Stephen King — Sub Dom vol. 1

STEPHEN KING 
SUB DOM 


VOL. 1 


În amintirea lui Surendra Dahyabhai Patel 
Ne lpseşti, pnetene! 


Pe cine cauţi, 
îi mai ştu numele, 
poate că-l vei găsi 
la fotbal, în înbune 
oraşul nosiru-i Nic, 
hai, fiul meu, 
înţelegi ce vreau Să 21, 
echipa suntem toţi 
JAMES MCIMURTEI 


SIEPHEN KING 
SUB DOM 


VOL. 1 


În amintirea lui Surendra Dahyabhai Patel 
Ne lipseşti, prietene! 


Pe cine cauţi, 
ii mai ştii numele, 
poate că-l vei găsi 
la fotbal, în tribune 
oraşul nostru-i Mic, 
hai, fiul meu, 
înţelegi ce vreau să zic, 
echipa suntem toți 
JAMES MCMURIRY 








R'S MILL 


CÂŢIVA DINTRE CEI AFLAŢI ÎN CHEST 
ÎN ZIUA DOMULUI (DAR NU TOŢI): 





E 


OFICIALITĂȚI ALE ORAŞULUI 
Andy Sanders, Primul Ales 

Jim Rennie, Al Doilea Ales 
Andrea Grinnell, Al Treilea Ales 


ANGAJAŢI LA SWEETBRIAR ROSE 
Rose Twitchell, patroană 

Dale Barbara, bucătar 

Anson Wheeler, spălător de vase 
Angie McCain, ospătăriţă 

Dodee Sanders, ospătăriţă 


DEPARTAMENTUL POLIŢIEI 

Howard „Duke“ Perkins, Sef 

Peter Randolph, Şef Asistent 

Marty Arsenault, agent 

Freddy Denton, agent 

George Frederick, agent 

Rupert Libby, agent 

Toby Whelan, agent 

Jackie Wettington, agent 

Linda Everett, agent 

Stacey Moggin, agent/dispecer 

Junior Rennie, ajutor special de şerif 
Georgia Roux, ajutor special de şerit 
Frank DeLesseps, ajutor special de şerif 
Melvin Searles, ajutor special de şerif 
Carter Thibodeau, ajutor special de şerif 


PASTORI 

Reverend Lester Coggins, Biserica lui Hristos Sfântul 
Mântuitor 

Reverend Piper Libby, Prima Biserică Congregaţională 

PERSONAL MEDICAL 

Ron Haskell, doctor 

Rusty Everett, asistent medical 


Ginny Tomlinson, soră medicală 
Dougie 'Twitchell, soră medicală 
Gina Buffalino, soră voluntară 

Harriet Bigelow, soră voluntară 


COPII DIN ORAŞ 

Little Walter Bushey 

Joe „Sperietoare“ McClatchey 
Norrie Calvert 

Benny Drake 

Judy şi Janelle Everett 

Ollie şi Rory Dinsmore 


ORĂŞENI DE MARCĂ 

Tommy şi Willow Anderson, patroni/ operatori ai Dipper's 
Roachouse 

Steward şi Fernald Bowie, patroni/ operatori ai Salonului 
de Pompe Funebre Bowie 

Joe Boxer, dentist 

Romeo  Burpee, patron/ operator al  Magazinului 
Universal Burpee 

Phil „Chef“ Bushey, bucătar şef de reputaţie dubioasă 

Samantha Bushey, soţia lui 

Jack Cale, manager de supermarket 

Ernie Calvert, manager de supermarket (pensionar) 

Johnny Carver, operator de magazin cu preţuri reduse 

Alden Dinsmore, fermier, producător de lactate 

Roger Killian, fermier crescător de găini 

Lissa Jamieson, bibliotecara oraşului 

Claire McClatchey, mama lui Joe Sperietoare 

Alva Drake, mama lui Benny 

Stubby Norman, anticar 

Brenda Perkins, soţia şefului Perkins 

Julia Shumway, patroană/redactoră şefă a ziarului local 

Tony Guay, reporter sportiv 

Pete Freeman, fotoreporter 


Sam „Jeg“ Verdreaux, beţivul oraşului 


OAMENI DIN AFARA ORAŞULUI 

Alice şi Aidan Appleton, orfani ai Domului („dorfani“) 
Thurston Marshall, literat cu aptitudini medicale 
Carolyn Sturges, absolventă de facultate 


CÂINI DE MARCĂ 

Horace, câinele Corgi al Juliei Shumway 
Clover, ciobănescul german al lui Piper Libby 
Audrey, golden retrieverul familiei Everett 


AVIONUL ŞI MARMOITA 


1 


Privit de la şapte sute de metri altitudine, unde Claudette 
Sanders lua o lecţie de pilotaj, oraşul Chester's Mill lucea în 
lumina dimineţii ca o pizza abia scoasă din cuptor şi pusă la 
răcit. Maşinile se târau încet pe Main Street, reflectând 
razele de soare. Turla Bisericii Congo arăta destul de 
ascuţită ca să străpungă cerul fără nori. Soarele gonea pe 
suprafaţa râului Prestile survolat de avionul Seneca V, atât 
aparatul de zbor, cât şi apa străbătând oraşul pe aceeaşi 
direcţie, în diagonală. 

— Chuck, cred că văd doi băieţi lângă Peace Bridge! 
Pescuiesc! 

Încântarea cu care vorbise o făcu să râdă. Lua lecţiile de 
zbor graţie soţului ei, care era Primul Ales al oraşului. Deşi 
considera că, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca omul să zboare, 
l-ar fi înzestrat cu aripi, Andy era un om foarte uşor de 
înduplecat şi, până la urmă, cedase rugăminţilor lui 
Claudette. Experienţa îi plăcuse din primul moment. Ceea 
ce simţea acum, însă, nu mai era simplă plăcere, ci un 
adevărat extaz. Astăzi, era prima oară când înţelegea cu 
adevărat măreţia zborului. Farmecul lui. 

Chuck Thompson, instructorul, atinse uşor manşa, apoi îi 
arătă tabloul de bord. 

— Nu mă îndoiesc, spuse el, dar hai, totuşi, să ţinem 
maşinuţa asta în aer, Claudie, OK? 

— Scuze, scuze! 

— Nu face nimic. 

Învăţa oamenii să piloteze de ani de zile şi-i plăceau elevii 
ca ea, mereu dornici să afle ceva nou. Chiar dacă, nu peste 
mult, avea să-l coste pe Andy Sanders o sumă piperată; 
Claudie adora avionul Seneca şi-şi exprimase dorinţa de a 


avea şi ea unul la fel, dar nou. Aşa ceva ar fi ajuns cam la un 
milion de dolari. Fără a fi tocmai o răsfăţată, Claudie 
Sanders avea incontestabil nişte gusturi destul de scumpe, 
căruia norocosului de Andy se pare că nu-i era deloc greu 
să i le satisfacă. 

Şi lui Chuck îi plăceau asemenea zile: vizibilitate 
nelimitată, nicio adiere de vânt, condiţii de instructaj 
perfecte. Cu toate astea, aparatul se clătină uşor, când 
Claudie îl redresă. 

— "Ţi-a pierit cheful. Revino-ţi! Hai la o sută douăzeci. S-o 
luăm pe Şoseaua 119. Şi coboară la trei sute. 

Claudie se conformă, iar zborul redeveni perfect. Chuck 
se relaxă. 

Trecură peste magazinul de maşini vechi al lui Jim Rennie 
şi lăsară oraşul în urmă. De-o parte şi de alta a Şoselei 119 
se întindeau câmpii şi copaci învăpăiaţi de culoare. Umbra 
cruciformă a avionului aluneca în lungul asfaltului, atingând 
scurt cu aripa un drumeţ cu un rucsac în spate. Omul ridică 
privirea şi le făcu un semn de salut cu mâna. Chuck îi 
răspunse, deşi ştia că n-avea cum să-l vadă. 

— Ce zi al naibii de frumoasă! exclamă Claudie. Chuck 
râse. 

Mai aveau de trăit încă patruzeci de secunde. 


2 


Marmota mergea cu pas legănat pe acostamentul Şoselei 
119, îndreptându-se spre Chester's Mill, deşi până la 
marginea oraşului mai erau doi kilometri, astfel încât până 
şi curtea plină de maşini vechi a lui Jim Rennie se zărea 
doar ca un şir de scânteieri aliniate în locul unde drumul 
cotea la stânga. Marmota avea de gând (în măsura în care 
se poate spune că o marmotă are gânduri) să revină în 
pădure cu mult timp înainte de a ajunge atât de departe. 
Deocamdată, însă, acostamentul îi convenea de minune. Se 
îndepărtase de vizuină mai mult decât ar fi vrut, dar soarele 


îi încălzea spinarea şi prin nas i se îmbulzeau tot felul de 
mirosuri proaspete,  alcătuindu-i în creier sugestii 
rudimentare - ar fi prea mult să le spunem imagini. 

Se opri, ridicându-se o clipă pe labele dindărăt. Ochii nu-i 
mai erau la fel de ageri ca odinioară, dar încă mai puteau 
desluşi o siluetă omenească mergând în direcţia sa, pe 
celălalt acostament. 

Marmota se hotări să mai facă, totuşi, câţiva paşi. Uneori, 
oamenii lăsau în urma lor lucruri bune de mâncat. 

Era un mascul bătrân şi gras. Cutreierase multe lăzi de 
gunoi la viaţa lui şi cunoştea drumul până la periferia 
oraşului Chester's Mill la fel de bine precum cele trei 
tuneluri din bârlog; pe-acolo se găseau mereu bunătăţi. 
Înainta cu pas molcom, bătrânesc, privindu-l pe omul care 
mergea pe cealaltă parte a drumului. 

Omul se opri. Marmota îşi dădu seama că o văzuse. La 
dreapta şi puţin mai în faţă zăcea un mesteacăn doborât. 
Avea să se ascundă acolo, până când omul trecea, pentru ca 
apoi să cerceteze locurile în căutarea unor bucățele 
gustoa... 

Până aici ajunsese marmota cu gândurile - şi cale de încă 
trei paşi, cu picioarele -, deşi trupul îi fusese retezat în 
două. Apoi, căzu pe marginea drumului. Sângele-i ţâşnea 
spasmodic; intestinele se rostogoliră în ţărână; picioarele 
dinapoi mai zvâcniră scurt de două ori, apoi încremeniră. 

Şi ultimul său gând, înaintea întunericului care ne 
pândeşte pe toţi, marmote şi oameni deopotrivă: „Ce-a fost 
asta?“ 


3 


Toate acele cadranelor de pe tabloul de bord căzură la 
Zero. 

— Ce naiba? se miră Claudie Sanders şi se întoarse spre 
Chuck. Avea ochii dilataţi, dar în ei nu se citea panica, 
numai uimirea. N-a avut timp să intre în panică. 


Chuck nu apucă să se uite la panoul de bord. Vedea doar 
botul avionului comprimându-se spre el. Apoi, zări elicele 
care se dezintegrau. 

N-a avut timp să vadă mai mult. N-a mai avut timp pentru 
nimic... Seneca explodă deasupra Şoselei 119, risipindu-se 
într-o ploaie de foc peste câmpie. Un antebraţ fumegând - 
al lui Claudette - căzu cu o bufnitură slabă lângă marmota 
secţionată în două. 

Era 21 octombrie. 


BARBIE 


1 


Barbie începu să se simtă mai bine imediat ce trecu de 
Food City, lăsând centrul oraşului în urmă. La vederea 
inscripţiei „AŢI IEȘIT DIN ORAŞUL CHESIER'S MILL, 
REVENIŢI CÂT MAI CURÂND!“, se simţi şi mai bine. Se 
bucura că pleca şi nu numai fiindcă încasase o mamă de 
bătaie în The Mill. Îl binedispunea simplul fapt că pornise 
iar la drum. Cutreierase coclaurile, sub norişorul lui 
cenuşiu, vreo două săptămâni, înainte s-o păţească în 
parcarea de la Dipper's. 

„În fond, nu-s decât un hoinar“, îşi spunea el, râzând. „Un 
hoinar în drum spre înaltul Cerului.“ Şi, la naiba, de ce nu? 
Spre Montana! Sau Wyoming. În căcatul de Rapid City, din 
South Dakota. Oriunde, numai aici nu. 

Auzi o maşină care se apropia, se întoarse - continuându- 
şi drumul de-a-ndărătelea - şi-i făcu semn să oprească. 
Combinația care-i apăru în faţa ochilor era fermecătoare: o 
camionetă Ford veche şi murdară, cu o blondă tinerică la 
volan. Blondă cendres, nuanţa lui favorită. Barbie afişă cel 
mai cuceritor zâmbet. Fata din maşină surâse şi ea, şi 
Doamne, dacă avea o singură zi peste nouăşpe ani, Barbie 
era gata să-şi înghită ultima notă de plată de la Sweetbriar 
Rose. Prea tânără pentru un gentleman de treizeci de 
primăveri, fără îndoială, dar perfect legală pentru agăţat, 
cum se spunea în anii tinereţii lui prin porumbiştile din 
lowa. 

Camioneta încetini, Barbie porni spre ea... dar în clipa 
următoare fata acceleră din nou. Îi mai aruncă scurt o 
privire, din mers. Continua să zâmbească, dar cu regret. 
„Mi s-a blocat creierul o secundă“, spunea zâmbetul ei, 
„dar acum sunt din nou în toate minţile. “ 


Iar lui Barbie i se păru că o cunoaşte de undeva, deşi i-ar 
fi fost imposibil s-o spună cu siguranţă; duminica dimineaţa, 
în Sweetbriar era întotdeauna balamuc. Avea însă impresia 
că o văzuse cu un bărbat mai în vârstă, probabil tatăl ei, 
stând amândoi cu nasurile în nişte pagini din ziarul Times. 
Dacă i-ar fi putut vorbi în timp ce trecea cu maşina pe- 
alături, Barbie ar fi spus: „Dacă ai avut încredere-n mine 
să-ți pregătesc omleta cu cârnaţi, poți avea incredere şi să 
mă iei câţiva kilometri pe locul mortului. “ 

Dar, desigur, nu apucă, aşa că se mulţumi să ridice mâna, 
într-un mic semn de salut care arăta că nu se supărase. 
Luminile de poziţie ale maşinii se aprinseră scurt, ca şi cum 
fata ar mai fi stat puţin pe gânduri. Apoi se stinseră şi 
camioneta luă viteză. 

În următoarele zile, pe când situaţia din Chester's Mill se 
înrăutăţea tot mai mult, Barbie avea să reia în minte la 
nesfârşit acel moment neînsemnat, sub razele soarelui cald 
de octombrie. Cel mai mult se gândea la aprinderea scurtă 
a luminilor de poziţie... ca şi cum fata l-ar fi recunoscut, 
totuşi. „Asta-i bucătarul de la Sweetbriar Rose. Sunt 
aproape sigură. Poate-ar trebui să... “ 

Dar era doar un ghinion pe care-l avuseseră poate şi 
oameni mai de soi decât el. Dacă fata s-ar fi răzgândit, viaţa 
lui de după acel moment s-ar fi schimbat cu totul. Fiindcă, 
fără doar şi poate, scăpase; Barbie n-avea s-o mai vadă 
niciodată pe blonda cu faţă feciorelnică, nici Fordul F-150 
vechi şi murdar. Probabil că între timp ieşise din 
extravilanul orăşelului Chester's Mill. Cu câteva minute (sau 
chiar secunde) înainte de a cădea oblonul. Dacă ar fi plecat 
cu ea, ar fi fost şi el în siguranţă. 

„Doar dacă nu cumva, desigur cât ar fi oprit ca să mă ia 
pe mine, oricât de puţin timp ar fi durat, n-ar fi fost, totuşi, 
îndeajuns de scurtă“, avea să-şi spună mai târziu, când nu 
putea să adoarmă, „lar atunci, probabil n-aş mai fi fost pe 
lumea asta. Şi nici ea. Fiindcă limita de viteză pe 119 e de 


optzeci de kilometri pe oră. Și, la optzeci de kilometri pe 
oră...“ 
Ajuns aici, întotdeauna îi venea în minte avionul. 


2 


Avionul a zburat pe deasupra lui chiar după ce trecuse 
de, prăvălia de maşini vechi a lui Jim Rennie, un loc pe care 
Barbie nu putea să-l sufere. Nu c-ar fi cumpărat vreodată 
ceva de-acolo (nu mai avea maşină de peste un an, pe 
ultima o vânduse în Punta Gorda, Florida). Dar Jim Rennie 
jr. fusese unul dintre cei care-l bătuseră în parcarea de la 
Dipper's. Un tip de gaşcă dornic să dovedească ceva, iar de 
ce nu era în stare singur dovedea ca membru al unui grup. 
Aşa se afirmau toţi terchea-berchea din lume, după cum 
Barbie ştia din proprie experienţă. 

Acum, însă, totul rămăsese în urmă. Curtea lui Jim 
Rennie, ceilalţi terchea-berchea, Sweetbriar Rose (Scoici 
Fripte, Specialitatea Noastră! Mereu „Întregi“, Niciodată 
„Feliate“), Angie McCain, Andy Sanders. Toată tărăşenia, cu 
Dipper's cu tot. (Bătăile Administrate în Parcare 
Specialitatea Noastră!) Toate, rămase în urmă. Şi în faţă ce 
avea? Păi, porţile Americii. La revedere orăşel din Maine, 
salut Înalt al Cerului. 

Sau poate, la naiba, avea să se îndrepte iar spre Sud. 
Oricât de frumoasă era ziua aceea, iarna pândea după o filă 
sau două de calendar. În Sud putea fi mai bine. Nu fusese 
niciodată la Muscle Shoals şi-i plăcea cum suna numele. 
Poezie pe bune, asta era Muscle Shoals, iar ideea îl 
înveselea atât de tare, încât, la auzul micului avion care se 
apropia, ridică privirea şi făcu un semn exuberant cu mâna. 
Spera să i se răspundă cu o legănare de aripi, dar nici 
vorbă, deşi avionul zbura încet, la joasă altitudine. Barbie 
bănui că erau nişte amatori de peisaje - era o zi ideală 
pentru ei, cu copacii învăpăiaţi - sau poate vreun puşti cu 
permisul de începător, prea atent să n-o încurce ca să-şi mai 
bată capul şi cu nişte târâtori ca Dale Barbara. Totuşi, le 


dorea numai bine. Indiferent dacă erau plimbăreţi sau un 
elev care mai avea şase săptămâni până la primul zbor 
neînsoţit, Barbie le dorea tot binele din lume. Era o zi 
frumoasă şi fiecare pas în direcţia opusă orăşelului 
Chester's Mill o făcea să fie şi mai plăcută. Prea mulţi 
căcănari în The Mill - şi-n plus, călătoriile fac bine la starea 
sufletească. 

„Poate-ar trebui ca drumețiile din octombrie să se 
impună prin lege“, reflectă el. „Un nou motto naţional: ÎN 
OCTOMBRIE, TOATĂ LUMEA PLEACĂ. Îţi scoţi Permisul de 
Bagaje în august, la jumatea lui septembrie dai preavizul 
necesar, şi pe urmă... “ 

Se opri. Nu prea departe, pe partea cealaltă a şoselei 
asfaltate, se afla o marmotă. Una al naibii de grasă. 
Lucioasă şi obraznică. În loc s-o tulească prin ierburi, venea 
drept înainte. Un mesteacăn căzut îşi rezema coroana pe 
marginea drumului, iar Barbie era gata să parieze că 
marmota avea să se ascundă sub crengi, aşteptând ca 
Două-Picioare cel mare şi rău să treacă mai departe. Altfel, 
aveau să se încrucişeze ca doi hoinari ce erau, patrupedul 
mergând spre nord, iar bipedul, spre sud. Barbie spera să 
se întâmple astfel. Ar fi fost mişto. 

Aceste gânduri îi trecură prin minte în câteva secunde; 
umbra avionului încă se mai afla între el şi marmotă, ca o 
cruce neagră gonind pe şosea. Apoi, aproape simultan, se 
întâmplară două lucruri. 

Primul îl păţi marmota. Era întreagă şi dintr-odată fu 
retezată în două. Ambele bucăţi sângerau şi zvâcneau. 
Barbie se opri, cu gura căscată, ca şi cum maxilarul i-ar fi 
ieşit brusc din ţâţâni. Parcă ar fi căzut cuțitul unei ghilotine 
invizibile. Şi, în aceeaşi clipă, chiar deasupra marmotei 
secţionate, micul avion explodă. 


3 


Barbie ridică privirea. Din cer cădea o versiune Bizarro 
World storcită a avionului mic şi drăguţ care trecuse pe 
deasupra lui cu câteva secunde în urmă. Petale roşii- 
portocalii de foc îl urmau prin aer, răsucite, ca o floare care 
încă se mai deschidea, un trandafir al Dezastrului 
American. Din avionul în cădere se înălța o dâră de fum. 

Ceva zăngăni pe drum, împrăştiind bucățele de asfalt, 
înainte de a se rostogoli ca un om beat în iarba înaltă din 
stânga. O elice. 

„Dacă aia ricoşa spre mine... “ 

Lui Barbie îi fulgeră prin minte o imagine cu el însuşi 
tăiat în două - ca marmota aia nefericită - şi se întoarse s-o 
ia la goană. Ceva căzu în faţa lui, cu o bufnitură, 
smulgându-i un țipăt. Dar nu era cealaltă elice; era un 
picior bărbătesc, în pantalon de doc. Sânge nu se zărea, 
însă cusătura laterală se desfăcuse, dezvăluind pielea albă 
cu păr negru sârmos. 

Labă nu avea. 

Barbie alerga, cu încetinitorul parcă. Îşi văzu unul dintre 
propriile picioare, încălţat cu o cizmă de lucru veche şi 
scâlciată, arcuindu-se şi păşind pe pământ. Apoi, dispăru în 
spatele lui, pe când celălalt picior trecea înainte. Se mişcau 
încet, încet de tot. Ca şi cum ar fi văzut reluarea imaginii cu 
un jucător de baseball care încerca să-şi depăşească 
adversarul. 

Din spatele lui răsună un dangăt cutremurător, 
reverberat, căruia îi urmă bubuitura unei a doua explozii, 
apoi un val de dogoare ce-l izbi din călcâie până la ceafă, 
împingându-l înainte ca o mână caldă. În clipa următoare, 
toate gândurile i se risipiră, fără să mai rămână decât 
nevoia brută de a supravieţui. 

Dale Barbara fugea mâncând pământul. 


4 


La vreo sută de metri mai încolo, mâna cea caldă deveni 
fantomatică, deşi mirosul combustibilului arzând era 
puternic, purtat de vânt - plus o duhoare mai dulceagă, 
probabil un amestec de plastic topit şi carne friptă. Barbie 
mai alergă vreo cincizeci de metri, după care se opri şi se 
întoarse. Gâfâia - deşi nu credea că din cauza fugii; nu fuma 
şi era într-o formă fizică bună (sau mă rog... acceptabilă; 
coastele din dreapta încă-l mai dureau după bătaia primită 
în parcarea de la Dipper's). Mai degrabă era efectul 
spaimei şi al deznădejdii. Putea să fi fost ucis de bucăţile 
avionului - şi nu era vorba doar de elicea căzută prima - 
sau să ardă de viu. Doar printr-un noroc chior scăpase. 

Apoi, văzu ceva ce-i făcu bătăile repezi ale inimii să se 
oprească, în timp ce gâfâia puternic. Se îndreptă, privind 
înapoi spre locul accidentului. Şoseaua era acoperită cu 
resturi - mare minune că nu fusese strivit şi nici măcar 
lovit. În dreapta zăcea o aripă îndoită; cealaltă ieşea din 
iarba necosită de la stânga, nu departe de locul unde se 
oprise elicea. Pe lângă piciorul în blugi, mai vedea un braţ 
desprins de trup. Mâna părea să arate spre un cap, ca şi 
cum ar fi spus: „Asta-i al meu.“ Un cap de femeie, dacă te 
luai după păr. Cablurile electrice de lângă şosea se 
rupseseră. Zăceau pe acostament, zbătându-se cu trosnete. 

Dincolo de cap şi braţ se vedea cilindrul deformat al 
fuzelajului. Barbie putu citi: NJ3. Dacă existase şi altceva nu 
mai era acolo. Dar nimic din toate astea nu-i reţinuse 
atenţia şi nu-i oprise respiraţia precum ceea ce vedea chiar 
în clipa aia. Trandafirul Dezastrului se mistuise, însă cerul 
continua să ardă. De la combustibil, desigur. Dar... 

Dar combustibilul aprins se prelingea în jos prin aer ca o 
peliculă subţire. Dincolo de el, prin el, Barbie putea să vadă 
peisajul din Maine - încă liniştit, fără nicio reacţie, şi totuşi 
în mişcare. Unduindu-se ca aerul deasupra unui crematoriu 
sau al unei plite. Arăta ca şi cum cineva ar fi stropit cu 
benzină un geam, dându-i apoi foc. 


Aproape hipnotizat - sau, cel puţin, aşa se simţea - 
Barbie porni înapoi spre locul prăbuşirii. 


5 


Primul lui impuls fu acela de a acoperi resturile de 
trupuri, dar erau prea multe. Văzu încă un picior (într-un 
pantalon verde), şi un tors de femeie prins într-un 
mănunchi de ienupăr. Ar fi putut să-şi scoată cămaşa şi s-o 
aştearnă peste capul femeii, dar pe urmă... Mă rog, mai 
avea în rucsac încă două cămăşi de schimb... 

Apăru o maşină dinspre Motton, următorul oraş, aflat mai 
la sud. Un SUV dintre cele mai mici, care se apropia cu 
viteză. Cineva auzise bubuitura sau văzuse deflagraţia. 
Veneau în ajutor. Slavă Domnului! Postându-se pe linia albă, 
la o distanţă sigură de focul care continua să curgă din cer 
sub forma aceea stranie, ca apa pe un geam, Barbie începu 
să facă semne cu braţele încrucişate deasupra capului. 

Şoferul răspunse cu un claxon scurt, apoi frână, lăsând în 
urmă o dâră de vreo cincisprezece metri. Sări jos aproape 
înainte ca mica lui Toyota verde să se oprească - un tip înalt 
şi deşirat, cu păr lung şi cărunt revărsându-i-se de sub 
şapca echipei de baseball Sea Dogs. O luă la fugă spre 
marginea drumului, cu gândul de a ocoli cascada de foc. 

— Ce s-a întâmplat? strigă el. Ce mama mă... 

În clipa următoare, se izbi de ceva. Tare. Acolo nu era 
nimic, dar Barbie văzu cum nasul i se îndoia într-o parte, 
rupându-se. Omul ricoşă din gol, cu sângele curgându-i din 
gură, nas şi frunte. Căzu pe spate, după care se chinui să se 
ridice în şezut. Se holbă la Barbie cu ochi năuciţi, 
întrebători, în timp ce sângele din nas şi gură îi înroşea 
cămaşa de lucru, iar Barbie se holba la rândul lui. 


JUNIOR ŞI ANGIE 


1 


Cei doi băieţi care pescuiau lângă Peace Bridge nu 
ridicară privirile când avionul zbură pe deasupra lor, dar 
Junior Rennie da. Se afla cu un cvartal mai jos, pe Prestile 
Street, şi recunoscuse sunetul. Era aparatul Seneca V al lui 
Chuck Thompson. Se uită în sus, văzu avionul, apoi îşi 
aplecă repede capul, când lumina orbitoare a soarelui, 
pătrunzând printre copaci, îi străpunse dureros ochii. Altă 
durere de cap. În ultima vreme, le avea tot mai des. Uneori, 
medicamentele i le alungau. Alteori, mai ales în ultimele 
trei-patru luni, nu. 

Migrene, spusese doctorul Haskell. Junior nu ştia decât 
că-l durea de parc-ar fi venit sfârşitul lumii, iar lumina prea 
puternică îi agrava durerile, mai ales când stăteau să- 
nceapă. Câteodată, se gândea la furnicile pe care el şi 
Frank DeLesseps le ardeau de vii, când erau mici. Luai o 
lupă şi focalizai razele de soare asupra lor, în timp ce se 
târau prin jurul muşuroiului. Obţineai o furnipturică de 
toată frumuseţea. Numai că-n ultima vreme, când i se 
anunţa câte o durere de cap, creierul lui devenea un 
muşuroi, iar ochii i se transformau în două lupe gemene. 

Avea douăzeci şi unu de ani. Oare trebuia să aştepte până 
pe la vreo patruzeci şi cinci, când doctorul Haskell spusese 
că ar fi posibil să-i treacă? 

Tot ce se poate. În dimineaţa aceea, însă, o simplă durere 
de cap n-avea să-l oprească. Poate că ar fi reuşit, în schimb, 
Runner-ul lui Henry McCain sau a Prius-ul lui LaDonna 
McCain, dacă ar fi apărut pe alee; în acel caz, s-ar fi întors, 
ar fi intrat în casă, mai lua încă un Imitrex şi se culca în 
dormitor, cu jaluzelele trase şi o compresă rece pe frunte. 
Poate simțind cum durerea începea să-i scadă, în timp ce 


migrena ceda - sau, poate, nu. Odată ce păianjenii ăia negri 
îl prindeau în plasă... 

Ridică din nou privirea, de astă dată mijind ochii ca să se 
apere de lumina aia nesuferită, dar avionul nu se mai 
vedea, iar zumzetul motorului (enervant şi el - toate 
sunetele îl iritau, când îi venea câte o pacoste de-asta) se 
stingea la rândul lui. Chuck Thompson cu vreun băietan sau 
vreo fetişcană aspirând la pilotaj. Şi cu toate că nu avea 
nimic împotriva lui Chuck - abia dacă-l cunoştea - Junior îşi 
dori dintr-odată, cu o ferocitate infantilă, ca elevul lui Chuck 
să se cace pe el în stil mare şi să se prăbuşească. 

De preferinţă, în mijlocul firmei de maşini a lui taică-său. 

Încă un junghi greţos de durere i se răsuci prin ţeastă, 
dar Junior urcă, totuşi, treptele spre uşa casei McCain. 
Trebuia s-o facă. Şi-aşa întârziase de tot căcatu'. Angie avea 
nevoie de o lecţie. „Da' numai una mică. Nu-ţi pierde 
controlul. “ 

Parcă la comandă, îi răspunse vocea mamei sale. Vocea ei 
înnebunitor de îngăduitoare. „Junior a fost întotdeauna un 
băiat irascibil, dar acum se stăpâneşte mult mai bine. Nu-i 
aşa, Junior?“ Mda... Cam aşa era. Îl ajutase şi fotbalul. 
Acum, însă, nu mai juca fotbal. Nici măcar la colegiu nu se 
mai ducea. Nu mai avea decât migrenele. Şi-l făceau să se 
simtă ca un bulangiu rău al dracu”. 

„Nu-ţi pierde controlul. “ 

Bine. Dar avea să vorbească oricum cu ea, cu sau fără 
dureri de cap. 

Şi, vorba aia, se putea să fie nevoie să-şi folosească şi 
mâinile ca să-i vorbească... Cine ştie? Dac-o făcea pe Angie 
să se simtă nasol, poate că pe urmă se simţea şi el mai bine. 

Junior sună la uşă. 


2 


Angie McCain tocmai ieşise de sub duş. Luă pe ea un 
halat, îl încinse cu cordonul, apoi îşi înfăşură un prosop 


peste părul ud. 

— Vin! strigă ea, în timp ce cobora scara, nu tocmai 
grăbită, spre uşa din faţă. Pe buze avea un zâmbet uşor. 
Frankie era, era aproape sigură că e Frankie. În sfârşit, 
lucrurile începeau să se îndrepte. Nemernicul ăla de 
bucătar (e-adevărat că arăta bine, dar tot nemernic era) 
probabil că se pregătea să plece din oraş, dacă n-o făcuse 
deja, iar părinţii ei nu erau acasă. Pune chestiile astea cap 
la cap şi o să-ţi dai seama că e un semn de la Dumnezeu că 
lucrurile se îndreaptă. Ea şi Frankie puteau să lase în urmă 
toate rahaturile şi să fie din nou împreună. 

Ştia prea bine cum să procedeze: mai întâi deschidea 
uşa, apoi halatul. Chiar acolo, în lumina dimineţii de 
sâmbătă, unde putea fi văzută de oricine trecea pe stradă. 
Totuşi, mai întâi trebuia să se asigure că era Frankie - n- 
avea de gând să i se arate domnului Wicker cel bătrân şi 
gras, în caz că el suna la uşă, cu vreun colet sau vreo 
recomandată -, dar mai era cel puţin o jumătate de oră 
până să vină poşta. 

Nu, Frankie era. Cu siguranţă! 

Deschise uşa, iar surâsul i se lăţi într-un zâmbet de bun- 
venit - o idee poate nu prea inspirată, de vreme ce avea 
dinţii cam încălecaţi şi mari cât nişte gogoloaie de gumă de 
mestecat. Îşi ţinea o mână pe cordonul halatului. Dar nu 
trase de el. Fiindcă nu era Frankie. Era Junior, şi arăta atât 
de furios... 

Îi mai văzuse expresia aia şi înainte - de multe ori chiar -, 
dar, din clasa a opta, când Junior îi rupsese braţul tânărului 
Dupree, parcă niciodată nu mai fusese atât de 
amenințătoare. Micul poponar îndrăznise să-şi fâţâie fundul 
ca o gogoaşă pe terenul de baschet din scuarul oraşului, 
cerând să joace şi el. Şi bănuia că Junior avusese aceeaşi 
mutră furtunoasă şi-n noaptea aia în parcarea de la 
Dipper's, dar ea nu fusese acolo. Doar auzise numai despre 
cele întâmplate. Toată lumea din Chester's Mill auzise. O 


chemase şeful Perkins la discuţii, afurisitul ăla de Barbie 
fusese şi el acolo, şi până la urmă se aflase şi asta. 

— Junior? Junior, ce... 

Bărbatul o plesni şi din minte îi pieri aproape orice gând. 


3 


Prima palmă nu i-o trăsese prea tare, fiindcă era în uşă şi 
n-avusese loc să-şi ia avânt; îşi putea trage braţul înapoi 
doar pe jumătate. Ar fi putut să n-o lovească deloc (pentru 
început, cel puţin), dacă nu se hlizea aşa - Dumnezeule, 
dinţii ăia, care-l făceau să-i vină rău încă din gimnaziu - şi 
dacă nu i-ar fi zis Junior. 

Sigur, toată lumea din oraş îi spunea Junior, el însuşi îşi 
zicea în sinea lui aşa, dar nu-şi dăduse seama cât de mult 
detesta porecla asta, cât o ura, la modul mânca-te-ar- 
viermii, înainte s-o audă ţâşnind dintre dinţii ăia siniştri ca 
nişte pietre de mormânt ai boarfei care-i făcuse atâtea 
necazuri. Cuvântul îi umbla prin cap ca lumina soarelui 
când ridicase privirea să se uite la avion. 

Totuşi, în materie de scatoalce date cu jumătate de avânt, 
nici asta nu fusese rea. Angie se împletici înapoi, lovindu-se 
de stâlpul scării, iar prosopul îi zbură de pe cap. Laţele 
castanii, umede, i se revărsară în jurul obrajilor, făcând-o să 
arate ca Meduza. În loc de zâmbet, pe faţă îi apăru o 
expresie de surprindere năucă, iar Junior văzu un fir de 
sânge prelingându-i-se din colţul gurii. Foarte bine. Perfect. 
Javra merita să-i dea borşu', pentru tot ce făcuse. Atâtea 
belele, nu numai lui, ci şi lui Frankie, lui Mel şi lui Carter. 

Vocea maică-sii îi răsună în creier: „Nu-ţi pierde 
controlul, scumpule.“ Şi moartă îi dădea sfaturi. „Învaţ-o 
minte, da” nu sări calul...“ 

Şi poate chiar ar fi reuşit s-o facă, dar în clipa următoare 
halatul lui Angie se deschise, iar Junior observă că pe 
dedesubt era goală. Îi vedea smocul de păr de deasupra 
păsăricii, afurisita aia de prăsitoare cu mâncărici care 


cauza atâtea probleme, şi capul începu să i se învârtească, 
vâjâind, pocnind, bubuind, despicat, sfărâmat... Avea 
senzaţia că-l paşte o reacţie termonucleară. Din urechi 
urmau să-i iasă doi norişori în formă de ciupercă perfectă, 
înainte ca tot ce-avea deasupra gâtului să explodeze, iar 
Junior (care nu ştia c-avea o tumoră cerebrală - ramolitului 
ăluia de doctor Haskell nu-i trecuse o clipă prin minte ideea 
asta, când era vorba de un tânăr altminteri sănătos, abia 
ieşit din adolescenţă) înnebuni de-a binelea. Nu era tocmai 
o dimineaţă norocoasă pentru Claudette Sanders sau 
pentru Chuck Thompson; la o adică, nu era norocoasă 
pentru nimeni din Chester's Mill. 

Dar puţini au fost chiar atât de ghinionişti ca fosta 
prietenă a lui Frank DeLesseps. 


4 


Totuşi, a avut două gânduri semi-coerente, în timp ce 
stătea rezemată de stâlpul scării, uitându-se la ochii lui 
ieşiţi din orbite şi la felul în care îşi muşca limba - atât de 
tare, încât dinţii i se înfigeau în carne. 

„E nebun. Să sun la poliţie până nu-mi face ceva şi mai 
rău...“ 

Se răsuci s-o ia la goană spre bucătărie, unde telefonul 
de pe perete nu aştepta decât să smulgă receptorul din 
furcă, să apese pe 911 şi să-nceapă să zbiere. Făcu doi paşi, 
după care se împiedică de prosop. Îşi regăsi repede 
echilibrul - în liceu, fusese suporteriţă şi aptitudinile de- 
atunci încă nu le pierduse -, dar tot prea târziu era. 

Capul îi fu smucit înapoi, iar picioarele-i zburară înaintea 
trupului. Junior o înşfăcase de păr. 

O trase cu putere spre el. Ardea tot, ca şi cum ar fi avut 
febră. Angie îi simţi bătăile inimii: iuţi-iuţi, de parcă s-ar fi 
luat la întrecere cu sine. 

— Târfă mincinoasă! îi răcni el în ureche. Urletul i-a 
străpuns ţeasta cu un junghi de durere. 


Angie ţipă şi ea, dar sunetul părea slab şi nevolnic, pe 
lângă mugetul lui. Apoi, îi simţi braţele cuprinzând-o de 
mijloc, pentru a o împinge pe culoar cu o viteză dementă, 
fără să mai atingă mocheta decât cu vârfurile picioarelor. i 
trecu prin minte că parc-ar fi fost statueta de pe capota 
unei maşini scăpate de sub control, după care ajunseră în 
bucătărie, care era inundată de lumina puternică a 
soarelui. 

Junior urlă din nou. De data asta, nu de furie, ci de 
durere. 


5 


Lumina îl omora, îi frigea creierii, smulgându-i răgete, 
dar nu se lăsă oprit doar de atâta lucru. Era prea târziu 
pentru aşa ceva. 

O împinse spre masa cu tăblie Fromica, fără să 
încetinească. Marginea o izbi în stomac, după care masa 
alunecă pe duşumea, oprindu-se în perete. Zaharniţa şi 
solniţa zburară care-ncotro. Expiră scurt, cu un gâfâit 
puternic. Ţinând-o de talie cu un braţ şi de şuviţele părului 
ud cu mâna cealaltă, Junior o răsuci în loc, apoi o trânti 
peste frigiderul Coldspot. Angie se lovi atât de tare, încât 
magneţii săriră de pe uşă. Avea faţa amorţită şi palidă ca 
hârtia. Îi curgea sânge din nas şi din buza de jos, 
contrastând viu cu albeaţa pielii. Junior îi zări ochii 
abătându-se spre suportul de cuțite de pe bufet şi, când 
Angie încercă să se ridice, o lovi cu toată forţa cu 
genunchiul în mijlocul feţei. Se auzi un trosnet înfundat, ca 
şi cum cineva ar fi scăpat pe jos, în altă cameră, un obiect 
mare de porțelan - un platou sau ceva în genul ăsta. 

„Asta trebuia să-i fac şi lui Dale Barbara“, îşi zise el, în 
timp ce se retrăgea cu un pas, apăsându-şi podurile 
palmelor peste tâmplele dureroase. Lacrimile îi şiroiau pe 
obraji. Îşi muşcase rău limba - pe bărbie-i curgea sânge, 


picurând pe jos -, dar nu-şi dădea seama. Durerea de cap 
era prea intensă. 

Angie zăcea cu faţa în jos printre magneţii desprinşi de 
pe frigider. Pe cel mai mare scria: CE-ŢI INTRĂ AZI PE 
GURĂ MÂINE VA IEŞI PE CUR. Părea leşinată, dar dintr- 
odată începu să tremure din tot trupul. Degetele îi tresăltau 
ca şi cum s-ar fi pregătit să cânte la pian o partitură 
complexă. („Singurul instrument la care-a cântat vreodată 
curva asta-i fluieru' dintre craci“, îşi spuse el.) Apoi, 
picioarele începură să i se zbată, iar braţele le urmară 
exemplul. Acum dădea impresia că încerca să fugă de el 
înot. Făcea o împuţită de criză. 

— Termină! strigă Junior. 

Apoi, în timp ce Angie făcea pe ea: 

— Termină odată! Termină cu circu”, vaco! 

Se lăsă în genunchi, deasupra capului ei, care se bâţâia 
în sus şi-n jos. Lovea repetat duşumeaua cu fruntea, ca unul 
din călăreţii ăia de cămile care-l salută pe Allah. 

— Termină! Termină-n morții mă-tii! 

Angie începu să scoată un fel de mârâit. Era surprinzător 
de puternic. Hristoase, dac-o auzea cineva? Dacă-l prindeau 
acolo? N-ar fi fost totuna cu a-i explica lui taică-său de ce se 
lăsase de şcoală (lucru pe care Junior încă nu avusese curaj 
să-l facă). De data asta avea să fie mai rău decât să i se taie 
trei sferturi din alocaţie pentru bătaia aia nenorocită cu 
bucătarul - bătaie pe care ştoarfa asta bună de nimic o 
provocase. De data asta, Jim Rennie cel Mare n-avea să-i 
mai facă din vorbe pe şeful Perkins şi pe ceilalţi gabori. 
Putea să iasă o... 

Brusc îi răsări în minte o imagine cu pereţii de un verde 
mohorât ai închisorii de Stat Shawshank. Nu putea să se 
ducă acolo, avea toată viaţa înaintea lui. Şi totuşi, asta urma 
să se întâmple. Chiar dacă-i închidea gura acum, tot acolo 
ajungea. Fiindcă boarfa ar fi vorbit mai târziu. Ba încă i-ar fi 
vorbit şi mutra - care arăta mult mai nasol decât a lui 
Barbie, după cotonogeala din parcare. 


Doar dacă nu-i închidea gura pe veci. 

Junior o apucă de păr, ca s-o ajute să se dea ca lumea cu 
capul de duşumea. Spera s-o lase leşinată, ca să poată 
termina mai repede... mă rog, ce-avea de terminat... dar 
criza nu făcu decât să se agraveze. Angie începu să 
lovească frigiderul cu picioarele, iar magneţii rămaşi căzură 
şi ei de pe uşă. 

Atunci Junior îi dădu drumul la păr şi o înhăţă de gât. 

— lartă-mă, Ange, spuse el, nu aşa trebuia să iasă... 

De fapt, nu-i părea deloc rău. Era doar speriat şi sfâşiat 
de dureri şi convins că zvârcoleala ei, în bucătăria aia oribil 
de luminoasă, n-avea să se mai termine niciodată. Degetele 
începeau să-i obosească. De unde să fi ştiut că era atât de 
greu să sugrumi pe cineva? 

Undeva, departe spre sud, se auzi o bubuitură. Ca şi cum 
cineva ar fi tras cu o puşcă de mare putere. Junior nu-i 
dădu nicio atenţie. Strânse şi mai tare şi, în sfârşit, zbaterile 
lui Angie începură să slăbească. Undeva mult mai aproape - 
în casă, la parter - se auzi un clinchet slab. Ridică privirea, 
făcând ochii mari, convins că era soneria. Cineva auzise 
zarva şi chemase sticleţii. Îi exploda capul, avea senzaţia că- 
şi scrântise toate degetele - şi totul, degeaba. Prin minte îi 
străfulgeră o imagine cumplită: Junior Rennie escortat în 
tribunalul din comitatul Castle, la primul interogatoriu, cu 
capul acoperit de vestonul sport al vreunui copoi. 

Apoi, recunoscu sunetul. Era acelaşi pe care-l scotea şi 
computerul lui, când se întrerupea curentul şi trecea pe 
alimentarea de la acumulator. 

Bing... bing... Ping... 

„ROOm service, am şi eu o comandă... “, îşi spuse, în timp 
ce o strângea de gât, cu toată puterea. Angie nu se mai 
mişca, însă Junior nu-i dădu drumul încă vreun un minut, cu 
capul întors într-o parte, încercând să evite mirosul de 
rahat. Tipic pentru ea, să lase o porcărie de-asta ca dar de 
adio! 'Tipic pentru toate. Femeile! Femeile şi păsăricile lor! 


Nimic altceva decât nişte muşuroaie păroase! Şi mai şi zic 
că bărbații sunt problema! 


6 


Stătea în picioare lângă trupul ei, plin de sânge şi de 
căcat şi, cu siguranţă, mort, întrebându-se ce să facă în 
continuare, când dinspre sud se auzi încă o bubuitură 
îndepărtată. Asta nu mai era puşcă; răsunase mult prea 
tare. O explozie. Poate că avionaşul ăla fiţos al lui Chuck 
Thompson tot se prăbuşise până la urmă. N-ar fi fost 
imposibil; într-o zi când porneşti cu gândul să urli puţin la o 
muiere - doar să-i ţii o mică predică, nimic mai mult - şi te 
pomeneşti c-o omori, orice e cu putinţă. 

O sirenă de poliţie începu să se tânguie. Junior nu se 
îndoia că după el veneau. Cineva se uitase pe fereastră şi-l 
văzuse. Acest gând îl făcu să între în priză şi să acţioneze. 
Porni pe hol spre uşa din faţă, ajungând până la prosopul pe 
care i-l zburase de pe cap cu prima palmă, apoi se opri. 
Dacă veneau într-acolo, atunci aveau să între prin faţă. 
Parcă şi vedea girofarurile alea noi cu leduri, înfigându-i 
săgeți de durere în bietul creier deja făcut chisăliţă... 

Se răsuci în loc şi fugi înapoi în bucătărie. Înainte de a 
păşi peste trupul lui Angie, se uită în jos - nu se putea 
abţine. În clasa întâi, el şi Frank o trăgeau uneori de cozi, 
iar ea scotea limba la ei şi se uita cruciş. Acum, ochii îi 
ieşeau din orbite ca nişte bile vechi şi avea gura plină de 
sânge. 

„Eu am făcut asta? Chiar am făcut-o?“ 

Da. O făcuse. Şi până şi acea singură privire fugară era 
de ajuns ca să explice de ce. Din cauza dinţilor ălora de 
căcat. A securilor ălora cât toate zilele. 

O a doua sirenă se alătură celei dintâi, apoi şi a treia. Dar 
se îndepărtau. Slavă Domnului, mergeau în altă parte. Se 
îndreptau spre sud, pe Main Street, în direcţia de unde se 
auziseră bubuiturile. 


Şi totuşi, Junior nu încetini pasul. Se furişă prin curtea 
din spate a familiei McCain, fără să-şi dea seama că oricine 
l-ar fi văzut întâmplător s-ar fi prins imediat că avea ceva pe 
conştiinţă (noroc că nu se uita nimeni). Dincolo de roşiile lui 
LaDonna se afla un gard înalt de scânduri şi o poartă. 
Poarta avea lacăt, dar acesta atârna desfăcut, în belciug. În 
toţi anii copilăriei şi ai hoinărelilor pe-acolo, Junior nu-l 
văzuse niciodată încuiat. 

Deschise poarta. În spatele ei se întindea o pădurice plină 
de bălării, cu o cărare coborând spre clipocitul slab al 
râului Prestile. Odată, când avea treisprezece ani, Junior îi 
pândise pe Frank şi pe Angie cum stăteau pe poteca aia şi 
se sărutau. Ea îl ţinea cu braţele pe după gât, el îi strângea 
sânul în palmă, iar Junior înţelesese: copilăria era pe 
terminate. 

Se aplecă şi vomă în apa curgătoare. Lucirile razelor de 
soare pe valuri jucau răutăcios, oribil. Apoi, vederea i se 
limpezi îndeajuns ca să distingă Peace Bridge, mai la 
dreapta. Băieţii care pescuiau plecaseră, dar văzu două 
maşini de poliţie gonind pe Town Common Hill. 

Sirena oraşului începu să urle. Generatorul de la 
primărie intrase în funcţiune, ca întotdeauna în timpul 
penelor de curent, trimiţându-şi cu ajutorul sirenei mesajul 
decibelic despre dezastru. Junior gemu şi-şi acoperi 
urechile. 

Peace Bridge era, de fapt, doar o pasarelă pietonală 
acoperită, acum şubredă şi lăsată în jos. Denumirea lui 
adevărată era Pasajul Alvin Chester, dar i se spunea Peace 
Bridge începând din 1969, când nişte tineri (pe-atunci toată 
lumea din oraş se întreba cine or fi fost), pictaseră pe o 
parte a pasarelei un simbol mare al păcii, cu vopsea 
albastră. Mai era şi acum acolo, deşi între timp se 
decolorase aproape complet. Poliţia blocase accesul la 
ambele capete cu benzi în X pe care scria TRECEREA 
INTERZISĂ, dar puntea continua să fie folosită. De câte 
două-trei ori pe săptămână, noaptea, unii agenţi din 


Brigada Antivagabondaj a şefului Perkins luminau interiorul 
pasarelei cu lanterne, de la un capăt sau de la celălalt - 
niciodată de la amândouă în acelaşi timp. Nu voiau să-i 
aresteze pe tinerii care beau şi se mozoleau, ci doar să-i 
alunge. În fiecare an, la şedinţa generală a primăriei, se 
găsea cineva să propună ca Peace Bridge să fie demolat, 
altcineva spunea să fie renovat, şi ambele variante erau 
înregistrate. Se pare, însă, că oraşul avea propria voinţă 
secretă - şi anume, ca Peace Bridge să rămână exact aşa 
cum era. 

Acum, Junior Rennie se bucura de acest lucru. 

Străbătu cu greutate malul nordic al râului Prestile, până 
ajunse sub pod - sirenele poliţiei se pierdeau în depărtare, 
dar cea a oraşului urla la fel de tare - şi urcă până pe 
Strout Lane. Se uită în ambele direcţii, apoi trecu în pas 
alergător pe lângă inscripţia „DRUM ÎNFUNDAT POD 
ÎNCHIS“. Se strecură pe sub benzile galbene încrucişate, 
pierzându-se în penumbră. Razele de soare pătrundeau 
prin acoperişul găurit, aşternând pete de lumină pe 
scândurile tocite de jos, dar după văpaia orbitoare din 
bucătăria iadului, semiintunericul de aici era o adevărată 
binecuvântare. Pe grinzile de sub acoperiş gurluiau 
porumbei. Cutii de bere şi sticle de brandy cu aromă de 
cafea Allen's zăceau împrăştiate pe lângă pereţii de lemn. 

„În veci n-o să scap. Nu ştiu dac-am lăsat ceva de la mine 
sub unghiile ei, nu mai ţin minte dacă m-a zgâriat sau nu, 
dar sângele meu e acolo. Și amprentele. N-am decât două 
posibilităţi, pe bune: sau fug, sau mă predau. “ 

Ba nu, mai avea şi o a treia soluţie: putea să se sinucidă. 

Trebuia să ajungă acasă. Să tragă toate draperiile din 
camera lui, până devenea întunecoasă ca o peşteră. Să mai 
ia un Imitrex, să se culce, chiar să şi doarmă puţin. Apoi, 
poate era în stare să gândească... Şi dacă veneau să-l salte 
în timp ce dormea? Păi, asta l-ar fi scutit de problema 
alegerii între Soluţia 41, Soluţia 42 şi Soluţia 43. 


Junior traversă scuarul oraşului. Cineva - un bătrân pe 
care nu-l recunoştea decât vag - îl apucă de braţ, 
întrebându-l: 

— Ce e, Junior? Ce se-ntâmplă? 

Clătină din cap, dând la o parte mâna bătrânului, şi-şi 
văzu de drum. 

În spatele lui, sirena oraşului urla de parc-ar fi venit 
sfârşitul lumii. 


ŞOSELE ŞI POTECI 
1 


În Chester's Mill apărea un ziar săptămânal numit 
Democratul - ceea ce era o dezinformare, întrucât 
patronatul şi administraţia (ambele  aparţinându-i 
redutabilei Julia Shumway) erau republicane până-n 
măduva oaselor. Manşeta arăta astfel: 


DEMOCRATUL DE CHESTER'S MILL 
Fondat 1890 
In slujba „Orăşelului care seamănă cu-o cizmă!“ 


Dar şi motto-ul dezinforma. Chester's Mill nu semăna cu 
o cizmă; arăta ca şoseta sport a unui copil, o şosetă aşa de 
murdară că dac-o lăsai din mână stătea singură-n picioare. 
Deşi era tangent cu oraşul mult mai mare şi mai prosper, 
Castle Rock, la sud-vest (unde era călcâiul şosetei), The Mill 
era, de fapt, înconjurat de patru localităţi mai mari ca 
suprafaţă, dar cu populaţie mai redusă: Motton, la sud şi 
sud-est; Harlow, la est şi nord-est; neîncorporatul TR-90 la 
nord; şi larker's Mills, la vest. Chester's şi Iarker's mai 
erau numite uneori şi Twin Mills, şi împreună - pe vremea 
când fabricile de textile din centrul şi vestul statului Maine 
mergeau din plin - transformaseră râul Prestile într-un 
şuvoi de lături poluate şi fără peşti, care-şi schimba 
culoarea aproape zilnic, de la un loc la altul. În zilele acelea, 
puteai porni din Tarker's cu o canoe, pe o apă verde, pentru 
ca la ieşirea din Chester's Mill şi intrarea în Motton să fie de 
un galben viu. În plus, dacă aveai o canoe din lemn, era 
posibil ca vopseaua de sub linia de plutire să dispară. 

Dar ultima dintre acele fabrici poluante şi profitabile se 
închisese în 1979. Culorile stranii dispăruseră de pe 
Prestile, iar peştii reveniseră, deşi rămânea de văzut dacă 


erau recomandabili sau nu consumului uman. (Democratul 
votase: Da!) 

Populaţia oraşului era sezonieră. Între Memorial Day şi 
Labor Day, se apropia de cincisprezece mii. În restul anului, 
oscila cu puţin peste sau sub două mii, în funcţie de ratele 
natalității şi mortalităţii la Catherine Russell, considerat a fi 
cel mai bun spital aflat la nord de Lewiston. 

Dacă-i întrebai pe cei din timpul verii câte drumuri intrau 
şi ieşeau din Chester's Mill, majoritatea spuneau că erau 
numai două: Şoseaua 117, care ducea spre Norway şi 
South Paris, şi Şoseaua 119, ca trecea prin centrul oraşului 
Castle Rock şi-şi continua drumul câtre Lewiston. 

Localnicii cu o vechime de minimum zece ani ar fi putut 
numi cel puţin încă opt, toate asfaltate şi cu câte două 
benzi, de la Black Ridge Road şi Deep Cut Road, care 
duceau în Harlow, până la Pretty Valley Road (da, era la fel 
de drăguţ ca numele), care ocolea spre nord până în TR-90. 

Cei care stăteau acolo de treizeci de ani sau chiar mai 
mult, dacă li se dădea timp de gândire (eventual în 
încăperea din spate de la Brownie's Store, unde încă mai 
exista o sobă cu lemne), ar fi menţionat încă o duzină, cu 
nume atât sfinte (God Creek Road), cât şi profane (Little 
Bitch Road, care pe hărţile topografice locale era marcat 
doar cu un număr). 

Cel mai vechi cetăţean din Chester's Mill, la data care a 
ajuns să fie cunoscută ca Ziua Domului, era Clayton 
Brassey. Era şi cel mai bătrân locuitor al comitatului Castle 
şi, ca atare, deţinător al Bastonului „Boston Post“. Din 
păcate, nu mai ştia ce era acela un Baston „Boston Post“, 
sau măcar cine anume era el! însuşi. Uneori, o lua pe stră- 
strănepoata sa Nell drept soţia lui, moartă de patruzeci de 
ani, iar Democratul încetase să ia interviul anual cu 
„decanul de vârstă“ în urmă cu trei ani. (Cu ultima ocazie, 
întrebat fiind despre secretul longevităţii sale, Clayton 
răspunsese: „Unde mi-e cina de Botez?”) Senilitatea 
începuse să-l învăluie cu repeziciune la scurt timp după 


sărbătorirea centenarului; în acea zi de douăzeci şi unu 
octombrie avea o sută cinci ani. Cândva, fusese un tâmplar 
priceput, specializat în scrinuri, balustrade şi basoreliefuri 
decorative. În ultima vreme, specialităţile sale includeau 
consumul de budincă Jell-O fără să-i iasă pe nas şi, 
ocazional, capacitatea de a ajunge la toaletă înainte de a 
lepăda câteva gogoloaie cu fire de sânge în comodă. 

Dar, în floarea vârstei - pe la optzeci şi cinci de ani, să 
zicem - ar fi putut enumera aproape toate drumurile care 
intrau şi ieşeau din Chester's Mill, ajungând la un total de 
treizeci şi patru. Majoritatea erau desfundate, multe 
căzuseră pradă uitării, şi aproape toate cele uitate şerpuiau 
prin hăţişurile dese ale pădurilor de pe terenurile 
aparţinând firmelor Diamond Match, Continental Paper 
Company şi American Timber. 

Şi, de Ziua Domului, cu puţin timp înainte de amiază, 
toate se închiseră. 


2 


Pe cele mai multe dintre acele drumuri nu se petrecuse 
vreodată ceva atât de spectaculos ca explozia avionului 
Seneca V şi dezastrul care a urmat, dar probleme tot erau. 
Nici n-aveau cum să nu fie. Când în jurul unui oraş întreg se 
înalţă dintr-odată echivalentul unui zid de piatră invizibil, 
obligatoriu apar şi problemele. 

Exact în clipa când marmota cădea tăiată-n două, acelaşi 
lucru se întâmpla cu o sperietoare de ciori de pe plantaţia 
de dovleci a lui Eddie Chalmers, nu departe de Pretty Valley 
Road. Sperietoarea se afla exact pe linia de demarcaţie 
dintre localităţile Chester's Mill şi 'TR-90. Statutul ei divizat 
îl amuzase dintotdeauna pe Eddie, care o numea 
Sperietoarea Fără De Ţarăii!+ pe scurt, Mr. SEDI. O 
jumătate din Mr. SFDI a căzut în The Mill; cealaltă 
jumătate a căzut „pe TR“, cum ar fi zis localnicii. 


Peste câteva secunde, un stol de ciori zburând spre 
dovlecii lui Eddie (ciorile nu se temuseră niciodată de Mr. 
SFDT) se izbi de ceva aflat într-un loc unde înainte nu 
fusese nimic. Cele mai multe dintre păsări îşi frânseră 
gâturile şi căzură în grămăjoare negre pe Pretty Valley 
Road şi pe câmpiile aflate de-o parte şi de cealaltă. Păsările 
de pretutindeni, în ambele laturi ale Domului, se loveau şi 
cădeau moarte; trupurile lor aveau să fie unul dintre 
indicatorii prin care să se traseze în cele din urmă 
obstacolul. 

Pe God Creek Road, Bob Roux săpase la cartofi. A intrat 
în casă pentru prânz (mai cunoscut ca masa de „şină“, cum 
se spunea prin partea locului la cină), călare pe vechiul său 
tractor Deere, ascultând muzică la iPod-ul nou-nouţ primit 
în dar de la soţia lui cu ocazia zilei de naştere - care avea să 
se dovedească a fi şi ultima. Avea casa la doar opt sute de 
metri distanţă de răzorul cu cartofi -, dar, din păcate pentru 
el, tarlaua era în Motton, iar casa lui, în Chester's Mill. S-a 
ciocnit de obstacol cu şaptezeci şi cinci de kilometri pe oră, 
în timp ce-l asculta pe James Blunt cântând You're 
Beautiful. Strângea foarte slab volanul în mâini, căci putea 
vedea drumul ca-n palmă până la el acasă şi era complet 
liber. Aşadar, când tractorul s-a oprit violent, cu remorca 
făcând un salt pentru ca apoi să cadă la loc, Bob a fost 
aruncat peste motor, drept în Dom. iPod-ul îi explodă în 
buzunarul larg de pe pieptarul salopetei, dar Bob nici nu 
simţi. Îşi fractură gâtul şi craniul în nimicul de care se izbise 
şi nu peste mult timp muri, căzut la pământ lângă una 
dintre roţile mari ale tractorului, care încă se mai învârtea 
încet. Ştiţi, doar, că nimic nu goneşte ca un Deere. 


3 


Motton Road nu intra pe nicăieri, efectiv, în localitatea 
Motton; se întindea doar până la limita oraşului Chester's 
Mill. Acolo se aflau câteva locuinţe rezidenţiale noi, într-o 


zonă numită, cam de prin 1975, Eastchester. Proprietarii 
erau nişte oameni de vreo treizeci-patruzeci de ani care 
făceau naveta în Lewiston-Auburn, unde lucrau pe lefuri 
bune, mai mult în funcţii de birou. Toate aceste case erau în 
Chester's Mill, dar multe dintre ele aveau curţile din spate 
în Motton. Aşa stăteau lucrurile şi cu locuinţa soţilor Jack şi 
Myra Evans, aflată pe Motton Road, la numărul 379. Myra 
avea în spatele casei o grădină de zarzavaturi şi, cu toate 
că-şi recoltase în cea mai mare parte legumele, dincolo de 
dovlecii rămaşi (şi stricaţi de-a binelea) se mai aflau câteva 
exemplare dolofane de Blue Hubbard. Femeia tocmai se 
apleca spre unul dintre aceştia când se prăvăli Domul şi, cu 
toate că genunchii ei erau în Chester's Mill, întâmplător 
voia să culeagă un Blue Hubbard aflat cam la treizeci de 
centimetri dincolo de linia de demarcaţie cu Motton. 

Nu ţipă, căci nu simţise nicio durere - nu în primul 
moment. Impactul fusese prea rapid, tăios şi precis. 

Jack Evans se afla în bucătărie, unde bătea ouă pentru o 
frittata de amiază. Din boxele LCD răsuna „North American 
Scum”, iar Jack cânta şi el, când o voce slabă îl chemă pe 
nume, din spatele casei. În prima clipă, nici n-o recunoscu 
ca fiind a femeii care-i era soţie de paisprezece ani; suna ca 
a unui copil. Dar, când se întoarse, văzu că era într-adevăr 
Myra. Stătea în uşă, ţinându-şi braţul drept peste mijloc. 
Umpluse pardoseala cu noroi, lucru total nefiresc din 
partea ei. De obicei, se descălţa la intrare. Cu mâna stângă, 
într-o mănuşă de grădinărit murdară, şi-o ţinea pe dreapta, 
iar printre degetele pline de pământ curgea ceva roşu. La 
început, Jack crezu că era suc de coacăze, dar numai o 
clipă. Era sânge! Scăpă din mâini vasul cu ouă, care se făcu 
țandări pe duşumea. 

Myra îi rosti din nou numele, cu aceeaşi voce de copil, 
slabă şi tremurătoare. 

— Ce s-a-ntâmplat? Myra, ce-ai păţit? 

— Am avut un accident... răspunse ea, arătându-i mâna 
dreaptă. 


Atâta doar că nu mai avea mănuşa pereche a celei stângi 
- şi nici mâna. Doar un ciot însângerat. Cu un zâmbet 
nesigur, mai adăugă: 

— Ups... 

Ochii i se dădură peste cap. Între picioare, blugii de 
grădinărit începură să i se ude. Apoi îi cedară genunchii, şi 
căzu. Sângele care-i şiroia din încheietura secţionată - cu 
precizia unei intervenţii chirurgicale demonstrative - se 
amestecă imediat cu ouăle bătute. 

Când Jack îngenunche lângă ea, un ciob al castronului i 
se înfipse adânc în genunchi. Abia dacă observă, deşi avea 
să şchiopăteze de acel picior până la moarte. O apucă de 
antebraţ şi strânse cu putere. Cumplitul şuvoi de sânge 
slăbi, dar nu se opri. Jack îi smulse cureaua din găici şi i-o 
înfăşură în jurul antebraţului. Această măsură avu efect, 
dar Jack nu reuşi să încheie cureaua; catarama depăşea cu 
mult găurile. 

— Hristoase... spuse el în bucătăria mută. Hristoase... 

Îşi dădu seama că era mai întuneric decât înainte. Se 
oprise curentul. Auzea computerul din birou lansându-şi 
semnalul de alarmă. Staţia LCD de pe bufet mergea mai 
departe, căci se alimenta cu baterii. Nu că lui Jack i-ar mai 
fi păsat; numai la muzica techno nu-i mai stătea capul. 

Atât de mult sânge... Atâta sânge... 

Din minte îi pieriră orice întrebări despre felul în care 
Myra rămăsese fără o mână. Avea probleme mai urgente. 
Nu putea da drumul garoului improvizat, ca să se ducă la 
telefon; hemoragia ar fi reînceput, iar femeia putea fi deja 
la un pas de moarte. Trebuia s-o ia cu el. Încercă s-o tragă 
de bluză, dar mai întâi poalele acesteia ieşiră din pantaloni, 
apoi gulerul începu s-o sugrume - îi auzea respiraţia 
înăsprindu-se. Atunci, îşi înfăşură pe mână părul ei lung, 
castaniu, şi începu s-o târască spre telefonul stil caveman. 

Era celular şi funcţiona. Formă 911. Suna ocupat. 

— Nu se poate! strigă el spre bucătăria unde nu mai 
ardea nicio lumină, deşi formaţia cânta mai departe, din 


boxe. Nouă-unşpele mă-sii nu poate fi ocupat! 

Apăsă pe redial. 

Ocupat. 

Rămase cu spatele rezemat de bufet, strângând din 
răsputeri garoul în mână, cu privirea spre amestecul de ouă 
şi sânge, în timp ce tot apăsa iar şi iar pe redial, pentru ca 
de fiecare dată să-i răspundă acelaşi înnebunitor tii-tii-tii... 
Ceva bubui nu foarte departe, dar Jack abia auzi, peste 
muzica din boxe, care răsuna destul de tare (iar explozia 
avionului Seneca nici măcar nu-i ajunse la urechi). Ar fi vrut 
să închidă staţia, dar ca să ajungă la buton trebuia s-o 
ridice pe Myra. S-o ridice sau să dea drumul curelei pentru 
câteva secunde. Şi nu voia să facă niciuna, nici alta. Aşa că 
rămase pe loc, în timp ce North American Scum se termina 
şi începea Someone Great, iar Someone Great fu urmat de 
All My Friends, şi după alte câteva piese, CD-ul, intitulat 
Sound of Silver se termină în sfârşit. Şi atunci, când se lăsă 
tăcerea, spartă numai de sirenele poliţiei din depărtare şi 
semnalele neîntrerupte ale computerului din casă, Jack îşi 
dădu seama că soţia, lui nu mai respira. 

„Da” eu voiam să gătesc“, îşi zise el. „O masă bună, la 
care să nu te jenezi s-o inviţi nici Chiar pe Martha 
Stewart...“ 

Aşezat lângă bufet, cu garoul încă în mână (ar fi fost prea 
dureros să dea drumul curelei), cu pantalonii tot mai plini 
de sânge din rana de la genunchi, Jack Evans strânse la 
piept capul soţiei sale şi începu să plângă. 


4 


Nu prea departe, pe un drum forestier părăsit de care nu 
şi-ar mai fi adus aminte nici chiar bătrânul Clay Brassey, o 
căprioară căuta mlădiţe fragede la marginea Mlaştinii 
Prestile. Întâmplător, îşi întinsese gâtul peste linia de 
demarcaţie dintre The Mill şi Motton, iar la căderea 


Domului, capul i se rostogoli la pământ. Retezat atât de 
precis, încât căprioara parcă fusese ghilotinată. 


5 


Am dat ocol şosetei care conturează Chester's Mill, 
ajungând înapoi la Şoseaua 119. Şi constatăm că, graţie 
magiei narative, n-a trecut nici măcar o secundă de când 
bărbatul trecut de şaizeci de ani din Toyota a izbit în plin 
ceva invizibil, dar foarte dur şi şi-a rupt nasul. Acum stă 
aşezat şi se uită la Dale Barbara cu cea mai mare uimire. 
Un pescăruş, probabil pe ruta sa zilnică între gustosul bufet 
de la groapa de gunoi din Motton şi cel doar o idee mai 
puţin gustos al periferiilor oraşului Chester's Mill, cade ca o 
piatră la niciun metru de şapca Sea Dogs a şoferului, care o 
ridică, o scutură de praf şi şi-o pune la loc pe cap. 

Cei doi oameni ridică privirea în direcţia de unde a căzut 
pasărea şi văd încă un lucru de neînțeles din acea zi care se 
va vădi plină de ciudăţenii. 


6 


Primul gând al lui Barbie fu acela că vedea o imagine 
remanentă a exploziei avionului - la fel cum uneori observi 
un punct albăstrui plutind prin aer, după ce în faţa ta a 
fulgerat un bliţ fotografic. Numai că acela nu era un punct, 
nu era nici albastru şi, în loc de a-i urma direcţia privirii 
când şi-o muta în altă parte - de astă dată, spre omul de 
lângă el -, rămase pe cer, exact în acelaşi loc. 

Sea Dogs se uita în sus, frecându-se la ochi. Părea să fi 
uitat de nasul rupt, de buzele umflate şi de sângele care-i 
curgea din frunte. Se ridică în picioare, aproape pierzându- 
şi echilibrul din cauza felului în care îşi ţinea capul dat pe 
spate. 

— Asta ce mai e? întrebă el. Ce naiba-i chestia asta, 
dom'le? 


O pată mare şi neagră - în forma unei flăcări de 
lumânare, dacă-ţi foloseai serios imaginaţia - se aşternuse 
peste albastrul cerului. 

— O fi... un nor...? continuă Sea Dogs. 

Tonul lui nehotărât dădea de înţeles că se îndoia profund. 

Barbie răspunse: 

— Cred că... 

Chiar nu voia să-şi audă propriul glas spunând: „Cred că-i 
locul în care s-a lovit avionul.“ 

— Că ce? insistă Sea Dogs - dar, înainte ca Barbie să 
poată răspunde, o cioară măricică trecu pe la cinci metri 
deasupra lor. Nu se izbi de nimic - sau, în orice caz, de 
nimic vizibil -, dar căzu în apropierea pescăruşului. 

— Ai văzut? exclamă Sea Dogs. 

Barbie dădu din cap, apoi arătă spre iarba uscată care 
ardea la câţiva paşi în stânga. Din acel loc, şi de la alte 
două-trei focuri din dreapta drumului, se înălţau coloane de 
fum gros, amestecându-se cu cel emanat de bucăţile din 
Seneca, dar flăcările nu se întindeau prea departe; în ajun 
plouase, aşa că iarba era încă umedă. Mare noroc, altfel 
focul s-ar fi răspândit în ambele direcţii. 

— Da' pe-asta ai văzut-o? întrebă Barbie. 

— Căca-m-aş împrăştiat... murmură Sea Dogs, după ce se 
uită lung în ambele direcţii. 

Focul pârjolise o porţiune de teren cam de patru sute de 
metri pătraţi, avansând până aproape vizavi de locul unde 
Barbie şi Sea Dogs stăteau faţă-n faţă. lar de acolo se 
întindea - la vest, spre marginea şoselei, iar la est, pe 
păşunea de patru pogoane a unei mici ferme de vaci - nu 
aiurea, aşa cum se răspândesc în mod normal focurile de 
iarbă uscată, ba înaintând într-un loc, ba rămânând puţin în 
urmă altundeva, ci în linie dreaptă. 

Alt pescăruş veni în zbor spre ei, îndreptându-se mai 
degrabă către Motton decât spre The Mill. 

— la uite, remarcă Sea Dogs. Fii atent la pasărea aia. 


— Poate n-o să păţească nimic, răspunse Barbie, ridicând 
privirea, cu mâna streaşină la ochi. Poate că ce-o fi acolo îi 
opreşte numai când vin dinspre sud. 

— M-aş îndoi, dacă e să mă iau după avionul făcut praf de 
colo, replică Sea Dogs, vorbind pe tonul gânditor al unui om 
profund depăşit de situaţie. 

Pescăruşul se lovi de barieră şi căzu drept pe bucata cea 
mai mare a avionului în flăcări. 

— Îi opreşte din ambele direcţii, constată Sea Dogs. 

De data asta, tonul lui era acela al unui om căruia i s-a 
confirmat o convingere fermă, dar până acum nedovedită. 

— l-un soi de câmp de forţă, ca-n filmele alea cu Star 
Trick. 

— Trek, îl corectă Barbie. 

— Ce? 

— Căcat! continuă Barbie, privind peste umărul lui Sea 
Dogs. 

— Hmm? făcu acesta, întorcând şi el capul. Auleo, băga- 
mi-aş! 

Se apropia un camion. Unul mare, încărcat cu buşteni 
uriaşi, mult peste limita legală. Mai şi gonea cu o viteză 
peste cea legală. Barbie încercă să calculeze distanţa de 
frânare a unui asemenea mastodont şi constată că nu putea 
nici măcar cu aproximaţie. 

Sea Dogs o luă la fugă spre Toyota, pe care o lăsase în 
diagonală peste linia întreruptă a şoselei. Tipul de la volanul 
camionului - poate îndopat cu pastile, poate afumat de 
metadonă, poate doar prea tânăr, prea grăbit şi prea 
convins că era nemuritor - îl văzu şi claxonă. Nu încetinea. 

— Să mă fut la semnal! ţipă Sea Dogs, în timp ce se 
repezea la volanul maşinii. Porni motorul şi scoase Toyota 
de pe şosea în marşarier, cu portiera încă deschisă 
bălăngănindu-se. Micul SUV nimeri în şanţ, cu botul spre 
cer. În clipa următoare, Sea Dogs sări afară. Se 
dezechilibră, căzu într-un genunchi, apoi o luă la fugă pe 
câmp. 


Barbie, cu gândul la Seneca V şi la păsări - se prea putea 
ca mânjitura aia neagră şi ciudată să fie punctul de impact 
al avionului -, alergă şi el pe pajişte, la început sărind peste 
flăcările joase şi destul de potolite, şi stârnind cu picioarele 
norişori de cenuşă neagră. Văzu un adidas bărbătesc - era 
prea mare pentru o femeie - cu laba piciorului încă 
înăuntru. 

„Pilotul“, îi fulgeră prin minte. Apoi: „Nu se poate să mai 
alerg aşa.“ 

— OPREŞTE,  IDIOTULE! îi strigă Sea Dogs 
camionagiului, cu un glas subţiat de panică, dar era prea 
târziu pentru asemenea instrucţiuni. Barbie, aruncând o 
privire peste umăr (nu se putea abţine), avu impresia că 
şoferul încerca să frâneze în ultima clipă. Probabil văzuse 
epava avionului. În orice caz, nu era de ajuns. Izbi latura 
dinspre Motton a Domului cu cel puţin nouăzeci de 
kilometri pe oră, având o sarcină de aproape douăzeci de 
mii de kilograme. Cabina se opri instantaneu, 
dezintegrându-se pe loc. Bena supraîncărcată, prizonieră a 
inerţiei, îşi continuă mişcarea înainte. Rezervoarele de 
benzină fură împinse sub trunchiuri, sfărâmându-se cu 
jerbe de scântei. Când explodară, buştenii erau deja în aer, 
zburând peste locul unde fusese cabina - care acum arăta 
ca un acordeon de metal verde. Se împrăştiară înainte şi în 
sus, loviră peretele invizibil şi ricoşară în toate direcţiile. 
Flăcările şi fumul negru se înălţau într-un panaş gros. 
Răsună o bufnitură cutremurătoare, care se rostogoli peste 
împrejurimi ca un bolovan. Apoi, lemnele începură să cadă 
din nou în partea dinspre Motton, prăbuşindu-se pe drum şi 
pe câmpiile din jur ca o ploaie de baghete enorme. Unul 
nimeri drept în acoperişul SUV-ului lui Sea Dogs, turtindu-l 
complet, iar parbrizul se risipi pe capotă într-o ploaie de 
fărâme diamantine. Altul căzu chiar în faţa lui Sea Dogs 
însuşi. 

Barbie se opri din fugă, cu ochii căscaţi. 


Sea Dogs se ridică în picioare, căzu iar, se agăţă de 
buşteanul care fusese cât pe ce să-l zdrobească şi se săltă 
din nou. Rămase clătinându-se în loc, cu o privire 
înnebunită. Barbie porni spre el şi, după doisprezece paşi, îl 
opri ceva ce dădea senzaţia unui zid de cărămizi. Se 
împletici înapoi, simțind o cascadă caldă ce-i ieşea din nas, 
peste buze. Îşi frecă faţa cu palma, care i se umplu de 
sânge, şi-o privi fără să-i vină a crede, apoi o şterse de 
cămaşă. 

Între timp, apăruseră mai multe maşini, venind din 
ambele direcţii - dinspre Motton şi Chester's Mill. Trei 
oameni alergau, încă abia desluşiţi, peste păşune, de la o 
fermă aflată în celălalt capăt al câmpiei. Câteva dintre 
maşini claxonau, de parcă asta ar fi rezolvat cumva toate 
problemele. Prima care ajunse la faţa locului, în partea 
dinspre Motton, trase pe dreapta, la o distanţă sigură de 
camionul incendiat. Două femei coborâră, pentru a se uita 
şocate la coloana de fum şi flăcări, cu mâna streaşină la 
ochi. 


— Futu-i, zise Sea Dogs. 

Vorbea cu glas slab, sufocat. Se apropie de Barbie, pe 
câmp, luând-o în diagonală, ca să evite dogoarea focului. O 
fi depăşit camionagiul toate limitele legale, atât la viteză, 
cât şi la încărcătură, îşi spuse Barbie, dar cel puţin acum 
avea parte de adevărate funeralii vikinge. 

— Ai văzut unde a căzut buşteanul ăla? Era să-mi facă 
felu'. Ca pe-o gânganie mă storcea... 

— Ai telefon? strigă Barbie, încercând ca să se facă auzit 
peste vuietul focului. 

— În maşină, răspunse Sea Dogs. O să-l caut, dacă vrei... 

— Nu, stai! îl opri Barbie. 

Un neaşteptat gând eliberator îl făcu să-şi închipuie că 
totul putea fi doar un vis, felul ăla de vis irațional în care 


mergi cu bicicleta pe sub apă sau îţi povesteşti viaţa sexuală 
într-o limbă pe care n-ai învăţat-o niciodată, şi totul pare 
normal. 

Primul care ajunse la barieră, în aceeaşi parte cu el, fu un 
bărbat durduliu are conducea o camionetă GMC veche. 
Barbie îl recunoscu de la Sweetbriar Rose: Ernie Calvert, 
fostul manager al Food City, acum ieşit la pensie. Ernie 
privea cu ochi mari îngrămădeala aprinsă de pe drum, 
strigând vorbe fără şir în telefonul mobil. Barbie abia-l 
putea auzi peste zgomotul flăcărilor, dar distinse cuvintele: 

— Pare să fie nasol... 

Probabil, Ernie vorbea cu poliţia. Sau cu pompierii. Dacă 
aşa era, Barbie speră să fie departamentul de pompieri din 
Castle Rock. În garajul mic, dar îngrijit din Chester's Mill 
erau două maşini, însă dacă apăreau acolo n-ar fi putut 
decât să stropească iarba uscată care oricum avea să se 
stingă în curând de la sine. Camionul aprins era aproape, 
dar Barbie nu credea că ar fi putut să ajungă la el. 

„Visezi“, îşi repetă el. „Dacă-ţi zici asta încontinuu, n-o 
să-ți pierzi minţile. “ 

Lângă cele două femei de pe partea dinspre Motton 
sosiseră acum vreo şase bărbaţi, care-şi fereau şi ei ochii de 
lumina soarelui. Pe ambele acostamente erau parcate 
maşini. Tot mai mulţi oameni coborau din ele, alăturându-se 
grupului. Acelaşi lucru se întâmpla şi pe partea lui Barbie. 
Parcă s-ar fi deschis două talciocuri concurente, fiecare plin 
de oferte avantajoase, de-o latură şi de cealaltă a 
obstacolului nevăzut. 

Cei trei oameni de la fermă ajunseră şi ei - proprietarul şi 
fiii lui adolescenţi. Băieţii alergau cu uşurinţă, dar tatăl lor 
gâfâia, roşu la faţă. 

— În pana mea! exclamă băiatul cel mai mare, alegându- 
se cu o scatoalcă de la taică-său peste ceafă. Nici măcar nu 
păru s-o simtă. Ochii aproape că-i ieşeau din orbite. Cel mai 
mic întinse mâna şi, când fratele său mai mare i-o luă, 
începu să plângă. 


— Ce s-a-ntâmplat... aici? îl întrebă fermierul pe Barbie, 
întrerupându-se ca să-şi tragă răsuflarea, zgomotos, între 
cuvintele „întâmplat“ şi „aici“. 

Barbie nu-l băgă în seamă. Mergea încet spre Sea Dogs, 
cu mâna dreaptă ridicată, ca pentru a-i face semn să se 
oprească. Fără o vorbă, Sea Dogs îi urmă exemplul. Când se 
apropie de locul unde ştia că ar fi trebuit să fie bariera - era 
de ajuns doar să se uite la ciudata margine dreaptă a 
pământului ars -, Barbie încetini pasul. Se lovise deja la 
faţă; n-avea chef s-o păţească din nou. 

Dintr-odată, simţi cum îl învăluia o trepidaţie bizară. 1 se 
făcu pielea de găină de la glezne pân' la ceafă, unde firele 
de păr îi fremătară, încercând să se zbârlească. Boaşele-l 
furnicau ca două diapazoane în plină vibraţie şi, un 
moment, simţi în gură un gust acru, metalic. 

La cinci paşi de el - şi continuând să se apropie -, Sea 
Dogs îşi căscă şi mai mult ochii deja holbaţi. 

— Ai simţit? 

— Da, răspunse Barbie. Da' acum a trecut. Şi tu? 

— A trecut, confirmă Sea Dogs. 

Mâinile lor întinse nu se întâlniră, iar Barbie se gândi iar 
la un geam: era ca atunci când doi oameni îşi pun palmele 
una peste alta, dintr-o parte şi alta a sticlei, fără a şi le 
putea atinge cu adevărat. 

Îşi trase mâna. Era cea cu care-şi ştersese sângele ce-i 
curgea din nas şi văzu urmele roşii ale degetelor întipărite 
în aer. Sub ochii lui, sângele începu să se adune în 
broboane. La fel cum s-ar fi întâmplat pe o suprafaţă de 
sticlă. 

— Doamne Sfinte, şopti Sea Dogs, ce să fie asta? 

Barbie nu ştia ce să-i răspundă. Înainte de a apuca să 
spună ceva, Ernie Calvert îl bătu pe spate. 

— Am chemat poliţia, spuse el. Sunt pe drum încoace, da' 
la pompieri nu răspunde nimeni, doar un robot care-mi zice 
să sun la Castle Rock. 

— Okay, atunci sună acolo, replică Barbie. 


Încă o pasăre căzu la câţiva metri de ei, dispărând în 
iarba de pe păşune. La vederea ei, lui Barbie îi veni altă 
idee, probabil inspirată de amintirea vremurilor când 
mânuise o armă, în cealaltă parte a lumii. 

— Dar mai întâi cred c-ar fi mai bine să suni la Garda 
Naţională Aeriană, în Bangor. 

Ernie îl privi cu gura căscată. 

— La Gardă? 

— Numai ei pot interzice traficul aerian peste Chester's 
Mill, explică Barbie. Şi cred c-ar fi bine s-o facă imediat. 


CE DE PĂSĂRI MOARIE 
1 


Şeful Poliţiei din Chester's Mill nu auzise niciuna dintre 
explozii, deşi se afla afară, greblând frunzele de pe gazonul 
casei sale de pe Morin Street. Radioul portabil stătea pe 
capota maşinii Honda a soţiei sale, transmițând muzică 
religioasă de la postul WCIK (ultimele trei iniţiale venind de 
la Christ Is King), numit de locuitorii mai tineri ai oraşului 
Jesus Radio. Şi nici auzul nu-i mai era ca altădată - dar al 
cui era perfect, la şaizeci şi şapte de ani? 

Auzi, însă, prima sirenă care risipi liniştea zilei; urechile 
lui erau acordate pe acea lungime de undă sonoră, la fel ca 
ale unei mame pentru plânsetele copiilor. Howard Perkins 
ştia până şi ce maşină era, şi cine o conducea. Doar maşinile 
trei şi patru mai aveau urlătorile vechi, dar Johnny Trent 
plecase cu treiul la Castle Rock, împreună cu pompierii, la 
aplicaţia aia nenorocită. 1 se spunea „incendiu controlat“, 
deşi, de fapt, nu era decât o joacă între oameni în toată 
firea. Aşa că, dintre cele două Dodge-uri rămase, asta de- 
acum era maşina patru, la volan cu Henry Morrison. 

Perkins se opri din greblat şi ascultă, cu capul într-o 
parte. Sirena se îndepărta, aşa că începu să grebleze din 
nou. Brenda ieşi în pragul uşii. Aproape toată lumea din The 
Mill îi spunea Duke - poreclă rămasă din anii de liceu, când 
nu pierdea niciun film cu John Wayne, la cinematograful 
Star -, dar Brenda renunţase la scurt timp după căsătorie şi 
alesese altă poreclă. Una care pe el îl enerva. 

— Howie, a căzut curentul. Şi s-au auzit nişte bubuituri. 

Howie. Mereu, Howie. Ca-n „Uite-l pe Howie“ şi „Poantele 
lui Howie“ sau „Nu-i viaţă ca a lui Howie!“ încerca să 
reacționeze creştineşte - ce mama dracu”, chiar reacționa 
creştineşte -, dar uneori se întreba dacă acel nume de alint 


nu era măcar în parte responsabil pentru jucărioara pe 
care o purta acum în piept. 

— Ce? 

Femeia dădu ochii peste cap, se duse la radioul de pe 
capota maşinii şi apăsă pe buton, întrerupând Corul 
Norman Luboff în mijlocul cântării „Ce bun prieten ne este 
lisus“. 

— De câte ori ţi-am zis să nu-ţi pui chestia asta pe maşina 
mea? O să se zgârie, şi-i scade şi mai mult preţul la second 
hand. 

— lartă-mă, Bren. Ce spuneai? 

— A căzut curentu”! Şi a bubuit ceva! Cred că într-acolo 
se ducea şi Johnny Trent. 

— Era Henry. Johnny e în The Rock, cu pompierii. 

— Ei, care-o fi... 

O altă sirenă începu să urle, una de generaţie mai nouă, 
din cele pe care Duke Perkins le numea în sinea lui 
Ciripitori. Trebuia să fie maşina doi, Jackie Wettington. 
Numai Jackie putea fi, în timp ce Randolph stătea la secţie, 
adică se legăna în balansoar, cu picioarele pe birou, citind 
Democratul. Sau şedea în căcăstoare. Peter Randolph era 
un copoi cinstit şi putea să fie oricât de dur la nevoie, dar 
Duke nu-l putea înghiţi. În parte, fiindcă era atât de clar 
omul lui Jim Rennie, şi-n plus uneori devenea mai dur decât 
ar fi fost cazul. Dar nu-l înghiţea mai ales pentru că i se 
părea leneş, şi asta Duke Perkins n-o putea tolera la un 
poliţist. 

Brenda îl privea cu ochi mari. De patruzeci şi trei de ani 
era nevastă de poliţist şi ştia că două bubuituri, două sirene 
şi o pană de curent nu anunțau nimic bun. Aşa că tare s-ar 
mai fi mirat ca peluza să fie greblată în weekendul care 
urma... Şi la fel de tare să-l vadă pe Howie ascultând cum 
scumpa lui echipă de fotbal Twin Mills Wildcats o bătea pe 
cea din Castle Rock... 

— Mai bine vezi ce s-a întâmplat, îi propuse. Ceva nu e în 
regulă. Sper să nu fi murit nimeni. 


Howard îşi desprinse telefonul de la centură. Drăcia aia 
atârna acolo ca o lipitoare, de dimineaţa până seara, dar 
trebuia să recunoască: îi era mai comod aşa. Nu formă 
niciun număr, doar se uită la aparat, aşteptând să sune de 
la sine. 

Dar apoi se auzi încă o sirenă Ciripitoare: maşina Unu. Va 
să zică, pornise şi Randolph. Ceea ce însemna că era ceva 
foarte serios. Duke nu mai aşteptă să sune telefonul şi vru 
să-l pună la loc de centură, însă chiar în clipa aia auzi 
apelul. Era Stacey Moggin. 

— Stacey? 

Ştia că nu era nevoie să urle-n prostia aia, Brenda i-o 
spusese de-o sută de ori, dar nu se putea abţine. 

— Ce cauţi la secţie sâmbăta dimi... 

— Nu-s la secţie, sunt acasă. M-a sunat Peter şi mi-a zis 
să-ţi spun că s-a-ntâmplat o belea pe 119, şi-i de rău. Zice 
că... s-au ciocnit un avion şi-un camion cu lemne... Nu-mi 
prea dau seama cum se poate, da'... a mai zis ea fără să 
pară prea convinsă. 

Un avion. lisuse. Acum cinci minute, sau poate chiar 
puţin mai mult, în timp ce el grebla frunzele şi cânta în ton 
cu „Ce măreț eşti...“ 

— Stacey, era cumva Chuck Thompson? l-am văzut Piper- 
ul ăla nou zburând mai adineauri. Destul de jos. 

— Nu ştiu, şefu, ţi-am zis numai ce-am auzit de la Peter. 

Brenda, fată deşteaptă, îşi manevra deja maşina, ca să-i 
facă loc şefului s-o scoată pe a lui. Pusese aparatul de radio 
lângă grămăjoara de frunze greblate. 

— Okay, Stace. Şi la voi s-a-ntrerupt curentul? 

— Da, şi telefoanele. Acum vorbesc de pe mobil. Cred că-i 
ceva grav, nu? 

— Sper să nu fie. Poţi să te duci la secţie şi să stai acolo? 
Pun pariu că nu e nimeni şi uşile-s vraişte. 

— În cinci minute-ajung. Mă găseşti la telefonul fix. 

— Recepţionat. 


În timp ce Brenda se întorcea pe alee, se porni sirena 
oraşului, cu sunetul ăla care creştea şi scădea, dându-i 
mereu lui Duke Perkins senzaţia unui cleşte-n stomac. 
Totuşi, îşi găsi o clipă ca să-şi cuprindă soţia cu braţul. 
Brenda nu uita niciodată că Howie îşi găsea mereu timp 
pentru asta. 

— Nu-ţi face griji, Brennie. E programată să sune în cazul 
unei pene generale de curent. În trei minute o să se 
oprească. Sau în patru... Nu mai ţin minte... 

— Ştiu, dar tot nu pot s-o sufăr. Idiotul ăla de Andy 
Sanders a pus-o să sune în nouă-unşpe, mai ţii minte? De 
parcă pe noi ne-ar fi luat la ochi următorul avion sinucigaş. 

Duke dădu din cap. Andy Sanders chiar era un idiot. Din 
păcate, mai era şi Primul Ales, vesela marionetă Mortimer 
Snerd din poala Marelui Jim Rennie. 

— Scumpo, acum trebuie să mă duc... 

— Ştiu. 

Totuşi, îl însoţi până la maşină. 

— Ce e? Ai aflat? 

— Stacey zicea că un camion şi un avion s-au ciocnit pe 
119. 

Brenda zâmbi ezitant. 

— Asta-i o glumă, nu? 

— Nu şi dacă avionul avea probleme la motor şi a-ncercat 
să aterizeze pe şosea. 

Surâsul ei păli, iar mâna dreaptă i se ridică între sâni, cu 
pumnul strâns, într-un gest pe care Howard îl cunoştea 
bine. Se aşeză la volan şi se potrivi cât mai bine în 
adâncitura pe care propriul lui fund o săpase în scaun - 
asta cu toate că maşina lui verde închis era destul de 
nouă... Duke Perkins nu era un slăbănog. 

— În ziua ta liberă? protestă Brenda. Zău, nu merită! Şi 
când te gândeşti că puteai să ieşi la pensie cu categoria 
maximă! 

— Norocul meu, să mă cheme numai sâmbăta, afişă 
Howard un zâmbet - zâmbetul lui profesional; se anunţa o 


zi grea. Bagă-mi un sendviş sau două la frigider, da? 

— Numai unul. Te-ai cam îngrăşat. Până şi doctorul 
Haskell a zis aşa şi el nu ceartă niciodată pe nimeni. 

— Unul, atunci... 

Marşarier... apoi trase iar manşa la punctul mort. Scoase 
capul pe fereastră, iar Brenda înţelese că soţul ei voia un 
sărut. Îi dărui unul zdravăn, în timp ce sirena oraşului urla 
prin văzduhul limpede de octombrie, iar Howard o mângâie 
pe gât în timp ce gurile le erau unite, chestie care 
întotdeauna îi dădea fiori, deşi el o mai făcea doar din când 
în când. 

Atingerea lui, acolo, în lumina soarelui: nici pe-asta n- 
avea s-o uite vreodată. 

În timp ce maşina rula pe alee, Brenda strigă ceva în 
urmă-i. Howard auzi doar o parte. Serios, trebuia să 
consulte orelistul. N-avea decât să-i dea un aparat auditiv, 
dacă altfel nu se putea - deşi probabil ăsta avea să fie 
ultimul motiv pe care-l mai aşteptau Randolph şi Big Jim ca 
să-i tragă un şut în fundul ăla bătrân. 

Duke frână şi se aplecă iar pe fereastră. 

— De ce să am grijă? 

— De stimulatorul cardiac! răcni Brenda. 

Râzând. Exasperată. Încă-i mai simţea mâna pe gât, 
mângâindu-i pielea care abia ieri - sau cel puţin aşa i se 
părea - fusese netedă şi fermă. Sau, poate, alaltăieri, când 
ascultau KC şi Sunshine Band, nu Jesus Radio. 

— Să fii sigură! strigă Howard, pornind din nou. 

Când avea să-l vadă din nou, era mort. 


2 


Billy şi Wanda Debec n-au auzit cele două bubuituri, 
fiindcă erau pe Şoseaua 117 şi fiindcă se certau. Gâlceava 
începuse destul de simplu, cu observaţia Wandei că era o zi 
frumoasă şi răspunsul lui Billy că deja-l durea capul şi nu 
înţelegea de ce trebuia să se ducă la talciocul de sâmbătă 


din Oxford Hills: oricum, n-aveau să găsească acolo decât 
aceleaşi vechituri dintotdeauna. 

Wanda i-a răspuns că dacă nu sugea vreo zece beri în 
seara trecută nu l-ar fi durut capul. 

Billy a întrebat-o dacă numărase cutiile din lada de gunoi 
(indiferent cât bea, Billy o făcea acasă şi mereu arunca 
ambalajele la gunoi - asta era mândria vieţii sale, ca şi 
munca lui de electrician). 

Wanda a răspuns că da, le numărase, ba bine că nu. Şi 
mai mult decât atât... 

Ajunseseră până la Patel's Market, în Castle Rock, 
trecând prin „Bei prea mult, Billy“ şi „Prea mă baţi la cap, 
Wanda“, apoi „Mi-a zis mie maică-mea să nu mă mărit cu 
tine“ şi „De ce trebuie să fii aşa o scorpie?“ Acesta devenise 
un schimb de replici destul de uzitat (şi uzat) în ultimii doi 
ani din cei patru ai căsniciei lor, dar în dimineaţa aceea Billy 
a simţit dintr-odată că ajunsese la limită. A cotit în parcarea 
spațioasă, cu asfaltul încins, a pieţei de vechituri, fără să 
semnalizeze sau să încetinească, după care a revenit pe 
117 fără o singură privire în oglinda retrovizoare, şi cu atât 
mai puţin peste umăr. În spatele lui, Nora Robichaud 
claxonă. Cea mai bună prietenă a ei, Elsa Andrews, ţistui 
din limbă. Cele două femei, ambele surori medicale la 
pensie, schimbară o privire pe tăcute. Erau prietene de 
prea multă vreme ca să mai aibă nevoie de cuvinte în 
asemenea situaţii. 

Între timp, Wanda îl întrebă pe Billy unde voia să se ducă. 

Billy răspunse că acasă, să tragă un pui de somn. N-avea 
decât să meargă de capul ei la târgul ăla de căcat. 

Wanda observă că fusese cât pe ce să le lovească pe cele 
două bătrâne (care acum rămâneau rapid în urmă; Nora 
Robichaud considera că, în lipsa unui motiv întemeiat, 
viteza peste şaizeci de kilometri pe oră avea origine 
diavolească). 

Billy remarcă faptul că Wanda arăta şi vorbea ca maică- 
sa. 


Wanda îi ceru să-i explice cam ce voia să spună cu asta. 

Billy replică zicând că atât mama, cât şi fiica aveau cururi 
grase şi limbi care erau prinse la mijloc şi se bălăbăneau în 
ambele direcţii. 

Wanda îi spuse lui Billy că era mahmur. 

Billy îi spuse Wandei că era urâtă. 

Era un schimb de replici echilibrat şi cinstit şi, când 
trecură linia dintre Castle Rock şi Motton, îndreptându-se 
spre bariera invizibilă care luase fiinţă la scurt timp după ce 
Wanda deschisese acea discuţie însufleţită spunând că era o 
zi frumoasă, Billy conducea cu peste nouăzeci de kilometri 
pe oră, adică aproape de viteza maximă pe care o putea 
atinge mica rablă Chevy a Wandei. 

— Ce-i cu fumul ăla? întrebă Wanda dintr-odată, arătând 
spre nord-est, pe unde trecea Şoseaua 119. 

— Nu ştiu, replică Billy. S-o fi băşit soacră-mea? continuă 
el, începând să râdă de propriu-i banc. 

Wanda Debec îşi dădu seama că în sfârşit se săturase. 
Acest lucru limpezi lumea şi viitorul ei într-un mod aproape 
magic. Tocmai se întorcea spre el, cu vorbele „Vreau să 
divorțez“ pe vârful limbii, când ajunseră la linia dintre 
Motton şi Chester's Mill, unde izbiră bariera. Maşina era 
echipată cu perne pneumatice, dar a lui Billy nu se desfăcu, 
iar a Wandei nu ieşi de tot din locaş. Volanul pătrunse în 
pieptul lui Billy, cu axul înfigându-i-se în inimă; Billy muri 
aproape pe loc. 

Capul Wandei se lovi de parbriz, iar deplasarea 
catastrofică a motorului îi rupse un picior (stângul) şi un 
braţ (dreptul). Nu simţi nicio durere, auzea doar ţipătul 
continuu al claxonului. Maşina se întorsese oblic pe mijlocul 
şoselei, cu botul turtit aproape complet, iar Wanda nu mai 
văzu decât roşu. 

Când Nora Robichaud şi Elsa Andrews dădură colţul de 
la sud (discutau de câteva minute bune, cu însufleţire, 
despre fumul ce se ridica la nord-est, felicitându-se că-n 
după-amiaza aceea o luaseră pe şoseaua cea mai degajată), 


Wanda Debec se târa în coate peste linia albă. Sângele îi 
şiroia pe faţă, acoperindu-i-o aproape total. Fusese pe 
jumătate scalpată de parbrizul spart şi o fâşie uriaşă de 
piele îi atârna peste obrazul stâng ca o falcă lăbărţată. 

Nora şi Elsa se uitară una la alta stupefiate. 

— La naiba, am făcut pe mine, declară Nora şi alte 
cuvinte nu-şi mai spuseră. Elsa se dădu jos în clipa când 
maşina opri şi alergă spre femeia ameţită. Pentru vârsta ei 
(tocmai împlinise şaptezeci de ani), Elsa era remarcabil de 
sprintenă. 

Nora lăsă maşina cu motorul pornit şi-şi urmă prietena, 
împreună, o sprijiniră pe Wanda până la Mercedesul Norei, 
vechi, dar perfect întreţinut. Jacheta maro a Wandei 
devenise de un ruginiu noroios, iar mâinile-i arătau de 
parcă şi le-ar fi înmuiat în vopsea roşie. 

— Un'e-i Billy? întrebă biata femeie, iar Nora văzu că-şi 
pierduse aproape toţi dinţii; trei dintre ei îi rămăseseră 
lipiţi pe pieptarul năclăit de sânge al jachetei. Un'e-i Billy, a 
pă'it heva? Ce-a-n'mpla”? 

— Billy e bine. Şi tu eşti bine, răspunse Nora după care o 
privi întrebător pe Elsa. Aceasta dădu din cap şi porni 
grăbită spre Chevy, care acum era parţial acoperit de 
vaporii ce se ridicau din radiatorul spart. O singură privire 
prin portiera din dreapta, care stătea deschisă, fu suficientă 
pentru ca Elsa, care fusese soră medicală timp de aproape 
patruzeci de ani (ultimul angajator: Ron Haskell, DM - 
inițialele însemnând Dobitoc în Medicină), să-şi dea seama 
că Billy nu se simţea deloc bine. Tânăra cu jumătate din păr 
atârnat la spate cu susu-n jos era de-acum văduvă. 

Elsa reveni la Mercedes şi se aşeză pe bancheta din 
spate, lângă rănita care aproape că-şi pierduse cunoştinţa. 

— E mort, şi-o să moară şi ea, dacă n-ajungem la Cathy 
Russell în doi timpi şi trei mişcări, îi spuse ea Norei. 

— Atunci, ţineţi-vă bine, replică Nora, apăsând pe 
acceleraţie. 


Mercedesul avea un motor puternic şi se repezi înainte. 
Femeia ocoli cu agilitate Chevroletul soţilor Debec şi se 
ciocni de bariera nevăzută în timp ce încă mai accelera. 
Pentru prima oară în douăzeci de ani, uitase să-şi încheie 
centura de siguranţă şi zbură prin parbriz, ca să-şi frângă 
gâtul de zidul invizibil, la fel cum păţise Bob Roux. Tânăra 
fu aruncată printre  fotoliile-cupă din faţă, străbătu 
parbrizul spulberat şi căzu pe capotă, cu faţa-n jos şi 
picioarele desfăcute, pline de sânge. Erau desculţe. 
Mocasinii (cumpăraţi la ultimul talcioc din Oxford Hills) îi 
zburaseră care-ncotro încă de la prima ciocnire. 

Elsa Andrews izbi spătarul fotoliului din stânga şi ricoşă, 
buimăcită, dar aproape nevătămată. Portiera se blocă o 
clipă, dar cedă când o împinse cu umărul. Cobori uitându-se 
în jur la resturile împrăştiate peste tot. La băltoacele de 
sânge. La botul făcut praf al micului Chevy, care încă mai 
scotea slab aburi. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Acelaşi lucru îl întrebase şi Wanda, deşi Elsa nu mai ţinea 
minte. Stătea în mijlocul unei întinderi de cioburi, bucăţi de 
crom şi pete de sânge, ridicându-şi încet mâna dreaptă la 
frunte, ca pentru a simţi dacă nu avea febră. 

— Ce-a fost asta...? Ce-i aici? Nora? Nora-dulceaţă? Unde 
eşti, dragă? 

În clipa următoare, îşi văzu prietena şi scoase un urlet de 
groază şi durere. O cioară care se uita din vârful unui brad, 
în partea dinspre Chester's Mill a barierei, croncăni o dată, 
cu un sunet ca un râs dispreţuitor. 

Elsei i se înmuiară picioarele. Bătu în retragere, până 
atinse cu fundul botul îndoit al Mercedesului. 

— Nora-dulceaţă, repetă ea. O, iubito... 

Ceva o gâdilă la ceafă. Nu era sigură, dar îşi zise că putea 
fi o şuviţă din părul fetei rănite. Numai că, de-acum, rănita 
era moartă. 

Şi biata Nora, cu care împărţise uneori câte o duşcă 
ilicită de gin sau votcă în spălătoria de la Cathy Russell, 


chicotind amândouă ca nişte fetişcane în tabără... Ochii 
Norei erau deschişi, privind spre soarele viu de amiază, iar 
capul îi stătea sucit într-un unghi anormal, ca şi cum ar fi 
murit privind peste umăr, să se asigure că Elsa nu păţise 
NIMIC. 

Elsa, care chiar nu păţise nimic - „doar un şoc“, cum se 
spunea despre anumiţi supraviețuitori norocoşi, pe vremea 
când lucra la urgenţă -, începu să plângă. Se lăsă să lunece 
în jos prin faţa maşinii (sfâşiindu-şi haina într-o ruptură de 
metal), până se aşeză pe asfaltul Şoselei 117. Încă mai 
stătea acolo, plângând, când o găsiră Barbie şi noul său 
prieten, Sea Dogs. 


3 


Se pare că Sea Dogs se numea Paul Gendron, fost comis 
voiajor de maşini din nordul statului, şi se retrăsese la 
ferma răposaţilor lui părinţi, în Motton, cu doi ani în urmă. 
Barbie aflase acest lucru, şi multe altele, între plecarea lor 
de la locul accidentelor de pe 119 şi descoperirea altora - 
nu la fel de spectaculoase, dar destul de oripilante - în locul 
unde Şoseaua 117 intra pe teritoriul oraşului Chester's Mill. 
Barbie ar fi fost mai mult decât dispus să-i strângă lui 
Gendron mâna, dar asemenea amabilităţi mai aveau de 
aşteptat până găseau locul unde se termina bariera 
invizibilă. 

Ernie Calvert telefonase la Garda Naţională Aeriană, în 
Bangor, însă fusese pus să aştepte înainte de a apuca să 
spună de ce suna. Între timp, se apropiau nişte sirene, 
anunțând sosirea iminentă a agenţiilor locale de aplicare a 
legii. 

— Numai pe pompieri să nu-i aşteptaţi, spusese fermierul 
venit în goană pe câmp, cu fiii lui; se numea Alden 
Dinsmore şi încă se mai chinuia să-şi tragă respiraţia. S-au 
dus la Castle Rock, să dea foc la o casă pentru-o aplicaţie. 
Parcă nu aveau destule pe care să exerseze, ai... 


Îşi văzu fiul mai mic apropiindu-se de locul unde urma 
însângerată a mâinii lui Barbie părea să se usuce în gol, sub 
razele de soare. 

— Rory, pleacă de-acolo! 

Rory, care murea de curiozitate, nu-l luă în seamă. Întinse 
mâna şi ciocăni aerul, la dreapta amprentei lui Barbie. Cu o 
clipă înainte, însă, Barbie văzu cum pe braţele băiatului, 
mai jos de mânecile tăiate la nimereală ale tricoului gros 
Wildcats, pielea se făcea de găină. Acolo era ceva, ceva care 
se activa când te apropiai. Barbie nu mai avusese o 
asemenea senzaţie decât lângă enormul generator electric 
din Avon, Florida, unde se dusese o dată cu o tipă să se 
giugiulească. 

Pumnul băiatului scoase un sunet ca al unei caserole de 
pyrex lovită cu nodurile degetelor. Reduse la tăcere 
trăncănelile micului grup de spectatori, care se uitaseră la 
resturile arse ale camionului, unii dintre ei făcând şi 
fotografii cu telefoanele mobile. 

— Să mă cac... se auzi vocea cuiva. 

Alden Dinsmore îşi apucă fiul de gulerul ros al tricoului 
şi-l trase de-acolo, după care îl cârpi peste ceafă, la fel cum 
făcuse adineauri şi cu fratele cel mare. 

— Niciodată să nu mai faci! strigă el, zgâlţâindu-l. 
Niciodată, când nu ştii ce e! 

— Tati, e ca un zid de sticlă! Când... 

Dinsmore îl mai scutură o dată. Încă mai gâfâia, iar 
Barbie se temea să nu-l lase inima. 

— Niciodată! repetă el, împingându-l pe copil spre fratele 
lui mai mare. Ţine-l aici pe prostul ăsta, Ollie. 

— Da, domnule! raportă Ollie, cu un zâmbet afectat. 

Barbie se uită spre The Mill. Acum vedea apropiindu-se 
girofarurile unei maşini de poliţie, dar mult mai în faţa ei - 
ca şi cum ar fi escortat-o din partea unei autorităţi 
superioare - mergea un autovehicul mare, negru, care 
arăta ca un sicriu pe roţi: Hummerul lui Big Jim Rennie. La 
vederea lui, vânătăile şi umflăturile lui Barbie, rămase după 


bătaia din parcare, părură să tresară uşor, sub efectul 
amintirii. 

Sigur că Rennie senior nu se aflase acolo, dar principalul 
instigator fusese fiul lui, iar Big Jim se ocupase de Junior. Cu 
atât mai bine dacă o chestie ca asta însemna să complice 
într-atât viaţa unui bucătar itinerant în The Mil, încât 
respectivul bucătar de minuturi să decidă că venise vremea 
să-şi facă bagajele şi s-o ia din loc. 

Barbie nu voia să mai fie acolo la sosirea lui Big Jim. Mai 
ales în prezenţa poliţiştilor. Şeful Perkins se purtase OK cu 
el, dar celălalt - Randolph - îl privise de parcă Dale Barbara 
ar fi fost un rahat de câine pe-un pantof de gală. 

Se întoarse spre Sea Dogs şi-i spuse: 

— Ce zici de-o mică excursie? Tu pe partea ta, şi eu pe-a 
mea? Să vedem până unde merge chestia asta? 

— Şi să plecăm de-aici până n-ajunge tărăboanţa de colo? 
întrebă Sea Dogs, care văzuse şi el Hummerul. Prietene, 
după tine. La est sau la vest? 


4 


Au luat-o spre vest, câtre Şoseaua 117, şi n-au găsit 
capătul barierei, dar au văzut minunile pe care le crease 
căzând. Ramurile copacilor fuseseră retezate, lăsând cărări 
spre cer în locuri unde înainte nu existase niciuna. Buturugi 
rămăseseră despicate pe mijloc. Şi peste tot se vedeau mici 
cadavre cu pene. 

— Ce de păsări moarte... constată Gendron. 

Îşi puse şapca mai bine pe cap, cu mâini tremurătoare. 
Era palid la faţă. 

— În viaţa mea n-am mai văzut aşa de multe. 

— Te simţi bine? îl întrebă Barbie. 

— Fizic? Mda, aşa cred. Altfel, am impresia că am luat-o 
razna. Da tu? 

— Şi eu. 


La trei kilometri de 119, spre vest, ajunseră la God Creek 
Road, unde se afla trupul lui Bob Roux, zăcând lângă 
tractorul lui cu motorul încă în mers. Barbie porni instinctiv 
spre omul căzut şi se lovi iar de barieră... deşi de data asta 
îşi aminti în ultima clipă şi încetini pasul la timp ca să nu-i 
mai dea iar sângele pe nas. 

Gendron îngenunche şi atinse gâtul răsucit grotesc al 
fermierului. 

— Ăsta-i mort. 

— Ce-s alea din jurul lui? Bucăţelele alea albe? 

Gendron ridică bucata cea mai mare. 

— Cred că-i o d-aia de muzică pe computer. S-o fi spart 
când a intrat în... ştii tu, încheie el, arătând în faţa lui. 

Dinspre Castle Rock începu să se audă un fel de chiuit, 
mai voalat şi mai puternic decât fusese sirena oraşului. 

Gendron aruncă o privire scurtă într-acolo. 

— Sirena pompierilor din The Mill, remarcă el. Că mult o 
să mai folosească. 

— Vin cei din Castle Rock, îl contrazise Barbie. Îi aud. 

— Zău? Atunci, ai urechi mai bune ca ale mele. Mai zi-mi 
o dată cum te cheamă, prietene. 

— Dale Barbara. Pentru prieteni, Barbie. 

— Bun, Barbie, şi-acum ce facem? 

— Mergem mai departe, aş zice. Pentru ăsta de-aici nu 
mai putem face nimic. 

— Nimicuţa, şi nici măcar să chemăm pe cineva nu 
putem, completă Gendron, posomorât. Mobilul meu a rămas 
acolo. Cred că tu n-ai, nu? 

Barbie avea telefon, dar şi-l lăsase în apartamentul unde 
locuise, alături de câteva şosete, cămăşi, pantaloni şi 
lenjerie. Pornise spre noi teritorii doar cu ce-avea pe el, 
fiindcă nu voia să-şi ia niciun lucru din Chester's Mill - în 
afara câtorva amintiri plăcute, iar pentru acelea nu avea 
nevoie de valiză sau rucsac. 

Toate astea erau prea complicate ca să i le explice unui 
străin, aşa că se mulţumi să clatine din cap. 


Pe scaunul Deree-ului era pusă o pătură veche. Gendron 
opri motorul, luă pătura şi acoperi cadavrul cu ea. 

— Măcar sper că asculta ceva ce-i plăcea, când a păţit-o... 

— Mda. 

— Haide. Să mergem, până la capătul chestiei ăsteia. 
Vreau să-ţi strâng mâna. S-ar putea chiar să mă înmoi de-a 
binelea şi să te îmbrăţişez. 


5 


La scurt timp după ce descoperiseră cadavrul lui Roux - 
acum se aflau foarte aproape de locul accidentelor de pe 
117, deşi niciunul dintre ei n-o ştia încă - ajunseră la un 
pârâu. Se opriră acolo câteva momente, fiecare în partea 
lui, uitându-se miraţi şi tăcuţi. 

Într-un târziu, Gendron spuse: 

— Sfinte Sisoie! 

— De la tine cum se vede? întrebă Barbie. 

Tot ce putea să vadă era că nivelul pârâului creştea, iar 
apa se revărsa pe maluri, ca şi cum ar fi oprit-o un stăvilar 
invizibil. 

— Nu ştiu cum să-ţi povestesc... În viaţa mea n-am mai 
văzut aşa ceva... 

Gendron făcu o pauză, scărpinându-şi amândoi obrajii, cu 
un gest care-i trase în jos faţa deja lunguiaţă, astfel că 
semăna puţin cu „strigătul“ lui Edward Munch. 

— Ba am mai văzut. Odată. Într-un fel. Când i-am adus 
fiică-mii doi peştişori aurii, de ziua ei, când împlinea şase 
ani. Sau poate şapte, nu mai ştiu exact... l-am adus acasă de 
la magazin într-o pungă de celofan şi la fel arăta - apa de pe 
fundul pungii. Doar că aia era netedă, nu săpa în adâncime. 
Apa se adună lângă... chestia aia şi pe urmă dă pe dinafară, 
în partea dinspre tine. 

— Nu trece niciun pic dincolo? 

Gendron se aplecă, rezemându-şi mâinile pe genunchi, şi- 
şi miji ochii. 


— Ba da, pare să treacă puţin. Dar nu cine ştie ce, numai 
un firişor. Şi nimic din toate mizeriile pe care le aduce apa. 
Ştii, bețe, frunze şi alte alea... 

Îşi reluară drumul, Gendron pe o parte, Barbie pe 
cealaltă. Niciunul dintre ei nu gândea încă în termenii 
„înăuntru“ şi „afară“. Nu le trecea prin minte că se putea ca 
bariera să nu aibă capăt. 


6 


Apoi, ajunseră la Şoseaua 117, unde avusese loc un alt 
accident urât - două maşini şi cel puţin doi morţi, de-atâta 
lucru Barbie putea fi sigur. Şi încă unul, probabil, căzut 
peste volanul unui Chevrolet aproape distrus. Numai că de 
astă dată exista şi o supraviețuitoare, care stătea aşezată 
lângă un Mercedes-Benz, cu capul în piept. Paul Gendron 
alergă spre ea, în timp ce Barbie nu putea decât să stea pe 
loc şi să se uite. Femeia îl văzu pe Gendron şi încercă să se 
ridice. 

— Nu, doamnă, nici să nu vă gândiţi, staţi acolo, o 
temperă el. 

— Cred că-s în regulă, răspunse femeia. Sunt doar... ştiţi, 
zguduită. 

Fără să ştie de ce, asta o făcu să râdă, deşi avea faţa 
umflată de plâns. 

În acel moment, apăru încă o maşină, condusă ca după 
mort de un bătrânel, în fruntea unui convoi de trei-patru 
şoferi - nerăbdători, fără îndoială. Omul văzu accidentul şi 
opri. Cei din spatele lui se opriră şi ei. 

Elsa Andrews se ridicase între timp, şi-şi revenise 
îndeajuns ca să articuleze ceea ce avea să devină 
întrebarea zilei: 

— De ce ne-am ciocnit? Nu era maşina cealaltă, Nora a 
ocolit-o. 

— Nu ştiu, doamnă, răspunse Gendron, cu deplină 
sinceritate. 


— Întreab-o dacă are telefon, îi ceru Barbie. 

Apoi, strigă spre cei ce se adunau în jur: 

— Hei, cine are un telefon mobil? 

— Am eu, domnu”, răspunse o femeie - dar, înainte dea 
apuca să mai adauge ceva, auziră cu toţii un huruit care se 
apropia. Era un elicopter. 

Barbie şi Gendron schimbară o privire deznădăjduită. 

Aparatul era albastru cu alb şi zbura la joasă altitudine. 
Se îndrepta spre coloana de fum care marca locul coliziunii 
de pe 119, dar văzduhul era perfect limpede, cu acel efect 
aproape ca de lentilă pe care par să-l aibă cele mai senine 
zile din nordul Noii Angilii, iar Barbie putea distinge uşor 
numărul 13, mare şi albastru, înscris pe-o parte. Vedea şi 
sigla cu ochiul CBS. Era un elicopter de la ştiri, venit din 
Portland. Probabil că se aflase deja în zonă. Şi era o zi 
ideală ca să tragă nişte imagini tari cu accidentul, pentru 
actualităţile de la ora şase. 

— O, nu, gemu Gendron, ferindu-şi ochii de soare. 

Şi imediat strigă: 

— Luaţi-o-napoi, tâmpiţilor! Înapoi! 

Barbie i se alătură şi el: 

— Nu! Stați pe loc! Plecaţi de-aici! 

N-avea niciun rost, desigur - cum tot fără rost îşi agita şi 
braţele, cu mişcări ample, încercând să-i alunge. 

Elsa se uită când la Gendron, când la Barbie, uimită. 

Elicopterul cobori până la nivelul copacilor şi nu mai 
înaintă. 

— Cred că n-or să păţească nimic... murmură Gendron. 
Tre' că ăia de-acolo le fac şi ei semne. Pilotul o fi văzut... 

Imediat, însă, elicopterul coti spre nord, ca să vadă locul 
accidentului dintr-un alt unghi, de deasupra păşunii lui 
Alden Dinsmore, şi atinse bariera. Barbie văzu o pală a 
elicei rupându-se. Aparatul se înclină spre pământ, 
răsucindu-se şi începându-şi căderea în acelaşi timp. Apoi 
explodă, împroşcând cu flăcări proaspete şoseaua şi 
câmpiile de dincolo de barieră. 


În partea lui Gendron. 
Afară. 


7 


Junior Rennie se furişă ca un hoţ în casa unde copilărise. 
Sau ca o stafie. Casa era goală, desigur; tatăl lui trebuia să 
fie afară, în imensa curte cu maşini vechi de pe Şoseaua 
119 - cea pe care Frank, prietenul lui Junior, o numea 
uneori Sfântul Tabernacul Fără Bani Jos - iar Francine 
Rennie hălăduia non-stop, de vreo patru ani, la Cimitirul 
Pleasant Ridge. Sirena oraşului tăcuse, iar cele ale poliţiei 
se pierduseră undeva spre sud. În casă domnea o tăcere 
binecuvântată. 

Luă două Imitrexuri, apoi lepădă hainele de pe el şi intră 
sub duş. Când ieşi, văzu că avea sânge pe cămaşă şi 
pantaloni. N-avea stare să se ocupe şi de problema asta. 
Împinse hainele cu piciorul sub pat, trase jaluzelele, se târî 
în aşternut şi-şi acoperi capul cu pătura, ca pe vremea când 
îi era frică de monştrii din debara, în copilărie. Rămase 
acolo dârdâind, cu capul bubuindu-i ca toate clopotele 
iadului. 

Tocmai aţipise, când se porni sirena pompierilor, 
trezindu-l din nou. Atunci îl apucă iar tremuratul, dar 
durerea de cap îi mai trecuse. Avea să doarmă puţin, după 
care se putea gândi ce să facă mai departe. Sinuciderea 
părea şi acum cea mai bună soluţie. Fiindcă aveau să-l 
prindă. Nu putea nici măcar să se întoarcă acolo şi să 
şteargă urmele; n-ar fi avut timp, înainte ca Henry sau 
LaDonna McCain să se întoarcă de la cumpărăturile lor de 
sâmbătă. Ar fi putut fugi - probabil -, dar nu înainte de a-i 
trece complet durerea de cap. Şi, desigur, trebuia să ia 
nişte haine pe el. Nu-ţi poţi începe viaţa de fugar gol cum 
te-a făcut maică-ta. 

În linii mari, se părea că tot sinuciderea era de preferat. 
Atâta doar că lăbarul ăla de bucătar avea să câştige. Şi dacă 


stătea să se gândească, totul se întâmplase numai din vina 
lăbarului de bucătar. 

La un moment dat, sirena pompierilor tăcu. Junior 
dormea cu pătura trasă peste cap. Când se trezi, era ora 
nouă seara. Migrena îi trecuse. 

lar casa era tot pustie. 


BAL LA GRĂMADĂ 
1 


Când Big Jim Rennie îşi opri, într-un scrâşnet metalic, 
Alpha Hummerul H3 (culoare: Perlă Neagră; accesorii: tot 
ce vrei şi ce nu vrei), era cu trei minute în avans faţă de 
poliţia oraşului, adică exact aşa cum îi plăcea lui. Ţine-te 
mereu mai în faţa concurenţei, asta era deviza lui Rennie. 

Ernie Calvert continua să vorbească la telefon, dar ridică 
mâna într-un semn de salut cam moleşit. Avea părul în 
neorânduială şi arăta aproape scos din minţi de emoție. 

— Sal”, Big Jim, am reuşit să-i prind! 

— Pe cine să-i prinzi? întrebă Rennie, fără să-i dea prea 
multă atenţie. Se uita la rugul camionului ce ardea încă şi la 
resturile aparatului care se vedea clar că fusese un avion. 
Mare mizerie, putea însemna o pată neagră pe obrazul 
oraşului, mai ales când cele mai noi două maşini de 
pompieri erau plecate în The Rock. Un exerciţiu pe care el îl 
aprobase... dar semnătura de pe formular îi aparţinea lui 
Andy Sanders, fiindcă Andy era Primul Ales. Mai bine aşa. 
Rennie credea cu convingere în ceea ce numea el 
Coeficientul de Protectabilitate, iar statutul de Al Doilea 
Ales reprezenta un prim exemplu al Coeficientului în 
acţiune; ai în mână toată puterea (cel puţin, atunci când 
Primul e un tăntălău ca Sanders), dar rareori îţi găseşte 
cineva vreo vină dacă treburile ies prost. 

Şi tocmai asta era ceea ce Rennie - care-i dăruise inima 
sa lui lisus la vârsta de şaisprezece ani şi nu folosea 
niciodată termeni licenţioşi - numea „bal la grămadă“. 
Trebuia să se ia măsuri. Trebuia ca lucrurile să fie aduse 
sub control. Şi nu putea conta pe împiedicatul ăla bătrân de 
Howard Perkins să-şi facă datoria. O fi fost Perkins un şef de 
poliţie priceput cu douăzeci de ani în urmă, dar între timp 
intraseră într-un secol nou. 


În vreme ce examina scena, Rennie se încruntă şi mai 
tare. Erau prea mulţi spectatori. Desigur, în asemenea 
situaţii se adunau întotdeauna prea mulţi; oamenilor le 
plăceau dezastrele şi sângele. Iar unii dintre ei păreau să 
practice un joc bizar: să vadă cât de mult puteau să se 
aplece, sau să se întindă, sau cam aşa ceva. 

Bizar. 

— Oameni buni, plecaţi de-acolo! strigă el - avea un glas 
bun pentru dat ordine, puternic şi încrezător în sine. A avut 
loc un accident! 

Ernie Calvert - alt idiot, oraşul era plin, lucru valabil 
pentru oricare oraş, după părerea lui Rennie - îl trase de 
mânecă. Arăta mai surescitat ca oricând. 

— Am sunat la ANG, Big Jim, şi... 

— La cine...? La ce? Despre ce vorbeşti? 

— La Garda Naţională Aeriană!2:. 

Din ce în ce mai rău. Oamenii se ţineau de jocuri, iar 
tântălăul ăsta suna la... 

— Ernie, de ce-ai sunat la ei, pentru Dumnezeu? 

— Fiindc-a zis... tipul ăla a zis... 

Dar Ernie nu mai ţinea minte prea clar ce anume spusese 
Barbie, aşa că trecu peste asta: 

— Oricum, colonelul de la ANG m-a ascultat şi pe urmă 
mi-a făcut legătura cu Securitatea Internă, la secţia lor din 
Portland. Pe loc mi-a făcut legătura! 

Rennie îşi plesni obrajii cu palmele, aşa cum făcea adesea 
când era exasperat. Gestul îl făcea să arate ca un Jack 
Benny cu ochi reci. La fel ca Benny, şi Big Jim spunea glume 
câteodată (întotdeauna decente). Glumea fiindcă vindea 
maşini şi pentru că ştia că politicienii era cazul să mai şi 
glumească uneori, mai ales când venea vremea alegerilor. 
Aşa că-şi păstra un mic stoc de glume prin rotaţie pe care le 
numea „comicării“ (la modul: „Băieți, vreţi s-auziţi o 
comicărie?“). Le memora la fel cum un turist într-o ţară 
străină reţine expresii ca „Unde este toaleta?“ sau „Există 
cumva un hotel cu Internet în localitatea asta?“ 


Acum, însă, nu-i ardea de glume. 

— Securitatea Internă! De ce mama  dracului- 
bumbacului? 

„Dracu-bumbac“ era înjurătura lui favorită dintre cele 
permise. 

— Fiindcă ăla tânăru' a zis că s-a pus ceva de-a latu' 
drumului. Şi s-a pus, Jim! Ceva ce nu se vede! Oamenii pot 
să se rezeme de chestia aia! Vezi? Uite, chiar acum stau 
aşa. Sau... dacă dai cu-o piatră, sare-napoi! Fii atent! 

Şi, luând o piatră de jos, o aruncă. Rennie nu se deranjă 
să se uite unde zbura; bănui că, dacă-l lovea pe unul din 
grupul de gură-cască, omul ar fi ţipat. 

— Camionul a intrat în... ce-o fi aia... şi avionul la fel! Aşa 
că tipul mi-a zis... 

— Uşurel. Despre ce tip vorbim? 

— Unu' tânăr, interveni Rory Dinsmore. E bucătar la 
Sweetbriar Rose. Dacă-i ceri un hamburger mai prăjit da' 
nu prea tare, aşa ţi-l face. Tata zice că nimeni nu ştie să le 
nimerească fix cum vrei, da' ăsta se pricepe. 

Pe chip i se ivi un zâmbet teribil de suav. 

— Şi ştiu şi cum îl cheamă...! 

— Gura, Roar, îi şopti frate-său. 

Domnul Rennie se întunecase la faţă. Ollie Dinsmore ştia 
din experienţă că exact aşa arătau profesorii înainte să-ţi 
trântească o săptămână de detenţie. 

Rory, însă, nu-l luă în seamă: 

— E un nume de fată. Îl cheamă Baaarbara. 

„Când ziceam c-am scăpat de el, iar mă trezesc c-apare 
dracu-bumbacu' ăsta“, îşi spuse Rennie. „Păcătosul ăsta de 
coate-goale bun de nimic... “ 

Se întoarse spre Ernie Calvert. Maşinile poliţiei aproape 
ajunseseră, dar Rennie bănuia că încă mai avea timp să 
pună capăt acelei ultime sminteli cauzate de Barbara. Nu 
că l-ar fi văzut prin jur, deşi la drept vorbind nici nu se 
aştepta. Tipic pentru Barbara, să toarne gaz peste foc şi, 
când beleaua era gata, să spele putina. 


— Ernie, spuse el, ai fost dezinformat. 

Alden Dinsmore făcu un pas înainte. 

— Domnule Rennie, nu văd cum puteţi spune asta, când 
nu ştiţi despre ce informaţii e vorba. 

Rennie îi zâmbi - sau, mai bine zis, îşi întinse buzele spre 
urechi. 

— Îl cunosc pe Dale Barbara, Alden; măcar informaţia 
asta o ştiu bine. 

Apoi, se întoarse iar spre Ernie Calvert: 

— Şi-acuma, dacă eşti aşa de bun să... 

— Ia stai, îl întrerupse Calvert, ridicând o mână. Am prins 
pe cineva. 

Lui Jim Rennie, însă, nu-i plăcea să fie întrerupt, mai ales 
de un băcan ieşit la pensie. Îi smulse telefonul din mână, ca 
şi cum Ernie ar fi fost un asistent care i-l întindea lui 
personal. 

În celular, un glas tocmai întreba: 

— Cu cine vorbesc? 

Doar trei cuvinte, dar erau de ajuns ca să-l înştiinţeze pe 
Rennie că vorbea cu un constipat de birocrat. Dumnezeu îi 
era martor că avusese de-a face cu destui, în cele trei 
decenii de când făcea parte dintre oficialităţile oraşului, iar 
federalii erau cei mai răi. 

— Aici James Rennie, Al Doilea Ales din Chester's Mill. 
Dumneavoastră cine sunteţi, domnule? 

— Donald Wozniak, de la Securitatea Internă. Înţeleg că 
aveţi o problemă acolo, pe Şoseaua 119. Un fel de 
interdicţie... 

Interdicţie? Interdicţie? Ce fel de limbaj criptic mai era şi 
ăsta? 

— Aţi fost dezinformat, domnule, răspunse Rennie. E 
vorba despre un avion - un avion civil, local - care a 
încercat să aterizeze pe şosea şi a lovit un camion. Situaţia 
e complet sub control. Nu solicităm ajutorul Securităţii 
Interne. 


— Domnule Rennie, interveni fermierul, nu a fost deloc 
aşa. 

Rennie făcu un semn din mână spre el şi porni spre prima 
maşină de poliţie. Hank Morrison tocmai cobora. Înalt, ca la 
vreun metru nouăzeci, dar în esenţă total inutil. Şi, în 
spatele lui, fata aia cu sâni mari şi lăsaţi. Wettington, aşa o 
chema, şi nu era de folos nici cât el: o gură care făcea pe 
deşteapta, la un cap care nu făcea pe prostul - că nu mai 
era cazul... În spatele ei, însă, ajunsese şi Peter Randolph, 
care era adjunctul, un om pe placul lui Rennie. Unul care 
ştia să facă o treabă. Dacă Randolph ar fi fost de serviciu în 
noaptea când Junior intrase-n belea în bomba aia infectă, 
Big Jim se îndoia că Dale Barbara ar mai fi fost acum în 
oraş, să le creeze probleme. Ba chiar, domnul Barbara 
putea să fie după gratii, în The Rock. Ceea ce lui Rennie i-ar 
fi convenit de minune. 

Între timp, omul de la Securitatea Internă - şi ăştia aveau 
tupeu să-şi zică agenţi? - continua să dea din gură. 

Rennie îl întrerupse: 

— Vă mulţumesc pentru interesul acordat, domnule 
Wozner, dar am clarificat situaţia. 

Şi apăsă pe butonul END, fără să salute. Apoi, îi aruncă 
telefonul înapoi lui Ernie Calvert. 

— Jim, nu cred că e bine ce-ai făcut. 

Rennie îl ignoră, privindu-l pe Randolph cum se oprea în 
spatele maşinii lui Wettington. Se gândi să-i iasă în 
întâmpinare, dar respinse ideea încă înainte de a i se fi 
conturat complet în minte. Las' să vină Randolph la el. Aşa 
mergeau lucrurile. Şi aşa aveau să meargă, pe toţi sfinţii. 


2 


— Big Jim, îl interpelă Randolph. Ce s-a-ntâmplat aici? 

— Cred că se vede cu ochiul liber, răspunse Big Jim. 
Avionul lui Chuck Thompson a avut o mică neînțelegere cu 
un camion de lemne. Se pare că s-au încăierat. 


Acum auzea sirene venind şi dinspre Castle Rock. 
Aproape sigur, maşini de pompieri (Rennie spera să fie 
printre ele şi cele două ale lor, noi - şi îngrozitor de 
scumpe; ar fi dat mai bine dacă nimeni nu se prindea că 
maşinile lor noi fuseseră plecate din oraş când avusese loc 
acel bal la grămadă). Probabil poliţia şi ambulanţele veneau 
imediat în urma lor. 

— Nu aşa s-a-ntâmplat, se încăpăţână Alden Dinsmore să 
repete. Eram în grădina de lângă casă şi-am văzut avionu' 
cum... 

— Mai bine i-am da pe oamenii ăia mai-napoi, nu crezi? îl 
întrebă Rennie pe Randolph, arătând spre privitori. Pe 
partea cu camionul erau destui, stând la o distanţă 
prudentă de resturile care ardeau, iar spre The Mill se 
adunaseră şi mai mulţi. Începea să arate ca o convenţie 
municipală. 

Randolph li se adresă lui Morrison şi Wettington. 

— Hank, spuse el, arătând spre spectatorii dinspre The 
Mill. Unii începuseră să se uite printre bucăţile împrăştiate 
din avionul lui Thompson. Se auzeau exclamaţii de oroare, 
pe măsură ce erau descoperite şi alte fragmente de trupuri 
omeneşti. 

— "țeles, replică Morrison şi o luă din loc. 

Randolph o întoarse pe Wettington către oamenii din 
partea cu camionul. 

— Jackie, ocupă-te tu de... 

Mai mult, însă, nu apucă să spună. 

Pasionaţii dezastrelor aflaţi în latura sudică a 
accidentului stăteau pe păşunea pentru vaci dintr-o parte a 
drumului şi-n iarba până la genunchi de pe partea cealaltă. 
Se uitau cu gurile căscate, având pe faţă o expresie de 
interes prostesc pe care Rennie o cunoştea foarte bine; o 
vedea zilnic pe mutra unuia şi a altuia, şi en masse în 
fiecare lună martie, la adunarea orăşenească. Doar că 
oamenii aceia nu la camion se uitau. lar acum Peter 
Randolph, care nu era tocmai un dobitoc (genial nu era el, 


nici pe departe, da' tot ştia care-i stânga şi care dreapta), 
fixa cu privirea acelaşi loc, având pe faţă o uimire identică. 
Şi Jackie Wettington la fel. 

Cu toţii se uitau la fum. Fumul ce se înălța din epava 
camionului. 

Era închis la culoare şi uleios. Ar fi trebuit să-i sufoce pe 
oamenii spre care bătea vântul - o briză uşoară dinspre sud 
-, dar nici vorbă de aşa ceva. lar Rennie observă de ce. îi 
venea greu să creadă, însă n-avea ce face. Fumul era suflat 
spre nord, cel puţin la început, dar imediat se abătea din 
drum - aproape în unghi drept - pentru a se înălța în 
continuare direct spre cer, ca printr-un horn. Şi lăsa-n urma 
lui urme negricioase. O dâră prelungă ce părea fixată în 
aer. 

Jim Rennie scutură din cap ca să-şi alunge vedenia, dar 
degeaba: era tot acolo. 

— Asta ce mai €...? murmură Randolph, într-o şoaptă 
uluită. 

Dinsmore, fermierul, se înfipse în faţa lui Randolph. 

— Tipu' ăla, începu el, arătând spre Ernie Calvert, vorbea 
la telefon cu Securitatea Internă, şi tipu” ăsta, îl indică el pe 
Rennie cu un gest teatral, ca la tribunal, de care lui Rennie 
puţin îi păsa, i-a luat telefonu” din mână şi-a-nchis! Nu 
treb'ia să facă asta, Pete. Fiindcă nu s-a ciocnit nimeni cu 
nimeni. Avionu' nici nu era aproape de pământ. L-am văzut 
cu ochii mei. Acopeream plantele, ca să nu le ia-ngheţu', şi- 
am văzut. 

— Şi eu am văzut... începu Rory, iar de astă dată fratele 
său Ollie fu cel care-l altoi peste ceafă. Puştiul începu să se 
smiorcăie. 

Alden Dinsmore continuă: 

— S-a lovit de ceva. De-aceeaşi chestie în care-a intrat şi 
camionu'. I-acolo, poţi să pui mâna. Tinerelu' ăla - bucătaru' 
- a zis c-aici ar trebui să se închidă traficu' aerian. Da' 
domnu' Rennie, urmă el, arătând din nou spre Rennie de 
parcă s-ar fi crezut un păcătos de Perry Mason, nu un băiat 


care-şi câştiga pâinea prinzând mulgătoarele pe ugerele 
vacilor, nici măcar să stea de vorbă n-a vrut. A-nchis şi gata. 

Rennie nu se cobori la nivelul lui. 

— Îţi pierzi vremea, îi spuse el lui Randolph - după care, 
apropiindu-se pentru a-i putea vorbi în şoaptă, adăugă: vezi 
că vine şefu'. le-aş sfătui să fii atent şi să faci ordine pe-aici 
pân-ajunge. 

Pentru o clipă, privi spre fermier cu răceală. 

— Martorii poţi să-i interoghezi mai târziu. 

Şi totuşi - nebunie curată! “ tot Alden Dinsmore avu 
ultimul cuvânt. 

— Băiatu' ăla, Barber, avea dreptate. El a avut dreptate şi 
Rennie a greşit. 

Rennie îl reţinu. Avea să se ocupe de el cu altă ocazie. 
Mai devreme sau mai târziu, fermierii veneau întotdeauna 
la Aleşi cu pălăria-n mână - să ceară o scutire de plată, o 
excepţie zonală, ceva - şi data viitoare când apărea domnul 
Dinsmore, îl aştepta o mică dezamăgire, dacă era pe-a lui 
Rennie. Şi, de obicei, aşa era. 

— Fă ordine aici! repetă el către Randolph. 

— Jackie, mută-i pe ăia mai-napoi, ordonă adjunctul, 
arătând spre cei din partea cu camionul. Delimitează un 
perimetru. 

— Domnule, cred că oamenii ăia sunt de fapt în Motton... 

— Nu mă interesează, dă-i mai înapoi. 

Pete Randolph se uită peste umăr spre locul unde Duke 
Perkins cobora din maşina verde a şefului poliţiei - o maşină 
pe care Randolph tânjea s-o vadă pe aleea casei lui. Şi avea 
să i se împlinească dorinţa, cu ajutorul lui Big Jim Rennie. În 
trei ani, cel mult. 

— Departamentul Poliţiei din Castle Rock îţi va mulţumi, 
când ajung şi ei aici, crede-mă. 

— Şi ce facem cu... arătă Wettington spre dâra afumată, 
care continua să se întindă. Văzuţi prin ea, copacii cu 
frunzişul multicolor de toamnă arătau de un cenuşiu închis 


uniform, iar cerul dobândise o nuanţă bolnăvicioasă de 
albastru-gălbui. 

— Nu vă apropiaţi, spuse Randolph, după care se duse 
să-l ajute pe Hank Morrison la stabilirea perimetrului, pe 
partea dinspre Chester's Mill. Mai întâi, însă, trebuia să-l 
pună pe Perk în temă. 

Jackie se apropie de oamenii din partea camionului. 
Grupul de-acolo creştea tot timpul, pe măsură ce primii 
sosiți îi anunțau la telefon pe alţii şi alţii. Unii înăbuşiseră 
sub picioare micile focuri din tufişuri, ceea ce era foarte 
bine, dar acum nu mai făceau decât să stea ca la spectacol. 
Începu să-i alunge cu gesturile pe care le făcea şi Hank în 
partea dinspre The Mill, intonând aceeaşi mantră: 

— Înapoi, vă rog, s-a terminat, nu mai aveţi de văzut 
nimic ce n-aţi văzut deja, eliberaţi drumul pentru maşinile 
de pompieri şi poliţie, înapoi, eliberaţi zona, îna... 

Se izbi de ceva. Rennie nu avea idee ce era, dar văzu 
efectul. Borul pălăriei lui Wettington se lovise primul, 
îndoindu-se, iar pălăria căzu în spatele ei. O clipă mai 
târziu, sfârcurile alea insolente - doi draci-bumbaci de 
obuze, asta erau - se turtiră. Pe urmă îi fu strivit şi nasul, 
împroşcând cu sânge în ceva... unde sângele începu să se 
prelingă în jos, ca vopseaua pe un perete. Femeia căzu în 
fund - fundul ei mare şi bine căptuşit - cu o expresie şocată 
pe faţă. 

Afurisitul de fermier se amestecă iar: 

— Vezi? Ce ţi-am zis io? 

Randolph şi Morrison nu văzuseră, şi nici Perkins: toţi 
trei stăteau de vorbă lângă capota maşinii şefului. Rennie se 
gândi o clipă să se ducă la Wettington, dar alţii porniseră 
deja, şi-n plus, femeia era încă prea aproape de... chestia de 
care se lovise. Atunci, Rennie o luă spre cei trei poliţişti cu 
burta repezită înainte şi toată faţa lui încruntată emana 
hotărâre şi autoritate. Din mers, îl învrednici cu o privire 
amenințătoare pe fermierul Dinsmore. 


— Şefule, îl întâmpină el, împingându-se printre Morrison 
şi Randolph. 

— Big Jim, dădu din cap Perkins. N-ai pierdut vremea, din 
câte văd. 

Era posibil să fi fost o ironie, dar Rennie, care era un 
rechin bătrân şi viclean, nu muşcă momeala. 

— Mă tem că aici se-ntâmplă mai multe decât ar părea la 
prima vedere. Cred c-ar fi bine să ia cineva legătura cu 
Securitatea Internă. 

Făcu o pauză, arborând o mină potrivit de gravă. 

— Nu vreau să zic că e vorba de terorism... dar n-am să 
spun nicicâănue. 


3 


Duke Perkins se uită dincolo de Big Jim. Ernie Calvert şi 
Johnny Carver de la Mill Gas Grocery o ajutau pe Jackie să 
se ridice în picioare. Era ameţită şi-i curgea sânge din nas, 
dar în rest părea să nu fi păţit mare lucru. Şi totuşi, situaţia 
era destul de împuţită. Sigur, orice accident soldat cu 
victime omeneşti dădea întru câtva impresia asta, dar aici 
lucrurile păreau mult mai încurcate. 

Unu la mână, avionul nu încercase să aterizeze. Se 
sfărâmase în prea multe bucăţi, care erau răspândite pe o 
suprafaţă prea întinsă pentru ca Perkins să creadă povestea 
cu aterizarea. Şi nici spectatorii nu arătau normal. 
Randolph nu se prinsese, dar Duke Perkins vedea limpede. 
Ar fi trebuit să se adune într-un grup mare. Aşa făceau 
întotdeauna, ca pentru a căuta să se îmbărbăteze unii pe 
alţii în faţa morţii. Numai că ăştia formaseră două grupuri, 
iar cel dinspre Motton era îngrozitor de aproape de 
camionul încă în flăcări. Nu păreau să fie în pericol, aprecie 
Perkins... dar de ce nu veneau încoace? 

Primele maşini de pompieri trecură de curba din sud. 
Trei la număr. Duke se bucură să vadă că a doua avea pe-o 
parte inscripţia aurie „DEPARTAMENTUL POMPIERILOR 


CHESTER'S MILL, MAŞINA NR. 2“. Mulțimea se retrase în 
bălăriile de pe margine, ca să le facă loc. Duke se întoarse 
spre Rennie. 

— Ce s-a întâmplat aici? Ştii cumva? 

Rennie deschise gura să răspundă, dar înainte de a 
apuca să scoată o vorbă, interveni Ernie Calvert: 

— E o barieră de-a curmezişul drumului. Nu se vede, da' 
acolo e, şefu'. Camionul a intrat în ea. Şi avionul. 

— Pe bune! exclamă Dinsmore. 

— Şi agentul Wettington a lovit-o, adăugă Johnny Carver. 
Noroc că mergea încet. 

O ţinea cu un braţ pe după umeri pe Jackie, care încă 
arăta cam ameţită. Duke observă sângele de pe mâneca 
scurtei lui Carver, pe care era imprimat anunţul: „AVEM 
BENZINĂ LA PREŢ REDUS.“ 

În partea dinspre Motton sosise încă o maşină de 
pompieri. Primele două blocaseră şoseaua, în formă de V. 
Pompierii coborau deja şi desfăşurau furtunurile. Duke auzi 
sunetul unei ambulanţe venind dinspre Castle Rock. „A 
noastră unde-o fi?“, se întrebă el. Se dusese şi ea la prostia 
aia de aplicaţie? Nu-i plăcea ideea. Ce om întreg la minte ar 
trimite salvarea la o casă goală care arde? 

— Pare să fie o barieră invizibilă... începu Rennie. 

— Mda, am priceput asta, îl întrerupse Duke. Nu ştiu ce-o 
fi însemnând, dar am auzit. 

Îl lăsă pe Rennie acolo şi se duse la poliţista căreia-i 
curgea sânge din nas, fără să vadă roşeaţa apărută în 
obrajii celui de-Al Doilea Ales ca reacţie la indiferența lui. 

— Jackie? întrebă Duke, luând-o uşurel de umăr. [i-e 
bine? 

— Mda, îşi atinse Wettington nasul, care-i sângera mai 
puţin. Pare să fie rupt? Eu nu mi-l simt rupt. 

— Nu s-a rupt, dar o să ţi se umile. Totuşi, cred c-ai să 
arăţi din nou bine până la Balul Recoltei. 

Fata zâmbi vag. 


— Şefule, nu se lăsă Rennie, eu chiar cred c-ar trebui să 
anunţăm pe cineva. Dacă nu Securitatea Internă - şi dacă 
mă gândesc mai bine, mi se pare, totuşi, cam radical -, 
atunci poate Poliţia de Stat sau... 

Duke îl dădu la o parte. Gestul era ponderat, dar fără 
niciun echivoc. Aproape că-l împingea. Rennie strânse 
pumnii, apoi şi-i desfăcu. Îşi construise o viaţă în care el era 
cel ce împingea, nu invers, dar asta nu schimba faptul că 
pumnii erau pentru idioţi. Dovadă, propriul său fiu. Iotuşi, 
scăpările se cereau reţinute şi remediate. De obicei, la o 
dată ulterioară... dar, uneori, mai târziu era chiar mai bine. 

Mai plăcut. 

— Peter! îl strigă Duke pe Randolph. Dă o strigare la 
Centrul Medical şi întreabă unde naiba-i ambulanţa 
noastră! Vreau să vină aici imediat! 

— Poate s-o facă Morrison, replică Randolph. Îşi luase 
aparatul de fotografiat din maşină şi se întorcea să ia 
imagini de la locul accidentului. 

— Ba poţi s-o faci tu, în clipa asta! 

— Şefule, nu cred că Jackie s-a lovit prea tare, şi-n rest 
nimeni... 

— Când voi avea nevoie de părerea ta, am să ţi-o cer, 
Peter. 

Randolph vru să se uite urât la el, dar văzu expresia de 
pe chipul lui Duke. Aruncă aparatul la loc pe scaunul din 
faţă al maşinii şi-şi scoase mobilul. 

— Ce-a fost, Jackie? se interesă Duke. 

— Nu ştiu. Mai întâi, am simţit nişte furnicături, ca atunci 
când atingi din neatenţie polii unui ştecher pe care-l bagi în 
priză. A trecut, dar pe urmă m-am lovit de... hmm, nici nu 
ştiu de ce m-am lovit. 

Un „Aaaa...“ se ridică din rândurile spectatorilor. 
Pompierii îşi îndreptaseră furtunurile spre camionul care 
ardea, dar dincolo de el jeturile de apă ricoşau. Se izbeau 
de ceva şi împroşcau înapoi, creând curcubee prin aer. 
Duke nu mai văzuse aşa ceva niciodată în viaţa lui... decât, 


poate, la spălătoria de maşini, când te uiţi cum sare apa 
înapoi din parbriz. 

După care observă un curcubeu şi-n partea dinspre The 
Mill: unul mic. Cineva dintre spectatori - Lissa Jamieson, 
bibliotecara oraşului - mergea spre el. 

— Lissa, pleacă de-acolo! strigă Duke. 

Femeia nu-l luă în seamă. Parcă ar fi fost hipnotizată. Se 
opri la câţiva centimetri de locul unde un jet sub presiune 
lovea aerul şi sărea îndărăt, şi-şi desfăcu palmele. Duke 
văzu broboane de vapori scânteindu-i în părul strâns într- 
un coc la spate. Micul curcubeu se destrăma, apoi se forma 
din nou, în spatele ei. 

— Nimic, doar ceaţă! strigă ea, pe un ton fascinat. Acolo-i 
atâta apă, şi aici, doar puţină ceaţă! Ca de la un spray de 
cameră. 

Peter Randolph ridică mâna cu telefonul mobil, clătinând 
din cap. 

— Are semnal, dar nu face legătura. Cred că-l bruiază 
toată mulţimea asta, arătă el cu braţul, într-un arc larg. 

Duke nu ştia dacă aşa ceva era posibil, dar aproape toţi 
cei pe care-i vedea în jur ori dădeau din gură, ori făceau 
fotografii. În afară de Lissa, care-şi continua numărul de 
nimfă a pădurii. 

— Du-te după ea, îi spuse Duke lui Randolph. Ia-o de- 
acolo până nu-i vine ideea să-şi scoată cristalele sau mai 
ştiu eu ce. 

Chipul lui Randolph sugera că o asemenea misiune era cu 
mult mai prejos decât nivelul lui de salarizare, dar se duse. 
Duke scoase un mic hohot de râs. Era scurt, dar sincer. 

— Ce Dumnezeu ţi se pare aşa de amuzant? vru să ştie 
Rennie. 

În partea dinspre Motton soseau şi alţi poliţişti din 
comitatul Castle. Dacă Perkins nu avea grijă, cei din The 
Rock urmau să ia toată situaţia sub controlul lor. Şi pe 
urmă, să se împăuneze cu toate laudele. 


Duke se opri din râs, continuând însă să zâmbească. Şi 
fără nicio jenă. 

— E un bal la grămadă, spuse el. Nu-i asta vorba ta, Big 
Jim? Şi, cum ştiu din experienţă, uneori un bal la grămadă 
se rezolvă cel mai bine râzând. 

— Habar n-am ce vrei să spui! aproape că strigă Rennie, 
speriindu-i pe fraţii Dinsmore, care o tuliră din spatele lui, 
să se ascundă după tatăl lor. 

— Ştiu, răspunse încet Duke, şi e foarte bine aşa. Iot ce 
trebuie să înţelegi acum e că aici eu sunt agentul şef care 
reprezintă legea, cel puţin până la sosirea şerifului de 
comitat, iar tu nu eşti decât un ales municipal. N-ai nicio 
calitate oficială, aşa că ar fi bine să te dai mai încolo. 

Apoi, ridicând glasul, arătă spre locul în care agentul 
Henry Morrison întindea banda galbenă, ocolind două 
bucăţi mai mari din fuzelajul avionului. 

— Aş dori ca toată lumea să se retragă şi să ne lase să ne 
facem treaba! Urmaţi-l pe Alesul Rennie. Vă va conduce 
dincolo de banda galbenă. 

— Nu-mi place chestia asta, Duke, mormăi Rennie. 

— Domnul să te binecuvânteze, mă doare-n cur, replică 
Duke. Dispari de la locul accidentului, Big Jim. Şi ai grijă să 
ocoleşti banda. N-am chef ca Henry să trebuiască s-o-ntindă 
de două ori. 

— Şefule Perkins, aş vrea să ţii minte cum se cuvine să 
vorbeşti cu mine azi. Pentru că eu am să ţin. 

Şi porni cu paşi mari spre bandă. Ceilalţi spectatori îl 
urmară, majoritatea continuând să se uite peste umăr la 
apa care ricoşa din bariera mânjită de fum diesel, 
adunându-se pe carosabil într-o băltoacă alungită. Doi 
dintre cei mai isteţi (de exemplu, Ernie Calvert) 
observaseră deja că dâra udă urma perfect linia de 
demarcaţie dintre Motton şi The Mill. 

Rennie simţi o tentaţie copilărească de a rupe cu pieptul 
banda întinsă de Hank Morrison cu atâta grijă, dar se 
stăpâni. Totuşi, n-avea de gând s-o ocolească, umplându-şi 


de ciulini pantalonii eleganţi de la Land's End. Îl costaseră 
şaizeci de dolari. Trecu pe dedesubt, ridicând banda cu o 
mână. Burta îl împiedica să se aplece ca tot omul. 

În spatele lui, Duke porni încet spre locul coliziunii 
suferite de Jackie. Îşi ţinea o mână întinsă înainte, ca un orb 
care încearcă să se orienteze printr-un spaţiu nefamiliar. 

Aici, Jackie căzuse... iar aici... 

Simţi furnicăturile descrise de ea, dar în loc să-i treacă 
imediat, se  înteţiră până la o durere arzătoare în 
adâncitura umărului stâng. Mai avu timp doar ca să-şi 
amintească ultimul lucru spus de Brenda - „Ai grijă de 
stimulatorul cardiac!“ - după care aparatul din piept 
explodă cu destulă forţă ca să-i sfâşie tricoul Wildcats, pe 
care-l luase pe el de dimineaţă în cinstea meciului care 
urma să se joace după-amiază. Bariera fu lovită de petice 
de bumbac, stropi de sânge şi bucățele de carne. 

Mulțimea scoase un „Aaaah.../“ 

Duke încercă să rostească numele soţiei sale, nu reuşi, 
dar îi văzu limpede în minte faţa. Zâmbea. 

Apoi, întuneric. 


4 


Puştiul se numea Benny Drake, avea paisprezece ani şi 
era  razor. Razorii făceau parte dintr-un club de 
skateboarding mic, dar serios, privit nu tocmai cu ochi buni 
de comisariatul local, însă fără a fi efectiv interzis, în pofida 
apelurilor repetate ale aleşilor Rennie şi Sanders (la ultima 
întrunire orăşenească, din martie, acelaşi duo dinamic 
reuşise să respingă un articol de buget prin care s-ar fi 
putut finanța un teren de skateboarding securizat în 
spatele estradei pentru fanfară din scuarul oraşului). 

Adultul era Eric „Rusty” Everett, în vârstă de treizeci şi 
şapte de ani, asistent medical al doctorului Ron Haskell, pe 
care-l numea adesea în sinea lui Minunatul Vrăjitor din Oz. 
„Fiindcă“, ar fi explicat Rusty (dacă ar fi avut încredere să- 


şi exprime o asemenea ingratitudine în faţa altcuiva decât a 
soţiei sale), „stă aşa de des după paravan, în timp ce eu fac 
toată treaba“. 

Acum, tocmai verifica situaţia ultimului vaccin antitetanos 
al unui tânăr Maestru Drake. În toamna lui 2009 - foarte 
bine. Mai ales că tânărul Maestru Drake făcuse un Wilson în 
timp ce zburătăcea pe ciment şi-şi julise zdravăn gamba. 
Nu era chiar o plagă deschisă, dar tot se prezenta mult mai 
rău decât o simplă zgârietură. 

— A revenit curentu', deşteptule, anunţă tânărul 
Maestru. 

— E generatorul, deşteptule, replică Rusty. Alimentează 
spitalul şi Centrul Medical. Radical, da? 

— De şcoală veche, încuviinţă băiatul. 

Câteva momente, adultul şi adolescentul priviră fără o 
vorbă rana de cincisprezece centimetri de pe pulpa lui 
Benny Drake. Curăţată de sânge şi praf, arăta nasol, dar nu 
mai părea chiar atât de groaznică. Sirena oraşului tăcuse, 
însă din depărtare se auzeau altele. Apoi, se porni sirena 
pompierilor, făcându-i pe amândoi să tresară. 

„O să se ducă şi ambulanţța“, îşi zise Rusty. „Mai mult ca 
sigur. lar o iau la picior Twitch şi Everett. N-ar strica să mă 
grăbesc. “ 

Atâta doar că puştiul era destul de palid, iar lui Rusty i se 
părea şi că avea lacrimi în ochi. 

— Te-ai speriat? îl întrebă. 

— Puțin, recunoscu Benny Drake. O să mă consemneze 
mama-n casă. 

— De-asta ţi-e frică? 

Bănuia că mai fusese consemnat de câteva ori... şi nu 
prea puţine, nu? 

— Şi... cât de tare o să mă doară? 

Rusty ţinuse ascunsă seringa. Acum îi injectă trei 
centimetri cubi de xylocaină şi epinefrină - o combinaţie 
invincibilă pe care el încă o mai numea novocaină. Împinse 


pistonul încet, ca să nu-i provoace băiatului o durere mai 
mare decât era nevoie. 

— Cam atât de tare. 

— Phui, făcu Benny. Super tare! Cod albastru. 

Rusty râse. 

— Ai făcut o rotaţie completă înainte de Wilson? 

Ca fost boarder, dar de mult retras din circulaţie, era 
sincer curios. 

— Doar jumate, da' a fost naşpa! se înveseli Benny. Câte 
copci crezi că-mi pui? Norrie Carver s-a ales cu douăşpe, 
când a căzut la Oxford, astă-vară. 

— Nu chiar atâtea, îl linişti Rusty. 

O cunoştea pe Norrie, o tipă a cărei principală aspirație 
părea să fie aceea de a-şi sfârşi zilele pe skateboard înainte 
de împlinirea majoratului. Apăsă un loc de lângă rană, cu 
vârful seringii. 

— Simţi? 

— Mda, nene, total! Ai auzit o bubuitură dintr-acolo? îl 
întrebă Benny, arătând vag spre sud, în timp ce stătea 
aşezat pe masa de examen medical, în chiloţi, sângerând pe 
acoperitoarea din hârtie. 

— Nu, răspunse Rusty. 

De fapt, auzise chiar două. Şi teamă-i era că nu fuseseră 
doar bubuituri, ci adevărate explozii. Trebuia să se 
grăbească. Şi pe unde-o fi umblând Vrăjitorul? La vizite, 
după cum zicea Ginny. Ceea ce însemna, probabil, că moţăia 
în oficiul medicilor de la Cathy Russell. În ultima vreme, 
acolo-şi făcea Minunatul Vrăjitor vizitele medicale. 

— Acum simţi? îl apăsă din nou Rusty cu acul. Nu trişa, n- 
ai voie să te uiţi! 

— Nu, dom'le, nimic. Faci mişto de mine. 

— Nu fac niciun mişto. Eşti amorţit. 

„În mai multe sensuri“, completă el în gând. 

— OK, mai departe. Lasă-te pe spate, relaxează-te şi 
bucură-te de zborul cu Cathy Russell Airlines. 


Frecă rana cu o soluţie salină sterilă, o curăţă de 
țesuturile afectate, apoi îi îndreptă marginile cu vrednicul 
său scalpel nr. 10. 

— Şase cusături, cu cel mai bun nylon patru-zero pe care- 
l am. 

— Nemaipomenit, zise puştiul. Şi apoi: cred c-am să vărs. 
Rusty îi dădu un vas pentru aşa ceva, numit prin partea 
locului castron de borât. 

— Vomită aici. Şi fă bine să nu leşini dacă nu vrei să te las 
baltă. Benny nu leşină. Şi nici nu vomită. Rusty tocmai îi 
aplica pe rană un tampon de tifon sterilizat, când se auzi o 
bătaie în uşă, apoi se ivi capul lui Ginny Tomlinson. 

— Putem vorbi un minut? 

— Nu te jena de mine, îi spuse Benny. Sunt, cum ar veni, 
absolut radical... 

Auzi la puştiulache, ce obraznic...! 

— Pe culoar, Rusty? insistă Ginny, fără să-i arunce 
băiatului nici măcar o privire. 

— Vin imediat, Benny. Stai acolo şi nu te agita. 

— Am pricipit. Nicio problemă. 

Rusty o urmă pe Ginny în hol. 

— Ambulanţa? întrebă el. 

Dincolo de Ginny, în sala de aşteptare însorită, mama lui 
Benny se uita indispusă la un volum cu copertă subţire şi 
sălbatic-siropoasă. 

Ginny dădu din cap. 

— Pe 119, la Tarker's, pe linia de graniţă a oraşului. Şi 
mai e încă un accident, la limita cu alt oraş - Motton -, dar 
am auzit că acolo toţi sunt DATS:3+. Morți la faţa locului. 

— Coliziune între un camion şi un avion. Avionul voia să 
aterizeze. 

— Mă iei de prost? 

Alva Drake se uită în jur, încruntată, apoi îşi reluă lectura. 
Sau, cel puţin, aşa părea, în timp ce încerca să-şi dea seama 
dacă soţul ei ar fi sprijinit-o în decizia de a-l consemna pe 
Benny până la vârsta de optsprezece ani. 


— Pe bune că e o situaţie autentică, îl asigură Ginny pe 
Rusty. Şi am primit anunţuri şi despre alte accidente... 

— Ciudat. 

— ... dar tipul de la Tarker's e încă viu. Conducea un 
camion de aprovizionare, cred. Bagă mare, vere. Ie- 
aşteaptă Twitch. 

— Termini tu cu puştiul? 

— Da. Hai, du-te. 

— Şi doctor Rayburn? 

— Avea nişte pacienţi la Stephens Memorial. 

Ăsta era spitalul din Norway şi South Paris. 

— E şi el pe drum, Rusty. Fugi. 

Rusty se mai opri un moment să-i spună doamnei Drake 
că Benny era bine. Alva nu păru prea încântată de această 
veste, dar îi mulţumi. Dougie 'Twitchell - Twitch - stătea 
aşezat pe bara ambulanţei demodate pe care Jim Rennie şi 
colegii lui aleşi refuzau s-o schimbe, fumând o ţigară în 
bătaia soarelui. Ţinea în mână un CB portabil din care 
răsunau voci - o mulţime, pocnind ca popcornul şi 
încălecându-se. 

— Stinge cuiu' de sicriu şi hai să-i dăm bice, zise Rusty. 
Ştii unde mergem, da? 

Twitch aruncă ţigara. În ciuda porecleii!!, era cel mai 
calm infirmier pe care-l cunoscuse Rusty în viaţa lui, ceea 
ce spunea multe. 

— Ştiu ce ţi-a zis şi ţie Gin-Gin - pe linia de demarcaţie 
dintre Chester's şi Tarker's nu? 

— Da. Un camion răsturnat. 

— Mada, mă rog, planurile s-au mai schimbat. Mergem în 
celălalt loc, arătă el spre orizontul de la sud, unde se înălța 
o coloană de fum negru şi gros. Ai fost vreodată curios să 
vezi un avion prăbuşit? 

— Am şi văzut, replică Rusty. În armată. Doi tipi. Puteai să 
ungi pe pâine ce mai rămăsese din ei. Mi-a fost de-ajuns, 
frăţică. Ginny zice că acolo toţi sunt morţi, aşa că de ce... 


— Or fi, sau poate n-or fi, îl întrerupse 'Twitch, dar acum a 
păţit-o şi Perkins şi s-ar putea ca el să fie încă viu. 

— Şeful Perkins? 

— Chiar el. N-aş zice că sunt prea multe şanse, când 
stimulatorul i-a explodat în piept - aşa cum zice Peter 
Randolph -, dar la urma urmei este şeful poliţiei. 
Comandantul Neînfricat. 

— Twitch, prietene. Un stimulator cardiac n-are cum să 
explodeze aşa, aiurea. E absolut imposibil. 

— Atunci, probabil că într-adevăr mai trăieşte şi-l putem 
ajuta. 

În timp ce ocolea capota ambulanţei, Twitch îşi scoase 
țigările. 

— Nu fumezi în Salvare, îl preveni Rusty. 

Twitch îl privi amărât. 

— Decât dacă-mi dai şi mie, adică... 

Oftând, Twitch îi întinse pachetul. 

— Ah, Marlboro, remarcă Rusty. Cancerigenele mele 
favorite. 

— Mă omori, conchise Twitch. 


5 


Trecură ca vântul pe la semaforul intersecţiei în formă de 
T dintre Şoselele 117 şi 119, în centrul oraşului, cu sirena 
urlând, în timp ce amândoi fumau ca şerpii (cu ferestrele 
deschise, cum era procedura standard de operare), 
ascultând turuiala din staţia radio. Rusty nu înţelegea cine 
ştie ce, dar un lucru îi era clar: avea să lucreze cu mult 
peste ora patru. 

— Dom'le, nu ştiu ce s-a-ntâmplat, spuse Twitch, da' ştiu 
c-o să vedem la faţa locului un avion prăbuşit cu adevărat. 
Prăbuşit de ceva timp, da, da' calu' de dar nu se caută la 
dinţi. 

— Twitch, eşti o javră stricată la cap. 


Erau foarte multe maşini şi majoritatea se îndreptau spre 
sud. Unii aveau probabil treburi într-acolo, dar Rusty 
bănuia că cei mai mulţi erau doar oameni-muşte, atraşi de 
mirosul de sânge. Twitch depăşi patru maşini la rând, fără 
nicio problemă. Ciudat, banda care mergea spre nord a 
Şoselei 119 era goală. 

— Uite! arătă el cu degetul. Un elicopter de la 
televiziune! O să ne vedem la ştirile de la ora şase, Big 
Rusty! Infirmieri eroi luptând să... 

Aici, însă, iluziile lui Dougie Twitchell se spulberară. În 
faţa lor - la locul accidentului, presupuse Rusty - elicopterul 
execută o întoarcere bruscă. Un moment, îi putu citi 
numărul 13 pe carcasă, lângă ochiul CBS. În clipa 
următoare, aparatul explodă, într-o ploaie de foc pornind 
din cerul senin al începutului de după-amiază. 

Twitch ţipă: 

— Iisuse, iartă-mă! N-am vorbit serios! 

După care, îndurerându-l şi mai mult pe Rusty, care era 
deja şocat, adăugă aproape ca un copil: 

— Retrag ce-am Zis! 


6 


— Eu tre' să mă-ntorc, spuse Gendron. 

Îşi scoase şapca, ştergându-şi cu ea chipul palid, murdar 
de sânge şi de praf. Nasul i se umflase, arătând acum ca 
degetul mare al unui uriaş. Ochii-i ieşeau în afară, din două 
cercuri negricioase. 

— Îmi pare rău, da' mă doare nasu' ca dracu” şi... în fine, 
nu mai am vârsta de-altădată. Şi mai sunt şi... 

Îşi ridică braţele, apoi le lăsă să cadă la loc. Stăteau faţă- 
n faţă, iar Barbie l-ar fi îmbrăţişat, ca să-l bată pe spate, 
dacă ar fi putut. 

— Eşti şocat până-n măduva oaselor, este? îl întrebă el. 

Gendron râse scurt, ca un lătrat. 

— Elicopterul ăla le-a pus capac la toate. 


Şi amândoi priviră înapoi, spre noua coloană de fum. 

Barbie şi Gendron părăsiseră locul accidentului de pe 
Şoseaua 117 după ce se asiguraseră că martorii chemau 
ajutoare pentru Elsa Andrews, singura supraviețuitoare. 
Cel puţin, nu părea rănită prea grav, deşi se vedea clar că 
pierderea prietenei sale îi frânsese inima. 

— Hai, du-te înapoi. Încetişor. Nu te grăbi. Când ai 
nevoie, odihneşte-te. 

— Tu mergi mai departe? 

— Da. 

— "Tot mai crezi c-ai să-i găseşti capătul? 

Un moment, Barbie tăcu. La început, fusese sigur, dar 
acum... 

— Sper, răspunse el. 

— Păi, să ai noroc! 

Gendron scoase şapca şi o înclină spre Barbie, în semn de 
salut. 

— Sper să-ţi strâng mâna, totuşi, până la sfârşitul zilei. 

— Şi eu, răspunse Barbie. 

Făcu o pauză. Se gândise la un lucru. 

— Poţi să faci ceva pentru mine, dacă-ţi găseşti telefonul? 

— Sigur. 

— Sună la baza militară de la Fort Benning. Cere cu 
ofiţerul de legătură şi spune-i că trebuie să vorbeşti cu 
colonelul James O. Cox. Zi-i că-i urgent, că suni din partea 
căpitanului Dale Barbara. ii minte toate astea? 

— Dale Barbara. Ăsta eşti tu. Şi James Cox. Asta-i el. Am 
băgat la cap! 

— Dacă vorbeşti cu el... Nu-s sigur c-ai să reuşeşti, şi 
totuşi dacă da... să-i spui ce se întâmplă aici. Să-i spui că, 
dacă nimeni n-a luat legătura cu Securitatea Internă, s-o 
facă el. Poţi? 

Gendron dădu din cap. 

— Dacă pot, o fac. Baftă, soldat. 

Barbie ar fi preferat să nu i se mai zică niciodată aşa, 
totuşi ridică un deget la frunte. Apoi o luă din loc, căutând 


ceea ce nu mai credea că avea să găsească. 
7 


Găsi un drum forestier care mergea aproximativ paralel 
cu bariera. Arăta năpădit de vegetaţie şi nefolosit de mult, 
dar tot era mai comod decât mersul prin hăţişuri. Din când 
în când, se abătea spre vest, căutând cu mâna zidul nevăzut 
dintre Chester's Mill şi restul lumii. Îl găsea de fiecare dată. 

Când ajunse în locul unde Şoseaua 119 intra în oraşul 
frate cu The Mill, Tarker's Mills, se opri. Şoferul camionului 
de aprovizionare răsturnat fusese luat de-acolo de vreun 
bun samaritean din cealaltă parte a barierei, dar camionul 
continua să blocheze şoseaua ca leşul unui animal uriaş. 
Impactul făcuse să se deschidă portierele din spate. Pe 
asfalt se împrăştiaseră diverse pachete cu produse Devil 
Dogs, Ho Hos, Ring Dings, Twinkies şi crochete cu unt de 
arahide. Un tânăr cu tricou George Strait stătea aşezat pe o 
buturugă, mâncând o crochetă. Într-o mână ţinea un telefon 
mobil. Ridică privirea spre Barbie. 

— Sal'. Vii de la... 

Arătă vag în spatele lui Barbie. Părea obosit, temător şi 
deziluzionat. 

— Din cealaltă parte a oraşului, răspunse Barbie. Da. 

— Pân-acolo ajunge zidul invizibil? Hotaru-i închis? 

— Da. 

Tânărul dădu din cap şi apăsă pe un buton al telefonului. 

— Dusty? Ai ajuns? 

Ascultă puţin, apoi mai spuse: 

— OK. 

Şi încheie convorbirea. 

— Prietenul meu, Dusty, şi cu mine am pornit de la est. 
Ne-am despărţit. El a luat-o spre sud. Am ţinut legătura 
prin telefon. Când avem semnal, adică. Acuma-i în locul în 
care-a căzut elicopterul. Zice că acolo se-adună lumea. 

Barbie nu se mira. 


— Chestia asta merge continuu, pe unde-ai venit tu? 

Tânărul dădu din cap. Mai mult nu spuse - nici nu era 
nevoie. 

Barbie ştia că era posibil să le fi scăpat unele breşe - 
deschizături cât nişte ferestre sau uşi - dar se îndoia. 

Cel mai probabil, erau complet izolaţi. 


TOŢI SPRIJINIM ECHIPA 
1 


Barbie merse înapoi pe Şoseaua 119 până în centrul 
oraşului, cale de vreo patru kilometri şi jumătate. Când 
ajunse acolo, se făcuse ora şase. Main Street era aproape 
pustie, dar duduia de zgomotul generatoarelor electrice: 
zeci şi zeci, după cum se auzea. Semaforul de la intersecţia 
cu 117 nu funcţiona, dar Sweetbriar Rose era luminat şi 
plin de lume. Uitându-se prin vitrina mare din faţă, Barbie 
văzu că toate mesele erau ocupate. Dar, când intră pe uşă, 
nu auzi nimic din palavrele obişnuite: politică, Red Sox, 
economia locală,  Patrioţii, maşini şi macarale nou 
cumpărate, Celticii, preţul benzinei, Bruinii, aparatura 
electrică nouă, echipa Wildcats din Twin Mills. Şi nici 
obişnuitele râsete nu se mai auzeau. 

Deasupra tejghelei se afla un televizor şi toţi se uitau 
într-acolo. Barbie observă - cu acel sentiment de 
neîncredere şi tulburare profundă pe care îl are probabil 
oricine se află la locul unei catastrofe majore - că Anderson 
Cooper de la CNN stătea pe Şoseaua 119, cu epava încă 
fumegândă a camionului în spatele lui. 

Rose servea ea însăşi la mese, repezindu-se din când în 
când înapoi spre tejghea ca să mai ia câte o comandă. 
Şuviţele de păr scămoşat îi scăpau din plasa de cap, 
atârnând în jurul feţei. Arăta obosită şi hărţuită. Tejgheaua 
ar fi trebuit să fie teritoriul lui Angie McCain, de la patru 
până la ora închiderii, dar în seara aceea Barbie n-o vedea 
nicăieri. Poate fusese plecată din oraş în momentul căderii 
barierei. Dacă aşa stăteau lucrurile, s-ar fi putut să nu mai 
apară multă vreme la tejghea. 

Anson Wheeler - căruia Rosie îi spunea „puştiul“, deşi 
avea cel puţin douăzeci şi cinci de ani - era la bucătărie, iar 
lui Barbie îi era groază să se gândească la orice mâncare 


gătită de el mai complicată decât fasolea cu cârnaţi, 
specialitatea tradiţională de sâmbătă seara la Sweetbriar 
Rose. Vai de băiatu' sau fătuţa care comanda un mic dejun 
la ora cinei şi se trezea cu jumările nucleare ale lui Anson. 
Totuşi, Barbie nu regreta că venise, căci, pe lângă absenta 
Angie, nici Dodee Sanders nu se afla prin preajmă. Deşi 
balcâza aia n-avea nevoie de niciun dezastru ca să nu vină 
la muncă. Nu s-ar spune că era chiar leneşă, dar era genul 
căreia i se distrăgea uşor atenţia. Şi când venea vorba de 
puterea cerebrală... băi frate, ce să mai zici? Tatăl ei - Andy 
Sanders, Primul Ales din The Mill - n-avea să fie niciodată 
un candidat la titlul de Geniu, dar pe lângă Dodee părea 
Albert Einstein. 

La televizor, nişte elicoptere aterizau în spatele lui 
Anderson Cooper, fluturându-i părul alb şi cochet în jurul 
capului şi aproape acoperindu-i vocea. Păreau aparate Pave 
Low. Barbie zburase destul cu ele, în timpul stagiului din 
Irak. Acum, în imagine intră şi un ofiţer de la armată, care 
acoperi microfonul lui Cooper cu o mână înmănuşată şi-i 
spuse ceva la ureche. 

Mesenii adunaţi la  Sweetbriar Rose începură să 
şuşotească între ei. Barbie le înţelegea neliniştea. Şi el o 
simţea. Când un om în uniformă acoperă microfonul unui 
reporter TV celebru fără măcar să se scuze, e clar c-a venit 
Sfârşitul Lumii. 

Ofiţerul - care era colonel, dar nu colonelul lui, iar 
apariţia lui Cox ar fi desăvârşit senzaţia de dislocare 
mintală pe care o trăia Barbie - termină ceea ce avusese de 
spus. Când îşi luă mâna de pe microfon, se auzi un zgomot 
ca de ventuză. leşi din cadru, cu faţa ca o mască 
inexpresivă. Barbie recunoştea tipul: militar produs în 
serie. 

Între timp, Cooper spunea: 

— Presei i se cere să se retragă cu aproximativ un 
kilometru, până într-un loc numit Popasul lui Raymond. 


La auzul acestor cuvinte, în local se stârni din nou 
rumoare. Cu toţii cunoşteau Popasul lui Raymond din 
Motton, un local la margine de drum într-a cărui vitrină 
scria: „BERE RECE SENDVIŞURI FIERBINŢI MOMELI 
PROASPETE. 

— Această regiune, până la mai puţin de o sută de metri 
distanţă de ceea ce numim „bariera“, a fost declarată zonă 
de siguranţă naţională. Ne vom relua emisia de îndată ce 
putem, dar în acest moment vă dau din nou legătura la 
Washington, Wolf. 

Titlul de pe burtiera roşie afişată sub cadru anunţa: 
„BREAKING NEWS MISTERUL IZOLĂRII ORAŞULUI DIN 
MAINE SE ADÂNCEŞTE“. lar în colţul din dreapta, sus, 
cuvântul „GRAV“ apărea şi dispărea ca firma de neon a unei 
taverne, noaptea. „Caz grav de diaree“, îşi spuse Barbie şi 
fu cât pe ce să chicotească. 

Wolf Blitzer luă locul lui Anderson Cooper. Rose avea o 
slăbiciune pentru Blitzer şi, în după-amiezile din timpul 
săptămânii, nu permitea ca televizorul să fie pus pe altă 
emisiune decât „The Situation Room“; îi spunea „Wolfie al 
meu“. În seara asta, Wolfie al ei purta cravată, dar avea 
nodul legat neglijent, iar Barbie se gândi că şi restul 
hainelor arătau suspect de mult a bulendre de sâmbătă. 

— Ca să recapitulăm, începu Wolfie al lui Rose, azi după- 
amiază, în jurul orei unu... 

— Ba a fost mai devreme, binişor mai devreme, preciză 
cineva. 

— E adevărat ce-a păţit Myra Evans? întrebă altă voce. 
Chiar a murit? 

— Da, răspunse Fernald Bowie. 

Singurul antreprenor de pompe funebre din oraş, 
Stewart Bowie, era fratele mai mare al lui Fern. Uneori, 
când era treaz, Fern îl ajuta - iar în seara asta arăta treaz. 
Trezit de şoc. 

— Mai tacă-ţi fleanca ca s-aud şi io. 


Şi Barbie voia să audă, fiindcă Wolfie aborda chiar atunci 
subiectul care-l interesa cel mai mult, spunând exact ceea 
ce aştepta: că pe deasupra oraşului Chester's Mill se 
interzisese orice formă de trafic aerian. Ba mai mult - peste 
întreg vestul statului Maine şi estul statului New 
Hampshire, de la Lewiston-Auburn până la North Conway. 
Preşedintele fusese informat. Şi, pentru prima oară în nouă 
ani, culoarea Codului de Ameninţare Naţională trecuse 
peste portocaliu. 

Julia Shumway, patroană şi redactor-şef al ziarului 
Democratul, îi aruncă o privire lui Barbie când acesta trecu 
pe lângă masa ei. Apoi, pe buze i se ivi micul zâmbet înţepat 
şi secretos care era specialitatea ei - aproape un patent. 

— Se pare că oraşul Chester's Mill nu vrea să-ţi dea 
drumul să pleci, domnule Barbara. 

— Aşa se pare, fu Barbie de acord. 

Nu se mira că ştia despre plecarea lui - şi se pare că-i 
cunoştea şi motivul. Petrecuse destul timp în The Mill ca să- 
şi dea seama că Julia Shumway ştia tot ceea ce merita să fie 
ştiut. 

Rose îl văzu în timp ce servea fasole cu cârnaţi (plus o 
relicvă fumegândă ce părea să fi fost cândva o fleică de 
porc) unui grup de şase oameni înghesuiți în jurul unei 
mese de patru. Încremenii cu farfuriile în mâini (câte una în 
fiecare mână şi altele două pe fiecare braţ) şi cu ochii mari. 
Apoi zâmbi. Era un zâmbet plin de fericire şi uşurare 
nedisimulată, şi-i încălzi lui Barbie inima. 

„Aşa te simţi când ajungi acasă“, îşi spuse el. „Al dracului 
să fiu dacă nu.“ 

— Sfinte cerule, nu mă aşteptam să te mai văd vreodată 
tocmai pe tine, Dale Barbara! 

— Mai ai şorţul meu? o întrebă Barbie, pe un ton cam 
sfios. În fond, Rose îl primise - pe el, un simplu hoinar, cu 
câteva referinţe mâzgălite în rucsac - şi-i dăduse de lucru. 
Apoi, îi spusese că înţelegea prea bine de ce simţea nevoia 


s-o şteargă din oraş; tatăl lui Junior Rennie nu era omul pe 
care să ţi-l doreşti ca duşman. 

Dar Barbie tot mai credea că o încurcase pe Rose cu 
plecarea lui precipitată. 

Rose aşeză farfuriile pe mese, pe unde mai găsi loc 
pentru ele, şi veni grăbită spre el. Era o femeie scundă şi 
trupeşă, aşa că fu nevoită să se înalțe pe vârfuri ca să-l 
îmbrăţişeze, dar se descurcă până la urmă. 

— Mă bucur al naibii de tare că te revăd! îi şopti ea. 

Barbie o strânse şi el în braţe, sărutând-o pe creştet. 

— Big Jim şi Junior n-au să se bucure la fel de mult, 
replică el. 

Dar, Slavă Domnului, niciunul dintre cei doi Rennie nu 
era de faţă; măcar pentru atâta lucru putea fi recunoscător. 
Barbie îşi dădea seama că, deocamdată cel puţin, devenise 
pentru orăşenii adunaţi la faţa locului chiar mai interesant 
decât emisiunea de la televiziunea naţională despre 
orăşelul lor. 

— Big Jim Rennie să-mi sugă pula! decretă Rose. 

Barbie râse, încântat şi de fervoarea ei, dar şi de 
discreţie - continua să vorbească încet. 

— Am crezut că ai plecat, continuă Rose. 

— Eram pe drum, dar am pierdut startul. 

— Ai văzut... aia? 

— Da. O să-ţi povestesc mai târziu. 

Barbie îi dădu drumul din braţe, fără să ia mâna de pe 
umărul ei, şi se gândea: „Dacă erai mai tânără cu zece ani, 
Rose... sau măcar cu Cinci... “ 

— Deci pot să-mi primesc şorţul înapoi? 

Ştergându-se la colţurile ochilor, Rose dădu din cap. 

— Te rog să ţi-l iei înapoi. Şi dă-l pe Anson afară de la 
bucătărie până nu ne omoară pe toţi. 

După ce-i adresă un salut milităresc, Barbie ocoli 
tejgheaua până-n bucătărie şi-l trimise pe Anson la bar, 
spunându-i să facă acolo curat şi să ia comenzi, înainte de a 
o ajuta pe Rose la servit. Băiatul se retrase de lângă grătar 


cu un oftat de uşurare. Înainte de a se duce la tejghea, îi 
strânse lui Barbie mâna în mâinile lui. 

— Slavă Domnului, omule - în viaţa mea n-am mai văzut 
aşa un iureş. Eram pierdut. 

— Nicio grijă. O să-i hrănim pe cei cinci mii. 

Anson, care nu prea le avea cu Biblia, îl privi nedumerit. 

— Ce? 

— Lasă. 

Clopoţelul pus în colţul uşiţei dintre bar şi salon sună. 

— Comandă! anunţă Rose. 

Barbie înhăţă o spatulă, înainte de a lua bonul cu 
comanda - în bucătărie domnea haosul, ca întotdeauna 
când Anson participa la acele metamorfoze catastrofice pe 
bază de căldură cărora le zicea „gătit“ - apoi îşi trase şorţul 
peste cap, şi-l legă la spate şi se uită în dulăpiorul de 
deasupra chiuvetei. Era plin cu şepci de baseball, pe care 
grataragiii de la Sweetbriar Rose le foloseau drept tichii de 
bucătar. Alese una a echipei Sea Dogs, în cinstea lui Paul 
Gendron (care acum se afla alături de cei dragi, cum spera 
Barbie din toată inima), şi-o puse pe cap cu cozorocul la 
spate şi-şi trosni degetele. 

Apoi, luă bonul şi se apucă de treabă. 


2 


Pe la nouă şi-un sfert, la mai bine de-un ceas după 
obişnuita oră a închiderii de sâmbătă seara, Rose îi expedie 
pe ultimii clienţi. Barbie încuie uşa şi întoarse cartonaşul cu 
inscripţia „ÎNCHIS“ spre exterior. Îi privi pe cei patru-cinci 
care tocmai plecaseră cum traversau strada spre parcul 
central, unde se adunaseră vreo cincizeci de oameni şi 
discutau aprins. Stăteau cu faţa spre sud, unde o lumină 
albă puternică forma un fel de balon deasupra Şoselei 119. 
Astea nu mai erau proiectoarele televiziunii, aprecie Barbie, 
ci ale Armatei SUA, care delimita şi securiza un perimetru. 


Şi cum securizezi un perimetru noaptea? Păi, postând 
santinele şi luminând zona moartă, desigur. 

Zona moartă. Nu-i plăcea deloc cum suna. 

În schimb, pe Main Street era neobişnuit de întuneric. În 
unele clădiri se vedea lumină - acolo unde funcționau 
generatoare - iar lămpile de urgenţă cu baterii ardeau în 
Magazinul Universal Burpee's, Gas Grocery, Mill New & 
Used Books, în supermarketul Food City de la poalele Main 
Street Hill, şi-n încă vreo şase locuri, dar felinarele de pe 
străzi erau stinse, iar în cele mai multe ferestre de la etajul 
întâi al caselor de pe Main Street, unde se aflau 
apartamente, ardeau lumânări. 

Rose stătea la o masă din mijlocul încăperii, fumând o 
ţigară - lucru ilegal în clădirile publice, dar Barbie n-avea 
să spună nimănui, îşi scoase plasa de pe cap, adresându-i 
un zâmbet şters lui Barbie, când acesta se aşeză în faţa ei. 
Înapoia lor, Anson ştergea tejgheaua, cu părul lung până la 
umeri eliberat din strânsoarea şepcii Red Sox. 

— Ziceam că de Patru lulie-i nasol, da' azi a fost şi mai şi, 
comentă Rose. Dacă nu apăreai, m-aş fi ghemuit într-un colţ 
să plâng după mămica. 

— Am văzut o blondă într-un F-150, îşi aminti Barbie, 
zâmbind. Era cât pe ce să mă ia cu autostopul. Dacă mă lua, 
poate scăpăm. lotuşi, era posibil să păţesc la fel ca Chuck 
Thompson şi femeia aia din avion. 

Numele lui Thompson fusese menţionat în reportajul 
CNN. Pe femeie încă n-o identificaseră. Rose, însă, ştia. 

— Era Claudette Sanders. Sunt aproape sigură că ea era. 
Dodee mi-a spus ieri că mama ei avea azi lecţie. 

Între ei se afla o farfurie cu cartofi prăjiţi. Barbie, care 
tocmai întindea mâna să ia unul, se opri la jumătatea 
drumului. Dintr-odată, i se tăiase pofta de cartofi. Şi de 
orice. lar băltoaca roşie de pe marginea farfuriei i se părea 
că arată mai degrabă a sânge decât a ketchup. 

— Deci, de-asta n-a venit azi Dodee. 

Rose ridică din umeri. 


— Poate. Nu pot fi sigură. N-am primit nicio veste de la 
ea. Nici nu prea mă aşteptam, că telefoanele nu merg. 

Barbie bănui că se referea la posturile fixe, însă chiar şi 
din bucătărie auzise oamenii plângându-se cât de greu 
prindeau legătura cu celularele. Cei mai mulţi presupuneau 
că era din cauză că toţi încercau să le folosească în acelaşi 
timp şi blocau banda. Unii ziceau că poate venirea celor de 
la televiziune - probabil sute şi sute, de-acum, toţi vorbind 
la Nokii, Motorole, iPhonuri şi Blackberryuri - era cauza 
problemei. Barbie avea suspiciuni mai pesimiste; era o 
situaţie de securitate naţională, la urma urmei, într-o 
perioadă când toată ţara se molipsise de paranoia 
terorismului. Unele apeluri răzbăteau, dar din ce în ce mai 
puţine, odată cu trecerea timpului. 

— Acuma, sigur, continuă Rose, la fel de bine se poate şi 
ca lui Dodee să-i fi intrat în capu' ăla sec al ei să chiulească 
de la lucru şi să se ducă la Auburn Mall. 

— Domnul Sanders ştie dacă femeia din avion era 
Claudette? 

— Nu pot fi sigură, dar tare m-aş mira ca până acum să 
nu fi aflat. 

Şi începu să cânte, încet, dar fără să falseze: 

— „Oraşul nostru-i mic, / Pricepe ce îţi zic...“ 

Barbie zâmbi uşor, şi completă la rândul lui: 

— „Hai, fata mea, că poţi / Echipa suntem toţi.“ 

Erau versuri dintr-un cântec vechi al lui James McMurtry 
care în vara trecută intrase în vogă, la brusc şi misterios, pe 
două posturi de radio din vestul statului Maine. Nu şi la 
WCIK, desigur; James McMurtry nu era genul de artist pe 
care să-l susţină Jesus Radio. 

Rose arătă spre cartofii prăjiţi: 

— Mai mănânci din ăştia? 

— Nu. Mi-a trecut pofta de mâncare. 

Barbie nu murea nici după Andy Sanders, cu rânjetele lui 
necontenite, nici după Dodee Tuta, care mai mult ca sigur o 
ajutase pe buna ei prietenă Angie să răspândească zvonul 


care-i cauzase lui Barbie necazul de la Dipper's, dar ideea 
era că acele bucăţi de trup omenesc (cel la care tot încerca 
să se uite ochiul din mintea lui era piciorul în verde) 
aparținuseră mamei lui Dodee... soția Primului Ales... 

— Şi mie, replică Rose, stingându-şi ţigara în ketchup, cu 
un fâsâit prelung, şi preţ de-o clipă Barbie avu senzaţia 
oribilă că o să verse. Întoarse capul şi se uită pe fereastră, 
spre Main Street, deşi de-acolo de unde stătea nu avea ce 
să vadă decât bezna. 

— O să vorbească preşedintele, la miezul nopţii, anunţă 
Anson, de la bar. 

Din spatele lui se auzea mormăitul slab şi monoton al 
spălătorului de vase. Lui Barbie îi trecu prin minte că se 
prea putea ca bătrânul Hobart să-şi facă ultima corvoadă, 
cel puţin pentru un timp. Trebuia s-o convingă pe Rose de 
asta. Ar fi ezitat, dar până la urmă avea să înţeleagă. Era o 
femeie deşteaptă şi cu spirit practic. 

„Mama lui Dodee Sanders. lisuse. Care-or fi şansele...?“ 

Îşi dădu seama că, de fapt, şansele nu erau atât de 
proaste. Dacă nu fusese doamna Sanders, putea fi altă 
cunoştinţă a lui. „Orașul nostru-i mic, fata mea, echipa 
suntem toți. “ 

— N-am chef de preşedinte în noaptea asta, spuse Rose. 
Va trebui să binecuvânteze America fără mine. Ora cinci 
dimineaţa vine cu noaptea-n cap. 

Duminica, Sweetbriar Rose nu se deschidea decât la 
şapte, dar avea de făcut pregătiri. Mereu pregătiri. lar 
duminica, astea includeau şi ruladele cu scorţişoară. 

— Dacă vreţi, staţi voi şi uitaţi-vă, băieţi. Aveţi doar grijă 
să încuiaţi peste tot, la plecare. Şi-n faţă, şi-n spate. 

Şi dădu să se ridice. 

— Rose, mâine trebuie să stăm de vorbă despre ce va fi 
mâine, spuse Barbie. 

— Mă laşi, şi mâine e o zi. Ajunge pe seara asta, Barbie! 
Toate la timpul lor. 


Totuşi, se pare că văzuse ceva pe chipul lui, că se aşeză la 
loc. 

— În regulă, ce-i cu mutra asta acră? 

— Când ai luat propan ultima oară? 

— Săptămâna trecută. E aproape plin. Asta te-ngrijora? 

De fapt, era doar cea mai mică dintre grijile lui. Barbie 
începu să calculeze. Sweetbriar Rose avea două rezervoare 
unite. Fiecare avea o capacitate de o mie două sute sau o 
mie trei sute douăzeci de litri, nu mai ţinea minte exact. 
Urma să se uite dimineaţa, dar dacă Rose avea dreptate, 
dispuneau de peste două mii cinci sute de litri. Ceea ce era 
foarte bine. Un dram de noroc într-o zi care fusese 
spectaculos de ghinionistă pentru un oraş întreg. Totuşi, nu 
avea de unde şti ce le mai rezerva viitorul. Şi nici chiar 
două mii de litri de propan nu ţineau o veşnicie. 

— Care-i rata de consum? o întrebă. Ai idee? 

— Ce importanţă are? 

— Are, fiindcă în momentul de faţă generatorul tău le 
alimentează pe toate de-aici: luminile, plitele, frigiderele, 
pompele. Şi caloriferele, dacă la noapte se face prea frig. 
lar dinamul consumă propan. 

Tăcură câteva clipe, ascultând zgomotul constant al 
grupului electrogen Honda aproape nou din spatele 
restaurantului. 

Anson Wheeler veni de la tejghea şi se aşeză. 

— Dinamul suge două galoane de propan pe oră, când 
merge la o capacitate de şaizeci la sută, anunţă el. 

— De unde ştii? îl întrebă Barbie. 

— Am citit pe etichetă. Cu toate deschise, cum le ţinem 
de pe la prânz, când a căzut curentul, s-ar putea să fi 
înghiţit trei pe oră. Poate puţin peste. 

Rose răspunse imediat: 

— Anse, stinge toate luminile în afară de astea din 
bucătărie. Imediat. Şi pune termostatul cuptorului pe 
cincizeci. 

După un moment de gândire, adăugă: 


— Ba nu, închide-l de tot. 

Zâmbind, Barbie îi adresă un gest cu degetul mare în sus. 
Rose se dumirise. Nu toată lumea din Chester's Mill avea s- 
o facă. Nu toţi voiau s-o facă. 

— OK, răspunse Anson, deşi nu arăta prea convins. Nu 
crezi că până mâine-dimineaţă... mâine după-amiază cel 
mai târziu...? 

— Preşedintele Statelor Unite va ţine un discurs la 
televizor, spuse Barbie. La miezul nopţii. Ce crezi tu c-ar fi 
mai bine să facem, Anse? 

— Cred că mai bine sting luminile, consimţi Anson, după 
o clipă. 

— Şi termostatul, nu-l uita nici pe ăla, adăugă Rose. 

În timp ce Anson pleca grăbit, Rose îi spuse lui Barbie: 

— La fel o să fac şi la mine, când mă duc sus. 

Văduvă de zece ani sau chiar mai mult, locuia deasupra 
restaurantului. 

Barbie dădu din cap. Întorsese un şervet de hârtie („Aţi 
vizitat aceste douăzeci de obiective din Maine?“) cu faţa în 
jos şi făcea socoteli pe dosul lui. De la apariţia barierei, 
arseseră între o sută şi o sută cinci litri de propan. Însemna 
că mai rămăseseră vreo două mii o sută cincizeci. Dacă 
Rose îşi putea limita consumul la o sută pe zi, teoretic avea 
să-i ajungă pentru trei săptămâni. Reducând la şaptezeci şi 
cinci - ceea ce-ar fi putut să facă dacă închidea localul între 
micul dejun şi prânz, şi pe urmă între prânz şi cină - se 
prelungea până la aproape o lună. 

„Ceea ce-i destul de bine“, reflectă el. „Fiindcă, dacă 
după o lună oraşul ăsta nu se deschide din nou, oricum n-o 
să mai fie nimic de gătit pe-aici. “ 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Rose. Şi ce-i cu toate 
numerele alea? Habar n-am ce înseamnă. 

— Fiindcă le vezi cu susu-n jos, răspunse Barbie şi-şi 
dădu seama că toţi cei din oraş puteau să facă acelaşi lucru. 
Erau cifre pe care nimeni n-ar fi vrut să le privească în 
poziţie normală. 


Rose întoarse hârtia spre ea şi parcurse la rândul ei 
calculele. Apoi, ridică ochii spre Barbie, şocată. Chiar în 
acel moment, Anson stinse luminile şi cei doi rămaseră 
privindu-se într-o întunecime care - pentru Barbie, cel 
puţin - era îngrozitor de elocventă. După cum părea, 
problema nu era deloc floare la ureche. 

— Douăzeci şi opt de zile? întrebă Rose. Crezi că trebuie 
să ne facem planuri pentru patru săptămâni? 

— Nu ştiu dacă da sau nu, dar când eram în Irak, cineva 
mi-a dat un exemplar din Cărticica roşie a preşedintelui 
Mao. O duceam cu mine-n buzunar şi am citit-o din scoarţă- 
n scoarță. Cea mai mare parte din ea are mai mult sens 
decât sunt în stare să exprime politicienii noştri în zilele 
când au minţile acasă. Un lucru pe care l-am reţinut a fost: 
„Doreşte-ţi soare, dar clădeşte stăvilare“. Cred că asta 
trebuie să ne facem... să-ţi faci, adică... 

— Să ne facem, îl corectă Rose, atingându-i mâna. 

Barbie i-o întoarse şi o apucă strâns. 

— OK, să ne facem... acceptă el. Cred că pentru asta 
trebuie să facem planuri. Ceea ce înseamnă să închidem 
între orele de masă, să reducem folosirea cuptoarelor de 
gătit - nu mai coacem ruladă cu scorţişoară, chiar dacă şi 
eu sunt înnebunit după ea, ca toată lumea - şi terminăm cu 
spălătorul de vase. E vechi şi consumă prea multă energie. 
Ştiu că pe Dodee şi Anson n-o să-i încânte ideea de a spăla 
vasele cu mâna, dar... 

— Pe Dodee nu cred că e cazul s-o aşteptăm prea curând, 
poate deloc. Acum, că maică-sa a murit, oftă Rose. Aproape 
că sper că s-a dus la Auburn Mall. Deşi cred că mâine o s- 
apară oricum în ziare. 

— Poate. 

Barbie nu-şi putea da seama câte informaţii aveau să iasă 
sau să intre din Chester's Mill, dacă situaţia nu se rezolva 
cât mai rapid şi cu o explicaţie raţională. Probabil nu prea 
multe. Se gândea că legendarul Con al Tăcerii, al lui 


Maxwell Smart, urma să se coboare curând, dacă n-o şi 
făcuse deja. 

Anson reveni la masa unde stăteau Barbie şi Rose. Avea 
sacoul pe el. 

— Acum pot să mă duc, Rose? 

— Sigur. Mâine la şase? 

— Nu-i cam târziu? întrebă el zâmbind şi adăugă: Nu că 
m-aş plânge... 

— O să deschidem mai târziu. 

Şi, după o scurtă ezitare: 

— ... Şi închidem între mese. 

— Zău? Marfă! 

Apoi, bărbatul se întoarse spre Barbie: 

— Ai unde să stai la noapte? Poţi să stai la mine. Sada s-a 
dus la Derry, în vizită la ai ei. 

Sada era soţia lui Anson. 

De fapt, Barbie avea unde să meargă, chiar vizavi. 

— Mulţumesc, dar am să mă duc la mine-n apartament. 
L-am plătit până la sfârşitul lunii, aşa că de ce nu? Azi- 
dimineaţă, înainte să plec, am lăsat cheile la Petra Searles 
în magazin, dar mai am la mine o dublură. 

— OK. Atunci, ne vedem dimineaţă, Rose. O să fii şi tu 
aici, Barbie? 

— Normal. 

Zâmbetul lui Anson se lăţi. 

— Excelent. 

După plecarea lui, Rose se frecă la ochi, apoi îl privi pe 
Barbie posomorâtă. 

— Cât o să ţină povestea asta? După tine. 

— Habar n-am, fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat. Sau când 
anume n-o să se mai întâmple. 

Rose şopti: 

— Barbie, mă sperii. 

— Mă sperii şi pe mine însumi. Trebuie să ne culcăm. 
Mâine-dimineaţă vom vedea lucrurile altfel. 


— După discuţia asta, cred c-am nevoie de-un Ambien ca 
să adorm, chiar dacă sunt obosită. Dar slavă Domnului că 
te-ai întors! 

Barbie îşi aminti de provizii. 

— Şi încă ceva. Dacă mâine deschide la Food City... 

— E deschis în fiecare duminică. De la zece la şase. 

— Dacă va fi deschis şi mâine, trebuie să te duci la 
cumpărături. 

— Da' Sysco face livrările... 

Întrerupându-se, Rose îl privi abătută. 

— ... Marţea, dar nu putem aştepta până atunci, aşa-i? 
Sigur că nu putem. 

— Nu, confirmă el. Chiar dacă se rezolvă brusc totul, cel 
mai probabil Armata o să instituie carantina-n târg, măcar 
pentru un timp. 

— Ce să cumpăr? 

— De toate, dar în primul rând carne. Carne, carne, 
carne. Dacă magazinul va fi deschis. Eu, unul, am îndoieli. 
Jim Rennie l-ar putea convinge pe managerul de-acum... 
cine-o fi... 

— Jack Cale. El a venit, anul trecut după ce-a ieşit Ernie 
Calvert la pensie. 

— Bun, deci Rennie l-ar putea convinge să închidă până 
la noi dispoziţii. Sau să-l pună pe şeful Perkins să ordone 
închiderea magazinului. 

— Nu ştii? întrebă Rose. 

Văzându-i expresia nedumerită, continuă: 

— Deci nu ştii. Duke Perkins nu mai e, Barbie. A murit 
acolo, arătă ea spre sud. 

Barbie o privi fix, uluit. Anson uitase să închidă 
televizorul şi, în spatele lor, Wolfie al lui Rose spunea iar 
lumii că o forţă neaşteptată izolase un orăşel din vestul 
statului Maine, zona fusese înconjurată de trupe, şefii de 
stat major interarme se  întruneau la Washington, 
preşedintele avea să se adreseze naţiunii la miezul nopţii, 


dar între timp cerea poporului american să se roage pentru 
locuitorii din Chester's Mill împreună cu el. 


3 


— Tată? Tată? 

Junior Rennie stătea în capul scării, cu capul înclinat într- 
o parte, ascultând. Nu primi niciun răspuns, iar televizorul 
tăcea. La ora aceea, tatăl lui era întotdeauna acasă, după 
program, în faţa televizorului. Sâmbăta seara se lipsea de 
CNN şi FOX News, preferând fie Animal Planet, fie The 
History Channel. Dar nu şi de data asta. Junior îşi duse 
ceasul la ureche, ca să se asigure că mai ticăia. Nu se 
oprise, şi ora pe care o arăta cam avea sens, fiindcă afară 
era întuneric. 

Îi trecu prin minte un gând îngrozitor: Big Jim putea fi cu 
şeful Perkins. Chiar în clipa aia, amândoi discutau cum să-l 
aresteze cu cât mai puţin circ. Şi de ce aşteptaseră atât de 
mult? Ca să-l scoată din oraş la adăpostul întunericului. Să-l 
ducă la închisoarea de comitat, în Castle Rock. Pe urmă, 
procesul... şi pe urmă...? 

Pe urmă, la Shawshank. După primii zece ani acolo, 
probabil că şi el avea să-i zică The Shank, la fel ca toţi 
ucigaşii, hoţii şi sodomiţii. 

— Asta-i o prostie, şopti el - dar oare aşa era? Se trezise 
cu gândul că uciderea lui Angie fusese doar un vis, nu se 
putea altfel, fiindcă el n-ar fi omorât niciodată pe nimeni. O 
mamă de bătaie, poate, dar o crimă? Ridicol. Era... era... ei 
bine... un om normal! 

Pe urmă, însă, se uitase la hainele de sub pat, văzuse 
sângele pe ele şi totu-i revenise clar în minte. Prosopul 
căzând de pe capul ei. Smocul de la păsărică, ademenindu-l 
parcă. Trosnetul ăla complicat din spatele mutrei, când o 
lovise cu genunchiul. Ploaia magneţilor de pe frigider şi 
felul cum se zbătea ea pe jos. 

„Dar n-am fost eu de vină. A fost...“ 


— A fost durerea de cap. 

Da. Aşa era. Dar cine să-l creadă? Mai mari şanse avea 
dacă zicea că o făcuse valetul... 

— Tată? 

Nimic. Nu era acasă. Şi nici la secţia de poliţie, să 
conspire împotriva lui, nu era. Nu tatăl lui. N-ar fi făcut una 
ca asta. Tatăl lui spunea întotdeauna că familia era pe 
primul loc. 

Însă chiar era familia pe primul loc? Sigur că el aşa zicea 
- era creştin, în fond, şi unul din cei doi patroni ai WCIK -, 
dar Junior bănuia că, pentru tatăl lui, s-ar fi putut ca acel 
centru de maşini la mâna a doua numit Jim Rennie's Used 
Cars să treacă înaintea familiei, şi ca poziţia de Prim Ales să 
fie mai importantă decât Sfântul Tabernacul Fără Bani Jos. 

Junior putea fi - avea toate şansele - al treilea la rând. 

Înţelese brusc (pentru prima oară în viaţa lui; fusese o 
adevărată revelaţie fulgerătoare) că el nu făcea decât să-şi 
dea cu presupusul în ceea ce priveşte lucrurile care contau 
pentru tatăl lui. Că era foarte posibil să nu-l cunoască deloc. 

Se întoarse în camera lui şi aprinse plafoniera. 
Răspândea o lumină ciudată, nesigură, ba crescând, ba 
pălind. Un moment, Junior crezu că avea ceva la ochi. Apoi, 
îşi dădu seama că auzea zgomotul generatorului din spatele 
casei. Şi nu era numai al lor. Se întrerupsese curentul în 
oraş. Simţi un val de uşurare. O pană mare de curent putea 
explica totul. Însemna că, cel mai probabil, tatăl lui era în 
sala de şedinţe a primăriei, să discute problema cu ceilalţi 
doi idioţi, Sanders şi Grinnell. Poate că înfigeau bolduri în 
harta aia mare a oraşului, la fel ca George Patton. Răcneau 
la Western Maine Power că era o adunătură de draci- 
bumbaci puturoşi. 

Junior îşi luă hainele murdare de sânge, goli buzunarele 
blugilor de toate lucrurile - portofel, mărunţiş, chei, 
pieptene, o pastilă de cap în plus - şi le puse în buzunarele 
pantalonilor curaţi. Cobori grăbit scara, vâri hainele 
incriminatoare în maşina de spălat, o puse pe fierbinte, apoi 


se răzgândi, amintindu-şi ce-i spusese mama lui când avea 
doar zece ani: petele de sânge se scot cu apă rece. În timp 
ce răsucea comutatorul pe SPĂLAT RECE / CLĂTIT RECE, 
se întrebă într-o doară dacă de pe-atunci îşi începuse taică- 
său hobby-ul cu regulatul secretarei sau încă-şi mai ţinea 
dracu-bumbacu de penis acasă. 

Dădu drumul maşinii de spălat, apoi se întrebă ce să facă 
în continuare. Când nu avea dureri de cap, constată el, 
putea să gândească. 

Se hotări să se întoarcă, totuşi, acasă la Angie. Nu voia - 
Dumnezeule Atotputernic, era ultimul lucru pe care ar fi 
vrut să-l facă -, dar probabil n-ar fi stricat să studieze 
terenul. Să treacă pe stradă numai pentru a vedea cât de 
multe maşini de poliţie erau acolo. Şi dacă venise sau nu 
furgonul de  criminalistică al comitatului Castle. 
Criminalistica era cheia. Junior ştia asta de când se uita la 
serialul CSI. Mai văzuse duba aia mare, albastră cu alb, în 
timp ce vizita tribunalul de comitat, cu tatăl lui. Şi dacă 
acum era la casa McCain... 

„Am Să fug.“ 

Da. Cât putea de repede şi de departe. Înainte, însă, avea 
să se întoarcă acasă şi să viziteze seiful din biroul lui taică- 
său. Normal că lui nici nu-i trecuse prin cap că Junior aflase 
cifrul, dar ăsta era adevărul. La fel cum ştia şi parola de la 
computerul tatălui său, cu ajutorul căreia descoperise şi 
plăcerea lui Big Jim pentru ceea ce Junior şi Frank 
DeLesseps numeau sex Oreo: două negrese cu un alb. În 
seiful ăla era o grămadă de bani. Mii de dolari. 

„Și dacă vezi furgonul, te întorci acasă şi el e aici?“ 

Atunci, mai întâi banii. Banii, acum, imediat. 

Intră în birou şi, o clipă, avu impresia că-şi vede tatăl 
aşezat în fotoliul cu spătar înalt de unde urmărea ştirile şi 
emisiunile despre natură. Adormise, sau... dacă făcuse un 
atac de cord? Big Jim avea uneori probleme cu inima, de 
vreo trei ani; mai ales aritmie. De obicei, se ducea la Cathy 
Russell, unde Doc Haskell sau Doc Rayburn îi dădeau un 


tratament şi-şi revenea. Haskell ar fi fost încântat s-o ducă 
aşa la nesfârşit, dar Rayburn (pe care taică-său îl numea 
„un drac-bumbac şcolit“) insistase până la urmă ca Big Jim 
să consulte un cardiolog de la CMG, în Lewiston. 
Cardiologul îi spusese că avea nevoie de o procedură care 
să-i rezolve o dată pentru totdeauna bătăile alea neregulate 
de inimă. Big Jim (căruia-i era frică de spitale) a răspuns că 
trebuia să mai stea de vorbă cu Dumnezeu, iar procedura 
asta se numea rugăciune. Între timp, îşi lua pastilele şi, în 
ultimele câteva luni, părea să se simtă bine, dar acum... 
poate... 

— Tată? 

Niciun răspuns. Junior apăsă pe întrerupător. Plafoniera 
se aprinse la fel de nesigur, dar îndeajuns ca să risipească 
umbra pe care Junior o luase drept ceafa tatălui său. N-ar fi 
fost tocmai distrus dacă Big Jim dădea-n primire, dar în linii 
mari se bucura că nu se întâmplase tocmai în noaptea 
aceea. Ar fi fost prea multe complicaţii. 

Totuşi, când porni spre peretele cu seiful merse prudent, 
păşind pe vârfuri, grijuliu ca-n desenele animate, atent la 
lumina farurilor de dincolo de fereastră, care ar fi anunţat 
venirea tatălui său. Dădu la o parte tabloul care acoperea 
seiful (lisus ţinând Predica de pe Munte) şi formă 
combinaţia. Fu nevoit s-o facă de două ori până să poată 
răsuci mânerul, căci îi tremurau mâinile. 

Seiful era burduşit cu bani şi teancuri de hârtii ca 
pergamentul, pe care erau imprimate cuvintele 
„OBLIGAŢIUNI LA PURTĂTOR“. Junior fluieră încet. Şi 
ultima oară când îl deschisese - ca să şterpelească cincizeci 
de dolari pentru târgul de anul trecut din Fryeburg - 
văzuse acolo o grămadă de bani, dar nici pe departe atât de 
mulţi. Şi nu erau nici OBLIGAŢIUNI LA PURTĂTOR. Se 
gândi la plăcuţa de pe biroul tatălui său de la magazinul de 
maşini: „IISUS AR APROBA TRANZACŢIA ASTA?“ Cu toată 
spaima şi deznădejdea, Junior îşi găsi timp să se întrebe 


dacă lisus ar fi aprobat vânzările pe sub mână făcute de 
tatăl lui în ultima vreme. 

— Lasă-i afacerile-n pace şi vezi-ţi de-ale tale, îşi zise el 
încet. 

Luă cinci sute, în hârtii de câte cincizeci şi douăzeci, dădu 
să închidă seiful, se gândi un moment şi mai săltă câteva 
sute. La mormanul obscen de parai de-acolo, poate că taică- 
său nici măcar n-avea să le simtă lipsa. lar dacă observa, 
totuşi, se putea să înţeleagă de ce fusese nevoit Junior să ia 
banii. Şi chiar să-i dea dreptate. Cum spunea Big Jim 
întotdeauna: „Domnul îi ajută pe cei ce se-ajută singuri.“ 

În acest spirit, Junior se mai servi cu încă patru sute. Apoi 
închise seiful, răsuci tamburul şi-l agăţă pe lisus la loc pe 
perete. Luă o geacă din debaraua de la intrare şi ieşi din 
casă, în timp ce generatorul vuia şi maşina de spălat 
Maytag dizolva sângele lui Angie din hainele sale. 


4 


Acasă la familia McCain nu era nimeni. 

Nimeni, în mama mă-sii. 

Junior stătea ascuns pe cealaltă parte a străzii, sub o 
ploaie moderată de frunze de arțar, întrebându-se dacă se 
putea încrede în ceea ce vedea: casa întunecată, iar 
4Runner-ul lui Henry McCain şi Prius-ul lui LaDonna 
nicăieri. Era prea frumos ca să fie adevărat, mult prea 
frumos. 

Poate că se aflau în scuar. În seara aia, se strânseseră 
mulţi oameni acolo. Discutau despre pana de lumină, 
probabil, deşi Junior nu-şi mai amintea de nicio asemenea 
adunare, în cazuri asemănătoare; de obicei, oamenii se 
duceau acasă şi se urcau în pat, convinşi că la micul dejun 
totul va fi din nou normal - doar dacă nu cumva fusese vreo 
furtună năprasnică. 

Poate că pana asta avea la origine vreun accident 
spectaculos, de soiul pentru care actualităţile întrerup 


ediţia ca să-l anunţe. Junior îşi amintea vag de un fraier 
care-l întrebase ce se întâmpla, la scurt timp după 
accidentul lui Angie. În orice caz, avusese grijă să nu intre-n 
vorbă cu nimeni pe drum. Mersese pe Main Street cu capul 
în piept şi gulerul ridicat (ba chiar fusese cât pe ce să se 
ciocnească de Anson Wheeler, care tocmai pleca de la 
Sweetbriar Rose). Luminile de pe stradă erau stinse, ceea 
ce-l ajuta să-şi păstreze anonimatul. Încă un dar din partea 
zeilor. 

Şi acum, asta. Un al treilea dar. Unul gigantic. Chiar era 
posibil ca trupul lui Angie să nu fi fost descoperit încă? Sau 
avea în faţă o capcană? 

Junior şi-l putea imagina pe şeriful comitatului Castle sau 
pe vreun detectiv de la poliţia de stat zicând: „Nu trebuie 
decât să stăm ascunși şi să aşteptăm, băieţi. Asasinul 
revine întotdeauna la locul faptei. E un lucru bine 
cunoscut.“ 

Gogoşi de-ale televiziunilor. Totuşi, în timp ce traversa 
strada (atras, pare-se, de o forţă din afara lui însuşi), Junior 
se tot aştepta să vadă nişte faruri aprinzându-se, pentru a-l 
ţintui ca pe-un fluture într-un insectar; se tot aştepta ca un 
glas să strige - probabil printr-o portavoce: „Stai pe loc şi 
mâinile sus!“ 

Nu se întâmplă nimic. 

Ajunse la capătul aleii din curte, cu inima palpitându-i în 
piept şi sângele vâjâind prin tâmple (deşi capul nu-l durea, 
ceea ce era semn bun, foarte bun), iar casa rămânea 
întunecată şi tăcută. Nu se auzea nici măcar zgomotul 
vreunui generator, deşi alături, la familia Grinnell, era unul. 

Junior se uită peste umăr şi văzu o aură de lumină 
alburie, imensă, înălțându-se deasupra copacilor. Venea de 
undeva din capătul sudic al oraşului sau poate chiar din 
Motton. Cauza accidentului care oprise curentul? Probabil. 

Se duse la uşa din spate. Cea din faţă ar fi trebuit să fie 
tot descuiată, dacă nimeni nu revenise acasă după 
accidentul lui Angie, dar nu voia să intre pe-acolo. Ar fi 


făcut-o, dacă n-avea încotro, însă poate că nu era nevoie. La 
urma urmei, norocul se ţinea lanţ. 

Mânerul uşii se răsuci. 

Junior vâri capul în bucătărie şi simţi imediat mirosul de 
sânge - cam ca al sprayului cu apret, doar că învechit. 

— Salut...? spuse el. Alo?... E cineva acasă? 

Nu era nimeni, aproape sigur, dar dacă se înşela, dacă 
prin cine ştie ce întâmplare nebunească Henry ori LaDonna 
parcaseră lângă scuar şi reveniseră pe jos acasă (fără s-o 
observe, cine ştie cum, pe fiica lor prăbuşită în bucătărie), 
Junior avea să ţipe. Da! Să ţipe şi să „descopere cadavrul“. 
Asta n-ar fi rezolvat nimic cu temutul furgon criminalistic, 
însă măcar îl mai ajuta să câştige puţin timp. 

— Alo?! Domnu' McCain? Doamna McCain? 

Şi imediat, pradă unei inspiraţii de moment: 

— Angie? Eşti acasă? 

Ar fi strigat-o pe nume, dacă el era cel care-o omorâse? 
În niciun caz! Apoi, însă, îi veni o idee cumplită: şi dacă-i 
răspundea? Dacă-i răspundea, de-acolo din bucătărie, unde 
căzuse? Dacă-i răspundea horcăind, cu gâtlejul plin de 
sânge? 

— Vino-ţi în fire, mormăi el. 

Da, asta trebuia să facă, dar nu-i era uşor. Mai ales pe 
întuneric. Şi-n plus, în Biblie se-ntâmplau mereu chestii din- 
astea. În Biblie, oamenii reveneau uneori la viaţă, ca zombii 
din Night of the Living Dead. 

— E cineva acasă? 

Zip. Nada. 

Ochii i se deprinseseră cu întunericul, însă nu suficient. 
Avea nevoie de o lumină. Ar fi trebuit să-şi aducă de-acasă şi 
o lanternă, dar era uşor să uiţi asemenea lucruri când erai 
obişnuit doar să apeşi pe comutator. Junior traversă 
bucătăria, păşind peste trupul lui Angie, şi deschise prima 
dintre cele două uşi din stânga. Era o cămară. Putea 
distinge vag rafturile cu borcane şi cutii de conserve, 
încercă uşa a doua şi avu mai mult noroc. Era spălătoria. Şi, 


dacă nu se înşela în legătură cu forma obiectului de pe 
raftul din dreapta, bafta era în continuare de partea lui. 

Nu se înşelase. Era o lanternă, una frumoasă şi 
puternică. Trebuia să fie atent când lumina cu ea prin 
bucătărie - n-ar fi stricat să coboare jaluzelele -, dar în 
spălătorie o putea folosi după pofta inimii. Acolo nu avea 
nicio problemă. 

Săpun pudră. Înălbitor. Detergent de înmuiat ţesăturile. 
O găleată şi un Swiffer. Perfect. Fără generator, nu era 
decât apă rece, dar destulă ca să umple găleata de la 
robinet, probabil, după care, desigur, mai erau şi diversele 
bazine ale toaletelor. lar apa rece era tocmai cea de care 
avea nevoie. Rece, pentru sânge. 

Avea să facă o curăţenie ca gospodina posedată care 
fusese pe vremuri mama lui, respectând cu sfinţenie 
porunca bărbatului: „Curat în casă, curat în viaţă, curat în 
suflet.“ Avea să curețe sângele. Apoi, urma să şteargă peste 
tot pe unde-şi amintea că pusese mâna, şi pe unde-ar fi 
putut să pună mâna fără să mai ţină minte. Dar mai întâi... 

Cadavrul. Trebuia să facă ceva cu cadavrul. 

Junior decise că pentru moment cămara era soluţia. O 
apucă de braţe, trăgând-o înăuntru, apoi le dădu drumul: 
flump. După aceea, se apucă de treabă. Fredona în surdină, 
pe când punea la loc magneţii pe uşa frigiderului, apoi trase 
jaluzelele. Umpluse găleata aproape până sus, când jetul 
începu să slăbească. Încă un câştig. 

Freca din greu, fără să se întrezărească nici pe departe 
sfârşitul, când auzi o bătaie în uşa din faţă. 

Junior ridică privirea, cu ochii mari şi buzele răsfrânte 
într-o grimasă de groază. 

— Angie? 

Era o voce de fată şi suspina. 

— Angie, eşti acasă? 

Alte ciocănituri, apoi uşa se deschise. Norocul, după câte 
se părea, tocmai îl părăsise. 

— Angie, te rog, fii acasă. Ţi-am văzut maşina în garaj... 


Futu-i mama mă-sii! Garajul! Nu-i dăduse prin minte să 
se uite şi-n căcatul ăla de garaj! 

— Angie? 

Suspina mai departe. O cunoştea... O, Doamne, idioata 
aia de Dodee Sanders...? Da, ea era. 

— Angie, mi-a zis că mama a murit! Doamna Shumway, 
aşa a zis, c-a murit! 

Junior sperase să se ducă la etaj mai întâi, ca s-o caute pe 
Angie în camera ei. Când colo, o auzi venind spre bucătărie, 
cu mişcări încete şi nesigure, prin holul întunecos. 

— Angie? Eşti la bucătărie? Mi s-a părut că văd o 
lumină... 

Pe Junior începea iar să-l doară capul, şi numai din cauza 
pizdei ăleia băgăreţe care fuma iarbă. Şi tot ea era de 
vină... pentru ce avea să urmeze. 


5 


Dodee Sanders era încă puţin drogată şi puţin beată; şi 
mahmură; mama ei murise; ea bâjbâia prin casa celei mai 
bune prietene a ei, pe-ntuneric; călcă pe ceva care-i 
alunecă de sub picior şi fu cât pe ce să cadă-n fund. Se 
agăţă de balustrada scării, îndoindu-şi dureros pe spate 
două degete şi scoase un țipăt. Înţelegea ca prin ceaţă că 
toate acele lucruri ei i se întâmplau, dar în acelaşi timp îi 
era imposibil să creadă. Avea senzaţia că nimerise într-o 
dimensiune paralelă, ca în filmele science-fiction. 

Se aplecă să vadă ce anume o doborâse la podea. Părea 
un prosop. Cine ştie ce prost lăsase un prosop în antreu. 
Apoi, i se păru că auzea pe cineva mişcându-se undeva în 
faţă, prin întuneric. La bucătărie. 

— Angie? Tu eşti? 

Nimic. lotuşi, simţea că era cineva acolo - sau poate se 
înşela... 

— Angie? 


Porni iar, târşâindu-şi picioarele şi ţinându-se de mâna 
lovită cu cealaltă - degetele aveau să i se umile, dacă nu 
cumva începuseră deja - lângă trup. Apoi, întinse mâna 
stângă în faţă, dibuind prin aer. 

— Angie, te rog, zi-mi că eşti aici! A murit mama, nu 
glumesc, mi-a zis doamna Shumway şi nici ea nu glumeşte, 
am nevoie de tine...! 

Ziua începuse atât de bine...! Dodee se trezise devreme 
(mă rog... pe la zece; devreme pentru ea) şi nu avusese de 
gând să chiulească de la serviciu. Apoi, o sunase Samantha 
Bushey ca să-i spună că-şi luase nişte păpuşi Bratz de pe 
eBay şi s-o-ntrebe dacă voia să vină pe la ea ca s-o ajute să 
le tortureze. Torturarea păpuşilor Bratz era un obicei pe 
care-l deprinseseră din liceu - le cumpărau de ocazie, apoi 
le spânzurau, le băteau cuie-n căpşoarele alea tâmpite, le 
stropeau cu gaz de brichetă şi le dădeau foc - iar Dodee ştia 
că ar fi trebuit să se dezveţe, acum că erau femei în toată 
firea, sau aproape... Era o prostie copilărească. Şi mai era 
şi cam sinistră, dacă stăteai să te gândeşti. Dar problema 
era că Sammy avea o locuinţă pe Motton Road - doar o 
rulotă, dar numai a ei, de vreme ce bărbatu-său o luase la 
picior în primăvară - iar Little Walter dormea practic toată 
ziua. În plus, de obicei Sammy avea iarbă. Dodee bănuia că 
o primea de la tipii cu care-şi făcea de cap. Rulota ei era 
foarte populară în weekenduri. Dar chestia era că Dodee nu 
mai punea gura pe marijuana. Jurase să se lase de ea 
pentru veşnicie, de când se întâmplase beleaua aia cu 
bucătarul. lar veşnicia dura de vreo săptămână şi ceva, în 
ziua când a sunat-o Sammy. 

— Poţi să te joci tu cu Jade şi Yasmin, o îmbie Sammy. Şi 
mai am şi nişte ştii-tu-ce grozavă. 

Mereu spunea aşa, ca şi cum ar fi putut să tragă cineva 
cu urechea la ce vorbeau. 

— Şi mai putem şi să... ştii-tu-ce. 

Dodee ştia ce însemna şi acel ştii-tu-ce, şi simţi nişte 
furnicături Acolo Jos (în ştii-tu-ce-ul ei), chiar dacă şi aia era 


o joacă de copii pe care-ar fi trebuit s-o lase-n urmă de 
mult. 

— N-aş crede, Sam. La două trebuie să fiu la lucru, şi... 

— Yasmin te-aşteaptă, i-o reteză Sammy. Şi ştii cât o 
urăşti pe curva aia. 

Mă rog, asta aşa era. Yasmin era cea mai nesuferită 
dintre Bratz, după părerea lui Dodee. lar până la două mai 
erau aproape patru ore. Şi-n plus, ce dacă întârzia şi ea 
puţin? Ce, o s-o dea Rose afară? Păi atunci, cine să mai 
muncească-n slujba aia de tot căcatu'? 

— OK. Da' numai puţin. Şi numai fiindcă n-o înghit pe 
Yasmin. 

Sammy chicoti. 

— Da' să ştii că nu mai vreau ştii-tu-ce. Şi nici ştii-tu-ce. 

— Nicio problemă, răspunse Sammy. Hai repede. 

Aşa că Dodee pornise într-acolo şi, desigur, descoperise 
că torturarea păpuşilor n-avea niciun haz dacă nu luai nimic 
la bord, aşa că luase puţin, la fel ca Sammy. Au colaborat la 
o intervenţie de chirurgie plastică pe Yasmin, cu curăţitor 
de chiuvete, ceea ce era destul de amuzant. Apoi, Sammy a 
vrut să-i arate dulceaţa de furou pe care şi-l cumpărase de 
la Deb şi, cu toate că începuse să cam facă burtică, în ochii 
lui Dodee tot bine arăta, poate fiindcă erau şi cam trosnite - 
făcute praf, mai bine zis -, şi de vreme ce Little Walter încă 
mai dormea (taică-său insistase să-l boteze după un vechi 
cântăreţ de blues, şi la cât dormea, frăţică, Dodee se 
gândea că era ca retardat, ceea ce nici n-ar fi mirat-o, la 
câtă funie fumase Sam când îl purta-n burtă), au ajuns în 
patul lui Sammy şi-au făcut un pic de ştii-tu-ce. Pe urmă au 
adormit, iar când Dodee s-a trezit, Little Walter orăcăia - 
căca-m-aş, păi să sunăm la Newscenter 6! - şi era trecut de 
cinci. Mult prea târziu ca să se ducă la muncă, şi-n plus, 
Sam scosese o sticlă de Johnnie Walker Black, şi au tras o 
duşcă, două până-n cinci, iar Sammy a descoperit că voia să 
vadă ce se-ntâmpla c-un bebeluş Bratz în cuptorul cu 
microunde, da' nu mergea curentul. 


Dodee s-a întors în oraş cu vreo nouăzeci la oră, încă 
drogată şi al dracului de paranoică, uitându-se mereu în 
oglindă să nu vină poliţia, pentru că dac-o opreau nu putea 
fi decât javra aia roşcovană de Jackie Wettington. Sau se 
putea şi ca taică-său să-şi ia liber de la magazin şi să-i 
miroasă pileala-n răsuflare. Sau era maică-sa acasă, aşa de 
obosită după tâmpită aia de lecţie de zbor, încât nici nu se 
mai dusese la Eastern Star Bingo. 

„Doamne, 1e rog!“ se milogea ea. „1e rog, să scap şi din 
treaba asta şi niciodată n-am să mai ştii-tu-ce. Şi nici ştii-tu- 
ce. Niciodată-n viața mea!“ 

Domnul i-a ascultat rugăciunea. Acasă nu era nimeni. 
Curentul se întrerupsese şi acolo, dar Dodee, în halu-n care 
era, abia dac-a observat. A urcat în camera ei, şi-a dat jos 
pantalonii şi cămaşa şi s-a întins pe pat. Doar pentru câteva 
minute. Apoi, avea să-şi pună-n maşina de spălat hainele, 
care miroseau a ganja, iar pe ea urma să se aşeze sub duş. 
Trăsnea a parfumul pe care Sammy şi-l cumpăra la bidon, 
cu siguranţă, de la Burpee's. 

Numai că nu putea să-şi pună deşteptătorul când n-avea 
curent şi, când o trezi bătaia la uşă, era întuneric. Îşi luă 
halatul şi coborî, convinsă dintr-odată că era gaboriţa aia 
roşcovană cu ţâţe mari, gata s-o aresteze pentru condus 
sub influenţa alcoolului. Poate şi pentru gustărică. Dodee nu 
credea că acel ştii-tu-ce anume era ilegal, dar nici nu era 
complet sigură. 

Dar nu era Jackie Wettington. Era Julia Shumway, editor 
şi redactor-şef al ziarului Democratul. În mână ţinea o 
lanternă. O îndreptă spre faţa lui Dodee - care probabil era 
umflată de somn, cu ochii încă roşii şi părul ca un caier de 
câlţi -, apoi o cobori la loc. Se reflecta destulă lumină ca să i 
se distingă şi ei faţa, iar Dodee citi o compasiune care-i 
stârni un amestec de nedumerire şi teamă. 

— Sărăcuţa de tine, spuse Julia. N-ai aflat, aşa-i? 

— Ce să aflu? 


Cam în acel moment începuse treaba cu universul 
paralel. 

— Ce să aflu? 

Iar Julia Shumway îi spusese. 


6 


— Angie? Angie, te rog! 

Mergea pe bâjbâite. O durea mâna. Şi capul o durea. L-ar 
fi putut căuta pe tatăl ei - doamna Shumway se oferise s-o 
ducă la Firma de Pompe Funebre Bowie -, dar îi îngheţa 
sângele-n vene numai când se gândea la locul ăla lugubru. 
Şi-n plus, pe Angie o voia. Pe Angie, care o strângea-n braţe 
fără să se gândească la ştii-tu-ce. Pe Angie, care-i era cea 
mai bună prietenă. 

Din bucătărie ieşi o umbră, venind spre ea cu 
repeziciune. 

— Aici erai, slavă Domnului! 

Începu să suspine şi mai tare, pornind grăbită într-acolo, 
cu braţele întinse. 

— O, e îngrozitor! Mi-am primit pedeapsa fiindcă nu-s 
cuminte, ştiu că aşa e! 

Silueta întunecată întinse la rândul său braţele, dar n-o 
cuprinseră pe Dodee ca s-o strângă la piept. Ci o apucară 
de beregată. 


BINELE ORAŞULUI, BINELE OAMENILOR 


1 


Andy Sanders era într-adevăr la Firma de Pompe 
Funebre Bowie. Mersese până acolo pe jos, cărând o povară 
grea: era distrus, stupefiat şi cu inima frântă. 

Acum stătea în Salonul de Comemorare I, având drept 
companie doar sicriul aflat în partea din faţă. Gertrude 
Evans, decedată la vârsta de optzeci şi şapte de ani (sau, 
poate, optzeci şi opt), de stop cardiac congestiv, cu două zile 
în urmă. Andy trimisese o notă de condoleanţe, deşi numai 
Dumnezeu ştia cine avea s-o primească: soţul lui Gert 
murise de zece ani. Nu conta. Întotdeauna trimitea 
condoleanţe la moartea unuia din alegătorii lui, scrise de 
mână, pe o coală crem cu antet: „DE LA CABINETUL 
PRIMULUI ALES.“ O considera una dintre îndatoririle lui. 

Big Jim nu putea fi deranjat cu asemenea fleacuri. Big Jim 
era prea ocupat să conducă „afacerea noastră“, cum numea 
el Chester's Mill. Îl conducea ca pe propria lui cale ferată, 
de fapt, dar Andy mai înţelegea şi altceva: fără Andrew 
DelLois Sanders, probabil că Big Jim n-ar fi fost ales nici 
măcar hingher. Big Jim putea să vândă maşini vechi 
promițând nişte aranjamente de-ţi lăsa gura apă, finanţare 
joasă-joasă şi bonusuri, ca aspiratoarele coreene ieftine, dar 
când încercase să înhaţe reprezentanța Toyota, firma îl 
preferase pe Will Freeman în locul lui. Date fiind cifrele lui 
de vânzări şi poziţia de pe 119, Big Jim nu înţelegea cum de 
fuseseră cei de la Toyota atât de proşti. 

Andy înţelegea. N-o fi fost el cel mai tare din parcare în 
materie de inteligenţă, dar ştia că Big Jim nu avea 
charismă. Era un om dur (unii - cei care se fripseseră cu 
finanţările alea joase-joase, de exemplu - ar fi spus că era 
chiar lipsit de inimă), mai era şi convingător, dar era rece 


ca un sloi. Andy, în schimb, avea căldură sufletească şi 
pentru alţii. Când umbla prin oraş în campanie electorală, 
le spunea oamenilor că el şi Big Jim erau ca Gemenii 
Doublemint, sau Click şi Clack, sau untul şi gemul, iar 
Chester's Mill n-ar fi acelaşi fără amândoi înhămaţi la atelaj 
(împreună cu care se nimerea să fie al treilea - pe moment, 
o aveau ca tovarăşă de drum pe Andrea Grinnell, sora lui 
Rose  Twitchell). Lui Andy îi plăcuse întotdeauna 
parteneriatul cu Big Jim. Şi pe plan financiar, mai ales în 
ultimii doi-trei ani, dar şi sufleteşte. Big Jim ştia cum să 
rezolve problemele şi de ce trebuia să fie rezolvate. 
„Suntem în situaţia asta pe termen lung“, spunea el. „O 
facem pentru oraş. Pentru oameni. Pentru binele lor 
propriu. “ Ceea. Ce era foarte bine. E bine să faci bine. 

Dar acum... în seara asta... 

— Am urât din primul moment lecţiile alea de zbor, spuse 
el, şi iar începu să plângă. Nu peste mult, suspina 
zgomotos, dar era în regulă, căci Brenda Perkins plecase 
lăcrimând în tăcere după ce văzuse rămăşiţele pământeşti 
ale soţului ei, iar fraţii Bowie erau la parter. Aveau multă 
treabă de făcut (Andy înţelegea, vag, că se întâmplase ceva 
foarte rău). Fern Bowie se dusese să îmbuce ceva la 
Sweetbriar Rose, iar Andy era sigur că la întoarcere avea 
să-l dea afară, dar Fern străbătuse culoarul fără să arunce 
măcar o singură privire spre locul unde Andy stătea aşezat 
cu mâinile între genunchi, cravata lărgită şi părul în 
dezordine. 

Fern coborâse în încăperea pe care el şi fratele său o 
numeau „atelierul“ (oribil, oribil!). Duke Perkins se afla 
acolo. Tot acolo mai zăcea şi afurisitul ăla bătrân de Chuck 
Thompson, care chiar dacă poate nu era cel care-i 
convinsese nevasta să ia lecţiile alea de zbor, sigur n-o 
convinsese nici să nu le ia. Şi poate că mai erau şi alţii. 

Claudette, cu siguranţă. 

Andy scoase un geamăt apos şi-şi încleştă şi mai strâns 
mâinile. Nu putea trăi fără ea; sub nicio formă n-ar fi putut 


trăi fără ea. Şi nu numai fiindcă o iubise mai mult decât 
viaţa lui. Claudette era aceea care ţinea prăvălia 
(dimpreună cu infuziile de capital regulate, neraportate şi 
din ce în ce mai mari de la Jim Rennie); de unul singur, 
Andy l-ar fi dus la faliment curând, până la sfârşitul 
secolului. Specialitatea lui erau oamenii, nu conturile şi 
registrele financiare. Soţia sa era experta în numere. Sau - 
fusese... 

Când mai mult ca perfectul luă locul imperfectului în 
mintea sa, Andy gemu din nou. 

Claudette şi Big Jim colaboraseră chiar şi la corectarea 
registrelor orăşeneşti, când venise comisia de audit 
financiar de la stat. Ar fi trebuit să fie o revizie surpriză, dar 
Big Jim fusese avertizat din timp. Nu prea mult; doar atâta 
cât să se-apuce de lucru cu programul de computer pe care 
Claudette îl numea MR. CLEAN. Îi spuseseră aşa fiindcă 
întotdeauna producea numere curate. leşiseră din audit cu 
fruntea sus, în loc să intre la puşcărie (ceea ce n-ar fi fost 
cinstit, de vreme ce o mare parte din ce făceau - aproape 
totul, de fapt - era spre binele oraşului). 

Adevărul despre Claudette Sanders era următorul: 
fusese o Jim Rennie mai drăguță, o Jim Rennie mai bună la 
suflet, una cu care Andy se culcase şi discutase toate 
secretele lui, iar viaţa fără ea era de neconceput. 

Începu iar să lăcrimeze, iar în acel moment Big Jim însuşi 
îi puse o mână pe umăr şi-l strânse. Andy nu-l auzise 
intrând, dar nu tresări. Aproape că se aşteptase să simtă 
mâna aceea, fiindcă posesorul ei părea să apară 
întotdeauna atunci când avea mai mare nevoie de el. 

— Mă aşteptam să te găsesc aici, spuse Big Jim. 
Prietene... îmi pare atât, atât de rău... 

Andy se ridică greoi în picioare, cuprinse cu braţele, pe 
dibuite, făptura masivă a lui Big Jim şi începu să suspine cu 
faţa îngropată în vestonul lui. 

— Şi i-am zis că lecţiile alea erau periculoase! I-am zis că 
Chuck Thompson e un bou, la fel ca taică-su...! 


Big Jim îi frecă spatele cu palma, liniştitor. 

— Ştiu. Dar acum ea e într-o lume mai bună, Andy - în 
seara asta, a luat cina cu lisus Hristos: friptură de vită, 
mazăre proaspătă, pasată cu sos...! Cum ţi se pare? E un 
tablou extraordinar, nu? Ţine-te de el. Crezi c-ar fi bine să 
ne rugăm? 

— Da! sughiţă Andy. Da, Big Jim! Roagă-te cu mine! 

Îngenuncheară, iar Big Jim se rugă îndelung şi cu tărie 
pentru sufletul lui Claudette Sanders. Sub ei, în atelier, 
Stewart Bowie auzi, ridică privirea spre tavan şi zise: 

— Ăsta se cacă pe la ambele capete. 

După patru sau cinci minute de „vedem ca prin oglindă în 
ghicitură “ şi „când eram copil, grăiam ca un copil“ (Andy 
nu prea vedea semnificaţia ăsteia, dar puţin îi păsa; simplul 
fapt de a sta în genunchi lângă Big Jim îi dădea putere), 
Rennie încheie - „Înnumeleluilisusamin” - şi-l ajută pe Andy 
să se ridice. 

Stând faţă-n faţă şi piept în piept, Big Jim îl prinse pe 
Andy de braţe şi-l privi în ochi. 

— Deci, colega, spuse el. 

Îl numea pe Andy „colega“ numai când era o situaţie cu 
adevărat serioasă. 

— Eşti gata să mergi la datorie? 

Andy îl privi prosteşte. 

Big Jim dădu din cap, ca şi cum Andy ar fi răspuns cu un 
protest rezonabil (date fiind împrejurările). 

— Ştiu că ţi-e greu. E nedrept. E momentul nepotrivit să 
ţi-o cer. Şi ai avea tot dreptul - Dumnezeu e martor că l-ai 
avea - să-mi dai una drept în dracele-bumbacele de fudulii. 
Dar, uneori, trebuie să punem bunăstarea altora pe primul 
loc - n-am dreptate? 

— Binele oraşului, răspunse Andy. 

Pentru prima oară de când primise vestea despre 
Claudie, întrezărea o rază de lumină. 

Big Jim încuviinţă. Avea o expresie solemnă, dar ochii îi 
străluceau. Lui Andy îi trecu prin minte un gând straniu: 


„Arată cu zece ani mai tânăr. “ 

— Ai perfectă dreptate. Suntem străjeri, colega. Străjeri 
ai binelui public. Nu ne e întotdeauna uşor, dar niciodată nu 
e inutil. Am trimis-o pe Wettington s-o caute pe Andrea. I- 
am zis s-o aducă-n sala de şedinţe. Cu cătuşele la mâini, 
dacă altfel nu se poate. 

Râse. 

— Va fi acolo. lar Pete Randolph face o listă cu toţi 
poliţiştii din oraş disponibili. Nu sunt destui. Trebuie să ne 
ocupăm de asta, colega. Dacă situaţia mai continuă aşa, 
autoritatea va fi cheia. Deci, ce zici? Poţi să fii alături de 
mine? 

Andy dădu din cap. Se gândea că avea să-i alunge din 
minte ceea ce se întâmplase. Şi chiar dacă nu reuşea, 
trebuia să-şi calce pe suflet şi să meargă înainte. Prezenţa 
sicriului lui Gert Evans începea să-l scoată din minţi. 
Lacrimile tăcute ale văduvei şefului îl scoseseră din minţi şi 
ele. Şi n-avea să-i fie greu. Nu trebuia decât să se aşeze la 
masa de şedinţe şi să ridice mâna când Big Jim o ridica pe a 
lui. Andrea Grinnell, care niciodată nu părea complet 
lucidă, avea să facă şi ea acelaşi lucru. Dacă trebuia să fie 
aplicate măsuri de urgenţă, de un fel sau altul, Big Jim 
urma să se ocupe şi de asta. Big Jim se ocupa de toate. 

— Să mergem, spuse Andy. 

Big Jim îl bătu pe spate, apoi îi cuprinse umerii slabi cu 
braţul şi-l conduse afară din Salonul de Comemorare. Avea 
un braţ greu. Cărnos. Dar dădea o senzaţie plăcută. 

Nicio clipă nu se gândise la fiica lui. Pradă acelei dureri 
cumplite, Andy Sanders uitase complet de ea. 


2 


Julia Shumway mergea încet pe Commonwealth Street, 
reşedinţa celor mai bogaţi locuitori din oraş, spre Main 
Street. Fericită ca femeie divorțată de zece ani, locuia 
deasupra redacţiei Democratului împreună cu Horace, 


bătrânul ei Welsh Corgi. Îi pusese numele după 
extraordinarul domn Greeley, care era ţinut minte pentru o 
singură vorbă - „Spre Vest, tinere, spre Vest“ -, dar al cărui 
adevărat motiv de faimă, după părerea Juliei, era activitatea 
ca redactor de ziar. Dacă Julia ar fi putut lucra măcar pe 
jumătate la fel de bine ca Greeley la Tribuna din New York, 
s-ar fi considerat realizată. 

Desigur, Horace al ei o considera tot timpul realizată, 
ceea ce-l făcea să fie cel mai drăguţ câine de pe Pământ, 
după criteriile Juliei. Avea să-l scoată la plimbare de îndată 
ce ajungea acasă, pentru ca apoi să crească şi mai mult în 
ochii lui împrăştiind câteva bucățele din friptura de aseară 
peste boabele din castronaş. Asta-i făcea pe amândoi să se 
simtă bine, iar Julia voia să se simtă bine - indiferent din ce 
motiv -, fiindcă era foarte tulburată. 

Nu era o stare nouă pentru ea. Locuia în Ihe Mill de 
patruzeci şi trei de ani, câţi avea, şi în ultimii zece îi plăcuse 
tot mai puţin ceea ce vedea în oraşul ei natal. O îngrijora 
degradarea inexplicabilă a sistemului de canalizare şi a 
centrului de tratare a deşeurilor, în pofida tuturor banilor 
investiţi, o îngrijora închiderea iminentă a Cloud Top, 
staţiunea de schi a oraşului, o îngrijora faptul că James 
Rennie fura din banul public chiar mai mult decât bănuise 
ea (şi decenii de-a rândul bănuise că fura cu ambele mâini). 
Şi, desigur, era îngrijorată din cauza acestei situaţii noi, 
care i se părea aproape prea colosală ca s-o înţeleagă. De 
fiecare dată când încerca s-o abordeze, gândurile i se fixau 
asupra câte unui element mărunt, dar concret: dificultatea 
crescândă de a da telefoane cu mobilul. Şi nu primise 
niciunul, ceea ce era foarte tulburător. Lăsând la o parte 
rudele şi prietenii îngrijoraţi din afara oraşului care 
încercau să ia legătura cu ea, ar fi trebuit s-o asedieze 
apeluri de la alte ziare: de la Sun din Lewiston, de la Press 
Herald din Portland, poate chiar şi de la New York Times. 

Oare toată lumea din The Mill avea aceleaşi probleme? 


Ar fi trebuit să se ducă la frontiera cu oraşul Motton şi să 
vadă cu ochii ei. Dacă nu-şi putea folosi telefonul ca să-l 
sune pe Pete Freeman, cel mai bun fotograf al ei, avea să 
facă personal fotografiile, cu aparatul pe care-l numea 
Nikonul de Urgenţă. Auzise că acum exista un fel de zonă 
de carantină, instituită de cealaltă parte a barierei, în 
zonele dinspre Motton şi Iarker's Mills - probabil şi către 
alte oraşe - dar, cu siguranţă, putea să se apropie oricât de 
mult, venind din Chester's Mill. Era posibil să-i ordone să 
stea la distanţă, dar dacă bariera era atât de impenetrabilă 
pe cât auzise, aveau să fie doar nişte ordine şi nimic mai 
mult. 

— „Cu pietre şi cu ciomege, oasele-mi rămân betege / 
Vorbele plouă sau ning, trec pe-alături, nu m-ating!“ recită 
ea. 

Absolut adevărat. Dacă vorbele puteau s-o rănească, Jim 
Rennie ar fi băgat-o în spital, la urgenţă, după articolul pe 
care-l scrisese despre farsa aia cu auditul financiar din 
urmă cu trei ani. Desigur, îşi bătuse gura cu prisosinţă, 
amenințând că va da ziarul în judecată, dar nu fuseseră 
decât palavre; Julia se gândise chiar la un scurt editorial pe 
tema asta, mai mult fiindcă avea un titlu pe cinste: „AŞA- 
ZISUL PROCES SE FACE NEVĂZUT.“ 

Prin urmare, da, avea grijile ei. Făceau parte din meserie. 
Mai neobişnuite erau grijile privitoare la propriul ei 
comportament, iar acum, în timp ce stătea la colţul dintre 
Main şi Comm, era îngrijorată. În loc să cotească la stânga 
pe Main, se uită înapoi, în direcţia din care venise. Şi 
murmură încet, pe tonul rezervat de obicei pentru Horace: 

— Nu trebuia s-o las singură pe fata aia. 

N-ar fi lăsat-o, dacă era cu maşina. Dar venise pe jos, şi-n 
plus... Dodee fusese atât de insistentă. Emana şi un anume 
miros. larbă? Poate. Nu că Julia ar fi avut cine ştie ce 
obiecţii în privinţa asta. Fumase şi ea, de-a lungul anilor. Şi 
poate o ajuta să se calmeze puţin. Poate-i mai amorţea 
durerea, în clipele astea când era atât de tăioasă şi ascuţită. 


— Nu vă faceţi griji pentru mine, spusese Dodee. Am să-l 
găsesc pe tata. Da' mai întâi trebuie să mă îmbrac, 
adăugase ea, arătându-i halatul. 

— Te-aştept, replicase Julia... deşi nu voia s-o aştepte. 
Mai avea multe de făcut în seara aia, începând cu 
îndatoririle faţă de câinele ei. Probabil băşica lui Horace 
stătea să plesnească, după ce sărise peste plimbarea de la 
ora cinci, şi-i era foame. lar după ce rezolva aceste 
probleme, trebuia neapărat să se ducă la „barieră“, cum o 
numeau oamenii. S-o vadă cu ochii ei. Să fotografieze orice 
era de fotografiat. 

Şi încă nu era tot. Trebuia să se ocupe de scoaterea unei 
ediţii speciale a Democratului. Era un lucru important 
pentru ea şi bănuia că avea să fie important şi pentru oraş. 
Desigur, până a doua zi toată acea situaţie putea să se 
termine, dar Julia avea o presimţire - parţial în minte, 
parţial în inimă - că nu urma să ia sfârşit aşa curând. 

Şi totuşi... N-ar fi trebuit s-o lase singură pe Dodee 
Sanders. Părea să se stăpânească destul de bine, dar putea 
fi şi refuzul de a accepta realitatea, sau efectul şocului - şi 
al drogurilor, desigur. Totuşi, fusese coerentă. 

— Nu e nevoie să aşteptaţi. Nu vreau să mă aşteptaţi. 

— Nu ştiu dacă e înţelept să rămâi singură acum, draga 
mea. 

— Am să mă duc la Angie, adăugase Dodee, părând să se 
lumineze puţin la faţă, deşi lacrimile continuau să-i şiroiască 
pe obraji. O să vină cu mine, să-l căutăm pe tăticu'. 

Şi dăduse din cap. 

— Pe Angie o vreau. 

După părerea Juliei, tânăra McCain avea doar cu puţin 
mai multă minte decât fata asta, care moştenise înfăţişarea 
mamei sale, dar - din păcate - creierul tatălui. Totuşi, Angie 
îi era prietenă şi, dacă cineva avea cu adevărat nevoie de o 
prietenă în seara aia, atunci Dodee Sanders era aceea. 

— Aş putea veni şi eu cu tine... 


Dar nu-şi dorea cu adevărat. Şi ştia că, oricât era de 
distrusă, fata putea să-şi dea seama. 

— Nu, e doar la câteva străzi mai încolo. 

— Ei, atunci... 

— Domnişoară Shumway... sunteţi sigură? Sunteţi sigură 
că mama mea... 

Cu inima grea, Julia înclinase din cap. Avea confirmarea 
numărului de pe coada avionului, de la Ernie Calvert. Şi mai 
primise de la el şi altceva, un lucru care ar fi trebuit să 
ajungă mai degrabă la poliţie. Ar fi putut insista ca Ernie să- 
Il ducă acolo, dacă nu primea vestea deprimantă că Duke 
Perkins murise, iar în locul lui era acum la conducere 
dihorul ăla incompetent de Randolph. 

Ceea ce-i dăduse Ernie era permisul de conducere, pătat 
de sânge, al lui Claudette. Julia îl avusese în buzunar, în 
timp ce stătea pe treptele casei Sanders, şi-n buzunar 
rămăsese. Avea să i-l dea lui Andy sau acestei fete cu părul 
scămoşat, la momentul potrivit... dar până atunci mai era. 

— Vă mulţumesc, spusese Dodee, pe un ton trist şi 
formal. Acum, vă rog, plecaţi. Nu vreau să fiu nesimţită, 
da'... 

Fără să-şi ducă gândul până la capăt, închisese uşa. 

Şi ce făcuse Julia Shumway? Îndeplinise cererea unei fete 
de douăzeci de ani, zdrobită de durere, care putea fi prea 
drogată ca să fie răspunzătoare de soarta ei. Dar, oricât de 
greu i-ar fi venit, avea alte responsabilităţi în seara aceea. 
Horace, în primul rând. Şi ziarul. Oamenii puteau face haz 
pe seama fotografiilor alb-negru neclare ale lui Pete 
Freeman şi pe seama descrierilor exhaustive ale unor 
evenimente locale ca dansul de la Seara Fermecată a Şcolii 
Medii; puteau susţine că nu era bun decât la căptuşit lădiţa 
cu nisip a pisicii - dar aveau nevoie de el, mai ales când se 
întâmpla ceva rău. Julia era hotărâtă ca a doua zi să li-l 
pună la dispoziţie, chiar dacă trebuia să stea trează toată 
noaptea. Ceea ce, cu amândoi reporterii ei permanenţi 
plecaţi din oraş pe timpul weekendului, era foarte posibil. 


Constată că abia aştepta acea provocare, iar faţa jalnică a 
lui Dodee Sanders începu să i se şteargă din minte. 


3 


Horace o privi cu reproş când intră în casă, dar pe covor 
nu era nicio pată umedă şi nu văzu nici vreo grămăjoară 
maronie sub scaunul din antreu - un loc magic pe care 
câinele ei Corgi părea să-l creadă invizibil pentru ochii 
omeneşti. Julia îi puse lesa, îl scoase din casă şi-l aşteptă cu 
răbdare, deşi păşind în loc cam nervoasă, să se uşureze în 
canalul lui favorit. Horace avea cincisprezece ani, era 
bătrân pentru un Corgi. Între timp, Julia privea spre bula 
luminoasă de la orizontul estic. Arăta ca o imagine dintr-un 
film de Steven Spielberg. Era mai mare ca oricând şi se 
auzea duduitul elicopterelor, slab, dar continuu. Julia 
distinse chiar silueta unuia, străbătând cu viteză acel arc 
luminos. Şi-n fond, câte reflectoare instalaseră acolo? Se 
părea că nordul oraşului Motton devenise ca o zonă 
securizată din Irak. 

Acum, Horace dădea alene târcoale, amuşinând după 
locul ideal pentru a-şi încheia ritualul de eliminare din 
seara aceea, cu etern popularul dans câinesc, Plimbarea 
Pre-Caca. Julia profită de ocazie ca să-şi mai încerce o dată 
telefonul mobil. La fel cum i se întâmplase de-atâtea ori în 
ultimele ore, auzi obişnuita serie de semnale succesive... 
apoi, nimic. Doar tăcere. 

„Va trebui să scot ziarul la Xerox. Ceea ce înseamnă O 
sută cincizeci de exemplare, maximum.“ 

De douăzeci de ani, Democratul nu se mai tipărise acasă. 
Până în 2002, Julia dusese macheta din fiecare săptămână 
la View Printing, în Castle Rock, iar acum nu mai era nevoie 
să facă nici măcar atâta lucru. Trimitea paginile prin e-mail, 
marţi seara, iar tirajul, împachetat în celofan, îi sosea de la 
View Printing a doua zi dimineaţa, înainte de ora şapte. 
Pentru Julia, care crescuse făcând corecturi cu creionul şi 


dând „bun de tipar“ pe texte dactilografiate, părea curată 
magie. Şi, ca orice vrajă, nu tocmai demnă de încredere. 

În seara asta, neîncrederea-i era justificată. Probabil încă 
mai putea să trimită e-mailuri la View Printing, dar nimeni 
nu avea cum să-i aducă ziarul tipărit dimineaţa. Bănuia că, 
în zorii zilei următoare, niciun om nu se va putea apropia la 
mai puţin de şapte kilometri de frontiera oraşului Chester's 
Mill. De oricare dintre frontiere. Noroc că în fosta tipografie 
a redacţiei exista un generator măricel, fotocopiatorul era 
un monstru şi avea depozitate în spate peste cinci sute de 
pachete cu coli de tipar. Dacă-l lua pe Pete Freeman s-o 
ajute... sau pe Tony Guay, care se ocupa de sport... 

Între timp, Horace îşi luase poziţia mult aşteptată. Când 
termină, Julia interveni cu o punguţă verde pe care scria 
Doggie Doo, întrebându-se ce părere ar fi avut Horace 
Greeley despre o lume în care culesul rahaţilor de câine din 
rigolă nu era doar un gest civilizat, ci chiar o 
responsabilitate legală. Probabil s-ar fi împuşcat. 

După ce legă gura pungii, încercă din nou telefonul. 

Nimic. 

Îl duse pe Horace în casă şi-i dădu de mâncare. 


4 


Celularul îi sună în timp ce-şi încheia mantoul ca să 
pornească spre barieră. Îşi agăţase aparatul foto pe umăr şi 
era cât pe ce să-l scape în graba de a scoate telefonul din 
buzunar. Se uită pe display şi văzu cuvintele: „NUMĂR 
NEAFIŞAT". 

— Alo? răspunse - şi pesemne că în voce i se simţea ceva, 
căci Horace, care aştepta lângă uşă, mai mult decât 
pregătit pentru o expediţie nocturnă, acum că era uşurat şi 
hrănit, întoarse capul spre ea, cu urechile ciulite. 

— Doamna Shumway? întrebă un glas bărbătesc. 
Răspicat. Pe un ton oficial. 

— Domnişoara Shumway. Cu cine vorbesc? 


— Colonel James Cox, domnişoară Shumway. Din Armata 
Statelor Unite. 

— Şi cărui fapt îi datorez onoarea acestui apel? 

Îşi auzea sarcasmul din voce şi nu-i plăcea - nu era o 
atitudine profesionistă -, dar se temea, iar ironia fusese 
dintotdeauna reacţia ei în faţa fricii. 

— Trebuie să iau legătura cu un om numit Dale Barbara. 
Îl cunoaşteţi? 

Sigur că-l cunoştea. Şi fusese surprinsă să-l vadă la 
Sweetbriar, în seara aia. Era o nebunie să mai stea în oraş. 
Şi nu spusese Rose, în ajun, că-şi dăduse demisia? Povestea 
lui Dale Barbara era una dintre sutele pe care Julia le ştia, 
dar nu le scrisese. Când publici un ziar de provincie, laşi în 
pace capacele de pe multe cutii cu viermi. Trebuie să-ţi 
alegi adversarii, la fel cum era sigură că şi Junior Rennie şi 
prietenii lui şi-i alegeau pe ai lor. Şi, oricum, tare se mai 
îndoia că zvonurile despre Barbara şi buna prietenă a lui 
Dodee, Angie, erau adevărate. În primul rând, considera că 
Barbara avea gusturi mult mai alese. 

— Domnişoară Shumway? 

Scurt. Oficial. Un glas de afară... Fie şi numai pentru 
asta, şi avea de ce să-l duşmănească pe posesorul lui. 

— Mă mai auziţi? 

— Vă aud. Da, îl cunosc pe Dale Barbara. E bucătar la 
restaurantul de pe Main Street. De ce? 

— Se pare că nu are telefon mobil, la restaurant nu 
răspunde nimeni... 

— E închis... 

— ... iar posturile fixe nu funcţionează, desigur. 

— Nimic din oraşul nostru nu pare să funcţioneze prea 
bine în seara asta, colonele Cox. Inclusiv telefoanele mobile. 
Dar observ că nu v-a fost deloc greu să luaţi legătura cu 
mine, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva aţi putea 
fi voi cauza. 

Furia cu care vorbea - la fel ca sarcasmul, generat de 
frică - o surprindea şi pe ea. 


— Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut, oameni buni? 

— Nimic. Din câte ştiu eu până acum, noi n-am făcut 
NIMIC. 

Fu atât de mirată, încât rămase fără replică - lucru 
extrem de neobişnuit pentru acea Julia Shumway pe care o 
cunoşteau de-atâta vreme locuitorii din Mill. 

— "Telefoanele celulare, da, continuă Cox. Apelurile de 
intrare şi ieşire din Chester's Mill sunt în mare parte 
blocate, pentru moment. În interesul securităţii naţionale. 
Şi, cu respectul cuvenit, doamnă, şi dumneavoastră aţi fi 
procedat la fel în locul nostru. 

— Mă îndoiesc. 

— Serios? întrebă el, mai degrabă cu interes decât ironic. 
Într-o situaţie care nu are precedent în istoria lumii şi care 
sugerează tehnologii cu mult peste ceea ce putem înţelege, 
noi sau oricine altcineva? 

Încă o dată, Julia nu găsi niciun răspuns. 

— E foarte important să vorbesc cu căpitanul Barbara, 
continuă el, revenind la subiectul iniţial. Într-un fel, Julia se 
şi mira că divagase atât de mult. 

— Căpitanul Barbara? 

— În retragere. Îl puteţi găsi? Pregătiţi-vă telefonul 
mobil. Am să vă dau un număr unde să sunaţi. Se va putea 
face apelul. 

— De ce tocmai eu, colonele Cox? De ce n-aţi sunat la 
secţia de poliţie? Sau pe unul dintre aleşii oraşului? Cred că 
toţi trei sunt aici. 

— Nici măcar n-am încercat. Şi eu am crescut într-un 
orăşel de provincie, domnişoară Shumway... 

— Bravo dumneavoastră! 

— ,.. şi am învăţat din experienţă: politicienii oraşului ştiu 
puţin, poliţiştii din oraş ştiu multe, iar redactorul ziarului 
local ştie totul. 

Aceste cuvinte o făcură, împotriva propriei voințe, să 
râdă. 


— De ce să vă mai deranjaţi cu un telefon, când v-aţi 
putea întâlni cu el faţă-n faţă? Sub supravegherea mea, 
desigur. Voi veni lângă barieră - de fapt, chiar într-acolo 
plecam când m-aţi sunat. Am să-l caut pe Barbie... 

— Tot aşa-şi zice, deci? întrebă Cox, părând cam surprins. 

— Am să-l găsesc şi-l iau cu mine. Putem face o mini- 
conferinţă de presă. 

— Nu sunt în Maine. Sunt în DC. Cu şefii de stat major 
inter-arme. 

— Asta ar trebui să mă impresioneze? 

Şi chiar o impresiona puţin, într-adevăr. 

— Domnişoară Shumway, sunt ocupat, şi probabil că şi 
dumneavoastră sunteţi. Prin urmare, în interesul rezolvării 
acestei probleme... 

— Credeţi că e posibil? 

— Încetaţi. Se vede clar că aţi fost reporter, înainte de a 
deveni redactor, şi sunt sigur că vă vine foarte firesc să 
puneţi întrebări, dar timpul e un factor esenţial. Puteţi face 
ceea ce v-am rugat? 

— Pot. Dar, dacă-l vreţi pe el, mă veţi avea şi pe mine. 
Vom veni pe 119 şi vă sunăm de-acolo. 

— Nu, se opuse Cox. 

— Foarte bine, replică ea, cu amabilitate. Mi-a făcut mare 
plăcere să vorbesc cu dumneavoastră, colonele C... 

— Lăsaţi-mă să termin. Partea dinspre dumneavoastră a 
Şoselei 119 e complet FUBAR.:5* Asta înseamnă... 

— Cunosc expresia, colonele, l-am citit şi eu pe Iom 
Clancy. Ce anume vreţi să spuneţi în legătură cu Şoseaua 
119? 

— Vreau să spun că arată, scuzaţi vulgaritatea, ca la 
inaugurarea unui bordel gratis. Jumătate din locuitori şi-au 
parcat maşinile şi camioanele pe ambele părţi ale drumului 
şi pe păşunea unei ferme de vaci. 

Julia îşi puse aparatul foto pe jos, scoase un carnet din 
buzunarul mantoului şi notă: „Col. James Cox“ şi 
„Inaugurare bordel gratis“ Apoi  adăugă: „Ferma 


Dinsmore?“ Da, probabil se referea la pajiştea lui Alden 
Dinsmore. 

— În regulă, spuse ea, ce propuneţi? 

— Păi, nu vă pot opri să veniţi, în privinţa asta aveţi 
perfectă dreptate. 

Oftă, părând să sugereze cât de nedreaptă era lumea. 

— Şi nu vă pot împiedica nici să publicaţi în ziar tot ce 
vreţi, deşi cred că asta nu contează, de vreme ce oricum nu- 
| va citi nimeni din afara oraşului Chester's Mill. 

Juliei îi pieri zâmbetul. 

— Aţi vrea să-mi explicaţi? 

— N-aş avea nimic împotrivă, dar veţi înţelege şi singură. 
Propunerea mea este ca, dacă vreţi într-adevăr să vedeţi 
bariera - deşi n-o puteţi vedea efectiv, cum sunt sigur că vi 
s-a spus - să-l aduceţi pe căpitanul Dale Barbara în locul în 
care aceasta traversează Drumul Municipal Numărul Trei. 
Cunoaşteţi Drumul Municipal Numărul Trei? 

Un moment, Julia nu înţelese la ce se referea. Apoi, îşi 
aminti şi râse. 

— E ceva amuzant, domnişoară Shumway? 

— În The Mill, oamenii îl numesc Little Bitch Road. 
Fiindcă, în sezonul noroios, devine o curviştină de drum. 

— Colorat limbaj. 

— Să înţeleg că pe Little Bitch nu s-au adunat oameni? 

— În momentul de faţă nu e nimeni. 

— În regulă. 

Puse carnetul în buzunar şi-şi luă camera foto. Horace 
continua să aştepte răbdător lângă uşă. 

— Bun. Când să vă aştept telefonul? Sau, mai degrabă, 
pe-al lui Barbie, de la mobilul dumneavoastră. 

Julia se uită la ceas şi văzu că tocmai trecuse de zece. 
Cum Dumnezeu se făcuse atât de târziu aşa devreme? 

— Vom fi acolo pe la zece şi jumătate, cred, presupunând 
că-l găsesc. Şi cred că-l voi găsi. 

— Foarte bine. Transmiteţi-i salutări de la Ken. Asta-i 
un... 


— Un banc, da, am înţeles. Ne va aştepta cineva? 

Urmă o pauză. Când Cox vorbi din nou, în glas i se simţea 
ezitarea. 

— Vor fi reflectoare şi santinele, şi militari postați la 
barajul rutier, dar au primit ordin să nu stea de vorbă cu 
localnicii. 

— Să nu... De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să 
nu stea de vorbă? 

— Dacă situaţia asta nu se rezolvă, domnişoară Shumway, 
totul o să vă fie clar. De fapt, pe cele mai multe le veţi 
înţelege singură - păreţi o femeie foarte inteligentă. 

— Ei, dar vă fut-ţumesc foarte mult, colonele! exclamă ea, 
atinsă. La uşă, Horace ciuli urechile. 

Cox râse cu poftă, fără să se simtă ofensat. 

— Da, doamnă, plăcerea e de partea mea. Atunci, la zece 
şi jumătate? 

Fu ispitită să-i spună că nu - dar, desigur, n-avea cum s-o 
facă. 

— La zece jumate. Dacă-l găsesc. Şi vă sun? 

— Sau dumneavoastră, sau el, dar cu el am de vorbit. Voi 
aştepta cu mâna pe telefon. 

— Atunci, daţi-mi numărul magic. 

Îşi prinse telefonul între umăr şi ureche şi scotoci din nou 
după carnet. Evident, întotdeauna avea nevoie de carnet 
imediat după ce-l băga în buzunar; era o realitate a vieţii de 
reporter, la care acum revenise. Numărul pe care i-l dădu 
Cox o sperie mai mult decât orice altceva îi mai spusese: 
avea codul zonal 000. 

— Încă un lucru, domnişoară Shumway: aveţi cumva 
implantat un stimulator cardiac? Aparate auditive? Orice de 
genul ăsta? 

— Nu. De ce? 

Se aştepta să refuze orice explicaţii, dar colonelul îi 
răspunse: 

— Când vă apropiaţi de Dom, se produce un soi de 
interferenţă. Asupra celor mai mulţi oameni nu are efecte 


negative, simt doar un fel de şoc electric slab, care nu 
durează decât vreo secundă, două, dar influenţează 
dispozitivele electronice. Pe unele le scoate din funcţiune - 
mai ales telefoanele celulare, de exemplu, dacă ajung mai 
aproape de un metru şi jumătate, sau cam aşa ceva -, iar pe 
altele le face să explodeze. Dacă veniţi cu un reportofon, se 
va opri. Aduceţi un iPod sau ceva mai sofisticat, precum un 
Blackberry, şi riscă să sară-n aer. 

—  Stimulatorul şefului Perkins a explodat? De-asta a 
murit? 

— La zece jumate. Aduceţi-l pe Barbie şi transmiteţi-i 
neapărat salutări de la Ken. 

Cox închise telefonul, lăsând-o în tăcere, lângă câinele ei. 
Julia încercă să-şi sune sora, în Lewiston. Ton intermitent... 
apoi nimic. O linişte desăvârşită, la fel ca înainte. 

„Domul“, îşi spuse ea. „La sfârşit, nu i-a mai zis barieră. 
L-a numit Dom. “ 


5 


Barbie îşi scosese cămaşa şi stătea aşezat pe marginea 
patului, dezlegându-şi şireturile adidaşilor, când auzi o 
bătaie la uşă, unde se ajungea pe scara exterioară de lângă 
Sanders Hometown Drug. Nu-l încânta deloc. Umblase pe 
jos aproape toată ziua, după care se încinsese cu şorţul şi 
gătise aproape toată seara. Era frânt. 

Şi dacă erau Junior şi câţiva amici de-ai lui, gata să-l 
invite la un chef de bun-venit? Era prea puţin probabil, era 
o nebunie însă întreaga zi fusese un adevărat festival al 
improbabilităţilor. În plus, Junior şi Frank DeLesseps, 
precum şi restul găştii, erau printre puţinii care nu veniseră 
la Sweetbriar în seara aceea. Bănuia că or fi fost pe 119 sau 
117, să socializeze, dar era posibil să le fi spus cineva 
despre reîntoarcerea lui în oraş, aşa că-şi făcuseră planuri 
pentru mai târziu. Cum ar fi acum, de pildă... 


Ciocănitul se auzi din nou. Barbie se ridică şi puse o 
mână pe televizorul portabil. Nu era o armă prea grozavă, 
dar putea să aibă ceva efect dacă-l arunca în capul celui 
dintâi care încerca să dea buzna pe uşă. Mai exista şi o bară 
lungă de lemn în debara, însă toate cele trei camere erau 
mici şi nu era destul loc ca să poată mânui uşor ditamai 
prăjina. Mai avea şi cuțitul din armata elveţiană, dar nu voia 
să taie pe nimeni - decât dacă n-avea înco... 

— Domnule Barbara? întrebă o voce de femeie. Barbie? 
Eşti acasă? 

Îşi luă mâna de pe televizor şi traversă chicineta. 

— Cine e? 

Însă chiar în timp ce întreba recunoscu vocea. 

— Julia Shumway. Am un mesaj de la cineva care vrea să- 
ţi vorbească. Mi-a spus să-ţi transmit salutări de la Ken. 

Barbie deschise uşa şi-i făcu loc să intre. 


6 


În sala de şedinţe, cu lambriuri de brad, din subsolul 
Primăriei Chester's Mill, duduitul generatorului din spate 
(un Kelvinator cam îmbătrânit) se auzea doar ca un 
murmur slab. Masa din mijlocul încăperii era elegantă, din 
lemn de arțar roşu, lustruită ca oglinda şi lungă de patru 
metri. Majoritatea scaunelor din jurul ei erau goale în seara 
aceea. Cei patru participanţi la Şedinţa de Evaluare 
Urgentă, cum o numea Big Jim, stăteau adunaţi într-un 
capăt. Big Jim însuşi, deşi doar Al Doilea Ales, se aşezase în 
capul mesei. În spatele lui se afla o hartă care prezenta 
forma de şosetă a oraşului. 

Cei de faţă erau aleşii oraşului şi Peter Randolph, şeful în 
exerciţiu al poliţiei. Singurul care părea complet calm era 
Rennie. Randolph arăta şocat şi speriat. Andy Sanders, 
desigur, era doborât de durere. lar Andrea Grinnell - o 
versiune supraponderală şi căruntă a surorii ei mai tinere, 
Rose - părea pur şi simplu buimacă. Nu era o noutate. 


Cu patru sau cinci ani în urmă, într-o dimineaţă de 
ianuarie, Andrea alunecase pe aleea acoperită cu gheaţă, în 
timp ce mergea spre cutia de scrisori. Căzuse destul de tare 
ca să-şi fisureze două discuri spinale (probabil că nu-i 
ajutase prea mult nici faptul că avea vreo patruzeci- 
cincizeci de kilograme peste greutatea normală). Doctorul 
Haskell îi  recomandase noul  medicament-minune, 
OxyContin, ca să-i atenueze durerile, care, fără îndoială, 
erau insuportabile. Şi de-atunci, i-l tot administra. Graţie 
bunului său prieten Andy, care ţinea farmacia oraşului, Big 
Jim ştia că Andrea începuse cu patruzeci de miligrame pe 
zi, croindu-şi drum în sus până la ameţitoarea cifră de patru 
sute. Era o informaţie utilă. 

Big Jim tocmai spunea: 

— Din cauza grelei pierderi suferite de Andy, voi prezida 
eu această întrunire, dacă nimeni nu are vreo obiecţie. 
Tuturor ne pare rău, Andy. 

— Sigur că da, domnule, replică Randolph. 

— Mulţumesc, răspunse Andy - şi, când Andrea îi acoperi 
un moment mâna cu a ei, ochii i se umeziră din nou. 

— Acum, cu toţii avem cât de cât idee ce s-a întâmplat 
aici, continuă Big Jim, deşi nimeni din oraş încă nu 
înţelege... 

— Pun pariu că nici din afara oraşului, interveni Andrea. 

Big Jim n-o luă în seamă. 

— ... iar militarii prezenţi la faţa locului n-au găsit de 
cuviinţă să comunice cu oficialităţile alese ale oraşului. 

— Sunt probleme cu telefoanele, domnule, spuse 
Randolph. 

Se tutuia cu toţi cei prezenţi - ba chiar, pe Big Jim îl 
considera prieten -, dar în acea cameră găsea că era mai 
înţelept să li se adreseze cu „domnule“ şi „doamnă“. Perkins 
făcuse la fel şi, cel puţin în privinţa asta, probabil avusese 
dreptate. 

Big Jim mişcă mâna, ca pentru a alunga o muscă 
enervantă. 


— Putea să vină cineva la barieră, în partea dinspre 
Motton sau Iarker's, şi să trimită după mine... după noi... şi 
nimeni n-a găsit de cuviinţă s-o facă. 

— Domnule, situaţia încă mai este foarte... ăă, fluidă... 

— Sunt sigur, sunt sigur. Şi e foarte posibil ca de-asta 
nimeni să nu ne fi inclus încă în combinaţie. S-ar putea, da, 
da, şi mă rog ca ăsta să fie răspunsul. Sper că vă rugaţi şi 
voi. 

Toţi aprobară conştiincios din cap. 

— Acum, însă... 

Big Jim îşi plimbă privirea peste ei, cu gravitate. Se 
simţea grav. Dar şi surescitat. Şi pregătit. Nu i se părea 
imposibil ca fotografia lui să apară pe coperta revistei Time, 
până la sfârşitul anului. Dezastrele - mai ales cele 
declanşate de terorişti - nu erau întotdeauna pe de-a- 
ntregul rele. Uite doar ce bine-i prinseseră lui Rudy 
Giuliani. 

— În momentul de faţă, doamnă şi domnilor, cred că 
trebuie să privim în faţă posibilitatea cât se poate de reală 
de a fi complet izolaţi şi pe cont propriu. 

Andrea îşi duse o mână la gură. Ochii-i străluceau - sau 
de spaimă, sau din cauza medicamentelor. Poate şi una, şi 
alta. 

— Nu se poate, Jim! 

— Speră tot ce poate fi mai bun, pregăteşte-te pentru tot 
ce poate fi mai rău - aşa zice mereu Claudette, vorbi Andy, 
pe un ton profund meditativ. Zicea, vreau să spun... Azi- 
dimineaţă, mi-a făcut un mic dejun foarte gustos. Jumări de 
ouă şi nişte brânză taco rămasă de-aseară. Mamă...! 

Lacrimile, care-i mai slăbiseră, se porniră din nou. 
Andrea îi acoperi încă o dată mâna. De astă dată, Andy i-o 
apucă strâns. „Andy şi Andrea“, reflectă Big Jim şi un 
zâmbet subţire îi încreţi jumătatea de jos a feţei. „Gemenii 
Bătuţi în Cap“. 

— Speră tot ce poate fi mai bun, pregăteşte-te pentru tot 
ce poate fi mai rău, repetă el. Ce sfat bun! În cazul de faţă, 


tot ce poate fi mai rău ar însemna să fim izolaţi zile întregi 
de restul lumii. Poate o săptămână - dacă nu chiar o lună. 

Nu credea asta cu adevărat, dar dacă erau speriaţi, 
aveau să se mişte mai repede. 

— Nu se poate! exclamă din nou Andrea. 

— Pur şi simplu nu ştim, zise Big Jim; cel puţin, ăsta era 
adevărul adevărat. Cum am putea şti? 

— Poate ar fi bine să închidem Food City, propuse 
Randolph. Pentru un timp, cel puţin. Altfel, o să dea lumea 
buzna ca înainte de viscol. 

Rennie se cam enervă. Avea o agendă, figura şi asta 
acolo, dar nu era pe primul loc. 

— Sau poate nu-i o idee prea bună... se răzgândi 
Randolph, văzând expresia de pe chipul celui de-Al Doilea 
Ales. 

— De fapt, Pete, eu nici nu cred că-i o idee bună, continuă 
Big Jim. Pe acelaşi principiu că nu declari niciodată vacanţă 
bancară când stai prost cu banii. N-ai face decât să atragi 
clienţii să şi-i retragă din conturi. 

— E vorba să închidem şi băncile? se interesă Andy. Şi cu 
ATM-urile ce facem? E unul la magazinul lui Brownie... la 
Mill Gas and Grocery... şi la farmacia mea, desigur... 

Privi în gol câteva clipe, apoi se lumină la faţă. 

— Cred c-am văzut unul chiar şi la Centrul Medical, deşi 
de ăsta nu-s tocmai sigur... 

Rennie se întrebă un moment dacă nu cumva Andrea îi 
împrumutase din pilulele ei. 

— Făceam doar o comparaţie, Andy. 

Vorbea în continuare încet şi blând. Era exact genul de 
situaţie la care te puteai aştepta când nu respectai ordinea 
de zi. 

— În asemenea situaţii, alimentele sunt bani, cum s-ar 
spune. Ceea ce vreau să zic e că trebuie să ne continuăm 
activităţile ca de obicei. Aşa, oamenii îşi vor păstra calmul. 

— Aha, făcu Randolph, atâta lucru era în stare să 
înţeleagă. M-am prins. 


— Dar va trebui să vorbeşti cu managerul 
supermarketului. Cum îl cheamă? Cade? 

— Cale, răspunse Randolph. Jack Cale. 

— Şi cu Johnny Carver de la Gas and Grocery, şi... cine 
naiba ţine Brownie's, de când a murit Dil Brown? 

— Velma Winter, răspunse Andrea. E din Away, da-i foarte 
drăguță. 

Rennie se uită mulţumit cum Randolph nota toate numele 
în carneţelul său de buzunar. 

— Spuneţi-le la toţi trei că berea şi băuturile alcoolice se 
sistează până la noi ordine. 

Apoi, chipul i se schimonosi într-o expresie de plăcere 
mai degrabă înspăimântătoare. 

— Iar Dipper's se închide. 

— Multora n-o să le convină interzicerea pilelii, replică 
Randolph. Unora ca Sam Verdreaux. 

Verdreaux era cel mai notoriu beţiv al oraşului, un 
exemplu perfect - după părerea lui Big Jim - al motivelor 
pentru care Legea Volstead n-ar fi trebuit în veci să fie 
abrogată. 

— Sam şi ceilalţi ca el vor fi nevoiţi să suporte, după ce li 
se taie sursele actuale de bere şi brandy pe post de cafea. 
Nu putem lăsa să se-mbete jumătate din oraş, ca-n noaptea 
de Anul Nou. 

— De ce nu? întrebă Andrea. Vor epuiza toate stocurile, şi 
cu asta o să se termine. 

— Şi dacă între timp se revoltă? 

Andrea tăcu. Nu vedea pentru ce ar fi trebuit să se 
revolte oamenii - atâta vreme cât aveau de mâncare - dar 
descoperise că discuţiile în contradictoriu cu Jim Rennie 
erau de obicei neproductive şi întotdeauna obositoare. 

— Voi trimite doi băieţi să discute cu ei, spuse Randolph. 

— Cu Tommy şi Willow Anderson mai bine vorbeşte 
personal, îl sfătui Rennie. 

Fraţii Anderson ţineau Dipper's. 

— Pot face necazuri. 


Şi adăugă mai încet: 

— Nişte smintiţi. 

Randolph dădu din cap. 

— Smintiţi de stânga. Au o poză cu Unchiul Barack 
deasupra barului. 

— 'Tocmai despre asta era vorba. 

„Și apoi“, nu mai era nevoie să spună, „Duke Perkins i-a 
lăsat pe dracii-bumbacii ăia hippy să se înfigă acolo cu 
băutura, dansul şi muzica lor rock and roll zgomotoasă 
până la unu noaptea. I-a protejat. Şi uite ce necaz Li s-a tras 
de-aici fiului meu şi prietenilor lui.“ Se întoarse spre Andy 
Sanders: 

— Şi trebuie să pui sub cheie toate medicamentele pe 
bază de reţetă. A, nu Nasonex sau Lyrica, chestii de genul 
ăsta. Ştii tu la ce mă refer. 

— Toate cele pe care le-ar putea lua oamenii ca să se 
drogheze sunt deja sub cheie, răspunse Andy. Noua turnură 
a discuţiei părea să-l stânjenească. Rennie ştia de ce, dar pe 
moment nu-l preocupau diversele lor interese comerciale; 
avea probleme mult mai presante. 

— Mai bine să luăm nişte măsuri de prevedere 
suplimentare, pentru orice eventualitate. 

Întrucât Andrea se cam alarmase, Andy o bătu uşurel pe 
dosul mâinii: 

— Nicio grijă, avem oricând destule pentru cei care chiar 
au nevoie. 

Andrea îi zâmbi. 

— Concluzia e că oraşul ăsta va rămâne treaz până trece 
criza, încheie Big Jim. Toată lumea e de acord? Să vă văd 
mâinile. 

Mâinile se ridicară. 

— Şi acum, reluă el, pot reveni acolo de unde voiam să 
începem? 

Îl privi pe Randolph, care-şi desfăcu palmele într-un gest 
ce exprima în acelaşi timp mesajele „Dă-i drumul“ şi „Scuze 
pentru întrerupere“. 


— Trebuie să recunoaştem că oamenii se vor speria. Şi 
când sunt speriaţi, pot să comită fapte necugetate, cu sau 
fără băutură. 

Andrea se uită la consola din dreapta lui Big Jim: 
întrerupătoare care controlau televiziunea, radioul AM/FM 
şi sistemul de înregistrare încorporat, o inovaţie pe care Big 
Jim o detesta. 

— Ăsta n-ar trebui să meargă? 

— Nu văd de ce. 

Afurisitul de sistem (care-i amintea lui Big Jim de Richard 
Nixon) fusese ideea unui medic băgăreţ pe nume Eric 
Everett, un ciudat de vreo treizeci şi ceva de ani, cunoscut 
prin oraş ca Rusty. Everett propusese idioţenia aia cu 
înregistrarea la o întrunire orăşenească din urmă cu doi 
ani, prezentând-o ca pe un mare salt înainte. Sugestia 
fusese o surpriză nu tocmai bine venită pentru Rennie, care 
doar rareori se lăsa surprins, mai ales de cei din afara 
spectrului politic. 

Big Jim obiectase că preţul avea să fie prohibitiv. De 
obicei, tactica avea efect asupra zgârciţilor de yankei, dar 
nu şi de data asta; Everett prezentase cifre concrete, 
probabil furnizate de Duke Perkins, demonstrând că 
guvernul federal avea să plătească optzeci la sută. Dintr-un 
nu-ştiu-ce pentru ajutor în caz de dezastru, rămăşiţe ale 
cheltuielilor la liber de pe vremea lui Clinton. Rennie se 
pomenise învins la vot. 

Nu era un lucru care să se întâmple prea des şi nu-i 
convenea, dar făcea politică de mult mai mulţi ani decât cei 
petrecuţi de Eric „Rusty“ Everett gâdilând prostate şi ştia 
că exista o mare diferenţă între a pierde o bătălie şi a 
pierde războiul. 

— Sau, cel puţin, ar fi bine să noteze cineva ce se 
discută? mai întrebă timid Andrea. 

— Cred c-ar fi mai bine ca totul să rămână neoficial, 
deocamdată, răspunse Big Jim. Doar între noi patru. 

— Ei... dacă aşa crezi... 


— Doi oameni pot ţine un secret doar dacă unul din ei 
moare, comentă Andy, visător. 

— Corect, prietene, îi dădu dreptate Rennie, ca şi cum ar 
fi spus cel mai mare adevăr din lume; apoi se întoarse iar 
spre Randolph. Aş zice că principala noastră grijă - 
principala responsabilitate faţă de oraş - este aceea de a 
menţine ordinea pe durata crizei. Ceea ce implică poliţia. 

— Pe bune! confirmă prompt Randolph. 

— Acum, sunt convins că şeful Perkins ne priveşte de sus, 
din Cer... 

— Împreună cu soţia mea, completă Andy. Cu Claudie. 

Şi-şi suflă nasul, scoțând un fornăit forfotind de muci, de 
care Big Jim s-ar fi lipsit cu dragă inimă. Totuşi, îl bătu 
consolator peste mâna liberă. 

— Ai dreptate, Andy, sunt împreună, acolo sus, scăldaţi în 
strălucirea lui lisus. Dar noi, aici, pe Pământ... Pete, ce 
efective poţi să aduni? 

Ştia răspunsul. Cunoştea răspunsurile la majoritatea 
întrebărilor pe care le punea. Aşa, viaţa era mult mai 
uşoară. Pe statul de plată al poliţiei din Chester's Mill 
figurau optsprezece agenţi, doisprezece cu normă întreagă 
şi şase cu normă parţială (aceştia din urmă, trecuţi de 
şaizeci de ani, ceea ce făcea ca serviciile lor să fie atrăgător 
de ieftine). Din toţi optsprezece, Big Jim era destul de sigur 
că cinci poliţişti cu normă întreagă lipseau din oraş; se 
duseseră fie la meciul de fotbal al echipei liceului, cu soțiile 
şi familiile, fie la aplicaţia de pompieri din Castle Rock. Al 
şaselea, şeful Perkins, era mort. Şi, cu toate că niciodată nu- 
i vorbea de rău pe morţi, Rennie era sigur că oraşului îi era 
mult mai bine cu Perkins în cer decât jos, pe pământ, 
încercând să facă ordine într-un bal la grămadă care-i 
depăşea cu mult posibilităţile oricum limitate. 

— Să vă spun ceva, prieteni, începu Randolph. Nu stăm 
bine deloc. Îi avem pe Henry Morrison şi Jackie Wettington, 
care mi-au răspuns amândoi la Codul Trei iniţial. Mai sunt 
Rupert Libby, Fred Denton şi George Frederick - deşi 


astmul lui George s-a agravat aşa de tare, că nu ştiu cât ne 
poate ajuta. Plănuia să se pensioneze înainte de termen, la 
sfârşitul anului. 

— Săracu' George, îl compătimi Andy. Fără Advair, nu văd 
cum ar maitrăi. 

— Şi, după cum ştiţi, Marty Arsenault şi Toby Whelan nu-s 
în stare de mare lucru, în ultima vreme. Singura cu 
jumătate de normă pe care aş numi-o cu adevărat aptă fizic 
e Linda Everett. Cu aplicaţia aia nenorocită şi meciul pe 
deasupra, nici nu se putea nimeri într-un moment mai 
prost. 

— Linda Everett? întrebă Andrea, cu un oarecare interes. 
Nevasta lui Rusty? 

— Mă laşi! 

Big Jim zicea „mă laşi“ adeseori când era iritat. 

— Aia nu-i decât o paznică de noapte avansată-n funcţie. 

— Da, domnule, dar anul trecut s-a calificat la poligon, în 
The Rock, şi are pistol personal, îi aminti Randolph. Poate 
foarte bine să şi-l ia şi să vină la datorie. Nu neapărat cu 
normă întreagă, soţii Everett au doi copii, dar ceva-ceva tot 
poate să facă. La urma urmei, este o situaţie de criză. 

— Fără îndoială, fără îndoială. 

Totuşi, al dracului să fie dacă-i lăsa pe cei doi Everett să 
scoată capul ca doi păcătoşi de maimuţoi cu arc, ori de câte 
ori se uita el în altă parte. Concluzia: n-o voia pe nevasta aia 
de drac-bumbac în prima lui echipă. Unu la mână, era încă 
destul de tânără, avea cel mult treizeci de ani, şi era 
drăguță ca o diavoliţă. Nu se îndoia că urma să aibă o 
influenţă proastă asupra celorlalţi bărbaţi. Aşa se întâmpla 
mereu cu femeile drăguţe. Nu-i ajungea Wettington, cu 
ugerele ei cât obuzele? 

— Deci, urmă Randolph, avem doar opt din optişpe. 

— Ai uitat să te numeri şi pe tine, îi atrase atenţia 
Andrea. 

Randolph se bătu cu podul palmei peste frunte, parcă 
încercând să-şi deblocheze creierul. 


— Aşa e... Just. Nouă. 

— Insuficient, declară Rennie. Trebuie să suplimentăm 
forţele. Doar temporar, înţelegeţi; până se rezolvă situaţia 
asta. 

— La cine vă gândiţi, domnule? dori să ştie Randolph. 

— La băiatul meu, pentru început. 

— La Junior? înălţă Andrea din sprâncene. N-are nici 
măcar vârsta legală pentru vot... nu? 

Big Jim scană scurt creierul lui Andrea: cincisprezece la 
sută site-uri de cumpărături online favorite, optzeci la sută 
receptori ai medicamentelor, doi la sută memorie şi trei la 
sută procese de gândire propriu-zise. Dacă doar cu asta 
avea de-a face, trebuia să se descurce cumva. „Și-apoi“, îşi 
reaminti el, „prostia colegilor simplifică viaţa. “ 

— Are douăzeci şi unu, de fapt. În noiembrie face 
douăzeci şi doi. Şi, graţie norocului sau voinţei divine, în 
weekendul ăsta a venit acasă de la şcoală. 

Peter Randolph ştia că Junior Rennie era permanent 
acasă - văzuse acest lucru scris pe bloc-notesul de lângă 
telefonul răposatului şef al poliţiei, în cursul aceleiaşi 
săptămâni, deşi habar n-avea cum obținuse Duke acea 
informaţie, nici de ce o considerase atât de importantă încât 
să şi-o noteze. Şi mai văzuse scris acolo încă ceva: 
„Probleme comportamentale?“ 

Probabil că nu era momentul, totuşi, să-i destăinuiască lui 
Big Jim asemenea detalii. 

Rennie continua, pe tonul entuziast al unui prezentator 
de game-show care anunţă un premiu deosebit de atractiv 
în Runda Bonusurilor. 

— Și în plus, Junior are trei prieteni care ar fi şi ei foarte 
potriviţi: Frank DeLesseps, Melvin Searles şi Carter 
Thibodeau. 

Andrea afişă din nou o mină stânjenită. 

— Ăă... ăştia nu erau băieţii... adică tinerii... implicaţi în 
acea altercaţie de la Dipper's? 


Big Jim se întoarse spre ea cu un zâmbet atât de 
binevoitor-feroce, încât Andrea se făcu mai mică în scaun. 

— Povestea aia a fost mult trasă de păr. Și declanşată de 
alcool, ca de obicei în astfel de cazuri. În plus, instigatorul a 
fost acel Barbara. De-asta nici nu s-a înregistrat nicio 
plângere. A fost un fleac. Sau greşesc, Peter? 

— Nici vorbă, îl asigură Randolph, deşi arăta şi el la fel de 
stingherit. 

— Toţi acei băieţi au cel puţin douăzeci şi unu de ani, iar 
Carter Thibodeau s-ar putea să aibă chiar douăzeci şi trei, 
dacă nu mă înşel. 

Thibodeau avea într-adevăr douăzeci şi trei de ani, şi-n 
ultima vreme lucrase ca mecanic cu jumătate de normă la 
Mill Gas and Grocery. Din două slujbe anterioare fusese 
concediat - probleme de temperament, din câte auzise 
Randolph -, dar la Gas and Grocery părea să se fi 
acomodat. Johnny spunea că niciodată nu mai avusese un 
om atât de priceput la tobe de eşapament şi sisteme 
electrice. 

— Toţi patru au vânat împreună, sunt ţintaşi buni... 

— Mă rog lui Dumnezeu să nu trebuiască s-o punem şi pe 
asta la încercare, replică Andrea. 

— N-o să fie împuşcat nimeni, Andrea, şi nimeni nu 
sugerează să-i angajăm permanent în poliţie. Ceea ce vreau 
să spun este că trebuie să ne completăm personalul care e 
absolut insuficient, şi cât mai repede. Deci, ce zici, şefule? 
Pot să lucreze până trece criza, şi-i vom plăti din fondul de 
contingenţă. 

Lui Randolph nu-i surâdea ideea ca Junior să umble cu 
pistolul la el pe străzile din Chester's Mill - Junior, cu 
posibilele lui probleme comportamentale -, dar nici nu voia 
să-l provoace pe Big Jim. Şi, de fapt, poate era util să aibă 
câţiva haidamaci alături. Chiar dacă erau tineri. Nu se 
aştepta ca-n oraş să apară mari probleme, dar îi putea pune 
să păstreze ordinea în locurile unde şoselele principale 


întâlneau bariera. Dacă bariera mai era acolo. Şi dacă nu 
mai era? Păi atunci, toate problemele erau rezolvate. 

Afişă zâmbetul unui om cu spirit de echipă. 

— Cred că e o idee excelentă. Să-i trimiteţi la secţie 
mâine, pe la zece... 

— Ar fi mai bine la nouă, Pete. 

— La nouă e perfect, spuse Andy, cu glasul lui visător. 

— Alte discuţii? se interesă Rennie. 

Nu mai era nimic de comentat. Doar Andrea arăta de 
parcă ar mai fi avut ceva de spus, dar nu ţinea minte ce 
anume. 

— Atunci, supun la vot, anunţă Rennie. Consiliul îi va cere 
şefului în exerciţiu Randolph să-i angajeze pe Junior, Frank 
DeLesseps, Melvin Searles şi Carter Thibodeau ca ajutoare 
de şerif, cu salariul de bază? Perioada lor în serviciu va dura 
până se rezolvă păcătoşenia asta. Cei care sunt pentru să se 
exprime ca de obicei. 

Cu toţii ridicară mâna. 

— Măsura este apro... 

Îl întrerupseră două detunături ce sunau ca nişte focuri 
de armă. Toţi tresăriră. Apoi se auzi şi o a treia, iar Rennie, 
care aproape toată viaţa avusese de-a face cu motoare, îşi 
dădu seama ce era. 

— Liniştiţi-vă. Sunt doar nişte rateuri. Generatorul îşi 
drege gla... 

Bătrânul generator pocni şi a patra oară, apoi se opri. 
Luminile se stinseră, lăsându-i pentru un moment în beznă. 
Andrea ţipă ascuţit. 

La stânga lui Rennie, Andy spuse: 

— O, Doamne, Jim, propanul... 

Rennie întinse mâna liberă şi-l apucă pe Andy de braţ, 
reducându-l la tăcere. În timp ce strânsoarea slăbea, sala 
prelungă, cu lambriuri de brad, începu să se lumineze din 
nou, slab. Nu se mai aprindeau plafonierele puternice, ci 
becurile de urgenţă din colţuri. În lucirea lor palidă, feţele 
adunate la capătul dinspre nord al mesei de şedinţe arătau 


îngălbenite şi îmbătrânite cu ani şi ani. Şi speriate. Până şi 
Big Jim Rennie părea înspăimântat. 

— Nicio problemă, spuse Randolph, cu o bună dispoziţie 
ce suna mai degrabă fals. S-a golit rezervorul, atâta tot. Mai 
avem destul în magazia de provizii a oraşului. 

Andy îi aruncă lui Big Jim o privire. Abia îşi mişcase ochii 
în orbite, dar Rennie bănui că Andrea observase. Cum o fi 
interpretat-o, asta nu mai ştia. 

„O să uite după prima doză de Oxy“, îşi spuse el. „Până 
mâine-dimineaţă, cu siguranţă. “ 

Şi, între timp, rezervele de propan ale oraşului - sau lipsa 
acestora - nu-l preocupau prea mult. Avea s-o rezolve şi pe 
asta, când era cazul. 

— Bine, prieteni, ştiu că sunteţi la fel de nerăbdători ca 
mine să plecăm de-aici, aşa că să trecem la următorul punct 
de pe ordinea de zi. Cred că ar trebui să-l confirmăm oficial 
pe Pete, aici de faţă, ca şef al poliţiei. 

— Da, de ce nu? replică Andy, cu o voce obosită. 

— Dacă nu e nimic de comentat, spuse Big Jim, supun la 
vot. 

Votară aşa cum voia el. 

Ca întotdeauna. 


YA 


Junior stătea aşezat pe treapta din faţă a casei lui Rennie, 
o casă mare, pe Mill Street, când lumina farurilor de la 
Hummerul tatălui său scăldă aleea. Junior era liniştit. 
Durerea de cap încă nu revenise. Angie şi Dodee erau 
depozitate în cămara casei McCain, unde avea să le fie bine 
- cel puţin pentru o vreme. Banii luaţi se aflau din nou în 
seiful tatălui său. În buzunar avea un pistol - .38-ul cu pat 
bătut în perle, pe care tatăl lui i-l făcuse cadou când 
împlinise optsprezece ani. Acum aveau să stea de vorbă. 
Junior era hotărât să asculte cu mare atenţie tot ce-avea de 
spus Regele Sfântului Tabernacul Fără Bani Jos. Dacă 


simţea că tatăl său ştia ce făcuse (nu vedea cum ar fi fost 
posibil, dar tatăl lui ştia atât de multe...), avea să-l omoare. 
După aceea, urma să întoarcă arma asupra lui însuşi. 
Fiindcă nu avea cum să fugă - nu în noaptea aia. Şi probabil 
nici a doua zi. La întoarcere, se oprise în scuar şi ascultase 
conversațiile de-acolo. Ceea ce spuneau oamenii era o 
nebunie, dar aura mare de lumină dinspre sud - şi cea mai 
mică de la sud-vest, pe unde trecea 117, spre Castle Rock - 
sugera că, pe moment, nebunia era întâmplător adevărată. 

Portiera Hummerului se deschise, apoi se trânti la loc. 
Tatăl său veni spre el, cu servieta lovindu-i-se de coapsă. Nu 
arăta bănuitor, precaut sau furios. Se aşeză lângă Junior, pe 
treaptă, fără o vorbă. Apoi, cu un gest care pe tânăr îl luă 
complet prin surprindere, îi puse o mână pe ceafă şi-l 
strânse uşor. 

— Ai auzit? 

— Câte ceva, răspunse Junior. Dar nu înţeleg... 

— Nimeni nu înţelege. Cred că ne aşteaptă nişte zile 
grele până se va rezolva totul. Aşa că trebuie să-ţi cer ceva. 

— Ce anume? întrebă fiul său, cu mâna strângându-i-se 
pe patul pistolului. 

— Ai să-ţi joci rolul? Împreună cu prietenii tăi? Cu 
Frankie? Cu Carter şi cu tânărul Searles? 

Junior rămase tăcut, în aşteptare. Ce căcat mai era şi 
ăsta? 

— Pete Randolph e acum şeful poliţiei. Va avea nevoie de 
oameni ca să completeze efectivele. Oameni de ispravă. Eşti 
dispus să lucrezi ca ajutor de şerif până se termină tot 
păcătosul ăsta de bal la grămadă? 

Junior simţi un imbold nebunesc să izbucnească în 
hohote. De triumf. Mâna lui Big Jim rămăsese pe ceafa lui. 
Nu-l mai strângea. Nici nu-l ciupea. Aproape... că-l 
mângâia. 

Junior îşi dezlipi degetele de pistolul din buzunar. Îi trecu 
prin minte că norocul nu-l părăsise, totuşi - ba chiar, era 
norocul noroacelor. 


În ziua aceea, ucisese două fete pe care le cunoştea din 
copilărie. 

Mâine urma să fie poliţist. 

— Sigur, tată, răspunse el. Dacă ai nevoie de noi, suntem 
prezenți. 

Şi, pentru prima oară în vreo patru ani (dacă nu chiar 
mai mult), îşi sărută tatăl pe obraz. 


RUGĂCIUNI 


1 


Barbie şi Julia Shumway n-au vorbit mult; nu prea aveau 
ce să-şi spună. Maşina lor, din câte putea Barbie să vadă, 
era singura de pe drum, dar observă, după ce ieşiseră din 
oraş, că majoritatea fermelor aveau ferestrele luminate. 
Acolo, în afara oraşului, erau mereu treburi de făcut şi 
nimeni nu avea deplină încredere în Western Maine Power, 
aşa că aproape toţi foloseau şi generatoare. Când trecură 
prin dreptul turnului radio WCIK, cele două balize roşii din 
vârf ardeau la fel ca întotdeauna. Crucea electrică din faţa 
micii clădiri a studioului era aprinsă şi ea, ca un far alb, 
strălucitor în întuneric. Deasupra, stelele spuzeau cerul în 
obişnuita lor abundență extravagantă, o dezlănţuire 
nesfârşită de energie care nu avea nevoie să fie alimentată 
de niciun generator. 

— Veneam la pescuit, pe-aici, spuse Barbie. E o zonă 
liniştită. 

— Şi aveai ceva noroc? 

— Destul, dar uneori aerul din jur miroase ca lenjeria 
nespălată a zeilor. De la îngrăşăminte, sau aşa ceva. 
Niciodată n-am avut curaj să mănânc ce prindeam. 

— Nu de la îngrăşăminte era, ci de la baliverne. I se mai 
zice şi mirosul preacuvioşiei. 

— Poftim? 

Julia arătă spre o umbră neagră, în formă de turlă, care 
acoperea o parte din stele. 

— Biserica lui Hristos Sfântul Mântuitor. Al lor e postul 
W-CIK, pe lângă care tocmai am trecut. Cunoscut şi ca Jesus 
Radio. 

Barbie ridică din umeri. 


— Oi fi văzut turla. Şi ştiu şi postul. Nu prea are cum să-ţi 
scape, dacă locuieşti pe-aici şi ai un aparat de radio. 
Fundamentalist? 

— Pe lângă ăştia, cei mai severi baptişti par nişte 
bunicuţe iertătoare. Eu, una, mă duc la Congo. Nu pot să-l 
sufăr pe Lester Coggins şi toate palavrele alea cu ha-ha-tu- 
te-duci-în-iad-şi-noi-nu. Fiecare cu gusturile lui, cred. Deşi 
m-am întrebat adesea cum îşi pot permite un post de radio 
de cincizeci de mii de watţi. 

— Donaţii din iubire? 

Julia pufni. 

— Poate n-ar strica să-l întreb pe Jim Rennie. E diacon. 

Maşina ei era un Prius Hybrid elegant, marcă la care 
Barbie nu s-ar fi aşteptat din partea patroanei unui ziar 
republican ferm (deşi bănuia că s-ar fi potrivit cu o enoriaşă 
de la Prima Congregaţională). Dar motorul nu făcea 
zgomot, iar radioul funcţiona. Singura problemă era că 
acolo, în partea de vest a oraşului, semnalul CIK era atât de 
puternic, încât ştergea toate celelalte emisii de pe banda de 
frecvenţe medii. lar acum transmitea nişte căcaturi 
religioase la acordeon care lui Barbie îi dădeau dureri de 
cap. Suna ca o polcă interpretată de o orchestră care 
moare de ciumă bubonică. 

— Încearcă banda AM, ce mai aştepţi? îi propuse Julia. 

Barbie se conformă şi nimeri numai peste muzici de 
noapte, până ajunse la un canal de sport, aproape de 
capătul scalei. Acolo, auzi că înainte de meciul dintre Red 
Sox şi Marines, în Fenway Park, se ţinuse un moment de 
reculegere pentru victimele „evenimentului din vestul 
statului Maine“, cum îl numea comentatorul. 

— „Eveniment“, remarcă Julia. Dacă nu s-ar zice că e un 
termen tipic pentru posturile de sport, nu ştiu ce e. Mai 
bine închide-l. 

Cam la vreo doi kilometri după biserică, printre copaci a 
început să se zărească ceva lucind. Trecură de o curbă 
pentru a ieşi apoi direct în lumina unor proiectoare aproape 


ca la premierele de la Hollywood. Două erau îndreptate în 
direcţia lor, altele două ţinteau drept în sus. Toate găurile 
din carosabil deveniseră vizibile. Trunchiurile mestecenilor 
arătau ca nişte stafii subţiratice. Barbie avea senzaţia că 
intraseră într-un Film Noir de la sfârşitul anilor patruzeci. 

— Stai, stai, uşurel! interveni el. Mai aproape de-atât nu 
e cazul să mergem. [ie ţi se pare că acolo nu e nimic, dar 
crede-mă pe cuvânt: este. Rişti să-ţi facă praştie toate 
instalaţiile electronice din maşinuţă, dacă nu şi altceva. 

Julia opri şi coborâră. Un moment, nu făcură decât să 
stea în faţa maşinii, cu ochii mijiţi din cauza luminii 
orbitoare. Julia ridică o mână ca să şi-i ferească. 

Dincolo de proiectoare stăteau parcate, bot în bot, două 
camioane militare cu prelată maro. Pe drum fusese 
amplasat un baraj rutier, pentru siguranţă, având picioarele 
proptite între saci de nisip. Din întuneric se auzea huruitul 
constant al motoarelor - nu era doar un generator, ci mai 
multe. Barbie văzu cablurile groase care şerpuiau de la 
reflectoare către pădure, unde alte lumini se zăreau printre 
copaci. 

— Vor lumina tot perimetrul, înţelese ea, descriind un 
cerc cu degetul prin aer, ca pentru a semnala un home run 
la baseball. Reflectoare de jur împrejurul oraşului, orientate 
spre el şi în sus. 

— De ce în sus? 

— Ca să prevină traficul aerian. Dacă ajunge până aici 
vreun aparat de zbor, adică. Cred că mai mult pentru 
noaptea asta sunt îngrijoraţi. Până mâine, au să coasă 
spaţiul aviatic de peste The Mill mai strâns decât săculeţii 
cu bani ai Unchiului Scrooge. 

Prin zona întunecată din spatele reflectoarelor, 
distingându-se în lumina reflectată, stăteau în poziţie pe loc 
repaus vreo şase militari înarmaţi, întorşi cu spatele. Cu 
siguranţă, auziseră motorul maşinii, oricât de silenţioasă ar 
fi fost, dar niciunul dintre ei nu aruncă măcar o privire. 

— Alo, băieţi! strigă Julia. 


Nimeni nu se întoarse. Barbie nici nu se aştepta - pe 
drum, Julia îi relatase convorbirea cu Cox -, dar trebuia să 
încerce. Şi fiindcă le putea descifra însemnele, ştia ce 
anume să încerce. O fi fost totul executat la comanda 
armatei - după cum sugera implicarea lui Cox -, dar băieţii 
ăştia nu făceau parte din armată. 

— Hei, Infanteria Marină! 

Nimic. Barbie se apropie şi mai mult. Văzu o linie 
orizontală, de culoare închisă suspendată în aer deasupra 
drumului, dar pentru moment o ignoră. Mai mult îl 
interesau oamenii puşi de pază la barieră. Sau la Dom. 
Shumway spusese că aşa-l numea Cox: Domul. 

— Mă mir să vă văd în State, pe voi, cei de la 
recunoaştere, continuă el, apropiindu-se şi mai mult. Gata, 
s-au rezolvat micile probleme din Afganistan? 

Nicio reacţie. Mai făcu câţiva paşi. Scrâşnetul asfaltului 
sub tălpile de cauciuc ale adidaşilor părea nefiresc de 
puternic. 

— Mulţi fătălăi mai sunt şi-n unităţile alea de 
recunoaştere, din câte-am auzit. De fapt, mă simt chiar 
uşurat. Dacă situaţia asta de-aici era chiar aşa de nasoală, 
ar fi trimis Rangerii! 

— Bulangiule, mormăi unul dintre ei. 

Nu era cine ştie ce, dar Barbie se simţi încurajat. 

— Staţi calmi, băieţi; staţi calmi şi hai să discutăm. 

Tot nimic. Şi ajunsese la distanţa minimă de barieră (sau 
de Dom) pe care şi-o propusese. Nu i se mai făcea piele-de- 
găină, nici părul de la ceafă nu mai încerca să i se 
zbârlească, dar ştia că drăcia era acolo. O simţea. 

Şi putea s-o şi vadă: dunga aia suspendată în aer. Nu ştia 
ce culoare ar fi avut la lumina zilei, dar bănuia că era roşie 
- culoarea pericolului. Era trasată cu un spray, şi ar fi pariat 
pe toţi banii lui din cont (în acel moment, doar cinci mii de 
dolari şi ceva) că mergea de jur împrejurul întregii bariere. 

„Ca o brasardă pe mânecă“, îşi zise. 


Strânse pumnul şi lovi în partea dinspre el a dungii, 
scoțând iar acel sunet de degete bătând într-un geam. Unul 
dintre soldaţi tresări. 

— Nu-s sigură că-i o idee foarte... începu Julia. 

Barbie nu-i dădu atenţie. Începea să se înfurie. O parte 
din el aşteptase furia toată ziua, iar acum avea ocazia să şi- 
o manifeste. Ştia că nu foloseşte la nimic să se descarce pe 
oamenii ăia - nu erau decât nişte executanţi -, dar îi venea 
greu să nu riposteze. 

— Băi, Infanterie Marină! Ajutaţi şi voi un frate să iasă! 

— Termină, nene! 

Deşi omul nu se întorsese, Barbie se prinse că era 
comandantul acelei mici găşti vesele. Recunoştea tonul, îl 
folosise şi el la viaţa lui. De multe ori. 

— Avem şi noi ordine, aşa că ajută-te tu singur. Altă dată, 
în alt loc, îţi fac cinste cu-o bere sau îţi trag un şut în cur cu- 
aceeaşi plăcere. Da' nu acum şi nu aici. Aşa că, ce zici? 

— Zic că-i OK, răspunse Barbie. Dar, cum toţi suntem în 
aceeaşi tabără, nu-s obligat să-mi şi convină. 

Se întoarse spre Julia. 

— Ai telefonul la tine? 

Femeia i-l arătă. 

— Ar trebui să-ţi iei şi tu unul. Astea-s viitorul. 

— Am, îi spuse Barbie. Un Best Buy special de unică 
folosinţă. Abia dacă-l folosesc. L-am lăsat într-un sertar, 
când am vrut s-o şterg din oraş. Aşa că n-am găsit niciun 
motiv ca să nu-l las acolo şi-n seara asta. 

Julia i-l dădu pe alei. 

— Cred că va trebui să formezi tu numărul. Eu mai am şi 
alte treburi. 

Ridică tonul, pentru ca soldaţii aflaţi dincolo de 
reflectoare s-o audă. 

— În fond, sunt redactor-şef al ziarului local şi vreau să 
fac nişte poze. 

Continuă, puţin mai tare: 


— Mai ales câteva cu soldaţii care întorc spatele unui 
oraş la ananghie. 

— Doamnă, v-aş sfătui să nu faceţi asta, spuse 
comandantul. Era un tip masiv, cu spinare lată. 

— Opreşte-mă, îl pofti ea. 

— Cred că ştiţi că n-avem cum. Cât despre statul cu 
spatele, astea-s ordinele. 

— Soldat, replică ea, ia-ţi ordinele, fă-le sul cât mai 
strâns, apleacă-te şi bagă-ţi-le acolo unde calitatea aerului e 
discutabilă. 

În lumina puternică, Barbie văzu un lucru remarcabil: pe 
Julia Shumway cu buzele strânse, neînduplecată, şi cu ochii 
în lacrimi. 

În timp ce Barbie forma numărul cu acel cod regional 
ciudat, Julia îşi scoase aparatul şi începu să fotografieze. 
Bliţul nu era prea puternic, în comparaţie cu proiectoarele 
alea mari, alimentate de generator, dar Barbie observă că 
militarii tresăreau la fiecare străfulgerare. „Probabil speră 
să nu Li se vadă căcaturile alea de însemne“, îşi zise el. 


2 


Colonelul din Armata SUA James O. Cox spusese că avea 
să stea cu mâna pe telefon la zece şi jumătate. Barbie şi 
Julia Shumway întârziaseră puţin, şi era unsprezece fără 
douăzeci când Barbie formă numărul, dar se pare că mâna 
lui Cox nu se clintise de-acolo, căci telefonul abia apucă să 
sune o jumătate de apel, înainte ca fostul lui şef să 
răspundă: 

— Alo, Ken la aparat. 

Barbie era încă furios, dar nu-şi putut stăpâni râsul. 

— Să trăiţi. lar eu continuu să fiu nesimţitul care se-alege 
cu tot ce-i bun. 

Cox râse şi el, gândindu-se fără îndoială că începuseră 
bine. 

— Ce faci, căpitane Barbara? 


— Să trăiţi, bine fac, domnule. Dar, cu respect, acum sunt 
doar Dale Barbara. În ultima vreme, nu mai sunt căpitan 
decât peste grătare şi tigăi, în restaurantul local, şi n-am 
chef de conversații mărunte. Sunt perplex, domnule, şi de 
vreme ce mă uit la spinările unor bulangii din Infanteria 
Marină care nu vor să se întoarcă şi să mă privească în ochi, 
mai sunt şi ofticat al dracu”. 

— Am înţeles. Şi acum trebuie să înţelegi şi tu ceva. Dacă 
oamenii ăia ar putea face ceva ca să pună capăt situaţiei 
sau măcar să vă ajute, le-ai vedea mutrele, nu curu'. Mă 
crezi? 

— Văd aud, domnule. 

Ceea ce n-a fost tocmai un răspuns la obiect. 

Julia continua să facă fotografii. Barbie trecu pe 
marginea drumului. De acolo putea să vadă un cort de 
bivuac, ridicat în spatele camioanelor. Mai era şi un mic cort 
de popotă, probabil, plus o zonă plină de maşini parcate. 
Infanteria Marină îşi instala acolo o adevărată tabără şi 
probabil că în locurile pe unde Şoselele 119 şi 117 ieşeau 
din oraş se aflau altele, mai mari. Asta sugera o stare de 
permanenţă. Simţi un gol în stomac. 

— Femeia de la ziar e acolo? se interesă Cox. 

— Aici e. Face poze. Şi, domnule, n-avem secrete, tot ce- 
mi spuneţi îi spun şi eu ei. Acum suntem în aceeaşi tabără, 
ea şi cu mine. 

Julia se întrerupse un moment şi-i zâmbi. 

— Înţeles, căpitane. 

— Să ştiţi, domnule, că nu câştigaţi nimic numindu-mă 
aşa. 

— În regulă, atunci doar Barbie. Aşa-i mai bine? 

— Da, domnule. 

— Cât despre ceea ce se hotărăşte doamna să publice şi 
ce nu... spre binele oamenilor din orăşelul acela al vostru, 
sper să aibă destulă minte ca să aleagă. 

— Cred că aşa şi face. 


— Iar dacă trimite prin e-mail imagini oricui din afară - la 
revistele de ştiri sau la The New York Times, de pildă -, s-ar 
putea să descoperiţi că vă cade netul pe liniile fixe. 

— Domnule, asta-i o porcărie de tot căc... 

— Decizia se va lua de la eşaloanele superioare. Eu vă 
anunţ doar. 

Barbie oftă. 

— O să-i spun. 

— Ce să-mi spui? întrebă Julia. 

— Că dacă încerci să trimiţi prin mail pozele, s-ar putea 
să se răzbune pe oraş, blocând accesul la Internet. 

Julia făcu un gest cu mâna pe care Barbie de obicei nu-l 
asocia cu doamnele republicane drăguţe. Reveni cu atenţia 
spre telefon. 

— Cât de mult îmi puteţi spune? 

— “Tot ce ştiu, răspunse Cox. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Totuşi, Barbie se îndoia că avea să-i dezvăluie chiar totul. 
Armata nu spunea niciodată tot ce ştia. Sau ce credea că 
ştie. 

— Îl numim Domul, începu Cox, dar nu este un dom. Cel 
puţin, noi nu credem. Presupunem că e o capsulă ale cărei 
margini urmează cu precizie limitele oraşului. Şi, prin asta, 
înţeleg: cu cea mai mare precizie. 

— Ştiţi cât de sus ajunge? 

— Pare să se termine pe la opt mii de metri, plus-minus... 
Nu ştim dacă partea superioară e plată sau bombată. Cel 
puţin, nu încă. 

Barbie nu răspunse. Era stupefiat. 

— Cât despre adâncime... cine poate şti? Tot ce putem 
spune acum e că are peste o sută de metri. E adâncimea 
curentă a excavaţiei pe care o facem la marginea dintre 
Chester's Mill şi zona neîncorporată de la nord. 

— TR-90. 

Barbie îşi auzea propriul glas ca sunând înfundat şi 
neliniştit. 


— Cum o fi. Am început într-o carieră de pietriş care era 
deja săpată până pe la vreo patruzeci de metri. Am văzut 
imagini spectrografice care m-au lăsat mască. Straturi lungi 
de roci metamorfice secţionate în două. Nu există niciun 
spaţiu intermediar, dar se poate vedea un decalaj, unde 
partea nordică a straturilor s-a lăsat puţin în jos. Am 
consultat rapoartele  seismografice de la staţia 
meteorologică din Portland - şi, bingo! S-a înregistrat un 
şoc la orele unsprezece şi patruzeci şi patru de minute a.m. 
Doi virgulă unu pe scala Richter. Deci atunci s-a întâmplat. 

— Nemaipomenit, replică Barbie. 

Bănuia că ar fi vrut să sune sarcastic, dar era prea uimit 
şi dezorientat ca să mai fie sigur. 

— Nimic din toate astea nu e prea concludent, dar sunt 
convingătoare. Desigur, explorările abia au început, însă în 
momentul de faţă reiese că fenomenul se prelungeşte atât 
în sus, cât şi în jos. lar dacă se duce în sus cale de opt 
kilometri... 

— De unde ştiţi asta? De pe radar? 

— Negativ, radarul nu arată nimic. N-ai cum să-ţi dai 
seama de prezenţa lui, decât atingându-l, sau ajungând atât 
de aproape, încât să nu te mai poţi opri. Pierderile de vieţi 
omeneşti în momentul când a început au fost remarcabil de 
reduse, dar au murit al naibii de multe păsări pe la margini. 
Atât înăuntru, cât și afară. 

— Ştiu. Le-am văzut. 

Julia terminase cu fotografiile. Stătea lângă el, ascultând 
ce spunea. 

— Şi-atunci, cum aţi aflat ce înălţime are? Cu laserele? 

— Nu, şi alea trec prin el. Am folosit rachete cu focoase 
dezactivate. Trimitem F-15A-uri din Bangor, de azi după- 
amiază de la patru. Mă mir că nu le-ai auzit. 

— S-ar putea să fi auzit ceva, replică Barbie, dar aveam 
altele pe cap. 

Ca de pildă, avionul. Şi camionul cu buşteni. Şi morţii de 
pe Şoseaua 117. O parte din pierderile de vieţi omeneşti 


remarcabil de reduse. 

— Toate ricoşau... şi pe urmă, la opt mii şi ceva, doar 
deviau, tot mai sus şi mai sus. Între noi fie vorba, mă şi mir 
că n-am pierdut niciuna. 

— L-aţi survolat efectiv? 

— Acum nici două ore. Misiune îndeplinită cu succes. 

— Cine-a făcut toată chestia asta, domnule colonel? 

— Nu ştim. 

— E vreun experiment de-al nostru care a luat-o razna? 
Sau, ferească Dumnezeu, vreun soi de test? Aveţi datoria 
să-mi spuneţi adevărul. Oraşului ăstuia îi sunteţi dator. 
Oamenii sunt îngrozitor de speriaţi. 

— Înţeles. Dar nu e de la noi. 

— Dacă ar fi de la noi, aţi şti? 

Cox ezită. Când răspunse, vorbea mai încet: 

— Am câteva surse de încredere, în departamentul meu. 
Când se băşesc ăia de la NASA, noi auzim. E valabil şi 
pentru Grupul Nouă de la Langley şi încă vreo două mici 
tărăşenii de care tu habar n-ai. 

Era posibil să spună adevărul. Şi la fel de posibil era şi 
contrariul. Cox era un profesionist, la urma urmei; dacă ar 
fi venit în dispozitiv acolo, alături de restul fătălăilor din 
Infanteria Marină, în noaptea aia friguroasă de toamnă, şi 
el ar fi stat întors cu spatele. Nu i-ar fi convenit, dar 
ordinele erau ordine. 

— Sunt şanse să fie vreun soi de fenomen natural? 
continuă Barbie. 

— Unul care să se conformeze perfect graniţelor stabilite 
de om pentru un oraş întreg? Până-n cele mai mici 
amănunte de căcat? Iu ce crezi? 

— Trebuia să întreb. E permeabil? Aţi descoperit ceva? 

— Apa poate să treacă prin el, răspunse Cox. Foarte 
puţin, dar trece. 

— Cum e posibil aşa ceva? se miră Barbie, deşi văzuse cu 
ochii lui modul ciudat în care se comporta apa; văzuseră şi 
el, şi Gendron. 


— De unde să ştim noi? ripostă Cox, exasperat. Nu-s nici 
douăsprezece ore de când ne ocupăm de treaba asta. Aici, 
oamenii se felicită pentru c-au descoperit măcar până la ce 
înălţime ajunge. S-ar putea să înţelegem la un moment dat, 
dar deocamdată nu ştim. 

— Şi aerul? 

— Aerul trece într-o mai mare măsură. Am instalat o 
staţie de monitorizare, pe linia dintre oraşul vostru şi, 
MMM... 

Slab, se auzi un foşnet de hârtii. 

— Harlow. Au făcut nişte „teste de suflat“, cum le spun ei. 
Cred că măsoară presiunea aerului care iese, în comparaţie 
cu a celui care ricoşează. Oricum, aerul răzbate, şi încă 
mult mai liber decât apa, dar cercetătorii zic că nu complet. 
Asta o să vă dea drastic peste cap condiţiile atmosferice, 
amice, însă nimeni nu poate spune cât de mult sau cât de 
rău. La naiba, s-ar putea să vă transforme oraşul Chester's 
MII într-un Palm Springs, râse el, cam fără chef. 

— Şi particulele? se interesă Barbie, bănuind că ştia deja 
răspunsul. 

— Nimic, răspunse Cox. Particulele de materie nu trec. 
Cel puţin, aşa credem. Şi trebuie să fii conştient că e valabil 
în ambele sensuri. Dacă particulele nu intră, nici nu ies. 
Asta înseamnă că emisiile maşinilor... 

— Nimeni nu conduce pe distanţe atât de mari. Chester's 
Mill are vreo şase kilometri de-a curmezişul, în zona unde e 
cel mai lat. Pe diagonală... 

O privi pe Julia. 

— Nouă, cel mult, preciză ea. 

— Credem că nici agenţii poluanţi produşi de încălzirea 
cu ulei nu vor pune mari probleme, continuă Cox. Sunt 
sigur că toţi cei din oraş care au cuptoare cu ulei scumpe - 
în Arabia Saudită, au început să-şi pună pe maşini 
abţibilduri pe care scrie 1 Heart New England -, dar cele 
moderne au nevoie de curent electric pentru aprindere. 
Probabil că rezervele voastre de ulei sunt bune, dacă ne 


gândim că sezonul încălzirii la domiciliu încă n-a început, 
dar nu credem că vă va fi de mare folos. Pe termen lung, s- 
ar putea să fie bine, din punctul de vedere al poluării. 

— Aşa credeţi? Când sunt treizeci de grade sub zero, iar 
vântul suflă cu... 

Se opri un moment. 

— O să sufle vântul? 

— Nu ştim. Întreabă-mă mâine şi s-ar putea să avem 
măcar o teorie. 

— Putem arde lemne, interveni Julia. Spune-i! 

— Domnişoara Shumway zice că putem arde lemne. 

— Oamenii trebuie să aibă grijă, căpitane Barbara... 
Barbie. Sigur, acolo aveţi lemn destul şi nu e nevoie de 
curent electric ca să se aprindă şi să ardă, dar lemnul 
produce cenuşă. La naiba, mai produce şi agenţi 
cancerigeni. 

— Aici, sezonul rece începe... 

Barbie se uită din nou la Julia. 

— Cam prin cincisprezece noiembrie, replică ea. 

— Domnişoara Shumway zice că pe la cincisprezece 
noiembrie. Aşa că, spuneţi-mi c-o să rezolvaţi problema 
până atunci. 

— Nu pot spune decât că suntem hotărâți să facem tot 
posibilul. Ceea ce mă readuce la obiectul acestei 
conversații. Băieţii deştepţi - cei cu care am reuşit să ne 
consultăm până acum - sunt cu toţii de acord că avem de-a 
face cu un câmp de forţă... 

— La fel ca-n Star Trick, îl întrerupse Barbie. 
Teleportează-mă, Snotty. 

— Poftim? 

— Nimic. Continuaţi, domnule! 

— Iar un câmp de forţă nu apare aşa, din senin. Trebuie 
să-l genereze o sursă aflată fie în centrul lui, fie în 
apropiere. Ai noştri cred că în centru ar fi cel mai probabil. 
„Ca mânerul unei umbrele“ a zis unul dintre ei. 

— Credeţi că-i opera cuiva din oraş? 


— Credem că e o posibilitate. Şi, întâmplător, avem acolo 
un militar decorat... 

„Fost militar“, se gândi Barbie. „Iar decorația s-a dus la 
fund în Golful Mexic acum un an jumate.“ Dar bănuia că 
termenul tocmai i se prelungise, vrând-nevrând. La cererea 
publicului, cum se spune. 

— ... a cărui specialitate, în Irak, era depistarea fabricilor 
de bombe ale Al Qaeda. Ca să le găsim şi să le închidem. 

Aşa, deci. În esenţă, doar încă un generator. Se gândi la 
toate cele pe lângă care trecuse cu Julia Shumway, pe 
drum, duduind în întuneric, ca să dea lumină şi căldură. Şi 
pentru asta consumau propan. Îşi dădea seama că propanul 
şi acumulatorii, mai mult chiar decât mâncarea, deveniseră 
noul etalon al aurului în Chester's Mill. De-un lucru era 
sigur: oamenii aveau să ardă lemne. Dacă venea frigul, şi 
propanul se termina, aveau să le ardă cu ghiotura. Lemn de 
esenţă tare, moale, rezidual... lar agenţii cancerigeni să se 
mai ducă şi naibii. 

— Nu va semăna cu generatoarele care merg astă-noapte 
în partea voastră de lume, continuă Cox. Un lucru care 
poate face aşa ceva... nu ştim cum ar putea fi sau cine-ar fi 
putut să-l construiască. 

— Dar Unchiul Sammy îl vrea, completă Barbie, care 
strângea telefonul în pumn mai-mai să-l sfărâme. Asta-i de 
fapt prioritatea numărul unu, nu-i aşa? Fiindcă un lucru ca 
ăsta ar putea să schimbe lumea. Oamenii din oraş sunt pe 
locul doi. Victime colaterale, mai bine zis. 

— Ei, hai să nu fim melodramatici, îl temperă Cox. În 
problema asta, interesele noastre coincid. Găseşte 
generatorul, dacă e de găsit pe undeva. Găseşte-l la fel cum 
găseai fabricile alea de bombe şi închide-l. Şi s-a rezolvat. 

— Dacă-i aici... 

— Dacă-i acolo, bineînţeles. O să-ncerci? 

— Am de ales? 

— După mine, nu, dar eu sunt militar de carieră. Pentru 
noi, liberul-arbitru nu prea intră în discuţie. 


— Ken, asta-i o aplicaţie de pompieri dată-n mă-sa rău de 
tot. 

Cox nu se grăbi cu răspunsul. Deşi se lăsase tăcerea (cu 
excepţia unui zumzet slab care putea însemna că discuţia 
era înregistrată), Barbie aproape că-l auzea reflectând. 
Apoi spuse: 

— Adevărat, da' tot ai să culegi roadele, javră. 

Barbie râse. Nu se putea stăpâni. 


3 


La întoarcere, în timp ce treceau prin dreptul formei 
negre a Bisericii lui Hristos Sfântul Mântuitor, Barbie se 
întoarse spre Julia. În lumina slabă a afişajelor de bord, faţa 
ei arăta obosită şi solemnă. 

— Nu-ţi voi cere să păstrezi tăcerea, îi spuse el, dar cred 
că un singur lucru chiar nu ar trebui să se afle. 

— Generatorul care ar putea să fie sau să nu fie în oraş, 
răspunse Julia, luând o mână de pe volan ca să mângâie 
capul lui Horace, cu un gest încurajator şi liniştitor. 

— Exact. 

— Fiindcă, dacă un generator produce câmpul - creând 
Domul colonelului tău - înseamnă că-l comandă cineva. 
Cineva de-aici. 

— Cox n-a spus asta, dar sunt convins că la fel gândeşte şi 
el. 

— N-am să spun nimic. Şi nici fotografii nu voi trimite 
prin e-mail. 

— Perfect. 

— Oricum ar trebui să apară mai întâi în Democratul, ce 
mama naibii, adăugă Julia, continuând să mângâie câinele. 

De obicei, oamenii care şofau cu o singură mână îl 
stresau pe Barbie, dar acum nu era cazul. Erau singuri - şi 
pe Little Bitch, şi pe 119. 

— Şi mai înţeleg şi că, uneori, binele public e mai 
important decât un articol de succes. Spre deosebire de ăia 


de la The New York Times. 

— Corect. 

— lar dacă găseşti generatorul, nu voi fi nevoită să-mi 
pierd prea multe zile la cumpărături în Food City. Detest 
magazinul ăla. 

Brusc, făcu o mutră mirată. 

— Crezi că mâine-o să fie deschis? 

— Aş zice că da. Oamenii se pot adapta mai încet la nou, 
când se schimbă orânduirea. 

— Cred că n-ar strica să-mi fac câteva târguieli 
duminicale, comentă ea, îngândurată. 

— Dacă tot te duci, s-o saluţi pe Rose Twitchell din partea 
mea. Probabil îl va avea alături şi pe credinciosul Anson 
Wheeler. 

Amintindu-şi de sfatul pe care i-l dăduse lui Rose, râse şi 
adăugă: 

— Carne, carne, carne. 

— Poftim? 

— Dacă ai un generator acasă... 

— Sigur că am, locuiesc deasupra redacţiei. Şi nu-i casă, 
e doar un apartament foarte drăguţ. Generatorul a fost pe 
scutire de impozit, declară ea, mândră. 

— Atunci, cumpără-ţi carne. Carne şi conserve, conserve 
şi carne. 

Julia căzu pe gânduri. Centrul oraşului se afla chiar în 
faţa lor. 

Ardeau mult mai puţine lumini ca de obicei, dar tot erau 
destule. „Pentru cât timp?“ se întrebă Barbie. Apoi, Julia îl 
întrebă: 

— Colonelul ăla al tău ţi-a dat vreo idee cum să găseşti 
generatorul ăsta? 

— Nu. Găsirea căcaturilor era treaba mea, şi o ştie şi el. 

Făcu o pauză, apoi se interesă: 

— Crezi că s-ar putea să existe un contor Geiger în oraş? 

— Ştiu că e unul. În subsolul Primăriei. Am scris un 
editorial despre el acum trei ani. Pete Freeman a făcut 


fotografiile. În subsol e o sală mare de şedinţe şi o 
bucătărioară. Adăpostul e cu câteva trepte mai jos de 
bucătărie. Destul de spaţios. A fost construit în anii 
cincizeci, când ne temeam toţi să nu ne ia dracu”. 

— „On tbe Beach“, îşi aminti Barbie. 

— Mda, şi ăla, şi „Alas, Babylon“. E un loc destul de 
deprimant. Fotografiile lui Pete îmi aminteau de 
Fuhrerbunker chiar înainte de sfârşit. E şi un fel de cămară 
- rafturi-rafturi de conserve - şi vreo şase paturi. Plus nişte 
echipamente furnizate de guvern. Printre ele, un contor 
Geiger. 

— Conservele trebuie să fie extrem de gustoase, după 
cincizeci de ani. 

— De fapt, se aduc din când în când provizii noi, prin 
rotaţie. Există chiar şi un mic generator, care a fost instalat 
după nouă-unşpe. Uită-te-n raportul orăşenesc şi vei vedea 
că se cotizează pentru adăpost cam o dată la patru ani. 
Înainte, suma era de trei sute de dolari. Acum a ajuns la 
şase sute. Deci ai şi contor Geiger. 

O clipă, ochii i se abătură înspre el. 

— Desigur, James Rennie consideră tot ce-i în primărie, 
din pod până-n adăpostul antiradioactiv, ca fiind 
proprietatea lui personală, aşa c-o să întrebe de ce-ai 
nevoie de el. 

— Big Jim Rennie n-o să afle. 

Julia acceptă acest răspuns fără niciun comentariu. 

— Vrei să vii cu mine la redacţie? Să ascultăm discursul 
preşedintelui în timp ce eu încep să compun ziarul? Va fi o 
treabă rapidă şi murdară, pot să-ţi spun de pe-acum. Un 
articol, jumătate de duzină de fotografii pentru consumul 
local, şi nicio circulară a Zilelor de Toamnă la Burpee's. 

Barbie se gândi un moment. A doua zi avea să fie ocupat, 
nu doar la bucătărie, ci şi ca să pună întrebări. Îşi lua de la 
capăt vechea meserie, în acelaşi mod. Pe de altă parte, dacă 
se întorcea în locuinţa lui de deasupra farmaciei, ar fi putut 
oare să adoarmă? 


— OK. Şi probabil n-ar trebui să-ţi spun, dar mă pricep de 
minune la treburile de birou. Ştiu să fac şi-o cafea naşpa de 
tot. 

— Dom'le, te-am luat! 

Ridică mâna dreaptă de pe volan, iar Barbie îi lovi palma 
cu a lui. 

— Mai pot să-ţi pun o întrebare? Strict confidenţial? 

— Sigur. 

— Generatorul ăsta sci-fi... Crezi c-ai să-l găseşti? 

Barbie reflectă, în timp ce Julia oprea maşina în faţa 
vitrinei de la redacţia Democratului. 

— Nu, recunoscu el în cele din urmă. Ar fi prea uşor. 

Oftând, Julia dădu din cap. Apoi, îi apucă degetele. 

— Crezi că ţi-ar fi de vreun ajutor dacă mă rog să 
reuşeşti? 

— Rău n-are cum să-mi facă, replică Barbie. 


4 


În Ziua Domului existau doar două biserici în Chester's 
MIIl; ambele ofereau acelaşi tip de produse protestante - 
deşi în modalităţi foarte diferite. Catolicii frecventau 
Doamna Noastră a Apelor Senine, în Motton, iar cei vreo 
duzină de evrei din oraş, când simțeau nevoia unei 
consolări spirituale, se duceau la Congregația Beth Shalom 
din Castle Rock. Cândva, existase şi o biserică unitariană, 
dar dispăruse uitată de toţi, pe la sfârşitul anilor optzeci. 
Toată lumea era de acord că oricum nu fusese decât un soi 
de hippy-dippy. Acum, în fosta ei clădire se afla librăria 
„Cărţi noi & Cărţi vechi“. 

În noaptea aceea, ambii pastori din Chester's Mill erau 
„în genunchi“, cum îi plăcea lui Big Jim Rennie să spună, 
dar modurile lor de exprimare, stările de spirit şi 
aşteptările erau cu totul diferite. 

Doamna Reverend Piper Libby, care-şi călăuzea turma 
din amvonul Primei Biserici Congregaţioniste, nu mai 


credea în Dumnezeu, deşi acesta era un lucru pe care nu-l 
împărtăşise enoriaşilor. Lester Coggins, din partea lui, 
credea până la limita martirajului sau a nebuniei (amândoi 
termenii semnificând acelaşi lucru, probabil). 

Reverenda Libby, încă îmbrăcată în hainele ei de lucru - 
şi încă destul de drăguță, chiar şi la cei patruzeci şi cinci de 
ani ai ei, ca să arate bine în ele -, stătea îngenuncheată în 
faţa altarului, într-un întuneric aproape total (la Congo nu 
exista generator), în timp ce Clover, ciobănescul ei german, 
zăcea la spatele ei cu botul pe labe şi cu ochii întredeschişi. 

— Alo, Inexistentule! spuse Piper. 

„lnexistentule“ era cel mai recent nume pe care i-l dădea 
lui Dumnezeu. Cu puţin timp în urmă, în aceeaşi toamnă, 
fusese Marele Probabil. În timpul verii, fusese 
Atotputernicul Tot-Ce-Se-Poate (ăsta-i plăcuse cel mai mult; 
avea o anume sonoritate). 

— Ştii în ce situaţie sunt - e şi cazul să ştii, le-am bătut 
destul la cap cu asta - dar azi vreau să vorbim despre 
altceva. Ceea ce, probabil, vine ca o uşurare pentru Tine. 

Oftă. 

— Suntem într-o mare încurcătură, Prietene. Sper că 
înţelegi, fiindcă eu, una, sigur nu pricep nimic. Dar ştim 
amândoi că mâine va fi plin de oameni aici, în căutarea 
asistenţei cereşti în caz de dezastru. 

Domnea liniştea şi în biserică, şi afară. „O tăcere 
adâncă“, aşa cum se zicea în filmele vechi. Mai auzise oare 
vreodată o asemenea tăcere în The Mill, sâmbăta noaptea? 
Nu circulau maşini, iar bufniturile înfundate ale formaţiei 
care se întâmpla să cânte-n weekend la Dipper's 
(întotdeauna cu reclama: „DIRECT DIN BOSTON!“) lipseau. 

— N-am să-[i cer să-mi arăţi care e voia Ia, fiindcă nu 
mai sunt convinsă că vrei efectiv ceva. Dar în ideea cam 
improbabilă că, totuşi, eşti acolo, undeva - ceea ce nue 
niciodată exclus, recunosc cu toată plăcerea - Te rog să mă 
ajuţi să spun ceva de folos. Şi dacă se poate nu în cer, ci 
aici, pe Pământ. Fiindcă... 


Nu se miră să constate că începuse să plângă. În ultima 
vreme, bâzâia atât de des... deşi niciodată de faţă cu 
martori. Locuitorii din New England dezaprobau vehement 
lacrimile vărsate în public de clerici şi politicieni. 

Clover, simţindu-i necazul, scheună. Piper îi spuse să 
tacă, apoi se întoarse iar cu faţa la altar. Adesea îşi imagina 
crucea de-acolo ca pe o versiune religioasă a Papionului 
Chevrolet, un însemn care luase fiinţă din simplul motiv că-l 
văzuse un tip pe tapetul unei camere de hotel din Paris, cu 
o sută de ani în urmă, şi-i plăcuse. Când găseai ceva divin în 
asemenea simboluri, probabil că-ţi lipsea o doagă. 

Totuşi, Piper persevera. 

— Pentru că, sunt sigură că ştii, Pământul e tot ce-avem. 
De el suntem siguri. Vreau să-mi ajut semenii. Asta e 
datoria mea şi încă mai vreau să mi-o fac. Presupunând că 
exişti şi că-[i pasă - nişte ipoteze destul de şubrede, 
recunosc -, le rog să mă ajuţi! Amin! 

Se ridică. Nu avea lanternă, dar se aştepta să ajungă 
afară fără să-şi lovească fluierele picioarelor de ceva. 
Cunoştea interiorul acela pas cu pas şi obstacol cu obstacol. 
Şi-l iubea. Nu se amăgea nici cu lipsa de credinţă, nici cu 
iubirea îndărătnică faţă de idee în sine. 

— Haide, Clove, îl chemă ea. În jumătate de oră, vorbeşte 
preşedintele. Celălalt Mare Inexistent. Îl putem asculta la 
radioul din maşină. 

Clover o urmă placid, netulburat de niciun fel de 
probleme ale credinţei. 


5 


Pe Little Bitch Road (numit întotdeauna Numărul Trei de 
către adoratorii Sfântului Mântuitor) avea loc o scenă mult 
mai dinamică, la lumina lămpilor electrice. Casa de adoraţie 
a lui Lester Coggins avea un generator destul de nou 
pentru etichetele de expediere care încă mai aşteptau să fie 


lipite pe latura sa portocalie. Avea şi hambar propriu, vopsit 
tot în portocaliu, lângă magazia din spatele bisericii. 

Lester era un bărbat de vreo cincizeci de ani care se 
ţinea atât de bine - din motive genetice, ca şi prin propriile 
lui eforturi sârguincioase de a-şi îngriji templul trupesc -, 
încât arăta doar de vreo treizeci şi cinci (îl ajuta în acest 
sens şi folosirea judicioasă a produselor Just For Men). În 
noaptea aceea, nu purta decât un şort sport cu inscripţia 
„ORAL. ROBERTS GOLDEN EAGLES“ imprimată în dreapta, 
şi aproape toţi muşchii de pe trup îi ieşeau în evidenţă. 

În timpul slujbelor (care erau cinci pe săptămână), Lester 
se ruga într-un tremolo  teleevanghelist  extatic, 
transformând numele Ălui Mare în ceva ce suna de parcă ar 
fi putut proveni de la o pedală suprasolicitată a unei maşini 
de zgomote: nu „Dumnezeu“, ci „DU-U-UM-NE-ZZZ- 
EEEUUUUUI!!!“ Şi în rugăciunile lui private, uneori, cădea 
în aceleaşi cadenţe fără să-şi dea seama. Dar, când era 
profund tulburat, când avea cu adevărat nevoie să se 
consulte cu Dumnezeul lui Moise şi al lui Avraam, Cel ce 
călătorea ca un stâlp de fum ziua şi ca o coloană de foc 
noaptea, Lester îşi susţinea partea lui de conversaţie într- 
un mârâit gros care-l făcea să pară un câine pe punctul de a 
ataca un intrus. Nu era conştient de acest lucru, fiindcă în 
viaţa lui nu exista nimeni care să-l audă rugându-se. Piper 
Libby era o văduvă care-şi pierduse soţul şi amândoi fiii 
într-un accident, cu trei ani în urmă; Lester Coggins era un 
burlac convins, care în adolescenţă avusese coşmaruri că se 
masturba şi, ridicând privirea, o vedea pe Maria Magdalena 
stând în uşa dormitorului. 

Biserica era aproape la fel de nouă ca generatorul, 
construită din lemn scump de arțar roşu. Mai era şi deo 
simplitate aproape golaşă. În spatele lui Lester se întindeau 
trei rânduri de strane, sub un plafon susţinut pe grinzi. În 
faţa lui era amvonul: un simplu pupitru cu o Biblie pe el şio 
cruce mare de lemn agăţată peste o draperie de culoare 
purpurie regală. Balconul corului era deasupra, în dreapta, 


cu instrumentele muzicale adunate la un capăt - inclusiv 
Stratocaster-ul pe la care cânta uneori Lester însuşi. 

— Doamne, auzi-mi rugăciunea, începu el, cu mârâitul lui 
gen acuma-chiar-mă-rog. 

Într-o mână ţinea o bucată de frânghie groasă care 
fusese înnodată de douăsprezece ori - câte un nod pentru 
fiecare apostol. Al nouălea nod, reprezentându-l pe Iuda, 
era vopsit în negru. 

— Doamne, auzi-mi rugăciunea, [i-o cer în numele lui 
lisus cel răstignit şi reînviat. 

Începu să se autoflageleze pe spate cu funia, mai întâi 
peste umărul stâng, apoi peste cel drept, ridicând şi flexând 
braţul cu mişcări line. Bicepşii şi deltoizii, dezvoltați 
considerabil, i se îmbroboneau de sudoare. Când îi lovea 
pielea deja brăzdată de cicatrice, frânghia înnodată scotea 
un sunet ca de bătător de covoare. Mai făcuse acelaşi lucru 
de multe ori, dar niciodată cu atâta tărie. 

— Doamne, auzi rugăciunea mea! Doamne, auzi 
rugăciunea mea! Doamne, auzi rugăciunea mea! Doamne, 
auzi rugăciunea mea! 

Pleosc, şi pleosc, şi pleosc, şi pleosc! Loviturile îl ardeau 
ca focul, ca urzicile, ca acidul. I se adânceau în trup, 
străbătându-i toate cărările şi răspântiile păcătosului ăluia 
de sistem nervos. Îngrozitor pur şi simplu, şi îngrozitor de 
satisfăcător. 

— Doamne, noi, cei din acest oraş, am păcătuit, iar 
căpetenia păcătoşilor eu sunt. L-am ascultat pe Jim Rennie 
şi i-am crezut minciunile. Da, i le-am crezut, iar acum 
plătesc preţul, şi e la fel ca-n vechime. Nu doar unul 
plăteşte păcatul unuia, ci toţi cei mulţi. Eşti încet la mânie, 
dar atunci când vine, mânia Ia e ca furtunile ce mătură 
ogorul de grâu, culcând la pământ nu doar un spic sau 
câteva, ci pe toate. Am semănat vânt, iar acum culeg 
furtună, nu doar pentru unul, ci pentru mulţi. 

Mai erau şi alte păcate, şi alţi păcătoşi, în The Mill - ştia 
asta, nu era naiv, înjurau şi dansau, făceau sex şi consumau 


droguri, despre care Lester ştia mult prea multe - şi, fără 
îndoială, toţi meritau să fie pedepsiţi, să fie biciuiţi, însă 
acest lucru era valabil pentru fiecare oraş, cu siguranţă, şi 
totuşi, al lor era singurul pe care Dumnezeu îl luase la ochi 
ca să-i administreze acea cumplită pedeapsă. 

Să fie oare cu putinţă ca blestemul acela ciudat să nu fie 
cauzat de păcatul lui? Da. Era posibil. Deşi cam improbabil. 

— Doamne, trebuie să ştiu ce am de făcut. Mă aflu la o 
răscruce. Dacă vrerea Ta e să stau mâine-dimineaţă în acest 
amvon şi să mărturisesc ce m-a convins omul acela să fac - 
păcatele la care am luat parte împreună şi cele pe care le- 
am săvârşit singur -, atunci aşa voi face. Dar acesta ar fi 
sfârşitul misiunii mele pastorale şi mi-e greu să cred că asta 
vrei, într-un moment atât de crucial. Dacă vrerea Ta e să 
mai aştept... să aştept şi să văd ce se întâmplă în 
continuare... să aştept şi să mă rog împreună cu turma mea 
ca această povară să fie înlăturată... atunci, aşa voi face. 
Vrerea '[i se va împlini, Doamne. Acum şi-n vecii vecilor. 

Se întrerupse din biciuire (simţea cum pe spatele gol i se 
prelingeau pârâiaşe calde şi liniştitoare, iar câteva dintre 
nodurile funiei începuseră să se înroşească) şi-şi ridică faţa 
brăzdată de lacrimi spre bârnele de sub tavan. 

— Fiindcă aceşti oameni au nevoie de mine, Doamne. Știi 
că au nevoie, acum mai mult ca oricând. Aşa că... dacă 
vrerea Ia e să treacă de la mine şi acest pahar... dă-mi, 
rogu-le un semn. 

Aşteptă. Şi, iată, Domnul Dumnezeu îi spuse lui Lester 
Coggins: 

— Îţi voi da ţie un semn. Te du la Biblia ta, întocmai cum 
făceai când erai copil, după acele vise necurate ale tale. 

— Acum mă duc, răspunse Lester. În clipa asta. 

Îşi petrecu pe după gât frânghia cu noduri, care-i lăsă o 
urmă sângerie în formă de potcoavă pe piept şi umeri, după 
care urcă spre amvon, cu alte dâre de sânge şiroindu-i prin 
adâncitura spinării, spre a-i îmbiba elasticul şortului. 


La pupitru, se opri ca pentru a ţine o predică (deşi nici în 
cele mai negre coşmaruri ale lui nu visase să predice într-o 
ţinută atât de sumară), închise Biblia aflată acolo, apoi 
închise şi ochii. 

— Facă-se voia Ta, Doamne - o cer în numele Fiului Tău, 
cel răstignit ruşinos şi înălţat glorios. 

lar Domnul spuse: 

— Deschide-Mi Cartea şi vezi ce este de văzut. 

Lester se supuse (având grijă să nu deschidă voluminoasa 
Biblie prea aproape de mijloc - asta era o treabă care ţinea 
de Vechiul Testament, dacă exista aşa ceva). Îşi plimbă 
degetul în jos pe pagina nevăzută, apoi deschise ochii şi se 
aplecă să se uite. Era Deuteronomul, capitolul douăzeci şi 
opt, versetul douăzeci şi opt. Citi: 


Să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire şi cu 
înţepenirea inimii. 


Înţepenirea inimii părea destul de derutantă, dar per 
ansamblu textul nu suna prea încurajator. Nici clar. Atunci, 
Domnul vorbi din nou, zicând: 

— Nu te opri, Lester. 

Lester citi şi versetul douăzeci şi nouă: 


Ca să umbli dibuind în miez de zi... 
— Da, Doamne, da, şopti el şi citi mai departe: 


„„„cum dibuie orbul în întuneric, şi să nu mai poţi ajunge 
la țintă, să fii asuprit şi jefuit în toate zilele vieţii tale, fără 
ca nimeni să te poată mântui. 


— Am să orbesc? întrebă Lester, ridicând puţin glasul 
mârâit, de rugăciune. O, Doamne, Te rog, nu face asta - 
deşi, dacă aşa i-i vrerea... 

Iar Domnul îi vorbi iară, rostind: 


— Te-ai sculat cu faţa la perete pe ziua de azi, Lester? 

Lester făcu ochii mari. Era vocea lui Dumnezeu, dar 
repeta una dintre vorbele favorite ale mamei sale. Un 
adevărat miracol. 

— Nu, Doamne, nu... 

— Atunci, mai uită-te. Ce-ţi arăt? 

— Ceva despre nebunie... sau orbire... 

— Şi care din două socoţi că-i cea mai aproape de 
adevăr? 

Parcurse versetele. Singurul cuvânt care se repeta era 
„orb“. 

— Acesta... Doamne, să fie acesta semnul meu? 

Domnul răspunse, glăsuind: 

— Da, cu adevărat acesta, dar nu de-a ta orbire e vorba; 
căci acum ai tăi ochi mai limpede strălucesc. Cată în juru-ţi 
după cel orbit, ce şi-a pierdut minţile. Când îl vezi, trebuie 
să spui enoriaşilor de ce blestemăţii s-a ţinut Rennie aici şi 
ce rol ai jucat şi tu. Pe amândouă trebuie să le spui. Vom 
mai vorbi despre asta, dar acum, Lester, du-te să te culci. 
Faci sânge pe jos. 

Lester se conformă, nu înainte de a şterge micile pete 
roşii lăsate în spatele pupitrului, pe podelele din lemn de 
esenţă tare. Le curăţă stând în genunchi. Nu se ruga în 
timp ce lucra, ci medita asupra versetelor. Şi se simţea mult 
mai bine. 

Pentru moment, avea să vorbească numai la modul 
general despre păcatele care ar fi putut aduce acea stavilă 
necunoscută între The Mill şi restul lumii; dar urma să 
caute semnul. Un orb - sau o oarbă - care-şi pierduse 
minţile, da, exact aşa. 


6 


Brenda Perkins asculta postul WCIK, fiindcă soţului ei îi 
plăcea (îi plăcuse), dar niciodată n-ar fi pus piciorul în 


Biserica Sfântului Mântuitor. Era o Congo până-n măduva 
oaselor şi avea grijă ca şi soţul ei s-o urmeze. 

Avusese grijă. Howie urma să mai între în biserica Congo 
doar o dată. Ca să zacă acolo, fără să ştie nimic, în timp ce 
Piper Libby îi predica eulogia. 

Această revelaţie - atât de simplă şi imuabilă - îşi făcu 
efectul. Pentru prima oară de când primise vestea, Brenda 
cedă şi începu să se tânguiască. Poate pentru că acum 
putea. Acum era singură. 

La televizor, preşedintele - arătând solemn şi înfricoşător 
de bătrân - spunea: 

—  Compatrioţi americani, doriţi răspunsuri. Şi mă 
angajez să vi le dau de îndată ce le voi avea. Nu se va ţine 
nimic secret în legătură cu această chestiune. Tot ce voi şti 
eu despre evenimente veţi şti şi dumneavoastră. Este 
promisiunea mea solemnă... 

— Mda, şi mai ai nişte castraveți pe care vrei să mi-i vinzi, 
replică Brenda, şi începu să plângă şi mai tare, fiindcă era 
una dintre vorbele favorite ale lui Howie. Închise 
televizorul, apoi lăsă telecomanda să cadă pe jos. Îi venea s- 
o calce-n picioare, dar se abţinu, mai mult fiindcă aproape-l 
vedea înaintea ochilor pe Howie cum clătina din cap şi-i 
spunea să nu fie proastă. 

În schimb, intră în micul lui cabinet, vrând să-l atingă 
cumva atâta vreme cât prezenţa lui acolo era încă 
proaspătă. Avea nevoie să-l atingă. Afară, în spatele casei, 
generatorul torcea. „Grăsuţ şi fericit“, cum ar fi zis Howie. 
Brenda se supărase pentru banii cheltuiţi pe el, când îl 
comandase Howie, după unsprezece septembrie („Doar ca 
să fim siguri“, îi spusese el), dar acum regreta fiecare 
cuvânt de reproş pe care-l rostise. Fără generatorul acela, 
în întuneric, s-ar fi simţit şi mai îngrozitor, şi mai singură. 

Biroul lui Howie era gol, cu excepţia laptopului, care 
stătea deschis. Avea ca fundal o imagine dintr-un meci de 
demult, la juniori. Howie şi Chip, care pe-atunci avea vreo 
unsprezece, doisprezece ani, purtau puloverele verzi ale 


echipei Sanders Hometown Drug Monarchs; fotografia 
fusese făcută în anul când Howie şi Rusty Everett duseseră 
echipa Sanders în finala pe stat. Chip îşi ţinea braţele 
împrejurul tatălui său, iar Brenda îi cuprindea pe amândoi. 
O zi frumoasă. Dar fragilă. Fragilă ca o cupă de cristal. Cine 
să se fi gândit la asemenea lucruri atunci când încă mai 
părea posibil? 

Pe Chip nu-l putuse păstra, iar gândul la acel apel - 
presupunând că l-ar fi putut face - o dobora complet. 
Suspinând, îngenunche lângă biroul soţului ei. Îşi împreună 
mâinile, nu încleştate, ci cu palmele lipite, aşa cum făcea în 
copilărie, când stătea în genunchi lângă pat, în pijamaua ei 
de flanelă, şi-şi recita mantra: „Doamne binecuvânteaz-o pe 
mama, Doamne  binecuvântează-l pe tata, Doamne 
binecuvântează-l pe peştişorul meu care încă n-are nume. “ 

— Doamne, sunt Brenda. Nu-l vreau înapoi... sau, mă rog, 
îl vreau, dar ştiu că nu poţi face asta. Numai dă-mi puterea 
să îndur, bine? Şi mă întreb dacă, poate... Nu ştiu dacă ceea 
ce-ţi cer e o blasfemie sau nu, probabil că este, dar mă 
întreb dacă nu l-ai putea lăsa să mai vorbească o ultimă 
dată cu mine. Poate să-l laşi să mă mai atingă o dată, cum a 
făcut azi-dimineaţă. 

La acest gând -, degetele lui pe piele, în lumina soarelui - 
începu să plângă şi mai tare. 

— Ştiu că nu ai de-a face cu stafiile - doar cu Cel Sfânt, 
desigur - dar poate în vis? Ştiu că e mult ce-ţi cer, dar...o, 
Doamne, în noaptea asta simt în mine un gol aşa de mare... 
N-am ştiut că pot exista asemenea goluri într-un om şi mă 
tem să nu cad înăuntru. Fă pentru mine asta şi-am să fac şi 
eu ceva pentru Tine. Nu trebuie decât să-mi ceri. Te rog, 
Doamne, numai o atingere! Sau un cuvânt. Chiar dacă e 
doar în vis. 

Râse fără vlagă. 

— Amin! 

Apoi deschise ochii şi se ridică, ţinându-se de birou. O 
mână atinse computerul, iar ecranul se lumină dintr-odată. 


Howie uita mereu să şi-l închidă, dar cel puţin îl ţinea băgat 
în priză, ca să nu i se consume bateria. Şi-şi păstra 
desktopul mult mai ordonat decât ea; al ei era mereu 
încărcat cu download-uri şi notițe electronice. Pe desktopul 
lui Howie se vedeau mereu numai trei foldere aliniate cu 
grijă sub iconul hard-discului: CURENTE, unde-şi ţinea 
rapoartele anchetelor în curs, TRIBUNAL, unde avea o listă 
a celor care urmau să depună mărturie (inclusiv el însuşi), 
şi unde, şi de ce, iar al treilea se numea MORIN SI MANSE 
şi conţinea tot ceea de avea legătură cu casa. Brendei îi 
trecu prin minte că, dacă-l deschidea pe acesta, putea găsi 
ceva despre generator şi avea nevoie de informaţii ca să-l 
menţină în funcţiune cât mai mult timp posibil. Probabil că 
Henry Morrison, de la Departamentul Poliţiei, ar fi schimbat 
cu plăcere canistra cu propan, dar dacă nu era niciuna de 
rezervă? În acel caz, trebuia să mai cumpere de la Burpee's 
sau de la Gas and Grocery, până nu se terminau toate. 

Îşi puse degetul pe mousepad, apoi se opri. Pe display se 
vedea şi un al patrulea folder, în colţul din stânga jos. Nu-l 
mai văzuse niciodată. Brenda încercă să-şi aducă aminte 
când se uitase ultima oară la monitorul acelui computer, dar 
nu reuşi. 

VADER scria pe folder. 

Ei bine, în oraş era un singur om pe care Howie îl numea 
Vader, ca-n „Războiul stelelor“: Big Jim Rennie. 

Curioasă, puse cursorul pe folder şi dădu dublu-click, 
întrebându-se dacă era protejat. 

Era. Încercă parola WILDCATS, care deschidea folderul 
CURENTE (TRIBUNALUL nu se deranjase să şi-l protejeze), 
şi văzu că era corectă. În folder se găseau două documente. 
Unul se numea ANCHETA ÎN CURS. Celălalt era un 
document PDF intitulat SCRISOARE DE LA SMAG:E:. În 
vocabularul lui Howie, asta însemna Procurorul General al 
Statului Maine. Brenda dădu click pe el. 

Parcurse scrisoarea procurorului general cu uimire 
crescândă, în timp ce lacrimile i se uscau pe obraji. Primul 


lucru care-i căzu sub ochi era formula de adresare: nu 
„Stimate domnule şef Perkins“, ci „Dragă Duke“. 

Deşi scrisoarea era formulată în limbaj avocăţesc, nu în 
lexicul lui Howie, anumite fraze ieşeau în evidenţă ca şi cum 
ar fi fost scrise cu litere îngroşate. Însuşirea frauduloasă 
a unor bunuri şi servicii orăşeneşti era prima. Urma: 
Implicarea alesului Sanders pare sigură. Apoi: Aceste 
infracţiuni sunt mai ample şi mai profunde decât ne- 
am fi putut imagina cu trei luni în urmă. 

Şi, aproape de final, părând să fie scris nu doar cu bold, 
ci şi cu majuscule: FABRICAREA ŞI VÂNZAREA DE 
DROGURI ILEGALE. 

Se părea că rugăciunea ei îşi primise răspunsul, şi într-un 
mod complet neaşteptat. Brenda se aşeză pe scaunul lui 
Howie, deschise documentul ANCHETA ÎN CURS din 
folderul VADER şi-şi lăsă soţul să-i vorbească. 


7 


Discursul preşedintelui - bogat în consolări şi sărac în 
informaţii - luă sfârşit la ora 12:21 a.m. Rusty Everett, care 
îl urmărise din salonul de la etajul trei al spitalului, consultă 
pentru ultima oară fişele medicale şi plecă acasă. Avusese 
parte, în cariera lui, de zile şi mai obositoare, dar niciodată 
nu fusese mai deprimat şi îngrijorat în legătură cu viitorul. 

În casă era întuneric. Rusty şi Linda discutaseră despre 
cumpărarea unui generator, cu un an în urmă (şi cu încă un 
an în urmă), fiindcă în Chester's Mill curentul electric se 
întrerupea câte patru sau cinci zile în fiecare iarnă; 
Western Maine Power nu era cel mai sigur furnizor de 
servicii. Dar ajunseseră la concluzia că pur şi simplu nu şi-l 
puteau permite. Poate dacă Lin ar fi lucrat în poliţie cu 
normă întreagă, dar niciunul din ei n-o dorea, când fetele 
erau atât de mici. 

„Cel puţin, avem o maşină de gătit bună şi lemne de foc 
cât cuprinde. În caz de nevoie.“ 


În torpedou era o lanternă, dar când o aprinse, nu obţinu 
decât o rază slabă de lumină, care se stinse după cinci 
secunde. Rusty mormăi o obscenitate şi-şi reaminti că 
trebuia să cumpere baterii noi, mâine - adică astăzi, că 
trecuse de miezul nopţii. Presupunând că magazinele erau 
deschise. 

„Dacă după doişpe ani nu mă descurc pe-aici pe- 
ntuneric, sunt un maimuţoi. “ 

Da, în fine... Se cam simțea el ca un maimuţoi - unul 
prins recent şi aruncat într-o cuşcă, la grădina zoologică. Şi, 
în orice caz, aşa mirosea. Poate că un duş, înainte de 
culcare... 

De unde atâta? Fără curent, nu avea duş... 

Era o noapte senină şi, cu toate că nu răsărise luna, 
deasupra casei străluceau un miliard de stele şi arătau 
neschimbate. Poate că bariera nu exista şi deasupra. 
Preşedintele nu se referise la asta, aşa că poate cei care 
făceau investigaţiile nu ştiau încă. Dacă The Mill se afla pe 
fundul unui puț nou creat, nu prins sub cine ştie ce clopot 
de sticlă straniu, atunci încă se mai putea ca lucrurile să se 
rezolve. Guvernul ar fi putut paraşuta provizii. Cu 
siguranţă, dacă ţara cheltuia sute de miliarde ca să scape 
corporaţiile de faliment, atunci îşi putea permite să arunce 
aici câteva Pop-larts în plus şi nişte amărâte de 
generatoare. 

Urcă treptele verandei, scoţându-şi cheia din buzunar, 
dar când ajunse la uşă, văzu ceva agăţat deasupra şildului. 
Se aplecă să vadă mai bine, cu ochii mijiţi, şi zâmbi. Era o 
mini-lanternă. La lichidarea stocului de vară de la Burpee's, 
Linda cumpărase şase bucăţi cu cinci dolari. Atunci, el o 
considerase o cheltuială prostească, îşi amintea chiar că se 
gândise: „Femeile cumpără toate prostiile, din acelaşi motiv 
pentru care bărbaţii escaladează munţii: numai fiindcă-s 
acolo. “ 

Lanterna avea la capăt un mic inel metalic. Prin el era 
petrecut un şiret de la tenişii vechi ai lui Rusty. lar de şiret 


fusese prinsă o hârtie. O luă şi îndreptă fasciculul spre ea. 


Bună, scumpule. Sper că eşti OK. Cele 2 ] au închis în 
sfârşit ochii pe ziua de azi. Ambele îngrijorate speriate, da” 
pân” la urmă tot au picat jos. Fu mâine sunt de serviciu 
toată ziua vreau să zic toată ziua, de la 7 la 7, aşa a zis Pete 
Randolph (noul nostru şef - GRRRR). Marta Edmunds a zis 
că ia fetele la ea, Domnu” s-o binecuvânteze, încearcă să nu 
mă trezeşti. (Deşi s-ar putea să nu dorm.) Ne aşteaptă zile 
grele mă tem, da! o scoatem noi la capăt. In cămară avem 
mâncare destulă, slavă Domnului. 

Scumpete, ştiu că eşti obosit, da“ o plimbi tu pe Audrey? 
Tot scoate Scheunatu Ala ciudat al ei. Sar putea să fi ştiut 
ce urma? Se zice că câinii simt cutremurele, aşa că 
poate...! 

Judy & Jannie zic că-l iubesc pe Tati. Şi eu. 

Mâine o să găsim timp să vorbim, da? Să vorbim şi să 
hotărâm. 

Mie puţin cam frică. 

Lin 


Şi lui îi era cam teamă şi nu murea de bucurie că 
nevastă-sa avea să lucreze douăsprezece ore, când el avea 
toate şansele să lucreze şaisprezece sau chiar mai mult. Şi 
nu murea de bucurie nici că Judy şi Janelle stăteau o zi 
întreagă cu Marta, când era clar că şi lor le era frică. 

Cel mai puţin se bucura, însă, că trebuia să plimbe 
căţeaua golden retriever la ora unu noaptea. Bănuia că era 
posibil să fi presimţțit apariţia barierei; ştia că adesea câinii 
erau hipersensibili şi faţă de alte fenomene iminente, pe 
lângă cutremure. Numai că, dacă despre asta era vorba, 
atunci ceea ce el şi Linda numeau Scheunatu Ăla ar fi 
încetat, nu? Pe drumul spre casă auzise că toţi ceilalţi câini 
din oraş erau muţi ca mormântul. Nu tu lătrături, nu tu 
urlete. Şi n-auzise nici relatări despre alţi câini care să 
scoată Scheunatu Ăla. 


„Poate-o găsesc dormind în culcuşul ei de lângă maşina 
de gătit“, îşi spuse, în timp ce descuia uşa bucătăriei. 

Audrey nu dormea. Veni la el imediat, dar fără să sară 
veselă, ca de obicei - „Ai venit! Ai venit! O, slavă Domnului, 
ai venit!“ -, ci furişându-se, aproape prelingându-se, cu 
coada între picioare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să primească 
o lovitură (ceea ce nu i se întâmplase niciodată), nu o 
mângâiere pe cap. Şi, da - scotea iar Scheunatu Ăla. De 
fapt, începuse dinainte de apariţia barierei. Înceta pentru 
vreo două săptămâni, iar Rusty spera că-i trecuse, pentru 
ca pe urmă s-o ia de la început, uneori încet, alteori tare. 
Acum suna cel mai tare - sau poate i se părea doar, în 
tăcerea bucătăriei întunecate, unde nu mai ardeau nici 
afişajele digitale ale maşinii de gătit şi ale cuptorului cu 
microunde, nici lampa de deasupra chiuvetei, pe care Linda 
obişnuia să i-o lase aprinsă. 

— Termină, fetiţo, îi spuse el. Ai să trezeşti toată casa. 

Dar Audrey nici gând să se potolească. Îi împinse uşor 
genunchiul cu capul, ridicând ochii spre el în lumina 
lanternei pe care Rusty o ţinea în mâna dreaptă. Ar fi putut 
să jure că avea o privire rugătoare. 

— Bine, se învoi el. Bine, bine. Plimbărică. 

Lesa atârna într-un cui de lângă uşa cămării. În timp ce 
Rusty se ducea s-o ia (agăţându-şi lanterna la gât, cu 
ajutorul şiretului), Audrey se strecură în faţa lui, mişcându- 
se mai degrabă ca o pisică. Dacă nu avea lanterna, Rusty s- 
ar fi împiedicat de ea - ceea ce i-ar fi încheiat ziua aia de 
căcat în stil mare. 

— O clipă doar, o clipă, stai... 

Căţeaua, însă, îl lătră şi bătu în retragere. 

— Taci! Audrey, linişte! 

În loc să tacă, Audrey lătră din nou, glasul ei răsunând 
şocant de tare în liniştea din casă. Rusty tresări, surprins. 
Repezindu-se înainte, Audrey îi apucă pantalonul în dinţi şi 
porni de-a-ndăratelea spre antreu, încercând să-l tragă 
după ea. 


Intrigat de-a binelea, Rusty se lăsă dus astfel într-acolo. 
Când văzu că o urma, căţeaua îi dădu drumul şi alergă spre 
scară. Urcă două trepte, se uită înapoi şi lătră iar. 

Sus se aprinse o lumină - în dormitor. 

— Rusty? 

Era Lin, cu vocea îngreunată de somn. 

— Mda, eu sunt! răspunse el, încercând să nu strige prea 
tare. Sau, mai bine zis, Audrey... 

Urmă căţeaua pe scară. În loc să urce treptele în goana 
ei obişnuită, Audrey se tot oprea ca să privească înapoi. 
Pentru stăpânii de câini, expresiile animalelor sunt adesea 
foarte clare, iar ceea ce desluşea acum Rusty pe faţa ei era 
anxietate. Îşi ţinea urechile lipite de cap şi coada tot între 
picioare. Era tot Scheunatu Ăla, dar urcase la un nivel nou. 
Dintr-odată, Rusty se întrebă dacă nu cumva în casă 
pătrunsese vreun hoţ. Uşa de la bucătărie fusese încuiată, 
de obicei Lin nu uita să încuie toate uşile când era singură 
acasă cu fetele, dar... 

Linda apăru în capul scării, încheindu-şi cordonul unui 
capot alb flauşat. La vederea ei, Audrey lătră încă o dată. 
Ca şi cum ar fi spus „Dă-te la o parte din drum“. 

— Audi, termină! exclamă Linda, dar căţeaua alergă pe 
lângă ea lovindu-i piciorul drept cu destulă putere ca s-o 
dea de perete. În continuare, fugi pe culoar spre camera 
fetelor, unde încă mai era linişte. 

Lin îşi scoase şi ea mini-lanterna dintr-un buzunar al 
halatului. 

— Ce Dumnezeu... 

— Cred c-ar fi mai bine să te duci înapoi în dormitor, o 
întrerupse Rusty. 

— Mă duc pe dracu'! 

Şi o luă la fugă înaintea lui, cu fasciculul luminos al 
lanternei săltându-i în faţă. 

Fetele aveau şapte şi cinci ani şi intraseră recent în „faza 
pudorii feminine“, cum o numea Lin. Audrey ajunse la uşa 


lor, se ridică pe labele dindărăt şi începu s-o zgârie cu cele 
din faţă. 

Rusty şi Lin o ajunseră din urmă tocmai când reuşise s-o 
deschidă. Căţeaua se repezi înăuntru, fără nicio privire spre 
patul lui Judy. Oricum, fetiţa de cinci ani dormea adânc. 

Janelle nu dormea. Nu era nici trează. Rusty înţelese 
totul în momentul când ambele lanterne se îndreptară spre 
ea şi se blestemă în sinea lui că nu pricepuse mai devreme 
despre ce era vorba, începând probabil încă din luna august 
sau chiar iulie. Fiindcă acel comportament straniu al lui 
Audrey - Scheunatu Ăla - era perfect motivat. Pur şi simplu, 
el nu observase ceea ce se vedea cu ochiul liber. 

Fetiţa, cu ochii deschişi, dar daţi peste cap, nu avea 
convulsii - slavă Domnului -, însă tremura din tot trupul. 
Împinsese pătura cu picioarele, probabil încă de la început, 
iar lumina lanternelor dezvăluia o pată umedă pe pantalonii 
de pijama. Vârfurile degetelor i se zbăteau, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să cânte la pian. 

Audrey se aşeză lângă pat, privindu-şi mica stăpână cu 
atenţie avidă. 

— Ce-i cu ea?ţipă Linda. 

În patul celălalt, Judy începu să se mişte, întrebând: 

— Mami? E gata micu'jun? Am pierdut busu'? 

— Are o criză, spuse Rusty. 

— Păi fă ceva! strigă Linda. Ajut-o! Moare? 

— Nu, răspunse el. 

Acea parte a creierului care-şi păstra capacitatea 
analitică ştia că, aproape sigur, nu era decât un acces uşor 
de petit mal - la fel cum trebuie să fi fost şi celelalte, altfel 
ar fi descoperit de mult. 'Totuşi, lucrurile stăteau altfel când 
pacientul era propriul lui copil. 

Judy se ridică brusc în capul oaselor, împrăştiindu-şi în 
jur animalele de pluş. Avea ochii holbaţi şi îngroziţi, iar 
faptul că Linda o smulse din pat, strângând-o la piept, n-o 
ajută deloc să se liniştească. 

— Fă-o să se oprească! Fă-o să se oprească, Rusty! 


Dacă era epilepsie infantilă, avea să-i treacă de la sine. 

„Doamne, Te rog, fă să înceteze de la sine“, se rugă el. 

Îşi puse mâinile pe laturile capului tremurător al lui Jan şi 
încercă să i-l rotească în sus, vrând să se asigure că-i 
rămâneau degajate căile respiratorii. La început, nu reuşi - 
perna aia de buret afurisită îi opunea rezistenţă. O aruncă 
pe jos. În cădere, perna o lovi pe Audrey, dar căţeaua nici 
măcar nu tresări, rămânând doar cu privirea aţintită spre 
fată. 

Acum, Rusty reuşi să aplece puţin pe spate capul lui 
Jannie, şi-i auzi respiraţia. Nu era rapidă şi nu se distingeau 
nici horcăielile proprii lipsei de oxigen. 

— Mami, ce-i cu Jan-Jan? întrebă Judy, începând să 
plângă. E supărată? E bolnavă? 

— Nu-i supărată, e doar puţin bolnăvioară, răspunse 
Rusty, uimit să audă cât de calm putea vorbi. Ce-ar fi s-o laşi 
pe mami să te ducă jos, la noi în... 

— Nu! ţipară amândouă la unison, într-o perfectă 
armonie pe două voci. 

— OK, dar atunci trebuie să faceţi linişte. Să n-o speriaţi 
când se trezeşte, fiindcă s-ar putea să fie deja speriată... 

Imediat, se corectă: 

— ...puţin speriată. Bravo, Audi. Eşti o fată foarte foarte 
cuminte. De obicei, asemenea complimente îi declanşau lui 
Audrey adevărate paroxisme de bucurie, dar nu şi acum. 
Nici măcar nu dădu din coadă. Apoi, dintr-odată, scoase un 
lătrat slab şi se culcă, lăsându-şi botul pe o labă. Peste 
câteva secunde, tremuratul lui Jan încetă, iar ochii i se 
închiseră. 

— Fir-aş al dracu'... murmură Rusty. 

— Ce? întrebă Linda, care se aşezase pe marginea 
patului, cu Judy pe genunchi. Ce??? 

— I-a trecut. 

Dar nu-i trecuse. Nu complet. Când se deschiseră din 
nou, ochii lui Jannie erau în poziţie normală, dar nu-l 
vedeau. 


— Marele Dovleac! strigă ea. Numai Marele Dovleac e de 
vină! Trebuie să-l opriţi pe Marele Dovleac! 

Rusty o scutură uşor. 

— E doar un vis, Jannie. Un vis urât, cred. Dar s-a 
terminat şi acum e totul bine. 

Un moment, fata încă nu-şi reveni, deşi ochii i se mişcară 
în orbite, iar Rusty îşi dădu seama că în sfârşit îl vedea şi-l 
auzea din nou. 

—  Opreşte  Halloweenul, tati! TIrebuie să opreşti 
Halloweenul! 

— Bine, iubito, am să-l opresc. Gata cu Halloweenul. De 
tot! 

Fetiţa clipi din ochi, apoi ridică o mână ca să-şi dea la o 
parte de pe frunte părul ciufulit şi asudat. 

— Ce...? De ce? Trebuia să fiu Prinţesa Leia! Ioate 
trebuie să se-ncurce-n viaţa mea? 

Şi începu să plângă. 

Linda se apropie - cu Judy ţinându-se de poalele halatului 
ei - şi o luă pe Janelle în braţe. 

— Încă mai poţi să fii Prinţesa Leia, scumpa mea, îţi 
promit. 

Jan îşi privea părinţii cu nedumerire, suspiciune şi teamă 
crescândă. 

— Ce căutaţi aici? Şi ea de ce nu doarme? întrebă, 
arătând-o pe Judy. 

— Ai făcut pipi-n pat, o informă sora ei cu un aer 
superior, iar când Jan îşi dădu seama - şi începu să plângă 
şi mai tare, lui Rusty îi veni s-o plesnească pe Judy. De 
obicei, se considera un părinte destul de modern (mai ales 
în comparaţie cu cei pe care-i vedea uneori venind pe furiş 
la Centrul Medical, cu câte-un copil care avea braţul rupt 
sau un ochi vânăt), dar nu şi de data asta. 

— Nu contează, spuse el, îmbrăţişând-o strâns pe Jan. N- 
a fost vina ta. Ai avut o mică problemă, dar acum a trecut. 

— Trebuie să se ducă la spital? întrebă Linda. 


— Numai la Centrul Medical, şi nu acum. Mâine- 
dimineaţă. Atunci am să-i dau medicamentele de care are 
nevoie. 

— NU VREAU INJECŢII! zbieră Jannie, începând să 
plângă mai tare ca oricând, cu o intensitate care lui Rusty îi 
plăcea nespus. Era un plâns sănătos. Puternic. 

— Nu vor fi injecții, iubito. Doar pastile. 

— Eşti sigur? întrebă Lin ca să se asigure. 

Rusty privi căţeaua, care acum stătea culcată cu botul pe 
labe, liniştită, fără să-i pese de toată agitația din jur. 

— Audrey e convinsă, spuse el. Dar ar fi bine să doarmă 
aici, cu fetele, în noaptea asta. 

— Yay! strigă Judy - şi, căzând în genunchi, o strânse pe 
Audi în braţe, cu efuziune. 

Rusty îşi cuprinse soţia pe după gât. Ea îşi rezemă capul 
de umărul lui, ca şi cum ar fi fost prea obosită ca să şi-l mai 
ţină drept. 

— De ce acum? îl întrebă. De ce tocmai acum? 

— Nu ştiu. Bucură-te doar că n-a fost decât petit mal. 

În acest sens, rugăciunile lui fuseseră ascultate. 


NEBUNIE, ORBIRE, ÎNŢEPENIRE A INIMII 
1 


Joe Sperietoare era treaz nu pentru că se trezise 
devreme; dimpotrivă, nu dormise deloc toată noaptea. 

Acesta va fi fost Joseph McClatchey, în vârstă de 
treisprezece ani, cunoscut şi ca Regele Ciudaţilor sau 
Skeletor, cu domiciliul pe Mill Street. Înalt de un metru 
optzeci şi cinci şi cu o greutate de şaizeci şi şapte de 
kilograme, era într-adevăr scheletic. Şi avea un creier de 
milioane. Joe rămăsese într-a opta numai fiindcă părinţii lui 
se împotriveau cu străşnicie practicii de „a sări peste clase“. 

Pe Joe nu-l deranja. Acolo erau toţi prietenii lui - şi avea 
surprinzător de mulţi, pentru un geniu slăbănog de 
treisprezece ani. De asemenea, temele erau un fleac şi 
existau destule computere cu care să-şi facă de cap; în 
Maine, fiecare elev de şcoală medie avea câte unul. Desigur, 
unele dintre cele mai interesante website-uri erau blocate, 
dar lui Joe nu-i luase mult ca să învingă aceste obstacole 
minore. Împărţea bucuros informaţiile cu amicii lui, printre 
care se numărau şi boarderii ăia neînfricaţi de Norrie 
Calvert şi Benny Drake. (Lui Benny îi plăcea îndeosebi să 
surfeze site-ul Blonde cu Chiloţi Albi, în timpul orei zilnice la 
bibliotecă.) Fără îndoială, acest lucru explica în parte 
popularitatea lui Joe, dar nu total; pur şi simplu, copiii îl 
găseau cool. Probabil că abţibildul de pe rucsacul lui 
lămurea cel mai bine de ce spunea: „LUPIAŢI CONTRA 
PUTERII.“ 

Joe era un elev de A pe linie, mijlocaş de încredere şi 
uneori chiar strălucit în echipa de baschet a şcolii (nivel 
universitar, încă din clasa a şaptea!), şi un jucător de fotbal 
european al naibii de dibaci. Ştia să gâdile clapele pianului 
şi, cu doi ani în urmă, câştigase premiul doi la Concursul 
Orăşenesc de Talente, organizat mereu de Crăciun, cu un 


număr de dans ilar, pe melodia „Redneck Woman“ a lui 
Gretchen Wilson. Adulţii din public îl aplaudaseră, râzând 
asurzitor. Lissa Jamieson, bibliotecara şefă a oraşului, 
spunea că Joe şi-ar fi putut câştiga existenţa făcând orice-i 
plăcea mai mult, dar ambiția lui nu era aceea de a deveni 
un Napoleon Dynamite. 

— Au dat premiile pe pile, comentase Sam McClatchey, 
plimbându-şi abătut degetul peste medalia fiului său - şi, 
probabil, avea dreptate: în acel an, câştigătorul premiului 
întâi fusese Dougie 'Twitchell, care întâmplător era fratele 
celei de-A Treia Alese. Twitch jonglase cu şase bastoane 
indiene, în timp ce cânta „Moon River“. 

Lui Joe puţin îi păsa de pile. Dansul nu-l mai interesa, la 
fel cum nu-l mai interesau majoritatea lucrurilor pe care le 
stăpânise cândva într-o oarecare măsură. Până şi iubirea 
pentru baschet, pe care în clasa a cincea o crezuse 
nemuritoare, începea să pălească. 

Numai pasiunea pentru Internet, acea galaxie electronică 
de posibilităţi inepuizabile, nu părea să i se stingă. 

Ambiţia lui, pe care nu le-o dezvăluise nici chiar 
părinţilor, era aceea de a deveni Preşedintele Statelor 
Unite. „Poate“, îşi spunea el uneori, „voi face figura cu 
Napoleon Dynamite la inaugurarea mandatului. Căcatul ăla 
o să rămână pe youtube pentru veşnicie. “ 

Joe îşi petrecuse toată noaptea dintâi a Domului pe 
Internet. Casa  McClatchey nu avea generator, dar 
acumulatorul laptopului era încărcat. De asemenea, Joe mai 
avea şi vreo şase baterii de rezervă. Le recomandase şi 
altor şapte-opt copii din clubul lui neoficial de computere să 
aibă mereu la îndemână baterii şi ştia unde să găsească şi 
altele, la nevoie. Deşi se prea putea să nu fie nevoie: şcoala 
avea un generator trăsnet, iar Joe se aştepta să şi le poată 
reîncărca de-acolo fără probleme. Chiar dacă se închidea 
Mill Middle, domnul Allnut, omul de serviciu, l-ar fi ajutat 
fără îndoială; şi el era fan al blondesinwhitepanties.com. Ca 


să nu mai vorbim de downloadurile de cântece country, pe 
care Joe Sperietoare avea grijă să şi le poată face gratis. 

În noaptea aceea, Joe îşi solicitase la maximum 
conexiunea Wi-Fi, sărind din blog în blog cu agilitatea 
nevricoasă a unui brotac care ţopăie pe bolovani fierbinţi. 
Fiecare blog era şi mai oribil decât cel dinainte. Date 
concrete puţine, teorii ale conspirației la greu. Joe era de 
acord cu părinţii lui, care-i numeau pe cei mai suciţi 
teoreticieni conspiraţionişti ce trăiau pe (şi pentru) Internet 
„din-ăia cu tichii de staniol“, dar mai credea şi în ideea că, 
dacă vedeai mult bălegar, trebuia să fie şi un cal prin 
vecinătate. 

Pe măsură ce Ziua Domului se îndrepta spre Ziua a Doua, 
tot mai multe bloguri sugerau acelaşi lucru: că în acest caz 
calul troian nu venea nici de la terorişti, nici de la 
invadatorii din spaţiu, nici de la Marele Cthulhu, ci doar de 
la bunul şi vechiul complex militaro-industrial. Detaliile 
variau de la un site la altul, dar în toate se regăseau trei 
ipoteze principale. Una era aceea că Domul ar fi fost un soi 
de experiment inuman, în care locuitorii din Chester's Mill 
serveau drept cobai. Alta spunea că era un experiment care 
scăpase de sub control („Exact ca-n filmul ăla, The Mist“, 
scria un blogger.) O a treia afirma că nici n-ar fi fost un 
experiment, ci doar un pretext plăsmuit cu sânge rece 
pentru a justifica declanşarea unui război cu presupuşii 
inamici ai Americii. „ŞI VOM ÎNVINGE!“ scria 
ToldjasoSo087:7:. „Cu arma asta nouă, CINE SĂ NE MAI 
STEA ÎMPOTRIVĂ? Prieteni, AM DEVENIT PATRIOŢII DIN 
NEW ENGLAND Al NAŢIUNILORI!!!!“ 

Joe nu ştia care dintre aceste teorii era mai aproape de 
adevăr. Şi, de fapt, nici nu-i prea păsa. Ceea ce-l interesa pe 
el era numitorul comun exprimat - şi anume, guvernul. 

Sosise timpul pentru o demonstraţie, pe care avea s-o 
conducă el, desigur. Şi nu în oraş, ci pe Şoseaua 119, unde- 
o puteau face drept sub nasul Tipului. Era posibil ca la 
început să vină doar oamenii lui Joe, dar aveau să se 


înmulțească. Nu se îndoia de asta. Poate că Tipul încă mai 
ţinea presa la distanţă, însă Joe, deşi avea doar treisprezece 
ani, era destul de inteligent ca să ştie că asta nu avea cu 
adevărat importanţă. Fiindcă în acele uniforme erau nişte 
oameni şi cel puţin în spatele unora dintre feţele alea lipsite 
de expresie existau creieri care gândeau. Prezenţa militară, 
în ansamblul ei, îl putea reprezenta pe Tip, dar în acel 
ansamblu se ascundeau şi oameni individuali, iar unii dintre 
ei, în secret, erau bloggeri. Aveau să răspândească vestea, 
probabil ilustrându-şi relatările cu fotografii făcute cu 
telefoanele mobile - Joe McClatchey şi prietenii lui purtând 
pancarte pe care scria: „NU SECRETOMANIEI“, „STOP 
EXPERIMENTULUI“, „LIBERIATE PENIRU CHESTER'S 
MILL“ etc. etc. 

— Trebuie să le afişăm şi prin oraş, murmură el. 

Dar asta nu era o problemă. Toţi ai lui aveau imprimante. 
Şi biciclete. 

Când s-a crăpat de ziuă, Joe Sperietoare începu să 
trimită e-mailuri. Nu peste mult, avea să dea o raită cu 
bicicleta, pentru a-l recruta pe Benny Drake să-l ajute. 
Poate şi pe Norrie Calvert. În mod normal, membrii poterei 
lui Joe dormeau în weekenduri până târziu, dar Joe se 
aştepta ca în dimineaţa aceea toată lumea din oraş să se 
trezească devreme. Fără îndoială, Tipul avea să închidă în 
curând şi Internetul, la fel cum făcuse cu telefoanele, dar 
pentru moment netul era arma lui Joe, arma poporului. 

Sosise momentul să înceapă lupta contra puterii. 


2 


— Băieți, ridicaţi mâinile, spuse Peter Randolph. 

Stătea în faţa noilor săi recruți, obosit şi încercănat, dar 
simţea şi o anume satisfacţie cruntă. Maşina verde a şefului 
poliţiei îl aştepta în parcul auto, cu plinul proaspăt făcut, 
gata de plecare. Era a lui de-acum. 


Ascultători, noii recruți - Randolph intenţiona să-i 
numească ajutoare de şerif speciale, în raportul său oficial 
către aleşii oraşului - ridicară mâinile. Erau cinci cu totul, 
iar unul nu era băiat, ci o tânără solidă, pe nume Georgia 
Roux. Era coafeză neangajată şi prietena lui Carter 
Thibodeau. Junior îi sugerase tatălui său că, probabil, ar fi 
fost bine să includă şi o femeie, ca să fie toată lumea 
mulţumită, iar Big Jim acceptase de îndată. Iniţial, 
Randolph se împotrivise, dar când Big Jim îl învrednicise pe 
noul şef cu cel mai feroce zâmbet al lui, acesta cedase. 

Şi, era el nevoit să recunoască, în timp ce depunea 
jurământul (asistat de o parte din subalternii săi 
permanenţi), arătau destul de duri, cu siguranţă. Junior 
slăbise puţin în cursul verii trecute şi nu mai avea nici pe 
departe greutatea de pe vremea când fusese atacant în 
echipa liceului, dar tot mai avea cam optzeci şi cinci de 
kilograme - iar ceilalţi, inclusiv fata, erau nişte malaci în 
toată regula. 

Stăteau în picioare, repetând după el, frază cu frază: 
Junior în capătul din stânga, alături prietenul său Frankie 
DeLesseps, apoi Thibodeau şi tânăra Roux şi, în sfârşit, 
Melvin Searles. Melvin se hlizea ca proasta-n bâlci. 
Randolph i-ar fi şters zâmbetul de pe faţă cât ai bate din 
palme (la propriu), dacă ar fi avut la dispoziţie trei 
săptămâni ca să-i instruiască - dar nici vorbă de aşa ceva. 

Singurul lucru pe care nu-l acceptase din partea lui Big 
Jim fusese propunerea cu portul de armă. Rennie insistase 
că aceia erau „nişte tineri cu capul pe umeri şi cu frica lui 
Dumnezeu“, spunând că le-ar fi furnizat el armele, în caz de 
nevoie. 

Randolph, însă, clătinase din cap. 

— Situaţia e prea neclară. Hai să vedem cum se 
descurcă, mai întâi. 

— Dacă vreunul dintre ei păţeşte ceva în timp ce tu 
aştepţi să vezi cum se descurcă... 


— Nimeni n-o să păţească nimic, Big Jim, replicase 
Randolph, sperând să aibă dreptate. Suntem în Chester's 
Mill. Dacă eram în New York City, poate că lucrurile ar fi 
stat altfel. 


Acum, Randolph spuse: 

— „Şi nu voi precupeţi niciun efort ca să-i apăr şi să-i 
slujesc pe locuitorii acestui oraş.“ 

Repetară docili, la fel de suav ca o clasă de la şcoala 
duminicală, de Ziua Părinților. Până şi proasta-n-bâlci de 
Searles o nimeri. Şi arătau bine. Pistoale n-aveau - încă - 
dar măcar aveau walkie-talkie-uri. Şi bastoane. Stacey 
Moggin (care avea să patruleze şi ea pe străzi) găsise bluze 
de uniformă pentru toţi, în afară de Carter Thibodeau. N- 
aveau nimic pe măsura lui, fiindcă era prea lat în umeri, dar 
cămaşa albastră simplă pe care şi-o adusese de-acasă arăta 
OK. Nu era de uniformă, însă măcar era curată. lar cu 
insigna argintie prinsă pe buzunarul din stânga, nu mai era 
nimic de zis. 

Poate avea să iasă bine. 

— „Aşa să-mi ajute Dumnezeu“, încheie Randolph. 

— „Aşa să-mi ajute Dumnezeu“, repetară toţi după el. 

Cu coada ochiului, Randolph văzu uşa deschizându-se. 
Era Big Jim. Trecu în fundul sălii, lângă Henry Morrison, 
George Frederick, cu respiraţia lui şuierătoare, Fred 
Denton şi Jackie Wettington, care arăta cam dubios. 
Randolph ştia că Rennie venise ca să-şi vadă fiul depunând 
jurământul. Şi, fiindcă încă se mai simţea stresat pentru că 
refuzase să le dea celor noi arme de foc (orice refuz la 
adresa lui Big Jim contravenea firii bine reglate politic a lui 
Randolph), noul şef începu să prelungească ritualul, mai 
mult de hatârul celui de-Al Doilea Ales. 

— Şi n-o să-nghit căcaturi de la nimeni. 


— Şi n-o să-nghit căcaturi de la nimeni! repetară cei 
cinci. Cu entuziasm. Şi zâmbind cu toţii, acum. Nerăbdători. 
Gata s-o ia pe străzi. 

Big Jim dădea din cap şi, în pofida cuvântului 
necuviincios, îi făcu lui Randolph un semn cu degetul mare 
în sus. Randolph simţi cum se umfla în pene, neştiind că 
acele cuvinte aveau să-l urmărească: „N-o să-nghit căcaturi 
de la nimeni. “ 


4 


Când Julia Shumway intră la Sweetbriar Rose, în acea 
dimineaţă, cei mai mulţi dintre clienţii de la micul dejun 
plecaseră fie la biserică, fie la forumurile improvizate din 
scuar. Ceasul arăta ora nouă. Barbie era singur; nici Dodee 
Sanders şi nici Angie McCain nu apăruseră, ceea ce nu mira 
pe nimeni. Rose se dusese la Food City, împreună cu Anson. 
Barbie spera să revină cu alimente, dar nu se grăbea s-o 
creadă până nu vedea cu ochii lui. 

— E închis până la prânz, spuse el, dar am cafea. 

— O ruladă cu scorţişoară...? întrebă Julia, cu speranţă. 

Barbie clătină din cap. 

— Rose n-a făcut. Încercăm să economisim generatorul 
cât mai mult posibil. 

— Mi se pare logic. Atunci, doar o cafea. 

Barbie adusese cu el cafetiera şi turnă o ceaşcă. 

— Pari obosită. 

— Barbie, toată lumea arată obosită în dimineaţa asta. Şi 
speriată de moarte. 

— Cum iese ziarul? 

— Speram să-l am până-n zece, dar se pare c-o să fie gata 
abia pe la trei după-amiază. Prima ediţie specială a 
Democratului, de la inundația din 2003. 

— Probleme de producţie? 

— Nu atâta vreme cât îmi merge generatorul. Vreau doar 
să mă duc până la băcănie şi să văd dacă se-adună gloata. 


Dacă da, scriu şi despre asta. Pete Freeman e deja acolo, să 
facă poze. 

Lui Barbie nu-i plăcea deloc cuvântul „gloată“. 

— Christoase, sper să fie cuminţi. 

— Au să fie; suntem în The Mill, la urma urmei, nu-n New 
York City. 

Barbie nu era prea sigur că era vreo diferenţă prea mare 
între şoarecii de la oraş şi şoarecii de la ţară când erau 
stresaţi, dar îşi ţinu gura. Julia îi cunoştea pe localnici mai 
bine decât el. 

Iar Julia, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, adăugă: 

— Desigur, s-ar putea să mă înşel. De-asta l-am şi trimis 
pe Pete. 

Se uită prin jur. La barul din faţă mai erau câţiva oameni 
care-şi terminau ouăle şi cafelele, iar masa cea mare din 
spate - „masa palavrelor“, în argoul yankeu - era plină, 
desigur, de bătrâni care comentau cele întâmplate şi 
discutau despre ce s-ar putea întâmpla în continuare. 
Oricum, în mijlocul restaurantului, pe Julia şi Barbie nu-i 
deranja nimeni. 

— Am câteva lucruri să-ţi spun, zise ea, mai încet. Nu te 
mai tot învârti pe-aici ca Willie Ospătarul şi stai jos. 

Barbie se conformă, turnându-şi şi el o cafea. Era ultima 
de pe fundul vasului şi avea un gust ca de motorină... dar, 
desigur, acela era locul unde se aduna cafeina de cea mai 
bună calitate. 

Scoţându-şi mobilul din buzunarul rochiei, Julia îl împinse 
spre el. 

— Omul tău, Cox, a sunat iar, azi la şapte dimineaţa. Cred 
că nici el n-a prea dormit azi-noapte. Mi-a cerut să ţi-l dau. 
Nu ştie că ai şi tu unul. 

Barbie lăsă telefonul pe masă. 

— Dacă aşteaptă deja un raport, înseamnă că mă 
supraestimează serios. 

— N-a spus asta. A zis doar că trebuie să vorbiţi şi voia să 
fie sigur că te poată găsi în orice moment. 


Asta-l convinse pe Barbie. Împinse telefonul mobil înapoi 
spre ea. Julia îl luă, fără să pară deloc surprinsă. 

— A mai zis şi că, dacă până azi după-amiază, la cinci, nu 
primeşti nicio veste de la el, să-l suni. Va avea veşti noi. Vrei 
numărul ăla cu cod zonal ciudat? 

Barbie oftă. 

— Sigur... 

I-l scrise pe un şerveţel: cifre mici, îngrijite. 

— Cred că vor să încerce ceva. 

— Ce anume? 

— N-a spus, dar am eu aşa, o senzaţie, că există mai 
multe variante... 

— Sunt sigur că există. Altceva, la ce te mai gândeşti? 

— Cine zice că mă mai gândesc şi la altceva? 

— Aşa simt eu, zâmbi Julia. 

— OK, la contorul Geiger. 

— Mă gândeam să vorbesc despre asta cu Al Timmons. 

Al era omul de serviciu al primăriei şi client regulat la 
Sweetbriar Rose. Barbie se înţelegea bine cu el. 

Julia clătină din cap. 

— Nu? De ce nu? 

— Poţi să ghiceşti cine i-a dat lui Al un împrumut fără 
dobândă ca să-şi trimită fiul cel mic la Moştenirea Creştină, 
în Alabama? 

— Să fie oare Jim Rennie? 

— Exact. Şi acum, hai să mergem mai departe, la Risc 
Dublu, unde scorul se poate schimba radical. Ghici cine ţine 
actele plugului Fisher al lui Al. 

— Mă gândesc că ar fi tot Jim Rennie. 

— Corect. Şi de vreme ce tu eşti rahatul de câine pe care 
Alesul Rennie nu şi-l poate şterge de pe pantof, s-ar putea 
să nu fie prea indicat să apelezi la oameni care-i sunt datori. 

Se aplecă spre el. 

— Dar, întâmplător, ştiu cine avea un set complet de chei 
ale împărăției: de la primărie, spital, Centrul Medical, şcoli, 
tot ce vrei şi ce nu vrei. 


— Cine? 

—  Regretatul nostru şef de poliţie. Şi, la fel de 
întâmplător, îi cunosc foarte bine soţia - văduva... Care nu-l 
simpatizează deloc pe James Rennie. În plus, ştie să 
păstreze un secret, dacă o convinge cineva că e nevoie. 

— Julia, soţul ei nici nu s-a răcit încă. 

Julia se gândi la micul salon de pompe funebre de la 
Bowie şi făcu o grimasă de tristeţe şi dezgust. 

— Poate, dar cred că e la temperatura camerei. Totuşi, 
înţeleg ce vrei să spui, şi-ţi aplaud compasiunea. Însă... 

Îl luă de mână. Gestul îl surprinse pe Barbie, deşi nu-i 
displăcu deloc. 

— Astea nu sunt împrejurări normale. Şi, oricât de 
îndurerată ar fi, Brenda Perkins înţelege şi ea. Ai o treabă 
de făcut. Pot s-o conving. Tu eşti omul infiltrat în interior. 

— Infiltrat în interior... repetă Barbie - şi, dintr-odată, îi 
veniră în minte două amintiri nedorite: o sală de sport din 
Fallujah şi un irakian în lacrimi, care nu avea pe el altceva 
decât hijab-ul care i se desfăcea. După ziua aceea şi sala 
aceea de sport, nu-şi mai dorea să fie infiltrat nicăieri. Şi 
totuşi... 

— Deci să... 

Era o dimineaţă caldă pentru luna octombrie şi, cu toate 
că uşa era acum încuiată - oamenii puteau să plece, dar alţii 
nu mai puteau intra -, ferestrele rămăseseră deschise. Prin 
cele care dădeau spre Main Street se auzi un zăngănit 
metalic şi un țipăt de durere, urmate de câteva strigăte de 
protest. 

Barbie şi Julia se priviră peste ceştile de cafea, cu 
expresii identice de surprindere şi teamă. 

„Uite că începe...”, se gândi Barbie. Ştia că nu era 
adevărat - începuse încă din ajun, la apariţia Domului -, dar 
în acelaşi timp avea certitudinea că era adevărat. 

Oamenii de la bar alergau spre uşă. Barbie se ridică să li 
se alăture, urmat de Julia. 


În stradă, clopotul din turla Primei Biserici 
Congregaţionale, aflată în capătul nordic al scuarului, 
începu să sune, chemându-i pe credincioşi la slujbă. 

5 


Junior Rennie se simţea excelent. În dimineaţa asta nu 
mai avea nici cea mai mică durere de cap, iar micul dejun îi 
căzuse bine. Se gândea că are şanse chiar să poată mânca 
de prânz... Ceea ce era cu atât mai bine. În ultima vreme, 
nu mai pusese mare lucru în gură; de cele mai multe ori, 
doar când vedea mâncarea îi venea să verse. Nu şi în acea 
dimineaţă, totuşi. Clătite cu şuncă, puişor! 

„Dacă asta-i apocalipsa“, îşi zise el, „trebuia să vină mai 
devreme. “ 

Fiecare ajutor special de şerif fusese repartizat pe lângă 
un agent titular cu normă întreagă. Junior nimerise cu 
Freddy Denton, ceea ce iar era foarte bine. Denton, care la 
cincizeci de ani începuse să chelească, dar nu şi să se 
îngraşe, era cunoscut ca un dur în toată regula... însă mai 
erau şi excepţii. Fusese preşedinte al Wildcat Booster 
Clubului în anii când Junior juca fotbal în echipa liceului şi 
se zvonea că niciodată nu dăduse un cartonaş vreunui 
jucător. Junior nu putea vorbi în numele tuturor, dar ştia că 
Frankie fusese scos de pe teren de către Freddy odată, şi 
chiar lui însuşi îi spusese de două ori textul cu „De data asta 
nu te scriu, da' las-o mai moale“. Junior ar fi putut lucra cu 
Wettington, care probabil credea că prima greşeală ar fi să 
lase în sfârşit să-i ajungă şi ei un tip în budigăi. Avea o 
caroserie marfă, da' ştii vorba aia, loser? Nu că i-ar fi păsat 
de răceala cu care-l privise după depunerea jurământului, 
când el şi Freddy trecuseră pe lângă ea, în drum spre 
ieşire. 

„Mi-a mai rămas puţin loc în cămară şi pentru tine, dacă 
faci pe deşteapta, Jackie”, zise el în gând şi râse. Doamne, 
ce plăcute erau lumina şi căldura pe faţa lui! De când nu se 
mai simţise aşa de bine? 


Freddy îi aruncă o privire. 

— E ceva de râs, Junes? 

— Nimic special, răspunse Junior. Doar că-s într-o fază 
bună, atâta tot. 

Sarcina lor - cel puţin, în dimineaţa aceea - era să 
patruleze pe Main Street („Ca să ne facem cunoscută 
prezenţa“, spusese Randolph), mai întâi pe o parte a străzii, 
apoi şi pe cealaltă. Era o misiune destul de plăcută, sub 
soarele cald de octombrie. 

Tocmai treceau prin faţă pe la Mill Gas and Grocery, când 
auziră dinăuntru glasuri ridicate. Unul era al lui Johnny 
Carver, managerul, şi, în parte, proprietarul magazinului. 
Celălalt suna prea îngălat pentru ca Junior să-l recunoască, 
dar Freddy Denton îşi dădu ochii peste cap. 

— Jegul de Sam Verdreaux, cum mă vezi şi cum te văd, 
spuse el. Căca-m-aş! Şi nu-i nici nouă jumate! 

— Cine-i Sam Verdreaux? se interesă Junior. 

Freddy îşi strânse buzele într-o liniuţă albă pe care Junior 
o recunoştea de pe vremea când jucau fotbal. Însemna: 
„Fute-m-aş, iar suntem pe dinafară...“ Și mai însemna şi: 
„Fute-m-aş, ai dat cu bâta-n baltă. “ 

— Îţi scapă lumea bună din Mill, Junes. Dar o să fac 
prezentările. 

Carver spunea: 

— Știu că-i trecut de nouă, Sammy, şi văd că ai bani, da' 
tot nu pot să-ţi vând vin. Nici acum, nici după-amiază şi nici 
diseară. Şi cred că nici mâine, dacă nu se rezolvă mizeria 
asta. Randolph personal a zis. El e noul şef. 

— E şef, în pula mea! răspunse celălalt glas, dar vorbea 
atât de împleticit, încât ajunse la urechile lui Junior ca „Îi 
şefn poolah miaaa...“ Pete Randolph nu-i dăcât un căcat de 
limbric pe găozu' lu' Duke Perkins. 

— Duke e mort, iar Randolph a zis să nu vindem pileală. 
Îmi pare rău, Sam. 

— Doar o sticluţă de I-Bird, se smiorcăi Sam. „Doa' o 
stecluhă dă I-Bârr...“ Am nevoie. Șiii, po' s-o şi plătesc, 'ai, 


bre... Dă cân' cumpăr io d-acilea? 

— Of, să mă cac... 

Deşi părea dezgustat de sine, Johnny se întoarse spre 
raftul cu vin şi bere lung cât peretele, în timp ce Junior şi 
Freddy se apropiau de tejghea. Probabil ajunsese la 
concluzia că o singură sticlă de Bird era un preţ convenabil 
ca să scape de jegosul ăla bătrân, mai ales din moment ce 
alţi câţiva clienţi se uitau la ei, aşteptând cu interes 
continuarea. 

Pe casa de marcat, o hârtie scrisă de mână anunţa clar: 
„NU SE VINDE ALCOOL PÂNĂ LA NOI ORDINE“, şi totuşi 
fraierul întindea mâna după o sticlă de la mijlocul raftului. 
Acolo erau poşircile cele mai ieftine, pentru sărăntoci. 
Junior era poliţist doar de două ore, dar ştia că aia era o 
idee proastă. Dacă-l vedeau pe Carver că ceda în faţa unui 
beţiv lăţos, alţi cumpărători, mai puţin scârboşi, aveau să 
ceară acelaşi privilegiu. 

Freddy Denton părea să fie de aceeaşi părere. 

— Las-o acolo, îi spuse el lui Johnny Carver. 

lar lui Verdreaux, care se uita la el cu ochii roşii ai unei 
cârtiţe prinse-ntr-un foc de ierburi uscate, îi zise: 

— Nu ştiu dacă ţi-au mai rămas destui neuroni vii ca să 
citeşti ce scrie-aici, dar ştiu c-ai auzit ce ţi-a spus: azi nu se 
vinde alcool. Aşa că, fă paşi. Nu mai împuţi locul. 

— Nu ţine, dom” poliţist, replică Sam, îndreptându-se cât 
era de înalt, adică un metru şi şaizeci şi cinci. 

Purta nişte pantaloni de trening murdari, un tricou cu 
Led Zeppelin şi o pereche de papuci vechi, cu călcâiele 
rupte. Părul îi arăta de parcă s-ar fi tuns ultima oară pe 
vremea când Bush al II-lea conducea în sondaje. 

— Am şi io drepturi. I-o ţară liberă. Aşa zice-n Constituţia 
de Independenţă. 

— În The Mill, Constituţia nu mai e valabilă, replică 
Junior, fără să-i dea prin minte că tocmai rostea o profeție. 
Aşa că, hai - paşi pe covoraş. 


Doamne, ce bine se simţea! În nicio zi, ajunsese din 
hazna şi halima la halva şi baclava! 

— Da' io... 

Sam stătu un moment pe loc, cu buza de jos tremurându- 
i, încercând să-şi mai găsească nişte argumente. Junior 
observă cu dezgust şi fascinaţie că ochii bătrânului căcănar 
se umezeau. Alcoolicul întinse mâinile, care-i tremurau mult 
mai rău decât gura căscată. Mai avea doar un singur lucru 
de spus, dar era prea penibil ca să-l dezvăluie în public. 
Fiindcă nu mai avea încotro, o făcu. 

— Zău c-am nevoie, Johnny. Nu glumesc. Doar un piculeţ, 
să nu mai tremur. O s-am grijă să mă ţie. Şi n-o să m-apuc 
dă niciun fel de prostii. Jur pă numele lu' mama. Mă duc 
acasă şi gata. 

Pentru Sam Jeg, „acasă“ însemna o cocioabă dintr-o curte 
hidos de stearpă, presărată cu piese vechi de maşini. 

— Poate n-ar strica să... începu Johnny Carver. 

Freddy nu-l luă în seamă. 

— Jeg, în viaţa ta n-ai fost în stare să te ţină prea mult 
vreo sticlă. 

— Nu-mi zi aşa! ţipă Sam Verdreaux, cu lacrimile 
începând să-i curgă pe obraji. 

— Vezi că eşti descheiat la şliţ, tataie, observă Junior şi, 
când Sam cobori privirea spre pantalonii soioşi, Junior îşi 
strecură două degete sub bărbia fleşcăită a bătrânului şi-l 
ciupi cu putere, răsucindu-i pielea. Sigur, era doar o 
şmecherie din şcoala primară, dar nu-şi pierduse farmecul. 
Junior repetă chiar replica pe care o rostea atunci: 

— 'Ţoale jegoase, ţi-am dat la oase! 

Freddy Denton râse. Mai râseră încă vreo doi. Până şi 
Johnny Carver zâmbi, deşi nu părea tocmai amuzat. 

— Pleacă de-aici, Jeg, zise Freddy. E o zi frumoasă. Ar fi 
păcat să ţi-o strici în arest. 

Ceva însă - poate faptul că era numit Jeg, poate faptul că 
fusese ciupit în public, poate şi una, şi alta - aprinsese iar o 
parte din furia care-i uimise şi-i speriase pe tovarăşii lui 


Sam pe vremea când fusese ţapinar pe malul canadian al 
râului Merimachee, cu patruzeci de ani în urmă. Tremurul 
buzelor şi al mâinilor îi dispăru, cel puţin pentru un timp. 
Ochii i se îndreptară spre Junior, şi-şi drese glasul cu un 
hârâit, sugrumat, dar vădit dispreţuitor. Când vorbi, limba 
nu i se mai împleticea. 

— Du-te-n mă-ta, puştiule. Nu eşti poliţai, şi nici la fotbal 
n-ai făcut vreodată mare brânză. În colegiu, nici măcar în 
echipa de divizie B n-ai ajuns, din câte ştiu io. 

Apoi, privirea i se aţinti asupra agentului Denton. 

— Şi matale, ajutor de şerif Dawg... Duminica dupe nouă 
vânzarea-i legală. Din anii şaptezeci îi aşa, şi cu asta, gata 
povestea. 

Îi venise şi lui Johnny Carver rândul să fie privit. 
Zâmbetul îi pierise, iar ceilalţi clienţi amuţiseră complet. O 
femeie îşi duse mâna la gât. 

— Am bani, moneda locului, şi iau ce-i al meu. 

Porni spre capătul tejghelei. Junior îl apucă de spatele 
cămăşii şi turul pantalonilor, îl învârti în loc şi porni cu el 
spre uşa de la intrare. 

— Băi! strigă Sam, în timp ce picioarele i se zbăteau 
peste podelele vechi şi unse cu lac. Ia labele de pe mine! /a- 
z” labele iîmpuţite... 

leşiră pe uşă şi coborâră treptele, Junior ţinându-l pe 
bătrân în faţa lui. Era uşor ca o pernă plină cu fulgi. Şi, 
Christoase, se mai şi băâșea! Ra-ta-ta, ca o afurisită de 
mitralieră! 

Camionul lui Stubby Norman era parcat lângă bordură, 
cel pe care scria „VINDEM CUMPĂRĂM MOBILĂ“ şi „CELE 
MAI MARI PREŢURI PENTRU ANTICHITĂŢI“, iar lângă el 
stătea Stubby însuşi, cu gura căscată. Junior nu ezită. Îl izbi 
cu capul de camion pe beţivanul care boscorodea. Metalul 
subţire scoase un BONNG! melodios. 

Lui Junior nici nu-i trecea prin minte că l-ar fi putut omori 
pe bulangiul ăla împuţit, până când Sam Jeg căzu ca un 
bolovan, jumătate pe trotuar şi jumătate pe carosabil. 


Totuşi, era nevoie de mai mult decât o coliziune cu-o rablă 
veche ca să-i facă de petrecanie lui Sam Verdreaux. Sau să-i 
închidă gura. Scoase un țipăt, apoi izbucni în plâns. Se săltă 
în genunchi. Sângele-i şiroia peste faţă, din scalpul care-i 
plesnise. Se şterse cu un gest vag, îşi privi mâna fără să-i 
vină a crede, apoi îşi ridică degetele de pe care picurau 
stropi stacojii. 

Traficul pietonal de pe trotuar încremenise, încât ai fi zis 
că toţi se jucau de-a statuile. Trecătorii se holbau la omul 
îngenuncheat, cu palma plină de sânge. 

— O să dau în judecată tot oraşu-ăsta dă căcat pentru 
violenţă! mugi Sam. ŞI-O SĂ CÂŞTIG! 

Freddy cobori treptele şi se opri lângă Junior. 

— Hai, zi odată! îl îndemnă acesta. 

— Ce să zic? 

— C-am făcut exces de zel. 

— Exces de zel pe dracu'! Ai auzit de-a zis Pete: să nu- 
nghiţim căcaturi de la nimeni. Colega, treaba asta începe 
acum şi aici. 

„Colega“! Junior simţi cum îi creştea inima-n piept. 

— Nu po” să mă dai afar' cân' am bani! îi dădea-nainte 
Sam. N-ai dreptu să dai în mine! Îs cetăţean american! Te 
dau în judecată! 

— Baftă! îi ură Freddy. Tribunalu-i în Castle Rock şi, din 
câte-am auzit, accesul într-acolo-i blocat. 

Îl săltă pe bătrân în picioare. Lui Sam îi curgea sânge şi 
din nas, înroşindu-i complet cămaşa. Freddy îşi duse mâna 
la spate, să ia o pereche de cătuşe din plastic. („Tre' să-mi 
iau şi eu nişte d-astea“, îşi zise Junior, admirativ.) Un 
moment mai târziu, erau aplicate pe încheieturile lui Sam. 

Freddy se uită la martorii din jur - cei de pe stradă şi cei 
îngrămădiţi în uşa de la Gas and Grocery. 

— Omul ăsta este arestat pentru tulburarea liniştii 
publice, opunere de rezistenţă în faţa unor agenţi de poliţie 
şi tentativă de agresiune! anunţă el cu un glas tunător pe 
care Junior şi-l amintea bine de pe terenul de fotbal - îl 


scotea din minţi, când îi tot dăscălea de pe tuşă. Acum suna 
încântător. 

„Cred că m-am făcut băiat mare“, îşi zise el. 

— De asemenea, e arestat pentru încălcarea noii 
dispoziţii împotriva alcoolului, instituită de şeful Randolph. 
Uitaţi-vă bine! 

Îl zgâlţâi pe Sam, făcând să-i sară de pe faţă şi de pe 
părul nespălat stropi de sânge. 

— Avem aici o situaţie de criză, oameni buni, dar în oraş e 
un şerif nou, şi are de gând să-i facă faţă onorabil. 
Obişnuiţi-vă, descurcaţi-vă, învăţaţi să vă placă. Asta-i sfatul 
meu. Urmaţi-l, şi sunt sigur c-o s-o scoatem la capăt cu bine. 
Puneţi-vă contra, şi... 

Arătă spre mâinile lui Sam, la cătuşele de plastic. 

Vreo doi oameni chiar aplaudară. Pentru Junior Rennie, 
sunetul era ca un duş rece într-o zi caniculară. Apoi, când 
Freddy începu să-l împingă pe bătrânul însângerat în lungul 
străzii, Junior simţi nişte ochi aţintindu-se asupra lui. Era o 
senzaţie atât de clară, încât parcă l-ar fi împuns nişte 
degete în ceafă. Se întoarse, şi-l văzu pe Dale Barbara. 
Stătea lângă redactora-şefă a ziarului şi-l privea cu un chip 
lipsit de expresie. Barbara, care-l cam cotonogise-n noaptea 
aia, în parcare. Care le lăsase urme la toţi trei, înainte ca 
superioritatea numerică să-nceapă în sfârşit să răstoarne 
situaţia. 

Starea de bine a lui Junior începu să se risipească. 
Aproape c-o simţea zburându-i prin calota craniană, ca o 
pasăre. Sau ca un stol de lilieci dintr-o clopotniţă. 

— Ce dracu' mai e şi cu tine pe-aici? îl întrebă el pe 
Barbara. 

— Am eu o întrebare mai bună, replică Julia Shumway, cu 
binecunoscutul ei zâmbet strâns. Ce faci tu, brutalizând un 
om care cântăreşte pe sfert cât tine şi are de trei ori vârsta 
ta? 

Junior nu ştiu ce să răspundă. Simţi că-i năvălea sângele- 
n faţă, întinzându-i-se pe obraji. Dintr-odată, o văzu pe 


boarfa de la ziar în cămara familiei McCain, să le ţină de 
urât lui Angie şi Dodee. Şi pe Barbara. Eventual trântit 
peste boarfa de la ziar, ca şi cum s-ar fi distrat c-un pic de 
hopa-hopa. 

Îi veni în ajutor Freddy. Vorbea calm, cu acea expresie de 
poliţist ferm, cunoscută în lumea întreagă: 

— Puteţi adresa orice întrebări despre activitatea poliţiei 
noului şef, doamnă. Până atunci, ar fi bine să reţineţi că, 
deocamdată, suntem de capul nostru. lar când oamenii sunt 
de capul lor, uneori e bine să se dea exemple. 

— Când oamenii sunt de capul lor, uneori fac lucruri pe 
care mai târziu le regretă, i-o întoarse Julia. De obicei, 
atunci când începe ancheta. 

Colţurile gurii lui Freddy se arcuiră în jos. Fără să 
răspundă, îl duse pe Sam mai departe, pe trotuar. 

Junior îl mai privi un moment pe Barbie, apoi spuse: 

— Ai grijă cum vorbeşti cu mine. Şi pe unde calci. 

Cu un gest calculat, îşi duse degetul la insigna nouă şi 
strălucitoare. 

— Perkins e mort, şi-acuma legea sunt eu. 

— Junior, remarcă Barbie, nu arăţi prea bine. Eşti bolnav, 
cumva? Tânărul Rennie rămase iar fără replică, uitându-se 
la el cu nişte ochi care erau o idee prea mari. Apoi se răsuci 
pe călcâie şi porni după noul său coleg. Îşi ţinea pumnii 
încleştaţi. 


6 


În perioadele de criză, oamenii tind să revină la lucrurile 
care le sunt familiare, ca să le fie mai uşor. E valabil atât 
pentru cei religioşi, cât şi pentru păgâni. În dimineaţa 
aceea, pe credincioşii din Chester's Mill nu-i aştepta nicio 
surpriză; Piper Libby predica despre speranţă la Congo, iar 
Lester Coggins predica despre flăcările iadului la Hristos 
Sfântul Mântuitor. Ambele biserici erau ticsite. 


Scriptura lui Piper era din Evanghelia după loan: „O 
nouă poruncă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum 
v-am iubit Eu pe voi“. Le spunea celor ce umpleau stranele 
Bisericii Congo că rugăciunea era importantă în vremuri de 
criză - mângâierea rugăciunii, puterea rugăciunii -, dar la 
fel de important era să se ajute între ei, să se bazeze unii pe 
alţii şi să se iubească. 

— Dumnezeu ne pune la încercare cu lucruri pe care nu 
le înţelegem, spuse ea. Uneori, cu câte o boală. Alteori, cu 
moartea neaşteptată a cuiva drag. 

O privi cu compasiune pe Brenda Perkins, care stătea cu 
capul plecat şi mâinile împreunate în poala rochiei negre. 

— lar acum, cu o stavilă inexplicabilă care ne-a rupt de 
lumea din afară. Nu o înţelegem, dar nici bolile, durerile şi 
morţile subite ale celor mai buni dintre noi nu le înţelegem. 
Îl întrebăm pe Dumnezeu de ce, iar răspunsul este cel pe 
care i l-a dat lui Iov, în Vechiul Testament: „Unde erai tu, 
când eu am întemeiat Pământul?“ În Noul - şi mai luminatul 
- Testament se găseşte răspunsul pe care l-a dat lisus 
ucenicilor Lui: „lubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu 
pe voi.“ Asta avem de făcut azi şi în fiecare zi până când 
acest lucru va lua sfârşit: să ne iubim unii pe alţii. Să ne 
ajutăm unii pe alţii. Şi să aşteptăm ca încercarea să se 
încheie, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu încercările lui 
Dumnezeu. 

Scriptura lui Lester Coggins provenea din Numeri (0 
carte a Bibliei cunoscută nu tocmai pentru optimism): „lată, 
ați păcătuit împotriva DOMNULUI, şi să nu vă îndoiţi că 
păcatele voastre vă vor ajunge din urmă. “ 

Asemenea lui Piper, şi Lester menţiona conceptul 
încercării - un hit ecleziastic aplicabil în timpul tuturor 
marilor baluri la grămadă din istorie - dar principala lui 
temă se referea la infecția păcatului şi la felul în care 
vindeca Dumnezeu asemenea infecţii, părând să le strângă 
între Degetele Lui Divine la fel cum strânge omul un coş 


supărător până când puroiul ţâşneşte afară ca sfânta 
Colgate. 

Şi întrucât, chiar şi în lumina limpede a unei frumoase 
dimineţi de octombrie, încă era mai mult decât pe jumătate 
convins că păcatul pentru care oraşul îşi primea pedeapsa 
era al lui, Lester se exprima deosebit de elocvent. În mulţi 
ochi luceau lacrimi, iar de la un colţ la altul răsunau strigăte 
de „Da, Doamne!“. Când era atât de inspirat, lui Lester îi 
veneau uneori idei noi şi extraordinare chiar în timp ce 
predica. Îi veni una şi acum, şi o articulă pe dată, fără nici 
cea mai mică pauză de gândire. Nu avea nevoie să se 
gândească - unele lucruri sunt pur şi simplu prea 
strălucitoare, prea luminoase, ca să nu fie adevărate. 

— Azi după-amiază am să mă duc acolo unde Şoseaua 
119 se loveşte de misterioasa Poartă a lui Dumnezeu. 

— Da, Iisuse! exclamă plângând o femeie. Alţii bătură din 
palme sau şi le ridicară drept mărturie. 

— Pe la ora două. Mă voi aşeza în genunchi, acolo, pe 
pământul acelei ferme de lapte, daaa, şi mă voi ruga lui 
Dumnezeu să îndepărteze de la noi această năpastă. 

Acum, strigătele de „Da, Doamne!“ şi „Da, lisuse!“ şi 
„Dumnezeu 0 ştie!“ răsunară şi mai puternic. 

— Dar mai întâi, ridică Lester mâna cu care-şi flagelase 
spatele gol în puterea nopţii, mai întâi mă voi ruga în 
legătură cu PĂCATUL care a stârnit această DURERE şi 
această TRISTEŢE şi această NĂPASTĂ! Dacă sunt singur, 
s-ar putea ca Dumnezeu să nu mă audă. Dacă am alături 
doi, trei sau chiar cinci credincioşi, Dumnezeu TOT s-ar 
putea să nu mă audă. Puteţi spune amin! 

Puteau. Şi spuseră. Acum toţi îşi ţineau mâinile ridicate şi 
se legănau dintr-o parte în alta, pradă acelei febre de la 
bunul Dumnezeu. 

— Dar dacă VOI TOŢI ar fi să veniţi cu mine - dacă ar fi 
să ne rugăm în cerc, chiar acolo, pe iarba lui Dumnezeu, 
sub cerul albastru al lui Dumnezeu... la o zvârlitură de băț 
de soldaţii care zic că păzesc lucrarea preadreptei Mâini a 


lui Dumnezeu... dacă VOI TOŢI ar fi să ieşiţi, dacă NOI 
TOŢI ar fi să ne rugăm împreună, atunci am putea fi în 
stare să ajungem la fundul acestui păcat, ca să-l tragem 
afară la lumină să moară, şi am face o minune a 
atotputernicului Dumnezeu! VEŢI VENI? VEŢI 
ÎNGENUNCHEA ALĂTURI DE MINE? 

Sigur că aveau să vină. Sigur că aveau să îngenuncheze. 
Oamenilor le place să se adune pentru o rugăciune cinstită 
în faţa lui Dumnezeu, la bine şi la rău. lar când formaţia 
trecu la „Or'ce rânduieşte Dumnezeul meu e drept“ (în 
cheie sol, cu Lester la chitară solo), cântară de să se 
dărâme pereţii. 

Jim Rennie se afla şi el acolo, bineînţeles; Big Jim era cel 
care organizase maşinile pentru transport. 


7 


NU SECRETOMANIEI! 
LIBERIATE PENIRU CHESTER'S MILL! 
DEMONSIRAŢI!!!! 


UNDE? 
La Ferma de Lapte Dinsmore, pe Şoseaua 119 
(Uitaţi-vă doar după CAMIONUL DISIRUS şi 
AGENŢII MILIIARI DE OPRESIUNE)! 


CÂND? 
2. p.m., OOE (Ora Opresiunii Estice)! 


CINE? 
TU, şi fiecare Prieţen pe care poţi să-l aduci! 
Spune-le că VREM SA SPUNEM PRESEI POVESTEA 
NOASTRA! Spune-le că VREM SA ŞTIM 
CINE NE-A FACUT ASTA! 


_ Şi DE CE! E 
În primul rând, spune-le că VREM AFARA!!! 


Acesta este ORAȘUL NOSTRU! 
Trebuie să luptăm pentru el! 
TREBUIE SĂ NI-L LUĂM ÎNAPOI! 


Avem unele însemne, dar asiguraţi-vă şi 
aduceţi şi voi (şi nu uitaţi că Obscenităţile 
sunt contraproductive). 


LUPTIAŢI CONTRA PUIERII! 
ARATAŢI-I VOI TIPULUI! 


Comitetul pentru Eliberarea Oraşului Chester's 
Mill 


8 


Dacă exista în tot oraşul un om care-şi putea asuma 
vechiul aforism al lui Nietzsche „Ce nu te omoară te face 
mai puternic“ ca motto personal, acela era Romeo Burpee, 
un învârtit cu pompă daddy-cool ă la Elvis şi cizme ciocate 
cu laturi elastice. Prenumele i-l datora unei mame franco- 
americane romantice; cel de familie, unui tată yankeu 
îndărătnic şi pragmatic până-n măduva uscată a oaselor 
sale de scârţan. Romeo supravieţuise unei copilării pline de 
chestii nemiloase - plus bătăi ocazionale - ca să devină cel 
mai bogat om din oraş. (Sau, mă rog... Big Jim era cel mai 
bogat om din oraş, dar o mare parte din averea lui era 
ascunsă, din necesitate.) Rommie era proprietarul celui mai 
mare şi mai profitabil magazin universal independent din 
tot statul. În anii optzeci, potenţialii investitori îi spuseseră 
că era o nebunie să-şi păstreze un nume atât de urât ca 
Burpee. Rommie le răspunsese că dacă acelaşi nume nu 
făcuse niciun rău firmei Burpee Seeds, n-avea nici el de ce 


să se teamă. lar acum, campioanele vânzărilor estivale 
fuseseră tricourile imprimate cu „NICĂIERI NU POŢI 
SORBI / MAI BINE CA LA BURPEE“. De-asta ce mai ziceţi, 
băi bancherilor cu imaginaţia handicapată?! 

Izbândise, în mare măsură, ştiind să recunoască orice 
şansă majoră şi s-o urmărească neînduplecat. Pe la ora zece 
a acelei dimineţi de duminică - la scurt timp după ce-l 
văzuse pe Sam Jeg săltat de sticleţi - i se ivise-n cale altă 
şansă majoră. Aşa cum se întâmpla întotdeauna, dacă erai 
atent. 

Romeo observă nişte copii care puneau afişe. Erau făcute 
pe computer şi arătau foarte profesionist. Puştii - cei mai 
mulţi pe biciclete şi vreo doi pe skateboarduri - se 
descurcau excelent, acoperind Main Street pe toată 
lungimea. O demonstraţie de protest, pe Şoseaua 119. 
Romeo se întreba cui îi venise o asemenea idee. 

Îl opri pe unul şi-l întrebă. 

— Eu am fost cu ideea, răspunse Joe McClatchey. 

— Nu pe bune? 

— Ba pe bune. 

Rommie îl răsplăti cu cinci dolari, pe care i-i îndesă adânc 
în buzunarul de la spate, fără să-i ia în seamă protestele. 
Merita oricând să plăteşti pentru informaţii. Se aştepta ca 
la demonstraţia puştiului să se ducă destui oameni. Erau 
înnebuniţi să-şi exprime spaima, frustrarea şi furia 
îndreptăţită. 

La scurt timp după ce-l trimisese pe Joe Sperietoare să-şi 
vadă de treabă, Romeo începu să audă oamenii vorbind 
despre o întrunire pentru rugăciuni, în aceeaşi după- 
amiază, condusă de Pastorul Coggins. În acelaşi loc al lui 
Dumnezeu, la aceeaşi oră a lui Dumnezeu. 

Un semn, cu siguranţă. Unul care anunţa: PIAŢĂ NOUĂ 
DE DESFACERE. 

Romeo intră în magazinul său, unde vânzările mergeau 
cam slăbuţ şi capricios. Cumpărătorii duminicali din acea zi 
îşi făceau târguielile fie la Food City, fie la Mill Gas and 


Grocery. Şi erau o minoritate. Cei mai mulţi se aflau fie la 
biserică, fie acasă, urmărind ştirile la televizor. Toby 
Manning stătea la casă, uitându-se la CNN pe ecranul unui 
mic aparat cu baterii. 

— Închide rabla aia şi casa, îi ordonă Romeo. 

— Vorbiţi serios, domnule Burpee? 

— Da. Scoate cortul mare din magazie. Cheam-o pe Lily 
să te-ajute. 

— Cortul de la vânzările de vară? 

— Ăla, şi nu altul. Îl punem pe păşunea aia unde-a căzut 
avionul lui Chuck Thompson. 

— Pe păşunea lui Alden Dinsmore? Şi dacă vrea bani ca 
să ne lase? 

— Atunci, o să-i dăm. 

Romeo începuse să calculeze. Magazinul vindea de toate, 
inclusiv produse alimentare la preţ redus şi avea cam o mie 
de pachete de frankfurteri Happy Boy la discount, în 
congelatorul industrial din spatele magazinului. Îi 
cumpărase de la sediul Happy Boy din Rhode Island (o 
firmă acum defunctă, din cauza unei mici probleme 
microbiene, slavă Domnului că nu fusese E. coli), 
aşteptându-se să-i vândă turiştilor şi localnicilor care 
plănuiau ieşiri în aer liber de 4 Iulie. Nu avusese succesul 
scontat, graţie afurisitei de recesiuni, dar îi păstrase 
oricum, cu încăpăţânarea unei maimuțe care nu dă drumul 
unei nuci. lar acum, poate că... 

„O să-i ofer pe baghete d-alea din Taiwan “ îşi spuse el. 
„Mai am un milion de araci din-âia mici. Și-o să le dau un 
nume simpatic, gen Frank-A-Ma-Bobs.“ În plus, mai aveau 
vreo sută de cutii de limonadă Yummy lummy şi praf 
Limeade, alt articol la discount cu care se aşteptase să iasă 
în pierdere. 

— Trebuie să împachetăm şi tot ce-avem Blue Rhino, 
adăugă el, în timp ce mintea-i ţăcănea ca o maşină de 
facturat - adică exact aşa cum îi plăcea lui Romeo să 
ţacăne. 


Toby începea să se prindă în joc. 

— Ce puneţi la cale, domnule Burpee? 

Rommie trecu la inventarierea mărfurilor pe care se 
aşteptase să le treacă în registre ca pierderi totale. 
Artificiile alea rotative de căcat... pocnitori rămase de la 4 
Iulie... dulciurile învechite pe care le păstrase pentru 
Halloween... 

— Toby, spuse el, vom arunca pe piaţă cel mai grozav 
picnic pe care l-a văzut vreodată oraşul ăsta. Mişcă. Avem 
multe de făcut. 


9 


Rusty îşi făcea vizitele prin saloane, împreună cu doctorul 
Haskell, când în buzunar îi sună walkie-talkie-ul pe care 
Linda insistase atâta să-lia cu el. 

Vocea femeii era metalică, dar limpede. 

— Rusty, tot trebuie să mă duc. Randolph zice că, din câte 
se pare, jumate din oraş o să meargă azi după-amiază la 
barieră, pe 119 - unii pentru o întrunire de rugăciune, alţii 
pentru o demonstraţie. Romeo Burpee o să ridice un cort, 
ca să vândă hotdogi, aşa că aşteaptă-te la o năvală de 
pacienţi cu gastroenterită, diseară. 

Rusty gemu. 

— Tot va trebui să le las pe fete cu Marta, continuă Linda, 
pe un ton defensiv şi îngrijorat, ca o femeie care ştie că 
dintr-odată nu mai poate face faţă tuturor problemelor. Am 
să-i explic despre situaţia cu Jannie. 

— OK. 

Rusty ştia că, dacă-i spunea să rămână acasă, Linda avea 
s-o facă... Şi n-ar fi reuşit decât s-o alarmeze şi mai mult, 
tocmai când începea să se mai liniştească. lar dacă se 
aduna într-adevăr mulţimea acolo, era nevoie şi de ea. 

— Mulţumesc, răspunse Linda. Mă bucur că mă înţelegi. 

— Numai nu uita să trimiţi şi căţeaua la Marta, cu fetele, 
adăugă Rusty. Ştii ce-a zis Haskell. 


Doctorul Ron Haskell - Vrăjitorul - fusese de un mare 
ajutor pentru familia Everett, în dimineaţa aceea. De fapt, 
era de mare ajutor încă de la începutul crizei. Rusty nu s-ar 
fi aşteptat, dar îi era recunoscător. Şi-şi putea da seama, 
după ochii umflaţi şi gura căzută a moşului, că Haskell 
plătea preţul. Vrăjitorul era prea bătrân pentru crizele 
medicale; în ultima vreme, se pricepea mai bine să moţăie 
în oficiul medicilor de la etajul doi. Dar, pe lângă Ginny 
Tomlinson şi Twitch, Rusty şi Vrăjitorul erau cam singurii 
care să facă faţă. Mare ghinion că Domul picase tocmai într- 
o frumoasă dimineaţă de weekend, când toţi cei ce puteau 
pleca din oraş o făcuseră. 

Haskell, deşi avea aproape şaptezeci de ani, rămăsese cu 
Rusty la spital până seara, când Rusty îl dăduse afară 
efectiv cu forţa, şi revenise dimineaţa la şapte, când 
apăruseră şi Rusty şi Linda, cu fetiţele după ele. Şi cu 
Audrey, care părea să se adapteze destul de uşor în 
ambianța inedită de la „Cathy Russell“. Judy şi Janella 
încadrau căţeaua golden retriever înaltă, ţinându-şi mâinile 
pe ea ca să stea liniştită. Janelle, în schimb, părea speriată 
de moarte. 

— Ce-i cu câinele? întrebă Haskell. 

După ce Rusty îi explică, dădu din cap şi-i spuse lui 
Janelle: 

— Hai să vedem ce ai, scumpo. 

— O să doară? întrebă Janelle, cu teamă. 

— Numai dacă o acadea, după ce-ţi examinez ochii, 
doare. 

La sfârşitul examenului medical, adulţii lăsară fetele şi 
căţeaua în cabinet şi ieşiră pe culoar. Haskell avea umerii 
căzuţi. Părul părea să-i fi albit peste noapte. 

— Tu ce diagnostic îi pui, Rusty? întrebă el. 

— Petit mal. Aş zice că-i din cauza emoţiilor şi a 
îngrijorării, dar Audi tot scoate Scheunatu Ăla de luni de 
zile. 

— Corect. O trecem pe Zarontin. De acord? 


— Da. 

Rusty era impresionat că-l întrebase. Începea să regrete 
unele dintre răutăţile pe care le spusese şi le gândise 
despre Haskell. 

— Şi ţineţi căţeaua lângă ea, da? 

— Categoric. 

— O să se facă bine, Ron? întrebă şi Linda. 

Încă nu ştia că avea să se ducă la serviciu; de dimineaţă, 
plănuia să-şi petreacă ziua cu fetele. 

— Este bine, o asigură Haskell. Mulţi copii au crize de 
petit mal. Majoritatea au una sau două. Alţii au mai multe, 
de-a lungul anilor, apoi le trece. Rareori rămân efecte pe 
termen lung. 

Linda păru mai uşurată. Rusty spera să nu fie niciodată 
cazul să afle ceea ce Haskell nu-i spusese: că unor copii mai 
puţin norocoşi, în loc să scape de problema neurologică, li 
se agrava starea, avansând spre grand mal. lar accesele de 
epilepsie propriu-zisă puteau avea efecte grave - inclusiv 
mortale. 

Acum, după ce-şi terminase vizitele de dimineaţă (doar 
vreo şase pacienţi, dintre care una era o lăuză fără 
complicaţii), tocmai când spera să bea o cafea înainte de a 
se repezi spre Centrul Medical, primise acest telefon de la 
Linda. 

— Sunt sigură că Marta nu va avea nimic împotrivă s-o 
ţină şi pe Audi, spuse ea. 

— Bine. Când intri de serviciu o să ai la tine şi walkie- 
talkie-ul de la poliţie, nu? 

— Sigur că da. 

— Atunci, dă-i-l Martei pe al tău. Stabiliţi un canal de 
comunicare. Dacă se întâmplă ceva cu Janelle, am să alerg 
imediat acolo. 

— În regulă. Îţi mulţumesc, dulceaţă. E vreo şansă să 
ajungi acolo în după-amiaza asta? 

În timp ce se gândea ce să răspundă, Rusty îl văzu pe 
Dougie 'Twitchell venind pe culoar. Avea o ţigară pusă după 


ureche şi mergea cu obişnuitul lui umblet nepăsător, dar pe 
faţă i se citea preocuparea. 

— Poate reuşesc să trag chiulul vreo oră, dar nu promit 
NIMIC. 

— Înţeleg, dar ar fi aşa de bine să te văd... 

— Şi eu pe tine. Să ai grijă. Şi spune-le oamenilor să nu 
mănânce hotdogi. Nu m-aş mira ca Burpee să-i fi ţinut la 
rece zece mii de ani. 

— Nu, alea erau fripturile lui de mastodont, replică 
Linda. Încheiat transmisia, dulceaţă. Am să te caut. 

Rusty îşi puse aparatul în buzunarul halatului alb şi se 
întoarse spre Twitch. 

— Care-i treaba? Şi dă-ţi jos ţigara aia de după ureche. 
Asta-i spital. 

Twitch îşi luă ţigara de la locul ei de temporară odihnă şi 
o privi. 

— Voiam s-o fumez afară, lângă magazie. 

— Nu-ţi recomand. Acolo-s depozitate rezervele de 
propan lichid. 

— Asta şi voiam să-ţi spun. Cele mai multe rezervoare s- 
au dus. 

— Aiurea. Sunt imense. Nici nu mai ţin minte ce 
capacitate au, trei mii de galoane fiecare, sau cinci. 

— Şi ce vrei să spui? C-am uitat să mă uit după uşă? 

Rusty începu să-şi maseze tâmplele. 

— Dacă ălora - oricine-ar fi ăia - le-o lua mai mult de trei- 
patru zile ca să rezolve problema cu câmpul de forţă, o s- 
avem nevoie de mucho PL. 

— Mie-mi spui? replică Twitch. Conform inventarului de 
pe uşă, ar trebui să fie şapte puiuţi din ăia, da-s numai doi. 

Îşi băgă ţigara în buzunarul halatului. 

— M-am uitat şi-n cealaltă magazie, ca să mă asigur, mă 
gândeam că poate le-a mutat cineva. 

— De ce să le mute? 

— Nu ştiu, O, Mărite. Oricum, cealaltă magazie e pentru 
materialele cu adevărat importante într-un spital: fleacuri 


de grădină şi înfrumusețare. Acolo, sunt prezente toate 
obiectele din inventar, numai căcatul ăla de îngrăşământ 
lipseşte. 

Lui Rusty puţin îi păsa de îngrăşământ; propanul era cel 
care-l interesa. 

— Pâi... in extremis, vom cere din rezerva oraşului. 

— Şi iar o să ai scandal cu Rennie. 

— Când s-ar putea ca Spitalul „Cathy Russell“ să fie 
singura lui salvare, dacă-i intră-n pană ticăitoarea? Îndoi-m- 
aş. Crezi că e vreo şansă să scap câtva timp, în după-amiaza 
asta? 

— Depinde ce zice Vrăjitorul. El pare să fie acum 
comandant de unitate. 

— Unde-i? 

— Doarme în oficiu. Şi sforăie ca nebunu'. Vrei să-l 
trezesc? 

— Nu, lasă-l să doarmă. Şi n-am să-i mai zic Vrăjitorul. 
După cât a muncit de când a-nceput căcănăria asta, merită 
puţin respect. 

— Aşa deci, sensei. Ai ajuns la un nivel nou de iluminare. 

— Suge-o, lăcustă, replică Rusty. 


10 


Şi acum fiţi atenţi; fiţi foarte atenţi. 

Este ora paisprezece şi patruzeci de minute a unei alte 
zile de toamnă frumoasă de-ţi ia ochii, în Chester's Mill. 
Dacă presa n-ar fi ţinută la distanţă, ar crede c-a ajuns în 
raiul fotografilor - şi nu numai fiindcă toţi copacii au 
coroanele învăpăiate. Prizonierii din oraş au migrat în masă 
pe păşunea lui Alden Dinsmore. Alden a ajuns la un acord 
cu Romeo Burpee: şase sute de dolari pentru a-i folosi 
terenul. Amândoi sunt mulţumiţi, fermierul pentru că i-a 
smuls lui Burpee cu mult peste cele două sute oferite iniţial, 
iar afaceristul fiindcă ar fi ajuns până la o mie, dacă era 
presat. 


De la protestatari şi cei-ce-L.-strigă-pe-lisus, Alden n-a 
luat niciun ban. Asta nu înseamnă că nu-i taxează însă; s-o fi 
născut fermierul Dinsmore noaptea, dar nu noaptea 
trecută. Când i s-a ivit ocazia, a delimitat un spaţiu de 
parcare întins, la nord de locul unde-au poposit în ajun 
bucăţile din avionul lui Chuck Thompson, iar acolo i-a postat 
pe soţia lui (Shelley), pe fiul lui cel mare (Ollie), şi pe 
angajatul lui (Manuel Ortega, un yankeu fără green card, 
dar care altfel se poate lua la întrecere cu cei mai buni 
dintre ei). Alden încasează cinci dolari pe maşină, o avere 
pentru un lăptar rupt în fund care-n ultimii doi ani abia şi-a 
ferit ferma de ghearele Băncii Keyhole. Unii se plâng de 
taxă, dar nu prea mulţi; parcarea de la Fryeburg Fair e mai 
scumpă, iar dacă oamenii nu vor să-şi lase maşinile pe 
marginea drumului - deja ocupată de primii sosiți, şi pe 
stânga, şi pe dreapta - şi pe urmă să meargă pe jos aproape 
un kilometru până în locul unde se desfăşoară toată 
distracţia, n-au încotro. 

Şi ce scenă stranie şi variată! Un circ cu trei arene, fără 
doar şi poate, unde oamenii de rând din Chester's Mill joacă 
în toate rolurile principale. Când soseşte Barbara cu Rose şi 
Anse Wheeler, (restaurantul s-a închis din nou şi se va 
redeschide la ora cinei - oferind doar sendvişuri reci, niciun 
fel de mâncare caldă), toţi amuţesc, holbându-se la ei, cu 
gura căscată. Julia Shumway şi Pete Freeman fac fotografii. 
Julia se întrerupe doar atât cât să-i adreseze lui Barbie 
zâmbetul ei atrăgător, dar şi destul de descurajator. 

— Grozav show, nu crezi? 

Barbie zâmbeşte la rândul lui. 

— Mdaaa... 

În prima arenă a circului, îi avem pe orăşenii care au 
răspuns afişelor răspândite de Joe Sperietoare şi echipa lui. 
Prezenţa la protest e destul de satisfăcătoare, aproape 
două sute de oameni, iar cele şaizeci de pancarte cu 
sloganuri printate de puşti (dintre care cel mai popular: 
LĂSAŢI-NE AFARĂ, CE DRACU!!) s-au împărţit cât ai 


clipi. Favorita lui Joe e imaginea hărţii oraşului peste care s- 
au trasat cu cerneală gratii de închisoare. Lissa Jamieson 
nu se mulţumeşte doar s-o ţină, ci o agită agresiv în sus şi-n 
jos. Este prezent şi Jack Evans, cu o figură palidă şi 
înverşunată. Hârtia lui prezintă un colaj de fotografii ale 
femeii care în ajun a murit din cauza hemoragiei. CINE MI- 
A UCIS SOŢIA? urlă textul. Lui Joe Sperietoare îi pare rău 
pentru el... dar ce pancartă extraordinară! Dacă ziariştii ar 
putea s-o vadă pe asta, toţi s-ar căca pe ei in corpore de 
bucurie. 

Joe i-a organizat pe protestatari într-un cerc larg care se 
învârteşte chiar în faţa Domului, acesta din urmă fiind 
marcat de un şir de păsări moarte în partea dinspre 
Chester's Mill (cele dinspre Motton au fost luate de 
personalul militar). Mişcarea în cerc le dă tuturor 
oamenilor lui Joe - cum îi place lui să-i considere - şansa de 
a-şi arăta foile către paznici, care stau în mod hotărât (şi 
înnebunitor de enervant) întorşi cu spatele. Joe a mai 
distribuit şi „sloganuri cântate“. Le-a scris împreună cu 
Norrie Calvert, idolul de skateboarding al lui Benny Drake. 
Şi nu doar că-s potrivite la fix - rimele lui Norrie sunt 
simple, dar percutante, nu? Un distih cântă: „Ha-ba-ba! He- 
he-heee! Pentru Mill libertateee!“ Altul zice: „Aţi făcut-o 
voi, voi, voi! /Nu ne păcăliți pe noi!“ Joe s-a opus - fără 
tragere de inimă - altei capodopere a lui Norrie, care 
spunea: „Avem dreptul de-a vorbi, /Fir-aţi voi de bulangii! “ 

— Trebuie să procedăm corect politiceşte, i-a spus el. 

Chiar în acel moment, se întreabă dacă Norrie Calvert 
este sau nu prea tânără ca s-o sărute. Şi, în ideea că merge, 
dacă ar folosi şi limba sau nu. Joe n-a sărutat nicio fată, dar 
dacă oricum vor muri cu toţii ca nişte gângănii flămânde 
sub un bol Tupperware, poate n-ar strica s-o sărute măcar 
pe ea, până nu-i prea târziu. 

În a doua arenă se află cercul de rugăciune al Pastorului 
Coggins. Oamenii devin din ce în ce mai pătrunşi - şi, într-o 
splendidă demonstraţie de destindere confesională, corul 


Sfântului Mântuitor s-a îmbogăţit cu vreo duzină de bărbaţi 
şi femei din corul Bisericii Congo. Cu toţii cântă „Măreaţă 
fortăreață e Dumnezeul nostru“, şi li s-au alăturat mulţi 
orăşeni neafiliaţi care ştiu cuvintele. Vocile lor se înalţă spre 
cerul de un albastru nepătat, cu exclamaţiile ascuţite ale lui 
Lester şi strigătele de „Amin!“ şi „Aleluia!“ din cercul de 
rugăciune împletindu-se printre versuri, în contrapuncte 
perfecte (desigur, nu şi armonios - dar ar însemna să le 
pretindem prea mult). Cercul de rugăciune tot creşte, pe 
măsură ce alţi şi alţi localnici cad în genunchi şi i se alătură, 
punându-şi temporar hârtiile cu sloganurile deoparte, ca să 
poată ridica mâinile împreunate în semn de implorare. 
Soldaţii le-au întors spatele; Dumnezeu poate că n-a făcut-o. 

Dar cea mai mare şi mai populată arenă a acestui circ 
este cea din mijloc. Romeo Burpee şi-a instalat cortul de la 
Sfârşitul Vânzărilor Estivale departe de Dom şi la şaizeci de 
metri distanţă de cercul de rugăciune, alegând locul în 
funcţie de direcţia şi forţa vântului care suflă slab. Vrea să 
se asigure că fumul de la grătarul lui de hibachiuri ajunge 
atât la aceia care se roagă, cât şi la cei ce protestează. 
Singura concesie faţă de partea religioasă a după-amiezii 
este aceea de a-l fi pus pe Toby Manning să închidă staţia 
de amplificare, din care bubuia cântecul ăla al lui James 
McMurtry despre viaţa într-un orăşel; nu se potrivea prea 
bine cu „O, cât eşti de mare“ şi „Vino şi tu la lisus“. Afacerile 
merg bine şi vor merge şi mai bine. De acest lucru Romeo e 
sigur. S-ar putea ca acei hotdogi - care se dezgheaţă chiar 
în timp ce se frig - să cadă greu la nişte stomacuri, mai 
târziu, dar au un miros perfect în soarele cald al după- 
amiezii - ca în târgurile de comitat, nicidecum ca o gustare 
pentru puşcăriaşi. Puştani aleargă prin jur, agitând artificii 
rotative şi amenințând să dea foc ierbii lui Dinsmore cu 
petardele rămase de la 4 Iulie. Pahare de carton goale, în 
care au fost fie sucuri făcute din praf de lămâie (împuţit), fie 
cafele fierte în pripă (şi mai împuţite) zac aruncate peste 
tot. Mai târziu, Romeo îl va pune pe Toby Manning să-i dea 


« 


zece parai vreunui puşti, poate dintr-ai lui Dinsmore, ca să 
strângă gunoaiele. Relaţiile din comunitate sunt 
întotdeauna importante. Acum, însă, Romeo se 
concentrează total asupra casieriei - o cutie care a conţinut 
cândva hârtie igienică Charmin. Bagă-n ea verzişori 
prelungi şi restituie arginţi mărunţei: aşa se fac afacerile-n 
America, păpuşel. la patru dolari pe un hotdog, şi al naibii 
să fie dacă oamenii nu plătesc. Se aşteaptă să adune cel 
puţin trei mii până la apusul soarelui, poate chiar mai mult. 

„..Şi, priviţi! Uitaţi-l şi pe Rusty Everett! A scăpat, până la 
urmă! Aproape îşi doreşte să le fi luat şi pe fete - sigur le-ar 
fi plăcut, şi s-ar fi putut şi să le mai treacă frica, la vederea 
atâtor oameni care se distrează de minune -, dar pentru 
Jannie ar putea fi prea stresant. 

O vede pe Linda chiar în clipa în care-l zăreşte şi ea şi 
începe să-i facă înnebunită cu mâna, sărind în loc. Cu părul 
împletit în codiţele bondoace ale Neînfricatei Fete-Poliţai, 
aşa cum şi-l poartă aproape întotdeauna când e de serviciu, 
Lin arată ca o suporteriţă din primii ani de liceu. Stă cu 
Rose, sora lui 'Twitch, şi cu tânărul care găteşte minuturile 
la restaurant. Rusty e puţin cam surprins; credea că 
Barbara a plecat din oraş. Îl călcase pe bătătură pe Jim 
Rennie. O încăierare la bar, aşa vorbea lumea, iar Rusty n- 
are de unde să ştie - nu era de gardă când au venit la 
peticit participanţii. Nicio problemă. Peticise destui clienţi 
de la Dipper's. 

Îşi îmbrăţişează soţia, o sărută pe gură, apoi depune un 
sărut şi pe obrazul lui Rose. Dă mâna cu bucătarul şi e 
prezentat din nou. 

— Ia uite la crenvurştii ăia, se amărăşte Rusty. Vai de 
mine şi de mine... 

— N-ar strica să pregăteşti ţucalurile, doc, răspunde 
Barbie şi toţi râd. E uluitor să râdă în asemenea 
împrejurări, dar nu sunt singurii... şi, Dumnezeule mare, de 
ce nu? Dacă nu eşti în stare să râzi când lucrurile merg 


prost - să râzi şi să faci puţin circ -, atunci sau eşti mort sau 
îţi doreşti să fii. 

— E distractiv, comentează Rose, fără să-i treacă prin 
minte cât de curând se va sfârşi distracţia. 

Un disc Frisbee zboară pe-alături. Îl prinde din aer şi i-l 
aruncă iar lui Benny Drake, care sare să-l apuce, se 
răsuceşte-n loc să-l azvârle spre Norrie Calvert, iar fata îl 
înhaţă cu mâna la spate - ca să se dea mare! Cercul de 
rugăciune înalţă cântări. Corul amestecat, care în sfârşit 
pare să-şi fi găsit vocea, a trecut la veşnicul succes de top 
„Înainte, soldaţi creştini!“ O fetiţă cât Judy ţopăie pe- 
alături, cu fusta fâlfâindu-i în jurul genunchilor durdulii, o 
artificie într-o mână şi un pahar cu limonada aia infectă în 
cealaltă. Protestatarii se tot învârtesc, într-un cerc din ce în 
ce mai mare, scandând: „Ha-ha-ha! He-he-heee! Pentru Mill 
libertateee! “ Deasupra, nori pufoşi cu fundul umbrit plutesc 
dinspre Motton spre nord... iar când se apropie de soldaţi 
se despart, ocolind Domul printr-o parte şi prin cealaltă. La 
zenit, cerul e complet senin, de un albastru imaculat. Pe 
pajiştea lui Dinsmore sunt şi unii care observă acei nori şi 
se întreabă dacă va mai ploua vreodată în Chester's Mill, 
dar nimeni n-o spune tare. 

— Mă-ntreb dacă duminica viitoare o să ne mai distrăm, 
remarcă Barbie. 

Linda Everett îl priveşte. Nu are tocmai o expresie 
prietenoasă. 

— Cu siguranţă, e de aşteptat ca până atunci... 

Rose o întrerupe: 

— Ia priviţi acolo! Puştiul ăla n-ar trebui să gonească aşa 
de repede - o să se răstoarne. Vrăsc ATV-urile astea. 

Cu toţii se uită la micul autovehicul cu cauciucuri 
voluminoase ca nişte mingi, urmărindu-l cum aleargă în 
diagonală prin fânul aproape alb al lunii octombrie. Nu 
tocmai spre ei, dar cu siguranţă spre Dom. Şi merge prea 
repede. Vreo doi soldaţi aud motorul care se apropie şi în 
sfârşit întorc capetele. 


— O, Doamne, nu-l lăsa să se ciocnească! geme Linda 
Everett. 

Rory Dinsmore nu se ciocneşte - deşi poate că ar fi fost 
mai bine. 


11 


O idee e ca un virus de răceală: mai devreme sau mai 
târziu, tot îi vine cuiva. Asta de-acum le venise deja şefilor 
de stat major; fusese pasată între ei la mai multe dintre 
şedinţele unde participa fostul comandant al lui Barbie, 
colonelul James O. Cox. La un moment dat, cineva din 
Chester's Mill avea să fie contaminat de aceeaşi idee, şi nu 
era complet surprinzător că acel cineva a reieşit ca fiind 
Rory Dinsmore, pe departe cel mai ascuţit instrument din 
trusa de scule a familiei Dinsmore („Nu ştiu de unde-i vin“, 
a spus Shelley Dinsmore, când Rory a adus acasă primul 
carnet de note cu A pe linie... şi a spus-o pe un ton mai 
degrabă îngrijorat decât mândru). Dacă locuia în oraş - şi 
dacă avea un computer, ceea ce nu era cazul -, Rory ar fi 
făcut parte, fără îndoială, din potera lui Joe Sperietoare 
McClatchey. 

Lui Rory i se interzisese să participe la mitingul/ 
demonstraţia de rugăciune/ carnaval; în loc să mănânce 
hotdogi suspecți şi să ajute la parcarea maşinilor, primise 
ordin de la tatăl lui să stea acasă şi să dea de mâncare 
vacilor. După ce termina, trebuia să le ungă ugerele cu Bag 
Balm, treabă pe care o detesta. 

— lar după ce le-ai făcut la toate ţâţele să lucească, 
adăugase tatăl său, poţi să mături prin grajduri şi să aduci 
nişte baloturi de fân. 

Era pedepsit pentru că în ajun se apropiase de Dom, 
după ce i-o interzisese categoric. Ba mai mult, îl şi 
ciocânise, pentru Dumnezeu! De astă dată, apelul la maică- 
sa, care adesea dădea roade, nu folosise la nimic. 


— Puteai să mori, îi răspunsese Shelley. Iar taică-tău zice 
c-ai mai şi dat din gură. 

— Le-am zis doar cum îl cheamă pe bucătar! protestă 
Rory, iar pentru asta Alden îl mai cârpise o dată peste ceafă, 
în timp ce Ollie se uita tăcut, cu o expresie de aprobare 
fudulă. 

— Eşti prea isteţ ca să-ţi fie bine-n viaţă, comentă Alden. 

La adăpost, în spatele tatălui său, Ollie scoase limba. Îl 
văzu însă Shelley, care-i dădu şi lui una peste ceafă. Totuşi, 
nu-i interzise plăcerile şi surprizele bâlciului din acea după- 
amiază. 

— Şi să laşi în pace afurisitul ăla de căruţ-cu-motor, mai 
spuse Alden arătând spre ATIV-ul parcat la umbră, între 
grajdurile 1 şi 2. Dacă ai de cărat fân, îl duci în braţe. O să 
mai pui şi tu ceva muşchi pe tine. 

Nu peste mult, Dinsmorii cei mai puţin dotați plecară 
împreună, luând-o peste câmp spre cortul lui Romeo. Cel 
isteţ rămase acasă, cu o furcă şi un borcan de Bag Balm 
mare cât o glastră pentru flori. 

Rory îşi făcu treburile posomorât, dar conştiincios; 
uneori, mintea lui prea ageră îi crea probleme, însă cu toate 
astea era un fiu bun, iar ideea de a se eschiva de la 
corvezile de pedeapsă nici nu-i trecea vreodată prin minte. 
La început, nimic nu-i trecu prin minte. Era în acea stare de 
graţie cu capul aproape golit de orice gânduri, care uneori 
devine un sol atât de fertil; este pământul din care răsar pe 
neaşteptate, adesea întru totul rodnice, visele noastre cele 
mai avântate şi iniţiativele cele mai îndrăzneţe (atât cele 
bune, cât şi cele spectaculos de rele). Şi totuşi, întotdeauna 
se formează unele asociaţii de idei. 

În timp ce începea să măture culoarul central din primul 
grajd (avea să lase la sfârşit nesuferita ungere cu balsam a 
ugerelor, hotărâse el), auzi un paca-țaca-bum care nu putea 
proveni decât de la un şir de pocnitori. Semănau puţin cu 
împuşcăturile. Acest lucru îl duse cu gândul la puşca .30-.30 
a tatălui său, care stătea rezemată în dulapul din faţă. 


Băieţii nu aveau voie s-o atingă decât sub cea mai strictă 
supraveghere - în timp ce trăgeau la ţintă, sau în sezonul 
de vânătoare -, dar uşa nu era încuiată, iar muniţia se 
găsea pe raftul de deasupra. 

Şi-i veni ideea. Rory îşi spuse: „Aș putea să fac o gaură-n 
chestia aia. Poate chiar s-o sparg.“ În minte avea imaginea 
clară a unui balon atins cu un chibrit. 

Aruncă mătura şi fugi spre casă. Asemenea multor 
oameni deştepţi (şi mai ales copii deştepţi), avea ca 
principală trăsătură mai degrabă intuiţia decât chibzuinţă. 
Dacă fratele lui mai mare, Ollie, ar fi avut o asemenea idee 
(ceea ce era foarte improbabil), s-ar fi gândit: „Dacă un 
avion nu poate trece, şi niciun camion cu buşteni în plină 
viteză, oare un glonţ ce şanse are?“ Ar mai fi putut şi să 
judece: „Deja sunt în rahat c-am fost neascultător iar asta-i 
o neascultare la puterea a noua.“ 

Ei bine... Ollie probabil că nu s-ar fi gândit chiar aşa. 
Pentru că aptitudinile lui matematice atinseseră apogeul la 
tabla înmulţirii. 

Rory, însă, învăţa deja algebra de colegiu, şi o înghiţea pe 
nemestecate. Întrebat cum ar fi putut rezolva un glonţ ceea 
ce un camion sau un avion nu reuşiseră, ar fi spus că efectul 
unui cartuş XP*3 de Winchester Elite era mult mai puternic 
decât al oricăruia dintre celelalte două obiecte. Era de la 
sine înţeles. Unu la mână, avea o velocitate mai mare. Doi la 
mână, impactul propriu-zis urma să se concentreze în vârful 
unui glonţ. Era sigur că avea să meargă. Avea eleganța 
indiscutabilă a unei ecuaţii algebrice. 

Băiatul îşi şi vedea propriul chip zâmbind (cu modestie, 
desigur) pe prima pagină a ziarului USA Today; se vedea pe 
sine intervievat la emisiunea „Nightly News with Brian 
Williams“; stând pe un car alegoric împodobit cu flori, la o 
paradă în cinstea lui, înconjurat de fete gen Regina Balului 
(probabil în rochii fără bretele, dacă nu chiar în costume de 
baie), în timp ce el făcea cu mâna mulţimii, sub o ploaie de 


confetti. Avea să fie BĂIATUL CARE A SALVAT CHESTER'S 
MILL! 

Smulse puşca din dulap, luă taburetul pentru picioare şi 
bâjbâi pe raftul de sus după o cutie de cartuşe XP*3. 
Încărcă arma cu două (dintre care unul de rezervă), apoi 
alergă din nou afară, ţinând puşca deasupra capului ca un 
rebelista învingător (dar - să recunoaştem - îi pusese 
siguranţa fără să fie măcar conştient că o făcea). Cheia ATV- 
ului Yamaha pe care i se interzisese să-l folosească stătea 
agăţată-n cui, în grajdul 1. Ţinând cureluşa cheii în dinţi, 
legă arma în spatele ATV-ului cu două corzi de bungee. Se 
întrebă dacă avea să se audă vreun sunet când Domul se 
spărgea. Probabil ar fi trebuit să ia şi tampoanele pentru 
urechi de pe raftul de sus, dar era exclus să se mai întoarcă 
după ele; ceea ce avea de făcut, trebuia să facă acum. 

Aşa-i cu ideile măreţe. 

Ocoli cu ATV-ul grajdul 2, oprindu-se doar atât cât să 
aprecieze din privire mulţimea de pe câmp. Oricât era de 
surescitat, ştia că nu trebuia să se îndrepte spre locul unde 
Domul traversa şoseaua (şi unde urmele coliziunilor din 
ajun încă se mai vedeau suspendate ca nişte pete pe un 
geam nespălat). L-ar fi putut opri cineva înainte de a apuca 
să spargă Domul. Şi atunci, în loc de BĂIATUL CARE A 
SALVAT CHESTER'S MILL, avea să ajungă, cel mai probabil, 
BĂIATUL CARE UN AN A TOT UNS ŢÂŢELE VACILOR. Da, 
şi-n prima săptămână avea s-o facă stând pe vine, că l-ar fi 
durut fundul prea rău ca să se aşeze pe scăunel. Şi altcuiva 
i-ar fi revenit meritul pentru marea lui idee. 

Aşa că porni pe o diagonală care avea să-l ducă lângă 
Dom cam la vreo sută de metri depărtare de cort, alegându- 
şi punctul de destinaţie după porțiunile cu fânul culcat la 
pământ. Ştia că în acele locuri căzuseră păsări. Îi văzu pe 
soldaţii din zonă întorcându-se, la auzul zgomotului produs 
de ATV. Dinspre oamenii de la bâlci-şi-rugăciune auzi 
strigăte alarmate. Corul se opri, discordant. 


Şi, cel mai rău lucru, îşi văzu tatăl fluturându-şi şapca 
John Deere murdară spre el şi mugind: 

— RORY, OH, FIR-AI AL NAIBII, STAI PE LOC! 

Puştiul era prea pornit ca să se mai oprească şi - oricât 
de bun fiu ar fi fost - nici nu voia să se oprească. AIV-ul se 
lovi de un dâmb şi-i aruncă fundul de pe scaun, în timp ce el 
se ţinea cu mâinile de ghidon, râzând ca un smintit. Propria 
lui şapcă John Deere stătea pe cap cu cozorocul la spate - 
nici nu-şi amintea când o întorsese. Apoi, după ce se înclină, 
ATV-ul hotări să se redreseze. Aproape ajunsese, iar unul 
dintre soldaţii în uniformă de camuflaj îi striga şi el să se 
oprească. 

Rory se opri - atât de brusc, încât fu cât pe ce să facă un 
salt mortal peste ghidonul ATV-ului. Uită să scoată drăcia 
din viteză, aşa că Yamaha făcu încă un salt înainte, izbindu- 
se de Dom înainte de a se opri definitiv. Rory auzi scrâşnetul 
metalic şi trosnetul unui far care se spărgea. 

Soldaţii, temându-se să nu fie loviți de ATV (ochiul care 
nu vede niciun obstacol în calea unui obiect ce se apropie 
activează instincte puternice), săriră într-o parte şi-n alta, 
lăsând un gol mare şi frumos, care-l scuti pe Rory de a le 
spune să se ferească de un posibil efect exploziv. Voia să fie 
un erou, dar fără să rănească pe nimeni. 

Trebuia să se grăbească. Oamenii cei mai apropiaţi de 
locul unde se oprise erau cei din parcare şi din jurul 
cortului cu Vânzări de Vară şi alergau cât îi ţineau 
picioarele. Tatăl şi fratele lui se numărau printre ei, ţipând 
amândoi să nu facă ceea ce avea de gând. 

Rory smuci puşca din corzile de bungee, îi propti patul în 
umăr şi ochi bariera invizibilă, la un metru şi jumătate 
deasupra unui trio de vrăbii moarte. 

— Nu, băiete, nu, că-i de râu! strigă un militar. 

Rory nu-i dădu atenţie, ştiind că era de bine. Oamenii de 
la cort şi din parcare se apropiau. Cineva - Lester Coggins, 
care era mai bun ca alergător decât ca chitarist - strigă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, nu face asta! 


Rory apăsă pe trăgaci. Ba nu - încercă doar. Puşca avea 
siguranţa pusă. Se uită înapoi şi-l văzu pe predicatorul înalt 
şi slab de la biserica sfântului-rostogol depăşindu-l pe tatăl 
său, care gâfâia, roşu la faţă. Cămaşa lui Lester, ieşită din 
pantaloni, flutura în urmă-i. Avea ochii holbaţi. Bucătarul de 
la Sweetbriar Rose venea imediat după el. Îi mai 
despărţeau doar vreo şaizeci de metri, iar reverendul părea 
să intre-n viteza a patra. 

Cu degetul mare, Rory dezasigură arma. 

— Nu, puştiu”, nu! strigă din nou soldatul, lăsându-se pe 
vine şi întinzând mâinile, cu degetele desfăcute. 

Rory nu-l luă în seamă. Aşa-i cu ideile măreţe. Trase. 

Din păcate pentru el, fu un foc perfect. Proiectilul de 
mare impact lovi Domul perpendicular, ricoşă şi reveni ca o 
bilă de cauciuc pe o sârmă. Pe moment, Rory nu simţi nicio 
durere, dar o folie vastă de lumină albă îi umplu capul, când 
cel mai mic dintre cele două fragmente ale glonţului îi 
străpunse ochiul stâng, înfigându-i-se în creier. Sângele 
ţâşni într-o jerbă, apoi i se scurse printre degete, în timp ce 
cădea în genunchi, ţinându-se de faţă. 


12 


— Am orbit! Am orbit! zbiera băiatul, iar Lester se gândi 
imediat la scriptura pe care i se oprise degetul: 

„... Cu nebunie, cu orbire şi cu înțepenirea inimii. “ 

— Am orbit! Am orbit! 

Lester desprinse mâinile copilului şi-i văzu găvanul roşu, 
plin de sânge. Resturile globului ocular atârnau pe obraz. 
Când Rory întoarse capul spre Lester, rămăşiţele terciuite 
căzură în iarbă. 

Predicatorul mai apucă să-l ţină în braţe un moment, 
înainte de a ajunge acolo şi tatăl lui, care-l smulse. Era bine 
aşa. Aşa trebuia să fie. Lester păcătuise şi cerşise 
îndrumarea Domnului. lar îndrumarea îi fusese dăruită, 


odată cu un răspuns. Acum ştia ce avea de făcut pentru 
păcatele spre care-l împinsese James Rennie. 
Un copil orb îi arătase calea. 


SE POATE ŞI MAI RĂU 


1 


Ceea ce avea să-şi amintească Rusty Everett mai târziu 
era o stare de confuzie. Singura imagine care i se întipărise 
în minte cu deplină claritate era acea a trupului Pastorului 
Coggins, gol de la brâu în sus: o piele albă ca burta unui 
peşte, pe care se înşirau coastele. 

Barbie însă - poate fiindcă fusese însărcinat de colonelul 
Cox să-şi pună iar chipiul de anchetator - vedea totul. lar 
amintirea lui cea mai clară nu era aceea a lui Coggins fără 
cămaşă, ci a lui Melvin Searles, arătând cu degetul spre el 
şi înclinând uşor din cap, un semn pe care oricine îl poate 
recunoaşte ca însemnând: „Încă n-am terminat, puişor.“ 

Ceea ce reţineau toţi ceilalţi - şi ce-i făcuse să devină 
conştienţi de situaţia oraşului mai bine decât orice altceva, 
probabil - erau ţipetele tatălui, în timp ce-şi ţinea în braţe 
fiul mutilat şi plin de sânge, iar mama acestuia, chinuindu- 
se să alerge peste câmp cu cele treizeci de kilograme ale ei, 
striga: 

— E bine, Alden? E BINE??? 

Barbie îl văzu pe Rusty Everett îmbulzindu-se prin cercul 
strâns în jurul băiatului, până lângă cei doi oameni 
îngenuncheaţi - Alden şi Lester. Alden îşi ţinea fiul în braţe, 
în timp ce Pastorul Coggins se holba la ei cu gura căscată ca 
o poartă scoasă din balamale. Soţia lui Rusty ajunsese chiar 
în spatele lui. Rusty se lăsă în genunchi, între Alden şi 
Lester, încercând să desprindă mâinile băiatului de pe faţă. 
Alden - în chip deloc surprinzător, după părerea lui Barbie 
- îi croi imediat una. Lui Rusty începu să-i curgă sânge din 
nas. 

— Nu! Lasă-l să-l ajute! ţipă soţia asistentului medical. 

„Linda“, îşi zise Barbie. „O cheamă Linda şi e polițistă.“ 


— Nu, Alden! Nu! 

Linda îi puse o mână pe umăr, iar fermierul se întoarse, 
părând gata s-o pocnească şi pe ea. De pe faţă îi dispăruse 
orice urmă de rațiune; era ca un animal care-şi apără puiul. 
Barbie se apropie, ca să-i oprească pumnul în caz că voia să 
lovească, apoi îi veni o idee mai bună. 

— E medic! strigă el, în timp ce se apleca în faţa lui 
Alden, încercând să-i blocheze vederea spre Linda. Medic! 
Medic, med... 

Simţi că cineva îl trage înapoi de guler şi îl răsuceşte în 
loc. Abia avu timp să-l recunoască pe Mel Searles - unul 
dintre amicii lui Junior - şi să-şi dea seama că acesta purta 
bluză albastră de uniformă şi insignă. „Mai rău de-atât nu 
se poate“, îşi spuse Barbie, dar Searles, ca pentru a-i dovedi 
că se înşela, îl lovi pe el în faţă, la fel ca atunci, în parcarea 
de la Dipper's. Nu-i nimeri nasul, pe care probabil i-l ţintise, 
dar îi strivi buzele de dinţi. 

Searles îşi luă avânt să-i mai dea una, însă Jackie 
Wettington - partenera lui din acea zi, împotriva propriei ei 
voințe - îl prinse de braţ la timp. 

— Nu da! strigă ea. Agent Searles, nu-l lovi! 

Un moment, situaţia rămase în aer. Apoi, printre ei trecu 
Ollie Dinsmore, urmat îndeaproape de mama lui, care 
suspina şi gâfâia, împingându-l pe Melvin Searles cu un pas 
înapoi. 

Searles îşi cobori pumnul. 

— OK, zise el. Da' să ştii că eşti într-un câmp infracţional, 
băi faţă. Într-un loc investigat de poliţie. Cum i-o zice... 

Barbie îşi şterse cu dosul mâinii sângele care-i curgea din 
gură, reflectând: „Se poate şi mai rău de-atât. Tocmai asta 
e - că se poate!“ 


2 


Singurul lucru pe care-l auzise Rusty din tot incidentul 
fusese strigătul „medic“ al lui Barbie. 


— Sunt medic, domnule Dinsmore. Rusty Everett. Mă 
cunoaşteţi. Daţi-mi voie să mă uit la băiatul dumneavoastră. 

— Lasă-l, Alden! ţipă Shelley. Lasă-l s-aibă grijă de Rory! 

Alden slăbi strânsoarea braţului cu care-şi ţinea copilul 
ce se legăna înainte şi-napoi, în genunchi, cu blugii îmbibaţi 
de sânge. Rory îşi acoperise iar faţa cu mâinile. Rusty i le 
luă într-ale lui - uşor, uşor de tot - şi le trase în jos. Sperase 
să nu fie atât de grav pe cât se temea, însă orbita era goală, 
numai carne vie şiroind de sânge. lar în spatele ei, şi 
creierul suferise vătămări grave. Se vedea din felul cum 
ochiul rămas stătea întors în sus, inert, holbat spre nimic. 

Rusty începu să-şi scoată cămaşa, dar predicatorul i-o 
întindea deja pe a lui. Partea de sus a trupului său, slabă şi 
albă în faţă, brăzdată cruciş şi curmeziş de dâre roşii pe 
spate, şiroia de sudoare. 

— Nu, îi ceru Rusty. Rupe-o, rupe-o fâşii! 

Un moment, Lester nu pricepu. Apoi, îşi sfâşie cămaşa pe 
mijloc. De-acum, sosea şi restul contingentului de poliţişti, 
iar unii dintre agenţii propriu-zişi - Henry Morrison, George 
Frederick, Jackie Wettington, Freddy Denton - răcneau la 
noile ajutoare speciale de şerif să dea lumea mai-napoi, ca 
să facă loc. Noii angajaţi se supuseră cu entuziasm. Unii din 
mulţimea de gură-cască se pomeniră trântiţi pe jos, inclusiv 
spaima-păpuşilor-Bratz, faimoasa Samantha  Bushey. 
Sammy îl adusese pe Little Walter într-un scăunel Papoose 
purtat în cârcă şi, când căzu-n fund, amândoi se puseră să 
orăcăie. Junior Rennie păşi peste ea fără s-o învrednicească 
măcar cu o privire şi o înhăţă pe mama lui Rory, aproape 
smulgând-o de pe picioare, înainte ca Freddy Denton să-l 
oprească: 

— Nu, Junior, nu! E mama puştiului! Dă-i drumu”! 

— Poliţia ne brutalizează! zbieră Sammy Bushey, din locul 
unde zăcea pe iarbă. Poliţia ne brutali... 

Georgia Roux, cea mai nouă angajată în ceea ce devenise 
departamentul de poliţie al lui Peter Randolph, sosi 
împreună cu Carter Thibodeau (mai precis, ţinându-l de 


mână). Împinse cu cizma un sân al lui Sammy - nu era 
tocmai un şut - şi-i zise: 

— Taci, fă, din gură! 

Junior îi dădu drumul mamei lui Rory şi se duse lângă 
Mel, Carter şi Georgia, care se uitau la Barbie. Junior îl 
privi şi el, zicându-şi că iarba rea nu piere. Îşi imagina că lui 
Baarbie i-ar fi stat groaznic de bine într-o celulă vecină cu a 
lui Sam Jeg. Şi-şi mai spunea că, dintotdeauna, destinul lui 
fusese acela de a fi poliţist; cu siguranţă, îi ajuta la durerile 
de cap. 

Rusty luă una dintre jumătăţile cămăşii lui Lester şi o mai 
rupse o dată. Împături o bucată, vru s-o aplice pe rana 
căscată în mijlocul feţei băiatului, apoi se răzgândi şi i-o 
dădu tatălui: 

— Ţine-i-o pe... 

Abia putu rosti cuvintele; avea gâtlejul plin de sânge de la 
nasul storcit. Îl aspiră, întoarse capul, scuipă în iarbă un 
cocoloş semiînchegat, şi încercă din nou. 

— 'Ţine-i-o pe rană, tăticule. Apăsat. O mână la ceafă şi 
strânge-l. 

Ameţit, dar supus, Alden Dinsmore făcu ce i se spunea. 
Tamponul improvizat se înroşi numaidecât, dar omul părea 
puţin mai calm. Îl ajuta faptul că avea de făcut ceva practic. 
De obicei aşa i se întâmpla. 

Rusty aruncă spre Lester bucata rămasă. 

— Mai rupe! îi ceru el, iar Lester începu s-o sfâşie în 
bucăţi mai mici. Rusty ridică mâna lui Dinsmore şi luă 
primul tampon, care se îmbibase complet şi nu mai era bun 
de nimic. La vederea orbitei goale, Shelley Dinsmore strigă: 

— Vai, băiatu' meu! Băiatu' meu! 

Peter Randolph sosi în pas alergător, icnind şi gâfâind. 
Totuşi, era cu mult în faţa lui Big Jim, care - conştient de 
ticăitoarea lui cu probleme - cobora mai încet panta, prin 
iarba pe care ceilalţi o culcaseră la pământ pe o fâşie destul 
de lată. Se gândea ce bal la grămadă ieşise. Pe viitor, 
trebuia ca orice întruniri orăşeneşti să fie autorizate. lar 


dacă avea şi el un cuvânt de spus (şi urma să aibă; 
întotdeauna avea), autorizaţiile urmau să se obţină foarte 
greu. 

— Dă-i pe oamenii ăia mai în spate! se răsti Randolph la 
agentul Morrison. 

În timp ce Henry se întorcea să îndeplinească ordinul, 
strigă şi el: 

— Înapoi, fraţilor! Faceţi-le mai mult loc! 

Morrison mugi la rândul său: 

— Poliţia, alinierea! Împingeți-i înapoi! Cine se opune, în 
cătuşe! 

Mulțimea începu încet să se foiască de-a-ndărătelea. 
Numai Barbie întârzia. 

— Domnule Everett... Rusty... ai nevoie de ajutor? Eşti 
OK? 

— Merge, răspunse Rusty, iar chipul său îi spuse lui 
Barbie tot ce avea nevoie să ştie: asistentul medical nu 
păţise mare lucru, doar o lovitură la nas. Puştiul, însă, n- 
avea să mai fie niciodată OK, chiar dacă scăpa cu viaţă. 
Rusty îi aplică un tampon nou pe orbita sângerândă şi puse 
iar mâna tatălui deasupra. 

— Şi la ceafă, zise el. Apasă-l cât mai tare. Cât mai tare. 

Barbie începu să se retragă şi el - dar, în clipa aceea 
copilul vorbi. 


3 


— E Halloween. Nu puteţi... nu putem... 

Rusty, care tocmai împăturea încă un petic din cămaşă, 
încremeni. Dintr-odată, se revăzu pe sine în camera fiicelor 
lui, ascultând-o pe Janelle cum striga: „Numai Marele 
Dovleac e de vină!“ 

Ridică privirea spre Linda. Auzise şi ea. Avea ochii mari, 
iar culoarea îi fugise din obrajii până atunci înroşiţi. 

— Linda! o repezi Rusty. Scoate-ţi walkie-ul! Vorbeşte la 
spital! Zi-i lui Twitch să ia salvarea... 


— Focul! zbieră Rory Dinsmore, cu un glas ascuţit şi 
tremurător. Lester se uita la el ca Moise la tufişul în flăcări. 
Focul! Arde autobuzul! Toţi urlă! Atenţie la Halloween! 

Acum mulţimea tăcea, ascultând vorbele fără sens ale 
copilului. Până şi Jim Rennie auzi, când ajunse în spatele 
celorlalţi şi începu să-şi croiască drum cu coatele. 

— Linda! strigă Rusty. Scoate odată walkie-u' ăla! Avem 
nevoie de o ambulanţă! 

Femeia tresări vizibil, ca şi cum cineva ar fi bătut din 
palme chiar în faţa ei. Îşi scoase walkie-talkie-ul de la 
centură. 

Rory căzu pe burtă, în iarba culcată la pământ, şi începu 
să se zbată. 

— Ce se-ntâmplă? se auzi un glas. Al tatălui său. 

— O, sfinte lisuse, moare! Asta era mama. 

Rusty întoarse cu faţa în sus copilul care tremura şi 
zvâcnea (încercând să nu se gândească la Jannie, deşi îi era 
cu neputinţă) şi-i ridică bărbia ca să-l ajute să respire mai 
uşor. 

— Haide, tăticule, îi spuse el lui Alden. Nu mă lăsa baltă 
tocmai acum. Strânge-l de ceafă. Compresă pe rană. Să-i 
oprim hemoragia. 

Compresa risca să împingă şi mai adânc schija care-i 
scosese ochiul, dar Rusty avea să se preocupe de asta mai 
târziu. Mai bine zis, dacă băiatul nu murea acolo, pe iarbă. 

Din apropiere - dar cât de mare era distanţa până la el...! 
- unul dintre militari vorbi în sfârşit. Abia ieşit din 
adolescenţă, arăta îngrozit şi plin de regrete. 

— Noi am încercat să-l oprim... Nu ne-a ascultat... N-am 
avut ce să facem... 

Pete Freeman, cu aparatul Nikon atârnându-i de curea 
pe genunchi, îl gratifică pe tânărul războinic cu un zâmbet 
deosebit de amar. 

— Cred că ştim asta. Dacă înainte n-o ştiam, acum o ştim 
sigur. 


4 


Înainte ca Barbie să se poată pierde în mulţime, Mel 
Searles îl apucă de braţ. 

— la mâna de pe mine, îi spuse calm Barbie. 

Searles îşi arătă dinţii, într-un rânjet care la el însemna 
zâmbet. 

— S-o crezi tu, băi labagiule. 

Apoi, ridică glasul: 

— Şefu'! Hei, şefule! 

Peter Randolph se întoarse spre el, nerăbdător, încruntat. 

— Ăsta s-a băgat peste mine când încercam să protejez 
locul faptei. Pot să-l arestez? 

Randolph deschise gura, poate ca să spună: „Nu mă face 
să-mi pierd vremea.“ Apoi se uită în jur. Jim Rennie se 
alăturase în sfârşit micului grup care-l privea pe Everett 
cum trata copilul. Rennie îl fixă pe Barbie cu expresia mată 
a unei reptile pe o stâncă, după care întoarse ochii spre 
Randolph şi dădu uşor din cap. 

Mel văzu. Rânji şi mai larg. 

— Jackie?... Ăă, agent Wettington, adică? Îmi împrumuţi 
şi mie o pereche de cătuşe? 

Junior şi restul echipei zâmbeau şi ei. Era mai plăcut 
decât să se uite la un puşti sângerând, şi mult mai plăcut 
decât să păzească o adunătură de sfinţi rostogoliţi şi 
tântălăi cu pancarte. 

— Dulce-i vremea răzbunării, Baaaar-bie, aruncă Junior. 

Jackie nu părea prea convinsă. 

— Pete... şefu', vreau să zic... Cred că tipu” voia doar să... 

— Pune-i cătuşele, i-o reteză Pete. O să lămurim noi mai 
târziu ce-ncerca sau nu-ncerca să facă. Până atunci, vreau 
să se termine odată cu harababura asta. 

Şi strigă către toţi cei din jur: 

— Gata, fraţilor, s-a terminat! V-aţi făcut chefu' şi uite ce- 
a ieşit! Acum, mergeţi acasă! 


Jackie îşi scotea o pereche de cătuşe de la centură (n- 
avea de gând să i le dea lui Mel Searles, urma să le aplice 
ea însăşi), când Julia Shumway interveni. Stătea chiar în 
spatele lui Randolph şi al lui Big Jim (de fapt, Big Jim o 
înghiontise la o parte, în drum spre locul unde erau toţi 
ceilalţi). 

— Eu n-aş face asta, şefule Randolph - doar dacă vrei ca 
departamentul de poliţie să fie făcut de râs pe prima pagină 
a Democratului, spuse, cu zâmbetul ei de Mona Lisa. Mai 
ales că eşti aşa de nou în funcţie... 

— Ce vrei să zici? ripostă Randolph, şi mai încruntat, 
astfel că pe toată faţa îi apăruse o reţea de crăpături 
dezagreabile. 

Julia ridică aparatul foto - o versiune puţin mai veche a 
celui folosit de Pete Freeman. 

— Am câteva fotografii cu domnul Barbara ajutându-l pe 
Rusty Everett cu copilul acela rănit, şi vreo două cu agentul 
Searles reţinându-l fără niciun motiv clar... şi una-n care 
tocmai îi dă un pumn în gură. Tot fără motiv vizibil. Nu-s o 
fotografă prea grozavă, dar asta-i destul de reuşită. Vrei s-o 
vezi, şefule Randolph? Hai, că se poate - am cameră 
digitală. 

Admiraţia lui Barbie pentru ea crescu şi mai mult, 
bănuind că era doar un bluff. Dacă făcuse fotografii, de ce 
ţinea capacul obiectivului în mâna stângă, ca şi cum tocmai 
atunci l-ar fi scos? 

— Minte, şefule, spuse Mel. Tipu' a vrut să dea-n mine. 
Întreabă-l pe Junior. 

— Cred că-n pozele mele se vede şi că tânărul domn 
Rennie controla mulţimea, stând întors cu spatele când a 
fost dat pumnul, completă Julia. 

Randolph o privea ameninţător. 

— Aş putea să-ţi iau camera, zise el. Ca probă... 

— Sigur că ai putea, confirmă binevoitoare Julia, iar Pete 
Freeman ar imortaliza momentul. Atunci, ai putea să iei şi 


camera lui Pete... dar toată lumea de-aici te-ar vedea când 
o faci. 

— Tu în care tabără eşti, Julia? întrebă Big Jim, cu 
zâmbetul lui cel mai feroce - zâmbetul unui rechin gata să 
muşte din fundul unei înotătoare durdulii. 

Julia îi zâmbi la rândul ei, cu o privire inocentă şi 
întrebătoare ca a unui copil. 

— Avem şi tabere aici, James? Altele decât aia, arătă ea 
spre soldaţii care-i priveau, şi asta? 

Big Jim o privi lung, cu buzele arcuindu-se acum în sens 
opus, ca un zâmbet întors cu susu-n jos. Apoi, făcu un gest 
dezgustat spre Randolph. 

— Cred c-o lăsăm aşa, domnule Barbara, spuse acesta. În 
febra momentului... 

— Mersi, replică Barbie. 

Jackie îşi luă de braţ tânărul partener, încă încruntat. 

— Haide, agent Searles. Partea asta s-a terminat. Să-i 
expediem pe oamenii ăştia de-aici. 

Searles o urmă, dar nu înainte de a se întoarce spre 
Barbie, cu acelaşi gest - capul înclinat uşor şi degetul întins 
spre el: „Încă n-am terminat, puişor. “ 

Apărură loby Manning, ajutorul lui Rommie, şi Jack 
Evans, cu o targă improvizată din bețe de cort şi prelată. 
Rommie deschise gura să-i întrebe ce naiba le venise, apoi o 
închise la loc. Oricum se alesese praful de Marea Vânzare, 
aşa că ce mama dracu”. 


5 


Cei care aveau maşini se urcară în ele. Apoi, toţi 
încercară să plece în acelaşi timp. 

„Previzibil“, se gândi Joe  McClatchey. „Absolut 
previzibil. “ 

Majoritatea poliţiştilor încercau să degajeze ambuteiajul, 
deşi chiar şi nişte puşti (Joe stătea cu Benny Drake şi Norrie 
Calvert) îşi puteau da seama că noua şi îmbunătăţită Cinci- 


Zero habar n-avea ce să facă. Înjurăturile fără perdea 
răsunau limpede prin văzduhul văratic („Da'po'săz-aai 
rabla de căcat mai în-COLO?“). În ciuda haosului, nimeni nu 
părea să conteze pe claxoane. Toţi erau prea năuciţi ca să 
mai avertizeze, probabil. 

— Ia uite la idioţii ăştia, remarcă Benny. Câte galoane de 
benzină crezi că suflă prin eşapamente? De parc-ar fi 
rezerve nelimitate. 

— Pe bune, confirmă Norrie. Era o puştoaică dură, o 
rrrebelă de provincie cu-o pieptănătură gen lennessee 
Tophat modificată, dar acum arăta doar palidă, speriată şi 
tristă. Îl luă pe Benny de mână. Lui Joe Sperietoare i se 
frânse inima - şi imediat i se drese la loc, când îl luă şi pe el. 

— Uite-l pe tipu' pe care era să-l aresteze, arătă Benny 
cu mâna liberă. Barbie şi cucoana de la ziar mergeau cu 
pas greoi peste câmp, spre parcarea improvizată, împreună 
cu încă vreo şaizeci-optzeci de oameni dintre care unii îşi 
târau pe jos pancartele, descurajaţi. 

— Nancy Ziarista n-a făcut nicio poză, să ştiţi, zise Joe 
Sperietoare. Stăteam chiar lângă ea. Şmecheră, gagica. 

— Mda, făcu Billy, da” tot n-aş vrea să fiu în pielea lui. 
Până se termină căcatu' ăsta, gaborii pot face cam tot ce 
vor. 

Aşa era, reflectă Joe. lar noii poliţişti nu erau nişte tipi 
deosebit de simpatici. Junior Rennie, de exemplu. Povestea 
arestării lui Sam Jeg circula deja din gură-n gură. 

— Ce ziceai? îl întrebă Norrie pe Billy. 

— Chiar acuma, nimic. Încă-i bine. 

Rămase un moment pe gânduri. 

— Destul de bine. Da' dac-o mai ţine mult aşa... Mai ştiţi 
„Împăratul muştelor”? 

Îl citiseră pentru cursul de literatură engleză. Billy 
începu să intoneze: 

„Omoară scroafa! 'Taie-i beregata! Dă-i la cap!“ 
Oamenii le zic la gabori porci, da' ştiţi ce cred eu? Eu cred 


că gaborii găsesc porcii peste tot, când se nasoleşte treaba. 
Poate fiindcă şi ei se sperie. 

Norrie Calvert izbucni în plâns. Joe Sperietoare îi 
cuprinse umerii cu un braţ. O făcu încet, cu grijă, ca şi cum 
atingerea ar fi putut cauza o explozie, dar Norrie se 
întoarse să-l îmbrăţişeze strâns, îngropându-şi faţa în 
cămaşa lui. Îl încercuia cu un singur braţ, căci mâna 
cealaltă încă era într-a lui Benny. Joe îşi zise că-n viaţa lui 
nu mai cunoscuse un fior atât de ciudat ca acela de a-şi 
simţi cămaşa umezită de lacrimile ei. Îl privi pe Benny cu 
reproş, peste creştetul lui Norrie. 

— Îmi pare rău, gagico, zise Benny, bătând-o pe spate. 
Nu-ţi fie frică. 

— Avea ochiu! scos! se tângui fata. 

Cuvintele-i sunau înfundat, la pieptul lui Joe. Apoi, îi dădu 
drumul. 

— Asta nu mai e distracţie. Nu-i distracţie. 

— Da, confirmă Joe, ca şi cum ar fi descoperit un mare 
adevăr. Nu e. 

— Uite, arătă Benny spre ambulanţa care tocmai sosea. 

Twitch se hurduca peste pământul lui Dinsmore, cu 
girofarurile aprinse. Sora lui, patroana restaurantului 
Sweetbriar Rose, mergea pe jos în faţa salvării, ghidându-l 
prin jurul celor mai adânci gropi. O ambulanţă într-o 
fâneaţă, sub cerul însorit de octombrie - era tot ce mai 
lipsea. 

Dintr-odată, lui Joe Sperietoare îi pieri orice chef de 
proteste. Dar nici să se ducă acasă nu prea voia. 

În acel moment, singurul lucru pe care şi-l dorea era să 
scape din oraş. 


6 


Julia se aşeză la volanul maşinii, dar nu porni motorul; 
urmau să mai stea acolo un timp şi n-avea niciun rost să-şi 
consume benzina. Se aplecă prin faţa lui Barbie, deschise 


torpedoul şi scoase un pachet vechi de ţigări American 
Spirits. 

— Pentru cazuri de urgenţă, explică ea, pe un ton de 
scuză. Vrei şi tu? 

Barbie clătină din cap. 

— 'Te superi? Fiindcă eu nu pot să mai aştept. 

Acelaşi răspuns. Julia îşi aprinse una, apoi suflă fumul pe 
fereastra deschisă. Afară era cald încă - o adevărată vară 
indiană, cu siguranţă -, dar n-avea s-o mai ţină mult aşa. 
Încă vreo săptămână, şi vremea urma să se strice. „Sau 
poate că nu“ se gândi ea. „Cine naiba să ştie?“ Dacă Domul 
rămânea la locul lui, Julia nu se îndoia că destui meteorologi 
aveau să dezbată subiectul condiţiilor atmosferice din 
interior, dar ce importanţă avea asta? Înţelepţii Yoda de la 
Weather Channel nu erau în stare să spună precis nici 
măcar încotro urma s-o ia un viscol, iar Julia considera că 
nu meritau mai multă încredere decât geniile politice care 
îndrugau verzi şi uscate zile-n şir în jurul mesei de palavre 
de la Sweetbriar Rose. 

— Mulţumesc c-ai intervenit, spuse Barbie. Mi-ai salvat 
pielea. 

— Am o veste pentru tine, scumpule - pielea ta e încă pe 
băț. Data viitoare ce-ai să te faci? I-ai zis prietenului tău Cox 
să sune la ACLU? S-ar putea să-i intereseze, dar nu cred că 
va veni prea curând în vizită la Chester's Mill cineva de la 
sediul din Portland. 

— Nu fi aşa de pesimistă. S-ar putea ca Domul să fie 
suflat de vânt în largul mării la noapte - sau să dispară pur 
şi simplu. N-avem de unde şti. 

— Slabe speranţe. Aici e mâna guvernului - mă rog, a 
unui guvern - şi pun pariu că acel colonel Cox al tău o ştie. 

Barbie tăcu. Îl crezuse pe Cox, când acesta spusese că 
SUA nu erau responsabile pentru Dom. Nu fiindcă ar fi fost 
neapărat demn de încredere, ci pentru că Barbie pur şi 
simplu nu credea că America avea tehnologia necesară. Şi, 
de fapt, nici vreo altă ţară... Dar ce ştia el? Ultima lui 


sarcină de serviciu fusese să-i amenințe pe nişte irakieni 
speriaţi. Uneori, cu pistolul la tâmplă. 

Frankie DeLesseps, prietenul lui Junior, era pe Şoseaua 
119, ajutând la dirijarea traficului. Purta o bluză albastră de 
uniformă peste blugi - probabil că la secţie nu se găsiseră şi 
pantaloni pe măsura lui. Era un căcănar al naibii de înalt. 
Şi, văzu Julia cu îngrijorare, purta un pistol la şold. Mai mic 
decât Glock-urile regulamentare pe care le folosea poliţia 
din Mill, probabil al lui personal, dar tot pistol era. 

— Şi dacă Tineretul hitlerist vine după tine, ce-ai să faci? 
întrebă ea, arătând cu bărbia spre Frankie. Îţi urez baftă la 
reclamaţii, dacă te saltă şi hotărăsc să termine ce-au 
început. În oraş sunt doar doi avocaţi. Unul e senil, iar 
celălalt circulă cu un Boxster pe care Jim Rennie i l-a 
vândut la juma” de preţ. Sau aşa am auzit. 

— Pot să-mi port singur de grijă. 

— 0oo, ce macho suntem...! 

— Cu ziarul tău ce se-aude? Azi-noapte, când am plecat, 
parcă era gata. 

— "Tehnic vorbind, ai plecat azi-dimineaţă. Şi, da, e gata. 
Pete şi cu mine, plus câţiva prieteni, vom asigura 
distribuirea. Doar că m-am gândit că n-avea niciun rost să 
începem, când oraşul era pe trei sferturi gol. Vrei să intri 
voluntar? 

— Aş veni, dar am de făcut un catralion de sendvişuri. 
Diseară, la restaurant, se serveşte exclusiv hrană rece. 

— Poate trec şi eu pe la voi. 

Julia îşi aruncă pe fereastră ţigara, fumată doar pe 
jumătate. După un moment de gândire, cobori din maşină şi 
o stinse sub talpă. Nu prea era momentul să ia foc fânul, 
când noile maşini de pompieri ale oraşului rămăseseră 
blocate în Castle Rock. 

— Am trecut adineaori pe-acasă pe la şeful Perkins, spuse 
ea, în timp ce se aşeza din nou la volan. Atâta doar că acum 
e casa Brendei. 

— Ce mai face? 


— Groaznic. Dar, când i-am spus că vreau s-o văd şicăe 
vorba de ceva important - deşi nu i-am zis despre ce-a 
acceptat. S-ar putea ca după ce se întunecă să fie mai bine. 
Cred că prietenul tău e nerăbdător... 

— Cox nu mi-e prieten. 

Priviră în tăcere cum băiatul rănit era urcat în 
ambulanţă. Militarii se uitau şi ei - probabil încălcând 
ordinele, ceea ce-o făcea pe Julia să aibă o părere puţin mai 
bună despre ei. Ambulanţa porni greoi peste câmpie, 
străfulgerând din girofaruri. 

— Îngrozitor... murmură ea, cu vocea subţiată. 

Barbie o cuprinse de umeri. Un moment, Julia se încordă, 
apoi îşi reveni. Cu privirea drept înainte - spre ambulanţă, 
care acum cotea pe un culoar degajat prin mijlocul Şoselei 
119, spuse: 

— Şi dacă ăştia-mi opresc ziarul, prietene? Dacă Rennie 
şi poliţia lui de casă se hotărăsc să închidă mica mea 
redacţie? 

— Asta n-o să se întâmple, replică Barbie. 

Totuşi, întrebarea îl pusese pe gânduri. Dacă situaţia se 
prelungea prea mult, era de aşteptat ca fiecare zi în 
Chester's Mill să devină o Zi Când Orice Se Poate Întâmpla. 

— Altceva o preocupa, continuă Julia Shumway. 

— Pe doamna Perkins? 

— Da. În multe privinţe, a fost o conversaţie foarte 
stranie. 

— Suferă după soţul ei, spuse Barbie. lar durerea îi face 
pe oameni să se comporte ciudat. L-am salutat pe Jack 
Evans - soţia lui a murit ieri, când a căzut Domul - şi s-a 
uitat la mine de parcă nu mă cunoştea, deşi din primăvara 
trecută încoace îi servesc faimoasele mele minciunele în 
fiecare miercuri. 

— O cunosc pe Brenda Perkins de când se numea Brenda 
Morse, spuse Julia. De-aproape patruzeci de ani. Am crezut 
că poate-mi va spune ce o frământă... dar n-a făcut-o. 

Barbie arătă spre şosea: 


— Cred că acum putem să mergem. 

În timp ce Julia pornea motorul, îi sună telefonul mobil. A 
fost cât pe ce să-şi scape geanta pe jos, în graba de a-l 
scoate. Ascultă un moment, apoi i-l întinse lui Barbie: 

— Pentru tine e, şefule. 

Era Cox, iar Cox avea ceva de spus. Mai mult, chiar. 
Barbie îl întrerupse numai ca să-i spună ce se întâmplase cu 
băiatul aflat acum în drum spre „Cathy Russell“, dar Cox fie 
nu făcea nicio asociere între povestea lui Rory Dinsmore şi 
ceea ce spunea, fie nu voia s-o facă. Ascultă politicos, apoi 
continuă cu ale lui. Când termină, îi puse lui Barbie o 
întrebare care ar fi echivalat cu un ordin, dacă Barbie ar 
mai fi fost în uniformă şi sub comanda lui. 

— Domnule, eu înţeleg ce-mi cereţi, dar dumneavoastră 
nu înţelegeţi... ăăă, cred că aş numi-o „situaţia politică“ de 
aici. Şi cu micul rol care-mi revine mie. Am avut unele 
probleme înainte de treaba asta cu Domul şi... 

— Ştim totul, îl întrerupse Cox. O altercaţie cu fiul celui 
de-Al Doilea Ales şi unii dintre prietenii lui. Ai fost la un pas 
de arestare, din ce-am citit în dosar. 

„În dosar. Acum exista şi un dosar. Doamne fereşte!“ 

— Până aici, aveţi informaţii excelente, spuse Barbie, dar 
lăsaţi-mă să vă mai dau câteva. Unu, şeful poliţiei care a 
împiedicat arestarea mea a murit pe 119, nu departe de 
locul unde mă aflu acum, mai exact... 

Slab, dintr-o lume la care acum nu mai avea acces, 
Barbie auzi sunetul unor hârtii foşnind. Dintr-odată, simţi 
că tare i-ar mai fi plăcut să-l omoare pe colonelul James O. 
Cox cu mâinile goale, pur şi simplu deoarece colonelul 
James O. Cox putea să iasă în oraş, la un Mickey-D's, 
oricând voia, câtă vreme el, Dale Barbara, nu putea. 

— Ştim şi despre asta, spuse Cox. O problemă cu un 
stimulator cardiac. 

— Doi, continuă Barbie, noul şef al poliţiei, care-i înhăitat 
cu singurul membru puternic din consiliul municipal al 
oraşului Chester's Mill, a angajat nişte ajutoare de şerif noi. 


Sunt indivizii care au încercat să-mi zboare capul de pe 
umeri în parcarea clubului de noapte local. 

— Va trebui să treci peste asta, nu-i aşa, colonele? 

— De ce-mi spuneţi colonele? Dumneavoastră sunteţi 
colonelul. 

— Felicitări, spuse Cox. Nu numai că ai fost înrolat din 
nou în serviciul ţării, dar ai mai beneficiat şi de o avansare 
absolut năucitoare. 

— Nu! strigă Barbie. Julia se uita la el preocupată, dar 
nici n-o observă. Nu, nu vreau! 

— Mă rog, n-oi fi vrând, dar ai primit-o, replică 
netulburat Cox. Voi trimite prin e-mail o copie a celor mai 
importante hârtii, la prietena dumitale redactora, înainte de 
a închide accesul la Internet al ghinionistului vostru orăşel. 

— Să-l închideţi? Nu se poate să-l închideţi! 

— Hârtiile sunt semnate personal de preşedinte. O să-i 
zici „nu“ şi lui? Înţeleg că e genul căruia-i cam sare 
muştarul când i se pune cineva împotrivă. 

Barbie nu răspunse. 1 se învârtea capul. 

— Va trebui să-i vizitezi pe Aleşi şi pe Şeful Poliţiei, 
continuă Cox. Le vei spune că preşedintele a invocat legea 
marţială în Chester's Mill, iar dumneata eşti ofiţerul de la 
comandă. Sunt sigur că iniţial vei întâmpina o anumită 
rezistenţă, dar informaţiile pe care tocmai ţi le-am dat te 
vor ajuta să te impui ca fiind canalul de comunicare între 
oraş şi lumea din afară. lar puterile de persuasiune ţi le 
cunosc foarte bine. Le-am văzut cu ochii mei, în Irak. 

— Domnule, interveni Barbie, aţi înţeles complet greşit 
situaţia de-aici. 

Îşi trecu o mână prin păr. Îl durea urechea, de la 
afurisitul de telefon mobil. 

— S-ar spune că în teorie înţelegeţi Domul, ca idee, dar 
nu şi ce se întâmplă în oraş ca rezultat al apariţiei lui. Şi n- 
au trecut nici treizeci de ore. 

— Atunci, ajută-mă să înţeleg. 


— Spuneţi că preşedintele vrea să fac acest lucru. Dacă 
eu i-aş da un telefon şi i-aş zice că poate să mă pupe drept 
în cur? 

Julia îl privi îngrozită, iar acest lucru îl inspiră şi mai 
mult. 

— Dacă, de fapt, aş zice că sunt un agent Al-Qaeda sub 
acoperire, şi plănuiam să-l asasinez - pac, un glonţ în cap. 
De asta ce ziceţi? 

— Locotenent Barbara - colonel Barbara vreau să zic - ai 
vorbit destul. 

Barbie nu era de aceeaşi părere. 

— Ar putea trimite FBl-ul după mine, să mă înhaţe? 
Serviciul Secret? Blestemata de Armată Roşie? Nu, dom'le. 
N-ar putea. 

— Plâănuim să schimbăm asta, aşa cum tocmai ţi-am 
explicat. 

Cox nu mai suna destins şi binevoitor, ca un răcan bătrân 
glumind cu altul. 

— Şi dacă merge, simţiţi-vă liber să trimiteţi orice agenţie 
federală vreţi să mă aresteze. Dar dacă rămânem izolaţi, 
cine de-aici o să mă asculte? Să vă intre bine-n cap: oraşul 
ăsta e secesionat. Nu doar de America, ci de întreaga lume. 
Nu putem face nimic şi nici voi nu puteţi. 

Încet, Cox spuse: 

— Încercăm să vă ajutăm, băieţi. 

— Aproape vă cred. Dar ceilalţi de pe-aici? Când se uită 
să vadă ce fel de ajutor primesc, plătit din impozitele lor, 
văd nişte soldaţi care stau de gardă, întorşi cu spatele. Ăsta- 
i un mesaj nasol rău. 

— Vorbeşti cam mult pentru cineva care spune nu. 

— Eu nu spun nu. Dar sunt la doi paşi de a fi arestat, şi 
dacă mă proclam comandant interimar al oraşului, n-o să- 
mi ajute cu nimic. 

— Dar dacă l-aş suna pe Primul Ales... cum îl cheamă... 
Sanders... şi i-aş spune... 


— La asta mă refeream când am spus ce puţin ştiţi. E din 
nou la fel ca-n Irak, numai că de data asta dumneavoastră 
sunteţi la Washington, nu pe teren, şi păreţi la fel de 
neinformat ca restul militarilor de birou. Înţelegeţi ce vă 
spun, domnule: nişte informaţii parțiale pot face mai rău 
decât lipsa oricăror informaţii. 

— Puţină şcoală e un lucru periculos, comentă Julia, pe 
un ton visător. 

— Dacă nu cu Sanders, atunci cu cine să vorbesc? 

— Cu James Rennie. Al Doilea Ales. El e şeful de haită pe- 
aici. 

Urmă o pauză. Apoi, Cox spuse: 

— Poate o să vă lăsăm Internetul. Oricum, unii dintre noi 
sunt de părere că tăierea lui nu-i decât un act reflex. 

— De ce credeţi asta? Nu ştiţi că dacă ne lăsaţi să stăm 
pe net, reţeta pâinii cu afine a Mătuşii Sarah tot o să scape- 
n lume, mai devreme sau mai târziu? 

Julia se îndreptă de spate, articulând neauzit: 

— Vor să ne taie Internetul? 

Barbie ridică un deget spre ea: „Stai“. 

— Ascultă-mă până la capăt, Barbie. Dacă-l sunăm pe 
acest Rennie şi-i spunem că Internetul trebuie să pice, ne 
pare-aşa de rău, e situaţie de criză, dar trebuie, măsuri 
extreme et cetera et cetera. După care le arăţi cât de util 
eşti, prin faptul că ne convingi să ne răzgândim. 

Barbie căzu pe gânduri. Era posibil. Pentru un timp, cel 
puţin. Sau, poate, nu. 

— În plus, continuă Cox mai vesel, le vei mai da şi alte 
informaţii. Poate vei salva câteva vieţi, dar sigur îi vei salva 
pe mulţi de spaima vieţii lor. 

Barbie spuse: 

— Rămân în funcţiune şi telefoanele, pe lângă Internet. 

— Asta-i cam greu. S-ar putea să vă păstrez netul, dar... 
Ascultă-mă, omule. Sunt cel puţin cinci tipi de soiul lui 
Curtis LeMay în comitetul care se ocupă de mizeria asta şi 


dacă te iei după ei, fiecare locuitor din Chester's Mill e 
terorist, până la proba contrară. 

— Şi ce rău pot face Americii aceşti ipotetici terorişti? Să 
spulbere printr-un atac kamikaze cu bombă Biserica 
Congo? 

— Barbie, baţi la uşi deschise. 

Desigur, se putea să fie şi aşa. 

— Ai s-o faci? 

— Va trebui să mai vorbim despre asta. Nu faceţi nimic 
până nu vă sun eu. Mai întâi trebuie să vorbesc cu văduva 
fostului şef al poliţiei. 

Cox nu se lăsă. 

— Ai să ţii pentru tine partea de negocieri din conversaţia 
asta? 

Din nou, Barbie constată cu uimire cât de puţin înţelegea 
chiar şi Cox - un liber-cugetător, după standardele militare 
- din schimbările pe care le produsese deja Domul. Aici, 
nivelul de confidenţialitate al lui Cox nu mai însemna nimic. 

„Noi împotriva lor“, îşi zise el. „La asta s-a ajuns - noi de- 
o parte, ei de cealaltă. Doar dacă nu cumva ideea lor 
nebunească o să meargă. “ 

— Domnule, chiar trebuie să revenim asupra acestui 
subiect; telefonul ăsta stă foarte prost cu bateria, minţi el, 
fără pic de mustrare de cuget. Şi trebuie neapărat să 
aşteptaţi o veste de la mine, înainte de a vorbi cu oricine 
altcineva. 

— "Ţine minte doar atât, big bang-ul e programat pentru 
mâine la treisprezece-zero-zero. Dacă vrei să menţii 
viabilitatea în legătură cu asta, ar fi bine să stai în faţă. 

„Să menţii viabilitatea.“ Încă o frază fără niciun sens sub 
Dom. Doar dacă nu cumva era aplicată aprovizionării 
generatorului cu propan. 

— Vorbim, mai spuse Barbie. 

Şi închise telefonul, înainte ca interlocutorul lui să mai 
poată spune ceva. 


Şoseaua 119 era acum aproape liberă, deşi DeLesseps 
încă se mai afla acolo, rezemat de maşina lui vintage de 
forţă, cu braţele încrucişate pe piept. Când Julia trecu pe 
lângă Nova, Barbie observă un abţibild pe care scria: 
„PLINU', VINU' SAU VAGINU' - NU IAU PE NIMENI PE 
GRATIS.“ Şi un girofar mobil al poliţiei pus pe bord. După 
părerea lui, contrastul rezuma tot ce se întorsese pe dos în 
Chester's MII. 

Pe drum, Barbie îi povesti ce aflase de la Cox. 

— Ceea ce pun ei la cale nu e foarte diferit de ce-a 
încercat adineaori copilul ăla, remarcă ea, alarmată. 

— Mă rog, e puțin diferit. Puştiul a-ncercat cu o puşcă. 
Ăştia şi-au pregătit o rachetă de croazieră. Îi zic „teoria Big 
Bang-ului“. 

Julia zâmbi. Nu era surâsul ei obişnuit; vag şi debusolat, o 
făcea să arate de şaizeci de ani, nu de patruzeci şi trei câţi 
avea. 

— Cred c-am să scot o nouă ediţie a ziarului mai devreme 
decât credeam. 

Barbie dădu din cap. 

— Specială, specială, nu lăsaţi să vă scape. 


7 


— Bună, Sammy, se auzi un glas. Ce faci? 

Samantha Bushey nu-l recunoscu şi se întoarse prudentă, 
săltându-şi mai bine în spate scăunelul Papoose. Little 
Walter adormise şi cântărea o tonă. O durea fundul de la 
căzătură şi-o mai durea şi sufletul - javra aia de Georgia 
Roux, s-o ia cu „fă“!... Georgia Roux, care nu o dată dăduse 
târcoale rulotei lui, smiorcăindu-se, doar-doar se-alegea c-o 
bilă de crack pentru ea şi stricatul ăla plin de muşchi cu 
care umbla. 

Era tatăl lui Dodee. Sammy vorbise cu el de mii de ori, 
dar acum nu-i recunoscuse vocea; abia dacă-l recunoscu şi 


pe el. Arăta îmbătrânit şi trist - frânt, cumva... Nici măcar 
nu-i cântărea din ochi ţâţele - mare minune. 

— Bună ziua, domnule Sanders. Ca să vezi, nici nu v-am 
observat, la... 

Îşi fâlfâi vag mâna spre câmpia cu iarba strivită şi cortul 
cel mare, acum pe jumătate prăbuşit şi arătând ca o epavă. 
Dar nu la fel de epavă ca domnul Sanders. 

— Stăteam jos, la umbră. 

Acelaşi glas ezitant, răzbătând printr-un zâmbet de 
scuză, dureros, care era greu de privit. 

— Mi-am luat ceva de băut, totuşi. N-a fost cam cald 
pentru octombrie? Sfinte, zău că da. Mi s-a părut o după- 
amiază frumoasă - o adevărată după-amiază a oraşului 
nostru - până când băiatul ăla... 

O, Maică Precistă, acum plângea! 

— Îmi pare îngrozitor de rău pentru soţia 
dumneavoastră, domnule Sanders. 

— Mulţumesc, Sammy. Eşti foarte drăguță. Pot să-ţi duc 
eu copilaşul până la maşină? Cred că acum puteţi pleca, 
drumul e aproape liber. 

Era o ofertă pe care Sammy n-o putea refuza, chiar dacă 
Sanders plângea de-a binelea. Îl scoase pe Little Walter din 
Papoose - parc-ar fi luat o bucată mare de aluat cald pentru 
pâine - şi i-l întinse. Little Walter deschise ochii, cu un 
zâmbet sticlos, râgâi, apoi adormi la loc. 

— Cred că s-ar putea să aibă un pacheţel în scutec, spuse 
domnul Sanders. 

— Mda, e o maşină de produs rahat. Marele talent al lui 
Little Walter. 

— Walter e un nume de modă veche foarte frumos. 

— Vă mulţumesc. 

Nu merita deranjul de a-i spune că prenumele copilului ei 
era de fapt Little... şi oricum era sigură că mai discutaseră 
despre asta. Atâta doar că el nu-şi mai amintea. Faptul că 
mergeau aşa împreună - deşi Sanders îi ducea copilul - era 
cel mai de căcat final al unei după-amieze de absolut tot 


căcatul. Cel puţin, în legătură cu traficul avea dreptate; 
îngrămădeala de tărăboanţe se risipise în sfârşit. Sammy se 
întreba peste cât timp tot oraşul avea să meargă din nou pe 
biciclete. 

— Niciodată nu mi-a plăcut s-o ştiu în avionul ăla, spuse 
domnul Sanders, părând să reia firul unei conversații 
lăuntrice. Uneori, mă şi întrebam dacă nu cumva Claudie se 
culca cu tipul. 

Mama lui Dodee să se culce cu Chuck Thompson? Sammy 
se simţi în acelaşi timp şocată şi intrigată. 

— Probabil că nu, îşi răspunse tot el, şi oftă. În orice caz, 
acum nu mai contează. Pe Dodee ai văzut-o cumva? N-a 
venit acasă azi-noapte. 

Sammy fu cât pe ce să-i răspundă: „Sigur ieri după- 
amiază“ - dar, dacă Dodica nu dormise acasă în noaptea 
aceea, n-ar fi făcut decât să-l îngrijoreze şi mai mult pe 
tăticu lu' Dodica. Şi să se-nfunde într-o lungă conversaţie cu 
un tip căruia-i şiroiau lacrimile pe obraji şi mucii dintr-o 
nară. N-ar fi fost deloc cool. 

Ajunseseră la maşină, un Chevrolet vechi cu suspensii 
canceroase. Sammy îl luă în braţe pe Little Walter, 
strâmbându-se din cauza mirosului. În scutecul lui nu era 
doar un simplu colet, ci o combinaţie de UPS şi Federal 
Express. 

— Nu, domnule Sanders, n-am văzut-o. 

Sanders dădu din cap, apoi se şterse la nas cu dosul 
mâinii. Ciucurul de muci dispăru, sau cel puţin se duse în 
altă parte. Asta măcar era o uşurare. 

— S-o fi dus la mall cu Angie McCain şi pe urmă la 
mătuşă-sa Peg, în Sabattus, când n-au putut să se întoarcă 
în oraş. 

— Mda, probabil că aşa e. 

lar când Dodee apărea înapoi în The Mil, îl aştepta o 
surpriză plăcută. Dumnezeu îi era martor că merita aşa 
ceva. Sammy deschise portiera maşinii şi-l depuse pe Little 
Walter pe locul din dreapta. Renunţase la scăunelul cu 


hamuri de câteva luni. Era o pacoste prea mare. Şi-n plus, 
conducea foarte prudent. 

— Mi-a părut bine să te văd, Sammy. 

O scurtă pauză. 

— Ai să te rogi pentru soţia mea? 

— Ăăă... sigur, domnule Sanders, nicio problemă. 

Dădu să între şi ea în maşină, apoi îşi aminti două lucruri: 
că Georgia Roux îi lovise ţâţa cu împuţita ei de cizmă de 
motociclist - probabil destul de tare ca să-i lase o vânătaie - 
şi că Andy Sanders, cu inima frântă sau nu, era Primul Ales 
al oraşului. 

— Domnule Sanders? 

— Da, Sammy? 

— Unii dintre poliţiştii ăia s-au purtat cam brutal, acolo. 
Poate vreţi să faceţi ceva legat de asta. Înainte să, ştiţi... să 
iasă prea rău. 

Zâmbetul lui nefericit nu se schimbă. 

— Ei, Sammy înţeleg cum vedeţi voi, tinerii, poliţia - am 
fost şi eu tânăr, cândva - dar situaţia de-aici e destul de 
încurcată. Şi cu cât impunem mai repede o anume 
autoritate, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea. 
Înţelegi, nu-i aşa? 

— Sigur. 

Ceea ce înţelegea Sammy era că durerea, oricât de 
sinceră, nu părea să stânjenească şuvoiul de baliverne al 
unui politician. 

— Bine, la revedere! 

— Sunt o echipă bună... mai spuse Andy vag. Pete 
Randolph se va îngriji să lucreze cât mai bine. Să 
colaboreze. Să... ăă... danseze pe aceeaşi muzică. Să apere 
şi să servească, ştii cum e. 

— Sigur... zise iar Samantha. 

Eternul joc de-a apăratul şi servitul, asezonat cu câte-un 
şut-în-ţâţă ocazional. Porni maşina, cu Little Walter sforăind 
din nou în scaun. Mirosul de rahat îi muta nasul. Cobori 
geamurile, apoi se uită în oglinda retrovizoare. Domnul 


Sanders rămăsese în parcarea improvizată, care acum era 
aproape goală. Ridică o mână în semn de salut. 

Sammy o ridică şi ea pe-a ei, întrebându-se oare unde 
stătuse Dodee de fapt în noaptea trecută, dacă nu ajunsese 
acasă. Apoi, izgoni gândul - zău că nu era treaba ei - şi 
dădu drumul la radio. Singurul post pe care-l prindea clar 
era Jesus Radio, aşa că-l închise la loc. 

Când ridică ochii, Frank DeLesseps stătea în faţa maşinii, 
cu mâna ridicată, exact ca un poliţist adevărat. A fost 
nevoită să calce pe frână ca să nu-l lovească, apoi puse 
mâna pe copil, care era gata să cadă. Little Walter se trezi 
şi începu să orăcăie. 

— Uite ce-ai făcut! ţipă ea la Frankie (cu care avusese o 
aventură de două zile în liceu, când Angie era-n tabără cu 
formaţia). Era să-mi dai copilu' pe jos! 

— Unde-i e scăunelu'? întrebă Frankie, aplecându-se la 
fereastră, cu bicepşii umflaţi. Numai muşchi, şi carici ioc - 
ăsta era Frankie DeLesseps. Din partea lui Sammy, Angie n- 
avea decât să se spele pe cap cuel. 

— Nu te potcoveşte. 

Un poliţist adevărat ar fi amendat-o - atât pentru 
obrăznicie, cât şi pentru legea privind circulaţia cu copii 
mici -, dar Frankie nu făcu decât să zâmbească afectat. 

— Pe Angie n-ai văzut-o? 

— Nu. 

De data asta, spunea adevărul. 

— Probabil a rămas prinsă afară din oraş. 

Deşi lui Sammy i se părea tocmai invers, că oamenii din 
oraş erau cei ce rămăseseră prinşi undeva. 

— Şi Dodee? 

Din nou, răspuns negativ. N-avea încotro, fiindcă Frankie 
putea vorbi cu domnul Sanders. 

— Maşina lui Angie e la ea acasă, spuse Frankie. M-am 
uitat în garaj. 

— Mare brânză. S-or fi dus undeva cu Kia lui Dodee. 


Frankie păru să cugete un moment. Acum erau aproape 
singuri. 

Din aglomeraţia de pe şosea nu mai rămăsese decât o 
amintire. Apoi, întrebă: 

— Ţi-a lovit Georgia ţâţişoara, puiuţ? 

Şi, înainte ca Sammy să-i poată răspunde, vâri mâna pe 
fereastră şi i-o apucă. Nu tocmai delicat. 

— Vrei un pupic să-ţi treacă? 

Sammy îl plesni peste mână. În dreapta ei, Little Walter 
urla de mama focului. Uneori, se întreba de ce-i mai făcuse 
Dumnezeu pe bărbaţi, aşa, ca idee - chiar se întreba. Nu 
ştiau decât să urle şi s-apuce, s-apuce şi să urle. 

Acum, însă, Frankie nu mai zâmbea. 

— Fii atentă cu căcănăria aia, zise el. Acum treaba stă 
altfel. 

— Şi ce-ai să faci? Mă arestezi? 

— Eu m-aş gândi la ceva mai plăcut, replică Frankie. Hai, 
şterge-o de-aici. Şi dac-o vezi pe Angie, zi-i c-am o treabă cu 
ea. 

Sammy plecă mai departe, furioasă şi - nu-i convenea s-o 
recunoască, dar ăsta era adevărul - cam speriată. După 
vreo opt sute de metri, trase pe dreapta şi schimbă scutecul 
lui Little Walter. Avea pe bancheta din spate o pungă pentru 
scutecele folosite, dar era prea nervoasă ca să-şi mai bată 
capul cu ea. Aruncă Pampers-ul murdar pe marginea 
drumului, nu departe de o firmă mare pe care scria: 


JIM RENNIE - MAŞINI FOLOSITE 
STRĂINE & AUTOHTONE 
DĂM ȘI PE CREDIT! 

VEŢI PORNI VOIOS LA DRUM 
CĂ BIG JIM E CEL MAI BUN! 


Depăşi câţiva puşti pe biciclete, şi din nou se întrebă cât 
mai era până să le folosească toată lumea. Atâta doar că n- 
avea să se ajungă acolo. Cineva urma să găsească o soluţie 


între timp, la fel ca-n filmele alea cu dezastre pe care-i 
plăcea să le vadă la televizor când era drogată: vulcani 
erupând în LA, zombii la New York... lar când lucrurile 
reveneau la normal, Frankie şi Carter Thibodeau aveau să 
redevină ceea ce fuseseră înainte: nişte papagali de 
provincie, cu puţin mărunţiş prin buzunare sau chiar deloc. 
Totuşi, până atunci, n-ar fi stricat să ţină capul la cutie. 

Una peste alta, se bucura că nu dăduse din gură ceva în 
legătură cu Dodee. 


8 


Rusty asculta beep-urile monitorului pentru tensiunea 
sangvină, care deveneau tot mai insistente, şi ştia că băiatul 
nu va supravieţui. De fapt, asta fusese clar încă din 
ambulanţă - la naiba, din clipa când îl lovise glonţul ricoşat 
-, dar sunetul aparatului ridica adevărul la rangul unui titlu 
de ziar. Rory ar fi trebuit să fie dus imediat cu elicopterul la 
CMG, chiar din locul în care fusese atât de grav rănit. Şi 
când colo, se afla într-o sală de operaţie echipată deficitar, 
unde era prea cald (instalaţia de aer condiţionat era oprită, 
ca să nu consume generatorul), şi-l opera un medic care-ar 
fi trebuit să se pensioneze cu ani în urmă, un asistent care 
nu asistase la niciun caz de neurochirurgie şi o singură soră 
extenuată care tocmai spunea: 

— V-fib, doctor Haskell. 

Monitorul cardiac se alăturase şi el. Acum piuiau pe două 
voci. 

— Ştiu, Ginny, nu-s mort. 

Făcu o pauză. 

— Surd, am vrut să zic. Hristoase! 

Un moment, el şi Rusty se uitară unul la altul, peste 
trupul înfăşurat în cearşafuri al băiatului. Ochii lui Haskell 
erau limpezi şi lucizi - nu mai era acel lefegiu cu stetoscop 
care de vreo doi ani bântuia saloanele şi coridoarele de la 


Cathy Russell ca o stafie ştearsă dar arăta îngrozitor de 
bătrân şi de fragil. 

— Măcar am încercat, spuse Rusty. 

La drept vorbind, Haskell făcuse mai mult decât să 
încerce; îi amintea lui Rusty de acele romane sportive pe 
care le citea în copilărie, unde recordmanul îmbătrânit iese 
din ţarc ca să mai guste o ultimă oară gloria, în cel de-al 
şaptelea meci din Campionatul Mondial. Dar în tribune se 
aflaseră, ca să asiste la această performanţă, numai Rusty şi 
Ginny Tomlinson, şi de astă dată n-avea să fie un final fericit 
pentru bătrânul războinic. 

Rusty dăduse drumul soluţiei saline, adăugând manitol ca 
să reducă tumefierea creierului. Haskell părăsise sala de 
operaţie alergând de-a binelea, ca să facă analizele 
sangvine complete în laboratorul de pe acelaşi culoar. 
Trebuia să le efectueze personal; Rusty nu era calificat 
pentru analize, iar laboranţi nu aveau. Spitalul „Catherine 
Russell“ ducea o lipsă de personal de-a dreptul hidoasă. 
Rusty se gândea că micul Dinsmore putea fi doar un avans 
cu banii-n mână pentru preţul pe care oraşul trebuia să-l 
plătească, în cele din urmă. 

Mergea din rău în mai rău. Băiatul avea grupa A-negativ, 
iar în mica lor rezervă de sânge, nici vorbă de aşa ceva. 
Aveau, însă, 0-negativ - donatorul universal - şi-i injectaseră 
lui Rory patru unităţi, rămânându-le exact nouă. Probabil că 
administrarea lor unui asemenea pacient fusese totuna cu a 
le turna în gura de scurgere din spălătorie, dar niciunul 
dintre ei nu comentase. În timp ce sângele se transfera în 
trupul lui, Haskell o trimisese pe Ginny la cămăruţa cât o 
debara pe care spitalul o folosea drept bibliotecă. Îi adusese 
de-acolo un exemplar giorsuit din „Despre neurochirurgie - 
Panoramă sumară“. Haskell opera cu cartea lângă el, după 
ce pusese un otiscop pe pagini, ca s-o ţină deschisă. Rusty 
nu credea c-avea să uite vreodată ţiuitul fierăstrăului, 
mirosul prafului de os în aerul nefiresc de cald, sau cheagul 


gelatinos de sânge care ieşi după ce Haskell scosese dopul 
de os. 

Câteva minute, Rusty chiar îşi îngăduise să spere. După 
ce orificiul practicat stopase presiunea hematomului, 
semnalele vitale ale lui Rory se stabilizaseră - sau măcar 
încercau. Apoi, în timp ce Haskell încerca să-şi dea seama 
dacă fragmentul de glonţ era într-un loc accesibil, toate 
intraseră iar în declin, şi încă foarte repede. 

Rusty se gândea la părinţi, cum aşteptau şi sperau, deşi 
nu mai exista nicio speranţă. Acum, în loc de a-l scoate pe 
Rory din sala de operaţie la stânga, spre unitatea de terapie 
intensivă, unde alor lui li se putea permite să se strecoare 
ca să-l vadă, se părea că avea să fie dus la dreapta, spre 
morgă. 

— Dacă asta era o situaţie normală, aş menţine 
organismul în viaţă şi i-aş întreba pe părinţi despre donarea 
de organe, spuse Haskell. Dar, desigur, dacă era o situaţie 
normală, n-ar fi ajuns aici. Şi chiar dacă ajungea, n-aş 
încerca să-l operez folosind un... un nenorocit de manual 
Toyota. 

Luă otiscopul şi-l azvârli cât colo. Dispozitivul lovi faianţa 
verde, ciobind o dală, şi căzu pe duşumea. 

— Vreţi să-i administrăm epi, domnule doctor? întrebă 
Ginny - calmă, rece, stăpânită... deşi arăta gata să cadă de 
pe picioare. 

— N-am vorbit clar? Nu voi mai prelungi agonia acestui 
băiat, declară Haskell, întinzând mâna spre comutatorul 
roşu din spatele aparatului de respirat, unde un deştept - 
Twitch, poate - lipise un mic abţibild pe care scria: „BAU!“ 
Vrei să exprimi o opinie contrară, Rusty? 

Rusty reflectă câteva clipe, apoi clătină încet din cap. 
Testul Babinski ieşise pozitiv, indicând vătămări cerebrale 
majore, dar principalul era că pur şi simplu nu exista nicio 
şansă. Şi niciun moment nu existase, de fapt. 

Haskell apăsă pe comutator. Rory Dinsmore mai respiră o 
dată, chinuit, prin forţe proprii, păru să încerce încă o dată 


şi apoi se dădu bătut. 

— Am făcut tot ce-am... începu Haskell şi se uită la ceasul 
mare de pe perete. Cinci şi un sfert după-amiaza. Vrei să 
notezi asta ca oră a decesului, Ginny? 

— Da, domnule doctor. 

Haskell îşi scoase masca, iar Rusty observă îngrijorat că 
buzele bătrânului erau vinete. 

— Hai să plecăm de-aici, spuse el. Mă omoară căldura 
asta. 

Dar nu căldura - inima era cea care-l omora. Se prăbuşi 
la jumătatea coridorului, în timp ce mergea spre Alden şi 
Shelley Dinsmore ca să le dea vestea proastă. Până la urmă, 
Rusty tot ajunse să administreze epi, dar nu-i folosi la nimic. 
Şi nici masajul cardiac. Sau paletele defibrilatorului. 

Ora decesului, cinci şi patruzeci şi nouă p.m. Ron Haskell 
trăise mai mult decât ultimul lui pacient cu exact treizeci şi 
patru de minute. Rusty se aşeză pe pardoseală, cu spatele 
rezemat de perete. Ginny le dăduse vestea părinţilor lui 
Rory; din locul unde stătea, cu faţa în mâini, Rusty auzea 
zbieretele de disperare şi durere ale mamei. Răsunau cu 
ecouri în spitalul aproape gol. Femeia părea hotărâtă să nu 
se mai oprească niciodată. 


9 


Barbie se gândea că văduva şefului trebuia să fi fost 
cândva o femeie extrem de frumoasă. Chiar şi acum, cu 
cearcăne sub ochi şi nişte haine alese la nimereală (blugi 
albiţi şi o bluză care, aproape sigur, era de pijama), Brenda 
Perkins era frapantă. Barbie îşi spunea că, probabil, 
oamenii deştepţi nu-şi pierdeau decât rareori aspectul 
plăcut - asta dacă-l aveau din start... -, iar în ochii ei se 
vedea lumina limpede a inteligenţei. Şi altceva. O fi fost ea 
în doliu, dar asta nu-i stinsese curiozitatea. lar în acel 
moment, obiectul curiozităţii era el. 


Brenda se uită peste umărul lui spre maşina Juliei, care 
ieşea de pe alee în marşarier, şi ridică mâinile într-acolo: 
„Unde te duci?“ 

Julia se aplecă pe fereastră, strigând: 

— Trebuie să mă asigur că iese ziarul! Şi mai trebuie şi să 
mă duc pe la Sweetbriar Rose şi să-i dau lui Anson Wheeler 
vestea cea proastă - că diseară e în echipa de sendvişuri! 
Nu-ţi face griji, Bren, cu Barbie eşti în siguranţă! 

Şi, înainte ca Brenda să poată protesta sau răspunde 
măcar, porni pe Morin Street, cu atitudinea hotărâtă a unei 
femei ce avea o misiune clară. Barbie ar fi vrut să plece cu 
ea, urmărind ca unic obiectiv crearea a patruzeci de 
sendvişuri cu şuncă şi brânză şi a patruzeci de sendvişuri 
cu ton. 

După plecarea Juliei, Brenda îşi reluă inspecția. îi 
despărţea uşa cu plasă contra ţânţarilor. Barbie se simţea 
ca solicitantul unei slujbe confruntat cu un interviu dur. 

— Chiar aşa? întrebă Brenda. 

— Poftim, doamnă? 

— Sunt în siguranţă? 

Barbie se gândi puţin. Cu două zile în urmă, ar fi răspuns 
că da, sigur că era în siguranţă, dar în acea după-amiază se 
simţea mai degrabă ca un soldat din Fallujah decât ca 
bucătarul din Chester's Mill. Preferă să-i spună că era în 
relativă siguranţă, ceea ce o făcu să zâmbească. 

— Ei, în privinţa asta, va trebui să judec singură, spuse 
ea. Deşi, în momentul de faţă, puterea mea de judecată nu 
e-n cea mai bună formă. Am suferit o pierdere grea. 

— Ştiu, doamnă. Şi-mi pare foarte rău. 

— Mulţumesc. Mâine are loc înmormântarea. Vom porni 
de la salonaşul ăla lacrimogen al lui Stewart Bowie, care nu 
ştiu cum se mai ţine pe picioare, deşi aproape toată lumea 
din oraş se duce la Crosman'”, în Castle Rock. Oamenii 
numesc Bowie Funeral Home „Hambaru' de-ngropăciuni al 
Bowinelor“. Stewart e un idiot, iar frate-său, Fernald, e şi 


mai idiot, dar acum ei sunt singurii pe care-i avem. Pe care-i 
am. 

Oftă, ca o femeie pe care o aştepta o corvoadă enormă. 

„Și de ce nu?“ se întrebă Barbie. „Moartea cuiva drag 
poate presupune multe lucruri, dar munca este întotdeauna 
unul din ele.“ 

Spre surprinderea lui, Brenda i se alătură, ieşind în prag. 

— Vino cu mine până în spate, domnule Barbara. Mai 
târziu, poate-am să te invit şi în casă, dar numai când voi fi 
sigură de dumneata. În mod normal, aş accepta o 
recomandare a Juliei fără să clipesc, dar astea nu-s vremuri 
normale. 

Îl conduse pe lângă casă, peste iarba tunsă îngrijit şi 
curățată de frunze uscate. În dreapta, un gard de şipci 
despărţea curtea familiei Perkins de cea a vecinilor; în 
stânga se întindeau nişte ronduri de flori cultivate migălos. 

— Florile erau pasiunea soţului meu. Poate ţi se pare un 
hobby cam ciudat pentru un agent însărcinat cu aplicarea 
legii. 

— Deloc. 

— Nici mie nu mi s-a părut vreodată. Ceea ce ne pune în 
minoritate. În oraşele mici, imaginaţia e la fel de restrânsă. 
Grace Metalious şi Sherwood Anderson au avut dreptate în 
privinţa asta. 

În timp ce dădeau colţul din spate al casei, pentru a intra 
într-o încăpătoare curte dosnică, Brenda adăugă: 

— De asemenea, aici va fi lumină puţin mai mult timp. Am 
generator, dar a picat azi-dimineaţă. Din lipsă de 
combustibil, cred. Am şi un rezervor în plus, dar nu ştiu 
cum să-l schimb. În legătură cu generatorul, mereu îl 
băteam la cap pe Howie. El voia să mă-nveţe cum să umblu 
cu el, eu refuzam. Mai mult ca să-i fac în ciudă. 

O lacrimă i se prelinse pe obraz. Şi-o şterse cu un gest 
absent. 

— Acum, i-aş cere iertare, dacă aş putea... Aş recunoaşte 
că avea dreptate. Dar e cam târziu, nu-i aşa? 


Barbie ştia să recunoască o întrebare retorică... 

— Dacă-i doar o canistră, spuse el, pot s-o schimb şi eu. 

— Mulţumesc, răspunse Brenda, conducându-l spre o 
masă cu un cooler Igloo alături. Voiam să-l rog pe Henry 
Morrison, şi să mai iau câteva canistre de la Burpee's, dar 
până am ajuns eu în oraş, azi după-amiază, la Burpee's 
închisese, iar Henry era plecat la ferma lui Dinsmore, 
împreună cu toată lumea. Crezi că mâine aş putea lua nişte 
canistre în plus? 

— Poate. 

La drept vorbind, se îndoia. 

— Am auzit despre băieţel, continuă Brenda. A venit să- 
mi spună Gina Buffalino, de-alături. Îmi pare nespus de rău. 
O să trăiască? 

— Nu ştiu. 

Şi, fiindcă intuiţia îi spunea că sinceritatea era cea mai 
directă cale spre încrederea acelei femei (oricât de 
provizorie ar fi fost), adăugă: 

— N-aş crede. 

— Nu... oftă ea, ştergându-se iar la ochi. Nu suna deloc 
bine. 

Deschise Igloo-ul. 

— Am apă şi Cola dietetică. Asta era singura răcoritoare 
pe care-l lăsam pe Howie s-o bea. Ce preferi? 

— Apă, doamnă. 

Brenda destupă două sticle de Poland Spring şi băură. 
Apoi, îl privi cu ochi trişti şi curioşi. 

— Julia mi-a spus că vrei o cheie de la primărie. Înţeleg 
de ce ai nevoie. Şi mai înţeleg şi de ce nu vrei ca Jim Rennie 
să afle... 

— S-ar putea să fie nevoie să ştie şi el. Situaţia s-a 
schimbat. Vedeţi dumneavoastră... 

Ridicând o mână, Brenda clătină din cap. Barbie se 
întrerupse. 

— Înainte de asta, aş vrea să-mi povesteşti ce s-a 
întâmplat atunci cu Junior şi prietenii lui. 


— Doamnă, soţul dumneavoastră nu v-a...? 

— Howie nu-mi vorbea decât rareori despre cazurile lui, 
dar despre ăsta mi-a vorbit. Îl frământa, cred. Vreau să văd 
dacă povestirea dumitale se potriveşte cu a lui. Dacă da, 
putem trece la altele. Dacă nu, te voi pofti să pleci, deşi 
sticla de apă poţi s-o iei cu dumneata. 

Barbie arătă spre mica magazie roşie de lângă colţul din 
stânga al casei. 

— Acolo-i generatorul? 

— Da. 

— Dacă schimb canistra în timp ce vorbim, o să mă puteţi 
auzi? 

— Da. 

— Şi vreţi să vă spun totul, doamnă? 

— Da, totul. Şi dacă-mi mai zici o singură dată „doamnă“, 
poate-ţi dau una. 

Uşa micii magazii a generatorului era închisă cu un clenci 
de alamă lucitoare. Omul care locuise acolo până în ajun 
avusese mare grijă de lucrurile lui... deşi era păcat că mai 
rămăsese doar o singură canistră. Barbie hotări ca, oricum 
decurgea conversaţia, să-şi asume sarcina de a încerca să-i 
mai obţină câteva, a doua zi. 

„Până atunci“, îşi zise el, „spune-i tot ce vrea să ştie 
despre noaptea aia“. l-ar fi fost mai uşor, însă, dacă-i 
povestea stând întors cu spatele; nu-i convenea să spună că 
totul se întâmplase fiindcă Angie McCain văzuse în el o 
jucărie masculină ceva mai matură. 


Z/ 


„Puişoru-i şefu'“, îşi reaminti - şi începu povestea. 
10 


Ceea ce-şi amintea cel mai clar din vara trecută era 
cântecul lui James McMurtry care părea să se-audă de 
peste tot - „Talkin' at the Texaco“ se numea. lar versul pe 
care-l reţinuse cel mai bine era cel care spunea cum, într- 
un orăşel, „toţi trebuie să ne ştim locul“. Când Angie 


începuse să stea prea aproape de el în timp ce gătea sau să- 
şi apese un sân pe braţul lui când întindea mâna după 
vreun lucru pe care ar fi fost la fel de uşor să i-l dea el, îi 
venise iar în minte versul. Ştia cine era prietenul ei şi mai 
ştia şi că Frankie DeLesseps făcea parte din structura de 
putere a oraşului, fie şi numai în virtutea prieteniei sale cu 
fiul lui Big Jim Rennie. Dale Barbara, din partea lui, era 
doar cu puţin mai mult decât un vagabond. După mersul 
lucrurilor din Chester's Mill, el nu avea niciun loc al lui. 

Într-o seară, Angie întinsese mâna pe lângă şoldul lui 
pentru a-l strânge uşor de pubis. Barbie avusese o reacţie 
spontană, şi văzu după zâmbetul ei ştrengăresc că i-o 
simţise. 

— Poţi să mi-o faci şi tu, dacă vrei, spusese ea. 

Se aflau în bucătărie, iar Angie îşi săltă puţin poalele 
fustei, care era destul de scurtă, lăsându-l să-i zărească o 
clipă lenjeria roz, cu volane. Schimb la schimb. 

— Mă lipsesc, replicase Barbie, iar fata îi scoase limba. 

Mai văzuse chestii ca asta în vreo şase bucătării de 
restaurante şi uneori chiar intrase în joc. Putea să nu 
însemne nimic mai mult decât interesul trecător al unei fete 
pentru un coleg mai în vârstă şi destul de arătos. După un 
timp, însă, Angie şi Frankie s-au despărţit şi, într-o noapte, 
când Barbie arunca gunoiul în tomberonul din spate, după 
închidere, fata i-a făcut un avans serios. 

Când se întorsese de la tomberon, se pomenise faţă-n 
faţă cu ea. Angie îi cuprinsese umerii cu braţele şi-l 
sărutase. O sărutase şi el. Fata i-a luat mâna şi şi-a pus-o pe 
sânul stâng. Mişcarea îi deşteptase creierul. Era un sân de 
soi, tânăr şi tare. Şi mai era şi un semnal de alarmă. Fa era 
un semnal de alarmă. Barbie încercase să se retragă, iar 
când Angie îl ţinuse pe loc cu o mână (acum unghiile i se 
înfigeau în ceafă) şi încercase să se îndese în el cu şoldurile, 
o respinse puţin mai tare decât voise. Fata se lovise de 
tomberon, îl privise încruntată, îşi pusese mâna pe jeanşi şi 
se încruntase şi mai tare. 


— Mersi! Acum o să am pantalonii plini de mizerie! 

— Ar trebui să ştii când să te opreşti, replicase el, calm. 

— Da” ţi-a plăcut! 

— Poate, dar tu nu-mi placi. 

Şi, când văzuse pe faţa ei cum jignirea îi creştea furia, 
adăugase: 

— Adică îmi placi, dar nu în sensul ăsta. 

Numai că, aşa cum bine se ştie, oamenii au obiceiul să 
spună ce gândesc cu adevărat, atunci când sunt tulburaţi. 

Patru zile mai târziu, la Dipper's, cineva îi turnase un 
pahar de bere după guler. Barbie se întorsese şi-l văzuse pe 
Frankie DeLesseps. 

— Asta ţi-a plăcut, Baaarbie? Că dacă da, pot s-o mai fac 
o dată - e noaptea berii la juma' de preţ. Sigur, dacă nu ţi-a 
plăcut, putem să vorbim şi-afară. 

— Nu ştiu ce ţi-a spus, dar a minţit, răspunsese Barbie. 

Tonomatul cânta - nu piesa lui McMurtry, dar în minte el 
tot pe aia o auzea: „Iloţi trebuie să ne ştim locul.“ 

— Ce mi-a zis mie e c-a zis nu şi tu ai ţinut-o pe-a ta şiai 
futut-o oricum. Cu cât ai peste ea? C-o s'tă de livre? Mie 
asta-mi sună a viol. 

— Nu i-am făcut nimic, spusese el, ştiind că n-avea niciun 
sens şi că vorbea degeaba. 

— Mergem afară, băi futangiule, sau ţi-i prea frică? 

— Mi-e prea frică, replicase Barbie - şi, spre mirarea lui, 
Frankie plecase. Barbie a ajuns atunci la concluzia că se 
săturase de bere şi muzică pe seara aia, şi tocmai se ridica 
să iasă, când Frankie a reapărut, de data asta nu cu un 
pahar, ci cu o halbă. 

— Nu face asta, îi spusese Barbie, dar Frankie, evident, 
nu-i dăduse nicio atenţie. Pleosc, drept în faţă! Un duş cu 
Bud Light. Câţiva oameni beţi au râs, aplaudând moleşit. 

— Şi acum poţi să vii afară, ca s-o rezolvăm, spusese 
Frankie, sau pot să mai aştept. Ultima comandă, Baaarbie. 

Barbie pornise spre uşă, ştiind că atunci sau mai târziu 
tot aia era şi gândindu-se că, dacă-l dobora pe Frankie 


rapid, multă lume avea să vadă şi cu asta se termina totul. 
Putea chiar să-şi prezinte scuze şi să repete că nu avusese 
nimic de-a face cu Angie. N-avea de gând să adauge că 
Angie se dăduse la el, deşi bănuia că mulţi ştiau (Rose şi 
Anson, cu siguranţă). Poate, cu un nas însângerat care să-l 
dezmeticească, Frankie avea să înţeleagă lucrul care 
pentru Barbie era atât de evident: nu era decât o 
răzbunare, în stilul unei fătuci. 

La început, aşa părea că aveau să decurgă lucrurile. 
Frankie stătea pe pietriş, bine proptit cu ambele picioare şi 
pumnii ridicaţi ca ai lui John L.. Sullivan. Felinarele cu sodiu 
din capetele parcării îi aruncau umbra în două direcţii. Rău, 
voinic şi prost: un bătăuş de provincie ca oricare altul. 
Obişnuit să-şi culce adversarii la pământ dintr-o singură 
lovitură în plin, pentru ca apoi să-i ridice şi să-i toace 
mărunt până cerşeau milă. 

Îşi târşâi picioarele înainte şi dădu drumul armei sale 
deloc secrete: un uppercut pe care Barbie îl evită simplu, 
înclinându-şi uşor capul într-o parte. Apoi, Barbie ripostă 
printr-o directă în plexul solar. Frankie se prăbuşi cu o 
expresie năucită. 

— Nu e nevoie să... începu Barbie - şi, în acel moment, 
Junior Rennie îl lovi pe la spate, în rinichi, probabil cu 
mâinile unite ca să formeze un singur pumn, de două ori 
mai mare. Barbie se împletici înainte. Îl întâmpină Carter 
Thibodeau, ieşind dintre două maşini ca să-i aplice un 
croşeu. Dacă-l atingea, i-ar fi putut rupe mandibula, însă 
Barbie reuşise să ridice braţul la timp. De la asta se alesese 
cu cea mai gravă vânătaie, care încă mai păstra o tentă 
gălbuie neplăcută în Ziua Domului - ziua încercării de a 
pleca din oraş. 

Se răsucise într-o parte, dându-şi seama că era o 
ambuscadă premeditată şi că trebuia să scape de acolo 
înainte s-o păţească rău cineva. Nu neapărat el. Nu vedea 
nicio problemă să fugă - nu era un om mândru. 


Apucase să facă trei paşi, înainte ca Melvin Searles să-i 
pună piedică. Barbie căzuse pe burtă şi începuseră şuturile. 
Îşi acoperise capul, în timp ce vârful unei cizme de piele îl 
izbea în picioare, în fund şi în braţe. O lovitură îi nimeri 
cuşca toracică înainte de a reuşi să se târască după 
camionul de mobilă veche al lui Stubby Norman. 

În acel moment, îl părăsise orice urmă de rațiune şi nu se 
mai gândise să fugă. Se ridicase, întorcându-se spre ei, cu 
palmele în sus şi flexându-şi degetele. Chemându-i. Spaţiul 
dintre cele două maşini unde stăteau era strâmt. Ceilalţi nu 
puteau veni la el decât unul câte unul. 

Junior încercă primul; entuziasmul îi fusese răsplătit cu 
un şut în burtă. Barbie purta adidaşi Nike, nu bocanci, dar 
lovitura fusese puternică, iar Junior se îndoise de mijloc, 
lângă camion, gâfâind sufocat. Frankie sărise peste el şi 
imediat Barbie îi dăduse doi pumni în faţă - dureroşi, dar 
nu atât de puternici, încât să-i rupă ceva. Începuse să-şi 
recapete uzul raţiunii. 

Atunci auzise pietrişul scrâşnind. Se întorsese tocmai la 
timp ca să primească o lovitură de la Thibodeau, care 
ocolise până-n spatele lui. Pumnul lui îi nimerise tâmpla şi 
câteva clipe văzuse stele verzi („Sau poate o fi fost o 
cometă“, îi spuse Brendei, în timp ce deschidea valva noii 
canistre cu benzină.) Thibodeau înaintase. Barbie îi aplicase 
un şut puternic în gleznă, de-i transformase rânjetul într-o 
strâmbătură. Căzuse într-un genunchi, ca un fotbalist care 
potriveşte mingea pentru o lovitură de pedeapsă. Atâta 
doar că, de obicei, acei jucători ţin mingea, nu se ţin de 
gleznă. 

Carter Thibodeau scosese un țipăt absurd: 

— Să te fut de trişor! 

— Uite cine vorb... 

Atât apucase să spună Barbie, înainte ca Melvin Searles 
să-şi petreacă braţul strâns după gâtul lui. Barbie îi dăduse 
un cot în mijloc şi-i auzise mormăitul, în timp ce expira. 
Simţise şi mirosul: bere şi ţigări, Slim Jim. Se întorcea, 


ştiind că, probabil, Thibodeau avea să se repeadă iar la el, 
înainte de a-şi croi drum afară dintre cele două 
autovehicule şi fără să-i mai pese. Îl durea faţa, îl dureau 
coastele şi deodată luase hotărârea - părea absolut 
rezonabilă - să-i bage pe toţi patru în spital. Puteau discuta 
despre ce anume însemna trişatul şi ce era lupta cinstită, în 
timp ce-şi dădeau autografe pe gipsuri. 

Acesta fusese momentul când şeful Perkins - chemat fie 
de Tommy, fie de Willow Anderson, proprietarii localului - 
intrase în parcare, cu jackpoturile aprinse şi semnalizând 
din faruri. Combatanţii se pomeniseră luminaţi ca actorii pe 
o scenă. 

Perkins sunase din sirenă o dată, scurt: jumătate de 
semnal. Apoi coborâse, săltându-şi centura pe burta 
voluminoasă. 

— Săptămâna abia a-nceput, nu-i cam devreme pentru 
aşa ceva? 

La care Junior Rennie răspunsese. 


11 


Brenda nu avea nevoie ca Barbie să-i reproducă 
răspunsul lui Junior Rennie; îl auzise de la Howie, şi nu se 
mirase. Încă de mic, băiatul lui Big Jim fabulase fluent, mai 
ales când erau la mijloc şi propriile lui interese. 

— La care el a răspuns: „Bucătarul a-nceput“. Aşa-i? 

— Exact. 

Barbie apăsă pe butonul generatorului, care începu să 
duduie. Îi zâmbi, deşi simţea cum i se înfierbântau obrajii. 
Povestea pe care i-o spusese nu era una dintre favoritele 
lui, deşi bănuia că ar fi ales-o oricând în locul celei despre 
sala de sport din Fallujah. 

— Poftim - filmăm, motor, acţiune! 

— Mulţumesc. Cât o să ţină? 

— Doar vreo două zile, dar s-ar putea ca între timp toate 
astea să se termine. 


— Sau nu. Cred că ştii ce te-a salvat de o vizită în arestul 
comitatului, în noaptea aia? 

— Sigur, răspunse Barbie. Soţul dumitale a văzut ce se 
întâmplase. Patru contra unul. Era cam greu să nu 
observi... 

— Oricare alt poliţist ar fi putut să nu vadă, chiar dacă se 
întâmpla sub ochii lui. Şi a fost doar un noroc că Howie era 
de serviciu în noaptea aia; ar fi trebuit să intre George 
Frederick, dar a stat acasă, cu o viroză gastrică. 

Făcu o pauză. 

— Ai putea chiar să-i zici nu noroc, ci providenţă. 

— Aş putea, îi dădu Barbie dreptate. 

— N-ai vrea să intrăm în casă, domnule Barbara? 

— De ce n-am rămâne aici? Dacă nu te deranjează. E 
plăcut. 

— N-am nimic împotrivă. Dar în curând se va face frig. 
Sau... nu? 

Barbie îi răspunse că nu ştia. 

— Când Howie v-a dus pe toţi la secţie, DeLesseps i-a 
spus că o violaseşi pe Angie McCain. Nu aşa a fost? 

— Asta a fost prima lui versiune. Pe urmă, a întors-o că 
cică n-a fost tocmai viol, dar când ea s-a speriat şi mi-a 
cerut să mă opresc, eu n-am vrut. Ar însemna „viol de 
gradul doi“, cred. 

Brenda zâmbi. 

— Ai grijă, să nu te-audă vreo feministă zicând că există 
mai multe grade de viol. 

— Da, cred c-ar fi mai bine... Oricum, soţul dumitale m-a 
dus în camera de interogatoriu - care pare să fie o debara 
de mături, în timpul zilei... 

La asta, Brenda chiar râse. 

— ... Şi pe urmă, a adus-o şi pe Angie. A pus-o să se aşeze 
în aşa fel, încât să fie nevoită să mă privească drept în ochi. 
La naiba, aproape că ne frecam cot în cot. Ca să minţi în 
legătură cu ceva grav, ai nevoie să te pregăteşti sufleteşte, 
mai ales când eşti tânăr. Am descoperit asta în armată, iar 


soţul dumitale o ştia şi el. I-a spus că va ajunge cazul în 
instanţă. I-a explicat care sunt pedepsele pentru sperjur. Ca 
să n-o mai lungesc, fata a bătut în retragere. A spus că nu 
avusese loc nici măcar contact sexual, nicidecum viol. 

— Howie avea o vorbă: „Rațiunea înaintea legii.“ Era 
baza felului său de a rezolva lucrurile. Dar nu va fi şi pentru 
Peter Randolph, în parte fiindcă are mintea-n ceaţă, dar mai 
ales pentru că nu va fi în stare să-i facă faţă lui Rennie. 
Soţul meu putea. Mi-a spus că, atunci când domnului 
Rennie i-a ajuns la urechi vestea despre... altercaţia... 
voastră, a insistat să fii judecat pentru ceva. Orice. Era 
furios. Ştiai? 

— Nu, răspunse Barbie, deloc surprins. 

— Howie i-a spus domnului Rennie că, dacă ajunge ceva 
în instanţă, va avea grijă să nu se omită nimic, inclusiv 
atacul patru contra unu din parcare. A mai adăugat că un 
bun avocat al apărării ar putea chiar să facă publice unele 
dintre escapadele lui Frankie şi Junior din liceu. Erau mai 
multe, deşi niciuna nu se compara cu ceea ce ţi se 
întâmplase dumitale. 

Clătină din cap. 

— Junior Rennie n-a fost niciodată un copil bun, dar 
înainte fusese oarecum inofensiv. Cam de-un an încoace, s-a 
schimbat. Howie observase şi era neliniştit. Am descoperit 
că Howie ştia mai multe lucruri, atât despre fiu, cât şi 
despre tată... 

Lăsă fraza în aer. Barbie aproape că vedea cu ochii lui 
cum se întreba dacă să mai continue sau nu, hotărând în 
cele din urmă să n-o facă. Ca soţie a unui comandant de 
poliţie dintr-un orăşel de provincie, se deprinsese să fie 
discretă şi-i era greu să se dezveţe. 

— Howie te-a sfătuit să pleci din oraş înainte ca Rennie să 
găsească o altă cale de a-ţi face necazuri, nu-i aşa? Îmi 
imaginez că Domul ăsta te-a prins înainte de a reuşi să ieşi. 

— Da! Şi da. Aş putea să beau acum cola aia dietetică, 
doamnă Perkins? 


— Brenda. Şi o să-ţi spun şi eu Barbie, dacă aşa ţi se zice. 
Te rog, serveşte-te cu ce doreşti să bei. 

Barbie se conformă. 

— Vrei o cheie de la adăpostul anti-radioactiv ca să poţi 
lua contorul Geiger. Te pot ajuta şi am s-o fac. Dar mi s-a 
părut c-ai spus că trebuie să ştie şi Jim Rennie, iar cu ideea 
asta am o problemă. Poate că durerea îmi tulbură minţile, 
însă nu înţeleg de ce-ai vrea să intri într-un duel de orgolii 
cu el. Big Jim face crize când îi sfidează oricine autoritatea 
şi cu atât mai puţin i-ar conveni să fii tu primul. Nici nu-ţi 
datorează vreo favoare. Dacă soţul meu ar mai fi şef al 
poliţiei, poate că împreună l-aţi convinge pe Rennie. Chiar 
mi-ar fi plăcut aşa ceva, cred. 

Se aplecă înainte, privindu-l cu ochii ei încercănaţi şi 
sinceri. 

— Dar Howie nu mai e, iar tu rişti să ajungi într-o celulă, 
în loc să cauţi pe-aici cine ştie ce generator misterios. 

— Ştiu toate astea, dar a survenit ceva nou. Aviația va 
trage cu o rachetă în Dom, mâine la orele treisprezece. 

— O0-Doamne-Dumnezeule. 

— Au mai tras şi cu alte rachete asupra lui, dar numai ca 
să determine cât de sus ajunge bariera. Radarul nu 
funcţionează. Rachetele aveau focoase oarbe. Asta va avea 
unul cât se poate de activ. Un spărgător de bunkere. 

Brenda păli vizibil. 

— Spre ce parte a oraşului nostru vor trage? 

— Punctul de impact va fi în locul unde Domul 
intersectează Little Bitch Road. Julia şi cu mine am fost 
acolo chiar azi-noapte. Va exploda cam la un metru şi 
jumătate deasupra solului. 

Femeia rămase cu gura căscată, într-o atitudine deloc 
potrivită pentru o doamnă. 

— Nu se poate...! 

— Ba mă tem că se poate. O vor lansa de la bordul unui 
B-52, şi va zbura pe o traiectorie programată dinainte. 
Vreau să zic, programată cu adevărat. Până la cele mai mici 


dâmburi şi şanţuri, odată ce coboară la altitudinea țintei. 
Chestiile astea sunt de-a dreptul sinistre. Dacă explodează 
şi nu trece, înseamnă că toţi cei din zonă se vor alege doar 
cu o sperietură zdravănă - o să sune ca începutul 
Armageddonului. Dacă trece, însă... 

Mâna Brendei se ridicase la gât. 

— Ce avarii poate cauza? Barbie, n-avem maşini de 
pompieri! 

— Sunt sigur că vor avea echipamente contra incendiilor 
în apropiere. Cât despre gravitatea avariilor... 

Ridică din umeri. 

— Va trebui să fie evacuată toată zona, asta-i sigur. 

— Şi e înţelept? E o măsură înţeleaptă, asta pe care o 
plănuiesc e€i...? 

— Întrebarea n-are niciun rost, doamnă... Brenda. 
Decizia e luată. Dar va fi şi mai rău decât atât, teamă mi-e. 

Şi, văzându-i expresia: 

— Pentru mine, nu pentru oraş. Am fost avansat la gradul 
de colonel. Prin ordin prezidenţial. 

Brenda îşi dădu ochii peste cap. 

— Ce bucurie pe capul tău! 

— Cică să declar legea marţială şi, practic, să preiau 
puterea în Chester's Mill. Ce-o să-i mai placă lui Jim Rennie 
vestea asta! 

Spre surprinderea lui, Brenda izbucni în râs. Şi tot spre 
surprinderea lui, Barbie îşi dădu seama că râde şi el. 

— Acum înţelegi care e problema mea? Nu e nevoie ca 
oraşul să afle că iau cu împrumut un contor Geiger vechi, 
dar este nevoie să ştie că spărgătorul-de-bunkere vine 
încoace. Dacă nu dau eu de veste, o va face Julia Shumway, 
dar mai-marii oraşului ar trebui s-o audă de la mine. 
Fiindcă... 

— Ştiu de ce. 

Soarele se făcuse roşu la apus, iar faţa Brendei îşi 
pierduse paloarea. Îşi freca însă braţele, cu un gest absent. 


— Dacă e vorba să-ţi impui aici o anume autoritate... cum 
vrea superiorul tău... 

— Cred că acum Cox mi-e mai degrabă coleg, preciză 
Barbie. 

Brenda oftă. 

— Andrea Grinnell. O să vorbim cu ea. Pe urmă, ne 
ducem împreună la Rennie şi Andy Sanders. Măcar îi vom 
depăşi ca număr - trei la doi. 

— Sora lui Rose? De ce? 

— Nu ştii că e A Treia Aleasă a oraşului? 

Când Barbie clătină din cap, Brenda îi spuse: 

— Nu mai face mutra asta amărâtă. Multora puţin le 
pasă, deşi e în funcţie de şapte ani. De obicei, este doar cu 
puţin mai mult decât o ştampilă pentru cei doi bărbaţi - 
adică pentru Rennie, de vreme ce şi Andy Sanders e toto 
ştampilă - şi are... probleme... dar şi o undă de duritate. 
Sau a avut-o... 

— Ce probleme? 

I se păru că Brenda voia s-o ţină şi pe asta pentru ea, dar 
n-o făcu. 

— Dependenţă de medicamente. Contra durerii. Nu ştiu 
cât de grave. 

— Şi presupun că-şi ridică reţetele de la farmacia lui 
Sanders. 

— Da, ştiu că nu-i o soluţie ideală şi va trebui să ai mare 
grijă, dar... Jim Rennie ar putea fi forţat, fie şi numai din 
comoditate, să-ţi accepte pentru un timp contribuţia. Cât 
despre autoritatea ta propriu-zisă...? 

Clătină din cap. 

— O să se şteargă la fund cu orice declaraţie a legii 
marţiale, indiferent dacă-i semnată sau nu de preşedinte. 
Mai... 

Se întrerupse. Văzuse ceva în spatele lui, iar ochii i se 
dilatau. 

— Doamnă Perkins? Brenda? Ce e? 

— Oh... murmură ea. O, Doamne! 


Barbie se întoarse să vadă şi rămase şi el mut de uimire. 
Soarele cobora spre orizont, roşu ca de-atâtea ori, după zile 
senine fără averse târzii. Dar niciodată în viaţa lui nu mai 
văzuse un asemenea asfinţit. Bănuia că singurii care mai 
asistaseră la aşa ceva erau oamenii din vecinătatea unor 
erupții vulcanice violente. 

„Ba nu“ îşi spuse el. „Nici măcar ei. E un lucru complet 
nou.“ 

Soarele nu era un glob. Avea forma unui papion enorm, 
roşu, cu nod circular aprins. În jurul lui, cerul arăta mânjit, 
parcă de o peliculă subţire de sânge care, de jos în sus, se 
decolora spre portocaliu. Prin acea văpaie tulbure, 
orizontul nu se mai distingea aproape deloc. 

— Sfinte Hristoase, e ca şi cum te-ai uita printr-un 
parbriz murdar, în timp ce mergi cu maşina spre soare, 
spuse ea. 

Avea dreptate, desigur - numai că pe post de parbriz era 
Domul. Pe el începuseră să se adune praf şi polen. Şi agenţi 
poluanţi. Şi avea să fie şi mai rău. 

„Va trebui să-l spălăm” îşi spuse el, imaginându-şi 
rânduri-rânduri de voluntari cu găleți şi cârpe. O 
absurditate. Cum să-l spele, la o înălţime de cincisprezece 
metri? Sau de cincizeci de metri? Sau de cinci sute? 

— Trebuie să se termine odată, şopti Brenda. Dă-le 
telefon şi spune-le să tragă cu cea mai mare rachetă pe 
care o au şi dracu' să le ia de consecinţe. Fiindcă povestea 
asta trebuie să se termine. 

Barbie nu spuse nimic. Nu era sigur c-ar fi putut să 
vorbească nici dacă avea ceva de spus. Acea vâlvătaie 
imensă şi plină de praf îl lăsase fără cuvinte. Parcă ar fi 
privit printr-un hublou spre infern. 


NIE-NIE-NIE 


1 


Jim Rennie şi Andy Sanders priveau straniul asfinţit de pe 
treptele Salonului Funerar Bowie. Urma să se prezinte la 
Primărie pentru încă o „Şedinţă de Evaluare a Situaţiei“, la 
ora şapte, iar Big Jim voia să ajungă mai devreme, pentru 
pregătiri, însă deocamdată stăteau pe loc, uitându-se cum 
ziua se stingea de o moarte bizară şi mânjită. 

— Parc-ar fi sfârşitul lumii, comentă Andy încet, pe un ton 
şocat. 

— Moşi-pe-groşi! replică Big Jim, iar dacă glasul îi suna 
aspru - chiar şi pentru el - era fiindcă şi lui îi trecuse prin 
minte un gând asemănător; pentru prima oară de când 
coborâse Domul peste ei, se gândea că situaţia ar fi putut 
depăşi capacitatea lor - capacitatea lui - de a-i face faţă, şi 
respingea cu furie ideea. L-ai văzut cumva pe Domnul 
Hristos pogorându-se din cer? 

— Nu, recunoscu Andy. 

Ceea ce vedea erau nişte oameni pe care-i cunoscuse 
toată viaţa stând grupaţi pe Main Street, fără să vorbească, 
privind doar ciudatul amurg cu mâna pusă streaşină la ochi. 

— Pe mine mă vezi? insistă Big Jim. 

Andy se întoarse spre el. 

— Sigur că da, răspunse, pe un ton nedumerit. Sigur că 
te văd, Big Jim. 

— Ceea ce înseamnă că n-am fost ridicat la cer. l-am 
dăruit inima mea lui lisus cu ani în urmă, iar dacă asta era 
Judecata de Apoi, n-aş mai fi aici. Şi nici tu, aşa-i? 

— Cred că da, replică Andy, deşi avea îndoielile lui. Dacă 
erau Mântuiţi - spălaţi în Sângele Mielului -, atunci de ce 
tocmai vorbiseră cu Stewart Bowie despre închiderea „micii 
noastre afaceri“, cum o numea Big Jim? Şi cum intraseră, 


din capul locului, într-o asemenea afacere? Ce legătură 
avea o fabrică de droguri cu Mântuirea? 

Dacă-l întreba pe Big Jim, Andy ştia care ar fi fost 
răspunsul: uneori, scopul scuză mijloacele. În acel caz, 
scopurile păruseră admirabile, cândva: noua Biserică a 
Sfântului Mântuitor (cea veche fusese doar puţin mai mult 
decât o baracă de placaj cu o cruce de lemn pe acoperiş); 
postul de radio care salvase numai Dumnezeu ştia câte 
suflete; cele zece procente băgate de ei în buzunar - 
prudent, cu cecurile de contribuţie emise de o bancă din 
Insulele Cayman - pentru Societatea Misionarilor Domnului 
lisus, ca să-i ajute pe cei ce Pastorului Coggins îi plăcea să-i 
numească „frăţiorii cafenii“. 

Dar, privind uriaşul asfinţit tulbure ce părea să sugereze 
că orice activităţi omeneşti erau mărunte şi neînsemnate, 
Andy trebuia să recunoască faptul că toate acele lucruri nu 
erau decât simple justificări. Fără beneficiile obţinute din 
metamfetamine, farmacia lui ar fi fost îngropată cu şase ani 
în urmă. La fel şi salonul de pompe funebre. Şi, de 
asemenea - deşi omul de lângă el n-ar fi recunoscut-o nici în 
ruptul capului - probabil şi firma de maşini second-hand a 
lui Jim Rennie. 

— Ştiu la ce te gândeşti, prietene, spuse Big Jim. 

Andy îl privi timid. Big Jim zâmbea... dar nu cu ferocitate. 
Acesta era un zâmbet blând, înţelegător. Andy surâse şi el 
sau măcar încercă. Îi datora multe lui Big Jim. Numai că, 
acum, lucruri ca farmacia sau BMW-ul lui Claudie păreau 
mult mai neimportante. La ce-i folosea un BMW, chiar şi 
unul cu parcare automată şi sistem de sunet activat vocal, 
unei neveste moarte? 

„Când toate astea se vor termina şi Dodee va veni acasă, 
0 să-i dau ei Beemer-ul“ hotări Andy. „Așa ar fi vrut şi 
Claudie. “ 

Big Jim ridică o mână cu degete boante spre soarele ce 
părea să se întindă ca un uriaş ou stricat pe cerul de la 
apus: 


— Ai crede că toate astea-s din vina noastră, cumva. Că 
Dumnezeu ne pedepseşte pentru că ne-am sprijinit oraşul 
în vremuri grele. Şi nu-i adevărat, prietene. Aici nu e mâna 
lui Dumnezeu. Dacă ai vrea să spui că înfrângerea din 
Vietnam a fost fapta lui Dumnezeu - avertismentul Lui că 
America s-a rătăcit de pe calea spiritului -, aş fi nevoit să-ţi 
dau dreptate. Dacă ar fi să spui că nouă-unsprezece a fost 
răspunsul Făpturii Supreme către Curtea Supremă, care le 
spusese copiilor mici că pot să nu-şi mai înceapă ziua cu o 
rugăciune către Dumnezeul care i-a făcut, ar trebui să fiu 
de acord cu tine. Dar ca Dumnezeu să pedepsească oraşul 
Chester's Mill fiindcă n-am vrut să sfârşim ca atâtea alte 
pete moarte-n drum, precum Jay sau Millinocket...? 

Clătină din cap. 

— Nu, domnule. Nu! 

— Am vârât şi ceva mărunţiş grăsuţ prin buzunare, 
încercă Andy, timid. 

Era adevărat. Făcuseră mai mult decât să-şi sprijine 
propriile afaceri şi să dea o mână de ajutor frăţiorilor 
cafenii; Andy avea propriul lui cont în Insulele Cayman. Şi 
pentru fiecare dolar încasat - de el sau de fraţii Bowie, la o 
adică - era gata să parieze că Big Jim luase trei. Poate chiar 
patru. 

— „Nrednic este lucrătorul de hrana sa“, replică Big Jim, 
pe un ton pedant, dar blând. Matei, 10:10. Numai că 
omisese să citeze versetul dinainte: „Să nu aveți nici aur 
nici argint, nici aramă în cingătorile voastre. “ 

— Apropo, prietene, ar fi timpul să mergem, spuse el 
uitându-se la ceas. Avem multe de hotărât. 

O luă din loc. Andy îl urmă, fără să-şi ia ochii de la asfinţit, 
care încă era destul de luminos ca să-l poarte cu gândul la o 
infecţie. Apoi, Big Jim se opri din nou. 

— Oricum, l-ai auzit pe Stewart - acolo s-a închis firma. 
„Încheiat la toţi nasturii“, cum a zis băieţaşul după ce-a 
făcut pipi. El însuşi i-a spus lui Chef. 

— Ăluia, replică abătut Andy. 


— Nu-ţi face griji în legătură cu Phil, chicoti Big Jim. Am 
închis şi așa o să rămână, până trece criza. De fapt, s-ar 
putea ca ăsta să fie un semn că trebuie să închidem prăvălia 
definitiv. Un semn de la cel Atotputernic. 

— N-ar fi rău, spuse Andy. 

Dar avea o presimţire deprimantă: dacă Domul dispărea, 
Big Jim putea să se răzgândească, iar atunci, avea să-l 
urmeze şi el. Ca şi Stewart Bowie şi fratele său, Fernald. În 
parte, fiindcă sumele erau atât de incredibile - şi 
neimpozabile! - şi în parte, pentru că se adânciseră prea 
mult. Îşi aminti ce spusese, demult, o vedetă de cinema: 
„Când am descoperit că nu-mi plăcea actoria, devenisem 
prea bogat ca să mă mai las.“ 

— Nu-ţi mai face atâtea griji, îl temperă Big Jim. Vom 
începe să aducem propanul înapoi în oraş peste câteva 
săptămâni, indiferent dacă situaţia asta cu Domul se rezolvă 
sau nu. O să folosim camioane de nisip. Poţi să conduci o 
maşină cu viteze standard, da? 

— Da, răspunse Andy, posomorât. 

— Şi, se lumină la faţă Big Jim când îi veni ideea, mai 
putem folosi şi dricul lui Stewie! Unele canistre le putem 
muta chiar mai curând! 

Andy nu spuse nimic. Detesta ideea că-şi însuşiseră (cum 
spunea Big Jim) atât de mult propan din diverse surse ale 
oraşului, dar păruse calea cea mai sigură. Fabricau pe 
scară largă, iar asta presupunea mult în materie de gătit şi 
evacuare a gazelor reziduale. Big Jim precizase că 
achiziţionarea unor cantităţi prea mari de propan ar fi 
putut da naştere la întrebări - la fel cum şi cumpărarea în 
cantităţi mari a diverselor medicamente legale care intrau 
în combinaţie le-ar fi putut crea probleme. 

Faptul că era proprietarul unei farmacii îi fusese de folos, 
deşi proporţiile comenzilor de produse ca Robitussin şi 
Sudafed îl neliniştiseră enorm pe Andy. Se temuse că de- 
acolo avea să li se tragă - dacă era să se compromită 
vreodată. Nicio clipă nu se gândise la enorma ascunzătoare 


de canistre cu propan din spatele studioului WCIK - 
niciodată până acum. 

— Apropo, diseară o să avem destulă energie electrică la 
primărie, îl informă Big Jim, cu aerul de a-i face o surpriză 
plăcută. L-am pus pe Randolph să-l trimită pe băiatul meu şi 
pe prietenul lui, Frankie, la spital, ca să ia unul din 
rezervoarele de-acolo pentru generatorul nostru. 

— Dar am luat deja... zise Andy privindu-l alarmat. 

— Ştiu, îl întrerupse Rennie, liniştitor. Ştiu c-am mai luat. 
Nu-ţi face griji pentru „Cathy Russell”, au destul, 
deocamdată. 

— Puteai să iei unul de la postul de radio... acolo e atât de 
mult... 

— Era mai aproape. Şi mai sigur. Pete Randolph e omul 
nostru, dar asta nu înseamnă că vreau să ştie despre mica 
noastră afacere. Nici acum, nici pe viitor. 

Aceste cuvinte îl încredinţară şi mai mult pe Andy că Big 
Jim nu voia cu adevărat să renunţe la fabrică. 

— Jim, dacă începem să aducem pe furiş propanul lichid 
înapoi în oraş, unde-o să zicem că a fost? Şi oamenilor ce le 
spunem, că l-a luat Zâna Gazului. Şi pe urmă s-a răzgândit 
şi ni l-a dat înapoi? 

— ȚŢi se pare că-i de glumă, prietene? se încruntă Rennie. 

— Nu! Mi se pare că-i de spaimă! 

— Am un plan. Vom anunţa că oraşul are un depozit de 
rezervă şi raţionalizează propanul din el după necesităţi. Şi 
uleiul de încălzit, dacă găsim o soluţie de a-l folosi fără 
consum de curent electric. Nu-mi place ideea de 
raţionalizare - e antiamericană pân! la plăsele, dar suntem 
ca-n povestea cu cosaşul şi furnica, o ştii... În oraş sunt 
destui draci-bumbaci care-ar consuma totul într-o lună, 
pentru ca pe urmă să ţipe la noi să le purtăm de grijă, la 
primul semn că vine un val de frig! 

— Doar nu crezi că o să dureze o lună, nu? 

— Sigur că nu cred, dar ştii vorba aia din bătrâni: speră 
ce-i mai bun şi pregăteşte-te pentru ce-i mai rău. 


Andy se gândi să-i aducă aminte că deja folosiseră o mare 
parte din rezervele oraşului ca să facă metamfetamină 
cristalizată, dar ştia ce i-ar fi răspuns Big Jim: „De unde era 
să ştim...?“ 

N-avuseseră de unde şti, desigur. Ce om cu mintea 
întreagă s-ar fi aşteptat la această împuţinare bruscă a 
tuturor resurselor? Îţi făceai planuri pentru mai mult decât 
destul. Aşa era sistemul american. „Nici pe departe destul“ 
era o insultă la adresa minţii şi a spiritului. 

— Nu eşti singurul căruia n-o să-i placă ideea asta cu 
raţionalizarea, spuse Andy. 

— De-asta avem poliţie. Ştiu că toţi deplângem decesul 
lui Howie Perkins, dar acum el e la lisus, iar noi îl avem pe 
Pete Randolph. Care va fi un şef al poliţiei mai bun pentru 
oraş, în situaţia creată. Fiindcă ştie să asculte. 

Îndreptă un deget spre Andy: 

— Când e vorba de interesele proprii, oamenii dintr-un 
oraş ca ăsta - şi, de fapt, oamenii de pretutindeni - se 
comportă ca nişte copii. De câte ori am spus-o? 

— De multe ori, oftă Andy. 

— lar pe copii ce trebuie să-i pui să facă? 

— Să-şi mănânce legumele, dacă vor şi desert. 

— Exact! Şi, uneori, asta-nseamnă să pocneşti şi din bici. 

— Mi-a mai venit ceva în minte, spuse Andy. Stăteam de 
vorbă cu Sammy Bushey, pe pajiştea lui Dinsmore - una din 
prietenele lui Dodee, o ştii? Mi-a spus că unii dintre poliţişti 
i-au cam bruscat, acolo. I-au bruscat destul de râu. Poate-ar 
fi bine să vorbim cu şeful Randolph despre asta. 

Jim se încruntă. 

— Şi la ce te-aşteptai, prietene? Să se poarte cu mănuşi? 
Acolo a fost cât pe ce să izbucnească o păcătoasă de 
revoltă. Am fost la un pas de-a avea un drac-bumbac de 
răzmeriţă, chiar aici, în Chester's Mi]! 

— Ştiu, ai dreptate, numai că... 

— O cunosc pe fata aia, Bushey. l-am cunoscut toată 
familia. Consumatori de droguri, hoţi de maşini, scandalagii, 


oameni care nu-şi achită împrumuturile şi nici impozitele. 
Gunoi alb sărăntoc, cum le ziceam, înainte de a deveni 
incorect politic. Ăştia-s oamenii la care trebuie să fim atenţi, 
acum. Tocmai ăştia. Sunt cei care vor face praf şi pulbere 
oraşul nostru, dacă au cea mai mică ocazie. Asta vrei? 

— Nu, în niciun caz... 

Dar Big Jim se ambalase. 

— Fiecare oraş are furnicile lui - ceea ce e foarte bine - şi 
cosaşii lui, ceea ce nu mai e atât de bine, dar putem 
convieţui cu ei, fiindcă-i înţelegem şi-i putem determina să 
facă ceea ce e în interesul oraşului, chiar dacă trebuie să-i 
înghesuim puţin. Dar în fiecare oraş trăiesc şi lăcuste, cum 
scrie-n Biblie, iar oamenii ca familia Bushey asta sunt. Cu ei, 
trebuie să punem picioru-n prag. Nu ne-o fi plăcând, nici ţie 
şi nici mie, dar libertatea personală trebuie să ia o pauză, 
până se vor termina toate astea. Şi nu vom face şi noi 
sacrificii? N-am hotărât să închidem mica noastră prăvălie? 

Andy nu voia să-i aducă aminte că de fapt nici nu aveau 
încotro, de vreme ce oricum marfa nu se mai putea expedia 
din oraş, dar se rezumă la un simplu „da“. Nu voia să mai 
lungească discuţia şi aştepta cu groază următoarea şedinţă, 
care putea să dureze până pe la miezul nopţii. Tot ce dorea 
era să se ducă acasă, unde nu-l mai aştepta nimeni, să bea o 
tărie şi să se culce, cu gândul la Claudie, plângând până-l 
lua somnul. 

— Ceea ce contează acum, prietene, e să păstrăm 
echilibrul. Asta înseamnă lege, ordine şi spirit de 
prevedere. Spiritul nostru de prevedere, pentru că noi nu 
suntem cosaşi. Suntem furnici. Furnici războinice. 

Rămase câteva clipe pe gânduri, iar când vorbi din nou, 
tonul îi devenise pragmatic: 

— Revin asupra deciziei noastre de a lăsa Food City să-şi 
continue activitatea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu 
vreau să spun că-l vom închide - cel puţin, nu încă - dar în 
următoarele câteva zile va trebui să fim destul de atenţi. 
Atenţi ca nişte draci-bumbaci de şoimi. La fel şi cu Gas and 


Grocery. Şi s-ar putea să nu fie o idee rea dacă ne-am însuşi 
unele dintre alimentele mai perisabile, pentru propriul 
nostru... 

Se opri, mijind ochii spre treptele Primăriei. Nu-i venea 
să creadă şi ridică o mână pentru a se feri de lumina 
soarelui. Dar ceea ce vedea era adevărat: Brenda Perkins şi 
acel Dale Barbara de toată beleaua. Şi nici măcar nu 
stăteau unul lângă altul. Între ei, vorbind însufleţit cu 
văduva şefului Perkins, era aşezată Andrea Grinnell, A Treia 
Aleasă. Şi-şi dădeau unul altuia nişte foi de hârtie. 

Lui Big Jim nu-i plăcea treaba asta. 

Deloc nu-i plăcea. 


2 


Porni înainte, vrând să le întrerupă conversaţia, 
indiferent care era subiectul. Înainte de a apuca să facă doi 
paşi, un copil alergă spre el. Era unul dintre băieţii din 
familia Killian, care număra cam o duzină, locuind într-o 
fermă de găini dărăpănată, lângă limita dinspre Iarker's 
Mills a oraşului. Niciunul dintre copii nu era prea isteţ - 
ceea ce oricum nu era de mirare, dacă stăteai să te 
gândeşti din ce părinţi prăpădiţi veniseră pe lume -, dar toţi 
erau membri  respectabili ai comunităţii Sfântului 
Mântuitor; toţi Mântuiţi, cu alte cuvinte. Acesta era 
Ronnie... sau, cel puţin, aşa credea Rennie, dar îi era greu 
să fie sigur. Toţi aveau aceleaşi capete în formă de glonţ, cu 
frunţi proeminente şi nasuri coroiate. 

Băiatul purta un tricou zdrenţuit cu sigla WCIK şi ţinea în 
mână o hârtie. 

— Domnule Rennie! strigă el. Mamăăă, prin tot oraşu' v- 
am căutat! 

— Mă tem că acum n-am timp să stăm de vorbă, Ronnie, 
replică Big Jim, cu privirea spre cei trei oameni aşezaţi pe 
treptele Primăriei, ca nişte draci-bumbaci de Three 
Stooges. Poate mâin... 


— Io-s Richie, domnule Rennie. Ronnie-i frate-meu. 

— Richie. Sigur. Acum, scuză-mă... 

Şi-şi văzu de drum. 

Andy luă hârtia de la băiat şi-l ajunse pe Rennie din urmă 
înainte de a ajunge la cei trei aşezaţi pe trepte. 

— Mai bine uită-te la asta. 

Întâi, Big Jim se uită la chipul lui Andy, care era mai 
crispat şi îngrijorat ca oricând. Apoi, luă hârtia: 


James, 

Trebuie să, te văd diseară. Dumnezeu mi-a vorbit. Acum, 
trebuie să vorbesc cu tine înainte de a vorbi oraşului. Te 
rog, răspunde-mi. 

Richie Killian îmi va aduce mesajul tău. 
Reverend Lester Coggins 


Nu Les; nici măcar Lester. Nu! Reverend Lester Coggins. 
Nu mirosea a bine. De ce, o, de ce trebuia ca toate să se 
întâmple în acelaşi timp? 

Băiatul stătea în faţa librăriei, arătând ca un orfan 
nenorocit, în tricoul lui decolorat şi blugii lăbărţaţi, care-i 
atârnau de pe şolduri. Big Jim îi făcu semn să se apropie. 
Puştiul o şi zbughi spre el. 

Scoţându-şi din buzunar pixul (care avea scris pe-o parte, 
cu auriu, sloganul: „CUI CU BIG JIM TREABĂ FACE, ZĂU 
CĂ TARE MULT Îl PLACE“), Big Jim mâzgăli un răspuns 
succint: „La miezul nopţii. La mine.“ Apoi, împături mesajul 
şi i-l înapoie băiatului. 

— Du-i-l. Şi să nu-l citeşti. 

— Nu-l citesc! Nici de-al dracu”! Dumnezeu să vă 
binecuvânteze, domnule Rennie. 

— Şi pe tine, fiule, răspunse Big Jim, privindu-l cum se 
îndepărta în fugă. 

— Asta ce-a mai fost? vru să ştie Andy - şi, înainte ca Big 
Jim să-i poată răspunde, continuă. Fabrica? E vorba de 
metamfe... 


— Gura. 

Andy cu un pas înapoi, şocat. Big Jim nu-i mai spusese 
niciodată să-şi ţină gura. Putea fi de rău. 

— Toate la timpul lor, mai zise Big Jim şi porni spre 
următoarea problemă. 


3 


În timp ce-l privea pe Rennie apropiindu-se, primul gând 
al lui Barbie fu: „Merge ca un om care-i bolnav şi nu ştie“. 
Mai mergea şi ca un om care-şi trăise toată viaţa dând 
şuturi în fund. Avea pe faţă cel mai carnivor-sociabil 
zâmbet, în timp ce lua mâinile Brendei şi le strângea. 
Femeia acceptă gestul, cu eleganţă calmă. 

— Brenda, spuse el. Condoleanţele mele cele mai 
profunde. Aş fi trecut pe la tine până acum... şi, desigur, voi 
veni la înmormântare... dar am fost cam ocupat. Cu toţii am 
fost. 

— Înţeleg. 

— Duke ne lipseşte enorm, continuă Big Jim. 

— Aşa e, se amestecă Andy, înființându-se în spatele lui 
Big Jim, ca un remorcher în urma unui cargobot. Sigur că 
ne lipseşte. 

— Vă mulţumesc mult amândurora. 

— Şi, deşi am dori nespus să discutăm despre problemele 
tale... că văd clar că ai destule... 

Zâmbetul lui Big Jim se lăţi - strict pe orizontală, fără să 
se apropie de ochi nici cu-o câtime. 

— Avem 0 şedinţă foarte importantă. Andrea, mă întreb 
dacă n-ai vrea să te duci înainte şi să pregăteşti dosarele 
alea. 

Deşi bătea în cincizeci de ani, Andrea arăta în acel 
moment ca o fetiţă care a fost prinsă şterpelind din tartele 
puse la răcit pe pervazul ferestrei. Începu să se ridice în 
picioare (strâmbându-se din cauza durerii de spate), dar 
Brenda o apucă de braţ, ferm, şi o sili să se aşeze la loc. 


— Cred că ar fi mai bine să-ţi faci timp pentru noi, James, 
spuse ea cu amabilitate. Înţelegi, desigur, că dacă nu era 
vorba de ceva important - de ceva foarte important - acum 
aş fi fost acasă, plângându-mi soţul. 

Lucru rar pentru el, Big Jim rămase fără replică. Oamenii 
de pe stradă, care până atunci priviseră asfinţitul, se uitau 
acum la acea confruntare neaşteptată. Era posibil să-i 
acorde lui Barbara o importanţă pe care n-o merita, numai 
fiindcă stătea atât de aproape de A Treia Aleasă şi de 
văduva fostului şef al poliţiei, toţi trei trecându-şi de la unul 
la altul o hârtie, de parcă ar fi fost o scrisoare a Marelui şi 
înaltului Papa de la Roma. Oare cine venise cu ideea acelui 
spectacol în public? Femeia lui Perkins, fireşte. Pe Andrea n- 
ar fi dus-o mintea. Şi n-avea nici curajul să-l sfideze aşa, în 
văzul lumii. 

— Mă rog, poate ne găsim câteva minute şi pentru voi. Ce 
zici, Andy? 

— Sigur, răspunse Sanders. Pentru dumneavoastră avem 
întotdeauna... câteva minute... doamnă Perkins. Îmi pare 
foarte rău pentru Duke. 

— Şi mie îmi pare rău pentru soţia dumitale, răspunse ea, 
cu gravitate. 

Ochii li se întâlniră. Era un Moment de Tandreţe autentic, 
iar lui Big Jim îi venea să-şi smulgă părul din cap. Ştia că n- 
ar fi trebuit să se lase dominat de acele sentimente - îi 
făcea rău la tensiune, ceea ce-i făcea rău şi la inimă... - dar 
uneori era cam greu. Mai ales când tocmai ai primit un 
mesaj de la un tip care ştie mult prea multe şi acum crede 
că Dumnezeu vrea ca el să-i vorbească oraşului. Dacă Big 
Jim ghicise corect ce avea Coggins în cap, treaba din clipa 
aia era doar o nimica toată. 

Numai că s-ar fi putut să nu fie doar o nimica toată. 
Fiindcă Brenda Perkins nu-l simpatizase niciodată, iar 
Brenda Perkins era văduva unui om pe care acum oraşul îl 
considera - fără absolut niciun motiv - un erou. Primul 
lucru pe care-l avea de făcut... 


— Haideţi înăuntru, spuse el. O să vorbim în sala de 
şedinţe. 

Ochii îi aruncară săgeți spre Barbie. 

— Eşti şi dumneata implicat în asta, domnule Barbara? 
Fiindcă nici mort n-aş înţelege de ce. 

— S-ar putea să vă ajute asta, spuse Barbie, întinzându-i 
foile de hârtie pe care şi le dădeau între ei. Am lucrat în 
armată. Eram locotenent. Se pare că termenul meu a fost 
prelungit. Şi am primit şi o avansare. 

Rennie luă hârtiile, apucându-le de un colţ, ca şi cum s-ar 
fi temut să nu-l frigă. Scrisoarea era incomparabil mai 
elegantă decât răvăşelul slinos pe care i-l dăduse Richie 
Killian şi de la un corespondent mult mai cunoscut. Pe antet 
scria doar atât: DE LA CASA ALBĂ. Şi purta data din acea 
Zi. 

Rennie pipăi coala. Între sprâncenele stufoase i se 
formase o cută adâncă, verticală. 

— Asta nu-i hârtie de la Casa Albă. 

„Ba fii sigur că e, tâmpitule“, îi veni lui Barbie să 
răspundă. „A fost adusă acum o oră de un membru al 
Brigăzii de Elfi, de la Fedex. Nebunul âla mic s-a teleportat 
prin Dom, fără nicio problemă. “ 

— Nici nu avea cum să fie, încercă el să-şi păstreze un 
ton civilizat. A venit prin Internet, ca fişier PDF. Domnişoara 
Shumway a downloadat-o şi a printat-o. 

Julia Shumway. Altă pacoste. 

— Citeşte, James, spuse calmă Brenda. E important. 

Big Jim o citi. 


4 


Benny Drake, Norrie Calvert şi Joe  Sperietoare 
McClatchey stăteau în faţa redacţiei Democratului din 
Chester's Mill. Fiecare avea câte o lanternă. Benny şi Joe şi 
le ţineau în mână; a lui Norrie era în buzunarul mare din 
faţă al hanoracului. Se uitau în lungul străzii, spre primărie, 


unde mai multe persoane - inclusiv toţi cei Trei Aleşi şi 
bucătarul de la Sweetbriar Rose - păreau să se sfătuiască. 

— Mă întreb despre ce-o fi vorba, spuse Norrie. 

— Căcaturi de oameni mari, replică Benny, cu o supremă 
lipsă de interes, şi bătu în uşa redacţiei. Când nu primiră 
niciun răspuns, Joe trecu pe lângă el şi apăsă pe clanţă. Uşa 
se deschise, înţelese imediat de ce domnişoara Shumway 
nu-i auzise; copiatorul ei mergea din plin, în timp ce ea 
vorbea cu reporterul sportiv al ziarului şi tipul care făcuse 
poze la bairamul de pe câmp. 

Julia îi văzu pe cei trei copii şi le făcu semn să intre. În 
tasa copiatorului se depuneau rapid coli de ziar. Pete 
Freeman şi Tony Guay le luau cu rândul şi le aranjau în 
teancuri. 

— Ilată-vă, spuse Julia. Mă temeam că n-o să mai veniţi. 
Suntem aproape gata. Dacă afurisitul de copiator nu se 
cacă pe el la semnal, adică. 

Joe, Benny şi Norrie primiră acest bon mot cu admiraţie 
tăcută, fiecare hotărându-se să se folosească de el cât mai 
curând posibil. 

— Aveţi permisiunea părinţilor? întrebă Julia. Nu vreau 
să mă trezesc cu ei pe cap, furioşi. 

— Da, doamnă, răspunse Norrie. 'Toţi le-am cerut voie. 

Freeman lega un teanc de ziare - nu prea îndemânatic, 
observă Norrie. Ea una, ar fi fost în stare să facă cinci 
noduri diferite. Şi să mai prindă şi muşte. l-arătase taică- 
său cum. La rândul ei, fata îi arătase cum să meargă pe 
skateboard, şi-şi aducea aminte cum la prima căzătură tatăl 
ei a râs cu lacrimi. Norrie îşi zicea că avea cel mai bun 
babac din univers. 

— Vrei să fac eu asta? îl întrebă ea pe Freeman. 

— Dacă te pricepi mai bine, sigur, răspunse Pete, dându- 
se la o parte. 

Norrie porni într-acolo, cu Joe şi Benny imediat după ea. 
Apoi, văzu titlul mare de pe ediţia specială de-o singură 
pagină şi se opri. 


— Căca-m-aş! 

De cum îi scăpară aceste cuvinte, îşi trânti mâinile peste 
gură, dar Julia nu făcu decât să dea din cap: 

— E o căcare autentică, nici vorbă. Sper că v-aţi adus toţi 
trei bicicletele şi că au coşuri. Pe astea nu le puteţi căra 
prin oraş cu skate-board-urile. 

— Asta aţi zis, pe-astea ni le-am adus, replică Joe. A mea 
nu are coş, dar are portbagaj. 

— lar eu am să i le leg deasupra, adăugă Norrie. 

Pete Freeman, care se uita cu admiraţie cum fata lega 
rapid teancurile (cu un nod care părea glisant), spuse: 

— Nici nu mă îndoiesc. Alea-s foarte bine făcute. 

— Mda, eu-s şefa, replică Norrie pe cel mai firesc ton. 

— Aveţi şi lanterne? întrebă Julia. 

— Da, răspunseră toţi trei într-un glas. 

— Bun. Democratul n-a mai folosit băieţi cu ziare de 
treizeci de ani şi nu vreau să sărbătoresc această revenire 
la vechiul sistem cu vreunul dintre voi lovit de-o maşină la 
colţul cu Main sau poate cu Prestile. 

— Ar fi nasol, pe bune, aprobă Joe. 

— Să ajungă câte unul la fiecare casă sau firmă de pe 
acele două străzi, da? Plus Morin şi St. Anne Avenue. După 
aia, vă răspândiţi. Faceţi ce puteţi, dar la ora nouă să vă 
duceţi acasă. Ziarele care v-au mai rămas, lăsaţi-le la colţuri 
de stradă. Puneţi câte-un bolovan pe ele, să le ţină. 

Benny privi din nou titlul: 


CHESIER'S MILL, ATENŢIE! h 
SE VA TRAGE CU EXPLOZIVI IN BARIERA! 


SISTEM DE LANSARE TIP RACHETĂ DE CROAZIERĂ 
SE RECOMANDA EVACUAREA ZONEI DE VEST 


— Pun pariu că n-o să meargă, spuse pesimist Joe, 
examinând harta, desenată vizibil de mână, în partea de jos 
a foii. Frontiera dintre Chester's Mill şi Tarker's Mills fusese 


trasată cu roşu. Un X negru însemna locul unde Little Bitch 
Road intersecta marginea oraşului. X-ul fusese marcat ca 
„Punctul de impact“. 

— Muşcă-ţi limba, puştiule, spuse 'Tony Guay. 


5 
DE LA CASA ALBĂ 


Respectuoase salutări 

CONSILIULUI MUNICIPAL DIN CHESIER'S 
MILL: 

Andrew Sanders 

James P Rennie 

Andrea Grinnell 


Stimaţi Domni şi Stimată Doamnă, 

În primul şi-n primul rând, vă trimit salutări şi 
doresc să exprim profunda îngrijorare şi urările de 
bine ale întregii naţiuni. Am declarat ziua de mâine 
Zi Naţională de Rugăciune; în toată America, 
bisericile vor fi deschise, iar oamenii de toate 
confesiunile se vor ruga pentru dumneavoastră şi 
pentru cei ce se străduiesc să înţeleagă şi să anuleze 
ceea ce s-a întâmplat în jurul oraşului 
dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă asigur că nu ne 
vom opri înainte ca locuitorii din Chester's Mill să fie 
eliberaţi, şi cei răspunzători pentru imobilizarea 
dumneavoastră să-şi primească pedeapsa. Vă promit, 
dumneavoastră şi celorlalţi locuitori din Chester's 
Mill, că această situaţie se va rezolva - şi cât mai 
curând. Vorbesc cu toată autoritatea solemnă a 
funcţiei mele, în calitate de Comandant Suprem al 
dumneavoastră. 

În al doilea rând, această scrisoare vi-l va prezenta 
pe colonelul Dale Barbara, din Armata SUA. 


Colonelul Barbara a luptat în Irak, unde a fost 
decorat cu Steaua de Bronz, cu Medalia de Merit în 
Serviciu şi cu două Inimi Purpurii. A fost chemat din 
nou la datorie şi avansat în grad, astfel încât să poată 
acţiona ca intermediar între dumneavoastră şi noi, 
precum şi între noi şi dumneavoastră. Ştiu că, în 
calitate de americani loiali, îi veţi acorda tot sprijinul. 
Aşa cum îl ajutaţi dumneavoastră, vă va ajuta şi el. 

Intenţia mea iniţială, în conformitate cu 
recomandările pe care mi le-au făcut şefii de Stat 
Major şi secretarii Apărării şi Securităţii Interne, a 
fost aceea de a invoca legea marţială în Chester's 
Mill şi de a-l numi pe colonelul Barbara guvernator 
militar interimar. lotuşi, colonelul Barbara m-a 
asigurat că o asemenea măsură nu va fi necesară. 
Mi-a spus că se aşteaptă la cooperarea deplină din 
partea Aleşilor şi a poliţiei locale. Consideră că 
poziţia lui ar trebui să fie aceea de „a sfătui şi 
consimţi“. l-am acceptat opinia, care rămâne 
susceptibilă de revizuiri. 

În al treilea rând, ştiu că sunteţi îngrijoraţi din 
cauza imposibilității de a lua legătura cu prietenii şi 
cei dragi. Vă înţelegem preocuparea, dar este 
imperativ să menţinem acest „blocaj telefonic“ 
pentru a reduce riscul ca unele informaţii strict 
secrete să intre sau să iasă din Chester's Mill. Poate 
credeţi că e o temere îndoielnică; vă asigur că nu 
este aşa. Se prea poate ca o persoană din Chester's 
Mill să deţină informaţii privitoare la bariera care vă 
înconjoară oraşul. Apelurile interne ar trebui să 
funcţioneze normal. 

În al patrulea rând, vom continua să menţinem un 
blocaj de presă, deocamdată, deşi această problemă 
va rămâne şi ea susceptibilă de revizuiri. S-ar putea 
să sosească un moment când va fi util ca oficialităţile 
oraşului şi colonelul Barbara să ţină o conferinţă de 


presă, dar în prezent avem convingerea că stoparea 
rapidă a acestei crize ar pune sub semnul îndoielii 
necesitatea unei asemenea întâlniri cu presa. 

Al cincilea punct se referă la comunicarea prin 
Internet. Şefii de Stat Major susţin insistent o 
blocare temporară a comunicărilor prin e-mail, şi am 
fost dispus să le dau dreptate, colonelul Barbara, 
însă, a pledat convingător în sensul de a le permite 
cetăţenilor din Chester's Mill menţinerea accesului la 
Internet. A subliniat faptul că traficul prin e-mail 
poate fi monitorizat legal de NSA, şi că asemenea 
comunicări, la nivel practic, pot fi verificate mai uşor 
decât transmisiile telefoanelor celulare. Întrucât el 
este „omul nostru la faţa locului“, am fost de acord, 
mai ales din motive umanitare. Această decizie, însă, 
va fi şi ea supusă revizuirii; se pot produce schimbări 
de strategie. Colonelul Barbara va participa pe 
deplin la orice revizuiri de acest fel şi ne aşteptăm la 
o relaţie de lucru fără probleme între el şi 
oficialităţile oraşului. 

Şase, vă prezint posibilitatea foarte credibilă ca 
necazul dumneavoastră să ia sfârşit nu mai târziu 
decât mâine, la 13:00 p.m., ora litoralului estic. 
Colonelul Barbara vă va explica operaţiunea militară 
care va avea loc în acel moment şi m-a asigurat că, 
prin buna colaborare dintre dumneavoastră şi dra 
Julia Shumway, proprietară şi redactor-şef al ziarului 
local, îi veţi putea informa pe cetăţenii din Chester's 
Mill la ce să se aştepte. 

Şi, în sfârşit: sunteţi cetăţeni ai Statelor Unite ale 
Americii, şi niciodată nu vă vom abandona. Cea mai 
fermă promisiune a noastră, bazată pe cele mai 
înalte idealuri pe care le împărtăşim, este simplă: 
niciun om - bărbat, femeie sau copil - lăsat în voia 
sorții. Se vor folosi toate resursele necesare în scopul 
de a pune capăt ostracizării dumneavoastră. Se va 


cheltui fiecare dolar necesar. Ceea ce aşteptăm de la 
dumneavoastră, în schimb, este credinţă şi 
cooperare. Vă rugăm să ni le acordaţi pe amândouă. 
Cu toate rugăciunile şi toate urările de bine, 

Rămân, cât se poate de sincer, al dumneavoastră. 


6 


Indiferent ce slugă de scribălău o fi scris textul, 
nemernicul îl semnase personal, cu toate cele trei nume, 
inclusiv cel de terorist, din mijloc. Big Jim nu-l votase şi, în 
acel moment, dacă ar fi fost teleportat ca prin miracol până- 
n faţa lui, Rennie simţea că l-ar fi putut strânge de gât cu 
plăcere. 

Şi pe Barbara la fel. 

Cel mai mult îşi dorea să fi putut fluiera după Pete 
Randolph, ca să-l arunce pe Colonelul Bucătar Fript într-o 
celulă. Să-i spună să dea comenzile pentru păcătoasa lui de 
lege marţială din subsolul prăvăliei de curcani, cu Sam 
Verdreaux pe post de aide-de-camp. 

Poate că şi Sam Jeg era-n stare să-şi ţină-n frâu sevrajul 
destul ca să salute fără a-şi băga degetu-n ochi. 

Dar nu acum. Nu încă. Anumite fraze din scrisoarea 
Gardianului Şef ieşeau în evidenţă: 


Aşa cum îl ajutaţi dumneavoastră, vă va ajuta şi el. 

O relaţie de lucru fără probleme între el şi 
oficialităţile oraşului. 

Această problemă va rămâne susceptibilă de 
revizuiri. 

Ceea ce aşteptăm este credinţă şi cooperare. 


Ultima era cea mai elocventă. Big Jim nu se îndoia că 
ticălosul ăla pro-avorturi habar n-avea de credinţă - pentru 
el, era doar o vorbă goală dar când vorbea despre 
cooperare, ştia prea bine ce spunea, ca şi Jim Rennie: „Este 


o mănuşă de catifea, dar nu uitaţi că înăuntru are un pumn 
de fier. “ 

Preşedintele oferea compasiune şi sprijin (o vedea pe 
drogata aia de Grinnell cum lăcrima de-a binelea, în timp ce 
parcurgea scrisoarea), dar dacă citeai printre rânduri, 
distingeai adevărul. Era un mesaj de ameninţare, pur şi 
simplu. Cooperaţi sau rămâneţi fără Internet. Cooperaţi, 
fiindcă vom face o listă cu cine-i cuminte şi cine-i obraznic, 
şi n-ar fi bine să fiţi pe paginile cu obrăznicături din 
registru când venim. Fiindcă o să ținem minte. 

Cooperaţi, băieţi. Că de nu... 

Rennie îşi spuse: „În veci n-o să-mi dau oraşul pe mâna 
unui bucătar de minuturi care-a îndrăznit să se atingă de 
fiul meu şi pe urmă şi-a mai permis şi să-mi sfideze mie 
autoritatea. Aşa ceva n-o să se întâmple niciodată, 
maimuţoiule. Niciodată!“ 

Dar îşi mai zise şi: „Uşurel, cu calm... “ 

Mai întâi, să le explice Colonelul Bucătar Fript măreţul 
plan al armatei. Dacă mergea, perfect. Dacă nu mergea, cel 
mai nou colonel din Armata SUA avea să descopere sensuri 
cu totul noi ale expresiei „departe, pe teritoriu inamic“. 

— Haideţi să mergem înăuntru, bine? Se pare că avem 
multe de discutat, zise Big Jim zâmbind. 


74 


Junior stătea cu prietenele lui pe întuneric. 

Era o situaţie ciudată, până şi lui i se părea aşa, dar şi 
liniştitoare. 

Când se întorsese la secţia de poliţie, împreună cu 
celelalte ajutoare de şerif speciale, după colosala căcare a 
lumii de la ferma lui Dinsmore, Stacey Moggin (şi ea încă în 
uniformă, dar arătând obosită) le spusese că mai puteau 
face încă patru ore peste program, dacă voiau. Urmau să fie 
multe ore suplimentare de oferit, cel puţin pentru un timp, 
iar când venea vremea ca municipalitatea să plătească, 


afirmase Stacey, sigur aveau să se dea şi prime... probabil 
furnizate de guvernul recunoscător al Statelor Unite. 

Carter, Mel, Georgia Roux şi Frank DelLesseps 
acceptaseră cu toţii să facă orele suplimentare. Nu 
neapărat pentru bani, dar se simțeau bine în uniformă. Şi 
lui Junior îi plăcea uniforma, însă în acelaşi timp simţea zorii 
unei noi dureri de cap. Chestie care îl deprima, după ce 
toată ziua se simţise atât de bine. 

Îi spuse lui Stacey că prefera să se lipsească, dacă era în 
regulă. Stacey îl asigură că nu era nicio problemă, dar îi 
aminti şi că era programat să intre iar de serviciu, a doua zi 
de la şapte. 

— Vor fi destule de făcut, adăugă ea. 

Pe trepte, Frankie îşi săltă centura şi spuse: 

— Cred c-am să trec pe la Angie. Probabil s-o fi dus 
undeva cu Dodee, dar nu-mi place ideea că poate a alunecat 
la duş şi zace pe-acolo, paralizată, sau ceva... 

Junior simţi că-i trecea un junghi prin cap. O mică pată 
albă începu să-i danseze prin faţa ochiului stâng. Părea să 
sară-n sus şi-n jos, în ritmul bătăilor inimii, care tocmai i se 
acceleraseră. 

— Mă duc eu, dacă vrei, îi spuse el lui Frankie. Mi-e în 
drum. 

— Serios? Nu te deranjează? 

Junior clătină din cap, făcând ca pata albă dinaintea 
ochiului să execute un salt nebunesc, greţos. Apoi, se linişti 
din nou. 

— Sammy Bushey mi-a făcut gât, pe câmp, continuă 
Frankie, coborând glasul. 

— Gaura aia... comentă Junior. 

— Pe bune. Cică: „Şi ce-o să faci, o să mă arestezi?“, o 
imită Frankie într-un falset strident care-i zgâria lui Junior 
creierii. Pata albă care dansa păru să se înroşească şi un 
moment lui Junior îi veni să-şi strângă de gât prietenul, ca 
să scape pentru totdeauna de chirăielile alea. 


— Ce voiam să zic, continuă Frankie, e că s-ar putea să 
trec totuşi pe-acolo, după ce termin. Să-i dau o lecţie. Ştii 
cum e, „Respectă poliţia locală“. 

— E o boarfă. Şi lesbojegoasă, pe deasupra. 

— Poate că-i chiar mai bine aşa... 

Frankie făcu o pauză, privind spre straniul asfinţit. 

— Chestia asta cu Domul ar putea avea şi avantaje. 
Putem face cam tot ce vrem. O vreme, cel puţin. Gândeşte- 
te, frate, adăugă el, strângându-şi în mână chestia dintre 
picioare. 

— Sigur, replică Junior, da' acum nu-s cine ştie ce excitat. 

Atâta doar că era. Sau, mă rog, într-un fel... Nu c-ar fi 
avut chef să le fută, sau ceva, da"... 

— Da” tot gagicile mele sunteţi, zise el acum în bezna din 
cămară. 

La început, folosise o laternă, dar pe urmă o stinsese. Pe 
întuneric era mai bine. 

— Nu? 

Nu-i răspunseră. „Și dac-o fac“, îşi zise el, „o să pot 
raporta o minune cerească, tatei şi reverendului Coggins “. 

Stătea jos, rezemat de un perete plin de rafturi cu 
conserve. Pe Angie o proptise la dreapta lui, iar pe Dodee, 
la stânga. „Menagerie a trios“, cum ziceau pe Forumul 
Penthouse. La lumina lanternei, fetele lui nu arătau prea 
bine, cu feţele lor umflate şi ochii ieşiţi din orbite, parţial 
ascunşi sub şuviţele de păr, dar după ce o stinsese... Ce 
naiba, parc-ar fi fost două gagicuţe vii! 

Mai puţin mirosul, adică. Un amestec de căcat învechit şi 
descompunere care tocmai luase startul. Dar nu era chiar 
aşa de rău, fiindcă acolo se simțeau şi altele, mai plăcute: 
cafea, ciocolată, melasă, fructe deshidratate şi - poate - 
zahăr brun. 

Şi o aromă slabă de parfum. Al lui Dodee? Sau al lui 
Angie? Nu ştia. Ce ştia era că durerea de cap îi trecea, iar 
pata aia albă enervantă dispăruse. Îşi strecură mâna spre 
Angie şi-i cuprinse sânul. 


— Nu te deranjează, nu, Ange? Vreau să zic, ştiu că eşti 
iubita lui Frankie, da' voi v-aţi cam certat şi, de fapt, doar te 
pipăi niţel, atâta tot. Şi... îmi pare rău să-ţi zic, da” cred că-l 
bate gândul să te-nşele în noaptea asta. 

Cu mâna liberă, dibui şi după o mână a lui Dodee. Era 
rece ca gheaţa, dar şi-o puse, totuşi, între picioare. 

— Mamăăă, Dodes, zise el. Ce curaj ai! Da' faci ce-ţi vine, 
fată; mergi cu ce-ai mai rău în tine. 

Trebuia să le îngroape, desigur; şi cât mai curând. Domul 
putea oricând să se spargă ca un balon de săpun sau 
savanții găseau o cale să-l dizolve. Şi atunci, prin oraş aveau 
să mişune anchetatorii. lar dacă Domul rămânea acolo, 
sigur urma să se formeze vreo comisie de colectare a 
alimentelor, umblând din casă-n casă, după provizii. 

Cât mai curând. Dar încă nu. Fiindcă treaba asta îl 
liniştea. 

Şi-l şi excita, oarecum. Oamenii n-ar fi înţeles, desigur, 
dar nici nu trebuia să înţeleagă. Fiindcă... 

— Ăsta-i secretul nostru, şopti Junior, în întuneric. Nu-i 
aşa, fetelor? 

Nu-i răspunseră (deşi aveau s-o facă, după un timp). 

Junior cuprinse cu braţele, pe după umeri, fetele pe care 
le ucisese, şi la un moment dat aţipi. 


8 


Când Barbie şi Brenda Perkins părăsiră Primăria, la 
unsprezece, şedinţa încă nu se terminase. Porniră pe Main, 
spre Morin, la început fără să-şi vorbească. La colţul dintre 
Main şi Maple găsiră şi un teanc micuţ din ediţia specială a 
Democratului. Barbie scoase un exemplar de sub piatra 
care le ţinea fixate. Brenda, având un Penlite în poşetă, 
lumină titlul. 

— Când o vezi tipărită, ar trebui să pară mai credibilă, 
dar nu e, spuse ea. 

— Într-adevăr. 


— Tu şi Julia aţi colaborat la asta, ca să fiţi siguri că 
James n-o s-o bage sub preş. Aşa-i? 

Barbie clătină din cap. 

— Nici n-ar încerca, fiindcă nu se poate. La impact, 
racheta va scoate un bubuit asurzitor. Julia a vrut doar să se 
asigure că Rennie nu va întoarce totul în folosul lui, oricare 
ar fi acel folos. 

Bătu cu degetele în foaie. 

— Ca s-o spun pe-a dreaptă, o văd ca pe o poliţă de 
asigurare. L-a făcut pe Alesul Rennie să se întrebe: „Dacă 
mi-a luat-o înainte cu asta, ce alte informaţii o mai fi ştiind, 
şi eu nu?“ 

— James Rennie poate fi un adversar foarte periculos, 
prietene. 

Porniră mai departe. Împăturind ziarul, Brenda şi-l vâri 
sub braţ. 

— Soţul meu îl investiga. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu cât de multe să-ţi spun, mărturisi ea. Cred că 
am de ales între totul sau nimic. lar Howie nu avea nicio 
probă concludentă - atâta lucru ştiu. Deşi ajunsese foarte 
aproape. 

— Nu de probe e vorba acum, preciză Barbie. Important 
e să n-ajung la puşcărie, în caz că mâine nu iese bine. Dacă 
informaţiile tale mă pot ajuta în sensul ăsta... 

— Dacă singurul lucru care te preocupă e să n-ajungi în 
puşcărie, mă dezamăgeşti. 

Nu era singurul lucru, iar Barbie bănuia că ştia şi ea. La 
şedinţă, ascultase totul cu atenţie, şi cu toate că Rennie îşi 
dăduse silinţa să fie cât mai fermecător şi rezonabil, Barbie 
tot fusese oripilat. Îşi spunea că, pe sub toate grațiile şi 
lugulugurile şi mumumuurile lui, individul era o fiară. Îşi 
exercita controlul până-i era smuls cu forţa; înhăţa tot ce 
voia, până îl oprea cineva. lar asta-l făcea să fie periculos 
pentru toată lumea, nu numai pentru Dale Barbara. 

— Doamnă Perkins... 


— Brenda! Ai uitat? 

— Brenda, corect. Ila-o aşa, Brenda: dacă Domul rămâne 
la locul lui, oraşul ăsta o să aibă nevoie de ajutor şi de la 
altcineva, pe lângă un negustor de rable cu mania 
grandorii. Şi nu pot ajuta pe nimeni dacă intru la zdup. 

— Soţul meu credea că Big Jim îşi căptuşea buzunarele. 

— Cum? De unde? Şi cu cât? 

— Hai să vedem ce se întâmplă cu racheta. Dacă nu 
merge, am să-ţi spun totul. Dacă merge, voi sta de vorbă cu 
procurorul de comitat după ce se liniştesc apele... şi, ca să-l 
citez pe Ricky Ricardo, James Rennie va avea de dat nişte 
„isplicaţii“. 

— Nu eşti singura care aşteaptă să vadă ce-o să se 
întâmple cu racheta. La noapte, nici untul n-o să se 
topească-n gura lui Rennie. Dacă racheta ricoşează, în loc 
să străpungă Domul, cred că s-ar putea să-i vedem faţa 
cealaltă. 

Stingând creionul-lanternă, Brenda ridică privirea. 

— Priveşte stelele, spuse ea. Ce tare strălucesc... Uite-l 
pe Orion... Cassiopeea... Ursa Mare. Toate, neschimbate. 
Îmi dă un sentiment liniştitor. Ţie nu? 

— Ba da. 

Un timp nu mai spuseră nimic, privind doar întinderea 
luminiscentă a Căii Lactee. 

— Dar mă şi fac întotdeauna să mă simt foarte mică şi 
foarte... foarte scurtă, ca durată. 

Râse, apoi îl întrebă cu oarecare sfială: 

— "Te deranjează dacă te iau de braţ, Barbie? 

— Deloc. 

Îl prinse de cot. El îi acoperi mâna cu a lui. Apoi, o 
conduse acasă. 


9 


Big Jim încheie şedinţa la unsprezece şi douăzeci. Peter 
Randolph le ură noapte bună tuturor şi plecă. Plănuia să 


înceapă evacuarea părţii vestice a oraşului dimineaţa la 
şapte fix şi spera ca până la amiază să elibereze toată zona 
de lângă Little Bitch Road. Andrea îl urmă, mergând încet, 
cu mâinile la şale. Era o postură cu care se obişnuiseră toţi. 

Deşi se gândea numai la întâlnirea cu Lester Coggins (şi 
la somn; nu l-ar fi deranjat să tragă naibii un pui de somn), 
Big Jim o întrebă dacă nu mai putea rămâne câteva minute. 

Andrea îl privi cu o expresie întrebătoare. În spatele lui, 
Andy Sanders stivuia ostentativ dosarele şi le punea la loc 
în fişetul gri de oţel. 

— Şi închide şi uşa, o mai rugă Big Jim, amabil. 

Arătând de-acum îngrijorată, Andrea se supuse. Andy 
continua cu treburile gospodăreşti post-şedinţă, dar stătea 
adus de umeri, ca şi cum s-ar fi temut de o lovitură. Andrea 
îşi dădu seama că, orice ar fi vrut Jim să-i spună, Andy ştia 
deja. Şi, judecând după poziţia lui, nu era deloc de bine. 

— Despre ce e vorba, Jim? îl întrebă ea. 

— A, nimic serios. 

Adică, era ceva foarte serios. 

— Dar mi s-a părut, Andrea, că te purtai destul de amical 
cu tipul ăla, Barbara, înainte de şedinţă. Şi cu Brenda, dacă 
stau să mă gândesc. 

— Cu Brenda? Dare... 

Voia să spună „ridicol“, dar i se păru un cuvânt prea tare. 

— ... o nimica toată. O cunosc pe Brenda de treizeci de 
e 03 

— Şi pe domnul Barbara de trei luni. Asta în cazul în care 
a mânca pateurile şi sendvişurile cuiva înseamnă să-l 
cunoşti. 

— Cred că acum i se zice colonelul Barbara. 

Big Jim zâmbi. 

— Mi-e cam greu să iau aşa ceva în serios, când singura 
uniformă pe care o poate purta constă într-un tricou şi nişte 
blugi. 

— Ai văzut scrisoarea preşedintelui. 


— Am văzut o hârtie pe care Julia Shumway putea foarte 
bine s-o compună pe păcătosul ei de computer. Nu-i aşa, 
Andy? 

— Aşa e, răspunse Andy, fără să se întoarcă. 

Încă mai punea în ordine dosarele. Pe aceleaşi pe care le 
mai pusese o dată în ordine, după câte se părea. 

— Şi dacă era într-adevăr de la preşedinte? continuă Big 
Jim. 
Pe chipul lui lătăreţ şi fălcos se întindea acel zâmbet pe 
care Andrea nu-l putea suferi. Constată cu oarecare 
fascinaţie că pe fălcile cărnoase i se distingeau ţepii bărbii, 
poate pentru prima oară, şi înţelese de ce Jim avea 
întotdeauna atâta grijă să se bărbierească. Obrajii neraşi îi 
dădeau un aspect nixonian sinistru. 

— Păi... 

Îngrijorarea i se transforma treptat în frică. Ar fi vrut să-i 
spună lui Jim că fusese doar politicoasă şi bănuia că şi el 
observase. Big Jim observa multe. 

— Păi, ştii, este Comandantul Suprem. 

Big Jim făcu un gest de lehamite. 

— Ştii ce-i ăla un comandant, Andrea? Am să-ţi spun eu. 
E cineva care merită loialitate şi supunere, fiindcă poate 
oferi resursele necesare pentru a-i ajuta pe cei la nevoie. 
Trebuie să fie un târg cinstit. 

— Da! se repezi ea să confirme. Resurse ca racheta aia 
de croazieră! 

— lar dacă dă rezultate, foarte bine. 

— Cum să nu dea? A spus că ar putea să aibă un focos de- 
o mie de livre! 

— Dacă te gândeşti cât de puţin ştim despre Dom, cum 
poate fi oricare dintre noi sigur? Cum putem fi siguri că n-o 
să spulbere Domul cu tot ce conţine, lăsând doar un crater 
adânc de-o milă pe locul unde-a fost Chester's Mill? 

Andrea îl privi îngrozită. Îşi ţinea mâinile la spate, 
masându-şi şi frământându-şi locul unde-şi avea sălaş 
durerea. 


— Mă rog, totu-i în mâinile lui Dumnezeu, continuă Big 
Jim. Şi ai dreptate, Andrea - s-ar putea să meargă. Dar dacă 
nu merge, rămânem singuri, şi un comandant suprem care 
nu-şi poate ajuta cetăţenii nu face nici cât un strop de pipi 
cald într-un ţucal rece, din partea mea. Dacă nu merge, şi 
dacă nu ne trimit pe toţi direct în Cer, va trebui să ia cineva 
conducerea în oraşul ăsta. Şi cine-o să fie - un vagabond pe 
care preşedintele îl ciocăneşte cu bagheta lui magică sau 
aleşii oficiali, care deja sunt în funcţii? Înţelegi unde bat? 

— Mie colonelul Barbara mi s-a părut un om foarte 
capabil, şopti ea. 

— Nu-i mai zice aşa! strigă Big Jim. 

Andy scăpă un dosar, iar Andrea făcu un pas înapoi, 
scoțând un chiţăit de spaimă. 

În clipa următoare, se îndreptă de spate, regăsindu-şi 
pentru moment ceva din tăria yankee ca de oţel care-i 
dăduse curaj din start să candideze la alegerile locale. 

— Să nu ţipi la mine, Jim Rennie. Te cunosc de când 
decupai poze din catalogul Sears, în clasa-ntăi, şi le lipeai 
pe cartoane. Aşa că să nu ţipi! 

— Vai de mine, ne-am ofensat! 

Acum, zâmbetul feroce se întinse până la urechi, 
transformându-i partea de sus a feţei într-o mască de 
voioşie complet neliniştitoare. 

— Ce drac-bumbac de nenorocire! Dar s-a făcut târziu, 
sunt obosit şi am terminat toate drăgălăşeniile siropoase de 
care-s în stare într-o singură zi. Aşa că acum ascultă-mă şi 
să nu mă faci să mă repet. 

Se uită la ceas. 

— E unsprezece şi treizeci şi cinci. Până la miezul nopţii 
vreau să fiu acasă. 

— Nu înţeleg ce vrei de la mine! 

Big Jim îşi dădu ochii peste cap, de parcă nu i-ar fi venit 
să creadă cât de proastă era. 

— Într-un cuvânt? Vreau să ştiu că vei fi de partea mea - 
a mea şi a lui Andy - dacă ideea asta cretină cu racheta nu 


rezolvă nimic. Nu să te dai c-un spălător de vase care abia a 
aterizat. 

Andrea îşi trase umerii înapoi şi-şi luă mâinile de la şale. 
Reugşi să-i susţină privirea, deşi buzele îi tremurau. 

— Şi dacă voi considera că, într-o situaţie de criză, 
colonelul Barbara - sau, mă rog, domnul Barbara, dacă 
preferi - e mai bine calificat să organizeze lucrurile? 

— Ei bine, la asta, trebuie să-l citez pe Jiminey Cricket, 
replică Big Jim. Conştiinţa să-ţi fie călăuză. 

Glasul îi devenise un murmur mai înspăimântător decât 
strigătul dinainte. 

— Dar mai sunt şi pastilele alea pe care le iei... 
Oxycontinele alea... 

Andrea simţi că o trecea un fior. 

— Ce-i cu ele? 

— Andy ţi-a pus deoparte o cantitate bunicică, dar dacă 
vrei să pariezi pe calul greşit, în cursa asta aci de faţă, 
pilulele alea s-ar putea să dispară... Nu-i aşa, Andy? 

Andy începuse să spele filtrul de cafea. Avea o mutră 
nefericită şi evită ochii înlăcrimaţi ai lui Andrea, dar 
răspunse fără ezitare: 

— Da. Într-un caz ca ăsta, s-ar putea să fiu nevoit să le 
arunc în toaleta farmaciei. E periculos să ai asemenea 
medicamente, când oraşul e aşa, izolat de restul lumii... 

— Nu poţi face asta! ţipă Andrea. Am reţetă de la medic! 

Big Jim spuse cu bunătate: 

— Singura reţetă de care ai nevoie e să stai alături de 
oamenii care cunosc cel mai bine oraşul, Andrea. Pentru 
moment, ăsta-i singurul gen de reţetă care-ţi va folosi la 
ceva. 

— Jim, am nevoie de pastile. 

Andrea îşi auzea scâncetul din voce - atât de asemănător 
cu al mamei ei, în ultimii ani, cei mai răi, când zăcuse la pat. 
Îl detesta. 

— Am nevoie de ele! 


— Ştiu, răspunse Big Jim. Dumnezeu te-a împovărat cu o 
mare durere. 

Ca să nu mai zic şi că duci în cârcă un ditamai 
maimuţoiul bătrân, adăugă el în gând. 

— Fă doar ceea ce trebuie, o sfătui Andy, cu ochii săi 
încercănaţi plini de tristeţe şi sinceritate. Jim ştie ce e mai 
bine pentru oraş. Întotdeauna a ştiut. N-avem nevoie de un 
străin care să ne spună ce să facem. 

— Şi dacă o fac, îmi primesc în continuare pastilele? 

Chipul lui Andy se lumină de un zâmbet. 

— Sigur că da! S-ar putea chiar să-ţi măresc puţin 
dozajul, din proprie iniţiativă. Să zicem, cu o sută de 
miligrame în plus pe zi? Nu ţi-ar prinde bine? Pari să te 
simţi îngrozitor de rău. 

— Cred că nu mi-ar strica puţin mai mult, răspunse 
Andrea, cu voce surdă. 

Îşi lăsă capul în piept. Nu băuse nimic, nici măcar un 
pahar de vin, din noaptea Balului de Absolvire, când i se 
făcuse teribil de rău, în viaţa ei nu fumase un chiştoc, iar 
cocaină nu văzuse decât la televizor. Era o persoană 
corectă. O persoană foarte corectă. Şi-atunci, cum ajunsese 
într-o asemenea situaţie? Numai de-atâta era nevoie ca să 
facă din cineva un toxicoman? Dacă da, era îngrozitor de 
nedrept. Oribil de nedrept. 

— Dar numai patruzeci de miligrame. Patruzeci în plus ar 
fi destul, cred. 

— Eşti sigură? o întrebă Big Jim. 

Nu se simţea deloc sigură. Ăsta era cel mai rău lucru. 

— Poate optzeci, cedă ea, ştergându-şi lacrimile de pe 
faţă şi adăugă în şoaptă: Mă şantajaţi. 

Vorbise foarte încet, dar Big Jim o auzi. Întinse mâna spre 
ea. Andrea tresări, dar Big Jim nu făcu decât s-o ia de 
mână. Cu blândeţe. 

— Nu, spuse el. Ar fi un păcat. Le ajutăm. Şi nu vrem în 
schimb decât să ne ajuţi şi tu pe noi. 


10 


Se auzi o bufnitură. 

O trezi pe Sammy într-o clipă, deşi fumase jumătate de 
ţigară de canabis şi băuse trei din berile lui Phil, înainte de 
a cădea de pe picioare, la ora zece. Avea mereu două baxuri 
în frigider şi încă le mai numea în sinea ei „berile lui Phil“, 
deşi el se dusese încă din aprilie. Auzise zvonuri că încă mai 
era în oraş, dar nu le lua în seamă. Cu siguranţă, dacă ar 
mai fi fost pe-acolo, trebuia să-l fi văzut măcar o dată, în 
ultimele şase luni, nu? Oraşul lor era mic, cum spunea şi 
cântecul. 

But. 

Noul zgomot o făcu să se ridice în capul oaselor, 
aşteptând plânsetul lui Little Walter. Nu-l auzi, şi-şi spuse: 
„O, Doamne, afurisitul ăla de leagăn s-a făcut bucăţi! Şi 
dacă nu poate nici măcar să țipe... “ 

Aruncă pătura deoparte şi alergă la uşă. Nimeri în 

peretele din stânga ei şi fu cât pe ce să cadă. Întunericu' 
dracu”! Şi să-i ia dracu” şi pe ăia cu curentu' electric! Şi pe 
Phil, că s-a dus şi-a lăsat-o aşa, fără nimeni care să se bage 
pentru ea când unii ca Frank DeLesseps sunt răi şi-o sperie 
Şi... 
Buf! 
Bâjbâi pe scrin şi găsi lanterna. Aprinzând-o, se grăbi 
spre uşă. Vru s-o ia la stânga, unde era dormitorul lui Little 
Walter, dar bufnitura se auzi din nou. Nu de la stânga, ci 
chiar din faţă, prin livingul plin de lucruri. Cineva era la uşa 
rulotei. lar acum se auzeau şi nişte râsete înfundate. După 
câte se părea, băuseră. 

Traversă încăperea cu paşi mari, astfel că tricoul cu care 
dormise i se unduia în jurul coapselor dolofane (de la 
plecarea lui Phil, se cam îngrăşase, pusese pe ea ca la vreo 
douăzeci de kile, dar când se termina căcatul ăsta cu Domul 
avea de gând să treacă pe NutriSystem, ca să revină la 
greutatea din liceu) şi dădu uşa de perete. 


Lanternele - patru la număr şi de mare putere - o loviră 
în faţă, orbind-o. Dinapoia lor se auziră noi râsete. Unul 
dintre ele suna mai mult a „nie-nie-nie“, ca al lui Curly din 
The Three Stooges. Pe ăsta îl recunoştea, după ce-l auzise 
în tot timpul liceului: Mel Searles. 

— la uite la ea! exclamă el. Pusă la ţol festiv şi cu nimeni 
la care să i-o sugă! 

Alte hohote. Sammy ridică un braţ ca să-şi ferească ochii, 
dar nu-i folosi la nimic; oamenii cu lanternele se distingeau 
doar ca nişte umbre. Unul dintre râsete, însă, părea 
femeiesc. Ăsta probabil că era un semn bun. 

— Stingeţi luminile alea, că mă orbiţi! Şi mai tăceţi odată, 
o să treziţi copilu”! 

Hohote mai puternice ca oricând, dar trei dintre cele 
patru lanterne se stinseră. Sammy îşi îndreptă propria 
lanternă într-acolo şi ceea ce văzu n-o linişti deloc: Frank 
DeLesseps şi Mel Searles îi încadrau pe Carter Thibodeau şi 
Georgia Roux. Georgia Roux, fata care-i pusese piciorul pe 
ţâţă în acea după-amiază şi-i zisese „fă“. O femeie, da - dar 
nu femeie în sens pozitiv, 

Aveau insignele în piept. Şi, într-adevăr, erau beţi. 

— Ce vreţi? E târziu. 

— Ceva de tras, răspunse Georgia. Tu ai de vânzare, dă- 
ne şi nouă. 

— Vreau să mă trosnesc ca plăcinta de mere-n cer, 
declară Mel, şi râse: nie-nie-nie. 

— N-am, replică Sammy. 

— “Te caci pe tine, miroase de trăsneşte, spuse Carter. 
Hai, vinde-ne. Nu fi mârlă. 

— Mada, făcu şi Georgia; în lumina lanternei lui Sammy, 
ochii ei aveau un luciu argintiu. Ce dacă suntem poliţai? 

La asta, se stricară de râs. Sigur aveau să trezească 
bebeluşul. 

— Nu! 

Sammy vru să închidă uşa, dar Thibodeau o deschise iar. 
Împinsese cu palma - cât se poate de uşor -, dar Sammy se 


împletici înapoi. Se împiedică de afurisitul de tutu al lui 
Little Walter şi căzu în fund pentru a doua oară în aceeaşi 
zi. Tricoul i se ridică. 

— Ooo, avem chiloţi roz, îţi aştepţi vreo iubiţică? întrebă 
Georgia şi iar hohoti. Lanternele stinse se aprinseră din 
nou, luminând-o între coapse. 

Sammy îşi smuci tricoul în jos atât de tare, încât nu lipsi 
mult să-l rupă la guler. Apoi, se ridică, nesigură pe picioare, 
cu cercurile de lumină ale lanternelor cutreierându-i tot 
trupul. 

— Hai, fii o gazdă bună şi invită-ne înăuntru, se răsti 
Frankie, dând buzna pe uşă. Mulţumim foarte mult. 

Îşi plimbă lanterna prin living. 

— Ce cocină... 

— Ca la orice scroafă! mugi Georgia şi din nou izbucniră 
în râs. Dacă eu eram în locu' lu' Phil, mă-ntorceam din 
pădure doar ca să-ţi trag un şut în cur! 

Ridică pumnul, iar Carter Thibodeau i-l lovi cu al lui. 

— 'Tot la postul de radio stă ascuns? întrebă Mel. Lălăind 
şi chirăind? Paranoid după lisus? 

— Nu ştiu ce vreţi să... 

Sammy nu mai era furioasă, doar speriată. Nu vorbeau în 
stilul deconectat al oamenilor din coşmarurile pe care le 
aveai când fumai iarbă presărată cu fenciclidină. 

— Phil s-a dus. 

Cei patru vizitatori se uitară unul la altul, apoi râseră. 
Nie-nie-nie-ul idiot a lui Searles le domina pe toate celelalte. 

— S-a dus! În mă-sa! croncăni Frankie. 

— În mă-sa şi-n ta-su! completă Carter, şi-şi ciocniră şi ei 
pumnii. Georgia apucă de pe raftul de sus al etajerei câteva 
cărţi de-ale lui Sammy şi se uită prin ele. 

— Nora Roberts? Sandra Brown? Stephenie Meyer? 
Citeşti tu d-astea? Nu ştii-n pula mea că Harry Potter rulz? 

Întinse mâinile înainte, apoi le desfăcu, lăsând cărţile să 
cadă pe jos. Copilul tot nu se trezise. Era un miracol. 

— Dacă vă vând nişte drog, plecaţi? întrebă Sammy. 


— Sigur, răspunse Frankie. 

— Şi mai repede, adăugă Carter. Mâine avem treabă 
devreme. Misiune de eee-vaco-are. Aşa că mişcă-ţi curu' ăla 
de vacă. 

— Staţi aici. 

Intră în chicinetă şi deschise congelatorul - acum, la 
temperatura mediului, toate se dezgheţaseră şi, din cine 
ştie ce motiv, îi venea să plângă - şi scoase una dintre 
punguţele cu drog pe care le ţinea acolo. Mai avea încă trei. 

Dădu să se întoarcă, dar cineva o înhăţă înainte de a 
apuca să mai facă vreo mişcare, iar altcineva îi smulse 
punguţa din mână. 

— Io vreau să mai verific o dată chiloţii ăia roz, îi suflă 
Mel în ureche. Se văd dacă scrie DUMINICĂ pe cur. 

Şi-i ridică poalele tricoului până-n talie. 

— Mda, se pare că nu. 

— Lasă-mă! Termină! 

— Nie-nie-nie! râse Mel. 

O lanternă i se înfipse-n ochi, dar recunoştea capul îngust 
de deasupra ei: Frankie DeLesseps. 

— Azi mi-ai făcut gură, zise el. Plus de asta, m-ai plesnit şi 
m-a durut mânuţa. Şi nu făcusem decât atâtica. 

Întinse mâna şi iar o apucă de sân. 

Sammy încercă să se smulgă. Fasciculul de lumină care-o 
orbea se ridică un moment spre tavan. Apoi, cobori din nou, 
brusc. Durerea îi explodă în cap. Frankie o lovise cu 
lanterna. 

— Au! Au, mă doare! TERMINĂ! 

— Ei, căcat, hai că n-avea ce să te doară. Zi mersi că nu 
te-arestez pentru droguri. Şi nu te mai fâţâi atâta, dacă nu 
vrei să-ţi mai dau una. 

— Drogul ăsta pute-a stricat, constată Mel pe un ton 
nepăsător. Stătea în spatele ei, continuând să-i ţină tricoul 
ridicat. 

— Şi ea la fel, adăugă Georgia. 


— larba tre' s-o confiscâăm, currr-vooo, făcu Carter. 
Scuze. 

Frankie o apucase iar de sân. 

— Stai la un loc. 

O ciupi de sfârc. 

— Stai dracu' la un loc! 

Glasul lui, înăsprindu-se. Respirația, accelerându-se. 
Sammy ştia încotro se îndreptau... închise ochii. „Numai să 
nu se trezească copilul“, îşi spuse. „Şi să nu-mi facă mai 
mult... Să nu-mi facă ceva mai râu...“ 

— Hai, îl încurajă Georgia. Arată-i ce-a pierdut de când s- 
a cărat Phil. 

Frankie îi făcu semn, cu lanterna, să treacă în living. 

— Treci pe canapea. Şi crăcănează-te. 

— Nu vrei să-i citeşti mai întâi drepturile? întrebă Mel şi 
iar râse: nie-nie-nie! 

Sammy îşi spuse că, dacă trebuia să mai audă râsul ăla o 
singură dată, avea să-i crape ţeasta. Porni, totuşi spre 
canapea, cu capul în piept şi umerii căzuţi. 

Din mers, Carter o apucă, răsucind-o spre el, şi-şi lumină 
faţa cu lanterna de jos în sus, transformând-o într-o mască 
diabolică. 

— Ai să zici la cineva de treaba asta, Sammy? 

— N-N-Nu... 

Masca drăcească încuviinţă. 

— Să ţii minte asta. Fiindcă oricum nu te-ar crede nimeni. 
Doar noi, desigur, şi atunci va trebui să venim iar şi să te 
futem pe bune, de data asta. 

Frankie o împinse pe canapea. 

— Trage-i-o! spuse Georgia surescitată, aţintindu-şi 
lanterna spre Sammy. Trage.-i-o la boarfă! 

I-au tras-o toţi trei. Frankie veni primul, şoptindu-i pe 
când se împingea-n ea: 

— Tre' să-nveţi să-ţi ţii gura, o deschizi doar când stau în 
genunchi. 


Urmă Carter. În timp ce o călărea, Little Walter se trezi şi 
începu să plângă. 

— Gura, piciule, că de nu, o să treb'iască să-ţ citesc 
drepturile! mugi Mel Searles şi râse. 

Nie-nie-nie. 


11 


Era aproape miezul nopţii. 

Linda Everett dormea adânc în jumătatea ei de pat; 
avusese o zi epuizantă, urma să se trezească devreme 
(pentru misiunea de eee-vaco-are), şi nici chiar grijile cu 
Janelle nu mai puteau s-o ţină trează. Nu sforăia - nu 
tocmai din partea ei de pat auzindu-se doar un soi de kiiip- 
Kiiip-kiiip. 

Rusty avusese o zi la fel de extenuantă, însă nu putea 
dormi, iar grijile lui nu cu Jan aveau de-a face. Bănuia că o 
să fie în regulă, cel puţin pentru un timp. Îi putea ţine sub 
control accesele, atâta vreme cât nu se agravau. Dacă i se 
termina Zarontinul din dispensarul spitalului, putea să mai 
ia de la Sanders Drug. 

În schimb, se gândea la doctorul Haskell. Şi la Rory 
Dinsmore, desigur. Rusty tot vedea orbita goală şi 
însângerată unde fusese ochiul băiatului. Îl tot auzea pe 
Haskell spunându-i lui Ginny: „Nu-s mort... Surd, am vrut 
să zic.“ 

Atâta doar că era mort. 

Se întoarse pe partea cealaltă, încercând să lase în urmă 
acele imagini, dar ceea ce le luă locul fu murmurul lui Rory: 
„E Halloween.“ Şi, apoi, vocea propriei lui fiice: „Numai 
Marele Dovleac e de vină! Trebuie să-l opriţi pe Marele 
Dovleac!“ 

Fiica lui avusese o criză. Micul Dinsmore primise o schijă 
în ochi, iar fragmentul de glonţ îi vătămase creierul. Ce-i 
spunea asta? 


„Nu-mi spune nimic. Cum zicea scoţianul din Lost? «Nu 
confundați coincidenţele cu destinul!»?“ 

Poate că aşa era. Poate... Dar „Lost“ rulase demult. 
Scoţianul ar fi putut spune şi: „Nu confundați destinul cu 
coincidenţele. “ 

Se răsuci pe cealaltă parte, iar de astă dată revăzu titlul 
negru de pe ediţia specială a Democratului din seara aceea: 
SE VA TRAGE CU EXPLOZIVI ÎN BARIERĂ! 

Nu avea nicio speranţă. Somnul nici nu mai intra în 
discuţie de-acum şi cel mai rău lucru pe care-l puteai face 
într-o asemenea situaţie era să încerci să-ţi croieşti drum 
spre tărâmul viselor. 

La parter mai rămăsese jumătate din faimosul pandişpan 
cu afine şi portocale al Lindei; îl văzuse pe bufet, când 
ajunsese acasă. Rusty se hotări să mănânce o bucată, la 
masa din bucătărie, răsfoind ultimul număr din „Medicul de 
familie american“. Dacă nici vreun articol despre tusea 
măgărească nu reuşea să-l adoarmă, atunci chiar nu mai 
avea nicio şansă. 

Se ridică, îmbrăcat în treningul albastru pe care-l purta 
noaptea, şi ieşi fără zgomot, ca să n-o trezească pe Linda. 

Pe la jumătatea distanţei spre scară, se opri şi înclină 
capul. 

Audrey scheuna foarte slab. Din camera fetiţelor. Rusty 
se duse acolo şi deschise încet uşa. Căţeaua golden 
retriever, ca o siluetă vagă între paturile fetelor, întoarse 
capul spre el şi scoase încă un scâncet slab. 

Judy era culcată pe-o parte, cu o mână sub obraz, 
respirând prelung şi încet. Cu Jannie, însă, lucrurile stăteau 
altfel. Se zvârcolea agitată când pe stânga, când pe 
dreapta, dând din picioare sub pătură şi mormăind. Rusty 
trecu peste Audrey şi se aşeză pe marginea patului, sub cel 
mai recent poster cu o formaţie muzicală de băieţi. 

Fetiţa visa. Nu era un vis frumos, după expresia ei 
tulburată. lar murmurele acelea sunau a proteste. Rusty 


încercă să distingă vorbele, dar înainte de a reuşi, Jannie 
tăcu. 

Audrey scheună din nou. 

Cămaşa de noapte a lui Jan era răsucită complet. Rusty o 
îndreptă, trase pătura la loc şi-i înlătură fetiţei părul de pe 
frunte. Ochii ei se mişcau rapid pe sub pleoape, dar 
membrele nu-i tremurau, degetele nu-i tresăltau şi nu se 
auzea nici plesnetul caracteristic al buzelor. Somn în faza 
cu mişcări rapide ale ochilor, mai degrabă decât acces de 
petit mal, aproape sigur. Ceea ce ridica o întrebare 
interesantă: oare câinii puteau mirosi coşmarurile? 

Se aplecă şi o sărută pe Jan pe obraz. În acel moment, 
ochii ei se deschiseră, dar Rusty nu era deloc sigur că-l 
vedea. Ar fi putut să fie un simptom al epilepsiei infantile, 
deşi nu-i prea venea a crede. Audi ar fi lătrat, cu siguranţă. 

— Culcă-te la loc, iubito, spuse el. 

— Are o minge de baseball din aur, tăticule. 

— Ştiu, scumpa mea, acuma dormi. 

— E o minge rea de baseball. 

— Ba nu, e bună. Mingile de baseball sunt bune, mai ales 
cele de aur. 

— Aha... 

— Şi acum, culcă-te. 

— Bine, tăticule. 

Se întoarse cu faţa la perete şi închise ochii. Un moment, 
se mai potrivi în aşternut, apoi rămase nemişcată. Audrey, 
care stătuse culcată pe podea, cu capul ridicat, privindu-i, 
îşi lăsă acum botul pe labe şi adormi şi ea. 

Rusty mai rămase acolo o vreme, ascultând respiraţia 
fiicelor lui şi încercând să se convingă pe sine că, de fapt, 
nu avea de ce să se teamă, oamenii vorbeau mereu în somn. 
Îşi spunea că totul era în regulă - dacă avea vreo îndoială, 
era de ajuns să se uite la căţeaua adormită -, dar în toiul 
nopţii îi venea cam greu să fie optimist. Când mai erau 
câteva ore până la crăpatul zorilor, gândurile negre 


prindeau consistenţă şi se puneau în mişcare. În miez de 
noapte, gândurile deveneau zombi. 

Conchise că, de fapt, nu avea poftă de pandişpan cu afine 
şi portocale. Ceea ce voia era să se cuibărească lângă soţia 
lui adormită, în patul lor cald. Totuşi, înainte de a ieşi din 
cameră, mângâie capul mătăsos al lui Audrey. 

— Să fii atentă, fetiţo, îi şopti el. 

Audi deschise un moment ochii şi-l privi. 

„Retriever auriu“, îşi spuse el - şi, imediat făcu legătura: 
„Minge de baseball aurie“. O minge rea de baseball... 

În ciuda pudorii feminine recent descoperite de cele două 
fete, Rusty lăsă în noaptea aceea uşa camerei lor deschisă. 


12 


Lester Coggins stătea aşezat în pragul uşii lui Rennie, 
când acesta sosi acasă. Citea din Biblie la lumina lanternei. 
Cucernicia manifestă a reverendului nu-l inspira deloc pe 
Big Jim - dimpotrivă, îi sporea şi mai mult proasta 
dispoziţie. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Jim, spuse Coggins, 
ridicându-se şi, când Rennie îi întinse mâna, i-o strânse cu 
efuziune în pumnul său masiv, pompându-i-o în sus şi-n jos. 

— Şi pe tine, răspunse formal Big Jim. 

După ce-i mai scutură mâna o ultimă oară, Coggins îi 
dădu drumul. 

— Jim, mă aflu aici fiindcă am avut o revelaţie. Am cerut 
una azi-noapte - da, căci amarnic eram tulburat - şi azi 
după-amiază am avut-o. Dumnezeu mi-a vorbit, atât prin 
slova scripturii, cât şi prin graiul acelui biet băiat. 

— Al lui Dinsmore? 

Coggins îşi sărută mâinile împreunate, cu un ţocăit sonor, 
apoi le ridică spre cer. 

— EL, da: Rory Dinsmore, odihnească-l Dumnezeu în vecii 
vecilor. 

— În clipa asta, elia cina cu Iisus, rosti maşinal Big Jim. 


Îl examina pe reverend în lumina propriei sale lanterne şi 
nu-i plăcea ce vedea. Deşi vremea se răcea cu repeziciune, 
chipul lui Coggins lucea de sudoare. Ochii-i erau dilataţi, 
arătându-şi prea mult albul. Părul cârlionţat îi stătea zburlit 
în toate direcţiile. Una peste alta, arăta ca un tip căruia-i 
fila o lampă şi putea începe curând s-o ia razna. 

„Nu-i a bună “, îşi spuse Big Jim. 

— Da, zise Coggins, sunt sigur. Mănâncă din marele 
festin... învăluit în braţele nepieritoare... 

Big Jim se gândi că ar fi fost cam greu să le facă pe 
amândouă în acelaşi timp, dar nu comentă. 

— Şi totuşi, moartea lui a avut un scop, Jim. Asta am venit 
să-ţi spun. 

— Spune-mi în casă, replică Big Jim şi, fără a-l lăsa să-i 
răspundă, continuă: 

— Pe fiul meu nu l-ai văzut? 

— Pe Junior? Nu. 

— De când stai aici? se mai interesă el, în timp ce 
aprindea lumina din antreu, binecuvântând cu acel prilej şi 
generatorul. 

— De-o oră. Poate mai puţin... Am stat pe trepte... am 
citit... m-am rugat... am meditat... 

Rennie se întrebă dacă l-o fi văzut cineva în timpul ăsta, 
dar tăcu. Coggins era deja răvăşit, iar o asemenea 
întrebare l-ar fi putut provoca şi mai mult. 

— Hai să mergem în biroul meu, îi propuse - şi o luă 
înainte, cu capul plecat şi paşi mari şi înceţi. Văzut din 
spate, arăta cam ca un urs îmbrăcat, unul bătrân şi greoi, 
dar încă periculos. 


13 


Pe lângă tabloul cu Predica de pe Munte, care ascundea 
seiful, pe pereţii cabinetului lui Big Jim mai erau multe plăci 
omagiale pentru diverse fapte în slujba comunităţii. Mai 
avea şi o fotografie înrămată, în care dădea mâna cu Sarah 


Palin, şi alta dând mâna cu Marele Număr 3, Dale 
Farnhardt, când acesta venise să colecteze fonduri în 
cadrul unei acţiuni de binefacere pentru copii, la Crash-A- 
Rama anuală din Oxford Plains. Ba mai era chiar şi o poză 
cu Big Jim strângându-i mâna lui Tiger Woods, care păruse 
un negru foarte simpatic. 

Singurul suvenir de pe birou era o minge de baseball 
placată cu aur, într-un suport de răşină acrilică. Dedesubt 
se vedea o inscripţie (gravată tot pe suport), cu dedicaţia: 
„Lui Jim Rennie, cu mulţumiri pentru ajutorul dat la 
Campionatul Caritabil de Softball din Maine, 2007!“ Şi era 
semnat: „Bill 'Spaceman' Lee.“ 

În timp ce se aşeza la birou, pe scaunul lui cu spătar 
înalt, Big Jim luă mingea din suport şi începu s-o arunce 
dintr-o mână în cealaltă. Era un obiect ideal pentru 
jonglerii, mai ales când erai puţin stresat: grea şi plăcută, 
cu cusăturile aurii simțindu-se agreabil în palmă. Uneori, 
Big Jim se întreba cum ar fi fost să aibă o minge de aur 
masiv. Poate o să se ocupe şi de asta, după ce se termina 
toată treaba cu Domul. 

Coggins se aşeză în cealaltă parte a biroului, pe scaunul 
pentru client. Scaunul solicitantului. Adică, exact acolo 
unde-l voia Big Jim. Ochii reverendului oscilau într-o parte 
şi-n alta ca ai unui om care urmăreşte o partidă de tenis - 
sau, poate, cristalul unui hipnotizator. 

— Ei, ia s-auzim, despre ce e vorba, Lester? Povesteşte- 
mi. Dar pe scurt, bine? Trebuie să mai şi dorm. Mâine am 
multe de făcut. 

— Mai întăi, vrei să te rogi pentru mine, Jim? 

Big Jim zâmbi. Era zâmbetul lui de fiară, deşi nu arătase 
tot ce poate. Cel puţin, nu încă. 

— Ce-ar fi să-mi explici, până vom trece la asta? Aş vrea 
să ştiu pentru ce mă rog, înainte de a mă aşeza în genunchi. 

Lester vorbi - şi nu pe scurt, dar Big Jim abia dacă 
observa. Asculta cu o deznădejde crescândă, vecină cu 
groaza. Povestea reverendului era incoerentă şi presărată 


cu citate biblice, dar esenţialul era clar: ajunsese la 
concluzia că micile lor afaceri îl nemulţumiseră pe Domnul 
îndeajuns ca să trântească un clopot mare de sticlă peste 
tot oraşul. Lester se rugase să afle ce era de făcut, 
autoflagelându-se în acel timp (în sens metaforic, spera Big 
Jim), iar Domnul îl călăuzise spre un verset din Biblie 
despre nebunie, orbire, sminteală etc. etc. 

— Domnul a spuuus că-mi va daaa un semn, şi... 

— Daaa...? repetă Big Jim, înălţându-şi sprâncenele 
stufoase. 

Lester nu-l luă în seamă şi continuă, asudând ca un 
bolnav de malarie, fără să scape din ochi mingea aurie. 
Stânga... dreapta... 

— A fost ca pe vremea când eram adolescent şi-mi 
dădeam drumu-n pat... 

— Les, informaţia asta e... cam trasă de păr, remarcă Big 
Jim, aruncând mingea dintr-o mână în alta. 

— Dumnezeu a spus că-mi va arăta orbirea, dar nu 
orbirea mea. Şi, azi după-amiază, acolo pe câmp... a făcut- 
o! Nu-i aşa? 

— Ei, cred că e şi asta o interpretare... 

— Nu! sări Coggins în picioare, pentru a porni în cerc pe 
covor, cu Biblia într-o mână şi cu cealaltă trăgându-se de 
păr. Dumnezeu a spus că, la vederea acelui semn, trebuie 
să spun congregaţiei mele ceea ce ai făcut în... 

— Doar eu? îl întrerupse Big Jim. 

Trecuse la un ton meditativ. Acum arunca mingea puţin 
mai repede. Hop, hop, hop... La stânga şi la dreapta, cu 
palmele lui cărnoase, dar şi dure. 

— Nu... răspunse Lester, cu un fel de geamăt. 

Şi paşii lui se acceleraseră, deşi nu se mai uita la minge. 
Agita Biblia cu mâna cu care nu încerca să-şi smulgă părul 
din cap. La fel făcea uneori şi în amvon, când se ambala de- 
a binelea. În biserică, aşa ceva mergea, dar în cabinetul lui 
Rennie era de-a dreptul enervant. 


— Ai fost tu şi cu mine, şi Roger Killian, şi fraţii Bowie, 
Şi... 
Cobori glasul. 

— Şi celălalt. Chef-ul. Cred că e nebun. Dacă primăvara 
trecută, când a început, nu era, acum sigur este. 

„Uite cine vorbeşte, frățioare “ reflectă Big Jim. 

— Toţi suntem implicaţi, dar tu şi cu mine suntem cei care 
trebuie să mărturisească. Aşa mi-a spus Domnul. Asta a 
însemnat orbirea acelui băiat; pentru asta a murit. Vom 
mărturisi şi vom arde acel Hambar al lui Satan din spatele 
bisericii. Şi atunci, Dumnezeu ne va lăsa să mergem... 

— Ai să mergi, Lester, nici vorbă. Direct la Închisoarea de 
Stat Shawshank. 

— Îmi voi primi pedeapsa hotărâtă de Dumnezeu. Şi încă 
bucuros. 

— Şi eu? Şi Andy Sanders? Şi fraţii Bowie? Şi Roger 
Killian?! El are de crescut nouă copii! Dacă noi nu vom fi la 
fel de bucuroşi, Lester? 

— Atunci, n-am ce să vă fac. 

Şi începu să se lovească peste umeri cu Biblia. Repetat, 
ritmic; mai întâi într-o parte, apoi şi în cealaltă. Big Jim se 
pomeni sincronizându-şi aruncările mingii aurii de baseball 
cu loviturile predicatorului. Poc... şi hop... Poc... şi hop... 
Poc... şi hop... 

— Pentru copiii lui Killian va fi trist, desigur, dar... 
leşirea, douăzeci, versetul cinci: „Căci eu sunt Domnul 
Dumnezeul tău, Dumnezeu  râvnitor care pedepsesc 
păcatele părinţilor care mă urăsc pe mine în copiii lor, până 
la al treilea şi al patrulea neam. “ Trebuie să ne plecăm în 
faţa acestor vorbe. Trebuie să curăţăm acest buboi, oricât 
de rău ar durea; să îndreptăm răul pe care l-am făcut. Asta 
înseamnă mărturisire şi purificare. Purificare prin foc. 

Big Jim ridică mâna care nu ţinea în acel moment mingea 
aurie de baseball. 

— Ho, hoo, hooo! Gândeşte-te la ce spui. Oraşul ăsta se 
bazează pe mine - şi pe tine, fireşte - în vremuri normale, 


dar în perioade de criză are nevoie de noi. 

Se ridică, împingându-şi scaunul înapoi. Avusese o zi 
grea, îngrozitoare, era obosit - şi acum, poftim...! Şi să nu 
se înfurie omu'! 

— Am păcătuit. 

Coggins vorbea cu încăpățânare, continuând să se 
pocnească pe umeri cu Biblia. Ca şi cum ar fi crezut că era 
cel mai normal lucru să trateze aşa Cartea Sfântă a lui 
Dumnezeu. 

— Şi ne-am căptuşit buzunarele, să nu uiţi asta! ţipă el, 
ascuţit. 

De astă dată, se lovi cu Buna Carte în plină faţă. Un fir de 
sânge îi apăru dintr-o nară. 

— Ni le-am umplut cu bani spurcaţi, din droguri! 

Şi iar se altoi. 

— lar postul de radio al lui lisus e condus de un dement 
care prepară otrava pe care şi-o bagă copiii-n vene! 

— De fapt, cred că cei mai mulţi dintre ei o fumează. 

— Asta ar vrea să fie o glumă? 

Big Jim ieşi de după birou. Tâmplele îi pulsau, iar în obraji 
i se ridica un val cărămiziu. Iotuşi, mai încercă o dată, 
vorbindu-i încet, ca unui copil mofturos care face o criză. 

— Lester, oraşul are nevoie de conducerea mea. Dacă 
deschizi gura, n-am să-l mai pot conduce. Nu că te-ar şi 
crede cineva... 

— Toţi au să mă creadă! strigă Coggins. Când vor vedea 
atelierul diavolului pe care te-am lăsat să-l ţii în spatele 
bisericii mele, vor crede cu toții! Şi Jim... nu-ţi dai seama... 
odată ce păcatul iese la iveală... odată ce ulceraţia e 
curățată... Dumnezeu va înlătura bariera! Criza se va 
sfârşi! Nu vor mai avea nevoie de conducerea ta! 

Acesta fu momentul când James P Rennie îşi pierdu 
cumpătul. 

— Totdeauna vor avea nevoie! mugi el - şi lovi cu pumnul 
în care strângea mingea de baseball. 


Crăpă pielea de pe tâmpla stângă a lui Lester, care 
tocmai se întorcea spre el. Sângele începu să-i şiroiască pe 
faţă. Prin cascada roşie îi scăpăra ochiul stâng. Se repezi 
clătinat înainte, cu mâinile întinse. Biblia fâlfâia spre Big Jim 
ca o gură căscată. Pe covor cădeau stropi de sânge. Umărul 
stâng al pulovărului îi era deja ud. 

— Nu, asta nu-i voia Dom... 

— E voia mea, muscă enervantă ce eşti. 

Lovi din nou, iar de astă dată îl nimeri pe reverend drept 
în mijlocul frunţii. Big Jim simţi cum şocul îi străbătea tot 
braţul, până la umăr. Totuşi, Lester continua să înainteze, 
împleticit, dând din Biblie. Şi parcă încerca să vorbească. 

Big Jim îşi coborî mâna cu mingea lângă trup. Îl durea 
umărul. Acum, sângele şiroia pe covor, iar păcătosul de 
drac-bumbac tot nu voia să cadă; tot mai venea, încercând 
să vorbească şi împroşcând cu stropi stacojii mărunți. 

Se ciocni de birou - stropind cu sânge mapa până atunci 
imaculată - şi porni pe lângă marginea acestuia. Big Jim vru 
să ridice din nou mingea, dar nu mai putu. 

„Am ştiut tot timpul că luxaţia aia din liceu o să m-ajungă 
odată din urmă“, se gândi el. 

Îşi mută mingea în mâna stângă şi dădu o lovitură 
laterală, de jos în sus. Nimeri în falca lui Lester, dislocându-i 
partea de jos a feţei şi aruncând alţi stropi de sânge spre 
becul nu prea stabil al lămpii din tavan. Câţiva rămaseră pe 
sticla lăptoasă. 

— Duh! ţipă Lester. 

Încă mai încerca să ocolească biroul. Big Jim se retrase în 
nişa pentru îngenuncheat. 

— Tată? 

Junior stătea în uşă, cu ochii mari şi gura căscată. 

— Dub! icni Lester şi porni pe bâjbâite în direcţia noului 
glas, cu Biblia întinsă înainte. Dub... Duh... Duh-uh-mne- 
ZEUUU... 

— Nu sta acolo, ajută-mă! răcni Big Jim la fiul său. 


Lester porni  clătinat spre Junior,  fluturându-şi 
extravagant Biblia în sus şi-n jos. Pulovărul îi era îmbibat de 
sânge; pantalonii-i deveniseră de un maroniu noroios; faţa 
nu i se mai vedea, înroşită toată. 

Junior se grăbi să-i vină în întâmpinare. Când Lester 
începu să se prăbuşească, tânărul îl prinse şi-l ţinu în 
picioare. 

— Te-am prins, reverend Coggins - te-am prins, nicio 
grijă. Apoi cuprinse cu ambele mâini gâtul mânjit de sânge 
a lui Lester şi începu să-l strângă. 


14 


Cinci minute interminabile mai târziu. 

Big Jim stătea aşezat pe scaunul lui de la birou - tolânit 
pe scaunul lui de la birou -, cu cravata pusă anume pentru 
şedinţă, trasă în jos, şi cămaşa descheiată. Îşi masa 
voluminosul sân stâng. Dedesubt, inima încă-i mai galopa, în 
plină aritmie, dar nu dădea niciun semn că ar intra cu 
adevărat în stop cardiac. 

Junior ieşi. La început, Rennie crezu că se ducea să-l 
cheme pe Pete Randolph, ceea ce ar fi fost o greşeală, dar 
nu mai avea suflu să-l strige înapoi. Imediat, însă, fiul său 
reveni cu prelata din maşina de camping. Big Jim îl privi 
cum o scutura ca s-o desfacă şi s-o întindă pe jos - cu un 
straniu aer gospodăresc, ca şi cum ar mai fi făcut acelaşi 
lucru de-o mie de ori. „De la toate filmele alea cu rating R 
pe care le văd ei acum“, îşi zise el. Masându-şi carnea 
fleşcăită, cândva atât de tare şi viguroasă. 

— Să te... ajut... gâfâi el, ştiind că nu putea. 

— Stai acolo şi trage-ţi sufletul. 

Fiul său, în genunchi, îl privea cu o expresie tenebroasă, 
de nepătruns. Putea fi şi afecţiune acolo - cu siguranţă, Big 
Jim aşa spera -, dar se mai întrezăreau şi alte lucruri. 

„Acu” te-am prins?“ Oare şi „Acu' te-am prins?“ facea 
parte din privirea aceea? 


Junior îl rostogoli pe Lester peste prelată. Pânza groasă 
trosni. După ce privi un moment trupul, Junior îl împinse 
puţin mai încolo, apoi îl acoperi cu capătul prelatei. 
Materialul era verde. Big Jim o cumpărase de la Burpee's. 
La o ocazie. Îşi amintea cum spusese Toby Manning: „Asta-i 
curat chilipir, domnule hennie. “ 

— Biblia, spuse el. 

Încă mai gâfâia, dar se simţea puţin mai bine. Şi bătăile 
inimii îi încetineau, slavă Domnului. Cine să ştie că urcuşul 
avea să devină atât de abrupt după cincizeci de ani? 
„Trebuie să incep nişte exerciţii“, îşi spuse el. „Să-mi 
reintru în formă. Dumnezeu îţi dă numai un singur trup. “ 

— Mda, bine, hai c-ai făcut-o, murmură Junior. 

Apucă Biblia însângerată, o propti între picioarele lui 
Coggins şi începu să înfăşoare complet trupul. 

— A dat buzna, fiule. Înnebunise. 

— Sigur. 

Pe Junior nu prea părea să-l intereseze. Mai mult îl 
preocupa împachetarea cadavrului... şi atât. 

— Ori el, ori eu... N-am avut încotro... Va trebui să.. 

Încă un mic tiri-ta-tam în piept. Jim icni, tuşi, se bătu cu 
pumnul în partea stângă. Inima i se linişti din nou. 

— Va trebui să-l duci la Sfântul Mântuitor. Când va fi 
găsit, e un tip... poate... 

La Chef se gândea, dar poate că n-ar fi fost o idee prea 
bună să-l scoată ţap ispăşitor pentru asta. Chef Bushey ştia 
multe. Desigur, probabil s-ar fi opus arestării. În care caz, 
poate n-ar fi fost capturat viu. 

— Ştiu eu un loc mai bun, spuse Junior; părea complet 
senin. Şi dacă te gândeşti să i-o punem cuiva în cârcă, am o 
idee şi mai bună. 

— Cine? 

— Dale Futu-i Barbara. 

— Ştii că nu sunt de acord cu un asemenea limbaj. 

Privindu-l peste prelată, cu ochii licărind, Junior repetă: 

— Dale... Futu-i... Barbara. 


— Cum? 

— Încă nu ştiu. Da” fă bine şi spală mingea aia nenorocită, 
dacă vrei s-o păstrezi. Şi scapă şi de mapa de pe birou. 

Big Jim se ridică în picioare. Se simţea mai bine. 

— Eşti un băiat bun că-l ajuţi aşa pe bătrânul tău tată, 
Junior. 

— Dacă zici tu... 

Acum, pe covor zăcea un burrito uriaş, verde. Cu două 
picioare ieşind pe la un capăt. Junior le acoperi cu prelata, 
dar ea nu voia să rămână îndoită. 

— Am nevoie de nişte bandă adezivă. 

— Dacă nu-l duci la biserică, atunci unde... 

— Nu contează, i-o reteză Junior. E un loc sigur. Revu' o 
să stea la păstrare până ne gândim cum să-l înfundăm pe 
Barbara. 

— Înainte de a face ceva, trebuie să vedem ce-o să se- 
ntâmple mâine. 

Junior se uită la el cu o expresie de dispreţ distant pe 
care Big Jim nu i-o mai văzuse niciodată. Îi trecu prin minte 
că, acum, fiul său avea o mare putere asupra lui. Dar, cu 
siguranţă, propriul său fiu... 

— Covorul va trebui să-l îngropăm. Slavă Domnului că nu 
mai e mocheta aia cât podeaua pe care o aveai aici înainte. 
Iar avantajul e că aproape toată mizeria a nimerit pe el. 

Apoi, ridică uriaşul burrito şi-l scoase pe hol. Peste câteva 
minute, Rennie auzi maşina de camping pornind. 

Big Jim privi mingea de baseball. „Ar trebui să scap şi de 
asta“, îşi zise, deşi ştia că avea s-o păstreze. Era, practic, o 
moştenire de familie. 

Şi-n plus, ce rău putea să facă? Ce rău, dacă era curată? 

Când Junior reveni, o oră mai târziu, mingea de baseball 
sclipea din nou, în suportul ei de răşină acrilică. 


ATACUL CU RACHETĂ E IMINENT 


1 


— ATENŢIUNE! AICI POLIŢIA DIN CHESTER'S MILL! 
ZONA ESTE ÎN CURS DE EVACUARE! DACĂ MĂ AUZIŢI, 
VENIȚI ÎN DIRECŢIA VOCII MELE! ZONA ESTE ÎN CURS 
DE EVACUARE! 

Thurston Marshall şi Carolyn Sturges se ridicară în capul 
oaselor, ascultând acele răgete bizare şi uitându-se unul la 
altul cu ochi mari. Erau profesori la Emerson College, în 
Boston - Thurston, profesor de engleză titular (şi redactor 
invitat la actualul număr al revistei Ploughshares), iar 
Carolyn, care abia absolvise, asistentă la aceeaşi catedră. 
Erau amanți de şase luni, însă relaţia lor se răcise 
perceptibil. Se găseau în cabana cea mică a lui Thurston de 
lângă Chester Pond, aflată între Little Bitch Road şi râul 
Prestile. Veniseră să-şi petreacă acolo un weekend 
prelungit „în frunzişul de toamnă“, dar cea mai mare parte 
a frunzişului pe care-l admiraseră începând de vineri după- 
amiază era de tip pubian. În cabană nu exista televizor; 
Thurston Marshall considera televiziunea un fenomen 
abominabil. Radio aveau, dar nu-l deschiseseră. Era ora opt 
şi jumătate, în dimineaţa zilei de luni, douăzeci şi trei 
octombrie. Niciunul dintre ei nu avusese idee că se 
întâmplase ceva până când nu îi trezise din somn acel glas 
care mugea din amplificatoare. 

— ATENŢIUNE! AICI POLIŢIA DIN CHESTER'S MILL! 
ZONA... 

Şi tot mai aproape. Venind spre ei. 

— Thurston! Drogurile! Unde-ai lăsat drogurile? 

— Nu-ţi face griji, răspunse el, deşi tremurul din voce 
sugera că nici el nu şi-ar fi putut urma propriul sfat. 


Era un om înalt, uscăţiv, cu un păr cărunt bogat pe care 
obişnuia să şi-l lege într-o coadă. Acum îi stătea despletit, 
ajungându-i aproape până la umeri. Avea şaizeci de ani - iar 
Carolyn, douăzeci şi trei. 

— Toate căbănuţele de pe-aici sunt pustii în perioada asta 
a anului, vor trece mai departe şi se vor întoarce la Little 
Bitch R... 

Tânăra îl lovi cu pumnul în umăr, gest pe care nu-l mai 
făcuse niciodată până atunci. 

— Maşina-i pe alee! O să vadă maşina! 

Pe chipul lui se ivi expresia „0, căca-m-aş“. 

— .. EVACUARE! DACĂ MĂ AUZIŢI, VENIȚI ÎN 
DIRECŢIA VOCII MELE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! 

Acum era foarte aproape. Thurston auzea şi alte glasuri 
amplificate - oameni care strigau prin portavoci, poliţişti cu 
portavoci -, dar acesta era chiar lângă cabană. 

— ZONA ESTE ÎN CURS DE EVAC... 

Un moment de tăcere. Apoi: 

— ALO, CABANA! VENIȚI AICI! HAIDEŢI ODATĂ! 

Era un coşmar. 

— Unde-ai lăsat drogurile? îl lovi ea din nou cu pumnul. 

Drogurile erau în cealaltă cameră. Într-o punguţă pe 
jumătate goală, pusă lângă platoul cu brânza şi crochetele 
rămase de cu seară. Dacă intra cineva, era prima 
blestemăţie pe care aveau să-i cadă ochii. 

— SUNTEM POLIŢIA! NU NE ARDE DE GLUME! ZONA 
ESTE ÎN CURS DE EVACUARE! DACĂ SUNTEŢI ÎN CASĂ, 
IEŞIŢI PÂNĂ NU VĂ SCOATEM NOI! 

„Nişte porci“, îşi zise Thurston. „Porci de provincie, cu 
minţile unor porci de provincie. “ 

Sări din pat şi o luă la fugă prin cameră, cu părul 
fluturându-i şi fesele slăbănoage flexându-se. 

Bunicul lui construise după Al Doilea Război Mondial 
cabana, care avea doar două camere: un dormitor mare, cu 
vedere spre eleşteu, şi livingul-bucătărie. Curentul electric 
era furnizat de un generator Henske vechi, pe care 


Thurston îl închisese înainte de culcare; behăiturile sale 
întretăiate nu erau tocmai romantice. Jăraticul focului din 
seara trecută - nu foarte necesar, dar tres romantic - încă 
mai clipea somnoros în cămin. 

„Poate m-am înşelat, poate-am pus drogul la loc în 
diplo...“ 

Din păcate, nu. Drogul era acolo, chiar lângă resturile 
brânzei Brie pe care o înfulecaseră înainte de a începe 
marafutonul din acea noapte. 

Alergă spre punguţă şi auzi o bătaie în uşă. Nu, nişte 
bubuituri în uşă. 

— O clipă! strigă Thurston, cu o voioşie nebunească. 

În uşa dormitorului apăru şi Carolyn, înfăşurată într-un 
cearşaf, dar abia dacă o observă. Prin minte - care încă mai 
suferea de paranoia reziduală, după plăcerile serii trecute - 
i se rostogoleau gânduri disjuncte: revocarea funcţiei, 
poliţia-gândului din „1964“, revocarea funcţiei, reacţia 
dezgustată a celor trei copii (făcuţi cu două neveste 
anterioare) şi, desigur, revocarea funcţiei. 

— Un minut, o secundă, să mă îmbrac... 

Dar uşa se dădu de perete şi - încălcând flagrant vreo 
nouă garanţii constituţionale diferite - doi tineri intrară cu 
pas hotărât. Unul ţinea în mână o goarnă. Amândoi purtau 
blugi şi cămăşi albastre. Blugii arătau aproape liniştitor, dar 
cămăşile aveau epoleţi şi insigne. 

„N-avem nevoie de insigne împuțite“, îşi zise Thurston, 
buimac. 

— Plecaţi de-aici! chirăi Carolyn. 

— Ia uite, Junes, spuse Frankie DeLesseps. Asta-i aia cu 
„Moş Sculă, s-a-ntâlnit cu Miss Basculă“. 

Thurston înhăţă punguţa, o duse la spate şi-i dădu 
drumul în chiuvetă. 

Junior privea instalaţia pe care o dezvăluise această 
mişcare bruscă... 

— O sculă mai lungă şi mai slăbănoagă nici c-am văzut, 
remarcă el. Arăta obosit, şi avea toate motivele - nu 


dormise decât două ore -, dar se simţea minunat, absolut 
extraordinar, senzaţional. Nici urmă de migrenă. 

Munca aia i se potrivea la fix. 

— Ieşiţi AFARĂ! strigă Carolyn. 

— Fă bine şi ţine-ţi gura, păpuşă, şi pune ceva pe tine. 
Toată lumea din partea asta a oraşului e evacuată, îi 
răspunse Frankie. 

— Asta-i casa noastră! IEŞIŢI DRACU” AFARĂ! 

Frankie zâmbise. Acum, deveni serios. Trecu pe lângă 
bărbatul gol şi costeliv care stătea lângă chiuvetă (care 
dârdâia lângă chiuvetă, mai bine zis) şi o apucă pe Carolyn 
de umeri. O zgâlţâi puţin. 

— Nu-mi face tu mie gură, păpuşă. Încerc să vă apăr, să 
nu vă frigeţi la cur. Tu şi iubi... 

— Ia-ţi mâinile de pe mine! O să-nfundaţi puşcăria pentru 
asta! Tatăl meu e avocat! 

Încercă să-l pălmuiască. Frankie - care nu era un 
matinal, nici nu fusese vreodată - îi prinse mâna şi i-o răsuci 
la spate. Nu foarte tare, dar Carolyn zbieră. Cearşaful îi 
căzu pe podea. 

— Mamăăă! Mişto caroseria! îl felicită Junior pe Thurston 
Marshall, care stătea cu gura căscată. Şi mai faci tu faţă la 
aşa ceva, moşulică? 

— Hai, echiparea, amândoi, ordonă Frankie. Nu ştiu cât 
de tâmpiţi sunteţi, da' cred că destul, dacă n-aţi plecat de- 
aici pân-acum. Nu ştiaţi că... 

Se întrerupse, privind de la faţa femeii la cea a 
bărbatului. Amândoi erau la fel de îngroziţi. Şi la fel de 
nedumeriţi. 

— Junior! exclamă el. 

— Ce? 

— "Ţâţoasa McGee şi Zbârcilă habar n-au de ce se- 
ntâmplă. 

— Să nu-ndrăzneşti să-mi vii cu discrimi... 

Junior ridică mâinile. 


— Cucoană, taci şi-mbracă-te. Trebuie să plecaţi de aici. 
Aviația SUA o să tragă cu-o rachetă de croazieră în partea 
asta a oraşului, peste - se uită la ceas - vreo cinci ore. 

— CE? AI ÎNNEBUNIT? urlă Carolyn. 

Junior oftă adânc, apoi o luă din loc. Acum înţelegea un 
pic mai bine cum e să fii sticlete. O muncă grozavă, da' unii 
erau aşa de idioţi... 

— Dacă ricoşează, o să auziţi doar o ditamai bubuitura şi 
atât. Poate-o să vă căcaţi puţin în nădragi - dacă i-oţi avea 
pe voi -, da-n rest n-o să păţiţi nimic. Da' dacă trece, cel mai 
probabil o să vă facă tocăniţă, c-o să fie mare de tot şi 
sunteţi la nici trei kilometri de locul unde zic ei că va fi 
punctul de impact. 

— Din ce să ricoşeze, tălâmbule? întrebă răstit Thurston. 

După ce aruncase drogul în chiuvetă, îşi acoperea cu o 
mână părţile intime... sau, cel puţin, încerca; aparatul lui de 
făcut amor era într-adevăr extrem de lung şi subţiratic. 

— Din Dom, răspunse Frankie. Şi nu-mi place cum 
vorbeşti. 

Făcu un pas înainte şi-i aplică actualului redactor invitat 
la Ploughshares un pumn în burtă. Thurston scoase un icnet 
răguşit, se îndoi de mijloc, clătinându-se pe picioare, căzu în 
genunchi şi vomă cam o ceaşcă de terci alb subţire care 
încă mai mirosea a Brie. 

Carolyn îşi ridică încheietura mâinii, care i se umfla. 

— Pentru asta, puşcăria te mănâncă, îi promise ea lui 
Junior, cu voce scăzută şi tremurătoare. Bush şi Cheney s- 
au dus de mult. Nu mai suntem în Statele Unite ale Coreei 
de Nord. 

— Ştiu, replică Junior, cu o răbdare admirabilă pentru 
cineva care se gândea că i-ar fi plăcut să se distreze puţin 
mai mult; în creier avea un monstruleţ Gila care-şi zicea că 
ar fi fost modul ideal de a-şi începe ziua. 

Dar, nu. Nu. Trebuia să-şi joace rolul în procesul de 
evacuare. Depusese Jurământul Datoriei, sau cum mama 
mă-sii se mai numea şi ăla. 


— Ştiu, repetă el. Da' ce nu pricepeţi voi doi, găozarilor 
de la oraş, e că nu mai sunteţi nici în Statele Unite ale 
Americii. Acuma sunteţi în împărăţia lui Chester, şi dacă nu 
staţi cuminţi, o s-ajungeţi în Temniţa lui Chester. Vă dau 
cuvântu' meu. Fără telefoane, fără avocaţi, fără procese. 
Încercăm să vă salvăm viaţa. Chiar aşa de rău v-a prostit 
futaiu', de nu pricepeţi? 

Carolyn îl privea năucită. Thurston încercă să se ridice, 
nu reuşi, aşa că porni târâş spre ea. Frankie îi dădu o cizmă 
de ajutor, în fund. Omul scoase un țipăt de durere şi 
indignare. 

— Asta, pentru că ne ţii în loc, tataie, spuse Frankie. Îţi 
admir gusturile la puicuţe, da' avem multă treabă pe ziua 
de azi. 

Junior se uita la tânăra femeie. O gură grozavă. Buze ca 
ale Angelinei. Era gata să pună pariu că putea, vorba aia, să 
sugă şi cromul de pe-un cârlig de rulotă. 

— Dacă nu poate să se-mbrace singur, ajută-l tu. Mai 
avem de verificat încă patru cabane, şi când ajungem înapoi 
aici, vrem să vă găsim în Volvo ăla al vostru, în drum spre 
oraş. 

— Nu înţeleg nimic! se tângui Carolyn. 

— Nici nu mă mir, replică Frankie, culegând punguţa cu 
drog din chiuvetă. Nu ştiai că chestia asta te prosteşte? 

Tânăra începu să plângă. 

— Nicio grijă, continuă el. V-o confisc şi-n vreo două zile o 
să vă deşteptaţi voi singuri, bibicilor. 

— Nu ne-aţi citit drepturile, protestă Carolyn, printre 
lacrimi. 

Junior făcu pe miratul, apoi râse. 

— Aveţi dreptul să vă căraţi dracu' de-aici şi să tăceţi în 
pula mea din gură - acum e clar? Într-o situaţie ca asta, alte 
drepturi nu aveţi. Aţi priceput măcar atâta lucru? 

Frankie examina drogul confiscat. 

— Junior, remarcă el, aici nu-s aproape deloc seminţe. I- 
un căcat de primo. 


Thurston ajunsese la Carolyn. Se ridică în picioare, 
băşindu-se destul de tare cu acel prilej. Junior şi Frankie se 
priviră. Încercară să se abţină - erau agenţi de poliţie, în 
fond - şi nu reuşiră. Izbucniră simultan în râs. 

— Charlie Trombon s-a-ntors în oraş! răcni Frankie, şi-şi 
loviră palmele într-un high five. 

Thurston şi Carolyn rămăseseră în uşa dormitorului, 
acoperindu-şi unul altuia goliciunea printr-o îmbrăţişare, cu 
ochii la intruşii care hăhâiau. Afară, ca vocile dintr-un 
coşmar, goarnele continuau să anunţe evacuarea zonei. 
Cele mai multe dintre glasurile amplificate se retrăgeau 
acum spre Little Bitch. 

— Când venim, maşina aia să nu mai fie aici, spuse Junior. 
Că de nu, vă fut de nu vă vedeți. 

Şi plecară. Carolyn se îmbrăcă, apoi îl ajută şi pe 
Thurston - îl durea burta prea tare ca să se poată apleca să 
se încalţe. Când terminară, amândoi plângeau. În maşină, 
pe drumul de ţară care ducea spre Little Bitch Road, 
Carolyn încercă să-şi sune tatăl pe mobil. Nu prinse decât 
tăcere. 

La intersecţia dintre Little Bitch Road şi Şoseaua 119, o 
maşină a poliţiei era trasă de-a curmezişul drumului. O 
polițistă robustă, cu păr roşcat, le indică acostamentul de 
pământ afânat şi le făcu semn să tragă pe dreapta. Carolyn 
opri imediat şi coborî. Îşi arătă mâna cu încheietura 
umflată. 

— Am fost agresaţi! De doi indivizi care declarau că ar fi 
poliţişti! Unul pe nume Junior, şi altul pe nume Frankie! Ne- 
au... 

— Căraţi-vă de-aici până nu vă agresez şi eu, i-o reteză 
Georgia Roux. Nu fac mişto, drăguţo. 

Carolyn se holbă la ea, stupefiată. Lumea întreagă se 
întorsese câş ca să alunece într-un episod din „Twilight 
Zone“ în timp ce ea dormea. Nicio altă explicaţie nu avea 
cât de cât sens. Din clipă-n clipă aveau să audă glasul lui 
Rod Sterling. 


Se urcă la loc în Volvo (al cărui abţibild de pe bară, 
decolorat, dar încă lizibil, spunea: „OBAMA '12! DA, ÎNCĂ 
MAI PUTEM“) şi ocoli maşina de poliţie. Văzu o alta, cu un 
poliţist mai vârstnic înăuntru, parcurgând o listă prinsă pe o 
planşetă cu clemă. Se gândi să apeleze la el, apoi renunţă. 

— Vezi la radio, spuse ea. Să aflăm dacă se întâmplă într- 
adevăr ceva. 

Thurston îl deschise şi nu auziră decât Elvis Presley şi 
Jordanaires, căznindu-se cu „How Great Thou Art“. 

Carolyn închise aparatul şi se gândi să spună: „Coşmarul 
e complet în mod oficial“, dar n-o făcu. Nu voia decât să 
iasă din Oraşul Sonat cât mai curând posibil. 


2 


Pe hartă, drumul de ţară spre Chester Pond arăta ca un 
fir încârligat, subţire, aproape invizibil. După plecarea de la 
cabana Marshall, Junior şi Frankie rămaseră un moment în 
maşina lui Frankie, studiind harta. 

— Nu mai poate fi nimeni pe-acolo, spuse Frankie. Nu în 
perioada asta din an. Tu ce zici? Îi băgăm în mă-sa şi ne- 
ntoarcem în oraş? 

Arătă cu degetul mare înapoi, spre cabană. 

— Ăştia oricum or să se care, şi dacă nu se duc, cui îi 
pasă? 

Junior se gândi un moment, apoi clătină din cap. 
Depuseseră un jurământ. Şi-n plus, nu ardea de nerăbdare 
să dea de taică-său, care să-l bată la cap cu întrebări despre 
locul unde ascunsese cadavrul reverendului. Coggins le 
ţinea acum de urât iubitelor lui, în cămara casei McCain, 
dar nu era nevoie ca tatăl lui să ştie asta. Cel puţin, nu 
înainte de a hotări cum aveau să-l înfunde pe Barbara. lar 
Junior era convins că tatăl lui avea să găsească o soluţie. 
Lucrul la care se pricepea cel mai bine Big Jim Rennie era 
să înfunde oamenii. 


„Acum nici nu mai contează dacă descoperă că m-am 
lăsat de şcoală“, se gândi el, „fiindcă ştiu ce ştiu despre el. 
Și ce ştiu e mult mai nasol. “ 

Nu că şcoala ar mai fi părut foarte importantă; era un 
caca-maca pe lângă ce se întâmpla în The Mill. Totuşi, 
trebuia să aibă grijă. Junior îl ştia pe taică-său în stare să-l 
înfunde chiar şi pe el dacă situaţia o cerea. 

— Junior? Pământul către Junior - recepţie! 

— Te-aud, răspunse Junior, cam iritat. 

— Mergem în oraş? 

— Hai să vedem şi-n celelalte cabane. Nu-i decât un sfert 
de milă şi dacă ne întoarcem în oraş, Randolph o să ne 
găsească altă treabă de făcut. 

— N-ar strica nici să crăpăm ceva. 

— Unde? La Sweetbriar? [i s-a făcut de nişte şoricioaică- 
n jumări, cu complimente de la Dale Barbara? 

— N-are el curaju'. 

— Eşti sigur? 

— Okay, okay... 

Frankie porni maşina şi o scoase în marşarier, pe 
ciotuleţul de alee. Frunzele viu colorate stăteau neclintite în 
copaci, iar aerul era cald, apăsător. Mai degrabă ca-n iulie, 
decât în octombrie. 

— Da' găozarii ăştia de-oraş ar face bine să dispară până 
venim noi, altfel poate va trebui să i-l prezint lu' Ţâţe 
McGee pe răzbunătorul meu cu coif. 

— Ţi-aş ţine-o cu plăcere, replică Junior. Yippee-ki-yi-yay 
motberfucker. 


3 


Primele trei cabane erau vizibil goale; Junior şi Frankie 
nici măcar nu se deranjară să iasă din maşină. De-acum, 
drumul devenise doar o pereche de şanţuri lăsate de roţi, 
cu un dâmb pe mijloc. Coroanele copacilor se împreunau 


deasupra, unele dintre crengi lăsându-se atât de jos, încât 
maşina se freca de ele. 

— Cred că ultima-i după cotitura asta, spuse Frankie. 
Drumul se termină la căcăţişul ăla de debarca... 

— Fii atent! strigă Junior. 

Trecuseră de cotitură, iar în faţa lor stăteau pe drum doi 
copii, un băiat şi o fată. Nu schiţau niciun gest de a se da la 
o parte. Păreau şocaţi, cu feţele lipsite de orice expresie. 
Dacă nu s-ar fi temut că dâmbul cu iarbă din mijlocul 
drumului îi putea lovi sistemul de eşapament - în caz că 
mergea cât de cât cu viteză - Frankie i-ar fi lovit. Apăsă pe 
frână, iar Toyota se opri la niciun metru de ei. 

— O, Doamne, era cât pe ce... murmură el. Cred că fac un 
atac de inimă. 

— Dacă taică-miu n-a făcut, n-ai să faci nici tu, replică 
Junior. 

— Hm? 

— Nimic. 

Junior cobori. Copiii erau tot acolo. Fetiţa, destul de 
înaltă, să tot fi avut vreo nouă ani. Îl ţinea de mână pe băiat, 
care arăta de vreo cinci. Erau palizi şi murdari. Fata îl privi 
pe Junior, dar băiatul se uita drept înainte, ca şi cum ar fi 
examinat ceva foarte interesant la farul din stânga al 
maşinii. 

Junior le văzu spaima pe chipuri şi se lăsă într-un 
genunchi în faţa fetei. 

— Eşti bine, drăguță? 

Răspunse băiatul. Vorbea stând în continuare cu ochii 
spre far. 

— O vreau pe mama. Şi micu” dejun îl vreau. 

Frankie li se alătură şi el. 

— Ăştia-s adevăraţi? întrebă el pe un ton care părea să 
spună: „Fac mişto - sau, pe-aproape...“ întinse o mână ca să 
atingă braţul fetei. 

Fetiţa tresări uşor, apoi se uită la el. 

— Mami nu s-a mai întors, spuse ea, încet. 


— Cum te cheamă, drăguță? vru să ştie Junior. Şi cine-i 
mămică-ta? 

— Pe mine mă cheamă Alice Rachel Appleton. El e Aidan 
Patrick Appleton. Pe mami o cheamă Vera Appleton. Pe tati, 
Edward Appleton, dar el şi mami au divorţat anul trecut şi 
acum stă în Plano, lexas. Noi stăm în Weston, 
Massachusetts, pe Oak Way numărul şaisprezece. Numărul 
nostru de telefon este... 

Recita informaţiile cu precizia lipsită de intonaţie a unui 
robot telefonic. 

„Ca să vezi“, îşi zise Junior. „Alţii de la oraş. “ Dar avea 
sens; cine altcineva ar fi dat atâţia bani pe benzină, doar ca 
să se uite cum cad căcaturile de frunze din rahaţii de 
copaci? 

Frankie se lăsase şi el pe vine. 

— Alice, spuse el, ascultă-mă, scumpo. Unde-i mămica ta 
acum? 

— Nu ştiu. 

Lacrimile - ca nişte boabe mari şi limpezi - începură săi 
se rostogolească pe obraji. 

— Am venit să vedem frunzele. Şi trebuia să mergem cu 
caiacul. Ne place cu caiacul, nu, Aide? 

— Mi-e foame, spuse cu jale Aidan, începând şi el să 
plângă. 

Văzându-i aşa, îi venea şi lui Junior să plângă. Apoi, îşi 
reaminti că era poliţist. Poliţiştii nu plâng - sau, cel puţin, 
nu în timpul serviciului. O întrebă din nou pe fată unde era 
mama lor, dar din nou cel care răspunse primul fu băiatul. 

— S-a dus să ia Woops. 

— Vrea să zică Plăcinte Whoopie, explică Alice. Da' s-a 
dus să ia şi altele. Fiindcă domnul Killian n-a avut grijă de 
cabană aşa cum trebuia. Mami a zis că pot să stau eu cu 
Aidan, că acum sunt mare, şi că ea vine imediat, se ducea 
doar până la Yoder's. A zis să nu-l las pe Aide să se-apropie 
de lac. 


Junior începea să înţeleagă. Probabil femeia se aşteptase 
să găsească provizii în cabană - măcar câteva - dar, dacă l- 
ar fi cunoscut bine pe Roger Killian, ar fi ştiut că nu trebuia 
să se bazeze pe el. Omul era un cretin de prima mână şi-şi 
transmisese intelectul deloc strălucit la toată progenitura. 
Yoder's era o prăvălioară prăpădită, dincolo de Tarker's 
Mills, unde se vindea bere, brandy pentru cafea şi cutii de 
spaghetti. În mod normal, pân-acolo făceai douăzeci de 
minute cu maşina şi încă douăzeci înapoi. Numai că femeia 
nu se mai întorsese, iar Junior ştia de ce. 

— Când s-a dus, sâmbătă dimineaţa? întrebă el. Atunci a 
plecat, nu-i aşa? 

— O vreau pe mămica! se văicări Aidan. Şi vreau micu' 
dejun! Mă doare burta! 

— Da, spuse fata. Sâmbătă dimineaţa. Noi ne uitam la 
desene animate, doar că acuma nu mai putem să ne uităm 
la nimic, fiindcă s-a stricat curentu'. 

Junior şi Frankie se uitară unul la altul. Două nopţi, 
singuri pe-ntuneric. O fată de vreo nouă ani şi un băiat cam 
de cinci. Junior prefera să nu-şi imagineze. 

— Aţi mâncat ceva? o întrebă Frankie pe Alice Appleton. 
Scumpo? Aţi păpat? 

— Era o ceapă în sertarul de legume, şopti ea. Am luat 
fiecare o jumate. Cu zahăr. 

— Fute-m-aş, îi scăpă lui Frankie. N-am zis nimic. N-aţi 
auzit nimic. O clipă... 

Se întoarse la maşină, deschise portiera din dreapta şi 
începu să cotrobăiască prin torpedou. 

— Unde vă duceaţi, Alice? se interesă Junior. 

— În oraş. Ca s-o căutăm pe mami şi să găsim ceva de 
mâncare. Voiam să mergem pe lângă prima casă şi pe urmă 
s-o luăm prin pădure, arătă ea vag spre nord. M-am gândit 
că aşa ajungem mai repede. 

Junior zâmbi, deşi pe dinăuntru îl lua cu frig. Fata nu 
arăta spre Chester's Mill, ci către TR-90. Într-acolo, nu erau 
decât mile şi mile de bălți mocirloase, printre desişuri de 


nepătruns. Plus Domul, desigur. Fără dubiu, Alice şi Aidan 
ar fi murit de foame; Hansel şi Gretel, minus happy end-ul 
cunoscut. 

„Și era cât pe ce să ne-ntoarcem din drum. lisuse. “ 

Frankie reveni cu o ciocolată Milky Way. Era veche şi 
storcită, dar avea ambalajul intact. Copiii îşi aţintiră ochii 
asupra ei, ducându-l pe Junior cu gândul la cei înfometați 
pe care-i vedea uneori la ştiri. O asemenea expresie pe 
nişte chipuri americane era ireală, oribilă. 

— Asta-i tot ce-am găsit, spuse Frankie, desfăcând 
învelitoarea. În oraş o să vă luăm ceva mai bun. 

Rupse ciocolata în două, dându-i fiecăruia o jumătate. 
Cele două bucăţi dispărură în cinci secunde. După ce-o 
termină pe a lui, băiatul îşi vâri degetele în gură până la 
rădăcină. Obrajii i se adânceau ritmic, în timp ce şi le sugea. 

„Ca un câine care linge grăsimea de pe un băț“, îşi spuse 
Junior. 

Se întoarse spre Frankie. 

— Ce să mai aşteptăm pân-ajungem în oraş? Oprim la 
cabana unde-a fost moşu' cu fata şi le dăm copiilor ăstora ce 
găsim pe-acolo. 

Frankie confirmă din cap şi-l luă pe băiat în braţe. Junior 
luă fetiţa. Îi simţea mirosul transpiraţiei, al spaimei. O 
mângâie pe păr, ca şi cum aşa ar fi putut înlătura duhoarea 
aia slinoasă. 

— O să fie bine, drăguță, îi făgădui el. Acum sunteţi în 
siguranţă. Şi tu, şi fratele tău. E-n regulă. 

— Promiţi? 

— Da. 

Braţele ei îl cuprinseră de gât, strâns. Era una dintre cele 
mai plăcute senzaţii pe care le avusese Junior vreodată în 
viaţa lui. 


Partea de vest a oraşului Chester's Mill era cea mai puţin 
populată, iar pe la ora nouă şi un sfert rămăsese aproape 
sigur pustie. Singura maşină de poliţie care se mai afla pe 
Little Bitch era cea cu numărul doi. Jackie Wettington 
stătea la volan, iar Linda Everett, pe locul din dreapta. Şeful 
Perkins, poliţist provincial de modă veche, n-ar fi trimis 
niciodată două femei împreună în misiune, dar Perkins nu 
mai era la comandă, desigur, iar femeilor le plăcea ineditul 
situaţiei. Bărbaţii, în special poliţiştii, cu gurile lor 
lăudăroase, puteau deveni obositori. 

— Eşti gata să ne întoarcem? întrebă Jackie. La 
Sweetbriar e închis, da' poate de-o cafea tot putem să ne 
rugăm. 

Linda nu-i răspunse. Se gândea la locul unde Domul 
intersecta Little Bitch. Deplasarea într-acolo fusese 
stresantă şi nu numai fiindcă santinelele continuau să stea 
cu spatele şi nu se clintiseră când le dăduse bună 
dimineaţa, prin amplificatorul maşinii. Era neliniştitor, 
fiindcă acum pe Dom era vopsit cu spray roşu un X imens, 
suspendat în aer ca o hologramă SF. Acela era locul 
prevăzut ca punct de impact. Părea imposibil ca o rachetă 
trasă de la două sau trei sute de mile distanţă să 
nimerească o ţintă atât de mică, dar Rusty o asigurase că se 
putea. 

— Lin? 

Reveni la realitate. 

— Sigur, sunt gata, dacă şi tu eşti. 

Staţia radio pârâi. 

— Maşina doi, maşina doi, mă auzi? Recepție. 

Linda scoase microfonul din suport. 

— Baza, sunt doi. Te auzim, Stacey, dar n-avem o recepţie 
prea bună. lerminat. 

— Toţi spun la fel, replică Stacey Moggin. Lângă Dom e 
mai rău şi pe măsură ce v-apropiaţi de oraş îşi mai revine. 
Dar voi sunteţi tot pe Little Bitch, nu? Terminat. 


— Da, răspunse Linda. Tocmai am verificat la Killian şi la 
Boucher. Au plecat şi unii, şi alţii. Dacă racheta aia 
pătrunde, Roger Killian o să se-aleagă cu o mulţime de pui 
fripţi, terminat. 

— O să punem de-un picnic. Uite, Pete vrea să-ţi 
vorbească... şeful Randolph, adică. Terminat. 

Jackie trase maşina pe marginea drumului. Urmă un 
interval de pârâituri, apoi veni la aparat Randolph. Nu-şi 
pierdu vremea cu niciun „terminat“, niciodată n-o făcea. 

— La biserică v-aţi uitat, maşina doi? 

— La Sfântul Mântuitor? întrebă Linda. Terminat. 

— Aia-i singura pe care o ştiu, pe-acolo, agent Everett. 
Doar dacă nu cumva o fi crescut o moschee hindusă peste 
noapte. 

Linda nu credea că hinduşii erau cei ce se închinau în 
moschei, dar nu părea momentul potrivit ca să-l corecteze. 
Randolph părea obosit şi irascibil. 

— Sfântul Mântuitor nu era în sectorul nostru, spuse ea. 
Le revenea unora dintre poliţiştii noi. Thibodeau şi Searles, 
cred. lerminat. 

— Mai uitaţi-vă o dată, ordonă Randolph, mai iritat ca 
oricând. Nimeni nu l-a văzut pe Coggins, iar doi enoriaşi vor 
să confrăţească cu el, sau cum naiba s-o fi zicând... 

Jackie îşi duse un deget la tâmplă, semn că-i venea să se 
împuşte. Linda, care voise să se întoarcă şi să vadă ce 
făceau copiii ei acasă la Marta Edmunds, dădu din cap. 

— Am înţeles, şefule, spuse ea. Se face. Terminat. 

— Şi uitaţi-vă şi-n casa parohială. 

O scurtă pauză. 

— Şi la postul de radio. Drăcovenia aia tot rage, deci 
trebuie să fie cineva înăuntru. 

— Mergem. 

Dădu să încheie, cu „lerminat convorbirea“, dar îşi mai 
aminti de un lucru. 

— Şetule, la televizor s-a mai dat ceva nou? preşedintele 
n-a mai spus nimic? lerminat. 


— N-am timp s-ascult toate prostiile pe care le dă pe gură 
boul ăla. Voi doar duceţi-vă şi găsiţi-l pe padre şi spuneţi-i 
să-şi mişte fundu-ncoace. Şi mişcaţi-vi-le şi pe-ale voastre. 
Am ieşit. 

Linda puse microfonul la loc şi o privi pe Jackie. 

— Să ni le mişcăm pe ale noastre? repetă Jackie. 
Fundurile, adică? 

— Fund e el ripostă Linda. 

Remarca s-ar fi vrut amuzantă, dar nu avu niciun haz. Un 
moment, rămaseră tăcute în maşina al cărei motor torcea 
încet. Apoi, Jackie vorbi cu o voce atât de scăzută, încât abia 
dacă se auzea: 

— Nasol mai €... 

— C-a trecut Randolph în locul lui Perkins, vrei să zici? 

— Da, plus noii „poliţişti“, adăugă ea, mimând ghilimelele 
cu degetele. Puștii ăia. Ştii ceva? Când îmi pontam 
prezenţa, Henry Morrison mi-a spus că azi-dimineaţă 
Randolph a mai angajat doi. l-a adus Carter Thibodeau de 
pe stradă, iar Pete i-a înscris imediat, fără să-i întrebe 
nimic. 

Linda ştia cu ce fel de indivizi umbla Carter, fie la 
Dipper's, fie la Gas and Grocery, unde-şi reglau motoarele 
în garaj. 

— Încă doi? Da' de ce? 

— Pete i-a spus lui Henry că s-ar putea să avem nevoie de 
ei, dacă racheta aia nu rezolvă nimic. „Ca să fim siguri că 
situaţia nu scapă de sub control“, zice. Şi ştii cine i-a băgat 
în cap ideea asta? 

Linda ştia, nici vorbă. 

— Bine măcar că nu poartă pistoale. 

— Vreo doi au. Nu de la departament - ale lor personale. 
Şi până mâine - dacă nu se termină totul azi, adică -, vor 
primi toţi. lar din dimineaţa asta începând, Pete îi lasă să 
patruleze împreună, în loc să-i repartizeze pe lângă poliţişti 
adevăraţi. Halal perioadă de antrenament, nu? Douăzeci şi 


patru de ore, plus-minus. Îţi dai seama că acum copiii ăştia 
sunt mai mulţi ca noi? 

Fără o vorbă, Linda rămase cu gândul la cele auzite. 

— Tineretul Hitlerist, continuă Jackie. La asta mă tot 
gândesc. Poate că exagerez, dar mă rog la Dumnezeu ca 
totul să se termine azi şi să nu fie nevoie să aflu. 

— Nu prea-l văd pe Pete Randolph ca pe un Hitler. 

— Nici eu. Îmi aminteşte mai degrabă de Hermann 
GoOring. Când mă gândesc la Hitler, cel care-mi vine-n minte 
e Rennie. 

Băgă maşina în viteză, făcu o întoarcere în trei timpi şi 
porni înapoi spre Biserica lui Hristos Sfântul Mântuitor. 


5 


Biserica era descuiată şi pustie, cu generatorul oprit. În 
casa parohială domnea tăcerea, dar  Chevroletul 
reverendului Coggins era parcat în garaj. Uitându-se prin 
ferestrele uşii, Linda putu să citească cele două abţibilduri 
de pe bară. Cel din dreapta spunea: „DACĂ AZI VINE 
EXIAZUL, SĂ-MI IA CINEVA VOLANUL!“, iar cel din stânga 
se lăuda: „CEALALTĂ MAŞINĂ A MEA ARE 10 VITEZE.“ 

Linda îi atrase atenţia lui Jackie asupra celui de-al doilea: 

— Are bicicletă - l-am văzut cu ea. Dar nu i-o zăresc prin 
garaj, deci poate şi-o fi luat-o până-n oraş. Ca să facă 
economie de benzină. 

— Poate, răspunse Jackie. Şi poate n-ar strica să ne uităm 
şi-n casă, ca să fim sigure că n-a alunecat la duş, să-şi rupă 
gâtul. 

— Asta-nseamnă că s-ar putea să trebuiască să-l vedem 
gol? 

— Nimeni n-a zis că munca-n poliţie e o chestie simpatică. 
Hai, să mergem. 

Uşa casei era încuiată - dar, în oraşele unde locatarii 
sezonieri formează o mare parte din populaţie, poliţiştii 
găsesc întotdeauna o cale de a intra. Căutară o cheie de 


rezervă, în locurile obişnuite. Jackie o găsi, agăţată într-un 
cârlig după unul dintre obloanele de la bucătărie. Era de la 
broasca uşii din spate. 

— Reverend Coggins? strigă Linda, vârând capul pe uşă. 
Poliţia! Reverend Coggins, sunteţi acasă? 

Niciun răspuns. Intrară. Parterul era curat şi în ordine, 
dar Lindei îi dădea o senzaţie neplăcută. Îşi spuse că era 
numai din cauză că intrase în casa altcuiva. În casa cuiva 
religios, şi încă nepoftită. 

Jackie porni pe scara care ducea la etaj. 

— Reverend Coggins? Poliţia. Dacă sunteţi aici, vă rog, 
faceţi-vă auzit. 

Linda rămase la baza scării, uitându-se în sus. Cumva, 
starea casei era anormală. O ducea cu gândul la Janelle, 
tremurând în accesele ei. Şi acelea fuseseră anormale. O 
certitudine ciudată i se strecură în minte: dacă s-ar fi aflat 
acolo în acel moment, Janelle ar fi făcut din nou o criză. Da, 
şi ar fi început să vorbească despre ciudăţenii. Despre 
Halloween şi despre Marele Dovleac, poate. 

Era o scară absolut obişnuită, dar nu voia să urce, voia 
doar ca Jackie să raporteze că locuinţa era goală, ca să 
poată merge la postul de radio. Când partenera ei o chemă, 
însă, Linda se conformă. 


6 


Jackie stătea în mijlocul dormitorului. Pe un perete se afla 
o cruce simplă de lemn, iar pe altul, o placă. Purta 
inscripţia: „OCHIUL LUI NU SCAPĂ NICI VRABIA“. 
Cuvertura de pe pat era dată la o parte. Pe cearşaf se 
vedeau urme de sânge. 

— Şi asta, spuse Jackie. Ia vino-aici. 

Fără tragere de inimă, Linda se apropie. Pe podelele 
lustruite dintre pat şi perete zăcea o frânghie cu noduri. 
Nodurile erau însângerate. 


— Se pare că la bătut cineva, continuă Jackie, 
încruntată. Destul de tare ca să leşine, probabil. Şi pe 
urmăm, l-au culcat pe... 

Se uită la cealaltă polițistă. 

— Nu? 

— Înţeleg că n-ai crescut într-o familie religioasă, 
remarcă Linda. 

— Ba da. Noi adoram Sfânta Treime: pe Moş Crăciun, 
lepuraşul de Paşti şi Zâna Măseluţă. Dar voi? 

— Simpli baptişti, apă de ploaie... însă am auzit despre 
lucruri ca ăsta. Cred că se autoflagela. 

— Aoleu! Unii făceau asta ca să li se ierte păcatele, nu? 

— Da. Şi nu cred că e o chestie complet demodată. 

— Atunci, se leagă. Oarecum. Du-te-n baie şi uită-te pe 
bazinul de la toaletă. 

Linda nu se clinti din loc. Funia înnodată era o imagine 
destul de neplăcută, iar senzaţia pe care i-o inspira casa - 
prea goală, într-un fel - era şi mai rea. 

— Hai, du-te! N-o să te muşte. Şi pariez pe-un dolar 
contra zece cenți c-ai văzut lucruri şi mai urâte. 

Linda intră în baie. Pe capacul bazinului erau puse două 
reviste. Una era confesională, „Odaia de sus“. Cealaltă se 
numea „Crăpături orientale tinere“. Linda se îndoia că asta 
se vindea în multe librării religioase. 

— Deci... conchise Jackie. Se încheagă o imagine? Stă jos 
pe budă, îşi aruncă trufandaua... 

— Aruncă trufandaua? chicoti Linda, în ciuda nervozităţii 
- sau poate tocmai din cauza ei. 

— Aşa zicea maică-mea. Oricum, după ce termină cu asta, 
deschide o cutie de nana-la-poponeţ, potrivită ca să-şi 
ispăşească păcatele, şi pe urmă se duce la culcare să viseze 
frumos cu puştoaicele asiatice. A doua zi se scoală, 
împrospătat şi neprihănit, îşi face rugăciunile matinale, apoi 
pleacă-n oraş cu bicicleta. Se leagă? 

Se lega. Numai că nu explica senzaţia aceea anormală pe 
care i-o lăsa casa. 


— Hai să ne uităm şi la postul de radio, propuse ea. Pe 
urmă, ne ducem şi noi în oraş şi bem o cafea. Fac eu cinste. 

— Perfect, se învoi Jackie. Mie-mi place neagră. Şi cât mai 
tare. 


7, 


Şi clădirea joasă, cu pereţii mai mult de sticlă, a 
studioului WCIK era încuiată, dar din difuzoarele de sub 
streşini se auzea Good Night, Sweet Jesus, în interpretarea 
lui Perry Como, celebrul solist de muzică soul. În spatele 
studioului se înălța turnul de emisie, cu luminile roşii de 
semnalizare din vârf abia vizibile în soarele dimineţii. Lângă 
turn era o construcţie prelungă, ca un hambar, unde Linda 
bănuia că se afla generatorul postului de radio şi restul 
materialelor necesare pentru a răspândi mereu miracolul 
iubirii divine prin vestul statului Maine, estul statului New 
Hampshire şi, poate, planetele interioare ale Sistemului 
Solar. 

Jackie bătu în uşă - cu nodurile degetelor, apoi cu 
pumnul. 

— Nu cred că e cineva aici, spuse Linda... dar şi locul 
acela i se părea anormal. lar în aer se simţea un miros 
ciudat, stătut şi sălciu. Îi amintea de felul în care mirosea 
bucătăria mamei sale, chiar şi după ce era bine aerisită. 
Fiindcă mama ei fuma ca un coş de vapor şi considera că 
singurele lucruri demne de a fi mâncate erau cele prăjite în 
tigaia încinsă, unsă cu cât mai multă untură. 

Jackie clătină din cap. 

— Dar am auzit pe cineva, nu? 

La asta, Linda nu avu ce să-i răspundă. Ascultaseră 
radioul în timp ce veneau de la casa parohială, şi auziseră 
un DJ] care anunţa suav următoarea piesă, ca pe „încă un 
mesaj al iubirii lui Dumnezeu în cânt“. 

De astă dată, căutarea cheii dură mai mult, dar până la 
urmă Jackie o găsi într-un plic lipit cu scotch sub cutia 


poştală. Lângă ea era o hârtiuţă pe care cineva mâzgălise 
cifrele 1 6 9 3. 

Cheia era tocită şi cam lipicioasă, dar, după câteva 
eforturi, uşa se deschise. De cum intrară, auziră beep-urile 
regulate ale unui sistem de securitate. Tabloul de comandă 
era pe perete. Imediat ce Jackie apăsă pe numerele 
respective, se făcu linişte. Acum nu mai răsuna decât 
muzica. Perry Como fusese înlocuit de o bucată 
instrumentală; Lindei i se păru că semăna suspect de mult 
cu soloul de orgă din „In-Gadda-Da-Vida “. Aici, boxele erau 
de-o mie de ori mai bune decât cele de-afară, iar muzica se 
auzea mai tare, aproape ca şi cum ar fi fost o fiinţă vie. 

„Oare în hărmălaia asta preasfântă lucrează şi oameni?“ 
se întrebă Linda. „Răspund la telefon? Îşi fac treburile? 
Cum reuşesc?“ 

Şi acolo era ceva în neregulă, Linda nu se îndoia. 
Atmosfera i se părea mai mult decât sinistră - părea de-a 
dreptul periculoasă. Când văzu că Jackie îşi descheiase 
cureluşa pistolului de serviciu, îi urmă exemplul. Senzaţia 
patului armei sub mână era plăcută. „Bastonu-ţi şi pistolu- 
ți, tare mă-ncurajează “, îşi zise ea. 

— Alo?! strigă Jackie. Reverend Coggins? E cineva aici...? 

Niciun răspuns. Biroul de la intrare era neocupat. În 
stânga lui se găseau două uşi închise - şi, drept în faţă, o 
fereastră cât peretele sălii principale. Prin ea se vedeau 
luminiţele intermitente dinăuntru. Studioul de emisie, 
presupuse Linda. 

Jackie împinse cu piciorul uşile închise, având grijă să nu 
se apropie. Una dintre ele dădea într-un birou. Cealaltă 
dezvălui o sală de şedinţe surprinzător de luxoasă, 
dominată de un televizor gigantic cu ecran plat. Era pornit, 
dar fără sonor. Anderson Cooper, în mărime aproape 
naturală, îşi făcea numărul de standup pe Main Street din 
Castle Rock. Clădirile din jurul lui erau drapate cu steaguri 
şi panglici galbene. Linda văzu pe magazinul de scule un 
banner cu inscripţia: REDAŢI-LE LIBERIATEA. Asta o 


nelinişti şi mai mult. Pe burtiera ecranului se scurgeau 
cuvintele: SURSE DIN DEPARIAMENTUL APĂRĂRII 
AFIRMĂ CĂ ATACUL CU RACHETĂ E IMINENT. 

— De ce merge televizorul? întrebă Jackie. 

— Fiindcă aşa l-a lăsat cel care era de serviciu aici, 
când... 

Un glas bubuitor o întrerupse: 

— Aţi ascultat „Christ My Lord and Leader“, în 
interpretarea lui Raymond Howell. 

Ambele femei tresăriră. 

— Iar acum îl auziţi pe Norman Drake, care vă 
reaminteşte trei lucruri importante: ascultați Ora Reînvierii 
la WCIK, Dumnezeu vă iubeşte şi Şi-a trimis Fiul să moară 
pentru voi pe crucea Calvarului. Este ora nouă şi douăzeci 
şi cinci de minute şi, aşa cum ne place să vă amintim 
întotdeauna, nu avem mult timp. l-aţi dăruit inima 
Domnului? Vom reveni. 

Norman Drake cedă locul unui drac cu limbă mieroasă 
care vindea Biblia pe DVD, marele avantaj fiind că se putea 
plăti în rate lunare, ba chiar se restituia toată suma, dacă 
pe urmă nu erai mulţumit ca porcu-n cocină. Linda şi Jackie 
se apropiară de fereastra studioului, pentru a privi 
înăuntru. Nici Norman Drake şi nici diavolul mieros nu erau 
acolo, dar când reclama se sfârşi şi DJ-ul anunţă următorul 
imn de slavă, o lumină verde se făcu roşie, iar una roşie 
deveni verde. Când începu muzica, altă lumină roşie trecu 
pe verde. 

— E automată toată drăcovenia! înţelese Jackie. 

— Atunci, de ce avem senzaţia că e cineva aici? Şi să nu 
spui că n-o ai şi tu. 

Jackie nu spuse. 

— Fiindcă e aiurea. Papagalul anunţă până şi ora exactă. 
Scumpo, toată instalaţia asta trebuie să fi costat o avere! Şi 
să mai vorbeşti despre duhul din maşinărie - cât timp crezi 
c-o să meargă aşa? 


— Probabil până se termină propanul şi moare 
generatorul. 

Linda zări altă uşă închisă şi o deschise cu piciorul, la fel 
cum făcuse Jackie... numai că, spre deosebire de colega ei, 
îşi scoase şi pistolul, rămânând cu el în mână, deşi asigurat 
şi cu ţeava în jos, pe lângă picior. 

Era o toaletă şi era goală. Pe perete, însă, se vedea 
portretul unui lisus foarte caucazian. 

— Nu sunt religioasă, spuse Jackie, aşa că va trebui să-mi 
explici de ce le-ar plăcea unora ca lisus să se uite la ei în 
timp ce fac caca. 

Linda clătină din cap. 

— Hai să ieşim de-aici până nu-mi sare o doagă. Chestia 
asta-i versiunea din Radioland a navei Mary Celeste. 

Stânjenită, Jackie se uită prin jur. 

— Mă rog, vibraţia-i cam lugubră, trebuie să recunosc. 

Brusc, ridică vocea într-un strigăt aspru, care aproape c- 
o sperie pe Linda. Vru să-i spună lui Jackie să nu mai 
răcnească aşa. Fiindcă putea s-o audă cineva şi să vină la 
ele. Cineva sau ceva. 

— Hei! Alo! E cineva aici? Pentru ultima oară! 

Nimic. Nimeni. 

Afară, Linda trase adânc aer în piept. 

— Odată, în adolescenţă, m-am dus cu nişte prieteni la 
Bar Harbor şi ne-am oprit pentru un picnic într-un loc 
pitoresc. Eram şase. O zi senină, de se vedea practic tocmai 
până-n Irlanda. Când am terminat de mâncat, eu am zis că 
vreau să fac o poză. Ceilalţi se tot fugăreau şi se zbenguiau, 
iar eu mă trăgeam pas cu pas înapoi, ca să-i prind pe toţi în 
cadru. Şi deodată, una dintre fete - Arabella, care pe-atunci 
îmi era cea mai bună prietenă - a lăsat-o-n pace pe cealaltă, 
pe care o tot trăgea de nădragi, şi a strigat: „Stai, Linda, 
stai!“ M-am oprit şi m-am uitat în spate. Ştii ce-am văzut? 

Jackie clătină din cap. 

— Oceanul Atlantic. Mă retrăsesem până la marginea 
locului de picnic. Era pe-acolo o pancartă de avertizare, dar 


niciun gard sau balustradă. Încă un pas, şi cădeam în gol. 
Iar adineaori, înăuntru, m-am simţit la fel ca atunci. 

— Lin, nu era nimeni. 

— N-aş crede. Şi cred că nici tu nu crezi. 

— Era sinistru, sigur. Dar ne-am uitat în toate camerele... 

— Nu şi în studio. În plus, televizorul era pornit şi muzica 
prea tare. Doar nu crezi că-n mod normal o pun aşa de tare, 
nu? 

— De unde să ştiu eu ce fac sfinţii rostogoliţi? întrebă 
Jackie. Poate aşteaptă Apocolixa. 

— ... lipsa. 

— Cum i-o zice. Vrei să ne uităm şi-n magazie? 

— Nici nu mă gândesc! protestă Linda, făcând-o pe Jackie 
să pufnească în râs. 

— OK. Raportăm că reverendul nu era nicăieri, corect? 

— Corect. 

— Atunci, hai în oraş. La cafea. 

Înainte de a se aşeza pe locul din dreapta al maşinii doi, 
Linda mai aruncă o ultimă privire spre clădirea studioului, 
aşa cum stătea acolo învăluită în preacuvioasa voioşie 
radiofonică. Altceva nu se auzea; îşi dădu seama că nu 
cânta nicio pasăre, şi se întrebă dacă nu cumva muriseră 
toate, lovindu-se de Dom. Cu siguranţă, aşa ceva n-ar fi fost 
imposibil. Nu...? 

Jackie arătă spre microfon: 

— Vrei să le strig una prin amplificator? Să ordon că dacă 
stă cineva ascuns acolo s-o ia la picior spre oraş? Fiindcă - 
acum mi-a venit ideea - s-ar putea să se fi temut de noi. 

— Ce vreau eu e să n-o mai freci pe-aici şi să plecăm 
odată. 

Jackie n-o contrazise. Scoase maşina în marşarier pe 
scurta alee până la Little Bitch Road şi porni spre The Mill. 


8 


Timpul trecea. Muzica religioasă cânta. Norman Drake 
reveni şi anunţă că era ora nouă şi treizeci şi patru de 
minute, Ora Coastei Estice Dumnezeu Te lubeşte. Îi urmă o 
reclamă la Maşinile Second Hand ale lui Jim Rennie, citită 
de Al Doilea Ales însuşi. „FE Spectaculoasa Vânzare de 
Toamnă, ca-n fiecare an, şi mamă ce stoc enorm avem!“ 
spunea Big Jim, pe un ton amărât care sugera: o-să-mă- 
păcăliţi-şi-de-data-asta. „Avem  Forduri, Chevvie-uri, 
Plymouth-uri! Am primit un Dodge ham din-alea greu de 
găsit, ba chiar şi un Mustang, şi mai greu de găsit! Oameni 
buni, am sub mine nu unul, nu două, ci trei Mustanguri ca 
noi, dintre care unul e faimosul V6 decapotabil, şi fiecare se 
oferă cu vestita Garanţie Creştină a lui Jim Rennie. Ce 
vindem, tot noi depanăm, finanțăm, şi facem totul la prețuri 
mici, mici de tot. Și chiar acum“, chicoti el mai amărât ca 
oricând „tre” să vindem TOT să n-o luăm în BOT! Aşa că, 
haideţi! Cafeaua-i caldă, vecine, o maşină bună-ţi vine, vei 
porni voios la drum, că Big Jim e cel mai bun! “ 

O uşă pe care niciuna dintre cele două femei n-o 
observase se deschise încet în fundul studioului. Dincolo de 
ea licăreau alte lumini - o galaxie întreagă. Încăperea era 
doar puţin mai mare decât o cămăruţă, plină de cabluri, 
derivații, routere şi cofraje electronice. Ai fi zis că un om nu 
mai avea unde să-ncapă. Dar The Chef nu era nici măcar 
slăbânog; era emaciat. Ochii i se zăreau doar ca două 
beculeţe adâncite în cap. Avea pielea palidă şi pătată. 
Buzele i se răsfrângeau înăuntru peste gingiile aproape 
fără niciun dinte. Cămaşa şi pantalonii-i erau murdari, iar 
şoldurile arătau ca două aripi jumulite de pene; din lenjeria 
de corp nu mai rămăsese decât o amintire. Mare mirare 
dacă Sammy Bushey şi-ar fi recunoscut fostul soţ. Într-o 
mână ţinea un sendviş cu unt de arahide şi jeleu (acum nu 
mai putea mesteca decât mâncăruri moi), iar în cealaltă, un 
pistol Glock 9. 

Se duse la fereastra cu vedere spre parcare, gândindu-se 
să se repeadă afară şi să le omoare pe cele două intruse 


dacă mai erau acolo; fusese la un pas de a o face, cât timp 
stătuseră înăuntru. Numai că se temuse. Fiindcă demonii 
nu puteau fi ucişi cu adevărat. Dacă trupurile lor omeneşti 
mureau, intrau pur şi simplu în alte organisme-gazdă. Când 
erau între trupuri, arătau ca nişte păsări negre. Chef îi 
văzuse în visele lui adevărate, pe care le avea cu tot mai 
rarele ocazii când dormea. 

Dar plecaseră. Atman-ul lui fusese prea puternic pentru 
ele. 

Rennie îi spusese că trebuia să închidă în spate, iar Chef 
Bushey o făcuse, dar putea fi nevoit să dea drumul iar 
unora dintre plite, fiindcă în urmă cu o săptămână 
trimiseseră un transport mare la Boston, iar el rămăsese 
aproape fără material. Avea nevoie de fum. În ultima vreme, 
cu asta se hrănea atman-ul lui. 

Pentru moment, însă, avea destul. Renunţase la muzica 
blues care era atât de importantă pentru el, în acea etapă 
de viaţă ca Phil Bushey - B.B. King, Koko şi Hound Dog 
Taylor, Muddy şi Howlin' Wolf, până şi nemuritorul Little 
Walter -, şi se lăsase şi de futaiuri; scăpase aproape 
complet şi de scaune, era constipat din iulie. Dar era-n 
regulă. Ceea ce umilea trupul hrănea atman-ul. 

Se mai uită o dată în parcare şi pe drum, ca să se asigure 
că demonii nu pândeau pe undeva, apoi îşi vâri pistolul la 
centură, în spate, şi porni spre magazie, care-n ultima 
vreme devenise aproape o fabrică. O fabrică închisă, dar pe 
asta putea şi avea s-o rezolve, la nevoie. 

Chef se duse să-şi ia pipa. 


9 


Rusty Everett stătea şi se uita în depozitul din spatele 
spitalului. Folosea o lanternă, fiindcă el şi Ginny Tomlinson - 
care acum era şefa administrativă a serviciilor medicale din 
Chester's Mill, oricât de nebunesc ar fi părut un asemenea 
lucru - se hotărâseră să întrerupă curentul în toate zonele 


în care nu era strict necesar. Din stânga auzea duduind 
generatorul mare, care stătea în propriul lui depozit şi 
consuma fără milă actualul rezervor de propan. 

„Cele mai multe rezervoare s-au dus“, spusese Twitch - 
şi, pe toţi sfinţii, aşa era. „Conform inventarului de pe uşă, 
ar trebui să fie şapte puiuţi din-ăâia, da-s numai doi.“ în 
privinţa asta, se înşelase: mai era doar unul. Rusty îşi 
plimbă lumina lanternei peste literele CR HOSP scrise cu 
markerul pe metalul argintiu al rezervorului, sub sigla Dead 
River a companiei de aprovizionare. 

— Ţi-am zis eu, se auzi din spatele său Twitch, făcându-l 
să tresară. 

— Mi-ai spus greşit. E numai unul. 

— Aiurea! 

Twitch veni în uşă şi se uită prin magazie, în timp ce 
Rusty lumina interiorul cu lanterna, dezvăluind lăazile 
depozitate în jurul zonei mari - şi în mare măsură goală - 
din mijloc. 

— Ba nu-i aiurea... se corectă el. 

— Într-adevăr. 

— Conducător neînfricat, cineva ne fură propanul. 

Rusty nu voia să creadă una ca asta, dar altă explicaţie 
nu vedea. 

— Ia uite-aici, zise 'Twitch, lăsându-se pe vine. 

Rezemându-se într-un genunchi, Rusty privi sfertul de 
acru asfaltat în vara trecută, din spatele spitalului; acum, 
cât încă nu venise frigul să crape sau să umfle asfaltul, 
suprafaţa era neagră şi netedă. Se vedeau foarte clar 
urmele de cauciucuri din faţa uşilor glisante ale magaziei. 

— Pare să fi fost un camion al municipalităţii, remarcă 
Twitch. 

— Sau orice alt camion mare. 

— "Totuşi, n-ar strica să te uiţi în depozitul din spatele 
primăriei. Twitch n-are încredere în Mare Şef Rennie. El 
medicament rău. 

— De ce să ne ia propanul? Aleşii au destul. 


Se duseră la uşa care dădea în spălătoria spitalului - 
închisă şi ea, cel puţin pentru un timp. Lângă uşă era o 
bancă. Pe zidul de cărămidă fusese pus un anunţ: 
„FUMATUL VA FI INTERZIS AICI DE LA 1 IANUARIE. 
LASĂ-TE ACUM ŞI-ŢI VA FI MAI UŞOR!“ 

Twitch îşi scoase pachetul de Marlboro şi i-l întinse lui 
Rusty. Acesta refuză cu un gest, apoi se răzgândi şi luă o 
ţigară. Twitch le aprinse pe amândouă. 

— De unde ştii? îl întrebă. 

— De unde ştiu ce? 

— Că au destul. Te-ai uitat? 

— Nu, răspunse Rusty. Dar dacă voiau să salte, de ce 
tocmai de la noi? Nu numai că furatul de la spitalul local e 
privit cu ochi răi de oamenii din categoria mai bună, dar au 
poşta în vecini. Trebuie să se găsească şi acolo. 

— Poate că Rennie şi ai lui au şi golit magazia de la poştă. 
Şi-n fond, cât să fie acolo? Un rezervor? Două? O nimica 
toată. 

— Eu tot nu înţeleg de ce au nevoie. N-are niciun sens. 

— Nimic din toată povestea asta n-are sens, replică 
Twitch, cu un căscat atât de enorm, încât Rusty îi auzi 
fălcile trosnind. 

— Înţeleg că ţi-ai terminat rondul? 

Rusty stătu un moment să se gândească la lipsa de 
realism a întrebării. De la moartea lui Haskell, el devenise 
medicul şef al spitalului, iar Twitch - un simplu infirmier cu 
doar trei zile în urmă - luase acum locul lui Rusty ca 
asistent medical. 

— Mda, oftă Twitch. Domnul Carty n-o să apuce ziua de 
mâine. 

Şi Rusty era de aceeaşi părere în legătură cu Ed Carty, 
care suferea de cancer gastric în ultimul stadiu, şi de-o 
săptămână trăgea să moară. 

— Comă? 

— Nu altceva, sensei. 


Twitch putea să numere restul pacienţilor pe degetele de 
la o mână - ceea ce, după cum îşi dădea seama şi Rusty, era 
un noroc extraordinar. Ar fi putut chiar să se bucure de 
asta, dacă nu ar fi fost atât de obosit şi îngrijorat. 

— De George Werner aş zice că e stabil. 

Werner, care locuia în Eastchester, avea şaizeci de ani şi 
era obez, suferise un infarct miocardic în Ziua Domului. 
Rusty se aştepta s-o scoată la capăt... de data asta. 

— Cât despre Emily Whitehouse... 

— Nu-i de bine, sensei, zise Twitch ridicând din umeri. 

Emmy Whitehouse, patruzeci de ani şi nici măcar un 
gram peste greutatea normală, avusese şi ea un infarct, 
cam la o oră după accidentul lui Rory Dinsmore. Era mult 
mai grav decât al lui George Werner, fiindcă ea fusese o 
maniacă a exerciţiilor fizice şi suferise „o pană de 
gimnastică“, vorba doctorului Haskell. 

— Fata lui Freeman se simte mai bine, Jimmy Sirois 
rezistă, iar Nora Coveland o duce minunat. După prânz o 
externăm. Per ansamblu, nu-i tocmai rău. 

— Nu, dar va fi, murmură Rusty. Îţi garantez. Şi... dac-ai 
suferi o leziune catastrofică la cap, ai vrea să te operez eu? 

— Nu tocmai, răspunse Twitch. Tot sper c-o s-apară 
Gregory House. 

Rusty îşi strivi ţigara în cutia de tablă şi se uită la 
magazia goală din apropiere. Poate ar fi trebuit să arunce o 
privire şi-n depozitul din spatele primăriei - ce era rău în 
asta? 

De data asta îşi permise şi el să caşte. 

— Cât timp crezi c-ai să poţi continua aici? întrebă 
Twitch; din glas îi dispăruse orice nuanţă de glumă. Ie 
întreb numai fiindcă acum eşti tot ce i-a mai rămas oraşului 
ăstuia. 

— Atât timp cât va trebui. Ceea ce mă îngrijorează e că s- 
ar putea să fac greşeli din cauza oboselii. Şi să mă confrunt 
cu probleme care mă depăşesc profesional. 


Se gândea la Rory Dinsmore... şi la Jimmy Sirois. Asta-l 
făcea să se simtă chiar mai rău, fiindcă acum Rory ajunsese 
dincolo de posibilitatea oricăror greşeli medicale. Jimmy, 
însă... 

Rusty se văzu pe sine însuşi în sala de operaţie, ascultând 
semnalele slabe ale aparaturii. Se văzu pe sine privind 
piciorul palid a lui Jimmy, cu o linie neagră trasată în locul 
unde trebuia să se facă incizia. Se gândi la Dougie 
Twitchell, încercându-şi aptitudinile de anestezist. Simţi 
cum Ginny Tomlinson îi trântea un scalpel în palma 
înmănuşată, privindu-l apoi peste masca chirurgicală, cu 
ochii ei albaştri şi netulburaţi. 

„Doamne, păzeşte-mă de aşa ceva“, se rugă el în gând. 

Twitch îi puse o mână pe braţ. 

— Nu te repezi, îl temperă el. Ia-le pe rând - de la ozila 
alta... 

— Mă cac, de la o oră la alta, ripostă Rusty, ridicându-se. 
Trebuie să mă duc la Centrul Medical, să văd ce se mai 
coace şi pe-acolo. Slavă Domnului că treaba asta nu s-a 
întâmplat vara; am fi avut pe cap trei mii de turişti şi şapte 
sute de copii veniţi în tabără. 

— Vrei să vin şi eu? 

Rusty clătină din cap. 

— Mai uită-te o dată la Ed Carty, bine? Vezi dacă mai e 
printre cei vii. 

După ce mai aruncă o ultimă privire spre magazie, Rusty 
o luă după colţ şi porni pe diagonală spre Centrul Medical, 
aflat în cealaltă parte a Catherine Russell Drive. 


10 


Ginny era la spital, desigur; avea să mai cântărească o 
ultimă oară mica mare bucurie nouă din viaţa doamnei 
Coveland, înainte de a le trimite pe amândouă acasă. 
Recepţionera de serviciu de la Centrul Medical era Gina 
Buffalino, în vârstă de şaptesprezece ani, care avea exact 


şase săptămâni de experienţă în domeniul sanitar. Când 
Rusty intră pe uşă, îl privi cu nişte ochi de ciută surprinsă în 
lumina farurilor, care-l făcu să i se strângă inima. Totuşi, 
sala de aşteptare era goală, ceea ce era bine. Chiar foarte 
bine. 

— Am avut vreo vizită? întrebă Rusty. 

— Una. Doamna Venziano, de pe Black Ridge Road. 
Copilul ei şi-a prins capul între gratiile ţarcului. Voia o 
ambulanţă. l-am... i-am spus să-l ungă cu ulei de măsline şi 
să vadă dacă reuşeşte să-l scoată aşa. A mers. 

Rusty zâmbi. Poate că fata avea totuşi speranţe. Gina, 
arătând divin de uşurată, zâmbi şi ea. 

— Măcar e pustiu aici, spuse Rusty. Ceea ce-i 
extraordinar. 

— Nu tocmai. A venit şi doamna Grinnell... Andrea? Am 
poftit-o acolo. 

După o ezitare, adăugă: 

— Părea destul de agitată. 

Rusty, căruia tocmai începuse să-i vină inima la loc, şi-o 
simţi căzând iar printre măruntaie. Andrea Grinnell. 
Agitată. Adică voia un supliment la reţeta de Oxycontin - pe 
care, cu toată bunăvoința lui, nu putea să i-l dea, chiar şi 
presupunând că Andy Sanders avea destul în stoc ca să-i 
onoreze cererea. 

— OK. 

Porni pe culoar spre cabinetul indicat, apoi se opri şi 
întoarse capul: 

— Nu m-ai anunţat prin pager. 

— Mi-a cerut insistent să n-o fac, spuse Gina şi se înroşi la 
faţă. 

Cuvintele ei îl nedumeriră pe Rusty, dar numai pentru o 
secundă. O fi avut Andrea o problemă cu pastilele, dar 
proastă nu era. Bănuise că, dacă Rusty se afla la spital, 
probabil era împreună cu Twitch. lar Dougie Twitchell, 
întâmplător, era fratele ei mai mic, care chiar şi la vârsta de 


treizeci şi nouă de ani trebuia să fie apărat de pericolele 
vieţii. 

Rusty se opri la uşa cu numărul 3, încercând să se adune. 
Se anunţa un moment greu. Andrea nu făcea parte dintre 
băutorii sfidători care pretindeau că alcoolul nu era nicio 
problemă pentru ei; nu era nicio toxicomană ca alea care în 
ultimul an apăruseră pe acolo tot mai des. 
Responsabilitatea propriei ei probleme era mai greu de 
identificat, iar asta complica tratamentul. Cu siguranţă, 
după cădere trecuse prin chinuri mari. Oxy fusese cel mai 
bun medicament pentru ea, ajutând-o să reziste durerii, ca 
să poată dormi şi începe terapia. Nu era vina ei că 
substanţa care avea aceste efecte era cea pe care uneori 
medicii o mai numeau şi heroină hillbilly. 

Deschise uşa şi intră, repetând în minte refuzul. „Blând, 
dar ferm “, îşi spuse el. „Blând, dar ferm. “ 

Andrea stătea aşezată pe scaunul din colţ, sub afişul 
despre colesterol, cu genunchii apropiaţi şi capul plecat 
peste poşeta pe care şi-o ţinea în poală. Era o femeie înaltă 
care acum părea mică. Împuţinată, oarecum. Când înălţă 
capul să-l privească, Rusty văzu ce expresie hăituită avea - 
ridurile adânci care-i încadrau gura, cearcănele aproape 
negre de sub ochi - şi se răzgândi, hotărându-se să-i 
completeze, totuşi, reţeta, pe unul dintre blocnotesurile roz 
ale doctorului Haskell. Poate că, după ce se termina criza cu 
Domul, avea să încerce s-o includă într-un program de 
dezintoxicare, amenințând că va vorbi şi cu fratele ei, dacă 
altfel nu se putea. Acum, însă, urma să-i dea tratamentul de 
care avea nevoie. Fiindcă rareori mai văzuse o nevoie atât 
de golaşă pe faţa cuiva. 

— Eric... Rusty... am probleme. 

— Ştiu. Se vede. Am să-ţi scriu o... 

— Nu! îl opri ea, privindu-l aproape cu groază. Nici chiar 
dacă ţi-o cerşesc în genunchi! Sunt dependentă şi trebuie 
să mă las! Nu-s decât o afurisită de drogată bătrână! 


Faţa i se schimonosi. Încercă să-şi revină, dar nu putu. 
Atunci, şi-o acoperi cu mâinile. Printre degete îi răsunau 
suspine sfâşietoare, greu de ascultat. 

Rusty se apropie de ea, lăsându-se într-un genunchi 
pentru a o cuprinde cu braţul. 

— Andrea, e bine că vrei să te opreşti... e excelent... dar 
s-ar putea să nu fie momentul cel mai potrivit... 

Femeia îl privi cu ochi înroşiţi, şiroind de lacrimi. 

— Aici ai dreptate, e cel mai prost moment, dar acum 
trebuie s-o fac! Şi nu trebuie să-i spui nici lui Dougie, nici lui 
Rose. Poţi să mă ajuţi? Am vreo şansă? Fiindcă niciodată n- 
am putut, nu singură. Nesuferitele alea de pastile roz! Le 
puneam în dulapul cu medicamente şi-mi ziceam: „Azi nu 
mai iau“, şi peste-o oră iar le luam! În viaţa mea n-am mai 
fost într-o situaţie aşa de nenorocită! 

Cobori vocea, ca pentru a-i încredința un mare secret: 

— Nu cred că spatele mai e cauza. Cred că, acum, 
creierul îi spune spatelui să mă doară, ca să iau în 
continuare afurisitele alea de pastile. 

— De ce tocmai acum, Andrea? 

Drept răspuns, ea clătină doar din cap. 

— Poţi să mă ajuţi sau nu? 

— Da, dar, dacă te gândeşti să intri în sevraj, mai bine nu. 
Pe de o parte, rişti să... 

O clipă, o văzu pe Jannie tremurând în pat şi boscorodind 
despre Marele Dovleac. 

— ... Rişti să faci crize. 

Femeia nu-i înregistră cuvintele sau trecu peste ele. 

— Cât durează? 

— Până treci de partea fizică? Două săptămâni. Poate 
trei. 

„lar asta, dacă reuşeşti să iei viteză“, adăugă el în gând, 
dar nu i-o spuse. 

Andrea îl apucă de braţ. Avea mâna îngrozitor de rece. 

— Prea mult. 


O idee peste măsură de neplăcută se ivi în mintea lui 
Rusty. Probabil era doar o stare pasageră de paranoia, 
bazată pe stres, dar persuasivă. 

— Andrea, te şantajează cineva? 

— Glumeşti? Toată lumea ştie că iau pastilele alea, e doar 
un orăşel... 

Ceea ce, după părerea lui Rusty, îi răspundea într-adevăr 
la întrebare. 

— Care-i termenul cel mai scurt posibil? 

— Cu injecții de B,, - plus thiamină şi vitamine - poate 
reuşeşti în zece zile. Dar vei fi foarte nefericită. N-ai să poţi 
dormi mult şi vei avea sindromul picioarelor neliniştite. Nici 
măcar nu va fi foarte potolit, nu degeaba se spune „dai cu 
şutu' la nărav“. Şi va trebui să ai pe cineva care să-ţi 
administreze dozajul descrescător - cineva care poate să 
ţină pastilele fără să ţi le dea când le vei cere. Fiindcă ai să 
le ceri. 

— Zece zile? îl privi ea cu speranţă. Şi până atunci s-ar 
putea să se termine oricum, da? Chestia asta cu Domul. 

— Poate chiar azi după-amiază. Asta sperăm cu toţii. 

— Zece zile, repetă ea. 

— Zece zile. 

„Și vei dori porcăriile alea toată viaţa. “ Dar nici pe-asta 
nu i-o spuse. 


11 


La Sweetbriar Rose fusese o aglomeraţie ieşită din 
comun pentru o dimineaţă de luni... dar, desigur, în toată 
istoria oraşului nu mai existase o zi de luni ca aceea. Totuşi, 
clienţii plecaseră destul de docili, când Rose anunţase că 
localul se închidea şi n-avea să se mai deschidă până la cinci 
după-amiază. 

— Şi la ora aia, poate veţi putea merge cu toţii la Moxie's, 
în Castle Rock, ca să mâncaţi acolo! încheie ea. 


Aceste cuvinte stârniră un val de aplauze spontane, deşi 
Moxie's era o bombă de o murdărie notorie. 

— La prânz nu venim? întrebă Ernie Calvert. 

Rose se uită la Barbie, care-şi ridică mâinile la umeri în 
semn de „Pe mine mă-ntrebi?“. 

— Sandvişuri, spuse ea. Până se termină. 

Din nou aplauze. Oamenii păreau surprinzător de 
însufleţiţi în acea dimineaţă: localul răsunase de râsete şi 
glume. Poate că cel mai bun semn privind sănătatea mintală 
îmbunătăţită a oraşului se afla în partea din fund a 
restaurantului, unde masa de palavre era în plină sesiune. 

Televizorul de deasupra tejghelei - acum fixat pe CNN - 
era unul dintre principalele motive. Capetele vorbitoare nu 
aveau de raportat mult mai mult decât zvonuri, dar 
majoritatea erau pline de speranţă. Diverşi oameni de 
ştiinţă care fuseseră intervievaţi spuneau că racheta de 
croazieră avea mari şanse să penetreze scutul, punând 
capăt crizei. Unul estima şansele de succes la peste optzeci 
la sută. 

„Dar, desigur, el e la MIT în Cambridge“, îşi spunea 
Barbie. „Își poate permite să fie optimist. “ 

Acum, în timp ce spăla grătarul, auzi o bătaie în uşă. 
Întorcând capul, Barbie o văzu pe Julia Shumway, cu trei 
copii strânşi în jurul ei. O făceau să arate ca o profesoară de 
gimnaziu în excursie. Barbie se duse la uşă, ştergându-şi 
mâinile cu şorţul. 

— Dacă lăsăm înăuntru pe toată lumea care vrea să 
mănânce, vom epuiza stocul cât ai zice peşte, comentă iritat 
Anson, care ştergea mesele. Rose se dusese la Food City să 
încerce să mai cumpere carne. 

— Nu cred că vor de mâncare, spuse Barbie - şi nu se 
înşela. 

— Bună dimineaţa, colonele Barbara, salută Julia, cu 
micul ei surâs de Mona Lisa. Îmi tot vine să-ţi spun „maior 
Barbara“ - ca-n piesa... 


— ... lui Bernard Shaw, ştiu, completă Barbie, care mai 
auzise acelaşi lucru de câteva ori - aşa, ca la vreo zece mii... 
Asta-i potera ta? 

Unul dintre copii era extrem de înalt şi de slab, cu o claie 
de păr şaten închis; altul era îndesat şi purta un şort larg şi 
un tricou 50 Cent decolorat; îi însoțea o fată drăguță, cu un 
fulger pe obraz - aplicat, nu tatuat, dar tot îi conferea un 
anume savoir faire. Barbie îşi dădu seama că, dacă-i spunea 
că arăta ca o versiune de şcoala generală a lui Joan Jett, 
fata n-ar fi ştiut la cine se referea. 

— Norrie Calvert, o prezentă Julia, atingând umărul 
tinerei rebele. Benny Drake. lar lunganul ăsta e Joseph 
McClatchey. El a fost cu ideea demonstraţiei de protest de 
ieri. 

— Da” n-am vrut să păţească cineva ceva, preciză Joe. 

— Şi nici n-aţi fost voi de vină, adăugă Barbie. Aşa că nu 
vă faceţi probleme. 

— Chiar sunteţi şefu-ăl-mare pe-aici? întrebă Benny, 
măsurându-l cu privirea. 

— Nu, şi nici măcar n-am să-ncerc să fiu şefu-ăl-mare, 
decât dacă va fi absolut necesar, râse Barbie. 

— Dar îi cunoaşteţi pe soldaţii de-acolo, nu? vru să ştie 
Norrie. 

— Eii, personal nu-i cunosc. Unu la mână, sunt din 
Infanteria Marină. Eu am fost în armată. 

— Şi încă mai eşti în armată, după cum spune colonelul 
Cox, preciză Julia; avea pe buze acelaşi zâmbet calm, dar 
ochii-i licăreau de emoție. Putem să-ţi vorbim? Tânărul 
domn McClatchey are o idee şi o găsesc excelentă. Dacă-i 
reuşeşte. 

— O să reuşească, spuse Joe. Când e vorba de căca... de 
chestii cu computere, io-s şefu-ăl-mare. 

— Haideţi în biroul meu, îi pofti Barbie, conducându-i 
spre tejghea. 


12 


Era o idee strălucită, nici vorbă, dar se făcuse deja 
aproape ora zece jumătate şi, dacă voiau într-adevăr s-o 
facă, trebuia să se mişte repede. Barbie se întoarse spre 
Julia. 

— Mai ai telefonul mo... 

Julia i-l trânti în palmă înainte de a apuca să termine 
fraza. 

— Numărul lui Cox e în memorie. 

— Perfect. Acuma, dac-oi şti şi cum să accesez memoria... 

Joe îi luă telefonul din mână. 

— Da” ce, sunteţi din Evul Mediu? 

— Da! replică Barbie. De pe vremea când cavalerii erau 
îndrăzneţi, iar domniţele nu purtau lenjerie intimă. 

La asta, Norrie se prăpădi de râs, iar, când îşi ridică 
pumnul micuţ, Barbie i-l lovi cu al lui. 

Joe apăsă două taste de pe claviatura minusculă. Ascultă, 
apoi îi dădu bărbatului aparatul. 

Probabil Cox continua să stea cu o mână pe telefon, căci îl 
avea deja la ureche când Barbie îl ridică şi el. 

— Cum merge, colonele? se interesă Cox. 

— În mare, suntem OK. 

— Şi ăsta-i numai începutul. 

„Uşor ţi-e ție să vorbeşti“, reflectă Barbie. 

— Cred că lucrurile vor rămâne OK în linii mari, până 
când racheta sau ricoşează, sau străpunge Domul şi face 
praf şi pulbere pădurile şi fermele dinspre noi. Chestie care 
mult o să-i mai bucure pe cetăţenii din Chester's Mill. Ai 
voştri ce zic? 

— Nu cine ştie ce. Nimeni nu emite nicio previziune. 

— La televizor nu asta auzim. 

— N-am timp să urmăresc ce vorbesc ăia de pe-acolo, 
răspunse Cox, iar Barbie aproape că auzi cum ridica din 
umeri. Avem speranţe. Considerăm că există o şansă. Ca să 
zic aşa... 


Julia îşi desfăcea şi-şi strângea mâinile, în semn de: „Ce 
zice?“ 

— Colonele Cox, sunt aici cu patru prieteni. Unul dintre ei 
este un tânăr pe nume Joe McClatchey, care are o idee 
destul de interesantă. Ţi-l dau acum la telefon... 

Joe dădea din cap că nu, de-i zbura părul în toate părţile. 
Barbie nu-i dădu atenţie. 

— ... ca să-ţi explice. 

Şi-i dădu lui Joe mobilul. 

— Zi! 

— Da... 

— Nu discuta ordinele de la şefu-ăl-mare, fiule. Vorbeşte! 

Joe se supuse, intimidat la început, cu multe âă-uri, furi 
şi știți-uri, dar pe măsură ce se încălzea pe idee devenea tot 
mai grăbit şi coerent. Apoi, ascultă. După scurt timp, pe faţă 
i se lăţi un zâmbet. Iar peste alte câteva momente, spuse: 

— Da-să-trăiţi! Vă mulţumesc, domnule! 

Şi-i dădu telefonul înapoi lui Barbie. 

— Fiţi atent, or să-ncerce să ne mărească Wi-Fi-ul înainte 
să lanseze racheta! lisuse, e de comă! 

Julia îl apucă de braţ, aşa că Joe se corectă: 

— Mă scuzaţi, Miz Shumway, am vrut să zic, „e tare“. 

— Lasă asta, chiar crezi că eşti în stare? 

— Faceţi mişto? Pe bune că pot! 

— Colonele Cox? întrebă Barbie. E adevărat ce-am auzit, 
despre Wi-Fi? 

— Nu vă putem opri să încercaţi nimic din ceea ce vreţi, 
răspunse Cox. Cred că dumneata mi-ai precizat primul 
lucrul ăsta. Aşa că putem foarte bine să vă dăm o mână de 
ajutor. Veţi avea cel mai rapid Internet din lume, cel puţin 
pe ziua de azi. Şi, apropo, aveţi acolo un puşti foarte 
deştept. 

— Da, colonele, şi eu am avut impresia asta, confirmă 
Barbie, adresându-i lui Joe un gest cu degetul mare în sus. 
Băiatul zâmbea radios. 


— Dacă ideea băiatului reuşeşte, şi înregistraţi, asiguraţi- 
vă că primim şi noi un exemplar. Vom face propria noastră 
înregistrare, desigur, dar cercetătorii însărcinaţi cu 
problema asta vor să vadă cum arată lovitura privită din 
direcţia voastră. 

— Cred că putem şi mai mult decât atât, spuse Barbie. 
Dacă Joe reuşeşte s-o pună la punct, cred că aproape tot 
oraşul o s-o poată vedea în direct. 

De astă dată, Julia fu aceea care-şi ridică pumnul. Cu un 
zâmbet larg. Barbie i-l lovi cu al lui. 


13 


— Căcaaa-m-aş! 

Uimirea de pe chipul lui Joe îl făcea să pară de opt ani, nu 
de treisprezece. Siguranţa biciuitoare îi pierise din glas. El 
şi Barbie stăteau cam la treizeci de metri distanţă de locul 
în care Little Bitch Road întâlnea Domul. Nu la soldaţi se 
uita, deşi aceştia se întorseseră şi ei cu faţa, ca să 
urmărească activităţile; ceea ce-l fascina era banda de 
avertisment, precum şi X-ul mare înscris pe Dom cu spray 
TOŞu. 

— Îşi mută punctul de bivuac, sau cum i se zice, observă 
Julia. Corturile au dispărut. 

— Sigur, confirmă Barbie, uitându-se la ceas. În circa... 
nouăzeci de minute, acolo o să se-ncingă rău atmosfera. 
Fiule, fă bine şi apucă-te de treabă. 

Acum, însă, odată ce ajunseseră la faţa locului, pe drumul 
pustiu, Barbie începea să se întrebe dacă Joe era-n stare de 
ceea ce promisese. 

— Mda, da'... vedeţi copacii? 

În primul moment, Barbie nu înţelese. O privi pe Julia, 
care ridică din umeri. Apoi Joe îi arătă cu degetul, şi văzu şi 
el. Copacii dinspre Tarker's fremătau în vântul moderat al 
toamnei, lepădându-şi frunzele în rafale multicolore care-i 
învăluiau pe militarii din Infanteria Marină. În partea 


dinspre 'The Mill, crengile abia se mişcau şi majoritatea încă 
mai aveau coroanele aproape întregi. 

Barbie era destul de sigur că prin barieră pătrundea 
puţin aer, dar fără forţă. Domul amortiza vântul. Se gândi la 
momentul când el şi Paul Gendron, tipul cu şapca Sea Dogs, 
ajunseseră la pârâu şi văzuseră apa acumulându-se. 

— Frunzele astea arată... nu ştiu... vag neliniştite, cumva, 
spuse Julia. Moleşite. 

— Fiindcă vântul suflă numai în partea aia, iar la noi abia 
adie o boare, răspunse Barbie, după care se întrebă dacă 
într-adevăr aşa era - sau dacă asta era totul; dar la ce bun 
să speculeze în legătură cu actuala calitate a aerului din 
Chester's Mill, când tot nu puteau face nimic? Haide, Joe, 
reluă el. Fă-ţi treaba! 

Trecuseră pe-acasă pe la familia McClatchey, cu Prius-ul 
Juliei, pentru ca Joe să-şi ia PowerBook-ul. (Doamna 
McClatchey îl pusese pe Barbie să jure că urma să aibă 
grijă de fiul ei, iar Barbie se conformase.) Acum, Joe arătă 
spre drum: 

— Aici? 

Barbie îşi ridică palmele lângă obraji, încadrând X-ul 
TOŞu. 

— Puţin mai la stânga. Poţi să-ncerci? Să vezi cum arată? 

— Mda. 

Joe îşi deschise PowerBook-ul şi-l puse în funcţiune. 
Semnalul Mac de pornire suna la fel de drăguţ ca 
întotdeauna, dar Barbie îşi zise că niciodată nu mai văzuse 
ceva atât de ireal ca acel computer argintiu pus pe asfaltul 
Little Bitch Road-ului, cu ecranul ridicat. Părea să rezume 
perfect ultimele trei zile. 

— Bateria e nouă, aşa c-ar trebui să ţină cel puţin şase 
ore, spuse Joe. 

— N-o să se consume? întrebă Julia. 

Joe o privi cu expresia indulgentă care însemna: „Mamă, 
te rog!“ Apoi, se întoarse iar spre Barbie. 


— Dacă racheta-mi frige Pro-ul, promiteţi că-mi 
cumpăraţi altul? 

— O să ţi-l cumpere Unchiul Sam, îi făgădui Barbie. 
Personal am să depun cererea. 

— Martfă. 

Băiatul se aplecă peste PowerBook. Deasupra ecranului 
era instalat un mic cilindru argintiu. Acela, le spusese el, 
era un miracol informatic recent numit iSight. Îşi trecu 
degetul peste touchpad, apăsă pe ENTER şi deodată pe 
ecran apăru o imagine vie a Little Bitch Road. De la nivelul 
solului, toate denivelările şi neregularităţile asfaltului 
arătau ca nişte munţi. La o oarecare distanţă, Barbie vedea 
picioarele militarilor din Infanteria Marină, până la 
genunchi. 

— Domnule, aia face poze, să trăiţi? întrebă unul dintre 
ei. 

— Hai s-o luăm aşa, soldat - dacă aş fi în inspecţie, ai face 
flotări cu piciorul meu pe cur. Ai bocancii necremuiţi. 
Inacceptabil, pentru o misiune non-combativă, zise Barbie 
ridicând privirea. 

Militarul îşi privi bocancii, care erau într-adevăr plini de 
praf. Julia râse. Joe nu. Era absorbit. 

— E prea jos. Miz Shumway, aveţi în maşină ceva pe care 
să...? o întrebă el, arătând cu palma cam la un metru 
înălţime. 

— Am, spuse Julia. 

— Şi aduceţi-mi şi geanta mea de sport, vă rog. 

Mai umblă puţin la PowerBook, apoi întinse o mână. 

— Mobilu'? 

Barbie i-l dădu. Joe tastă pe butoanele micuţe, cu o 
iuţeală fulgerătoare. Apoi: 

— Benny?... A, Norrie, OK. Sunteţi acolo?... Bun. 
Niciodată n-aţi mai fost la cârciumă, pun pariu. E totu” 
gata?... Excelent. Staţi pe fază. 

Ascultă, apoi zâmbi larg. 


— Faci mişto? Băi frate, din ce primesc eu aici, treaba 
merge trăsnet. Au aruncat Wi-Fi-ul pân” la cer. Hai că acum 
tre” s-o-ntind. 

Închise telefonul şi i-l înapoie lui Barbie. 

Julia reveni cu geanta de sport a lui Joe şi o cutie plină de 
exemplare nedistribuite din ediţia specială de duminică a 
Democratului. Joe puse PowerBook-ul pe cutie (ridicarea 
bruscă a imaginii de la nivelul solului îi provocă lui Barbie 
un moment de ameţeală), apoi verifică şi-l declară total OK. 
Scotoci prin geantă, scoase o cutie neagră cu o antenă şi o 
conectă la computer. Soldaţii stăteau adunaţi lângă Dom, 
privind cu interes. „Acum ştiu cum se simte un peşte într- 
un acvariu “ îşi spuse Barbie. 

— Arată în regulă, murmură Joe. Sunt pe verde. 

— N-ar trebui să-i suni pe... 

— Dacă merge, mă sună ei pe mine, răspunse Joe. 

În clipa următoare, însă, remarcă: 

— Ă-ăuu, se pare că-i de belea. 

Barbie crezu că se referea la computer, dar băiatul nu se 
mai uita într-acolo. Urmărindu-i direcţia privirii, văzu 
maşina şefului poliţiei. Venea spre ei, nu prea repede, dar 
cu girofarurile în funcţiune. Pete Randolph cobori de la 
volan. De pe locul din dreapta (făcând maşina să se clatine 
puţin pe arcuri) apăru Big Jim Rennie. 

— Ce naiba faceţi aici? întrebă el. 

Telefonul din mâna lui Barbie sună. I-l dădu lui Joe, fără 
să-şi ia ochii de la şeful poliţiei şi alesul care se apropiau. 


14 


Firma de deasupra intrării la Dipper's spunea: „BINE AŢI 
VENITI PE CEL MAI MARE RING DE DANS DIN MAINE!“ 
şi, pentru prima oară în istoria localului, salonul era ticsit la 
ora unsprezece şi patruzeci şi cinci de minute dimineaţa. 
Tommy şi Willow Anderson întâmpinau oamenii la uşă, cam 
ca doi preoţi care-şi primesc enoriaşii la biserică - în cazul 


de faţă, Prima Biserică a Grupurilor Rock Venite Direct de 
la Boston. 

La început, publicul păstrase tăcerea, fiindcă pe ecranul 
cel mare nu se vedea decât un singur cuvânt scris cu 
albastru: AŞTEPTARE. Benny şi Norrie îşi cablaseră 
echipamentele şi comutaseră intrarea televizorului pe Input 
4. Apoi, dintr-odată, apăru Little Bitch Road, într-o imagine 
perfect clară, cu tot cu frunzele viu colorate pe care le sufla 
vântul în jurul santinelelor din Infanteria Marină. 

Mulțimea izbucni în aplauze şi ovaţii. 

Benny îi dădu lui Norrie un high five, dar fetei nu-i 
ajungea atât; îl sărută pe gură, apăsat. Fu momentul cel 
mai fericit din viaţa lui Benny - chiar mai extraordinar 
decât atunci când îşi păstra poziţia verticală în timp ce 
făcea o figură grea. 

— Sună-l! ceru Norrie. 

— Acum. 

Benny avea impresia că-i luase foc faţa, dar zâmbea. 
Apăsă pe REDIAL şi duse aparatul la ureche. 

— Tipule, merge! Imaginea-i aşa de radicală, că... 

— Houston, avem o problemă, i-o reteză Joe scurt. 


15 


— Nu ştiu ce-aveţi de gând să faceţi, spuse şeful 
Randolph, dar vreau o explicaţie, şi pân-o primesc, închideţi 
chestia aia, adăugă el, arătând spre PowerBook. 

— Mă scuzaţi, domnule, interveni unul dintre militari, 
care avea galoane de sublocotenent. Dumnealui este 
colonelul Barbara şi are autorizaţie oficială de la guvern 
pentru această acţiune. 

La asta, Big Jim afişă cel mai sarcastic zâmbet. O venă de 
la gât îi pulsa. 

— Individul ăsta nu-i colonel decât peste scandalagii. 
Lucrează la bucătăria unui restaurant local. 

— Domnule, ordinele mele... 


Ameninţător, Big Jim îşi  clătină degetul spre 
sublocotenent: 

— În Chester's Mill, singurul guvern oficial pe care-l 
recunoaştem la ora actuală este al nostru, soldat, şi eu îl 
reprezint. 

Se întoarse spre Randolph. 

— Şefule, dacă puştiul nu-l închide, scoate-l din priză. 

— Nu văd nicio priză pe-aici, răspunse Randolph, care se 
uita când la Barbie, când la infanteristul marin, când din 
nou la Big Jim; îl treceau nădugşelile. 

— Atunci, dă-i cu şutu-n ecran! Numai închide-l! 

Randolph făcu un pas înainte. Joe, cu o expresie speriată, 
dar hotărâtă, trecu în faţa PowerBook-ului pus pe cutie. 
Încă mai avea telefonul mobil în mână. 

— Să nu-i faceţi nimic! E al meu şi n-am încălcat nicio 
lege! 

— Înapoi, şefule, interveni şi Barbie. E un ordin. Dacă mai 
recunoşti guvernul ţării în care locuieşti, ai să-l respecţi. 

Randolph întoarse capul. 

— Jim, poate că... 

— Poate că nimic! se răsti Big Jim. Acum, asta-i ţara în 
care locuieşti. Închide dracu-bumbacu” ăla de calculator! 

Julia făcu un pas grăbit înainte, apucă PowerBook-ul şi-l 
întoarse cu camera iVision spre noii sosiți. Din cocul strâns, 
practic, îi scăpaseră câteva şuviţe de păr care-i atârnau pe 
lângă obrajii trandafirii. Lui Barbie i se părea extraordinar 
de frumoasă. 

— Întreab-o pe Norrie dacă se vede! îi ceru ea lui Joe. 

Zâmbetul lui Big Jim îngheţă într-o grimasă. 

— Femeie, pune-l jos! 

— Întreab-o dacă se vede! 

Joe vorbi în telefon. Ascultă. Apoi spuse: 

— Se vede. Îi văd pe domnul Rennie şi agentul Randolph. 
Norrie zice că oamenii vor să ştie ce se întâmplă. 

Pe chipul lui Randolph se citea deznădejdea, iar pe cel al 
lui Rennie, furia. 


— Cine vrea să ştie? întrebă primul. 

— Am stabilit o transmisiune live la Dipper's... începu 
Julia să răspundă. 

— Cuibul ăla de păcat! o întrerupse Big Jim. 

Îşi ţinea mâinile încleştate. Barbie aprecia că ar fi putut 
să aibă cam cincizeci de kilograme peste greutatea 
normală; se strâmba când îşi mişca braţul drept - ca şi cum 
ar fi făcut un efort -, dar părea, totuşi, în stare să lovească. 
lar acum, arăta destul de turbat ca să dea una... deşi nu 
putea şti cui: Juliei, lui sau băiatului. Poate că nici Rennie nu 
ştia. 

— Oamenii s-au adunat acolo încă de la unşpe şi-un sfert, 
continuă Julia. Veştile zboară repede. 

Zâmbi, înclinându-şi capul într-o parte. 

— Nu vrei să le faci cu mâna alegătorilor, Big Jim? 

— E un bluff, replică el. 

— De ce-aş minţi în legătură cu un lucru aşa uşor de 
verificat? ripostă Julia, apoi se întoarse către Randolph. 
Sună-l pe unul din poliţiştii tăi şi întreabă-l unde are loc în 
dimineaţa asta marea întrunire din oraş. 

Apoi se întoarse spre Big Jim: 

— Dacă-l închizi, sute de oameni vor şti că le-ai întrerupt 
vizionarea unui eveniment de un interes vital pentru ei. 
Unul de care s-ar putea chiar să depindă vieţile lor. 

— N-aveţi aprobare! 

Barbie, care de obicei putea să se controleze destul de 
uşor, simţi că-l lăsau nervii. Nu că omul ar fi fost prost; în 
mod clar, nu era. Şi tocmai asta-l înfuria pe Barbie cel mai 
rău. 

— Care-i problema dumitale, exact? Vezi vreun pericol 
prin jur? Că eu, unul, nu văd. Ideea e să instalăm 
computerul ăsta, să-l lăsăm să transmită şi să plecăm de- 
aici. 

— Dacă racheta aia nu rezolvă nimic, ar putea cauza 
panică. Una e să ştii că un lucru n-a reuşit şi cu totul altceva 


să vezi cu ochii tăi cum ratează. Oamenii ar fi în stare de 
orice păcătoşenie. 

— Ai o părere foarte proastă despre cetăţenii pe care-i 
guvernezi, domnule Ales. 

Big Jim deschise gura să răspundă - ceva gen: „Păi mi-au 
şi dat motive, de multe ori“, bănuia Barbie -, dar îşi aminti 
că o mare parte din oraş urmărea acea confruntare pe un 
televizor cu ecran lat. Poate chiar în HD. 

— Aş vrea să-ţi ştergi de pe buze zâmbetul ăsta sarcastic, 
Barbara. 

— Acum faci poliţie şi cu expresiile? i-o întoarse Julia. 

Joe Sperietoare îşi acoperi gura, dar nu înainte ca 
Randolph şi Big Jim să-i vadă zâmbetul. Şi să audă pufnitura 
de râs care-i scăpă printre degete. 

— Oameni buni, interveni sublocotenentul, mai bine 
eliberaţi locul. Timpul trece. 

— Julia, întoarce camera spre mine, îi ceru Barbie. 

Julia se conformă. 


16 


La Dipper's nu mai fusese niciodată o asemenea 
aglomeraţie, nici chiar în memorabila noapte de Anul Nou 
din 2009, cu Vatican Sex Kittens. Şi nici nu mai fusese 
vreodată atâta linişte. Peste cinci sute de oameni stăteau 
umăr la umăr şi şold lângă şold, uitându-se cum camera de 
pe PowerBook-ul Pro al lui Joe executa o ameţitoare rotire 
de o sută optzeci de grade, oprindu-se asupra lui Dale 
Barbara. 

— Aşa, băiatule, murmură Rose 'Twitchell, zâmbind. 

— Salut, prieteni, începu Barbie, într-o imagine atât de 
clară, încât câţiva dintre privitori îi răspunseră. Sunt Dale 
Barbara şi am fost reîncorporat în Armata Statelor Unite, 
cu gradul de colonel. 

Cuvintele îi fură întâmpinate de o rumoare surprinsă. 


— Răspund total de transmisiunea video pe care o facem 
de-aici, de pe Little Bitch Road, şi după cum probabil aţi 
dedus, a avut loc o divergență de opinii între mine şi Alesul 
Rennie, dacă s-o continuăm sau nu. 

De astă dată, rumoarea fu mai puternică. Şi nu trăda 
deloc mulţumire. 

— Nu avem timp să discutăm despre detaliile privind 
autoritatea, în dimineaţa asta, continuă Barbie. Vom 
îndrepta camera spre locul pe care trebuie să-l lovească 
racheta. Dacă transmisiunea va continua sau nu depinde de 
Al Doilea Ales al dumneavoastră. În caz că o întrerupe, 
discutaţi cu el. Vă mulţumesc pentru atenţie. 

Şi ieşi din cadru. Un moment, cei adunaţi pe ringul de 
dans nu văzură decât pădurea, apoi imaginea panoramă din 
nou, cobori vertical şi se stabiliză spre X-ul suspendat. 
Dincolo de el, santinelele îşi încărcau ultimele echipamente 
în două camioane mari. 

Will Freeman, proprietar şi operator al reprezentanţei 
Toyota locale (şi nu tocmai prieten cu Jim Rennie) vorbi 
direct spre televizor. 

— Lasă-l în pace, Jimmy, că de nu, până la sfârşitul 
săptămânii o s-avem un ales nou în The Mill. 

Se auzi un murmur general de încuviinţare. Apoi, 
orăşenii rămaseră tăcuţi, privind şi aşteptând să vadă dacă 
emisiunea - pe cât de banală, pe atât de insuportabil de 
captivantă - avea să mai continue sau se întrerupea. 


17 


— Ce vrei să fac, Big Jim? întrebă Randolph, scoţându-şi 
batista din buzunarul de la şold, ca să se şteargă pe ceafă. 

— Ce vrei tu să faci? replică Rennie. 

Pentru prima oară de când luase în primire cheile de la 
maşina verde a şefului poliţiei, Pete Randolph îşi spuse căi 
le-ar fi predat bucuros altcuiva. Oftând, răspunse: 

— Vreau s-o lăsăm aşa cum e. 


Big Jim dădu din cap, de parcă ar fi spus: „Sta-ți-ar în 
gât. “ Apoi, zâmbi - dacă o asemenea răsfrângere a buzelor 
poate fi numită astfel. 

— Mă rog, tu eşti şeful. 

Apoi, se întoarse iar spre Barbie, Julia şi Joe Sperietoare. 

— Am fost învinşi prin manipulare - nu-i aşa, domnule 
Barbara? 

— Vă asigur că aici nimeni n-a manipulat nimic, domnule, 
răspunse Barbie. 

— Mănânci că... gogoşi. Asta-i o luptă pentru putere, pur 
şi simplu. Am văzut destule la viaţa mea. Le-am văzut 
reuşind... şi le-am văzut eşuând. 

Făcu câţiva paşi spre Barbie, continuând să se ţină de 
braţul care-l durea. De aproape, i se simţea mirosul de 
colonie şi transpiraţie. 

Rennie respira greu. Cobori glasul. Probabil că Julia nici 
nu putea să audă ceea ce spunea, dar Barbie auzi. 

— Eşti pe muchie de cuţit, băieţaş. Ori, ori. Dacă racheta 
trece, ai câştigat. Dacă ricoşează... păzea. 

Un moment, ochii lui - aproape îngropaţi în pliurile 
adânci de carne, dar lucind de inteligenţă rece şi limpede - 
îi susţinură pe ai lui Barbie. Apoi, se întoarse să plece. 

— Vino, şefule Randolph. Situaţia asta e destul de 
complicată, graţie domnului Barbara şi prietenilor lui. Hai 
să mergem înapoi în oraş. Va trebui să-ţi scoţi trupele pe 
interval, în caz că izbucneşte vreo răscoală. 

— Ăsta-i cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată! 
comentă Julia. 

Big Jim făcu un gest dispreţuitor spre ea, fără să se 
oprească din mers. 

— Vrei să pornim spre Dipper's, Jim? îl întrebă Randolph. 
Avem timp. 

— Nu pun eu piciorul în văgăuna aia de stricăciune, 
replică Rennie, deschizând portiera din dreapta a maşinii 
de poliţie. Un pui de somn, aia aş vrea. Dar n-am Nicio 


şansă, sunt prea multe de făcut. Am responsabilităţi mari. 
Nu eu le-am cerut, dar tot le am. 

— Unii oameni sunt mari, iar alţii se trezesc cu măreţia 
pe capul lor - nu-i aşa, Jim? îl întrebă Julia, cu zâmbetul ei 
rece. 

Big Jim se întoarse spre ea, cu o ură atât de evidentă 
întipărită pe faţă, încât o făcu să se dea cu un pas înapoi. 
Apoi, n-o mai luă în seamă. 

— Haide, şefule. 

Maşina porni înapoi spre The Mill, cu girofarurile 
fulgerând prin atmosfera ceţoasă, ciudat estivală. 

— Phii, făcu Joe. De spaimă, tipu”. 

— Exact părerea mea, confirmă Barbie. 

Julia îl observa atentă, cu urma oricărui zâmbet ştearsă 
de pe faţă. 

— Aveai un inamic, spuse ea. Acum ai un duşman de 
moarte. 

— Cred că şi tu. 

Femeia dădu din cap. 

— Spre binele tău şi al meu, sper ca racheta asta să-şi 
facă treaba. 

— Domnule colonel Barbara, noi plecăm, interveni 
sublocotenentul. Aş fi mult mai liniştit dacă v-aş vedea 
făcând acelaşi lucru. 

Barbie dădu din cap şi, pentru prima oară după ani 
întregi, salută milităreşte. 


18 


Un B-52 care decolase de la Baza Aeriană Carswell în 
primele ore ale acelei dimineţi de luni făcea punct static 
deasupra localităţii Burlington, Vermont, de la ora 10:40 
(cei din aviaţie sunt adepţii venirii mult mai devreme de ora 
stabilită, ori de câte ori e posibil). Misiunea avea denumirea 
codificată de GRAND ISLE. Pilotul comandant era maiorul 
Gene Ray, care luptase în ambele războaie din Golf şi Irak 


(în conversațiile particulare, pe ultimul îl numea „circul lui 
Big Dubya cu futut maimuțe“). Avea la bord două rachete 
de croazieră Fasthawk. Era o armă bună, Fasthawk, mai 
sigură şi mai puternică decât vechea Tomahawk, dar se 
simţea foarte ciudat planificând să lanseze una cu focos de 
război spre o ţintă americană. 

La ora 12:53, o luminiţă roşie de pe panoul de bord 
deveni chihlimbarie. COMCOM-ul preluă controlul avionului 
de la maiorul Ray şi începu manevrele ca să-l plaseze în 
poziţia de atac. Dedesubt, oraşul Burlington dispăru sub 
aripi. 

Ray vorbi în cască. 

— E aproape show-time, domnule. 

La Washington, colonelul Cox răspunse: 

— Recepţionat, maiorule. Succes. Spulberă porcăria aia. 

— O s-o facem, replică Ray. 

La 12:54, luminiţa chihlimbarie începu să pulseze. La 
12:54:55, deveni verde. Ray apăsă pe comutatorul marcat 
cu cifra 1. Nu se simţi nimic, iar de jos se auzi doar un 
foşnet slab, apoi văzu Fasthawk-ul începându-şi zborul, pe 
monitorul video. Acceleră rapid până la viteza maximă, 
lăsând pe cer o dâră de vapori ca o zgârietură făcută cu 
unghia. 

Gene Ray se închină, terminând cu un sărut la rădăcina 
degetului mare. 

— Du-te cu Dumnezeu, fetiţo, îi ură el. 

Viteza maximă a rachetei era de cinci mii şase sute de 
kilometri pe oră. La optzeci de kilometri de ţintă - cam 
cincizeci de kilometri la vest de Conway, New Hampshire, 
pe partea estică a Munţilor Albi -, computerul calculă 
traiectoria finală şi apoi o autoriză. Viteza proiectilului 
scăzu la trei mii de kilometri pe oră, în timp ce cobora. Se 
înscrise asupra Şoselei 302, care este Main Street din 
North Conway. Pietonii se uitară în sus, neliniştiţi, când 
Fasthawk-ul trecu pe deasupra lor. 


— Nu zboară cam prea jos avionul ăsta? o întrebă o 
femeie pe prietena cu care ieşise la cumpărături, în 
parcarea de la Settlers Green Outlet Village, cu mâna 
streaşină la ochi. 

Dacă sistemul de ghidaj al rachetei ar fi putut vorbi, 
probabil i-ar fi spus: „Și încă n-ai văzut nimic, scumpo. “ 

Trecu peste frontiera dintre New Hampshire şi Maine la 
o altitudine de o mie de metri, lăsând în urma ei un bang 
sonic care făcu dinţii să clănţăne şi geamurile să se spargă. 
Când sistemul de ghidare reperă Şoseaua 119, cobori mai 
întâi la trei sute de metri, apoi la o sută cincizeci. De-acum, 
computerul zbârnâia din plin, parcurgând datele din sistem 
şi făcând câte o mie de corecţii pe minut. 

La Washington colonelul James O. Cox spuse: 

— Ultima etapă, băieţi. [ineţi-vă de protezele dentare. 

Fasthawk-ul găsi Little Bitch Road şi se lăsă până lângă 
nivelul solului, continuându-şi zborul cu o viteză de aproape 
2 Mach, citind fiecare movilă şi cotitură, cu flacăra din 
coadă prea luminoasă ca s-o priveşti, lăsând în urmă o 
duhoare toxică de carburant ars. Smulgea frunzele din 
copaci, pe unele chiar aprinzându-le. Făcu să implodeze o 
tarabă de la marginea drumului, în TIarker's Hollow, 
aruncând spre cer scânduri şi pepeni striviţi. Bangul sonic o 
urma, făcând oamenii să cadă pe jos, cu mâinile deasupra 
capetelor. 

„O să meargă“ îşi spuse Cox. „Cum să nu meargă?“ 


19 


La Dipper's stăteau acum înghesuiți opt sute de oameni. 
Nimeni nu scotea o vorbă, deşi buzele Lissei Jamieson se 
mişcau silențios, în timp ce se ruga oricărui suprasuflet 
New Age s-ar fi întâmplat să-i fi captat pe moment atenţia. 
Într-o mână strângea un cristal; reverenda Piper Libby îşi 
ţinea la buze crucea mamei sale. 

— Uite-o că vine, spuse Ernie Calvert. 


— Unde? întrebă Marty Arsenault. Nu văd ni... 

— Ascultaţi! îl întrerupse Brenda Perkins. 

O auziră apropiindu-se: un zumzet ca de pe altă lume, 
crescând dinspre partea vestică a oraşului, un mmmm care 
deveni MMMMMM în câteva secunde. Pe televizorul cu 
ecran mare nu văzură aproape nimic, până peste o 
jumătate de oră, la mult timp după ce racheta eşuase. 
Pentru cei care mai rămăseseră în local, Benny Drake putu 
relua înregistrarea cu încetinitorul, până la ritmul de 
fotogramă cu fotogramă. Văzură cum racheta urma cursul 
cotiturii cunoscută ca Little Bitch Bend. Zbura la doar un 
metru şi ceva de pământ, aproape pupându-şi propria 
umbră neclară. În fotograma următoare, Fasthawk-ul, 
având în vârf un focos cu fragmentare proiectat să 
explodeze la impactul cu ţinta, stătea încremenit în aer, 
deasupra locului unde fusese bivuacul Infanteriei Marine. 

În următoarele fotograme, ecranul era umplut de o 
albeaţă atât de orbitoare, încât îi făcu pe privitori să-şi ducă 
mâinile la ochi. Apoi, în timp ce albul începea să se şteargă, 
văzură fragmentele rachetei - mici dâre negre pe fondul tot 
mai comprimat al exploziei - şi o arsură enormă în locul în 
care fusese X-ul roşu. Proiectilul nimerise drept la ţintă. 

După aceea, oamenii din Dipper's văzură pădurile 
dinspre Tarker's izbucnind în flăcări. Asfaltul din aceeaşi 
parte a Domului se umflă, apoi începu să se topească. 


20 


— Trage-o şi pe cealaltă, spuse Cox cu glas surd, iar Gene 
Ray respectă ordinul. Mai sparse nişte geamuri şi mai 
sperie nişte oameni în estul statului New Hampshire şi 
vestul statului Maine. În rest, rezultatul fu acelaşi. 


ÎN PLASĂ 


1 


La sfârşitul înregistrării, pe Mill Street, la numărul 19, 
unde locuia familia McClatchey, un moment domni tăcerea. 
Apoi, Norrie Calvert izbucni iar în lacrimi. Benny Drake şi 
Joe McClatchey, după ce se uitară unul la altul, peste capul 
ei, cu expresii identice care păreau să spună: „Acum ce 
facem?“, îi cuprinseră fiecare cu câte un braţ umerii ce se 
zguduiau, apucându-se unul pe altul de încheietură, într-un 
fel de strângere de mână din tot sufletul. 

— Asta-i tot? întrebă Claire McClatchey, nevenindu-i să 
creadă. 

Mama lui Joe nu plângea, dar nici mult nu mai avea; 
ochii-i luceau, umezi. 'Ţinea în mâini fotografia soţului ei, pe 
care o luase de pe perete la scurt timp după ce Joe şi 
prietenii lui veniseră cu DVD-ul. 

— Asta a fost tot? 

Nu-i răspunse nimeni. Barbie stătea aşezat pe braţul 
fotoliului în care luase loc Julia. „S-ar putea să am o mare 
problemă “, îşi spuse el - deşi nu acesta era primul lui gând; 
primul gând care-i trecuse prin minte era că oraşul avea o 
mare problemă. 

Doamna McClatchey se ridică în picioare. Continua să 
ţină fotografia. Sam plecase la piaţa de vechituri care se 
ţinea la Oxford Speedway în fiecare sâmbătă, până când se 
răcea prea tare vremea. Avea ca hobby recondiţionarea de 
mobilier şi găsea adeseori acolo piese bune. Trei zile mai 
târziu, se afla tot în Oxford, împărțind spaţiul de locuit din 
Raceway Motel cu câteva plutoane de reporteri şi operatori 
de televiziune; el şi Claire nu puteau vorbi la telefon, dar 
reuşiseră să păstreze legătura prin e-mail. Până acum. 


— Cu computerul tău ce s-a întâmplat, Joey? întrebă ea. 
S-a făcut praf? 

Joe, cu braţul pe după umerii lui Norrie şi strângând în 
mână încheietura lui Benny, clătină din cap. 

— Nu cred. Probabil s-a topit doar... 

Se întoarse spre Barbie. 

— S-ar putea ca pomii de-acolo să fi luat foc, de la 
căldură. Ar trebui să facă cineva ceva. 

— Nu cred că e vreo maşină de pompieri în oraş, spuse 
Benny. Sau, mă rog, poate una sau două din-alea vechi. 

— Voi vedea ce se poate face, interveni Julia, pe care 
Claire McClatchey o domina cu statura ei; se vedea clar pe 
cine moştenise Joe. Barbie, poate-ar fi mai bine să mă ocup 
numai eu de problema asta. 

— De ce? întrebă Claire, mirată; o lacrimă i se prelinse, în 
sfârşit, pe obraz. Joe spunea că guvernul v-a pus la 
conducere aici, domnule Barbara - preşedintele însuşi! 

— Am avut o neînțelegere cu domnul Rennie şi şeful 
Randolph în legătură cu transmisia video, spuse Barbie. Ne- 
am cam încins. Mă îndoiesc că vreunul dintre ei mi-ar primi 
cu bucurie sfaturile, chiar acum. Şi, Julia, cred că nici pe-ale 
tale nu le-ar primi. Cel puţin, nu încă. Dacă Randolph e 
competent măcar pe jumătate, va trimite acolo câteva 
ajutoare de şerif, cu ce-a mai rămas în garajul pompierilor. 
Măcar nişte furtunuri şi pompe indiene. 

Julia se gândi un moment, apoi spuse: 

— Nu vrei să vii un minut cu mine până afară, Barbie? 

Barbie o privi pe mama lui Joe, dar Claire nu le mai 
dădea nicio atenţie. Îşi dăduse la o parte fiul şi stătea lângă 
Norrie, care-şi îndesase faţa în umărul ei. 

— Dom'le, guvernul îmi datorează un computer, spuse 
Joe, în timp ce Barbie şi Julia porneau spre uşa din faţă. 

— Am notat, răspunse Barbie. Şi-ţi mulţumesc, Joe. Ai 
făcut o treabă bună. 

— Mult mai bună decât nenorocita lor de rachetă, 
bombăni Benny. 


Pe veranda casei McClatchey, Barbie şi Julia rămaseră 
tăcuţi, privind spre scuarul oraşului, râul Prestile şi Peace 
Bridge. Apoi, cu o voce scăzută şi furioasă, Julia spuse: 

— Nu e. Aici e-aici. Asta-i toată problema. 

— Cine nu e ce?! 

— Peter Randolph nu-i nici pe jumate competent. Nici 
măcar pe sfert. Am fost colegi încă de la grădiniţă, unde era 
campion mondial la făcut pe el, şi până-n clasa a douăşpea, 
unde făcea parte din Brigada Trăgătorilor-de-Sutiene. Avea 
un intelect de nivel de nota 5 care lua note de 7 fiindcă 
taică-su era-n consiliul şcolar, iar de-atunci creierul nu i s-a 
dezvoltat cu nimic. Domnul Rennie al nostru s-a înconjurat 
de tăntălăi. Andrea Grinnell e o excepţie, dar ea e 
toxicomană. Dependentă de Oxycontin. 

— Are probleme cu spatele, confirmă Barbie. Mi-a spus 
Rose. 

Erau destui copaci în scuar, care-şi îşi pierduseră 
frunzele, aşa că Barbie şi Julia puteau vedea până pe Main 
Street. Acum era pustie - majoritatea oamenilor erau încă 
la Dipper's, discutând despre ceea ce văzuseră -, dar 
trotuarele aveau să se umple curând cu orăşeni uluiţi şi 
neîncrezători, în drum spre casă. Bărbaţi şi femei care însă 
nu îndrăzneau să se întrebe unii pe alţii ce urma. 

Oftând, Julia îşi trecu mâinile prin păr. 

— Jim Rennie crede că dacă ţine totul sub control, până 
la urmă o să iasă bine. Pentru el şi prietenii lui, cel puţin. E 
un politician de cea mai rea speţă - egoist, prea egocentric 
ca să-şi dea seama că se crede mult mai grozav decât e şi, 
pe dedesubtul aparenţelor dure, mai e şi laş. Când se- 
mpute destul de rău treaba, o să trimită oraşul ăsta la 
dracu, dacă o să creadă că aşa o să scape. Un conducător 
laş e cel mai periculos dintre oameni. Tu eşti cel care ar 
trebui să tragă sforile pe-aici. 

— Îţi mulţumesc pentru încredere... 

— Dar asta n-o să se întâmple, indiferent ce vor colonelul 
Cox al tău şi Preşedintele Statelor Unite. N-o să se-ntâmple 


nici dacă cincizeci de mii de oameni defilează pe Fifth 
Avenue, la New York, cu mutra ta pe pancarte. Atâta vreme 
cât căcatul ăsta de Dom mai e deasupra capetelor noastre. 

— De fiecare dată când te ascult, îmi pari tot mai puţin 
republicană, remarcă Barbie. 

— Asta nu-i o glumă, spuse Julia şi îl lovi în braţ, cu un 
pumn surprinzător de tare. 

— Într-adevăr, recunoscu el. Nu e o glumă. A venit 
vremea să se organizeze noi alegeri. Şi-ţi recomand să 
candidezi pentru Al Doilea Ales. 

Îl privi cu milă. 

— Crezi că Jim Rennie va permite alegeri atâta vreme cât 
e aici Domul? Pe ce lume trăieşti, prietene? 

— Nu subestima voinţa oraşului, Julia. 

— Iar tu, nu-l subestima pe James Rennie. E şef aici de pe 
vremea lu' tata-mare, iar oamenii au ajuns să-l accepte. De 
asemenea, are un mare talent când e vorba de găsit ţapi 
ispăşitori. Un om din afara oraşului - un venetic, în fond - ar 
fi ideal în situaţia actuală. Cunoaştem un asemenea om? 

— Aşteptam o idee de la tine, nu o analiză politică. 

Un moment, se gândi că o să-l lovească din nou. Apoi, 
Julia trase aer în piept, îl expiră şi zâmbi. 

— Eşti dulce ca un trandafiraş, da' ai şi ceva spini, nu? 

Sirena Primăriei începu să lanseze o serie de semnale 
scurte, în atmosfera caldă şi neclintită. 

— Cineva a anunţat un incendiu, deduse Julia. Şi cred că 
ştim unde. 

Se uitară spre apus, unde albastrul cerului era înnegrit 
de fum. Barbie bănuia că, în cea mai mare parte, provenea 
din partea dinspre TIarker's Mills a Domului, dar era 
aproape sigur că, de la căldură, se aprinseseră focuri mai 
mici şi pe partea dinspre Chester's Mill. 

— Voiai o idee? OK, uite una: am s-o caut pe Brenda -e 
sau acasă, sau la Dipper's cu toţi ceilalţi - şi-i propun să se 
ocupe de lupta contra incendiilor. 

— Şi dacă zice nu? 


— Sunt destul de sigură că n-o să zică. Cel puţin, în 
partea asta a Domului nu bate nicio boare de vânt, aşa că 
probabil n-au luat foc decât ierburi uscate şi tufişuri. Va 
găsi nişte oameni să le stingă şi va şti cine-s cei mai 
potriviţi. Aceiaşi pe care i-ar fi ales şi Howie. 

— Niciunul dintre noii agenţi, presupun. 

— Asta o las în seama ei, dar mă îndoiesc că va apela la 
Carter Thibodeau sau la Melvin Searles. Şi nici la Freddy 
Denton. E-n poliţie de cinci ani, dar ştiu de la Brenda că 
Duke plănuia să-l pună pe liber. Freddy îl face pe Moş 
Crăciun în fiecare an, la şcoala elementară, iar copiii mor 
după el - are un ho-ho-ho perfect. Şi mai are şi o mare doză 
de răutate. 

— lar ai să treci peste voinţa lui Rennie. 

— Da. 

— Cumplită va fi răzbunarea. 

— Pot să fiu cumplită şi eu, când trebuie. Şi Brenda, dacă- 
şi pune mintea. 

— Atunci, încearcă. Şi ai grijă să-l cheme pe tipul ăla, 
Burpee. Când e vorba de fânețe aprinse, am mai multă 
încredere-n el decât în orice resturi din brigada de 
pompieri a oraşului. În prăvălia lui are de toate. 

— Al naibii de bună idee, aprobă Julia. 

— Sigur nu vrei să vin şi eu? 

— “Tu ai altele de rezolvat. Ţi-a dat Bren cheia lui Duke de 
la adăpostul antiatomic? 

— Da. 

— Atunci, s-ar putea ca focul să fie tocmai diversiunea de 
care aveai nevoie. Ia contorul ăla Geiger. 

Porni spre Prius, apoi se opri şi se întoarse. 

— Găsirea generatorului - presupunând că există - ar 
putea fi cea mai importantă şansă pe care o mai are oraşul 
ăsta. Poate singura. Şi... Barbie? 

— Aici sunt, doamnă, raportă el, cu un mic zâmbet. 

Julia nu zâmbi. 


— Până n-auzi discursul de demisie al lui Big Jim Rennie, 
să fii atent la el. Există anumite motive pentru care a 
rezistat atât de mult. 

— Se pricepe la fâlfâit cămaşa însângerată, cred. 

— Da. Şi de data asta, e foarte posibil să fie cămaşa ta. 

Plecă să-i caute pe Brenda Perkins şi Romeo Burpee. 


2 


Cei care văzuseră tentativa ratată a Aviației de a perfora 
Domul plecau de la Dipper's cam aşa cum îşi imaginase 
Barbie: încet, cu capetele în piept şi fără să vorbească prea 
mult. Mulţi se ţineau unii pe alţii de umeri; unii plângeau. 
Vizavi erau parcate trei maşini de poliţie, de care stăteau 
rezemaţi şase poliţişti, gata de intervenţie. Dar nu aveau 
niciun motiv să intervină. 

Maşina verde a şefului poliţiei era parcată mai departe, 
în faţa Magazinului lui Brownie (într-a cărui vitrină apăruse 
un anunţ: ÎNCHIS PÂNĂ LA «ELIBERARE»! PRIMIM 
PROVIZII PROASPETE). Şeful Randolph şi Jim Rennie 
stăteau în maşină, privind afară. 

— Uite-i, spuse Big Jim, cu o satisfacţie inconfundabilă. 
Sper că-s mulţumiţi. 

— Tu nu voiai să reuşească? se uită Randolph la el curios. 

Big Jim se strâmbă, simțind un junghi în umărul vătămat. 

— Sigur că voiam, dar nu m-am aşteptat nicio clipă. lar 
tipul ăla cu nume de fată şi noua lui prietenă, Julia, au 
reuşit să-i umple de speranţe pe toţi, aşa-i? Păi, cum să nu! 
Ştii că niciodată nu m-a susţinut pentru funcţie, în zdreanţa 
aia de ziar al ei? Nici măcar o dată. 

Arătă spre pietonii care se îndreptau înapoi spre oraş. 

— Uită-te bine, amice - aici te-aduce incompetenţa, 
falsele speranţe şi excesul de informaţii. Acum sunt doar 
amărâţi şi dezamăgiţi, dar când vor trece peste asta, au să 
se înfurie. Vom avea nevoie de mai mulţi poliţişti. 


— Şi mai mulţi? Avem deja optişpe, dacă-i numărăm şi pe 
cei cu juma” de normă, şi noile ajutoare de şerif. 

— Nu vor ajunge. Şi asta... 

Sirena oraşului începu să ciocănească aerul cu semnale 
scurte. Se uitară spre vest şi văzură fumul care se înălța. 

— Şi asta, graţie lui Barbara şi Shumway, încheie Big Jim. 

— Poate-ar trebui să facem ceva cu focul ăla... 

— E problema celor din Tarker's Mills. Şi a guvernului 
SUA, fireşte. Au declanşat un incendiu cu dracu-bumbacu' 
lor de rachetă, acuma să se descurce. 

— Dar dacă focosul a aruncat o scânteie şi-n partea 
asta... 

— Nu te mai văicări ca o babă şi du-mă înapoi în oraş. 
Trebuie să-l găsesc pe Junior. Avem de discutat. 


3 


Brenda Perkins şi reverenda Piper Libby erau în 
parcarea de la Dipper's, lângă Subaru-ul lui Piper. 

— Niciun moment nu m-am aşteptat să meargă, spuse 
Brenda, dar aş minţi dac-aş spune că nu sunt dezamăgită. 

— Şi eu la fel, răspunse Piper. Amarnic de dezamăgită. 
Te-aş lua cu mine la întoarcere, dar trebuie să trec pe la un 
enoriaş. 

— Nu la unul de pe Little Bitch, sper, replică Brenda, 
arătând spre norii de fum. 

— Nu, în partea cealaltă. Spre Eastchester. Jack Evans. 
Şi-a pierdut nevasta, în Ziua Domului. Un accident 
îngrozitor. Nu că n-ar fi îngrozitoare şi toate celelalte... 

Brenda dădu din cap. 

— L-am văzut pe pajiştea lui Dinsmore, purta o pancartă 
cu poza soţiei lui. Bietul om... 

Piper se duse să deschidă fereastra de lângă volan, unde 
Clover stătea pe locul şoferului, uitându-se la mulţimea care 
pleca. Se căută prin buzunare, îi dădu ceva de ronţăit, apoi 
spuse: 


— Dă-te de-aici, Clove - doar ştii c-ai picat la ultimul test 
de conducere. 

— Nu-i în stare nici măcar să parcheze în paralel, îi spuse 
Brendei. 

Ciobănescul sări pe fotoliul din dreapta. Piper deschise 
portiera şi se uită din nou la fum. 

— Sunt sigură că pădurile dinspre Tarker's Mills ard din 
plin, dar n-avem de ce să ne batem capul cu asta. 

Apoi, îi adresă Brendei un zâmbet amar. 

— Avem Domul, să ne apere. 

— Succes, îi ură Brenda. Transmite-i lui Jack 
condoleanţele mele. Din toată inima. 

— Am să-i spun, mai zise Piper şi plecă. 

Brenda tocmai ieşea şi ea din parcare, cu mâinile în 
buzunarele blugilor, întrebându-se cum avea să-şi continue 
ziua, când Julia Shumway veni din spate şi-i dădu răspunsul. 


4 


Nu exploziile rachetelor în contact cu Domul o treziseră 
pe Sammy Bushey - ci trosnetul de lemn frânt, urmat de 
țipetele de durere ale lui Little Walter. 

Carter Thibodeau şi prietenii lui îi luaseră la plecare 
toate drogurile din frigider, dar prin restul casei nu 
căutaseră, astfel încât cutia de pantofi cu craniul şi oasele 
încrucişate, desenate schematic pe ea, era tot în debara. 
Mai purta şi mesajul mâzgălit de Phil Bushey, cu scrisul lui 
lăbărţat şi aplecat înapoi: „CĂCATU MEU! PUNE MÂNA & 
EŞTI MORI!“ 

Înăuntru nu era marijuana (Phil strâmbase mereu din nas 
la adresa ei, numind-o „drog de cocktail“), iar pe Sammy n- 
o interesa punguţa cu cristal. Era sigură că „ajutoarele de 
şerif“ ar fi savurat-o, dar Sammy considera cristalul o 
căcăânărie dementă pentru oameni demenţi - cine altcineva 
ar fi inhalat fum care conţinea resturi de cutii de chibrituri 
marinate în acetonă? Dar mai era acolo şi altă punguţă, mai 


mică, cu vreo şase Dreamboats, iar după plecarea poterei 
lui Carter, înghiţise una cu bere caldă din sticla ascunsă sub 
patul în care acum dormea singură... în afară de cazurile 
când îl culca lângă ea pe Little Walter, adică. Sau pe Dodee. 

Se gândise un moment să le ia pe toate şi să termine o 
dată pentru totdeauna cu viaţa asta de căcat; poate chiar ar 
fi făcut-o, dacă nu l-ar fi avut pe Little Walter. Fără ea, cine 
o să mai aibă grijă de el? Ar fi putut chiar să moară de 
foame, în leagănul lui - îngrozitor gând...! 

Sinuciderea era exclusă, dar niciodată în viaţa ei nu se 
mai simţise atât de rănită, deprimată şi tristă. Şi murdară. 
Mai fusese înjosită şi înainte - Dumnezeu îi era martor - 
uneori de către Phil (căruia-i plăceau partidele în trei, 
stimulate cu droguri, înainte de a-i pieri complet interesul 
pentru sex), alteori de alţii, iar alteori de către ea însăşi - 
Sammy Bushey nu asimilase niciodată conceptul de a-şi fi 
sieşi cea mai bună prietenă. 

Desigur, avusese partea ei de aventuri de-o noapte, iar 
odată, în liceu, când echipa de baschet Wildcats câştigase 
campionatul Diviziei D, se luase cu patru starteri (al cincilea 
dormea beat într-un colţ), unul după altul, la un bairam de 
după meci. Numai ei îi putea veni o idee atât de tâmpită. 
Mai şi vindea ceea ce Carter, Mel şi Frankie îi luaseră cu 
forţa. Cel mai adesea, lui Freeman Brown, patronul 
Magazinului Brownie's, de unde-şi făcea aproape toate 
cumpărăturile, fiindcă Brownie îi dădea pe credit. Era 
bătrân şi nu mirosea prea plăcut, dar nu-şi pierduse 
potenţa, ceea ce constituia un avantaj: termina repede. 
Limita lui maximă se situa la şase brânciuri pe salteaua din 
magazie, urmate de un mormăit şi un spârc. Pentru Sammy, 
ăsta nu era niciodată momentul de vârf al săptămânii, dar o 
liniştea gândul că avea linia de credit, mai ales dacă stătea 
prost cu banii la sfârşit de lună, iar Little Walter avea nevoie 
de pamperşi. 

lar Brownie nu-i făcuse niciodată vreun rău. 


Ceea ce se întâmplase în noaptea trecută era cu totul 
altceva. DeLesseps nu fusese tocmai brutal, însă Carter o 
chinuise oribil, cauzându-i şi o hemoragie. lar nenorocirea 
abia acum urma: când Melvin Searles îşi dăduse jos 
pantalonii, văzuse că avea un instrument cum vedea uneori 
în filmele porno la care se uita Phil înainte ca interesul 
pentru cristal să i-l alunge pe cel faţă de sex. 

Searles o luase tare şi, oricât încercase ea să se 
gândească la ceea ce făcuse cu Dodee în urmă cu două zile, 
nu rezolvase nimic, niciun pic de umezeală. Rămăsese 
uscată ca luna august când nu plouă. Sau, mai exact, până 
când i se sfâşiaseră țesuturile deja julite de Carter 
Thibodeau. Atunci, măcar avusese parte de lubrifiere. 
Simţise cum băltea sângele sub ea, cald şi cleios. Şi faţa-i 
era umedă, de la lacrimile care-i şiroiau pe obraji, 
adunându-se în adânciturile urechilor. În timpul partidei 
interminabile cu Mel Searles, îi trecuse prin minte c-ar fi 
fost foarte posibil s-o omoare. Şi atunci, ce-avea să se 
întâmple cu Little Walter? 

Şi, împletită printre toate astea, vocea ascuţită, de caţă, a 
Georgiei Roux: „Dă-i, dă-i, dă-i la căţea! Dă-i să urleee...!“ 

Sammy urlase, ba bine că nu. Urlase cât o ţineau 
puterile, la unison cu bebeluşul, din leagănul lui aflat în 
camera cealaltă. 

La sfârşit, o preveniseră să-şi ţină gura, lăsând-o pe 
canapea, rănită, plină de sânge, dar vie. Le văzuse lumina 
farurilor măturând tavanul, apoi pălind, în timp ce plecau 
spre oraş. Şi mai rămăseseră doar ea şi copilul. Îl plimbase 
în braţe prin cameră, încoace şi-ncolo, încoace şi-ncolo, 
oprindu-se doar o dată ca să-şi ia nişte chiloţi (nu cei roz; pe 
ăia nu mai voia să-i poarte niciodată) şi să-şi îndese între 
picioare nişte hârtie igienică. Avea Tampaxuri, dar gândul 
de a-şi introduce în vagin ceva îi dădea fiori. 

Până la urmă, căpşorul lui Little Walter i se îngreunase pe 
umăr, iar balele lui începuseră să-i umezească pielea - semn 
sigur că într-adevăr dormea dus. Sammy îl pusese la loc în 


leagăn (rugându-se să doarmă până dimineaţa), apoi 
scosese cutia de pantofi din debara. Dreamboat-ul - un soi 
de calmant puternic, nu ştia nici ea prea bine ce era - îi 
amorţise la început durerea De Jos, apoi o scăpase de toate. 
Sammy dormise mai mult de douăsprezece ceasuri. 

Şi acum, asta. 

Zbieretele copilului păreau nişte fulgere orbitoare 
străpungând o ceaţă deasă. Sammy se târi jos din pat şi 
alergă împleticit până-n camera lui, ştiind că afurisitul de 
leagăn, pe care Phil îl asamblase fiind pe jumătate drogat, 
se dezmembrase în sfârşit. Little Walter îl zgâlţâise ca toţi 
dracii în noaptea trecută, pe când „ajutoarele de şerif“ îşi 
făceau de cap cu ea. Asta trebuia să-l fi slăbit îndeajuns 
pentru ca de dimineaţă, când începuse să se foiască... 

Copilul zăcea pe jos, în mijlocul pieselor împrăştiate. 
Porni târâş spre ea, cu sângele curgându-i dintr-o rană 
apărută în mijlocul frunţii. 

— Little Walter al meu! ţipă Sammy şi-l luă în braţe. 

Se întoarse, împiedicându-se de o stinghie ruptă, căzu 
într-un genunchi, se ridică şi alergă în baie, cu copilul care 
se tânguia. Dădu drumul la apă şi, bineînţeles, din robinet 
nu curse nimic: nu avea curent electric pentru pompă. 
Înhăţă un prosop şi-l şterse pe faţă, dezvăluind zgârietura - 
nu era adâncă, numai lungă şi în zigzag. Avea să-i lase o 
cicatrice. Sammy o apăsă cu prosopul cât de tare 
îndrăznea, încercând să ignore noile ţipete de durere şi 
revoltă ale lui Little Walter. Pe picioarele goale îi picurau 
stropi de sânge mari cât nişte monede de zece cenți. Când 
cobori privirea, îşi văzu chiloţii albaştri, pe care-i luase pe 
ea după plecarea „ajutoarelor de şerif“, îmbibaţi în sânge 
de un maroniu noroios. La început, crezu că era de la copil. 
Dar şi pe coapse i se scurseseră dâre prelungi. 


5 


Cumva, îl convinse pe Little Walter să stea locului destul 
timp cât să-i aplice trei benzi de leucoplast SpongeBob pe 
rană şi să-l îmbrace cu un maiou şi singura salopetă curată 
(pe pieptar, o broderie roşie proclama: DLĂCUSOLU LU 
MĂMICA). Se îmbrăcă şi ea, în timp ce Little Walter se târa 
în cerc pe podea, cu suspinele înlocuite de smiorcăieli 
dezordonate. Începu prin a-şi arunca la gunoi chiloţii plini 
de sânge, luând alţii, curaţi. Între picioare îşi potrivi un 
şervet de vase împăturit, şi-şi mai luă unul de rezervă, 
pentru mai târziu. Încă mai sângera. Nu abundent, dar era 
o hemoragie mult mai puternică decât la cele mai grave 
menstruaţii. Şi durase toată noaptea. Patul era leoarcă. 
Pregăti trusa de drum a copilului, apoi îl luă în braţe. 

Era greu, şi simţi un nou val de durere Acolo, Jos: genul 
de junghi pulsând pe care-l ai când ai consumat mâncare 
stricată. 

— Mergem la Centrul Medical, spuse ea, şi să nu-ţi fie 
frică, micuțul meu, doctorul Haskell o să ne vindece pe 
amândoi. Şi pe urmă, la băieţi, cicatricele nici nu prea 
contează. Uneori, fetele le găsesc chiar sexy. O să conduc 
cât pot de repede şi-ajungem acolo imediat. 

Deschise uşa. 

— Totul o să fie în regulă. 

Dar vechea ei rablă de 'Toyota numai în regulă nu era. 
„Ajutoarele de şerif“ nu se deranjaseră cu cauciucurile din 
spate, dar i le spărseseră pe ambele din faţă. Sammy îşi 
privi lung maşina, câteva momente, simțind că o cuprindea 
o depresie şi mai adâncă. O idee, fugară, dar limpede, îi 
trecu prin minte: putea să împartă Dreamboats-urile 
rămase cu Little Walter. Putea să le piseze şi să le pună într- 
unul dintre biberoanele sale Playtex, pe care copilul le 
numea „bughi“. Gustul îl putea escamota adăugând lapte cu 
ciocolată. Lui îi plăcea mult. Ideea fu însoţită de titlul unuia 
dintre vechile albume de discuri ale lui Phil: 

„Nimic nu contează şi ce dac-o fac?“ 

Izgoni gândul. 


— Nu-s genul ăla de mamă, îi spuse ea lui Little Walter. 

Acesta holbă ochii cu o expresie care-i aminti de Phil, dar 
în sens bun: ceea ce pe faţa soţului ei înstrăinat arăta ca o 
nedumerire prostească era înduioşător de comic pe a 
copilului. Îl sărută pe nas, iar Little Walter zâmbi. Era un 
zâmbet frumos, foarte frumos, însă pansamentele de pe 
frunte începuseră să se înroşească. Asta nu mai era aşa de 
frumos. 

— O mică schimbare de planuri, spuse ea şi reveni în 
casă. 

La început nu găsi scăunelul Papoose, dar până la urmă îl 
zări în spatele Canapelei de Viol, cum avea s-o numească 
de-acum încolo. Până la urmă, reuşi să-l îndese în el pe 
Little Walter, deşi când îl ridica o apucau iar durerile. 
Şervetul de vase din chiloţi se umezise ameninţător, însă 
când îşi controlă între picioare pantalonii groşi, nu găsi 
nicio pată. Tot era bine... 

— Eşti gata pentru o plimbare? 

Little Walter îşi cuibări obrazul în adâncitura umărului ei. 
Uneori, sărăcia lui de cuvinte o îngrijora - avea prietene ai 
căror copii, la un an şi patru luni, turuiau fraze întregi, pe 
când Little Walter abia dacă rostea vreo nouă, zece vorbe - 
dar nu şi acum. Acum avea alte griji pe cap. 

Ziua fusese anormal de caldă pentru ultima săptămână 
din octombrie; deasupra, cerul prezenta cea mai palidă 
nuanţă de albastru, iar lumina era oarecum ceţoasă. 
Sammy simţi cum faţa şi gâtul îi transpirară aproape în 
acelaşi timp, iar locul dintre picioare o durea rău - tot mai 
rău cu fiecare pas, i se părea, şi doar câţiva apucase să 
facă. Se gândi să se întoarcă după o aspirină, dar asta nu 
cumva i-ar fi întețit hemoragia? În plus, nici nu era sigură 
că mai avea vreuna. 

Şi mai era şi altceva, ceva ce nu prea îndrăznea să 
recunoască nici măcar faţă de ea însăşi: dacă se întorcea în 
casă, nu era sigură că ar mai fi avut curaj să iasă iar. 


Sub ştergătorul de parbriz din stânga era prinsă o hârtie, 
având în partea de sus cuvintele „Doar o vorbă de la 
SAMMY“, într-un chenar de margarete. Fusese smulsă din 
blocnotesul de la bucătărie. Ideea îi trezi un fel de 
indignare istovită. Sub margarete erau mâzgălite cuvintele: 
„Zi la cineva şio săţi spargem mai mult decât cauciucurile“ - 
iar mai jos, scrise de o altă mână: „Data viitoare poate te 
întoarcem şi ne jucăm şi pe partea ailaltă.“ 

— Vezi să nu, băi lăbare... replică ea cu voce stinsă. 

Mototoli hârtia, o aruncă lângă un cauciuc spart - bietul 
Corolla arăta aproape la fel de obosit şi trist ca ea - şi-şi 
văzu de drum până la capătul aleii, unde se rezemă pentru 
câteva secunde de cutia poştală. Metalul se simţea cald pe 
piele, iar soarele îi ardea ceafa. Şi abia dacă adia o boare de 
vânt. Luna octombrie ar fi trebuit să fie răcoroasă şi 
înviorătoare. „O fi de la treaba aia cu încălzirea globală“, 
medită ea. Era prima căreia-i venea această idee, dar nu şi 
ultima, iar cuvântul care avea să prindă până la urmă nu 
era „globală“, ci „locală“. 

În faţa ei se întindea Motton Road, pustiu şi inofensiv. La 
vreun kilometru distanţă, pe stânga, începeau casele noi şi 
frumoase din Eastchester, unde se întorceau tăticii şi 
mămicile din înalta societate a oraşului Chester's Mill, la 
sfârşitul zilei de muncă în magazinele, birourile şi băncile 
din Lewiston-Auburn. În dreapta se afla zona centrală din 
The Mill. Şi Centrul Medical. 

— Gata, dragule? 

Little Walter nu răspunse dacă era sau nu era gata. 
Sforăia pe umărul ei, umezindu-i cu salivă tricoul Donna the 
Buffalo. Sammy trase adânc aer în piept, încercând să nu ia 
în seamă durerea din [ara De Jos, îşi săltă port-bebe-ul 
Papoose în spinare şi porni spre oraş. 

Când sirena de pe acoperişul primăriei începu să urle, 
lansând semnalele scurte care anunțau un incendiu, în 
prima clipă îşi spuse că răsunau în mintea ei, ceea ce părea 
foarte ciudat. Apoi, văzu şi fumul, dar se înălța undeva 


departe, spre apus. Nimic care s-o privească pe ea şi pe 
copil... doar dacă venea pe drum cineva dornic să vadă mai 
de aproape focul. Atunci, ar fi fost cu siguranţă un gest de 
vecin cumsecade s-o ducă şi pe ea până la Centrul Medical, 
în drum spre marele spectacol. 

Începu să fredoneze cântecul lui James McMurtry care 
fusese atât de popular în vara trecută, ajunse până la 
„Mergem pe trotuare la opt şi-un sfert, oraşul nostru-i mic, 
şi bere nu vă vindem“, apoi renunţă. Avea gura prea uscată 
ca să mai cânte. Clipi din ochi şi văzu că era gata să cadă-n 
şanţ, şi nici măcar în cel pe lângă care mersese la început. 
Traversase drumul - cea mai sigură soluţie ca să fie lovită 
de-o maşină, nu luată până-n oraş. 

Se uită înapoi peste umăr, sperând să vină ceva. Nimic. 
Drumul spre Eastchester era pustiu, iar asfaltul încă nu se 
înfierbântase atât de tare, încât să se unduiască aerul 
deasupra. 

Reveni pe partea dinainte, clătinându-se pe picioarele 
care i se înmuiau sub trup. „Un marinar beat“ îşi zise. „Ce 
faci c-un marinar beat, dimineaţa-n zo-o-riii?“ Dar nu era 
dimineaţă, era după-amiază, dormise toată ziua, iar când se 
uită în jos văzu că pantalonii i se înroşiseră, asemenea 
chiloţilor pe care-i purtase mai-nainte. „Asta n-o să mai iasă 
şi mai am doar două perechi care-mi vin. “ Apoi, îşi aminti că 
una dintre ele avea o ruptură mare în fund şi începu să 
plângă. Lacrimile îi răcoreau obrajii încinşi. 

— E-n regulă, Little Walter, spuse ea. Doctorul Haskell o 
să ne facă bine. Bine de tot. Bine cât ne ţine. Ca scoşi din 
CU20 

Apoi, în faţa ochilor începu să-i înflorească un trandafir 
negru şi o părăsiră puterile. Sammy simţi cum i se scurgeau 
ca apa, prin muşchii picioarelor. Începu să cadă, agăţându- 
se de un ultim gând: „Pe-o parte, pe-o parte, nu strivi 
copilul! “ 

Doar de-atâta lucru mai fu în stare. Rămase pe marginea 
Motton Road, zăcând nemişcată sub soarele pâclos, ca de 


iulie. Little Walter se trezi şi începu să plângă. Încercă să se 
târască afară din Papoose, şi nu reuşi; Sammy îl legase 
bine, aşa că era imobilizat. Plânse şi mai tare. O muscă i se 
opri pe frunte, gustă din sângele ce se infiltra prin imaginile 
de desen animat cu SpongeBob şi Patrick, apoi îşi luă zborul 
- poate ca să anunţe descoperirea la cartierul general al 
muştelor şi să aducă întăriri. 

Cosaşii ţârâiau prin iarbă. 

Sirena oraşului urla. 

Little Walter, prins de mama lui fără cunoştinţă, se mai 
tângui o vreme în arşiţa soarelui, apoi se lăsă păgubaş şi 
rămase tăcut, privind neliniştit în jur, pe când din părul fin i 
se prelingeau stropi mari de sudoare. 


6 


Stând lângă casa de bilete cu oblonul tras, sub copertina 
lăsată a cinematografului Globe (închis de cinci ani), Barbie 
vedea bine atât primăria, cât şi secţia de poliţie. Bunul lui 
amic, Junior, stătea aşezat pe treptele tarabei-cu-curcani, 
masându-şi tâmplele ca şi cum chiuiturile ritmice ale sirenei 
i-ar fi sfredelit ţeasta. 

Al Timmons ieşi din primărie şi o luă la trap în lungul 
străzii. Purta salopeta gri de îngrijitor, dar la gât i se legăna 
un binoclu, iar în spinare ducea o pompă indiană - fără apă, 
după uşurinţa cu care o căra. Barbie deduse că el sunase 
alarma. 

„Du-te, Al... “, zise el în gând. „Ce-ai zice?” 

Pe stradă trecură vreo şase maşini. Primele două erau 
automacarale, iar a treia, o camionetă. Toate trei erau 
vopsite într-un galben atât de ţipător, încât aproape că te 
asurzea. Aveau pe ele inscripţia MAGAZINUL UNIVERSAL 
BURPEE'S. Pe bena camionetei era înscris şi legendarul 
slogan: „DECI RĂMÂNE CUM AM ZIS/ CUMPĂRĂM DE LA 
BURPEE'S“. În prima maşină se afla însuşi Romeo. Părul îi 
era obişnuitul miracol Daddy Cool de onduleuri şi spirale. 


Brenda Perkins stătea pe locul din dreapta. În bena maşinii 
erau lopeţi, furtunuri şi o pompă nou-nouţă, încă bandajată 
în abţibildurile producătorului. 

Romeo se opri lângă Al Timmons. 

— Sări în spate colega, îl pofti el, iar Al se conformă. 

Barbie se retrase cât putea de mult în umbra copertinei 
de la intrarea în vechiul cinematograf. Nu voia să fie 
recrutat la lupta cu incendiile de pe Little Bitch Road; avea 
treburi aici, în oraş. 

Junior nu se urnise de pe treptele secţiei de poliţie, unde 
continua să se ţină de cap şi să-şi frece tâmplele. Barbie 
aşteptă ca maşinile să dispară, apoi traversă grăbit strada. 
Junior nu ridică privirea şi, un moment mai târziu, fu 
camuflat de colţul îmbrăcat în iederă al primăriei. 

Barbie urcă treptele şi se opri să citească anunţul de la 
avizier: „ADUNARE ORĂŞENEASCĂ JOI ORA 7 PM DACĂ 
NU SE REZOLVĂ CRIZA.“ Îşi aminti ce spusese Julia: „Până 
n-auzi discursul de demisie al lui Big Jim Rennie, să fii atent 
la el.“ Era posibil să aibă ocazia, joi seara; cu siguranţă, 
Rennie urma să acţioneze pentru a rămâne stăpân pe 
situaţie. 

„Și pentru mai multă putere“, continuă vocea Juliei, în 
capul lui. „Și pe-aia o va dori. Pentru binele oraşului. “ 

Primăria fusese construită cu o sută şaizeci de ani în 
urmă, din piatră de carieră, iar în vestibul domneau 
răcoarea, penumbra. Generatorul era oprit; nu era nevoie 
să funcţioneze, când înăuntru nu se afla nimeni. 

Şi totuşi, era cineva - în sala mare de şedinţe. Barbie auzi 
voci: două la număr, ale unor copii. Uşile înalte, de stejar, 
stăteau întredeschise. Se uită înăuntru şi văzu un bărbat 
slab, cu păr lung şi cărunt, aşezat în capul mesei 
prezidiului. În faţa lui se găsea o fetiţă drăguță, de vreo 
zece ani. Aveau între ei o tablă de şah; pletosul îşi ţinea 
bărbia proptită în pumn, gândindu-se la următoarea 
mutare. Mai încolo, pe culoarul dintre bănci, o femeie 


tânără sărea şotronul împreună cu un băiat de patru-cinci 
ani. Şahiştii erau concentrați; femeia şi băiatul râdeau. 

Barbie dădu să se retragă, dar prea târziu. Tânăra ridică 
privirea. 

— Da...? Bună ziua... 

Luă băiatul pe un braţ şi porni spre el. Jucătorii de şah se 
uitară şi ei. Adio, intrat pe furiş... 

Femeia întinse mâna liberă. 

— Eu sunt Carolyn Sturges. Domnul de-acolo e prietenul 
meu, Ihurston Marshall. Micuţul ăsta e Aidan Appleton. Dă 
bună ziua, Aidan. 

— Bună ziua, salută Aidan cu voce subţire, apoi îşi vâri 
degetul mare în gură. Îl privea pe Barbie cu ochii lui rotunzi 
şi albaştri, în care se citea o vagă curiozitate. 

Fata veni în fugă până lângă Carolyn Sturges. Pletosul o 
urmă, mai încet. Arăta obosit şi zguduit. 

— Eu sunt Alice Rachel Appleton, se prezentă fata. Sora 
mai mare a lui Aidan. Scoate degetul din gură, Aide. 

Aide nu-l scoase. 

— Păi, mă bucur să vă cunosc, răspunse Barbie. 

Nu se prezentă. Ba chiar ar fi preferat să poarte o 
mustață falsă. Totuşi, era posibil să iasă bine. Era aproape 
convins că oamenii aceia nu erau din oraş. 

— Lucraţi aici? întrebă Thurston Marshall. Dacă faceţi 
parte dintre oficialităţile oraşului, aş dori să depun o 
plângere. 

— Eu sunt doar omul de serviciu, răspunse Barbie, după 
care îşi aminti că, aproape sigur, îl văzuseră pe Al Timmons 
plecând; la naiba, poate chiar şi conversaseră cu el... 
Celălalt om de serviciu. Pe Al cred că l-aţi cunoscut. 

— O vreau pe mama, spuse Aidan Appleton. Mi-e dor râu 
de ea. 

— L-am cunoscut, răspunse Carolyn Sturges. Susţine că 
guvernul a tras cu nişte rachete în ceea ce ne ţine blocaţi 
aici şi tot ce-au făcut a fost să sară-napoi şi să dea foc 
pădurilor. 


— Aşa e... confirmă Barbie şi, înainte de a apuca să 
continue, Marshall se amestecă din nou: 

— Vreau să depun o plângere. Ba mai mult, o acuzaţie. 
Am fost agresat de un aşa-zis agent de poliţie. M-a lovit cu 
pumnul în stomac. Mi-am extirpat vezica biliară acum câţiva 
ani, şi mă tem că mi-a provocat leziuni interne. De 
asemenea, Carolyn a fost agresată verbal. 1 s-a adresat un 
epitet care o înjosea sub aspect sexual. 

Carolyn îi puse o mână pe braţ. 

— Înainte de a lansa vreo acuzaţie, Thurse, n-ar fi rău să- 
ţi aminteşti că aveam la noi D-R-O-G. 

— Drog! exclamă prompt Alice. Şi mami fumează 
câteodată marijuana, fiindcă îi face bine când e la C-I-C-L.-U. 

— Aha... făcu Carolyn. Înţeleg, adăugă ea, cu un zâmbet 
vag. 

Marshall îşi îndreptă umerii: 

— Posesia de marijuana este contravenţie. Ceea ce mi-au 
făcut ei mie a fost o infracţiune şi un act de violenţă! Şi mă 
doare îngrozitor! 

Carolyn îi aruncă o privire în care se amestecau 
afecțiunea şi exasperarea. Dintr-odată, Barbie înţelese cum 
stăteau lucrurile între ei. Luna Mai cea Sexy îl cunoscuse pe 
Noiembrie cel Erudit, iar acum rămăseseră blocaţi 
împreună, ca doi refugiaţi în versiunea din New England 
după „No Exit“. 

— 'Thurse... Nu-s sigură că ideea cu contravenţia ar 
prinde în faţa instanţei. 

— Aveam destul de multă. Şi ne-au luat-o, îi zâmbi ea lui 
Barbie, cu un aer de scuză. 

— Poate vor fuma probele materiale, comentă Barbie. 

La asta, femeia râse. lubitul ei grizonant, nu. 
Sprâncenele lui stufoase se îmbinaseră. 

— Totuşi, sunt hotărât să depun o plângere. 

— Eu aş mai aştepta, îl temperă Barbie. Situaţia de-aici... 
Mă rog, să zicem doar că un pumn în burtă nu va fi 


considerat mare lucru, atâta vreme cât suntem încă sub 
Dom. 

— Eu îl consider mare lucru, tinere prieten om de 
serviciu. 

— Thurse... îl apostrofă Carolyn mai degrabă exasperată 
decât afectuoasă. 

— Partea pozitivă e că nimeni nu va face caz nici pentru 
puţină iarbă, continuă Barbie. Cel mai probabil, vor spune 
pas, cum se zice la poker. Copiii unde i-aţi găsit? 

— Poliţiştii cu care ne-am întâlnit la cabana lui Thurston 
ne-au văzut la restaurant, răspunse Carolyn. Femeia de- 
acolo a zis că era închis până la ora cinei, dar când i-am 
spus că suntem din Massachusetts, i s-a făcut milă de noi. 
Ne-a dat sendvişuri şi cafea. 

— Ne-a dat unt de arahide şi jeleu şi cafea, o corectă 
Thurston. Altceva n-avea, nici măcar ton. l-am spus că untul 
de arahide mi se lipeşte de dantura superioară, dar ea a 
răspuns că raţionalizează alimentele. Nu ţi se pare cea mai 
nebunească afirmaţie pe care ai auzit-o vreodată? 

Barbie o considera într-adevăr o nebunie, dar de vreme 
ce şi lui îi aparţinea ideea, nu spuse nimic. 

— Când i-am văzut pe poliţişti intrând, m-am aşteptat să 
avem iar necazuri, continuă Carolyn, dar Aide şi Alice 
păreau să-i mai fi înmuiat... 

— Nu i-au înmuiat atât de mult, încât să prezinte scuze. 
Sau mi-a scăpat mie ceva...? pufni Thurston. 

Carolyn oftă, apoi se întoarse iar spre Barbie. 

— Au spus că s-ar putea ca pastorul de la biserica 
congregaţionistă să ne găsească o casă neocupată unde să 
stăm toţi patru până se termină totul. Cred că vom deveni 
părinţi adoptivi, cel puţin pentru un timp. 

Mângâie băiatul pe cap. Thurston Marshall arăta mai 
puţin încântat de perspectiva unei paternităţi adoptive, 
totuşi cuprinse şi el fata de umeri, ceea ce lui Barbie îi 
plăcu. 


— Pe un poliţist îl chema /uuu-nyer spuse Alice. E drăguţ. 
Şi mai e şi şiret. Frankie nu arată la fel de bine, da' şiela 
fost drăguţ. Ne-a dat o Milky Way. Mama zice că nu trebuie 
să primim dulciuri de la străini, dar... 

Ridică din umeri, semn că regulile se schimbaseră - fapt 
pe care ea şi Carolyn păreau să-l înţeleagă mai bine decât 
Thurston. 

— Înainte n-au fost drăguţi. N-au fost drăguţi când m-au 
lovit în stomac, Caro. 

— Totul e şi dulce, şi amar, declară Alice, filosofic. Aşa 
zice mama. 

Carolyn râse. Barbie i se alătură, iar după un moment 
începu şi Marshall să râdă, deşi se ţinea de abdomen şi-şi 
privea tânăra prietenă cu un oarecare reproş. 

— M-am dus până la biserică şi am bătut la uşă, urmă 
Carolyn. Nu mi-a răspuns nimeni, aşa că am intrat - uşa era 
descuiată, iar biserica, goală. Ai idee când se întoarce 
pastorul? 

Barbie clătină din cap. 

— Eu în locul vostru, aş lua tabla de şah şi m-aş duce la 
casa parohială. E în spate. Întrebaţi de o femeie numită 
Piper Libby. 

— Cherchez la femme, remarcă Thurston. 

Barbie ridică din umeri, apoi înclină capul. 

— E o persoană cumsecade şi Dumnezeu ni-i martor că-n 
Chester's Mill sunt destule case libere. Aproape că aţi putea 
alege. Şi e foarte posibil ca, oriunde v-aţi duce, să găsiţi 
destule provizii în cămară. 

Ceea ce-l duse iar cu gândul la adăpostul antiatomic. 

Între timp, Alice strânsese piesele de şah, începând să şi 
le îndese în buzunare, iar acum luă şi tabla. 

— Domnul Marshall m-a bătut la toate partidele, până 
acum, îl informă ea pe Barbie. Zice că e coon-descendent 
să-i laşi pe copii să câştige doar fiindcă-s copii. Dar joc din 
ce în ce mai bine, nu-i aşa, domnule Marshall? întrebă, 
zâmbind. 


Thurston Marshall zâmbi şi el. Barbie îşi spuse că se 
putea ca acel cvartet neobişnuit să se înţeleagă, totuşi, 
bine. 

— Tinereţea trebuie să fie servită, Alice, draga mea, 
replică el. Dar nu imediat. 

— O vreau pe mami, spuse morocănos Aidan. 

— Numai de-ar fi vreo cale să luăm legătura cu ea, 
răspunse Carolyn. Alice, sigur nu-i mai ştii adresa de e- 
mail? 

Iar lui Barbie îi zise: 

— Mama lor şi-a lăsat mobilul la cabană, aşa că ăla n-ar 
folosi la nimic. 

— E hotmail, spuse Alice. Atâta ştiu. Câteodată, zice c-a 
fost şi ea femeie hot, da' a avut grijă tăticul şi de asta. 

Carolyn îşi privea iubitul vârstnic. 

— O tăiem de-aici? 

— Da. Hai să mergem la casa parohială şi să sperăm că 
doamna va reveni curând de la operele de binefacere cu 
care o fi ocupată. 

— S-ar putea ca şi uşa casei parohiale să fie deschisă, 
spuse Barbie. Dacă nu e, căutaţi sub preş. 

— Eu nu m-aş grăbi să fac o asemenea prezumție, se 
îndoi Thurston. 

— Eu da, chicoti Carolyn. 

Sunetul îl făcu pe băieţel să zâmbească. 

— Pre-zuum-ţie! exclamă Alice Appleton şi o luă la goană 
pe culoarul dintre bănci, cu braţele întinse şi tabla de şah 
bălăbănindu-i-se într-o mână. Pre-zuum, pre-zuum-zuum, 
hai să mergem să zuum-zuum! 

Cu un oftat, Thurston porni după ea. 

— Dacă se rupe tabla, Alice, în veci n-ai să mă mai baţi la 
şah. 

— Ba da, fiindcă tinereţea trebuie să fie servită! strigă ea 
peste umăr. Şi-n plus, putem s-o lipim la loc. Hai să 
mergem! 


Aidan se foi nerăbdător în braţele lui Carolyn, care-l puse 
jos, lăsându-l s-o ia la fugă pe urmele surorii lui, şi întinse 
mâna: 

— Mulţumesc, domnule... 

— Cu cea mai mare plăcere, îi răspunse Barbie, 
strângându-i mâna. 

Apoi, se întoarse spre Thurston. Acesta avea acea 
strângere de mână moleşită pe care Barbie o asocia cu 
oamenii a căror proporţie dintre inteligenţă şi exerciţiile 
fizice o luase razna râu de tot. 

Porniră după copii. Ajuns la uşile duble, Thurston se uită 
înapoi. O rază de soare, intrând prin ferestrele înalte, îi 
lumina faţa, făcându-l să pară mai bătrân decât era. Aşa, ca 
la vreo optzeci de ani... 

— Am redactat ultimul număr din Ploughshares, spuse el, 
cu glasul tremurându-i de indignare şi tristeţe. E o revistă 
literară foarte bună, una dintre cele mai bune din ţară. N- 
aveau niciun drept să mă lovească în stomac, nici să râdă de 
mine. 

— Aşa e, îi dădu dreptate Barbie. Sigur că nu aveau. Să 
aveţi mare grijă de copiii ăia. 

— Vom avea, promise Carolyn. 

— Haide, Thurse, spuse ea luându-l de braţ. 

Barbie aşteptă până auzi uşa de-afară închizându-se, apoi 
porni în căutarea scării care ducea la subsol, unde se 
găseau sala mică de şedinţe şi bucătăria. Julia spusese că 
adăpostul antiatomic era cu câteva trepte mai jos. 


7 


Primul gând care-i trecu prin minte lui Piper fu că cineva 
lăsase un sac cu gunoi pe marginea drumului. Apoi, 
apropiindu-se, văzu că era un trup omenesc. 

Trase pe dreapta şi cobori din maşină atât de repede, 
încât căzu într-un genunchi şi se juli. Când se ridică, văzu 


că nu era doar un trup, ci două: o femeie şi un copil mic. 
Copilul, cel puţin, trăia, dând din braţe fără vlagă. 

Alergă spre ei şi întoarse femeia pe spate. Era tânără şi-i 
părea vag cunoscută, dar nu făcea parte din congregația ei. 
Avea urme de lovituri grave pe obraz şi frunte. Piper scoase 
copilul din Papoose. Când îl strânse la piept, mângâindu-l pe 
părul transpirat, micuțul începu să plângă cu glas răguşit. 

La auzul sunetului, ochii femeii se deschiseră nesigur, iar 
Piper văzu că avea pantalonii plini de sânge. 

— Little Walter, horcăi femeia, atât de neclar încât Piper 
înţelese „water“. 

— Nicio grijă, am apă în maşină. Nu te mişca. Am luat 
copilul, e OK, adăugă ea, deşi nu ştia dacă era OK sau nu. O 
să am grijă de el. 

— Little Walter, repetă femeia cu blugi însângeraţi şi 
închise ochii. 

Piper alergă la maşină, cu inima bătându-i destul de tare 
ca să şi-o simtă în globii oculari. Pe limbă avea un gust 
coclit. „Doamne ajută-mă “, se rugă ea, şi cum altceva nu-i 
mai venea în minte, continuă la fel: „Doamne, o, Doamne, 
ajută-mă s-o ajut pe femeia asta...“ 

Subaru-ul avea aer condiţionat, dar Piper nu-i dăduse 
drumul, în ciuda căldurii de-afară; rareori îl folosea. 
Înţelesese că nu era prea ecologic. Acum, însă, îl deschise la 
maximum. Depuse copilul pe bancheta din spate, închise 
geamurile şi portierele, apoi porni iar spre tânăra căzută în 
praf, dar imediat o izbi un gând îngrozitor: dacă băieţelul 
reuşea să se urce peste scaune şi apăsa pe butonul de 
blocare a portierelor, lăsând-o afară? 

„Dumnezeule, ce proastă sunt. Cea mai jalnică păstoriță 
din lume, când apare o criză reală. Doamne, dă-mi mai 
multă minte!“ 

Alergă înapoi, deschise iar portiera, se uită peste spătar 
şi văzu copilul culcat în locul unde-l pusese, doar sugându-şi 
degetul. Ochii i se îndreptară spre ea un moment, apoi 
urcară către tavan, ca şi cum ar fi descoperit acolo ceva 


foarte interesant. Desene animate mintale, poate. Tricoiaşul 
de sub salopetă îi era leoarcă de năduşeală. Piper răsuci de 
câteva ori cheia electronică, până se desprinse de pe inel, 
apoi se grăbi din nou spre femeia de-afară, care se chinuia 
să se salte în şezut. 

— Nu, o temperă ea, îngenunchind alături ca s-o 
cuprindă cu braţul de umeri. Nu cred că e cazul... 

— Little Walter, gemu din nou femeia. 

„Căca-m-aş, am uitat apa! Doamne, de ce m-ai lăsat să 
uit apa?“ 

Acum, femeia încerca să se ridice în picioare. Pe Piper n-o 
încânta ideea, care contravenea tuturor cunoştinţelor ei de 
acordare a primului ajutor, dar ce putea să facă? Drumul 
era pustiu şi n-o putea lăsa să zacă sub soarele arzător, 
care i-ar fi făcut şi mai rău, aşa că o ajută să se ridice. 

— Încet... spuse ea, ţinând-o de talie şi căutând să-i 
ghideze atâta cât putea paşii şovăielnici. Aşa, încet, uşurel 
şi cu răbdare - cu răbdarea treci marea... E răcoare în 
maşină. Şi apă. 

— Little Walter! 

Femeia se clătină, îşi reveni şi încercă să se mişte puţin 
mai repede. 

— Puţină apă, spuse Piper, înțelegând din nou greşit. 
Sigur. Şi pe urmă, te duc la spital. 

— Hell... Center... 

Pe asta, Piper n-o înţelese şi se uită la ea cu fermitate. 

— Niciun centru al iaduluiiă*! Te duci direct la spital. Şi 
tu, şi copilaşul tău. 

— Little Walter, bâigui femeia, clătinându-se, cu capul în 
piept şi părul atârnându-i peste faţă, în timp ce Piper 
deschidea portiera din dreapta, pentru ca apoi s-o ajute să 
se aşeze înăuntru. 

În continuare, luă sticla de Poland Spring de pe consola 
dintre scaune şi-i scoase capacul. Femeia i-o smulse din 
mâini fără a mai aştepta să i-o ofere şi începu să bea cu 
lăcomie, făcând apa să i se reverse peste bărbie şi tricou. 


— Cum te cheamă? o întrebă Piper. 

— Sammy Bushey. 

După care, chiar în timp ce-n stomac i se năştea o 
crampă de la apă, trandafirul negru începu iar să i se 
desfacă în faţa ochilor. Sticla-i căzu din mână, vărsându-se 
pe mocheta maşinii, în timp ce femeia îşi pierdea 
cunoştinţa. 

Piper porni cu toată viteza, profitând de faptul că Motton 
Road rămăsese pustiu, dar când ajunse la spital află că 
doctorul Haskell murise în ajun, iar asistentul medical, 
Everett, nu era acolo. 

Sammy fu examinată şi internată de vestitul specialist în 
medicină Dougie Twitchell. 


8 


În timp ce Ginny încerca să stopeze hemoragia vaginală a 
lui Sammy Bushey, iar 'Twitch îi administra intravenos fluide 
lui Little Walter, care era deshidratat rău, Rusty Everett 
stătea liniştit pe o bancă din scuar, în partea dinspre 
primărie. Banca se afla sub ramurile răsfirate ale unui 
molid albastru înalt, iar Rusty îşi spunea că umbra era 
destul de densă pentru a-l ascunde aproape complet. Atâta 
vreme cât nu făcea nicio mişcare, mai bine zis. 

Avea lucruri interesante la care să se uite. 

Plănuise să se ducă direct la magazia din spatele 
primăriei (Iwitch o numise baracă, dar clădirea prelungă, 
de lemn, care adăpostea şi cele patru buldozere pentru 
zăpadă din Chester's Mill, era, de fapt, destul de mare) şi să 
vadă care era situaţia cu propanul de-acolo, dar apoi 
apăruse o maşină de poliţie, cu Frankie DeLesseps la volan. 
De pe locul din dreapta coborâse Junior Rennie. Cei doi 
stătuseră de vorbă câteva momente, apoi DelLesseps 
plecase. 

Junior urcase treptele departamentului de poliţie, dar, în 
loc să intre, se aşezase acolo, frecându-şi tâmplele, ca şi 


cum l-ar fi durut capul. Rusty se hotărâse să mai aştepte. 
Nu voia să fie văzut controlând rezerva de energie a 
oraşului, şi cu atât mai puţin de fiul celui de-Al Doilea Ales. 

La un moment dat, Junior îşi scoase telefonul mobil din 
buzunar, îl deschise, ascultă, spuse ceva, mai ascultă puţin, 
spuse încă ceva, îl închise la loc şi reîncepu să-şi maseze 
tâmplele. Doctorul Haskell zisese ceva despre tânărul ăsta. 
Migrene, parcă - nu...? Cu siguranţă, arăta a migrenă. Nu 
numai de la cum îşi masa tâmplele, ci şi prin felul cum îşi 
ţinea aplecat capul. 

„Încearcă să reducă lumina din ochi“, îşi spuse Rusty. „Și- 
o fi lăsat acasă Imitrexul sau Zomigul. Presupunând că 
Haskell i le-a recomandat, mai exact. “ 

Rusty se ridicase pe jumătate, cu intenţia de a traversa 
Commonwealth Lane spre partea din spate a primăriei - se 
vedea clar că Junior nu era în plină formă cu spiritul de 
observaţie -, dar apoi zări pe altcineva şi se aşeză la loc. 
Dale Barbara, bucătarul de minuturi despre care se spunea 
că fusese avansat la gradul de colonel (de către preşedinte 
însuşi, vorbeau unii), stătea sub marchiza de la Globe, 
ascuns într-o penumbră şi mai adâncă decât cea a molidului 
din spatele băncii lui Rusty. lar Barbara îl observa şi el, la 
fel de atent, pe tânărul domn Rennie. 

Interesant. 

Barbara păru să tragă şi el concluzia la care Rusty 
ajunsese deja. Junior nu se uita la ceva anume, aştepta 
doar. Poate pe cineva care să-l ia de-acolo. Barbie traversă 
strada şi - când dispăru din câmpul vizual al lui Junior, după 
colţul primăriei - se opri să se uite la avizier. Apoi, intră în 
clădire. 

Rusty se hotări să mai stea un timp pe loc. Se simţea bine 
sub copac şi voia să vadă pe cine aştepta Junior. Oamenii se 
întorceau de la Dipper's, în grupuri răzlețe (unii ar mai fi 
stat destul, dac-ar fi curs băutura valuri). Majoritatea, la fel 
ca tânărul aşezat pe trepte, mergeau cu privirea în pământ. 
Nu de durere, bănuia Rusty, ci de amărăciune. Sau, poate, 


din ambele cauze. Cu siguranţă, era un subiect demn de 
atenţie. 

Apoi, apăru un devorator de benzină negru şi masiv pe 
care Rusty îl ştia bine. Hummerul lui Big Jim Rennie. 
Claxonă nerăbdător trei orăşeni care mergeau pe carosabil, 
mânându-i pe trotuar ca pe nişte oi. 

Hummerul trase în faţa departamentului de poliţie. 
Junior ridică privirea, dar rămase aşezat. Portierele se 
deschiseră. Andy Sanders cobori de la volan, iar Rennie de 
pe locul din dreapta. Să-l lase Rennie pe Sanders să-i 
conducă bijuteria mult iubită? Aşezat pe banca lui, Rusty 
înălţă din sprâncene. Nu credea că văzuse vreodată pe 
altcineva la volanul acelei monstruozităţi. „Poate s-a hotărât 
să-l avanseze pe Andy, din căţel în şofer“, se gândi el, dar 
când îl văzu pe Big Jim urcând treptele spre locul unde 
stătea fiul lui, îşi schimbă părerea. 

La fel ca majoritatea medicilor veterani, Rusty era un 
diagnostician de la distanţă destul de bun. N-ar fi bazat 
niciodată pe asta un tratament, dar putea să deosebească 
un om care a avut o înlocuire de şold cu şase luni în urmă 
de unul cu hemoroizi, doar după felul cum umbla; putea 
recunoaşte o întindere de ligament la gât după modul cum 
o femeie, în loc să privească înapoi peste umăr, se întorcea 
din tot trupul; îşi putea da seama că un copil luase păduchi 
în tabără, după cum se scărpina în cap. Big Jim îşi ţinea 
braţul pe versantul superior al burdihanului său 
considerabil, în poziţia clasică a unui om care a suferit 
recent fie o luxaţie de umăr, fie o întindere de ligament la 
braţ, dacă nu chiar pe amândouă. Prin urmare, nu era deloc 
surprinzător că Sanders fusese delegat să conducă fiara. 

Cei trei stăteau de vorbă. Junior nu se ridicase, dar 
Sanders se aşeză lângă el, căută în buzunar şi scoase un 
obiect care lucea în lumina ceţoasă a soarelui de după- 
amiază. Rusty avea ochi buni, dar se afla cu cel puţin 
cincizeci de metri prea departe ca să distingă ce anume 
era. Nu putea fi sigur decât că era de sticlă sau metal. 


Junior îl vâri în buzunar, apoi cei trei mai vorbiră un timp. 
Rennie arătă spre Hummer - mişcându-şi braţul nevătămat 
- iar Junior clătină din cap. Apoi, şi Sanders arătă maşina. 
Junior refuză din nou, după care îşi lăsă capul în piept, 
începând iar să-şi frece tâmplele. Ceilalţi doi se priviră, 
Sanders ridicând capul, căci încă mai stătea aşezat pe 
trepte - şi în umbra lui Big Jim, ceea ce lui Rusty i se părea 
foarte potrivit. Big Jim ridică din umeri, desfăcându-şi 
mâinile cu sensul de „ce poți să-i faci?“ Sanders se ridică, şi 
amândoi intrară în clădirea poliţiei, Big Jim oprindu-se un 
moment ca să-şi bată fiul pe umăr. Junior nu avu nicio 
reacţie. Rămase pe loc, ca şi cum ar fi intenţionat să stea 
acolo pentru totdeauna. Sanders îi deschise uşa lui Big Jim, 
lăsându-l să intre primul. 

Nici nu dispăruseră bine cei doi aleşi, când din primărie 
ieşiră patru persoane: un domn vârstnic, o femeie tânără, o 
fată şi un băiat. Fata îl ţinea pe băiat de mână, iar în mâna 
cealaltă ducea o tablă de şah. Băiatul arăta aproape la fel 
de amărât ca Junior, observă Rusty... şi al dracului să fi fost 
dacă nu-şi freca şi el o tâmplă cu mâna liberă. Cei patru 
traversară Comm Lane şi trecură chiar prin faţa băncii lui 
Rusty. 

— Bună ziua, îl salută veselă fata. Eu sunt Alice. Ele 
Aidan. 

— Mergem la casa parohială, adăugă posomorât băieţelul 
numit Aidan. Continua să-şi maseze tâmpla şi era foarte 
palid. 

— Foarte interesant, replică Rusty. Uneori aş vrea să stau 
şi eu într-o casă parohială. 

Bărbatul şi femeia îi ajunseră din urmă pe copii. Mergeau 
ţinându-se de mână. Tată şi fiică, presupuse Rusty. 

— De fapt, vrem doar să vorbim cu doamna reverend 
Libby, preciză femeia. Ştiţi cumva dacă s-o fi întors? 

— N-am idee, răspunse el. 

— Ei, atunci ne ducem acolo şi-o aşteptăm. La casa 
parohială, adăugă ea, zâmbindu-i bărbatului mai vârstnic, 


cu o expresie care-i dădu lui Rusty de înţeles că poate nu 
erau, totuşi, tată şi fiică. Aşa ne-a sfătuit omul de serviciu. 

— Al Timmons? întrebă Rusty, care-l văzuse pe Al 
urcându-se în camionul de la Magazinul Universal Burpee's. 

— Nu, celălalt, spuse bărbatul. A zis că reverenda ne-ar 
putea ajuta să găsim o locuinţă. 

Rusty dădu din cap. 

— Îl chema Dale? 

— Nu cred că s-a prezentat, răspunse femeia. 

— Hai odată! interveni băiatul, lăsând mâna surorii sale 
ca s-o tragă în schimb pe a femeii. Vreau să joc jocul celălalt 
de care ziceai. 

Părea mai degrabă certăreţ decât nerăbdător. Puțin 
şocat, probabil. Sau bolnav. Dacă aşa stăteau lucrurile, 
Rusty spera să nu fie decât cel mult o răceală. Ultimul lucru 
de care-ar fi fost nevoie în The Mill era o epidemie de gripă. 

— S-au rătăcit de mama lor, cel puţin pentru o vreme, 
spuse încet femeia. Avem noi grijă de ei. 

— Bravo, o felicită sincer Rusty. Te doare capul, fiule? 

— Nu. 

— Gâtul? 

— Nu, repetă băiatul numit Aidan, studiindu-l pe Rusty cu 
o privire solemnă. Ştii ceva? Dacă anul ăsta nu mergem cu 
trick-or-treat, nici nu-mi pasă. 

— Aidan Appleton! strigă fata, părând extrem de şocată. 

Rusty nu-şi putu stăpâni o uşoară tresărire. Apoi zâmbi. 

— Nu? Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă mami ne duce şi mami s-a dus să facă 
avizionarea. 

— Aprovizionarea, vrea să zică, explică pe un ton 
indulgent fata pe nume Alice. 

— După Woops s-a dus, continuă Aidan, arătând ca un 
bătrânel - ca un bătrânel îngrijorat. Mi-e mi-ar fi frică să mă 
duc la Halloweenit fără mami. 

— Hai, Caro, o chemă bărbatul pe femeia cea tânără. Ar fi 
bine să... 


Rusty se ridică de pe bancă. 

— Putem vorbi puţin, domnişoară? Dacă vreţi să mă 
urmaţi... 

Caro făcu o mutră nedumerită şi cam temătoare, dar îl 
însoţi până lângă molidul albastru. 

— Băiatul a prezentat vreun simptom de epilepsie 
infantilă? o întrebă Rusty. De exemplu, să se întrerupă 
brusc din ceea ce face... ştiţi, doar stând nemişcat un 
timp... sau privire fixă... plescăit din buze... 

— Nimic de felul ăsta, spuse bărbatul, alăturându-li-se. 

— Nu, nimic, confirmă şi Caro, deşi avea o expresie 
destul de speriată. 

Bărbatul observă şi se încruntă impresionant spre Rusty: 

— Sunteţi medic? 

— Asistent. Mă gândeam că poate... 

— Ei, sigur că vă apreciem preocuparea, domnule...? 

— Eric Everett. Spuneţi-mi Rusty. 

— Chiar vă apreciem preocuparea, domnule Everett, dar 
cred că e deplasată. Reţineţi că aceşti copii au rămas fără 
mama lor... 

— Şi au stat singuri două nopţi, fără să mănânce aproape 
nimic, adăugă Caro. Încercau să ajungă în oraş, când i-au 
găsit acei doi... agenți, spuse ea, strâmbând din nas ca şi 
cum cuvântul ar fi mirosit urât. 

Rusty dădu din cap. 

— Asta explică totul, cred... Deşi fetiţa pare să se simtă 
bine. 

— Copiii reacţionează diferit. Şi n-ar strica să mergem. 
Se îndepărtează, Thurse. 

Alice şi Aidan alergau prin parc, stârnind de sub picioare 
rafale de frunze colorate, în timp ce fetiţa agita prin aer 
tabla de şah şi striga din răsputeri: 

— Parobhială! Parohială! 

Băiatul ţinea pasul cu ea, strigând şi el. 

„Copilul a avut o scăpare momentană, atât“, îşi zise 
Rusty. „Restul a fost coincidenţă. Nici măcar atât - care 


copil american nu se gândeşte la Halloween, în ultima 
jumătate a lui octombrie?“ Un lucru era sigur: dacă-i 
întreba cineva, oamenii aceia aveau să-şi aducă aminte clar 
unde-l văzuseră pe Eric „Rusty“ Everett. Atâta despre 
discreţie. 

— Copii! mai încet! strigă bărbatul cel cărunt. 

Tânăra îl privi un moment pe Rusty, apoi îi întinse mâna: 

— Mulţumesc pentru tot, domnule Everett. Rusty. 

— Poate am exagerat puţin. Riscurile meseriei. 

— Se iartă. Ăsta a fost cel mai nebunesc weekend din 
istoria lumii. Punem totul pe seama lui. 

— Pe bune. Şi, dacă aveţi nevoie de mine, sunt la spital 
sau la Centrul Medical, arătă el spre „Cathy Russell“, ce 
avea să devină vizibil printre copaci, după ce cad toate 
frunzele. Dacă mai cad. 

— Sau pe banca asta, completă ea, zâmbind. 

— Sau pe banca asta, zâmbi şi Rusty. 

— Caro! o chemă Thurse nerăbdător. Hai odată! 

Tânăra îi adresă lui Rusty un mic semn de salut cu mâna - 
nu mai mult de o fluturare din vârfurile degetelor -, apoi 
fugi după ceilalţi. Alerga cu paşi uşori, graţioşi. Rusty se 
întrebă dacă Thurse ştia că fetele cu fugă uşoară şi 
graţioasă îşi părăseau aproape întotdeauna amanţii 
vârstnici, mai devreme sau mai târziu. Poate că ştia. Poate i 
se mai întâmplase. 

Îi privi cum se îndepărtau prin scuar, spre turla bisericii 
Congo, până se pierdură printre copaci. Când reveni cu 
ochii spre clădirea poliţiei, Junior Rennie dispăruse. 

Rusty mai stătu pe loc câteva momente, bătându-se cu 
degetele pe coapse. Apoi, luă o decizie şi se ridică. 
Verificarea magaziei municipale, căutând propanul dispărut 
de la spital, putea să mai aştepte. Mai mult îl interesa ce 
făcea la primărie singurul ofiţer de armată din The Mill. 


9 


În timp ce Rusty traversa Comm Lane spre primărie, 
Barbie fluiera mulţumit, printre dinţi. Adăpostul antiatomic 
era lung cât un vagon-restaurant Amtrak şi avea rafturile 
pline cu conserve. Majoritatea arătau destul de suspect: 
stive de sardine, şiruri de somon şi o mulţime de ceva numit 
Snow's Clam Fry-Ettes, pe care Barbie spera sincer să nu 
fie nevoit să le guste niciodată. Mai erau lăzi cu alimente 
uscate sau deshidratate, inclusiv multe bidoane mari de 
plastic cu inscripţiile ca: „OREZ“, „GRÂU“, „LAPTE PRAF“ şi 
„ZAHĂR“, şi o mulţime de sticle pe care scria „APĂ 
POTABILĂ“. Barbie numără zece cutii mari de „CROCHETE 
SURPLUS GUV SUA“. Altele două aveau eticheta 
„CIOCOLATĂ SURPLUS GUV SUA“. Deasupra acestora, pe 
perete, era o inscripţie îngălbenită care spunea: „CU 700 
DE CALORII PE ZI/ DE FOAME NICI NU MAI ŞIII.“ 

— S-o credeţi voi, mormăi Barbie. 

În capătul opus se afla încă o uşă. Dincolo de ea era 
întuneric beznă. Barbie căută pe pipăite şi găsi un 
comutator. Văzu o altă cameră, nu chiar la fel de mare, dar 
oricum destul de spațioasă. Părea veche şi nefolosită - 
murdară nu era, cel puţin Al Timmons trebuia să ştie de ea, 
fiindcă avea rafturile şterse de praf şi pardoseala măturată, 
dar sigur stătea neglijată. Apa depozitată acolo era în 
butelii de sticlă, cum Barbie nu mai văzuse de când făcuse 
un scurt stagiu în Arabia Saudită. 

Această încăpere conţinea o duzină de paturi pliante, 
plus pături albastre simple şi saltele în huse de celofan cu 
fermoar. Mai erau şi alte provizii, inclusiv şase cutii de 
carton pe care scria „TRUSĂ SANITARĂ“ şi douăsprezece 
cu inscripţia „MĂŞTI DE AER“. Exista un mic generator 
auxiliar capabil să furnizeze strictul necesar de energie 
electrică. Funcţiona - probabil pornise la aprinderea 
luminilor. Generatorul era încadrat de două rafturi. Pe unul 
se afla un aparat de radio care părea să fi fost nou pe 
vremea când cântecul „Convoy“ al lui C.W. McCall fusese un 
hit. Pe celălalt erau două plite şi o cutie metalică vopsită în 


galben viu. Sigla de pe ea data de când inițialele CD 
semnificau altceva decât compact disc. Era obiectul după 
care venise. 

Barbie îl luă de pe raft şi era cât pe ce să-l scape din 
mână - era greu. În partea din faţă avea un cadran cu 
legenda „UNITĂŢI PE SECUNDĂ“. Când îl deschideai şi 
îndreptai senzorul într-o anumită direcţie, acul putea să 
rămână pe verde, să se ridice în partea galbenă din mijloc... 
sau să basculeze până la roşu. Ceea ce, bănuia Barbie, n-ar 
fi fost bine deloc. 

Îl deschise. Beculeţul de control rămase stins, iar acul, la 
cifra O. 

— S-a consumat bateria, spuse un glas din spatele lui. 

Lui Barbie era să-i stea inima-n loc. Se întoarse şi văzu un 
bărbat înalt, solid şi blond, în uşa dintre cele două încăperi. 

Un moment, nu-şi aminti cum îl chema, deşi omul venea 
la restaurant aproape în fiecare dimineaţă de duminică, 
uneori cu soţia, alteori cu cele două fetiţe. Apoi îşi aduse 
aminte. 

— Rusty Evers, nu? 

— Pe-aproape: Everett. 

Noul sosit îi întinse mâna. Precaut, Barbie se apropie şi i- 
o strânse. 

— Te-am văzut intrând. Iar asta, continuă Rusty, arătând 
spre contorul Geiger, cred că nu-i deloc o idee rea. Ceva 
trebuie să fi declanşat chestia aia. 

Nu preciză la ce „chestie“ se referea; nici nu era nevoie. 

— Mă bucur că eşti de acord. Era să-mi provoci naibii un 
atac de cord. Dar cred că pe-asta ai fi putut s-o rezolvi, pe 
urmă. Eşti doctor, nu? 

— Asistent medical. Adică eu... 

— Ştiu ce înseamnă asistent medical. 

— OK, ai câştigat oala de fiert fără apă, îl felicită Rusty, 
apoi arătă spre contorul Geiger. Probabil că ăla merge cu o 
baterie de şase volţi. Sunt destul de sigur că am văzut 
câteva la Burpee's. Nu tot atât de sigur sunt că se mai 


găsesc şi acum acolo. Aşa că... să mai facem o mică 
recunoaştere, eventual? 

— Unde anume? 

— În magazia de materiale din spate. 

— Şi de ce-am avea interes s-o facem? 

— Depinde de ce găsim. Dacă e ceea ce-am pierdut noi, la 
spital, s-ar putea să facem un mic schimb de informaţii. 

— Mi-ai putea spune şi mie ce-aţi pierdut? 

— Propan, frate. 

Barbie se gândi un moment. 

— Ce naiba! Hai s-aruncăm o privire. 


10 


Junior stătea la baza scării şubrede care urca printr-o 
latură a Sanders Hometown Drug, întrebându-se dacă 
putea s-o urce, cu durerea de cap pe care o avea. Poate. 
Probabil. Pe de altă parte, se gândea că risca să ajungă 
până la jumătate, după care capul i-ar fi pocnit ca o petardă 
de Anul Nou. Pata-i apăruse iar în faţa ochiului, săltând 
încoace şi-ncolo odată cu bătăile inimii, dar nu mai era albă. 
Devenise de un roşu aprins. 

„Pe-ntuneric, o să-mi treacă“, îşi spuse el. „În cămară, cu 
prietenele mele. “ 

Dacă treaba de-acum îi ieşea bine, putea să se ducă 
acolo. În acel moment, cămara casei McCain de pe Prestile 
Street i se părea cel mai dezirabil loc de pe Pământ. 
Desigur, acolo era şi Coggins, dar ce conta? Junior putea 
oricând să-l împingă la o parte pe boul ăla care mugea din 
evanghelii. lar Coggins trebuia să stea ascuns, cel puţin 
pentru o vreme. Junior n-avea niciun interes să-şi protejeze 
tatăl (şi nu era nici surprins, nici nemulţumit de fapta 
acestuia; dintotdeauna ştiuse că Big Jim Rennie avea crima- 
n sânge), dar avea un interes să-l înfunde pe Dale Barbara. 

„Dac-o rezolvăm bine pe asta, putem face mai mult decât 
să-l dăm la o parte“, spusese Big Jim în dimineaţa aceea. 


„Putem profita de ocazie ca să unificăm oraşul în faţa 
crizei. La fel, cu drac-bumbaca aia de ziaristă. Şi în 
legătură cu ea am 0 idee.“ Şi-i pusese pe umăr fiului său o 
mână caldă, cărnoasă. „Suntem o echipă, fiule. “ 

Poate nu pentru totdeauna, dar deocamdată, în orice caz, 
trăgeau la acelaşi plug. Şi aveau să se ocupe de Baaarbie. 
Lui Junior îi trecuse prin minte chiar şi că el era vinovat 
pentru durerile lui de cap. Dacă Barbie fusese într-adevăr 
în străinătate - în Irak, după cum se zvonea -, atunci era 
posibil să se fi întors acasă cu nişte suveniruri sucite din 
Orientul Mijlociu. Otravă, de pildă. Junior mâncase de multe 
ori la Sweetbriar Rose. l-ar fi fost foarte uşor lui Barbara 
să-i pună un piculeţ de ceva-cevaşilea în mâncare. Sau în 
cafea. lar dacă Barbie nu lucra personal la preparatul 
mâncării, putea s-o fi pus pe Rose s-o facă. Pizda aia era sub 
vraja lui. 

Junior porni pe scară, urcând încet, oprindu-se pe câte o 
treaptă. Capul întârzia să-i explodeze, iar când ajunse sus, 
se scotoci prin buzunar după cheia apartamentului, pe care 
i-o dăduse Andy Sanders. La început, n-o găsi şi se temu că 
o pierduse, dar în sfârşit o simţi cu vârfurile degetelor, 
ascunsă sub nişte mărunţiş. 

Se uită în jur. Câţiva întârziaţi mai veneau de la Dipper's, 
dar nimeni nu se uită la el, cum stătea pe platforma din faţa 
uşii lui Barbie. Cheia se răsuci în broască, iar Junior dispăru 
înăuntru. 

Nu aprinse luminile, deşi generatorul lui Sanders 
alimenta, probabil, şi acel apartament. În penumbră, pata 
care-i pulsa dinaintea ochiului era mai puţin vizibilă. Privi în 
jur, curios. Pe pereţi erau cărţi: rafturi-rafturi. Oare 
Baaarbie plănuise să le lase acolo, când o tăia din oraş? Sau 
aranjase - poate cu Petra Searles, care lucra la parter - săi 
le trimită undeva? Atunci, probabil făcuse aranjamente 
similare şi pentru a expedia covorul din living - un artefact 
gen pled de pus pe cămilă pe care l-o fi cules din bazarul 


local, când nu avea suspecți de torturat sau băieţaşi să le-o 
tragă-n cur. 

Nu făcuse niciun aranjament pentru transport, conchise 
Junior. Nu fusese nevoie, fiindcă nici măcar nu plănuise să 
plece cu adevărat. Odată ce-i veni în minte ideea asta, 
Junior se întrebă cum de nu-şi dăduse seama mai devreme. 
Lui Baaarbie îi plăcea acolo; n-ar fi plecat de bunăvoie. Se 
simţea la fel de bine ca un vierme-ntr-o borâtură de câine. 

„Găseşte ceva ce nu poate să ia cu el“, îl instruise Big 
Jim. „Ceva ce nu poate fi decât al lui. Înţelegi ce-ţi zic?“ 

„Da“ ce, mă crezi prost?“ replică acum Junior, în sinea lui. 
„Dac-aş fi prost, cum de eu am fost ăla care ţi-a salvat ţie 
pielea azi-noapte?“ Dar tatăl lui avea mână grea când se 
înfuria, asta era de netăgăduit. Niciodată nu-l bătuse când 
era mic, lucru pe care Junior îl pusese mereu pe seama 
influenţei liniştitoare a răposatei lui mame. Acum, bănuia că 
se datorase faptului că tatăl său ştia, în adâncul sufletului, 
că dacă începea, risca să nu se mai poată opri. 

— Aşa tată, aşa fiu, spuse el, şi chicoti. Îi sporea durerea 
de cap, şi totuşi chicotea. Cum era vorba aia, că râsul e cel 
mai bun medicament? 

Intră în dormitorul lui Barbie, văzu că patul era făcut cu 
grijă şi, un moment, se gândi ce minunat ar fi fost să se cace 
drept în mijlocul lui. Da, şi pe urmă să se şteargă cu faţa de 
pernă. „Cum ţi-ar plăcea asta, Baaarbie?“ 

În schimb, se duse la scrin. În sertarul de sus erau trei- 
patru perechi de blugi, plus două şorturi kaki. Sub şorturi 
se afla un telefon mobil şi o clipă îşi spuse că era exact ce-i 
trebuia. Dar, nu. Era o ofertă cu preţ redus - din-alea 
despre care studenţii la colegiu zic „ai vorbit, l-ai aruncat“. 
Barbie putea oricând să spună că nu era allui. 

Mai găsi vreo şase rânduri de lenjerie şi încă patru sau 
cinci perechi de şosete sport simple, albe, în sertarul al 
doilea. În al treilea nu era nimic. 

Se uită sub pat, cu capul vâjâindu-i şi bubuindu-i - nu-şi 
revenise niciun pic, după cum se pare. Nici acolo nu era 


nimic - nici măcar urme de praf. Baaartbie era un pedant. 
Junior se gândi să ia Imitrexul din buzunarul pentru ceas, 
dar n-o făcu. Înghiţise deja două, fără absolut niciun efect, 
doar gustul metalic pe care i-l lăsa în gât. Ştia de ce 
medicament avea nevoie: de cămara întunecoasă de pe 
Prestile Street. Şi de compania prietenelor lui. 

Deocamdată, însă, era aici. Şi trebuia să găsească măcar 
ceva. 

— Ceva, şopti el. Tre' să aibă ceva-ceva... 

Porni înapoi spre living, ştergându-şi lacrimile din colţul 
ochiului stâng, care-l durea - fără să observe că lichidul era 
înroşit de sânge - apoi se opri, pradă unei idei noi. Reveni la 
scrin şi deschise iar sertarul cu ciorapi şi lenjerie. Şosetele 
erau strânse ghem. În liceu, Junior ascundea uneori puţină 
iarbă sau câteva stimulente în ciorapii făcuţi ghem; odată, 
pusese şi nişte chiloţi thong de-ai lui Adriette Nedeau. 
Ciorapii erau numai buni ca ascunzătoare. Scoase 
bulgăraşii strânşi cu grijă începând să-i pipăie pe rând. 

Găsi comoara la al treilea cocoloş - ceva ce părea să fie o 
bucată plată de metal. Ba nu, erau două. Desfăcu şosetele şi 
o scutură pe cea mai grea deasupra scrinului. 

Obiectele care căzură erau plăcuţele de identitate ale lui 
Dale Barbara, din armată. Şi, în ciuda durerii îngrozitoare 
de cap, Junior zâmbi. 

„În plasă, Baaarbie“, zise el în gând. „Fir-ar al naibii, mi- 
ai căzut în plasă!“ 


11 


În partea dinspre Tarker's Mills a Little Bitch Road, 
focurile aprinse de rachetele Fasthawk continuau să facă 
prăpăd, dar aveau să se stingă până la căderea 
întunericului; departamentele de pompieri din patru oraşe, 
sporite cu un detaşament mixt de recruți din Armată şi 
Infanteria Marină, luptau cu ele şi se îndreptau spre final. 
Totul ar fi putut să fie gata chiar mai devreme, judeca 


Brenda Perkins, dacă oamenii de pe cealaltă parte n-ar fi 
avut de înfruntat un vânt puternic. În latura dinspre The 
Mill nu existau asemenea probleme. Pe moment, era o 
binecuvântare. Mai târziu, putea deveni un blestem. Nu 
aveau de unde şti. 

Brenda nu voia să-şi bată capul cu o asemenea întrebare 
în după-amiaza aceea, fiindcă se simţea bine. Dacă de 
dimineaţă ar fi întrebat-o cineva când credea că avea să se 
mai simtă bine, Brenda ar fi răspuns: „Poate la anul. Poate 
niciodată.“ Şi era destul de înţeleaptă ca să ştie că acea 
stare, cel mai probabil, n-avea să dureze. Contribuise o oră 
şi jumătate de exerciţiu fizic dur; mişcarea elibera 
endorfinele, indiferent în ce consta: alergare, box cu sacul 
sau dat cu lopata în ierburile aprinse. Dar problema ei era 
mai importantă decât endorfinele. Avea o sarcină 
importantă, de care putea să se achite. 

Veniseră şi alţi voluntari spre locul de unde ieşea fum. 
Paisprezece bărbaţi şi trei femei stăteau de-o parte şi de 
alta a Little Bitch Road, unii cu cazmalele şi preşurile de 
cauciuc pe care le folosiseră ca să înăbugşe flăcările ce se 
răspândeau, alţii cu pompele indiene pe care le aduseseră 
în spinare, acum depuse pe pământul bătătorit al drumului. 
Al Timmons, Johnny Carver şi Nell Toomey strângeau 
furtunurile şi le aruncau în camionul de la Burpee's. lommy 
Anderson de la Dipper's şi Lissa Jamieson - o activistă a 
New Age micuță, dar viguroasă ca un cal - cărau spre alt 
camion pompa cu care luaseră apă din Little Bitch Creek. 
Brenda auzi râsete, şi-şi dădu seama că nu era singura care 
se afla sub efectul endorfinelor. 

Vegetaţia din ambele laturi ale drumului era înnegrită şi 
încă mai fumega, câţiva copaci arseseră, dar atâta tot. 
Domul blocase vântul şi-i mai ajutase şi într-un alt sens, 
îndiguind parţial râul şi făcând să apară o baltă care se 
întindea continuu. Cu focul din partea cealaltă lucrurile 
stăteau altfel. Oamenii care se agitau pe-acolo se vedeau ca 


nişte spectre pâlpâitoare, prin dogoarea şi funinginea care 
se aduna pe Dom. 

Romeo Burpee veni spre ea cu pas elastic. 'Ţinea într-o 
mână o mătură udă, iar în cealaltă, un covoraş de cauciuc. 
Eticheta cu preţul încă mai era prinsă pe dosul preşului, cu 
inscripţia înnegrită, dar lizibilă: PREŢURILE ZI DE ZI-S / 
MAI REDUSE LA BURPEE'S! Îl lăsă pe jos şi întinse o mână 
murdară. 

Brenda fu surprinsă, dar i-o strânse cu putere. 

— De ce, Rommie? 

— Pen' c-aţ făcut o treabă aşa de bună aici. 

Stânjenită, dar şi încântată, Brenda râse. 

— Oricine ar fi putut s-o facă, într-o situaţie ca asta. A fost 
doar un foc de contact, iar solul e atât de ud, încât probabil 
s-ar fi stins singur până la apusul soarelui. 

— Poate, confirmă Romeo, apoi arătă cu degetul, printre 
copaci, spre un luminiş străbătut de un zid dărăpănat. Sau 
poate ar fi ajuns la ierburile alea mai înalte şi la copacii de 
dincolo, şi-atuncea, păzea! Ar fi ars o săptămână sau o lună. 
Mai ales că nu mai avem departament de pompieri! 

Întoarse capul într-o parte şi scuipă. 

— Chiar şi făr-de vânt, focu' dacă se aprinde, tot arde. Au 
fost nişte incendii de mină, jos în sud, care-au ars şi la 
douăzeci, treizeci de ani. Am citit io, în National 
Geographic. Şi sub pământ, de unde vânt? Şi de unde ştim 
noi că n-o să se pornească şi vântu'? Habar n-avem ce face 
şi ce nu face drăcovenia asta. 

Amândoi se uitară spre Dom. Funinginea şi cenuşa îl 
făcuseră să devină vizibil - oarecum - până la o înălţime de 
vreo treizeci de metri. De asemenea, înceţoşaseră vederea 
spre Iarker's, ceea ce Brendei nu-i convenea. Nu voia să 
stăruie asupra unui asemenea gând, cu riscul de a-şi pierde 
buna dispoziţie datorată eforturilor din acea după-amiază - 
dar nu, n-o încânta deloc priveliştea. Îi amintea de asfinţitul 
bizar şi mânjit din ajun. 


— Dale Barbara va trebui să-l sune pe prietenul lui de la 
Washington, spuse ea. Să-i spună ca, după ce sting focul şi- 
n partea aia, să dea cu furtunurile peste cum-ii-zice. Noi, 
de-aici, n-avem cum. 

— Bună idee, încuviinţă Romeo, pe care însă îl mai 
preocupa şi altceva. Da' de oamenii dumneavoastră nu 
ziceţi nimic, doamnă? Că io, unu', am de zis. 

— Nu sunt oamenii mei, răspunse Brenda privindu-l 
mirată. 

— Eii, cum să nu fie? Dumneavoastră eraţi aia care dădea 
ordine, deci îs oamenii dumneavoastră. Vedeţi vreun poliţist 
pe-aici? 

Se uitară prin jur. 

— Nici ţipenie, continuă Romeo. Nu tu Randolph, nu tu 
Henry Morrison, nici Freddy Denton sau Rupe Libby, sau 
Georgie Frederick... şi nici din ăia noii n-a venit vreunu.... 
Din puştanii âia. 

— Probabil sunt ocupați cu... 

Lăsă fraza neterminată. Romeo dădu din cap. 

— Păi, asta-i! Ocupaţi - cu ce? Că nu ştiţi, şi nici io nu 
ştiu. Da' ori cu ce-or avea treabă, io nu-s sigur că-mi 
miroase-a bine. Sau că-i o treabă care să merite. Joi seară o 
să fie o adunare la primărie şi, dacă daravela asta o mai ţine 
tot aşa, cred c-o s-apară nişte schimbări. 

Făcu o pauză. 

— Poate că-ntrec măsura, da' io zic c-ar trebui să 
candidaţi şef la pompieri şi la poliţie. 

După ce reflectă un moment, cu gândul la dosarul marcat 
VADER, Brenda clătină încet din cap. 

— E prea devreme pentru aşa ceva. 

— Da” numa' şef la pompieri? D-asta ce ziceţi? 

Acum, în glas i se simţea mai puternic sugestia: „Aşa mai 
stăm de vorbă...!“ 

Brenda privi în jur, la ierburile fumegânde şi copacii 
calcinaţi. Un tablou urât de bună seamă, ca o fotografie de 
front din Primul Război Mondial, dar nu mai prezenta 


niciun pericol. Se îngrijiseră de asta oamenii veniţi la faţa 
locului. Echipa. Echipa ei. 
— La asta, s-ar putea să mă gândesc spuse zâmbind. 


12 


Ginny Tomlinson străbătu culoarul spitalului alergând, 
răspunzând la un semnal sonor ce părea să anunţe o veste 
proastă, iar Piper nu apucă să-i vorbească. Nici măcar nu 
încercă. Stătuse în sala de aşteptare destul timp ca să 
înţeleagă care era situaţia: trei oameni - două surori şi o 
adolescentă numită Gina Buffalino - răspundeau de un 
spital întreg. Făceau faţă, dar prost. Când se întoarse, 
Ginny mergea încet, cu umerii aduşi. În mână-i atârna o fişă 
medicală. 

— Ginny? o întrebă Piper. Eşti OK? 

Se aştepta să-i răspundă răstit, dar Ginny îi adresă un 
zâmbet obosit, aşezându-se alături. 

— Bine... Doar că-s frântă... A murit Ed Carty, adineaori, 
adăugă după o pauză. 

— Îmi pare rău, zise Piper şi o luă de mână. 

Drept răspuns, Ginny îi strânse degetele. 

— Să nu-ţi pară. Ştii cum vorbesc femeile despre naşteri? 
Asta a fost uşoară, asta grea...? 

Reverenda dădu din cap. 

— Şi moartea e la fel. Domnul Carty s-a chinuit mult timp, 
dar acum a renăscut. 

Lui Piper, ideea i se părea foarte frumoasă. Se gândi că 
ar fi putut s-o folosească într-o predică... atâta doar că nu 
se aştepta ca oamenilor să le placă o predică despre 
moarte, în duminica următoare. În caz că Domul avea să fie 
tot acolo. 

Rămaseră un timp tăcute, Piper încercând să găsească 
formula cea mai potrivită pentru întrebarea pe care dorea 
să i-o adreseze. Până la urmă, nu mai fu nevoie. 


— A fost violată, spuse Ginny. Probabil de mai multe ori. 
Mă temeam că Twitch va trebui să încerce o sutură, dar în 
final i-am oprit hemoragia cu un pansament vaginal. 

Tăcu o clipă. 

— Am plâns. Noroc că fata era prea anesteziată ca să 
observe. 

— Şi copilul? 

— Un băieţel de un an şi şase luni normal, sănătos, dar 
ne-a cam speriat. Făcuse un mic atac. Probabil din cauza 
expunerii la soare. Plus deshidratarea... foamea... şi are şi 
el o leziune, adăugă Ginny, trasându-şi cu degetul o linie pe 
frunte. 

Twitch apăru pe culoar şi li se alătură. Părea la o distanţă 
de ani-lumină de obişnuita lui dispoziţie glumeaţă. 

— Oamenii care au violat-o au lovit şi copilul? 

Vocea lui Piper rămăsese calmă, dar în minte i se 
deschidea o fisură roşie şi subţire. 

— Pe Little Walter? Mai degrabă cred că a fost doar o 
căzătură, răspunse Twitch. Sammy a spus ceva despre un 
leagăn care ar fi căzut. Nu vorbea prea coerent, dar sunt 
destul de sigur că n-a fost decât un accident. Partea aia, cel 
puţin. 

Piper îl privi surprinsă. 

— Deci, asta spunea... Eu credeam că cerea „puţină apă“. 

— Sunt sigură că voia şi apă, răspunse Ginny, dar copilul 
lui Sammy are două prenume: „Little“ şi „Walter“. L-au 
botezat după un cântăreţ de blues, cred. Ea şi Phil... 

Şi mimă că trăgea dintr-un chiştoc şi ţinea fumul în piept. 

— A, da, Phil era mai mult decât un simplu fumător, spuse 
Twitch. În materie de droguri, Phil Bushey era policalificat. 

— A murit? întrebă Piper. 

— Nu lam mai văzut din primăvară. Dacă s-a dus, 
călătorie sprâncenată-i doresc, zise Twitch, ridicând din 
umeri. 

Piper îl privi cu reproş. La care Twitch făcu o mutră 
spăşită. 


— Scuze, Rev... 

Apoi se întoarse spre Ginny: 

— Vreun semn de la Rusty? 

— Avea nevoie de puţin timp liber şi i-am spus că poate să 
se ducă. O să revină curând, sunt sigură. 

Piper se aşeză între ei, cu un calm înşelător. Înlăuntrul ei, 
fisura roşie se lărgea, iar în gură simţea un gust acru. Îşi 
amintea de o noapte când tatăl ei îi interzisese să se ducă la 
Skate Scene, fiindcă-i spusese o obrăznicie maică-sii (în 
adolescenţă, Piper Libby fusese un izvor nesecat de replici 
cu prezenţă de spirit). Atunci, ea urcase la etaj, o sunase pe 
prietena cu care ar fi trebuit să se ducă şi-i spusese - pe cel 
mai binevoitor şi calm ton - că intervenise ceva şi nu se mai 
puteau întâlni. În weekendul viitor? Sigur, îhî, pe bune, 
distracţie plăcută, nu, sunt OK, pa-pa. După care, îşi 
devastase camera. În final, îşi smulsese de pe perete iubitul 
poster cu Oasis, făcându-l bucăţi. Până la momentul ăla, 
ajunsese deja să plângă în hohote, răguşit, nu de necaz, ci 
într-un acces de furie din acelea care-n anii ei de 
adolescenţă o bântuiseră ca nişte uragane de gradul cinci. 
La un moment dat, în timpul festivităților, tatăl ei venise în 
cameră, oprindu-se în uşă ca s-o privească. Când în sfârşit îl 
văzuse, rămăsese cu privirea spre el, gâfâind, gândindu-se 
cât de mult îl ura. Cât de mult îi ura pe amândoi. Dacă 
mureau, s-ar fi putut muta la mătuşa ei Ruth, din New York. 
Mătuşa Ruth ştia să se distreze. Nu ca alţii. Tatăl întinsese 
mâinile spre ea, desfăcute. Era un gest oarecum umil, care-i 
risipise furia şi aproape că-i zdrobise inima. 

— Dacă nu-ţi controlezi temperamentul, temperamentul 
te va controla pe tine, spusese el, după care plecase, 
îndepărtându-se pe culoar cu capul în piept. Piper nu 
trântise uşa în urma lui. O închisese doar, foarte încet. 

Acela fusese anul în care temperamentul adesea turbat 
devenise prioritatea ei numărul unu. A-l ucide complet ar fi 
însemnat să omoare o parte din ea însăşi, dar îşi spunea că, 
dacă nu făcea unele schimbări fundamentale, o latură 


importantă a ei avea să rămână mult, mult timp, la vârsta 
de cincisprezece ai. Începuse să facă eforturi pentru a se 
controla şi, în cea mai mare parte, reuşise. Când simţea că- 
şi pierdea acel autocontrol, îşi amintea cuvintele tatălui ei, 
şi gestul acela cu palmele desfăcute, şi mersul lui încet pe 
culoarul de la etajul casei în care crescuse. Nouă ani mai 
târziu, la înmormântarea lui, luase cuvântul, spunând: 

— Tatăl meu m-a învăţat cel mai important lucru pe care 
l-am auzit vreodată. 

Nu spusese care era acel lucru, dar mama ei ştia; stătea 
aşezată în prima strană a bisericii unde era acum 
hirotonisită fiica ei. 

În ultimii douăzeci de ani, când simţea imboldul de a 
reacţiona agresiv - un imbold care adeseori era aproape 
incontrolabil, fiindcă oamenii puteau fi aşa de proşti, aşa de 
dornici să fie tâmpiţi - rememora cuvintele tatălui ei: „Dacă 
nu-ţi controlezi temperamentul, te va controla el pe tine. “ 

Acum, însă, fisura roşie se lăţea, iar Piper simţea din nou 
vechea nevoie de a azvârli cu lucruri. De a-şi zgâria pielea 
până la sânge. 

— Ai întrebat-o cine-a făcut-o? 

— Da, sigur, răspunse Ginny. Dar n-a vrut să-mi spună. Îi 
e frică. 

Piper îşi aminti cum crezuse, în primul moment, că mama 
şi copilul căzuţi la marginea drumului ar fi fost un sac cu 
gunoi. Şi, desigur, nici nu însemnaseră altceva, pentru cei 
care-i făcuseră acel lucru. Se ridică în picioare. 

— Mă duc să vorbesc cu ea. 

— Nu cred că e o idee prea bună, chiar acum, spuse 
Ginny. A primit un sedativ, şi... 

— Las-o să-ncerce, o întrerupse Twitch, care era palid la 
faţă, cu pumnii strânşi între genunchi, trosnindu-şi repetat 
degetele. Şi fă tot ce poţi, rev! 


13 


Sammy avea ochii întredeschişi. Pleoapele i se ridicară 
încet, când Piper se aşeză lângă pat. 

— Aţi fost... cea care... 

— Da, confirmă ea, luând-o de mână. Mă numesc Piper 
Libby. 

— Mulţumesc, murmură Sammy, şi ochii începură să i se 
închidă din nou. 

— Dacă vrei să-mi mulţumeşti, spune-mi numele celor 
care te-au violat. 

În camera cea slab luminată şi călduroasă - instalaţia de 
aer condiţionat a spitalului era închisă - Sammy clătină din 
cap. 

— Au zis că se răzbună dacă spun... 

Se uită o clipă la Piper. Avea o privire de bovină, plină de 
resemnare prostească. 

— Pot să se răzbune şi pe Little Walter. 

Piper dădu din cap. 

— Înţeleg că ţi-e teamă, zise ea. Dar trebuie să-mi spui 
cine au fost. Dă-mi numele! 

— N-aţi auzit? insistă Sammy mutându-şi privirea. Au zis 
c-o să mă... 

Piper nu avea timp pentru aşa ceva; fata îşi putea pierde 
cunoştinţa din clipă-n clipă. O apucă de încheietura mâinii, 
strâns. 

— Vreau numele alea şi ai să mi le spui. 

— N-am curaj. 

Din ochii lui Sammy începură să se prelingă lacrimi. 

— Ba ai să mi le spui, fiindcă, dacă nu veneam eu, acum 
ai fi putut să fii moartă. 

Făcu o pauză, apoi înfipse cuțitul până la capăt. Ştia că 
mai târziu putea să regrete, dar acum, nu. Acum, fata din 
pat nu era decât un obstacol între ea şi ceea ce trebuia să 
afle. 

— Ca să nu mai vorbesc de copil. Putea să moară şi el. Ţi- 
am salvat viaţa, i-am salvat-o şi pe a lui şi vreau să aflu 
numele alea. 


— Nu... 

Dar fetei îi slăbea voinţa şi o parte din reverenda Piper 
Libby chiar se bucura. Mai târziu, avea să fie dezgustată; 
mai târziu, avea să-şi spună: „Nu ești cu mult mai bună 
decât băieţii ăia, să forţezi pe cineva tot forțat rămâne. “ 
Acum însă, da, îi plăcea, la fel cum îi plăcuse şi să smulgă 
nepreţuitul afiş de pe perete şi să-l rupă în bucăţi. 

„Îmi place fiindcă e amar“ îşi spuse. „Și fiindcă e inima 
mea.“ 

Se aplecă peste fata care plângea. 

— Scoate-ţi ceara din urechi, Sammy, pentru că trebuie 
să auzi ce-am să-ţi spun. Ceea ce ţi-au făcut ţie au să le mai 
facă şi altora. Iar atunci când o altă femeie o s-apară aici cu 
păsărica plină de sânge şi probabil gravidă cu copilul unui 
violator, am să vin la tine şi-am să spun... 

— Nu! Termină! 

— ..„ că ai luat şi tu parte. Că ai fost acolo, şi-i încurajai. 

— Nu! ţipă Sammy. Nu eu, Georgia a fost! Georgia a fost 
aia care-i încuraja! 

Piper simţi un val de dezgust rece. O femeie. Fusese de 
faţă şi o femeie. În capul ei, fisura roşie se căscă şi mai mult. 
Curând, din ea avea să se reverse lavă. 

— Spune-mi numele, ceru ea. 

lar Sammy i le spuse. 


14 


Jackie Wettington şi Linda Everett parcaseră în faţă la 
Food City. Magazinul urma să se închidă la ora cinci după- 
amiază, în loc de opt seara, iar Randolph le trimisese acolo 
gândindu-se că această reducere a programului ar fi putut 
cauza incidente. O idee ridicolă, fiindcă supermarketul era 
aproape gol. În parcare abia dacă se aflau vreo şase maşini, 
iar cei câţiva cumpărători rămaşi se mişcau ca prin ceaţă, 
de parcă toţi ar fi fost adormiţi, având acelaşi vis urât. Cele 
două polițiste vedeau numai un singur casier, un adolescent 


pe nume Bruce Yardley. Puştiul lua banii şi elibera bonuri, 
în loc să încaseze de pe carduri de credit. Raionul de carne 
părea epuizat, dar mai rămăseseră destui pui congelaţi şi 
majoritatea rafturilor de conserve şi alimente uscate erau 
încă pline. 

Aşteptau să plece ultimii clienţi, când Lindei îi sună 
telefonul mobil. Se uită la identitatea apelantului şi simţi un 
mic gol în stomac. Era Marta Edmunds, la care stăteau 
Janelle şi Judy atunci când ea şi Rusty lucrau amândoi - aşa 
cum se întâmplase, aproape încontinuu, de la apariţia 
Domului. Sună înapoi. 

— Marta? întrebă ea, rugându-se să nu fie nimic grav, s-o 
fi sunat doar ca s-o întrebe dacă putea duce fetele în parc, 
sau aşa ceva. Totu-i în regulă? 

— Păi... da... Adică, aşa cred, răspunse Marta, cu o voce 
îngrijorată care Lindei părea să-i confirme cele mai negre 
presimţiri. Dar... ştii de chestia aia cu crizele, nu...? 

— O, Doamne - iar a avut una? 

— Cred că da, spuse Marta, grăbindu-se să continue. 
Acum sunt absolut OK, în camera cealaltă, colorează. 

— Ce s-a întâmplat? Spune-mi! 

— Se dădeau în leagăne. Eu eram cu florile, mi le 
pregăteam pentru iarnă... 

— Marta, te rog! insistă Linda, iar Jackie îi puse o mână 
pe braţ. 

— lartă-mă. Audi a început să latre, aşa că m-am întors şi 
am întrebat: „Scumpo, ţi-e bine?“ Fata n-a răspuns, doar s-a 
dat jos din leagăn şi s-a aşezat dedesubt - ştii, acolo unde e 
o mică adâncitură în mijloc, de la picioarele copiilor? N-a 
căzut, sau aşa ceva, doar s-a aşezat. Se uita drept înainte şi 
plescăia din buze, în felul ăla la care mi-ai spus să fiu 
atentă. Am alergat la ea... am scuturat-o puţin... şi a zis... 
stai să-mi amintesc... 

„Acum începe“ îşi spuse Linda. „Opriţi Halloweenul, 
trebuie să opriţi Halloweenul. “ 

Dar nu! Era cu totul altceva. 


— A zis: „Cad stelele roz. Stelele roz cad la rând.“ Şi pe 
urmă, a mai spus: „E așa de întuneric şi totul miroase urât.“ 
După care şi-a revenit, iar acum e bine. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, răspunse Linda, după care 
îşi aminti şi de cealaltă fiică a ei, cea mai mică. Şi Judy e în 
regulă? Nu s-a speriat? 

Se lăsă o tăcere destul de lungă, după care Marta zise: 

— A, păi... 

— A, păi? Cum adică, „a păi”? 

— Păi, Judy a fost, Linda. Nu Janelle. De data asta, a fost 
Judy. 


15 


„Vreau să joc jocul celălalt de care ziceai“, îi spusese 
Aidan lui Carloyn Sturges, când se opriseră în scuar să stea 
de vorbă cu Rusty. Celălalt joc la care se gândea Carolyn 
era „Roşu, stai!“, deşi nu-şi amintea decât foarte vag 
regulile - lucru deloc surprinzător, de vreme ce nu-l mai 
jucase de pe la vârsta de şase sau şapte ani. 

Dar, în timp ce stătea rezemată de un copac, în curtea 
spațioasă a „casei parohiale“, regulamentul îi reveni în 
minte. Ba chiar, în mod neaşteptat, şi lui Thurston, care 
părea nu doar dispus să se joace, ci efectiv nerăbdător. 

— Reţineţi, îi instruia el pe copii (cărora, cumva, păreau 
să le fi scăpat plăcerile jocului „Roşu, stai!“), poate să 
numere până la zece cât vrea ea de repede şi, dacă vă 
prinde mişcându-vă când se întoarce, trebuie să vă 
întoarceţi de unde-aţi plecat. 

— Pe mine n-o să mă prindă, replică Alice. 

— Nici pe mine! nu se lăsă Aidan. 

— Mai vedem noi, zise Carolyn şi se întoarse cu faţa spre 
copac. Un, doi, trei, patru... cinci, şase, şapte... opt-nouă- 
zece ROŞU, STIAI! 

Se răsuci pe călcâie. Alice stătea pe loc, cu zâmbetul pe 
buze şi un picior întins, oprit în timpul unui pas mare. 


Thurston, zâmbind şi el, îşi ţinea mâinile cu degetele 
răşchirate ca ale Fantomei de la Operă. Carolyn zări o 
mişcare infimă a lui Aidan, dar nici măcar nu se gândi să-l 
trimită înapoi. Părea fericit, şi nu voia să-i taie tot cheful. 

— Bun, spuse ea. Frumoase statui! Acuma, Runda a 
Doua... 

Se întoarse spre copac şi numără din nou, pătrunsă de 
vechea teamă, copilăresc de delicioasă, de a şti că oamenii 
se mişcau în timp ce ea stătea cu spatele la ei. 

— Undoi  treipatru  cincişase  şapteoptnouăzece 
ROŞUSTAI! 

Se răsuci. Acum, Alice mai avea doar douăzeci de paşi 
până la ea. Aidan era la vreo zece paşi în urma ei, stând 
într-un picior şi tremurând, cu o cicatrice foarte vizibilă pe 
genunchi. Thurston se afla în spatele lui, cu o mână pe 
piept, ca un orator, zâmbind. Alice era aceea care avea s-o 
prindă, dar n-o deranja cu nimic; în a doua partidă, fata 
urma să „se pună“, şi fratele ei să câştige. Ea şi Thurse 
aveau să se îngrijească de asta. 

Se întoarse din nou spre copac. 

— Undoitreipa... 

O întrerupse urletul lui Alice. 

Răsucindu-se, Carolyn îl văzu pe Aidan Appleton căzut la 
pământ. În primul moment, crezu că încerca în continuare 
să joace. Îşi ţinea ridicat un genunchi - cel cu cicatricea - ca 
şi cum ar fi încercat să alerge culcat pe spate. Ochii săi 
dilataţi priveau cerul. Buzele îi formau un mic O. Pe 
pantalonii scurţi i se întindea o pată umedă. Carolyn alergă 
spre el. 

— Ce-a păţit? întrebă Alice. E bine? 

Carolyn îi putea distinge pe faţă tot stresul acelui cumplit 
weekend. 

— Aidan? interveni şi Thurston. Eşti bine, bătrâne? 

Copilul tremura în continuare, cu gura făcută pungă, 
parcă încercând să sugă printr-un pai invizibil. Piciorul 


îndoit îi cobori la pământ... apoi zvâcni. Umerii-i tresăriră 
spasmodic. 

— Are un fel de acces, spuse Carolyn. Probabil din cauza 
stresului. Cred c-o să-şi revină, dacă-l lăsăm câteva minu... 

— Cad stelele roz, spuse Aidan. Lasă dâre în urmă. E 
frumos. E de spaimă. Ioţi se uită. Ne daţi ori nu ne daţi - nu 
ne daţi... Niciun treat, doar tricks... Greu de respirat. Îşi 
zice Chef. El e de vină. Ele ăla. 

Carolyn şi Thurston se uitară unul la altul. Alice stătea în 
genunchi lângă fratele ei, ţinându-l de mână. 

— Stele roz, repetă Aidan. Cad, cad, ca... 

— Trezeşte-te! îi strigă Alice în faţă. Nu ne mai speria! 

Thurston Marshall o atinse uşor pe umăr. 

— Scumpo, asta nu cred că ajută la ceva. 

Fata nu-i dădu nicio atenţie. 

— Trezeşte-te, băi... băi CAP SEC! 

Şi Aidan se trezi. Privi faţa brăzdată de lacrimi a surorii 
sale, nedumerit. Apoi se uită la Carolyn şi zâmbi - cu cel mai 
al naibii de dulce surâs pe care-l văzuse în viaţa ei. 

— Am câştigat? întrebă el. 


16 


Generatorul din magazia de materiale a primăriei era 
prost întreţinut (cineva împinsese un lighean vechi de tablă 
galvanizată sub el, ca să colecteze uleiul care se scurgea) şi, 
bănuia Rusty, avea un consum de energie cam la fel de 
eficient ca Hummerul lui Big Jim Rennie. Mai mult îl 
interesa însă rezervorul argintiu anexat. 

Barbie se uită un moment la dinam, strâmbându-se din 
cauza mirosului, apoi se apropie de rezervor. 

— Nu-i atât de mare pe cât mă aşteptam, spuse el - deşi 
era incomparabil mai mare decât canistrele pe care le 
foloseau la Sweetbriar sau cea pe care i-o schimbase 
Brendei Perkins. 


— Se numeşte „mărime municipală“, răspunse Rusty. Îmi 
amintesc de la şedinţa primăriei, de anul trecut. Sanders şi 
Rennie au făcut mare caz în legătură cu felul cum vom 
economisi banii în „vremurile astea de scumpire a 
energiei“. Fiecare conţine câte opt sute de galoane. 

— Ceea ce înseamnă, o greutate de... cât? Trei tone? 

Rusty dădu din cap. 

— Plus greutatea rezervorului. E greu de ridicat - ai avea 
nevoie de un lift sau de o macara Power Step hidraulică -, 
dar nu şi de mutat din loc în loc. O automacara Ram suportă 
o sarcină de până la două mii şapte sute cincizeci de 
kilograme, şi cred că ar putea să transporte chiar mai mult. 
Unul dintre rezervoarele astea de mărime medie ar încăpea 
şi-n benă. Ar ieşi doar cu puţin peste margine, în spate - 
atâta tot. 

Ridică din umeri. 

— Îi prinzi un fanion roşu-n coadă şi poţi porni la drum. 

— Aici e numai ăsta, remarcă Barbie. Când se termină, 
adio lumină-n primărie. 

— Doar dacă nu cumva Rennie şi Sanders ştiu de unde să 
mai ia, completă Rusty. Şi pun pariu că au de unde. 

Barbie îşi trecu o mână peste inscripţia albastră de pe 
rezervor: CR HOSP. 

— E unul din alea pe care le-aţi pierdut. 

— Nu le-am pierdut, ne-au fost furate. Aşa bănuiam şi eu. 
Doar că aici ar trebui să mai fie încă cinci sau şase, fiindcă 
ne lipsesc şase în total. 

Uitându-se prin magazie, Barbie văzu că, lăsând la o 
parte buldozerele şi cutiile cu piese de schimb, era goală. 
Mai ales în zona din jurul generatorului. 

— Pe lângă ce-au sustras de la spital, unde-s celelalte 
rezervoare are orașului? 

— Nu ştiu. 

— Şi la ce-ar putea să le folosească? 

— Nici pe-asta n-o ştiu, răspunse Rusty, dar sunt hotărât 
să aflu. 


CAD STELE ROZ 


1 


Barbie şi Rusty ieşiră din clădire, inspirând adânc aerul 
de-afară. Mirosea a fum, de la incendiul stins recent în 
vestul oraşului, dar părea foarte curat, după gazele 
reziduale din magazie. O adiere capricioasă le mângâia 
obrajii. Barbie luase contorul Geiger într-o pungă maro de 
cumpărături pe care o găsise în adăpostul antiradioactiv. 

— Căcănăria asta n-o să dureze mult, spuse Rusty, cu o 
expresie hotărâtă. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Acum? Nimic. Mă întorc la spital şi-mi fac vizitele. 
Diseară, însă, am să-i bat la uşă lui Jim Rennie, ca să-i cer o 
afurisită de explicaţie. Şi ar face bine să aibă una, şi-ar face 
la fel de bine să aibă şi restul propanului nostru, fiindcă 
până poimâine rămânem fără la spital, chiar şi dacă oprim 
consumul pentru tot ce nu e esenţial. 

— S-ar putea ca până poimâine totul să se termine. 

— Aşa crezi? 

În loc să-i răspundă la întrebare, Barbie zise: 

— Alesul Rennie ar putea fi un om periculos, dacă-i pui 
problema acum. 

— Numai acum? Asta arată mai clar ca oricând cât eşti de 
nou în oraş. Acelaşi lucru îl tot aud despre Big Jim de zece 
mii de ani încoace de când conduce el oraşul ăsta... Sau le 
spune oamenilor să dispară din faţa lui sau le cere să aibă 
răbdare. „Pentru binele oraşului“, zice. Ăsta-i sloganul lui 
numărul unu. Întrunirea orăşenească anuală, din martie, e 
o glumă. Un articol care să autorizeze un sistem nou de 
canalizare?  Regretăm, oraşul nu-şi poate permite 
impozitele. Un articol pentru autorizarea mai multor zone 
comerciale? Excelentă idee, oraşul are nevoie de venituri, 


hai să construim un Walmart pe 117. Au zis ăia din Comisia 
de Studiu Ambiental pentru Oraşele Mici, de la 
Universitatea din Maine, că apa din Chester Pond e prea 
poluată? Aleşii au recomandat respingerea discuţiei, fiindcă 
toată lumea ştie că studiile alea ştiinţifice sunt conduse de 
nişte împuţiţi de atei umanişti radicali. Dar spitalul e pentru 
binele oraşului, n-ai zice? 

— Ba da, aşa aş zice, îi dădu dreptate Barbie, destul de 
mirat să vadă o asemenea izbucnire. 

Rusty cobori privirea, cu mâinile în buzunarele de la 
spate. Apoi, ridică din nou capul. 

— Înţeleg că preşedintele te-a însărcinat să preiei 
controlul. Şi cred că e timpul s-o faci. 

— E o idee, zâmbi Barbie. Atâta doar că... Rennie şi 
Sanders au forţa lor poliţienească; a mea unde e? 

Înainte ca Rusty să-i poată răspunde, telefonul său mobil 
sună. Şi-l deschise şi privi afişajul. 

— Linda? Ce e? 

Ascultă. 

— În regulă, am înţeles. Dacă eşti convinsă că acum sunt 
bine amândouă... Şi eşti sigură că Judy a fost, nu Janelle? 

Mai ascultă un timp, apoi spuse: 

— Cred că de fapt asta-i o veste bună. Azi-dimineaţă am 
văzut încă doi copii - amândoi, având accese pasagere care 
le-au trecut repede, cu mult timp înainte de-a fi ajuns eu la 
ei, şi se simțeau bine. Am mai fost anunţat despre încă trei 
cazuri. Ginny 1. a aflat şi ea de unul. S-ar putea să fie un 
efect secundar al forţei care menţine Domul. 

Ascultă iar. 

— ... Fiindcă n-am apucat. 

Vorbea pe un tot răbdător, lipsit de agresivitate. Barbie 
îşi putea imagina întrebarea căreia-i răspunsese: „Copiii au 
avut accese toată ziua, şi tu abia acum îmi spui?“ 

— Iei tu fetele? întrebă Rusty - şi iar ascultă. OK. E bine 
aşa. Dacă ţi se pare că e ceva în neregulă, mă suni imediat. 


O să vin cât pot de repede. Şi ai grijă ca Audi să stea mereu 
cu ele... Da... Îhî... Şi eu te iubesc. 

Îşi prinse din nou telefonul la centură şi-şi trecu mâinile 
prin păr, destul de apăsat pentru ca o clipă să pară că avea 
ochi de chinez. 

— Doamne, lisuse Hristoase... 

— Cine-i Audi? 

— Căţeaua noastră golden retriever. 

— Povesteşte-mi despre accesele alea. 

Rusty îi povesti, fără să omită ceea ce spusese Jannie 
despre Halloween şi ce spusese Judy despre stelele roz. 

— Chestia cu Halloweenul seamănă cu ce-a zis micul 
Dinsmore, când aiura, remarcă Barbie. 

— Nu-i aşa? 

— Şi ceilalţi copii? Mai vorbeşte vreunul dintre ei despre 
Halloween? Sau despre stele roz? 

— Părinţii cu care am vorbit azi spuneau despre copii că 
vorbeau fără şir în timpul crizelor, dar fuseseră prea şocaţi 
ca să asculte cu atenţie. 

— Şi copiii nu-şi mai aminteau? 

— Copiii nici măcar nu ştiau că avuseseră crize. 

— Asta-i normal? 

— Nu e anormal. 

— E vreo şansă ca fiica voastră mai mică s-o fi imitat pe 
cea mare? Poate... nu ştiu... ca să atragă atenţia? 

Rusty nu se gândise la asta - efectiv, nu avusese timp. 
Acum, reflectă câteva momente. 

— Ar fi posibil, dar nu cred. 

Arătă cu capul spre contorul Geiger de tip vechi, din 
pungă. 

— Te duci cu chestia aia în prospecţie? 

— Nu eu, răspunse Barbie. Puicuţa asta e proprietatea 
oraşului, iar puterea actuală nu prea mă simpatizează. N-aş 
vrea s-o găsească asupra mea, zise şi-i întinse punga lui 
Rusty. 

— Nu pot. Acum sunt prea ocupat. 


— Ştiu, confirmă Barbie şi începu să-i explice ce voia de 
la el. 

Rusty ascultă atent, cu un zâmbet vag, apoi spuse: 

— OK. Nu mă deranjează. Tu-n timpul ăsta ce vei face? 

— Am să pregătesc cina, la Sweetbriar. Specialitatea de 
diseară e pui ă la Barbara. Vrei să trimit puţin şi la spital? 

— Marfă, răspunse Rusty. 


2 


La întoarcerea spre Cathy Russell, Rusty se opri la 
redacţia Democratului ca să-i dea Juliei Shumway contorul 
Geiger. 

Julia îl ascultă în timp ce-i transmitea instrucţiunile lui 
Barbie, cu un uşor surâs. 

— Omul ştie cum să delege sarcinile, trebuie să recunosc. 
Mă voi ocupa cu plăcere de asta. 

Rusty se gândi s-o prevină să aibă grijă cine-o vedea cu 
contorul Geiger, dar nu mai era nevoie. Punga dispăruse în 
spaţiul pentru genunchi de sub birou. 

În drum către spital, o sună pe Ginny Tomlinson ca s-o 
întrebe despre apelul primit în legătură cu acea criză. 

— Un băieţel pe nume Jimmy Wicker. Bunicul lui a sunat. 
Bill Wicker...? 

Rusty îl cunoştea. Bill le aducea poşta. 

— Avea grijă de Jimmy, în timp ce mama băiatului se 
dusese să facă plinul la maşină. Aproape că li s-a terminat 
regularul, la Gas and Grocery, apropo, iar Johnny Carver a 
avut tupeul să-l scumpească la unşpe dolari galonul. Unşpe! 

Rusty o ascultă cu răbdare, spunându-şi că ar fi putut 
discuta acele lucruri şi faţă-n faţă. Mai avea puţin până la 
spital. Când Ginny termină să se plângă, o întrebă dacă 
micul Jimmy spusese ceva în timpul crizei. 

— Da, a spus. Bill zicea c-a dat destul de mult din gură. 
Cred că era ceva în legătură cu nişte stele roz. Sau cu 


Halloween. Sau poate le confund cu ce-a zis Rory Dinsmore 
după ce-a fost lovit. Oamenii au vorbit şi despre asta. 

„Sigur c-au vorbit“, îşi spuse Rusty, iritat. „Și vor vorbi şi 
despre  astalaltă, dacă află. Cum probabil se va şi 
întâmpla. “ 

— În regulă, spuse el. Mulţumesc, Ginny. 

— Când ajungi înapoi, Red Ryder? 

— Aproape-am ajuns. 

— Bun. Fiindcă avem o pacientă nouă. Sammy Bushey. A 
fost violată. 

Rusty gemu. 

— Îşi revine. Piper Libby a adus-o. N-am putut afla 
numele făptaşilor, dar cred că Piper a reuşit. A plecat de- 
aici de parcă i-ar fi luat părul foc, iar curul... 

Făcu o pauză. Căscă destul de zgomotos ca s-o audă şi 
Rusty în telefon. 

— ... curul i se-aprindea şi el. 

— Ginny, iubito... când ai dormit ultima oară? 

— N-am nimic. 

— Du-te acasă. 

— Îţi arde de glumă? replică ea, în culmea indignării. 

— Nu. Hai! Acasă cu tine! Şi să nu-ţi pui nici ceasul să 
sune. 

Apoi, îi veni o idee. 

— Totuşi, opreşte-te la Sweetbriar Rose, în drum, bine? 
Au pui. Ştiu din sursă sigură. 

— Acea Bushey... 

— Mă uit eu la ea, în cinci minute. Treaba ta acum e să te 
faci ca o albină şi să te dai cu roiu'. 

Şi închise telefonul, nelăsându-i timp să mai protesteze. 


3 


Big Jim Rennie se simţea remarcabil de bine pentru un 
om care comisese o crimă în noaptea dinainte. Acest lucru 
se datora, în parte, faptului că n-o vedea ca pe o crimă, cum 


nici moartea soţiei sale nu i se părea crimă. Murise de 
cancer. Inoperabil. Da, probabil că-i dăduse prea multe 
pastile contra durerii în ultima săptămână de viaţă şi până 
la urmă fusese nevoit s-o ajute cu o pernă pusă pe faţă (dar 
uşor, foarte uşor, încetinindu-i respiraţia, purtând-o încet 
până în braţele lui lisus), dar o făcuse din dragoste şi 
bunătate. Ceea ce se întâmplase cu reverendul Coggins 
fusese puţin mai brutal - recunoştea -, dar omul fusese atât 
de agresiv... Incapabil să pună binele oraşului mai presus 
de al său propriu... 

— Ei bine, diseară luăm cina cu Domnul Hristos, spuse 
Big Jim. Friptură de vită, piure cu sos, mere coapte la 
desert. 

EI, unul, mânca o farfurie mare de fettucine Alfredo, prin 
bunăvoința companiei Stouffer's. Cam mult colesterol, 
bănuia, dar doctorul Haskell nu era prin preajmă ca să-l 
bată la cap. 

— Te-am întrecut, caca bătrân ce-ai fost, spuse Big Jim 
spre încăperea goală, râzând binedispus. 

Farfuria cu paste şi un pahar de lapte (Big Jim Rennie nu 
bea alcool) stăteau pe mapa de pe birou. Mânca adesea în 
cabinet şi nu vedea de ce să-şi schimbe obiceiul numai 
fiindcă Lester Coggins îşi găsise acolo sfârşitul. În plus, 
camera era din nou în ordine şi curată lună. A, probabil că 
vreuna dintre acele echipe criminalistice cum vedea la 
televizor ar fi putut găsi o mulţime de particule de sânge, 
cu luminolul lor, şi lămpile speciale, şi alte păcătoşenii, dar 
niciunul dintre membrii lor n-avea să ajungă acolo în 
viitorul apropiat. Cât despre ideea că Pete Randolph şi-ar fi 
băgat nasul... ce mai glumă! Randolph era un idiot. 

— Dar, continuă Big Jim pe un ton profesoral, este idiotul 
meu. 

Supse din furculiţă ultimele paste, îşi şterse cu un şervet 
bărbia considerabilă şi reîncepu să facă însemnări pe 
blocnotesul A4 galben de lângă mapă. Notase mult, de 


sâmbătă încoace; erau atâtea de făcut... lar dacă Domul 
rămânea pe loc, aveau să fie şi mai multe. 

Într-un sens, Big Jim spera să rămână pe loc, cel puţin 
pentru un timp. Domul oferea provocări cărora era convins 
că le putea face faţă (cu ajutorul lui Dumnezeu, 
bineînţeles). Prima la ordinea zilei era consolidarea 
autorităţii lui asupra oraşului. Pentru asta, avea nevoie de 
mai mult decât un ţap ispăşitor; avea nevoie de un baubau. 
Cel mai evident candidat era Barbara, omul pe care 
comunistul şef al Partidului Democrat îl alesese ca 
înlocuitor al lui James Rennie. 

Uşa cabinetului se deschise. Când Big Jim ridică privirea 
de pe însemnări, îl văzu în prag pe fiul lui. Avea chipul palid 
şi lipsit de orice expresie. În ultima vreme, ceva nu prea era 
în regulă cu Junior. Oricât de ocupat ar fi fost cu treburile 
oraşului (şi cu cealaltă activitate - şi cu aia chiar era foarte 
ocupat), Big Jim îşi dădea seama de acest lucru. Totuşi, avea 
încredere în băiat. Chiar dacă Junior l-ar fi lăsat de 
izbelişte, Big Jim era sigur că putea să se descurce, îşi 
petrecuse o viaţă întreagă făurindu-şi norocul cu mâna lui, 
iar asta n-avea să se schimbe tocmai acum. 

Şi-n plus, băiatul ascunsese cadavrul. Asta-l implica în 
toată povestea. Ceea ce era bine - era esenţa vieţii de 
provincie, în fond. Într-un orăşel ca al lor, toată lumea 
trebuia să se implice în tot. Cum zicea cântecul ăla aiurit? 
„Echipa suntem toți. “ 

— Fiule? îl întrebă. Eşti bine? 

— Sunt OK, răspunse Junior. 

Nu era el tocmai OK, dar se simţea puţin mai bine, ultima 
durere de cap începuse să-i treacă. Îl ajutase şi compania 
prietenelor lui, aşa cum se aşteptase. În cămara familiei 
McCain nu mirosea prea plăcut, dar după ce stătuse aşezat 
acolo un timp, ţinându-le de mână, se obişnuise. Bănuia că 
s-ar fi putut chiar să-i placă acel miros în curând. 

— Ai găsit ceva în apartamentul lui? 

— Da. 


Şi-i spuse ce anume. 

— Excelent, fiule. Chiar e excelent. Şi eşti gata să-mi spui 
unde-ai pus... unde l-ai pus pe...? 

Încet, Junior clătină din cap, dar fără să-şi clintească ochii 
din loc - privea ţintă faţa tatălui său. Imaginea arăta 
aproape sinistru. 

— Nu e nevoie să ştii. [i-am mai spus. E un loc sigur, 
ajunge atât. 

— Deci, acum îmi spui tu mie ce trebuie să ştiu... remarcă 
Big Jim, deşi fără vigoarea lui obişnuită. 

— În cazul ăsta, da. 

Rennie îşi privi cu atenţie fiul. 

— Eşti sigur că totul e bine? Arâţi cam palid... 

— N-am nimic. Doar o durere de cap. Acum mă duc. 

— De ce nu stai să mănânci ceva? Au mai rămas fettucine 
în congelator, iar la microunde se fac delicioase. Şi adăugă 
zâmbind: N-ar strica să ne bucurăm de ele cât mai putem. 

Ochii întunecoşi, îngânduraţi, coborâră un moment spre 
băltoaca de sos din farfuria lui Big Jim, apoi se ridicară iar 
către chipul tatălui său. 

— Nu mi-e foame. Când zici să găsesc cadavrele? 

— Cadavrele? se holbă la el Big Jim. Ce vrei să spui, cu 
„cadavrele“? 

Junior zâmbi, despărţindu-şi buzele doar atât cât să i se 
vadă vârfurile dinţilor. 

— Nu contează. O să-ţi facă bine la imagine, dacă ai să te 
miri la fel ca toată lumea. Hai s-o luăm aşa: odată ce 
apăsăm pe trăgaci, tot oraşul ăsta va fi gata să-l spânzure 
pe Baaarbie de-un măr pădureţ. Când vrei s-o facem? La 
noapte? Ar merge de minune. 

Big Jim se gândi câteva momente. Îşi privi blocnotesul 
galben. Era doldora de însemnări (şi stropit cu sos Alfredo), 
dar numai o notă era încercuită: „cățeaua de la ziar“. 

— În noaptea asta, nu. Îl putem folosi la mai mult, nu 
doar în cazul Coggins, dacă ne jucăm mâna ca lumea. 

— Şi dacă Domul pică tocmai în timpul ăsta? 


— Ne descurcăm noi, replică Big Jim, reflectând: „Iar 
dacă domnul Barbara reuşeşte cumva să se strecoare afară 
din plasă - improbabil, dar libărcile au un talent al lor de a 
găsi crăpături când se stinge lumina - ne rămâi tu. Tu şi 
celelalte cadavre. “ Şi acum, pune-ţi ceva de mâncare, chiar 
dacă nu-i decât o salată. 

Junior, însă, nu se mişcă din loc. 

— Să nu aştepţi prea mult, tată, spuse el. 

— N-o s-aştepi. 

Junior rămase pe gânduri, privindu-l cu ochii aceia 
tenebroşi care acum păreau atât de stranii, apoi păru să-şi 
piardă interesul. Căscă. 

— Mă duc în camera mea, să dorm puţin. O să mănânc 
mai târziu. 

— Bine, dar s-o faci neapărat. Ai slăbit cam mult. 

— Numai pe dinafară, replică fiul lui, cu un zâmbet 
găunos care era şi mai neliniştitor decât ochii. Lui Big Jim i 
se părea că arăta ca rânjetul unei hârci. Îl ducea cu gândul 
la tipul care acum îşi zicea The Chef - ca şi cum viaţa lui 
anterioară, sub numele de Phil Bushey ar fi fost anulată. 
Când Junior ieşi din cameră, Big Jim lăsă să-i scape un oftat 
de uşurare, fără ca măcar să-şi dea seama. 

Îşi luă iar pixul; avea atâtea de făcut... Urma să le facă, şi 
să le facă bine. Nu era exclus ca, la sfârşitul întregii poveşti, 
fotografia lui să apară pe coperta revistei Time. 


4 


Cu generatorul încă în funcţiune - deşi asta n-avea să mai 
dureze multă vreme, dacă nu găsea nişte canistre de 
propan lichid -, Brenda Perkins putea să deschidă 
imprimanta soţului ei şi să scoată pe hârtie tot conţinutul 
dosarului VADER. Incredibilă listă de infracţiuni pe care o 
compilase Howie - şi se pare că tocmai voia s-o pună în 
aplicare când murise - i se părea mai reală pe hârtie decât 
pe ecranul computerului. Şi cu cât se uita mai mult la ele, 


cu atât păreau mai potrivite cu acel Jim Rennie pe care-l 
cunoştea aproape de-o viaţă. Dintotdeauna ştiuse că era un 
monstru, dar nu şi cât de monstruos. 

Chiar şi datele despre biserica lisus-săltăreaţă a lui 
Coggins se potriveau... deşi, dacă citea corect, nici nu era 
cu adevărat o biserică, ci un sfânt Maytag cât toate zilele 
care, în loc de haine, spăla bani. Bani obţinuţi dintr-o 
operaţiune de fabricare a drogurilor, mai exact, pe care 
soţul ei o descria ca „poate una dintre cele mai mari din 
istoria Statelor Unite“. 

Existau însă şi unele probleme, pe care le recunoscuseră 
atât şeful Poliţiei, Howie „Duke“ Perkins, cât şi procurorul 
general al Statului, şi anume: de ce faza de adunare a 
probelor despre Operaţiunea Vader durase atât de mult? 
Jim Rennie nu era doar un monstru uriaş - mai era şi un 
monstru deștept. De aceea se mulţumise tot timpul să 
rămână Al Doilea Ales. Îl scotea la înaintare pe Andy 
Sanders, ca să-i bătătorească drumul. 

Şi să joace rolul de ţintă. Multă vreme, Andy fusese 
singurul împotriva căruia Howie avea probe concrete. Era 
paravanul şi probabil nici măcar nu ştia, băgându-şi cu 
plăcere mâinile în rahat, ca prostul. Andy era Primul Ales, 
Primul Diacon la Sfântul Mântuitor, primul în inimile 
concitadinilor şi deschizătorul unei serii de documente 
corporatiste care sfârşeau prin a se pierde în mlaştinile 
financiare de nepătruns din Nassau şi Insula Grand 
Cayman. Dacă Howie şi Procurorul General Statal ar fi 
intervenit prea devreme, ar fi fost şi primul fotografiat c-un 
număr pe piept. Poate chiar singurul, dacă era să dea 
crezare inevitabilelor promisiuni ale lui Big Jim că totul 
avea să fie bine, dacă Andy îşi ţinea gura. Şi probabil urma 
să şi-o ţină. Cine ştia să tacă mai bine decât o momâie? 

În vara trecută, lucrurile începuseră să se apropie de 
ceea ce Howie considerase că putea fi un final de partidă. 
Atunci începuse să apară şi numele lui Rennie pe unele 
dintre hârtiile obţinute de procurorul general, mai cu 


seamă ale unei corporaţii din Nevada numită lown 
Ventures. Banii de la Town Ventures dispăruseră în vest, nu 
în est, nu în Caraibe, ci în China continentală, o ţară unde 
ingredientele drogurilor pentru decongestie se puteau 
cumpăra angro, fără să se pună prea multe întrebări. 

De ce-ar fi permis Rennie o asemenea dezvăluire? Howie 
Perkins nu reuşise să-şi imagineze decât un singur motiv: 
banii se înmulţiseră atât de intempestiv, prea repede pentru 
o singură maşină sfântă de spălat. De-atunci, numele lui 
Rennie continuase să apară pe diverse hârtii referitoare la 
vreo jumătate de duzină de biserici fundamentaliste din 
nord-est. lown Ventures şi celelalte biserici (ca să nu mai 
menţioneze încă şase posturi de radio religioase şi vorbitori 
AM, niciunul la fel de important ca WCIK) fuseseră primele 
greşeli reale ale lui Rennie. Lăsaseră în urmă fire netăiate. 
De capetele firelor se putea trage şi, mai devreme sau mai 
târziu - de obicei, mai devreme - toată urzeala se destrăma. 

„N-ai ştiut când să te opreşti, aşa-i?“ întrebă în gând 
Brenda, în timp ce stătea la biroul soţului ei, studiind 
hârtiile. „Ai câştigat milioane - poate chiar zeci de milioane 
- şi riscurile au devenit enorme, dar tot n-ai putut să te laşi. 
Ca o maimuţă care se prinde singură-n capcană fiindcă nu 
vrea să dea drumul mâncării. Stăteai pe ditamai averea şi 
continuai să locuieşti în casa aia cu două etaje şi să vinzi 
vechituri în dugheana aia a ta de pe 119. De ce?“ 

Dar ştia de ce. Nu pentru bani; oraşul era motivul. 
Oraşul, pe care-l considera al lui. Iolănit pe o plajă, pe 
undeva prin Costa Rica, sau prezidând cine ştie ce moşie 
păzită în Namibia, Jim cel Mare ar fi devenit Jim cel Mic. 
Fiindcă un om fără un scop clar definit, chiar dacă are 
conturile bancare bucşite de bani, rămâne pentru 
totdeauna un om mic. 

Dacă i-ar fi pus în faţă tot ceea ce avea despre el, oare ar 
fi putut încheia un târg? Să-l alunge din oraş, în schimbul 
tăcerii. Nu era sigură. Şi se îngrozea la gândul unei 
confruntări. Ar fi ieşit urât, poate chiar periculos. Trebuia s- 


o ia şi pe Julia Shumway cu ea. Şi pe Barbie. Numai că Dale 
Barbara purta acum şi el o ţintă pe piept. 

Glasul lui Howie, calm, dar ferm, îi răsună în minte. „Îţi 
poți permite să mai aştepţi puţin - şi eu am aşteptat 
ultimele câteva probe -, dar în locul tău n-aş aştepta prea 
mult, iubito. Căci, cu cât se prelungeşte mai mult starea 
asta de asediu, cu atât va deveni mai periculos. “ 

Se gândi cum pornise Howie cu maşina pe alee, apoi se 
oprise ca s-o sărute sub razele soarelui, cu gura aceea pe 
care Brenda o cunoştea aproape tot atât de bine ca pe aei 
şi, cu siguranţă, o iubea la fel de mult. În acelaşi timp, 
mângâind-o pe gât. Ca şi cum ar fi ştiut că se apropia 
sfârşitul şi trebuia să plătească totul cu o ultimă atingere. 
Era o idee simplistă şi romantică, desigur, dar Brenda 
aproape o credea - şi ochii i se umplură de lacrimi. 

Dintr-odată, toate hârtiile şi maşinaţiile pe care le 
conţineau i se părură mai puţin importante. Până şi Domul 
parcă pâlise... Ceea ce conta era golul care apăruse dintr- 
odată în viaţa ei, absorbind fericirea ce părea atât de 
sigură. Se întrebă dacă netotul de Andy Sanders se simţea 
la fel, bietul. Probabil că da. 

„Îl mai las douăzeci şi patru de ore. Dacă mâine-seară 
Domul e tot aici, am să mă duc la Rennie cu astea - cu nişte 
copii, nu cu originalele - şi-i spun că trebuie să demisioneze 
în favoarea lui Dale Barbara. Îi spun că, dacă n-o face, va 
citi în ziar totul despre operaţiunea lui cu drogurile. “ 

— Mâine, murmură ea şi închise ochii. 

Două minute mai târziu, dormea pe scaunul lui Howie. În 
Chester's Mill venise ora cinei. Unele feluri de mâncare 
(inclusiv puiul ă la king pentru o sută de meseni) erau 
preparate pe plite electrice sau cu gaz, graţie 
generatoarelor din oraş care încă mai funcționau, dar 
existau şi oameni care apelaseră la maşinile de gătit cu 
lemne, fie ca să facă economie de carburant, fie pentru că 
acum lemnele erau tot ce le mai rămăsese. Fumul se înălța 
în văzduhul încremenit, din sute de hornuri. 


Şi se răspândea. 
5 


După predarea contorului Geiger - pe care destinatarul îl 
primise binevoitor, ba chiar încântat, promițând să înceapă 
prospecţiile cu el în zorii zilei de marţi - Julia porni spre 
magazinul universal Burpee's, cu Horace de lesă. Romeo îi 
spusese că avea două fotocopiatoare Kyocera noi-nouţe, 
ambele încă în cutiile cu care veniseră. O poftea să le 
cumpere pe amândouă. 

— Mai am şi un piculeţ de propan pus deoparte, adăugă 
el, mângâindu-l pe Horace. Oi avea grijă să primeşti to' ce- 
ai nevoie - atâta cât pot, măcar. Tre' să ţinem ziaru-ăla pe 
poziţie, n-am dreptate? Acu-i mai important ca oş'când, ce 
zici? 

Julia îi confirmă că era mai important ca oş'când, 
depunându-i un sărut pe obraz. 

— Îţi rămân datoare, Rommie. 

— O s-aştept un discount uite-atâta, la circulara mea de 
reclamă săptămânală, când s-or termina toate astea. 

După care, îşi bătu cu degetul o latură a nasului, ca şi 
cum ar fi împărtăşit amândoi un mare secret. Poate că aşa 
era. 

În timp ce pleca, îi ciripi telefonul mobil. Şi-l scoase din 
buzunarul pantalonilor. 

— Alo, aici Julia. 

— Bună seara, dra Shumway. 

— A, domnule colonel Cox, ce bucurie, să vă aud din nou 
glasul! exclamă ea cu însufleţire. Vă puteţi imagina cum ne 
simţim noi, şoarecii de la ţară, când primim telefoane din 
marile oraşe! Cum e viaţa în afara Domului? 

— Viaţa în general cred că e destul de bună. Unde mă 
aflu eu, tinde spre a fi o jale. Ştiţi despre rachete? 

— Le-am văzut lovind ţinta. Şi ricoşând. Au aprins un 
incendiu de toată frumuseţea, pe partea dumneavoastră... 


— Nu e partea mea... 

— ... şi unul destul de frumuşel, pe-a noastră. 

— Îl caut pe colonelul Barbara, spuse Cox. Care de-acum 
ar trebui să aibă şi el un telefon al lui, la naiba! 

— Al naibii de corect! strigă Julia, la fel de veselă. Cum şi 
oamenii care se perpelesc naibii-n iad ar trebui să 
primească naibii nişte apă de la gheaţă! 

Se opri în faţă la Gas and Grocery, unde acum erau trase 
toate obloanele. Inscripţia de mână, din vitrină, anunţa: 
ORARU DE MÂINE 11 AM - 2 PM SĂ VENIȚI 
DEVREME! 

— Domnişoară Shumway... 

— Imediat discutăm şi de colonelul Barbara, îl întrerupse 
Julia. În momentul de faţă, vreau să ştiu două lucruri. Mai 
întâi, când va fi permis accesul presei la Dom? Fiindcă 
poporul american merită mai mult decât varianta oficială 
despre ceea ce se întâmplă, nu credeţi? 

Se aştepta s-o contrazică, să-i spună că n-avea să vină la 
Dom nimeni de la The New York Times sau de la CNN, dar 
Cox o surprinse: 

— Probabil, cam pe vineri, dacă nu ne mai reuşeşte 
niciun truc. Care-i celălalt lucru pe care vreţi să-l ştiţi, 
domnişoară Shumway? Pe scurt, vă rog, fiindcă nu sunt 
ofiţer de relaţii cu presa. Ăia au alt nivel de salarizare. 

— M-aţi sunat, acuma mă suportaţi. Asta e, domnule 
colonel. 

— Domnişoară Shumway, cu tot respectul, telefonul 
dumneavoastră celular nu e singurul din Chester's Mill pe 
care-l pot contacta. 

— N-am nicio îndoială că aşa este, dar nu cred că Barbie 
va vorbi cu dumneavoastră dacă mă scoateţi din 
combinaţie. Nu-l încântă deloc noua lui poziţie de viitor 
comandant al oraşului sub blocadă, să ştiţi. 

— Ce întrebare aveţi să-mi puneţi? oftă Cox. 

— Vreau să ştiu care e temperatura în partea de sud sau 
de est a Domului - o temperatură reală, adică fără legătură 


cu incendiile pe care le-aţi provocat. 

— De ce... 

— Aveţi informaţia asta sau nu? Eu cred că o aveţi sau o 
puteţi obţine. Cred că acum staţi în faţa unui ecran de 
computer şi aveţi acces la toate datele, inclusiv măsurile 
lenjeriei mele intime, probabil. 

Făcu o pauză. 

— Şi dacă ziceţi că port şaişpe, vă închid telefonul. 

— Vă exhibaţi simţul umorului, domnişoară Shumway, sau 
tot timpul sunteţi aşa? 

— Sunt obosită şi speriată. Să zicem că asta e cauza. 

În aparat se lăsă tăcerea. Julia avu impresia că auzea 
ţacănitul unor taste de computer. Apoi, Cox spuse: 

— În Castle Rock sunt 8 grade Celsius. E bine aşa? 

— Da. 

Diferenţa nu era atât de mare pe cât se temuse, dar 
rămânea considerabilă. 

— Privesc termometrul din vitrina de la Mill Gas and 
Grocery. Arată 14 grade Celsius. Asta înseamnă o diferenţă 
de 6 grade între două locuri aflate la o distanţă de nici 
cincisprezece kilometri. Dacă nu cumva în seara asta trece 
prin vestul statului Maine un front atmosferic foarte cald, aş 
zice că aici se întâmplă ceva. Sunteţi de acord? 

Cox nu-i răspunse la întrebare, dar ceea ce spuse i-o 
alungă pe loc din minte. 

— Vom încerca altceva. Diseară, pe la nouă. Asta voiam 
să-i spun lui Barbie. 

— Sperăm ca Planul B să reuşească mai bine decât Planul 
A. Pe moment, cred că delegatul preşedintelui hrăneşte 
mulțimile la Sweetbriar Rose. Pui ă la king, din câte se 
zvoneşte. 

Putea să vadă luminile, în lungul străzii, şi-i ghiorăiau 
maţele de foame. 

— Vreţi să mă ascultați şi să-i transmiteţi mesajul? 

Julia auzi şi cuvintele nerostite: „Javră agresivă ce eşti?“ 


— Cu plăcere, răspunse ea, zâmbind - fiindcă era o javră 
agresivă. Când n-avea încotro. 

— Vom încerca un acid experimental. Un compus 
hidrofluoric, preparat pe cale artificială. De nouă ori mai 
coroziv decât cele cunoscute. 

— Chimia face viaţa mai bună. 

— Am auzit că poate perfora, în teorie, o gaură adâncă de 
două mile într-un strat de rocă. 

— Cât de amuzanţi sunt oamenii cu care lucraţi, domnule 
colonel! 

— Vom face încercarea în locul unde Motton Road intră 
Îsi 

Se auzi o hârtie foşnind. 

— Unde intră în Harlow. Aş vrea ca Barbie să fie acolo. 

— Atunci, am să-i spun să lase pe altcineva la spălatul 
vaselor. 

— Ne veţi onora şi cu compania dumneavoastră, 
domnişoară Shumway? 

Julia deschise gura ca să răspundă: „Pentru nimic în lume 
n-aş vrea să ratez ocazia“, dar, în acel moment, pe stradă se 
dezlănţui haosul. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Cox. 

Nu-i răspunse. Închizând telefonul şi punându-l în 
buzunar, Julia o luă la fugă în direcţia de unde se auzeau 
strigătele. Şi încă ceva. Ceva ce suna ca un mârâit. 

Împuşcătura răsună când mai avea foarte puţin până 
acolo. 


6 


Când se întoarse la casa parohială, Piper îi găsi acolo, 
aşteptând-o, pe Carolyn, Thurston şi fraţii Appleton. Se 
bucură să-i vadă, căci îi abăteau gândurile de la Sammy 
Bushey. Cel puţin pentru un timp. 

Ascultă relatarea lui Carolyn despre accesul suferit de 
Aidan Appleton, dar acum băieţelul părea să se simtă 


normal - înfruptându-se cu poftă dintr-o grămadă de Fig 
Newtons. Când Carolyn întrebă dacă n-ar fi trebuit să-l 
vadă un medic, Piper spuse: 

— Numai dacă recidivează. Altfel, cred că a fost doar 
efectul foamei şi al emoţiei din timpul jocului. 

— "Toţi aveam emoţii. Ne distram, zâmbi Thurston cu 
amărăciune. 

Când veni vorba despre cazare, Piper se gândi mai întâi 
la casa McCain, care era în apropiere. Atâta doar că nu ştia 
pe unde putea fi ascunsă cheia de rezervă. 

Alice Appleton stătea aşezată pe podea, dându-i firimituri 
de Fig Newton lui Clover. Între oferte, ciobănescul îşi făcea 
numărul cu  mi-am-pus-botul-pe-glezna-ta-fiindcă-ţi-s-cel- 
mai-bun-prieten. 

— Ăsta-i cel mai bun câine pe care l-am văzut vreodată, îi 
spuse ea lui Piper. Aş vrea să avem şi noi un câine. 

— Eu am un dragon, interveni Aidan, care stătea foarte 
comod pe genunchii lui Carolyn. Alice zâmbi indulgent: 

— Ăsta-i P-R-E-T-E-N-U lui invizibil. 

— Înţeleg, răspunse Piper. 

Bănuia că puteau sparge un geam al casei McCain; dacă 
n-ai încotro, n-ai... 

Dar, când se ridică să vadă de cafea, îi veni o idee şi mai 
bună: 

— La familia Dumagen. Ar fi trebuit să mă gândesc 
imediat. S-au dus la Boston, la o conferinţă. Coralee 
Dumagen mi-a cerut să-i ud plantele în lipsa lor. 

— Eu sunt profesor la Boston, o informă Thurston. La 
Emerson. Am fost redactorul ultimului număr din 
Ploughshares, mai adăugă el şi oftă. 

— Cheia e sub o glastră din stânga uşii, spuse Piper. Nu 
cred că au generator, dar în bucătărie e o maşină de gătit 
cu lemne. 

Ezită, spunându-şi: „Da? ăştia-s de la oraş...“ 

— Puteţi găti cu lemne fără să daţi foc la casă? 


— Am crescut în Vermont, spuse Thurston. Sarcina mea 
era să ţin focurile aprinse - în casă și în hambar - până am 
plecat la colegiu. Istoria se repetă, nu-i aşa? 

Şi oftă din nou. 

— Veţi găsi de mâncare în cămară, îi asigură Piper, nu mă 
îndoiesc. 

— La fel ne-a spus şi omul de serviciu de la primărie, 
dădu din cap Carolyn. 

— Şi Joooon-yer completă Alice. E poliţist. Unu' şmecher 

Colţurile gurii lui Thurston se arcuiră în jos. 

— Polițistul şmecher al lui Alice m-a agresat, spuse. El 
sau celălalt. Eu, unul, n-am putut să-i deosebesc. 

Piper înălţă din sprâncene. 

— I-a dat un pumn în stomac, spuse încet Carolyn. Şi ne-a 
făcut „găozari de la oraş“ - ceea ce, măcar parţial, cred că 
suntem - şi a râs de noi. Pentru mine, asta a fost cel mai 
îngrozitor, cum au râs de noi. După ce au luat şi copiii s-au 
purtat mai omeneşte, dar... 

Clătină din cap. 

— O luaseră razna. 

Şi, dintr-odată, Piper reveni cu gândul la Sammy. Simţea 
o venă începând să-i pulseze într-o latură a gâtului, foarte 
încet şi tare, dar îşi păstră vocea calmă. 

— Cum se numea celălalt poliţist? 

— Frankie, răspunse Carolyn. Junior îi zicea Frankie D. Îi 
cunoaşteţi pe indivizii ăştia? Aşa ar trebui... 

— Îi cunosc, spuse Piper. 


7 


Îndrumă familia improvizată spre casa Dumagen - avea 
avantajul că se afla aproape de Cathy Russell, în caz că 
băiatul mai suferea vreun atac - şi, după plecarea lor, stătu 
un timp la masa din bucătărie, bându-şi ceaiul. Îl sorbea 
încet. Lua câte o gură şi lăsa ceaşca jos. Clover scheuna. 


Era pe aceeaşi lungime de undă cu ea şi, probabil, îi putea 
simţi furia. 

„Poate-mi schimbă mirosul. Mi-l face mai acru sau aşa 
ceva...“ 

Se forma o imagine. Nu era deloc plăcută. Mulţi poliţişti 
noi, foarte tineri, care-şi depuseseră jurământul cu nici 
patruzeci şi opt de ore în urmă şi deja îşi făceau de cap. 
Ceea ce-şi permiseseră cu Sammy Bushey şi Thurston 
Marshall nu i-ar fi putut molipsi şi pe poliţiştii veterani, ca 
Henry Morrison şi Jackie Wettington - cel puţin, aşa spera - 
dar pe Fred Denton? Pe Toby Whelan? Poate. Probabil. Cu 
Duke la comandă, oamenii ăia fuseseră în regulă. Nu 
nemaipomeniţi, genul de sticleţi care-ţi fac gură fără rost 
după ce-ai trecut pe roşu, dar nimic mai mult. Cu siguranţă, 
cei mai buni pe care şi-i putea permite bugetul oraşului. 
Mama ei, însă, avea o vorbă: „leftin iei, ieftin ai.“ Şi, sub 
comanda lui Peter Randolph... 

Era nevoie să se facă ceva. 

Numai că trebuia şi să-şi stăpânească temperamentul. 
Altfel, avea s-o stăpânească temperamentul pe ea. 

Luă lesa din cuiul de lângă uşă. Clover se ridică de 
îndată, dând din coadă, cu urechile ciulite şi ochii 
strălucitori. 

— Haide, mălai mare ce eşti. Mergem să depunem o 
plângere. 

Când ieşiră pe uşă, ciobănescul încă-şi mai lingea 
resturile de Fig Newton de pe bot. 


8 


În timp ce traversa scuarul cu Clover mergând cuminte la 
pas, în dreapta ei, Piper simţea că-şi ținea temperamentul 
sub control. Şi continuă să aibă această senzaţie, până auzi 
râsetele. lIzbucniră în momentul când ea şi Clover 
ajunseseră în apropierea secţiei de poliţie. Îi zări chiar pe 
cei ale căror nume le smulsese de la Sammy Bushey: 


DeLesseps, 'Thibodeau, Searles. Georgia Roux era şi ea 
prezentă - Georgia, care-i aţâţase, după cum îi povestise 
Sammy: „Irageţi-i-o boarfei!“ Şi Freddie Denton era cu ei. 
Stăteau aşezaţi pe treptele de sus ale clădirii, bând sucuri şi 
pălăvrăgind. Duke Perkins n-ar fi permis în veci aşa ceva, 
iar Piper reflectă că, dacă putea să-i vadă de-acolo unde se 
afla acum, se răsucea în mormânt destul de repede ca să-i 
ia foc rămăşiţele pământeşti. 

Mel Searles spuse ceva şi iar se puseră pe râs, hohotind 
şi bătându-se pe spate. Thibodeau îşi ţinea braţul în jurul 
Georgiei Roux, cu vârfurile degetelor pe curba sânului ei. 
Tânăra spuse ceva, şi râseră cu toţii şi mai tare. 

Lui Piper îi trecu prin minte că râdeau de viol - ce 
distracţie nemaipomenită fusese! - şi din acest moment, 
sfatul primit de la tatăl ei se pierdu în întuneric... Acea 
Piper care avea grijă de săraci şi de bolnavi, care oficia 
nunţi şi înmormântări, care predica toleranța şi caritatea 
duminica, se trezi împinsă brutal în partea din spate a 
minţii, de unde nu putea decât să se uite printr-un geam 
strâmb, deformant. Cealaltă Piper preluase puterea, cea 
care-şi devastase camera la cincisprezece ani, vărsând 
lacrimi de furie, nu de durere. 

Între primărie şi clădirea mai nouă, de cărămidă, a 
departamentului de poliţie, se afla o zonă pavată cu dale, 
cunoscută ca War Memorial Plaza. În centrul ei se înălța o 
statuie a lui Lucien Calvert, tatăl lui Ernie Calvert, care 
primise postum o Stea de Argint pentru fapte de eroism în 
Coreea. Numele altor oameni din Chester's Mill căzuţi în 
războaie, până la Războiul Civil, erau gravate pe soclul 
statuii. Mai erau şi două catarge, unul având în vârf 
drapelul naţional, iar celălalt steagul statului Maine, cu 
fermierul, marinarul şi elanul unul deasupra celuilalt. 
Ambele atârnau pleoştite în lumina amurgului care se 
apropia. Piper Libby trecu printre portdrapele, mergând ca 
prin vis, urmată de Clover, la pas, cu urechile ciulite. 


„Agenţii“ din capul scării izbucniră într-un nou val de 
hohote, iar Piper se gândi la trolii din poveştile pe care i le 
citea uneori tatăl ei. Troli într-o peşteră, umflându-se în 
pene pe maldărele de aur furat. În clipa următoare, o 
văzură şi se potoliră. 

— Bună seara, doamna rev'end, o salută Mel Searles şi se 
ridică în picioare, săltându-şi centura cu un mic gest plin de 
importanţă. „Se ridică în faţa unei doamne“, îşi zise Piper. 
„Oare de la maică-sa a-nvăţat? Probabil. Arta aleasă a 
violului o fi-nvăţat-o de la altcineva. “ 

Searles încă mai zâmbea, când Piper ajunse la baza 
scării, dar imediat chipul îi deveni serios şi nesigur, semn 
că-i văzuse expresia. Care anume o fi fost acea expresie, 
Piper habar n-avea. Din interior, îşi simţea faţa îngheţată. 
Imobilă. 

Îl văzu pe cel mai înalt dintre ei privind-o atent. 
Thibodeau, cu chipul la fel de încremenit cum şi-l simţea ea 
pe al ei. „Parc-ar fi Clover“, îşi spuse. „Mi-o miroase. Furia. “ 

— Doamna rev'end? întrebă Mel. Totu-i OK? E vreo 
problemă? 

Piper urcă treptele, nici repede, dar nici încet, cu Clover 
continuând s-o urmeze la pas. 

— Cred şi eu că e problemă, răspunse, ridicând privirea 
spre Mel. 

— Ce... 

— Tu, îl întrerupse ea. Tu eşti problema. 

Şi-i dădu un brânci. Mel nu se aştepta. Avea în mână 
paharul cu cola. Se prăvăli în poala Georgiei Roux, dând 
zadarnic din braţe ca să-şi ţină echilibrul şi, un moment, 
sucul se văzu ca o dâră maronie lăsată de-o sepie pe cerul 
roşiatic. Georgia scoase un țipăt surprins, când Mel căzu 
peste ea. Se răsturnă pe spate, vărsându-şi şi ea paharul. 
Cola se împrăştie pe lespedea lată de granit din faţa uşilor 
duble. Piper simţi miros de alcool - whisky sau bourbon. 
Aveau sucurile asezonate cu ceea ce restul oraşului nu mai 
putea să cumpere. Nici nu era de mirare că râdeau aşa. 


Fisura roşie din capul ei se deschise şi mai larg. 

— Nu puteţi să... începu Frankie, dând să se ridice şi el. 

Piper îl împinse. Într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată, 
Clover - de obicei, cel mai dulce căţel - mârâia. 

Frankie căzu pe spate, cu ochii holbaţi de uimire, arătând 
pentru o clipă ca băiatul de la şcoala duminicală de pe 
vremuri. 

— Violul e problema! strigă Piper. Violul! 

— Gura, interveni Carter. 

Încă mai stătea jos şi, cu toate că Georgia se ghemuise 
lângă el, Carter îşi păstra calmul. Muşchii braţelor i se 
flexau sub mânecile scurte ale cămăşii albastre. 

— Gura şi dispari de-aici în clipa asta, dacă nu vrei să stai 
la noapte-ntr-o celulă la subs... 

— Tu eşti ăla care-o s-ajungă-n celulă, replică Piper. Toţi o 
s-ajungeţi. 

— Fă-o să tacă, ceru Georgia; nu vorbea smiorcăit, dar 
nici mult nu mai avea. Să tacă. Acum, Cart. 

— Doamnă... începu Freddy Denton. 

Avea bluza de uniformă scoasă din pantaloni şi duhnea a 
bourbon. Duke i-ar fi aruncat o singură privire şi-l concedia 
c-un şut în fund. Pe toți i-ar fi concediat. Freddy făcu un 
gest să se ridice, iar de astă dată el fu acela care se duse 
de-a berbeleacul, cu o mutră atât de uimită, încât, în alte 
împrejurări, ar fi fost de-a dreptul comică. Piper se simţise 
aşa de bine, ea în picioare, ei aşezaţi... Îi era mai uşor aşa. 
Dar, o, Doamne, cum îi mai bubuiau tâmplele... Reveni cu 
atenţia la Thibodeau, cel mai periculos. Acesta încă o mai 
privea, cu un calm înnebunitor. Ca şi cum s-ar fi uitat la o 
făptură monstruoasă pe care plătise douăzeci şi cinci de 
cenți ca s-o vadă într-un cort de bâlci. Dar o privea de jos în 
Sus, ceea ce o punea într-o poziţie avantajoasă. 

— Numai că celula aia n-o să fie la subsol, continuă Piper, 
adresându-i-se direct lui Thibodeau. O să fie la Shawshank, 
unde bătăuşii mici din curtea şcolii păţesc ce i-aţi făcut voi 
fetei ăleia. 


— Curvă proastă, i-o întoarse Carter, pe un ton de parcă 
ar fi comentat vremea. Nici nu ne-am apropiat de casa ei. 

— Pe bune, interveni şi Georgia, ridicându-se iar în fund; 
avea un obraz stropit cu cola, peste pata de acnee 
adolescentină virulentă în curs de dispariţie (dar care tot 
mai deţinea câteva avanposturi finale). Şi-n plus, toată 
lumea ştie că Sammy Bushey nu-i decât o pizdă lesbiană 
mincinoasă. 

Buzele lui Piper se întinseră într-un zâmbet. Întoarse 
capul spre Georgia, care se retrase din faţa nebunei 
apărute atât de brusc pe trepte, în timp ce trăgeau şi ei 
liniştiţi o duşcă, două. 

— De unde ştii numele pizdei lesbiene mincinoase? Că eu 
nu l-am spus. 

Georgia căscă gura într-un O de mirare. Şi, pentru prima 
oară, ceva tresări pe sub calmul lui Carter Thibodeau. Dacă 
era frică sau doar iritare, Piper nu ştia. 

Frank DeLesseps se ridică în picioare, temător. 

— Aţi face bine să nu răspândiţi acuzaţii pe care nu le 
puteţi susţine, reverend Libby. 

— Şi nici să bruscaţi agenţi de poliţie, adăugă Freddy 
Denton. Sunt dispus să vă iert, de data asta - cu toţii 
suntem stresaţi -, dar trebuie să încetaţi şi să renunţaţi 
imediat la aceste acuzaţii. 

Făcu o pauză, apoi adăugă, cam moale: 

— Şi la brânciuri, desigur. 

Privirea lui Piper rămăsese fixată asupra Georgiei, iar 
mâna dreaptă-i strângea atât de tare mânerul de plastic al 
lesei lui Clover, încât o durea. Câinele stătea cu labele 
dinainte depărtate şi capul plecat, mârâind în continuare. 
Suna ca un motor de mare putere pus în relanti. Părul de 
pe ceafă se zbârlise atât de tare, încât îi ascundea zgarda. 

— De unde-ai ştiut de cine vorbeam, Georgia? 

— A... am... am bănuit doar... 

— Taci, fato, o apucă de umăr Carter şi o strânse. 


Apoi, către Piper, tot fără să se ridice („Fiindcă nu vrea 
să-l împing înapoi jos, laşul”): 

— Nu ştiu ce gărgăuni v-au intrat în scăfârlia aia 
preacuvioasă, da' azi-noapte am fost cu toţii la ferma lui 
Alden Dinsmore, împreună. Încercam să vedem dacă putem 
scoate ceva de la soldăţeii ăia postați pe 119, da' n-a mers. 
Asta-i tocmai în partea ailaltă a oraşului, decât stă Bushey, 
încheie el, privindu-şi prietenii. 

— Corect, confirmă Frankie. 

— Corect, îi ţinu isonul Mel, privind-o pe Piper 
neîncrezător. 

— Daaa! făcu şi Georgia. 

Carter o cuprindea din nou cu braţul, iar momentul de 
nesiguranţă îi trecuse. Se uita la Piper cu o expresie 
sfidătoare. 

— Fetiţa Georgie a presupus că-n legătură cu Sammy 
zbieraţi, continuă Carter, cu acelaşi calm enervant. Fiindcă 
Sammy-i cea mai mare mâncătoare-de-căcat din oraşu' 
ăsta. 

Mel Searles râse ascuţit. 

— Dar n-aţi folosit protecţie, replică Piper; ştia de la 
Sammy, iar când văzu chipul lui Thibodeau crispându-se, îşi 
dădu seama că era adevărat. N-aţi avut protecţie şi i s-a 
făcut expertiza. 

Nu ştia nici dacă acest lucru era adevărat şi nici nu-i 
păsa. După ochii lor măriţi era clar că o credeau şi ei îi era 
de-ajuns. 

— Când o să vă compare ADN-urile cu ceea ce-au găsit... 

— Gata, termină, i-o reteză Carter. Ţine-ţi gura! 

Zâmbetul furios al lui Piper se întoarse spre el. 

— Nu, domnule Thibodeau. Acum abia începem, fiule. 

Freddy Denton dădu s-o atingă. Piper îl împinse înapoi, 
după care îşi simţi braţul drept apucat şi răsucit. 
Întorcându-se, dădu cu ochii de chipul lui Carter 
Thibodeau. Nu se mai vedea nici urmă de calm; ochii-i 
sticleau ca turbatţi. 


„Salut, frățioare“, zise Piper în sinea ei, pe negândite. 

— Futu-te-n cur de boarfă borâtă, se răsti el, şi de astă 
dată Piper fu cea împinsă. 

Se prăbuşi înapoi pe trepte, în timp ce încerca instinctiv 
să se ghemuiască pentru ca să nu se lovească la cap, ştiind 
că de la muchiile dure s-ar fi putut alege cu un traumatism 
cranio-cerebral. Cât să rămână acolo moartă - sau mai rău, 
transformată într-o legumă. În schimb, căzu pe umărul 
stâng, şi simţi în el un urlet brusc de durere. De durere 
familiară. Şi-l dislocase la un meci de soccer, în liceu, cu 
douăzeci de ani în urmă, şi a dracului să fie dacă acum nu 
reuşise din nou. 

Picioarele îi zburară pe deasupra capului, şi se întoarse 
din zbor, sucindu-şi gâtul, pentru a cădea în genunchi, care 
i se juliră. În sfârşit, rămase culcată pe burtă. Se rostogolise 
aproape până la baza treptelor. Obrazul îi sângera, îi 
curgea sânge şi din nas, şi din buze, o durea gâtul - dar, o, 
Doamne, cu umărul era cel mai rău, îi stătea cocoşat şi 
strâmb, într-o poziţie pe care şi-o amintea foarte bine. 
Ultima oară când văzuse aşa ceva, era într-un tricou de 
nylon roşu al echipei Wildcats. Totuşi, se ridică cu greu în 
picioare, mulţumindu-i lui Dumnezeu că încă mai avea 
putere să şi le controleze; ar fi putut şi să rămână 
paralizată. 

În cădere, scăpase lesa din mână, iar Clover se repezise 
la Thibodeau, muşcându-l de piept şi burtă, sfâşiindu-i 
cămaşa şi trântindu-l pe spate, iar acum se repezea la 
organele vitale. 

— Luaţi-l de pe mine! zbiera Carter, fără nimic din calmul 
dinainte. Mă omoară! 

Şi, da, Clover exact asta încerca să facă. Labele dinainte i 
se sprijiniseră pe coapsele lui Carter, mişcându-se în sus şi- 
n jos odată cu zvârcolelile acestuia. Arăta ca un ciobănesc 
german pe bicicletă. Schimbă unghiul de atac şi-şi înfipse 
adânc colții în umărul lui Carter, stârnind un nou răcnet. 


Apoi, se repezi la beregată. Carter îşi propti mâinile în 
pieptul câinelui tocmai la timp ca să-şi salveze traheea. 

— Opriți-l! 

Frank încercă să apuce lesa rămasă liberă. Întorcând 
capul, Clover dădu să-l muşte de degete. Omul o tuli de-a- 
ndărătelea , împleticit, iar câinele reveni spre cel care-i 
trântise stăpâna pe trepte. Botul i se căscă, dezvăluind 
două şiruri de dinţi albi, strălucitori, şi se năpusti la gâtul 
lui Thibodeau. Carter ridică mâna şi imediat scoase un 
chirăit de durere, când Clover i-o înşfăcă, începând s-o 
zgâlţâie ca pe una dintre jucăriile lui favorite de cârpe. 
Numai că jucăriile de cârpe nu sângerau, pe când mâna lui 
Carter - o-ho-ho...! 

Piper urcă treptele, clătinându-se, cu braţul stâng peste 
mijloc. Faţa-i devenise o mască sângerie. În colţul gurii îi 
atârna un dinte, ca o firimitură de mâncare. 

— IA-L DE PE MINE, HRISTOASE, IA-ŢI ] VRA MĂ-TII 
DE PE MINE!!! 

În timp ce deschidea gura ca să-l potolească pe Clover, 
Piper îl văzu pe Fred Denton scoțând pistolul. 

— Nul ţipă ea! Pot să-l opresc! 

Fred se întoarse spre Mel Searles şi arătă câinele, cu 
mâna liberă. Mel păşi înainte şi-i dădu lui Clover un şut în 
coapsă - sus şi cu putere, aşa cum făcea cândva (nu foarte 
demult) la fotbal. Clover fu aruncat într-o parte, scăpând 
din bot mâna ferfeniţită şi însângerată a lui Thibodeau, 
unde două degete erau acum îndreptate în direcţii 
anormale, ca nişte semne de circulaţie strâmbe. 

— NU! urlă Piper din nou, atât de tare încât lumea i se 
înceţoşă înaintea ochilor. NU DA-N CÂINELE MEU! 

Fred n-o luă în seamă. Când Peter Randolph intră 
valvârtej pe uşile duble, cu poalele cămăşii fâlfâindu.-i, 
pantalonii descheiaţi şi în mână cu numărul din Outdoors pe 
care-l citise la căcăstoare, Fred nu-i dădu nici lui atenţie. 
Îndreptă spre câine pistolul din dotare şi trase. 


Detunătura fu asurzitoare în micul scuar. Creştetul lui 
Clover zbură într-o explozie de os şi sânge. Făcu un pas 
spre stăpâna lui care zbiera, plină de sânge... şi încă unul... 
şi se prâăbuşi. 

Fred, cu arma încă în mână, o luă din loc şi apucă braţul 
lui Piper. Umărul ei dislocat scoase un muget de protest. 
Ochii, însă, îi rămâneau aţintiţi spre trupul neînsufleţit al 
câinelui pe care-l crescuse de când era pui. 

— Eşti arestată, boarfă nebună, spuse Fred, repezindu-şi 
mutra - palidă, asudată, cu ochii părând gata să-i sară din 
orbite - destul de aproape de faţa ei ca stropii de salivă s-o 
atingă. Orice spui poate şi va fi folosit contra ta, vacă 
sonată. 

Pe cealaltă parte a străzii, clienţii năvăleau afară de la 
Sweetbriar Rose. Printre ei era şi Barbie, cu şorţul şi şapca 
de baseball, dar Julia Shumway i-o luă înainte. 

Cuprinse scena dintr-o privire, observând nu atât 
detaliile, cât situaţia de ansamblu: câine mort; poliţişti 
îngrămădiţi; femeie plină de sânge, urlând, cu un umăr mai 
sus decât celălalt; gabor chel - Freddy futu-i Denton - 
zgâlţâind-o de braţul pornit din acel umăr; sânge pe trepte, 
sugerând că Piper se rostogolise pe-acolo. Sau fusese 
împinsă. 

Julia făcu un lucru pe care niciodată-n viaţa ei nu-l mai 
făcuse: îşi vâri mâna-n geantă, deschise portofelul şi urcă 
treptele cu legitimaţia la vedere, răcnind: 

— Presa! Presa! Presa! 

Cel puţin, opri zgâlţăitul. 


9 


Zece minute mai târziu, în biroul care nu demult fusese al 
lui Duke Perkins, Carter Thibodeau stătea aşezat pe 
canapea, sub fotografia înrămată şi certificatele lui Duke, 
cu un bandaj la umăr şi nişte prosoape de hârtie în jurul 


mâinii. Georgia era lângă el. Thibodeau avea pe frunte 
broboane mari de sudoare, dar tăcea - nu spusese decât: 

— Cre' că n-am nimica rupt. 

Fred Denton stătea în fotoliul din colţ. Pistolul lui se afla 
pe biroul şefului. Îl predase destul de docil, spunând doar 
atât: 

— N-am avut încotro - uită-te, numai, la mâna lui Carter. 

Piper se aşezase pe scaunul biroului care acum îi 
aparţinea lui Peter Randolph. Julia îi ştersese aproape tot 
sângele de pe faţă, cu alte prosoape de hârtie. Femeia 
tremura, în stare de şoc şi sub efectul durerii, dar era la fel 
de tăcută ca Thibodeau. Avea ochii limpezi. 

— Clover nu l-a atacat, arătă ea cu bărbia spre Carter, 
decât după ce m-a împins pe trepte. Când mi-a dat brânci 
am scăpat lesa din mână. De-asta s-a repezit la el câinele 
meu. Mă apăra de un atac violent. 

— Ea ne-a atacat pe noi! ţipă Georgia. Curva nebună ne-a 
atacat! A urcat treptele dând pe gură toate căcaturile 
alea... 

— Mai taci, i-o reteză Barbie. Toată lumea, tăceţi dracu' 
din gură. 

Se întoarse spre Piper: 

— Nu-i prima oară când ţi-ai dislocat umărul, aşa-i? 

— Aş vrea să pleci de-aici, domnule Barbara, interveni 
Randolph... deşi vorbea fără pic de convingere. 

— Eu pot să rezolv problema, replică Barbie. Dumneata 
eşti în stare? 

Randolph nu răspunse. Melvin Searles şi Frank 
DelLesseps stăteau în faţa uşii, îngrijoraţi. 

Barbie se uită din nou la Piper. 

— E o subluxaţie - separare parţială. Nimic grav. Pot să 
ţi-l pun la loc, înainte de a merge la spital. 

— La spital? guiţă Fred Denton. Dar e ares... 

— Gura, Freddy, îl întrerupse Randolph. Nimeni nu e 
arestat. Cel puţin, nu încă. 

Barbie o privi pe Piper în ochi. 


— Dar trebuie s-o fac acum, înainte de a se umfla şi mai 
tare. Dacă aştepţi să intervină Everett, la spital, vei avea 
nevoie de anestezie. 

Şi, aplecându-se spre urechea ei, şopti: 

— Şi-n timp ce eşti anesteziată, ei vor prezenta varianta 
lor, iar dumneata nu vei putea spune nimic. 

— Ce tot zici acolo? se răsti Randolph. 

— O să te doară, continuă Barbie. Eşti gata, doamnă rev? 

Piper dădu din cap. 

— Haide. Antrenorul Gromley mi-a făcut acelaşi lucru pe 
tuşă, şi era total tâmpit. Grăbeşte-te, doar. Şi, te rog, ai 
grijă să nu nimereşti pe-alături. 

Barbie se aşeză pe podea, în stânga lui Piper, îşi scoase 
un pantof, apoi o apucă de antebraţ, chiar deasupra 
încheieturii, cu ambele mâini. 

— Nu cunosc metoda antrenorului Gromley, spuse el, dar 
ştiu că aşa proceda un medic pe care l-am cunoscut în Irak. 
Numeri până la trei şi strigi „iadeş“. 

— ladeş, repetă Piper, cu o uimire care-a făcut-o să uite 
de orice durere. Păi, bine, dumneata eşti doctorul... 

Ba nu, îşi spuse Julia, acum, din tot oraşul, Rusty Everett 
era cel mai apropiat de statutul de doctor. O contactase pe 
Linda şi aflase numărul lui de mobil, dar apelul îi fusese 
comutat de îndată pe mesageria vocală. 

În cameră se lăsase tăcerea. Până şi Carter Thibodeau se 
uita la ei. Barbie dădu din cap spre Piper. Fruntea femeii 
lucea de sudoare, dar avea o expresie hotărâtă, care-i 
trezea lui Barbie un respect enorm, îşi potrivi piciorul în 
şosetă la subsuoara ei stângă, după care, aplicând cu el 
contra-presiunea, începu s-o tragă încet, dar constant de 
braţ. 

— OK, îi dăm drumul... Hai, să te-auzim! 

— Unu... doi... trei... IADEŞI! 

În clipa când Piper strigă, Barbie trase. Toţi cei prezenţi 
auziră pocnetul articulației puse la loc. Ca prin farmec, 
umflătura de sub bluză dispăru. Femeia scoase un țipăt, dar 


rămase conştientă. Barbie îi petrecu eşarfa pe după gât şi 
în jurul braţului, imobilizându-i-l atâta cât putea. 

— E mai bine acum? o întrebă. 

— Mult mai bine, slavă Domnului. Încă mă mai doare, dar 
nu la fel de rău. 

— Am nişte aspirină în poşetă, spuse Julia. 

— Dă-i aspirina şi pe urmă ieşi afară, ordonă Randolph. 
Toată lumea, în afară de Carter, Freddy, reverenda şi cu 
mine. 

Julia îl privi fără să-i vină a crede. 

— Glumeşti? Reverenda se duce la spital. Poţi să mergi, 
Piper? 

Cu mişcări nesigure, femeia se ridică în picioare. 

— Cred că da. Dacă nu-i distanţa prea mare... 

— Stai jos, reverend Libby, insistă Randolph, dar Barbie 
îşi dădu seama că vorbea degeaba. I se simţea în glas. 

— De ce nu mă forţezi? replică Piper, ridicându-şi cu grijă 
braţul stâng, cu tot cu eşarfa care-l susţinea; braţul îi 
tremura, dar putea să şi-l mişte. Sunt sigură că mi-l poţi 
disloca din nou, foarte uşor. Haide. Arată-le acestor... 
acestor băieți... că eşti exact ca ei. 

— Şi eu am să public totul în ziar! adăugă Julia, veselă. O 
să mi se dubleze tirajul! 

— Propun să laşi totul pe mâine, şefule, zise şi Barbie. Dă- 
i voie doamnei să meargă să ia nişte analgezice mai 
puternice decât aspirina şi să-i examineze Everett rănile. 
Cu Domul aici, nu prea există riscul să fugă. 

— Câinele ei a vrut să mă omoare, se amestecă 
Thibodeau; în ciuda durerii, părea din nou destul de calm. 

— Şefule Randolph, DeLesseps, Searles şi Thibodeau sunt 
vinovaţi de viol... 

Acum, Piper se clătina - Julia o cuprinse cu un braţ -, dar 
avea vocea fermă şi clară. 

— lar Roux este complice la viol. 

— Pe dracu', complice! cârâi Georgia. 

— Trebuie să fie suspendaţi imediat. 


— Minte, protestă şi Carter. 

Şeful Randolph arăta ca un om care urmăreşte o partidă 
de tenis. În cele din urmă, privirea i se opri asupra lui 
Barbie. 

— Mă înveţi tu ce să fac, puştiule? 

— Nu, domnule, am venit doar cu o sugestie, pe baza 
experienţei mele militare din Irak. Ce faci, decizi dumneata 
singur. 

Randolph se mai relaxă. 

— Bine, atunci... Bine... 

Cobori privirea, gânditor, încruntat. Observă că încă mai 
era descheiat la şliţ şi toţi văzură cum îşi rezolva mica 
problemă. Apoi, ridică iar ochii, spunând: 

— Julia, du-o pe reverenda Libby la spital. Cât despre 
dumneata, domnule Barbara, nu mă interesează unde te 
duci, dar vreau să pleci de-aici. Voi lua declaraţiile agenţilor 
mei în seara asta, iar pe-a reverendei Libby, mâine. 

— Stai, îi opri Thibodeau, întinzând spre Barbie mâna cu 
degetele strâmbe. La astea nu poţi să-mi faci nimic? 

— Nu ştiu... răspunse Barbie - pe un ton destul de 
amabil, spera. Partea urâtă trecuse, acum veneau urmările 
politice, pe care şi le amintea bine, după ce avusese de-a 
face cu poliţiştii irakieni nu foarte diferiţi de omul de pe 
canapea şi cei înghesuiți în uşă; pe scurt, era bine să te 
împaci cu oamenii pe care-ţi venea să-i scuipi între felinare. 

— Poţi să spui iadeş? 


10 


Rusty îşi închisese telefonul mobil înainte de a bate la uşa 
lui Big Jim. Acum, Big Jim stătea la birou, iar Rusty în 
fotoliul din faţa lui - locul petiţionarilor şi al milogilor. 

În cabinet (pe care Rennie probabil îl numea „birou la 
domiciliu“, în documentele fiscale) se simţea un miros 
plăcut de brad, ca şi cum s-ar fi făcut recent o curăţenie 
straşnică, dar lui Rusty tot nu-i plăcea. Nu era numai din 


cauza imaginii cu un lisus de tip caucazian agresiv ţinând 
Predica de pe Munte, sau plăcile cu inscripţii auto- 
omagiale, sau podelele de esenţă tare care aveau mare 
nevoie de protecţia unui covor... Pe lângă toate aceste 
lucruri, îi displăcea şi altceva. Rusty Everett nu prea credea 
în supranatural, dar camera aceea părea aproape bântuită. 

„Fiindcă te cam bagă în sperieţi“, îşi spuse el. „Asta-i 
tot. “ 

Sperând că sentimentele nu i se ghiceau din voce sau 
expresie, Rusty îi vorbea lui Rennie despre rezervoarele de 
propan dispărute de la spital. Îi spunea cum găsise unul 
dintre ele în magazia de materiale din spatele primăriei, 
alimentând generatorul. Şi că era singurul. 

— Aşa că am două întrebări, încheie Rusty. Cum a ajuns 
acolo un rezervor al spitalului? Iar celelalte unde s-au dus? 

Big Jim se legănă înapoi cu scaunul, îşi împreună mâinile 
la ceafă şi ridică o privire meditativă spre tavan. Rusty se 
pomeni stând cu ochii la trofeul minge de baseball aflat pe 
birou. În faţa mingii era rezemat un mesaj de la Bill Lee, 
fost jucător la Boston Red Sox. Îl putea citi, căci era pus cu 
faţa înainte - lucru firesc: trebuia ca vizitatorii să-l vadă şi 
să se minuneze. La fel ca imaginile de pe perete, mingea de 
baseball proclama că Big Jim Rennie se trăgea de şireturi 
cu celebrităţile: „Ia uită-te la autografele mele, mărite, şi 
disperă!“ Pentru Rusty, mingea şi mesajul întors cu faţa 
păreau să exprime întreaga senzaţie neplăcută pe care i-o 
dădea acea încăpere. Era ca o vitrină aranjată, o mărturie 
de tinichea a prestigiului şi puterii proprii unui orăşel de 
provincie. 

— Nu ştiam că ai primit de la cineva permisiunea să-ţi 
bagi nasul prin magazia noastră de materiale, remarcă Big 
Jim, adresându-se plafonului; degetele sale cărnoase 
continuau să stea înlănţuite după cap. Oi fi ajuns funcţionar 
oficial al oraşului şi n-am aflat eu - mai ştii...? Dacă aşa este, 
e greşeala mea - „am pus-o“, cum zice Junior. Credeam că 
eşti, în esenţă, un infirmier cu carnet de reţete. 


Rusty îşi spuse că nu era decât o tactică - Rennie încerca 
să-l irite. Sau să-i distragă atenţia de la subiect. 

— Nu sunt funcţionar oficial, răspunse el, dar sunt 
angajat al spitalului. Şi contribuabil. 

— Aşa, şi? 

Lui Rusty începea să-i vină sângele-n obraji. 

— Şi asta face ca magazia să fie, în parte, şi a mea. 

Aşteptă reacţia lui Big Jim, dar omul de la birou rămase 
nepăsător. 

— Şi-n plus, era descuiată. Ceea ce e complet neesenţial, 
nu? Am văzut ce-am văzut şi aş dori o explicaţie. Ca angajat 
al spitalului. 

— Şi contribuabil. N-o uita nici pe asta. 

Fără să dea măcar din cap, Rusty rămase cu privirea la 
el, în aşteptare. 

— N-am ce explicaţie să-ţi dau, adăugă Rennie. 

— Serios? înălţă Rusty din sprâncene. Credeam că tot 
timpul iei pulsul oraşului. Nu aşa ai spus ultima oară când ai 
candidat la primărie? lar acum îmi spui că nu-mi poţi 
explica unde-a dispărut propanul municipalităţii? Nu te 
cred. 

Pentru prima oară, Rennie păru cam zădărât. 

— Puțin îmi pasă dacă mă crezi sau nu. Ceea ce mi-ai 
spus e o noutate pentru mine. 

Totuşi, în timp ce vorbea, ochii îi săgetară o clipă într-o 
parte, ca pentru a se convinge că poza cu autograf de la 
Tiger Woods mai era la locul ei; modul clasic al mincinosului 
de a se da de gol. 

— Spitalul nu mai are propan lichid aproape deloc, 
continuă Rusty. Fără combustibil, noi cei de-acolo, atâţia 
câţi am mai rămas, vom lucra ca-n corturile sanitare din 
Războiul Civil. Pacienţii actuali - inclusiv unul cu post- 
coronariană şi un caz grav de diabet care poate necesita o 
amputare - ar putea avea mari probleme, dacă rămânem 
fără curent. Cel pasibil de amputare e Jimmy Sirois. Are 


maşina în parcare, cu un abţibild pe bară: „VOTAŢI BIG 
JIM“. 

— Voi investiga, replică Big Jim, cu aerul cuiva care 
acordă o favoare. Probabil că propanul municipalităţii e în 
alt depozit din oraş. Cât despre al vostru, fii sigur că nu ştiu 
NIMIC. 

— Care alt depozit din oraş? Mai e magazia de la FD, şi 
grămada de nisip şi sare de pe God Creek Road - unde nu-i 
nici măcar o baracă - iar de altele n-am auzit. 

— Domnule Everett, sunt un om ocupat. Acum va trebui 
să mă scuzi. 

Rusty se ridică în picioare. Îi venea să strângă pumnii, 
dar se stăpâni. 

— Te mai întreb o dată, spuse el. Cât se poate de clar: ştii 
unde sunt rezervoarele lipsă? 

— Nu. 

lar de astă dată, privirea lui Rennie se abătu spre Dale 
Earnhardt... 

— Şi n-am să descifrez nicio aluzie în întrebarea asta, 
fiule, fiindcă atunci ar trebui să iau măsuri. Şi-acum, ce-ar fi 
să fugi tu frumos să-ţi vezi de Jimmy Sirois? Transmite-i 
urări de bine de la Big Jim şi c-am să trec pe la el imediat ce 
se mai linişteşte păcătoşenia asta. 

Rusty încă mai făcea eforturi să-şi păstreze calmul, dar 
nu avea nicio şansă. 

— Să fug? Cred c-ai uitat că eşti slujbaş public, nu 
dictator privat. Pe moment, eu sunt principalul funcţionar 
medical din oraşul ăsta şi vreau o expli... 

Lui Big Jim îi sună telefonul mobil. Îl duse la ureche. 
Ascultă. Ridurile din jurul gurii arcuite în jos i se adânciră. 

— Ce păcătoşenie! De fiecare dată când întorc dracului- 
bumbacului spatele... 

Mai ascultă puţin, apoi spuse: 

— Dac-s şi alţii-n birou cu tine, Pete, ţine-ţi gura până n-o 
deschizi destul de larg ca să cazi singur în ea. Sună-l pe 
Andy. Vin şi eu imediat şi-o s-o rezolvăm toţi trei. 


Închise telefonul şi se ridică în picioare. 

— Trebuie să mă duc la secţia de poliţie. E sau o urgenţă, 
sau o prostie, n-am cum să ştiu până n-ajung acolo. lar de 
tine va fi nevoie fie la spital, fie la Centrul Medical, cred. Se 
pare că e o problemă cu reverenda Libby. 

— De ce? Ce-a păţit? 

Ochii reci şi duri ai lui Big Jim îl priviră lung, din adâncul 
orbitelor sale mici. 

— Sunt sigur că vei afla ce are de zis. Nu ştiu cât de 
adevărat o să fie, dar precis vei auzi. Aşa că fă-ţi treaba, 
tinere, şi lasă-mă să mi-o fac şi eu pe a mea. 

Rusty străbătu holul de la intrare şi ieşi din casă, cu 
tâmplele vâjâindu-i. La apus, asfinţitul arăta ca o panoramă 
sângerie lugubră. Aerul era aproape încremenit, dar încă 
mai mirosea a fum. La baza treptelor, Rusty îşi îndreptă 
degetul spre slujbaşul public care-l aştepta să-i părăsească 
proprietatea înainte de a pleca şi el. Rennie se încruntă la 
vederea gestului, dar Rusty nu se lăsă descurajat. 

— Nimeni nu-mi spune mie să-mi fac treaba. lar una din 
treburile mele va fi şi găsirea propanului dispărut. Dacă-l 
găsesc unde nu are ce căuta, altcineva o să-ţi facă dumitale 
treaba, domnule Ales Rennie. Îţi dau cuvântul meu. 

Big Jim îşi fâlfâi o mână spre el, dispreţuitor. 

— Pleacă de-aici, fiule. Du-te la treabă! 


11 


În primele cincizeci şi cinci de ore ale existenţei Domului, 
peste două duzini de copii au suferit crize. Unele, precum 
cele ale surorilor Everett, au fost remarcate. Mult mai 
multe au trecut neobservate, iar în zilele următoare rata 
acceselor avea să scadă rapid la zero. Rusty urma să 
compare acest fenomen cu şocurile minore pe care le 
sufereau oamenii când se apropiau prea mult de Dom. 
Prima oară, simțeau acel frison aproape electric care 
zbârlea părul de la ceafă; după aceea, majoritatea 


oamenilor nu mai simțeau aproape nimic. Parcă li s-ar fi 
făcut un vaccin. 

— Vrei să spui că Domul acţionează la fel ca bolile 
copilăriei? l-a întrebat Linda, mai târziu. Le contractezi o 
dată şi rămâi imun pe viaţă? 

Janelle avusese două accese, la fel şi un băieţel pe nume 
Norman Sawyer, dar în ambele cazuri a doua criză fusese 
mai slabă decât prima şi neînsoţită de vorbe fără şir. Cei 
mai mulţi dintre copiii examinaţi de Rusty avuseseră numai 
una şi nu păreau să prezinte efecte ulterioare. 

Numai doi adulţi avuseseră accese în acele prime 
cincizeci şi cinci de ore. Ambele se produseseră luni, pe la 
apusul soarelui, şi aveau cauze uşor de depistat. 

La Phil Bushey, cunoscut şi ca The Chef, cauza era în 
mare parte el însuşi. Cam pe la ora când Rusty şi Big Jim se 
despărţeau, Chef Bushey stătea aşezat în faţa magaziei de 
după WCIK, privind visător asfinţitul (la o distanţă atât de 
mică de locul unde loviseră rachetele, încât stacojiul cerului 
era şi mai înnegrit de funinginea depusă pe Dom), 
strângându-şi pipa în mână. Zbura pe undeva prin 
ionosferă, dacă nu cumva la vreo sută cincizeci de kilometri 
mai sus. În cei câţiva nori care pluteau la joasă altitudine 
peste lumina aceea sângerie, vedea feţele tatălui, bunicului, 
mamei lui; şi-i mai vedea şi pe Sammy şi pe Little Walter. 

Toate feţele din nori sângerau. 

Când piciorul său drept începu să tresalte, apoi stângul 
preluă şi el ritmul, le ignoră. Spasmele făceau parte din 
scenariu, toată lumea ştia asta. Apoi, însă, mâinile prinseră 
a-i tremura, iar pipa-i căzu în iarba cu fire lungi (galbene şi 
uscate, din cauza activităţilor de producţie care se 
desfăşurau acolo). Peste câteva momente, şi capul începu 
să-i zvâcnească într-o parte şi-n cealaltă. 

„Asta era“, îşi spuse el, cu un calm aproape uşurat. „În 
sfârşit, am întrecut măsura. Acum dau în primire. Probabil 
că-i mai bine aşa.“ 


Dar nu dădu în primire, nici măcar nu leşină. Alunecă 
încet într-o parte, tresărind şi uitându-se cum pe cerul roşu 
se ridica o bilă neagră. Crescu până la mărimea unei mingi 
de bowling, apoi a uneia de plajă, umflată prea tare. Şi se 
tot mări în continuare, până acoperi complet roşeaţa de pe 
cer. 

„Sfârşitul lumii îi şi zise. „Cred că aşa-i cel mai normal. “ 

Un moment, crezu că se înşelase, căci apăreau stelele. 
Numai că aveau o culoare anormală. Erau trandafirii. După 
care, o, Doamne, începură să cadă, lăsând în urma lor dâre 
prelungi, roz. 

Apoi, veni focul. Un cuptor dogoritor, ca şi cum cineva ar 
fi deschis o trapă, lăsând ca Iadul însuşi să se reverse peste 
Chester's MII. 

— Facem noi cinste, mormăi Phil. 

Pipa îl apăsa pe braţ, lăsându-i o arsură pe care avea s-o 
vadă şi s-o simtă mai târziu. Zăcea în iarba galbenă, 
dârdâind, cu ochii spre vălătucii albi în care se reflecta 
roşeaţa aia sinistră a asfinţitului. 

— Facem cinste de Halloween. Mai întâi ne speriaţi... şi 
pe urmă ne luaţi... 

Focul devenea o faţă, o versiune portocalie a celor 
sângerii pe care le văzuse în nori, chiar înainte de a-i veni 
criza. Era chipul lui lisus. lisus îl privea încruntat. 

Şi vorbea. Îi vorbea lui. Îi spunea că el era răspunzător 
pentru aducerea focului. E]. A focului şi a... a... 

—  Purităţii, îngăimă Phil, zăcând în iarbă. Ba nu... a 
purificării... 

Acum, lisus nu mai părea atât de supărat. Şi se ştergea. 
De ce? Fiindcă The Chef înţelesese. Mai întâi veneau stelele 
roz; apoi venea focul purificator; şi apoi, încercarea avea să 
ia sfârşit. 

The Chef rămase nemişcat, pe când accesului îi lua locul 
primul somn adevărat de care avusese parte în ultimele 
săptămâni, poate chiar luni. Când se trezi, era complet 


întuneric - de pe cer dispăruse orice urmă de roşeaţă. Era 
îngheţat până-n măduva oaselor, dar uscat. 
Sub Dom nu se mai forma rouă. 


12 


În timp ce The Chef observa chipul lui Hristos în asfinţitul 
infectat al acelei zile, Al Treilea Ales, Andrea Grinnell, 
stătea pe canapea, încercând să citească. Generatorul ei se 
oprise - sau, poate, nici măcar nu fusese pornit...? Nu mai 
ţinea minte. Dar avea o jucărioară numită lanternă Mighty 
Brite, pe care sora ei, Rose, i-o pusese în ciorapul de 
Crăciun, anul trecut. Nu avusese niciodată ocazia s-o 
folosească până acum, dar mergea de minune. O prindeai 
pe carte şi o aprindeai. Floare la ureche. Prin urmare, 
lumina nu era o problemă. Cuvintele, din păcate, erau 
problema. Se tot foiau pe pagină, uneori chiar schimbându- 
şi locurile între ele, iar proza Norei Roberts, de obicei 
limpede precum cristalul, nu mai avea absolut niciun sens. 
Şi totuşi, Andrea încerca în continuare, fiindcă nu-i putea 
trece prin minte niciun alt lucru pe care să-l facă. 

În casă puţea, chiar şi cu ferestrele deschise. Andrea 
suferea de diaree, iar la toaletă nu se mai putea trage apa. 
Îi era foame, însă nu putea să mănânce. Încercase un 
sendviş, pe la vreo cinci după-amiaza - doar un sendviş 
oarecare, cu brânză - şi, după câteva minute, îl vomase în 
coşul de gunoi din bucătărie. Mare păcat, fiindcă făcuse 
mari eforturi ca să-l mănânce. Transpira din abundență - 
deja îşi schimbase hainele o dată, şi probabil ar fi fost cazul 
să şi le mai schimbe, dacă reuşea - iar picioarele îi tot 
tresăltau şi zvâcneau spasmodic, lovind în gol. 

„Nu degeaba se zice că dai cu picioru' năravului“, se 
gândi ea. „lar diseară nici moartă n-am s-ajung la şedinţa 
de urgenţă, dacă Jim vrea s-o mai ţină. “ 

Şi dacă se gândea la ultima ei conversaţie cu Big Jim şi 
Andy Sanders, poate că era chiar mai bine aşa; în caz că ar 


apărea acolo, aveau s-o bruscheze iar. S-o oblige să facă 
lucruri pe care nu voia să le facă. Mai bine să stea deoparte, 
până scăpa de... de... 

— De căcatul ăsta, spuse ea cu voce tare, dându-şi la o 
parte din ochi părul umed. De căcatul ăsta, futu-i mama mă- 
sii, din organismul meu. 

Odată ce-şi revenea, putea să-l înfrunte pe Jim Rennie. 
De mult ar fi trebuit s-o facă. Şi avea s-o facă, în ciuda 
durerilor de spate, care o chinuiau atât de rău fără 
Oxycontin (dar nefiind nici pe departe acele arsuri cu fierul 
roşu la care se aşteptase - asta era o surpriză plăcută). 
Rusty îi propusese să ia metadonă. Metadonă, pentru 
numele lui Dumnezeu! Adică, heroină sub pseudonim! 

„Dacă te gândeşti să intri în sevraj, n-o face“, o prevenise 
el. „Rişti să ai crize. “ 

Dar îi spusese că aşa putea să dureze zece zile, iar 
Andrea nu credea că ar fi putut să aştepte atât de mult. Mai 
ales cu Domul ăsta îngrozitor deasupra oraşului. Mai bine 
să termine o dată şi gata. Ajungând la această concluzie, îşi 
aruncase în toaletă toate pastilele - nu doar metadona, ci şi 
ultimele comprimate de Oxycontin pe care le mai găsise în 
fundul sertarului de la noptieră. Mai putuse trage apa de 
două ori, înainte ca toaleta să-şi dea duhul, iar acum stătea 
acolo înfrigurată, încercând să se convingă că procedase 
bine. 

„Era singurul lucru pe care-l puteam face“, îşi spuse ea. 
„Exact chestia care nu lasă nici urmă de îndoială. “ 

Încercă să întoarcă pagina cărţii, iar proasta aia de mână 
lovi dispozitivul Mighty Brite, care căzu pe jos. Fasciculul de 
lumină pe care-l arunca se îndreptă spre tavan. Andrea îl 
privi şi dintr-odată simţi că se ridica din sine însăşi. Şi 
repede. Parcă ar fi urcat cu un lift rapid invizibil. Avu răgaz 
doar o clipă ca să se uite în jos şi să-şi vadă trupul tot pe 
canapea, zbătându-se neputincios. Din gură-i curgeau bale 
înspumate, prelingându-se pe bărbie. Văzu o pată umedă 
întinzându-i-se pe jeanşi, între picioare, şi-şi spuse: „Maa, 


acum iar trebuie să mă schimb, în regulă. Dacă scap cu 
viață, adică. “ 

Apoi, trecu prin tavan, prin dormitorul de la etaj, prin 
podul plin cu lăzi îngrămădite şi lămpi scoase din uz şi de- 
acolo, în noapte. Calea Lactee se întindea deasupra ei, dar 
arăta anormal. Calea Lactee devenise roz. 

Şi începu să cadă. 

Undeva - departe, departe jos, sub ea - Andrea auzi 
trupul pe care-l părăsise. Urla. 


13 


Barbie crezuse că va discuta cu Julia despre cele 
întâmplate cu Piper Libby, în drum spre ieşirea din oraş, dar 
stăteau amândoi aproape complet tăcuţi, pierduţi în 
gânduri. Niciunul dintre ei nu spuse că era uşurat, când 
nefirescul asfinţit sângeriu începu în sfârşit să pălească, dar 
adevărul e că amândoi se simțeau aşa. 

Julia încercă o dată radioul, nu prinse decât WCIK, 
bubuind „Să ne rugăm cu toţii“, şi-l închise la loc. 

Barbie nu vorbi decât o singură dată, imediat după ce 
părăsiră Şoseaua 119, luând-o spre apus, pe carosabilul 
mai îngust al Motton Road, strâns între păduri. 

— Am procedat bine? 

După părerea Juliei, Barbie spusese multe lucruri corecte 
în timpul confruntării din biroul şefului poliţiei - plus 
tratamentul reuşit al celor doi pacienţi cu dislocări -, dar 
ştia că nu la asta se referea. 

— Da. Ar fi fost un moment minunat de nepotrivit pentru 
a încerca să treci la comandă. 

Barbie îi dădu dreptate, însă era obosit şi descurajat, nici 
pe departe la înălţimea sarcinii care începea să se 
întrezărească în faţa lui. 

— Sunt sigur că şi duşmanii lui Hitler spuneau cam 
acelaşi lucru. Îl ziceau în 1934, şi aveau dreptate. Şi-n '36, 
şi aveau şi atunci dreptate. „Nu e momentul potrivit să-l 


provocăm “, spuneau. lar când şi-au dat seama că sosise în 
fine momentul potrivit, protestau la Auschwitz şi 
Buchenwald. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— Crezi? 

La asta, Julia nu-i răspunse, deşi înţelegea ideea. Hitler 
fusese un conţopist, sau cel puţin aşa se spunea; Jim Rennie 
era un comerciant de maşini uzate. Şase dintr-unii, jumate 
de duzină din ceilalţi. 

În faţă, printre copaci, străluceau nişte raze de lumină, 
ca degetele unei mâini. Arătau spre o îngrămădire de 
umbre, pe asfaltul peticit al drumului. 

Câteva camioane militare stăteau parcate de cealaltă 
parte a Domului, pe drumul care, în această latură a 
oraşului, ducea spre Harlow, şi vreo treizeci-patruzeci de 
soldaţi se mişcau hotărâți încoace şi-ncolo. Toţi aveau măşti 
de gaze prinse la centură. O autocisternă argintie cu 
legenda PERICOL EXTREM / NU VĂ APROPIAŢI fusese 
adusă în marşarier până foarte aproape de un dreptunghi 
cât o uşă, pictat cu spray pe suprafaţa Domului. Un furtun 
de plastic era ataşat la o valvă din spatele cisternei. Doi 
oameni mânuiau furtunul, care se termina cu o ţeavă nu 
mai mare decât un pix Bic. Oamenii purtau costume argintii 
de protecţie integrale, cu căşti. În spinare aveau butelii de 
oxigen. 

În partea dinspre Chester's Mill se afla doar un singur 
spectator. Lissa Jamieson, bibliotecara oraşului, stătea 
lângă o veche bicicletă Schwinn pentru femei, cu un suport 
pentru sticle de lapte deasupra roții din spate. Pe suport 
era aplicat un abţibild pe care scria: CÂND PUTEREA 
DRAGOSTEI VA FI MAI MARE DECÂT DRAGOSTEA DE 
PUTERE, LUMEA VA CUNOAŞTIE PACEA - JIMI HENDRIX. 

— Ce faci aici, Lissa? o întrebă Julia, coborând din 
maşină. Era nevoită să ridice mâna, pentru a-şi apăra ochii 
de luminile orbitoare. 


Lissa îşi frământa nervoasă între degete simbolul ankh pe 
care-l purta la gât, pe un lanţ de argint. Se uită de la Julia la 
Barbie, apoi din nou la Julia. 

— Când sunt necăjită sau îngrijorată ies la câte o 
plimbare cu bicicleta. Uneori, umblu chiar şi până la miezul 
nopţii. Îmi calmează pneuma. Am văzut luminile şi am venit 
spre ele. 

Vorbea cu  intonaţii melodioase şi dădu drumul 
pandantivului atâta cât să traseze cu degetul în aer un 
contur complicat. 

— Dar ce faceţi voi aici? 

— Am venit să asistăm la un experiment, răspunse 
Barbie. Dacă reuşeşte, s-ar putea să fii prima persoană care 
va ieşi din Chester's Mill. 

Lissa zâmbi. Surâsul ei era puţin forţat, dar lui Barbie îi 
plăcu efortul. 

— Dacă fac asta, am să pierd specialitatea serii de marţi, 
la Sweetbriar. De obicei, nu sunt minciunelele? 

— Minciunele avem în plan, confirmă Barbie, fără să 
adauge că, dacă marţea viitoare Domul mai era acolo, la 
specialite de la maison avea toate şansele să fie salata de 
zucchini. 

— Nu vor să vorbească, spuse Lissa. Am încercat. 

De după autocisternă ieşi în lumină un bărbat bondoc ca 
un hidrant. Era îmbrăcat în uniformă kaki, scurtă de poplin 
şi pălărie cu sigla echipei Black Bears din Maine. Primul 
lucru care-l frapă pe Barbie a fost acela că James O. Cox se 
îngrăşase. Al doilea a fost canadiana lui groasă, cu 
fermoarul încheiat până sub bărbia ce ameninţa să se 
dubleze. Barbie, Julia şi Lissa nu purtau canadiene. În 
interiorul Domului nu erau necesare. 

Cox salută. Barbie îi răspunse, constatând că se simţea 
destul de bine adresând salutul militar. 

— Salut, Barbie, zise Cox. Ce face Ken? 

— Ken e bine. lar eu continuu să fiu javra care câştigă 
întotdeauna. 


— Nu şi de data asta, colonele, îi răspunse Cox. De data 
asta, se pare că te-ai căcat la semnal. 


14 


— Ăsta cine-i? întrebă în şoaptă Lissa, continuând să-şi 
frământe ankh-ul; Julia se gândea că-n curând avea să rupă 
lanţul, dac-o mai ţinea mult aşa. Şi ce fac ăia acolo? 

— Încearcă să ne scoată de-aici, îi răspunse Julia. Şi, 
după eşecul destul de spectaculos de mai devreme, trebuie 
să spun că-i foarte înţelept că acum o fac fără tamtam. 

O luă din loc. 

— Bună seara, colonele Cox - sunt redactora 
dumneavoastră de ziar favorită. 

Zâmbetul lui Cox - spre lauda lui, îşi spuse Julia - se 
dovedi doar puţin acrişor. 

— Domnişoară Shumway. Sunteţi chiar mai drăguță decât 
îmi imaginasem. 

— Despre dumneavoastră, pot spune un singur lucru: nu 
vă-ncurcaţi în materie de balive... 

Barbie o interceptă la trei metri de locul în care stătea 
Cox, prinzând-o de braţe. 

— Ce e? se miră ea. 

— Camera. 

Aproape uitase că o avea la gât, până când i-o arătă el. 

— E digitală? 

— Sigur, o am de la Pete Freeman. 

Se gândi să-l întrebe de ce, apoi înţelese singură. 

— Te gândeşti că Domul o s-o prăjească. 

— În cel mai bun caz, preciză Barbie. Adu-ţi aminte ce s-a 
întâmplat cu stimulatorul cardiac al şefului Perkins. 

— Căcat... replică ea. Căcat! Stai, că poate mai am 
vechiul meu Kodak în portbagaj... 

Lissa şi Cox se uitau unul la altul cu o fascinaţie care lui 
Barbie i se părea la fel de mare. 

— Ce-o să faceţi? întrebă ea. O să bubuie iar? 


Cox ezita. 

— Mai bine să dăm cărţile pe faţă, colonele, propuse 
Barbie. Dacă nu-i spui dumneata, am să-i spun eu. 

— Insişti pentru transparenţă totală, este? zise celălalt 
oftând. 

— De ce nu? Dacă treaba asta merge, oamenii din 
Chester's Mill îţi vor aduce osanale. Singurul motiv pentru 
care-i ţii în ceaţă e puterea obişnuinţei. 

— Nu, sunt ordinele superiorilor. 

— Ăia-s la Washington. lar presa este în Castle Rock, 
unde cei mai mulţi se uită, probabil, la Girls Gone Wild, cu 
plata-per-vizionare. Aici, nu suntem decât noi, ăştia mici. 

Oftând din nou, Cox arătă spre uşa pictată cu spray. 

— Acolo vor aplica oamenii cu costume de protecţie 
substanţa noastră experimentală. Dacă avem noroc, acidul 
va coroda Domul şi atunci vom putea desprinde acel 
dreptunghi, la fel ca pe o porţiune dintr-un geam tăiată cu 
diamantul. 

— Şi dacă nu avem noroc? Dacă Domul se descompune, 
emanând cine ştie ce gaz toxic care ne omoară pe toţi? 
Pentru asta v-aţi adus măştile de gaze? 

— De fapt, răspunse Cox, cercetătorii se aşteaptă mai 
degrabă ca acidul să declanşeze o reacţie chimică în urma 
căreia Domul să ia foc. 

Văzu expresia şocată a Lissei şi adăugă: 

— Oricum, toţi consideră că ambele posibilităţi sunt 
foarte improbabile. 

— Lor le convine, replică Lissa, învârtindu-şi pandantivul 
între degete. Nu ei sunt cei care riscă să fie gazaţi sau arşi 
de vii. 

— Vă înţeleg îngrijorarea, doamnă... 

— Melissa, îl corectă Barbie; dintr-odată, i se părea 
foarte important să-l facă pe Cox să înţeleagă că sub Dom 
trăiau oameni, nu doar câteva mii de contribuabili anonimi. 
Melissa Jamieson. Lissa, pentru prieteni. E bibliotecara 


oraşului. Şi mai este şi consilier-îndrumător la şcoala medie, 
şi predă cursuri de yoga, cred. 

— La alea a trebuit să renunţ, adăugă Lissa, cu un 
zâmbet nervos. Am prea multe pe cap. 

— Îmi pare foarte bine de cunoştinţă, domnişoară 
Jamieson, spuse Cox. Uitaţi... este un risc pe care merită să 
ni-l asumăm. 

— Şi dacă noi am fi de altă părere, am avea cum să vă 
oprim? 

La asta, Cox nu-i răspunse direct. 

— Nu există niciun semn că lucrul ăsta, indiferent ce-o fi, 
slăbeşte sau se biodegradează. Dacă nu reuşim să-l 
străpungem, ne temem că vă aflaţi acolo pe termen lung. 

— Aveţi idee ce l-o fi cauzat? Cât de cât? 

— Deloc, răspunse Cox, dar ochii i se abătură uşor 
lateral, într-un mod pe care Rusty Everett l-ar fi recunoscut 
din conversaţia cu Big Jim. 

„De ce minţi?“ întrebă Barbie în sinea lui. „Iar îmi vii cu 
reflexe din-astea condiţionate? Civilii sunt ca ciupercile, îi 
ținem în beznă şi-i hrănim cu căcat, nu?“ Probabil că asta 
era tot - dar îl neliniştea. 

— E tare? se interesă Lissa. Acidul dumneavoastră... e 
puternic? 

— Este cel mai coroziv din lume, după câte se ştie, 
răspunse Cox, iar Lissa făcu doi paşi mari înapoi. 

— Sunteţi gata, băieţi? se întoarse Cox spre oamenii cu 
costume de cosmonauţi. 

Două mâini înmănuşate îi răspunseră cu degetul mare în 
sus. În spatele lor, orice activitate încetase. Soldaţii se 
uitau, cu mâinile pe măştile de gaze. 

— Îi dăm drumul, spuse colonelul. Barbie, îţi propun să le 
conduci pe aceste două frumoase doamne la cel puţin 
cincizeci de metri distanţă de... 

— Ia uitaţi-vă la stele... îl întrerupse Julia, cu o voce 
scăzută, uluită. Îşi ţinea capul dat pe spate şi, în expresia ei 


întrebătoare, Barbie o văzu pe fetiţa din urmă cu treizeci de 
ani. 

Ridică şi el privirea, şi văzu Ursa Mare, Ursa Mică şi pe 
Orion. Toate stelele erau la locurile lor... atâta doar că se 
vedeau neclar şi dobândiseră o culoare roz. Calea Lactee 
devenise o gumă de mestecat întinsă peste marea boltă a 
nopții. 

— Cox, spuse el. Vezi şi dumneata? 

— Ce să văd? Stelele? întrebă colonelul ridicând privirea. 

— Cum ţi se par? 

— Păi... foarte strălucitoare, desigur - pe-aici nu există 
poluare luminoasă... 

Apoi, îi veni o idee şi pocni din degete. 

— Voi cum le vedeţi? Şi-au schimbat culoarea? 

— Sunt foarte frumoase, remarcă Lissa, privind în sus cu 
ochi mari şi strălucitori. Dar mă şi sperie. 

— S-au făcut roz, spuse Julia. Ce se întâmplă? 

— Nimic... răspunse Cox - dar nu fără o scurtă ezitare. 

— Ce e? îl îmboldi Barbie. Zi odată... 

Şi, pe negândite, adăugă: 

— ... domnule colonel. 

— Am primit buletinul meteorologic la ora nouăsprezece. 
Cu accentul pus în mod special pe vânturi. În eventualitatea 
că... mă rog, pentru orice eventualitate... Jet stream-ul 
ajunge actualmente, spre vest, până în Nebraska sau 
Kansas, coboară spre sud, apoi urcă de-a lungul litoralului 
estic. E un fenomen destul de comun, pentru sfârşitul lui 
octombrie. 

— Şi ce legătură are asta cu stelele? 

— Pe măsură ce vine spre nord, curentul de aer trece 
peste multe oraşe industriale. Ceea ce culege de deasupra 
acelor locuri, se depune pe Dom, în loc să zboare mai 
departe, spre Canada şi Arctica. De-acum, s-a adunat destul 
ca să creeze un fel de filtru optic. Sunt sigur că nu e 
periculos... 


— Nu încă, sublinie Julia. Dar peste o săptămână sau o 
lună? Când va începe să se întunece aici, jos, ce-o să faceţi? 
Ne veţi spăla cu furtunurile spaţiul aerian, la zece kilometri 
altitudine? 

Înainte de a sosi vreun răspuns de la Cox, Lissa Jamieson 
scoase un țipăt şi arătă spre cer. Apoi, îşi acoperi faţa. 

Stelele roz cădeau, lăsând în urma lor dâre luminoase. 


15 


— Mai vreau... ceru Piper cu o voce visătoare, în timp ce 
Rusty îi asculta bătăile inimii. 

Bărbatul o bătu uşor pe dosul mâinii drepte - cea stângă 
era zgâriată rău. 

— Gata, nu mai capeţi, spuse el. Eşti drogată de-a 
binelea. 

— lisus vrea să mai primesc drog, replică ea, pe acelaşi 
ton visător. Vreau să zbor la fel de sus ca o pasăre 
cântătoare. 

— Cred că se zice „ca pasărea cerului“, dar o voi lua în 
consideraţie şi pe asta. 

Piper se ridică în capul oaselor. Rusty încercă s-o culce la 
loc, dar nu îndrăznea s-o împingă decât de umărul drept, 
ceea ce nu era de ajuns. 

— Am să pot pleca de-aici mâine? Trebuie să vorbesc cu 
şeful Randolph. Băieţii ăia au violat-o pe Sammy Bushey. 

— Iar pe tine puteau să te omoare, replică Rusty. Cu sau 
fără dislocare de umăr, a fost o căzătură foarte norocoasă. 
Las-o pe Sammy în grija mea. 

— Poliţaii ăia sunt periculoşi, îi puse Piper mâna dreaptă 
pe încheietură. Nu pot rămâne în poliţie. Vor maltrata şi alţi 
oameni. 

— Mi-e gura aşa uscată... zise ea şi-şi linse buzele. 

— Se rezolvă, dar va trebui să te culci la loc. 

— Ai luat mostre de spermă de la Sammy? Poţi să le 
confrunţi? Dacă da, nu-l slăbesc pe Peter Randolph până 


nu-i obligă să predea eşantioane de ADN. Zi şi noapte am să 
mă ţin de capul lui. 

— Nu suntem echipați pentru analize de ADN, răspunse 
Rusty. 

„Și nici nu avem probe de spermă. Fiindcă Gina Buffalino 
a spălat-o, la cererea ei.“ 

— O să-ţi aduc ceva de băut. Toate frigiderele sunt 
închise, ca să facem economie, în afara celor din laborator, 
dar e un cooler Igloo în oficiul surorilor. 

— Suc... murmură ea, închizând ochii. Da, ar merge un 
suc. De portocale sau de mere. Nu V8. E prea sărat. 

— De mere. În seara asta, bei lichide limpezi. 

— Mi-e dor de câinele meu... şopti Piper. 

Apoi, întoarse capul. Rusty bănuia că avea s-o găsească 
dormind, când revenea cu paharul de suc. 

Pe la mijlocul coridorului, îl văzu pe Twitch apărând de 
după colţ, dinspre oficiul surorilor. Fugea mâncând 
pământul, cu ochii mari, înnebuniţi. 

— Vino-afară, Rusty! 

— Imediat, îi aduc reverendei Libby un... 

— Nu! Acuma! Pe-asta trebuie s-o vezi! 

Rusty reveni grăbit în camera 29 şi aruncă o privire. 
Piper sforăia, cu un sunet complet nepotrivit pentru o 
doamnă - lucru deloc surprinzător, dat fiind nasul ei umflat. 

Îl urmă pe Twitch, aproape alergând ca să ţină pasul cu 
el. 

— Ce e? 

Cu sensul de: „Acum ce mai e?“ 

— Nu pot să-ţi explic şi oricum nici nu m-aştept să mă 
crezi. Trebuie să vezi cu ochii tăi. 

Şi se repezi afară, pe uşa holului. 

Pe alee, în faţa copertinei unde erau aduşi pacienţii cu 
salvările, stăteau Ginny Iomlinson, Gina Buffalino şi Harriet 
Bigelow, o prietenă pe care Gina o recrutase ca s-o ajute la 
spital. Toate trei se ţineau de umeri, ca pentru a se încuraja 
reciproc, şi se uitau la cer. 


Acesta era plin cu stele de un trandafiriu arzător, dintre 
care multe păreau să cadă, lăsând în urma lor linii prelungi, 
aproape fluorescente. Rusty simţi un fior pe şira spinării. 

„Judy a prevăzut asta“, îşi spuse el. „Stelele roz cad la 
rând...“ 

Şi aşa era. Chiar aşa era. 

Parcă le-ar fi căzut ceru-n cap. 


16 


Alice şi Aidan Appleton dormeau când stelele roz au 
început să cadă, dar Thurston Marshall şi Carloyn Sturges 
erau treji. Stăteau în curtea din spatele casei Dumagen şi 
se uitau la ele cum coborau ca nişte dungi de un trandafiriu 
strălucitor. Unele dintre linii se încrucişau, iar când se 
întâmpla acest lucru, pe cer păreau să se formeze rune roz, 
care apoi se ştergeau treptat. 

— E sfârşitul lumii? întrebă Carolyn. 

— Nici gând, răspunse Thurston. Este o ploaie de 
meteoriți. Pot fi văzute foarte des, toamna, aici în New 
England. Cred că e prea târziu, anul ăsta, pentru Perseide, 
aşa că probabil e o ploaie neregulată - poate formată din 
pulbere şi fragmente dintr-un asteroid care s-a sfărâmat cu 
un trilion de ani în urmă. Gândeşte-te, numai, Caro! 

Carolyn nu voia să se gândească. 

— Ploile de meteori sunt întotdeauna roz? 

— Nu. Cred că în afara Domului arată albă, probabil, dar 
noi vedem stelele printr-un strat de praf şi particule. 
Poluare, cu alte cuvinte. Le-a schimbat culoarea. 

În timp ce priveau tăcutul capriciu roz al cerului, Carolyn 
căzu pe gânduri. 

— 'Thurse, băieţelul acela... Aidan... când a făcut criza, 
sau ce-o fi fost, a spus... 

— Îmi amintesc ce-a spus. „Cad stelele roz, lasă dâre în 
urma lor. “ 

— De unde-a putut să ştie? 


Thurston doar clatină din cap. 

Carolyn îl strânse în braţe şi mai tare. În asemenea clipe 
(deşi niciodată în viaţa ei nu mai existase vreun moment 
întru totul la fel), se bucura că Thurston era destul de 
bătrân ca să-i poată fi tată. Iar acum, chiar îşi dorea să fie 
tatăl ei. 

— Cum a putut să ştie că urma asta? Cum a putut să ştie? 


17 


Aidan mai spusese şi altceva, în momentul lui profetic: 
„Toată lumea se uită. “ Şi, pe la ora nouă şi jumătate a acelei 
seri de luni, când ploaia de meteoriți atinsese apogeul, aşa 
se şi întâmpla. 

Veştile se răspândesc prin telefon mobil şi e-mail, dar cel 
mai adesea tot pe vechea cale: din gură-n gură. Pe la zece 
şi-un sfert, Main Street e plină de oameni care privesc 
spectacolul de artificii silențios. Majoritatea stau la fel de 
tăcuţi. Leo Lamoine, membru fidel al congregaţiei 
răposatului reverend Coggins de la Sfântul Mântuitor, 
strigă că a venit Apocalipsa, că-i vede pe Cei Patru Călăreţi 
pe cer, că înălţarea va începe curând etc., etc. Sam Jeg 
Verdreaux - revenit în libertate, din acea după-amiază, 
treaz şi arţăgos - îi spune lui Leo că dacă nu tace odată cu 
Acăcalipsa lui, o să vadă tot stele, da' verzi. Rupert Libby de 
la CMDP cu mâna pe patul pistolului, le spune la amândoi 
să tacă naibii din gură că sperie lumea - de parcă n-ar fi 
deja destul de speriată. Willow şi Tommy Anderson sunt în 
parcarea de la Dipper's, unde Willow plânge în hohote cu 
capul pe umărul lui Tommy. Rose Twitchell stă lângă Anson 
Wheeler, în faţă la Sweetbriar Rose; amândoi sunt încă 
încinşi cu şorţurile şi stau şi ei tot îmbrăţişaţi. Norrie 
Calvert şi Benny Drake sunt cu părinţii lor, iar când mâna 
lui Norrie se strecoară într-a lui Benny, acesta i-o prinde cu 
un fior pe care cel produs de stelele căzătoare roz nu-l 
poate egala. Jack Cale, actualul manager de la Food City, e 


în parcarea supermarketului. Jack l-a sunat spre seară pe 
Ernie Calvert, fostul manager, ca să-l întrebe dacă-l poate 
ajuta să facă un inventar complet al produselor din stoc. 
Erau adânciţi în treaba asta, sperând să termine până la 
miezul nopţii, când a izbucnit agitația pe Main Street. Acum 
stau unul lângă altul, uitându-se cum cad stelele roz. 
Stewart şi Fernald Bowie sunt în faţa salonului lor de 
pompe funebre, cu privirile în sus. Henry Morrison şi Jackie 
Wettington se află vizavi, cu Chaz Bender, care predă 
istoria la liceu. 

— E doar o ploaie de meteoriți văzută prin ceața poluării, 
le explică Chaz lui Jackie şi Henry... dar în glasul lui se 
simte uimirea. 

Faptul că particulele acumulate pe Dom au schimbat 
efectiv culoarea stelelor îi face pe oameni să înţeleagă 
situaţia într-un mod nou şi, treptat, plânsetele se 
răspândesc. Răsună încet, aproape ca o ploaie. 

Pe Big Jim îl interesează mai puţin ciorchinele de luminiţe 
fără sens de pe cer decât felul cum le interpretează 
oamenii. Se aşteaptă ca, în seara asta să se ducă acasă şi 
atâta tot. Mâine însă s-ar putea ca lucrurile să stea altfel... 
lar frica pe care o vede pe majoritatea feţelor poate să nu 
fie un lucru chiar atât de rău. Oamenii temători au nevoie 
de conducători puternici şi, dacă există un lucru pe care Big 
Jim ştie că-l poate oferi, este tocmai o conducere puternică. 

Stă în faţa uşilor secţiei de poliţie, cu şeful Randolph şi 
Andy Sanders. Mai jos, adunaţi laolaltă, sunt copiii- 
problemă: Thibodeau, Searles, fâşneaţa Roux şi prietenul 
lui Junior, Frank. Big Jim coboară treptele pe care a căzut 
Libby mai devreme („Putea să ne facă tuturor o favoare şi 
să-şi rupă gâtul“, 1şi spune el), şi-l bate pe Frankie pe umăr: 

— Îţi place spectacolul, Frankie? 

Ochii mari şi speriaţi ai tânărului îl fac să pară de 
doisprezece ani, în loc de douăzeci şi doi sau cât o avea. 

— Ce-i asta, domnule Rennie? Ştiţi cumva? 


— O ploaie de meteori. Dumnezeu le dă bună seara alor 
lui, atâta tot. 

Frank DeLesseps se mai linişteşte. 

— Haideţi înăuntru, îi cheamă Big Jim, arătând cu 
degetul mare înapoi, pe Randolph şi Andy, care continuă să 
se uite la cer. Mai stăm puţin de vorbă, apoi am să vă chem 
şi pe voi patru. Şi atunci, vreau ca toţi să povestiţi acelaşi 
drac-bumbac de lucru. Aţi priceput? 

— Da, domnule Rennie, răspunde Frankie. 

Mel Searles îl priveşte pe Big Jim, cu ochii cât farfuriile şi 
gura căscată. Big Jim îşi spune că, după cum arată, are 
şanse ca IQ-ul să-i urce cam până pe la şaptezeci - nu că 
asta ar fi neapărat ceva rău... 

— Parc-ar fi sfârşitul lumii, domnule Rennie, spune el. 

— Prostii. Eşti Mântuit, fiule? 

— Cred că da, răspunde Mel. 

— Atunci, n-ai de ce să-ţi faci griji. 

Big Jim îi petrece cu privirea pe rând, până ajunge la 
Carter Thibodeau. 

— Iar calea spre mântuire, băieţi, este ca în seara asta să 
spuneţi cu toţii aceeaşi poveste. 

Nu toată lumea vede stelele trandafirii. La fel ca fraţii 
Appleton, micuţele ]. ale lui Rusty Everett dorm adânc. 
Piper, de asemenea. Şi Andrea Grinnell. Sau The Chef, 
prăvălit pe iarba uscată de lângă laboratorul de 
metamfetamine care ar putea să fie cel mai mare din 
America. Precum şi Brenda Perkins, care a plâns pân-a 
adormit pe canapea, cu paginile printate din dosarul 
VADER răspândite pe masă, în faţa ei. 

Nici morţii nu văd, decât dacă se uită dintr-un loc mai 
luminos decât această câmpie întunecată unde noaptea se 
ciocnesc armate neştiutoare. Myra Evans, Duke Perkins, 
Chuck Thompson şi Claudette Sanders zac în Bowie 
Funeral Home; doctorul Haskell, domnul Carty şi Rory 
Dinsmore sunt la morga Spitalului „Catherine Russell“; 
Lester Coggins, Dodee Sanders şi Angie McCain îşi 


continuă şueta în cămara casei McCain. Cu Junior. Acesta 
stă între Dodee şi Angie, ţinându-le de mână. Îl doare capul, 
dar numai puţin. Crede că s-ar putea ca-n noaptea asta să 
doarmă aici. 

Pe Motton Road, în Eastchester (nu departe de locul 
unde tocmai se desfăşoară tentativa de a sparge Domul cu 
un compus acid experimental, sub straniul cer brăzdat cu 
trandafiriu), Jack Evans, soţul răposatei Myra, stă în curtea 
din spatele casei, cu o sticlă de Jack Daniels într-o mână şi 
arma de apărare a locuinţei în cealaltă - un Ruger SR9. Bea 
şi se uită cum cad stelele roz. Ştie ce sunt, şi pentru fiecare 
dintre ele îşi pune câte o dorinţă, şi-şi doreşte moartea - 
fiindcă, fără Myra, viaţa lui nu mai are niciun sens. Poate ar 
fi în stare să trăiască fără ea, la fel cum ar putea trăi şi într- 
o cutie de sticlă, ca un şoarece - dar să le facă pe amândouă 
în acelaşi timp nu poate. Când ploaia de meteoriți devine 
mai intermitentă - adică în jurul orei zece şi un sfert, la 
vreo patruzeci şi cinci de minute de când a început - înghite 
ultimele picături de Jack, aruncă sticla pe iarbă şi-şi zboară 
creierii. Este primul caz oficial de sinucidere din Chester's 
Mill. 

Nu şi ultimul. 


18 


Barbie, Julia şi Lissa Jamieson priveau în tăcere cum cei 
doi soldaţi în costume spaţiale scoteau duza subţire de la 
capătul furtunului de plastic. O puseră într-o pungă de 
plastic opac cu fermoar, pe care o introduseră într-o cutie 
metalică marcată cu cuvintele MATERIALE 
PERICULOASE. Încuiară cutia cu două chei diferite, apoi 
îşi scoaseră căştile. Arătau obosiţi, cu chipurile încinse şi 
deprimaţi. 

Doi bărbaţi mai în vârstă - prea bătrâni ca să fie simpli 
soldaţi - împinseră un echipament complicat, pe roţi, de 
lângă locul experimentului cu acid, care fusese efectuat de 


trei ori. Barbie bănuia că aceştia, probabil oameni de ştiinţă 
de la NASA, făcuseră un soi de analiză spectrografică. Sau 
încercaseră. Măştile de gaz pe care le purtaseră în timpul 
procedurii de testare le stăteau acum ridicate pe cap, ca 
nişte bonete ciudate. Barbie l-ar fi putut întreba pe Cox ce 
trebuia să releve testele, iar Cox i-ar fi putut da chiar un 
răspuns corect, dar nici Barbie nu mai avea chef de nimic. 

Deasupra, ultimii meteoriți roz străbăteau cerul. 

Lissa arătă înapoi, spre Eastchester. 

— Am auzit ceva care suna ca o împuşcătură. Voi aţi 
auzit? 

— O fi dat rateu o maşină sau vreun copil a tras cu o 
sticlă-rachetă, răspunse Julia. 

Şi ea era obosită şi abătută. O dată, când devenise clar că 
experimentul - sau „testul cu acid“ - n-avea să reuşească, 
Barbie o surprinsese ştergându-se la ochi. Totuşi, asta n-o 
oprise să facă fotografii cu aparatul Kodak. 

Cox veni spre ei, cu umbra aşternută în două direcţii de 
către corpurile de iluminat instalate la faţa locului. Arătă 
spre forma de uşă pictată pe Dom. 

— Cred că această mică aventură l-a costat pe 
contribuabilul american vreo trei sferturi de milion de 
dolari, fără să mai punem la socoteală şi cheltuielile pentru 
elaborarea compusului acid. Care a devorat vopseaua 
noastră, şi-n rest a rezolvat fix o labă tristă. 

— Aşa se vorbeşte, colonele? îl dojeni Julia, cu o umbră a 
vechiului ei zâmbet. 

— Vă mulţumesc, doamnă redactor-şef, replică acru Cox. 

— Chiar aţi crezut c-o să meargă? îl întrebă Barbie. 

— Nu, dar nu credeam nici că voi apuca să văd un om pe 
Marte, şi uite, ruşii zic că vor trimite un echipaj de patru 
membri, în 2020. 

— A, înţeleg, răspunse Julia. Marţienii au prins de veste, 
şi acuma-s ofticaţi pe noi. 

— Dacă aşa e, au greşit ţara contra căreia să riposteze, 
spuse Cox... iar Barbie zări ceva în ochii lui. 


— Cât de sigur eşti, Jim? îl întrebă el, încet. 

— Poftim...? 

— Că Domul e opera extratereştrilor. 

Julia făcu doi paşi înainte. Faţa-i era palidă, iar ochii, 
scăpărători. 

— Spuneţi-ne ce ştiţi, ce mama dracului! 

Cox ridică mâna. 

— Calm. Nu ştim nimic. Există însă o teorie... Da. Marty, 
hai, vino încoace. 

Unul dintre cei doi domni mai vârstnici care făcuseră 
teste se apropie de Dom. Îşi ţinea de baretă masca de gaze. 

— Ipotezele tale...? îl întrebă Cox şi, când îi văzu ezitarea, 
adăugă: vorbeşte deschis. 

— Păi... începu Marty, ridicând din umeri. Urme de 
minerale. Sol şi agenţi poluanţi atmosferici. În rest, nimic. 
Conform analizei spectrografice, acel lucru nu este acolo. 

— Dar HY-908? 

Şi către Barbie şi cele două femei: 

— Acidul. 

— S-a dus. Lucrul care nu e acolo l-a consumat. 

— E posibil aşa ceva, conform cunoştinţelor tale? 

— Nu. Dar, conform cunoştinţelor noastre, nici Domul nu 
e posibil. 

— Iar asta vă face să credeţi că Domul ar putea fi creaţia 
unor forme de viaţă cu un nivel mult mai avansat al 
cunoaşterii fizicii, chimiei, biologiei... şi aşa mai departe? 

Când Marty ezită din nou, Cox repetă ceea ce-i mai 
spusese: 

— Vorbeşte deschis. 

— E o posibilitate. La fel de posibil e şi să-l fi realizat vreo 
superputere a răului de pe Pământ. Un Lex Luthor din 
lumea reală. Sau ar putea fi opera unei ţări renegate, cum e 
Coreea de Nord. 

— Care nu şi l-a revendicat? întrebă Barbie, sceptic. 

— Eu înclin spre extratereştri, spuse Marty. 


Ciocăni cu pumnul în Dom, fără nicio tresărire; avusese 
deja parte de micul şoc de la început. 

— La fel consideră şi majoritatea oamenilor de ştiinţă 
care lucrează acum la problema asta - dacă se poate spune 
că „lucrează“, când noi, de fapt, nu facem nimic. Se aplică 
Regula lui Sherlock: când elimini toate ipotezele imposibile, 
singura care rămâne, oricât de improbabilă, e cea 
adevărată. 

— A aterizat cineva sau ceva cu o farfurie zburătoare şi a 
cerut să fie dus la conducătorul nostru? întrebă Julia. 

— Nu, răspunse Cox. 

— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, aţi şti? se interesă şi 
Barbie, gândindu-se: „Chiar purtăm discuţia asta? Sau 
visez?“ 

— Nu neapărat... recunoscu Cox, după încă o scurtă 
ezitare. 

— Încă mai cred că e posibil să fie un fenomen 
meteorologic, continuă Marty. La naiba, chiar şi biologic - o 
fiinţă vie. Există un curent de gândire conform căruia acest 
lucru ar fi, de fapt, un fel de hibrid de E. coli. 

— Colonele Cox, replică încet Julia, suntem cobaii cuiva? 
Fiindcă eu senzaţia asta o am. 

Între timp, Lissa Jamieson se uita înapoi spre casele 
frumoase şi bine îngrijite din periferia Eastchester. 
Majoritatea luminilor erau stinse, fie pentru că locatarii nu 
aveau generatoare, fie pentru că făceau economie. 

— Aia a fost o împuşcătură, spuse ea din nou. Sunt sigură 
că a fost o împuşcătură. 


CÂND O SIMŢI 


1 


Pe lângă politica oraşului, Big Jim Rennie mai avea doar 
un singur viciu, iar acela era meciurile de baschet ale 
elevelor de liceu - al echipei Wildcats mai exact. Îşi lua 
abonamente pe tot sezonul, încă din 1998, şi asista la cel 
puţin o duzină de meciuri pe an. În 2004, anul când Lady 
Wildcats câştigase campionatul Diviziei D pe stat, le văzuse 
pe toate. Şi, cu toate că autografele pe care le observau 
oamenii când erau invitaţi în biroul lui de la domiciliu erau 
în mod inevitabil de la Tiger Woods, Dale Earnhardt şi Bill 
„Spaceman“ Lee, cel cu care se mândrea - şi pe care-l 
preţuia - cel mai mult era de la Hanna Compton, mica 
apărătoare din anul doi care adusese echipei Lady Wildcats 
singura minge de aur. 

Când ai abonament pe sezon, ajungi să-i cunoşti şi pe 
ceilalţi abonaţi din jurul tău şi să afli motivele pentru care 
vin la meciuri. Mulţi sunt rude ale jucătoarelor (şi, adesea, 
animatori ai Booster Club, scoțând la vânzare prăjituri şi 
plăcinte de casă, din care colectează bani pentru tot mai 
costisitoarele meciuri în „deplasare”). Alţii sunt puriştii 
baschetului, care-ţi vor spune - nu fără o anumită justificare 
- că fetele joacă din ce în ce mai bine. Tinerele jucătoare 
asimilează o etică a echipei pe care băieţii (cărora le place 
să fugă în dribling, să fenteze şi să arunce la coş tocmai de 
la mama dracu”) rareori reuşesc s-o egaleze. Ele joacă într- 
un ritm mai lent, lăsându-te să observi detaliile jocului şi să 
savurezi fiecare dribling, pasă sau aruncare. Admiratorii 
meciurilor de fete savurează scorurile foarte scăzute la 
care fanii băieţilor strâmbă din nas, afirmând că tactica 
fetelor pune accentul pe apărare şi aruncările calculate, 
care aparţin prin definiţie stilurilor vechi de joc. 


Mai sunt şi unii cărora, pur şi simplu, le place să vadă 
nişte adolescente cu picioare lungi alergând în pantaloni 
scurţi. 

Big Jim împărtăşea toate aceste motive de a agrea 
sportul, dar pasiunea lui provenea dintr-o cu totul altă 
sursă, una la care nu se referea niciodată când discuta 
despre meciuri cu ceilalţi fani. N-ar fi fost bine din punct de 
vedere politic. 

Fetele luau sportul la un nivel foarte personal, iar asta le 
făcea să urască mai intens. 

Băieţii voiau să câştige, da, şi uneori câte un meci se 
putea încinge, dacă era jucat împotriva unui rival 
tradiţional (în cazul echipelor sportive Wildcats din The 
Mill, dispreţuiţii Rockets din Castle Rock), dar pe băieţi îi 
interesau mai ales izbânzile individuale. Să se dea mari, cu 
alte cuvinte. lar când se termina, se termina. 

Fetele, pe de altă parte, nu suportau să piardă. Îşi luau 
înfrângerea cu ele la vestiar şi o rumegau mai departe. Mai 
important, o detestau şi o urau ca o echipă. Big Jim vedea 
adesea ura aceea înălţându-şi capul; în timpul câte unui 
duel pentru minge, după jumătatea reprizei a doua, când 
scorul era strâns, putea percepe vibrația „Mută-ţi gândul, 
curvă mică, mingea-i a MEA!“ O prindea din zbor şi o 
absorbea. 

Înainte de 2004, Lady Wildcats ajunseseră în finala pe 
stat doar o singură dată la douăzeci de ani, acea apariţie o- 
dată-şi-gata contra echipei din Buckfield. Pe urmă, apăruse 
Hanna Compton. Posesoarea celei mai cumplite uri a 
tuturor timpurilor, în opinia lui Big Jim. 

Ca fiică a lui Dale Compton, un tăietor de lemne deşirat 
din Tarker's Mills care de obicei era beat şi pus pe gâlceavă, 
Hanna ajunsese destul de firesc la acea atitudine de dă-te- 
că-te-sparg. În anul întâi, jucase în echipa clasei aproape 
toată stagiunea; antrenorul o transferase la echipa şcolii 
abia pentru ultimele două meciuri, unde marcase cele mai 
multe coşuri, lăsându-şi omoloaga de la echipa Bobcats din 


Richmond să se zvârcolească pe podea, după un joc 
defensiv dur, dar curat. 

La sfârşitul partidei, Big Jim îl acostase pe antrenorul 
Woodhead. 

— Dacă fata asta nu începe la anu”, eşti nebun. 

— Nu-s nebun deloc, replicase Woodhead. 

Hanna începuse tare şi terminase şi mai tare, trăgând o 
brazdă despre care fanii Wildcats încă mai vorbeau, peste 
ani şi ani (media sezonului: 27,6 puncte per meci). Putea să 
marcheze un coş de trei puncte oricând voia, dar ceea ce-i 
plăcea lui Big Jim cel mai mult era să se uite cum spărgea 
apărarea şi se repezea spre coş, cu faţa ei ca de câine pug 
schimonosită de concentrare, ochii negri sfidând pe oricine 
i-ar fi stat în drum şi coada scurtă, la spate, stând în sus ca 
un deget mijlociu ridicat. Al Doilea Ales din The Mill şi cel 
dintâi comerciant de maşini vechi se îndrăgostise. 

În meciul de campionat din 2004, Lady Wildcats 
conduceau Rock Rockets cu zece puncte, când Hanna a 
ratat o fază. Din fericire pentru Cats, mai erau doar câteva 
minute. Până la urmă, au învins la un punct diferenţă. Din 
totalul lor de şaizeci şi opt de puncte, Hanna Compton 
marcase stupefiantul număr de şaizeci şi trei. În primăvara 
aceea, certăreţul ei tată o sfârşise la volanul unui Cadillac 
nou-nouţ, pe care i-l vânduse cu o reducere de patruzeci la 
sută James Rennie. Big Jim nu se ocupa de maşini noi, dar 
când dorea una „direct din camion“, putea oricând s-o 
primească. 

Aşezat în biroul lui Peter Randolph, în timp ce afară se 
ştergeau ultimele urme ale ploii de meteoriți (iar copiii lui 
problemă aşteptau - neliniştiţi, spera Big Jim - să fie 
chemaţi ca să-şi afle soarta), el îşi amintea de acel meci de 
baschet fabulos, de-a dreptul mitic - şi mai ales primele opt 
minute din a doua jumătate, care începuse cu Lady Wildcats 
conduse cu nouă puncte. 

Hanna luase jocul în primire cu brutalitatea unilaterală a 
lui Stalin acaparând puterea în Rusia. Ochii negri îi sclipeau 


(părând fixaţi spre o Nirvana a baschetului de dincolo de 
vederea muritorilor de rând) pe faţa încremenită în acea 
eternă grimasă care spunea: „Sunt mai bună decât voi, 
sunt cea mai bună, daţi-vă din calea mea, că de nu vă fut de 
nu vă vedeți.“ Toate mingile aruncate de ea în acele opt 
minute nimeriseră în coş, inclusiv o aruncare absurdă, de la 
mijlocul terenului, cu picioarele împleticite, când nu găsise 
altă soluţie ca să scape de minge şi de o penalizare pentru 
paşi. 

Pentru asemenea situaţii existau anumite pase, cea mai 
comună fiind pasa dată „în zonă“. Dar cea care lui Big Jim îi 
plăcea cel mai mult era aia „simțită“, chestia aia care s-ar 
putea traduce cu „Acum chiar c-o simte“... Ca şi cum meciul 
ar fi avut cine ştie ce textură divină, inaccesibilă jucătorilor 
obişnuiţi (deşi, uneori, chiar şi jucătorii obişnuiţi „o 
simțeau“, şi pentru un scurt răstimp erau transformați în 
zei şi zeițe, toate defectele fizice părând să dispară cât dura 
acea stare divină trecătoare), o textură care în nopţile 
speciale putea fi atinsă: o draperie bogată şi miraculoasă, 
ca acelea care trebuie că împodobesc sălile din lemn de 
esenţă tare din Valhalla. 

Hanna Compton nu apucase să joace şi în anul următor; 
meciul de campionat fusese cântecul ei de lebădă. În vara 
aceea, urcându-se beat la volan, tatăl ei comisese un 
accident care-i costase viaţa pe el, pe nevastă-sa şi pe toate 
cele trei fiice ale lor, în timp ce se întorceau la Tarker's Mills 
de la Brownie's, unde se duseseră la nişte frappe-uri cu 
îngheţată. Cadillacul primit aproape cadou le fusese sicriul. 

Accidentul cu cinci victime făcuse senzaţie pe primele 
pagini ale ziarelor din vestul statului Maine - Democratul 
Juliei Shumway scosese în săptămâna aceea o ediţie cu 
chenar negru -, dar Big Jim nu fusese zdrobit de durere. 
Hanna n-ar fi jucat niciodată baschet în colegiu, bănuia el; 
acolo, fetele erau mai înalte, şi ea ar fi putut regresa la 
statutul de simplu figurant. N-ar fi acceptat niciodată aşa 
ceva. Ura ei trebuia să fie alimentată de acţiunea constantă 


pe teren. Big Jim înţelegea perfect. Simpatiza perfect. Era 
principalul motiv pentru care nici nu se gândise vreodată să 
plece din Chester's Mill. În lumea largă, ar fi putut câştiga 
mai mulţi bani, însă bogăţia era doar berea vieţii. Şampania 
era puterea... 

Era plăcut să conducă The Mill în condiţii normale, dar în 
perioadele de criză era mai mult decât plăcut. În asemenea 
vremuri, puteai să zbori pe aripile pure ale intuiţiei, ştiind 
că n-o s-o încurci, pur şi simplu n-aveai cum. Puteai ghici 
apărarea echipei adverse încă dinainte de a se închega şi 
marcai de fiecare dată când aveai mingea-n mână. O 
simţeai, iar prilejul ideal pentru asta era meciul de 
campionat. 

Acesta de-acum era meciul lui de campionat, şi toate se 
desfăşurau în propriul lui interes. Avea senzaţia - 
convingerea deplină - că nimic nu mai putea merge greşit 
în timpul acestei tranziţii magice; chiar şi lucrurile care 
păreau greşite aveau să devină ocazii favorabile, mai 
degrabă decât obstacole, ca acea aruncare disperată a 
Hannei de la mijlocul terenului, care ridicase în picioare tot 
Centrul Civic din Derry, cu fanii echipei Lady Wildcats 
ovaţionând şi ai celei din Castle Rock jeluindu-se fără să le 
vină a crede. 

O simţea. De-asta nu era obosit, deşi ar fi trebuit să fie 
extenuat. De-asta nu era îngrijorat pentru Junior, în pofida 
reticenţei şi a stării de agitaţie. De-asta nu era alarmat de 
coteria ostilă dintre prietenii lui Dale Barbara, în frunte cu 
târfa de la ziar. De-asta, în timp ce Peter Randolph şi Andy 
Sanders îl priveau buimaci, Big Jim nu făcea decât să 
zâmbească. Îşi putea permite acel zâmbet. Î] simţea. 

— Să închidem supermarketul? întrebă Andy. Dar asta n- 
ar nemulţumi o mulţime de oameni, Big Jim? 

— Supermarketul şi Gas and Grocery, îl corectă Big Jim, 
continuând să zâmbească. Pentru Brownie's n-avem de ce 
să ne facem griji, este deja închis. Ceea ce e foarte bine, nu- 
i decât o dugheană murdară. 


Nu adăugă şi: „Care vinde revistuţe murdare.“ 

— Jim, la Food City mai sunt încă o mulţime de produse, 
zise Randolph. Azi după-amiază am vorbit cu Jack Cale 
despre asta. Carnea e pe terminate, dar din toate celelalte 
are destule. 

— Ştiu, confirmă Big Jim. Înţeleg cum e cu inventarul, iar 
Cale înţelege şi el. Ar fi şi cazul, la urma urmei e evreu. 

— Păi... Eu spuneam doar că până acum totul a mers în 
ordine, fiindcă oamenii îşi ţin cămările bine aprovizionate. 
Da, continuă el, luminându-se la faţă, aş putea înţelege ca la 
Food City să se scurteze programul. Cred că l-am putea 
convinge pe Jack. Probabil că se şi gândeşte deja la asta. 

Big Jim clătină din cap, zâmbind mai departe. 
Descoperea un nou exemplu al modului în care lucrurile o 
iau în favoarea ta atunci când o simţi. Duke Perkins ar fi 
spus că era o greşeală să supui oraşul unui stres 
suplimentar, mai ales după neliniştitorul eveniment sideral 
din seara aceea. Numai că Duke era mort, iar acest lucru 
era mai mult decât convenabil; era divin. 

— Închise, repetă el. Amândouă. Tras oblonul. Şi când se 
redeschid, noi vom fi cei care să distribuie mărturile. 
Stocurile vor rezista mai mult, iar împărţirea va fi mai 
corectă. Voi anunţa un plan de raţionalizare, la adunarea de 
Joi. 

Făcu o pauză. 

— Dacă Domul nu dispare până atunci, fireşte. 

— Nu sunt sigur că avem autoritatea de a închide 
magazinele, Big Jim, zise Andy ezitant. 

— Într-o criză ca asta, nu avem numai autoritatea, ci şi 
responsabilitatea s-o facem. 

Îl bătu pe umăr pe Pete Randolph, zdravăn. Noul şef al 
poliţiei din Chester's Mill nu se aşteptase, şi scoase un 
chiţăit speriat. 

— Şi dacă lumea intră în panică? se încruntă Andy. 

— Ei, e şi asta o posibilitate, încuviinţă Big Jim. Când dai 
cu piciorul într-un cuib de şoareci, e normal să năvălească 


afară. S-ar putea să fie nevoie să sporim destul de mult 
efectivele poliţiei, dacă această criză nu ia sfârşit curând. 
Da, destul de mult. 

Randolph îl privi surprins. 

— Acum avem douăzeci de agenţi. Inclusiv... 

Lăsă fraza neterminată, arătând doar cu capul spre uşă. 

— Îhî, făcu Big Jim. Şi că tot veni vorba de băieţii ăia, fă 
bine şi adu-i aici, şefule, ca să terminăm cu povestea asta şi 
să-i trimitem acasă, la culcare. Cred că mâine or să aibă o zi 
grea. 

„Și dacă o să-i zgâlțâim puțin, cu atât mai bine. O merită, 
dacă nu şi-au putut ţine socotelile-n nâdragi. “ 


2 


Frank, Carter, Mel şi Georgia intrară cu paşi târşâiţi, ca 
nişte suspecți la alinierea în faţa martorilor. Aveau chipurile 
încordate şi sfidătoare, dar sfidarea era străvezie; Hanna 
Compton ar fi luat-o în râs. Îşi ţineau privirile în jos, 
studiindu-şi încălţămintea. Pentru Big Jim era clar că se 
aşteptau să fie concediaţi, sau chiar mai rău, ceea ce-i 
convenea de minune. Dintre toate stările emotive, frica era 
cel mai uşor de manipulat. 

— Ei, îi întâmpină el. lată-i şi pe bravii agenţi. 

Georgia Roux mormăi ceva printre dinţi. 

— Vorbeşte mai tare, dulceaţă, o încurajă Big Jim, 
punându-şi mâna pâlnie la ureche. 

— Am zis că n-am făcut nimica rău, răspunse ea -cu 
acelaşi mormăit gen „dom-profesor-mă-persecută“. 

— Atunci, ce anume aţi făcut? 

Şi, când Georgia, Frank şi Carter începură să vorbească 
toţi în acelaşi timp, arătă cu degetul spre Frankie. 

— Tu. 

„Și să vorbeşti clar pentru numele lui Dumnezeu. “ 

— Am fost acolo, începu Frank, da' ea ne-a invitat. 


— Exact! strigă Georgia, încrucişându-şi braţele pe 
pieptul voluminos. Ea... 

— Gura, i-o reteză Big Jim, ţintuind-o cu un deget cărnos. 
Vorbiţi pe rând. Aşa se face, când sunteţi o echipă. Sunteţi o 
echipă? 

Carter Thibodeau începea să înţeleagă unde voia să 
ajungă. 

— Da, să trăiţi, domnule Rennie. 

— Mă bucur să aud, replică Big Jim şi-i făcu semn lui 
Frank să continue. 

— A zis că avea nişte bere, continuă acesta. Numai de-aia 
ne-am dus. Că din oraş, n-avem de unde să cumpărăm, cum 
ştiţi. Şi-aşa, stăteam şi noi şi ne beam berea - doar o cutie 
de fiecare, şi oricum nu prea eram în timpul programului... 

— Nu eraţi deloc în timpul programului, îl corectă şeful 
poliţiei. Nu asta ai vrut să spui? 

Frank dădu din cap, respectuos. 

— Da, domnule, asta voiam să spun. Ne-am băut berile şi 
pe urmă am zis că e timpul să mergem, da' ea a zis că-i 
plăcea ce făceam, toţi, şi că voia să ne mulţumească. Şi pe 
urmă, şi-a desfăcut, cum ar veni, cracii. 

— Arătându-şi fofoloanca, înţelegeţi, clarifică Mel, cu un 
zâmbet larg şi tâmp. 

Big Jim se strâmbă, mulţumind în sinea lui că Andrea 
Grinnell nu era de faţă. Toxicomană sau nu, într-o asemenea 
situaţie ar fi putut începe să insiste pentru corectitudinea 
politică. 

— Ne-a luat în dormitor unul câte unul, urmă Frank. Ştiu 
că n-am făcut bine şi la toţi ne pare rău, da' a făcut-o de 
bunăvoie. 

— Nu mă îndoiesc, confirmă şeful Randolph. Fata aia are 
o reputaţie foarte proastă. Şi bărbatu-său. Nu cumva aţi 
văzut pe-acolo şi ceva droguri? 

— Nu, domnule! îi răspunse un cor pe patru voci. 

— Şi n-aţi agresat-o în niciun fel? îi chestionă Big Jim. 
Înţeleg că declară c-a fost lovită cu pumnii şi altele. 


— Nimeni n-a dat în ea, spuse Carter. Pot să zic ce cred 
eu că s-a-ntâmplat? 

Big Jim făcu un gest vag aprobator. Începea să-şi spună 
că domnul Thibodeau avea anumite posibilităţi. 

— Probabil a căzut după ce-am plecat noi. Poate chiar de 
mai multe ori. Era destul de beată. Aia de la asistenţa 
socială ar trebui să-i ia copilu' până nu-l omoară. 

La asta, nimeni nu răspunse. În actuala situaţie a 
oraşului, biroul de asistenţă socială din Castle Rock ar fi 
putut la fel de bine să fie pe Lună. 

— Deci, pe scurt, toţi sunteţi curaţi, conchise Big Jim. 

— Lună! preciză Frank, parcă citindu-i gândul dinainte. 

— Ei bine, eu cred că ne-am lămurit. 

Big Jim se uită în jur. 

— Mulţumiţi, domnilor? 

Andy şi Randolph dădură din cap, uşuraţi. 

— Bun, continuă Rennie. Ei, şi-acum, am avut o zi grea - 
o zi plină de evenimente - şi tuturor ne-ar prinde bine 
puţină odihnă, sunt convins. Voi, tinerii agenţi, aveţi nevoie 
mai ales, fiindcă vă veţi prezenta la datorie mâine- 
dimineaţă la ora şapte. Supermarketul şi Gas and Grocery 
vor fi amândouă închise pe perioada crizei, iar şeful 
Randolph s-a gândit că aţi fi cei mai potriviţi ca să păziţi 
Food City în caz că oamenii care vin acolo vor fi nemulţumiţi 
de noua ordine a lucrurilor. Crezi că poţi face faţă, domnule 
Thibodeau? Mai ales dumneata, cu... cu rana primită în 
război? 

Carter îşi flexă braţul. 

— Sunt OK. Câinele nu mi-a rupt niciun tendon. 

— Putem să-l trimitem şi pe Fred Denton cu ei, propuse 
şeful Randolph, prinzând spiritul jocului. Wettington şi 
Morrison ar fi de ajuns la Gas and Grocery. 

— Jim, sugeră Andy, poate ar fi bine să postăm agenţii cu 
mai multă experienţă la Food City, iar pe cei cu mai puțină 
experienţă la magazinul mai mic... 

— N-aş crede, îl întrerupse Big Jim. 


Zâmbind. Simţind. 

— De aceşti tineri e nevoie la Food City. Ei şi nu alţii. Şi 
încă ceva. Mi-a spus mie o păsărică, aşa, că unii dintre voi, 
băieţi, aveţi arme în maşini, iar vreo doi chiar le-aţi purtat 
asupra voastră când patrulaţi pe jos. 

Tăcere. 

— Sunteţi agenţi în perioada de probă, continuă Big Jim. 
Dacă aveţi pistoale personale, e dreptul vostru, ca cetăţeni 
americani. Dar dacă aud că vreunul dintre voi e înarmat 
mâine, când veţi sta la Food City, faţă-n faţă cu oamenii 
cumsecade din oraşul nostru, s-a zis cu funcţiile voastre de 
agenţi de poliţie. 

— Aşa e! întări Randolph. 

Big Jim Rennie îi privi, unul câte unul, pe Frank, Carter, 
Mel şi Georgia. 

— Aveţi ceva de comentat? Oricare? 

Nu păreau deloc încântați. Big Jim nici nu se aşteptase la 
altceva, dar acceptau destul de uşor. Thibodeau îşi tot flexa 
umărul şi degetele, aşa, de încercare. 

— Şi dacă nu-s încărcate? dori să ştie Frank. Dacă le 
avem la noi, ştiţi, doar aşa, ca avertisment? 

Big Jim ridică degetul, cu un aer profesoral. 

— Am să-ţi spun ce mi-a zis tatăl meu, Frank: nu există 
pistol neîncărcat. Avem aici un oraş civilizat şi frumos. 
Oamenii vor fi cuminţi, eu pe asta mizez. Dacă ei se 
schimbă, ne vom schimba şi noi. Înţelegi? 

— Da, să trăiţi, domnule Rennie. 

Frank nu arăta prea bucuros. Cu atât mai bine pentru 
Big Jim. 

Se ridică. Atâta numai că, în loc să-i conducă afară, le 
întinse mâinile. 

— Ei, haideţi. Mâine va fi o zi mare, şi nu trebuie s-o 
încheiem pe cea de azi fără o mică rugăciune. Aşa că, luaţi- 
mă de mâini. 

Se prinseră toţi de mâini. Big Jim închise ochii şi-şi înclină 
capul. 


— Sfinte Doamne... 
Dură ceva timp. 


3 


Barbie urcă scara exterioară a apartamentului său la ora 
douăsprezece fără câteva minute noaptea, cu umerii căzuţi 
de oboseală, gândindu-se că singurul lucru din lume pe 
care-l dorea era să doarmă şase ore, uitând de toate, 
înainte de a răspunde la deşteptător ca să se ducă la 
Sweetbriar Rose şi să pregătească micul dejun. 

Oboseala i se risipi de îndată ce aprinse lumina - care, 
graţie generatorului lui Andy Sanders, încă mai funcţiona. 

Fusese cineva acolo. 

Indiciul era atât de subtil, încât la început nici nu reuşi 
să-l izoleze. Închise ochii, apoi îi deschise din nou şi-i lăsă să 
se plimbe într-o doară prin combinaţia de living şi chicinetă, 
încercând să asimileze totul. Cărţile pe care plănuise să le 
lase pe loc erau la locurile lor, pe rafturi; nici scaunele nu se 
clintiseră, unul sub lampă, iar celălalt lângă singura 
fereastră, cu vederea sa pitorească spre aleea de-afară; 
ceaşca de cafea şi farfuria pentru pâine prăjită se aflau tot 
în uscătorul de vase, lângă chiuveta micuță. 

Apoi, îi pică fisa, aşa cum se întâmplă de obicei când nu te 
forţezi prea tare. Era vorba de covor. Covorul pe care-l 
numea în sinea lui Not Lindsay. 

Lung cam de un metru şi jumătate şi lat de vreo şaizeci 
de centimetri, covorul Not Lindsay era decorat cu motive 
romboidale repetitive, roşii, albastre, maro şi albe. Îl 
cumpărase de la Bagdad, dar un poliţist irakian de 
încredere îl asigurase că era de manufactură kurdă 
veritabilă. „Foarte vechi, foarte frumos“, spusese polițistul. 
Se numea Latif abd al-Khaliqg Hassan. Un agent bun. „Arată 
turceşte, dar nu-nu-nu.“ Rânjet larg. Dinţi albi. O 
săptămână mai târziu, în piaţă, glonţul unui lunetist îi 


zburase lui Latif abd al-Khaliqg Hassan drept prin partea 
dinapoi a capului. „Nu turceşte, irakeşte!“ 

Negustorul de covoare purta un tricou galben pe care 
scria: „NU TRAGEŢI, EU SUNT DOAR PIANISTUL.“ Latif îl 
asculta, dând din cap. Râdeau împreună. Apoi, vânzătorul 
făcuse un gest surprinzător de american, semnificând 
„laba“, şi râseseră şi mai tare. 

— Despre ce e vorba? întrebase Barbie. 

— Zice senator american cumpărat cinci ca asta. Lindsay 
Graham. Cinci covor, cinci sute dolar. Cinci sute în faţă, 
pentru presă. Şi altele pe urmă. Dar tot covor la senator 
fals. Da-da-da. Ăsta nu fals, ăsta adevărat. Eu, Latif Hassan, 
zic tine asta, Barbie. Nu Lindsay Graham covor. 

Şi ridicase mâna, iar Barbie îi aplicase un high-five. 
Fusese o zi reuşită. Fierbinte, dar bună. Cumpărase covorul 
cu două sute de dolari americani şi un DVD player Coby 
pentru toate teritoriile. Not Lindsay era singurul lui suvenir 
din Irak şi niciodată nu călcase cu picioarele pe el. Îl ocolea 
întotdeauna. Plănuise să-l lase şi pe el acolo la plecarea din 
The Mill - probabil că, în subconştient, dorise să lase în 
urmă tot Irakul, dar slabe speranţe. Oriunde mergeai, 
rămâneai pe loc. Marele adevăr Zen al epocii. 

Nu călcase pe el, avea o superstiție în legătură cu asta, 
păşea mereu pe alături, ca şi cum atingerea covorului cu 
picioarele ar fi activat vreun computer de la Washington, 
care să-l facă să se pomenească din nou înapoi la Bagdad 
sau în căcatul de Fallujah. Totuşi, cineva călcase, căci acum 
Not Lindsay era cutat. Mototolit. Şi puţin strâmb. Îl lăsase 
drept dimineaţa, la plecare, cu o mie de ani în urmă. 

Intră în dormitor. Cuvertura stătea în poziţie normală, ca 
întotdeauna, dar senzaţia că şi pe-acolo umblase cineva era 
la fel de puternică. Plutea în aer un miros slab de sudoare? 
Stăruia cine ştie ce vibraţie psihică? Barbie nu ştia şi nici 
nu-l interesa. Se duse la scrin, deschise sertarul de sus şi 
văzu că perechea de blugi hiper-albiţi pe care o lăsase 
deasupra stivei de haine era acum la fund. lar şorturile lui 


kaki, care fuseseră cu fermoarele închise, le aveau 
deschise. 

Trecu imediat la al doilea sertar, unde-şi ţinea şosetele. Îi 
luă mai puţin de cinci secunde ca să constate că ecusoanele 
lui metalice dispăruseră şi nu se miră. Absolut deloc nu se 
miră! 

Luă telefonul mobil ieftin pe care, de asemenea, 
intenţionase să-l lase acolo şi se întoarse în prima cameră. 
Cartea de telefon a oraşelor Tarker's şi Chester's se afla pe 
o măsuţă de lângă uşă - o cărticică atât de subţire, încât era 
aproape o broşură. Căută numărul de care avea nevoie, 
fără a se aştepta cu adevărat să-l găsească; şefii poliţiei nu 
aveau obiceiul de a-şi trece numerele în cartea de telefon. 

Atâta doar că, după câte se părea, în orăşelele de 
provincie o făceau. Acesta, cel puţin, figura acolo, deşi 
discret: H&B Perkins 28 Morin Street. Deşi era trecut 
de miezul nopţii, Barbie formă numărul fără ezitare. Nu-şi 
putea permite să aştepte. Bănuia că era posibil să dispună 
de foarte puţin timp. 


4 


Telefonul ciripea. Howie, fără îndoială, o suna ca să-i 
spună că avea să întârzie şi să aibă grijă să încuie uşile şi să 
se ducă la culcare... 

Apoi, conştientiză din nou, cu aceeaşi strângere de inimă 
cu care descoperi că un ananas apetisant era de fapt 
stricat, faptul că Howie era mort. Nu ştia cine-ar fi putut s-o 
sune la ora aia - se uită la ceas - douăsprezece şi douăzeci 
noaptea, dar în niciun caz nu Howie... 

Se ridică în capul oaselor, masându-şi ceafa şi 
strâmbându-se, înciudată pentru că adormise pe canapea, 
înjurându-l în gând pe cel care o trezise din somn la o 
asemenea oră şi încercând să se acomodeze iar cu noua ei 
condiţie de femeie singură. 


Apoi, îi trecu prin minte că s-ar fi putut să existe doar un 
singur motiv pentru un asemenea apel nocturn: fie 
dispăruse Domul, fie fusese străpuns. Îşi lovi piciorul de 
măsuţă destul de tare pentru a face hârtiile de-acolo să sară 
din loc, apoi şchiopătă până la telefonul de lângă scaunul lui 
Howie (cât o durea să se uite la scaunul acela gol!), îl înhăţă 
şi întrebă răstit: 

— Alo? Ce e? 

— Dale Barbara la telefon. 

— Barbie! L-au spart? Au spart Domul? 

— Nu. Aş vrea şi eu ca de-asta să te sun, dar încă nu... 

— Atunci, de ce? E aproape douăşpe jumate noaptea! 

— Ai spus că soţul tău îl ancheta pe Jim Rennie. 

Brenda făcu o pauză, începând să înţeleagă. Îşi pusese 
palma pe gât, în locul unde Howie o mângâiase pentru 
ultima oară. 

— Da, dar ţi-am spus, nu avea nicio probă conclu... 

— "Ţin minte ce mi-ai spus, o întrerupse Barbie. Trebuie 
să mă asculţi, Brenda. Poţi? Te-ai trezit? 

— Acum, da. 

— Soţul tău făcuse însemnări? 

— Da. Pe laptop. Le-am printat, adăugă ea, privind spre 
dosarul VADER, întins pe masa de cafea. 

— Bun. Mâine-dimineaţă, vreau să pui foile într-un plic şi 
să le duci la Julia Shumway. Spune-i să le pună într-un loc 
sigur. Un seif chiar, dacă are. Dacă nu, într-o cutie blindată 
pentru bani sau un fişet încuiat. Şi mai spune-i că nu 
trebuie să deschidă plicul decât dacă se întâmplă ceva cu 
tine, cu mine sau cu amândoi. 

— Mă sperii... 

— Altfel, să nu-l deschidă sub nicio formă. Dacă-i spui 
asta, o s-o facă, ce zici? Mie instinctul îmi spune că da. 

— Sigur c-o s-o facă, dar de ce să nu se uite? 

— Fiindcă, dacă redactora şefă a ziarului local vede cu 
ce-l avea soţul tău la mână pe Big Jim, iar Big Jim afăcă a 


văzut, o să ne pierdem aproape toată puterea asupra lui. 
Mă urmăreşti? 

— Da-aa... răspunse Brenda, dorindu-şi cu disperare ca 
Howie să fi fost cel care purta acea conversaţie, la o oră 
atât de târzie. 

— Spuneam că s-ar putea să fiu arestat azi, dacă racheta 
nu rezolvă nimic. Mai ţii minte că ţi-am spus? 

— Sigur. 

— Ei bine, n-am fost. Nemernicul ăla gras ştie cum să 
tragă de timp. Dar n-o s-o mai lungească multă vreme. Sunt 
aproape sigur că se va întâmpla mâine - adică azi, în cursul 
zilei. Mai bine zis, dacă nu-l poţi împiedica, amenințând că 
faci public tot ce descoperise soţul tău. 

— Pentru ce crezi c-au să te aresteze? 

— Habar n-am, dar în niciun caz pentru şterpelit din 
magazine. Şi, după ce ajung în puşcărie, s-ar putea să am 
un accident. Am văzut multe accidente de soiul ăsta în Irak. 

— Dar e o nebunie... 

O nebunie, însă cu acea plauzibilitate oribilă pe care o 
cunoscuse uneori în coşmaruri. 

— Brenda, gândeşte-te: Rennie are ceva de ascuns, are 
nevoie de un ţap ispăşitor, iar noul şef al poliţiei e la degetul 
lui cel mic. 'Toate planetele sunt aliniate. 

— Oricum aveam de gând să mă duc pe la el, spuse 
Brenda. Şi voiam s-o iau şi pe Julia cu mine, pentru 
siguranţă. 

— N-o lua pe Julia, dar nici singură să nu te duci. 

— Doar nu crezi c-ar fi-n stare să... 

— Nu ştiu de ce ar fi în stare, cât de departe ar merge şi 
cât nu. În cine mai ai încredere, în afară de Julia? 

Brenda îşi reaminti momentul din aceeaşi după-amiază, 
când incendiile erau aproape stinse, iar ea stătea lângă 
Little Bitch Road, simțindu-se bine în ciuda suferinţei, 
fiindcă era cumva în priză de la endorfine. Romeo Burpee îi 
spunea că ar fi trebuit să fie cel puţin comandantă de 
pompieri. 


— Rommie Burpee, spuse ea. 

— OK, atunci cu el te duci. 

— Să-i spun şi ce aflase Howie despre... 

— Nu, respinse Barbie ideea. El e doar poliţa ta de 
asigurare. Şi uite încă una: încuie laptopul soţului tău. 

— Bine... dar dacă încui laptopul şi las hârtiile la Julia, eu 
ce-am să-i mai arăt lui Jim? Cred că aş putea să mai imprim 
un rând... 

— Nu. E de-ajuns unul singur pus în circulaţie. 
Deocamdată, cel puţin. Să-l speriem e una. Dacă-l îngrozim 
de-a binelea, ar putea deveni prea imprevizibil. Brenda, 
crezi că e pătat? 

— Cu toată convingerea, răspunse ea fără ezitare. 

„Fiindcă aşa credea Howie - pentru mine, atâta e de- 
ajuns. “ 

— Şi mai ţii minte ce conţine dosarul? 

— Cifrele exacte nu şi nici numele tuturor băncilor pe 
care le-au folosit, dar în rest, destul. 

— Atunci, o să te creadă, mai spuse Barbie. Cu sau fără 
un al doilea exemplar al hârtiilor, o să te creadă. 


5 


Brenda introduse dosarul VADER într-un plic de manila. 
Pe partea din faţă scrise numele Juliei. Puse plicul pe masa 
din bucătărie, apoi intră în cabinetul lui Howie şi încuie 
laptopul în seif. Seiful era mic şi trebui să încline Mac-ul, 
dar până la urmă încăpu. În final, roti tamburul cu cifrul nu 
o dată, ci de două ori, urmând instrucţiunile regretatului ei 
soţ. În acel timp, luminile se stinseră. Un moment, o parte 
primitivă din ea a fost sigură că făcuse să sară o siguranţă, 
tocmai cu acea rotire în plus. 

Apoi, îşi dădu seama că generatorul din spate se oprise. 


6 


Marţi dimineaţa la ora şase şi cinci, când Junior veni 
acasă, cu obrajii palizi şi ţepoşi şi părul zburlit, Big Jim 
stătea la masa din bucătărie, într-un halat de baie alb, cam 
cât vela mare a unui clipper. Bea o cola. 

Junior arătă cu capul spre cutie. 

— O zi bună începe cu un mic dejun bun. 

Big Jim o ridică, luă o înghiţitură şi o puse la loc pe masă. 

— Cafea n-avem. Sau, mă rog, avem, dar nu e curent. 
Generatorul a rămas fără carburant. la şi tu o cutie, ce mai 
aştepţi? Sunt încă destul de reci şi, după cum arăţi, cam ai 
nevoie. 

Junior deschise frigiderul şi se uită în interiorul întunecat 
al acestuia. 

— Şi vrei să cred că nu poţi să mai faci rost de nişte gaz 
oricând ai nevoie? 

La asta, Big Jim avu o mică tresărire, dar imediat se 
relaxă. Era o întrebare rezonabilă şi nu însemna că Junior 
ar fi aflat ceva. „Omul vinovat fuge şi când nimeni nu-i e pe 
urme“, îşi reaminti el. 

— Să zicem că, în momentul de faţă, n-ar fi politic... 

— Aha... 

Junior închise uşa frigiderului şi se aşeză în cealaltă parte 
a mesei. Îşi privi tatăl cu un anume amuzament găunos (pe 
care Big Jim îl luă drept afecţiune). 

„Familia care e unită rămâne unită“, îi spuse Junior. „Cel 
puţin, pentru moment. Atâta vreme cât este...“ 

— ... Politic, spuse el. 

Big Jim dădu din cap, studiindu-şi în continuare fiul, care, 
pe lângă băutura de dimineaţă, îşi adăugase şi un baton de 
Big Jerk. 

Nu-l întrebă: „Unde-ai fost?“ Nu-l întrebă nici: „Ce-i cu 
tine?“, deşi era evident, în lumina neiertătoare a dimineţii, 
că era ceva în neregulă. O întrebare însă tot avea. 

— Sunt cadavre. La plural. Corect? 

— Da. 


Junior muşcă o bucată mare din batonul de carne şi o 
înghiţi cu cola. Fără murmurul frigiderului şi bolborositul 
filtrului Mr. Coffee, în bucătărie domnea o linişte stranie. 

— Şi toate cadavrele alea pot fi puse în seama domnului 
Barbara? 

— Da. Ioate. 

Încă o îmbucătură. Încă o înghiţitură. Junior privindu-l 
fix, în timp ce-şi masa tâmpla stângă. 

— Ai putea descoperi cadavrele alea azi pe la prânz, într- 
un mod plauzibil? 

— Nicio problemă. 

— Şi dovezile împotriva domnului Barbara al nostru, 
fireşte. 

— Da, zâmbi Junior. Sunt dovezi serioase. 

— Să nu te prezinţi la secţia de poliţie în dimineaţa asta, 
fiule! 

— Ba mai bine da, replică Junior. Dacă nu vin, o să pară 
ciudat. Şi-n plus, nu-s obosit. Am dormit cu... 

Clătină din cap. 

— Am dormit, ajunge-atăt. 

Nici Big Jim nu-l întrebă: „Cu cine ai dormit?“ Avea alte 
griji pe cap, decât aventurile fiului său; se bucura doar că 
băiatul nu fusese printre cei care-şi făcuseră de cap cu 
zdreanţa aia din rulota de pe Motton Road. Relaţiile cu 
asemenea femei erau cele mai sigure căi de a lua vreo 
boală. 

„Deja e bolnav“, şopti o voce în capul lui Big Jim. Putea fi 
vocea tot mai slabă a soţiei lui. „Vită-te Ja el, doar...“ 

Probabil că vocea aceea avea dreptate, dar în dimineaţa 
asta pe Big Jim îl preocupau chestiuni mai importante decât 
tulburările de nutriţie ale lui Junior Rennie sau ce-o fi avut. 

— N-am spus să te duci la culcare. Vreau să patrulezi cu 
maşina şi să-mi faci un serviciu. În timpul patrulării, nu te 
apropia de Food City. Cred că acolo vor fi nişte probleme. 

— Ce fel de probleme? se însufleţiră ochii lui Junior. 

Big Jim nu-i răspunse direct. 


— Poţi să-l găseşti pe Sam Verdreaux? 

— Sigur. E-n cocioaba aia de pe God Creek Road. În mod 
normal, ar dormi după beţie, da' azi mai degrabă-l văd 
trezindu-se cu tremurici, că n-a mai avut ce bea. 

Imaginându-şi, Junior râse afectat, apoi se strâmbă şi-şi 
frecă iar tâmpla. 

— Chiar crezi că-s omul cel mai nimerit care să stea de 
vorbă cu el? Nu-i cel mai mare fan al meu, în perioada asta. 
Cred că m-o fi şters şi de pe pagina lui de Facebook. 

— Nu înţeleg. 

— Am glumit, tată. Lasă. 

— Crezi că s-ar mai îmbuna, dacă i-ai oferi trei sferturi de 
whisky? Şi mai mult, pe urmă, dacă face o treabă bună? 

— Zdrenţărosul ăla nenorocit s-ar îmbuna şi dacă i-aş 
oferi juma” de pahar cu poşircă de două parale. 

— Whisky-ul poţi să-l iei de la Brownie's, spuse Big Jim. 

Pe lângă alimentele şi cărţile ieftine pe care le vindea, 
Brownie's era unul dintre cele trei magazine din Chester's 
Mill autorizate să vândă băuturi alcoolice, iar 
departamentul de poliţie avea cheile de la toate trei. Big Jim 
împinse cheia peste masă. 

— Uşa din spate. Să nu te vadă nimeni când intri. 

— Şi Sam Jeg ce trebuie să facă în schimbul pilelii? 

Big Jim îi explică. Junior ascultă nepăsător... cu excepţia 
lucirii jucăuşe din ochii injectaţi. Mai avea o singură 
întrebare de pus: 

— O să meargă? 

— O să meargă, o simt, dădu din cap Big Jim. 

Junior mai muşcă o dată din baton şi luă încă o sorbitură 
de cola. 

— Şi eu, tată, spuse el. Şi eu. 


Z 


După plecarea lui Junior, Big Jim intră în cabinet, cu 
halatul învolburându-i-se maiestuos în jurul trupului. Îşi 


scoase telefonul mobil din sertarul central al biroului, unde- 
| ţinea cât mai mult timp posibil. Considera că erau nişte 
obiecte străine de Dumnezeu, care nu făceau decât să 
încurajeze vorbăria prelungită şi fără sens - câte ore se 
pierdeau dând din gură în păcătoşeniile alea? Şi cu ce fel de 
raze nesănătoase îţi trăgeau în cap, în timp ce pălăvrăgeai? 

Totuşi, puteau fi utile uneori. Socotea că Sam Verdreaux 
avea să facă ceea ce-i spunea Junior, dar mai ştia şi că ar fi 
fost o prostie să nu-şi ia măsuri de prevedere. 

Alese un număr din lista „ascunsă“ a telefonului, care nu 
putea fi accesat decât printr-un cod numeric. Telefonul sună 
de vreo şase ori, înainte de a i se răspunde. 

— Ce? lătră autorul numeroaselor progenituri Killian. 

Big Jim tresări şi-şi îndepărtă o secundă aparatul de 
ureche. Când îl aduse înapoi, auzi nişte cotcodăceli slabe în 
apropiere. 

— Eşti în coteţ, Rog? 

— Ăă... da să trăiţi, Big Jim, sigur c-aicea. Găinile au 
nevoie de mâncare, fie ploaie sau ninsoare. 

O întorsătură de o sută optzeci de grade, de la enervare 
la respect. Şi era cazul ca Roger Killian să fie respectuos. 
Big Jim îl făcuse un drac-bumbac de milionar. Dacă-şi irosea 
o viaţă care-ar fi putut să fie minunată, fără griji financiare, 
sculându-se cu noaptea-n cap ca să dea de mâncare la nişte 
găini, mă rog - aşa voia Dumnezeu. Roger era prea nătâng 
ca să se oprească. Asta era firea lui hărăzită din cer şi nu 
încăpea nicio îndoială că-n ziua acea avea să-i fie de mare 
folos lui Big Jim. 

„Și oraşului“ îşi spuse el. „Pentru oraş o fac. Pentru 
pinele oraşului. “ 

— Roger, am o treabă pentru tine şi cei trei fii ai tăi mai 
mari. 

— Numa” doi îs acasă, răspunse Roger, vorbind cu 
accentul lui yankeu gros, care făcea ca fraza să sune: 
„Numa-doi-s-acas"“. Ricky şi Randall s-aci, da' Roland era-n 
Oxford dupe nutreţ, când căzu Domu' lu' Hristosu' mă-sii... 


Făcu o pauză, gândindu-se la ceea ce spusese. În fundal, 
găinile cotcodăceau. 

— Să iertaţ înjurătura. 

— Sunt sigur că Dumnezeu te iartă, replică Big Jim. 
Atunci, tu şi cei doi fii ai tăi mai mari. Poţi să fii cu ei în oraş 
pe la... 

Se opri să calculeze. Nu-i luă mult. Când o simţi, puţine 
decizii au nevoie de timp. 

— Să zicem, la nouă, nouă şi-un sfert cel mai târziu? 

— O să tre'iască să-i scol, da' sigur, răspunse Roger. Ce-o 
să facem? Aducem neşte propan în plu... 

— Nu, îl întrerupse Big Jim, iar în legătură cu aia să-ţi ţii 
gura, Domnul să te aibă în pază! 

Şi vorbi. 

Roger Killian, Domnul să-l aibă în pază, ascultă. 

În jur, cam opt sute de găini cotcodăceau în timp ce 
înfulecau hrană asezonată cu steroizi. 


8 


— Ce? Ce? De ce? 

Jack Cale stătea la biroul său, în încăperea mică şi 
înghesuită a administraţiei de la Food City. Biroul era plin 
cu listele de inventar pe care el şi Ernie Calvert le 
terminaseră, în sfârşit, pe la unu noaptea, după ce ploaia de 
meteoriți le spulberase orice speranţă de a termina mai 
devreme. Acum le aduna pe toate - coli galbene, scrise de 
mână - şi le agita spre Peter Randolph, care stătea în uşa 
biroului. Noul şef al poliţiei se gătise în uniformă completă, 
pentru acea vizită. 

— Uită-te la astea, Pete, înainte să faci o prostie. 

— Îmi pare rău, Jack. Magazinul e închis. O să se 
deschidă iar joi, ca depozit de alimente. Raţii egale pentru 
toată lumea. Vom ţine contabilitatea, Food City Corp n-o să 
piardă niciun cent, îţi promit... 


— Nu despre asta e vorba, aproape că gemu Jack - care, 
la cei treizeci şi ceva de ani ai lui, avea o claie de păr roşcat 
şi sârmos pe care acum îl tortura cu mâna-n care nu ţinea 
hârtiile galbene... pe care Pete Randolph nu dădea niciun 
semn că ar fi vrut să le ia. 

— Uite! Uite! Despre ce vorbeşti, pentru numele lui Jack 
Sprat Dumnezeu sărind-într-un-picior, Peter Randolph? 

Ernie Calvert veni ca un bolid dinspre magazia de la 
subsol. Avea o burtă lată şi un chip roşu, şi părul cărunt 
tuns  milităreşte de-o viaţă. Purta halatul verde al 
angajaţilor de la Food City. 

— Vrea să închidă magazinul! îi spuse Jack. 

— De ce Dumnezeu să vrei asta, când mai e mâncare 
destulă? întrebă revoltat Ernie. De ce să sperii oamenii aşa? 
O să se sperie ei destul, cu timpul, dacă mai ţine mult 
chestia asta. Cine-a venit cu o idee aşa de tâmpită? 

— Au votat-o aleşii, răspunse Randolph. Orice probleme 
aveţi cu planul, ridicaţi-le la şedinţa specială a 
municipalităţii de joi seara. Dacă nu se termină totul până 
atunci, desigur. 

— Ce plan? strigă Ernie. Vrei să zici că Andrea Grinnell a 
fost în favoarea prostiei ăsteia? Are mai multă minte! 

— Înţeleg că are gripă, replică Randolph. Zace la pat. Aşa 
că Andy a hotărât. Big Jim a votat şi el pentru. 

Nimeni nu-i spusese s-o prezinte aşa; nu era nevoie. 
Randolph ştia cum îi plăcea lui Big Jim să-şi facă treburile. 

— Raţionalizarea ar putea avea sens, de la un moment 
dat, spuse Jack, dar de ce acum? 

Scutură iar foile, cu obrajii aproape la fel de roşii ca 
părul. 

— De ce, când încă mai avem atât de multă marfă? 

— E cel mai potrivit moment ca să începem conservarea. 

— Asta-i bună, s-o zică unu' care are-o şalupă pe Lacul 
Sebago şi un Winnebago Vectra în curte, i-o întoarse Jack. 

— Nu uita Hummerul lui Big Jim, adăugă Ernie. 

— Destul, le-o reteză Randolph. Aleşii au hotărât... 


— Ba doar doi dintre ei au hotărât, îl întrerupse Jack. 

— Adică, numai unul a hotărât, preciză şi Ernie. Şi ştim 
care. 

— ... iar eu am transmis mesajul, deci cu asta am 
terminat. Puneţi un anunţ în vitrină: „MAGAZINUL ÎNCHIS 
PANĂ LA NOI DISPOZIŢII.“ 

— Pete! Ascultă! Fii rezonabil! 

Ernie nu mai părea furios; acum devenise aproape 
rugător. 

— O să bage lumea în toţi sperieţii. Dacă ţii neapărat, ce- 
ar fi să scriem: „ÎNCHIS PENTRU INVENIAR, SE VA 
REDESCHIDE CURÂND”? Poate şi: „SCUZE PENTRU 
DISCONFORIUL TEMPORAR.“ Şi punem „IEMPORAR“ cu 
TOşu sau aşa ceva. 

Peter Randolph clătină din cap, încet şi apăsat. 

— Nu pot să te las, Ern. N-aş putea nici chiar dacă ai mai 
fi angajat oficial, ca el. 

Arătă cu capul spre Jack Cale, care-şi lăsase pe birou 
colile cu inventarul, ca să-şi poată maltrata părul cu 
amândouă mâinile. 

— „ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII.“ Aşa mi-au zis 
aleşii, iar eu le îndeplinesc ordinele. Şi-n plus, orice 
minciună se-ntoarce mereu la tine, să te muşte de cur. 

— Mda, bine, Duke Perkins le-ar fi spus să ia ordinul ăsta 
şi să se şteargă la cur cu el, ripostă Ernie. Să-ţi fie ruşine, 
Pete, că te-ai făcut preş pentru grăsanu' ăla de tot căcatu'. 
E îţi zice să sari, şi tu-ntrebi cât de sus. 

— Ar fi bine să taci în clipa asta, dacă nu vrei s-o păţeşti, 
îl avertiză Randolph, îndreptându-şi spre el degetul, care-i 
cam tremura. Dacă nu vrei să-ţi petreci restul zilei de azi la 
arest, sub acuzaţia de ultraj, ţine-ţi gura şi respectă 
ordinele. E o situaţie de criză... 

Ernie îl privi nevenindu-i să creadă. 

— „Acuzaţie de ultraj“? N-o-nghit eu pe-asta... 

— Ba acum ai s-o-nghiţi. Dacă nu mă crezi, hai şi- 
ncearcă! 


9 


Mai târziu - mult prea târziu ca să mai folosească la ceva 
- Julia Shumway avea să reconstituie în mare parte felul 
cum începuse revolta de la Food City, deşi n-a apucat 
niciodată să publice nimic despre asta. Şi chiar dac-ar fi 
putut, ar fi făcut-o ca pe un simplu reportaj: Cine? Ce? 
Unde? Când? De ce? Şi Cum? Cele şase întrebări clasice. 
Dacă era  întrebată despre nucleul emoţional al 
evenimentului, s-ar fi pierdut. Cum să explice că nişte 
oameni pe care-i cunoştea de-o viaţă - oameni pe care-i 
respecta, oameni pe care-i iubea - se transformaseră într-o 
gloată dezlănţuită? îşi spunea: „Aș fi putut interveni mai 
eficient dacă nu eram acolo chiar de la început, ca să văd 
cum a pornit totul“, dar asta era strict o încercare de 
explicaţie raţională, un refuz de a privi în faţă fiara 
dezordonată şi fără minte care se poate ivi când sunt 
provocaţi nişte oameni cuprinşi de spaimă. Văzuse 
asemenea bestii la ştirile TV, de obicei în ţări străine. 
Niciodată nu se aşteptase să întâlnească una chiar la ea în 
oraş. 

Şi nici nu fusese nevoie. La asta tot revenea. Chester's 
Mill era izolat de numai şaptezeci de ore şi plin cu provizii 
de tot felul; numai la gazul propan se remarca o penurie 
misterioasă. 

Mai târziu, avea să zică: „A fost momentul când oraşul şi- 
a dat în fine seama ce se întâmpla. “ Probabil că aşa era, ca 
idee, dar n-o satisfăcea. Tot ce putea spune cu deplină 
certitudine (şi nu şi-o spunea decât sieşi) era că vedea cum 
oraşul ei îşi pierdea minţile, iar după aceea Julia Shumway 
n-avea să mai fie niciodată aceeaşi persoană. 


10 


Primele două persoane care văd anunţul sunt Gina 
Buffalino şi prietena ei Harriet Bigelow. Ambele fete sunt 
îmbrăcate în uniforme albe de soră medicală (Ginny 
Tomlinson a fost cu ideea; considera că albul le inspira 
pacienţilor mai multă încredere decât şorţurile cu dungi 
multicolore), iar acum arată drăgălaş la modul cel mai 
serios. Arată şi obosite, în pofida rezistenţei lor tinereşti. Au 
avut două zile grele şi le aşteaptă încă una, după o noapte 
de somn scurt. Au venit să cumpere ciocolată - plănuiesc să 
ia destulă pentru toţi pacienţii, în afara sărmanului Jimmy 
Sirois, care e diabetic - şi vorbesc despre ploaia de 
meteoriți. Conversaţia încetează când văd inscripţia de pe 
uşă. 

— Magazinul nu poate fi închis, spune Gina, nevenindu-i 
să creadă. E marţi dimineaţa. 

Îşi apropie faţa de geam, cu mâinile puse căuş lângă ochi 
ca să blocheze lumina soarelui matinal puternic. 

În timp ce Gina e ocupată cu asta, soseşte camioneta lui 
Anson Wheeler, cu Rose Twitchell pe locul din dreapta. L-au 
lăsat pe Barbie la Sweetbriar, să termine de servit micul 
dejun. Rose coboară din maşina cu numele ei scris pe-o 
latură încă înainte ca Anson să fi oprit motorul. Are o listă 
lungă de cumpărături şi vrea să ia cât poate de multe dintre 
ele, şi cât poate de curând. Apoi, vede anunţul „ÎNCHIS 
PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII“ de pe uşă. 

— Ce naiba...? Aseară l-am văzut pe Jack Cale, şi n-a scos 
o vorbă despre asta. 

I s-a adresat lui Anson, care o urmează grăbit, dar cea 
care-i răspunde e Gina Buffalino: 

— Şi mai are de toate, înăuntru. Rafturile sunt pline. 

Se adună şi alţii. Magazinul ar trebui să se deschidă în 
cinci minute, iar Rose nu e singura care a plănuit să-şi 
înceapă devreme târguielile; oameni din tot oraşul au văzut, 
dimineaţa la deşteptare, că Domul era la locul lui şi s-au 
hotărât să-şi facă aprovizionarea. Mai târziu, întrebată cum 
explica această năvală neaşteptată, Rose avea să spună: „La 


fel se întâmplă în fiecare iarnă, când Biroul Meteo ridică un 
avertisment de furtună la gradul avertismentului de viscol. 
Sanders şi Rennie nici n-ar fi putut găsi o zi mai nepotrivită 
pentru mascarada asta.“ 

Printre primii sosiți se numără şi maşinile doi şi patru ale 
Departamentului de Poliţie din Chester's Mill. Le urmează 
îndeaproape Frank DeLesseps, cu Nova lui (de pe care a 
desprins abţibildul cu PLINU', VINU' SAU VAGINU;, 
considerând că nu se cade din partea unui reprezentant al 
legii). Carter şi Georgia sunt în maşina doi; Mel Searles şi 
Freddy Denton, în Patru. Au parcat la mică distanţă, lângă 
Maison des Fleurs a lui LeClerc, la ordinul şefului Randolph. 
„Nu e nevoie să ajungeţi acolo prea devreme,“ i-a instruit 
el. „Aşteptaţi să se adune cam o duzină de maşini în 
parcare. Cine ştie, poate vor citi anunţul, doar, şi se duc 
acasă.“ 

Acest lucru nu se întâmplă, desigur, exact aşa cum Big 
Jim Rennie s-a şi aşteptat. lar apariţia poliţiştilor - mai ales 
a unora atât de tineri şi cruzi, în cea mai mare parte - are 
mai degrabă efectul de a incita spiritele, în loc să le 
calmeze. Rose e prima care începe să se ia de el. Îl alege pe 
Freddy, arătându-i lista lungă de cumpărături şi gesticulând 
spre vitrină, prin care se vede că majoritatea produselor de 
care are nevoie sunt aliniate ordonat pe rafturi. 

Pentru început, Freddy e politicos, conştient că oamenii 
(nu chiar o mulţime, nu încă) îi privesc, dar îi e greu să-şi 
păstreze calmul cu prichinduţa aia guralivă care-i ţipă-n 
faţă. Nu pricepe că el nu face decât să respecte ordinele? 

— Cine crezi că dă de mâncare la oraşu' ăsta, Fred? îl 
întreabă Rose. 

Anson îi pune o mână pe umăr. Rose i-o dă la o parte. Ştie 
că, în ochii lui Freddy, disperarea ei pare un acces de furie 
turbată, dar n-are ce face. 

— Crezi c-o să se paraşuteze din cer un camion Sysco cu 
provizii, sau ce crezi? 

— Doamnă... 


— Hai, mai scuteşte-mă! De când mă iei tu pe mine cu 
„doamnă“? Douăzeci de ani ţi-am dat să haleşti clătite cu 
afine şi şunca aia moleşită care-ţi place ţie, la masa patru, 
cinci zile pe săptămână, şi-mi ziceai „Rosie“. Da' mâine n-ai 
să capeţi clătite, dacă nu cumpăr fâină şi frăgezitor şi sirop 
Şi... 

Se întrerupe. 

— În sfârşit! I-a venit mintea la cap! Slavă Domnului! 

Jack Cale deschide una dintre uşile duble. Mel şi Frank s- 
au postat în faţa intrării, iar Jack are loc doar atât cât să se 
strecoare printre ei. Potenţialii cumpărători - acum sunt 
aproape două duzini, deşi până la ora oficială a deschiderii 
magazinului, nouă dimineaţa, mai e un minut - se reped 
înainte, doar ca să se oprească în momentul când Jack alege 
o cheie din inelul de la centură şi încuie uşa la loc. Se înalţă 
un geamăt colectiv. 

— De ce naiba faci asta? strigă Bill Wicker, indignat. 
Nevastă-mea m-a trimis să-i iau oţet! 

— Vorbiţi cu aleşii şi cu şeful Randolph, răspunde Jack. 

Părul îi stă zburlit în toate părţile. Se uită urât la Frank 
DelLesseps, apoi şi mai urât la Mel Searles, care încearcă 
fără succes să-şi stăpânească rânjetul, poate chiar şi 
faimosul lui nie-nie-nie. 

— Că eu, unul, ştiu c-am s-o fac! Da' acuma, m-am săturat 
de tot căcatu' ăsta. Am terminat. 

Şi porneşte hotărât prin mulţime, cu capul plecat şi 
obrajii mai roşii chiar şi decât părul. Lissa Jamieson, care 
tocmai soseşte cu bicicleta (toate articolele de pe lista ei vor 
încăpea în coşul pentru lapte de deasupra roții din spate; 
nevoile sale sunt mici-spre-minuscule) trebuie să cotească 
brusc pentru a-l evita. 

Carter, Georgia şi Freddy stau aliniaţi în faţa vitrinei mari 
cu geam de plexiglas, pe locul unde Jack ar fi pus, într-o zi 
obişnuită, roabele şi îngrăşămintele. Degetele lui Carter 
sunt bandajate, iar un pansament mai gros îi umflă cămaşa. 
Freddy îşi ţine mâna pe patul pistolului, în timp ce Rose 


Twitchell continuă să-l toace, iar Carter îşi doreşte să-i 
poată da un dos de palmă. Degetele-i sunt OK, doar umărul 
îl doare îngrozitor. Micul grup de cumpărători a devenit mai 
mare, iar în parking intră tot mai multe maşini. 

Înainte ca agentul Thibodeau să poată studia cu adevărat 
mulţimea, însă, Alden Dinsmore intră în spaţiul lui personal. 
Alden arată hăituit şi pare să fi dat jos zece kile de când i-a 
murit fiul. Poartă o banderolă neagră de doliu pe braţul 
stâng şi pare cam ameţit. 

— Tre' să intru, fiule. M-o trimes nevastă-mea să mai iau 
nişte cutii... 

Alden nu precizează ce fel de cutii. Probabil, cutii cu de 
toate. Sau poate tocmai şi-o fi amintit de patul gol de la etaj, 
cel care nu va mai fi ocupat niciodată, şi de posterul cu Foo 
Fighters la care nimeni nu se va mai uita vreodată, şi de 
macheta avionului de pe birou care nicicând nu va mai fi 
terminată, şi a uitat de conţinutul cutiilor... 

— Îmi pare rău, domnule Dimmesdale, spune Carter. Nu 
se poate. 

— Mă cheamă Dinsmore, îl corectează Alden, cu aceeaşi 
voce plată. 

Şi porneşte spre uşă. E încuiată, n-are cum să intre, 
totuşi Carter îi dă un brânci puternic. Pentru prima oară, 
Carter simte o undă de simpatie la adresa profesorilor din 
liceu care-l trimiteau în detenţie; e enervant să nu fii băgat 
în seamă. 

De asemenea, e foarte cald, şi-l doare umărul, în ciuda 
celor două pastile de Percocet pe care i le-a dat maică-sa. O 
temperatură atmosferică de 24 grade Celsius, la ora nouă 
dimineaţa, e o raritate în octombrie, iar albastrul spălăcit al 
cerului anunţă că până la prânz se va face şi mai cald - ca 
să nu mai vorbim de ora trei după-amiază... 

Alden se împleticeşte înapoi, peste Gina Buffalino, şi 
amândoi ar cădea pe spate, dacă nu i-ar sprijini Petra 
Searles - care nu-i tocmai de la categoria uşoară. Alden nu 
pare supărat, doar nedumerit. 


— M-o trimes nevastă-mea după cutii... explică el spre 
Petra. 

Un murmur se înalţă din mulţimea care se tot adună. Nu 
e un sunet furios - nu încă. Au venit după alimente, 
alimentele sunt la locul lor, dar uşa e încuiată. lar acum, un 
om a fost îmbrâncit de un aşa-zis poliţist care a abandonat 
liceul şi-n urmă cu o săptămână era mecanic auto. 

Gina se uită la Carter, Mel şi Frank DeLesseps, cu ochi tot 
mai mari. Îi arată cu degetul. 

— Ăştia au violat-o! îi spune ea prietenei sale, Harriet, 
fără să coboare vocea. Ăştia-s ăia care-au violat-o pe 
Sammy Bushey! 

Zâmbetul se şterge de pe chipul lui Mel; i-a pierit tot 
cheful de-a face nie-nie. 

— Gura! o repede el. 

În spatele mulţimii au sosit Ricky şi Randall Killian, cu o 
automacara Chevrolet Canyon. Sam Verdreaux îi urmează 
îndeaproape, pe jos, desigur; Sam şi-a pierdut definitiv 
permisul de conducere în 2007. 

Gina face un pas înapoi, holbându-se la Mel. Lângă ea, 
Alden Dinsmore stă ca un fermier-robot mătăhălos cu 
bateria consumată. 

— Şi cică voi sunteţi poliţia...? Al-loo07?/ 

— Treaba aia cu violu-i doar o minciună d-a curvei, spune 
Frank. Şi fă bine şi nu mai răcni, până nu te-arestăm pentru 
tulburarea liniştii. 

— Pe bune că da! îi ţine isonul Georgia, care s-a tras mai 
aproape de el. 

Carter o ignoră. Observă mulţimea. Da, acum e o 
mulțime. Dacă cincizeci de oameni formează o mulţime, 
atunci asta e. Şi mai vin şi alţii. Carter ar vrea să aibă 
pistolul la el. Nu-i place ostilitatea de pe chipurile celor din 
faţa lui. 

Velma Winter, care conduce Brownie's (sau îl conducea, 
înainte de-a se închide), soseşte cu Tommy şi Willow 
Anderson. Velma e o femeie înaltă şi masivă, care se 


piaptănă ca Bobby Darin şi arată de parc-ar fi regina 
războinică de la Dyke Nation, dar şi-a îngropat doi soţi şi pe 
la masa de bârfe din Sweetbriar se vorbeşte că i-a regulat 
pe amândoi pân-au dat în primire, şi-acuma-l caută pe 
număru' trei, miercurea, la Dipper's; atunci e Seara de 
Country Karaoke şi se-adună bătrâneii. Acum, Velma se 
proţăpeşte în faţa lui Carter, cu mâinile proptite-n şoldurile 
ei lătăreţe. 

— Închis, 'ai? întreabă ea, pe un ton pragmatic. la să 
vedem hârtiile. 

Carter nu pricepe, iar asta-l înfurie. 

— Marş de-aici, javră. N-am io nevoie dă hârtii. Şefu' ne-a 
trimis. Aşa au ordonat Aleşii. O să se facă depozit de 
mâncare. 

— Raţionalizare? Asta vrei să zici? se miră Velma şi 
pufneşte. Ba-n oraşul meu, nici gând! 

Se înghesuie printre Mel şi Frank şi începe să bată cu 
pumnii în uşă: 

— Deschideţi! Voi de-acolo, deschideţi ușa! 

— Nu-i nime-acasă, zice Frank. Aşa că mai bine lasă-te. 

Ernie Calvert însă n-a plecat, şi se apropie pe culoarul 
dintre gondolele cu paste, făină şi zahăr. Velma îl vede şi 
bate-n uşă şi mai tare. 

— Deschide, Ernie! Deschide! 

— Deschide!!! strigă şi alte glasuri. 

Frank se uită la Mel şi dă din cap. Amândoi o apucă pe 
Velma şi încep să-i tragă din faţa uşii făptura mătăhăloasă, 
de-o sută de kile. Georgia Roux s-a întors spre magazin şi-i 
face semn lui Ernie să se ducă înapoi. Ernie nu se duce. 
Fraierul stă acolo ca un popândău c-un morcov în cur. 

— Deschideţi! rage Velma. Deschideţi! Deschideţi! 

Tommy şi Willow i se alătură. La fel şi Bill Wicker, 
poştaşul. Şi Lissa, cu faţa strălucindu-i - toată viaţa a sperat 
să participe la un miting spontan, iar acum i s-a ivit ocazia. 
Ridică pumnul strâns şi începe să-l agite ritmic - două 
mişcări scurte pe silabele „Des-chi...“ şi una mai amplă pe 


«“ 


„.... deţi!” Alţii încep s-o imite. Sloganul „Deschideţi 
devine: „De-chi EŢ! De-chi EŢ! De-chi EŢ!“ Acum, toţi îşi 
mişcă pumnii în acelaşi ritm de doi-plus-unu - să tot fie vreo 
şaptezeci de oameni, poate chiar optzeci, şi continuă mereu 
să sosească alţii şi alţii. Sirul de bluze albastre din faţa 
magazinului pare mai firav ca oricând. Cei patru poliţişti 
mai tineri se uită spre Freddy Denton, în aşteptarea unor 
idei, dar Freddy nu are niciuna. 

Are, însă, un pistol. „Fă bine şi trage-n aer mai repede, 
Cheliosule“, îi cere Carter în gând, „altfel ăştia or să vină 
peste noi. “ 

Încă doi poliţişti - Rupert Libby şi Toby Whelan - vin în 
viteză cu maşina pe Main Street, dinspre departamentul de 
poliţie (unde au băut cafea, uitându-se la CNN), depăşind-o 
pe Julia Shumway, care aleargă pe trotuar cu aparatul foto 
agăţat de umăr. 

Jackie Wettington şi Henry Morrison pornesc şi ei spre 
supermarket, dar imediat walkie-talkie-ul de la centura lui 
Henry pârâie. E şeful Randolph, care le spune să rămână la 
post, lângă Gas and Grocery. 

— Da' noi auzim... începe Henry. 

— Astea-s ordinele, îl întrerupe Randolph, fără să adauge 
că sunt ordine pe care nu face decât să le transmită - de la 
o instanţă superioară, cum ar veni... 

— De-chi EJ! De-chi E! De-chi E! 

Mulțimea scandează şi-şi agită ritmic pumnii, în aerul 
cald. Oamenii sunt încă temători, dar din ce în ce mai 
surescitaţi. Se aprind tot mai mult. Ihe Chef s-ar fi uitat la 
ei şi ar fi văzut o adunătură de fani care mai aveau nevoie 
doar de o melodie cu Grateful Dead pe banda sonoră 
pentru ca tabloul să fie complet. 

Fraţii Killian şi Sam Verdreaux îşi croiesc drum printre 
oameni. Scandează şi ei - nu ca să se prefacă, ci pentru că 
vibrația mulţimii-devenind-gloată e pur şi simplu irezistibilă 
- dar nu se ostenesc să-şi agite şi pumnii; au treabă. Nimeni 


nu le dă mare atenţie. Mai târziu, doar câţiva oameni îşi vor 
aminti că parcă-parcă i-au zărit pe-acolo. 

Sora Ginny Tomlinson înaintează şi ea. A venit să le spună 
fetelor că e nevoie de ele la Cathy Russell; au sosit pacienţi 
noi, dintre care unul e în stare gravă. Asta ar trebui să fie 
Wanda Crumley din Eastchester. Familia Crumley locuieşte 
lângă familia Evans, la graniţa oraşului Motton. Dimineaţă, 
când Wanda s-a dus să vadă ce mai făcea Jack, l-a găsit 
mort, la nici douăzeci de paşi distanţă de locul unde Domul 
a retezat mâna soţiei sale. Jack zăcea pe spate, cu o sticlă 
lângă el şi creierii uscându-i-se pe iarbă. Wanda a fugit 
înapoi acasă, ţipând după bărbatul ei, şi aproape ajunsese 
la el, când s-a prăbuşit, doborâtă de-o coronariană. Wendell 
Crumley a avut mare noroc să nu facă un accident cu micul 
său Subaru pe drumul spre spital - l-a parcurs, în cea mai 
mare parte, cu o sută douăzeci de kilometri la oră. Acum, 
Wanda e în grija lui Rusty, dar Ginny nu crede că la cei 
cincizeci de ani ai ei, supraponderală şi fumătoare 
înveterată, mai are şanse de supravieţuire. 

— Fetelor, spuse ea. E nevoie de voi la spital. 

— Ăştia-s, doamnă Tomlinson! strigă Gina. 

Trebuie să strige, ca să se facă auzită peste scandările 
mulţimii. Arată cu degetul spre poliţişti şi începe să plângă - 
în parte, din cauza spaimei şi a oboselii, dar în primul rând 
de indignare. 

— Ăştia-s cei care au violat-o! 

De data asta, Ginny priveşte dincolo de uniforme şi-şi dă 
seama că Gina are dreptate. Ginny Tomlinson nu are un 
temperament atât de coleric ca al lui Piper Libby, dar are şi 
ea temperament, iar acum acesta acţionează un factor 
agravant: spre deosebire de Piper, Ginny a văzut-o pe 
tânăra Bushey fără chiloţi. Avea vaginul tumefiat şi lacerat. 
Vânătăi enorme pe coapse, care nu se putuseră vedea 
înainte de a fi spălat sângele. Atât de mult sânge... 

Ginny uită că fetele sunt aşteptate la spital. Uită că ar 
trebui să le scoată din acea situaţie periculoasă şi 


alunecoasă. Uită chiar şi de atacul cardiac al Wandei 
Crumley. Merge înainte cu paşi mari, înghiontind pe cineva 
la o parte din drum (întâmplător, este Bruce Yardley, 
casierul, care-şi mişcă pumnul la fel ca toată lumea), şi se 
apropie de Mel şi Frank. Amândoi sunt atenţi la mulţimea 
tot mai ostilă şi n-o văd venind. 

Femeia ridică ambele mâini, arătând o clipă ca personajul 
negativ dintr-un western, când se predă în faţa şerifului. 
Apoi, mâinile i se prăvălesc năprasnic, plesnindu-i pe 
amândoi tinerii în acelaşi timp. 

— Nenorociţilor! strigă ea. Cum aţi putut? Cum aţi putut 
să fiţi atât de lași? O să-nfundaţi pușcăria pentru asta, cu 
to... 

Mel nu gândeşte, reacţionează doar. Îi dă un pumn în 
plină faţă, spărgându-i ochelarii şi nasul. Ginny se răstoarnă 
pe spate, cu un țipăt, plină de sânge. Boneta medicală de 
modă veche, smulsă din agrafe, îi zboară de pe cap. Bruce 
Yardley, tânărul casier, încearcă s-o prindă şi nu reuşeşte. 
Ginny nimereşte peste câteva cărucioare de cumpărături 
aliniate. Acestea o iau din loc ca un trenuleţ. Căzută în 
patru labe, Ginny plânge de durere şi din cauza şocului. 

Stropi mari de sânge încep să-i picure din nas - care nu e 
doar rupt, ci sfărâmat de-a binelea - pe literele mari şi 
galbene „RC“ din „ZONA CU PARCAREA INTERZISĂ“. 

Câteva momente, mulţimea amuţeşte, şocată, iar Gina şi 
Harriet aleargă spre Ginny. 

Apoi, răsună vocea limpede, cu timbru perfect de 
soprană, a Lissei Jamieson: 

— MAMA VOASTRĂ DE PORCI! 

În acel moment, zboară piatra. Aruncătorul primei pietre 
nu va fi identificat niciodată. S-ar putea să fie singurul 
delict cu care Sam Verdreaux a scăpat basma curată-n viaţa 
lui. 

Junior îl lăsase în capătul de sus al oraşului, iar Sam, 
numai cu whisky bolborosindu-i prin cap, se dusese în 
prospecţie pe malul estic al râului Prestile, să găsească 


piatra cea mai potrivită. Trebuia să fie mare, dar nu prea 
mare, altfel nu putea s-o arunce cu precizie, deşi într-o 
vreme - cu un secol în urmă, i se pare uneori, iar alteori are 
impresia că foarte recent - fusese aruncător al echipei Mills 
Wildcats în primul meci de campionat pe statul Maine. O 
găsise în sfârşit, nu departe de Peace Bridge: între cinci 
sute şi şapte sute de grame şi netedă ca un ou de gâscă. 

„Și încă un lucru“, mai spusese Junior, când îl lăsase la 
destinaţie. 

Nu de la el provenea, dar nu-i spusese şi asta, la fel cum 
nici şeful Randolph nu le spusese lui Wettington şi Morrison 
cine ordonase să stea la secţie. N-ar fi fost politic... 

„Ocheşte gagica.“ Acestea au fost ultimele cuvinte 
adresate de Junior lui Sam Jeg, înainte de a se despărţi. „O 
merită, aşa că să nu ratezi. “ 

În timp ce Gina şi Harriet, în uniformele lor albe, 
îngenunchează lângă asistenta şefă, care sângerează şi 
suspină (şi toţi ceilalţi sunt atenţi la ele), Sam îşi ia avânt la 
fel ca-n ziua aia de demult, în 1970, şi lansează prima sa 
aruncare după patruzeci de ani şi mai bine. 

Şi dă lovitura - în mai multe privinţe, chiar. Bucata de 
granit cu cristale de cuarţ, grea de peste şase sute de 
grame, o loveşte pe Georgia Roux drept în gură, 
fracturându-i maxilarul în cinci locuri şi lăsându-i, din toţi 
dinţii, doar patru. Georgia cade cu spatele peste vitrina de 
plexiglas, în timp ce mandibula îi atârnă grotesc aproape 
până pe piept şi din gura căscată îi şiroieşte sângele. 

O clipă mai târziu, zboară încă două pietre, una de la 
Ricky Killian, cealaltă de la Randall. A lui Ricky îl loveşte pe 
Bill Allnut în ceafă, doborându-l la pământ, nu departe de 
Ginny Tomlinson. „Căcat!” îşi zice Ricky. „Trebuia să dau 
într-un gabor futu-i!“ Nu numai că aşa a primit ordin, dar şi 
visa dintotdeauna s-o facă. 

Randall ţinteşte mai bine. Îl atinge pe Mel Searles drept 
în frunte. Mel cade ca un sac de poştă. 


Urmează o scurtă pauză, un moment când toată lumea 
trage aer în piept. Imaginaţi-vă o maşină care stă în 
echilibru pe două roţi, neputându-se hotări dacă să se 
răstoarne sau nu. Priviţi cum Rose Twitchell se uită în jur, 
uluită şi speriată, nesigură de ce se întâmplă. Îl vedeţi pe 
Anson cum o cuprinde cu braţul de mijloc. Ascultaţi-o pe 
Georgia Roux cum urlă cu gura ei lăbărţată în jos, scoțând 
un sunet cam ca al vântului când suflă peste coarda cernită 
a unei cutii de conserve transformată în sirenă. În timp ce 
mugeşte, sângele îi curge peste limba lacerată. Observaţi 
întăririle. Toby Whelan şi Rupert Libby (e vărul lui Piper, 
deşi ea nu se laudă cu legătura lor de rudenie) sosesc primii 
la locul faptei. Se uită... şi se retrag cu câţiva paşi. Apoi vine 
Linda Everett. Merge pe jos, împreună cu alt poliţist cu 
jumătate de normă, Marty Arsenault, care gâfâie în urma ei. 
Linda începe să se împingă prin mulţime, însă Marty - care- 
n dimineaţa asta nici măcar nu şi-a luat pe el uniforma, doar 
s-a dat jos din pat şi şi-a tras o pereche de blugi vechi - o 
prinde de umăr. Linda aproape că se smulge din mâna lui, 
dar imediat îşi aminteşte de fiicele ei. Ruşinată de propria-i 
laşitate, îl lasă pe Marty s-o conducă spre locul de unde 
Rupe şi Ioby urmăresc desfăşurarea evenimentelor. Dintre 
cei patru poliţişti, numai Rupe are arma asupra lui, şi oare o 
să tragă? Aiurea-n tramvai - în mulţime o vede pe propria 
lui soţie, de mână cu mama ei (ce-i drept, pe soacră-sa nu l- 
ar deranja s-o împuşte puţin). Uitaţi-vă cum apare Julia, 
chiar în spatele Lindei şi al lui Marty, gâfâind cu sufletul la 
gură, dar pregătindu-şi deja aparatul, scăpând capacul 
obiectivului, în graba ei de a începe să fotografieze. Uitaţi-l 
şi pe Frank DeLesseps îngenunchind lângă Mel, tocmai la 
timp ca să evite încă o piatră, care-i şuieră pe deasupra 
capului şi sparge geamul uneia dintre uşile 
supermarketului. 

Şi atunci... 

Atunci, cineva răcneşte. Cine anume, nu se va şti 
niciodată, nici măcar asupra sexului persoanei care a 


strigat nu vor putea să cadă cu toţii de acord, deşi 
majoritatea cred că a fost o femeie, iar Rose îi va spune lui 
Anson, mai târziu, că e aproape sigură c-a fost Lissa 
Jamieson. 

— PE EIII! 

Altcineva rage: 

— MÂNCAREEEEE! 

Şi mulţimea năvăleşte înainte. 

Freddy Denton trage un foc de pistol în aer. Apoi coboară 
arma, în panică, gata-gata să tragă în grămadă. Nu apucă, 
pentru că cineva îi smulge pistolul din mână. Cade la 
pământ, cu un strigăt de durere. Apoi, vârful unei cizme 
mari de fermier - a lui Alden Dinsmore - îi izbeşte tâmpla. 
Agentului Denton nu i se stinge complet lumina, începe 
doar să fileze, iar când îşi va reveni, Marea Revoltă de la 
Supermarket s-a sfârşit deja. 

Sângele se infiltrează prin bandajul de pe umărul lui 
Carter Thibodeau, iar pe cămaşă-i înfloresc mici rozete, dar 
- pentru moment, cel puţin - nu simte nicio durere. Nici nu 
încearcă să fugă. Se propteşte bine pe picioare şi-şi 
descarcă pistolul în prima persoană care vine în bătaia 
armei. Întâmplător, este Charles „Bondocu“ Norman, care 
ţine magazinul de antichităţi de pe 117, la marginea 
oraşului. Stubby cade, ţinându-se de gura din care-i 
ţâşneşte sângele. 

— Înapoi, futu-vă! mârâie Carter. Înapoi, căcănarilor! Ce? 
Aţi venit la furat? Înapoi! 

Marta Edmunds, guvernanta fetiţelor lui Rusty, încearcă 
să-l ajute pe Stubby şi se alege ca răsplată cu un pumn în 
obraz de la Frank DeLesseps. Se clatină, ţinându-se de faţă 
şi privindu-l, fără să-i vină a crede, pe tânărul care a lovit- 
0... după care e trântită la pământ, peste Stubby, de valul 
potenţialilor cumpărători porniţi la atac. 

Carter şi Frank încep să dea cu pumnii-n ei, dar nu aplică 
decât trei lovituri, înainte să le distragă atenţia un urlet 
straniu, cu modulaţii. Este bibliotecara oraşului, cu părul 


atârnându-i răvăşit în jurul feţei de obicei atât de blânde. 
Împinge un şir de cărucioare şi ar putea la fel de bine să 
scoată un țipăt de atac japonez. Frank sare la o parte din 
calea ei, dar cărucioarele se ocupă de Carter, expediindu-l 
cât colo. Îşi fâlfâie braţele, încercând să-şi ţină echilibrul, şi 
ar putea chiar să reuşească, dacă nu s-ar nimeri acolo 
picioarele Georgiei. Se împiedică de ele, cade pe spate şi e 
strivit sub tălpi. Răsucindu-se pe burtă, îşi împreunează 
mâinile peste cap şi aşteaptă să se termine totul. 

Julia Shumway, cu aparatul de fotografiat la ochi, ţăcăne, 
ţăcăne, ţăcăne. Poate că fotografiile vor dezvălui chipurile 
unor oameni pe care-i cunoaşte, dar în vizor nu vede decât 
străini. O turmă. 

Rupert Libby îşi scoate arma şi trage patru focuri în aer. 
Detunăturile reverberează prin dimineaţa caldă, seci şi 
declamatorii, ca un şir de semne de exclamare auditive. 
Toby Whelan sare-napoi în maşină, lovindu-se la cap de-i 
zboară şapca („AJUTOR DE ŞERIF CHESTER'S MILL“ scrie 
pe ea, cu galben). Înhaţă portavocea de pe bancheta din 
spate, o ridică la gură şi strigă: 

— ÎNCETAŢI IMEDIAT! POLIŢIA! ÎNAPOI! E UN ORDINI! 

Julia îl fotografiază. 

Mulțimea nu ia în seamă nici împuşcăturile, nici goarna. 
Nu-i dă atenţie nici lui Ernie Calvert, când apare de după 
colţul clădirii, cu halatul verde fluturându-i deasupra 
genunchilor. 

— Veniţi prin spate! ţipă el. Nu-i nevoie să spargeţi nimic, 
am deschis în spate! 

Oamenii nu mai vor decât să spargă uşa şi să între. Se 
reped în uşile pe care scrie INTRARE şi IEŞIRE şi ZILNIC 
PREŢURI REDUSE. La început, uşile rezistă, apoi 
încuietoarea cedează sub presiunea acumulată. Primii sosiți 
sunt striviţi de uşi şi suferă vătămări: doi oameni cu coaste 
rupte, un gât luxat, două fracturi de braţe. 

Toby Whelan dă să ridice din nou portavocea, după care o 
lasă iar jos, cu multă grijă, pe capota maşinii cu care au 


venit el şi Rupe. Îşi ia şapca de AJUTOR DE ŞERIE, o 
scutură, şi-o pune pe cap. El şi Rupe pornesc spre magazin, 
apoi se opresc, neputincioşi. Linda şi Marty Arsenault li se 
alătură. Linda o vede pe Marta şi o conduce înapoi la micul 
grup de poliţişti. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Marta, năucită. M-a lovit 
cineva? Îmi arde obrazul. Cine are grijă de Judy şi Janelle? 

— Le-a luat sora ta, azi-dimineaţă, îi spune Linda şi o 
strânge în braţe. Nu-ţi face griji. 

— Cora? 

— Wendy. 

Cora, sora mai mare a Martei, locuieşte la Seattle de ani 
de zile. Linda se întreabă dacă nu cumva Marta a suferit o 
comoţie. Se gândeşte că ar trebui s-o examineze doctorul 
Haskell, după care îşi aduce aminte că Haskell e sau în 
morga spitalului sau la Bowie Funeral Home. Acum Rusty e 
singur, iar azi va fi foarte ocupat. 

Carter o duce pe Georgia spre maşina doi. Tânăra 
continuă să urle, cu acele zbierete sinistre ca ale unei 
sirene de vânt. Mel Searles şi-a recăpătat oarecum, tulbure, 
cunoştinţa. Frankie îl conduce spre Linda, Marta, Toby şi 
ceilalţi poliţişti. Mel încearcă să ridice capul, apoi şi-l lasă la 
loc în piept. Din fruntea rănită îi curge sânge; cămaşa-i e 
îmbibată. 

Oamenii năvălesc în magazin. Aleargă pe culoare, 
împingând cărucioare sau înhăţând coşuri dintr-o stivă de 
lângă rastelul cu brichete de cărbune (HAI LA UN PICNIC 
DE TOAMNĂ! invită reclama). Manuel Ortega, angajatul lui 
Alden Dinsmore, şi bunul său prieten Dave Douglas se duc 
direct la casă şi încep să apese pe butoanele NU SE VINDE, 
să înşface bani şi să şi-i îndese în buzunare, râzând ca 
nebunii. 

Acum supermarketul e plin; este zi de vânzări. La raionul 
de alimente congelate, două femei se ciorovăiesc pentru 
ultima Prăjitură de Casă cu Lămâie Pepperidge. La 
delicatese, un bărbat îl pocneşte pe altul cu un cârnat 


polonez, cerându-i să mai lase şi pentru alţii din afurisita aia 
de friptură rece. Amatorul de friptură rece se întoarce şi-i 
dă celuilalt una-n nas. Curând, se tăvălesc amândoi pe 
pardoseală, cărându-şi la pumni. 

Izbucnesc şi alte încăierări. Rance Conroy, proprietar şi 
unic angajat al Conroy's Western Maine Electrical Service 
Supplies („Zâmbetele, specialitatea noastră!“), îl altoieşte 
pe Brendan Ellerbee, fost profesor de ştiinţe la 
Universitatea din Maine ieşit la pensie, când acesta îi 
smulge din faţă ultimul sac de zahăr. Ellerbee cade, dar nu 
dă drumul sacului de cinci kilograme de Domino's, iar când 
Conroy se apleacă să i-l înhaţe, Ellerbee mârăie: 

— Ia de-aici, na! 

Şi-i dă cu zahăru-n mutră. Sacul se sparge, învăluindu-l 
pe Rance Conroy într-un nor alb. Electricianul cade peste 
un raft, cu faţa albă ca a unui mim, zbierând că nu mai vede 
nimic, c-a orbit. Carla Venziano, cu bebeluşul holbându-i-se 
peste umăr din port-bebeul pe care-l duce-n spate, o 
împinge pe Henrietta Clavard din faţa gondolei cu orez 
Texmati - micului Steven îi place orezul, şi-i mai place şi să 
se joace cu casoletele de plastic, iar Carla vrea să-i asigure 
viitorul. Henrietta, care în ianuarie a împlinit optzeci şi 
patru de ani, buşeşte pe ghemul tare de piele şi oase care 
cândva i-a servit drept fund. Lissa Jamieson îl dă la o parte 
pe Will Freeman, proprietarul reprezentanţei Toyota locale, 
ca să salte ultimul pui din containerul frigorific, înainte de a 
reuşi să-l apuce, o adolescentă cu tricou PUNK RAGE i-l 
umflă de sub nas, scoate spre ea limba cu piercing şi pleacă 
veselă. 

Se aude un zgomot de sticlă spartă, urmat de ovaţia 
inimoasă a unor voci bărbăteşti (în majoritate, dar nu în 
totalitate). Dulapul cu bere a fost învins. Mulţi cumpărători, 
probabil plănuind să MEARGĂ LA UN PICNIC DE TOAMNĂ, 
şiroiesc într-acolo. În loc de „De-chi EŢ!“, refrenul a 
devenit: 

— Be-re! Be-re! Be-re! 


Alţii se năpustesc în magazia de la subsol şi urcă înapoi. 
Curând, bărbaţi şi femei deopotrivă îşi iau vinul cu 
bidoanele şi navetele. Unii duc cutii cu sticle pe cap, ca 
hamalii băştinaşi din filmele vechi cu acţiunea în junglă. 

Julia, sfărâmând sub pantofi cioburi de sticlă, ţine 
aparatul la ochi şi trage, trage, trage instantanee... 

Afară, se adună restul poliţiştilor din oraş, inclusiv Jackie 
Wettington şi Henry Morrison, care şi-au abandonat de 
comun acord postul de la Gas and Grocery. Se alătură 
celorlalţi, strângându-se într-un grup îngrijorat care stă 
deoparte şi doar priveşte. Jackie vede expresia şocată a 
Lindei Everett şi o cuprinde în braţe. Ernie Calvert vine şi 
el, cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii bucălaţi, ţipând: 

— Fără rost! Fără niciun rost! 

— Acum ce facem? întreabă Linda, cu obrazul rezemat de 
umărul lui Jackie. Marta stă lângă ea, căscând gura spre 
magazin şi apăsându-şi cu palma vânătaia de pe faţă, care 
se umflă rapid. În faţa lor, din Food City răsună ţipete, 
râsete, câte un strigăt de durere... Sunt aruncate obiecte; 
Linda vede cum un sul de hârtie igienică se desfăşoară ca o 
serpentină festivă, zburând cu boltă peste raionul 
produselor de uz casnic. 

— Scumpo, îi răspunde Jackie, crede-mă că habar n-am. 


11 


Anson înhăţă lista de cumpărături a lui Rose şi alergă în 
magazin înainte ca posesoarea ei să-l poată opri. Rose ezită 
câteva clipe, lângă camionul restaurantului, încleştându-şi 
şi descleştându-şi mâinile, şi întrebându-se dacă să intre 
sau nu după el. Tocmai se hotărâse să rămână pe loc, când 
un braţ îi cuprinse umerii. Tresări, apoi întoarse capul şi-l 
văzu pe Barbie. Fu atât de uşurată, încât i se înmuiară 
genunchii. Se agăţă de braţul lui - parţial ca să-i simtă 
încurajarea, dar mai ales de teamă să nu leşine. 

Barbie zâmbea, fără prea mult umor. 


— Grozavă distracţie, nu-i aşa, puştoaico? 

— Nu ştiu ce să fac, răspunse ea. Anson e acolo... toată 
lumea i-acolo... iar poliţiştii stau şi se uită. 

— Probabil nu vor să fie bătuţi mai rău decât au fost deja. 
Şi nu-i condamn. lotul a fost bine pus la cale şi executat 
magistral. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Nu contează. Vrei să-ncerc să-i opresc până nu iese şi 
mai rău? 

— Cum? 

Barbie ridică portavocea de pe capota maşinii, unde o 
lăsase Toby Whelan. Când vru să i-o dea, Rose se retrase, 
strângându-şi mâinile la piept. 

— Vorbeşte tu, Barbie. 

— Nu. Tu eşti cea care le-a dat de mâncare ani de zile, pe 
tine te vor asculta. 

Rose luă goarna, deşi încă mai şovăia. 

— Nu ştiu ce să spun. Nu-mi trece prin minte niciun lucru 
care i-ar putea opri. Toby Whelan a încercat deja. Nu i-au 
dat nicio atenţie. 

— 'Toby a încercat să le dea ordine, preciză Barbie. Să dai 
ordine unei gloate dezlănţuite e totuna cu a încerca să le 
dai unui muşuroi de furnici. 

— Eu tot nu ştiu ce să... 

— Am să-ţi spun eu. 

Barbie vorbea calm, iar acest lucru o linişti şi pe ea. Se 
opri doar atât cât s-o cheme cu un gest pe Linda Everett. 
Aceasta veni împreună cu Jackie, ţinându-se una pe cealaltă 
de talie. 

— Poţi lua legătura cu soţul tău? întrebă Barbie. 

— Dacă are telefonul mobil deschis. 

— Spune-i să vină aici - cu o ambulanţă, dacă se poate. 
Dacă nu răspunde la telefon, ia o maşină de poliţie şi du-te 
până la spital. 

— Are pacienţi... 

— Şi aici are pacienţi. Numai că încă nu ştie. 


Arătă spre Ginny Iomlinson, care acum stătea aşezată pe 
jos, cu spatele rezemat de zidul magazinului, ţinându-şi în 
mâini faţa însângerată. O încadrau Gina şi Harriet Bigelow, 
stând pe vine de-o parte şi de alta, dar când Gina, cu o 
batistă împăturită, încercă să oprească sângele care curgea 
din nasul deformat radical al lui Ginny, aceasta scoase un 
țipăt de durere şi întoarse capul. 

— Începând cu una dintre cele două surori medicale 
profesioniste care i-au mai rămas, dacă nu mă înşel. 

— Şi tu ce-ai să faci? îl întrebă Linda, scoţându-şi 
telefonul mobil de la centură. 

— Eu şi Rose îi vom potoli pe oamenii ăştia. Nu-i aşa, 
Rose? 


12 


Rose se opri înăuntru, chiar lângă uşă, stupefiată de 
haosul din faţa ei. Ochii începură să-i lăcrimeze de la 
mirosul de oţet care plutea prin aer, amestecat cu arome de 
sulf şi bere. Pe linoleumul culoarului numărul 3 se vedeau 
pete de muştar şi ketchup, împroşcate ca o vomă ţipătoare. 
Un nor de zahăr şi făină la un loc plutea peste culoarul 
numărul 5. Oamenii îşi împingeau cărucioarele prin el, 
mulţi tuşind şi ştergându-se la ochi. Unele dintre cărucioare 
derapau, la trecerea printr-o întindere de fasole uscată ce 
se revărsase din borcane. 

— Stai aici o clipă, îi spuse Barbie, deşi Rose nu dădea 
niciun semn că ar vrea să se mişte din loc; stătea ca 
hipnotizată, strângând portavocea între sâni. 

Barbie o găsi pe Julia, care fotografia casele de marcat 
vandalizate. 

— Lasă-le pe-astea şi vino cu mine, o chemă el. 

— Nu pot, trebuie să le fotografiez, altfel n-are cine. Nu 
ştiu unde-i Pete Freeman, iar 'Iony... 

— Nu e nevoie să fotografiezi nimic, încetează imediat. 
Până nu se întâmplă ceva şi mai rău - mult mai rău... 


Arătă spre Fern Bowie care trecea pe-alături cu un coş 
plin într-o mână şi o bere în cealaltă. Avea arcada spartă, 
iar sângele îi curgea pe faţă, dar în rest părea destul de 
încântat de toată situaţia. 

— Şi ce să facem? 

Barbie o conduse înapoi la Rose. 

— Gata, Rose? începem. 

— Păi... eu... 

— Reţine, calmă şi senină. Nu încerca să-i opreşti; caută 
doar să cobori temperatura. 

Rose trase adânc aer în piept, apoi ridică portavocea la 
gură. 

— BUNĂ ZIUA LA TOATĂ LUMEA, VĂ VORBEŞTE ROSE 
TWITCHELL, DE LA SWEETBRIAR ROSE... 

Spre veşnica ei laudă, arăta într-adevăr senină. La auzul 
vocii ei, oamenii se uitară în jur - nu fiindcă ar fi vorbit pe 
un ton insistent, Barbie ştia, ci tocmai pentru că n-o făcea. 
Văzuse acelaşi lucru în Takrit, Fallujah, Bagdad... Cel mai 
adesea, după explozii în locuri publice aglomerate, când 
soseau poliţia şi trupele. 

— VĂ RUGĂM, TERMINAŢI-VĂ CUMPĂRĂTURILE CÂT 
MAI RAPID ŞI CALM POSIBIL. 

Aceste cuvinte îi făcură pe câţiva să chicotească, dar 
imediat se uitară unii la alţii, ca şi cum şi-ar fi venit în fire. 
Pe culoarul 7, Carla Venziano, ruşinată, o ajută pe Henrietta 
Clavard să se ridice în picioare. „Este destul Texmati pentru 
amândouă “, îşi spuse Carla. „Ce Dumnezeu m-o fi apucat?“ 

Barbie dădu din cap spre Rose să continue, articulând 
neauzit: „cafeaua“. Din depărtare se auzea sirena dulce a 
unei ambulanţe apropiindu-se. 

— CÂND AŢI TERMINATI, VENIȚI LA SWEETBRIAR 
ROSE, LA O CAFEA. ESTE PROASPĂTĂ ŞI VĂ FACEM 
CINSTE. 

Câţiva oameni bătură din palme. Un glas răguşit strigă: 

— Cine să bea cafea? Noi vrem BERE! 

Gluma fu întâmpinată cu râsete şi chiuituri. 


Julia îl trase pe Barbie de mânecă. Avea fruntea brăzdată 
de ridurile unei expresii încruntate, pe care Barbie o găsea 
foarte republicană. 

— Ăştia nu cumpără; fură. 

— Ce preferi? Un editorial sau să-i scoatem de-aici până 
nu moare cineva pentru-o pungă de friptură rece Blue 
Mountain? o întrebă el. 

După un moment de gândire, Julia dădu din cap, trecând 
la acel zâmbet complice care lui Barbie începea să-i placă 
enorm. 

— Ai şi dumneata dreptate, colonele. 

Barbie se întoarse spre Rose, îi făcu un semn, iar ea o luă 
de la început. Apoi, porniră toţi trei printre rafturi şi 
gondole, începând cu raionul de delicatese şi lactate, care 
era cel mai golit, atenţi la oricine ar fi putut încă să fie atât 
de întărâtat încât să-i obstrucţioneze. Nu era nimeni. Rose 
devenea tot mai încrezătoare, iar în magazin se instala 
liniştea. Oamenii plecau. Mulţi împingeau cărucioare 
încărcate cu pradă, dar Barbie luă asta ca pe un semn bun. 
Cu cât ieşeau mai repede, cu atât mai bine, indiferent câte 
căcăţişuri luau cu ei... iar cheia era să se audă numiţi 
cumpărători, nu hoţi. Dă-i înapoi cuiva, bărbat sau femeie, 
respectul de sine şi, în majoritatea cazurilor - nu în toate, 
dar în cele mai multe - îi înapoiezi şi capacitatea de a gândi 
măcar cât de cât limpede. 

Anson Wheeler li se alătură, împingând un cărucior de 
cumpărături plin cu provizii. Arăta cam ruşinat, iar braţul îi 
sângera. 

— M-a lovit cineva c-un borcan de măsline, explică el. 
Acum, miros ca un sendviş italienesc. 

Rose îi dădu goarna Juliei, care începu să transmită 
acelaşi mesaj, cu o voce la fel de binevoitoare: 

— Doamnelor şi domnilor cumpărători, terminaţi şi 
plecaţi în ordine. 

— Nu le putem lua pe astea, spuse Rose, arătând spre 
căruciorul lui Anson. 


— Dar avem nevoie de ele, Rosie, insistă el, pe un ton de 
scuză, dar hotărât. Chiar avem nevoie. 

— Atunci, vom lăsa contravaloarea, replică Rose. Dacă nu 
mi-a furat nimeni poşeta din maşină, mai bine zis. 

— Ăă... nu cred c-o să meargă, se îndoi Anson. Unii au 
furat banii de la casă. 

Văzuse şi cine, dar nu voia să spună. Nu când redactora 
ziarului local era chiar lângă el. 

Rose îl privi îngrozită. 

— Ce se întâmplă aici? Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
se întâmplă? 

— Nu ştiu... răspunse Anson. 

Afară tocmai sosea ambulanţa, iar sirena începea să se 
audă la nivelul unui mârâit. Peste vreun minut, două, în 
timp ce Barbie, Rose şi Julia continuau să cutreiere 
culoarele cu portavocea, cineva din spatele lor spuse: 

— Destul. Dă-mi aia! 

Barbie nu se miră să-l vadă pe şeful Randolph gătit la 
patru ace, în uniforma de gală. Poftim, apăruse - cu-o zi 
întârziere şi-un dolar în minus. Taman la ţanc. 

Rose continua să vorbească prin goarnă, ridicând în slăvi 
calităţile cafelei pe gratis de la Sweetbriar. Randolph îi 
smulse portavocea din mână şi începu imediat cu ordinele şi 
amenințările: 

— PLECAŢI IMEDIAT! SUNT ŞEFUL PETER RANDOLPH 
ŞI VĂ ORDON SĂ PLECAŢI ÎN CLIPA ASTA. LĂSAȚI JOS 
TOT CE AVEŢI ÎN MÂINI ŞI PLECAŢI DE-AICI! DACĂ 
LĂSAȚI LUCRURILE ŞI PLECAŢI ACUM, PUTEŢI SCĂPA DE 
ACUZAȚII. 

Rose îl privi pe Barbie, deznădăjduită. Barbie ridică din 
umeri. Nu mai conta. Spiritul de gloată se risipise. Poliţiştii 
care încă mai mergeau pe picioarele lor - până şi Carter 
Thibodeau, deşi se clătina - începură să dea lumea afară. 
Când „cumpărătorii“ nu renunţau la coşurile pline, erau 
loviți. Câţiva fură doborâţi la pământ, iar Frank DeLesseps 
răsturnă un cărucior încărcat. Avea chipul palid şi furios. 


— Ai de gând să-i pui pe băieţi să înceteze? îl întrebă Julia 
pe Randolph. 

— Nu, domnişoară Shumway, nici vorbă, replică 
Randolph. Oamenii ăştia sunt nişte tâlhari şi vor fi trataţi ca 
atare. 

— Şi din vina cui? Cine-a închis magazinul? 

— Daţi-vă la o parte, ordonă Randolph. Am treabă. 

— Păcat că n-ai fost aici când au dat buzna, remarcă 
Barbie. 

Randolph se uită la el. Avea o expresie neprietenoasă, dar 
mulţumită. Barbie oftă. Undeva, un ceas ticăâia. Ştia, iar 
Randolph o ştia şi el. Curând, avea să sune. Dacă n-ar fi fost 
Domul, ar fi putut să fugă. Dar desigur, dacă n-ar fi fost 
Domul, nimic din toate acele lucruri nu s-ar fi întâmplat. 

În faţă, Mel Searles încerca să-i ia lui Al Timmons coşul 
plin. Cum Al nu voia să-i dea drumul, Mel i-l smulse... apoi îl 
trânti jos pe omul mai vârstnic. Al scoase un țipăt de 
durere, ruşine şi indignare. Şeful Randolph râse. Hohotele-i 
erau scurte, sacadate, lipsite de amuzament - Hau! Hau! 
Hau! lar lui Barbie i se păru că în ele auzea ceea ce-avea să 
devină Chester's Mill în curând, dacă Domul nu se ridica. 

— Haideţi, doamnelor, le chemă el. Să mergem de-aici. 


13 


Rusty şi Twitch aliniau răniții - cam o duzină cu totul - de- 
a lungul laturii cu perete de ţunder a magazinului, când 
Barbie, Julia şi Rose ieşiră şi ei. Anson stătea lângă 
camionul de la Sweetbriar, ţinându-şi un prosop de hârtie 
pe braţul care-i sângera. 

Chipul lui Rusty era posomorât, dar la vederea lui Barbie 
se mai lumină puţin. 

— Salut, amice. În dimineaţa asta eşti cu mine. De fapt, 
eşti noua asistentă şefă. 

— Îmi supraestimezi talentele sanitare, zâmbi Barbie, dar 
porni spre el. 


Linda Everett trecu în fugă pe-alături, ca să se arunce în 
braţele lui Rusty. Bărbatul o îmbrăţişă scurt. 

— Pot să te ajut, iubitule? îl întrebă. 

Se uita la Ginny, cu groază. Văzându-i privirea, Ginny 
închise ochii, obosită. 

— Nu, răspunse Rusty. Fă ce ai de făcut! Eu le am pe 
Gina şi Harriet şi pe sora Barbara. 

— O să fac tot ce pot, spuse Barbie - şi fu cât pe ce să 
adauge: „Până mă arestează, adică. “ 

— Te descurci tu, îl asigură Rusty. 

Şi, coborând glasul, adăugă: 

— Gina şi Harriet sunt cele mai binevoitoare ajutoare din 
lume, însă, când au de făcut şi altceva decât să dea pastile 
şi să aplice pansamente, se cam pierd. 

Linda se aplecă spre Ginny. 

— Îmi pare atât de rău... 

— Las-că trece, răspunse Ginny, dar fără să deschidă 
ochii. 

Linda îşi sărută soţul cu o privire tulburată, apoi reveni 
spre locul în care Jackie Wettington stătea cu un bloc-notes 
în mână, luând declaraţia lui Ernie Calvert. În timp ce 
vorbea, Ernie se tot ştergea la ochi. 

Rusty şi Barbie lucrară cot la cot timp de peste o oră, în 
timp ce poliţiştii delimitau zona din faţa magazinului cu 
bandă galbenă. La un moment dat, Andy Sanders veni şi el 
să vadă pagubele, ţistuind din limbă şi clătinând din cap. 
Barbie îl auzi întrebând pe cineva ce se-alegea de lumea 
asta, dacă nişte orăşeni civilizaţi puteau ajunge să facă aşa 
ceva. Îi mai strânse şi şefului Randolph mâna, spunându-i ce 
al naibii de bună treabă făcea. 

A naibii treabă. 


14 


Când o simți, întreruperile şi ghinioanele dispar. Efortul 
îţi devine prieten. Ghinionul se transformă în noroc de 


milioane de dolari. Nu accepţi aceste lucruri cu 
recunoştinţă (stare rezervată smiorcăiţilor şi loserilor, după 
părerea lui Big Jim Rennie), ci ca pe ceva ce ţi se cuvine. A 
o simţi înseamnă să te balansezi într-un leagăn magic, şi 
trebuie (tot după părerea lui Big Jim) s-o faci cu autoritate. 

Dacă ar fi ieşit din marea şi vechea casă Rennie de pe 
Mill Street, n-ar fi văzut ceea ce văzuse şi s-ar fi putut 
ocupa de Brenda Perkins într-un cu totul alt mod. Dar a 
ieşit exact la momentul potrivit. Aşa se întâmplă când o 
simţi; zidul de apărare s-a prăbuşit, şi tu te-ai repezit prin 
spărtura apărută astfel ca prin minune, cucerind uşor 
fortăreaţa. 

Scandările „De-chi E[! De-chi E][!“ erau cele care-l 
scoseseră din birou, unde făcea însemnări pentru ceea ce 
plănuia să numească Administrarea Dezastrului... al cărei 
şef titular avea să fie veselul şi zâmbăreţul Andy Sanders, 
pentru ca Big Jim să rămână puterea din spatele tronului. 
„Ce nu-i stricat, să nu dregi“ era Regula întâi din manualul 
de operare politică al lui Big Jim, iar prezenţa lui Andy ca 
paravan acţiona mereu ca un descântec. Mai toată lumea 
din Chester's Mill ştia că era un idiot, dar nu conta. Cu 
oamenii puteai să repeţi acelaşi joc iar şi iar, fiindcă 
nouăzeci şi opt la sută din ei erau nişte idioţi şi mai mari. Şi, 
cu toate că Big Jim nu planificase niciodată o campanie 
politică de o asemenea anvergură - echivala cu o dictatură 
municipală -, nu se îndoia că avea să-i reuşească. 

N-o inclusese şi pe Brenda Perkins în lista factorilor care 
puteau complica situaţia, dar nu conta. Când o simţi, 
factorii perturbatori au un fel al lor de a dispărea de la sine. 
Şi-o accepţi şi pe asta ca pe ceva foarte firesc. 

Mergea pe trotuar spre colţul dintre Mill şi Main, la o 
distanţă de nicio sută de paşi, cu burta legănându-i-se 
placid în faţă. Scuarul oraşului era pe partea cealaltă a 
străzii. Puțin mai în josul pantei, tot vizavi, urmau Primăria 
şi Departamentul Poliţiei, cu War Memorial Plaza între ele. 


De la colţ, nu putea să vadă până la Food City, dar avea în 
faţă tot tronsonul cu firme de pe Main Street. Şi o vedea pe 
Julia Shumway. leşise grăbită din redacţia Democratului, cu 
aparatul foto în mână, iar acum alerga spre locul de unde 
veneau strigătele, încercând să-şi agaţe camera pe umăr, 
din mers. Big Jim o urmărea cu privirea. Era comic, zău aşa 
- cum ardea de nerăbdare să ajungă la cel mai recent 
dezastru... 

Şi deveni şi mai comic. Julia se opri, se întoarse, alergă 
înapoi, încercă uşa redacţiei, văzu că era deschisă şi o 
încuie. Apoi porni iar, la fel de grăbită, nerăbdătoare să-şi 
vadă prietenii şi vecinii purtându-se urât. 

„Îşi dă seama pentru prima oară că fiara a scăpat din 
cuşcă, şi ar putea să muşte pe oricine, oricând“, reflectă 
Big Jim. „Dar nu-ți face griji, Julia - voi avea eu grijă de 
tine, aşa cum am avut întotdeauna. Poate va trebui să te 
mai cuminţeşti puţin, cu zdreanţța aia de ziar al tău care 
atâta mă mai oboseşte, dar nu-i aşa că e un preţ de nimic în 
schimbul siguranţei personale?“ 

Sigur că da. Şi, dacă insista totuşi... 

— Uneori, se mai întâmplă anumite chestii... spuse Big 
Jim. 

Stătea la colţul străzii, cu mâinile în buzunare, zâmbind. 
lar când auzi primele zbierete... zgomotele de geamuri 
sparte... împuşcăturile... zâmbetul i se lăţi şi mai mult. „Se 
mai întâmplă anumite chestii“, nu fuseseră tocmai cuvintele 
exacte ale lui Junior, dar Big Jim considera că era destul de 
aproape pentru o intervenţie guver... 

Zâmbetul îi pieri într-o încruntătură, când o văzu pe 
Brenda Perkins. Majoritatea oamenilor de pe Main Street 
se îndreptau spre Food City, ca să vadă ce era cu toată 
hărmălaia, dar Brenda mergea în susul străzii, nu în jos. 
Poate chiar spre casa Rennie... ceea ce nu era deloc un 
semn bun. 

„Ce-o fi vrând de la mine în dimineaţa asta? Ce-ar putea 
să fie atât de important, încât să bată o debandadă pentru 


mâncare la supermarketul local?“ 

Era întru totul posibil ca numai la el să nu se gândească 
Brenda, dar radarul începuse să-i piuie, aşa că o observa 
cât se poate de atent. 

Brenda şi Julia mergeau pe părţile opuse ale străzii. 
Niciuna n-o observă pe cealaltă. Julia încerca să-şi aranjeze 
aparatul foto, din fugă. Brenda se uita la clădirea roşie şi 
dărăpănată a Magazinului Universal Burpee's. Avea la ea o 
sacoşă de pânză groasă care i se balansa pe lângă 
genunchi. 

Când ajunse la Burpee's, Brenda încercă uşa, fără niciun 
rezultat. Atunci, făcu un pas înapoi, cu acel aer tipic al 
oamenilor care s-au lovit de un obstacol neaşteptat şi 
încearcă să decidă ce pot face în continuare. Încă ar mai fi 
putut-o vedea pe Shumway, dacă se uita în spate, dar nu se 
întoarse. Brenda privi la stânga, la dreapta, apoi peste 
drum, spre redacţia Democratului. 

După încă o privire aruncată către Burpee's, traversă 
strada şi încercă şi uşa redacţiei. Nici asta nu se deschidea, 
fireşte; Big Jim o văzuse pe Julia încuind-o. Brenda o mai 
încercă o dată, zgâlţâind clanţa, ca să fie sigură. Ciocăni. Se 
uită înăuntru. Apoi se retrase, cu mâinile în şolduri şi sacoşa 
legănându-se. Când porni din nou pe Main Street - cu pas 
mai îngreunat, fără să mai privească în jur - Big Jim o luă 
înapoi spre casă, mergând repede. Nu ştia de ce voia să se 
asigure că Brenda nu-l vedea privind-o... dar nici nu avea 
nevoie să ştie. E. de-ajuns doar să-ţi urmezi instinctele, când 
o simţi. Aici era toată frumuseţea. 

Ceea ce ştia era că, dacă Brenda bătea la uşa lui, avea să- 
| găsească pregătit. Indiferent ce voia de la el. 


15 
„Mâine-dimineaţă vreau sa pui foile într-un plic şi să le 


duci la Julia Shumway“, îi spusese Barbie. Dar la redacţia 
Democratului era închis şi întuneric. Aproape sigur, Julia se 


dusese la magazin, unde naiba ştie ce se întâmpla. Probabil 
că Pete Freeman şi Iony Guay erau şi ei tot acolo. 

Şi-atunci, ce să facă ea cu dosarul VADER? Dacă uşa ar fi 
avut fantă pentru corespondenţă, ar fi putut vâri pe-acolo 
plicul de manila pe care-l avea în sacoşă. Numai că nu era 
nicio fantă pentru scrisori. 

Brenda presupunea că ar fi trebuit fie să se ducă după 
Julia, la magazin, fie să se întoarcă acasă şi să aştepte până 
se linişteau lucrurile, iar prietena ei revenea la redacţie. 
Nefiind în cea mai raţională dispoziţie, n-o atrăgea niciuna 
dintre variante. Şi, în orice caz, se părea că la Food City 
izbucnise o răscoală în toată regula, pe care Brenda prefera 
s-o evite. Cât despre prima variantă... 

Aceea era, categoric, cea mai bună. Cea mai rezonabilă. 
Nu obişnuia Howie mereu să spună că „Cel care ştie să 
aştepte are numai de câştigat“? 

Dar răbdarea nu reprezentase niciodată punctul forte al 
Brendei, iar mama ei avea o vorbă: „Nu lăsa pe mâine ce 
poți face azi.“ Aşa voia să facă şi ea acum. Să se confrunte 
cu el, să-i asculte balivernele, negaţiile, justificările, apoi să- 
i dea de ales: demisia în favoarea lui Dale Barbara sau 
demascarea tuturor  mârşăviilor lui în Democrat. 
Confruntarea era o pastilă amară pentru Brenda, iar 
pastilele amare se înghit cât poţi de repede, ca pe urmă să- 
ţi clăteşti gura. Plănuia să şi-o clătească pe-a ei cu un 
bourbon dublu şi nici n-avea de gând să aştepte până la 
prânz ca s-o facă. 

Numai că... 

„Să nu te duci singură. “ Barbie îi mai spusese şi asta. Iar 
când o întrebase în cine mai avea încredere, Brenda îi 
răspunsese că-n Romeo Burpee. Însă şi la Burpee's era 
închis. Ce cale îi mai rămânea? 

Se punea întrebarea dacă Big Jim i-ar fi făcut ceva, iar 
Brenda considera că nu. Bănuia că era în siguranţă, fizic 
vorbind, indiferent ce griji îl munceau pe Barbie - griji care, 
fără îndoială, rezultau în parte din experienţele lui de 


război. Era o greşeală de calcul îngrozitoare din partea ei, 
dar lesne de înţeles; nu era singura care încă se mai agăța 
de ideea că lumea era la fel ca înainte de căderea Domului. 


16 


Ceea ce lăsa nerezolvată problema dosarului VADER... 

S-o fi temut Brenda mai mult de limba lui Big Jim decât 
de vreo vătămare fizică, dar ştia că ar fi fost o nebunie să 
apară la uşa lui cu dosarul încă la ea. Ar fi putut să i-l ia 
chiar dacă-i spunea că nu era singurul exemplar. De asta l- 
ar fi crezut în stare. 

Pe la jumătatea lui Town Common Hill, ajunse la Prestile 
Street, care străbătea marginea de sus a scuarului. Prima 
casă era a familiei McCain. Următoarea îi aparţinea lui 
Andrea Grinnell. Şi cu toate că Andrea era aproape mereu 
eclipsată de colegii ei bărbaţi din Consiliul Aleşilor, Brenda 
o ştia ca pe o femeie onestă, care nu-l agrea deloc pe Big 
Jim. În chip destul de ciudat, Andy Sanders rămânea omul 
pe care era mai probabil ca Andrea să-l respecte, deşi de ce 
l-ar fi luat cineva pe ăla în serios, Brenda nu reuşea să 
înţeleagă. 

„Poate exercită acel gen de putere asupra ei“, auzi 
Brenda în minte glasul lui Howie. 

Cât pe ce să izbucnească în râs. Era ridicol. Cel mai 
important era că Andrea fusese o Twitchell înainte s-o ia de 
nevastă Tommy Grinnell, iar cei din familia Iwitchell erau 
oameni duri, deşi timizi. Brenda bănuia că putea să lase 
plicul cu dosarul VADER la Andrea... presupunând că nu 
era şi casa ei încuiată şi pustie. Oricum, nu se aştepta la 
asta. Nu auzise de la cineva că Andrea era bolnavă de 
gripă? 

Brenda traversă Main Street, repetând în minte ceea ce 
avea să spună: „Vrei să-mi ţii plicul ăsta la tine, puţin? 
Revin după el într-o jumătate de oră. Dacă nu mă întorc să-l 


iau, dă-i-l Juliei, la ziar. De asemenea, ai grijă să afle 
neapărat şi Dale Barbara. “ 

Şi dac-o întreba ce era cu acel mister? Brenda se hotări 
să fie sinceră. Vestea că intenţiona să-l silească pe Jim 
Rennie să demisioneze i-ar fi făcut lui Andrea mai bine, 
probabil, decât o doză dublă de Theraflu. 

În ciuda dorinţei de a termina cât mai repede treaba 
aceea dezgustătoare, Brenda se opri un moment în faţa 
casei McCain. Părea părăsită, dar nu era nimic ciudat în 
asta - multe familii fuseseră plecate din oraş în momentul 
căderii Domului. Despre altceva era vorba. Un miros slab, 
pe de o parte, ca şi cum în casă s-ar fi stricat mâncarea. 
Dintr-odată, ziua i se păru mai încinsă, aerul mai închis, iar 
sunetele de la Food City începură să se audă ca de foarte 
departe. Brenda îşi dădu seama care era cauza: se simţea 
urmărită. Se gândi cât de mult semănau ferestrele acelea, 
cu storurile trase, cu nişte ochi închişi. Închişi, dar nu de 
tot. Ochi care pândeau. 

„Iermină, femeie. Ai treburi de făcut. “ 

Porni spre casa lui Andrea, oprindu-se ca să se uite 
înapoi, peste umăr. Nu văzu decât o casă cu jaluzelele trase, 
stând posomorâtă în duhoarea slabă de alimente în 
descompunere. Numai carnea putea mirosi atât de urât, 
după un timp aşa de scurt. Probabil că Henry şi LaDonna 
puseseră foarte multă în congelator. 


17 


Cel care o pândea pe Brenda era Junior. Junior, în 
genunchi. Junior, numai cu chiloţii pe el şi capul bubuindu.-i. 
Se uita din living, pe lângă marginea jaluzelelor. După 
plecarea ei, se întoarse în cămară. Trebuia să renunţe 
curând la prietenele lui, ştia, dar deocamdată le dorea. Şi 
mai dorea şi întunericul. Până şi duhoarea care emana din 
pielea lor în curs de înnegrire o dorea. 


Orice, orice, numai să-i alunge durerea aia fioroasă de 
cap. 


18 


După trei trageri de mânerul soneriei de tip vechi, 
Brenda se resemnă, totuşi, să se ducă acasă. Ilocmai se 
întorcea, când auzi nişte paşi târşâiţi apropiindu-se încet de 
uşă. Îşi aranjă pe faţă un mic zâmbet gen „Bună ziua, 
vecină! “ - care-i încremeni când o văzu pe Andrea, palidă-n 
obraji, cu cearcăne vineţii sub ochi, părul în neorânduială, 
încingându-se pe mijloc cu cordonul unui halat de baie pe 
sub care era în pijama. lar casa asta mirosea şi ea -nua 
carne putredă, ci a vomă. 

Zâmbetul îi era la fel de palid ca obrajii şi fruntea. 

— Ştiu cum arăt, spuse ea, ca un croncănit. Mai bine nu 
te invit în casă. Sunt pe drumul cel bun, dar încă poate să 
se mai ia... 

— Te-a examinat doctorul... 

Dar, nu, în niciun caz. Doctorul Haskell era mort. 

— Nu l-ai consultat pe Rusty Everett? 

— Ba bine că nu, răspunse Andrea. În curând o să fie 
totul bine, mi-a spus. 

— Transpiri. 

— Mai am puţină febră, dar aproape mi-a trecut. Pot să te 
ajut cu ceva, Bren? 

Era cât pe ce să zică „nu“ - nu voia să încarce şi mai mult 
o femeie care încă mai era vizibil bolnavă, cu o 
responsabilitate ca aceea din sacoşa ei -, dar apoi Andrea 
spuse un lucru care o făcu să se răzgândească. Marile 
evenimente se învârtesc adesea pe rotiţe mici. 

— Îmi pare aşa de rău pentru Howie... Am ţinut mult la 
omul ăsta. 

— Îţi mulţumesc, Andrea. 

„Nu doar pentru condoleanţe, ci şi fiindcă i-ai zis Howie, 
nu Duke.“ 


Pentru Brenda, fusese întotdeauna Howie, dragul ei 
Howie, iar VADER era ultima lui operă. Cea mai mare, 
probabil. Dintr-odată, se hotări s-o pună în aplicare, fără să 
mai amâne. Scoase din sacoşă plicul de manila pe care era 
scris numele Juliei. 

— Vrei să-mi ţii la tine ăsta, draga mea? Doar puţin. Am 
de mers până într-un loc şi nu vreau să-l iau cu mine. 

I-ar fi răspuns la orice întrebare, dar se părea că Andrea 
nu voia să ştie nimic. Se mulţumi să ia plicul voluminos, cu 
un fel de politeţe distrată. Şi era mai bine aşa. Făcea 
economie de timp. Şi apoi, Aleasa rămânea în afara 
combinației, fiind cruţată de orice represalii politice mai 
târziu. 

— Cu plăcere, spuse ea. Şi acum... dacă mă scuzi... cred 
c-ar fi mai bine să mă întind puţin. Dar n-am să dorm! 
preciză ea, ca şi cum Brenda ar fi avut vreo obiecţie. Am să 
te-aud, când te-ntorci. 

— Mulţumesc, îi răspunse Brenda. Bei sucuri? 

— Cu galoanele. Nu te grăbi, iubito - am eu grijă de plicul 
tău. Brenda vru să-i mulţumească din nou, dar A Treia 
Aleasă din Chester's Mill închisese deja uşa. 


19 


Spre sfârşitul conversaţiei cu Brenda, Andrea începuse 
să simtă o apăsare în abdomen. Încercase să reziste, dar 
lupta în pierdere. Bâigui ceva despre sucurile pe care le 
băuse, îi spuse Brendei să nu se grăbească, apoi îi închise 
uşa în faţă bietei femei şi alergă spre baia împuţită, scoțând 
nişte sunete guturale, gen „urk-urk“, din gât. 

Lângă canapeaua din living era un gheridon, iar Andrea 
aruncă orbeşte plicul de manila pe el, din mers. Plicul 
alunecă pe suprafaţa lustruită şi căzu în spaţiul întunecat 
dintre masă şi canapea. 

Andrea ajunse la baie, dar nu şi la toaletă... ceea ce era 
mai bine, căci se umpluse aproape complet cu amestecul 


urât mirositor pe care-l produsese trupul ei în noaptea 
nesfârşită dinainte. Se aplecă în schimb peste lavabou, 
icnind şi vomând până avu impresia că esofagul însuşi avea 
să i se desprindă şi să cadă, cald şi încă pulsând, pe 
porţelanul împroşcat. 

Nu se întâmplă aşa ceva, dar lumea se făcu cenuşie şi se 
îndepărtă rapid de ea, ţopăind pe tocuri-cui, devenind tot 
mai mică şi mai puţin tangibilă, în timp ce Andrea se clătina, 
încercând să nu leşine. Când îşi mai reveni puţin, porni 
încet pe culoar, cu picioare elastice, ţinându-şi o mână pe 
lemnul lambriurilor, ca să-şi păstreze echilibrul. Dârdâia şi- 
şi auzea clănţănitul dinţilor, un sunet oribil pe care părea 
să-l perceapă nu cu urechile, ci cu dosul globilor oculari. 

Nici măcar nu se gândi să încerce s-ajungă în dormitorul 
ei de la etaj, ci se duse, în schimb, pe veranda închisă din 
spatele casei, în acele zile de octombrie, ar fi trebuit ca 
veranda să fie prea friguroasă ca să se simtă bine acolo, dar 
acum era zăpuşeală. Nici nu se culcă în şezlongul cel vechi, 
ci mai mult se prăbuşi în îmbrăţişarea lui mucegăită, dar şi 
odihnitoare, într-un fel. 

„O să mă scol intr-un minut“ îşi spuse. „lau ultima sticlă 
de Poland Spring din frigider şi scap de gustul ăsta împuţit 
din gu... “ Aici, însă, gândurile i se frânseră. O fură un somn 
adânc, din care n-o mai puteau trezi nici chiar tresăririle 
necontenite ale picioarelor. Avu multe vise. Unul era cu un 
incendiu îngrozitor de care fugeau oamenii, tuşind şi icnind, 
în căutarea unui loc unde puteau găsi aer care încă mai era 
răcoros şi curat. În altul, Brenda Perkins venea la uşa ei şi-i 
dădea un plic. Andrea îl deschidea, iar din el se scurgea un 
şuvoi nesfârşit de pastile roz de Oxycontin. Când se trezi, 
era seară, şi uitase complet de toate visele. 

Şi de vizita Brendei Perkins. 


20 


— Vino în cabinetul meu, o pofti Big Jim, vesel. Sau ai 
prefera să bei ceva, mai întâi? Am cola, deşi mă tem că-i 
cam caldă. Generatorul meu a murit azi-noapte. Mi s-a 
terminat propanul. 

— Dar cred că ştii de unde să mai faci rost, replică ea. 

Rennie înălţă din sprâncene, întrebător. 

— Metamfetaminele pe care le produci, continuă Brenda, 
cu răbdare. Din câte înţeleg - pe baza notelor lui Howie - le 
fabrici în cantităţi mari. „Cantități de să-ţi stea mintea-n 
loc“ - sunt cuvintele lui. Aşa ceva trebuie să consume mult 
propan. 

Acum, că începuse acţiunea, constată că nervozitatea îi 
trecuse. Chiar îi făcea plăcere, cu o anumită răceală, să 
vadă cum roşeaţa-i urca pe obraji şi-i invada treptat 
fruntea. 

— N-am idee despre ce vorbeşti. Cred că, din cauza 
durerii... 

Big Jim oftă, desfăcându-şi mâinile cu degete boante. 

— Vino în casă. Vom discuta despre asta, şi ai să te 
linişteşti. 

Brenda zâmbi. Faptul că putea să zâmbească era un soi 
de revelaţie. O ajuta mult şi gândul că Howie o privea - de 
undeva... Şi, de asemenea, îi spunea să aibă grijă. Era un 
sfat pe care intenţiona să-l urmeze. 

Pe peluza din faţa casei, două fotolii Adirondack stăteau 
în mijlocul frunzelor căzute. 

— Mă simt destul de bine şi aici, afară, spuse ea. 

— Prefer ca despre afaceri să discutăm în casă. 

—  Preferi şi să-ţi vezi poza pe prima pagină a 
Democratului? Fiindcă se poate aranja. 

Rennie tresări ca şi cum l-ar fi lovit - şi, preţ de-o clipă, 
Brenda văzu ura în ochii aceia porcini, mici şi adânciţi în 
cap. 

— Duke nu m-a simpatizat niciodată şi cred că e firesc ca 
sentimentele lui să ţi se fi transmis şi... 

— Îl chema Howie! 


Big Jim îşi aruncă mâinile în sus, ca şi cum ar fi vrut să 
spună că era imposibil să discuţi raţional cu unele femei, 
apoi o conduse la scaunele cu vedere spre Mill Street. 

Brenda Perkins vorbi aproape o jumătate de oră, 
devenind treptat tot mai rece şi mai furioasă. Laboratorul 
de metamfetamine, cu Andy Sanders şi - aproape sigur - 
Lester Coggins ca parteneri pasivi. Proporţiile năucitoare 
ale afacerii. Locul ei probabil. Distribuitorii intermediari 
cărora li se promisese imunitatea în schimbul informaţiilor. 
Traseul banilor. Felul în care operaţiunea se dezvoltase atât 
de mult, încât farmacistul local nu mai putea furniza fără 
riscuri ingredientele necesare, aceasta ducând la 
necesitatea importurilor din străinătate. 

— Marfa venea în oraş cu camioane purtând însemnele 
Gideon Bible Society, spuse ea. Despre asta, Howie a 
comentat: „super deşteaptă idee“. 

Big Jim stătea cu privirea spre strada rezidenţială 
cufundată în tăcere. Brenda simţea cum emanau din el furia 
şi ura - ca dogoarea unei oale abia luate de pe aragaz. 

— Nu poţi dovedi nimic din toate astea, spuse el. 

— Atunci, n-o să conteze dacă dosarul lui Howie apare în 
Democratul. Nu e tocmai procedura obişnuită, dar dacă 
există un om care poate înţelege o asemenea abatere 
minoră de la reguli, tu eşti ăla. 

— A, nu mă îndoiesc că ai un dosar dar numele meu nu 
figurează nicăieri, făcu Rennie un gest plictisit. 

— Apare pe hârtiile Town Ventures, replică Brenda, iar 
Big Jim se clătină înapoi cu fotoliul, ca şi cum ar fi primit un 
pumn în tâmplă. Town Ventures, încorporat în Carson City. 
lar din Nevada, urma banilor duce la Chongging City, 
capitala farmaceutică a Republicii Populare Chineze, 
adăugă ea, zâmbind. Te credeai deştept, nu-i aşa? Deştept- 
foc. 

— Unde-i dosarul ăsta? 

— Am lăsat un exemplar la Julia, azi-dimineaţă. 


Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă era s-o implice pe 
Andrea. lar ideea că dosarul ajunsese în mâinile ziaristei 
avea să-l aducă la ordine mult mai repede. Ar fi fost de 
aşteptat să creadă că el sau Andy Sanders îi puteau forţa 
mâna lui Andrea. 

— Mai sunt şi alte exemplare? 

— Tu ce crezi? 

Big Jim stătu un moment pe gânduri, apoi spuse: 

— Am menţinut totul în afara oraşului. 

Nu-i răspunse. 

— Era pentru binele oraşului, continuă el. 

— C-ai şi făcut multe pentru binele oraşului, Jim. Avem 
acelaşi sistem de canalizare ca-n o mie nouă sute şaizeci, 
apa din Chester Pond e murdară, districtul de afaceri trage 
să moară... 

Acum stătea mai dreaptă de spate, strângând în mâini 
braţele fotoliului. 

— ... futu-ţi morţii mă-tii de vierme care te crezi buricu' 
pământului. 

— Ce vrei? întrebă Big Jim, cu privirea drept înainte, spre 
strada pustie. La tâmplă îi pulsa o venă groasă. 

— Să-ţi anunţi demisia. Barbie va prelua autoritatea, 
conform dispoziţiilor Preşe... 

— N-am să demisionez niciodată pentru drac-bumbacul 
ăla. 

Rennie întoarse capul spre ea. Zâmbea. Era un zâmbet 
înfiorător. 

— N-ai lăsat nimic la Julia, fiindcă Julia e la magazin, să se 
uite la bătaia pentru mâncare. Poate că ai dosarul lui Duke 
încuiat pe undeva, da' n-ai lăsat nicio copie la nimeni. Ai 
încercat la Rommie, ai încercat la Julia, şi pe urmă ai venit 
aici. Te-am văzut când mergeai pe Town Common Hill. 

— Ba l-am lăsat, spuse ea. Îl aveam într-adevăr la mine. 

Şi dacă-i spunea unde-l lăsase? Ar fi fost rău pentru 
Andrea, începu să se ridice. 

— 'Ţi-am dat o şansă. Acum plec. 


— Cealaltă greşeală a ta a fost să crezi că erai în 
siguranţă pe stradă. Pe o stradă pustie. 

Tonul lui era aproape blând, iar când o atinse pe braţ, 
Brenda întoarse capul să-l privească. Big Jim îi prinse faţa 
în mâini. Şi răsuci. 

Brenda Perkins auzi un trosnet puternic, ca al unei 
crengi îngheţate care se rupe sub povara zăpezii, şi însoţi 
acel sunet într-un întuneric enorm, încercând să-şi strige 
soţul pe nume în timp ce se prăbuşea. 


21 


Big Jim intră în casă şi luă din debaraua de la intrare o 
şapcă de la Jim Rennie's Used Cars. Şi o pereche de 
mănuşi. Şi un dovleac din cămară. Brenda era tot în fotoliul 
Adirondack, cu bărbia în piept. Rennie privi în jur. Nimeni. 
Toată lumea era a lui. Îi puse şapca pe cap (trăgând 
cozorocul cât mai jos), mănuşile în mâini şi dovleacul în 
poală. Aveau să-şi joace rolul de minune, până sosea Junior 
şi o ducea acolo unde putea să fie trecută pe lista de victime 
ale lui Dale Barbara. Până atunci, nu era decât un manechin 
de Halloween ca oricare altul. 

Se uită în sacoşa ei. Conţinea portofelul, un pieptene şi 
un roman în ediţie de buzunar. Deci, sacoşa era în regulă. 
Avea să stea foarte bine în beci, după cuptorul rece. 

O lăsă cu şapca-n cap şi dovleacul în poală şi intră în 
casă, să ascundă sacoşa şi să-şi aştepte fiul. 


LA ZDUP 


1 


Supoziţia Alesului Rennie că nimeni n-o văzuse pe 
Brenda venind la el acasă în dimineaţa aceea era corectă. 
Dar a fost văzută în timpul deplasărilor ei matinale, nu de o 
persoană, ci de trei, inclusiv cineva care locuia tot pe Mill 
Street. Dacă Big Jim ar fi ştiut, oare acest lucru l-ar fi oprit? 
Improbabil: hotărârea lui fusese deja luată, şi era prea 
târziu ca să se întoarcă din drum. Dar se prea poate să-l fi 
făcut să reflecteze (căci era un om reflexiv, în felul lui) la 
asemănarea dintre omor şi cartofii pai Lay's: e greu să te 
opreşti după unul singur. 


2 


Big Jim nu i-a văzut pe observatori când a ajuns la colţul 
dintre Mill şi Main. Nici Brenda nu-i văzuse, în timp ce 
mergea pe Iown Common Hill. Fiindcă nu voiau să fie 
văzuţi; se adăposteau chiar lângă intrarea pe Peace Bridge 
- care, întâmplător, era o construcţie condamnată. Dar nu 
asta era partea cea mai rea. Dacă ar fi văzut ţigările, Claire 
McClatchey s-ar fi căcat cărămizi. Şi, fără doar şi poate, în 
veci nu l-ar mai fi lăsat pe Joe să umble cu Norrie Calvert, 
nici chiar dacă soarta întregului oraş ar fi depins de 
asocierea lor, fiindcă Norrie era cea care aducea cuiele de 
sicriu - nişte Winston îndoite şi uscate rău, pe care le găsise 
în garaj, pe un raft. Tatăl ei se lăsase de fumat cu un an în 
urmă, iar pachetul era acoperit de un strat fin de praf, însă 
ţigările dinăuntru îi păruseră OK lui Norrie. Erau numai 
trei, dar nici n-ar fi fost nevoie de mai multe: una de fiecare. 
Luaţi-o ca pe-un ritual al norocului, îi instruise ea. 


— Vom fuma ca indienii care se roagă zeilor să aibă 
succes la vânătoare. Pe urmă, ne apucăm de treabă. 

— Sună ca lumea, răspunse Joe, care dintotdeauna fusese 
curios să afle cum e fumatul. Nu-i înţelegea atracţia, dar 
trebuia să existe una, dacă atâţia oameni continuau să-l 
practice. 

— Care zei? întrebă Benny Drake. 

— Care vrei tu, îi răspunse Norrie, privindu-l de parcă ar 
fi fost cea mai tâmpă făptură din univers. Merge şi 
Dumnezeului, dacă pe ăsta-l preferi. 

Îmbrăcată în pantaloni scurţi de doc, tricou roz fără 
mâneci, şi cu părul, mare minune, pieptănat în jos, 
încadrându-i faţa de vulpiţă, în loc de a fi strâns la spate în 
obişnuita coadă-de-cal cu care se fâţâia prin tot oraşul, 
arăta atrăgător în ochii ambilor băieţi - ba chiar, răpitor. 

— Eu, una, mă rog la Wonder Woman. 

— Wonder Woman nu-i zeiţă, obiectă Joe, luând una 
dintre Winston-urile învechite şi începând s-o fumeze fără 
să tragă în piept. Wonder Woman e supererou. 

Şi, după un moment de gândire: 

— Sau, poate, superero-aie. 

— Pentru mine e zeiţă, replică Norrie, în ochi cu acea 
sinceritate gravă care nu lăsa loc de replică, şi cu atât mai 
puţin de sarcasme. 

Îşi îndrepta cu grijă ţigara. Benny şi-o lăsase pe-a lui aşa 
cum era; considera că o ţigară îndoită avea un anume 
factor cool. 

— Am avut brățări Wonder Woman Power până la nouă 
ani, când le-am pierdut. Cred că mi le-a furat javra aia de 
Yvonne Nedeau. 

Aprinse un chibrit şi-l apropie mai întâi de ţigara lui Joe 
Sperietoare, apoi de a lui Benny. Când vru să-şi aprindă şi 
sieşi ţigara, Billy i-l stinse. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă. 

— Al treilea chibrit e cu ghinion. 

— Tu crezi aşa ceva? 


— Nu prea, recunoscu Benny, da' azi o s-avem nevoie de 
tot norocu' din lume. 

Aruncă o privire spre sacoşa de cumpărături din 
portbagajul bicicletei şi trase un fum. Inhală puţin, apoi 
tuşi, cu ochii în lacrimi. 

— Are-un gust ca căcatu' de panteră! 

— Ai fumat mult d-ăla, nu? îl întrebă Joe. 

Trase şi el din ţigară. Nu voia să pară un fraier, dar nici 
să-nceapă să tuşească şi, poate, să verse n-avea chef. Fumul 
îi ardea gura, însă într-un mod oarecum plăcut. Poate că 
era ceva şi cu asta, la urma urmei. Numai că deja îl cam lua 
cu amețeli. 

„Las-o mai moale cu trasul în piept“, îşi spuse. „Un leşin 
ar fi aproape la fel de nasol ca o vomă.“ Doar dacă nu 
cumva leşina în poala lui Norrie Calvert, eventual. 

Norrie scoase din buzunarul pantalonilor scurţi capacul 
unei sticle de suc Verifine. 

— Putem pune scrumu-n ăsta. Vreau să facem ritualul 
indian al fumatului, da' n-am chef să dăm foc la Peace 
Bridge. 

Apoi, închise ochii. Buzele începură să i se mişte. Între 
degetele ei, scrumul de la ţigară se lungea. 

Benny se uită la Joe, ridică din umeri, după care închise şi 
el ochii. 

— Atotputernice GI Joe, te rog să auzi rugăciunea 
umilului tău Drake... 

Fără să deschidă ochii, Norrie îi dădu un picior. 

Joe se ridică (un pic cam ameţit, dar nu prea rău; stând în 
picioare, mai riscă un fum) şi trecu pe lângă biciclete, către 
capătul dinspre scuar al pasarelei acoperite. 

— Un” te duci? întrebă Norrie, tot fără să deschidă ochii. 

— Mă rog mai bine când mă uit la natură, îi răspunse Joe, 
deşi de fapt nu voia decât să ia o gură de aer. Nu din cauza 
tutunului aprins; ăla-i cam plăcea. Celelalte mirosuri de pe 
pod - lemn putred, alcool învechit şi o aromă chimică acră 
care părea să se ridice din apa de jos (ăla era un miros, i-ar 


fi putut spune The Chef, pe care ajungeai să-l savurezi, cu 
timpul). 

Nici aerul de afară, însă, nu era chiar atât de minunat; 
avea o calitate uşor uzată, care-l ducea pe Joe cu gândul la 
călătoria făcută cu părinţii la New York, anul trecut. Cam 
aşa mirosea şi la metrou, mai ales spre seară, când 
trenurile erau pline cu oameni în drum spre casă. 

Îşi scutură scrumul în palmă. În timp ce-l împrăştia, o zări 
pe Brenda Perkins mergând în susul străzii. 

Peste un moment, o mână îl atinse pe umăr. Prea uşor şi 
delicat ca să fie a lui Benny. 

— Cine-i aia? întrebă Norrie. 

— O ştiu după faţă, doar, numele nu. 

Benny li se alătură şi el. 

— E doamna Perkins. Văduva şerifului. 

— A şefului poliţiei, fraiere, îi dădu Norrie un cot. Benny 
ridică din umeri: 

— Tot-aia... 

O urmăriră cu privirea, mai mult fiindcă nu aveau la cine 
altcineva să se uite. Restul oraşului era la supermarket, 
unde părea să aibă loc cea mai mare bătălie din lume 
pentru mâncare. Cei trei copii o investigaseră, dar de la 
distanţă; n-aveau nevoie de insistenţele nimănui să stea 
deoparte, dat fiind valorosul echipament care le fusese 
încredinţat. 

Brenda traversă Main spre Prestile, se opri în faţa casei 
McCain, apoi merse mai departe, până la a doamnei 
Grinnell. 

— Hai să mergem, propuse Benny. 

— Nu putem să mergem până nu pleacă, răspunse 
Norrie. 

Benny ridică iar din umeri. 

— Ce mare brânză? Dacă ne vede, suntem doar nişte 
puşti care se prostesc în parc. Şi ştii ceva? Cred că nu ne-ar 
vedea nici dacă s-ar uita la noi. Oamenii mari nu-i văd 
niciodată pe copii. 


După un moment de gândire, adăugă: 

— Decât dacă-s pe skateboard. 

— Sau dacă fumează, adăugă Norrie. 

Toţi trei se uitară la ţigări. 

Joe arătă cu degetul mare spre sacoşa din portbagajul 
prins de ghidonul bicicletei Schwinn High Plains a lui 
Benny. 

— Şi mai au şi obiceiul să-i vadă pe copiii care se prostesc 
cu chestii scumpe din proprietatea oraşului. 

Norrie îşi puse ţigara în colţul gurii. O făcea să arate 
minunat de dură, minunat de sexy şi minunat de adultă. 

Băieţii continuau să privească. Acum, văduva şefului 
poliţiei vorbea cu doamna Grinnell. Nu dură mult. Doamna 
Perkins scosese din sacoşă un plic mare, în timp ce urca 
treptele, şi o văzură dându-i-l doamnei Grinnell. Peste 
câteva clipe, doamna Grinnell aproape că-i trânti 
vizitatoarei uşa-n nas. 

— Mamăă, naşpa, comentă Benny. O săptămână de 
detenţie. 

Joe şi Norrie râseră. 

Doamna Perkins rămase un moment pe loc, parcă 
năucită, apoi cobori treptele. Se întorsese cu faţa spre 
scuar, iar cei trei copii se retraseră instinctiv mai adânc în 
umbra pasarelei. Asta-i făcu să n-o mai poată vedea, însă 
Joe găsi o deschizătură de mărime potrivită, între 
scândurile peretelui, şi se uită pe-acolo. 

— Se-ntoarce pe Main, raportă el. OK, acuma a luat-o-n 
sus... acuma traversează iar... 

Benny ridică un microfon imaginar. 

— Ştirile de la ora unşpe. 

— Acum merge pe strada mea... continuă Joe, fără să-l ia 
în seamă - după care se întoarse spre Benny şi Norrie. 
Credeţi că se duce la mama? 

— Mill Street e lungă, frate, taie patru străzi, răspunse 
Benny. Ce şanse ar fi? 


Joe se simţi mai uşurat, deşi nu găsea niciun motiv pentru 
ca o vizită a doamnei Perkins la mama lui să fie 
dezavantajoasă. Atâta doar că mama era îngrijorată fiindcă 
tata lipsea din oraş, iar Joe n-ar fi vrut în niciun caz s-o vadă 
şi mai supărată decât era. Aproape că-i interzisese să se 
ducă în expediţia asta. Slavă Domnului că Donşoara 
Shumway îi scosese ideea aia din cap, mai mult spunându-i 
că Dale Barbara îl alesese anume pentru acea treabă (pe 
care Joe - precum şi Benny şi Norrie - preferau s-o 
numească „misiunea“). 

— Doamnă McClatchey, spusese Julia, dacă poate folosi 
cineva jucăria asta, Barbie crede că fiul dumneavoastră are 
cele mai mari şanse. 

Joe se umflase în pene, dar felul cum arăta faţa mamei lui 
- îngrijorată, trasă - îl făcea să se simtă prost. Nu trecuseră 
nici trei zile de la căderea Domului, dar doamna 
McClatchey slăbise. Şi felul cum tot ţinea în mână fotografia 
soţului ei îl făcea, de asemenea, pe Joe să nu se simtă prea 
grozav. Parcă s-ar fi gândit că tatăl lui murise, în loc să-l 
creadă undeva la un motel, probabil bând bere şi uitându- 
se la HBO. 

Totuşi, mama lui fusese de acord cu Donşoara Shumway. 

— E un băiat isteţ şi priceput la aparate, într-adevăr. Încă 
de mic a fost aşa. 

Îl măsurase cu privirea din cap până-n picioare, oftând. 

— Când ai crescut aşa de înalt, fiule? 

— Nu ştiu, răspunsese el sincer. 

— Dacă te las să faci asta, o să ai grijă? 

— Şi să-i iei cu tine şi pe prietenii tăi, îl sfătuise Julia. 

— Pe Benny şi Norrie? Normal. 

— Şi, adăugase ea, fiţi şi voi, aşa, mai discreţi. Ştii ce 
înseamnă asta, Joe? 

— Da, do'nşoară, sigur că ştiu. 

Însemna că să nu fie prinşi. 


Brenda dispăru între copacii care mărgineau Main 
Street. 

— OK, spuse Benny. Hai să mergem. 

Îşi strivi cu grijă ţigara în scrumiera improvizată, apoi 
ridică sacoşa din portbagajul bicicletei. În sacoşă se afla 
vechiul contor Geiger, care de la Barbie ajunsese la Rusty, 
apoi la Julia... şi, în sfârşit, la Joe şi potera lui. 

Joe luă capacul de suc şi-şi strivi şi el ţigara, gândindu-se 
că ar fi fost plăcut să încerce din nou, când avea mai mult 
timp să se concentreze asupra acelei experienţe. Pe de altă 
parte, poate ar fi fost mai bine să n-o facă. Era dependent 
de computere, de romanele grafice ale lui Brian K. Vaughan 
şi de skateboarding. Poate că era de-ajuns cu atâtea 
maimuţe-n cârcă. 

— Or să vină oameni, le spuse el lui Benny şi Norrie. 
Probabil mulţi, după ce se satură să se mai joace în 
supermarket. Nu ne rămâne decât să sperăm că n-or să ne 
dea nicio atenţie. 

O auzea în minte pe Donşoara Shumway spunându-i 
mamei sale cât de important putea fi acel lucru pentru oraş. 
Nu era nevoie să-i spună şi lui; probabil că Joe înţelegea 
mai bine decât ceilalţi. 

— Da” dacă vine şi vreun polițai... începu Norrie. 

Joe dădu din cap. 

— La loc în sacoşă. Şi scoatem Frisbee-ul. 

— Chiar crezi că e vreun generator extraterestru 
îngropat sub parc? îl întrebă Benny. 

— Am zis că s-ar putea să fie, replică Joe, mai tăios decât 
intenţionase. Orice e posibil. 

La drept vorbind, lui Joe i se părea mai mult decât posibil. 
Dacă Domul nu avea origini supranaturale, însemna că era 
un câmp de forţă. Un câmp de forţă trebuia să fie generat 
de undeva. Arăta ca o situaţie gen QED, dar nu voia să-şi 
facă speranţe prea mari. Nici ei şi nici el, la o adică. 


— Hai să-ncepem, propuse Norrie, trecând pe sub banda 
galbenă pusă de poliţie. Sper doar că v-aţi rugat şi voi 
destul. 

Joe nu credea în rugăciunile pentru lucruri pe care le 
putea face şi singur, dar înălțase una, într-o cu totul altă 
problemă: ca, dacă găseau generatorul, Norrie Calvert să-l 
mai sărute o dată. Dulce şi prelung. 


4 


Mai devreme, în aceeaşi dimineaţă, la întâlnirea 
premergătoare explorării din livingul casei McClatchey, Joe 
Sperietoare îşi scosese adidasul drept şi şoseta sport albă 
de dedesubt. 

— Ne daţi ori nu ne daţi, piciorul îmi pupaţi, ceva bun să 
păpaţi, intonă vesel Benny. 

— Mai taci, boule, replică Joe. 

— Nu vorbi aşa cu prietenul tău, îl mustră Claire 
McClatchey, deşi nici pe Benny nu-l scuti de o privire 
dojenitoare. 

Norrie nu participa la schimbul de replici, privind doar cu 
interes cum Joe îşi punea şoseta pe covorul din living şi o 
netezea cu latul palmei. 

— Ăsta-i Chester's Mill, spuse Joe. Are aceeaşi formă, nu? 

— Correctamundo, fu Benny de acord. Asta-i soarta 
noastră, să trăim într-un oraş care arată ca unul din ciorapii 
sport ai lui Joe McClatchey. 

— Sau ca gheata unei babe, adăugă Norrie. 

— „A fost o babă-odată, locuia într-o gheată“, recită 
doamna McClatchey, care stătea pe canapea, cu fotografia 
soţului ei în poală, la fel ca în momentul când venise Miz 
Shumway cu contorul Geiger, în după-amiaza trecută. 
„Atâţia copii avea, ce să facă nu ştia.“ 

— Bună asta, mama, spuse Joe, încercând să nu 
zâmbească. Varianta din gimnaziu fusese revizuită, 
devenind: „Atâţia copii avea, că pizda-i clămpănea.“ 


Apoi, se uită din nou la şosetă. 

— Deci, o şosetă are mijloc? 

Benny şi Norrie căzură pe gânduri. Joe nu-i grăbea. 
Faptul că o asemenea întrebare le putea trezi interesul era 
unul dintre lucrurile care-i plăceau la ei. 

— Nu la fel cum are centru un cerc, sau un pătrat, spuse 
Norrie după un timp. Alea-s forme geometrice. 

— Cred, interveni şi Benny, că şi ciorapul are formă 
geometrică - tehnic vorbind - da' nu ştiu cum să-i zic. 
Cioragon? 

Norrie râse. Până şi Claire zâmbi puţin. 

— Pe hartă, The Mill arată mai degrabă ca un hexagon, 
spuse Joe, da' asta nu contează. Folosiţi-vă doar capetele. 

Norrie arătă spre locul unde laba şosetei cotea în sus, 
lângă călcâi. 

— Aici. Asta-i mijlocul. 

Joe aplică un punct cu markerul. 

— Nu-s sigură că semnul ăla o să mai iasă, domnu”, oftă 
Claire. Dar oricum aveai nevoie de o pereche nouă, cred. 

Şi, înainte ca Joe să poată pune următoarea întrebare, 
adăugă: 

— Pe hartă, cam în locul ăla ar fi scuarul din centru. Acolo 
vreţi să căutaţi? 

— Acolo vom căuta mai întâi, preciză Joe, cam dezumflat 
că-i fusese luat vântul din pânzele explicaţiilor. 

— Fiindcă, dacă există un generator, continuă meditativ 
doamna McClatchey, cred că ar trebui să fie în mijlocul 
zonei municipale. Sau cât de aproape posibil. 

Joe dădu din cap. 

— Marfă, doamnă McClatchey, o felicită Benny, ridicând o 
mână. Hai un high-five, mama fratelui meu. 

Cu un zâmbet apos, fără să lase fotografia soţului ei, 
Claire McClatchey răspunse invitaţiei. 

— Măcar, scuarul e un loc nepericulos, zise. 

Rămase un moment pe gânduri, apoi adăugă, uşor 
încruntată: 


— Cel puţin, aşa sper, dar cine să ştie...? 

— Nu vă faceţi probleme, o linişti Norrie. Am eu grijă de 
ei. 

— Promiteţi-mi doar că, dacă găsiți ceva, îi veţi lăsa pe 
cei pricepuţi să se ocupe. 

„Mamă“, răspunse Joe în sinea lui, „alţii mai pricepuți ca 
noi nu cred că sunt. “ Dar n-o spuse cu voce tare. Ştia câ n- 
ar fi făcut decât s-o îngrijoreze şi mai mult. 

— Pe bune, spuse Benny, ridicând iar mâna. Încă cinci, o, 
mamă a... 

De data asta, Claire McClatchey rămase cu ambele mâini 
pe fotografie. 

— Ţin mult la tine, Benny, dar uneori aşa mă mai 
oboseşti... 

— Şi mama zice la fel, zâmbi trist băiatul. 


5 


Joe şi prietenii lui mergeau în jos spre estrada pentru 
fanfară care se înălța în centrul scuarului. În spatele lor, 
râul Prestile şipotea. Apa avea acum nivelul scăzut, fiind 
zăgăzuită de Dom, la nord-vest, pe unde intra în Chester's 
Mill. Dacă a doua zi Domul urma să fie tot acolo, Joe se 
aştepta ca din râu să nu mai rămână decât o albie 
mocirloasă. 

— OK, spuse Billy. Destul cu frecangeala. E timpul ca 
barosanii să salveze The Mill. Hai să-i dăm bice. 

Cu grijă (şi cu multă venerație), Joe scoase contorul 
Geiger din sacoşă. Bateria care-l alimentase îşi pierduse de 
mult viaţa pe câmpul de luptă, iar terminalele erau pline de 
mizerie, însă puţină sodă caustică rezolvase problema 
coroziunii; în plus, Norrie găsise nu doar o baterie de şase 
volţi, ci trei, în dulapul de scule al tatălui său. 

— Când e vorba de baterii, e aproape sonat la cap, 
mărturisise ea, şi-o să-şi scurteze zilele încercând să-nveţe 
boardingul, da-l iubesc. 


Joe apăsă pe butonul de pornire, apoi îi privi abătut. 

— Ştiţi, chestia asta ar putea să nu prindă nimic de 
nicăieri, peste tot pe unde-o ducem, şi totuşi, să existe un 
generator, da' unu' care nu emite unde alfa sau be... 

— Hai odată, pentru Dumnezeu! îl îndemnă Benny. Mă 
omoară suspansu'. 

— Are dreptate, zise şi Norrie. Porneşte-l. 

Acum, însă, se întâmplă un lucru interesant. Testaseră la 
nesfârşit contorul Geiger prin casa lui Joe şi mersese de 
minune - când îl apropiaseră de un ceas vechi cu cadran de 
radiu, acul sărise vizibil. Îl mânuiseră cu rândul. În schimb 
acum, când erau afară - pe teren, cu alte cuvinte - Joe avea 
senzaţia că încremenise. Fruntea-i era umezită de sudoare. 
O simţea cum se îmbrobonea şi se pregătea să i se prelingă 
în jos. 

Ar fi putut să stea acolo o bună bucată de vreme, dacă 
Norrie nu-şi punea mâna peste a lui. Apoi, o puse şi Benny. 
Până la urmă, apăsară toţi trei pe buton. Acul de la 
UNITĂŢI PE SECUNDĂ sări imediat la +5, iar Norrie îl 
apucă pe Benny de umăr. Apoi, acul reveni la +2, şi 
strânsoarea mâinii ei slăbi. Nu aveau experienţă cu 
contoarele de radiaţii, dar le trecu prin minte că tot ce 
vedeau era doar nivelul general. 

Încet, Joe porni în jurul estradei de orchestră, ţinând 
tubul Geiger-Muller înainte, la capătul cablului său de tip 
telefonic, încolăcit. Becul indicator răspândea o lucire 
chihlimbarie, iar acul tresărea uşor din când în când, însă 
cel mai mult stătea lângă nivelul zero de pe cadran. 
Probabil că micile salturi pe care le vedeau erau cauzate 
doar de propriile lor mişcări. Joe nu se mira - o parte din el 
ştiuse că nu putea merge atât de simplu - dar, în acelaşi 
timp, era amarnic dezamăgit. Uluitor, într-adevăr, ce bine 
se completau dezamăgirea şi absenţa surprinderii; erau ca 
nişte Gemene Olsen ale stărilor emotive. 

— Dă şi mie, i-l ceru Norrie. Poate o să am mai mult 
noroc. 


Joe i-l dădu fără să obiecteze. În următoarea oră, 
străbătură cruciş şi curmeziş scuarul, manevrând cu rândul 
contorul Geiger. Văzură o maşină care cotea pe Mill Street, 
dar nu-l observară la volan pe Junior Rennie - care iar se 
simţea mai bine. Nici el nu-i văzu. O ambulanţă străbătu în 
viteză Town Common Hill, spre Food City, cu girofarurile şi 
sirena în funcţiune. Se uitară un moment după ea, dar când 
Junior reapăru, de astă dată la volanul Hummerului tatălui 
său, erau absorbiți din nou. 

Nu folosiră niciodată discul Frisbee pe care şi-l aduseseră 
ca paravan; erau prea preocupaţi. Şi nici nu conta. Puţini 
dintre orăşenii care se întorceau spre casă se osteneau să 
se uite în parc. Unii erau răniţi. Cei mai mulţi duceau 
alimente neplătite, iar câţiva împingeau cărucioare pline. 
Aproape toţi arătau ruşinaţi de ceea ce făcuseră. 

Pe la amiază, Joe şi prietenii lui erau gata să se lase 
păgubaşi. Li se făcuse şi foame. 

— Să mergem la mine, propuse Joe. Mama o să ne pună 
ceva de mâncare. 

— Excelent, se bucură Benny. Sper să fie suey de 
tocăniţă. Ştie să-l facă gigea. 

— Putem să traversăm mai întâi Peace Bridge şi să 
încercăm şi pe partea cealaltă? întrebă Norrie. 

Joe ridică din umeri. 

— OK, da' acolo nu-i decât pădure. Şi ar însemna să ne 
îndepărtăm de centru. 

— Bine, da"... 

— Da' ce? se interesă el, văzând că Norrie lăsase fraza 
neterminată. 

— Nimic. Îmi venise o idee, doar. Cred că-i o prostie. 

Joe se uită la Benny. Acesta ridică din umeri şi-i dădu fetei 
contorul Geiger. 

Reveniră la Peace Bridge şi trecură pe sub panglica 
pleoştită a poliţiei. Pasarela era cufundată în penumbră, dar 
nu atât de mult, încât Joe, privind peste umărul lui Norrie, 
să nu vadă acul contorului Geiger animându-se când 


trecură de mijlocul podului, mergând în şir indian ca să nu 
testeze prea mult sub picioare rezistenţa scândurilor 
putrede. Când ieşiră pe partea cealaltă, o inscripţie îi 
informă: ACUM PĂRĂSIŢI SCUARUL DIN CHESTER'S 
MILL, SPRE ESI. 1808. O cărare bătătorită urca printre 
stejari, fagi şi frasini. Frunzele lor veştede atârnau molatic, 
fără nimic din veselia multicoloră a toamnei. 

Când ajunseră la poala pantei, acul cadranului UNITĂŢI 
PE SECUNDĂ stătea între +5 şi +10. Dincolo de valoarea 
+10, calibrarea contorului creştea abrupt până la +500, 
apoi la +1000. Capătul cadranului era marcat cu roşu. Acul 
mai avea mult până acolo, dar Joe era destul de sigur că 
actuala lui poziţie indica mai mult decât nivelul normal. 

Benny se uita la acul care oscila slab, însă Joe o privea pe 
Norrie. 

— La ce te gândeai? o întrebă el. Nu-ţi fie frică să zici, 
fiindcă mie nu mi se pare o idee aşa de proastă, în fond. 

— Da, fu şi Benny de acord. 

Bătu cu degetul în gemuleţul cadranului de UNITĂŢI PE 
SECUNDĂ. Acul sări, apoi reveni pe la vreo +7 sau +8. 

— Mă gândeam că un generator şi un transmiţător sunt 
practic acelaşi lucru, răspunse Norrie. lar un transmiţător 
n-are nevoie să fie în mijloc, ci doar mai sus. 

— Turnul CIK nu e, spuse Benny. Doar stă într-o poiană şi 
turuie despre lisus. L-am văzut. 

— Mda, da' chestia e că-i super-puternic, replică Norrie. 
Tata a spus că are o mie de waţi sau cam aşa ceva. Poate că 
ăla pe care-l căutăm noi are o rază de acţiune mai scurtă. 
Aşa că m-am gândit: „Care-i cel mai înalt loc din oraş?“ 

— Black Ridge, răspunse Joe. 

— Black Ridge, confirmă ea, ridicându-şi pumnul mic. 

Joe i-l lovi cu al lui, apoi arătă: 

— Pe-acolo, trei kilometri. Poate patru. 

Întoarse tubul contorului Geiger în acea direcţie şi toţi 
priviră, fascinaţi, cum acul se ridica la +10. 

— Fute-m-aş... murmură Benny. 


— Poate pe la patruzeci de ani, i-o întoarse Norrie - dură 
ca de obicei, dar... roşind; doar puţin. 

— Pe Black Ridge Road e o livadă veche, spuse Joe. De- 
acolo poţi să vezi tot oraşul şi IR-90. Sau, cel puţin, aşa zice 
tata. S-ar putea să fie acolo. Norrie, eşti un geniu. 

Nu era nevoie să-i aştepte sărutarea, la urma urmei. Făcu 
el onorurile, deşi neîndrăznind decât pe un colţ al gurii. 

Fata păru destul de încântată, dar avea o cută între 
sprâncene... 

— S-ar putea să nu însemne nimic. Acul n-a înnebunit 
tocmai de tot. Putem merge până acolo cu bicicletele? 

— Sigur! răspunse Joe. 

— După masă, adăugă Benny, care se considera genul 
practic. 


6 


În timp ce Joe, Benny şi Norrie luau prânzul acasă la 
doamna McClatchey (într-adevăr, era suey de carne tocată), 
iar Rusty Everett, ajutat de Barbie şi de cele două 
adolescente, trata victimele răscoalei de la supermarket la 
„Cathy Russell“, Big Jim Rennie stătea aşezat la birou, 
parcurgând o listă şi bifând articole. 

Îşi văzu Hummer-ul intrând în marşarier pe alee şi mai 
bifă un punct: Brenda fu înscrisă alături de restul listei. Big 
Jim îşi spuse că era gata - atâta cât se putea, oricum. Şi 
chiar dacă Domul dispărea în aceeaşi după-amiază, 
considera că avea spatele acoperit. 

Junior intră şi aruncă pe birou cheile Hummerului. Era 
palid şi avea mare nevoie de un bărbierit, dar nu mai arăta 
ca moartea încălzită. Ochiul stâng îi era roşu, însă nu 
inflamat. 

— 'Totu-i gata, fiule? 

Junior dădu din cap. 

— Intrăm în puşcărie? întrebă el, cu o curiozitate 
aproape dezinteresată. 


— Nu, răspunse Big Jim, căruia ideea că ar putea fi închis 
nu-i trecuse prin minte nicio clipă, nici chiar când 
vrăjitoarea Perkins apăruse acolo ca să înceapă cu 
acuzaţiile; zâmbi: Dale Barbara, însă, da. 

— Nimeni n-o să creadă că el a omorât-o pe Brenda 
Perkins. 

Big Jim zâmbi în continuare. 

— Ba au să creadă. Sunt speriaţi şi-or să creadă. Aşa 
merg treburile astea. 

— De unde ştii? 

— Am studiat istoria. N-ar strica să încerci şi tu, odată. 

Îi stătea pe limbă să-l întrebe de ce întrerupsese 
cursurile de la Bowdoin - le abandonase, fusese dat afară 
sau doar i se ceruse să plece? - dar nu era nici locul, nici 
momentul potrivit. În schimb, îşi întrebă fiul dacă era dispus 
să mai facă încă un lucru. 

Junior îşi frecă tâmpla. 

— Cred că da. Unde intră mia, intră şi suta. 

— O să ai nevoie de ajutor. Ai putea să-l iei pe Frank, 
cred, dar l-aş prefera pe Thibodeau, dacă puştiul ăla mai e 
în stare să umble pe ziua de azi. Pe Searles, însă, nu. E 
băiat bun, da' prost. 

Junior nu răspunse. Tatăl său se întrebă din nou ce era cu 
el. Dar... oare dorea într-adevăr să ştie? Poate, când urma 
să se termine criza. Până atunci, avea multe tigăi şi cratiţe 
pe aragaz, iar cina urma să fie servită curând. 

— Ce vrei să fac? 

— Stai să verific ceva mai întâi. 

Big Jim îşi luă mobilul. Când făcea asta, se aştepta să 
descopere că-i era la fel de nefolositor ca ugerul unui taur, 
dar constată că încă mai funcţiona. Cel puţin, pentru 
apeluri locale, dar nici n-avea nevoie de mai mult. Selectă 
departamentul de poliţie. Aparatul din ţarcul curcanilor 
sună de trei ori, înainte ca Stacey Moggin să răspundă. 
Părea exasperată, deloc pragmatică şi calmă ca de obicei. 


Big Jim nu se miră, date fiind festivitățile din timpul 
dimineţii; în apropiere se auzeau hărmălaie. 

— Poliţia, spuse ea. Dacă nu e o urgenţă, vă rog să 
închideţi şi să reveniţi mai târziu. Suntem îngrozitor de 
Ocu... 

— Jim Rennie aici, scumpo. 

Ştia că Stacey nu suporta să i se spună „scumpo“. De- 
asta-i şi zicea aşa. 

— Dă-mi-l pe şefu'. Un-doi. 

— Încearcă să-i despartă pe unii care-şi cară pumni la 
biroul din faţă, răspunse Stacey. Dac-aţi putea să reve... 

— Nu, nu pot să revin, o întrerupse Big Jim. Crezi că 
sunam, dacă nu era ceva important? Mergi acolo, scumpo, 
şi dă-i una-n cap celui mai agresiv dintre ei. Şi apoi trimite-l 
pe Pete în birou să... 

Poliţista nu-l lăsă să termine, dar nici nu-l puse pe 
aşteptare. Telefonul căzu pe birou, cu zgomot. Big Jim nu se 
descurajă; când se strecura pe sub pielea cuiva, îi plăcea s- 
o ştie. În apropiere, cineva urlă la altcineva „hoţ împuţit“. 
Asta-i aduse pe chip un zâmbet. 

Un moment mai târziu, fu pus pe aşteptare, deşi Stacey 
nu se deranjă să-l informeze. O vreme, Big Jim îl ascultă pe 
McGruft Crime Dog, apoi cineva răspunse. Era Randolph şi 
vorbea cu sufletul la gură. 

— Zi repede, Jim! E balamuc aici. Ăştia care nu s-au dus 
la spital cu coaste rupte şi alte alea sunt furioşi foc. Toată 
lumea dă vina pe toată lumea. Încerc să nu umplu toate 
celulele de jos, da' se pare că juma' din ei chiar vors-ajungă 
acolo. 

— Crezi c-ar fi o idee bună să mărim efectivele forţelor de 
poliţie, şefule? 

— Hristoase, da! Am încasat o mamă de bătaie. Unul 
dintre noii agenţi - fata aia, Roux - e-n spital, cu toată 
partea de jos a feţei făcută praf. Zici că-i Mireasa lui 
Frankenstein. 


Zâmbetul lui Big Jim se lăţi într-un rânjet. Sam Verdreaux 
îşi făcuse numărul. Dar, desigur, ăsta era doar un alt aspect 
al simţirii; când trebuie să dai o pasă, în acele ocazii rare 
când nu poţi marca tu însuţi, întotdeauna pasezi mingea 
coechipierului potrivit. 

— A pocnit-o careva cu o piatră. Şi pe Mel Searles. Tipu' 
a zăcut leşinat un timp, da' acum pare-n regulă. Totuşi, a 
ieşit nasol. L-am trimis la spital să-l panseze. 

— Ce păcat... comentă Big Jim. 

— Cineva îi luase la ochi pe agenţii mei. Şi nu era numai 
unul, cred. Big Jim, chiar mai putem lua nişte voluntari? 

— Cred c-ai să găseşti destui recruți dispuşi printre 
tinerii de vază din oraş. De fapt, cunosc destui dintre 
enoriaşii de la Sfântul Mântuitor. Fraţii Killian, de exemplu. 

— Jim, băieţii lui Killian sunt mai tâmpiţi ca nişte 
bolovani. 

— Ştiu, da-s voinici şi ştiu să primească ordine. 

Făcu o pauză. 

— Şi mai ştiu şi să tragă cu pistolul. 

— Îi vom înarma pe noii poliţişti? întrebă Randolph, cu 
îndoială, dar şi cu speranţă. 

— După tot ce s-a-ntâmplat azi? Fireşte. Mă gândeam la 
zece-doişpe tineri de nădejde, pentru început. Frank şi 
Junior ne pot ajuta să-i alegem. Şi vom avea nevoie de mai 
mulţi, dacă povestea asta nu se rezolvă până săptămâna 
viitoare. Îi plătim în natură. Le dăm bonuri de alimente, 
când va începe raţionalizarea. Pentru ei şi familiile lor. 

— OK. Trimite-l pe Junior încoace, bine? Frank e aici şi 
Thibodeau la fel. A încasat câteva la magazin şi a trebuit să- 
şi schimbe bandajul de la umăr, da-n rest e destul de-n 
formă. 

Coborând glasul, Randolph continuă: 

— A zis că Barbara i-a schimbat bandajul. Şi a făcut 
treabă bună. 

— Drăguţ, dar domnul Barbara n-o să mai schimbe 
bandaje multă vreme. lar pentru Junior am altă treabă. Şi 


pentru agentul Thibodeau. Trimite-l aici. 

— De ce? 

— Dacă era nevoie să ştii, îţi spuneam. Tu doar trimite-i. 
Junior şi Frank vor putea face o listă de noi recruți posibili, 
mai târziu. 

— Pâi... dacă aşa zi... 

Pe Randolph îl întrerupse un nou val de răcnete. Ceva 
căzu sau fu aruncat. Un trosnet anunţă că altceva se 
spărsese. 

— Terminaţi odată! mugi Randolph. 

Zâmbind, Big Jim îndepărtă receptorul de ureche. Auzea 
perfect şi aşa. 

— Ia-i pe ăia doi... nu pe ăia doi, idiotule, pe AILALŢII 
doi... NU, nu vreau să-i arestezi! Vreau să-i scoţi naibii de- 
aici! În şuturi, dacă altfel nu vor! 

Peste un moment, i se adresă iar lui Big Jim: 

— Adu-mi aminte de ce mi-am dorit postul ăsta, că încep 
să uit. 

— O să se rezolve de la sine, îl linişti Rennie. Mâine, vei 
avea cinci capete noi - berbecuţi tineri şi proaspeţi - şi încă 
cinci până joi. Cel puţin cinci. Şi-acuma, trimite-l aici pe 
tânărul 'Thibodeau. Şi ai grijă să fie gata celula aia de jos, 
din capăt, pentru un nou ocupant. O va folosi domnul 
Barbara, începând din după-amiaza asta. 

— Sub ce acuzaţie? 

— Ce-ai zice de patru omucideri, plus instigarea unei 
revolte la supermarketul local? Te aranjează? 

Şi închise, nelăsându-i timp să răspundă. 

— Ce vrei să facem, eu şi Carter? întrebă Junior. 

— Azi după-amiază? Mai întâi, o mică recunoaştere şi 
planificare. Pe urmă, veţi lua parte la arestarea lui Barbara. 
O să vă placă, aşa cred. 

— Da, normal. 

— După ce Barbara ajunge la zdup, tu şi agentul 
Thibodeau mergeţi şi mâncaţi bine, fiindcă adevărata 
misiune o să vină diseară. 


— Ce misiune? 

— Să daţi foc la redacţia Democratului - cum ţi se pare? 

Junior făcu ochii mari. 

— De ce? 

Faptul că fiul lui mai trebuia să întrebe era o dezamăgire 
pentru Big Jim. 

— Fiindcă, în viitorul apropiat, existenţa unui ziar nu e în 
interesul oraşului. Ai vreo obiecţie? 

— Tată... ţi-a trecut vreodată prin minte că s-ar putea să 
fii nebun? 

— Ca un vulpoi, răspunse Big Jim dând din cap. 


7 


— De-atâtea ori am fost în camera asta, spuse Ginny 
Tomlinson, cu vocea ei cea nouă şi înfundată, şi niciodată nu 
mi-am imaginat c-o s-ajung pe masă. 

— Şi în niciun caz nu ţi-ai fi imaginat că o să se ocupe de 
tine tipul care-ţi serveşte friptura cu ouă de dimineaţă. 

Barbie încerca să pară calm, dar pansa şi bandaja de 
când sosise la „Cathy Russell“, cu prima cursă a ambulanţei, 
şi era frânt de oboseală. În mare parte, bănuia el, din cauza 
stresului: se temea de moarte să nu agraveze starea cuiva, 
în loc de a o ameliora. Putea să vadă aceeaşi îngrijorare pe 
faţa Ginei Buffalino şi a lui Harriet Bigelow, care nici măcar 
nu aveau în cap ticăitul ceasului lui Jim Rennie, ca să 
înrăutăţească şi mai mult lucrurile. 

— Cred că va trece o vreme până să mai pot savura o 
friptură, replică Ginny. 

Rusty îi examinase nasul înainte de a se ocupa de alţi 
pacienţi. Barbie asistase, ţinând-o de cap cât putea de 
delicat şi murmurându-i încurajări. Rusty îi pusese în nări 
tampoane de _ tifon îmbibate în cocaină medicinală. 
Aşteptase zece minute, pentru ca anestezicul să-şi facă 
efectul (folosindu-se de acel interval pentru a trata o luxaţie 
gravă de poignet şi să aplice un bandaj elastic pe 


genunchiul umflat al unei femei obeze), apoi scosese cu 
penseta tifonul şi luase un scalpel. Asistentul lucra cu o 
repeziciune remarcabilă. Înainte ca Barbie să-i poată cere 
lui Ginny să spună „iadeş“, Rusty introdusese coada 
bisturiului prin nara cea mai degajată şi, folosind-o ca pe o 
pârghie, îi mutase septul la loc. 

„Ca un om care destupă o sticlă“, reflectase Barbie, 
ascultând trosnetul mărunt, dar perfect audibil, când nasul 
lui Ginny revenise la o poziţie aproximativ normală. 
Pacienta nu ţipa, dar unghiile ei perforau hârtia de pe masa 
de examen medical, iar pe obraji îi şiroiau lacrimi. 

Acum era mai calmă - Rusty îi dăduse două comprimate 
de Precocet -, dar ochiul mai puţin tumefiat continua să-i 
lăcrimeze. Obrajii-i erau umflaţi şi vineţi. Lui Barbie i se 
părea că arăta cam ca Rocky Balboa după meciul cu Apollo 
Creed. 

— Priveşte partea pozitivă a lucrurilor, îi recomandă el. 

— Există şi aşa ceva? 

— Categoric. Pe tânăra Roux o aşteaptă o lună întreagă 
de supe şi milkshake-uri. 

— Georgia? Am auzit că a primit o lovitură. Cât de grav 
e? 

— Scapă cu viaţă, dar va trece mult timp până să-şi mai 
poată scoate mutra-n lume. 

— Asta oricum n-avea s-ajungă niciodată Miss Universe. 

Şi, vorbind mai încet, îl întrebă: 

— Ea urla adineauri? 

Barbie dădu din cap. lodlerele Georgiei reverberaseră 
prin tot spitalul. 

— Rusty i-a dat morfină, dar multă vreme nu şi-a făcut 
efectul. Cred că are o constituţie de cal. 

— Şi conştiinţa unui aligator, adăugă Ginny, cu vocea ei 
guturală. Nimănui nu i-aş dori aşa ceva, dar tot e un 
argument serios pentru compensaţiile karmice. De când 
sunt aici? Mi s-a stricat nenorocitul ăla de ceas. 

Barbie se uită la al lui. 


— Acum e două jumate. Cred că asta te situează la vreo 
cinci ore jumate pe calea refacerii. 

Îşi răsuci şoldurile, auzi un trosnet din şale şi simţi că se 
mai dezmorţea puţin. Aşadar, Tom Petty avusese dreptate: 
partea cea mai grea era aşteptarea. Probabil avea să-i fie 
mai uşor după ce ajungea în celulă. Doar dacă nu cumva 
murea pân-atunci. Îi trecuse prin minte că ar fi fost o soluţie 
foarte comodă să fie ucis în timp ce se opunea arestării. 

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Ginny. 

— De nimic, răspunse el, ridicând o pensetă. Şi-acum, 
taci şi lasă-mă să lucrez. Cu cât încep mai repede, cu-atât 
scapi mai repede. 

— Ar trebui să mă ridic şi eu, să susţin echipa. 

— Dacă te ridici, va trebui să te susţin eu pe tine, să nu 
cazi de pe picioare. 

Ginny se uită la pensetă. 

— Pe-asta ştii s-o mânuieşti? 

— "Te cred. Am luat medalia de aur la Olimpiada de Scos 
Cioburi. 

— Ai un coeficient de abureli mai mare şi decât al fostului 
meu bărbat. 

Zâmbea vag. Barbie bănuia că o durea, în pofida 
analgezicelor administrate, şi o plăcea cu atât mai mult. 

— N-ai să devii una dintre persoanele alea obositoare, din 
numărul cadrelor medicale, care devin tiranice când le vine 
rândul să fie tratate, aşa-i? o întrebă. 

— Aşa era doctorul Haskell. Odată, îi intrase o aşchie 
mare sub unghie, iar când Rusty s-a oferit să i-o scoată, 
Vrăjitorul a spus că voia un specialist. 

Râse, apoi se strâmbă, apoi gemu. 

— Dacă asta te consolează cu ceva, polițistul care te-a 
lovit a primit o piatră-n cap. 

— Tot karma. Se mai ţine pe picioare? 

— Mda. 

Mel Searles ieşise de două ore din spital, cu un bandaj în 
jurul capului. 


Când Barbie se aplecă spre ea cu penseta, Ginny întoarse 
instinctiv capul într-o parte. Barbie i-l aduse la loc, apăsând 
cu degetele - foarte uşor - pe obrazul mai puţin umflat. 

— Ştiu că n-ai încotro, îi spuse ea. Dar, când e vorba de 
ochi, sunt doar tare fricoasă. 

— Dacă stai să te gândeşti cât de tare te-a lovit, ai noroc 
că cioburile au intrat prin jurul lor, nu în ei. 

— Ştiu. Dar ai grijă, te rog? 

— Bine. O să fii pe picioare cât ai bate din palme, Ginny. 
Am să mă mişc repede. 

Îşi şterse mâinile, ca să se asigure că erau complet uscate 
(nu-şi pusese mănuşi, ca să-şi poată controla mai bine priza) 
apoi se aplecă mai aproape de faţa ei. În sprâncene şi prin 
jurul ochilor i se înfipseseră vreo şase cioburi mici din 
ochelarii sparţi, dar cel mai mult îl îngrijora unul ca un 
pumnal, chiar sub colţul ochiului stâng. Barbie era convins 
că Rusty l-ar fi scos chiar el, dacă l-ar fi văzut, dar în acele 
momente se concentra asupra nasului. 

„Fă-o rapid“, îşi zise. „Cine ezită de obicei o rasoleşte. “ 

Smulse delicat ciobul şi-l aruncă într-o tavă de plastic. În 
locul lui se ivi o mică broboană de sânge. Barbie expiră. 

— OK. Ce-a fost mai greu a trecut. Ca prin vis. 

— Să te-audă Dumnezeu, spuse Ginny. 

Barbie tocmai scosese ultimul ciob, când Rusty deschise 
uşa camerei de examinare şi-i spuse că avea nevoie de 
ajutor. În mână ţinea o cutie cu Sucrets. 

— La ce? 

— La un hemoroid care umblă în poziţie bipedă, răspunse 
Rusty. Varicele ăsta anal vrea să plece cu toate câştigurile 
necuvenite. În împrejurări normale, aş fi încântat să-l văd 
dispărând pe uşă, dar acum cred că s-ar putea să-mi fie de 
folos. 

— Ginny, o întrebă Barbie, mai ai nevoie de ceva...? 

Pacienta îi făcu un semn spre uşă. Barbie tocmai ajunsese 
acolo, urmându-l pe Rusty, când îl strigă: 

— Auzi, frumosule... 


Întoarse capul şi o văzu suflându-i un sărut. 
Barbie îl prinse din zbor. 


8 


În Chester's Mill exista un singur dentist. Se numea Joe 
Boxer. Cabinetul lui se afla pe Strout Lane, în capăt, cu 
vedere pitorească spre râul Prestile şi Peace Bridge - ceea 
ce era foarte plăcut, când stăteai drept în scaun. Dar 
majoritatea vizitatorilor şedeau rezemaţi de spătar, fără să 
aibă în faţa ochilor altceva decât zecile de fotografii cu 
cățelul chihuahua al lui Joe Boxer lipite pe tavan. 

— Într-una din ele, potaia arată de parcă s-ar uşura, îi 
spusese Dougie Twitchell lui Rusty, după o vizită. Poate-i 
doar din cauza poziţiei în care stă aşezat, da' n-aş crede. 
Cred c-am stat juma' de oră uitându-mă la javra aia cu 
căcarea citindu-i-se-n ochi, în timp ce The Box îmi scotea 
două măsele de minte. Cu şurubelniţa - aşa se simţea. 

Firma agăţată în faţa cabinetului arăta ca un şort de 
baschet care i-ar fi venit bine unui uriaş, vopsită în tonuri 
ţipătoare de verde şi auriu - culorile echipei Mill Wildcats. 
Scria „JOSEPH BOXER DDS“ - şi, dedesubt: BOXERII 
SUNI SCURȚI! Şi lucra într-adevăr destul de repede, 
toată lumea era de acord, dar nu recunoştea niciun plan 
medical şi lua numai cash. Dacă venea un tăietor de lemne 
cu gingiile supurând şi obrajii umflaţi ca ai unei veveriţe cu 
gura plină de alune, şi începea să vorbească despre 
asigurare, Boxer îi spunea să-şi scoată banii de la Anthem 
sau de la Blue Cross, sau de la cine ştia el, şi abia pe urmă 
să vină la cabinet. 

Puţină concurenţă în oraş l-ar fi putut forţa să mai 
îmblânzească aceste politici draconice, dar cei vreo 
jumătate de duzină care încercaseră, de la începutul anilor 
nouăzeci, să-şi deschidă cabinete în The Mill, se lăsaseră 
păgubaşi. Se specula că bunul prieten al lui Joe Boxer, Jim 
Rennie, ar fi putut avea şi el o anume legătură cu lipsa 


concurenţilor, dar nu exista nicio dovadă. Între timp, Boxer 
putea fi văzut zi de zi mergând prin oraş cu maşina sa 
Porsche, pe a cărei bară de şoc era lipit un abţibild cu 
inscripţia: ŞI CEALALTĂ MAŞINĂ A MEA E TOT PORSCHE! 

În timp ce Rusty venea pe culoar cu Barbie după el, 
Boxer se îndrepta spre uşa principală; sau încerca doar: 
Twitch îl ţinea de braţ. Pe celălalt braţ, Dr. Boxer ducea un 
coş plin cu vafe Eggo. Nimic altceva; doar pachete peste 
pachete de Eggo. Barbie se întrebă - nu pentru prima oară 
- dacă nu cumva zăcea în şanţul din spatele parcării de la 
Dipper's, bătut măr şi având un coşmar îngrozitor, pe bază 
de traumatism cranio-cerebral. 

— Ba nu rămân în spital! lătra Boxer. Trebuie să le duc pe 
astea acasă, să le pun în congelator. Propunerea ta n-are 
aproape nicio şansă, oricum, aşa că ia-ţi mâinile de pe mine. 

Barbie observă pansamentul în formă de fluture care 
traversa una dintre arcadele lui Boxer şi bandajul mai mare 
de pe antebraţul drept. Se părea că dentistul se luptase 
vitejeşte pentru vafele lui congelate. 

— Spune-i malacului ăstuia să-şi ia labele de pe mine, îi 
spuse el lui Rusty, când îl văzu. Am fost tratat, acum mă duc 
acasă. 

— Ba încă nu te duci nicăieri, îl contrazise Rusty. Ai fost 
tratat gratis şi aştept să plăteşti cu aceeaşi monedă. 

Boxer era scund, nu avea mai mult de un metru şaizeci, 
dar se îmbăţoşă, umflându-şi pieptul. 

— Poţi s-aştepţi până te ia dracu'. Nu prea cred că 
stomatologia - pe care Statul Maine m-a autorizat s-o 
practic, că tot veni vorba - echivalează cu două 
pansamente. Eu îmi câştig existenţa muncind, Everett, şi e 
normal să fiu plătit pentru ce fac. 

— Îţi vei primi plata în rai, replică Barbie. Nu aşa ar zice 
prietenul tău, Rennie? 

— N-are nicio legătură cu... 

Făcând un pas spre el, Barbie se uită în coşul de plastic 
verde al lui Boxer. Avea gravate pe mâner cuvintele 


PROPRIETATE FOOD CITY. Boxer încercă, fără prea mare 
succes, să ascundă inscripţia. 

— Apropo de plată, ai plătit vafele astea? 

— Nu fi ridicol. Toţi luau de toate. Eu nu le-am luat decât 
pe astea, declară el, privindu-l sfidător pe Barbie. Am un 
congelator foarte mare şi, întâmplător, îmi plac vafele. 

— „Ioţi luau de toate“ n-o să fie o apărare prea grozavă, 
dacă eşti acuzat de jaf, replică blajin Barbie. 

Deşi îi era imposibil să înalțe şi mai mult din umeri, Boxer 
reuşi cumva. Era aproape vânăt la faţă. 

— Atunci, du-mă la tribunal! La care tribunal? Gata, s-a 
rezolvat! Ha! 

Se întoarse iar spre ieşire. Barbie întinse mâna şi îl 
prinse - nu de braţ, ci de coş. 

— Atunci, pe ăsta am să-l confisc, da? 

— Nu se poate! 

— Nu? Atunci, du-mă la tribunal, zâmbi Barbie. A uitasem 
- la care tribunal...? 

Dr. Boxer se uită urât la el, cu buzele răsfrânte lăsând să 
i se vadă vârfurile dinţilor mici şi perfecţi. 

— O să prăjim vafele astea vechi sus, la bufet, spuse 
Rusty. Yum! Delicios! 

— Mda, cât timp o să mai avem curent ca să le prăjim, 
mormăi Twitch. După aia, putem să le-nfigem în furculiţe şi 
să le frigem la crematoriul din spate. 

— Nu se poate aşa ceva! 

— Să fie absolut clar, spuse Barbie. Dacă nu faci ce-ţi 
cere Rusty, n-am de gând să-ţi las vafele. 

Chaz Bender, care avea un leucoplast pe rădăcina nasului 
şi altul într-o latură a gâtului, râse nu tocmai binevoitor. 

— Plata, doctore! strigă el. Nu aşa zici mereu? 

Boxer se încruntă mai întâi la Bender, apoi la Rusty. 

— Ce vrei tu n-are aproape nicio şansă. Sunt sigur că ştii 
asta. Rusty deschise cutia de Sucrets şi o întinse spre el. 
Înăuntru erau şase dinţi. 


— Torie McDonald i-a cules din faţa supermarketului. A 
îngenuncheat şi a scormonit prin băltoacele de sânge ale 
Georgiei Roux, ca să-i găsească. Şi dacă vrei vafe Eggo la 
micul dejun în viitorul apropiat, doctore, o să i-i pui la loc în 
gură Georgiei. 

— Şi dacă nu vreau şi plec? 

Chaz Bender, profesorul de istorie, făcu un pas înainte. 
Avea pumnii strânşi. 

— În cazul ăsta, prietene mercenar, am să te bat în 
parcare de să te caci pe tine. 

— Te-ajut şi eu, se oferi Twitch. 

— Eu nu mă bag, spuse Barbie, da' stau şi mă uit. 

Izbucniră hohote şi câteva aplauze. Barbie simţi simultan 
că-i venea şi să râdă, şi rău de la stomac. 

Umerii lui Boxer se pleoştiră. Dintr-odată, nu mai era 
decât un omuleţ prins într-o situaţie care-l depăşea. Luă 
cutia de Sucrets apoi îl privi pe Rusty. 

— Un chirurg oral, lucrând în condiţii optime, ar putea fi 
capabil să reimplanteze aceşti dinţi, şi s-ar putea chiar să 
prindă iar rădăcini, deşi medicul ar avea grijă să nu-i dea 
pacientului nicio garanţie... Dacă eu o fac, mare noroc să-i 
rămână unul sau doi din ei... Cel mai probabil, va risca să-i 
cadă în trahee şi să se înece. 

O femeie masivă, cu păr bogat, roşu ca flacăra, îl împinse 
pe Chaz Bender la o parte. 

— O să stau eu cu ea şi-o să am grijă să nu se întâmple. 
Sunt maică-sa. 

— E anesteziată? oftă Dr. Boxer. 

Înainte de a apuca să continue, două maşini ale poliţiei 
din Chester's Mill, dintre care una era cea verde a şefului, 
opriră în dreptul intrării. Freddy Denton, Junior Rennie, 
Frank DeLesseps şi Carter Thibodeau ieşiră din prima 
maşină. Din cea verde coborâră şeful Randolph şi Jackie 
Wettington. Soţia lui Rusty se dădu jos de pe bancheta din 
spate. Toţi erau înarmaţi şi, în timp ce se apropiau de uşile 
principale ale spitalului, îşi scoaseră pistoalele. 


Micul grup care urmărise confruntarea cu Joe Boxer se 
retrase cu murmure, unii dintre membrii săi aşteptându-se 
să fie arestaţi pentru furtişag. 

Barbie se întoarse spre Rusty Everett. 

— Uită-te la mine, îi ceru el. 

— Ce vrei să s... 

— Uită-te la mine! ridică Barbie braţele, întorcându-le ca 
să i se vadă pe toate părţile, după care îşi săltă tricoul, 
pentru a-şi arăta mai întâi abdomenul plat, apoi şi spinarea. 
Vezi ceva semne? Vânătăi? 

— Nu... 

— Ai grijă s-o ştie şi ei. 

Numai pentru atâta avu timp. Randolph îşi conduse 
agenţii înăuntru. 

— Dale Barbara? Un pas înainte. 

Înainte ca Randolph să ridice pistolul, îndreptându-l spre 
el, Barbie se supuse. Fiindcă se mai întâmplă şi accidente. 
Uneori, intenţionat. 

Văzând nedumerirea de pe chipul lui Rusty, Barbie îl 
plăcu şi mai mult pentru inocenţa lui. Le văzu pe Gina 
Buffalino şi Harriet Bigelow, care se uitau cu ochi mari. Dar 
cea mai mare parte a atenţiei îi era rezervată pentru 
Randolph şi întăririle sale. Chipurile tuturor păreau 
împietrite, deşi pe al lui Thibodeau şi al lui DeLesseps se 
citea o satisfacţie incontestabilă. Pentru ei, totul avea 
legătură cu răzbunarea acelei nopţi de la Dipper's. Şi urma 
să fie naşpa. 

Rusty păşi în faţa lui Barbie, ca pentru a-l apăra. 

— Nu face asta, murmură Barbie. 

— Rusty, nu! strigă Linda. 

— Peter? întrebă Rusty. Despre ce e vorba? Barbie ne 
ajută şi lucrează al naibii de bine. 

Barbie se temea să-l dea la o parte pe asistentul cel înalt, 
sau măcar să-l atingă. În schimb, ridică mâinile, foarte 
încet, cu palmele înainte. 


Când îi văzură braţele ridicându-se, Junior şi Freddie 
Denton veniră spre el, repede. Din mers, Junior se ciocni de 
Randolph, iar pistolul Beretta al şefului se descărcă. 
Detunătura răsună asurzitor în zona recepţiei. Glonţul lovi 
pardoseala, la trei degete în faţa piciorului lui Randolph, 
făcând o gaură surprinzător de mare, iar mirosul de 
pulbere arsă se simţi imediat, foarte puternic. 

Gina şi Harriet zbierară şi o zbughiră înapoi pe coridorul 
principal, sărind cu agilitate peste Joe Boxer, care se târa 
pe jos cu capul tras între umeri şi părul, de obicei pieptănat 
cu grijă, atârnându-i în faţă. Brendan Ellerbee, care fusese 
tratat pentru o dislocare moderată de maxilar, îl izbi pe 
dentist cu piciorul în antebraţ, când se repezi pe lângă el. 
Cutia de Suckers zbură din mâna lui Boxer, lovi biroul de la 
recepţie şi se deschise, făcând să se împrăştie dinţii pe care 
Torie McDonald îi adunase cu atâta grijă. 

Junior şi Freddy îl înhăţară pe Rusty, care nu făcu nicio 
încercare de a le opune rezistenţă. Arăta complet 
nedumerit. Îl împinseră într-o parte. Rusty se poticni, 
încercând să se ţină pe picioare. Linda îl prinse în braţe şi 
amândoi căzură pe pardoseală. 

— Ce futu-i mă-sa? mugea Twitch. Ce futu-i mama mă-sii? 

Şchiopătând uşor, Carter 'Ihibodeau se apropie de 
Barbie, care-şi dădu seama ce urma, dar rămase cu mâinile 
sus. Dacă le cobora ar fi putut să-l coste viaţa - şi, poate, nu 
numai pe el. Acum, că se trăsese primul foc de armă, riscul 
altor împuşcături era mult mai mare. 

— Salut, fraiere, zise Carter. Da' ocupat ai mai fost! 

Şi-i dădu lui Barbie un pumn în stomac. 

Anticipând lovitura, Barbie îşi încordase muşchii, dar tot 
îl făcu să se îndoaie de mijloc. Nemernicul era puternic. 

— Terminaţi! răcni Rusty, de pe duşumea; încă mai arăta 
năucit, dar acum era şi furios. Încetaţi, dracului, imediat! 

Încercă să se ridice, dar Linda îl cuprinse cu ambele 
braţe, ţinându-l culcat la pământ. 

— Nu, îl opri ea. Stai aici, poate fi periculos. 


— Ce? întoarse Rusty capul, privind-o neîncrezător. Ai 
înnebunit? 

Barbie continua să-şi ţină mâinile ridicate, arătându-le 
poliţiştilor. Aşa îndoit cum stătea, părea să facă un salaam. 

— Thibodeau, interveni Randolph. Dă-te înapoi! Ajunge! 

— Bagă pistolu' ăla la loc, idiotule! strigă Rusty la el. Vrei 
să omori pe cineva? 

Randolph îi aruncă o scurtă privire de dispreţ, apoi se 
întoarse spre Barbie. 

— Stai drept, fiule. 

Barbie se ridică. Îl durea, dar reuşi. Ştia că, dacă n-ar fi 
fost pregătit pentru pumnul în burtă de la Thibodeau, acum 
s-ar fi zvârcolit pe duşumea, sufocat. Oare Randolph ar fi 
încercat să-l ridice-n şuturi? 1 s-ar fi alăturat şi ceilalţi 
poliţişti, în ciuda spectatorilor din hol, dintre care unii se 
apropiau acum din nou, deşi cu teamă, ca să vadă mai bine? 
Cu siguranţă, fiindcă li se activase adrenalina. Aşa se 
întâmpla, în situaţii din-astea. 

— Te arestez pentru asasinarea Angelei McCain, a lui 
Dorothy Sanders, Lester A. Coggins şi Brenda Perkins, 
spuse Randolph. 

Fiecare nume îl izbi pe Barbie, dar ultimul şoc fu şi cel 
mai dureros. Femeia aia minunată... Uitase să fie prudentă. 
Barbie n-o putea învinui - încă mai suferea profund după 
soţul ei -, dar se considera vinovat că o lăsase să se ducă la 
Rennie. O încurajase chiar. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe Randolph. Ce 
Dumnezeu aţi făcut, fraţilor? 

— De parcă n-ai şti, replică Freddy Denton. 

— Ce fel de psihopat eşti? întrebă Jackie Wettington. 
Faţa-i era o mască schimonosită de silă, cu furia 
micşorându-i ochii. 

Barbie îi ignoră pe amândoi. Privea chipul lui Randolph, 
continuând să-şi ţină mâinile ridicate deasupra capului. La 
cel mai mic pretext, s-ar fi repezit toţi pe el. Chiar şi Jackie, 
de obicei cea mai amabilă dintre femei, li se putea alătura, 


deşi pentru ea ar fi fost nevoie de un motiv, nu doar deo 
scuză. Sau poate că nu. Uneori, chiar şi oamenii cinstiţi 
cedează. 

— Reformulez întrebarea, îi spuse Barbie lui Randolph. 
Ce Dumnezeu l-aţi lăsat pe Rennie să facă? Fiindcă porcăria 
asta de la el provine, şi-o ştii şi tu. Amprentele lui sunt peste 
tot. 

— Gura, i-o reteză Randolph şi se întoarse spre Junior. 
Pune-i câtuşele! 

Junior dădu să se apropie de Barbie - dar, înainte de a 
apuca măcar să-i atingă unul dintre pumnii ridicaţi, acesta 
îşi duse mâinile la spate şi se întoarse. Rusty şi Linda 
Everett erau tot pe jos, Linda cu braţele împrejurul soţului 
ei, ţinându-l imobilizat. 

— Să ţii minte, îi spuse Barbie lui Rusty, în timp ce 
cătuşele de plastic îi erau aplicate... şi se strângeau, până i 
se înfipseră în carnea nu prea multă a încheieturilor. 

Rusty se ridică în picioare. Când Linda încercă să-l reţină, 
o împinse la o parte cu o privire cum soţia lui nu mai văzuse 
niciodată. În ochi i se citeau severitatea şi reproşul, dar şi 
mila. 

— Peter, spuse el, iar când Randolph îi întoarse spatele, 
ridică tonul, strigându-i: Cu tine vorbesc! Uită-te la mine! 

Randolph se răsuci din nou. Avea chipul împietrit. 

— Ştia că urma să veniţi aici după el. 

— Normal că ştia, interveni Junior. O fi el nebun, da' prost 
nu-i. 

Rusty nu-l luă în seamă. 

— Mi-a arătat braţele, faţa, şi-a ridicat cămaşa ca să-i văd 
burta şi spatele. N-are niciun semn, decât poate o vânătaie 
de la pumnul nemotivat al lui Thibodeau. 

— "Trei femei? se amestecă şi Carter. Trei femei şi un 
preot? A meritat. 

Rusty nu-şi lua privirea de la Randolph. 

— E o înscenare. 


— Cu tot respectul, Eric, nu este departamentul tău, 
replică Randolph, care tocmai îşi băgase arma la loc în 
teacă - mare uşurare... 

— Aşa e, îi dădu dreptate Rusty. Eu sunt doar un felcer 
amărât, nu-s poliţist sau avocat. Ceea ce vreau să-ţi spun e 
că, dacă am ocazia să-l examinez din nou cât timp va fi în 
custodia ta, şi-l găsesc plin de răni şi vânătăi, să te ferească 
Dumnezeu. 

— Şi ce-o să faci, o să chemi Sindicatul Libertăţilor Civile? 
aruncă Frank DeLesseps, cu buzele albite de furie. Amicul 
ăsta al tău a omorât în bătaie patru oameni. Brenda Perkins 
avea gâtul rupt. Una dintre fete era logodnica mea şi a fost 
molestată sexual. Probabil şi înainte de a muri, şi pe urmă, 
după cum arată. 

Cei mai mulţi dintre oamenii care se împrăştiaseră la 
auzul împuşcăturii reveniseră între timp prin apropiere, ca 
să asiste, iar acum dinspre ei se ridică o rumoare oripilată. 

— Şi ăsta-i tipul pe care-l aperi? Ar trebui să intri şi tu la 
puşcărie! 

— Gura, Frank! îl repezi Linda. 

Rusty se uită la Frank DeLesseps, băiatul pe care-l 
tratase pentru varicelă, scarlatină, păduchi luaţi într-o 
tabără de vară, o fractură de antebraţ suferită la baseball, 
şi odată, când avea doisprezece ani, nişte complicaţii foarte 
grave ale unor urzicături. Nu mai vedea aproape nicio 
asemănare între acel copil şi bărbatul de acum. 

— Şi dacă mă-nchideţi, ce-aţi rezolvat? Ce-o să faceţi, 
Frankie? Dacă mama ta va avea încă o criză biliară, ca anul 
trecut? Aştept orele de vizite la închisoare ca s-o tratez? 

Frank făcu un pas înainte, ridicând o mână, ca pentru a-i 
da un pumn sau măcar o palmă. Junior îl opri. 

— Las c-o să şi-o ia şi el, nicio grijă. loţi ăştia care-s de 
partea lui Barbara au s-o-ncaseze. Toate la timpul lor. 

— De partea lui...? repetă Rusty, sincer uimit. Despre ce 
„părţi“ vorbiţi? Nu suntem naibii la meci! 


Junior zâmbi, ca şi cum ar fi ştiut un secret. Apoi, Rusty 
se întoarse spre Linda. 

— Ăştia pe care-i auzi sunt colegii tăi. Îţi place cum 
vorbesc? 

Un moment, Linda nu putu să-l privească. Apoi, cu preţul 
unui efort, reuşi. 

— Sunt furioşi, atâta tot, şi nu le-o reproşez. Şi eu sunt. 
Patru oameni, Eric - n-ai auzit? I-a omorât şi, aproape sigur, 
pe cel puţin două dintre femei le-a şi violat. Am ajutat să fie 
coborâte din furgon, la Bowie's. Am văzut petele. 

Rusty clătină din cap. 

— Toată dimineaţa am stat cu el şi l-am văzut ajutând 
oameni, nu făcându-le rău. 

— Lasă, îl temperă Barbie. Stai la locul tău, bătrâne. Nu e 
momen... 

Junior îi dădu un pumn în coaste. Tare. 

— Ai dreptul să taci, băi labă. 

— El a făcut-o, spuse Linda; întinse o mână spre Rusty, 
văzu că soţul ei nu schiţa nicio intenţie de a i-o lua şi o 
cobori la loc. I-au găsit ecusoanele din armată în mâna lui 
Angie McCain. 

Rusty amuţi. Nu putu decât să se uite în timp ce Barbie 
era escortat spre maşina şefului poliţiei şi aşezat pe 
bancheta din spate, cu mâinile încătuşate. Un moment, 
privirile li se mai întâlniră. Barbie clătină din cap. O singură 
dată, dar ferm şi apăsat. 

Apoi, maşina plecă. 

În hol se lăsase liniştea. Junior şi Frank plecaseră odată 
cu Randolph. Carter, Jackie şi Freddy Denton porniră spre 
cealaltă maşină de poliţie. Linda rămase pe loc, privindu-şi 
soţul cu ochi rugători şi furioşi. Apoi, furia i se risipi. Făcu 
un pas spre el, ridicând braţele, dornică să fie strânsă la 
piept, fie doar şi pentru câteva clipe. 

— Nu, o refuză Rusty. 

Femeia se opri. 

— Ce-i cu tine? 


— Cu tine ce e? Ţi-a scăpat cumva ceea ce s-a-ntâmplat 
adineauri aici? 

— Rusty, fata avea-n mână ecusoanele lui! 

Soţul ei dădu încet din cap. 

— S-a potrivit la fix, n-ai zice? 

Faţa ei, pe care se citeau durerea şi speranţa, îngheţă. 
Păru să observe abia acum că încă-şi mai ţinea braţele 
întinse spre el şi le retrase. 

— Patru oameni, spuse ea, trei aproape desfiguraţi în 
bătaie. Nu poţi nega realitatea şi trebuie să te gândeşti bine 
de partea cui eşti. 

— Şi tu la fel, iubito, replică Rusty. 

— Linda, hai odată! o strigă Jackie de-afară. 

Dintr-odată, Rusty îşi dădu seama că avea spectatori şi că 
mulţi dintre aceştia îl votaseră pe Jim Rennie iar şi iar. 

— Doar la asta să te gândeşti, Lin. Şi să te mai gândeşti şi 
pentru cine lucrează Pete Randolph. 

— Linda! strigă din nou Jackie. 

Linda Everett o luă din loc, cu capul în piept. Nu se mai 
uită înapoi. Rusty se mai putu stăpâni până o văzu urcând în 
maşină. Apoi, începu să tremure. Se temea că, dacă nu 
stătea jos cât mai curând, avea să cadă de pe picioare. 

Simţi o mână pe umăr. Era Twitch. 

— Eşti OK, şefule? 

— Da. 

De parcă, spunând asta, ar fi făcut-o să se şi adeverească. 
Barbie fusese dus la închisoare, iar el se certase cu soţia lui 
pentru prima oară în... cât...? Patru ani? Mai degrabă vreo 
şase. Nu, nu era OK. 

— Am o întrebare, spuse 'Twitch. Dacă oamenii ăia au fost 
omorâţi, de ce au dus cadavrele la Bowie Funeral Home, şi 
nu aici, pentru examenul medico-legal? A cui a fost ideea? 

Înainte ca Rusty să poată răspundă, luminile se stinseră. 
Generatorul spitalului îşi dăduse în cele din urmă duhul. 


9 


După ce-i privise cum ştergeau din farfurii ultimele 
resturi de tocăniţă (unde intraseră ultimele ei chiftele), 
Claire le făcu celor trei copii semn să se ridice în picioare. Îi 
privi solemn cum stăteau aliniaţi în faţa ei, la bucătărie, 
uitându-se la ea - atât de tineri şi înspăimântător de 
hotărâți. Apoi, cu un oftat, îi dădu lui Joe rucsacul. Benny 
aruncă o privire înăuntru şi văzu trei PB&J-uri, trei ouă 
fierte, trei sticle de Snapple şi şase prâjiturele de ovăz cu 
stafide. Deşi avea burta plină, se lumină la faţă. 

— Cel mai cel, doamnă MCC! Pe bune, sunteţi o... 

Femeia nu-l luă în seamă, atentă numai la Joe. 

— Înţeleg că s-ar putea să fie un lucru important, aşa că 
nu vă opresc. Am să vă duc chiar şi cu maşina, până acolo, 
dacă... 

— Nu e nevoie, mamă, o întrerupse Joe. Nu-i greu 
drumul. 

— Şi nu e nici periculos, adăugă Norrie. Abia dacă umblă 
cineva pe-afară. 

Ochii lui Claire stăteau aţintiţi asupra fiului ei, cu 
expresia tipică a mamei speriate de moarte. 

— Dar vreau să-mi promiteţi două lucruri. Mai întâi, că vă 
întoarceţi acasă înainte să se-ntunece... şi nu mă refer la 
ultima rază a asfinţitului, ci cât soarele e încă pe cer. Pe 
urmă, dacă găsiţi ceva, însemnați locul şi nu faceţi absolut 
nimic acolo. Sunt de acord că s-ar putea ca voi trei să fiţi 
oamenii cei mai potriviţi pentru a căuta problema aia, 
indiferent ce-o fi, dar rezolvarea ei e o treabă pentru adulţi. 
Deci vă daţi cuvântul de onoare? Altfel, va trebui să vin şi eu 
cu voi, pe post de supraveghetoare. 

Benny nu părea prea convins. 

— N-am fost niciodată pe Black Ridge Road, doamnă 
McC, da' am trecut pe lângă el. Nu cred că Civic-ul 
dumneavoastră, cum s-ar zice, va face faţă. 

— Atunci, sau îmi promiteţi, sau nu plecaţi nicăieri, de- 
asta ce ziceţi? 


Joe promise. La fel făcură şi ceilalţi doi. Norrie chiar se 
închină. 

Apoi, Joe îşi săltă rucsacul la spinare. Claire îşi luă 
telefonul mobil şi-l strecură înăuntru. 

— Vezi să nu-l pierzi, domnu”. 

— Nu-l pierd, mamă, răspunse scurt Joe, foindu-se de pe 
un picior pe altul, nerăbdător să plece. 

— Norrie? Pot avea încredere că le pui frâna ăstora doi, 
dacă-i apucă nebunia? 

— Da, doamnă, replică Norrie Calvert, ca şi cum n-ar fi 
fost ea aia care riscase moartea sau măcar desfigurarea pe 
skateboard, de-o mie de ori, doar în ultimul an. Sigur că 
puteţi. 

— Sper... Sper, murmură Claire, masându-şi tâmplele ca 
şi cum ar fi durut-o capul. 

— Grozav prânzu', doamnă MCC! o felicită Benny, 
ridicând mâna. Batem palma? 

— Dumnezeule mare, ce să mă fac eu cu tine? se tângui 
Claire şi-i bătu palma. 


10 


Dincolo de comptoarul din holul departamentului de 
poliţie, unde oamenii veneau să se plângă de probleme ca 
furturile, vandalismele şi lătrăturile continue ale câinelui 
vecinilor, se afla camera de pregătire. Conţinea birouri, 
dulapuri şi un automat de cafea unde o inscripţie ţâfnoasă 
anunţa: CAFEAUA ŞI GOGOŞILE NU SUNT GRATIS. Tot 
acolo se făceau şi înregistrările. 

Barbie fu fotografiat de Freddy Denton, apoi amprentat 
de Henry Morrison, în timp ce Peter Randolph şi Denton 
stăteau de pază, cu pistoalele în mâini. 

— Moi, ţine-ţi degetele moi! strigă Henry. 

Nu mai era acelaşi om căruia-i plăcuse să stea de vorbă 
cu Barbie despre rivalitatea dintre Red Sox şi Yankee, în 
timpul prânzului la Sweetbriar Rose (lua mereu un BLI cu 


un ardei iute murat alături). Acum arăta gata să-l 
pocnească pe Barbie în nas cu multă plăcere. Şi cu multă 
putere. 

— Nu tu le rulezi, eu le rulez, aşa că ţine-ţi-le moi! 

Barbie se gândi să-i spună că era cam greu să-şi relaxeze 
mâinile când stătea atât de aproape de nişte oameni cu 
pistoalele îndreptate spre el, mai ales ştiind că nu i-ar fi 
deranjat să şi le folosească. Totuşi, îşi ţinu gura şi se 
concentră să-şi destindă degetele, pentru ca Henry să-i 
poată preleva amprentele. Şi nici nu era neîndemânatic, 
chiar deloc. Cu altă ocazie, Barbie l-ar fi putut întreba de ce 
se mai deranjau, dar îşi ţinu gura şi de data asta. 

— În regulă, spuse Henry, când aprecie că amprentele 
erau clare. Duceţi-l jos! Vreau să mă spăl pe mâini. Mă simt 
murdar doar că l-am atins. 

Jackie şi Linda stătuseră într-o parte. Acum, în timp ce 
Randolph şi Denton îşi vârau pistoalele în teacă şi-l apucau 
pe Barbie de braţe, cele două femei şi le scoaseră pe ale lor. 
Le ţineau cu ţeava în jos, dar erau pregătite. 

— Aş bori tot ce mi-ai dat vreodată să mănânc, dac-aş 
putea, spuse Henry. Mă dezguşşti. 

— N-am făcut-o eu, spuse Barbie. Gândeşte-te bine, 
Henry. 

Morrison se mulţumi să-i întoarcă spatele. „Cam ducem 
lipsă de gânduri pe-aici, zilele-astea“, medită Barbie. Ceea 
ce, nu se îndoia, era exact aşa cum îi convenea lui Rennie. 

— Linda, spuse el. Doamnă Everett. 

— Nu vorbi cu mine! 

Faţa Lindei era palidă ca hârtia cu excepţia semilunilor 
cenuşii de sub ochi. Arătau ca nişte vânătăi. 

— Haide, drăguță, îl chemă Freddy, dându-i un ghiont 
puternic în şale, chiar deasupra rinichilor. Te-aşteaptă 
vastele apartamente. 


11 


Joe, Benny şi Norrie mergeau cu bicicletele spre nord, pe 
Şoseaua 119. După-amiaza era caniculară ca vara, cu aerul 
pâclos şi umed. Nu adia nicio boare de vânt. Greierii ţârâiau 
somnoroşi în buruienile de pe marginea drumului. La 
orizont, cerul avea un aspect gălbui, pe care Joe îl luase la 
început drept nori. Apoi, îşi dădu seama că era un amestec 
de polen şi factori poluanţi depuşi pe suprafaţa Domului. 
Aici, râul Prestile curgea prin apropierea şoselei, şi ar fi 
trebuit să-i audă clipocitul în timp ce se grăbea spre Castle 
Rock, la sud-est, nerăbdător să se verse în Androscoggin, 
dar nu răsunau decât greierii şi câteva ciori croncănind 
într-o doară prin copaci. 

Trecură pe lângă Deep Cut Road şi, după încă vreun 
kilometru şi jumătate, ajunseră la Black Ridge Road. Era 
neasfaltat, plin de gropi şi marcat cu două indicatoare 
strâmbe, corodate de-a lungul anilor de chiciură. Pe cel din 
stânga scria: „SE RECOMANDĂ DUBLĂ TRACŢIUNE.“ Cel 
din dreapta adăuga: „LIMITA DE GREUTATE PE POD 4 
TONE / CAMIOANELE MAI MARI SĂ OCOLEASCĂ.“ Ambele 
tăblii erau ciuruite de gloanţe. 

— Îmi plac oraşele în care oamenii exersează mereu la 
ţintă, comentă Benny. Aşa ştiu că El Kliyder n-o să-mi facă 
nimica. 

— Era vorba de Al-Qaeda, fraiere, replică Joe. 

Benny clătină din cap, cu un zâmbet indulgent. 

— Eu ziceam de El Kliyder banditul ăla mexican care s-a 
mutat în Maine, în vest, ca să scape de... 

— Hai să-ncercăm contorul, îl întrerupse Norrie, 
coborând de pe bicicletă. 

Contorul Geiger se afla în portbagajul bicicletei High 
Plains Schwinn a lui Benny, protejat de şocuri între câteva 
prosoape din coşul de cârpe al lui Claire. Benny îl scoase şi 
i-l dădu lui Joe. Carcasa galbenă a contorului punea singura 
pată de culoare în peisajul ceţos. Zâmbetul lui Benny 
dispăruse. 

— Ia-l tu, io-s prea nervos. 


Joe privi un moment contorul Geiger, apoi i-l întinse lui 
Norrie. 

— Căcăcioşilor, remarcă ea, nu fără bunăvoință, şi apăsă 
pe buton. Acul sări imediat la +50. Joe se holbă la el şi 
dintr-odată îşi simţi inima sărind din piept, ca să-i bată în 
gât. 

— Hooo...! exclamă Billy. Am plesnit-o! 

Norrie ridică privirea dinspre ac, care stătea fix (dar tot 
mai avea jumătate de cadran până la roşu), către Joe. 

— Mergem mai departe? 

— Pe bune! 


12 


Departamentul Poliţiei nu ducea lipsă de curent electric - 
cel puţin, nu încă. Un coridor pardosit cu dale verzi 
parcurgea subsolul pe toată lungimea, sub tuburile de neon 
care răspândeau o lumină deprimant de constantă. Fie 
noapte, fie zi, acolo domnea aceeaşi atmosferă de amiază 
rece. Şeful Randolph şi Freddy Denton îl escortau (dacă se 
poate folosi un asemenea cuvânt, de vreme ce-l ţineau 
strâns de braţe) pe Barbie în josul treptelor. Îi urmau cele 
două polițiste, cu pistoalele în mâini. 

La stânga se afla arhiva. Pe dreapta erau cinci celule, 
câte două pe fiecare parte şi una în capăt. Ultima era cea 
mai mică, cu un pat îngust care aproape acoperea toaleta 
metalică, fără colac, şi spre această celulă îl duceau cu forţa 
cei doi poliţişti pe arestat. 

La ordinele lui Pete Randolph - care le primise de la Big 
Jim - chiar şi oamenii ce comiseseră cele mai grave fapte la 
supermarket fuseseră eliberaţi cu condiţia de a nu părăsi 
oraşul (unde să se ducă?), iar celulele ar fi trebuit să fie 
goale. Astfel, fură surprinşi când Melvin Searles se repezi 
afară din celula numărul patru, unde stătuse la pândă. 
Bandajul din jurul capului îi alunecase pe frunte şi purta 
ochelari de soare, ca să-şi ascundă ochii învineţiţi. Într-o 


mână ţinea o şosetă cu ceva greu înăuntru. Prima impresie 
a lui Barbie, ca prin ceaţă, fu aceea că-l ataca Omul 
Invizibil. 

— Nenorocitule! strigă Mel şi lovi. Barbie se feri în jos. 
Ciorapul îngreunat îi trecu pe deasupra capului, izbindu-l 
pe Freddy Denton în umăr. Freddy scoase un răget şi-i dădu 
drumul lui Barbie. În spatele lor, cele două femei strigau. 

— Futu-ţi morţii mă-tii de criminal! Pe cine-ai plătit să-mi 
spargă capu', mm?! 

Mel mai lovi o dată, iar acum îl nimeri pe Barbie în 
bicepsul stâng. Braţul păru să-i amorţească pe loc. În ciorap 
nu era nisip, ci un obiect greu - de sticlă sau fier, probabil, 
dar bine că era sferic. Dacă ar fi fost colţuros, îl putea răni. 

— Futu-te-n cur pe mă-ta să te fut! continua să urle Mel, 
lovind din nou. Şeful Randolph se feri înapoi, dându-i şi el 
drumul lui Barbie. Acesta prinse capătul ciorapului, 
strâmbându-se când greutatea dinăuntru îl făcu să i se 
înfăşoare pe încheietura mâinii. Smuci cu putere, reuşind 
să smulgă arma improvizată din mâna lui Mel Searles. În 
acelaşi timp, bandajul de pe fruntea acestuia căzu peste 
ochelari, orbindu-l. 

— Stai, stai! ţipă Jackie Wettington. Nicio mişcare, 
arestat, e singurul avertisment! 

Barbie simţi un cerc mic şi rece formându-i-se între 
omoplaţi. N-o vedea pe Jackie, dar ştia că scosese arma. 
„Dacă mă împuşcă, acolo o să intre glonţul. Şi s-ar putea s- 
o facă, fiindcă într-un oraş mic, unde marile probleme sunt 
aproape complet străine, până şi profesioniştii sunt nişte 
amatori. “ 

Lăsă ciorapul să cadă. Obiectul din el zăngăni pe 
linoleum. Apoi, ridică iar mâinile. 

— l-am dat drumul, doamnă! anunţă el. Sunt neînarmat, 
vă rog să coborâţi arma! 

Melvin Searles îşi dădu bandajul la o parte, făcându-l să i 
se desfăşoare pe spate ca un turban de swami. Îl lovi pe 
Barbie de două ori, în plex şi în burtă. De astă dată, Barbie 


nu mai era pregătit şi aerul îi ţâşni din plămâni cu un PAH 
răguşit. Se îndoi, apoi căzu în genunchi. Mel îi mai trânti şi- 
n ceafă un pumn - sau poate era Freddy, cum la fel de bine 
ar fi putut să fie şi Neiînfricatul Conducător iar Barbie se 
prăbuşi pe burtă, simțind cum lumea se subţia, devenind 
nedesluşită. Cu excepţia unei mici rupturi din linoleum. Pe 
aia putea s-o vadă foarte bine. Sufocant de limpede, chiar - 
şi de ce nu? Era la doar un deget distanţă de ochii lui. 

— Terminaţi, terminaţi, nu-l] mai loviți! 

Vocea se auzea de foarte departe, dar Barbie era destul 
de sigur că-i aparţinea soţiei lui Rusty. 

— A căzut, nu vedeți că-i la pământ? 

În jurul lui, mai multe picioare se foiau într-un dans 
complicat. Cineva îl călcă pe fund şi se împiedică, strigând: 

— Oi futu-i! 

Apoi, primi un şut în şold. Toate se întâmplau la mare 
depărtare. Mai târziu, se prea putea să-l doară, dar acum 
nu era chiar atât de rău. 

Nişte mâini îl apucară ca să-l salte în picioare. Încercă să 
ridice capul, dar constată că-i era mai uşor să stea cuel 
aplecat. Fu împins pe culoar spre ultima celulă, văzând cum 
linoleumul verde îi aluneca printre picioare. Cum spusese 
Denton, sus? „1e aşteaptă vastele apartamente... “ 

„Deşi mă îndoiesc că au aşternuturi parfumate şi 
cameriste“, îşi spuse el. Nu că i-ar fi păsat... Tot ce-şi dorea 
era să fie lăsat în pace, să-şi lângă rănile. 

În faţa uşii, cineva îi propti un bocanc în fund ca să-l 
grăbească şi mai mult. Zbură înainte, ridicând braţul drept 
ca să nu intre cu faţa-n zidul de ţunder verde. Încercă să-şi 
ridice şi braţul stâng, dar încă-i mai era amorţit de la cot în 
jos. Reuşi să-şi apere capul, totuşi, ceea ce încă era bine. 
Ricoşă, se împletici, apoi căzu iar în genunchi, de astă dată 
lângă pat, ca pentru a-şi face rugăciunea înainte de culcare. 
În spatele lui, uşa glisantă a celulei se închise huruind. 

Barbie îşi rezemă mâinile pe pat şi se săltă în picioare; 
braţul stâng începuse să-şi revină. Se răsuci tocmai la timp 


ca să-l vadă pe Randolph cum se îndepărta, cu mersul lui 
ţanţoş, ţinându-şi pumnii strânşi şi capul în piept. În spatele 
lui, Denton desfăşura ce mai rămăsese din bandajul lui 
Searles, care stătea posomorât (cu încruntătura oarecum 
atenuată de ochelarii negri ce i se strâmbaseră pe nas). 
Amândoi aveau expresii identice - descumpănite şi 
derutate. Faţa Lindei Everett era mai palidă ca oricând, iar 
lui Barbie i se păru că-i vedea lacrimile lucind pe gene. 

Adunându-şi toate puterile, o strigă: 

— Agent Everett! 

Linda tresări puţin, surprinsă. O mai numise cineva 
„agent Everett“ vreodată? Poate elevii de la şcoală, când 
era de gardă la trecerea de pietoni, probabil cea mai grea 
responsabilitate a ei ca polițistă cu jumătate de normă. 
Până săptămâna asta. 

— Agent Everett! Doamnă! Vă rog, doamnă...! 

— Gura! se răsti Freddy Denton. 

Barbie nu-i dădu atenţie. Se aştepta să leşine sau măcar 
să ameţească, dar deocamdată căuta cu înverşunare să 
reziste. 

— Spuneţi-i soţului dumneavoastră să examineze 
cadavrele! Pe al doamnei Perkins mai ales! Doamnă, trebuie 
să examineze cadavrele! Nu vor ajunge la spital! Rennie nu 
va da voie să... 

Peter Randolph porni spre el. Barbie văzu că luase 
cureaua lui Freddy Denton şi încercă să-şi ridice braţele în 
dreptul feţei, dar erau pur şi simplu prea grele. 

— Destul cu-atâta vorbă, fiule, spuse Randolph. 

Şi împinse ţeava pistolului cu spray tranchilizant Mace 
printre gratii, strângând patul cu putere. 


13 
Pe la jumătatea Podului Black Ridge, mâncat de rugină, 


Norrie îşi opri bicicleta şi rămase cu privirea spre malul 
opus. 


— Mai bine să mergem, spuse Joe. Să folosim lumina zilei 
cât o mai avem. 

— Ştiu, da' ia uite...! arătă Norrie cu degetul. 

Pe malul celălalt, sub peretele abrupt al râpei, în noroiul 
aproape uscat pe unde cursese râul Prestile înainte ca 
Domul să înceapă să-l stăvilească, zăceau patru căprioare: 
un ţap, două ciute şi un ied de un an. Toate erau destul de 
mari; fusese o vară frumoasă în The Mill şi mâncaseră bine. 
Joe putea distinge roiurile de muşte care dădeau târcoale 
pe deasupra cadavrelor, putându-le auzi chiar şi zumzetul 
somnolent. Era un sunet pe care şipotul apei l-ar fi acoperit, 
într-o zi normală. 

— Ce li s-a întâmplat? întrebă Benny. Crezi că are vreo 
legătură cu ce căutăm noi? 

— Dacă vorbeşti de radiaţii, răspunse Joe, nu cred că au 
efect aşa de repede. 

— Decât dacă-s radiaţii foarte puternice, murmură 
Norrie, încordată. 

Joe arătă spre acul contorului Geiger. 

— Poate, dar tot nu e încă foarte sus. Şi chiar dacă era de 
tot pe roşu, pân-la capăt, nu cred c-ar fi omorât nişte 
animale aşa de mari cum sunt căprioarele, în doar trei zile. 

— 'Ţapul ăla are un picior rupt, se vede de-aici. 

— Sunt destul de sigură că una dintre căprioare are 
două, completă Norrie, privind cu mâna streaşină la ochi. 
Alea din faţă. Vedeţi cum sunt îndoite? 

Joe îşi spuse că animalul arăta ca şi cum ar fi murit în 
timp ce încerca să facă o figură de gimnastică dificilă. 

— Cred că au sărit, spuse Norrie. Au sărit de pe mal, cum 
se zice că fac ăia micii, ca nişte şobolănei. 

— Lămâingii, preciză Benny. 

— Le-mingi, tăntălăule, îl corectă Joe. 

— Încercau să scape de ceva? întrebă Norrie. Asta 
făceau? 

Niciunul dintre băieţi nu-i răspunse. Amândoi arătau mai 
mici decât păruseră cu o săptămână în urmă, ca nişte copii 


siliţi să asculte, la focul de tabără, o poveste mult prea 
înspăimântătoare. Toţi trei stăteau lângă biciclete, uitându- 
se la căprioarele moarte şi ascultând bâzâitul somnoros al 
muştelor. 

— Mergem mai departe...? întrebă Joe. 

— Cred că n-avem încotro, răspunse Norrie, încălecându- 
şi bicicleta. 

— Corect, îi dădu Joe dreptate, urcându-se şi elpe a lui. 

— Ollie, spuse şi Benny, iar m-ai băgat într-o încurcătură 
de toată frumuseţea. 

— Hmm? 

— Nu contează. Înainte, fratele meu de suflet, hai 
înainte! După ce trecură podul, văzură că toate căprioarele 
aveau picioare rupte. Un ied avea şi craniul zdrobit, 
probabil lovindu-se, în cădere, de un bolovan mare care în 
mod normal ar fi fost acoperit de apă. 

— Mai încearcă odată cu contorul Geiger, spuse Joe. 

Norrie îl deschise. De astă dată, acul sări până aproape 
de +75. 


14 


Pete Randolph dezgropă un casetofon vechi dintr-un 
sertar al biroului lui Duke Perkins, îl verifică şi văzu că 
bateriile erau încă bune. Când Junior Rennie intră, 
Randolph apăsă pe butonul REC şi lăsă micul Sony pe colţul 
biroului, unde tânărul putea să-l vadă. 

Din ultima migrenă a lui Junior mai rămăsese doar un 
murmur surd în stânga capului şi se simţea destul de calm; 
discutase cu tatăl său situaţia şi ştia ce avea de spus. 

— O să fie strict o formalitate, spusese Big Jim. 

Aşa şi era. 

— Cum ai găsit cadavrele, fiule? începu Randolph, 
legănându-se cu scaunul rotativ de la birou. Luase toate 
obiectele personale ale lui Perkins şi le pusese într-un dulap 
din cealaltă latură a încăperii. Acum, că murise şi Brenda, 


bănuia c-ar fi putut să le arunce la gunoi. Efectele 
personale nu mai foloseau la nimic, când nu existau rude 
apropiate rămase în viaţă. 

— Păi, zise Junior, mă întorceam din patrulare pe 117 - 
am pierdut toată treaba de la supermarket... 

— Norocul tău, îl întrerupse Randolph. A fost curată 
futere-de-mamă - dacă-mi scuzi langaju'. O cafea? 

— Nu, mulţumesc, domnule. Sufăr de migrene şi cafeaua 
pare să mi le agraveze. 

— Oricum e un obicei prost. Nu la fel de prost ca ţigările, 
da” tot prost. Ştiai c-am fumat până am fost Mântuit? 

— Nu, domnule, de unde să ştiu? 

Junior spera ca idiotul să nu mai dea din gură şi să-l lase 
să-şi spună mai repede povestea, ca să poată pleca de- 
acolo. 

— Da, de către Lester Coggins, continuă Randolph, 
desfăcându-şi mâinile pe piept. Cufundare cu tot trupul în 
Prestile. l-am dăruit inima mea lui lisus, atunci şi acolo. N- 
am mers la biserică la fel de frecvent ca alţii, în niciun caz 
nu sunt tot atât de credincios ca tatăl tău, dar reverendul 
Coggins era un om bun. 

Clătină din cap. 

— Dale Barbara are multe pe conştiinţă. Presupunând că 
are o conştiinţă. 

— Da, domnule. 

— Şi trebuie şi să răspundă pentru multe. l-am tras o 
doză de Mace, doar aşa, ca un mic avans pentru ceea ce-l 
aşteaptă. Deci... Te-ntorceai din patrulare, şi...? 

— Şi mi-am amintit că-mi spusese cineva că văzuse 
maşina lui Angie în garaj. Ştiţi, în garajul familiei McCain. 

— Cine ţi-a spus? 

— Frank...? îşi frecă Junior tâmpla. Cred că s-ar putea să 
fi fost Frank. 

— Continuă! 

— Deci, oricum, m-am uitat pe una din ferestrele 
garajului, şi maşina era acolo. M-am dus la uşă şi-am sunat, 


da' n-a răspuns nimeni. Atunci, am luat-o prin spate, fiindcă 
eram îngrijorat. Şi am simţit un... un miros... 

Randolph dădu din cap, înţelegător. 

— Pe scurt, ai mers după miros. Aşa lucrează un poliţist 
bun, fiule. 

Junior îl privi pătrunzător, întrebându-se dacă era o 
glumă sau o capcană şireată, dar în ochii şefului nu părea 
să se citească altceva decât admiraţie sinceră. Îşi dădu 
seama că se putea ca tatăl său să-şi fi găsit un asistent (de 
fapt, primul cuvânt care-i venise-n minte era „complice“) şi 
mai prost decât Andy Sanders. N-ar fi crezut că se putea 
aşa ceva. 

— Haide, continuă. Să terminăm mai repede. Ştiu că te 
doare. Pe toţi ne doare. 

— Da, domnule. În esenţă, e exact aşa cum aţi spus. Uşa 
din spate era descuiată şi am mers după miros până-n 
cămară. Ce-am găsit acolo... nici nu mi-a venit să cred! 

— Atunci ai văzut şi ecusoanele? 

— Da... Adică nu... Într-un fel... Am văzut că Angie ţinea 
ceva în mână... pe un lanţ... da' nu mi-am dat seama ce era 
şi n-am vrut să mă ating de nimic, adăugă el, lăsându-şi 
privirea în jos, cu modestie. Ştiu că-s doar un începător. 

— Ai procedat bine, îl felicită Randolph. Inteligent. Ştii, în 
împrejurări normale, am chema o echipă criminalistică 
întreagă, de la Procuratura Generală de Stat - atunci chiar 
l-am ţintui la zid pe Barbara -, dar astea nu-s împrejurări 
normale. Totuşi, avem probe destule, aş zice. Mare prost a 
fost să treacă ecusoanele alea cu vederea. 

— L-am sunat pe tatăl meu, pe mobil, şi l-am chemat. Din 
tot ce auzisem prin radio, am bănuit că dumneavoastră 
eraţi ocupat acolo... 

— Ocupat? dădu Randolph ochii peste cap. Fiule, nu ştii 
nici măcar jumate... Ai făcut foarte bine că l-ai sunat pe 
tatăl tău. Practic, e membru al departamentului... 

— Tata a luat cu el doi agenţi, pe Fred Denton şi Jackie 
Wettington, şi au venit la familia McCain. În timp ce Freddy 


fotografia locul faptei, a apărut şi Linda Everett. Pe urmă, 
Stewart Bowie şi fratele lui au adus furgonul funerar. Tata 
s-a gândit că aşa era cel mai bine, acum, când spitalul era 
atât de ocupat, cu revolta şi toate alea. 

Randolph dădu din cap. 

— Bine gândit. Ajută-i pe cei vii, pune-i bine pe cei morţi. 
Cine-a găsit ecusoanele? 

— Jackie. A desfăcut mâna lui Angie cu un creion şi au 
căzut pe podea. Freddy a fotografiat totul. 

— O să fie de folos la proces, spuse Randolph. De care va 
trebui să ne ocupăm singuri, dacă nu dispare Domul ăsta. 
Dar o putem face. Ştii ce spune Biblia: „Cu credinţă, putem 
muta şi munţii.“ La ce oră ai găsit cadavrele, fiule? 

— Pe la prânz. 

„După ce-am stat un timp să-mi iau rămas-bun de la 
prietenele mele. “ 

— Şi l-ai sunat pe tatăl tău imediat? 

— Nu imediat, îl privi Junior cu francheţe. Mai întâi, a 
trebuit să ies şi să vomit. Erau bătute aşa de rău, că-n viaţa 
mea n-am mai văzut una ca asta. 

Lăsă să-i scape un oftat prelung, atent să-şi strecoare-n el 
şi un uşor tremurat. Probabil casetofonul n-avea să-l prindă, 
dar Randolph urma să-l ţină minte. 

— Când am terminat cu vărsăturile, atunci l-am sunat pe 
tata. 

— OK, cred că asta-i tot ce-mi trebuia. 

Nu-i puse nicio altă întrebare despre desfăşurarea în 
timp, sau despre „patrula de dimineaţă“; nici măcar nu-i 
ceru să scrie un raport (ceea ce era foarte bine, de vreme 
ce, în ultima vreme, scrisul îi dădea inevitabil dureri de 
cap). Randolph se aplecă înainte să închidă casetofonul. 

— Mulţumesc, Junior. Ce-ar fi să-ţi iei liber pe ziua de azi? 
Du-te acasă şi odihneşte-te. Pari frânt. 

— Aş vrea să fiu aici când îl interogaţi, domnule. Pe 
Barbara. 


— Ei, azi n-ai de ce să-ţi faci griji că pierzi ocazia. O să-l 
lăsăm să fiarbă în suc propriu, vreo douăzeci şi patru de 
ore... A fost ideea tatălui tău şi e foarte bună. Îl vom 
interoga mâine după-amiaza sau seara şi-ai să fii şi tu de 
faţă. Îţi dau cuvântul meu. Şi-o să-l interogăm viguros/ 

— Da, domnule. Foarte bine. 

— Fără fleacuri d-alea cu Miranda. 

— Fără, domnule. 

— Şi, slavă Domului, nici n-o să-l dăm pe mâna şerifului 
de comitat. 

Privindu-l pătrunzător, adăugă cu subînţeles: 

— Ştii vorba aia: ce se-ntâmplă-n Vegas, rămâne-n Vegas. 
Fiule, ăsta o să fie un caz tipic. 

La asta, Junior nu ştiu dacă să răspundă „da, domnule“ 
sau „nu, domnule“, fiindcă n-avea idee despre ce vorbea 
idiotul de la birou. 

Randolph îl mai fixă un moment cu privirea aceea 
penetrantă, ca pentru a se asigura că se înțelegeau 
limpede, apoi bătu o dată din palme şi se ridică. 

— Ducte-acasă, Junior. Cred că eşti şi tu un pic cam 
zguduit. 

— Da, domnule, sunt. Şi cred c-am s-o fac. Să mă 
odihnesc, adică. 

— Aveam în buzunar un pachet de ţigări, când m-a 
scufundat în apă reverendul Coggins, continuă Randolph, 
pe un ton de rememorare duioasă. 

Îl cuprinse pe Junior cu braţul de umeri şi porniră spre 
uşă. Tânărul îşi păstra expresia de ascultare respectuoasă 
pe faţă, dar îi venea să urle, sub apăsarea acelui braţ greu. 
Parc-ar fi avut la gât o cravată de carne. 

— Praful s-a ales de ele, desigur. Şi alt pachet nici nu mi- 
am mai cumpărat vreodată. Fiul lui Dumnezeu m-a salvat 
de iarba dracului. Ce zici de asta? 

— Uluitor... bâigui Junior. 

— Brenda şi Angie vor avea parte de cea mai mare 
atenţie, desigur, ceea ce e foarte normal - o cetăţeancă 


respectabilă şi o fată cu toată viaţa înaintea ei -, dar şi 
reverendul Coggins avea admiratorii lui. Ca să nu mai zic ce 
congregaţie numeroasă şi iubitoare. 

Cu coada ochiului stâng, Junior vedea mâna cu degete 
boante a lui Randolph. Se întreba ce-ar fi făcut şeful poliţiei 
dacă, pe neaşteptate, întorcea capul într-acolo şi i-o muşca. 
Eventual, să-i reteze cu dinţii unul dintre degetele alea 
groase şi să i-l scuipe pe jos. 

— N-o uitaţi pe Dodee. 

Habar n-avea de ce spusese asta, dar avu efect. Mâna lui 
Randolph i se desprinse de pe umăr. Omul arăta ca lovit de 
trăsnet şi Junior îşi dădu seama că, într-adevăr, uitase de 
Dodee. 

— O, Doamne, murmură Randolph. Dodee... L-a sunat 
cineva pe Andy să-i spună? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Tatăl tău trebuie s-o fi făcut, cu siguranţă, nu? 

— A fost groaznic de ocupat. 

Aşa era. Big Jim se afla acasă, în biroul lui, redactându-şi 
discursul pentru întrunirea municipală de joi seara. Cel pe 
care avea să-l rostească chiar înainte ca orăşenii să voteze 
puterile guvernării de urgenţă ale Aleşilor pe durata crizei. 

— Mai bine-l sun, spuse Randolph. Dar poate n-ar strica 
să spun o rugăciune mai întâi. Vrei să îngenunchezi 
împreună cu mine, fiule? 

Junior ar fi vrut mai degrabă să-i toarne gaz de brichetă 
în nădragi şi să-i dea foc ca să-i ardă coaiele, dar preferă să 
nu spună. 

— Vorbeşte cu Dumnezeu de unul singur, şi-l vei auzi 
răspunsul şi mai limpede. Aşa zice mereu tata. 

— În regulă, fiule. E un sfat bun. 

Înainte ca Randolph să mai spună ceva, Junior se 
strecură afară din birou, apoi şi din departamentul de 
poliţie. Porni spre casă, adâncit în gânduri, deplângând 
pierderea prietenelor sale şi întrebându-se dacă nu şi-ar fi 
putut face rost de alta. Poate chiar de mai multe. 


Sub Dom, tot felul de lucruri puteau deveni accesibile. 
15 


Pete Randolph încerca să se roage, dar avea prea multe 
pe cap. În plus, Domnul îi ajută pe aceia care se ajută 
singuri. Nu credea că aşa scria în Biblie, dar ăsta era 
adevărul. Îi telefonă pe mobil lui Andy Sanders, la numărul 
de pe lista prinsă la avizier, pe perete. Spera să nu-i 
răspundă, dar omul o făcu de la primul apel - nu aşa se 
întâmpla întotdeauna? 

— Salut, Andy. Şeful Randolph la telefon. Am o veste 
foarte tristă pentru tine, prietene. Poate-ar fi mai bine să 
stai jos. 

Urmă o conversaţie dificilă. Infernală, chiar. Într-un 
târziu, când se termină, Peter Randolph rămase pe scaun, 
bătând darabana cu degetele în tăblia biroului. Îşi spunea, 
din nou, că dacă Duke Perkins ar fi fost cel aşezat acolo, nu 
i-ar fi părut prea rău. Poate chiar deloc. Munca se dovedise 
mult mai grea şi mai murdară decât îşi imaginase. Biroul 
personal pe care-l primise nu merita atâta bătaie de cap. 
Nici chiar maşina verde a şefului nu merita; de fiecare dată 
când se aşeza la volan, iar fundul i se potrivea în adâncitura 
creată de posteriorul mai cărnos al lui Duke îi trecea prin 
minte acelaşi şi acelaşi gând: „Nu-s făcut pentru aşa 
ceva...“ 

Sanders venea la secţie. Voia să se confrunte cu Barbara. 
Randolph încercase să-l oprească, dar pe la jumătatea 
propunerii că şi-ar fi petrecut mult mai cu folos timpul în 
genunchi, rugându-se pentru sufletele soţiei şi fiicei lui - ca 
să nu mai pomenească şi puterea necesară ca să-şi poarte 
crucea - Andy întrerupsese convorbirea. 

Randolph oftă şi formă alt număr. După două apeluri, în 
ureche-i răsună glasul iritat al lui Big Jim: 

— Ce? Ce? 


— Jim, eu sunt. Ştiu că lucrezi şi îmi pare rău că te 
întrerup, dar n-ai putea să vii până aici, te rog? Am nevoie 
de ajutor. 


16 


Cei trei copii stăteau în lumina oarecum lipsită de 
profunzime a după-amiezii, sub un cer care acum avea o 
tentă gălbuie clară, uitându-se la ursul mort de la baza 
stâlpului de telegraf. Stâlpul stătea strâmb. La un metru şi 
ceva înălţime, lemnul năpădit de creozot era frânt şi 
împroşcat cu sânge. Şi cu altceva. Nişte bucățele albicioase, 
despre care Joe bănuia că erau fragmente de os. Şi o 
materie moale, cenuşie, care nu putea fi decât cre... 

Se răsuci în loc, încercând să-şi controleze stomacul. 
Aproape reuşise, dar în clipa următoare Benny vomă - cu 
un yurp! sonor şi umed - iar Norrie îi urmă exemplul. Joe se 
dădu bătut şi li se alătură. 

Când se putură stăpâni din nou, Joe îşi luă din spate 
rucsacul, scoase din el sticlele de Snapple şi le împărţi. Cu 
prima sorbitură îşi clăti gura, după care o scuipă. Norrie şi 
Benny făcură la fel. Apoi, băură. Ceaiul dulce era călduţ, 
dar Joe îl simţea în gâtlej ca pe-o licoare paradisiacă. 

Norrie făcu doi paşi prudenţi spre mormanul negru, 
înţesat de muşte, de la baza stâlpului. 

— La fel cum au păţit căprioarele, spuse ea. Săracu', n-a 
avut în ce râpă să sară, aşa că şi-a împrăştiat creierii de-un 
stâlp. 

— O fi fost turbat, presupuse Benny, cu glas subţire. 
Poate că şi căprioarele erau. 

Joe presupunea că, în sens tehnic, ar fi fost posibil, dar 
nu-i venea a crede. 

— Mă gândeam la treaba asta cu sinuciderea... 

Îşi detesta tremurul din glas, dar nu putea să şi-l 
stăpânească. 


— Şi balenele şi delfinii fac la fel - eşuează pe plajă, am 
văzut la televizor. Şi tata zice că şi caracatiţelele o fac. 

— Tele, îl corectă Norrie. Caracatiţele. 

— Tot-aia. Tata zicea că, atunci când li se poluează mediul 
ambiant, îşi mănâncă propriile tentacule. 

— Băi, tu vrei să vărs iar? protestă Benny, pe un ton 
arţăgos şi obosit. 

— Asta se-ntâmplă aici? întrebă Norrie. E poluat mediul? 

Joe ridică privirea spre cerul gălbui. Apoi arătă spre sud- 
vest, unde nişte reziduuri suspendate, de la incendiul 
cauzat de lovitura ratată cu rachetele, înnegreau aerul. 
Pata părea să aibă aproape o sută de metri înălţime şi vreo 
mie cinci sute lăţime. Poate chiar mai mult. 

— Da, da” asta-i altceva, spuse fata. Nu...? 

Joe ridică din umeri. 

— Dacă simţim dintr-odată că ne vine să ne omorâm, 
poate-ar fi bine să mergem înapoi, propuse Benny. Eu am 
multe chestii pentru care să trăiesc. Încă n-am reuşit să-l 
înving pe Warhammer. 

— la-ncearcă pe urs contorul Geiger, sugeră Norrie. 

Joe îndreptă tubul senzor spre leşul ursului. Acul nici nu 
se ridică, nici nu cobori. 

Norrie arătă spre est. În faţa lor, drumul ieşea din fâşia 
deasă de stejari negri de la care se trăgea numele râpii. Joe 
bănuia că, după ce ieşeau dintre copaci, aveau să poată 
vedea livada de meri din vârful pantei. 

— Hai să mai mergem măcar până ieşim dintre pomi, 
propuse fata. Vedem cât arată acolo şi, dacă tot mai creşte, 
o să ne-ntoarcem în oraş şi-i spunem doctorului Everett sau 
tipului ăluia, Barbara, sau la amândoi. Mai departe, se 
descurcă ei. 

Benny nu părea prea convins. 

— Ştiu eu...? 

— Dacă simţim ceva aiurea, ne întoarcem imediat, 
preciză Joe. 


— Dacă putem ajuta cu ceva, trebuie s-o facem, insistă 
Norrie. Vreau să ies din The Mill până nu-nnebunesc de tot. 

Zâmbi, ca să arate că glumise, dar nu suna ca o glumă şi 
nici Joe n-o luă ca atare. Mulţi oameni comentau ironic 
faptul că The Mill era un orăşel atât de mic - probabil de- 
asta cântecul lui James McMurtry devenise atât de popular 
-, iar din punct de vedere intelectual aşa şi era, presupunea 
el. Şi din punct de vedere demografic. Îi venea în minte 
doar o asiatică - Pamela Chen, care uneori o ajuta pe Lissa 
Jamieson la bibliotecă - şi, de când familia Laverty se 
mutase la Auburn, nu mai rămăsese niciun negru. 
McDonald's nu aveau,  darmite Starbucks, iar 
cinematograful era închis. Până acum, însă, i se păruse 
întotdeauna destul de mare, în sens geografic, cu mult 
spaţiu pe care să-l cutreieri... Era uluitor cât de mult se 
comprimase în mintea lui, odată ce-şi dăduse seama că el şi 
părinţii nu se mai puteau urca în maşină, ca să se ducă 
până la Lewiston, să mănânce scoici prăjite şi îngheţată, la 
Yoder's. De asemenea, oraşul deţinea destule resurse, dar 
nici astea n-aveau să dureze o veşnicie. 

— Ai dreptate, spuse el. E important. Merită riscul. Cel 
puţin, aşa cred... lu poţi să stai aici, Benny, dacă vrei. 
Partea asta a misiunii e strict voluntară. 

— Ba vin şi eu, se oferi Benny. Dacă vă las să mergeţi 
singuri, iar o să faceţi mişto de mine. 

— Păi şi ce, nu facem oricum? replicară la unison Joe şi 
Norrie, apoi se uitară unul la altul şi izbucniră în râs. 


17 


— Aşa, plângi! 

Vocea se auzea de undeva de departe. Barbie se căzni 
într-acolo, dar îi era greu să-şi deschidă ochii care-l 
usturau. 

— Ai multe pentru care să plângi! 


Omul care rostea aceste cuvinte părea să plângă şi el. Iar 
glasul suna cunoscut. Barbie încercă să vadă, dar îşi simţea 
pleoapele grele şi umflate. Dedesubt, ochii pulsau în ritmul 
bătăilor inimii. Avea sinusurile aşa de pline, încât la fiecare 
înghiţitură îi pocneau urechile. 

— De ce-ai omorât-o? De ce-ai omorât-o pe fetiţa mea? 

Un nemernic mi-a pulverizat Mace... Denton? Nu, 
Randolph. 

În sfârşit, reuşi să deschidă ochii, împingându-şi în sus 
sprâncenele cu podurile palmelor. Îl văzu pe Andy Sanders 
în faţa celulei, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Iar 
Sanders ce vedea? Un tip într-o celulă, iar oamenii din 
celule arătau întotdeauna vinovaţi. 

— Numai pe ea o aveam! zbieră Sanders. 

În spatele lui stătea Randolph, care arăta jenat, foindu-se 
în loc ca un copil care aşteaptă de douăzeci de minute săi 
se dea voie până la baie. Chiar şi cu ochii arzându-i şi 
sinusurile bubuind, Barbie nu se miră că Randolph îi 
permisese lui Sanders să coboare acolo. Nu fiindcă era 
Primul Ales, ci pentru că lui Peter Randolph îi era aproape 
imposibil să spună nu. 

— Ei, Andy, zise Randolph, destul acum... Ai vrut să-l vezi 
şi te-am lăsat, deşi nu mi s-a părut prea înţelept... E arestat 
ca la carte şi va plăti pentru ce-a făcut. Aşa că, vino sus şi- 
am să-ţi dau o ceaşcă de... 

Andy îl apucă de piepţii uniformei. Era cu zece centimetri 
mai scund, dar pe chipul lui Randolph se citi, totuşi, spaima. 
Barbie nu-l condamna. Vedea lumea printr-o ceaţă roşie, 
dar furia lui Andy Sanders se distingea limpede. 

— Dă-mi pistolu”! Ăsta nu merită un proces! Oricum are 
şanse să scape. Are relaţii sus-puse, mi-a zis mie Jim! Vreau 
satisfacţie! Merit satisfacţie, aşa că dă-mi odată pistolu-ăla! 

Barbie nu credea că dorinţa lui Randolph de a-l mulţumi 
pe Sanders ar fi mers până la a-i preda arma, pentru ca 
acesta să-l poată împuşca în celulă ca pe-un şobolan într-un 
butoi, dar nici nu era complet sigur; Randolph putea avea şi 


un alt motiv decât nevoia de a-i face pe plac care să-l fi 
determinat să-l aducă acolo, şi singur pe deasupra. 

Cu chiu, cu vai, se ridică în picioare. 

— Domnule Sanders... 

Îi intrase Mace şi-n gură, iar limba şi beregata-i erau 
umflate, făcându-i glasul să sune ca un croncănit nazal, 
deloc convingător. 

— Nu eu am omorât-o pe fiica dumneavoastră, domnule. 
N-am omorât pe nimeni. Dacă vă gândiţi, veţi înţelege că 
prietenul dumneavoastră Jim Rennie are nevoie de un ţap 
ispăşitor, iar eu sunt cel mai comod... 

Andy, însă, nu era în stare să se gândească la nimic. Se 
repezi cu mâinile la teaca lui Randolph, începând să 
smucească de Glock-ul aflat acolo. Alarmat, Randolph 
încerca să şi-l ţină pe loc. 

În acel moment, pe scară apăru o siluetă burtoasă, 
coborând, în ciuda volumului, cu mişcări pline de graţie. 

— Andy! tună glasul lui Big Jim. Andy, prietene... vino- 
aici! 

Desfăcu braţele. Andy lăsă pistolul în pace şi se năpusti 
spre Big Jim ca un copil plângăreţ în braţele tatălui său. 
Rennie îl cuprinse într-o îmbrăţişare părintească. 

— Vreau un pistol...! bălmăji Sanders, ridicându-şi spre el 
chipul năclăit de lacrimi şi de muci. Dă-mi un pistol, Jim! 
Acum! Acum să mi-l dai! Vreau să-l împuşc pentru ce-a 
făcut! E dreptul meu de părinte! Mi-a omorât fetiţa! 

— Poate că nu doar pe ea, replică Big Jim. Şi poate că nici 
numai pe Angie, pe Lester şi pe sărmana Brenda. 

Aceste cuvinte stopară torentul verbal. Andy se holbă la 
chipul ca o lespede al lui Big Jim, năucit. Fascinat. 

— Poate chiar şi pe soţia ta. Şi pe Duke. Pe Myra Evans. 
Pe toţi ceilalţi. 

— Ce... 

— Cineva e răspunzător pentru Dom, prietene - am 
dreptate? 

— D... 


Andy nu reuşi să spună mai mult, dar Big Jim dădu din 
cap, cu un aer benign. 

— Şi mi se pare că oamenii care-au făcut-o au cel puţin 
un complice strecurat printre noi. Cineva care să se- 
amestece-n ciorbă. Şi cine se pricepe mai bine la asta, dacă 
nu un bucătar? 

Cuprinse umărul lui Andy cu un braţ şi-l conduse spre 
şeful Randolph. Din mers, aruncă o privire înapoi, către 
chipul roşu şi umflat al lui Barbie, ca şi cum ar fi fost cine 
ştie de gânganie. 

— Vom găsi şi dovezi. N-am nici cea mai mică îndoială. A 
demonstrat deja că nu-l prea duce mintea să-şi şteargă 
urmele. 

Barbie rămase cu atenţia îndreptată spre Randolph. 

— E o înscenare, repetă el, cu un glas nazal, înfundat. 
Poate a-nceput numai fiindcă Rennie avea nevoie să-şi 
acopere spatele, iar acum e doar o luptă pentru putere. S- 
ar putea încă să aibă nevoie de tine, şefule, dar şi când nu 
va mai avea... ai să te duci şi tu. 

— Gura, mârâi Randolph. 

Rennie mângâia părul lui Andy. Barbie se gândi la maică- 
sa şi la felul în care obişnuia s-o mângâie pe căţeaua lor 
cocker spaniel, Missy, când îmbătrânise, devenind proastă şi 
incontinentă. 

— Va plăti, Andy. Ai cuvântul meu. Dar mai întâi vom afla 
toate detaliile: ce, când, de ce, şi cine a mai fost implicat. 
Fiindcă nu-i băgat singur în povestea asta, pot pune pariu 
pe ce vrei tu. Are şi alţi complici. O să plătească, dar mai 
întâi îl stoarcem de toate informaţiile. 

— Cu ce...? vru să ştie Andy, privindu-l pe Big Jim cuo 
lăcomie aproape animalică. Cu ce-o să plătească? 

— Păi, dacă ştie cum să ne scape de Dom - şi l-aş crede în 
stare - cred că va trebui să ne mulţumim cu o condamnare 
la Shawshank. Pe viaţă, fără eliberare condiţionată. 

— Nu-mi convine... şopti Andy. 

Rennie continua să-l mângâie pe cap. 


— Şi dacă Domul nu se ridică? zâmbi el. În cazul ăsta, va 
trebui să-l judecăm noi, aici. Şi după ce-l găsim vinovat, îl 
executăm. Aşa-ţi convine? 

— Mult... răspunse Andy, tot în şoaptă. 

— Şi mie, prietene. 

Mângâindu-l... Mângâindu-l... 

— Şi mie. 


18 


leşiră din pădure toţi o dată, mergând dispuşi în linie, şi 
se opriră cu privirea spre livadă. 

— Acolo sus e ceva! remarcă Benny. Îl văd! 

Glasul îi suna surescitat, dar lui Joe i se părea şi că se 
auzea de undeva de foarte departe. 

— Şi eu, spuse Norrie. Pare o... un... 

„Releu radio“ ar fi vrut să spună, dar nu apucă. Reuşi 
doar să scoată un „rrr-rrr-rrr“, ca un copil mic jucându-se 
cu camionaşul în nisip. Apoi căzu de pe bicicletă şi rămase 
culcată pe drum, cu braţele şi picioarele zvâcnindu-i. 

— Norrie? 

Joe se uită la ea - mai mult uimit decât alarmat -, apoi 
ridică privirea spre Benny. Ochii li se întâlniră doar o clipă, 
după care Benny se răsturnă şi el, cu bicicleta trasă 
deasupra. Începu să se zbată, împingând-o cu picioarele 
într-o parte. Contorul Geiger zbură în şanţ, cu cadranul în 
jos. 

Joe se grăbi spre el şi întinse un braţ ce părea să i se 
lungească de parcă ar fi fost din cauciuc. Întoarse cutia 
galbenă cu faţa în sus. Acul sărise la +200, chiar sub zona 
roşie de pericol. Văzu asta, după care căzu într-o gaură 
neagră plină de flăcări portocalii. I se păru că veneau 
dinspre o grămadă uriaşă de dovleci - un rug funerar de 
Halloween. Undeva, nişte voci strigau - pierdute, îngrozite. 
Apoi, îl înghiţi întunericul. 


19 


Când Julia intră în redacţia Democratului, după ce 
plecase de la supermarket, Tony Guay, fostul reporter 
sportiv care forma acum tot departamentul de ştiri, scria pe 
laptop. Julia îi dădu aparatul de fotografiat, spunând: 

— Întrerupe-te şi imprimă-le pe astea. 

Se aşeză la computer ca să-şi scrie articolul. Avea 
introducerea în minte încă de pe Main Street: „Ernie 
Calvert, fostul manager de la Food City, a chemat oamenii 
să intre prin spate. A spus că le deschisese uşile. Prea 
târziu, însă: debandada începuse. “ Era un început bun - din 
păcate, nu putea să-l scrie. Apăsa tot pe alte taste. 

— Du-te sus şi culcă-te puţin, o sfătui Ilony. 

— Nu, trebuie să scriu... 

— În halu-n care eşti, n-ai să scrii nimic. Tremuri ca o 
frunză. E din cauza şocului. Întinde-te măcar o oră. Am să 
printez pozele şi ţi le trimit şi ţie pe desktop. Şi-am să-ţi 
transcriu şi însemnările. Hai, du-te sus! 

Juliei nu-i convenea, dar îşi dădu seama că avea dreptate. 
Numai că odihna dură mai mult de-o oră. Nu mai dormise 
bine din noaptea de vineri, care părea să fi fost în urmă cu 
un secol, şi a fost suficient să pună capul pe pernă ca s-o 
fure un somn adânc. 

Când se trezi, văzu alarmată că umbrele din dormitor se 
alungiseră. Era după-amiaza târziu. Şi... Horace! Precis se 
uşurase într-un colţ şi o privea cu cea mai ruşinată 
expresie, ca şi cum ar fi fost vina lui, nu a ei. 

Îşi luă adidaşii, intră grăbită în bucătărie şi-şi găsi câinele 
Corgi nu lângă uşă, scheunând să fie lăsat afară, ci dormind 
liniştit pe pătura lui dintre aragaz şi frigider. Pe masa din 
bucătărie era un bilet, rezemat de solniţă. 


3 PM 
Julia, 


Pete FE şi cu mine am colaborat la articolul despre 
supermarket. Nu-i cine ştie ce, dar va fi, după ce-ţi 
pui şi tu pecetea. Nici pozele pe care le-ai făcut nu-s 
rele. Roomie Burpee a venit, el zice că mai are 
destulă hârtie, aşa că pe partea asta n-avem nicio 
problemă. Mai zice şi că trebuie să scrii un editorial 
despre ce s-a întâmplat. „Total nenecesar“, a zis. „Și 
total incompetent. Decât dacă au vrut să se 
întâmple. Nu m-ar mira să fie tipul ăla, şi nu de 
Randolph zic. “ Pete şi cu mine am stabilit că trebuie 
să apară un editorial, dar vrem să fim atenţi până se 
ştiu toate faptele. A mai stabilit şi că ai nevoie de 
somn ca să scrii aşa cum trebuie scris. Aveai ditamai 
valizele sub ochi, şefa! Fu mă duc acasă ca să stau 
cu nevasta şi copiii. Pete s-a dus la DP Zice că s-a 
întâmplat „ceva tare“ şi vrea să afle ce. 

Tony G. 

PS.! L-am plimbat pe Horace. Şi-a făcut toate 
treburile. 


Julia, nedorind ca Horace să uite că făcea şi ea parte din 
viaţa lui, îl trezi din somn doar atât cât să înfulece jumătate 
dintr-un Beggin' Strip, după care cobori la parter ca să 
revizuiască textul reportajului şi să scrie editorialul sugerat 
de 'Tony şi Pete. Tocmai când începea, îi sună mobilul. 

— Shumway, de la Democratul. 

— Julia! se auzi glasul lui Pete Freeman. Cred c-ar fi bine 
să vii aici. Marty Arsenault e la recepţie şi nu mă lasă să 
intru. Mi-a zis s-aştept naibii-n partea pentru public! Ăsta 
nici nu-i poliţist, e doar un tâmpit de maimuţoi care câştigă 
un ban în plus dirijând circulaţia vara, da' acuma se dă 
Mare Sculă pe Basculă... 

— Pete, am o tonă de treburi aici, aşa că dacă nu-i... 

— A murit Brenda Perkins. Şi Angie McCain la fel, şi 
Dodee Sanders... 


— Ce??? exclamă Julia, ridicându-se atât de brusc, încât 
îşi răsturnă şi scaunul. 

— ... şi Lester Coggins. Au fost omorâţi. Şi fii atentă! Dale 
Barbara a fost arestat pentru toate crimele! E-n celulă, jos. 

— Vin imediat. 

— Ah, futu-i... gemu Pete. Uite-l pe Andy Sanders că vine, 
şi plânge de-i sar naibii ochii din cap. Să-ncerc să-i cer 
comentariu sau... 

— Când şi-a pierdut fiica la doar trei zile după soţie? Nu 
suntem New York Post. Las-că vin eu acuma. 

Închise telefonul fără să mai aştepte vreun răspuns. În 
primele momente, rămase destul de calmă. Îşi aminti chiar 
şi să încuie redacţia. Dar, după ce ajunse pe trotuar, în 
căldura de sub cerul mânjit ca de tutun, îşi pierdu controlul 
şi o luă la fugă. 


20 


Joe, Norrie şi Billy zăceau zvâcnind spasmodic pe Black 
Ridge Road, în lumina difuză, prea difuză, a soarelui, sub 
dogoarea de asemenea prea puternică. O cioară, fără niciun 
gând sinucigaş, poposi pe cablul dintre stâlpii de telegraf, 
privindu-i cu ochi strălucitori şi inteligenţi. Croncăni o dată, 
apoi zbură mai departe, pe cerul acelei după-amieze stranii. 

— Halloween... mormăi Joe. 

— Să nu mai țipe, gemu Benny. 

— Nu e soare... murmură şi Norrie, bâjbâind cu mâinile 
prin aer; plângea. Nu e soare, o, Doamne, nu mai e soare... 

În livada de meri care domina tot oraşul Chester's Mill de 
pe Black Ridge, străfulgera o lumină violetă vie. 

Apărea la fiecare cincisprezece secunde. 


21 


Julia urcă grăbită treptele secţiei de poliţie, cu faţa încă 
umflată de somn şi părul ciufulit la spate. Când Pete o 


ajunse din urmă, clătină din cap: 

— Mai bine stai aici. S-ar putea să te chem înăuntru, când 
obţin interviul. 

— Îmi place gândirea pozitivă, dar nu-ţi face prea mari 
speranţe, o preveni Pete. La scurt timp după Andy, ghici 
cine-a mai apărut! 

Arătă spre Hummerul parcat lângă unui hidrant de 
incendiu. Linda Everett şi Jackie Wettington stăteau alături, 
adâncite într-o conversaţie. Ambele femei păreau tulburate 
rău. 

În secţie, Julia fu frapată imediat să simtă cât era de cald 
- aerul condiţionat nu funcţiona, probabil ca să se facă 
economii. Observă apoi numărul de tineri care stăteau 
aşezaţi în hol, inclusiv doi dintre cei Dumnezeu-ştie-câţi 
fraţi Killian - nasurile alea lungi ca nişte ciocuri şi capetele 
în formă de glonţ erau inconfundabile. Toţi tinerii păreau să 
completeze nişte formulare. 

— Şi dacă nu ai ultimul loc de muncă...? îl întrebă unul 
dintre ei pe altul. 

De la subsol se auzeau strigăte, pe un ton plângăreţ: 
Andy Sanders. 

Julia porni spre camera de pregătire, pe care o vizitase 
adesea de-a lungul anilor, contribuind chiar şi la fondul 
pentru cafea şi gogoşi (cu un coşuleţ de răchită). Înainte nu 
mai fusese oprită niciodată, dar acum Marty Arsenault îi 
spuse: 

— Nu puteţi să intraţi acolo, Donşoara Shumway. Aşa-i 
ordinu'. 

Vorbea pe un ton de scuză, conciliant, pe care probabil 
nu-l folosise şi cu Pete Freeman. 

Chiar atunci, Big Jim Rennie şi Andy Sanders apărură pe 
scară, urcând de la subsol, unde se afla Cuibarul, cum 
numeau agenţii de poliţie arestul departamentului din The 
Mill. Andy plângea. Big Jim îl ţinea cu braţul pe după umeri, 
vorbindu-i încet, liniştitor, în urma lor venea Peter 
Randolph. Uniforma lui de gală strălucea orbitor, dar mutra 


de deasupra ei era a unui om care scăpase ca prin urechile 
acului dintr-un atac cu bombă. 

— Joe! Pete! îi strigă Julia. Vreau să vorbesc cu voi, 
pentru Democrat! 

Big Jim se întoarse spre ea doar cât să-i arunce o privire 
care spunea că vrabia mălai visează. Apoi îl conduse pe 
Andy mai departe, spre biroul şefului poliţiei. Vorbea despre 
nişte rugăciuni. 

Julia încercă să se repeadă pe lângă birou. Cu aceeaşi 
expresie de scuză, Marty o apucă de braţ. 

— Când mi-ai cerut să nu apară-n ziar mica altercaţie pe 
care ai avut-o cu nevastă-ta, anul trecut, te-am ascultat, 
Marty, îi spuse ea. Fiindcă altfel ţi-ai fi pierdut slujba. Aşa 
că, dacă-mi datorezi măcar un dram de recunoştinţă, lasă- 
mă să trec. 

Marty îi dădu drumul. 

— Am încercat să te opresc, dar n-ai vrut să mă asculţi, 
murmură el. Să ţii minte asta. 

Julia traversă grăbită camera de pregătire. 

— Stai naibii o clipă, îi spuse ea lui Big Jim. Tu şi şeful 
Randolph sunteţi funcţionari oficiali şi o să vorbiţi cu mine. 

De astă dată, privirea pe care i-o aruncă Big Jim nu mai 
era doar dispreţuitoare, ci şi furioasă. 

— Ba nu. N-o să vorbim. N-ai ce căuta aici. 

— Şi el are? întrebă Julia, arătând cu capul spre Andy 
Sanders. Dacă ceea ce-am auzit despre Dodee e adevărat, 
el e ultimul om căruia ar trebui să i se permită accesul la 
subsol. 

— Nemernicul ăla a omorât-o pe fetița mea scumpă! urlă 
tânguitor Andy. 

Big Jim împunse aerul cu degetul, spre Julia: 

— O să afli ce avem de spus când vom fi gata s-o spunem. 
Nu înainte. 

— Vreau să-l văd pe Barbara. 

— E arestat pentru patru omoruri. Ai înnebunit? 


— Dacă tatăl uneia dintre presupusele lui victime poate 
cobori să-l viziteze, eu de ce să nu pot? 

— Fiindcă nu eşti nici victimă, nici rudă apropiată, replică 
Big Jim, cu buza de sus răsfrântă, dezvelindu-i dinţii. 

— Are avocat? 

— Nu mai avem ce discuta, fem... 

— N-are nevoie de niciun avocat, să fie spânzurat are 
nevoie! A OMORÂTO PE SCUMPA MEA FETIŢĂ! 

— Vino, prietene, îl chemă Big Jim. Ne vom ruga 
Domnului şi se rezolvă. 

— Ce fel de probe aveţi? Şi-a recunoscut fapta? Dacă n-a 
făcut-o, ce alibi a oferit? Cum se coroborează cu orele 
deceselor? Ştiţi măcar când anume au avut loc? Dacă 
trupurile victimelor abia acum au fost descoperite, cum aţi 
putea şti cu precizie? Au fost împuşcate, sau înjunghiate, 
sau... 

— Pete, scapă-mă de rimează-cu-bârfa asta, ceru Big Jim, 
fără să se întoarcă. Dacă nu pleacă de bunăvoie, dă-o afară. 
Şi spune-i ăluia de la intrare că e concediat. 

Marty Arsenault tresări şi-şi trecu o mână peste ochi. Big 
Jim îl însoţi pe Andy până în biroul şefului şi închise uşa. 

— E pus sub acuzare? îl întrebă Julia pe Randolph. Fără 
avocat, nu-l puteţi pune sub acuzare, ştii bine. E ilegal. 

Şi, cu toate că încă nu arăta periculos, doar cam năucit, 
Pete Randolph spuse un lucru care-i îngheţă Juliei inima. 

— Până dispare Domul, Julia, cred că noi decidem ce e 
legal şi ce e ilegal. 

— Când au fost omorâte? Măcar atâta lucru spune-mi. 

— Păi, se pare că cele două fete au fost pri... 

Uşa biroului se deschise, iar Julia nu se mai îndoi că Big 
Jim ascultase. Andy stătea aşezat la biroul lui Randolph, cu 
faţa în mâini. 

— Dă-o afară! mârâi Big Jim. Nu vreau să-ţi mai spun încă 
o dată. 

— Nu-l puteţi ţine ostracizat, şi nu puteţi nici să încălcaţi 
dreptul la informare al cetăţenilor acestui oraş! strigă Julia. 


— Greşeşti în ambele privinţe. Ai auzit vreodată vorba 
aia, „dacă nu faci parte din rezolvare, faci parte din 
problemă“? Ei bine, prezenţa ta aici nu rezolvă nimic. Eşti o 
băgăreaţă obositoare. Mereu ai fost aşa. Şi dacă nu pleci, 
vei fi arestată. Te-am avertizat cinstit. 

— Perfect! Arestaţi-mă! Băgaţi-mă într-o celulă, jos! ceru 
ea, întinzând mâinile ca pentru a i se pune cătuşele. 

O clipă, crezu că Jim Rennie avea s-o lovească. Dorinţa i 
se citea clar pe faţă. În schimb, i se adresă lui Pete 
Randolph: 

— Pentru ultima oară, scoate-o de-aici pe băgăreaţa asta. 
Dacă opune rezistenţă, dă-o afară cu forța. 

Şi trânti uşa. 

Evitându-i privirea şi cu obrajii de culoarea unor cărămizi 
proaspăt arse, Randolph o luă de braţ. De astă dată, Julia se 
supuse. În timp ce trecea pe lângă biroul agentului de 
serviciu, Marty Arsenault spuse mai mult amărât decât 
supărat: 

— Poftim, acum mi-am pierdut slujba ca să intre-n locu' 
meu unu' din malacii âștia, care nici nu ştiu care li-i curu! şi 
care capu'... 

— N-ai să ţi-o pierzi, Marts, îl linişti Randolph. Vorbesc eu 
cu el. 

Peste o clipă, Julia se afla afară, clipind din ochi în lumina 
soarelui. 

— Ei, o întrebă Pete Freeman, cum a mers? 


22 


Benny îşi reveni primul. Pe lângă că-i era foarte cald - 
cămaşa i se lipise de pieptul nu tocmai eroic - se simţea 
bine. Se târi spre Norrie şi o scutură. Fata deschise ochii, 
privindu-l buimacă. Părul îi stătea în laţe încâlcite pe obrajii 
asudaţi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Cred c-am adormit... Am 
avut şi un vis, da' nu mai ţin minte cu ce era. Totuşi, a fost 


urât, atâta lucru ştiu. 

Joe McClatchey se întoarse pe burtă şi se săltă în 
genunchi. 

— ]o-]Jo? întrebă Benny; nu-l mai numise aşa din clasa a 
patra. Eşti OK? 

— Mda... Dovlecii luaseră foc. 

— Care dovleci? 

Joe clătină din cap. Nu mai reţinea. Tot ce ştia era că voia 
să găsească un pic de umbră şi să bea ce-i mai rămăsese 
din Snapple. Apoi, îşi aminti de contorul Geiger. Îl scoase 
din şanţ şi văzu uşurat că încă mai mergea - în secolul XX, 
după câte se părea, lucrurile se fabricau să fie mult mai 
solide. 

Îi arătă lui Benny cadranul care indica +200, şi încercă 
să i-l arate şi lui Norrie, dar fata se uita în susul pantei, spre 
livada de pe culmea Black Ridge. 

— Ce-i aia? întrebă ea, arătând cu degetul. 

La început, Joe nu văzu nimic. Apoi, se zări un fulger mov 
puternic, aproape orbitor. Nu peste mult, străfulgeră din 
nou. Joe îşi privi ceasul, vrând să cronometreze intervalul 
dintre străfulgerări, dar constată că i se oprise la ora 4:02. 

— Cred că-i ceea ce căutam, spuse el, ridicându-se în 
picioare; se aştepta să-i fie moi, dar nici vorbă: pe lângă 
căldura prea mare, se simţea destul de normal. Şi-acum, hai 
să plecăm naibii de-aici, până nu ne lasă sterili sau mai ştiu 
eu cum. 

— Hai, băi, replică Benny, cine să vrea plozi? Ar putea să 
iasă ca mine. 

Cu toate acestea, se urcă pe bicicletă. 

Porniră înapoi pe unde veniseră, fără a se opri să se 
odihnească şi să bea decât după ce trecură podul, ajungând 
iar pe Şoseaua 119. 


În original, Scarecrow Without A Country (SWAC) (n.tr.). 

În original, Air National Guard (ANG) (n.tr.). 

Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe omofonie. Iniţialele provin din expresia 

originală Death at the scene - „Morți la faţa locului“ (DATS) (n.red.). 

To twitch - „a tresări nervos“ (n.tr.). 

Fucked Up Beyond All Recognition - „Futută De Nu Se Mai Cunoaşte Om Cu 

Persoană“ (n.tr.). 

State of Maine Attorney General - „Procurorul General al Statului Maine“ (n.tr.). 
ToldjaSo - varianta fonetică a lui 1 told you so, în traducere „ţiamzislo“ (n.red.). 
Hell - „iad“, în lb. engl., joc de cuvinte cu Health Center - „Centrul Medical“ 

(n.red.).