Stephen King — Sub Dom vol. 2

STEPHEN KING 


SUB DOM 
VOL. 2 


SARE 


Cele două polițiste de lângă Hâ-ul lui Big Jim continuau să 
discute — Jackie trăgând acum dintr-o țigară, nervoasă —, dar se 
întrerupzeră când Jula Shurmmay trecu pe lângă ele. 

— Jula? întreba Linda, ezitant, Ce-au, 

Julia îşi văzu de drum. Ultimul lucru pe care-l voia acurn, când 
încă herbea, era să stea de vorbă cu orice reprezentanți au legii şi 
ordinii, aşa cum păreau aceste valori să hi deverit de-acum în 
Chester'a Mill. Ajunsese pe la jumătatea distanței până la redacția 
Democratui ui, când îşi dădu seama că ceea ce simțea nu era ture. 
Se opri sub copertina magazinului Mill He and Used Books jcitind 
anunțul seris de mână, din witrină: ÎNCHIS TEMPORAR), parțial ca 
să aştepte până 1 se mau lmgteau bătăile inimii, dar mai mult 
pentru a-şi analiza sentimentele. Nu dură mult, 

— Sunt mai mult speriată, atâta tat, spuse ea, şi tresări puțin la 
auzul propriei voci. Nu intenționase să vorbească cu glas tare, 


SIEPHEN KING 


SUB DOM 
VOL. 2 


SARE 


Cele două polițiste de lângă H3-ul lui Big Jim continuau 
să discute - Jackie trăgând acum dintr-o ţigară, nervoasă -, 
dar se întrerupseră când Julia Shumway trecu pe lângă ele. 

— Julia? întrebă Linda, ezitant. Ce-ai... 

Julia îşi văzu de drum. Ultimul lucru pe care-l voia acum, 
când încă fierbea, era să stea de vorbă cu orice 
reprezentanţi ai legii şi ordinii, aşa cum păreau aceste 
valori să fi devenit de-acum în Chester's Mill. Ajunsese pe la 
jumătatea distanţei până la redacţia Democratului, când îşi 
dădu seama că ceea ce simţea nu era furie. Se opri sub 
copertina magazinului Mill New and Used Books (citind 
anunţul scris de mână, din vitrină: ÎNCHIS TEMPORAR), 
parţial ca să aştepte până i se mai linişteau bătăile inimii, 
dar mai mult pentru a-şi analiza sentimentele. Nu dură 
mult. 

— Sunt mai mult speriată, atâta tot, spuse ea, şi tresări 
puţin la auzul propriei voci. Nu intenţionase să vorbească 


cu glas tare. 

Pete Freeman o ajunse din urmă. 

— Eşti bine? 

— Perfect. 

Era o minciună, dar suna destul de convingător. Desigur, 
n-avea de unde să ştie ce anume i se citea pe faţă. Ridică o 
mână, încercând să-şi aranjeze părul zburlit de deasupra 
cefei. Îl netezi... apoi sări la loc. „Mai arăt şi ca naiba cu 
claia asta în cap, peste toate celelalte”, îşi spuse ea. „Ce 
drăguţ! Doar asta mai lipsea ca totul să fie perfect!“ 

— Credeam că Rennie o să-l pună pe noul nostru şef să te 
aresteze, spuse Pete, privind-o cu ochi atât de mari, încât în 
acel moment părea mult mai tânăr decât cei treizeci şi ceva 
de ani pe care-i avea. 

— Îmi făceam şi eu speranţe, răspunse Julia, încadrând 
cu mâinile un titlu imaginar: REPORTERUL 
DEMOCRATULUI Îl IA UN INTERVIU ÎN EXCLUSIVITATE 
ARESTATULUI ACUZAT DE OMORURI. 

— Julia? Ce se întâmplă aici? Lăsând la o parte Domul, 
adică... l-ai văzut pe toţi băieţii âia care completau 
formulare? M-au cam speriat... 

— l-am văzut şi am de gând să scriu despre asta. Am de 
gând să scriu despre toate. Iar la întrunirea municipală de 
joi seara, nu cred c-am să fiu singura care va avea nişte 
întrebări serioase pentru James Rennie. 

Îi puse o mană pe braţ: 

— Voi vedea ce pot să aflu despre crimele astea, apoi am 
să scriu ce-am descoperit. Plus un editorial cât de tare pot 
să-l fac, fără să mă pierd în vorbe. 

Râse fără chef, scurt, ca un lătrat. 

— Când e vorba de dat din gură, Jim Rennie are avantajul 
de a juca pe teren propriu. 

— Nu înţeleg ce vrei să... 

— N-are nimic, vezi-ţi de-ale tale. Am nevoie doar de 
câteva minute ca să-mi revin. Pe urmă, poate mă hotărăsc 


cu cine să vorbesc mai întâi. Fiindcă n-avem prea mult timp, 
dacă vrem ca diseară să intre la tipar. 

— La fotocopiator. 

— Ce? 

— Diseară, intră la fotocopiator. 

Julia îi zâmbi tremurător şi-i făcu semn să-şi vadă de 
drum. Ajuns la uşa redacţiei, Pete se uită înapoi. Julia îi mai 
făcu o dată cu mâna, ca să-i arate că era totul în regulă, 
apoi se uită prin geamul prăfuit al vitrinei. Sala de proiecţie 
din centrul oraşului era închisă de cinci ani, iar 
cinematograful drive-in de la periferie nu mai exista de mult 
- parcarea auxiliară a lui Rennie se afla în locul în care 
ecranul dominase cândva Şoseaua 119 - dar, cum-necum, 
Ray Iowle reuşise să-şi ducă înainte, şontăc-şontâc, micul şi 
răpănosul emporium galorium. O parte din vitrină conţinea 
cărţi de  autoajutorare. În restul spaţiului stăteau 
îngrămădite volume de buzunar cu coperte reprezentând 
conace învăluite-n ceaţă, duduiţe nefericite şi malaci cu 
pieptul gol, călări sau pedeştri. Câţiva dintre ei îşi agitau 
mândri spadele şi păreau să fie înveşmântaţi numai în 
chiloţei. „HAI ALLEGRO, NU ANDANIE / HAI LA INTRIGI 
CAPTIVANTE.!” invita inscripţia din această latură a vitrinei. 

Intrigi captivante, într-adevăr. 

„Ca şi cum Domul n-ar fi fost destul de rău, destul de 
anormal, îl mai avem şi pe Alesul venit din infern. ” 

Ceea ce-o îngrijora cel mai mult, îşi dădu ea seama - ceea 
ce o speria cel mai tare -, era iuţeala cu care se întâmpla 
totul. Rennie se obişnuise să fie cel mai mare şi mai tare 
cocoş din poiată, şi era de aşteptat să-ncerce, mai devreme 
sau mai târziu, să-şi consolideze puterea asupra oraşului - 
eventual, după o săptămână sau o lună de izolare. Dar 
trecuseră numai trei zile şi schimbările mergeau din plin. 
Dacă, în aceeaşi seară, Cox şi cercetătorii lui reuşeau să 
spargă Domul? Dacă dispărea de la sine, chiar...? Atunci, 
Big Jim ar fi revenit imediat la mărimea lui normală, cu 


singura deosebire că mai avea şi gălbenuş de ou clocit pe 
faţă. 

— Care ou...? se întrebă, privind în continuare cuvintele 
„INTRIGI CAPTIVANTE”. Va spune că n-a făcut decât tot ce 
se putea, în condiţii dificile. Şi-l vor crede. 

Probabil că aşa era. Dar asta tot nu explica de ce nu 
aşteptase mai mult până să facă prima mişcare. 

„Fiindcă s-a întâmplat ceva neprevăzut, şi nu mai are 
încotro. Şi...” 

— Din păcate, nu cred că e chiar întreg la minte, spuse ea 
spre grămada de cărţi. Nici nu cred c-a fost vreodată. 

Chiar dacă acesta era adevărul, cum să explici faptul că 
nişte oameni care încă mai aveau cămările pline dăduseră 
iama-n supermarketul local? Nu avea niciun sens - decât 
dacă... 

— Decât dacă ela instigat totul. 

Dar era ridicol - Specialitatea Albastră de la Paranoid 
Cafe. Nu..? Probabil ar fi putut să-i întrebe pe unii dintre cei 
prezenţi la Food City ce văzuseră, dar nu erau mai 
importante omorurile? În fond, ea era singura jurnalistă 
adevărată din oraş, şi.. 

— Julia? Doamna Shumway? 

Era atât de adâncită în gânduri, încât tresări mai-mai să- 
şi iasă din piele. Se răsuci în loc şi ar fi putut să cadă, dacă 
Jackie Wettington n-o prindea de braţ. O însoțea Linda 
Everett, şi ea era cea care vorbise. Amândouă păreau 
înspăimântate. 

— Putem sta puţin de vorbă? o întrebă Jackie. 

— Sigur că da. Asta e meseria mea, să ascult oamenii. 
Partea proastă e că mai şi scriu ce-mi spun. Ştiţi asta, nu? 

— Dar să nu ne dai numele, îi ceru Linda. Dacă nu eşti de 
acord, o lăsăm baltă. 

— În ce mă priveşte pe mine, spuse Julia, zâmbind, 
sunteţi doar o sursă apropiată anchetei. E bine aşa? 

— Dacă promiţi că ne răspunzi şi nouă la întrebări, 
preciză Jackie. De acord? 


— În regulă. 

— Ai fost la supermarket, nu-i aşa? o întrebă Linda. 

Din ce în ce mai interesant. 

— Da. La fel ca voi. Deci hai să discutăm. Să comparăm 
ce ştim. 

— Nu aici, se opuse Linda. Nu în stradă. E un loc prea 
public. Şi nici la redacţie nu merge. 

— Nu te ambala, Lin, îi puse Jackie o mână pe umăr. 

— Nu te ambala tu, i-o întoarse Linda. Nu tu eşti aia al 
cărei soţ crede că ai ajutat la săltarea unui om nevinovat. 

— Eu nu am soţ, replică Jackie - pe un ton destul de 
rezonabil, după părerea Juliei; norocul ei - adeseori, soţii 
complicau atât de mult viaţa... Dar ştiu un loc în care putem 
să mergem. E privat şi nu se-ncuie niciodată. 

După un moment de gândire, adăugă: 

— Cel puţin, aşa era... De când cu Domul, nu mai ştiu... 

Julia, care tocmai se gândise pe cine să intervieveze mai 
întâi, n-avea de gând să le lase să-i scape. 

— Haideţi, le chemă ea. O să mergem pe părţile opuse ale 
străzii până trecem de secţia de poliţie, bine? 

La asta, Linda reuşi să zâmbească. 

— Bună idee, încuviinţă ea. 


2 


Piper Libby îngenunche cu grijă în faţa altarului din First 
Congo Church, strâmbându-se de durere, deşi îşi aşternuse 
un preş pentru genunchii umflaţi şi învineţiţi. Se propti cu 
mâna dreaptă, ţinându-şi lângă trup braţul stâng recent 
dislocat. Părea să-şi mai fi revenit - o durea mai puţin decât 
genunchii -, dar nu avea intenţia să-l pună la încercare fără 
rost. Ar fi fost prea uşor să-şi iasă iar din articulaţie; fusese 
informată despre asta (cu severitate) după accidentul de la 
meciul de fotbal european, în liceu. Îşi împreună mâinile şi 
închise ochii. Imediat, limba i se duse în spaţiul gol unde 


până în ajun avusese un dinte. În viaţa ei, însă, exista un gol 
mult mai dureros. 

— Salut, Absentule, începu ea. Tot eu sunt, am venit să 
mai cer o porţie din iubirea şi milostenia Ta. 

O lacrimă i se prelinse de sub pleoapa umflată, 
scurgându-se pe obrazul şi mai umflat (culoarea n-o mai 
menţionăm). 

— Câinele meu e pe-acolo, pe undeva? Întreb numai 
fiindcă mi-e atât de dor de el. Dacă-i prin apropiere, sper 
să-i dai echivalentul spiritual al unui os de ros. Merită. 

Noi lacrimi, încete, fierbinţi, usturătoare. 

— Probabil că nu e. Cele mai multe religii majore susţin 
că animalele nu ajung în rai, deşi anumite secte marginale - 
şi The Reader's Digest, cred - nu sunt de acord. 

Desigur, dacă nu exista rai, întrebarea îşi pierdea rostul, 
iar ideea unei existenţe lipsite de paradis, această 
cosmologie tără cer, era zona unde rămăşiţele credinţei ei 
se simțeau tot mai mult ca acasă. Uitarea, poate... poate 
ceva chiar mai rău. O câmpie întinsă şi pustie, sub un cer 
alb, eventual - un loc în care nu exista oră, nici destinaţie şi 
nimeni nu-ţi ţinea tovărăşie. Doar un Absent mare şi bătrân, 
cu alte cuvinte: pentru poliţişti răi, predicatoare, copii care 
se împuşcau accidental şi ciobăneşti germani care mureau 
încercând să-şi apere stăpânele. Nicio Fiinţă care să aleagă 
grâul de neghină. Faptul de a se ruga unui asemenea 
concept era un fel de histrionism (dacă nu cumva blasfemie 
curată), dar uneori ajuta. 

— Dar nu paradisul contează, reluă ea. Acum, important 
e să încerc să-mi dau seama cât din ceea ce i s-a întâmplat 
lui Clover a fost din cauza mea. Ştiu că am avut şieuo 
parte din vină - m-au lăsat nervii. lar. Învățătura mea 
religioasă sugerează că Tu ai pus acolo fitilul, de la bun 
început, iar datoria mea e să-i rezist, dar detest ideea asta. 
N-o resping complet, dar o detest. Mă face să mă gândesc 
cum, când îţi duci maşina la reparat, cei de la atelier găsesc 
mereu o cale de a da vina pe tine. Ai umblat prea mult cu 


ea, n-ai umblat destul de mult, ai uitat să tragi frâna de 
mână, ai uitat să închizi ferestrele şi a intrat apa de ploaie 
la fire. Şi ştii ce-i mai rău? Dacă nu exişti, nu pot da nici 
măcar un strop de vină pe Tine. Şi-atunci, eu cu ce mai 
rămân? Cu nişte căcaturi genetice? 

Oftă. 

— Scuză-mi limbajul; ce-ar fi să-Ţi imaginezi că nici n-am 
vorbit urât? Mama mea aşa făcea, mereu. Şi între timp, mai 
am o întrebare. Ce fac eu acum? Oraşul ăsta are o 
problemă îngrozitoare, şi aş dori să ajut şi eu cu ceva, 
numai că nu mă pot decide cu ce anume. Mă simt ca o 
proastă, slabă şi zăpăcită. Cred că dacă aş fi unul dintre 
eremiţii ăia din Vechiul Testament, aş zice că am nevoie de 
un semn. În momentul de faţă, ar da bine chiar şi un semn 
gen CEDEAZĂ TRECEREA sau ŞCOALĂ - REDUCEŢI 
VITEZA. 

În momentul în care termină fraza, uşa de la intrare se 
deschise, apoi se trânti cu zgomot. Piper se uită peste umăr, 
aproape aşteptându-se să vadă un înger, cu tot cu aripi şi 
robă albă radiind lumină. „Dacă are chef de-o trântă, va 
trebui ca mai întâi să-mi vindece braţul”, îşi zise ea. 

Nu era un înger; era Rommie Burpee. Avea jumătate din 
cămaşă scoasă din pantaloni, atârnându-i aproape până la 
jumătatea coapsei şi arăta aproape la fel de prăbuşit pe cât 
se simţea şi ea. Porni prin naos, apoi o observă şi se opri, tot 
atât de surprins s-o găsească acolo cum era şi Piper că-l 
vedea. 

— Măi, să fie, spuse - doar că, rostite cu accentul lui 
lewistonian, cuvintele sunau mai degrabă ca „Măi, să hie”. 
Îmi pare rău, nu ştiam că eşti acia. O să viu mai târziu. 

— Nu, îl reţinu Piper, ridicându-se cu greu în picioare, din 
nou doar cu ajutorul braţului drept. Terminasem, oricum. 

— De fapt, io-s cat'lic, explică Rommie („Nu pe bune?” 
făcu Piper în sinea ei), da-n The Mill nu-i nicio biserică 
cat'lică... ceea ce ştiţi, desigur, că sunteţi preoteasă... şi ştiţi 
ce se zice de orice port în vreme de furtună. M-am gândit 


să intru şi să zic o mică rugăciune pentru Brenda. lot 
mereu îmi plăcu femeia aia. 

Îşi frecă obrazul cu o mână. Scrâşnetul palmei aspre pe 
ţepii bărbii păru foarte puternic, reverberând în tăcerea din 
biserică. Părul tuns ca al lui Elvis îi cădea în jurul urechilor. 

— Am iubit-o, de fapt. N-am zis niciodată, da' crez că ştia. 

Piper îl privea cu oroare crescândă. Toată ziua stătuse în 
parohie şi, cu toate că ştia ce se întâmplase la Food City - o 
sunaseră câţiva dintre enoriaşi -, despre Brenda Perkins nu 
auzise nimic. 

— Brenda? Ce i s-a întâmplat? 

— Omorâtă. Şi alţii. Ăştia zic că tipu' ăla, Barbie, a făcut- 
o. L-au arestat. 

Piper îşi trânti o mână peste gură, în timp ce se clătina pe 
picioare. Apropiindu-se grăbit, Rommie o sprijini cu braţul 
în jurul taliei. Şi rămaseră astfel în faţa altarului, aproape 
ca un bărbat şi o femeie gata pentru căsătorie, când uşa 
vestibulului se deschise din nou, iar Jackie le conduse 
înăuntru pe Linda şi Julia. 

— Poate că, în fond, nu e cel mai potrivit loc, totuşi... 
spuse Jackie. 

Biserica era o adevărată cutie de rezonanţă şi, cu toate 
că nu vorbise tare, Piper şi Romeo Burpee o auziră perfect. 

— Nu plecaţi, le spuse Piper. Dacă-i vorba de ceea ce s-a 
întâmplat... Nu-mi vine să cred că domnul Barbara... Aş fi 
zis că e incapabil de aşa ceva. Mi-a pus braţul la loc, după 
ce fusese dislocat. S-a purtat foarte blând. 

Stătu câteva momente pe gânduri. 

— Cât de blând îi permitea situaţia. Veniţi aici! Vă rog, 
veniţi aici, în faţă. 

— Unii oameni pot să pună la loc un braţ dislocat şi, 
totuşi, să fie capabili de crime, spuse Linda, deşi în acelaşi 
timp îşi muşca buzele şi-şi răsucea verigheta pe deget. 

Jackie îi puse o mână pe antebraţ. 

— Era vorba să păstrăm tăcerea, Lin - mai ştii? 


— Prea târziu, spuse Linda. Ne-au văzut cu Julia. Dacă 
scrie un articol şi ăştia doi spun că eram cu ea, am încurcat- 
0. 

Piper nu prea înţelegea despre ce vorbea Linda, dar 
prinse esenţialul. Ridică braţul drept, pentru a face un gest 
larg, arătând în jur. 

— Sunteţi în biserica mea, doamnă Everett, iar ceea ce se 
spune aici, aici rămâne. 

— Promiteţi? întrebă Linda. 

— Da. Aşa că, de ce n-am sta de vorbă? Tocmai mă rugam 
să mi se dea un semn şi iată-vă pe toţi aici. 

— Eu nu cred în chestii de-astea, declară Jackie. 

— Nici eu, de fapt, replică Piper, şi râse. 

— Nu-mi place deloc, spuse apoi Jackie, adresându-i-se 
Juliei de astă dată. Orice-ar spune ea, suntem prea mulţi. 
Să-mi pierd slujba, ca Marty, e una. l-aş putea face faţă, 
oricum e o leafă de mizerie. Totuşi, să se înfurie Jim Rennie 
pe mine... 

Clătină din cap. 

— Mulţumesc, nu. 

— Nu suntem prea mulţi, răspunse Piper. Suntem tocmai 
numărul potrivit. Domnule Burpee, poţi să ţii un secret? 

Rommie Burpee, care făcuse un număr de aranjamente 
discutabile la viaţa lui, dădu din cap, ridicând un deget la 
buze. 

— Mormânt, spuse el. 

Se auzi „Moimunt”. 

— Haideţi în casa parohială, îi chemă pe toţi Piper. 

Când văzu că Jackie încă nu părea prea convinsă, îi 
întinse mâna stângă... cu multă grijă. 

— Hai, să judecăm împreună. Poate şi la un păhărel de 
whisky? 

La asta, Jackie se lăsă în sfârşit convinsă. 


3 


31 ARZĂ PURIFICĂ ARZĂ PURIFICĂ 
EI AMÂNDOI AU FOST ARUNCAŢI DE 
VII ÎN IEZERUL DE FOC (APO 19:20) 
„AND VOR FI CHINUIŢI ACOLO, ZI AND NOAPTE, 
ÎN VECII VECILOR” (20:10) 
ARZĂ CEI PĂCĂTOŞI 
PURIFICĂ CEI SFINŢI _ 
ARZĂ PURIFICĂ ARZĂ PURIFICĂ 31 


31 IISUS DE FOC VENIND 31 


Cei trei bărbaţi înghesuiți în cabina camionului de la 
Lucrări Publice care huruia priveau cu mirare mesajul 
criptic. Fusese scris cu vopsea pe magazia din spatele 
studiourilor WCIK, cu litere negre pe fond roşu, atât de 
mari, încât acopereau aproape tot peretele. 

Omul din mijloc era Roger Killian, crescătorul de găini ale 
cărui odrasle aveau capetele în formă de glonţ. Se întoarse 
spre Stewart Bowie, care stătea la volan. 

— Ce vrea să zică, Stewie? 

— Că afurisitul de Phil Bushey e mai sonat ca oricând, 
asta vrea să zică, răspunse Fern Bowie. 

Deschise torpedoul şi scoase o pereche de mănuşi de 
lucru slinoase, dând la iveală şi un revolver de calibru 38. 
Verifică încărcătura, apoi închise butoiaşul la loc, cu o 
mişcare din încheietura mâinii, şi-şi înfipse pistolul la 
centură. 

— Ştii, Fernie, spuse Stewart, aşa ai cele mai mari şanse 
să-ţi faci instalaţiile chisăliţă. 

— Nu-mi purta tu mie de grijă, poartă-i lui, replică Fern, 
arătând spre studio, dinspre care plutea spre ei, slab, 
muzica evanghelică. I-aproape un an de când se trosneşte 
din propria lui provizie, şi-i la fel de demn de nădejde ca 
nitroglicerina. 

— Acuma, lui Phil îi place să-i zică lumea The Chef, spuse 
Roger Killian. 


Opriseră mai întâi în faţa studioului, iar Stewart sunase 
din uriaşul claxon al camionului - nu o dată, ci chiar de mai 
multe ori. Phil Bushey nu ieşise. Putea fi înăuntru, ascuns; 
putea hoinări prin pădurile din spatele postului de radio; 
era chiar posibil, după părerea lui Stewart, să se afle în 
laborator. Paranoic. Periculos. Dar nici asta nu făcea ca 
ideea cu pistolul să fie prea bună... Întinse mâna, îl scoase 
de sub cureaua lui Fern şi-l vâri sub scaunul şoferului. 

— Băi! exclamă Fern. 

— N-ai să tragi cu pistolul acolo, replică Stewart. Rişti să 
ne-arunci pe toţi în aer, pân-la cer. 

Iar lui Roger îi spuse: 

— Când l-ai văzut ultima oară pe lăbarul ăla slăbănog? 

Roger rămase puţin pe gânduri. 

— Să tot fie vreo patru săptămâni, pe puţin - de la ultimul 
transport mare afară... Când a venit elicopterul ăla 
Chinook. 

Pronunţa „Şinuoc”. Rommie Burpee l-ar fi înţeles perfect. 

Stewart reflectă un timp. Nu era bine. Dacă Bushey era 
în pădure, totul era în regulă. Dacă stătea ascuns în studio, 
crezând că erau agenţi federali, probabil că iar nu era nicio 
problemă... decât dacă se hotăra să iasă din clădire, 
trăgând cu arma, mai bine zis. 

Dacă se afla în magazie, însă... da, aia putea fi o 
problemă. 

— Avem în camion nişte lemne măricele. Ia şi tu unul şi, 
dacă apare Phil şi-ncepe să facă urât, pocneşte-l, îi spuse 
Stewart fratelui său. 

— Şi dacă e înarmat? întrebă Roger, pe bună dreptate. 

— N-o să fie, răspunse Stewart. 

Cu toate că nu era tocmai sigur, ştia că trebuia să-şi 
îndeplinească ordinele: două rezervoare de propan, pe care 
să le ducă imediat la spital. „lar pe celelalte le vom muta de- 
acolo cât putem de repede”, adăugase Big Jim. „Am 
întrerupt oficial afacerile cu meth.” 


Asta era o anume uşurare: când scăpau de Dom, Stewart 
intenţiona să înceteze şi afacerile cu pompe funebre. Să se 
mute undeva, în ţările calde, în Jamaica sau Barbados. Nu 
voia să mai vadă un cadavru în viaţa lui, dar nu dorea nici 
să fie el acela care-l anunţa pe „Chef” Bushey că închideau 
prăvălia şi-l informase pe Big Jim despre asta. 

— Lasă-n seama mea grija lui Chef, replicase Rennie. 

Stewart conduse camionul mare, portocaliu, în jurul 
clădirii, până la porţile din spate. Acolo, lăsă motorul în 
ralanti, ca să poată folosi macaraua. 

— Ia uite colo-şa! se minună Roger Killian, privind spre 
apus, unde soarele cobora spre mânjitura roşie şi tulbure; 
curând avea să se ascundă după pata neagră lăsată de 
incendiul din pădure, ca-ntr-o eclipsă murdară. Nu c-asta le 
bate pe toate? 

— Nu mai căsca gura, îl admonestă Stewart. Vreau să 
facem treaba asta şi să terminăm o dată. Fernie, ia-ţi o 
scândură. Şi alege una bună. 

Fern se urcă peste macara şi luă o bucată de lemn lungă 
cam cât o bâtă de baseball. [inând-o cu ambele mâini, o 
legănă într-o parte şi-n alta, ca s-o încerce. 

— Asta merge, spuse el. 

— Zici că-i o-ngheţată Baskin-Robbins! comentă visător 
Roger, care continua să se uite la asfinţit, cu mâna streaşină 
peste ochii mijiţi, care-l făceau să arate ca un troll din 
poveşti. 

Stewart se  întrerupse din procesul complicat al 
deschisului uşii din spate, care avea două lacăte şi o 
încuietoare cu cifru. 

— Ce tot îndrugi acolo...? 

— Treişuna de arome... continuă Roger, cu un zâmbet ce- 
i dezvăluia dinţii stricaţi, la care Joe Boxer nu umblase 
niciodată şi, probabil, nici vreun alt dentist. 

Stewart n-avea idee despre ce vorbea Roger, dar fratele 
lui, da. 


— Asta de pe perete nu cred că-i o reclamă la-ngheţată, 
spuse Frank. Decât dacă în Apocalipsă scrie şi de Baskin- 
Robbins... 

— Mai tăceţi din gură, amândoi! protestă Stewart. 
Fernie, fii gata cu scândura aia! 

Deschise uşa şi aruncă o privire înăuntru: 

— Phil? 

— Zi-i Chef, îl sfătui Roger. Ca lu' bucătaru' ăl' negru din 
South Park. Aşa arată. 

— Chef? strigă Stewart. Eşti aici, Chef? 

Niciun răspuns. Stewart dibui prin întuneric, aproape 
aşteptându-se să fie înhăţat de mână din clipă-n clipă, până 
găsi comutatorul. Îl apăsă, dezvăluind o încăpere care se 
întindea aproape pe trei sferturi din lungimea magaziei. 
Pereţii erau din lemn gol, nefinisat, având spaţiile dintre 
scânduri astupate cu spumă izolatoare roz. Sala era 
aproape plină cu rezervoare de propan şi canistre de toate 
mărimile şi formele. Nu avea idee câte erau cu totul, dar, 
dacă era pus să ghicească, ar fi spus că între patru şi şase 
sute. 

Porni încet prin spaţiul central, privind inscripţiile de pe 
rezervoare. Big Jim îi spusese pe care anume să le ia, 
precizându-i că se găseau în spate - şi, pe toţi sfinţii, acolo 
erau. Se opri în dreptul celor cinci rezervoare de 
dimensiuni municipale, pe care scria CR HOSP. Se aflau 
între nişte rezervoare şterpelite de la poştă şi unele pe care 
erau scrise cuvintele MILL MIDDLE SCHOOL. 

— Trebuie să luăm două, îi spuse el lui Roger. Adu lanţu' 
şi-o să le-agăţăm. Fernie, tu du-te-acolo şi-ncearcă uşa aia 
de la laborator. Dacă-i deschisă, încui-o. 

Şi-i aruncă lui Fern inelul de chei. 

Fern s-ar fi lipsit de sarcina asta, dar era un frate 
ascultător. Porni pe culoarul dintre stivele de containere. Se 
sfârşeau la trei metri de uşă - iar uşa, văzu elcu o 
strângere de inimă, stătea întredeschisă. Auzi din spate 
clănţănitul unui lanţ, apoi scrâşnetul vinciului şi zăngănitul 


slab al primului rezervor care era târât spre camion. 
Păreau să răsune de foarte departe, mai ales când şi-l 
imagina pe The Chef stând chircit după uşă, cu nişte ochi 
roşii, de nebun. Trosnit de-a binelea şi înarmat c-un TEC-9. 

— Chef? întrebă el. Eşti pe-aici, amice? 

Tăcere. Şi, cu toate că nu trebuia s-o facă - probabil era 
chiar o nebunie -, îl birui curiozitatea şi împinse uşa cu 
măciuca improvizată. 

Tuburile de neon din laborator erau aprinse, dar, în rest, 
acea parte din depozitul Christos E. Rege părea goală. Cele 
vreo douăzeci de plite - maşini de gătit electrice, mari, 
fiecare cu propria ei canistră de propan şi conductă de 
aerisire - erau stinse. loate vasele, paharele Berzelius şi 
sticlele scumpe se aflau pe rafturi, încăperea puţea (de 
când o ştia şi cât avea s-o ştie, îşi spuse Fern), dar 
pardoseala era măturată şi nu se vedea nici cea mai mică 
dezordine. Pe un perete era calendarul firmei Rennie's 
Used Cars, rămas la fila pe luna august. „Probabil când 
labagiul şi-a pierdut legătura cu realitatea”, reflectă Fern. 
„Când s-a dus plutind.” Se aventură încă vreo câţiva paşi în 
laborator. Îi îmbogăţise pe toţi, dar lui nu-i plăcuse 
niciodată. Prea mirosea la fel ca sala de pregătire din 
subsolul salonului de pompe funebre. 

Un colţ fusese partiţionat cu ajutorul unui panou greu de 
oţel, având o uşă în mijloc. Fern ştia că acolo era depozitat 
produsul lui The Chef, metamfetamină cristalizată, nu în 
pungi de-un galon, ci în saci mari de gunoi. Şi nu era vreun 
spanac. Niciun derbedeu care hălăduia pe străzile din New 
York sau Los Angeles după o doză nu s-ar fi putut lăuda cu 
aşa marfă. Când depozitul era plin, ar fi putut aproviziona 
toată ţara pentru luni de zile, poate chiar un an. 

„De ce naiba l-a lăsat Big Jim să facă aşa de mult?” se 
întrebă Fern. „Și noi de ce-am mers pe mâna lor? Ce-om fi 
avut în cap?” Nu putea găsi alt răspuns decât cel mai 
evident: fiindcă puteau. Îi îmbătase combinaţia dintre 
geniul lui Bushey şi toate acele ingrediente chinezeşti 


ieftine. De asemenea, finanța Corporaţia CIK, care 
îndeplinea cuvântul lui Dumnezeu pe toată întinderea 
Coastei de Est. Când îl lua cineva la întrebări, Big Jim venea 
mereu cu justificarea asta. Şi cita din scriptură: „Vrednic 
este lucrătorul de plata sa Evanghelia după Luca - şi „Să 
nu legi gura boului care treieră” - Epistola întâi către 
Timotei. 

Pe asta cu boul, Fern n-o pricepuse niciodată prea bine. 

— Chef? repetă el, înaintând încă puţin. Frăţioare...? 

Nimic. Ridică privirea şi văzu galeriile de lemn care 
străbăteau clădirea pe două laturi. Erau folosite pentru 
depozitare, iar conţinutul lăzilor de acolo i-ar fi interesat 
mult pe cei de la FBI, FDA şi ATF. Sus nu era nimeni, dar 
Fern zări un lucru care părea nou: un fir alb care 
parcurgea balustradele ambelor galerii, prins de lemn cu 
nişte belciuge groase. Un cablu electric? Ca să alimenteze 
ce? Pusese sonatul ăla nişte plite şi acolo? Dacă da, Fern nu 
le vedea nicăieri. Cablul arăta prea gros ca să fie folosit 
doar pentru un aparat simplu, ca un televizor sau un ra... 

— Fern! strigă Stewart, făcându-l să tresară. Dacă nu-i 
acolo, vino-aici şi ajută-ne! Au zis ăia c-o să dea nişte ştiri 
noi la televizor, la şase, şi vreau să văd dac-au descoperit 
ceva. 

În Chester's Mill, cuvântul „ăia” desemna tot mai mult pe 
oricine şi orice de dincolo de frontierele oraşului. 

Fern se duse, fără să se uite şi deasupra uşii, aşa că nu 
văzu unde ducea cablul: la o cărămidă mare, dintr-o 
substanţă argiloasă albă, care stătea pe un mic raft, numai 
al ei. Era exploziv. 

Reţeta personală a lui The Chef. 


4 


În timp ce mergeau înapoi spre oraş, Roger spuse: 
— Halloween. Şi ăla-i tot un treişunu. 
— Eşti un adevărat fond de informaţii, remarcă Stewart. 


Roger îşi ciocăni cu degetele capul său cu formă 
nefericită. 

— Le strâng aici. N-o fac anume. Aşa am eu un obicei. 

„Jamaica ”, îşi spuse Stewart. „Sau Barbados. Undeva 
unde-i cald, obligatoriu. Imediat ce se termină cu Domul. 
Nu vreau să mai văd vreun Killian în viaţa mea. Și nici pe 
altcineva din oraşul ăsta.” 

— Şi un pachet de cărţi tot treişuna are, continuă Roger. 

Fern îl privi lung. 

— Ce futu-i mă-sa vrei să... 

— La mişto, doar, glumeam doar cu tine, replică Roger şi 
izbucni într-un râs strident şi înspăimântător, care-i dădea 
lui Stewart dureri de cap. 

Se apropiau de spital. Stewart văzu un Ford Taurus gri 
care tocmai pleca de la „Catherine Russell”. 

— Ei, ăsta-i doctor Rusty, spuse Fern. O să se bucure de 
ce i-am adus. Trage-i un claxon, Stewie. 

Stewart îl claxonă. 


5 


Când Cei-fără-Dumnezeu plecară, Chef Bushey lăsă în 
sfârşit jos telecomanda de deschidere a uşii garajului, pe 
care-o ţinea în mână. Îi pândise pe fraţii Bowie şi pe Roger 
Killian de la fereastra toaletei studioului. Îşi ţinuse degetul 
mare pe buton în tot timpul cât fuseseră în magazie, 
cotrobăind prin lucrurile lui. Dacă ieşeau cu produsul, ar fi 
apăsat pe buton, spulberând toată coşmelia-n cele patru 
vânturi. 

— E-n mâinile Tale, lisuse al meu, mormăise el. Cum 
ziceam când eram mici: nu vreau, da! o s-o fac. 

Iar lisus i-o înmânase lui. Chef avea o presimţire. Avea s-o 
facă atunci când îi auzea pe George Dow şi Ionurile- 
Evanghelice venind prin satelit cu imnul „Doamne, ce grijă 
ai de mine!”, şi era o presimţire adevărată, un adevărat 


Semn de Sus. Nu veniseră pentru cristale, ci pentru două 
rezervoare amărâte de LP 

Îi privi cum se îndepărtau, apoi coborî pe cărarea dintre 
partea dinapoi a studioului şi clădirea care adăpostea 
magazia şi laboratorul. Acum era clădirea lui, erau 
cristalele lui, cel puţin până se pogora lisus din cer ca să şi 
le ia pe toate. 

Poate de Halloween. 

Poate mai devreme. 

Avea multe la care să se gândească, şi-n ultima vreme îi 
era mai uşor să gândească atunci când era afumat. 

Mult mai uşor. 


6 


Julia sorbea încet din păhărelul de whisky, ca să dureze 
cât mai mult, dar cele două polițiste şi le dăduseră pe ale 
lor eroic pe gât. Nu fusese de-ajuns ca să le îmbete, dar le 
dezlega limbile. 

— Adevărul este că-s îngrozită, spuse Jackie Wettington; 
se uita în jos, jucându-se cu paharul de suc gol, dar când 
Piper îi mai oferi o porţie, clătină din cap. Aşa ceva nu s-ar fi 
întâmplat nici în ruptul capului, dacă mai trăia Duke. La 
asta mă tot gândesc. Chiar dac-ar fi avut motive să creadă 
că Barbara îi omorâse soţia, ar fi urmat procedurile legale. 
Aşa era el. Şi să-i permită tatălui unei victime să coboare în 
Cuibar şi să-i ceară socoteală făptuitorului? Niciodată. 

În acest timp, Linda dădea din cap afirmativ. 

— Mi-e teamă de ce i s-ar putea întâmpla tipului. Şi, de 
asemenea... 

— Dacă i s-a întâmplat lui Barbie, ar putea să i se 
întâmple oricui? întrebă Julia. 

Jackie încuviinţă. Muşcându-şi buzele. Jucându-se cu 
paharul. 

— Dacă i se întâmplă ceva - şi nu mă refer neapărat la un 
act extrem, ca un linşaj, ci doar la un accident în celulă, 


eventual - nu-s sigură c-aş mai putea lua vreodată uniforma 
asta pe mine. 

Principala grijă a Lindei era mai simplă şi mai directă. 
Soţul ei îl credea pe Barbie nevinovat. În fierbinţeala furiei 
(şi repulsia faţă de ceea ce găsiseră în cămara familiei 
McCain), respinsese această idee - în fond, ecusoanele lui 
Barbie fuseseră în mâna cenuşie şi ţeapănă a lui Angie 
McCain. Dar, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai 
îngrijorată. În parte, fiindcă respecta puterea de judecată a 
lui Rusty, aşa cum făcuse întotdeauna, dar şi din pricina 
cuvintelor strigate de Barbie chiar înainte ca Randolph să-i 
administreze doza de Mace. „Spune-i soţului tău să 
examineze cadavrele. Trebuie să examineze cadavrele!” 

— Şi încă ceva, mai spuse Jackie, continuând să-şi 
învârtească paharul. Nu amorţeşti cu Mace un arestat 
numai fiindcă ţipă. Am avut nopţi de sâmbătă, mai ales după 
meciuri importante, când parc-ar fi fost o grădină zoologică, 
acolo, jos. Îi laşi să urle şi gata. Până la urmă, obosesc şi se 
culcă. 

Între timp, Julia o privea atentă pe Linda. După ce Jackie 
termină de vorbit, îi ceru: 

— Mai spune-mi o dată ce-a zis Barbie. 

— Voia ca Rusty să examineze cadavrele, mai ales pe cel 
al Brendei Perkins. A spus că nu vor ajunge la spital. Știa 
asta. Sunt la Bowie's, ceea ce nu-i deloc în regulă. 

— Al dracu” de ciudat, nici vorbă, dac-au fost omorâte, 
interveni Romeo. Scuze c-am drăcuit, Rev. 

Piper făcu un gest de nepăsare. 

— Dacă el i-a omorât pe toţi, nu înţeleg de ce-l preocupă 
atât examinarea cadavrelor. Pe de altă parte, dacă n-a 
făcut-o, poate se gândeşte că o autopsie l-ar exonera. 

— Brenda e cea mai recentă victimă, spuse Julia. Aşa-i? 

— Da, răspunse Jackie. Era în rigor, dar nu complet. Cel 
puţin, mie aşa mi s-a părut. 

— Încă nu era, preciză Linda. Şi din moment ce 
rigiditatea începe să se instaleze cam la trei ore după 


moarte, plus-minus, probabil că Brenda a murit între patru 
şi opt dimineaţa. Mai aproape de opt, aş zice, da' eu nu-s 
medic. 

Oftă, trecându-şi mâinile prin păr. 

— Nici Rusty nu e, desigur, însă ar fi putut stabili ora 
morţii mult mai exact, dacă i-o cereau. Nimeni n-a făcut-o. 
Nici chiar eu. Eram aşa de şocată... se întâmplau atât de 
multe... 

Jackie îşi împinse paharul deoparte. 

— Ascultă, Julia, ai fost cu Barbie la supermarket azi- 
dimineaţă, nu? 

— Da. 

— Pe la nouă şi ceva. Atunci a început debandada. 

— Da. 

— Cine-a ajuns acolo primul, tu sau el? Că nu ştiu. 

Julia nu-şi mai amintea, dar avea impresia că ea fusese 
prima - că Barbie sosise mai târziu, la scurt timp după Rose 
Twitchell şi Anson Wheeler. 

— Am calmat oamenii, spuse ea, însă Barbie a fost cel 
care ne-a arătat cum. Probabil chiar a salvat mai mulţi 
oameni care puteau fi răniţi grav. Nu prea pot asocia aşa 
ceva cu ceea ce-aţi găsit în cămara aia. Ai idee care a fost 
ordinea deceselor? Dincolo de faptul că Brenda a murit 
ultima. 

— Angie şi Dodee au fost primele, spuse Jackie. La 
Coggins, descompunerea era mai puţin avansată, aşa că el 
a fost al treilea. 

— Cine i-a găsit? 

— Junior Rennie. Avea bănuieli, fiindcă văzuse maşina lui 
Angie în garaj. Dar asta nu e important. Aici, cel mai 
important e Barbara. Eşti sigură că a venit după Rose şi 
Anse? Fiindcă asta nu sună deloc bine. 

— Sunt sigură, pentru că nu era în maşina lui Rose. Doar 
ei doi au coborât. Deci, dacă presupunem că nu era ocupat 
să omoare oameni, atunci unde-ar fi...? 

Răspunsul, însă, era evident. 


— Piper, pot să dau un telefon de la tine? 

— Sigur că da. 

Julia consultă rapid cartea de telefon locală, subţire ca o 
broşură, apoi folosi mobilul lui Piper ca să sune la 
restaurant. Formula de întâmpinare a lui Rose era scurtă: 

— E închis deocamdată. Nişte căcănari mi-au arestat 
bucătarul. 

— Rose? Julia Shumway sunt. 

— A... Julia... se mai calmă Rose, dar nu prea mult... Ce 
doreşti? 

— Încerc să găsesc un posibil alibi pentru Barbie. Te-ar 
interesa să mă ajuţi? 

— Mai întrebi? Ideea că Barbie i-ar fi omorât pe oamenii 
ăia e ridicolă. Ce vrei să ştii? 

— Vreau să-mi spui dacă era la restaurant când a început 
haosul de la Food City. 

— Normal, răspunse Rose, perplexă. Unde să fie, după 
micul dejun? Când Anson şi cu mine am plecat, el încă mai 
freca grătarele. 


7, 


Soarele apunea şi, pe măsură ce umbrele se alungeau, 
Claire McClatchey devenea tot mai nervoasă. Până la urmă, 
intră în bucătărie să facă ceea ce tot amânase: să folosească 
telefonul celular al soţului ei (pe care acesta uitase să şi-l ia 
cu el, sâmbătă dimineaţa; mereu îl uita acasă), ca să sune la 
al ei. Era îngrozită la gândul că s-ar fi putut să sune de 
patru ori, pentru ca apoi să-şi audă propria voce, vesel- 
ciripitoare, înregistrată înainte ca oraşul în care trăia să 
devină o temniţă cu gratii invizibile. „Bună, aceasta este 
mesageria vocală a lui Claire. Vă rugăm să lăsaţi un mesaj 
după semnalul sonor. ” 

Şi ce-avea să spună? „Joey dacă n-ai murit, sună-mă”? 

Dădu să apese pe taste, apoi ezită. „Ține minte, dacă nu 
răspunde de prima dată, s-ar putea să fie pe bicicletă şi, 


până reuşeşte să-şi scoată telefonul din rucsac, trece pe 
voice mail. A doua oară când suni, va fi pregătit, căci o să 
ştie că tu eşti.” 

Şi dacă nimerea tot pe voice mail şi a doua oară? Şi a 
treia...? De ce-l lăsase, din start, să plece? Pesemne fusese 
nebună. 

Închise ochii şi văzu o imagine cu o limpezime de coşmar: 
pe toţi stâlpii şi toate vitrinele de pe Main Street, afişe cu 
Joe, Benny şi Norrie, arătând ca orice copii pe care i-ai 
văzut la avizierul popasurilor rutiere, unde textul conţinea 
mereu cuvintele: „VĂZUȚI ULTIMA DATĂ...” 

Deschizând ochii, formă repede numărul, înainte de a-i 
pieri curajul. Tocmai îşi pregătea mesajul - „Revin în zece 
secunde, şi să faci bine să răspunzi, domnu'!” - şi fu uimită 
când îşi auzi fiul răspunzând, cu glas sonor şi limpede, încă 
de la jumătatea primului apel. 

— Mama! Salut, mama! 

Cât se putea de viu şi chiar mai mult decât atât: 
trepidând de emoție, după cum suna. 

„Unde eşti?” încercă ea să-l întrebe, dar, la început, nu 
reuşi să scoată o vorbă. Nici măcar un sunet. Îşi simţea 
picioarele moi şi elastice; se rezemă de perete, ca să nu 
cadă. 

— Mama! Eşti acolo? 

Din apropiere se auzi zgomotul unei maşini, urmat de 
glasul lui Benny, mai slab, dar foarte clar, strigând: 

— Dom” doctor Rusty! Ura, dom'le, salut! 

În sfârşit, Claire reuşi să-şi regăsească şi ea vocea: 

— Da. Aici sunt. Voi unde sunteţi? 

— În vârf la Town Common Hill. Voiam să te sun, că-ncepe 
să se-ntunece, să-ţi spun să nu-ţi faci griji şi tu ai sunat 
chiar când eram cu telefonu-n mână. Era să mă sperii! 

Ei, asta cam băga beţe-n roatele mustrărilor părinteşti, 
nu? „În vârf la Town Common Hill. Vor fi aici în zece 
minute. Probabil că Benny mai vrea două porții de 
mâncare. Mulţumescu-Ţi ie, Doamne!” 


Norrie vorbea cu Joe. Părea să zică: „Spune-i, spune-i!” 
Apoi, auzi din nou glasul fiului ei, jubilând atât de tare, încât 
fu nevoită să îndepărteze puţin aparatul de ureche: 

— Mama, cred că l-am găsit! Sunt aproape sigur! E-n 
livada de pe Black Ridge! 

— Ce-aţi găsit, Joey? 

— Nu ştiu precis, nu vreau să mă reped cu concluziile, 
da' s-ar putea să fie ceea ce generează Domul. Aproape că 
n-are cum altfel. Am văzut o lumină care clipea, ca balizele 
alea de pe turnurile radio ca să avertizeze avioanele, numai 
că stătea pe pământ şi era mov, nu roşie. Mai mult nu ne-am 
apropiat, ca să vedem şi altceva. Am leşinat toţi trei. Când 
ne-am trezit, eram OK, da-ncepea să se facă târ... 

— Aţi leşinat? aproape că ţipă Claire. Cum adică, aţi 
leşinat?!? Treci acasă imediat! În clipa asta să vii, să văd 
dacă n-ai păţit nimic! 

— E-n regulă, mama, încercă Joe s-o liniştească. Aş zice 
că e ca... ştii cum se-ntâmplă când oamenii ating prima oară 
Domul şi au un mic şoc, nu? Cred că-i la fel. Prima oară 
leşini şi pe urmă, cum ar veni, te imunizezi. Nu mai păţeşti 
nimic. La fel crede şi Norrie. 

— Nu mă interesează ce crede Norrie şi nici ce crezi tu, 
domnu'! Vino imediat aici, ca să văd ce-i cu tine, că de nu, îţi 
imunizez eu fundu' de nu te vezi! 

— Bine, da' mai întâi trebuie să vorbim cu omul ăla, 
Barbara. A lui a fost ideea cu contorul Geiger şi, măi frate, 
la fix a nimerit-o! Şi cu doctorul Rusty trebuie să vorbim. 
Adineaori a trecut pe-aici. Benny i-a făcut cu mâna, da' n-a 
oprit. O să-i aducem pe amândoi la noi acasă, bine? Trebuie 
să ne gândim ce facem mai departe. 

— Joe... Domnul Barbara este... 

Claire se întrerupse. Oare să-i spună fiului ei că domnul 
Barbara - căruia unii oameni începuseră să-i spună 
colonelul Barbara - fusese arestat sub acuzaţia de omoruri 
în serie? 

— Ce? întrebă Joe. Ce-i cu el? 


Fericirea victorioasă din glasul lui fusese înlocuită de 
nelinişte. Probabil îi putea ghici stările emotive la fel de 
bine cum şi ea le descifra pe ale lui. Şi era clar că-şi pusese 
mari speranţe în Barbara - la fel ca Benny şi Norrie, 
probabil. Nu le putea ascunde o asemenea veste (oricât ar 
fi vrut), dar prefera să nu le-o dea la telefon. 

— Vino acasă, îi spuse ea. Vom discuta totul aici. Şi Joe... 
sunt foarte mândră de tine. 


8 


Jimmy Sirois a murit în aceeaşi zi, spre seară, în timp ce 
Joe Sperietoare şi prietenii lui goneau înapoi spre oraş, pe 
biciclete. 

Rusty stătea aşezat pe canapeaua din hol, cu braţul pe 
după umerii Ginei Buffalino, lăsând-o să plângă la pieptul 
lui. Cândva s-ar fi simţit peste măsură de stingherit stând 
aşa cu o fată de numai şaptesprezece ani, dar timpurile se 
schimbaseră. Era de-ajuns doar să te uiţi la acel coridor - 
luminat acum cu felinare Coleman care fâsâiau, în locul 
tuburilor de neon din tavan, cu strălucirea lor calmă - ca să- 
ţi dai seama că se schimbaseră vremurile. Spitalul lui 
devenise o galerie a umbrelor. 

— N-a fost vina ta, îi spuse el. Nici a ta şi nici a mea, nici 
măcar a lui. Nu ela cerut să aibă diabet. 

Deşi Dumnezeu îi era martor, existau oameni care-l 
duceau pe picioare ani de zile. Oameni care ştiau să-şi 
poarte de grijă. Jimmy, un semi-pustnic care trăise singur- 
cuc în afara oraşului, pe God Creek Road, nu făcuse parte 
dintre aceştia. Când se îndurase în sfârşit să vină la Centrul 
Medical - în joia trecută, mai exact -, nici nu se mai putuse 
da jos din maşină, claxonând până când Ginny ieşise să vadă 
cine era şi ce i se întâmplase. Când îi scosese pantalonii 
bătrânului, Rusty observase că piciorul drept, de mult 
inflamat, dobândise o culoare vânătă rece, cianotică. Chiar 


dacă în rest ar fi putut să-l trateze pe Jimmy, probabil că 
vătămările neurologice erau ireversibile. 

— Nu doare deloc, doctore, îl asigurase Jimmy pe Ron 
Haskell, chiar înainte de a intra în comă. De-atunci, 
redevenise conştient din ce în ce mai rar, starea piciorului 
înrăutăţindu-i-se. Rusty amânase amputarea, deşi ştia că, în 
principiu, asta ar fi fost singura şansă. 

Când se întrerupsese curentul, perfuziile cu antibiotice 
pentru Jimmy şi alţi doi pacienţi continuaseră să 
funcţioneze, dar aparatele de măsură se opriseră, 
împiedicând reglarea dozajelor. Mai rău, Jimmy rămăsese şi 
fără monitorizare cardiacă şi respiratorie.  Rusty 
deconectase aparatul respirator, îi aplicase bătrânului o 
mască de oxigen şi o instruise pe Gina în legătură cu 
folosirea pungii Ambu. Fata se pricepea şi era foarte 
conştiincioasă, dar pe la ora şase pacientul murise oricum. 

lar acum, era neconsolată. 

Îşi ridică de la pieptul lui faţa udă de lacrimi şi-l întrebă: 

— Oare i-am dat prea mult? Prea puţin...? L-am făcut să 
se sufoce şi de-asta a murit? 

— Nu. Ar fi murit oricum, probabil, iar aşa a scăpat de o 
amputare foarte urâtă. 

— Nu cred că mai pot face meseria asta, spuse ea, 
începând iar să plângă. E atât de înspăimântătoare... iar 
acum, a devenit de-a dreptul groaznică... 

La asta, Rusty nu ştiu ce să răspundă, dar nici nu era 
cazul. 

— O să-ţi treacă, interveni o voce răguşită şi înfundată. 
Trebuie, scumpo, fiindcă avem nevoie de tine. 

Era Ginny 'Tomlinson, care venea încet pe culoar, spre ei. 

— N-ar trebui să umbli, spuse Rusty. 

— Poate că nu, fu Ginny de acord, aşezându-se în cealaltă 
parte a Ginei, cu un oftat de uşurare; nasul pansat şi 
benzile adezive de sub ochi o făceau să arate ca o 
portăreasă de hockey după un meci dificil. Dar am revenit 
la datorie, totuşi. 


— Poate mâine... începu Rusty. 

— Nu, acum, îl întrerupse Ginny, luând-o pe Gina de 
mână. Şi tu la fel, scumpo. La şcoala de surori medicale, 
sora şefă, aia bătrână, avea o vorbă: „Poţi să te laşi când s-a 
uscat sângele şi s-a terminat rodeo-ul.” 

— Şi dacă fac vreo greşeală? şopti Gina. 

— Toată lumea face greşeli. $Şmecheria e să faci cât mai 
puţine posibil. Şi-am să te-ajut şi eu. Şi pe tine, şi pe 
Harriet. Deci ce zici...? 

Gina privi cu îndoială faţa tumefiată a lui Ginny, cu 
vătămările accentuate de nişte ochelari pe care colega ei îi 
găsise cine ştie pe unde. 

— Eşti sigură că poţi, dna Tomlinson? 

— Tu m-ajuţi pe mine, eu te-ajut pe tine. Ginny şi Gina, 
Cele Două luptătoare, continuă ea, ridicând pumnul. 
Reuşind să zâmbească vag, Gina i-l lovi uşurel cu alei. 

— “Toate astea-s foarte hot şi cool, comentă Rusty, dar 
dacă simţiţi că vă ia cu leşin, găsiţi-vă un pat şi întindeţi-vă 
puţin. Ordin de la Dr. Rusty. 

Ginny se strâmbă puţin de durere, când încercarea ei de 
surâs îi forţă nasul. 

— Lasă-l încolo de pat, o să mă-ntind pe canapeaua veche 
a lui Ron Haskell, din oficiu. 

Telefonul lui Rusty sună. Le făcu semn celor două femei 
să se îndepărteze. Gina o cuprinse pe Ginny de talie şi 
plecară, vorbind între ele din mers. 

— Alo, aici Eric. 

— Aici e soţia lui Eric, replică o voce umilă. A sunat ca să-i 
ceară lui Eric iertare. 

Rusty intră într-un cabinet de examinare gol şi închise 
uşa. 

— Nu e nevoie, spuse el... deşi nu era sigur dacă aşa era. 
Agitaţia momentului... l-au dat drumul? 

I se părea o întrebare absolut rezonabilă, dacă se gândea 
la acel Barbie pe care începuse să-l cunoască. 


— Prefer să nu discutăm asta la telefon. Poţi veni până 
acasă, iubitule? 'Te rog! Avem de vorbit. 

Rusty bănuia că ar putea pleca puţin. Avusese un pacient 
în stare critică, iar acesta îi simplificase considerabil viaţa 
profesională, murind. Şi, deşi se simţea uşurat că putea 
vorbi din nou normal cu femeia pe care o iubea, nu-i plăcea 
nota nouă de teamă pe care i-o distingea în voce. 

— Pot, spuse el, dar nu pentru mult timp. Ginny e din nou 
pe picioare, însă dacă n-o supraveghez, o să întreacă 
măsura. La cină? 

— Da, răspunse Linda, uşurată, spre mulţumirea lui. Am 
să dezgheţ nişte supă de pui. Mai bine mâncăm cât putem 
de mult din alimentele congelate, atâta timp cât mai avem 
curent ca să nu se strice. 

— Un singur lucru. Încă mai crezi că Barbie e vinovat? 
Nu contează ce zic ceilalţi, părerea ta care e? 

O lungă tăcere. Apoi, Linda spuse: 

— Vorbim când ajungi aici. 

Şi cu asta, închise telefonul. 

Rusty stătea cu fundul rezemat de masa de examen 
medical. Mai ţinu telefonul în mână un moment, apoi apăsă 
pe butonul END. Existau multe de care nu era sigur în acel 
moment - avea senzaţia că înota într-un ocean de semne de 
întrebare -, dar de un lucru era convins: soţia lui se temea 
că cineva putea să-i asculte. Cine însă? Armata? Serviciile 
secrete? 

Big Jim Rennie? 

— Ridicol, spuse el, în încăperea goală. 

Apoi, se duse să-l caute pe Twitch şi să-i spună că pleca 
pentru scurt timp din spital. 


9 


Twitch acceptă să stea cu ochii pe Ginny şi să se asigure 
că nu forţa prea mult, dar tot mai rămăsese o problemă: 
înainte de a pleca, Rusty trebuia s-o examineze pe 


Henrietta Clavard, care fusese rănită în timpul debandadei 
de la supermarket. 

— Ce-i cu ea? întrebă el, temându-se de tot ceea ce putea 
fi mai rău. Henrietta era sănătoasă şi robustă pentru o 
femeie bătrână, dar optzeci şi patru de ani era o vârstă... 

— Zice, citez, „Una din ţaţele alea de surori Mercier mi-a 
spart naibii curu'”. Clara Mercier crede că ar fi fost. Pe care 
acum o cheamă Venziano... 

— Aşa, răspunse Rusty, apoi murmură, apropo de nimic 
anume: oraşul nostru-i mic, echipa suntem toţi... Chiar aşa? 

— Ce să fie chiar aşa, sensei? 

— E spart? 

— Nu ştiu. Nu vrea să mi-l arate. Zice, şi din nou citez: 
„Nu-mi dezgolesc poponeaţa decât în faţa unui ochi 
profesionist.” 

Izbucniră amândoi în râs, încercând să-şi înăbuşe 
hohotele. 

Din spatele uşii închise se făcu auzită vocea frântă şi 
îndurerată a unei bătrâne: 

— Curu' mi l-au spart, nu timpanele. V-am auzit. 

Rusty şi Twitch râseră şi mai tare. Twitch se înroşise 
alarmant la faţă. 

De dincolo de uşă, Henrietta adăugă: 

— Dacă era curu' vostru, fraţilor, acum aţi râde pe unde 
vă căcaţi! 

Încă zâmbind, Rusty intră în cameră. 

— Mă scuzaţi, doamnă Clavard. 

Femeia stătea în picioare, nu aşezată, şi, spre imensa lui 
uşurare, zâmbea şi ea. 

— Lasă, răspunse. Trebuie să fie şi ceva de râs în toată 
bulăngăreala asta. De ce n-aş fi eu? 

Rămase un moment pe gânduri. 

— Şi-n plus, eram şi eu acolo, la furat ca toată lumea. 
Cred că merit. 


10 


Reieşi că fundul Henriettei era învineţit rău, dar în rest 
intact. Foarte bine, pentru că o fractură de coccis n-ar fi 
fost deloc un motiv de râs. Rusty îi dădu o cremă împotriva 
durerilor, obţinu confirmarea că avea acasă Advil, şi o 
expedie, şchiopătând, dar mulţumită. Cel puţin, pe cât de 
mulţumită mai putea să fie o doamnă de vârsta şi cu 
temperamentul ei. 

La a doua tentativă de evadare, după vreo cincisprezece 
minute de când îl sunase Linda, Harriet Bigelow îl opri 
chiar lângă uşa care dădea spre parcare. 

— Ginny a zis să-ţi spun că Sammy Bushey a plecat. 

— Unde-a plecat? se miră Rusty - pornind de la vechea 
ipoteză din şcoala primară că singura întrebare tâmpită e 
aia pe care n-ai pus-o. 

— Nimeni nu ştie. A dispărut, pur şi simplu. 

— S-o fi dus la Sweetbriar, să vadă dacă se serveşte cina. 
Sper că acolo e, fiindcă dacă-ncearcă să meargă pe jos până 
la ea acasă, riscă să-şi rupă cusăturile. 

Harriet părea alarmată. 

— Nu s-ar putea, ştii, să sângereze până moare? 
Hemoragie fatală din lugu-lugu... ar fi nasol. 

Rusty auzise mulţi termeni pentru vagin, dar acesta era 
unul nou. 

— Probabil că nu, dar s-ar putea să ajungă tot aici, ca să 
stea mai mult. Copilul cum o duce? 

Harriet făcu o mutră şocată. Era o femeie scundă şi 
onestă, care când se enerva avea obiceiul de a clipi din ochi, 
zăpăcită, prin lentilele groase ale ochelarilor; genul care, 
după părerea lui Rusty, s-ar fi putut trata pentru o cădere 
psihică la vreo cincisprezece ani după ce absolvea summa 
cum laudae de la Smith sau Vassar. 

— Copilul! O, Doamne, Little Walter! 

Şi o luă la fugă pe culoar, înainte ca Rusty s-o poată opri. 
Reveni imediat, uşurată. 

— E tot aici. Nu-i prea vioi, dar aşa pare să fie el din fire. 


— Atunci, probabil o să se întoarcă şi ea. Indiferent ce 
alte probleme o fi având, îşi iubeşte copilul. În stilul ei 
absent... 

— Hmm? făcu Harriet, clipind iar cu înverşunare. 

— Nimic. Mă întorc cât pot de repede, Hari. Ţine steagul 
sus. 

— Să ţin ce sus? 

Acum, pleoapele ei păreau gata-gata să ia foc. 

Rusty fu cât pe ce să răspundă: „Voiam să zic, cariciul să- 
] ţii sus”, dar nu s-ar fi cuvenit. În terminologia lui Harriet, 
probabil că şi ăla era tot un fel de lugu-lugu. 

— Spor la lucru. 

La asta, Harriet se mai linişti. 

— Sigur c-o să am, Dr. Rusty, nicio problemă. 

Rusty se întoarse spre uşă, dar acolo apăruse acum un 
bărbat - slab, nu tocmai urât, dacă nu ţineai seamă de nasul 
coroiat şi coama căruntă legată la spate într-o coadă-de-cal. 
Semăna puţin cu răposatul Timothy Leary. Rusty începea să 
se întrebe dacă avea să mai scape de-acolo, până la urmă. 

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? 

— De fapt, mă gândeam că v-aş putea ajuta eu pe 
dumneavoastră, răspunse noul-sosit, întinzându-i o mână 
osoasă. Thurston Marshall. Partenera mea şi cu mine ne 
petreceam weekendul la Chester Pond, şi am rămas 
prizonieri în ce-o-fi-asta... 

— Îmi pare rău. 

— Chestiunea e că am o oarecare experienţă medicală. 
Am fost un contestatar consecvent al porcăriei din Vietnam. 
M-am gândit chiar să mă mut în Canada, dar aveam şi eu 
planurile mele... În fine, nu contează, m-am înrolat şi am 
lucrat doi ani ca infirmier la un spital de veterani din 
Massachusetts. 

Interesant... 

— La Edith Nourse Rogers? 

— Exact acolo. Probabil că noţiunile mele sunt puţin cam 
depăşite, dar... 


— Domnule Marshall, chiar am o slujbă pentru 
dumneavoastră. 


11 


În timp ce mergea pe 119, Rusty auzi un claxon. Se uită 
în oglinda retrovizoare şi văzu unul dintre camioanele de la 
Lucrări Publice pregătindu-se să cotească pe aleea de la 
„Catherine Russell”. Îi era greu să-şi dea seama, în lumina 
roşiatică a asfinţitului, dar i se păru că la volan e Stewart 
Bowie. Ce văzu când se uită mai bine îi încălzi inima: în 
camion păreau să fie două rezervoare cu propan. Avea să-şi 
bată capul mai târziu cu proveniența lor, poate să pună 
câteva întrebări, deocamdată era uşurat să ştie că în 
curând vor avea iar lumină şi curent electric pentru 
monitoare şi aparatele respiratorii. Poate nu pe termen 
lung, dar mergea pe principiul „mâine, vom vedea ce va 
mai fi”. 

Pe culmea Town Common Hill îl văzu pe vechiul lui 
pacient cu skateboard, Benny Drake, împreună cu doi 
prieteni. Unul era micul McClatchey, care pusese la punct 
transmisia video a loviturii cu racheta. Benny îl strigă, 
făcându-i cu mâna semn să se oprească. Rusty îi răspunse 
cu un gest, dar nu încetini. Era nerăbdător să ajungă la 
Linda. Şi ca să audă ce avea de spus, desigur, dar mai ales 
ca s-o vadă, s-o cuprindă cu braţele şi să ducă la bun sfârşit 
împăcarea. 


12 


Pe Barbie îl tăia pişarea, da' se ţinea. Efectuase câteva 
interogatorii în Irak şi ştia cum mergea treaba acolo. Nu 
ştia dacă şi acum avea să se întâmple la fel, dar era posibil. 
Evenimentele decurgeau foarte rapid, iar Big Jim dovedise 
o capacitate necruțătoare de a ţine pasul. Ca orice 


demagog talentat, nu subestima niciodată dispoziţia 
auditoriului de a accepta absurdul. 

Îi era şi foarte sete şi nu se miră prea tare când unul 
dintre noii agenţi apăru cu un pahar de apă într-o mână şi, 
în cealaltă, cu o hârtie de care era prins un pix. Da, aşa 
mergea, aşa procedaseră şi în Fallujah, Takrit, Hilla, Mosul 
şi Bagdad. lar acum, la fel mergea şi în Chester's Mill, după 
câte se părea. 

Agentul cel nou era Junior Rennie. 

— Ei, ia uite la tine, remarcă Junior. Acuma nu mai pari 
aşa de pregătit să cafteşti oamenii cu fentele tale din 
armată. 

Ridică mâna în care ţinea foaia de hârtie, frecându-şi 
tâmpla cu vârfurile degetelor. Hârtia foşni. 

— Nici tu n-arăţi prea grozav. 

Junior îşi cobori mâna. 

— O duc muc şi gigea. 

la uite ce ciudat, se gândi Barbie; unii oameni ziceau 
„gigea”, alţii ziceau „muc şi sfârc”, dar nu mai auzise pe 
nimeni să spună „muc şi gigea”. Probabil nu însemna nimic, 
dar... 

— Eşti sigur? Ai ochii roşii. 

— Mă simt extraordinar, în mă-ta. Şi n-am venit aici ca să 
vorbim despre mine. 

Barbie, care ştia de ce venise, îl întrebă: 

— Aia-i apă? 

Junior cobori privirea spre pahar, ca şi cum ar fi uitat de 
el. 

— Mda. Şefu' a zis că poate ţi-o fi sete. Setea-i mare, 
între picioare, ştii vorba aia... 

Râse cu poftă, ca şi cum acea aiureală fără sens ar fi fost 
cel mai spiritual lucru pe care-l scosese vreodată pe gură. 

— Vrei? 

— Da, te rog. 

Junior îi întinse paharul. Barbie dădu să-l ia. Junior îl 
trase înapoi. Bineînţeles. Aşa se proceda. 


— De ce i-ai omorât? Sunt curios, Baaarbie. N-a vrut 
Angie să se mai fută cu tine? Şi pe urmă, când ai încercat cu 
Dodee, ai descoperit că-i plăcea mai mult să ia pe gură 
crack decât cock? Poate Coggins o fi văzut ceva ce nu 
trebuia? lar Brenda a intrat la bănuieli. De ce nu? Şi ea era 
polițistă, ştii doar. Prin injecție! 

Hohoti şi mai tare, dar pe sub amuzament nu se simţea 
decât o atenţie încărcată de ură. Şi de durere. Barbie nu 
avea nicio îndoială. 

— Ce? Nu zici nimic? 

— Am zis. Aş bea un pahar. Mi-e sete. 

— Înî, pun pariu că ţi-e. Naşpa cu Mace ăla, este? Înţeleg 
c-ai făcut armata-n lrak. Cum a fost? 

— Cald. 

Junior chiui din nou. Puţină apă din pahar îl stropi pe 
încheietură. Îi tremurau puţin mâinile? lar din colţul 
ochiului inflamat, stângul, i se prelingeau lacrimi. „Junior 
ce naiba ai? O migrenă? Altceva... 2” 

— Ai omorât pe cineva? 

— Numai cu gătitul. 

Tânărul zâmbi, ca şi cum ar fi zis: „Bună poantă, bună...” 

— Acolo nu erai bucătar, Baaaarbie. Erai agent de 
legătură. Cel puţin, aşa scrie-n fişa postului. le-a căutat 
taică-miu pe Internet. Nu-s multe, da' ceva-ceva tot a găsit. 
Bănuieşte că ai lucrat la interogatorii. Poate chiar şi-n 
operaţiuni murdare. Cum erai, ca un Jason Bourne din 
Armată? 

Barbie nu răspunse. 

— Hai, zi! Ai omorât vreun om? Sau, poate ar trebui să te 
întreb: câți ai omorât? Pe lângă ăştia la care le-ai făcut felu! 
aici, adică. 

Barbie tăcea. 

— Mă frate, ce bună tre' să fie apa asta! E din coolerul de 
sus. Chilly Willy! 

Tăcere. 


— Voi, ăştia, veniţi înapoi cu tot felu' de probleme. Cel 
puţin, aşa am văzut la televizor. Aşa e, sau nu? Adevărat sau 
fals? 

„Nu din cauza migrenei face asta. Sau, cel puţin, n-am 
mai auzit de-o asemenea migrenă. ” 

— Junior, cât de rău te doare capul? 

— Nu mă doare deloc. 

— De când ai dureri de cap? 

Cu grijă, Junior puse paharul pe podea. În seara aceea, 
purta pistol la subsuoară. Îl scoase şi-l îndreptă spre Barbie, 
printre gratii. Ţeava tremura uşor. 

— Te mai joci mult de-a doctoru'? 

Barbie se uită la pistol. Nu făcea parte din scenariu, era 
destul de sigur - Big Jim avea planuri pentru el, probabil nu 
prea plăcute, dar nu includeau împuşcarea lui în arestul 
poliţiei, când oricine ar fi putut să vină de sus şi să vadă că 
uşa celulei era încuiată, iar victima, neînarmată. Dar nu 
avea încredere în Junior că ar fi respectat scenariul, pentru 
că Junior era bolnav. 

— Nu, răspunse el. Gata cu doctoriceala. Mii de scuze. 

— Mda, ceri scuze, sigur. Îşi cere scuze căcatu' că pute. 

Totuşi, părea satisfăcut. Puse arma la loc în teacă şi luă 
iar paharul cu apă. 

— Teoria mea e c-ai venit înapoi cu minţile futute de ce-ai 
văzut şi-ai făcut acolo. Ştii, PISS, SID, PMS, una d-alea... 
Teoria mea e că te-ai pierdut, aşa, dintr-odată. Sunt pe- 
aproape? 

Barbie nu spuse nimic. 

Oricum, pe Junior nu prea părea să-l intereseze. Îi întinse 
paharul printre zăbrele. 

— Ia-l, ia-l! 

Convins că avea să-i fie tras iar înapoi,Barbie întinse 
mâna spre pahar, dar nu se întâmplă nimic. Gustă. Apa nu 
era rece şi nici nu putea fi băută. 

— Hai, bea, îl îndemnă Junior. Doar juma” de solniţă am 
dizolvat în ea, îi faci faţă, nu? Şi pe pâine-ţi pui sare, nu? 


Barbie se mulţumi să-l privească. 

— Nu-ţi pui sare pe pâine? Îţi pui sare, băi lăbare? Mm? 

Barbie îi întinse paharul printre gratii. 

— 'Ţine-l, ţine-l, zise Junior, mărinimos. Şi ia-le şi pe astea. 

Îi dădu hârtia şi pixul. Barbie le luă şi privi foaia. Era cam 
aşa cum se aşteptase. Jos, avea un loc pentru semnătură. 

O întinse înapoi. Junior se retrase cu un pas aproape 
dansant, zâmbind şi clătinând din cap. 

— Păstreaz-o şi pe aia. lata a zis că n-ai s-o semnezi 
imediat, da” pe urmă ai să te mai gândeşti. Şi mai gândeşte- 
te şi cum ar fi să primeşti un pahar cu apă fără sare. Şi ceva 
de mâncare. Un cheeseburger mare ca-n paradis. Poate şi o 
cola. Sunt câteva la rece, sus, în frigider. Nu ţi-ar plăcea o 
cola bună şi rece? 

Barbie nu zise nimic. 

— Îţi sărezi pâinea? Hai, nu te sfii. i-o sărezi, băi faţă-de- 
cur? 

Barbie tăcea. 

— Las” că mai vedem noi. Când o să ţi se facă destul de 
foame şi destul de sete, mai vedem. Aşa zice tata şi de 
obicei are dreptate cu chestiile astea. Pa-pa, Baaaarbie. 

Porni pe culoar, apoi se întoarse. 

— Nu trebuia să-ţi pui labele pe mine, să ştii. Asta a fost 
marea ta greşeală. 

În timp ce Junior urca scara, Barbie observă că şchiopăta 
puţin - sau îşi târa, un picior. Asta era, îşi târa piciorul stâng 
şi se trăgea de balustradă cu mâna dreaptă, ca să 
compenseze. Se întrebă ce părere ar fi avut Rusty Everett 
despre acele simptome. Şi se mai întrebă şi dacă urma să 
mai aibă vreodată şansa de a afla. 

Barbie parcurse cu privirea declaraţia nesemnată. l-ar fi 
plăcut s-o rupă şi să împrăştie bucăţile pe pardoseala din 
faţa celulei, dar asta ar fi fost o provocare inutilă. Acum se 
afla în bârlogul lupului şi cel mai bine era să stea cuminte. 
Puse hârtia pe pat, cu pixul deasupra. Apoi, luă paharul de 
apă. Însămânţat cu sare. Îi putea simţi mirosul. Ceea ce-l 


ducea cu gândul la felul cum devenise Chester's Mill acum - 
numai că... nu cumva fusese aşa dintotdeauna? Încă 
dinainte de Dom? Nu semănaseră sare în pământ Big Jim şi 
ai lui, de-atâta amar de vreme? Bănuia că da. Şi se mai 
gândea şi că avea să fie un miracol dacă scăpa viu din acea 
secţie de poliţie. 

Cu toate astea, băieţii erau nişte amatori; uitaseră de 
toaletă. Probabil că niciunul dintre ei nu fusese vreodată 
într-o ţară unde chiar şi o palmă de apă dintr-un şanţ putea 
arăta bine când cărai în cârcă cincizeci de kile de 
echipamente, pe o temperatură de 46 de grade Celsius. 
Barbie turnă apa sărată în colţul celulei. Apoi, urină în 
pahar şi-l puse sub pat. În fine, îngenunche în faţa toaletei 
ca pentru a-şi face rugăciunile şi bău până simţi că i se 
umflă burta. 


13 


Când Rusty ajunse în faţa casei, Linda stătea aşezată pe 
treptele de la intrare. În curtea din spate, Jackie Wettington 
le dădea în leagăne pe Micile J, iar fetele insistau să le 
împingă cât mai tare şi cât mai sus. 

Linda îi ieşi în întâmpinare, cu braţele deschise. Îl sărută 
pe gură, se trase puţin înapoi ca să-l privească, apoi îl 
sărută din nou, cu gura deschisă şi mâinile pe obrajii lui. 
Rusty îi simţi atingerea scurtă şi umedă a limbii şi imediat 
începu să se excite. Linda îi simţi erecţia şi se îndesă în el. 

— Mamăăă, făcu Rusty. Ar trebui să ne certăm în public 
mai des. Şi dacă nu-ncetezi, o să facem şi altceva în public. 

— O s-o facem, da' nu-n public. Mai întâi... e nevoie să 
mai spun o dată că-mi pare rău? 

— Nu. 

Îl luă de mână şi-l duse înapoi spre trepte. 

— Bine. Fiindcă avem de vorbit. Lucruri serioase. 

Îi povesti ce se întâmplase la secţie - cum Julia fusese 
dată afară după ce lui Andy Sanders i se permisese să-l 


viziteze pe arestat. Îi spuse cum se dusese cu Jackie la 
biserică, pentru a putea vorbi cu Julia fără martori şi-i 
relată conversaţia ulterioară din casa parohială, cu Piper 
Libby şi Rommie Burpee adăugaţi în combinaţie. Când îi 
spuse despre începutul de rigiditate pe care-l observaseră 
la cadavrul Brendei Perkins, Rusty ciuli urechile. 

— Jackie! strigă el. Cât de sigură eşti de acel rigor? 

— Destul! răspunse Jackie. 

— Bună, tati! îl salută Judy. Io şi Jannie ne dăm uţa-uţa 
peste cap! 

— Ba nici gând! replică Rusty, suflându-le bezele din 
palme. Fiecare fetiţă prinse câte una; în materie de prins 
sărutări erau campioane. 

— La ce oră aţi văzut cadavrele, Lin? 

— Pe la vreo zece jumate, cred. Mizeria de la 
supermarket se terminase de mult. 

— lar dacă Jackie are dreptate cu rigorul care tocmai se 
instalase... Dar de asta nu putem fi absolut siguri, aşa-i? 

— Nu, dar ascultă, am vorbit cu Rose Twitchell. Barbara 
a ajuns la Sweetbriar la şase fără zece. Din acel moment, şi 
până s-au descoperit cadavrele, are un alibi perfect. Deci ar 
fi trebuit s-o omoare... când? La cinci? La cinci jumate? Cât 
de probabil ar fi aşa ceva, dacă rigorul a început să se 
instaleze cinci ore mai târziu? 

— Improbabil, dar nu imposibil. Rigor mortisul e afectat 
de tot felul de variabile. Pentru început, temperatura locului 
unde e depozitat cadavrul. Cât de cald era în cămara aia? 

— Cald, recunoscu ea, apoi îşi încrucişă braţele pe piept, 
cuprinzându-şi umerii în palme. Cald şi mirosea. 

— Înţelegi ce vreau să zic? În circumstanţele astea, ar fi 
putut s-o omoare chiar şi prin jur de patru dimineaţa, ca pe 
urmă s-o ducă acolo şi s-o bage în... 

— Credeam că eşti de partea lui. 

— Sunt, şi de fapt e cam improbabil, fiindcă la patru 
dimineaţa în cămară trebuia să fie mult mai răcoare. Dar, în 
fond, ce să caute el împreună cu Brenda, la ora aia? Ce-ar 


spune poliţiştii? Că-şi făceau de cap împreună? Chiar dacă 
i-ar plăcea femeile mai în vârstă - mult mai în vârstă... la 
trei zile după moartea soţului ei, cu care a fost căsătorită 
treizeci şi ceva de ani? 

— Ar zice că n-a fost consensual, răspunse ea cu voce 
sumbră. Ar zice c-a violat-o. La fel cum spun deja despre 
cele două fete. 

— Şi Coggins? 

— Dacă pun la cale o înscenare, se vor gândi ei la ceva. 

— Julia o să publice toate astea? 

— Va scrie un articol, formulând câteva întrebări, dar nu 
va include detaliul cu rigiditatea incipientă. Randolph s-ar 
putea să fie prea prost ca să se prindă de unde are 
informaţia asta, dar Rennie şi-ar da seama. 

— S-ar putea să fie, totuşi, periculos, spuse Rusty. Dacă-i 
pun pumnu-n gură, nu se prea poate plânge la ACLU. 

— Nu cred că-i pasă. E furioasă foc. Se gândeşte chiar că 
s-ar putea ca revolta de la supermarket să fi fost 
premeditată. 

„Cum probabil a şi fost”, îşi zise Rusty, înainte de a 
spune: 

— La naiba, tare-aş mai vrea să văd cadavrele alea. 

— Poate ai să reuşeşti. 

— Ştiu la ce te gândeşti, iubito, dar tu şi cu Jackie v-aţi 
putea pierde slujbele. Sau chiar mai rău, în caz că ăsta a 
fost modul lui Big Jim de a scăpa de-o problemă care-l 
sâcâia. 

— Dar nu putem lăsa lucrurile aşa... 

— Şi, de asemenea, s-ar putea să nu folosească la nimic. 
Probabil că nu va folosi la nimic. Dacă Brenda Perkins a 
intrat în rigor între patru şi opt, cred că acum e complet 
rigidă, iar starea cadavrului nu ne mai poate spune mare 
lucru. Institutul Medico-Legal al Castle County poate-ar 
reuşi, dar e la fel de inaccesibil ca ACLU. 

— S-ar putea să mai fie şi altceva. Ceva de la cadavrul ei 
sau de la unul dintre celelalte. Ştii inscripţia aia din unele 


teatre de autopsie? „Aici, morții le vorbesc celor vii. ” 

— Slabe şanse. Ştii ce-ar fi mai bine? Dacă a văzut-o 
cineva pe Brenda în viaţă după ce Barbie s-a prezentat la 
lucru, azi-dimineaţă la ora şase fără zece. Asta ar face în 
teoria lor o gaură prea mare ca s-o mai astupe. 

Judy şi Janelle, în pijamale, veniră în fugă la îmbrăţişări. 
Rusty îşi făcu datoria. Jackie Wettington, care rămăsese mai 
în spate şi auzise ultimul lui comentariu, spuse: 

— Am să întreb lumea. 

— Discret, însă, preciză el. 

— Fii sigur! Şi, ca să se reţină, eu nu-s nici acum întru 
totul convinsă. Ecusoanele lui erau în mâna lui Angie. 

— Şi n-a observat că le pierduse, între momentul 
omorului şi cel al găsirii cadavrelor? 

— Ce cadavre, tati? se interesă Janelle. 

Rusty oftă. 

— E complicat, iubito. Şi nu-i pentru fetiţe. 

În ochii ei se citea că era de altă părere. Între timp, sora 
ei mai mică se dusese să culeagă câteva flori târzii, dar se 
întoarse cu mâinile goale. 

— Mor, anunţă ea. Toate-s maro şi câh la margini. 

— Probabil e prea cald pentru ele, spuse Linda şi, o clipă, 
Rusty avu impresia că era cât pe ce să plângă. Interveni: 

— Fetelor, mergeţi să vă spălaţi pe dinţi. Luaţi puţină apă 
din carafa de pe placa de marmură. Jannie, tu eşti 
însărcinată cu turnarea apei. Hai, mergeţi! 

Se întoarse iar spre cele două femei, privind-o mai ales 
pe Linda. 

— Eşti OK? 

— Da. Doar că... mă tot izbeşte, în moduri diferite. Îmi 
spun: „Florile alea n-ar trebui să moară”, şi pe urmă mă 
gândesc: „În primul rând, nimic din toate astea n-ar trebui 
să se întâmple. ” 

Tăcură câteva clipe, cu gândul la cele spuse. Apoi, Rusty 
vorbi din nou: 


— Ar trebui să aşteptăm să vedem dacă Randolph îmi 
cere să examinez cadavrele. Dacă o face, mă voi uita la ele 
fără să vă pun pe voi două în pericol. Dacă nu, asta ne va 
spune ceva... 

— Până una, alta, Barbie e-n puşcărie, spuse Linda. Poate 
chiar acum încearcă să-i smulgă o mărturisire. 

— Dacă v-aţi arăta insignele şi m-aţi introduce în salonul 
de pompe funebre? propuse Rusty. Şi mai departe, dacă 
găsesc ceva care să-l disculpe pe Barbie? Credeţi că ăia ar 
zice „Vai de mine, am greşit!” şi i-ar da drumul? Şi pe urmă, 
l-ar lăsa să preia puterea? Fiindcă guvernul asta vrea; tot 
oraşul vorbeşte. Credeţi că Rennie ar permite... 

Telefonul mobil începu să-i sune. 

— Chestiile astea-s cea mai nesuferită invenţie din istorie, 
comentă el, mulţumit, totuşi, că măcar nu se afla la spital. 

— Domnul Everett? 

Era o femeie. Îi cunoştea vocea, dar nu ştia de unde s-o 
ia. 

— Da, dar numai dacă e o urgenţă, sunt cam ocupat ac... 

— Nu ştiu dacă e urgenţă, dar este un lucru foarte, foarte 
important. Şi de vreme ce domnul Barbara - sau colonelul 
Barbara, cred - a fost arestat, dumneavoastră sunteţi cel 
care trebuie să intervină. 

— Doamna McClatchey? 

— Da, dar cu Joe trebuie să vorbiţi. Vi-l dau acum. 

— Dr. Rusty? 

Glasul băiatului era surescitat, aproape cu răsuflarea 
tăiată. 

— Salut, Joe. Ce e? 

— Cred că am găsit generatorul. Acuma ce trebuie să 
facem? 

În jurul lor se întunecă atât de brusc, încât tresăriră toţi 
trei, iar Linda îşi prinse soţul de braţ. Dar nu era decât 
umbra uriaşei pete de fum de pe latura vestică a Domului. 
Soarele se ascunsese după ea. 

— Unde? 


— Pe Black Ridge. 

— Erau radiaţii, fiule? 

Ştia prea bine că trebuia să fi fost; altfel, cum îl găsiseră? 

— Ultima oară, arăta plus două sute, răspunse Joe. Nu 
era chiar în zona de pericol. Ce facem? 

Rusty îşi trecu mâna liberă prin păr. Se întâmplau prea 
multe. Prea multe şi prea repede. Mai ales pentru un felcer 
de provincie care niciodată nu se prea considerase un 
factor de decizie, darămite un lider. 

— Astă-seară, nimic. E aproape noapte. Ne vom ocupa 
mâine. Până atunci, Joe, trebuie să-mi promiţi ceva. Nu 
suflaţi o vorbă. Tu ştii, Benny şi Norrie ştiu şi ei, şi ştie şi 
mama ta. Să rămână aşa. 

— OK, acceptă Joe, docil. Avem multe să vă spunem, da' 
cred că pot s-aştepte până mâine. 

Trase aer în piept. 

— Te cam bagă-n sperieţi, nu? 

— Da, puştiule. Te cam... 


14 


Omul care era stăpân pe soarta şi destinul oraşului 
Chester's Mill stătea în cabinetul lui şi mânca un sendviş cu 
carne de vită pe pâine de secară, cu muşcături lacome, 
când pe uşă intră Junior. Cu puţin timp înainte, Big Jim 
trăsese un pui de somn, ca la vreo patruzeci şi cinci de 
minute. Acum, se simţea revigorat şi din nou gata de 
acţiune. Suprafaţa biroului era acoperită cu coli AM 
galbene, însemnări pe care mai târziu avea să le ardă în 
incineratorul din spate. Ce-i sigur e sigur. 

Camera era luminată cu felinare Coleman care sfârâiau, 
răspândind o lucire albă vie. Dumnezeu îi era martor că 
avea acces la destul propan - suficient ca să lumineze casa 
şi să ţină aparatele în funcţiune pentru cincizeci de ani -, 
dar deocamdată lămpile Coleman erau mai bune. Când 
treceau oamenii pe stradă, voia să vadă acea lumină albă şi 


puternică şi să ştie că Alesul Rennie nu umbla cu privilegii. 
Că Alesul Rennie era la fel ca ei, doar că mai demn de 
încredere. 

Junior şchiopăta. Era tras la faţa. 

— N-a mărturisit. 

Big Jim, care nici nu se aşteptase ca Barbie să 
recunoască ceva atât de curând, trecu peste asta. 

— Ce-i cu tine? Arăţi ca dracu”. 

— lar mă doare capu”, da' acum a-nceput să-mi treacă... 

Aşa era, deşi în timpul conversaţiei cu Barbie se simţise 
foarte rău. Ochii ăia albaştri-cenuşii sau vedeau prea multe, 
sau doar dădeau impresia. 

„Știu ce-ai făcut cu ele în cămară păreau să spună. „Știu 
totul.” 

Făcuse un mare efort de voinţă să nu apese pe trăgaci, 
după ce scosese pistolul, ca să stingă pentru totdeauna 
privirea aia al naibii de pătrunzătoare. 

— Şi mai şi şchiopătezi. 

— Din cauza copiilor ălora pe care i-am găsit lângă 
Chester Pond. Pe unul din ei l-am dus în braţe şi cred c-am 
făcut o întindere de muşchi. 

— Eşti sigur că asta-i tot? Tu şi Thibodeau aveţi de făcut o 
treabă, în... 

Big Jim se uită la ceas. 

— ... în vreo trei ore şi jumătate. Şi nu se poate s-o 
încurcaţi. Trebuie să meargă perfect. 

— De ce nu imediat ce se-ntunecă? 

— Fiindcă scorpia îşi face ziarul cu trolişorii ăia doi ai ei. 
Freeman şi celălalt. Reporterul sportiv care se ia mereu de 
Wildcats. 

— Tony Guay. 

— Da, ăla. Nu prea mă încântă ideea că vor păţi ceva, ea 
mai ales, preciză ridicându-şi buza superioară în imitaţia lui 
canină de zâmbet, dar nu trebuie să rămână niciun martor. 
Niciun martor ocular vreau să zic. Ce aud oamenii... asta-i 
altă mâncare de peşte. 


— Şi ce vrei să audă, tată? 

— Sigur eşti în stare s-o faci? Fiindcă, altfel, pot să-i 
trimit pe Frank şi Carter în schimb. 

— Nu! le-am ajutat cu Coggins şi te-am mai ajutat şi cu 
baba, azi-dimineaţă, şi merit s-o fac eu! 

Big Jim păru să-l măsoare cu privirea. Apoi dădu din cap. 

— În regulă. Dar nu trebuie să vă lăsaţi prinşi, nici măcar 
văzuţi. 

— Nu-ţi face griji. Când vrei să... audă martorii? 

Big Jim îi spuse. Big Jim îi spuse totul. Era un plan bun, 
conchise Junior. Trebuia să recunoască: scumpul lui babac 
nu lăsa să-i scape nicio şmecherie. 


15 


Când Junior se duse la etaj să-şi „odihnească piciorul”, 
Big Jim îşi termină sendvişul, se şterse de grăsime pe 
bărbie şi-i telefonă lui Stewart Bowie. Începu cu întrebarea 
pe care o pune oricine când sună pe mobil: 

— Unde eşti? 

Stewart răspunse că erau în drum spre salonul de pompe 
funebre, ca să bea ceva. Cunoscând părerea lui Big Jim 
despre băuturile alcoolice, vorbea pe tonul sfidător al unui 
om care munceşte: „Mi-am făcut treaba, acuma lasă să-mi 
fac şi eu cheful.” 

— E-n regulă, dar ai grijă să nu bei prea mult. N-ai 
terminat pentru seara asta. Şi nici Fern sau Roger. 

Stewart protestă cu râvnă. 

După ce-l lăsă să spună tot ce avea de spus, Big Jim 
continuă: 

— Vreau să mergeţi toţi trei la Şcoala Medie, la nouă 
jumate. Veţi găsi acolo câţiva agenţi noi - inclusiv băieţii lui 
Roger, apropo - şi vreau să fiţi şi voi cu ei. 

Pradă unei inspiraţii de moment, adăugă: 

— De fapt, am să vă fac sergenţi-majori în Forţa de 
Securitate Internă din Chester's Mill. 


Stewart îi reaminti că el şi Fern aveau treabă cu patru 
noi cadavre. Rostit cu accentul său yankeu puternic, 
cuvântul suna „cadauue”... 

— 'Tovarăşii ăia de la McCain pot să mai aştepte, replică 
Big Jim. Oricum sunt morţi. Acum avem de-a face cu o 
situaţie urgentă, în caz că n-ai observat. Până se termină, 
toţi trebuie să ne dăm silinţa. Să facem ce avem de făcut. Să 
sprijinim echipa. La nouă şi jumătate, la Şcoala Medie. Dar 
înainte mai am o treabă pentru voi. Nu va dura mult. Dă-mi- 
l pe Fern! 

Stewart îl întrebă de ce voia să vorbească cu Fern, pe 
care îl considera - nu fără motiv - Fratele Mai Prost. 

— Nu te priveşte. Cheamă-l odată! 

Fern îi dădu bună seara. Big Jim nu se deranjă să-i 
răspundă la salut. 

— Ai fost la Voluntari, nu? Până s-au desfiinţat. 

Fern spuse că lucrase într-adevăr cu adjunctul neoficial 
la FD, fără să adauge că se lăsase cu un an înainte de 
desființare - după ce aleşii recomandaseră ca-n bugetul 
orăşenesc pe anul 2008 să nu li se mai aloce niciun ban. Nu 
preciză nici că activităţile Voluntarilor pentru colectarea de 
fonduri, în weekenduri, îi consumau din timpul pentru băut. 

— Vreau să te duci la PD şi să iei cheia de la FD. Pe urmă, 
vezi dacă pompele alea indiene pe care le-a folosit ieri 
Burpee sunt în magazie. Mi s-a spus că erau acolo unde le- 
au pus el şi madam Perkins, şi n-ar strica să fie aşa, spuse 
Big Jim. 

Fern răspunse că, după părerea lui, pompele indiene 
proveniseră din start de la Burpee's, ceea ce, într-un fel, le 
făcea să fie proprietatea lui Rommie. Voluntarii avuseseră 
câteva, dar le vânduseră pe ebay la desfiinţarea unităţii. 

— Poate că au fost ale lui, dar nu mai sunt, replică Big 
Jim. Pe durata crizei, sunt proprietatea oraşului. La fel vom 
face cu toate lucrurile de care avem nevoie. E spre binele 
tuturor. lar dacă Romeo Burpee crede c-o s-o ia de la 
început cu Voluntarii, îl aşteaptă o surpriză. 


Fern zise - prudent - că, din câte auzise el, Rommie 
făcuse o treabă destul de bună cu stingerea incendiilor de 
pe Little Bitch, după loviturile de rachete. 

— Alea nu erau mult mai mult decât nişte mucuri de 
ţigară arzând într-o scrumieră, pufni Big Jim. 

La tâmplă îi pulsa o venă, iar inima-i bătea anormal de 
tare. Ştia că mâncase prea repede - iar -, dar nu se putea 
stăpâni. Când îi era foame, înfuleca până dispărea tot ce- 
avea în faţă. Aşa era firea lui. 

— Oricine le-ar fi putut stinge. Şi tu ai fi putut să le stingi. 
Ideea e că ştiu cine-a votat pentru mine ultima oară şi cine 
n-a votat. lar dracii-bumbacii care n-au votat n-or să 
primească nimic. 

Fern îl întrebă ce trebuia să facă el cu pompele. 

— Asigură-te doar că-s în garajul pompierilor. Pe urmă, 
vino la Şcoala Medie. O să fim în sala de sport. 

Fern zise că Roger Killian voia să spună şi el ceva. 

Big Jim dădu ochii peste cap, dar aşteptă. 

Roger voia să ştie care dintre băieţii lui intra în poliţie. 

Oftând, Big Jim scormoni printre maldărele de hârtii de 
pe birou, până o găsi pe cea cu lista noilor agenţi. 
Majoritatea erau liceeni şi toţi erau băieţi. Cel mai tânăr, 
Mickey Wardlaw, avea doar cincisprezece ani, dar era un 
dur. Atacant pe extrema dreaptă în echipa de fotbal, până 
fusese dat afară pentru că bea. 

— Ricky şi Randall. 

Roger protestă că erau cei mai mari fii ai lui, singurii pe 
care putea conta cu adevărat pentru muncă. Cine, întrebă 
el, avea să-l mai ajute acum la găini? 

Big Jim închise ochii şi se rugă la Dumnezeu să-i dea 
putere. 


16 


Sammy era foarte conştientă de durerea surdă, 
spasmodică, din abdomen - asemenea unor crampe 


menstruale - şi de junghiurile mult mai tăioase care o 
străpungeau mai jos. l-ar fi fost greu să nu le bage în 
seamă, căci avea câte unul la fiecare pas. Cu toate acestea, 
îşi continua mersul greoi pe Şoseaua 119, spre Motton 
Road. Avea să meargă înainte, oricât de rău o durea. Avea 
în minte o anume destinaţie, şi nu era rulota ei. Ceea ce 
dorea nu se afla în rulotă, dar ştia unde putea fi găsit. Avea 
să meargă până acolo, chiar şi de-i lua toată noaptea. Dacă 
durerea devenea prea puternică, avea cinci tablete de 
Percocet în buzunarul blugilor şi putea să le roadă. 
Mestecate, aveau efect mai rapid. Aşa-i spusese Phil. 

„Irage-i-0!” 

„... Va trebui să venim iar şi să te futem pe bune, de data 
asta.” 

„Irage-i-o la boarfă!” 

„Tre” să-nveţți să-ți ţii gura, o deschizi doar când stau în 
genunchi.” 

„Irage-i-o la boarfa asta!” 

„+... Oricum nu te-ar crede nimeni. “ 

Dar reverenda Libby o crezuse, şi uite ce păţise. Un umăr 
dislocat, câinele omorât... 

„Trage-i-o la boarfă!” 

Sammy avea impresia că vocea excitată şi guiţată a 
scroafei ăleia o să-i răsune în cap până la moarte. 

Aşa că mergea înainte. Pe cer licăreau primele stele roz, 
ca nişte scântei văzute printr-un geam murdar. 

Apărură nişte faruri, făcându-i umbra să se alungească în 
faţă, pe drum. Un camion de fermă, vechi şi hodorogit, se 
opri lângă ea. 

— Hai, hopa-sus! spuse omul de la volan. 

Numai că se auzi „ai, 'opa-sus!”, căci era Alden 
Dinsmore, tatăl răposatului Rory, şi mai era şi beat. 

Totuşi, Sammy se urcă în camion, cu mişcări atente, de 
invalidă. 

Alden nu păru să observe. Avea o cutie de Bud între 
picioare, de cinci sute de mililitri, şi o navetă pe jumătate 


goală alături. Pe jos se rostogoleau alte cutii, goale. 

— Un” te-ci? o întrebă Alden. La Porrun? La Bossum? 

Şi râse, ca să arate că, beat sau nu, tot mai era în stare să 
facă bancuri. 

— Doar până pe Motton Road, domnule. Mergeţi într- 
acolo? 

— Încotro vrei tu. Io conduc doar. Conduc şi mă gândesc 
la băiatu' meu. Muri sâmbătă. 

— Îmi pare foarte rău pentru pierdere. 

Alden dădu din cap şi mai trase o duşcă. 

— 'Tată-mio muri iarn-ailaltă, ştii? S-a sufocat ş-a murit, 
săracu'. Emfa-zeamă. Ultimu' an din viaţă stete pe oxijen. 
Rory-i schimba butelcile. 'Tare-l mai iubea pe moşulică... 

— Îmi pare rău. 

O mai spusese o dată, dar ce altceva putea să zică? 

Pe obrazul lui Alden se prelinse o lacrimă. 

— Merg oriunde vrei, Missy Lou. Nu opresc maşina pân” 
nu mi să gată berea. Vrei o bere? 

— Da, vă rog. 

Berea era caldă, dar Sammy bău cu lăcomie. Îi era foarte 
sete. Scoase din buzunar o pastilă de Perc şi o înghiţi cu 
încă o sorbitură prelungă. Simţi imediat efectul, ca pe o 
izbitură în ţeastă. Era minunat. Mai luă o pastilă, pe care i-o 
oferi lui Alden. 

— Vreţi una de-astea? O să vă fie mai bine. 

Alden o luă şi o înghiţi cu bere, fără a se osteni să întrebe 
ce era. Se apropiau de Motton Road. Văzu intersecţia prea 
târziu şi luă o curbă largă, doborând la pământ cutia 
poştală a familiei Crumley. Sammy nu avu nicio obiecţie. 

— “ai mai ia una, Missy Lou. 

— Mulţumesc, domnule. 

Luă încă o bere şi o destupă. 

— Vrei să-m' vezi băietu'? 

În lumina cadranelor de bord, ochii lui Alden se vedeau 
galbeni şi umezi. Erau ochii unui câine care a călcat într-o 
groapă şi şi-a rupt piciorul. 


— Vrei să-l vez! pe băietu' meu Rory? 

— Da, domnule. Sigur că vreau. Ştiţi, am fost şi eu acolo. 

— Toată lumea a fost. Le-am dat câmpu' cu chirie. Cre-c-a 
ajutat şi asta să moară. Nu-ş'... Nu ştim niciodat', aşa-i? 

— Aşa“i, fu Sammy de acord. 

Alden se scobi în buzunarul de la piept al salopetei şi 
scoase un portofel jerpelit. Îşi luă ambele mâini de pe volan 
ca să-l deschidă, cu ochii mijiţi, căutând prin buzunăraşele 
de celuloid. 

— Băieţii mei îm” deteră pormofelu' ista, zise el. Ro'y şi 
Orrie. Orrie mai trăieşte încă. 

— Frumos portofel, remarcă Sammy, întinzându-se să ia 
volanul. La fel făcea şi pentru Phil, pe vremea când erau 
împreună. De multe ori. Camionul domnului Dinsmore 
oscila între marginile drumului, într-un slalom lent şi 
oarecum solemn, ratând la limită încă o cutie de scrisori. 
Dar nu era nicio problemă, bietul bătrân mergea doar cu 
douăzeci la oră, iar Motton Road era pustiu. La radio, WCIK 
cânta: „Sweet Hope of Heaven”, cu Blind Boys din Alabama. 

Alden împinse portofelul spre ea. 

— Iote-l. lote pă băietu' meu. Cu bună-su. 

— Conduceţi dumneavoastră, în timp ce eu mă uit? îl 
întrebă Sammy. 

— Sigur. 

Alden apucă iar volanul. Camionul îşi continuă drumul 
puţin mai repede, şi puţin mai drept, deşi mergea cu roţile 
aproape călare pe linia continuă. 

Fotografia era o poză decolorată cu un băiat şi un bătrân 
ce-şi ţineau braţele pe după umeri. Bătrânul purta o şapcă 
Red Sox şi o mască de oxigen. Băiatul avea pe faţă un 
zâmbet larg. 

— E un băiat foarte frumos, domnule, comentă Sammy. 

— Mda, frumos băiet. Frumos şi dăştept, adăugă Alden, 
cu un icnet sec de durere, ca răgetul unui măgar. De pe 
buze îi săriră stropi de salivă. Camionul coti brusc, apoi îşi 
reveni. 


— Şi eu am un băiat frumos, spuse Sammy. 

Începu să plângă. Odată, ţinea minte, îi făcuse plăcere să 
tortureze păpuşile Bratz. Acum, ştia cum era să fii într-un 
cuptor cu microunde. Să ardă la microunde. 

— Am să-l sărut, când îl văd. Îl mai sărut o dată. 

— Să-l pupi, spuse Alden. 

— Da. 

— Îl pupi şi-l iei în braţe şi-l strângi. 

— Aşa voi face, domnule. 

— Şi io l-aş pupa pe băietu' meu, să mai poci. L-aş pupa 
pe obrăjori. 

— Ştiu, domnule. 

— Da-l îngroparăm. Az' dimineaţ'. Acolo, lângă casă. 

— Îmi pare rău pentru pierdere. 

— Mai ia o bere. 

— Mulţumesc. 

Mai luă o bere. Începea să se îmbete. Minunată senzaţie, 
să se îmbete. 

Şi astfel îşi continuară drumul, în timp ce stelele 
trandafirii deveneau tot mai luminoase, licărind pe cer, dar 
fără să cadă. Trecură pe lângă rulota lui Stacey, unde n- 
avea să se mai întoarcă niciodată, fără a încetini. 


17 


Era cam opt fără un sfert, când Rose Twitchell bătu în 
geamul uşii de la redacţia Democratului. Julia, Pete şi Tony 
stăteau în picioare lângă o masă lungă, lucrând la ultima 
ediţie de patru pagini a ziarului. Pete şi Tony puneau 
paginile la un loc; Julia le capsa şi le aranja într-un teanc. 

Când o văzu pe Rose, Julia îi făcu energic cu mâna. Rose 
deschise uşa, apoi se clătină puţin. 

— Mamă, ce cald e aici... 

— Am oprit aerul condiţionat ca să facem economie, îi 
explică Pete Freeman, iar copiatorul se înfierbântă când 
merge prea mult. Ca în seara asta. 


Totuşi, părea mândru. Rose îşi spuse că toţi arătau 
mândri. 

— Credeam că nu-ţi mai vezi capul de treburi, la 
restaurant, spuse Tony. 

— Dimpotrivă. În seara asta, am fi putut vâna căprioare 
acolo. Cred că mulţi oameni nu mai vor să vină la mine, 
fiindcă bucătarul meu a fost arestat pentru crimă. Şi mai 
cred şi că mulţi nu vor să se vadă la faţă între ei, din cauza 
celor întâmplate azi-dimineaţă la Food City. 

— Vino-aici şi ia un exemplar, o chemă Julia. Eşti cover 
girl, Rose. 

În partea de sus, cu roşu, erau tipărite cuvintele 
„GRATUIT 

EDIŢIE SPECIALĂ - CRIZA DOMULUI GRATUIT”. lar 
dedesubt, cu corpul de literă şaisprezece pe care Julia nu-l 
folosise niciodată, până la ultimele două numere ale 
Democratului: 


_ REVOLTĂ ŞI CRIME S 
IN TIMP CE CRIZA SE AGRAVEAZA 


Fotografia o reprezenta pe Rose. Apărea din profil. Ţinea 
portavocea la gură. O şuviţă de păr scăpată îi atârna pe 
frunte şi arăta extraordinar de frumoasă. În fundal se vedea 
culoarul dintre rafturile cu paste făinoase şi sucuri, cu 
câteva sticle de sos pentru spaghetti, după cum arăta, 
sparte pe jos. Textul spunea: „Potolind revoluţia: Rose 
Twitchell, patroană şi şefă a  Sweetbriar Rose, 
linişteşte revolta pentru alimente cu ajutorul lui Dale 
Barbara, care a fost arestat pentru omor (vezi mai jos 
articolul şi editorialul, pag. 4) ”. 

— Sfinte Dumnezeule! exclamă Rose. Păi... cel puţin, m-ai 
luat din profilul cel bun. Dacă se poate spune că am aşa 
ceva. 

— Rose, declară solemn Tony, arăţi ca Michelle Pfeiffer. 


Rose pufni şi-i dădu o pălmuţă. Întorcea deja pagina, la 
editorial. 


ÎNTÂI PANICA, APOI RUŞINEA 
de Julia Shumway 


Nu toată lumea din Chester's Mill îl cunoaşte pe 
Dale Barbara - e relativ nou în oraşul nostru -, dar 
cei mai mulţi i-au  degustat mâncărurile la 
Sweetbriar Rose. Aceia care-l cunosc ar fi spus, 
înaintea zilei de azi, că era un adevărat câştig pentru 
comunitatea noastră, arbitrând meciuri de softball în 
iulie şi august, ajutând la distribuirea manualelor 
pentru Şcoala Medie în septembrie şi strângând 
gunoiul în Ziua Curăţeniei Comunale, acum două 
săptămâni. 

Apoi, azi, „Barbie” (cum îi spun cei care-l cunosc) a 
fost arestat pentru patru omoruri şocante. Uciderea 
unor persoane bine cunoscute şi îndrăgite în acest 
oraş. Persoane care, spre deosebire de Dale Barbara, 
locuiau aici aproape de-o viaţă. 

În împrejurări normale, „Barbie” ar fi fost dus la 
închisoarea comitatului Castle, ar fi avut dreptul la 
un apel telefonic şi ar fi primit un avocat, dacă-şi 
putea permite să-l plătească. Ar fi fost pus sub 
acuzare şi ar fi început colectarea probelor - de 
către experţi care ştiu ce fac. 

Nimic din toate astea nu s-a întâmplat şi ştim cu 
toţii de ce: din cauza Domului care ne-a izolat oraşul 
de restul lumii. Au fost izolate, însă, şi procedurile 
regulamentare, şi raţiunea? Oricât de şocantă ar fi 
crima, acuzaţiile nedovedite nu sunt suficiente 
pentru a scuza modul în care a fost tratat Dale 
Barbara sau pentru a explica refuzul noului şef al 
poliţiei de a răspunde la întrebări sau de a-i permite 
subsemnatei să verifice dacă Dale Barbara mai este 


în viaţă, deşi tatăl lui Dorothy Sanders - Primul Ales, 
Andy Sanders - a putut nu numai să-l viziteze pe 
prizonierul nepus sub acuzare, ci şi să-l insulte... 


— Phii, făcu Rose, ridicând privirea. Chiar ai de gând să 
tipăreşti asta? 

— Am tipărit-o deja, arătă Julia spre teancul de 
exemplare. De ce? Ai vreo obiecţie? 

— Nu, dar... 

Rose parcurgea cu repeziciune restul editorialului, care 
era foarte lung şi tot mai favorabil lui Barbie. Se încheia cu 
un apel ca oricine avea informaţii despre crime să le 
prezinte, şi propunerea ca, la sfârşitul crizei, 
comportamentul cetăţenilor cu privire la acele crime să fie 
revizuit sever, nu numai în Maine sau în Statele Unite, ci şi 
în întreaga lume. 

— Nu te temi că vei avea necazuri? 

— Libertatea presei, Rose, spuse Pete, pe un ton teribil 
de neconvins. 

— Horace Greeley aşa ar fi făcut, declară ferm Julia - şi, 
la auzul numelui, câinele ei corgi (care dormea pe culcuşul 
său din colţ) ridică încet capul. O văzu pe Rose şi veni la o 
mângâiere, pe care femeia i-o oferi bucuros. 

— Ai şi alte informaţii, în afară de astea? se interesă 
Rose, bătând cu degetele în editorial. 

— Mai am câteva. Le păstrez pentru mai târziu. Sper să 
mai descopăr. 

— Barbie n-ar fi putut face niciodată aşa ceva. Totuşi, mă 
tem pentru el. 

Unul dintre telefoanele mobile împrăştiate pe birou sună. 
Tony răspunse: 

— Democratul, Guay. 

Ascultă, apoi îi întinse telefonul Juliei: 

— Colonelul Cox. Pe tine te caută. Nu pare prea încântat. 

Cox. Julia uitase complet de el. Luă telefonul. 


— Dna Shumway, trebuie să vorbesc cu Barbie şi să aflu 
ce progrese face cu preluarea controlului administrativ 
acolo. 

— Nu cred că asta se va întâmpla prea curând, răspunse 
Julia. E la puşcărie. 

— La puşcărie? Sub ce acuzaţie? 

— Omucidere. Patru crime, mai exact. 

— Glumiţi. 

— Vi se pare că sunt amuzată, domnule colonel? 

Un moment, domni tăcerea. Din apropiere se auzeau mai 
multe voci. Când reveni la aparat, Cox vorbea mai încet. 

— Explicaţi-mi. 

— Nu, colonele Cox, n-aş crede. Am scris despre asta în 
ultimele două ore şi, cum spunea mama când eram mică, nu 
mestec de două ori aceeaşi varză. Sunteţi tot în Maine? 

— La Castle Rock. Aici e avanpostul nostru. 

— Atunci, vă propun să ne întâlnim în acelaşi loc ca data 
trecută. Pe Motton Road. Nu vă pot da un exemplar din 
Democratul de mâine, deşi e gratis, dar pot să-l ţin lângă 
Dom, ca să citiţi cu ochii dumneavoastră. 

— Trimiteţi-mi-l prin e-mail. 

— Nu vi-l trimit. Consider că e-mailul contravine 
gazetăriei. În sensul ăsta, sunt foarte conservatoare. 

— Tare mă mai iritaţi, scumpă doamnă. 

— Poate că vă irit, dar nu sunt doamna dumneavoastră 
scumpă. 

— Spuneţi-mi, e cumva o înscenare? Ceva în legătură cu 
Sanders şi Rennie? 

— Domnule colonel, din experienţa dumneavoastră, ursul 
îşi face nevoile în pădure? 

Tăcere. Apoi: 

— Ne vedem într-o oră. 

— Voi mai aduce pe cineva. Şefa lui Barbie. Cred c-o să vă 
intereseze ce are de spus. 

— Perfect. 

Julia închise telefonul. 


— Vrei să faci o mică plimbare cu mine până la Dom, 
Rose? 

— Dacă-l ajută pe Barbie cu ceva, sigur. 

— Putem spera, dar am impresia că suntem cam singure. 

Apoi, se întoarse spre Pete şi Tony. 

— Le terminaţi voi de capsat pe astea? Puneţi-le lângă 
uşă şi să încuiaţi la plecare. Odihniţi-vă bine la noapte, 
pentru că mâine cu toţii vom distribui ziare. Ediţia asta va 
avea o difuzare de şcoală veche. Să ajungă la toate casele 
din oraş. La fermele din jur. Şi la Eastchester, desigur. Acolo 
sunt mulţi nou-veniţi, în teorie mai puţin susceptibili la 
mistica lui Big Jim. 

Pete înălţă din sprâncene. 

— Echipa de-acasă a domnului Rennie al nostru, spuse 
Julia. La întrunirea municipală de urgenţă, joi seara, o să se 
cocoaţe pe butoi şi va încerca să întoarcă oraşul ăsta ca pe- 
un ceas de buzunar. Oricum, primele vor merge la 
vizitatori. 

Arătă spre ziarele stivuite. 

— Adică, astea. Dacă le citesc destui, va avea de răspuns 
la nişte întrebări serioase, înainte de a-i dea drumul cu 
spiciurile. Poate reuşim să-i rupem puţin ritmul. 

— Poate mai mult, dacă aflăm cine-a dat cu pietre la Food 
City, completă Pete. Şi mai ştii ceva? Cred c-o să ne meargă. 
Toată treaba asta a fost încropită cam în grabă. Trebuie să 
aibă destule găuri. 

— Sper doar că Barbie va fi încă în viaţă când începem să 
le umplem, spuse Julia, uitându-se la ceas. Haide, Rose, să 
mergem. Vii şi tu, Horace? 

Horace nu se lăsă rugat. 


18 


— Mă puteţi lăsa aici, domnule, spuse Sammy. 
Era o clădire plăcută, în stil ranch, din Eastchester. Deşi 
casa era cufundată în întuneric, avea gazonul luminat, 


fiindcă se afla în apropierea Domului, unde fuseseră 
instalate reflectoare puternice, pe linia de demarcaţie 
dintre Chester's Mill şi Harlow. 

— Mai vrei o bere la drum, Donşoara Lou? 

— Nu, domnule, pentru mine aici e capătul drumului. 

Totuşi, nu era. Mai avea de mers până înapoi în oraş. În 
lucirea gălbuie reflectată dinspre Dom, Alden Dinsmore 
arăta de optzeci şi cinci de ani, în loc de patruzeci şi cinci. 
Nu mai văzuse niciodată un chip atât de trist... decât poate 
al ei, în oglinda rezervei de spital, înainte de a porni la 
drum. Se aplecă spre el şi-l sărută pe obraz. Ţepii bărbii lui 
îi înţepară buzele. Alden atinse cu degetele locul sărutat şi 
reuşi să zâmbească puţin. 

— Acum ar trebui să vă duceţi acasă, domnule. Aveţi o 
soţie la care să vă gândiţi. Şi încă un băiat de crescut. 

— Cre' c-ai dreptate. 

— Am dreptate. 

— O să fii OK? 

— Da, domnule. 

Cobori, apoi se mai întoarse o dată spre el: 

— Şi dumneavoastră? 

— Am să-ncerc. 

Sammy trânti portiera şi rămase în capătul aleii, 
privindu-l cum întorcea maşina. Camionul nimeri în şanţ, 
dar pământul era uscat, aşa că reuşi să iasă cu bine. Porni 
înapoi spre Şoseaua 119, la început oscilând puţin pe drum. 
Apoi, luminile de poziţie se stabilizară pe o linie mai mult 
sau mai puţin dreaptă. Mergea iar prin mijlocul drumului - 
pe căcatul ăla de linie albă, cum ar fi spus Phil -, dar 
Sammy nu-şi făcea probleme. Era aproape ora opt şi 
jumătate, se întunecase complet, şi nu credea că avea să se 
întâlnească pe drum cu nimeni. 

Când luminiţele roşii dispărură, Sammy porni spre casa 
întunecată. Nu era prea grozavă, în comparaţie cu unele 
dintre cele mai frumoase case vechi de pe Town Common 
Hill, dar arăta mai drăguţ decât orice locuinţă pe care o 


avusese ea vreodată. Şi înăuntru era plăcut. Fusese o dată, 
cu Phil, pe vremea când el nu făcea altceva decât să vândă 
puţină iarbă şi să prepare un păhărel pentru uzul lui 
propriu, în rulotă. Cu mult înainte de a începe să-i intre-n 
cap ciudăţeniile alea despre lisus şi să se ducă la biserica 
aia căcăcioasă, unde credeau că toată lumea o s-ajungă-n 
iad numai ei nu. De la religie porniseră toate problemele lui 
Phil. Îl apropiase de Coggins, iar Coggins sau altul ca el îl 
transformase în The Chef. 

Oamenii care locuiseră acolo nu erau nişte sărăntoci; 
sărăntocii n-ar fi putut ţine o casă ca aceea multă vreme, ar 
fi pierdut ipoteca. Dar lui Jack şi Myra Evans le plăcea să 
deguste puţin ţaca-paca din când în când, iar Phil îi 
aprovizionase cu plăcere. Erau oameni cumsecade, cu care 
şi el se purtase la fel de cumsecade. Pe vremea aia, încă mai 
putea să fie cumsecade cu oamenii. 

Myra le dădea cafea cu gheaţă. Pe-atunci, Sammy era 
cam prin luna a şaptea cu Little Walter, sarcina i se vedea 
bine, iar Myra o întrebase ce-şi dorea, fată sau băiat. Fără s- 
o privească deloc de sus. Jack îl invitase pe Phil în micul lui 
cabinet, ca să-i dea banii, iar Phil îi strigase: „Hei, scumpo, 
ia vino să vezi şi tu ce-i aici!” 

Trecuse atât de mult timp de-atunci... 

Încercă uşa din faţă. Era încuiată. Luă una dintre pietrele 
decorative care mărgineau rondul de flori al Myrei şi, 
cântărind-o în mână, trecu în faţa ferestrei mari. După 
câteva clipe de gândire, renunţă s-o arunce şi ocoli prin 
spate. În starea-n care era, i-ar fi fost greu să intre pe 
fereastră. Şi chiar dacă reuşea (cu mare grijă), risca să se 
taie destul de rău ca să i se dea peste cap toate planurile 
pentru seara aceea. 

De asemenea, era o casă drăguță. Nu voia s-o avarieze, 
decât dacă n-avea încotro. 

Şi avea. Trupul neînsufleţit al lui Jack fusese ridicat, 
oraşul încă mai funcţiona destul de normal pentru aşa ceva, 
dar nimeni nu se gândise să încuie şi uşa din spate. Sammy 


intră fără probleme. Casa nu avea generator, iar înăuntru 
era mai întuneric decât într-un găoz de raton, însă pe 
aragaz era o cutie de chibrituri, şi primul pe care-l aprinse 
îi dezvălui o lanternă aflată pe masa de bucătărie. Mergea 
perfect. Fasciculul de raze lumină o pată ce părea de sânge, 
pe duşumea. Se grăbi s-o abată în altă parte şi porni spre 
cabinetul lui Jack Evans. Era chiar lângă living, o cameră 
atât de mică încât înăuntru nu încăpeau decât un birou şi o 
vitrină. 

Plimbă lumina lanternei peste birou, apoi o ridică, astfel 
încât să se reflecte în ochii sticloşi ai celui mai prețuit trofeu 
doborât de Jack: capul unui elan pe care-l împuşcase în TR- 
90, cu trei ani în urmă. Pe acesta o chemase Phil să i-l arate. 

— Anul trecut, am tras ultimul bilet de loterie, le spusese 
Jack. Şi l-am doborât cu aia, adăugase, arătându-le puşca 
din vitrină. Era o armă înfricoşătoare, cu lunetă. 

Myra venise în uşă, cu cuburile de gheaţă răsunându-i în 
paharul de cafea, arătând amuzată, elegantă şi drăguță, 
genul de femeie cum - Sammy ştia bine - ea n-avea să fie 
niciodată. 

— A costat cam mult, dar l-am lăsat să şi-o cumpere, după 
ce mi-a promis că mă duce într-o vacanţă în Bermude, în 
decembrie viitor. 

— În Bermude... repetă acum Sammy, privind trofeul. 
Dar n-a apucat să se ducă. Ce trist... 

Phil, vârând plicul cu bani în buzunarul de la spate, 
spusese: 

— Grozavă puşcă, da' nu-i cea mai potrivită ca să-ţi aperi 
casa. 

— Am rezolvat-o şi pe asta, replicase Jack - şi, cu toate că 
nu-i arătase lui Phil cum anume o rezolvase, bătuse cu 
palma în tăblia biroului, semnificativ. Am şi două pistoale al 
naibii de bune. 

Phil dăduse din cap, la fel de semnificativ. Sammy şi Myra 
schimbaseră o privire gen „băieţii tot băieţi”, în deplină 
armonie. Mai ţinea minte şi acum cât de bine se simţise în 


acel moment, cât de inclusă, şi bănuia că şi acesta era unul 
dintre motivele pentru care venise acum acolo, şi nu mai 
aproape de oraş. 

Se opri să mai ia un Percocet, apoi începu să deschidă 
sertarele biroului. Erau descuiate, la fel ca şi cutia de lemn 
din al treilea pe care-l încercă. Înăuntru se afla arma 
suplimentară a lui Jack Evans: un pistol automat Springfield 
XD, calibru 45. Îl luă şi, după ce bâjbâi puţin, reuşi să-i 
scoată încărcătorul. Era plin, iar în sertar se mai afla şi un 
încărcător de rezervă. Îl luă şi pe acela. Apoi, se duse din 
nou la bucătărie, pentru a căuta o pungă în care să-lia. Şi 
cheile, desigur. De la maşina din garaj. Nu avea de gând să 
se întoarcă în oraş pe jos. 


19 


Julia şi Rose discutau despre ceea ce le-ar fi putut 
rezerva viitorul oraşului lor, când prezentul fu cât pe ce să 
se sfârşească. Şi s-ar fi sfârşit într-adevăr, dacă se întâlneau 
cu vechiul camion agricol chiar pe Esty Bend, cam la doi 
kilometri depărtare de destinaţia lor. Noroc că Julia luă 
curba la timp ca să-l vadă că venea pe contrasens, drept 
spre ea. 

Fără să stea pe gânduri, trase cu putere, la stânga, de 
volanul Prius-ului, ajungând pe banda cealaltă, iar cele 
două autovehicule trecură unul pe lângă celălalt la o 
distanţă de câţiva centimetri. Horace, care stătea pe 
bancheta din spate, cu obişnuita lui expresie încântată gen 
„mamăăă-mergem-la-plimbare!”, se  rostogoli pe jos, 
scoțând un schelălăit surprins. Altceva nu se mai auzi. 
Niciuna dintre femei nu scoase cel mai mic sunet. Iotul se 
întâmplase mult prea repede. Moartea sau vătămarea 
gravă trecuse pe lângă ele într-o fracțiune de secundă, fără 
să le atingă. 

Julia reveni pe banda ei, apoi trase pe acostamentul cu 
pământ afânat şi opri. Se uită la Rose, care o privi la rândul 


ei, cu ochii mari şi gura deschisă. În spate, Horace sări din 
nou pe banchetă, cu un lătrat, ca pentru a întreba de ce se 
opriseră. La auzul sunetului, ambele femei râseră, iar Rose 
începu să se bată pe piept, deasupra balconului substanţial 
al sânilor. 

— Inima, inima... 

— Mda, încuviinţă Julia. Şi a mea. Ai văzut cum am 
scăpat? 

Rose râse din nou, cam tremurător. 

— Glumeşti? Scumpo, dacă mi-aş fi ţinut braţul scos pe 
fereastră, nenorocitul mi-l amputa de la cot. 

Julia clătină din cap. 

— O fi beat. 

— Sigur beat, confirmă Rose şi pufni. 

— Ţi-ai revenit, ca să mergem mai departe? 

— Dar tu? 

— Eu, da, replică Julia. Şi tu, Horace? 

Horace răspunse, cu un lătrat, că el îşi revenise încă din 
naştere. 

— Un accident de care scapi la limită alungă ghinionul, 
spuse Rose. Aşa obişnuia să zică bunicul Twitchell. 

— Sper că avea dreptate. 

Julia porni din nou. Se uita atentă după alte posibile 
faruri, dar următoarea lumină pe care o văzură era a 
reflectoarelor instalate la marginea dinspre Harlow a 
Domului. Pe Sammy Bushey n-o observară. 

Sammy, însă, le văzuse. Stătea în faţa garajului familiei 
Evans, cu cheile Malibu-ului în mână. După ce trecură, 
ridică poarta garajului (era nevoită s-o facă manual, şi o 
durea îngrozitor) şi se aşeză la volan. 


20 


Printre Magazinul Universal Burpee's şi Mill Gas and 
Grocery trecea o alee, de la Main Street până la West 
Street. O foloseau mai mult maşinile de aprovizionare. In 


seara aceea, la ora nouă şi un sfert, Junior Rennie şi Carter 
Thibodeau străbăteau aleea, într-o beznă aproape totală. 
Carter ducea un bidon de douăzeci de litri, roşu, pe-o parte 
cu o dungă galbenă în diagonală pe care scria BENZINĂ, în 
mâna cealaltă ţinea o portavoce cu baterii. Aceasta fusese 
albă, dar Carter o învelise în bandă adezivă neagră, ca să 
nu iasă în evidenţă dacă cineva se uita spre ei înainte de a 
apuca să se retragă în întunericul aleii. 

Junior avea în spate un rucsac. Nu-l mai durea capul, iar 
şchiopătatul aproape îi dispăruse. Era convins că 
organismul lui învingea în sfârşit problemele care-l 
hărţuiseră. Poate vreun virus mai rezistent... La colegiu 
puteai să iei tot felul de căcaturi, iar exmatricularea fiindcă- 
| bătuse pe puştiul ăla probabil că fusese spre binele lui, în 
ultimă instanţă. 

Din capătul aleii se vedea bine redacţia Democratului. 
Lumina din interior se revărsa pe trotuarul pustiu, iar 
înăuntru îi puteau distinge pe Freeman şi Guay aducând 
teancuri de ziare pe care le depuneau lângă uşă. 
Construcţia veche de lemn care adăpostea redacţia şi 
locuinţa Juliei se afla între Sanders Hometown Drug şi 
librărie, dar era separată de amândouă - printr-o cărare 
pietruită în partea librăriei şi, spre farmacie, de o alee ca 
aceea pe care pândeau acum Junior şi Carter. Era o noapte 
calmă, iar Junior îşi spunea că, dacă tatăl lui îşi mobiliza 
trupele destul de repede, n-aveau să se producă pagube 
colaterale. Nu că i-ar fi păsat cu ceva. Chiar şi de-ar fi luat 
foc toată latura de est a Main Street, lui Junior îi convenea 
de minune. Încă o problemă pentru Dale Barbara. Încă mai 
simţea ochii aceia reci, pătrunzători, aţintiţi asupra lui. Nu 
era normal să fie privit aşa, mai ales când omul care se uita 
la el stătea după gratii. Futu-l în cur de Baaarbie. 

— Trebuia să-l împuşc, mormăi Junior. 

— Ce? întrebă Carter. 

— Nimic, răspunse el, ştergându-se pe frunte. Cald mai e. 


— Mda. Frankie zice că dac-o mai ţine mult aşa, o să ne 
coacem toţi ca prunele. Când trebuie să facem treaba? 

Junior ridică din umeri, fără chef. Tatăl lui îi spusese, dar 
nu mai ţinea minte detaliile. Pe la vreo zece, probabil. Da' 
ce conta? N-aveau decât să ardă de vii ăia doi. lar dacă 
boarfa de la ziar era sus - poate relaxându-se cu vibratorul 
ei preferat după o zi de muncă - să ardă şi ea. Una-n plus 
pentru Baaarbie. 

— Hai acum, zise el. 

— Eşti sigur, frate? 

— Vezi pe cineva pe stradă? 

Carter se uită. Main Street era pustie şi aproape 
cufundată în întuneric. Generatoarele din spatele redacţiei 
şi al magaziei erau singurele care se auzeau. Ridică din 
umeri. 

— În regulă. De ce nu? 

Junior  desfăcu cataramele rucsacului şi-l deschise. 
Deasupra erau puse nişte mănuşi subţiri. Îi dădu o pereche 
lui Carter, iar pe cealaltă şi-o trase pe mâini. Sub ele se afla 
un obiect înfăşurat într-un prosop. Îl despachetă, pentru a 
pune pe asfaltul peticit patru sticle goale de vin. Pe fundul 
rucsacului mai era şi o pâlnie de tablă. Junior o introduse în 
gura uneia dintre sticle şi întinse mâna după canistra cu 
benzină. 

— Mai bine lasă-mă pe mine, frate, propuse Carter. Îţi 
tremură mâinile. 

Junior şi le privi surprins. Nu simţise, dar da, îi tremurau. 

— Nu mi-e frică, dacă la asta te gândeai. 

— N-am zis aşa ceva. Nu de la cap îţi vine. Oricine poate 
să vadă. Trebuie să te duci la Everett, fiindcă ai o problemă 
şi acuma el e singurul doctor din oraş. 

— N-am Nicio... 

— Gura, că te-aude cineva. lu vezi de prosopul ăla de 
căcat, că de astea mă ocup eu. 

Junior scoase pistolul din teacă şi-l împuşcă pe Carter în 
ochi. Capul îi explodă, împroşcând cu sânge şi creieri peste 


tot. Apoi, Junior trecu deasupra lui, trăgând iar şi iar şi ia... 

— Junes? 

Scuturând din cap ca să-şi alunge viziunea - vie ca o 
halucinație -, Junior îşi dădu seama că strângea într-adevăr 
patul pistolului în mână. Poate că virusul încă nu-i dispăruse 
complet din organism. 

Şi poate că, la urma urmei, nici nu era un virus. 

Atunci, ce era? Ce? 

Mirosul înţepător al benzinei îi izbi nările destul de tare 
ca să-l usture ochii. Carter începuse să umple prima sticlă. 
Gâl găl gâl făcea canistra cu benzină. Junior desfăcu 
fermoarul de la buzunarul lateral al rucsacului şi scoase o 
foarfecă de croitorie a maică-sii. 'Tăie patru fâşii din prosop. 
Pe una o vâri în gura primei sticle, apoi o scoase şi o 
introduse şi cu celălalt capăt, lăsând afară o porţiune de 
material îmbibat în benzină. Repetă procesul şi cu celelalte. 

Mâinile nu-i tremurau chiar atât de tare, încât să n-o 
poată face. 


21 


Colonelul Cox al lui Barbie se schimbase de ultima oară 
când îl văzuse Julia. Era bărbierit impecabil, deşi trecuse de 
ora nouă şi jumătate seara, pieptănat cu grijă, dar uniforma 
lui kaki nu mai era proaspăt călcată, iar canadiana de 
poplin părea cam lăbărţată pe trup, ca şi cum ar fi slăbit 
recent. Stătea în faţa câtorva dâre de vopsea rămase de la 
experimentul ratat cu acidul, privind încruntat conturul în 
formă de paranteză, ca şi cum ar fi crezut că, dacă se 
concentra destul de tare, ar fi putut să treacă prin el. 

„Închide ochii şi pocneşte-ţi călcâiele de trei ori”, zise 
Julia în sinea ei. „Fiindcă nu există alt loc ca Domul. ” 

Făcu prezentările între Rose şi Cox. În timpul schimbului 
de amabilităţi al celor doi, Julia se uită în jur, fără să-i placă 
deloc ceea ce vedea. Reflectoarele erau la locurile lor, 
îndreptate spre cer ca şi cum ar fi semnalat o premieră de 


mare succes la Hollywood, generatorul de curent electric 
torcea încet, dar camioanele dispăruseră, ca şi cortul mare 
şi verde al cartierului general care fusese ridicat la 
patruzeci-cincizeci de metri distanţă. Pe locul lui mai 
rămăsese doar un dreptunghi de iarbă strivită. Lângă Cox 
se aflau doi agenţi, dar nu aveau acel aer de oameni 
pregătiţi să intre în emisie la o oră de maximă audienţă pe 
care Julia îl asocia cu aghiotanţii şi ataşaţii diplomatici. 
Probabil că santinelele nu plecaseră, ci fuseseră doar 
retrase la o oarecare distanţă, delimitând perimetrul mai 
departe, astfel încât să nu-i mai poată interpela toţi fraierii 
care ar fi putut veni dinspre The Mill ca să întrebe ce se mai 
întâmpla. 

„Întrebările acum, argumentele mai târziu”, hotări Julia. 

— Puneţi-mă la curent, dna Shumway, îi ceru Cox. 

— Mai întâi, răspundeţi-mi la o întrebare. 

Colonelul dădu ochii peste cap (probabil că Julia l-ar fi 
plesnit pentru atitudinea asta, dac-ar fi putut ajunge la el; 
încă mai era cu nervii în pioneze, după accidentul din care 
abia scăpase pe drum). Totuşi, o invită să-l întrebe. 

— Am fost abandonaţi? 

— În niciun caz, răspunse el prompt, deşi fără s-o 
privească drept în ochi. Julia îşi spuse că acela era un semn 
mai rău decât pustietatea stranie pe care o observa acum în 
afara Domului - ca în urma unui circ care şi-a strâns 
catrafusele şi a plecat. 

— Citiţi asta, spuse ea şi lipi de suprafaţa nevăzută a 
Domului prima pagină a ziarului de a doua zi, ca şi cum ar fi 
afişat un anunţ de vânzări într-o vitrină. Simţi slab o 
vibraţie fugară prin degete, în genul şocului static perceput 
la atingerea metalului într-o dimineaţă geroasă de iarnă, 
când atmosfera e uscată. Apoi, nimic. 

Cox citi tot ziarul, spunându-i când să întoarcă paginile. Îi 
luă zece minute. La sfârşit, Julia îi spuse: 

— Cum probabil aţi observat, spaţiul publicitar e foarte 
redus, dar mă mândresc cu faptul că a crescut calitatea 


scriiturii. Futaiurile par să scoată la iveală tot ce am mai 
bun în mine. 

— Dna Shumway... 

— Ei, haide - de ce să nu-mi spui Julia? Practic, suntem 
prieteni de-o viaţă. 

— Perfect. Tu eşti Julia, iar eu sunt JC. 

— Voi încerca să nu te confund cu ăla care a mers pe 
apăiLt. 

— Consideri că acest Rennie încearcă să se impună ca 
dictator? În genul unui Manuel Noriega local? 

— Mai mult mă îngrijorează evoluţia spre Pol Pot. 

— Crezi că ar fi posibil? 

— Acum două zile, ideea m-ar fi făcut să râd: e doar un 
comerciant de maşini uzate - cel puţin, când nu conduce 
şedinţele aleşilor. Dar acum două zile, încă nu avuseserăm 
în oraş o răscoală pentru mâncare. Şi nici despre crimele 
astea nu aflaserăm. 

— Nu Barbie, interveni Rose, clătinând din cap cu 
îndărătnicie obosită. Niciodată. 

Cox nu reacţionă - nu pentru că ar fi ignorat-o pe Rose, 
simţi Julia, ci fiindcă ideea i se părea prea ridicolă ca să 
merite atenţie. Asta o făcu să-l privească, măcar parţial, cu 
mai multă simpatie. 

— Crezi că Rennie a comis crimele, Julia? 

— M-am gândit la asta. Tot ce-a făcut de la apariţia 
Domului încoace - de la interzicerea vânzărilor de alcool 
până la numirea unui tâmpit total ca şef al poliţiei - a fost 
politic, destinat să-i mărească influenţa. 

— Vrei să spui că omuciderea nu face parte din 
repertoriul lui? 

— Nu neapărat. Când i-a murit soţia, se vorbea că e 
posibil să-i fi dat şi el o mână de ajutor. Nu zic că era 
adevărat, dar faptul că apar asemenea zvonuri spune ceva 
despre felul în care îl văd oamenii pe respectivul. 

Cox mormăi a încuviinţare. 


— Oricum, nu înţeleg nici mort cum ar putea avea o 
semnificaţie politică asasinarea şi agresarea sexuală a două 
adolescente. 

— Barbie n-ar face-o niciodată, repetă Rose. 

— La fel şi în cazul lui Coggins, deşi parohia aia a lui - şi 
mai ales partea cu postul de radio - e suspect de bine 
înzestrată material. Dar Brenda Perkins...? Asta ar putea fi 
o crimă politică. 

— Şi nu puteţi trimite Infanteria Marină să-l oprească, 
aşa-i? întrebă Rose. Tot ce puteţi face e să staţi şi să vă 
uitaţi. Ca nişte copii care privesc într-un acvariu unde 
peştele cel mai mare consumă toată mâncarea, apoi începe 
să-i atace şi pe cei mici. 

— Pot să blochez serviciul de telefonie celulară, spuse 
Cox, meditativ. Şi Internetul. Măcar atâta lucru pot să fac. 

— Poliţia are walkie-talkie-uri, răspunse Julia. Vor trece 
pe alea. Iar la întrunirea de joi seara, când oamenii au să se 
plângă că au pierdut orice legătură cu lumea exterioară, 
Rennie va da vina pe voi. 

— Plănuiam o conferinţă de presă pentru vineri. Le-aş 
putea bloca pe toate. 

La acest gând, pe Julia o trecură fiorii. 

— Nici să nu te gândeşti. Atunci, n-ar mai trebui să dea 
explicaţii nimănui. 

— Şi-n plus, adăugă Rose, dacă tăiaţi telefoanele şi 
Internetul, nimeni n-o să vă mai poată spune ce face, şi nici 
altcuiva. 

Cox tăcu un moment, cu privirea în pământ. Apoi, înălţă 
capul. 

— Ce se mai aude cu acel generator ipotetic care ar 
menţine Domul? Aţi avut ceva noroc? 

Julia nu era sigură că ar fi fost bine să-i spună lui Cox că 
însărcinaseră un elev de gimnaziu să-l caute. Dar nici nu a 
fost necesar, căci în acel moment izbucni sirena de incendiu 
a oraşului. 


22 


Pete Freeman lăsă ultimul teanc de ziare lângă uşă. Apoi, 
se ridică, îşi propti mâinile în şale şi-şi întinse şira spinării. 
Tony Guay auzi trosnetul tocmai din partea cealaltă a 
încăperii unde se afla. 

— După cum sună, te doare de mori. 

— Nnţţ! e mişto. 

— Nevastă-mea trebuie să fie-n culcuş la ora asta şi am o 
sticlă pitită-n garaj, spuse 'Tony. Vrei să vii la o duşcă, în 
drum spre casă? 

— Nu, cred c-am să... începu Pete, şi în acel moment 
prima sticlă sparse vitrina. Văzu cu coada ochiului fitilul 
aprins şi făcu un pas înapoi. Numai unul, dar îl salvă de 
nişte arsuri serioase, poate chiar de la moarte, prăjit de viu. 

Sticla se spărsese şi ea, benzina luând foc, într-o 
vâlvătaie de forma unei sepii luminoase. Pete se chirci dintr- 
o mişcare, răsucindu-se din şolduri. Sepia de flăcări zbură 
pe lângă el, aprinzându-i o mânecă a cămăşii, înainte de a 
cădea pe mochetă, în faţa biroului Juliei. 

— Ce FU... începu Tony, şi imediat o altă sticlă zbură cu 
boltă prin spărtură. Aceasta se sfărâmă pe biroul Juliei, 
rostogolindu-se şi răspândind flăcări printre hârtiile 
împrăştiate acolo, în timp ce benzina aprinsă se scurgea pe 
jos. Mirosul combustibilului arzând era încins şi intens. 

Pete alergă spre coolerul din colţ, lovindu-şi de trup 
mâneca aprinsă. Ridică greoi containerul cu apă, în dreptul 
plexului, şi-l înclină cu gura peste cămaşa care ardea. Avea 
senzaţia că braţul îi era ars rău de soare. 

Un al treilea cocktail Molotov apăru din noapte. Căzu în 
faţa vitrinei, aprinzându-se pe trotuar. Pârâiaşe de lichid în 
flăcări se scurseră spre rigolă, pentru a se stinge acolo. 

— Varsă apa pe mochetă! strigă Tony. Vars-o până nu ia 
foc toată casa! 

Pete îl privi doar, gâfâind năucit. Apa din cooler continua 
să se verse pe o parte a mochetei care, din păcate, nu avea 


nevoie să fie udată. 

Deşi nivelul său sportiv nu-l depăşea pe cel al echipelor 
studenţeşti de juniori, Tony Guay fusese în liceu un om de 
acţiune. Acum, după zece ani, reflexele-i erau aproape 
neschimbate. Smulse de la Pete containerul şi-l ridică mai 
întâi deasupra biroului, apoi peste pălălaia de pe mochetă. 
Focul se întindea deja - dar, poate... dacă se mişca rapid... 
iar în holul care ducea la debaraua cu materiale mai erau 
vreo două containere pentru cooler. 

— Mai adu! strigă el la Pete, care se holba la resturile 
fumegânde ale mânecii. Din hol! 

O clipă, Pete nu păru să înţeleagă. Apoi se dezmetici şi o 
luă la fugă spre culoar. Tony ocoli biroul Juliei, lăsând ultimii 
litri de apă să cadă pe flăcările care încercau să cuprindă şi 
partea din spate. 

Apoi, din întuneric apăru ultimul cocktail Molotov, care 
avu cel mai rău efect. Nimeri în plin teancul de ziare pe 
care cei doi le puseseră lângă uşă. Benzina aprinsă se 
scurse pe sub stinghia de la baza peretelui, iar flăcările se 
repeziră în sus. Văzută prin vâlvătaie, Main Street se 
vălurea ca un miraj. Dincolo de miraj, pe cealaltă parte a 
străzii, Tony putu distinge vag două siluete. Unduirea 
aerului dădea impresia că dansau. 

— ELIBERAŢI-L PE DALE BARBARA SAU ASTA-I DOAR 
ÎNCEPUTUL! mugi un glas amplificat. SUNTEM DESTUI ŞI 
O SĂ DĂM NAIBII FOC LA TOT ORAŞU'! ELIBERAŢI-L PE 
DALE BARBARA SAU O SĂ PLĂTIȚI! 

Coborând privirea, Tony văzu un pârâiaş de foc 
curgându-i printre pantofi. Nu mai avea apă cu care să-l 
stingă. Curând, avea să devoreze mocheta, gustând apoi 
lemnul uscat al podelelor. Între timp, se aprinsese toată 
partea din faţă a redacţiei. 

Tony lăsă din mâini containerul gol şi se retrase. 
Dogoarea era deja insuportabilă; o simţea pârjolindu-i 
pielea. „Dacă nu erau ziarele alea nenorocite, poate-aş fi...” 


Dar era prea târziu pentru orice „poate”. Se întoarse şi-l 
văzu pe Pete în uşa holului din spate, cu încă un container 
de Poland Spring în braţe. Din mâneca arsă nu-i mai 
rămăsese aproape nimic, iar pielea braţului era roşie. 

— Prea târziu! strigă Tony, cu braţul ridicat ca să-şi apere 
faţa de căldură, ocolind la distanţă biroul Juliei, care 
devenise un stâlp de foc înalt până-n tavan. Prea târziu, hai 
prin spate! 

Pete Freeman nu avu nevoie de mai mult. Aruncă spre 
focul tot mai puternic containerul cu apă şi fugi. 


23 


Carrie Carver rareori avea ceva de-a face cu Mill Gas and 
Grocery; deşi micul magazin cu preţuri reduse le 
asiguraseră, ei şi soţului său, o existenţă comodă de-a 
lungul anilor, se considera Mai Presus De Toate Astea. Dar 
când Johnny a propus să meargă la maşină şi să aducă în 
casă conservele rămase - „pentru siguranţă”, cum a spus el, 
delicat -, a acceptat de îndată. Şi, cu toate că de obicei nu 
era prea muncitoare (ci mai degrabă genul care se uită la 
„Judge Judy”), s-a oferit să-l ajute. Nu fusese la Food City, 
dar când se dusese mai târziu cu prietena ei Leah Anderson 
să inspecteze pagubele, vitrinele sparte şi petele de sânge 
vizibile încă pe jos o speriaseră rău. O făcuseră să-i fie frică 
de viitor. 

Johnny căra cutiile cu supe, tocăniţe, fasole şi sosuri, iar 
Carrie le depozita în furgonul lor Dodge Ram. Ajunseseră 
cam pe la jumătate, când în lungul străzii izbucni incendiul. 
Auziră amândoi strigătele prin goarnă. Lui Carrie i se păru 
că vedea două-trei umbre alergând pe aleea de lângă 
Burpee's, dar nu era prea sigură. Mai târziu avea să fie 
sigură, ba chiar să ridice numărul siluetelor la cel puţin 
patru, dacă nu chiar cinci. 

— Ce-i asta? întrebă ea. Scumpule, ce vrea să zică? 


— Că nemernicul ăla de ucigaş blestemat nu-i singur, 
răspunse Johnny. Are ditamai banda. 

Carrie îl ţinea cu o mână de braţ, iar acum îi înfipse 
unghiile în carne. Johnny îşi eliberă braţul şi alergă spre 
secţia de poliţie, răcnind din răsputeri: 

— FOC, foc!!! 

În loc de a-l urma, Carrie Carver continuă să încarce 
maşina. Frica de viitor era mai puternică decât oricând. 


24 


Pe lângă Roger Killian şi fraţii Bowie, încă zece noi agenţi 
din actuala Forţă de Securitate a Municipiului Chester's 
Mill stăteau pe băncile din sala de sport a Şcolii Medii, iar 
Big Jim tocmai îşi începuse discursurile despre marile 
responsabilităţi cu care se confruntau, când se auzi sirena 
de incendiu. „Băiatul s-a grăbit” îşi spuse el. „Nu pot avea 
încredere-n el să-mi rezolve problemele. N-am putut avea 
niciodată, dar acum situaţia e mult mai gravă.“ 

— Ei bine, băieţi, spuse el, uitându-se mai ales la tânărul 
Mickey Wardlaw - Doamne, ce namilă! -, mai aveam multe 
să vă spun, dar se pare că e rost de încă o mică distracţie. 
Fern Bowie, întâmplător ştii dacă mai avem ceva pompe 
indiene în garajul pompierilor? 

Fern răspunse că aruncase o privire acolo în aceeaşi 
seară, doar ca să se uite ce fel de echipamente mai erau şi 
văzuse aproape o duzină de pompe indiene. Toate erau 
pline cu apă, ceea ce pica de minune. 

Big Jim, care considera ironia o calitate care ar fi trebuit 
să le fie rezervată doar celor destul de isteţi ca s-o 
înţeleagă, spuse că Bunul Dumnezeu le purta de grijă. Mai 
adăugă şi că, dacă era mai mult decât o alarmă falsă, avea 
să preia comanda, cu Stewart Bowie ca adjunct. 

„Aşa, căţea băgăreaţă”, îşi spuse el, în timp ce noii 
agenţi, cu ochi strălucitori şi plini de nerăbdare, se ridicau 


de pe bănci. Acuma să vedem cum ţi-o mai plăcea să te- 
amesteci în treburile mele.” 


25 


— Un' te duci? întrebă Carter. 

Merseseră - cu farurile stinse - până la intersecţia în 
formă de T dintre West Street şi Şoseaua 117. Clădirea de- 
acolo era o benzinărie 'lexaco închisă din 2007. Se afla 
aproape de oraş, dar oferea o acoperire bună, ceea ce o 
făcea foarte convenabilă. În direcţia din care veniseră, 
sirena de incendiu suna în serii de şase semnale, iar văpaia 
focului, mai mult roz decât portocalie, începea să se 
profileze pe cer. 

— Hmm? făcu Junior, care se uita la aura tot mai 
puternică. Îl excita. Îi trezea cheful de a-şi mai găsi o 
prietenă. 

— Te-am întrebat unde te duci. Taică-tu a zis s-avem 
alibiuri. 

— Am lăsat maşina doi în spatele poştei, răspunse Junior, 
luându-şi fără tragere de inimă privirea dinspre foc. O 
folosim împreună, io şi Freddy Denton. Şi-o să spună că am 
fost împreună. Toată noaptea. De-aici, pot s-o iau pe jos. 
Poate-am să mă întorc pe West Street. Să mai arunc o 
privire, să văd cum arde. 

Scoase un chicotit strident, aproape ca de fată, care-l 
făcu pe Carter să se uite la el cu o expresie stranie. 

— Nu sta prea mult. Incendiatorii sunt mereu prinşi că 
se-ntorc să se uite la focurile care le-au aprins. Am văzut la 
America's Most Wanted. 

— Meritu' pentru chestia asta n-o să-i revină la nimeni 
altul decât lu' Baaarbie, replică Junior. Şi tu? Unde mergi? 

— Acasă. Mama o să zică c-am fost acolo toată seara. O s- 
o pun să-mi schimbe bandaju' de la umăr - mă doare ca un 
cur”, de unde m-a muşcat javra aia. lau şi-o aspirină. Şi pe 
urmă vin în oraş ca s-ajut la stingerea focului. 


— La Centrul Medical şi la spital au medicamente mai tari 
decât aspirina. Şi la farmacie. Ar trebui să băgăm un ochi 
şi-n căcaturile alea. 

— Pe bune, îi dădu dreptate Carter. 

— Sau... tragi ceva? Cred că putem face rost. 

— Meth? Nu mă-ncurc eu cu d-alea. Da' la nişte Oxy n-aş 
zice nu. 

— Oky! exclamă Junior. 

Cum de nu se gândise la asta? Probabil că i-ar fi alungat 
durerile de cap mai bine decât pastilele de Zomig sau 
Imitrix. 

— Aşa, frate! Acu' mai vii de-acasă! 

Ridică pumnul. Carter i-l lovi cu al lui, deşi n-avea de 
gând să se drogheze împreună cu Junior. În ultima vreme, 
devenea din ce în ce mai ciudat. 

— Mai bine să mergem, Junes. 

— Eu o iau pe jos. 

Junior deschise portiera şi o luă din loc, încă mai 
şchiopătând puţin. 

Carter se miră să-şi dea seama cât de uşurat era să-l 
vadă plecând. 


26 


Barbie se trezi în sunetul sirenei şi-l văzu pe Melvin 
Searles stând în faţa celulei. Avea şliţul descheiat şi-şi ţinea 
în mână scula de o mărime considerabilă. Când observă că 
Barbie îl văzuse, începu să se pişe. Era clar că urmărea să 
ajungă până la pat. Nu prea reuşea, aşa că se mulţumi cu 
un S stropit pe pardoseala de ciment. 

— Hai, Barbie, bea, zise el. O să ţi se facă sete. E niţel 
cam sărat, da' ce futu-i mă-sa. 

— Ce arde? 

— De parcă n-ai şti, replică Mel, zâmbind. Încă mai era 
cam palid - probabil pierduse mult sânge -, dar bandajul 
din jurul capului îi era uscat şi fără pete. 


— Imaginează-ţi că n-aş şti. 

— Amicii tăi au dat foc la ziar, răspunse Mel, iar acum 
zâmbetul îi dezveli şi dinţii; Barbie îşi dădu seama că era 
furios - şi temător. Încearcă să ne sperie ca să-ţi dăm 
drumul. Da' noi... nu... ne speriem. 

— De ce-aş da eu foc redacţiei? De ce nu primăriei? Şi 
cine-ar fi acei aşa-zişi amici ai mei? 

Mel îşi băga obiectul înapoi în pantaloni. 

— Mâine n-o să-ţi mai fie sete, Barbie. Nicio grijă. Avem o 
găleată plină cu apă, pe care scrie numele tău, şi-un burete. 

Barbie tăcu. 

— Ai văzut căcatul ăla pentru tortura apei, din camera de 
interogatoriu? 

Dădu din cap, ca şi cum ar fi ştiut că Barbie îl văzuse. 

— O s-aflăm cine ţi-s complicii, băi pulă. Şi-o să mai aflăm 
şi ce-ai făcut ca să blochezi oraşu'. Căcatu' cu apa? La ăla 
nu rezistă nimeni! 

Dădu să plece, apoi se întoarse. 

— Şi nici n-o să fie dulce. Cu sare. Prima chestie. 
Gândeşte-te, numai. 

De data asta, plecă definitiv, bocăânind pe culoarul 
subsolului, cu capul în piept. Barbie rămase aşezat pe pat, 
privind şarpele de urină ce se usca pe jos şi ascultând 
sirena. Se gândea la fata din maşină. Blonda care fusese 
gata să-l ia când făcuse autostopul, apoi se răzgândise. 
Închise ochii. 


CENUŞĂ 


1 


Rusty se afla pe aleea circulară din faţa spitalului, privind 
flăcările care se ridicau de undeva de pe Main Street, când, 
din telefonul mobil prins la centură, se auzi cântecelul de 
apel. Alături stătea Twitch, pe care Gina îl ţinea de braţ, ca 
pentru a-i căuta protecţia. Ginny lomlinson şi Harriet 
Bigelow dormeau în oficiul surorilor. Bărbatul care se 
oferise voluntar, Thurston Marshall, făcea rondul saloanelor, 
cu medicamentele. Se dovedise surprinzător de priceput. 
Luminile şi echipamentele reintraseră în funcţiune şi, 
deocamdată, totul decurgea normal. Până să se-audă sirena 
de incendiu, Rusty chiar îndrăznise să se simtă bine. 

Văzu numele LINDA pe ecranul telefonului şi o întrebă: 

— Iubito? Totu-i OK? 

— Aici, da. Fetele dorm. 

— Ştii cumva ce ar... 

— Redacţia ziarului. Taci şi-ascultă, fiindcă în vreun minut 
jumate închid telefonul, ca să nu mă poată suna nimeni să 
mă cheme la stingerea incendiului. E aici şi Jackie. Are ea 
grijă de fete. Trebuie să ne întâlnim la pompele funebre. 
Vine şi Stacey Moggin. A trecut pe-aici mai devreme. E de 
partea noastră. 

Deşi numele îi era familiar, Rusty nu-l asocie pe loc cu 
nicio faţă. Oricum, importante erau cuvintele „E de partea 
noastră.” Într-adevăr, începeau să se formeze tabere, 
oamenii fiind fie „cu noi”, fie „cu ei”. 

— Lin... 

— Ne vedem acolo. În zece minute. Atâta vreme cât ăia 
au treabă cu incendiul, suntem în siguranţă, fiindcă fraţii 
Bowie fac parte din echipă. Aşa zice Stacey. 

— Cum au adunat o echipă aşa de re... 


— Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Poţi să vii? 

— Da. 

— Bine. Nu folosi parcarea laterală. Ocoleşte până la aia 
mică din spate. 

Legătura se întrerupse. 

— Ce arde? întrebă Gina. Ai aflat? 

— Nu, răspunse Rusty. Fiindcă n-am vorbit cu nimeni. 

Şi le privi pe amândouă în ochi, cu subînţeles. 

Gina nu înţelese, dar Twitch se prinse imediat. 

— Nici n-a sunat telefonul. 

— Am plecat pur şi simplu, poate cu vreo treabă, dar nu 
ştiţi unde. Nu v-am spus. Corect? 

Deşi încă mai era nedumerită, Gina dădu din cap. Fiindcă 
acum aceşti oameni erau ai ei; nu încăpea discuţie. Şi de ce 
s-ar fi îndoit? Avea doar şaptesprezece ani. „Fi şi noi”, îşi 
spuse Rusty. „Râu exemplu, de obicei. Mai ales pentru 
tinerii de şaptesprezece ani.” 

— Poate cu vreo treabă, repetă ea. Nu ştim unde. 

— Îhî, îi dădu dreptate Twitch. Tu locustă, noi furnicuţe 
mumoase. 

— Să nu faceţi caz, niciunul, le ceru Rusty. 

Dar începea să se facă, o ştia deja. Problema se agrava. 
Gina nu era singura adolescentă - aproape un copil - din 
combinaţie; el şi Linda aveau şi ei doi copii, care acum 
dormeau adânc şi nu ştiau că mami şi tati riscau să intre 
într-o furtună mult prea puternică pentru bărcuţa lor. 

Şi totuşi... 

— Voi reveni, spuse el, cu speranţa că nu era doar o 
dorinţă deşartă. 


2 


Sammy Bushey ajunse cu Malibu-ul soţilor Evans pe 
Catherine Russell Drive la scurt timp după ce Rusty pornise 
spre Bowie Funeral Parlor; trecură unul pe lângă altul, 
mergând în direcţii opuse pe Town Common Hill. 


Twitch şi Gina reveniseră în clădire, iar aleea de la 
intrarea principală în spital era pustie, dar Sammy nu se 
opri acolo. Faptul că avea un pistol pe locul de-alături o 
făcea să fie prudentă (Phil ar fi spus „paranoică”). În 
schimb, merse până în spate şi intră în parcarea salariaţilor. 
Luă 45-ul şi-l înfipse sub betelia jeanşilor, apoi îşi umflă 
puţin tricoul pe deasupra. Traversă parcarea şi se opri la 
uşa spălătoriei, citind anunţul care spunea: „FUMATUL 
INTERZIS AICI DIN 1 IANUARIE”. Se uită la clanţă şi ştiu 
că, dacă uşa nu era descuiată, avea să se lase păgubaşă. Ar 
fi fost un semn de la Dumnezeu. Dacă însă uşa se 
deschidea... 

Se deschise. 

Sammy se strecură înăuntru, ca o fantomă palidă, care 
şchiopăta. 


3 


Thurston Marshall era obosit - epuizat, mai bine zis -, dar 
fericit cum nu mai fusese de ani întregi. Fără îndoială, era o 
stare perversă pentru un profesor de ţinută, poet publicat 
şi redactor al unei prestigioase reviste literare. Avea o 
tânără superbă cu care să împartă patul, inteligentă şi care- 
| găsea minunat. Faptul că administrarea pastilelor, 
aplicarea de  alifii şi golitul ploştilor (ca să nu mai 
menţioneze şi ştersul micului Bushey la fund, cu o oră în 
urmă) îl făceau mai fericit decât toate celelalte, aproape că 
trebuia să fie o perversitate - şi totuşi, asta era. Coridoarele 
spitalului, cu mirosurile lor de dezinfectant şi lac de podele, 
îi readuceau în minte anii tinereţii. În seara aceea, 
amintirile fuseseră foarte clare, de la aroma pătrunzătoare 
a uleiului de patchouli din apartamentul lui David Perna 
până la banderola cu serpentine purtată de Thurse la slujba 
cu lumânări în memoria lui Robert Kennedy. Îşi făcea rondul 
fredonând printre dinţi, foarte încet, Big Leg Woman. 


Aruncă o privire în oficiu şi o văzu pe sora cu nasul spart 
şi pe infirmiera cea mică şi drăguță - Harriet, aşa o chema - 
dormind pe paturile duse acolo. Canapeaua era liberă, şi nu 
peste mult avea să fure câteva ore de somn pe ea sau să se 
întoarcă în casa de pe Highland Avenue unde locuia acum - 
asta mai degrabă... 

Ciudate evoluţii. 

Ciudată lume. 

Mai întâi, însă, n-ar fi stricat încă o vizită pe la cei pe 
care-i considera „pacienţii lui”. N-avea să dureze mult, în 
acel spital mic cât o marcă poştală. Oricum, majoritatea 
saloanelor erau goale. Bill Allnut, care fusese nevoit să 
rămână treaz până la nouă, din cauza rănii suferite în 
haosul de la Food City, dormea acum adânc, sforăind, întors 
pe-o parte ca să nu stea cu capul pe leziunea de deasupra 
cefei. 

Wanda Crumley era cu două uşi mai încolo. Monitorul 
cardiac piuia, iar tensiunea sangvină îşi mai revenise, dar 
trăia cu cinci litri de oxigen, iar Thurse se temea că nu mai 
avea nicio şansă. Prea multe kilograme; prea multe ţigări. 
Soţul ei şi fiica lor cea mai tânără îi stăteau alături. Thurse 
îi adresă lui Wendell Crumley un V-de-la-victorie (semnul 
păcii la vremea lui), iar Wendell, cu un zâmbet moale, îi 
răspunse la fel. 

Tansy Freeman, pacienta operată de apendicită, citea o 
revistă. 

— De ce sună sirena? îl întrebă. 

— Nu ştiu, scumpo. le mai doare? 

— Aşa şi-aşa, răspunse ea, pe un ton indiferent. Trece 
încet. Mâine pot să plec acasă? 

— Depinde de Dr. Rusty, dar globul meu de cristal spune 
că da. 

Iar felul cum i se lumină faţa îl făcu să simtă, dintr-un 
motiv pe care nu-l putea înţelege, că-i venea să plângă. 

— S-a-ntors mama bebeluşului, spuse Tansy. Am văzut-o 
trecând. 


— Bun, răspunse Thurse, deşi copilul nu prea pusese 
probleme. Plânsese o dată sau de două ori, dar mai mult 
dormea, mânca sau zăcea pe spate în pătuţ, privind în gol, 
spre tavan. Îl chema Walter (Thurse nu ştia că acel „Little” 
de pe uşă era tot un nume), iar Thurston Marshall îl numea 
în sinea lui „Puştiul cu Thorazină”. 

Deschise uşa salonului 23, cel cu inscripţia PACIENT 
COPIL prinsă pe uşă cu o ventuză de plastic şi văzu că 
tânăra femeie - violată, îi şoptise Gina - stătea pe scaunul 
de lângă pat. [inea bebeluşul în braţe şi-l alăpta dintr-un 
biberon. 

— "Te simţi bine... dnă Bushey? întrebă Thurse, privind şi 
celălalt nume de pe uşă. 

Pronunţa  Bouchez, dar Sammy nu se osteni să-l 
corecteze, nici să-i spună că bieţii îi ziceau „Bushey Spaima 
Uşii”. 

— Da, doctore, răspunse ea. 

Nici 'Thurse nu-i rectifică aprecierea. Acea bucurie 
nedefinită - genul care vine la pachet cu lacrimi ascunse - îi 
mai crescu puţin în suflet. Când se gândea cât de puţin 
lipsise să nu-şi ofere serviciile... Dacă nu l-ar fi încurajat 
Caro... ar fi pierdut toate astea. 

— Dr. Rusty se va bucura că te-ai întors. Şi Walter se 
bucură. Ai nevoie de ceva pentru dureri? 

— Nu. 

Aşa era. Părţile intime continuau s-o ardă şi să-i pulseze, 
dar senzaţia părea să vină de undeva de foarte departe. 
Avea impresia că plutea deasupra ei înseşi, ancorată de 
pământ cu un fir nespus de subţire. 

— Bun. Înseamnă că eşti în curs de vindecare. 

— Da... în curând am să mă fac bine. 

— După ce-i dai de mâncare, întinde-te puţin în pat, da? 
Va veni Dr. Rusty să te examineze mâine-dimineaţă. 

— Am înţeles. 

— Noapte bună, dnă Bouchez. 

— Noapte bună, doctore. 


Thurse închise încet uşa şi-şi continuă drumul pe hol. La 
capătul coridorului era rezerva pacientei Roux. O privire şi 
acolo, şi termina. 

Era anesteziată, dar trează. Tânărul care o vizita, însă, 
nu. Stătea în colţ, moţăind pe singurul scaun din cameră, cu 
o revistă sportivă în poală şi picioarele lungi desfăcute în 
faţa lui. 

Georgia îi făcu semn lui Thurse să se apropie, iar când se 
aplecă deasupra ei, o auzi şoptindu-i ceva. Vorbea atât de 
încet, şi nu mai avea dinţi aproape deloc, încât nu prinse 
decât un cuvânt, două. Se aplecă şi mai mult. 

— Thejici-l... îngăimă ea, cu o voce care suna ca a lui 
Homer Simpson. E şinguhu' cahe a 'enit la minhe... 

Thurse dădu din cap. Orele de vizită se terminaseră de 
mult, bineînţeles, şi probabil că tânărul de pe scaun, cu 
cămaşa lui albastră şi pistolul la subsuoară, avea să fie 
mustrat că nu se prezentase la alarma de incendiu, dar... ce 
era rău în asta? Un pompier în plus sau în minus oricum nu 
prea conta, iar dacă dormea atât de adânc, încât nici sirena 
nu-l trezise, probabil că oricum n-ar fi fost în stare de mare 
lucru. Thurse duse un deget la buze, cu un gest conspirativ, 
făcându-i semn femeii să tacă. Tânăra încercă să zâmbească 
şi se strâmbă de durere. 

Cu toate astea, Ihurston nu-i mai dădu niciun 
medicament, în fişa medicală de la picioarele patului scria 
că-şi primise dozajul maxim până la ora două noaptea. Aşa 
că ieşi, închizând încet uşa în urma lui şi porni înapoi pe 
culoarul adormit. Nu observă că uşa cu anunţul „PACIENTI 
COPIL: era din nou întredeschisă. 

Canapeaua din oficiu îl chema îmbietor, dar Thurston se 
hotărâse să se întoarcă, totuşi, pe Highland Avenue. 

Şi să aibă grijă de copii. 


4 


Sammy rămase aşezată pe pat cu Little Walter în braţe, 
până când medicul cel nou trecu prin dreptul uşii. Apoi, îşi 
sărută fiul pe amândoi obrajii şi pe gură. 

— Să fii cuminte, îi spuse ea. Mami te va revedea în cer, 
dac-o lasă să intre. Şi cred c-au să mă lase. lermenu-n iad 
mi l-am făcut. 

Îl puse la loc în pătuţ, apoi deschise sertarul noptierei. 
Băgase pistolul acolo, pentru ca Little Walter să nu-l simtă 
împungându-l, când îl ţinea în braţe şi-i dădea să mănânce 
pentru ultima oară. Acum îl scoase. 


5 


Capătul de jos al Main Street era blocat de maşinile 
poliţiei parcate bot în bot, cu girofarurile aprinse. Dincolo 
de ele se adunaseră mai mulţi oameni, privind tăcuţi şi 
posomorâţi - aproape trişti. 

Horace era un câine liniştit, cu repertoriul vocal limitat la 
o salvă de lătrături de bun-venit acasă, sau câte un țipăt 
ocazional spre Julia, pentru a-i reaminti că era şi el prezent. 
Dar când maşina ei opri la bordură, lângă Maison des 
Fleurs, câinele scoase un urlet gros şi prelung, de pe 
bancheta din spate. Julia întinse o mână, orbeşte, ca să-l 
mângâie pe cap. Şi să se mângâie şi pe sine. 

— Julia, Dumnezeule... murmură Rose. 

Coborâră. Iniţial, Julia intenţionase să-l lase pe Horace în 
maşină, dar când auzi încă un urlet slab şi pierdut - ca şi 
cum câinele ar fi ştiut, ca şi cum ar fi ştiut cu adevărat -, 
dibui pe sub locul din dreapta, după lesă, îi deschise 
portiera din spate ca să sară jos, apoi îi prinse lesa de 
zgardă. Îşi luă aparatul foto personal, un Casio mic, din 
buzunarul scaunului, înainte de a închide portiera. După 
aceea îşi croiră drum prin mulţimea de pe trotuar, cu 
Horace în frunte, trăgând de lesă. 

Vărul lui Piper Libby, Rupe, un poliţist cu jumătate de 
normă care venise în The Mill cu cinci ani în urmă, încercă 


să le oprească. 

— Nimeni nu trece mai departe de-aici, doamnelor. 

— Asta-i casa mea, replică Julia. La etaj e tot ce am pe 
lumea asta - hainele, cărţile, bunurile personale, totul. Jos e 
ziarul fondat de străbunicul meu. N-a sărit decât patru 
apariţii, în mai mult de-o sută douăzeci de ani. lar acum, se 
mistuie în fum. Dacă vrei să mă-mpiedici să văd cu ochii mei 
cum se-ntâmplă asta - de aproape - va trebui să mă 
împuşti. 

Rupe era nesigur, dar când Julia porni din nou (acum cu 
Horace la genunchi, privindu-l neîncrezător pe omul cu 
început de chelie), polițistul se trase într-o parte. Numai un 
moment, însă. 

— Dumneata nu, îi spuse el lui Rose. 

— Ba da, şi eu. Dacă nu cumva vrei un laxativ expirat în 
următorul frappe pe care-l comanzi. 

— Doamnă... Rose... am şi eu ordinele mele... 

— Dracu' să ţi le ia de ordine, replică Julia, mai mult 
obosită decât sfidătoare. 

O luă pe Rose de braţ şi porni cu ea pe trotuar, oprindu- 
se numai când simţi că dogoarea rugului începea să-i ardă 
faţa. 

Democratul era un infern. Cei vreo zece-doisprezece 
poliţişti nici măcar nu încercau să stingă focul, deşi aveau 
destule pompe (unele, încă mai purtând abţibilduri vizibile 
clar în lumina flăcărilor: O NOUĂ ZI DE VÂNZĂRI 
SPECIALE LA BURPEE'S!) cu care să stropească farmacia 
şi librăria. Dat fiind faptul că nu bătea vântul, era de 
aşteptat să scape cu bine amândouă... precum şi restul 
clădirilor de pe latura estică a străzii. 

— E minunat c-au apărut aşa de repede, remarcă Rose. 

Julia nu spuse nimic, privind doar flăcările care se 
învăpăiau prin întuneric, înghițind stelele roz. Era prea 
şocată ca să mai plângă. 

„Totul... ” îşi spunea ea. „Totul...“ 


Apoi îşi aminti de legătura de ziare pe care o aruncase în 
portbagaj, înainte de a pleca la întâlnirea cu Cox, şi se 
corectă: „Aproape totul.” 

Pete Freeman se îmbulzi prin semicercul poliţiştilor care 
udau faţada şi latura dinspre nord a Sanders Hometown 
Drug. Singurele locuri curate de pe faţa lui erau dârele 
lăsate de lacrimi prin funingine. 

— Julia, îmi pare aşa de rău! se tângui el. Aproape că-l 
stinseserăm... l-am fi stins... da' pe urmă, ultima... ultima 
sticlă pe care-au aruncat-o ticăloşii ăia a căzut pe ziarele de 
lângă uşă, şi... şi.. 

Se şterse pe faţă cu resturile mânecii, întinzând şi mai 
mult negreala. 

— Îmi pare aşa de-al naibii de rău...! 

Femeia îl cuprinse cu braţele, ca pe un copil mic, deşi 
Pete era cu cincisprezece centimetri mai înalt decât ea, şi 
cu cincizeci de kilograme mai greu. Îl strânse, încercând să- 
i evite braţul ars şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bombe incendiare... suspină el. Labagiul ăla de 
Barbara. 

— E-n închisoare, Pete. 

— 'Tovarăşii lui! Complicii lui afurisiţi! Fi au făcut-o! 

— Ce? I-ai văzut? 

— l-am auzit... răspunse Pete, retrăgându-se ca s-o 
privească. Ar fi fost şi greu să nu-i audă cineva. Aveau o 
goarnă. Au zis că dacă Dale Barbara nu-i eliberat, o să dea 
foc la tot oraşul. 

Zâmbi amar. 

— Eliberat? Merită să fie spânzurat! Dă-mi o funie şi-am 
s-o fac cu mâinile mele. 

Big Jim se apropie agale. Focul îi colora obrajii în 
portocaliu. Ochii-i sticleau. Avea un zâmbet atât de larg, 
încât i se întindea aproape până la urechi. 

— Cum îţi mai place acum prietenul tău Barbie, Julia? 


Julia păşi spre el şi pesemne că pe faţă i se citea ceva, 
căci Big Jim făcu un pas înapoi, parcă temându-se să nu fie 
lovit. 

— N-are niciun sens. Niciunul. Şi-o ştii foarte bine. 

— A, ba cred că are. Dacă reuşeşti să accepţi ideea că 
Dale Barbara şi oamenii lui sunt cei care-au pus la cale 
Domul ăsta, din start, cred că are foarte mult sens. A fost un 
act de terorism, pur şi simplu. 

— Gogoşi. Eram de partea lui, ceea ce-nseamnă că şi 
ziarul era de partea lui. Şi o ştia şi el. 

— Da” ăia ziceau... începu Pete. 

— Da, îl întrerupse ea, deşi fără să-l privească; nu-şi lua 
ochii de la chipul luminat de flăcări al lui Rennie. Aia ziceau, 
ăia ziceau, da' cine naiba-s âia? Asta să te-ntrebi, Pete. 
Întreabă-te: dacă nu era Barbie - care n-avea niciun motiv - 
atunci, cine avea motive? Cine are de câştigat, dacă-i 
închide gura incomodei de Julia Shumway? 

Big Jim se întoarse şi chemă cu un gest doi dintre noii 
agenţi - recognoscibili ca poliţişti numai după eşarfele 
albastre înnodate pe bicepşi. Unul era un malac înalt şi 
mătăhălos, al cărui chip sugera că, indiferent de proporţii, 
încă mai avea mintea unui copil. Celălalt nu putea fi decât 
un Killian; capul în formă de glonţ era la fel de neîndoielnic 
ca o ştampilă. 

— Mickey. Richie. Luaţi-le pe femeile astea două de la 
locul faptei. 

Horace stătea ghemuit la capătul lesei, mârâind spre Big 
Jim. 
Acesta îl privi cu dispreţ. 

— Şi dacă nu merg de bunăvoie, aveţi permisiunea mea 
să le duceţi pe sus şi să le-aruncaţi peste capota celei mai 
apropiate maşini de poliţie. 

— Nu s-a terminat! spuse Julia, ameninţându-l cu 
degetul; începea să plângă şi ea, dar lacrimile-i erau prea 
fierbinţi şi dureroase ca să fie izvorâte din durere. Povestea 
asta nu s-a terminat, nemernicule. 


Lui Big Jim îi reapăru zâmbetul. Era la fel de lucios ca 
vopseaua de pe Hummer. Şi tot atât de negru. 
— Ba da, spuse el. S-a terminat, punct. 


6 


Big Jim porni înapoi spre foc - voia să se uite până nu mai 
rămânea decât un morman de scrum din ziarul băgăcioasei 
- şi înghiţi o gură de fum. Dintr-odată, inima i se opri în 
piept, iar lumea păru să se învârtejească în jurul lui, ca 
printr-un soi de efect special. Apoi, ticâitoarea-i porni iar, 
dar într-un iureş de bătăi neregulate care-l făceau să se 
sufoce. Se bătu cu pumnul în partea stângă a pieptului şi 
tuşi cu putere - un leac rapid contra aritmiei pe care-l 
învățase de la doctorul Haskell. 

La început, inima îşi continuă galopul neregulat (tic... 
pauză... tac-tic-tac... pauză), dar apoi îşi reveni la ritmul 
normal. O clipă, doar, şi-o văzu captivă într-o glob dens de 
grăsime galbenă, ca o fiinţă îngropată de vie care se zbate 
să scape înainte de a rămâne fără aer. Apoi, îşi alungă 
imaginea din minte. 

„N-am nimic. E doar oboseala. Câteva ore de somn şi se 
rezolvă. ” 

Şeful Randolph se apropie, cu o pompă indiană prinsă de 
spinarea lui lată. Faţa-i şiroia de sudoare. 

— Jim? Te simţi bine? 

— Perfect, răspunse Big Jim. 

Şi aşa era. Chiar aşa era. Ajunsese la apogeul vieţii lui, la 
şansa de a atinge măreţia de care ştiuse dintotdeauna că 
era capabil. Nicio ticăitoare capricioasă n-avea să i-o 
smulgă. 

— Sunt obosit doar. Am făcut cam multe în ultima vreme, 
fără o clipă de răgaz. 

— Du-te acasă, îl sfătui Randolph. N-am crezut niciodată 
că-i voi mulţumi lui Dumnezeu pentru Dom şi nu-i 
mulţumesc nici acum, dar cel puţin opreşte vântul. O să ne 


descurcăm noi. Am postat oameni pe acoperişuri, la 
farmacie şi la librărie, în caz că sar scântei, aşa că du-te şi... 

— Pe cine? 

Bătăile inimii îi deveneau tot mai regulate, se linişteau... 
Foarte bine. 

— Henry Morrison şi loby Whelan sunt pe librărie. 
Georgie Frederick şi unul din puştii ăştia noi, pe farmacie. 
Unu' de-ai lui Killian, cred. Rommie Burpee s-a oferit să se 
suie şi el cu ei. 

— Ai walkie-ul la tine? 

— Sigur că-l am. 

— Şi Frederick îl are şi el pe-al lui? 

— "Toţi agenţii le au la ei. 

— Zi-i lui Frederick să stea cu ochii pe Burpee. 

— Pe Rommie? De ce, pentru Dumnezeu? 

— N-am încredere-n el. Ar putea fi prieten cu Barbara. 

Deşi, când era vorba de Burpee, nu Dale Barbara îl 
îngrijora pe Big Jim. Omul fusese prieten cu Brenda. Şi era 
perspicace. 

Chipul năduşit al lui Randolph era brăzdat de 
îngândurare. 

— Câţi crezi că sunt? Câţi or fi de partea nemernicului? 

Big Jim clătină din cap. 

— Greu de spus, Pete, da' oricum e groasă... Trebuie s-o 
fi planificat multă vreme. Nu poţi doar să te uiţi la noii sosiți 
în oraş şi să zici că ei trebuie să fie. Unii dintre cei implicaţi 
puteau fi aici de ani întregi. De zeci de ani, chiar. Asta se 
cheamă infiltrare în adâncime. 

— Hristoase... Dar de ce, Jim? De ce, pentru Dumnezeu? 

— Nu ştiu. Ca să facă un test, probabil, cu noi pe post de 
cobai. Sau poate doar pentru putere. L-aş crede în stare de 
asta, pe banditul ăla de la Casa Albă. Important e că va 
trebui să sporim securitatea şi să fim atenţi la mincinoşii 
care încearcă să ne submineze eforturile de a menţine 
ordinea. 


— Crezi că şi ea...? arătă Randolph cu capul spre Julia, 
care-şi privea firma făcându-se scrum, cu câinele alături, 
gâfâind de căldură. 

— Sigur nu ştiu, dar după felul în care s-a purtat azi 
după-amiază... când a intrat valvârtej la secţie, zbierând că 
voia să-l vadă...? Ce-ţi spune asta? 

— Mada, făcu Randolph, uitându-se la Julia Shumway cu o 
privire plată, gânditoare. Şi ce acoperire ar fi mai bună, 
decât să-şi dea singură foc la casă? 

Big Jim îşi îndreptă un deget spre el, ca pentru a-i spune: 
„Să ştii că ai dreptate!” 

— Eu trebuie să mă retrag. Vorbeşte cu George 
Frederick. Spune-i să stea cu ochii pe canuckul ăla din 
Lewiston. 

— În regulă, răspunse Randolph, scoţându-şi walkie- 
talkie-ul. 

În spatele lor, Fernald Bowie strigă: 

— Cade acoperişul! Voi, ăia din stradă, daţi-vă-napoi! Cei 
de pe celelalte case, fiţi atenţi, fiţi atenţi! 

Big Jim, cu o mână pe portiera Hummerului, privi cum 
acoperişul redacţiei se năruia, trimițând o coloană de 
scântei drept spre cerul negru. Oamenii postați pe clădirile 
învecinate îşi verificară unii altora pompele indiene, după 
care  rămaseră în poziţie  pe-loc-repaus, aşteptând 
eventualele scântei, cu furtunurile în mâini. 

Expresia de pe faţa Juliei Shumway, când acoperişul 
Democratului se prăbuşi, îi făcu inimii lui Big Jim mai mult 
bine decât toate dracele-bumbacele de medicamente şi 
stimulatoare cardiace din lume. Ani de zile fusese nevoit să- 
i suporte tiradele săptămânale şi, deşi n-ar fi recunoscut că 
se temea de ea, cu siguranţă îl nemulţumiseră. 

„Da” uită-te la ea acum”, îşi zise. „Arată de parc-ar fi 
venit acasă şi-ar fi găsit-o pe maică-sa moartă pe budă.” 

— Arăţi mai bine, remarcă Randolph. Îţi revine culoarea 
în obraji. 


— Mă simt mai bine, preciză Big Jim. Dar tot am să mă 
duc acasă. Să pun un pic geană pe geană. 

— Bună idee, fu Randolph de acord. Avem nevoie de tine, 
prietene. Acum, mai mult ca oricând. lar dacă drăcovenia 
asta de Dom nu dispare... 

Clătină din cap, fără să-şi ia ochii de câine basset de pe 
chipul lui Big Jim. 

— Nu ştiu cum ne-am descurca fără tine, ca să zic aşa. 
Ţin la Andy Sanders ca la un frate, da-n materie de creieri 
nu stă prea grozav. lar Andrea Grinnell nu mai face nici cât 
o ceapă degerată, de când a căzut şi s-a lovit la spate. Tu 
eşti liantul care ţine la un loc Chester's Mill. 

Big Jim fu mişcat de aceste cuvinte. Apucă braţul lui 
Randolph şi-l strânse. 

— Mi-aş da şi viaţa pentru oraşul ăsta. Aşa de mult îl 
iubesc. 

— Ştiu. Şi eu. Şi nimeni n-o să ni-l fure de sub nas. 

— Că bine zici. 

Şi plecă, urcând cu maşina pe trotuar ca să ocolească 
barajul rutier plasat în capătul de nord al cartierului de 
afaceri. Inima-i era din nou la locul ei, în piept, dar se 
simţea tulburat. Trebuia să-l consulte pe Everett şi nu-i 
plăcea ideea. Everett era un alt băgăreţ pornit să cauzeze 
probleme într-o vreme când oraşul trebuia să fie unit. Şi 
nici nu era doctor. Big Jim aproape că s-ar fi simţit mai bine 
încredinţându-i unui veterinar problemele lui medicale, dar 
în oraş nu exista niciunul. Nu-i rămânea decât să spere că, 
dacă avea nevoie de medicamente, ceva care să-i regleze 
bătăile inimii, Everett avea să ştie ce să-i dea. 

„Fi bine”, îşi spuse el, „orice mi-o da, pot să verific şi cu 
Andy, * 

Da, dar nu ăsta era lucrul care-l frământa acum, ci 
afirmaţia lui Pete: „Dacă drăcovenia asta de Dom nu 
dispare...” 

Big Jim nu-şi făcea asemenea griji - dimpotrivă. Dacă 
Domul dispărea - prea devreme, mai bine zis - se putea să 


aibă rău de furcă, chiar şi în cazul în care nu i se 
descoperea laboratorul de metamfetamine. Cu siguranţă, 
aveau să apară destui draci-bumbaci care să-i discute 
hotărârile. Una dintre regulile vieţii politice pe care le 
învățase de timpuriu era următoarea: „Cei care pot fac; cei 
care nu pot contestă deciziile celor care pot.” Era posibil ca 
unii să nu înţeleagă că tot ce făcuse el sau ordonase să se 
facă - chiar şi aruncările cu pietre de la magazin, în acea 
dimineaţă, avuseseră o natură ocrotitoare. Tovarăşii din 
exterior ai lui Barbara aveau să tindă în special spre 
înţelegeri greşite, fiindcă nu voiau să înţeleagă. Faptul că 
Barbara avea afară acoliţi, puternici chiar, era un lucru de 
care Big Jim nu se mai îndoia, de când văzuse scrisoarea de 
la Preşedinte. Pentru moment, însă, nu puteau face nimic. 
Iar Big Jim voia ca lucrurile să rămână aşa pentru cel puţin 
vreo două săptămâni - dacă nu chiar o lună şi ceva. 

Adevărul era că-i plăcea Domul. 

Nu pe termen lung, desigur - doar până când propanul 
de la postul de radio era redistribuit...? Până când 
laboratorul era dezafectat şi magazia care-l adăpostise era 
arsă până-n temelii (alt delict aruncat în cârca tovarăşilor 
de conspirație ai lui Dale Barbara)? Până când Barbara 
putea fi judecat şi împuşcat de plutonul de execuţie al 
poliţiei? Până când vina pentru felul cum merseseră 
lucrurile în timpul crizei putea fi răspândită printre cât mai 
mulţi oameni posibil, iar meritul i se atribuia numai unuia, şi 
anume lui însuşi? 

Până atunci, Domul îi convenea de minune. 

Big Jim se hotări să îngenuncheze şi să se roage pentru 
asta înainte de culcare. 


7 


Sammy şchiopăta pe coridorul spitalului, citind numele 
de pe uşi şi uitându-se în camerele unde nu scria nimic, ca 
să fie sigură, începea să se îngrijoreze că javra nu era acolo 


- când ajunse la ultima şi văzu o cartolină cu urări de 
sănătate. Reprezenta un câine din desene animate care 
spunea: „Am auzit că nu te simţi prea bine.” 

Scoase pistolul lui Jack Evans din betelia pantalonilor 
(acei pantaloni care-i stăteau puţin mai larg pe talie, acum 
că reuşise în sfârşit să slăbească cât de cât - mai bine mai 
târziu decât niciodată) şi deschise cartolina cu ţeava armei. 
În interior, câinele desenat îşi lingea boaşele, spunând: „Ai 
nevoie de-o manevră cu limba?” Purta semnăturile: „Mel, 
Jim jr., Carter, Frank”, şi era exact genul de felicitare de 
bun gust la care s-ar fi aşteptat din partea lor. 

Tot cu ajutorul ţevii, Sammy împinse uşa. Georgia nu era 
singură. Acest lucru nu tulbură calmul profund din sufletul 
lui Sammy, senzaţia de pace pe care aproape o atinsese. 
Poate, dacă omul care dormea în colţ ar fi fost nevinovat - 
tatăl sau unchiul jigodiei, să zicem -, dar era Frankie 
Apucătorul-de-Ţâţe. Cel care o violase primul, spunându-i 
că mai bine să-şi ţină gura pentru când stătea în genunchi. 
Faptul că acum dormea nu schimba deloc nimic lucrurile. 
Fiindcă cei ca el se trezeau mereu şi o luau cu futaiurile de 
la capăt. 

Georgia nu dormea; avea dureri prea mari, iar pletosul 
care trecuse pe la ea nu-i mai dăduse medicamente. O văzu 
pe Sammy şi făcu ochii mari. 

— Iaaa... îngăimă ea. lehi afahă d-aihi! 

Sammy zâmbi. 

— Vorbeşti ca Homer Simpson, remarcă ea. 

Când văzu pistolul, Georgia a căscat ochii şi mai mult. 
Deschise gura rămasă aproape fără dinţi şi zbieră. 

Sammy continua să zâmbească. Ba chiar, zâmbetul i se 
lăţise. Era o muzică în urechile ei, acel urlet, un balsam pe 
rănile ei. 

— Trage-i-o la boarfă, spuse ea. Nu, Georgia? Nu aşa ai 
zis, pizdă fără suflet ce eşti? 

Frank se trezi şi privi în jur, buimac, cu ochii cârpiţi de 
somn. Fundul îi migrase până la marginea scaunului, iar 


când Georgia ţipă din nou, tresări şi căzu pe jos. Acum 
purta armă la subsuoară - la fel ca toţi ceilalţi - şi dădu s-o 
scoată, spunând: 

— Lasă-l jos, Sammy pune-l jos, aici toţi suntem prieteni, 
hai să fim prieteni aicea. 

— Mai bine ţine-ţi gura, pentru când o să fii-n genunchi, 
să-i sugi pula amicului tău Junior, răspunse Sammy. 

Şi apăsă pe trăgaciul Springfieldului. Detunătura răsună 
asurzitor în camera mică. Primul glonţ trecu peste capul lui 
Frankie, spărgând fereastra. Georgia urlă din nou. Acum 
încerca să se dea jos din pat, cu perfuzia şi firele 
monitorului smulgându-se de la locurile lor. Sammy o 
împinse, trântind-o la loc, pe spate. 

Frankie încă nu reuşise să-şi scoată pistolul. Îngrozit şi 
zăpăcit, trăgea nu de patul armei, ci de teacă, fără a reuşi 
altceva decât să zgâlţâie curelele. Sammy făcu doi paşi spre 
el, strânse pistolul în ambele mâini, cum văzuse la televizor, 
şi trase din nou. Partea stângă din capul lui Frankie se 
desprinse. O fâşie de scalp lovi peretele şi rămase lipită 
acolo. Tânărul îşi trânti o mână peste rană. Sângele se 
prelinse imediat printre degete. Apoi, degetele îi dispărură, 
afundându-se în buretele ud din locul calotei craniene. 

— Nu mai! ţipă el, cu ochii enormi, plini de lacrimi. Nu 
mai trage, nu... Nu trage-n mine! 

Şi apoi: 

— Mamaaa! MÂMICOOO...! 

— Dă-o dracu”, că tot n-a ştiut să te crească, replică 
Sammy şi-l împuşcă din nou, de astă dată în piept. Şocul îl 
azvârli la perete. Mâna i se desprinse de capul zdrobit şi 
căzu pe podea, în băltoaca de sânge care se forma deja 
acolo. Sammy trase şi a treia oară, în locul lui dintre 
picioare, acela care o vătămase. Apoi, se întoarse spre 
pacienta de pe pat. 

Georgia se strânsese ghem. Monitorul de deasupra ei 
piuia înnebunit, probabil fiindcă-şi smulsese firele legate de 
el. Părul îi venea în ochi. Urla iar şi iar. 


— Nu aşa ai zis? o întrebă Sammy. Trage-i-o la boarfă, 
da? 

— Iahtă-măăă...! 

— Ce? 

Georgia încercă din nou: 

— lahtă-mă, Hammy! îmi pahe hăăău! 

Şi apoi, absurditatea supremă: 

— Iau îhapoi ne-am hisss! 

— N-ai cum. 

O împuşcă în faţă, apoi şi în gât. Georgia sări din loc la fel 
ca Frankie şi rămase nemişcată. 

Se auzeau strigăte şi paşi alergând pe coridor. Şi 
exclamaţii alarmate din alte camere. Sammy regreta 
deranjul, dar uneori nu aveai încotro. Uneori, trebuia să faci 
anumite lucruri. Şi după ce le făceai, îţi puteai găsi liniştea. 

Duse pistolul la tâmplă. 

— Te iubesc, Little Walter. Mămica îl iubeşte pe băieţelul 
ei. 

Şi apăsă pe trăgaci. 


8 


Rusty o luase pe West Street, ca să ocolească incendiul, 
după care coti pe Lower Main, la intersecţia cu 117. La 
Bowie era întuneric, cu excepţia micilor candele electrice 
din vitrine. Merse până în parcarea mică din spate, aşa cum 
îl instruise soţia lui, şi opri maşina lângă Cadillacul gri, lung, 
aflat acolo. Undeva, în apropiere, un generator zăngănea. 

Tocmai întindea mâna spre clanţa portierei, când 
telefonul mobil ciripi. Îl închise, fără a se uita măcar să vadă 
cine-l suna, iar când ridică din nou privirea, lângă fereastră 
stătea un poliţist. Un poliţist cu pistolul scos. 

Era o polițistă. Când se aplecă, Rusty îi văzu claia de păr 
blond tapat şi, în sfârşit, o faţă pe care s-o asocieze cu 
numele menţionat de soţia lui. Dispecera şi recepţionera de 
la poliţie, din schimbul de zi. Presupuse că i se impusese 


normă întreagă, după Ziua Domului. Mai bănuia şi că-şi 
luase singură misiunea de acum. 

Femeia vâri pistolul în teacă. 

— Bună seara, Dr. Rusty. Stacey Moggin. M-aţi tratat 
pentru intoxicație, acum doi ani - vă mai amintiţi? Ştiţi, la... 

Şi-şi bătu fundul cu palma. 

— Ţin minte. Mă bucur să vă văd cu pantalonii ridicaţi, 
domnişoară Moggin. 

Stacey râse, în timp ce-i spunea încet: 

— Sper că nu v-am speriat. 

— Doar puţin. Îmi închideam mobilul şi aţi apărut dintr- 
odată. 

— Scuze! Veniţi înăuntru. Linda vă aşteaptă. N-avem 
prea mult timp. Eu o să stau de pază în faţă. Dacă vine 
cineva, îi dau lui Lin un dublu-semnal pe walkie. Dacă-s 
fraţii Bowie, o să parcheze în lateral, iar noi putem pleca pe 
East Street neobservaţi. 

Înclină puţin capul într-o parte, zâmbind. 

— Mă rog... Sună cam optimist, dar în orice caz vom 
rămâne neidentificaţi. Dacă avem noroc. 

Rusty o urmă, orientându-se după aureola ei de păr creţ. 

— Aţi pătruns prin efracţie, Stacey? 

— Pe naiba. Aveam o cheie, la poliţie. Majoritatea firmelor 
de pe Main Street ne-au dat chei. 

— Şi de ce ai intrat în treaba asta? 

— Fiindcă nu-s decât baliverne pornite din frică. Duke 
Perkins le-ar fi pus capăt de mult. Haideţi înăuntru! Şi să n- 
o lungiţi prea mult. 

— Nu pot să promit. De fapt, nu pot promite nimic. Nu-s 
medic legist. 

— Atunci, grăbiţi-vă cât puteţi. 

Rusty o urmă înăuntru. O clipă mai târziu, braţele Lindei 
îl cuprinseră. 


Harriet Bigelow zbieră de două ori, apoi leşină. Gina 
Buffalino se holba doar, cu ochii sticloşi de şoc. 

— Scoate-o pe Gina de-aici! se răsti Thurse. 

Ajunsese până în parcare, când auzise împuşcăturile şi se 
înapoiase în fugă. Ca să găsească acel tablou. Acel masacru. 

Ginny o cuprinse pe Gina de umeri şi o conduse pe 
culoar, unde pacienţii ambulatorii - dintre care făceau parte 
Bill Allnut şi Tansy Freeman - stăteau speriaţi, cu ochii 
mari. 

— Duceţi-o de-aci pe fata asta, îi spuse Thurse lui Twitch, 
arătând spre Harriet. Şi trăgeţi-i fusta în jos, săraca, puţină 
decenţă, ce naiba... 

Twitch se conformă. Când el şi Ginny reveniră în cameră, 
Thurse îngenunchease lângă cadavrul lui Frank DeLesseps, 
care murise fiindcă venise la spital în locul prietenului 
Georgiei şi rămăsese peste orele de vizită. Thurse o 
acoperise pe Georgia cu cearşaful, pe care înfloreau deja 
maci sângerii. 

— Putem face ceva, doctore? îl întrebă Ginny. 

Ştia că nu era medic, dar, în starea aia de şoc, cuvântul îi 
venise pe buze de la sine. Privea trupul prăbuşit al lui 
Frank, ţinându-şi mâna la gură. 

— Da, răspunse Thurse, în timp ce se ridica în picioare, 
cu genunchii osoşi pocnindu-i ca nişte pistoale. Cheamă 
poliţia. Asta-i câmp infracţional. 

— Toţi poliţiştii care-s de serviciu în seara asta sunt la 
incendiul din centru, răspunse Twitch. Ceilalţi fie sunt pe 
drum, fie dorm, cu telefoanele închise. 

— Ei bine, cheamă pe cineva, pentru numele lui 
Dumnezeu, şi află dacă trebuie să facem ceva înainte să ne 
apucăm de curăţenie. Fotografii sau mai ştiu eu... Nu c-ar 
încăpea cine ştie ce mari îndoieli despre ce s-a întâmplat 
aici... Scuză-mă puţin. Mă duc să vomit. 

Ginny se trase într-o parte şi-i făcu loc să intre în micul 
WC alăturat. Thurse închise uşa, dar sunetul se auzi cu 


putere, ca al unui motor ambalat, cu angrenajele colmatate 
de murdărie. 

O stare de leşin îi străbătu capul, părând s-o ridice de la 
pământ, ca şi cum ar fi plutit. Încercă să şi-o alunge. Când 
se uită din nou la Twitch, acesta tocmai îşi închidea 
telefonul mobil. 

— Rusty nu răspunde, spuse el. l-am lăsat un mesaj. 
Altcineva? Să-l sun pe Rennie? 

— Nu! replică Ginny, aproape cutremurându-se. Numai 
pe elnu. 

— Pe sora mea? Vreau să zic, pe Andy? 

Ginny se mulţumi să-l privească doar. 

După ce-i susţinu un moment privirea, Twitch plecă ochii. 

— Poate mai bine nu... mormăi el. 

Fata îl atinse pe braţ. Îi simţi pielea rece, din cauza 
şocului. Probabil că şi a ei era la fel. 

— Dacă te consolează cu ceva, îi spuse, cred că încearcă 
o cură de dezintoxicare. L-a vizitat pe Rusty şi sunt destul 
de sigură că despre asta era vorba. 

Twitch îşi trecu mâinile peste obraji, transformându-şi 
pentru un moment faţa într-o mască a durerii din opera 
bufă. 

— E un coşmar. 

— Da, răspunse simplu Ginny, şi-şi scoase din nou 
telefonul mobil. 

— Pe cine suni? întrebă Twitch, izbutind un mic zâmbet. 
Pe Vânătorii-de-fantome? 

— Nu. Dacă Andy şi Big Jim sunt excluşi, cine ne mai 
rămâne? 

— Sanders, dar el e-un căcăţel bun de nimic, cum ştii 
foarte bine. De ce nu facem curat şi gata? Ihurston are 
dreptate, e foarte clar ce s-a întâmplat aici. 

Thurston ieşi din toaletă, ştergându-se la gură cu un 
prosop de hârtie. 

— Fiindcă există anumite reguli, tinere. Şi, în 
circumstanţele existente, e mai important ca oricând să le 


respectăm. Sau, cel puţin, să ne dăm toată silinţa. 

Ridicând privirea, Twitch văzu creierii lui Sammy Bushey 
uscându-se pe perete. Materia cu care gândise până nu 
demult arăta acum ca o stropitură cu păsat de ovăz. Izbucni 
în lacrimi. 


10 


Andy Sanders stătea în apartamentul lui Dale Barbara, 
aşezat pe marginea patului. Prin fereastră se revărsa 
lumina portocalie a flăcărilor care devorau redacţia 
Democratului din vecini. De deasupra se auzeau paşi şi 
glasuri înfundate - umblau oameni pe acoperiş, probabil. 

Adusese cu el, când urcase scara interioară de la 
farmacia de jos, o pungă maro. Acum scoase dinăuntru un 
pahar, o sticlă de apă Dasani şi un flacon cu pastile - tablete 
de Oxycontin. Pe etichetă scria: REŢINUT PENTRU A. 
GRINNELL. Erau roz, douăzeci în total. Scutură câteva, le 
numără, apoi mai scutură. Douăzeci. Patru sute de 
miligrame. Poate pentru Andrea n-ar fi fost de-ajuns ca s-o 
omoare, fiindcă ea avusese timp să-şi ridice nivelul de 
toleranţă în organism, dar era sigur că asupra lui urmau să 
aibă un efect garantat. 

Dogoarea de la incendiul de-alături radia prin perete. 
Andy avea pielea umedă de sudoare. Trebuia să fie cel puţin 
o sută de grade acolo, poate chiar mai mult. Se şterse pe 
faţă cu cuvertura. 

„N-o s-o mai simt multă vreme. În cer bat adieri 
răcoroase şi cu toţii vom lua cina la masa Domnului.” 

Folosind fundul paharului, pisă pastilele roz, ca să fie 
sigur că substanţa avea să-şi facă efectul dintr-odată. Ca un 
ciocan în capul unei vaci. Ajungea doar să se culce pe pat, 
să închidă ochii, şi apoi, noapte bună, scumpe farmacist, fie 
ca zborurile îngerilor să te petreacă spre veşnica odihnă... 

„Eu... şi  Claudie... şi  Dodee. Împreună, pentru 
eternitate. ” 


„N-aş prea crede, frate.” 

Asta era glasul lui Coggins. Coggins, la modul cel mai 
sever şi declamator. Andy se întrerupse din pisatul pilulelor. 

„Sinucigaşii nu iau cina cu cei dragi, prietene; ei se duc 
în iad şi cinează cu tăciuni aprinşi, care-i ard veşnic în 
burtă. Poţi să-mi dai un aleluia pentru asta? Poţi să zici 
amin?” 

— Palavre, şopti Andy, şi continuă să piseze pastilele. Ai 
fost şi tu cu râtu-n troacă, la fel ca noi toţi. De ce te-aş 
crede? 

„Fiindcă eu spun adevărul. Soţia şi fiica ta se uită la tine 
din cer, în clipa asta, implorându-te să n-o faci. Nu le-auzi?” 

— Nu, nu, răspunse Andy. Şi nici ăsta care vorbeşte nu 
eşti tu. E doar laşul din mine. Toată viaţa m-a condus. Aşa 
m-a prins Big Jim în mrejele lui. Aşa am intrat şi-n mizeria 
asta cu drogurile. N-aveam nevoie de bani, nici măcar nu 
înţeleg nişte sume atât de mari, da” pur şi simplu n-am ştiut 
să zic nu. De data asta, însă, pot să zic. Nu, domnule! Nu 
mi-a mai rămas nimic pentru care să trăiesc, aşa că mă duc. 
Ai ceva de spus la treaba asta? 

Se pare că Lester Coggins nu mai avea nimic de spus. 
Andy termină de făcut pastilele pulbere, apoi umplu 
paharul cu apă. Mătură praful trandafiriu în pahar, cu latul 
palmei, apoi amestecă soluţia cu degetul. Singurele sunete 
care se mai auzeau erau trosnetele focului şi strigătele 
slabe ale oamenilor care se luptau cu el, plus glasurile şi 
tropăielile celor de pe acoperiş. 

— S-o dăm pe gât... spuse el, dar nu bău. Îşi ţinea mâna 
pe pahar, însă acea latură laşă din el - partea care nu voia 
să moară, deşi viaţa lui nu mai avea niciun sens - îl ţinea pe 
loc. 

— Nu, de data asta nu mai câştigi, spuse, dar lăsă puţin 
paharul ca să-şi şteargă iar sudoarea de pe faţă cu 
cuvertura. Nu câştigi chiar de fiecare dată, şi de data asta 
n-o să câştigi. 


Ridică paharul la buze. Înăuntru înota nefiinţa dulce şi 
roz. Dar şi de astă dată îl puse la loc pe noptieră. 

Laşitatea, continuând să-l stăpânească. S-o ia dracu” de 
laşitate. 

— Doamne, dă-mi un semn, şopti el. Trimite-mi un semn 
că pot să beau asta. Măcar fiindcă e singura cale de-a ieşi 
din oraşul ăsta. 

Alături, acoperişul Democratului se prăbuşi, într-un 
clocot de scântei. Deasupra, cineva - părea să fie vocea lui 
Romeo Burpee - strigă: 

— Fiţi gata, băieţi, fiţi naibii gata! 

„Fiţi gata!” Ăsta era semnul, cu siguranţă. Andy Sanders 
ridică din nou paharul morţii, iar acum partea laşă din el 
nu-i mai opri braţul. Partea laşă părea să fi abandonat 
lupta. 

În clipa aia, în buzunar, telefonul mobil cântă primele 
măsuri din „You're Beautiful”, un spanac sentimental pe 
care i-l alesese Claudie. Un moment, fu cât pe ce să bea 
totuşi, dar apoi o voce îi şopti că şi acesta putea fi un semn. 
Nu-şi dădea seama dacă era vocea laşităţii, sau a lui 
Coggins, sau a adevăratei lui stări sufleteşti. Şi fiindcă nu 
putea, răspunse la telefon. 

— Domnul Sanders? 

Era o voce de femeie, obosită şi nefericită şi speriată. 
Andy o recunoscu. 

— Sunt Virginia Tomlinson, de la spital, ştiţi...? 

— Sigur, Ginny! exclamă el, sunând din nou vesel şi 
îndatoritor, aşa cum fusese până nu demult; bizar... 

— Avem aici o situaţie, teamă mi-e... 

O rază de lumină străpunse întunecimea confuză din 
mintea lui Andy. Îl umplea cu uimire şi recunoştinţă. Să aibă 
pe cineva care să-i spună: „Puteți veni?” Uitase ce senzaţie 
nemaipomenită era? Probabil că da, deşi de-asta candidase 
la primărie, din capul locului. Nu ca să exercite vreo putere; 
ăla era interesul lui Big Jim. Numai ca să poată să dea o 


mână de ajutor. Aşa începuse; poate că tot aşa avea să şi 
termine. 

— Domnule Sanders? Mă auziţi? 

— Da. Stai acolo, Ginny. Vin imediat. 

Făcu o pauză. 

— Şi fără chestii de-astea cu „domnule Sanders”. Eu sunt 
Andy. Suntem cu toţii împreună în situaţia asta, înţelegi... 

Închise, duse paharul în baie şi-i turnă conţinutul roz în 
toaletă. Starea de bine - acea senzaţie de lumină şi uimire - 
dură până când apăsă pe maneta de tras apa. Atunci, 
depresia îl învălui din nou, ca o haină veche şi mirositoare. 
Necesar? Părea destul de ciudat. El nu era decât bătrânul 
şi fraierul de Andy Sanders, marioneta care stătea pe 
genunchii lui Big Jim. Portavocea. Clanţa. Omul care 
descifra mişcările şi propunerile lui Big Jim de parcă ar fi 
fost ale lui. Cel care era util cam din doi în doi ani, făcând 
campanie electorală şi folosindu-şi farmecul - lucruri pe 
care Big Jim nu putea sau nu voia să le facă. 

În flacon mai erau pastile. Şi jos, în cooler, mai era apă 
Dasani. Dar Andy nu se mai gândea serios la aceste lucruri; 
îi făcuse o promisiune lui Ginny Tomlinson, iar el era un om 
de cuvânt. Nici sinuciderea, însă, nu o respinsese cu totul - 
o lăsase doar să mai aştepte. Tlemporizând, cum se spunea 
în politica de provincie. Şi era plăcut să iasă din acel 
dormitor, care nu lipsise mult să devină camera lui 
mortuară. 

Se umplea de fum. 


11 


Atelierul mortuar al fraţilor Bowie era la subsol, iar Linda 
se simţea destul de în siguranţă ca să aprindă luminile. 
Rusty avea nevoie de ele pentru examenele post-mortem. 

— Uite ce mizerie, remarcă el, arătând spre pardoseala 
murdară, cu urme de paşi, cutiile de bere şi suc de pe toate 
suprafeţele, o găleată de gunoi deschisă, într-un colţ, peste 


care bâzâiau câteva muşte. Dac-ar vedea Comisia de Stat 
pentru Serviciile Funerare ce-i aici - sau Departamentul 
Sănătăţii -, le-ar închide coşmelia într-un minut ca la New 
York. 

— Nu suntem la New York, îi reaminti Linda. 

Se uita la masa de inox din mijlocul camerei. Avea 
suprafaţa tulburată de substanţe pe care probabil era mai 
bine să le lase nemenţionate, iar într-un şănţuleţ de 
scurgere se vedea un ambalaj de snickers mototolit. 

— Nici măcar în Maine nu mai suntem. Hai mai repede, 
Eric, aici pute! 

— În mai multe privinţe, replică Rusty. 

Murdăria de-acolo îl nemulţumea - la naiba, îl scandaliza. 
I-ar fi dat lui Stewart Bowie un pumn în gură fie şi numai 
pentru ambalajul ăla de Snickers, aruncat pe masa de pe 
care se scurgea sângele din morţii oraşului. 

În cealaltă latură a încăperii se înşirau şase dulapuri de 
inox pentru cadavre. De undeva, din spatele lor, Rusty 
auzea zumzetul monoton al echipamentelor de refrigerare. 

— Ăştia nu duc lipsă de propan, mormăi el. Fraţii Bowie 
trăiesc pe picior mare. 

În locaşurile sertarelor pentru trupuri nu erau cartonaşe 
cu numele - alt semn de neglijenţă -, aşa că Rusty le 
deschise pe toate şase. Primele două erau goale, lucru care 
nu-l surprinse. Majoritatea celor care muriseră sub Dom 
până atunci, inclusiv Ron Haskell şi soţii Evans, fuseseră 
înmormântați rapid. Jimmy Sirois, care nu avea rude 
apropiate, încă mai zăcea în mica morgă de la „Cathy 
Russell”. 

Următoarele patru conţineau cadavrele pe care venise să 
le vadă. Mirosul descompunerii înflorii de cum trase 
sertarele, acoperind mirosurile tot neplăcute, dar mai puţin 
agresive, ale conservanţilor şi unguentelor funerare. Linda 
se retrase la distanţă, sufocată. 

— Să nu vomiţi, Linny, îi spuse Rusty, pornind spre 
dulapurile din partea cealaltă. Primul sertar pe care-l 


deschise nu conţinea decât numere vechi din Field Stream, 
chestie care îi smulse o înjurătură. În cel de dedesubt, însă, 
găsi ce voia. Vâri mâna sub un troacar ce părea să nu fi fost 
spălat niciodată şi scoase două măşti de plastic verde, încă 
ambalate. Pe una i-o dădu Lindei, iar pe cealaltă şi-o puse 
el. Se uită în sertarul următor şi scoase o pereche de 
mănuşi de cauciuc. Erau galbene, într-o nuanţă infernal de 
ţipătoare. 

— Dacă te temi c-ai să vomiţi chiar şi cu masca, du-te sus 
cu Stacey. 

— Îmi revin eu... E mai bine să fiu martoră. 

— Nu-s sigur cât ar valora mărturia ta; îmi eşti nevastă, 
în fond. 

— Vreau să fiu martoră, insistă Linda. Lucrează doar cât 
poţi de repede. 

Sertarele cu cadavre erau murdare. După ce văzuse 
restul zonei de pregătire, Rusty nu se mira, dar tot era 
dezgustat. Lindei îi venise ideea să aducă un casetofon 
vechi, pe care-l găsise în garaj. Rusty apăsă pe RECORD, 
verifică sunetul şi fu uşor surprins să constate că nu 
mergea rău deloc. Puse micul Panasonic pe unul dintre 
rafturile goale. Apoi, îşi trase mănuşile pe mâini. Dură mai 
mult decât ar fi trebuit: avea mâinile asudate. Probabil 
exista pe undeva pudră de talc, sau Johnson' Baby Powder, 
dar nu avea de gând să-şi piardă timpul căutând. Deja se 
simţea ca un hoţ. La naiba, chiar era hoţ. 

— OK, îi dăm drumul... Este ora 10.45 p.m., 24 
octombrie. Examenul medical are loc în camera de 
pregătire a Bowie Funeral Home. Care, apropo, e foarte 
murdară. Două dintre femei sunt tinere, având în jur de 
douăzeci de ani. Acestea sunt Angela McCain şi Dodee 
Sanders. 

— Dorothy, spuse Linda, din cealaltă parte a mesei de 
pregătire. O cheamă... o chema... Dorothy. 

— Rectific: Dorothy Sanders. A treia femeie are o vârstă 
mediu-avansată. Este Brenda Perkins. Bărbatul are cam 


patruzeci de ani. Este reverendul Lester Coggins. 
Consemnez că pot identifica aceste persoane. 

Îi făcu semn soţiei sale să se apropie şi arătă spre 
cadavre. Linda le privi, iar ochii i se umplură de lacrimi. 
Ridică masca de pe gură doar atât cât să spună: 

— Sunt Linda Everett, din Departamentul de Poliţie 
Chester's Mill. Am numărul matricol şapte-şapte-cinci. Şi eu 
recunosc aceste patru cadavre. 

Îşi puse masca la loc. Pe deasupra ei, în ochii se citea o 
expresie rugătoare. 

Rusty îi făcu semn să se îndepărteze. Oricum, totul era o 
şaradă, o ştia şi bănuia că şi Linda ştia. Totuşi, nu se simţea 
deprimat. Încă din copilărie visase la o carieră medicală şi 
ar fi ajuns, cu siguranţă, doctor, dacă nu ar fi trebuit să-şi 
întrerupă studiile ca să aibă grijă de părinţii lui, iar ceea ce- 
| animase în liceu să disece broaşte şi ochi de vacă la orele 
de biologie îl urmărea şi acum: simpla curiozitate. Nevoia 
de a şti. Şi avea să ştie. Poate nu totul, dar cel puţin unele 
lucruri. 

„Aici e locul unde morții îi ajută pe cei vii. Linda a spus 
asta?” 

Nu conta. Era sigur că aveau să-i ajute, dacă puteau. 

— Cadavrele nu sunt cosmetizate, din câte văd, dar toate 
patru au fost îmbălsămate. Nu ştiu dacă procesul s-a 
desfăşurat până la capăt, dar bănuiesc că nu, deoarece 
furtunurile de la arterele femurale sunt încă la locul lor. 

După o scurtă pauză, continuă: 

— Angela şi Dodee - scuze, Dorothy - au fost bătute rău 
şi sunt într-un stadiu înaintat de descompunere. Şi Coggins 
a fost bătut - cu sălbăticie, după cum arată - şi este, de 
asemenea, în curs de descompunere, deşi nu la fel de 
avansat; musculatura de pe faţa şi braţele lui abia a început 
să se înmoaie. Brenda... adică, Brenda Perkins... 

Se întrerupse, aplecându-se asupra ei. 

— Rusty? îl întrebă Linda, neliniştită. Ilubitule? 


Rusty ridică o mână înmănuşată, se gândi, îşi scoase 
mănuşa şi o apucă pe Brenda de beregată. Îi ridică apoi 
capul, pentru a pipăi umflătura grotească de la ceafă. În 
continuare, îi lăsă capul jos şi întoarse trupul pe o parte, ca 
să-i examineze spatele şi fesele. 

— lisuse... murmură el. 

— Rusty? Ce e? 

„Una la mână, e încă năclăită de rahat”- dar pe asta 
prefera să n-o înregistreze. Nici chiar dacă Randolph şi 
Rennie ascultau doar primele şaizeci de secunde, înainte de 
a face praf caseta sub călcâi şi a da foc resturilor. Nu voia 
să adauge şi acest detaliu al pângăririi ei. 

Dar nici n-avea să-l uite. 

— Ce este? 

Rusty îşi umezi buzele, apoi răspunse: 

— Brenda Perkins prezintă livor mortis pe fese şi coapse, 
indicând că e moartă de cel puţin douăsprezece ore, 
probabil chiar paisprezece. Are vânătăi semnificative pe 
amândoi obrajii. Sunt urme de mâini. Nu am nicio îndoială: 
cineva a prins-o de faţă şi i-a răsucit capul cu putere la 
stânga, fracturându-i vertebrele cervicale atlas şi axis, C1 şi 
C2. Probabil i-a secţionat şi măduva spinală. 

— Vai, Rusty... gemu Linda. 

Bărbatul ridică pe rând pleoapele Brendei, cu degetul 
mare, şi văzu lucrul de care se temuse. 

— Vânătăile de pe obraji şi prezenţa de petechiae sclerale 
- pete de sânge în albul ochilor - sugerează că moartea n-a 
fost instantanee. N-a mai putut respira şi a murit asfixiată. 
S-ar putea să fi rămas conştientă sau nu. Sperăm că nu. 
Asta-i tot ce pot spune, din păcate. Fetele - Angela şi 
Dorothy - au murit primele. Starea de descompunere 
sugerează că au fost depozitate într-un loc cald. 

Şi închise aparatul. 

— Cu alte cuvinte, nu văd nimic care să-l exonereze 
categoric pe Barbie şi nimic ce să nu fi ştiut naibii deja. 


— Dar dacă mâinile lui nu se potrivesc cu urmele de pe 
faţa Brendei? 

— Urmele sunt prea difuze ca să putem fi siguri. Lin, mă 
simt de parc-aş fi cel mai prost om din lume. 

Împinse înapoi în întuneric sertarele cu cele două fete - 
care ar fi trebuit acum să umble prin Auburn Mall, uitându- 
se la preţurile cerceilor, cumpărându-şi haine de la Deb, 
comparându-şi iubiții. Apoi, se întoarse iar spre Brenda. 

— Dă-mi o cârpă! Am văzut câteva lângă chiuvetă. Arată 
chiar curate, ceea ce-i un adevărat miracol în cocina asta. 

— Ce vrei să... 

— Dă-mi odată cârpa aia! Sau, mai bine, două. Umezeşte- 
le! 

— Avem timp pentru...? 

— O să ne facem. 

Linda privi în tăcere cum soţul ei ştergea cu grijă fesele şi 
coapsele Brendei. Când termină, aruncă într-un colţ cârpele 
murdare, gândindu-se că dacă fraţii Bowie ar fi fost acolo, 
pe una i-ar fi îndesat-o' dracu-n gură lui Stewart, şi pe 
cealaltă lui Stewart. 

Sărută fruntea rece a Brendei şi o împinse din nou în 
dulapul frigorific. Începu să facă acelaşi lucru şi cu Coggins, 
apoi se opri. Faţa reverendului fusese curățată doar 
superficial; mai avea sânge uscat în urechi, nări şi ridurile 
de pe frunte. 

— Linda, mai umezeşte o cârpă. 

— Iubitule, au trecut aproape zece minute. Mă bucur 
enorm că respecţi morţii, dar mai sunt şi cei vii de care 
trebuie să ne... 

— S-ar putea să avem ceva aici. N-a fost bătut în acelaşi 
fel. Pot vedea chiar şi fără... Cârpă umedă, te rog! 

Linda nu mai discută; umezi încă o cârpă, pe care apoi o 
stoarse şi i-o dădu. Apoi, îl privi cum ştergea de pe chipul 
mortului sângele rămas, cu grijă, dar nu la fel de afectuos 
cum se purtase cu Brenda. 


Nu fusese o admiratoare a lui Lester Coggins (care 
afirmase odată, la emisiunea lui radio săptămânală, că acei 
copii care se duceau s-o vadă pe Miley Cyrus riscau focurile 
iadului), dar ceea ce descoperea Rusty îi rănea sufletul. 

— Dumnezeule, arată ca o sperietoare pe care au luat-o 
copiii la ţintă cu pietrele. 

— "Ţi-am spus eu. Nu e acelaşi gen de bătaie. Loviturile 
astea n-au fost date cu pumnii, nici măcar cu picioarele. 

— Aia de-acolo, de pe tâmplă, ce e? întrebă Linda, 
arătând cu degetul. 

Rusty nu-i răspunse. Deasupra măştii, ochii îi străluceau 
de uimire. Şi de altceva: o înţelegere care tocmai începea 
să se contureze. 

— Ce este, Eric? Arată ca... nu ştiu... o cusătură... 

— Chiar aşa. 

Masca îi tresări, când dedesubtul ei se formă un zâmbet. 
Nu de bucurie, doar de satisfacţie. O satisfacţie dintre cele 
mai amare. 

— Şi pe frunte, vezi? Uite una şi pe falcă. Asta i-a rupt 
maxilarul. 

— Ce fel de armă lasă asemenea urme? 

— O minge de baseball, răspunse Rusty, închizând 
sertarul. Şi nu una obişnuită, ci o minge poleită... cu aur? 
Da. Dacă e manevrată cu destulă forţă, cred că s-ar putea. 
Cred că aşa a fost. 

Îşi cobori fruntea spre a ei. Măştile li se ciocniră. O privi 
în ochi. 

— Jim Rennie are una. l-am văzut-o pe birou, când m-am 
dus să vorbesc cu el despre propanul lipsă. De ceilalţi nu 
ştiu, dar cred c-am aflat unde a murit Lester Coggins. Şi 
cine l-a ucis. 


12 


După prăbuşirea acoperişului, Julia nu mai suportă să 
vadă pe nimeni la faţă. 


— Hai cu mine acasă, spuse Rose. Camera de oaspeţi ea 
ta, pentru cât de mult timp vrei. 

— Mulţumesc, dar nu... Trebuie să stau singură o vreme, 
Rosie. Mă rog, înţelegi tu... cu Horace. Am nevoie de timp 
de gândire. 

— Şi unde-o să stai? Ai să te descurci? 

— Da. 

Nu ştia dacă aşa era sau nu. Părea să aibă mintea 
întreagă, cu toate procesele de gândire în ordine, dar se 
simţea ca şi cum cineva ar fi administrat sistemului ei 
emotiv o ditamai doza de novocaină. 

— Poate-am să trec pe la tine, mai încolo. 

După plecarea lui Rose, pe cealaltă parte a străzii (de 
unde se întoarse să-i mai facă o dată cu mâna, tulburată), 
Julia se înapoie la Prius, îl puse pe Horace să se urce pe 
locul din faţă, apoi se aşeză la volan. Se uită după Pete 
Freeman şi Ilony Guay, dar nu-i văzu nicăieri. Poate că Tony 
îl dusese pe Pete la spital, ca să-şi dea cu alifie pe braţ. Era 
un miracol că niciunul dintre ei nu păţise ceva mai grav. lar 
dacă nu l-ar fi luat pe Horace la întâlnirea cu Cox, câinele ar 
fi ars de viu, alături de toate celelalte. 

Când îi trecu acest gând prin minte, îşi dădu seama că 
emoţiile nu-i erau amorţite, în fond, ci numai ascunse. Din 
piept începu să-i iasă un sunet slab - un fel de scâncet. 
Horace îşi ciuli urechile uriaşe, privind-o neliniştit. Julia 
încercă să se oprească, dar nu reuşi. 

Ziarul tatălui ei. 

Ziarul bunicului ei. 

Şi al străbunicului ei. 

Făcut scrum. 

Merse până pe West Street, iar când ajunse la parcarea 
abandonată din spatele cinematografului Globe, intră. Opri 
motorul, îl trase pe Horace spre ea şi începu să plângă, cu 
faţa în umărul lui îmblănit, musculos. Plânse aşa cinci 
minute. Spre lauda lui, Horace suportă cu răbdare. 


După ce-i secară lacrimile, Julia se simţi mai bine. Mai 
calmă. Poate că era liniştea cauzată de şoc, însă cel puţin 
putea gândi din nou. Şi se gândea la singurul teanc de ziare 
rămas, cel din portbagaj. Se aplecă prin faţa lui Horace 
(care-i linse afectuos gâtul) şi deschise torpedoul. Era plin 
de nimicuri, dar se gândea că poate... printre ele... 

Şi, ca pe un dar de la Dumnezeu, o găsi: o cutiuţă de 
plastic plină cu pioneze, elasticuri, bolduri şi agrafe pentru 
hârtii. Elasticurile şi agrafele nu-i foloseau la nimic acum, 
dar pionezele şi acele... 

— Horace, spuse ea. Vrei la o plimbărică? 

Câinele lătră că, într-adevăr, exact la asta se gândise. 

Julia luă ziarele şi se întoarse pe Main Street. Din 
redacţia Democratului mai rămăsese doar o movilă de 
resturi arzând mocnit, pe care poliţiştii le stropeau cu apă 
„din pompele alea indiene pe care, întâmplător le 
avuseseră tocmai atunci la îndemână”, reflectă ea, „pline şi 
gata de folosinţă”). Priveliştea îi rănea inima - inevitabil -, 
dar nu chiar atât de rău, acum când avea ceva de făcut. 

Porni în lungul străzii, cu Horace pe lângă ea, prinzând 
pe fiecare stâlp un exemplar din ultimul număr al 
Democratului. Titlul - REVOLTĂ ŞI CRIME ÎN TIMP CE 
CRIZA SE AGRAVEAZĂ - părea să sară în ochi, cu atât 
mai tare, în lumina flăcărilor. Îşi dorea acum să-l fi formulat 
din două cuvinte: PĂZIŢI-VĂ! 

Continuă să le afişeze, până le termină pe toate. 


13 


Pe cealaltă parte a străzii, walkie-talkie-ul lui Peter 
Randolph pârâi de trei ori: pâr-pâr-pâr. Apel urgent. 
Îngrozindu-se de ceea ce-ar fi putut auzi, apăsă pe butonul 
de emisie şi răspunse: 

— Şeful Randolph. Zi! 

Era Freddy Denton - care, ca agent aflat la comanda 
schimbului de noapte, era acum şef adjunct de facto. 


— Tocmai am primit un apel de la spital, Pete. Dublă 
crimă... 

— CE??? răcni Randolph. 

Unul dintre noii agenţi - Mickey Wardlaw - făcu ochii 
mari, căscând gura la el ca proasta-n bâlci. 

Între timp, Denton continua, pe un ton care suna fie 
calm, fie plin de sine. Dacă era a doua variantă, Dumnezeu 
să-l apere. 

— ... şi sinucidere. A tras fata aia care se plângea că 
fusese violată. Victimele au fost de-ai noştri, şefule. Roux şi 
DeLesseps. 

— Faci... mişto... DE MINE! 

— I-am trimis acolo pe Rupe şi Mel Searles, spuse Freddy. 
Partea bună e că totul s-a terminat şi nu e nevoie s-o băgăm 
în cofă, cu Barb... 

— Trebuia să te duci personal, Fred. Tu eşti agentul 
superior. 

— Şi-atunci, la birou cine mai stătea? 

La asta, Randolph nu avu ce să-i mai răspundă -erao 
replică fie prea deşteaptă, fie prea tâmpită. Probabil că cel 
mai bine ar fi fost să-şi mişte fundul la „Cathy Russell”. 

„Nu mai vreau Slujba asta. Nu! Niciun pic n-o mai 
vreau.” 

Acum, însă, era prea târziu. Şi, cu sprijinul lui Big Jim, 
avea să se descurce. Ăsta era lucrul asupra căruia trebuia 
să se concentreze; Big Jim avea să-l ajute s-o scoată la 
capăt. 

Marty Arsenault îl bătu pe umăr. Randolph tresări şi fu 
cât pe ce să-l lovească, dar Arsenault nici nu observă; se 
uita vizavi, unde Julia Shumway îşi plimba câinele. Îşi 
plimba câinele şi... ce mai făcea? 

Afişa ziare, asta făcea. La dracu”, le prindea pe căcaţii de 
stâlpi. 

— Boarfa aia nu se mai lasă odată... gâfâi el. 

— Vrei să mă duc la ea şi s-o potolesc? întrebă Arsenault. 


Părea nerăbdător s-o facă, iar Randolph aproape că 
acceptă. 

Apoi, însă, clătină din cap. 

— Ar începe doar să-ţi facă gură, cu drepturile civile. De 
parcă nu şi-ar da seama că a speria oamenii ca toţi dracii 
nu-i tocmai în interesul oraşului. 

Clătină din cap. 

— Probabil că nu-şi dă seama. E incredibil de... 

Exista un cuvânt pentru ceea ce gândea, unul franțuzesc, 
pe care-l învățase în liceu. Nu se aştepta să-i vină în minte, 
dar şi-l aminti. 

— ... Incredibil de naivă. 

— O opresc eu, şefu', zău că da. Ce-o să facă, o să-şi 
cheme avocatu'? 

— Las-o să-şi facă chefu'. Cel puţin, nu ne mai bate la cap. 
Acuma, mai bine mă duc la spital. Denton zice că Bushey aia 
i-a omorât pe Frank DeLesseps şi Georgia Roux. Şi pe urmă 
s-a sinucis. 

— Hristoase, şopti Marty, albindu-se la faţă. O fi şi-aici tot 
mâna lui Barbara, ce crezi? 

Randolph dădu să spună că nu, apoi se gândi mai bine. A 
doua idee care-i veni se referea la acuzaţia de viol. 
Sinuciderea lui Sammy o făcea să pară mai credibilă, iar 
zvonurile că nişte agenţi ai poliţiei din Mill puteau să facă 
aşa ceva n-ar fi fost avantajoase pentru moralul 
departamentului - şi, ca atare, nici pentru oraş. Nu avea 
nevoie de Jim Rennie ca să-i spună asta. 

— Nu ştiu, zise el, dar e posibil. 

Ochii lui Marty se umeziseră - fie de la fum, fie de 
amărăciune. Poate din ambele motive. 

— Tre' să-l anunţi pe Big Jim, Pete. 

— O să-l anunţ. Până atunci... 

Arătă cu capul spre Julia. 

— ... stai cu ochii pe ea şi, când se satură şi pleacă, dă jos 
toate căcaturile alea şi pune-le unde li-i locu”. 


Făcu semn spre grămada de cenuşă care până cu puţin 
timp în urmă fusese o redacţie de ziar. 

— Gunoaiele le aruncăm la coş. 

Marty râse afectat. 

— S-a marcat, şetu'. 

Şi exact asta făcu agentul Arsenault. Dar nu înainte ca 
alţi câţiva orăşeni să fi luat nişte ziare de pe stâlpi, pentru a 
le citi la o lumină mai bună - vreo şase, dacă nu chiar zece. 
În următoarele două zile, circulară din mână-n mână, fiind 
citite până când se destrămară efectiv în bucăţi. 


14 


Când Andy ajunse la spital, Piper Libby era deja acolo. 
Stătea pe o bancă din hol, vorbind cu două fete îmbrăcate 
în tunicile şi pantalonii albi de nylon ai surorilor... deşi lui 
Andy îi păreau mult prea tinere ca să fie surori medicale. 
Amândouă plânseseră şi arătau gata să înceapă din nou, 
dar Andy îşi dădu seama că reverenda Libby avea un efect 
calmant asupra lor. Dintotdeauna se pricepuse să judece 
corect emoţiile oamenilor. Uneori, îşi dorea să fi fost mai 
bun în domeniul gândirii raţionale. 

Ginny 'Tomlinson stătea în apropiere, conversând încet cu 
un bărbat mai vârstnic. Amândoi arătau zguduiţi şi 
debusolaţi. Apoi, Ginny îl văzu pe Andy şi veni spre el, 
urmată de tipul vârstnic. Îl prezentă ca fiind Thurston 
Marshall, care se oferise să-i ajute. 

Andy îi adresă noului sosit un zâmbet larg şi-i strânse 
călduros mâna. 

— Încântat de cunoştinţă, Thurston. Eu sunt Andy 
Sanders. Primul Ales. 

De pe banchetă, Piper ridică privirea spre ei şi spuse: 

— Dac-ai fi cu adevărat Primul Ales, Andy, l-ai mai ţine-n 
frâu pe Al Doilea Ales. 

— Înţeleg că ai avut câteva zile mai grele, replică Andy, 
continuând să zâmbească. Toţi am avut. 


Piper îi aruncă o privire peste măsură de rece, apoi le 
întrebă pe fete dacă nu voiau să vină la bufet, să bea un 
ceai. 

— Mie, una, sigur mi-ar prinde bine, încheie ea. 

— Am sunat-o după ce te-am chemat pe tine, explică 
Ginny, pe un ton de scuză, după ce Piper plecă împreună cu 
cele două surori tinere. Şi am telefonat şi la poliţie. Am 
vorbit cu Fred Denton, adăugă ea, strâmbând din nas ca şi 
cum ar fi simţit un miros neplăcut. 

— A, Freddy, bun băiat, comentă sincer Andy. 

Nu-i stătea deloc inima la asta - şi-o simţea la fel ca mai- 
nainte, când stătuse aşezat pe patul lui Dale Barbara, 
plănuind să bea apa roz otrăvită, dar vechile obiceiuri se 
reactivau de la sine. Imboldul de a pune lucrurile în ordine, 
de a limpezi apele tulburate, îi stătea în fire la fel ca mersul 
pe bicicletă. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat aici. 

Ginny îi povesti. Andy o ascultă cu un calm surprinzător, 
dacă stăteai să te gândeşti că el cunoscuse de-o viaţă 
familia DeLesseps şi, în liceu, o scosese pe mama Georgiei 
Roux la o întâlnire (Helen săruta cu gura deschisă, ceea ce 
era foarte plăcut, dar îi mirosea respiraţia, ceea ce nu mai 
era la fel de plăcut). Bănuia că actuala lui indiferenţă 
emoţională avea de-a face cu faptul că, dacă nu i-ar fi sunat 
telefonul chiar în momentul ăla, acum ar fi zăcut fără 
cunoştinţă. Poate chiar mort. Un asemenea lucru plasa 
lumea într-o altă perspectivă. 

— Doi dintre cei mai noi agenţi ai noştri, spuse el, cu un 
glas care suna ca mesajul înregistrat de la cinematograf, 
când dădeai telefon ca să afli orele spectacolelor. Dintre 
care unul fusese grav rănit, în timp ce încerca să potolească 
debandada de la supermarket. Doamne, Doamne... 

— Probabil nu e momentul cel mai potrivit s-o spun, dar 
nu-mi prea place departamentul dumneavoastră de poliţie, 
remarcă Thurston. Deşi, întrucât agentul care m-a lovit e 
acum mort, n-ar mai avea niciun rost să depun o plângere. 


— Care agent? Frank sau tânăra Roux? 

— Tânărul. L-am recunoscut, în pofida... desfigurării lui 
mortale. 

— Frank DeLesseps v-a lovit? 

Lui Andy pur şi simplu nu-i venea să creadă. Frankie 
distribuise ziarul său Sun, din Lewiston, vreme de patru 
ani, şi nu lipsise o zi. Sau, ba da, una sau două, dacă stătea 
să se gândească, dar asta se întâmplase în timpul unor 
viscole puternice. Şi, o dată, avusese pojar. Sau poate 
oreion...? 

— E]... Dacă aşa îl chema. 

— Auzi acolo... dar asta e... 

Cum era? Şi mai avea vreo importanţă? Mai avea ceva 
vreo importanţă? Totuşi, Andy continuă, spăşit: 

— E regretabil, domnule. Noi, cei din Chester's Mill, 
credem în onorarea responsabilităţilor noastre. În a face 
ceea ce trebuie. Numai că, în momentul de faţă, suntem 
într-o situaţie mai aparte. Circumstanţe care ne scapă de 
sub control, înţelegeţi... 

— Da, înțeleg, răspunse Thurse. În ceea ce mă priveşte 
pe mine, gata, a trecut. Dar domnule... acei agenţi erau 
îngrozitor de tineri. Şi se  comportau foarte 
necorespunzător. 

Făcu o pauză. 

— Domnişoara cu care eram a fost şi ea agresată. 

Andy efectiv nu putea crede că omul acela spunea 
adevărul. Poliţiştii din Chester's Mill nu loveau cetăţenii 
decât dacă erau provocaţi (provocaţi grav); abuzurile aveau 
loc în marile oraşe, unde oamenii nu ştiau să se înţeleagă 
civilizat. Desigur, ar fi spus că nici uciderea a doi poliţişti de 
către o fată, care apoi îşi luase şi ea viaţa, nu era genul de 
lucru care să se întâmple în The Mill. 

„Nu contează”, îşi spuse el. „Nu e străin doar de oraş, ci 
şi de statul nostru. Asta e explicaţia. “ 

— Acum că eşti aici, Andy, nu-s prea sigură ce poţi face. 
Twitch se ocupă de cadavre, şi... spuse Ginny. 


Nu apucă să continue, că uşa se deschise. Intră o tânără 
cu doi copii somnoroşi de mână. Bărbatul vârstnic - 
Thurston - o îmbrăţişă, în timp ce copiii, o fată şi un băiat, 
se uitau la ei. Amândoi erau desculți şi purtau nişte tricouri 
în loc de pijamale. Pe al băiatului, căruia-i ajungea până la 
glezne, scria: PRIZONIER 9091 şi PROPRIETATEA 
ÎNCHISORII DE STAT SHAWSHANK. Fiica şi nepoţii lui 
Thurston, presupuse Andy, ceea ce-l făcu iar să simtă lipsa 
lui Claudette şi Dodee. Îşi izgoni gândul. Ginny îl chemase 
în ajutor şi era clar că avea nevoie. Ceea ce însemna, fără 
îndoială, s-o asculte în timp ce spunea iar toată povestea - 
nu pentru el, ci pentru ea însăşi. Ca să poată înţelege 
adevărul şi să se împace cu el. Andy nu avea nimic 
împotrivă. Întotdeauna ştiuse să asculte şi era mai plăcut 
decât să se uite la trei cadavre, inclusiv al fostului său 
distribuitor de ziare. Era atât de simplu să asculţi, dacă 
stăteai să te gândeşti, chiar şi un cretin ştia să asculte, dar 
Big Jim nu se pricepuse niciodată. Big Jim era mai bun la 
vorbit. Şi la făcut planuri - da, şi la asta. Mare noroc că-l 
aveau, în asemenea momente. 

În timp ce Ginny se pregătea pentru a doua relatare, lui 
Andy îi veni un gând. Foarte posibil, unul important. 

— E cineva care... 

Thurston reveni, cu noii sosiți după el. 

— Domnule ales Sanders... Andy... ea e partenera mea, 
Carolyn Sturges. lar aceştia sunt copiii de care avem grijă, 
Alice şi Aidan. 

— Vreau suzeta, ceru Aidan, morocănos. 

— Eşti prea mare pentru suzetă, replică Alice, dându-i un 
cot. 

Chipul lui Aidan se schimonosi, dar nu plânse. 

— Alice, spuse Carolyn Sturges, nu fi rea cu el. Ce ştim 
noi despre oamenii răi? 

Alice se lumină la faţă. 

— Oamenii răi O sug! strigă ea şi se prăpădi de râs. După 
o clipă de gândire, Aidan i se alătură. 


— Scuze, îi spuse Carolyn lui Andy. N-am avut cu cine să-i 
las, iar 'Thurse părea atât de distrus, când m-a sunat... 

Era greu de crezut, şi totuşi părea posibil ca bătrânul să 
aibă o şustă cu tinerica. Ideea nu prezenta decât un interes 
trecător pentru Andy, deşi în alte împrejurări s-ar fi gândit 
mai profund, cumpănind poziţiile, întrebându-se dacă-l 
săruta franţuzeşte cu gura aia a ei înrourată etc., etc. 
Acum, însă, avea altele pe cap. 

— I-a spus cineva soţului lui Sammy că a murit? întrebă 
el. 

— Lui Phil Bushey? se auzi glasul lui Dougie Twitchell, 
care venea pe culoar, spre zona de primire; avea umerii 
căzuţi şi era cenuşiu la faţă. Puiul de curvă a părăsit-o şi a 
plecat din oraş. De luni întregi. 

Ochii i se opriră asupra lui Alice şi Aidan Appleton. 

— Scuze, copii! 

— Nu face nimic, spuse Caro. În casa noastră se vorbeşte 
pe faţă. E mult mai cinstit aşa. 

— Aşa e! îi ţinu isonul Alice. Putem să zicem căcat şi pişat 
şi tot ce vrem, cel puţin până vine mama înapoi. 

— Da” nu şi curvă, preciză Aidan. Curvă e ex-listă. 

Caro nu-i luă în seamă. 

— Thurse? Ce s-a întâmplat? 

— Nu în faţa copiilor, spuse el. Cu sau fără limbaj 
neconvențional. 

— Părinţii lui Frank sunt plecaţi din oraş, spuse Twitch, 
dar am vorbit cu Helen Roux. A primit vestea cu mult calm. 

— Beată? întrebă Andy. 

— Mangă. 

Andy merse câţiva paşi pe hol. Nişte pacienţi, în halate şi 
papuci de spital, stăteau cu spatele spre el. Privind scena 
masacrului, probabil. Nu simţea nevoia să facă acelaşi lucru 
şi se bucura că Dougie Twitchell se ocupase de tot ceea ce 
era necesar. El era farmacist şi politician. Avea sarcina de a- 
i ajuta pe cei vii, nu de a prelucra morţii. Şi ştia un lucru pe 
care acei oameni nu-l cunoşteau. Nu le putea spune că Phil 


Bushey era tot în oraş, trăind ca un pustnic la postul de 
radio, dar putea să-i spună lui Phil că soţia de care se 
înstrăinase era moartă. Putea şi trebuia. Sigur, îi era 
imposibil să-i prevadă reacţia. În ultima vreme, Phil nu mai 
era el însuşi. Era posibil să aibă o ieşire necontrolată. Chiar 
să-l ucidă pe mesager. Dar aşa ceva ar fi fost oare chiar atât 
de rău? Or fi mers sinucigaşii în infern, ca să cineze veşnic 
cu tăciuni aprinşi, dar victimele omorurilor, nu se îndoia, 
ajungeau în cer şi mâncau friptură şi şerbet de piersici la 
masa Domnului - tot pentru veşnicie. 
Alături de cei dragi. 


15 


Deşi dormise puţin, Julia era mai obosită ca oricând în 
viaţa ei, sau cel puţin aşa se simţea. Şi, dacă nu accepta 
invitaţia lui Rosie, nici n-avea unde să se ducă. Doar în 
maşină, desigur. 

Se înapoie acolo, desprinse lesa lui Horace, pentru a-l 
lăsa să treacă pe locul din dreapta, apoi se aşeză la volan, 
încercând să gândească. Îi plăcea mult Rose Twitchell, dar 
ştia că femeia ar fi vrut să recapituleze toată acea zi lungă 
şi istovitoare. Ar mai fi vrut şi să afle dacă se putea face 
ceva în legătură cu Dale Barbara şi ce anume. I-ar fi cerut 
Juliei idei, iar Julia nu avea nici măcar una, cât de vagă. 

Între timp, Horace se uita la ea, cu urechile ciulite şi ochii 
sclipitori, parcă întrebând-o ce urma. O ducea cu gândul la 
femeia aceea căreia-i murise câinele: Piper Libby. Piper ar fi 
găzduit-o fără s-o bată la cap. Şi, după o noapte de somn, 
Julia putea fi în stare să gândească din nou. Poate chiar şi 
să facă unele planuri. 

Porni maşina şi o luă spre biserica Congo. Dar casa 
parohială era cufundată în întuneric, iar pe uşă era prins un 
bilet. Julia scoase pioneza, duse hârtia la maşină şi o citi la 
lumina plafonierei. 

„M-am dus la spital. S-a tras cu arma acolo.” 


Julia începu să scoată iar acel scâncet prelung şi, când 
Horace începu să scheaune, de parcă ar fi încercat să se 
armonizeze cu ea, făcu un efort să se oprească. Băgă în 
marşarier, apoi opri maşina, cu motorul în mers, atâta cât 
să ducă biletul la loc, de unde-l luase, în caz că vreun alt 
enoriaş apăsat de povara lumii venea s-o caute pe singura 
sfătuitoare spirituală rămasă în The Mill. 

Aşadar, încotro? Tot spre Rosie, la urma urmei? Dar se 
putea ca Rosie să se fi culcat deja. La spital? Ar fi făcut 
efortul de a se duce acolo, în ciuda şocului şi a oboselii, 
dacă rezolva ceva cu asta, dar acum nu mai avea un ziar în 
care să scrie despre ceea ce se întâmplase şi, ca atare, nici 
motive de a se expune unor noi orori. 

leşi de pe alee şi coti pe Town Common Hill, neavând idee 
unde se ducea, până ajunse pe Prestile Street. Trei minute 
mai târziu, parca maşina în faţa casei unde locuia Andrea 
Grinnell. Şi acolo era întuneric, iar bătăilor ei slabe în uşă 
nu le răspunse nimeni. Neştiind că Andrea era sus, în pat, 
dormind adânc pentru prima oară de când se lăsase de 
pastile, Julia presupuse că se dusese la fratele ei, Dougie, 
sau la vreo prietenă. 

Între timp, Horace se aşezase pe preşul de la intrare, cu 
ochii la ea, aşteptând-o să ia iniţiativa, cum făcuse 
întotdeauna. Dar Julia era prea epuizată pentru aşa ceva şi 
prea obosită ca să meargă mai departe. Aproape sigur, ar fi 
ieşit cu maşina de pe drum, riscând să moară amândoi. În 
mod ciudat, gândul care o bântuia nu era felul în care se 
mistuise în foc clădirea unde se afla toată viaţa ei, ci cum 
arătase colonelul Cox când îl întrebase dacă fuseseră 
abandonaţi. 

„Negativ”, răspunsese el. „În niciun caz.” Dar, în timp ce 
vorbea, nu prea o privise în ochi. 

Pe verandă era un şezlong. La nevoie, se putea ghemui 
acolo. Dar, poate... 

Încercă uşa şi o găsi descuiată. Ezită; Horace însă nu. 
Ferm în convingerea lui că era bine-venit oriunde, intră 


imediat. Julia îl urmă, cu lesa în mână, spunându-şi: „Acum, 
câinele ia deciziile în locul meu. Uite unde am ajuns...” 

— Andrea? întrebă ea încet. „Andi, eşti aici? Julia sunt.” 

La etaj, unde zăcea pe spate sforăind ca un camionagiu 
după o cursă de patru zile, Andrea nu-şi mişcă decât o 
parte din trup - piciorul stâng, care încă nu se oprise din 
spasmele şi tresăririle cauzate de sevraj. 

În living era întuneric, dar nu complet; Andi lăsase o 
lampă cu baterie aprinsă, în bucătărie. Şi se simţea un 
anume miros. Ferestrele erau deschise, dar, fără vânt, 
mirosul de vomă nu dispăruse total. Îi spusese cineva că 
Andrea era bolnavă? Poate o gripă? 

„Dar la fel de bine ar putea să fie şi sevraj, dacă i s-au 
terminat pastilele. ” 

În ambele cazuri, boala era tot boală, iar oamenii bolnavi, 
de obicei, preferau să nu stea singuri. Ceea ce însemna că 
locuinţa era goală - iar ea era atât de obosită... În latura 
opusă a camerei se afla o canapea lungă şi comodă, care 
parcă o chema. Dacă a doua zi Andi venea acasă şi o găsea 
pe Julia acolo, avea să înţeleagă. 

— S-ar putea chiar să-mi facă şi un ceai, spuse ea. O să 
râdem împreună de cele întâmplate. 

Totuşi, ideea de a râde din nou de ceva, vreodată, i se 
părea absurdă pe moment. 

— Vino aici, Horace. 

Îi scoase lesa şi traversă încăperea, cu pas greoi. Horace 
o privi până se culcă, punându-şi sub cap o pernă de pe 
canapea. Atunci, se încovrigă şi el, cu botul pe o labă. 

— Ce băiat cuminte, îl lăudă Julia şi închise ochii. 

Înainte să adoarmă văzu ochii lui Cox evitându-i pe ai ei. 
Fiindcă bănuia că erau prinşi sub Dom pe termen lung. 

Dar trupul cunoaşte îndurări de care creierul n-are 
habar. Julia adormi cu capul la niciun metru de plicul de 
manila pe care Brenda încercase să i-l predea în aceeaşi 
dimineaţă. La un moment dat, Horace sări pe canapea şi se 
ghemui între genunchii ei. Şi astfel îi găsi Andrea în 


dimineaţa zilei de douăzeci şi cinci octombrie, când cobori 
la parter, simțindu-se mai refăcută decât oricând, după ani 
întregi. 


16 


În livingul lui Rusty erau patru persoane: Linda, Jackie, 
Stacey Moggin şi Rusty însuşi. Le servise pahare de ceai cu 
gheaţă, apoi făcuse o descriere sumară a celor descoperite 
în subsolul de la Bowie Funeral Home. Prima întrebare 
proveni de la Stacey, şi era strict pragmatică: 

— Ţi-ai amintit să încui? 

— Da, răspunse Linda. 

— Atunci, dă-mi cheia. Trebuie s-o pun la loc. 

„Noi şi ei”, reflectă din nou Rusty. „Despre asta vom 
discuta. Despre asta vorbim deja. Secretele noastre. 
Puterea lor. Planurile noastre. Urzelile lor.” 

Linda îi întinse lui Stacey cheia, după care o întrebă pe 
Jackie dacă fetele îi creaseră probleme. 

— N-au avut accese, dacă asta te îngrijorează. Au dormit 
ca puii, în tot timpul cât ai fost plecată. 

— Ce vom face? întrebă Stacey; era o femeie micuță, dar 
hotărâtă. Dacă vreţi să-l arestăm pe Rennie, va trebui ca noi 
patru să-l convingem pe Randolph s-o facă. Noi trei, 
femeile, în calitate de agenţi, iar Rusty, ca legist în exerciţiu. 

— Nu! exclamară Jackie şi Linda, într-un glas - Jackie cu 
hotărâre, Linda cu spaimă. 

— Avem o ipoteză, dar niciun fel de probe concludente, 
continuă Jackie. Pete Randolph nu ne-ar crede nici dacă am 
avea fotografii făcute de camerele de supraveghere, cu Big 
Jim sucindu-i gâtul Brendei. El şi Rennie sunt acum în 
aceeaşi barcă - sau plutesc, sau se scufundă împreună. lar 
majoritatea poliţiştilor s-ar da de partea lui Pete. 

— Mai ales cei noi, preciză Stacey, scărmănându-şi norul 
de păr blond. Mulţi dintre ei nu-s foarte deştepţi, dar sunt 
fideli cauzei. Şi le place să poarte arme. În plus, adăugă ea, 


aplecându-se înainte, în noaptea asta s-au mai înmulţit cu 
încă şase sau chiar opt. Simpli liceeni. Nişte haidamaci 
proşti şi plini de entuziasm. Mă sperie ca toţi dracii. Şi încă 
ceva. Thibodeau, Searles şi Junior Rennie le cer novicilor să 
mai recomande şi alţii. Dacă mai aşteptăm câteva zile, nici 
n-o să mai fie o forţă de poliţie, ci o armată de adolescenţi. 

— Şi pe noi nu ne-ar asculta nimeni? întrebă Rusty, nu 
tocmai neîncrezător, ci doar încercând să înţeleagă cât mai 
bine. Absolut nimeni? 

— Poate Henry Morrison, spuse Jackie. Are ochi să vadă 
ce se întâmplă şi nu-i convine deloc. Dar ceilalţi...? Vor 
merge cu turma. În parte, de frică, şi-n rest, fiindcă le place 
puterea. Unii ca Toby Whelan şi George Frederick n-au 
avut-o niciodată; alţii, ca Freddy Denton, sunt doar răi din 
fire. 

— Iar asta înseamnă...? vru să ştie Linda. 

— Înseamnă că, deocamdată, ţinem totul pentru noi. 
Dacă Rennie a omorât patru oameni, e foarte, foarte 
periculos. 

— Aşteptarea îl va face să devină şi mai periculos, obiectă 
Rusty. 

— Noi avem pe cap grija lui Judy şi a lui Janelle, Rusty, îi 
aminti Linda, rozându-şi unghiile - Rusty n-o mai văzuse 
făcând asta de ani întregi. Nu putem risca să li se întâmple 
ceva. Nici n-am să mă gândesc şi nici pe tine nu te voi lăsa 
să te gândeşti la una ca asta. 

— Şi eu am copil, replică Stacey. Pe Calvin. Are doar cinci 
ani. A trebuit să-mi adun tot curajul doar ca să stau de pază 
la salonul de pompe funebre, astă seară. Ideea că m-aş 
duce cu toate astea la idiotul de Randolph... 

Nu era nevoie să termine; paloarea din obrajii ei era cât 
se poate de grăitoare. 

— Nimeni nu-ţi cere s-o faci, îi zise Jackie. 

— În momentul ăsta, nu pot dovedi decât că mingea de 
baseball a fost folosită pentru a-l lovi pe Coggins, reluă 


Rusty. Ar fi putut s-o facă oricine. La naiba, până şi fii-su ar 
fi putut. 

— De fapt, asta nici nu m-ar şoca prea mult, remarcă 
Stacey. În ultima vreme, Junior se poartă foarte ciudat. A 
fost dat afară de la Bowdoin pentru o încăierare. Nu ştiu 
dacă taică-său a aflat, dar poliţia a telefonat la sala de sport 
unde a avut loc incidentul şi am văzut raportul pe net. lar 
cele două fete... dacă alea au fost crime sexuale... 

— Au fost, confirmă Rusty. De-a dreptul hidoase. Nici n-ai 
vrea să ştii. 

— Dar Brenda n-a fost agresată sexual, aminti Jackie. Mie 
asta îmi spune că Brenda şi Coggins au fost cazuri diferite 
de cele ale fetelor. 

— Poate că Junior le-a omorât pe fete, iar taică-său, pe 
Brenda şi Coggins, presupuse Rusty, aşteptând să râdă 
cineva; dar nu a râs nimeni. Dacă aşa stau lucrurile, se 
pune întrebarea: de ce? 

Toţi clătinară din capete. 

— Trebuie să fi existat un motiv, continuă Rusty, dar mă 
îndoiesc că a fost sexul. 

— Crezi că are ceva de ascuns, deduse Jackie. 

— Mda, la asta mă gândeam. Şi bănuiesc că cineva ar 
putea să ştie ce anume. Numai că e închis în subsolul 
poliţiei. 

— Barbara? se miră Jackie. De ce să ştie tocmai Barbara? 

— Fiindcă a vorbit cu Brenda. Au avut o discuţie 
prelungită, în curtea din spatele casei ei, a doua zi după 
apariţia Domului. 

— Pe-asta cum Dumnezeu ai mai aflat-o? întrebă Stacey. 

— Pentru că soţii Buffalino locuiesc lângă soţii Perkins, iar 
fereastra de la dormitorul Ginei Buffalino dă spre curtea 
lor. I-a văzut şi mi-a spus. 

Observă că Linda îl privea lung şi ridică din umeri. 

— Ce pot să spun? Oraşul nostru-i mic, echipa suntem 
toţi. 

— Sper că i-ai zis să-şi ţină gura, spuse Linda. 


— Nu i-am zis, fiindcă atunci când mi-a spus, n-aveam 
niciun motiv să bănuiesc că Big Jim ar fi putut s-o omoare 
pe Brenda. Sau să-i sfărâme lui Lester Coggins capul cu o 
minge de baseball primită ca suvenir. Nici măcar nu ştiam 
că muriseră. 

— Încă nu suntem siguri dacă Barbie ştie ceva, interveni 
iar Stacey. Adică altceva decât să facă o omletă cu brânză şi 
ciuperci grozavă. 

— Trebuie să-l întrebe cineva, declară Jackie. Mă 
însărcinez eu s-o fac. 

— Şi chiar dacă ştie ceva, la ce-o să ne folosească? 
întrebă Linda. Am ajuns aproape de dictatură. Abia acum 
îmi dau seama. Cred că de-asta sunt mai înceată la minte. 

— Eşti mai încrezătoare, nu mai înceată, îi zise Jackie, şi 
în mod normal încrederea e un lucru bun. Cât despre 
colonelul Barbara, nu vom şti la ce ne poate folosi până nu 
întrebăm. 

Făcu o pauză. 

— Şi, să ştii, asta nici nu e esenţial. E nevinovat. Altceva 
nu contează. 

— Şi dacă-l omoară? ripostă Rusty, fără menajamente. 
Împuşcat în timpul unei tentative de evadare. 

— Sunt destul de sigură că aşa ceva n-o să se întâmple, 
răspunse Jackie. Big Jim vrea un proces-spectacol. Despre 
asta se discută la secţie. 

Stacey dădu din cap, în timp ce Jackie continua: 

— Vor să-i facă pe oameni să creadă că Barbara e un fel 
de păianjen care ţese o plasă întinsă a conspirației. Pe 
urmă, vor putea să-l execute. Însă, chiar dacă se vor mişca 
foarte repede, mai sunt zile întregi până atunci. Chiar 
săptămâni, dacă avem noroc. 

— N-o să avem atâta noroc, replică Linda. Rennie vrea să 
acţioneze cât mai rapid. 

— S-ar putea să ai dreptate, dar mai întâi trebuie să 
treacă întrunirea specială a oraşului, de joi. Şi va dori să-l 


chestioneze pe Barbara. Dacă Rusty ştie că a fost cu 
Brenda, atunci ştie şi Rennie. 

— Sigur că ştie, confirmă Stacey, nerăbdătoare. Erau 
împreună când Barbara i-a arătat lui Jim scrisoarea de la 
Preşedinte. 

Câteva momente, rămaseră toţi pe gânduri, în tăcere. 

— Dacă Rennie ascunde ceva, murmură meditativ Linda, 
va avea nevoie de timp ca să se debaraseze. 

Jackie râse. În tensiunea din cameră, suna aproape 
şocant. 

— Îi doresc succes! Orice-ar fi, nu prea poate să-l urce- 
ntr-un camion şi să-l scoată din oraş. 

— Ceva în legătură cu propanul? întrebă Linda. 

— Poate, aprobă Rusty. Jackie, ai făcut serviciul militar, 
aşa-i? 

— În Armată. Două stagii. La poliţia militară. N-am ajuns 
niciodată pe front, deşi am văzut destule victime, mai ales în 
stagiul al doilea. Wurzburg, Germania, Prima Divizie de 
Infanterie. Ştii, Cea Mare şi Roşie? Cel mai adesea, opream 
încăierări în baruri sau stăteam de gardă în faţa spitalului. 
Am cunoscut tipi ca Barbie şi aş da orice să-l scoatem din 
celulă şi să-l avem alături de noi. A existat un motiv pentru 
care Preşedintele i-a dat puterea. Sau a încercat... 

Tăcu o clipă. 

— Poate reuşim să-l eliberăm. Merită să ne gândim. 

La asta, celelalte două femei - polițiste care, întâmplător, 
mai erau şi mame - nu spuseră nimic; numai Linda îşi rodea 
din nou unghiile, iar Stacey îşi scărmăna părul. 

— Ştiu, reluă Jackie. 

Linda clătină din cap. 

— Ba, dacă n-ai copii care dorm sus şi te aşteaptă să le 
dai micul dejun dimineaţa, nu ştii nimic. 

— Poate că nu, dar întrebaţi-vă un lucru: dacă suntem 
rupţi de restul lumii, aşa cum şi suntem, şi dacă la 
conducere e un nebun cu porniri ucigaşe, cum se prea 


poate să fie, ce şanse sunt ca situaţia să se amelioreze, dacă 
noi stăm pe margine şi nu facem nimic? 

— Şi dacă-l ajuţi să evadeze, interveni Rusty, ce-ai să faci 
cu el? Nu prea poţi să-l bagi în Programul de Protecţie a 
Martorilor. 

— Nu ştiu, oftă Jackie. Tot ce ştiu e că Preşedintele i-a 
ordonat să preia puterea, iar Big Jim Futu-i Rennie l-a 
înfundat pentru crimă, ca să n-o poată prelua. 

— Deocamdată, n-ai să faci nimic, spuse Rusty. Nici 
măcar nu vei risca să vorbeşti cu el. Aici e altceva în joc şi s- 
ar putea să schimbe totul. 

Le spuse despre contorul Geiger - cum ajunsese în 
posesia lui, cui i-l predase şi ce afirma Joe McClatchey că ar 
fi găsit cu ajutorul său. 

— Nu ştiu... murmură Stacey cu îndoială. Pare prea 
frumos ca să fie adevărat. Tânărul McClatchey are... cât? 
Paişpe ani? 

— Treisprezece, cred. Dar e un băiat inteligent şi dacă el 
spune c-au descoperit un nivel radioactiv înalt pe Black 
Ridge Road, îl cred. Dacă au găsit lucrul care generează 
Domul, atunci putem să-l oprim... 

— Şi totul se va termina! îl întrerupse Linda, cu ochi 
strălucitori. lar Jim Rennie se va prăbuşi ca un... ca un 
balon spart de Ziua Recunoştinţei, la Macy's! 

— Ce frumos ar fi... comentă Jackie Wettington. Dac-aş 
vedea-o la televizor, mai-mai c-aş şi crede! 


17 


— Phil? strigă Andy. Phil? 

Trebuia să ridice glasul ca să se facă auzit. Bonnie 
Nandella şi The Redemption munceau cu My Soul is a 
Witness, la volum maxim. loate acele „ooo-ouuu”-uri şi alte 
sunete similare îl cam dezorientau. Chiar şi lumina 
puternică din studioul de emisie al WCIK era derutantă; 
până să ajungă sub tuburile de neon, Andy nu realizase cu 


adevărat cât de mult se întunecase restul oraşului. Şi cât de 
bine se adaptase şi el. 

— Chef? 

Niciun răspuns. Aruncă o privire spre televizor (era pus 
pe CNN, cu sonorul închis), apoi se uită prin fereastra 
lungă, în studioul de emisie. Şi acolo ardeau luminile şi 
toate echipamentele erau în funcţiune (priveliştea îi dădea 
fiori, deşi Lester Coggins îi explicase cu multă mândrie cum 
erau toate coordonate de un computer), dar nu se zărea 
nici urmă de Phil. 

Dintr-odată, simţi un miros de sudoare, acru şi învechit. 
Se întoarse şi dădu cu ochii de Phil, care stătea chiar în 
spatele lui, ca şi cum ar fi ieşit din podea. Într-o mână ţinea 
un obiect ce arăta ca o telecomandă pentru o uşă de garaj. 
În cealaltă avea un pistol. Ţeava era îndreptată spre pieptul 
lui Andy. Degetul încârligat pe trăgaci avea încheietura 
albită, iar gura ţevii tremura uşor. 

— Salut, Phil, spuse Andy. Chef, vreau să zic. 

— Ce-i cu tine aici? întrebă Chef Bushey. 

Mirosul transpiraţiei lui era sufocant, cu iz de mucegai. 
Blugii şi tricoul cu sigla WCIK nu mai fuseseră spălaţi de 
mult. Avea picioarele goale (probabil de-asta nu-l auzise 
venind) şi acoperite cu cruste de jeg. Părul părea să nu mai 
fi luat contact cu apa şi şamponul de vreun an. Sau mai 
mult. Dar cei mai oribili îi erau ochii - roşii şi demenţi. 

— Fă bine şi zi mai repede, moşulică, sau n-o să mai zici 
niciodată nimica la nimeni. 

Andy, care tocmai fentase moartea de apă roz, primi 
ameninţarea cu indiferenţă, dacă nu chiar cu bună 
dispoziţie. 

— Fă ce ai de făcut, Phil. Chef, adică... 

Chef înălţă din sprâncene, surprins. Mirarea din ochii lui 
cârpiţi era sinceră. 

— Zău? 

— Absolut. 

— De ce-ai venii aici? 


— Am nişte veşti proaste. Îmi pare foarte rău. 

Chef rămase un moment pe gânduri, apoi zâmbi, 
dezvăluindu-şi cei câţiva dinţi care mai supravieţuiseră. 

— Nu există veşti proaste. Hristos se întoarce pe Pământ, 
şi asta-i vestea bună care le înghite pe toate alea proaste. E 
Pista Bonus de Veşti Bune. Am dreptate? 

— Ai, şi zic aleluia. Din păcate - sau din fericire, cred... ar 
trebui să spui că din fericire - soţia ta e deja cu El. 

— Ce vorbeşti? 

Andy întinse mâna şi apăsă ţeava pistolului în jos, spre 
podea. Chef nu făcu nicio încercare de a-l opri. 

— Samantha a murit, Chef. Cu regret trebuie să-ţi spun 
că şi-a luat zilele, acum câteva ore. 

— Sammy? Moartă? 

Chef aruncă pistolul în coşul cu IEŞIRI de pe un birou din 
apropiere. Cobori şi telecomanda, dar nu-i dădu drumul; în 
ultimele două zile, n-o mai lăsase din mână, nici chiar în tot 
mai rarele ocazii când dormea. 

— Îmi pare rău, Phil. Chef... 

În continuare, Andy îi explică împrejurările morţii lui 
Sammy aşa cum le înţelesese el, încheind cu ştirea 
liniştitoare că cel puţin „copilul” era bine. (Chiar şi aflat în 
culmea disperării, Andy Sanders era un om al jumătăţilor 
de măsură.) 

Chef expedie bunăstarea lui Little Walter cu o mişcare a 
telecomenzii. 

— A căsăpit doi porci? 

La auzul acestor cuvinte, Andy deveni rigid. 

— Erau agenţi de poliţie, Phil. Fiinţe omeneşti 
cumsecade. Era distrusă de durere, sunt sigur, dar tot e 
foarte rău ce-a făcut. Trebuie să retractezi. 

— Ce să fac? 

— Nu-ţi permit să-i numeşti pe poliţiştii noştri porci. 

Chef se gândi câteva clipe. 

— Mda-da, kay-kay, retractez. 

— Mulţumesc. 


Chef se aplecă de la statura sa deloc de lepădat (parcă ar 
fi fost un schelet uriaş făcând o plecăciune), privindu-l pe 
Andy în faţă, de aproape. 

— Un bulangiu căcăcios şi viteaz, asta eşti, nu? 

— Nu, răspunse sincer Andy. Doar că nu-mi place. 

La asta, Chef păru să se îngrijoreze. Îl apucă de umăr. 

— Frate, ţi-e bine? 

Izbucnind în lacrimi, Andy se lăsă să cadă pe un scaun de 
birou, sub pancarta pe care scria HRISTOS PRIVIT-A FIECE 
CANAL, HRISTOS ASCULIAT-A FIECE LUNGIME DE 
UNDĂ. Îşi rezemă capul de perete, sub sinistru-straniul 
slogan, plângând ca un copil pedepsit pentru că a furat 
dulceaţă. Era efectul cuvântului „frate”; acel „frate” 
complet neaşteptat. 

Chef trase un scaun de la biroul managerului şi-l studie 
pe Andy cu expresia unui naturalist care observă un animal 
rar în mediul lui natural. După un timp, vorbi din nou: 

— Sanders! Ai venit aici ca să te omor eu? 

— Nu, răspunse Andy, printre suspine. Sau, poate... da... 
Nu ştiu... Da' toate din viaţa mea au ieşit prost. Soţia şi fiica 
mea au murit. Cred că s-ar putea ca Dumnezeu să mă 
pedepsească pentru că vând căcatul ăsta... 

— S-ar putea, aprobă din cap Chef. 

— ... şi caut răspunsuri. Sau o concluzie. Sau ceva... 
Sigur, voiam să te anunţ şi despre soţia ta, e important să 
facem ceea ce se cuvine... 

Celălalt îl bătu pe umăr. 

— Ai făcut, frate. le admir. Nu era prea grozavă la 
bucătărie şi nici casa n-o ţinea mult mai curată decât un 
grajd, da' ştia să tragă nişte futaiuri de pe altă lume când 
era trotilată. Ce-avea contra la curcăneii ăia? 

Cu toată durerea lui, Andy n-avea de gând să menţioneze 
acuzaţia de viol. 

— Cred că era stresată din cauza Domului. Ştii despre 
Dom, Phil?... Chef? 

Chef dădu iar din mână, aparent afirmativ. 


— Ceea ce zici despre meth e corect. Nu e bine să vinzi. 
E un afront. Să prepari, însă... asta e voia lui Dumnezeu. 

Andy îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup, privindu-l pe 
Chef printre pleoapele sale umflate. 

— Aşa crezi? Fiindcă nu-s sigur că poate fi în regulă. 

— Ai luat vreodată? 

— Nu! exclamă Andy, de parcă Chef l-ar fi întrebat dacă 
avusese vreodată relaţii sexuale cu un cocker spaniel. 

— Medicamente ai luat, dacă ţi le-a recomandat doctorul? 

— Păi... da, sigur., dar... 

— Methul e tot un medicament. 

Îl privi solemn, apoi îl bătu cu degetul în piept, ca să-şi 
puncteze cuvintele. Avea unghia roasă până-n carne. 

— Methul este medicament. Zi şi tu. 

— Methul este medicament, repetă Andy, destul de docil. 

— Exact, spuse Chef şi se îndreptă la loc. E un 
medicament pentru melancolie. O ştiu din Ray Bradbury. L- 
ai citit vreodată pe Ray Bradbury? 

— Nu. 

— Avea cap, futu-l în cur pă mă-sa. Ştia el ce ştia. A scris 
căcatul ăla de carte, zi aleluia. la hai cu mine! O să-ţi 
schimb viaţa. 


18 


Primul Ales din Chester's Mill se  repezea la 
metamfetamine ca broasca la muşte. 

În spatele şirului de plite se afla o canapea veche şi 
răpănoasă, pe care Andy şi Chef Bushey stăteau aşezaţi sub 
un tablou cu Hristos pe motocicletă (intitulat: „lovarăşul 
tău de drum nevăzut”), dându-şi de la unul la altul o pipă. În 
timp ce arde, methul miroase ca pişatul vechi de trei zile 
într-o oală neacoperită, dar după primul fum, tras ezitant, 
Andy se asigurase că Chef avea dreptate: o fi fost vânzarea 
opera lui Satan, dar substanţa în sine nu putea fi decât a lui 
Dumnezeu. Lumea dobândea o limpezime delicioasă, 


delicat-tremurătoare, cum nu mai văzuse niciodată. Bătăile 
inimii i se acceleraseră vertiginos, vasele de sânge ale 
gâtului i se umflaseră ca nişte furtunuri pulsânde, gingiile îl 
furnicau, iar boaşele-i fremătau în cel mai delicios stil 
adolescentin. Dar şi mai plăcut decât toate acestea era 
faptul că oboseala care-i apăsase umerii şi-i înceţoşase 
gândurile se mistuise. Se simţea în stare să mute munţii cu 
roaba. 

— În Grădina Edenului era un Copac, spuse Chef, dându-i 
pipa; de la ambele capete se înălţau fuioare de fum verzui. 
Copacul Binelui şi al Răului. Ai habar de căcatu' ăsta? 

— Da. Scrie şi-n Biblie. 

— Pe bune că da. Şi-n Copacul ăla era un Măr. 

— Aşa, aşa... 

Andy trase un fum mic, mic de tot, cât o sorbitură. Voia 
mai mult - îl voia pe tot -, dar se temea că dacă trăgea 
adânc în piept avea să-i explodeze capul, luându-şi zborul 
prin laborator ca o rachetă care scuipa foc prin ciotul 
gâtului. 

— Miezul acelui Măr e Adevărul, iar coaja Mărului e 
Metamfetamina, continuă Chef. 

Andy se uită la el. 

— Uluitor. 

Chef dădu din cap. 

— Da, Sanders. Aşa e. 

Luă pipa înapoi. 

— Căcatu' ăsta-i bun sau cum e? 

— E uluitor. 

— Hristos se întoarce de Halloween, declară Chef. Poate 
chiar cu câteva zile mai devreme, n-am de unde să ştiu... 
Ştii, suntem deja în sezonul de Halloween. Sezonul curvei 
ăleia de vrăjitoare. 

Îi oferi lui Andy pipa, apoi arătă cu mâna în care ţinea 
telecomanda pentru uşa garajului. 

— Vezi ce-i acolo? Sus, la capătu' galeriei. Deasupra uşii 
de la depozit. 


Andy se uită. 

— Ce, maldărul ăla alb? Care arată ca lutul? 

— Nu e niciun lut. Ăla-i Trupul lui Hristos, Sanders. 

— Şi sârmele alea care ies din el? 

— Alea sunt vasele prin care circulă Sângele lui Hristos. 

Primul Ales analiză conceptul şi-l găsi strălucit. 

— Bravo. 

Mai stătu puţin pe gânduri, apoi zise: 

— "Te iubesc, Phil. Chef, adică. Mă bucur că am venit aici. 

— Şi eu. Ascultă, vrei să mergem la o plimbare? Am o 
maşină, pe-aici, pe undeva... cred... da-mi cam tremură 
mâinile. 

— Sigur, răspunse Andy, şi se ridică; lumea se învârti o 
clipă în jurul lui, apoi se potoli. Unde vrei să mergem? 

Chef îi spuse. 


19 


Ginny 'Tomlinson dormea la recepţie, cu capul pe coperta 
unei reviste People - Brad Pitt şi Angelina Jolie zbenguindu- 
se în spuma mării, pe o insuliţă excitantă unde chelnerii îţi 
aduc băuturile cu umbreluţe de hârtie înfipte-n ele. Când o 
trezi ceva din somn, miercuri la ora două şi un sfert 
noaptea, văzu în faţa ei o arătare: un bărbat înalt şi costeliv, 
cu ochii înfundaţi în cap şi părul zburlit în toate direcţiile. 
Purta un tricou al postului de radio WCIK şi blugi lăsaţi pe 
şoldurile slăbănoage. La început, crezu că avea un coşmar 
cu cadavre ambulante, dar apoi îi simţi mirosul. Nici cele 
mai negre coşmaruri nu puţeau aşa. 

— Sunt Phil Bushey, spuse arătarea. Am venit după 
cadavrul nevesti-mii. Arată-mi unde e. 

Ginny nu obiectă. l-ar fi dat toate cadavrele, numai să 
scape de el. Îl conduse pe lângă Gina Buffalino, care stătea 
aproape de o brancardă, privindu-l pe Chef cu teama 
întipărită pe faţa ei palidă. Când se întoarse s-o privească, 
Gina se crispă la perete. 


— Ţi-ai luat costumu' de Halloween, fetiţo? se interesă 
Chef. 

— Da... 

— Cine-o să fii? 

— Glinda, răspunse fata, cu voce slabă. Deşi cred că nu 
mă duc la petrecere. E-n Motton. 

— Eu o să vin ca lisus, spuse Chef. 

O urmă mai departe pe Ginny, ca o stafie murdară în 
haine Hi-Iops jerpelite. Din mers, se mai întoarse o dată. 
Zâmbea şi avea ochii goi de orice expresie. 

— Şi-s şucărit. 


20 


Chef Bushey ieşi din spital peste zece minute, ducând în 
braţe trupul lui Sammy învelit într-un cearşaf. Un picior gol, 
cu unghiile date cu lac roz cojit, se legăna în ritmul 
mersului. Ginny îi ţinu uşa deschisă. Nu se uită cine stătea 
la volanul maşinii parcate pe aleea circulară, lucru pentru 
care Andy fu vag recunoscător. O aşteptă să reintre în 
spital, apoi cobori şi deschise una dintre portierele din 
spate pentru Chef, care căra destul de uşor povara pentru 
un om ce arăta doar piele şi os. „Poate că drogul dă şi 
putere”, îşi spuse Andy. Dacă aşa era, lui îi treceau deja 
efectele. Depresia se infiltra la loc. Şi oboseala. 

— În regulă, spuse Chef. Mergem. Da' mai întâi, dă-mi-o 
pe aia. 

Îi lăsase lui Andy telecomanda uşii garajului, să-o ţină în 
siguranţă. Andy i-o înapoie. 

— La salonul de pompe funebre? 

Chef îl privi de parcă ar fi înnebunit. 

— Înapoi la postul de radio. Acolo o să vină Hristos mai 
întâi, când Se întoarce. 

— De Halloween. 

— Exact. Sau, poate, mai devreme. Până atunci, m-ajuţi s- 
o îngrop pe copila asta a lui Dumnezeu? 


— Sigur că da, răspunse Andy, apoi propuse, timid: poate 
mai fumăm şi noi puţin, înainte... 

Râzând, Chef îl bătu pe umăr. 

— Îţi place, ai? Ştiam eu. 

— Medicament pentru melancolie, repetă Andy cele 
auzite. 

— Că bine zici, frate. Că bine zici. 


21 


Barbie stătea întins pe pat, aşteptând zorile şi ce mai 
urma. Când era în Irak, se antrenase să nu-şi facă griji 
pentru ceea ce urma şi, cu toate că era o abilitate 
imperfectă încă, ajunsese s-o stăpânească într-o oarecare 
măsură. În cele din urmă, existau numai două reguli pentru 
a accepta teama (ajunsese la concluzia că a învinge teama 
era un mit), pe care şi le repeta acum, în timp ce aştepta. 

Trebuie să accept acele lucruri asupra cărora nu am 
Nicio putere. 

Trebuie să transform adversităţile în avantaje. 

A doua regulă însemna să-şi gestioneze cu grijă toate 
resursele şi să facă planuri ţinând seama de ele. 

Avea o resursă ascunsă în saltea: pumnalul din armata 
elveţiană. Era mic, doar cu două lame, însă chiar şi cea 
scurtă ar fi putut tăia beregata unui om. Avea un noroc 
incredibil cu el şi o ştia. 

Procedurile asupra cărora insistase Howard Perkins se 
destrămaseră de la moartea lui şi din momentul în care îi 
luase locul Peter Randolph. Şocurile îndurate de oraş în 
ultimele patru zile ar fi scos din balamale orice 
departament de poliţie, presupunea Barbie, dar era mai 
mult decât atât. În esenţă, Randolph era pe cât de prost, pe 
atât de neglijent, şi în orice birocraţie subordonații tindeau 
să urmeze exemplul celui din vârf. 

Îl amprentaseră şi-l fotografiaseră, dar trecuseră cinci 
ore încheiate înainte ca Henry Morrison, obosit şi 


dezgustat, să coboare la subsol, pentru a se opri la un 
metru şi jumătate de celula arestatului, o distanţă suficientă 
ca să nu poată fi apucat printre gratii. 

— Ai uitat ceva? îl întrebă Barbie. 

— Goleşte-ţi buzunarele şi aruncă pe culoar tot ce ai, 
răspunse Morrison. Pe urmă, scoate-ţi pantalonii şi întinde- 
mi-i printre zăbrele. 

— Dacă fac asta, pot primi de băut şi altceva decât apa 
din toaletă? 

— Ce tot spui? Junior ţi-a adus apă. L-am văzut eu. 

— A turnat sare în ea. 

— Da. Nu mă îndoiesc... 

Totuşi, Henry arăta cam nesigur. Poate că în el mai exista, 
totuşi, pe undeva o fiinţă gânditoare. 

— Fă ce ţi-am zis, Barbie. Barbara, vreau să zic. 

Bărbatul îşi goli buzunarele: portofelul, cheile, câteva 
monede şi bancnote, medalia cu St Christopher pe care o 
purta la el ca talisman. Pumnalul elveţian se afla de mult în 
saltea. 

— Îmi vei putea spune Barbie şi când ai să-mi pui 
ştreangul de gât, dacă vrei. La asta se gândeşte Rennie? Să 
mă spânzure? Sau să mă pună la zid? 

— Taci şi dă-mi pantalonii printre gratii. Şi cămaşa. 

Vorbea ca un provincial dur tipic, dar Barbie avea 
impresia că arăta mai nesigur decât oricând. Foarte bine. 
Era un început. 

Doi dintre noii poliţişti-copii coborâseră şi ei. Unul ţinea 
în mână o butelie de Mace; celălalt, un taser. 

— Aveţi nevoie de ajutor, domnule agent Morrison? 
întrebă unul dintre ei. 

— Nu, dar puteţi sta acolo, la baza scării, şi fiţi cu ochii pe 
el până termin, răspunse Henry. 

— N-am omorât pe nimeni, spuse Barbie calm, dar cu 
toată sinceritatea pe care putea s-o exprime. Şi cred că o 
Ştii şi tu. 


— Ceea ce ştiu e c-ai face bine să-ţi ţii gura, dacă nu vrei 
o clismă cu taser. 

Henry îi scotoci hainele, dar nu-i ceru să-şi dea jos şi 
chiloţii şi să-şi desfacă fesele. O percheziţie tardivă şi de 
mântuială, însă Barbie îl lăuda în sinea lui că-şi amintise, 
totuşi, s-o facă - altcuiva nu-i trecuse prin minte. 

Când termină, Henry împinse cu piciorul blugii, acum cu 
buzunarele golite şi cureaua confiscată, înapoi printre 
gratiile celulei. 

— Pot să-mi iau şi medalionul? 

— Nu. 

— Henry, mai gândeşte-te. De ce-aş... 

— Gura. 

Henry trecu pe lângă cei doi poliţişti imberbi, cu capul în 
piept şi efectele personale ale lui Barbie în mâini. Tinerii îl 
urmară, unul dintre ei întârziind doar atât cât să-i rânjească 
lui Barbie, în timp ce-şi trecea un deget peste gât. 

De-atunci, Barbie rămăsese singur, fără nimic altceva de 
făcut decât să zacă pe pat, cu privirea spre ferestruica 
îngustă ca o fantă (cu geam mat, zgrunţuros, întărit cu 
plasă de sârmă), aşteptând zorile şi întrebându-se dacă 
aveau într-adevăr de gând să-l supună la tortura apei sau 
Searles făcuse doar pe grozavul. Dacă încercau şi se 
dovedeau la fel de stângaci ca la procedurile de arestare, 
existau riscuri mari să-l înece. 

Se mai întreba şi dacă era posibil să mai vină cineva până 
dimineaţa. Cineva cu o cheie. Cineva care să stea un pic 
cam prea aproape de gratii. Cu cuțitul, evadarea nu era 
complex exclusă, dar, după ce se lumina de ziuă, şansele 
dispăreau. Poate-ar fi trebuit să încerce cu Junior, când îi 
dăduse paharul cu apă sărată printre zăbrele... numai că 
Junior ardea de nerăbdare să-şi folosească arma. Şansele 
de reuşită ar fi fost mici, iar Barbie nu era chiar atât de 
disperat - cel puţin, nu încă. 

„Şi-n plus... unde să mă duc?” 


Chiar dacă scăpa şi dispărea, şi-ar fi lăsat prietenii într-o 
situaţie foarte dificilă. După nişte  „interogatorii” 
sârguincioase din partea unor poliţai ca Melvin şi Junior, 
puteau ajunge la concluzia că Domul era cea mai 
neînsemnată dintre problemele lor. Acum Big Jim ţinea 
hăţurile şi un tip ca el, odată ce le apuca, tindea să 
gonească la galop. Uneori, până când calul de sub el cădea 
mort. 

Îl fură un somn intermitent şi tulburat. O visă pe blonda 
din camioneta Ford. Visă că se oprise să-l ia şi ieşiseră din 
Chester's Mill tocmai la timp. Tânăra tocmai îşi descheia 
bluza, ca să-i arate cupele unui sutien cu dantelă de 
culoarea levănţicăi, când un glas spuse: 

— Gata, băi labă. Deşteptarea! 


22 


Jackie Wettington îşi petrecuse noaptea acasă la familia 
Everett şi, cu toate că fetiţele erau liniştite, iar camera de 
oaspeţi confortabilă, rămăsese trează. Pe la patru 
dimineaţa, hotărâse ce era de făcut, înţelegea riscurile; mai 
înţelegea şi că nu putea sta calmă, cu Barbie într-o celulă 
din subsolul departamentului de poliţie. Dacă ar fi fost 
capabilă să ia iniţiativa şi să organizeze un soi de rezistenţă 
- sau doar o anchetare serioasă a crimelor -, probabil că ar 
fi şi început deja. Se cunoştea prea bine, însă, ca să 
nutrească asemenea gânduri. În acţiunile din Guam şi 
Germania se descurcase destul de bine - scoțând soldaţi 
beţi din baruri, urmărind dezertori şi făcând ordine după 
accidente rutiere în baza militară, în linii mari cam cu asta 
se ocupase -, dar ceea ce se întâmpla în Chester's Mill 
depăşea cu mult capacităţile unui sergent-major. Sau pe ale 
singurei femei poliţist stradal cu normă întreagă ce lucra cu 
o gaşcă de provinciali care-o numeau pe la spate Agenta 
Balcoane. Credeau că nu ştia, dar aflase. lar acum, 
misoginismul mărunt la nivel de liceu era ultima dintre 


grijile ei. Situaţia aceea trebuia să ia sfârşit, iar Dale 
Barbara era omul pe care Preşedintele Statelor Unite îl 
alesese ca să-i pună capăt. Şi nici chiar plăcerea 
Comandantului Suprem nu era partea cea mai importantă. 
Prima regulă spune să nu-i laşi pe ai tăi de izbelişte. Era o 
regulă sacră, legendara Poruncă din Decalog. 

Pentru început, Barbie trebuia să afle că nu era singur. 
Atunci, şi-ar fi putut planifica mai bine propriile acţiuni. 

La ora cinci, când Linda cobori la parter, în cămaşă de 
noapte, pe ferestre începuseră să se strecoare primele raze 
de lumină a zorilor, lăsând să se vadă că pomii şi arbuştii 
stăteau complet nemişcaţi. Nu adia nici cea mai mică boare 
de vânt. 

— Am nevoie de un vas Tupperware, spuse Jackie. Un bol. 
Prefer să fie mic şi neapărat opac. Ai aşa ceva? 

— Sigur, dar de ce? 

— Fiindcă o să-i ducem lui Barbara micul dejun, răspunse 
Jackie. Fulgi de cereale. lar pe fundul castronului o să-i 
punem un bilet. 

— Ce vorbeşti? Jackie, nu pot face una ca asta. Am copii. 

— Ştiu. Dar singură nu pot s-o fac nici eu, fiindcă nu m-ar 
lăsa să cobor acolo neînsoţită. Dacă eram bărbat, poate, da' 
când sunt echipată cu ăştia... îşi arătă ea sânii. Am nevoie 
de tine. 

— Ce fel de bilet? 

— Mâine-seară am să-l scot de-acolo, declară Jackie, mai 
calmă decât se simţea. În timpul marii şedinţe orăşeneşti. 
Pentru partea aia, n-o să am nevoie de tine. 

— Nici n-o să ai parte de mine! preciză Linda, 
strângându-şi în mâini pieptarul cămăşii de noapte. 

— Vorbeşte mai încet. Mă gândesc că poate Romeo 
Burpee - dacă-l pot convinge că Barbie n-a omorât-o pe 
Brenda... O să ne acoperim feţele cu nişte eşarfe, sau ceva, 
ca să nu putem fi identificaţi. N-o să se mire nimeni; toată 
lumea din oraşul ăsta crede deja că are complici. 

— Eşti nebună! 


— Nu sunt nebună deloc. În timpul şedinţei, la secţia de 
poliţie va fi doar personalul minim necesar - trei, patru 
oameni. Poate doar doi. Sunt sigură de asta. 

— Eu nu! 

— Dar până mâine-seară mai e mult. Trebuie să reziste 
măcar atât timp. Şi acum, adu-mi vasul ăla. 

— Jackie, nu pot să fac asta. 

— Ba poţi. 

Era Rusty, care apăruse în uşă, arătând de parcă ar fi fost 
un uriaş, într-un şort de sport şi un tricou cu New England 
Patriots. 

— E timpul să începem să ne asumăm riscuri, că avem, că 
n-avem copii. Aici suntem de unii singuri, iar situaţia asta 
trebuie să înceteze. 

Linda îl privi un moment, muşcându-şi buzele. Apoi, se 
aplecă spre unul dintre dulapurile de jos. 

— Vesela Tupperware e aici. 


23 


Când au intrat în secţia de poliţie, la biroul agentului de 
serviciu nu era nimeni - Freddy Denton se dusese acasă să 
doarmă puţin - dar în jur stăteau aşezaţi vreo şase dintre 
agenţii mai tineri, bând cafea şi conversând, destul de 
surescitaţi ca să se fi trezit din somn la o oră pe care, de 
multă vreme, prea puţini dintre ei o mai trăiseră într-o 
stare conştientă. Printre aceştia, Jackie îi văzu pe doi dintre 
nenumăraţii fraţi Killian, o motociclistă de provincie, o 
obişnuită de la Dipper's pe nume Lauren Cornee şi pe 
Carter Thibodeau. Celorlalţi nu le ştia numele, dar pe doi îi 
recunoscu ca făcând parte dintre chiulangiii cronici de la 
liceu care fuseseră implicaţi şi în diverse ilegalităţi minore 
privind circulaţia şi drogurile. Noii „agenţi” - cei mai noi 
dintre cei noi - nu purtau uniforme, având doar brasarde 
albastre. 

Toţi în afară de unul aveau pistoale. 


— Ce faceţi aici aşa devreme? întrebă Thibodeau, 
apropiindu-se agale. Eu am o scuză - mi s-au terminat 
pastilele contra durerii. 

Ceilalţi hăhăiră ca nişte troli. 

— l-am adus micul dejun lui Barbara, răspunse Jackie, 
temându-se să se uite la Linda, să-i vadă expresia de pe 
faţă. 

Thibodeau se uită în vas. 

— Şi lapte nu? 

— N-are nevoie de lapte, răspunse Jackie, scuipând în 
bolul cu Special K. Uite, i-am umezit eu cerealele. 

Din jur se înălţă un chiot general. Câţiva aplaudară. 

Jackie şi Linda ajunseseră în capul scării de la subsol, 
când Thibodeau spuse: 

— la dă şi mie aia. 

Un moment, Jackie încremeni. Se şi văzu aruncând 
castronul spre el şi luând-o la picior. Ceea ce o opri fu un 
fapt cât se poate de simplu: nu avea unde să fugă. Chiar 
dacă reuşeau să iasă din secţie, ar fi fost înhăţate înainte de 
a trece de War Memorial. 

Linda îi luă din mâini vasul Tupperware şi-l întinse spre 
Thibodeau. Acesta se uită înăuntru, după care, în loc să 
caute prin fulgii de cereale după ceva ascuns, scuipă şi el. 

— Contribuţia mea, spuse. 

— O clipă, o clipă, interveni şi tânăra Conree. 

Era o roşcată deşirată, cu trup de model şi obraji ciuruiţi 
de acnee. Vocea-i suna cam gutural, căci se scobea în nas 
până-n creier. 

— Am şi io ceva. 

Scoase degetul, în vârf cu un muc enorm pe care-l 
depuse peste fulgi, în alte aplauze şi un strigăt de: 

— Laurie extrage aurul verde! 

— Orice cutie de cereale are şi-o surpriză-n ea, spuse 
fata, cu un zâmbet bovin. 

Îşi lăsă mâna în jos, lângă patul Coltului .45 pe care-l 
purta la şold. Slabă cum era, îşi spuse Jackie, probabil că 


reculul ar fi zburat-o de pe picioare, dacă avea vreodată 
ocazia să tragă cu pistolul. 

— Gata, s-a rezolvat, zise Thibodeau. Vin şi eu. 

— Bine, răspunse Jackie, iar când se gândi că fusese la un 
pas de a lua biletul în buzunar, pentru a încerca să i-l 
înmâneze lui Barbie, o trecură fiorii. Dintr-odată, riscul pe 
care şi-l asumau părea nebunesc... dar acum era prea 
târziu. 

— Totuşi, rămâi mai în spate, lângă scară. lar tu, Linda, 
stai în spatele meu. Nu putem risca. 

Se aştepta ca Thibodeau să obiecteze, dar tânărul n-o 
făcu. 


24 


Barbie se ridică în capul oaselor, pe pat. De cealaltă parte 
a gratiilor stătea Jackie Wettington, cu un bol de plastic alb 
într-o mână. În spatele ei, Linda Everett îşi ţinea pistolul în 
ambele mâini, cu ţeava spre pardoseală. Ultimul era Carter 
Thibodeau, care stătea aşezat pe trepte, cu părul ciufulit de 
somn şi bluza albastră de uniformă descheiată, lăsând să i 
se vadă bandajul care-i acoperea umărul muşcat de câine. 

— Bună dimineaţa, agent Wettington, salută Barbie, în 
lumina albicioasă ce se infiltra prin fereastra îngustă; era 
genul de lumină a zorilor care face ca viaţa să pară o glumă 
nemaipomenită. Sunt nevinovat de toate învinuirile. Nu le 
pot spune acuzaţii, fiindcă n-am fost... 

— 'Ţine-ţi gura, îl întrerupse Linda, din spatele lui Jackie. 
Nu ne interesează. 

— Aşa aşa, blondino, comentă Carter. Zi-i-nainte! 

Căscă, scărpinându-se prin bandaj. 

— Stai acolo unde eşti, îl somă Jackie pe Barbie. Un 
muşchi să nu mişti. 

Barbie rămase aşezat, iar Jackie îi întinse castronul de 
plastic printre zăbrele. Era mic şi încăpea destul de uşor. 


Luă vasul. Era plin cu nişte fulgi ce păreau să fie de 
Special K. Peste cerealele uscate sclipeau scuipaţi. Şi încă 
ceva: un muc mare şi verde, umed, cu vinişoare de sânge. 
Totuşi, stomacul îi ghiorăi. Îi era foarte foame. 

Şi, împotriva propriei voințe, se simţea lezat. Crezuse că 
Jackie Wettington, pe care o recunoscuse ca fostă militară 
de prima oară când o văzuse (parţial după tunsoare, dar 
mai ales din felul cum se purta) era o persoană mai de soi. 
Dezgustului arătat de Henry Morrison îi fusese uşor să-i 
facă faţă. Acum mergea mai greu. lar cealaltă polițistă - cea 
măritată cu Rusty Everett - se uita la el de parcă ar fi fost o 
specie rară de gânganie veninoasă. Sperase ca măcar unii 
dintre agenţii regulaţi ai departamentului... 

— Haleşte, îi strigă Thibodeau, de lângă scară. Ţi-am 
făcut papa bun. Nu, fetelor? 

— Serios, dădu Linda din cap. 

Colţurile gurii îi tresăriră în jos. Era doar puţin mai mult 
decât un tic, dar lui Barbie îi mai veni inima la loc. Aşadar, 
probabil juca teatru. Poate că-şi făcea prea mari speranţe, 
dar... 

Linda schiţă o mişcare uşoară, trecând între Thibodeau şi 
Jackie... deşi nu era cu adevărat nevoie. Thibodeau îşi 
găsise deja o altă ocupaţie, încercând să se uite pe sub 
marginea bandajului. 

Jackie privi înapoi, ca să se asigure că era protejată, apoi 
arătă spre bol şi-şi întoarse palmele în sus, înălţând din 
sprâncene: „Îmi pare rău...” Apoi, îşi îndreptă două degete 
spre Barbie: „Fii atent!” 

Barbie dădu din cap. 

— Poftă bună, băi sculă, aruncă Jackie. La prânz o să-ţi 
aducem ceva şi mai bun. Un pişburger, poate. 

De lângă scară, unde-şi zgândărea marginile bandajului, 
Thibodeau scoase un hohot de râs lătrător. 

— Dacă ţi-or mai rămâne ceva dinţi cu care să-l mănânci, 
adăugă Linda. 


Barbie ar fi preferat ca Linda să tacă. În vocea ei nu se 
simţea cruzime sau măcar furie. Suna doar speriată, ca o 
femeie care şi-ar fi dorit să se afle oriunde, numai acolo nu. 
Thibodeau, însă, nu părea să observe. Continua să-şi 
cerceteze starea umărului. 

— Hai să mergem, o chemă Jackie. N-am chef să mă uit la 
el cum mănâncă. 

— E destul de zemoasă păpica? întrebă Thibodeau, 
ridicându-se în timp ce femeile străbăteau coridorul, 
printre celule, iar Linda îşi vâra arma la loc în teacă. Că 
dacă nu e... 

Şi-şi adună flegma din gât. 

— O să meargă, răspunse Barbie. 

— Sigur că da, făcu Thibodeau. O vreme. Pe urmă, mai 
vedem. 

Urcară scara. Thibodeau plecă ultimul, dându-i lui Jackie 
o palmă peste fund. Râzând, Jackie îl plesni şi ea. Era bună, 
mult mai bună decât femeia lui Everett. Dar amândouă 
tocmai arătaseră că aveau coaie. Nişte coaie înfiorătoare. 

Barbie culese mucul de pe Special K şi-l aruncă spre 
colţul unde se uşurase. Îşi şterse mâinile de cămaşă. Apoi, 
începu să scormonească prin fulgi. La fund, degetele sale 
găsiră o hârtiuţă. 

„Încearcă să rezişti până mâine-seară. Dacă te putem 
scoate, gândeşte-te la un loc sigur. Cu asta ştii ce faci. ” 

Ştia, desigur. 


25 


La o oră după ce mâncase biletul, apoi şi fulgii de cereale, 
nişte paşi grei coborâră încet treptele. Era Big Jim Rennie, 
îmbrăcat deja în costum, cu cravată, pentru încă ozia 
administraţiei de-sub-Dom. Îl urmau Carter Thibodeau şi 
încă un băiat - un Killian, judecând după forma capului. 
Tânărul Killian aducea un scaun, cu care avea de furcă; era 
„cam nătântol”, cum ar fi zis yankeii de pe vremuri. Îi dădu 


scaunul lui Thibodeau, care-l puse în faţa celulei de la 
capătul coridorului. Rennie se aşeză, trăgându-şi delicat 
pantalonii în sus ca să nu le strice dunga. 

— Bună dimineaţa, domnule Barbara, spuse el, 
accentuând uşor, cu satisfacţie, apelativul civil. 

— Domnule Ales Rennie, răspunse Barbie. Ce pot face 
pentru dumneavoastră, înainte de a vă da numele, gradul şi 
numărul matricol... pe care nu mai sunt sigur că-l ţin 
minte? 

— Să mărturiseşti. Scuteşte-ne de eforturi şi mântuieşte- 
ţi sufletul. 

— Domnul Searles a menţionat ceva aseară despre 
tortura apei, replică Barbie. M-a întrebat dacă am văzut-o 
vreodată practicată în Irak. 

Gura lui Rennie se strânse într-un mic zâmbet care părea 
să spună: „Mai zi, mai zi - animalele vorbitoare sunt aşa de 
interesante...” 

— Adevărul e că am văzut-o. N-am idee de câte ori s-a 
folosit efectiv metoda pe teren - rapoartele diferă -, dar am 
asistat la ea de două ori. Unul dintre oameni a recunoscut, 
deşi mărturisirea lui nu avea nicio valoare. Omul pe care l-a 
indicat ca fabricant de bombe Al Qaeda a reieşit ca fiind un 
profesor de şcoală care plecase în Kuweit cu paisprezece 
luni în urmă. Celălalt interogat a intrat în convulsii şi a 
suferit vătămări cerebrale, aşa că de la el nu s-a putut 
scoate nimic. Totuşi, dacă rămânea lucid, sunt sigur că ar fi 
spus şi el ceva. Oricine mărturiseşte tot ce i se cere, când e 
supus torturii apei, de obicei în câteva minute. Sunt sigur 
că şi eu aş face la fel. 

— Atunci, scuteşte-te de chinuri, spuse Big Jim. 

— Păreţi obosit, domnule. Vă simţiţi bine? 

Zâmbetul vag fu înlocuit de o la fel de mică încruntătură. 
Emana din cuta adâncă dintre sprâncenele lui Rennie. 

— Nu te priveşte starea mea de sănătate. Îţi dau un sfat, 
domnule Barbara. Nu încerca să mă faci din vorbe şi n-am 
să încerc nici eu. Ceea ce-ar trebui să te preocupe este 


propria dumitale situaţie. S-ar putea ca acum să fie 
favorabilă, dar lucrurile se mai şi schimbă. În doar câteva 
minute. După cum vezi, mă gândesc într-adevăr să-ţi aplic 
metoda apei. Mă gândesc chiar foarte serios. Aşa că 
recunoaşte-ţi crimele. Ca să scapi de multe probleme şi 
chinuri. 

— N-aş crede. lar dacă mă supuneţi torturii apei, s-ar 
putea să vorbesc despre tot felul de lucruri. Poate n-ar 
strica să reţineţi asta, când veţi hotări cine mai vreţi să fie 
de faţă când îmi dau drumul la gură. 

Rennie se gândi un moment. Deşi era aranjat impecabil, 
mai ales pentru o asemenea oră, avea chipul decolorat şi 
ochii mici încercuiți cu cearcăne ca nişte vânătăi. Chiar nu 
arăta deloc bine. Dacă Big Jim cădea mort, Barbie nu putea 
să prevadă decât două rezultate posibile. Unul era acela că 
starea meteorologică defavorabilă din The Mill s-ar fi 
ameliorat fără alte tornade. Celălalt era o baie de sânge 
haotică, în care propria lui moarte (mai degrabă linşat, 
decât în faţa unui pluton de execuţie) ar fi fost urmată de 
epurarea presupuşilor lui complici de conspirație. Julia 
putea să fie prima pe listă. lar Rose ar fi putut s-o urmeze; 
oamenii speriaţi tindeau să creadă în vinovăția prin 
asociere. 

Rennie se întoarse spre 'Thibodeau. 

— Dă-te mai înapoi, Carter. Până la scară, te rog. 

— Dar dacă vrea să vă atace... 

— Atunci, îl omori. Şi o ştie şi el. Nu-i aşa, domnule 
Barbara? 

Barbie dădu din cap. 

— Şi-n plus, n-am să mă apropii mai mult de-atât. Motiv 
pentru care vreau să te îndepărtezi. Vom purta o 
conversaţie privată. 

Thibodeau se retrase. 

— Şi acum, domnule Barbara... despre ce lucruri zici că 
ai vorbi...? 


— Ştiu totul despre laboratorul de metamfetamine, 
răspunse Barbie, încet. Şeful Perkins ştia şi el şi se pregătea 
să te aresteze. Brenda i-a găsit dosarul în computer. De- 
asta ai asasinat-o. 

Rennie zâmbi. 

— Asta, da, fantezie ambițioasă. 

— Procurorul General al Statului n-ar fi de aceeaşi 
părere, date fiind motivele. Nu e vorba de o însăilătură 
oarecare într-o rulotă, aici e firma General Motors a 
metamfetaminelor. 

— Până diseară, spuse Rennie, computerul lui Perkins va 
fi distrus. Şi al ei la fel. Cred că s-ar putea să existe copii ale 
anumitor hârtii în seiful lui Duke de-acasă - nesemnificative, 
fireşte; defăimări veninoase, motivate politic, din mintea 
unui om care toată viaţa m-a detestat - şi, dacă aşa e, seiful 
va fi deschis, iar hârtiile, arse. Pentru binele oraşului, nu al 
meu. Suntem într-o situaţie de criză. Trebuie să ne adunăm 
cu toţii laolaltă. 

— Brenda a predat cuiva o copie a dosarului înainte de a 
muri. 

Big Jim rânji, dezvăluindu-şi ambele şiruri de dinţi mici. 

— O fabulaţie merită o alta, domnule Barbara. Vrei să 
fabulez şi eu? 

Barbie îşi desfăcu palmele: „Te poftesc.” 

— În fantezia mea, Brenda vine la mine şi-mi spune 
acelaşi lucru. Zice că i-a dat exemplarul de care vorbeşti 
Juliei Shumway. Dar eu ştiu că minte. Poate a vrut s-o facă, 
dar n-a apucat. Şi chiar dacă i-l dădea... 

Ridică din umeri. 

— Aseară, complicii dumitale au incendiat redacţia 
ziarului lui Shumway. O decizie foarte proastă din partea 
lor. Sau a fost ideea dumitale? 

Barbara repetă: 

— Există încă un exemplar. Şi ştiu unde e. Dacă mă supui 
torturii apei, voi declara care e locul. Cu voce tare. 

Rennie râse: 


— Cu toată sinceritatea, domnule Barbara, mi-am 
petrecut întreaga viaţă negociind cu oamenii şi ştiu să 
recunosc un bluff dintr-o ochire. Poate că cel mai bine ar fi 
să te execut sumar. Oraşul m-ar aplauda. 

— Cât de tare te-ar aplauda, dacă ai face-o fără să-i 
descoperi mai întâi pe complicii mei? Până şi Peter 
Randolph s-ar putea să se îndoiască de o asemenea decizie, 
iar el nu-i decât un pupincurist prost şi speriat. 

Big Jim se ridică. Obrajii săi lăbărţaţi dobândiseră 
culoarea unei cărămizi vechi. 

— Nu ştii cu cine tie joci. 

— Ba cum să nu ştiu? Am văzut destui oameni ca 
dumneata în Irak. Poartă turban, nu cravată, dar în rest nu 
e nicio deosebire. Inclusiv trâăncăneala despre Dumnezeu. 

— Ei bine, m-ai convins să nu mai aplic metoda apei, 
spuse Big Jim. Mare păcat, fiindcă de mult îmi doream s-o 
văd cu ochii mei. 

— Sunt sigur. 

— Deocamdată, o să te mai ţinem în celula asta comodă, 
da? Nu cred c-ai să mănânci prea mult, fiindcă mâncatul 
perturbă judecata. Cine ştie? Cu puţină gândire 
constructivă, s-ar putea să găseşti motive mai temeinice ca 
să te las în viaţă. Numele celor din oraş care sunt împotriva 
mea, de exemplu. Pe urmă, dacă nu mă convingi să mă 
răzgândesc, vei fi executat în War Memorial Plaza, sub 
privirile întregului oraş. Ai să fii dat ca exemplu. 

— Zău că nu arăţi deloc bine, domnule Ales. 

Rennie îl studie cu gravitate. 

— Cei ca dumneata cauzează cele mai mari probleme pe 
lumea asta. Dacă n-aş considera că execuţia dumitale va 
servi ca principiu unificator, fiind şi un catharsis foarte 
necesar pentru acest oraş, l-aş pune pe domnul Ihibodeau 
să te împuşte acum, pe loc. 

— Fă-o, şi totul va ieşi la iveală, ripostă Barbie. Toţi 
oamenii, de la un capăt la altul al oraşului, vor afla despre 
afacerile dumitale. Atunci să-ncerci să obţii un consens la 


căcănăria aia de întrunire orăşenească, băi tiran de 
tinichea ce eşti. 

Venele de pe gâtul lui Big Jim se umflară; o alta îi palpita 
în mijlocul frunţii. Un moment, păru pe punctul să 
explodeze. Apoi zâmbi. 

— Nota zece pentru efort, domnule Barbara. Dar minţi. 

Şi plecă. Plecară amândoi. Barbie rămase pe marginea 
patului, transpirat. Ştia că ajunsese aproape de limită. 
Rennie avea motive de a-l ţine în viaţă, dar nu destul de 
puternice. Şi mai primise şi mesajul de la Jackie Wettington 
şi Linda Everett. Expresia de pe faţa doamnei Everett 
sugera că aflase deja destule ca să fie îngrozită şi nu numai 
pentru ea însăşi. Ar fi fost mai sigur dacă încerca să 
evadeze cu ajutorul pumnalului. Dat fiind actualul nivel de 
profesionalism al forţelor de poliţie din Chester's Mill, părea 
destul de posibil. Era nevoie şi de puţin noroc, dar se putea 
face... 

Totuşi, nu avea nicio cale de a le anunţa să-l lase să 
încerce de unul singur. 

Barbie se culcă pe spate, cu mâinile sub cap. O întrebare 
îl sâcâia mai presus de toate celelalte: ce se întâmplase cu 
exemplarul dosarului VADER destinat Juliei? Fiindcă la ea 
nu ajunsese; în privinţa asta, era sigur că Rennie spusese 
adevărul. 

Nu avea de unde şti şi nu avea nici ce să facă, altceva 
decât să aştepte. 

Întins pe spate, cu privirea spre tavan, Barbie îşi începu 
aşteptarea. 


CÂNTĂ PIESA FORMAŢIEI MOARTE 


1 


Când Linda şi Jackie s-au întors de la departamentul 
poliţiei, Rusty şi fetele şedeau pe treapta de la intrare, 
aşteptându-le. Cele două ] erau încă în cămăşi de noapte - 
subţiri, de bumbac, nu flanelatele pe care erau obişnuite să 
le poarte în acea perioadă a anului. Deşi încă nu era ora 
şapte dimineaţa, termometrul de lângă fereastra bucătăriei 
arăta o temperatură de 19 grade Celsius. 

În mod normal, cele două fetiţe ar fi luat-o la fugă pe alee 
ca să-şi îmbrăţişeze mama, cu mult înaintea lui Rusty, dar 
de astă dată tatăl lor le-o luă înainte cu câţiva metri. O 
cuprinse pe Linda de talie, iar ea îl luă cu braţele pe după 
gât, aproape dureros de strâns - nu era o îmbrăţişare de 
bun-venit, ci agăţarea disperată a cuiva care se îneacă. 

— Eşti bine? îi şopti el la ureche. 

Părul Lindei i se frecă de obraz, în sus şi-n jos, după cum 
dădea din cap. Apoi, se retrase. Ochii îi străluceau. 

— Eram convinsă că Thibodeau o să se uite în cereale, 
Jackie a avut ideea să scuipăm în ele, a fost genială, dar eu 
tot eram sigură... 

— De ce plânge mami? întrebă Judy, parcă gata să 
izbucnească şi ea în plâns. 

— Nu plâng, răspunse Linda, ştergându-se la ochi. Sau, 
mă rog, poate puţin... Fiindcă îmi pare aşa de bine că-l văd 
pe tăticul vostru... 

— La toți ne pare bine că-l vedem! îi spuse Janelle lui 
Jackie. Fiindcă, tăticul meu, ELE ŞEFU! 

— Nu ştiam, replică Rusty, după care o sărută pe Linda, 
apăsat, pe gură. 

— Pupici-pe-buzici! constată Janelle, fascinată, în timp ce 
Judy îşi acoperea ochii, chicotind. 


— Haideţi, fetelor, la leagăne, le chemă Jackie. Pe urmă, o 
să vă îmbrăcaţi pentru şcoală. 

— VREAU PESTE CAP! răcni Janelle, repezindu-se 
înainte. 

— Pentru şcoală? se miră Rusty. Serios? 

— Serios, îi răspunse Linda. Doar cei mici, la East Street 
Grammar. Jumătate de zi. Wendy Goldstone şi Ellen 
Vanedestine s-au oferit să se ocupe. Cei până la trei ani într- 
o sală, cei de la patru la şase, în alta. Nu ştiu dacă chiar vor 
învăţa ceva, dar vor avea un loc unde să se ducă şi o stare 
de normalitate. Poate... 

Ridică ochii spre cer, care era senin dar avea totuşi o 
tentă gălbuie. „Ca un ochi albastru cu un început de 
cataractă”, îşi spuse ea. 

— Mi-ar prinde şi mie bine puţină normalitate. Ia uită-te 
cum arată cerul. 

Rusty ridică scurt privirea, apoi îşi ţinu soţia la o lungime 
de braţ, ca s-o studieze. 

— Aţi reuşit? Eşti sigură? 

— Da. Dar era cât pe ce. Chestiile astea or fi distractive în 
filmele cu spioni, da-n realitate sunt groaznice. N-am să-l 
ajut să evadeze, iubitule. Din cauza fetelor. 

— "Toţi dictatorii iau ostatici copii, spuse Rusty. La un 
moment dat, oamenii trebuie să spună că nu se mai poate. 

— Dar nu aici şi nu încă. Asta a fost ideea lui Jackie, aşa 
că s-o lăsăm pe ea s-o rezolve. Nu mă amestec şi n-am să te 
las nici pe tine să te amesteci. 

Şi totuşi, Rusty ştia că, dacă el îi cerea s-o facă, avea să se 
supună; i-o citea pe sub expresia de pe faţă. Dacă asta 
însemna să facă pe şeful, atunci prefera să se lipsească. 

— Te duci la lucru? o întrebă. 

— Sigur că da. Fetele merg la Marta, Marta le duce la 
şcoală, iar Linda şi Jackie se prezintă iar la datorie, pentru o 
nouă zi sub Dom. Orice altceva ar arăta ciudat. Detest că 
trebuie să gândesc aşa. 

Răsuflă scurt, cu putere. 


— Şi mai sunt şi obosită. 

Aruncând o privire spre fete, ca să se asigure că n-o 
auzeau, adăugă: 

— Obosită de futu-i mă-sa. Abia dacă am închis un ochi. 
Tu te duci la spital? 

Rusty clătină din cap. 

— Ginny şi Twitch o să fie singuri acolo cel puţin până la 
prânz... deşi, cu tipul ăsta nou care-i ajută, cred c-o să se 
descurce. Thurston e un soi cam New Age, dar se pricepe. 
Eu am să trec pe la Claire McClatchey. Trebuie să vorbesc 
cu copiii ăia şi să mă duc acolo unde-au descoperit 
creşterea nivelului de radiaţii, cu contorul Geiger. 

— Unde să le spun oamenilor că eşti? 

Rusty rămase un moment pe gânduri. 

— Cred că cel mai bine ar fi să le spui adevărul. Sau, cel 
puţin, o parte din el. Zi că umblu după un posibil generator 
al Domului. S-ar putea să-l facă pe Rennie să se gândească 
mai bine ce planuri îşi face în continuare. 

— Şi când mă vor întreba în ce zonă? Fiindcă sigur au să 
mă întrebe. 

— Spune că nu ştii, dar crezi că e în vestul oraşului. 

— Black Ridge e la nord. 

— "Tocmai de-aia. Dacă Rennie îi spune lui Randolph să-şi 
trimită cavaleria, mai bine să se ducă aiurea. lar dacă te ia 
cineva la întrebări pe urmă, zici că erai obosită şi probabil 
le-ai încurcat. Şi, ascultă, iubito - înainte de a te duce la 
poliţie, fă o listă cu oamenii care ar putea crede că Barbie 
nu e vinovat de crimele alea. 

„Noi şi ei”, îşi spuse el din nou. 

— Trebuie să vorbim cu toţi înaintea şedinţei municipale 
de mâine. Cât mai discret. 

— Rusty, eşti sigur? Fiindcă, după incendiul de-aseară, tot 
oraşul o să-i caute pe complicii lui Dale Barbara. 

— Dacă sunt sigur? Da. Dacă-mi convine? Fii convinsă că 
nu. 


Linda se uită din nou în sus, la cerul gălbui, apoi la cei doi 
stejari din curtea din faţă, cu frunzele atârnând moi şi 
nemişcate, decolorându-se încet spre un maroniu mohorât. 
Oftă. 

— Dacă Rennie i-a făcut o înscenare lui Barbara, atunci s- 
ar putea ca tot el să fi dat foc şi ziarului. Ştii asta, nu? 

— Ştiu. 

— lar dacă Jackie reuşeşte să-l scoată pe Barbara din 
puşcărie, unde-o să-l ducă? Ce loc din oraş ar fi mai sigur? 

— Va trebui să mă gândesc şi la asta. 

— Dacă găseşti generatorul şi-l închizi, toate aiurelile 
astea gen „I Spy” nu vor mai avea niciun rost. 

— Roagă-te să se întâmple aşa. 

— O să mă rog. Şi cu radiaţiile ce-ai să faci? N-am chef să 
te trezeşti cu leucemie sau mai ştiu eu ce. 

— Am eu o idee şi în legătură cu asta. 

— Să te întreb care? 

Rusty zâmbi. 

— Mai bine nu. E destul de nebunească. 

Împletindu-şi degetele printre ale lui, Linda îi mai spuse: 

— Să ai grijă. 

— Şi tu, răspunse el, sărutând-o uşor. 

O priviră pe Jackie, care dădea fetele în leagăne. Aveau 
multe motive ca să fie atenţi. Totuşi, Rusty considera că în 
viaţa lui riscul începea să devină un factor major. Mai bine 
zis, dacă voia să-şi mai poată privi chipul în oglindă 
dimineaţa când se bărbierea. 


2 


Lui Horace îi plăcea mâncarea de oameni. 

Mai mult, Horace corgi adora mâncarea de oameni. Fiind 
puţin cam supraponderal (ca să nu zicem că şi cam albit în 
jurul botului, de câţiva ani), nu avea voie s-o mănânce, iar 
Julia nu ezitase să pună capăt trataţiilor de la masa ei, după 
ce veterinarul îi spusese clar că aceste acte de generozitate 


scurtau viaţa colocatarului. Conversaţia avusese loc cu un 
an şi patru luni în urmă; de-atunci, Horace era nevoit să se 
mulţumească doar cu Bil-Jac şi câte o trataţie dietetică 
pentru câini. Acestea semănau cu nişte pacheţele de 
polistiren şi, judecând după expresia plină de reproş pe 
care i-o adresa Horace înainte de a le mânca, probabil că 
aveau şi acelaşi gust. Julia, însă, respecta regulile: gata cu 
pieliţele de pui fripţi, gata cu tăieţeii cu brânză, gata cu 
îmbucăturile din gogoaşa ei de dimineaţă. 

Acest sistem limita consumul de alimente verboten 
pentru Horace, dar nu-l stopase complet; dieta impusă îl 
obliga pur şi simplu să scormonească, lucru care-i plăcea 
destul de mult, întrucât îi redeştepta apucăturile viclenilor 
lui strămoşi. Plimbările de dimineaţa şi seara, mai ales, erau 
bogate în delicii culinare. Uluitor, ce lăsau oamenii în 
rigolele de pe Main Street şi West Street, care formau 
obişnuitul lui traseu de plimbărică. Se găseau pe-acolo 
cartofi prăjiţi, chipsuri, crochete cu unt de arahide 
aruncate, câte un ambalaj de îngheţată pe care mai era 
prinsă puţină ciocolată. Odată, nimerise peste o plăcintă 
Table 'Talk întreagă. Se mutase de pe casoletă în stomacul 
lui cât ai zice „colesterol”. 

Nu reuşea să înfulece toate bunătăţile care-i ieşeau în 
cale; uneori, Julia observa ce încerca să facă şi-l smucea de 
lesă înainte de a apuca să înghită. Dar reuşea, totuşi, să 
mănânce multe, fiindcă adeseori Julia îl plimba cu câte o 
carte sau un număr din The New York Times în mână. 
Faptul de a fi ignorat în favoarea Times-ului nu era mereu 
plăcut - când îşi dorea un scărpinat pe burtă, de exemplu -, 
dar în timpul plimbărilor neatenţia ei era o binecuvântare. 
Pentru câinii corgi mici şi galbeni, neatenţia înseamnă 
gustărici. 

Şi în dimineaţa aceea era ignorat. Julia şi cealaltă femeie 
- cea căreia îi aparţinea casa, fiindcă mirosul ei se simţea 
peste tot, mai ales în vecinătatea camerei unde oamenii se 
duceau să-şi lase caca şi să-şi marcheze teritoriul - stăteau 


de vorbă. La un moment dat, cealaltă femeie plânse, iar 
Julia o cuprinse cu braţele. 

— Mi-e mai bine, dar nu bine de tot, spuse Andrea. 

Se aflau în bucătărie. Horace simţea mirosul cafelei pe 
care o beau. Cafea rece, nu caldă. Mai simţea şi miros de 
pateuri. Din alea cu glazuri. 

— Încă mai mi-e poftă. 

Dacă vorbea despre pateurile cu glazură, Horace era de 
aceeaşi părere. 

— S-ar putea ca pofta să persiste mult timp, spuse Julia, 
iar asta nici măcar nu e partea cea mai importantă. Îţi salut 
curajul, Andi, dar Rusty a avut dreptate - sevrajul e 
prostesc şi periculos. Mare noroc ai că nu ţi-au venit 
convulsiile. 

— Din câte ştiu, s-ar putea să-mi fi venit, replică Andrea, 
luând o gură de cafea; Horace auzi sorbitura. Am avut nişte 
vise al naibii de ciudate. Unul era cu un foc. Un foc mare. 
De Halloween. 

— Dar acum ţi-e mai bine. 

— Puțin. Încep să cred că s-ar putea s-o scot la capăt. 
Julia, eşti bine venită să stai aici, cu mine, dar cred c-ai 
putea să-ţi găseşti o locuinţă mai plăcută. Mirosul ăsta... 

— Dacă-i vorba de miros, am avea ce face. Luăm un 
ventilator cu baterii, de la Burpee's. Dacă oferta de cazare 
la tine e serioasă - şi-l include şi pe Horace -, o primesc. 
Nicio persoană care încearcă să scape de un viciu nu 
trebuie să fie lăsată singură. 

— Altă cale cred că nu există, scumpo. 

— Las-că-nţelegi tu ce vreau să zic. De ce-ai făcut-o? 

— Fiindcă s-ar putea ca, pentru prima oară de când am 
fost aleasă, oraşul ăsta să aibă nevoie de mine. Şi fiindcă 
Jim Rennie m-a ameninţat că nu-mi mai primesc pastilele, 
dacă mă opun planurilor lui. 

Horace nu mai ascultă continuarea. Mai mult îl interesa 
mirosul care-i ajungea la nas din spaţiul strâmt aflat între 
perete şi un capăt al canapelei. Pe acea canapea îi plăcea 


lui Andrea să se aşeze în zilele ei bune (şi mult mai bogate 
în medicamente), uneori uitându-se la programe ca „The 
Hunted Ones (un sequel isteţ al serialului Lost) şi Dancing 
with the Stars, alteori la câte un film pe HBO. În serile cu 
filme, mânca adesea popcorn copt la microunde. Punea 
bolul pe gheridon. Întrucât toxicomanii rareori sunt 
ordonaţi, floricelele de porumb se împrăştiau până sub 
masă. Mirosul lor îl tulburase acum pe Horace. 

Lăsând femeile cu palavrele lor, îşi croi drum pe sub 
măsuţă, până în acel spaţiu. Era îngust, dar gheridonul 
forma o punte naturală, iar el era un câine destul de suplu, 
mai ales de când adoptase versiunea pentru corgi a dietei 
WeightWatchers. Cele dintâi floricele se aflau chiar în 
spatele dosarului VADER, care zăcea acolo în plicul lui de 
manila. Horace stătea chiar pe numele stăpânei lui (scris în 
caligrafia îngrijită a regretatei Brenda Perkins) şi tocmai 
înfuleca primele îmbucături dintr-o comoară surprinzător 
de bogată, când Andrea şi Julia reveniră în living. 

O femeie spuse: „Du-i-l]!” 

Horace ridică privirea, ciulind urechile. Nu era vocea 
Juliei şi nici a celeilalte femei; era o vocemoartă. La fel ca 
toţi câinii, şi Horace auzea destul de des vocimoarte, iar 
uneori îi vedea chiar şi pe cei cărora le aparţineau. Morţii 
erau peste tot prin jur, dar viii nu puteau să-i vadă, la fel 
cum nu puteau nici să le simtă pe cele mai multe dintre cele 
zece mii de arome care-i înconjurau clipă de clipă. 

„Du-i-l ]uliei, are nevoie, e al ei.” 

Asta era ridicol. Julia nu mâncase niciodată ceva care să 
fi fost înainte în gura lui. Horace ştia acest lucru dintr-o 
îndelungată experienţă. Nici chiar dacă-i împingea trataţia 
cu botul, ea n-o lua. Popcornul era mâncaredeoameni, da, 
dar acum era şi mâncaredepejos. 

„Nu popcornul. Dă-i...” 

— Horace? întrebă Julia pe acel ton tăios dintotdeauna 
când era rău - ca în „Of, răule, de parcă n-ai şti”, bla-bla- 
bla. Ce cauţi acolo? leşi afară imediat! 


Horace băgă în marşarier. Îi adresă cel mai fermecător 
rânjet canin - mamăăă, Julia, cât te iubesc! - sperând să nu 
i se fi prins nicio fărâmiţă de popcorn pe vârful nasului. 
Apucase să înghită câteva, dar simţea că grosul tezaurului îi 
scăpase. 

— Iar ai scormonit? 

Horace se aşeză, privind-o cu expresia tipică de adoraţie 
- ceea ce şi simţea: o iubea pe Julia foarte mult. 

— O întrebare mai potrivită ar fi: „după ce ai scormonit?” 
continuă Julia, aplecându-se să se uite în spaţiul dintre 
canapea şi perete. 

Înainte de a apuca să vadă ceva, cealaltă femeie începu 
să icnească, îşi cuprinse trupul cu braţele, încercând să-şi 
oprească un acces de tremurături, dar nu reuşi. Mirosul i se 
schimbă, iar Horace ştiu că avea să verse. O privi atent. 
Uneori, în vărsăturiledeoameni se găsea câte ceva bun. 

— Andi? întrebă Julia. Ţi-e bine? 

„Ce întrebare”, îşi zise Horace. „N-o miroși?” Dar şi asta 
era o întrebare la fel de deplasată. Julia abia dacă-şi putea 
simţi propriul miros când transpira. 

— Da... Nu... Nu trebuia să mănânc brioşa aia cu stafide. 
Îmi vine să... 

Şi ieşi grăbită. Ca să mai adauge un miros în locul cu 
pişu-şi-caca, probabil. Julia o urmă. Un moment, Horace se 
întrebă dacă să se târască din nou sub masă, dar mirosi 
îngrijorarea Juliei, aşa că porni grăbit pe urmele ei. 

Uitase complet de voceamoartă. 


3 


Rusty o sună pe Claire McClatchey din maşină. Era 
devreme, dar îi răspunse de la primul apel, ceea ce nu-l 
surprinse. Nimeni din Chester's Mill nu mai prea dormea în 
ultima vreme - cel puţin, nu fără asistenţă farmaceutică. 

Claire promise să-i adune la ea pe Joe şi prietenii lui până 
cel târziu la ora opt şi jumătate, urmând să-i ia personal cu 


maşina, dacă era nevoie. Coborând vocea, spuse: 

— Cred că Joe a făcut o slăbiciune pentru fata lui Calvert. 

— Ar fi un prost să nu simtă nimic, replică Rusty. 

— Va trebui să-i duci acolo? 

— Da, dar nu în zona cu radiaţii puternice, vă promit, 
doamnă McClatchey. 

— Claire. Dacă-i dau voie fiului meu să meargă cu 
dumneata într-un loc unde se pare că animalele se sinucid, 
cred că ne putem spune pe nume. 

— Adu-i pe Norrie şi Benny la voi acasă, şi-ţi promit că voi 
avea mare grijă de ei la ieşirea pe teren. E-n regulă aşa? 

Claire răspunse că da. La cinci minute după ce închise 
telefonul, Rusty cotea de pe Motton Road, care era sinistru 
de pustiu, luând-o pe Drummond Lane, o stradă scurtă, 
mărginită cu cele mai frumoase case din Eastchester. lar 
cea mai frumoasă dintre cele mai frumoase avea numele 
BURPEE scris pe cutia de scrisori. Curând, Rusty se afla în 
bucătăria soţilor Burpee, bând cafea (fierbinte; generatorul 
familiei Burpee încă mai funcţiona), împreună cu Romeo şi 
soţia lui, Michela. Amândoi erau palizi şi posomorâţi. 
Rommie era îmbrăcat, iar Michela încă în capot. 

— Crez” că tipu-ăla, Barbie, chiar a omorât-o pe Bren? 
întrebă Rommie. Că dac-aşa e, prietene, cu mâna mea o să-l 
omor şi io pe el. 

Michela îi puse o mână pe braţ. 

— Nu eşti tu aşa de prost, scumpule. 

— N-aş crede, răspunse Rusty. Cred că i s-a făcut o 
înscenare. Dar dacă le spui oamenilor c-am zis asta, s-ar 
putea s-avem mari probleme, cu toţii. 

— Rommie a ţinut dintotdeauna la femeia aia. 

Michela zâmbea, dar tonul îi era îngheţat. 

— Mai mult decât la mine, cred uneori. 

Rommie nici nu negă, nici nu confirmă - ba chiar părea 
să n-o fi auzit deloc. Se aplecă spre Rusty, cu o expresie 
pătrunzătoare în ochii săi căprui. 

— Ce vrei să zici, doc? Cum adică, înscenare? 


— Nu vreau să intrăm acum în amănunte. Pentru altceva 
am venit. Şi mă tem că e tot secret. 

— Atunci, nu vreau s-aud, replică Michela şi ieşi din 
bucătărie, luându-şi cu ea şi cafeaua. 

— La noapte, n-o să fie rost de-amor cu femeia asta, 
remarcă Rommie. 

— Îmi pare rău. 

Rommie ridică din umeri. 

— Mai am una, 'n-oraş. Misha ştie, da' nu zice. Deci, ia zi, 
care-i treab-ailantă, doc? 

— Nişte copii cred că s-ar putea să fi găsit ceea ce 
generează Domul. Sunt mici, dar inteligenţi, am încredere 
în ei. Au luat un contor Geiger şi au descoperit un nivel înalt 
de radiaţii pe Black Ridge Road. Nu chiar în zona de 
pericol, nu s-au dus atât de aproape. 

— Aproape de ce? Ce-au văzut? 

— O lumină violetă intermitentă. Ştii unde-i livada veche? 

— La naiba, sigur că ştiu. Acolo, la McCoy. Duceam 
gagicile cu maşina. Tot oraşu' se vede de-acolo. Aveam un 
Willys vechi... 

O clipă, pe faţă i se citi nostalgia. 

— În fine, lasă. Deci era doar o lumină mov? 

— Au mai găsit şi multe animale moarte - nişte căprioare, 
un urs... După cum arătau, se sinuciseseră. 

Rommie îl privi cu gravitate. 

— Vin şi eu cu tine. 

— Perfect... până la un punct. Unul dintre noi trebuie să 
meargă până la capăt, şi eu voi fi acela. Dar am nevoie de 
un costum contra radiaţiilor. 

— Ce ţi-ai pus în cap, doc? 

Rusty îi spuse. Când termină, Rommie scoase un pachet 
de Winston şi i-l întinse peste masă. 

— Cancerigenele mele favorite, comentă Rusty şi luă una. 
Aşadar, ce părere ai? 

— Păi, pot să te-ajut, răspunse Rommie, aprinzându-şi şi 
el o ţigară. Am de toate-n magazinu' meu, cum bine ştie 


toată lumea din oraş. 

Apoi, îndreptându-şi ţigara spre Rusty, adăugă: 

— Da' să nu-ţi apară pozele-n ziaru' ăla, c-o s-arăâţi al 
naibii de caraghios. 

— Nu-mi fac nicio grijă, replică Rusty. Redacţia a ars azi- 
noapte. 

— Am auzit. Tot tipu-ăla, Barbara. Pretenii lui. 

— Chiar crezi asta? 

— Păi, io-s un suflet credincios. Când Bush a zis că erau 
bombe atomice şi alte alea-n Irak, l-am crezut. Zic io la 
oameni: „Asta-i ăla care ştie.” Şi mai cred şi că Oswal ăla a 
acţionat singur, io. 

Din cealaltă cameră, Michela strigă: 

— Mai termină cu balivernele! 

Rommie îl privi pe Rusty cu un zâmbet care spunea: 
„Uite, vezi ce trebuie să-nghit eu?” 

— Da, draga mea, răspunse, fără urmă de accent Lucky 
Pierre; apoi se întoarse iar spre Rusty. Lasă-ţi maşina aici. O 
să mergem cu furgonul meu. E mai mult loc. Mă laşi la 
magazin şi te duci după puştii âia. Eu o să-ţi pregătesc 
costumul de protecţie. Cât despre mănuşi, însă... nu ştiu. 

— Avem mănuşi căptuşite cu plumb, în magazia secţiei de 
radiologie, la spital. Ajung până la coate. Pot să iau şi un 
şorţ... 

— Bună idee, nu vreau să-ţi scadă nivelu' la spermă... 

— Şi s-ar mai putea să fie şi o pereche, două, de ochelari 
plumbuiţi cum foloseau tehnicienii şi radiologii în anii '70. 
Deşi e posibil să-i fi aruncat. Sper ca nivelul de radiaţii să 
nu urce cu mult peste cel descoperit de copii, care era încă 
în zona verde. 

— Da' ai zis că n-au ajuns atât de aproape. 

Rusty oftă. 

— Dacă acul de pe contorul ăla Geiger bate-n opt sute 
sau o mie de unităţi pe secundă, continuarea fertilităţii va fi 
ultima dintre grijile mele. 


Înainte de a pleca, Michela - acum îmbrăcată cu o fustă 
scurtă şi un pulovăr spectaculos de elegant - reveni în 
bucătărie şi-şi certă soţul că era aşa de prost. Aveau să dea 
amândoi de necaz din cauza lui. O mai făcuse şi-acuma o 
făcea din nou. Doar că putea ieşi o belea mai mare decât îi 
trecea lui prin minte. 

Rommie o cuprinse în braţe şi-i vorbi rapid pe 
franţuzeşte. Ea îi răspunse în aceeaşi limbă, scuipând 
cuvintele. Rommie răspunse. Michela îi lovi de două ori cu 
pumnul în umăr, plânse şi-l sărută. Afară din casă, Rommie 
se întoarse spre Rusty, cu un aer de scuză, ridicând din 
umeri. 

— Ce să facă...? Are un suflet de poet şi dispoziţia 
emoţională a unui câine maidanez. 


4 


Când Rusty şi Romeo Burpee ajunseră la magazinul 
universal, 'Toby Manning era deja acolo, aşteptând să 
deschidă şi să servească publicul, dacă aşa binevoia 
Rommie. Petra Searles, care lucra la farmacia de vizavi, 
stătea aşezată lângă el. De braţele celor două şezlonguri 
erau prinse nişte etichete cu anunţul: CHILIPIR - A 
TRECUT VARA! 

— Sigur nu vrei să-mi spui despre costumul ăla anti- 
radiaţii pe care-ai să-l faci înainte de... ora zece? întrebă 
Rusty, uitându-se la ceas. 

— Mai bine nu, răspunse Rommie. Ai zice că-s nebun. 
Haide, doc! Du-te să iei mănuşile alea, ochelarii şi şorţu'. 
Vorbeşte cu puştii. Lasă-mi şi mie niţel timp. 

— Şefu', deschidem? întrebă Toby, când Rommie ieşi. 

— Nu-ş... Dup-amiază, poate. Acuma, dimineaţ, o să fiu 
cam ocupat, io. 

Rusty plecă. Ajunsese pe Town Common Hill, când îşi 
dădu seama că atât Toby, cât şi Petra purtau brasarde 
albastre. 


5 


Găsi mănuşi, şorţuri şi o pereche de ochelari dublaţi cu 
plumb în fundul depozitului de materiale al secţiei de 
radiologie, cam cu două secunde înainte de a fi gata să 
renunţe. Bareta ochelarilor era ruptă, dar nu se îndoia că 
Rommie putea s-o cârpească. În plus, nu era nevoie să-i 
explice nimănui ce făcea. Tot spitalul părea să fie adormit. 

leşi din nou, adulmecând aerul - se simţea un miros sec, 
cu un iz neplăcut de fum - şi privi spre apus, la pata neagră 
suspendată pe cer în locul unde loviseră rachetele. Arăta ca 
o tumoră a pielii. Ştia că se concentra asupra lui Barbie şi a 
lui Big Jim, şi a crimelor, fiindcă acestea constituiau 
elementul uman, erau lucruri pe care le înţelegea oarecum. 
Ar fi fost însă o greşeală să ignore Domul - o greşeală cu 
potenţial catastrofic. Trebuia să scape de el, şi repede, altfel 
pacienţii lui cu astm şi boli pulmonare obstructive cronice 
puteau începe să aibă probleme. Şi nu erau decât canarii 
din mina de cărbune. 

Cerul acela pătat ca de nicotină... 

— Nu-i a bună, mormăi el, aruncând în furgon obiectele 
luate. Nu e bine deloc... 


6 


Când Rusty ajunse la familia McClatchey, toţi cei trei copii 
erau acolo, surprinzător de cuminţi pentru nişte tineri care 
până la sfârşitul acelei miercuri de octombrie ar fi putut fi 
aclamaţi ca eroi naţionali, dacă norocul urma să fie de 
partea lor. 

— Sunteţi gata? întrebă Rusty, mai inimos decât se 
simţea, înainte de a merge acolo, trebuie să trecem pe la 
Burpee's, dar asta n-ar trebui să dureze prea m... 

— Mai întâi, au ceva să-ţi spună, îl întrerupse Claire. Cât 
aş vrea să nu fie cazul... Dar situaţia se agravează tot mai 


rău. Vrei un pahar cu suc de portocale? Încercăm să-l bem 
pe tot până nu se acreşte. 

Rusty ridică arătătorul şi degetul mare apropiate, semn 
că dorea doar puţin. Nu-i prea plăcea sucul de portocale, 
dar voia ca femeia să iasă din cameră şi simţea că şi ea 
prefera să se ducă. Era palidă şi părea speriată. Nu credea 
că avea legătură cu ceea ce găsiseră copiii pe Black Ridge; 
de altceva era vorba. 

„Exact asta-mi mai lipsea”, îşi spuse el. 

— Daţi pe gură, le ceru Claire după ce ieşi. 

Benny şi Norrie se întoarseră spre Joe. Acesta oftă, îşi 
dădu părul la o parte de pe frunte, apoi mai suspină o dată. 
Adolescentul serios de-acum nu mai semăna decât foarte 
puţin cu puştanul care făcuse agitaţie cu pancarte pe 
câmpul lui Alden Dinsmore, în urmă cu trei zile. Chipul îi 
era la fel de palid ca al mamei sale, şi pe frunte îi apăruseră 
câteva coşuri - poate primele din viaţa lui. Rusty mai văzuse 
asemenea erupții. Era acnee de stres. 

— Ce este, Joe? 

— Oamenii spun că-s deştept, răspunse băiatul, iar Rusty 
se alarmă când văzu că era cât pe ce să-l podidească 
lacrimile. Poate că sunt, da' uneori aş prefera să nu fiu. 

— Nu-ţi face griji, îl temperă Benny, eşti şi prost - la 
multe faze tot aşa de importante. 

— Taci, Benny, îl potoli încet Norrie. 

Joe nu-i luă în seamă. 

— Puteam să-l bat la şah pe tata încă de la şase ani, şi pe 
mama de la opt. La şcoală luam numai zece. Câştigam 
mereu la Târgul de Ştiinţe. De doi ani îmi scriu singur 
programele de computer. Nu mă laud. Ştiu că-s un tocilar 
precoce. 

Zâmbind, Norrie îşi puse mâna peste a lui. Joe i-o luă. 

— Da' eu doar fac legături, înţelegeţi? Asta-i tot. Dacă 
ăsta-i A, atunci ăla de-alături e B. Dacă nu-i A, atunci B e 
plecat la masă. Cu tot alfabetul după el, probabil. 

— Ce anume vrei să spui, Joe? 


— Nu cred că bucătarul a făcut crimele alea. Adică, toți 
trei nu credem. 

Păru uşurat când Norrie şi Benny aprobară. Dar asta era 
o nimica toată pe lângă expresia de bucurie (amestecată cu 
neîncredere) care i se ivi pe faţă când Rusty răspunse: 

— Nici eu nu cred. 

— V-am zis eu că-i tare, spuse Benny. Şi pune şi nişte 
copci marfă! 

Claire reveni cu un păhărel de suc. Rusty sorbi. Era cald, 
dar se putea bea. Fără generator, până a doua zi avea să se 
strice. 

— De ce credeţi că nu le-a comis el? întrebă Norrie. 

— Voi primii. 

Pe moment, generatorul de pe Black Ridge îi ieşise lui 
Rusty din minte. 

— Ieri-dimineaţă am văzut-o pe doamna Perkins, începu 
Joe. Eram pe Common, tocmai începeam prospecţiile cu 
contorul Geiger. Mergea în sus, pe Town Common Hill. 

Rusty îşi puse paharul pe masa de lângă scaun şi se 
aplecă înainte, cu mâinile strânse între genunchi. 

— La ce oră era asta? 

— Ceasul meu s-a oprit la Dom, duminică, aşa că nu ştiu 
exact, dar când am văzut-o, începuse deja bătaia de la 
supermarket. Deci trebuie să fi fost vreo nouă şi-un sfert. 
Mai târziu în niciun caz. 

— Şi nici mai devreme. Fiindcă bătaia era în curs de 
desfăşurare. Aţi auzit-o. 

— Mda, confirmă Norrie. Se auzea foarte tare. 

— Şi sunteţi siguri că era Brenda Perkins? Nu s-ar putea 
să fi fost vreo altă femeie? 

Inima lui Rusty bătea cu putere. Dacă Brenda fusese vie 
în timpul incidentelor de la supermarket, atunci Barbie era 
într-adevăr exonerat. 

— O cunoaştem cu toţii, răspunse Norrie. Mie mi-a fost 
instructoare la Micile Cercetaşe, înainte să mă las. 


Faptul că, de fapt, fusese eliminată pentru că fuma nu 
părea relevant, aşa că-l omise. 

— Şi ştiu de la mama ce zice lumea despre crime, 
continuă Joe. Mi-a spus tot ce-a auzit. Ştiţi, despre 
ecusoanele din armată. 

— Mama n-a vrut să le spună tot ce auzise, interveni 
Claire, dar fiul meu poate fi foarte insistent şi părea un 
lucru important. 

— Este, spuse Rusty. Unde se ducea doamna Perkins? 

De data asta, răspunse Benny: 

— Mai întâi la doamna Grinnell, da' nu cred că i-a spus 
ceva cool, fiindcă doamna Grinnell i-a trântit uşa-n faţă. 

Rusty se încruntă. 

— Aşa e, confirmă Norrie. Cred că doamna Perkins îi 
adusese poşta sau aşa ceva. I-a dat doamnei Grinnell un 
plic. Doamna Grinnell l-a luat, apoi a trântit uşa, cum a spus 
şi Benny. 

— Hmm... făcu Rusty. 

Din vinerea trecută, în Chester's Mill nu mai sosise nimic 
prin poştă. Important, însă, era că Brenda fusese vie, 
mergând prin oraş cu treburi, la o oră când Barbie avea un 
alibi perfect. 

— Şi pe urmă unde s-a dus? 

— A traversat Main Street şi a luat-o pe Mill, spuse Joe. 

— Adică, pe strada asta. 

— Exact. 

Rusty întoarse capul spre Claire: 

— A venit... 

— Aici nu, i-o luă ea înainte. Decât dacă nu cumva o fi 
bătut la uşă când eram eu în pivniţă, să văd ce conserve îmi 
mai rămăseseră. Am stat acolo, jos, o jumătate de oră. Poate 
patruzeci de minute, cel mult. Voiam... voiam să nu mai aud 
hărmălaia de la supermarket. 

Benny repetă ceea ce mai spusese şi cu o zi înainte: 

— Pe Mill Street sunt multe case. Patru cvartale. 


— Pentru mine, nu asta e important, preciză Joe. L-am 
sunat pe Anson Wheeler. Şi el a fost skateboarder şi uneori 
se mai duce şi acum la The Pit, în Oxford. L-am întrebat 
dacă domnul Barbara a fost la serviciu ieri-dimineaţă şi mi-a 
spus că da. A zis că domnul Barbara era la Food City când a 
început revolta. De-atunci, a stat mereu cu Anson şi cu 
donşoara 'Twitchell. Aşa că domnul Barbara are alibi în 
legătură cu donşoara Perkins. Şi mai ştiţi ce-am zis, că dacă 
nu e A, nu e nici B? Şi nici tot alfabetul? 

Rusty îşi zise că metafora era un pic cam prea 
matematică pentru problemele omeneşti, dar înţelesese ce 
voia să spună Joe. Mai existau şi alte victime, pentru care 
Barbie putea să nu aibă alibi, dar faptul că toate cadavrele 
fuseseră adunate în acelaşi loc sugera concludent că 
ucigaşul era unul singur. lar dacă Big Jim o ucisese pe cel 
puţin una dintre victime - cum sugerau urmele de cusături 
de pe faţa lui Coggins - însemna că era foarte posibil să le fi 
omorât el pe toate. 

Sau, eventual, Junior. Junior, care acum purta pistol şi 
insignă de poliţist. 

— Trebuie să mergem la poliţie, nu? întrebă Norrie. 

— Pe mine mă sperie povestea asta, interveni Claire. Mă 
sperie foarte, foarte tare. Dacă Rennie a omorât-o pe 
Brenda Perkins? Şi el locuieşte tot pe strada asta. 

— La fel am zis şi eu, ieri, preciză Norrie. 

— Şi nu vi se pare normal, dacă s-a dus să viziteze un ales 
al oraşului şi i s-a trântit uşa-n faţă, să fi încercat apoi la 
următorul din cartier? 

— Mă îndoiesc că e vreo legătură, mamă, răspunse Joe pe 
un ton destul de indulgent. 

— Poate că n-o fi, dar tot ar fi putut merge să-l caute pe 
Jim Rennie. lar Peter Randolph... Când Big Jim îi zice să 
sară, Peter întreabă cât de sus. 

— Bună asta, doamnă McClatchey! exclamă Benny. 
Sunteţi tare, o, mamă a... 


— Îţi mulţumesc, Benny, dar în oraşul ăsta, cel mai tare e 
Jim Rennie. 

— Şi ce facem? întrebă Joe, privindu-l pe Rusty cu ochi 
tulburaţi. 

Rusty se gândi din nou la pata de pe cer. De pe cerul 
acela îngălbenit. Se gândi la mirosul de fum din aer. 
Învrednici cu un gând şi hotărârea lui Jackie Wettington de 
a-l scoate pe Barbie din închisoare. Oricât ar fi fost de 
periculos, probabil că aşa Dale Barbara avea şanse mai 
mari decât îi oferea mărturia a trei copii, mai ales când 
şeful poliţiei care o consemna era în stare să se şteargă cu 
ea la fund fără instrucţiuni scrise. 

— În momentul de faţă, nimic. Dale Barbara e în 
siguranţă acolo unde se află, spuse el, sperând să fie 
adevărat. Am de rezolvat problema cealaltă. Dacă aţi găsit 
într-adevăr generatorul Domului, şi-l putem închide... 

— Atunci, restul problemelor au să se rezolve de la sine, 
completă Norrie Calvert, cu o expresie profund uşurată. 

— Chiar s-ar putea, încuviinţă Rusty. 


74 


După ce Petra Searles s-a întors la farmacie (ca să facă 
inventarul, spunea ea), Toby Manning îl întrebă pe Rommie 
dacă-l putea ajuta cu ceva. Rommie clătină din cap. 

— Du-te acasă. Vezi ce poţi face pentru tatăl şi mama ta. 

— Doar tata-i acolo, răspunse Toby. Mama s-a dus la 
supermarketul din Castle Rock, sâmbătă dimineaţa. Zice că 
la Food City preţurile sunt prea mari. Tu ce-ai să faci? 

— Mai nimic, replică vag Rommie. la zi şi mie ceva, Tobes 
- de ce purtaţi cârpele astea albastre pe braţ, tu şi Petra? 

Toby îşi privi brasarda ca şi cum abia acum şi-ar fi amintit 
c-o avea. 

— Doar din solidaritate. După ce s-a-ntâmplat azi-noapte 
la spital... după tot ce s-a-ntâmplat pe-aici... 

Rommie dădu din cap. 


— Nu te-au făcut ajutor de şerif, sau ceva...? 

— Pe naiba. E mai degrabă... ţii minte, după nouă-unşpe, 
când ziceai că tot omul avea o pălărie şi-o cămaşă de la 
poliţia sau pompierii din New York? La fel e şi acum. 

Rămase un moment pe gânduri. 

— Cred că dacă au nevoie de ajutor, mă bag bucuros, da' 
se pare că se descurcă ei bine şi aşa. Tu sigur n-ai nevoie de 
ajutor? 

— Înî. Şi-acum, roiu'. Dacă mă hotărăsc să deschid dup- 
amiază, te sun. 

— OK, răspunse Toby - apoi, cu o lucire în ochi: poate 
facem o Vânzare de Dom. Ştii vorba aia - când îţi pică din 
cer lămâi, pui de-o limonadă. 

— Poate, poate... încuviinţă Rommie, deşi se îndoia că ar 
fi putut avea loc o asemenea vânzare. În dimineaţa aceea îl 
interesa mai puţin decât oricând să plaseze mărfuri 
expirate la preţuri ce păreau de chilipir. Simţea că în 
ultimele trei zile trecuse prin nişte schimbări mari - nu atât 
de caracter, cât de perspectivă. Unele dintre ele aveau de-a 
face cu lupta contra focului şi camaraderia legată atunci. 
Tot oraşul se unise în acţiune, considera el. leşise la iveală 
latura cea mai bună a oraşului. Şi, în mare parte, mai avea 
legătură şi cu uciderea iubitei lui de odinioară, Brenda 
Perkins... pe care Rommie încă o mai numea, în sinea lui, 
Brenda Morse. Ce bucăţică bună fusese şi dacă descoperea 
cine-i făcuse de petrecanie - presupunând că Rusty avea 
dreptate şi nu era Dale Barbara -, individul avea să 
plătească. Rommie Burpee avea să se ocupe personal de 
asta. 

În fundul sălii imense a magazinului se afla raionul de 
Reparaţii la Domiciliu, plasat comod lângă cel numit 
Descurcă-te Singur. Din acesta, Rommie luă câteva bare 
metalice grele, apoi intră în prima secţiune şi se duse către 
cel mai retras, întunecos şi prăfuit ungher al regatului său 
comercial. Acolo, găsi două duzini de folii de plumb Santa 
Rosa făcute sul, care de obicei se foloseau la izolarea 


acoperişurilor şi a hornurilor. Încărcă două (plus barele 
metalice) într-un cărucior de cumpărături şi-l împinse prin 
magazin până la departamentul de sport. Acolo, începu să 
caute şi să aleagă dintre articole. De câteva ori, izbucni în 
râs. Avea să meargă, dar da, Rusty Everett urma să arate 
tres amusant. 

Când termină, se îndreptă de spate ca să şi-l 
dezmorţească şi  zări pe peretele din faţă al 
departamentului sportiv un afiş cu un cerb prins în 
colimator. Deasupra imaginii era scris: SEZONUL DE 
VÂNĂTOARE SE APROPIE - E TIMPUL SĂ NE ÎNCĂRCĂM 
ARMELE! 

Dat fiind felul în care mergeau lucrurile, Rommie îşi 
spuse că n-ar fi fost tocmai o idee rea. Mai ales dacă Rennie 
sau Randolph hotărau că ar fi fost indicat să confişte toate 
armele, în afară de cele care le aparţineau poliţiştilor. 

Împinse încă un cărucior până lângă vitrinele cu arme, 
căutând pe pipăite printre nenumăratele chei din inelul 
prins la centură. Magazinul Burpee's vindea exclusiv 
produse Winchester şi, cum până la sezonul de cerbi mai 
era doar o săptămână, Rommie considera că ar fi putut să 
justifice câteva goluri în stoc, dacă-l lua cineva la întrebări. 
Alese o puşcă Wildcat .22, o Black Shadow cu repetiţie şi 
două Black Defender, tot cu repetiţie. Pe lângă acestea mai 
adăugă o Extreme Weather Model 70 (cu lunetă) şi o 
Featherweight 70 (fără lunetă). Luă muniţie pentru toate 
armele, apoi duse căruciorul la birou şi mută conţinutul în 
vechiul său seif verde Defender, de sub podea. 

„Asta-i paranoia, ştii bine”, îşi spuse, în timp ce răsucea 
discul cu numere. 

Dar nu se simţea ca paranoia. Şi, în timp ce ieşea iar în 
spatele magazinului, ca să-i aştepte pe Rusty şi pe copii, îşi 
reaminti să-şi lege o banderolă albastră pe braţ. Şi să-i 
spună lui Rusty să facă şi el acelaşi lucru. Camuflajul nu era 
deloc o idee rea. 

Orice vânător de cerbi ştia asta. 


8 


La ora opt, în acea dimineaţă, Jim Rennie se afla din nou 
în cabinetul său de-acasă. Carter Thibodeau - care devenise 
bodyguardul lui pe durata crizei, conform deciziei lui Big 
Jim - era adâncit în lectura unui număr din Car and Driver 
citind o comparaţie între modelele H-car BMW 2010 şi Ford 
Vesper R/I 2011. Amândouă arătau extraordinar, dar 
oricine se îndoia că BMW-urile erau cele mai tari nu putea fi 
decât nebun. Acelaşi lucru era valabil, după părerea lui, şi 
pentru cine nu înţelegea că Domnul Rennie era acum H- 
car-ul BMW al oraşului Chester's Mill. 

Big Jim se simţea foarte bine, parţial fiindcă mai prinsese 
o oră de somn după ce-l vizitase pe Barbara. În zilele 
următoare, urma să aibă nevoie de multe momente de somn 
ca să-şi păstreze puterile. Trebuia să rămână lucid, stăpân 
pe situaţie. Nu-i prea convenea să recunoască, nici măcar în 
sinea lui, că-l îngrijorau riscurile aritmiei. 

Prezenţa lui Thibodeau alături îl liniştea considerabil, mai 
ales de când Junior începuse să se comporte atât de haotic 
(„vorba vine”, îşi zise el). 'Thibodeau arăta ca un simplu 
bătăuş, însă părea să aibă talente de aghiotant. Big Jim încă 
nu era complet sigur, dar se gândea că s-ar fi putut ca 
Thibodeau să fie mai isteţ decât Randolph. 

Se hotări să-l pună la încercare. 

— Câţi oameni stau de pază la supermarket, fiule? Ştii? 

Carter îşi lăsă revista deoparte şi scoase din buzunarul 
de la spate un carneţel cam terfelit. Lui Big Jim îi plăcu 
gestul. 

După ce-l răsfoi puţin, tânărul răspunse: 

— Cinci azi-noapte, trei agenţi vechi şi doi noi. N-au fost 
probleme. Azi vor fi numai trei. Toţi, dintre cei noi. Aubrey 
Towle - ştiţi, frate-său e librarul -, Ilodd Wendlestat şi 
Lauren Conree. 

— Şi apreciezi că sunt de ajuns? 

— Hm? 


— Eşti de acord, Carter? „A aprecia” înseamnă a fi de 
acord. 

— Mda, ar fi de-ajuns. Că acuma e lumină, una-alta... 

Fără pauze ca să se întrebe ce i-ar fi convenit şefului să 
audă. Asta lui Rennie îi plăcea enorm. 

— OK. Acum, ascultă. Vreau ca-n dimineaţa asta să te 
întâlneşti cu Stacey Moggin. Spune-i să-i cheme pe toţi 
agenţii de pe listă. Vreau ca diseară la şapte să fie cu toţii 
prezenţi la Food City. Am să le vorbesc. 

De fapt, avea de gând să le ţină încă un discurs, de astă 
dată fără menajamente. Să le întoarcă arcurile ca unor 
ceasornice de buzunar. 

— OK, răspunse Carter, notându-şi în carneţelul de 
aghiotant. 

— Şi spune-le să încerce şi să mai aducă fiecare câte 
unul. 

Carter îşi trecu creionul ros peste lista din carnet. 

— Avem deja... ia să văd... dooşase. 

— S-ar putea să nu fie destui. Aminteşte-ţi ce s-a 
întâmplat ieri-dimineaţă. Şi azi-noapte la ziarul lui 
Shumway. Trebuie să preîntâmpinăm anarhia, Carter. Ştii 
ce înseamnă cuvântul ăsta? 

— Ăă, da, domnule. 

Carter Thibodeau era destul de sigur că însemna poligon 
de tras cu arcul şi probabil noul său şef voia să spună că 
The Mill risca să devină un teren de tir, sau aşa ceva, dacă 
nu-i ţineau bine sub control. 

— Poate-ar trebui să adunăm armele sau ceva... 

Big Jim rânji. Da, în multe privinţe, era un băiat 
încântător. 

— O avem şi pe asta în vedere, probabil vom începe de 
săptămâna viitoare. 

— Dacă Domul mai stă până atunci. Dumneavoastră aşa 
credeţi? 

— Cred că da. 


Trebuia să rămână. Mai aveau încă atâtea de făcut... Să 
disperseze înapoi în oraş propanul din ascunzătoare. Să 
şteargă toate urmele laboratorului de metamfetamine din 
spatele postului de radio. Şi - un lucru crucial - încă nu 
atinsese măreţia. Deşi se îndrepta într-acolo. 

— Între timp, ia doi agenţi - dintre cei activi -, mergeţi la 
Burpee's şi confiscaţi armele de-acolo. Dacă Romeo Burpee 
vă face probleme, spuneţi că vrem să le ferim de complicii 
lui Dale Barbara. Ai priceput? 

— Da, confirmă Carter, notându-şi din nou. Denton şi 
Wettington? Sunt OK? 

Big Jim se încruntă. Wettington, fata cu ţâţoance mari. N- 
avea încredere în ea. Nu era sigur că-i plăceau poliţistele 
ţâţoase, fetele n-aveau ce căuta în forţele de aplicare a legii, 
dar nu era numai atât. Nu-i convenea felul în care se uita la 
el. 

— Freddy Denton, da. Wettington, nu. Şi nici Henry 
Morrison. Trimite-i pe Denton şi pe George Frederick. 
Spune-le să depoziteze armele în camera blindată de la 
departamentul de poliţie. 

— Am înţeles. 

Telefonul lui Rennie sună, făcându-l să se încrunte şi mai 
tare. Ridică receptorul: 

— Alesul Rennie. 

— Bună ziua, domnule Ales. Aici colonelul James O. Cox. 
Sunt însărcinat cu ceea ce se numeşte Proiectul Dom. M-am 
gândit că e timpul să stăm de vorbă. 

Big Jim se rezemă de spătar, zâmbind. 

— Păi, vă ascult, domnule colonel, Dumnezeu să vă 
binecuvânteze. 

— Sunt informat că l-aţi arestat pe omul numit de 
Preşedintele Statelor Unite ca să ţină sub control situaţia 
din Chester's Mill. 

— Aşa este, domnule. Domnul Barbara e acuzat de crimă. 
Patru omucideri. Nu cred că Preşedintele ar dori ca un 


ucigaş în serie să deţină puterea. Nu i-ar prea sprijini 
poziţia în sondajele de opinie. 

— Ceea ce plasează puterea în mâinile dumneavoastră. 

— A, nu, replică Rennie, cu un zâmbet şi mai larg. Eu nu 
sunt decât un umil Al Doilea Ales. Andy Sanders este 
Primul, iar Peter Randolph - noul nostru şef de poliţie, după 
cum probabil sunteţi la curent - a efectuat arestarea. 

— Altfel spus, dumneavoastră sunteţi cu mâinile curate. 
În această situaţie vă veţi afla, după ce dispare Domul şi vor 
începe investigaţiile. 

Lui Big Jim îi plăcea frustrarea pe care o simţea în glasul 
acelui drac-bumbac de colonel. Papagalul de la Pentagon 
era obişnuit să dea ordine; nesocotirea lor era o experienţă 
nouă pentru el. 

— Şi de ce-ar fi murdare, colonele Cox? Ecusoanele 
militare ale lui Barbara au fost găsite la una dintre victime. 
Ce probă poate fi mai concludentă? 

— Şi comodă. 

— Ziceţi-i cum vreţi. 

— Dacă intraţi pe canalele de ştiri prin cablu, continuă 
Cox, veţi vedea că se pun întrebări despre arestarea lui 
Barbara, la modul cel mai serios, mai ales în lumina datelor 
sale de serviciu, care sunt exemplare. Se mai pun întrebări 
şi cu privire la trecutul dumneavoastră, care nu e la fel de 
exemplar. 

— Şi credeţi că mă surprinde? Oamenii dumneavoastră 
se pricep să manipuleze ştirile. O faceţi încă de la Războiul 
din Vietnam. 

— CNN transmite materiale despre anchetarea 
dumneavoastră pentru practici oneroase cu luare de mită la 
sfârşitul anilor nouăzeci. NBC anunţă că aţi fost anchetat 
pentru împrumuturi cu camătă în 2008. Cred că aţi fost 
acuzat de stabilirea unor dobânzi ilegale - cam pe la 
patruzeci la sută, aşa e? Şi pentru vânzarea unor maşini şi 
camioane care deja fuseseră plătite de două ori, uneori 


chiar de trei? Probabil că alegătorii dumneavoastră văd 
toate astea la ştiri. 

Toate acuzaţiile fuseseră anulate. Plătise bani buni 
pentru asta. 

— Oamenii din oraşul meu ştiu că acele canale de ştiri 
sunt în stare să transmită orice aiureli, dacă le ajută să 
vândă câteva tuburi cu alifie antihemoroidală şi flacoane de 
somnifere în plus. 

— Mai sunt şi altele. Conform Procuraturii Generale a 
Statului Maine, fostul şef al Poliţiei - cel care a murit 
sâmbăta trecută - vă ancheta pentru fraude fiscale, însuşire 
ilegală de fonduri şi proprietăţi municipale şi implicare în 
activităţi clandestine cu droguri. N-am comunicat presei 
nimic din toate astea şi nici nu avem intenţia s-o facem... 
dacă acceptaţi un compromis. Retrageţi-vă din funcţia de 
Ales al Oraşului. De asemenea, trebuie să se retragă şi 
domnul Sanders. Numiţi-o pe Andrea Grinnell, A Treia 
Aleasă, la conducere, şi pe Jacqueline Wettington ca 
reprezentantă prezidenţială în Chester's Mill. 

Surpriza îl făcu pe Big Jim să-şi piardă ultimele urme de 
calm. 

— Omule, eşti nebun? Andi Grinnell e o toxicomană - 
dependentă de Oxycontin - iar femeia cealaltă, Wettington, 
n-are niciun neuron în drac-bumbacul ei de cap! 

— Te asigur că nu e adevărat, Rennie. 

Nu-i mai spunea „domnule“; Epoca Politeţei părea să fi 
apus. 

— Wettington a fost felicitată oficial pentru că a ajutat la 
demascarea unei operaţiuni cu droguri ilegale la Spitalul de 
Sprijin Combativ Şaizeci şi Şapte, în Wurzburg, Germania, 
şi a fost recomandată personal de un om numit Jack 
Reacher, cel mai dur agent care a lucrat vreodată-n mă-sa 
în poliţia militară, după umila mea părere. 

— N-ai nici urmă de umilinţă, domnule, iar limbajul 
dumitale indecent nu mă încântă deloc. Eu sunt un bun 
creştin. 


— Un creştin care vinde droguri, conform informaţiilor 
mele. 

— Vorbe goale - n-au cum să mă atingă. 

„Mai ales sub Dom”, adăugă Big Jim în sinea sa, zâmbind. 

— Ai dovezi? 

— Haide, Rennie, ca între noi, durii: are vreo importanţă? 
Domul e un eveniment de presă mai tare decât nouă- 
unsprezece septembrie... Şi stârneşte sentimente de 
simpatie. Dacă nu ne putem înţelege, am să te-mproşc cu 
noroi aşa de tare, încât în veci n-ai să te mai ştergi. După ce 
Domul va ceda, am să te-aduc în faţa unei subcomisii a 
Senatului, în faţa juraţilor şi-n puşcărie, îţi dau cuvântul 
meu. Dacă baţi în retragere, însă, scapi de toate. Îmi dau 
cuvântul şi-n legătură cu asta. 

— După ce Domul va ceda... repetă Big Jim, meditativ. Şi 
când o să fie asta? 

— Poate chiar mai devreme decât crezi. Plănuiesc să fiu 
cel dintâi care-o să intre, iar primul meu punct pe agendă 
va fi să-ţi pun cătuşele şi să te escortez la avionul care te va 
duce la Fort Leavenworth, Kansas, unde vei fi reţinut ca 
inculpat în procesul aflat pe rol. 

Un moment, Big Jim fu amuţit de îndrăzneala 
amenințării. Apoi, râse. 

— Dacă într-adevăr doreşti binele oraşului, Rennie, dă-te 
bătut. Uită-te ce s-a întâmplat sub mandatul dumitale: şase 
omucideri - două la spital, azi-noapte, din câte-am înţeles - 
o sinucidere şi o revoltă pentru alimente. Nu eşti capabil de 
misiunea asta. 

Mâna lui Big Jim apucă mingea de baseball, strângând-o. 
Carter Thibodeau îl privea încruntat, cu îngrijorare. 

„Dac-ai fi aici, colonele Cox, ţi-aş da să guşti din ce i-am 
dat şi lui Coggins. Martor mi-e Dumnezeu că aş face-o.” 

— Rennie? 

— Aici sunt. 

O scurtă pauză. 

— Iar dumneata eşti acolo. 


Altă pauză. 

— Şi Domul n-o să cedeze. Cred că amândoi ştim asta. 
Aruncă peste el cea mai mare bombă atomică pe care-o ai, 
fă toate oraşele din jur nelocuibile pentru două sute de ani, 
omoară toţi oamenii din Chester's Mill cu radiaţiile, dacă 
pătrund, şi tot n-o să cedeze. 

Acum respira mai repede, dar inima-i bătea în piept 
regulat şi cu putere. 

— Fiindcă Domul e voinţa lui Dumnezeu. 

Asta credea, în adâncul sufletului. Cum credea şi că 
voinţa lui Dumnezeu era ca el să ia sub aripa lui acel oraş şi 
să-l ducă înainte, în săptămânile, lunile şi anii care urmau. 

— Ce? 

— Ce-ai auzit. 

Ştia că miza totul, tot viitorul lui, pe existenţa Domului. 
Ştia că unii oameni ar fi considerat-o o nebunie. Şi mai ştia 
şi că acei oameni era nişte păgâni necredincioşi. Cum era şi 
colonelul James O. Drac-Bumbac Cox. 

— Rennie, fii rezonabil. Te rog! 

Lui Big Jim îi plăcu nespus acest „te rog”; îi readuse 
imediat buna dispoziţie. 

— Hai să recapitulăm, bine, colonele Cox? Andy Sanders 
e şeful aici, nu eu. Deşi, evident, apreciez telefonul de 
curtoazie din partea unui mahăr barosan atât de sus-pus ca 
dumneata. Şi, deşi sunt sigur că Andy îţi va aprecia oferta 
de a rezolva lucrurile - prin telecomandă, cum s-ar zice -, 
cred că pot vorbi în numele lui, dacă-ţi spun să-ţi iei oferta 
şi să ţi-o bagi unde nu luminează soarele. Noi, aici, suntem 
singuri, şi ne vom descurca singuri. 

— Eşti nebun... murmură Cox, cu uimire. 

— Aşa le zic necredincioşii mereu celor religioşi. E ultima 
lor apărare în faţa credinţei. Suntem obişnuiţi cu aşa ceva, 
deci nu-ţi port pică. 

Asta era o minciună. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Zi! 


— O să ne tăiaţi telefoanele şi computerele? 

— Ţi-ar cam conveni, este? 

— În niciun caz. 

Altă minciună. 

— Telefoanele şi Internetul rămân. La fel şi conferinţa de 
presă de vineri. Când ţi se vor pune câteva întrebări foarte 
dificile, te asigur. 

— N-am să particip la nicio conferinţă de presă în viitorul 
previzibil, colonele. Şi nici Andy. lar doamna Grinnell, 
săraca, va vorbi cam fără şir. Aşa că poţi să-ţi 
contramandezi... 

— A, nu. În niciun caz... 

Se simţea oare un zâmbet în glasul lui Cox? 

— Conferinţa de presă va avea loc vineri, la amiază, ca să 
avem timp destul pentru a vinde alifie antihemoroidală la 
ştirile de seară. 

— Şi cine te-aştepţi să participe din oraşul nostru? 

— 'Toată lumea, Rennie. Absolut toată lumea. Fiindcă vom 
permite rudelor să vină la Dom, pe linia de demarcaţie a 
oraşului Motton - locul accidentului de avion în care a murit 
soţia domnului Sanders, dacă-ţi mai aduci aminte. Va fi 
prezentă şi presa, ca să înregistreze totul. O să fie ca o 
vizită într-o închisoare de stat, cu diferenţa că nimeni nu e 
vinovat de nimic. Decât, poate, dumneata. 

Rennie se înfurie din nou. 

— Nu poți face asta! 

— A, ba cum să nu pot? 

Da, se simțea zâmbetul. 

— Dumneata poţi sta în partea dumitale de Dom, ca să-mi 
dai cu tifla. La fel pot şi eu, în partea mea. Vizitatorii au să 
se alinieze şi toţi cei ce vor fi de acord au să poarte tricouri 
cu inscripţiile: DALE BARBARA E NEVINOVAT şi 
LIBERIATE PENTRU DALE BARBARA şi JAMES RENNIE 
SUB ACUZARE. Vor avea loc reîntâlniri emoţionante, mâini 
încercând să se atingă cu Domul între ele, poate chiar 
tentative de sărut. Va fi un subiect excelent pentru 


televiziune şi o propagandă la fel de excelentă. Şi, mai ales, 
îi va face pe oamenii din oraşul vostru să se întrebe ce-i de 
făcut cu un incompetent ca dumneata la comandă. 

Glasul lui Big Jim cobori la nivelul unui mârâit gros. 

— N-am să permit. 

— Şi cum ai s-o împiedici? Sunt peste o mie de oameni. 
Nu-i poţi împuşca pe toţi. 

Când vorbi din nou, tonul lui Cox era calm şi rezonabil. 

— Haide, domnule Ales, s-o rezolvăm ca între oameni. 
Încă mai poţi scăpa basma curată. Nu e nevoie decât să 
predai puterea. 

Big Jim îl văzu pe Junior mergând pe culoar, spre uşa din 
faţă, ca o stafie, în pantaloni de pijama şi papuci - dar abia 
dacă-l observă. Junior putea să cadă mort în hol, iar Big Jim 
ar fi rămas cocoşat peste birou, strângând mingea aurie de 
baseball într-o mână şi receptorul în cealaltă. Prin minte i 
se zbătea un singur gând: s-o pună la conducere pe Andrea 
Grinnell, cu Agenta Ţâţoance ca adjunct. 

Era un banc. 

Un banc prost. 

— Colonele Cox, poţi să te duci în mă-ta. 

Închise telefonul, se răsuci cu scaunul rotativ şi aruncă 
din răsputeri mingea de baseball. Lovi fotografia cu 
autograf de la Tiger Woods. Geamul se sparse, rama căzu 
pe jos, iar Carter Thibodeau, care era obişnuit să sperie 
oamenii, dar rareori i se întâmplase să fie el speriat, sări în 
picioare. 

— Domnule Rennie? E totu-n regulă? 

Nu arăta deloc în regulă. Pe obraji îi apăruseră pete 
vinete de forme neregulate. Ochii lui mici erau holbaţi, 
ieşind din orbitele înecate în grăsime. Vena de pe frunte îi 
pulsa. 

— Niciodată n-au să-mi ia oraşul ăsta, şopti Big Jim. 

— Sigur că nu, îi dădu dreptate Carter. Fără 
dumneavoastră, ne-am dus. 


Aceste cuvinte îl mai liniştiră întru câtva pe Big Jim. 
Întinse mâna spre telefon, apoi îşi aminti că Randolph se 
dusese acasă să se culce. Şeful cel nou nu prea avusese 
timp de somn, de la începerea crizei, şi-i spusese lui Carter 
că intenţiona să doarmă cel puţin până la amiază. Cu atât 
mai bine. Oricum nu era bun de nimic. 

— Carter, notează. Arată-i mesajul lui Morrison, dacă-i la 
poliţie în dimineaţa asta, şi pe urmă lasă-l pe biroul lui 
Randolph. După aia, te întorci aici. 

Rămase un moment pe gânduri, încruntat. 

— Şi vezi dac-a luat-o şi Junior într-acolo. A ieşit în timp 
ce vorbeam la telefon cu colonelul Fă-Ce-Zic-Eu. Dacă nu-i 
la poliţie, nu-l mai căuta, dar dacă este, ai grijă să fie totul 
OK. 

— Sigur. Care-i mesajul? 

— „Dragă şefule Randolph: Jacqueline Wettington va fi 
exclusă imediat din Departamentul Poliţiei Chester's Mill.” 

— Adică s-o dea afară? 

— Exact! 

Carter începu să noteze, în timp ce Big Jim îl aştepta cu 
răbdare, îşi revenise. Mai mult decât atât. O simţea. 

— Şi mai adaugă: „Dragă domnule agent Morrison. Azi, 
când Wettington vine la serviciu, te rog s-o informezi că e 
eliberată din funcţie şi spune-i să-şi dea în primire dulapul. 
Dacă te întreabă de ce, îi spui că  reorganizăm 
departamentul şi nu mai avem nevoie de serviciile ei.” 

— „Serviciile” se scrie cu doi de i, domnule Rennie? 

— Lasă ortografia. Mesajul contează. 

— OK. Bine! 

— Dacă mai are întrebări, poate să vină la mine. 

— Am înţeles. Asta-i tot? 

— Nu. Cine-o vede primul, să-i ia insigna şi pistolul. Dacă 
face greutăţi şi zice că pistolul e al ei, să-i dea o chitanţă şi 
să-i spună că-l va primi înapoi, sau contravaloarea lui, când 
trece criza. 

Carter notă şi aceste lucruri, apoi ridică privirea. 


— Ce credeţi că s-o fi-ntâmplând cu Junes, domnule 
Rennie? 

— Nu ştiu. Doar nişte migrene, cred. Oricum, n-am timp 
să mă ocup de asta acum. Mă presează probleme mai 
importante. la dă-mi ăla, îi ceru el, arătând spre carnet. 

Carter i-l întinse. Avea scrisul lăbărţat al unui copil de 
clasa a treia, dar notase totul. Rennie semnă. 

Carter duse roadele eforturilor lui de secretar la 
departamentul de poliţie. Henry Morrison le primi cu o 
neîncredere soră cu revolta. Carter se uită în jur după 
Junior, dar băiatul nu era acolo şi nu-l văzuse nimeni. Îi ceru 
lui Henry să fie atent dacă apărea. 

Apoi, pradă unui impuls, cobori la subsol să-l viziteze pe 
Barbie, care zăcea pe pat cu mâinile sub cap. 

— A sunat şefu' tău, îi zise el. Tipu' ăla, Cox. Domnul 
Rennie îi zice colonelul Fă-Ce-Zic-Eu. 

— Nu mă mir, replică Barbie. 

— Domnul Rennie l-a băgat în mă-sa de nu s-a văzut. Şi 
mai ştii ceva? Amicu' tău din armată a-nghiţit-o şi a tăcut 
mâlc. Ce zici de-asta? 

— Nici asta nu mă surprinde, răspunse Barbie, fără să-şi 
ia privirea din tavan; era calm - enervant de calm. Carter, 
te-ai gândit unde-au s-ajungă toate astea? Ai încercat să le 
priveşti pe termen lung? 

— Nu e niciun termen lung, Baaarbie. Nu mai este. 

Barbie continua să se uite spre tavan, cu un zâmbet vag 
arcuindu-i colţurile gurii. Ca şi cum ar fi ştiut ceva ce lui 
Carter îi scăpa. Îi venea să descuie uşa celulei şi să-l 
trosnească pe căcănar peste felinare. Apoi îşi aminti ce se 
întâmplase în parcarea de la Dipper's. Să vedem dacă 
Barbara era în stare să bată şi-un pluton de execuţie, cu 
trucurile lui necurate. Să-ncerce, numai. 

— Ne mai vedem noi, Baaarbie. 

— Cu siguranţă, spuse Barbie, tot fără a-l învrednici cu 
vreo privire. Oraşul ăsta-i mic, fiule, echipa suntem toţi. 


10 


Când se auzi soneria de la uşa casei parohiale, Piper 
Libby era încă în tricoul Bruins şi şortul care-i serveau 
drept pijama. 

Deschise uşa, presupunând că vizitatoarea era Helen 
Roux, venită cu o oră mai devreme de zece, când o 
programase ca să discute despre aranjamentele pentru 
funeraliile şi înmormântarea Georgiei. Afară însă era Jackie 
Wettington, în uniformă, dar fără insignă pe sânul stâng şi 
fără pistol la şold. Arăta năucită. 

— Jackie? Ce s-a întâmplat? 

— M-au dat afară. Nemernicul ăla mi-o cocea de la 
petrecerea de Crăciun, la poliţie, când a-ncercat să mă 
pipăie şi i-am dat una peste mână, dar mă îndoiesc că asta a 
fost cauza - sau numai asta... 

— Intră, o pofti Piper. Am găsit o mică plită cu gaze - de 
la pastorul dinaintea mea, cred - într-un dulap din cămară 
şi, mare minune, merge. le-ar tenta o ceaşcă de ceai 
fierbinte? 

— Minunat, răspunse Jackie, cu lacrimile începând să-i 
şiroiască pe obraji. Şi le şterse, aproape cu furie. 

Piper o conduse în bucătărie şi aprinse micul aragaz 
Brinkman cu un singur ochi, pentru camping, de pe bufet. 

— Şi acum, povesteşte-mi! 

Jackie îi spuse totul, neuitând să includă şi părerile de 
rău ale lui Henry Morrison, care fuseseră stângace, dar 
sincere. 

— Partea asta mi-a zis-o în șoaptă, spuse ea, luând ceaşca 
oferită de Piper. Acuma acolo-i ca la Gestapo, naibii. Scuză- 
mi limbajul. 

Piper făcu un gest nepăsător. 

— Henry zice că, dacă protestez, la întrunirea municipală 
de mâine, nu voi face decât să înrăutăţesc situaţia - Rennie 
va scoate mai multe acuzaţii de incompetenţă falsificate. 
Probabil are dreptate. Dar cel mai incompetent din 


departament, în dimineaţa asta, e cel care dă ordinele. Cât 
despre Rennie... el umple poliţia cu agenţi care au să-i fie 
loiali în cazul unui protest organizat la adresa felului în care 
procedează. 

— Normal, remarcă Piper. 

— Cei mai mulţi dintre noii angajaţi sunt prea tineri ca 
să-şi cumpere legal o bere, dar poartă arme. M-am gândit 
să-i spun lui Henry că el va fi următorul care o să zboare - 
comenta felul cum conduce Randolph departamentul şi, 
bineînţeles, lingăii au să dea raportul -, dar i-am citit pe 
faţă că o ştie deja. 

— Vrei să mă duc să vorbesc cu Rennie? 

— N-ar folosi la nimic. De fapt, nici nu-mi pare rău c-am 
ieşit din combinaţie, dar nu suport să fiu concediată. Marea 
problemă e c-am să arăt foarte potrivită pentru ceea ce-o să 
se întâmple mâine-seară. Poate va trebui să dispar 
împreună cu Barbie - presupunând că putem găsi un loc în 
care să dispărem. 

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— Ştiu, dar am să-ţi spun. Şi de-aici încolo încep riscurile. 
Dacă nu ţii pentru tine ce-o să auzi, voi ajunge şi eu în 
Cuibar. Poate chiar am să stau lângă Barbara, când Rennie 
şi-o alinia plutonul de execuţie. 

Piper o privi cu gravitate. 

— Mai avem patruzeci şi cinci de minute până s-apară 
mama Georgiei Roux. Îţi ajunge timpul ca să-mi spui tot ce 
ai de spus? 

— Cât cuprinde. 

Jackie începu cu examinarea cadavrelor de la salonul de 
pompe funebre. Descrise urmele de cusături de pe faţa lui 
Coggins şi mingea aurie de baseball pe care o văzuse Rusty. 
Apoi, trase adânc aer în piept şi vorbi despre planul ei de a-l 
scoate pe Barbie din arest în timpul şedinţei orăşeneşti 
speciale din seara următoare. 

— Deşi n-am idee unde-o să-l ducem, dacă reuşim să-l 
scoatem. 


Sorbi din ceai. 

— Deci ce zici? 

— Că mai vreau o ceaşcă. lu? 

— Mi-a ajuns, mulţumesc. 

De lângă bufet, Piper spuse: 

— Ceea ce plănuieşti e îngrozitor de periculos - mă 
îndoiesc că mai e nevoie să-ţi spun -, dar s-ar putea să nu 
existe altă cale de a salva viaţa unui om nevinovat. N-am 
crezut nicio clipă că Dale Barbara a comise acele crime, iar 
după propria mea confruntare cu forţele noastre locale de 
aplicare a legii, ideea că l-ar executa ca să nu poată prelua 
puterea nu mă mai prea surprinde. 

Şi continuă, urmărind, fără să ştie, acelaşi raţionament 
cu al lui Barbie: 

— Rennie nu priveşte lucrurile pe termen lung şi nici 
poliţiştii n-o fac. Nu-i interesează decât cine-i şeful 
şandramalei. Un asemenea mod de gândire nu poate duce 
decât direct la dezastru. 

Reveni la masă. 

— Ştiam aproape din ziua când am venit aici să preiau 
parohia - a fost ambiția mea încă din copilărie -, ştiam că 
Jim Rennie era un monstru în embrion. Acum, dacă-mi ierţi 
formularea prea melodramatică, monstrul s-a trezit la viaţă. 

— Slavă Domnului, răspunse Jackie. 

— Slavă Domnului că s-a trezit monstrul? zâmbi Piper, 
ridicând din sprâncene. 

— Nu! Slavă Domnului că am clarificat-o pe asta. 

— Mai urmează, nu-i aşa? 

— Da. Doar dacă vrei să te implici. 

— Iubito, sunt implicată deja. Dacă tu ai putea fi închisă 
pentru conspirație, eu aş fi pentru că am ascultat şi n-am 
raportat. De-acum, suntem „terorişti crescuţi la sân”, cum 
le place ălora de la guvern să zică. 

Jackie acceptă ideea într-o tăcere mohorâtă. 

— Nu e vorba numai de eliberarea lui Dale Barbara, aşa- 
i? Vrei să organizezi o mişcare de rezistenţă activă. 


— Cred că da, recunoscu Jackie, cu un mic hohot de râs 
neputincios. După şase ani în Armata Statelor Unite, în veci 
nu m-aş fi aşteptat - mereu am fost genul „pentru ţară, la 
bine şi la rău” -, dar... ţi-a trecut vreun moment prin minte 
că s-ar putea ca Domul să nu dispară? Nici în toamna asta, 
nici la iarnă... Poate nici la anul sau cât mai avem noi de 
trăit? 

— Da, răspunse Piper calmă, deşi îi fugise tot sângele din 
obraji. M-am gândit. Cred că toată lumea din The Mill s-a 
gândit la asta, mai mult sau mai puţin conştient. 

— Atunci, mai gândeşte-te şi la altceva: ţi-ar conveni să-ţi 
trăieşti un an din viaţă, sau cinci, sub dictatura unui idiot 
ucigaş? Presupunând că ai mai avea cinci ani de trăit? 

— În niciun caz. 

— S-ar putea ca singura ocazie de a-l opri să fie acum. N- 
o mai fi el în embrion, dar chestia asta pe care o 
construieşte... maşinăria asta... e încă la vârsta copilăriei. 
Acum e momentul. 

Făcu o pauză. 

— Dacă ordonă poliţiei să înceapă strânsul armelor de la 
cetăţenii obişnuiţi, s-ar putea ca alt prilej să nu se mai 
ivească. 

— Ce vrei să fac? 

— Să organizăm o întâlnire aici, la casa parohială. 
Diseară. Cu oamenii ăştia, dacă vor să vină toţi, adăugă ea, 
scoțând din buzunarul de la spate lista pe care o făcuse 
împreună cu Linda Everett. 

Piper despături hârtia şi o studie. Erau opt nume. Ridică 
privirea. 

— Lissa Jamieson, bibliotecara cu cristalele? Şi Ernie 
Calvert? De ăştia doi eşti sigură? 

— Ce recrut poate fi mai bun decât o bibliotecară, când ai 
de-a face cu un început de dictatură? Cât despre Ernie... 
înţeleg că, după cele întâmplate ieri la supermarket, dacă l- 
ar vedea pe Jim Rennie arzând de viu pe stradă, nici nu s-ar 
pişa pe el ca să-l stingă. 


— O metaforă cam forţată, dar altminteri pitorească. 

— Voiam s-o pun pe Julia Shumway să-i sondeze pe Ernie 
şi Lissa, dar acum am s-o pot face singură. Se pare că voi 
avea mult timp liber. 

Se auzi soneria. 

— Se pare că a venit îndurerata mamă, spuse Piper, 
ridicându-se în picioare. Cred că deja e pe jumătate 
afumată. Îi place cafeaua cu brandy, dar mă-ndoiesc că-i 
amorţeşte prea mult durerea. 

— Nu mi-ai spus ce părere ai în legătură cu întâlnirea, îi 
aminti Jackie. 

Piper Libby zâmbi. 

— Spune-le teroriştilor noştri crescuţi la sân să sosească 
diseară între nouă şi nouă jumate. Să vină pe jos, unul câte 
unul - metoda clasică din Rezistenţa Franceză. Nu e nevoie 
să ne facem publicitate. 

— Îţi mulţumesc. Nici nu ştii cât de mult. 

— N-ai pentru ce. E şi oraşul meu. Îţi pot propune să ieşi 
prin spate? 


11 


În furgonul lui Rommie Burpee era o grămadă de cârpe 
curate. Rusty înnodă două dintre ele, improvizând o 
legătură cu care-şi acoperi partea de jos a feţei, însă chiar 
şi aşa duhoarea ursului mort îi umplea nasul, gâtlejul şi 
plămânii. Primii viermi îşi făcuseră apariţia în ochii 
animalului, botul căscat şi materia cenuşie vizibilă. 

Se ridică în picioare, făcu un pas înapoi şi se clătină 
puţin. Rommie îl apucă de cot. 

— Dacă leşină, să-l prindeţi, spuse neliniştit Joe. S-ar 
putea ca pe adulţi chestia asta să-i afecteze mai tare. 

— E doar din cauza mirosului, se scuză Rusty. Acum mi- 
am revenit. 

Însă chiar şi la distanţă de urs, lumea mirosea urât şi 
greu, a fum, ca şi cum tot oraşul Chester's Mill ar fi devenit 


un spaţiu închis. Pe lângă duhorile de ars şi de 
descompunere, se mai simţea putreziciunea vegetală şi un 
iz de mâl care provenea, fără îndoială, din albia secată a 
râului Prestile. „Numai de-ar bate vântul”, îşi spuse el, dar 
nu sufla decât ocazional câte-o adiere care aducea alte 
mirosuri neplăcute. Departe, la apus, se vedeau nori - 
probabil că-n New Hampshire ploua cu găleata -, dar când 
ajungeau la Dom, norii se despărţeau ca un râu care 
întâlneşte o stâncă uriaşă. Rusty se îndoia tot mai mult că 
sub Dom putea să plouă. Îşi puse în minte să consulte 
câteva website-uri meteorologice... dacă prindea un 
moment liber. Viaţa devenise copleşitor de încărcată şi 
neliniştitor de destructurată. 

— O fi murit de turbare, Fratele-Urs, doc? întrebă 
Rommie. 

— Mă îndoiesc. Cred că e exact ceea ce-au spus copiii: 
sinucidere curată. 

Se urcară din nou în maşină, cu Rommie la volan, pentru 
a porni încet pe Black Ridge Road. Rusty ţinea în poală 
contorul Geiger, care ticăia constant. Văzu acul urcând spre 
valoarea de 200. 

— Opriţi aici, domnu' Burpee! strigă Norrie. Până nu 
ieşiţi din pădure! Dacă leşinaţi, mai bine nu în timp ce 
conduceţi, chiar şi cu cinşpe kilometri pe oră. 

Docil, Rommie trase pe dreapta. 

— Săriţi jos, copii. Vin şi eu cu voi. Doc o să se ducă 
singur. 

Se întoarse spre Rusty. 

— la maşina, da' mergi încet şi opreşte-te în clipa când 
nivelul de radiaţii creşte periculos de mult. Sau dacă începi 
să ai amețeli. Noi venim din spate, pe jos. 

— Să aveţi grijă, domnule Everett, îl preveni Joe. 

Benny adăugă: 

— Dacă leşinaţi şi nimeriţi în şanţ, să nu vă faceţi griji. O 
să vă-mpingem noi înapoi pe drum când vă reveniţi. 


— Mulţumesc, răspunse Rusty. Eşti numai inimă, lată de- 
un kilometru. 

— Hmm? 

— Lasă... 

Se aşeză la volan şi închise portiera. Pe scaunul din 
dreapta, contorul Geiger ticăia. Porni - foarte încet - şi ieşi 
din pădure. În faţă, Black Ridge Road urca spre livadă. La 
început, nu văzu nimic ieşit din comun şi avu un moment de 
dezamăgire adâncă până-n măduva oaselor. Apoi, o 
străfulgerare violetă vie îl izbi în ochi, făcându-l să frâneze 
brusc. Acolo sus era ceva, nici vorbă, ceva strălucitor, 
printre merii lăsaţi de izbelişte. Chiar în spatele lui, îi văzu 
în oglinda retrovizoare pe ceilalţi, oprindu-se. 

— Rusty? îl strigă Rommie. Eşti OK? 

— Îl văd. 

Numără până la cincisprezece, iar lumina violetă străluci 
din nou. Tocmai întindea mâna după contorul Geiger, când 
în dreptul ferestrei se ivi chipul lui Joe. Coşurile nou 
apărute i se reliefau pe piele ca nişte stigmate. 

— Simţiţi ceva? Vă ia cu amețeli? Vi se-nvârteşte capul? 

— Nu, răspunse Rusty. 

— Acolo am leşinat noi. Chiar acolo, arătă Joe în faţă. 

Pe partea stângă a drumului, Rusty văzu urmele unor 
zvârcoliri. 

— Mergeţi până-n locul ăla, spuse el. Toţi patru. Să 
vedem dacă leşinaţi şi acum. 

— Chisuse! exclamă Benny, alăturându-i-se lui Joe. Da' ce- 
s io, cobai? 

— De fapt, cred că Rommie e cobaiul. Te bagi, Rommie? 

— Înî, răspunse el, şi se întoarse spre copii. Dacă eu leşin, 
iar voi nu, să mă trageţi înapoi aici. Se pare că-n locul ăsta 
nu ajunge. 

Toţi patru porniră spre urmele de la marginea drumului, 
în timp ce Rusty îi privea atent, de la volan. Aproape 
ajunseseră în acel loc, când Rommie încetini pasul, apoi 
începu să se clatine. Norrie şi Benny dădură să-l sprijine 


dintr-o parte, iar Joe, din cealaltă. Dar Rommie nu căzu. 
După un moment, se redresă la loc. 

— Nu-ş dac-o fi fost pe bune, sau doar... cum îi zice... 
autosugestie, da' acuma mi-e bine. Doar că o clipă am simţit 
că mi se-nvârtea capul. Voi simţiţi ceva? 

Copiii clătinară din capete. Rusty nu era surprins. Într- 
adevăr, semăna cu varicela: o boală uşoară, suferită mai 
ales de copii, care o contractau doar o dată. 

— Ia-o înainte, doc, spuse Rommie. Nu va trebui să cari 
toate foliile alea de plumb pân-acolo, sus, dacă nu-i nevoie, 
da' ai grijă. 

Rusty porni iar maşina, la fel de încet. Auzea cum 
ticăiturile contorului Geiger se accelerau, dar nu simţea 
nimic neobişnuit. De pe creastă, lumina violetă străfulgera 
la intervale de câte cincisprezece secunde. Ajunse la 
Rommie şi la copii şi trecu mai departe. 

— Nu simt nim... începu el - şi în clipa următoare îl izbi: 
nu era tocmai o ameţeală, ci mai degrabă o senzaţie 
stranie, de o claritate neobişnuită. Atâta cât dură, i se păru 
că mintea lui devenise un telescop şi putea să vadă orice, 
indiferent cât de departe. Şi-ar fi putut vedea şi fratele, 
făcându-şi naveta de dimineaţă, în San Diego, dac-ar fi vrut. 

Undeva, într-un univers adiacent, îl auzi pe Benny 
strigând: 

— Hooo, doctor Rusty dă-n primire! 

Dar nu era nici vorbă de aşa ceva; mai putea să vadă 
foarte bine drumul neasfaltat. Divin de bine. Fiecare piatră 
şi foiţă de mică. Dacă trăsese de volan - şi probabil chiar o 
făcuse -, era ca să-l evite pe omul apărut dintr-odată în faţa 
lui. Era slab şi părea foarte înalt, din cauza unei pălării 
absurde, ca un burlan, colorată în roşu, alb şi albastru, 
înclinată comic. Purta blugi şi un tricou pe care scria: 
„SWEET HOME ALABAMA - CÂNTĂ PIESA FORMAŢIEI 
MOARTE”. 

„Asta nu-i om, e un manechin de Halloween.” 


Da, sigur. Ce altceva putea să fie, cu nişte săpăligi verzi 
de grădină în loc de mâini, un cap din pânză de sac şi 
cusături albe în cruce pe post de ochi? 

— Doc! Doc! 

Rommie îl striga. 

Manechinul de Halloween fu cuprins de flăcări. 

În clipa următoare, dispăru. Acum nu se mai vedeau 
decât drumul, creasta şi lumina violetă, fulgerând la 
intervale de cincisprezece secunde, ca şi cum l-ar fi chemat: 
„Vino, Vino, vino...” 


12 


Rommie deschise portiera de lângă volan. 

— Doc... Rusty... eşti okay? 

— Da... Cum a venit, aşa a trecut. Cred că şi ţie ţi s-a 
întâmplat la fel, Rommie. Ai văzut ceva? 

— Nu. O clipă, mi se păru că simţii miros de foc. Da' crez 
că-i din cauză că şi-n aer miroase-aşa a fum. 

— Eu am văzut un foc de tabără, făcut din dovleci care 
ardeau, spuse Joe. V-am zis, nu? 

— Da. 

Rusty nu dăduse o semnificaţie prea mare acelei viziuni, 
în pofida celor auzite din gura propriei lui fiice. Acum nu 
mai era atât de indiferent. 

— Eu am auzit zbierete, zise şi Benny, da' restu' l-am 
uitat. 

— Şi eu le-am auzit, completă Norrie. Era zi, şi totuşi 
întuneric... Şi se auzeau ţipetele alea. Şi - cred - îmi cădea 
funingine pe faţă. 

— Doc, poate-ar fi mai bine să ne-ntoarcem, propuse 
Rommie. 

— Nici nu mă gândesc. Dacă există cea mai mică şansă 
să-mi scot de-aici copiii - şi nu numai pe-ai mei... 

— Da' şi unii oameni mari ar vrea să plece, remarcă 
Benny. Joe îi dădu un cot. 


Rusty se uită la contorul Geiger. Acul se oprise la +200 

— Staţii aici, spuse el. 

— Doc, dacă radiaţiile devin puternice şi leşinaţi? întrebă 
Joe. Atunci noi ce facem? 

După un moment de gândire, Rusty răspunse: 

— Dacă sunt încă aproape, trageţi-mă de-acolo. Tu însă 
nu, Norrie. Numai băieţii. 

— De ce nu şi eu? 

— Fiindcă poate ai vrea să ai copii cândva. Unii cu doi 
ochi doar şi cu toate membrele la locurile lor. 

— Corect. Chiar vreau. 

— Pentru voi, ceilalţi, expunerea pe termen scurt n-ar 
trebui să fie periculoasă. Dacă mă vedeţi căzând pe panta 
colinei, sau sus în livadă, lăsaţi-mă acolo. 

— Asta-i cam urât, Doc... 

— Nu definitiv, vreau să zic. Mai ai folii de plumb la 
magazin, da? 

— Mda. Trebuia să le-aducem. 

— De acord, dar nu te poţi gândi la toate. În cel mai rău 
caz, luaţi restul de folii, acoperiţi cu ele ferestrele maşinii 
cu care veniţi şi luaţi-mă. La naiba, poate că pân-atunci o să 
mă pun şi eu pe picioare şi pornesc spre oraş. 

— Da... Sau tot o să mai zaci pe jos, până se-adună de-o 
doză mortală. 

— Ascultă, Rommie, cred că ne facem griji degeaba. 
Ameţeala asta, leşinul propriu-zis, dacă eşti copil, ar putea 
să fie la fel ca toate celelalte fenomene legate de Dom. O 
simţi o dată şi pe urmă-ţi trece. 

— Poţi să-ţi pui capu” pentru asta. 

— La un moment dat, trebuie să-ncepem şi cu pariurile. 

— Baftă, îi ură Joe şi întinse pumnul prin fereastra 
maşinii. Rusty i-l lovi uşor, apoi făcu acelaşi lucru cu Norrie 
şi Benny. 

Rommie îl întinse şi el pe-al lui. 

— Ce merge la copii, merge şi cu mine. 


13 


La douăzeci de metri distanţă de locul în care Rusty 
avusese viziunea manechinului cu pălărie ca un burlan, 
ticăiturile contorului Geiger se îndesiră ca un pârâit de 
paraziți. Rusty văzu acul urcând la +400, în zona roşie. 

Opri maşina şi scoase echipamentele pe care ar fi 
preferat să nu le poarte. Apoi, se uită în jos, spre ceilalţi. 

— Un avertisment! le strigă el. Şi mă adresez în special 
dumitale, domnule Benny Drake. Cine râde, merge pe jos 
acasă! 

— N-am să râd, răspunse Benny, dar nu peste mult 
râdeau cu toţii, inclusiv Rusty. Îşi scoase blugii, apoi îşi trase 
peste chiloţi o pereche de pantaloni pentru antrenamentul 
la fotbal. În locurile unde ar fi trebuit să se afle perniţele 
protectoare pentru coapse şi fese îşi îndesă bucăţi de folie 
plumbuită tăiate dinainte. Apoi îşi puse şi jambierele de 
prinzător, peste care înfăşură alte folii. Urmă un guler de 
plumb, ca să-i apere glanda tiroidă, şi un şorţ, pentru 
testicule. Era cel mai mare pe care-l găsiseră şi atârna până 
la jambierele portocalii. Se gândise să-şi aplice încă un şorţ 
şi pe spinare (mai bine să arate ridicol, decât să moară de 
cancer pulmonar), dar renunţase. Deja ajunsese la o sută 
cincizeci de kilograme. lar radiaţiile nu se propagau cotit. 
Dacă stătea cu faţa spre sursă, probabil n-aveau să-l 
afecteze. 

Mda... Probabil. 

Până acum, Rommie şi copiii reuşiseră să se menţină la 
nivelul unor chicoteli discrete, plus câteva mici hohote 
înăbuşite. Autocontrolul şovăi când Rusty introduse două 
folii într-o caschetă de baie şi şi-o puse pe cap, iar când 
adăugă mănuşile până la coate şi ochelarii, cedă complet. 

— E viu! strigă Benny, începând să umble cu mâinile 
întinse ca monstrul lui Frankenstein. Trăieşte, stăpâne! 

Rommie se împletici spre marginea drumului şi se aşeză 
pe un bolovan, hohotind de râs. Joe şi Norrie se prăbuşiră 


în drum, tăvălindu-se pe jos ca două găini care se scaldă în 
praf. 

— Pe jos mergeţi acasă, toată lumea! declară Rusty, dar şi 
el zâmbea în timp ce se urca, nu fără dificultate, înapoi în 
maşină. 

În faţa lui, lumina violetă se aprindea şi se stingea ca o 
baliză de semnalizare. 


14 


Henry Morrison plecă din secţia de poliţie când nu mai 
putu suporta pălăvrăgeala gălăgioasă, de vestiar în pauza 
meciului, a noilor recruți. Mergea prost, totul mergea din 
ce în ce mai prost. Bănuia că o ştiuse încă dinainte de a 
apărea Thibodeau, derbedeul care acum îl păzea pe Alesul 
Rennie, cu un ordin scris ca s-o concedieze pe Jackie 
Wettington - o polițistă bună şi o femeie şi mai bună. 

Henry o considera prima mişcare dintr-un efort 
cuprinzător de înlăturare din poliţie a vechilor agenţi, cei 
pe care Rennie i-ar fi considerat partizani ai lui Duke 
Perkins. Următorul avea să fie el. Probabil că Freddy 
Denton şi Rupert Libby urmau să rămână; Rupe era cam 
tâmpit, iar Denton, tâmpit rău. Linda Everett avea să plece. 
Poate şi Stacey Moggin. Şi astfel, cu excepţia tălâmbei de 
Lauren Conree, tot departamentul de poliţie din Chester's 
Mill urma să redevină un club de băieţi. 

Mergea încet cu maşina pe Main Street, care era 
aproape pustie - ca într-un oraş-fantomă din filmele 
western. Sam Jeg Verdreaux stătea aşezat sub marchiza de 
la Globe, iar sticla dintre genunchii lui nu părea să conţină 
pepsi-cola, dar Henry nu opri. Las' să-şi facă şi omu” pofta... 

Johnny şi Carrie Carver trăgeau obloanele peste vitrinele 
de la Gas and Grocery. Amândoi purtau brasardele albastre 
care începuseră să apară prin tot oraşul. Lui Henry îi 
dădeau fiori. 


Îşi dorea să fi acceptat postul din poliţia oraşului Orono, 
cu un an în urmă când îi fusese oferit. N-ar fi fost un pas 
înainte în carieră şi ştia că studenţii de la colegiu puteau da 
de furcă rău când erau beţi sau drogaţi, dar primea o leafă 
mai mare, iar Frieda spunea că şcolile din Orono erau 
dintre cele mai bune. 

Până la urmă, însă, Duke îl convinsese să rămână în 
Chester's Mill, promiţându-i o mărire de salariu cu cinci mii 
la următoarea şedinţă municipală, şi maărturisindu-i - 
absolut confidenţial - că avea de gând să-l concedieze pe 
Peter Randolph, dacă acesta nu demisiona de bunăvoie. 
„Vei fi avansat ca APC, asta-nsemnând încă zece mii pe an”, 
precizase Duke. „Când eu ies la pensie, ai să poți prelua 
comanda, dacă vrei. Cealaltă variantă, desigur e să duci cu 
maşina înapoi în campus puşti de la UMO cu voma 
uscându-li-se pe nădragi. Gândeşte-te.” 

Păruse o idee bună, sunase atrăgător (mă rog... destul de 
atrăgător) şi pentru Frieda şi, desigur, era mai comod 
pentru copii, care nu suportau ideea mutării. Numai că 
acum Duke era mort, Chester's Mill se afla sub Dom, iar 
departamentul de poliţie se transforma în ceva ce arăta 
urât şi mirosea şi mai rău. 

Coti pe Prestile Street şi-l văzu pe Junior stând în faţa 
panglicii galbene întinse de poliţie în jurul casei McCain. 
Junior purta pantaloni de pijama, papuci şi atât. Se clătina 
vizibil, iar primul gând care-i trecu lui Henry prin cap fu 
acela că Junior şi Sam Jeg aveau multe în comun pe ziua de 
azi. 

Al doilea gând avea legătură cu departamentul de poliţie. 
Poate că n-o să mai facă parte din el multă vreme, dar 
deocamdată încă era poliţist, şi una dintre cele mai ferme 
reguli ale lui Duke Perkins fusese: „Să nu văd niciodată 
numele unui agent de poliţie din Chester's MIII la rubrica 
«Democratului» despre tribunal.” Şi Junior, indiferent dacă 
lui Henry îi convenea sau nu, era acum agent. 


Opri la bordură maşina trei şi porni spre locul în care 
Junior se legăna pe picioare. 

— Auzi, Junes, hai să mergem la secţie, să bei o cafea şi... 

„... să te trezeşti”, ar fi fost continuarea, dar observă că 
pantalonii de pijama ai tânărului erau uzi. Junior făcuse pe 
el. 

Alarmat, dar şi dezgustat - nimeni nu trebuia să vadă, 
Duke s-ar fi răsucit în mormânt -, Henry îl apucă de umăr. 

— Haide, fiule! 'Te dai în spectacol. 

— Erau pretenele mele... îngăimă Junior, fără să se 
întoarcă; acum se clătina mai rapid, iar pe chip, atât cât 
putea să i-l vadă Henry, avea o expresie de visare pătimaşă. 
Le-am făcut-o ca să fie doar ale mele. Fără cioace... 
Franceză... 

Râse, apoi scuipă. Sau încercă. Un ciucure de salivă îi 
rămase atârnat de bărbie, legănându-se ca un pendul. 

— Ajunge! Te duc acasă. 

De astă dată, Junior se întoarse, iar Henry văzu că nu era 
beat. Avea ochiul stâng foarte roşu, cu pupila mult mărită. 
Partea stângă a gurii îi stătea arcuită în jos, lăsând să i se 
vadă câţiva dinţi. Faţa aceea încremenită îl duse un moment 
pe Henry cu gândul la Mr Sardonicus, un film care-l 
speriase în copilărie. 

Nu de cafea avea nevoie Junior, şi nici de somn. Trebuia 
să-l ducă la spital. 

— Vino, băiete, îl chemă el. Hai! 

La început, tânărul păru destul de docil. Henry îl conduse 
până aproape de maşină, înainte ca Junior să se oprească 
din nou. 

— Miroseau la fel şi-mi plăcea... zise el. lute iute iute, 
acu-ncepe să ningă... 

— Da, exact. 

Henry sperase să-l ducă prin faţa maşinii, spre locul din 
dreapta, dar acum aşa ceva părea cam nepractic. Trebuia 
să-l aşeze pe bancheta din spate, deşi în maşinile poliţiei 
banchetele acelea miroseau destul de înţepător. Junior se 


uită peste umăr înapoi spre casa McCain, iar pe chipul 
parţial înlemnit i se ivi o expresie de dor. 

—  Pretenele! strigă el. Se lungeşte! Fără cioace, 
franceză! Numa-n franceză, fraiere! 

Scoase limba şi şi-o trecu repede peste buze. Plescăia la 
fel ca Roadrunner înainte de a o lua la fugă din faţa lui Wile 
E. Coyote, într-un nor de praf. Apoi râse şi porni înapoi spre 
casă. 

— Nu, Junior, îl opri Henry, prinzându-l de elasticul 
pantalonilor de pijama. Trebuie să... 

Cu o iuţeală surprinzătoare, Junior se răsuci în loc. Acum 
nu mai râdea; faţa îi devenise o mască spasmodică a urii 
turbate. Se repezi la Henry, dând cu pumnii. Scoase limba şi 
şi-o muşcă, îndruga vorbe fără şir într-o limbă ciudată care 
părea să nu conţină vocale. 

Henry făcu singurul lucru care-i trecu prin minte: se 
trase într-o parte. Junior trecu pe lângă el şi începu să dea 
cu pumnii în girofarurile maşinii, spărgându-l pe unul şi 
rănindu-se la degete. Din casele învecinate ieşeau oameni 
ca să vadă ce se întâmpla. 

— Gthn bnnt mnt! mormăia Junior. Mnt! Mnt! Gthn! 
Gthn! 

Un picior îi alunecă de pe bordură, în rigolă. Se clătină, 
dar nu căzu. Acum avea bărbia plină şi de salivă, şi de 
sânge; mâinile-i sângerau şi ele, rănite rău. 

— M-a-nfuriat dracu-aşa ghe ceare! zbieră el. I-am dat un 
jenunbhi să tacă şi-a văcut o crijă! Numa” căcat! Am... am... 

Se întrerupse. Păru să stea o clipă pe gânduri. Apoi 
spuse: 

— Ajutor... 

Şi pocni din buze - ca un pistol .22 în aerul încremenit - 
căzând pe burtă între maşina parcată a poliţiei şi trotuar. 

Henry îl duse la spital, cu sirena şi girofarurile aprinse. 
Însă refuză să se gândească la ultimele lucruri spuse de 
Junior, care aproape aveau sens. Nu voia să se bage în aşa 
ceva. 


Avea destule probleme. 
15 


Rusty urca încet cu maşina pe Black Ridge, uitându-se 
frecvent la contorul Geiger, care acum vuia ca un aparat de 
radio AM între posturi. Acul se ridicase de la +400 la 
valoarea de +1K. Rusty paria că, până ajungea el pe 
creastă, avea să ajungă tocmai la +4K. Ştia că asta nu 
putea să fie deloc o chestie bună - „costumul“ lui 
antiradiaţii era o improvizație, în cel mai bun caz -, dar 
continua să meargă înainte, reamintindu-şi că radiaţiile 
erau cumulative: dacă se mişca repede, n-avea să prindă o 
doză letală. „S-ar putea să-mi cam cadă părul, temporar 
dar în niciun caz n-am să m-aleg cu o doză mortală. Ia-o ca 
pe-o misiune de sacrificiu: intri, iţi faci treaba şi fugi. ” 

Deschise radioul, auzi că se transmitea „Măreţi nori ai 
bucuriei” pe WCIK şi-l închise la loc. Transpiraţia i se 
prelingea în ochi şi clipi ca să şi-i limpezească. Chiar şi cu 
aerul condiţionat mergând din plin, în furgon era o căldură 
infernală. Se uită în oglinda retrovizoare şi-şi văzu tovarăşii 
de expediţie adunaţi la un loc. Arătau foarte mici. 

Vuietul contorului Geiger amuţi. Îi aruncă o privire. Acul 
căzuse din nou la zero. 

Era cât pe ce să se oprească, apoi îşi dădu seama că 
atunci Rommie şi copiii ar fi crezut că avea probleme. Şi-n 
plus, probabil că doar se consumase bateria - dar, când se 
uită din nou, văzu că becul de funcţionare continua să fie 
aprins. 

În vârful pantei, drumul se termina formând un ocol prin 
faţa unui hambar lung şi roşu. Lângă el se aflau un camion 
vechi şi un tractor şi mai vechi, acesta din urmă înclinat pe 
o singură roată. Hambarul părea într-o stare destul de 
bună, deşi unele dintre ferestre erau sparte. În spatele lui 
era o casă părăsită, cu acoperişul parţial surpat, probabil 
sub greutatea zăpezii, iarna. 


Capătul hambarului era deschis şi, cu toate că maşina 
avea ferestrele închise şi instalaţia de aer condiţionat în 
funcţiune,  Rusty simţi aroma de cidru a  merelor 
fermentate. Se opri lângă treptele casei. De-a curmezişul 
lor era întins un lanţ cu o inscripţie: 

TRECEREA OPRITĂ - RISCAŢI SĂ FIŢI DAŢI ÎN 
JUDECATĂ. Tăbliţa era veche, ruginită şi se vedea clar că 
nu mai avea niciun rost. Cutii de bere zăceau împrăştiate pe 
toată lungimea verandei unde familia McCoy stătuse cândva 
în serile de vară, sub briza răcoroasă, admirând priveliştile 
întinse: tot oraşul Chester's Mill la dreapta, câmpiile până 
în New Hampshire dacă priveai spre stânga. Cineva 
scrisese cu spray HAI WILDCATS pe un perete cândva roşu, 
acum de un roz spălăcit. Pe uşă, cu spray de altă culoare, 
era scris: DEPOZIT DE ORGII - probabil nostalgia vreunui 
adolescent hămesit după sex. Sau poate era numele unei 
formaţii heavy-metal. 

Luă contorul Geiger şi bătu cu degetul în el. Acul tresări, 
iar aparatul ticăi de câteva ori. Părea să funcţioneze 
perfect, doar că nu prindea radiaţii puternice. 

Cobori din furgon şi - după ce stătu un moment la 
îndoială - îşi scoase aproape tot echipamentul improvizat, 
lăsându-şi doar şorţul, mănuşile şi ochelarii. Apoi parcurse 
hambarul pe toată lungimea, ţinând în faţă tubul senzorului 
şi promiţându-şi că avea să se întoarcă după restul 
„costumului” în secunda în care acul se mişca. 

Dar, când ieşi din hambar prin capătul celălalt, iar lumina 
fulgeră la nici patruzeci de metri distanţă, acul nu 
reacţionă. Părea imposibil - dacă, mai bine zis, radiaţia avea 
legătură cu lumina. Rusty nu se putea gândi decât la o 
singură explicaţie posibilă: generatorul crease o centură de 
radiaţii ca să-i descurajeze pe exploratorii ca el. Ca să se 
apere. Acelaşi lucru putea fi valabil şi pentru starea de 
ameţeală, care în cazul copiilor ajunsese până la leşin. 
Protecţie, ca ţepii unui arici sau parfumul unui sconcs. 


„Nu s-ar putea mai degrabă să funcţioneze defectuos 
contorul? S-ar putea ca exact în clipa asta să încasezi o 
doză letală de raze gamma. Drăcovenia-i doar o relicvă de 
pe vremea Războiului Rece.“ 

Dar, în timp ce se apropia de marginea livezii, Rusty văzu 
o veveriţă zbughind-o prin iarbă ca să se caţăre într-un 
copac. Se opri pe o creangă îngreunată de fructe neculese, 
privind la intrusul biped de jos, cu ochii strălucitori şi coada 
înfoiată. Părea sănătoasă tun, iar prin iarbă şi pe aleile 
năpădite de buruienii dintre copaci nu se vedeau animale 
moarte - nici sinucigaşe şi nici victime probabile ale 
radiaţiilor. 

Ajunsese foarte aproape de sursa luminii, care aici 
strălucea atât de puternic, încât, la fiecare apariţie, Rusty 
îşi închidea ochii aproape de tot. În dreapta, lumea întreagă 
părea să se întindă la picioarele lui. Vedea oraşul, ca o 
machetă perfectă, la şase kilometri distanţă. Reţeaua 
străzilor; turla bisericii Congo; lucirile câtorva maşini în 
mers. Putea să vadă clădirea de cărămidă a Spitalului 
„Catherine Russell” şi, mai departe spre apus, pata neagră 
din locul lovit de rachete. Deasupra, cerul era de un 
albastru spălăcit, aproape de culoarea lui normală, dar la 
orizont dobândea iar acea nuanţă gălbuie otrăvită. Rusty 
era destul de sigur că, în parte, fusese cauzată de poluare - 
aceleaşi mizerii care făcuseră şi stelele să se vadă roz - dar 
bănuia că, în cea mai mare parte, nu era mai sinistră decât 
polenul de toamnă depus pe suprafaţa nevăzută a Domului. 

Porni iar din loc. Cu cât stătea mai mult acolo - mai ales 
pe culme, unde nu se vedea -, cu atât se nelinişteau mai 
tare prietenii lui. Voia să se ducă direct la sursa luminii, însă 
mai întâi ieşi din livadă şi merse până în capul pantei. Din 
acel loc, putea să-i vadă pe ceilalţi, deşi se distingeau doar 
ca nişte puncte. Puse jos contorul Geiger şi-şi mişcă încet 
ambele mâini pe deasupra capului, ca să arate că totul era 
în regulă. Îi făcură şi ei cu mâna. 


— OK, spuse, simţindu-şi palmele năclăite de sudoare, în 
mănuşile groase. Să vedem ce-avem noi aici. 


16 


Era ora gustării la East Street Grammar School. Judy şi 
Janelle Everett stăteau aşezate în capătul curţii de joacă, 
împreună cu prietena lor Deanna Carver, care avea şase ani 
- o vârstă aflată exact între ale celor două fetiţe. Deanna 
purta peste mâneca stângă a tricoului o mică banderolă 
albastră. Îi ceruse insistent lui Carrie să i-o lege înainte de a 
pleca la şcoală, ca să arate şi ea la fel ca părinţii ei. 

— Pentru ce e? întrebă Janelle. 

— Arată că-mi place poliţia, răspunse Deanna, muşcând 
din rulada cu fructe. 

— Vreau şi eu una, spuse Judy, da' galbenă. 

Pronunţa cu mare grijă cuvântul. Când era mică, spusese 
„balbenă” iar Janelle se amuzase pe seama ei. 

— Nu pot fi galbene, spuse Deanna, numai albastre. Ce 
bună e rulada asta. Aş vrea să am un miliard. 

— Te-ai îngrăşa, spuse Janelle. Ai pocni. 

Chicotiră, apoi rămaseră un timp tăcute, privindu-i pe 
copiii mai mari, în timp ce J-urile îşi ronţăiau crochetele de 
casă cu unt de arahide. Câteva fete jucau şotron. Băieţii se 
căţărau pe bare, iar domnişoara Goldstone le dădea pe 
gemenele Pruitt în leagăn. Doamna Vanedestine organizase 
un meci de kickball. 

Totul arăta destul de normal, îşi spuse Janelle, dar nu era 
normal. Nimeni nu striga, nimeni nu se văicărea că-şi julise 
genunchiul, Mindy şi Mandy Pruitt nu se rugau de 
domnişoara Goldstone să le admire pieptănăturile identice. 
Toţi arătau de parcă s-ar fi prefăcut că erau în pauza de 
masă, chiar şi oamenii mari. Şi toată lumea - inclusiv ea - 
arunca mereu priviri furişe spre cer, care ar fi trebuit să fie 
albastru şi nu era tocmai albastru. 


Dar nimic din toate astea nu era lucrul cel mai râu. 
Lucrul cel mai rău - de când le veniseră accesele - era 
certitudinea sufocantă că avea să se întâmple ceva 
îngrozitor. 

— Eu trebuia să fiu Mica Sirenă, de Halloween, da' 
acuma n-o să mai fiu, spuse Deanna. N-o să mai fiu nimic. 
Nu vreau să ies din casă. Mi-e frică de Halloween. 

— Ai visat urât? o întrebă Janelle. 

— Da, răspunse Deanna şi-i întinse restul de ruladă. Vrei? 
Nu mi-e aşa de foame cum credeam. 

— Nu! refuză Janelle. 

Nu voia nici să-şi termine crochetele cu unt de arahide, 
ceea ce nu-i stătea deloc în fire. lar Judy mâncase şi ea doar 
o jumătate de crochetă. Janelle îşi amintea cum o văzuse 
odată pe Audrey încolţind un şoarece în garaj. Îşi amintea 
cum lătrase şi se repezise la şoarece, când încercase să 
fugă din colţul unde-l prinsese. Asta o întristase şi o 
chemase pe mama ei s-o ia pe Audrey de-acolo, ca să nu 
mănânce şoricelul. Mama râsese, dar se conformase. 

Acum, ele erau şoarecii. Jannie uitase aproape toate 
visele pe care le avusese în timpul crizelor, dar atâta lucru 
tot ştia. 

Acum, ele erau cele încolţite. 

— O să stau acasă, continuă Deanna; în ochiul stâng îi 
lucea o lacrimă, limpede, sclipitoare şi perfectă. Stau acasă 
cât o ţine Halloweenul. Nici măcar la şcoală nu vin. N-o să 
vin. Nimeni nu poate să mă oblige. 

Doamna Vanedestine plecă de lângă jocul de kickball şi 
începu să sune din clopoțel, dar în primul moment niciuna 
dintre cele trei fete nu se ridică. 

— Deja e Halloween, spuse Judy. Uite! 

Şi arătă peste drum, unde pe veranda casei Wheeler se 
afla un dovleac. 

— Şi uite. 

De astă dată, arătă două fantome de carton care 
încadrau uşa de la poştă. 


— Şi mai uite. 

Acum arăta spre gazonul din faţa bibliotecii. Acolo, Lissa 
Jamieson pusese un manechin umplut cu cârpe. Fără 
îndoială, voise să arate amuzant, dar ceea ce-i distrează pe 
adulţi sperie adesea copiii, iar Janelle bănuia că manechinul 
din faţa bibliotecii putea veni la ea noaptea, în timp ce 
stătea culcată-n întuneric, aşteptând să adoarmă. 

Capul era făcut din pânză de sac, cu două cruciuliţe de 
aţă albă în chip de ochi. Pălăria semăna cu cea purtată de 
motanul din povestea cu Doctorul Seuss. Avea nişte săpăligi 
de grădină în loc de mâini („mâini de moş rău care vrea să 
te prindă”, îşi zise Janelle) şi o cămaşă pe care scria ceva. 
Nu înţelegea ce însemna, dar putea citi cuvintele: SWEET 
HOME ALABAMA - CÂNTĂ PIESA FORMAŢIEI MOARTE. 

— Vezi? 

Judy nu plângea, dar avea ochii mari şi solemni, plini de o 
cunoaştere mult prea complexă şi întunecată, ca să se poată 
exprima în cuvinte. 

— Deja e Halloween. 

Janelle o luă de mână şi o ridică în picioare. 

— Ba nu €... zise, deşi se temea că era. Ceva râu avea să 
se întâmple, ceva cu un foc înăuntru. Nici urmă de dulciuri. 
Doar sperieturi. Sperieturi urâte. Sperieturi rele. 

— Haideţi înăuntru, le chemă ea pe Judy şi Deanna. O să 
cântăm cântece şi chestii... O să fie frumos. 

De obicei, aşa era, dar în ziua aceea, nu. Chiar înainte de 
marea bubuitură din cer, nu era frumos. Janelle se tot 
gândea la manechinul cu cruci în loc de ochi. Şi la acea 
cămaşă, îngrozitoare într-un fel: CÂNTĂ PIESA FORMAŢIEI 
MOARIE. 


17 


Cu patru ani înainte de apariţia Domului, bunicul Lindei 
Everett murise, lăsându-le tuturor nepoților lui câte o sumă 
de bani nu mare, dar comodă. Cecul Lindei însumase 


17.232,04$ . Cea mai mare parte intrase în fondul de 
colegiu pentru cele două ], dar Linda considerase că avea 
tot dreptul să cheltuiască şi cu Rusty câteva sute. Se 
apropia ziua lui, iar el îşi dorea un convertor Apple TV încă 
de când ieşiseră pe piaţă, cu câţiva ani mai devreme. 

Îi cumpărase şi cadouri mai scumpe, pe parcursul 
căsniciei lor, dar niciodată unul care să-l bucure mai mult. 
Ideea că putea să descarce filme de pe Net şi să le vadă la 
televizor, nu pe ecranul mic al computerului, îl excita la 
culme. Convertorul era mic şi pătrat, de plastic alb, cu 
latura cam de şaptesprezece centimetri şi grosimea de doi. 
Ceea ce găsise Rusty pe Black Ridge semăna atât de mult 
cu convertorul lui Apple 'IV, încât la început crezu că asta şi 
era... doar că modificat, desigur, ca să poată ţine un oraş 
întreg prizonier, pe lângă faptul că transmitea Mica Sirenă 
la televizor, prin Wi-Fi, în HD. 

Obiectul de la marginea livezii McCoy nu era alb, ci gri 
închis, şi în locul simbolului familiar cu mărul avea imprimat 
un semn destul de tulburător: 


Deasupra simbolului se afla o protuberanţă cu capişon, 
mare cam cât prima falangă a degetului mijlociu. În capişon 
avea o lentilă de sticlă sau cristal. De acolo emanau 
străfulgerările violete. 

Rusty se aplecă şi atinse suprafaţa generatorului - dacă 
era un generator. Un şoc puternic îi străbătu imediat braţul 
şi trupul, încercă să se retragă şi nu reuşi. Avea muşchii 
crispaţi. Contorul Geiger scoase un singur răget scurt, apoi 
amuţi. Rusty n-avea idee dacă acul intrase în zona de 
pericol, pentru că nici ochii nu putea să şi-i mişte. Lumina 
din jur pălea, părăsind lumea ca apa printr-o ţeavă de 


scurgere, iar Rusty îşi spuse cu o limpezime neaşteptată şi 
absolut calmă: „Voi muri. Ce mod prostesc de a...” 

Apoi, în întunericul ce-l înconjurase, se iviră chipuri - 
numai că nu erau omeneşti şi, mai târziu, n-avea să mai fie 
sigur nici măcar că fuseseră într-adevăr nişte feţe. Arătau 
ca un fel de corpuri geometrice împachetate în piele. 
Singurele lor părţi cu aspect vag uman erau formele 
romboidale de pe laturi. Ar fi putut să fie urechi. Capetele - 
dacă asta erau - se întorceau unele spre altele, fie 
discutând, fie făcând altceva asemănător. ] se păru că auzea 
râsete. Şi parcă se simţea o anume emoție. Îşi imagină 
copiii din curtea de joacă a East Street Grammar School - 
fetiţele lui, poate, şi prietena lor Deanna Carver - făcând 
schimb de gustări şi secrete, în recreaţie. 

Toate acestea se întâmplară într-un interval de câteva 
secunde, în niciun caz mai mult de patru, cinci. Apoi, 
dispărură. Şocul se risipi la fel de brusc şi complet ca atunci 
când oamenii atingeau pentru prima oară suprafaţa 
Domului; la fel de repede ca starea lui de ameţeală şi 
viziunea manechinului cu joben strâmb. Rusty stătea în 
genunchi pe marginea culmii, cu tot oraşul întins sub ochi, 
transpirând în accesoriile de plumb. 

Şi totuşi, imaginea acelor capete de piele stăruia. Se 
aplecau unele spre altele, râzând cu o conspirativitate 
obscen-copilăroasă. 

„Ceilalţi sunt jos şi se uită la mine. Fă-le semn! Arată-le 
că e totul în regulă!” 

Ridică ambele mâini deasupra capului - acum se mişcau 
normal - şi le duse încet înainte şi-napoi, de parcă nu i-ar fi 
bătut inima-n piept repede ca a unui iepure, de parcă nui- 
ar fi şiroit năduşeala pe piept în pârâiaşe cu miros 
pătrunzător. 

Jos, pe drum, Rommie şi copiii îi făcură şi ei cu mâna. 

Rusty trase de câteva ori aer în piept, ca să se calmeze, 
apoi îndreptă tubul cu senzor al contorului Geiger spre 
pătratul de plastic gri, care stătea pe iarba deasă ca un 


burete. Acul oscila uşor sub semnul +5. Valoare standard şi 
nimic mai mult. 

Nu se îndoia că acel obiect mic şi plat era sursa tuturor 
necazurilor. Nişte fiinţe - nu omeneşti, altfel de fiinţe - îl 
foloseau ca să-i ţină prizonieri, dar nu era numai atât. Îl mai 
foloseau şi ca să-i observe. 

Şi să se distreze. Nemernicii râdeau. Îi auzise. 

Rusty îşi scoase şorţul, îl puse peste cutia cu lentila uşor 
ieşită în relief, se ridică şi se retrase câţiva paşi. Un 
moment, nu se întâmplă nimic. Apoi, şorţul luă foc. Mirosul 
era neplăcut şi înţepător. Rusty privi cum suprafaţa lucioasă 
se umplea de băgşici, bolborosind, văzu cum izbucneau 
flăcările. Apoi şorţul, care în sine nu era decât o folie de 
plumb învelită în plastic, se dezintegră pur şi simplu. Mai 
rămaseră doar câteva particule de cenuşă şi mirosul - dar 
în rest... Puf! Adio. 

„Chiar am văzut asta?” se întrebă Rusty, apoi repetă 
cuvintele şi cu glas tare, adresându-se lumii în general. 
Simţea mirosul de plastic ars şi încă unul, mai greu, 
probabil de plumb topit - o nebunie, o imposibilitate -, dar 
şorţul dispăruse fără urmă. 

— Chiar am văzut asta? 

Drept răspuns, parcă, lumina violetă fulgeră din ieşitura 
cu glugă de pe cutie. Oare acele pulsaţii reînnoiau Domul, 
la fel cum o apăsare de deget pe tasta F5 împrospătează 
afişajul de pe monitor? Le dădeau posibilitatea capetelor- 
de-piele să observe oraşul? Amândouă? Niciuna, nici alta? 

Îşi spuse să nu se mai apropie de pătratul plat. Îşi spuse 
că cel mai bun lucru pe care-l putea face ar fi fost să fugă 
înapoi la maşină (fără greutatea stânjenitoare a şorţului, 
putea să fugă) şi s-o ia din loc cu toată viteza, încetinind 
numai pentru a-şi lua şi prietenii care aşteptau jos. 

În schimb, se apropie iar de cutie şi îngenunche în faţa ei, 
într-o poziţie care semăna neplăcut de mult cu cea a 
adoraţiei. 


Îşi scoase una dintre mănuşi, atinse solul lângă obiect şi 
imediat îşi smuci mâna înapoi. Era fierbinte. Bucăţele din 
şorţul ars pârliseră firele de iarbă. Apoi, îşi apropie iar 
mâna de cutie, pregătindu-se pentru o nouă arsură sau alt 
ŞOC... deşi nu de astea se temea cel mai mult; se temea să 
nu vadă iar formele acelea pieloase, ca un fel de capete 
alăturate într-un amuzament conspirativ. 

Dar nu se întâmplă nimic. Nici viziuni, nici valuri de 
căldură. Cutia gri era rece la atingere, deşi văzuse şorţul de 
plumb, deasupra, topindu-se şi arzând de-a binelea. 

Lumina violetă fulgeră. Rusty avea grijă să nu stea cu 
capul în dreptul ei. Apucă de margini carcasa, luându-şi 
rămas-bun în sinea lui de la soţie şi fete şi cerându-şi 
iertare că era aşa de prost. Aşteptă să ia foc şi să ardă şi el. 
Când acest lucru nu se întâmplă, încercă să ridice cutia. 
Deşi era mare doar cât o farfurie şi nu cu mult mai groasă, 
nu se clinti. Putea foarte bine să fie sudată în vârful unei 
coloane înfipte până la treizeci de metri adâncime în 
pământul din New England - atâta doar că nu era. Stătea 
pe un strat de iarbă şi, când îşi strecură degetele pe 
dedesubtul ei, vârfurile li se atinseră. Şi le înlănţui şi 
încercă din nou s-o ridice. Niciun şoc, nicio viziune, nicio 
încălzire, dar nici vreo mişcare. Nu se urnea nici măcar cu 
un milimetru. 

„in în mâini un soi de artefact extraterestru ”, îşi spuse. 
„Un aparat de pe altă lume. S-ar putea chiar să-i fi zărit pe 
cei care-l ţin în funcţiune. ” 

Ideea, în sens intelectual, era uluitoare - stupefiantă, 
Chiar -, dar nu avea niciun conţinut emoţional, poate fiindcă 
Rusty era prea năucit, prea copleşit de toate acele 
informaţii pe care nu putea să le asocieze. 

„Și acum? Ce naiba urmează?” 

Nu ştia. Şi se pare că, totuşi, nu era chiar amorţit 
emoţional, căci îl străbătu un val de deznădejde şi abia 
reuşi să se stăpânească şi să nu ţipe, ca să se elibereze. Cei 


patru de jos îl puteau auzi şi ar fi crezut că era ceva în 
neregulă cu el. Cum, desigur, şi era. Şi nu era nici singur. 

Se ridică în picioare, cu genunchii tremurându-i, gata- 
gata să cedeze. Aerul încins, înăbuşitor, părea să i se 
lipească de piele ca uleiul. Porni încet înapoi spre furgon, 
printre pomii plini de mere. Singurul lucru de care nu se 
îndoia era că în niciun caz nu trebuia ca Big Jim Rennie să 
afle despre generator. Nu fiindcă ar fi încercat să-l distrugă, 
ci tocmai pentru că, cel mai probabil, l-ar fi pus sub pază 
armată ca să nu fie distrus. Ca să se asigure că lucrurile 
continuau la fel, iar el să poată face mai departe ce făcea. 
Pentru un timp, cel puţin. Lui Big Jim îi convenea de minune 
situaţia. 

Rusty deschise portiera maşinii şi în acel moment, la 
niciun kilometru şi jumătate nord de Black Ridge, o explozie 
enormă zgâlţâi lumea. Parcă Dumnezeu s-ar fi apucat să 
tragă cu o carabină cerească. 

Cu un strigăt de surpriză, Rusty ridică privirea. Îşi feri 
imediat ochii de soarele arzător care se aprinsese temporar 
pe cer, deasupra hotarului dintre TR-90 şi Chester's Mill. 
Încă un avion se ciocnise de Dom. Numai că de data asta nu 
mai era un simplu Seneca V Din locul de impact se 
învolbura fum negru, la o înălţime pe care Rusty o estima ca 
având cel puţin şapte mii de metri. Dacă pata neagră lăsată 
de rachete era doar un grain de beaute pe obrazul zilei, 
această urmă nouă era o tumoră epidermică. Una care 
fusese lăsată să crească necontrolat. 

Rusty uită de generator. Uită de cei patru oameni care-l 
aşteptau. Uită şi de propriii lui copii, pentru care riscase să 
fie ars de viu sau dezintegrat. Vreme de două minute, în 
mintea lui nu a mai fost loc decât pentru o uluire neagră. 

Dincolo de Dom se prăbuşeau la pământ resturi. Partea 
din faţă a avionului de linie, zdrobită, era urmată de 
motorul în flăcări; după motor venea o cascadă de fotolii 
albastre, multe cu pasagerii încă legaţi în ele; cădea apoi o 
aripă uriaşă, strălucitoare, legănându-se ca o hârtie în vânt; 


în sfârşit, coada unui aparat care probabil fusese un 767. 
Era vopsită în verde închis şi avea pe ea o formă mai 
deschisă, tot verde. Arăta ca un trifoi. 

„Nu e trifoi, e un măcrişul-iepurelui. “ 

Apoi, fuzelajul avionului se prăvăli la pământ ca o săgeată 
ruptă, iar pădurile luară foc. 


18 


Bubuitura zguduie oraşul şi toţi ies să vadă. Prin tot 
oraşul Chester's Mill, oamenii ies să se uite. Stau în faţa 
caselor, pe alei, pe trotuare, în mijlocul Main Street. Şi cu 
toate că cerul nordic al închisorii lor e mai mult înnorat, 
trebuie să-şi apere ochii de lumină - cea care lui Rusty, pe 
Black Ridge, i-a apărut ca un al doilea soare. 

Văd ce este, desigur; cei cu ochi mai pătrunzători pot 
chiar citi numele de pe fuzelajul în cădere, înainte de a 
dispărea dincolo de copaci. Nu e nimic supranatural; ba 
chiar, s-a mai întâmplat şi înainte, şi nu mai demult chiar de 
săptămâna trecută (deşi pe o scară mult mai mică, ce-i 
drept). Oamenilor din Chester's Mill, însă, le inspiră un soi 
de oroare surdă care de-acum încolo va domina oraşul până 
la sfârşit. 

Oricine a îngrijit vreodată un bolnav în faza terminală vă 
va spune că vine un moment de răscruce când refuzul 
dispare şi în locul lui îşi croieşte drum resemnarea. Pentru 
majoritatea oamenilor din Chester's Mill, punctul critic a 
survenit la jumătatea dimineţii de douăzeci şi cinci 
octombrie, în timp ce stăteau singuri sau cu vecinii, 
uitându-se cum peste trei sute de oameni cădeau din cer în 
pădurea dinspre TR-90. 

Puțin mai devreme, cam cincisprezece la sută din oraş 
purtau brasarde albastre de „solidaritate”; până la apusul 
soarelui, numărul avea să se dubleze. A doua zi, în zori, 
urma să depăşească jumătate din populaţie. 


Negaţia face loc acceptării; acceptarea generează 
dependenţă. Şi acest lucru vi-l va spune oricine a stat lângă 
un pacient în faza terminală. Bolnavii au nevoie de cineva 
care să le aducă pastilele şi paharele cu suc dulce şi rece ca 
să le înghită. Au nevoie de cineva să le ungă cu gel 
articulațiile dureroase. Au nevoie de cineva care să stea cu 
ei noaptea, când e întuneric şi orele se lungesc 
interminabil. Au nevoie de cineva care să le spună: „Acum 
dormi, mâine-dimineaţă va fi mai bine. Dormi acum. Dormi 
şi lasă-mă pe mine să mă îngrijesc de toate. 

Dormi. ” 


19 


Agentul Henry Morrison îl duse pe Junior la spital. Între 
timp, tânărul îşi redobândise vag cunoştinţa, deşi continua 
să îndruge vorbe fără şir, iar Twitch îl luă cu targa. Era o 
uşurare să scape de el. 

Henry avea numerele de telefon ale lui Big Jim, de-acasă 
şi de la primărie, dar nu-i răspundea la niciunul - erau 
posturi fixe. Tocmai asculta vocea unui robot care-i spunea 
că numărul de mobil al lui James Rennie nu figura la 
informaţii, când avionul de linie explodă. Se repezi afară 
împreună cu toţi cei care puteau să umble pe picioare şi 
rămaseră pe aleea circulară, privind noua pată neagră de 
pe suprafaţa invizibilă a Domului. Ultimele rămăşiţe încă 
mai cădeau spre pământ. 

Big Jim era într-adevăr la primărie, dar închisese 
telefonul ca să poată lucra fără întreruperi la cele două 
discursuri - cel din aceeaşi seară, către poliţişti, şi cel 
adresat întregului oraş, în seara următoare. Auzi explozia şi 
se repezi afară. Primul lui gând fu acela că afurisitul de Cox 
trăsese cu o rachetă nucleară. O dracă-bumbacă de bombă 
atomică! Dacă spărgea Domul, praful se alegea de toate! 

Se pomeni stând lângă Al Timmons, omul de serviciu al 
primăriei. Al arăta spre cer, la nord, unde fumul continua să 


se înalțe. Lui Big Jim i se părea că semăna cu o explozie 
antiaeriană dintr-un film vechi cu Al Doilea Război Mondial. 

— A fost un avion! strigă Al. Și era mare! Hristoase! N-au 
aflat? 

Big Jim avu o senzaţie de uşurare precaută, iar 
bubuiturile inimii i se mai potoliră. Dacă era un avion... doar 
un avion, nu o bombă atomică sau cine ştie ce super- 
rachetă... 

Telefonul mobil îi ciripi. Şi-l smulse din buzunarul 
sacoului şi-l deschise: 

— Peter? Tu eşti? 

— Nu, domnule Rennie. Aici colonelul Cox. 

— Ce-aţi făcut? strigă Rennie. Acum ce Dumnezeu aţi mai 
făcut? 

— Nimic. 

În glasul lui Cox nu se mai simţea nici urmă din fosta 
autoritate răspicată. 

— N-a avut nicio legătură cu noi. A fost... stai o clipă... 

Rennie aşteptă. Main Street era plină de oameni care se 
uitau la cer, cu gura căscată. În ochii lui, arătau ca nişte oi 
îmbrăcate. În seara următoare, aveau să se bulucească la 
primărie şi să-nceapă: „Beee, beee, beee, când o să se 
rezolve?” Şi „Bee, beee, beee, pân-atuncea să aveţi grijă de 
noi.” lar el urma s-o facă. Nu fiindcă dorea, ci pentru că 
asta era voia lui Dumnezeu. 

Cox reveni la aparat. Acum suna şi obosit, nu numai 
şocat. Nu mai era acelaşi care-l admonestase pe Big Jim să 
se retragă. „Și aşa vreau să rămâi, amice”, spuse Rennie în 
sinea lui. „Exact aşa.” 

— Primele informaţii pe care le am spun că zborul 179 
Air Ireland s-a ciocnit de Dom şi a explodat. Decolase din 
Shannon, cu destinaţia Boston. Avem deja doi martori 
independenţi care susţin că au văzut un trifoi pe coadă, iar 
o echipă de la ABC care filma chiar lângă zona de carantină 
din Harlow spune că... stai o secundă... 


Dură mai mult decât o secundă; aproape un minut. Inima 
lui Big Jim încetinise spre viteza normală (dacă un puls de o 
sută douăzeci de bătăi pe minut poate fi considerat 
„normal”), dar acum acceleră din nou, făcând şi o 
extrasistolă. Rennie tuşi, apoi se lovi peste piept. Bătăile 
inimii părură aproape să i se stabilizeze, după care intrară 
într-o aritmie totală. Fruntea i se îmbrobonă de sudoare. 
Ziua, până atunci mohorâtă, părea dintr-odată mult prea 
luminoasă. 

— Jim? 

Deşi Al Timmons stătea chiar lângă el, glasul părea să i se 
audă dintr-o galaxie foarte, foarte îndepărtată. 

— Eşti okay? 

— Da, răspunse Big Jim. Stai aici. S-ar putea să am 
nevoie de tine. 

Vocea lui Cox se auzi din nou: 

— Era într-adevăr zborul Air Ireland. Tocmai am văzut 
imaginile ABC de la locul accidentului. O reporteră vorbea 
în faţa camerei şi coliziunea s-a produs chiar în spatele ei. 
Au surprins pe viu totul. 

— Sunt sigur c-o să le crească ratingul. 

— Domnule Rennie, om fi având noi divergenţele noastre, 
dar sper c-ai să le comunici alegătorilor dumitale că nu au 
niciun motiv de îngrijorare. 

— Spune-mi doar cum s-a putut întâmpla una ca... 

Inima îi marcă din nou o extrasistolă. Începu să tragă aer 
în piept, după care se întrerupse. Îşi lovi încă o dată pieptul 
- mai tare -, apoi se aşeză pe o bancă, lângă aleea de 
cărămidă care făcea legătura între trotuar şi poarta 
primăriei. Acum Al nu se mai uita la noua pată de pe Dom, 
ci la el, cu fruntea brăzdată de îngrijorare - şi, i se păru lui 
Big Jim, teamă. Chiar şi acum, cu tot ce se întâmpla, se 
bucura să vadă, să ştie că era considerat indispensabil. Oile 
au nevoie de un păstor. 

— Rennie? Mă auzi? 

— Aici sunt... 


Şi inima lui era tot acolo, dar nu-şi revenise nici pe 
departe. 

— Cum s-a întâmplat? Cum a fost posibil? Credeam c-aţi 
dat de veste... 

— Nu suntem siguri şi nici nu vom fi, până nu recuperăm 
cutia neagră, dar cam avem idee. Am trimis o directivă care 
avertiza toate aeronavele comerciale să evite Domul, dar 
asta e ruta obişnuită a zborului 179. Probabil că cineva a 
uitat să reprogrameze pilotul automat. Nimic mai simplu. O 
să-ţi dau şi alte detalii, imediat ce le obţinem, dar acum 
important este să prevenim orice risc de panică în oraş, 
până nu se întinde. 

Dar, în anumite împrejurări, panica putea fi folositoare. 
În anumite împrejurări - cum ar fi revoltele pentru hrană şi 
incendiile - putea să aibă chiar efecte benefice. 

— A fost prostie pe scară mare, dar tot un accident 
rămâne, spunea Cox. Ai grijă ca oamenii să afle. 

„Vor afla ce le spun eu şi vor crede ce vreau eu să 
creadă”, replică Rennie în sinea lui. 

Inima-i aluneca prin piept ca grăsimea într-o tigaie 
încinsă, trecu pentru scurt timp la un ritm mai normal, apoi 
deraie din nou. Big Jim apăsă pe butonul roşu pentru 
întreruperea convorbirii fără să-i mai spună nimic lui Cox şi- 
şi puse telefonul la loc în buzunar. Apoi îl privi pe Al. 

— Am nevoie să mă duci la spital, spuse el, vorbind cât 
putea de calm. Se pare că am o mică jenă aici... 

Al - care purta o Brasardă a Solidarităţii - arăta mai 
alarmat ca oricând. 

— Sigur, Jim. Stai aici până-mi aduc maşina. Nu putem 
lăsa să ţi se întâmple ceva. Oraşul are nevoie de tine. 

„Mie-mi spui?” întrebă Big Jim în gând, aşezat pe bancă 
şi privind pata mare şi neagră de pe cer. 

— Găseşte-l pe Carter Thibodeau şi spune-i să vină acolo. 
Am nevoie de el. 

Mai voia să-i dea şi alte instrucţiuni, însă chiar în acel 
moment inima i se opri complet. Preţ de-o clipă, veşnicia se 


căscă la picioarele lui, ca un hău limpede, întunecat. Rennie 
gâfâi şi se lovi în piept. Bătăile inimii i se reluară în galop. 
Îşi spuse, cu gândul la ea: „Nu mă lăsa acum, am prea 
multe de făcut. Să nu îndrăzneşti, dracului-bumbacului. Să 
nu-ndrăzneşti!” 


20 


— Ce-a fost? întrebă Norrie cu voce ascuţită, 
copilărească, după care tot ea răspunse. A fost un avion, nu- 
i aşa? Un avion plin de oameni. 

Izbucni în lacrimi. Băieţii încercau să şi le stăpânească, 
dar nu puteau. Şi lui Rommie îi venea să plângă. 

— Înî... murmură el. Cred că asta a fost. 

Joe se întoarse să se uite la furgon, care acum revenea 
spre ei. Când ajunse la baza pantei, acceleră, ca şi cum 
Rusty ar fi fost nerăbdător să ajungă înapoi. După ce opri şi 
se dădu jos, Joe văzu că mai avea un motiv să se grăbească: 
şorţul de plumb îi dispăruse. 

Înainte ca Rusty să poată spune ceva, îi sună telefonul 
mobil, îl deschise, se uită la număr şi răspunse. Se aştepta 
să fie Ginny, dar era tipul cel nou, Thurston Marshall. 

— Da. Ce e? Dacă-i vorba de avion, am văzut... 

Ascultă, uşor încruntat, apoi dădu din cap. 

— OK, da... Bine. Vin acum. Spune-i lui Ginny sau lui 
Twitch să-i dea două miligrame de valium, intravenos, dintr- 
odată... Ba nu, mai bine trei miligrame. Şi spune-i să fie 
calm. Ştiu că nu-i stă în fire, dar să încerce. Lui fiu-său să-i 
dea cinci. 

Închise telefonul şi se uită la ceilalţi. 

— Amândoi Rennie sunt la spital, bătrânul cu aritmie 
cardiacă. Nu e prima dată. Prostul ăla nenorocit avea 
nevoie de-un stimulator încă de-acum doi ani. Thurston mai 
zice şi că tânărul prezintă simptome care par să indice un 
gliom. Sper să se înşele. 


Norrie îşi ridică spre el faţa udă de lacrimi. Îşi ţinea 
braţul împrejurul lui Benny Drake, care se ştergea la ochi 
cu înverşunare. Când Joe li se alătură, îl cuprinse şi pe el cu 
celălalt braţ. 

— Aia-nseamnă tumoră pe creier nu? întrebă ea. Una 
gravă. 

— Când afectează tineri de vârsta lui Junior Rennie, 
aproape toate sunt grave. 

— Ce-ai găsit acolo? întrebă Rommie. 

— Şi cu şorţul ce s-a-ntâmplat? adăugă Benny. 

— Am găsit ceea ce se-aştepta Joe să găsesc. 

— Generatorul? întrebă Rommie. Doc, eşti sigur? 

— Cam da. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Sunt 
destul de sigur că nici alţii de pe Pământ n-au văzut. 

— Ceva de pe altă planetă... murmură Joe atât de încet, 
încât abia se auzi. Ştiam eu. 

Rusty îl privi sever. 

— Să nu scoţi o vorbă despre asta. Nimeni dintre noi nu 
va vorbi. Dacă vă întreabă cineva, ziceţi c-am căutat, dar n- 
am găsit nimic. 

— Nici chiar lui mami? întrebă Joe, pe un ton plângăreţ. 

La asta, Rusty era cât pe ce să se înduplece, apoi îşi oţeli 
inima. Era un secret pe care-l cunoşteau deja cinci oameni, 
o cifră mult prea mare. Dar copiii meritaseră să ştie, iar Joe 
McClatchey ghicise oricum. 

— Nici chiar ei, cel puţin deocamdată. 

— N-o pot minţi, spuse Joe. Nu ţine. Are Viziune de 
Mamă. 

— Atunci, spune-i doar că v-am cerut să juraţi că veţi 
păstra secretul şi că e mai bine pentru ea aşa. Dacă insistă, 
să vină la mine. Şi-acuma, haideţi, trebuie să ajung înapoi la 
spital. Rommie, tu conduci. Sunt cu nervii-n pioneze. 

— Nu ne... începu Rommie. 

— Am să vă spun totul. Pe drum. Poate reuşim chiar să ne 
gândim ce naiba putem face. 


21 


La o oră după coliziunea dintre Air Ireland 767 şi Dom, 
Rose 'Twitchell intră în departamentul de poliţie din 
Chester's Mill, aducând o farfurie acoperită cu un şervet. 
Stacey Moggin revenise la birou, arătând la fel de obosită şi 
amărâtă cum se simţea Rose. 

— Ce-i asta? întrebă Stacey. 

— Masa de prânz. Pentru bucătarul meu. Două 
sendvişuri. 

— Rose, n-am voie să te las acolo. Nu pot lăsa pe nimeni 
să coboare acolo. 

Melvin Searles vorbea cu doi dintre noii recruți despre o 
prezentare de camioane gigant pe care o văzuse în Centrul 
Civic din Portland, primăvara trecută. Auzindu-le, întoarse 
capul. 

— Ile duc eu, don'şoară Twitchell. 

— Ba nici gând, replică Rose. 

Mel o privi surprins - şi cam lezat. Întotdeauna o plăcuse 
pe Rose şi credea că şi ea îl plăcea pe el. 

— N-am încredere că nu scapi farfuria, îi explică ea, deşi 
nu era tocmai adevărat; realitatea era că n-avea deloc 
încredere în el. Te-am văzut cum joci fotbal, Melvin. 

— Ei, haide, că nu-s chiar aşa de-mpiedicat. 

— Şi mai vreau şi să văd că e totu-n regulă cu el. 

— N-are voie să primească vizite, spuse Mel. Ordin de la 
şeful Randolph, care l-a primit direct de la Alesul Rennie. 

— Bine, eu mă duc jos. Dacă vrei să mă opreşti, trebuie 
să faci uz de taser şi atunci n-am să-ţi mai fac în veci vafe cu 
fragi aşa cum îţi plac ţie, cu aluatul moale la mijloc. 

Se uită prin jur, mirosind aerul. 

— Şi-n plus, nu-l văd pe niciunul din ăia doi pe-aici. Sau 
îmi scapă mie ceva? 

Mel se gândi să facă pe durul, numai pentru a-i 
impresiona pe novici, apoi renunţă. Rose îi plăcea chiar 


foarte mult. Iar vafele ei îi plăceau la fel de mult, mai ales 
când erau puţin mai cleioase. Îşi săltă centura şi spuse: 

— OK. Da” tre' să vin şi eu cu tine şi nu-i dai nimic până 
nu mă uit sub şervetul ăla. 

Rose îl ridică. Dedesubt erau două sendvişuri cu şuncă, 
salată şi roşii pe pâine prăjită, şi un mesaj scris pe dosul 
bonului de la Sweetbriar Rose: „Fii tare. Noi credem în 
tine.” 

Mel luă biletul, îl mototoli şi-l aruncă spre coşul de gunoi. 
Nu nimeri, iar unul dintre noii recruți se grăbi să-l ridice. 

— Hai, o chemă el, după care se opri, luă un sendviş şi 
muşcă din el. Oricum n-ar fi putut să mănânce tot ce-i aici. 

Rose nu spuse nimic, dar, în timp ce Mel o conducea la 
subsol, se gândi un moment să-i dea cu farfuria-n cap. 

Ajunsese până la jumătatea scării, când Mel spuse: 

— Pân-aicea mergi, Donşoară Twitchell. Mai departe îi 
duc eu. 

După ce-i dădu farfuria, Rose privi nemulțumită cum Mel 
îngenunchea ca s-o împingă printre gratii, anunțând: 

— Monseur îi servit. 

Barbie nu-l luă în seamă. Se uita la Rose. 

— Mulţumesc. Deşi, dacă Anson le-a făcut, nu ştiu cât de 
recunoscător am să mai fiu după prima îmbucătură. 

— Eu le-am făcut, răspunse ea. Barbie... de ce te-au 
bătut? Ai încercat să fugi? Arăţi groaznic. 

— N-am încercat să fug, ci să mă opun arestării. Nu-i aşa, 
Mel? 

— Hai, lasă vorba, că vin acolo şi-ţi iau sendvişurile ălea 
înapoi. 

— Mă rog, n-ai decât să încerci, replică Barbie. Am putea 
să vedem care pe care. 

Când Mel nu dădu niciun semn de a-i accepta 
propunerea, Barbie se întoarse din nou spre Rose. 

— Ăla ce-a fost, un avion? După sunet, aşa părea. Unul 
mare. 


— La ABC au spus că era un avion al liniei Air Ireland. 
Plin de pasageri. 

— Lasă-mă să ghicesc. Zbura spre Boston sau New York 
şi un tip nu prea deştept a uitat să reprogrameze pilotul 
automat. 

— Nu ştiu... Despre partea asta încă nu se spune nimic. 

— Hai, gata, veni Mel s-o ia de braţ. Destul cu 
trăncăneala. Trebuie să pleci până nu dau de dracu”. 

— Eşti OK? îl mai întrebă Rose pe Barbie, ignorând 
ordinul - cel puţin pentru moment. 

— Mda, replică el. Dar tu? le-ai împăcat cu Jackie 
Wettington? 

Şi care ar fi fost răspunsul la întrebarea asta? Până acum, 
din câte ştia ea, nu avea de ce să se împace cu Jackie. I se 
păru că-l vedea pe Barbie clătinând uşor din cap şi speră să 
nu fi fost doar imaginaţia ei. 

— Încă nu, zise ea. 

— Ar fi cazul. Spune-i să nu mai fie javră. 

— Vezi să nu, mormăi Mel, şi o trase pe Rose de braţ. Hai 
odată! Nu mă face să te iau pe sus. 

— Spune-i c-am zis eu că eşti în regulă! mai strigă 
Barbie, în timp ce Rose urca scara, urmată de Mel. Voi două 
Chiar ar trebui să staţi de vorbă! Şi-ţi mulţumesc pentru 
sendvişuri. 

„Spune-i c-am zis eu că eşti în regulă. ” 

Acesta era mesajul, nu avea nicio îndoială. Nu credea că 
Mel se prinsese; dintotdeauna fusese cam slab de minte, iar 
viaţa sub Dom nu părea să-l fi deşteptat cu nimic. Probabil 
că tocmai de aceea alesese şi Barbie să rişte. 

Rose se hotări s-o găsească pe Jackie cât mai curând 
posibil şi să-i transmită mesajul: „Barbie a spus că sunt în 
regulă. Şi că poți vorbi cu mine.“ 

— Mulţumesc, Mel, mai zise ea, când ajunseră înapoi în 
camera de pregătire. Ai fost foarte drăguţ că m-ai lăsat să i 
le duc. 


Mel privi în jur, văzu că nu era de faţă nicio autoritate 
superioară şi se relaxă. 

— No problemo, dar cu cina nu cred c-ai să mai cobori 
acolo, fiindcă nu se poate. 

Stătu puţin pe gânduri, apoi deveni filosofic. 

— Merita ceva bun, totuşi, cred. Fiindcă săptămâna 
viitoare pe vremea asta o să fie la fel de fript ca samvigiurile 
ălea de i le-ai făcut. „Mai vedem noi”, răspunse Rose în 
sinea ei. 


22 


Andy Sanders şi The Chef stăteau aşezaţi lângă magazia 
de materiale de la WCIK, inhalând fum dintr-un vas de 
sticlă. Drept în faţa lor, pe câmpia din jurul turnului radio, 
se afla o movilă de pământ marcată cu o cruce făcută din 
stinghii de la lăzi. Sub movilă zăcea Sammy Bushey, 
torţionară a păpuşilor Bratz, victimă a unui viol, mamă a lui 
Little Walter. Chef spunea că mai târziu poate avea să fure o 
cruce normală din cimitirul de lângă Chester Pond. Dacă 
mai avea timp - chestie de care nu era prea sigur. 

Ca pentru a-şi sublinia cuvintele, ridică telecomanda uşii 
garajului. 

Lui Andy îi părea rău pentru Sammy, la fel ca şi pentru 
Claudette şi Dodee, dar acum era un regret clinic, închis la 
loc sigur în propriul său Dom: putea să-l vadă, să-i 
recunoască existenţa, dar nu şi să relaţioneze prea exact cu 
el. Ceea ce era bine. Încerca să-i explice acest lucru lui Chef 
Bushey, deşi pe la mijloc se cam pierdea - era un concept 
prea complex pentru el. Totuşi, Chef dădu din cap, după 
care îi întinse lui Andy un vas mare de sticlă. Avea scrise pe 
el cuvintele: NU SE COMERCIALIZEAZĂ LEGAL. 

— Bun, nu-i aşa? 

— Da! răspunse Andy. 

Un timp, discutară despre cele două mari texte ale 
toxicomanilor renăscuţi: ce bun era căcatul ăla şi ce futuţi 


erau că trăgeau din căcatul ăla aşa de bun. La un moment 
dat, se produse o explozie puternică, undeva spre nord. 
Andy îşi puse mâna streaşină la ochi, care-l usturau din 
cauza fumului. Cât pe ce să scape vasul, dar Chef îl prinse 
la timp. 

— Căca-m-aş, ăla-i un avion! 

Andy încercă să se ridice, dar picioarele, deşi era plin de 
energie, nu voiau să-l susţină. Se aşeză la loc. 

— Nu, Sanders, spuse Chef. 

Trase un fum din vas. Aşa cum stătea cu picioarele 
încrucişate, arăta ca un indian care fumează pipa păcii. 

Între Andy şi Chef, rezemate de peretele magaziei, se 
aflau patru automate AK-47 de fabricaţie rusească, dar 
importate - la fel ca multe alte obiecte de soi ales 
depozitate înăuntru - din China. Mai era şi o stivă de cinci 
lăzi cu încărcătoare de câte treizeci de cartuşe şi o cutie cu 
grenade RGD-5. Chef îi tradusese lui Andy ideogramele de 
pe cutia de grenade: „Nu scăpațţi câcănăria asta.” 

Acum, Chef luă unul dintre AK-uri şi şi-l depuse pe 
genunchi. 

— Ăla nu a fost un avion, sublinie el. 

— Da' ce-a fost? 

— Un semn de la Dumnezeu. 

Chef se uită la cuvintele pe care le scrisese cu vopsea pe 
peretele magaziei: două citate (interpretate liber) din 
Apocalipsă, cu numărul 31 sărind în ochi. Apoi, reveni cu 
privirea spre Andy. La nord, norul de fum de pe cer se 
risipea. Sub el se înălţau alte coloane de fum, mai 
proaspete, din zona unde resturile avionului căzuseră în 
pădure. 

— Am greşit data, spuse el, meditativ. Anul ăsta, 
Halloweenul vine mai devreme. Poate azi, poate mâine... 
poate poimâine. 

— Sau răspoimâine! adăugă Andy, conştiincios. 

— Poate, aprobă Chef, dar eu cred că mai devreme. 
Sanders! 


— Ce, Chef? 

— Ia-ţi un automat. Acum eşti în oastea Domnului. Eşti un 
soldat creştin. Vremurile când îl lingeai în cur pe ticălosul 
ăla apostat au apus. 

Andy luă şi el un AK, punându-şi-l pe coapsele goale. îi 
plăceau greutatea şi căldura metalului. Verifică dacă arma 
era asigurată. Era. 

— La ce ticălos apostat te referi? 

Chef îl fixă cu o privire de dispreţ absolut, dar când Andy 
întinse mâna după vas, i-l dădu destul de binevoitor. Era 
destul pentru amândoi, de-acum şi până la sfârşit, şi da, 
într-adevăr, sfârşitul nu era departe. 

— Rennie. 'Ticălosul ăla apostat. 

— E prietenul meu... tovarăşul meu... dar poate fi şi un 
dur, nici vorbă, recunoscu Andy. Doamne, da' bun e căcatul 
ăsta. 

— Este, îi dădu dreptate ursuz Chef, şi luă înapoi vasul 
(pe care Andy acum îl considera un fel de Pipă a Păcii 
Smokeum). E cea mai lungă dintre sticlele lungi, cea mai 
pură dintre cele pure - şi ce este, Sanders? 

— Un medicament contra melancoliei! replică prompt 
Andy. 

— Şi ăla ce-i? continuă Chef, arătând spre noul semn 
negru de pe Dom. 

— Un semn! De la Dumnezeu! 

— Da... murmură celălalt, mai îmbunat. Exact asta e. 
Acum suntem pe drumul lui Dumnezeu, Sanders. Ştii ce s-a 
întâmplat când Dumnezeu a desfăcut a şaptea pecete? Ai 
citit Apocalipsa? 

Andy îşi mai amintea câte ceva, dintr-o tabără creştină 
unde fusese în adolescenţă, cu îngeri care săreau din 
pecetea aia a şaptea precum clovnii din maşinuţă, în arena 
circului, dar nu voia să se exprime aşa. Chef ar fi putut-o 
considera o blasfemie. Se mulţumi să clatine din cap. 

— Nici nu mă aşteptam, mormăi Chef. Poate c-ai auzit 
nişte predici la Sfântul Mântuitor, da' predicatul nu-i 


învăţătură.  Predicatul nu-i adevăratul căcat vizionar. 
Înţelegi asta? 

Ceea ce înţelegea Andy era că mai voia un fum - dar 
dădu din cap că da. 

— Când s-a desfăcut a şaptea pecete, au apărut şapte 
îngeri, cu şapte trâmbiţe. Şi de fiecare dată când sufla câte 
unul în goarnă, câte o năpastă lovea Pământul. Uite, ia din 
căcatul ăsta, o să-ţi ajute la concentrare. 

De cât timp stăteau acolo, fumând? Părea să fi trecut ore 
întregi. Chiar văzuseră un avion prăbuşindu-se? Andy 
bănuia că da, dar acum nu mai era foarte sigur. Totul părea 
tras de păr îngrozitor de tare. Poate ar fi fost bine să fure 
un pui de somn. Pe de altă parte, era o minunăţie soră cu 
extazul să stea acolo cu Chef, drogându-se şi instruindu-se. 

— Era să mă omor, dar Dumnezeu m-a salvat, îi spuse el 
lui Chef. 

Era un gând atât de minunat, încât îi umplea ochii de 
lacrimi. 

— Mda, da, se vede clar. Partea astălaltă nu mai e la fel 
de clară, aşa că ascultă. 

— Ascult. 

— Primul înger a sunat şi a plouat cu sânge pe Pământ. Al 
doilea înger a sunat şi un munte de foc a fost aruncat în 
mare - adică vulcanii şi alte căcaturi. 

— Da! strigă Andy, apăsând involuntar pe trăgaciul AK- 
47-ul de pe genunchi. 

— Fă bine şi ai grijă, îl atenţionă Chef. Dacă siguranţa nu 
era pusă, mi-ai fi zburat gâdili-scula drept în bradul de colo. 
la de-aici. 

Şi iar îi întinse vasul. Andy nici nu mai ţinea minte când i-l 
înapoiase, dar trebuia s-o fi făcut la un moment dat. Şi ce 
oră era...? Părea să fie cam jumătatea după-amiezii, dar 
cum să se poată una ca asta? Nu i se făcuse foame la prânz, 
iar lui i se făcea în fiecare zi foame la prânz, era masa lui 
preferată. 


— Şi-acuma, ascultă, Sanders, că vine partea cea mai 
importantă. 

Chef putea să citeze din memorie, căci studiase temeinic 
Apocalipsa de când se mutase acolo, la postul de radio; o 
citea şi o recitea obsesiv, uneori cât era noaptea de lungă, 
până când se crăpa de ziuă. 

— „Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea 
uriaşă, arzând ca o făclie!” 

— Păi tocmai am văzut asta! 

Chef dădu din cap. Ochii-i stăteau aţintiţi spre pata 
neagră din locul unde zborul Air Ireland 179 îşi găsise 
sfârşitul. 

— „Şi numele stelei se cheamă Absintos, şi mulţi dintre 
oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră 
amare.” Şi tu eşti amărât, Sanders? 

— Nu! îl asigură Andy. 

— Nu. Noi suntem dulci. Dar acum, că Steaua Absintos a 
ars pe cer, vor veni oamenii amari. Dumnezeu mi-a spus 
asta, Sanders, şi nu-s gogoşi. Verifică-mă şi-ai să vezi că am 
toleranţă zero la gogoşi. Au să ne ia toate astea. Rennie şi 
bandiții lui care îndrugă la gogoşi. 

— Nici gând! strigă Andy. 

Îl cuprinse o stare de paranoia, bruscă şi îngrozitor de 
intensă. Puteau fi acolo deja! Bandiţii cu gogoşi, furişându- 
se printre copaci! Bandiţii cu gogoşi, venind pe Little Bitch 
Road cu un convoi de camioane! Acum, că Chef dusese 
vorba, îşi dădea seama chiar şi de ce ar fi vrut Rennie s-o 
facă. Ar fi numit-o „debarasare de dovezi”. 

— Chef! îşi apucă el de umăr noul prieten. 

— Uşurel, Sanders. Mă doare. 

Andy slăbi strânsoarea. 

— Big Jim a spus deja că vine să ia rezervoarele de 
propan - ăsta-i primul pas! 

Chef dădu din cap. 

— Au fost deja aici, o dată. Au luat două rezervoare. I-am 
lăsat să le ia. 


Făcu o pauză, apoi bătu cu palma în cutia de grenade. 

— Data viitoare n-am să-i mai las. Eşti de acord? 

Andy se gândi la kilogramele de drog din clădirea de al 
cărei perete stăteau rezemaţi şi-i dădu lui Chef răspunsul 
pe care acesta îl aştepta. 

— Fratele meu, spuse, îmbrăţişându-l. 

Chef era slinos şi puţea a transpiraţie, dar Andy îl strânse 
în braţe cu entuziasm. Lacrimile îi şiroiau pe obrajii 
nebărbieriţi, în zi lucrătoare, pentru prima oară în douăzeci 
de ani şi mai bine. Era minunat. Era... era... 

Fratern! 

— Frate... suspină el în urechea lui Chef. 

Acesta îl împinse înapoi, privindu-l solemn. 

— Suntem agenţii Domnului, spuse el. 

lar Andy Sanders - care acum era singur pe lume, 
nemaiavându-l decât pe profetul slăbănog de alături - zise 
„Amin!” 


23 


Jackie îl găsi pe Ernie Calvert în spatele casei, unde-şi 
plivea de buruieni grădina. Se cam temea să-l abordeze, în 
ciuda a ceea ce-i spusese lui Piper, dar nu avea niciun motiv. 
Ernie o apucă de umeri cu nişte mâini surprinzător de 
puternice pentru un omuleţ trupeş ca el. Ochii-i străluceau. 

— Slavă Domnului că-şi mai dau seama şi alţii de ce 
blestemăţii se ţine fanfaronul ăla! declară el, apoi îşi retrase 
mâinile. Scuze. Ţi-am murdărit bluza. 

— Nu face nimic. 

— E un tip periculos, agent Wettington. Ştii asta, nu-i 
aşa? 

— Da. 

— Şi deştept. A pus la cale afurisita aia de revoltă pentru 
mâncare la fel ca un terorist care pune o bombă. 

— N-am nicio îndoială. 


— Da-i şi prost. Deştept şi prost, cumplită combinaţie. 
Când eşti aşa, mă-nţelegi, poţi convinge oamenii să te 
urmeze. Tocmai până-n fundu' iadului. Uită-te la Jim Jones 
ăla, îl mai ţii minte? 

— Cel care şi-a pus discipolii să bea otravă. Deci ai să vii 
la întrunire? 

— Ba bine că nu! Şi pân-atunci o să tac mâlc. Doar dacă 
nu vrei să vorbesc şi cu Lissa Jamieson, adică. O fac 
bucuros. 

Înainte ca Jackie să apuce să răspundă, telefonul ei mobil 
sună. Era cel personal. Aparatul de serviciu îl predase la 
poliţie, odată cu insigna şi pistolul. 

— Alo, aici Jackie. 

— Mihi portatoe vulneratos, sergent Wettington, spuse 
un glas necunoscut. 

Era motto-ul fostei ei unităţi militare din Wurzburg - 
Aduceţi-ni-i pe răniții voştri - iar Jackie răspunse pe 
negândite: 

— Pe targă, în cârje sau în saci, îi punem la un loc cu 
cârpe şi gândaci. Cine naiba-i la telefon? 

— Colonel James Cox, sergent. 

Jackie îşi îndepărtă telefonul de gură. 

— Mă laşi un minut, Ernie? 

Calvert dădu din cap şi se întoarse în grădina lui. Jackie 
porni agale spre gardul cu zăbrele din faţa curţii. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule colonel? 
Iar linia asta telefonică e securizată? 

— Sergent, dacă omul vostru, Rennie, poate intercepta 
apelurile telefonice făcute din afara Domului, avem mari 
probleme. 

— Nu e omul meu. 

— Mă bucur să aflu. 

— Şi nu mai sunt nici în Armată. De-o vreme-ncoace, 
Şaizeci şi şaptele nu mi se mai vede nici măcar în oglinda 
retrovizoare, domnule. 


— Ei, nu e tocmai aşa, Sarge. Din ordinul Preşedintelui 
Statelor Unite ai fost încorporată din nou. Bine ai revenit! 

— Domnule, nu ştiu dacă să zic mulţumesc foarte mult, 
sau futu-vă-n cur foarte tare. 

Cox râse, deşi cam fără chef. 

— Salutări de la Jack Reacher. 

— De la el aveţi numărul? 

— Da, şi o recomandare. O recomandare de la Reacher 
înseamnă foarte mult. Ai întrebat ce poţi face pentru mine. 
Răspunsul constă în două părţi, ambele simple. Unu: 
scoate-l pe Dale Barbara din încurcătura-n care a intrat. 
Doar dacă nu cumva crezi că e vinovat de acuzaţiile care i 
se aduc..? 

— Nu, domnule, sunt sigură că nu e. Adică, suntem 
siguri. Mai mulţi oameni. 

— Bine. Foarte bine. 

Uşurarea din tonul lui era inconfundabilă. 

— Partea a doua: puteţi să-l daţi jos pe nemernicul ăla de 
Rennie de unde s-a cocoţat? 

— Asta ar fi sarcina lui Barbie. Dacă... Sunteţi sigur că 
linia asta e securizată? 

— Categoric. 

— Dacă reuşim să-l scoatem. 

— Treaba asta e în lucru, nu? 

— Da, domnule, aşa cred. 

— Excelent. Câte cămăşi brune are Rennie? 

— În prezent, vreo treizeci, dar continuă să angajeze. Iar 
aici, în The Mill, s-ar numi mai degrabă „cămăşi albastre”, 
însă am prins ideea. Nu-l subestimaţi, domnule colonel. Are 
în buzunar aproape tot oraşul. Vom încerca să-l scoatem pe 
Barbie şi ar fi bine să speraţi să reuşim, fiindcă de una 
singură nu prea pot face mare lucru cu Big Jim. 
Răsturnarea dictatorilor, fără ajutor din afară, e cam cu 
zece kilometri peste nivelul meu de salarizare. Şi, fie vorba 
între noi, serviciul meu în poliţia din Chester's Mill s-a 
încheiat. Rennie mi-a dat cu şutu'. 


— Informează-mă când şi cum poţi. Eliberează-l pe 
Barbara şi predă-i acţiunea de rezistenţă. Vom vedea noi 
cine pe cine zboară-n şuturi. 

— Domnule, aţi cam vrea să fiţi aici, nu-i aşa? 

— Din toată inima, răspunse Cox fără nicio ezitare. Aş 
pune pe butuci hodoroaga nemernicului ăluia în vreo 
douăşpe ore, cel mult. 

Jackie se îndoia de asta, de fapt; sub Dom, lucrurile 
mergeau altfel. Cei din afară nu puteau să înţeleagă. Până şi 
timpul curgea altfel. Cu cinci zile în urmă, totul fusese 
normal - şi acum, uite... 

— Încă un lucru, adăugă colonelul Cox. Sacrifică-ţi puţin 
timp din programul dumitale atât de ocupat şi uită-te la 
televizor. Ne vom da toată silinţa să-i facem lui Rennie viaţa 
cât mai incomodă. 

Jackie îşi luă rămas-bun şi întrerupse legătura. Apoi, 
reveni în locul în care grădinărea Ernie. 

— Ai un generator? îl întrebă. 

— A murit azi-noapte, răspunse el, binedispus. 

— Bine, atunci hai să mergem într-un loc unde-i un 
televizor care să meargă. Prietenul meu spune că ar fi cazul 
să ne uităm la ştiri. 

Porniră spre Sweetbriar Rose. Pe drum, o întâlniră pe 
Julia Shumway şi o luară şi pe ea. 


UMFLAT 


1 


La Sweetbriar era închis până la ora cinci după-amiază, 
când Rose plănuia să ofere o cină uşoară, mai mult din 
resturi. În timp ce prepara salata de cartofi şi stătea cu 
ochii spre televizorul de deasupra tejghelei, începură 
bătăile în uşă. Erau Jackie Wettington, Ernie Calvert şi Julia 
Shumway. Rose străbătu restaurantul gol, ştergându-şi 
mâinile de şorţ, şi descuie uşa. Horace alerga mărunt pe 
urmele Juliei, cu urechile ciulite şi un rânjet amical. Rose se 
asigură că inscripţia ÎNCHIS era la locul ei, apoi încuie din 
nou uşa în urma lor. 

— Mulţumim, spuse Jackie. 

— N-ai de ce, replică Rose. Oricum voiam să te văd. 

— Pentru ăla am venit, continuă Jackie, arătând spre 
televizor. Eram la Ernie şi pe drum încoace am întâlnit-o şi 
pe Julia. Stătea pe trotuarul de vizavi de casa ei, oftând cu 
ochii la ruine. 

— Nu oftam, preciză Julia. Horace şi cu mine căutam o 
soluţie de a scoate ziarul după întrunirea orăşenească. Va 
trebui să fie o ediţie mică - poate doar două pagini -, dar o 
să apară. Sunt hotărâtă. 

Rose întoarse iar capul spre televizor. Pe ecran, o tânără 
drăguță vorbea la microfon, în faţa camerei. În spatele ei se 
afla un banner cu inscripţia: AZI MAI DEVREME, GRAȚIE 
ABC. Dintr-odată, se auzi o bubuitură, iar pe cer înflori o 
văpaie. Reportera tresări, ţipă, se răsuci în loc. Între timp, 
cameramanul o pierdu din cadru, focalizând pe fragmentele 
în cădere ale avionului Air Ireland. 

— Nu-s decât reluări ale imaginilor cu prăbuşirea 
avionului, le spuse Rose. Dacă nu le-aţi văzut deja, vă 
poftesc. Jackie, l-am văzut pe Barbie azi spre prânz - i-am 


dus nişte sendvişuri şi m-au lăsat să cobor la subsol, unde 
sunt celulele. Sub supravegherea lui Melvin Searles. 

— Norocoaso, remarcă Jackie. 

— Ce face? întrebă Julia. E bine? 

— Arată ca mânia lui Dumnezeu, dar cred că da, rezistă 
destul de bine. A zis... poate-ar fi mai bine să ţi-o spun între 
patru ochi, Jackie. 

— Orice ţi-a zis, cred că mi-o poţi spune de faţă cu Ernie 
şi Julia. 

Rose căzu pe gânduri, dar numai un moment. Dacă nici 
Ernie Calvert şi Julia Shumway nu puteau fi demni de 
încredere, atunci nimeni nu mai era. 

— A zis că trebuie să vorbesc cu tine. Să ne împăcăm - de 
parcă ne-am fi certat. Şi că să-ţi spun că sunt în regulă. 

Jackie se întoarse spre Ernie şi Julia. Rose avu impresia 
că-i întreba ceva din priviri şi i se răspundea. 

— Dacă Barbie zice că eşti în regulă, atunci eşti în regulă, 
spuse Jackie, în timp ce Ernie dădea din cap cu convingere. 
Scumpo, în seara asta am pus de-o mică întrunire. La 
parohia Congo. E cam secretă... 

— Nu „cam”, este secretă, preciză Julia. Şi, după cum 
stau lucrurile acum în oraş, ar fi mai bine ca secretul să nu 
transpire. 

— Dacă e vorba despre ceea ce cred eu, atunci sunt cu 
voi. 

Mai încet, Rose adăugă: 

— Anson, însă, nu. Poartă una din brasardele alea 
nesuferite. 

Chiar atunci, pe micul ecran apăru inscripţia CNN 
BREAKING NEWS, însoţită de enervanta frază muzicală în 
gamă minoră pe care postul de televiziune o punea la 
fiecare reportaj despre Dom. Rose se aştepta să-l vadă pe 
Anderson Cooper sau pe iubitul ei Wolfie - amândoi se 
instalaseră acum în Castle Rock dar vorbi Barbara Starr, 
corespondenta de presă de la Pentagon. Stătea în faţa 


satului de corturi şi rulote care servea drept avanpost al 
Armatei în Harlow. 

— Don, Kyra - colonelul James O. Cox, însărcinatul 
Pentagonului începând de sâmbăta trecută, când a luat 
fiinţă misterul mamut cunoscut ca „Domul”, va vorbi presei 
pentru a doua oară de la începutul acestei crize. Subiectul 
le-a fost anunţat reporterilor acum câteva momente şi 
suntem siguri că-i va electriza pe zecile de mii de americani 
care au rude şi prieteni dragi în oraşul claustrat Chester's 
Mill. Ni s-a spus... 

Ascultă ceva, în casca de la ureche. 

— lată-l pe colonelul Cox. 

Cei patru din restaurant stăteau aşezaţi pe taburetele de 
la bar, privind cum în cadru apărea interiorul unui cort 
spaţios. Pe scaunele pliante erau aşezaţi vreo patruzeci de 
reporteri, iar alţii stăteau în picioare, la spatele lor. 
Murmurau între ei. Într-un capăt al cortului se afla o mică 
scenă improvizată. Pe ea era instalat un pupitru festonat cu 
microfoane şi încadrat de drapele americane, iar în spatele 
lui se înălța un ecran. 

— Destul de profesionist, pentru o operaţiune la botu' 
calului, comentă Ernie. 

— Da, cred că totul a fost bine pus la punct, replică 
Jackie, amintindu-şi ce-i spusese Cox: „Ne vom da toată 
silinţa să-i facem lui Rennie viaţa cât mai incomodă.” 

În stânga, printr-o intrare a cortului, apăru un bărbat 
scund şi vânjos, cu părul grizonant, care veni grăbit spre 
estrada improvizată. Nimeni nu se gândise să aşeze vreo 
scăriţă sau măcar o ladă cu rol de treaptă, dar asta nu era o 
problemă pentru vorbitor: sări pe scenă cu uşurinţă, fără să 
încetinească pasul măcar o clipă. Era îmbrăcat într-o 
uniformă kaki, simplă, de campanie. Dacă avea medalii, nu 
se vedeau nicăieri. Singurul însemn de pe cămaşa lui era 
bareta pe care scria: COL. ]J. COX. Nu avea la el hârtii. 
Reporterii tăcură imediat, iar Cox le adresă un mic zâmbet. 


— Tipul ăsta ar trebui să ţină conferinţe de presă tot 
timpul, remarcă Julia. Arată bine. 

— Taci, Julia, o potoli Rose. 

— Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc că aţi venit, 
începu Cox. Voi fi scurt, după care am să răspund la câteva 
întrebări. Situaţia privitoare la Chester's Mill şi la ceea ce în 
prezent numim Domul este următoarea: oraşul continuă să 
fie izolat, încă nu avem idee ce anume cauzează acest 
fenomen, nici de unde provine şi n-am reuşit să spargem 
bariera. Dacă o făceam, aţi fi ştiut, desigur. Cei mai 
competenţi savanţi din America - cei mai buni din întreaga 
lume - studiază cazul, şi avem în vedere un număr de 
ipoteze. Să nu mă întrebaţi despre acestea, pentru că 
deocamdată nu veţi primi niciun răspuns. 

Reporterii murmurară nemulţumiţi. Cox îi lăsă să se 
liniştească. Sub el, pe burtiera CNN apăru inscripţia: 
DEOCAMDATĂ, NICIUN RĂSPUNS. Când rumoarea încetă, 
Cox vorbi mai departe: 

— După cum ştiţi, am stabilit o zonă de acces interzis în 
jurul Domului, iniţial de un kilometru şi jumătate, extinsă la 
trei kilometri duminică şi la patru marţi. Am avut mai multe 
motive, cel mai important fiind acela că Domul este 
periculos pentru oamenii cu anumite implanturi, cum ar fi 
stimulatoarele cardiace. Un al doilea motiv este că ne-am 
temut că acel câmp care generează Domul ar putea avea şi 
ale efecte dăunătoare, mai puţin vizibile. 

— Vă referiţi la radiaţii, domnule colonel? întrebă cineva. 

Cox îl îngheţă cu o privire, iar când consideră că 
reporterul se astâmpărase (nu era Wolfie, avu Rose bucuria 
să vadă, ci băgăreţul ăla nesărat şi cu început de chelie de 
la FOX News), continuă: 

— Acum presupunem că nu există efecte nocive, cel puţin 
pe termen scurt, aşa că am stabilit data de vineri, douăzeci 
şi şapte octombrie - adică, poimâine - ca Zi de Vizită la 
Dom. 


La auzul acestor cuvinte, se declanşă un val de întrebări 
învălmăşite într-o omogenitate perfectă. Cox aşteptă din 
nou, iar când asistenţa reveni la tăcere, luă o telecomandă 
de pe raftul pupitrului şi apăsă pe un buton. O fotografie de 
înaltă rezoluţie (mult prea fidelă ca să fi fost downloadată 
de pe Google Earth, după opinia Juliei) apăru pe ecranul 
alb. Arăta Chester's Mill şi cele două oraşe de la sud, 
Motton şi Castle Rock. Cox lăsă jos telecomanda şi luă un 
indicator laser. 

Acum, burtiera anunţa: VINERI ZI DE VIZĂTĂ LA DOM. 
Julia zâmbi. Colonelul Cox prinsese CNN-ul cu ortografia în 
vine. 

— Credem că putem primi şi gestiona o mie două sute de 
vizitatori, declară Cox, vorbind răspicat. Aceştia se vor 
limita la rude apropiate, cel puţin au această ocazie... şi cu 
toţii sperăm şi ne rugăm ca alta să nu mai existe. Punctele 
de adunare vor fi aici, la Parcul de Distracţii din Castle 
Rock, şi aici, în capătul şoselei din Oxford Plains, continuă 
el, indicând ambele locuri. Vom pregăti două duzini de 
autobuze, câte douăsprezece în fiecare loc. Acestea vor fi 
furnizate de şase districte şcolare din împrejurimi, care în 
acea zi vor suspenda cursurile ca să contribuie la acţiunea 
noastră, şi le oferim cele mai sincere mulţumiri. Un al 
douăzeci şi cincilea autobuz va sta la dispoziţia presei, 
lângă magazinul Shiner's Bait and Tackle din Motton. 

Şi pe un ton mai sec: 

— De vreme ce la Shiner's se vând şi băuturi alcoolice, 
sunt convins că cei mai mulţi dintre dumneavoastră îl ştiu 
deja. De asemenea, la deplasare va participa şi un car de 
reportaj video - repet: unul. Veţi aranja reportajele de la 
faţa locului, doamnelor şi domnilor, iar furnizorul 
transmisiei va fi ales prin tragere la sorţi. 

La auzul acestei veşti, se auzi un geamăt general, deşi 
absolut formal. 

— Autobuzul presei are patruzeci şi opt de locuri, iar aici 
se vede clar că sunt sute de reprezentanţi ai mass-media 


din întreaga lume... 

— Mii! strigă un bărbat cărunt, stârnind râsetele tuturor. 

— Mamă, ce mă bucur că măcar cineva se distrează, 
comentă acru Ernie Calvert. 

Cox îşi îngădui un zâmbet. 

— Vă accept rectificarea, domnule Gregory. Locurile vor 
fi alocate conform organizaţiilor dumneavoastră de presă - 
reţele de televiziune, Reuters, Tass, AP şi aşa mai departe - 
iar acestora le va reveni sarcina de a-şi alege 
reprezentanţii. 

— Să facă bine să-l trimită pe Wolfie de la CNN, asta-i tot 
ce pot spune, zise Rose. 

Reporterii turuiau surescitaţi. 

— Pot să continui? întrebă Cox. lar aceia dintre 
dumneavoastră care trimit SMS-uri sunt rugaţi să se 
oprească. 

— O0oo, făcu Jackie. Îmi plac oamenii categorici. 

— Cu siguranţă, reţineţi că nu dumneavoastră sunteţi 
subiectul, da? V-aţi mai comporta astfel dacă ar fi fost o 
surpare de mină sau nişte oameni prinşi sub dărâmături, 
după un cutremur? 

La aceste cuvinte, se lăsă tăcerea, ca printre elevii unei 
clase a patra când învăţătoarea îşi pierde în fine calmul. 
Chiar era categoric, îşi spuse Julia, dorindu-şi din toată 
inima, pentru un moment, să-l fi avut pe Cox acolo, sub 
Dom, la conducere. Dar, desigur, dacă porcii ar avea aripi, 
şuncile ar fi aeropurtate. 

— Datoria dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, este 
dublă: ne veţi ajuta să răspândim ştirea, şi după aceea veţi 
avea grijă ca lucrurile să decurgă firesc în Ziua Vizitei. 

Anunţul CNN deveni: PRESA AJUTĂ VIZĂTATORII 
VINERI. 

— Ultimul lucru pe care-l dorim e să înceapă o năvală a 
rudelor din toată ţara spre vestul statului Maine. Avem deja 
aproape zece mii de rude ale oamenilor prinşi sub Dom în 
zonele apropiate; hotelurile, motelurile şi campingurile sunt 


pline până la refuz. Mesajul pentru rudele din alte regiuni 
ale ţării este următorul: „Dacă nu sunteţi aici, nu veniţi”. 
Nu numai că nu vi se va acorda un permis de vizită, dar veţi 
fi întorşi din drum la punctele de control, aflate aici, aici, 
aici şi aici, mai spuse el, arătând localităţile Lewiston, 
Auburn, North Wincham şi Conway, New Hampshire. 

După un moment de respiro, continuă: 

— Rudele aflate actualmente în zonă trebuie să se 
prezinte la agenţii de înscriere postați deja la punctele de 
adunare indicate din Castle Rock şi Oxford Plains. Dacă vă 
gândiţi să săriţi la volan în clipa asta, n-o faceţi. Nu este 
Vânzarea cu Preţ Redus de la Filene's, şi dacă ajungeţi 
primii la coadă n-o să vă alegeţi cu nimic. Vizitatorii vor fi 
stabiliţi prin tragere la sorţi şi trebuie să vă înscrieţi ca să 
intraţi. Cei care solicită permisul de vizitare trebuie să 
prezinte două fotografii de identitate. Vom încerca să le 
acordăm prioritate vizitatorilor cu două sau mai multe rude 
în The Mill, dar nu putem promite nimic. Şi un avertisment: 
dacă vineri apăreţi în vreunul dintre autobuze şi nu aveţi 
permis sau aveţi unul fals - dacă ne complicaţi acţiunea, cu 
alte cuvinte -, veţi ajunge la puşcărie. Nu ne puneţi 
răbdarea la încercare în privinţa asta. 

Şi, după altă scurtă pauză: 

— Vineri dimineaţa, îmbarcarea va începe la orele opt- 
zero-zero. Dacă totul merge normal, veţi beneficia de cel 
puţin patru ore cu cei dragi, poate chiar mai mult. Creaţi-ne 
dificultăţi, şi timpul petrecut cu cei de sub Dom se va 
scurta. Autobuzele vor părăsi Domul la orele şaptesprezece. 

— Care e locul vizitei? strigă o femeie. 

— Tocmai acum ajungeam şi acolo, Andrea. 

Cox luă telecomanda şi execută un zoom pe Şoseaua 119. 
Jackie cunoştea bine zona. Acolo, fusese cât pe ce să-şi rupă 
nasul într-o ciocnire cu Domul. Vedea acoperişurile caselor 
de la ferma Dinsmore, acareturile şi grajdurile. 

— În partea dinspre Motton a Domului este o piaţă cu 
lucruri de ocazie, o arătă Cox cu indicatorul. Autobuzele vor 


parca acolo. Vizitatorii vor debarca şi vor merge pe jos spre 
Dom. Pe ambele laturi e destul spaţiu ca să se adune toţi 
oamenii. Orice resturi rămase în zonă au fost înlăturate. 

— Vizitatorii vor avea voie să meargă chiar până la Dom? 
vru să ştie un reporter. 

Cox se întoarse din nou cu faţa spre cameră, adresându- 
se direct potenţialilor vizitatori. Rose putea să-şi imagineze 
speranţa şi teama acelor oameni - care urmăreau 
emisiunea la televizoarele din baruri şi moteluri sau o 
ascultau la radiourile maşinilor. Ea, una, le simţea pe 
amândouă. 

— Vizitărilor li se va permite accesul până la doi metri de 
Dom, spuse Cox. Considerăm că e o distanţă sigură, deşi nu 
putem garanta nimic. Asta nu e testarea de siguranţă a 
unui carusel din parcul de distracţii. Oamenii cu implanturi 
electronice trebuie să stea la distanţă. În privinţa asta, 
singuri decideţi ce veţi face; nu putem căuta cicatrice de la 
stimulatoarele cardiace pe pieptul tuturor vizitatorilor. De 
asemenea, aceştia îşi vor lăsa toate dispozitivele 
electronice, inclusiv - dar nu numai - ipod-urile, telefoanele 
mobile şi Blackberrie-urile, în autobuze. Reporterii cu 
microfoane şi camere vor fi ţinuţi la distanţă. Spaţiul din 
imediata apropiere a Domului le este rezervat vizitatorilor, 
iar ceea ce discută ei cu cei dragi nu priveşte pe nimeni 
altcineva. Oameni buni, planul ăsta o să meargă numai dacă 
şi dumneavoastră ne ajutaţi să reuşească. Dacă-mi daţi voie 
să mă exprim în termenii din Star Trek, ajutaţi-ne s-o facem 
aşa. 
Puse indicatorul jos. 

— Iar acum, voi răspunde la câteva întrebări. Doar la 
câteva. Domnule Blitzer. 

Rose se lumină la faţă. Ridică o ceaşcă de cafea 
proaspătă şi închină cu ea spre ecran. 

— Arăţi bine, Wolfie! Poţi să mănânci crochete la mine-n 
pat oricând vrei! 


— Colonele Cox, exista ceva planuri de a adăuga şi o 
conferinţă de presă cu oficialităţile oraşului? înţelegem că 
Al Doilea Ales, James Rennie, este liderul propriu-zis în 
exerciţiu. Ce se întâmplă în privinţa asta? 

— Încercăm să organizăm şi o conferinţă de presă, la 
care să participe domnul Rennie şi orice alte oficialități ale 
oraşului ar mai fi cazul. Ar trebui să aibă loc la amiază, dacă 
totul decurge conform programului pe care-l avem în 
vedere. 

O rundă de aplauze spontane ale reporterilor salută 
aceste cuvinte. Nimic nu le plăcea mai mult ca o conferinţă 
de presă - poate eventual un politician de înalt nivel prins în 
pat cu o curvă de nivel la fel de înalt. 

Cox continuă: 

— Ideal ar fi ca această conferinţă de presă să aibă loc 
chiar acolo, pe drum, cu purtătorii de cuvânt ai oraşului, 
oricare ar fi aceia, stând în partea lor, iar dumneavoastră, 
doamnelor şi domnilor, în partea dinspre noi. 

Vorbărie surescitată. Le plăceau posibilităţile vizuale. 

— Domnule Holt, îi dădu cuvântul Cox. 

Lester Holt, de la NBC, sări în picioare. 

— Cât de sigur sunteţi că domnul Rennie va participa? Vă 
întreb, fiindcă se vorbeşte despre nereguli financiar- 
administrative din partea lui şi despre un soi de cercetare 
penală a activităţilor sale, efectuată de Procuratura 
Generală a Statului Maine. 

— Am auzit aceste afirmaţii, răspunse Cox. Nu sunt 
pregătit să le comentez, deşi domnul Rennie s-ar putea să 
dorească s-o facă. 

Tăcu un moment, cu o umbră de zâmbet. 

— Eu, unul, sigur aş dori s-o facă. 

— Rita Braver de la CBS, domnule colonel Cox. Este 
adevărat că Dale Barbara, omul pe care l-aţi numit 
administrator de urgenţă în Chester's Mill, a fost arestat 
pentru omor? Că, de fapt, poliţia din Chester's Mill îl crede 
ucigaş în serie? 


Tăcere totală din partea presei; nimic altceva decât 
priviri atente. Acelaşi lucru era valabil şi pentru cele patru 
persoane aşezate la tejgheaua din Sweetbriar Rose. 

— Este adevărat, răspunse Cox, stârnind o rumoare 
înăbuşită din partea reporterilor adunaţi. Dar nu există 
nicio cale de a verifica acuzaţiile sau eventualele probe. Tot 
ce avem la dispoziţie sunt aceleaşi conversații prin telefon şi 
Internet pe care nu mă îndoiesc că le folosiţi şi 
dumneavoastră. Dale Barbara este un ofiţer decorat. N-a 
fost arestat niciodată. Îl cunosc de ani de zile şi am garantat 
pentru el în faţa Preşedintelui Statelor Unite. Nu am niciun 
motiv să spun că am greşit, bazându-mă pe ceea ce ştiu în 
momentul de faţă. 

— Ray Suarez, colonele, de la PBS. Credeţi că acuzaţiile 
împotriva locotenentului Barbara - actualmente colonelul 
Barbara - ar putea avea motivații politice? Că s-ar putea ca 
James Rennie să-l fi închis pentru a-l împiedica să preia 
puterea, aşa cum a ordonat Preşedintele? 

„Și, de fapt, despre asta e vorba în a doua jumate a 
comediei ăsteia”, îşi dădu seama Julia. „Cox a transformat 
media de ştiri în Vocea Americii, iar noi suntem oamenii 
blocaţi după Zidul Berlinului.” Era topită de admiraţie. 

— Dacă aveţi ocazia să-l chestionaţi pe Alesul Rennie 
vineri, domnule Suares, să-l întrebaţi neapărat acest lucru, 
spuse Cox, vorbind cu un soi de calm împietrit. Doamnelor 
şi domnilor, asta-i tot ce am avut de spus. 

Şi plecă la fel de grăbit precum venise, dispărând înainte 
ca reporterii adunaţi să poată măcar începe să strige şi alte 
întrebări. 

— Mamă, Doamne... murmură Ernie. 

— Mda... făcu şi Jackie. 

Rose închise televizorul. Strălucea toată, plină de 
energie. 

— La ce oră are loc întrunirea aia? Nu regret nimic din 
ce a spus colonelul Cox, dar toate astea ar putea complica 
mult viaţa lui Barbie. 


2 


Barbie află despre conferinţa de presă a lui Cox când 
Manuel Ortega, roşu la faţă, veni jos şi-i spuse. Ortega, fost 
lucrător angajat la Alden Dinsmore, purta acum o cămaşă 
albastră, o insignă de tablă care părea făcută de mână şi un 
pistol .45 prins pe o a doua centură care-i stătea lăsată pe 
şolduri, în stilul pistolarilor din filme. Barbie îl ştia ca pe un 
băiat blajin, cu păr rar şi pielea mereu arsă de soare, 
căruia-i plăcea să comande la cină mâncăruri pentru micul 
dejun - clătite, şuncă, ochiuri moi - şi să vorbească despre 
vaci, rasa lui favorită fiind Belted Galloway, pe care nu 
reuşea nici mort să-l convingă pe domnul Dinsmore s-o 
cumpere. Era yankeu până-n măduva oaselor, în ciuda 
numelui, şi avea un umor sec tipic yankeu. Barbie îl 
simpatizase întotdeauna. Acesta, însă, era un alt Manuel, un 
străin căruia-i pierise tot hazul. Aducea veşti despre 
ultimele evoluţii, mai mult răcnite printre gratii, cu doze 
considerabile de salivă. Faţa-i era aproape la fel de 
radioactivă ca şi starea de spirit. 

— Nicio vorbă despre ecusoanele pe care ţi le-au găsit în 
mână la fata aia săraca, nicio vorbă de căcat despre asta! Şi 
p-ormă jegoteiu' ăla cu nădragi de tablă s-a luat de Jim 
Rennie, care singur ţine-n viaţă oraşu-ăsta de cân' a-nceput 
totu”! Singur-singurel! Cu SÂRMĂ şi SCUIPICI! 

— Las-o mai moale, Manuel, încercă Barbie să-l 
liniştească. 

— Mie-mi zici agent Ortega, bulangiule! 

— Bine. Agent Ortega. 

Barbie stătea aşezat pe pat şi se gândea cât de uşor i-ar 
fi fost lui Ortega să scoată din teacă Schoefield-ul .45 şi să- 
nceapă să tragă. 

— Eu sunt aici, Rennie e afară. În ce-l priveşte pe el, sunt 
sigur că-i e bine. 

— GURA! zbieră Manuel. TOŢI suntem aici! Toţi, sub 
căcatu' de Dom! Alden nu face nimica numa' bea, băiatu' 


care i-a rămas nu mănâncă, şi Donşoara Dinsmore îl tot 
plânge pe Rory. Jack Evans şi-a zburat creierii, ştiai? Şi 
militarii ăia borâţi de-acolo n-au al'ceva mai bun să facă 
decât să-mproaşte cu noroi! Numa' minciuni şi poveşti în 
fals în timp ce tu provoci răscoale la magazin şi pe urmă ne 
dai foc la ziar! Probabil pentru ca să nu poa' donşoara 
Shumway să publice-acolo CINE EŞTI! 

Barbie tăcu. Se temea că un singur cuvânt rostit ca să se 
apere ar fi făcut aproape sigur să fie împuşcat. 

— Aşa fac ăştia cu or'ce politician care nu le place, 
continuă Manuel. Vor să ne conducă un ucigaş în serie şi-un 
violator - unu' care le violează şi moarte - în loc de-un 
creştin? Mai rar aşa josnicie! 

Scoase pistolul, îl ridică şi-l îndreptă printre gratii. În 
ochii lui, gura ţevii arăta la fel de mare ca intrarea într-un 
tunel. 

— Dacă Domu' se duce înainte să te puie pe tine la zid şi 
să te facă sită, continuă Manuel, îmi găsesc io un minut s-o 
rezolv. Sunt primu' la coadă, şi coada ăstora din The Mill 
care-aşteaptă să ţi-o facă-i destul de lungă. 

Barbie rămase tăcut, aşteptând continuarea: să moară 
sau să respire mai departe. Sendvişurile de la Rose 
Twitchell încercau să i se ridice la loc în gât şi să-l înece. 

— Încercăm şi noi aicea să supravieţuim, şi ăia nu-s în 
stare decât să-l murdărească pe-omu' care apără oraşu- 
ăsta de haos. 

Cu un gest repezit, îşi puse pistolul la loc în teacă. 

— Mai 'te-n mă-ta. Nu meriţi. 

Se întoarse şi porni cu paşi mari înapoi spre scară, cu 
capul în piept şi umerii aduşi. 

Barbie se rezemă de perete şi expiră prelung. Avea 
broboane de sudoare pe frunte. Mâna pe care o ridică să şi 
le şteargă îi tremura. 


Când furgonul lui Romeo Burpee coti pe aleea casei 
McClatchey, Claire se repezi afară. Avea ochii plini de 
lacrimi. 

— Mamă! strigă Joe, sărind jos încă înainte ca maşina să 
se fi oprit complet; ceilalţi se buluciră după el. Mamă, ce s- 
a-ntâmplat? 

— Nimic... suspină Claire, strângându-l cu putere în 
braţe. O să fie o Zi de Vizită! Vineri! Joey, cred că s-ar putea 
să-l vedem pe tata! 

Joe scoase un chiot şi începu să danseze cu ea. Benny o 
îmbrăţişă pe Norrie... şi profită de ocazie ca să-i fure şi un 
sărut grăbit, observă Rusty. Drăcuşoru' obraznic...! 

— Du-mă la spital, Rommie, spuse Rusty. 

Le făcu lui Claire şi copiilor cu mâna, în timp ce maşina se 
retrăgea pe alee. Se bucura să plece fără a fi nevoit să 
discute cu doamna McClatchey. Viziunea de Mamă putea 
avea efect şi asupra asistenţilor medicali. 

— Şi, cu ocazia asta, mi-ai putea face şi mie favoarea de a 
vorbi în engleză, nu-n căcănăria aia on parle din comicsuri? 

— Unii oameni n-au nicio moştenire culturală la care să 
recurgă, remarcă Rommie, aşa că-s invidioşi pe cei care o 
au. 

— Mda, şi maică-ta poartă galoşi, replică Rusty. 

— Ast-aşa-i, da” ea, numa” cân' ploaie. 

Pe telefonul mobil al lui Rusty intră un mesaj. Îl deschise 
şi citi: ÎNTÂLNIRE LA 2130 PAROHIA CONGO SĂ FI ACOLO 
SAU T SPARG. 

— Rommie, spuse el, închizând telefonul. Presupunând că 
scap cu viaţă de-alde Rennie, ce-ai zice să vii diseară cu 
mine la o întrunire? 


4 


La spital, Ginny îl întâmpină în hol. 
— Azi e „ziua Rennie” la „Cathy Russell”, anunţă ea, fără 
să pară că vestea-i displăcea cine ştie ce. Thurse Marshall i- 


a examinat pe amândoi. Rusty, omul ăsta-i un dar de la 
Dumnezeu. E clar că nu-l înghite pe Junior - el şi Frankie 
erau cei care l-au bruscat la Pond -, dar a procedat ca un 
adevărat profesionist. Tipul se iroseşte-n nu ştiu ce catedră 
de engleză, la colegiu, când asta e meseria pe care ar 
trebui s-o facă. 

Vorbind mai încet, adăugă: 

— E mai bun şi decât mine. lar cu Twitch, nici nu se 
compară. 

— Acum unde-i? 

— S-a-ntors acolo unde locuieşte, ca să vadă ce mai fac 
prietena aia tânără a lui şi cei doi copii pe care i-au luat cu 
ei. Pare să ţină sincer şi la ei. 

— O, Doamne, Ginny s-a îndrăgostit... comentă Rusty, 
zâmbind. 

— Nu fi copil! se încruntă ea. 

— În ce salon sunt cei doi Rennie? 

— Junior la Şapte, Seniorul la Nouăşpe. Seniorul a venit 
cu Thibodeau ăla, dar trebuie să-l fi trimis cu nişte treburi, 
fiindcă era singur când s-a dus să-l vadă pe fii-su. 

Zâmbi cinic. 

— N-a stat mult. Mai mult a vorbit la mobilul ăla al lui. 
Puştiul nu face decât să stea ca o momâie, deşi şi-a revenit 
cu capul. Când l-a adus Henry Morrison, parcă-şi pierduse 
minţile. 

— Şi aritmia lui Big Jim? Cu asta cum stăm? 

— I-a potolit-o Thurston. 

„Deocamdată ” îşi spuse Rusty, nu fără satisfacţie. „Când 
va trece efectul valiumului, iar o s-o ia de la-nceput cu 
țopăielile cardiace.” 

— Mai întâi, du-te să-l vezi pe-ăla tânăr, continuă Ginny, 
vorbind tot cu voce scăzută, deşi erau singuri în hol. Nu-mi 
place, niciodată nu mi-a plăcut, da' acuma-mi pare rău 
pentru el. Nu cred c-o s-o mai ducă mult. 

— Thurston i-a spus ceva lui Rennie despre starea lui 
Junior? 


— Da, că s-ar putea ca problema să fie foarte serioasă. 
Dar se pare că pentru el nu e la fel de serioasă ca 
telefoanele alea pe care le tot dă. Probabil i-o fi spus cineva 
despre Ziua de Vizită, de vineri. Rennie e-n culmea dracilor. 

Rusty se gândi la cutia de pe Black Ridge, un simplu 
pătrat subţire cu o suprafaţă de nicio sută cincizeci de 
centimetri pătraţi, pe care nici chiar aşa nu reuşise s-o 
ridice. Sau s-o clintească măcar. Se mai gândi şi la capetele 
pieloase zărite pentru o clipă, care râdeau. 

— Sunt unii oameni cărora pur şi simplu nu le plac 
vizitele, spuse el. 


— Cum te simţi, Junior? 

— OK. Mai bine. 

Părea cam nervos. Purta o pijama de spital şi stătea 
aşezat lângă fereastră. Lumina îi cădea nemiloasă pe chipul 
descompus. Arăta ca un om de patruzeci de ani încercat din 
plin. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat înainte de a leşina. 

— Mă duceam la şcoală şi, când colo, am ajuns acasă la 
Angie. Voiam să-i spun să se împace cu Frank. Tipul ofta la 
greu după ea. 

Rusty se gândi să-l întrebe dacă ştia că şi Angie, şi Frank 
muriseră, dar n-o făcu - la ce bun? În schimb, îl întrebă: 

— 'Te duceai la şcoală? Şi Domul...? 

— A, da... 

Acelaşi ton nervos şi lipsit de emoție. 

— Uitasem de el. 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci... şi unu...? 

— Cum o chema pe mama ta? 

Junior se gândi puţin. 

— Jason Giambi, spuse el apoi, şi râse ascuţit, deşi 
expresia stresată şi hăituită de pe faţă nu i se schimbă. 


— Când a apărut Domul? 

— Sâmbătă. 

— Şi cât a trecut de-atunci? 

Tânărul se încruntă. 

— O săptămână? 

Apoi: 

— Două săptămâni? A trecut ceva timp, asta-i sigur. 

În sfârşit, se întoarse spre Rusty. Ochii-i străluceau de la 
valiumul pe care i-l injectase Thurse Marshall. 

— Baaarbie ţi-a zis să-mi pui toate întrebările astea? El 
le-a omorât, să ştii. 

Dădu din cap. 

— I-am găsit echizoanele. 

O pauză. 

— Ecu-soanele. 

— Barbie nu m-a pus să fac nimic, răspunse Rusty. E la 
puşcărie. 

— Curând o să fie-n iad, replică Junior, cu o indiferenţă 
seacă. O să-l judecăm şi-l executăm. Aşa a zis tata. În Maine 
nu e pedeapsa cu moartea, da' el zice că astea-s condiţii de 
război. Salata cu ouă are prea multe calorii. 

— Aşa e, spuse Rusty. 

Adusese un stetoscop, un manşon pentru luarea tensiunii 
şi un oftalmoscop. Îi aplică lui Junior manşonul pe braţ. 

— Îi poţi numi pe ultimii trei Preşedinţi în ordine 
cronologică, Junior? 

— Sigur. Bush, Push şi Tush. 

Şi râse dement, dar tot fără nicio expresie pe faţă. 

Tensiunea lui Junior avea valoarea de 147 peste 120. 
Rusty se aşteptase la mai rău. 

— Mai ţii minte cine-a venit aici, la tine, înaintea mea? 

— Mda. Moşu' peste care-am dat la Pond, Frankie şi cu 
mine, chiar înainte să găsim copiii. Sper că ăia micii-s bine. 
Erau absolut drăgălaşi. 

— Le mai ştii numele? 


— Aidan şi Alice Appleton. Ne-am dus la club şi fata aia cu 
păru' roşu mi-a făcut laba pe sub masă. O crezusem 
cuminte, pân-am văzut că de fapt era mişto. 

Pauză. 

— Gata. 

— M-hmm... 

Rusty trecu la oftalmoscop. Ochiul drept al lui Junior era 
în regulă. Discul optic al celui stâng era umflat, stare 
cunoscută ca papilledem. Era un simptom comun al 
tumorilor cerebrale avansate şi al tumefacţiilor care le 
însoțeau. 

— Vezi ceva verde. McQueen? 

— Nţţ. 

Lăsă jos oftalmoscopul, apoi ridică degetul arătător în 
dreptul feţei lui Junior. 

— la atinge-mi degetul cu al tău. Pe urmă, atinge-ţi nasul. 

Junior se conformă. Rusty începu să-şi mişte încet degetul 
înainte şi-napoi. 

— Continuă! 

Băiatul reuşi să-şi ducă degetul de la al lui Rusty la nas - 
o dată. A doua oară, atinse degetul lui Rusty, dar la el îşi 
nimeri obrazul. A treia oară trecu pe lângă deget şi-şi atinse 
sprânceana dreaptă. 

— La fix! mai vrei? Po' s-o ţiu aşa toată ziua, să ştii! 

Împingându-şi scaunul înapoi, Rusty se ridică în picioare. 

— Am s-o trimit pe Ginny Ilomlinson cu o reţetă. 

— Şi după ce mi-o dă, pot să mă duc? Acasă, vreau să zic. 

— Peste noapte stai la noi, Junior. Sub observaţie. 

— Da-s sănătos, nu? Am avut înainte una din durerile 
mele de cap - una din-alea de-mi săreau ochii - da' a trecut. 
Sunt bine, da? 

— Acum nu-ţi pot spune nimic. Vreau să vorbesc cu 
Thurston Marshall şi să mă uit prin nişte cărţi. 

— Dom'le, da' ăla nu-i doctor. E prof de engleză. 

— O fi, dar te-a tratat bine. Mai bine decât l-aţi tratat tu 
şi Frank pe el, din câte-am înţeles. 


Junior făcu un gest de nepăsare. 

— Ne jucam şi noi... Şi-n plus, cu copiii ăia ne-am purtat 
frumos, nu? 

— Aici, nu te pot contrazice. Pentru moment, Junior, 
relaxează-te. Ce-ar fi să te uiţi puţin la televizor? 

Junior se gândi un moment, apoi întrebă: 

— Ce-avem la cină? 


6 


În situaţia existentă, singurul lucru la care se putea gândi 
Rusty ca să reducă tumefierile din ceea ce-i servea drept 
creier lui Junior Rennie era o perfuzie cu manitol. Luă fişa 
medicală de pe uşă şi văzu că avea ataşat un bilet scris într- 
o caligrafie lăbărţată pe care n-o cunoştea: 


Dragă Doctore Everett, 
Ce părere ai de un tratament cu manitol pentru acest 
pacient? 
Nu pot comanda, n-am idee care e cantitatea corectă. 
Thurse 


Rusty notă doza. Ginny avea dreptate: Thurston Marshall 
era bun. 


7, 


Uşa camerei lui Big Jim stătea deschisă, dar înăuntru nu 
era nimeni. Rusty auzi glasul pacientului din oficiul favorit 
al răposatului doctor Haskell şi porni pe culoar într-acolo. 
Nu se gândi să ia fişa medicală a lui Big Jim - o scăpare pe 
care avea s-o regrete. 

Rennie era complet îmbrăcat şi stătea lângă fereastră, cu 
telefonul la ureche, deşi pe perete se vedea o imagine cu un 
telefon mobil barat cu un X roşu, pentru cei cu probleme la 
citit. Rusty îşi spuse că i-ar fi făcut mare plăcere să-i ordone 
lui Big Jim să întrerupă convorbirea. Poate că n-ar fi fost cel 


mai politic mod de a începe acea combinaţie de examen 
medical şi discuţie, dar era hotărât s-o facă. Porni înainte, 
apoi se opri. Brusc. 

În minte i se ivise o amintire clară: cum nu putea să 
doarmă, se sculase să ia o bucată din pâinea cu portocale şi 
afine şi o auzise pe Audrey scâncind încet din camera 
fetelor. Se dusese acolo să vadă ce făceau. Se aşezase pe 
patul lui Jannie, sub Hannah Montana, îngerul ei păzitor. 

Cum de-şi amintise atât de încet acel lucru? De ce nu-i 
venise-n minte în timpul întâlnirii cu Big Jim din cabinetul 
lui de-acasă? 

„Fiindcă atunci nu ştiam despre crime; mă preocupa 
numai propanul. Și fiindcă Janelle nu avea 0 criză, era doar 
în faza de somn REM. Vorbea în somn. ” 

„Are o minge de baseball din aur tăticule. E o minge de 
baseball rea.” 

Nici chiar în seara trecută, la morgă, amintirea nu ieşise 
la suprafaţă. Numai acum, când era aproape prea târziu. 

„Dar gândeşte-te ce înseamnă: dispozitivul ăla de pe 
Black Ridge nu emite numai radiații limitate, ci şi altceva. 
Am putea-o numi precogniție indusă sau ceva care nici nu 
are o denumire, dar oricum i-ai zice, există. Și dacă Jannie 
a avut dreptate în legătură cu mingea de baseball din aur 
înseamnă că s-ar putea să fi spus adevărul şi toţi ceilalţi 
copii care au făcut afirmaţii sibilinice despre un dezastru 
de Halloween. Dar oare asta se referă tocmai la acea zi? 
Sau ar putea fi mai devreme?” 

Rusty tindea să creadă mai degrabă în cea de-a doua 
variantă. Pentru un oraş plin de copii care abia aşteptau să 
meargă cu colindul, Halloweenul sosise deja. 

— Nu-mi pasă ce ai şi ce n-ai, Stewart, spunea Big Jim, pe 
care cele trei miligrame de valium nu păreau să-l fi calmat 
deloc; era fabulos de irascibil ca întotdeauna. Tu şi Fernald 
vă duceţi acolo şi-l luaţi şi pe Roger cu v... Hmm?... Ce? 

Ascultă. 


— Nici măcar n-ar trebui să-ţi spun. Nu te-ai uitat la 
dracu-bumbacul ăla de televizor? Dacă vă face probleme, 
Îi... 

Ridică privirea şi-l văzu pe Rusty în uşă. O clipă, Big Jim 
avu expresia surprinsă a unui om care-şi repetă în minte 
conversaţia, încercând să decidă cam cât de mult a auzit 
noul sosit. 

— Stewart, a venit cineva. Te sun eu, iar atunci, fă bine şi 
spune-mi ce vreau să aud. 

Şi întrerupse legătura, fără să salute. Îi întinse telefonul 
lui Rusty, dezgolindu-şi dinţii mici de sus într-un zâmbet. 

— Ştiu, ştiu, n-am fost cuminte, dar problemele oraşului 
nu pot să aştepte. 

Oftă. 

— Nu-i uşor să fii cel pe care se bazează toţi, mai ales 
când nu te simţi bine. 

— Trebuie că fie greu, aprobă Rusty. 

— Dumnezeu mă ajută. Vrei să ştii filosofia după care 
trăiesc eu, amice? 

— Sigur. 

— Când închide o uşă, Dumnezeu deschide o fereastră. 

— Aşa crezi? 

— Aşa ştiu. lar un lucru pe care încerc să nu-l uit 
niciodată este acela că, atunci când te rogi pentru ceea ce 
vrei, Dumnezeu se preface că nu te-aude. Dar, când te rogi 
pentru lucrurile de care ai nevoie, e numai urechi. 

— Îhî... 

Rusty intră în oficiu. Televizorul de pe perete era pe 
CNN. Sunetul era închis, dar se vedea o fotografie a lui 
James Rennie senior în spatele crainicului: alb-negru, deloc 
măgulitoare. Big Jim îşi ţinea un deget ridicat şi buza de sus 
la fel. Nu zâmbind, ci într-un rânjet remarcabil de canin. Pe 
banda de jos scria: A FOST ORAŞUL DOMULUI UN 
BÂRLOG AL DROGURILOR? Imaginea trecu la o reclamă a 
firmei lui Jim Rennie, cea enervantă care se termina mereu 
cu câte unul dintre vânzătorii de maşini la mâna a doua 


(niciodată Big Jim însuşi) zbierând: „Veţi porni voios LA 
DRUM, că Big Jim e CEL MAI BUN!” 

Cu un zâmbet trist, Big Jim arătă într-acolo: 

— Vezi ce-mi fac prietenii ăia de-afară ai lui Dale 
Barbara? Păi de ce să ne mirăm? Când Hristos a venit să 
mântuiască omenirea, l-au pus să-şi poarte Crucea pe 
Golgota, unde-a murit în praf şi sânge. 

Rusty reflectă, şi nu pentru prima oară, la efectele stranii 
ale valiumului. Nu ştia dacă în vino chiar exista veritas, dar 
valiumul conţinea din belşug. Când îl dădeai oamenilor - 
mai ales intravenos - auzeai adesea exact ceea ce credeau 
despre ei înşişi. 

Îşi trase un scaun şi-şi pregăti stetostopul pentru acţiune. 

— Ridică-ţi cămaşa. 

Când Big Jim îşi lăsă telefonul jos, Rusty îl luă şi şi-l puse 
în buzunarul de la piept. 

— Pe ăsta-l iau eu, da? Am să-l las la biroul din hol. Acolo 
se poate vorbi la mobil. Scaunele nu-s la fel de moi ca aici, 
dar nici rele nu sunt. 

Se aştepta ca Big Jim să protesteze, poate chiar să 
explodeze, dar acesta nici nu clipi, mulţumindu-se doar să-şi 
dezvăluie burdihanul ca al lui Buddha şi sânii bărbăteşti 
mari şi moi de deasupra. Rusty se aplecă înainte şi începu 
să-l asculte. Era mult mai bine decât se aşteptase. S-ar fi 
bucurat să audă o sută zece bătăi pe minut, plus o 
ventriculaţie prematură moderată. În schimb, pompa lui Big 
Jim mergea cu nouăzeci, fără nicio extrasistolă. 

— Mă simt mult mai bine, spuse Rennie. Stresul era 
cauza. Am trecut printr-un stres cumplit. Voi mai sta aici o 
oră, două, ca să mă odihnesc - îţi dai seama că de la 
fereastra asta se vede tot centrul oraşului, amice? - şi-am 
să-i mai fac o vizită lui Junior. După aceea, mă externez şi... 

— Nu e numai stresul. Eşti supraponderal şi într-o formă 
fizică slabă. 

Big Jim îşi dezveli dinţii de sus, în acel zâmbet fals. 


— Conduc o firmă şi un oraş, amice - care, apropo, trec 
amândouă prin vremuri grele. Asta-mi lasă cam puţin timp 
pentru benzi de alergat, StairMasters şi alte alea. 

— Acum doi ani ţi s-a pus diagnosticul TAP Rennie. Asta 
înseamnă tahicardie arială paroxistică. 

— Ştiu ce înseamnă. Am intrat pe WebMD şi scria că şi 
oamenii sănătoşi au adesea... 

— Ron Haskell ţi-a spus în termeni fără niciun echivoc să- 
ţi urmăreşti greutatea, să-ţi ţii aritmia sub control cu 
medicamente, iar dacă astea n-au efect, să analizezi 
posibilităţile de intervenţie chirurgicală pentru a corecta 
problema de la bază. 

Big Jim începuse să arate ca un copil nefericit că nu se 
poate elibera din scaunul unde e legat. 

— Dumnezeu mi-a spus să n-o fac! Dumnezeu a spus să 
nu-mi pun stimulator! lar Dumnezeu a avut dreptate! Duke 
Perkins avea stimulator şi uite ce-a păţit! 

— Ca să nu mai vorbim şi de văduva lui, replică încet 
Rusty. Şi ea a avut un mare ghinion. Probabil a fost în locul 
nepotrivit, la momentul nepotrivit. 

Big Jim îl privi lung, evaluându-l cu ochii lui mici şi 
porcini. Apoi, şi-i ridică spre tavan. 

— A revenit lumina, nu? 'Ţi-am făcut rost de propan, cum 
mi-ai cerut. Unii oameni nu prea ştiu ce-i aia recunoştinţă. 
Dar, fireşte, un om aflat în poziţia mea se obişnuieşte cu 
asta. 

— O să ni se termine iar, mâine-seară. 

Rennie clătină din cap. 

— Până mâine-seară, veţi avea destul propan ca să v- 
ajungă până la Crăciun, dacă trebuie. Îţi promit asta, 
fiindcă te porţi aşa de frumos cu pacienţii şi eşti un băiat 
atât de bun. 

— Mi-e cam greu să fiu recunoscător când oamenii îmi 
înapoiază ceea ce oricum era al meu. Am eu ciudăţenia 
asta... 


— Aha, deci acum te consideri totuna cu spitalul? pufni 
Big Jim. 

— De ce nu? Şi dumneata te-ai considerat adineauri 
totuna cu Hristos. Hai mai bine să revenim la situaţia 
dumitale medicală, bine? 

Big Jim îşi fâlfâi dezgustat mâinile mari, cu degete 
boante. 

— Valiumul nu-i o soluţie, continuă Rusty. Dacă ieşi de- 
aici, până la cinci dup-amiaza poţi să ai din nou extrasistole. 
Sau să faci un stop total. Partea bună e că ţi-ai putea întâlni 
mântuitorul până nu se-ntunecă în oraş. 

— Şi ce mi-ai recomanda? îl întrebă Rennie, care-şi 
regăsise calmul. 

— "Ţi-aş putea da ceva care probabil ar rezolva problema, 
cel puţin pe termen scurt. E un medicament. 

— Ce medicament? 

— Dar are un preţ. 

— Ştiam eu... răspunse încet Big Jim. Ştiam eu că eşti în 
tabăra lui Barbara, încă din ziua când ai venit la mine-n 
birou cu dă-mi aia, dă-mi ailaltă... 

Rusty nu ceruse altceva decât propan, dar trecu peste 
cuvintele lui. 

— De unde ştiai atunci că Barbara are o „tabără”? 
Crimele încă nu se descoperiseră, aşa că de unde ştiai? 

În ochii lui Big Jim sclipi amuzamentul sau paranoia - sau 
amândouă. 

— Am şi eu micile mele metode, amice. Deci ia s-auzim - 
care-i preţul? Ce-ai vrea să-ţi dau în schimbul 
medicamentului care mă va apăra de un atac de cord? 

Şi, înainte ca Rusty să-i răspundă: 

— Lasă-mă să ghicesc. Vrei eliberarea lui Barbara, nu-i 
aşa? 

— Nu. Oraşul ăsta l-ar linşa în clipa când ar pune piciorul 
afară. 

Big Jim râse. 

— Din când în când, mai ai şi tu câte o fărâmă de minte. 


— Vreau să te retragi. Şi Sanders la fel. S-o lăsaţi pe 
Andrea Grinnell să preia conducerea, cu ajutorul Juliei 
Shumway până se dezbară de droguri. 

De data asta, Big Jim izbucni în hohote, plesnindu-se pe 
coapsă. 

— Mă gândeam că e prost Cox - el o voia pe aia cu 
ţâţoance mari s-o ajute pe Andrea -, dar tu eşti şi mai rău. 
Shumway! Aia care rimează-cu-bârfă n-a fost în stare să 
administreze nici măcar o zdreanţă de ziar! 

— Ştiu că dumneata l-ai omorât pe Coggins. 

Nu avusese intenţia s-o spună, dar cuvintele îi scăpaseră 
de la sine. Ei, şi ce era rău în asta? În cameră se aflau 
numai ei doi, dacă nu-l puneau la socoteală şi pe John 
Roberts de la CNN, care-i privea din televizorul de pe 
perete. În plus, rezultatele meritau. Pentru prima oară de 
când acceptase realitatea Domului, Big Jim era zguduit. 
Încerca să-şi menţină o expresie neutră şi nu reuşea. 

— Eşti nebun. 

— Ştii bine că nu sunt. Azi-noapte, m-am dus la Bowie 
Funeral Home şi am examinat cadavrele celor patru 
victime. 

— N-aveai niciun drept să faci asta! Nu eşti medic legist! 
Nu eşti nici măcar un drac-bumbac de doctor! 

— Calmează-te, Rennie. Numără până la zece. Nu-ţi uita 
inima. 

Făcu o pauză. 

— Deşi, dacă stau să mă gândesc, mă cam cac pe ea. 
După porcăriile pe care le-ai lăsat în urmă, şi astea pe care 
le faci acum, mă fut în inima dumitale. Faţa şi capul lui 
Coggins erau pline de semne. Semne foarte atipice, dar 
uşor de identificat. Urme de cusături. Nu mă îndoiesc că se 
vor potrivi cu mingea de baseball pe care-am văzut-o la 
dumneata pe birou. 

— Asta nu-nseamnă nimic... replică Big Jim, aruncând, 
totuşi, o privire spre uşa deschisă a băii. 


— Ba înseamnă destul. Mai ales când te gândeşti că şi 
celelalte cadavre au fost puse în acelaşi loc. Mie asta-mi 
sugerează că ucigaşul lui Coggins le-a omorât şi pe 
celelalte. Şi cred că dumneata ai fost. Sau, poate, dumneata 
şi Junior. Aţi făcut o echipă de asasini, tată şi fiu? Asta a 
fost? 

— Refuz să mai ascult! protestă Rennie. 

Dădu să se ridice, dar Rusty îl împinse la loc pe scaun; 
reuşi surprinzător de uşor. 

— Stai pe loc! strigă Rennie. Fir-ar să fie, nicio mişcare! 

— De ce l-ai omorât? întrebă Rusty. A ameninţat că-ţi dă-n 
gât afacerile cu droguri? Era şi el părtaş? 

— Nicio mişcare, repetă Rennie, deşi Rusty se aşezase 
deja la loc. Nu-i trecu prin minte - în acel moment - că 
poate Rennie nu lui i se adresa. 

— Pot să păstrez liniştea, spuse el. Şi pot să-ţi dau ceva 
care-o să-ţi rezolve tahicardia mai bine decât valiumul. 
Târgul va fi să te retragi. Anunţă-ţi demisia - din motive de 
sănătate - în favoarea lui Andrea, mâine-seară, la marea 
întrunire. Vei ieşi ca un erou. 

N-avea cum să refuze, îşi spuse el. Omul era încolţit. 

Rennie se întoarse din nou spre uşa deschisă a băii şi 
spuse: 

— Acum puteţi ieşi. 

Carter 'Thibodeau şi Freddy Denton apărură din baie, 
unde stătuseră ascunşi şi ascultaseră. 


8 


— La naiba, mormăi Stewart Bowie. 

Stătea împreună cu fratele său în atelierul din subsolul 
salonului de pompe funebre. Stewart o machiase pe Arletta 
Coombs, cea mai recentă sinucigaşă din Chester's Mill şi 
clientă a Bowie Funeral Home. 

— Pute-m-aş în el de maimuţoiu” pizdii de căcat!/ 


Îşi aruncă pe bufet telefonul celular şi scoase din 
buzunarul şorţului verde cauciucat un pachet de Ritx Bits 
cu aromă de arahide. Întotdeauna când era nervos, Stewart 
începea să mănânce, şi era dezordonat („Aici parc-au 
mâncat porcii”, obişnuia taică-său să spună, când micul 
Stewie se ridica de la masă), iar acum începu să plouă cu 
firimituri de Ritz pe faţa Arlettei, care era departe de a 
arăta împăcată; dacă-şi imaginase că o duşcă de Liquid- 
Plumr ar fi o cale rapidă şi nedureroasă de a scăpa de sub 
Dom, se înşelase amarnic. Blestemăţia îi arsese complet 
stomacul şi ieşise prin spate. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Fern. 

— De ce m-o fi pus dracu' să mă-ncurc cu căcatu' de 
Rennie? 

— Pentru bani? 

— La ce mai folosesc acum banii? replică Stewart, furios. 
Ce să fac, să dau iama după cumpărături la Magazinul 
Universal Burpee's? Mai mult ca sigur c-o să mi se scoale, 
naibii! 

Deschise gura bătrânei văduve şi trânti înăuntru ce-i mai 
rămăsese din Ritz Bits. 

— Na aici, curvo, e ora gustăricii-n pula mea! 

Îşi înhăţă iar mobilul, apăsă pe butonul de CONTACIE şi 
alese un număr. 

— Dacă nu răspunde, zise el - poate lui Fern, dar mai 
degrabă sieşi -, mă duc la el acasă şi-i bag pe gât una din 
găinile alea de... 

Dar Roger Killian răspunse. Era chiar în afurisita lui de 
poiată. Stewart auzea găinile cotcodăcind. Mai auzea şi 
acordurile de vioară ale lui Mantovani răsunând din 
sistemul de sunet al gospodăriei. Când erau acolo copiii, 
cântau Metallica sau Pantera. 

— "10? 

— Roger. Stewie sunt. Eşti treaz, fratele meu? 

— Aproape, răspunse Roger, ceea ce putea să însemne că 
fumase din sticlă, da' ce mama dracu”. 


— Vino-aici, în oraş. Ne vedem la depoul de maşini, cu 
Fern. O să luăm două din camioanele mari, alea cu macara, 
şi mergem la WCIK. 'Tot propanul trebuie să fie dus înapoi 
în oraş. N-o putem face într-o singură zi, da' Jim zice că tre' 
s-ncepem acum. Mâine o să mai adun şase-şapte tipi de 
încredere - din afurisita aia de armată privată a lui Jim, 
dacă se poate lipsi de ei - şi-o să terminăm. 

— Hai, mă Stewie, nu pot... Tre' să dau de mâncare la 
găini! Toţi băieţii care-mi mai rămăseseră aici s-au dus să se 
facă gabori! 

„Adică vrei să şezi în birouaşu' ăla al tău, să tragi pe nas 
şi s-asculți muzică de căcat, uitându-te pe computer la 
lesbiene cum şi-o trag”, îşi zise Stewart. Nu pricepea cum 
ar fi putut un om să se excite într-o aromă de găinaţ s-o tai 
cu cuțitul, dar Roger Killian reuşea. 

— Nu e misiune voluntară, fratele meu. Am primit ordin, 
şi ţi-l dau şi ţie. Juma' de oră. Şi dacă-ntâmplător îi vezi pe 
vreunii din puştii tăi, ia-i şi pe ei. 

Închise înainte ca Roger să-şi reia smiorcăielile şi o clipă 
stătu nemişcat, fierbând de furie. Ultimul lucru de care 
avea chef în după-amiaza aceea de miercuri era să care 
rezervoare de propan cu camionul... dar asta avea să facă, 
nici vorbă. Da, nici vorbă. 

Înhăţă furtunul de la chiuvetă, îl înfipse între protezele 
dentare ale Arlettei Coombs şi-i dădu drumul. Era un furtun 
de mare presiune, iar cadavrul de pe masă tresări. 

— Să ţi se ducă pe gât ăle crochete, mam'mare, mârâi el. 
Vezi să nu te-neci. 

— Stai! strigă Fern. O să-i iasă prin gaura din... 

Prea târziu. 


9 


Big Jim îl privea pe Rusty cu un zâmbet gen: „Să vezi ce- 
ai să păţeşti acum.” Apoi, se întoarse spre Carter şi Freddy 
Denton. 


— Băieți, l-aţi auzit pe domnul Everett cum a încercat să 
mă şantajeze? 

— Normal că da, răspunse Freddy. 

— L-aţi auzit ameninţându-mă că nu-mi dă anumite 
medicamente care mi-ar salva viaţa, dacă refuz să mă 
retrag? 

— Mda, făcu şi Carter, învrednicindu-l pe Rusty cu o 
privire crudă. Rusty se întreba cum de fusese aşa de prost. 

„Am avut O zi grea, asta trebuie să fie cauza.” 

— Medicamentul respectiv ar putea fi unul numit 
verapamil, pe care tipul ăla cu păr lung mi l-a administrat 
prin perfuzie, continuă Big Jim, dezvelindu-şi dinţii mărunți 
într-un nou zâmbet antipatic. 

Verapamil. Pentru prima oară, Rusty îşi blestemă zilele 
pentru că nu luase de pe uşă fişa medicală a lui Big Jim ca s- 
o examineze. Şi, din păcate, n-avea să fie ultima. 

— Ce credeţi, cu ce fel de delicte avem de-a face aici? 
întrebă Big Jim. Ameninţare? Şantaj? 

— Sigur. Şi extorcare, răspunse Freddy. 

— Dă-le dracu' p-alea, a fost tentativă de omor, spuse 
Carter. 

— Şi cine credeţi că l-a pus s-o facă? 

— Barbie, declară prompt Carter şi-i dădu lui Rusty un 
pumn în gură. 

Rusty nu se aşteptase şi nu apucă să schiţeze niciun gest 
de apărare. Se clătină înapoi, cu sângele curgându-i pe 
bărbie, lovi un scaun şi căzu peste el, pe-o parte. 

— Asta-i pentru opus rezistenţă la arestare, remarcă Big 
Jim. Da” nu-i de-ajuns. Culcaţi-l jos, băieţi. Îl vreau la podea. 

Rusty încercă să fugă, dar abia apucase să se ridice de pe 
scaun, când Carter îl prinse de-un braţ şi-l răsuci în loc. 
Freddy îi puse piedică pe la spate, iar Carter împinse. „Ca 
bătăuşii-n curtea şcolii”, îşi zise Rusty, în timp ce cădea. 

Carter se lăsă lângă el. Rusty reuşi să-i dea o lovitură, 
nimerindu-l în obrazul stâng. Bărbatul îi dădu mâna la o 
parte, iritat, ca şi cum ar fi alungat o muscă. Un moment 


mai târziu, stătea aşezat pe pieptul lui Rusty, rânjindu-i. Da, 
exact ca-n curtea şcolii, numai că nu era pe-aproape niciun 
monitor care să-i despartă. 

Întoarse capul spre Rennie, care între timp se ridicase în 
picioare. 

— Nu e o idee bună să faci asta, gâfâi el. 

Inima-i bătea cu putere. Abia dacă reuşea să respire 
destul ca să şi-o alimenteze. Thibodeau era foarte greu. 
Freddy Denton stătea în genunchi, lângă ei. Lui Rusty i se 
părea că arăta ca arbitrul de la meciurile alea de wrestling 
aranjate dinainte. 

— Ba e foarte bine, Everett, replică Big Jim. Ba chiar, 
Dumnezeu să te binecuvânteze, e nevoie s-o fac. Freddy, ia- 
mi mobilul. Îl are-n buzunarul de la piept şi nu vreau să se 
strice. Drac-bumbacu' mi l-a furat. Poţi adăuga şi asta pe 
listă, când ajungi la secţie. 

— Mai ştiu şi alţii, insistă Rusty, care în viaţa lui nu se mai 
simţise atât de neajutorat. Şi de prost. Degeaba-şi spunea 
că nu era primul care-l subestimase pe James Rennie 
senior. Ştiu şi alţii ce ai făcut. 

— Poate, consimţi Big Jim. Dar cine-s ăia? Alţi prieteni ai 
lui Dale Barbara, asta sunt. Cei care au provocat revolta 
pentru alimente, cei care au incendiat redacţia ziarului. Cei 
care au pus aici Domul, din capul locului, nu am nici cea mai 
mică îndoială. E un soi de experiment al guvernului, asta 
cred eu că e. Dar noi nu suntem şoareci de laborator, nu-i 
aşa? Nu-i aşa, Carter? 

— Aşa e. 

— Freddy, ce mai aştepţi? 

Bărbatul îl ascultase pe Big Jim cu o expresie care parcă 
spunea: „Acum am priceput...!” Luă telefonul celular al lui 
Rennie din buzunarul lui Rusty şi-l aruncă pe o canapea. 
Apoi, se întoarse iar spre Rusty. 

— De când o puneaţi la cale? De când plănuiaţi să ne 
blocaţi în oraş ca să vedeţi ce-o să facem? 


— Freddy, ascultă-te ce vorbeşti, răspunse Rusty, cu glas 
şuierător. Doamne, greu mai era Thibodeau! E o nebunie. 
Nu are niciun sens. Nu-ţi dai seama €... 

— "Ţine-i mâna pe podea, îl întrerupse Big Jim. Stânga. 

Freddy se supuse. Rusty încercă să se împotrivească, dar 
cu braţele imobilizate de Thibodeau nu avea cum. 

— Îmi pare rău pentru ce-am să-ţi fac, amice, dar oamenii 
din oraşul ăsta trebuie să înţeleagă că ţinem sub control 
elementul terorist. 

Rennie ar fi putut să spună că-i părea rău cât de mult 
voia, dar în clipa când îşi trânti călcâiul pantofului - cu toată 
greutatea celor o sută cincisprezece kilograme ale sale - pe 
mâna stângă, încleştată, a lui Rusty, acesta văzu un cu totul 
alt motiv ieşind în evidenţă prin pantalonii de gabardină ai 
celui de-Al Doilea Ales. Îi plăcea ceea ce făcea. Şi nu numai 
în sens cerebral. 

Apoi, călcâiul începu să apese şi să strivească: tare, mai 
tare, cel mai tare. Chipul lui Big Jim era crispat de efort. 
Sub ochi îi lucea transpiraţia, iar limba-i era strânsă între 
dinţi. 

„Nu urla”, îşi spuse Rusty. „Dac-aude Ginny şi vine, intră 
şi ea la apă. Şi-n plus, el vrea să ţipi. Nu-i da satisfacţie!” 

Dar, când auzi primul trosnet de sub piciorul lui Big Jim, 
scoase un răcnet. Nu se putea stăpâni. 

Urmă un al doilea trosnet. Şi un al treilea. 

Big Jim păşi înapoi, mulţumit. 

—  Ridicaţi-l în picioare şi duceţi-l la puşcărie. Să-şi 
viziteze prietenul. 

Freddy examina mâna lui Rusty, care se umfla deja. Trei 
degete din patru erau îndoite anormal. 

— Praf e făcută, spuse el, cu multă satisfacţie. 

În uşa oficiului apăru Ginny, cu ochii mari. 

— Ce Dumnezeu faceţi aici? 

— Îl arestăm pe nemernicul ăsta pentru extorcare, 
tăinuire penală şi tentativă de omor, spuse Freddy Denton, 
în timp ce Carter îl sălta pe Rusty în picioare. Şi ăsta-i 


numai începutul. S-a opus arestării şi l-am imobilizat cu 
forţa. Vă rog să vă daţi la o parte, doamnă. 

— Aţi înnebunit! ţipă Ginny. Rusty, mâna ta! 

— O să-mi treacă... Sun-o pe Linda. Spune-i că bandiții 
ăştia... Nu apucă să mai continue. Carter îl prinse de ceafă 
şi-l împinse pe uşă afară, cu capul în piept, şoptindu-i la 
ureche: 

— Dac-aş fi sigur că moşu' ăla ştie la fel de multă 
medicină ca tine, cu mâna mea l-aş omori. 

„Și toate astea, în nici cinci zile”, se minună Rusty, în 
timp ce Carter îl escorta pe culoar, împleticit şi cocoşat de 
spate sub apăsarea de la ceafă. Mâna stângă nici nu-i mai 
era o mână, doar un bulgăre de durere care urla în capătul 
antrebaţului. „În doar patru zile şi ceva...” Se întrebă dacă 
indivizilor cu capete de piele - indiferent cine sau ce erau - 
le plăcea spectacolul. 


10 


Se apropia înserarea, când Linda o întâlni în sfârşit pe 
bibliotecară. Lissa venea cu bicicleta înapoi spre oraş, pe 
Şoseaua 117. Îi spuse că stătuse de vorbă cu santinelele de 
la Dom, încercând să mai afle şi alte informaţii despre Ziua 
de Vizită. 

— N-au voie să stea la taclale cu orăşenii, totuşi unii o fac, 
spuse ea. Mai ales dacă-ţi laşi nasturii de sus ai bluzei 
descheiaţi. Asta chiar pare să le dea ghes la conversaţie. Cu 
cei din Armată, în orice caz. Ăia din Infanteria Marină... 
cred c-aş putea să-mi arunc toate hainele de pe mine şi să 
dansez Macarena şi ei tot n-ar zice nici pâs. Băieţii ăia par 
imuni la sex-appeal, conchise ea, zâmbind. Nu c-aş putea fi 
confundată cu Kate Winslet... 

— Ai prins ceva bârfe interesante? 

— Nţţ, răspunse Lissa, stând călare pe bicicletă şi 
privind-o pe Linda prin fereastra din dreapta a maşinii. 
Habar n-au de nimic. Dar sunt groaznic de îngrijoraţi 


pentru noi; m-a mişcat asta. Şi aud şi ei la fel de multe 
zvonuri ca noi, cei de-aici. Unul m-a întrebat dacă e 
adevărat că peste o sută de oameni s-au sinucis deja. 

— Poţi să intri în maşină un minut? 

Zâmbetul Lissei deveni mai larg. 

— Sunt arestată? 

— Vreau să discut ceva cu tine. 

Lissa cobori cricul bicicletei şi intră, după ce dădu la o 
parte planşeta de citaţii a Lindei şi un pistol cu radar care 
nu funcţiona. Linda îi povesti despre vizita clandestină la 
salonul de pompe funebre şi ceea ce descoperiseră acolo, 
apoi şi despre întâlnirea planificată pentru seara aceea, la 
casa parohială. Răspunsul Lissei fu prompt şi vehement: 

— Vin! Încearcă, numai, să mă împiedici! 

Chiar atunci, aparatul de radio îşi drese glasul, şi intră în 
emisie Stacey. Maşina patru, maşina patru... Jac-ţac-ţac. 

Linda luă microfonul. Nu la Rusty se gândea, ci la fete. 

— Aici patru, Stacey. Zi. 

Ceea ce spuse Stacey Moggin când se restabili legătura 
transformă neliniştea Lindei în groază pură. 

— Am 0 veste proastă pentru tine, Lin. Ţi-aş zice să fii 
tare, da' nu cred că poți să fii tare pentru una ca asta. Rusty 
a fost arestat. 

— Ce?!? aproape că zbieră Linda, dar numai Lissa o auzi; 
nu apăsase butonul de emisie al microfonului. 

— L-au închis jos, în Cuibar, cu Barbie. Pare să aibă o 
mână ruptă - şi-o ţinea strânsă la piept şi era umflată - da-n 
rest e bine. 

Coborând vocea, adăugă: 

— 1 s-a întâmplat în timp ce opunea rezistenţă la 
arestare, au zis. lerminat. 

De astă dată, Linda îşi aminti să apese pe buton. 

— Vin acum. Spune-i că ajung imediat. Tlerminat. 

— Nu pot, răspunse Stacey. Nimeni nu mai are voie la 
subsol, în afara agenţilor de pe o listă specială... iar eu nu 
fac parte dintre ei. E o listă întreagă de acuzaţii, inclusiv 


tentativă de omor şi complicitate la omor. Nu te grăbi prea 
tare. N-au să te lase să-l vezi, aşa că n-are niciun rost să-ţi 
faci praf maşina pe drum. 

Linda apăsă pe buton de trei ori: țac-țac-țac. Apoi spuse: 

— Ba o să-l văd, fii sigură. 

Totuşi, nu-l văzu. Şeful Peter Randolph, care arăta 
proaspăt înviorat după somnul de după-amiază, îi ieşi în 
întâmpinare pe scara departamentului de poliţie şi-i spuse 
că avea nevoie de insigna şi pistolul ei; în calitate de soţie a 
lui Rusty, şi ea era suspectată de subminare a autorităţilor 
legale ale oraşului şi instigare la insurecție. 

„Perfect“, ar fi vrut ea să-i spună, „arestează-mă şi du-mă 
la subsol, lângă soţul meu”. Apoi, însă, se gândi la fete, care 
erau la Marta, aşteptând să fie luate acasă, dornice să-i 
povestească despre ce se mai întâmplase pe la şcoală. Se 
mai gândi şi la întâlnirea din aceeaşi seară la casa 
parohială. Dacă ajungea în celulă, nu putea să mai 
participe, iar acum era mai important decât oricând să fie 
acolo. 

Fiindcă, dacă în seara următoare ajutau un deţinut să 
evadeze, de ce n-ar fi putut-o face pentru doi? 

— Spune-i că-l iubesc, îi ceru ea lui Randolph, 
descheindu-şi centura şi scoțând de pe ea teaca pistolului. 
Oricum o cam deranjase greutatea acestuia. Să ajute copiii 
la traversare, în drum spre şcoală, să le spună celor din 
gimnaziu să nu mai fumeze şi să nu mai vorbească urât... 
mai degrabă astea erau activităţile ei predilecte. 

— Am să-i transmit mesajul, doamnă Everett. 

— l-a examinat cineva mâna? Am auzit că s-ar putea să 
fie fracturată. 

Randolph se încruntă: 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Nu ştiu cine m-a sunat. Nu s-a prezentat. Era unul 
dintre oamenii noştri, cred, dar acolo, pe 117, recepţia nu-i 
prea bună. 


Randolph se gândi un moment, apoi decise să nu mai 
continue discuţia. 

— Mâna lui Rusty e-n regulă, spuse el. lar oamenii noştri 
nu mai sunt şi ai tăi. Du-te acasă! Sunt sigur că vom avea 
să-ţi punem unele întrebări, mai încolo. 

Linda simţi că i se umpleau ochii de lacrimi, dar şi le 
stăpâni. 

— Şi fetelor mele ce-am să le spun? Să le spun că tăticul 
lor e la puşcărie? Ştii că Rusty e un om cinstit; ştii asta. 
Doamne, el ţi-a diagnosticat pietrele de la vezica biliară, 
anul trecut! 

— Cu asta nu prea am cum să te-ajut, doamnă Everett, 
replică Randolph - vremurile când o numea Linda păreau 
să fi rămas undeva, în trecut. Dar îţi propun să nu le spui că 
tăticul a conspirat cu Dale Barbara pentru asasinarea 
Brendei Perkins şi a lui Lester Coggins - de celelalte crime 
nu suntem siguri, erau în mod clar sexuale şi s-ar putea ca 
Rusty să nu fi ştiut de ele. 

— Asta-i o nebunie! 

Randolph parcă nici n-ar fi auzit-o. 

— A mai încercat să-l omoare şi pe Alesul Rennie, 
refuzând să-i dea un medicament vital. Noroc că Big Jim 
avusese spiritul de prevedere să-şi plaseze în preajmă doi 
agenţi, ascunşi. 

Clătină din cap. 

— Să-l ameninţi că nu-i dai medicamentele care i-ar salva 
viaţa, pe un om care s-a îmbolnăvit având grijă de oraşul 
nostru... Uite, ăsta-i omul dumitale cinstit; ăsta-i afurisitul 
dumitale de om cinstit...! 

Linda dăduse de un mare necaz şi o ştia. Plecă înainte de 
a-şi înrăutăţi şi mai mult situaţia. Cele cinci ore până la 
întâlnirea din casa parohială Congo păreau interminabile. 
Nu se putea gândi la niciun loc unde să se ducă, la nimic ce- 
ar fi putut face. 

Apoi, îşi aminti. 


11 


Mâna lui Rusty era departe de a o duce bine. Până şi 
Barbie putea să vadă asta, iar între ei se aflau trei celule 
goale. 

— Rusty... pot să fac ceva? 

Celălalt reuşi să zâmbească. 

— Numai dacă ai două aspirine, să mi le-arunci. Sau un 
Dravocet ar merge şi mai bine. 

— Tocmai mi s-au terminat. Nu ţi-au dat nimic? 

— Nu, dar durerea a mai scăzut un pic. O să 
supraviețuiesc. 

Vorbea cu mai multă bravură decât simţea de fapt; îl 
durea îngrozitor şi ştia c-avea să fie şi mai rău. 

— Totuşi, trebuie să fac ceva cu degetele astea. 

— Succes! 

Ca prin minune, niciunul dintre degete nu era fracturat, 
deşi un os al mâinii o păţise. Era un metacarpian, al 
cincilea. Singurul lucru pe care-l putea face era să-şi rupă 
nişte fâşii din tricou, ca să le folosească drept pansament. 
Dar, mai întâi... 

Îşi apucă arătătorul stâng, care era dislocat la prima 
articulaţie dintre falange. În filme, asemenea lucruri se 
întâmplau întotdeauna repede.  Repeziciunea era 
dramatică. Din păcate, aceeaşi repeziciune putea şi să 
agraveze lucrurile, în loc de a le ameliora. Începu să apese 
încet, treptat, cu putere tot mai mare. Durerea era 
groaznică; o simţea până-n articulațiile maxilarelor. Îşi 
auzea degetul trosnind ca balamaua unei uşi care n-a mai 
fost deschisă de mult timp. Undeva pe-aproape şi în acelaşi 
timp foarte departe, într-o altă ţară, îl întrezărea pe Barbie, 
privindu-l de lângă uşa celulei. 

Apoi, deodată, degetul fu ca prin farmec drept din nou, 
iar durerea scăzu. Doar durerea de la acel deget... Se aşeză 
pe pat, gâfâind ca un om care tocmai a alergat într-o cursă. 

— Gata? întrebă Barbie. 


— Nu tocmai. Mai trebuie să-mi dreg şi degetul de futu- 
te-n-cur. S-ar putea să am nevoie de el. 

Îşi apucă mijlociul şi o luă de la capăt. Şi din nou, chiar 
când se părea că durerea nu avea cum să devină şi mai 
insuportabilă, încheietura dislocată reveni în articulaţie. 
Acum mai avea de rezolvat doar degetul mic, care ieşea în 
afară ca al unui ţopârlan care duce paharul la gură, ca să 
închine un toast. 

„Și aş face-o, dacă aş putea”, îşi zise el. „Un toast pentru 
cea mai răsfutută zi din istorie. Din istoria lui Eric Everett, 
cel puțin.“ 

Începu să-şi tragă degetul. Şi ăsta îl durea, iar pentru el 
nu avea soluţii rapide. 

— Ce-ai făcut? îl întrebă Barbie, apoi pocni din degete de 
două ori, zgomotos. Arătă spre tavan, după care îşi puse o 
mână pâlnie la ureche. Oare chiar ştia că în arest erau 
microfoane sau numai bănuia? Rusty conchise că oricum nu 
conta. Era mai bine să se poarte ca şi cum ar fi fost, deşi îi 
venea greu să creadă că-i trecuse aşa ceva prin minte cuiva 
din adunătura aia de împiedicaţi. 

— Am făcut greşeala de a-i cere lui Big Jim să se retragă, 
spuse el. Nu mă îndoiesc c-au să mai adauge vreo duzină de 
acuzaţii, dar în esenţă am fost închis fiindcă i-am spus să nu 
se mai forţeze aşa, ca să nu rişte un atac de cord. 

Nu menţionase nimic, desigur, despre cazul Coggins; se 
gândea că era mai prudent aşa pentru starea lui de 
sănătate. 

— Cum e mâncarea aici? 

— Nu-i rea, răspunse Barbie. Rose mi-a adus prânzul. La 
apă să fii atent, totuşi. Poate fi cam sărată. 

Desfăcu arătătorul şi mijlociul mâinii drepte şi le îndreptă 
spre ochi, apoi îşi arătă gura: „Uită-te!” 

Rusty dădu din cap. 

„Mâine noapte”, articulă mut Barbie. 

„Știu”, răspunse Rusty, tot neauzit. Dar felul în care 
articulase silabele îi făcu buzele sparte să sângereze din 


nou. 
Barbie continuă: 
„Avem... nevoie... de... un... loc... sigur.” 
Graţie lui Joe McClatchey şi prietenilor lui, Rusty 
considera că partea asta era rezolvată. 


12 


Andy Sanders avea o criză. 

Lucru inevitabil, în fond. Nu era obişnuit cu fumatul din 
sticlă şi trăsese mult. Stătea în studioul WCIK, ascultând 
simfonia Pâinea Noastră Cea De Toate Zilele cum se înălța, 
în mintea lui, pe lângă imnul Ce mare eşti din boxe, 
împletindu-se cu el. Se vedea pe sine zburând pe nişte 
acorduri eterne de vioară. 

Chef era altundeva, cu vasul, dar îi lăsase lui Andy o 
provizie de ţigări hibride, groase, pe care le numea frigi- 
tătici. 

— Să ai grijă cu astea, Sanders, îi spusese el. Sunt 
dinamită. „Cu cei nedeprinşi să beie trebuie să te porți 
blând. ” Timotei, Întâi. Se aplică şi la frigărui. 

Andy dăduse solemn din cap, dar imediat după plecarea 
lui Chef începuse să fumeze ca un demon: doi dintre tătici, 
unul după altul. Pufăise până nu mai rămăseseră decât 
chiştoacele fierbinţi care-i ardeau degetele. Mirosul ca de 
pipi-de-pisică fiert al fumului creştea deja spre locul întâi 
din parada aromoterapiei. Ajunsese pe la jumătatea celui 
de-al treilea tătic şi încă mai dirija ca Leonard Bernstein, 
când trase un fum deosebit de puternic şi într-o clipă i se 
rupse filmul. Căzu pe jos, zvârcolindu-se într-un torent de 
muzică sacră. Printre dinţii încleştaţi îi spumega saliva. 
Ochii întredeschişi i se rostogoleau în orbite, văzând lucruri 
care nu erau acolo - sau, cel puţin, nu încă. 

Zece minute mai târziu, era din nou treaz şi destul de vioi 
ca s-o ia la fugă pe cărarea dintre studio şi magazia roşie de 
materiale din spate. 


— Chef! mugi el. Chef, unde eşti? VIN LA NOI! 

Chef Bushey ieşi pe uşa laterală a clădirii. Părul îi stătea 
zburlit în ţepi slinoşi. Purta nişte pantaloni de pijama 
murdari, pătaţi de urină între picioare şi înverziţi de iarbă 
în fund. Imprimaţi cu broscoi caricaturali care spuneau 
RIBBII, i se ţineau precar pe oasele proeminente ale 
bazinului, lăsând să se vadă un smoc de păr pubian în faţă 
şi capătul crăpăturii curului în spate. Într-o mână îşi ţinea 
automatul AK-47, pe a cărui ţeavă erau scrise îngrijit, cu 
vopsea, cuvintele  RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU. 
Telecomanda uşii garajului i se balansa în cealaltă mână. 
Puse jos Războinicul lui Dumnezeu, dar nu şi Telecomanda 
Uşii Garajului lui Dumnezeu. Apucându-l pe Andy de umeri, 
îl zgâlţăi scurt. 

— Termină, Sanders, lasă istericalele. 

— Vin încoace! Oamenii amarnici! Aşa cum ai zis! 

Chef se gândi un moment. 

— Te-a sunat cineva ca să-ţi dea raportul? 

— Nu, a fost o viziune! Am leşinat şi am avut o revelaţie! 
Ochii lui Chef se măriră. Suspiciunea fu înlocuită de 
respect. 

Se uită de la Andy la Little Bitch Road, apoi din nou la 
Andy. 

— Ce-ai văzut? Câţi erau? Vin toţi sau doar câţiva, ca data 
trecută? 

— Păi... păi... păi... 

Chef îl scutură din nou, dar mult mai blând de astă dată. 

— Calmează-te, Sanders. Acum eşti în oastea Domnului 


Şi... 

— Soldat creştin! 

— Aşa, aşa, aşa. lar eu sunt superiorul tău. Aşa că 
raportează. 


— Vin cu două camioane. 
— Numai două? 

— Da. 

— Portocalii? 


— Da! 

Chef îşi săltă pantalonii de pijama (care căzură aproape 
imediat în poziţia dinainte) şi dădu din cap. 

— Camioane orăşeneşti. Probabil tot nătărăii âia trei - 
fraţii Bowie şi Domnul Găină. 

— Domnul...? 

— Killian, Sanders, cine altul? Fumează din sticlă, dar nu 
înţelege scopul sticlei. E un prost. Vin să mai ia propan. 

— Să ne ascundem? Ne ascundem şi-i lăsăm să-l ia? 

— Data trecută aşa am făcut. Acuma însă nu. Am 
terminat cu ascunsul, să las oamenii să ne ia lucrurile. 
Steaua Absintos s-a ivit pe cer. E vremea ca oamenii lui 
Dumnezeu să-şi ridice drapelul. Eşti cu mine? 

lar Andy, care sub Dom pierduse tot ceea ce avea sens 
pentru el, nu ezită: 

— Da! 

— Până la capăt, Sanders? 

— Până la capăt! 

— Unde ţi-ai pus arma? 

Din câte-şi amintea, era în studio, rezemată de posterul 
cu Pat Robertson ţinându-l de umeri pe răposatul Lester 
Coggins. 

— Hai după ea, îl chemă Chef, luându-şi RĂZBOINICUL 
LUI DUMNEZEU şi verificându-i încărcătorul. Şi de-acum 
încolo o ţii cu tine oriunde-ai merge, ai înţeles? 

— OK. 

— E pe-acolo vreo cutie cu muniţie? 

— Da. 

Andy stătuse pe una dintre acele lăzi în urmă doar cu-o 
oră. Sau, cel puţin, aşa credea; frigi-tăticii aveau un mod al 
lor de a îndoi timpul pe la margini. 

— Un moment, îl mai opri Chef. 

Se duse lângă magazie, la cutia de grenade chinezeşti, şi 
luă trei. Îi dădu două lui Andy, spunându-i să şi le bage în 
buzunare. Pe a treia o agăţă cu inelul de ţeava 
RĂZBOINICULUI LUI DUMNEZEU. 


— Sanders, mi s-a spus că, după ce tragi cuiul unei 
muiste din astea, ai şapte secunde, dar când am făcut o 
probă, în cariera de colo, au trecut mai degrabă vreo patru. 
În rasele orientale nu poţi avea încredere. Să ţii minte. 

Andy promise. 

— În regulă, haide. Să-ţi luăm arma. 

Ezitant, Andy îl întrebă: 

— O să-i omorâm? 

Chef păru surprins. 

— Numai dacă n-avem încotro. 

— Bine, răspunse Andy, care, în ciuda tuturor celor 
întâmplate, nu voia să facă rău nimănui. 

— Dar, dacă ne forţează mâna, o să facem cele necesare. 
Înţelegi ce-ţi spun? 

— Da. 

Chef îl bătu pe umăr. 


13 


Joe o întrebă pe mama lui dacă Benny şi Norrie puteau 
rămâne peste noapte la ei. Claire răspunse că din partea ei 
era în regulă, dacă nici părinţii lor nu aveau vreo obiecţie. 
Ba chiar, ar fi fost aproape o uşurare. După aventura lor de 
la Black Ridge, îi convenea să-i aibă sub ochi. Puteau să facă 
popcorn pe plita cu lemne şi să continue partida gălăgioasă 
de Monopoly pe care o începuseră cu o oră în urmă. Era 
chiar prea gălăgioasă, de fapt: sporovăială şi exclamaţiile 
lor aveau o tentă de fluierat-în-biserică iritantă, care nu-i 
plăcea deloc. 

Mama lui Benny acceptă şi - oarecum spre surprinderea 
ei - şi a lui Norrie. 

— Bună treabă, comentă Joanie Calvert. De când a- 
nceput toată povestea asta, abia aşteptam să am şi eu un 
moment de linişte. Se pare că-n noaptea asta mi s-a ivit 
ocazia. Şi, Claire...? Spune-i fetii ăleia ca mâine să-l caute 
pe bunicu-său şi să-i dea un pupic. 


— Cine e bunicul ei? 

— Ernie. Îl ştii pe Ernie, nu? Toată lumea-l cunoaşte pe 
Ernie. E îngrijorat pentru ea. Şi eu, uneori. Skateboardul 
ăla... În vocea lui Joanie se simţea un tremur. 

— O să-i spun. 

Claire nici nu închisese bine telefonul, când se auzi o 
bătaie în uşă. La început, nu-şi dădu seama cine era femeia 
între două vârste cu faţa trasă şi palidă. Apoi, îşi dădu 
seama că era Linda Everett, care de obicei lucra la trecerea 
de pietoni din faţa şcolii şi dădea amenzi pentru maşinile 
care ocupau mai mult de două ore locurile de parcare de pe 
Main Street. Şi nici nu era între două vârste - doar că aşa 
arăta acum. 

— Linda! exclamă Claire. Ce s-a-ntâmplat? De Rusty e 
vorba? A păţit ceva? 

Se gândea la radiaţii... cel puţin, în plan conştient. Pe 
dedesubt colcăiau idei şi mai terifiante. 

— A fost arestat. 

Jocul de Monopoly din sufragerie încetase. Acum 
participanţii stăteau adunaţi în uşa livingului, uitându-se la 
Linda cu expresii solemne. 

— Are o listă întreagă de acuzaţii, inclusiv complicitate la 
uciderea lui Lester Coggins şi a Brendei Perkins. 

— Nu! ţipă Benny. 

Claire se gândi să le spună să plece, apoi îşi dădu seama 
că n-ar fi folosit la nimic. Bănuia de ce venise Linda şi o 
înţelegea, dar tot era cam supărată pe ea - şi pe Rusty, 
pentru că amestecase copiii. Atâta doar că toţi erau 
implicaţi, nu? Sub Dom, nu mai aveau de ales. 

— L-a incomodat pe Rennie, spuse Linda. Despre asta-i 
vorba, de fapt. Numai despre asta e vorba, în ceea ce-l 
priveşte pe Big Jim: cine-i stă în cale şi cine nu-i stă. A uitat 
complet în ce situaţie groaznică ne aflăm... Ba nu, mai rău: 
se foloseşte de ea. 

Joe o privi cu gravitate. 


— Domnul Rennie ştie unde-am fost azi-dimineaţă, Miz 
Everett? Ştie de cutie? Cred că n-ar fi bine să afle. 

— Ce cutie? 

— Aia pe care-am găsit-o pe Black Ridge, explică Norrie. 
Noi am văzut doar lumina pe care-o aruncă; Rusty s-a dus 
până acolo şi s-a uitat la ea. 

— Ăla-i generatorul, adăugă Benny. Doar că n-a putut să-l 
închidă. N-a putut nici măcar să-l ridice, deşi a zis că era 
foarte mic. 

— Nu ştiu nimic despre asta, zise Linda. 

— Atunci, nici Rennie nu ştie, deduse Joe, arătând de 
parcă tocmai i s-ar fi luat de pe umeri povara lumii întregi. 

— De unde ştii? 

— Fiindcă ar fi trimis sticleţii să ne interogheze. Şi dacă 
nu răspundeam la întrebări, ne-ar fi dus şi pe noi la 
puşcărie. 

De undeva, de la distanţă, se auziră două pocnituri slabe. 
Claire înclină capul într-o parte, încruntându-se. 

— Astea or fi fost petarde sau împuşcături? 

Linda nu ştia şi, fiindcă nu răsunaseră din oraş - erau 
prea îndepărtate - nici n-o interesa. 

— Copii, spuneţi-mi ce s-a întâmplat pe Black Ridge. 
Spuneţi-mi totul. Ce-aţi văzut şi ce-a văzut în plus Rusty. lar 
mai pe seară, s-ar putea să trebuiască să le mai spuneţi şi 
altora. E timpul să adunăm la un loc tot ce ştim - de mult 
era timpul. 

Claire deschise gura ca să spună că nu voia să se 
amestece, apoi renunţă. Fiindcă nu avea de ales. Mai exact 
nu vedea nicio altă cale. 


14 


Studioul WCIK se afla destul de departe de Little Bitch 
Road, iar aleea care ducea spre el - asfaltată şi mult mai 
bine întreţinută decât şoseaua propriu-zisă - avea o 
lungime de aproape patru sute de metri. În capătul dintre 


Little Bitch, era flancată de doi stejari seculari. Frunzişul 
lor, care într-o toamnă normală ar fi fost destul de viu 
colorat ca să se califice pentru un calendar sau un pliant 
turistic, atârna acum molatic, de un maroniu mohorât. Andy 
Sanders stătea în spatele unuia dintre acele două 
trunchiuri crenelate. În spatele celuilalt aştepta Chef. 
Auzeau motoarele diesel ale unor camioane mari 
apropiindu-se. Lui Andy îi curgea transpiraţia-n ochi; şi-o 
şterse. 

— Sanders! 

— Ce? 

— Ai dezasigurat arma? 

Andy verifică. 

— Da. 

— În regulă, ascultă şi să-ţi între bine-n cap, de prima 
dată. Dacă-ţi spun să tragi, ciuruie-i pe bulangii! De sus 
până jos, şi din faţă, şi din spate. Dacă nu-ți spun să tragi, 
stai acolo unde eşti. Ai priceput? 

— D-da... 

— Nu cred c-o să se lase cu moarte de om. 

„Slavă Domnului”, îşi spuse Andy. 

— Dacă-s numai fraţii Bowie şi Domnul Găină, adică. Da' 
nu pot fi sigur. Dacă trebuie să fac vreun joc, mă susţii? 

— Da, răspunse Andy, fără ezitare. 

— Şi ia naibii degetul ăla de pe trăgaci, că acuşica-ţi zbori 
singur creierii. 

Andy cobori privirea, văzu că-şi ţinea într-adevăr degetul 
pe trăgaciul automatului AK-47 şi se grăbi să şi-l retragă. 

Rămaseră în aşteptare. Andy îşi auzea bătăile inimii în 
mijlocul capului. Îşi spuse că era o prostie să se teamă - 
dacă nu primea întâmplător acel telefon, acum ar fi fost 
mort deja -, dar nu-i folosi la nimic. Fiindcă în faţa lui se 
deschidea o lume nouă. Ştia că putea reieşi ca fiind falsă 
(nu văzuse ce efecte avuseseră drogurile asupra lui Andrea 
Grinnell?), dar tot era mai bună decât lumea de căcat în 
care trăise. 


„Doamne, fă-i să plece şi atât... Te rog.” 

Camioanele apărură, încet, împroşcând cu gaze de 
eşapament resturile stinse ale zilei. Privind pe furiş de după 
copac, Andy văzu doi oameni în cel din faţă. Probabil fraţii 
Bowie. 

Multă vreme, Chef nu se mişcă. Andy începea să creadă 
că se răzgândise şi voia să-i lase, totuşi, să ia propanul. 
Apoi, însă, Chef ieşi la vedere şi trase rapid două focuri. 

Drogat sau nu, avea ţintă. Ambele cauciucuri din faţă ale 
primului camion se sparseră. Botul maşinii săltă în sus şi-n 
jos de vreo trei, patru ori, apoi camionul se opri. Cel din 
spate fu cât pe ce să-l lovească. Andy auzi slab o muzică, un 
imn religios, şi bănui că şoferul celui de-al doilea camion nu 
auzise detunăturile, din cauza radioului. În cabina primului 
camion nu se mai vedea nimeni - cei doi oameni dinăuntru 
se ascunseseră sub bord. 

Chef Bushey, desculţ, doar cu pantalonii de pijama 
RIBBIT pe el (îşi agăţase de elasticul lor telecomanda uşii 
garajului, ca pe un pager), făcu un pas spre maşină. 

— Stewart Bowie! strigă el. Fern Bowie! leşiţi de-acolo să 
stăm de vorbă! 

Îl rezemă pe RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU de stejar. 

Nicio reacţie din cabina primului camion, dar portiera 
celui de-al doilea se deschise şi de la volan cobori Roger 
Killian. 

— De ce ne-am oprit? strigă el. Tre' să mă-ntorc şi să dau 
de mâncare la gă... 

În clipa următoare, îl văzu pe Chef. 

— Hai salut, Philly, care-i treaba? 

— Culcat! răcni unul dintre fraţii Bowie. Nenorocitul ăsta 
nebun a-nceput să tragă! 

Roger se uită la Chef, apoi la AK-47-le rezemat de copac. 

— O fi tras, da' acum a lăsat arma jos. Şi-n plus, e doarel 
aici. Ce e, Phil? 

— Acum sunt Chef. Aşa să-mi zici. 

— OK, Chef, care-i treaba? 


— Vino-afară, Stewart! îl chemă Chef. Şi tu, Fern. Nimeni 
n-o să păţească nimic, cred. 

Portierele camionului din faţă se deschiseră. Fără să se 
întoarcă, Chef continuă: 

— Sanders! Dacă vreunul din fraierii ăştia doi e înarmat, 
tragi. Şi nu foc cu foc: fă-i brânză pisată. 

Dar niciunul dintre fraţii Bowie nu avea armă. Fern îşi 
ţinea mâinile la vedere. 

— Cu cine vorbeai, amice? întrebă Stewart. 

— Vino-ncoace, Sanders! 

Andy se supuse. Acum, că ameninţarea unui carnaj 
imediat părea să fi trecut, începea să se distreze. Dacă s-ar 
fi gândit să-şi ia cu el şi unul din frigi-tăticii lui Chef, era 
sigur că s-ar fi simţit şi mai bine. 

— Andy? întrebă Stewart, uimit. Ce-i cu tine aici? 

— Am fost recrutat în oastea Domnului. Iar voi sunteţi 
nişte oameni amarnici. Ştim totul despre voi şi nu aveţi ce 
căuta aici. 

— Hai? făcu Fern. 

Îşi coborî mâinile. Botul primului camion se înclina încet 
spre pământ, în timp ce cauciucurile mari din faţă 
continuau să se dezumfle. 

— Bine punctat, Sanders, replică Chef. 

Apoi, către Stewart: 

— Urcaţi toţi trei în camionul al doilea. Întoarceţi-l şi 
mişcaţi-vă fundurile înapoi în oraş. Când ajungeţi acolo, 
spuneţi-i apostatului ăluia de fiu al diavolului că acum WCIK 
i-al nostru. Asta include şi laboratorul, şi magazia de 
materiale. 

— Ce futu-i mama mă-sii tot îndrugi acolo, Phil? 

— Chef. 

Stewart făcu un gest plictisit cu mâna. 

— Poţi să-ţi zici cum vrei, numai spune-mi ce-i cu... 

— Ştiu că frate-tu-i un prost, îl întrerupse Chef, iar 
Domnul Găină aci de faţă cred că nici la şireturi nu poate să 
se lege fără cărticică de instrucţiuni... 


— Băi! ţipă Roger. Fii atent cum vorbeşti! 

Andy ridică automatul. Îşi spuse că trebuie să scrie 
CLAUDETIE pe ţeavă, când o să aibă timp. 

— Ba fii tu atent. 

Roger Killian păli şi făcu un pas înapoi. Andy îi spuse că 
aşa ceva nu se întâmplase niciodată când lua cuvântul la 
şedinţele primăriei şi era o senzaţie foarte plăcută. 

Chef continuă, ca şi cum nu l-ar fi întrerupt nimeni: 

— ... Da' tu ai măcar juma' de creier, Stewart, aşa că 
foloseşte-ţi-l. Lasă camionul ăla acolo unde e şi întoarce-te-n 
oraş cu ălălaltu'. Zi-i lui Rennie că tot ce-i aici nu-i mai 
aparţine lui, ci lui Dumnezeu. Zi-i că s-a aprins Steaua 
Absintos şi dacă nu vrea ca Apocalipsa să vină mai devreme, 
mai bine să ne lase-n pace. 

Se gândi un moment. 

— Şi mai poţi să-i zici şi c-o să dăm muzică şi de-acum 
încolo. Mă-ndoiesc că-şi face griji pentru asta, da' sunt unii- 
n oraş pentru care-o să fie o mângâiere. 

— Ştii câţi gabori are acum? îl întrebă Stewart. 

— Mă doare-n cur. 

— Cred că vreo treizeci. Şi până mâine, cred c-au să se 
facă cincizeci. Şi jumate din afurisitu-ăsta de-oraş poartă 
banderole albastre de sprijin. Dacă le spune să facă poteră, 
n-o să aibă nicio problemă. 

— Şi nici de vreun folos n-o să-i fie, ripostă Chef. Noi 
credem în Domnul şi avem putere cât zece. 

— Mă rog, interveni Roger, ca să-şi arate cunoştinţele de 
matematică, asta face douăzeci, da' tot veţi fi mai puţini ca 
ei. 

— Gura, Roger, îl repezi Fern. 

Stewart mai încercă o dată: 

— Phil... Chef, adică... trebuie să te calmezi naibii, fiindcă 
nu-i de glumă. Nu vrea drogu', doar propanu'. Jumate din 
generatoarele din oraş s-au oprit. Pân-la sfârşitu' 
săptămânii, o s-ajungă la trei sferturi. Lasă-ne să luăm 
propanu'. 


— Am nevoie de el la gătit. Scuze. 

Stewart se uită la el de parc-ar fi fost nebun. „Și chiar 
cred c-a înnebunit”, îşi spuse Andy. „Cred c-amândoi am 
înnebunit”. Dar, desigur, şi Jim Rennie era nebun, aşa că ce 
mare diferenţă? 

— Hai, duceţi-vă, reluă Chef. Şi ziceţi-i că dacă-ncearcă 
să trimită trupele contra noastră, o să-i pară rău. 

Stewart se gândi o clipă, apoi ridică din umeri. 

— Mi se rupe fix în paişpe. Haide, Fern. Roger, trec eu la 
volan. 

— N-ai decât, replică Roger Killian. Nu pot să sufăr 
schimbătoarele de la maşinile astea. 

Mai aruncă o ultimă privire, plină de neîncredere, spre 
Chef şi Andy, apoi porni spre al doilea camion. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, băieţi! strigă Andy 
după ei. 

Stewart se uită la el peste umăr, cu o mutră acră. 

— Şi pe voi. Fiindcă-i martor c-o s-aveţi nevoie. 

Noii proprietari ai celui mai mare laborator de 
metamfetamine din America de Nord rămaseră unul lângă 
altul, uitându-se cum camionul portocaliu din spate făcea o 
întoarcere greoaie în trei timpi şi pleca. 

— Sanders! 

— Da, Chef? 

— Vreau să schimb muzica, şi repede. Oraşul ăsta are 
nevoie de nişte Mavis Staples. Şi de nişte Clark Sisters. Şi 
după ce pun căcaturile alea, mergem să fumăm. 

Ochii lui Andy se umplură de lacrimi. Îl cuprinse pe fostul 
Phil Bushey cu braţul pe după umerii săi osoşi şi-l strânse. 

— Te iubesc, Chef. 

— Mersi, Sanders. Şi io pe tine. Numai să ai mereu arma- 
ncărcată. De-acu-ncolo, trebuie să stăm de pază. 


15 


Big Jim stătea aşezat lângă patul fiului său, în timp ce 
asfinţitul scălda totul în tonuri portocalii. Douglas Twitchell 
venise să-i facă lui Junior o injecție, iar acum tânărul 
dormea adânc. În unele privinţe - Big Jim ştia - ar fi fost 
mai bine ca Junior să moară; dacă rămânea în viaţă, cu o 
tumoră apăsându-i creierul, n-avea cum să ştie ce putea să 
spună sau să facă. Desigur, era carne din carnea lui şi 
sânge din sângele lui, dar trebuia să aibă în vedere binele 
mai mare: binele oraşului. Una dintre pernele în plus din 
dulap i-ar fi fost de folos, poate... 

În acel moment, sună telefonul. Privi numele afişat şi se 
încruntă. Ceva nu mersese bine. Altfel, Stewart nu l-ar fi 
sunat. 

— Ce e? 

Ascultă cu uimire crescândă. Andy, acolo...? Andy cu un 
automat? 

Stewart îl aştepta să răspundă. Să-i spună ce să facă. 
„Fă-ţi datoria, amice”, zise în sinea sa Big Jim, oftând. 

— Lasă-mă un minut. Trebuie să mă gândesc. Am să te 
sun eu. 

Încheie convorbirea şi începu să reflecteze la noua 
problemă. Putea să se ducă acolo cu o echipă de poliţişti, la 
noapte. În unele sensuri, ideea îl atrăgea: să-i prelucreze la 
Food City, apoi să conducă el însuşi raidul. lar dacă Andy 
murea, cu atât mai bine. Aşa, James Rennie senior ar fi 
rămas singurul reprezentant al puterii în Chester's Mill. 

Pe de altă parte, întrunirea specială a oraşului urma să 
aibă loc în seara următoare. Toţi aveau să vină şi să pună 
întrebări. Era sigur că putea pune laboratorul de 
metamfetamine pe seama lui Barbara şi a Prietenilor lui 
Barbara (în mintea lui Big Jim, Andy Sanders devenise de- 
acum, oficial, un Prieten al lui Barbara), şi totuşi... nu. 

Nu. 

Voia ca turma lui să fie înspăimântată, dar nu în sens 
greşit. Panica nu i-ar fi servit scopurile, şi anume, să obţină 
controlul deplin asupra oraşului. lar dacă-i lăsa pe Andy şi 


Bushey să mai stea puţin acolo, ce era rău în asta? Putea 
chiar să prindă bine. Avea să le scadă vigilenţa. Puteau să 
creadă că fuseseră uitaţi, fiindcă drogurile erau pline de 
Vitamina Prostiei. 

Pe de altă parte, vineri - adică poimâine - era ziua pe 
care dracu-bumbacul ăla de Cox o declarase Zi de Vizită. 
Toată lumea avea să şiroiască iar spre Ferma Dinsmore. 
Fără îndoială, Burpee urma să-şi deschidă din nou o tarabă 
de hotdogi. În timp ce balul ăla la grămadă mergea din plin, 
iar Cox îşi ţinea conferinţa de presă cu un singur om, Big 
Jim putea conduce personal o forţă de şaisprezece- 
optsprezece poliţişti spre postul de radio, ca să-i lichideze 
pe drogaţii ăia rebeli de-acolo. 

Da. Acesta era răspunsul. 

Îl sună iar pe Stewart şi-i spuse să-i lase-n pace. 

— Dar credeam că vrei propanul, răspunse acesta. 

— O să-l luăm. Şi ne poţi ajuta să ne ocupăm de ăia doi, 
dacă vrei. 

— Pe bune că vreau. Curvetele ăla - scuze, Big Jim - 
crevetele ăla de Bushey merită o pedeapsă. 

— O s-o primească. Vineri după-amiază. Vezi să nu-ţi faci 
program. 

Big Jim se simţea din nou bine, cu inima bătându-i rar şi 
regulat în piept, fără nici cea mai mică grabă sau ezitare. 
Iar asta era bine, fiindcă erau atâtea de făcut, începând cu 
mobilizarea din aceeaşi seară a poliţiei, la Food City: locul 
cel mai potrivit în care să-i înveţe pe nişte poliţişti noi 
importanţa ordinii. Serios, nimic nu se compara cu teatrul 
unei distrugeri, pentru a-i face pe oameni să-şi urmeze 
conducătorul. 

Dădu să iasă din cameră, apoi se întoarse şi-şi sărută pe 
obraz fiul adormit. Poate va fi nevoie să se debaraseze de el, 
dar deocamdată asta putea să mai aştepte. 


16 


Se lasă iar noaptea peste orăşelul Chester's Mill; o nouă 
noapte sub Dom. Noi, însă, n-avem parte de odihnă; trebuie 
să asistăm la două întruniri, şi ar mai trebui şi să ne ocupăm 
de Horace, câinele corgi, înainte de a adormi. În noaptea 
asta, Horace îi ţine companie lui Andrea Grinnell şi, cu toate 
că pe moment trage de timp, n-a uitat de popcornul dintre 
canapea şi perete. 

Aşa că hai să mergem, împreună, în timp ce seara se 
întinde pe cer ca un pacient adormit cu eter, întins pe masă. 
Hai să pornim în timp ce primele stele decolorate încep să 
se arate sus. Acesta este singurul stat, dintr-o zonă de patru 
state, unde sunt stele în noaptea asta. Ploaia s-a răspândit 
peste tot nordul Noii Anglii, iar telespectatorii emisiunilor 
prin cablu vor beneficia curând de nişte remarcabile 
fotografii din satelit arătând o spărtură în nori care imită 
perfect forma de şosetă a oraşului Chester's Mill. Aici, 
stelele strălucesc, dar acum sunt murdare, fiindcă şi Domul 
s-a murdărit. 

Averse abundente cad în Tarker's Mills şi în partea din 
Castle Rock cunoscută ca The View. Metorologul de la CNN, 
Reynolds Wolf (nicio legătură cu Wolfie al lui Rose 
Twitchell), spune că, deşi nimeni încă nu poate fi complet 
sigur, pare foarte probabil ca frontul atmosferic de la vest 
să împingă norii în peretele apusean al Domului, storcându- 
i ca pe nişte bureţi, înainte de a apuca să alunece spre nord 
şi sud. Îl declară „un fenomen fascinant”. 

Suzane Malveaux, prezentatoarea, îl întreabă cum s-ar 
putea prezenta vremea pe termen lung sub Dom, dacă 
această criză continuă. 

— Excelentă întrebare, Suzanne, răspunde Reynolds 
Wolf. 'Tot ce ştim sigur e că-n Chester's Mill nu cade în seara 
asta nicio picătură de ploaie, deşi suprafaţa Domului este 
destul de permeabilă pentru ca puţină umezeală să se 
poată infiltra prin ea, acolo unde aversele sunt mai 
abundente. Meteorologii de la NOAA îmi spun că prognoza 
pe termen lung a precipitațiilor sub Dom nu e deloc 


pozitivă. Şi ştim că principalul curs de apă, râul Prestile, a 
secat aproape complet. 

Zâmbeşte, arătându-şi dantura splendid de telegenică. 

— Slavă Domnului pentru fântânile arteziene! 

— Chiar aşa, Reynolds, spune Suzanne, după care pe 
micile ecrane din America apare şopârla gekko Geico. 

De-ajuns cu ştirile prin cablu; să plutim pe anumite străzi 
aproape pustii, pe lângă biserica Congo şi casa parohială 
(întâlnirea de-acolo încă n-a început, dar Piper a umplut 
urna mare de cafea, iar Julia face sendvişuri la lumina unei 
lămpi Coleman care sfârâie), pe lângă casa McCain, 
înconjurată trist de panglicile galbene ale poliţiei, pe Town 
Common Hill şi pe lângă Primărie, unde îngrijitorul Al 
Timmons şi doi prieteni fac curăţenie şi dichisesc locul 
pentru reuniunea orăşenească specială de mâine seară, pe 
lângă War Memorial Plaza, unde stă etern de veghe statuia 
lui Lucien Calvert (străbunicul lui Norrie; dar pe-asta 
probabil nu e nevoie s-o mai precizez). 

Ne vom opri un moment să vedem ce mai fac Barbie şi 
Rusty, bine? Nu e greu deloc s-ajungem la subsol; în camera 
de pregătire sunt doar trei poliţişti, iar Stacey Moggin, care 
stă la birou, doarme cu capul pe braţ. Restul poliţiei e la 
Food City, ascultând ultimul discurs al lui Big Jim, dar şi 
dac-ar fi cu toţii aici tot n-ar conta, fiindcă suntem invizibili. 
N-ar simţi decât o adiere slabă, când plutim pe lângă ei. 

În Cuibar nu-s prea multe de văzut, fiindcă şi speranţa e 
la fel de invizibilă ca noi. Cei doi arestaţi nu au altceva de 
făcut decât să aştepte până mâine noapte şi să spere că va 
ieşi aşa cum vor ei. Pe Rusty îl doare mâna, dar nu atât de 
rău pe cât se aştepta şi nici nu-i atât de umflată cum se 
temuse. De asemenea, Stacey Moggin, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze inima, i-a strecurat două tablete de 
Excedrină, pe la cinci după-amiază. 

Deocamdată, aceşti doi oameni - eroii noştri, cred - stau 
aşezaţi pe paturi şi joacă Douăzeci de întrebări. E rândul lui 
Rusty să ghicească. 


— Animal, plantă sau mineral? întreabă el. 

— Niciuna, răspunde Barbie. 

— Cum să nu fie niciuna? Trebuie să fie una dintre ele. 

— Ei bine, nu e, insistă Barbie, cu gândul la Tat Ştrumif. 

— Faci mişto de mine. 

— Nici vorbă. 

— N-are cum altfel. 

— Nu mai face mofturi şi nu mai începe cu-ntrebările. 

— Pot să cer un indiciu? 

— Nu. Ăsta-i primul răspuns. Mai ai nouăşpe. 

— Stai naibii o clipă! Nu e corect. 

Îi vom lăsa să suporte cum pot povara următoarelor 
douăzeci şi patru de ore, bine? Hai să mergem pe lângă 
mormanul de cenuşă, caldă şi acum, care-a fost redacţia 
Democratului (şi, din păcate, nu mai serveşte „Orăşelul care 
arată ca o gheată”), pe lângă Sanders Hometown Drug 
(carbonizat, dar încă în picioare, deşi Andy Sanders nu va 
mai intra niciodată pe uşile acelea) pe lângă librărie şi 
Maison des Fleurs a lui LeClerc, unde acum toate florile au 
murit sau sunt pe moarte. Să trecem pe sub semaforul stins 
de la intersecţia Şoselelor 119 şi 117 (îl atingem; se clatină 
uşor, apoi rămâne iar nemişcat) şi traversăm parcarea de la 
Food City. Suntem la fel de tăcuţi ca respiraţia unui copil 
care doarme. 

Vitrinele cele mari ale supermarketului au fost acoperite 
cu placaj rechiziţionat de la cherestegeria lui Iabby 
Morrell, iar cea mai mare parte din mizeria de pe jos a fost 
ştearsă de Jack Cale şi Ernie Calvert, dar înăuntru continuă 
să domnească haosul, cu tot felul de cutii şi alimente 
împrăştiate pân-la dracu-n praznic. Mărfurile rămase 
(adică, acelea care n-au fost duse în diverse cămări din 
oraş, sau depozitate în depoul auto din spatele 
departamentului de poliţie) zac claie peste grămadă pe 
rafturi. Coolerul de răcoritoare, cel de bere şi congelatorul 
pentru îngheţată sunt sparte. Miroase puternic a vin vărsat. 
Tot acest haos al resturilor este exact ceea ce vrea Big Jim 


să vadă noul său efectiv de agenţi - îngrozitor de tineri, în 
majoritate. Vrea să-şi dea seama că tot oraşul ar putea să 
arate la fel şi e destul de perspicace ca să priceapă câ nu e 
nevoie s-o spună cu glas tare. Vor înţelege ei care este 
ideea: aşa se-ntâmplă când păstorul nu-şi face datoria, iar 
turma 0 ia razna. 

E nevoie să-i ascultăm cuvântarea? Nuuu... Îl vom asculta 
pe Big Jim mâine seară, şi atâta ar trebui să ne-ajungă. În 
plus, ştim cu toţii cum merge; cele mai mari două 
specialităţi ale Americii sunt demagogia şi rock and roll-ul, 
şi le-am auzit din belşug pe amândouă. 

Totuşi, ar fi bine să examinăm puţin feţele ascultătorilor, 
înainte de a merge mai departe. Să observăm cât sunt de 
captivaţi, apoi să ne amintim că mulţi dintre ei (Carter 
Thibodeau, Mickey Wardlaw şi lodd Wendlestat, ca să 
numim numai trei) sunt nişte scandalagii care nu erau în 
stare să stea o singură săptămână de şcoală fără să fie 
pedepsiţi cu  detenţia pentru tulburarea orelor sau 
încăierări la toaletă. Rennie, însă, i-a hipnotizat. Niciodată 
n-a fost prea grozav în relaţiile personale, dar când se află 
în faţa unei mulţimi... rowdy-dow şi-un hot-cha-cba, cum 
spunea bătrânul Clayton Brassey, pe vremea când îi mai 
funcționau câţiva neuroni. Big Jim le vorbeşte despre „linia 
albastră subţire” şi „mândria de a sta alături de colegii 
agenţi” şi „cât se bazează pe voi oraşul ăsta”. Şi despre alte 
chestii. Chestii din-alea bune, care nu-şi pierd niciodată 
farmecul. 

Apoi, Big Jim trece la Barbie. Le spune că prietenii lui 
Barbie se află încă în libertate, semănând discordia şi 
punând la cale şi alte răzvrătiri, în scopurile lor malefice. 
Coborând glasul, adaugă: 

— Vor încerca să mă discrediteze. Minciunile pe care le 
vor spune nu au niciun temei. 

Un mârâit de nemulţumire îi salută aceste cuvinte. 

— Veţi asculta minciunile? Îi veţi lăsa să mă discrediteze? 
Veţi permite ca acest oraş să meargă mai departe fără un 


conducător puternic, în vremurile când are cea mai mare 
nevoie? 

Răspunsul, desigur, e un răsunător: 

— NUUUI 

Şi, cu toate că Big Jim continuă (la fel ca majoritatea 
politicienilor, ştie că nu ajunge să poleieşti crinul, trebuie 
să-l vopseşti de-a binelea), acum îl putem lăsa în pace. 

S-o luăm pe aceste străzi pustii care duc spre biserica 
Congo. Şi, iată! Uite pe cineva cu care putem merge 
împreună: o fată de treisprezece ani, în blugi decoloraţi şi 
cu un tricou de şcoală veche al echipei de skateboard 
Winged Ripper. Expresia îmbufnată şi dură, cu buzele 
strânse, care-o aduce pe maică-sa la exasperare, a dispărut 
în seara asta de pe faţa lui Norrie Calvert. I-a luat locul o 
mirare care-o face să arate ca la opt ani, nu cu mult timp în 
urmă. Îi urmărim privirea şi vedem o lună plină care se 
înalţă din nori, imensă, la răsărit. Are culoarea şi forma 
unui grapefruit roz, proaspăt tăiat. 

— 0... Doamne... Dumnezeule... şopteşte Norrie. 

Şi-a apăsat pumnul strâns între bobocii mici ai sânilor, 
privind monstrul acela lunar trandafiriu. Apoi porneşte mai 
departe, nu atât de uimită încât să nu se uite din când în 
când în jurul ei ca să se asigure că n-o vede nimeni. O face 
la ordinul Lindei Everett: trebuie să vină singuri, să nu 
atragă atenţia şi să aibă grijă să nu fie urmăriţi. 

— Nu e o joacă, le-a spus Linda; pe Norrie a impresionat- 
o mai mult faţa ei încordată şi palidă decât cuvintele. Dacă 
ne prinde cineva, n-o să pierdem doar puncte sau tururi. 
Înţelegeţi ce vă zic? 

— Pot să merg cu Joe? a întrebat doamna McClatchey, 
care era aproape la fel de palidă ca soţia lui Rusty. 

Doamna Everett a clătinat din cap: 

— N-ar fi indicat. 

lar asta a impresionat-o pe Norrie cel mai mult. Nu, nu 
era un joc; putea fi chiar o chestiune de viaţă şi de moarte. 


Ah, dar iată biserica, şi casa parohială, cuibărită lângă ea. 
Norrie vede lumina albă a lămpilor Coleman venind din 
spate, unde trebuie să fie bucătăria. Curând va fi înăuntru, 
scăpând de privirea acelei groaznice luni roz. Curând, va fi 
în siguranţă. 

La asta se gândeşte, când o umbră se desprinde din 
întuneric şi o ia de braţ. 


17 


Slavă Domnului, Norrie fu prea surprinsă ca să ţipe; 
pentru că, atunci când luna trandafirie lumină chipul 
omului care o acostase, văzu că era Romeo Burpee. 

— Am făcut pe mine de frică, şopti ea. 

— Scuze. Eu doar stăteam de pază. 

Rommie îi dădu drumul, privind în jur. 

— Unde ţi-s boyfrienzii? 

La auzul acestui cuvânt, Norrie zâmbi. 

— Nu-ş. Era vorba să venim fiecare singur, şi nu pe 
acelaşi drum. Aşa a zis doamna Everett. 

Se uită în josul pantei. 

— Cred că acuma vine mama lui Joey. Să intrăm în casă. 

Porniră spre lumina felinarelor. Uşa interioară a casei 
parohiale era deschisă. Rommie bătu încet în latura plasei 
de țânțari, anunțând: 

— Rommie Burpee şi o prietenă. Dacă e vreo parolă, n-o 
ştim. Piper Libby deschise uşa şi-i lăsă să intre. O privi 
curioasă pe Norrie. 

— Tu cine eşti? 

— Al naibii să fiu dacă asta nu-i nepoată-mea, spuse 
Ernie, intrând în cameră; ţinea un pahar de limonadă în 
mână şi avea un zâmbet pe faţă. Vino-aici, fato! Mi-a fost 
dor de tine. 

Norrie îl îmbrăţişă strâns şi-l sărută, aşa cum o învățase 
mama ei. Nu se aşteptase să aplice acele instrucţiuni atât 
de curând, dar se bucura s-o facă. Iar lui putea să-i spună 


adevărul care nici sub tortură n-ar fi putut să-i fie smuls de 
pe buze, în faţa băieţilor cu care umbla. 

— Bunule, mi-e aşa de frică... 

— La toţi ne e, dulceaţă. 

O strânse şi mai tare, apoi se uită la ea. 

— Nu ştiu ce cauţi aici, dar acum, că tot ai venit, ce-ai 
zice de-o limonadă? 

Norrie, care văzuse urna, răspunse: 

— Prefer o cafea. 

— Şi eu, spuse Piper. O-ncărcasem cu de toate şi eram 
gata s-o fac, când mi-am amintit că n-avem curent. 

Scutură puţin din cap, ca pentru a şi-l limpezi. 

— Mă tot izbeşte, în cele mai diferite moduri. 

Se auzi o nouă bătaie în uşă şi apăru Lissa Jamieson, 
îmbujorată. 

— Mi-am băgat bicicleta în garaj, reverendă Libby. Sper 
că e-n regulă. 

— Perfect. Şi dacă tot ne angajăm aici într-o conspirație 
criminală - cum ar susţine, fără îndoială, Rennie şi 
Randolph - mai bine zi-mi Piper. 


18 


Veniseră cu toţii mai devreme, iar Piper Libby chemă la 
ordine Comitetul Revoluționar din Chester's Mill imediat 
după ora nouă. Ceea ce o impresionase din primul moment 
era inegalitatea diviziunii sexuale: opt femei şi doar patru 
bărbaţi. Dintre cei patru bărbaţi, unul era trecut de vârsta 
pensionării, iar doi nu erau nici măcar atât de maturi încât 
să poată intra singuri la un film interzis sub 16 ani. Trebuia 
să-şi reamintească mereu că o sută de armate de gherilă 
din diverse părţi ale lumii puseseră arme în mâinile unor 
femei şi copii nu cu mult mai în vârstă decât cei prezenţi 
acolo în seara aceea. Asta nu era tocmai în regulă, dar 
uneori lucrurile care erau în regulă şi cele care erau 
necesare intrau în conflict. 


— V-aş ruga să ne plecăm capetele pentru un minut, 
propuse Piper. N-am să rostesc nicio rugăciune, fiindcă nu 
mai sunt sigură cu cine anume vorbesc când fac aşa ceva. 
Dar poate veţi dori să-i spuneţi un cuvânt lui Dumnezeu, 
aşa cum îl înţelegeţi voi, pentru că în seara asta avem 
nevoie de tot ajutorul pe care-l putem obţine. 

Se conformară. Unii încă-şi mai ţineau capetele în piept şi 
ochii închişi, când Piper înălţă ochii, ca să-i privească: două 
polițiste recent concediate, un manager de supermarket 
pensionat, o ziaristă care nu mai avea ziar, o bibliotecară, 
patroana restaurantului local, o văduvă-a-Domului care nu 
mai contenea să-şi răsucească verigheta pe deget, 
magnatul magazinului universal din oraş şi trei copii cu 
chipuri neobişnuit de solemne care stăteau înghesuiți unul 
lângă altul pe canapea. 

— OK, amin, spuse ea. Las şedinţa în seama lui Jackie 
Wettington, care ştie ce face. 

— Cred că eşti prea optimistă, replică Jackie. Ca să nu 
mai spun şi că te cam repezi. Fiindcă eu îi voi preda ştafeta 
lui Joe McClatchey. 

Joe o privi surprins. 

— Mie? 

— Dar, înainte să înceapă, continuă ea, le voi cere 
prietenilor lui să stea de strajă. Norrie în faţă, iar Benny în 
spate. 

Le văzu expresiile nemulţumite şi ridică o mână ca să 
prevină orice proteste. 

— Ăsta nu-i un pretext ca să vă dau afară din cameră - e 
foarte important. Nu mai e nevoie să vă spun că n-ar fi bine 
deloc dacă actuala putere ne-ar surprinde în plină 
consfătuire. Voi doi sunteţi cei mai mici. Gaăsiţi-vă nişte 
locuri întunecoase şi ascundeţi-vă acolo. Dacă vedeţi că vine 
cineva care vi se pare suspect sau oricare dintre maşinile 
de poliţie din oraş, bateţi din palme aşa... 

Bătu o dată, apoi de două ori, şi încă o dată. 


— Vi se va spune şi vouă tot ce s-a vorbit aici, mai târziu, 
vă promit. Noua ordine de zi presupune adunarea la un loc 
a tuturor informaţiilor, fără niciun secret. 

După ce Norrie şi Benny ieşiră din casă, Jackie se 
întoarse spre Joe. 

— Cutia aia despre care i-ai spus Lindei... Povesteşte-le 
tuturor. De la început, te rog. 

Joe se ridică în picioare şi relată totul, ca şi cum ar fi spus 
o lecţie la şcoală. 

— Şi pe urmă, ne-am întors în oraş, încheie el. Iar jigodia 
aia de Rennie a pus ca Rusty să fie arestat. 

Îşi şterse fruntea de sudoare şi se aşeză la loc pe 
canapea. 

Claire îl cuprinse de umeri. 

— Joe zice că Rennie nu trebuie să afle despre cutie, 
completă ea. Crede că ar putea dori s-o menţină în 
funcţiune, în loc de a încerca s-o închidă sau s-o distrugă. 

— S-ar putea să aibă dreptate, confirmă Jackie. Aşadar, 
cel mai important secret al nostru se referă la existenţa ei şi 
locul unde se află. 

— Nu ştiu... interveni Joe. 

— Ce anume? îl întrebă Julia. Crezi că ar fi mai bine să 
afle? 

— Poate... Într-un fel... Trebuie să mă mai gândesc. 

Jackie îl lăsă în pace şi continuă: 

— lată şi al doilea punct de pe ordinea de zi. Vreau să 
încercăm să-i scoatem pe Barbie şi Rusty din închisoare. 
Mâine seară, în timpul marii adunări a oraşului. Barbie e 
omul desemnat de Preşedinte ca să preia administraţia 
locală... 

— Oricine, numai Rennie nu, mârâi Ernie. 'Ticălosul ăla 
incompetent crede că burgul ăsta e moşia lui. 

— La un lucru ştiu că se pricepe, preciză Linda: să 
provoace probleme când e în interesul lui. Revolta pentru 
mâncare şi incendierea redacţiei... Cred că amândouă s-au 
făcut la ordinele lui. 


— Sigur că da, îi dădu dreptate Jackie. Orice om care e-n 
stare să-şi omoare propriul pastor... 

Rose se holbă la ea. 

— Adică vrei să spui că Rennie l-a omorât pe Coggins? 

Jackie le povesti despre examenul medical din subsolul 
salonului de pompe funebre Bowie şi semnele de pe faţa lui 
Coggins, care se potriveau cu mingea de baseball din aur 
pe care Rusty o văzuse în biroul lui Rennie. O ascultară cu 
deznădejde, dar cu încredere. 

— Şi pe fete? întrebă Lissa Jamieson, cu voce mică, 
îngrozită. 

— Pe-asta aş pune-o în seama fiului său, replică prompt 
Jackie. lar acele crime probabil că nici nu erau legate de 
maşinaţiile politice ale lui Big Jim. Azi-dimineaţă, Junior a 
leşinat pe stradă. Întâmplător, chiar în faţa casei McCain, 
unde fuseseră găsite cadavrele. De el însuşi. 

— Ce coincidenţă, remarcă Ernie. 

— Acum e-n spital. Ginny Tomlinson zice că are, aproape 
sigur, o tumoră pe creier. Ceea ce poate cauza ieşiri 
violente. 

— O echipă de ucigaşi, tată şi fiu? 

Claire îl strângea pe Joe cu braţul mai tare ca oricând. 

— Nu tocmai o echipă, preciză Jackie. Să zicem că au 
aceeaşi tip de comportament, ceva genetic, care se 
manifestă violent sub tensiune. 

— Dar, interveni Linda, prezenţa tuturor cadavrelor în 
acelaşi loc sugerează cu tărie că, dacă au fost doi ucigaşi, 
au acţionat împreună. Ideea e că soţul meu şi Dale Barbara 
sunt aproape sigur prizonierii unui asasin care se foloseşte 
de ei ca să inventeze o ditamai teoria conspirației. Singurul 
motiv pentru care n-au fost deja omorâţi, în arest, e că 
Rennie vrea să-i dea ca exemplu. Vrea să fie executaţi în 
public. 

Un moment, faţa i se crispă, în timp ce încerca să-şi 
stăpânească lacrimile. 


— Nu-mi vine să cred că a ajuns atât de departe, spuse 
Lissa, răsucindu-şi simbolul ankh de la gât. E un comerciant 
de maşini vechi, pentru numele lui Dumnezeu. 

Nimeni nu comentă. 

— Ascultaţi, reluă Jackie, când tăcerea începu să se 
prelungească. Spunându-vă ce anume vrem să facem, Linda 
şi cu mine, am dat naştere unei adevărate conspirații. Voi 
supune la vot. Dacă vreţi să luaţi parte la ea, ridicaţi mâna. 
Cei care nu ridică mâna pot pleca, sub promisiunea că nu 
vor da din gură despre cele discutate. Ceea ce oricum n-ar 
fi bine să faceţi; dacă nu spuneţi nimănui cine-a fost aici şi 
ce s-a vorbit, nu va fi nevoie să explicaţi cum aţi aflat. E un 
lucru foarte periculos. S-ar putea s-ajungem la puşcărie sau 
chiar mai rău. Deci ia să vedem mâinile. Cine vrea să 
rămână? 

Joe ridică primul mâna, dar nici Piper, Julia, Rose şi Ernie 
Calvert nu întârziară prea mult. Apoi, Linda şi Rommie 
ridicară mâinile în acelaşi timp. Lissa o privi pe Claire 
McClatchey. Oftând, Claire dădu din cap. Cele două femei 
ridicară şi ele mâinile. 

— Aşa, mamă! o felicită Joe. 

— Dacă-i spui vreodată lui taică-tău în ce te-am lăsat să te 
bagi, îl avertiză ea, nu va fi nevoie de James Rennie să te 
execute - cu mâna mea am s-o fac! 


19 


— Linda nu poate intra în secţia de poliţie după ei, îi 
spuse Rommie lui Jackie. 

— Atunci, cine? 

— Tu şi cu mine, scumpo. Linda va fi la marea întrunire. 
Unde vreo şase până la opt sute de oameni vor putea 
depune mărturie că au văzut-o. 

— De ce nu pot şi eu să mă duc? întrebă Linda. Ăla pe 
care l-au arestat e soțul meu. 

— Tocmai de-asta, răspunse Julia simplu. 


— Cum vrei să procedaţi? o întrebă Rommie pe Jackie. 

— Păi, propun să purtăm măşti... 

— L-auzi! o întrerupse Rose, făcând o mutră. Toţi râseră. 

— Avem noroc, spuse Rommie. Mi-au rămas la magazin 
câteva măşti de Halloween grozave. 

— Eu cred c-am să fiu Mica Sirenă, propuse Jackie, uşor 
nostalgică. 

Îşi dădu seama că toţi se uitau la ea şi roşi. 

— Sau mai văd eu... În orice caz, vom avea nevoie de 
pistoale. Eu mai am unul în plus acasă - un Beretta. Tu ai 
ceva, Rommie? 

— Am pus deoparte câteva puşti şi carabine, în seiful 
magazinului. Cel puţin una are lunetă. N-am să spun că m- 
am aşteptat la aşa ceva, da' la ceva tot m-am aşteptat. 

Joe interveni şi el: 

— O s-aveţi nevoie şi de o maşină. Şi nu furgonul 
dumitale, Rommie, fiindcă pe ăla-l ştie toată lumea. 

— Am eu o idee, spuse Ernie. Haideţi să luăm ceva din 
curtea de maşini vechi a lui Jim Rennie. Are vreo şase 
furgoane telefonice cu multe mile la bord, pe care le-a luat 
în primăvara trecută. Sunt în spate. Dacă folosim o maşină 
de-ale lui ar fi, cum îi zice... „justiţie poetică”. 

— Şi cum anume ai să faci rost de cheie? se interesă 
Rommie. Pătrunzi în biroul lui de-acolo? 

— Dacă maşina pe care-o alegem n-are aprindere 
electronică, pot s-o aranjez, răspunse Ernie - apoi, fixându-l 
pe Joe cu o privire încruntată, adăugă: aş prefera ca 
nepoatei mele să nu-i spui asta, tinere. 

Joe mimă un fermoar tras peste buze, făcându-i iar pe 
toţi să râdă. 

— Adunarea specială a oraşului e programată să înceapă 
mâine seară, la şapte, continuă Jackie. Dacă intrăm în secţia 
de poliţie pe la opt... 

— Se poate şi mai bine, spuse Linda. Dacă tot trebuie să 
mă duc la nenorocita aia de întrunire, măcar să folosească 
la ceva. O să port o rochie cu buzunare mari şi-mi iau la 


mine walkie-talkie-ul de la poliţie - pe al doilea, cel care a 
rămas în maşina mea personală. Voi doi să fiţi în furgon, 
gata de plecare. 

În cameră, tensiunea creştea treptat; o simțeau cu toţii. 
Treaba începea să devină serioasă. 

— La rampa de încărcare din spatele magazinului meu, 
spuse Rommie. Ascunşi vederii. 

— Odată ce Rennie se va ambala cu discursul, adăugă 
Linda, am să vă dau trei apeluri prin radio. Va fi semnalul ca 
să porniţi. 

— Câte maşini de poliţie vor fi la secţie? vru să ştie Linda. 

— Poate reuşeşti să afli de la Stacey Moggin, îi răspunse 
Jackie. Oricum, multe n-au să fie. Ce să caute acolo? Din 
câte ştie Big Jim, nu există adevăraţi „prieteni ai lui Barbie” 
- doar cei falşi pe care i-a pus el la cale. 

— O să mai vrea şi să se asigure că-i apără cineva curul 
ăla delicat, completă Julia. 

La asta, se auziră câteva râsete, dar mama lui Joe părea 
foarte tulburată. 

— Orice-ar fi, şi la secţia de poliţie au să fie câteva. Ce 
veţi face dacă întâmpinați rezistenţă? 

— Nu va fi cazul, replică Jackie. Până să se 
dezmeticească, o să-i închidem în propriile lor celule. 

— Şi dacă, totuşi, se opun? 

— Atunci, vom încerca să nu-i omorâm. 

Vocea Lindei era calmă, dar în ochi i se citea privirea unei 
fiinţe care-şi adunase tot curajul, într-un ultim efort 
disperat de a se salva. 

— Oricum s-ar putea să se ajungă la crime, dacă Domul 
mai stă mult aici. Execuţia lui Barbie şi a soţului meu, în 
War Memorial Plaza, va fi doar începutul. 

— Să zicem că-i scoateţi, spuse Julia. Unde-o să-i duceţi 
pe urmă? Aici? 

— Nici vorbă, răspunse Piper, atingându-şi gura încă 
umflată. Eu deja sunt pe lista neagră a lui Rennie. Ca să nu 


mai zic de tipul ăla care acum e bodyguardul lui personal. 
Thibodeau. Câinele meu l-a muşcat. 

— Ar fi bine să nu fie undeva, aproape de centrul 
oraşului, preciză Rose. Ar putea începe o căutare din casă-n 
casă. Ştim cu toţii că au destui poliţişti. 

— Plus toţi cei cu brasarde, adăugă Rommie. 

— Ce ziceţi de una dintre cabanele de vară de la Chester 
Pond? propuse Julia. 

— E o idee, răspunse Ernie, însă s-ar putea gândi şi la 
alea. 

— Totuşi, zise Lissa, cred c-ar fi varianta cea mai bună. 

— Domnule Burpee? interveni Joe. Mai ai folie din aia de 
plumb? 

— Sigur, tone. Şi zi-mi Rommie. 

— Dacă mâine domnul Calvert reuşeşte să fure un 
furgon, aţi putea să-l trageţi în spatele magazinului şi să 
puneţi în spate câteva folii? Unele destul de mari ca să 
acopere geamurile? 

— Cred că da... 

Joe o privi pe Jackie. 

— Şi aţi putea vorbi cu colonelul Cox ăla, dacă e nevoie? 

— Da, răspunseră într-un glas Jackie şi Julia, după care se 
uitară una la alta, surprinse. 

Pe chipul lui Rommie se făcea încet lumină. 

— Te gândeşti la vechea casă McCoy, nu? Sus, pe Black 
Ridge. Unde-i cutia. 

— Înî... Poate nu-i o idee prea bună, dar dacă va trebui să 
fugim toţi... dacă ne-am aduna acolo... am apăra cutia. Ştiu 
că pare o nebunie, de vreme ce ea e cauza problemei, da' 
nu-l putem lăsa pe Rennie să intre. 

— Sper să n-ajungem la reluarea luptei de la Alamo într-o 
livadă de meri, comentă Rommie, dar înţeleg ce vrei să zici. 

— Şi am mai putea face ceva, urmă Joe. E niţel cam 
riscant şi s-ar putea să nu meargă, dar... 

— Zi, îl îndemnă Julia, privindu-l cu un soi de admiraţie 
uimită. 


— Păi... contorul ăla Geiger e tot în furgon, Rommie? 

— Mda, ere' că este... 

— Poate dacă l-ar pune cineva la loc în adăpostul 
antiatomic, de unde l-am luat... 

Se întoarse spre Jackie şi Linda. 

— Aţi putea să intraţi acolo? Vreau să zic, ştiu că v-au dat 
afară... 

— Al Timmons ne-ar da voie înăuntru, cred, răspunse 
Linda. lar pe Stacey Moggin ar lăsa-o sigur. E cu noi. 
Singurul motiv pentru care n-a venit acum aici este că-i de 
serviciu. Dar de ce să riscăm, Joe? 

— Fiindcă... 

Băiatul vorbea cu o încetineală necaracteristică pentru 
el, tatonând. 

— Păi... acolo sunt radiaţii, da? Radiaţii nasoale. E doar o 
centură - pun pariu că poţi trece cu maşina prin ea fără 
nicio protecţie şi nu păţeşti nimic, dacă mergi repede şi n-o 
faci de prea multe ori - dar ei nu ştiu asta. Şi problema e că 
nici nu ştiu că sunt radiaţii. Şi nici n-au să afle, dacă nu au 
contorul Geiger. 

Jackie se încruntă. 

— Nu-i rea ideea, puştiu', da' nu-mi convine să-i dăm de 
înţeles lui Rennie încotro mergem. Nu se pupă cu concepţia 
mea de casă conspirativă. 

— Nu aşa trebuie să fie, continuă Joe, vorbind la fel de 
lent, în căutarea punctelor slabe. Sau nu exact. Una din voi 
ar putea lua legătura cu Cox, înţelegeţi? Să-i ziceţi să-l sune 
pe Rennie şi să-i spună c-au descoperit radiaţii. Cox ar 
putea spune ceva gen: „Nu le putem localiza precis, fiindcă 
apar şi dispar, dar sunt destul de puternice, poate chiar 
mortale, aşa că fiţi atenţi. Nu cumva aveţi, întâmplător, un 
contor Geiger?” 

Se lăsă tăcerea, în timp ce se gândeau la cele auzite. 
Apoi, Rommie spuse: 

— O să-i ducem pe Barbara şi Rusty la ferma McCoy. 
Mergem şi noi, dacă e nevoie... şi probabil o să fie. lar dacă 


încearcă şi ei să vină acolo... 

— Vor vedea pe contorul Geiger nişte radiaţii care-o să-i 
trimită fuga-marş înapoi, ţinându-se de gonadele alea bune 
de nimic, scrâşni Ernie. Claire McClatchey, ai aici un geniu. 

Claire îl strânse puternic pe Joe la piept, de astă dată cu 
ambele braţe. 

— Numai de l-aş putea convinge să-şi facă ordine-n 
cameră, replică ea. 


20 


Horace stătea culcat pe covorul din livingul lui Andrea 
Grinnell, cu botul pe o labă şi un ochi spre femeia cu care-l 
lăsase stăpâna lui. De obicei, Julia îl lua cu ea peste tot; era 
cuminte şi nu crea probleme niciodată, nici chiar dacă erau 
prin preajmă pisici, care nu-i plăceau din cauza mirosului 
lor de buruieni stricate. În seara asta, însă, Julia se gândise 
că ar fi fost dureros pentru Piper Libby s-o vadă împreună 
cu Horace, când propriul ei câine murise. Mai observase şi 
că Andi îl plăcea pe Horace şi spera ca prezenţa lui să-i mai 
alunge din minte simptomele sevrajului, care scăzuseră, dar 
încă nu dispăruseră complet. 

O vreme, a mers bine. Andi a găsit o minge de cauciuc în 
cutia de jucării pe care încă le mai păstra pentru singurul ei 
nepot (care între timp trecuse cu mult de vârsta jucăriilor). 
Horace a alergat ascultător după minge, aducând-o înapoi 
aşa cum i se cerea, deşi nu era o joacă prea interesantă; 
prefera mingile care puteau fi prinse din zbor. Dar treaba 
era treabă şi a continuat până când Andi a început să 
dârdâie de parcă i-ar fi fost frig. 

— Of... Of, futu-i, uite că iar m-apucă... 

Se culcă pe canapea, tremurând toată. Strânse la piept 
una dintre perne, cu privirea spre tavan. Destul de curând, 
începură să-i clănţăne şi dinţii - cu un sunet foarte iritant, 
după opinia lui Horace. 


Îi aduse mingea, sperând să-i distragă atenţia, dar femeia 
îl împinse la o parte. 

— Nu, scumpule, nu acum. Lasă-mă să-mi revin! 

Horace duse mingea înapoi în faţa televizorului stins şi se 
culcă. Tremurul femeii scădea treptat, odată cu mirosul de 
boală. Braţele care strângeau perna se relaxară, în timp ce 
femeia aţipea, începând apoi să sforăie. 

Ceea ce însemna că venise vremea potolului. 

Horace se strecură iar sub masă, păşind peste plicul de 
manila cu dosarul VADER. Dincolo de acesta se afla un 
paradis al popcornului. O, ce câine norocos! 

Încă mai ronţăia, cu posteriorul fără coadă bâţâindu-i-se 
de o plăcere vecină cu extazul (floricelele risipite erau 
incredibil de untoase, incredibil de sărate şi - cel mai teribil 
- învechite la perfecţie), când voceamoartă vorbi din nou: 

„Du-i-l!” 

Dar nu putea. Stăpâna lui era plecată. 

„Celeilalte.” 

Voceamoartă nu admitea niciun refuz, iar popcornul 
oricum era pe terminate. Horace reţinu în minte ultimele 
câteva floricele, pentru mai târziu, apoi se retrase până 
când plicul se afla în faţa lui. Un moment, uită ce avea de 
făcut. Apoi îşi aminti şi-l luă cu botul. 

„Bravo, cuțule!” 


21 


Ceva rece linse obrazul lui Andrea. Îl împinse cu mâna şi 
se întoarse pe-o parte. Câteva clipe, aproape că scăpă 
înapoi în somnul tămăduitor, după care se auzi un lătrat. 

— Li'şte, Horace, murmură ea, punându-şi perna pe cap. 

Urmă un nou lătrat, apoi un corgi de şaptesprezece 
kilograme i se aşeză peste picioare. 

— Au! ţipă Andi, ridicându-se în capul oaselor. 

Se pomeni cu privirea spre doi ochi căprui strălucitori, 
deasupra unui rânjet ca de vulpe. Numai că rânjetul era 


întrerupt de ceva. Un plic maro de manila. Horace i-l lăsă 
pe burtă şi sări jos. Nu avea voie să se urce pe alte mobile 
decât ale lui, dar voceamoartă îi dăduse de înţeles că era o 
urgenţă. 

Andrea luă plicul, care păstra adânciturile lăsate de dinţii 
lui Horace şi urmele slabe ale labelor. Mai rămăsese prinsă 
de el şi o floricică de porumb, pe care o dădu la o parte. 
Conţinutul părea destul de voluminos. Pe plic erau scrise cu 
litere groase cuvintele DOSARUL VADER - iar dedesubt: 
JULIA SHUMWAY. 

— Horace? De unde ai asta? 

Horace nu-i putea spune, desigur, dar nici nu era nevoie. 
Bucăţica de popcorn răspunsese în locul lui. Atunci, lui Andi 
i se redeşteptă o amintire - una atât de tulbure şi ireală, 
încât părea mai degrabă un vis. Chiar era un vis sau Brenda 
Perkins venise cu adevărat la uşa ei după acea noapte 
îngrozitoare, cea dintâi a sevrajului? În timp ce revolta 
pentru hrană era în plină desfăşurare, la celălalt capăt al 
oraşului? 

„Vrei să-mi ţii la tine ăsta, draga mea? Doar puţin. Am de 
mers până într-un loc şi nu vreau să-l iau cu mine. ” 

— A fost aici, îi spuse ea lui Horace, şi avea plicul ăsta la 
ea. Eu l-am luat... sau, cel puţin, aşa cred... dar pe urmă mi- 
a venit să vărs. Să vărs iar. Poate că l-am aruncat pe masă 
în timp ce alergam spre budă. A căzut? L-ai găsit pe jos? 

Câinele lătră scurt. Ar fi putut însemna „da” sau: „Sunt 
gata de joacă, dacă vrei.” 

— Îţi mulţumesc, continuă Andrea. Eşti un căţel bun. Am 
să i-l dau Juliei imediat ce se întoarce. 

Nu-i mai era somn şi nici nu mai tremura - pentru 
moment, cel puţin. Dar deja devenise curioasă. Fiindcă 
Brenda era moartă. Ucisă. Şi asta se întâmplase la scurt 
timp după ce-i adusese plicul. Ceea ce însemna că era 
important. 

— O să arunc doar o privire, bine? 


Horace lătră din nou. Lui Andi Grinnell i se păru să 
răspundea: „De ce nu?” 

Deschise plicul şi aproape toate secretele lui Big Jim 
Rennie îi căzură în poală. 


22 


Claire ajunse acasă prima. Urmă Benny, apoi Norrie. Toţi 
trei stăteau aşezaţi pe veranda casei McClatchey, când sosi 
şi Joe, tăind-o peste peluze şi atent să nu iasă în lumină. 
Benny şi Norrie beau suc Dr. Brown's cald, iar Claire îşi 
desfăcuse o bere din proviziile soţului ei şi sorbea 
legănându-se încet cu balansoarul. Joe se aşeză lângă ea, 
iar mama lui îi cuprinse cu braţul umerii osoşi. „E plăpând”, 
îşi spuse ea. „Nu ştie, dar aşa e. Abia cât o păsărică...” 

— Băi, îl întâmpină Benny, întinzându-i sucul cu care-l 
aşteptaseră, începeam să ne cam îngrijorăm. 

— Donşoara Shumway a mai avut de pus câteva întrebări 
despre cutie, răspunse Joe. Voia să ştie mai mult decât îi 
puteam spune eu. Mamă, ce cald e, nu? Cald ca-ntr-o 
noapte de vară. 

Ridică privirea spre cer. 

— Şi ia uitaţi-vă la luna asta... 

— N-am chef, replică Norrie. Mă sperie. 

— Eşti OK, dragule? îl întrebă Claire. 

— Da, mamă. Tu? 

Femeia zâmbi. 

— Nu ştiu. O să meargă? Voi ce credeţi? Vreau să zic, ce 
credeţi cu adevărat? 

Un moment, niciunul nu-i răspunse, iar asta o speria mai 
tare ca orice. Apoi, Joe o sărută pe obraz, zicând: 

— O să meargă. 

— Eşti sigur? 

— Înâ. 

Îşi dădea seama întotdeauna când o minţea - deşi era 
conştientă că-şi putea pierde acest talent, când băiatul avea 


să mai crească -, dar acum nu profită. Îl sărută, doar, şi ea, 
cu respiraţia caldă şi, din cauza berii, amintind de mirosul 
tatălui lui. 

— Numai să nu mai curgă sânge. 

— N-o să curgă, o asigură Joe. 

— OK. Aşa mai merge, zâmbi Claire. 

Mai rămaseră un timp în întuneric, vorbind foarte puţin. 
Apoi intrară în casă, lăsând oraşul să doarmă sub luna roz. 

Tocmai trecuse de miezul nopţii. 


SÂNGE PESTE TOT 


1 


Era ora douăsprezece şi jumătate, în noaptea de 26 
octombrie, când Julia intră în casa lui Andrea. Avu grijă să 
nu facă zgomot, dar nu era nevoie - se auzea muzică de la 
micul aparat de radio portabil al lui Andi: Staple Singers, 
dându-se mari sfinţi cu Găseşte-ţi biserica potrivită. 

Horace îi ieşi în întâmpinare, dând din fund şi zâmbindu-i 
cu acel rânjet nebunesc al lui, de care numai câinii corgi 
par să fie în stare. Făcu o plecăciune în faţa ei, cu labele 
dinainte desfăcute, iar Julia îl scărpină scurt în spatele 
urechilor, unde era punctul lui sensibil. 

Andrea stătea pe canapea, cu un pahar de ceai. 

— Scuze pentru muzică, spuse ea, dând mai încet. Nu 
puteam dormi. 

— Eşti la tine acasă, iubito, îi răspunse Julia. Cât despre 
W-CIK, ăsta chiar e un post tare. 

Andi zâmbi. 

— De dup-amiază încoace, tot în imnuri evanghelice 
înălţătoare o ţine. Mă simt de parc-aş fi luat jackpotul. Cum 
a fost la întâlnire? 

— Bine, replică Julia, aşezându-se. 

— Vrei să-mi povesteşti? 

— Nu-ţi face griji. Tu trebuie să te concentrezi ca să te 
simţi mai bine. Şi ştii ceva? Chiar arăţi puţin mai bine. 

Aşa şi era. Andi era încă palidă, şi mult prea slabă, dar 
cearcănele i se mai şterseseră, iar în ochi i se zărea o 
strălucire nouă. 

— Îţi mulţumesc că mă încurajezi. 

— Horace a fost cuminte? 

— Foarte cuminte. Ne-am jucat cu mingiuca şi pe urmă 
am dormit amândoi puţin. Probabil că de-asta arăt mai bine. 


Nimic nu se compară cu un pui de somn, ca să 
împrospăteze tenul. 

— Şi spatele? 

Andrea zâmbi. Era un zâmbet de o complicitate ciudată, 
fără prea mult haz în el. 

— Spatele meu n-o duce deloc rău. Abia dacă mai am 
câte un junghi, când mă aplec. Ştii ce cred eu? 

Julia clătină din cap. 

— Cred că, dacă-i vorba de medicamente şi droguri, 
trupul şi mintea devin conspiratori. Când creierul vrea 
droguri, trupul îl ajută. Zice: „Nicio grijă, nu te simţi 
vinovat, e-n regulă, chiar te doare.” Nu mă refer chiar la 
ipohondrie, nu-i ceva atât de simplu. Doar... 

Lăsă fraza neterminată, iar privirea îi deveni vagă, ca şi 
cum s-ar fi dus cu gândul în altă parte. 

„Unde?” se întrebă Julia. 

Apoi, îşi reveni. 

— Natura umană poate fi distructivă. Spune-mi, nu crezi 
că un oraş e ca un organism? 

— Ba da, răspunse pe dată Julia. 

— Şi poate spune că are dureri, astfel încât creierul să-i 
facă rost de drogurile după care tânjeşte? 

Julia se gândi un moment, apoi dădu din cap. 

— Într-adevăr. 

— Şi-n clipa asta, Big Jim Rennie e creierul oraşului, nu? 

— Da, iubito. Aş zice că aşa e. 

Andrea se aşeză pe canapea, cu capul uşor plecat. Apoi, 
închise micul radio cu baterii şi se ridică iar în picioare. 

— Cred că mă duc să mă culc. Poate chiar o să reuşesc să 
dorm puţin. 

— Foarte bine. 

După care, fără niciun motiv clar, Julia o întrebă: 

— Andi, s-a întâmplat ceva în lipsa mea? 

Andrea păru surprinsă. 

— Păi, nu prea... Horace şi cu mine ne-am jucat cu 
mingea... Se aplecă, fără nici cea mai mică tresărire de 


durere - o mişcare pe care cu doar o săptămână în urmă ar 
fi considerat-o imposibilă - şi întinse o mână. Horace veni la 
ea, lăsând-o să-l mângâie pe cap. 

— Se pricepe foarte bine la aporturi. 


2 


În camera ei, Andrea se instală confortabil pe pat, 
deschise dosarul VADER şi reluă lectura. Mai atentă, de 
astă dată. Când în sfârşit introduse hârtiile la loc în plic, era 
aproape ora două noaptea. Puse plicul în sertarul mesei de 
lângă pat. În acelaşi sertar mai era şi pistolul calibru .38 pe 
care i-l dăduse fratele său, Douglas, cu doi ani în urmă, de 
ziua ei. Fusese surprinsă, dar Dougie insistase că o femeie 
care locuieşte singură are nevoie de protecţie. 

Acum îl scoase şi verifică încărcătorul. Locaşul care 
ajungea sub cocoş când trăgaciul era apăsat pentru prima 
oară era gol, conform instrucţiunilor lui Twitch. Celelalte 
cinci erau încărcate. Mai avea şi alte cartuşe, pe sertarul de 
sus al debaralei, dar ştia că n-ar fi avut ocazia să reîncarce 
arma. Mica armată de poliţişti ar fi împuşcat-o înainte. 

lar dacă nu-l putea omori pe Rennie cu cinci gloanţe, 
probabil că oricum n-ar fi meritat să mai trăiască. 

— În fond, murmură ea, în timp ce punea pistolul la loc în 
sertar, pentru ce m-am dezintoxicat, la urma urmei? 

Răspunsul părea limpede, acum când creierul i se 
purificase de Oxycontin: revenise pe calea cea dreaptă, ca 
să poată trage drept la ţintă. 

— Amin, spuse şi stinse lumina. 

Peste cinci minute, dormea. 


3 


Junior era treaz. Stătea lângă fereastră, pe singurul 
scaun al camerei de spital, privind bizara lună roz care se 
ascundea după o pată neagră de pe Dom, nouă pentru el. 


Aceasta era mai mare şi situată mult mai sus decât cele 
lăsate de loviturile cu rachete. Se făcuse vreo încercare 
nouă de a sparge Domul, în timp ce el zăcea fără 
cunoştinţă? Nu ştia şi nici nu-i păsa. Ceea ce conta era că 
Domul rezista pe poziţie. Altfel, oraşul ar fi fost luminat ca 
Las Vegasul, mişunând de-o mulţime de GI Joe. Sigur, se 
zăreau lumini ici şi colo, marcând locurile unde stăteau unii 
insomniaci înveteraţi, dar, în cea mai mare parte, Chester's 
Mill dormea. Asta era foarte bine, fiindcă Junior avea 
lucruri la care să se gândească. 

Şi anume, la Baaartbie şi la prietenii lui Barbie. 

În timp ce stătea aşa lângă fereastră, pe Junior nu-l mai 
durea capul şi toate amintirile îi reveniseră, dar îşi dădea 
seama şi că era grav bolnav. Simţea o slăbiciune suspectă în 
toată partea stângă a trupului, iar uneori din acel colţ al 
gurii i se prelingea salivă. Dacă se ştergea cu mâna stângă, 
uneori putea să simtă contactul dintre piele şi piele, iar 
alteori nu. Pe lângă asta, în stânga câmpului său vizual 
plutea o pată neagră de forma unei găuri de cheie, destul 
de mare. Ca şi cum i s-ar fi rupt ceva în globul ocular. 
Bănuia că asta se şi întâmplase. 

Îşi amintea furia turbată pe care o simţise în Ziua 
Domului; îşi amintea cum o fugărise pe Angie pe culoar, 
până la bucătărie, o trântise de frigider şi-i dăduse un 
genunchi în faţă. Îşi amintea sunetul loviturii, ca şi cum în 
spatele ochilor ei ar fi fost o farfurie de porțelan, pe care o 
spărsese cu genunchiul. Acea mânie îi trecuse între timp. În 
locul ei se instalase o furie mătăsoasă, care-i curgea prin 
trup din cine ştie ce sursă fără fund aflată undeva în cap, un 
izvor care-i răcorea şi-i limpezea minţile în acelaşi timp. 

Futangiul bătrân pe care el şi Frankie îl găsiseră la 
Chester Pond venise în cursul serii să-l examineze. Moşu' se 
purta ca un profesionist, luându-i temperatura şi tensiunea, 
întrebându-l cum mai stătea cu durerile de cap, verificându- 
i chiar şi reflexele de la genunchi, cu un ciocănel de 
cauciuc. Apoi, după plecarea lui, Junior auzise vorbe şi 


râsete. Fusese menţionat şi numele lui Barbie. Junior se 
furişase până lângă uşă. 

Era bătrânul sculangiu şi una din piţipoance, italioata aia 
sexy pe care-o chema Buffalo sau cam aşa ceva. Babalăcul îi 
desfăcuse bluza şi o mamelea. Ea-l descheiase la nădragi şi- 
i făcea laba. Îi înconjura o lumină verde, otrăvită. 

— M-au cotonogit Junior şi prietenul lui, spunea 
moşotârcu', da' acuma ăla-i mort, şi-n curând ăsta o să 
moară şi el. A dat Barbie ordine. 

— l-aş suge cariciu' lu' Barbie ca pe-un baton de mentă, 
spuse macaronara, iar moşu' răspunse că şi lui i-ar fi plăcut. 
Apoi, după ce clipi din ochi, Junior văzu că nu făceau decât 
să meargă pe culoar. Nicio aură verde, niciun fel de 
porcărele. Aşadar poate că fusese o halucinație. Sau poate 
că nu... Un lucru era sigur: toţi erau înhăitaţi. Toţi, în gaşca 
lui Baaarbie. El se afla în închisoare, dar numai pentru un 
timp. Ca să câştige simpatie, probabil. Totul făcea parte din 
plaaanul lui Baaarbie. În plus, credea că acolo, în arest, 
Junior nu putea ajunge la el. 

— Greşit, şopti, aşa cum stătea aşezat lângă fereastră, 
privind afară, în noapte, cu vederea sa defectuoasă. Greșilt. 

Junior ştia prea bine ce i se întâmplase; revelaţia îi venise 
într-o străfulgerare şi era de o logică incontestabilă. 
Suferea de intoxicație cu taliu, cum păţise şi rusul ăla, în 
Anglia. Ecusoanele din armată ale lui Barbie fuseseră 
presărate cu pulbere de taliu, Junior pusese mâna pe ele, 
iar acum murea. Şi, întrucât taică-său îl trimisese acasă la 
Barbie, însemna că şi el făcea parte din conspirație. Era 
altul dintre... ăia... ai lui Barbie... cum se chemau... 

— Complici, şopti Junior. Altul dintre plicii-complicii lui 
Big Jim Rennie. 

Dacă stăteai să te gândeşti - dacă aveai mintea limpezită 
- era absolut logic. Tatăl lui voise să-i închidă gura în 
legătură cu uciderea lui Coggins şi a lui Perkins. Prin 
urmare, îl otrăvise cu taliu. Toate se legau. 


Afară, dincolo de peluză, un lup traversă parcarea. Pe 
iarbă, două femei goale stăteau în poziţia 69. „Şaişnouă, 'n 
gură plouă!” fredonau el şi Frankie în copilărie, când 
vedeau câte două fete mergând împreună, fără să ştie ce 
însemna, ştiind doar că era o vorbă urâtă. Una dintre 
lingătoare semăna cu Sammy Bushey. Sora - Ginny, aşa o 
chema - îi spusese că Sammy murise, ceea ce era în mod 
clar o minciună, şi însemna că şi Ginny era băgată; şi ea era 
cu Baaarbie. 

Mai rămăsese în tot oraşul cineva care să nu fie? Despre 
care să poată fi sigur că nu era? 

Da, îşi dădu Junior seama, mai erau doi. Copiii pe care el 
şi Frank îi găsiseră lângă iaz. Alice şi Aidan Appleton. Îşi 
amintea privirile lor bântuite şi cum îl îmbrăţişase fata când 
o luase în braţe. Când îi spusese că era în siguranţă, ea îl 
întrebase: „Promiţi?” iar Junior îi răspunsese că da. Se 
simţise foarte bine, promiţându-i. Şi apăsarea mâinii ei 
încrezătoare îl făcuse să se simtă bine. 

Brusc, luă o decizie: avea să-l omoare pe Dale Barbara. 
Şi, dacă încerca cineva să-l împiedice, îl omora şi pe ăla. 
Apoi, urma să-şi găsească tatăl şi să-l omoare şi pe el... 
lucru la care visase de ani de zile, deşi niciodată până acum 
n-o recunoscuse în sinea lui pe deplin. 

După ce le rezolva pe astea, avea să-i caute pe Aidan şi 
Alice. Dacă încerca cineva să-l oprească, îl omora. Avea să-i 
ducă pe copii înapoi la Chester Pond şi să aibă grijă de ei. 
Avea să se ţină de cuvânt. Dacă o făcea, nu mai murea. 
Dumnezeu nu l-ar fi lăsat să moară otrăvit cu taliu, în timp 
ce avea grijă de copiii ăia. 

Acum, Angie McCain şi Dodee Sanders umblau ţanţoşe 
prin parcare, în fuste de suporteriţe şi pulovere cu W-urile 
mari ale echipei Mills Wildcats pe piept. Îl văzură privindu- 
le şi începură să-şi învârtească şoldurile, ridicându-şi 
fustele. Feţele le erau fleşcăite şi se bălăngăneau, în 
descompunere. Cântau: „Deschide uşa la cămară! Hai la 
noi, să ne mai futem! Hai... BĂIEȚII!” 


Junior închise ochii. Îi deschise iar. Prietenele lui 
dispăruseră. Altă halucinație, la fel ca lupul. Despre alea 
care făceau 69 nu era chiar atât de sigur. 

Poate, îşi spuse el, n-avea să-i ducă, totuşi, pe copii la 
Chester Pond. Era cam departe de oraş. Poate era mai bine 
să-i ducă-n schimb în cămara McCain. Aia era mai aproape. 
Şi era plină de mâncare. 

Şi, fireşte, acolo era întuneric. 

— O să am eu grijă de voi, copii, spuse Junior. O să vă ţin 
la loc sigur. După ce moare Barbie, praful o să se-aleagă de 
toată conspirația. 

După un timp, îşi rezemă fruntea de geam şi adormi. 


4 


O fi fost fundul Henriettei Clavard doar învineţit, nu rupt, 
dar tot o durea ca dracu' - descoperise că, la optzeci şi 
patru de ani, orice problemă ai fi avut te durea ca dracu' - 
şi la început crezuse că din cauza fundului se trezise cu 
noaptea-n cap, în acea dimineaţă de joi. Dar Tyulenolul pe 
care-l luase la ora trei părea încă să mai aibă efect. În plus, 
găsise şi inelul anal al răposatului ei soţ (John Clavard 
suferise de hemoroizi), care o ajuta considerabil. Nu! 
Altceva era - şi, la scurt timp după ce se trezise, îşi dădu 
seama ce anume. 

Setterul irlandez al familiei Freeman, Buddy, urla. lar 
Buddy nu urla niciodată. Era cel mai politicos câine de pe 
Battle Street, o alee scurtă, chiar în spate la Catherine 
Russell Drive. De asemenea, generatorul soţilor Freeman se 
oprise. Henrietta îşi spuse că poate asta o trezise de fapt, 
nu câinele. Cu siguranţă, murmurul generatorului o 
adormise, în seara trecută. Era unul dintre acelea vechi, 
care suflau în aer gaze albastre de eşapament; generatorul 
Freemanilor scotea un sunet monoton şi slab care era 
absolut liniştitor. Henrietta bănuia că era scump, dar 
Freemanii şi-l puteau permite. Will era proprietarul 


reprezentanţei Toyota la care râvnise cândva Big Jim 
Rennie, şi cu toate că treceau prin vremuri grele pentru 
majoritatea comercianților de maşini, Will păruse 
întotdeauna excepţia care confirma regula. Nu mai demult 
de anul trecut, el şi Lois îşi extinseseră casa cu o anexă 
foarte frumoasă. 

Dar urletul acela... Câinele părea rănit. Un animal în 
suferinţă era genul de lucru de care familia Freeman se 
ocupa imediat... şi atunci, ce mai aşteptau? 

Henrietta se dădu jos din pat (strâmbându-se puţin, când 
fundul ei ieşi din adâncitura comodă a saltelei de buret) şi 
se duse la fereastră. Vedea perfect casa cu niveluri inegale 
a familiei Freeman, deşi lumina zorilor era cenuşie şi 
moartă, nu limpede ca de obicei în dimineţile de la sfârşitul 
lunii octombrie. De la fereastră îl auzea şi mai bine pe 
Buddy, dar nu vedea pe nimeni mişcându-se pe-acolo. Casa 
era complet cufundată în întuneric, nici măcar o lampă 
Coleman nu ardea, la vreo fereastră. Ar fi crezut că 
plecaseră undeva, dar ambele maşini erau parcate pe alee. 
Şi-n fond, unde să se ducă? 

Buddy continua să urle. 

Henrietta îşi luă papucii şi capotul pe ea şi ieşi. În timp ce 
stătea pe trotuar, văzu sosind o maşină. Era Douglas 
Twitchell, în drum spre spital, desigur. Cobori de la volan; 
avea ochii umflaţi şi ţinea în mână o ceaşcă de cafea cu 
emblema de la Sweetbriar Rose. 

— Vă simţiţi bine, doamnă Clavard? 

— Da, dar e ceva în neregulă la familia Freeman. Auzi? 

— Mda... 

— Deci, ar trebui s-audă şi ei. Maşinile lor sunt acolo, şi- 
atunci de ce nu fac nimic? 

— Arunc o privire. 

Twitch sorbi din cafea, apoi puse ceaşca pe capota 
maşinii. 

— Staţi aici. 

— Prostii, replică Henrietta Clavard. 


Merseră pe trotuar vreo douăzeci de metri, apoi cotiră pe 
aleea casei Freeman. Câinele tot urla, urla... Sunetul făcea 
ca pe Henrietta s-o ia cu frig, deşi în aer se simţea o 
moleşeală călduţa. 

— Foarte rău aerul, comentă ea. Miroase ca-n Rumford, 
când abia ne căsătoriserăm şi încă mergeau din plin toate 
fabricile de hârtie. Sigur nu le face bine la oameni. 

Mormăind, Iwitch sună la uşă. Neprimind niciun răspuns, 
începu să ciocăne, apoi să bată cu pumnul. 

— Vezi dacă nu-i descuiat, propuse Henrietta. 

— Nu ştiu dacă ar fi cazul, doamnă... 

— Ete, vacs...! 

Henrietta trecu pe lângă el şi apăsă pe clanţă. Uşa se 
deschise. Interiorul casei era tăcut şi plin de umbrele 
întunecoase ale zorilor. 

— Will? strigă ea. Lois? Sunteţi aici? 

Nu-i răspunseră decât alte urlete. 

— Câinele-i în spate, spuse Twitch. 

Ar fi ajuns mai repede dacă o luau drept prin casă, dar 
niciunul nu voia s-o facă, aşa că porniră mai departe pe 
alee, prin porticul dintre casă şi garajul unde Will îşi ţinea 
nu maşinile, ci jucăriile: două snowmobile, un ATV, o 
motocicletă Yamaha de teren şi o Honda Gold Wing 
voluminoasă. 

Curtea din spate era împrejmuită cu un gard înalt, care-i 
asigura discreţia. Poarta se afla dincolo de portic. Twitch o 
deschise şi imediat fu lovit de setterul irlandez înnebunit, cu 
toate cele treizeci şi cinci de kilograme ale lui. Scoase un 
strigăt surprins şi ridică mâinile, dar câinele nu voia să-l 
muşte; Buddy era setat din plin pe modul ajutor-vă-rog! Îşi 
puse labele pe pieptul ultimei tunici curate a lui Twitch, 
mânjind-o cu pământ, şi începu să-şi lase balele pe obrajii 
lui. 

— Termină! strigă Twitch, împingându-l jos, dar câinele 
sări imediat la loc, cu labele pe tunică şi pe faţă cu limba lui 
lungă şi roz. 


— Buddy, şezi! îi ordonă Henrietta şi numaidecât Buddy 
se lăsă pe coapse, scheunând şi uitându-se de la unul la 
celălalt. Sub el începu să se întindă o băltoacă de urină. 

— Doamnă Clavard, nu-i a bună... 

— Nu e, aprobă Henrietta. 

— Mai bine staţi cu câi... 

Femeia invocă din nou vacsul şi intră în curtea din spate, 
lăsându-l pe 'Twitch s-o ajungă din urmă. Buddy venea după 
ei, cu capul plecat şi coada între picioare, scâncind 
neconsolat. 

Ajunseră la o terasă pietruită, cu un grătar pentru 
friptură pe ea. Grătarul era acoperit cu o prelată verde pe 
care scria: BUCĂTĂRIA E ÎNCHISĂ. Dincolo de el, la 
marginea peluzei, se afla o platformă de lemn, pe care era 
instalată cada fierbinte a familiei Freeman. Twitch 
presupuse că-şi făcuseră un gard atât de înalt, ca să poată 
sta acolo goi, poate chiar şi să se dea-n bărci puţin, dacă le 
venea cheful. 

Acum, Will şi Lois erau în casă, dar vremurile lor de dat în 
bărci apuseseră. Aveau trase pe capete nişte pungi de 
celofan transparent. Acestea păreau să fi fost strânse la gât 
cu nişte cordoane sau elastice maro. Se aburiseră pe 
dinăuntru, dar nu atât de tare încât Twitch să nu poată 
distinge feţele învineţite. Pe platforma de lemn, între 
rămăşiţele pământeşti ale lui Will şi Lois Freeman, se 
găseau o sticlă de whisky şi un mic flacon de medicamente. 

— Stai, spuse Twitch. 

Nu ştia cui i se adresa: sieşi, doamnei Clavard sau poate 
lui Buddy, care tocmai dăduse glas încă unui urlet 
deznădăjduit. În niciun caz nu vorbea cu vreunul dintre 
soţii Freeman. 

Henrietta nu se opri. Îşi văzu de drum spre cadă, urcă 
cele două trepte, cu spatele drept ca al unui soldat, se uită 
la feţele decolorate ale vecinilor ei atât de drăguţi (şi atât 
de normali, ar fi spus), aruncă o privire spre sticla de 
whisky, văzu că era Glenlivet (cel puţin, îşi luaseră rămas- 


bun de la viaţă cu distincţie), apoi luă flaconul de 
medicamente cu eticheta Sanders Hometown Drug. 

— Ambien sau Lunesta? întrebă Twitch, cu glas greu. 

— Ambien, răspunse ea mulţumită că vocea care-i ieşea 
din gâtlejul uscat suna firesc. Al ei. Deşi cred că aseară l-au 
făcut pe din două. 

— Au lăsat şi vreun mesaj? 

— Aici, nu. Poate în casă. 

Dar nici în casă nu găsiră nimic, cel puţin în locurile cele 
mai evidente, şi niciunul dintre ei nu se putea gândi la 
vreun motiv de a ascunde o scrisoare despre sinucidere. 
Buddy îi urma dintr-o cameră în alta, fără să mai urle, dar 
scheunând din adâncul gâtlejului. 

— Cred c-am să-l iau la mine acasă, spuse Henrietta. 

— E singura soluţie. La spital nu-l pot duce. Am să-l sun 
pe Stewart Bowie, să vină şi să-i... ridice. 

Twitch arătă cu degetul mare înapoi, peste umăr. Simţea 
că i se întorcea stomacul pe dos, dar nu asta era partea cea 
mai rea, ci depresia care-l cuprindea, umbrindu-i sufletul de 
obicei atât de însorit. 

— Nu înţeleg de ce-au făcut-o, spuse Harriet. Dacă am fi 
stat de-un an sub Dom... sau măcar de-o lună... da, atunci, 
poate... Dar după nicio săptămână? Nu aşa reacţionează în 
faţa problemelor nişte oameni stabili psihic. 

Twitch credea că înţelege motivul, dar nu voia să i-l 
spună Henriettei: că avea să treacă într-adevăr o lună, că 
avea să treacă un an. Poate chiar mai mult. Şi fără ploaie, 
cu tot mai puţine resurse, şi cu aerul tot mai viciat. Dacă 
ţara cea mai avansată tehnologic din lume nu fusese-n stare 
până acum să înţeleagă ce anume se întâmpla în Chester's 
Mill (necum să mai şi rezolve problema), slabe şanse ca asta 
să se întâmple prea curând. Pesemne că Will Freeman 
înţelesese. Se poate, Lois venise cu ideea. Poate, când li se 
oprise generatorul, spusese: „Hai s-o facem până nu se 
răceşte apa din cadă, iubitule. Să scăpăm de sub Dom cât 


mai suntem cu burțile pline. Ce zici? O ultimă scaldă, cu 
câteva păhărele de rămas-bun.” 

— Poate avionul a fost picătura care a umplut paharul, 
spuse Twitch. Cursa Air Ireland care s-a lovit de Dom ieri. 

Henrietta nu răspunse; îşi trase nasul şi scuipă mucii în 
chiuveta de la bucătărie. Era un gest de repudiere destul 
de şocant. leşiră iar din casă. 

— Mai mulţi oameni vor face la fel, nu? întrebă ea, când 
ajunseră la capătul aleii. Fiindcă, uneori, sinuciderea 
pluteşte în aer. Ca un virus de gripă. 

— Unii au şi făcut-o. 

Twitch nu ştia dacă sinuciderea era nedureroasă, cum 
spunea cântecul, dar în anumite împrejurări putea fi cu 
siguranţă molipsitoare. Poate cu atât mai mult când era o 
situaţie fără precedent, iar aerul începea să miroasă atât de 
urât ca în acea dimineaţă fără vânt, nefiresc de caldă. 

— Sinucigaşii sunt nişte laşi, declară Henrietta. Asta-i o 
regulă de la care nu există excepţii, Douglas. 

Twitch, al cărui tată murise încet şi chinuitor, de cancer 
la stomac, se întrebă cât adevăr era în asta, dar nu spuse 
NIMIC. 

Rezemându-şi mâinile pe genunchii osoşi, Henrietta se 
aplecă spre Buddy, care-şi lungi gâtul ca s-o miroasă. 

— Hai la vecina, măi blăniţă. Am trei ouă. Poţi să le 
mănânci până nu se strică. 

Porni, apoi se mai întoarse o dată spre Twitch. 

— Sunt - nişte - laşi, repetă ea, accentuând fiecare 
cuvânt în parte. 


5 


Jim Rennie se externă de la „Cathy Russell”, dormi adânc 
în patul lui de-acasă şi se trezi revigorat. Deşi n-ar fi 
recunoscut-o în faţa nimănui, unul dintre motivele pentru 
care se simţea mai bine era acela că Junior nu se afla în 
casă. 


Acum, la ora opt, Hummerul lui negru era parcat la o uşă 
sau două distanţă de a lui Rosie (în faţa unui hidrant, da' ce 
mama dracu? lot n-aveau pompieri). Big Jim lua micul 
dejun cu Peter Randolph, Melvin Searles, Freddy Denton şi 
Carter Thibodeau. Carter îşi ocupase tot locul obişnuit în 
ultima vreme, la dreapta lui Rennie. În dimineaţa asta, 
purta două pistoale: pe al lui la şold, iar în teaca de la 
subsuoară, Beretta laurus-ul predat recent de Linda 
Everett. 

Cvintetul se aşezase la masa de palavre din fundul 
restaurantului, alungând ocupanţii fără pic de mustrare de 
cuget. Rose nu se apropia de ei; îl trimisese pe Anson să-i 
servească. 

Big Jim comandase trei ochiuri, un cârnat dublu şi pâine 
de casă prăjită în untură de şuncă, aşa cum servea mama 
lui. Ştia c-ar fi trebuit s-o lase mai moale cu colesterolul, dar 
avea nevoie de toată energia pe care putea să şi-o adune. 
Pentru câteva zile, mai exact; după aceea, lucrurile aveau 
să fie sub control. Atunci, putea să-şi vadă şi de colesterol - 
cum se tot amăgea de vreo zece ani. 

— Unde-s fraţii Bowie? îl întrebă el pe Carter. Am zis că-i 
vreau pe păcătoşii ăia de Bowie aici, aşa că unde sunt? 

— A trebuit să se ducă la un apel pe Battle Street, 
răspunse Carter. Domnul şi doamna Freeman s-au sinucis. 

— Drac-bumbacul ăla şi-a scurtat zilele?! exclamă Big 
Jim; cei câţiva clienţi, aproape toţi la bar, urmărind CNN, 
întoarseră capetele, apoi îşi mutară privirile în altă parte. I- 
auzi! Deloc nu mă mir! 

Îi trecu prin minte că de-acum putea să-şi ia şi 
reprezentanța 'loyota... dar de ce-ar mai fi avut nevoie de 
ea? Îi căzuse în faţă o pleaşcă mult mai mare: tot oraşul. 
Deja începuse să întocmească o listă de ordine concrete, pe 
care avea să le pună în aplicare imediat ce dobândea puteri 
executive depline. lar asta urma să se întâmple în aceeaşi 
seară. Şi-n plus, de ani întregi îi ura pe nesimţitul ăla 


linguşitor de Freeman şi pe ţâţoasa de nevastă-sa, aia care 
rima-cu-bârfă. 

— Băieți, Will şi Lois îşi iau acum micul dejun în rai. 

Făcu o pauză, apoi izbucni în râs. Nu dădea bine, dar nu 
se putea stăpâni. 

— În sala de mese a slugilor, nu mă îndoiesc. 

— Şi-n timp ce erau acolo, fraţii Bowie au mai primit un 
telefon, continuă Carter. De la Ferma Dinsmore. Încă o 
sinucidere. 

— Cine? întrebă şeful Randolph. Arlen? 

— Nu, nevastă-sa. Shelley. 

Asta chiar era păcat. 

— Să ne plecăm capetele un moment, propuse Big Jim şi- 
şi întinse lateral mâinile. Carter îl prinse de una, iar Mel 
Searles de cealaltă; Randolph şi Denton i se alăturară. 

—  ODoamne,  rogutebinecuvânteazăsărmanelesuflete, 
înnumeleluilisusamin, intonă Big Jim, apoi înălţă capul. O 
trebuşoară, Peter. 

Peter îşi scoase carnetul. Al lui Carter era deja pregătit, 
lângă farfurie; băiatul îi plăcea din ce în ce mai mult lui Big 
Jim. 

— Am găsit propanul care lipsea, anunţă Rennie. E la 
WCIK. 

— Iisuse! făcu Randolph. Trebuie să trimitem nişte 
camioane acolo să-l ia. 

— Da, dar nu azi. Mâine, când toţi se vor întâlni cu 
neamurile. Am început deja pregătirile. Fraţii Bowie şi 
Roger se vor duce din nou, dar vom avea nevoie şi de câţiva 
dintre noii agenţi. Fred, tu şi Mel. Plus încă patru sau cinci, 
aş zice. Tu nu, Carter, vreau să stai cu mine. 

— De ce ai nevoie de poliţişti pentru câteva rezervoare 
de propan? întrebă Randolph. 

— Păi, răspunse Jim, ştergându-se de gălbenuş cu o 
bucăţică de pâine prăjită, totul pleacă de la prietenul nostru 
Dale Barbara şi planurile lui de a destabiliza oraşul. Acolo 
sunt doi oameni înarmaţi şi se pare că protejează un soi de 


laborator pentru preparat droguri. Cred că Barbara l-a pus 
la punct cu mult timp înainte de a apărea personal aici; 
totul a fost foarte meticulos planificat. Unul dintre ei este 
Philip Bushey. 

— Loserul ăla, mormăi Randolph. 

— lar celălalt, cu regret vă spun, e Andy Sanders. 

Randolph tocmai îşi înfigea furculiţa în cartofii prăjiţi. O 
scăpă pe farfurie, cu un zăngănit. 

— Andy? 

— Trist, dar adevărat. Barbara l-a racolat - o ştiu din 
surse sigure, dar să nu mă întrebaţi care-s alea. Au cerut să 
rămână anonime. 

Oftă adânc, apoi îşi îndesă în mâncătoare un dumicat de 
pâine mânjit cu gălbenuş. Doamne Sfinte, că bine se mai 
simţea în dimineaţa asta! 

— Cred că Andy avea nevoie de bani. Din câte-am înţeles, 
banca se pregătea să-i închidă magazinul. Niciodată n-a 
avut cap de afacerist. 

— Şi nici pentru guvernarea oraşului n-a avut, adăugă 
Freddy Denton. 

În mod normal, lui Big Jim nu-i convenea să fie întrerupt 
de inferiori, dar acum toate-i plăceau. 

— Aşa e, din păcate, confirmă el, apoi se aplecă peste 
masă, atât cât îi permitea burta. Andy şi Bushey au deschis 
focul asupra unuia dintre camioanele pe care le-am trimis 
acolo ieri. l-au spart cauciucurile din faţă. Draci-bumbacii 
ăia sunt periculoşi. 

— 'Toxicomani înarmaţi, remarcă Randolph. Un coşmar 
pentru forţele legii. Oamenii care se vor duce acolo trebuie 
să poarte veste antiglonţ. 

— Bună idee. 

— lar pentru siguranţa lui Andy nu pot să garantez. 

— Dumnezeu să te ţină, ştiu. Fă ce trebuie. Avem nevoie 
de propanul ăla. Oraşul plânge după el şi am de gând să 
anunţ, la întrunirea de diseară, că am găsit o sursă nouă. 


— Chiar nu pot să merg şi eu, domnule Rennie? întrebă 
Carter Thibodeau. 

— Ştiu că e o dezamăgire pentru tine, dar vreau ca mâine 
să fii cu mine, nu acolo unde se va ţine Ziua de Vizită. Şi tu, 
Randolph, cred. Cineva trebuie să coordoneze toate 
treburile astea, care riscă să dea într-un bal la grămadă. Va 
trebui să încercăm să ferim oamenii de a fi călcaţi în 
picioare. Deşi unii probabil tot vor fi, pentru că nu ştiu să se 
poarte. Mai bine spuneţi-i lui Twitchell să fie şi el acolo, cu 
ambulanţa. 

Carter notă în carnet. 

În acel moment, Big Jim se întoarse spre Randolph. Avea 
chipul alungit de tristeţe. 

— Sunt dezolat că trebuie s-o spun, Pete, dar 
informatorul meu a sugerat că s-ar putea ca şi Junior să fie 
implicat în activitatea laboratorului de droguri. 

— Junior? se miră Mel. Nooo, în niciun caz Junior. 

Big Jim dădu din cap, ştergându-se cu podul palmei la 
ochiul neumezit. 

— Şi mie îmi vine greu să cred. Nu vreau să cred, dar ştiţi 
că e în spital, da? 

Dădură din capete. 

— Supradoză de droguri, şopti Rennie, aplecându-se şi 
mai mult peste masă. Pare să fie cea mai probabilă 
explicaţie pentru ceea ce se întâmplă cu el. 

Se îndreptă la loc, privindu-l din nou pe Randolph. 

— Nu încercaţi să intraţi de pe drumul principal, se vor 
aştepta la asta. Cam la un kilometru şi jumătate spre est de 
postul de radio e o cale de acces... 

— O ştiu, îl întrerupse Freddy. Acolo a fost parcela de 
pădure a lui Sam Jeg Verdreaux, 'nainte să i-o ia banca- 
napoi. Cred c-acum tot terenul i-al Sfântului Mântuitor. 

Zâmbind, Big Jim dădu din cap, deşi de fapt pământul 
aparţinea unei corporaţii din Nevada, al cărei preşedinte 
era el însuşi. 


— Luaţi-o pe-acolo, apoi mergeţi până la postul de radio 
prin spate. Sunt mai mult tufişuri uscate şi n-ar trebui să 
aveţi probleme. 

Telefonul lui Big Jim sună. Se uită la display, cât pe ce să-l 
lase să intre pe voice mail, apoi îşi zise: „Ce mama 
naibii...?” aşa cum se simţea în dimineaţa aceea, putea fi 
plăcut să-l asculte pe Cox cum făcea spume la gură. 

— Rennie la telefon. Ce vrei, colonele Cox? 

Ascultă, cu zâmbetul pălindu-i puţin. 

— De unde ştiu eu că spui adevărul? 

Mai ascultă un timp şi încheie convorbirea fără să salute. 
Un moment, rămase încruntat, cu gândul la cele auzite. 
Apoi, ridică privirea spre Randolph. 

— Avem un contor Geiger? În adăpostul antiradioactiv, 
poate? 

— Măi, nu ştiu... Al Timmons o fi ştiind. 

— Găseşte-l şi zi-i să se uite. 

— E important? se interesă Randolph, în acelaşi timp cu 
Carter, care întreba: 

— Sunt radiaţii, şefule? 

— Nu e niciun motiv de îngrijorare, le răspunse Big Jim. 
Cum ar zice Junior, încearcă doar să mă bage-n sperieţi. 
Sunt sigur de asta. Dar interesaţi-vă de contorul ăla Geiger. 
Dacă avem unul - şi mai merge - aduceţi-mi-l mie. 

— OK, replică Randolph, cam temător. 

Acum, Big Jim îşi dorea să fi lăsat, totuşi, mesageria 
vocală. Sau să-şi ţină gura. Aproape sigur, Searles avea să 
trăncănească, dând drumul zvonurilor. Fir-ar să fie, şi 
Randolph putea s-o facă. Şi probabil că nu era nimic serios, 
doar că dracul-bumbacul ăla cu chipiu lustruit încerca să-i 
strice ziua. Cea mai importantă zi din viaţa lui, probabil. 

Freddy Denton, cel puţin, rămăsese cu gândul la 
problema imediată. 

— La ce oră vreţi să atacăm postul de radio, domnu' 
Rennie? 


Big Jim reluă în minte tot ce ştia despre programul Zilei 
de Vizită, apoi zâmbi. Era un surâs sincer, învăluindu-i în 
voie bună obrajii care cam luceau de grăsime şi lăsând săi 
se vadă dinţii mici. 

— La douăsprezece. Toată lumea va fi la giugiuleală, pe 
Şoseaua 119, iar restul oraşului o să fie pustiu. Aşa că 
intraţi şi-i rezolvaţi pe dracii-bumbacii ăia care stau pe 
propanul nostru, la orele amiezei. Exact ca-n filmele 
western vechi. 


6 


Pe la ora unsprezece fără un sfert, în acea dimineaţă de 
joi, furgonul de la Sweetbriar Rose se îndrepta greoi spre 
sud, pe Şoseaua 119. A doua zi, drumul urma să fie blocat 
de maşini trăsnind a gaze de eşapament, dar acum domnea 
o pustietate parcă ireală. La volan stătea Rose însăşi, cu 
Ernie Calvert pe locul din dreapta. Norrie se afla între ei, 
pe carcasa motorului, ţinându-şi strâns skateboardul, care 
era acoperit cu abţibilduri purtând însemnele unor formaţii 
punk de mult apuse, ca Stalag 17 şi Dead Milkemen. 

— Ce urât miroase...! remarcă fata. 

— E de la Prestile, dragă, răspunse Rose. S-a transformat 
într-o mlaştină mare şi puturoasă, aproape de confluenţa cu 
Motton. 

Ştia că era mai mult decât mirosul râului muribund, dar 
n-o spuse. Erau obligaţi să respire, aşa că n-avea niciun rost 
să-şi bată capul cu aerul pe care-l respirau. 

— Ai vorbit cu mama ta? 

— Mda, zise Norrie, posomorâtă. O să vină, da' nu se- 
nnebuneşte după idee. 

— Va aduce alimentele pe care le mai are, la momentul 
potrivit? 

— Da. În portbagaj. 

Ceea ce Norrie nu adăugă era că Joanie Calvert avea să- 
şi încarce mai întâi provizia de alcool; mâncarea era vioara 


a doua. 

— Şi cu radiaţiile cum facem, Rose? Nu putem căptuşi cu 
plumb fiecare maşină care va urca acolo. 

— Dacă oamenii trec doar o dată sau de două ori, ar 
trebui să fie totul în regulă. 

Rose se convinsese, studiind problema pe Internet. Mai 
descoperise şi că siguranţa faţă de radiaţii depindea de 
intensitatea razelor, dar nu vedea de ce i-ar fi îngrijorat cu 
lucruri pe care nu le puteau controla. 

— Important e să se limiteze expunerea... iar Joe a spus 
că centura nu e foarte lată. 

— Mama lui Joey nu vrea să vină. 

Rose oftă. Ştia asta. Ziua de Vizită era o binecuvântare şi 
nu numai... Le putea acoperi retragerea, dar aceia dintre ei 
care aveau rude de cealaltă parte puteau dori să le vadă. 
„S-ar putea ca McClatchey să piardă la loterie ”, îşi spuse 
ea. 

În faţă apăruse Jim Rennie's Used Cars, cu firma sa 
uriaşă: VEŢI PORNI VOIOS LA DRUM, CĂ BIG JIM E CEL 
MAI BUN! DĂM ȘI PE CREDIT! 

— Nu uitaţi... începu Ernie. 

— Ştiu, îl întrerupse Rose. Dacă e cineva acolo, întorc în 
faţă şi pornesc înapoi spre oraş. 

Dar toate locurile REZERVATE PENTRU ANGAJAŢI erau 
goale, sala de prezentare era pustie, iar pe uşa din faţă se 
afla un carton alb cu mesajul: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI 
DISPOZIŢII. Grăbită, Rose ocoli până în spate. Acolo erau 
aliniate maşini şi camioane având în ferestre inscripţii cu 
preţuri şi anunţuri ca MARE VALOARE şi CURATĂ-LUNĂ 
sau IA BAGĂ UN OCHI LA MINE (cu O-ul desenat ca un 
ochi sexy de fată cu gene lungi). Aceia erau caii de căruţă 
târnosiţi din grajdul lui Big Jim, incomparabili cu rasele 
pursânge elegante din faţă, germane sau din Detroit. În 
capătul opus al curţii, lângă gardul în eclise care despărţea 
proprietatea lui Big Jim de o pădurice plină de gunoaie, se 


înşirau câteva furgoane telefonice, unele încă purtând sigla 
AT&T. 

— Alea, le arătă Ernie, în timp ce scotea din spatele 
scaunului o fâşie îngustă de metal. 

— Ăsta-i un slim jim, observă Rose, amuzată în pofida 
nervozităţii. De ce-ai adus cu tine un slim jim, Ernie? 

— Îl am de pe vremea când lucram la Food City. Te-ai 
mira să afli câţi oameni îşi uită cheile în maşină. 

— Şi cum ai să porneşti motorul, Bunule? se interesă 
Norrie. 

Ernie zâmbi vag. 

— Mă descurc eu cumva. Opreşte aici, Rose. 

Cobori şi merse grăbit spre primul furgon, mişcându-se 
cu o agilitate surprinzătoare pentru un om de aproape 
şaptezeci de ani. Se uită pe fereastră, clătină din cap şi se 
duse la următorul. Apoi, la al treilea - dar acela avea un 
cauciuc spart. După ce aruncă o privire şi în cabina celui 
de-al patrulea, se întoarse spre Rose şi-i făcu un semn cu 
degetul mare în sus. 

— Hai, Rose! Valea! 

Rose bănui că Ernie nu voia ca nepoata lui să-l vadă 
folosind slim jim-ul. Se simţi mişcată şi, fără să mai zică 
nimic, duse maşina înapoi în faţă, unde opri din nou. 

— Eşti OK, dulceaţă? 

— Da, răspunse Norrie, coborând. Dacă nu poate s-o 
pornească, ne întoarcem în oraş pe jos. 

— Sunt aproape cinci kilometri. ÎI ţin puterile? 

Deşi era cam palidă la faţă, Norrie reuşi să zâmbească. 

— Bunu e-n stare să meargă pe jos cu mine până cad eu 
prima de pe picioare. Face vreo şase kilometri pe zi, zice că 
treaba asta-i ţine încheieturile unse. Şi-acuma, du-te până 
nu vine cineva şi te vede. 

— Eşti o fată de ispravă, o felicită Rose. 

— Nu mă prea simt de ispravă. 

— Oamenii ca tine niciodată n-o simt, scumpo. 


Rose porni înapoi spre oraş. Norrie se uită după ea până 
dispăru în lungul şoselei, apoi începu să se dea într-o doară 
cu skateboardul prin curtea din faţă. Asfaltul cobora uşor în 
pantă, aşa că trebuia să împingă cu piciorul doar într-o 
singură direcţie... deşi era atât de activată, încât avea 
senzaţia că ar fi putut merge pe skateboard tocmai până pe 
Town Common Hill, fără să simtă distanţa. Şi dacă venea 
cineva...? Ei bine, venise pe jos cu bunicul ei, care voia să se 
uite la nişte maşini. Ea îl aştepta doar, ca să se întoarcă în 
oraş. Bunului îi plăcea să meargă pe jos, toată lumea ştia 
asta. Îi ungea încheieturile. Atâta doar că Norrie nu credea 
că ăsta era singurul motiv. Plimbările lui începuseră pe 
vremea când Buna începuse să încurce lucrurile (nimeni nu 
spunea pe faţă că avea Alzheimer, deşi toată lumea ştia). 
Norrie bănuia că mergea atâta pe jos ca să-şi înece amarul. 
Era posibil aşa ceva? Probabil că da. Ştia că şi ea, atunci 
când se dădea pe skateboard, făcând cele mai sonate figuri 
în parcul din Oxford, nu mai avea în minte loc pentru 
altceva decât bucurie şi teamă, iar bucuria avea câştig de 
cauză. Frica stătea ascunsă în camera din spate. 

După un scurt răstimp (care ei i se păruse foarte lung), 
furgonul telefonic apăru din spatele clădirii, cu Bunu la 
volan. Norrie îşi luă skateboardul sub braţ şi sări în cabină. 
Era prima ei plimbare cu o maşină furată. 

— Smecher mai eşti Bunule, îi spuse ea, sărutându.-l. 


7 


Joe McClatchey mergea spre bucătărie, vrând să ia una 
dintre cutiile cu suc de mere rămase în frigiderul mort, 
când îşi auzi mama spunând „Bump” şi se opri. 

Ştia că părinţii lui se cunoscuseră în studenţie, la 
Universitatea din Maine, şi că pe vremea aceea prietenii lui 
Sam McClatchey îl numeau pe acesta Bump, dar mama lui 
rareori îi spunea astfel, iar când o făcea, râdea şi roşea, ca 
şi cum porecla ar fi avut vreun subtext porcos. Despre asta, 


Joe nu ştia nimic. Ceea ce ştia era că o asemenea scăpare - 
o scăpare în trecut - însemna că era tulburată. 

Se apropie de uşa bucătăriei. Aceasta era deschisă şi 
putea să le vadă pe mama lui şi pe Jackie Wettington, care 
acum purta bluză şi blugi albiţi în locul uniformei. L-ar fi 
putut vedea şi ele, dacă ridicau capetele. Joe nu avea 
intenţia să se furişeze; n-ar fi fost bine, mai ales dacă mama 
lui era supărată, dar deocamdată nu făceau decât să se uite 
una la alta. Stăteau aşezate la masa din bucătărie. Jackie o 
ţinea pe Claire de mâini. Joe văzu că mama lui avea ochii 
umezi şi i-a venit şi lui să plângă. 

— Nu se poate, spunea Jackie. Te înţeleg că vrei, dar pur 
şi simplu nu se poate. Mai ales dacă diseară lucrurile vor 
merge aşa cum ar trebui. 

— Nu pot nici măcar să-l sun şi să-i spun de ce n-am să fiu 
acolo? Sau să-i trimit un e-mail? Aş putea s-o fac! 

Jackie clătină încet din cap. Avea pe faţă o expresie 
blândă, dar fermă. 

— Ar putea să vorbească, iar vorbele ar ajunge la 
urechile lui Rennie. Dacă Rennie miroase ceva înainte să-i 
scoatem pe Barbie şi Rusty din închisoare, ne-am putea 
trezi cu un dezastru total pe cap. 

— Dacă-i spun să ţină totul strict secret... 

— Dar, Claire, nu-ţi dai seama? Miza e prea mare. Vieţile 
a doi oameni. Şi ale noastre. 

Făcu o pauză. 

— Şi a fiului tău. 

Umerii lui Claire se înmuiară, apoi se îndreptară la loc. 

— Atunci, luaţi-l pe Joe. Am să vin şi eu, după Ziua de 
Vizită. Rennie nu mă va bănui de nimic; nu-l cunosc deloc 
pe Dale Barbara şi nici pe Rusty nu-l ştiu mai mult, doar cât 
ne salutăm pe stradă. Eu îl consult pe doctorul Hartwell, din 
Castle Rock. 

— Dar Joe îl cunoaşte pe Barbie, sublinie Jackie, cu 
răbdare. Joe e cel care-a făcut transmisia video când au tras 
cu rachetele. lar Big Jim ştie. Nu crezi că ar putea să te ia 


în custodie şi să te interogheze până-i spun unde ne-am 
dus? 

— N-aş face-o. N-aş spune niciodată. 

Joe intră în bucătărie. Când îl văzu, Claire îşi şterse 
obrajii, încercând să zâmbească. 

— A, bună, iubitule. Tocmai vorbeam despre Ziua de 
Vizită şi... 

— Mamă, s-ar putea nu doar să te interogheze. Ar putea 
să te tortureze. 

Mama lui îl privi şocată. 

— N-ar face asta... Ştiu că nu-i un om drăguţ, dar e un 
ales al oraşului, în fond, şi... 

— A fost ales al oraşului, o corectă Jackie. Acum dă probă 
pentru funcţia de împărat. Şi, mai devreme sau mai târziu, 
oricine vorbeşte. Vrei ca Joe, acolo unde va fi, să stea 
întrebându-se dacă nu cumva ţi se smulg unghiile? 

— Încetează! strigă Claire. E îngrozitor! 

Încercă să-şi tragă mâinile, dar Jackie nu le dădu drumul. 

— Este totul sau nimic, iar acum e prea târziu ca să mai 
fie nimic. Treaba s-a pus în mişcare şi trebuie să ne mişcăm 
şi noi cu ea. Dacă ar fi vorba doar de evadarea lui Barbie, 
fără ajutorul nostru, Big Jim l-ar putea chiar lăsa să scape, 
fiindcă orice dictator are nevoie de un baubau. Dar nu e 
numai el, nu-i aşa? lar asta înseamnă că va încerca să ne 
găsească şi să ne elimine. 

— Cât aş vrea să nu fi intrat în povestea asta... Sănu mă 
fi dus la întâlnirea aia şi nici pe Joe să nu-l fi lăsat să se 
ducă... 

— Dar trebuie să-l oprim! protestă băiatul. Domnul 
Rennie încearcă să facă din The Mill un, ştii, un stat 
polițienesc! 

— Eu nu pot opri pe nimeni! se tângui Claire. Sunt doar o 
amărâtă de gospodină! 

— Dacă te mângâie cu ceva, replică Jackie, probabil ai 
primit un bilet pe ruta asta imediat ce copiii au găsit cutia. 

— Nu mă mângâie cu nimic. Cu nimic! 


— În unele privinţe, chiar avem noroc, continuă cealaltă. 
N-am atras alături de noi prea mulţi oameni nevinovaţi - cel 
puţin, nu încă. 

— Rennie şi poliţia ne vor găsi oricum, insistă Claire. Nu 
vă daţi seama? În oraşul ăsta e atât de puţin loc... 

Jackie zâmbi fără chef. 

— Până atunci, vom fi mai mulţi. Cu mai multe arme. lar 
Rennie o s-o ştie. 

— "Trebuie să ocupăm postul de radio cât mai curând, 
interveni Joe. Oamenii trebuie să audă şi partea cealaltă a 
poveştii. Trebuie să transmitem adevărul. 

Ochii lui Jackie se luminară. 

— Asta-i o idee al naibii de bună, Joe. 

— Dumnezeule mare... murmură Claire, acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. 


8 


Ernie trase furgonul telefonic în faţa rampei de încărcare 
de la Burpee's. „Acum sunt un infractor”, îşi spuse el, „iar 
nepoata mea de doisprezece ani mi-e complice. Sau o fi 
având treisprezece...?” Nu mai conta - nu se aştepta ca 
Pete Randolph s-o trateze ca pe o delincventă minoră dacă 
erau prinşi. 

Rommie deschise uşa din spate, văzu că erau ei şi ieşi pe 
rampă cu arme în ambele mâini. 

— Aţi avut vreo problemă? 

— Uns a mers, replică Ernie, urcând treptele rampei. Pe 
drumuri nu e nimeni. Alte arme mai ai? 

— Înî. Câteva. Sunt înăuntru, după uşă. Ajută-ne şi tu, 
domnişoară Norrie. 

Fata luă două puşti şi i le dădu bunicului ei, care le puse 
în furgon. Între timp, Rommie scoase pe rampă un cărucior 
cu douăsprezece suluri de plumb. 

— Pe astea nu e nevoie să le luăm chiar acum, spuse el. 
Când ajungem acolo, punem şi pe parbriz. Lăsăm doar o 


fantă prin care să vedem - ca la tancurile alea Sherman 
vechi - şi mergem mai departe. Norrie, cât facem treaba 
asta Ernie şi cu mine, vezi dacă poţi să-mpingi afară cel'lalt 
căruţ. Dacă nu poţi, lasă-l şi venim noi după el, pe urmă. 

Celălalt cărucior era încărcat cu multe cutii de alimente, 
în majoritate conserve sau concentrate pentru camping. O 
cutie era plină cu pungi de lapte praf la preţ redus. 
Căruciorul era greu, dar odată ce-l urni din loc, merse 
destul de uşor. Oprirea, însă, era altceva; dacă Rommie nu 
întindea mâna să-l ţină, din fundul furgonului unde stătea, 
ar fi putut să cadă de pe rampă. 

Ernie terminase de acoperit ferestruicile din spate ale 
furgonului furat cu folii plumbuite, lipindu-le cu bandă de 
camuflaj. Se şterse pe frunte şi spuse: 

— I-al dracu' de riscant, Burpee, punem la cale ditamai 
convoiul spre Livada McCoy. 

Rommie ridică din umeri, apoi începu să încarce cutiile 
cu provizii, stivuindu-le pe lângă pereţi şi lăsând partea din 
mijloc liberă pentru pasagerii pe care sperau să-i ia mai 
târziu. Pe spatele cămăşii i se scurgea o deltă de sudoare. 

— Putem doar să sperăm c-o să meargă repede şi-n 
linişte, în timp ce-o să ne acopere marea adunare. Nu prea 
avem de ales. 

— Julia şi doamna McClatchey au să-şi pună şi ele plumb 
pe geamurile maşinii? întrebă Norrie. 

— Înî. Azi după-amiază. Am să le-ajut şi eu. Şi p-ormă va 
trebui să-şi lase maşinile în spatele magazinului. Nu pot să 
umble prin tot oraşu' cu ferestrele căptuşite - le-ar lua 
lumea la-ntrebări. 

— Şi cu acel Escalade al tău cum e? se interesă Ernie. Ar 
înghiţi restul proviziilor fără să râgâie măcar. L-ar putea 
conduce nevastă-ta pi... 

— Misha nu vine, îl întrerupse Rommie. Nici nu vrea să s- 
amestece ea. I-am zis, aproape că m-am rugat în genunchi, 
da' parcă vorbeam la pereţi. Cre' că ştiam deja, fin'că nu i- 
am zis mai mult decât ştia şi ea... adică nu mare lucru, da' 


asta n-o s-o scape de belele dacă se trezeşte cu Rennie pe 
cap. Numa' că nu vrea să priceapă şi pace. 

— De ce nu vrea? întrebă Norrie, cu ochii mari, dându-şi 
seama prea târziu că întrebarea putea fi nepoliticoasă, când 
îşi văzu bunicul încruntându-se. 

— Fin'-că-i o-ncăpăţânată, drăguţa de ea. l-am zis că s-ar 
putea s-o păţească. „N-au decât să-ncerce”, zice. Asta-i 
Misha mea. Păi, la naiba! Dac-o s-apuc mai încolo, poate mă 
strecor până jos să văd dacă s-o fi răzgândit. Se zice c-aşa 
fac toate femeile. Haideţi, să mai punem din cutiile astea. Şi 
nu acoperi armele, Ernie. Poate-o s-avem nevoie de ele. 

— Nu-mi vine să cred că te-am băgat în povestea asta, 
puştoaico, zise Ernie. 

— E OK, Bunule. Mai bine înăuntru, decât pe din afară. 

Atâta lucru, măcar, era adevărat. 


9 


BONG. Tăcere. 

BONG. Tăcere. 

BONG. Tăcere. 

Ollie Dinsmore stătea aşezat turceşte la un metru şi ceva 
de Dom, cu vechea sa raniţă de Mic Cercetaş alături. Raniţa 
era plină de pietre pe care le adunase din curte - atât de 
plină, încât venise până acolo împleticindu-se, cu teama că 
fundul de prelată al sacului se va rupe, lăsând să i se verse 
toată muniţia. Alese încă o piatră - una netedă, şlefuită de 
cine ştie ce ghețar străvechi - şi o azvârli cu boltă spre 
Dom, unde proiectilul păru să se lovească de aer şi ricoşă. Îl 
luă şi mai aruncă o dată. 

BONG. Tăcere. 

Domul avea o calitate, îşi spuse el. O fi fost cauza morţii 
fratelui şi a mamei sale, dar, pe toţi sfinţii cei bătrâni şi 
păroşi, o încărcătură de muniţie îi ajungea pe toată ziua. 

„Pietre-bumerang”, îşi spuse el, zâmbind. Era un zâmbet 
adevărat, dar îl făcea să arate oarecum hidos, fiindcă avea 


chipul prea slab. În ultima vreme, nu mai prea mâncase şi 
nici nu se aştepta să-i vină cheful prea curând. Să auzi o 
împuşcătură şi pe urmă să-ţi găseşti mama căzută lângă 
masa din bucătărie, cu poalele ridicate de i se vedeau 
chiloţii şi jumate din ţeastă făcută praf... aşa ceva nu prea 
stimulează pofta de mâncare. 

BONG. Tăcere. 

De cealaltă parte a Domului era forfotă mare; apăruse un 
oraş de corturi. Jeepuri şi camioane circulau care-ncotro şi 
sute de militari mişunau peste tot, în timp ce superiorii le 
strigau ordine şi-i muştruluiau, adesea din aceeaşi suflare. 

Pe lângă corturile instalate deja, erau ridicate altele trei, 
prelungi. Înscripţiile deja afişate în faţa lor anunțau: 
POSTUL DE PRIMIRE A VIZITATORILOR 1, POSTUL DE 
PRIMIRE A VIZITATORILOR 2 şi PUNCI DE PRIM AJUTOR. 
Alt cort, şi mai lung, avea în faţă firma RĂCORITOARE 
DIETETICE. Şi, la scurt timp după ce Ollie se aşezase şi 
începuse să arunce cu pietre-n Dom, sosiseră două 
camioane-platformă cu toalete mobile. Acum, căcăstoarele 
albastre se înşirau vesele la o distanţă apreciabilă de locul 
unde rudele aveau să stea de vorbă cu cei dragi, putând să-i 
privească, dar nu şi să-i atingă. 

Materia care ieşise din capul mamei lui arăta ca gemul de 
fragi mucegăit, dar Ollie nu putea înţelege de ce o făcuse 
aşa şi de ce în acel loc. De ce în încăperea unde, de obicei, 
mâncau? Cât de dusă era ca să nu-şi dea seama că mai avea 
un fiu, care s-ar fi putut să mănânce din nou (presupunând 
că nu murea de inaniţie până atunci), dar n-avea să uite 
niciodată oroarea pe care o descoperise pe duşumea? 

„Îhî” îşi zise el. „Aşa de dusă era. Fiindcă Rory a fost 
mereu favoritu” ei, răsfățatu' ei. Abia dacă ştia că mai eram 
şi eu pe-aici, decât dacă uitam să dau de mâncare la vaci 
sau să mătur prin grajduri când erau la câmp. Sau dacă 
aduceam acasă vreun 6 în carnetu' de note. Fiindcă el nu 
primea decât 10.” 

Mai aruncă o piatră. 


BONG. Tăcere. 
În apropierea Domului, câţiva de la Armată puneau 
pancarte. Pe cele întoarse cu faţa spre The Mill era scris: 


ATENŢIE, - 
PENTRU SIGURANŢIA DUMNEAVOASTRA! 
NU VĂ APROPIAŢI LA MAI PUŢIN 
DE 2 METRI DE DOM! 


Ollie bănuia că şi inscripţiile puse cu faţa în direcţia 
cealaltă anunțau acelaşi lucru, iar acolo puteau avea efect, 
fiindcă dincolo de barieră erau mulţi oameni puşi să 
păstreze ordinea. Aici, însă, urma să fie vreo opt sute de 
orăşeni şi cel mult două duzini de poliţişti, cei mai mulţi noi 
în meserie. Să ţină pe loc oamenii în partea aia era ca şi 
cum ar fi încercat să apere de valuri un castel de nisip. 

Chiloţii ei erau uzi, iar între picioarele desfăcute se 
formase o băltoacă. Se pişase pe ea chiar înainte de a apăsa 
pe trăgaci sau poate imediat după. Ollie bănuia că după... 

Aruncă o piatră. 

BONG. Tăcere. 

În apropiere se afla un militar din Armată. Era destul de 
tânăr. Nu avea pe mâneci niciun fel de însemne, aşa că Ollie 
bănuia că o fi fost soldat. Arăta de vreo şaisprezece ani, însă 
trebuia să aibă mai mult. Ollie auzise despre tineri care-şi 
dădeau altă vârstă ca să se înroleze, dar presupunea că 
asta mergea înainte ca toată lumea să aibă computere ca să 
ţină evidenţa lucrurilor de soiul ăsta. 

Militarul se uită în jur, văzu că nimeni nu-i dădea atenţie 
şi vorbi încet. Avea accent sudist. 

— Auzi, puştiu'? Nu vrei să-ncetezi? Mă scoţi din pepeni. 

— Atunci, du-te-n altă parte, replică Ollie. 

BONG. Tăcere. 

— Nu poci. Ordinele. 

Ollie nu-i mai răspunse. În schimb, aruncă încă o piatră. 

BONG. Tăcere. 


— Da' de ce-o faci? întrebă soldatul, făcându-şi de lucru 
la anunţurile pe care le instala, ca să mai poată sta de vorbă 
cu Ollie. 

— Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, una din ele n-o să 
mai sară. Şi-atunci, am să mă scol şi-am să plec de-aici, ca 
să nu mai văd niciodată ferma asta. Şi să nu mai mulg nicio 
vacă. Cum e aeru' pe-acolo? 

— Merge. Cam frig, totuşi. Io-s din Cah'lina de Sud. În 
Cah'lina de Sud nu-i aşa-n octombrie, po' să-ţi zic. 

În locul în care stătea Ollie, la niciun metru de tânărul 
sudist, era zăpuşeală. Şi puţea. 

Soldatul arătă în spatele lui Ollie. 

— Ce-ar fi să laşi pietrele-n pace şi să faci ceva cu vacile- 
alea? 

Pronunţa „vacili-alia”. 

— Adună-le şi du-le-n grajd şi le mulge sau dă-le cu ceva 
pe ugere. Aşa ceva. 

— N-avem de ce să le-adunăm. Ştiu unde să se ducă. 
Doar c-acuma nu mai au nevoie de muls, şi nici de Bag Balm 
n-au nevoie. Li-s ugerele-uscate. 

— Zău? 

— Zău. Tata zice că-i ceva-n neregulă cu iarba. Zice că 
iarba-i în neregulă fiindcă şi aeru-i în neregulă. Ştii, aicea 
nu miroase deloc bine. Miroase a căcat. 

— Zău? 

Militarul părea fascinat. Mai dădu vreo două ciocane în 
tăbliile puse spate-n spate, deşi păreau deja bine înfipte. 

— Zău. Maică-mea s-a omorât azi-dimineaţă. 

Tânărul, care tocmai ridicase ciocanul pentru încă o 
lovitură, îl lăsă jos. 

— Faci mişto de mine, puştiu'? 

— Nu. S-a-mpuşcat la bucătărie. Eu am găsit-o. 

—  Căca-m-aş, nasoală treabă, comentă soldatul, 
apropiindu-se de Dom. 

— Pe frati-miu l-am dus în oraş duminica trecută, când a 
murit, că încă mai era viu - niţel - da' mama era moartă de- 


a binelea, aşa c-am îngropat-o sub dâmb. Tata şi cu mine. 
Acolo-i plăcea ei. Era un loc frumos, înainte să devină totu- 
aşa de naşpa. 

— Iisuse, puştiu'! Prin ce iad ai trecut! 

— N-am trecut... tot acolo-s, replică Ollie şi, ca şi cum 
aceste cuvinte ar fi deschis o supapă undeva înăuntrul lui, 
începu să plângă. Se ridică şi veni şi el spre Dom. Acum 
stăteau faţă-n faţă, la niciun pas distanţă. Soldatul ridică 
mâna, tresărind scurt când îl străbătu micul şoc trecător. Îşi 
puse palma pe Dom, cu degetele desfăcute. Ollie şi-o lipi şi 
el pe a lui de Dom. Mâinile păreau să li se atingă, palmă pe 
palmă şi degete pe degete, dar nu reuşeau. Era un gest 
zadarnic, care avea să se repete iar şi iar a doua zi - de 
sute, de mii de ori. 

— Puştiu'... 

— Soldat Ames! mugi cineva. Mişcă-ţi curu 'de-acolo! 

Soldatul Ames tresări ca un copil prins la furat dulceaţă. 

— Treci aici! Pas alergător! 

— 'Ţin-te bine, puştiu', mai spuse soldatul Ames şi alergă 
să-şi primească săpuneala. Ollie bănuia că săpuneală avea 
să fie, căci pe-un soldat nu prea ai cum să-l retrogradezi. Şi 
doar n-aveau să-l bage la bulău, sau ceva, numai fiindcă 
vorbise cu un animal din grădina zoologică. „Nici măcar 
alune n-am căpătat”, îşi zise el. 

Un moment, se uită la vacile care nu mai dădeau lapte - 
abia dacă mai păşteau - şi apoi se aşeză iar lângă rucsac. 
Căută încă o piatră rotundă şi găsi una. Se gândi la lacul 
cojit de pe unghiile mamei sale moarte cu mâna întinsă şi 
arma încă fumegândă alături. Apoi, aruncă piatra. Aceasta 
lovi Domul şi sări înapoi. 

BONG. Tăcere. 


10 


La ora patru a acelei după-amieze de joi, în timp ce în tot 
nordul Noii Anglii cerul era acoperit, numai peste Chester's 


Mill soarele strălucea ca un reflector sinistru, prin spărtura 
în formă de şosetă din plafonul noros, Ginny Tomlinson se 
duse să vadă ce mai făcea Junior. Îl întrebă dacă avea 
nevoie de ceva pentru durerea de cap. Junior spuse că nu, 
apoi se răzgândi şi ceru un Tylenol sau Advil. Când Ginny îi 
aduse pastila, pacientul traversă camera ca s-o ia. Ginny 
scrise pe foaia de observaţie: „Șchiopătatul persistă, dar 
pare să se mai fi ameliorat.” 

Peste trei sferturi de oră, când Thurston Marshall băgă 
capul pe uşă, rezerva era goală. Presupuse că Junior 
coborâse până în oficiul de jos, dar când se uită acolo, n-o 
văzu decât pe Emily Whitehouse, pacienta cardiacă. Emily 
îşi revenea frumos. 'Thurse o întrebă dacă nu văzuse un 
tânăr blond care şchiopăta. Femeia răspunse că nu. Atunci, 
Thurse se întoarse în salonul lui Junior şi căută în debara. 
Nici acolo nu era nimeni. Tânărul care probabil avea 
tumoră cerebrală se îmbrăcase şi ieşise din spital fără să-şi 
facă formele de externare. 


11 


Junior merse pe jos până acasă. Şchiopătatul părea să-i fi 
trecut complet, odată ce muşchii i se încălziseră. În plus, 
gaura neagră a cheii care-i plutea prin partea stângă a 
vederii scăzuse până la mărimea unei biluţe. Poate că nu 
încasase o doză completă de taliu, la urma urmei. Greu de 
spus. Oricum, trebuia să-şi ţină cuvântul dat lui Dumnezeu. 
Dacă avea grijă de fraţii Appleton, atunci şi Dumnezeu avea 
grijă de el. 

La ieşirea din spital (pe poarta din spate), uciderea 
tatălui său fusese primul obiectiv pe listă. Dar când ajunse 
acasă - în casa unde murise mama lui, unde muriseră 
Lester Coggins şi Brenda Perkins - se răzgândise. Dacă-şi 
omora tatăl acum, adunarea specială a oraşului avea să fie 
contramandată. Junior nu voia asta, fiindcă acea întrunire îi 
oferea un paravan bun pentru principala lui misiune. 


Majoritatea poliţiştilor aveau să fie acolo, iar asta-i uşura 
accesul în Cuibar. Nu-şi dorea decât să aibă la el ecusoanele 
otrăvite. Tare i-ar mai fi plăcut să i le bage lui Baaarbie pe 
gât în timp ce crăpa. 

Oricum, Big Jim nu era acasă. Singura fiinţă vie de-acolo 
era lupul pe care-l văzuse prin parcarea spitalului, înainte 
să se lumineze de ziuă. Acum stătea pe la jumătatea scării, 
privindu-l, cu un mârâit gros. Avea blana jumulită. Ochii-i 
erau galbeni, iar la gât purta ecusoanele lui Barbara. 

Junior închise ochii şi numără până la zece. Când îi 
deschise din nou, lupul nu mai era. 

— Acuma eu-s lupu”... şopti el în casa goală şi încinsă. 
Sunt omul-lup şi l-am văzut pe Lon Chaney dansând cu 
regina. 

Se duse la etaj, şchiopătând din nou, dar fără să observe. 
Uniforma lui era în debara, împreună cu pistolul - un 
Beretta 92 Taurus. Departamentul poliţiei avea o duzină, 
majoritatea plătite cu bani din fondurile federale pentru 
Securitatea Internă. Verifică încărcătorul de cincisprezece 
cartuşe şi văzu că era plin. Puse pistolul în teacă, îşi încinse 
cu centura mijlocul tot mai subţire şi ieşi din cameră. 

În capul scării se opri, întrebându-se unde să se ducă 
până când întrunirea lua avânt, iar el putea să acţioneze. 
Nu voia să stea de vorbă cu nimeni, nici măcar să fie văzut. 
Apoi, îi veni ideea: o ascunzătoare foarte bună, care era şi 
aproape de locul acţiunii. Cobori cu grijă scara - afurisitul 
de şchiopătat îi revenise de-a binelea, şi-n plus avea partea 
stângă a feţei atât de amorţită, încât parcă i-ar fi fost 
degerată - şi-şi continuă drumul pe hol. Se opri câteva clipe 
lângă biroul tatălui său, întrebându-se dacă să deschidă 
seiful şi să dea foc banilor dinăuntru. Conchise că nu merita 
efortul. Îşi amintea vag un banc cu nişte bancheri 
naufragiaţi pe-o insulă pustie, care se îmbogăţiseră 
vânzându-şi iar şi iar unul altuia hainele de pe ei, şi scoase 
un hohot ascuţit, deşi nu-şi mai amintea bine poanta şi 
oricum nici n-o înţelesese vreodată complet. 


Soarele dispăruse după norii de la vest de Dom, iar afară 
începea să se lase întunericul. Junior ieşi din casă, 
pierzându-se printre tenebre. 


12 


La ora cinci şi un sfert, Alice şi Aidan Appleton intrară în 
casă, din curtea dosnică a locuinţei lor de împrumut. Alice o 
întrebă pe Carolyn Sturges: 

— Caro? Ne duci şi pe mine şi Aidan... pe Aidan şi pe 
mine... la marea adunare? 

Carolyn, care făcuse sendvişuri cu unt de arahide şi gem 
pentru cină, pe bufetul lui Coralee Dumagen şi folosind 
pâinea lui Coralee Dumagen (cam învechită, dar comestibilă 
încă), îi privi surprinsă. Niciodată nu mai auzise nişte copii 
cerând să fie duşi la o întrunire a oamenilor mari; dacă o 
întreba cineva, ar fi spus că cel mai probabil ar fi fugit 
mâncând pământul de o activitate atât de plicticoasă. Era 
tentată să accepte - fiindcă, dacă mergeau copiii, putea să 
se ducă şi ea. 

— Sunteţi siguri că vreţi? îi întrebă, aplecându-se spre ei. 
Amândoi? 

Înaintea ultimelor câteva zile, Carolyn ar fi spus că n-o 
interesa să aibă copii, că ceea ce-şi dorea era doar o carieră 
de profesoară şi scriitoare. Poate romancieră, deşi i se 
părea că scrisul de romane era destul de riscant; dacă, 
după ce pierdeai atâta timp, scriind o mie de pagini, ieşea 
prost? Poezia, însă... să cutreiere ţara (eventual, pe 
motocicletă)... să ţină conferinţe şi seminarii, liberă ca 
pasărea cerului... asta ar fi fost cool. Poate ar fi întâlnit şi 
nişte bărbaţi interesanţi, cu care să bea vin şi să discute în 
pat despre Sylvia Plath... Alice şi Aidan, însă, o făcuseră să 
se răzgândească. Se îndrăgostise de ei. Voia ca Domul să se 
spargă - sigur că dorea asta -, dar despărţirea de acei doi 
copii avea să-i frângă inima. Într-un fel, spera ca şi lor să le- 


o frângă puţin. Probabil că era o răutate din partea ei, dar 
aşa simţea. 

— Ade? Şi tu vrei? Fiindcă adunările de oameni mari pot 
fi groaznic de lungi şi plicticoase. 

— Vreau să merg, răspunse prompt Aidan. Vreau să-i văd 
pe toţi oamenii. 

În clipa aceea, Carolyn înţelese. Pe ei nu-i interesau 
discuţiile despre resurse şi folosirea acestora, în caz că mai 
continua criza - de ce i-ar fi interesat? Alice avea nouă ani, 
iar Aidan, cinci. În schimb, voiau să vadă toată lumea 
strânsă laolaltă, ca o familie extinsă şi numeroasă. Era de 
înţeles. 

— Puteţi fi cuminţi? Să nu vă foiţi şi să nu şuşotiţi prea 
mult? 

— Sigur, răspunse Alice, cu demnitate. 

— Şi faceţi amândoi pipi până nu mai rămâne nimic, 
înainte de plecare? 

— Da! 

De astă dată, fetiţa dădu ochii peste cap, ca să arate ce 
tâmpite erau cicălelile lui Caro... ceea ce pe Caro o înduioşă 
nespus. 

— Atunci, tot ce am de făcut e să împachetez şi 
sendvişurile astea. Şi mai avem două cutii de suc pentru 
copiii care ştiu să fie cuminţi şi să bea cu paiul. 
Presupunând că acei copii au făcut tot pipiul din ei înainte 
de a-şi mai turna lichide pe gât, vreau să zic. 

— Îmi plac paiele de mor, anunţă Aidan. Şi ceva Woops? 

— Vrea să zică, Whoopie Pies, explică Alice. 

— Ştiu la ce se referă, dar nu mai sunt. Cred, totuşi, că s- 
ar putea să mai găsesc nişte crochete graham. Din-alea cu 
zahăr de scorţişoară. 

— Crochetele graham cu scorţişoară sunt super, decretă 
Aidan. Te iubesc, Caro. 

Carolyn zâmbi. Îşi spuse că nicio poezie, din câte citise 
vreodată, nu fusese atât de frumoasă. Nici chiar aceea a lui 
Williams despre prunele reci. 


13 


Andrea Grinnell cobora scara cu paşi înceţi, dar siguri, 
sub privirea uimită a  Juliei. Andi trecuse printr-o 
transformare incredibilă. Machiajul şi un pieptănat al acelei 
clăi încâlcite care-i fusese părul contribuiseră şi ele, dar 
asta nu era tot. Privind-o, Julia îşi dădea seama de când nu 
mai arătase normal A Treia Aleasă a oraşului. Acum purta o 
rochie roşie frapantă, cu cordon pe mijloc - arăta ca Ann 
Taylor - şi căra o sacoşă mare de pânză, cu şiret. 

Până şi Horace căsca gura la ea. 

— Cum arăt? o întrebă Andi, când ajunse la baza scării. 
Ca şi cum aş fi gata să zbor până la întrunirea oraşului, dac- 
aş avea o mătură? 

— Arăţi extraordinar. Cu douăzeci de ani mai tânără. 

— Mersi, scumpo, da' am şi eu oglindă sus. 

— Dacă nu ţi-a arătat cât de bine arăţi, încearc-o pe-asta 
de jos, unde lumina-i mai bună. 

Andi îşi mută sacoşa pe celălalt braţ, ca şi cum ar fi fost 
cam grea. 

— Mă rog, aşa o fi... Puţin mai bine, măcar... 

— Eşti sigură că te ţin puterile? 

— Cred că da, dar dacă-ncep să tremur şi să mă zgâlţăi, 
am să mă strecor afară pe uşa laterala. 

Nici nu se gândea să fugă, indiferent dacă o apuca 
dârdâitul sau nu. 

— Ce-ai în sacoşă? 

„Prânzul lui Jim Rennie”, răspunse Andrea în sinea ei. 
„Pe care am de gând să i-l servesc de faţă cu tot oraşul.” 

— Întotdeauna îmi iau lucrul de mână la adunările 
municipale. Uneori, sunt aşa de plicticoase şi tărăgănate... 

— Asta se pare că nu va fi nici plicticoasă, nici 
tărăgănată. 

— Vii şi tu, da? 

— Aşa cred, răspunse vag Julia; se aştepta ca, înainte de 
sfârşitul reuniunii, să fie departe de centrul oraşului 


Chester's Mill. Mai întâi, am câteva lucruri de făcut. Poţi să 
ajungi acolo de una singură? 

Andi îi aruncă o privire comică, de parcă ar fi zis: „Mamă, 
te rog!” 

— Pe stradă până-n capăt, în pantă până jos, şi-am ajuns. 
De ani de zile fac drumul ăsta. 

Julia se uită la ceas. Era şase fără un sfert. 

— Nu pleci cam devreme? 

— Alo să deschidă uşile la şase, dacă nu mă-nşel, şi vreau 
să fiu sigură că prind un loc bun. 

— Ca Aleasă a oraşului, ar trebui să stai sus, pe scenă. 
Dacă vrei. 

— Nu, n-aş crede. 

Andrea îşi mută iar sacoşa de pe un braţ pe celălalt. 
Lucrul ei de mână era într-adevăr înăuntru; împreună cu 
dosarul VADER şi .38-ul pe care i-l dăduse fratele ei, Iwitch, 
ca să-şi apere casa. Se gândea că ar fi servit la fel de bine şi 
pentru apărarea oraşului. Un oraş era ca un organism, dar 
avea un avantaj faţă de trupul omenesc: dacă oraşului i se 
îmbolnăvea creierul, se putea face un transplant. Şi poate 
nu se ajungea la moarte de om. Se ruga să nu se ajungă. 

Julia o privea întrebătoare. Andrea îşi dădu seama că se 
lăsase furată de gânduri. 

— Cred că-n seara asta am să stau cu oamenii de rând. 
Dar, la momentul potrivit, îmi voi spune şi eu cuvântul. Poţi 
conta pe asta. 


14 


Andi avusese dreptate în legătură cu deschisul uşilor la 
şase. Main Street, care toată ziua fusese aproape pustie, se 
umplea cu cetăţeni în drum spre Primărie. Alţii veneau în 
grupuri mici prin lown Common Hill, dinspre străzile 
rezidenţiale. Maşinile începeau să sosească din Eastchester 
şi Northchester, majoritatea pline până la refuz. Nimeni, se 
părea, nu voia să rămână singur în seara aceea. 


Ajunsese destul de devreme ca să-şi poată alege un loc 
avantajos pe scaun şi se opri la rândul al treilea din faţă, 
lângă culoarul central. Chiar în faţa ei, pe rândul al doilea, 
stăteau Carolyn Sturges şi fraţii Appleton. Copiii căscau 
ochii la toţi şi la toate. Băieţelul strângea în pumn ceva ce 
părea a fi o crochetă graham. 

Linda Everett se număra şi ea printre primii sosiți. Julia îi 
spusese lui Andi despre arestarea lui Rusty - o măsură 
complet ridicolă - şi ştia că soţia lui trebuia să fie distrusă, 
dar se ascundea bine, cu un machiaj frapant şi o rochie 
frumoasă cu buzunare mari, aplicate. Dată fiind propria ei 
situaţie (gură uscată, dureri de cap, crampe la stomac), 
Andi îi admira curajul. 

— Vino şi stai cu mine, Linda, o chemă ea, bătând cu 
palma în locul de alături. Ce face Rusty? 

— Nu ştiu, răspunse Linda, strecurându-se prin faţa ei, ca 
să se aşeze; ceva din buzunarele acelea amuzante ţăcăni în 
contact cu lemnul. Nu mă lasă să-l văd. 

— Situaţia asta se va rectifica, îi promise Andrea. 

— Da, confirmă cu înverşunare Linda. Aşa va fi. 

Apoi se aplecă înainte: 

— Bună, copii, cum vă cheamă? 

— El e Aidan, îl prezentă Caro, iar ea... 

— Eu sunt Alice. 

Fetiţa întinse mâna, cu un gest regal, ca al reginei către o 
supusă loială. 

— Eu şi Aidan... Aidan şi cu mine... suntem Dorfani. 
Adică, „orfani ai Domului”. Thurston a inventat cuvântul. 
Ştie şi scamatorii - să-ţi scoată o monedă din ureche, şi 
altele. 

— Ei bine, se pare că aţi aterizat în picioare, remarcă 
Linda, zâmbind. 

Nu-i venea deloc să zâmbească; niciodată în viaţa ei nu 
mai fusese atât de nervoasă. Doar că „nervoasă” era un 
cuvânt prea blând. Se căca pe ea de frică. 


15 


Pe la şase şi jumătate, parkingul din spatele primăriei era 
plin de maşini. După aceea, s-au umplut locurile de parcare 
de pe Main Street, apoi cele de pe West Street şi East 
Street. La şapte fără un sfert, chiar şi parcajele de la poştă 
şi de la FD erau ticsite şi aproape toate locurile din sala 
mare a primăriei se ocupaseră. 

Big Jim prevăzuse posibilitatea unei participări atât de 
numeroase, iar Al Timmons, cu ajutorul câtorva dintre noii 
poliţişti, pusese pe gazonul de afară nişte bănci aduse din 
Sala Legiunii Americane. „SPRIJINIŢI TRUPELE NOASTRE” 
scria pe una; „JUCAŢI MAI MULTI BINGO” îndemnau altele. 
De-o parte şi de alta a intrării fuseseră plasate două boxe 
mari Yamaha. 

Cea mai mare parte a forţelor de poliţie - şi toţi agenţii 
veterani, mai puţin unul - erau de faţă ca să păstreze 
ordinea. Când întârziaţii bombăneau că trebuiau să ia loc 
afară (sau să stea în picioare, după ce până şi băncile s-au 
umplut), şeful Randolph le spunea că ar fi trebuit să vină 
mai devreme: cine-ntârzie la plimbare pierde locul de 
onoare. De asemenea, mai adăuga el, era o seară plăcută, 
senină şi caldă, iar mai târziu se putea să apară din nou 
luna cea roz. 

— E plăcută, dacă nu simţi mirosul, protestă Joe Boxer, 
care era încontinuu prost dispus de la confruntarea din 
spital în legătură cu vafele. Sper că din alea o să se-audă 
bine, adăugă el, arătând spre amplificatoare. 

— Veţi auzi perfect, îl asigură şeful Randolph. De la 
Dipper's le-am adus. lommy Anderson spune că-s ultimul 
răcnet şi le-a instalat personal. Gândiţi-vă că sunteţi la un 
cinematograf în aer liber fără ecran. 

— Eu mă gândesc la o sulă-n coaste, i-o întoarse Joe 
Boxer, apoi puse picior peste picior, potrivindu-şi meticulos 
dunga pantalonilor. 


Junior se uita la ei din ascunzătoarea sa de pe Peace 
Bridge, privind printr-o crăpătură dintre scânduri. Se mira 
să vadă atâţia oameni din oraş adunaţi într-un loc, toţi 
odată, şi era mulţumit de existenţa difuzoarelor. Din locul 
unde se afla, avea să poată auzi totul. Şi, după ce tatăl lui se 
ambala bine, urma să treacă la acţiune. 

„Și, dac-o să-mi stea careva-n drum, Doamne fereşte”, îşi 
mai spuse el. 

Chiar şi în întunericul care se lăsa, silueta burtoasă a 
tatălui său era inconfundabilă. De asemenea, în seara aceea 
Primăria era alimentată din plin cu curent electric, iar 
lumina de la una dintre ferestre trasa o dâră prelungă până 
în locul în care stătea Big Jim, la marginea parcării pline. 
Lângă el se afla Carter Thibodeau. 

Big Jim nu ştia că era privit - sau, mai bine zis, se simţea 
privit de toată lumea, ceea ce însemna cam acelaşi lucru. Se 
uită la ceas şi văzu că tocmai trecuse de şapte. Simţul său 
politic, cizelat de-a lungul anilor, îi spunea că o adunare 
importantă trebuia întotdeauna să înceapă cu zece minute 
întârziere; nici mai mult, nici mai puţin. Ceea ce însemna că 
sosise momentul s-o ia din loc. Ţinea în mână o mapă cu 
discursul, dar, după ce-şi dădea drumul, nu mai avea nevoie 
de foi scrise. Ştia ce urma să spună. | se părea că ţinuse 
cuvântarea în somn, noaptea trecută, nu o dată, ci chiar de 
mai multe ori, şi de fiecare dată sunase tot mai bine. 

Îl înghionti pe Carter. 

— E timpul să dăm drumul la spectacol. 

— OK. 

Carter alergă unde stătea Randolph, pe treptele 
primăriei („Şi-o fi zicând că arată ca lulius-Drac-Bumbac- 
Cezar”, îşi spuse Big Jim) şi-l chemă. 

— Intrăm pe uşa laterală, îl informă Rennie uitându-se la 
ceas. Peste cinci... nu, peste patru minute. Mergi tu în faţă, 
Peter, eu vin după tine, iar Carter, la urmă. Ne ducem direct 
pe scenă, da? Să păşeşti cu încredere - nu adus de umeri. 
Vor fi aplauze. Stai drepţi până încep să slăbească. Atunci, 


te aşezi. La stânga mea, iar tu, Carter, la dreapta. Eu voi 
urca la pupitru. Începem cu o rugăciune, după care toată 
lumea se va ridica în picioare, ca să cânte Imnul Naţional. 
Pe urmă, eu am să iau cuvântul şi prezint ordinea de zi cât 
ai zice peşte. Vor vota cu da la toate. Ai înţeles? 

— Am nişte nervi de nu se poate... mărturisi Randolph. 

— Să n-ai. Va ieşi totul bine. 

Cu siguranţă, se înşela amarnic. 


16 


În timp ce Big Jim şi suita lui mergeau spre uşa laterală a 
primăriei, Rose cotea cu furgonul restaurantului pe aleea 
casei McClatchey. O urma un Chevrolet sedan simplu, 
condus de Joanie Calvert. 

Claire ieşi din casă, cu o valiză într-o mână şi în cealaltă 
cu o geantă mare de prelată, plină cu alimente. Joe şi Benny 
Drake cărau şi ei geamantane, deşi majoritatea hainelor 
dintr-al lui Benny proveneau din sertarele scrinului lui Joe. 
Benny ducea şi o sacoşă mai mică plină cu prăzi din cămara 
familiei McClatchey. 

Din josul pantei se auzi un vuiet de aplauze, amplificat. 

— Mai repede, îi grăbi Rose. Începe. E timpul să plecăm. 

Cu ea era şi Lissa Jamieson. Deschise portiera glisantă a 
furgonului şi începu să pună lucrurile înăuntru. 

— Avem folie de plumb ca să acoperim ferestrele? o 
întrebă Joe pe Rose. 

— Da, şi câteva bucăţi în plus pentru maşina lui Joanie. O 
să mergem cât de repede ziceţi că e sigur, apoi blocăm 
ferestrele. Dă-mi valiza aia. 

— E o nebunie, să ştii, comentă Joanie Calvert. 

Mergea în linie destul de dreaptă între maşina ei şi 
furgonul de la Sweetbriar, ceea ce-i dădea lui Rose de 
crezut că nu băuse mai mult de un pahar, hai două, ca să se 
întărească. Era bine aşa. 

— Cred că ai dreptate, spuse Rose. Eşti gata? 


Joanie oftă şi-şi petrecu braţul pe după umerii supli ai 
fiicei sale. 

— Pentru ce? Ca să mă duc fuga-marş în iad? De ce nu? 
Cât timp vom avea de stat acolo? 

— Nu ştiu, răspunse Rose. 

Joanie oftă din nou. 

— Ei, bine măcar că-i cald. 

— Bunică-tu unde-i? o întrebă Joe pe Norrie. 

— Cu Jackie şi domnul Burpee, în furgonul pe care l-am 
furat de la Rennie. O să aştepte afară, până se duc să-i 
scoată pe Rusty şi domnul Barbara, adăugă ea, cu un 
zâmbet speriat-de-moarte. El va conduce maşina. 

— Nu-i prost mai mare ca prostu' ăl' bătrân, remarcă 
Joanie Calvert. 

Lui Rose îi veni să-i dea una, iar expresia de pe faţa Lissei 
îi confirmă că şi ea avea aceeaşi pornire. Dar nu era 
momentul pentru certuri, darămite pentru încăierări. 

„Sau uniţi, sau fiecare pe cont propriu ”, îşi spuse Rose. 

— Şi Julia? se interesă Claire. 

— Vine cu Piper. Şi cu câinele. 

Din centru, amplificat (plus vocile celor aşezaţi pe bănci, 
afară), începu să se audă Corul Unit din Chester's Mill, 
intonând The Star Spangled Banner. 

— Să mergem, propuse Rose. O iau eu înainte. 

Joanie Calvert repetă, cu un soi de optimism îndurerat: 

— Bine măcar că-i cald afară. Hai, Norrie, fă pe copilotul 
pe lângă maică-ta. 


17 


În partea de sud a florăriei LeClerc se afla o alee de 
livrare a produselor, unde stătea parcat furgonul telefonic, 
cu botul spre stradă. Ernie, Jackie şi Rommie Burpee 
ascultau Imnul Naţional din direcţia primăriei. Jackie simţi 
c-o usturau ochii şi văzu că nu era singura mişcată; Ernie, 


la volan, scosese o batistă din buzunarul de la spate şi-şi 
tampona ochii cu ea. 

— Cred că n-o s-avem nevoie de Linda, ca să ne dea 
semnalu', comentă Rommie. Nu m-aşteptasem la boxele 
ălea. Nu de la mine le-au luat. 

— Totuşi, e bine ca lumea s-o vadă acolo, spuse Jackie. Ai 
masca la tine? 

Rommie ridică faţa lui Dick Cheney, turnată în plastic. În 
pofida stocului său bogat, nu reuşise să facă rost de o 
mască a micii sirene Ariel pentru Jackie; se oprise la amica 
lui Harry Potter, Hermione. Masca lui Darth Vader, pentru 
Ernie, era în spatele scaunului, dar Jackie se temea că, dacă 
era nevoit să şi-o pună, riscau să aibă probleme. N-o spuse 
cu voce tare. 

„Şi-n fond, ce contează? Când vor vedea c-am dispărut 
din oraş pe neaşteptate, toți vor avea idee cam de ce ne-am 
dus.” 

Dar suspiciunea nu era totuna cu certitudinea, iar dacă 
Rennie şi Randolph erau în stare doar să suspecteze, rudele 
şi prietenii pe care-i lăsau în urmă puteau fi supuşi unor 
tehnici mai dure decât simplele interogatorii. 

Puteau. În asemenea împrejurări, îşi dădea Jackie seama, 
era un cuvânt destul de semnificativ. 

Imnul luă sfârşit. Se auzi un nou val de aplauze, după 
care Al Doilea Ales al oraşului luă cuvântul. Jackie îşi 
verifică pistolul - era cel de rezervă - şi-şi spuse că, 
probabil, următoarele câteva minute aveau să fie cele mai 
lungi din viaţa ei. 


18 


Barbie şi Rusty stăteau lângă uşile celulelor, ascultându-l 
pe Big Jim cum îşi începea discursul. Graţie difuzoarelor din 
faţa primăriei, auzeau destul de bine. 

— Vă mulțumesc! Vă mulțumesc tuturor! vă mulţumesc 
că ați venit! Și vă mai mulţumesc şi pentru că sunteţi cei 


mai curajoşi, cei mai rezistenți, cei mai viteji oameni din 
aceste State Unite ale Americii! 

Aplauze entuziaste. 

— Doamnelor şi domnilor... şi dragi copii, desigur. Văd şi 
câţiva micuţți în public... 

Râsete binevoitoare. 

— Ne aflăm într-o situaţie cumplită. Ştiţi acest lucru. 
Astă seară, am de gând să vă spun cum am ajuns aici. Nu 
ştiu totul, dar vă voi împărtăşi ceea ce-am aflat, fiindcă 
meritaţi. După ce vă voi informa, avem de parcurs un scurt, 
dar important plan de măsuri. Însă, în primul şi-n primul 
rând, vreau să vă spun cât de MANDRU sunt de voi, cât de 
UMIL mă simt ca om ales de Dumnezeu - şi de voi - pentru 
a vă conduce în această situaţie critică, şi mai vreau să vă 
ASIGUR că împreună vom ieşi cu bine din încercarea asta, 
împreună şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom ieşi MAI 
PUTERNICI şi MAI ADEVĂRAȚI şi MAI BUNI decât am fost 
înainte! Acum am putea fi israeliții din pustiu... 

Barbie dădu ochii peste cap. Cât despre Rusty, el făcu un 
gest obscen: laba... 

— ... dar în curând vom ajunge în CANAAN şi vom 
prăznui cu laptele şi mierea pe care Domnul şi fraţii noştri 
americani cu siguranţă ni le vor pune dinainte! 

Aplauze dezlănţuite. Probabil, în picioare. Aproape sigur 
că, chiar dacă existau microfoane în arest, cei trei sau patru 
poliţişti de sus se adunaseră de-acum în uşa secţiei, 
ascultându-l pe Big Jim, Barbie murmură: 

— Fii gata, prietene. 

— Sunt, îi răspunse Rusty. Crede-mă, sunt. 

„Numai să nu fie şi Linda printre cei care se pregătesc să 
dea buzna”, îşi mai zise. Nu voia ca soţia lui să ucidă pe 
nimeni - dar, în primul rând, nu voia ca ea însăşi să-şi pună 
viaţa în pericol. Nu pentru el. „Să stea acolo unde e. Of ăla 
nebun, dar, cel puţin, dacă Linda e alături de restul 
oraşului, va fi în siguranţă. ” 

La asta se gândea, când începură împuşcăturile. 


19 


Big Jim exulta. Îi avea exact acolo unde-i voise: în palmă. 
Sute de oameni, aceia care-l votaseră şi aceia care nu-l 
votaseră. Niciodată nu mai văzuse atâţia în sala aceea, nici 
chiar când se discuta despre rugăciunea de la şcoală sau 
despre bugetul pentru învăţământ. Stăteau cot la cot şi 
umăr lângă umăr, înăuntru ca şi afară, şi făceau mai mult 
decât să-l asculte. Cu Sanders absent nemotivat şi Grinnell 
aşezată în public (era greu să-ţi scape rochia aia roşie din 
rândul trei), era stăpân peste întreaga mulţime. Îl implorau 
din ochi să aibă grijă de ei. Să-i salveze. Ceea ce-i completa 
exultarea era faptul că-şi avea bodyguardul alături şi vedea 
şirurile de poliţişti - poliţiştii lui - aliniaţi de ambele laturi 
ale sălii. Niciunul dintre ei nu era încă echipat cu uniformă, 
dar toţi erau înarmaţi. lar în asistenţă, cel puţin o sută de 
oameni purtau şi ei banderole albastre. Parcă ar fi avut 
propria lui armată personală. 

— Dragii mei concitadini, cei mai mulţi dintre voi ştiţi că l- 
am arestat pe un om numit Dale Barbara... 

Se stârni un val de huiduieli şi fluierături. Big Jim aşteptă 
să se astâmpere, cu o expresie gravă, în sinea lui jubilând. 

— ... pentru asasinarea Brendei Perkins, a lui Lester 
Coggins şi a două fete fermecătoare pe care toţi le 
cunoşteam şi le iubeam: Angie McCain şi Dodee Sanders. 

Alte huiduieli, intercalate cu strigăte de: 

— Să-l spânzurăm! 

— Teroristu'! 

Preopinenta terorismului părea să fie Velma Winter, 
managera de zi de la Brownie's Store. 

— Ceea ce nu ştiţi, continuă Big Jim, este că Domul e 
rezultatul unei conspirații puse la cale de un grup de elită 
format din savanţi independenţi şi finanţat pe ascuns de o 
facțiune a guvernului. Suntem cobai ai unui experiment, 
dragi concitadini, iar Dale Barbara a fost omul însărcinat să 


pună în aplicare experimentul şi să-i coordoneze 
desfășurarea din interior! 

O tăcere stupefiantă întâmpină aceste cuvinte. Apoi 
izbucni un muget de indignare colectivă. 

Când se potoli, Big Jim urmă, cu mâinile proptite de 
laturile  pupitrului şi chipul lătăreţ strălucindu-i de 
sinceritate (şi, poate, hipertensiune). Avea discursul în faţă, 
dar încă nu-l deschisese. Nu era nevoie să vadă foile. 
Dumnezeu îi folosea coardele vocale şi-i mişca limba. 

— Când vorbesc despre finanţare sub acoperire, poate că 
vă întrebaţi la ce mă refer. Răspunsul e înfricoşător, dar 
simplu. Dale Barbara, cu ajutorul unui număr încă 
necunoscut de orăşeni de-ai noştri, a înfiinţat un laborator 
de fabricare a drogurilor care furniza cantităţi enorme de 
metamfetamine cristalizate către seniorii traficului de 
droguri, unii cu relaţii în CIA, pe toată întinderea litoralului 
estic. Şi cu toate că încă nu ne-a spus numele tuturor 
complicilor săi, unul dintre aceştia - mă doare inima să v-o 
spun - reiese ca fiind Andy Sanders. 

Din public se înălţă o rumoare presărată cu exclamaţii de 
uimire. Big Jim o văzu pe Andrea Grinnell dând să se ridice 
de pe scaun, după care se aşeză la loc. „Aşa, aşa“, spuse el 
în gând, „stai acolo, că stai bine. Dacă eşti atât de 
necugetată, încât să mă iei la întrebări, te mănânc de vie. 
Sau te arăt cu degetul şi te acuz şi pe tine. Și-atunci, au să 
te mănânce ei de vie. ” 

Şi, la drept vorbind, se simţea în stare s-o facă. 

— Şeful lui Barbara - superiorul lui direct - este un om 
pe care l-aţi văzut cu toţii la ştiri. Susţine că ar fi colonel în 
Armata Statelor Unite, dar, de fapt, ocupă un post înalt în 
consiliul de cercetători şi funcţionari guvernamentali 
responsabili de acest experiment diabolic. Am aici 
mărturisirea lui Barbara în acest sens. 

Şi se bătu peste sacoul sport, într-al cărui buzunar 
interior avea portofelul şi o ediţie digest a Noului Testament 
cu cuvintele lui Hristos tipărite cu cerneală roşie. 


LIA 


Între timp, începuseră noi strigăte de „Spânzuraţi-l!”. Big 
Jim ridică o mână, cu capul plecat şi chipul grav, iar 
vacarmul scăzu treptat. 

— Vom vota pedeapsa pentru Barbara, ca oraş - ca un 
organism unitar, devotat cauzei libertăţii. Vă stă în mâini, 
doamnelor şi domnilor. Dacă votaţi execuţia, va fi executat. 
Dar, atâta vreme cât sunt eu conducătorul vostru, n-o să se 
folosească spânzurătoarea. Va fi împuşcat de plutonul de 
execuţie al poliţiei... 

Un torent de aplauze furtunoase îl întrerupse şi cei mai 
mulţi oameni din sală se ridicară în picioare. Big Jim se 
aplecă spre microfon. 

— ... dar numai după ce vom smulge toate informațiile 
încă ascunse în MINTEA LUI DE TRĂDĂTOR MIZERABIL! 

Acum, aproape toţi erau în picioare. Nu şi Andi, însă; 
stătea pe rândul trei, lângă culoarul din mijloc, privindu-l cu 
nişte ochi care ar fi trebuit să fie blegi, ceţoşi şi aiuriţi - dar 
nu erau deloc aşa. „Uită-te la mine cât vrei”, se gândi el. 
„Numai să stai acolo, ca o fetiță cuminte. “ 

Între timp, se lăfăia în aplauze. 


20 


— Acum? întrebă Rommie. Ce zici, Jackie? 

— Mai stăm puţin. 

Vorbea mânată de instinct, nu de altceva, şi de obicei 
instinctele ei erau sigure. 

Mai târziu, avea să se întrebe câte vieţi ar fi putut să fie 
salvate, dacă în schimb i-ar fi răspuns lui Rommie: „OK, să 
mergem.” 


21 


Uitându-se prin crăpătura din peretele de scânduri al 
Podului Păcii, Junior văzu că până şi oamenii de pe băncile 
de-afară se ridicaseră în picioare şi acelaşi instinct care-i 


spusese lui Jackie să mai aştepte îl îndemnă să acţioneze. 
Porni şchiopătând spre scuar şi traversă trotuarul. Când 
creatura care-l zămislise îşi reluă discursul, o luă către 
departamentul de poliţie. Pata neagră din stânga vederii i 
se mărise din nou, dar avea mintea limpede. „Vin, Baaarbie. 
Uite-acum vin la tine!” 


22 


— Aceşti oameni sunt maeştri ai dezinformării, continua 
Big Jim, iar când veţi merge la Dom să vă întâlniți cu cei 
dragi, campania împotriva mea se va dezlănţui din plin. Cox 
şi acoliţii lui nu se vor da înapoi de la nimic ca să mă 
defăimeze. Mă vor face mincinos şi hoţ, s-ar putea chiar să 
spună că eu însumi am condus afacerea cu drogurile... 

— Ai făcut-o, se auzi o voce limpede şi răsunătoare. 

Era Andrea Grinnell. Toate privirile se aţintiră asupra ei, 
în timp ce se ridica în picioare, ca un semn de exclamare 
uman în rochia ei roşie. Un moment, îl privi pe Big Jim cu o 
expresie rece şi dispreţuitoare, apoi se întoarse spre 
oamenii care o votaseră ca A Treia Aleasă în urmă cu patru 
ani, când bătrânul Billy Cale, tatăl lui Jack Cale, murise de 
atac cerebral. 

— Trebuie să vă lăsaţi deoparte temerile, un moment, 
spuse ea. Dacă o faceţi, veţi vedea că povestea pe care v-o 
îndrugă e ridicolă. Jim Rennie crede că vă poate face s-o 
luaţi razna ca vitele pe furtună. Eu, care am trăit alături de 
voi toată viaţa, cred că se înşală. 

Big Jim aşteptă strigăte de protest. Nu se auzi niciunul. 
Asta nu însemna neapărat că orăşenii o credeau - erau pur 
şi simplu prea bulversaţi de această întorsătură neaşteptată 
a evenimentelor. Alice şi Aidan Appleton se răsuciseră 
complet şi stăteau în genunchi pe scaune, holbându-se la 
doamna în roşu. Caro era la fel de năucită. 

— Un experiment secret? Ce aiureală! Guvernul nostru a 
făcut destule porcării în ultimii cincizeci de ani, sau cam 


aşa, şi aş fi gata s-o recunosc cea dintâi, dar să ţii prizonier 
un oraş întreg cu nu ştiu ce câmp de forţă...? Doar ca să 
vezi ce-au să facă oamenii? E o idioţenie. Numai nişte 
oameni aburiţi de spaimă ar crede una ca asta. Rennie ştie, 
aşa că a orchestrat toată starea de teroare. 

Pentru câteva momente, Big Jim fusese descumpănit, dar 
acum îşi regăsi graiul. Şi desigur, microfonul era în faţa lui. 

— Doamnelor şi domnilor, Andrea Grinnell este o femeie 
extraordinară, dar astă seară nu e în apele ei. Este la fel de 
şocată ca noi, toţi ceilalţi, fireşte, dar în plus, cu regret 
trebuie să vă spun că are o gravă dependenţă de droguri, 
ca rezultat al unei căzături şi al folosirii ulterioare a unui 
medicament care creează o dependenţă extremă, numit... 

— Am luat numai aspirină de câteva zile, spuse Andrea, 
cu voce sonoră şi clară. Şi am intrat în posesia unor hârtii 
care dovedesc... 

— Melvin Searles? bubui glasul lui Big Jim. Tu şi câţiva 
agenţi, fiţi buni şi scoateţi-o, civilizat, dar ferm, pe doamna 
Aleasă Grinnell din sală, după care escortaţi-o până acasă. 
Sau, poate, mai bine la spital, pentru observaţie. Nu se 
simte bine. 

Se auziră câteva murmure afirmative, dar nu hărmălaia 
aprobatoare la care se aşteptase. lar Mel Searles făcuse 
doar un pas înainte, când Henry Morrison îi puse o mână-n 
piept, împingându-l înapoi la perete cu o bufnitură. 

— Lăsaţi-o să termine, ceru Henry. Şi ea e o oficialitate a 
oraşului, aşa că să vorbească până la capăt. 

Mel îl privi pe Big Jim, dar acesta se uita, aproape 
hipnotizat, la Andi, care scotea din sacoşă un plic maro de 
manila. În clipa când îl văzu, ştiu ce conţinea. „Brenda 
Perkins”, îşi zise el. „Of ce javră! Chiar şi moartă, tot mai 
muşcă.” 

În timp ce Andi ridica plicul, acesta începu să oscileze. îi 
revenea tremurul, căcatul ăla de tremur. Nici n-ar fi putut 
să aleagă mai prost momentul, dar nu se mira - ba chiar, ar 
fi trebuit să se aştepte. Era din cauza stresului. 


— Am primit hârtiile din acest plic de la Brenda Perkins, 
spuse ea, mulţumită că măcar vocea îi rămăsese sigură pe 
sine. Au fost întocmite de soţul ei şi de Procurorul General 
al Statului. Duke Perkins îl investiga pe James Rennie 
pentru o listă întreagă de delicte grave şi încălcări ale legii. 

Mel se uită la Carter, în aşteptarea unei sugestii. Iar 
Carter îi susţinu privirea, cu ochi scăpărători şi aproape 
amuzaţi. Arătă spre Andrea, apoi îşi duse mâna la gât: „Fă-o 
să tacă!” De astă dată, când Mel porni înainte, Henry 
Morrison nu-l mai opri - la fel ca aproape toată lumea din 
sală, Henry se zgâia la Andrea Grinnell. 

Marty Arsenault şi Freddy Denton i se alăturară lui Mel, 
care pornise grăbit prin faţa scenei, aplecat ca un om care 
aleargă prin faţa unui ecran de cinema. Din cealaltă parte a 
sălii, Todd Wendlestat şi Lauren Conree se puseseră şi ei în 
mişcare. Wendlestat îşi ţinea mâna pe o bucată tăiată dintr- 
un baston din lemn de nuc pe care-l folosea ca pulan; a lui 
Conree stătea pe patul pistolului. 

Andi îi văzu venind, dar nu se întrerupse. 

— Probele sunt în acest plic, şi cred că dovedesc... 

„.„.. de ce a murit Brenda Perkins”, voise ea să încheie, 
dar în acel moment mâna stângă, transpirată şi tremurând 
tot mai tare, îi scăpă pe gura închisă cu şiret a sacoşei. 
Aceasta căzu pe culoarul dintre scaune, şi din ea se ivi 
ţeava pistolului .38 pentru protecţia la domiciliu, ca un 
periscop. 

Cu glas limpede, auzit de toată sala în care se lăsase 
tăcerea Aidan Appleton exclamă: 

— Mamăăă! Doamna asta are un pistol! 

Urmă încă o clipă de linişte şocată. Apoi Carter 
Thibodeau sări în picioare şi alergă în faţa şefului său, 
răcnind: 

— Pistol! Pistol! PISTOL! 

Audi ieşi pe culoar, să vadă mai bine. 

— Nu, Ade! strigă Caro, aplecându-se să-l prindă chiar 
când Mel trase primul foc. 


Glonţul găuri podeaua de lemn lustruit exact sub nasul 
lui Carolyn Sturges. În toate părţile zburară aşchii. Una o 
lovi în obrazul drept, iar sângele începu să-i şiroiască pe 
faţă. Era vag conştientă că acum toată lumea zbiera. 
Îngenunche pe culoar, îl apucă pe Aidan de umeri şi-l trase 
printre coapse ca pe o minge de fotbal. Băiatul zbură 
înapoi, între şirurile de scaune, surprins, dar nevătămat. 

— PISTOL! ARE PISTOL! striga şi Freddy Denton, dându- 
Il pe Mel la o parte din drum. Mai târziu, avea să jure că 
tânăra întindea mâna să ia arma, iar el voise doar s-o 
rănească. 


23 


Graţie difuzoarelor, cei trei oameni din furgonul furat 
auziseră cele întâmplate la festivitățile din sala primăriei. 
Cuvântarea lui Big Jim şi aplauzele care o însoțeau fuseseră 
întrerupte de o femeie care vorbea tare, dar stătea prea 
departe de microfon ca să i se distingă vorbele. Vocea îi 
fusese înecată într-un vacarm general, punctat de urlete. 
Apoi se auzise un foc de armă. 

— Ce naiba? întrebă Rommie. 

Alte împuşcături. Două, poate trei. Şi zbierete. 

— Nu contează, spuse Jackie. Condu, Ernie, şi repede. 
Dacă vrem să reuşim, trebuie s-o facem acum. 


24 


— Nu! ţipă Linda, sărind în picioare! Nu trageţi! Sunt 
copii aici! SUNI COPII! 

În sala primăriei se iscă haosul. O clipă, două, poate că 
încă nu fuseseră vite - dar acum erau. Năvala spre uşile din 
faţă începuse. Primii câţiva reuşiră să iasă, apoi mulţimea le 
blocă. Câteva suflete cărora le mai rămăsese un strop de 
minte alergau pe culoare spre uşile de ieşire care încadrau 
scena, dar erau o minoritate. 


Linda întinse mâinile spre Carolyn Sturges, vrând s-o 
tragă la adăpostul relativ dintre scaune, când "Toby 
Manning, fugind pe culoarul central, se ciocni de ea. 
Genunchiul lui o lovi în partea dinapoi a capului, trântind-o 
pe burtă, ameţită. 

— Caro! zbiera Alice Appleton, de undeva de departe. 
Caro, scoală-te! Caro, scoală-te! Caro, scoală-te! 

Carolyn încercă să se ridice în picioare şi în acel moment 
Freddy Denton o împuşcă drept între ochi, ucigând-o pe loc. 
Copiii începură să ţipe. Aveau feţele stropite de sângele ei. 

Linda îşi dădea vag seama că era lovită călcată în 
picioare. Se ridică în patru labe (în picioare ar fi fost exclus) 
şi se târi între scaunele din partea opusă. Mâna i se propti 
într-o băltoacă din sângele lui Carolyn. 

Alice şi Aidan încercau să ajungă la Caro. Ştiind că dacă 
ieşeau pe culoar puteau fi răniţi grav (şi nevrând să-i lase să 
vadă cum arăta acum femeia despre care presupunea că 
fusese mama lor), Andi se aplecă peste spătarul scaunelor, 
ca să-i oprească. Scăpase din mână plicul VADER. 

Tocmai acest moment îl aşteptase Carter 'Thibodeau. 
Continua să stea în faţa lui Rennie, protejându-l cu trupul 
lui, dar scosese pistolul şi şi-l ţinea rezemat pe antebraţ. 
Acum apăsă pe trăgaci, iar pacostea de femeie în roşu - cea 
care cauzase tot haosul - zbură înapoi. 

Primăria era în plină debandadă, dar Carter n-o lua în 
seamă. Cobori treptele şi merse cu pas sigur spre locul 
unde căzuse femeia în rochie roşie. Când pe culoarul 
central veneau în fugă oameni, îi dădea la o parte din drum, 
la stânga şi la dreapta. Fetiţa, plângând, încercă să se agaţe 
de piciorul lui, iar Carter o înlătură cu un şut, fără s-o 
privească. 

La început, nu văzu plicul. Apoi îl observă. Zăcea lângă 
una dintre mâinile întinse ale Alesei Grinnell. O urmă de 
picior, imprimată cu sânge, acoperea cuvântul VADER. 
Păstrându-şi calmul în toată harababura, Carter întoarse 


capul şi văzu că Rennie se uita la rămăşiţele împrăştiate ale 
auditoriului, şocat şi nevenindu-i să creadă. Bun. 

Carter îşi scoase poalele cămăşii din pantaloni. O femeie 
care zbiera - era Carla Venziano - se ciocni de el şi o 
îmbrânci în lături. Apoi îşi înfipse sub curea plicul VADER, la 
spate, şi-l acoperi cu cămaşa. 

Nu strica niciodată să-ţi iei măsuri de prevedere. 

Se retrase spre scenă, mergând cu spatele, ca să nu fie 
lovit pe nepregătite. Când ajunse la trepte, se întoarse şi le 
urcă grăbit. Randolph, neînfricatul şef al Poliţiei oraşului, 
stătea tot pe scaunul său, cu mâinile rezemate pe coapsele 
cărnoase. Dacă nu i s-ar fi văzut vena din mijlocul frunţii, 
pulsând, ai fi zis că e o statuie. Carter îl luă pe Big Jim de 
braţ. 

— Haideţi, şefule. 

Big Jim se uită la el de parcă n-ar fi ştiut prea bine unde 
era sau cine anume. Apoi, ochii i se limpeziră puţin. 

— Grinnell? 

Carter arătă spre trupul femeii prăvălite pe culoarul 
central; în jurul capului i se forma o băltoacă de culoarea 
rochiei. 

— OK, spuse Big Jim. Să plecăm de-aici. Jos. Şi tu, Peter. 
Scoală-te! Iar când Randolph rămase nemişcat, privind fix 
mulţimea înnebunită, Big Jim îi dădu una-n bărbie. 

— Mişcă. 

În toată nebunia, nimeni nu auzi împuşcăturile din vecini. 


25 


Barbie şi Rusty se uitară unul la altul. 

— Ce naiba se întâmplă acolo? întrebă Rusty. 

— Nu ştiu, răspunse Barbie, da' nu sună bine deloc. 

Dinspre primărie se mai auziră şi alte detunături, apoi 
una răsunând de mult mai aproape: de sus. Barbie spera să 
fie ai lor... şi imediat auzi pe cineva ţipând: 

— Nu, Junior! Ce-ai înnebunit? Wardlaw, ajută-mă! 


Urmară alte focuri de armă. Patru, poate cinci. 
— Aoleo, lisuse... murmură Rusty. Am dat de dracu”. 
— Ştiu, spuse Barbie. 


26 


Junior se opri pe treptele secţiei de poliţie, privind peste 
umăr spre primăria unde izbucnise vacarmul. Oamenii de 
pe băncile de-afară se ridicaseră în picioare, lungindu-şi 
gâturile, dar nu era nimic de văzut. Nici pentru ei şi nici 
pentru el. Poate că cineva îl asasinase pe tatăl lui - putea să 
spere; l-ar fi scutit de-o problemă - dar între timp avea 
treabă la poliţie. În Cuibar, mai concret. 

Junior deschise uşa pe care scria: „ÎMPREUNĂ LUCRĂM 
- POLIŢIA ORAŞULUI ŞI DUMNEAVOASTRĂ.” Stacey 
Moggin veni grăbită spre el. O urma Rupe Libby. În camera 
de pregătire, Mickey Wardlaw stătea în faţa anunţului ăluia 
urâcios care spunea: „CAFEAUA ŞI GOGOŞILE NU SUNT 
GRATUITE.” Mătăhălos sau nu, arăta foarte speriat şi 
nesigur pe sine. 

— Nu poţi să intri aici, Junior, spuse Stacey. 

— Ba sigur că pot. 

Cuvântul „sigur” ieşi ca un „şiurrr”. Din cauza părţii 
amorţite a gurii. Otrăvire cu taliu! Barbie! 

— Sunt poliţist. 

“untpoşiist... 

— Eşti beat, asta eşti. Ce se-ntâmplă acolo? 

Apoi însă, poate deducând că era incapabil să dea vreun 
răspuns coerent, căţeaua îl împinse în mijlocul pieptului. 
Junior se clătină pe piciorul cu care şchiopăta, gata să cadă. 

— Pleacă, Junior! 

Uitându-se peste umăr, Stacey rosti ultimele ei cuvinte pe 
acest Pământ: 

— Stai acolo unde eşti, Wardlaw. Nimeni nu coboară la 
subsol. 


Când se întoarse, hotărâtă să-l dea afară pe Junior cu 
forţa, se pomeni privind ţeava unui Beretta din dotarea 
poliţiei. Mai avu timp pentru un singur gând - „O, nu, n-ar 
face-o” - după care o mănuşă de box nedureroasă o lovi 
între sâni, aruncând-o înapoi. Văzu chipul uimit al lui Rupe 
Libby, cu capul în jos, în timp ce cădea pe spate. Apoi muri. 

— Nu, Junior! Ce-ai? Ai înnebunit? strigă Rupe, bâjbâind 
după pistol. Wardlaw, ajutâ-mă! 

Dar Mickey Wardlaw stătea cu gura căscată, în timp ce 
Junior trăgea cinci gloanţe în vărul lui Piper Libby. Avea 
mâna stângă amorţită, dar dreapta-l asculta perfect; nici 
măcar nu era nevoie să ochească deosebit de bine, cu o 
ţintă staţionară aflată la doar doi metri distanţă. Primele 
două proiectile pătrunseră în burta lui Rupe, doborându-l 
peste biroul lui Stacey Moggin, pe care-l răsturnă. Rupe se 
frânse din mijloc, ţinându-se de stomac. Al treilea foc se 
duse aiurea, dar următoarele două îl nimeriră în cap. Căzu 
în fund, într-o poziţie grotescă de balet, cu picioarele 
desfăcute larg, trupul îndoindu-i-se înainte şi capul - atâta 
cât mai rămăsese din el - ajungând pe podea, ca într-o 
ultimă plecăciune adâncă. 

Junior şonticăi până în camera de pregătire, ţinându-şi în 
faţă pistolul care fumega. Nu mai ţinea minte câte cartuşe 
trăsese; parcă şapte... poate opt... Ori unsprezece-şi-nouă - 
cine să ştie sigur...? Îi revenise durerea de cap. 

Mickey Wardlaw ridică mâna. Pe chipul lui mare se ivise 
un zâmbet speriat, împăciuitor. 

— Cu mine n-ai probleme, frate, spuse el. Fă ce ai de 
făcut. 

Şi schiţă semnul păcii. 

— Fac, răspunse Junior. Frate. 

Îl împuşcă pe Mickey. Băiatul cel uriaş se prăbuşi, cu 
semnul păcii încadrându-i acum gaura din cap unde 
adineauri se aflase un ochi. Ochiul rămas se ridică în orbită, 
pentru a-l privi pe Junior cu umilinţa nătângă a unei oi în 
ocolul pentru tuns. Junior mai trase o dată, ca să fie sigur. 


Apoi se uită prin jur. Era singur în secţie, după câte se 
părea. 

— OK, spuse el. Oh... kay. 

Porni spre scară, apoi se întoarse lângă Stacey Moggin. 
Se convinse că şi ea avea un Beretta Iaurus ca al lui, şi-şi 
ejectă încărcătorul, înlocuindu-l cu unul plin, luat de la 
centura poliţistei moarte. 

Junior se întoarse, se clătină, căzu într-un genunchi, se 
ridică la loc. Pata neagră din stânga vederii lui părea acum 
mare cât o gură de canal şi bănuia că asta însemna că 
ochiul stâng i se cam futuse. Mă rog, nicio problemă; dacă 
avea nevoie de mai mult de un ochi ca să împuşte un om 
închis într-o celulă, oricum nu valora nici cât un găinaţ. 
Traversă camera de pregătire, alunecă pe sângele 
răposatului Mickey Wardlaw şi era cât pe ce să cadă din 
nou. Noroc că-şi reveni la timp. Capul îi bubuia, dar îi părea 
bine. „Mă ţine lucid”, îşi zise. 

— Salut, Baaarbie, strigă el, în josul scării. Ştiu ce mi-ai 
făcut şi vin la tine. Dacă ai de zis o rugăciune, mai bine să 
fie una scurtă. 


27 


Rusty privea picioarele care şchiopătau în jos pe scară. 
Simţea mirosul prafului de puşcă, mirosul de sânge şi 
înţelegea perfect de clar că-i venise vremea să moară. 
Şchiopul se afla acolo pentru Barbie, dar aproape sigur n- 
avea să treacă cu vederea, în drum, un anumit asistent 
medical închis în cuşcă. Niciodată n-avea să le mai vadă pe 
Linda şi pe cele două ]. 

Pieptul lui Junior apăru la vedere, apoi gâtul, apoi capul. 
Rusty îi văzu gura, care era arcuită în jos, la stânga, într-o 
grimasă încremenită, apoi ochiul stâng, din care curgeau 
lacrimi de sânge, şi-şi spuse: „Rău a ajuns. Mă mir că se 
mai ţine pe picioare şi-mi pare rău că n-a mai aşteptat doar 


puțin. Încă puţin şi n-ar mai fi fost în stare nici măcar să 
traverseze strada”. 

Vag, într-o altă lume, auzi un glas amplificat prin 
portavoce care striga dinspre primărie: 

— NU FUGIȚI! NU INTRAŢI ÎN PANICĂ! PERICOLUL A 
TRECUT! VĂ VORBEŞTE AGENTUL HENRY MORRISON. 
REPET: PERICOLUL A TRECUT! 

Junior alunecă, dar de-acum ajunsese pe ultima treaptă. 
În loc să se rostogolească pe scară şi să-şi frângă gâtul, 
căzu doar într-un genunchi. Rămase aşa câteva clipe, 
arătând ca un luptător care aşteaptă numărătoarea, ca să 
se ridice la opt şi să reintre în acţiune. Lui Rusty totul i se 
părea clar, foarte aproape şi foarte scump. Nepreţuita 
lume, devenită dintr-odată subţire şi inconsistentă, era 
acum doar un văl unduindu-se între el şi ceea ce urma. 
Dacă mai urma ceva. 

„Hai, du-te până jos”, îi spuse el în gând lui Junior. „Cazi 
în nas. Leşină, căcănarule. ” 

Dar Junior se ridică în picioare, cu efort, se uită la pistolul 
pe care-l ţinea în mână de parcă n-ar mai fi văzut niciodată 
aşa ceva, apoi privi pe coridor spre celula din capăt, unde 
Barbie stătea cu mâinile încleştate pe gratii, privindu-l la 
rândul său. 

— Baaarbie, îl strigă Junior într-o şoaptă horcăită, şi 
porni înainte. 

Rusty se retrase, sperând că poate Junior n-o să-l 
observe. Şi că poate, după ce termina cu Barbie, avea să se 
sinucidă. Ştia că erau doar propriile lui dorinţe, dar mai ştia 
şi că erau foarte practice. Nu putea face nimic pentru 
Barbie, dar poate el avea o şansă de supravieţuire. 

Şi ar fi reuşit, dacă s-ar fi aflat într-una dintre celulele de 
pe partea stângă a coridorului, fiindcă aceea era latura 
oarbă a lui Junior. Dar fusese închis într-una din dreapta, 
iar Junior îl observă mişcându-se. Se opri şi se uită la el, cu 
mirarea şi viclenia ivindu-i-se în acelaşi timp pe chipul 
parţial paralizat. 


— Fusty, spuse el. Aşa te cheamă? Sau poate Berrick? Nu 
mai ţiu minte... 

Rusty ar fi vrut să cerşească milă, dar limba i se lipise de 
cerul gurii. Şi la ce i-ar fi folosit? Tânărul ridica deja 
pistolul. Era gata să-l omoare. Nicio putere de pe Pământ n- 
avea să-l mai oprească. 

Mintea lui Rusty, ajunsă la extrem, căută scăparea pe 
care multe alte minţi o găsiseră în ultimele lor clipe 
conştiente - înainte de apăsarea pe comutator, înainte de 
deschiderea trapei, înainte ca pistolul lipit de tâmplă să 
scuipe foc. „E un vis”, îşi spuse el. „Totul e doar un vis. 
Domul, nebunia de pe păşunea lui Dinsmore, revolta pentru 
mâncare; şi tânărul ăsta. Când apasă pe trăgaci, visul se va 
sfârşi, iar eu am să mă trezesc la mine-n pat, într-o 
dimineaţă răcoroasă. Mă voi întoarce spre Linda şi-am să-i 
spun: «Ce coşmar am avut, nici n-o să-ți vină să crezi»... “ 

— Închide ochii, Fusty, îi spuse Junior. O să fie mai bine 
aşa. 


28 


Primul gând din mintea lui Jackie Wettington, când intră 
în holul secţiei de poliţie, fu: „O, Doamne Sfinte, e sânge 
peste tot.” 

Stacey Moggin zăcea lângă perete, sub avizierul care 
conţinea planul de activităţi, cu norul de păr blond răsfirat 
în jurul capului şi ochii goi holbaţi spre tavan. Alt poliţist - 
nu putea distinge cine anume - căzuse lângă biroul 
răsturnat al recepţiei, cu faţa-n jos şi picioarele desfăcute 
într-un şpagat imposibil de larg. Dincolo de el, în camera de 
pregătire, un al treilea poliţist zăcea mort pe o parte. Acela 
trebuia să fie Wardlaw, unul dintre puştii cei noi. Era prea 
mare ca să poată fi altul. Inscripţia de deasupra mesei cu 
cafele era împroşcată cu sângele şi creierii tânărului. Acum 
se mai putea citi doar: C FEAUA ŞI GOGO USUNI GRATU 


Din spatele ei se auzi un ţăcănit slab. Se răsuci în loc, 
fără să-şi dea seama că ridicase pistolul, până când îl văzu 
în cătare pe Rommie Burpee. Acesta nici măcar n-o 
observase; se uita fix la cadavrele celor trei poliţişti. 
Ţăcănitul provenise de la masca lui Dick Cheney. Şi-o 
scosese de pe faţă, lăsând-o să cadă pe jos. 

— Hristoase, ce s-a-ntâmplat aici? întrebă el. Asta-i o... 

Înainte de a apuca să termine fraza, din Cuibarul de la 
subsol se auzi un strigăt: 

— Băi, față-de-cur! i-am făcut-o, nu? Ce ţi-am mai tras- 
0! 

După care, incredibil - un râs... Era ascuţit şi maniacal. O 
clipă, Jackie şi Rommie se uitară unul la altul, incapabili de 
vreo mişcare. 

— Cre' c-ăsta-i Barbara, spuse apoi Rommie. 


29 


Ernie Calvert stătea la volanul furgonului telefonic, 
aşteptând cu motorul în relanti lângă bordura pe care scria 
PROBLEME LA POLIŢIE DOAR 10 MIN. Blocase toate 
portierele, temându-se să nu se repeadă la el cineva dintre 
oamenii care fugeau în panică pe Main Street, dinspre 
primărie. În spatele scaunului avea puşca adusă de 
Rommie, deşi nu era sigur c-ar fi putut trage în oricine ar fi 
încercat să-i ia maşina; îi cunoştea pe acei oameni, ani de 
zile le vânduse alimente. Teroarea le făcea feţele să arate 
ciudat, dar nu de nerecunoscut. 

Îl văzu pe Henry Morrison alergând încoace şi-ncolo pe 
gazonul din faţa Primăriei, ca un câine de vânătoare care 
caută mirosul. Striga prin goarnă, încercând să facă puţină 
ordine în haosul din jur. Cineva se ciocni de el, trântindu-l, 
dar Henry se ridică imediat, ajută-l Dumnezeu! 

lar acum mai apăruseră şi alţii: George Frederick, Marty 
Arsenault, tânărul Searles (uşor de recunoscut după 
bandajul de la cap), amândoi fraţii Bowie, Roger Killian şi 


doi dintre ceilalţi novici. Freddy Denton cobora treptele late 
ale primăriei cu pistolul în mână. Randolph nu se vedea 
nicăieri, deşi oricine care nu-l cunoştea s-ar fi aşteptat ca 
şeful poliţiei să fie în fruntea dispozitivului de restabilire a 
ordinii, care la rândul lui se clătina la un pas de haos. 

Ernie, însă, îl cunoştea bine. Peter Randolph fusese 
dintotdeauna un împotmolit ineficient, iar absenţa lui din 
acel circ SNAFU:2+ nu-l mira câtuşi de puţin. Şi nici nu-l 
privea. Ceea ce îl privea era faptul că din secţia de poliţie 
nu ieşea nimeni şi se auziseră alte împuşcături. Acestea 
sunau mai înfundat, ca şi cum s-ar fi tras cu arma la subsol, 
unde erau ţinuţi arestaţii. 

Deşi nu-i stătea în obicei să se roage, acum Ernie o făcu. 
Se rugă ca nimeni dintre cei ce fugeau dinspre Primărie să 
nu-l observe pe bătrânul de la volanul furgonului oprit. Ca 
Jackie şi Rommie să iasă nevătămaţi, cu sau fără Barbara şi 
Everett. Îi trecu prin minte că ar fi putut să plece pur şi 
simplu, şi constată şocat cât de tentantă era ideea. 

Sună telefonul mobil. 

Un moment, doar rămase nemişcat, nefiind sigur că 
auzea bine, apoi şi-l smulse de la centură. Când îl deschise, 
văzu numele JOANIE. Dar nu era nora lui, ci Norrie. 

— Bunule! Eşti bine? 

— 'Totu-i în regulă, răspunse el, privind spre haosul din 
faţa lui. 

— l-au scos? 

— Chiar acum o fac, scumpo, îi zise Ernie, sperând că 
spune adevărul. Nu pot vorbi. Voi sunteţi în siguranţă? Aţi 
ajuns... acolo? 

— Da! Bunelule, noaptea străluceşte! Centura de radiaţii! 
Şi maşinile au devenit luminoase, dar acum nu mai sunt. 
Julia crede că nu-i periculos! Zice că probabil e falsă, doar 
ca să sperie oamenii. 

„Mai bine nu contaţi pe asta”, se gândi Ernie. 

Alte două detunături înfundate se auziră din secţia de 
poliţie. Jos, în Cuibar, murise cineva; sau mai avea puţin. 


— Norrie, nu pot vorbi acum. 

— O să fie-n regulă, Bunule? 

— Da, da. Te iubesc, Norrie. 

Închise telefonul. „Străluceşte”, îşi spuse el, întrebându- 
se dacă avea să vadă vreodată acea strălucire. Black Ridge 
era aproape (într-un oraş mic, toate sunt aproape), dar 
acum părea să fie foarte departe. Se uită spre uşile poliţiei, 
încercând să-şi grăbească prietenii prin forţa gândului. Iar 
când nu-i văzu ieşind, cobori din furgon. Nu mai putea sta 
locului. Trebuia să intre şi să vadă ce se întâmpla. 


30 


Barbie îl văzu pe Junior ridicând pistolul. Îl auzi 
spunându-i lui Rusty să închidă ochii. Strigă, pe negândite, 
fără să aibă idee ce spunea, până când îi ieşiră cuvintele pe 
gură: 

— Băi, față-de-cur! i-am făcut-o, nu? Ce ţi-am mai tras- 
0! 

Râsul care urmă suna ca al unui nebun care nu şi-a luat 
medicamentele. 

„Aşa râd eu când mă pregătesc să mor”, îşi spuse el. 
„Trebuie să ţin minte. ” Şi râse şi mai tare. 

Junior se întoarse spre el. Pe partea dreaptă a chipului 
său se întipărise mirarea; stânga era încremenită într-o 
expresie încruntată. Îi amintea lui Barbie de un personaj 
negativ despre care citise în tinereţe, dar nu mai reţinea 
cine anume. Apoi, îi veni în minte că, atunci când fratele lui 
mai mic, Wendell, încerca să spună „inamici”, îi ieşea tot 
„în-furnici”. Asta-l făcu să râdă mai tare ca oricând. 

„Pot exista şi căi mai rele de a ieşi din scenă”, reflectă el, 
în timp ce ridica mâinile la nas, dându-i lui Junior cu tifla. „Îl 
mai ştii pe Stubbs, din Moby Dick? zicea: «Oricare mi-ar fi 
soarta, o primesc râzând.»” 

Junior îl văzu pe Barbie cum îi dădea cu tifla - 
stereoscopic - şi uită complet de Rusty. Porni pe coridorul 


scurt, cu pistolul ridicat. Acum, lui Barbie i se limpeziseră 
complet simţurile, dar nu se încredea în ele. Oamenii pe 
care i se părea că-i aude vorbind şi umblând pe sus existau, 
aproape sigur, numai în imaginaţia lui. Totuşi, odată intrat 
în horă, trebuia să joace până la capăt. Dacă nu din alt 
motiv, măcar ca să-i dăruiască lui Rusty încă vreo câteva 
răsuflări şi puţin timp. 

— Uită-te la tine, moacă-de-cur, zise el. Mai ştii cum ţi-am 
aranjat-o, în seara aia, la Dipper's? Schelălăiai ca o căţea 
călcată de maşină. 

— Nu-i adevărat. 

Cuvintele sunau ca o specialitate exotică de pe un menu 
chinezesc. Faţa lui Junior era o epavă. Sângele din ochiul 
stâng i se prelingea pe obrazul ţepos. Lui Barbie îi trecu 
prin minte că poate mai avea o mică şansă... Una mică de 
tot, dar şi astea erau mai bune decât niciuna. Începu să se 
plimbe dintr-o parte în alta, prin faţa patului şi a toaletei, la 
început încet, apoi tot mai repede. „Acum știi cum se simte 
o rață mecanică dintr-un stand de tir”, îşi spuse. „Și pe-asta 
trebuie s-o țin minte.” 

Junior îi urmărea mişcările cu singurul ochi teafăr. 

— Ai futut-o? Ai futut-o pe Angie? 

„Ah fuhut-o? Ah fuhut-o he Anhie?” 

Barbie râse. Era din nou râsul acela dement, pe care nu 
şi-l recunoştea, dar nu avea nimic contrafăcut. 

— Dac-am futut-o? Dac-am futut-o? Junior, am futut-o cu 
curu-n sus, cu capu-n jos şi cu toate găurile pe interval. I- 
am tras-o pân-a început să cânte „Slavă şefu” şi „Răsare 
luna naşpa”. Am cordit-o pân-a dat cu cracii-n podele 
zbierând că mai voia, mai voia, mai voia... Am... 

Junior îşi înclină capul spre pistol. Barbie observă şi, fără 
întârziere, sări la stânga. Junior trase. Glonţul lovi peretele 
de cărămidă din fundul celulei. Aşchii roşietice săriră din 
locul impactului. Unele loviră gratiile - Barbie auzi ţăcănitul 
metalic, ca al boabelor de mazăre într-o cană de tablă, chiar 
în timp ce ecoul detunăturii îi mai răsuna în urechi -, dar 


niciuna dintre ele nu-l atinse pe Junior. Căcat. Din celula lui, 
Rusty ţipă ceva, probabil încercând să-i distragă lui Junior 
atenţia, dar acesta nu se lăsă influenţat. Avea în cătare ţinta 
principală. 

„Ba nici gând, încă nu... ” îşi spuse Barbie, care încă mai 
râdea - smintit, isteric, dar râdea. „Încă nu, bulangiu pocit 
şi chior ce eşti.” 

— Zicea că nu ţi se scoală, Junior. Te făcea El Pulamoales 
Supremo. Râdeam pe chestia asta, în timp ce ne... 

Sări la dreapta, în aceeaşi clipă în care Junior trase. De 
data asta, auzi proiectilul şuierându-i pe lângă cap: zzzzzz... 
Alte ţăndări de cărămidă zburară din loc. Una îl înţepă pe 
Barbie în ceafă. 

— Haide, Junior, ce-i cu tine? Tragi la fel cum fac 
marmotele algebră. Eşti cu capu”? Aşa ziceau mereu Angie 
şi Frankie... 

Barbie simulă o mişcare spre dreapta, apoi alergă în 
stânga celulei. Junior trase de trei ori, cu un zgomot 
asurzitor, răspândind mirosul intens al prafului de puşcă 
ars; al treilea glonţ lovi toaleta de metal, în partea de jos, cu 
un spanggg reverberat. Prin gaură începu să curgă apa. 
Barbie se izbi de peretele celulei destul de tare ca să-i 
clănţănească dinţii-n gură. 

— Hai că te-am prins, gâfâi Junior. 

„Hah hă he-am phinsh.” 

Totuşi, în adâncurile motorului său de gândire 
supraîncălzit, se cam îndoia. Ochiul stâng îi era mort, iar 
dreptul se înceţoşase. Vedea nu un Barbie, ci trei. 

În clipa când trase, nemernicul se trânti pe pardoseală şi 
nici acest glonţ nu-l nimeri. Un ochişor negru se deschise în 
mijlocul pernei de la capul patului. Bine măcar că era la 
pământ. Gata cu ţopăielile. „Slavă Domnului că mi-am luat 
încărcătoru” ăla-n plus”, îşi spuse Junior. 

— M-ai otrăvit, Baaarbie. 

Barbie nu avea nici cea mai vagă idee la ce se referea, 
dar se grăbi să confirme. 


— Ai dreptate, băi pulifrici de râsu' pizdii, te-am otrăvit 
mai mult ca sigur. 

Junior vâri pistolul Beretta printre zăbrele şi închise 
ochiul stâng - cel vătămat; aşa, numărul de Barbie pe care-i 
vedea se reducea la doi. Limba-i ieşise printre dinţi. Toată 
faţa îi şiroia de sânge şi sudoare. 

— Acu' să te vedem cum mai fugi, Baaarbie. 

Barbie nu mai avea cum să fugă, dar putea să se târască, 
ceea ce şi făcu, spre Junior. Următorul glonţ îi şuieră pe 
deasupra capului şi simţi o arsură vagă pe o fesă, când 
proiectilul îi sfâşie blugii şi boxerii, luând cu el şi un strat de 
piele. 

Junior se retrase, se împiedică, fu gata să cadă, se agăţă 
de gratiile celulei din dreapta lui şi-şi reveni. 

— Stai la un loc, bă pulă! 

Barbie se răsuci spre pat şi începu să caute cuțitul pe sub 
el. Uitase complet de căcatul ăla de cuţit. 

— O vrei pe la spate? întrebă Junior, din spatele lui. OK. 
Mie-mi convine. 

— Trage odată! strigă Rusty. Trage, TRAGE! 

Înainte de a auzi următoarea împuşcătură, Barbie mai 
avu timp doar să se întrebe: „Iisuse Hristoase, Everett, tu 
de partea cui eşti?” 


31 


Jackie cobori pe scară, cu Rommie după ea. Avu timp să 
observe fumul ceţos ce plutea prin jurul plafonierelor cu 
grilaje de sârmă, să simtă mirosul de pulbere arsă, după 
care Rusty Everett începu să strige: 

— Trage, odată! Trage, TRAGE! 

Îl văzu pe Junior Rennie la capătul coridorului, lângă 
gratiile ultimei celule, pe care poliţiştii o numeau uneori „La 
Ritz”. Zbiera ceva, dar nu se înţelegea nimic. 

Nu gândi. Nici nu-i spuse lui Junior să ridice mâinile şi să 
se întoarcă. Îi trase scurt două focuri în spate. Un glonţ îi 


străpunse plămânul drept; celălalt îi străbătu inima. Junior 
muri înainte de a aluneca pe pardoseală, cu faţa între două 
gratii ale celulei, trăgându-i ochii în laterale atât de tare, 
încât arăta ca o mască mortuară japoneză. 

Căderea lui îl dădu la iveală pe Dale Barbara, care stătea 
ghemuit pe pat, cu cuțitul în mână. Cuţitul ascuns cu atâta 
grijă, pe care nu apucase să-l desfacă. 


32 


Freddy Denton îl apucă de umăr pe agentul Henry 
Morrison. În seara aceea, Denton nu era persoana lui 
favorită şi nici n-avea să mai fie. „Nu c-ar fi fost vreodată”, 
îşi spuse Henry, acru. Denton îi arătă cu degetul: 

— Ce caută prostănacul ăla bătrân de Calvert la poliţie? 

— De unde naiba să ştiu eu? replică Henry şi-l înhăţă pe 
Donnie Baribeau care trecea în goană pe-alături, strigând 
nişte aiureli despre terorişti. 

— Mai încet! îi mugi el în faţă. Gata, s-a terminat! Totu-i 
în regulă! Donnie îl tundea pe Henry şi spunea aceleaşi 
bancuri învechite de două ori pe lună, de zece ani, dar 
acum îl privi ca pe un om complet străin. Apoi, se smulse şi 
o luă la fugă spre East Street, unde era prăvălia lui. 
Probabil voia să se refugieze acolo. 

— Niciun civil n-are voie la poliţie-n seara asta, spuse 
Freddy. Lângă el, Mel Searles fierbea în suc propriu. 

— Păi, de ce nu te duci să vezi ce vrea, killere? i-o 
întoarse Henry. Şi ia-l şi pe bulumacu' ăsta cu tine. Fiindc- 
aici oricum nu sunteţi buni de nimic. 

— Voia să ia pistolul, spuse Freddy pentru prima oară 
lucrul pe care avea să-l repete de nenumărate ori. Şi n-am 
vrut s-o omor. Doar s-o opresc, cum ar veni. 

Henry n-avea de gând să discute problema. 

— Mergeţi acolo şi ziceţi-i bătrânului să plece. Mai puteţi 
şi să aveţi grijă să nu-ncerce nimeni să elibereze arestaţi, 


în timp ce noi stăm aici şi ne zbuciumăm ca nişte găini cu 
capetele tăiate. 

În ochii tulburi ai lui Freddy Denton licări o luminiţă. 

— Arestaţii! Mel, hai să mergem! 

Porniră, numai pentru a fi opriţi iar de glasul lui Henry, 
amplificat prin goarnă, la trei metri în urma lor: 

— ŞI BĂGAŢI ARMELE ALEA ÎN TEACĂ, IDIOŢILORI! 

Freddy îndeplini ordinul strigat prin portavoce. Mel făcu 
acelaşi lucru. Traversară War Memorial Plaza şi urcară în 
fugă treptele secţiei de poliţie, cu pistoalele în teci - 
probabil un lucru foarte avantajos pentru bunicul lui 
Norrie. 


33 


„Sânge peste tot”, îşi spuse Ernie, la fel cum făcuse şi 
Jackie. 

Privea descumpănit carnajul, după care făcu un efort s-o 
ia din loc. Când Rupe Libby răsturnase biroul de la recepţie, 
tot ce era în el se împrăştiase pe jos. Printre obiectele 
risipite se zărea şi un dreptunghi de plastic roşu pe care 
Ernie se rugă ca oamenii de jos să-l mai poată folosi. 

Tocmai se apleca să-l ridice (şi-şi impunea să nu vomite, 
spunându-şi că tot era mai bine decât în Valea A Shau din 
Vietnam), când cineva din spatele lui spuse: 

— Sfinte futu-i Dumnezeule astăzi şi mâine! Ridică-te, 
Calvert - încet. Mâinile la ceafă. 

Dar Freddy şi Mel abia îşi duceau mâinile la arme, când 
Rommie urcă scara, în căutarea obiectului pe care Ernie 
tocmai îl găsise. Rommie avea la el pistolul cu foc rapid 
Black Shadow pe care-l ţinuse în seif, iar acum îl îndreptă 
spre cei doi poliţişti, fără un moment de ezitare. 

— Faceţi bine şi intraţi, băieţii tatei, le spuse el. Şi staţi 
unul lângă altul. Umăr la umăr. Dacă văd lumină printre voi, 
trag. Şi să ştiţi că vorbim serios aicea, nu futem pisici. 

— Lasă arma jos, replică Freddy. Suntem poliţişti. 


— Nişte găozari prima-ntăâi, asta sunteţi. Treceţi colo, 
lângă avizieru' ăla. Şi rămâneţi lipiţi. Ernie, tu ce mama 
dracu' cauţi aici? 

— Am auzit focuri de armă. Eram îngrijorat, răspunse 
Ernie, ridicând cardul roşu cu care se descuiau celulele din 
Cuibar. O s-ai nevoie de ăsta, cred. Doar dacă... dacă nu 
cumva-s morţi. 

— Morți nu-s, da' nici mult n-a lipsit. Du-i-l jos lui Jackie. 
Eu am grijă de ăştia. 

— Nu-i puteţi elibera, sunt arestaţi, protestă Mel.Barbie-i 
un ucigaş. Celălalt a-ncercat să-l înfunde pe domnu' Rennie 
cu nişte hârtii... sau aşa ceva... 

Rommie nu se osteni să răspundă. 

— Du-te, Ernie. Mai repede. 

— Şi cu noi ce-o să se-ntâmple? întrebă Freddy. N-o să ne 
omorâţi, nu? 

— De ce să te omor, Freddy? Încă-mi mai datorezi banii 
pe grapa aia de-ai cumpărat-o de la mine-n primăvară. Şi cu 
alte rate ai mai rămas în urmă, din câte-mi amintesc. Nu, o 
să vă-nchidem doar în Cuibar. Să vedem cum vă place- 
acolo, jos. Cam miroase-a pişat, da' cine ştie, poate-o să vă 
placă. 

— De ce-a trebuit să-l omori pe Mickey? întrebă Mel. Nu 
era decât un băiat slab de minte. 

— N-am omorât pe nimeni, replică Rommie. Bunul vostru 
amic Junior a făcut-o. 

„Nu c-o s-o creadă cineva, până mâine-seară”, adăugă el 
în gând. 

— Junior! exclamă Freddy. Unde e? 

— Dă la lopată-n iad, la cărbuni, îi spuse Rommie. Acolo-i 
bagă pe ucenicii noi. 


34 


Barbie, Rusty, Jackie şi Ernie urcară la parter. Cei doi 
foşti prizonieri arătau de parcă nu prea le-ar fi venit să 


creadă că mai erau în viaţă. Rommie şi Jackie îi escortară 
pe Freddy şi Mel jos, spre Cuibar. Când văzu trupul 
prăbuşit al lui Junior, Mel spuse: 

— O să vă pară rău pentru asta! 

— Mai tacă-ţi fleanca şi intră-n noua locuinţă, i-o reteză 
Rommie. Amândoi 'n-aceeaşi celulă. Sunteţi amici, la urma 
urmei. 

Imediat ce Rommie şi Jackie reveniră la parter, cei doi de 
jos începură să urle. 

— Hai să mergem de-aici cât mai putem, propuse Ernie. 


35 


Pe trepte, Rusty ridică privirea spre stelele roz şi inspiră 
aerul cu miros greu şi, în acelaşi timp, delicios de proaspăt. 
Se întoarse spre Barbie. 

— Nu credeam să mai văd cerul vreodată. 

— Nici eu. Hai s-o tăiem din oraş cât avem timp! Ce-ai 
zice de Miami Beach? 

Rusty încă mai râdea când se urcă în furgon. Pe gazonul 
din faţa Primăriei erau câţiva poliţişti, iar unul dintre 
aceştia - Ilodd Wendlestat - se uită spre ei. Rose ridică o 
mână, în semn de salut; Rommie şi Jackie îi urmară 
exemplul; Wendlestat le făcu şi el cu mâna, apoi se aplecă 
să ajute o femeie care căzuse pe iarbă, când o păcăliseră 
tocurile de la pantofi. 

Ernie se aşeză la volan şi conectă sârmele de sub bord. 
Motorul porni, portiera se trânti, iar furgonul demară de la 
bordură. Rulă încet pe Town Common Hill, ocolind câţiva 
participanţi la adunare care mergeau năuciţi prin mijlocul 
străzii. Apoi, părăsi centrul oraşului şi se îndreptă spre 
Black Ridge, luând viteză. 


FURNICI 


1 


Începeau să distingă luminozitatea din cealaltă parte a 
podului vechi şi ruginit care acum traversa doar albia 
noroioasă a unui râu. Barbie se aplecă înainte, printre 
scaunele din faţă ale furgonului. 

— Ce-i aia? Pare cel mai mare ceas fosforescent din lume. 

— Sunt radiaţii, răspunse Ernie. 

— Nicio grijă, spuse şi Rommie. Avem destulă folie 
plumbuită. 

— În timp ce vă aşteptam, m-a sunat Norrie, de pe 
mobilul maică-sii, continuă Ernie. Mi-a spus despre lumina 
asta. Zice că Julia crede că nu-i nimic altceva decât un fel 
de... sperietoare, cum ar veni. Nu ceva periculos. 

— Credeam că Julia are licenţă în jurnalism, nu în ştiinţe, 
remarcă Jackie. E o femeie foarte de treabă, şi deşteaptă, 
dar tot vom blinda maşina asta, bine? Fiindcă nu prea am 
chef să mă trezesc cu cancer ovarian sau la sân, cadou de 
ziua mea, când împlinesc patruzeci de ani. 

— O s-o traversăm repede, spuse Rommie. Poţi să-ţi bagi 
o bucată de folie-n pantaloni, dacă asta te face să te simţi 
mai bine. 

— Eşti aşa de comic c-am uitat să râd... replică Jackie, 
după care chiar asta făcu, imaginându-şi cum ar fi arătat în 
chiloţi de plumb, croiţi după ultima modă. 

Ajunseră în dreptul ursului mort de la baza stâlpului de 
telegraf. L-ar fi putut vedea şi cu farurile stinse, fiindcă 
lumina lunii roz, combinată cu cea a centurii de radiaţii, era 
atât de puternică, încât aproape că puteai citi ziarul. 

În timp ce Rommie şi Jackie acopereau cu folie ferestrele 
furgonului, ceilalţi formară un semicerc în jurul ursului aflat 
în descompunere. 


— N-a murit iradiat, murmură Barbie, meditativ. 

— Nţţ, confirmă Rusty. S-a sinucis. 

— Şi mai sunt şi alţii. 

— Da. Dar animalele mai mici nu par să fi păţit ceva. 
Copiii şi cu mine am văzut o mulţime de păsări, ba chiar şi o 
veveriţă, în livadă. Era cât se poate de vioaie. 

— Atunci, Julia are aproape sigur dreptate, spuse Barbie. 
Banda luminoasă e o sperietoare, iar animalele, alta. 
Vechea formulă cu centura-și-bretelele. 

— Te-am pierdut, prietene, se plânse Ernie. 

Rusty, însă, care învățase despre atitudinea centură-şi- 
bretele ca student la medicină, înţelegea perfect. 

— Două avertismente ca să ne ţină la distanţă, spuse el. 
Animale moarte ziua, centură luminoasă de radiaţii 
noaptea. 

— Din câte ştiu eu, i-o întoarse Rommie, alăturându-li-se 
la marginea drumului, radiaţiile nu luminează decât în 
filmele science fiction. 

Rusty se gândi să-i spună că trăiau în plin film SF, lucru 
de care Rommie avea să-şi dea seama singur, când avea să 
se apropie de cutia aceea ciudată de pe culme. Dar, desigur, 
deocamdată avea dreptate. 

— Trebuia să vedem, spuse el. La fel ca pe animalele 
moarte. Să zicem: „Aoleu - dacă aici e un soi de rază a 
sinuciderii care afectează mamiferele mari, mai bine să nu 
ne apropiem. În fond şi noi suntem mamifere mari.” 

— Dar copiii n-au bătut în retragere, observă Barbie. 

— Fiindcă sunt copii, zise Ernie. 

Şi, după un moment de gândire, adăugă: 

— Şi skateboarderi. Alt soi... 

— Mie tot nu-mi place, insistă Jackie, dar dacă alt loc nu 
avem unde să ne ducem, poate reuşim să trecem prin 
Centura Van Allen de colo până nu-mi piere complet curajul. 
După ce s-a întâmplat la secţie, mă cam ia cu tremurat. 

— Staţi o clipă, interveni Barbie. Aici e ceva ce nu se 
leagă. Ştiu ce, dar lăsaţi-mă puţin, să mă gândesc cum să 


spun. 

Aşteptară. Lumina lunii şi a radiaţiilor arginta rămăşiţele 
ursului. Barbie se uita fix. În sfârşit, ridică privirea. 

— OK, uite ce mă sâcâie. Există niște fiinţe. Ştim asta, 
fiindcă acea cutie găsită de Rusty nu este un fenomen 
natural. 

— Al naibii de-adevărat, e fabricată, confirmă Rusty. Dar 
nu e o chestie pământeană, îmi pun capul. 

După care, se gândi cât de aproape fusese de a şi-l pierde 
la propriu, cu mai puţin de o oră în urmă, şi se cutremură. 
Jackie îl strânse de umăr. 

— Să lăsăm asta, deocamdată, spuse Barbie. Există „nişte 
fiinţe”, e clar, şi dacă ar vrea într-adevăr să ne ţină la 
distanţă, ar putea-o face. Doar ţin toată lumea afară din 
Chester's Mill. Dacă voiau să nu ne apropiem de cutia lor, 
de ce n-au pus un mini-Dom în jurul ei? 

— Sau un sunet armonic care să ne frigă creierii ca pe 
copanele de pui în cuptorul cu microunde, sugeră Rusty, 
prinzând ideea. Ce naiba, radiaţii reale, la o adică. 

— S-ar putea chiar să fie radiaţii reale, spuse Ernie. La 
drept vorbind, contorul Geiger pe care l-aţi adus aici a şi 
confirmat-o, destul de clar. 

— Da, aprobă Barbie, dar asta înseamnă că e periculos ce 
înregistrează contorul Geiger? Rusty şi copiii nu prezintă 
leziuni, nu le cade părul, nici nu vomită. 

— Cel puţin, nu încă, sublinie Jackie. 

— Asta, da, e bună, remarcă Rommie. 

Barbie le ignoră schimbul de replici. 

— Cu siguranţă, dacă „ăia” pot crea o barieră atât de 
puternică, încât să reziste până şi celor mai bune rachete 
pe care le poate arunca America asupra ei, ar putea instala 
o centură de radiaţii care să ucidă rapid, poate chiar pe loc. 
Ar fi chiar în interesul lor s-o facă. Două morţi omeneşti 
hidoase ar avea şanse mult mai mari să descurajeze 
exploratorii, decât vreo câteva cadavre de animale. Nu, 
cred că Julia are dreptate, iar aşa-numita centură de 


radiaţii va reieşi că e doar o luminiscenţă inofensivă care a 
fost condimentată ca să afecteze echipamentele noastre de 
detectare. Care, probabil, lor le par al naibii de primitive, 
dacă într-adevăr sunt extratereştri. 

— Dar de ce? izbucni Rusty. De ce să pună o barieră? N- 
am putut ridica drăcovenia aia. Nici măcar s-o urnesc din 
loc n-am putut! Şi când am acoperit-o cu un şorţ de plumb, 
ăla a luat foc. Deşi cutia în sine e rece la atingere! 

— Dacă o protejează, înseamnă că trebuie să existe un 
mod de a o distruge sau de a o scoate din funcţiune, deduse 
Jackie. Doar dacă nu... 

Barbie îi zâmbea. Se simţea ciudat, aproape ca şi cum ar 
fi plutit deasupra propriului său cap. 

— Hai, Jackie! Zi odată! 

— Doar dacă nu cumva vor să n-o protejeze, aşa-i? N-o 
protejează de oamenii care chiar sunt hotărâți să se 
apropie de ea. 

— Mai mult decât atât, preluă Barbie ideea. Nu s-ar 
putea ca, de fapt, chiar să ne-o arate? Joe McClatchey şi 
prietenii lui au urmat efectiv o dâră de firimituri. 

„Uitaţi-o, pământeni pricăjiţi, aicea e”, exemplifică 
Rusty. Ce puteţi face cu ea, voi ăştia care-aveţi curajul să vă 
apropiaţi? 

— Pare destul de logic, încuviinţă Barbie. Haideţi! Să 
mergem acolo, sus! 


2 


— Mai bine lasă-mă pe mine să conduc de-aici încolo, îi 
propuse Rusty lui Ernie. Mai în faţă e locul unde-au leşinat 
copiii. lar Rommie era cât pe ce. Şi eu am simţit starea aia. 
Şi am avut un soi de halucinație. Un manechin de 
Halloween care-a izbucnit în flăcări. 

— Alt avertisment? întrebă Ernie. 

— Nu ştiu. 


Rusty conduse maşina până la marginea pădurii, de unde 
începea panta pietroasă spre Livada McCoy. În faţa lor, 
luminozitatea devenise atât de puternică, încât erau nevoiţi 
să mijească ochii, dar nu se zărea nicio sursă; aura era 
acolo şi atât, plutind prin aer. Lui Barbie i se părea că arăta 
ca lumina pe care o emană Licuricii, amplificată de un milion 
de ori. Centura părea să aibă o lăţime cam de cincizeci de 
metri. Dincolo de ea, lumea era din nou întunecată, cu 
excepţia razelor trandafirii ale lunii. 

— Eşti sigur că n-ai să leşini din nou? întrebă Barbie. 

— Pare să fie ca atunci când atingi pentru prima oară 
Domul: te vaccinează. 

Rusty se aşeză la volan, băgă în viteză şi spuse: 

— 'Ţineţi-vă de protezele dentare, doamnelor şi domnilor. 

Apăsă pedala destul de tare pentru a face roţile din spate 
să se învârtească în loc. Furgonul porni spre lumină. Aveau 
ferestrele prea etanş acoperite ca să vadă ce se mai 
întâmpla în continuare, dar câţiva dintre cei aflaţi deja pe 
creastă observară, de la marginea livezii, unde stăteau şi se 
uitau cu neliniște crescândă. O clipă, maşina se distinse 
clar, de parcă ar fi intrat în lumina unui reflector. Când ieşi 
din centură, continuă să strălucească vreme de câteva 
secunde, ca şi cum ar fi fost unsă cu radiu. Trăgea după ea 
o coadă luminiscentă ca a unei comete, asemenea gazelor 
de eşapament. 

— Căca-m-aş, murmură Benny. Ăsta-i cel mai tare efect 
special din câte am văzut. 

Apoi, aura din jurul furgonului păli şi se stinse, iar coada 
dispăru. 


3 


Când trecură prin centura luminoasă, Barbie avu un 
moment de ameţeală; nimic mai mult. Pentru Ernie, lumea 
reală a furgonului cu oamenii din el păru să fie înlocuită de 
o cameră de hotel care mirosea a brad şi răsuna de un vuiet 


ca al Cascadei Niagara. lar femeia care-i era soţie de numai 
douăsprezece ore venea spre el, într-o cămaşă de noapte 
care nu era decât un voal de fum de culoarea lavandei, 
luându-i mâinile, punându-şi-le pe sâni şi spunând: „De data 
asta nu mai trebuie să ne oprim, iubitule”. 

Apoi îl auzi pe Barbie strigând, ceea ce-l readuse la 
realitate. 

— Rusty! Are o criză! Opreşte! 

Întorcând capul, Rusty văzu că Jackie Wettington 
tremura, cu ochii daţi peste cap şi degetele desfăcute. 

— Ţine sus o cruce şi totul arde! ţipă ea, împroşcând cu 
stropi de salivă. Lumea întreagă arde! ARD OAMENII! Şi 
încheie cu un zbieret prelung care zgudui furgonul. 

Rusty fu cât pe ce să deraieze, redresă maşina, opri în 
mijlocul drumului, sări jos şi se repezi la portiera 
compartimentului din spate. Când Barbie o deschise, Jackie 
îşi ştergea bărbia de salivă cu căuşul palmei. Rommie o 
cuprinsese de umeri. 

— Te simţi bine? o întrebă el. 

— Acuma, da... Doar că... era... totul era în flăcări. Era zi, 
dar întuneric. Oamenii a-a-ardeau... 

Şi începu să plângă. 

— Ai spus ceva despre un om cu o cruce, zise Barbie. 

— O cruce mare şi albă. Era prinsă pe un şnur sau pe un 
şiret de piele. O avea pe piept. Pe pieptul gol. Pe urmă, a 
ridicat-o în dreptul feţei. 

Trase adânc aer în piept, după care îl expiră întretăiat. 

— Acum totul se şterge. Dar... aoleu... 

Rusty ridică în faţa ochilor ei două degete, întrebând-o 
câte vedea. Jackie dădu răspunsul corect şi-i urmări cu 
privirea degetul mare în timp ce-l mişca dintr-o parte în 
cealaltă, apoi în sus şi-n jos. O bătu pe umăr, după care se 
uită cu suspiciune înapoi, la centura luminoasă. Cum îi 
spusese Gollum lui Bilbo Baggins? „le păcăle-sss-te, 
ssscumpule...” 

— Şi tu, Barbie? Eşti OK? 


— Mda. Am fost puţin ameţit, câteva secunde, dar mi-a 
trecut. Ernie? 

— Am văzut-o pe nevastă-mea. Şi camera de hotel în care 
ne-am petrecut luna de miere. Era clară ca lumina zilei. 

Se gândi iar la felul în care venise spre el. De ani de zile 
nu-i mai trecuse asta prin cap - ce păcat, să neglijeze o 
amintire atât de frumoasă... Albeaţa coapselor ei sub 
cămaşa de noapte scurtă; triunghiul precis desenat, închis 
la culoare, al părului pubian; sfârcurile tari sub mătase; 
aproape că-i zgâriau palmele, în timp ce limba ei îi săgeta în 
gură, lingându-i tegumentele interioare ale buzei de jos. 

„De data asta nu mai trebuie să ne oprim, iubitule.” 

Ernie se rezemă de spătarul scaunului şi închise ochii. 


4 


Rusty urcă panta - încet, de-acum - şi opri furgonul între 
hambar şi casa dărăpânată a fermei. Mai erau acolo 
furgonul de la Sweetbriar Rose, cel de la Magazinul 
Universal Burpee's şi un Chevrolet Malibu. Julia îşi garase 
Priusul în hambar. Horace stătea aşezat lângă bara din 
spate a acestuia, parcă păzindu-l. Nu părea prea fericit şi 
nu schiţă nicio intenţie de a le ieşi în întâmpinare. În casă 
ardeau două felinare Coleman. 

Jackie arătă spre furgonul cu inscripţia „PREŢURI MICI 
ZI DE ZI LA BURPEE'S”: 

— Ăsta cum a ajuns aici? S-a răzgândit nevastă-ta? 

Rommie zâmbi. 

— Dacă-ţ închipui una c-asta, n-o ştii pe Micha. Nu, Juliei 
trebuie să-i mulţumesc. l-a recrutat pe cei mai buni doi 
reporteri ai ei, ş-ăia... 

Se întrerupse, când Julia, Piper şi Lissa Jamieson apărură 
din umbrele livezii luminate de lună. Mergeau ţinându-se 
de mână şi toate trei plângeau. 

Barbie alergă spre Julia şi o luă de umeri. Stătea la 
marginea trioului, iar lanterna din mâna ei căzu printre 


buruienile din curte. Ridicând privirea spre el, făcu un efort 
să zâmbească: 

— Deci, te-au scos de-acolo, colonele Barbara. Asta zic şi 
eu echipă! 

— Ce-ai păţit? o întrebă Barbie. 

Între timp, apăruseră şi Joe, Benny şi Norrie, în fugă, 
urmaţi de mamele lor. Strigătele copiilor se întrerupseră 
când văzură în ce stare erau cele trei femei. Horace alergă 
la stăpâna lui, lătrând. Julia se lăsă în genunchi şi-şi îngropă 
faţa în blana lui. Câinele o adulmecă, apoi, dintr-odată, se 
retrase. Se aşeză şi începu să urle. Julia îl privi, apoi îşi 
acoperi faţa, parcă ruşinată. Norrie îi luase de mână pe Joe 
şi Benny, care stăteau în stânga şi-n dreapta ei. Aveau feţele 
solemne şi speriate. Pete Freeman, Tony Guay şi Rose 
Twitchell ieşiră din casă, dar nu se apropiară, rămânând 
grupaţi lângă uşa bucătăriei. 

— Ne-am dus s-o vedem, spuse Lissa cu voce surdă; 
obişnuita ei voie bună, gen „mamă-ce-minunată-i-lumea”, 
pierise. Am îngenuncheat în jurul ei. Are pe ea un simbol 
cum n-am mai văzut niciodată... nici măcar în Kaballah... 

— E groaznică, adăugă Piper, ştergându-se la ochi. Şi pe 
urmă, Julia a atins-o. Numai ea a atins-o, dar am... toate trei 
am... 

— I-aţi văzut? întrebă Rusty. 

Julia îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup, privindu-l cu 
un fel de mirare. 

— Da. I-am văzut, toate i-am văzut. Pe ăia. Sunt oribili. 

— Capetele-de-piele, confirmă Rusty. 

— Ce? făcu Piper, apoi dădu din cap. Da, cred că le poţi 
zice şi aşa. Feţe fără feţe. Feţe de sus. 

„Peţe de sus”, repetă Rusty în sinea lui. Nu ştia ce 
însemna, dar era adevărat. Se gândi iar la fiicele lui, cum 
schimbau gustări şi secrete cu prietena lor Deanna. Apoi, îşi 
aminti de cel mai bun prieten al lui din copilărie - pentru un 
timp, cel puţin; el şi Georgie se certaseră rău în clasa a 
doua - şi-l străbătu un val de oroare. 


Barbie îl înhăţă de braţe, aproape strigând: 

— Ce? Ce este? 

— Nimic. Numai că... aveam un prieten, când eram mic. 
George Lathrop. Odată, de ziua lui, a primit o lupă. Şi 
uneori... în recreaţie... 

O ajută pe Julia să se ridice în picioare. Horace se 
întorsese la ea, ca şi cum ceea ce-l speriase s-ar fi şters la 
fel ca luminiscenţa de pe furgon. 

— Ce făceaţi? întrebă Julia, care părea să se fi calmat 
aproape complet. Spune! 

— Eram la vechea şcoală gramaticală de pe Main Street. 
Avea doar două săli, una pentru clasele unu-patru, cealaltă 
pentru cinci-opt. Curtea nu era asfaltată. 

Se zgudui de râs. 

— La naiba, nici măcar apă n-avea, doar o umblătoare 
căreia copiii-i ziceau... 

— Casa Mierii, completă Julia. Am fost şi eu acolo. 

— George şi cu mine ne duceam lângă gardul din spatele 
barelor de căţărat. Acolo erau muşuroaie de furnici şi le 
dădeam foc furnicilor. 

— Nu pune la suflet, Doc, încercă Ernie să-l liniştească. 
Mulţi copii au făcut aşa ceva, şi altele, mult mai rele... 

El însuşi, împreună cu vreo doi prieteni, înmuiaseră 
odată coada unei pisici maidaneze în kerosen şi-i dăduseră 
foc. Era o amintire pe care nu le-ar fi împărtăşit-o altora, la 
fel cum nu dezvăluia nici detaliile din noaptea nunţii. 

„Mai mult din cauză c-am râs aşa de tare când a luat-o la 
fugă”, îşi spuse el. „Doamne, ce-am mai râs...” 

— Continuă, îi ceru Julia. 

— Am terminat. 

— Ba n-ai terminat. 

— Ascultaţi, interveni Joanie Calvert, sunt sigură că toate 
astea sunt foarte interesante din punct de vedere 
psihologic, dar nu cred că e momentul... 

— Taci, Joanie, i-o reteză Claire. 

Julia nu-şi luase o clipă ochii de la faţa lui Rusty. 


— De ce te interesează? o întrebă el. 

În acel moment se simţea ca şi cum n-ar fi existat niciun 
alt ascultător. Ca şi cum ar fi fost acolo numai ei doi. 

— Pur şi simplu vreau să ştiu. 

— Într-o zi, în timp ce făceam... lucrul ăla... mi-a trecut 
prin minte că şi furnicile au vieţişoarele lor. Ştiu că suna ca 
un spanac sentimental, dar... 

Barbie îl întrerupse: 

— Milioane de oameni, din întreaga lume, cred exact 
acelaşi lucru. Cu asta trăiesc. 

— Oricum, mi-am zis: „Le facem rău. Le ardem pe 
pământ şi s-ar putea chiar să le coacem de vii în casele lor 
de sub pământ.” Despre cele care aveau parte direct de 
efectele lupei lui George nu încăpea nicio îndoială: unele 
doar rămâneau nemişcate, dar cele mai multe chiar luau 
foc. 

— Îngrozitor! comentă Lissa, care iar îşi răsucea simbolul 
ankh de la gât. 

— Aşa şi este. Şi, într-o zi, i-am zis lui Georgie să 
înceteze. N-a vrut. A răspuns: „E război jukular”. 'Ţin bine 
minte. Nu „nuclear”, ci „jukular”. Am încercat să-i iau lupa. 
Ne-am luat la bătaie, iar lupa s-a spart. 

Se opri. 

— Asta nu-i tocmai adevărat, deşi pe-atunci aşa spuneam 
şi nici chiar bătaia pe care mi-a tras-o taică-meu nu m-a 
putut convinge să-mi schimb povestea. Adevărul e cel pe 
care li l-a spus George părinţilor lui: anume că i-am spart 
porcăria aia. 

Arătă undeva, în întuneric. 

— La fel cum aş sparge şi cutia de-acolo, dac-aş putea. 
Fiindcă acum noi suntem furnicile, iar aia e lupa. 

Ernie se gândi din nou la pisica aceea cu coada în flăcări. 
Claire McClatchey îşi amintea cum ea şi cea mai bun 
prietenă a ei din clasa a treia o trântiseră la pământ pe-o 
fată pe care n-o puteau suferi şi se aşezaseră amândouă pe 
ea. Fata era nouă în şcoală, şi avea un accent sudist comic, 


care-o făcea să pară că vorbeşte cu gura plină de cartofi 
piure. Cu cât plângea mai tare, cu atâta râdeau şi ele mai 
cu poftă. Romeo Burpee îşi amintea cum se îmbătase în 
seara când Hillary Clinton plânsese în New Hampshire, 
închinând cu paharul spre ecranul televizorului şi spunând: 
„În cinstea ta, muiere afurisită, dă-te din drum şi lasă 
bărbații să-şi facă trebile”. 

Barbie îşi amintea de o anumită sală de sport: arşiţa 
deşertului, mirosul de căcat şi hohotele de râs. 

— Vreau s-o văd şi eu, spuse. Cine vine cu mine? 

Rusty oftă. 

— Vin eu. 


5 


În timp ce Barbie şi Rusty se apropiau de cutia cu 
simbolul straniu şi lumina care pulsa, Alesul James Rennie 
se afla în celula unde fusese închis Barbie până în aceeaşi 
seară. 

Carter Thibodeau îl ajutase să ridice cadavrul lui Junior 
pe pat. 

— Lasă-mă singur cu el, îi ceru Big Jim. 

— Şefule, ştiu ce nasol vă simţiţi, da-s o sută de lucruri de 
care trebuie să vă ocupați acum. 

— Îmi dau seama. Şi mă voi ocupa de toate. Dar mai întâi 
am nevoie să stau puţin cu fiul meu. Cinci minute. Pe urmă, 
poţi chema doi băieţi ca să-l duceţi la salonul de pompe 
funebre. 

— În regulă. Îmi pare aşa de rău c-a murit. Junior era un 
băiat de treabă. 

— Ba nu era, replică Big Jim, vorbind pe un ton blajin, 
gen „să spunem lucrurilor pe nume”. Însă a fost fiul meu şi 
l-am iubit. lar ceea ce s-a întâmplat nu e sută la sută rău, să 
Ştii. 

Carter se gândi un moment. 

— Ştiu. 


Big Jim zâmbi. 

— Ştiu că ştii. Încep să cred că tu eşti fiul pe care ar fi 
trebuit să-l am. 

Chipul lui Carter se înroşi de plăcere, în timp ce urca 
grăbit scara spre camera de pregătire. 

După plecarea lui, Big Jim se aşeză pe pat şi luă capul lui 
Junior în poală. Chipul băiatului era nevătămat, iar Carter îi 
închisese ochii. Dacă nu luai în seamă petele de sânge de pe 
cămaşă, ai fi zis că dormea. 

„A fost fiul meu şi l-am iubit. ” 

Aşa era. Fusese cât pe ce să-l sacrifice, da, însă exista un 
precedent; ajungea doar să-ţi aduci aminte de cele 
petrecute pe Golgota. Şi, asemenea lui Hristos, băiatul lui 
murise pentru o cauză. loate problemele cauzate de 
intervenţia lui Andrea Grinnell aveau să se rezolve când 
orăşenii o să-şi dea seama că Barbie omorâse câţiva agenţi 
de poliţie loiali, printre care şi unicul copil al conducătorului 
lor. Faptul că Barbie umbla liber şi, probabil, punea la cale 
alte crime diavoleşti, constituia un avantaj politic. 

Big Jim mai rămase un timp în celulă, plimbându-şi 
degetele prin părul lui Junior şi privindu-i intens chipul 
liniştit. Apoi, începu să-i cânte încet aşa cum făcuse şi mama 
lui când era doar un bebeluş în leagăn, privind în sus spre 
lume cu ochi mari şi întrebători: 

— „Lună de argint, bărcuţa, merge sus pe cer; peste 
marea cea de rouă, unde norii pier... huţa-huţa, cu 
bărcuţa... bebe cu bărcuţa nouă, peste marea cea de 
rouă...” 

Aici se opri. Nu mai ţinea minte continuarea. Lăsă capul 
lui Junior la loc pe pat şi se ridică. Inima-i execută un mic 
dans, făcându-l să-şi ţină respiraţia... apoi, însă, îşi reveni. 
Probabil trebuia să mai ia nişte verapa-cumiizice din 
farmacia lui Andy, dar până atunci mai avea câteva treburi 
de rezolvat. 


Îl lăsă pe Junior singur şi urcă încet scara, ţinându-se de 
balustradă. Carter era în camera de pregătire. Cadavrele 
fuseseră ridicate, iar sângele lui Mickey Wardlaw era 
acoperit cu un strat dublu de ziare. 

— Să mergem la primărie înainte de a se „umple aici cu 
poliţişti, îi spuse el lui Carter. Ziua de Vizită începe, oficial, 
în... vreo douăsprezece ore, continuă, uitându-se la ceas. 
Avem multe de făcut până atunci. 

— Ştiu. 

— Şi nu uita de fiul meu. Vreau ca fraţii Bowie să facă 
totul aşa cum se cuvine. O prezentare respectuoasă a 
rămăşiţelor pământeşti şi un sicriu elegant. Să-i spui lui 
Stewart că, dacă-l văd pe Junior într-una din gioarsele alea 
ieftine din spate, îl omor. 

Carter nota în carneţel. 

— Am să mă ocup. 

— Şi să-i mai spui şi c-o să am de vorbit cu el, curând. 

Pe uşa din faţă intrară câţiva agenţi de poliţie. Aveau 
mutre spăşite, cam speriate, şi erau foarte tineri şi necopți. 
Big Jim se săltă greoi de pe scaunul unde se aşezase ca să-şi 
recapete răsuflarea. 

— E timpul să mergem. 

— Nicio problemă, răspunse Carter, dar, în clipa 
următoare, se opri. 

Big Jim întoarse capul spre el. 

— Te frământă ceva, fiule? 

„Fiule.” Tare-i mai plăcea lui Carter cum suna acest 
„fiule”. Propriul lui tată murise cu cinci ani în urmă, într-un 
accident de camion pe unul dintre podurile gemene din 
Leeds - nicio pagubă, îşi abuzase soţia şi amândoi fiii 
(fratele mai mare al lui Carter îşi satisfăcea acum serviciul 
militar la Marină), dar lui Carter nu-i prea păsa de asta; 
maică-sa avusese cafeaua cu brandy ca s-o anestezieze, iar 
el, unul, fusese întotdeauna capabil să suporte câteva limbi. 
Nu, ceea ce detestase la bătrânu-său era că fusese un 
smiorcăit, şi prost pe deasupra. Oamenii îl credeau şi pe el 


prost - la naiba, până şi Junes presupusese asta dar nu era. 
Domnul Rennie înţelegea, iar domnul Rennie era orice, 
numai smiorcăit nu. 

Carter descoperi că nu mai era nehotărât în legătură cu 
ceea ce avea de făcut în continuare. 

— Am ceva ce s-ar putea să vă folosească. 

— Serios? 

Big Jim coborâse înaintea lui, lăsându-i timp să treacă pe 
la dulapul personal. Acum Carter îl deschise şi scoase plicul 
pe care scria VADER. I-l întinse lui Big Jim. Urma de pas 
sângerie de pe el părea anormal de bătătoare la ochi. 

Big Jim deschise plicul. 

— Jim, interveni Peter Randolph. 

Intrase pe neobservate şi stătea lângă biroul răsturnat al 
recepţiei, arătând extenuat. 

— Cred că am restabilit liniştea, dar nu-i găsesc pe câţiva 
dintre agenţii noi. S-ar putea să ne fi părăsit. 

— Era de aşteptat, răspunse Big Jim. Şi e o chestiune 
temporară. Se vor întoarce când se vor linişti lucrurile şi-şi 
vor da seama că Dale Barbara n-o să dea năvală-n oraş în 
fruntea unei bande de canibali însetaţi de sânge ca să-i 
mănânce de vii. 

— Dar blestemăţia asta de Zi a Vizitei... 

— Mâine, aproape toţi vor fi cât se poate de cuminţi, Pete, 
şi sunt sigur că vom avea destui agenţi ca să aibă grijă de 
cei care nu suni. 

— Şi ce facem cu conferinţa de pre... 

— Nu vezi că, întâmplător, sunt puţin cam ocupat aici? 
Vezi sau nu vezi, Pete? Dumnezeule! Vino-n sala de şedinţe 
de la Primărie-n jumătate de oră şi vom discuta tot ce vrei. 
Deocamdată, însă, lasă-mă naibii-n pace. 

— Sigur că da. Scuză-mă. 

Pete se retrase, cu o postură la fel de ţeapăână şi ofensată 
cum îi era şi tonul. 

— Stai, îl reţinu Rennie. 

Randolph se opri. 


— Nu mi-ai prezentat condoleanţe pentru fiul meu. 

— Ăă... Îmi... Pare foarte rău. 

Big Jim îl măsură din priviri. 

— N-am nicio îndoială. 

După plecarea lui Randolph, Rennie scoase hârtiile din 
plic, le parcurse rapid cu privirea, apoi le puse la loc. Se 
uită la Carter cu sinceră curiozitate. 

— De ce nu mi l-ai dat imediat? Plănuiai să-l păstrezi? 

Acum, că-i predase plicul, lui Carter nu-i mai rămânea 
decât să spună adevărul. 

— Mda. Pentru un timp, cel puţin. Aşa, ca să fiu sigur. 

— Sigur de ce? 

Tânărul ridică din umeri. 

Big Jim nu mai continuă. Ca om care obişnuia să ţină 
dosare despre oricine şi orice îi putea crea probleme, nici 
nu avea de ce s-o facă. Altă întrebare îl interesa mai mult. 

— De ce te-ai răzgândit? 

Din nou, Carter nu avu altă cale decât adevărul. 

— Fiindcă vreau să fiu omul dumitale, şefule. 

Sprâncenele stufoase ale lui Jim Rennie se înălţară. 

— Nu mai spune... Mai mult decât el? întrebă, arătând cu 
capul spre uşa pe unde ieşise Randolph. 

— Decât ăla? Ăla-i un banc prost. 

— Este... confirmă Joe, lăsându-şi o mână pe umărul lui 
Carter. Ai dreptate. Haide. Şi, când ajungem la primărie, 
primul lucru pe ordinea de zi va fi arderea hârtiilor ăstora 
în soba cu lemne din sala de şedinţe. 


7, 


Erau într-adevăr „de sus”. Şi erau oribili. 

Barbie îi văzu de îndată ce trecu şocul care-i străbătuse 
braţele. Primul lui impuls, foarte puternic, fu acela de a da 
drumul cutiei, dar făcu un efort s-o păstreze în mâini, 
privind creaturile care-i ţineau prizonieri. Îi ţineau şi-i 
torturau, numai din plăcere, dacă Rusty avea dreptate. 


Feţele lor - dacă erau nişte feţe - constau numai din 
unghiuri, dar cu vârfurile rotunjite şi părând să se schimbe 
de la un moment la altul, ca şi cum realitatea de sub ele n- 
ar fi avut o formă fixă. Nu-şi putea da seama câţi erau, nici 
unde se aflau. La început, i se păruse că erau patru; apoi, 
parcă opt; pe urmă, numai doi. Îi inspirau o senzaţie de 
repulsie profundă, poate fiindcă erau atât de inumani, încât 
nici măcar nu-i putea percepe cu adevărat. Acea parte din 
creierul lui însărcinată cu interpretarea datelor senzoriale 
nu putea să decodifice mesajele pe care i le trimiteau ochii. 

„Ochii mei nu le pot vedea, nu cu adevărat, nici chiar cu 
un telescop. Fiinţele astea sunt într-o galaxie foarte, foarte 
îndepărtată. ” 

Nu avea de unde şti asta - raţiunea îi spunea că posesorii 
cutiei puteau avea o bază sub gheţurile de la Polul Sud sau 
că orbitau în jurul lunii, în propria lor versiune a astronavei 
Enterprise - şi totuşi, o ştia. Erau acasă... oriunde ar fi fost 
„casa” lor. Priveau. Şi se distrau. 

Altfel nu se putea, fiindcă nemernicii râdeau. 

Apoi, se trezi iar în sala de sport din Fallujah. Era foarte 
cald, fiindcă nu aveau aer condiţionat, doar nişte 
ventilatoare care răscoleau la nesfârşit aerul clisos, cu 
miros pătrunzător. Le dăduseră drumul tuturor celor 
interogaţi, cu excepţia a doi Abduli pe care nu-i dusese 
mintea s-o şteargă după ce doi atentatori kamikaze 
omorâseră şase americani, iar un ţintaş mai lichidase unul, 
un băiat din Kentucky care le era drag tuturor - Carstairs. 
Aşa că începuseră să dea cu Abdulii de toţi pereţii, să 
smulgă hainele de pe ei, iar Barbie ar fi vrut să spună că 
ieşise de-acolo, dar nu era adevărat. Ar fi vrut să spună că 
măcar nu participase, dar o făcuse şi pe asta. Pe toţi îi 
apucase febra, îşi amintea şutul în fundul osos, mânjit cu 
rahat, al unui Abdul, şi urma roşie pe care o lăsase acolo 
bocancul lui. De-acum, amândoi Abdulii erau goi. Îşi 
amintea cum Emerson îi dăduse celuilalt un picior în 
cojones, atât de tare, încât zburaseră prin faţa lui, spunând: 


„Asta-i pentru Carstairs, cioroi-de-nisip împuţit ce eşti.” 
Curând, cineva avea să-i dea mamei lui un drapel, în timp 
ce femeia stătea pe un scaun pliant lângă mormânt - 
aceeaşi poveste, aceeaşi poveste... Şi apoi, tocmai când 
Barbie îşi amintea că, teoretic, el era însărcinat cu soarta 
acelor oameni, sergentul Hackermeter îl trăsese pe unul în 
sus de resturile desfăşurate ale hijah-ului, care de-acum 
rămăsese singura lui îmbrăcăminte, îl ţinuse la perete, cu 
pistolul la tâmplă, urmase o scurtă pauză şi nimeni nu 
spusese „nu” în acea pauză. Şi nimeni nu spusese „nu face 
asta” în acea pauză, şi sergentul Hackermeter apăsase pe 
trăgaci şi sângele împroşcase peretele, marcându-l pentru 
trei mii de ani şi mai bine, şi asta fusese tot, salut şi bonjur, 
Abdul, nu uita să scrii când nu vei fi ocupat să spargi 
fecioarele alea. 

Barbie dădu drumul cutiei şi încercă să se ridice, dar 
picioarele îl trădară. Rusty îl prinse şi-l ţinu până-şi reveni. 

— Hristoase... murmură Barbie. 

— L-ai văzut, nu? 

— Da. 

— Sunt copii? Ce părere ai? 

— S-ar putea... 

Dar nu era de ajuns, nu asta credea în sinea lui. 

— Probabil. 

Porniră încet înapoi, spre locul unde ceilalţi stăteau 
adunaţi în faţa casei. 

— Eşti în regulă? întrebă Rommie. 

— Da, răspunse Barbie. 

Trebuia să discute cu copiii. Şi cu Jackie. Şi cu Rusty - 
dar nu încă... Mai întâi, să-şi revină complet. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Rommie, mai ai la magazin folii de-alea de plumb? 
întrebă Rusty. 

— Înî. Le-am lăsat pe rampa de încărcare. 


— Bun, zise Rusty şi-i ceru Juliei telefonul mobil. Spera ca 
Linda să fie acasă şi nu într-o cameră de interogatoriu de la 
poliţie, altceva nu putea face. 


8 


Convorbirea cu Rusty fusese obligatoriu scurtă, de nici 
treizeci de secunde, dar pentru Linda Everett era destul ca 
să întoarcă acea cumplită zi de joi cu o sută optzeci de 
grade spre lumina soarelui. Stătea la masa din bucătărie, 
cu faţa îngropată în mâini, şi plângea. Cât putea ea de încet, 
fiindcă acum sus erau patru copii, nu doar doi. Îi adusese cu 
ea şi pe fraţii Appleton, aşa că avea două A-uri şi două J-uri. 

Alice şi Aidan fuseseră îngrozitor de tulburaţi - Doamne 
Sfinte, cum să nu fie? -, dar întâlnirea cu Jannie şi Judy le 
făcuse bine. Şi dozele de Benadryl administrate tuturor 
ajutaseră. La cererea fetelor ei, Linda întinsese în camera 
lor nişte saci de dormit, iar acum toţi patru stăteau culcaţi 
pe jos, între paturi - Judy şi Aidan, îmbrăţişaţi. 

Tocmai când începea să se liniştească, auzi un ciocănit la 
uşa bucătăriei. Primul ei gând fu că venise poliţia - deşi, 
dată fiind baia de sânge şi haosul din centru, nu se 
aşteptase să apară aşa de curând. Dar ciocănitul acela slab 
nu avea nimic autoritar. 

Se duse la uşă, oprindu-se să ia un prosop de vase de pe 
bufet şi să se şteargă pe faţă. La început, nu-l recunoscu pe 
vizitator, mai mult fiindcă părul îi arăta altfel. Nu-l mai avea 
legat în coadă, ci revărsat pe umeri, încadrându-i faţa. 
Thurston Marshall arăta ca o spălătoreasă bătrână care a 
primit veşti proaste - îngrozitor de proaste - după o zi grea 
de muncă. 

Linda deschise uşa. Un moment, Thurse rămase în prag. 

— Caro a murit? 

Glasul îi era scăzut şi aspru. „Ca şi cum ar fi răcnit la 
Woodstock cât îl ţinea gura, după care nu i-a mai trecut 
răguşeala”, se gândi Linda. 


— Chiar a murit? 

— Mă tem că da, răspunse ea, vorbind la fel de încet, ca 
să nu-i trezească pe copii. Domnule Marshall, îmi pare atât 
de rău... 

Câteva clipe, Thurston rămase pe loc, nemişcat. Apoi, îşi 
luă în mâini şuviţele cărunte din jurul feţei, începând să se 
legene înainte şi-napoi. Linda nu credea în amorurile de tip 
mai-decembrie; avea ideile ei de modă veche. Le-ar fi 
acordat lui Marshall şi Caro Sturges doi ani cel mult, poate 
doar şase luni - cât o fi fost necesar pentru ca organele lor 
sexuale să nu mai fumege -, dar pe moment nu încăpea 
nicio îndoială cu privire la dragostea lui. Şi la durere. 

„Orice-o fi fost între ei, copiii ăia le-au întărit legătura 
îşi spuse ea. „Şi la fel şi Domul...” Viaţa sub Dom intensifica 
totul. Linda avea deja impresia că se aflau sub el nu de 
câteva zile, ci de ani şi ani. Lumea exterioară pălea ca un vis 
când te trezeşti din somn. 

— Intraţi, îl pofti ea. Dar să nu facem gălăgie, domnule 
Marshall. Copiii dorm. Şi ai mei, şi ai dumneavoastră. 


LI 


9 


Îi dădu ceai - nu de la gheaţă şi nici măcar rece, dar era 
tot ce putea face în acele împrejurări. Thurse bău jumătate 
de pahar, îl puse pe masă şi-şi frecă ochii cu pumnii strânşi, 
ca un copil care trebuia să se culce de mult. Linda ştia ce 
era: un efort de a se stăpâni; rămase tăcută, în aşteptare. 

Thurse trase adânc aer în piept, îl expiră, apoi scoase din 
buzunarul de la piept al cămăşii vechi şi albastre, de lucru, 
un şiret de piele şi-şi legă părul la spate. Linda îl luă ca pe 
un semn bun. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, îi ceru el. Şi cum s-a 
întâmplat. 

— N-am văzut chiar totul. Cineva mi-a dat un picior în 
cap, în timp ce încercam s-o trag pe... Caro... din drum. 


— Dar unul dintre poliţişti a împuşcat-o, nu-i aşa? Unul 
dintre poliţiştii acestui blestemat de oraş polițienesc, oraş 
de pistolari... 

— Da. 

Întinse mâna peste masă, acoperindu-i-o pe a lui. 

— Cineva a strigat „pistol”. Şi, într-adevăr, era un pistol. 
Al lui Andrea Grinnell. S-ar putea să-l fi adus la întrunire cu 
gândul de a-l asasina pe Rennie. 

— Şi credeţi că asta justifică ceea ce i s-a întâmplat lui 
Caro? 

— Dumnezeule, nu. lar ceea ce i s-a întâmplat lui Andi a 
fost o crimă cu sânge rece. 

— Caro a murit încercând să apere copiii, nu-i aşa? 

— Da. 

— Nişte copii care nici măcar nu erau ai ei. 

Linda nu spuse nimic. 

— Atâta doar că erau. Ai ei şi ai mei. Zi-i hazardul 
războiului sau hazardul Domului, dar erau ai noştri, copiii 
pe care altfel nu i-am fi avut niciodată. Şi până când Domul 
se sparge - dacă se va sparge vreodată - sunt ai mei. 

Linda se gândea. Putea avea încredere în acel om? 
Bănuia că da. Cu siguranţă, Rusty avusese încredere în el; 
spusese că tipul era un medic al naibii de bun pentru cineva 
care ieşise din joc de atâta vreme. Iar Thurston îi ura pe cei 
aflaţi la putere sub Dom. Avea toate motivele. 

— Doamnă Everett... 

— Linda, vă rog. 

— Linda, pot să mă culc pe canapeaua ta? Aş vrea să fiu 
aici dacă se trezesc noaptea. Dacă nu - şi sper să nu se 
trezească -, aş vrea să mă vadă dimineaţă, când vin jos. 

— Foarte bine. Mâine, vom lua micul dejun împreună, cu 
toţii. Avem fulgi de cereale. Laptele încă nu s-a stricat, deşi 
nici mult nu mai are. 

— Sună bine. După ce copiii mănâncă, n-o să-ţi mai stăm 
pe cap. Scuză-mă că spun asta, dacă eşti localnică, dar m- 
am săturat de Chester's Mill. Nu-l pot părăsi complet, însă 


am de gând să fac tot ce pot. Singurul pacient din spital în 
stare gravă era fiul lui Rennie, care a plecat în după-amiaza 
asta. O să se întoarcă, porcăria aia care-i creşte-n cap îl va 
sili să se întoarcă, dar deocamdată... 

— E mort. 

Thurston nu păru prea surprins. 

— O criză, cred. 

— Nu. Împuşcat. În arestul poliţiei. 

— Aş vrea să spun că-mi pare rău, dar nu pot. 

— Nici eu. 

Deşi nu ştia sigur ce căutase Junior acolo, Linda avea o 
idee destul de clară asupra modului în care tatăl lui avea să 
prezinte lucrurile. 

— Voi duce copiii înapoi la iazul unde stăteam, Caro şi cu 
mie, când au început toate astea. Acolo e linişte şi sunt 
sigur c-am să pot găsi destule alimente ca să ne ajungă o 
vreme. Poate chiar mai mult. S-ar putea chiar să găsesc o 
casă cu generator. Dar, în materie de viaţă comunitară - 
continuă el, pe un ton sarcastic - mi-a fost de-ajuns. Şi mie, 
şi lui Alice şi Aidan. 

— S-ar putea să ştiu un loc mai potrivit. 

— Serios? 

Şi, când Linda nu spuse nimic, întinse o mână peste 
masă, atingând-o pe a ei. 

— Trebuie să ai încredere în cineva. De ce n-aş fi eu 
acela? 

Aşa că Linda îi spuse totul, inclusiv că trebuia să se 
oprească la Burpee's, pentru a mai lua folii de plumb, 
înainte de a pleca spre Black Ridge. Vorbiră până aproape 
de miezul nopţii. 


10 


Capătul de nord al casei McCoy nu era de niciun folos - 
din cauza zăpezilor abundente din iarna trecută, acoperişul 
zăcea acum în salon -, dar avea o sufragerie în stil de ţară, 


lungă aproape cât un vagon de tren, pe latura vestică, şi 
acolo se adunară fugarii din Chester's Mill. Mai întâi, Barbie 
îi chestionă pe Joe, Norrie şi Benny despre ceea ce 
văzuseră sau visaseră în timpul leşinului de la marginea 
centurii-luminoase, cum o numeau acum. 

Joe îşi aminti nişte dovleci aprinşi. Norrie spuse că totul 
se înnegrise, iar soarele nu se mai vedea. Benny susţinu la 
început că nu-şi mai amintea nimic, apoi îşi trânti o mână 
peste gură. 

— Erau nişte urlete, spuse el. Am auzit urlete. Urâte de 
tot. 

Se gândiră la aceste lucruri, în tăcere. Apoi, Ernie spuse: 

— Dovlecii care ard nu clarifică prea mult lucrurile, dacă 
asta încerci să faci, colonele Barbara. Probabil că-n fiecare 
hambar din oraş, pe partea însorită, e câte o grămadă. Am 
avut un sezon bun. 

Făcu o pauză. 

— Măcar atâta. 

— Rusty, cu fetele tale cum e? 

— Cam la fel, răspunse Rusty şi le spuse tot ce-şi mai 
amintea. 

— „Opriţi Halloweenul, opriţi Marele Dovleac”, repetă 
Rommie, meditativ. 

— Măi, eu văd aicea ceva care se repetă, constată Benny. 

— Nu pe bune, Sherlock, replică Rose, spre amuzamentul 
tuturor. 

— E rândul tău, Rusty, zise Barbie. Ce s-a întâmplat când 
ai leşinat, pe drum încoace? 

— N-a fost tocmai un leşin, preciză Rusty. Şi toate astea 
se pot explica prin tensiunea la care am fost supuşi. Isteria 
de grup - inclusiv halucinaţiile colective - se manifestă 
adesea, când oamenii sunt sub stres. 

— Mulţumesc, doctor Freud, replică Barbie. Acum, 
spune-ne ce-ai văzut. 

Rusty ajunsese la jobenul cu benzi patriotice, când Lissa 
Jamieson exclamă: 


— Ăla-i manechinul de pe gazonul de la bibliotecă! Poartă 
un tricou al meu vechi cu un citat din Warren Zevon pe el... 

— „Dulce casă Alabama, cântă piesa formaţiei moarte”, 
cită Rusty. Şi săpăligi de grădină în loc de mâini. În orice 
caz, a luat foc. Şi pe urmă, puf, a dispărut. La fel şi ameţeala 
mea. 

Se uită la cei din jur. La ochii lor mari. 

—  Liniştiţi-vă, oameni buni, probabil că văzusem 
manechinul înainte de a se întâmpla toate astea şi 
subconştientul meu l-a scos la iveală. 

Îşi îndreptă un deget spre Barbie. 

— Şi dacă-mi mai zici o singură dată doctor Freud, poate- 
ţi dau una. 

— L-ai văzut înainte? întrebă Pete. Poate când te duceai 
să iei fetele de la şcoală sau ceva...? Fiindcă biblioteca e 
vizavi de terenul de joacă. 

— Din câte-mi amintesc, nu. 

Rusty nu adăugă că nu mai luase fetele de la şcoală încă 
de la începutul lunii şi se îndoia că pe-atunci apăruse 
vreunul dintre decorurile de Halloween. 

— Acuma tu, Jackie, îi ceru Barbie. 

Femeia îşi umezi buzele. 

— E chiar atât de important? 

— Cred că da. 

— Oameni care ardeau, spuse ea. Şi fum, cu flăcări 
văzându-se prin el când îl sufla vântul. Tot oraşul părea să fi 
luat foc. 

— Mda, zise şi Benny. Oamenii urlau fiindcă ardeau de vii. 
Acum îmi amintesc. 

Brusc, îşi ascunse faţa la umărul Alvei Drake. Aceasta îl 
cuprinse cu braţul. 

— Până la Halloween mai sunt cinci zile, spuse Claire. 

— N-aş crede, murmură Barbie. 


11 


Soba cu lemne din colţul sălii de şedinţe a Primăriei era 
prăfuită şi neglijată, dar încă folosibilă. Big Jim se asigură 
că triajul era deschis (uşiţa scârţâia a rugină), apoi scoase 
hârtiile lui Duke Perkins din plicul cu urma sângerie de 
picior pe el. Răsfoi colile, se strâmbă la vederea 
conţinutului, apoi le aruncă în sobă. Plicul îl păstră. 

Carter vorbea la telefon cu Stewart Bowie, comunicându- 
i dorinţele lui Big Jim pentru fiul lui, şi îi spunea să se apuce 
de treabă imediat. „Bun băiat”, îşi zise Rennie. „Poate s- 
ajungă departe. Numai să nu uite pe care parte-i e unsă 
pâinea cu unt...” Oamenii care uitau plăteau. Andrea 
Grinnell o aflase în seara aia. 

Pe raftul de lângă sobă era o cutie de chibrituri. Big Jim 
scăpără unul şi atinse cu flacăra colţul „probelor” lui Duke 
Perkins. Lăsă uşa sobei deschisă, ca să vadă cum ardeau. 
Era un spectacol încântător. 

Carter Thibodeau se apropie. 

— Stewart Bowie aşteaptă la telefon. Să-i spun că-l suni 
mai târziu, şefu'? 

— Dă-mi-l mie, îi ceru Rennie, întinzând mâna după 
aparat. 

Carter arătă spre plic: 

— Nu vrei să-l arunci şi pe ăla înăuntru? 

— Nu. Umple-l cu foi albe de la fotocopiator. 

Lui Carter îi luă un moment ca să înţeleagă. 

— Avea doar o criză... Halucinaţii de la droguri, nu? 

— Biata femeie, fu Big Jim de acord. Du-te jos în 
adăpostul antiradioactiv, fiule. Pe-acolo, îi arătă el cu 
degetul mare spre uşa discretă - cu excepţia unei plăcuţe 
metalice vechi pe care erau trei triunghiuri negre pe fond 
galben - aflată nu departe de sobă. Sunt două camere. În 
capătul celei de-a doua e un mic generator. 

— OK... 

— În faţa lui e o trapă. Nu se prea observă, dar ai s-o 
vezi, dacă te uiţi bine. Ridic-o şi priveşte dedesubt. Trebuie 
să fie vreo opt sau zece bidonaşe de LP depozitate acolo, 


jos. Cel puţin, când m-am uitat eu ultima oară, erau la locul 
lor. Numără-le şi spune-mi câte sunt. 

Aşteptă să vadă dacă întreba de ce, dar Carter n-o făcu. 
Se întoarse doar să execute ordinul. Aşa că Big Jim îi 
explică: 

— E doar o măsură de prevedere, fiule. Să pui punctul pe 
fiecare i şi liniuţa pe fiecare t - ăsta-i secretul succesului. Şi 
să-l ai pe Dumnezeu de partea ta, fireşte. 

După plecarea lui Carter, Big Jim duse telefonul la ureche 
- dacă Stewart Bowie nu mai era la aparat, vai de curu' lui. 

Dar Stewart era. 

— Joe, îmi pare aşa de rău pentru pierderea suferită... 

Îi prezenta condoleanţele din primul moment - o bilă albă 
pentru el. 

— Ne vom ocupa de toate. Mă gândesc la sicriul Veşnică 
Odihnă - e de stejar, ţine o mie de ani. 

„Hai mai zi, mai zi Că zici bine”, replică în gând Big Jim, 
dar tăcu. 

— Şi vom lucra cât putem de bine. Când o să terminăm 
Junior va arăta de-o să zici că e gata să se trezească şi să 
zâmbească. 

— Mulţumesc, prietene, îi răspunse Big Jim, adăugând în 
sinea lui: „ferească Sfântul să n-o faceți!” 

— Acuma, în legătură cu raidul de mâine... continuă 
Stewart. 

— Urma să-ţi vorbesc şi despre asta. Te întrebi dacă mai 
e valabil. Mai este. 

— Dar după tot ce s-a întâmplat... 

— Nu s-a întâmplat nimic - lucru pentru care-i putem 
mulţumi Înduratului Dumnezeu. Pot s-aud un amin la asta, 
Stewart? 

— Amin, răspunse cuminte Stewart. 

— Numai un bal la grămadă cauzat de o femeie deranjată 
la creier şi care avea un pistol. Acum ea stă la cină cu lisus 
şi toţi sfinţii, n-am nici cea mai mică îndoială, fiindcă nimic 
din cele întâmplate n-a fost din vina ei. 


— Dar Jim... 

— Nu mă întrerupe când vorbesc, Stewart. Drogurile au 
fost cauza. Porcăriile alea înrădăcinate în creierul ei. 
Oamenii îşi vor da seama de asta imediat ce se mai 
calmează puţin. Chester's Mill e binecuvântat cu oameni 
curajoşi şi de bun-simţ. Am încredere în ei că o vor scoate la 
capăt, dintotdeauna au reuşit şi întotdeauna o vor face. Şi-n 
plus, acum n-au niciun alt gând în minte decât să-i vadă pe 
cei dragi şi apropiaţi. Operaţiunea noastră rămâne în 
picioare, la amiază. Tu, Fern, Roger. Melvin Searles. O va 
conduce Fred Denton. Poate să mai ia patru sau cinci 
oameni, dacă are nevoie. 

— Altul mai bun n-ai găsit? 

— Fred e foarte bun, replică Big Jim. 

— Dar Thibodeau? Băiatul ăla care tot stă pe lângă ti... 

— Stewart Bowie, de fiecare dată când deschizi gura, îţi 
ies maţele afară. E cazul să ţi-o mai şi ţii un timp închisă şi 
să asculţi. Vorbim despre un toxicoman slăbănog şi un 
farmacist care n-ar spune bau nici unei gâşte. Ai un amin şi 
pentru asta? 

— Mda, amin... 

— Folosiţi camioane de-ale oraşului. Vorbeşte cu Fred la 
telefon imediat ce poţi - trebuie să fie şi el pe-acolo, pe 
undeva - şi spune-i ce şi cum. Spune-i că oamenii voştri 
trebuie doar să se blindeze, pentru orice eventualitate... 
Sunt toate farafastâcurile alea de la Securitatea Internă în 
camera din dos a secţiei de poliţie - veste antiglonţ, scurte 
de război şi mai ştiu eu ce - aşa că putem foarte bine să 
facem uz de ele. Avem nevoie de propanul ăla. 

— Şi laboratorul? Mă gândeam dacă n-ar fi bine să-i dăm 
foc... 

— C-eşt' nebun? 

Carter, care tocmai revenise în încăpere, îl privi surprins. 

— Cu toate chimicalele alea depozitate acolo? Ziarul lui 
Shumway e una; magazia aia, cu totul altă mâncare de 


peşte. Fă bine şi bagă-ţi minţile-n cap, prietene, altfel încep 
să cred că eşti la fel de prost ca Roger Killian. 

— În regulă, răspunse Stewart ursuz, dar Big Jim ştia că 
urma să se conformeze. Oricum nu mai avea timp pentru el. 
Randolph trebuia să sosească din clipă-n clipă. 

„Parada proştilor nu se termină niciodată”, îşi zise el. 

—  Şi-acuma, s-auzim un „Domnul fie lăudat”, ca pe 
vremuri. 

În minte avea o imagine cu sine însuşi stând călare pe 
spinarea lui Stewart Bowie şi înfundându-i mutra-n ţărână. 
Era o imagine înviorătoare. 

— Domnul fie lăudat, mormăi Stewart, 

— Amin, frate, încheie Big Jim şi închise telefonul. 


12 


Şeful Randolph veni după scurt timp, arătând obosit, dar 
nu nemulţumit. 

— Cred că pe unii dintre tinerii recruți i-am pierdut 
definitiv - Dodson, Rawcliffe şi tânărul Richardson s-au dus 
- dar aproape toţi ceilalţi se ţin bine. Şi ne-au mai venit 
câţiva noi. Joe Boxer... Stubby Norman... Aubrey Towle... 
fratele lui e proprietarul bibliotecii, îl ştii... 

Big Jim ascultă relativ râăbdător, dar nu prea atent, ce i se 
recita. Când Randolph termină, împinse spre el, pe masa de 
şedinţe lustruită, plicul VADER. 

— Uite ce fâlfâia Andrea, săraca. Aruncă o privire. 

Randolph ezită, apoi deschise clemele plicului şi scoase 
conţinutul. 

— Dar aici nu-s decât foi albe. 

— Ai dreptate, perfectă dreptate ai. Mâine, când îţi aduni 
forţele - la şapte dimineaţa punct, la departamentul de 
poliţie, fiindcă-l poţi crede pe Unchiul Jim când îţi spune că 
furnicile vor începe să iasă din muşuroi foarte devreme - 
poate iei măsuri să se afle că biata femeie era la fel de dusă 
ca anarhistul care l-a împuşcat pe Preşedintele McKinley. 


— Ăla nu-i un munte? întrebă Randolph. 

Big Jim îşi sacrifică un moment ca să se întrebe din care 
car cu proşti căzuse băieţelul doamnei Randolph. Apoi 
continuă. N-avea să apuce opt ore de somn în noaptea 
aceea, dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, poate prindea 
cinci. Şi avea mare nevoie. Sărmana lui inimă avea nevoie 
de odihnă. 

— Folosiţi toate maşinile poliţiei. Câte doi agenţi în 
fiecare. Asiguraţi-vă că fiecare are un Mace şi un taser. Dar 
reţineţi: oricine descarcă o armă de foc în faţa reporterilor, 
a camerelor şi a celorlalţi draci-bumbaci de-afară... îmi fac 
jartiere din maţele lui. 

— Am înţeles. 

— Pune-i să meargă pe acostamentele Şoselei 119, 
încadrând mulţimea. Fără sirene, doar cu girofarurile 
aprinse. 

— Ca la defilare, spuse Randolph. 

— Da, Pete, exact ca la o defilare. Carosabilul li-l lăsaţi 
oamenilor. Spune-ţi-le celor care vin cu maşinile să coboare 
din ele şi să meargă pe jos. Folosiţi portavocile. Când ajung 
acolo, vreau să fie cât mai obosiţi. Oamenii obosiţi tind să fie 
mai cuminţi. 

— Nu crezi c-ar trebui să trimitem câţiva şi după evadați? 

Văzu o scăpărare în ochii lui Big Jim şi ridică imediat 
mâna: 

— Întrebam doar... doar întrebam. 

— Bun, şi meriţi un răspuns. Eşti şeful, la urma urmei. 
Nu-i aşa, Carter? 

— Înî, făcu Carter Thibodeau. 

— Răspunsul este nu, şefule Randolph, fiindcă... acum, 
ascultă-mă cu atenţie... n-au cum să scape. În jurul oraşului 
Chester's Mill există un Dom, şi nu au... cate-lut... abso- 
gQoric... nicio cale de ieşire. Acum poţi să urmăreşti 
raţionamentul ăsta? 

Observă roşeaţa care se iţea în obrajii lui Peter Randolph 
şi adăugă: 


— Acum, ai mare grijă cum răspunzi. Eu, unul, aş avea. 

— Urmăresc raţionamentul. 

— Atunci, urmăreşte-l şi pe ăsta: cu Dale Barbara 
umblând liber, ca să nu mai vorbesc şi de complicele lui, 
Everett, oamenii vor aştepta cu şi mai multă încredere 
protecţia slujbaşilor publici. Şi, oricât de crunt presaţi am fi, 
ne vom ridica la înălţimea aşteptărilor, nu-i aşa? 

În sfârşit, Randolph pricepu. N-o fi ştiut el că existase şi 
un preşedinte McKinley, nu doar muntele cu acelaşi nume, 
dar părea să înţeleagă că un Barbie în tufiş le era în multe 
privinţe mult mai util decât un Barbie în Cuibar. 

— Da, spuse el. Ne vom ridica. Al naibii de-adevărat. Şi cu 
conferinţa de presă cum rămâne? Dacă n-o facem, vrei să 
programezi... 

— Nu, nu vreau. Voi fi aici, la post, unde mi-e locul, 
monitorizând desfăşurarea evenimentelor. Cât despre 
presă, n-au decât să ţină câte conferinţe vor cu cei vreo mie 
de oameni care se vor aduna acolo, pe latura de sud a 
oraşului, ca o mulţime de gură-cască la un şantier de 
construcţii. Le doresc noroc la traducerea vorbăriei pe 
care-o vor auzi. 

— Unii ar putea spune lucruri nu tocmai măgulitoare 
despre noi, preciză Randolph. 

Big Jim îi adresă un zâmbet îngheţat. 

— De-asta ne-a dat Dumnezeu umeri laţi, prietene. Şi-n 
plus, ce-o să facă drac-bumbacul ăla băgăreţ de Cox? O să 
vină aici ca să ne demită din funcţie? 

Randolph chicoti conştiincios, porni spre uşă, apoi îi mai 
veni un gând. 

— Vor fi foarte mulţi oameni acolo şi pentru mult timp. 
Militarii au pus toalete, în partea lor. N-ar trebui să facem şi 
noi ceva asemănător, pe partea noastră? Cred că avem 
câteva în magazia de materiale. Pentru echipele rutiere, 
mai ales. Poate Al Timmons ar putea să... 

Big Jim îi aruncă o privire din care reieşea clar că-l 
credea nebun. 


— Dac-ar fi după mine, oamenilor noştri le-ar fi mult mai 
bine la ei acasă, mâine, decât să dea năvală afară din oraş 
ca israeliţii la fuga din Egipt. 

Făcu o pauză de efect. 

— Dacă unii o să se scape, n-au decât să meargă la caca 
în păcătoasele de păduri. 


13 


După ce Randolph plecă în sfârşit, Carter Thibodeau 
spuse: 

— Dacă jur că nu umblu cu periuţa, pot să zic ceva? 

— Da, fireşte. 

— Îmi place la nebunie să mă uit cum lucrezi, Domnu' 
Rennie. Big Jim rânji cu un zâmbet larg, însorit, care-i 
lumina toată faţa. 

— Ei bine, o să ai ocazia, fiule; ai învăţat de la alţii, acum 
înveţi de la înalții... 

— Asta şi am de gând. 

— Acum am nevoie de tine să mă duci cu maşina acasă. 
Mâine dimineaţă ne vedem fix la ora opt. Vom veni aici ca să 
vedem emisiunea de la CNN. Dar mai întâi o să stăm puţin 
pe Ilown Common Hill să privim exodul. Va fi trist, zău aşa: 
israeliţii fără Moise. 

— Furnici fără muşuroi, adăugă Carter. Albine fără 
fagure. 

— Dar, înainte de a mă lua, vreau să vizitezi două 
persoane. Sau să încerci măcar; am pus pariu cu mine 
însumi c-ai să descoperi că-s absente nemotivat. 

— Cine? 

— Rose Twitchell şi Linda Everett. Nevasta doctoraşului. 

— Ştiu cine e. 

— Poate arunci o privire şi după Shumway. Am auzit că s- 
ar putea să stea la Libby, predicatoarea cu câinele ăla prost- 
crescut. Dacă o găseşti pe oricare dintre ele, chestionează- 
le în legătură cu locurile în care ar putea fi evadaţii noştri. 


— Uşurel sau mai dur? 

— Moderat. Nu ţin cu tot dinadinsul ca Everett şi 
Barbara să fie capturați prea curând, dar nu m-ar deranja 
să aflu unde s-au ascuns. 

Pe treapta de la intrare, Big Jim trase adânc în piept 
aerul greu mirositor, apoi oftă cu un soi de satisfacţie. Şi 
Carter se simţea destul de mulţumit. Cu o săptămână în 
urmă, înlocuia tobe de eşapament, purtând ochelari de 
protecţie ca să nu-i intre-n ochi firimiturile de rugină din 
sistemele învechite. Acum era un om cu prestanţă şi 
influenţă. Puțin aer cu miros stătut părea un preţ prea mic 
pentru un câştig atât de mare. 

— Vreau să te întreb ceva, spuse Big Jim. Dacă nu ai chef 
să-mi răspunzi, e-n regulă. 

Carter îl privi. 

— Fata aia, Bushey... Cum a fost? Bună? 

După o scurtă ezitare, Carter răspunse: 

— Cam uscată la început, da' s-a umezit binişor. 

Big Jim râse. Era un sunet metalic, ca al monedelor 
căzând în tasul unui joc electronic. 


14 


Era miezul nopţii, iar luna roz cobora spre orizont, peste 
Tarker's Mills, unde putea stărui până la crăpatul zorilor, 
devenind treptat fantomatică înainte de a dispărea în 
sfârşit. 

Julia îşi croia drum prin livadă, spre locul unde ferma 
McCoy începea să coboare pe panta vestică a Black Ridge şi 
nu se miră să vadă o umbră aşezată sub un copac. La 
dreapta, cutia cu simbolul extraterestru gravat deasupra 
lansa câte un fulger la fiecare cincisprezece secunde: cel 
mai mic şi mai straniu far din lume. 

— Barbie? întrebă ea, cu voce scăzută. Ce face Ken? 

— S-a dus la San Francisco, să defileze cu parada Gay 
Pride. Am ştiut tot timpul că băiatul ăla nu era hetero. 


Julia râse, apoi îi luă mâna şi o sărută. 

— Prietene, mă bucur enorm că eşti bine. 

Barbie o luă în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii, 
înainte de a-i da drumul. Sărutări stăruitoare. Adevărate. 

— Şi eu, prieteno. 

Deşi râse din nou, pe Julia o străbătu un fior, de la gât 
până la genunchi. Era un fior pe care-l recunoştea, cu toate 
că nu-l mai simţise de mult timp. „Uşurel fato”, îşi spuse. „E 
destul de tânăr ca să-ţi fie fiu.” 

Mă rog, poate... dac-ar fi rămas gravidă la treisprezece 
ani. 

— "Toţi ceilalţi dorm, spuse ea. Chiar şi Horace. E în casă, 
cu copiii. L-au pus să alerge după beţe pân-a ajuns să i se 
târască limba pe jos. Acum crede c-a murit şi-a ajuns în rai, 
pun pariu. 

— Am încercat şi eu să adorm. N-am reuşit. 

De două ori fusese gata să aţipească şi de ambele dăţi se 
pomenise din nou în Cuibar, faţă-n faţă cu Junior Rennie. 
Prima oară, în loc să sară la dreapta, se împiedicase şi 
căzuse peste pat, oferind o ţintă perfectă. A doua oară, 
Junior îşi întinsese printre gratii braţul, un braţ imposibil de 
lung, elastic, şi-l prinsese ca să-l ţină locului şi să-l 
nimerească. După aceea, Barbie ieşise din hambarul unde 
dormeau bărbaţii, venind în livadă. Încă mai mirosea ca 
într-o cameră în care cu şase luni în urmă a murit un 
fumător de-o viaţă, dar era mai suportabil decât aerul din 
oraş. 

— Ce puţine lumini ard acolo, jos, observă ea. Într-o 
noapte normală, ar fi de nouă ori mai multe, chiar şi la ora 
asta. Străzile ar arăta ca nişte şiraguri duble de perle. 

— În schimb, o avem pe asta... 

Barbie rămăsese cu un braţ pe după umerii ei, dar îşi 
ridică mâna liber, arătând spre centura-luminoasă. Dacă nu 
era peretele Domului, unde se oprea brusc, ar fi format un 
cerc perfect. Aşa, arăta ca o potcoavă. 


— Da. De ce crezi că n-a menţionat-o Cox? Trebuie s-o fi 
văzut în fotografiile luate din satelit. 

Julia rămase un moment pe gânduri. 

— Mie, cel puţin, nu mi-a spus nimic. Poate că ţie... 

— Nu, n-a scos o vorbă. Ceea ce înseamnă că ei n-o văd. 

— Crezi că Domul... cum să zic... o filtrează? 

— Cam aşa ceva. Cox, reţelele de ştiri, lumea din jur... n-o 
văd, fiindcă nu e nevoie s-o vadă. Cred că e numai pentru 
noi. 

— Oare Rusty o fi având dreptate, ce zici? Suntem doar 
nişte furnici pe care le chinuiesc nişte copii cruzi cu o lupă? 
Ce fel de specie inteligentă şi-ar lăsa copiii să facă aşa ceva 
unei alte specii inteligente? 

— Credem noi că suntem inteligenţi, dar ei ce părere or fi 
având? Ştim că furnicile sunt insecte sociale - construiesc 
locuinţe, colonii, au o arhitectură uluitoare. Muncesc din 
greu, la fel ca noi. Îşi îngroapă morţii, cum facem şi noi. Au 
chiar şi războaie rasiale, negrele contra celor roşii. Ştim 
toate astea, dar nu presupunem că furnicile ar fi 
inteligente. 

Julia îşi trase mai strâns în jurul umerilor braţul lui 
Barbie, deşi nu-i era frig. 

— Cu sau fără inteligenţă la mijloc, nu e normal. 

— Sunt de acord. Majoritatea oamenilor ar fi de aceeaşi 
părere. Rusty a descoperit-o încă din copilărie. Dar cei mai 
mulţi dintre copii nu au o concepţie morală asupra lumii. 
Asta se formează de-a lungul anilor. Până ajungem adulţi, 
aproape toţi lăsăm în urmă copilăriile, din care ar face 
parte şi arderea furnicilor cu lupa sau smulsul aripilor la 
muşte. Probabil că şi adulţii Jor au făcut acelaşi lucru. Dacă- 
i observă pe cei ca noi, mai bine zis. Când te-ai aplecat 
ultima oară să examinezi cu atenţie un muşuroi de furnici? 

— Şi totuşi... dacă am găsi furnici pe Marte, sau chiar 
microbi, nu i-am distruge. Fiindcă viaţa în univers e un bun 
atât de preţios... Toate celelalte planete din sistemul nostru 
solar sunt pustii, pentru numele lui Dumnezeu. 


Barbie îşi spuse că, dacă se descopereau forme de viaţă 
pe Marte, cei de la NASA n-ar fi avut absolut nicio reţinere 
să le distrugă, pentru a le pune sub microscop şi studia, dar 
n-o zise cu glas tare. 

— Dacă am fi mai avansați ştiinţific - sau spiritual, poate 
că-n fond de asta e nevoie ca să cutreieri marele 
necunoscut - am putea constata că peste tot există viaţă. La 
fel de multe lumi locuite şi forme de viaţă inteligente, câte 
muşuroaie de furnici sunt în oraşul ăsta. 

Îşi coborâse mâna pe curba laterală a sânului ei? Julia 
avea impresia că da. De mult nu mai avusese acolo o mână 
de bărbat şi se simţea foarte plăcut. 

— Singurul lucru de care sunt sigur e că mai există încă 
multe alte lumi, pe lângă cele pe care le putem vedea cu 
telescoapele noastre slabe, de-aici, de pe Pământ. Şi... n-au 
venit aici, să ştii. Nu este o invazie. Nu fac decât să ne 
privească. Şi... poate... să se joace. 

— Ştiu că aşa pare, spuse ea. Că se joacă cineva cu noi. 

Barbie o privea. De la o distanţă de-un sărut. N-ar fi 
deranjat-o să fie sărutată; nu, deloc n-ar fi deranjat-o. 

— La cine te referi? La Rennie? 

— Nu crezi că în viaţa cuiva există anumite momente 
definitorii? Evenimente cruciale care ne schimbă cu 
adevărat? 

— Ba da, spuse el, cu gândul la zâmbetul roşu pe care 
bocancul lui îl lăsase pe fesa acelui Abdul; buca obişnuită a 
unui om care-şi trăia viaţa măruntă şi la fel de obişnuită. 
Categoric. 

— Mie mi s-a întâmplat în clasa a patra. La Main Street 
Grammar. 

— Povesteşte-mi. 

— N-o să dureze mult. Aia a fost cea mai lungă după- 
amiază din viaţa mea, dar povestea e scurtă. 

Barbie aşteptă. 

— Am fost singură la părinţi. latăl meu era patronul 
ziarului local - avea doi reporteri şi un agent de reclame, 


dar în rest făcea totul cam el singur, aşa cum îi plăcea... Nu 
încăpea nicio îndoială că, la pensionarea lui, eu urma să 
preiau firma. lata o credea, mama o credea, profesorii mei 
o credeau şi, desigur, şi eu o credeam. Studiile mele la 
colegiu erau complet planificate. Nu o frecţie ca 
Universitatea din Maine, când era vorba de fata lui Al 
Shumway. Fata lui Al Shumway avea să se ducă la 
Princeton. Încă de când ajunsesem în clasa a patra, aveam 
deasupra patului un fanion cu Princeton şi bagajele gata 
făcute. 

Toată lumea - inclusiv eu - adora pur şi simplu pământul 
pe care-l călcam. În afara colegilor mei dintr-a patra, mai 
bine zis. Pe vremea aia, nu înţelegeam cauzele, dar acum 
mă întreb cum de-au putut să-mi scape. Eram cea care 
stătea în prima bancă şi ridica mereu mâna când doamna 
Connaught punea câte o întrebare şi de fiecare dată 
dădeam răspunsul corect. Îmi predam temele înainte de 
termen, ori de câte ori puteam, şi mă ofeream voluntar 
pentru lucrări suplimentare. Eram o maniacă a notelor şi 
cam tocilară. Într-o zi, când doamna Connaught s-a întors în 
clasă după ce ne lăsase singuri câteva minute, unei colege, 
Jessie Vachon, îi curgea sânge din nas. Doamna Connaught 
ne-a spus că va trebui să rămânem toţi după ore, dacă nu-i 
spunea nimeni cine o lovise pe Jessie. Atunci, eu am ridicat 
mâna şi i-am spus că Andy Manning era vinovatul. Andy o 
lovise în nas când Jessie n-a vrut să-i dea guma. Şi nu mi s-a 
părut nimic rău în asta, fiindcă spusesem adevărul. Înţelegi 
ce vreau să zic? 

— Mai bine decât crezi. 

— Acel mic episod a fost picătura care a umplut paharul. 
Într-o zi, nu peste mult, mergeam spre casă prin Common şi 
câteva fete mă aşteptau pe Peace Bridge. Erau şase. Şefa 
găştii era Lila Strout, care acum e Lila Killian - s-a măritat 
cu Roger Killian, adică a găsit ce-a căutat. Să nu crezi 
niciodată dacă-ţi spune cineva că râcile din copilărie nu pot 
continua şi la maturitate. 


M-au dus la estrada orchestrei. La început, m-am zbătut, 
dar atunci două din ele - Lila şi cu Cindy Collins, mama lui 
Toby Manning - m-au luat la pumni. Şi nu în umăr, cum fac 
de obicei copiii. Cindy m-a lovit în obraz, iar Lila direct în 
sânul drept. Ce m-a mai durut! Tocmai începeau să-mi 
crească şi mă dureau oricum. 

Am început să plâng. De obicei, ăsta e semnalul - printre 
copii, cel puţin - că lucrurile au mers prea departe. În ziua 
aia, însă, nu. Când am ţipat, Lisa a zis: „Gura, sau o păţeşti 
şi mai rău.” Şi în jur nu era nimeni care să le oprească. Era 
o după-amiază rece, cu burniţă, iar scuarul era gol, doar 
noi. 

Lila mi-a trântit o palmă peste faţă, destul de tare ca să- 
mi dea sângele pe nas, şi a zis: „[âţoasa-pârâcioasa! Vin toţi 
câinii-n jur, te muşcă de cur!” Celelalte fete au râs. Au zis că 
era pentru că-l pârâsem pe Andy şi atunci aşa am crezut şi 
eu, dar acum îmi dau seama că toate erau cauza, până la 
felul în care mi se asortau fustele şi bluzele, chiar şi 
fundele. Ele purtau haine, eu aveam ţinute. Andy nu fusese 
decât ultima picătură. 

— Cât de rău a fost? 

— Am luat palme. M-au tras de păr. Şi... m-au scuipat. 
Toate. Asta, după ce mi-au cedat picioarele şi am căzut pe 
podelele estradei. Plângeam mai tare ca oricând, şi-mi 
acopeream faţa cu palmele, dar tot simţeam. Scuipatul e 
cald, ştii? 

— Mda... 

— Spuneau chestii ca „pisicuţa lu' profa” şi „lugu-lugu- 
cea-cuminte” şi „duduiţa caca-nu-pute”. Şi pe urmă, tocmai 
când credeam că terminaseră, Corrie Macintosh zice: „Hai 
să-i dăm nădragii jos!” Fiindcă-n ziua aia purtam nişte 
pantaloni croiţi de comandă, foarte frumoşi, pe care mama-i 
văzuse într-un catalog. Îmi plăceau enorm. Erau genul pe 
care-i vezi la o şefă de promoţie când vine să-şi ia diploma, 
la Princeton. Sau, cel puţin, aşa credeam eu atunci... 


Când am auzit, am început să mă zbat din răsputeri, dar 
au învins, desigur. Patru dintre ele mă ţineau, în timp ce Lila 
şi Corrie trăgeau pantalonii de pe mine. Apoi, Cindy Collins 
a început să râdă şi s-arate cu degetul, zicând: „Are chiloţi 
cu căcăciosu' ăla de Poohbear!” Aveam, într-adevăr, şi cu 
Eeyore, şi cu Roo. Toate au izbucnit în râs, şi... Barbie... eu 
mă făceam tot mai mică... şi mai mică... şi mai mică... Până 
când estrada s-a întins ca un deşert mare şi plat, iar eu 
eram doar o insectă ţintuită în mijloc... O insectă care 
murea, în mijloc... 

— Ca o furnică sub lupă, cu alte cuvinte. 

— A, nu! Nu, Barbie! Mi-era frig, nu cald. Îngheţțam! Mi 
se făcuse piele-de-găină pe picioare. Corrie a spus: „Să-i 
dăm şi budigăii jos!”, dar nu erau pregătite să meargă atât 
de departe. Atunci, poate ca să compenseze, Lila mi-a luat 
pantalonii şi i-a aruncat pe acoperişul chioşcului de 
orchestră. După asta, au plecat. Lila a fost ultima care s-a 
dus. A zis: „Dacă mai dai din gură şi-acuma, iau cuţitu' lu' 
frate-miu şi-ţi tai nasu” ăla de curvă!” 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Barbie. Şi, da, mâna lui 
stătea pe latura sânului ei, fără nicio îndoială... 

— Ce să se mai întâmple? La început, eram doar o fetiţă 
speriată, care stătea chircită acolo, pe estradă, întrebându- 
se cum o s-ajungă acasă fără să-i vadă tot oraşul chiloţii ăia 
caraghioşi, de bebeluş. Aveam senzaţia că eram cea mai 
mică şi mai proastă fetişcană care-a existat vreodată. Până 
la urmă, m-am hotărât să aştept să se întunece. Mama şi 
tata aveau să se îngrijoreze, puteau chiar să anunţe poliţia, 
dar nu-mi păsa. Aveam să aştept până se făcea întuneric, 
pentru ca atunci să mă furişez spre casă pe străduţe 
lăturalnice. Dacă venea cineva, mă ascundeam după copaci. 

Probabil am aţipit un pic, fiindcă dintr-odată m-am 
pomenit cu Kayla Bevins lângă mine. Fusese şi ea cu 
celelalte, plesnindu-mă, trăgându-mă de păr şi scuipându- 
mă. Nu vorbise la fel de mult ca ele, dar luase parte la toată 
povestea. Le ajutase să mă ţină, în timp ce Lila şi Corrie îmi 


trăgeau pantalonii de pe mine, iar când au văzut că un crac 
atârna de pe marginea acoperişului, Kayla s-a urcat pe 
balustradă şi l-a aruncat sus, ca să nu pot ajunge la el. 

M-am rugat de ea să nu-mi mai facă nimic. Lăsasem de 
mult în urmă mândria şi demnitatea... Am implorat-o să nu- 
mi dea chiloţii jos. Pe urmă, m-am milogit să mă ajute. Ea 
stătea doar şi mă asculta, ca şi cum n-aş fi însemnat nimic 
pentru ea. Şi nici nu însemnam nimic pentru ea. În clipa aia, 
am ştiut. Cred că pe urmă am uitat, cu anii, dar experienţa 
cu Domul mi-a readus în minte, cumva, acel adevăr anume. 

În cele din urmă, am încetat şi am rămas doar culcată 
acolo, trăgându-mi nasul. Kayla s-a mai uitat puţin la mine, 
apoi şi-a scos pulovărul de pe ea. Era unul maro, lung şi 
larg, care-i ajungea aproape până la genunchi. Era o fată 
înaltă, aşa că pulovărul era cu atât mai lung. L-a aruncat 
peste mine şi a spus: „la-l pe tine pân-acasă, o s-arate ca o 
rochie.” 

Atât a zis. Şi, cu toate că am mai fost colege de şcoală 
încă opt ani - pân-am absolvit, la Mills High -, n-am mai 
vorbit niciodată. Uneori însă, în vis, o mai aud şi acum 
spunând acel lucru anume: „a-l pe tine pân-acasă, o s-arate 
ca o rochie.” Şi-i văd faţa. Nu se citeşte pe ea nici ură şi nici 
furie - dar nici milă. N-a făcut-o din milă şi n-a făcut-o nici 
ca să-mi închidă gura. Habar n-am de ce-a făcut-o. Nu ştiu 
nici măcar de ce s-a mai întors. Ai vreo idee? 

— Nu, răspunse Barbie şi o sărută pe gură - un sărut 
scurt, dar cald, umed şi absolut senzaţional. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Fiindcă păreai să ai nevoie, iar eu, unul, ştiu sigur că 
aveam. Ce s-a mai întâmplat pe urmă, Julia? 

— Am luat pulovărul pe mine şi m-am dus acasă - ce era 
să fac? lar părinţii mei mă aşteptau. 

Ridică bărbia, cu mândrie. 

— Nu le-am spus niciodată tot ce se întâmplase şi nici n- 
au aflat detaliile. Timp de vreo săptămână, mi-am tot văzut 
pantalonii pe acoperişul conic al chioşcului, în drum spre 


şcoală. De fiecare dată, simţeam aceeaşi ruşine şi durere - 
ca un cuţit în inimă. Pe urmă, într-o zi, n-au mai fost acolo. 
Asta n-a făcut să dispară de tot durerea, dar după aceea a 
devenit mai suportabilă - mai surdă, nu la fel de tăioasă. 

Nu le-am pârât niciodată pe fetele alea, deşi tata s-a 
supărat rău şi m-a consemnat în casă până-n iunie - puteam 
să mă duc doar la şcoală şi atât. Mi-a interzis chiar şi să 
merg cu clasa în excursie, la Muzeul de Artă din Portland, 
pe care aşteptasem tot anul să-l vizitez. Mi-a spus că aveam 
voie să mă duc şi urma să-mi ridice toate pedepsele, dacă-i 
spuneam numele copiilor care mă „trataseră abuziv”. Aşa 
se exprima el. N-am făcut-o, totuşi, şi nu numai fiindcă 
tăcerea e varianta copilărească a Crezului Apostolilor. 

— Ai tăcut fiindcă, undeva în adâncul sufletului, 
considerai că o meritaseşi. 

„Meritasem” nu e cuvântul potrivit. Mai degrabă 
cumpărasem un lucru, plătind un preţ, ceea ce e cu totul 
altceva. De-atunci, viaţa mea s-a schimbat. Am primit în 
continuare note bune, dar nu mai ridicam mâna atât de des. 
Mă preocupau mai departe rezultatele, însă nu mai eram 
ahtiată după ele. În liceu, aş fi putut ajunge şefă de 
promoţie, dar în semestrul doi al ultimului an am lăsat-o 
mai moale. Doar atâta cât să fiu sigură că mi-o lua înainte 
Carlene Plummer. Nu mi-o doream. Nici cuvântarea de 
premiantă, nici atenţia cu care ar fi fost ascultată. Mi-am 
făcut câteva prietene, cele mai bune din fumi-clubul ascuns 
în spatele şcolii. 

Cea mai mare schimbare a fost aceea că mi-am continuat 
studiile în Maine, nu la Princeton... unde am fost într- 
adevăr acceptată. Iata a tunat şi a fulgerat, că nu se poate 
ca fiica lui să se ducă la un colegiu local, oarecare, dar m- 
am ţinut fermă pe poziţie. 

„„Zâmbi. 

— Destul de fermă. Compromisul, însă, e ingredientul 
secret al iubirii, şi-l iubeam enorm pe tata. Pe amândoi 
părinţii mei îi iubeam. Plănuisem să mă duc la Universitatea 


din Maine, în Orono, dar în vara de după absolvirea liceului 
m-am înscris, în ultimul moment, la Bates - cu o cerere de 
tip „Circumstanţe speciale”, cum i se spune - şi m-au primit. 
Tata m-a pus să-mi plătesc taxa de întârziere din contul meu 
propriu, ceea ce-am făcut cu plăcere, fiindcă în sfârşit 
aveam cât de cât linişte în casă, după şaisprezece luni de 
război de frontieră între ţara Părinților Autoritari şi 
principatul mai mic, dar solid fortificat, al Adolescentei 
Hotărâte. Mi-am luat licenţa în jurnalistică, şi cu asta s-a 
terminat vindecarea rupturii... care, de fapt, apăruse din 
ziua când zăcusem umilită pe estrada orchestrei. Doar că 
părinţii mei n-au aflat niciodată de ce. Nu sunt aici, în The 
Mill, din cauza acelei zile - viitorul meu la Democratul a fost 
în bună măsură stabilit dinainte -, dar sunt cea care sunt, în 
mare parte, datorită ei. 

Ridică din nou privirea spre el, cu sfidarea şi lacrimile 
strălucindu-i în ochi. 

— Totuşi, nu sunt o furnică. Nu sunt o furnică. 

Barbie o sărută din nou. Julia îl cuprinse strâns cu 
braţele, răspunzându-i la sărut cu aceeaşi intensitate. Iar 
când mâna lui îi scoase bluza din pantaloni, apoi se strecură 
în susul taliei ca să-i cuprindă sânul, îl răsplăti dăruindu-i 
limba ei. Când se desprinseră unul de altul, respiraţia i se 
accelerase. 

— Vrei? o întrebă el. 

— Da. Şi tu? 

Barbie îi luă mâna şi i-o puse pe blugi, unde se simţea 
foarte bine cât de mult voia. 

Un minut mai târziu, stătea deasupra ei, rezemat în 
coate. Julia îl luă în mână, ca să-l conducă înăuntru. 

— Nu mă lua prea repede, colonele Barbara. Am cam 
uitat cum e cu chestiile astea. 

— La fel ca mersul pe bicicletă, replică Barbie. 

Reieşi că avea dreptate. 


15 


Când totul se termină, Julia rămase cu capul pe braţul lui, 
privind în sus spre stelele roz, şi-l întrebă la ce se gândea. 

Barbie oftă. 

— La vise. La viziuni. La... ce-or fi. Ai la tine telefonul 
mobil? 

— Tot timpul. lar bateria rezistă frumos, deşi habar n-am 
cât o să mai ţină... Pe cine vrei să suni? Pe Cox, presupun... 

— Presupui corect. Ai numărul lui în memorie? 

— Da. 

Julia întinse mâna spre pantalonii pe care şi-i scosese şi 
desprinse telefonul de la centură. Apelă numărul lui Cox, 
apoi îi dădu aparatul lui Barbie, care începu să vorbească 
aproape imediat. Probabil Cox răspunsese de la primul 
semnal. 

— Salut, colonele, Barbie sunt. Am ieşit. Voi risca şi-ţi 
spun locul în care ne aflăm: pe Black Ridge. În vechea 
livadă McCoy. O ai pe... o ai. Sigur c-o ai. Şi ai şi imagini din 
satelit ale oraşului, corect? 

Ascultă, apoi îl întrebă pe Cox dacă în imagini se vedea o 
potcoavă de lumină încercuind măgura şi oprindu-se la 
hotarul cu TR-90. Cox răspunse negativ, iar în continuare, 
judecând după felul cum îl asculta Barbie, îi ceru detalii. 

— Nu acum, replică el. Acum am nevoie să faci ceva 
pentru mine, Jim, şi cu cât mai curând, cu atât mai bine. Vei 
avea nevoie de vreo două Chinook-uri. 

Şi-i explică ce dorea. Cox ascultă, apoi răspunse ceva. 

— Nu pot să intru acolo chiar acum, spuse Barbie, şi 
probabil că şi dac-aş putea tot n-ar avea prea mult sens. 
Crede-mă, doar, pe cuvânt că aici se-ntâmplă o căcănărie 
foarte ciudată şi cred că se-apropie ceva şi mai nasol. Poate 
nu înainte de Halloween, cu puţin noroc - deşi nu cred că 
vom avea norocul ăsta. 


16 


În timp ce Barbie vorbea cu colonelul James Cox, Andy 
Sanders stătea rezemat de magazia din spatele studioului 
WCIK, privind stelele acelea anormale. Zbura pe aripile 
drogurilor, sus ca un zmeu, fericit ca o moluscă, răcorit ca 
un castravete murat, şi alte comparații la fel de adecvate. 
Totuşi, pe dedesubt îl străbătea o adâncă tristeţe - ciudat 
de liniştită, aproape mângâietoare - ca un râu subteran cu 
debit bogat. Niciodată nu mai avusese premoniţii, în toată 
viaţa lui de muncă, prozaică şi practică. Acum, însă, avea 
una. Aceea era ultima lui noapte pe Pământ. Când veneau 
oamenii cei amarnici, el şi Chef Bushey aveau să se ducă. 
Era foarte simplu şi nicidecum atât de rău pe cât ar fi putut 
să pară. 

— Oricum eram în prelungiri, spuse el. De când am fost 
cât pe ce să iau pastilele alea. 

— Care-i treaba, Sanders? 

Chef venea agale pe cărarea dinspre studio, luminându-şi 
drumul cu o lanternă, chiar în faţa picioarelor desculţe. 
Pantalonii de pijama jerpeliţi continuau să-i stea nesigur pe 
oasele proeminente ale bazinului, dar îşi adăugase ceva 
nou: o cruce mare, albă. O purta la gât, pe un şiret de piele. 
Peste umăr şi-l agăţase pe RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU. 
Două grenade se legănau agăţate de ţeavă, cu un alt şiret. 
În mâna neocupată cu lanterna ducea telecomanda uşii de 
la garaj. 

— Nimic, Chef, spuse Andy. Vorbeam şi eu singur... Se 
pare că-s singurul care mai ascultă, în ultima vreme... 

— Aiurea, Sanders. Absolut, complet şi total aaa-iuuu-rea. 
Dumnezeu ascultă. Ne interceptează sufletele la fel cum 
face FBl-ul cu telefoanele. Şi mai ascult şi eu. 

Frumuseţea - şi consolarea - din aceste cuvinte îi umplea 
lui Andy inima de bucurie. Întinse spre Chef vasul de sticlă. 

— Ia de-aici. O să-ţi aprindă boilerul. 

Chef scoase un hohot răguşit, trase adânc un fum, îl ţinu 
în piept, apoi îl slobozi cu o tuse. 


— Bazoom! zise el. Puterea lui Dumnezeu! Putere cu ora, 
Sanders! 

— Că bine zici, îi dădu dreptate Andy - cum spunea 
mereu Dodee, iar gândul la ea făcu să i se frângă inima din 
nou; absent, se şterse la ochi. De unde-ai luat crucea? 

Chef arătă cu lanterna spre postul de radio. 

— Coggins avea un birou acolo. Crucea era în sertarul de 
sus. Îl încuiase, dar l-am forţat. Şi ştii ce mai era acolo, 
Sanders? Unele dintre cele mai scârboase materiale de 
făcut laba pe care le-am văzut vreodată. 

— Copii? întrebă Sanders. 

Nu s-ar fi mirat. Când diavolul îl poseda pe un predicator, 
acesta risca să se prăbuşească rău de tot. Destul de jos ca 
să-şi pună un joben şi să se târască sub un şarpe cu 
clopoței. 

— Mai râu, Sanders. 

Şi, coborând vocea: 

— Orientale. 

Ridică automatul AK-47 de pe genunchii lui Andy şi 
lumină ţeava, pe care Andy scrisese cu grijă „CLAUDETTIE”, 
cu unul dintre Magic Markerele din studio. 

— Nevastă-mea, spuse Andy. A fost prima victimă a 
Domului. 

Chef îl apucă de umăr. 

— Eşti un om bun, dacă o ţii minte, Sanders. Mă bucur că 
Dumnezeu ne-a ajutat să fim împreună. 

— Şi eu, răspunse Andy, luând înapoi vasul. Şi eu mă 
bucur, Chef. 

— Ştii ce s-ar putea să se întâmple mâine, nu? 

Andy apucă strâns ţeava CLAUDETIE-i. Era un răspuns 
suficient. 

— Cel mai probabil, vor avea armuri, aşa că, dacă se lasă 
cu război, ochim la cap. Şi nu foc cu foc; îi ciuruim. lar dacă 
par să aibă şanse de a ne învinge... ştii ce urmează, da? 

— Da. 


— Până la capăt, Sanders? întrebă Chef, ridicând în 
dreptul feţei telecomanda şi luminându-l cu lanterna. 

— Până la capăt, confirmă Andy. 

Şi atinse telecomanda cu ţeava CLAUDETIE-i. 


17 


Ollie Dinsmore se trezi brusc dintr-un vis urât, ştiind că 
ceva era în neregulă. Zăcea în pat, privind spre lumina 
slabă a zorilor, lăptoasă şi oarecum murdară, care se infiltra 
prin fereastră, încercând să se convingă de faptul că se 
simţea aşa doar din cauza visului, un coşmar sâcâitor pe 
care nu prea şi-l putea aminti. lot ce ţinea minte era ceva 
cu foc şi strigăte. 

Nu strigăte. Urlete. 

Deşteptătorul lui ieftin ticăia pe măsuţa de lângă pat. Îl 
apucă repezit. Şase şi un sfert şi niciun zgomot de la 
bucătărie, pe unde ar fi trebuit să umble tatăl lui. Mai mult 
- nu se simţea nici miros de cafea. Alden Dinsmore era 
treaz şi îmbrăcat în fiecare zi la cinci şi un sfert, cel mai 
târziu („Vacile nu aşteaptă” era scriptura lui favorită), iar 
pe la cinci şi jumătate cafeaua era întotdeauna la fiert. 

În dimineaţa asta, nu. 

Ollie se ridică şi-şi trase pe el blugii din ajun. 

— Tata...? 

Niciun răspuns. Nimic... Doar ticăitul ceasului şi, de la 
distanţă, mugetele unui vițel nemulţumit. Pe băiat începu 
să-l cuprindă groaza. Îşi spuse că nu avea niciun motiv, 
familia lui - completă, unită şi absolut fericită, cu doar o 
săptămână în urmă - îndurase toate tragediile pe care le 
putea îngădui Dumnezeu, cel puţin pentru o vreme. Şi-o 
spunea, dar n-o credea nici el. 

— Tăticule? 

Generatorul din spate încă mai mergea şi, când intră în 
bucătărie, văzu afişajele digitale verzi, atât pe maşina de 
gătit cât şi pe cuptorul cu microunde, dar filtrul Mr. Coffee 


era închis şi gol. Livingul era gol şi el. În seara trecută, când 
Ollie se culcase, tatăl lui se uita la televizor, unde un bărbat 
cam ciudat demonstra ultimul tip, îmbunătăţit, de 
ShamWow. 

— Cheltuiţi patruzeci de dolari pe lună pe prosoape de 
hârtie şi aruncaţi banii pe fereastră, recita ciudatul din 
cealaltă lume, unde asemenea lucruri aveau importanţă. 

Acum, televizorul era tot aprins, deşi fără sonor. 

„E afară şi dă de mâncare la vaci, asta-i tot.” 

Atâta doar că ar fi închis televizorul, ca să facă economie 
de curent, nu? Aveau un rezervor mare de propan, însă nu 
le putea ajunge la nesfârşit. 

— Tata...77? 

Tot niciun răspuns. Ollie se duse la fereastră şi privi spre 
grajd. Acolo nu era nimeni. Cu nelinişte crescândă, străbătu 
holul de la parter spre camera părinţilor lui, adunându-şi 
puterile pentru a ciocăni, dar nu era nevoie. Uşa stătea 
deschisă. Patul mare de stejar, dublu, era nefăcut (mania 
pentru ordine a lui Alden Dinsmore părea să dispară 
imediat ce ieşea din grajd), dar gol. Ollie dădu să se 
întoarcă, apoi văzu un lucru care-l sperie. De când se ştia, 
pe peretele de-acolo se aflase un portret de nuntă al lui 
Alden şi Shelley. Acum dispăruse, lăsând în locul lui, pe 
tapet, doar un dreptunghi de culoare mai deschisă. 

„N-ai de ce să te sperii. ” 

Ba avea de ce. 

Ollie îşi continuă drumul pe coridor. Mai era o uşă, iar 
aceasta, care în tot timpul anului fusese deschisă, acum era 
închisă. Pe ea era prinsă o hârtie galbenă. Un mesaj. Încă 
dinainte de a ajunge destul de aproape ca să-l citească, 
Ollie recunoscu scrisul de mână al tatălui său. Era şi cazul - 
pe el şi Rory îl aşteptaseră destule răvaşe scrise în 
caligrafia aceea mare şi lăbărţată, când veneau de la şcoală 
şi toate se terminau la fel. 

„Măturaţi în grajd şi pe urmă mergeţi la joacă. Pliviţi de 
buruieni roşiile şi fasolea şi pe urmă mergeţi la joacă. Luaţi 


rufele mamei de la uscat şi vedeţi să nu le târâţi prin noroi. 
Și pe urmă mergeţi la joacă.“ 

„Gata cu joaca”, îşi zise Ollie, abătut. 

Apoi, însă, i se trezi o nouă speranţă: poate că visa. N-ar 
fi fost posibil? După moartea fratelui său, din cauza 
ricoşeului, şi sinuciderea mamei lor, de ce n-ar fi visat el că 
se trezea într-o casă pustie? 

Vaca mugi din nou şi chiar şi acest sunet se auzea ca într- 
un Vis. 

Camera din spatele uşii cu biletul fusese a Bunicuţului 
Tom. Suferind de chinurile prelungite ale unei insuficiențe 
cardiace congestive, se mutase la ei când nu mai reuşise să 
se descurce singur. O vreme, mai fusese în stare să se 
târască până la bucătărie, ca să ia mesele cu familia, dar în 
cele din urmă rămăsese imobilizat la pat, mai întâi cu o 
chestie de plastic înfiptă-n nas - se numea candelabru sau 
cam aşa ceva - şi apoi cu o mască pusă aproape tot timpul 
pe faţă. Rory spusese odată că arăta de parc-ar fi fost cel 
mai bătrân astronaut din lume, iar mama îi cârpise una. 

La sfârşit, îi schimbaseră cu rândul buteliile de oxigen şi 
într-o noapte mama îl găsise pe jos, mort, ca şi cum ar fi 
încercat să se ridice din pat, ceea ce-l costase viaţa. Ţipase 
după Alden, care venise, se uitase, îi ascultase inima, apoi 
oprise oxigenul. Shelley Dinsmore începuse să plângă. De- 
atunci, uşa camerei stătuse aproape tot timpul închisă. 

„lartă-mă”, scria pe bilet. „Du-te în oraş, Ollie. O să te 
primească Morganii sau Dentonii sau Rev Libby.” 

Ollie privi mult timp biletul, apoi apăsă pe clanţă cu o 
mână care părea să nu fie a lui, sperând să nu găsească o 
mizerie înăuntru. 

Nu era. Tatăl său zăcea pe patul Bunicuţului, cu mâinile 
împreunate pe piept, peste fotografia de nuntă. Avea părul 
pieptănat ca atunci când se ducea în oraş. Una dintre 
vechile butelii verzi de oxigen ale bunicuţului încă se mai 
afla în colţul camerei. Alden îşi pusese peste valvă şapca 
Red Sox, pe care scria „WORLD SERIES CHAMPS". 


Ollie îl scutură de umăr. Simţea mirosul de alcool şi, preţ 
de câteva secunde, speranţa (mereu încăpăţânată, uneori 
detestabilă) i se trezi iar în suflet. Poate că era doar beat. 

— Tata? Tăticule! Trezeşte-te! 

Nu simţea nicio răsuflare pe obraz, iar acum văzu că 
ochii tatălui său nu erau complet închişi; printre pleoape se 
distingeau două mici semilune alburii. Mirosea a ceea ce 
mama lui numea eau de pee. 

Tatăl lui se pieptănase - dar, în timp ce zăcea pe pat 
murind, făcuse pe el, la fel ca răposata lui soţie. Ollie se 
întrebă dacă ştiuse ce avea să i se întâmple şi dacă asta l-ar 
fi oprit. 

Se retrase încet de lângă pat. Acum, când voia să simtă 
că avea un vis urât, nu mai putea. Avea o realitate urâtă, iar 
din aşa ceva nu te puteai trezi. Stomacul i se crispă şi o 
coloană de lichid cu gust neplăcut i se ridică în gât. O luă la 
fugă spre baie, unde se pomeni faţă-n faţă cu un intrus 
holbat. Era cât pe ce să urle, înainte de a se recunoaşte în 
oglinda de deasupra lavaboului. 

Îngenunche în faţa toaletei, ţinându-se cu mâinile de ceea 
ce el şi Rory numiseră prinzătorile Bunicuţului, şi vomă. 
După ce ieşi totul din el, trase apa (graţie generatorului şi a 
puţului foarte adânc, avea ce apă să tragă), cobori capacul 
şi se aşeză deasupra, tremurând din tot trupul. Lângă el, în 
lavoar, erau două dintre flacoanele de medicamente ale 
Bunicuţului 'Tom şi o sticlă de Jack Daniels. Toate cele trei 
recipiente erau goale. Ollie luă unul dintre flacoane. 
PERCOCET, spunea eticheta. Cu celălalt nu-şi mai bătu 
capul. 

— Acum sunt singur, spuse. 

„O să te primească Morganii sau Dentonii sau Rev 
Libby.” 

Dar el nu voia să fie primit de nimeni - chestia asta îl 
ducea cu gândul la un câine fără stăpân. Uneori, urâse 
ferma aceea, dar întotdeauna iubirea fusese mai puternică 
decât ura. Ferma îl avea pe el. Ferma, vacile şi stiva de 


lemne. Erau ale lui, iar el era al lor. Ştia acest lucru, la fel 
cum ştia şi că Rory ar fi plecat din Chester's Mill, ca să-şi 
clădească o carieră de succes, mai întâi la colegiu şi pe 
urmă în cine ştie ce oraş de departe, unde s-ar fi dus la 
piese de teatru şi galerii de artă şi multe alte lucruri 
interesante. Fratele lui mai mic fusese destul de deştept ca 
să-şi facă un rost în lumea largă; Ollie însuşi ar fi putut avea 
destulă minte ca să nu se-ncurce cu împrumuturile bancare 
şi cardurile de credit, dar nu cu mult mai mult de-atât. 

Se hotări să iasă şi să dea de mâncare vacilor. Avea să le 
servească o porţie dublă, dacă o voiau. S-ar fi putut chiar să 
găsească vreo două care să aibă nevoie de muls. Atunci, ar 
fi supt şi el puţin lapte direct din uger, cum făcea când era 
Mic. 

După aceea, avea să se ducă pe câmp, cât putea de 
departe, şi să dea cu pietre-n Dom până începeau să se- 
adune oamenii la întâlnirea cu rudele. „Mare scofală”, ar fi 
zis tatăl lui. Dar Ollie nu voia să se vadă cu nimeni, decât 
poate cu soldatul Ames din South Cah'lina. Ştia că s-ar fi 
putut să vină Mătuşa Lois şi Unchiul Scooter - locuiau 
aproape, în New Gloucester - dar dacă veneau, ce-ar fi 
putut să le spună? „Salut, Nene Scooter toţi au murit în 
afară de mine, mulțumesc c-aţi venit?” 

Nu, după ce începeau să apară oamenii din afara 
Domului, bănuia că avea să se ducă în locul în care era 
înmormântată mama şi să sape alături o groapă nouă. Asta 
avea să-l ţină ocupat şi poate obosea destul ca să şi 
adoarmă, când se ducea la culcare. 

Masca de oxigen a Bunicuţului Tom atârna de un cârlig, 
pe uşa băii. Mama lui o spălase cu grijă şi o agăţase acolo - 
cine ştie de ce... În timp ce o privea, în sfârşit adevărul îl 
izbi în plin, ca un pian care cade pe o pardoseală de 
marmură. Ollie îşi trânti mâinile peste faţă şi începu să se 
legene înainte şi-napoi, văitându-se. 


18 


Linda Everett umpluse două pungi de cumpărături cu 
alimente conservate şi era gata să le pună lângă uşa 
bucătăriei, dar se hotări să le lase în cămară până când ea, 
Thurse şi copiii aveau să fie gata de plecare. Când îl văzu pe 
tânărul Thibodeau venind pe alee, se bucură că procedase 
aşa. O speria îngrozitor, dar ar fi avut motive de teamă mult 
mai mari dacă individul vedea cele două sacoşe pline cu 
conserve de supă, fasole şi ton. 

„Plecaţi undeva, doamnă Everett? Hai să vorbim puțin 
despre asta.” Problema era că, dintre toţi poliţiştii noi pe 
care-i angajase Randolph, Thibodeau era singurul care avea 
ceva-n cap. 

„De ce n-a putut Rennie să-l trimită pe Searles?” 

Fiindcă Melvin Searles era prost. Elementar, dragul meu 
Watson. 

Aruncă o privire pe fereastra bucătăriei, în curtea din 
spate, şi-l văzu pe Thurston dându-le în leagăne pe Jannie şi 
Alice. Audrey stătea culcată în apropiere, cu botul pe o labă. 
Judy şi Aidan se jucau la nisip. Judy îl ţinea cu braţul pe 
după umeri şi părea să-l consoleze. Linda îi era extrem de 
recunoscătoare pentru asta. Spera să-l lămurească pe 
domnul Carter Thibodeau şi să-l expedieze înainte ca 
Thurse şi copiii să afle de prezenţa lui. Nu mai jucase teatru 
din colegiu, când o interpretase pe Stella în Un tramvai 
numit dorinţă, dar în dimineaţa asta avea să-şi intre din nou 
într-un rol. Singura cronică favorabilă pe care şi-o dorea 
era libertatea ei şi a celor cinci aflaţi în curtea din spate. 

Străbătu grăbită livingul, afişând o expresie pe care o 
spera potrivit de alarmată, înainte de a deschide uşa. 
Carter stătea pe preşul cu inscripţia „BINE AŢI VENIT!”, 
gata să ciocănească. Fu nevoită să ridice privirea spre el: 
era cu peste cincisprezece centimetri mai înalt decât ea, 
care oricum avea un metru şi şaptezeci şi opt. 

— Ei, ia uită-te la tine, remarcă el, zâmbind. Ochii mari şi 
coada-nfoiată, şi nu-i nici măcar şapte jumate. 


Nu-i prea venea să zâmbească; dimineaţa nu fusese deloc 
productivă. Predicatoarea era plecată, curva de la ziar era 
plecată, cei doi reporteraşi ai ei păreau să fi dispărut, iar 
Rose 'Twitchell de asemenea. Restaurantul era deschis, iar 
tânărul Wheeler îşi făcea de lucru cu clienţii, însă habar n- 
avea unde-ar fi putut să fie Rose. Carter îl credea. Anse 
Wheeler arăta ca un câine care-a uitat unde şi-a îngropat 
osul favorit. Judecând după mirosurile infecte care veneau 
de la bucătărie, nici să gătească n-avea habar. Carter se 
dusese până în spate, să se uite după furgonul de la 
Sweetbriar. Lipsea. Nu-l surprindea deloc. 

După restaurant, căutase la magazinul universal, bătând 
mai întâi la uşa din faţă, apoi şi la cea din spate, unde un 
angajat neglijent lăsase nişte suluri de materiale pentru 
acoperiş la dispoziţia oricui avea mână lungă. Deşi, dacă 
stăteai să te gândeşti, de ce să-ţi mai baţi capul cu 
acoperişurile într-un oraş unde nu mai ploua? 

Carter se aşteptase ca nici acasă la Linda Everett să nu 
găsească nimic, aşa că pornise într-acolo doar ca să poată 
spune că urmase ca la carte instrucţiunile şefului, dar 
auzise vocile copiilor din curte, aşa că o luase pe alee. 
Maşina se afla şi ea acolo. Nu încăpea nicio îndoială că era a 
ei, avea pe bord unul dintre girofarurile alea cu bază 
autocolantă. Şeful spusese s-o interogheze moderat, dar de 
vreme ce Linda era singura pe care o putuse găsi, Carter se 
gândea că ar fi putut trece la nivelul dur-moderat. Că-i 
plăcea, că nu-i plăcea - şi sigur nu-i plăcea -, Everett 
trebuia să răspundă pentru cei pe care nu-i putuse găsi, ca 
şi pentru ea însăşi. Dar, înainte de a deschide gura, femeia 
i-o luă înainte. Nu doar vorbind, ci chiar luându-l de mână 
ca să-l tragă în casă. 

— L-ai găsit? Te rog, Carter, Rusty e OK? Dacă nu este... 

Îi dădu drumul. 

— Dacă nu este, vorbeşte încet, fetele sunt în spate şi nu 
vreau să se sperie şi mai rău. 


Carter trecu pe lângă ea, până în bucătărie, unde se uită 
afară, pe fereastra de deasupra chiuvetei. 

— Ce caut-aici doctorul hippie? 

— l-a adus pe copiii de care are grijă. Caro venise cu ei la 
adunare, aseară, şi... ştii ce i s-a întâmplat. 

Turuiala aia cu acceleratorul era ultimul lucru la care se 
aşteptase Carter. Poate că, în fond, nu ştia nimic. Faptul că 
fusese la întrunire, iar acum se găsea acasă, tindea să 
confirme clar această idee. Sau, poate, voia doar să-l inducă 
în eroare. Încerca un, cum îi zice... un contraatac preventiv. 
Foarte posibil; era o femeie deşteaptă. Ajungea să te uiţi la 
ea, ca să-ţi dai seama. Şi mai era şi destul de drăguță, 
pentru o tipesă mai trecută. 

— L-ai găsit? I-a făcut... 

Constată că-i era uşor să vorbească gâtuit. 

— I-a făcut Barbara ceva? L-a lăsat pe undeva, rănit? Mie 
poţi să-mi spui adevărul. 

Carter se întoarse spre ea, zâmbind subţire în lumina 
diluată care intra pe fereastră. 

— Începe tu. 

— Ce...? 

— Am zis să începi tu. Să-mi spui tu mie adevărul. 

— Tot ce ştiu e că a dispărut, răspunse Linda, lăsându-şi 
umerii să se înmoaie. lar tu nu ştii unde e. Îmi dau seama. 
Dacă-l omoară Barbara? Dacă l-a omorât dej... 

Carter o apucă de braţe, învârtind-o în loc ca pe o 
parteneră de dans şi-i răsuci mâna la spate până-i trosni 
umărul. O făcuse cu o asemenea iuţeală ireală, încât Linda 
nu-şi dădu seama ce se întâmpla decât la sfârşit. 

„Ştie! Ştie şi-o să mă maltrateze! O să mă cChinuiască 
până-i spun...” 

Răsuflarea lui fierbinte îi intră în ureche. În timp ce 
vorbea, ţepii de pe bărbie îi înţepau Lindei obrazul, făcând 
s-o treacă fiorii. 

— Nu vinde castraveți grădinarului, mămico. 

Era o şoaptă abia auzită. 


— Tu şi Wettington aţi fost mereu apropiate - cot la cot şi 
ţâţă-n ţâţă. Vrei să zici că n-ai ştiut că voia să-l scoată din 
puşcărie pe bărbat-tu? Asta vrei să zici? 

Îi suci braţul şi mai sus, iar Linda fu nevoită să-şi muşte 
buza pentru a-şi înăbuşi un țipăt. Copiii erau afară, Jannie îi 
striga lui Thurston, peste umăr, să împingă şi mai tare 
leagănul. Dacă auzeau un zbieret din casă... 

— Dacă-mi spunea, i-aş fi spus lui Randolph... gâfâi ea. 
Crezi c-aş risca să păţească Rusty ceva, când n-a făcut 
NIMIC? 

— A făcut destule. L-a ameninţat pe şefu' că nu-i mai dă 
medicamentele, dacă nu se retrage. Un şantaj de tot 
căcatu'. L-am auzit. 

Îi smuci braţul din nou. Lindei îi scăpă un mic geamăt. 

— Ai ceva de zis despre asta? Mămico? 

— O fi făcut-o. Nu l-am văzut de-atunci, n-am vorbit cu el, 
aşa că de unde să ştiu? Dar tot e omul cel mai apropiat de- 
un doctor pe care-l are oraşul ăsta. Rennie nu l-ar fi 
executat nici în ruptul capului. Pe Barbara, poate, dar nu şi 
pe Rusty. O ştiam şi trebuie s-o ştii şi tu. Şi-acuma, dă-mi 
drumul. 

Un moment, Carter fu cât pe ce să cedeze. Toate se 
legau. Apoi, îi veni o idee mai bună şi o împinse pe Linda 
spre chiuvetă. 

— Apleacă-te, mămico. 

— Nu! 

Îi forţă iar braţul în sus. Linda avea senzaţia că-i ieşea 
umărul din încheietură. 

— Apleacă-te. Ca şi cum ai vrea să-ţi speli părul ăsta 
blonduţ şi drăgălaş. 

— Linda? strigă Thurston, din curte. Cum merge? 

„lisuse, numai să nu întrebe de provizii. Te rog, lisuse...” 

Apoi, îi veni un nou gând: unde erau bagajele copiilor? 
Fiecare dintre fete îşi făcuse câte o valijoară. Dacă le 
lăsaseră în living? 


— Spune-i că merge OK, îi ordonă Carter. N-avem nevoie 
să-l amestecăm pe hippie în treaba asta. Nici pe copii. Nu-i 
aşa? 

Dumnezeule, nu! Dar unde erau valizele...? 

— Bine! strigă ea. 

— Eşti aproape gata? 

„OL Thurse, mai taci din gură!” 

— Mai am cinci minute! 

Thurston păru că voia să mai spună ceva, dar renunţă şi 
continuă să le dea pe fete în leagăne. 

— Bravo! 

Acum se îndesa în ea, şi avea o erecţie. Linda i-o simţea 
prin fundul blugilor. Părea mare ca o rangă. Apoi, se 
retrase. 

— Cu ce să fii aproape gata? 

Era gata să spună „cu micul dejun”, dar vasele din care 
mâncaseră erau în chiuvetă. Un moment, mintea i se goli de 
orice gând şi aproape-şi dori s-o apese iar cu scula aia 
afurisită, fiindcă atunci când bărbaţii erau ocupați cu capul 
de jos, cel de sus trecea pe pilot automat. 

Carter, însă, îi răsuci braţul din nou. 

— Vorbeşte, mămico. Fă-l pe tata să se bucure. 

— Cu fursecurile...! icni ea. Am zis că fac fursecuri. Au 
cerut copiii... 

— Fursecuri fără curent, remarcă Ihibodeau. Asta-i 
poanta săptămânii. 

— Sunt de-alea care nu se fac la cuptor! Uită-te-n 
cămară, nenorocitule! 

Dacă se uita, ar fi găsit într-adevăr pe raft aluat de ovăz 
pentru fursecuri la rece. Dar, desigur, dacă arunca o privire 
în jos, ar fi văzut şi sacoşele cu provizii. Şi se prea putea s-o 
facă, dacă observa câte dintre rafturile cămării erau acum 
goale pe jumătate sau chiar complet. 

— Nu ştii unde e. 

Erecţia o împungea din nou. Cu durerea vie din umăr, 
abia dacă o simţea. 


— Eşti sigură. 

— Da. Credeam că ştii tu. Credeam c-ai venit să-mi spui 
că-i rănit, sau m-am... 

— Iar eu cred că minţi mai ceva ca poponeţu' ăst-al tău 
rotund şi drăgălaş. 

Îi forţă braţul şi mai tare, iar acum durerea era 
sfâşietoare; simţea că nu se mai poate abţine să nu ţipe. 
Cumva, însă, reuşi să reziste. 

— Cred că ştii o grămadă, mămico. Şi dacă nu-mi spui, 
am să-ţi smulg braţu' din încheietură cum te văd şi cum mă 
vezi. Ultima şansă. Unde e? 

Linda se resemnă să se aleagă cu braţul rupt. Poate şi cu 
celălalt, întrebarea era dacă se putea abţine să nu urle, 
fiindcă asta i-ar fi atras imediat pe Ihurston şi cele două ]. 
Cu capul aplecat şi părul atârnându-i în chiuvetă, spuse: 

— La mine-n cur, acolo e. De ce nu mi-l pupi, bulangiule? 
Poate scoate capu' să-ţi dea bună ziua. 

În loc să-i frângă braţul, Carter izbucni în râs. Poanta 
avea haz - şi o credea. N-ar fi îndrăznit nici moartă să 
vorbească aşa cu el, dacă nu spunea adevărul. Nu-şi dorea 
decât să nu fi avut pe ea blugii ăia. Probabil nici nu se 
punea problema s-o fută, da' sigur ar fi ajuns mult mai 
aproape, dacă purta fustă. Totuşi, una mică pe uscat nu era 
cel mai rău început pentru Ziua de Vizită, chiar dacă o făcea 
peste o pereche de blugi, nu prin nişte chiloţei sexy şi 
subţiri. 

— Nu te mişca şi ţine-ţi gura, îi ceru el. Dacă eşti în stare, 
poate scapi întreagă. 

Linda îi auzi  ţăcănitul cataramei şi  scrâşnetul 
fermoarului. Apoi, ceea ce se frecase de ea începu să se 
frece din nou, doar că având mai puţine textile între ei. O 
parte tulbure din ea se bucura că măcar îşi luase o pereche 
nouă de blugi; spera să se aleagă cu o iritaţie cât mai 
usturătoare. 

„Numai să nu vină fetele şi să mă vadă aşa...” 


Dintr-odată, o apăsă mai strâns şi mai tare. Mâna cu care 
n-o ţinea de braţ îi apucă sânul. 

— Hai, mămico, murmură el. Hai-hai, vai-vai... 

Îi simţi spasmul, deşi nu şi umezeala care vine după 
asemenea convulsii la fel cum după noapte urmează ziua; 
blugii erau prea groşi, slavă Domnului. Un moment mai 
târziu, presiunea din braţ începu să slăbească. Îi venea să 
strige de uşurare, dar se abţinu. Nu trebuia. Se întoarse. 
Carter îşi strângea cureaua la loc. 

— Poate-ar fi bine să-ţi schimbi blugii ăştia, înainte să te- 
apuci de fursecuri. Eu, cel puţin, aşa aş face-n locu” tău. 

Ridică din umeri. 

— Da” cine ştie - poate-ţi place... Fiecare cu-ale lui. 

— Aşa menţii legea şi ordinea pe-aici, acum? Asta-i legea 
pe care o vrea şeful tău? 

— El le vede mai mult în mare. 

Carter se întoarse spre cămară, iar Linda simţi că i se 
opreşte inima-n piept. Apoi, se uită la ceas şi-şi încheie şi 
fermoarul. 

— Dacă afli ceva de bărbat-tu, îl suni pe dom” Rennie sau 
pe mine. E cel mai bine aşa, crede-mă. Dacă nu, şi pe urmă 
aflu, următoarea ţi-o trag drept în gaură. Chit că văd 
puştoaicele sau nu. Nu mă deranjează s-am public. 

— leşi afară până nu vin. 

— Zi „te rog”, mămico. 

Gâtul îi palpită spasmodic, dar ştia că Thurston avea să 
vină curând, aşa că făcu un efort. 

— Te rog! 

Carter porni spre uşă, apoi se uită în living şi se opri. 
Văzuse valijoarele. Linda era sigură. 

Altceva însă avea în cap. 

— Şi să predai girofarul pe care ţi l-am văzut în maşină. 
În caz c-ai uitat, eşti concediată. 


19 


Era la etaj, când Thurston şi copiii intrară în casă, trei 
minute mai târziu. Primul lucru a fost să se uite în camera 
fetelor. Valijoarele erau pe paturile lor. Dintr-una ieşea 
ursuleţul lui Judy. 

— Hei, copii! strigă ea, veselă. Toujours gai, asta era 
Linda. Uitaţi-vă la nişte cărţi cu poze şi cobor şi eu în câteva 
minute! 

Thurston veni la baza scării. 

— Serios, ar fi cazul să... 

Îi văzu faţa şi se opri, Linda îl chemă cu degetul. 

— Mami? strigă Janelle. Putem să bem ce-a mai rămas 
din Pepsi, dacă-l împărţim? 

Deşi în mod normal s-ar fi opus ideii de a bea suc acidulat 
atât de dimineaţă, răspunse: 

— Bine, da' să nu-l vărsaţi! 

Thurston urcă până la jumătatea scării. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vorbeşte încet. A fost aici un poliţist. Carter Thibodeau. 

— Ăla înalt şi cu umeri laţi? 

— Ele. A venit să mă interogheze... 

Văzându-l pe Thurse că pălea, Linda înţelese că se 
gândea la ceea ce-i strigase când o credea singură în casă. 

— Cred că e totul în regulă, spuse ea, dar vreau să te 
asiguri că a plecat într-adevăr. Era pe jos. Uită-te pe stradă 
şi peste gardul din spate, în curtea familiei Edmunds. Eu 
trebuie să-mi schimb pantalonii. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Nimic! şuieră Linda. Doar vezi dacă s-a dus şi, dacă da, 
plecăm naibii de-aici. 


20 


Piper Libby dădu drumul cutiei şi se trase înapoi, 
uitându-se spre oraş cu ochii plini de lacrimi. Se gândea la 
toate acele rugăciuni nocturne către Cel-Ce-Nu-Era. Acum 
ştia că nu fusese decât o glumă proastă, studenţească şi 


reieşea că ei îi era adresată. Exista Cineva acolo. Numai că 
nu era Dumnezeu. 

— l-aţi văzut? 

Tresări. Norrie Calvert stătea alături. Părea mai slabă. Şi 
mai matură, iar Piper îşi dădu seama că avea să devină 
foarte frumoasă. Pentru băieţii cu care umbla, probabil că şi 
era deja. 

— Da, iubito, i-am văzut. 

— Şi Rusty şi Barbie, da? Ăia care se uită la noi sunt doar 
nişte copii? 

„Poate e nevoie de un copil ca să recunoască altul”, îşi 
spuse Piper. 

— Nu sunt sută la sută sigură, iubito. Încearcă tu! 

Norrie o privi nesigur. 

— Serios...? 

lar Piper - neştiind dacă făcea un lucru bun sau râu - 
dădu din cap: 

— Serios. 

— Dacă fac... nu ştiu... ceva ciudat sau... O să mă trageţi 
înapoi? 

— Da. Şi dacă nu vrei, nu trebuie. Nu jucăm provocări. 

Pentru Norrie, însă, era o provocare. Şi o făcea curioasă. 

Îngenunche în iarba înaltă şi apucă strâns cutia de 
ambele laturi. Fu imediat galvanizată. Capul îi zvâcni înapoi 
atât de tare, încât Piper îi auzi vertebrele cefei trosnind ca 
nişte degete. Întinse mâna spre ea, apoi şi-o cobori, când 
Norrie se relaxă. Bărbia i se lăsă în piept, iar ochii, care se 
închiseseră strâns sub impactul şocului, acum se deschiseră 
din nou. Aveau o privire îndepărtată şi ceţoasă. 

— De ce faceţi asta? întrebă ea. De ce? 

Pielea de pe braţele lui Piper se făcu de găină. 

— Spuneţi-mi! 

Din ochiul lui Norrie curse o lacrimă, ajungând pe cutie, 
unde sfârâi şi dispăru. 

— Spuneți-mi! 


Tăcerea se prelungi. Părea să nu se mai sfârşească. Apoi, 
fata lăsă cutia din mâini şi se înclină înapoi, până ajunse să 
se rezeme pe călcâie. 

— Copii. 

— Sigur? 

— Sigur. Nu mi-am dat seama câţi. Se tot schimbau... Au 
nişte bonete de piele. Şi guri urâte. Poartă ochelari şi se 
uită la cutia lor. Doar că a lor e ca un televizor. Văd peste 
tot, prin tot oraşul. 

— De unde ştii? 

Norrie clătină din cap, neputincioasă. 

— Nu pot să spun, dar ştiu că aşa e. Sunt copii răi, cu 
guri rele. Nu vreau să mai ating niciodată cutia asta. Mă 
simt aşa de murdară... 

Şi începu să plângă. 

Piper o cuprinse în braţe. 

— Când i-ai întrebat de ce o fac, ce-au spus? 

— Nimic. 

— Te-au auzit, ce crezi? 

— Au auzit. Doar că nu le pasă. 

Din spatele lor începu să se audă un huruit monoton, 
apropiindu-se. Două elicoptere de transport veneau dinspre 
nord, aproape atingând vârfurile copacilor din TR-90. 

— N-ar strica să aibă grijă la Dom, altfel au să se 
ciocnească, la fel ca avionul! exclamă Norrie. 

Elicopterele nu se ciocniră. Ajunseră la marginea 
spaţiului aerian sigur, cam la trei kilometri distanţă, şi 
începură să coboare. 


21 


Cox îi spusese lui Barbie despre un drum vechi de 
aprovizionare care mergea de la Livada McCoy până la 
hotarul cu 'TR-90 şi încă mai părea practicabil. Barbie, 
Rusty, Rommie, Julia şi Peter Freeman porniră de-a lungul 
lui cam pe la şapte şi jumătate, în dimineaţa de vineri. 


Barbie avea încredere în Cox, dar nu şi în fotografiile unui 
vechi drum desfundat, făcute de la trei mii de kilometri 
altitudine, aşa că luaseră furgonul furat de Ernie Calvert 
din parcarea lui Big Jim Rennie. Pe acela Barbie era întru 
totul dispus să-l piardă, dacă se împotmolea. Pete nu mai 
avea cameră; Aparatul lui Nikon digital încetase să mai 
funcţioneze când se apropiase de cutie. 

— Extratereştrilor nu le plac paparazzii, fratele meu, 
spuse Barbie. 

I se păruse un banc destul de amuzant, dar când era 
vorba de aparatul lui de fotografiat, Pete nu mai avea pic de 
simţ al umorului. 

Fostul furgon telefonic ajunse la Dom, după care toţi cinci 
se uitară cum uriaşele elicoptere CH-47 coborau spre o 
fâneaţă necosită de pe partea dinspre TR-90. Drumul 
continua într-acolo, iar elicele Chinook-urilor ridicau nori 
mari de praf. Barbie şi ceilalţi îşi feriră ochii, dar o făceau 
numai din instinct şi fără niciun rost: praful ajungea până la 
Dom, după care se despărţea în două. 

Aparatele aterizară cu încetineala graţioasă a unor 
doamne supraponderale care se aşează în nişte fotolii cam 
prea strâmte pentru fundurile lor, la teatru. Barbie auzi 
scrâşnetul infernal al metalului pe o piatră proeminentă, iar 
elicopterul din stânga se trase într-o parte cu vreo treizeci 
de metri, înainte de a încerca din nou. 

O siluetă sări din primul şi porni cu paşi hotărâți prin 
norul de praf învolburat, înlăturându-l cu gesturi nervoase. 
Barbie ar fi recunoscut oriunde acea formă îndesată şi 
scundă. În timp ce se apropia, Cox încetini şi întinse o mână 
înainte, ca un orb care caută obstacole într-un spaţiu 
nefamiliar. Apoi, începu să şteargă praful de pe partea 
dinspre el a Domului. 

— Mă bucur că te văd respirând aer curat, colonele 
Barbara. 

— Într-adevăr. 

Cox îşi mută privirea. 


— Bună dimineaţa, domnişoară Shumway. Vă salut şi pe 
voi, ceilalţi Prieteni ai lui Barbara. Vreau să aud totul, dar 
va trebui să ne grăbim - avem un mic spectacol în cealaltă 
parte a oraşului, şi nu doresc să pierd începutul. 

Arătă cu degetul mare înapoi, unde descărcatul începuse 
deja: zeci de ventilatoare Air Max, cu generatoarele anexe. 
Erau mari, văzu Barbie uşurat, genul folosit la uscarea 
terenurilor de tenis şi a locurilor de popas ale pistelor de 
curse, după ploi abundente. Fiecare era prins pe câte o 
platformă cu două roţi. Generatoarele păreau să aibă cel 
mult douăzeci de cai-putere. Spera să fie de ajuns. 

— Mai întâi, vreau să-mi spui că alea nu vor fi necesare. 

— Nu ştiu sigur, răspunse Barbie, dar mă tem că s-ar 
putea să fie. N-ar strica să mai aduceţi şi în partea dinspre 
119, unde oamenii din oraş se întâlnesc cu rudele. 

— Cam pe diseară, spuse Cox. E tot ce putem face. 

— Luaţi şi unele de-aici, propuse Rusty. Dacă avem nevoie 
de toate, înseamnă că oricum am intrat în rahat pân-la gât. 

— Nu se poate, fiule. Poate dac-am avea cum s-o tăiem 
de-a dreptul, prin spaţiul aerian de deasupra oraşului, dar 
atunci n-ar mai fi nicio problemă, nu? lar dacă instalăm un 
şir de ventilatoare industriale, alimentate cu generatoare, 
în locul în care vin vizitatorii, ar însemna să ne cam dăm 
planurile peste cap. Nimeni n-ar mai putea să audă nimic. 
Puicuţele astea fac gălăgie. 

Se uită la ceas. 

— Şi-acuma, cât de mult îmi puteţi spune în cincisprezece 
minute? 


HALLOWEEN ÎNAINTE DE TERMEN 


1 


La opt fără un sfert, Honda Odyssey Green aproape nouă 
a Lindei Everett ajunse la rampa de încărcare din spatele 
magazinului universal Burpee's. Thurse stătea pe locul din 
dreapta. Cei mici (mult prea tăcuţi pentru nişte copii care 
pornesc într-o aventură) se aflau pe bancheta din spate. 
Aidan strângea în braţe capul lui Audrey. Audi, probabil 
simțind spaima băiatului, suporta cu răbdare. 

Pe Linda încă o mai durea umărul, deşi luase trei 
aspirine, şi nu-şi putea şterge din minte chipul lui Carter 
Thibodeau. Nici mirosul: un amestec de transpiraţie şi 
colonie. Se tot aştepta să apară în spatele ei, cu una dintre 
maşinile poliţiei, blocându-le retragerea. „Următoarea ţi-o 
trag drept în gaură. Chit că văd puştoaicele sau nu.” 

Şi ar fi fost în stare. Chiar ar fi făcut-o. lar Linda, deşi nu 
putea ieşi complet din oraş, era înnebunită să se 
îndepărteze cât mai mult posibil de noul Vineri al lui 
Rennie. 

— Ia un sul întreg şi foarfeca pentru metal, îi zise ea lui 
Thurse. Sunt sub cutia aia de lapte. Mi-a spus Rusty. 

Thurston deschisese portiera, dar acum se opri. 

— Nu pot să fac asta. Dacă mai are cineva nevoie de ele? 

Linda nu voia să-nceapă o discuţie; probabil ar fi ajuns să 
țipe la el, speriind copiii. 

— Cum vrei, da' hai mai repede. Timpul ne goneşte din 
urmă. 

— Mă grăbesc cât pot. 

Totuşi, păru să dureze o veşnicie până când Thurse tăie 
bucăţile de folie, iar Linda făcu eforturi ca să nu se aplece 
pe fereastră şi să-l întrebe dacă dintotdeauna fusese mocăit 
ca o babă sau era o chestie recentă. 


„Jine-ţi gura. Aseară a pierdut o ființă pe care o iubea.” 

Da, şi dacă nu se grăbeau, ea putea pierde totul. Pe Main 
Street circulau deja destui oameni, îndreptându-se spre 
119 şi ferma de lapte Dinsmore, hotărâți să prindă cele mai 
bune locuri. Linda tresărea ori de câte ori când o maşină de 
poliţie anunţa prin megafon: 

— MAŞINILE NU AU ACCES PE ŞOSEA! DACĂ NU 
AVEŢI HANDICAPURI FIZICE, TREBUIE SĂ MERGEŢI PE 
JOS. 

Thibodeau era isteţ şi mirosise ceva. Dacă se întorcea şi 
vedea că furgonul ei dispăruse? Avea să-l caute? 

Între timp, Thurse tot tăia bucăţi de folie din sulul pentru 
acoperiş. Se întoarse în loc, iar Linda crezu că terminase, 
dar nu făcea decât să măsoare din ochi lăţimea parbrizului, 
Începu să taie din nou. Încă o bucată. Poate chiar încerca s- 
o scoată din minţi. O bănuială tâmpită, dar odată ce-i 
intrase-n cap, nu mai ieşea de-acolo. 

Încă îl mai simţea pe Thibodeau frecându-se de fundul ei. 
Îi simţea ţepii bărbii gâdilând-o. Degetele strângându-i 
sânul. Când îşi scosese blugii, încercase să nu se uite la 
ceea ce-i lăsase pe ei, dar nu reuşise. Cuvântul care-i 
venise-n minte era „lapţi” şi dusese o luptă scurtă, dar 
aprigă pentru a nu-şi da afară micul dejun. Ceea ce l-ar fi 
încântat, dac-ar fi ştiut. 

Pe frunte-i apărură broboane de sudoare. 

— Mami? 

Vocea lui Judy, la ureche. Linda tresări, cu un mic țipăt. 

— Ilartă-mă, n-am vrut să te sperii. Pot să mănânc ceva? 

— Nu acum. 

— De ce tot megafoneşte omul ăla? 

— Iubito, acum nu pot vorbi cu tine. 

— 'Ţi-e rău? 

— Da. Puțin. Stai cuminte-acolo. 

— Mergem să-l vedem pe tati? 

— Da. 


„Doar dacă nu ne prind şi nu mă violează sub ochii 
voştri. “ 

— Şi-acum, stai la un loc. 

În sfârşit, Thurse reveni. Slavă Domnului pentru micile 
favoruri. Părea să aducă destule pătrate şi dreptunghiuri de 
plumb ca să blindeze un tanc. 

— Vezi? N-a fost tocmai că... of, căca-m-aş. 

Copiii chicotiră, cu un sunet care penetră creierul Lindei 
ca nişte zimţi de fierăstrău. 

— O fisă-n borcanu' de-njurături, domnu' Marshall, 
comentă Janelle. 

Thurse se uita în jos, surprins. Îşi înfipsese la centură 
foarfecele de tăiat metalul. 

— Mă duc să le pun sub cutia de lapte... 

Fără să-l lase să termine, Linda smulse perechea de 
foarfeci, îşi stăpâni impulsul momentan de a i le înfige până 
la plăsele în pieptul lui îngust - cu un autocontrol admirabil, 
îşi spuse ea - şi cobori să le ducă personal. 

În acel moment, un autovehicul veni în spatele 
furgonului, blocându-i accesul spre West Street, singura 
ieşire din acea fundătură. 


2 


În capătul de sus al Town Common Hill, chiar sub 
intersecţia în Y unde Highland Avenue se bifurca din Main 
Street, Hummerul lui Jim Rennie staţiona cu motorul în 
ralanti. De jos se auzeau instrucţiunile amplificate ca 
oamenii să coboare din maşini şi să meargă mai departe pe 
jos, dacă nu aveau vreo infirmitate fizică. Mulţi mergeau pe 
trotuare, în mare parte cu rucsacuri în spate. Big Jim îi 
privea cu acel gen de dispreţ îndurător pe care-l simt doar 
îngrijitorii ce-şi fac treaba nu din compasiune, ci numai din 
conştiinciozitate. 

Carter Thibodeau venea în contra curentului. Mergea 
prin mijlocul străzii, când şi când dând la o parte pe câte 


cineva din drum. Ajunse la Hummer, se aşeză pe locul din 
dreapta şi-şi şterse fruntea de transpiraţie cu antebraţul. 

— Dom'le, ce bine-i când ai aer condiţionat. Nu-i nici opt 
dimineaţa, şi-afară tre' să fie deja vreo şapteşcinci de 
grade. lar aerul miroase ca o scrumieră de căcat... Scuze 
pentru limbaj, şefu'. 

— Ce noroc ai avut? 

— Nasol. Am vorbit cu agenta Everett... cu fosta agentă 
Everett. Ceilalţi sunt pierduţi în peisaj. 

— Ştie ceva? 

— Nu. N-are nicio veste de la doc. lar Wettington a 
tratat-o ca pe o ciupercă, a ţinut-o-n beznă şi i-a vândut 
gogoşi. 

— Eşti sigur? 

— Mda. 

— Erau cu ea şi puştoaicele? 

— Îhî. Şi tipul ăla hippy. Cel care ţi-a pus la punct 
ticăitoarea. Plus cei doi puşti pe care i-au găsit Junior şi 
Frankie la Pond. 

Rămase puţin pe gânduri. 

— Acuma, că gagică-sa-i moartă şi bărbatu' ei s-a dus, 
cred că ăştia doi au să şi-o tragă de le-or ieşi ochii, pân” l-a 
sfârşitu' săptămânii. Dacă vrei să-i mai fac o vizită, şefu', mă 
duc. 

Big Jim ridică doar un singur deget de pe volan, pentru a- 
]| clătina scurt, semn că nu era necesar. Altceva îl preocupa. 

— la uită-te la ei, Carter. 

Polițistul nici n-ar fi putut să nu se uite. Traficul pietonal 
spre ieşirea din oraş se îndesea din minut în minut. 

— Cei mai mulţi vor fi la Dom în jurul orei nouă, iar 
dracii-bumbacii de neamuri ale lor n-au să sosească până la 
zece. Cel mai devreme. La ora aia, au să moară de sete. Pe 
la amiază, cei care nu s-au gândit să-şi ia apă cu ei vor bea 
pişu de vacă din iazul lui Alden Dinsmore, Dumnezeu să-i 
binecuvânteze. lar Dumnezeu trebuie să-i binecuvânteze, 


fiindcă majoritatea sunt prea nătărăi şi prea agitaţi ca să 
fure. 

Carter râse scurt, lătrător. 

— Cu ăştia avem de-a face, continuă Rennie. Cu gloata. 
Cu dracii-bumbacii din pleava societăţii. Ce vor, Carter? 

— Nu ştiu, şetfu'. 

— Ba sigur că ştii. Vor mâncare, Oprah, muzică country şi 
un pat cald în care să facă urât când apune soarele. Ca să 
aducă pe lume cât mai mulţi ca ei. Şi, pe Dumnezeul meu, 
uite că mai vine un membru al tribului. 

Era şeful Randolph, care urca greoi panta, ştergându-şi 
cu o batistă chipul înroşit de efort. 

Între timp, Big Jim intrase complet în dispoziţia de a ţine 
predici. 

— Datoria noastră, Carter, este să avem grijă de ei. Poate 
nu ne place, poate nu tot timpul credem că merită, dar este 
sarcina pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. Numai că, 
pentru ca s-o putem face, trebuie să avem grijă de noi 
înşine mai întâi, şi de-asta acum două zile au fost aduse în 
biroul Funcţionarului Public, de la Primărie, multe fructe şi 
legume proaspete de la Food City. Nu ştiai, este? Ei bine, e- 
n regulă. Eşti cu un pas înaintea lor, iar eu sunt cu un pas 
înaintea ta, şi aşa e firesc să fie. Lecţia este cât se poate de 
simplă: Domnul îi ajută pe aceia care se ajută singuri. 

— Am înţeles. 

Randolph ajunse la ei. Gâfâia, avea cearcăne sub ochi şi 
părea să fi slăbit. Big Jim apăsă pe butonul pentru 
coborârea geamului. 

— Intră-n maşină, şefule, şi trage o porţie de aer 
condiţionat. 

lar când Randolph porni spre scaunul din faţă, dreapta, 
Big 

Jim adăugă: 

— Nu, acolo stă Carter. 

Zâmbi. 

— Treci în spate. 


3 


Maşina care se oprise în spatele furgonului Odyssey nu 
era a poliţiei, ci o ambulanţă de la spital. La volan se afla 
Dougie 'Twitchell. Ginny 'Tomlinson stătea pe locul din 
dreapta, cu un bebeluş adormit pe genunchi. Portierele din 
spate se deschiseră şi cobori Gina Buffalino. Încă mai avea 
pe ea uniforma în dungi. Fata care o urma, Harriet Bigelow, 
purta blugi şi un tricou pe care scria: „ECHIPA OLIMPICĂ 
DE SĂRUTĂRI A SUA.” 

— Ce... ce... 

Linda nu părea capabilă de mai mult. Inima-i bătea 
nebuneşte, iar sângele-i vuia prin cap atât de tare, încât 
parcă-şi simţea timpanele vibrând. 

— A sunat Rusty, spuse Twitch, şi ne-a zis să ne ducem în 
livada de pe Black Ridge. Nici măcar nu ştiam că e o livadă 
acolo, da' Ginny ştia, şi... Linda? Scumpo, eşti albă ca o 
stafie. 

— N-am nimic, răspunse Linda - şi-şi dădu seama că era 
cât pe ce să leşine. 

Se ciupi de lobii urechilor, un truc pe care-l învățase 
demult, de la Rusty. La fel ca multe dintre remediile lui 
populare (un altul era bătutul cucuielor cu cotorul unei 
cărţi groase), avu efect. Când vorbi din nou, vocea-i părea 
mai normală şi oarecum mai reală: 

— V-a spus să treceţi mai întâi pe-aici? 

— Da. Ca să luăm nişte din-aia, arătă el spre sulul de pe 
rampă. Doar pentru siguranţă, aşa a zis. Da' o s-am nevoie 
de foarfeca aia. 

— Unchiule 'Twitch! exclamă Janelle şi se repezi în braţele 
lui. 

— Care-i treaba, Tigroaico Lily? 

O îmbrăţişă, o legănă, apoi o puse jos. Janelle se uită spre 
bebeluşul de pe locul din dreapta. 

— Cum o cheamă? 

— Cum îl cheamă, o corectă Ginny. Little Walter... 


— Mişto! 

— Jannie, treci înapoi în maşină, e timpul să plecăm, o 
chemă Linda. 

— Şi de spital cine are grijă? întrebă Thurse. 

Ginny făcu o mutră încurcată. 

— Păi, nimeni... Da' Rusty a zis să nu ne facem griji, dacă 
nu e niciun pacient care să aibă nevoie de îngrijire 
continuă... Şi, în afară de Little Walter, nu mai era nimeni 
acolo. Aşa că am înhăţat copilul şi am tuns-o. Poate reuşim 
să ne întoarcem mai târziu, zice Twitch. 

— Măcar cineva ar trebui s-o facă, bodogăni Thurse, 
morocănos; arţagul, după cum observase Linda, părea să 
fie poziţia de repliere permanentă a lui Thurston Marshall. 
Trei sferturi din oraş au luat-o la trap pe 119, spre Dom. 
Calitatea aerului e proastă, iar pe la ora zece, când vin 
autobuzele cu vizitatorii, o s-ajungă la treizeci de grade 
Celsius. Dacă Rennie şi cohortele lui au pregătit ceva 
adăposturi, eu n-am auzit. Până la apusul soarelui, multora 
li se va face rău. Cu puţin noroc, doar insolaţie şi astm, însă 
ar putea s-apară şi câteva atacuri de cord. 

— Fraţilor, poate-ar fi mai bine să ne întoarcem, propuse 
Gina. Mă simt ca un şobolan care părăseşte corabia. 

— Nu! replică Linda atât de tăios, încât toţi se uitară la ea 
- chiar şi Audi. Rusty a spus c-o să se întâmple ceva rău. S- 
ar putea să nu fie azi... dar se poate să şi fie, aşa a zis. 
Luaţi-vă plumbul pentru ferestrele ambulanţei, şi duceți-vă. 
Eu n-am curaj să mai aştept pe-aici. Unul dintre malacii lui 
Rennie a venit pe la mine azi-dimineaţă şi dacă mai trece 
pe-acolo şi vede că maşina nu mai €... 

— Mergeţi, mergeţi, o întrerupse Twitch. Uite, scot 
ambulanţa ca să puteţi ieşi. N-o luaţi pe Main Street, deja e 
balamuc acolo. 

— Pe Main Street, prin faţa prăvăliei de gabori? întrebă 
Linda, aproape cutremurându-se. Nu, mulţumesc. Taxiul lu' 
mama o ia pe West Street, până la Highland. 


Twitch trecu iar la volanul ambulanţei, iar cele două 
surori urcară din nou, aruncându-i Lindei o ultimă privire 
plină de îndoială, peste umăr. 

Femeia aşteptă un moment, uitându-se mai întâi la 
bebeluşul care dormea, transpirat, apoi la Ginny. 

— Poate vă duceţi înapoi la spital diseară, tu şi 'Twitch, ca 
să vedeţi cum mai stau lucrurile. Ziceţi c-aţi primit un 
telefon şi v-aţi dus tocmai în Northchester sau ceva. Numai, 
orice-aţi face, nu suflaţi o vorbă despre Black Ridge. 

— Bine. 

„Uşor de zis”, se gândi Linda. „S-ar putea să nu vă mai 
ţineţi gura aşa de uşor, dacă vă treziţi cocoşaţi de Carter 
Thibodeau peste o chiuvetă. “ 

O împinse pe Audrey înapoi, închise portiera glisantă şi 
se aşeză la volan. 

— Hai să plecăm de-aici, spuse Thurse, urcându-se lângă 
ea. N-am mai fost aşa paranoid de pe vremea când 
mergeam la mitinguri neautorizate pentru pace. 

— Bun. Fiindcă paranoia perfectă înseamnă luciditate 
perfectă. Scoase furgonul din curte, pe lângă ambulanţă, şi 
porni pe West Street. 


4 


— Jim, spuse Randolph, de pe bancheta din spate a 
Hummerului, m-am gândit la raidul ăsta.. 

— Ei, nu mai spune. Şi de ce nu ne învredniceşti cu 
roadele gândirii tale, Peter? 

— Sunt şeful Poliţiei. Dacă-i vorba să aleg între controlul 
mulţimii de la Ferma Dinsmore şi un atac asupra unui 
laborator de droguri unde pot fi toxicomani înarmaţi care 
păzesc substanţe ilegale... ei bine, ştiu ce-mi dictează simţul 
datoriei. Să spunem doar atât. 

Big Jim Rennie descoperi că n-avea chef să discute în 
contradictoriu. Conflictele cu tâmpiţii erau 
contraproductive. Randolph habar n-avea ce fel de arme 


puteau fi depozitate în studioul radio. La drept vorbind, nici 
Big Jim nu prea ştia (nu putea spune ce-o fi trecut Bushey 
pe notele de plată ale corporației), dar cel puţin îşi imagina 
tot ce putea fi mai rău, o realizare mintală de care tăntălăul 
ăla în uniformă nu părea capabil. lar dacă lui Randolph i se 
întâmpla ceva... ei bine, nu hotărâse deja că tânărul 
Thibodeau i-ar fi fost un înlocuitor mult mai adecvat? 

— În regulă, Pete, spuse el. Departe de mine gândul de a 
te împiedica să-ţi faci datoria. Eşti noul comandant, cu Fred 
Denton ca secund. Asta te mulţumeşte? 

— Mă mulţumeşte-al naibii! îşi umflă Randolph pieptul, 
arătând ca un cocoş gras gata să cânte. Big Jim, deşi nu era 
renumit pentru simţul umorului, îşi înăbuşi râsul... 

— Atunci, du-te la departamentul poliţiei şi începe să-ţi 
aduni echipa. Camioane municipale, nu uita. 

— Corect! La amiază, atacăm! declară Randolph, 
agitându-şi pumnul. 

— Luaţi-o prin pădure. 

— Ei, Jim, şi despre asta voiam să-ţi vorbesc. Mi se pare 
puţin cam complicat. Pădurile alea din spatele postului de 
radio sunt destul de încâlcite... cresc pe-acolo oţetari 
otrăvitori... şi stejari otrăvitori, care-s şi mai peri... 

— Există un drum de acces, i-o reteză Big Jim, care 
ajungea la capătul răbdării. O luaţi pe-acolo şi le cădeţi în 
spate. 

— Bine, da"... 

— Un glonţ în cap ar fi mult mai rău decât o pişcătură de 
oţetar. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine, Pete. Mă 
bucur că eşti aşa de... 

Că era aşa de... cum? Îngâmfat? Ridicol? Idiot? 

— Aşa de super-total, completă Carter. 

— Mulţumesc, Carter, mi-ai luat vorba din gură. Pete, să-i 
spui lui Henry Morrison că acum el e şeful cu controlul 
mulţimii de pe 119. Şi s-o luați pe drumul de acces. 

— Eu, totuşi, cred că... 

— Carter, deschide-i portiera. 


5 


— O, Doamne, murmură Linda şi coti la stânga. Furgonul 
se hurducă peste bordură, la nicio sută de metri distanţă de 
intersecţia între Main şi Highland. Toate cele trei fetiţe 
râseră, dar micul Aidan, sărăcuţul, se sperie şi iar apucă 
strâns în braţe capul îndurătoarei Audrey. 

— Ce? se răsti Thurse. Ce e? 

Linda parcă pe iarba din faţa unei case, după un copac. 
Era un stejar măricel, dar şi furgonul era destul de mare, 
iar arborele îşi pierduse aproape toate frunzele. Linda ar fi 
vrut să creadă că erau bine camuflaţi, dar nu putea. 

— Drept în mijlocul afurisitei de intersecţii stă al naibii 
Hummer al lui Rennie. 

— Mamă, ce-ai mai înjurat! remarcă Judy. Două fise în 
borcanul de-njurături. 

Thurse îşi lungi gâtul, să vadă mai bine. 

— Eşti sigură? 

— Crezi că mai are cineva din oraş o namilă de maşină ca 
aia? 

— Fi-ţi-ar... 

— Borcănelu'! exclamară într-un glas Judy şi Jannie. 

Linda simţi că i se lipea limba de cerul gurii tot mai 
uscate. 'Thibodeau tocmai cobora de pe locul din dreapta al 
maşinii lui Rennie - şi dacă se uita spre ei... 

„Dacă ne vede, trec cu maşina peste el”, îşi spuse. Ideea 
o liniştea într-un anumit mod pervers. 

Thibodeau deschise portiera din spate şi cobori Peter 
Randolph. 

— Uite, omul ăla îşi scoate pantalonii din popou, informă 
Alice Appleton pe toată lumea. Asta-nseamnă că te duci la 
cinema, aşa zice mama. 

Thurston Marshall izbucni în hohote, iar Linda, care ar fi 
spus că nu-i mai rămăsese nicio resursă pentru râs, i se 
alătură. Curând, râdeau cu toţii, până şi Aidan, care habar 
n-avea ce-i amuzase. Linda nu era sigură nici de ea însăşi. 


Randolph porni pe jos spre poalele pantei, continuând să 
se tragă de pantalonii uniformei. Nu exista niciun motiv de 
râs, iar asta-l făcea să fie şi mai rizibil. 

Nevrând să se lase mai prejos, Audrey începu să latre. 


6 


Undeva, lătra un câine. 

Big Jim îl auzea, dar nu se osteni să se uite. Spectacolul 
lui Peter Randolph coborând panta îi dădea o stare 
nemaipomenită. 

— Ia uite la el cum îşi scoate pantalonii din fund, comentă 
Carter. Taică-meu spunea că asta înseamnă că te duci la 
film. 

— Singurul loc în care se duce e WCIK, replică Big Jim, 
iar dacă e atât de căpos, încât să atace frontal, s-ar putea să 
fie ultimul loc unde se mai duce vreodată. Hai să coborâm la 
primărie şi să vedem un timp carnavalul la televizor. Când 
ne plictisim, vreau să-l găseşti pe doctorul hippy şi să-i spui 
că, dacă încearcă s-o tulească undeva, îl prindem şi-l 
aruncăm în puşcărie. 

— Am înţeles. 

Era o misiune care nu-i displăcea. Poate-şi mai făcea 
puţin de cap şi cu fosta agentă Everett, de data asta, fără 
pantaloni pe ea... 

Big Jim băgă maşina în viteză şi porni încet în josul 
colinei, claxonând oamenii care nu se dădeau la o parte din 
drum destul de repede. 

De cum coti pe aleea primăriei, furgonul Odyssey 
străbătu intersecţia, spre ieşirea din oraş. Pe Upper 
Highland Street nu circulau pietoni, aşa că Linda acceleră 
imediat. Thurse Marshall începu să cânte The Wheels on 
the Bus şi, curând, copiii i se alăturară. 

Linda, care simţea cum i se risipea spaima cu fiecare sută 
de metri parcursă, începu nu peste mult să cânte la unison 
cu ei. 


7 


Ziua de Vizită a sosit în Chester's Mill şi un sentiment de 
anticipare însufleţită îi pătrunde pe oamenii care înaintează 
pe Şoseaua 119 spre Ferma Dinsmore, unde mitingul lui Joe 
McClatchey a ieşit atât de prost, cu doar cinci zile în urmă. 
Sunt plini de speranţă (deşi nu tocmai fericiţi), în pofida 
acelei amintiri - şi în ciuda zăpuşelii şi a aerului greu 
mirositor. Orizontul de dincolo de Dom se vede ca prin 
ceaţă, iar deasupra copacilor cerul s-a întunecat, din cauza 
particulelor acumulate. Când te uiţi drept în sus, e mai bine, 
dar tot nu-i în regulă; albastrul cerului are o tentă gălbuie, 
ca o peliculă de cataractă de pe ochiul unui bătrân. 

— Aşa arăta cerul deasupra fabricilor de hârtie, în anii 
şaptezeci, când mergeau din plin, spune Henrietta Clavard 
- cea cu fundul nu tocmai rupt. Îi oferă sticla cu bere de 
ghimbir lui Petra Searles, care merge pe lângă ea. 

— Nu mulţumesc, răspunde Petra. Am apă. 

— l-ai pus şi votcă? se interesează Henrietta. Că eu, da. 
Jumi-juma, scumpo; eu îi zic Rachetă Seacă de Canada. 

Petra ia sticla şi trage o duşcă sănătoasă. 

— Yow! exclamă ea. 

Henrietta dă din cap, cu un aer pragmatic. 

— Da, cucoană. Nu-i cine ştie ce fiţoasă, da-ţi mai 
luminează ziua cât de cât. 

Mulţi dintre pelerini duc în mâini pancarte pe care 
plănuiesc să le agite în faţa vizitatorilor din lumea 
exterioară (şi în faţa camerelor de luat vederi, desigur), la 
fel ca publicul de la un spectacol matinal live. Dar 
bannerele de la emisiunile TV de dimineaţă sunt toate 
vesele. Cele de-aici, în majoritate, nu prea sunt. Pe unele, 
rămase de la demonstraţia din duminica trecută, scrie: 
„LUPTAŢI CONTRA PUTERII!” şi „LĂSAŢI-NE AFARĂ, CE 
DRACU!?” Au mai apărut şi unele noi, care proclamă: 
„EXPERIMENT AL GUVERNULUI: DE CE??? şi 
„TERMINAŢI CU  MUŞAMALIZAREA”, sau „SUNTEM 


FIINŢE OMENEŞTI, NU COBAI”. Pe pancarta lui Johnny 
Carver scrie: „OPRIȚI CE FACE-ŢI PT DUMNEZEU!!! PÂNĂ 
NUI PREA TÂRZIU!!” Frieda Morrison întreabă - la fel de 
agramat, dar cu tot atâta patimă: „CRIMELE CUI L-E 
PLĂTIM” Bruce Yardley e singurul care adoptă o notă 
complet pozitivă. Pe pancarta lui, prinsă pe o prăjină de doi 
metri şi învelită în hârtie creponată bleu (la Dom, la va 
domina pe toate celelalte), scrie: „SALUT MAMĂ & TATĂ 
DIN CLEVELAND! VĂ IUBESC!” 

Vreo nouă, zece inscripţii conţin citate şi trimiteri la 
scripturi. Bonnie Morrell, al cărei soţ e proprietarul 
atelierului de lemnărie din oraş, duce una care proclamă: 
„NU-I IERTAŢI, FIINDCĂ ŞTIU CE FAC!” Cea purtată de 
Trina Cale spune: „DOMNUL E PĂSTORUL MEU”, sub un 
desen reprezentând, probabil, o oaie, deşi e greu să fii 
sigur. 

Pe pancarta lui Donnie Baribeau scrie doar atât: RUGAŢI- 
VĂ PENTRU NOI. 

Marta Edmunds, cea care uneori are grijă de fetiţele 
soţilor Everett, nu se numără printre pelerini. Fostul ei soţ 
locuieşte în South Portland, dar ea se îndoieşte că va veni, şi 
dac-ar veni, ce să-i spună? „Eşti în urmă cu pensia 
alimentară, muistule?” Aşa că se duce pe Little Bitch Road, 
nu pe Şoseaua 119. Avantajul e că acolo nu trebuie să 
meargă pe jos. Îşi ia Acura (cu aerul condiţionat mergând 
din plin). Destinația ei este căsuţa confortabilă unde 
Clayton Brassey îşi trăieşte bătrâneţile. Este stră-stră- 
unchiul ei prin alianţă (sau cam aşa ceva) şi, cu toate că nu 
e tocmai sigură pe legăturile lor de rudenie, măcar ştie că 
are un generator. Dacă mai merge, va putea să se uite la 
televizor. Şi mai vrea şi să se asigure că Unchiul Clay e bine 
- sau atât cât se poate de bine, când ai o sută cinci ani şi 
mintea făcută păsat de ovăz Quaker. 

Clayton Brassey nu e deloc OK. A renunţat la cinstea de a 
fi cel mai bătrân orăşean în viaţă. Stă în fotoliul lui preferat 
din living, ţinându-şi în poală vasul cu smalţul ciobit, pentru 


urinat, şi e rece ca un lemn. Bastonul Boston Post e rezemat 
de perete, alături. Nell Toomey, stră-strănepoata şi 
principala lui îngrijitoare, nu se vede nicăieri; s-a dus la 
Dom, cu fratele şi cumnata ei. 

— Ăă, Unchiu'... Îmi pare rău, dar probabil că era timpul, 
spune Marta. 

Intră în dormitor, ia un cearşaf curat din şifonier şi-l 
aruncă peste bătrân. Rezultatul îl face să arate cam ca o 
mobilă acoperită, într-o casă abandonată. Un dulăpior, 
eventual. Marta aude zgomotul generatorului din spate şi-şi 
zice: ei, şi? Deschide televizorul, pune pe CNN şi se aşază 
pe canapea. Ceea ce se întâmplă pe ecran aproape o face să 
uite că-i ţine companie unui cadavru. 

Este o imagine aeriană, filmată cu un teleobiectiv 
puternic, dintr-un elicopter care zboară pe deasupra pieţei 
de vechituri din Motton unde vor parca autobuzele. Primii 
localnici din Chester's Mill au ajuns deja la Dom. În spatele 
lor vine coloana: două benzi de asfalt pline pe toată lăţimea 
şi întinzându-se până la Food City. Asemănarea cu un convoi 
de furnici sare în ochi. 

Un comentator de ştiri turuie, folosind cuvinte ca 
„minunat” şi „uluitor”. A doua oară când spune: „N-am mai 
văzut niciodată aşa ceva”, Marta opreşte sonorul, gândindu- 
se: „Nimeni n-a mai văzut, tântălăilor. “ Vrea să se ridice şi 
să se uite ce-o fi de mâncare pe la bucătărie (poate că nu e 
tocmai frumos, cu un mort în cameră, da-i e foame, fir-ar să 
fie), când imaginea de pe ecran se caşetează. În stânga, un 
alt elicopter urmăreşte acum coloana de autobuze care ies 
din Castle Rock, iar pe burtieră scrie: „VIZITATORII VOR 
SOSI LA SCURTI TIMP DUPĂ ORA 10:00.” 

Are timp să-şi pună o gustare, în fond. Marta găseşte 
crochete, unt de arahide şi, spre marea ei încântare, trei 
sticle de bere Budweiser rece. Le duce pe toate înapoi în 
living, pe o tavă, şi se instalează. 

— Mersi, Unchiu', spune ea. 


Chiar şi cu sonorul închis, mai ales cu sonorul închis, 
imaginile juxtapuse sunt captivante, hipnotice. Când prima 
bere îşi face efectul (înveselind-o!), Marta îşi dă seama că e 
ca şi cum ar aştepta ca o forţă irezistibilă să întâlnească un 
obiect de neclintit şi se întreabă dacă impactul va fi 
exploziv. 

Nu departe de mulţimea care soseşte, pe gorganul unde 
a săpat mormântul tatălui său, Ollie Dinsmore stă rezemat 
în cazma, privind cum se adună oamenii: două sute, apoi 
patru sute, apoi opt. Opt sute cel puţin. Vede o femeie cu 
copilul în cârcă, într-unul dintre acele port-bebe-uri 
Papoose, şi se întreabă dacă nu cumva e nebună, să vină cu 
un copil atât de mic într-o asemenea căldură, fără măcar o 
pălărioară pe cap. Orăşenii sosiți stau în soarele pâclos, 
aşteptând neliniştiţi autobuzele. Ollie îşi imaginează ce 
drum trist şi încet îi aşteaptă la întoarcere, după ce euforia 
se va stinge. Atâta distanţă, până înapoi acasă, prin căldura 
sufocantă de la sfârşitul după-amiezii. Apoi, revine la ceea 
ce făcea. 

În spatele mulţimii tot mai numeroase, pe ambele 
acostamente ale Şoselei 119, poliţiştii - vreo duzină de 
agenţi, în majoritate dintre cei noi, conduşi de Henry 
Morrison - şi-au parcat maşinile, cu girofarurile în 
funcţiune. Ultimele două maşini de poliţie sosesc cu 
întârziere, fiindcă Henry le-a ordonat să ia în portbagaje 
containere cu apă, de la cişmeaua pompierilor unde, după 
cum a descoperit el, generatorul nu numai că merge, dar 
pare să mai poată rezista încă vreo două săptămâni. Nu e 
nici pe departe destulă apă, o cantitate prostesc de mică 
faţă de proporţiile mulţimii, dar mai mult de-atât n-au ce să 
facă. O vor păstra pentru oamenii care leşină din cauza 
soarelui. Henry speră să nu fie mulţi, dar ştie că tot au să 
leşine câţiva şi-l blestemă pe Jim Rennie pentru că n-a luat 
măsuri pregătitoare. Ştie că lui Rennie puţin îi pasă, ceea 
ce, după părerea lui, agravează neglijenţa. 


A pornit cu Pamela Chen, singura dintre noile „ajutoare 
speciale” în care are deplină încredere, iar când vede cât 
de imensă e mulţimea, îi spune să telefoneze la spital. Ar 
trebui să vină ambulanţa, pentru orice eventualitate. 
Pamela revine peste cinci minute, cu o veste pe care Henry 
o găseşte pe cât de incredibilă, pe atât de puţin 
surprinzătoare. La telefonul recepţiei a răspuns o pacientă 
- o tânără care s-a internat în aceeaşi dimineaţă, cu o 
fractură de antebraţ. Spune că tot personalul medical e 
plecat, cu tot cu ambulanţă. 

— E pur şi simplu nemaipomenit, remarcă Henry. Sper ca 
talentele tale la acordat primul ajutor să fie la înălţime, 
Pammie, fiindcă s-ar putea să avem nevoie de ele. 

— Eu ştiu să fac respiraţie artificială şi masaj cardiac, 
răspunde Pamela. 

— Bun. 

Henry arată spre Joe Boxer, dentistul iubitor de vafe 
Eggo. Boxer poartă o brasardă albastră şi, plin de 
importanţă, dirijează circulaţia oamenilor de pe ambele 
părţi ale drumului (cei mai mulţi nu-i dau nicio atenţie). 

— Şi dacă e vreunul de-l dor dinţii, să i-i scoată papagalul 
ăla îngâmfat. 

— Dac-o avea bani să-l plătească, replică Pamela, care s-a 
confruntat cu Joe Boxer când i-a crescut măseaua de minte, 
iar tipul a zis ceva despre „serviciu contra serviciu”, 
privindu-i sânii cu un aer care n-o încânta deloc. 

— Cred că am în maşină o şapcă Red Sox, spune Henry. 
Dacă o găseşti, vrei să le-o duci ălora de-acolo? continuă el, 
arătând spre femeia pe care Ollie a observat-o deja, cea 
care ţine copilul cu capul gol. Pune-i-o copilului pe cap şi zi-i 
maică-sii că-i o idioată. 

— Îi duc şapca, da' aşa ceva nu-i spun, răspunde încet 
Pamela. E Mary Lou Costas. Are şaptişpe ani, a fost 
măritată cam un an c-un camionagiu aproape de două ori 
mai în vârstă decât ea şi probabil speră că va veni s-o vadă. 

Henry oftează. 


— “Tot idioată rămâne, dar cred că la şaptesprezece ani 
aşa suntem toţi. 

Şi încă mai vin. Un bărbat pare să nu aibă apă la el, dar 
ţine în mâini o boxă mare din care urlă predica de la WCIK. 
Doi oameni care au venit cu el desfăşoară un banner cu 
inscripţia „VĂ RUGĂM SAILVA-ŢINE” scrisă stângaci. 

— O să iasă nasol, murmură Henry - şi, desigur, are 
dreptate; atâta numai că nu ştie cât de nasol. 

Mulțimea tot mai numeroasă aşteaptă în soare. Cei cu 
băşica mai slabă o iau spre tufişurile din partea apuseană a 
drumului, să se uşureze. Majoritatea se zgârie înainte de a 
se rezolva. O femeie supraponderală (Mabel Alston; mai 
suferă şi de dia-Betty, cum îi zice ea) îşi luxează glezna şi 
rămâne pe jos zbierând până vin doi bărbaţi şi o ridică din 
nou, pe piciorul nevătămat. Lennie Meechum, dirigintele 
poştei (cel puţin până săptămâna asta, când orice 
corespondenţă cu restul ţării s-a contramandat) ia cu 
împrumut un baston şi i-l oferă. Apoi, îi spune lui Henry că 
Mabel are nevoie de-o maşină care s-o ducă înapoi în oraş. 
Henry răspunde că nu se poate lipsi de niciuna. Va trebui să 
se aşeze undeva la umbră, adaugă el. 

Lennie gesticulează spre ambele laturi ale drumului. 

— În caz că n-ai observat, acolo-i o păşune, iar dincolo, 
pârloagă. De unde umbră? 

Henry arată către Ferma Dinsmore. 

— Acolo-i umbră destulă. 

— La patru sute de metri distanţă! răspunde Lennie, 
indignat. 

De fapt, sunt cel mult două sute de metri, dar Henry nu-l 
mai contrazice. 

— Aşaz-o în maşina mea, pe locul din faţă. 

— La soare e o căldură infernală, spune Lennie. O s-aibă 
nevoie de ventilaţie. 

Da, Henry ştie că va avea nevoie de aer condiţionat, ceea 
ce-ar însemna să pornească motorul şi să consume benzină. 
Pe moment, nu duce lipsă - presupunând c-o pot scoate din 


rezervoarele de la Gas and Grocery, mai bine zis - şi-şi zice 
că de asta va trebui să se ocupe mai târziu. 

— Cheia e în contact, spune el. Pune pe răcoros, da? 

Lennie înţelege şi se întoarce la Mabel, dar ea nu e gata 
să se mişte din loc, deşi s-a înroşit la faţă, iar sudoarea îi 
şiroieşte pe obraji. 

— Încă n-am făcut! rage ea. Şi trebuie să fac! 

Leo Lamoine, unul dintre agenţii cei noi, vine agale spre 
Henry, care s-ar putea lipsi de compania lui. Leo are o gulie 
pe post de creier. 

— Cum a ajuns aici, mă nene? întrebă el. 

Leo Lamoine e genul de om care le spune tuturor „mă 
nene”. 

— Nu ştiu, dar cumva a reuşit, răspunde obosit Henry, 
simțind că-l apucă durerea de cap. Adună câteva femei s-o 
ducă în spatele maşinii mele şi s-o ţină cât face pipilică. 

— Pe care, mă nene? 

— Unele mai voinice, zice scurt Henry şi pleacă, înainte 
să-l biruie pofta irezistibilă de a-l pocni pe Leo Lamoine în 
nas. 

— Ce fel de poliţie mai e şi asta? întreabă o femeie, în 
timp ce, împreună cu alte patru, o însoţeşte pe Mabel până 
după maşina trei, unde Mabel va face pipi ţinându-se de 
bară, sub protecţia cuviincioasă a celorlalte. 

„Graţie lui Rennie şi Randolph, vitejii voştri conducători, 
e o poliţie complet nepregătită”, ar răspunde Henry, dar se 
abţine. Ştie că gura lui slobodă i-a creat probleme în seara 
trecută, când a propus ca Andrea Grinnell să vorbească 
până la capăt, aşa că spune numai atât: 

— Singura pe care o avem. 

La drept vorbind, majoritatea oamenilor, la fel ca garda 
feminină de onoare a lui Mabel, sunt mai mult decât dispuşi 
să se ajute între ei. Cei care n-au uitat să aducă apă o 
împart cu cei ce nu şi-au adus şi majoritatea sorb doar câte 
puţin. În fiecare mulţime există şi idioţi, iar cei de-aici beau 
cu poftă, pe negândite. Unii mestecă fursecuri şi crochete 


care le vor spori setea. Fetiţa lui Mary Lou Costas începe să 
plângă nervos sub şapca Red Sox, care e mult prea mare 
pentru ea. Mary Lou a adus o sticlă de apă, iar acum începe 
să tamponeze gâtul şi obrajii încinşi ai copilului. Curând, 
sticla va fi goală. 

Henry o apucă de braţ pe Pamela Chen şi arată din nou 
spre Mary Lou: 

— Ia sticla aia şi umple-o de la noi. Şi-ncearcă să nu te 
vadă prea mulţi oameni, altfel o să ni se termine toată până 
la amiază. 

Pamela se supune, iar Henry îşi zice: „Avem măcar una 
care chiar ar putea fi o bună polițistă de provincie, dacă şi- 
ar dori vreodată postul”. 

Nimeni nu se deranjează să se uite unde merge Pamela. 
Foarte bine. La apariţia autobuzelor, aceşti oameni vor uita 
complet de căldură şi sete - pentru un timp. Desigur, după 
ce pleacă vizitatorii... şi având în faţă un drum lung pe jos 
până înapoi în oraş... 

Lui Henry îi vine o idee. Îşi trece în revistă „agenţii” şi 
vede mulţi tâmpiţi, dar şi câţiva oameni în care are 
încredere; Randolph i-a luat pe aproape toţi cei măcar pe 
jumătate normali într-un soi de misiune secretă. Henry 
crede că are legătură cu afacerea de care l-a acuzat Andrea 
pe Rennie, cea cu drogurile, dar nu-l interesează. Tot ce ştie 
este că nu-s aici, iar el nu poate face faţă singur misiunii. 

Dar ştie cine ar putea şi-l cheamă. 

— Ce vrei, Henry? întreabă Bill Allnut. 

— Ai cheile de la şcoala? 

Allnut, care de treizeci de ani e omul de serviciu al şcolii 
medii, dă din cap. 

— Aici le am, se bate el cu palma peste inelul de chei care 
luceşte în soare. Le port mereu la mine, de ce? 

— la maşina patru, şi întoarce-te în oraş cât poţi de 
repede, cu grijă să nu dai peste unii întârziaţi. Adu aici unul 
dintre autobuzele şcolii. Unul din alea cu patruzeci şi patru 
de locuri. 


Bărbatul nu pare deloc încântat. Strânge din fălci, cu o 
expresie yankee pe care Henry, el însuşi yankeu, a văzut-o 
toată viaţa, o cunoaşte bine şi n-o poate suferi. E o mutră 
rău prevestitoare, care spune: „Mă doare capu d-ale mele, 
colega.“ 

— Ce? Ai înnebunit? Vrei să-i bagi pe toţi ăştia într-un 
singur autobuz? 

— Nu pe toţi, doar pe cei care nu se vor mai putea 
întoarce singuri. 

Henry se gândeşte la Mabel şi la fetiţa lui Mary Lou 
Costas, dar ştie că pe la trei după-amiază vor fi mult mai 
mulţi pe care n-o să-i mai ţină puterile deloc să facă tot 
drumul pe jos. Sau măcar o parte din el. 

Bill Allnut strânge din fălci şi mai tare; acum, bărbia i se 
repede în faţă ca prova unui vapor. 

— Nu merg, dom'le. Vin cei doi băieţi ai mei, cu 
nevestele, aşa au zis. Îşi aduc şi copiii. Nu vreau să-i pierd. 
Şi nici pe nevastă-mea n-o las singură. E cu nervii-n 
pioneze. 

Henry ar vrea să-l zgâlţâie pentru cât de prost e (şi să-l 
strângă de gât, pentru cât e de egoist). În schimb, îi cere 
cheile, întrebându-l care e cea de la garaj. Pe urmă, îi spune 
să se ducă înapoi la nevastă-sa. 

— Îmi pare rău, Henry, se scuză Allnut, da” tre' să-mi văd 
copiii şi nepoţii. Am şi eu dreptu' ăsta. Nu eu i-am chemat 
aici pe toţi slăbănogii, şontorogii şi orbeţii. De ce să plătesc 
eu că-s ei proşti? 

— Corect, eşti un american de soi, nu încape nicio 
îndoială, replică Henry. Dispari din ochii mei. 

Allnut deschide gura să protesteze, se gândeşte mai bine 
(poate întrezăreşte ceva pe chipul agentului Morrison) şi 
pleacă târându-şi picioarele. Henry ţipă după Pamela, care 
nu protestează când e trimisă înapoi în oraş, întrebând doar 
unde anume şi de ce. El îi explică. 

— OK, dar... autobuzele alea au schimbător standard? Că 
dacă au, nu pot să şofez. 


Henry îi strigă întrebarea lui Allnut, care stă lângă Dom 
cu soţia lui, Sarah, amândoi privind nerăbdători în lungul 
şoselei pustii dinspre Motton. 

— Număru' Şaişpe-i standard! strigă Allnut. Toate 
alelalte-s automate! Şi zi-i să fie atentă la centură! 
Autobuzele ălea nu pornesc dacă şoferu' nu şi-o pune! 

Henry o expediază pe Pamela, spunându-i să se 
grăbească pe cât de mult îi permite prudenţa. Vrea ca 
autobuzul să vină imediat. 

La început, oamenii de lângă Dom stau în picioare, 
privind neliniştiţi câtre drumul pustiu. Cu timpul, cei mai 
mulţi se aşază. Cei care şi-au adus pături le întind pe jos. 
Unii îşi ţin umbră cu pancartele. Conversaţiile lâncezesc, iar 
vocea lui Wendy Goldstone se aude foarte clar când o 
întreabă pe prietena ei, Ellen, unde sunt greierii - din 
ierburile înalte nu se aude niciun ţârâit. 

— Sau am surzit eu...? 

N-a surzit. Greierii tac sau sunt morţi. 

În studioul WCIK, spaţiul central, aerisit (şi răcoros) 
răsună de vocea lui Ernie „lhe Barrell” Kellogg şi ale His 
Delight 'Trio, cântând „Am primit un telefon din Cer şi la 
aparat era lisus”. Cei doi bărbaţi nu ascultă; se uită la 
televizor, tot atât de fascinaţi de imaginile de pe ecranul 
caşetat ca Marta Edmunds (care-i la al doilea Bud şi a uitat 
complet de cadavrul bătrânului Clayton Brassey acoperit cu 
cearşaful). Sunt la fel de captivaţi ca toţi telespectatorii din 
America şi - da - din întreaga lume. 

— Uită-te la ei, Sanders, şopteşte Chef. 

— Mă uit, răspunde Andy. 

O ţine pe CLAUDETIE în poală. Chef i-a oferit şi două 
grenade de mână, dar de astă dată Sanders a refuzat. Se 
teme să nu-i smulgă uneia cuiul şi apoi să încremenească. A 
văzut chestia asta într-un film. 

— E uluitor, dar nu crezi c-ar fi bine să ne pregătim 
pentru vizitatorii noştri? 


Chef ştie că Andy are dreptate, dar îi e greu să-şi ia ochii 
de la ecran, unde elicopterul urmăreşte autobuzele şi 
marele car de televiziune din fruntea coloanei. Cunoaşte 
fiecare loc pe unde trec; sunt recognoscibile chiar şi de la 
înălţime. De-acum, vizitatorii se apropie. 

„Cu toţii ne apropiem de-acum”, îşi spune el. 

— Sanders! 

— Ce-i, Chef? 

Bărbatul îi întinde o cutie de Sucrets. 

— „Nici piatra nu-i va ascunde, nici copacul mort nu le va 
da adăpost, nici greierele alinare.” Îmi scapă din care carte- 
i asta... 

Andy deschide cutia, vede îndesate înăuntru şase ţigări 
groase, răsucite manual, şi-şi zice: „Aştia-s soldaţii 
extazului.” E cel mai poetic gând din viaţa lui şi-i aduce 
lacrimi în ochi. 

— Poţi să-mi dai un amin, Sanders? 

— Amin. 

Chef închide televizorul cu telecomanda. Ar vrea să vadă 
sosirea autobuzelor - drogat sau nu, paranoid sau nu, îi 
place la fel de mult ca oricui o revedere fericită -, dar 
oamenii cei amarnici pot veni în orice moment. 

— Sanders! 

— Da, Chef. 

— Mă duc să scot din garaj camionul Mese Creştine pe 
Roţi şi să-l parchez în celălalt capăt al magaziei. Pot să stau 
în spatele lui şi să văd bine pădurea. 

Îl ia pe RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU. Grenadele 
prinse de el se leagănă, zăngănind. 

— Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai sigur că 
pe-acolo au să vină. E un drum de acces. Probabil îşi 
imaginează că nu ştiu de el, dar... 

Ochii lui roşii sticlesc. 

— ... Chef ştie mai multe decât crede lumea. 

— Ştiu. Te iubesc, Chef. 


— Mulţumesc, Sanders. Şi eu te iubesc. Dacă vin din 
pădure, îi las să iasă şi pe urmă-i cosesc ca pe spice la 
vremea secerişului. Da' nu putem pune toate ouăle într-un 
singur Coş. Aşa că vreau să te duci în faţă, unde-am stat 
prima dată. Dacă apar unii şi pe-acolo... 

Andy o ridică pe CLAUDETIE. 

— Exact, Sanders. Da' să nu te pripeşti. Lasă-i să vină cât 
mai mulţi, până să deschizi focul. 

— Aşa am să fac. 

Uneori, Andy are senzaţia că totul e un vis; şi acume 
unul dintre acele momente. 

— Ca grânele la seceriş. 

— Mda, foarteee. Da' ascultă aici, că-i important, 
Sanders. Dacă m-auzi că-ncep să trag, nu veni imediat. Şi 
nici eu n-am să vin imediat dacă te-aud pe tine că tragi. S- 
ar putea să se prindă că nu suntem în acelaşi loc, da' am eu 
un plan şi pentru asta. Poţi să fluieri? 

Andy îşi înfige două degete în gură şi scoate un şuierat 
răsunător. 

— Bravo, Sanders. E chiar uluitor. 

— În gimnaziu am învăţat. 

„Când viaţa era mult mai simplă”, se abţinu el să adauge. 

— N-o faci decât dacă eşti în pericol să te învingă. Atunci, 
am să vin. Şi dacă m-auzi pe mine că fluier, alergi cât poţi 
de tare ca să-mi întăreşti poziţia. 

— OK. 

— Hai să fumăm una înainte, Sanders, ce zici? 

Andy e de acord. 

Pe Black Ridge, la marginea Livezii McCoy, şaptesprezece 
exilați din oraş stau profilaţi pe orizontul mânjit, ca indienii 
dintr-un western de John Ford. Cei mai mulţi se uită într-o 
tăcere fascinată la parada neauzită a oamenilor care merg 
pe Şoseaua 119. Sunt la aproape nouă kilometri distanţă, 
dar imensitatea mulţimii o face să sară în ochi. 

Rusty e singurul care se uită la ceva aflat mai aproape, 
iar ceea ce vede îl umple de o asemenea uşurare, încât îi 


vine să cânte. Un furgon Odyssey argintiu goneşte pe Black 
Ridge Road. I se opreşte respiraţia când se apropie de 
liziera pădurii şi de centura luminoasă, care a redevenit 
invizibilă. Are timp să-şi spună cât de oribil ar fi ca 
persoana de la volan - Linda, probabil - să leşine, cauzând 
un accident, dar imediat maşina trece de zona periculoasă. 
Parcă-parcă a oscilat puţin, dar Rusty ştie că s-ar putea săi 
se fi părut doar. În curând vor fi aici. 

Stau la o sută de metri în stânga cutiei, totuşi Joe 
McClatchey are impresia c-o poate simţi: o mică pulsaţie 
care-i înghionteşte creierul la fiecare fulgerare a luminii de 
culoarea lavandei. E posibil doar să-i joace imaginaţia feste, 
deşi n-ar prea crede. 

Barbie stă lângă el, cu braţul pe după umerii lui 
Donşoara Shumway. Joe îl bate pe umăr şi spune: 

— Am 0 senzaţie nasoală, domnule Barbara. Toţi oamenii 
ăia la un loc... E groaznic. 

— Aşa e, îi dă dreptate Barbie. 

— Şi âia se uită la ei. Capetele-de-piele. Le simt. 

— Şi eu simt, confirmă Barbie. 

— Şi eu, adaugă Julia, atât de încet, încât aproape că nu 
se aude. 

În sala de şedinţe a Primăriei, Big Jim şi Carter 
Thibodeau privesc în tăcere cum imaginea caşetată de pe 
ecranul televizorului e înlocuită cu un cadru filmat de la sol. 
Iniţial, camera se cam zgâlţâie, ca atunci când se apropie o 
tornadă sau imediat după explozia unei maşini-capcană. 
Cerul, pietrişul, nişte picioare alergând... Cineva mormăie: 

— Hai, mai repede! 

Wolf Blitzer spune: 

— Carul de reportaj a sosit. Operatorii se grăbesc, după 
cum vedeţi, dar sunt sigur că într-un moment... da. O, 
Doamne, ia priviţi! 

Obiectivul se stabilizează spre sutele de locuitori din 
Chester's Mill veniţi la Dom, chiar în timp ce aceştia se 
ridică în picioare. Parcă ar fi o adunare în aer liber a unor 


credincioşi care tocmai şi-au terminat rugăciunea. Cei din 
faţă sunt împinşi spre Dom de cei din spate; Big Jim vede 
nasuri, obraji şi buze turtite, ca şi cum orăşenii ar fi 
înghesuiți lângă un perete de sticlă. Un moment, simte că-l 
ia cu ameţeală, apoi îşi dă seama de ce: e prima oară când îl 
vede din exterior. Pentru întâia dată, devine conştient de 
enormitatea şi realitatea Domului. Pentru întâia dată, îi e cu 
adevărat frică. 

Slab, uşor amortizat de Dom, se aude zgomotul unor 
focuri de pistol. 

— Cred că aud împuşcături, spune Wolf. Anderson 
Cooper, le auzi şi tu? Ce se întâmplă? 

Încet, ca şi cum ar vorbi din deşerturile Australiei, prin 
satelit, Cooper răspunde: 

— Wolf, încă n-am ajuns, dar am un mic monitor şi se 
pare că... 

— Acum văd şi eu, spune Wolf. Se pare că... 

— Ăsta-i Morrison, comentează Carter. Are coaie, atâta 
pot să zic. 

— De mâine, a zburat, replică Big Jim. 

Carter îl priveşte, înălţând din sprâncene. 

— Pentru ce-a zis aseară, la adunare? 

Big Jim îşi îndreaptă spre el degetul arătător. 

— Ştiam eu că eşti băiat deştept. 

La Dom, Henry Morrison nu se gândeşte la întrunirea din 
seara trecută, nici la curaj, nici măcar că trebuie să-şi facă 
datoria; îşi spune că oamenii vor fi storciţi lângă Dom dacă 
nu face ceva, şi repede. Aşa că trage cu pistolul în sus. 
Urmându-i exemplul, alţi câţiva poliţişti - Todd Wendlestat, 
Rance Conroy şi Joe Boxer - fac la fel. 

În locul strigătelor (şi al ţipetelor de durere ale oamenilor 
din faţă, care sunt striviţi) se lasă o tăcere şocată, iar Henry 
ordonă prin portavoce: 

— RĂSPÂNDIŢI-VĂ! RĂSPÂNDIŢI-VĂ, CE DRACU”! E LOC 
PENTRU TOATĂ LUMEA, NUMAI SĂ VĂ RĂSPÂNDIȚI ÎN 
PIZDA MĂ-SII DE TREABĂ! 


Obscenitatea are un efect calmant mai puternic decât 
împuşcăturile şi, cu toate că cei mai încăpăţânaţi rămân pe 
şosea (cu Bill şi Sarah Allnut în poziţii vizibile, alături de 
Johnny şi Carrie Carver), ceilalţi încep să se împrăştie pe 
lângă Dom. Unii o iau la dreapta, dar majoritatea aleg 
stânga, spre pajiştea lui Alden Dinsmore, pe unde-i mai uşor 
de mers. Henrietta şi Petra sunt printre ei, clătinându-se 
puţin, din cauza porţiilor liberale de Rachetă Seacă din 
Canada. 

Henry Morrison îşi pune arma la loc în teacă şi le ordonă 
celorlalţi agenţi să facă şi ei acelaşi lucru. Wendlestat şi 
Conroy se supun, dar Joe Boxer îşi ţine mai departe în mână 
.38-ul cu ţeavă scurtă - cea mai tare poantă de sâmbătă 
seara pe care-a văzut-o Henry vreodată. 

— Hai şi obligă-mă, se strâmbă el, iar Henry îşi zice: „E 
un coşmar. O să mă trezesc curând, la mine-n pat, am să 
mă duc la geam şi-am să stau acolo privind o frumoasă zi 
de toamnă...“ 

Mulţi dintre cei care au preferat să rămână la distanţă de 
Dom (un număr neliniştitor de mare se mai află în oraş, 
fiindcă au început problemele respiratorii) pot vedea totul 
la televizor. Vreo treizeci-patruzeci au gravitat spre 
Dipper's. Tommy şi Willow Anderson s-au dus la Dom, dar 
au lăsat localul deschis şi televizorul pornit. Oamenii care se 
adună pe podeaua de esenţă tare se uită în tăcere, deşi unii 
lăcrimează. Imaginile de pe ecranul de înaltă definiţie sunt 
limpezi precum cristalul. Şi le frâng inimile. 

Nu sunt singurii afectaţi de tabloul celor opt sute de 
oameni aliniaţi pe lângă bariera invizibilă, unii cu palmele 
proptite pe aer, după cum se pare. Wolf Bitzer spune: 

— În viaţa mea n-am mai văzut un asemenea dor pe 
feţele unor oameni. Cred... 

Vocea i se îneacă, apoi încheie: 

— ... Cred că e mai potrivit să lăsăm imaginile să 
vorbească de la sine. 

Şi tace. Scena nu are nevoie de nicio descriere. 


La conferinţa de presă, Cox a spus: „Vizitatorii vor 
debarca şi vor merge pe jos... li se va permite accesul până 
la doi metri de Dom. Considerăm că e o distanţă sigură...” 
Evident, nici vorbă de aşa ceva. Imediat ce portierele 
autobuzelor se deschid, se revarsă torente de oameni, 
strigând numele celor mai dragi şi mai apropiaţi. Unii cad şi 
sunt călcaţi în picioare (unul îşi va pierde viaţa în această 
debandadă, iar paisprezece vor fi răniţi, dintre care şase 
grav). Soldaţii care încearcă să blocheze accesul spre zona 
moartă de lângă Dom sunt daţi la o parte. Pangilicile 
galbene pe care scrie „NU DEPĂŞIŢI” sunt smulse şi dispar 
în praful stârnit de picioarele care aleargă. Nou-sosiţii dau 
năvală şi se răsfiră pe partea lor, cei mai mulţi plângând şi 
toţi strigându-şi soțiile, soţii, bunicii, fiii, fiicele, logodnicele. 
Patru oameni au minţit în legătură cu diversele lor 
dispozitive medicale electronice sau au uitat de ele. Trei 
mor pe loc; al patrulea, care nu-şi văzuse implantul auditiv 
cu baterii pe lista obiectelor interzise, o să zacă în comă o 
săptămână, înainte de a sucomba de pe urma hemoragiilor 
cerebrale multiple. 

Puțin câte puţin, se dispun într-o oarecare ordine, iar 
camerele de televiziune înregistrează totul. Îi observă pe 
orăşeni şi vizitatori cum îşi apasă palmele de peretele 
invizibil dintre ele; îi văd cum încearcă să se sărute; 
examinează bărbaţi şi femei care plâng privindu-se în ochi; 
îi remarcă pe cei care leşină, atât sub Dom, cât şi afară, şi 
pe cei care cad în genunchi şi se roagă faţă-n faţă, cu 
mâinile împreunate; îl imortalizează pe omul de afară care 
începe să bată cu pumnii în ceea ce-l ţine despărţit de soţia 
lui însărcinată, până când pielea îi cedează şi sângele 
ţâşneşte în aer; trag cu ochiul la bătrâna care încearcă să-şi 
treacă degetele, cu vârfurile albite şi aplatizate de 
suprafaţa nevăzută, pe fruntea nepoatei sale ce suspină. 

Elicopterul presei decolează din nou şi zboară încet, 
transmițând imagini ale unui şarpe uman dublu care se 
întinde pe o distanţă de patru sute de metri. În partea 


dinspre Motton, frunzele sunt învăpăiate, dansând în 
culorile de la sfârşitul lunii octombrie; pe partea oraşului 
Chester's Mill atârnă inerte. În spatele orăşenilor - pe 
drum, pe câmpii, prin tufişuri - zac zeci de pancarte 
aruncate pe jos. În acest moment al reîntâlnirii (dacă i se 
poate spune reîntâlnire), toate politicile şi protestele au fost 
date uitării. 

Candy Crowley spune: 

— Wolf este fără îndoială cel mai straniu şi mai trist 
eveniment la care am asistat în toţi anii de când sunt 
reporter. 

Şi totuşi, fiinţele omeneşti sunt foarte adaptabile şi, puţin 
câte puţin, surescitarea şi stranietatea încep să dispară. 
Revederile se combină cu vizitele. lar în spatele 
vizitatorilor, cei care au fost doborâţi - de ambele părţi ale 
Domului - sunt duşi pe braţe. În partea dinspre Chester's 
Mill nu există niciun cort al Crucii Roşii. Poliţiştii îi culcă în 
puţina umbră de lângă maşinile lor, ca s-o aştepte pe 
Pamela Chen şi autobuzul şcolii. 

La secţia de poliţie, cei din grupul pregătit pentru raidul 
de la WCIK se uită cu aceeaşi fascinaţie tăcută ca tuturor 
celorlalţi. Randolph îi lasă; mai au puţin timp. Verifică 
numele de pe listă, apoi îi face semn lui Freddy Denton să-l 
urmeze pe treptele de la intrare. Se aştepta ca acesta să 
protesteze că n-a primit funcţia de comandant al misiunii 
(toată viaţa, Peter Randolph i-a judecat pe ceilalţi după sine 
însuşi), dar nici vorbă. E o treabă mult mai grea decât 
scosul beţivanilor bătrâni din magazinele cu preţ redus, iar 
Freddy e încântat să scape de o asemenea responsabilitate. 
Nu l-ar deranja ca laudele să-i revină lui, dacă merge totul 
bine, dar dacă nu iese? Randolph nu-şi face asemenea 
probleme. Un scandalagiu fără slujbă şi un farmacist 
manierat şi blajin care n-ar zice „căcat” nici dacă l-ar găsi-n 
farfurie? Ce-ar putea ieşi prost? 

lar Freddy descoperă, în timp ce aşteaptă amândoi pe 
treptele pe unde s-a rostogolit Piper Libby nu cu mult timp 


în urmă, că n-o să se poată eschiva complet de la rolul de 
conducător. Randolph îi dă o hârtie. Pe ea sunt scrise şapte 
nume. Unul este al lui Freddy. Ceilalţi şase sunt Melvin 
Searles, George Frederick, Marty Arsenault, Aubrey Towle, 
Stubby Norman şi Lauren Conree. 

— Vei merge cu grupul ăsta pe drumul de acces, îi spune 
Randolph. Îl ştii? 

— Mda, porneşte din Little Bitch, în partea asta a 
oraşului. Tatăl lui Sam Jeg a bătătorit porţiunea a... 

— Nu mă interesează cine-a bătătorit-o, îl întrerupe 
Randolph, mergeţi doar până la capătul drumului. La 
amiază, îţi duci oamenii prin fâşia de pădure de-acolo. O să 
ieşiţi în spatele postului de radio. La amiază, Freddy. Asta 
înseamnă niciun minut înainte sau după. 

— Credeam că era vorba să mergem cu toții pe-acolo, 
Pete. 

— S-au schimbat planurile. 

— Şi Big Jim ştie că s-au schimbat? 

— Big Jim e Ales, Freddy. Şeful Poliţiei sunt eu. Şi mai 
sunt şi superiorul tău, aşa că eşti bun să taci din gură şi să 
asculţi? 

— Scu-zee, zice Freddy şi-şi pune mâna pâlnie la ureche, 
cu un aer cel puţin obraznic. 

— Voi parca maşina pe drumul care trece prin fața 
postului de radio. O să-i iau cu mine pe Stewart şi Fern. Şi 
pe Roger Killian. Dacă Bushey şi Sanders sunt atât de 
proşti, încât să vă opună rezistenţă - dacă auzim focuri de 
armă din dosul studioului, cu alte cuvinte -, vom năvăli toţi 
trei şi le cădem în spate. Ai înţeles? 

— Mda... 

Lui Freddy planul chiar i se pare destul de bun. 

— În regulă, hai să ne sincronizăm ceasurile. 

— Ăă... poftim? 

Randolph oftează. 

— Să ne potrivim ceasurile la secundă, pentru ca 
momentul amiezei să vină în acelaşi timp la amândoi. 


Freddy e tot nedumerit, dar se conformează. 

Din staţia de emisie-recepţie, cineva, pare să fie Stubby, 
strigă: 

— Hopa, alta care-a muşcat ţărâna! Zac leşinaţii ăştia la 
umbra maşinilor de zici că-s lemne! 

Cuvintele lui sunt întâmpinate cu râsete şi aplauze. Toţi 
sunt activaţi, surescitaţi la gândul unei „posibile misiuni de 
tragere”, cum îi zice Melvin Searles. 

— Îi dăm bice la unşpe şi-un sfert, îi spune Randolph lui 
Freddy. Aşa, mai avem aproape trei sferturi de oră ca să 
vedem emisiunea de la televizor. 

— Vrei popcorn? îl întreabă Freddy. Avem cu ghiotura, în 
dulap, deasupra la microunde. 

— Ar merge, cred... 

Afară, la Dom, Henry Morrison se duce la maşină şi se 
serveşte cu o băutură rece. Are uniforma leoarcă de 
sudoare şi nu-şi aminteşte să se mai fi simţit vreodată atât 
de obosit (crede că o mare parte din asta e cauzată de aerul 
viciat - nu pare să-şi poată recăpăta complet suflul), dar în 
linii mari e mulţumit de sine şi de oamenii lui. Au reuşit să 
evite strivirea în masă a celor prinşi lângă Dom, pe partea 
asta nu a murit nimeni, încă, iar oamenii se liniştesc treptat. 
Vreo şase operatori de televiziune aleargă încoace şi-ncolo 
pe partea dinspre Motton, filmând cât pot de multe detalii 
ale revederilor afectuoase. Henry ştie că e o violare a 
intimităţii, dar se gândeşte că America şi restul lumii ar 
putea să aibă dreptul de a vedea acele imagini. Şi, în 
ansamblu, pe oameni nu pare să-i deranjeze. Unora chiar le 
place; au şi ei parte de cele cincisprezece minute ale lor de 
glorie. Henry are timp să-şi caute propriii părinţi, deşi nu e 
surprins când nu-i vede; locuiesc tocmai la mama dracului, 
în Derry, şi au cam început să îmbătrânească. Se îndoieşte 
chiar şi că s-au înscris la loteria vizitatorilor. 

Un nou elicopter vine dinspre apus, iar Henry nu ştie că 
la bord se află colonelul James Cox. Nici Cox nu e complet 
nemulţumit de felul în care a decurs până acum Ziua de 


Vizită. 1 s-a spus că nimeni din Chester's Mill nu pare să se 
pregătească pentru o conferinţă de presă, dar asta nici nu-l 
miră, nici nu-l incomodează. Pe baza dosarelor tot mai 
bogate pe care le-a adunat, ar fi fost mai surprins dacă 
Rennie îşi făcea apariţia. Cox a avut de-a face cu mulţi 
oameni de-a lungul anilor şi poate să miroasă de la o poştă 
un laş tare-n gură. 

Apoi, Cox vede lungul şir de vizitatori şi pe cel al 
orăşenilor captivi, faţă-n faţă cu ei. Priveliştea îi mută 
gândul de la James Rennie. 

— Dacă asta nu-i cea mai mare drăcie... murmură el. Cea 
mai mare drăcovenie pe care-a văzut-o cineva vreodată... 

Pe partea dinspre Chester's Mill, Ajutorul Special de Şerit 
Toby Manning strigă: 

— Vine autobuzul! 

Deşi civilii abia dacă observă - sau sunt ocupați cu 
rudele, sau încă şi le mai caută - poliţiştii ovaţionează. 

Henry merge în spatele maşinii şi vede că, într-adevăr, un 
autobuz şcolar mare şi galben tocmai trece pe lângă Jim 
Rennie's Used Cars. O fi cântărind Pamela Chen doar vreo 
cincizeci de kile udă leoarcă, dar s-a descurcat de minune şi 
a mai şi găsit un autobuz încăpător. 

Se uită la ceas şi vede că e unsprezece şi douăzeci. „O s-o 
scoatem la capăt”, îşi spune el. „O să meargă totul perfect. ” 

Pe Main Street, trei camioane portocalii ale 
municipalităţii urcă Town Common Hill. În cel de-al treilea, 
Peter Randolph stă înghesuit împreună cu Stew, Fern şi 
Roger (care trăsneşte a găini). Când ies pe 119, spre Little 
Bitch Road şi postul de radio, Randolph îşi dă seama de 
ceva şi abia reuşeşte să nu-şi dea o palmă peste frunte. 

Au arme şi muniții din belşug, dar au uitat căştile şi 
vestele antiglonţ. 

Să se întoarcă după ele? Dacă o fac, vor ajunge pe poziţii 
abia la douăsprezece şi un sfert, poate chiar mai târziu. Şi, 
oricum, ar fi aproape sigur doar o măsură de prevedere 


inutilă. Sunt unsprezece oameni contra doi, iar ceilalţi vor 
fi, cel mai probabil, drogaţi mangă. 
Serios, o să fie un fleac. 


8 


Andy Sanders era postat după acelaşi stejar pe care-l 
folosise ca acoperire şi la prima apariţie a oamenilor 
amarnici. Deşi nu-şi luase la el grenade, avea şase 
încărcătoare cu cartuşe înfipte sub curea, în faţă, plus încă 
patru la spate. În lada de la picioarele lui mai era o duzină. 
Destul cât să ţină-n loc o armată... deşi bănuia că, dacă Big 
Jim chiar ar fi trimis o armată, l-ar fi doborât în scurt timp. 
La urma urmei, el nu era decât un negustor de pastile. 

Unei părţi din el nu-i venea să creadă că făcea asta, dar o 
altă parte - o latură a caracterului său pe care, fără 
metamfetamine, nu şi-ar fi bănuit-o niciodată - nutrea o 
încântare înverşunată. Şi indignată. Niciun Big Jim de pe 
lumea asta n-avea să capete nimic, nici să ia ceva de la el şi 
Chef. De data asta, gata cu negocierile, cu politicalele, cu 
lăsatul mai moale. Avea să reziste alături de prietenul lui. 
Alături de tovarășul lui de suflet. Andy înţelegea că starea 
lui de spirit era nihilistă, dar asta nu-l deranja cu nimic. Îşi 
petrecuse toată viaţa calculând costuri, iar mădoarencurita 
drogată era o delirantă schimbare în bine. 

Auzi zgomotul unor camioane apropiindu-se şi se uită la 
ceas. Se oprise. Ridică privirea spre cer şi, judecând după 
poziţia petei alburii-gălbui care fusese soarele, îşi dădu 
seama că trebuia să fie aproape de amiază. 

Ascultă cum creştea sunetul motoarelor diesel şi, când 
acesta se abătu în altă direcţie, Andy avu confirmarea: 
compadre-le său le mirosise jocul - îl mirosise la fel de sigur 
ca orice fotbalist cu experienţă în apărare, într-o după- 
amiază de duminică. Unii dintre ei ocoleau până în spatele 
postului de radio, spre drumul de acces de-acolo. 


Andy mai trase un fum adânc, îl ţinu în piept cât putu de 
mult, apoi îl expiră pufnind. Cu regret, aruncă ţigara şi o 
strivi sub picior. Nu voia ca fumul (oricât de delicios îi 
limpezea minţile) să-i trădeze poziţia. 

„Ie iubesc, Chef”, declară Andy Sanders în sinea lui şi 
trase siguranţa Kalaşnikovului. 


9 


Drumul de acces era brăzdat de şanţuri şi traversat de 
un lanţ. Freddy, aşezat la volanul camionului din faţă, nu 
ezită: îl luă în plin, rupându-l cu botul maşinii. Camioanele, 
dintre care al doilea era condus de Mel Searles, intrară în 
pădure. 

Stewart Bowie se afla la volanul celui de-al treilea 
camion. Se opri în mijlocul Little Bitch Roadului, arătă cu 
degetul spre turnul radio WCIK, apoi îl privi pe Randolph, 
care stătea rezemat de portieră, cu pistolul semiautomat 
HK între genunchi. 

— Mai mergi vreo şapte sute de metri, îl instrui 
Randolph, apoi trage pe dreapta şi opreşte motorul. 

Era ora unsprezece şi treizeci şi cinci de minute. 
Excelent. Aveau timp destul. 

— Care-i planul? se interesă Fern. 

— Planul e să aşteptăm până la amiază. Când auzim că se 
trage, pornim imediat şi-i atacăm pe la spate. 

— Camioanele ăstea e destul de zgomotoase, remarcă 
Roger. Dacă ăia le-aude că vine? O să pierdem ăla, 
cumiizice... elefantu' surpriză. 

— Nu ne vor auzi, răspunse Randolph. Stau în studio şi se 
uită la televizor, lăfăindu-se în aerul condiţionat. Nici nu vor 
şti ce-au păţit. 

— Nu trebuia să ne luăm şi nişte veste antiglonţ sau 
ceva? întrebă Stewart. 

— De ce să ne-nfofolim într-o zi călduroasă ca asta? Nu-ţi 
mai face griji. Fraierii de Cheech şi Chong de colo se vor 


pomeni în iad înainte să se prindă c-au crăpat. 
10 


Cu puţin înainte de ora douăsprezece, Julia se uită în jur 
şi văzu că Barbie nu era nicăieri. Când ajunse la fermă, îl 
găsi încărcând alimentele în furgonul de la Sweetbriar 
Rose. Pusese câteva sacoşe şi în cel telefonic. 

— Ce faci? Abia aseară le-am descărcat. 

Barbie întoarse spre ea un chip pe care se citea 
tensiunea. 

— Da, şi cred că am greşit. Nu ştiu dacă-i din cauză că 
suntem aproape de cutie sau nu, dar dintr-odată mi-a venit 
o senzaţie că am chiar deasupra capului lupa aia despre 
care vorbea Rusty, şi-n curând o să iasă soarele şi va începe 
să ne ardă prin ea. Sper să mă înşel. 

Julia îl privi lung. 

— Mai sunt şi altele? Dacă da, te-ajut. Putem să le punem 
la loc mai târziu. 

— Într-adevăr, răspunse Barbie, cu un zâmbet încordat. 
Putem să le punem la loc mai târziu. 


11 


La capătul drumului de acces era o poieniţă cu o casă de 
mult abandonată. Acolo, cele două camioane portocalii se 
opriră, iar echipa de atac cobori. Doi câte doi, începură să 
dea jos sacii lungi şi grei pe care scria SECURITATE 
INTERNĂ. Pe unul dintre ei, un glumeţ adăugase 
AMINTIŢI-VĂ DE ALAMO, cu Magic Marker. Înăuntru erau 
alte semiautomate HK, două puşti Mossberg cu repetiţie, 
având o capacitate de opt cartuşe, şi muniții, muniții, 
muniții. 

— Ăă, Fred? 

Era Stubby Norman. 

— N-ar trebui să avem veste, sau ştiu eu...? 


— Îi luăm de la spate, Stubby. Nu-ţi bate capul. 

Freddy spera că vorbeşte cu mai multă convingere decât 
simţea. Avea un roi de fluturi în stomac. 

— Le dăm şansa să se predea? întrebă Mel. Vreau să zic, 
domnul Sanders e Ales, şi una, alta... 

La acelaşi lucru se gândise şi Freddy. Se mai gândise şi la 
Peretele de Onoare, unde erau afişate fotografiile celor trei 
poliţişti din Chester's Mill căzuţi la datorie de la Al Doilea 
Război Mondial încoace. Nu ţinea deloc să-i apară şi lui 
fotografia pe peretele ăla şi de vreme ce şeful Randolph nu 
dăduse niciun ordin concret în privinţa asta, se simţi liber 
să-l formuleze el însuşi. 

— Dacă ridică mâinile, trăiesc, spuse el. Dacă-s 
neînarmaţi, trăiesc. Orice altceva, se duc naibii. Are cineva 
vreo obiecţie? 

Nimeni nu avea. Era ora unsprezece şi cincizeci şi şase 
de minute. Încă puţin şi... 

Îşi privi oamenii (şi pe Lauren Conree care, cu faţa ei 
dură şi bustul mic, aproape că părea şi ea bărbat), trase 
adânc aer în piept şi spuse: 

— După mine. În şir indian. Ne oprim la marginea pădurii 
şi studiem terenul. 

Temerile lui Randolph în legătură cu plantele iritante se 
dovediră neîntemeiate, iar copacii erau destul de rari 
pentru ca mersul să fie destul de uşor, chiar şi cu toate 
armele şi muniţiile. Freddy îşi spuse că mica lui trupă 
străbătea într-o tăcere admirabilă desişurile de ienupăr pe 
care nu le putea ocoli. Începea să simtă că va ieşi totul bine. 
Ba chiar, aştepta aproape cu nerăbdare. Acum, că 
porniseră efectiv la atac, îi dispăruseră şi fluturii din 
stomac. 

„Uşurel... îşi zise. „Încet şi fără zgomot. Şi pe urmă, 
zdrang! Habar n-or s-aibă ce i-a pocnit.” 


12 


Chef, stând pe vine în spatele camionului albastru parcat 
în iarba înaltă din spatele magaziei, îi auzi aproape imediat 
ce părăsiseră luminişul unde vechea casă Verdreaux se 
scufunda treptat înapoi în pământ. Pentru urechile lui 
sensibilizate de drog şi creierul ajuns în Zona Roşie, sunau 
ca o turmă de bizoni în căutarea celei mai apropiate 
adăpători. 

Alergă în faţa camionului şi îngenunche, cu arma 
rezemată pe bara de şoc. Grenadele care fuseseră prinse 
de ţeava RĂZBOINICULUI LUI DUMNEZEU zăceau acum 
pe jos, în spatele lui. Spinarea slăbănoagă şi plină de coşuri 
îi lucea de sudoare. Avea telecomanda uşii garajului prins 
de elasticul pantalonilor de pijama RIBBIT. 

„Răbdare”, îşi impuse el. „Nu ştii câţi sunt. Lasă-i să iasă 
în câmp deschis înainte de a-ncepe să tragi, şi pe urmă 
coseşte-i rapid. ” 

Îşi puse în faţă câteva încărcătoare de rezervă pentru 
RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU şi aşteptă, rugându-se să 
nu fie nevoie ca Andy să fluiere. Rugându-se ca nici el să n-o 
facă. Încă mai puteau scăpa cu viaţă, ca să lupte şi în altă zi. 


13 


Freddy Denton ajunse la marginea pădurii, dădu la o 
parte cu ţeava puştii creanga unui pin şi se uită afară. Văzu 
o fâneaţă plină de bălării, cu turnul radio în mijloc, emițând 
un zumzet slab pe care părea să-l simtă cu plombele. În jur 
se întindea un gard cu tăblii pe care scria „ÎNALTĂ 
TENSIUNE”. La stânga lui se afla clădirea de cărămizi, fără 
etaj, a studioului, iar între ea şi turn era un hambar mare, 
roşu. Bănui că era un depozit de materiale. Sau poate un 
laborator pentru droguri. Sau şi una, şi alta. 

Marty Arsenault se strecură în spatele lui. Cercuri de 
sudoare îi pătau bluza de uniformă. În ochi i se citea 
spaima. 


— Ce caută camionul ăla acolo? întrebă el, arătând cu 
ţeava armei. 

— E de la Mese Creştine pe Roţi, răspunse Freddy. 
Pentru imobilizaţi la domiciliu şi alte alea. Nu l-ai văzut prin 
oraş? 

— Ba l-am văzut, am şi ajutat să-l încarce, spuse Marty. 
Am trecut de la catolicism la Sfântul Mântuitor, anul trecut. 
Şi de ce nu-i în hambar? 

Rostea cuvântul „hambar” cu accent yankeu şi suna ca 
behăitul unei oi frustrate. 

— De unde să ştiu eu şi de ce să-mi pese? replică Freddy. 
Aia doi s-în studio. 

— De unde ştii? 

— Pâi acolo-i televizorul, şi la ora asta se dă marea 
emisiune de la Dom, pe toate canalele. 

Marty ridică HK-ul. 

— Să trag câteva gloanţe-n camionul ăla, doar ca să fiu 
sigur. Ar putea fi o capcană. Sau să fie amândoi în el. 

Freddy îi împinse ţeava în jos. 

— Doamne fereşte, te-ai sonat? Ăia nu ştiu că suntem aici, 
şi tu vrei să ne dai de gol? Maică-ta a avut şi copii care-au 
trăit? 

— Să te fut, ripostă Marty. 

După un moment de reflecţie, adăugă: 

— Şi pe mă-ta! 

Freddy se uită înapoi, peste umăr. 

— Haideţi, băieţi. O tăiem peste pajişte, spre studio. 
Uitaţi-vă pe ferestrele din spate, ca să fiţi siguri unde-s ăia. 

Şi, cu un rânjet: 

— Vânt în pupa! 

Aubrey 'Towle, un om taciturn din fire, răspunse: 

— Vom vedea. 


14 


În camionul rămas pe Little Bitch Road, Fern Bowie 
spuse: 

— N-aud nimic. 

— O s-auzi, replică Randolph. Aşteaptă, doar. 

Era douăsprezece şi două minute. 


15 


Chef privi cum oamenii amarnici ieşeau din ascunzătoare, 
pornind în diagonală peste păşunea din spatele studioului. 
Trei purtau uniforme de poliţişti, iar ceilalţi patru aveau 
nişte bluze albastre despre care Chef bănuia că 
reprezentau uniforme. Îi recunoscu pe Lauren Conree (0 
veche clientă de pe vremea când vindea marijuana) şi pe 
Stubby Norman, gunoierul local. Îl mai recunoscu şi pe Mel 
Searles, alt client vechi şi amic al lui Junior. Mai era prieten 
şi cu răposatul Frank DelLesseps, ceea ce însemna că 
probabil făcea parte din grupul celor care o violaseră pe 
Sammy. Ei bine, n-avea să mai violeze pe nimeni de azi 
încolo... 

Şapte. Pe partea asta, cel puţin. Pe-a lui Sanders, cine 
putea şti...? 

Aşteptă, şi când nu mai apăru nimeni, se ridică în 
picioare, îşi rezemă coatele pe capota camionului şi strigă: 

— IATĂ, SOSITA ZIUA DOMNULUI EA VINE APRIGĂ, 
GROAZNICĂ Ey ZBUCIUMÂND DE MÂNIE, SĂ 
PUSTIIASCĂ PĂMÂNTUL! 

Capetele celor şapte se răsuciră brusc, dar preţ de-o 
clipă încremeniră, neîncercând nici să ridice armele, nici să 
se împrăştie. Chef văzu că numai poliţişti nu erau - doar 
nişte păsări care umblau pe pământ, prea proaste ca să 
zboare. 

— ŞI SĂ-I STÂRPEASCĂ PE PĂCĂTOȘI DE PE EL! ISAIA 
TREISPREZECE! SELAH, FUTU-VĂ MUMA-N CUR! 

Şi, cu această omilie şi chemare la judecată, Chef 
deschise focul, măturându-i de la stânga la dreapta. Doi 


dintre poliţiştii în uniforme şi Stubby Norman zburară 
înapoi ca nişte păpuşi dezmembrate, vopsind iarba înaltă cu 
sângele lor. Supraviețuitorii, rămaşi o clipă paralizaţi, se 
treziră brusc. Doi se întoarseră şi o luară la fugă spre 
pădure. Conree şi ultimul dintre poliţiştii în uniformă se 
repeziră către studio. Chef îi urmări cu arma şi deschise 
focul din nou. Kalaşnikovul râgâi o rafală scurtă, după care 
încărcătorul se goli. 

Conree îşi trânti o mână peste ceafă ca şi cum ar fi 
înţepat-o o gânganie, căzu în iarbă cu faţa-n jos, dădu din 
picioare de două ori şi rămase nemişcată. Celălalt - un tip 
chel - ajunse în spatele studioului. Lui Chef nu-i prea păsa 
de cei doi care fugiseră în pădure, dar nu voia să-l lase pe 
Chelios să-i scape. Dacă ajungea la colţul clădirii, putea să-l 
vadă pe Sanders şi să-l împuşte în spate. 

Chef înhăţă un încărcător nou şi-l trânti în armă, 
apăsându-l cu podul palmei. 


16 


Frederick Howard Denton, alias Cheliosul, nu se gândea 
la nimic când ajunse în spatele studioului. O văzuse pe 
Conree căzând cu gâtul spulberat, iar asta-i pusese capăt 
oricăror procese raţionale. Tot ce ştia era că nu-şi voia poza 
pe Peretele de Onoare. Trebuia să se adăpostească, iar asta 
însemna să intre-n clădire. Văzu o uşă. Dincolo de ea, un 
grup evanghelic cânta „Ne vom lua de mâini în jurul 
Tronului”. 

Freddy apucă de clanţă, dar nu se mişcă. 

Încuiat. 

Dădu drumul armei, ridică mâna în care o ţinuse şi 
zbieră: 

— Mă predau! Nu trage, mă pre... 

Trei lovituri grele îl izbiră în josul spatelui. Văzu o pată 
roşie împroşcând uşa şi mai avu timp să-şi spună: „Nu 
trebuia să uităm de armuri.“ Apoi se nărui pe picioare, 


continuând să se ţină cu o mână de clanţă, în timp ce lumea 
se risipea din jurul lui. Tot ce era el şi tot ce ştiuse vreodată 
se comprimă într-un singur punct de lumină arzătoare. Apoi 
se stinse. Mâna îi alunecă de pe clanţă. Muri în genunchi, 
rezemat de uşă. 


17 


Nici Melvin Searles nu gândea. Îi văzuse pe Marty 
Arsenault, George Frederick şi Stubby Norman seceraţi în 
faţa lui, simţise cel puţin un glonţ şuierându-i prin faţa 
ochilor de  căcat, iar asemenea lucruri nu stimulau 
gândirea. 

Mel fugea doar. 

Se repezi printre copaci, fără să ia în seamă crengile 
care-l plesneau peste faţă, căzând o dată, ridicându-se din 
nou şi în fine dând buzna în poiana unde erau camioanele. 
Să sară într-unul şi să plece cu el ar fi fost cel mai raţional 
lucru, dar Mel şi raţiunea o luaseră pe căi diferite. Ar fi 
fugit în linie dreaptă pe drumul de acces, până la Little 
Bitch, dacă celălalt supravieţuitor al grupului din spate nu-l 
prindea de umăr, împingându-l în trunchiul gros al unui 
brad. 

Era Aubrey Iowle, fratele lui Ray, librarul - un bărbat 
înalt, deşirat şi cu ochi spălăciţi, care uneori îşi ajuta fratele 
să aranjeze cărţile pe rafturi, dar nu vorbea prea mult. În 
oraş existau oameni care-l credeau cam înapoiat mintal, 
însă acum Aubrey nu mai părea deloc înapoiat. Şi nici 
panicat. 

— Eu mă duc înapoi şi-l termin pe banditul ăla, îl informă 
el pe Mel. 

— Succes, amice, răspunse Mel. 

Se desprinse de copac şi se întoarse iar spre drumul de 
acces. 

Aubrey Towle îl îmbrânci din nou, şi mai tare. Îşi dădu 
părul la o parte din ochi, apoi îşi îndreptă puşca Heckker 


Koch spre mijlocul lui Mel. 

— Nu pleci nicăieri. 

Din spatele lor se auzi o nouă rafală. Şi urlete. 

— Auzi? întrebă Mel. Vrei să ne-ntoarcem acolo? 

Aubrey îl privi cu răbdare. 

— Nu e nevoie să vii cu mine, dar ai să mă acoperi. 
Înţelegi ce-ţi spun? Mă acoperi sau te împuşc cu mâna mea. 


18 


Chipul şefului Randolph se lăţi într-un rânjet încordat. 

— Inamicul a fost atacat în zona din spate a obiectivului. 
Totul decurge conform planului. Porneşte, Stewart. Drept 
pe alee. Vom debarca şi trecem prin studio. 

— Şi dacă-s în hambar? întrebă Stewart. 

— Atunci, tot îi vom putea lovi din spate. Şi-acum, 
porneşte! Până nu pierdem momentul. 

Stewart Bowie porni. 


19 


Andy auzi focurile de armă din spatele magaziei, dar Chef 
nu fluiera, aşa că rămase pe loc, ascuns după copac. Spera 
că-n spate totul mergea bine, fiindcă acum avea şi el 
problemele lui: un camion municipal care se pregătea să 
cotească pe aleea postului de radio. 

În timp ce maşina se apropia, Andy se retrase încet în 
spatele stejarului, astfel încât trunchiul să fie mereu între el 
şi camion. Acesta se opri. Portierele se deschiseră şi 
coborâră patru oameni. Andy era destul de sigur că trei 
dintre ei erau aceiaşi care veniseră acolo şi prima oară... iar 
cu privire la Nea Găină nu încăpea nicio îndoială. l-ar fi 
recunoscut oriunde cizmele alea verzi de cauciuc, pline de 
găinaţ. Oameni amarnici. Andy n-avea de gând să-i lase să-i 
cadă-n spate lui Chef. 


leşi de după copac şi porni chiar pe mijlocul aleii, ţinând- 
o pe CLAUDETIE de-a curmezişul pieptului, în diagonală. 
Picioarele îi scrâşneau pe pietriş, dar mai răsunau destule 
alte zgomote ca să-i acopere paşii: Stewart lăsase motorul 
în mers, iar din studio cânta asurzitor muzica evanghelică. 

Ridică ţeava Kalaşnikovului, dar îşi impuse să aştepte. 
„Să vedem dacă se grupează. ” Şi, într-adevăr, în timp ce se 
apropiau de uşa studioului, se strânseră toţi la un loc. 

— Ia te uită, Nea Găină şi toţi prietenii lui, remarcă Andy 
tărăgănat, într-o imitație acceptabilă a lui John Wayne. Ce 
mai faceţi, băieţi? 

O luară la fugă. „Pentru tine, Chef”, îşi spuse Andy şi 
deschise focul. 

Îi ucise pe fraţii Bowie şi pe Nea Găină din prima rafală. 
Randolph fu atins doar în treacăt. Andy scoase încărcătorul, 
aşa cum îl învățase Chef Bushey, îşi smulse altul de la 
centură şi-l aplică la locul lui. Şeful Randolph se târa spre 
uşa studioului, cu sângele şiroindu-i pe braţul şi piciorul 
drept. Se uită înapoi peste umăr, cu ochii căscaţi şi 
strălucitori pe chipul asudat. 

— Te rog, Andy, şopti el. N-am primit ordin să-ţi facem 
vreun rău, doar să te aducem înapoi, ca să lucrezi cu Jim. 

— Precis, replică Andy, şi chiar râse. Vinzi castraveți 
grădinarului. Voiaţi să luaţi tot... 

O rafală prelungă, întretăiată, erupse din spatele 
studioului. Chef putea avea probleme, putea să aibă nevoie 
de el. Andy o ridică pe CLAUDETTE. 

— Te rog nu mă omori! ţipă Randolph, acoperindu-şi faţa 
cu o mână. 

— Gândegşte-te doar la friptura pe care ai s-o mănânci cu 
lisus, spuse Andy. Uite, în trei secunde de-acum ai să-ţi 
întinzi şervetul. 

Rafala prelungită a Kalaşnikovului îl rostogoli pe 
Randolph aproape până la uşa de la intrare. Apoi, Andy o 
luă la fugă spre dosul clădirii, scoțând încărcătorul parţial 
consumat şi punând în locul lui altul, plin. 


Dinspre păşune se auzi un şuierat ascuţit, pătrunzător. 
— Vin, Chef! strigă Andy. Rezistă, vin acum! 
Ceva explodă. 


20 


— Mă acoperi, spuse Aubrey cu îndârjire, de la marginea 
pădurii. Îşi scosese cămaşa, o sfâşiase în două şi-şi legase 
jumătate din ea în jurul capului, după formula Rambo. 

— Şi dacă te gândeşti să mă tragi în piept, mai bine zi de- 
acum, că altfel am să mă-ntorc aici şi-ţi tai naibii beregata. 

— Am să te-acopăr, promise Mel. 

Nu minţea. Cel puţin, acolo, la marginea pădurii, era în 
siguranţă. 

Probabil. 

— Nebunul ăla drogat n-o să scape cu una cu două, spuse 
Aubrey, respirând rapid, ca să se pregătească. Ratatu' 
naibii... Futu-l în cur de pulangiu... 

Şi, ridicând glasul: 

— Vin la tine, futu-ţi minţile alea stricate de drogat! 

Chef ieşise de după camionul Mese Creştine pe Roţi, ca 
să-şi vadă prăzile. Reveni cu atenţia spre lizieră tocmai 
când Aubrey lowle năvăli dintre copaci, răcnind din 
răsputeri. 

Apoi, Mel începu să tragă şi, cu toate că nu ţintea în zona 
lui, Chef se chirci instinctiv. Această mişcare făcu ca 
telecomanda uşii garajului să-i cadă de sub elasticul larg al 
pantalonilor de pijama, în iarbă. Se aplecă să-l ia, şi atunci 
Aubrey deschise focul, cu puşca automată. Gloanţele lăsară 
o dâră de găuri în peretele camionului Mese Creştine pe 
Roţi, cu sunete metalice reverberate, şi spulberară geamul 
portierei din dreapta într-o ploaie de cioburi sclipitoare. Un 
glonţ ricoşă piuind din marginea metalică a parbrizului. 

Chef abandonă telecomanda şi răspunse tot cu foc. Dar 
elementul surpriză se pierduse, iar Aubrey Iowle nu era un 


fraier. Alerga în zigzag, spre turnul radio. Nu-i oferea cine 
ştie ce acoperire, dar elibera linia de foc a lui Searles. 

Încărcătorul lui Aubrey se goli, dar nu fără ca ultimul 
glonţ să zgârie capul lui Chef. Sângele ţâşni, iar un smoc de 
păr îi căzu pe umărul slab, încleindu-se în sudoarea de- 
acolo. Bushey căzu în fund, îl scăpă o clipă din mână pe 
RĂZBOINICUL LUI DUMNEZEU, apoi şi-l recuperă. Nu 
credea că era grav rănit, dar venise vremea ca Sanders să 
apară, dacă mai putea. Chef Bushey îşi duse două degete la 
gură şi fluieră. 

Aubrey Towle ajunse la gardul din jurul turnului radio 
chiar când Mel deschidea iar focul, la marginea pădurii. De 
data asta, ţinta lui Mel era partea din spate a camionului 
Mese Creştine pe Roţi. Gloanţele o sfârtecară, formând flori 
şi încârligături metalice. Rezervorul de benzină explodă, iar 
coada camionului se ridică pe o pernă de flăcări. 

Chef simţi valul monstruos de căldură arzându-i spinarea 
şi avu timp să se gândească la grenade. Aveau să detoneze? 
Îl văzu pe omul de lângă turn ochindu-l şi dintr-odată 
alegerea deveni cât se poate de clară: trage şi tu sau ia 
telecomanda. Alese telecomanda şi, în timp ce mâna o 
apuca din nou, aerul din jurul lui se umplu brusc de albine 
invizibile care bâzâiau. Una îi înţepă umărul; alta îl perforă 
dintr-o parte, rearanjându-i intestinele. Chef Bushey căzu şi 
se rostogoli, scăpând iar deschizătorul de uşi. Întinse mâna 
spre el şi un nou roi de albine umplu aerul în jurul lui. Porni 
târâş prin iarba înaltă, lăsând telecomanda unde căzuse, 
acum cu speranţa numai la Sanders. Omul de la turnul 
radio - „Un singur om amarnic curajos din şapte”, îşi spuse 
Chef, „mda, chiar că...” - venea spre el. RĂZBOINICUL LUI 
DUMNEZEU era acum foarte greu, tot trupul îi era greu, 
dar Chef reuşi să se salte în genunchi şi să apese pe trăgaci. 

Nu se întâmplă nimic. 

Fie încărcătorul era gol, fie arma se blocase. 

— Futu-ţi morţii mă-tii de cretin, spuse Aubrey Iowle. 
Drogat dement ce eşti. la de-aici, futu-te-n... 


— Claudette! zbieră Sanders. 

Towle se răsuci în loc, dar era prea târziu. Izbucni o 
rafală scurtă şi patru gloanţe chinezeşti 7,62 îi zburară 
aproape tot capul de pe umeri. 

— Chef! ţipă Andy, alergând spre locul unde prietenul lui 
stătea îngenuncheat în iarbă, cu sângele şiroindu-i din 
umăr, coaste şi tâmplă; toată partea stângă a feţei îi era udă 
şi roşie. Chef! Chef! 

Căzu în genunchi şi-l îmbrăţişă. Niciunul dintre ei nu-l 
văzu pe Melvin Searles, ultimul om rămas în picioare, ieşind 
din pădure şi pornind prudent în direcţia lor. 

— Ia trăgaciul... şopti Chef. 

— Ce? 

Andy se uită un moment la trăgaciul lui CLAUDETIE, dar 
era clar că nu la el se referise. 

— Deschizătorul de uşi, continuă Chef, cu voce slabă; 
ochiul stâng îi era înecat în sânge, iar celălalt îl privea pe 
Andy cu o intensitate lucidă şi strălucitoare. Deschizătorul 
de garaje, Sanders. 

Andy văzu telecomandă căzută în iarbă. O ridică şi i-o 
întinse lui Chef. Acesta o prinse în mână. 

— Şi... tu... Sanders... 

Mâna lui Andy o cuprinse pe a lui Chef. 

— Te iubesc, Chef, spuse el, sărutându-l pe buzele uscate, 
stropite cu sânge. 

— Şi... eu... te iubesc... Sanders. 

— Băi, poponarilor! strigă Mel, cu un soi de jovialitate 
delirantă; se oprise la nici zece metri distanţă. Luaţi-vă o 
cameră! Nu, staţi, am o idee şi mai bună. O cameră-n iad să 
vă luaţi! 

— Acum... Sanders... acum... 

Mel deschise focul. 

Gloanţele îi aruncară pe cei doi într-o parte, dar, înainte 
de a fi despărțiți, mâinile lor unite apăsară pe butonul alb 
marcat cu „DESCHIDE. 

Explozia albă înghiţi totul. 


21 


La marginea livezii, exilaţii din Chester's Mill îşi iau 
prânzul ca la picnic, când izbucnesc focurile de armă - nu 
de pe 119, unde vizita e în plină desfăşurare, ci dinspre 
sud-vest. 

— Asta-i pe undeva pe Little Bitch Road, constată Piper. 
Doamne, ce n-aş da pentru un binoclu...! 

Dar nu au nevoie de binoclu ca să vadă văpaia galbenă 
care se ridică în momentul în care explodează camionul 
Mese Creştine pe Roţi. Twitch mănâncă pui picant cu o 
lingură de plastic. 

— Nu-ş ce se-ntâmplă acolo, da' sigur e la postul de 
radio, spune el. 

Rusty îl apucă pe Barbie de umăr. 

— Acolo-i propanul! L-au stocat ca să facă droguri! Acolo 
este propanul! 

Barbie trăieşte un moment de teroare clară, 
premonitorie; un moment când tot ce poate fi mai rău încă 
n-a sosit. Apoi, la şase kilometri distanţă, o scânteie albă 
strălucitoare fulgeră pe cerul pâclos, ca un trăsnet care 
loveşte de jos în sus. Peste o clipă, o explozie titanică 
străpunge o gaură drept prin mijlocul zilei. O sferă roşie de 
foc înghite mai întâi turnul WCIK, apoi tot orizontul, 
întinzându-se spre nord şi spre sud. 

Oamenii de pe Black Ridge ţipă, dar nu se pot auzi din 
cauza vuietului uriaş, scrâşnit, crescând, al schimbării 
eruptive prin care trec patruzeci de kilograme de exploziv 
plastic şi patruzeci de mii de litri de propan. Îşi acoperă 
ochii şi se clatină înapoi, călcându-şi în picioare sendvişurile 
şi băuturile. Thurston îi prinde în braţe pe Alice şi Aidan şi, 
o clipă, Barbie îi vede chipul pe fundalul cerului care se 
înnegreşte - chipul prelung şi îngrozit al unui om care vede 
cu ochii lui cum Porţile Iadului se deschid, dezvăluind un 
ocean de flăcări. 

— Înapoi la fermă! răcneşte Barbie. 


Julia se agaţă de el, plângând. În spatele ei e Joe 
McClatchey, care încearcă să-şi ajute mama înlăcrimată să 
se ridice în picioare. Aceşti oameni nu pleacă nicăieri, cel 
puţin pentru un timp. 

La sud-vest, unde în următoarele trei minute aproape 
întregul Little Bitch Road va înceta să mai existe, cerul 
albastru-gălbui devine negru, iar Barbie are timp să-şi 
spună, cu un calm desăvârşit: „Acum suntem sub lupă. ” 

Unda de şoc sparge toate ferestrele din centrul aproape 
pustiu al oraşului, azvârle obloanele care-ncotro, strâmbă 
stâlpii de telegraf, smulge uşile din balamale, turteşte 
cutiile poştale. Pe toată lungimea Main Street, se 
declanşează alarmele maşinilor. Big Jim Rennie şi Carter 
Thibodeau au senzaţia că sala de şedinţe a fost lovită de un 
cutremur. 

Televizorul e încă aprins. Wolf Blitzer întreabă, pe un ton 
realmente alarmat: 

— Ce-i asta? Anderson Cooper? Candy Crowley? Chad 
Myers? Soledad O'Brien? Ştie cineva ce naiba a fost asta? 
Ce se întâmplă? 

La Dom, cele mai noi staruri ale televiziunii americane se 
uită înapoi, prezentând camerelor ceafa, în timp ce-şi pun 
mâna streaşină la ochi, cu privirea spre oraş. O cameră face 
un panoramic scurt, dezvăluind pentru un moment o 
coloană monstruoasă de fum negru şi resturi care zboară 
ca aruncate de o tornadă, la orizont. 

Carter se ridică în picioare. Big Jim îl apucă de 
încheietura mâinii. 

— Doar o privire, îi spune el. Ca să vezi cât de grav este. 
Pe urmă, mişcă-ţi fundu-napoi aici. Poate va trebui să 
mergem în adăpostul antinuclear. 

— OK, răspunde Carter şi urcă în fugă scara. 

Cioburile geamurilor de la intrare aproape pulverizate îi 
scrâşnesc sub tălpi în timp ce aleargă prin hol. Ceea ce 
vede când iese pe trepte e atât de inimaginabil, încât îl 
aruncă înapoi în copilărie şi, un moment, îngheaţă pe locul 


în care se află, spunându-şi: „Zici că-i cea mai mare şi mai 
groaznică furtună care-a văzut-o cineva, da' mult mai 
naşpa”. 

La apus, cerul e un infern portocaliu-roşiatic înconjurat 
de nori învolburaţi, negri ca abanosul. Aerul miroase deja a 
propan lichid ars. Sunetul seamănă cu al unei duzini de 
oţelării care merg din plin. 

Drept deasupra lui, mii de păsări speriate întunecă bolta. 

Vederea lor - păsări care n-au unde să se ducă - îl smulge 
pe Carter din paralizie. Asta, şi vântul tot mai puternic pe 
care-l simte în obraji. De şase zile n-a mai bătut vântul în 
Chester's Mill, iar ăsta e şi fierbinte, şi toxic, trăsnind a 
benzină şi a lemn vaporizat. 

Un stejar enorm se prăbuşeşte pe Main Street, smulgând 
cablurile electrice deja moarte. 

Carter se repede înapoi, pe coridor. Big Jim stă în capul 
scării, cu chipul său lătăreţ palid, speriat şi, pentru prima 
dată, nehotărât. 

— Jos, zice Carter. În adăpost! Vine! Vine focu'! Şi când 
ajunge, o să-nghită de viu oraşu-ăsta. 

— Ce-au făcut idioţii ăia? geme Big Jim. 

Lui Carter nu-i pasă. Ce-au făcut, au făcut. Dacă nu se 
mişcă repede, vor fi făcuţi şi ei. 

— Acolo-s şi instalaţii de purificat aerul, şefu'? 

— Da. 

— Cuplate la generator? 

— Da, fireşte. 

— Slavă Domnului! Poate-avem o şansă. 

În timp ce-l ajută pe Big Jim să coboare scara cât mai 
repede, Carter speră doar să nu se coacă de vii acolo, jos. 

Uşile de la Dipper's au fost blocate să stea deschise, dar 
forţa exploziei le smulge din loc, trântindu-le înapoi. 
Cioburile zboară înăuntru, tăind pe faţă şi pe mâini mai 
mulţi oameni dintre cei ce stau în fundul ringului de dans. 
Whit Morrison, fratele lui Henry, suferă o secţiune de 
jugulară. 


Mulțimea  năvăleşte spre uşi, uitând complet de 
televizorul cu ecran mare. Îl calcă în picioare pe bietul Whit 
Morrison, care moare într-o baltă de sânge. Oamenii se 
ciocnesc de uşi şi alţii sunt sfâşiaţi în timp ce se împing prin 
deschizăturile cu margini tăioase. 

— Păsări! strigă cineva. O, Doamne, ia uitaţi-vă ce de mai 
păsări! 

Dar cei mai mulţi se uită nu în sus, ci spre vest, de unde 
prăpădul arzător se rostogoleşte spre ei sub un cer negru 
ca noaptea şi plin de aer otrăvit. 

Cei care pot fugi urmează exemplul păsărilor şi o iau la 
goană, care la trap, care-n galop năprasnic, drept prin 
mijlocul Şoselei 117. Alţii se aruncă în maşini, şi urmează o 
mulţime de coliziuni în parcarea cu pietriş unde, odată ca 
niciodată, Dale Barbara a mâncat bătaie. Velma Winter 
intră în vechea ei camionetă Datsun şi, după ce evită meciul 
demolator din parking, descoperă că tot carosabilul e 
ocupat de pietoni care aleargă. Se uită la dreapta - spre 
furtuna de foc care se apropie învolburată ca o imensă 
rochie în flăcări, devorând pădurile dintre Little Bitch şi 
oraş - şi demarează în trombă, orbeşte, fără să-i pese de 
oamenii din drum. O loveşte pe Carla Venziano, care fuge 
cu bebeluşul în braţe. Velma simte hurducătura maşinii, la 
trecerea peste trupurile lor, şi refuză cu hotărâre să audă 
zbieretele Carlei, care zace cu coloana vertebrală ruptă şi 
micul Steven mort, strivit sub ea. Velma nu ştie decât că 
trebuie să plece de-acolo. Cum, necum, trebuie să scape. 

La Dom, revederile au fost întrerupte de o apocaliptică 
spargere a petrecerii. Cei dinăuntru au acum o ocupaţie 
mai importantă decât rudele: norul gigantic, în formă de 
ciupercă, la nord-vest, înălțându-se pe un muşchi de foc 
înalt deja de peste un kilometru. Prima pală de vânt - vântul 
care i-a alungat pe Carter şi Big Jim în adăpostul 
antiradioactiv - ajunge la ei, făcându-i să se chircească lipiţi 
de Dom, aproape fără să-i mai ia în seamă pe oamenii din 
spate. În orice caz, cei de afară se retrag. Au noroc: ei pot. 


Henrietta Clavard simte o mână rece prinzând-o pe a ei. 
Se întoarce şi o vede pe Petra Searles. Părul femeii s-a 
desprins din agrafe şi-i atârnă pe lângă obraji. 

— Mai ai din sucul ăla vesel? întreabă Petra, izbutind un 
zâmbet lugubru, gen hai-să-petrecem. 

— Îmi pare rău, s-a terminat, răspunde Henrietta. 

— Ei... poate nici nu mai contează. 

— Ţine-te de mine, iubito, o invită cealaltă. Doar ţine-te 
de mine. N-o să păţim nimic. 

Dar, când priveşte în ochii bătrânei, Petra nu vede nici 
convingere şi nici speranţă. Balul e aproape gata. 

Şi acum, priviţi. Priviţi şi vedeţi. Opt sute de oameni sunt 
strânşi lângă Dom, cu capetele ridicate şi ochii mari, 
uitându-se cum se prăvăleşte spre ei sfârşitul inevitabil. 

Sunt aici Johnny şi Carrie Carver, şi Bruce Yardley, cel 
care a lucrat la Food City. Este şi labby Morell, proprietarul 
unei lemnării care în curând se va face scrum, şi soţia lui, 
Bonnie; Toby Manning, fost vânzător la magazinul 
universal; Trina Cole şi Donnie Baribeau; Wendy Goldstone 
cu prietena şi colega ei, profesoara Ellen Vanedestine; Bill 
Allnut, care n-a vrut să se ducă după autobuz, şi soţia lui, 
Sarah, care urlă la lisus s-o salveze, privind focul ce se 
apropie. Mai sunt Todd Wendlestat şi Manuel Ortega, cu 
feţele ridicate prosteşte spre est, unde lumea se mistuie în 
fum. 'Tommy şi Willow Anderson, care nu vor mai invita 
niciodată vreo formaţie din Boston în barul lor. Uitaţi-i pe 
toţi, un oraş întreg, cu spatele rezemat de un zid invizibil. 

Dincolo de zidul nevăzut, vizitatorii care se retrăgeau o 
iau la goană. Uită de autobuze şi se năpustesc drept spre 
Motton, pe şosea. Câţiva soldaţi mai stau pe poziţii, dar cei 
mai mulţi îşi aruncă armele şi se reped după mulţimea de 
civili, fără să se uite în urmă, cum nici Lot nu s-a uitat la 
Sodoma. 

Cox nu fuge. Se apropie de Dom şi strigă: 

— Tu! Ofiţerul la comandă! 


Henry Morrison se întoarce, vine spre colonel şi-şi 
propteşte palmele pe o suprafaţă dură şi mistică pe care n-o 
vede. Respirația a devenit dificilă; vântul fatidic împins în 
calea furtunii de foc loveşte Domul, se învolburează şi 
ricoşează înapoi spre imensitatea flămândă care vine după 
el: un lup negru, cu ochi roşii. Aici, la graniţa dintre 
Chester's Mill şi Motton, sunt mieii cu care se va hrăni. 

— Ajutaţi-ne, spune Henry. 

Cox se uită la uraganul de flăcări şi estimează că va 
ajunge în locul în care se află acum mulţimea în cel mult 
cincisprezece minute... sau poate doar trei. Nu e un 
incendiu sau o explozie; în acel mediu închis şi deja poluat, 
este un cataclism. 

— Domnule, nu pot, răspunde el. 

Înainte ca Henry să răspundă ceva, Joe Boxer îl înşfacă 
de braţ. Vorbeşte precipitat şi neinteligibil. 

— Lasă-te, Joe, replică Henry. N-avem unde să fugim şi nu 
ne mai rămâne decât să ne rugăm. 

Dar Joe Boxer nu se roagă. Încă mai are în mână 
pistolaşul ăla caraghios şi, după o ultimă privire înnebunită 
spre infernul care vine, şi-l duce la tâmplă, ca şi cum ar juca 
ruleta rusească. Henry dă să i-l smulgă, dar e prea târziu. 
Boxer apasă pe trăgaci. Nu moare pe loc, deşi din tâmpla 
cealaltă îi ţâşneşte o jerbă de sânge. Pleacă împleticit, 
agitându-şi prin aer pistolul ca pe o batistă şi urlând. Apoi, 
cade în genunchi, îşi mai aruncă o dată mâinile spre cerul 
tot mai întunecat, parcă pradă unei revelații divine, şi se 
prăbuşeşte cu faţa în jos pe linia albă întreruptă a şoselei. 

Henry se întoarce, stupefiat, spre colonelul Cox, care e la 
un metru de el şi totodată la un milion de kilometri 
depărtare. 

— Îmi pare aşa de rău, prietene... spune Cox. 

Pamela Chen se apropie cu paşi clătinaţi. 

— Autobuzul! ţipă ea la Henry, prin vuietul tot mai 
puternic. Să luâm autobuzul şi să ne repezim drept prin 
foc! E singura şansă! 


Henry ştie că numai şansă nu e, dar dă din cap, îi aruncă 
lui Cox o ultimă privire (Cox nu va uita niciodată disperarea 
infernală din ochii poliţistului), o ia pe Pammie Chen de 
mână şi o urmează spre Autobuzul 19, în timp ce negreala 
fumegândă goneşte către ei. 

Focul ajunge în oraş şi explodează de-a lungul Main 
Street, ca o flacără de sudură printr-o ţeavă. Peace Bridge 
e vaporizat. Big Jim şi Carter se chircesc în adăpostul 
antiradioactiv, în timp ce Primăria face implozie deasupra 
lor. Departamentul Poliţiei îşi suge pereţii de cărămidă, 
pentru ca apoi să-i scuipe-n sus, spre cer. Statuia lui Lucien 
Calvert e smulsă de pe soclul ei din War Memorial Plaza. 
Lucien îşi ia zborul prin vâlvătaia neagră, cu puşca ridicată 
vitejeşte. Pe peluza din faţa bibliotecii, manechinul de 
Halloween cu joben comic şi mâini din săpăligi se 
dezintegrează într-o pălălaie. S-a stârnit un vâjâit enorm - 
parc-ar fi aspiratorul de praf al lui Dumnezeu - în timp ce 
focul însetat de oxigen absoarbe aerul ca să-şi umple unicul 
plămân înveninat. Clădirile de pe Main Street explodează 
una după alta, aruncându-şi scândurile, ţiglele şi conţinutul 
în aer ca pe nişte confetti, în noaptea de Anul Nou: 
cinematograful abandonat, Sanders Hometown Drug, 
Magazinul Universal Burpee's, Gas and Grocery, librăria, 
florăria, frizeria. În salonul de pompe funebre, cele mai 
recente adaosuri pe lista morţilor încep să se coacă în 
dulapurile lor metalice, ca puii într-un cuptor olandez. Focul 
îşi încheie cavalcada triumfală pe Main Street înghițind 
Food City, după care se rostogoleşte mai departe, spre 
Dipper's, unde oamenii rămaşi în parcare urlă şi se agaţă 
unii de alţii. Ultima imagine văzută de ei pe Pământ e un 
perete de flăcări înalt de-o sută de metri, care se 
năpusteşte lacom spre ei, ca Albion spre iubita sa. Acum, 
vâlvătăile străbat şi străzile laterale, făcându-le asfaltul 
supă. În acelaşi timp, se răspândesc şi spre Eastchester, 
lovind atât casele yuppie de-acolo, cât şi pe cei câţiva 
yuppies ascunşi înăuntru. Michela Burpee va fugi curând 


spre scara de la pivniţă, dar prea târziu: bucătăria o să 
explodeze în jurul ei şi ultimul lucru văzut pe lumea asta va 
fi frigiderul Amana, topindu-se. 

Soldaţii care stau la frontiera dintre Tarker şi Chester - 
mai aproape de originea catastrofei - se împleticesc înapoi, 
în timp ce focul bate cu pumni neputincioşi în Dom, 
înnegrindu-l. Militarii simt dogoarea infiltrându-se, ridicând 
temperatura cu douăzeci de grade în câteva secunde, 
pârlind frunzele celor mai apropiaţi copaci. Unul dintre ei 
spune: 

— Era ca şi cum am fi stat lângă un glob de sticlă cu o 
explozie nucleară înăuntru. 

Acum, oamenii care s-au îmbulzit lângă Dom încep să fie 
bombardaţi de păsările moarte şi muribunde - vrăbii, 
prigorii, mierle, ciori, pescăruşi, chiar şi câteva gâşte, 
lovindu-se de Domul pe care au învăţat atât de repede să-l 
evite. lar peste păşunea Fermei Dinsmore năvăleşte o 
turmă de câini şi pisici din oraş. Sunt şi sconcşi, marmote, 
porci spinoşi. Printre ei sar căprioare, precum şi câţiva 
elani în galop stângaci, plus vitele lui Alden Dinsmore, 
desigur, cu ochii rostogolindu-li-se în orbite, şi mugind 
disperate. Când ajung la Dom, se ciocnesc de el. Animalele 
mai norocoase mor. Cele ghinioniste zac pe pernele ţepoase 
ale oaselor rupte, lătrând şi chiţăind, mieunând şi 
boncăluind. 

Ollie Dinsmore o vede pe Dolly, frumoasa elveţiană brună 
cu care a câştigat cândva o panglică albastră 4-H (mama lui 
i-a pus numele, găsind extrem de drăgălaşă combinaţia 
„Ollie şi Dolly”). Dolly galopează greoi spre Dom, cu câinele 
Weimaraner al nu se ştie cui dând s-o muşte de picioare, 
care deja sunt însângerate. Izbeşte bariera cu un trosnet pe 
care vuietul focului tot mai apropiat îl acoperă... atâta doar 
că Ollie îl poate auzi în minte şi, într-un fel, imaginea 
câinelui de asemenea condamnat care se repede la biata 
Dolly şi începe să-i sfâşie ugerul lipsit de apărare este şi mai 
cumplită decât momentul când şi-a găsit tatăl mort. 


Scena cu vaca muribundă, care a fost cândva preferata 
lui, spulberă paralizia băiatului. Nu ştie dacă există cea mai 
mică şansă de a supravieţui acelei zile îngrozitoare, dar 
dintr-odată vede două lucruri cu deplină claritate. Unul este 
rezervorul de oxigen cu şapca Red Sox a răposatului său 
tată pusă deasupra. Cealaltă e masca respiratorie a 
Bunicuţului Tom, agăţată în cârligul de pe uşa băii. În timp 
ce aleargă spre ferma unde a trăit toată viaţa - fermă care 
în curând va înceta să mai existe - Ollie mai are doar un 
singur gând complet coerent: beciul de cartofi. Îngropat 
sub hambar şi prelungindu-se pe dedesubtul colinei din 
spatele acestuia, beciul de cartofi ar putea fi un loc sigur. 

Expatriaţii încă mai stau la marginea livezii. Barbie nu s-a 
putut face auzit, necum să-i mai şi urnească din loc. Totuşi, 
trebuie să-i ducă înapoi la casă şi la vehicule. Şi repede. 

De acolo, au o vedere panoramică peste tot oraşul, iar 
Barbie poate judeca traseul focului la fel cum ar evalua un 
general ruta unei armate invadatoare după fotografiile 
aeriene. Valul de flăcări se îndreaptă spre sud-est şi s-ar 
putea să rămână în partea apuseană a râului Prestile, care, 
deşi secat, ar trebui, totuşi, să acţioneze ca o frână naturală 
în calea focului. Furtuna explozivă generată de explozie va 
ajuta şi ea la menţinerea lui în pătrarul nordic al oraşului. 
Dacă focul pârjoleşte totul până în locul în care Domul se 
învecinează cu oraşele Castle Rock şi Motton - călcâiul şi 
talpa ghetei -, atunci părţile din Chester's Mill apropiate de 
TR-90 şi nordul localităţii Harlow ar putea fi salvate. De foc, 
cel puţin. Dar pe Barbie nu focul îl preocupă. 

Ce-l îngrijorează e vântul. 

Acum îl simte, suflându-i peste umeri şi printre picioarele 
depărtate, destul de tare ca să-i fluture hainele şi să 
răvăşească părul Juliei. Bate cu putere spre foc, ca să-l 
alimenteze, şi cum The Mill este acum un mediu închis 
aproape etanş, va rămâne foarte puţin aer curat ca să-l 
înlocuiască pe cel ce se pierde. În mintea lui Barbie se 


formează imaginea de coşmar a peştilor aurii plutind morţi 
în apa unui acvariu din care s-a consumat tot oxigenul. 

Julia se întoarce spre el înainte de a o prinde de braţe şi-i 
arată ceva în jos: un om care merge cu greu pe Black Ridge 
Road, împingând un obiect pe roţi. De la acea distanţă, 
Barbie nu-şi poate da seama dacă refugiatul e bărbat sau 
femeie şi nici nu contează. Oricine-o fi, va muri asfixiat 
aproape sigur, cu mult timp înainte de a ajunge pe culme. 

O ia pe Julia de mână şi-şi apropie buzele de urechea ei. 

— Trebuie să mergem! la-o pe Piper şi zi-i să mai ia pe 
cine se nimereşte pe lângă ea. Toată lumea... 

— Și el? strigă Julia, arătând spre silueta care urcă panta. 
Obiectul pe care-l împinge poate fi un cărucior de copil, 
încărcat cu ceva greu, căci omul merge aplecat şi 
înaintează foarte încet. 

Barbie trebuie s-o facă să înţeleagă, fiindcă nu mai au 
timp. 

— Lasă-l! Ne întoarcem la fermă. Acum! Toată lumea să 
se ia de mână, ca să nu rămână nimeni în urmă. 

Julia încearcă să se întoarcă spre el, dar Barbie o ţine 
nemişcată. Trebuie să-i vorbească direct în ureche, altfel n- 
o poate lămuri. 

— Dacă nu plecăm acum, va fi prea târziu. Nu vom mai 
avea aer. 

Pe Şoseaua 117, Velma Winter, cu camioneta ei Datsun, 
conduce o paradă de autovehicule care fug mâncând 
pământul. Nu se poate gândi decât la flăcările şi fumul 
care-i inundă oglinda retrovizoare. A atins o sută zece 
kilometri la oră, când izbeşte Domul, de care a uitat 
complet, în panica ei (o pasăre ca oricare, altfel spus, doar 
că e pe pământ). Coliziunea se produce în acelaşi loc unde 
s-au nenorocit Billy şi Wanda Debec, Nora Robinchaud şi 
Elsa Andrews, cu o săptămână în urmă, imediat după 
apariţia Domului. Motorul camionetei sare înapoi şi o 
secţionează pe Velma în două. Partea de sus a trupului ei 
iese prin parbriz, târând în urmă intestinele ca pe nişte 


serpentine festive, şi se fleşcăie pe Dom ca o gânganie 
suculentă. E începutul unui carambolaj de douăsprezece 
vehicule, în care mulţi mor. Majoritatea sunt doar răniţi, dar 
nu vor suferi mult. 

Henrietta şi Petra simt cum le scaldă dogoarea, la fel ca 
pe sutele de oameni lipiţi de Dom. Vântul le înfoaie părul şi 
le fâlfâie hainele care în curând vor lua foc. 

— la-mă de mână, iubito, spune Henrietta, iar Petra o ia 
de mână. 

Se uită cum autobuzul mare şi galben face un ocol larg, 
cam ameţit. Se clatină prin şanţ, mai-mai să dea peste 
Richie Killian, care mai întâi se fereşte, apoi face un salt agil 
înainte, agăţându-se din mers de portiera din spate. Îşi 
ridică picioarele şi se ghemuieşte pe bara de şoc. 

— Sper să scape, spune Petra. 

— Şi eu, scumpo. 

— Dar nu cred că vor reuşi. 

Acum, unele dintre căprioarele care sar din calea 
conflagrației ce se apropie au luat şi ele foc. 

Henry a trecut la volanul autobuzului. Pamela stă în 
spatele lui, ţinându-se de o bară cromată. Pasagerii sunt 
cam 0 duzină de orăşeni, majoritatea urcați mai devreme, 
fiindcă aveau probleme fizice. Printre ei sunt Mabel Alston, 
Mary Lou Costas şi fetiţa ei, tot cu şapca de baseball a lui 
Henry pe cap. Redutabilul Leo Lamoine a venit şi el, deşi 
pare să aibă o problemă mai degrabă emoţională decât 
fizică: se văicăreşte îngrozit. 

— Bagă viteză şi ia-o spre nord! strigă Pamela. 

Focul a ajuns aproape de ei, la nici cinci sute de metri în 
faţă, iar zgomotul lui cutremură lumea. 

— Goneşte de futu-i mă-sa şi nu opri pentru nimic în 
lume! 

Henry ştie că n-au nicio speranţă, dar, pe de altă parte, 
ştie şi că ar prefera să iasă din scenă altfel, decât 
ghemuindu-se neajutorat cu spatele la Dom, aşa că aprinde 
farurile şi porneşte. Pamela e aruncată înapoi, pe genunchii 


lui Chaz Bender, profesorul - Chaz a fost ajutat să se urce în 
autobuz când a început să aibă palpitaţii. O prinde pe 
Pamela, ţinând-o să nu cadă. Se aud ţipete şi urlete 
alarmate, dar la Henry abia dacă ajung. Ştie că nu va mai 
vedea drumul, în pofida farurilor aprinse - ei, şi? Ca poliţist, 
a mers cu maşina pe-acolo de mii de ori. 

„Foloseşte Forţa, Luke”, îşi spune el şi chiar râde, în timp 
ce se repede în întunericul arzător, cu pedala 
acceleratorului apăsată până la refuz. Richie Killian, care se 
ţine de uşa din spate a maşinii, dintr-odată nu mai poate 
respira. Are timp să vadă cum îi iau foc braţele. Un moment 
mai târziu, temperatura de-afară sare la peste patru sute 
de grade Celsius, iar Richie e mistuit de flăcări ca o 
bucăţică de carne pe un grătar încins. 

Lămpile din autobuz sunt aprinse, răspândind o lumină 
slabă, de cârciumioară la miezul nopţii, pe chipurile 
îngrozite şi transpirate ale pasagerilor, în timp ce lumea de- 
afară s-a înnegrit ca smoala. Vârtejuri de cenuşă se rotesc 
în fasciculele scurtate radical ale farurilor. Henry conduce 
din memorie, întrebându-se când va exploda vreun cauciuc. 
Încă mai râde, deşi nu-şi poate auzi glasul peste zbieretele 
de pisică opărită ale motorului. Menţine maşina pe drum - 
măcar atâta să facă... Cât mai au până vor ieşi prin partea 
cealaltă a zidului de foc? Să fie posibil să-l traverseze? 
Începe să creadă că s-ar putea. Dumnezeule mare, cât de 
gros poate fi? 

— Hai c-ajungem! strigă Pamela. Hai c-ajungem! 

„Poate”, îşi zice Henry. „Poate ajungem.” Dar, Christoase, 
căldura! Duce mâna spre butonul aerului condiţionat, vrând 
să-l pună pe CEL MAI RECE, şi atunci ferestrele fac 
implozie şi autobuzul e inundat de flăcări. Henry îşi spune: 
„Nu! Nu! Nu când suntem aşa de-aproape!” 

Dar, când autobuzul calcinat iese din fum, nu vede în faţa 
lui decât un pustiu negru. Din copacii arşi n-au mai rămas 
decât cioturi incandescente, iar drumul e un şanţ care 
bolboroseşte. Apoi, o manta de foc cade peste el din spate, 


iar Henry Morrison nu mai ştie nimic. Autobuzul 19 
derapează de pe resturile drumului şi se răstoarnă, cu 
flăcările ţâşnind pe toate ferestrele sparte. Pe peretele din 
spate, care se  înnegreşte cu repeziciune, scrie: 
„ÎNCETINEŞTE, PRIETENE! NE IUBIM COPIII!”. 

Ollie Dinsmore aleargă spre hambar. Cu masca de oxigen 
agăţată la gât şi ducând două butelii cu o forţă pe care nici 
nu bănuia c-ar avea-o (a doua butelie a zărit-o când scurta 
drumul prin garaj), băiatul fuge spre scara care coboară în 
beciul de cartofi. De deasupra se aude un zgomot scrâşnit, 
ca un mârâit, când acoperişul ia foc. Pe latura de vest a 
hambarului, dovlecii încep şi ei să ardă, răspândind un 
miros intens şi înecăcios, ca de Ziua Recunoştinţei în iad. 

Focul merge spre partea de sud a Domului, parcurgând 
rapid ultima sută de metri; o explozie anunţă că hambarele 
de lapte ale Fermei Dinsmore sunt distruse. Henrietta 
Clavard se uită la văpaia care vine şi-şi spune: „Fi bine, sunt 
bătrână. Mi-am trăit viaţa. Ceea ce n-ar putea spune fata 
asta, săraca”. 

— Întoarce-te, iubito, îi spune ea lui Petra, şi lasă-ţi capul 
pe pieptul meu. 

Petra Searles ridică spre Henrietta o faţă udă de lacrimi 
şi foarte tânără. 

— O să doară? 

— Doar o secundă, iubito. Închide ochii, şi când îi deschizi 
din nou, îţi vei scălda picioarele într-un pârâu răcoros. 

Petra rosteşte ultimele cuvinte: 

— Ce frumos! 

Închide ochii. Henrietta îi închide şi ea. Focul le învăluie. 
Mai sunt acolo o secundă, apoi... nu mai sunt. 

Pe partea cealaltă, Cox e încă aproape de Dom, iar 
camerele continuă să filmeze, din locul lor sigur de la piaţa 
de vechituri. Toată lumea din America priveşte într-o 
fascinaţie şocată. Comentatorii au amuţit, stupefiaţi, şi nu 
se mai aude decât sunetul focului, care are destule de spus. 


Un moment, Cox mai poate vedea lungul şarpe uman, 
deşi oamenii care-l formează arată doar ca nişte siluete 
profilate pe lumina focului. Cei mai mulţi - la fel ca 
expatriaţii de pe Black Ridge, care au pornit în sfârşit 
înapoi spre clădirea fermei şi maşini - se ţin de mâini. Apoi, 
focul se izbeşte de Dom, clocotitor, şi-i înghite. Ca pentru a 
le compensa dispariţia, Domul însuşi devine vizibil: un zid 
enorm, calcinat, înălțându-se spre cer. Ţine în interior 
aproape toată căldura, dar se infiltrează şi afară destulă 
pentru a-l face pe Cox să se întoarcă-n loc şi s-o ia la fugă. 
Din mers, îşi smulge de pe el cămaşa fumegândă. 

Focul a ars pe diagonala prevăzută de Barbie, măturând 
oraşul Chester's Mill de la nord-vest la sud-est. Când se va 
stinge, o va face extrem de rapid. A consumat tot oxigenul; 
ceea ce lasă în urmă e un amestec de metan, formaldehidă, 
acid clorhidric, bioxid de carbon, monoxid de carbon şi 
cantităţi mici de gaze la fel de nocive. Plus nori înecăcioşi 
de particule, din lucrurile pulverizate: case, copaci şi - 
desigur - oameni. 

Ceea ce lasă în urmă e otravă. 


22 


Douăzeci şi opt de exilați şi doi câini mergeau spre locul 
în care Domul se învecina cu TR-90, cunoscut de bătrâni 
sub denumirea de Canton. Erau înghesuiți în trei furgoane, 
două autoturisme şi o ambulanţă. Când ajunseră, afară se 
întunecase, iar aerul devenea tot mai irespirabil. 

Barbie călcă pe frâna de la Prius-ul Juliei şi alergă spre 
Dom, unde-i ieşi în întâmpinare un locotenent-colonel de 
Armată îngrijorat, împreună cu încă şase militari. Distanţa 
era mică, dar, când ajunse la dunga roşie trasată cu spray 
pe Dom, Barbie gâfâia deja. Aerul curat dispărea ca apa 
printr-o gură de scurgere. 

— Ventilatoarele! îngăimă el spre locotenent-colonel. Daţi 
drumu” la ventilatoare! 


Claire  McClatchey şi Joe apărură din furgonul 
magazinului universal, amândoi clătinându-se pe picioare, 
sufocaţi. Apoi sosi şi furgonul telefonic. Ernie Calvert 
cobori, făcu doi paşi şi căzu în genunchi. Norrie şi mama ei 
încercară să-l ajute să se ridice. Amândouă plângeau. 

—  Colonele Barbara, ce s-a întâmplat? întrebă 
locotenent-colonelul, care purta pe uniforma de camuflaj o 
baretă cu numele: STRINGFELLOW. Raportaţi. 

— Pe mă-ta s-o raportăm! strigă Rommie. 

Ţinea în braţe un copil pe jumătate leşinat - Aidan 
Appleton. Thurse Marshall venea cu greu în urma lui, 
cuprinzând-o de umeri pe Alice, al cărei tricou perforat de 
scântei stătea lipit de trup; avea vomă pe piept. 

— Mă cac în el de raport, dă drumu” la ventilatoarele 
alea, băâă! 

Stringfellow dădu ordinul, iar refugiații îngenuncheară, 
cu mâinile lipite de Dom, inhalând lacom adierea slabă pe 
care enormele ventilatoare reuşeau s-o împingă prin 
barieră. 

În spatele lor, focul făcea prăpăd. 


SUPRAVIEȚUITORI 


1 


Doar trei sute nouăzeci şi şapte din cei două mii de 
locuitori ai oraşului Chester's Mill au supravieţuit 
incendiului, majoritatea în sectorul de nord-est. La căderea 
nopţii, când întunecimea plină de pete din interiorul 
Domului devine completă, au mai rămas o sută şase. 

Sâmbătă dimineaţa, la răsăritul soarelui, care va străluci 
slab prin singura parte a Domului care nu e complet 
înnegrită, populaţia din Chester's Mill o să numere doar 
treizeci şi doi de oameni. 


2 


Ollie trânti uşa beciului de cartofi, înainte de a cobori 
scara în fugă. Apăsă şi pe comutator, neştiind dacă lumina 
mai mergea sau nu. Se aprinse. În timp ce cobora poticnit 
în subsolul hambarului (unde era destul de frig, dar nu 
pentru multă vreme; simţea deja căldura începând să se 
reverse din spatele lui), Ollie îşi aminti de oamenii de la 
firma Ives Electric, din Castle Rock, care cu patru zile în 
urmă aduseseră noul generator Honda. 

— Căcănăria asta scumpă-foc ar face bine să meargă ca 
lumea, comentase Alden, mestecând un fir de iarbă, fiindcă 
m-am îndatorat până peste cap ca s-o iau. 

Şi mersese ca lumea. Încă mai mergea ca lumea, dar Ollie 
ştia că nu pentru prea mult timp. Focul avea să-i vină de 
fac, la fel ca la toate celelalte. S-ar fi mirat să-i mai rămână 
un minut de lumină. 

„Peste-un minut, poate că nici n-o să mai trăiesc. ” 

Sortatorul de cartofi stătea în mijlocul pardoselii de 
ciment murdar, o maşinărie complicată, cu curele de 
transmisie, lanţuri şi angrenaje, care arăta ca un vechi 


instrument de tortură. Dincolo de el se înălța un munte de 
tuberculi. Avuseseră o toamnă rodnică, iar familia Dinsmore 
încheiase recoltarea cu doar trei zile înainte de venirea 
Domului. Într-un an obişnuit, Alden şi băieţii lui ar fi sortat 
cartofii pe tot parcursul lunii noiembrie, ca să-i vândă la 
piaţa de produse agricole din Castle Rock şi la diverse 
tarabe scoase pe marginea drumului, în Motton, Harlow şi 
Tarker's Mills. Anul ăsta, crumpenii n-aveau să aducă bani - 
dar Ollie îşi spuse că poate-i vor salva viaţa. 

Alergă până la marginea mormanului, după care se opri 
să examineze cele două butelii de oxigen. Cadranul uneia 
arăta că era doar pe jumătate plină, dar acul celei luate din 
garaj era încă la începutul sectorului verde. Ollie o lăsă pe 
prima să cadă pe ciment şi ataşă masca la butelia din garaj. 
Făcuse acel lucru de multe ori, pe vremea când Bunicuţul 
Tom trăia, şi termină în câteva secunde. 

Chiar când îşi agăța iar masca la gât, luminile se stinseră. 

Aerul se încălzea. Ollie se lăsă în genunchi şi începu să-şi 
scobească drum pe sub povara rece a cartofilor, 
împingându-se cu picioarele, ferind cu trupul butelia 
alungită şi trăgând-o pe sub el cu o mână. Cu cealaltă mână 
făcea nişte mişcări stângace, ca la înot. 

Auzi o avalanşă de cartofi în spatele lui şi-şi birui 
imboldul de a se retrage, în panică. Era ca şi cum ar fi fost 
îngropat de viu şi nu-i prea folosea să-şi spună că, dacă nu 
se lăsa îngropat de viu, sigur avea să moară. Gâfâia, tuşea, 
părând să inspire tot atâta praf de la cartofi, cât aer. Îşi 
aplică masca de oxigen pe faţă şi... nimic. 

Bâjbâi la valva buteliei un răstimp cât o veşnicie, cu inima 
zbătându-i-se în piept ca un animal în cuşcă. Prin întuneric, 
flori roşii începură să i se deschidă înaintea ochilor. 
Greutatea tuberculilor reci îl strivea. Fusese nebun să facă 
una ca asta, la fel de nebun ca Rory, care trăsese cu arma în 
Dom, şi avea să plătească. Avea să moară. 

Apoi, degetele lui găsiră în fine supapa. La început, nu 
reuşi să o întoarcă, până când Ollie îşi dădu seama că o 


răsucea greşit. Inversă direcţia, şi masca se umplu cu un val 
de aer răcoros, binecuvântat. 

Ollie rămase sub cartofi, gâfâind. Tresări puţin când focul 
spulberă uşa din capul scării, şi un moment putu chiar să 
vadă leagănul murdar în care zăcea. Se încălzea treptat şi 
se întrebă dacă butelia pe jumătate goală pe care o lăsase 
în urmă avea să explodeze. Se mai întrebă şi cât timp 
suplimentar câştigase cu ajutorul celei pline şi dacă merita. 

Dar asta era treaba creierului. Trupul avea un singur 
imperativ, şi anume, viaţa. Ollie reîncepu să se târască şi 
mai adânc în maldărul de cartofi, târând cu el butelia şi 
potrivindu-şi pe faţă masca de oxigen de fiecare dată când 
nu mai era la locul ei. 


3 


Dacă agenţii de pariuri din Vegas ar fi mizat pe şansele 
de supravieţuire ale locuitorilor din Chester's Mill după 
catastrofa din Ziua de Vizită, ratingul lui Sam Verdreaux ar 
fi fost de unu la mie. Au fost contrazise, însă, şi diferenţe 
mult mai mari - asta-i ceea ce-i tot aduce pe oameni înapoi 
la mesele de joc - iar Sam era omul pe care Julia îl zărise 
chinuindu-se pe Black Ridge Road cu puţin timp înainte ca 
expatriaţii să fugă spre vehiculele de la fermă. 

Sam Jeg, Omul Căldurii la Cutie, trăia din acelaşi motiv ca 
Ollie: avea oxigen. 

Cu patru ani în urmă, se dusese să-l consulte pe doctorul 
Haskell (Vrăjitorul, îl mai ţineţi minte). Când bătrânul 
beţivan i-a spus că-n ultima vreme nu mai prea putea să-şi 
tragă respiraţia, doctorul Haskell i-a ascultat şuierăturile 
din piept şi l-a întrebat cât fuma. 

— Păi, răspunsese Sam, ajunsesem până la patru pachete 
pe zi, când trăiam în pădure, da' acuma că-s pe ajutor social 
şi de invaliditate, le-am mai redus. 

Doctorul Haskell l-a întrebat ce însemna asta pentru el în 
materie de consum. Sam a spus că probabil coborâse la 


două pachete pe zi, American Iggles. 

— Înainte fumam Chesterfoggies, a explicat el, da' acuma 
se mai dă doar cu filtru. Şi e şi scumpe. Iggles e ieftine, şi 
poţi să le rupi filtru” înainte să le-aprinzi. Floare la ureche. 

Şi a început să tuşească. 

Doctorul Haskell nu i-a găsit cancer pulmonar (lucru cam 
surprinzător), dar radiografiile păreau să arate un caz 
serios de emfizem şi i-a spus lui Sam că probabil avea să 
folosească oxigen pentru tot restul vieţii. Era un diagnostic 
îngrijorător, dar să fim îngăduitori cu omul. Cum spun 
medicii: când auzi copite, nu te gândeşti la zebre. De 
asemenea, oamenii tind să vadă ceea ce se aşteaptă să 
vadă, nu? Şi cu toate că doctorul Haskell a avut, cum s-ar 
spune, o moarte eroică, nimeni altul, nici măcar Rusty 
Everett, nu l-a luat vreodată drept un al doilea Gregory 
House. Ceea ce avea de fapt Sam era bronşită şi i s-a 
vindecat la scurt timp după diagnosticul Vrăjitorului. 

Între timp, însă, Sam se înscrisese pentru buteliile de 
oxigen aduse în fiecare săptămână de la Castele în Aer (0 
firmă din Castle Rock, desigur), şi n-a anulat niciodată 
cererea. De ce s-o fi făcut? La fel ca medicamentele pentru 
hipertensiune, oxigenul era plătit de ceea ce el numea 
MEDICALA. Sam nu înţelegea cu adevărat MEDICALA, dar 
pricepea că oxigenul nu-l costa nimic. Mai descoperise şi că 
dacă-l trăgea în piept i se înveselea tot trupul. 

Uneori, însă, treceau săptămâni întregi până când lui 
Sam îi trecea prin minte să mai viziteze „barul de oxigen”, 
cum îi zicea el. Apoi, când cei de la Castele în Aer veneau să 
ia buteliile goale (pe care le neglijau adesea), Sam se ducea 
în barul de oxigen, le deschidea valvele, le lăsa să se 
golească, le îngrămădea în vechiul cărucior roşu al fiului 
său şi le ducea până la camionul albastru cu bule de aer pe 
el. 

Dac-ar mai fi locuit pe Little Bitch Road, unde era vechea 
casă Verdreaux, Sam ar fi ajuns friptură (la fel ca Marta 
Edmunds) în primele minute de după explozie. Dar casa şi 


lotul de pădure din jurul ei fuseseră confiscate de mult, 
pentru neplata impozitelor (şi cumpărate în 2008 de una 
dintre corporaţiile-fantomă ale lui Jim Rennie... la preţ 
negociabil). Sora lui mai tânără, însă, avea un mic teren 
lângă God Creek şi acolo stătea Sam în ziua când lumea a 
sărit în aer. Baraca nu era cine ştie ce şi trebuia să-şi facă 
treburile la buda din curte (singura sursă de apă curentă 
era o veche cişmea cu pompă, în bucătărie) dar, pe cinstea 
lui, impozitele erau plătite (avea grijă surioară-sa de asta)... 
iar el avea MEDICALA. 

Sam nu era mândru de rolul pe care-l jucase în instigarea 
revoltei de la Food City. Băuse multe tării şi beri cu tatăl 
Georgiei Roux, de-a lungul anilor, şi-i părea rău c-o lovise pe 
fie-sa cu-o piatră-n mutră. Se tot gândea la zgomotul scos 
de bucata aia de cuarţ în momentul impactului şi la felul 
cum atârnase mandibula sfărâmată a Georgiei, făcând-o să 
arate ca o păpuşă de ventriloc cu gura ruptă. Pe toţi sfinţii, 
putea s-o omoare...! Probabil era un miracol că nu se 
întâmplase aşa... nu c-ar mai fi avut mult de trăit. Apoi, îi 
venise o idee şi mai tristă: dacă o lăsa-n pace, n-ar fi ajuns 
la spital. Şi dacă nu era în spital, probabil ar mai fi fost şi- 
acum în viaţă. 

Privind lucrurile astfel, reieşea că el o omorâse. 

Explozia de la postul de radio îl trezi din somnul beţiei, 
făcându-l să se ridice-n capul oaselor, cu mâna la piept şi 
ochii holbaţi. Fereastra de deasupra patului se spărsese - 
de fapt, toate ferestrele cocioabei se spărseseră, iar uşa din 
faţă, care dădea spre apus, zburase din ţâţâni. 

Sam păşi peste ea şi rămase înlemnit în curtea din faţă, 
plină de buruieni şi de anvelope vechi, privind spre vest, 
unde întreaga lume părea să fi luat foc. 


4 


În adăpostul antiradioactiv de sub locul în care se aflase 
cândva primăria, generatorul - mic, demodat şi, acum, 


singurul lucru care mai stătea între ocupanţi şi marea Lume 
de Apoi - mergea statornic. Lămpile cu baterii răspândeau 
o aură gălbuie din colţurile camerei principale. Carter 
stătea aşezat pe singurul scaun, Big Jim ocupând aproape 
toată canapeaua veche, de două persoane, şi mâncând 
sardine, pe care le lua din cutie una câte una, cu degetele 
lui groase, şi le depunea pe sărăţele. 

Cei doi aveau foarte puţine să-şi spună; televizorul 
portabil pe care Carter îl găsise adunând praful în dormitor 
le capta întreaga atenţie. Prindea doar un singur post, 
WMTW din Poland Spring, dar era de ajuns. Mai mult decât 
de ajuns, chiar; dezastrul era greu de acceptat. Centrul 
oraşului fusese distrus. Fotografiile din satelit arătau că 
pădurile din jurul Chester Pond-ului se făcuseră scrum, iar 
mulţimea venită pe Şoseaua 119 la Ziua de Vizită era acum 
pulbere risipită de vântul tot mai slab. De la altitudinea de 
şapte mii de metri, Domul devenise vizibil: un zid de 
închisoare nesfârşit, plin de funingine, înconjurând un oraş 
ars în proporţie de şaptezeci la sută. 

La scurt timp după explozie, temperatura din subsol 
începuse să crească apreciabil. Big Jim îi spuse lui Carter să 
deschidă aerul condiţionat. 

— O să reziste generatorul? întrebă Carter. 

— Dacă nu rezistă, ne coacem, replică iritat Big Jim, aşa 
că ce contează? 

„Nu te răsti la mine”, i-o întoarse Carter în sinea lui. „Nu 
te răsti la mine, când numai din cauza ta s-au întâmplat 
toate astea. Tu eşti de vină.“ 

Se ridică să caute instalaţia de aer condiţionat şi, în acel 
moment, îi veni o altă idee: sardinele alea chiar puţeau. Se 
întrebă ce-ar fi zis şefu' dacă-i spunea că băga în gură ceva 
cu miros de fofoloancă moartă; de mult. 

Dar Big Jim îl numise „fiule”, şi părea sincer, aşa că-şi 
ţinu gura. lar când dădu drumul la aerul condiţionat, acesta 
porni imediat. Sunetul generatorului deveni puţin mai gros, 


totuşi, semn că i se îngreunase sarcina. Propanul avea să se 
consume mult mai repede. 

„Nu contează, e aşa cum zice, avem nevoie de aer”, se 
gândi Carter, privind la televizor imaginile succesive ale 
distrugerilor. Majoritatea proveneau din sateliți sau de la 
avioanele de recunoaştere care zburau la mare altitudine. 
La nivelurile inferioare, Domul devenise opac aproape peste 
tot. 

Dar nu şi în capătul de nord-est al oraşului, descoperiră 
Carter şi Big Jim. Pe la ora trei după-amiază, reportajele se 
mutară brusc acolo, cu imagini luate dintr-un avampost al 
Armatei instalat în pădure. 

— Vă vorbeşte Jake Tapper, din TR-90, o localitate 
neinclusă, aflată la nord de Chester's Mill. Mai aproape nu 
ni se permite să mergem, dar după cum vedeţi, există 
supraviețuitori. Repet, există supraviețuitori. 

— Şi aici există supraviețuitori, fraiere, comentă Carter. 

— Gura, îl repezi Big Jim. 

Sângele-i urca în obrajii cărnoşi şi i se răspândea pe 
frunte, într-o dâră roşie şerpuitoare. Ochii îi ieşeau din 
orbite, iar mâinile-i erau încleştate. 

— Ăsta-i Barbara. E puiu' ăla de căţea de Dale Barbara! 

Carter îl văzu printre ceilalţi. Transmisiunea era primită 
de la o cameră cu un teleobiectiv extrem de puternic, ceea 
ce făcea ca imaginea să fie mişcată - ca şi cum oamenii s-ar 
fi văzut prin unduirea produsă de căldură - şi totuşi, se 
distingea destul de clar. Barbara. Preoteasa guralivă. 
Doctorul hippy. Un grup de copii. Şi acea Everett... 

„Curva asta a minţit tot timpul”, îşi zise el. „A minţit, şi 
prostul de Carter a crezut-o.” 

— Duduitul pe care-l auziţi nu e de la elicoptere, spunea 
Jake 'Tapper. Dacă ne putem retrage puţin... 

Camera  transfocă înapoi, dezvăluind un şir de 
ventilatoare mari, pe platforme mobile, fiecare cu propriul 
lui generator. La vederea unei asemenea cantităţi de 


energie electrică, doar la câţiva kilometri distanţă, lui 
Carter îi venea să plesnească de invidie. 

— Acum le puteţi vedea, continuă lapper. Nu sunt 
elicoptere, ci ventilatoare industriale. Şi acum... dacă am 
putea să ne mai apropiem puţin de supraviețuitori... 

Obiectivul se conformă. Oamenii stăteau în genunchi sau 
aşezaţi la marginea Domului, drept în faţa ventilatoarelor. 
Carter le vedea părul unduindu-se în vânt. Nu flutura, dar 
se mişca vizibil. Ca algele într-un curent subacvatic leneş. 

— Uite-o şi pe Julia Shumway! se minună Big Jim. Trebuia 
s-o omor pe bârfitoarea aia când am avut ocazia. 

Carter nu-i dădu nicio atenţie. Stătea cu ochii aţintiţi spre 
televizor. 

— Curentul provocat de patru duzini de ventilatoare ar 
trebui să-i dărâme pe spate, Charlie, spuse Jake 'Tapper, dar 
după cum se vede de-aici, abia ajunge la ei destul aer cât 
să-i ţină în viaţă într-o atmosferă care a devenit o supă 
otrăvitoare de bioxid de carbon, metan şi Dumnezeu mai 
ştie ce. Experții noştri spun că oxigenul din Chester's Mill, 
într-o cantitate deja limitată, a fost consumat de foc. Unul 
dintre ei - profesorul de chimie Donald Irving de la 
Princeton - mi-a spus la telefon că aerul din Dom ar putea 
acum să nu fie foarte diferit de atmosfera de pe planeta 
Venus. 

În cadru apăru Charlie Gibson, preocupat, deşi se afla la 
loc sigur, în New York. „Norocosu'” dracu”, îşi zise Carter. 

— Avem vreo veste despre posibilele cauze ale 
incendiului? 

Din nou la Jake Tapper... apoi la supraviețuitori, în mica 
lor capsulă de aer respirabil. 

— Niciuna, Charlie. A fost un soi de explozie, atâta lucru 
pare să fie clar, dar n-am mai primit nicio veste de la 
militari şi nici din Chester's Mill. Unii dintre oamenii pe 
care-i vedeţi pe ecran trebuie să aibă telefoane, dar, dacă 
acestea funcţionează, comunică numai cu James Cox, care a 
ajuns aici acum patruzeci şi cinci de minute şi imediat a luat 


legătura cu supraviețuitorii. În timp ce camera 
panoramează acest peisaj dezolant, din poziţia noastră pe 
care o recunoaştem ca fiind sigură, permiteţi-mi să le spun 
telespectatorilor îngrijoraţi din America - şi din întreaga 
lume - numele persoanelor aflate acum la Dom, care au fost 
identificate cu certitudine. Cred că s-ar putea să mai aveţi 
imagini cu unii dintre ei şi eventual să le daţi pe ecran în 
timp ce vorbesc. Cred că lista e în ordine alfabetică, dar nu 
contaţi pe asta. 

— Bine, Jake. Avem, într-adevăr, câteva imagini, dar ia-o 
încet. 

— Colonelul Dale Barbara, fost locotenent Barbara, din 
Armata Statelor Unite. 

Pe ecran apăru o fotografie a lui Barbie în deşert. inea 
de umeri un băiat irakian. 

— Veteran decorat şi, în ultima vreme, bucătar de 
minuturi în restaurantul din oraş... Angelina Buffalino... 
avem o fotografie a ei?... Nu?... Okay... Romeo Burpee, 
proprietarul magazinului universal local. 

Aveau o fotografie a lui Rommie. Stătea lângă un grătar, 
în curtea din spate, cu soţia, şi purta un tricou pe care 
scria: SĂRUTĂ-MĂ, SUNT FRANCEZ. 

— Ernest Calvert, fiica lui, Joan, şi fiica lui Joan, Eleanor 
Calvert. 

Poza părea să fi fost făcută la o reuniune de familie; peste 
tot se vedeau rude. Norrie, drăguță şi încruntată, îşi ţinea 
skateboardul sub braţ. 

— Alva Drake... fiul ei, Benjamin Drake... 

— Închide-l, mormăi Big Jim. 

— Ăştia măcar sunt afară, spuse cu jind Carter, nu 
îngropaţi într-o văgăună. Futu-i, mă simt ca Saddam 
Hussein când se ascundea de ăia. 

— Eric Everett, soţia lui, Linda, şi cele două fiice ale lor... 

— Încă o familie! comentă Charlie Gibson, pe un ton 
aprobator care suna aproape ca al mormonilor. 


Big Jim nu mai suporta; se ridică şi închise el însuşi 
televizorul, cu o mişcare smucită a mâinii. În cealaltă mai 
ţinea cutia de sardele şi-şi vărsă puţin ulei pe pantaloni. 

„Ala-n veci nu mai iese”, se gândi Carter, dar n-o spuse. 

„Mă uitam şi eu la emisiune”, se mai gândi Carter, dar tot 
n-o spuse. 

— Ziarista aia... remarcă meditativ Big Jim, aşezându-se 
la loc; pernele şuierară, apăsate sub greutatea lui. 
Dintotdeauna mi s-a pus contra. Toate şmecheriile le făcea, 
ca la carte, Carter. Toate şmecheriile, ca la dracu-bumbacu' 
de carte. Mai dă-mi o cutie de sardine, vrei? 

„Da” ia-ţi singur”, se gândi iar Carter, dar nici acum n-o 
spuse. Se ridică şi înhăţă încă o cutie de sardele. 

În loc să comenteze asocierea olfactivă pe care o făcuse 
între sardine şi organele sexuale ale femeilor decedate, 
puse întrebarea care părea cea mai logică: 

— Ce facem, şefu'? 

Big Jim luă cheia prinsă pe fundul cutiei şi o deschise, 
dezvăluind un nou pluton de peşti morţi. Luceau slinos în 
lumina lămpilor de urgenţă. 

— Aşteptăm să se purifice aerul, apoi mergem sus şi 
începem să adunăm resturile, fiule. 

Oftă, puse un peşte uleios pe o sărăţea şi-l mâncă. Pe 
buze îi rămâneau firimiturile uscate, în broboane de ulei. 

— Asta fac mereu oamenii ca noi. Oamenii responsabili. 
Cei care trag la jug. 

— Şi dacă aerul nu se purifică? La televizor au zis... 

— Vai de mine, cade cerul, vai de mine, cade cerul! 
declamă Big Jim, într-un falset straniu (şi tulburător, într-un 
sens la fel de straniu). De ani de zile tot zic aşa, nu? 
Savanţii şi liberalii cu inima frântă. Al Treilea Război 
Mondial! Reactoare nucleare care se topesc în centrul 
Pământului! Y2K paralizează computerele! Dispare pătura 
de ozon! Se topesc calotele polare! Uragane catastrofice! 
Încălzire globală!... Nişte găinaţi de atei căcăcioşi care n-au 


încredere în voinţa unui Dumnezeu bun şi iubitor! Care 
refuză să creadă că există un Dumnezeu bun şi iubitor! 

Îndreptă spre Carter un arătător lucind de unsoare, dar 
hotărât. 

— Contrar convingerilor umaniştilor laici, cerul nu cade. 
N-au ce să facă dacă se simt cu musca pe căciulă, fiule - 
„omul vinovat fuge şi când nu-l urmăreşte nimeni”, cum 
spune Leviticul -, dar asta nu schimbă adevărul lui 
Dumnezeu: cei ce cred în El nu vor osteni, ci se vor înălța 
cu aripi de îngeri - cartea lui Isaia. Afară nu-i decât smog, în 
esenţă. Va trece un timp până să se risipească - doar atât şi 
nimic mai mult. 

Două ceasuri mai târziu, însă, când tocmai trecuse de ora 
patru a acelei după-amieze de vineri, se auzi un piu-piu-piu 
ascuţit din alcovul unde era sistemul mecanic de sprijin al 
adăpostului antiradioactiv. 

— Ce-i asta? întrebă Carter. 

Big Jim, care acum stătea cocoşat pe canapea, cu ochii pe 
jumătate închişi (şi ulei de la sardine în jurul gurii), se 
îndreptă de spate, ascultând. 

— Purificatorul de aer, spuse el. Cam ca un lonic Breeze 
mare. Am avut unul din-alea salonul de prezentare a 
maşinilor, la magazin. O jucărioară foarte bună. Nu numai 
că menţine aerul curat şi plăcut, dar opreşte şi şocurile alea 
de electricitate statică pe care poţi să le ai când e fri... 

— Dacă aerul din oraş se curăţă, de ce-a pornit 
purificatorul? 

— Ce-ar fi să te duci până sus, Carter? Crapă uşa un pic 
şi vezi cum mai stau lucrurile. Poate aşa ai să te mai 
linişteşti. 

Carter nu ştia dacă avea să se liniştească sau nu, dar îi 
era clar că, dacă mai stătea mult acolo fără să facă nimic, îi 
veneau dracii. Urcă scara. 

De cum plecă, Big Jim se ridică şi se duse la şirul de 
sertare dintre aragaz şi micul frigider. Pentru un om atât de 
masiv, se mişca surprinzător de rapid şi silențios. Găsi ceea 


ce căuta în sertarul al treilea. Se uită peste umăr ca să se 
asigure că era într-adevăr singur, apoi se servi. 

Pe uşa din capul scării, Carter se uita la un anunţ destul 
de îngrijorător: 


E NEVOIE SĂ VERIFICI NIVELUL RADIAȚIILOR? 
GÂNDEŞTE!!! 


Carter gândi. lar concluzia la care ajunse era aceea că 
Big Jim mânca aproape sigur rahat cu polonicul în legătură 
cu purificarea aerului. Oamenii ăia înşiraţi în faţa 
ventilatoarelor dovedeau că schimbul de aer dintre 
Chester's Mill şi lumea din afară era aproape nul. 

Totuşi, nu strica să se asigure. 

La început, uşa nu se clinti. Panica, declanşată de 
gândurile tulburi la faptul că era îngropat de viu, îl făcu s-o 
împingă mai tare. De astă dată, uşa se mişcă - doar puţin. 
Auzi nişte cărămizi căzând şi un scrâşnet lemnos. Ar fi putut 
s-o deschidă mai mult, probabil, dar nu avea niciun motiv. 
Aerul care intra prin spaţiul de două degete nici nu era aer, 
ci ceva care mirosea ca interiorul unei ţevi de eşapament 
când motorul e în mers. Nu avea nevoie de niciun fel de 
instrumente fiţoase ca să ştie că în două-trei minute afară 
din adăpost ar fi murit. 

Întrebarea era: ce avea să-i spună lui Rennie? 

„Nimic”, îi sugeră glasul rece al supravieţuitorului 
dinlăuntrul lui. „Dacă aude aşa ceva, o să devină şi mai râu. 
Îţi va fi şi mai greu să te înţelegi cu el.” 

Şi ce anume însemna asta? Ce conta, dacă tot aveau să 
moară în adăpostul antiatomic, când generatorul rămânea 
fără combustibil? Dacă aşa stăteau lucrurile, ce anume mai 
avea importanţă? 

Cobori din nou scara. Big Jim stătea pe canapea. 

— Ei? 

— Cam nasol, răspunse Carter. 


— Dar respirabil, da? 

— Păi, mda... Dar ţi s-ar face rău al naibii. Mai bine să 
aşteptăm, şefu'. 

— Sigur că e mai bine să aşteptăm, încuviinţă Big Jim, ca 
şi cum Carter ar fi propus altceva; ca şi cum Carter ar fi fost 
cel mai mare nătărău din univers. Dar va fi bine, asta 
contează. Dumnezeu o să aibă grijă de noi. Întotdeauna are. 
Până atunci, aici jos avem aer bun, nu e prea cald, şi se 
găseşte destulă mâncare. Ce-ar fi să te uiţi ce-avem în 
materie de dulciuri, fiule? Ciocolată, şi altele? Încă mi-e 
foame. 

„Nu-s fi-tu, fi-tu-i mort”, se gândi din nou Carter... dar 
nici de astă dată n-o spuse. Intră în dormitor ca să vadă 
dacă pe rafturile de-acolo nu era vreo ciocolată. 


5 


În seara aceea, pe la ora zece, Barbie căzu pradă unui 
somn tulburat, cu Julia lângă el, stând împreună ca două 
linguri. Prin visele lui dansa Junior Rennie: Junior în faţa 
celulei din Cuibar; Junior cu pistolul. lar de astă dată nu 
mai venea nicio salvare, fiindcă aerul de-afară se 
transformase în otravă şi toţi erau morţi. 

Aceste vise încetară într-un târziu, iar Barbie adormi mai 
adânc, cu capul - la fel ca al Juliei - întors spre Dom şi spre 
puţinul aer curat care se infiltra pe-acolo. Era de-ajuns ca 
să trăiască, dar nu şi ca să se liniştească. 

Ceva îl trezi în jurul orei două noaptea. Se uită prin 
Domul mânjit spre luminile tulburi ale taberei militare de 
dincolo. Apoi, sunetul se auzi din nou. Era o tuse - înceată, 
aspră şi deznădăjduită. 

În dreapta lui ardea o lanternă. Barbie se ridică în 
picioare cât putea de încet, nevrând s-o trezească pe Julia, 
şi porni spre lumină, păşind peste ceilalţi care dormeau în 
iarbă. Cei mai mulţi se dezbrăcaseră până la lenjeria de 
corp. Santinelele aflate la trei metri distanţă erau 


încotoşmănate cu mantale şi mănuşi, dar sub Dom era mai 
cald ca oricând. 

Rusty şi Ginny stăteau îngenuncheaţi lângă Ernie Calvert. 
Rusty avea la gât un stetoscop, iar în mână ţinea o mască de 
oxigen. Era cuplată la o mică butelie roşie pe care scria: 
RCR AMBULANŢĂ NU LUAŢI ÎNLOCUIȚI 
ÎNTOTDEAUNA. Norrie şi mama ei se uitau neliniştite, 
ţinându-se una de alta cu braţele. 

— Îmi pare rău că te-am trezit, spuse Joanie. Îi e rău. 

— Cât de rău? întrebă Barbie. 

Rusty clătină din cap. 

— Nu ştiu. Pare bronşită sau o răceală gravă, dar sigur că 
nu asta e. De la aerul viciat i se trage. l-am dat oxigen, şi o 
vreme i-a făcut bine, dar acum... 

Ridică din umeri. 

— Şi nu-mi place cum i se-aude inima. A trecut prin mult 
stres şi nu mai e tânăr. 

— Nu mai ai oxigen? întrebă Barbie, apoi arătă spre 
butelia roşie, care semăna mult cu genul de extinctor pe 
care-l ţin oamenii în debaraua de scule din bucătărie, şi uită 
mereu să-l reîncarce. Ăla-i tot? 

Thurston Marshall li se alătură şi el. În lumina lanternei, 
arăta obosit şi abătut. 

— Mai avem una, dar ne-am înţeles - Rusty, Ginny şi cu 
mine - s-o păstrăm pentru cei mici. Aidan a început şi el să 
tuşească. L-am dus cât mai aproape de Dom - şi de 
ventilatoare -, dar tot tuşeşte. Oxigenul rămas vom începe 
să li-l dăm lui Audi, Alice, Judy şi Janelle, raţionalizat, când 
se trezesc. Poate dacă agenţii ar fi adus mai multe 
ventilatoare... 

— Oricât de mult aer curat ar sufla spre noi, interveni 
Ginny, aici tot atâta ajunge. Şi oricât ne-am apropia de Dom, 
continuăm să inhalăm porcăria asta. lar oamenii care au de 
suferit sunt exact cei la care te-ai aştepta. 

— Cei mai bătrâni şi cei mai tineri, spuse Barbie. 


— Du-te înapoi şi culcă-te, Barbie, îl trimise Rusty. Refă-ţi 
puterile. Aici nu poţi face nimic. 

— Şi voi puteţi? 

— Poate. Oxigenul din ambulanţă conţine şi decongestiv 
nazal. Şi epinefrină, pe deasupra. 

Barbie porni înapoi pe lângă Dom, cu capul întors spre 
ventilatoare - acum toţi procedau aşa, fără să se mai 
gândească măcar -, iar când ajunse la Julia, fu surprins să 
constate cât de obosit se simţea. Inima-i bătea puternic şi 
abia mai respira. 

Julia se trezise. 

— Cât de grav e? 

— Nu ştiu, recunoscu Barbie, dar bine nu poate fi. l-au 
dat oxigen din ambulanţă şi nu s-a trezit. 

— Oxigen! Mai este? Cât? 

Îi explică şi văzu cu regret lumina din ochii ei scăzând 
puţin. 

Julia îl luă de mână. Degetele ei erau transpirate, dar 
reci. 

— Suntem ca nişte mineri blocaţi de o surpare. 

Acum stăteau aşezaţi, faţă-n faţă, cu câte un umăr 
rezemat de Dom. Între ei adia o boare abia simțită. 
Duduitul constant al ventilatoarelor Air Max devenise un 
simplu zgomot de fundal; vorbeau tare, ca să se facă auziţi, 
dar în rest nici nu-l mai băgau în seamă. 

„Am observa dacă s-ar opri”, se gândi Barbie. „Pentru 
câteva minute, oricum. Pe urmă, n-am mai observa nimic, 
niciodată.” 

Julia zâmbi vag. 

— Nu-ţi mai face griji pentru mine, dacă despre asta-i 
vorba. Fac faţă onorabil, pentru o doamnă republicană de 
vârstă mijlocie care nu-şi prea poate trage respiraţia. Cel 
puţin, am reuşit să-mi mai fac de cap o dată. Corect, plăcut 
şi cum se cuvine. 

Barbie zâmbi şi el. 

— Plăcerea a fost de partea mea, crede-mă. 


— Ce se-aude cu creionul nuclear pe care-l vor încerca 
duminică? Tu ce crezi? 

— Nu cred nimic, sper doar. 

— Şi cât de mari ţi-s speranţele? 

Barbie nu voia să-i spună adevărul, dar merita să-l audă. 

— Ţinând cont de tot ce s-a-ntâmplat şi de puţinele 
lucruri pe care le ştim despre fiinţele care folosesc cutia, nu 
prea mari. 

— Spune-mi că nu te dai bătut. 

— Asta chiar pot să ţi-o spun. Nici măcar nu sunt atât de 
speriat pe cât ar fi normal să fiu, probabil. Cred că... e ceva 
insidios. Până şi cu duhoarea m-am obişnuit. 

— Serios? 

Barbie râse. 

— Nu. Dar tu? Ţi-e frică? 

— Da, dar în primul rând sunt tristă. Aşa vine sfârşitul 
lumii, nu cu un bubuit, ci cu un gâfâit sufocat?! 

Tuşi din nou, acoperindu-şi gura cu pumnul îndoit. Barbie 
auzea şi tusea altora. Unul era băieţelul care devenise al lui 
Thurston Marshall. „Va primi puțin aer mai bun, 
dimineaţă”, îşi spuse el, apoi îşi aminti precizarea lui 
Thurston: „raționalizat”. Nu aşa trebuia să respire un copil. 

Nimeni nu trebuia să respire aşa. 

Julia scuipă în iarbă, apoi întoarse din nou capul spre el. 

— Nu-mi vine să cred c-am putut să ne facem aşa ceva 
nouă înşine. Ăia cu cutia, capetele-de-piele, au creat 
situaţia, dar cred că-s doar nişte copii care se distrează. Cu 
echivalentul unui joc video, probabil. Ei sunt afară. Noi 
suntem înăuntru şi ne-am făcut-o singuri. 

— Ai destule probleme şi fără să te culpabilizezi singură 
în privinţa asta, replică Barbie. Dacă există vreun vinovat, 
Rennie e ăla. El a înfiinţat laboratorul de droguri şi tot ela 
furat şi propanul, de la toate sursele din oraş. De asemenea, 
el şi nu altul a trimis oamenii acolo, cauzând nu ştiu ce 
confruntare. Nu mă îndoiesc. 


— Dar pe el cine l-a ales? Cine i-a dat puterea să facă 
toate lucrurile astea? 

— Nu tu. Ziarul tău a făcut campanie împotriva lui. Sau 
mă înşel? 

— Nu te înşeli, dar numai de vreo opt ani încoace. La 
început, Democratul - adică eu, cu alte cuvinte - am crezut 
că Rennie era cea mai mare minunăţie de când s-a inventat 
pâinea felii. Când am descoperit cine era de fapt, devenise 
prea puternic. Şi-l avea alături, ca interfaţă, pe prostul ăla 
zâmbăreţ de Andy Sanders, săracul... 

— Tot nu poţi da vina... 

— Ba pot, şi o fac. Dac-aş fi ştiut că nemernicul ăla 
agresiv şi incompetent putea ajunge în vârful puterii cu 
ocazia unei crize reale, aş fi... l-aş fi... îl înecam ca pe-un 
pisoi fără ochi aruncat cu traista-n râu. 

Barbie râse, apoi începu să tuşească. 

— Pari din ce în ce mai puţin republi... începu el, apoi se 
întrerupse brusc. 

— Ce e? întrebă Julia, după care auzi şi ea. 

Ceva scârţâia şi zăngănea prin întuneric. Se apropia şi 
văzură o siluetă împleticită trăgând un cărucior de copil. 

— Cine-i acolo? strigă Dougie Twitchell. 

Când noul-sosit răspunse, glasul îi răsuna cam înfundat - 
dintr-o mască de oxigen, după cum reieşi. 

— Ei, slavă Domnului... spuse Sam Jeg. Am tras un pui de 
somn pe marginea drumului, şi m-am temut c-o să rămân 
fără aer pân-ajung aici. Da' iacătă-mă-s. Şi taman la timp, 
că-s mai-mai să cad după picioare. 


6 


Tabăra Armatei de pe Şoseaua 119, în Motton, era tristă 
în zorii acelei zile de sâmbătă. Mai rămăseseră trei duzini 
de militari şi un Chinook. Câţiva oameni încărcau în 
camioane corturile mari şi cele câteva ventilatoare Air Max 
trimise din ordinul lui Cox în sudul Domului, imediat ce se 


anunţase explozia. Ventilatoarele nu fuseseră folosite. La 
sosirea lor, nu mai exista nimeni care să beneficieze de 
puţinul aer pe care-l puteau împinge prin peretele nevăzut. 
Focul se stinsese pe la şase seara, din lipsă de combustibil şi 
oxigen, dar toţi cei aflaţi în partea dinspre Chester's Mill 
erau morţi. 

Cortul medical era demontat şi strâns de o duzină de 
oameni. Cei care nu erau ocupați cu această sarcină 
fuseseră trimişi în cea mai veche dintre misiunile Armatei: 
menţinerea ordinii. Era o treabă de formă, dar nimeni din 
patrula aia de căcat nu avea obiecţii. Nimic nu le putea 
şterge din minte coşmarul pe care-l văzuseră în după- 
amiaza trecută, însă adunatul ambalajelor, al cutiilor, 
sticlelor şi mucurilor de ţigară îi mai ajuta cât de cât. Nu 
peste mult avea să se lumineze de ziuă, iar motorul marelui 
Chinook urma să pornească. Se urcau în el şi plecau în altă 
parte. Membrii acelei echipe răzlețe ardeau de nerăbdare 
să părăsească locurile. 

Unul dintre ei era soldatul Clint Ames, din Hickory Grove, 
Carolina de Sud. Ţinea un sac Hefty de plastic verde într-o 
mână şi se mişca încet prin iarba călcată în picioare, 
culegând câte o pancartă aruncată sau o cutie de cola 
turtită, pentru ca pizdosul ăla de sergent Groh să vadă că 
muncea, dacă se uita spre el. Aproape că dormea pe 
picioare şi în primul moment crezu că ciocănitul pe care-l 
auzea (suna ca nişte lovituri cu nodurile degetelor într-o 
placă groasă de Pyrex) era doar un vis. Aproape că trebuia 
să fie, fiindcă părea să se audă de dincolo de Dom. 

Căscă şi se întinse, apăsându-şi şalele cu o mână. Între 
timp, ciocănitul se auzi din nou. Într-adevăr, venea de 
dincolo de peretele înnegrit al Domului. 

Apoi, un glas. Slab şi parcă fără trup, ca al unei fantome. 
Îi dădea fiori. 

— E cineva acolo? M-aude cineva? Vă rog... mor... 

Hristoase, cunoştea glasul acela? Părea să fie al... 


Ames lăsă din mână sacul de gunoi şi alergă spre Dom. Îşi 
rezemă palmele de suprafaţa înnegrită, caldă încă. 

— Bâiatu' cu vacile? Tu eşti? 

„Sunt nebun”, îşi zise el. „Nu poate fi adevărat. Nimeni 
de-acolo nu putea să scape din furtuna aia de foc.” 

— AMES! răcni sergentul Groh. Ce mama dracu' faci 
acolo? 

Era gata să plece, când glasul de după suprafaţa arsă se 
auzi din nou: 

— Eu sunt. Nu... 

Îl întrerupse o serie de tuse ca nişte lătrături. 

— Nu plecaţi.. Dacă sunteţi acolo, domnule soldat Ames, 
nu plecaţi... 

Acum apăru şi o mână. Era la fel de spectrală ca vocea, 
cu degetele mânjite de funingine. Freca suprafaţa Domului, 
ca să se poată vedea. Peste o clipă, se ivi un chip. La 
început, Ames nu-l recunoscu pe băiatul cu vacile. Apoi, îşi 
dădu seama că purta o mască de oxigen. 

— Nu mai am aer... şuieră glasul copilului. Acul e pe 
roşu... De o... juma” de oră... 

Ames se uită în ochii holbaţi ai băiatului cu vacile, care-l 
privea şi el. În minte i se formă un singur gând: nu-l putea 
lăsa să moară. După toate prin câte trecuse... deşi lui Ames 
îi era imposibil să-şi imagineze cum scăpase cu viaţă. 

— Puştiule, ascultă-mă... Lasă-te-n genunchi şi.. 

— Ames, băi lăbar de nimic! mugi sergentul Groh, venind 
cu paşi mari. N-o mai freca acolo şi fă-ţi treaba! În noaptea 
ast-am răbdare zero pentru blegii ca tine! 

Soldatul Ames îl ignoră. Era concentrat numai asupra 
feţei care părea să-l privească printr-un geam murdar. 

— Lasă-te jos de tot şi şterge mizeria de-acolo! Acuma, 
băiete, nu mai aştepta! 

Chipul dispăru din spaţiul şters de pe Dom, lăsându-l pe 
Ames cu speranţa că băiatul se conformase, nu doar 
leşinase. 

Mâna sergentului Groh îi căzu pe umăr: 


— Eşti surd? Ţi-am ordonat... 

—  Ventilatoarele, dom' sergent! Tre'  s-aducem 
ventilatoarele! 

— Ce tot zi... 

Ames îi ţipă temutului sergent Groh drept în mutră: 

— Acolo e cineva viu! 


7 


Doar o singură butelie de oxigen mai rămăsese în 
căruciorul roşu, la momentul când Sam Jeg ajunse în tabăra 
refugiaților de lângă Dom, iar acul de pe cadran se afla 
aproape la zero. Nu avu nicio obiecţie când Rusty îi luă 
masca şi o aplică pe faţa lui Ernie Calvert, doar porni cu 
greu spre Dom, lângă locul în care stăteau aşezaţi Barbie şi 
Julia. Acolo, noul-sosit se lăsă în patru labe şi inspiră adânc. 
Horace, care şedea pe coapse lângă Julia, îl privi cu interes. 

Apoi, Sam se întinse pe spate. 

— Nu-i cine ştie ce, da' tot îi mai bine dăcât am avut. 
Ultimu' piculeţ din ăle butelii nu-i la fel de bun ca aeru' 
proaspăt, când îs pline. 

După care, incredibil, îşi aprinse o ţigară. 

— Stinge aia, ce, eşti nebun? îl admonestă Julia. 

— Muream dupe una, răspunse Sam, trăgând fumul în 
piept cu deliciu. Lângă butelii nu po' să fumezi, ştii doar... 
Sări în aer ca nimica. Deşi-s unii care o face şi p-asta. 

— Să-l lăsăm în pace, spuse Rommie. Nu poate fi mai rău 
decât mizeria pe care-o respirăm. Poate că nicotina şi 
gudronul din plămâni îl şi protejează, ce ştim noi...? 

Rusty veni să se aşeze şi el alături. 

— Butelia aia e moartă la datorie, dar Ernie a reuşit să 
mai ia câteva guri de oxigen din ea. Acum pare să-i fie mai 
uşor. Mulţumim, Sam. 

Sam făcu un gest cu mâna. 

— Aeru' meu e şi-al tău, doc. Sau măcar era. la zi, poţi să 
mai faci niţel, cu ce-ai acolo-n salvare? Ăia care-mi aduce 


mie buteliile - care mi le-aducea, adică, pân” la căcarea asta 
a lumii - puteau să mai facă, în maşini la ei. Aveau un cum- 
îi-zice, nu-ş-ce pompă... 

— Extractor de oxigen, preciză Rusty, şi ai dreptate, avem 
unul la bord. Din păcate, e stricat. 

Îşi arătă dinţii, într-un zâmbet chinuit. 

— De trei luni. 

— Patru, preciză Twitch, apropiindu-se, cu privirea la 
ţigara lui Sam. Cred că nu mai ai de-astea, nu? 

— Nici să nu te gândeşti, i-o tăie Ginny. 

— Te temi să nu poluăm paradisul ăsta tropical cu fum 
secundar, scumpo? o întrebă el, dar când Sam Jeg întinse 
pachetul mototolit de American Eagles, clătină din cap. 

— Personal am depus cererea pentru un extractor nou de 
oxigen, spuse Rusty. La consiliul de administraţie al 
spitalului. Au spus că bugetul pe anul ăsta era acoperit tot, 
dar poate voi reuşi să obţin un ajutor de la primărie. Aşa că 
am trimis cererea la Consiliul Aleşilor. 

— Adică, la Rennie, zise Piper Libby. 

— La Rennie, confirmă Rusty. Am primit o scrisoare tip 
prin care mi se răspundea că cererea mea va fi discutată la 
şedinţa de buget din noiembrie. Deci, cred că vom vedea 
atunci, încheie el, râzând şi arătând cu mâinile spre cer. 

Ceilalţi se adunau şi ei în jurul lor, uitându-se curioşi la 
Sam - iar la ţigara lui, cu oroare. 

— Cum ai ajuns aici, Sam? îl întrebă Barbie. 

Sam era mai mult decât încântat să le povestească. 
Începu spunând cum, în urma diagnosticului de emfizem, 
ajunsese să primească regulat provizii de oxigen pe baza 
MEDICALEI, şi cum uneori îi mai rămâneau butelii pline. Le 
spuse că auzise explozia şi, pe urmă, ce văzuse ieşind din 
casă... 

— Am ştiut c-o să se-ntâmple de cum am văzut ce mare 
era, zise el. 

Acum, dintre ascultători făceau parte şi militarii de afară. 
Cox, în boxeri şi un maiou kaki, se număra printre ei. 


— Am mai văzut eu incendii naşpa, pe vremea când 
lucram în pădure. De vreo două ori a trebuit să lăsăm baltă 
tot şi să fugim, şi dacă vreunu' din camioanele alea 
International Harvester vechi care le-aveam pe vremea aia 
se strica, în veci nu mai scăpam. Când ard coroanele 
copacilor e cel mai rău, că alea face singure vânt. M-am 
prins imediat că la fel o să se-ntâmple şi-acuma. A explodat 
ceva barosan de tot. Ce-a fost? 

— Propan, răspunse Rose. 

Sam îşi mângâie bărbia cu ţepi albi. 

— Mda, da' n-a fost numa' propan. Era şi neşte chimicale, 
fiindcă unele din ăle flăcări era verzi. Dacă venea spre 
mine, gata eram. Şi voi la fel. Da-n schimb a tăiat-o la sud. A 
avut o treabă şi forma pământului, nu m-aş mira. Şi albia 
râului. Oricum, ştiam ce-o să se-ntâmple şi-am scos buteliile 
din baru' de-oxigen... 

— Din ce? îl întrerupse Barbie. 

Sam trase un ultim fum din ţigară, apoi o strivi. 

— E, aşa ziceam io la baraca unde ţineam buteliile alea. 
Or'cum, aveam cinci pline... 

— Cinci! aproape că gemu Thurston Marshall. 

— Înî, confirmă vesel Sam, da' nu puteam să le trag dupe 
mine pă toate cinci. Ştii, îmbătrânesc şi io... 

— Nu puteai să iei o maşină sau un camion? îl întrebă 
Lissa Jamieson. 

— Duduie, nu mai am permis de şapte ani. Sau poate să 
tot fie f'o opt. M-a prins de prea multe ori beat la volan. 
Dacă mă vedeau că conduc ceva mai mare ca o maşinuţă de 
copii, m-arunca la puşcărie şi pierdeau cheia. 

Barbie se gândi să indice lacuna fundamentală a acestui 
raţionament, dar de ce să-şi răcească gura de pomană, 
când şi-aşa abia dacă mai aveau aer? 

— Or'cum, mi-am zis că patru tot oi putea duce-n 
cărucioru' ăl-a meu şi doar vreo patru sute de metri 
făcusem când am început să trag din prima. N-aveam 
încotro, nu vedeţi? 


Jackie Wettington îl întrebă: 

— Ştiai că eram aici? 

— Nu, duduie. Acolo locu” era mai înalt, asta-i tot, şi ştiam 
că buteliile n-o să ţie veşnic. Nu m-am gândit la voi, şi nici la 
ventilatoarele ăstea. Doar că-n alt loc n-aveam un' să mă 
duc. 

— De ce ţi-a luat atâta timp? vru să ştie Pete Freeman. De 
la God Creek până aici nu pot fi mai mult de cinci kilometri. 

— Păi, tocmai asta-i comedia, replică Sam. Veneam pe 
drum - ştiţi, pe Black Ridge Road - şi-am trecut cu bine 
podu'... încă mai sugeam din prima butelie, deşi să făcuse 
cald al dracu' şi... i-auzi! Aţi văzut ursu-ăla mort? Ăla de 
ziceai că şi-a spart singur capu' de stâlp? 

— L-am văzut, răspunse Rusty. Lasă-mă să ghicesc. După 
ce-ai trecut de el, ţi-a venit ameţeală şi ai leşinat. 

— Da' de unde ştii? 

— Şi noi am trecut pe-acolo şi e un fel de câmp de forţă. 
Se pare că cel mai tare-i afectează pe copii şi bătrâni. 

— Ei, da” las-că io nu-s aşa bătrân! protestă Sam, ofensat. 
Doar c-am albit mai devreme, la fel ca maică-mea. 

— Cât timp a durat leşinul? se interesă Barbie. 

— Păi, io ceas n-am, da' cân' am luat-o iar la drum se- 
ntunecase, aşa c-a cam trecut ceva vreme. M-am trezit o 
dată, că nu mai puteam să respir, am schimbat butelia şi m- 
am culcat la loc. Nebunie, mm? Şi ce mai vise am avut! Ca 
un circ cu trei arene! Ultima oară, m-am trezit de-a binelea. 
Era-ntuneric, şi-am trecut la altă butelie. N-a fost greu să le 
schimb, că nu se-ntunecase de tot. Şi-ar fi trebuit, trebuia 
să fie mai beznă ca-ntr-un găoz de cotoi, cu-atâta funingine 
cât a aruncat focu' pe Dom, da' acolo unde-am căzut eu eo 
fâşie de lumină. Ziua nu se vede, da' noaptea zici că-i un 
miliard de licurici. 

— Centura luminoasă, noi aşa-i zicem, spuse Joe, care 
stătea împreună cu Norrie şi Benny, toţi trei strânşi la un 
loc. Benny tuşea în pumn. 


— Bine i-aţi găsit numele, dădu din cap Sam, aprobator. 
Or'cum, ştiam că era cineva acilea, sus, că auzeam 
ventilatoarele şi vedeam luminile, arătă el spre tabăra din 
afara Domului. Nu ştiam dac-o s-ajung până nu mi se 
termina aeru' - panta asta-i futere de mamă şi sugeam la o- 
doi ca nimica - da! uite c-am ajuns. 

Apoi îl privi pe Cox, curios. 

— I-auzi, colonele Klink, îţi văd suflarea. Fă bine şi ia o 
haină pe mata sau vino-acilea unde-i mai cald, chicoti el, 
arătându-şi puţinii dinţi rămaşi în gură. 

— Mă numesc Cox, nu Klink, şi mi-e foarte bine aşa. 

— Ce-ai visat, Sam? îl întrebă Julia. 

— Ciudat că mă-ntrebi, fiindcă doar un vis mai ţiu minte 
din toată grămada şi era cu matale. Zăceai pe scena 
fanfarei din Common şi plângeai. 

Julia îl strânse pe Barbie de mână, tare, dar ochii nu i se 
desprinseră de pe chipul lui Sam. 

— De unde ştii că eram eu? 

— Fiindcă erai acoperită cu ziare, răspunse Sam. 
Numere din Democratu”. Le strângeai pe trup ca şi cum 
erai goală pe dedesubt - scuze, da' dacă m-ai întrebat... Nu 
că-i âl mai sucit vis care s-a auzit vreodată? 

Walkie-talkie-ul lui Cox semnaliză de trei ori - țac-țac-țac. 
Şi-l scoase de la centură. 

— Ce e? Zi repede, sunt ocupat aici. 

Auziră cu toţii glasul care răspunse: 

— Avem un supravieţuitor pe latura de sud, domnule 
colonel. Repet: avem un supraviețuitor. 


8 


Când răsări soarele, în dimineaţa zilei de douăzeci şi opt 
octombrie, „supravieţuitor” era singurul termen care i se 
mai putea aplica ultimului membru în viaţă al familiei 
Dinsmore. Ollie zăcea la pământ, lipit de Dom, inhalând 


doar atâta aer de la ventilatoarele mari din partea cealaltă 
cât să rămână în viaţă. 

Fusese o cursă contra cronometru pentru a şterge destul 
din suprafaţa Domului înainte de a i se termina oxigenul 
rămas în butelie. Era cea pe care o lăsase pe jos când se 
târâse sub cartofi. Îşi amintea că se întrebase dacă nu 
cumva avea să explodeze. Nu explodase, din fericire pentru 
Oliver H. Dinsmore. Altfel, acum ar fi zăcut mort, sub un 
tumul funerar de săpunari şi lunguieţi-albi. 

Îngenunchease lângă Dom, scoțând cu mâinile turte de 
păsat negru şi gros, din care ştia că o parte era tot ce mai 
rămăsese din nişte fiinţe omeneşti. Nu putea să uite asta, 
când era înţepat mereu în degete de aşchii osoase. Fără 
încurajările constante ale soldatului Ames, era sigur că s-ar 
fi dat bătut. Ames, însă, nu se lăsa păgubaş, îndemnându-l 
doar mereu să sape, fir-ar să fie, sapă şi scoate căcatul ăla, 
băiete-cu-vacile, tre' s-o faci ca să vină aer de la 
ventilatoare. 

Ollie se gândea că nu cedase fiindcă Ames nu-i ştia 
numele. Toată viaţa, colegii de şcoală îi ziseseră Băleguţ şi 
Ugerel, dar al naibii să fie dacă avea de gând să moară 
ascultându-l pe-un mocofan din Carolina de Sud numindu-l 
băiatu-cu-vacile. 

Ventilatoarele porniseră  duduind, iar Ollie simţise 
primele adieri slabe pe pielea încinsă. Îşi smulsese masca 
de pe faţă, pentru a-şi lipi gura şi nasul de suprafaţa 
murdară a Domului. Apoi, tuşind şi scuipând funingine, 
continuase să râcâie terciul calcinat. Îl vedea în partea 
cealaltă pe Ames, stând în patru labe, cu capul puţin întors 
într-o parte, ca un om care încearcă să se uite într-o gaură 
de şoareci. 

— Asta e! strigă el. Mai avem două ventilatoare, le- 
aducem acu'! Nu mă lăsa baltă, băiete-cu-vacile! Nu te da 
bătut! 

— Ollie, gâfâise el. 

— Ce? 


— Mă cheamă... Ollie. Nu-mi mai zice... băiat-cu-vacile... 

— O să-ţ zic Ollie de-acu' şi până-n ziua de apoi, numa!” 
dacă faci loc să vină aer de la ventilatoarele alea. 

Cum, necum, plămânii lui Ollie reuşeau să inspire doar 
atâta din aerul infiltrat prin Dom ca să rămână viu şi 
conştient. Prin spaţiul şters, observa cum se lumina treptat 
de ziuă. Îl ajuta şi asta, deşi îl durea inima să vadă lucirile 
trandafirii ale zorilor murdărite de mizeria rămasă pe 
suprafaţa Domului. Lumina era bună, fiindcă înăuntru totul 
era întunecat, ars, dur şi tăcut. 

La cinci dimineaţa, lui Ames îi veni schimbul, însă Ollie 
ţipă după el să rămână, iar soldatul refuză să plece. Ofiţerul 
de la comandă se înduplecă. Pas cu pas, oprindu-se ca să-şi 
lipească gura de Dom şi să mai absoarbă puţin aer, Ollie 
povesti cum supravieţuise. 

— Ştiam că trebuia să aştept să se stingă focul, aşa c-am 
avut grijă cu oxigenul. Bunicuţu' Iom mi-a zis odată că o 
butelie putea să-l ţină toată noaptea dacă dormea, aşa c-am 
stat nemişcat. O vreme, nici n-am avut nevoie, că sub cartofi 
era aer şi-l respiram pe ăla. 

Îşi puse buzele pe Dom, simțind gustul de funingine, 
conştient că puteau fi resturile unei persoane care în urmă 
cu douăzeci şi patru de ore fusese în viaţă şi fără să-i pese. 
Inhală hulpav şi tuşi, scuipând pasta negricioasă, până putu 
să continue. 

— La-nceput era frig sub cartofi, da' pe urmă s-a-ncălzit, 
şi pe urmă s-a făcut fierbinte. Credeam c-o să ard de viu. 
Hambaru' ardea drept deasupra mea. Jotu' ardea. Da' a 
fost aşa de fierbinte şi a ars aşa repede că n-a durat mult, şi 
poate că asta m-a salvat. Nu ştiu... Am stat acolo până mi s- 
a golit prima butelie. Atunci, a trebuit să ies. Mi-era frică să 
nu fi explodat cealaltă, da' nu explodase. Deşi pun pariu că 
nu mult lipsise. 

Ames dădu din cap. Ollie mai trase puţin aer prin Dom. 
Parcă ar fi încercat să respire printr-o cârpă groasă şi 
murdară. 


— Şi scara... Dacă era de lemn, nu de ciment, n-aş mai fi 
putut să ies. La început, nici n-am încercat. M-am târât doar 
înapoi sub cartofi, fiindcă afară era aşa de cald. Cei de 
deasupra se copseseră-n coajă - le simţeam mirosu'. Pe 
urmă, a-nceput să-mi fie greu să mai trag aer, şi am ştiut că 
şi a doua butelie era pe terminate. 

Se opri, într-un acces de tuse. Când îi trecu, reluă: 

— Cel mai mult voiam să mai aud o voce de om înainte să 
mor. Mă bucur c-aţi fost dumneavoastră, domnule soldat 
Ames. 

— Mă cheamă Clint, Ollie. Şi n-ai să mori. 

Dar ochii care priveau prin ştersătura murdară de la 
baza Domului, ca prin gemuleţul unui sicriu, păreau să ştie 
altceva - un adevăr mai adevărat. 


9 


A doua oară când se auzi semnalul, Carter ştiu ce era, 
deşi îl smulsese dintr-un somn fără vise. Fiindcă o parte din 
el n-avea să mai doarmă cu adevărat până nu se termina 
totul, sau până nu murea. Asta însemna instinctul de 
supravieţuire, bănuia el: un paznic care nu dormea 
niciodată, în adâncul creierului. 

A doua oară se întâmplă pe la ora şapte şi jumătate, 
sâmbătă dimineaţa. Putea să vadă, fiindcă ceasul lui avea 
un cadran care se lumina dacă apăsai pe buton. Luminile de 
urgenţă se stinseseră în timpul nopţii, iar adăpostul 
antinuclear era cufundat în beznă. 

Se ridică în capul oaselor şi simţi ceva împungându-l în 
ceafă. Lanterna pe care o folosise aseară, probabil. Bâjbâi 
după ea şi o aprinse. Constată că zăcea pe jos. Big Jim era 
pe canapea. El îl împunsese cu lanterna. 

„Sigur că el stă pe canapea”, îşi zise Carter, cu pizmă. 
„Doar e şefu' ,nu?” 

— Hai, fiule, spuse Big Jim. Cât poţi de repede. 


/, 


„De ce eu?”, se întrebă Carter... dar n-o spuse. Trebuia 
să fie el, fiindcă şeful era bătrân, şeful era gras, şeful avea 
probleme cu inima. Şi fiindcă şeful era şef, fireşte. James 
Rennie, împăratul din Chester's Mill. 

„Împăratul rablelor asta-i tot ce eşti”, îşi zise Carter. „Și 
mai şi puţi a transpiraţie şi-a ulei de sardele. “ 

— Du-te! 

Părea nervos. Şi speriat. 

— Ce mai aştepţi? 

Carter se ridică, făcând lumina lanternei să măture 
rafturile pline (ce de cutii cu sardele!) şi intră în dormitor. 
Acolo încă mai ardea o lampă de urgenţă, dar pâlpâia, gata 
să-şi dea duhul. Semnalul se auzea acum mai tare, ca un 
AAAAAAAAAAAA neîntrerupt. Sunetul nenorocirii iminente. 

„În veci n-o să ieşim de-aici”, îşi spuse Carter. 

Îndreptă lanterna spre trapa din faţa generatorului, care 
continua să scoată acel bâzâit atonal şi iritant, amintindu-i, 
cine ştie de ce, de glasul şefului - poate fiindcă ambele 
sunete se reduceau la aceeaşi pretenţie prostească. „Dă-mi 
să mănânc, să mănânc, să mănânc. Dă-mi propan, dă-mi 
sardine, dă-mi benzină fără plumb pentru Hummer. Dă-mi 
mâncare. Tot o să mor şi pe urmă mori şi tu, da” cui îi 
pasă? Pe cine doare-n cur şi-n pulă? Dă-mi mâncare, 
mâncare, mâncare. ” 

În boxa de materiale mai erau doar şase rezervoare de 
propan. După ce-l înlocuia pe cel aproape gol, aveau să mai 
rămână cinci. Cinci căcăţişuri de butelii, nu cu mult mai 
mari decât containerele Blue Rhino, aflate între ei şi 
moartea prin sufocare, când purificatorul de aer se oprea. 

Carter scoase unul din boxă, dar nu făcu decât să-l pună 
lângă generator. Nu avea intenţia să-l înlocuiască pe cel 
actual până nu se golea de tot, în pofida acelui AAAAAAA 
enervant. Nţţ. Nţţ. Cum se zicea despre cafeaua Maxwell 
House: bună pân-la ultima picătură. 

Da' soneria aia sigur călca omu' pe nervi. Carter bănuia 
că putea s-o găsească şi s-o închidă, dar atunci cum aveau 


să mai ştie când rămânea generatorul fără combustibil? 

„Ca doi şobolani prinşi sub o găleatăâ-ntoarsă, aşa 
suntem.” Refăcu în minte calculele. Şase butelii rămase, 
fiecare ajungând cam pentru unsprezece ore. Dar puteau 
opri aerul condiţionat, iar asta ar fi lungit intervalul până la 
douăsprezece sau chiar treisprezece ore per butelie. Să 
zicem douăsprezece, pentru siguranţă. lar doişpe ori şase 
fac... ia să vedem... 

AAAAAAAA-ul îl făcea să socotească mai greu decât de 
obicei, dar ajunse în sfârşit la un rezultat. Şaptezeci şi două 
de ore până la un sfârşit mizerabil, sufocaţi în întuneric. Şi 
de ce era întuneric? Fiindcă nimeni nu se deranjase să 
înlocuiască bateriile sistemului de urgenţă, de-aia. Probabil 
că nu mai fuseseră schimbate de vreo douăzeci de ani sau 
chiar mai mult. Şeful făcuse economii. Şi de ce erau doar 
şapte rezervoare căcăcioase în boxă, când la WCIK fuseseră 
un catralion de galoane, stând şi aşteptând să sară-n aer? 
Fiindcă şefu' pretindea ca toate să fie fix acolo unde voia el. 

În timp ce stătea acolo şi asculta AAAAAAA-ul, Carter îşi 
aminti una dintre vorbele tatălui său: „fine-te de-un penny 
şi-ai să pierzi un dolar”. Ăsta era, în esenţă, Rennie. Rennie 
împăratul Rablelor. Rennie mare sculă de politician. Rennie 
seniorul drogurilor. Cât câştigase cu operaţiunea lui? Un 
milion de dolari? Două? Mai conta cu ceva? 

„Probabil nu i-ar fi cheltuit niciodată” îşi spuse Carter, 
„Şi-acuma-n veci n-o să-i mai cheltuiască, sigur cum mă Cac 
şi cum te caci. Aici, jos, nu e nimic pe ce să dea banii. Are 
toate sardelele pe care le poate hali, şi-s moca”. 

— Carter? se auzi glasul lui Big Jim, din întuneric. O 
schimbi p-aia sau stăm aici s-ascultăm cum bâzâie? 

Carter deschise gura să strige că mai aveau de aşteptat, 
că fiecare minut conta, însă tocmai atunci AAAAAAA-ul 
încetă în sfârşit, odată cu piu-piu-piu-ul purificatorului de 
aer. 

— Carter? 

— Acum o schimb, şefu'. 


Ţinând lanterna sub braţ, Carter trase la o parte canistra 
goală, puse una plină pe o platformă metalică destul de 
mare pentru un container de zece ori cât ăla, şi o conectă. 

Fiecare minut conta... Chiar aşa să fie? De ce mai conta, 
dacă-n cele din urmă tot la sufocare aveau să ajungă? 

Dar paznicul-supravieţuitor dinlăuntrul lui o găsea o 
întrebare tâmpită. Paznicul-supravieţuitor considera că 
şaptezeci şi două de ore erau şaptezeci şi două de ore şi 
fiecare minut al acestor şaptezeci şi două de ore conta. Cine 
putea şti ce-avea să se mai întâmple? Poate că militarii 
găseau în fine o soluţie să spargă Domul. Poate dispărea 
chiar de la sine, la fel de brusc şi inexplicabil cum apăruse. 

— Carter? Ce faci acolo? Până şi draca-bumbaca de 
bunică-mea s-ar mişca mai repede, şi-aia-i moartă! 

— E-aproape gata. 

Se asigură că legătura era etanşă şi apăsă pe butonul de 
pornire (gândindu-se că, dacă şi bateria micului starter al 
generatorului era la fel de veche ca alea de la lămpile de 
urgenţă, cam dăduseră de dracu'). Apoi se opri. 

Aveau şaptezeci şi două de ore dacă erau doi. Dacă, însă, 
ar fi fost numai el, termenul se putea întinde la nouăzeci de 
ore, poate chiar o sută, închizând purificatorul până când 
aerul devenea aproape irespirabil. Îi prezentase ideea lui 
Big Jim, care o respinsese scurt. 

— Am inima slabă, îi amintise el lui Carter. Cu cât e mai 
greu de respirat aerul, cu atât risc mai mult să mă lase-n 
pană. 

— Carter? 

Tare şi poruncitor. Un glas care-i îngăla urechile la fel ca 
mirosul sardinelor nasul. 

— Ce se-ntâmplă acolo? 

— Am terminat, şefu'! strigă el şi apăsă pe buton. Motorul 
starterului sfârâi, iar generatorul porni imediat. 

„Trebuie să mă gândesc la treaba asta”, îşi zise Carter, 
dar paznicul-supravieţuitor din el era de altă părere. 


Paznicul-supravieţuitor susţinea că fiecare minut de 
gândire era un minut irosit. 

„A fost bun cu mine”, îşi aminti el. „Mi-a dat 
responsabilități. ” 

„Ireburi murdare pe care nu voia să le facă el, pe-alea ţi 
le-a dat. Şi o văgăună sub pământ în care să mori. Şi p-asta 
tot el ţi-a dat-o.” 

Carter se hotări. Scoase Beretta din teacă, în timp ce 
revenea în camera principală. Se gândi să ascundă pistolul 
la spate, pentru ca şeful să nu ştie, apoi renunţă. Omul 
acela îl numise „fiule”, la urma urmei, şi poate că fusese 
chiar sincer. Merita mai multă consideraţie decât să moară 
pe nepregătite, de-un glonţ în ceafă. 


10 


În capătul din nord-est al oraşului nu era întuneric; şi aici 
Domul se mânjise rău, dar mai avea până să devină opac. 
Lumina soarelui răzbătea prin el, scăldând totul în tonuri 
rozacee bolnăvicioase. 

Norrie veni în fugă spre Barbie şi Julia. Tuşea şi abia mai 
respira, dar alerga oricum. 

— Bunelu' meu are un atac de inimă! se tângui ea, după 
care căzu în genunchi, icnind convulsiv. 

Julia o cuprinse cu braţele, întorcând-o spre ventilatoare. 
Barbie porni târâş spre locul unde exilaţii stăteau în jurul 
lui Ernie Calvert, Rusty Everett, Ginny Tomlinson şi Dougie 
Twitchell. 

— Faceţi-le loc, oameni buni! se răsti Barbie. Îi luaţi 
aerul! 

— "Tocmai asta-i problema, spuse Tony Guay. l-au dat ce 
mai rămăsese... oxigenul care trebuia să fie pentru copii... 
dar... 

— Epi, ceru Rusty, iar Twitch îi dădu o seringă; Rusty făcu 
injecţia. Ginny, începe masajul cardiac. Când oboseşti, 
continuă Twitch. Pe urmă, eu. 


— Vreau şi eu, se oferi Joanie; lacrimile îi şiroiau pe 
obraji, dar în rest părea destul de calmă. Am urmat un curs. 

— Şi eu am fost, spuse Claire. Pot să ajut. 

— Şi eu, interveni Linda, încet. Vara trecută m-am 
reciclat. 

„Oraşul nostru-i mic, echipa suntem toți”, cită Barbie în 
minte. Ginny - cu faţa încă umflată de la leziunile suferite - 
începuse masajul. Îl chemă pe Twitch să-i ia locul tocmai 
când Julia şi Norrie veneau lângă Barbie. 

— O să-l poată salva? întrebă Norrie. 

— Nu ştiu, răspunse Barbie. 

Dar, de fapt, ştia; şi asta era cel mai rău. 

Twitch trecu în locul lui Ginny. Barbie privea cum stropii 
de sudoare de pe fruntea lui cădeau pe cămaşa lui Ernie. 
După vreo cinci minute se opri, tuşind sufocat. Când Rusty 
vru să-i ia locul, Twitch clătină din cap. 

— S-a dus. 

Se întoarse spre Joanie. 

— Îmi pare aşa de rău, doamnă Calverit... 

Faţa lui Joanie tremura, iar în clipa următoare se 
descompuse. Scoase un țipăt de durere care se transformă 
într-un acces de tuse. Norrie o îmbrăţişă, tuşind din nou şi 
ea. 

— Barbie, se auzi un glas. Două vorbe...? 

Era Cox, acum îmbrăcat într-o uniformă maro, cu o 
canadiană care să-l apere de frigul din cealaltă parte. Lui 
Barbie nu-i plăcea deloc expresia sumbră de pe chipul lui. 
Julia îl însoţi. Se apropiară cât mai mult de Dom, încercând 
să respire încet şi regulat. 

— A avut loc un accident la Baza Aeriană Kirkland, în 
New Mexico, spuse Cox, vorbind cât putea de încet. Făceau 
ultimele probe cu creionul atomic pe care voiam să-l 
încercăm şi... căcat... 

— A explodat? între Julia, îngrozită. 

— Nu, doamnă, s-a topit. Doi oameni au murit, şi încă 
vreo duzină riscă să moară de arsuri şi/sau iradiere. 


Problema e că am pierdut bomba. Am pierdut nenorocita de 
bombă. 

— A fost o eroare de funcţionare? întrebă Barbie, 
aproape sperând să fi fost, căci asta însemna că oricum n-ar 
fi rezolvat nimic. 

— Nu, colonele, n-a fost nicio eroare. De-asta am zis 
„accident”. Aşa se întâmplă când oamenii se grăbesc, şi ne 
grăbeam ca toţi dracii. 

— Îmi pare rău pentru oamenii ăia, spuse Julia. Rudele 
lor au aflat? 

— Dată fiind situaţia în care vă aflaţi, sunteţi foarte bună 
că vă gândiţi la asta. Vor fi informate curând. Accidentul a 
avut loc azi-noapte, la ora unu. Au început deja lucrul la 
Little Boy Two. Ar trebui să fie gata în trei zile. Cel mult 
patru. 

Barbie dădu din cap. 

— Vă mulţumesc, domnule, dar nu cred că mai avem 
atâta timp. 

Un vaiet prelung şi subţire, de durere, un vaiet de copil, 
se înălţă din spatele lor. Când Barbie şi Julia întoarseră 
capetele, vaietul se transformă într-un acces de tuse 
răguşită şi gâfâieli înecate. O văzură pe Linda îngenunchind 
lângă fetiţa ei cea mai mare şi cuprinzând-o cu braţele. 

— Nu se poate să moară! ţipă Janelle. Audrey nu poate să 
moară! Şi totuşi, aşa era. Căţeaua golden retriever a 
familiei Everett murise în timpul nopţii, tăcută şi liniştită, în 
timp ce Micile ] dormeau de-o parte şi de alta a ei. 


11 


Când Carter reveni în prima cameră, Al Doilea Ales din 
The Mill mânca fulgi de cereale dintr-o cutie cu un papagal 
de desen animat pe ea. Carter cunoştea acea pasăre mitică 
de la multe gustări din copilărie: Toucan Sam, sfântul 
patron al Froot Loops. 


„Or fi învechite ca dracu””, îşi zise el şi, un moment, i se 
făcu milă de şefu'. Apoi, se gândi la diferenţa dintre 
şaptezeci şi două de ore şi optzeci sau o sută, şi-şi împietri 
inima. 

Big Jim mai luă o mână de cereale din cutie, apoi văzu 
pistolul Beretta în mâna lui Carter. 

— Ei... făcu el. 

— Îmi pare rău, şefu!. 

Rennie desfăcu mâna, lăsând fulgii să se reverse la loc în 
cutie, dar palma-i era umedă, şi unele dintre cerculeţele viu 
colorate îi rămaseră prinse de piele. Sudoarea-i lucea pe 
frunte, prelingându-se de sub începutul de chelie. 

— Fiule, nu face asta. 

— N-am încotro, domnu” Rennie. Nu-i nimic personal. 

Şi nici nu era, conchise Carter. Câtuşi de puţin. Atâta 
doar că rămăseseră prinşi acolo. Şi fiindcă se întâmplase în 
urma unor decizii ale lui Big Jim, nu-i rămânea decât să 
plătească. 

Big Jim puse cutia de Froot Loops pe jos. O făcu cu grijă, 
ca şi cum s-ar fi temut să n-o spargă, dacă o manevra prea 
dur. 

— Atunci, ce e? 

— E vorba doar de... aer. 

— De aer. Înţeleg. 

— Puteam să vin aici cu pistolu' la spate şi să-ţi trag un 
glonţ în cap, da' n-am vrut să fac asta. Am zis că să-ţi dau 
timp să te pregăteşti. Fiindcă te-ai purtat frumos cu mine. 

— Atunci, nu mă face să sufăr, fiule. Dacă nu e ceva 
personal, nu mă vei face să sufăr. 

— Stai şi matale nemişcat şi n-o să suferi. O să se termine 
repede. Ca atunci când împuşti un cerb rănit, în pădure. 

— Putem să stăm puţin de vorbă? 

— Nu, şefu'. M-am hotărât. 

Big Jim dădu din cap. 

— În regulă, atunci. Pot să zic o rugăciune, mai întâi? Îmi 
dai voie? 


— Da, şefu', poţi să te rogi dacă vrei. Da' să meargă 
repede. Şi mie mi-e greu, să ştii. 

— Cred că ţi-e greu. Eşti un băiat bun, fiule. 

Carter, care nu mai plânsese de la paisprezece ani, simţi 
o usturime în colţurile ochilor. 

— Degeaba-mi zici fiule, că tot n-o să-ţi ajute la nimica. 

— Ba mă ajută. Şi faptul că eşti mişcat... mă ajută, de 
asemenea. 

Rennie îşi urni de pe canapea trupul masiv şi se lăsă în 
genunchi. Involuntar, răsturnă cutia de Froot Loops şi 
scoase un chicotit scurt, trist. 

— Ultima masă n-a fost cine ştie ce, pot să-ţi spun. 

— Da, se pare că n-a fost. Îmi pare rău. 

Cu spatele spre Carter, Big Jim oftă. 

— Dar voi mânca friptură la masa Domnului, peste un 
minut, două, aşa că asta va fi în regulă. 

Ridică un deget cărnos, aplicându-şi-l în partea de sus a 
cefei. 

— Uite, aici. În trunchiul cerebral. Bine? 

Tânărul înghiţi un nod care părea un ghemotoc uriaş de 
câlţi. 

— Nu vrei să îngenunchezi şi tu cu mine, fiule? 

Carter, care nu se mai rugase de şi mai mult timp decât 
nu mai plânsese, aproape spuse da. Apoi, îşi aminti cât de 
viclean putea fi şeful. Probabil că acum nu mai era, se prea 
putea să fi trecut dincolo de asta, dar îl văzuse în acţiune şi 
nu voia să rişte. Clătină din cap. 

— Fă-ţi rugăciunea. Şi dacă vrei să ajungi până la amin, 
chiar că trebuie să fie una scurtă. 

În genunchi, cu spatele spre Carter, Big Jim îşi împreună 
mâinile pe perna canapelei, care încă mai era adâncită de 
greutatea considerabilă a poponeţului său. 

— Doamne Sfinte, îţi vorbeşte robul tău, James Rennie. 
Cred că, vreau nu vreau, acum vin la Tine. Paharul mi-a fost 
ridicat la buze şi nu pot să... 

Un suspin sonor şi uscat îi scăpă din piept. 


— Stinge lumina, Carter. Nu vreau să plâng în faţa ta. Nu 
aşa se cade să moară un bărbat. 

Carter întinse mâna cu pistolul până aproape de ceafa lui 
Big Jim. 

— OK, da' asta-i ultima cerere. 

Şi stinse lumina. 

Îşi dădu seama că făcuse o greşeală aproape în acelaşi 
moment, dar era prea târziu. Îl auzi pe şefu' mişcându-se, al 
dracu' de rapid pentru un om atât de gras şi bolnav de 
inimă pe deasupra. Carter trase, iar în lumina focului de la 
gura ţevii văzu o gaură apărând în perna adâncită a 
canapelei. Big Jim nu mai era îngenuncheat în faţa lui, dar 
nu putuse ajunge departe, oricât de repede ar fi fugit. În 
timp ce Carter atingea cu degetul mare butonul lanternei, 
Big Jim se repezi înainte cu cuțitul de bucătărie pe care-l 
scosese din sertarul de lângă aragaz, şi cincisprezece 
centimetri de oţel se înfipseră în abdomenul lui Carter 
Thibodeau. 

Urlă de durere şi mai trase un foc. Big Jim simţi glonţul 
şuierându-i pe lângă cap, dar nu se retrase. Şi el avea un 
paznic-supravieţuitor, unul care-l slujise extrem de bine de- 
a lungul anilor, şi care acum îi spunea că dacă lua distanţă 
avea să moară. Se ridică împleticit, în acelaşi timp trăgând 
cuțitul în sus şi spintecându-l pe băiatul ăla prost care 
crezuse că putea să-i vină de hac lui Big Jim Rennie. 

În timp ce era eviscerat, Carter zbieră din nou. Stropi de 
sânge împroşcară chipul lui Big Jim, propulsaţi de o 
respiraţie pe care o spera cu credinţă ca fiind ultima. Îl 
împinse pe Carter înapoi. În lumina lanternei căzute pe jos, 
Carter se clătină îndărăt, ţinându-se de burtă şi călcând 
peste fulgii Froot Loops vărsaţi. Sângele îi şiroia printre 
degete. Dădu cu o mână peste rafturi şi căzu în genunchi, 
într-o ploaie de sardine Vigo, Snow's Clam Fry-Eettes şi 
supe Campbell. Un moment, rămase acolo, ca şi cum s-ar 
mai fi gândit, hotărându-se în cele din urmă să spună, 


totuşi, o rugăciune. Părul îi atârna în faţă. Apoi, scăpă raftul 
din mână şi căzu. 

Big Jim se gândi un moment la cuţit, dar acela i-ar fi 
solicitat eforturi prea mari unui om suferind de inimă - şi-şi 
promise din nou că avea să se ocupe şi de asta, imediat ce 
trecea criza. Luă în schimb pistolul lui Carter şi se apropie 
de nesocotitul tânăr. 

— Carter? Mai eşti cu noi? 

Gemând, Carter încercă să se întoarcă, dar renunţă. 

— Am să-ţi trag un glonţ în ceafă, aşa cum ţi-am sugerat 
să-mi faci tu mie. Dar, înainte de asta, vreau să-ţi dau un 
sfat. Mă asculţi? 

Carter gemu din nou. Big Jim îl luă ca pe un 
consimţământ. 

— Sfatul meu e următorul: niciodată nu-i da unui bun 
politician timp să se roage. 

Şi apăsă pe trăgaci. 


12 


— Cred că moare! strigă soldatul Ames. Puştiu', cred că 
moare! 

Sergentul Groh îngenunche lângă Ames şi se uită prin 
ştersătura murdară din josul Domului. Ollie Dinsmore zăcea 
pe-o parte, cu buzele aproape lipite de suprafaţa pe care 
acum puteau s-o vadă, graţie mizeriei încă prinse de ea. Pe 
cel mai ferm ton de instrucţie, Groh răcni: 

— Atenţiune! Ollie Dinsmore! Drepți, v-aliniaţi! 

Încet, băiatul deschise ochii şi-i privi pe cei doi militari 
care stăteau pe vine la nici treizeci de centimetri distanţă, 
dar într-o lume mai rece şi mai curată. 

— Ce...? şopti el. 

— Nimic, fiule, răspunse Groh. Culcă-te la loc. 

Apoi, se întoarse spre Ames: 

— Pe loc repaus, soldat. Îi e bine. 

— Ba nu-i e. Uitaţi-vă la el, doar. 


Groh îl luă de braţ şi-l ajută, nu fără blândeţe, să se ridice 
în picioare. 

— Într-adevăr, confirmă el încet. Nu-i e deloc bine, dar 
trăieşte şi doarme şi pe moment nu putem aştepta mai 
mult. Aşa, va consuma mai puţin oxigen. Du-te să mănânci 
ceva. Ai luat micul dejun? 

Ames clătină din cap. Nici nu se gândise la mâncare. 

— Vreau să mai stau pe-aici, în caz că-şi revine. 

Făcu o pauză, apoi îndrăzni: 

— Să fiu aici, dacă moare. 

— O vreme, n-o să moară, replică Groh, fără să aibă idee 
dacă era adevărat sau nu. la-ţi ceva din camion, fie şi doar 
un sendviş cu şuncă. Arâţi ca dracu', soldat. 

Ames arătă cu capul spre băiatul care dormea pe 
pământul calcinat, cu gura şi nasul lipite de Dom. Avea faţa 
mânjită de negreală şi abia puteau să-i vadă mişcările 
pieptului când respira. 

— Cât timp credeţi că mai are, dom” sergent? 

Groh clătină din cap. 

— Nu prea mult, probabil. Cineva din grupul de dincolo a 
şi murit azi-dimineaţă şi nici alţii nu se simt prea bine. lar 
acolo unde se duc e mai bine. Mai curat. Trebuie să te 
pregăteşti. 

Lui Ames îi venea să plângă. 

— Puştiu' şi-a pierdut toată familia. 

— Ia-ţi ceva de mâncare. Mă uit eu la el, până te întorci. 

— Da' după aia pot să rămân? 

— Dacă pe tine te vrea, pe tine-o să te aibă. Poţi să stai 
până la sfârşit. 

Groh îl privi pe Ames cum pleca în pas alergător spre 
masa de lângă elicopter, unde era pusă mâncarea. Afară era 
ora zece a unei frumoase dimineţi de toamnă târzie. 
Soarele strălucea şi topea ultimele resturi de brumă. Dar la 
numai câţiva paşi distanţă se afla o lume de crepuscul 
perpetuu, închisă într-o capsulă, o lume unde aerul era 
irespirabil şi timpul nu mai avea niciun sens. Groh îşi 


amintea de un iaz din parcul local, în oraşul copilăriei lui: 
Wilton, Connecticut. În lac trăiau caraşi aurii, mari şi 
bătrâni. Copiii le dădeau de mâncare. Până într-o zi când 
îngrijitorul a făcut o greşeală cu nişte îngrăşăminte. Adio, 
peştişori! 'Toţi zece-doisprezece pluteau morţi la suprafaţa. 

Uitându-se la băiatul murdar care dormea dincolo de 
Dom, îi era imposibil să nu se gândească la caraşii aceia... 
numai că un băiat nu era totuna cu un peşte. 

Ames reveni, mâncând ceva de care se vedea clar că nu-i 
era poftă. Cam slab ca soldat, după părerea lui Groh, dar 
era un băiat bun, cu o inimă mare. 

Soldatul Ames se aşeză. Sergentul Groh se aşeză şi el 
alături. Pe la amiază, primiră un raport din partea de nord a 
Domului, că altul dintre supraviețuitorii de-acolo murise. Un 
băieţel pe nume Aidan Appleton. Încă un copil. Groh bănuia 
că o cunoscuse pe maică-sa, în ajun. Spera să se înşele, dar 
nu prea credea. 

— Cine-a făcut-o? îl întrebă Ames. Cine-a pus la cale 
căcănăria asta, dom” sergent? Şi de ce? 

Groh clătină din cap. 

— N-am idee. 

— N-are niciun sens! strigă Ames. 

În spatele lor, Ollie se mişcă în somn, gâfâi sufocat şi-şi 
apropie din nou chipul adormit de adierea slabă care 
pătrundea prin obstacol. 

— Nu-l trezi, spuse Groh, adăugând în sinea lui: „Dacă 
moare în somn, va fi mai bine pentru toată lumea. ” 


13 


Pe la ora două, toţi exilaţii tuşeau, în afară de - incredibil, 
dar adevărat - Sam Verdreaux, care părea să prospere în 
aerul stricat, şi de Little Walter Bushey, care nu făcea decât 
să doarmă şi să sugă rațiile ocazionale de lapte sau suc. 
Barbie stătea jos, cu spatele rezemat de Dom şi braţul pe 
după umerii Juliei. Nu departe, Ihurston Marshall stătea 


lângă trupul fără viaţă, acoperit, al micului Aidan Appleton, 
care murise înfiorător de brusc. 'Thurse, tuşind de-acum şi 
el încontinuu, ţinea în poală capul lui Alice, care plânsese 
până adormise. La şapte metri mai încolo, Rusty îşi 
strângea în braţe soţia şi fiicele, după ce şi ele adormiseră 
plângând. Dusese cadavrul lui Audrey la ambulanţă, pentru 
ca fetele să nu-l mai vadă. În tot acel timp, îşi ţinuse 
respiraţia. Chiar şi la cincisprezece metri distanţă de Dom, 
aerul devenea înecăcios, ucigător. Se gândea că, după ce-şi 
recăpăta suflul, ar fi putut să facă la fel şi cu băieţelul. 
Audrey avea să fie o companie plăcută pentru el; 
întotdeauna îi plăcuseră copiii. 

Joe McClatchey se aşeză lângă Barbie. Acum arăta într- 
adevăr ca o sperietoare. Chipul palid îi era presărat cu 
acnee, iar sub ochi avea cearcăne groase, ca nişte vânătăi. 

— Mama doarme, spuse el. 

— Şi Julia, răspunse Barbie, aşa că vorbeşte încet. 

Julia deschise un ochi. 

— Nu dorm... murmură ea şi imediat îl închise la loc. 
Tuşi, se potoli, apoi mai tuşi puţin. 

— Lui Benny îi e foarte rău, spuse Joe. Are febră, la fel 
cum a avut şi băiatul ăla mic, înainte să moară. 

Ezită. 

— Şi mama e destul de fierbinte. Poate numai fiindcă aici 
e aşa de cald, da'... Nu cred că asta-i cauza. Dacă moare şi 
ea? Dacă murim toţi? 

— N-o să murim, replică Barbie. Vor găsi ei o soluţie. 

Joe clătină din cap. 

— Nu vor găsi nimic. Şi-o ştii foarte bine. Fiindcă ei sunt 
afară. Şi nimeni de-afară nu poate să ne-ajute. 

Privi peste pustietatea neagră din locul în care, cu o zi 
înainte, fusese un oraş, şi râse - un râs aspru, ca un horcăit, 
cu atât mai rău cu cât chiar conţinea o undă de amuzament. 

— Chester's Mill există din 1803 - am învăţat la şcoală. 
De peste două sute de ani. Şi a fost de-ajuns o săptămână 


ca să-l şteargă de pe faţa pământului. Un căcat de 
săptămână, atâta. Ce zici de asta, colonele Barbara? 

Barbie nu găsea nimic de spus. 

Acoperindu-şi gura, Joe tuşi. În spatele lor, ventilatoarele 
duduiau, duduiau... 

— Sunt un băiat deştept. Ştiai? Nu ca să mă laud, da... 
aşa-s eu, deştept. 

Barbie se gândi la transmisia video pe care băiatul o 
organizase de la locul atacului cu rachete. 

— Fără discuţie, Joe. 

— În filmele lui Spielberg, câte un puşti deştept vine cu-o 
soluţie în ultimul moment, nu? 

Barbie o simţi pe Julia mişcându-se din nou. Acum 
deschisese amândoi ochii şi-l privea pe Joe cu gravitate. 

Pe obrajii băiatului se prelingeau lacrimi. 

— Ce mai personaj al lui Spielberg sunt şi eu... Dacă 
eram în Jurassic Park, sigur ne mâncau dinozaurii. 

— Numai dacă se plictisesc, interveni Julia, cu o voce 
visătoare. 

— Hmm? făcu Joe, clipind din ochi. 

— Capetele-de-piele. Copiii capete-de-piele. De obicei, 
copiii se satură de jocurile lor şi caută altele. Sau... 

Se întrerupse să tuşească - tare. 

— ... sau îi cheamă părinţii acasă, la cină. 

— Poate că nu mănâncă, spuse Joe, posomorât. Poate nici 
părinţi n-au. 

— Sau poate la ei timpul e altfel, opină Barbie. În lumea 
lor, poate că nu fac altceva decât să stea jos în jurul cutiei. 
Pentru ei, jocul ar putea să fie abia la început. Nici măcar 
nu ştim sigur că-s copii. 

Piper Libby li se alătură. Era roşie la faţă, iar părul îi 
stătea lipit de obraji. 

— Sunt copii, spuse ea. 

— De unde ştii? o întrebă Barbie. 

— Ştiu, pur şi simplu, zâmbi Piper. Ei sunt acel Dumnezeu 
în care am încetat să cred acu' vreo trei ani. A reieşit că 


Dumnezeu e o gaşcă de copii răi care joacă X-Box 
Interstelar. Nu-i amuzant? 

Zâmbetul i se lăţi, apoi o podidiră lacrimile. 

Julia se uita spre cutia care arunca străfulgerări violete. 
Avea pe faţă o expresie îngândurată şi puţin visătoare. 


14 


Este sâmbătă seara în Chester's Mill. E seara când 
obişnuiau să se întâlnească doamnele de la Eastern Star - 
iar după întâlnire, se duceau adesea acasă la Henrietta 
Clavard să bea vin şi să spună cele mai bune bancuri 
porcoase. Seara când Peter Randolph şi amicii lui jucau 
poker - şi spuneau şi ei cele mai bune bancuri porcoase. 
Când Stewart şi Fern Bowie se duceau adesea la Lewiston 
să închirieze două târfe la un salon de păsărici de pe Lower 
Lisbon Street. Reverendul Lester Coggins ţinea întrunirile 
de rugăciune pentru adolescenţi în sala parohială de la 
Sfântul Mântuitor, iar Piper Libby găzduia seri dansante 
pentru adolescenţi în subsolul bisericii Congo. Dipper's 
duduia până la ora unu - iar pe la douăsprezece şi 
jumătate, mulţimea începea să cânte într-un cor beţivănesc 
imnul local, „Dirty Water”, un cântec pe care toate 
formaţiile din Boston îl ştiu bine. Howie şi Brenda Perkins 
se plimbau, ţinându-se de mână, prin scuarul oraşului, 
salutând alte perechi pe care le cunoşteau. Alden Dinsmore, 
soţia sa Shelley şi cei doi fii ai lor puteau fi văzuţi jucându- 
se de-a prinselea la lumina lunii. În Chester's Mill (la fel ca 
în majoritatea oraşelor mici unde echipa sunt toţi), serile de 
sâmbătă erau de obicei cele mai plăcute, destinate 
dansului, futaiului şi visatului. 

Nu şi asta de-acum. Asta e neagră şi pare nesfârşită. 
Vântul s-a oprit. Aerul toxic şi fierbinte stă neclintit. În locul 
pe unde trecea Şoseaua 119, până a mistuit-o prăpădul de 
foc, Ollie Dinsmore zace cu faţa lipită de ştersătura lui din 
zgură, continuând să se ţină de viaţă cu încăpățânare, iar la 


doar o jumătate de metru distanţă soldatul Clint Ames nu 
încetează să-l vegheze cu răbdare. Un băiat isteţ a vrut să 
îndrepte un reflector spre copil; Ames (cu ajutorul 
sergentului Groh, care nu-i chiar aşa un căpcăun, la urma 
urmei) a reuşit să-l împiedice, susţinând că să luminezi un 
om cu reflectorul e o practică potrivită în cazul teroriştilor, 
nu şi asupra unui băiat care probabil va muri înainte de 
răsăritul soarelui. Dar Ames are o lanternă şi, din când în 
când, îl luminează cu ea pe copil, ca să se asigure că mai 
respiră. Respiră, dar Ames, de fiecare dată când aprinde 
din nou lanterna, se aşteaptă să vadă că acele răsuflări 
slabe au încetat. O parte din el chiar a început să spere 
asta. O parte din el a început să accepte realitatea: oricât 
de rezistent ar fi Ollie Dinsmore şi oricât de eroic s-ar fi 
luptat, nu mai are niciun viitor. E cumplit să-l vadă cum se 
chinuieşte. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, soldatul 
Ames adoarme şi el, aşezat, cu lanterna într-o mână. 

„Dormi?”, se spune că l-a întrebat lisus pe Petru. „Astfel 
n-ai avut putere un ceas să priveghezi cu mine?” 

La care Chef Bushey ar fi putut să adauge: „Evanghelia 
după Matei, Sanders". 

La unu şi ceva, Rose Twitchell îl trezeşte pe Barbie. 

— A murit Thurston Marshall, îi spune ea. Rusty şi fratele 
meu îl duc sub ambulanţă, pentru ca fetiţa să nu fie prea 
şocată când se va trezi. 

Apoi adaugă: 

— Dacă se mai trezeşte. Şi ei îi e rău. 

— Acum tuturor ne este rău, spune Julia. Tuturor, în afară 
de Sam şi de bebeluşul ăla somnoros. 

Rusty şi Iwitch revin grăbiţi de la grupul de autovehicule, 
se prăbuşesc în faţa unuia dintre ventilatoare şi încep să 
respire cu gâfâieli lacome, zgomotoase. Twitch începe să 
tuşească, iar Rusty îl împinge şi mai aproape de aer, atât de 
tare, încât fruntea lui Twitch se loveşte de Dom. Toţi aud 
bocănitura. 

Rose însă nu şi-a terminat inventarul. 


— Şi Benny Drake e grav. 

Coboară vocea până la şoaptă: 

— Ginny spune că s-ar putea să nu mai reziste până 
răsare soarele. Numai de-am putea să facem ceva... 

Barbie nu răspunde. Nici Julia, care se uită din nou în 
direcţia unei cutii imposibil de clintit din loc, deşi are mai 
puţin de o sută de centimetri pătraţi şi doar vreo doi 
centimetri grosime. Privirea-i este îndepărtată, speculativă. 

O lună roşiatică se ridică în sfârşit mai sus de murdăria 
adunată pe peretele răsăritean al Domului şi-şi revarsă 
lumina sângerie. Este sfârşitul lui octombrie, iar în 
Chester's Mill în octombrie e luna cea mai crudă, când se 
amestecă amintirile şi dorinţele. Pe acest tărâm mort creşte 
liliacul. Nu sunt nici tufe de liliac, nici copaci, nici iarbă. 
Luna priveşte în jos peste ruine şi aproape nimic altceva. 


15 


Big Jim se trezi în întuneric, ţinându-se de piept. Inima-i 
dădea iar rateuri. Şi-o bătu cu pumnul. Apoi, alarma 
generatorului începu să sune, când actualul rezervor de 
propan ajunse la punctul critic: AAAAAAAAAAA. Dă-mi de 
mâncare, dă-mi de mâncare. 

Rennie tresări, cu un țipăt. Biata lui inimă torturată săltă, 
rată, derapă, apoi o luă la fugă să se prindă pe sine din 
urmă. Big Jim se simţea ca o maşină veche cu carburatorul 
stricat, un soi de tărâboanţă pe care puteai s-o iei pe nimic, 
dar n-aveai s-o mai vinzi niciodată, soiul bun numai pentru 
mormanul de fiare vechi. Icni şi se lovi în piept. Era o criză 
la fel de gravă ca aceea care-l băgase în spital. Poate chiar 
mai gravă. 

AAAAAAAAAAAA: sunetul unei insecte uriaşe, hidoase - 
al unui greier, poate - acolo în întuneric, cu el. Cine putea 
şti ce s-o fi târât acolo, în timp ce dormea? 

Big Jim dibui după lanternă. Cu cealaltă mână, îşi lovea 
şi-şi freca alternativ pieptul, spunându-i inimii să se 


liniştească, să nu fie aşa un drac-bumbac de fânc, nu 
trecuse prin atâtea doar ca să moară pe-ntuneric. 

Găsi lanterna, se chinui să se ridice în picioare şi se 
împiedică de trupul aghiotantului său. Scoase un nou țipăt 
şi căzu în genunchi. Lanterna nu se sparse, dar se rostogoli 
la distanţă, aruncând o lumină mişcătoare peste raftul cel 
mai de jos din stânga, care era plin cu cutii de spaghetti şi 
conserve de bulion. 

Big Jim se târî după ea. În acel moment, ochii deschişi ai 
lui Carter Thibodeau se mișcară. 

— Carter? 

Sudoarea îi şiroia pe faţă, şi-şi simţea obrajii unşi cu o 
grăsime subţire, urât mirositoare. Îşi simţea cămaşa lipită 
de trup. Inima i se mai împiedică o dată, după care, prin 
cine ştie ce minune, îşi restabili ritmul normal. 

Sau... nu. Nu tocmai. Dar cel puţin era un ritm apropiat 
de cel normal. 

— Carter? Fiule? Eşti viu? 

Ridicol, fireşte; Big Jim îl spintecase ca pe un peşte la 
râu, apoi îl împuşcase în ceafă. Era la fel de mort ca Adolf 
Hitler. Totuşi, ar fi putut să jure... mă rog, aproape să jure... 
că ochii băiatului... 

Îşi izgoni ideea că ar fi putut să se ridice şi să-l înhaţe de 
gât. Spunându-şi că era firesc să se simtă puţin 

(înfricoşat) 

cam nervos, fiindcă băiatul fusese cât pe ce să-l ucidă, la 
urma urmei. Şi încă se mai aştepta să-l vadă trăgându-l 
spre el, ca să-şi înfigă dinţii lacomi în gâtul lui. 

Big Jim îl apăsă pe Carter cu degetele, sub bărbie. 
Carnea încleiată de sânge era rece şi nu se simţea niciun 
puls. Fireşte că nu. Puştiul era mort. Murise de 
douăsprezece ore sau chiar mai mult. 

— Acum iei cina cu Mântuitorul tău, fiule, şopti Big Jim. 
Friptură cu piure. Compot de mere la desert. 

Asta-l făcu să se simtă mai bine. Se târi mai departe după 
lanternă, iar când i se păru că auzea ceva mişcându-se în 


spatele lui - foşnetul unei mâini, poate, frecându-se de 
pardoseală, căutând ceva orbeşte -, nu se uită înapoi. 
Trebuia să alimenteze generatorul. Trebuia să oprească 
acel AAAAAA. 

În timp ce trăgea din boxă unul dintre cele patru 
rezervoare rămase, inima-i intră iar în aritmie. Se aşeză 
lângă trapa deschisă, gâfâind şi tuşind, într-o încercare de 
a-şi forţa inima să revină la ritmul regulat. Şi rugându-se, 
fără să-şi dea seama că ruga lui era în esenţă doar o serie 
de cereri şi justificări: potoleşte-o, nimic n-a fost din vina 
mea, scoate-mă de-aici, am făcut tot ce-am putut, fă-le pe 
toate la fel cum erau, m-au trădat nişte incompetenţi, 
vindecă-mi inima. 

— Pentru numele lui lisus, amin! 

Dar sunetul propriilor cuvinte mai degrabă îl înfiora 
decât să-l îmbărbăteze. Se auzeau ca nişte oase clănţănind 
printr-un mormânt. 

În clipa când inima i se mai linişti puţin, ţârâitul ascuţit 
de greier al alarmei tăcuse. Actualul rezervor era epuizat. 
În afară de lumina lanternei, acum, şi în a doua cameră a 
adăpostului, era la fel de întuneric ca în prima; lampa de 
urgenţă de-acolo se stinsese cu şapte ore în urmă. 
Chinuindu-se să scoată canistra goală şi să urce una nouă 
pe platforma de lângă generator, Big Jim îşi aminti vag că 
scrisese rezoluţia NICIO MĂSURĂ pe o cerere de 
întreţinere a adăpostului ajunsă pe biroul lui cu un an, doi 
în urmă. Probabil că cererea includea şi preţul unor baterii 
noi pentru lumina de urgenţă. Dar nu-şi putea găsi nicio 
vină. Bugetul oraşului era limitat, iar oamenii întindeau 
mereu mâna: Dă-mi să mănânc, dă-mi să mănânc. 

„Al Timmons ar fi trebuit s-o facă din proprie inițiativă”, 
îşi spuse el. „Pentru numele lui Dumnezeu, cer chiar atât de 
mult, puţin spirit de inițiativă? Nu şi pentru asta plătim 
personalul de la întreţinere? Ar fi putut să se ducă la 
broscoiul ăla de Burpee şi să le ceară ca pe o donație, ce 
Dumnezeu! Eu aşa aş fi făcut.” 


Conectă rezervorul la generator. Apoi, inima i se bâlbâi 
iar. Îşi smuci mâna înapoi, scăpând lanterna în boxa de 
materiale, unde zăngăni peste canistrele rămase. Lentila se 
sparse, iar Big Jim rămase iar în beznă. 

— Nu! răcni el. Nu, fir-ar să fie, NU! 

Dumnezeu, însă, nu-i dădu niciun răspuns. Tăcerea şi 
întunericul îl apăsau, în timp ce inima suprasolicitată i se 
îneca, zbătându-se. Trădătoarea! 

— Lasă. Am să găsesc altă lanternă, în camera cealaltă. Şi 
chibrituri. Trebuie doar să le caut. Dacă le punea Carter 
unde trebuia, încă de la început, acum aş fi putut să mă duc 
direct la ele. 

Aşa era. Îl supraestimase pe băiatul ăla. Crezuse că avea 
un viitor, dar până la urmă reieşise că nu era bun de nimic. 
Big Jim râse, apoi îşi impuse să se oprească. În bezna aceea 
totală, hohotele lui sunau cam sinistru. 

„Nu contează. Porneşte generatorul.“ 

Da. Exact. Generatorul era principala problemă. Putea să 
mai verifice o dată conexiunea, după ce-l pornea, iar 
purificatorul de aer reintra în funcţiune. Până atunci, avea 
să găsească şi o altă lanternă, poate chiar o lampă Coleman. 
Lumină destulă pentru următoarea înlocuire de canistre. 

— Asta-i ideea, spuse el. Dacă vrei ca un lucru să se facă 
bine pe lumea asta, trebuie să-l faci singur. Întreabă-l doar 
pe Coggins. Întreab-o doar pe bârfitoarea aia de Perkins. 
Ştiu ei ce ştiu... 

Râse iar. Nu se putea stăpâni, căci chiar avea haz. 

— Au aflat. Nu întărâţi un dulău mare, când ai doar un 
beţigaş. Nici vorbă. Nici pomenealăăă... 

Căută pe pipăite butonul de pornire, îl găsi, îl apăsă. Nu 
se întâmplă nimic. Dintr-odată, aerul din cameră păru mai 
dens ca oricând. 

„Am greşit butonul, asta-i tot.” 

Ştia că nu putea fi nici vorbă de aşa ceva, dar o credea, 
fiindcă e mai bine ca unele lucruri să fie crezute. Îşi suflă 


peste degete, ca un barbugiu care speră să dea un zar 
norocos. Apoi orbecăi din nou după buton. 

— Doamne, se rugă el, îţi vorbeşte robul Tău, James 
Rennie. Te rog, fă ca păcătoşenia asta să pornească. Ţi-o cer 
în numele Fiului Tău, lisus Hristos. 

Apăsă pe butonul starterului. 

Nimic. 

Rămase aşezat în întuneric, cu picioarele atârnând peste 
marginea trapei, încercând să-şi alunge panica dornică să-l 
devoreze crud. Trebuia să gândească. Era singura lui şansă 
de supravieţuire. Dar era atât de greu... Când stai pe- 
ntuneric, când inima te-ameninţă să se răzvrătească din 
clipă-n clipă, e foarte greu să mai şi gândeşti. 

Şi care era cel mai rău lucru din toate...? lot ceea ce 
făcuse şi toate cele pentru care muncise în ultimii treizeci 
de ani din viaţa lui păreau ireale. La fel ca oamenii din 
cealaltă parte a Domului. Mergeau, vorbeau, conduceau 
maşini, zburau chiar şi cu avioanele şi elicopterele. Dar 
nimic din toate astea nu conta, aici, sub Dom. 

„Vino-ţi în fire. Dacă Dumnezeu nu te ajută, ajută-te 
singur. ” 

OK. Pe primul loc era lumina. Chiar şi un pliculeţ de 
chibrituri i-ar fi fost de folos. Trebuia să fie ceva pe rafturile 
din cealaltă cameră. Avea să caute pe pipăite - foarte încet, 
foarte metodic - până găsea. Apoi, urma să găsească 
bateriile pentru drac-bumbacul ăla de starter. Existau 
baterii, de-asta era sigur, fiindcă avea nevoie de generator. 
Fără generator, avea să moară. 

„Și dacă-l porneşti din nou? Ce-o să se întâmple când se 
va termina propanul?” 

A, dar avea să intervină ceva. Nu-i era lui sortit să moară 
acolo, jos. Friptură cu lisus? S-ar fi lipsit de masa aia, la 
drept vorbind. Dacă nu putea sta în capul mesei, mai bine 
se lăsa păgubaş. 

Asta-l făcu să râdă din nou. Îşi croi drum, foarte încet şi 
atent, înapoi spre uşa care dădea în prima cameră. Mergea 


cu mâinile întinse înainte, ca un orb. După şapte paşi, atinse 
peretele. O luă la dreapta, plimbându-şi degetele peste 
lemn şi... aha! Gol. Uşa. Perfect. 

O străbătu cu paşi târşâiţi, acum mişcându-se mai 
încrezător, în ciuda beznei. Ţinea minte perfect topografia 
camerei: rafturi de-o parte şi de alta, canapeaua drept îna... 

Se împiedică iar de drac-bumbacul ăla de puști şi căzu pe 
burtă. Lovi cu fruntea pardoseala şi urlă - mai mult de furie 
şi surpriză, decât de durere, fiindcă mocheta amortizase 
şocul. Dar, o, Doamne, între picioarele lui era o mână 
moartă. Părea să-l apuce de boaşe. 

Big Jim se săltă în genunchi, târându-se mai departe, şi 
iar se lovi la cap, de astă dată de canapea. Scoase încă un 
țipăt, apoi se căţără pe ea, şi-şi trase repede după el şi 
picioarele, ca un om care iese din apă când şi-a dat brusc 
seama că e plină de rechini. 

Rămase acolo tremurând, spunându-şi să se calmeze, 
trebuia să se calmeze, altfel chiar avea să sufere un atac de 
cord. 

„Când simţi aritmiile alea, trebuie să te concentrezi şi să 
respiri prelung şi adânc”, îi spusese doctorul hippy. Pe- 
atunci, Big Jim considerase că nu erau decât palavre New 
Age, dar acum nu mai avea nicio altă soluţie - nu-şi luase 
vermapil la el -, aşa că trebuia să încerce. 

Şi chiar părea să meargă. Două douăzeci de inspirări şi 
expirări, lungi şi lente, îşi simţi inima calmându-se. Gustul 
coclit i se ştergea din gură. Din păcate, părea să i se lase o 
greutate pe piept. Durerea i se strecura în josul braţului 
stâng. Ştia că erau simptomele atacului de inimă, dar 
prefera să-şi spună că o indigestie de la toate sardinele pe 
care le mâncase ar fi fost la fel de probabilă. Și mai 
probabilă. Respiraţiile prelungi şi încete se ocupau perfect 
de inima lui (dar tot avea să şi-o examineze când ieşea din 
porcăria aia, poate chiar să cedeze şi să-şi facă bypass-ul 
ăla). Căldura era problema. Căldura şi aerul viciat. Trebuia 


să găsească lanterna şi să pună iar generatorul în 
funcţiune. Încă un minut doar, poate două... 

Cineva respira acolo. 

„Da, fireşte. Eu respir aici. “ 

Şi totuşi, era absolut sigur că mai auzea şi pe altcineva. 
Mai mult decât o persoană. I se părea că erau câţiva 
oameni acolo, cu el. Şi bănuia că ştia cine erau. 

„Hai că-i ridicol.” 

Da, dar unul dintre cei ce respirau era după canapea. 
Unul pândea în colţ. lar unul stătea în faţa lui la nici măcar 
un metru distanţă. 

„Nu! Termină!” 

Brenda Perkins în spatele canapelei. Lester Coggins în 
colţ, cu mandibula smulsă din articulaţii, atârnând. 

Şi, drept în faţă... 

— Nu, rosti Big Jim cu voce tare. Astea-s baliverne. Sunt 
QOgoși. 

Închise ochii şi încercă să se concentreze asupra acelor 
respiraţii lungi şi lente. 

— Zău că miroase frumos aici, tată, spuse Junior din faţa 
lui, într-un murmur monoton. Miroase a cămară. Şi a 
prietenele mele. 

Big Jim scoase un țipăt subţire. 

— Ajută-mă, frate, spuse Carter, din locul unde zăcea pe 
jos. M-a tăiat destul de nasol. Şi m-a şi împuşcat. 

— Terminaţi... şopti Big Jim. Nu aud nimic din toate 
astea, aşa că terminaţi odată. Număr respiraţiile. Îmi 
calmez inima. 

— Mai am şi acum hârtiile, spuse Brenda Perkins. Şi 
multe copii după ele. Curând vor fi prinse pe toţi stâlpii din 
oraş, la fel cum şi-a distribuit Julia ultimul număr al ziarului. 
„Să nu vă îndoiţi că păcatele voastre vă vor ajunge din 
urmă” - Numerii, capitolul treizeci şi doi. 

— Nu eşti aici! 

Atunci, însă, ceva - după senzaţie, părea un deget - îi 
cobori pe obraz, parcă sărutându-l. 


Big Jim ţipă din nou. Adăpostul antinuclear era plin de 
morţi care, totuşi, respirau aerul tot mai viciat şi se 
strângeau în jurul lui. Chiar şi pe întuneric putea să le vadă 
chipurile palide. Putea să vadă ochii fiului său mort. 

Sări de pe canapea, lovind cu pumnii în gol. 

— Plecaţi! Plecaţi de-aici, toţi, lăsaţi-mă-n pace! 

Se repezi spre scară şi se împiedică de prima treaptă. De 
data asta, nu mai era acolo nicio mochetă care să 
amortizeze lovitura. Sângele începu să-i curgă în ochi. O 
mână moartă îi mângâie ceafa. 

— M-ai omorât, spuse Lester Coggins, dar falca ruptă 
făcu să iasă doar un „Aaiii oho âââh...” 

Big Jim urcă în fugă scara şi izbi uşa de sus cu toată 
greutatea lui considerabilă. Se deschise parţial, împingând 
lemnele arse şi cărămizile îngrămădite în faţa ei. Era doar 
atâta spaţiu cât să se strecoare afară. 

— Nu! lătră el. Nu, nu m-atingețţi! Nici unu” din voi să nu 
m-atingă! 

Printre ruinele sălii de şedinţe a primăriei era aproape la 
fel de întuneric ca în adăpostul de jos, dar cu o mare 
diferenţă: aerul nu era bun de nimic. 

Big Jim îşi dădu seama de acest lucru când inhală pentru 
a treia oară. Inima lui, torturată peste măsură de acea 
umilire finală, se ridică din nou în gât. lar acum se înţepeni 
acolo. 

Dintr-odată, Big Jim avu senzaţia că era strivit, de la 
grumaz până la ombilic, de o greutate cumplită: un sac lung 
de pânză groasă, plin cu bolovani. Se căzni să se întoarcă la 
uşă, parcă înotând prin noroi. Încercă să se îndese prin 
deschizătură, dar de data asta rămase blocat. Un sunet 
îngrozitor începu să-i iasă din gura căscată şi gâtlejul ce se 
comprima, iar sunetul acela era: AAAAAAA: dă-mi de 
mâncare, dă-mi de mâncare. 

Dădu cu mâna o dată, şi încă o dată, şi încă o dată: o 
mână întinzându-se, încercând să se agaţe de vreo salvare 
finală. 


Din partea cealaltă, simţi o mângâiere. 
— Taaati... horcăi un glas. 


16 


Cineva îl scutură pe Barbie, chiar înaintea zorilor zilei de 
duminică. Se trezi fără tragere de inimă, tuşind, 
întorcându-se instinctiv spre Dom şi spre ventilatoarele de 
dincolo. Când tuşea i se potoli în sfârşit, se uită să vadă 
cine-l deşteptase. Era Julia. Părul îi atârna lăţos în jurul 
obrajilor aprinşi de febră, dar avea ochii limpezi. Îi spuse: 

— Benny Drake a murit acum o oră. 

— O, Julia... lisuse, îmi pare rău... 

Glasul îi era spart şi răguşit, câtuşi de puţin al lui. 

— Trebuie să ajung la cutia care formează Domul, spuse 
ea. Cum ajung la cutie? 

Barbie clătină din cap. 

— E imposibil. Chiar dacă ai putea să-i faci ceva, e pe 
culme, la aproape şapte sute de metri de aici. Nu putem 
merge nici măcar până la maşini fără să ne ţinem 
respiraţia, şi-s doar la cincizeci de paşi. 

— Este o cale, spuse cineva. 

Întoarseră capetele şi-l văzură pe Sam Jeg Verdreaux. Îşi 
fuma ultima ţigară şi se uita la ei cu ochi serioşi. Era serios 
- şi treaz; complet treaz, pentru prima oară în ultimii opt 
ani. 

— E o cale, repetă el. Pot să v-arăt. 


IA-L PE TINE PÂN-ACASĂ, O S-ARATE CA O 
ROCHIE 


1 


Era ora şapte şi jumătate dimineaţa. Se adunaseră toţi în 
jur, chiar şi mama distrusă, cu ochii roşii, a regretatului 
Benny Drake. Alva o ţinea cu braţul de umeri pe Alice 
Appleton. Toată energia şi îndrăzneala fetiţei se risipiseră 
şi, în timp ce respira, din pieptul ei îngust se auzeau 
hârâieli. 

Când Sam termină de vorbit, un moment domni tăcerea... 
desigur, cu excepţia  duduitului omniprezent al 
ventilatoarelor. Apoi, Rusty spuse: 

— E o nebunie. O să muriţi. 

— Şi dacă rămânem aici, o să trăim? replică Barbie. 

— De ce-aţi încerca să faceţi aşa ceva? întrebă Linda. 
Chiar dacă ideea lui Sam merge şi ajungeţi... 

— Io cre! c-o să meargă, o întrerupse Rommie. 

— Sigur că da, confirmă Sam. Un tip pe nume Peter 
Bergeron mi-a zis, nu mult dupe focu' âl mare de la Bar 
Harbor, în patruşapte. Pete era el multe, da' numa! 
mincinos nu. 

— Bine, şi chiar dacă merge, nu se lăsă Linda, de ce? 

— Fiindcă a mai rămas un lucru pe care nu l-am încercat, 
răspunse Julia; acum, că se hotărâse, iar Barbie spusese că 
avea s-o însoţească, era mai calmă. N-am încercat să-i 
rugăm. 

— Eşti nebună, Jules, spuse Tony Guay. Crezi c-au s-audă 
măcar? Sau, dacă aud, să asculte? 

Julia se întoarse spre Rusty, cu o expresie gravă. 

— Atunci când prietenul tău, George Lathrop, ardea 
furnicile de vii cu lupa, le-aţi auzit rugându-se de voi? 

— Furnicile nu se pot ruga de nimeni, Julia. 


— Ai spus: „Mi-a trecut prin minte că şi furnicile au micile 
lor vieţi”. De ce te-ai gândit la asta? 

— Fiindcă... 

Lăsă fraza în aer, apoi ridică din umeri. 

— Poate că le-aţi auzit, spuse Lissa Jamieson. 

— Cu tot respectul, asta-i o prostie, interveni Pete 
Freeman. Furnicile-s furnici. Nu se pot ruga. 

— Dar oamenii pot, reluă Julia. N-avem şi noi micile 
noastre vieţi? 

La asta, nimeni nu-i mai răspunse. 

— Ce altceva ne-a mai rămas să încercăm? 

Din spatele lor se auzi glasul colonelului Cox. Aproape că 
uitaseră de el. Lumea din afară şi locuitorii ei păreau acum 
să nu mai aibă nicio importanţă. 

— Eu, în locul vostru, aş încerca. Să nu mă citați, dar... 
da. Aş încerca. Barbie? 

— Eu am acceptat deja, spuse Barbie. Are dreptate. 
Altceva nu ne-a mai rămas. 


2 


— Să vedem ăi saci, spuse Sam. 

Linda îi dădu cei trei saci verzi Hefty. În doi împachetase 
haine pentru ea şi Rusty, şi câteva cărţi pentru fete 
(cămăşile, pantalonii, ciorapii şi lenjeria zăceau acum 
împrăştiate de-a valma în spatele micului grup de 
supraviețuitori). Rommie donase al treilea sac, în care 
obişnuia să ţină două puşti pentru vânătoarea de cerbi. 
Sam îi examină pe toţi trei, găsi o gaură în sacul de la 
Rommie şi-l aruncă într-o parte. Ceilalţi doi erau intacţi. 

— În regulă, zise el, acuma atenţie. Tre' să mergem la 
cutie cu maşina lu' don'şoara Everett, da' mai întâi avem 
nevoie s-o aducem acilea. 

Arătă spre Odyssey. 

— Eşti sigură că geamurile-s închise bine, duduie? Tre' să 
fii sigură, c-o să depindă neşte vieţi de ele. 


— Au fost închise până sus, răspunse Linda. Foloseam 
aerul condiţionat. 

Sam se uită la Rusty. 

— Acuma ai s-o aduci acilea, Doc, da' primu” lucru care-l 
faci, închizi făbrica dă aer. Pricepi de ce, da? 

— Ca să protejez mediul din maşină. 

— Când deşchideţi uşa, o să intre şi neşte aer rău, sigur, 
da' nu prea mult, dacă vă grăbiţi. Înăuntru mai e aer bun. 
Aer de oraş. Oamenii din'untru pot să respire uşor pân-la 
cutie. Furgonu' ăla vechiu' nu-i bun de nimica, şi nu doar c- 
are geamurile deşchise... 

— N-am avut încotro, interveni Norrie, uitându-se la 
furgonul telefonic furat. Aerul condiţionat se stricase. Aşa a 
zis Bu-Bunelu... 

O lacrimă i se rostogoli încet din ochiul stâng, tăind o 
brazdă prin murdăria de pe obraz. Acum peste tot se 
depuseseră praful şi funinginea, aproape prea fine ca să se 
distingă, cernute din cerul tulbure. 

— N-are nimica, scumpo, îi spuse Sam. Or'cum, 
caucioacele nu face nici două parale. O privire, şi ştii din 
parcarea cui veni rabla aia. 

— Cred că asta-nseamnă că, dacă avem nevoie de încă un 
vehicul, va fi furgonul meu, spuse Rommie. Mă duc să-l iau. 

Sam, însă, clătină din cap. 

— Mai bine maşina lu' don'şoara Shumway, c-are 
caucioacele mai mici şi mai uşor de umblat cu ele. Şi mai 
sunt şi nou-nouţe. Aeru' din ele o să fie mai curat. 

Brusc, pe chipul lui Joe McClatchey apăru un zâmbet. 

— Aerul din cauciucuri! Mutăm aerul din camere în sacii 
de gunoi! Butelii scuba improvizate! Domnu' Verdreaux, e 
genial! 

Sam Jeg rânji şi el, arătându-şi toţi cei şase dinţi rămaşi. 

— Nu-i meritu' meu, fiule. Pete Bergeron mi-a zis. A 
povestit de neşte oameni blocaţi în spate la focu' ăla din Bar 
Harbor, după ce s-a aprins bine de tot. Erau OK, da' aeru' 
nu mergea să-l respiri. Aşa că ce-a făcut, au scos ventilu' de 


la roata la un camion de lemne şi-a început să respire drept 
din cauciuc, până când vântu' a adus iar aer curat. Pete 
zicea că i-au zis c-avea un gust nasol, ca de peşte stricat, 
da' i-a ţinut în viaţă. 

— Un pneu va fi de ajuns? se interesă Julia. 

— Poa' să fie, da' nu strică să mai avem, dacă-i o gogoaşă 
d-aia făcută să atingi doar dooj de mile pe şosea şi nu mai 
mult. 

— Nu e, îl asigură ea. Nu pot să le sufăr. l-am cerut lui 
Johnny Carver unul nou şi mi-a adus. 

Se uită spre oraş. 

— Cred că Johnny nu mai e. Şi nici Carrie. 

— Mai bine luăm unul şi de la maşină, ca să fim siguri, 
propuse Barbie. Ai cricul, da? 

Julia dădu din cap. 

Rommie Burpee zâmbi, cam fără chef. 

— Facem o-ntrecere de-acolo pân-aici, Doc. Furgonul tău 
contra hibridul Juliei. 

— Prius-ul am să-l conduc eu, preciză Piper. Tu stai aici, 
Rommie. Arâţi de tot căcatu'. 

— Frumos vorbeşti, pentru o preoteasă, mormăi el. 

— Ar trebui să te bucuri că mai am destulă viaţă-n mine 
ca să vorbesc şi aşa. 

La drept vorbind, reverenda Libby numai plină de viaţă 
nu arăta, totuşi Julia îi dădu cheile. Niciunul dintre ei nu 
părea gata să iasă-n oraş, la dans şi băutură, iar Piper 
părea să fie într-o formă puţin mai bună decât alţii; Claire 
McClatchey era palidă ca varul. 

— OK, spuse Sam. Mai avem noi înc-o problemuţă, da' 
mai întâi... 

— Ce? vru să ştie Linda. Ce problemă mai avem? 

— Las-o p-asta acu'. Mai întâi, s-aducem acilea 
fierătaniile. Când vrei s-o-ncerci? 

Rusty o privi pe păstoriţa congregaţionistă din The Mill, 
iar Piper dădu din cap. 

— Niciun moment nu e mai bun ca ăsta, spuse Rusty. 


3 


Orăşenii rămaşi priveau, dar nu singuri. Cox şi aproape o 
sută de alţi militari se adunaseră dincolo de Dom, se uitau 
într-o tăcere atentă ca cea a spectatorilor unui meci de 
tenis. 

Rusty şi Piper hiperventilau lângă Dom, umplându-şi 
plămânii cu cât mai mult oxigen posibil. Apoi o luară la fugă, 
ţinându-se de mână, spre autovehicule. Când ajunseră 
acolo, se despărţiră. Piper căzu într-un genunchi, scăpând 
cheile de la Prius, şi toţi cei ce priveau gemură. 

Imediat, însă, le înhăţă din iarbă şi se ridică la loc. Rusty 
era deja în furgonul Odyssey cu motorul pornit, când Piper 
deschise portiera micii maşini verzi şi se aruncă înăuntru. 

— Sper că le veni-n minte să oprească aeru' ăla 
condiţionat, spuse Sam. 

Maşinile întoarseră într-o sincronizare aproape perfectă, 
Prius-ul ocolind furgonul mult mai mare ca un ciobănesc 
care îndrumă o oaie. Porniră rapid spre Dom, săltând pe 
terenul accidentat. Exilaţii din drumul lor se împrăştiară - 
Alva ţinându-le de câte un braţ pe ] cea Mică şi Alice 
Appleton, care tuşeau. 

Prius-ul se opri la nici treizeci de centimetri de bariera 
murdară, iar Rusty întoarse furgonul Odyssey şi-l aduse 
alături, în marşarier. 

— Bărbac-tu are-o pereche de boaşe super şi neşte 
plămâni şi mai şi, îi spuse Sam Lindei, pe un ton de 
constatare detaşată. 

— Fiindcă s-a lăsat de fumat, replică Linda - şi fie nu auzi 
pufnetul gâtuit al lui Twitch, fie se prefăcu doar. 

Cu plămâni buni sau nu, Rusty nu stătu pe gânduri. 
Trânti portiera în urma lui şi se grăbi spre Dom. 

— Floare la ureche... murmură el - şi începu să tuşească. 

— Aerul dinăuntru e respirabil, cum a spus Sam? 

— E oricum mai bun decât ce-avem aici, răspunse el, 
râzând fără niciun chef. Dar are dreptate şi în legătură cu 


altceva: de fiecare dată când se deschid portierele, iese 
puţin aer bun şi-n locul lui intră tot atâta aer rău. S-ar 
putea să ajungeţi la cutie fără aerul din pneuri, da' mă- 
ndoiesc c-o să vă puteţi întoarce fără el. 

— N-o să şofeze, nici unu' din ei, zise Sam. O să şed io la 
volan. 

Barbie îşi simţi buzele arcuindu-se în primul zâmbet 
autentic care-i lumina faţa de câteva zile. 

— Parcă rămăseseşi fără permis. 

— Nu văz p-acilea niciun gabor, replică Sam - apoi se 
întoarse spre Cox. Mata ce-ai de zis, Boss? Vezi oarece 
sticleţi sau cavalerie? 

— Nici urmă, răspunse colonelul. 

Julia îl trase pe Barbie deoparte. 

— Eşti sigur că e bine ce faci? 

— Da. 

— Ştii că şansele stau undeva între minimum şi zero, nu? 

— Ştiu. 

— Cât de bine te pricepi la cerşit, colonele Barbara? 

Lui Barbie îi reveni în minte sala de gimnastică din 
Fallujah. Şutul dat de Emerson în boaşele unui prizonier, 
atât de tare, încât zburaseră prin faţa lui. Hackermeyer 
trăgându-l pe altul de hijab şi punându-i pistolul la tâmplă. 
Sângele împroşcase peretele la fel cum împroaşcă sângele 
întotdeauna un perete, încă de pe vremea când oamenii se 
băteau cu bâtele. 

— Nu ştiu, zise el. Tot ce ştiu e că mi-a venit rândul. 


4 


Rommie, Pete Freeman şi Tony Guay proptiră Prius-ul pe 
cric şi scoaseră unul dintre pneuri. Maşina era mică şi, în 
împrejurări normale, ar fi putut să-i ridice partea din spate 
cu mâinile goale. Acum, însă, nici vorbă de aşa ceva. Deşi 
era parcată lângă ventilatoare, au fost nevoiţi să alerge de 
mai multe ori la Dom, ca să respire, înainte de a termina 


treaba. În final, Rose îl înlocui pe Tony, care tuşea prea rău 
ca să mai continue. 

Totuşi, în cele din urmă, reuşiră să rezeme de Dom două 
cauciucuri noi. 

— Pân-acilea, toate bune, zise Sam. Acuma, ailantă 
problemuţă. Sper s-aibe careva o ideie, că io n-am niciuna. 

Ceilalţi îl priviră, în aşteptare. 

— Pretenu' meu Peter a zis că ăia scosese ventilu' şi 
respira direct din cameră, da' acilea n-o să meargă aşa. Tre' 
să umpleţ' ăi saci dă gunoi, şi asta-nseamnă o gaură mai 
mare. Puteţi să găuriţi caucioacele, da' fără ceva de băgat 
în găuri - cum ar veni un pai - mai mult aero să perdeţ' 
decât să prindeţ. Aşa că... cum faceţi? 

Se uită în jur, cu speranţă. 

— Nime' n-a adus un cort, cre' că? Unu d-alea cu bețe de 
aluminiu goale pe dinăuntru? 

— Fetele au un cort de copii, spuse Linda, dar e acasă, în 
garaj. 

Apoi, îşi aminti că garajul nu mai exista, împreună cu 
casa şi cu toate celelalte anexe şi râse nebuneşte. 

— Cum ar merge un pix cu mina scoasă? propuse Joe. Eu 
am un Bic... 

— Nu e destul de mare, răspunse Barbie. Rusty? Ai ceva 
prin ambulanţă? 

— Un tub pentru traheotomie? întrebă Rusty cu îndoială, 
apoi îşi răspunse singur. Nu. Tot nu-i destul de mare. 

Barbie se întoarse spre cei de afară. 

— Colonele Cox? Ai vreo idee? 

Fără tragere de inimă, Cox clătină din cap. 

— Cred că avem pe-aici o mie de lucruri care ar merge, 
dar asta nu vă foloseşte la nimic. 

— Nu ne putem lăsa opriţi doar de atâta lucru! insistă 
Julia; Barbie îi auzea în voce frustrarea şi tăişul zimţat al 
panicii. Lăsaţi-i încolo de saci! Luăm cauciucurile şi 
respirăm direct din ele. 

Sam clătina deja din cap. 


— Nu-i destul de ca lumea, duduiţă. Îm” pare rău, da” nu 
merge. Linda se aplecă spre Dom, respiră de câteva ori, iar 
la sfârşit ţinu aerul în piept. Apoi reveni la furgonul ei, 
şterse de funingine o mică porţiune a geamului din spate şi 
se uită înăuntru. 

— Geanta e tot acolo, spuse ea. Slavă Domnului. 

— Care geantă? întrebă Rusty, luând-o de umeri. 

— Cea de la Best Buy, cu cadoul de ziua ta. E-n opt 
noiembrie sau ai uitat? 

— Am uitat. Special am uitat. Cine naiba vrea să 
împlinească patruzeci de ani? Şi ce cadou e? 

— Am ştiut că dacă-l aduc în casă înainte de a fi gata să-l 
împachetez pentru aniversare, ai să-l găseşti... 

Îi privi pe ceilalţi, cu o faţă solemnă şi la fel de murdară 
ca a unui copil al străzii. 

— E un băgăcios de n-aţi văzut. Aşa că l-am lăsat în 
maşină. 

— Ce i-ai luat, Linnie? întrebă Jackie Wettington. 

— Un cadou pentru noi toţi, sper, răspunse Linda. 


5 


Când fură gata, Barbie, Julia şi Sam Jeg îi îmbrăţişară pe 
toţi ceilalţi, inclusiv pe copii. Pe feţele celor aproape două 
duzini de exilați care aveau să rămână în urmă se citea 
foarte puţină speranţă. Barbie încercă să-şi spună că era 
doar din cauza epuizării şi a sufocării cronice, dar ştia el ce 
ştia. Erau sărutări de rămas-bun. 

— Succes, colonele Barbara! îi ură Cox. 

Barbie îi mulţumi înclinând scurt din cap, apoi se întoarse 
spre Rusty. Rusty, care conta cu adevărat, pentru că era sub 
Dom. 

— Nu-ţi pierde speranţa şi nu-i lăsa nici pe ei să şi-o 
piardă. Dacă nu reuşim, să ai grijă de ei cât de mult timp 
poţi şi cât de bine poţi. 

— S-a-nţeles. Faceţi tot ce puteţi. 


Barbie înclină capul spre Julia. 

— Mai mult de ea e vorba, cred. Şi, la naiba, poate reuşim 
să ajungem înapoi, chiar dacă nu ne merge. 

— Fii sigur, îl încurajă Rusty. 

Vorbea cu aparentă convingere, dar ceea ce credea cu 
adevărat i se citea în ochi. 

Barbie îl bătu pe umăr, apoi li se alătură lui Sam şi Juliei 
lângă Dom, respirând din nou adânc aerul curat care abia 
se infiltra înăuntru. 

— Eşti sigur că vrei cu adevărat să vii cu noi? îl întrebă el 
pe Sam. 

— Mai mul-ca sigur. Tre' să m-achit pen” ceva. 

— Pentru ce anume, Sam? 

— Mai bine nu zic. 

Şi, cu un mic zâmbet, adăugă: 

— Mai ales cân' aude şi doamna de la ziar. 

— Eşti gata? o întrebă Barbie pe Julia. 

— Da. 

Îl apucă de mână şi i-o strânse scurt, cu putere. 

— Cât se poate de gata. 


6 


Rommie şi Jackie Wettington se postară lângă portierele 
din spate ale furgonului. Când Barbie strigă: „Și!/”, Jackie 
deschise uşile, iar Rommie aruncă înăuntru cele două 
cauciucuri de la Prius. 

Barbie şi Julia săriră imediat după ele, iar portierele fură 
trântite în urma lor o fracțiune de secundă mai târziu. Sam 
Verdreaux, bătrân şi măcinat de alcool, dar încă sprinten ca 
un greieraş, era deja la volan şi ambala motorul. 

Aerul din furgon puţea a ceea ce era acum lumea 
exterioară - o aromă de lemn carbonizat peste o duhoare 
chimică, de terebentină - dar tot era mai plăcut decât ceea 
ce respiraseră sub Dom, chiar şi cu zeci de ventilatoare 
suflând spre ei. 


„N-o să mai fie aşa multă vreme”, îşi spuse Barbie, „cu 
noi trei aici consumându-l. “ 

Julia luă sacul în culorile distinctive galben şi negru de la 
Best Buy şi-l răsturnă. Din el căzu un cilindru de plastic pe 
care scria „PERFECT ECHO” - şi, dedesubt: „50 
RECORDABLE CDS”. Încercă să desfacă ambalajul de 
celofan, la început fără să reuşească. Barbie vru să-şi scoată 
briceagul şi simţi un gol în inimă. Nu-l mai avea. Evident. 
Din el nu mai rămăsese decât o bucată de zgură, sub fostul 
departament al poliţiei. 

— Sam! Ie rog, spune-mi că ai un briceag. 

Fără o vorbă, Sam i-l aruncă în spate. 

— A fost a lu” tata. Toată viaţa l-am dus cu mine şi-l vreau 
înapoi. 

Plăselele cuţitului erau de lemn cu intarsii, lustruit de 
vreme, dar când îl deschise, văzu că lama era ascuţită. Avea 
să taie celofanul şi să producă nişte găurele perfecte în 
camerele anvelopelor. 

— Mai repede! strigă Sam, ambalând şi mai tare motorul. 
Nu plecăm până nu-mi zici că ţi-a reuşit şi mă-ndoiesc că 
motoru' o să meargă la nesfârşit în aeru-ăsta! 

Barbie spintecă învelitoarea, iar Julia o smulse. Când roti 
la stânga cilindrul de plastic, baza acestuia se desprinse. 
CD-urile destinate lui Rusty Everett, de ziua lui, erau puse 
pe un ax de plastic negru. Julia le răsturnă pe jos şi apucă în 
pumn axul. Gura i se strânse de efort. 

— Lasă-mă pe mi... începu Barbie, dar în clipa următoare 
tija de plastic se rupse. 

— Şi fetele pot fi puternice. Mai ales când le e frică de 
moarte. 

— E gol pe dinăuntru? Că dacă nu e, n-am făcut nimic. 

Julia ridică axul în dreptul ochilor. Uitându-se printr-un 
capăt, Barbie îi văzu ochiul albastru privindu-l din celălalt. 

— Dă-i drumu”, Sam! spuse el. S-a rezolvat. 

— Eşti sigur c-o să meargă? strigă Sam, băgând motorul 
în viteză. 


— Mai mult ca sigur! replică Barbie - fiindcă un răspuns 
ca „De unde naiba să ştiu eu?” n-ar fi făcut plăcere nimănui. 
Nici măcar lui însuşi. 


7 


Supraviețuitorii de la marginea Domului se uitau în 
tăcere cum furgonul pornea pe drumul desfundat care 
ducea înapoi la „cutia cu fulgere”, cum începuse Norrie 
Calvert s-o numească. Odyssey-ul se pierdea în smog, 
fantomatic, până când dispăru complet. 

Rusty şi Linda stăteau unul lângă altul, fiecare cu câte un 
copil în braţe. 

— Ce crezi, Rusty? întrebă ea. 

— Cred că trebuie să sperăm tot ce poate fi mai bine. 

— Şi să ne pregătim pentru tot ce poate fi mai rău? 

— Da, şi asta. 


8 


Treceau prin dreptul casei de la fermă, când Sam anunţă: 

— Acuma intrăm în livadă. Ţineţi-vă bine, copii, că n-o s- 
opresc drăcovenia asta nici dacă i se face bucăţi şasiu' sub 
noi! 

— Dă-i bice, răspunse Barbie, şi imediat o zdruncinătură 
năprasnică îl aruncă prin aer, cu braţele în jurul unuia 
dintre cauciucurile de rezervă. Julia se ţinea de celălalt, ca 
victima unui naufragiu care se agaţă de un colac de salvare. 
Merii goneau pe-alături. Frunzele arătau murdare şi 
prăpădite. Cele mai multe fructe căzuseră la pământ, 
scuturate de vântul care suflase prin livadă după explozie. 

Încă o zgâlţâitură puternică. Barbie şi Julia fură azvârliţi 
iar în aer şi căzură unul peste altul, Julia în poala lui, de-a 
curmezişul, încă ţinându-se de cauciuc. 

— De unde ţi-ai luat permisul, băi papagalule? strigă 
Barbie. De la Sears and Roebuck? 


— De la Walmart! răspunse bătrânul. La Wally World 
toate-s mai ieftine! 

Apoi, chicotitul îi încetă. 

— O văd. Văd lăbăreala aia care clipoceşte din cur. 
Lumini mov de-ţi ia ochii. O să trag chiar lângă ea. Aşteptaţi 
să opresc înainte să găuriţi caucioacele ălea, ca să nu le 
faceţi ferfeniţă. 

Un moment mai târziu, călcă pe frână şi opri maşina 
scrâşnind, atât de brusc încât Barbie şi Julia alunecară până 
lângă spătarul banchetei. „Acum ştiu cum e să fii o bilă de 
pinball”, se gândi Barbie. 

— Conduci ca un taximetrist din Boston! protestă Julia, 
indignată. 

— Aveţi grije doar să-m' daţ... 

Pe Sam îl întrerupse un acces puternic de tuse. 

— ... dooj la sută bacşiş, încheie el, cu glas gâtuit. 

— Sam? îl întrebă ea. Eşti bine? 

— Nu prea crez, răspunse indiferent Sam. Îmi curge 
sânge de undeva. Poa' să fie din gât, dar parc-ar veni mai 
de jos. Cre' că mi-am rupt un plămân. 

Şi tuşi din nou. 

— Ce putem face? întrebă Julia. 

Sam reuşi să-şi stăpânească tusea. 

— Îi facem să-şi oprească naibii căcănăria aia, ca să 
plecăm d-acilea. Nu mai am ţigări. 


9 


— Treaba e numai a mea, spuse Julia. Doar ca să ştii. 

Barbie dădu din cap. 

— Înţeles. 

— Tu eşti strict omul de rezervă. Dacă ce-ncerc eu nu 
merge, facem schimb. 

— Poate n-ar strica să ştiu exact ce vrei să faci. 

— Nu e nimic exact. Tot ce am e intuiţia şi un dram de 
speranţă. 


— Nu mai fi aşa de pesimistă. Mai ai şi două cauciucuri, 
doi saci de gunoi şi un tub de plastic. 

Julia zâmbi. Faţa ei murdară şi încordată se mai lumină 
puţin. 

— Am reţinut. 

Sam tuşea din nou, cocoşat peste volan. Scuipă ceva. 

— Doamne Sfinte şi lisuse Fiule, da' ce gust nasol are... 
comentă el. Mai repede. 

Barbie îşi perforă pneul cu cuțitul şi auzi fâsâitul aerului 
imediat ce retrase lama. Julia îi trânti tubul în palmă, cu un 
gest eficient ca al unei surori medicale în sala de operaţie. 
Barbie îl înfipse în gaură, văzu marginile de cauciuc 
strângându-l... apoi simţi un val de aer divin suflându-i în 
faţa asudată. Respiră adânc o dată, neputându-se abţine. 
Aerul era mult mai proaspăt, mult mai bogat, decât cel 
împins prin Dom de ventilatoare. Creierul părea să i se 
trezească, şi luă pe loc o hotărâre. În loc să aplice un sac de 
gunoi peste duza improvizată, rupse dintr-unul o fâşie 
mare, neregulată. 

— Ce faci? ţipă Julia. 

Nu avea timp să-i spună că nu era singura care avea 
intuiţii. 

Astupă tubul cu fâşia de plastic. 

— Ai încredere. Du-te doar la cutie şi fă ce ai de făcut. 

Julia îi aruncă o ultimă privire care părea să fie numai 
ochi, apoi deschise portiera din spate. Aproape căzu la 
pământ, se ridică, se împiedică de o moviliţă şi nimeri în 
genunchi lângă cutia cu fulgere. Barbie o urmă, cu ambele 
cauciucuri. Avea briceagul lui Sam în buzunar. Căzu în 
genunchi şi-i întinse Juliei cauciucul din care ieşea tubul 
negru. 

Julia îi vâri capătul în gură, inspiră, cu obrajii supţi de 
efort, expiră printr-o parte, apoi mai inspiră o dată. 
Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, tăind brazde curate. 
Barbie plângea şi el. Nu avea nimic de-a face cu emoţiile; 


parcă ar fi fost prinşi în cea mai acidă ploaie din lume. Aerul 
de-aici era mult mai rău decât cel de lângă Dom. 

Julia mai inhală o dată. 

— Bun, spuse ea şuierător, vorbind pe expiraţie. Aşa de 
bun... nu-i otrăvit... Prăfuit... 

Inspiră din nou, apoi înclină pneul spre el. 

Clătinând din cap, Barbie îl împinse înapoi, deşi plămânii 
începeau să-l doară. Se bătu peste piept, apoi arătă spre ea. 

Julia mai trase o dată, adânc, şi încă o dată. Barbie apăsa 
camera între palme, ca s-o ajute. Slab, ca de pe altă lume, îl 
auzea pe Sam tuşind, tuşind, tuşind... 

„O să se sfâşșie tot”, îşi spuse Barbie. Avea senzaţia că şi 
el o să se destrame, dacă nu respira curând, iar când Julia 
împinse cauciucul spre el pentru a doua oară, se aplecă 
peste duza improvizată şi trase cu putere, încercând să facă 
aerul să ajungă până în fundul plămânilor, aerul acela plin 
de praf, minunat... Nu era destul, părea să nu fie niciodată 
destul, şi avu un moment când panica 

(Dumnezeule, mă înec) 

aproape că-l înghiţi. Nevoia de a se repezi înapoi în 
furgon - las-o pe Julia, Julia se descurcă şi singură - era 
aproape irezistibilă... dar şi-o învinse. Închise ochii, respiră 
şi încercă să-şi găsească acel centru calm şi echilibrat care 
trebuia să fie pe-acolo, pe undeva. 

Uşor. Încet. Uşor. 

Trase din cauciuc pentru a treia oară, prelung, constant, 
iar bătăile inimii începură să i se mai calmeze puţin. O privi 
pe Julia cum se apleca înainte, apucând cutia de ambele 
margini. Nu se întâmplă nimic, iar acest lucru nu-l 
surprinse. Julia mai atinsese cutia şi prima oară când 
veniseră acolo şi era imunizată la şoc. 

Apoi, dintr-odată, spatele ei se arcui. Gemu. Barbie 
încercă să-i ofere tubul, dar Julia nu-i dădu atenţie. Din nas 
îi ţâăşni sânge, şi începu să i se prelingă şi din colţul ochiului 
drept. Stropi roşii i se prelingeau pe obraz. 


— Ce să-ntâmplă? strigă Sam, cu un glas înăbuşit, 
sugrumat. 

„Nu ştiu”, răspunse Barbie în sinea lui. „Nu ştiu ce se 
întâmplă.” Dar ştia un lucru: dacă nu inhala curând, Julia 
avea să moară. Scoase tubul din cameră, îl prinse cu dinţii 
şi înfipse cuțitul lui Sam în al doilea cauciuc. Vâri tubul în 
gaură şi-l astupă cu bucata de plastic. 

Apoi, aşteptă. 


10 


Asta este timpul care nu e timp: 

Se află într-o cameră albă şi vastă, fără acoperiş, cu un 
cer verde nepământean, deasupra. Este... ce? Camera de 
joacă? Da, camera de joacă e. Camera lor de joacă. 

(Ba nu, zace pe podeaua estradei de orchestră.) 

Este o femeie de o anumită vârstă. 

(Nu, e o fetiță.) 

(E în anul 1974 şi are tot timpul.) 

Are nevoie să respire din cauciuc. 

(Ba n-are.) 

Ceva se uită la ea. Ceva cumplit. Dar şi ea e cumplită 
pentru acel ceva, fiindcă este mai mare decât ar trebui să 
fie şi e aici. N-ar trebui să fie aici. Ar trebui să fie în cutie. 
Totuşi, e încă inofensivă. Acel ceva ştie asta, cu toate că este 

(doar un copil) 

foarte mic; abia a ieşit de la creşă, de fapt. Vorbeşte. 

— Eşti neadevărată. 

— Ba nu, sunt reală. Te rog, sunt reală. Toţi suntem. 

Capul-de-piele o priveşte cu faţa lui fără ochi. Se 
încruntă. Colţurile gurii i se arcuiesc în jos, deşi nu are 
gură. lar Julia îşi dă seama ce noroc a avut să-l găsească pe 
unul dintre ei singur. De obicei, sunt mult mai mulţi, dar au 

(plecat acasă la cină au plecat acasă la prânz au plecat la 
culcare au plecat la şcoală au plecat în vacanţă, nu 
contează au plecat) 


plecat undeva. Dacă erau aici împreună, ar fi împins-o 
înapoi. Şi asta ar putea-o împinge înapoi, singură, dar e 
curioasă. 

Curioasă? 

Da. 

Este o femelă, la fel ca ea. 

— Te rog, dă-ne drumul. le rog, lasă-ne să ne trăim 
micile noastre vieți. 

Niciun răspuns. Niciun răspuns. Niciun răspuns. Apoi: 

— Nu sunteţi reali. Sunteţi... 

Ce? Ce spune? „Sunteţi jucării de la magazin?” Nu 
tocmai, dar cam aşa ceva e. Julia îşi aminteşte fugar de 
crescătoria de furnici pe care o aveau ea şi fratele ei, în 
copilărie. Amintirea vine şi trece în mai puţin de o secundă. 
„Crescătorie de furnici” nu e termenul cel mai potrivit, mai 
degrabă „jucării din magazin”. E aproape de adevăr, cum se 
spune. 

— Cum puteți avea vieţi dacă nu sunteți reali? 

— SUNTEM CÂT SE POATE DE REALI! strigă ea, iar 
acesta este geamătul pe care-l aude Barbie. LA FEL DE 
REALI CA ȘI VOI! 

Tăcere. Un lucru cu o faţă de piele schimbătoare într-o 
cameră vastă şi fără acoperiş care cumva este şi chioşcul 
fanfarei din Chester's Mill. Apoi: 

— Dovedeşte. 

— Dă-mi mâna. 

— Nu am mână. Nu am trup. Trupurile nu sunt reale. 
Trupurile sunt vise. 

— Atunci, dă-mi mintea ta! 

Fata cap-de-piele nu i-o dă. Nu vrea. 

Aşa că Julia o ia. 


11 


Acesta este locul care nu e loc: 


E frig pe estrada orchestrei, iar ea e atât de speriată. Mai 
rău, este... umilită? Nu, e ceva mult mai rău decât umilinţa. 
Dacă ar cunoaşte cuvântul „înjosită”, ar spune: „Da, da, 
asta e. Sunt înjosită.” I-au luat pantalonii. 

(Și undeva nişte soldaţi lovesc cu picioarele oameni goi 
într-o sală de sport. Asta este ruşinea altcuiva, amestecată 
cu a ei.” 

Plânge. 

(Și lui îi vine să plângă, dar n-o face. Acum, trebuie să 
termine ce-au început.) 

Fetele au plecat, dar ei încă îi mai curge sânge din nas - 
Lila i-a dat o palmă şi i-a promis c-o să-i taie nasul dacă 
spune şi toate au scuipat-o şi acum zace aici şi trebuie să fi 
plâns foarte rău căci crede că-i curge sânge din ochi ca şi 
din nas şi nu poate să-şi tragă respiraţia. Dar nu-i pasă cât 
sânge îi curge, nici de unde. Mai degrabă ar sângera până 
la moarte, pe podeaua chioşcului, decât să se ducă acasă în 
chiloţii ăia caraghioşi de bebeluş. Ar sângera cu bucurie 
până la moarte dintr-o sută de locuri, dacă asta ar însemna 
că nu trebuie să vadă soldatul 

(După asta Barbie încearcă să nu se mai gândească la 
acel soldat, dar când o face se gândeşte "Hackermeyer 
hackermonstrul”.) 

cum îl trage pe omul gol de lucrul 

(hajib) 

pe care-l poartă pe cap, fiindcă ştie ce urmează. Este 
ceea ce urmează întotdeauna când te afli sub Dom. 

Vede că una dintre fete s-a întors. Kayla Bevins a venit 
înapoi. Stă acolo şi se uită în jos la proasta de Julia 
Shumway care se credea deşteaptă. Proasta aia mică de 
Julia Shumway în budigăii ei de ţânc. Oare Kayla s-a întors 
ca să-i ia şi restul hainelor şi să le arunce pe acoperişul 
chioşcului, şi pe urmă să trebuiască să se ducă acasă goală, 
cu mâinile pe păsărică? De ce sunt oamenii aşa de răi? 

Închide ochii plini de lacrimi şi, când îi deschide din nou, 
Kayla s-a schimbat. Acum nu mai are faţă, doar un fel de 


cască din piele care se tot schimbă şi pe care nu se vede 
nici compasiune, nici afecţiune, nici măcar ură. 

Doar... interes. Da, asta e. Ce face ea, când eu fac... asta? 

Julia Shumway nu merită mai mult. Julia Shumway nu 
contează; găseşte-i pe ultimii dintre cei din urmă şi pe urmă 
uită-te sub ei, şi iat-o, o gânganie-Shumway care fuge. Şi 
mai e şi un prizonier-gânganie gol; un prizonier-gânganie 
într-o sală de sport fără nimic altceva decât turbanul de pe 
cap, care i se desface, şi sub acel turban o ultimă amintire a 
unui khubz aromat, proaspăt copt, din mâinile soţiei lui. E o 
pisică şi-i arde coada, o furnică sub microscop, o muscă 
gata să-şi piardă aripile între degetele unui copil curios de 
clasa a treia într-o zi ploioasă, un joc pentru nişte copii 
plictisiţi fără trupuri şi cu tot universul la picioare. Este 
Barbie, este Sam care moare în furgonul Lindei Everett, 
este Ollie care moare în ţunder, este Alva Drake care-şi 
plânge fiul mort. 

Dar cel mai mult este fetiţa ghemuită pe podelele cu 
aşchii ale chioşcului de fanfară din scuarul oraşului, o fetiţă 
care a fost pedepsită pentru aroganţa ei inocentă, o fetiţă 
care a făcut greşeala de a crede că e mare când, de fapt, 
era foarte mică, de a crede că era importantă când nu era, 
că lumii îi pasă când, de fapt, lumea e o locomotivă uriaşă şi 
moartă cu motor, dar fără far. Şi, din toată inima şi mintea şi 
sufletul ei, strigă: 

— TE ROG, LASĂ-NE SĂ TRĂIM! TE ROG, TE IMPLOR! 

Şi, o clipă doar, este chiar ea capul-de-piele din camera 
albă ea este fata care (din motive pe care nici chiar sieşi nu 
şi le poate explica) s-a întors la estrada orchestrei. Preţ de- 
un cumplit moment, Julia este cea care a făcut, în locul celei 
căreia i s-a făcut. Este chiar soldatul cu pistolul, 
hackermonstrul pe care Dale Barbara îl mai visează şi 
acum, cel care nu s-a oprit. 

Apoi, din nou e numai ea însăşi. 

Privind-o pe Kayla Bevins. 


Familia lui Kayla e săracă. Tatăl ei taie lemne pe TR şi bea 
la Freshie's Pub (care, la momentul potrivit, a devenit 
Dipper's). Mama ei are un semn roşu şi mare pe obraz, aşa 
că toţi copiii îi zic fie Faţă-de-Cireaşă, fie Cap-ca-Fraga. 
Kayla nu are deloc haine frumoase. Azi poartă un pulovăr 
maro vechi şi o fustă cadrilată tot veche, mocasini scâlciaţi 
şi şosete albe largi care-i cad pe glezne. Are un genunchi 
julit, de când a căzut sau a fost trântită pe terenul de joacă. 
Este Kayla Bevins, nici vorbă, dar acum faţa ei e făcută din 
piele. Şi, cu toate că ia multe forme, niciuna nu e cât de cât 
omenească. 

Julia îşi spune: „Văd cum se uită copilul la furnică, dacă 
furnica se uită în sus şi ea de sub lupă. Dacă ridică privirea 
chiar înainte de a lua foc.” 

— TE ROG, KAYLA! TE ROG! SUNTEM VII! 

Kayla se uită la ea fără să facă nimic. Apoi, îşi 
încrucişează braţele prin jurul pieptului - sunt braţe 
omeneşti, în viziunea asta - şi-şi scoate peste cap pulovărul. 
Nu e nici urmă de emoție în vocea ei, când vorbeşte; nici 
regret, nici remuşcare. 

Dar poate fi milă. 

Spune 


12 


Julia fu aruncată de lângă cutie ca şi cum ar fi plesnit-o o 
palmă uriaşă. Aerul pe care-l ţinuse în piept se revărsă 
exploziv. Înainte de a apuca să inspire din nou, Barbie o 
prinse de umăr, scoase dopul de plastic din tub şi-i aplică 
gura peste capătul acestuia, sperând să nu-şi taie limba 
sau, Doamne fereşte, să i se înfigă plasticul dur în cerul 
gurii. Dar n-o putea lăsa să respire aerul otrăvit. Cât de 
hămesită după oxigen era, ar fi putut să-i vină convulsiile 
sau să moară de-a dreptul. 

Indiferent unde fusese, Julia păru să înţeleagă. În loc de a 
încerca să se smulgă, cuprinse cu braţele camera de la 


Prius, într-o strânsoare de moarte, şi începu să sugă 
înnebunită aerul, prin tub. Barbie simţi spasmele enorme, 
tremurătoare, care-i străbăteau trupul. 

Sam încetase în sfârşit să mai tuşească, dar acum 
începuse un alt sunet. Îl auzi şi Julia. Trase încă o gură 
lacomă de aer din cauciuc şi ridică privirea, cu ochii mari în 
orbitele lor adânci, încercănate. 

Un câine lătra. Trebuia să fie Horace, fiindcă el era 
singurul câine care mai rămăsese. Şi... 

Barbie îi prinse braţul, atât de strâns, încât Julia avu 
senzaţia că avea să i-l rupă. Pe chipul lui se vedea o 
expresie de pură uimire. 

Cutia cu simbolul ei straniu plutea la un metru şi ceva 
deasupra solului. 


13 


Horace fu cel dintâi care simţi aerul proaspăt, căci zăcea 
chiar pe pământ. Începu să latre. Apoi, îl simţi şi Joe: o 
briză, surprinzător de rece, pe spatele său asudat. Stătea 
rezemat de Dom, iar Domul se mişca. Se mişca în sus. 
Norrie aţipise cu faţa înroşită pe pieptul lui Joe, care acum 
îi văzu o şuviţă de păr murdar şi încleiat începând să 
fluture. Fata deschise ochii. 

— Ce...? Joey, ce se întâmplă? 

Joe ştia, dar era prea stupefiat ca să-i spună. Putea simţi 
un fel de alunecare rece pe spate, ca a unui geam nesfârşit 
care se ridică. 

Acum Horace lătra nebuneşte, cu spatele arcuit şi botul 
la pământ. Era poziţia lui „Vreau-să-ne-jucăm”, dar Horace 
nu se juca. Îşi strecura nasul pe sub Domul care se ridica, 
adulmecând aerul proaspăt, răcoros şi dulce. 

Paradis! 


14 


Pe latura de sud a Domului, soldatul Clint Ames moţăia şi 
el. Stătea aşezat pe acostamentul moale al Şoselei 119, cu 
picioarele încrucişate şi o pătură pe umeri, ca indienii. 
Dintr-odată, văzduhul se întunecă, de parcă visele urâte cei 
se fugăreau prin cap ar fi dobândit formă fizică. Imediat, un 
acces de tuse îl trezi. 

Funinginea forma vârtejuri în jurul bocancilor şi i se 
depunea pe pantalonii kaki. De unde Dumnezeu venea? 
Focul arsese numai înăuntru. Apoi, văzu. Domul se ridica 
spre cer, ca storul unei ferestre gigantice. Era imposibil - şi 
în jos se prelungea cu kilometri întregi, toată lumea ştia 
asta - dar adevărat. 

Ames nu ezită. Se târi înainte în patru labe şi-l apucă pe 
Ollie Dinsmore de braţe. Un moment, simţi Domul care se 
ridica frecându-i-se de mijlocul spatelui, sticlos şi dur, şi avu 
timp să-şi spună: „Dacă se lasă la loc, o să mă taie-n două”. 
În clipa următoare, îl trase pe băiat afară. 

Un moment, crezu că ţinea un cadavru. 

— Nu! strigă el şi porni cu Ollie spre unul dintre 
ventilatoare. Să nu-mi mori în braţe, băiete-cu-vacile! 

Ollie începu să tuşească, apoi se aplecă într-o parte şi 
vomă slab. Ames îl sprijini. Ceilalţi alergau spre ei, strigând 
entuziasmați, cu sergentul Groh în frunte. 

Puştiul vărsă din nou. 

— Nu-mi zice băiete-cu-vacile... şopti el. 

— Aduceţi o ambulanţă! strigă Ames. Avem nevoie de-o 
ambulanţă! 

— Nu, îl ducem la Central Maine General, cu elicopterul, 
replică Groh. Ai mai zburat cu elicopterul, puştiule? 

Cu ochii tulburi, Ollie clătină din cap. Apoi vomă pe 
ghetele sergentului Groh. 

Zâmbind radios, Groh strânse mâna murdară a lui Ollie. 

— Bine ai revenit în Statele Unite, fiule. Bine ai revenit în 
lume! 

Ollie cuprinse gâtul lui Ames cu un braţ. Îşi dădea seama 
că leşina. Încercă să mai reziste doar atâta cât să 


mulţumească, dar nu reuşi. Ultimul lucru de care fu 
conştient înainte ca întunecimea să-l înghită din nou fu 
sărutul pe obraz primit de la soldatul sudist. 


15 


La capătul nordic, Horace fu primul care ieşi. Alergă 
direct spre colonelul Cox şi începu să zburde prin jurul lui. 
Nu avea coadă, dar prea puţin conta - dădea din toată 
partea posterioară. 

— Să mă ia dracu... murmură Cox. 

Îl luă în braţe, iar Horace se apucă să-l lingă pe faţă, cu 
frenezie. 

Supraviețuitorii stăteau grupaţi în partea lor (linia de 
demarcaţie se vedea clar în iarbă, deschisă la culoare pe o 
parte şi de un cenuşiu mohorât în cealaltă), începând să 
înţeleagă, dar fără a îndrăzni să şi creadă. Rusty, Linda, 
micile ], Joe McClatchey şi Norrie Calvert, încadraţi de 
mamele lor. Ginny, Gina Buffalino şi Harriet Bigelow, 
îmbrăţişate. Twitch o ţinea de umeri pe sora lui, Rose, care 
suspina şi-l legăna în braţe pe Little Walter. Piper, Jackie şi 
Lissa se ţineau de mână. Pete Freeman şi lony Guay, 
singurii care mai rămăseseră din redacţia Democratului, 
stăteau în spatele lor. Alva Drake se rezema de Rommie 
Burpee, care o ţinea în braţe pe Alice Appleton. 

Priveau cum suprafaţa murdară a Domului se ridica rapid 
prin aer. Frunzişul tomnatec din partea cealaltă avea un 
colorit care le tăia respiraţia. 

Aerul proaspăt şi înmiresmat le flutura părul şi le usca 
transpiraţia de pe piele. 

— Căci am văzut ca printr-un geam întunecat, murmură 
Piper Libby, cu ochii în lacrimi. Acum, însă, vedem faţă către 
faţă. 

Horace sări din braţele colonelului Cox şi începu să 
descrie opturi prin iarbă, lătrând, adulmecând şi încercând 
să facă pipi peste tot în acelaşi timp. 


Nevenindu-le să-şi creadă ochilor, supraviețuitorii se 
uitau la cerul luminos arcuit peste o duminică dimineaţă de 
toamnă târzie în Noua Anglie. Şi, deasupra lor, bariera 
murdară care-i ţinuse prizonieri încă se mai ridica, tot mai 
repede, micşorându-se ca o linie trasă cu creionul pe o 
hârtie albastră. 

O pasăre trecu prin locul unde fusese Domul. Alice 
Appleton, încă în braţele lui Rommie, o privi şi râse. 


16 


Barbie şi Julia stăteau în genunchi, cu cauciucul între ei, 
respirând alternativ prin tub. Văzură cum cutia începea să 
se ridice din nou. La început urca încet şi păru să ezite la o 
înălţime de vreo douăzeci de metri, ca şi cum ar mai fi stat 
la îndoială. Apoi, se repezi drept în sus, cu o viteză mult 
prea mare ca să poată fi urmărită de ochiul omenesc, ca 
glonţul în zbor. Domul zbura în sus - sau, poate, era 
retractat. 

„Cutia”, îşi spuse Barbie. „Trage Domul după ea la fel ca 
un magnet care atrage pilitura de fier.” 

Se porni o briză, suflând spre ei. Barbie îi observă 
deplasarea după unduirile ierbii. O scutură pe Julia de umăr 
şi-i arătă drept spre nord. Cerul cenuşiu scârbos redevenise 
albastru şi aproape prea strălucitor ca să poată fi privit. 
Copacii se distingeau limpede. 

Julia dădu drumul tubului, ridicând capul şi inspirând 
adânc. 

— Nu ştiu dacă-i tocmai bine... începu Barbie, dar în clipa 
următoare briza ajunse la ei. O văzu ridicând părul Juliei şi 
o simţi uscându-i năduşeala de pe chipul brăzdat cu negru, 
blândă ca degetele unei iubite. 

Julia tuşea din nou. O bătu pe spate, în timp ce lua şiel 
prima gură de aer. Încă mai mirosea urât şi-l zgâria pe 
beregată, dar era respirabil. Aerul rău era suflat spre sud, 
împins de aerul curat dinspre partea de lângă TR-90 a 


Domului - dinspre locul unde fusese partea de lângă TR-90 
a Domului - care năvălea către ei. A doua gură de aer a fost 
mai plăcută; a treia, şi mai plăcută; iar a patra, un dar de la 
Dumnezeu. 

Sau de la o fată cap-de-piele. 

Barbie şi Julia se îmbrăţişară lângă pătratul negru de pe 
pământ unde stătuse cutia. Nimic n-avea să mai crească 
acolo, niciodată. 


17 


— Sam! strigă Julia. Trebuie să-l luăm pe Sam! 

Încă mai tuşeau când o luară la fugă spre Odyssey, dar 
Sam nu tuşea. Zăcea prăbuşit peste volan, cu ochii deschişi, 
respirând şuierător. În partea de jos a feţei avea o barbă de 
sânge, iar când Barbie îl trase înapoi, văzu că albastrul 
cămăşii îi devenise de un vineţiu mâlos. 

— Poţi să-l duci? întrebă Julia. Poţi să-l transporţi până 
acolo unde-s militarii? 

Răspunsul era aproape sigur nu, dar Barbie spuse: 

— Pot să-ncerc. 

— Nu... şopti Sam, cu ochii abătându-i-se spre ei. Doare 
prea rău... 

Cu fiecare cuvânt rostit, din gură îi mai curgea puţin 
sânge. 

— Aţi făcut-o? 

— Julia a făcut-o, răspunse Barbie. Nu prea ştiu cum, dar 
a reuşit. 

— A luat parte şi omul din sala de sport, adăugă ea. Cel 
pe care l-a împuşcat hackermonstrul. 

Barbie rămase cu gura căscată, dar Julia nici nu observă. 
Îl cuprinse pe Sam cu braţele, sărutându-l pe amândoi 
obrajii. 

— Şi tu, Sam, continuă ea. Ne-ai adus aici şi ai văzut-o pe 
fetiţa de pe estradă. 


— În visu' meu nu erai fetiţă, murmură Sam. Erai femeie- 
n toată firea. 

— Totuşi, fetiţa era şi ea acolo, preciză Julia şi-şi atinse 
pieptul. Şi mai e aici şi acum. Trăieşte. 

— Ajutaţi-mă să mă dau jos, şopti Sam. Vreau să miros 
niţel aer curat 'nainte să mor. 

— N-ai să... 

— 'Taci, femeie. Las-că ştim noi, amândoi. 

Îl luară de câte un braţ, ridicându-l cu grijă de la volan, 
şi-l culcară pe pământ. 

— Ce mai miroase... îngăimă el. Doamne Sfinte... 

Inspiră adânc, apoi tuşi, împroşcând cu stropi de sânge. 

— Simt un iz de mierea-ursului. 

— Şi eu, zise Julia, dându-i la o parte părul de pe frunte. 

Sam îşi puse mâna peste a ei. 

— Le părea... le-a părut râu? 

— Era numai una, spuse Julia. Dac-ar fi fost mai mulţi, n- 
ar fi mers. Nu cred că poţi înfrunta o mulţime cu porniri 
crude. Şi nu, nu-i părea rău. 1 s-a făcut milă, dar regrete nu 
avea. 

— Nu-i tot-aia, este? şopti bătrânul. 

— Da. Nu e deloc acelaşi lucru. 

— Mila-i pentru ăi puternici, oftă el. Mie poa' să-m'” pară 
rău, doar. Ce-am făcut a fost din cauza la pileală, da' tot îm” 
pare rău. Acu” aş îndrepta treaba, să pot... 

— Indiferent ce-a fost, până la urmă te-ai achitat, spuse 
Barbie. Îl apucă de mâna stângă. Verigheta îi stătea pe 
inelar, grotesc de largă pentru degetul descărnat. 

Ochii lui Sam, de un albastru yankeu spălăcit, se 
îndreptară spre el şi încercă să zâmbească. 

— Aşa o fi... pentru faptă. Da' cân' o făceam, mi-a plăcut. 
Nu cre' c-ai cum să plăteşti pentru una ca... 

Începu să tuşească din nou, iar din gura aproape fără 
dinţi îi mai ţâşni puţin sânge. 

— Gata, îl linişti Julia, nu mai încerca să vorbeşti. 


Stăteau îngenuncheaţi de-o parte şi de alta. Julia îl privi 
pe Barbie. 

— Nu-l mai ducem nicăieri. 1 s-a rupt ceva, înăuntru. 
Trebuie să chemăm pe cineva în ajutor. 

— O, ceru”! exclamă fără vlagă Sam Verdreaux. 

Acestea fură ultimele lui cuvinte. Oftă prelung, cu pieptul 
coborându-i-se, şi nu mai urmă nicio respiraţie care să i-l 
ridice din nou. Barbie dădu să-i închidă ochii, dar Julia îl luă 
de mână, oprindu-l. 

— Lasă-l să se uite, spuse ea. Chiar dacă a murit, să-l 
lăsăm să se uite cât de mult se poate. 

Se aşezară lângă el. În jur, cântau păsări. Şi, undeva, 
Horace continua să latre. 

— Cred c-ar trebui să mă întorc la câinele meu, spuse 
Julia. 

— Într-adevăr. Cu furgonul? 

Femeia clătină din cap. 

— Să mergem pe jos. Cred că rezistăm vreo şapte sute de 
metri, dac-o luăm încet - ce zici? 

O ajută să se ridice. 

— Hai să vedem. 


18 


În timp ce mergeau, cu mâinile unite deasupra fâşiei cu 
iarbă din mijlocul vechiului drum de ţară, Julia îi povesti 
atâta cât putea despre ceea ce se întâmplase „în cutie”, 
cum spunea ea. 

— Deci, conchise Barbie, la sfârşit, i-ai spus despre 
grozăviile de care suntem în stare - sau i le-ai arătat - şi tot 
ne-a dat drumul. 

— Ei ştiu totul despre acele grozăvii, răspunse ea. 

— Ziua aia din Fallujah e cea mai groaznică amintire din 
viaţa mea. Ceea ce-o face atât de insuportabilă este... 

Încercă să reproducă vorbele Juliei. 

— Eu am fost cel care-a făcut-o, nu cel căruia i s-a făcut. 


— Nu tu. Celălalt a făcut-o. 

— Nu contează. Omul a murit, indiferent cine l-a ucis. 

— S-ar fi întâmplat acelaşi lucru şi dacă eraţi numai doi 
sau trei în sala aia? Sau dacă nu erai decât tu, singur? 

— Nu, în niciun caz. 

— Atunci, dă vina pe soartă. Sau pe Dumnezeu. Sau pe 
univers. Dar încetează să te mai culpabilizezi. 

Poate că n-ar fi reuşit niciodată să facă asta, dar 
înţelegea ceea ce spusese Sam la sfârşit. Regretul pentru o 
faptă rea tot însemna mai mult decât nimic, dar oricât de 
rău i-ar fi părut pe urmă, tot nu-şi putea ispăşi bucuria de a 
distruge, indiferent dacă era vorba de a arde furnici sau de 
a împuşca prizonieri. 

În Fallujah nu simţise nicio bucurie. Din punctul ăsta de 
vedere, putea să se considere nevinovat. Era şi asta ceva... 

Militarii alergau spre ei. Le mai rămăsese un minut în 
care să fie singuri - poate două. 

Se opri şi o luă de braţe. 

— Te iubesc pentru ceea ce-ai făcut, Julia. 

— Ştiu, răspunse ea, calmă. 

— Fapta ta a fost foarte curajoasă. 

— Mă ierţi c-am furat din amintirile tale? N-am vrut; s-a 
întâmplat pur şi simplu. 

— Eşti complet iertată. 

Soldaţii se apropiaseră. Cox alerga alături de ceilalţi, cu 
Horace pe urme. Curând, Cox avea să ajungă la ei, să 
întrebe ce făcea Ken, iar cu această întrebare lumea urma 
să-i primească înapoi. 

Barbie ridică privirea spre cerul albastru, inspirând 
adânc aerul tot mai curat. 

— Nu-mi vine să cred că s-a dus. 

— O să se mai întoarcă, ce crezi? 

— Poate nu pe planeta asta şi nu din cauza ălora. Or să 
crească şi vor părăsi sala de jocuri, dar cutia o să rămână. 
Alţi copii o vor găsi. Mai devreme sau mai târziu, tot sare 
sânge pe pereţi. 


— E groaznic. 

— Poate, dar îmi dai voie să-ţi spun un lucru pe care 
obişnuia să-l zică maică-mea? 

— Sigur. 

Barbie cită: 

— „Cât e  noaptea-ntunecoasă, ziua-i mult mai 
luminoasă.” 

Julia râse. Era un sunet fermecător. 

— Ce ţi-a spus fata cap-de-piele la sfârşit? o întrebă el. 
Spune-mi repede, că uite, aproape au ajuns, iar asta ne 
priveşte numai pe noi. 

Păru surprinsă că nu ştia. 

— Ceea ce-mi spusese Kayla: „Ia-l pe tine pân-acasă, o s- 
arate ca o rochie.” 

— Vorbea despre pulovărul maro? 

Julia îl luă iar de mână. 

— Nu. Despre vieţile noastre. Micile noastre vieţi. 

Barbie se gândi un moment. 

— Dacă ţi l-a dat, hai să-l luăm pe noi. 

— Uite cine vine! arătă Julia cu degetul. 

Horace o văzuse. Luă viteză şi trecu printre oamenii care 
fugeau, iar după ce-i depăşi, îşi continuă goana într-un 
galop năprasnic, cu burta aproape de pământ. Un rânjet 
larg îi dezvelea colții. Urechile-i stăteau lipite de cap. 
Umbra alerga pe lângă el, pe iarba pătată de funingine. 
Julia îngenunche, cu braţele deschise. 

— Hai la mama, iubire! strigă ea. 

Horace sări. Îl prinse şi căzu pe spate, râzând. Barbie o 
ajută să se ridice. 

Se întoarseră acasă, în lume, împreună, purtând pe ei 
darul pe care-l primiseră: vieţile lor şi nimic mai mult. 

Mila nu era iubire, se gândi Barbie... dar, pentru un copil, 
a da o haină cuiva gol trebuia să fie un pas pe drumul cel 
drept. 


22 noiembrie, 2007 - 14 martie, 2009 


Nota autorului 


Am încercat prima oară să scriu Sub Dom, în 1976, şi am 
fugit cu coada-ntre picioare după două săptămâni de efort 
în care scrisesem cam şaptezeci şi cinci de pagini. 
Manuscrisul se pierduse de mult în acea zi din 2007 când 
m-am aşezat la masa de lucru ca s-o iau de la început, dar 
îmi aminteam destul de bine primul capitol - „Avionul şi 
marmota” - destul de bine ca să-l reconstitui aproape exact. 

Eram copleşit nu de numărul enorm al personajelor - îmi 
plac romanele cu populaţie generoasă -, ci de problemele 
tehnice pe care le prezenta povestea, mai ales consecinţele 
ecologice şi meteorologice ale Domului. Faptul că tocmai 
aceste aspecte făceau cartea să pară importantă pentru 
mine îmi dădea o stare de laşitate, dar şi de lene, dar mi-era 
frică să nu încurc ceva. Aşa că am trecut la alt proiect, dar 
ideea Domului nu mi-a ieşit niciodată din minte. 

În anii care au trecut de-atunci, bunul meu prieten Russ 
Dorr, asistent medical în Bridgeton, Maine, m-a ajutat cu o 
serie de detalii medicale din multe cărţi, mai ales în 
Apocalipsa. La sfârşitul verii lui 2007, l-am întrebat dacă ar 
fi dispus să-şi asume un rol mult mai amplu, acela de 
cercetător principal pentru un roman lung intitulat Sub 
Dom. A acceptat şi, graţie lui Russ, cred că majoritatea 
detaliilor tehnice de aici sunt corecte. Russ a fost acela care 
a studiat rachetele ghidate prin computer, detaliile 
motoarelor cu reacţie, reţetele de  metamfetamine, 
generatoarele portabile, radiaţiile, posibilele progrese din 
tehnologia telefoanelor celulare şi o sută de alte lucruri. Tot 
Russ a inventat costumul artizanal anti-radiaţii al lui Rusty 
Everett şi şi-a dat seama că oamenii pot respira din 
cauciucuri de maşini, cel puţin pentru un timp. Am făcut şi 


greşeli? Sigur. Dar cele mai multe vor reieşi ca fiind ale 
mele, fie pentru că nu i-am înţeles bine unele răspunsuri, fie 
că le-am interpretat greşit. 

Primii cititori au fost soţia mea, Tabitha, şi Leanora 
Legrand, nora mea. Ambele au fost severe, umane şi de 
mare ajutor. 

Nan Graham a redactat cartea, de la dinozaurul iniţial 
până la o fiară de proporţii mai uşor de gestionat; fiecare 
pagină a manuscrisului a fost însemnată cu observaţiile ei. 
Îi datorez multe mulţumiri pentru toate dimineţile în care s- 
a trezit la ora şase şi a luat creionul în mână. Am încercat să 
scriu o carte care să ţină mereu piciorul pe pedală. Nan a 
înţeles acest lucru şi, ori de câte ori slăbeam apăsarea, mă 
călca pe picior şi ţipa (în note marginale, aşa cum e firesc să 
facă redactorii): „Bagă viteză, Steve! Bagă viteză!” 

Surendra Patel, căruia îi este dedicată cartea, mi-a fost 
prieten şi un izvor neabătut de încurajare vreme de treizeci 
de ani. În iunie 2008, am primit vestea că murise de inimă. 
M-am aşezat pe treptele de la mine de la birou şi am plâns. 
Când am terminat, m-am întors la lucru. Asta ar fi aşteptat 
şi el de la mine. 

Şi ție, Cititor Fidel. Îţi mulţumesc pentru că ai citit 
această poveste. Dacă te-ai distrat la fel de mult ca mine 
înseamnă că am câştigat amândoi. 


SK 


JC - inițialele de la Jesus Christ (n.red.). 
Situation Normal: All Fucked Up, „Situaţie Normală: Totu-i Futut” (n.tr.).