Stephen King — Frumoasele adormite

WWW. rtual-project.eu 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, 
în 1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury 
King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, 
iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de 
repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele 
anilor '50, unde se proiectau mai ales filme de groază şi 
SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a 
avut o influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să 
aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta 
„N”, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery. Între 1962 
şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 
1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În 
această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a 
publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. În iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. În 
1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha 
însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat 
manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 1973 
declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a 
acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library 
a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record 
de 400.000 de dolari. In 1975 familia sa şi-a cumpărat 
prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat 
Salem's Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv 
creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 
povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 


e 2 


numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de National Book Foundation. În 2017 
venitul său anual a fost estimat la peste 400 de milioane de 
dolari. 


OWEN KING, cel mai mic dintre cei trei copii ai lui 
Stephen King, s-a născut în 1977, în Maine şi a manifestat 
un interes deosebit pentru literatură încă din adolescenţă. 
A urmat cursurile colegiului Vassar şi a obţinut un master 
în Fine Arts la Columbia University. Primul său volum, o 
colecţie de proză scurtă intitulată We're All in This 
Together, a apărut în 2005, iar romanul de debut, Double 
Feature, a fost publicat în 2013. Povestirile sale au apărut 
în diverse reviste, cum ar fi One Story şi Prairie Schooner, 
iar în 2015 a publicat romanul grafic Intro to Alien 
Invasion, scris în colaborare cu Mark Jude Poirier şi 
ilustrat de Nancy Ahn. Cea mai nouă carte semnată de 
Owen King este Frumoasele adormite, romanul scris 
împreună cu tatăl său. În prezent, scriitorul lucrează cu 
regizorul Josh Boone la adaptarea pentru televiziune a 
romanului The Great and Secret Show de Clive Barker. 


STEPHEN KING & OWEN KING 
FRUMOASELE ADORMIIE 


Original: Sleeping Beauties (2017) 


Traducere din limba engleză: 
RUXANDRA TOMA 


y 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
ILLADA 
— 2018 — 


r 


În amintirea Sandrei Bland! 


1 Sandra Bland - femeie de origine afroamericană, în vârstă de 28 de 
ani, care a fost descoperită spânzurată într-o celulă a închisorii din 
provincia Waller, Texas, la 13 iulie 2015 şi a cărei moarte a dat 
naştere unor proteste de amploare la adresa rasismului (n. tr.). 


e 5> 


PERSONAJELE 


ORAŞUL DOOLING?, 
CAPITALA PROVINCIEI DOOLING 


e Truman „Irume” Mayweather, 26 de ani, producător 
de metamfetamină; 

° Tiffany Jones, 28 de ani, verişoara lui Truman; 

e Linny Mars, 40 de ani, dispecer în cadrul Secţiei de 
Poliţie din Dooling; 

e Şerif Lila Norcross, 45 de ani, în cadrul Secţiei de 
Poliţie din Dooling; 

e Jared Norcross, 16 ani, elev în clasa a XI-a la liceul din 
Dooling, fiul Lilei şi al lui Clint; 

e Anton Dubcek, 26 de ani, proprietar şi unic angajat al 
firmei „Doar cu Anton piscina ta e beton”, SRL; 

e Magda Dubcek, 56 de ani, mama lui Anton; 

e Frank Geary, 38 de ani, angajat în cadrul Protecţiei 
Animalelor din Dooling (adică hingher); 

e Elaine Geary, voluntară în organizaţia Goodwill’, soţia 
lui Frank; 

e Nana Geary, 12 ani, elevă în clasa a VI-a la gimnaziul 
din Dooling; 

e Baba Essie, 60 de ani, femeie fără adăpost; 

e Terry Coombs, 45 de ani, angajat la Secţia de Poliţie 
din Dooling; 

e Rita Coombs, 42 de ani, soţia lui Terry; 

e Roger Elway, 28 de ani, angajat la Secţia de Poliţie din 
Dooling; 

e Jessica Elway, 28 de ani, soţia lui Roger; 

* Platinum Elway, 8 luni, fiica lui Roger şi a Jessicăi; 

e Reed Barrows, 31 de ani, angajat la Secţia de Poliţie 


2 Localitate din statul Georgia, cu o populaţie de 154 de locuitori la 
recensământul din 2010 (n. tr.). 

3 Goodwill Industries International, Inc. - organizaţie non-profit, care 
oferă cursuri de integrare socio-profesională pentru persoanele 
defavorizate (n. tr.). 


e 6» 


din Dooling; 

e Leanne Barrows, 32 de ani, soţia lui Reed; 

e Gary Barrows, 2 ani, fiul cuplului Reed şi Leanne; 

* Drey T. Barry, 42 de ani, proprietarul firmei „Asigurări 
Drew T. Barry”; 

e Vern Rangle, 48 de ani, angajat la Secţia de Poliţie din 
Dooling; 

° Elmore Pearl, 38 de ani, angajat la Secţia de Poliţie din 
Dooling; 

e Rupe Wittstock, 26 de ani, angajat la Secţia de Poliţie 
din Dooling; 

e Will Wittstock, 27 de ani, angajat la Secţia de Poliţie 
din Dooling; 

e Dan Treat (zis Negociatorult), 27 de ani, angajat la 
Secţia de Poliţie din Dooling; 

e Jack Albertson, 61 de ani, pensionar angajat la Secţia 
de Poliţie din Dooling; 

e Mick Napolitano, 58 de ani, pensionar angajat la 
Secţia de Poliţie din Dooling; 

e Nate McGee, 60 de ani, pensionar angajat la Secţia de 
Poliţie din Dooling; 

e Carson „Muşchi-de-Fier” Struthers, 32 de ani, fost 
boxer în competiţia Mănuşile Aurii”; 

e JI Wittstock, 64 de ani, antrenor al echipei de fotbal 
„Războinicii”, a liceului din Dooling; 

e Dr. Garth Flickinger, 52 de ani, chirurg plastician; 

e Fritz Meshaum, 37 de ani, mecanic; 

e Barry Holden, 47 de ani, avocat din oficiu; 

e Oscar Silver, 83 de ani, judecător; 

e Mary Pak, 16 ani, elevă în clasa a XI-a la liceul din 


Dooling; 

e Eric Blass, 16 ani, elev în clasa a XI-a la liceul din 
Dooling; 

e Curt McLeod, 16 ani, elev în clasa a XI-a la liceul din 
Dooling; 


e Kent Daley, 16 ani, elev în clasa a XI-a la liceul din 


4 Joc de cuvinte: treater - „negociator” (n. tr.). 
5 Golden Gloves - competiţie anuală de box amator în SUA (n. tr.). 


e 7» 


Dooling; 

e Willy Burke, 75 de ani, cetăţean care face muncă de 
voluntariat; 

* Dorothy Harper, 80 de ani, pensionară; 

e Margaret O'Donnell, 72 de ani, sora lui Gail, 
pensionară; 

e Gail Collins, 68 de ani, sora lui Margaret, secretară în 
cabinetul unui dentist; 

* Doamna Ransom, 77 de ani, brutăreasă; 

e Molly Ransom, 10 ani, nepoata doamnei Ransom; 

e Johnny Lee Kronsky, 41 de ani, detectiv particular; 

e Jaime Howland, 44 de ani, profesor de ştiinţele 
comunicării; 

* Eve Black, în jur de 30 de ani, o necunoscută. 


ÎNCHISOAREA 


e Janice Coates, 57 de ani, directoare a Penitenciarului 
pentru Femei din Dooling; 

e Lawrence „Lore” Hicks, 50 de ani, director-adjunct al 
Penitenciarului pentru Femei din Dooling; 

e Rand Quigley, 30 de ani, gardian la Penitenciarul 
pentru Femei din Dooling; 

e Vanessa Lampley, 42 de ani, gardiană la Penitenciarul 
pentru Femei din Dooling şi câştigătoare, în anii 2010 şi 
2011, a turneului de skanderbeg din Ohio Valley, categoria 
de vârstă 35-45 de ani; 

e Millie Olson, 29 de ani, gardiană la Penitenciarul 
pentru Femei din Dooling; 

e Don Peters, 35 de ani, gardian la Penitenciarul pentru 
Femei din Dooling; 

e Tig Murphy, 45 de ani, gardian la Penitenciarul pentru 
Femei din Dooling; 

e Billy Wettermore, 23 de ani, gardian la Penitenciarul 
pentru Femei din Dooling; 

e Scott Hughes, 19 ani, gardian la Penitenciarul pentru 
Femei din Dooling; 

e Blanche  Mcintyre, 65 de ani, secretară la 


e 3 


Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Dr. Clinton Norcross, 48 de ani, şeful secţiei de 
psihiatrie din Penitenciarul pentru Femei din Dooling şi 
soţul Lilei; 

e Jeanette Sorley, 36 de ani, deţinuta #4582511-1, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Ree Dempster, 24 de ani, deţinuta #4602597-2, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Kitty McDavid, 29 de ani, deţinuta 744603241-2, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Angel Fitzroy, 27 de ani, deţinuta 7446019593, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Maura Dunbarton, 64 de ani, deţinuta 44028200-1, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Kayleigh Rawlings, 40 de ani, deţinuta 44521131-2, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Nell Seeger, 37 de ani, deţinuta #4609198-1, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Celia Frode, 30 de ani, deţinuta 744633978-2, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling; 

e Claudia „Trup Trăsnet” Stephenson, 38 de ani, 
deţinuta #4659873-1, Penitenciarul pentru Femei din 
Dooling. 


ALŢII 


* Lowell „Curcă Plouată” Griner, 35 de ani, infractor; 

e Maynard Griner, 35 de ani, infractor; 

e Michaela Morgan, născută Coates, 26 de ani, 
corespondent NewsAmerica; 

e Cumătrul Tabac (pe numele lui adevărat: Scott David 
Winstead Jr.) 60 de ani, pastor, conducătorul sectei 
Străluminaţii. 

e un vulpoi obişnuit, de aproximativ 4 sau 6 ani. 


„Nu contează dacă eşti bogată sau săracă, 

Isteaţă sau bătută-n cap. 

În lumea asta desuetă, femeia e la cheremul 
bărbatului. 

lar dacă tu te-ai născut femeie 

Înseamnă că te-ai născut ca să suferi. 

Te-ai născut ca să fii călcată în picioare, 

Minţită, 

Înşelată 

Şi batjocorită.” 


SANDY POSEYS, Bom a Woman; versuri de MARTHA 
SHARP 


„Îţi spun eu că nu ai cum să nu ai bătăi de cap 
de la o pată de lumină!” 


REESE MARIE DEMPSTER, deţinuta 44602597-2, 
Penitenciarul pentru Femei din Dooling 


„A fost avertizată. I s-a explicat. Cu toate acestea, 
s-a încăpățânat să continue.” 


Senatorul republican ADDISON „MITCH” 
McCONNELL 
despre senatoarea democrată ELIZABETH WARREN! 


€ Sandy Posey - cântăreaţă de muzică pop din anii şaizeci (n. tr.). 
7 Dispută în senatul SUA pe tema drepturilor femeilor şi a discriminării 
rasiale, februarie 2017 (n. tr.). 


e 10 - 


Molia o face să râdă pe Evie. Se aşază pe braţul ei 
dezgolit şi ea mângâie cu vârful arătătorului inelele 
cafenii şi cenuşii care-i decorează aripile. „Bună, 
frumoaso!” îi spune ea. Se înalță. Sus, mai sus, tot 
mai sus zboară molia, până o înghite o rază de 
soare, încâlcită în frunzişul lucios şi verde, aflat la 
şapte metri deasupra adăpostului pe care şi l-a făcut 
Evie printre rădăcinile de pe sol. 

O funie de culoarea aramei se strecoară afară 
dintr-o gaură neagră din centrul trunchiului şi se 
încolăceşte între striurile scoarței. Bineînţeles că 
Evie nu are încredere în şarpe. A mai avut de furcă 
cu el şi înainte. 

Ca la un semn, molia ei şi alte zece mii zvâcnesc 
brusc din coroana arborelui, într-un nor viu, 
întunecat. Roiul se învârteşte pe cer, în direcţia 
celor câţiva pini slăbănogi, rămaşi în zona defrişată 
de la celălalt capăt al pajiştii. Se ridică şi ea ca să le 
urmeze. Tulpinile florilor sălbatice îi scârţâie sub 
tălpi, iar iarba înaltă până la brâu îi biciuieşte pielea 
goală. Când se apropie de grupul dezolant de 
copaci, sesizează primele mirosuri chimice - 
amoniac, benzen, gaz şi încă foarte multe altele, 
zece mii de tăieturi într-o bucăţică de carne - şi 
atunci îşi pierde o speranţă pe care nici nu ştia că o 
nutrise. 

Din urmele paşilor ei se răspândesc pânze de 
păianjen, scânteietoare în lumina dimineții. 


e 11 œ» 


PARTEA ÎNTÂI 
TRIANGLUL DE DEMULT: 


3 „The Auld Triangle” - cântec despre viaţa în închisoare, compus în 
1954 de poetul şi dramaturgul irlandez Brendan Behan (n. tr.). 


e 12» 


„În temnita femeilor 

Sunt şaptezeci de puşcăriaşe. 

Cât mi-aş dori să fiu şi eu acolo, 
Pentru că atunci trianglul acela vechi 
Ar zornăi 

De-a lungul Canalului Royal.” 


BRENDAN BEHAN 


e 13 


1 


Ree a întrebat-o pe Jeanette dacă a observat vreodată 
careul pe care îl face lumina care intră pe geam. Jeanette a 
răspuns că nu. Ree stătea pe patul de sus, Jeanette pe cel 
de jos. Amândouă aşteptau să se deschidă celulele şi să 
primească micul dejun. IÎncepea o altă dimineaţă. 

Părea că Ree, colega de celulă a lui Jeanette, studiase 
temeinic acel pătrat de lumină. Pentru că i-a explicat că 
pornea de pe peretele din faţa geamului, cobora încet- 
încet-încet, trecea peste masa lor, ca să ajungă în cele din 
urmă pe podea. După cum putea să vadă acum Jeanette, 
lumina se instalase fix în centrul pardoselei, de unde 
strălucea puternic spre ele. 

— Ree, spuse Jeanette, nu mă mai bate la cap cu pata 
aia de lumină! 

— Îţi spun eu că nu ai cum să nu ai bătăi de cap de lao 
pată de lumină. 

Şi Ree scoase nechezatul ei caracteristic, prin care îşi 
exprima mai mereu amuzamentul. 

Atunci Jeanette zise: 

— În regulă. Ce curu' meu o mai însemna şi asta? 

Iar colega de celulă necheză încă o dată. 

Ree era o fată bună, dar avea comportamentul unui ţânc 
de doi ani, pe care îl sperie tăcerea. Era în puşcărie pentru 
înşelăciune, fals şi deţinere de droguri în vederea 
comercializării. Nu se pricepuse la niciuna dintre aceste 
îndeletniciri şi, prin urmare, ajunsese în spatele gratiilor. 

Jeanette era închisă pentru ucidere din culpă; într-o 
seară de iarnă din 2005, îşi înjunghiase soţul (îl chema 
Damian) în testicule cu o şurubelniţă. Pentru că Damian 
era sub influenţa drogurilor, nu fusese în stare să se ridice 
din fotoliu şi murise chiar acolo din cauza hemoragiei. 
Evident că şi Jeanette fusese la fel de drogată. 

— M-am uitat la ceas, spuse Ree. Am cronometrat. 


e 14» 


Lumina aia intră pe geam şi ajunge pe podea în douăzeci şi 
două de minute. 

— Ar trebui să-i anunţi pe ăia de la Cartea Recordurilor, 
îi zise Jeanette. 

— Azi-noapte am visat că mâncam tort de ciocolată cu 
Michelle Obama şi ea era ofticată la greu: „O să te faci cât 
o vacă, Ree!” Da’ şi ea mânca din tortul ăla, ştii? 

Ree necheză iarăşi şi continuă: 

— Te-am păcălit. N-am visat asta. Am inventat. Pe bune 
acum, am visat o profă. Şi profa asta îmi tot zicea că sunt 
în altă clasă şi eu îi tot ziceam că nu, în clasa aia trebuie să 
fiu, şi ea zicea că bine şi ne mai preda ceva şi după aia iar 
îmi zicea că nu am ce căuta acolo şi eu îi ziceam că ba da, 
am. Şi tot aşa. M-a înnebunit de cap. Şi tu? Tu ce-ai visat, 
Jeanette? 

— Păi... 

Jeanette încercă să-şi amintească, însă nu izbuti. Se pare 
că noua medicaţie îi făcea somnul mai greu. Pe vremuri, i 
se întâmplase destul de frecvent să aibă coşmaruri despre 
Damian. Care-i apărea în ele aşa cum arătase în dimineaţa 
de după, când era deja mort, cu dungi albastre ca de 
cerneală pe piele. 

Jeanette îl întrebase pe domnul doctor Norcross dacă 
visele ei aveau de-a face cu sentimentul de vinovăţie. 
Doctorul i-a aruncat privirea lui piezişă, care părea s-o 
întrebe „mă iei la mişto, fato?”, privire care o enerva la 
culme, dar cu care începuse să se obişnuiască, şi după aia 
a întrebat-o dacă ea crede că iepuraşii au urechi clăpăuge. 
Mda. În regulă. M-am prins. În orice caz, lui Jeanette nu-i 
lipseau visele acelea. 

— Scuze, Ree. Nu mai ţin minte. Poate că am visat ceva, 
dar am uitat. 

Acum se auzeau tropăieli pe coridorul primului etaj din 
Aripa B a penitenciarului: un gardian care făcea o 
verificare de ultim moment, înainte de deschiderea uşilor 
de la celule. : 

Jeanette închise ochii. Şi îşi inventă un vis. In el, 
închisoarea era o ruină. ledera luxuriantă, cățărată pe 


e 15» 


zidurile vechi ale celulelor, tremura uşor în adierea 
vântului de primăvară. Mâncat de timp, din tavan nu mai 
era decât o jumătate. Două şopârle micuţe se fugăreau pe 
un morman de moloz. Fluturii făceau salturi în aer. 
Miresme bogate de pământ şi vegetaţie umpleau ce mai 
rămăsese din celula lor. Impresionat la culme, Bobby 
stătea lângă ea şi se uita înăuntru printr-o gaură în zid. 
Mama lui era arheolog. Ea descoperise locul acesta. 

— Crezi că aş putea să particip la o emisiune-concurs 
dacă am cazier? 

Visul se nărui. Jeanette gemu. Ei, asta-i situaţia, a fost 
frumos cât a durat. Viaţa este categoric mai bună atunci 
când iei pastile. Aşa găsise un loc tihnit unde să se 
refugieze, un loc numai al ei. Sigur, avea şi doctorul un 
merit. Jeanette redeschise ochii. 

Ree se benocila la Jeanette. Viaţa în puşcărie era de tot 
rahatul, dar o fată ca Ree era mai în siguranţă acolo. În 
lumea de afară ar fi putut oricând să fie călcată de vreo 
maşină. Sau să vândă droguri unui narcoman care numai a 
narcoman nu arăta. Ceea ce şi făcuse. 

— Care-i baiul? întrebă Ree. 

— Nu-i niciun bai. Eram în paradis, atâta tot. Şi tu l-ai 
distrus cu gura ta cea mare. 

— Ce zici? 

— Nu contează. Uite ce cred eu: ar trebui să existe o 
emisiune concurs la care să poţi participa doar dacă ai 
cazier. Am putea s-o numim Minţi şi câştigi. 

— Vai, ce-mi place! Şi cum ar fi? 

Jeanette se ridică în capul oaselor, căscă şi dădu din 
umeri. 

— Trebuie să mă mai gândesc. Ştii tu, să inventez 
regulamentul. 

Locuinţa lor era aşa cum fusese întotdeauna şi cum avea 
să fie în vecii vecilor, amin. O celulă lungă de zece paşi, cu 
doar patru paşi între paturi şi uşă. Pereţii erau netezi, din 
ciment de culoarea cenuşie a fulgilor de ovăz. Pe unul 
dintre ei era locul prevăzut de regulamentul 
penitenciarului pentru afişarea suvenirelor personale. Şi 


e 16» 


acolo se găseau câteva instantanee şi ilustrate boţite şi 
lipite frumos (nu că ar veni cineva să le privească) cu un 
clei verde. De unul dintre pereţi era fixată o măsuţă 
metalică, iar de peretele opus erau montate câteva rafturi. 
In stânga uşii se afla toaleta (tot din metal), pe care erau 
nevoite să stea pe vine, privind în gol ca să-şi ofere o 
oarecare iluzie a intimităţii. Amplasat la înălţimea ochiului, 
vizorul din uşă avea geam dublu şi prin el se vedea 
coridorul scurt care străbătea Aripa B. Fiecare centimetru 
şi fiecare obiect din celulă era impregnat cu mirosurile 
pătrunzătoare ale închisorii: transpiraţie, mucegai şi 
dezinfectant ieftin. 

Impotriva voinţei, Jeanette se văzu nevoită să remarce 
pătratul de lumină dintre paturi. Ajunsese până aproape de 
uşă, dar nu va trece dincolo de ea, nu? Dacă nu cumva o 
deschidea vreun gardian cu cheia sau de la panoul din 
Cabină, lumina aia era şi ea prizonieră aici, la fel ca ele. 

— Şi cine ar fi prezentatorul? întrebă Ree. Orice 
emisiune concurs trebuie să aibă prezentator. Şi ce fel de 
premii ar fi? Premiile trebuie să fie super. Detalii! Trebuie 
să ne gândim la toate detaliile, Jeanette. 

Cu capul sprijinit de perete şi învârtindu-şi în jurul 
degetului o şuviţă din părul uscat de la atâta decolorant, 
Ree o privea ţintă pe Jeanette. In partea de sus a frunţii 
avea o cicatrice ca o urmă de grătar: trei linii adânci şi 
paralele. Jeanette nu cunoştea motivul pentru care Ree 
căpătase cicatricea aceea, dar îi era lesne să ghicească 
cine i-o făcuse: un bărbat. Poate tatăl ei, poate fratele, 
poate vreun iubit, poate un tip pe care nu-l mai văzuse 
niciodată şi pe care nici nu-l va mai vedea de acum încolo. 
Ca s-o spunem eufemistic, deţinutele Penitenciarului 
pentru Femei din Dooling nu prea câştigaseră premii la 
concursuri, în schimb aveau multe probleme foarte 
serioase cu bărbaţii violenţi. 

Şi ce puteai să faci? Puteai să-ţi plângi de milă. Să-ţi fie 
silă de tine însăţi sau să ajungi să urăşti pe toată lumea. 
Puteai să încerci să uiţi de toate inhalând produse de 
curăţare. Puteai să faci absolut orice ai fi dorit (fireşte, în 


e 17» 


limita posibilităţilor impuse de situaţia în care te aflai), 
însă nu s-ar fi schimbat nimic. Îţi va veni rândul să 
învârteşti uriaşa şi strălucitoarea Roată a Norocului abia la 
următoarea audiere pentru eliberare condiționată. 
Jeanette îşi dorea să învârtească roata aia cu toată 
puterea. Pentru că avea un fiu şi trebuia să fie alături de 
el. 

Se auzi un pocnet răsunător atunci când gardianul din 
Cabină descuie toate cele şaizeci şi două de uşi. Era 6:30 
dimineaţa şi toată lumea trebuia să iasă din celule pentru 
apelul matinal. 

— Nu ştiu, Ree. Gândeşte-te şi tu, spuse Jeanette. Am să 
mă gândesc şi eu şi după aia o să facem schimb de idei. 

Şi cobori din pat. 


2 


La câţiva kilometri de închisoare, în curtea familiei 
Norcross, Anton (băiatul care-ţi face piscina beton) 
îndepărta insectele moarte. Piscina fusese cadoul pe care 
domnul doctor Clinton Norcross i-l făcuse soţiei sale la 
aniversarea a zece ani de căsnicie. Însă deseori, când se 
uita la Anton, Clint se întreba dacă piscina fusese un lucru 
înţelept. Aşa se întâmpla şi în dimineaţa aceasta. N 

Anton se dezbrăcase la bustul gol din două motive. In 
primul rând, pentru că avea să fie o zi caniculară. În al 
doilea, pentru că voia să-şi etaleze pătrăţelele de pe 
abdomen. Era zvelt şi musculos; era Anton, băiatul care-ţi 
păstrează piscina beton. Arăta ca un mascul feroce de pe 
coperta unui roman de amor. Dacă ai fi vrut să-l împuşti pe 
Anton în burtă, ar fi trebuit s-o faci dintr-o parte, ca să fii 
ferit de gloanţele care ar fi ricoşat. Ce mânca el? Munţi de 
proteine pure? Cum se menținea în formă? Curăţând 
Grajdurile lui Augias%? 

Anton ridică privirea, surâzând pe sub lentilele 
sclipitoare ale ochelarilor de soare Ray-Ban Wayfarer. 


” Augias, regele din Elis - una dintre muncile lui Hercule a fost să 
curețe grajdurile lui imense într-o singură zi (n. tr.). 
e 18 + 


Flutură din mâna liberă la Clint, care îl urmărea de la 
geamul băii principale de la etajul casei. 

— Iisuse Hristoase! murmură Clint pentru sine. 

li răspunse la salut şi adăugă: 

— Ai milă! 

Clint se îndepărtă de fereastră. În oglinda montată pe 
uşa închisă apăru un bărbat alb, în vârstă de patruzeci şi 
opt de ani. Licenţiat în litere la Universitatea Cornell, 
doctor în ştiinţe medicale la Universitatea New York, 
înzestrat cu colăcei în jurul taliei graţie nenumăratelor 
ceşcuţe cu Grande Mocha de la Starbucks. Barba lui 
neagră, înspicată cu multe fire albe, era mai puţin 
reprezentativă pentru un tăietor de lemne tânăr şi viril şi 
mai mult - mult mai mult - pentru un căpitan de navă 
oarecare, şleampăt şi şchiop. 

Lui Clint i se păru ironic faptul că se simte surprins atât 
de vârsta, cât şi de trupul lui fleşcăit. Vanitatea masculină, 
mai cu seamă aceea a bărbaţilor de vârstă mijlocie, îl 
scosese întotdeauna din sărite, iar experienţa lui 
profesională îl făcuse şi mai puţin tolerant faţă de 
asemenea manifestări găunoase. De fapt, punctul de 
cotitură în cariera lui medicală avusese loc în urmă cu 
optsprezece ani, în 1999, când el - doctor psihiatru la 
început de drum - făcuse cunoştinţă cu Paul Montpelier, 
un potenţial pacient, care venise la tânărul doctor ca să-şi 
rezolve „criza de ambiţie sexuală”. 

Şi îl întrebase atunci pe Montpelier: 

— Când spuneţi „ambiţie sexuală”, la ce anume vă 
referiţi? 

Persoanele ambiţioase vor să promoveze pe scara 
ierarhică. Nu ai cum să ajungi vicepreşedinte al sexului. 
Acesta ar fi fost un eufemism extrem de straniu. 

— Mă refer la... 

Montpelier părea să-şi caute cei mai exacţi termeni. Se 
hotărî, îşi drese glasul şi continuă: 

— Încă mai vreau s-o fac. Încă mai vreau să fac tot ce 
pot pentru asta. 

Clint îi spuse: 


e 19 œ» 


— Nu pare o ambiţie ieşită din comun, ci una perfect 
normală. 

Clint era tânăr, abia îşi terminase rezidenţiatul în 
psihiatrie, aşa că nu avusese încă timp să se înmoaie. Plus 
că aceea era doar a doua zi de lucru la cabinet, iar 
Montpelier doar al doilea lui pacient. 

(Primul pacient fusese o adolescentă cu episoade de 
anxietate generate de admiterea la facultate. Cu toate 
acestea, a ieşit destul de repede la iveală că tânăra 
obținuse 1570 de puncte, din 1600 posibile, la examenul 
de bacalaureat. Clint i-a explicat că rezultatul ei era 
excelent şi că nu avea nevoie nici de vreun tratament şi 
nici de vreo a doua şedinţă. Ba chiar a scris la repezeală 
Sănătoasă! pe foaia pe care îşi luase notițe.) 

În ziua cu pricina, Paul Montpelier era îmbrăcat cu o 
vestă albă, pantaloni cu pense şi stătea în fotoliul din 
imitație de piele aşezat vizavi de Clint. Dar stătea cocoşat, 
cu glezna unui picior sprijinită pe genunchiul celălalt şi se 
trăgea de şireturi în timp ce vorbea. Clint îi observase 
maşina sport, de culoare roşie, în parcarea din faţa clădirii 
fără etaj unde îşi avea cabinetul. Îşi permisese o asemenea 
bijuterie pentru că lucra la vârful lanţului trofic din 
industria cărbunelui, însă chipul lui trist şi ochii afundaţi în 
orbite îi aminteau lui Clint de vechile desene animate cu 
Beagle Boys!, ticăloşii care îl hărţuiau mereu pe Scrooge 
McDuck. 

— Soţia mea zice... Mă rog, nu chiar cu cuvintele astea, 
dar, oricum, sensul este cât se poate de limpede. Adică... 
hm... subtextul. Imi cere să renunţ. Să renunţ la ambițiile 
mele sexuale. 

S-a oprit şi şi-a semeţit bărbia. 

Clint i-a urmărit privirea. Se uita fix la ventilatorul care 
se învârtea în tavan. Dacă Montpelier îşi aruncase acolo 
ambițiile sexuale, acestea aveau să fie ciopârţite. 

— Haide să recapitulăm puţin, Paul! Spune-mi cum de ai 
ajuns să discuţi despre asta cu soţia ta. Cum a început? 

— Am avut o relaţie extraconjugală. Aşa s-a declanşat 


10 Grup de personaje negative din lumea lui Donald Duck (n. tr). 
e 20 - 


toată povestea. Şi Rhoda, nevastă-mea, m-a dat afară din 
casă! Am încercat să-i explic că ea n-are nicio vină, că am 
şi eu nevoile mele, pricepeţi ce vreau să zic? Bărbaţii au 
anumite nevoi pe care femeile nu le înţeleg întotdeauna. 

Montpelier şi-a rotit capul şi a scos un sâsâit frustrat. 

— Nu vreau să divorţez! O parte din mine crede cu tărie 
că ea este cea care trebuie să accepte situaţia. Să mă 
accepte aşa cum sunt. 

Erau foarte reale şi tristeţea, şi disperarea individului, 
iar Clint îşi putea imagina suferinţa pe care i-o pricinuise 
neaşteptata evacuare din domiciliul conjugal. Acum era pe 
drumuri şi mânca la cină omlete apoase şi fără gust în 
cârciumi întunecate. Sigur, nu era o depresie clinică, dar 
era una însemnată, care merita respect şi atenţie, chiar 
dacă - nu-i aşa? - el şi-o căutase cu lumânarea. 

Montpelier se aplecă puţin peste burtica în curs de 
dezvoltare. 

— Să fim cinstiţi. Mă apropii de cincizeci de ani, 
domnule doctor Norcross. Pentru mine s-au isprăvit 
partidele bune de sex. Am renunţat la ele pentru ea. I le- 
am cedat ei. Am schimbat scutece. M-am dus la toate 
meciurile şi concursurile şi am pus mereu mulţi bani în 
fondurile pentru facultate. Am bifat toate rubricile din 
formularul căsniciei. Atunci, de ce nu putem ajunge la o 
înţelegere? De ce trebuie să fie totul atât de îngrozitor? De 
ce trebuie să ne dezbine? 

Clint nu i-a răspuns, ci l-a aşteptat să continue. 

— Săptămâna trecută am fost la Miranda. Ea este femeia 
cu care mă culc. Am făcut-o în bucătărie. Am făcut-o în 
dormitor. Era cât pe ce s-o facem şi a treia oară, la duş! 
Eram în al nouălea cer! De la endorfine! Şi după aia m-am 
dus acasă şi am luat cina în familie şi am jucat Scrabble şi 
toată lumea s-a simţit cât se poate de bine! Atunci, care-i 
problema? Este o problemă inventată, asta cred eu. De ce 
n-am şi eu parte de puţină libertate? Cer prea mult? Este 
chiar atât de scandalos? 

Au urmat câteva secunde de tăcere. Montpelier se uita 
atent la Clint. Prin capul acestuia mişunau vorbele corecte 


e 21 œ» 


ca nişte mormoloci vioi. Le-ar fi putut captura foarte uşor, 
însă parcă îl reţinea ceva. 

De peretele din spatele pacientului său era sprijinită o 
reproducere după David Hockney, pe care i-o dăruise Lila 
ca să „mai învioreze atmosfera din cabinet”. Avea de gând 
să o atârne mai târziu, în cursul aceleiaşi zile. Alături de 
tablou se aflau cutiile cu literatură de specialitate - din 
acestea apucase să despacheteze câteva. 

Cineva trebuie să-l ajute, şi-a zis tânărul psihiatru. Şi 
trebuie să o facă într-o încăpere plăcută şi liniştită ca asta. 
Dar era chiar musai ca persoana respectivă să fie dr. 
Clinton R. Norcross? 

În fond, muncise extrem de mult ca să devină doctor şi 
nu avusese parte de niciun fel de fond pentru studii pe 
care să se poată baza. Crescuse în condiţii mai puţin 
favorabile şi se descurcase singur, uneori fiind nevoit să 
plătească şi cu altceva în afară de bani. Ca să răzbată, 
făcuse anumite lucruri despre care nu-i pomenise 
niciodată soţiei sale şi nici că-i va pomeni vreodată. Oare 
pentru asta făcuse atâtea sacrificii? Ca să ajungă să 
trateze ambițiile sexuale ale unuia ca Paul Montpelier? 

O firavă grimasă de regret a strâmbat faţa lătăreaţă a lui 
Montpelier. 

— Vai de mine! La naiba! Nu mă descurc cum trebuie, 
nu-i aşa? 

— Ba vă descurcaţi de minune, l-a liniştit Clint. 

Şi, în următoarele treizeci de minute, a reuşit să-şi lase 
la o parte îndoielile. Au dezbătut situaţia în amănunt; au 
analizat-o din toate unghiurile; au discutat despre 
diferenţa dintre dorinţă şi nevoie; au discutat despre 
doamna Montpelier şi despre preferinţele ei (complet 
lipsite de imaginaţie, din punctul de vedere al lui 
Montpelier) în materie de sex; ba chiar au ajuns să 
vorbească - surprinzător de sincer - despre experienţele 
sexuale din adolescenţa lui Montpelier, când acesta se 
masturbase cu fălcile crocodilului din pluş al fratelui său 
mai Mic. 

După cum îi cerea etica profesională, Clint l-a întrebat 


e 22 œ» 


pe Montpelier dacă îi trecuse vreodată prin cap să se 
automutileze. (Nu.) L-a întrebat pe Montpelier cum s-ar 
simţi dacă rolurile ar fi inversate? (Acesta a insistat că şi- 
ar îndemna soţia să facă tot ce simte nevoia să facă.) Unde 
se vedea Montpelier peste cinci ani? (Aici bărbatul cu 
vestă albă a început să plângă.) 

Când şedinţa aceasta s-a terminat, Montpelier a spus că 
o aşteaptă cu nerăbdare pe următoarea. Imediat după 
plecarea lui, Clint a sunat la centrala telefonică. A cerut ca 
toate apelurile să-i fie redirecţionate unui psihiatru din 
Maylock, oraşul vecin. Centralista l-a întrebat pe ce 
perioadă. 

— Până când vor face plopii pere, a răspuns Clint. 

De la fereastră îl vedea pe Montpelier cum se urcă în 
maşina sport, de culoarea cireşelor, iese din parcare şi 
dispare pentru totdeauna din viaţa lui. După aceea, a 
sunat-o pe Lila. 

— Bună ziua, domnule doctor Norcross! 

Atunci când auzea vocea soţiei sale înţelegea sensul 
expresiei „îmi cântă inima de fericire”. Lila l-a întrebat 
cum îi merge în a doua zi de muncă. 

— Am avut parte de cel mai naiv pacient din toată 
America, i-a spus el. 

— Serios? A trecut tata pe la tine? Pun pariu că l-a 
bulversat reproducerea după Hockney. 

Avea o minte brici soţioara lui, care era deopotrivă 
drăgăstoasă şi severă. Lila îl iubea, dar avea obiceiul să 
nu-l ia în serios. Clint credea că poate aşa merită. Că poate 
toţi bărbaţii o merită. 

— Ha, ha, ha, a râs el. Auzi, mai ştii ceva despre postul 
ăla de la închisoare? Cine ţi-a spus de el? 

Au urmat câteva secunde de tăcere, timp în care soţia 
lui analiza implicaţiile acestei întrebări. În cele din urmă, i- 
a răspuns tot cu o întrebare: 

— Ai ceva să-mi spui, Clint? 

Clint nu se gândise nici măcar o clipă că Lila ar fi fost 
dezamăgită de decizia lui de a renunţa la cabinetul 
particular în favoarea unei slujbe la stat. Pentru că era 


e 23» 


sigur că nu era cazul. 
Slavă Domnului că Lila era aşa cum era! 


3 


Ca să-şi poată atinge cu aparatul de ras ţepii cărunţi de 
sub nas, Clint era nevoit să-şi strâmbe faţa în aşa un hal 
încât semăna cu Quasimodo. Din nara stângă îi atârna un 
firicel alb de păr. Putea acum Anton să jongleze cu 
butoaiele până nu mai avea aer, dar îi va veni şi lui rândul 
să-şi smulgă perişorii albi din nas. Şi pe cei din urechi. 
Clint reuşi să şi-l îndepărteze pe acesta. 

Niciodată nu avusese constituţia lui Anton, nici măcar în 
ultimul an de liceu, când tribunalul îl declarase 
independent şi îşi câştigase singur existenţa alergând la 
curse. Pe vremea aceea Clint fusese mai sprinten, mai 
zvelt, cu abdomenul neimpresionant, dar plat - exact cum 
era acum fiul său, Jared. În amintirile lui, Paul Montpelier 
era mai durduliu decât ce vedea el în dimineaţa aceasta în 
oglinda din baie. Oare ce s-o fi ales de individul ăla, Paul 
Montpelier? Îşi rezolvase criza? Probabil că da. Timpul 
vindecă toate rănile. Dar, aşa cum a zis odată un glumeţ, 
timpul ne şi ramoleşte. 

Clint nutrea şi el dorinţa perfect normală - adică dorinţa 
sănătoasă, deplin conştientă şi bazată pe fantezii - de a 
avea relaţii sexuale în afara căsniciei. Însă, spre deosebire 
de situaţia lui Paul Montpelier, el nu se confrunta cu niciun 
fel de criză. După mintea lui, exact aşa trebuia să fie o 
viaţă normală: o privire mai insistentă la o fată drăguță 
întâlnită pe stradă; o ocheadă aruncată unei femei în fustă 
scurtă care coboară dintr-o maşină; un zvâcnet involuntar 
în zonele intime atunci când se uită cu jind la asistentele 
care înfrumuseţează platoul studioului de televiziune unde 
se desfăşoară concursul Preţul corect. Poate că era penibil, 
îşi spunea el, penibil şi puţin comic, felul în care vârsta te 
trage tot mai departe de trupul pe care ţi l-ai îndrăgit, 
lăsând însă la locul lor toate vechile instincte (slavă 
Domnului că nu şi ambițiile!) - ca un miros ce persistă în 


e 24» 


bucătărie mult timp după ce s-a servit cina. Dar credea el 
că toţi bărbaţii îi seamănă? Nici vorbă. El nu era decât un 
simplu membru al tribului. Femeile erau adevăratele 
enigme. 

Clint îşi zâmbi în oglindă. Era proaspăt ras. Era viu. 
Avea cam aceeaşi vârstă pe care o avusese Paul 
Montpelier în 1999. 

Şi, tot cu ochii în oglindă, spuse: 

— Auzi, Anton? Ia du-te tu în pizda mă-tii! 

Tonul de bravadă nu era deloc convingător, dar măcar 
îşi dăduse silinţa. 

Din dormitorul de lângă baie se auzi un ţăcănit de 
broască descuiată, apoi un hârşâit de sertar tras, după 
care urmă o bufnitură când Lila îşi puse acolo tocul cu 
arma de serviciu. Închise sertarul şi îl încuie la loc. Clint o 
auzi oftând, apoi căscând sonor. 

In caz că adormise deja, Clint avu grijă să se îmbrace în 
foarte mare linişte. Şi nici nu se aşeză pe marginea patului 
ca să se încalţe, ci îşi luă pantofii în mână, cu intenţia să şi- 
i pună la parter. 

Lila îşi drese glasul: 

— E în ordine. N-am adormit încă. 

Clint nu era prea convins că acesta ar fi fost adevărul: 
Lila nu reuşise decât să-şi descheie primul nasture de la 
pantalonii de uniformă, după care se aruncase pe pat. Nici 
măcar nu se învelise. 

— Probabil că eşti epuizată. les îndată. Au fost răniţi? 

Cu o seară înainte, ea îi trimisese un mesaj în care-i 
spunea că avusese loc un accident pe şosea, lângă Popasul 
Muntelui - Culcă-te, nu mă aştepta. Nu era ceva ieşit din 
comun să nu vină acasă noaptea, dar nici prea obişnuit nu 
era. Aşa că el şi cu Jared îşi făcuseră fripturi la grătarul 
din curte şi dăduseră gata câteva beri. 

— Un TIR cu remorca decuplată. De la PET-şi nu mai 
ştiu cum. Lanţul ăla de magazine pentru animalele de 
companie? S-a răsturnat şi a blocat toată şoseaua. Nu se 
mai vedea asfaltul, doar nisip pentru pisici şi mâncare 
pentru câini. N-am avut încotro şi a trebuit să chemăm un 


e 25» 


buldozer ca să strângă toată mizeria aia. 

— Treabă de tot rahatul! zise Clint. 

Se aplecă să-şi sărute soţia pe obraz. 

— Auzi? Vrei să ne apucăm amândoi de jogging? 

Ideea tocmai îi venise şi se simţea peste măsură de 
entuziasmat. Nu ai cum să-ţi împiedici trupul să se 
descompună şi să ia proporţii, dar ai putea măcar să 
ripostezi. 

Lila deschise ochiul drept, verde-deschis în întunericul 
din camera cu draperiile trase. 

— Nu în dimineaţa asta. 

— Sigur că nu, zise Clint. 

Mai rămase o secundă aplecat, imaginându-şi că îl va 
săruta şi ea. Însă Lila îi ură doar o zi bună şi îl rugă să-i 
spună lui Jared să ducă gunoiul. Apoi ochiul se închise. Un 
fulger verde... şi gata. 


4 


Duhoarea din baracă era de nesuportat. 

Lui Evie i se încreţise toată pielea de scârbă şi făcea 
eforturi mari să nu vomite. Era o combinaţie de mirosuri 
de chimicale uscate, fum de frunze arse şi mâncare 
râncedă. 

Una dintre molii i se cuibărise în păr şi flutura încet din 
aripi, atingându-i pielea şi liniştind-o. Evie încercă să 
inspire cât mai puţin din aerul acela viciat şi se uită cu 
atenţie în jur. 

În baracă fusese instalat un laborator clandestin pentru 
fabricat droguri. În centrul ei se afla un aragaz conectat 
prin nişte tuburi gălbui la două butelii albe. Pe bufetul de 
lângă perete se vedeau mai multe tăvi, carafe cu apă, un 
pachet desfăcut cu pungi autosigilante, eprubete, bucăţi 
de plută, nenumărate chibrituri arse, o pipă specială, un 
bol înnegrit şi o chiuvetă ataşată la un furtun care mergea 
afară pe sub plasa pe care Evie o dăduse la o parte ca să 
poată intra. Mai era în baracă şi un şezlong şubred, cu 


e 26 - 


logoul lui Dale Earnhardt Jr.!! pe spate. Şi, într-un colţ, 
făcută ghemotoc, o cămaşă în carouri cenușii. 

Evie netezi cămaşa şi o scutură, apoi o îmbrăcă. Poalele 
îi atârnau peste fund şi coapse. Până de curând, acest 
articol vestimentar aparținuse unei persoane absolut 
dezgustătoare. O pată de forma Californiei, întinsă pe tot 
pieptul cămăşii, indica faptul că respectiva persoană 
dezgustătoare se dădea în vânt după maioneză. 

Evie se aşeză pe vine lângă bidoane şi smulse tuburile 
galbene. După care deschise valvele de la butelii. 

leşi din baracă, trase plasa în urma ei şi se opri ca să 
tragă adânc în piept aerul curat. 

La o sută de metri mai departe, pe taluzul împădurit, se 
afla o rulotă cu faţa spre o porţiune acoperită cu pietriş, pe 
care erau parcate un camion şi două automobile. Trei 
iepuri evisceraţi (unul dintre ei încă şiroind de sânge) erau 
atârnaţi de o frânghie alături de câteva perechi de chiloţi 
îngălbeniţi şi o geacă de blugi. Din coşul rulotei se înălţau 
norişori de fum. : 

Nu mai vedea Arborele în urma ei. li despărţeau acum 
păduricea şi câmpul. Însă nu era singură: moliile se 
întinseră pe acoperişul barăcii cu o mantie vie, vibrantă. 

Evie începu să coboare taluzul. Crengi moarte îi înţepau 
picioarele, iar o piatră îi crestă călcâiul. Însă nu se opri din 
mers. Era bună de carne şi se vindeca repede. Se opri 
lângă frânghie şi ciuli urechile. Auzi râsete de bărbat, voci 
venite dinspre un televizor deschis şi zece mii de viermi 
care afânau peticul de pământ din jurul ei. 

lepurele care încă mai sângera îşi rostogoli ochii 
împăienjeniţi spre ea. Evie îl întrebă ce se întâmplă. 

— Trei bărbaţi, o femeie, răspunse iepurele. 

O muscă îşi luă zborul de pe buzele lui negre şi 
zdrenţuite, bâzâi de jur împrejur şi năvăli într-una dintre 
urechile lui blegi. Evie o auzi zumzăind înăuntru, 
căutându-şi culcuş. N-o acuza pe muscă - aceasta făcea ce 
trebuie să facă toate muştele -, dar îi părea rău pentru 
iepurele care nu merita o asemenea soartă urâtă. Evie 


11 Dale Earnhardt Jr. - pilot de curse în cadrul NASCAR (n. tr.). 
e 27» 


iubea toate animalele, dar mai cu seamă pe cele mici: cele 
care se târăsc peste pajişti, cele care sar peste capcane, 
cele cu aripi diafane, cele iuți de picior. 

Apucă iepurele muribund de ceafă şi îşi lipi cu blândeţe 
gura de buzele lui negre şi crăpate. 

— Mulţumesc, îi şopti ea. 

Şi îi dărui liniştea. 


5 


Unul dintre avantajele traiului în acest colţ din regiunea 
Munţilor Apalaşi era că-ţi puteai permite să plăteşti o 
locuinţă de dimensiuni mulţumitoare din doar două lefuri 
de angajaţi la stat. Casa familiei Norcross era una în stil 
modern, cu trei dormitoare. Făcea parte dintr-un ansamblu 
de construcţii similare. Casele erau arătoase, spaţioase, 
dar fără să devină caraghioase, cu peluze numai bune 
pentru jocul cu mingea şi de unde primăvara, vara şi 
toamna devreme putea fi admirată în toată splendoarea ei 
vegetaţia bogată de pe dealuri. Insă aspectul oarecum 
dezolant al acestui ansamblu era faptul că, în ciuda 
preţurilor scăzute, aproape jumătate dintre casele acelea 
atrăgătoare rămăseseră neocupate. Excepţia notabilă o 
făcea casa de pe culmea dealului, folosită de agenţii 
imobiliari pentru prezentare. Aceasta era curată şi 
mobilată. Lila zicea că era doar o chestiune de timp până 
când vreun drogat, cu minţile făcute praf de la atâta 
metamfetamină, o va sparge şi va încerca să-şi instaleze 
acolo laboratorul. Clint îi spusese să nu-şi mai facă atâtea 
griji; în fond, el era în relaţii bune cu doamna şerif. Ba 
chiar i-o trăgea din când în când. 

(„li plac moşii?” replicase Lila, fluturând din gene şi 
lipindu-se de şoldul lui.) 

La etajul casei deţinute de familia Norcross se afla 
dormitorul cel mare, camera lui Jared şi un al treilea 
dormitor - unde cei doi adulţi îşi amenajaseră biroul. La 
parter era bucătăria mare, separată de living printr-o 
tejghea de bar. În dreapta livingului, în spatele unui 


e 28 œ 


glasvand, se afla sufrageria pe care o foloseau foarte rar. 

Clint îşi bău cafeaua şi citi New York Times de pe 
iPadulo pus pe blatul din bucătărie. În Coreea de Nord se 
produsese un cutremur cu un număr colosal de victime. 
Guvernul  nord-coreean susținea că pagubele erau 
neglijabile datorită „arhitecturii de o excelentă calitate”. 
Dar era contrazis de o filmare cu telefonul mobil, în care 
se vedeau multe cadavre şi mormane de moloz. O conductă 
de petrol ardea în Golful Aden, probabil în urma unei 
acţiuni de sabotaj, dar deocamdată nimeni nu revendicase 
atacul. Toate statele din regiune se comportaseră - sigur, 
la nivel diplomatic - la fel ca nişte băieţi care au spart un 
geam în timp ce jucau baseball şi au fugit acasă fără să 
privească îndărăt. In deşertul din statul New Mexico, FBI- 
ul se confrunta deja de patruzeci şi patru de zile cu trupele 
conduse de Cumătrul Tabac (pe numele lui adevărat, Scott 
David Winstead Jr.). Adepții lui duşi cu capul refuzau să-şi 
plătească impozitele, să accepte supremaţia Constituţiei şi 
să-şi predea stocurile de arme automate. Atunci când 
oamenii aflau că este psihiatru, îl rugau adesea să le spună 
ce tulburări psihice au anumiţi politicieni, anumite vedete, 
alte personalităţi. De obicei Clint făcea nazuri, însă în 
cazul acesta nu i-a displăcut să încerce o diagnosticare de 
la distanţă: Cumătrul Tabac suferea de un tip de tulburare 
disociativă. 

In partea de jos a primei pagini era fotografia unei 
tinere trase la faţă, cu un copil mic în braţe, stând în faţa 
unei bojdeuci specifice regiunii în care se aflau Munţii 
Apalaşi: „Cancerul loveşte Ţinutul Aurului Negru”. Clint îşi 
aduse aminte de deversarea de substanţe chimice în râul 
din zonă din urmă cu cinci ani. Din această cauză, 
alimentarea cu apă fusese întreruptă timp de o săptămână. 
Chipurile, era totul în ordine acum, dar Clint şi familia lui 
au considerat că este mai prudent să bea doar apă 
îmbuteliată. 

Razele soarelui îi încălzeau obrajii. Se uită pe fereastră 
la cei doi ulmi uriaşi, cu trunchiurile îngemănate, din 
fundul curţii, de după piscină. Ulmii aceia îl făceau să se 


e 29 œ 


gândească la fraţi şi surori, la soţi şi soţii, şi era convins 
că, sub pământ, rădăcinile lor vor rămâne împletite şi 
dincolo de moarte. Zarea era plină de verdele închis al 
munţilor. Norii păreau că se topesc în tigaia cerului 
albastru. Păsările zburau şi cântau vesele. Minunat ţinut, 
păcat că era locuit! Tot un glumeţ îi spusese şi vorbele 
astea. 

Lui Clint îi plăcea să creadă că el înţelegea frumuseţea 
locurilor. Niciodată nu se aşteptase să aibă o asemenea 
privelişte de la fereastra casei sale. Se întrebă cât de senil 
va trebui să fie ca să se împace cu gândul că unii oameni 
au noroc cu carul, iar pe alţii îi cocoşează ghinioanele. 

— Salut, tată! Ce mai e nou prin lume? S-a petrecut 
vreun miracol? 

Clint se întoarse şi îl văzu pe Jared care intrase în 
bucătărie şi acum îşi închidea rucsacul. 

— Stai puţin... 

Răsfoi în grabă publicaţia electronică. Nu dorea ca fiul 
său să plece la şcoală gândindu-se la o deversare de petrol, 
la o sectă armată sau la cancer. 

— Uite: fizicienii sunt de părere că universul nu va avea 
sfârşit. 

Jared cotrobăi puţin prin cămară, descoperi un baton 
energizant şi şi-l îndesă în buzunar. 

— Şi tu crezi că asta-i o chestie bună? Poţi să-mi explici 
de ce? 

Clint se gândi câteva secunde cum să răspundă, însă îşi 
dădu seama că fiul său îl lua peste picior. 

— M-am prins ce faci, spuse el, privindu-l pe Jared şi 
scărpinându-şi o pleoapă cu degetul mijlociu. 

— Nu trebuie să te ruşinezi, tată. Rămâne între noi. 

Işi turnă cafea. O bea neagră, aşa cum îi plăcuse şi lui 
Clint pe vremea când avea un stomac mai tânăr. 

Cafetiera se afla pe blatul de lângă chiuvetă. Tot acolo 
era şi fereastra care dădea spre piscină. Jared sorbi din 
ceaşcă şi examină priveliştea. 

— Uau! Eşti convins că-i bine s-o laşi pe mama singură 
cu Anton? 


e 30 - 


— Pleacă, te rog! spuse Clint. Du-te la şcoală, poate ai să 
înveţi şi tu ceva. 

Jared îl cucerise pe Clint de la bun început. Primul 
cuvânt pe care îl rostise fusese „Cuţu!”, poate unde rima 
cu tutu. „Cuţu! Cuţu!” Fusese un băieţel adorabil, curios şi 
prietenos. Şi devenise un adolescent la fel de adorabil, la 
fel de curios şi de prietenos. Clint se mândrea cu faptul că 
îi oferiseră lui Jared un cămin cald şi sigur, care-l ajutase 
să se dezvolte nestingherit. Copilăria lui Clint fusese cu 
totul altfel. 

De ceva timp cocheta cu ideea să-i dea câteva 
prezervative puştiului, dar nu voia să discute despre asta 
cu Lila şi nici nu voia să încurajeze cine ştie ce acţiuni 
nesăbuite. De fapt, nici nu voia să se gândească la aşa 
ceva. Jared susţinea cu tărie că el şi Mary erau doar 
prieteni. Şi poate chiar credea asta. Dar Clint vedea ce 
priviri îi arunca fetei - aşa te uiţi doar la cineva cu care 
vrei să fii prieten foarte, foarte apropiat. 

— Hai să ne salutăm ca pe vremuri! spuse Jared, 
întinzând mâinile. Mai ştii cum era? 

Clint ştia: ciocniţi-vă pumnii, uniţi-vă degetele mari, 
răsuciţi mâinile, ştergeţi palmele, apoi loviţi-le una de alta 
de două ori deasupra capului. Chiar dacă trecuse mult 
timp de când nu mai făcuse salutul ăsta, totul a decurs 
perfect şi au izbucnit amândoi în râs. Ritualul acesta vechi 
i-a mai înseninat dimineaţa lui Clint. 

Jared se făcu nevăzut înainte ca tatăl său să-şi aducă 
aminte că trebuie să-i spună să ducă gunoiul. 

Altă neplăcere a înaintării în vârstă: uiţi ce vrei neapărat 
să ţii minte şi îţi aminteşti ce vrei cu tot dinadinsul să uiţi. 
Poate tot glumeţul ăla zicea asta. Ar trebui să-i brodeze 
toate „maximele” pe o faţă de pernă. 


6 


Deoarece numele ei s-a aflat şaizeci de zile pe lista 
deţinutelor remarcate pentru bună purtare, Jeanette 
Sorley a primit permisiunea să petreacă în sala comună 


e 31 œ» 


trei dimineţi pe săptămână - între opt şi nouă. De fapt, 
doar între ora opt şi opt cincizeci, pentru că la nouă îi 
începea tura în atelierul de tâmplărie. Acolo îşi petrecea 
şase ore, inhalând aburi de lac prin masca subţire din 
bumbac şi confecţionând picioare de scaune. Era plătită cu 
trei dolari pe oră. Banii aceştia intrau într-un cont, iar la 
eliberarea din puşcărie avea să primească un cec cu suma 
totală (deţinutele le ziceau „Parcare Gratuită” acestor 
conturi, după simbolul din jocul Monopoly). Scaunele erau 
vândute în magazinul penitenciarului de pe Route 17. 
Unele cu şaizeci de dolari, cele mai multe cu optzeci. Şi se 
vindeau foarte bine. Jeanette habar nu avea unde se 
duceau toţi banii ăia şi nici că-i păsa. Insă îi păsa că avea 
voie să intre în sala comună. Acolo erau un televizor mare 
şi mai multe jocuri şi reviste. Plus un automat de gustări şi 
unul de sucuri, dar care funcționau numai cu monede de 
25 de cenți, iar deţinutele nu aveau monede din astea, 
pentru că monedele de 25 de cenți erau considerate marfă 
de contrabandă - fix ca în Catch-22!'2! -, dar măcar puteai 
să te zgâieşti la marfa dinăuntru. (Pe lângă toate aceste 
avantaje, sala comună devenea, în funcţie de un orar 
prestabilit, sala unde veneau vizitatorii; iar vizitatorii cu 
vechime, aşa cum era şi Bobby, fiul lui Jeanette, aveau 
grijă să aducă multe monede.) 

În dimineaţa aceasta, urmărea împreună cu Angel 
Fitzroy ştirile de dimineaţă ale postului WIRF-7, care 
transmitea din Wheeling, Virginia de Vest. Ghiveciul 
obişnuit, nimic ieşit din comun: focuri de armă în trafic, 
incendiu la un transformator electric, o femeie arestată 
pentru că atacase o altă femeie la cursa de camioane 
Monster Truck Jam, dispute în conducerea statului pe 
tema unui nou penitenciar pentru bărbaţi, care fusese 
construit pe culmea unui munte şi care se părea că 
prezenta anumite defecte de structură. In plan naţional, 
ştirea cea mai importantă era că nu se încheiase încă 
asediul împotriva sectanţilor conduşi de Cumătrul Tabac. 


12 Roman satiric al scriitorului american Joseph Heller, publicat în 
1961 (n. tr.). 


e 32 œ 


De cealaltă parte a globului, muriseră mii de oameni într- 
un cutremur din Coreea de Nord, iar medicii din Australia 
anunțau izbucnirea unei posibile epidemii a somnului, care 
părea a afecta doar femeile. 

— De la metamfetamină, comentă Angel Fitzroy. 

Ciugulea dintr-un baton Twix, pe care îl găsise în tava 
automatului cu gustări. Voia să-l facă să dureze cât mai 
mult. 

— Ce anume? De la ea au femeile alea boala somnului 
sau au apucat-o dracii pe tipa de la Monster Truck Jam sau 
fac pe nebunii sectanţii lu’ nenea ăla? 

— S-ar putea să fie toate, dar eu ziceam de păpuşica aia 
de la cursă. Am fost şi eu odată la una şi aproape toată 
lumea, cu escepţia la nişte ţânci, era ori cu coca în 
organism, ori pipase la iarbă din greu. Vrei şi tu o gură din 
ăsta? 

Ţinea în pumn restul batonului (ca să nu observe 
gardiana Lampley, care urmărea sala comună prin 
camerele de supraveghere) şi i-l întinse lui Jeanette. 

— Nu, mersi, răspunse aceasta. 

— Văd câteodată nişte chestii care mă fac să mă apuce 
aşa un dor de moarte, spuse Angel pe un ton neutru. Să 
mor ori eu, ori restul lumii. Uite la aia! 

Şi arătă spre un poster nou, lipit deasupra automatelor 
cu gustări şi sucuri. Era o fotografie mare cu o dună de 
nisip, pe care se vedeau nişte urme de paşi ce se pierdeau 
în zare, probabil în infinit. Mesajul de sub poză era: 
PROVOCAREA ESTE SĂ AJUNG PÂNĂ ACOLO. 

— Tipu' ăla cu urmele din nisip a ajuns acolo, da’ unde s- 
a dus? Unde-i locu' ăla? vru să ştie Angel. 

— În Irak? presupuse Jeanette. Probabil acum e în oaza 
următoare. 

— Aşi! A făcut insolaţie şi a crăpat. Zace colo, unde nu-l 
vezi, cu ochii holbaţi şi pielea neagră ca o pălărie de-aia 
înaltă, ştii tu, pălărie de-aia şmecheră de-o purtau numa' 
barosanii. 

Nu zâmbea deloc. Angel era cam dezaxată - poate şi din 
cauza abuzului de metamfetamină din trecut. O fată din 


e 33 


popor: botezată în rachiu şi fără inhibiţii sexuale. Intrase la 
puşcărie pentru ultraj, dar Jeanette era de părere că Angel 
ar fi putut bifa toate articolele dintr-un eventual dicţionar 
al infracţiunilor. Chipul ei era doar oase şi colţuri - 
probabil în stare să crape asfaltul. Cea mai mare parte a 
detenţiei şi-o petrecuse în Aripa C. În Aripa C te scoteau 
afară doar două ore pe zi. Aripa C era domeniul fetelor 
rele. 

— Nu cred că te faci negru dacă mori de insolaţie în 
Irak, spuse Jeanette. 

Poate că nu era bine să o contrazică (nici măcar în 
glumă) pe Angel, care avea „serioase probleme cu 
gestionarea furiei”, după cum îi plăcea doctorului Norcross 
să spună. Numai că, în dimineaţa asta, Jeanette avea chef 
să trăiască periculos. 

— Zic că-i un căcat cât toate zilele, zise Angel. Cea mai 
mare provocare e să o scoţi la capăt pân’ la sfârşitu' zilei. 
Cre' că ştii şi tu asta. 

— Cine crezi că a pus posterul ăsta acolo? Domnul 
doctor Norcross? 

Angel pufni: 

— Norcross are mai multă minte-n cap. Nu, gardista aia 
dă Coates. Jaaaanice. lubi are fixu’ cu motivaţia. Ai văzut 
ce şi-a pus în birou? 

Jeanette văzuse - o poză clasică, dar deloc 
inspiraţională. O pisicuţă atârnată de creanga unui copac. 
Ţine-te bine, micuţo! Ce să-ţi povestesc... Majoritatea 
pisicuţelor de aici au căzut deja de pe crengile lor. Şi unele 
n-au mai putut să se agaţe de altele. 

Pe ecranul televizorului se vedea acum fotografia unui 
deţinut care evadase. 

— Vai de capu’ meu! spuse Angel. lete că nu toţi negrii 
arată bine. 

Jeanette nu comentă. Adevărul este că ei încă-i mai 
plăceau bărbaţii cu privire sălbatică. Încerca să rezolve 
asta împreună cu dr. Norcross, dar nu putea să scape încă 
de atracţia pe care o simţea faţă de indivizii care îi dădeau 
senzaţia că sunt pe cale să te bată pe spinare cu un tel de 


e 34» 


bucătărie tocmai când eşti la duş. 

— McDavid a fost mutată în una din celulele alea ale lu’ 
Norcross din Aripa A, zise Angel. 

— Unde ai auzit asta? 

Jeanette o plăcea mult pe Kitty McDavid, care era 
isteaţă şi exuberantă. Se zvonea că făcuse parte dintr-un 
grup de infractori periculoşi, dar nu părea un om rău - nu 
cu cei din jur, doar cu ea însăşi. În trecutul ei existase o 
perioadă când se automutilase cu multă abnegaţie; se 
vedeau şi acum cicatricele de pe sâni, de pe coaste, de pe 
pulpe. Şi era predispusă la depresii, deşi se pare că 
medicamentele prescrise de Norcross o mai liniştiseră. 

— Dacă vrei ştirile, tre’ să vii mai devreme. Ea mi-a zis. 

Şi Angel i-o arătă pe Maura Dunbarton, o deţinută în 
vârstă, care ispăşea o pedeapsă pe viaţă şi pe care 
gardienele o puneau să facă diverse munci administrative. 
Acum Maura împărțea reviste - le lua din cărucior şi le 
punea pe mese cu infinită grijă şi precizie. Părul alb şi 
subţire îi stătea sculat în jurul capului, ca o aureolă 
străvezie. Purta dresuri medicinale groase, de culoarea 
rozalie pe care o are vata de zahăr. 

— Maura! o strigă Jeanette, însă nu prea tare. 

Era strict verboten să ţipi în sala comună - doar copiii 
veniţi în zilele de vizită aveau voie. 

— Vino-ncoace, surioară! 

Maura îşi împinse încet căruciorul spre ele. 

— Am o Seventeen”, le anunţă ea. Vă interesează? 

— Pe mine nu mă interesa nici când aveam şaptişpe ani, 
zise Jeanette. Care-i chestia cu Kitty? 

— A zbierat juma’ de noapte, răspunse Maura. Mă mir 
că n-ai auzit-o. Au scos-o cu forţa din celulă, au înţepat-o 
cu ceva şi au închis-o în A. Acu’ doarme. 

— Ce zbiera? vru să ştie Angel. Ori zbiera pur şi simplu? 

— Că cică vine Regina Neagră, spuse Maura. Că cică o 
să vină chiar azi aici. 

— Vine Aretha să ne cânte? întrebă Angel. Eu altă regină 
neagră nu ştiu. R-E-S-P-E-C-T, află ce înseamnă asta 


13 Seventeen - revista pentru adolescente (n. tr.). 
e 35» 


pentru mine.! 

Maura nu o băgă în seamă. Se uita lung la blonda cu 
ochi albaştri de pe coperta revistei. 

— Sigur n-o vrea niciuna? Cică are nişte rochii de seară 
tare drăguţe. 

La asta Angel îi răspunse: 

— Nu îmi pun nicio rochie de seară pe mine, dacă n-am 
şi o diademă. 

Şi începu să râdă singură. 

— Domnul doctor Norcross a fost la Kitty? întrebă 
Jeanette. 

— N-a venit încă, zise Maura. Eu am avut odată o rochie 
din asta. Foarte drăguță, albastră şi cu jupon. Da’ a călcat- 
o bărbatu-meu şi a ars-o cu fierul într-un loc. A fost un 
accident. Omu' voia să mă ajute. Da' nu l-a învăţat nimeni 
să calce. Bărbaţii nu se pricep la asta. Şi acum omu' meu 
nici c-o să mai înveţe. Asta-i sigur. 

Niciuna dintre cele două femei nu spuse nimic. Toată 
lumea ştia ce le făcuse Maura Dunbarton soţului ei şi celor 
doi copii ai lor. Sigur, trecuseră treizeci de ani de atunci, 
însă unele crime nu se uită niciodată. 


7 


În urmă cu trei sau patru ani - ori poate cinci sau şase, 
căci pierduse cumva noţiunea timpului, iar toate reperele 
dispăruseră în ceaţă - într-o parcare din spatele unui 
magazin Kmart din Carolina de Nord, un bărbat i-a spus lui 
Tiffany Jones că o să dea de belea. Oricât de nebuloşi ar fi 
fost ultimii cincisprezece ani, nu a uitat niciodată clipa 
aceea. Nu a uitat pescăruşii care ţipau şi ciuguleau din 
gunoaiele din spatele Kmartului. Nu a uitat burniţa care 
mânjea geamurile jeepului în care se afla ea, jeep 
aparţinând tipului care-i spusese că o să dea de belea. 
Individul era agent de pază la mall. Ea tocmai i-o supsese. 

Ghinionul făcuse să o prindă când fura un deodorant. 
Trocul la care se învoiseră a fost destul de corect şi deloc 


14 Vers dintr-un cântec al Arethei Franklin (n. red.). 
e 36 - 


surprinzător: ea îi făcea sex oral, el îi dădea drumul să 
plece. Agentul de pază era un nesimtit mare cât un bivol. 
Aşa că operaţiunea a fost destul de complicată, deoarece a 
trebuit să-i ajungă la instrument pe lângă burtă şi pulpe şi 
volanul maşinii. Însă Tiffany nu era vreo începătoare în 
treburile astea, iar ce făcea acum nici nu se compara cu 
alte chestii la care se pretase. Cu excepţia comentariului 
făcut de boul ăla. 

— Probabil că ţi-a fost scârbă, nu? 

Un rânjet compătimitor i se întinsese pe mutra asudată, 
în timp ce se foia pe scaun, încercând să-şi tragă izmenele 
de trening din nailon roşu - probabil singurul tip de 
pantaloni în care reuşea să încapă. 

— Ştii că dai de belea când ajungi într-o situaţie ca asta 
şi eşti obligată să cooperezi cu unul ca mine. 

Până în momentul acela, Tiffany crezuse că violatorii - 
din categoria cărora făcea parte şi vărul ei, Truman - 
trăiesc în negare. Altminteri, cum ar putea să se suporte? 
Cum ai putea să răneşti sau să înjoseşti un alt om dacă eşti 
deplin conştient de acţiunile tale? Ei bine, s-a dovedit că 
poţi foarte bine, exemplul cel mai elocvent în acest sens 
fiind porcul ăla de agent de pază. Şi s-a simţit profund 
şocată în acele momente, când a înţeles brusc o mare 
parte din viaţa ei de tot rahatul. Tiffany nu era prea sigură 
că va reuşi să-şi revină vreodată. 

Trei sau patru molii se zbăteau în abajurul lămpii de 
deasupra blatului. Becul era ars. Nu conta; în dimineaţa 
asta oricum era suficientă lumină în rulotă. Moliile se 
zvârcoleau şi se ciocneau de sticlă. Umbrele lor minuscule 
păreau că se încaieră. Oare cum ajunseseră acolo? Şi, 
apropo, oare cum ajunsese ea aici? După o perioadă 
agitată dinainte să fi împlinit douăzeci de ani, Tiffany 
izbutise să se pună pe picioare şi să-şi facă o viaţă nouă. 
Dar care nu durase prea mult. În 2006 fusese chelneriţă la 
un bistrou, unde bacşişurile erau destul de bune. Avea un 
apartament cu două camere în Charlottesville şi creştea 
ferigi pe balcon. Da, se descurca destul de bine pentru o 
tânără care nu terminase liceul. În weekenduri îi plăcea să 


e 37 œ 


închirieze un murg robust, pe care îl chema Moline şi care 
avea o fire prietenoasă şi se lăsa călărit fără să protesteze; 
şi se plimba cu el până la valea râului Shenandoah. Acum 
era într-o rulotă în Căcaţii de Est, regiunea Munţilor 
Apalaşi; şi nu urma să dea de belea, căci dăduse deja. Bine 
măcar că beleaua avea căciuliţă. N-o ustura aşa cum se 
aşteptase, iar ăsta era cel mai nasol lucru, pentru că putea 
să se retragă înăuntrul ei însăşi şi să nu mai ştie de 
nimic... 

Tiffany auzi o bufnitură şi se pomeni pe podea. O durea 
şoldul unde se lovise de colțul blatului. 

Cu ţigara atârnându-i între buze, Truman se holba la ea. 

— Pământul către paraşuta tripată?5. 

Purta doar ciocatele şi boxerii. Nimic altceva. Carnea 
bustului era atât de întinsă, că ziceai că îşi înfăşurase o 
folie din plastic în jurul coastelor. 

— Pământul către paraşuta tripată, repetă Truman şi 
pocni din palme în nasul ei, aşa cum faci cu un câine 
neascultător. Ai surzit? Bate cineva la uşă. 

Tru era un dobitoc atât de mare, încât ea îl privea uneori 
cu un soi de stupefacţie ştiinţifică - îl privea aşa doar 
partea aceea din ea care încă mai era vie, partea aceea 
care o îndemna câteodată să se pieptene sau să o sune pe 
cucoana aia, Elaine, de la clinica de planificare familială, 
care-i cerea să se interneze la dezintoxicare. Tru era 
dobitocul standard. Şi Tiffany se întreba adesea: „Este 
Cutare un dobitoc mai mare decât Truman?” Insă puţini se 
puteau ridica la nivelul lui - până acum, doar Donald 
Trump şi canibalii reuşiseră s-o facă. Lista de infracţiuni 
comise de Truman era extrem de lungă. Când era mic, îşi 
vâra degetul în fund, după care îl băga în nările copiilor şi 
mai mici decât el. Mai târziu, furase bijuteriile şi obiectele 
de artă ale mamei sale şi le amanetase. El îi deschisese lui 
Tiffany gustul pentru metamfetamină în după-amiaza aia 
când o  vizitase în apartamentul ei drăguţ din 
Charlottesville. Credea că glumeşte atunci când îţi ardea 
umărul gol cu jarul de la ţigară, în timp ce dormeai. 


15 Persoană euforică din cauza consumului de droguri (n. tr.). 
e 38 - 


Truman era un violator, dar reuşise deocamdată să scape 
de puşcărie. Sunt şi dobitoci care au noroc. Dobitocul ăsta 
avea obrajii acoperiţi cu o barbă arămie, neregulată, iar 
pupilele îi erau enorme. Insă puştiul ăla de demult, puştiul 
ăla zeflemitor, complet lipsit de remuşcări, încă se mai 
ghicea în bărbia repezită înainte. 

— Răspunde, paraşută tripată! 

— Ce? reuşi Tiffany să bâiguie. 

— Ţi-am zis să deschizi uşa! Iisuse! 

Truman se prefăcu că vrea s-o lovească cu pumnul şi ea 
îşi acoperi capul cu mâinile. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Pizda mă-ctii! îi spuse Tiffany cu jumătate de gură. 

Spera să n-o fi auzit şi domnul doctor Flickinger, care 
era în baie. Lui Tiffany îi plăcea de el. Doctorul ăsta era un 
ciudăţel. I se adresa mereu cu „doamnă”, făcându-i cu 
ochiul în acelaşi timp, ca să-i dea de înţeles că nu făcea 
mişto de ea. 

— Eşti o curvă tripată, ştirbă şi surdă! o informă 
Truman, omiţând faptul că şi el avea mare nevoie de o 
mulţime de lucrări de cosmetică dentară. 

Amicul lui Truman ieşi din dormitorul rulotei, se aşeză la 
masa pliantă şi spuse: 

— Curva tripată telefon acasă.16 

Se apucă să râdă ca prostul de poezioara lui şi dădu din 
coate - pasămite aşa arătau mişcările de dans în capul lui. 
Tiffany nu reuşea să-şi aducă aminte cum îl chema, dar 
spera că maică-sa era super mândră de odrasla ei, care-şi 
tatuase răhăţelul!” din South Park tocmai pe mărul lui 
Adam. 

Altă bătaie în uşă. Acum Tiffany o auzi. 

— Nu-ţi face probleme! N-aş dori să te inoportunez, Tiff. 
Stai potolită acolo, pe curu' tău ăla prost. 

Şi Truman trase nervos de uşă, deschizând-o. 

Se pomeni faţă în faţă cu o femeie, îmbrăcată cu una 
dintre cămăşile lui în carouri, de sub care i se vedeau 
picioarele lungi, măslinii. 


16 Aluzie la o replică din filmul E.T. (n. red.). 
17 Personaj din serialul de desene animate „South Park” (n. tr.). 


e 39 œ 


— Ce-i asta? se răţoi Truman la ea. Ce vrei? 

li răspunse o voce stinsă: 

— Bună ziua, omule! 

Fără să se ridice de la masă, amicul lui Truman strigă la 
ea: 

— Eşti cucoana de la Avon? 

— Ascultă, scumpete, îi zise Truman. Eşti bine-venită la 
noi, da' am nevoie de cămaşa aia. 

Din baie se auzi apa trasă la toaletă. Domnul doctor 
Flickinger îşi terminase treaba acolo. 

Femeia din uşă întinse fulgerător mâna şi-l apucă pe 
Truman de gât. El scoase un horcăit slab. Ţigara îi căzu 
dintre buze. Ridică mâinile şi îşi înfipse unghiile în 
încheietura musafirei. Tiffany observă cum carnea femeii 
se albea sub presiunea degetelor lui, dar nu-i dădu drumul. 

Pe pomeţii lui Truman apărură nişte picăţele roşii. De 
sub unghiile lui începu să picure sângele femeii. Şi ea tot 
nu-i dădea drumul. Horcăitul se transformă în şuierat. 
Truman duse mâna liberă la curea şi trase cuțitul de 
vânătoare de acolo. 

Necunoscuta intră în rulotă şi îl apucă pe Truman de 
braţul care ridicase cuțitul să o lovească. [Il împinse, 
izbindu-l de peretele opus. Totul se petrecu foarte rapid, 
iar Tiffany nici măcar nu reuşi să vadă chipul femeii, 
acoperit de părul încâlcit şi lung până la umăr, păr atât de 
negru încât bătea în verde. 

— Ho! Ho! Ho! strigă amicul lui Truman, ridicându-se în 
picioare şi bâjbâind după pistolul din spatele unei role de 
şervete de bucătărie. 

Picăţelele roşii de pe obrajii lui Truman se transformară 
în pete mari şi vinete. Acum scotea nişte sunete ca acelea 
pe care le fac tenişii când scârţâie pe parchet. Îşi dădu 
ochii peste cap. Tiffany vedea cum îi bate inima în stânga 
sternului, sub pielea întinsă. Forţa femeii era uluitoare. 

— Ho! repetă amicul, când necunoscuta îi dădu un cap 
în faţă lui Truman, spărgându-i nasul. 

Sângele ţâşni până în tavan. Câţiva stropi ajunseră pe 
becul ars al lămpii. Moliile înnebuniră de-a binelea, 


e 40 - 


izbindu-se disperate de sticlă, cu zgomote ca ale cuburilor 
de gheaţă în shaker. 

Când Tiffany cobori privirea, o văzu pe femeie 
răsucindu-l pe Truman în direcţia mesei. Amicul era în 
picioare, cu pistolul îndreptat spre ea. Un zgomot ca acela 
făcut de o ghiulea de demolări zgudui rulota. O piesă 
neregulată de puzzle apăru pe fruntea lui Truman. Peste 
ochi avea acum un fel de batistă zdrenţuită - era o bucată 
de piele, cu o parte din sprânceană. Sângele se revărsa din 
gura lui căscată şi i se prelingea pe bărbie. Fâşia de piele 
cu sprânceană i se lovea de obraz, amintindu-i lui Tiffany 
de pămătufurile de la spălătoriile de maşini folosite la 
curăţarea parbrizelor. 

Al doilea glonţ găuri umărul lui Truman. Sângele lui o 
stropi pe Tiffany pe obraji. Necunoscuta împinse cadavrul 
lui Truman până la amicul lui. Masa se rupse sub 
greutatea celor trei trupuri. Tiffany zbiera din toate 
puterile, dar nu auzea nimic. 

Câteva minute - sau poate mult mai mult - trecură într-o 
fracțiune de secundă. 

Tiffany se pomeni stând ghemuită într-un colţ al 
dulapului, cu o manta de ploaie trasă peste ea până la 
bărbie. O serie de bufnete înăbuşite şi ritmice zguduiau 
rulota. Acum îşi aduse aminte cum bucătarul bătea carnea 
în bucătăria bistroului din Charlottesville. Bufnetele astea 
erau cam la fel, însă mult, mult mai grele. La un moment 
dat, se auzi un trosnet ca de plastic sfâşiat şi bufnetele 
încetară. Iar rulota nu se mai legănă. 

O bătaie puternică zgâlţâi uşa subţire a dulapului. 

— Te simţi bine? 

Necunoscuta. 

— Pleacă! urlă Tiffany. 

— Ăla din baie a reuşit să fugă pe geam. Dar nu cred că 
trebuie să-ţi faci probleme că s-ar putea întoarce. 

— Ce-ai făcut? hohoti Tiffany. 

Era plină de sângele lui Truman şi nu voia să moară. 

Femeia nu-i răspunse imediat. Dar nici nu era nevoie. 
Tiffany văzuse ce a făcut, sau văzuse suficient. Şi auzise 


e 414l-- 


suficient. 

— Acum ar trebui să te odihneşti, spuse necunoscuta. 
Atâta tot: să te odihneşti. 

Deşi încă îi mai ţiuiau urechile de la focurile de armă, lui 
Tiffany i se păru că aude zgomotul uşii care se închide. 

Se ghemui sub mantaua de ploaie şi şopti numele lui 
Truman. 

El o învățase să fumeze iarbă - „trage câte puţin”, îi 
spusese el. „Ai să te simţi mai bine.” Ce mincinos! Ce mare 
ticălos fusese! Ce monstru! Atunci, de ce-l bocea? Nu se 
putea abtine. Işi dorea să poată, dar nu putea. 


8 


Cucoana de la Avon, care nu avea nicio legătură cu 
Avonul, plecă din rulotă şi porni înapoi, spre laboratorul de 
metamfetamină. Cu fiecare pas, mirosul de propan 
devenea tot mai puternic, iar aerul tot mai irespirabil. În 
spate se vedeau urmele tălpilor ei goale - mici şi albe şi 
delicate, urme care veneau de nicăieri şi care păreau 
făcute din puf de păpădie. Poalele cămăşii de împrumut îi 
fluturau în jurul coapselor lungi. 

Ajunse în faţa barăcii şi culese o bucată de hârtie 
agăţată într-o tufă. În partea de sus, era un anunţ cu litere 
mari şi albastre: REDUCERI ZILNICE! Dedesubt erau mai 
multe fotografii cu frigidere şi congelatoare - mari şi mici, 
industriale şi casnice -, maşini de spălat rufe, maşini de 
spălat vase, cuptoare cu microunde, aspiratoare, 
dispozitive pentru tocarea resturilor alimentare, roboţi de 
bucătărie. Într-una dintre poze era o tânără cochetă, 
îmbrăcată cu o pereche de jeanşi, care-i surâdea cu înţeles 
fetiţei sale, la fel de blondă ca mămica. Micuța ţinea în 
braţe o păpuşă, căreia îi surâdea şi ea, la rândul ei. Pe 
afişul acela mai erau fotografii cu televizoare, pe ale căror 
ecrane se vedeau bărbaţi jucând fotbal, bărbaţi jucând 
baschet, bărbaţi la volanul unor maşini de curse, bărbaţi 
lângă grătare şi ţinând în mâini cleşti uriaşi. Chiar fără 
cuvinte, mesajul reclamei era cât se poate de limpede: 


e 42 >» 


femeile muncesc şi au grijă de cuib, bărbaţii vânează şi 
frig prada pe grătar. 

Evie rulă fluturaşul publicitar şi începu să pocnească din 
degetele mâinii stângi sub un capăt al lui. La fiecare 
pocnet apărea câte o scânteie. La a treia, hârtia se aprinse. 
Şi Evie ştia să frigă tot felul de lucruri. Ridică tubul 
improvizat, îi examină flacăra şi îl azvârli în baracă. Plecă 
repede de acolo prin pădure, spre Route 43, cunoscută de 
localnici sub numele de Drumul Ghiulelei. 

— Am avut o zi plină, le spuse ea moliilor care zburau 
iarăşi în jurul ei. O zi foarte foarte plină. 

Nici nu s-a întors atunci când baraca a sărit în aer. Şi 
nici nu a tresărit când o bucată de tablă ondulată a zburat 
şuierând pe deasupra capului ei. 


e 43- 


II 


1 


Circumscripţia şerifului din provincia Dooling moţăia 
sub soarele dimineţii. Cele trei celule de arest preventiv 
erau goale, cu uşile din gratii larg deschise. Abia fuseseră 
spălate, iar podelele miroseau puternic a dezinfectant. 
Singura cameră de interogatoriu era de asemenea goală, 
tot aşa cum era şi biroul Lilei Norcross. Dispecera Linny 
Mars avea toată clădirea la dispoziţie. În spatele biroului ei 
era un poster cu un infractor rânjit, într-o salopetă oranj şi 
cu gantere în mâini. EI NU-ŞI IAU NICIODATĂ LIBER, te 
avertiza posterul ăla, TU DE CE ŢI-AI LUA? 

Linny îşi făcuse un obicei din ignorarea acelui sfat bine 
intenţionat. Nu mai fusese la sală de la scurta aventură pe 
care o avusese cu Dancercise, de la YWCAf. Cu toate 
acestea, se mândrea nespus cu felul în care arăta. Acum 
era captivată de un articol din revista Marie Claire, despre 
modul corect de folosire a creionului dermatograf. Ca să 
obţii o linie dreaptă, trebuie să-ţi sprijini degetul mic de 
pomete. Astfel ai mai mult control şi eşti ferită de 
eventuale clipiri nedorite. Articolul îţi sugera să începi din 
mijloc şi să trasezi linia până în colţul exterior al ochiului, 
după care să mergi în direcţie opusă. O linie subţire pentru 
machiajul de zi; una mai groasă, mai dramatică, pentru o 
seară importantă, petrecută în oraş cu tipul cu care speri 
să... 

Sună telefonul. Nu cel normal, ci acela cu o dungă roşie 
pe receptor. Linny lăsă revista din mână (spunându-şi că 
trebuie să ţină minte să treacă pe la drogherie ca să-şi 
cumpere un L'Oreal Opaque) şi răspunse. Lucra la 
dispecerat deja de cinci ani şi ştia bine că la ora aceasta 
matinală nu putea să fie vorba decât despre vreo pisică 
incapabilă să coboare din pom, vreun câine pierdut, vreun 
incident casnic minor, sau - dă, Doamne, să nu fie cazul! - 


18 Asociaţia Tinerelor Femei Creştine (n. tr.). 
e 44» 


vreun bebeluş care se sufocase. Toate căcaturile alea cu 
arme se întâmplau în mod normal după apus şi, de obicei, 
erau scandaluri petrecute în barul „Roata Neunsă”. 

— Poliţia. Ce urgenţă aveţi? 

— Coana de la Avon l-a omorât pă Tru! strigă o voce de 
femeie. L-a omorât pă Tru şi pă prietenul lu' Tru! Nu ştiu 
cum îl cheamă, da' l-a buşit cu capul dă perete de l-a 
găurit, în puii mei! O să orbesc dacă mai mă uit acolo! 

— Doamnă, apelurile de urgenţă sunt înregistrate, spuse 
calmă Linny. Şi nu apreciem farsele. 

— Nu-i nicio farsă! Cine face farse? O nebună a intrat 
peste noi şi l-a omorât pă Tru! Pă Tru şi pă tipu’ ăllalt! E 
numai sânge peste tot! 

Când vocea aceea confuză pomenise de „Coana de la 
Avon”, Linny fusese nouăzeci la sută sigură că era vorba 
de o farsă ori de un apel făcut la mişto. Însă acum era doar 
optzeci la sută sigură. Bolboroselile femeii erau aproape 
imposibil de înţeles, în parte şi din cauza accentului ei 
rural extrem de pronunţat. Dacă Linny nu ar fi fost 
originară din Mink Crossing, provincia Kanawha, ar fi 
putut să creadă că femeia vorbea într-o limbă străină. 

— Cum vă numiţi, doamnă? 

— Tiffany Jones, da’ ce-ţi pasă? E morţi amândoi şi io nu 
ştiu de ce mie nu mi-a făcut nimic, da’ dacă să-ntoarce? 

Linny se aplecă peste birou ca să citească lista de 
prezenţă pe ziua respectivă - cine era la sediu, cine era în 
patrulă. Secţia de Poliţie nu avea decât nouă maşini, din 
care una sau două se aflau mereu în service. Provincia 
Dooling era cea mai mică din stat, dar nu şi cea mai 
săracă. Onoarea aceasta îndoielnică revenea provinciei 
învecinate McDowell, o fărâmă de civilizaţie ca vai de 
mama ei, situată fix acolo unde a înţărcat mutul iapa. 

— Nu văd numărul dumneavoastră de telefon pe 
computer. 

— Normal că nu-l vezi. Am sunat de pe telefonul cu 
cartelă a lu' Tru. Are mai multe. Le face el ceva. Le... 

Urmă o pauză, un pârâit, apoi vocea lui Tiffany Jones 
atinse stridenţe neînchipuite. 


e 45 - 


— ...vai de capu’ meu, a sărit în aer laboratoru'! De ce să 
facă asta? Vai de capu' meu, vai de capu' meu, vai de... 

Linny vru s-o întrebe la ce se referă, dar auzi imediat o 
bubuitură. Nu una deosebit de puternică şi care nu a 
zăngănit geamurile în rame. Dar clar o bubuitură. Ca şi 
cum un avion de vânătoare de la baza militară din Langley, 
Virginia, ar fi spart bariera sunetului. 

„Care-i viteza sunetului?” se întrebă ea. „N-am învăţat 
formula de calcul la fizică?” Însă orele de fizică din liceu 
fuseseră cu mult timp în urmă. Parcă într-o altă viaţă. 

— Tiffany? Tiffany Jones? Mai eşti la telefon? 

— Tre’ să trimiţi pe cineva aici înainte să ia foc pădurea! 
ţipă atât de tare Tiffany, încât Linny trebui să îndepărteze 
receptorul de ureche. Mergi după miros! Uită-te la fum! 
Uite-l că se ridică! Din Drumu' Ghiulelei, dincolo de râu şi 
de depozitu' de lemne! 

— Femeia aceea, căreia i-ai zis „Coana de la Avon”... 

Acum Tiffany hohotea deopotrivă de râs şi de plâns. 

— Nicio chestie! Gaborii o s-o ginească imediat. E toată 
acoperită cu sângele lui Truman Mayweather! 

— Îmi dai adresa... 

— Rulotele n-are adrese! Tru nu primeşte scrisori! Tacă- 
ţi fleanca şi trimite pe cineva acilea! 

Şi Tiffany închise. 

Linny traversă biroul pustiu şi ieşi în soarele dimineţii. 
Se  strânseseră destui oameni pe trotuarele străzii 
principale şi se uitau spre est, ţinându-şi mâinile pavăză la 
ochi. În direcţia aceea, cam de la depărtare de vreo cinci 
kilometri, se vedea fum negru. Se ridica în coloană 
dreaptă, pentru că, din fericire, nu bătea vântul - slavă 
Domnului. Şi, da, părea că vine din apropiere de 
Cherestegia lui Adams, loc pe care ea îl cunoştea bine - 
mai întâi, de la drumurile făcute până acolo cu furgoneta 
tăticului ei; apoi, de la drumurile făcute până acolo cu 
furgoneta soţului ei. Bărbaţii se simt atraşi de tot soiul de 
lucruri bizare. Şi depozitele de cherestea păreau a se 
număra printre acestea, probabil înainte de fascinația 
pentru camioanele-gigant, dar cu mult în urma armelor de 


e 46 - 


toate felurile. 

— Ce-avem acolo? strigă spre ea Drew T. Barry, de la 
„Asigurări Drew T. Barry”, ieşit în faţa biroului său de pe 
celălalt trotuar. 

Linny aproape putea să vadă cum i se derulau în ochi 
coloanele cu cuantumurile primelor de asigurare. Nu-i 
răspunse şi intră în clădire. Mai întâi trebuia să sune la 
pompieri (unde probabil că deja sunau telefoanele ca la 
balamuc), apoi trebuia să ia legătura cu Terry Coombs şi 
Roger Elway, din Patrula Patru. Şi după aia trebuia s-o 
anunţe pe şefa. Care mai mult ca sigur că dormea, pentru 
că sunase aseară ca să-şi ia liber, spunând că nu se simţea 
bine. 


2 


Însă Lila Norcross nu dormea. 

Citise un articol într-o revistă, poate în sala de aşteptare 
de la dentist sau oftalmolog, că o persoană normală are 
nevoie de cincisprezece până la treizeci de minute ca să 
adoarmă. Exista însă o condiţie pe care Lila o cunoştea 
prea bine: persoana cu pricina trebuia să fie calmă. lar ea 
numai calmă nu era acum. În primul rând, uite că nici nu 
se dezbrăcase, deşi se descheiase la pantaloni şi la cămaşa 
maro de uniformă. De asemenea, îşi scosese şi centura 
multifuncţională. Se simţea vinovată. Nu prea obişnuia să- 
şi mintă soţul în chestiuni mărunte şi, până în dimineaţa 
asta, nu-l minţise niciodată în privinţa unei chestiuni cu 
adevărat importante. 

Accident lângă Popasul Muntelui, îi scrisese ea în 
mesajul de aseară. Nu mă suna; trebuie să strângem toată 
mizeria de pe şosea. lar de dimineaţă, mai adăugase 
câteva detalii, ca să-şi facă povestea cât mai verosimilă. Şi 
detaliile astea o înţepau acum ca nişte ghimpi: Nisip 
pentru pisici pe toată şoseaua! N-am avut încotro şi am 
chemat un buldozer ca să strângă mizeria aia! Insă un 
asemenea eveniment ar apărea în ziarul local, nu? Numai 
că soţul ei nu-l citea, aşa că s-ar putea să nu-i descopere 


e 47» 


minciuna. Pe de altă parte, lumea vorbea despre asemenea 
întâmplări haioase. Şi, dacă nu auzea pe nimeni pomenind 
de nisipul pentru pisici împrăştiat pe şosea, ar fi putut să-şi 
pună întrebări... 

— Vrea să fie prins, îi spusese ea lui Clint pe când 
urmăreau împreună un documentar pe canalul HBO. 

Se chema Piaza rea şi prezenta viaţa şi crimele lui 
Robert Durst, un criminal în serie foarte bogat şi foarte 
excentric. lar ei se uitau la al doilea episod, din cele şase 
ale documentarului. 

— Dacă n-ar fi vrut, n-ar fi acceptat în veci să stea de 
vorbă cu realizatorii filmului. 

Cum era de aşteptat, Robert Durst se afla acum în 
spatele gratiilor. Întrebarea care se impunea acum era: 
oare ea voia să fie prinsă? 

Dacă nu voia, atunci de ce i-a trimis mesajul ăla? I-a 
scris pentru că, dacă ar fi sunat-o el, ar fi auzit în fundal 
zgomotele din sala de sport a Liceului Coughlin - uralele, 
scârţâitul tenişilor pe parchet, goarnele - şi ar fi întrebat-o 
unde este şi ce caută acolo. Sigur, ar fi putut să lase 
mesageria vocală să-i răspundă, nu? Şi ar fi putut să-l sune 
ea mai târziu, nu? 

„Nu m-am gândit la varianta asta”, îşi zise ea. „Eram 
nervoasă şi supărată.” 

Adevăr sau minciună? În dimineaţa aceasta înclina mai 
mult spre a doua. Adică ţesuse o poveste încâlcită 
dinadins. Adică voia să-şi oblige soţul să o constrângă să 
mărturisească. 

Îşi dădu seama cu tristeţe că, în ciuda experienţei ei 
îndelungate în poliţie, soţul ei, psihiatrul, ar fi ajuns un 
infractor cu mult mai bun. Pentru că el ştia să păstreze un 
secret. 

Lila avea sentimentul că descoperise o ascunzătoare în 
propria ei casă. Că atinsese, absolut întâmplător, un 
anumit loc din perete şi se pomenise în faţa unei scări de 
care nu avusese habar până atunci. lar înăuntrul acelui 
pasaj tainic era un cârlig şi de cârligul ăla atârna haina lui 
Clint. Nasoală lovitura, şi mai nasoală durerea, dar nici 


e 48 +» 


una nu se compara cu ruşinea simțită atunci: Cum de nu ti- 
ai dat seama? Şi, odată ce ai început să înţelegi, odată ce 
te-ai trezit şi ai văzut care este viaţa ta, cum de ai mai 
putut să înduri - fie şi o singură secundă - fără să-ţi urli 
deznădejdea? Dacă nu merita să urli atunci când ai 
descoperit că soţul tău - bărbatul cu care ai împărţit şi 
bune, şi rele vreme de cincisprezece ani, tatăl copilului tău 
- are o fiică de care nu ţi-a spus niciodată, atunci, ce 
altceva merită? Dar uite că ea i-a urat o zi bună şi s-a 
culcat. 

În cele din urmă o ajunse oboseala, amuţindu-i suferinţa. 
Acum adormea şi foarte bine făcea. Totul va părea mult 
mai simplu după cinci sau şase ore de somn; se va simţi 
mai calmă; va fi în stare să discute cu el; şi poate Clint o va 
ajuta să înţeleagă. In fond, asta era meseria lui, nu? Să 
găsească logica în toate mizeriile vieţii. Dar ce mizerie îi 
pregătea ea! Nisip pentru pisici pe toată şoseaua. Rahat de 
pisici în pasajul secret; nisip pentru pisici şi rahat de pisici 
pe terenul de baschet, unde o fată pe nume Sheila a făcut 
o fentă, a schimbat direcţia, derutând apărătoarea echipei 
adverse, după care a sprintat spre coş. 

Pe obraz i se prelinse o lacrimă şi Lila oftă prelung, mai 
aproape acum de eliberarea pe care ţi-o oferă somnul. 

Simţi că o gâdilă ceva pe faţă. Ca un fir de păr sau o aţă 
desprinsă din faţa de pernă. O dădu la o parte şi porni mai 
departe pe cărarea somnului. Aproape ajunsese la 
destinaţie când se răţoi la ea telefonul agăţat la centura 
multifuncţională de pe cufărul din lemn de cedru de la 
picioarele patului. 

Deschise ochii şi se ridică în capul oaselor, luptându-se 
cu ameţeala care o cuprinsese. Firul de păr - sau ce-o fi 
fost - îi gâdilă iar obrazul. Îl îndepărtă cu un gest nervos. 
Clint, dacă tu mă suni acum... 

Luă telefonul şi se uită la ecran. Nu era Clint. Cuvântul 
afişat o informa că o caută BAZA. Ceasul o informa că era 
7:57. Răspunse: 

— Doamnă Şerif? Lila? Te-ai trezit? 

— Nu, Linny. Vorbesc cu tine în vis. 


e 49 œ 


— Cred că avem o problemă nasoală. 

Linny se exprima de obicei scurt şi profesionist. Lila o 
aprecia pentru asta, numai că acum regionalismele îi 
reveniseră tiptil în vorbire - adică nu „cred că avem o 
problemă nasoală”, ci „consider că avem o problemă 
nasoală”. Lila căscă mult ochii, de parcă gestul acesta ar fi 
ajutat-o să se dezmeticească mai repede. 

— Apelanta a semnalat mai multe omoruri lângă 
Cherestegia lui Adams. Poate s-a înşelat în privinţa asta 
sau a minţit sau a avut halucinaţii. Dar cu siguranţă a fost 
o bubuitură al naibii de mare. N-ai auzit-o? 

— Nu. Spune-mi exact ce ştii. 

— Pot să-ţi pun înregistrarea convorbirii.. 

— Nu. Spune-mi tu! 

Şi Linny i-a spus: o femeie - foarte probabil sub influenţa 
drogurilor - a spus că sunt doi morţi, că făptaşa este 
Cucoana de la Avon, a urmat explozia, se vede fumul. 

— Şi tu ai trimis acolo... 

— Patrula Patru. Terry şi Roger. La ultimul apel, mai 
aveau un kilometru şi jumătate. 

— În regulă. Bine. 

— Şi tu... 

— Am pornit. 


3 


Mai avea puţin până la maşina de serviciu, parcată în 
faţa casei, când şi-a dat seama că Anton Dubcek se holba 
la ea. Despuiat până la brâu, cu pectoralii strălucitori, cu 
pantalonii (abia) acoperindu-i şoldurile, băiatul care curăța 
piscinele părea că dă o probă pentru „frumosul lunii mai” 
dintr-un calendar al stripperilor din grupul Chippendale. 
Scotea nişte scule din camioneta parcată lângă trotuar, pe 
a cărei latură scria cu fonturi florentine Doar cu Anton 
piscina ta e beton. 

— La ce te uiţi? 

— La zoreaua aia superbă, răspunse Anton, cadorisind-o 
cu un zâmbet radios, care probabil că vrăjea toate 


e 50 - 


chelneriţele din provincie, ba chiar şi pe cele din 
provinciile învecinate. 

Lila se uită în jos şi băgă de seamă că nu-şi vârâse 
cămaşa în pantaloni. Nici măcar nu şi-o încheiase. Sutienul 
alb şi simplu dezvăluia mult mai puţin decât sutienele de la 
cele două costume de baie pe care le avea (şi era mult mai 
puţin sexy), dar aveau ce-aveau bărbaţii cu lenjeria 
feminină: cum o vedeau pe una în sutien, se purtau de 
parcă ce ar fi câştigat cincizeci de dolari cu un bilet de 
loterie pe care dăduseră doar cinci. Pe vremuri chiar 
Madonna îşi începuse cariera în felul ăsta. Da, pe vremuri, 
probabil înainte să se nască Anton, îşi spuse Lila. 

— Spune-mi, agăţi ceva cu replica asta? îl întrebă ea, în 
timp ce se încheia şi-şi băga la repezeală cămaşa în 
pantaloni. Pe bune? 

Zâmbetul se lăţi. 

— Aţi fi surprinsă. 

Of, ce dinţi albi şi strălucitori! N-ar fi surprinsă deloc. 

— Am lăsat deschisă uşa din spate, în caz că vrei să-ţi iei 
o cola din frigider. Dar vezi s-o încui când pleci. Bine? 

— Recepţionat. 

Luă poziţia de drepţi şi o salută în glumă. 

— Cola, nu bere. E prea devreme, chiar şi pentru tine. 

— Mereu este ora cinci după-amiaza undeva în... 

— Scuteşte-mă de vrăjelile astea, Anton. Am avut o 
noapte lungă şi, dacă nu reuşesc să închid puţin ochii, o să 
am o zi şi mai lungă. 

— Recepţionat şi asta. Dar, hei, doamnă Şerif, am 
niscaiva veşti proaste: sunt aproape sigur că pomii ăia din 
spate au „boala ulmului olandez”!?. Vreţi să vă las numărul 
de telefon al amicului meu expert în copaci? Nu puteţi să-i 
lăsaţi să... 

— Da, sigur. Mersi. 

O durea fix undeva de copacii din curte, mai cu seamă în 
dimineaţa asta. Deşi trebuia să recunoască adevărul zicalei 
despre necazul care nu vine niciodată singur: minciunile 
ei, omisiunile lui Clint, epuizarea ei fizică şi nervoasă, 


19 Boală a copacilor, mai ales a ulmilor, provocată de o ciupercă (n. tr.). 
e 51 œ» 


focul, cadavrele; şi acum, uite, pomii ăia infestaţi - şi nici 
nu se făcuse încă ora nouă. Singurul lucru care lipsea era 
ca Jared să-şi rupă vreo mână sau ceva. Atunci, Lila nu ar 
mai avea de ales şi ar trebui să se ducă glonţ la biserica Sf. 
Luca şi să-l implore pe Părintele Lafferty să-i asculte 
spovedania. 

Se urcă în maşină, dădu cu spatele până ajunse în 
stradă, porni către est pe Tremaine Street, nu opri la 
indicatorul cu STOP - infracţiune care i-ar fi adus o 
amendă dacă nu ar fi fost ea şerif -, observă fumul 
ridicându-se din apropiere de Route 17 şi aprinse 
girofarul. Sirena o va activa abia când va ajunge în centrul 
Doolingului. Ca să dea tuturor fiori. 


4 


Frank Geary oprise la semaforul de vizavi de liceu şi 
acum tamburina cu degetele pe volanul maşinii. Se ducea 
acasă la domnul judecător Silver. Bătrânul îl sunase pe 
mobil - aproape cuprins de isterie. Pisica lui, Cacao, fusese 
lovită de o maşină. Împingând un cărucior de supermarket, 
trecea prin faţa camionetei lui o boschetară atât de 
încotoşmănată, de nici nu-i vedeai picioarele. Parcă o ştia 
de undeva. Femeia vorbea singură şi părea amuzată de 
întreaga conversaţie. Poate una dintre personalităţile ei 
intenţiona să organizeze o petrecere-surpriză pentru una 
dintre celelalte personalităţi. Frank îşi spunea câteodată 
că poate este mai bine să fii sărit de pe fix - nu aşa cum 
credea Elaine că era el, ci nebun-nebun. Nebun-nebun ca 
nebunii ăia care vorbesc singuri şi împing cărucioare pline 
cu gunoaie. 

Pentru că, ce motive de îngrijorare ar avea un nebun? 
Motive nebuneşti, fără doar şi poate. Deşi lui Frank îi 
plăcea să-şi imagineze că toată nebunia asta închipuită ar 
fi mult mai simplă. Imi torn laptele cu cereale pe cap sau 
în cutia poştală? Dacă ai fi într-o doagă, probabil că decizia 
asta te-ar supune unui stres foarte mare. Însă pe Frank îl 
stresau reducerile anuale din bugetul municipal al 


e 52 œ» 


Doolingului, care l-ar fi putut trimite în şomaj. Şi îl mai 
stresa şi faptul că trebuia să-şi ţină firea în weekendurile 
când îşi vedea fiica. Îl stresa şi faptul că Elaine se aştepta 
să nu fie capabil să-şi ţină firea. Da, propria lui nevastă se 
aştepta să dea greş - ce ziceţi de asta? Cum să nu fii 
stresat? Prin comparaţie, era de părere că se poate 
descurca foarte bine cu cerealele cu lapte turnate pe cap 
sau în cutia poştală. Uite cum facem: turnăm cerealele pe 
cap şi laptele în cutia poştală. Gata! Am rezolvat problema. 

Se aprinse lumina verde şi Frank coti la stânga, pe 
Malloy. 


5 


Pe cealaltă parte a străzii, boschetara - Baba Essie, cum 
îi ziceau voluntarii de la adăpost, sau Essie Wilcox, cum o 
chemase odată ca niciodată - îşi săltă căruciorul pe zona 
verde care înconjura parcarea liceului. După ce va ajunge 
pe asfalt, urma să traverseze terenurile de sport către 
păduricea de arbori pitici, unde locuia ea în lunile de vară. 

— Grăbiţi-vă, copii! 

Essie părea că îşi îndeamnă astfel lucrurile care 
zdrăngăneau în cărucior. Dar, de fapt, se adresa celor 
patru fetiţe invizibile ale ei, care veneau în urmă, una după 
alta, ca nişte răţuşte. 

— Trebuie să ajungem acasă la timp pentru cină dacă nu 
vrem să fim noi cina! În ceaunul vrăjitoarei! 

Essie chicotea, dar fetiţele se speriară şi începură să 
plângă. 

— Of, prostuţelor! spuse ea. Am glumit. 

Essie ajunse la marginea parcării şi intră pe terenul de 
fotbal. Fetiţele îşi recăpătaseră deja buna dispoziţie. Ştiau 
prea bine că mămica lor le va apăra de toate relele. Erau 
fetiţe foarte cuminţi. 


6 


Când Patrula Patru a trecut în viteză, Evie se afla între 


e 53» 


două stive de scânduri din lemn de pin, în partea stângă a 
Cherestegiei lui Adams. Era protejată de privirile curioase 
ale liotei de gură-cască strânse în faţa clădirii, dar putea fi 
observată de pe şosea. Însă poliţiştii nu i-au dat atenţie, cu 
toate că era îmbrăcată doar cu cămaşa lui Truman 
Mayweather şi avea pe faţă şi braţe sângele lui Truman 
Mayweather. Poliţiştii nu aveau ochi decât pentru fumul 
care se ridica de la marginea unei păduri extrem de 
uscate. 

Terry Coombs întinse mâna şi zise: 

— Vezi pietroiul ăla pe care scrie cu vopsea TIFFANY 
JONES E DE CĂCAT? 

— Îhî. 

— O să vezi imediat şi un drum forestier. S-o iei pe 
acolo. 

— Eşti sigur? îl întrebă Roger Elway. Mie mi se pare că 
ar fi mai bine de un kilometru jumate până la locul de unde 
iese fumul. 

— Ştiu ce vorbesc. Am mai fost aici, pe vremea când Tru 
Maywather se credea proxenet de rulotă cu normă 
întreagă şi gentleman, producător de canabis, cu jumătate 
de normă. Probabil că a evoluat de atunci. 

Patrula derapă pe pământ, apoi se stabiliză. Roger 
mergea cu şaizeci şi cinci de kilometri la oră. În pofida 
suspensiilor solide, maşina de poliţie mai ieşea din când în 
când de pe drum. Ierburile înalte şi spinii îi zgâriau şasiul. 
Acum se simţea miros de fum. 

Terry puse mâna pe staţia de emisie-recepţie. 

— Patrula Patru cheamă Baza. Baza, aici Patrula Patru. 

— Patru, aici Baza, îi răspunse Linny. 

— Ajungem la faţa locului în trei minute, cu condiţia ca 
Roger să nu ne bage în şanţ. 

Numitul Roger ridică o mână de pe volan, doar cât să 
facă un gest obscen spre partenerul lui - gestul acela bine 
cunoscut, cu degetul mijlociu ridicat. 

— Care-i situaţia cu pompierii? 

— Vin cu toate cele patru maşini, plus o ambulanţă. Şi 
câţiva voluntari. Ar trebui să fie chiar în spatele vostru. 


e 54» 


Uitaţi-vă după Cucoana de la Avon. | 

— Cucoana de la Avon, am înţeles. Incheiat. 

Terry puse microfonul la locul lui chiar în momentul 
când maşina săltă peste o hârtoapă şi se ridică de pe drum 
cu toate cele patru roţi. Roger puse frână, automobilul 
patină nesigur, apoi se opri. Drumul din faţa lor era plin cu 
resturi de tablă ondulată, butelii de propan sparte, bidoane 
din plastic şi bucăţi de hârtie, unele încă fumegânde. 
Observă şi un disc cu negru şi alb, care semăna cu un 
buton de aragaz. 

Un perete al barăcii se sprijinea de un copac uscat, care 
acum ardea ca o torţă. În flăcări erau şi cei doi pini din 
spatele fostei barăci. Ardeau şi tufele de pe marginea 
drumului. 

Roger deschise portbagajul, scoase extinctorul şi începu 
să împrăştie spuma peste tufe. Terry luă pătura ignifugă şi 
începu să lovească cu ea gunoaiele aprinse de pe drum. 
Pompierii vor ajunge dintr-o clipă în alta; treaba lor era 
doar să împiedice incendiul să se extindă. 

Roger se apropie de el şi-i arătă extinctorul. 

— L-am golit şi n-am rezolvat mare lucru. Hai s-o tăiem 
de-aici ca să nu dăm şi noi de belea! Ce zici? 

— Zic că-i o idee excelentă. Haide să vedem ce s-a 
întâmplat chez Mayweather! 

Pe fruntea lui Roger se adunaseră broboane dolofane de 
transpiraţie, care luceau printre firele rare ale părului 
blond, tuns periuţă. 

— Ce ziseşi? 

Lui Terry îi era simpatic partenerul său, dar în veci nu l- 
ar fi luat în echipa lui la concursul de întrebări de 
perspicacitate, desfăşurat în zilele de miercuri în barul 
„Roata Neunsă”. 

— Nu contează. Taci şi condu! 

Roger trecu la volan. Terry se grăbi să se urce alături de 
el. O autospecială de stins incendii apăruse clătinându-se 
la patruzeci de metri în spatele lor, abia strecurându-se 
printre crengile copacilor înghesuiți pe marginea 
drumului. Terry făcu un semn din mână, după care scoase 


e 55» 


puşca de sub bordul maşinii. Pentru că - nu-i aşa? - paza 
bună trece primejdia rea. 

Au ajuns într-un luminiş, în care se afla o rulotă 
sprijinită pe cricuri şi vopsită în nuanţa aceea hidoasă de 
turcoaz pe care o capătă pietrele când stau prea mult într- 
un acvariu. Treptele care duceau la uşă erau improvizate 
din nişte blocuri de beton. Lângă ea era o camionetă Ford- 
150, cu două roţi dezumflate. De spatele ei se sprijinea o 
femeie. Nu i se vedea mai deloc chipul printre laţele de păr 
de culoarea gri-murdar a şobolanului. Purta jeanşi şi un 
maiou cu bretele legate la ceafă. O foarte mare suprafaţă 
din pielea expusă vederii era decorată cu tot felul de 
tatuaje. Terry observă cuvântul AMOR, desfăşurat pe toată 
lungimea antebraţului drept. Femeia avea picioarele goale 
şi pline de noroi. Era foarte slabă, aproape descărnată. 

— Terry... 

Roger trase aer în piept şi scoase un sunet din gât, care 
semăna foarte mult cu un râgâit. 

— Aici. 

Când Terry a dat cu ochii de scena aceea, primul lucru 
care i-a venit în minte a fost un joc de la iarmarocul unde 
se ducea el adesea în copilărie. Un om îşi vâra capul în 
gaura unde trebuia să fie capul unei figurine de carton 
înfăţişându-l pe Popey şi, cu doar zece cenți, aveai voie să 
arunci în el trei pungi din plastic pline cu apă colorată. 
Însă acum numai apă colorată nu era aia de sub capul care 
ieşea prin peretele rulotei. 

Terry se simţi cuprins de o oboseală imensă. Parcă i se 
îngreunase tot trupul, iar măruntaiele i se transformaseră 
în ciment. Mai trecuse prin stări din astea, mai cu seamă la 
locurile unor accidente cumplite de maşină, aşa că ştia că 
senzaţia era una trecătoare. Însă, până îi trecea, era iadul 
pe pământ. Ca în momentul acela când vezi un copil blocat 
cu centura de siguranţă pe scaunul maşinii, dar cu corpul 
micuţ spintecat ca un sac de gunoi... Sau ca atunci când te 
uiţi la un cap de om care iese prin peretele unei rulote, cu 
toată pielea jupuită în urma acelei traversări catastrofale... 
Şi te întrebi la ce mama naibii a mai fost creată lumea 


e 56 - 


asta. Lucrurile bune sunt mult prea puţine, iar celelalte 
sunt de-a dreptul infecte. 

Femeia din spatele camionetei ridică ochii. Era albă la 
faţă şi avea cearcăne negre. Întinse braţele către ei, dar le 
cobori imediat, de parcă şi le simţea grele. Mult prea 
grele. Terry o ştia: fusese una dintre „fetiţele“ lui Tru 
Mayweather, înainte ca acesta să intre în afacerea cu 
metamfetamină. Poate că fusese promovată la rang de 
aproape-iubită şi din cauza asta încă se afla acolo. Bine, 
presupunând că aşa ceva s-ar fi putut chema „promovare”. 

Cobori din maşina de poliţie. Femeia îşi pierdu sprijinul 
şi alunecă şi ar fi căzut în genunchi dacă nu ar fi apucat-o 
Terry de mijloc. Îi simţea pielea îngheţată sub palme şi 
putea să-i numere coastele. De la distanţa asta, îşi dădu 
seamă că aşa-închipuitele tatuaje erau de fapt nişte 
vânătăi foarte mari. Tiffany Jones se agăţă de el şi începu 
să plângă. 

— Haide, haide! spuse Terry. Linişteşte-te, fato! Gata, 
nu-i nimic! S-a terminat. 

În oricare alte împrejurări, singurul supravieţuitor al 
acelui dezastru ar fi fost suspectul lui principal. Iar toată 
vorbăraia aia despre Cucoana de la Avon nu ar fi fost decât 
nişte aiureli. Nişte minciuni. Numai că scheletul ambulant 
din braţele lui nu ar fi fost în stare să bage capul 
individului ăluia prin peretele rulotei. Terry nu avea de 
unde să ştie de câtă vreme se droga Tiffany cu marfa lui 
Truman, însă, în starea ei actuală, până şi suflatul nasului 
ar fi necesitat un efort considerabil. 

Roger se apropie de ei. Părea curios de vesel. 

— Dumneavoastră aţi sunat la poliţie, doamnă? 

— Da... 

Şi Roger îşi scoase carneţelul. 

— Cum vă numiţi? 

— O cheamă Tiffany Jones, îi răspunse Terry. Aşa te 
cheamă, Tiff, da? 

— Da. V-am mai văzut, domnule. Odată, când am venit 
să-l scot pe Tru de la pârnaie. [in minte. Aţi fost 
cumsecade. 


e 57» 


— Şi tipul ăla? Cine este? 

Roger făcu un semn din carneţel spre capul ieşit prin 
perete - gest neglijent, de parcă ar fi arătat spre cine ştie 
ce obiectiv turistic de duzină, nu spre o fiinţă omenească 
făcută praf. Nepăsarea lui înspăimântătoare stârni invidia 
lui Terry. Dacă ar fi şi el capabil să se acomodeze atât de 
uşor cu asemenea privelişti oribile, poate că ar fi un om 
mai fericit şi un poliţist mai bun. 

— Nu ştiu, spuse Tiffany. Un amic al lui Trume. Sau văr, 
ceva. A venit acu' o săptămână din Arkansas. Sau poate 
acu' două săptămâni. 

Dinspre drum se auzeau strigătele pompierilor şi vâjâitul 
apei - probabil din autocisternă, pentru că aici nu exista 
reţea de alimentare cu apă. Terry zări un curcubeu efemer 
plutind în faţa fumului care se făcuse deja alb. 

Terry o luă uşurel pe Tiffany de încheieturile subţiri ca 
nişte beţişoare şi o privi fix în ochii injectaţi. 

— Ce poţi să ne spui despre femeia care a făcut asta? I- 
ai zis dispecerei că a fost o femeie, da? 

— Amicu' lv’ Tru i-a zis „cucoana de la Avon”, da’ precis 
n-avea nicio treabă cu Avonul. 

Un val de emotie se adăugă stării de şoc a lui Tiffany. Se 
îndreptă şi privi speriată în jur. 

— A plecat, nu? Ar fi bine să fi plecat. 

— Cum arăta? 

Tiffany clătină din cap. 

— Nu mai ţiu minte. Da’ i-a furat cămaşa lu’ Tru. Cre’ că 
era în pielea goală pă dădăsubt. 

Închise brusc ochii, apoi îi redeschise încet. Terry 
recunoscu simptomele. Mai întâi trauma provocată de un 
eveniment neaşteptat şi violent; apoi apelul la urgente; şi 
acum şocul ulterior. La care se adăugau şi drogurile luate, 
şi perioada în care le luase. Din câte îşi dădea el seama, 
Truman Mayweather, Tiffany şi amicul din Arkansas al lui 
Truman Mayweather se tripaseră trei zile în şir, fără 
oprire. 

— Tiff? Vreau să te duci şi să te urci în maşina noastră. 
Ai să stai cuminte acolo cât timp partenerul meu şi cu 


e 58 - 


mine vom arunca o privire în jur. Cuminte, pe bancheta din 
spate, da? Odihneşte-te. 

— Du-te şi fă nănică, fato! rânji Roger. 

Preţ de o clipă, Terry simţi o dorinţă aproape irezistibilă 
să-i tragă un şut în curul ăla mare de mitocan. 

În loc să-i dea curs, se mulţumi doar să deschidă 
portiera. Şi gestul acesta îi declanşă o altă amintire: 
limuzina pe care o închiriase ca să o ducă la balul de 
absolvire pe Mary Jean Stukey. El - într-un smoching 
închiriat. Ea - într-o rochie roz, cu mâneci bufante şi la 
încheietura mâinii cu bucheţelul de flori primit de la el. 
Asta se întâmplase în epoca de aur, de dinainte să dea 
pentru prima oară cu ochii de cadavrul cu ochi albi ai unei 
fete drăguţe, cu pieptul ciuruit de gloanţe; sau de cadavrul 
unui bărbat care se spânzurase în şura casei; sau deo 
prostituată cu ochii duşi în fundul capului, dependentă de 
metamfetamină, care părea că nu mai are de trăit nici şase 
luni. 

„Sunt prea bătrân pentru munca asta”, îşi zise Terry. 
„Ar trebui să mă pensionez.” 

Avea patruzeci şi cinci de ani. 


7 


Cu toate că Lila nu împuşcase pe nimeni în viaţa ei, îşi 
scosese pistolul de cinci ori şi o dată trăsese câteva focuri 
în aer (şi, aoleu, câte rapoarte trebuise să scrie pe chestia 
asta). La fel ca Terry şi Roger şi toţi ceilalţi cavaleri din 
micuțul ei grup de apărători ai legii, şi Lila adunase 
rămăşiţe omeneşti în urma multor incidente petrecute pe 
drumurile locale (de obicei, într-o atmosferă încă îmbibată 
cu aburii alcoolului). Se ferise de tot felul de obiecte 
contondente aruncate spre ea, aplanase multe conflicte 
conjugale când deveneau violente, resuscitase o mulţime 
de persoane şi imobilizase o mulţime de membre rupte. 
Împreună cu flăcăii ei, găsise doi copii care se pierduseră 
în pădure. Plus că nu puţine au fost ocaziile când 
persoanele pe care încerca să le ajute vomitaseră pe ea. 


e 59 œ 


Prin multe trecuse Lila în cei paisprezece ani de când lucra 
în poliţie, dar niciodată nu mai văzuse o femeie plină de 
sânge, doar cu o cămaşă pe ea, şi care să se plimbe pe 
linia continuă de pe autostrada principală a provinciei 
Dooling. Până azi nu mai pomenise aşa ceva. 

Ajunsese pe culmea Dealului Ghiulelei cu aproape o sută 
treizeci de kilometri pe oră şi a văzut-o pe femeie la mai 
puţin de o sută de metri în faţa ei. Aceasta nu a făcut 
niciun gest ca să se ferească - nu a luat-o nici la dreapta, 
nici la stânga. Dar şi-a păstrat expresia calmă chiar şi în 
fracțiunea aceea de secundă, când maşina de poliţie se 
apropia cu viteză de ea. Nici vorbă de privirea speriată pe 
care o au animalele sălbatice prinse în lumina farurilor. A, 
da! Încă ceva: femeia aceea era superbă. 

Lila nu ar fi putut să frâneze la timp nici dacă ar fi 
apucat să doarmă. Cum să opreşti brusc la o sută treizeci 
la oră? Aşa că trase de volan în dreapta, evitând-o doar cu 
câţiva centimetri pe femeia din mijlocul drumului. Sau nu. 
Căci auzi un pocnet înfundat şi, brusc, în oglinda laterală 
nu mai văzu şoseaua din spate, ci chiar chipul ei îngrozit. 

Prioritatea era să învingă maşina, devenită un proiectil 
pe care abia dacă-l mai putea controla. Se izbi de o cutie 
poştală, dând-o de-a rostogolul prin aer. Parul se învârti de 
câteva ori cu eleganța unui baston de majoretă şi apoi căzu 
la pământ. Praful făcea vălătuci groşi în spate şi Lila simţi 
că matahala de maşină şi-ar dori să intre în şanţ. Să se 
odihnească puţin. Niciun rost să frâneze, aşa că apăsă 
pedala de acceleraţie, mărind viteza. Maşina de poliţie 
intră pe acostamentul din dreapta. Pietrişul începu să bată 
darabana în şasiu. Panta era destul de abruptă. Cu o 
singură roată dacă ajungea dincolo de marginea şanţului, 
nu mai avea scăpare. Se va rostogoli în prăpastie şi 
şansele de a-l vedea pe Jared absolvind liceul vor scădea în 
mod drastic. 7 

Lila răsuci volanul spre stânga. În primul moment, 
maşina derapă, dar se echilibră imediat şi reveni pe 
carosabil. Acum era în siguranță pe asfalt, aşa că apăsă cu 
putere frâna. Botul maşinii se lăsă în jos, iar inerția o 


e 60 - 


împinse atât de tare în centura de siguranţă, încât simţi 
cum îi ies ochii din orbite ca la melc. 

_ Lăsă o dâră lungă de cauciuc ars, dar reuşi să oprească. 
li ieşea inima din piept - atât de tare îi bătea. Vedea doar 
puncte negre. Făcu un efort să respire, altminteri precis ar 
fi leşinat. Şi se uită în oglinda retrovizoare. 

Femeia nu fugise în pădure şi nici nu o luase la picior pe 
Dealul Ghiulelei, de unde se făcea alt drum către feribot. 
Pur şi simplu stătea acolo, uitându-se peste umăr. Bizar de 
fermecătoare atât privirea, cât şi fundul ei gol care-i ieşea 
de sub poalele cămăşii. Parcă era o pictură a lui Antonio 
Vargas”. 

Gâfâind amarnic şi simțind în gură gustul de metal coclit 
al adrenalinei, Lila dădu cu spatele pe aleea nepavată din 
fata unei ferme micuţe şi îngrijite. În pridvor stătea o 
femeie cu un copil mic în braţe. Lila deschise geamul 
maşinii şi-i spuse: i 

— Intraţi în casă, doamnă. În clipa asta! 

Nu mai aşteptă să vadă dacă o ascultă, apăsă iar 
acceleraţia, ocoli cutia poştală răsturnată la pământ şi 
porni înapoi spre locul unde se afla necunoscuta. 

Aparatul de emisie-recepţie sughiţă de câteva ori. Era 
Terry Coombs. 

_ — Patrula Unu, aici Patrula Patru. Tu eşti, Lila? 
Intoarce-te. Am găsit doi producători de metamfetamină 
morţi dincolo de depozitul de lemne. 

Înşfăcă receptorul şi răspunse: 

— Nu pot acum, Ter. 

După care, aruncă aparatul pe scaunul din dreapta. Opri 
în faţa femeii, desfăcu clema de la tocul pistolului şi, 
coborând din maşină, îşi scoase arma de serviciu pentru a 
şasea oară în cariera ei de polițistă. Aruncă o privire la 
picioarele lungi şi bronzate şi la sânii obraznici ai 
necunoscutei, amintindu-şi de momentul când plecase de 
acasă - oare doar cincisprezece minute au trecut de 


22 Antonio Vargas (1896-1982) - pictor din Peru, renumit pentru 
tablourile care înfăţişau femei mai mult dezbrăcate, în ipostaze sexy 
(n. tr.). 


e 61l œ» 


atunci? La ce te uiţi? întrebase ea, iar Anton îi răspunsese: 
La zoreaua aia superbă. 

Femeia asta din mijlocul şoselei era superbă ca o zorea 
acoperită cu roua dimineţii. 

— Mâinile sus! Chiar acum! 

Cucoana de la Avon, alias Zoreaua Înrourată, ridică 
mâinile. 

— Ştii că era să mori? 

Evie surâse şi întregul chip i se lumină. 

— Nu chiar, spuse ea. Ai avut mereu situaţia sub control, 
Lila. 


8 


Glasul bătrânului tremura uşor: 

— N-am vrut s-o mişc din loc. 

Pisica tigrată stătea în iarbă. Judecătorul Oscar Silver 
stătea în genunchi lângă ea, murdărindu-şi pantalonii din 
pânză kaki. Pisica era întinsă pe o parte şi părea că nu ar 
avea nimic. Asta până îi observai laba dreaptă din faţă, 
desprinsă din articulaţie şi formând un unghi ciudat cu 
restul corpului. Dacă te apropiai mai mult, puteai să vezi şi 
firişoarele de sânge din ochi, care se încolăceau în jurul 
pupilelor. Avea respirația superficială şi, conform 
instinctului paradoxal al felinelor rănite, începuse să 
toarcă. N 

Frank se lăsă pe vine lângă pisică. Işi ridică ochelarii de 
soare pe creştetul capului şi îşi miji ochii în soarele 
puternic al dimineții. 

— Îmi pare rău, domnule judecător. 

Silver se oprise din plâns. Lui Frank i se frânse inima, 
dar nu i se păru ceva ieşit din comun: oamenii îşi iubeau 
animalele, adesea mai mult şi mai sincer decât ar fi 
îndrăznit să-şi iubească semenii. 

Cum i-ar zice un doctor de cap? Transfer afectiv? Asta-i 
situaţia: dragostea e dură. Frank ştia prea bine că, în viaţa 
asta, trebuie să ai grijă mai cu seamă de cei incapabili de 
un asemenea sentiment - cei care nu sunt capabili să ţină 


e 62 œ» 


nici măcar la o pisică sau la un câine. Şi mai trebuie să ai 
grijă şi de tine însuţi, evident. Să ţii situaţia sub control. Să 
nu-ţi pierzi cumpătul. i 

— Ai ajuns foarte repede. Iți mulţumesc, spuse 
judecătorul Silver. 

— Asta-i fişa postului, zise Frank. 

Dar nu era chiar aşa. Fiind unicul angajat cu normă 
întreagă al Serviciului de Protecție a Animalelor din 
Dooling, Frank se ocupa mai mult cu ratoni şi câini 
vagabonzi decât cu pisici muribunde. Însă îl considera pe 
Oscar Silver prietenul lui, sau ceva de genul ăsta. Inainte 
ca judecătorul să se lase de băut din cauza rinichilor lui 
paradiţi într-un hal fără de hal, ciocniseră destul de multe 
halbe cu bere la „Roata Neunsă”; plus că Oscar Silver îi 
recomandase un avocat foarte bun de divorţuri şi-i 
sugerase să-l angajeze. Silver îl sfătuise şi să facă „un fel 
de consiliere” atunci când Frank îi mărturisise că se mai 
întâmpla să ridice vocea la soţia şi fiica lui (evitând, totuşi, 
să pomenească faptul că, odată, spărsese peretele 
bucătăriei cu pumnul). g 

Dar Frank nu se dusese nici la avocat, nici la terapie. In 
primul caz, încă mai credea că ar putea să cadă singur la o 
înțelegere cu Elaine. În al doilea, încă mai era convins că 
se poate controla, cu condiția ca oamenii din jurul lui (de 
pildă, Elaine; dar şi Nana, fiica lui) să-şi dea seama că le 
vrea binele. 

— O am de când era foarte mică, zicea acum judecătorul 
Silver. Am găsit-o în spatele garajului. La scurtă vreme 
după ce s-a stins Olivia, soţia mea. Ştiu că sună ridicol, dar 
mie mi s-a părut... un fel de mesaj. 

Mângâie uşurel pisica între urechi cu degetul arătător. 
Cu toate că mâţa continua să toarcă, nu şi-a ridicat capul 
spre degetul lui şi nici nu a reacţionat în vreun alt fel. 
Ochii însângeraţi ai bietului animăluţ priveau fix către 
ierburile verzi. 

— Poate că aşa a şi fost, şopti Frank. 

— Nepotul meu a botezat-o Cacao, spuse judecătorul 
clătinând nefericit din cap. A fost un Mercedes afurisit, 


e 603 - 


dracu' să-l ia. L-am văzut. Tocmai ieşeam din casă după 
ziar. Cred că mergea cu o sută la oră. Intr-un cartier 
rezidenţial! Spune-mi tu, de ce să faci aşa ceva? 

— De tâmpit. Ce culoare avea Mercedesul? 

Se gândea la ce-i spusese Nana în urmă cu câteva luni. 
Un tip de pe traseul pe care împărțea ea ziarele - şi tipul 
ăsta locuia într-una dintre vilele frumoase de pe culmea 
Colinei cu Măceşe şi avea o maşină „bengoasă”. Parcă un 
Mercedes verde. Şi uite ce-i spunea judecătorul Silver: 

— Verde. Era un Mercedes verde. 

Un soi de râgâit morbid întrerupse torsul pisicii. Acum 
pieptul i se zbătea mult mai tare ca să respire. Însemna că 
o durea foarte tare. 

Frank puse mâna pe umărul lui Silver şi i-l strânse uşor. 

— Ar fi cazul să încep. 

Judecătorul îşi drese glasul, dar probabil că nu se simţea 
în stare să vorbească. Aşa că se mulţumi să dea din cap. 

Frank trase fermoarul de la săculeţul din piele în care 
tinea seringa şi cele două fiole. 

— Prima injecție o s-o relaxeze, spuse el, introducând 
acul în fiolă şi umplând seringa. A doua o s-o adoarmă. 


9 


Odată ca niciodată, cu mult înainte de întâmplările 
relatate aici, cele trei provincii învecinate (McDowell, 
Bridger şi Dooling) înaintaseră o petiție prin care cereau 
ca fosta Casă de Corecţie Ash Mountain să fie 
transformată într-un penitenciar pentru femei, de care 
regiunea lor avea mare nevoie. Statul a plătit pentru teren 
şi clădiri, iar instituţia a primit numele provinciei - Dooling 
- care a oferit cea mai mare sumă pentru reamenajări. 
Inchisoarea a început să funcţioneze în 1969, cu personal 
alcătuit din locuitori ai celor trei provincii, rămaşi fără 
slujbe în urma disponibilizărilor din regiune. La vremea 
respectivă, penitenciarul a fost considerat „un edificiu 
modern” şi „un etalon pentru reeducarea şi reintegrarea 
socială a deţinutelor”. Semăna mai degrabă cu un liceu din 


e 64» 


suburbii decât cu o închisoare - cu condiţia să nu bagi de 
seamă colacii de sârmă ghimpată de pe toată lungimea 
gardului din jur. 

Acum, după o jumătate de secol, tot cu un liceu semăna, 
însă cu unul care trecuse printr-o perioadă grea şi se 
confruntase cu multe reduceri de buget. Clădirile erau 
dărăpănate. Zugrăveala (pe bază de plumb, după cum se 
zvonea) începuse să se descojească. Instalaţiile sanitare 
aveau scurgeri. Centrala termică era foarte veche - în toiul 
iernii, doar în aripa administrativă temperatura reuşea să 
ajungă la optsprezece grade. Iar vara clădirile cu deţinute 
deveneau un cuptor. Lumina era foarte slabă - instalaţia 
electrică fiind la un pas de un adevărat dezastru. 
Aparatura de monitorizare a deţinutelor (esenţială într-o 
asemenea instituţie) se defecta cel puţin o dată pe lună. 

Însă erau acolo o curte foarte mare cu o pistă de 
alergări, o sală de sport cu un teren de baschet, o masă de 
shuffleboard?!; precum şi o secţiune dintr-un teren de 
softball şi o grădină de legume chiar lângă aripa 
administrativă. Chiar acolo, printre rândurile de mazăre şi 
porumb, stătea acum directoarea Janice Coates. Poşeta bej 
se afla pe jos, la picioarele ei. Fuma un Pall Mall fără filtru 
şi se uita la Clint Norcross, care se apropia de ea. 

Doctorul scoase mâna pe geamul maşinii şi îşi arătă 
legitimaţia (gest inutil, căci îl cunoştea toată lumea, însă 
aşa cerea regulamentul), iar poarta principală se deschise, 
huruind răguşit pe şină. Intră până în faţa punctului de 
pază. După ce ofiţerul de serviciu - în dimineaţa aceasta 
era Millie Olson - văzu lumina verde de pe panou, care 
confirma închiderea porţii exterioare, apăsă un buton şi o 
deschise pe cea interioară. Clinton merse încet cu Priusul 
său pe lângă gardul de la parcarea angajaţilor, de 
asemenea prevăzută cu o poartă securizată, pe care se 
putea citi un avertisment: ÎNCUIAŢI-VĂ MAŞINA! 

Două minute mai târziu, Norcross era lângă doamna 
director, cu faţa spre soarele dimineţii şi sprijinindu-se cu 
un umăr de zidul din cărămidă. Ce a urmat semăna foarte 


21 Joc de masă, care seamănă cu curlingul (n. tr.). 
e 65» 


mult cu schimbul de replici din ceremonialul bisericilor 
fundamentaliste. 

— Bună dimineaţa, domnule doctor Norcross! 

— Bună dimineaţa, doamnă directoare Coates! 

— Sunteţi pregătit pentru o nouă zi în minunata lume a 
reabilitării? 

— Întrebarea este dacă minunata lume a reabilitării este 
pregătită pentru mine? Normal că sunt pregătit. Tu eşti, 
Janice? 

Femeia ridică uşor din umeri şi suflă fumul. 

— Ca întotdeauna. 

Doctorul făcu un semn din cap spre ţigara ei. 

— Credeam că te-ai lăsat. 

— Chiar m-am lăsat. Îmi place atât de mult să mă las, că 
o fac o dată pe săptămână. Câteodată chiar de două ori. 

— Totul e în regulă? 

— Acum, da. Azi-noapte una dintre deţinute a făcut o 
criză. 

— Nu-mi spune. Vreau să ghicesc. Angel Fitzroy. 

— Nu. Kitty McDavid. 

Clint ridică din sprâncene. 

— Uite, la asta nu m-aş fi aşteptat. Povesteşte-mi ce s-a 
întâmplat. 

— Colega ei de celulă, Claudia Stephenson, cea pe care 
celelalte deţinute o numesc... 

— Trup-Trăsnet-Claudia, zise Clint. Superbe implanturi, 
are cu ce să se mândrească. A început Claudia vreun 
scandal? 

Deşi nu avea nimic cu Claudia, Clint spera ca ea să fi 
fost de vină. Doctorii sunt şi ei oameni, aşa că au pacienţi 
preferaţi, iar Kitty McDavid era una dintre pacientele 
preferate ale lui Clint. Kitty fusese într-o formă foarte 
proastă când ajunsese în penitenciar - comportament 
autodistructiv, schimbări bruşte de dispoziţie, o formă 
severă de anxietate. Au făcut progrese mari de atunci. 
Antidepresivele au jucat un rol extrem de important. De 
asemenea, după cum îi plăcea lui Clint să-şi închipuie, şi 
şedinţele de terapie au fost de un oarecare folos. Aidoma 


e 66 - 


lui, Kitty crescuse tot prin orfelinate şi prin casele mai 
multor asistente maternale din zona Munţilor Apalaşi. La 
una dintre primele lor întâlniri, ea îl întrebase cu tristeţe 
dacă mintea lui de mare ştab, cu vilă în suburbii, poate să 
priceapă cum este să nu ai nici casă şi nici familie. 

Clint nu ezitase nicio clipă: 

— Nu ştiu cum te-ai simţit tu, Kitty, dar eu m-am simţit 
ca un animal. Un animal care vânează şi este vânat în 
permanenţă. 

Ea făcuse ochii mari. 

— Tu... 

— Da, eu, răspunsese Clint. 

Adică: „Şi eu”. 

In ultimul timp, Kitty se afla mai mereu pe lista 
deţinutelor evidenţiate pentru bună purtare şi (lucru mai 
important) făcuse o înţelegere cu procuratura ca să 
depună mărturie la procesul fraţilor Griner - arestaţi 
pentru posesie de droguri chiar în iarna aceea de însăşi 
Lila Norcross, şeriful din Dooling. Dacă Lowell şi Maynard 
Griner erau condamnaţi, Kitty putea să fie eliberată 
condiţionat. Şi dacă avea norocul ăsta, probabil că se va 
descurca de minune în libertate - aşa credea Clint. Pentru 
că tânăra reuşise să înţeleagă faptul că numai de ea 
depindea să-şi găsească locul în lume şi că, pentru a reuşi, 
avea nevoie în continuare de sprijin - atât medical, cât şi 
din partea societăţii. Doctorul considera că femeia era 
suficient de puternică acum ca să ceară acest sprijin, să se 
lupte ca să îl obţină. 

Janice Coates era mai puţin optimistă. Era de părere că 
nu trebuie să-ţi faci speranţe prea mari în privinţa 
deţinutelor. Poate că acesta era motivul pentru care 
ajunsese să fie directoarea penitenciarului, iar Clint nu era 
decât psihiatrul din acest aşezământ dezolant. 

— Stephenson zice că a trezit-o McDavid, spuse Janice. 
La început vorbea în somn, după aia a început să ţipe, 
după aia a început să urle. Zicea ceva despre un Înger 
Negru care urmează să vină. Sau o Regină Neagră. Cam 
aşa ceva. Scrie în procesul-verbal. Pasămite ar fi avut 


e 67 œ» 


pânze de păianjen în păr şi ar fi semănat moarte din vârful 
degetelor. Ca într-un serial horror, nu ţi se pare? 

Şi directoarea chicoti înfundat, dar deloc amuzată. 

— Cazul ăsta ţi-ar face ziua frumoasă, Clint. Sunt 
convinsă. 

— Ai dreptate, seamănă cu un personaj de film, zise 
doctorul. Poate din unul pe care l-a văzut când era mică. 

Coates îşi dădu ochii peste cap. 

— Vezi? Ca să-l citez pe Ronnie Reagan”, „Iar începi”. 

— Ce încep? Adică tu nu crezi în traumele din copilărie? 

— Cred într-o închisoare curată şi liniştită. În asta cred 
eu. Au dus-o pe McDavid în Aripa A. Cantonul Sonatelor. 

— Incorect, doamnă directoare. Termenul preferat este 
Centrala Ţicnitelor. Au imobilizat-o în scaunul ăla oribil? 

Deşi uneori se dovedea util, Clint detesta scaunul cu 
legături pentru imobilizarea deţinutelor violente. Scaunul 
ăsta semăna cu unul de maşină, transformat însă într-un 
instrument de tortură. 

— N-a fost nevoie. I-au dat o pastilă galbenă şi s-a potolit 
imediat. Nu ştiu ce calmant era şi nici nu-mi prea pasă. 
Dar, dacă tu vrei să afli, să ştii că scrie tot în procesul- 
verbal. 

În Penitenciarul Dooling existau trei niveluri de 
medicaţie: roşu - cu pastile prescrise doar de personalul 
medical; galben - cu pastile distribuite de gardiene; şi 
verde - cu pastile ce puteau fi ţinute în celule de acele 
deţinute care nu se aflau în Aripa C ori pe lista celor cu 
comportament agresiv. 

— În regulă, spuse Clint. 

— Deocamdată, fetiţa ta doarme cuminte... 

— Nu-i fetiţa mea... 

— Şi cu asta am încheiat informarea de dimineaţă. 

Janice căscă, îşi stinse ţigara de zid şi o ascunse sub 
lada pe care şedea, de parcă aşa şi-ar fi putut şterge 
recidiva. 

— Din cauza mea nu te-ai culcat, Janice? 


2 Ronald Reagan - „There you go again”, replică celebră din ultima 
dezbatere electorală cu Jimmy Carter, în 1980 (n. tr.). 


e 68 œ» 


— Nu. Am mâncat aseară o porcărie mexicană. Şi toată 
noaptea am făcut drumuri la budă. Să ştii că-i adevărat ce 
se spune: chestiile care ies din tine seamănă suspect de 
mult cu alea pe care le-ai înghiţit. 

— Aoleu! Prea multe informaţii, doamnă directoare. 

— Eşti doctor, aşa că rabdă. Te duci s-o vezi pe 
McDavid? 

— Bineînţeles. 

— Vrei să ştii ce cred eu? Bine, asta-i teoria mea: când 
era mică, dar mică de tot, a fost molestată de o cucoană 
care-şi zicea Regina Neagră. Tu ce părere ai? 

— Este posibil, spuse Clint, fără să muşte momeala. 

— Este posibil, repetă ea, clătinând din cap. De ce te 
încăpăţânezi să le investighezi copilăria, Clint, când nici n- 
au trecut dincolo de ea? Pentru că, în esenţă, exact din 
cauza asta sunt ele aici: comportament infantil de gradul 
întâi. 

Vorbele directoarei l-au făcut pe Clint să se gândească la 
Jeanette Sorley, care pusese capăt multor ani de violenţă 
domestică înjunghiindu-şi soţul cu o şurubelniţă şi privind 
cum i se scurge tot sângele din trup. Dacă nu ar fi făcut 
asta atunci când a făcut-o, cu siguranţă că ar fi omorât-o 
Damian Sorley pe ea la un moment dat. Clint nu avea nicio 
îndoială în privinţa asta. Şi nu-i considera gestul drept un 
comportament infantil, ci un act de autoconservare. Însă, 
dacă i-ar fi mărturisit părerea lui doamnei directoare 
Coates, aceasta ar fi refuzat să-l asculte: din punctul ăsta 
de vedere, Janice era de modă veche. Mai bine să se abţină 
şi să termine mai repede ritualul lor matinal. 

— Şi iată, doamnă directoare Coates, că începem o altă 
zi în penitenciarul de femei de pe malul Canalului Royal. 

Ea îşi luă geanta, se ridică şi îşi scutură turul 
pantalonilor de uniformă. 

— N-avem canale pe aici, dar avem Drumul Ghiulelei 
mai încolo. Aşa că da, ai dreptate. Haide să ne apucăm de 
treabă! 

Intrară împreună în clădire, prinzându-şi ecusoanele la 
piept. Era prima zi a epidemiei de somn. 


e 69 œ» 


10 


Magda Dubcek, mama acelui superb exemplar masculin, 
cunoscut în oraş drept Anton, „băiatul care-ţi face piscina 
beton” (cu propria-i firmă înscrisă la Registrul Comerţului, 
drept care, vă rugăm contactaţi „Anton SRL”)... deci mama 
acelui superb exemplar masculin care curăța piscine intră 
cu paşi mărunţei în livingul duplexului pe care îl împărțea 
cu fiul ei. Într-o mână avea bastonul, iar în cealaltă un 
pahar cu tonicul ei de dimineaţă. Se trânti în fotoliul 
preferat, trase un vânt, scoase un oftat, după care aprinse 
televizorul. 

În mod normal, la ora asta ar fi urmărit a doua parte a 
programului de ştiri mondene, transmis de postul din 
Wheeling, numai că astăzi a ales emisiunea de ştiri 
NewsAmerica. O interesa ştirea de ultimă oră prezentată 
acolo, plus că o cunoştea pe corespondenta care relata 
evenimentul. Corespondenta cu pricina era Michaela 
Coates, care acum îşi zicea Michaela Morgan, dar care 
avea să fie mereu Mititica Mickey pentru Magda, care îi 
fusese bonă în urmă cu mulţi, foarte mulţi ani. Pe vremea 
aceea, Jan Coates era doar gardiană la puşcăria pentru 
femei din capătul sudic al oraşului - mamă singură care 
încerca să se descurce cum putea ea mai bine. Acum 
ajunsese directoare, şefă peste toată şandramaua aia; iar 
fiica ei, Mickey, era corespondentă de presă, cunoscută în 
toată ţara, făcea doar muncă de teren şi era renumită 
pentru întrebările ei incomode şi fustele scurte. Da, 
femeile din familia Coates chiar reuşiseră în viaţă. Magda 
era mândră de ele şi, cu toate că Mickey n-o suna şi nu-i 
scria niciodată, iar Janice nu trecea deloc pe la ea să mai 
schimbe o vorbă, încerca să nu se supere - în fond, 
amândouă aveau slujbe care le solicitau foarte mult. 
Magda nici nu-şi putea imagina presiunea sub care 
probabil că lucrau cele două. 

Prezentatorul din această dimineaţă era George 
Alderson. Avea păr rar, ochelari şi umeri căzuţi, aşa că nu 
semăna câtuşi de puţin cu frumoşii care stăteau dimineaţa 


e 70 - 


la pupitrul ştirilor. Ba din contră: arăta ca un angajat la 
pompe funebre. Plus că avea o voce proastă pentru 
televiziune. Cumva măcănită, ca de răţoi. În fine, Magda 
bănuia că există un motiv temeinic pentru care 
NewsAmerica se afla pe locul trei în topul emisiunilor de 
ştiri, după cele de la FOX şi CNN. Aştepta cu înfrigurare 
momentul când Michaela va fi angajată de unul dintre cele 
două posturi fruntaşe. Atunci nu va mai fi nevoită să-l 
suporte pe Alderson. 

— Continuăm să urmărim desfăşurarea evenimentelor 
care au pornit din Australia, spunea Alderson. 

Chipul lui se scremea să combine scepticismul cu 
îngrijorarea, dar rezultatul era o expresie de om constipat. 

„Ar trebui să te laşi de meserie şi să te duci să cheleşti 
în linişte acăsică la tine”, îi zise Magda în gând, închinând 
în cinstea lui primul ei pahar cu rom şi cola pe ziua 
respectivă. „Dă-te pe scăfârlie cu ceară, George, şi dispari 
din calea Michaelei mele!” 

— Autorităţile medicale din Oahu, Hawaii, anunţă 
extinderea maladiei pe care unii au numit-o Boala Asiatică 
a Leşinului, iar alţii Gripa Australiană a Leşinului. Nimeni 
nu pare să ştie cu exactitate unde se află focarul acesteia, 
dar deocamdată nu a făcut victime decât în rândul 
femeilor. Suntem informaţi că au apărut cazuri şi pe 
teritoriul nostru, mai întâi în California, apoi în Colorado şi 
acum în Carolina de Nord şi cea de Sud. Michaela Morgan 
vă spune mai multe despre acest subiect. 

— Mickey! strigă Magda, ridicând iar paharul spre 
televizor (şi vărsând câţiva stropi din băutură pe mâneca 
jachetei). 

În dimineaţa aceasta, accentul cehesc al Magdei era 
abia sesizabil, dar până la cinci după-amiază, când va veni 
Anton acasă, avea să vorbească de parcă tocmai atunci ar 
fi coborât de pe vapor şi nu ar fi trăit în regiune aproape 
patruzeci de ani. 

— Mititica Mickey Coates! Te fugăream prin tot livingul 
maică-tii şi râdeam amândouă până ne durea burta! Ţi-am 
schimbat scutecele răhăţite, puşlama mică, şi uită-te acum 


e 71 œ» 


unde ai ajuns! 

Intr-o bluză fără mâneci şi una dintre fustele scurte care 
îi defineau apariţiile televizate, Michaela Morgan, născută 
Coates, stătea în faţa unui complex de clădiri zugrăvite în 
roşu. Magda îşi zise că fustele alea scurte îi erau de mare 
folos lui Mickey în meseria aleasă. Chiar şi politicienii ăia 
mari şi tari erau hipnotizaţi de coapsele ei şi, într-o astfel 
de stare, le mai scăpa câte un adevăr din gurile lor 
mincinoase. Dar nu întotdeauna - nu vă faceţi speranţe -, 
ci doar câteodată. În privinţa nasului cel nou al Michaelei, 
Magda avea sentimente contradictorii. li era dor de 
năsucul ăla cârn şi obraznic pe care fata îl avusese în 
copilărie; unde mai pui şi că nici nu prea mai semăna cu 
Mickey a ei cu nasul ăsta subţire. Pe de altă parte, arăta 
de-a dreptul fabulos. Nu-ţi puteai lua ochii de la ea. 

— Mă aflu în Georgetown, la Azilul „Mâini lubitoare”, 
unde de dimineaţă au fost observate primele cazuri ale 
bolii numite de unii Gripa Australiană a Leşinului. Aici sunt 
internaţi aproximativ o sută de pacienţi, în majoritate 
vârstnici. Dintre aceştia, mai mult de o jumătate sunt 
femei. Conducerea instituţiei nici nu confirmă, dar nici nu 
infirmă apariţia epidemiei. Insă, acum câteva minute, am 
reuşit să discut cu un infirmier, iar ce a avut el de spus - 
chiar dacă extrem de succint - m-a tulburat foarte tare. A 
acceptat să stea de vorbă cu mine sub protecţia 
anonimatului. lată ce mi-a declarat... N 

Inregistrarea era, într-adevăr, foarte scurtă. In ea 
apărea Michaela, vorbind cu un bărbat în uniformă albă, 
de spital, care avea chipul blurat şi vocea modificată 
electronic, drept care suna ca a unui extraterestru sinistru 
dintr-un film Science fiction. 

— Ce se petrece înăuntru? îl întrebă Michaela. Ne puteţi 
spune? 

— Majoritatea femeilor dorm şi nu putem să le trezim, 
răspunse infirmierul cu vocea de extraterestru sinistru. La 
fel cum s-a întâmplat şi în Hawaii. 

— Şi bărbaţii...? 

— Bărbaţii n-au nicio treabă. S-au sculat bine mersi şi 


e 72 œ» 


acum sunt la micul dejun. 

— În Hawaii s-au raportat anumite... excrescențe pe 
feţele femeilor care dorm. Aţi văzut aşa ceva? 

— Nu... nu cred că trebuie să vorbesc despre asta. 

— Vă rog, fâlfâi Michaela din pleoape. Oamenii sunt 
îngrijoraţi. 

— Bravo, fetiţo! croncăni Magda, salutând televizorul cu 
mâna în care ţinea paharul şi vărsând iar din băutură pe 
jachetă. Fii sexy! Dacă vor să te dea huta, poţi să scoţi 
orice de la ei! 

— Nu sunt tumori, atât vă pot spune, zise vocea de 
extraterestru. Seamănă mai degrabă cu nişte bucăţi de 
bumbac lipite de piele. Trebuie să plec acum. 

— O ultimă întrebare... 

— Trebuie să plec. Dar... creşte. Chestia aia care 
seamănă cu bumbacul. Şi este... cam scârboasă. 

Se reluă transmisiunea în direct. 

— Dacă aşa stau lucrurile... putem spune că am primit 
informaţii absolut tulburătoare de la o persoană din 
interior. Înapoi la tine, George. 

Oricât de tare se bucura Magda că a avut şansa s-o vadă 
pe Mickey, spera ca ştirea să nu se confirme. Probabil era 
o altă gogoriţă, aşa cum fuseseră virusul informatic Y2K, 
sau boala aia, SARS”. Totuşi, gândul că era ceva care le 
adormea doar pe femei... şi nu doar atât... ci le creştea o 
porcărie pe faţă... da, gândul ăsta era tulburător - exact 
cum zicea Mickey. O să îi fie mai bine când va ajunge 
Anton acasă. Se simţea cam singură, doar în compania 
televizorului - nu că s-ar fi plâns vreodată de asta. Cu 
niciun chip Magda nu voia să-i dea bătăi de cap băieţelului 
ei care muncea din greu, nu, cu niciun chip nu va face 
asta. E drept că ea îi împrumutase banii ca să-şi înceapă 
afacerea, dar succesul era numai şi numai al lui. 

Însă deocamdată poate i-ar face bine încă un păhărel, 
unul mititel de tot. Şi după aia, un pui de somn. 


233 SARS - Sindrom Acut Respirator Sever - pneumonie atipică, din 
2002-2003, în urma căreia au murit aproape 1000 de oameni, mai ales 
în Asia (n. tr.). 


e 73» 


III 


1 


După ce i-a pus cătuşele, Lila a înfăşurat-o pe femeie în 
pătura izotermică pe care o avea în permanenţă în 
portbagajul maşinii de patrulare. Apoi a băgat-o pe 
bancheta din spate. În tot acest timp, i-a înşirat drepturile. 
Necunoscuta nu mai vorbea, din zâmbetul ei larg şi 
strălucitor nu mai rămăsese decât un surâs stins şi 
ambiguu; şi nu se împotrivise deloc atunci când Lila o 
apucase strâns de braţ. 

În mai puţin de cinci minute, suspecta a fost imobilizată 
şi arestată, cu respectarea tuturor normelor legale. Praful 
stârnit de roţile maşinii de poliţie nici nu apucase să se 
aşeze când Lila s-a urcat la volan. 

— Obsedaţilor de molii li se spune moliaci. De la 
„Mmaniaci”. 

Lila tocmai întorcea maşina ca să iasă pe drumul spre 
oraş, când prizoniera ei îi oferi această informaţie. O privi 
pe necunoscută în ochi prin oglinda retrovizoare. Avea 
vocea blândă, însă nu deosebit de feminină. Tonul ei era 
schimbător. Lila nu îşi putea da seama dacă femeia vorbea 
cu ea sau dacă vorbea de una singură. 

„Droguri”, îşi spuse Lila. „Mai mult ca sigur «praful 
îngerilor». Sau ketamină.” 

— Mi-ai zis pe nume, spuse Lila. De unde ştii cum mă 
cheamă? 

Erau doar trei posibilităţi: de la şcoala lui Jared (greu de 
crezut), din presă, sau poate că o arestase o dată în ultimii 
paisprezece ani şi o uitase. A treia variantă părea 
câştigătoare. 

— Pe mine mă ştie toată lumea, spuse Evie. Sunt un fel 
de Divă. 

Îşi scărpină bărbia în zornăitul cătuşelor. 


+ PCP - fenciclidină, unul dintre cele mai periculoase droguri, apărut 
la sfârşitul anilor cincizeci (n. tr.). 


e 74» 


— Un fel de. Eu şi cu mine şi persoana mea. Tată, Fiu şi 
Sfânta Eva. Eva, prima femeie din lume. Eva Peron, cea 
mai cunoscută femeie din Argentina. Eva de la „evadare”: 
ce facem noi atunci când dormim. Corect? Înţelegi? Eva - 
evadare. 

Habar nu au civilii câte aiureli trebuie să asculţi dacă 
eşti poliţist. Lumea îi cinsteşte pe oamenii legii pentru 
curajul de care dau dovadă, însă nimeni nu-ţi recunoaşte 
tăria de caracter de care ai zilnic nevoie ca să poţi suporta 
toate aberaţiile astea. Deşi curajul este o trăsătură 
remarcabilă a poliţistului, Lila era de părere că o calitate 
la fel de importantă o reprezenta şi rezistenţa înnăscută în 
faţa torentelor de baliverne ale infractorilor. 

Tocmai acesta era motivul pentru care îi fusese atât de 
greu să găsească pe cineva care să ocupe postul de ajutor 
de şerif cu normă întreagă. Şi tot din cauza asta respinsese 
cererea tipului de la protecţia animalelor, Frank Geary, şi 
a angajat în locul lui un tânăr veterinar, pe nume Dan 
Treat, în pofida lipsei lui de experienţă în domeniu. Oricât 
de inteligent şi bun de gură era Geary, acesta dăduse mult 
prea multe amenzi şi bătăi de cap membrilor comunităţii 
lor. Cu alte cuvinte, nu era genul de om care să închidă 
ochii în faţa unor infracţiuni minore. 

Acum, să nu vă închipuiţi că echipa ei era un fel de 
comando de luptă împotriva criminalităţii. Ei şi ce? Mare 
scofală! Bine aţi venit în lumea reală! Aici încerci să te 
înconjori de cei mai buni oameni pe care îi poţi găsi, după 
care te străduieşti să-i ajuţi să se descurce. De pildă, 
Roger Elway şi Terry Coombs. Probabil că Roger încasase 
mai multe lovituri decât putea să ducă pe vremea când 
juca pe postul de atacant în echipa de fotbal a liceului din 
Dooling, sub îndrumarea antrenorului Wittstock. Terry 
părea mai isteţ, dar se descuraja repede şi se bosumfla 
dacă lucrurile nu mergeau aşa cum îşi dorea el. Plus că 
mergea destul de des la tot felul de chefuri şi avea obiceiul 
să bea prea mult. Pe de altă parte, amândoi aveau firi 
destul de calme, ceea ce însemna că Lila putea să aibă 
încredere că nu vor sări calul. De cele mai multe ori. 


e 75» 


Lila nutrea credinţa nemărturisită că aducerea pe lume 
şi creşterea copiilor reprezentau cel mai bun antrenament 
pentru meseria de poliţist. (Mai cu seamă lui Clint se ferea 
ea să-i mărturisească această convingere, pentru că soţul 
ei s-ar fi apucat imediat s-o psihanalizeze; îl şi vedea 
ridicându-şi triumfător ochii, strâmbând din buze în felul 
ăla al lui agasant şi murmurând: „Ce interesant!” sau 
„Foarte posibil”; după care i-ar fi împuiat capul cu chestii 
din alea de-ale lui.) Din punctul ei de vedere, mamele erau 
cele mai calificate persoane pentru acest domeniu de 
activitate, deoarece copiii mici - aidoma infractorilor - 
erau adesea belicoşi şi răi. 

Dacă reuşeai să faci faţă acelor ani de început din viaţa 
copiilor tăi fără să-ţi pierzi cumpătul (sau minţile), atunci 
ai putea să te ocupi şi de infracțiunile celor mari. Secretul 
era să nu reacţionezi impulsiv, să-ţi păstrezi maturitatea în 
gândire. Dar oare Lila se gândea acum la femeia despuiată 
şi plină de sânge, care fusese cumva implicată în morţile 
violente ale celor doi bărbaţi? Sau se gândea la altcineva, 
cineva mai apropiat de ea, mult mai apropiat: omul care îşi 
punea noaptea capul pe pernă lângă ea? (Când 
cronometrul a ajuns la 00:00, a sunat sirena în sala de 
sport. Scor final al întrecerii dintre echipele de fete: Clubul 
Sportiv al Liceului Bridger 42 - Clubul Sportiv al Liceului 
Fayette 34.) Cum ar zice Clint: „Mda, interesant! Vrei să 
dezvolţi ideea?” 

— Atât de multe lucruri bune sunt acum la reduceri, 
bătea câmpii Evie. Maşini de spălat cu uscător. Grătare. 
Bebeluşi care mănâncă plastic şi-l scot pe partea cealaltă. 
O nebunie de reduceri. 

— Înţeleg, spuse Lila, de parcă ar fi fost ceva de înţeles. 
Cum te cheamă? 

— Evie. 

Lila se întoarse spre ea. 

— Şi numele de familie? Care este? 

Pomeţii necunoscutei erau drepţi şi puternici. Ochii 
căprui îi străluceau. Tenul ei avea coloritul mediteraneean 
- cum îi plăcea Lilei să spună. Iar părul ăla negru, of-of-of! 


e 76 - 


O pată de sânge i se uscase pe frunte. 

— Am nevoie de aşa ceva? o întrebă Evie. 

Şi cu asta, basta. Din punctul de vedere al Lilei, 
moţiunea fusese adoptată: noua ei cunoştinţă era drogată 
în mod definitiv şi catastrofal. 

Se uită din nou în faţă, apăsă pedala de acceleraţie şi luă 
receptorul aparatului de emisie-recepţie. 

— Baza, aici Patrula Unu. Am reţinut o femeie. Mergea 
spre nord, pe Dealul Ghiulelei, dinspre zona cherestegiei. 
E plină de sânge, aşa că avem nevoie de trusă ca să 
prelevăm mostre. Îi trebuie şi un costum steril de 
protecţie, că-i în pielea goală. Şi cheamă o ambulanţă. A 
luat ceva. 

— Recepţionat, spuse Linny. Terry zice că-i un adevărat 
dezastru la rulota aia. 

— Recepţionat, râse veselă Evie. Un adevărat dezastru. 
Mai aduceţi şi nişte prosoape. Da' nu din alea bune. Ha, 
ha, ha! Recepţionat. 

— Patrula Unu, terminat. 

Lila puse receptorul la locul lui. Se uită la Evie în 
oglinda retrovizoare. 

— Trebuie să stai cuminte, doamnă. Te-am arestat 
pentru că eşti suspectă de crimă. Este o chestie extrem de 
serioasă. 

Se apropiau de oraş. Lila opri la semnul din intersecţia 
dintre Drumul Ghiulelei şi West Lavin. West Lavin ducea la 
penitenciarul de femei. Pe cealaltă parte a şoselei se vedea 
un semn care-i avertiza pe şoferi să nu ia autostopişti în 
maşină. 

— Eşti rănită, doamnă? 

— Încă nu, spuse Evie. Dar, ce naiba! Am reuşit o triplă- 
dublă”. Zic că m-am descurcat destul de bine. 

În mintea Lilei se aprinse un beculeţ. Dar se stinse 
repede. 

Se uită din nou în oglinda retrovizoare. Evie închisese 


25 Termen din baschet, care indică minim 10 reuşite într-un meci la 
următoarele categorii statistice: puncte, pase decisive, recuperări, 
intercepţii şi blocaje (n. tr.). 

e 77 -- 


ochii şi se aşezase mai comod pe banchetă. Oare începuse 
să înţeleagă ce i se întâmplă? Sau îi era rău? 

— Doamnă? Îţi vine să vomiţi? 

— Bine ai face să-ţi săruţi bărbatul înainte de culcare. 
Bine ai face să-ţi iei adio de la el cât încă mai poţi. 

— Bineînţe... începu Lila. 

Dar, chiar în clipa aceea, necunoscuta se repezi înainte, 
izbindu-şi capul de grilajul despărțitor. Lila se feri 
instinctiv atunci când lovitura zgudui 

— Încetează! strigă ea. 

Imediat Evie se dădu încă o dată cu capul de grilaj. Lila 
îi surprinse zâmbetul larg, stropii de sânge proaspăt de pe 
dinţi. Evie se lovi a treia oară. 

Lila era deja cu mâna pe portieră, pregătită să coboare 
din maşină, să se ducă la necunoscută, să-şi folosească 
pistolul cu electroşocuri şi s-o potolească. Însă a treia 
lovitură a fost şi ultima. Prăbuşită pe banchetă, Evie gâfâia 
plină de veselie, întocmai ca un alergător de cursă lungă 
ajuns la linia de finiş. Era plină de sânge la nas şi gură; şi 
pe frunte avea o zgârietură adâncă. 

— Triplă-dublă! Bravo! strigă Evie. Triplă-dublă! Ce zi! 
Ce zi! 

Lila luă receptorul şi o anunţă pe Linny că s-au schimbat 
planurile. Avocatul din oficiu trebuie anunţat şi chemat să 
le aştepte la sediu. La fel şi domnul judecător Silver, dacă 
reuşea cineva să-l convingă să-şi mişte fundul de acasă şi 
să le facă serviciul ăsta. 


2 


Ascuns pe jumătate într-o tufă de caprifoi, un vulpoi se 
uita la Essie care-şi scotea lucrurile din cărucior. 

Normal că nu ştia că o cheamă Essie. De fapt, nu-i zicea 
pe niciun nume. Pentru el, femeia aceea nu era decât un 
alt om. Însă vulpoiul o urmărea de multă vreme - şi 
noaptea, şi ziua - şi îi ştia bine bojdeuca încropită din folie 
de plastic şi foaie de cort. Vizuina femeii. Vulpoiul mai ştia 
şi că cele patru bucăţi de sticlă verde, pe care femeia le 


e 78 - 


aranja în semicerc în jurul ei şi li se adresa cu „Fetele 
mele”, aveau o mare însemnătate pentru ea. Odată, când 
Essie era plecată, vulpoiul se apropiase şi le adulmecase - 
în regulă, nu erau fiinţe vii - şi cotrobăise prin lucrurile ei, 
nişte gunoaie, cu excepţia câtorva conserve cu urme de 
supă, pe care le linsese până le făcuse curate-lună. 

Nu credea că femeia ar reprezenta vreo ameninţare, 
numai că era un vulpoi bătrân şi, dacă eşti vulpoi, nu 
ajungi să trăieşti atâta dovedind prea multă încredere. 
Ajungi vulpoi bătrân doar dacă eşti prudent şi oportunist, 
dacă te împerechezi cât mai des, dar ai grijă să eviţi 
complicațiile sentimentale, dacă nu traversezi niciodată 
drumurile pe timpul zilei şi dacă îţi sapi vizuina adânc, în 
pământul bogat. 

Insă, în această dimineaţă, prudenţa lui nu părea 
necesară. Purtarea lui Essie nu era cu nimic ieşită din 
comun. După ce a scos din cărucior sacii şi diferite obiecte 
misterioase, a anunţat fragmentele de sticlă că „mami vrea 
să tragă un pui de somn”. „Aşa că să fiţi cuminţi, fetelor, şi 
nu vă ţineţi de prostii”, le-a mai zis Essie. Apoi a intrat în 
bojdeuca aia prăpădită şi s-a întins pe un soi de saltea 
improvizată dintr-un maldăr de folii cu bule (din acelea 
folosite la mutatul lucrurilor fragile). Acoperişul din foaie 
de cort îi adăpostea trupul, dar capul îi ieşea la lumină. 

Essie adormi, iar vulpoiul, fără să scoată niciun sunet, îşi 
dezveli colții la bustul manechinului pe care femeia îl 
aşezase în frunzele de lângă bojdeucă. Însă manechinul nu 
reacţionă în niciun fel. Probabil că era neînsufleţit, la fel ca 
bucăţile de sticlă verde. Aşa că vulpoiul se apucă să-şi 
lingă una dintre labe. 

Foarte curând, respiraţia femeii căpătă ritmul calm al 
somnului adânc: inspiraţii profunde, fiecare urmată de 
câte o expiraţie superficială şi şuierătoare. Vulpoiul se 
ridică încet din tufa de caprifoi, se întinse şi făcu vreo doi, 
trei paşi spre bojdeucă, dorind să se convingă de intenţiile 
manechinului. Sau de lipsa lor. Îşi arătă şi mai mult colții. 
Manechinul nu se mişcă. Da, cu siguranţă că era mort. 

Vulpoiul mai făcu nişte paşi mărunţei spre bojdeucă. Şi 


e 79 œ 


se opri. Deasupra capului femeii începuse să apară un fel 
de nimb albicios şi vibrant: fire albe, ca acelea ţesute de 
păianjeni, se înălţau din obrajii ei, se desfăşurau alene şi 
se depuneau pe pielea ei. Din firele astea se depănau altele 
şi altele, care se întindeau pe faţa ei, creând o mască. lar 
masca asta urma să se transforme curând într-o cagulă, ce- 
i va acoperi tot capul. Multe molii începuseră să zboare în 
cercuri în întunericul din bojdeucă. 

Adulmecând în jur, vulpoiul se retrase câţiva paşi. Nu-i 
plăcea deloc chestia aia albă. Era foarte sigur că albeaţa 
aia avea viaţă şi că era o cu totul altă creatură decât cele 
cu care era el obişnuit. Chiar şi de la distanţa asta, mirosul 
chestiei albe era foarte puternic: un amestec extrem de 
neplăcut de miasme - sânge şi materie organică, 
inteligenţă şi foame, şi încă ceva ce te ducea cu gândul la 
cea mai adâncă dintre vizuini, la vizuina tuturor vizuinilor. 
Şi cine dormea acolo? Precis că nu un vulpoi. 

Acum nu mai adulmeca. Acum începuse să scâncească. 
Şi se întoarse şi porni grăbit către vest. Auzi zgomot de 
paşi în spatele lui şi o luă la goană. 


3 


După ce l-a ajutat pe Oscar Silver să o îngroape pe 
Cacao, pisica (înfăşurată într-un halat jerpelit din frotir), 
Frank porni cu maşina spre casa de la numărul 51, pe 
Smith Lane, a cărei ipotecă el o plătea, dar unde acum, 
după ce se separase de Elaine, locuiau doar ea şi fiica lor, 
în vârstă de doisprezece ani. 

Elaine lucrase la asistenţa socială până în urmă cu două 
exerciţii bugetare, dar acum era angajată doar cu jumătate 
de normă în organizaţia Goodwill şi făcea voluntariat la 
două cantine pentru săraci şi la clinica de planificare 
familială din Maylock. Avantajul era că nu mai trebuia să 
se zbată ca să facă rost de bani pentru bone care să aibă 
grijă de fată. După ce termina cursurile pe ziua respectivă, 
Nana se ducea şi stătea cu maică-sa la Goodwill şi nimeni 
nu se supăra. Dezavantajul era că vor pierde curând casa. 


e 80 œ» 


Asta îl necăjea mai mult pe Frank decât pe Elaine. De 
fapt, pe ea parcă n-o necăjea deloc. În ciuda tuturor 
protestelor ei, Frank o bănuia că se foloseşte de vânzarea 
casei ca să plece de tot din regiune, poate chiar să se mute 
definitiv în Pennsylvania, unde locuia sora ei. lar dacă aşa 
avea să se întâmple, atunci cele două weekenduri pe lună 
pe care le petrecea cu fiica lui aveau să se transforme în 
câte un weekend la fiecare două luni. Şi asta în cel mai 
fericit caz. 

Cu excepţia zilelor în care îşi vizita copilul, Frank se 
străduia din toate puterile să evite locul acela. Ar fi 
preferat să o poată convinge pe Elaine să o aducă pe Nana 
acasă la el. Amintirile legate de fosta lui locuinţă - 
sentimentul de nedreptate şi nereuşită, gaura prost 
astupată din peretele bucătăriei - toate astea erau prea 
proaspete şi prea dureroase. Frank avea senzaţia că 
întreaga lui viaţă nu fusese decât o mare farsă, iar cea mai 
frumoasă parte a ei o petrecuse pe Smith Lane, la numărul 
51 - în casa aceea simplă şi curată, cu o răţuşcă pictată de 
fiica lui pe cutia poştală din faţă. 

Însă acum era obligat să treacă pe acolo din cauza 
poveştii cu Mercedesul verde. 

Luă curba şi o văzu pe Nana desenând cu creta pe aleea 
din faţa casei. În mod normal, ai fi asociat această 
activitate cu preocupările unui copil de o vârstă mult mai 
mică, însă fiica lui era foarte talentată la desen. În anul 
şcolar trecut câştigase locul al doilea la un concurs de 
semne de carte, organizat de biblioteca locală. Nana 
crease atunci un semn de carte pe care se vedeau mai 
multe cărţi, zburând ca nişte păsări în stol pe deasupra 
norilor. Frank îl pusese în ramă şi îl atârnase în birou. Îl 
privea tot timpul. Ce frumos era să-ţi imaginezi cum 
zburau cărţile în mintea fetiţei lui! 

Acum, Nana şedea la soare cu picioarele încrucişate, cu 
fundul pe o cameră de maşină şi cu bucăţile de cretă 
colorată aranjate în evantai în jur. Pe lângă talentul ei la 
desen, sau poate datorită acestuia, Nana avea darul de a 
şti cum să se simtă bine în orice împrejurare. Era o copilă 


e 81 œ» 


visătoare, cu mişcări domoale, semănând în privinţa asta 
mai mult cu Frank decât cu energica ei mamă, complet 
lipsită de simţul umorului şi mereu foarte pragmatică. 

Frank deschise portiera camionetei. 

— Alo! Ochişori frumoşi! Vino încoace! 

Copila se uită la el printre gene. 

— Tati? 

— Eu aşa ştiu, spuse el, făcând eforturi să zâmbească. 
Haide, vino încoace! 

— Acum-acum? 

Fata deja coborâse privirea la desenul ei. 

— Da. Acum-acum, oftă adânc Frank. 

Cât timp fusese acasă la judecător, nu simţise că-l apucă 
„starea aia”, aşa cum o numea Elaine. Adică nu simţise că 
ar fi pe punctul de a-şi pierde cumpătul. In fond, nu şi-l 
pierdea decât foarte rar, chiar dacă ea era de o cu totul 
altă părere. Şi astăzi? La început se simţise foarte bine. 
Apoi, după ce făcuse vreo cinci paşi spre poarta lui Oscar 
Silver, parcă apăsase un trăgaci invizibil. Uneori se 
întâmpla pur şi simplu. Ca atunci când Elaine îi făcuse 
scandal pentru că se apucase să ţipe la şedinţa cu părinţii 
şi el găurise peretele ăla cu pumnul şi Nana fugise 
plângând la etaj, în camera ei, neavând cum să priceapă că 
se mai întâmplă să fii nevoit să dai cu pumnul într-un 
obiect tocmai ca să nu dai într-o persoană. Sau ca atunci, 
când cu cearta aia cu Fritz Meshaum, când îşi cam 
pierduse controlul - de acord, însă foarte puţin şi-l 
pierduse, plus că Meshaum o meritase cu vârf şi îndesat. 
Oricine ar face aşa ceva unui animal merita ce primise 
Fritz Meshaum. 

Pisica aia ar fi putut să fie fetita mea, asta îşi spunea el 
pe când se îndrepta spre poarta judecătorului. Şi, dintr- 
odată, buum! De parcă timpul ar fi fost un şiret de pantof, 
care i s-ar fi desfăcut pe drumul înapoi la camionetă. 
Pentru că se pomenise în maşină, mergând către casa de 
pe Smith, dar fără să-şi aducă aminte că se urcase acolo. [i 
transpirau mâinile pe volan şi îi ardeau obrajii şi se tot 
gândea că pisica aia ar fi putut să fie fetiţa lui. Numai că 


ų 382 œ» 


nu era chiar un gând. Ci, mai degrabă, o alertă luminoasă 
pe un ecran: 


eroare eroare eroare 
fetița mea fetița mea fetița mea 


Cu grijă, Nana aşeză bucata de cretă mov în locul liber 
dintre o cretă portocalie şi una verde. Se ridică de pe 
cameră, îşi şterse bine turul şortului galben cu flori şi, cu 
un aer visător, îşi frecă vârfurile degetelor murdare de 
cretă. 

— Scumpo! spuse Frank, silindu-se din răsputeri să nu 
strige. 

Pentru că, uite, fetiţa lui stătea chiar acolo, pe trotuarul 
din faţa casei, unde ar putea s-o calce un cretin beat cu o 
maşină de fiţe! 


fetița mea fetița mea fetița mea 


Nana făcu un pas, se opri, îşi mai studie câteva secunde 
degetele, evident nemulțumită de cum şi le curăţase. 

— Nana! 

Frank se răsucise şi se aplecase spre portiera din 
dreapta. Lovi cu palma în scaun. Îl lovi cu putere. 

— Treci imediat încoace! 

Fata ridică repede capul şi se uită speriată la el. 
Expresia de pe chipul ei era cea a cuiva trezit dintr-un 
somn adânc de un tunet puternic. Se apropie şovăitoare de 
maşină şi, când ajunse la portiera deschisă, Frank o înhăţă 
de tricou şi o trase mai aproape. 

— Hei! Îmi întinzi tricoul, protestă Nana. 

— Dă-l naibii de tricou! zise Frank. Nu tricou’ contează 
acum. Îţi zic eu ce contează, aşa că fă bine şi fii atentă. 
Cine conduce Mercedesul ăla verde? In care casă stă? 

— Ce? spuse Nana, apucându-l de încheietura mâinii de 
pe tricou. Despre ce vorbeşti? O să-mi rupi tricoul. 

— N-ai auzit ce-am spus? Dă-l dracu' de tricou! 

N-a vrut să vorbească aşa şi nu suporta când era obligat 


e 383» 


să vorbească aşa, dar se bucură atunci când fata uită de 
tricou şi ridică ochii la el. Bravo, acum reuşise să-i capteze 
atenţia. Nana clipi de câteva ori şi trase aer în piept. 

— Aşa, vezi? Acum, că nu mai eşti cu capu-n nori, haide 
să ne punem minţile la contribuţie. Mi-ai povestit despre 
un individ cu un Mercedes verde de pe traseul pe care 
împarţi tu ziare. Cum îl cheamă? În care casă stă? 

— lartă-mă, tati, nu-mi aduc aminte numele, şopti Nana, 
muşcându-şi buza de jos. Da' ştiu că-i casa de lângă cea cu 
steagul ăla mare. Are un zid la stradă. E pe Colina cu 
Măceşe. Chiar în vârf. 

— Bine. 

Şi Frank dădu drumul tricoului. 

Insă Nana nu se mişcă. 

— Nu mai eşti supărat pe mine? 

— Iubita mea, n-am fost supărat. 

Dar fetiţa lui nu spuse nimic, aşa că Frank continuă: 

— Ai dreptate, am fost. Puțin. Dar nu pe tine. 

Nana tot nu voia să se uite la el, ci îşi freca în continuare 
degetele alea afurisite. Frank o iubea nespus de mult, 
sigur că da. Nana era cea mai importantă persoană din 
viaţa lui. Numai că uneori îi venea cam greu să creadă că 
micuța era cu toate minţile la ea. 

— Mulţumesc. 

Parcă se mai răcorise la faţă şi acum transpiraţia i se 
răcea pe piele. 

— Mulţumesc, Ochişorii mei frumoşi. 

— Da, cu plăcere, spuse Nana. 

Şi făcu un pas mic în spate. Timpanul lui Frank urlă de 
durere la auzul scârţâitului stins făcut pe asfalt de talpa 
adidasului ei. Işi îndreptă spatele şi îi zise: 

— Încă ceva. Fă-i lui tati pe plac şi nu te mai juca pe 
trotuar. Măcar în dimineaţa asta, cât mă ocup eu de ce se 
petrece aici. E un tip care merge ca nebunu' cu maşina. 
Stai în casă şi desenează pe hârtie, bine? 

Nana îşi muşca în continuare buza de jos. 

— Bine, tati. 

— Nu ai să începi să plângi, nu-i aşa? 


e 384» 


— Nu, tati. 

— Bravo! Ne vedem în weekendul viitor, bine? 

Abia acum Frank îşi dădu seama că avea buzele 
incredibil de uscate. Se întrebă oare ce alte prostii mai 
făcuse şi o voce interioară îi răspunse: „Păi, să vedem, ce 
altceva ai mai fi putut să faci? Poate ai fi putut... nu ştiu 
nici eu ce să zic... şi s-ar putea să ţi se pară o nebunie, 
Frank, dar cum ar fi fost dacă n-ai fi făcut criza asta de tot 
căcatul?” 

Părea propria lui voce, însă foarte amuzată şi relaxată - 
vocea unuia care stă tolănit pe şezlong, cu ochelarii de 
soare pe nas şi soarbe dintr-un ceai cu gheaţă. 

— Bine, răspunse maşinal fata. 

Desenase un copac pe asfaltul din spatele ei. Coroana se 
întindea pe o parte a aleii, trunchiul noduros era 
perpendicular pe aceasta. Ramurile erau acoperite cu 
muşchi, iar baza era îmbrăcată cu flori. Rădăcinile 
ajungeau până la malul unui lac subteran. 

— Îmi place ce-ai făcut aici, zâmbi Frank. 

— Mulţumesc, tati, spuse Nana. 

— Nu vreau să ţi se întâmple ceva. 

Parcă avea zâmbetul bătut în cuie pe buze. 

Fetiţa lui se smiorcăi puţin şi dădu mecanic din cap. 
Frank îşi putea da seama că Nana face eforturi să-şi 
înghită lacrimile. 

— Hei... începu el. 

Dar cuvintele pe care voia să le rostească se risipiră în 
vânt, de îndată ce interveni vocea aceea interioară care-i 
spunea că îi făcuse destul rău sărmanei copile. Că acum 
trebuie s-o lase în pace. 

— Pa, tati! 

Închise încet portiera. Se răsuci pe călcâie şi traversă în 
fugă aleea, împrăştiind bucăţile de cretă, călcând peste 
copac, întinzând verdele dincolo de conturul coroanei. Cu 
capul în piept. Cu umerii cuprinşi de fiori. 

„Ăştia sunt copiii”, reflectă Frank. „Nu-şi dau seama 
când faci ce trebuie ca să-i fereşti de rele.” 


e 385» 


4 


Pe biroul lui Clint se aflau trei rapoarte de la tura de 
noapte. 

Primul era previzibil, dar îngrijorător: unul dintre 
gardienii care lucraseră în noaptea precedentă era de 
părere că Angel Fitzroy lua ceva care-i dădea o stare de 
agitaţie destul de mare. În momentul stingerii, Angel 
încercase să-l atragă într-o discuţie despre semantică. 
Regula din penitenciarul Dooling era strictă: tuturor 
gardienilor trebuia să li se spună „ofiţer” - „domn” sau 
„doamnă”, după caz. Era cu totul inacceptabilă folosirea 
sinonimelor de genul „paznic”, sau „gardist”, ca să nu mai 
vorbim despre apelative ca „bou” („vacă”) sau „jigodie”. 
Angel îl întrebase pe „domnul ofiţer” Wettermore dacă 
avea ceva cunoştinţe de limbă engleză. Evident că erau 
„paznici”, a zis Angel. Sigur, puteau să fie şi „ofiţeri”, nicio 
problemă. Dar nu aveau cum să nu fie paznici, pentru că 
sarcina lor era să păzească. Nu le păzeau ei pe deţinute? 
Dacă zideşti o casă nu se cheamă că eşti zidar? Dacă faci 
fotografii nu se cheamă că eşti fotograf? 

I-am atras atenţia deţinutei că a depăşit limitele unei 
discuții raţionale şi că ar trebui să se aştepte la consecinţe 
dacă nu încetează imediat, scria Wettermore. Deţinuta s-a 
potolit şi a intrat în celulă. Insă m-a întrebat „Cum puteţi 
să pretindeţi deţinutelor să respecte regulile, când 
cuvintele care exprimă regulile astea nu au niciun sens?” 
Menţionez că tonul deţinutei era unul ameninţător. 

Angel Fitzroy era una dintre puţinele femei din 
închisoare pe care Clint o considera cu adevărat 
periculoasă. În urma interacțiunilor sale cu ea, ajunsese la 
concluzia că s-ar fi putut să fie o sociopată. Nici măcar un 
dram de empatie nu observase la ea, iar palmaresul ei din 
penitenciar era doldora de infracţiuni: consum de droguri, 
încăierări, comportament agresiv. 

— Cum crezi că te-ai fi simţit dacă victima ta ar fi 
decedat în urma rănilor, Angel? o întrebase el în timpul 
unei şedinţe de psihoterapie de grup. 


e 86 - 


— Vai! exclamase Angel, tolănită pe scaun şi privind 
aiurea la pereţii cabinetului lui Clint. Cre’ că m-aş fi simţit 
cam nasol, aşa zic. 

După care plescăise din buze şi-şi fixase ochii pe 
reproducerea după Hockney. 

— Iete la poza aia, gagicilor! Nu că aţi vrea şi voi să vă 
duceţi acolo? 

Deşi condamnarea pentru ultraj era o pedeapsă destul 
de severă - un tip aflat la un popas dintr-o parcare îi 
spusese lui Angel ceva ce o deranjase şi ea îi spărsese 
nasul cu o sticlă de ketchup -, existau indicii că femeia 
ieşise basma curată din poveşti mult mai urâte. 

Odată venise la penitenciar un detectiv din Charleston, 
ca să-i ceară lui Clint ajutorul într-un caz care avea 
legătură cu Fitzroy. Voia informaţii despre moartea unui 
bărbat în casa căruia Angel locuise cu chirie. Asta se 
întâmplase cu vreo doi ani înainte ca ea să ajungă în 
penitenciarul Dooling. Angel fusese singura suspectă, dar 
nu se putuse dovedi nicio legătură a ei cu crima, cu 
excepţia faptului că se afla în aceeaşi casă. Plus că nu se 
descoperise nici vreun mobil evident. Însă adevărul era 
(după cum prea bine ştia şi Clint) că Angel nu avusese 
niciodată prea mare nevoie de vreun motiv temeinic pentru 
care să comită o infracţiune. Chiar douăzeci de cenți mai 
puţin la restul primit pentru o cumpărătură oarecare ar fi 
scos-o din minţi. Detectivul din Charleston descrisese 
destul de amuzat cadavrul proprietarului: „Parcă 
bătrânelul a căzut pe scară şi şi-a rupt gâtul. Numai că 
legistul a zis că cineva se ocupase de el chiar înainte de 
moarte. Cică avea testiculele... am uitat termenul pe care 
l-a folosit. Parcă «fracturate». Da’ l-am rugat să vorbească 
pe înţelesul meu şi atunci mi-a zis că «au fost făcute 
terci»”. 

Clint l-a anunţat că nu avea obiceiul să divulge detalii 
din dosarul pacientelor lui, dar i-a povestit mai târziu lui 
Angel despre vizita detectivului din Charleston. 

Şi atunci, fără să i se citească absolut nimic pe chip şi pe 
un ton cât se poate de indiferent, Angel l-a întrebat: 


e 387 œ» 


— Există fractură de boaşe? 

Acum, Clint îşi puse în cap să treacă pe la Angel ca să-i 
facă o expertiză seismică. 

Al doilea raport era despre o deţinută care se ocupa cu 
curăţenia în penitenciar şi care reclamase o invazie de 
molii în bucătărie. Domnul ofiţer Murphy verificase şi nu 
văzuse nicio molie. Deţinuta a consimţit să ne dea o mostră 
de urină - examenul toxicologic a demonstrat că nu luase 
droguri şi nu consumase alcool. 

Raportul acesta părea să descrie cazul unei deţinute 
care făcea tot posibilul să înnebunească de cap un gardian 
şi cazul respectivului gardian care se dădea peste cap să 
nu rămână mai prejos. Clint nu avea deloc intenţia să le 
cânte în strună şi să intre în jocul lor. Aşa că puse raportul 
la dosar. 

Ultimul era despre Kitty McDavid. 

Domnul ofiter  Wettermore  notase câteva dintre 
elucubraţiile ei: Îngerul Negru s-a înălţat din rădăcini şi a 
coborât din ramuri. Degetele lui răspândesc moarte şi 
părul lui este plin de pânze de păianjen şi visul este 
regatul lui. După ce i s-a administrat o doză de haloperidol, 
McDavid a fost mutată în Aripa C. 

Clint ieşi din cabinet şi traversă zona administrativă, 
îndreptându-se către clădirile din estul penitenciarului, 
unde se aflau celulele. Închisoarea era construită în forma 
literei t - cu linia cea lungă reprezentată de coridorul 
cunoscut în jargonul puşcăriaşilor drept „Broadway”, care 
mergea paralel cu Route 17 şi West Lavin Road. Birourile 
administrative, centrul de comunicaţii, sala de mese a 
gardienilor, sala de relaxare a personalului şi sălile de 
clasă pentru desfăşurarea programelor educaţionale erau 
situate în capătul vestic al Broadway-ului. Celălalt coridor 
- linia mică a literei t - botezat „Strada Principală”, era 
perpendicular pe West Lavin. Strada Principală pornea de 
la intrarea penitenciarului şi mergea drept înainte, spre 
atelierul de meşteşuguri, spălătorie şi sala de sport. După 
intersecţia cu Strada Principală, Broadway-ul îşi continua 
drumul spre est, trecând pe lângă bibliotecă, apoi cantină, 


e 388 œ» 


sala de vizite, infirmerie şi sala unde erau primite noile 
deţinute, după care ajungea la cele trei aripi cu celule. 

O uşă blindată separa celulele de Broadway. Clint se 
opri în faţa ei şi apăsă butonul care îl anunţa pe cel de 
serviciu în Cabină că voia să intre. Se auzi un bâzâit şi apoi 
o bufnitură metalică la deschiderea zăvoarelor masive. 
Clint intră. _ 

Aripile A, B şi C erau dispuse în formă de cleşte. In 
centrul lui se afla Cabina o construcţie ca un chioşc de 
răcoritoare, prevăzută cu geamuri antiglonţ. Aici se aflau 
monitoarele şi sistemul de comunicaţii. 

Chiar dacă majoritatea deţinutelor se întâlneau în curte 
şi în alte locuri, aripile cu celule erau organizate în funcţie 
de pericolul teoretic reprezentat de fiecare condamnată. În 
penitenciarul Dooling existau şaizeci şi patru de celule: 
douăsprezece în Aripa A, douăsprezece în Aripa C şi 
patruzeci în Aripa B. A şi C se aflau la nivelul solului. Aripa 
B avea un etaj. 

Aripa A era destinată deţinutelor bolnave, cu toate că la 
capătul coridorului stăteau şi câteva dintre cele 
considerate „calme”. Deţinutele nu neapărat calme, ci 
„Stabilizate”, cum era cazul lui Kitty McDavid, erau cazate 
în Aripa B. Aripa C era doar pentru cele agresive. 

Acolo, în C, se afla cel mai mic număr de deţinute - 
acum jumătate din cele douăsprezece celule erau goale. 
Ori de câte ori vreuna dintre femei făcea câte o criză sau 
încălca în mod flagrant disciplina, procedura cerea să fie 
scoasă din celula ei şi mutată într-una dintre celulele din 
Aripa C, cu monitorizare permanentă. Deţinutele le 
botezaseră  „Mandolinatele?*”, deoarece camerele de 
supraveghere din tavan permiteau gardienilor să le 
urmărească în permanență. Ce voiau ele să zică era că 
gardienii de sex masculin se excitau uitându-se la ele. Insă 
camerele de supraveghere erau esențiale. Dacă vreo 
deţinută încerca să-şi facă rău sau chiar să se sinucidă, 
trebuia să o poţi vedea şi s-o împiedici. 

Astăzi de serviciu în Cabină era Vanessa Lampley, care 


26 A cânta la mandolină - a se masturba (despre femei) (n. tr.). 
q 89 œ» 


avea grad de căpitan. Ea se aplecă peste pupitru ca să-i 
deschidă uşa lui Clint. Acesta se aşeză alături şi o întrebă 
dacă poate să i-o arate pe McDavid pe monitor. 

— Să vedem reluarea! strigă el vesel. 

Lampley îi aruncă o privire mirată. 

— Să vedem reluarea! Ce, nu ştii? Asta zice mereu 
Warner Wolf. 

Femeia ridică din umeri şi puse pe monitor imaginile din 
celula 12. 

— Comentatorul sportiv? 

Vanessa ridică iar din umeri. 

— Scuze, n-am auzit de el. Probabil că a fost celebru 
înainte să mă nasc eu. 

Lui Clint i se păru bizar. În fond, Warner Wolf era o 
legendă a televiziunii. Dar renunţă să mai continue şi se 
concentră asupra ecranului. Kitty zăcea în poziţie fetală, 
cu chipul vârât în încheieturile braţelor. 

— Vezi ceva ieşit din comun? 

Lampley clătină din cap. Intrase în tură la ora şapte şi 
McDavid trăsese aghioase tot timpul de atunci încoace. 

Clint nu era surprins. Haloperidolul era un antipsihotic 
puternic. Însă îşi făcea griji pentru Kitty, mamă cu doi 
copii, care fusese condamnată la închisoare pentru că 
falsificase nişte reţete. Într-o lume ideală, Kitty nici n-ar fi 
văzut cum arată un penitenciar pe dinăuntru. Era o femeie 
bipolară, dependentă de droguri, cu studii gimnaziale. Asta 
se ştia. 

Surprinzător era modul în care se manifestase 
bipolaritatea ei de această dată. În trecut, preferase să se 
retragă în sine. Izbucnirea din noaptea trecută şi delirul ei 
violent erau fără precedent în istoricul bolii ei. Iar Clint 
fusese destul de sigur că tratamentul cu litiu prescris de el 
începuse să dea roade. Timp de peste o jumătate de an 
Kitty avusese un comportament raţional, fusese relativ 
veselă, fără suişuri şi coborâşuri evidente. Unde mai pui că 
luase hotărârea să depună mărturie pentru acuzare în 
cazul fraţilor Griner, gest nu numai extrem de curajos, dar 
care prezenta un real potenţial pentru rezolvarea mai 


e 90 œ» 


grabnică a propriei situaţii. Prin urmare, existau toate 
motivele care să fi condus la o eliberare condiţionată 
imediat după proces. Clint începuse deja să discute cu ea 
despre ce anume va face în perioada de reacomodare, 
despre ce va face atunci când se va pomeni iar în mijlocul 
oamenilor, despre cum se va prezenta acum copiilor ei. 
Oare toată perspectiva asta începuse să i se pară prea 
promițătoare? 

Probabil că Lampley îi ghicise îngrijorarea. 

— O să fie bine, doctore. A fost o excepţie, un eveniment 
singular, eu aşa zic. Poate din cauză că-i lună plină. Ştii că 
toate merg anapoda astăzi. 

Gardiana asta scundă şi îndesată, cu mulţi ani de 
serviciu, era pragmatică, dar conştiincioasă - exact aşa 
cum trebuie să fie un şef de tură. Şi mai avea un atu, deloc 
de neglijat: era o participantă destul de cunoscută în 
competiţiile de skanderbeg la categoria ei de vârstă şi 
greutate. Mânecile uniformei cenuşii erau dovada clară: 
mai aveau niţel şi plesneau de la bicepşii umflaţi. 

— A, da, aşa este, spuse Clint, amintindu-şi de incidentul 
de pe şosea despre care-i povestise Lila. 

Fusese de vreo două ori invitat la ziua de naştere a 
Vanessei, aşa că ştia că locuia în cealaltă parte a muntelui. 

— Probabil că azi a trebuit să ocoleşti ca să ajungi la 
muncă. Mi-a povestit Lila de camionul ăla care a făcut 
accident. Zicea că au fost nevoiţi să cheme un buldozer ca 
să curețe şoseaua. 

— Hm, mormăi Van. N-am văzut aşa ceva. Înseamnă că 
au rezolvat situaţia înainte să plec eu de acasă. Nu, eu mă 
refeream la West şi Ryckman, ele au probleme. 

Jodi West şi Claire Ryckman erau asistentele medicale 
din tura de zi. La fel ca în cazul lui Clint, programul lor de 
lucru era de la nouă la cinci. 

— N-au apărut încă. Aşa că n-avem pe nimeni la cabinet. 
Coates e un pachet de nervi. Zice că o să... 

— Şi n-ai văzut nimic pe şosea? 

Oare nu spusese Lila că accidentul avusese loc lângă 
Popasul Muntelui? Clint era sigur - mă rog, aproape sigur 


e 91 œ» 


- că aşa auzise. 

Van clătină din cap. 

— Oricum n-ar fi fost prima oară, zâmbi ea, dezvelind un 
şir de dinţi ascuţiţi, cu tendinţă pronunţată de îngălbenire. 
Toamna trecută s-a răsturnat un camion pe şoseaua aia. 
Un adevărat dezastru. Era de la PetSmart. A umplut 
drumul cu nisip pentru pisici şi boabe pentru câini. 


5 


Rulota răposatului Truman Mayweather nu arătase prea 
bine nici ultima dată când o văzuse Terry Coombs (venit 
aici ca să se ocupe de un caz de violenţă domestică, în care 
era implicată una dintre numeroasele „surioare” ale lui 
Truman, „surioară” care şi părăsise reşedinţa curând după 
aceea), însă în dimineaţa asta arăta ca decorul unui 
banchet din iad. Mayweather zăcea sub masă, cu mai 
multe bucățele de creier împrăştiate pe pieptul gol. Mobila 
(în mare parte achiziționată din talciocurile de pe 
marginea drumului, din câte îşi dădea seama Terry) era 
răsturnată şi distrusă. Televizorul stătea cu susul în jos în 
cabina de duş ruginită. În chiuvetă, aparatul de prăjit 
pâinea se împrietenea cu un pantof cârpit cu bandă 
adezivă. Pereţii erau plini de sânge. Şi mai era acolo, 
fireşte, cadavrul cocârjat, cu capul ieşit printr-o latură a 
rulotei şi cu crăpătura dintre fese expusă deasupra beteliei 
de la jeanşii fără curea. În portofelul de pe jos se afla o 
carte de identitate pe numele domnului Jacob Pyle, din 
Little Rock, Arkansas. 

Oare de câtă forţă ai nevoie ca să scoţi capul unui om 
printr-un perete din ăsta? De acord, pereţii rulotei erau 
subţiri, totuşi... 

Conştiincios, fotografie absolut totul şi filmă întregul loc 
cu un iPad de la serviciu. După care trimise probele foto şi 
video la sediu, lui Linny Mars. Aceasta va face un set 
pentru Lila şi va deschide două dosare ale cazului - unul 
digital şi unul tipărit. Terry îi trimise şi un mesaj scurt 
Lilei: 


e 92 œ» 


Știu că eşti obosită, dar ar trebui să vii aici. 

Se auzeau tot mai aproape sunetele inconfundabile ale 
unicei ambulanţe de la Spitalul St. Theresa, dotate cu 
aparatură completă pentru intervenţii în asemenea cazuri: 
nu un NI-NO, NI-NO, NI-NO puternic, să-ţi spargă 
timpanele, ci un NI-NL NI-NI NI-NI făţarnic. 

Cu ţigara atârnându-i în colţul gurii, Roger Elway deja 
începuse să întindă banda galbenă care avertiza că 
TRECEREA era INTERZISĂ. Terry se opri pe treptele 
rulotei şi îi strigă: 

— Dacă află Lila că ai fumat la locul crimei, o să-şi facă 
mărgele din boaşele tale. 

Roger luă ţigara din gură, o examină uimit de parcă nu 
mai văzuse aşa ceva în viaţa lui, o stinse de talpa 
pantofului şi îndesă chiştocul în buzunarul de la cămaşă. 

— Da’, în fond, pe unde umblă Lila? Procurorul-adjunct 
trebuie să sosească dintr-o clipă în alta şi se aşteaptă s-o 
găsească aici. 

Ambulanţa opri, portierele se deschiseră şi din ea 
coborâră, deja cu mănuşile în mâini, Dick Bartlett şi Andy 
Emerson - doi paramedici cu care Terry mai colaborase şi 
în trecut. Unul ducea targa, iar celălalt ţinea în mână 
spitalul portabil, pe care îl numeau cu modestie „Trusă de 
Prim Ajutor”. 

Terry mârâi: 

— Doar adjunctul îşi mişcă fundul până aici? Nici cu doi 
morţi nu reuşim să stârnim interesul şefului. 

Roger ridică din umeri. În tot acest timp, Bartlett şi 
Emerson se opriseră lângă peretele ornat cu capul de om. 

Emerson zise: 

— Nu cred că domnul acesta mai are nevoie de serviciile 
noastre. Bartlett întinsese degetul îmbrăcat în mănuşa din 
cauciuc spre gâtul mortului. 

— Mi se pare că şi l-a tatuat pe DI Hankey. 

— Răhăţelul vorbitor din South Park? Pe bune? 

Emerson se grăbi să se uite şi el. 

— Da, dom'le. Ai dreptate. 


e 93 - 


— Howdy-ho!7 zbieră Bartlett. j 

— Alo! îl întrerupse Terry. Minunat, băieți! Intr-o bună 
zi, trebuie să vă postați numărul pe YouTube. Dar până 
atunci, vă informez că mai avem un cadavru înăuntru şi o 
femeie în maşina noastră. lar ea chiar ar avea nevoie de 
ajutorul vostru. 

Acum interveni Roger: 

— Eşti sigur că vrei s-o trezeşti? 

Şi arătă cu degetul spre maşina de patrulare. Şuviţe din 
părul lins şi jegos al femeii erau lipite de geamul din spate. 

— Iubiţica e praf. Cine ştie ce a luat? 

Bartlett şi Emerson o luară printre gunoaie şi fiare vechi 
şi se apropiară de maşină. Bartlett ciocăni în geam. 

— Doamnă? Domnişoară? 

Nimic. Ciocăni mai tare. 

— Haide, deşteptarea! 

Tot nimic. Încercă să deschidă portiera. Nu reuşi, aşa că 
se uită la Terry şi Roger. 

— Descuiaţi-o voi! 

— Scuze, exclamă Roger. 

Apăsă butonul telecomenzii auto de pe breloc. Dick 
Bartlett deschise portiera din spate, iar Tiffany Jones se 
revărsă afară din maşină, ca un maldăr de rufărie 
murdară. Bartlett reuşi s-o prindă la timp, ca să nu se 
izbească cu ceafa de pietriş. 

Emerson se repezi să-i dea o mână de ajutor. Roger 
rămase pe loc, cu o expresie vag iritată pe chip. 

— Dacă mândra asta ne-a lăsat baltă, Lila o să ne pună 
pielea pe băț. E singurul mart... 

— Unde-i faţa? se auzi vocea sugrumată a lui Emerson. 
Unde-i afurisita aia de faţă? 

Cuvintele astea l-au convins pe Terry să-şi mişte fundul. 
Se apropie de maşina de patrulare chiar când cei doi 
paramedici o întindeau pe jos pe Tiffany. Terry o apucă de 
păr (habar n-avea din ce motiv), dar îi dădu repede 
drumul, când între degete îi plescăi o chestie unsuroasă. 


* Cântecul domnului Hankey, Răhăţelul Crăciunului - personaj din 
serialul de desene animate „South Park” (n. tr.). 


e 94 œ 


Scârbit, îşi şterse mâna de cămaşă. Părul tinerei era plin 
de o substanţă albă, ca o membrană. Aceeaşi substanţă îi 
acoperea faţa, făcându-i trăsăturile abia vizibile, ca şi cum 
s-ar fi aflat în spatele unei voalete pe care unele doamne în 
vârstă încă o mai purtau la pălărie când se duceau la 
biserică să-i mulţumească lui lisus pentru una, alta. 

— Ce-i asta? se miră Terry, frecându-şi mâna, ca să 
scape de chestia aia scârboasă, alunecoasă, uşor 
înţepătoare. O pânză de păianjen? 

Roger se uita peste umărul lui, cu fascinaţie şi repulsie 
deopotrivă. 

— Îi iese din nas, Ter! Şi din ochi! Ce pana mea? 

Paramedicul Bartlett luă o bucăţică din scârboşenia aia 
de pe maxilarul lui Tiffany şi o frecă de cămaşă. Terry 
observă că substanţa părea să se topească imediat ce 
fusese desprinsă de pe chipul femeii. Se uită la mâna lui. 
Palma era uscată şi curată. Nici pe cămaşă nu se vedea 
nicio urmă, deşi acolo fusese o pată doar cu o clipă în 
urmă. 

Emerson îşi lipi degetele de latura gâtului lui Tiffany. 

— [i simt pulsul. E puternic şi regulat. Şi respiră foarte 
bine. Rahatul ăla de pe ea se umflă şi se dezumflă. Hai să 
aducem tensiometrul. 

Bartlett scoase din trusa de prim ajutor atât aparatul cel 
galben, cât şi două perechi de mănuşi de unică folosinţă. li 
dădu una lui Emerson, pe cealaltă şi-o puse el. Terry se 
uita la ei, dorindu-şi din tot sufletul să dea timpul înapoi şi 
să nu mai atingă substanţa aia cleioasă, ca o pânză de 
păianjen, de pe pielea lui Tiffany. Dacă era otrăvitoare? 

li luară tensiunea şi Emerson declară că era perfect 
normală. Paramedicii dezbătură câteva minute dacă era 
cazul să-i curețe ochii ca să-i verifice pupilele. Şi, cu toate 
că nu aveau de unde să ştie atunci, au luat cea mai bună 
decizie din viaţa lor când au hotărât să renunţe la ideea 
asta. 

În timp ce ei discutau, Terry observă ceva ce nu-i plăcea 
deloc, dar deloc: gura lui Tiffany, acoperită şi ea cu mâzgă 
din aia, se deschidea şi se închidea încet, de parcă femeia 


e 95 - 


ar fi muşcat aerul. Limba i se făcuse complet albă. Şi din 
ea se înălţau multe filamente, unduindu-se ca un plancton. 

Bartlett se ridică de lângă femeie. 

— Trebuie s-o ducem de urgenţă la spital, dacă sunteţi şi 
voi de acord. Pare stabilă, dar... 

li aruncă o privire lui Emerson, care dădu din cap. 

— Uitaţi-vă la ochii ei, spuse Roger. Sunt albi. Îmi vine 
să borăsc. 

— Da, luaţi-o, zise Terry. E clar că nu putem s-o 
interogăm. 

— Voi v-aţi uitat la cei doi morţi, spuse Bartlett. Chestia 
asta creşte şi din ei? 

— Nu, răspunse Terry, arătând spre capul din peretele 
rulotei. Vedeţi şi singuri că ăla n-are nimic. Şi nici Truman, 
victima dinăuntru. 

— Dg’ aţi văzut aşa ceva în chiuvetă? insistă Bartlett. În 
closet? În cabina de duş? Mă refer la locurile cu umezeală. 

— In duş este televizorul, spuse Terry. 

Asta nu era un răspuns - mai degrabă, era un non 
sequitur”? - însă nu i-a trecut altceva prin cap în momentul 
acela. Şi uite alt non sequitur. Oare era deschis la „Roata 
Neunsă”? Era devreme, sigur că da, însă trebuia să ţi se 
permită să bei una sau două beri într-o dimineaţă ca asta, 
trebuia să existe o dispensă specială pentru cazul în care 
ai avut de-a face cu cadavre mutilate şi cu căcaturi 
scârboase care cresc din feţele oamenilor. Nu-şi putea lua 
ochii de la Tiffany Jones, îngropată încet de vie sub vălul 
ăla alb şi diafan de... de ceva. Se forţă să răspundă la 
întrebarea paramedicului. 

— Doar pe ea am văzut chestia aia. 

Acum Roger Elway rosti cu voce tare gândul care îi 
frământa pe toţi: 

— Băieți, dar dacă-i contagioasă chestia asta? 

Nu-i răspunse nimeni. 

Terry surprinse o mişcare cu coada ochiului şi se 
întoarse fulgerător să se uite la rulotă. În primul moment, i 
se păru că de pe acoperiş se înălţau în zbor mulţi, foarte 


28 „Absurditate, argument ilogic” în lb. lat. în orig. (n. tr.). 
e 96 - 


mulţi fluturi. Dar nu. Fluturii sunt colorați, iar insectele 
alea erau maro cu cenuşiu. Nu erau fluturi, ci molii. Sute 
de molii. 


6 


În urmă cu doisprezece ani, într-o zi înăbuşitoare de la 
sfârşitul verii, Protecţia Animalelor a primit un apel despre 
un raton care îşi făcuse culcuş sub podeaua unui hambar 
transformat în „centru pastoral socio-cultural” de biserica 
episcopală din localitate. Oamenii se temeau ca nu cumva 
animalul să fie turbat. Frank pornise imediat într-acolo. Îşi 
puse masca de protecţie, mănuşile lungi până la cot şi 
intrase de-a buşilea sub hambar. Surprinse animalul în 
lumina lanternei şi acesta o zbughise imediat de acolo, 
exact aşa cum era normal să facă un raton sănătos. 
Episodul ar fi putut lua sfârşit chiar atunci - ratonii turbati 
reprezentau o problemă serioasă, însă nu şi ratonii 
nepoftiţi - dacă tânăra frumuşică, de douăzeci şi ceva de 
ani, care-i arătase gaura de sub hambar, nu l-ar fi 
îndemnat să cumpere un pahar cu suc (albastru, făcut din 
ceva prafuri) de la taraba cu produse de patiserie din 
parcare. Lichidul ăla fusese tare scârbos la gust - prea 
diluat şi fără zahăr -, dar Frank a băut de trei dolari, doar 
ca să rămână mai mult timp pe iarba îngălbenită din 
curtea bisericii şi să se converseze cu tânăra care avea un 
râs absolut încântător şi stătea cu mâinile în şolduri, într-o 
poziţie care-l excita peste măsură. 

— Ei bine, ai de gând să-ţi termini treaba, domnule 
Geary? îl întrebase Elaine la un moment dat, în felul ei 
caracteristic, oprindu-se brusc din flecăreală şi trecând la 
subiect. Aş accepta bucuroasă să ies cu tine în oraş, dacă 
ai face în aşa fel încât animalul ăla să nu mai intre sub 
podeaua bisericii. Asta-i oferta mea. i s-au făcut albastre 
buzele. 

După orele de program, Frank se întorsese şi bătuse în 
cuie nişte scânduri peste gaura de sub hambar - scuze, 
domnule raton, dar nu pot să pierd ocazia asta. După care, 


e 97 œ» 


şi-a dus viitoarea soţie la cinematograf. 

Asta a fost acum doisprezece ani. 

Ce se întâmplase de atunci încoace? Să fi fost doar vina 
lui, ori căsnicia are un termen de valabilitate? 

Vreme destul de lungă, lui Frank i se păruse că totul era 
în regulă. Aveau un copil, aveau o casă, erau sănătoşi. 
Fireşte, mai apăreau şi momente când viaţa lor împreună 
nu mai părea chiar atât de bună şi de frumoasă. Situaţia 
lor financiară era nesigură. Nana nu era tocmai o elevă 
eminentă. Uneori pe Frank... mă rog... se iveau situaţii 
care îl copleşeau şi, atunci când era copleşit de 
împrejurări, ieşea la lumină o altă latură a lui. Dar, care-i 
problema? Toată lumea are defecte şi, în doisprezece ani, 
ţi se poate întâmpla să mai dai pe dinafară. Numai că soţia 
lui nu era de aceeaşi părere. lar acum opt luni îi spusese 
exact ce credea ea. 

Îi împărtăşise punctul ei de vedere imediat după (deja) 
celebra lovitură cu pumnul în peretele bucătăriei. Cu 
foarte puţin timp înainte de celebra lovitură, îl anunţase că 
donase bisericii opt sute de dolari, care trebuiau să intre 
într-un fond destinat hrănirii copiilor subnutriţi dintr-o 
oarecare regiune distrusă a Africii. Frank nu era un om cu 
inima de piatră; era receptiv la suferinţa semenilor săi. Dar 
nu te apuci să donezi nişte bani de care nu-ţi poţi permite 
să te lipseşti. Nu poţi să rişti situaţia propriului tău copil 
ca să ajuţi copiii altcuiva. Însă, oricât de absurd ar fi fost 
gestul făcut de Elaine - expedierea peste ocean a banilor 
pentru o întreagă rată la ipotecă - nu acesta provocase 
celebra lovitură de pumn, ci ceea ce i-a spus ea după aceea 
şi expresia de pe chipul ei atunci când îi spusese ce-i 
spusese, expresie deopotrivă insolentă şi dezgustată: Fu 
decid ce să fac cu banii mei. Ca şi cum, după unsprezece 
ani, jurămintele de cununie nu mai însemnau nimic pentru 
ea. Ca şi cum putea să facă orice îi trecea prin cap, fără să 
se mai deranjeze să-l informeze şi pe el. Aşa că lovise cu 
pumnul în perete (nu în ea, ci în perete), iar Nana fugise 
plângând în camera ei, iar Elaine trăsese concluzia: _ 

— Mai urmează să-ţi verşi nervii pe noi, dragule. Intr-o 


e 98 œ» 


bună zi, n-o să mai dai în perete. 

Nimic din ce a spus sau a făcut Frank nu a reuşit s-o 
facă să se răzgândească. Ori despărţire de probă, ori de-a 
dreptul divorţ. Frank a ales prima variantă. lar concluzia ei 
fusese eronată. Nu-şi vărsase nervii. Nu ar fi făcut 
niciodată aşa ceva. Pentru că era un bărbat puternic. 
Pentru că era un soţ şi un părinte care îşi ocrotea familia. 

Prin urmare, rămânea o singură întrebare: Ce anume 
încerca Elaine să dovedească? Ce avea de câştigat dacă-l 
făcea să treacă prin toată povestea asta? Să fi fost vorba 
despre nişte traume din copilărie nerezolvate încă? Sau nu 
era decât sadism şi nimic mai mult? 

Indiferent ce ar fi fost, lui i se părea al dracului de ireal. 
Şi al dracului de ilogic. Când eşti afroamerican şi trăieşti 
în această regiune a Statelor Unite (ori în oricare altă 
regiune a Statelor Unite), nu ajungi la vârsta de treizeci şi 
opt de ani fără să fi avut parte de o grămadă de situaţii 
aberante. În fond, rasismul este întruchiparea pură a 
absurdului. Îşi aminti că, în clasa întâi sau a doua, printre 
colegii lui era şi fetiţa unui miner. Aceasta avea dinţii din 
faţă ieşiţi în afară şi dispuşi în evantai şi părul îi era prins 
în codițe atât de scurte, că păreau nişte cioturi. Odată, fata 
asta îşi pusese un deget pe mâna lui şi constatase: „Ai 
culoarea de putregai, Frank. Aşa e chestia aia de sub 
unghiile lu’ taică-miu.” 

Expresia de pe chipul ei fusese pe jumătate amuzată, pe 
jumătate impresionată şi, în linii mari, catastrofal de 
tâmpă. Cu toate că era copil, Frank tot izbutise să 
înţeleagă că fata era pierdută în gaura neagră a 
imbecilităţii fără leac. lar această descoperire îl şocase 
peste măsură. Mai târziu, când a văzut aceeaşi expresie şi 
pe alte chipuri, reacţia lui a devenit treptat una de furie. 
Insă nu înceta să-l şocheze la fel de mult. Un asemenea 
cretinism avea propriul câmp gravitațional. Care te aspira 
în el. 

Numai că Elaine nu era proastă. Se puteau spune multe 
despre ea, dar nu şi că ar fi fost proastă. Dimpotrivă chiar. 

Elaine ştia cum este să fii urmărit într-un magazin 


e 99 œ» 


oarecare de un puşti alb, care nu fusese capabil să termine 
nici măcar şcoala generală şi care îşi imaginează că el e 
Batman şi vrea acum s-o prindă când fură o cutie cu alune. 
Elaine fusese înjurată de protestatarii strânşi în faţa 
centrului de planificare familială. Fusese trimisă la dracu’ 
de oameni care nici măcar nu ştiau cum o cheamă. 

Deci, ce anume voia de la el? De ce îl făcea să sufere 
atât de tare? 

Totuşi, ar fi putut exista un răspuns, numai că lui Franki 
se părea de neconceput. lar acest posibil răspuns era: 
Elaine avea dreptate să fie îngrijorată. 

Pe tot drumul către adresa Mercedesului verde, Frank o 
tot vedea pe Nana în minte - o vedea cum s-a grăbit să 
plece de lângă el, cum a lovit cu piciorul în bucăţile de 
cretă şi cum a şters cu tălpile desenul de pe asfalt. 

Frank ştia că nu este perfect, dar mai ştia şi că, în 
esenţă, era un om bun. li ajuta pe oameni, ajuta animalele; 
îşi iubea fiica şi ar fi făcut absolut orice ca să o poată 
proteja, ca să o ştie în siguranţă; şi niciodată nu ridicase 
mâna la soţia lui. Făcuse greşeli? Celebra lovitură cu 
pumnul în perete era una dintre ele? Cu asta era de acord. 
Ar fi fost în stare să-şi recunoască această greşeală chiar şi 
în faţa unei instanţe judecătoreşti. Dar niciodată nu făcuse 
vreun rău unei persoane complet nevinovate, iar acum 
avea de gând doar să stea puţin de vorbă cu proprietarul 
Mercedesului. Nimic mai mult. Bine? 

Frank intră pe o poartă dichisită, din fiert forjat şi îşi 
parcă micuța camionetă în spatele Mercedesului verde. 
Bara din faţă era plină de praf de pe drum în partea 
stângă, dar partea dreaptă lucea de curăţenie. Se vedea cu 
ochiul liber unde nenorocitul o ştersese cu cârpa. 

Frank străbătu poteca din dale de ardezie până la uşa 
vilei mari şi albe. Coroanele arbuştilor se întâlneau 
deasupra aleii, formând un tunel verde şi proaspăt, în care 
ciripeau vesel păsările. La capăt, lângă trepte, într-un 
ghiveci mare, din piatră, era un liliac tânăr aproape 
complet înflorit. Frank îşi înăbuşi dorinţa de a răsturna 
ghiveciul. Urcă treptele până pe verandă. Pe uşa solidă, 


< 100 œ» 


din lemn de stejar, era montat un ciocănel din bronz, în 
formă de caduceu”. 

Frank se gândi să facă stânga împrejur, să se urce în 
maşină şi să se ducă acasă. Apoi apucă ciocănelul şi începu 
să lovească cu el în uşă. Iar şi iar şi iar. 


7 


Garth Flickinger avu nevoie de ceva vreme până să 
reuşească să se ridice de pe canapea. 

— Imediat, imediat! spuse el. 

Absolut inutil: uşa era prea groasă, iar vocea lui prea 
gâjâită. Fumase încontinuu marijuana de când se întorsese 
acasă de la rulota de plăceri divine a lui Truman 
Mayweather. 

Dacă l-ar fi întrebat cineva cât de des consumă droguri, 
Garth ar fi avut grijă să explice că o făcea ocazional, în 
scop pur recreaţional, însă dimineaţa aceasta fusese o 
excepţie. O situație de criză, mai bine zis. Nu ţi se 
întâmpla în fiecare zi să stai pe buda din rulota dealerului 
tău de droguri, ocupându-te de treburi presante, şi în 
cealaltă parte a uşii şubrede de la căcăstoare să 
izbucnească Al Treilea Război Mondial. Ceva se întâmplase 
acolo, auzise zgomote puternice, focuri de armă, ţipete şi, 
într-un moment de nerozie de neînțeles, Garth deschisese 
uşa ca să vadă despre ce era vorba. Iar ce a văzut va fi 
foarte greu de uitat. Poate chiar imposibil. In celălalt capăt 
al rulotei apăruse o femeie cu părul negru, goală de la 
brâu în jos. Îl apucase de păr şi de betelia jeanşilor pe 
amicul din Arkansas al lui Truman şi îl izbea cu capul de 
perete - buf! Buf! Buf! 

Ziceai că-l transformase pe sărmanul om într-o 
maşinărie de război cu care voia să spargă porţile ferecate 
ale unei cetăţi. Nu i se mai vedeau trăsăturile de atâta 
sânge şi mâinile îi fâlfâiau în toate direcţie, precum cele 
ale unei păpuşi din cârpe. 


2 Sceptrul lui Hermes, în formă de baston pe care se încolăcesc doi 
şerpi (n. tr.). 
e 101 » 


Truman zăcea mototolit pe jos, cu o gaură de glonţ în 
mijlocul frunţii. Iar femeia aia ciudată? Ei bine, femeia aia 
ciudată avea pe chip o expresie înfiorător de calmă. Parcă 
se ocupa de treburi curente, cu un oarecare aer plictisit. 
Numai că treburile ei curente implicau folosirea unui cap 
de om pe post de berbece de asalt. Garth închisese foarte 
încet uşa, se urcase pe capacul closetului şi ieşise pe 
geam. După care o luase la fugă până la maşină şi pornise 
către casă cu viteza luminii. 

Această experienţă îl cam dăduse peste cap, ceea ce era 
un fapt cu totul ieşit din comun. Deoarece Garth 
Flickinger, chirurg plastician cu autorizaţie de liberă 
practică, membru cotizant al Societăţii Americane a 
Chirurgilor Plasticieni, era de obicei o persoană cu foarte 
multă stăpânire de sine. 

Acum se simţea ceva mai bine, îl ajutase şi bila de 
marijuana pe care o fumase. Numai că s-ar fi lipsit bucuros 
de bubuielile alea din uşă. 

Împleticindu-se, Garth ocoli încet canapeaua şi traversă 
livingul. Pe drum strivi sub tălpi o mulţime de cutii şi 
cutiuţe de fast-food. 

Pe plasma televizorului se vedea o reporteriţă extrem de 
sexy, vorbind extrem de serios despre nişte babe 
comatoase de la un azil de bătrâni din D.C. Seriozitatea cu 
care prezenta ştirea nu făcea decât să-i sporească sex- 
appealul. Avea cupa A, observă Garth, dar silueta cerea 
insistent sâni pentru cupa B. 

— De ce doar femeile sunt afectate? se întrebă cu glas 
tare reporteriţa de pe ecranul plat. La început, am crezut 
că doar femeile în vârstă şi cele foarte tinere sunt 
vulnerabile, însă acum se pare că femei din toate grupele 
de vârstă... 

Garth îşi lipi fruntea de uşă şi bătu cu palma în lemnul 
de stejar. 

— Încetează! Opreşte-te! 

— Deschide! 

Vocea din cealaltă parte era groasă şi nervoasă. 
Chirurgul mai găsi pe undeva un rest de putere, ridică 


e 102 œ» 


ochii şi se uită prin vizor. Afară era un bărbat 
afroamerican, de vreo treizeci şi ceva de ani, până în 
patruzeci, cu umeri laţi şi o structură osoasă a feţei 
absolut remarcabilă. Pulsul lui Garth o luă la goană când 
acesta observă uniforma bej a individului - poliţai! -, dar 
imediat sesiză ecusonul cu PROTECŢIA ANIMALELOR. 

Aha! Eşti hingher! Eşti un mascul feroce care prinde 
câinii, dar tot hingher eşti, oricât de feroce ai fi. N-avem 
câini vagabonzi, domnule, aşa că n-ai nicio treabă aici. 

Oare? Greu de spus cu certitudine. Dacă tipul ăsta e 
prieten cu harpia aia pe jumătate despuiată din rulotă? 
Desigur, mai bine să-i fii prieten decât duşman, îşi imagina 
Garth. Însă mult, mult mai bine ar fi s-o eviţi cu totul. 

— Ea te-a trimis? întrebă Garth. N-am văzut nimic. 
Spune-i că n-am văzut nimic, bine? 

— Habar n-am despre ce dracu’ vorbeşti! Nu m-a trimis 
nimeni! Deschide! urlă iarăşi individul. 

— De ce? vru să ştie Garth. 

Şi adăugă imediat: 

— Nici în ruptul capului! 

— Domnule! Nu vreau decât să vorbesc ceva cu tine. 

Hingherul se străduise să coboare tonul, dar Garth îl 
vedea prin vizor cum strâmbă din gură, încercând să se 
împotrivească nevoii - da, despre nevoie era vorba - de a 
continua să zbiere. 

— Nu acum, zise chirurgul. 

— Cineva a călcat o pisică cu maşina. Era un Mercedes 
verde. Tu ai un Mercedes verde. 

— Mare păcat! 

Mare păcat de pisică, nu de Mercedes. Lui Garth îi 
plăceau pisicile. Dar, la fel de mult îi plăcea şi tricoul lui cu 
poza trupei Flamin' Groovies, tricou care acum era aruncat 
pe jos, la baza scării. Il folosise ca să şteargă petele de 
sânge de pe bara maşinii. Nimeni n-o ducea prea bine. 

— Dar nu ştiu nimic despre asta şi am o dimineaţă mai 
dificilă, aşa că trebuie să pleci. Scuze. 

O bubuitură şi uşa se zgudui. Garth făcu un pas înapoi. 
Tipul o lovise cu piciorul. 


e 103 >» 


Observă prin vizor cât de încordate erau tendoanele de 
la gâtul hingherului. 

— Fata mea locuieşte la poalele dealului, boule! Dacă 
dădeai peste ea? Dacă o călcâi pe fetiţa mea în locul 
pisicii? 

— Să ştii că sun la poliţie, spuse Garth, sperând că sună 
mai convins decât se simţea. 

Se retrase până în living, se prăbuşi pe canapea şi luă 
pipa. Punga cu droguri era pe măsuţa de cafea. De afară 
începu să se audă zgomot de sticlă spartă. Apoi un pârâit 
metalic. Oare Señor Hingher îi molesta Mercedesul? Lui 
Garth nu-i păsa. Nu astăzi. (Oricum era asigurat.) Biata 
fetiţă tripată! O chema Tiffany şi era atât de dulce şi atât 
de varză. Oare murise şi ea? Oare cei care atacaseră rulota 
(Garth presupunea că femeia aia ciudată făcea parte dintr- 
o bandă) o omorâseră şi pe ea? Dar îşi zise că Tiff, oricât 
de dulce ar fi fost, nu era problema lui. N-are rost să-ţi baţi 
capul cu ce nu poţi schimba. 

Punga era din plastic albastru, aşa că bilele păreau şi ele 
albastre câtă vreme rămâneau înăuntru. Probabil ăsta era 
omagiul cretinoid adus de Tru Mayweather serialului 
Breaking Bad“. De-acum încolo, Truman Mayweather nu 
va mai aduce niciun omagiu nimănui - fie acesta cretinoid 
ori ba. Garth alese o bilă, o puse în bolul pipei. Răzbunarea 
lui Señor Hingher declanşase alarma Mercedesului: biiip, 
bip, bip, biiip! 

Acum la televizor se prezentau imagini cu un salon de 
spital. Sub cearşafuri se vedeau două siluete de femei. 
Capetele le erau înfăşurate în coconi străvezii. Ziceai că s- 
au gătit cu nişte stupi care le ajungeau până la bărbie. 
Garth aprinse drogul, trase fumul în piept, îl tinu acolo. 

Biiip, bip, bip, biiip! 

Garth avea o fiică. O chema Cathy. Opt ani, 
hidrocefalică. Stătea într-un sanatoriu, unul foarte drăguţ, 
atât de aproape de coasta Carolinei de Nord că puteai să 
simţi briza sărată. Plătea el totul, pentru că îşi permitea. 
Ar fi fost şi mai bine pentru copilă dacă maică-sa ar fi avut 


30 Serial american despre un producător de metamfetamină (n. tr.). 
e 104 œ» 


grijă de celelalte detalii. Biata Cathy! Ce-şi spusese el în 
legătură cu fata aia tripată? A, da: n-are rost să-ţi baţi 
capul cu ce nu poţi schimba. Uşor de spus, dar greu de 
făcut. Bietul Garth! Bietele bătrâne cu capetele vârâte în 
stupii ăia! Biata pisică! 

Reporteriţa cea frumoasă stătea pe trotuar, în faţa unei 
mulţimi de oameni. Sincer, îi stătea tare bine cu cupa A. 
Cupa B fusese doar o idee. Îşi făcuse cumva o rinoplastie? 
Dacă îşi făcuse - Garth trebuia s-o vadă de foarte aproape 
ca să fie sigur - era una absolut magnifică: nasul tinerei 
părea foarte natural, drăgălaş şi micuţ, uşor cârn._ 

— CDC3l-ul a dat un comunicat, anunţă ea. „În niciun 
caz nu încercaţi să smulgeţi singuri firele acelea care vă 
cresc din piele.” 

— Poate că sunt nebun, zise Garth, dar mie exact asta 
mi-ar veni să fac. 

Plictisit de ştirile de la televizor, plictisit de insistenţele 
tipului de la Protecţia Animalelor, plictisit de alarma 
maşinii (deşi presupunea că se va opri de îndată ce tipul de 
la Protecţia Animalelor se va hotări să-şi verse nervii în 
altă parte), plictisit de toate lucrurile care-l obsedau şi pe 
care nu le putea schimba, Garth luă telecomanda şi trecu 
de pe un canal pe altul până ajunse la un reportaj 
publicitar despre cum poţi să obţii un abdomen cu 
pătrăţele în doar şase zile. Incercă să noteze numărul de 
telefon afişat pe ecran, dar singurul pix pe care l-a putut 
găsi nu voia să scrie pe pielea palmei lui. 


31 Center for Disease Control - Centrul pentru Controlul şi Prevenirea 
Bolilor Transmisibile (n. tr.). 


e 105 - 


IV 


1 


Provinciile McDowell, Bridger şi Dooling aveau o 
populaţie totală de aproximativ şaptezeci şi două de mii de 
persoane, dintre care cincizeci şi cinci la sută erau bărbaţi 
şi patruzeci şi cinci la sută femei. Astfel, zona respectivă 
avea acum mai puţin cu cinci mii de locuitori de la ultimul 
recensământ naţional, din cauza fenomenului de migraţie 
internă. Erau acolo doar două spitale - unul în provincia 
McDowell („Superb magazin cu cadouri!” zicea singura 
postare din secţiunea de comentarii a website-ului 
Spitalului McDowell) şi unul mult mai mare în Dooling, 
care avea şi cel mai mare număr de locuitori: treizeci şi 
două de mii. In regiune mai existau zece policlinici, plus 
încă douăzeci şi patru de aşa-zise „cabinete de medicină 
alternativă”. Acestea din urmă se aflau în zonele 
împădurite şi de acolo se puteau obţine felurite opioide pe 
baza unor reţete scrise pe loc. Pe vremuri, înainte ca 
majoritatea minelor să fie secătuite, regiunea celor trei 
provincii fusese cunoscută drept Republica Bărbaţilor Fără 
Degete. Acum devenise Republica Şomerilor. Dar exista şi 
o parte bună: majoritatea bărbaţilor sub cincizeci de ani 
aveau toate degetele la locul lor şi trecuseră zece ani de la 
ultimul deces înregistrat în surparea galeriilor vreunei 
mine. 

În dimineaţa în care Evie Doe? (astfel o înregistrase Lila 
Norcross, deoarece femeia nu voia să spună care îi era 
numele de familie) făcuse memorabila vizită la rulota lui 
Truman Mayweather, majoritatea celor aproximativ 
paisprezece mii de femei din provincia Dooling se treziseră 
din somn ca în fiecare zi şi se apucaseră de treburile lor. 
Multe s-au uitat la reportajele televizate despre extinderea 
bolii contagioase care, la început, fusese botezată Boala 


3? Doe - nume de familie dat de autorităţi (în special americane) unei 
persoane a cărei identitate nu este cunoscută (n. tr.). 


< 106 » 


Australiană a Somnului, după care i s-a spus Gripa 
Femeiască a Somnului, iar, mai încolo, Gripa Aurora - 
după numele prinţesei din ecranizarea lui Walt Disney a 
basmului Frumoasa adormită. Prea puţine dintre femeile 
din cele trei provincii s-au speriat la vederea reportajelor 
respective; în fond, Australia, Hawaii şi Los Angeles erau 
departe. Şi chiar dacă transmisiunea Michaelei Morgan de 
la azilul acela de bătrâni din Georgetown era întru câtva 
mai alarmantă, iar Washington D.C. era mai aproape din 
punct de vedere geografic - la mai puţin de o zi de mers cu 
maşina -, Washington era totuşi o metropolă, iar în mintea 
locuitorilor din cele trei provincii asta îl plasa într-o cu 
totul altă categorie. De altfel, prea puţină lume din regiune 
se uita la NewsEmerica, cei mai mulţi preferând emisiunea 
de ştiri mondene Good Day Wheeling sau emisiunea lui 
Ellen DeGeneres. 

Primul indiciu că până şi aici ceva nu era tocmai în 
regulă, în ţinutul ăsta uitat de Dumnezeu, a apărut imediat 
după ora opt dimineaţa, pe treptele Spitalului St. Theresa, 
în persoana lui Yvette Quinn. Işi parcase strâmb Jeepul 
Cherokee cam vechiuţ şi se repezise în camera de gardă, 
ţinându-şi în braţe cele două gemene pe care le născuse de 
curând. De fiecare sân i se sprijinea câte un căpşor 
înfăşurat în ceva ce semăna cu gogoaşa unui vierme de 
mătase. Urla ca o sirenă de pompieri. Doctorii şi 
asistentele au dat fuga la ea. 

— Ajutaţi-mi copilaşii! Nu se trezesc! Nu vor să se 
trezească orice le-aş face! 

Tiffany Jones, mult mai în vârstă decât gemenele, dar la 
fel de înfăşurată în coconul acela ciudat, a ajuns şi ea 
curând după aceea la spital. Iar după ora trei după-amiază 
camera de gardă era arhiplină. Insă tot mai veneau: taţi şi 
mame cu fiice în braţe, fete cu surioare mai mici în braţe, 
unchi cu nepoate în braţe, soţi cu soţii în braţe. La 
televizorul din sala de aşteptare nimeni nu a urmărit în 
după-amiaza aia nici Judge Judy” şi nici Dr. Phil“. Toată 


33 Reality-show (n. tr.). 
3 Talk-show cu subiecte despre relaţia de cuplu (n. tr.). 


e 107 œ» 


lumea a vrut să se uite la ştiri şi toate ştirile se refereau la 
misterioasă boală a somnului, care afecta doar persoanele 
cu cei doi cromozomi X*%. 

Nu s-a stabilit niciodată cu exactitate minutul, jumătatea 
de minut sau secunda în care nu s-au mai trezit din somn 
femeile din specia umană şi au început să-şi ţeasă 
învelişul. În orice caz, pe baza datelor strânse, oamenii de 
ştiinţă au reuşit să restrângă intervalul la minutele scurse 
între 7:37 a.m. (ora Coastei de Est) şi 7:57 a.m. (ora 
Coastei de Est). 

— Nu avem ce face altceva decât să aşteptăm să se 
trezească singure, a zis George Alderson, de la pupitrul 
emisiunii NewsAmerica. lar deocamdată nu a făcut-o 
niciuna. Mai multe vă va spune acum Michaela Morgan. 


2 


Toată lumea era la datorie atunci când Lila Norcross a 
ajuns la clădirea din cărămidă unde se aflau biroul 
şerifului din provincia Dooling şi Comisia de Dezvoltare 
Municipală. Reed Barrows, ajutor de şerif, o aştepta pe 
trotuar, gata să se ocupe de prizonieră. 

— Să fii cuminte, Evie! spuse Lila, deschizând portiera. 
Mă întorc repede. 

— Să fii cuminte, Lila! îi răspunse Evie. Am să te aştept. 

Şi începu să râdă. Sângele care-i cursese din nas se 
uscase şi-i lucea acum în cruste pe obraji. Sângele din rana 
de la frunte îi întărise bretonul şi-l făcuse creastă de păun. 

Când Lila ieşea din maşină, ca să-l lase pe Reed în locul 
ei, Evie adăugă: 

— Triplă-dublă! 

Şi scoase alt hohot de râs. 

— Criminaliştii sunt în drum spre rulotă, spuse Reed. La 
fel şi procurorul-adjunct şi Patrula Şase. 

— Bine, zise Lila şi se îndreptă grăbită spre uşa care 
dădea în sediul lor. 

Triplă-dublă, repetă ea în gând. A, da, despre o fază de 


35 Femeile au doi cromozomi X (n. tr.). 
e 108 œ» 


baschet era vorba: cel puţin zece puncte, zece pase 
decisive, zece recuperări. Exact cum făcuse şi fata aia pe 
care se dusese ea s-o vadă. 

Se gândi la ea. Numele ei era Sheila. Nu era vina fetei. A 
Sheilei. Ea nu ştia. Pur şi simplu habar n-avea. 

Şi Clint? El ce voia? Lila ştia că nu ar trebui să-i pese, 
având în vedere situaţia de faţă. Dar îi păsa. Soţul ei era o 
enigmă pentru ea. Revăzu o imagine cunoscută: Clint la 
masa din bucătărie, privind la ulmii din curte, frecându-şi 
încheieturile degetelor, strâmbând uşor din buze. De multă 
vreme renunţase să-l mai întrebe dacă se simte bine. 
„Căzusem pe gânduri”, îi răspundea el întotdeauna. „Atâta 
tot.” Dar la ce se gândea? La cine? Oare nu astea erau 
întrebările evidente? 

Lilei nici nu-i venea să creadă cât de obosită se simţea, 
cât de sfârşită. De parcă ea recuperase mingea şi driblase. 
I se părea că toată viaţa ei era pusă sub semnul întrebării. 
Şi, dacă Clint nu era Clint, atunci cine era ea? Cine erau 
oamenii din jur? 

Trebuia să se concentreze. Doi bărbaţi muriseră şi 
presupusa lor ucigaşă se afla pe bancheta din spate a 
maşinii şi avea creierul prăjit de la atâtea droguri. Lila 
avea tot dreptul să se simtă obosită şi sfârşită, dar nu 
acum. 

Oscar Silver şi Barry Holden ajunseseră deja la sediu. 

— Bună ziua, domnilor! îi salută ea. 

— Bună ziua, doamnă şerif! îi răspunseră amândoi într- 
un glas. 

Judecătorul Silver era mai bătrân decât Dumnezeu şi 
tremura din toate încheieturile. Şi totuşi mintea îi mergea 
brici. Barry Holden îşi câştiga pâinea (pâinea lui şi a 
clanului de femei care depindeau de el - o nevastă şi patru 
fiice) întocmind testamente şi contracte şi negociind 
termeni de despăgubire (mai cu seamă cu Drew T. Barry, 
balaurul ăla cărpănos de la „Asigurări Drew T. Barry”). De 
asemenea, Holden era unul dintre cei şase avocaţi din 
regiunea celor trei provincii care îndeplineau, prin rotaţie, 
rolul de avocat din oficiu. Era un om bun şi Lila n-a trebuit 


e 109 œ» 


să-i explice prea mult ce voia de la el. A fost de acord, 
numai că era nevoie de un avans. I-a spus că un dolar este 
suficient. 

— Linny, ai un dolar? o întrebă Lila pe dispeceră. Mi se 
pare complet aiurea să angajez avocat pentru o femeie pe 
care am arestat-o pentru două crime şi care-i pasibilă de 
pedeapsa capitală. 

Linny îi întinse un dolar lui Barry. Avocatul şi-l puse în 
buzunar, se întoarse cu faţa la domnul judecător Silver şi i 
se adresă cu vocea lui de tribunal: 

— Fiind angajat de Linnete Mars în numele persoanei 
arestate de doamna şerif Norcross, formulez următoarea 
cerere... cum o cheamă, Lila? 

— Evie, fără nume de familie deocamdată. Spune-i Evie 
Doe. 

— Cer ca Evie Doe să fie trimisă în arest preventiv, sub 
supravegherea domnului doctor Clinton Norcross, care să-i 
facă o expertiză psihiatrică. lar respectiva expertiză să se 
desfăşoare la Penitenciarul pentru Femei Dooling. 

— Se aprobă, zise prompt judecătorul Silver. 

— Hm... şi cum rămâne cu procurorul? întrebă Linny de 
la biroul ei. Janker n-are niciun cuvânt de spus? 

— Janker aprobă in absentia, răspunse judecătorul 
Silver. Din moment ce i-am salvat de mai multe ori pielea 
în sala mea de judecată, cred că pot să afirm asta cu toată 
încrederea. Prin urmare, dispun ca Evie Doe să fie 
transportată imediat la Penitenciarul Dooling şi să fie 
ţinută acolo în arest pe o perioadă de... patruzeci şi opt de 
ore. Ce zici, Lila? 

— Mai bine nouăzeci şi şase, spuse Barry Holden, care 
părea totuşi că ar fi dorit să fie de un oarecare folos 
clientei sale. 

— Îmi convin şi patru zile, domnule judecător, zise Lila. 
Vreau să fie ţinută într-un loc unde să nu-şi mai poată face 
Tău, iar eu să am vreme să găsesc nişte răspunsuri. 

Acum interveni Linny. Lila era de părere că dispecera 
cam îşi luase nasul la purtare. 

— Dar Clint şi doamna director Coates vor fi de acord să 


< 110 œ» 


găzduiască o chiriaşă pe o perioadă atât de scurtă? 

— Mă ocup eu de asta, spuse Lila. 

Se gândi iarăşi la prizoniera ei. Evie Doe, misterioasa 
ucigaşă, care ştia cum o cheamă şi care bolborosea 
termeni din baschet. Evident o coincidenţă, însă una 
neplăcută şi inoportună. 

— Haide s-o aducem aici şi să-i luăm amprentele. Şi, 
Linny, du-o într-una din celule de arest preventiv şi dă-i să 
îmbrace o salopetă pentru deţinuţi. Cămaşa aia de pe ea şi 
tot ce mai poartă sunt probe. Nu pot s-o trimit la 
închisoare în fundul gol, nu? 

— Nu. În calitate de avocat al doamnei, nu aş putea fi de 
acord cu aşa ceva, spuse Barry. 


3 


— Deci, Jeanette, care mai e viaţa ta? 

Jeanette analiză în minte mişcarea de deschidere a lui 
Clint. 

— Hmm, să vedem. Ree a zis că azi-noapte a visat că 
mânca tort cu Michelle Obama. 

Cei doi - psihiatrul penitenciarului şi pacienta/deţinută - 
se învârteau încet prin curtea pustie la această oră a 
dimineţii. Majoritatea deţinutelor fie munceau (în atelierul 
de tâmplărie, în cel de mobilă, la întreţinere, la spălătorie, 
la curăţenie), fie erau la cursurile de cultură generală 
(cunoscute în Penitenciarul Dooling sub numele de „Şcoala 
pentru Proşti”), fie zăceau în celulele lor, aşteptând să 
treacă timpul. 

De pieptul combinezonului cafeniu pe care îl purta 
Jeanette era prins cu ac de siguranţă un „Permis pentru 
curte”, semnat chiar de Clint. Însemna că răspundea 
pentru ea. Dar nu-l deranja deloc. Jeanette era una dintre 
deţinutele/pacientele lui preferate (una dintre jucăriile lui 
dragi, ar fi zis directoarea Janice Coates, doar ca să-l 
scoată din sărite) şi una dintre cele mai puţin dificile. Clint 
era de părere că locul lui Jeanette nu era aici, dar nici 
închisă în vreo altă instituţie, ci afară, în libertate. 


e 111 œ 


Bineînţeles că nu i-ar fi împărtăşit lui Jeanette această 
opinie a lui, pentru că nu i-ar fi fost de niciun folos. Aici 
era regiunea Munţilor Apalaşi. Iar în regiunea Munţilor 
Apalaşi nu erai scutit de pedeapsă în cazul în care comiteai 
o crimă, fie aceasta şi de gradul al doilea. Convingerea lui 
că Jeanette nu era vinovată de moartea lui Damian Sorley 
nu era ceva ce ar fi putut să mărturisească oricui. Poate 
doar cu excepţia soţiei sale. Poate nici chiar ei. În ultimul 
timp Lila părea puţin cam ciudată. Puțin cam îngândurată. 
Puțin cam necomunicativă. În dimineaţa asta, de pildă, 
deşi poate că se purtase aşa pentru că era obosită şi voia 
să doarmă. Insă mai era şi chestia aia pe care i-o zisese 
Vanessa Lampley despre camionul de la petshop care se 
răsturnase lângă Popasul Muntelui anul trecut. Acum, care 
era probabilitatea să se petreacă două accidente identice 
(şi ieşite din comun) în acelaşi loc, la doar câteva luni 
distanţă unul de altul? 

— Hei, domnu' doctor Norcross? Dormi pe tine? Am zis 
că Ree... 

— A visat că mânca tort cu Michelle Obama, am auzit. . 

— Asta a spus la început. Da’ a zis-o la vrăjeală. In 
realitate, visase o profesoară care îi spunea că n-are ce 
căuta în clasa aia. Asta-i un vis de angoasă, corect? 

— S-ar putea. 

Aceasta era una dintre cele aproximativ douăsprezece 
răspunsuri standard pe care le folosea pentru întrebările 
pacientelor. 

— Auzi, doctore, crezi cumva că Tom Brady“o să vină pe 
la noi? Să ne ţină un discurs şi să ne dea autografe? 

— S-ar putea. 

— Să ne semneze mingiuţele alea de jucărie? 

— Sigur. 

Jeanette se opri. 

— Ce-am zis eu adineauri? 

Clint încercă să-şi amintească, nu reuşi, aşa că izbucni 
în râs. 


3 Thomas Edward Patrick Brady Jr. - vedetă din fotbalul american (n. 
tr.). 


e 112 œ» 


— M-ai prins. 

— Unde ţi-a plecat mintea astăzi, doctore? lar faci 
chestia aia. Scuze că mă bag unde nu-i treaba mea, dar ai 
ceva probleme acasă? 

Clint tresări puternic şi îşi dădu seama că Jeanette 
pusese degetul pe rană. Că îl tulbura profund întrebarea ei 
neaşteptată. Intuiţia ei. Lila îl minţise. Lângă Popasul 
Muntelui nu avusese loc niciun accident. Nu aseară, în 
orice caz. Dintr-odată devenise sigur de asta. 

— Acasă totul e în regulă. Ce chestie fac? 

Jeanette se încruntă, îşi ridică pumnul şi îşi trecu peste 
el degetul mare de la cealaltă mână. 

— Atunci când faci asta, ştiu că nu eşti în apele tale. 
Parcă ţi-ai aminti de o bătaie la care ai luat parte. 

— Of! exclamă Clint neliniştit, pentru că femeia ajunsese 
prea aproape de adevăr. E un obicei vechi de-al meu. 
Haide mai bine să vorbim despre tine, Jeanette! 

— O, da! Subiectul meu preferat de conversaţie! 

Părea de acord, dar Clint ştia că nu trebuie să se bazeze 
pe asta. Dacă ar fi lăsat-o pe Jeanette la cârma discuţiei, şi- 
ar petrece întreaga oră vorbind doar despre Ree 
Dempster, Michelle Obama, Tom Brady şi despre oricine 
altcineva i-ar fi trecut prin cap. In materie de asocieri 
libere Jeanette era o adevărată campioană. 

— Foarte bine. Tu ce ai visat azi-noapte? Dacă tot e să 
vorbim despre vise, atunci haide să vorbim despre ale tale, 
nu ale lui Ree. 

— Nu ţin minte. M-a întrebat şi Ree şi i-am zis acelaşi 
lucru. Cred că-i din cauza noilor medicamente pe care mi 
le dai. 

— Deci ai visat ceva. 

— Mda... probabil... 

Jeanette prefera acum să se uite înspre grădina de 
legume, nu la el. _ 

— Poate că l-ai visat pe Damian? Il visai destul de des. 

— Da, visam cum arăta. Vânăt din cap până în picioare. 
Dar de multă vreme nu mi-a mai apărut niciun bărbat 


e 113» 


vânăt în vis. Auzi? Ştii filmul ăla, Profetia? ? Despre copilul 
diavolului? Pe copilul ăla îl chema Damien. 

— Tu ai un fiu... 

— Şi ce dacă? 

Acum se uita la el, cu oarece neîncredere. 

— Unii ar putea trage concluzia că soţul tău era diavolul 
din viaţa ta, caz în care Bobby ar fi... 

— Fiul diavolului! Profeţia - partea a doua! 

Izbucni în hohote de râs şi îndreptă un deget spre el. 

— Aoleu, ce haios eşti, doctore! Bobby e cel mai adorabil 
copil din lume, seamănă cu neamurile mele dinspre partea 
maică-mii. La fiecare două luni face tot drumul din Ohio cu 
soră-mea ca să mă viziteze. Ştii foarte bine asta. 

Râsul ei părea straniu pe terenul acesta împrejmuit şi 
monitorizat cu stricteţe. Dar cât de dulce era! 

— Ştii la ce mă gândesc? 

— Nu, răspunse Clint. Sunt psihiatru, nu telepat. 

— Mă gândesc că ăsta ar putea să fie un caz clasic de 
transfer afectiv, spuse ea, desenând în aer ghilimele în 
jurul expresiei. Adică tu te gândeşti că fiul tău ar putea să 
fie copilul diavolului. 

Acum venise rândul lui Clint să râdă. Era de-a dreptul 
ireală ideea că Jared ar avea vreo legătură cu diavolul - 
tocmai Jared, care nu omora nici măcar ţânţarii care îl 
înţepau. Îşi făcea el griji în legătură cu fiul său? Da, fireşte 
că-şi făcea, dar nu că ar ajunge vreodată în spatele 
gratiilor şi a sârmei ghimpate, aşa cum ajunseseră Jeanette 
şi Ree Dempster şi Kitty McDavid şi bomba aia cu ceas pe 
care o chema Angel Fitzroy. Ce naiba, puştiul lui n-avea 
curaj nici măcar s-o invite pe Mary Pak să meargă cu el la 
Balul Primăverii de la liceu. 

— Jared e un copil perfect normal şi sunt convins că la 
fel e şi Bobby al tău. Medicamentul ăla nou te ajută la... 
cum îi zici tu? 

— „Pâclă” îi zic. Mi se pune pe ochi şi nu mai văd bine 
oamenii şi mi se vâră în urechi şi nu-i mai aud bine. Dar 
parcă nu mai e aşa de rău de când am început să iau 


37 În orig. „The Omen” - film horror, produs în 1976 (n. tr.). 
e 114» 


pilulele astea. 

— Nu o spui doar aşa, ca să te las în pace? Trebuie să fii 
sinceră cu mine, Jeanette. Ştii ce zic eu întotdeauna? 

— „Sinceritatea îţi aduce doar profit” - asta zici. Şi sunt 
sinceră. Mi-e mai bine. Însă mai sunt momente când mă 
apucă depresia şi parcă nu mai ştiu pe ce lume sunt şi 
pâcila aia se întoarce. 

— S-a întâmplat vreodată ca altcineva să o străpungă? 
Să te readucă cu picioarele pe pământ? 

— Cu picioarele pe pământ! Imi place cum ai zis asta, 
doctore. Da, Bobby e în stare să mă readucă cu picioarele 
pe pământ. Avea cinci ani când m-au închis aici. Acum are 
doişpe. Cântă la clape într-o trupă, îţi vine să crezi? Cântă 
şi din gură! 

— Trebuie că eşti foarte mândră de el. 

— Sunt! Al tău e cam de aceeaşi vârstă, nu-i aşa? 

Clint, care îşi dădea imediat seama când una dintre 
pacientele lui încerca să schimbe vorba, scoase un mârâit 
evaziv, preferând să nu-i spună că Jared se apropia de 
vârsta la care ar fi avut drept de vot? şi că lui i se părea 
incredibil cât de repede trecuse timpul. 

Jeanette îl bătu pe umăr. 

— Vezi să aibă mereu prezervative la el. 

De sub umbrela gheretei de lângă zidul de nord se auzi 
un urlet amplificat prin megafon: 

— DEŢINUTĂ! CONTACTUL FIZIC E INTERZIS! 

Clint făcu cu mâna în direcţia gheretei (din cauza 
megafonului îi era greu să-şi dea seama care anume 
gardian se afla acolo, dar presupunea că tipul tolănit pe 
şezlong era dobitocul ăla de Don Peters) ca să arate că 
totul este în ordine, după care îi spuse lui Jeanette: 

— Despre asta voi discuta cu terapeutul meu. 

Încântată, femeia începu să râdă. 

Lui Clint îi trecu prin minte - şi nu pentru prima oară - 
că, în cu totul alte circumstanţe, ar fi dorit ca Jeanette 
Sorley să-i fie prietenă. 


33 Acum în SUA, vârsta la care poţi să votezi este 18 ani, deşi există 
propuneri pentru reducerea acestei vârste la 16 ani (n. tr.). 


<e 115» 


— Auzi, Jeanette? Tu ştii cine-i Warner Wolf? 

— Să vedem reluarea! răspunse ea imediat, imitând 
destul de bine vocea crainicului. Da’ de ce mă întrebi? 

Da, chiar aşa. Oare de cea întrebat-o? Ce legătură avea 
comentatorul ăla sportiv de pe vremuri cu ce se întâmpla 
acum? Şi ce importanţă avea dacă valorile lui culturale (la 
fel ca şi fizicul lui) erau niţeluş cam perimate? 

Uite o întrebare mai pertinentă: De ce îl minţise Lila? 

— Aşa, într-o doară, răspunse Clint. L-a pomenit cineva. 
Mi s-a părut nostim. 

— Da, taică-miu era mort după el, spuse Jeanette. 

— Tatăl tău... 

Din telefonul lui se auziră câteva acorduri din „Hey, 
Jude”. Clint aruncă o privire la ecran şi văzu fotografia 
Lilei, soţia lui, care acum ar fi trebuit să se afle pe tărâmul 
viselor. Lila, care s-ar putea să nu şi-l mai amintească pe 
Warner Wolf. Lila, care îl minţise. 

— Trebuie să răspund, îi zise el lui Jeanette, dar n-am să 
vorbesc mult. Du-te şi te plimbă până în grădină, mai 
smulge nişte buruieni de acolo şi poate ai să-ţi aminteşti ce 
ai visat azi-noapte. 

— Vrei puţintică intimitate, m-am prins, spuse deţinuta 
şi porni spre grădina de legume. 

Clint făcu iarăşi un semn spre zidul de nord, anunţându-l 
astfel pe gardian că el îi permisese lui Jeanette să se 
îndepărteze. Apoi răspunse la telefon. 

— Bună, Lila! Ce s-a întâmplat? 

Şi îşi dădu imediat seama că aşa îşi începea multe 
discuţii cu pacientele lui. 

— A, nimic deosebit, spuse ea. O explozie la un laborator 
de metamfetamină, o crimă dublă, asasina arestată. Am 
prins-o pe Dealul Ghiulelei. Se plimba pe acolo, aproape în 
curu’ gol. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Mă tem că nu. 

— Ei, lasă-mă! Te simţi bine? 

— Funcţionez pe adrenalină pură, în rest n-am nimic. 
Dar am nevoie de ajutor. 


e 116 - 


Şi îl puse la curent cu detaliile cazului. Clint ascultă fără 
să-i pună nicio întrebare. Jeanette smulgea buruienile 
dintr-o brazdă de mazăre şi fredona un cântecel vesel - 
despre intenţia de a se îneca în râul Harlem. La capătul 
dinspre nord al curţii penitenciarului, Vanessa Lampley se 
apropie de Don Peters - încă tolănit pe şezlong -, îi spuse 
ceva, după care se aşeză în locul lui, în timp ce el porni 
către aripa administrativă, târându-şi picioarele şi cu capul 
în piept, aidoma unui elev chemat în biroul directorului. 
Foarte bine! În fond, nimeni nu merita mai mult să fie 
chemat la ordine decât dobitocul ăsta umflat. 

— Clint? Mai eşti la telefon? 

— Sigur. Mă gândeam. 

— Te gândeai, repetă Lila. La ce anume? 

— La cum ar trebui să procedăm. 

Insistenţa Lilei îl luase prin surprindere. Parcă îşi bătea 
joc de el. 

— Teoretic, este posibil, dar trebuie să discut cu Janice... 

— Atunci, discută, te rog. Pot să ajung în douăzeci de 
minute. Şi dacă Janice se lasă greu, convinge-o tu. Am 
nevoie să mă ajuţi, Clint. 

— Linişteşte-te, mă ocup imediat de asta. Automutilarea 
este o chestiune foarte serioasă. Ai dreptate să fii 
îngrijorată. 

Jeanette terminase un rând de mazăre şi acum trecuse la 
celălalt, mergând încet înapoi. 

— Spun doar că, în mod normal, ar trebui s-o duci mai 
întâi la spital pentru o evaluare medicală. Din ce-mi zici, 
pricep că s-a lovit cam nasol la faţă. 

— Nu faţa ei mă îngrijorează pe mine acum. Aproape a 
smuls capul unuia de pe umeri şi i-a vârât capul celuilalt în 
peretele unei rulote. Chiar crezi că am s-o las într-o sală de 
consultaţii cu un rezident de douăzeci şi cinci de ani? 

Clint dori să o mai întrebe o dată dacă se simţea bine, 
dar, în starea ei actuală, n-ar fi reuşit decât s-o scoată şi 
mai tare din sărite. Pentru că asta faci atunci când eşti 


3 „Harlem River Blues” - cântec lansat în 2010 de Justin Townes Earle 
(n. tr.). 


e 117 œ» 


epuizat: îţi verşi nervii pe cel care n-are probleme. 
Câteodată - cam des - lui Clint îi displăcea să fie acea 
persoană. 

— Nu cred. 

Acum auzea zgomotul străzii. Lila ieşise din clădire. 

— Nu că ar fi agresivă şi nici prea nebună nu mi se pare. 
Se poartă... nu ştiu cum să-ţi explic ce senzaţie am... cum 
ar zice Jared: „Mi s-a activat Simţul de Spiderman”. 

— Poate zicea aşa când avea şapte ani. 

— N-am văzut-o în viaţa mea pe femeia asta, jur pe un 
morman de Biblii că n-am văzut-o. Dar ea mă cunoaşte. Mi- 
a zis pe nume. 

— Dacă porţi uniforma, şi presupun că o porţi, ai 
ecusonul cu numele la buzunarul de la piept. 

— Da, numai că numele de acolo este doar NORCROSS. 
Ea mi-a zis „Lila”. Trebuie să închid acum. Spune-mi doar 
că am să găsesc covorul roşu la intrare când am să ajung 
acolo cu ea. 

— Ai să-l găseşti. 

— Mulţumesc. 

Acum Clint o auzi cum îşi drege glasul. 

— Iţi mulţumesc, dragul meu. 

— Cu plăcere. Dar trebuie să faci şi tu ceva pentru mine. 
Nu veni singură cu ea. Eşti epuizată. 

— Conduce Reed Barrows. Eu stau lângă el. 

— Bravo! Te iubesc. 

Alt sunet - acum cel al unei portiere care se deschide. 
Probabil de la maşina de serviciu a Lilei. 

— Şi eu te iubesc, spuse ea şi închise. 

Oare sesizase o uşoară ezitare în vocea ei? Dar n-avea 
acum timp să se gândească la asta - n-avea timp să 
despice în patru un fir care probabil nici nu exista. Şi 
poate că aşa era cel mai bine. 

— Jeanette! 

Când deţinuta se întoarse cu faţa la el, Clint o anunţă: 

— Trebuie să  întrerupem aici discuţia noastră. A 
intervenit ceva urgent. 


e 118 œ» 


4 


Minciuna şi prostia erau cei mai mari duşmani al lui 
Coates. Nu că restul oamenilor ar fi iubit minciuna ori 
prostia sau le-ar fi plăcut cât de cât, însă le acceptau, le 
înghiţeau, ajungeau la un soi de înţelegere cu ele, le 
preluau şi le ofereau şi altora. Ei bine, doamna directoare 
Janice Tabitha Coates nu apela la minciuni şi nu spunea 
prostii. Nu era în firea ei şi, oricum, s-ar fi dovedit o 
iniţiativă păguboasă. Inchisoarea era esențialmente o 
fabrică de minciuni, prostii şi tot felul de rahaturi - mai 
bine am numi-o întreprinderea Feminină de Produs Rahat 
din Dooling -, iar sarcina ei era să împiedice producţia să 
scape de sub control. Torente de notificări prosteşti se 
revărsau asupra ei de la conducere, cerându-i să reducă 
costurile dar, în acelaşi timp, să şi îmbunătăţească regimul 
penitenciar. Un şuvoi de prostii se revărsa asupra ei din 
tribunale - unde deţinutele, avocaţii lor şi procurorii se 
ciondăneau din cauza apelurilor - şi mereu Coates ajungea 
cumva să fie la mijloc. Ministerul Sănătăţii se dădea în 
vânt după inspecţiile prosteşti şi neanunţate. Inginerii care 
veneau să repare reţeaua electrică a închisorii îi promiteau 
de fiecare dată că totul va fi în regulă, dar promisiunile lor 
erau nişte minciuni. Reţeaua continua să cadă. 

Minciunile şi prostia nu încetau nici măcar atunci când 
Coates se afla acasă. Chiar şi în somn le simţea cum se 
strâng grămadă peste ea, ca un troian de zăpadă. Numai 
că troianul ăsta era maro şi era făcut din rahat. Cum altfel 
să se cheme problemele pe care i le făceau criza lui Kitty 
McDavid şi absenţa asistentelor fix în aceeaşi dimineaţă? 
Troianul ăsta împuţit o întâmpinase chiar când intrase pe 
uşă. 

Norcross era un psihiatru excelent, dar şi el producea 
cota lui de bălegar, solicitând tratament preferenţial şi 
varii dispense pentru pacientele sale. Era aproape 
emoţionantă neputinţa lui cronică de a înţelege că marea 
majoritate a pacientelor lui - toate deţinute în 
Penitenciarul Dooling - erau adevărate genii în ale 


< 119 + 


rahatului. Din păcate însă, Coates era cea care trebuia să 
dea la lopată. 

Şi, hei, sub rahatul ăla pe care îl fluturau zilnic, unele 
dintre femei ascundeau tragedii reale. Janice Coates nu 
era nici proastă, nici lipsită de inimă. O mulţime de femei 
din Dooling erau, mai presus de orice altceva, urmărite de 
ghinion. Şi Coates era perfect conştientă de asta. Copilării 
nefericite, soţi tiranici, vieţi extrem de grele, boli psihice 
tratate cu alcool şi droguri. Femeile acestea erau 
deopotrivă victime ale rahaturilor vieţii şi distribuitoare 
ale lor. În fine, nu era treaba directorului de închisoare să 
le rezolve problemele. Compasiunea ar fi împiedicat-o să-şi 
facă datoria aşa cum se cuvine. Femeile astea erau aici şi 
ea trebuia să aibă grijă de ele. Punct. 

Adică trebuia acum să se ocupe de Don Peters, care 
stătea în faţa ei: mâncătorul suprem de rahat, tocmai 
isprăvind de înşirat minciuni cu o artă desăvârşită - om 
cinstit şi muncitor, acuzat pe nedrept. 

După ce gardianul şi-a încheiat cu aplomb discursul, 
Coates i-a spus: A 

— Nu mai ţine vrăjeala aia cu sindicatul, Peters! Incă o 
reclamaţie şi te dau afară. O deţinută mi s-a plâns că ai 
apucat-o de sâni, alta mi s-a văitat că ai strâns-o de fund şi 
a treia zice că i-ai promis jumătate de pachet de ţigări 
dacă ţi-o suge. Sindicatul zice că o să se lupte pentru tine 
până în pânzele albe, dar eu nu cred că o va face nimeni. 

Ofiţerul mic şi îndesat şedea pe canapeaua din birou cu 
picioarele crăcănate (de parcă fix la conturul penisului lui 
avea directoarea chef să se uite) şi cu braţele încrucişate 
la piept. Îşi suflă de pe sprâncene bretonul tuns după moda 
introdusă de Buster Brown“. 

— Nu m-am atins de nicio deţinută, doamnă directoare. 

— Demisia nu este ceva ruşinos. 

— Nu demisionez şi nu mi-e ruşine de nimic! 

Obrajii de obicei palizi ai individului se acoperiseră cu 
pete roşii. 


4 Buster Brown - personaj din benzile desenate pentru copii de la 
începutul secolului XX (n. tr.). 


< 120 - 


— Ce bine! Eu am o listă întreagă cu lucruri de care mi- 
este ruşine. Pe unul dintre primele locuri se află faptul că 
te-am angajat. Eşti ca un muc uscat care mi s-a lipit de 
deget şi nu pot să scap de el. 

Buzele lui Don se suciră într-o grimasă şmecheră. 

— Ştiu că încercaţi să mă înfuriaţi, doamnă directoare. 
Nu ţine. 

Tipul nu era deloc prost. Din cauza asta nu reuşise încă 
nimeni să-l prindă asupra faptului. Peters avea mare grijă 
să se dea la deţinute când nu era nimeni altcineva prin 
preajmă. 

— Probabil că nu, spuse Coates, aşezându-se pe 
marginea biroului şi luându-şi poşeta pe genunchi. Nu mă 
poţi acuza că am încercat. 

— Ştiţi că alea vă mint. Sunt nişte criminale. Toate sunt 
nişte infractoare. 

— Şi hărţuirea sexuală este o infracţiune. Consideră că 
ăsta a fost ultimul avertisment, zise Coates, scotocind în 
geantă după balsamul de buze. Apropo, doar jumătate de 
pachet de ţigări? Pe bune, Don? 

Scoase pacheţelul de batiste din hârtie, bricheta, 
flaconul cu pastile, iPhone-ul, portofelul. In cele din urmă 
găsi ce căuta. li căzuse capacul şi vârful balsamului era 
plin de scame. Dar Jeanice îl folosi şi aşa. 

Peters nu mai zicea nimic. Ea se uită la el. Individul era 
un golan şi un libidinos şi avusese un noroc formidabil că 
deocamdată niciun alt gardian nu se întâmplase să fie de 
faţă la vreunul dintre gesturile lui abuzive. Insă o să-l 
prindă. Avea tot timpul din lume. De fapt, „timp” era un alt 
sinonim pentru „închisoare”. 

— Ce? Vrei şi tu? îl întrebă ea, întinzându-i balsamul. 
Nu? Atunci treci înapoi la postul tău! 

Uşa zăngăni în cadrul ei când o trânti Peters, iar Coates 
îl auzi cum tropăie pe coridor, ca într-o criză de nervi 
adolescentină. Mulțumită că şedinţa de consiliere 
disciplinară mersese aşa cum sperase, Coates se apucă să 
scotocească în geantă după capacul de la balsamul ei plin 
de scame. 


e 121 œ» 


Auzi vibrația telefonului mobil. Lăsă geanta pe jos şi se 
îndreptă spre canapea. Se gândi cât de nesuferit îi era 
individul al cărui fund fusese postat acolo de curând şi se 
aşeză mai la stânga de adâncitura din perna centrală. 

— Bună, mama! 

În spatele vocii Michaelei se auzeau alte voci - multe 
strigând ceva - şi sirene. 

Coates ignoră impulsul iniţial care o îndemna să-şi ia la 
rost fiica pentru că nu o mai sunase de trei săptămâni. 

— Ce s-a întâmplat, scumpo? 

— Stai puţin! 

Sunetele din fundal deveniră mai înăbuşite. Janice 
aşteptă. Relaţia cu fiica ei avusese destule suişuri şi 
coborâşuri. Hotărârea Michaelei de a abandona facultatea 
de drept şi de a se apuca de televiziune (fabrică de rahat la 
fel de mare ca sistemul penitenciar şi probabil la fel de 
plină de infractori) crease o adevărată prăpastie între ele, 
iar operaţia la nas care a urmat a ţinut o vreme sub nivelul 
mării legătura lor mamă-fiică. Insă Michaela dădea dovadă 
de o tenacitate pe care Coates ajunsese treptat să o 
respecte. Poate că nu erau chiar atât de diferite cum 
credea ea. Aiurita aia de Magda Dubcek, bătrâna din 
vecini care avusese grijă de Michaela când era mică, îi şi 
spusese odată: „Seamănă leit cu tine, Janice! Nu poţi săi 
te opui! Spune-i că n-are voie decât un singur biscuit şi ai 
să vezi că nu se lasă până nu mănâncă trei. Îţi zâmbeşte şi 
se răsfaţă şi te drăgăleşte, până nu mai poţi să o refuzi.” 

În urmă cu doi ani, Michaela se ocupa de emisiunile 
publicitare la postul local de ştiri. În urma unei ascensiuni 
extrem de rapide, ajunsese acum corespondent de presă la 
NewsAmerica. 

— Gata! zise Michaela. A trebuit să mă duc într-un loc 
unde-i mai multă linişte. E o nebunie întreagă în faţă la 
CDC. Nu pot să stau mult la telefon. Te-ai uitat la ştiri? 

— Bineînţeles - la CNN. 

Janice se dădea în vânt după împunsătura asta şi nu rata 
nicio ocazie să o folosească. 

Numai că, de data aceasta, Michaela a ignorat-o. 


122 œ» 


— Ai auzit de Gripa Aurora? Boala somnului? 

— Parcă au zis ceva la radio. Nişte bătrâne din Hawaii şi 
Australia care nu se mai pot trezi din somn... 

— E pe bune, mamă. Şi e vorba de toate femeile. 
Bătrâne, copiliţe, tinere, de vârstă mijlocie. Boala asta 
afectează orice femeie care doarme. Aşa că, te implor: nu 
te culca. 

— Poftim? 

Ceva nu se învârtea rotund. Era ora unsprezece 
dimineaţa. De ce să se culce? Sau poate Michaela îi cerea 
să nu mai doarmă niciodată? Dacă aşa era, atunci nu avea 
nicio şansă. La fel de bine ar putea să-i ceară să nu se mai 
ducă la closet niciodată. 

— N-are niciun sens ce-mi spui. 

— Deschide televizorul şi uită-te la ştiri, mamă. Sau 
radioul. Sau intră pe Internet. 

Conexiunea telefonică mustea de absurditatea situaţiei. 
Janice nu ştiu ce să spună în afară de: „Bine”. Poate fetiţa 
ei se înşela, numai că fetiţa ei nu ar fi minţit-o. Oricât de 
absurd părea, Michaela credea că acesta era adevărul. 

— Tocmai am discutat cu o cercetătoare - colaborează 
cu FBl-ul şi ne cunoaştem bine, am încredere în ea - şi mi- 
a dat nişte informaţii din interior. Spune că, după 
estimarea lor, optzeci şi cinci la sută dintre femeile aflate 
pe coastele vestice ale Canadei, Statelor Unite şi Mexicului 
sunt duse deja. Vezi să nu zici nimănui. Oricum se va isca o 
isterie fără margini atunci când ştirea va ajunge pe 
Internet. 

— Cum adică sunt duse? 

— Adică dorm şi nu se mai trezesc. Şi îşi fac chestiile 
astea în jurul lor, ceva ca nişte coconi, ca nişte gogoaşe de 
viermi de mătase. Cu membrane şi cu toate alea. Se pare 
că gogoaşele... coconii ăia sunt făcuţi parţial din cerumen 
- cum e ceara aia din urechi -, în parte din sebum, care-i 
chestia aia uleioasă secretată de glandele sebacee, în 
parte din mucus şi din încă ceva ce nu ştie nimeni ce ar 
putea fi, un fel de proteină necunoscută. Şi învelişul ăsta - 
sau cum să-i zic? - se reface de îndată ce este îndepărtat, 


e 123 + 


dar nu trebuie să încerci să îl iei de acolo. Pentru că s-au 
raportat... anumite reacţii. Inţelegi? Să nu încerci să 
smulgi chestia aia de pe tine. 

În această ultimă privinţă, mai absurdă decât tot restul, 
Michaela insista cu o fermitate neobişnuită chiar şi pentru 
ea. 

— Mamă? 

— Da, Michaela, te ascult. 

Acum fiica ei părea foarte tulburată. Exaltată de-a 
dreptul. 

— A început între şapte şi opt ora noastră, dar între 
patru şi cinci ora Pacificului. De-aia femeile de la vest de 
noi au fost lovite atât de puternic. Aşa că noi încă mai 
avem toată ziua la dispoziţie. Mai avem încă rezervorul 
plin. 

— Rezervorul plin... de ore de veghe? 

— Bingo! răsuflă uşurată Michaela. Ştiu cât de aberant 
sună tot ce-ţi spun eu acum, dar, crede-mă că nu-mi arde 
deloc de glumă. Şi vezi că ai de luat nişte decizii foarte 
grele. Trebuie să te gândeşti ce ai să faci cu închisoarea 
aia ata. 

— Cu închisoarea mea? 

— Da. Pentru că deţinutele tale vor începe să adoarmă. 

— Aha, am înţeles! exclamă Janice. 

Dintr-odată se limpezeau lucrurile. Oarecum. 

— Trebuie să te las, mamă. Intru într-un live şi 
producătorul a înnebunit deja. Te mai sun eu când am să 
pot. 

Coates rămase pe canapea, cu ochii la fotografia 
înrămată de pe birou. În ea era regretatul Archibald 
Coates, îmbrăcat cu un halat steril de spital şi ţinându-şi în 
braţe copila abia născută. Archie murise din cauza unui 
infarct la nedreapta vârstă de treizeci de ani, în urmă cu 
tot atâţia ani. În fotografie se vedea o urmă de substanţă 
albicioasă pe fruntea Michaelei, ca o fărâmă dintr-o 
membrană. Directoarea regretă că nu-i spusese fiicei sale 
că o iubeşte, însă părerea de rău îi zăbovi în gânduri doar 
câteva secunde. Avea multă treabă de făcut. Pricepuse 


e 124 œ» 


repede problema cu care se confrunta, iar soluţia pentru 
aceasta - ce anume să facă cu femeile din penitenciar - era 
una singură. Cât timp va fi în stare, va trebui să facă exact 
ce a făcut întotdeauna: să păstreze ordinea şi să nu se lase 
copleşită de rahaturi. 

li ceru lui Blanche Mcintyre, secretara ei, să sune din 
nou acasă la asistentele absente. După care să-l caute pe 
Lawrence Hicks, directorul-adjunct, şi să-i aducă la 
cunoştinţă că i s-a scurtat perioada de recuperare după 
operaţia de extracţie a măselei de minte; trebuia să se 
prezinte imediat la penitenciar. În ultimul rând, o rugă pe 
Blanche să-i anunţe pe toţi gardienii de serviciu că, din 
cauza crizei apărute la nivel naţional, toată lumea era 
obligată să lucreze ture duble. Directoarea îşi făcea griji 
reale că nu se va putea baza pe prezenţa angajaţilor din 
celălalt schimb. În situaţii de criză, oamenii nu prea voiau 
să plece de lângă cei dragi. 

— Cum? se sperie Blanche. Criză la nivel naţional? S-a 
întâmplat ceva cu preşedintele? Şi le ceri tuturor să 
lucreze ture duble? N-o să le placă asta. 

— Nu mai pot eu de ce le place lor. Transmite ordinele, 
Blanche! 

— Nu înţeleg. Ce se petrece? 

— Dacă fiică-mea nu se înşală, ai să afli cât de curând. 

Apoi Coates se duse să-l ia pe Norcross din cabinetul lui. 
Urma să vadă împreună în ce stare se afla Kitty McDavid. 


5 


La ora a treia - Educaţia fizică - Jared Norcross şi Mary 
Pak stăteau pe marginea terenului de tenis, cu rachetele 
lângă ei. Împreună cu un grup de Fraieri de a Zecea (cum 
le ziceau elevii mai mari), urmăreau partida disputată de 
doi băieţi din ultimul an, care icneau la fiecare lovitură la 
fel ca Monica Seleş. Slăbănogul era Curt McLeod. Roşcatul 
musculos era Eric Blass. 

„Cel mai mare duşman al meu”, îşi spuse Jared în gând. 
Apoi, cu glas tare: 


< 125» 


— Nu mi se pare o idee bună. 

Mary ridică din sprâncene la el. Era o fată înaltă şi (în 
opinia lui Jared) perfect proporţionată. Păr negru, ochi 
cenuşii, picioare lungi şi bronzate, tenişi de un alb 
imaculat. De fapt, „imaculat” era cuvântul care i se 
potrivea cel mai bine. Tot în opinia lui Jared. 

— Idee bună apropo de ce anume? 

„De parcă n-ai şti”, spuse Jared tot în gând. 

— Apropo de planul tău de a te duce cu Eric la concertul 
Arcade Fire*!. 

— Hm... murmură fata, lăsând impresia că s-ar gândi 
profund. Atunci, bucură-te că nu te duci tu cu el! 

— Auzi, mai ţii minte când am fost la Muzeul Jucăriilor 
de pe Kruger Street“? Intr-a cincea? 

Mary zâmbi şi îşi trecu prin părul lung mâna, cu unghii 
vopsite într-un albastru-pal. 

— Cum aş putea să uit? Era să rămânem pe afară, 
pentru că Billy Mears îşi scrisese o porcărie pe mână şi 
doamna Colby l-a obligat să rămână în autocar cu şoferul 
ăla care se bâlbâia. 

Eric aruncă mingea în aer, se ridică pe vârfuri şi servi 
năprasnic, foarte puţin peste fileu. Curt se feri, în loc să 
încerce să-i trimită înapoi mingea. Eric ridică braţele 
deasupra capului, aşa cum făcuse Rocky în capătul 
treptelor de la Muzeul de Artă din Philadelphia. Mary îl 
aplaudă. Eric se întoarse cu faţa la ea şi se înclină. 

— Pe braţul lui scria DNA COLBY MĂNÂNCĂ CĂCAT, 
da' nu Billy scrisese, ci Eric. Billy dormea când Eric o 
făcuse şi nu a zis nimic pentru că era mai bine să rămână 
în autocar decât să ia mai târziu o bătaie zdravănă de la 
Eric. 

— Aşa, şi? 

— Eric e un bătăuş. 

— Era un bătăuş, îl corectă Mary. Clasa a cincea a fost 
de mult. 

— Năravul din fire n-are lecuire. 


4 Arcade Fire - trupă de indie-rock (n. tr.). 
42 Muzeu din oraşul Wheeling (n. tr.). 


e 126 œ» 


Jared auzi în cuvintele astea tonul pedant pe care îl 
adopta uneori tatăl lui şi le regretă imediat. 

Ochii cenuşii ai lui Mary îl măsurau curioşi. 

— Adică? 

„Opreşte-te!” îşi zise Jared. „Dă din umeri, spune 
indiferent ce şi schimbă vorba!” Îşi dădea deseori sfaturi 
bune, dar gura lui avea obiceiul să nu le ia în seamă. Ceea 
ce se întâmplă şi acum. 

— Adică, oamenii nu se schimbă. 

— Ba da. Tatăl meu obişnuia să bea prea mult, dar acum 
nu o mai face. Şi se duce la întrunirile Alcoolicilor 
Anonimi. 

— Bine, unii oameni se mai schimbă. Mă bucur că tatăl 
tău face parte dintre ei. 

— Mă bucur că te bucuri. 

Ochii cenuşii îl fixau în continuare. 

— Dar cei mai mulţi nu o fac. Ia gândeşte-te. Aia care au 
fost buni la sport într-a cincea - cum a fost Eric - sunt buni 
şi acum. Tu ai fost o elevă bună atunci şi eşti o elevă bună 
şi acum. Copiii care intră în belele în clasa a cincea intră şi 
într-a unşpea şi a douăşpea. I-ai văzut vreodată pe Eric şi 
Billy împreună? Nu? Mi-am încheiat pledoaria. 

De data aceasta, Curt reuşi să ajungă la mingea trimisă 
de Eric, însă lovitura lui a fost una pe care ar fi dat-o un 
iepuraş, în timp ce Eric păzea fileul ca un vultur. Returul 
lui atinse fileul şi mingea îl izbi în burtă pe Curt. 

— Termină, bă! îi strigă Curt. Poate o să vreau să am 
copii mai încolo! 

— Nu-i o idee bună, zise Eric. Acum, du-te şi 
recuperează mingea. Îmi poartă noroc. Aport, Cuţu. 

În timp ce Curt îşi târşâia picioarele spre gardul din 
plasă de sârmă, lângă care se oprise mingea, Eric se 
întoarse către Mary şi-i făcu o altă plecăciune. Ea îi adresă 
un zâmbet de o sută de wati, care nu i se şterse de pe buze 
atunci când se uită iar la Jared, deşi intensitatea i se 
redusese considerabil. 

— Mi-eşti tare drag pentru că încerci să mă protejezi, 
Jere, dar nu mai sunt mică. Şi e vorba doar de un concert, 


e 127 œ» 


nu de vreun angajament pe viaţă. 

— Doar... 

— Doar ce? 

Zâmbetul dispăruse de tot. 

„Ai grijă!” voia să-i spună Jared. „Pentru că scrisul de 
tâmpenii pe braţul altui copil este ceva minor. O chestie de 
şcoală primară. În vestiarele de la liceu se fac nişte 
porcării despre care nici nu vreau să vorbesc. Pe de-o 
parte, pentru că nu m-am învrednicit niciodată să intervin. 
Am stat şi m-am uitat.” 

Un alt sfat de luat în seamă, dar, înainte ca gura lui cea 
trădătoare să-l ignore şi pe acesta, Mary se răsuci pe 
scaun şi se uită spre şcoală. Probabil că vreo mişcare de 
acolo îi atrăsese atenţia. Acum văzu şi Jared ce se 
întâmpla: un nor cafeniu se ridica de pe acoperişul sălii de 
sport. Era atât de mare că reuşise să sperie ciorile care se 
cuibăriseră în stejarii din jurul parcării. 

„E doar praf”, îşi zise Jared. Dar, în loc să se destrame, 
norul acela parcă se îngroşă şi o porni spre nord. Acesta 
era comportamentul unui stol de păsări. Numai că alea nu 
erau păsări. Erau mai mici chiar şi decât vrăbiile. 

— Eclipsă de molii! exclamă Mary. Uau! Cine şi-ar fi 
imaginat aşa ceva? 

— Aşa se cheamă un roi de gângănii din astea? Eclipsă? 
Pe bune? 

— Da! Cine şi-ar fi imaginat că zboară în grup? Plus că 
fluturii sunt ăia care au activitate pe timpul zilei. Moliile 
sunt de obicei insecte de noapte. 

— De unde ştii toate chestiile astea? 

— Într-a opta, la Ştiinţele naturii, mi-am făcut lucrarea 
de sfârşit de an despre molii. În engleza veche, mott 
înseamnă larvă. Tata m-a convins să aleg subiectul ăsta, 
pentru că îmi era frică de ele. Când eram mică, mi-a zis 
cineva că orbeşti dacă-ţi intră în ochi praful de pe aripile 
unei molii. Tata mi-a spus că era doar o superstiție 
prostească şi că, dacă am să aflu mai multe, poate că am 
să reuşesc să mă împrietenesc cu ele. Mi-a mai zis că 
fluturii sunt frumoşii lumii insectelor, care se duc mereu la 


< 128 » 


bal, iar bietele molii rămân acasă, la fel ca Cenuşăreasa. 
Pe vremea aia nu se lăsase încă de băut, dar povestea a 
fost drăguță. 

Ochii aceia cenuşii nu-l slăbeau. Îl provocau să o 
contrazică. 

— Sigur. Marfă! spuse Jared. Şi ai făcut-o? 

— Ce să fac? 

— Te-ai împrietenit cu ele? 

— Nu tocmai, dar am aflat o grămadă de chestii 
interesante. Când nu zboară, fluturii îşi împăturesc aripile 
pe spate. Moliile - pe burtă, ca să şi-o protejeze. Moliile au 
un fel de cârlige sau peri mici care se cheamă frenulum şi 
care le ţin aripile împreună. Fluturii nu au aşa ceva. Când 
sunt în stadiul de nimfă, fluturii sunt închişi în crisalide. 
Moliile în coconi, care sunt mai moi şi mai mătăsoşi. 

— Salut! 

Era Kent Daley, care traversa cu bicicleta terenul de 
softball, dinspre maidanul de alături. Pe spate avea 
rucsacul şi îşi atârnase de umăr racheta de tenis. 

— Norcross! Pak! Aţi văzut stolul ăla de păsări? 

— Erau molii, îl informă Jared. Cu frenulum. Sau poate 
că pluralul e frenula. 

— Hî? 

— Nu contează. Tu ce-ai făcut de vii abia acum? Ştii că-i 
zi de şcoală. 

— Mi-a zis maică-mea să duc gunoiul. 

— Probabil că aţi avut mult gunoi, spuse Mary. A început 
deja ora a treia. 

Kent se strâmbă la ea, după care îi observă pe Eric şi 
Curt pe terenul de tenis şi-şi abandonă bicicleta pe iarbă. 

— Ia loc, Curt, şi lasă un bărbat adevărat să-ţi arate cu 
ce se mănâncă sportul ăsta. N-ai putea să-i returnezi serva 
lui Eric nici dacă ar fi în joc viaţa căţelului tău. 

Curt îi cedă locul lui Kent, un bonvivant care nu simţea 
deloc nevoia să se prezinte la cancelarie şi să explice 
profesorilor de ce întârziase. Eric servi cu putere, iar Jared 
se simţi extrem de încântat când văzu că noul jucător îi 
ripostează pe măsură. 


< 129 + 


— Aztecii credeau că moliile aduc ghinion, continuă 
Mary, care îşi pierduse interesul pentru meciul de tenis. 
Mai există şi azi oameni prin munţii din sud care cred că o 
molie albă apărută în casă e semn prevestitor de moarte. 

— Da’ văd că eşti o adevărată molio-expertă, Mary! 

Fata scoase un sunet de trombon melancolic. 

— Ia stai aşa! N-ai fost niciodată în munţii ăia! Ai scornit 
povestea asta ca să mă sperii. Bravo, ţi-a ieşit! 

— N-am scornit nimic! Am citit undeva! 

Şi îl lovi cu pumnul în umăr. Destul de tare, dar Jared 
încercă să nu-i arate că-l cam duruse. 

— Moliile astea erau maro, spuse el. Ce înseamnă atunci 
când vezi o molie maro? 

— A, este foarte interesant! răspunse Mary. Indienii din 
tribul Picioarele Negre sunt de părere că moliile maro 
aduc somnul şi visele. 


6 


Jared stătea pe o bancă din capătul vestiarului şi se 
îmbrăca. Fraierii dintr-a Zecea plecaseră deja, temându-se 
să nu fie biciuiţi cu prosoapele ude - glumă proastă pentru 
care erau renumiţi Eric şi acoliţii lui. Sau poate că era mai 
potrivit să se spună că „aveau un renume prost”. „Tu zici 
frenulum, eu zic frenula”, îşi spuse Jared în timp ce se 
încălţa. Haide s-o lăsăm baltă! 

De la duşuri se auzeau strigătele lui Eric, Curt şi Kent, 
care se împroşcau cu apă şi zbierau toate vorbele de duh 
ale generaţiei lor - băga-mi-aş, băga-mi-aş în mă-ta, am 
făcut-o deja, poponarule, să-ţi dau muie, sor-ta-i o curvă, 
sor-ta trage pe nas etc. Era exasperant şi trebuia să-i 
suporte până la sfârşitul liceului. 

Apa se opri. Eric şi ceilalţi doi porniră şiroind şi desculți 
spre zona vestiarului pe care o considerau moşia lor 
personală - acces permis doar celor din ultimul an. Ceea 
ce însemna că Jared mai era obligat doar să le vadă în 
treacăt fundurile goale, până aveau să dispară după colţ. 
Foarte bine! Îşi adulmecă şosetele, se strâmbă, le îndesă în 


< 130 - 


geanta cu echipamentul sportiv şi îi trase fermoarul. 

— Am văzut-o pe Baba Essie când veneam încoace, 
povesti Kent. 

— Pe boschetara aia? Care are un cărucior din ăla, de 
supermarket? întrebă Curt. 

— Da. Mai că era să dau peste ea şi să cad în cocina aia 
unde trăieşte. 

— Ar trebui s-o gonească cineva de aici, spuse Curt. 

— Probabil că a dat iama aseară în rezerva ei de borhot, 
pen’ că era lemn, fraţilor, zise Kent. Lemn, pricepeţi? Şi 
parcă se şi tăvălise în ceva. Avea un fel de jeg subţire pe 
toată mecla, ca o pânză de păianjen. Nasol ca dracu’! Şi se 
mişca la fiecare răsuflare. Aşa că am strigat-o. „Hei, tu, 
Essie, ce faci, fato? Care mai e viaţa ta, muistă ştirbă?” 
Nimic, nene. Era scoasă de tot din priză. 

— Aş vrea să existe o poţiune din aia magică, cu care să 
putem adormi gagicile ca să le-o tragem liniştiţi, fără să 
mai fie nevoie să le aburim înainte, râse Curt. 

— Păi, există, zise Eric. Se cheamă Rohypnol“. 

Cei trei izbucniră în hohote stridente de râs, iar Jared îşi 
spuse: Asta-i tipul care o duce pe Mary la concertul Arcade 
Fire. Tipul ăsta! 

— Plus, continuă Kent, baba are tot felul de chestii 
naşparlii în bârlogul ăla al ei, inclusiv bustul unui 
manechin de haine. Aş fute orice, omule, dar chiar o 
boschetară muci de beată, başca plină de pânze de 
păianjeni? Aici trag eu linia şi linia asta-i foarte groasă. 

— A mea e întreruptă acum, spuse Curt pe un ton uşor 
melancolic. Sunt într-o situaţie disperată. I-aş trage-o şi 
unui zombi din Morţii vii”. 

— Da’ ai făcut-o deja, zise Eric. I-ai tras-o lui Harriet 
Davenport. 

Alte hohote preistorice de râs. „De ce stau să-i ascult?” 
se întrebă Jared şi îşi aduse aminte imediat că Mary se 
ducea la concert cu unul dintre psihopaţii ăştia. „Habar n- 


43 Supranumit „drogul violului” (n. tr.). 
4 „The Walking Dead” - probabil referire la filmul horror din 1936, cu 
Boris Karloff (n. tr.). 


e 131 œ» 


are ea cum e Eric în realitate şi, după discuţia noastră de 
la ora de sport, nu sunt prea sigur că m-ar crede dacă i-aş 
spune tot adevărul.” 

— Lv’ baba asta n-ai să i-o tragi, spuse Kent. Da’ ştii că-i 
o idee mişto? Ar trebui să trecem pe la ea după ore. Să 
vedem ce mai face. 

— Niciun „după ore”, hotărî Eric. O tăiem după ora a 
şasea. 

Plesnete răsunătoare - semn că băteau palma unul cu 
altul ca să parafeze înţelegerea. Jared îşi luă geanta de 
sport şi ieşi din vestiar. 

Abia în pauza de prânz i-a povestit Frankie Johnson că 
boala aia bizară a somnului, care afecta doar femeile şi 
care se manifestase doar în Australia şi Hawaii, apăruse şi 
în D.C., Richmond şi chiar în Martinsburg, oraş situat 
destul de aproape de al lor. În treacăt, Jared îşi aduse 
aminte de ce spusese Kent despre Baba Essie, că avea un 
fel de pânză de păianjen pe faţă, dar îşi zise că nu era 
posibil. Nu în oraşul lor. În Dooling nu se întâmpla 
niciodată nimic interesant. 

— I-au zis Gripa Aurora, mai spuse Frankie. Aia e salată 
de pui? Cum e? Vrei să facem schimb? 


e 132 + 


1 


În Celula 12 din Aripa A nu erau decât un singur pat, 
toaleta metalică şi camerele de supraveghere din colţurile 
tavanului. Nici vorbă de pătrat marcat pe perete pentru 
fotografiile personale, nici vorbă de măsuţă. Coates îşi 
adusese cu ea un scaun din plastic pe care să poată sta în 
vreme ce Clint o examina pe Kitty McDavid, care zăcea 
nemişcată pe pat. 

— Deci? îl întrebă Coates. 

— Trăieşte. Semnele vitale sunt puternice. 

Clint se ridică din poziţia ghemuită în care stătuse până 
atunci, îşi trase mănuşile chirurgicale şi le puse cu grijă 
într-o pungă din plastic. Apoi scoase din buzunarul hainei 
un carneţel şi un pix şi începu să noteze ceva. 

— Nu-mi dau seama ce-i chestia aia. E cleioasă, ca seva 
de copac. Dar este şi destul de dură. Şi evident că este 
permeabilă, din moment ce poate să respire prin ea. Şi are 
miros de pământ... aşa mi se pare mie. Şi de ceară. Dacă 
m-ai obliga să am o părere, aş zice că-i un fel de ciupercă, 
numai că nu se comportă ca niciuna dintre ciupercile pe 
care le-am văzut sau despre care am auzit. 

Clint se simţea nelalocul lui discutând o problemă care-i 
depăşea sfera profesională, avea sentimentul că se caţără 
pe un munte făcut din monede. 

— Dacă un biolog ar lua o probă şi ar studia-o la 
microscop... 

— Mi s-a spus că nu-i bine să luăm chestia aia de acolo. 

Clint închise pixul şi îl puse înapoi în buzunar, alături de 
carneţel. 

— Mă rog, eu oricum nu sunt biolog. Şi, din moment ce 
pare că n-o deranjează... 

Excrescenţele de pe faţa lui Kitty erau albe şi subţiri, 
lipite de piele. Lui Clint i se părea că seamănă cu un 
linţoliu. Îi vedea ochii închişi şi le putea distinge mişcările 


e 133 + 


rapide de sub pleoape, mişcări caracteristice somnului 
adânc. Deşi nu înţelegea de ce, îl tulbura profund gândul 
că femeia ar putea să viseze sub substanţa aia. 

Din mâinile ei moi şi din încheieturi se desfăşurau 
mănunchiuri de firişoare subţiri, unduindu-se ca în adierea 
vântului, agăţându-se de talia combinezonului lui McDavid. 
Materia asta se întindea repede, făcându-l pe Clint să 
presupună că, până la urmă, va acoperi tot trupul femeii. 

— Seamănă cu țesătura din care sunt făcute batistele 
zânelor. 

Directoarea stătea cu braţele încrucişate la piept. Nu 
părea supărată - doar gânditoare. 

— Batistele zânelor? j 

— Le ţes păianjenii de iarbă®. Îi poţi vedea dimineata, 
cât încă mai este rouă. 

— Aha! Ai dreptate. l-am văzut în curtea din spatele 
casei. 

Câteva clipe au rămas amândoi tăcuţi, cu ochii la lujerii 
delicaţi care ieşeau din McDavid. Pleoapele ei se mişcau 
sub acoperământul acela. Oare în ce călătorie pornise? 
Oare visa droguri? Odată Kitty îi spusese că perspectiva îi 
plăcea mai mult decât momentul în care chiar se droga. 
Oare visa că iar îşi face rău? Oare îl visa pe Lowell Griner, 
traficantul de droguri care o ameninţase că o va ucide 
dacă va spune cuiva despre afacerile lui? Sau poate nu-i 
mai funcţiona creierul, i-l blocase virusul (dacă era un 
virus) care se manifesta în primul rând prin crearea acelei 
pânze diafane? lar mişcările ochilor nu erau decât 
echivalentul neural al unei linii de înaltă tensiune care a 
fost ruptă şi din care ţâşneau scântei? 

— Înfiorătoare chestie! spuse Janice. Şi nu folosesc des 
cuvântul ăsta. 

Lui Clint îi convenea că urma să vină Lila. Indiferent de 
ce era între ei, abia aştepta s-o vadă. 

— Trebuie să-l sun pe fiul meu, spuse el, mai mult 
pentru sine. 


4 Păianjen din genul Agelenopsis, care trăieşte prin grădini şi ţese 
pânze complicate (n. tr.). 
e 134 œ» 


Rand Quigley, gardianul de serviciu pe etaj, vâri capul 
pe uşă. 

Aruncă o privire rapidă, neliniştită, la femeia fără 
cunoştinţă şi cu chipul acoperit de linţoliul acela straniu. 
Îşi drese glasul şi se uită apoi la directoare. 

— Doamna şerif estimează că va ajunge cu prizoniera în 
douăzeci, treizeci de minute. 

Ezită puţin şi adăugă: 

— M-a informat Blanche despre turele duble, doamnă 
director. Stau aici cât timp veţi avea nevoie de mine. 

— Bravo! răspunse Coates. 

Pe drumul către Aripa A, Clint îi povestise pe scurt cum 
stătea treaba cu femeia găsită la locul unei crime şi o 
anunţase că Lila urma să o aducă la penitenciar. Coates, 
mult mai îngrijorată de veştile pe care i le dăduse 
Michaela, fusese neobişnuit de indiferentă în faţa unei 
asemenea încălcări a regulamentului. Clint se simţise 
uşurat. Dar uşurarea lui ţinuse doar câteva secunde, 
pentru că imediat directoarea îl pusese la curent cu tot ce 
ştia despre Gripa Aurora. 

Clint a vrut s-o întrebe dacă-i ardea de glumă, dar nu a 
mai apucat, deoarece Coates i-a arătat pe iPhone prima 
pagină din New York Times, unde urla cu litere de-o 
şchioapă titlul EPIDEMIE. În articolul de dedesubt se 
spunea că femeile îşi făceau un fel de înveliş în timpul 
somnului, că nu se mai trezeau, că izbucniseră revolte pe 
Coasta de Vest şi incendii în Los Angeles şi San Francisco. 
Clint observă că nu se menţiona nimic despre nenorocirile 
care s-ar fi putut întâmpla dacă substanţa aia ar fi fost 
îndepărtată de pe corpul lor. Poate era doar un zvon. Sau 
poate era adevărat şi presa încerca să evite răspândirea 
panicii. În momentul acesta, oricare variantă era posibilă. 

— Ai să-ţi suni băiatul în câteva minute, Clint, dar 
gândeşte-te la problemele noastre. Avem şase gardieni în 
tură, plus noi doi, plus Blanche la birou, plus Dunphy de la 
întreţinere. În schimb, avem o sute paisprezece deţinute, 
plus una pe drum. Majoritatea gardienilor sunt 
conştiincioşi, aşa cum este Quigley - înţeleg care le este 


e 135 + 


datoria şi mă aştept să şi-o facă. Îi mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru asta, deoarece nu ştiu când va fi posibil 
să primim întăriri. Pricepi? 

Clint pricepea. 

— În regulă. Acum să începem cu începutul, doctore: ce 
facem cu Kitty? 

— Luăm legătura cu cei de la CDC, le cerem să ne 
trimită nişte băieţi în costume de protecţie, care s-o ia de 
aici, s-o examineze... numai că... 

Clint făcu un gest din mâini, dând de înţeles cât de inutil 
ar fi totul. 

— Dacă povestea asta este atât de răspândită cum zici, 
iar toate ştirile par să-ţi dea dreptate, nu cred că avem de 
unde să primim vreun ajutor în momentul ăsta. Corect? 

Coates stătea tot cu braţele încrucişate. Clint se întrebă 
dacă nu cumva directoarea încerca să-şi stăpânească 
tremurul de spaimă. Gândul acesta îl făcu să se simtă 
deopotrivă mai bine şi mai rău. 

— Şi cred că nu ne putem aştepta s-o ia acum cei de la 
Spitalul St. Theresa sau oricine altcineva? continuă 
directoarea. Probabil că sunt ocupați până peste cap. 

— Ar trebui să ne interesăm, să dăm nişte telefoane, dar 
nu-mi fac speranţe, zise Clint. Deocamdată, haide s-o 
ţinem în carantină aici. Şi să încuiem celula, pentru că nu 
cred că ar fi bine să intre cineva în contact cu ea, s-o 
atingă, chiar dacă ar avea mănuşi. Van poate s-o 
monitorizeze din Cabină. Şi, dacă se întâmplă ceva, dacă 
starea ei se schimbă, dacă se trezeşte, ne anunţă şi venim 
imediat. 

— De acord. 

Coates făcu un gest în aer, alungând o molie care nu-i 
dădea pace. 

— Ce gânganie tâmpită! Cum dracu’ o fi ajuns aici? 
Următoarea problemă: ce se va întâmpla cu restul 
deţinutelor? Ce trebuie să facem în cazul lor? 

— Ce vrei să zici? 

Clint vru şi el să prindă molia, dar nu reuşi. Insecta 
zbură până la tuburile fluorescente din tavan şi începu să 


e 136 » 


se rotească în jurul lor. 

— Dacă adorm şi ele... murmură Coates arătând spre 
McDavid. 

Clint duse mâna la frunte, aşteptându-se s-o găsească 
arzând de febră. Îi veni în minte o întrebare trăsnită, cu 
mai multe variante de răspuns. 


Cum le ţineţi treze pe deţinutele unui penitenciar? 
Alegeţi dintre răspunsurile de mai jos: 

a) Puneţi încontinuu Metallica la sistemul de 
megafoane al instituţiei. 

b) Daţi un cuțit fiecărei deținute şi spuneți-le să 
înceapă să se zgârie cu el atunci când li se face 
somn. 

c) Daţi fiecărei deţinute câte o pungă cu 
Dexedrină“6. 

d) Toate cele de mai sus. 

e) Nu puteți să le ţineţi treze. 


— Există nişte medicamente care te împiedică să 
adormi, dar gândeşte-te, Janice, majoritatea femeilor de 
aici sunt dependente de droguri. Nu mi se pare deloc 
sănătos şi nici eficient să le îndopăm cu alte stimulente. 
Sigur, există Provigilul“”, numai că eu n-am dreptul să 
scriu o reţetă pentru o asemenea cantitate de pastile. Şi 
cred că orice farmacist s-ar uita strâmb la cel care ar 
cumpăra atât de multe. În concluzie, nu văd deloc cum am 
putea să le ajutăm. Tot ce putem face este să păstrăm o 
atmosferă cât mai normală, să încercăm să reprimăm orice 
reacţie de panică, să sperăm că vom avea parte de vreo 
explicaţie a fenomenului sau de vreo ameliorare a lui şi... 
Clint şovăi o clipă, înainte de a apela la eufemismul care 
părea a reda cel mai bine ce gândea - cel mai bine şi cel 
mai rău. 

— Şi să lăsăm natura să-şi urmeze cursul. 


46 Stimulent cerebral (n. tr.). 
+7 Medicament indicat în cazul somnolenţei excesive şi prelungite (n. 
tr.). 

e 137 œ» 


Numai că fenomenul acesta nu avea niciun fel de 
legătură cu natura pe care o cunoştea el. 

Coates oftă. 

leşiră amândoi pe coridor şi directoarea îi ceru lui 
Quigley să-i transmită mai departe ordinul: sub nicio formă 
nimeni nu avea voie să atingă excrescenţele de pe 
McDavid. 


2 


Deţinutele de la tâmplărie luau prânzul în atelier, nu în 
sala de mese; ba chiar, în zilele cu vreme frumoasă, li se 
permitea să mănânce afară, la umbra clădirii. Jeanette 
Sorley era recunoscătoare pentru această dovadă de 
bunăvoință din partea conducerii. O apucase durerea de 
cap încă din grădina de legume, în timp ce domnul doctor 
Norcross vorbea la telefon; iar acum aproape îi sfredelea 
creierul - parcă îi înfipsese cineva un piron în tâmpla 
stângă. Mirosul de lac îi făcea şi mai rău. Poate aerul curat 
de afară îi va alunga durerea. 

La ora douăsprezece fără zece, două deţinute de la 
bucătărie aduseră în atelier o măsuţă cu rotile pe care 
erau sandviciuri, pahare din plastic cu limonadă şi budinci 
micuţe de ciocolată. La ora douăsprezece se auzi sirena. 
Jeanette puse jos piciorul de scaun la care lucra şi opri 
strungul. Alte şase deţinute făcură acelaşi lucru. Nivelul 
decibelilor scăzu considerabil. Acum singurul sunet din 
atelier - unde se făcuse deja foarte cald şi luna iunie nici 
nu venise încă - era scheunatul ascuţit al aspiratorului cu 
care Ree Dempster strângea rumeguşul dintre ultimul 
rând de maşini şi perete. 

— Închide drăcia aia, deţinută! zbieră Tig Murphy. 

Murphy era proaspăt angajat în penitenciar. Şi, ca mai 
toţi angajaţii noi, zbiera foarte mult pentru că nu era încă 
sigur de sine. 

— E pauza de prânz! N-ai auzit sirena? 

Ree tresări. 

— Domnule ofiţer, mai am doar porţiunea asta mică... 


138 œ» 


— Am zis să-l închizi! Închide-l! 

— Da, domnule ofiţer. 

Ree opri aspiratorul, iar tăcerea care se lăsă îi dădu lui 
Jeanette un fior de uşurare. O dureau mâinile în mănuşile 
de lucru. O durea capul de la mirosul pătrunzător al 
lacului. Nu voia decât să ajungă mai repede în celulă - 
Celula 7 din Aripa B - unde mai avea nişte aspirine 
(medicament din categoria celor „verzi”, dar din care nu 
avea dreptul decât la douăsprezece pe lună). Şi poate după 
aceea va reuşi să adoarmă şi va dormi până la şase, ora 
cinei în Aripa B. 

— Alinierea, cu mâinile sus! scanda gardianul Murphy. 
A-li-nieee-rea, cu mâi-ni-le sus! Haide să vă văd sculele, 
doamnelor! 

Se aliniară. Ree era în faţa lui Jeanette şi reuşi să-i 
şoptească: 

— Ofiţerul Murphy e cam gras, nu ţi se pare? 

— Probabil că a mâncat şi el tort cu Michelle Obama, 
şopti şi Jeanette, făcând-o pe Ree să chicotească. 

Îşi ridicară uneltele: maşini manuale de şlefuit, 
şurubelniţe, burghie, dălţi. Jeanette se întreba uneori dacă 
deţinuţilor bărbaţi li s-ar fi permis accesul la asemenea 
scule ce puteau fi folosite ca arme extrem de periculoase. 
Mai cu seamă şurubelniţele. Ştia din experienţă proprie că 
puteai omori un om cu o şurubelniţă. O şurubelniţă simţea 
acum în cap. Străpungându-i-l. Sfredelindu-i-l. 
Descoperind materia moale a creierului şi răscolindu-i-o. 

— Ce ziceţi, doamnelor? Luăm prânzul al fresco? 

Cineva parcă le spusese că Murphy fusese profesor de 
liceu, dar îşi pierduse slujba în urma reducerilor de 
personal. 

— Adică... 

— Afară, mormăi Jeanette. Adică să luăm prânzul afară. 

Murphy întinse degetul spre ea. 

— Ia te uită! Avem o erudită printre noi. 

Dar zâmbea uşor, aşa că vorbele lui nu au părut 
răutăcioase. 

Uneltele au fost verificate şi puse într-o ladă metalică, 


< 139 + 


ţinută în permanenţă încuiată. Echipa din atelierul de 
tâmplărie se apropie de masă, fiecare deţinută îşi luă câte 
un sandvici şi un pahar cu limonadă, apoi stătură să fie 
numărate de Murphy. 

— Doamnelor, vă aşteaptă frumuseţea naturii. Să-mi ia 
şi mie cineva unul cu şuncă şi brânză. 

— Imediat, drăguţule, murmură Angel Fitzroy. 

Murphy îi aruncă o privire pătrunzătoare, la care Angie 
răspunse cu una plină de inocenţă. Lui Jeanette i se făcu 
milă de gardian. Dar mila nu-ţi ţine de foame, cum zicea 
mama ei. Îi dădea doar trei luni lui Murphy. Cel mult. 

Femeile ieşiră din atelier în şir indian şi se aşezară pe 
iarbă, cu spatele sprijinit de zidul clădirii. 

— Tu ce ţi-ai luat? o întrebă Ree. 

Jeanette examină conţinutul sandviciului. 

— Pui. 

— Eu am ton. Vrei să facem schimb? 

Pe Jeanette n-o interesa ce mânca, nici nu-i era foame, 
aşa că acceptă. Se forţă să înghită, sperând că poate aşa îi 
va mai trece durerea aia cumplită de cap. Bău limonada, 
care era amară, şi clătină din cap atunci când Ree îi aduse 
un păhărel cu budincă. Ciocolata declanşează migrenele şi, 
dacă durerea de acum s-ar transforma într-una din astea, 
ar fi nevoită să se ducă la infirmerie după un analgezic 
puternic, pe care nu l-ar căpăta decât dacă domnul doctor 
N. încă ar mai fi la cabinet. Pentru că se auzise că 
asistentele nu veniseră la serviciu. 

Până la clădirea principală a penitenciarului se întindea 
o alee betonată pe care cineva desenase un şotron, acum 
aproape şters. Câteva dintre femei se ridicară, găsiră nişte 
pietricele şi începură să se joace, îngânând tot felul de 
poezioare pe care probabil că le învăţaseră în copilărie. Ce 
chestii ciudate îţi rămân în minte după atâţia ani! îşi zise 
Jeanette. 

Îndesă în gură ultima bucăţică de sandvici şi ultima 
înghiţitură de limonadă amară, se sprijini de zid şi închise 
ochii. Îi mai trecuse durerea de cap? Parcă. În orice caz, 
mai aveau cel puţin cincisprezece minute din pauză. Ar 


e 140 œ» 


putea să aţipească puţin. 

Atunci apăru din atelierul de tâmplărie chiar gardianul 
Peters, ca un Hopa-Mitică pervers. Sau ca un trol 
desfrânat, ascuns până atunci sub o piatră. Se uită lung la 
femeile care jucau şotron, apoi la fel de lung la femeile 
care stăteau pe jos, lângă zid. Ochii i se opriră asupra lui 
Jeanette. 

— Sorley! Treci aici! Am o treabă pentru tine. 

Dobitocul de Peters! Hobby-urile lui erau strânsul-de- 
ţâţe şi mângâiatul-pe-cur. Incredibil cum de reuşea mereu 
să se ocupe de ele în acele locuri unde nu băteau camerele 
de supraveghere. Le ştia pe toate. Iar dacă spuneai ceva, 
dacă protestai, puteai să te alegi cu ţâţa răsucită, nu doar 
strânsă. 

— Sunt în pauza de prânz, domnule ofiţer, spuse ea, 
încercând să adopte un ton cât mai amabil cu putinţă. 

— Ba mie mi se pare că ai terminat. Mişcă-ţi curu’ de 
acolo şi hai cu mine! 

Murphy părea că nu ştie cum să reacționeze, însă 
probabil că se gândi la una dintre regulile care i se 
repetase de atâtea ori că o visa şi noaptea: într-un 
penitenciar de femei, gardienii de sex masculin nu au voie 
să rămână singuri cu o deţinută. Aşa că spuse: 

— Trebuie să fii însoţit, Don. 

Obrajii lui Peters se făcură instantaneu stacojii. Nu avea 
niciun chef de căcaturile Profului, mai cu seamă după 
croşeurile căpătate de la madam Coates şi după mesajul pe 
care tocmai îl primise de la Blanche Mcintyre, care-l 
anunţase că „era obligat” să facă tură dublă din cauza 
„stării de criză la nivel naţional”. Don căutase ştirea pe 
telefon: „criza” însemna că nişte babe dintr-un azil aveau o 
ciupercă. Clar: Coates era nebună. 

— Nu am nevoie de alt însoțitor, zise el. Merg doar cu 
ea. 

„Murphy n-o să insiste”, îşi spuse Jeanette. „E doar un 
debutant aici.” Insă atitudinea noului gardian o luă prin 
surprindere. 

— Trebuie să fii însoţit, repetă el. 


e 141 œ 


Poate că totuşi ofiţerul Murphy va rezista în mediul 
acesta. 

Peters căzu pe gânduri. Femeile aşezate lângă zid se 
uitau la el, iar jocul de şotron încetase. Erau deţinute, 
sigur că da. Dar erau şi martore. 

— Alo! strigă Angel, făcându-i cu mâna. Alo! Mă cunoşti, 
domnule ofiţer Peters. Ştii că sunt bucuroasă să-ţi dau o 
mână de ajutor. 

Pe Don îl cuprinse spaima - absurdă, iraţională spaimă - 
că Fitzroy ştia cumva ce are el de gând să facă. Normal că 
nu ştia nimic, ci doar încerca să-l scoată din sărite, aşa 
cum o făcea în fiecare clipă a vieţii ei. Chiar dacă şi-ar fi 
dorit să fie într-o bună zi singur cinci minute cu nebuna 
aia, nu-l încânta deloc ideea de a sta cu spatele la ea nici 
măcar o secundă. 

Nu, nu Fitzroy. N-am nevoie de ea acum. 

O alese pe Ree. 

— Tu, Dumpster. 

Câteva dintre femei începură să chicotească. 

— Dempster, îl corectă Ree, cu demnitate neprefăcută. 

— Dempster, Dumpster, Dimplebutt“f, mi se rupe. 
Haideţi cu mine! Amândouă! Nu mă faceţi să vă zic încă o 
dată, că am o zi al naibii de proastă. 

Îi aruncă o privire lui Murphy - deşteptu' lu’ peşte 
prăjit! 

— Pa şi pu, Profule! 

Vorbele lui provocară alte chicoteli - din sortimentul 
pupincurist. Murphy era nou şi depăşit de situaţie şi nicio 
deţinută nu voia să fie pe lista neagră a ofițerului Peters. 
lete-te, domnule! îşi zise Don, se vede treaba că paraşutele 
de aici nu-s chiar bătute în cap. 


3 


Gardianul Peters le duse pe Jeanette şi Ree pe Broadway 
şi le spuse să se oprească în faţa sălii comune (totodată şi 


48 Dimple butt - gropiţe în zona lombară, „gropiţele lui Venus”; unul 
dintre semnele frumuseţii feminine (n. tr.). 


e 142 œ» 


sala unde deţinutele fără probleme disciplinare primeau 
vizitatori). Fiind ora prânzului, nu era nimeni acolo. 
Jeanette începuse deja să aibă un presentiment urât în 
legătură cu intenţiile lui Peters. Când acesta le deschise 
uşa, ea nici nu se clinti din loc. 

— Ce vrei să facem? 

— Eşti chioară, deţinută Sorley? 

Nu, nu era chioară. Vedea găleata şi mopul sprijinit de 
ea. Vedea şi o altă găleată din plastic pe una dintre mese. 
Asta era plină cu cârpe şi cu produse de curăţenie, nu cu 
păhărele cu budincă. 

— Ar trebui să fim în pauza de prânz, spuse Ree, 
încercând să pară indignată, deşi n-o ajuta deloc tremurul 
din voce. Ca să nu mai zic că deja ni s-a dat ceva de făcut. 

Peters se aplecă spre ea, dezvelindu-şi până la gingii 
dinţii stricaţi şi strâmbi. Ree se făcu mică şi se lipi de 
Jeanette. 

— Trece şi treaba asta pe lista de fapte bune pe care le 
faci pentru iertarea păcatelor şi dă-o duhovnicului tău mai 
încolo, bine? Acum, mişcă-te încoace şi pune mâna de fă 
ce-ţi spun, dacă nu vrei să-ţi fac raport pentru indisciplină! 
Am o zi de tot căcatu', am o stare de tot căcatu' şi, în caz 
că nu vrei să-ţi dau şi ţie niţel din căcatu' ăsta, treci 
imediat la treabă! 

Apoi, făcând un pas la dreapta ca să acopere unghiul 
camerei de supraveghere, o apucă pe Ree de spatele 
combinezonului, vârându-şi degetele pe sub banda elastică 
a bustierei. O îmbrânci cu putere în sala comună. Ree se 
împiedică şi, ca să nu cadă, se prinse cu mâna de 
automatul cu gustări. 

— Bine, bine! 

— Bine şi mai cum? 

— Bine, domnule ofiţer Peters. 

— Nu ar trebui să ne îmbrânceşti, spuse Jeanette. Nu ai 
voie. 

Don Peters îşi dădu ochii peste cap. 

— Vaită-te cui îi pasă. Mâine e zi de vizite şi locul ăsta 
arată ca o cocină de porci. 


e 143 + 


Jeanette nu era de acord. Ei i se părea că arată foarte 
bine. Dar nu avea nicio importanţă ce i se părea ei. Dacă 
bărbatul în uniformă zicea că arată ca o cocină de porci, 
atunci aşa arăta. Bărbatul are întotdeauna dreptate era 
una dintre regulile nescrise aplicate în micuța provincie 
Dooling şi probabil în tot restul lumii. 

— O să faceţi curăţenie de la un capăt la altul şi îndărăt. 
Şi eu am să vă supraveghez cu atenţie ca să vă faceţi bine 
treaba. 

Intinse mâna spre găleata cu produse de curăţenie. 

— Tu te ocupi de aia, Dumpster. Duduia Nu-Ai-Voie o să 
dea cu mopul. Să faci podeaua lună, să nu-mi fie silă să 
mănânc de pe jos. 

„Ce mi-ar mai plăcea s-o faci”, îşi spuse Jeanette, 
ducându-se să ia găleata. Nu voia să i se facă raport 
pentru indisciplină. Dacă aşa s-ar fi întâmplat, foarte 
posibil că ar lipsi din sala asta în weekend, când o vor 
vizita sora şi fiul ei. Minunat copil era Bobby, niciodată nu 
se văita de drumul mult prea lung cu autobuzul pe care 
trebuia să-l facă până aici. O durea şi mai tare capul acum 
şi tot ce-şi dorea pe lumea asta erau o aspirină şi un pui de 
somn. 

Ree studie atentă produsele pentru curăţenie, apoi alese 
un spray şi o cârpă. 

— Vrei să tragi pe nas fâsul ăla de mobilă, Dumpster? 
Vrei să-ţi vâri căcatu' ăla în rât şi să te tripezi? 

— Nu. 

— Nu şi mai cum? 

— Nu, domnule ofiţer Peters. 

Ree se apucă să lustruiască o masă. Jeanette umplu 
găleata la chiuveta din colţul sălii, înmuie mopul în ea, îl 
stoarse şi începu să spele pe jos. Vedea pe geam gardul 
din plasă din faţa închisorii. Şi dincolo de el era West 
Lavin, pe care maşini cu oameni liberi mergeau încolo şi 
încoace - la serviciu, acasă, la Denny's pentru masa de 
prânz, altundeva. 

— Treci încoace, Sorley! îi ordonă Peters. 

Gardianul stătea între automatul cu gustări şi cel cu 


e 144 œ» 


sucuri, într-un unghi mort al camerei de supraveghere, 
unde se adunau uneori deţinutele ca să facă schimb de 
pastile, de ţigări, de pupături. 

Jeanette clătină din cap şi continuă să spele podeaua. 
Dungile lungi şi ude de pe linoleum se uscau repede. 

— Treci încoace dacă vrei să-l vezi pe fii-tu data viitoare 
când o să mai vină pe-aici! 

„Ar trebui să refuz”, îşi spuse ea. „Ar trebui să-i zic să 
mă lase în pace dacă nu vrea să-l reclam. Însă iese mereu 
basma curată, nu?” 

Toată lumea ştia ce face Peters. Cu siguranţă că ştia şi 
Coates, dar, în ciuda vorbelor ei mari despre toleranța zero 
faţă de hărţuirea sexuală, nu se schimbase nimic. 

Jeanette îşi târi picioarele până la nişa dintre automate 
şi se opri în faţa gardianului - cu mopul în mână şi capul în 
jos. 

— Aici. Cu spatele la perete. Lasă dracu’ mopul ăla! 

— Nu vreau, domnule ofiţer. 

Acum chiar că o durea rău de tot capul, parcă mai avea 
puţin şi exploda. Celula 7 era puţin mai încolo şi acolo era 
şi policioara cu aspirinele ei. 

— Treci aici, ori îţi fac raport pentru indisciplină şi îţi 
pierzi dreptul să primeşti vizite! Şi, după aia, am să-ţi mai 
fac încă un raport şi - bang! - gata şi cu relaxarea în sala 
comună. 

„Gata şi cu şansa mea la eliberare condiţionată de la 
anul”, îşi zise Jeanette. „Fără sală comună, fără eliberare 
condiţionată, mă întorc de unde am plecat, caz închis.” 

Se strecură pe lângă Peters, care-şi împinse bazinul în 
ea, ca să îi simtă erecţia. Jeanette se lipi de perete. Peters 
se apropie de ea. li simţea duhoarea de transpiraţie 
amestecată cu aftershave şi soluţie pentru regenerarea 
părului. Fiind mai înaltă decât el, putea să se uite peste 
umărul lui şi să-şi vadă colega de celulă. Ree nu mai 
lustruia masa. Se uita la ei cu ochi mari, plini de spaimă, 
de nedumerire şi încă ceva, ce s-ar fi putut să fie furie. 
Ridică încet tubul cu spray. Jeanette clătină foarte încet 
din cap. Peters nu observă: avea treabă să se descheie la 


e 145» 


şliţ. 

Ree lăsă în jos tubul şi se apucă din nou să lustruiască 
masa aia, care n-avea nevoie să mai fie lustruită - nu 
avusese de la bun început nevoie de lustru. 

— Acu' freacă-mi-o! îi ordonă Peters. Tre' să mă uşurez. 
Ştii ce-aş vrea? Aş vrea să fie Coatsie în locul tău. Aş vrea 
să stea ea cu curu' lipit de peretele ăsta. Şi, dacă ar fi ea 
aici, nu m-aş mulţumi doar cu o labă. 

Jeanette îl cuprinse şi el icni gros. Zău că era de mai 
mare râsul. N-avea mai mult de şapte centimetri - niciun 
motiv de fală în faţa celorlalţi bărbaţi -, dar era destul de 
tare. lar ea ştia ce are de făcut. Mai toate femeile ştiu. 
Tipii sunt dotați cu câte o armă; tu trebuie s-o descarci şi 
ei îşi văd mai departe de treburile lor. 

— Mai uşor, nebuno! 

Răsuflarea îi duhnea a carne condimentată, poate cârnat 
sau salam. 

— Stai, întinde mâna! 

Jeanette o întinse şi el îi scuipă în palmă. 

— Acum treci la treabă! Şi vezi să mă mângâi şi la coaie. 

Jeanette se supuse, fără să-şi ia ochii de la fereastra pe 
care o vedea peste umărul lui. Deprinsese tehnica aceasta 
încă de la vârsta de unsprezece ani, când o atinsese prima 
oară tatăl ei vitreg şi şi-o perfecţionase mai târziu, prin 
bunăvoința răposatului ei soţ. Dacă găseşti un obiect pe 
care să te fixezi, un punct asupra căruia să te concentrezi, 
poţi să-ţi abandonezi cumva trupul şi să pretinzi că el se 
ocupă de ale lui, în timp ce tu te ocupi de lucrul ăla care ţi 
se pare atât de fascinant. 

O maşină de poliţie opri în faţa penitenciarului. Jeanette 
o urmări aşteptând între cele două porţi şi apoi intrând în 
curte, după deschiderea porţii interioare. Directoarea 
Coates, doctorul Norcross şi gardiana Lampley îi ieşiră în 
întâmpinare. Parcă nici nu mai auzea gâfâitul umed al lui 
Peters în urechea ei. Din maşină coborâră doi poliţişti - o 
femeie, de pe locul şoferului, şi un bărbat, de pe locul din 
dreapta. Amândoi cu armele scoase, ceea ce însemna că 
prizoniera lor era poamă rea, probabil cu bilet pentru 


e 146 œ» 


Aripa C. Poliţista deschise portiera din spate şi femeia 
cobori din maşină. Lui Jeanette nu-i dădea deloc impresia 
că ar fi periculoasă. Chiar dacă avea faţa plină de vânătăi, 
părea foarte frumoasă. Părul negru i se revărsa pe spate şi 
avea atâtea rotunjimi, că până şi salopeta aia lălâie de 
arest preventiv părea elegantă pe ea. O gânganie zbura în 
jurul capului ei. Un ţânţar uriaş? O molie? Jeanette se uită 
mai bine, dar nu reuşi să-şi dea seama. Gâfâitul lui Peters 
căpătase inflexiuni stridente. 

Polițistul o apucă de umăr pe femeia cu păr negru şi o 
conduse spre intrare, unde aşteptau Norcross şi Coates. 
Odată ajunşi în clădire, va începe procesul de admitere. 
Fluturând din mână la gângania zburătoare care-i dădea 
târcoale, femeia îşi dădu capul pe spate şi râse atât de 
tare, încât Jeanette reuşi să-i distingă dantura perfectă şi 
strălucitoare. 

Peters începu să se împingă în ea şi să-i ejaculeze în 
palmă. 

Termină. Făcu un pas înapoi. Avea obrajii congestionaţi. 
Şi un zâmbet pe mutra umflată. Se încheie la pantaloni şi îi 
zise: 

— Şterge-te de automatul de sucuri, Sorley, şi termină 
de spălat pe jos. 

Jeanette se şterse de spermă, apoi împinse găleata până 
la chiuvetă ca să-şi spele mâna. Când se întoarse, îl văzu 
pe Peters bând cola la o masă. 

— Eşti bine? o întrebă Ree în şoaptă. 

— Da, îi răspunse Jeanette, tot şoptind. 

Şi chiar se va simţi bine de îndată ce va lua o aspirină. 
Ultimele patru minute nu existaseră. Se uitase la femeia 
aia adusă de poliţie. Atâta tot. Nu va mai fi nevoită să se 
gândească niciodată la ultimele patru minute. Nu se 
gândea decât că-l va vedea pe Bobby în ziua de vizită. 

Fââs-fâăs, făcea spray-ul de mobilă. 

Ree reuşi să-şi ţină gura vreo trei sau patru secunde - 
trei sau patru secunde de binecuvântată linişte. Apoi: 

— Ai văzut-o pe aia nouă? 

— Da. 


e 147 œ 


— E frumoasă sau mi se pare mie? 

— E frumoasă. 

— Ai văzut că poliţiştii şi-au scos pistoalele? 

— Da. 

Jeanette aruncă o privire spre Peters, care deschisese 
televizorul şi se uita acum la nişte ştiri de ultimă oră. Pe 
ecran se vedea o persoană căzută peste volanul unei 
maşini. Nu prea puteai să-ţi dai seama dacă era bărbat sau 
femeie, pentru că părea să fie înfăşurat/infăşurată într-un 
fel de tifon sau voal. În partea de jos a ecranului, licărea 
anunţul roşu: ULTIMA ORĂ. Numai că asta nu însemna 
mare lucru - după mintea celor din televiziune, ştire de 
ultimă oră era şi dacă scăpa vreun pârţ Kim Kardashian. 
Jeanette clipi de câteva ori, ca să scape de apa aia care-i 
umpluse brusc ochii. 

— Ce crezi că a făcut? 

Îşi drese glasul, înghiţindu-şi lacrimile. 

— N-am idee. 

— Sigur te simţi bine? 

Înainte ca Jeanette să-i răspundă, Peters le zise fără să 
se întoarcă spre ele: 

— Încetaţi cu bârfa, doamnelor, sau vă fac raport la 
amândouă! 

Şi, pentru că Ree nu putea să tacă - pur şi simplu nu ştia 
cum - Jeanette se duse să dea cu mopul în celălalt capăt al 
sălii. 

Michaela Morgan vorbea din televizor: 

— Deocamdată, domnul preşedinte a refuzat să declare 
starea de urgenţă, însă sursele noastre spun că... 

Jeanette nu o mai ascultă. Nou-venita îşi ridicase mâinile 
încătuşate spre moliile din jurul ei şi începu să râdă când 
ele i se aşezară pe degete. 

„O să-ţi piară râsul ăla aici, surioară”, îi zise ea în gând. 

„Tuturor ne piere.” 


4 
Anton Dubcek veni acasă să ia masa de prânz. Aşa făcea 


< 148 >» 


în fiecare zi şi, deşi ceasul nu arăta decât douăsprezece şi 
jumătate, era destul de târziu după standardele lui Anton, 
care muncea pe brânci încă de la şase dimineaţa. Când 
vine vorba despre întreţinerea piscinelor, oamenii nu 
pricep că treaba asta nu-i pentru cei mai slabi de înger. 
Trebuie să fii determinat. Dacă vrei să ai succes în acest 
domeniu al piscinelor, nu trebuie să-ţi pierzi vremea 
dormind şi visând la blinii“* şi la sex oral. Ca să te menţii în 
frunte, trebuie să te trezeşti înainte de răsăritul soarelui. 
Astăzi, Anton deja curăţase, reglase nivelul apei şi spălase 
filtrele din şapte piscine; pe deasupra, mai înlocuise şi 
garniturile de la două pompe. Aşa că se va ocupa după- 
amiază sau spre seară de restul de patru comenzi pe care 
le avea în agendă. 

Dar, până atunci: prânzul, un pui de somn, niţică tragere 
de fiare şi poate o scurtă vizită la Jessica Elway, 
bunăciunea aia măritată şi plictisită, cu care şi-o trăgea în 
prezent. Faptul că bărbat-su era adjunctul şerifului local 
adăuga şi mai multă savoare actului. Gaborii stăteau în 
maşini cât e ziua de lungă şi înfulecau gogoşi şi le plăcea 
la nebunie să-i hărţuiască pe negri. Pe de altă parte, Anton 
stăpânea apele şi făcea bani. 

Îşi aruncă cheile în vasul de lângă uşă şi se duse drept la 
frigider să-şi ia shake-ul. Dădu la o parte laptele din soia, 
punga cu varză kale, cutia cu fructe de pădure - nici urmă 
de shake. 

— Mamă! Mama! strigă el. Unde mi-e shake-ul? 

Niciun răspuns, deşi se auzea televizorul mergând în 
living. Anton îşi vâri capul prin uşa întredeschisă. Toate 
semnele - televizorul deschis, paharul gol - sugerau că 
Magda se retrăsese să soilească puţintel şi ea. Oricât de 
mult îşi iubea mama, Anton era conştient că aceasta se 
cam întrecea cu băutura. Şi îl enerva la culme când o 
vedea beată. De la moartea tatălui său, Anton aducea bani 
în casă şi plătea ratele. Sarcina ei era să se ocupe de casă 
şi de el. Dacă nu-şi bea shake-ul, Anton nu mai putea să 


9 Un fel de clătite ruseşti, aşezate în straturi, cu diverse umpluturi (n. 
tr.). 


e 149 + 


subjuge piscinele aşa cum trebuia, nici să exceleze în sala 
de forţă şi nici să călărească cucoanele cu tragerea de 
inimă pe care o aşteptau de la el. 

— Mama! Ce-i căcatul ăsta? De ce nu ţi-ai făcut treaba? 

Vocea lui supărată răsună prelung prin toată casa. 

Făcând cât mai mult tărăboi posibil, îşi scoase blenderul 
din dulapul de sub sertarul cu tacâmuri, îl trânti pe masă şi 
îl asamblă: bol, lame şi suport. Aruncă înăuntru o mână 
zdravănă de verdeţuri, câteva fructe de pădure, mai multe 
alune, o lingură plină cu unt de arahide bio şi o cană cu 
Mister Ripper Protein Powder”. În timp ce se ocupa de 
toate ingredientele shake-ului său, se pomeni cu gândul la 
doamna şerif Lila Norcross. Bunuţă, chiar dacă nu prea 
tânără; în mare formă - o mămicuţă sexoasă, care se 
abţinea de la gogoşi. Şi îl înnebunea felul în care-l lua 
peste picior ori de câte ori îi zicea ceva. Oare tânjea după 
trupul lui? Sau voia să-l atace cu brutalitatea proprie 
poliţiei? Sau tânjea după trupul lui şi voia să-l atace cu 
brutalitatea proprie poliţiei? Situaţia merita monitorizată. 
Anton setă blenderul la ultima treaptă de viteză şi urmări 
atent procesul de contopire a ingredientelor. În momentul 
în care amestecul căpătă o culoare uniformă, ca de mazăre 
tânără, opri aparatul, luă cana şi intră în living. 

Ce să vezi, nene, pe ecran era chiar vechea lui tovarăşă 
de joacă, Mickey Coates! 

O plăcea pe Mickey, deşi la vederea ei, o melancolie 
necaracteristică îl cuprinse pe preşedintele, directorul 
general, directorul financiar şi unicul angajat al companiei 
„Doar cu Anton piscina ta e beton” SRL. Oare îl mai ţine 
minte? Mama lui îi fusese bonă, aşa că, în copilărie, 
petrecuseră mult timp împreună. Anton îşi amintea cum 
Mickey îi inspecta camera: îi scotocea prin sertare, îi 
răsfoia revistele cu benzi desenate, îl bombarda cu 
întrebări: De unde ai asta? De ce îţi place G.I. Joe? De ce 
nu ai niciun calendar? Tatăl tău e electrician, da? Crezi că 
o să te înveţe să schimbi siguranţele? Vrei să înveţi să 
schimbi siguranţele? Aveau cam opt ani şi ea părea că vrea 


5 Pudră proteică (n. tr.). 
e 150 œ» 


să-i scrie biografia. Dar nu-l deranja. Ba chiar îi plăcea. 
Interesul pe care ea îl manifesta faţă de persoana lui îl 
făcea să se simtă deosebit; înainte de asta, înainte s-o fi 
cunoscut, era un copil ca toţi copiii şi nu avusese nevoie de 
atenţia nimănui. Bineînţeles că Mickey plecase după aia la 
o şcoală particulară şi abia dacă mai vorbiseră din 
gimnaziu. 

Probabil că, atunci când crescuse, Mickey a devenit o 
gagică din alea gomoase, care citeau Wall Street Journal şi 
înțelegeau ce mama mă-sii de farmec poate avea opera. 
Una din tipele alea care se uitau doar la PBS*! - genul ăsta 
de tipe. Anton clătină din cap. Ea are de pierdut - asta era 
convingerea lui. 

— Vă avertizez că imaginile pe care le veţi vedea pot 
avea un puternic impact emoţional şi că nu le-am 
confirmat încă autenticitatea. 

Mickey vorbea aşezată în spatele carului de reportaj, cu 
portiera deschisă. Alături de ea era un bărbat cu căşti pe 
urechi şi un laptop în faţă. Se vedea clar că fardul albastru 
de pe pleoapele lui Mickey era umed. Probabil că era 
foarte cald în maşina aia. Parcă se schimbase şi la faţă. 
Anton luă o înghiţitură mare din shake şi începu s-o 
studieze. 

— În orice caz, continuă ea, în lumina tuturor 
informaţiilor despre Aurora şi a zvonurilor cu privire la 
reacţiile adverse ale femeilor trezite brusc din somn, am 
hotărât să le difuzăm, pentru că par a confirma ce am aflat 
până acum. lată o parte din imaginile preluate din 
transmisiunea în direct a site-ului deţinut de secta 
autointitulată Străluminaţii, din baza lor de lângă comuna 
Hatch, New Mexico. Aşa cum ştiţi, această grupare 
paramilitară se află de ceva vreme în conflict cu 
autorităţile federale pe tema dreptului de proprietate 
asupra surselor de apă... 

Oricât se bucura s-o revadă pe Mickey, toată treaba aia 
îl plictisea de moarte pe Anton. Luă telecomanda şi mută 


51 Public Broadcasting Service - post de televiziune care difuzează 
documentare, dezbateri politice, emisiuni de artă, concerte (n. tr.). 


e 151 œ» 


pe Cartoon Network, unde un cal şi un călăreț galopau 
prin nişte păduri întunecate, urmăriţi de nişte fantome. 
Abia când puse telecomanda la loc pe măsuţă, observă 
sticla goală de gin de pe jos. 

— Zău, mama, dă-o dracu' de treabă! 

Anton mai luă o gură de shake şi traversă livingul. 
Trebuia să se asigure că nu se sufocă în somnul ăla al ei de 
beţivă. Doar nu ar fi lăsat-o să moară ca un star-rock cu el 
în casă. 

Insă îl opri trilul telefonului mobil de pe masa din 
bucătărie. Un mesaj de la Jessica Elway. Reuşise să-şi 
culce copilul, avea intenţia să fumeze o ţigară cu 
marijuana, să se dezbrace de tot şi să închidă şi TV-ul şi 
Internetul - care erau sinistro-bizare astăzi. Oare avea 
chef Anton să i se alăture? Sărmanul ei soţ era reţinut la 
serviciu din cauza unei crime. 


5 


Lui Frank Geary i se părea că protagonistul imaginilor 
transmise din New Mexico semăna cu un veteran al 
Generației Woodstock şi că acum ar fi trebuit să-şi 
împletească flori în pletele cărunte şi să depene amintiri, 
nu să conducă o sectă formată doar din indivizi duşi cu 
pluta. 

Cumătrul Tabac - aşa îşi zicea el. Ce nume mai e şi ăsta? 
Avea părul des, zburlit, cârlionţat şi încărunţit bine. Barba 
la fel de cârlionţată şi încărunţită. Şi purta un poncho lung 
până la genunchi, poncho pe care erau imprimate 
triunghiuri portocalii. Frank  urmărise povestea 
Străluminaţilor de-a lungul întregii primăveri şi ajunsese 
acum la concluzia că, în spatele tuturor deghizărilor 
pseudoreligioase şi cvasipolitice, indivizii ăia nu erau decât 
o şleahtă de evazionişti fiscali. 

Străluminaţii, aşa îşi ziceau ei - măi, măi, ce ironic! 
Aproximativ treizeci de bărbaţi şi femei şi câţiva copii care 
se declaraseră naţiune de sine stătătoare. Pe lângă refuzul 
de a-şi plăti impozitele, de a-şi trimite copiii la şcoală şi de 


e 152 œ» 


a renunţa la armele automate (pretinzând că au nevoie de 
ele ca să-şi apere ferma de ierburi), schimbaseră, fără 
autorizaţie, cursul singurei ape curgătoare din zonă, 
făcând-o să treacă pe terenul lor. De luni bune stăteau FBI- 
ul şi ATF-ul în faţa porţilor lor, încercând să negocieze 
termenii unei capitulări, dar fără niciun rezultat notabil 
deocamdată. 

Pe Frank îl dezgusta ideologia Străluminaţilor: egoism 
pur travestit în spiritualitate. Ei erau de vină pentru 
interminabilele reduceri bugetare care amenințau să-i 
transforme slujba de acum într-una cu jumătate de normă 
sau de-a dreptul într-o activitate de voluntariat. Civilizaţia 
are nevoie de contribuţii - sau de sacrificii, dacă aşa vrei 
să le zici. Altminteri, te pomeneşti cu haite de câini 
vagabonzi pe străzi şi în guvernul din D.C. Îşi dorea (deşi, 
s-o recunoaştem, nu cu prea mare tărie) să nu fie niciun 
copil în fortul ăla, pentru ca forţele de ordine să poată 
trece cu tăvălugul peste Străluminaţi şi să scape lumea de 
scursurile alea. 

Frank stătea în biroul lui micuţ, ticsit cu cuşti de diferite 
dimensiuni şi tot soiul de unelte. Nu avea cine ştie ce 
spaţiu, dar nu-l deranja. Era în ordine. 

Sorbea suc de mango dintr-o sticlă şi se uita la televizor. 
Îşi pusese o pungă cu gheaţă la mâna cu care bătuse în uşa 
lui Garth Flickinger. Ecranul telefonului mobil începu să 
clipească: Elaine. Nu prea ştia ce atitudine să adopte, aşa 
că lăsă mesageria vocală să-i răspundă. Acum înţelegea că 
sărise un pic calul cu Nana. Puteau să apară repercusiuni. 

În faţa vilei unui doctor plin de bani se afla acum un 
Mercedes verde făcut zob. Amprentele lui Frank erau 
peste tot pe piatra cubică cu care îi spărsese geamurile şi 
îi maltratase caroseria. Amprentele lui mai erau şi pe 
ghiveciul cu liliac, pe care, în furia lui nestăpânită, îl 
îndesase pe bancheta din spate de la maşina nenorocitului 
ăluia pe care-l durea în cur de restul lumii. Acesta era 
exact genul de probă incontestabilă - pentru infracţiunea 
de vandalism - pe care un judecător specializat în dreptul 
familiei (toţi judecătorii ăştia oricum o favorizau pe mamă) 


e 153 + 


ar avea nevoie ca să decidă că nu va mai avea voie să-şi 
vadă fiica decât în prezenţa altei persoane şi doar timp de 
o oră, o dată la Sfântu' Aşteaptă. Privind retrospectiv, 
vedea limpede că totul se întâmplase doar din cauză că 
intervenise Frank-cel-Rău. Apăruse Frank-cel-Rău şi îşi 
făcuse de cap. 

Numai că Frank-cel-Rău nu era cu desăvârşire rău sau 
cu desăvârşire incorect. la gândiţi-vă: pentru moment, 
fetiţa lui era în siguranţă când desena pe asfalt. Poate 
Frank-cel-Bun s-ar fi descurcat mai bine. Poate nu. Frank- 
cel-Bun era cam pămpălău. 

— Eu - noi - nu vom sta cu mâinile în sân în timp ce asa- 
zisul guvern al Statelor Unite va continua cu această 
mascaradă. 

Pe ecranul televizorului apăruse Cumătrul Tabac, care 
îşi ţinea discursul din capătul unei mese lungi. Pe masa 
aceea era întinsă o femeie, îmbrăcată cu o cămaşă de 
noapte bleu şi lungă. Chipul ei era acoperit cu o chestie 
albă, care semăna cu pânzele false de păianjeni vândute 
pretutindeni în preajma Halloweenului. Însă pieptul i se 
mişca regulat, în ritmul respirației. 

— Ce dracu' mai e şi căcatu' ăla? îl întrebă Frank pe 
cățelul de rasă incertă care îl vizita din când în când. 

Căţelul ridică ochii la el, căscă şi se culcă la loc. O fi fost 
un clişeu, dar Frank era convins că nu există companie mai 
bună decât un câine, indiferent de situaţie. Nu există 
companie mai bună decât un câine - punct. Câinii nu fac 
pe deştepţi; câinii se descurcă cu ce au. Câinii te acceptă 
aşa cum eşti. De când se ştia, Frank avusese mereu un 
câine. Elaine era alergică la câini - aşa pretindea. lată 
altceva la care a renunţat pentru ea - ceva mult mai 
important decât era Elaine capabilă să priceapă vreodată. 

Frank frecă potaia mică între urechi. 

— Am văzut că agenţii lor umblă la sursa noastră de apă. 
Ştim că şi-au folosit substanţele chimice, ca să atace cele 
mai vulnerabile şi dragi fiinţe din Familia noastră - femeile 
Străluminaţilor - doar cu scopul de a semăna haos şi 
teamă şi neîncredere. Ne-au otrăvit suratele în crucea 


e 154» 


nopţii. Printre ele se numără şi iubitoarea mea soţie, 
scumpa mea Susannah. Otrava aceasta a acţionat asupra 
ei şi asupra celorlalte femei frumoase ale noastre în timpul 
somnului. 

Vocea i se înecă într-un acces de tuse tabagică, ciudat 
de simpatică. Te ducea cu gândul la bătrânii strânşi în 
jurul mesei la micul dejun, bucurându-se în tihnă de anii 
de pensie. 

Alături de marele preot al evaziunii fiscale se aflau doi 
bărbaţi mai tineri, tot cu bărbi (deşi podoabele lor faciale 
erau mai puţin impresionante) şi tot înfăşuraţi în 
ponchouri. Centurile militare îi făceau să semene cu nişte 
figuranţi dintr-un western spaghetti de pe vremuri, regizat 
de Sergio Leone. Pe peretele din spatele lor era un lisus pe 
cruce. Imaginea filmului din baza Străluminaţilor era clară, 
viciată doar din când în când de câte o linie care traversa 
ecranul. 

— În timpul somnului! 

— Vedeţi până unde duce laşitatea acestui Rege al 
Minciunilor? Îl vedeţi cum se lăfăie în Casa Albă? Vedeţi 
chipurile celorlalţi mincinoşi de teapa lui imprimate pe 
hârtiile alea verzi şi inutile despre care ei vor să ne 
convingă că ar avea vreo valoare? Of, semenii mei! 
Semenii mei, semenii mei! Atât de vicleni sunt oamenii 
ăştia, şi atât de cruzi! Nişte farisei - toţi, fără excepţie! 

Brusc îi ieşiră la iveală toţi dinţii din stufărişul bărbii. 

— Dar noi nu ne vom înclina în faţa diavolului! 

„la te uită!” îşi spuse Frank. „Dacă Elaine crede că are 
probleme cu mine, ar trebui să-l vadă pe Jerry Garcia” 
ăsta. Are un stol întreg de păsări la mansardă.” 

— Scamatoriile jalnice ale urmaşilor lui Pilat din Pont nu 
valorează nimic în faţa Domnului nostru! 

— Lăudat fie Domnul, murmură unul dintre membrii 
grupării paramilitare. 

— Foarte bine! Lăudaţi-L.. Bine faceţi! pocni din palme 
domnul Tabac. Acum hai să luăm chestia asta de pe 


5 Jerry Garcia (1942-1995) - chitarist al trupei Grateful Dead, 
consumator de droguri (n. tr.). 


< 155» 


cucoana mea! 

Unul dintre oameni îi întinse o foarfecă mare, de 
bucătărie. Cumătrul se îndoi de şale şi începu să taie atent 
pânza de pe chipul soţiei sale. Frank se aplecă spre 
ecranul televizorului. 

Presimţea că urmează ceva nemaivăzut. 


6 


Când intră în dormitor şi o văzu pe Magda dormind sub 
pătură, înfăşurată în ceva ce semăna cu vata de zahăr, 
Anton se aşeză în genunchi lângă pat, trânti cana cu shake 
pe noptieră, descoperi forfecuţa - probabil iar îşi tunsese 
sprâncenele în camera de la iPhone - şi începu să taie. 

Oare cine-i făcuse asta? Sau şi-o făcuse singură? Sau era 
un accident bizar? O reacţie alergică? Vreun efect advers 
al unui tratament cosmetic? Era nemaiîntâlnit, era 
înspăimântător. lar Anton nu voia să-şi piardă mama. 

După ce a despicat pânza aia, Anton aruncă forfecuţa şi 
îşi vâri degetele în deschizătura din material. Era lipicios, 
dar reuşi să-l întindă şi să desprindă un fel de spire 
vâscoase de pe obrajii Magdei. Şi îi văzu acum ridurile 
dese din colţurile ochilor, îi văzu chipul atât de drag, 
despre care crezuse - preţ de o clipă - că se topise sub 
chestia ciudată şi albă, foarte asemănătoare cu batistele 
zânelor - cum li se zicea pânzelor de păianjeni, pe care le 
vedea el zilnic, lângă piscine, sclipind în roua dimineţii. 
Dar nu, chipul iubit al mamei sale era nevătămat. Poate că 
pielea era niţel cam roşie şi caldă la atingere. Dar, în rest, 
neschimbat. 

Din gâtul ei se ridică un fel de mormăit gros, ca un 
sforăit. Îi tremurau pleoapele peste pupilele active. 
Deschise şi închise gura. Din colţul buzelor picurară câţiva 
stropi de salivă. 

— Mama? Mamă? Trezeşte-te, te rog! 

Magda deschise ochii. Albul lor era acoperit de sânge. 
Clipi de câteva ori. Privi în jur. 

Anton îşi trecu braţul pe după umerii mamei sale şi o 


<e 156 » 


ridică în şezut. Sunetul care-i ieşea din gât deveni şi mai 
gros; nu mai semăna cu un sforăit, ci mai degrabă cu un 
mârâit de fiară sălbatică. 

— Mamă? Să chem ambulanţa? Zici s-o chem? Vrei să-ţi 
aduc un pahar cu apă? 

Întrebările se buluceau la gura lui. Dar se simţea şi 
uşurat. Magda continua să se uite în jur şi parcă începea 
să-şi revină. 

Privirea i se opri asupra noptierei: o veioză Tiffany 
(imitație, desigur), o cană cu shake pe jumătate băut, 
Biblie, iPhone. Mârâitul se auzea şi mai tare. Anticipând un 
țipăt. Sau poate un urlet. Oare nu îşi recunoștea fiul? 

— Aia-i ce beau eu, mamă, spuse Anton atunci când ea 
întinse mâna şi luă cana. Nu că mi-ai fi pregătit-o tu, ha-ha- 
ha. Ai uitat, gâsculiţă ce eşti! 

Magda roti cana şi îl lovi în tâmplă. Se auzi un pocnet 
surd, de plastic pe os. Anton se rostogoli pe jos - îl durea, 
era plin de shake şi se simţea uluit la culme. Ateriză în 
genunchi. Observă o pată verde pe covorul bej. Şi pata aia 
verde se umplea cu picăţele roşii. Ce mizerie, îşi zise el, 
chiar în momentul când mama sa îl pocni încă o dată cu 
cana - de data aceasta drept în ceafă. Pocnetul a fost unul 
mai puternic, iar cana din plastic gros a blenderului se 
fisură. Anton se prăbuşi cu nasul fix în balta verde de 
shake. Trase pe nas sânge şi shake şi scame din covor. Vru 
să se sprijine în mână ca să se ridice, dar toţi muşchii lui 
minunati erau grei şi fără vlagă. Auzea răgete de leu din 
spate şi, dacă voia să-şi salveze mama de fiara aia, trebuia 
să se scoale de acolo şi să-şi adune minţile. 

Incercă să-i strige Magdei să fugă de acolo, dar nu-i ieşi 
decât o bolboroseală fără noimă din gura plină cu scame 
din covor. 

Ceva greu îl lovi în spate, adăugând o nouă durere celei 
de dinainte. Acum Anton nu mai putea decât să spere că 
mama îl auzise şi că încă mai putea să scape de acolo. 


7 


e 157 œ» 


Începu să latre un câine vagabond închis într-una dintre 
cuşti. I se alăturară imediat alţi doi. Potaia fără nume de la 
picioarele lui - aproape identică cu cea pe care o omorâse 
Fritz Meshaum - se apucă să scheaune. Se ridicase şi 
stătea în popou. Cu mintea aiurea, Frank mângâie cățelul 
pe spate ca să îl liniştească. Nu-şi putea dezlipi ochii de la 
ecranul televizorului. Unul dintre bărbaţii tineri - nu acela 
care-i dăduse foarfeca - îl apucă de umăr pe Cumătrul 
Tabac. 

— Tată? Poate nu-i bine să faci asta. 

Cumătrul îi îndepărtă mâna. 

— Domnul îţi cere să vii la lumină“! Susannah, Cumătră 
Tabac, Domnul îţi cere să vii la lumină! Vino la lumină! 

— Vino la lumină! repetă tânărul care-i dăduse foarfeca. 

Fără prea mare tragere de inimă, i se alătură şi fiul 
Cumătrului: 

— Vino la lumină, Cumătră Tabac, vino la lumină! 

Cumătrul Tabac îşi vâri mâinile în spărtura din coconul 
care acoperea chipul soţiei sale şi tună: 

— Domnul iţi cere să vii la lumină! 

Şi trase. Se auzi un pârâit, care-i aminti lui Frank de 
acela pe care îl auzi atunci când dezlipeşti o bandă Velero. 
Apăru chipul doamnei Susannah Cumătra Tabac. Avea 
ochii închişi, dar obrajii îi erau îmbujoraţi şi filamentele 
acelei pânze ciudate fluturau în ritmul respirației sale. 
Domnul Tabac se aplecă peste ea, ca şi cum ar fi vrut s-o 
sărute. 

— Nu face asta! spuse Frank. 

Deşi volumul televizorului nu era ridicat, iar el abia dacă 
şoptise, toţi câinii din cuşti - şase, în această după-amiază 
- începură din nou să latre. Potaia scoase un sunet gros, 
speriat. 

— Nu face asta, omule! 

— Cumătră Tabac, trezeşte-te! 

Şi ea se trezi - se trezi de-a binelea. Şi încă cum! 
Deschise brusc ochii. Se ridică pe neaşteptate şi îşi muşcă 
soţul de faţă. Cumătrul Tabac scoase o exclamaţie - 


5 Evanghelia după Ioan, 3:21 (n. tr.). 
<e 158 + 


bipuită din regie - care lui Frank îi sună cam ca Futu-i 
mama mă-sii. Ţâşni sânge. Cumătra Tabac căzu la loc pe 
masă, ţinând în dinţi o bucată zdravănă din nasul 
bărbatului ei. Corsajul cămăşii de noapte se acoperi cu 
pete de sânge. 

Înfiorat, Frank se trase înapoi. Şi se lovi cu capul de 
fişetul din spatele lui. Prin minte îi trecu un gând - 
irelevant, dar extrem de pertinent - că postul de 
televiziune bipuise înjurătura, dar permisese întregii 
Americi să vadă cum o femeie smulge o halcă din nasul 
soţului ei. Priorităţile canalului de ştiri erau date peste cap 
rău de tot. 

Larmă mare în încăperea unde avusese loc amputarea 
organului olfactiv. Strigătele celor care nu se vedeau în 
imagine. Apoi camera de filmat se răsturnă şi pe ecran nu 
se mai vedea decât băltoaca tot mai mare de sânge de pe 
duşumea. Şi atunci reapăru chipul grav al Michaelei 
Morgan. 

— Ne cerem din nou scuze pentru aceste imagini 
şocante. Şi vreau să insist asupra faptului că deocamdată 
nu avem cum să le susţinem veridicitatea, însă tocmai am 
fost informaţi că Străluminaţii şi-au deschis porţile şi 
asediul s-a încheiat. Această întorsătură a situaţiei pare să 
confirme că imaginile pe care le-aţi văzut sunt reale. 

Clătină din cap, de parcă ar fi vrut să-şi limpezească 
gândurile, şi ascultă ce i se spunea în casca micuță din 
ureche. După care spuse: 

— Vom redifuza aceste secvenţe în fiecare oră, nu din 
motive de senzaţionalism ieftin... 

„Da, sigur!” o apostrofă Frank în gând. „De parcă te 
crede cineva.” 

— „ci pentru că aceasta este datoria noastră faţă de 
opinia publică. Dacă totul este adevărat, atunci trebuie să 
ştiţi un lucru: dacă aveţi vreo persoană dragă, o rudă, o 
prietenă înfăşurată într-un astfel de cocon, sub nicio formă 
nu încercaţi să-l îndepărtați. Acum îi dau legătura lui 
George Alderson, din studioul nostru. Mi s-a spus că are un 
invitat special, care ar putea să clarifice câteva aspecte ale 


< 159 + 


acestei îngrozitoare... 

Frank luă telecomanda şi închise televizorul. Şi acum? 
Ce naiba o să se mai întâmple acum? 

Din ţarcul administrat de Frank, câinii care aveau să fie 
transportaţi la Adăpostul pentru Animale din Harvest Hills 
lătrau ca turbaţi la molia care zbura şi se legăna pe 
culoarul îngust dintre cuşti. 

Frank mângâie din nou cățelul lipit de picioarele lui. 

— Nu-i nimic, nu te speria, îi spuse el. Totul este în 
regulă. 

Şi cățelul se linişti. Naiv fiind, l-a crezut. 


8 


Magda Dubcek stătea călare pe cadavrul fiului ei. 
Lovitura fatală i-o dăduse înjunghiindu-l în gât cu un ciob 
din cana blenderului mânjit cu shake verde şi, pentru mai 
multă siguranţă, îi vârâse alt ciob în ureche, împingându-i-l 
pe canalul auditiv până în creier. Sângele ţâşnea în 
continuare din rana de la gât, mărind băltoaca de pe 
covorul bej. 

Îi curgeau lacrimi pe obraz. Magda îşi dădea vag seama 
de ele - se vedea pe ea însăşi ca de la mare depărtare. „De 
ce plânge femeia aia?” se întreba ea, fără să ştie cine 
plângea sau unde se afla persoana care plânge. „Şi, că tot 
veni vorba, unde anume era Magda? Oare nu se uitase ea 
la televizor şi după aia se hotărâse să tragă un pui de 
somn?” 

Acum nu mai era în dormitorul ei. 

— Alo? întrebă ea întunericul din jur. 

Mai erau şi alţii în bezna aceea, mulţi alţii - i se părea 
că-i simte, dar nu putea să-i vadă. Poate aici? Sau acolo? 
Erau ei pe undeva. Magda se apucă să-i caute. 

Trebuia să-i găsească. Nu voia să fie singură aici. Dacă 
mai erau şi alţii, atunci ei poate o vor ajuta să se întoarcă 
acasă, la fiul ei, la Anton. 

Trupul Magdei se sculă de pe cadavru. Genunchii 
bătrâni trosniră prelung. Se împletici până la pat şi se 


e 160 œ» 


prăbuşi pe el. I se închiseră ochii. Noi filamente albe 
începură să-i iasă din obraji. Se unduiau uşor, apoi se lăsau 
încet peste pielea ei. 

Adormi. 

Îi căuta pe ceilalţi în acel alt loc. 


e 161 œ» 


VI 


1 


După-amiaza era foarte caldă, mai degrabă una de vară 
decât de primăvară, cum arăta calendarul. Prin toată 
provincia Dooling au început să ţârâie telefoanele - cei 
care urmăreau ştirile îşi sunau rudele şi prietenii care 
habar n-aveau ce se întâmplă. Erau şi unii care se 
abţineau, convinşi că toată povestea se va dovedi doar o 
furtună într-un pahar cu apă, aşa cum fusese Y2K. Sau o 
glumă proastă, ca zvonul ăla de pe Internet, conform 
căruia Johnny Depp ar fi murit. Prin urmare, multe au fost 
femeile care au preferat să asculte muzică (nu ştirile de la 
TV) în timp ce-şi puneau în pătuţuri bebeluşii şi ţâncii 
pentru somnicul de după-masă - aşa cum făceau în fiecare 
zi. Apoi, după ce au terminat cu toate treburile, s-au culcat 
şi ele un pic. 

Ca să doarmă şi să viseze la alte lumi diferite de lumea 
lor. 

Iar fetiţele lor li s-au alăturat în visele lor. 

Băieţeii, nu. Visele astea nu erau pentru ei. 

După o oră sau două, băieţeii s-au trezit şi le era foame 
şi au văzut că mămicile lor încă dormeau adânc şi feţele lor 
dragi erau acoperite cu o substanţă albă şi lipicioasă. 
Atunci băieţeii au început să plângă şi să ţipe şi să tragă 
de substanţa aia şi să sfâşie coconii - trezind astfel femeile 
adormite. 

Să o luăm de exemplu pe doamna Leanne Barrows, de 
pe Eldridge Street, nr. 17: soţia ajutorului de şerif Reed 
Barrows. Avea obiceiul să aţipească puţin în fiecare zi, pe 
la ora unsprezece, împreună cu fiul ei, Gary, în vârstă de 
doi ani. Exact la fel a făcut şi în joia când a venit Aurora. 

La câteva minute după ora două, domnul Alfred 
Freeman, vecinul soţilor Barrow, de la nr. 19 - văduv şi 
pensionar -, îşi stropea răsadurile cu crini de toamnă de 
lângă bordură cu spray împotriva căprioarelor. A auzit cum 


e 162 » 


se deschide uşa de la nr. 17 şi a văzut-o pe doamna 
Barrows  împleticindu-se afară din casă. Il ducea pe 
micuțul Gary sub braţ, ca pe o umbrelă. Iar băieţelul, doar 
cu un scutec pe el, urla cât îl ţineau plămânii ăia mici şi 
dădea disperat din mânuţe. Chipul mamei lui era acoperit 
parţial de un fel de mască albă şi opacă - o bucată din 
materialul ăla se desfăcuse şi îi atârna din colţul gurii şi 
până la bărbie. Putem presupune că aceasta a fost ruptura 
care a trezit-o pe mămica lui Gary şi i-a atras atenţia într- 
un mod nu tocmai plăcut. 

Domnul Freeman, aflat la zece metri de gardul dintre 
casele lor, n-a ştiut cum să reacționeze atunci când a 
văzut-o pe doamna Barrows repezindu-se drept spre el. 
Mare parte din dimineaţă se ocupase de grădină, aşa că nu 
văzuse şi nici nu auzise ştirile. Faţa vecinei sale - mai bine 
zis, lipsa feţei ei - l-a lăsat fără grai. Nu se ştie din care 
motiv, atunci când a văzut-o apropiindu-se de el, şi-a scos 
pălăria de pai şi şi-a lipit-o de piept, de parcă ar fi urmat să 
se cânte imnul naţional. 

Leanne Barrows şi-a aruncat băieţelul în plantele de la 
picioarele lui Alfred Freeman, după care a făcut stânga 
împrejur şi a traversat peluza pe acelaşi drum pe care 
venise, clătinându-se amarnic, ca un om beat criţă. Din 
vârfurile degetelor îi atârnau nişte chestii albe, ca nişte 
fâşii de hârtie igienică. A intrat în casă şi a trântit uşa în 
urma ei. 

Fenomenul acesta s-a dovedit a fi una dintre cele mai 
stranii şi mai disecate enigme ale Aurorei - chiar a fost 
supranumit „Instinctul matern” sau „Reflex de Plasament 
Familial”. În vreme ce relatările despre interacţiunile de 
natură violentă între femeile care dormeau şi alţi adulţi au 
ajuns de ordinul milioanelor, iar interacţiunile despre care 
nu s-a pomenit au fost şi ele de câteva milioane în plus, nu 
s-a înregistrat niciun caz de agresiune între femeia 
adormită şi copilul ei preadolescent. Aceste femei îşi 
predau copiii de sex masculin celei mai apropiate persoane 
pe care o puteau găsi sau pur şi simplu îi scoteau din case. 
După care se culcau la loc. 


e 163 * 


— Leanne? a strigat-o domnul Freeman pe doamna 
Barrows. 

Gary s-a rostogolit pe pământ. Lovea în frunze cu 
picioruşele lui grăsune şi rozalii şi plângea: 

— Mami! Mami! 

Alfred Freeman s-a uitat la băiat, apoi la crinii lui de 
toamnă. Şi şi-a pus această întrebare: Oare trebuie să-l 
duc acasă? 

Nu se topea după copii; avea şi el doi, iar antipatia era 
reciprocă. Cu atât mai puţin îl plăcea pe Gary Barrows, 
micuțul şi bocciul terorist, ale cărui bune maniere se 
limitau la fluturarea unor arme de jucărie şi la tot felul de 
strigăte învăţate din Războiul stelelor. 

Aşa acoperită cu rahatul ăla alb, faţa lui Leanne parcă 
nici nu era din lumea asta. Freeman a luat hotărârea să 
ţină la el copilul până va reuşi să ia legătura cu soţul ăla 
poliţai şi i-l va da în grijă. 

Decizia aceasta i-a salvat viaţa. Cei care s-au opus 
„Instinctului Matern” şi-au regretat amarnic hotărârea. 
Indiferent care era instinctul care le făcea pe mamele 
Aurorei să renunţe paşnic la copiii lor de sex masculin, 
acesta nu putea fi pus în discuţie. Zeci de mii de persoane 
au aflat pe pielea lor acest adevăr şi după aceea nu au mai 
aflat nimic. 

— Scuze, Gary, a zis atunci Freeman. Cred că o să rămâi 
o vreme la unchiul Alf. 

L-a ridicat de subsuori pe copilaşul disperat şi l-a dus în 
casă. 

— Crezi că-ţi cer prea mult dacă te rog să fii cuminte? 


2 


Clint a rămas lângă Evie pe toată durata procesului de 
admitere în penitenciar. Nu şi Lila. El şi-ar fi dorit-o 
alături, şi-ar fi dorit să-i repete până la epuizare că nu 
trebuie să doarmă. Începuse s-o avertizeze în această 
privinţă încă din momentul în care ea coborâse din maşină, 
în parcarea penitenciarului. Şi i-o spusese deja de vreo 


e 164 œ» 


şase ori. Clint ştia că pisălogeala lui îi pune răbdarea la 
încercare. Sigur, mai voia s-o întrebe şi pe unde umblase 
cu o noapte în urmă. Numai că întrebarea asta mai avea de 
aşteptat. De fapt, dacă se gândea la evenimentele din plan 
local, naţional şi mondial, nici nu era convins că mai 
contează. Însă nu se putea stăpâni şi tot la asta se gândea 
- ca un câine care nu se poate abtine şi îşi tot linge lăbuţa 
rănită. 

Directorul-adjunct, Lawrence „Lore” Hicks a sosit la 
scurtă vreme după ce Evie a fost escortată în interiorul 
închisorii. Directoarea Coates l-a lăsat pe Hicks să se 
ocupe de actele pentru admiterea noii deţinute, în timp ce 
ea a început să dea telefoane - în primul rând la 
Administraţia Penitenciarelor, ca să se consulte cu cei de 
acolo despre măsurile care ar fi trebuit luate în situaţia 
dată; apoi tuturor angajaţilor care nu erau în tură. 

Oricât de ciudat ar fi părut, noua deţinută nu le făcea 
deloc probleme. Evie stătea cu mâinile încătuşate de masa 
din camera de interogatoriu. Incă mai purta (însă nu 
pentru mult timp) salopeta de arest preventiv pe care i-o 
dăduseră Lila şi Linny Mars. Deşi avea faţa rănită în urma 
numeroaselor coliziuni cu grilajul din maşina de serviciu a 
Lilei, privirea şi dispoziţia îi erau paradoxal de vesele. Nu 
a dat niciun răspuns la întrebările despre adresa ei 
actuală, rude şi antecedente medicale. Iar când a fost 
întrebată care îi este numele de familie, a spus: 

— M-am gândit la asta. Hai să zicem că este Black". Da, 
Black este un nume bun. N-am nimic împotriva numelui 
Doe” - căprioară, ciută -, dar Black mi se pare un nume 
mai bun pentru asemenea vremuri întunecate. Spune-mi 
Evie Black. 

— Deci, Black nu este numele tău real? 

Hicks abia venise de la dentist şi gura încă-i era 
amorţită de Novocaină. 

— Nici n-ai putea să-mi pronunţi numele adevărat. Şi am 
mai multe. 


5 Black- „negru” (n. tr.). 
5 Doe (substantiv comun) - „căprioară” (n. tr.). 


e 165 


— Ce-ar fi să mi-l spui, totuşi? 

Evie nu i-l spuse (nu i Je spuse) şi continuă să se uite 
amuzată la el. 

— Câţi ani ai? încercă să afle Hicks. 

Acum, expresia binedispusă a femeii se ofili puţin, 
dându-i lui Clint senzaţia că întrebarea o întristase. 

— Vârstă eu nu am, răspunse ea. 

Dar imediat îi făcu cu ochiul directorului-adjunct, de 
parcă şi-ar fi cerut scuze pentru exprimarea cam 
pretențioasă. 

Acum interveni Clint. Va fi suficient timp mai încolo 
pentru un interogatoriu complet şi, în pofida situaţiei cu 
care se confruntau, el abia dacă mai avea răbdare. 

— Evie, înţelegi de ce te afli aici? 

— Ca să-L cunosc pe Domnul, să-L. iubesc pe Domnul şi 
să-L. slujesc pe Domnul, răspunse Evie. 

Işi ridică mâinile cât de sus îi permitea lanţul, se închină 
cu multă ardoare şi izbucni în râs. După care refuză să mai 
spună ceva. 

Clint se duse în cabinet, unde spusese Lila că îl va 
aştepta. O găsi vorbind în microfonul de umăr. Încheie 
discuţia şi făcu un semn din cap la Clint. 

— Trebuie să plec. Mulţumesc că aţi primit-o. 

— Te conduc. 

— Nu vrei să rămâi cu pacienta? 

Lila deja ajunsese la punctul de pază de pe coridor şi îşi 
ridicase capul pentru ca monitoarele lui Millie Olson, 
gardiana din tură, să vadă că nu era o deţinută, ci chiar 
doamna şerif în carne şi oase. 

Clint îi explică: 

— Percheziţia corporală şi deparazitarea reprezintă 
apanajul doamnelor. Am să mă duc şi eu după ce o 
îmbracă. 

Dar tu ştii toate lucrurile astea, îi zise el în gând. Eşti 
atât de obosită încât nu-ţi mai aminteşti, ori nu vrei să stai 
de vorbă cu mine? 

Se auzi bâzâitul dispozitivului de închidere a uşii şi 
trecură în camera de mărimea unui sas, care făcea 


e 166 » 


legătura între penitenciar şi holul de la intrare. Spaţiul 
acesta era atât de strâmt, încât mereu îi provoca lui Clint o 
uşoară criză de claustrofobie. Alt bâzâit şi reveniră pe 
teritoriul oamenilor liberi - cu Lila în frunte. 

Clint o prinse din urmă înainte ca ea să părăsească 
terenul închisorii. 

— Povestea asta cu Aurora... 

— Mai spune-mi şi tu o singură dată că nu trebuie să 
dorm, şi am să încep să urlu. 

Încerca să glumească, să arate că nu ia alerta în serios, 
dar Clint o cunoştea prea bine şi îşi dădea seama când 
făcea eforturi să-şi păstreze calmul. Era imposibil să nu-i 
vezi ridurile de stres din jurul gurii şi pungile de sub ochi. 
Îşi alesese un moment al dracului de nenorocos să lucreze 
în tura de noapte. De parcă norocul ar fi avut vreo treabă 
cu toată nebunia asta. 

Se luă după ea până la maşina de care Reed Barrows se 
sprijinea, cu braţele încrucişate la piept. 

— Nu eşti doar soţia mea, Lila. Când vine vorba despre 
aplicarea legii în Dooling, tu eşti Marele Kahuna”. 

Întinse mâna în care avea o bucată de hârtie împăturită. 

— Ia asta şi du-te direct la o farmacie. 

Lila despături foaia de hârtie. Era o reţetă. 

— Ce-i ăla Provigil? 

Pentru că nu voia ca Reed să audă ce spune, Clint o luă 
de umeri şi o strânse în braţe. 

— Este pentru sindromul de apnee în somn. 

— Da’ eu n-am aşa ceva. 

— Nu ai, dar medicamentul ăsta o să te împiedice să 
adormi. Nu glumesc, Lila. Trebuie să rămâi trează - eu am 
nevoie de tine trează, oraşul ăsta are nevoie de tine trează. 

Femeia se încordă în braţele lui. 

— Bine. 

— Grăbeşte-te, că o să se epuizeze. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Era evident că o iritau ordinele lui, oricât de bine 


5 Kahuna - în Hawaii, mare preot sau expert în orice alt domeniu (n. 
tr.). 


e 167 œ» 


intenţionate ar fi fost. Dar se forţă să-i surâdă. 

— Pot oricând să iau ceva din magazia de probe. Avem 
munţi de pastile acolo. 

Ei, uite, la asta Clint nu se gândise. 

— E bine de ştiut. 

Lila făcu un pas în spate. 

— Era o glumă, Clint. g 

— Nu-ţi spun să faci vreo ilegalitate. Îţi spun doar să... 

Ridică mâinile cu palmele în afară. 

— ...să te gândeşti şi la asta. N-avem de unde să ştim ce 
ne aşteaptă. 

Lila îi aruncă o privire circumspectă şi deschise portiera 
din dreapta maşinii de poliţie. 

— Dacă vorbeşti înaintea mea cu Jared, spune-i că am să 
încerc să ajung acasă la cină, deşi şansele sunt mici spre 
deloc. 

Lila urcă în maşină, iar Clint, înainte ca ea să ridice 
geamul ca să se bucure de toate beneficiile aerului 
condiţionat şi în ciuda prezenţei lui Reed Barrows şi în 
ciuda acestei crize neaşteptate şi de neconceput într-o 
lume normală, dar pe care ştirile de la televizor o dădeau 
drept posibilă, aproape că lăsă întrebarea să-i iasă din 
gură. Era o întrebare pe care bărbaţii o puneau de o mie 
de ani: Unde ai fost azi-noapte? Dar, în loc de asta, încercă 
să bată un apropo, care - la momentul respectiv - i s-a 
părut destul de inteligent: 

— Nu uita de Popasul Muntelui, draga mea. S-ar putea 
ca şoseaua să fie încă blocată. Nu o lua pe scurtătură. 

Însă Lila nici nu clipi. Mormăi doar „îhî, bine”, îi făcu cu 
mâna (adică „pa şi mai lasă-mă în pace”), porni maşina şi 
se îndreptă spre poarta dublă dintre penitenciar şi 
autostradă. Iar Clint - care acum îşi spunea că replica 
respectivă nu fusese chiar atât de inteligentă - rămase să 
privească lung în urma ei. 

Intră în clădire chiar atunci când lui Evie „Nici N-Ai 
Putea Să-Mi Pronunţi Numele Adevărat” Black i se făcea 
fotografia pentru documentele cerute de regulamentul 
închisorii. Apoi Don Peters îi trânti în braţe un teanc de 


< 168 » 


aşternuturi. 

— Păpuşico, vezi că mie-mi pare că le cam tragi pe nas. 
Nu care cumva să borăşti pe cearşafuri! 

Hick îi aruncă o privire urâtă, dar îşi ţinu gura, şi aşa 
amorţită de Novocaină. Însă Clint, care se săturase până 
peste cap de gardianul Peters, nu şi-o ţinu: 

— Termină cu tâmpeniile! 

Peters se uită repede la el: 

— Nu-mi zici tu mie ce să... 

— Dacă preferi, pot să-ți fac raport pentru 
comportament inadecvat, spuse Clint. În care să scriu 
despre reacţia ta deplasată. Total neprovocată. Ai de ales. 

Peters îi aruncă o privire plină de ură şi îl întrebă doar 
atât: 

— Dacă ţie ţi-au dat-o în grijă, spune-mi unde ai 
repartizat-o. 

— Aripa A, Celula 10. 

— Hai, deţinuto! zise Peters. [i-au dat o celulă 
capitonată. Ce noroc pe capul tău! 

Clint se uită după ei. Evie - cu aşternuturile în braţe. 
Peters - în spatele ei. Clint voia să vadă dacă Peters o va 
atinge. Normal că nu a atins-o. Ştia prea bine că doctorul 
ăla de cap stă cu ochii pe el. 


3 


Cu siguranţă că Lila mai fusese la fel de obosită şi 
înainte, numai că nu-şi mai amintea când anume. Însă 
ţinea minte - de la orele de educaţie sanitară din liceu, 
Doamne apără şi păzeşte! - care erau efectele negative ale 
lipsei de somn pe termen lung: reflexe încetinite, tulburări 
de gândire, probleme de concentrare şi atentie, 
iritabilitate. Ca să nu mai vorbim de consecinţele asupra 
memoriei pe termen scurt, cum ar fi faptul că-ţi aduci 
aminte ce ţi s-a predat la orele de educaţie sanitară din 
clasa a zecea, dar nu şi ce mama măs-sii trebuie să faci 
astăzi, acum, în clipa asta. 

Intră în parcarea Braseriei Olympia (N-AŢI MAI GUSTAT 


e 169 œ» 


PLĂCINTĂ CU OUĂ CA LA NOI!), opri motorul, cobori din 
maşină şi inspiră adânc de câteva ori, umplându-şi 
plămânii şi sângele cu oxigen. Parcă îşi mai reveni puţin. 
Se aplecă pe geam, apucă receptorul staţiei, dar se gândi 
mai bine şi renunţă: nu era genul de convorbire pe care să 
o porţi astfel. Puse receptorul la locul lui şi îşi luă telefonul 
mobil de la centură. Apăsă tasta care forma unul din cele 
vreo cincisprezece numere pe care le avea pe lista de 
apelare rapidă. 

— Ce mai faci, Linny? 

— Bine fac. Am dormit vreo şapte ore azi-noapte. Adică 
puţin mai mult decât în mod obişnuit. Deci, toate bune şi 
frumoase. Numai că îmi fac griji pentru tine. 

— Nu-ţi face, mă simt bine... 

O întrerupse un căscat din alea de fac să-ţi trosnească 
fălcile, dând o notă uşor ridicolă cuvintelor abia rostite. 
Însă nu se dădu bătută: 

— Chiar sunt bine. 

— Nu mai spune? De cât timp n-ai mai dormit? 

— Habar n-am, poate optişpe, nouăşpe ceasuri. 

Şi se grăbi să adauge, ca să mai atenueze din 
îngrijorarea lui Linny: 

— Dar am reuşit să mă întind niţel azi-noapte, nu-ţi face 
griji. 

Se vede treaba că minciunile îi ieşeau una după alta din 
gură. 

Era o poveste veche care te învăţa că nu-i bine să minţi: 
îţi demonstra cum o minciună duce la alta şi la alta şi tot 
aşa, până când te transformi într-un papagal, sau cam aşa 
ceva - mintea epuizată a Lilei nu-şi mai aducea aminte în 
ce anume te transformi. 

— Lasă-mă pe mine. Care-i treaba cu Tiffany aia din 
rulotă? Au dus-o paramedicii la spital? 

— Da. Şi Slavă Domnului că au ajuns la timp acolo! 
spuse Linny, coborând tonul. Acum St. Theresa e un 
adevărat balamuc. 

— Unde sunt Roger şi Terry? 

Linny îi răspunse oarecum stânjenită: 


e 170 œ» 


— Păi, cum să-ţi zic... L-au aşteptat o vreme pe 
procurorul-adjunct, da’ tipul n-a apărut şi atunci s-au dus 
acasă ca să vadă ce le fac nevestele... 

— Adică au părăsit locul crimei? 

Preţ de o clipă, Lila văzu roşu înaintea ochilor, dar furia 
i se risipi atunci când se gândi mai bine la ce anume s-ar fi 
putut întâmpla. Poate că procurorul-adjunct nu venise din 
acelaşi motiv care-i îndemnase pe Roger şi Terry să plece 
în timpul serviciului - să vadă ce face soţia lui. Nu doar 
Spitalul St. Theresa era un balamuc. Intregul oraş era o 
casă de nebuni. 

— Ştiu ce vrei să zici, Lila, dar Roger are o fetiţă mică... 

„Presupunând că ar fi cu adevărat a lui”, comentă Lila în 
gând. Prin oraş se zvonea că Jessica Elway era expertă la 
sărituri din pat în pat. 

— ...iar Terry intrase şi el în panică şi au sunat amândoi 
acasă şi nu le-a răspuns nimeni. Eu le-am zis că o să te 
superi. 

— Nu-i nimic. Cheamă-i înapoi. Vreau să se ducă la cele 
trei farmacii din oraş şi să le spună celor de acolo că... 

Pinocchio. Asta era povestea despre ce ţi se întâmplă 
atunci când minţi. lar băiatul ăla nu se transforma în 
papagal, ci îi creştea nasul - şi îi tot creştea cu fiecare 
minciună spusă, până a ajuns la fel de lung cât vibratorul 
folosit de Femeia Fantastică în desenele alea animate 
porno. 

— Lila? Mai eşti la telefon? 

„Adună-ţi minţile, femeie!” 

— Să le spună farmaciştilor să dea dovadă de multă 
reţinere atunci când acceptă reţete pentru pilulele alea 
care te ţin trează - Adderall, Dexedrină... şi mai era încă 
un soi de pastile, pe bază de metamfetamină... da' nu-mi 
aduc aminte cum le cheamă. 

— Metamfetamină pe reţetă? Hai, nu mă-nnebuni! 

— Ba te-nnebunesc. Farmaciştii vor înţelege despre ce e 
vorba. Cuvântul-cheie este reținere. Pentru că vor avea 
parte de avalanşe de reţete. Şi trebuie să dea cât mai 
puţine pilule din astea până când vom reuşi să pricepem ce 


e 171 œ» 


mama dracului se petrece. Ai înţeles? 

— Da. 

— Încă ceva, Linny, dar asta-i doar pentru urechile tale. 
Aruncă o privire în magazia de probe. Vezi ce fel de pastile 
din astea „inteligente” de accelerare a metabolismului 
avem noi acolo. Mă refer şi la „Evele“”” confiscate de la 
fraţii Griner. 

— Aoleu! Eşti sigură? Sunt acolo şi aproape două sute 
cincizeci de grame de zăpadă“ boliviană! De la Lowell şi 
Maynard, al căror proces stă să-nceapă. Doar nu vrei să-l 
laşi pe procuror fără probe. A durat o veşnicie până i-am 
prins. 

— Nu sunt deloc sigură, dar mi-a vârât Clint ideea asta 
în cap şi nu mai pot să scap de ea. Te rog doar să faci 
inventarul, bine? Nimeni n-o să înceapă să tragă pe nas. 

Cel puţin, nu în după-amiaza asta. 

— Bine, murmură Linny, uluită la culme. 

— Cine e acum la rulota aia unde a sărit în aer 
laboratorul de metamfetamină? 

— O secundă, s-o întreb pe Gertrude. 

Pe Lila n-o interesa câtuşi de puţin motivul pentru care 
Linny îşi botezase computerul de la serviciu cu numele 
„Gertrude”. 

— Au fost criminaliştii şi pompierii, dar au plecat. Mă 
mir că au terminat aşa de repede. 

Lila nu se mira. Probabil şi ei aveau soţii şi fiice. 

— Hm... se pare că au mai rămas vreo doi voluntari de la 
AOA, care sting ultimul focar de incendiu. Nu ştiu decât că 
au plecat din Maylock la unsprezece treizeci şi trei. 
Probabil că unul dintre ei este Willy Burke. Îl ştii pe Willy, 
nu ratează nicio ocazie să se implice. 

AoA - acronim cu sunet de suspin - însemna organizaţia 
„Adoptaţi o Autostradă”, formată mai ales din pensionari 
cu furgonete din toate cele trei provincii. De asemenea, 
funcţiona şi ca un soi de secţie de pompieri voluntari şi era 
de mare folos în perioadele de caniculă, când aveau loc 


5 Amfetamină (n. tr.). 
58 Cocaină (n. tr.). 


e 172 œ» 


destule incendii de vegetaţie. 

— Ín regulă, mulţumesc. 

— Ai de gând să te duci acolo? 

Tonul lui Linny era uşor dezaprobator şi, în ciuda 
epuizării, Lila îi prinse mesajul: Cu toată povestea asta pe 
capul nostru? 

— Linny, crede-mă că, dacă aş avea o baghetă magică cu 
care să pot trezi fără probleme femeile alea, aş face-o. 

— Am înţeles, doamnă şerif. 

Mesaj: Nu-i cazul să-ţi verşi nervii pe mine. 

— Scuze. Chestia e că trebuie să fac atât cât pot face. 
Probabil că acum cei de la CDC-ul din Atlanta deja 
analizează chestia aia care dă boala somnului. În timp ce la 
noi acasă, aici, în Dooling, avem pe cap o dublă crimă. Şi 
eu pe asta trebuie să o rezolv. 

„Da' de ce mă scuz în faţa dispecerei mele? Pentru că 
sunt obosită, de-aia. Şi pentru că mă ajută să nu mă mai 
gândesc la felul în care s-a uitat Clint la mine când am fost 
la penitenciar. Şi pentru că mă ajută să nu mă mai gândesc 
la posibilitatea - realitatea, zău, Lila, e o realitate, nu o 
posibilitate, iar numele acestei realităţi este Sheila - că 
soţul pentru care îţi faci atâtea griji este, de fapt, un 
străin, o persoană pe care nu ai cunoscut-o niciodată cu 
adevărat. 

Aurora - aşa i se spune. Dacă am să adorm, atunci se va 
termina totul? Voi muri? S-ar putea, cum ar zice Clint. S-ar 
putea, în pizda mă-sii!” 

S-a ales praful de tot şi toate - de schimburile lor 
amicale de replici, de naturaleţea cu care colaborau în 
îndeplinirea diferitelor proiecte şi activităţi sociale şi în 
asumarea responsabilităţilor de părinţi. S-a ales praful de 
toate momentele plăcute când fiecare se bucura în tihnă 
de trupul celuilalt. Praf şi pulbere s-au făcut toate aceste 
experienţe repetate cu drag ani în şir şi care constituiau 
esenţa vieţii lor împreună. 

Şi-l imagină pe Clint surâzând şi i se întoarse stomacul 
pe dos. Jared avea acelaşi zâmbet; la fel şi Sheila. 

Acum Lila îşi aduse aminte cum soţul ei renunţase la 


e 173 + 


cabinetul de psihoterapie fără să o consulte. După toate 
planurile făcute împreună, după toată grija cu care 
aleseseră nu numai cartierul, ci şi oraşul - şi ajunseseră să 
aleagă Doolingul pentru că acolo era cea mai mare 
densitate de populaţie din regiunea fără niciun psihiatru 
cu cunoştinţe de medicină generală. Însă pe Clint îl 
enervase la culme al doilea pacient din abia începută lui 
carieră, aşa că hotărâse - pe loc - să facă o schimbare. lar 
Lila acceptase. Sigur, o deranjase faptul că toate eforturile 
lor de până atunci fuseseră în van. O deranjase faptul că 
perspectivele financiare arătau mai sumbre în situaţia 
respectivă. Dar voia ca soţul ei să fie fericit. Şi îl susţinuse. 
Apoi, într-o zi, lui Clint i se năzărise că vrea piscină. Lila 
nu voia. Dar acceptase. Într-o altă zi, Clint hotărâse că vor 
bea doar apă îmbuteliată şi burduşise frigiderul cu sticle 
din plastic. Ea îi acceptase ideea şi atunci. Şi uite că acum 
el hotărâse că ea trebuie să ia Provigil şi îi dăduse o reţetă. 
Probabil că se va supune fără să crâcnească şi de această 
dată. Poate că supunerea era starea ei naturală. Poate din 
cauza asta nu o deranja toată povestea cu Aurora - pentru 
ea nu ar fi o schimbare prea mare. Sau s-ar putea să fie. 
Cine dracu' mai ştia? 

Oare Evie a fost acolo aseară? Să fi fost cu putinţă? Oare 
a urmărit şi ea meciul de baschet din sala de sport a 
Liceului Coughlin? Oare a văzut-o şi ea pe fata aia înaltă şi 
blondă străpungând apărarea echipei Fayette şi aruncând 
la coş cu o singură mână de atât de multe ori? Probabil că 
da. Altminteri, cum s-ar explica faptul că folosise expresia 
„triplă-dublă”? 

Bine ai face să-ţi săruți bărbatul înainte de culcare. 

Da, probabil că aşa începi să-ţi pierzi minţile. 

— Linny, scuze, dar trebuie să închid. 

Şi aşa făcu, fără să mai aştepte vreun răspuns din 
cealaltă parte, îşi puse telefonul la loc la centură. 

Apoi îşi aduse aminte de Jared şi îl luă iar de acolo. 
Dar... ce să-i spună şi de ce să-şi facă alte griji? Avea 
Internet pe telefon; toţi tinerii de vârsta lui aveau. Foarte 
posibil ca acum Jared să aibă mai multe informaţii decât ea 


e 174 + 


despre toată situaţia asta cu Aurora. Fiul ei - măcar ea 
avea un fiu, nu o fiică - era un motiv pentru care putea să 
fie recunoscătoare destinului. Probabil că domnul şi 
doamna Pak - părinţii lui Mary - o luaseră deja razna din 
cauza tuturor zvonurilor. li transmise lui Jared un mesaj în 
care-i spunea să vină direct acasă de la şcoală. Şi îi mai 
spunea că îl iubeşte foarte mult. Şi nu pomeni nimic 
despre evenimentele în desfăşurare acum. 

Ridică faţa spre cer şi mai inspiră adânc de câteva ori. 
După aproape cincisprezece ani, în care s-a ocupat numai 
de infractori, majoritatea consumatori sau traficanţi de 
droguri, Lila Norcross era destul de sigură de statutul şi 
poziţia ei şi ştia că - deşi avea de gând să facă tot ce-i 
stătea în putere în privinţa dublei crime din rulotă - ea, 
personal, nu era prea interesată să facă dreptate unor 
producători de metamfetamină pe care viaţa oricum îi 
destinase pierzaniei. Şi avea suficientă minte ca să-şi dea 
seama că nu-i va cere nimeni o rezolvare rapidă a cazului 
atâta vreme cât Aurora asta semăna panică pe tot 
mapamondul. Însă rulota aia de lângă Cherestegia lui 
Adams era locul în care Evie Doe îşi făcuse debutul în 
provincia Dooling - iar Lila avea un interes personal să afle 
cât mai multe despre Aiurita Eve. Doar nu se teleportase 
acolo. Oare îşi lăsase maşina pe undeva? Şi oare în 
torpedoul ei ar putea găsi documentul de înmatriculare, cu 
toate datele proprietarului? Rulota era la vreo opt 
kilometri de locul unde se afla Lila acum; deci, n-ar avea 
niciun motiv pentru care să nu se ducă până acolo şi să 
arunce o privire. Insă avea altceva de făcut mai întâi. 

Intră în Braseria Olympia. Localul era aproape pustiu, 
iar cele două chelneriţe stăteau şi bârfeau în separeul din 
colţ. Una dintre ele o zări pe Lila şi vru să se ridice, dar 
aceasta îi făcu semn să rămână la loc. Gus Vereen, 
patronul, stătea pe un scaun lângă casa de marcat şi citea 
un roman al lui Dean Koontz. În spatele lui era televizorul 
micuţ, cu sonorul dat la minimum. Pe banda din partea de 
jos a ecranului scria CRIZA AURORA IA AMPLOARE. 

— Am citit-o, spuse Lila, lovind uşor cu degetul în 


e 175» 


coperta cărții. Câinele comunică folosind piese de 
Scrabble. 

— lacătă cum îmi stricaşi tu tăt chefu’! exclamă Gus. 

Avea un accent puternic, cu o consistenţă ca de ciulama 
bine făcută. 

— Scuze. Dar oricum o să-ţi placă. E o carte bună. Acum, 
că am terminat cu recenzia literară, dă-mi, te rog, o cafea. 
La pachet. Neagră. Dublă. 

Bărbatul se duse la aparat şi umplu un pahar mare. 
Cafeaua nu avea niciun strop de zahăr: probabil că era mai 
tare decât muşchii acelui culturist din secolul XX, Charles 
Atlas - parcă aşa îl chema - şi la fel de amară ca răposata 
bunică a Lilei, o cucoană aprigă, de origine irlandeză. Da, 
bună cafeaua aia! Dar când vru să-şi scoată portofelul, Gus 
clătină din cap. 

— Din partea casei, madam şerif. 

— Nici vorbă. 

Era o regulă de neîncălcat, rezumată în cele câteva 
cuvinte de pe placa pe care o ţinea pe birou: FARA 
POLIŢIŞTII HOȚI ŞI CORUPŢI. Pentru că, odată ce începi 
să accepţi „mici” atenţii... n-ai să te mai poţi opri în veci... 
şi mereu ţi s-ar cere ceva în schimb. 

Aşa că puse pe tejghea o bancnotă de cinci dolari. Gus o 
refuză. 

— N-are nicio treabă cu insigna, madam şerif. Azi dăm 
cafea gratis tuturor femeilor. 

Aruncă o privire la cele două chelneriţe şi le întrebă: 

— E adevărat? 

— Adevărat, răspunse una dintre ele, apropiindu-se de 
Lila şi oferindu-i un pliculeţ pe care îl scosese din 
buzunarul şorţului. Puneţi-vă asta în cafea, doamnă şerif 
Norcross. Nu zic c-o să-i facă gustul mai bun, dar o să vă 
încarce bateriile. 

Pe pliculeţ scria „Goody's Headache Powder”. Cu toate 
că nu luase niciodată acest analgezic foarte puternic, Lila 
ştia că era o marcă a celor trei provincii, alături de whisky- 
ul „Rebel Yell” şi de chiftelele de cartofi cu crustă de 
brânză. Pliculeţul semăna foarte mult cu dozele de cocaină 


e 176 œ» 


pe care le descoperiseră în urma percheziţiei din magazia 
fraţilor Griner - împachetate individual în punguţe din 
plastic şi ascunse într-un cauciuc vechi de tractor. Iar 
acesta era unul dintre motivele pentru care atât fraţii 
Griner, cât şi alţi dealeri se foloseau de ambalajele de la 
Goody's ca să-şi deghizeze prafurile. Erau mai ieftine decât 
cele de la Pedia-Lax*?. 

— Treizeci şi două de miligrame de cofeină pură, spuse 
cealaltă chelneriţă. Eu am luat deja două doze. Nu vreau 
să dorm până când minţile alea luminate nu vor rezolva 
porcăria asta cu Aurora. Nu, dom'ne, n-am să pun geană 
pe geană până atunci. 


4 


Unul dintre cele mai mari avantaje ale faptului că era 
unicul angajat al Departamentului pentru Protecţia 
Animalelor din Dooling - poate singurul avantaj, de fapt - 
era acela că nu avea niciun şef. In teorie, Frank Geary ar fi 
trebuit să dea socoteală doar primarului şi celor din 
consiliului municipal, numai că aceştia nu călcau aproape 
niciodată în biroul lui micuţ din spatele unei clădiri banale, 
unde se mai aflau şi Asociaţia Istoricilor, Departamentul de 
agrement şi Oficiul de cadastru. Iar asta îi convenea de 
minune. 

A scos câinii la plimbare şi a reuşit să-i liniştească (cea 
mai bună metodă dintre toate era câte o porţie zdravănă 
din hrana uscată cu pui de la firma „Dr. Tim”), s-a asigurat 
că au apă proaspătă şi a verificat dacă Maisie Wettermore, 
liceană care făcea voluntariat la adăpost, urma să vină la 
şase ca să le dea iar de mâncare şi să-i plimbe. Da, numele 
fetei era trecut pe panou. Frank i-a lăsat un bilet despre 
câinii care aveau nevoie de anumite medicamente, după 
care a încuiat şi a plecat. Abia mai târziu s-a gândit că 
Maisie ar putea fi ocupată cu treburi mai importante decât 
câteva animăluţe fără stăpân. 

Acum se gândea doar la fetiţa lui. Din nou. O speriase 


5 Laxative pentru copii (n. tr.). 
e 177 » 


rău de tot în dimineaţa aceea. Nu-i făcea deloc plăcere s-o 
recunoască, nici măcar faţă de el însuşi, dar uite că o 
făcuse. 

Nana. Un gând nu-i dădea pace. Nu chiar povestea cu 
Aurora, dar ceva care avea de-a face cu Aurora. Dar ce 
anume? 

„O s-o sun înapoi pe Elaine”, îşi spuse Frank. „Imediat 
ce ajung acasă.” 

Însă atunci când a ajuns în căsuţa cu patru camere pe 
care o închiriase pe Ellis Street, primul lucru pe care l-a 
făcut a fost să se ducă drept la frigider. Nu erau multe de 
văzut acolo: două borcănaşe cu iaurt, o salată mucegăită, o 
sticlă cu sos de friptură şi şase beri negre „Miner's 
Daughter”, băutură cu multe calorii, despre care el credea 
că-i sănătoasă - doar e făcută din ovăz, nu? Luă o cutie şi 
chiar atunci sună telefonul. Văzu pe ecran fotografia lui 
Elaine şi avu un moment de luciditate de care s-ar fi putut 
lipsi bucuros: se temea de Mânia lui Elaine (puţin), la fel 
cum fetiţa lui se temea de Mânia lui Tati (şi mai puţin... 
aşa spera el). Oare lucrurile astea puteau să fie baza unei 
relaţii sănătoase de familie? 

„Eu sunt personajul pozitiv din toată povestea asta”, îşi 
aminti el şi răspunse. 

— Bună, El! Scuze că nu te-am sunat mai repede, dar a 
apărut ceva. Destul de nasol. A trebuit să eutanasiez 
pisicuţa judecătorului Silver şi după aia... 

Dar Elaine nu avea nici cea mai mică intenţie să se lase 
aburită de povestea cu pisica lui Silver; voia să-i ceară 
socoteală imediat. Şi, aşa cum îi stătea în fire, avea 
volumul dat la maximum. 

— Ai speriat-o de moarte pe Nana! Mulţumesc foarte 
mult! 

— Calmează-te, dragă! Nu am făcut decât să-i spun să 
deseneze în casă. Din cauza Mercedesului verde. 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce bălmăjeşti tu 
acolo, Frank. 

— Mai ţii minte că, atunci când a început să împartă 
ziare, ne-a zis că a trebuit s-o ia pe gazonul familiei 


e 178 » 


Nedelhaft, pentru că se urcase pe trotuar un tip cu o 
maşină mare şi verde şi cu o stea pe capota din faţă? Mi-ai 
zis s-o las baltă şi eu te-am ascultat. Am lăsat-o baltă. 

Acum, vorbele îi ţâşneau din gură tot mai repede - dacă 
nu va reuşi să se controleze, va începe să le scuipe foarte 
curând. Elaine nu era capabilă să priceapă că uneori 
trebuia să ţipe şi el ca să se facă auzit. Cel puţin, atunci 
când încerca să vorbească cu ea. 

— Maşina care a lovit pisica judecătorului Silver era tot 
mare şi verde şi cu o stea în faţă. Un Mercedes. Eram 
aproape convins că ştiu cui aparţine încă de când cu 
păţania Nanei... 

— Frank, fata ne-a zis că a intrat pe trotuar la capătul 
străzii! 

— Poate aşa a fost. Poate nu. Poate s-a întâmplat mai 
aproape şi ea n-a vrut să ne sperie. Nu dorea să-i 
interzicem să mai împartă ziare. Ascultă ce vreau să-ți 
spun, da? Am lăsat-o baltă atunci, aşa cum ai vrut tu. 
Văzusem de mai multe ori Mercedesul ăla prin cartier, dar 
am lăsat-o baltă. 

De câte ori repetase chestia aia cu „lăsatul baltă”? Şi de 
ce-i amintea de cântecelul din Regatul de gheață, filmul ăla 
de desene animate care-i plăcea atât de mult Nanei - 
cântecel pe care-l lălăia prin casă până mai avea puţin şi îl 
scotea din minţi? Atât de tare strângea în mână cutia de 
bere că o îndoise. Şi, dacă nu se oprea acum, precis că o 
va sparge. 

— Însă acum n-am mai vrut s-o las baltă. Pentru că a 
lovit-o pe Cacao. 

— Pe cine? 

— Pe Cacao, pisica judecătorului Silver! Putea să fie 
copilul meu în locul ei, Elaine! Copilul nostru! Ca s-o 
scurtez, Mercedesul ăla este al lui Garth Flickinger, care 
stă puţin mai sus. 

— Doctorul? i 

Acum Elaine părea interesată. În sfârşit! 

— Chiar el. Şi când m-am dus să discut cu el, ce crezi? 
Era drogat, Elaine. Sunt aproape sigur. Abia dacă putea să 


e 179 + 


vorbească. 

— În loc să-l reclami la poliţie, tu te-ai dus la el acasă? 
Ca atunci când te-ai dus la şcoala Nanei şi ai zbierat la 
învăţătoarea ei şi toţi copiii - inclusiv fiica ta - te-au văzut 
cum faci spume la gură ca un nebun? 

„Haide, mai scoate-mi iar ochii pe chestia asta!” o 
îndemnă Frank în gând, strângând şi mai tare cutia de 
bere. „Aşa faci întotdeauna. Îmi scoţi ochii ba cu treaba aia 
de la şcoală, ba cu celebrul pumn în perete, ba cu cearta 
aia cu taică-tu, când i-am zis că mănâncă căcat. Hai, Elaine 
Pisăloaga Geary, scoate-mi ochii, toacă-mă iar la cap cu 
toate hiturile astea de succes ale tale! Chiar şi la 
înmormântarea mea, tot n-ai să poţi să te abţii şi ai să 
povesteşti cuiva cum am urlat eu la învăţătoarea aia 
pentru că şi-a bătut joc de proiectul Nanei pentru ora de 
Ştiinţele naturii şi mi-a făcut fata să plângă. Şi, după ce ai 
să te saturi de întâmplarea asta, o să-ţi aduci aminte cum 
am zbierat la doamna Fenton pentru că dăduse cu erbicid 
tocmai pe unde se plimba fata mea cu tricicleta. Foarte 
bine! Fă-mă pe mine personajul negativ dacă asta te ajută 
să te simţi bine. Însă acum am de gând să vorbesc calm, să 
nu ridic tonul. Pentru că nu vreau să te mai las să mă 
enervezi şi de data asta, Elaine. Cineva trebuie să aibă 
grijă de fata noastră şi e clar că tu nu eşti în stare.” 

— A fost datoria mea de tată. 

Suna prea pompos? Nu-i păsa deloc. 

— Nu mă interesează să-l văd arestat pentru că a 
accidentat o pisică. Dar vreau să fiu sigur că nu o s-o 
accidenteze pe Nana. Dacă asta se poate rezolva 
speriindu-l niţeluş... 

— Spune-mi că nu ţi-ai umflat muşchii pe tine. 

— Nici vorbă. Am fost foarte rezonabil. 

Nu minţea. Cu maşina nu fusese rezonabil. Dar era 
convins că o sculă de doctor ca Flickinger avea o asigurare 
babană. 

— Frank! spuse Elaine. 

— Ce? 

— Nici nu ştiu cu ce să încep. Poate cu întrebarea pe 


< 180 - 


care nu i-ai pus-o Nanei când ai văzut-o desenând pe 
trotuar. 

— Ce întrebare? 

— „De ce nu eşti la şcoală, iubito?” Despre întrebarea 
asta vorbesc. 

Nu era la şcoală. Poate gândul ăsta nu-i dăduse pace. 

— A fost atât de mult soare de dimineaţă, că am avut 
senzaţia că-i vară. Am uitat că suntem în mai. 

— Ai minţile vraişte, Frank. Te preocupă siguranţa fetei 
tale, dar nu ţii minte că-i zi de şcoală. Ia gândeşte-te puţin. 
N-ai văzut-o făcându-şi temele atunci când vine să stea cu 
tine? Nu i-ai văzut caietele şi manualele? Dumnezeu şi Fiul 
Lui îmi sunt martori că... 

Da, Frank era dispus să înghită multe - şi era dispus să 
admită că merita o parte din acuzaţii -, dar trebuia să 
tragă linie la rahatul ăla cu lisus mi-e martor. Nu Fiul 
Domnului scosese ratonul ăla de sub duşumeaua bisericii 
episcopale şi nu El astupase gaura aia şi nu El o îmbrăcase 
pe Nana şi nu El îi dăduse de mâncare. Şi pe ea şi pe 
Elaine. Frank singur făcuse toate lucrurile astea şi nu prin 
cine ştie ce magie. 

— Treci la subiect, Elaine! 

— Tu habar n-ai ce se petrece cu nimeni în afară de tine. 
Totul se învârteşte numai şi numai în jurul tău. Cine l-a 
mai enervat astăzi pe Frank? Cine nu-i capabil să priceapă 
că numai Frank ştie ce e bine? Aşa eşti tu, aşa faci mereu. 

„Pot să suport. Pot să suport pot să suport pot să suport, 
dar vai de tine, Elaine, ce scorpie desăvârşită eşti atunci 
când vrei!” 

— Nu s-a simţit bine? 

— Uau, acum ai trecut brusc pe Cod Roşu! 

— Nu s-a simţit bine? Nu se simte bine? Că mie mi s-a 
părut că n-are nimic. 

— Nici nu are. Am tinut-o acasă, pentru că i-a venit 
ciclul. Primul din viaţă. 

Frank se simţi ca lovit în moalele capului. 

— Era supărată şi puţin speriată, cu toate că i-am 
explicat încă de anul trecut cum stau lucrurile şi la ce să se 


e 181 œ» 


aştepte. Îi era şi ruşine, pentru că a pătat cearşaful cu 
sânge. O cantitate cam mare pentru primul ciclu. 

— Nu se poate să... 

Cuvântul îi rămase în gât şi a trebuit să tuşească şi să-l 
scuipe, ca pe o bucăţică de mâncare care-i intrase pe 
partea cealaltă. 

— Nu se poate să fie la menstruație! N-are decât doișpe 
ani, pentru numele Lui Dumnezeu! 

— Îţi imaginai cumva că o să rămână pe veci zâna ta cea 
mică? 

— Nu, dar... la doişpe ani? 

— Mie mi-a venit la unsprezece. Dar nu despre asta e 
vorba, Frank, ci despre faptul că fetiţa ta avea dureri şi era 
tulburată şi deprimată. Desena pe trotuar pentru că asta o 
binedispune întotdeauna. Şi chiar atunci apare tăticuţul ei, 
plin de nervi şi urlând... 

— Nu urlam! 

Cutia de bere nu mai putu să îndure chinul şi se sparse. 
Spuma şiroi pe degetele lui Frank şi curse pe podea. 

— ...urlând şi trăgând-o de tricou, de tricoul ei 
preferat... 

Frank îşi simţi ochii umezi, iar descoperirea aceasta îl 
şocă peste măsură. Mai plânsese de câteva ori de la 
separare încoace, dar niciodată atunci când vorbea cu 
Elaine. În adâncul sufletului se temea că ea ar profita de 
orice semn de slăbiciune venit din partea lui, l-ar 
transforma într-o rangă, i-ar deschide trupul şi i-ar mânca 
inima. Inima lui, cea sensibilă şi miloasă. 

— Eram îngrijorat. Ce nu pricepi? Flickinger bea sau se 
droghează sau şi una, şi alta. Are o maşină mare şi a 
omorât pisica judecătorului Silver. Mi-era frică să nu 
păţească şi fata mea ceva. Am fost nevoit să iau atitudine. 
Am fost nevoit. 

— Te porţi de parcă ai fi unicul om de pe pământ care s- 
a temut pentru viaţa copilului său. Dar, ştii ceva? Nu eşti. 
Eu îmi fac un catralion de griji pentru ea, iar tu eşti 
principalul motiv pentru care îmi fac toate grijile astea. 

Frank amuţi. Vorbele astea ale lui Elaine erau prea 


e 182 œ» 


odioase ca să le poată cuprinde cu mintea. 

— 'Ţine-o tu tot aşa şi ne vom întâlni iar la tribunal, ca să 
reevaluăm drepturile tale de vizită. 

„Drepturi”, repetă Frank în gând. Drepturi! îi venea să 
urle. Uite ce căpăta pentru că-i spusese ce simţea cu 
adevărat. 

— Şi cum se simte acum? 

— Cred că bine. A mâncat aproape toată mâncarea pe 
care i-am lăsat-o şi mi-a zis că se culcă puţin. 

Frank mai că-şi pierdu echilibrul şi scăpă cutia de bere 
din mână. Asta era gândul care nu-i dădea pace, nu faptul 
că Nana nu se dusese la şcoală. Ştia ce făcea fetiţa lui 
atunci când era supărată: dormea ca să-i treacă. Şi el o 
supărase. 

— Elaine... nu te-ai uitat la televizor? 

— Poftim? se miră ea, neînţelegând această bruscă 
schimbare a subiectului. Am văzut vreo două episoade din 
Daily Show pe TiVo... 

— La ştiri, El, la ştiri te-ai uitat? Toate posturile numai 
despre asta vorbesc! 

— Ce zici tu acolo? Ai înne... 

— Scoal-o din pat! răcni Frank. Dacă n-a adormit încă, 
scoal-o de acolo! In clipa asta! 

— N-are niciun sen... 

Numai că avea. Deşi Frank şi-ar fi dorit să nu aibă. A 

— Nu mai pune nicio întrebare! Fă ce ţi-am spus! În 
momentul ăsta! 

Frank închise telefonul şi se repezi la uşă. 


5 


Jared stătea ascuns când Eric, Curt şi Kent apărură în 
pădure, venind din direcţia liceului - făceau o grămadă de 
zgomot, râdeau şi o ţineau numai în miştouri. 

— Tre’ să fie o păcăleală. A 

„Asta e vocea lui Kent”, îşi spuse Jared. Insă băiatul 
părea mai puţin amuzat decât mai devreme, în vestiar. 
Toată lumea aflase despre Aurora. Fetele plângeau pe 


e 183 + 


coridoare. Plângeau şi câţiva băieţi. Jared îl văzuse pe unul 
dintre profesorii de mate - ăla solid, cu barbă, care purta 
cămăşi cu capse (stil cowboy) şi conducea cercul de 
dezbateri - că le spunea unor elevi dintr-a zecea să 
termine cu plânsul, pentru că totul va fi bine. Doamna 
Leighton, profesoara de Educaţie civică, se apropiase de el 
şi îşi vârâse un deget printre două dintre capsele alea de la 
cămaşă. 

— Ţie ţi-e uşor să zici asta! ţipase ea. Habar n-ai! 
Bărbaţii nu păţesc nimic! 

Ciudat! Mai mult decât ciudat. Jared avea senzaţia aia 
de atmosferă încărcată la greu cu electricitate - aşa cum 
se întâmplă înaintea furtunilor puternice, când se adună 
norii vineţii prin care trec fulgerele. Atunci lumea nu-ţi 
pare ciudată, pentru că lumea nici nu mai este lume, ci 
doar un loc în care ai fost strămutat. 

Era o mare uşurare să se concentreze asupra altui lucru. 
Cel puţin deocamdată. Era în misiune. Operaţiunea 
„Demascarea Labagiilor”. 

Îi spusese tatăl lui că terapia prin şoc - pe scurt, ECT% - 
era un tratament eficient pentru anumite boli psihice şi că 
putea produce un efect paliativ la nivelul creierului. Dacă 
Mary s-ar fi gândit să-l întrebe ce credea că va realiza 
făcând ce avea de gând să facă, Jared i-ar fi răspuns că era 
ca un fel de ECT. Atunci când toţi ceilalţi elevi îi vor vedea 
şi auzi pe Eric şi nătărăii lui distrugând adăpostul 
sărmanei Babe Essie şi făcând mişto de ţâţele ei - pentru 
că Jared era convins că aşa se va întâmpla - s-ar putea să 
fie atât de „şocaţi”, încât să-şi facă procese de conştiinţă şi 
să devină oameni mai buni. Mai mult încă, s-ar putea ca 
incidentul să-i „şocheze” şi pe alţii şi să-i determine să dea 
dovadă de mai multă prudenţă atunci când acceptă să 
meargă la întâlniri cu nişte persoane pe care nu le cunosc 
prea bine. 

lată că trolii aproape ajunseseră la Punctul Zero. 

— Dacă-i o vrăjeală, atunci e vrăjeala vrăjelilor de când 
s-a făcut lumea. Numai de ea se vorbeşte şi pe Twitter şi 


© Terapie electroconvulsivă (n. tr.). 
e 184 - 


pe Facebook şi pe Instagram - peste tot. Duduile o să 
doarmă buştean şi o să se înfăşoare cu un căcat d-ăla, de 
omidă. Tu ai zis că ai văzut căcatu' ăsta pe hoaşca aia 
bătrână. 

Cel care vorbea era precis Curt McLeod, care nu rata 
nicio ocazie să se dea mascul feroce. 

Eric apăru primul pe ecranul telefonului lui Jared, după 
ce a sărit peste un morman de pietre de la marginea 
teritoriului bătrânei. 

— Essie? lubito? Scumpo? Eşti aici? Kent vrea să intre în 
coconul tău şi să-ţi ţină de cald. 

Jared se ascunsese într-o tufă de ferigă, la vreo zece 
metri de bojdeuca femeii. Din exterior părea deasă, dar în 
mijlocul ei era mai mult pământ sterp, pe care se vedeau 
câteva smocuri de blană roşcată. Probabil că acolo îşi 
făcuse culcuş o vulpe. Jared întinsese cât de mult putea 
mâna în care ţinea telefonul. Camera de filmat era fixată 
asupra intrării în bojdeucă. Kent avusese dreptate: chipul 
bătrânei era acoperit cu ceva. Dacă mai devreme 
substanţa aia semănase cu o pânză de păianjen, acum era 
compactă, ca o mască albă - asemenea celor pe care le 
văzuse toată lumea pe telefoane, la ştiri, pe reţelele 
sociale. 

Asta era partea care-l tulbura cel mai tare din tot planul 
lui: bătrâna fără adăpost, întinsă acolo, fără apărare şi 
atinsă de boala Aurora. Dacă Jared i-ar fi explicat Lilei 
planul lui cu terapia prin şoc, probabil că ea nu ar fi fost de 
acord cu filmarea scenei, ci l-ar fi îndemnat să o ajute pe 
biata femeie. Asta era hiba din strategia lui. Mama îl 
învățase să nu se lase niciodată, să ia apărarea celor din 
jur, mai cu seamă a fetelor. 

Eric se aşeză pe vine în faţa intrării în bojdeucă, lângă 
capul înfăşurat în alb al Babei Essie. Avea un băț în mână. 

— Kent? 

— Ce vrei? 

Kent se oprise la câţiva paşi mai în spate. Îşi scărpina 
pielea de deasupra gulerului de la tricou şi părea cam 
neliniştit. 


e 185 - 


Eric atinse masca lui Essie cu băţul şi îl trase înapoi. Din 
vârful lemnului subţire atârnau fire din materialul albicios. 

— Kent! 

— Zi odată ce vrei! 

Vocea celuilalt băiat se făcuse piţigăiată. Cam ca un 
chiţăit de şoricel. 

Eric clătină din cap spre prietenul său, ca şi cum ar fi 
fost surprins - surprins şi dezamăgit. 

— I-ai umplut mutra de sloboz, măi, omule! 

Hohotele isterice de râs ale lui Curt îl speriară pe Jared, 
care tresări, făcând tufa să se mişte în jurul lui. Dar nu 
atrase atenţia nimănui. 

— Du-te-n mă-ta, Eric! 

Kent se repezi la bucata de manechin şi-i dădu un şut 
care o rostogoli până în tufişuri. 

Însă Eric nu se lăsă impresionat de această criză de 
nervi. 

— Da' de ce l-ai lăsat să se usuce? Zău, omule, nu se 
face să-ţi laşi caimacu' pe mutra unei băbăciuni aşa 
simpatice ca asta. _ 

Curt se apropie de Eric să se uite şi el de aproape. Işi 
înclină capul într-o parte şi în alta, lingându-şi indiferent 
buzele şi măsurând-o din priviri pe Essie, ca unul care 
încerca să se hotărască dacă să-şi cumpere gumă de 
mestecat sau dropsuri cu mentă. 

Un fior de scârbă îşi făcu loc prin stomacul lui Jared. Cu 
siguranţă că va interveni dacă nenorociţii ăştia aveau de 
gând să-i facă vreun rău lui Essie. Numai că nu avea cum 
să-i împiedice s-o facă, pentru că ei erau trei, iar el doar 
unul. Plus că, de fapt, tot planul lui n-avea legătură nici cu 
dreptatea, nici cu terapia de şoc prin reţelele sociale, nici 
cu încercarea de a-i face pe oameni să gândească. Nu, 
totul avea legătură cu Mary şi cu dorinţa lui de a-i dovedi 
că este mai bun decât Eric. Şi acum, pe bune, în situaţia de 
faţă, oare era adevărat? Dacă ar fi fost mai bun decât tipii 
ăştia, nu ar fi ajuns aici. Şi ar fi făcut deja ceva ca să-i 
oprească. 

— Dau cincizeci de dolari cui i-o trage, spuse Curt. 


e 186 » 


Oricare din voi. Banii jos. 

— Nu-mi pasă, zise Kent. 

Nu-i trecuse supărarea şi se dusese după bucata de 
manechin şi începuse să sară cu ambele picioare pe ea. 
Plasticul făcea poc- poc-poc şi se crăpa tot mai tare. 

— Nu i-o trag nici pentru un milion! spuse şi Eric, din 
aceeaşi poziţie ghemuită la intrarea în bojdeucă. Da', dacă- 
mi dai o sută, am să-i fac o gaură uite acolo... 

Arătă cu băţul spre urechea dreaptă a lui Essie. 

— ...şi am să mă piş în ea. 

Jared vedea că pieptul bătrânei se mişca regulat, în 
ritmul respirației. 

— Pe bune? Pentru o sută? 

Nici vorbă că propunerea îl tenta pe Curt, dar o sută de 
dolari însemna cam multicel. 

— Neee. Fac mişto de tine. 

Şi Eric îi făcu semn cu ochiul amicului său. 

— Nu ţi-aş cere bani pentru asta. O s-o fac moca. 

Se aplecă peste Essie şi începu să găurească cu băţul 
pânza groasă în dreptul urechii. 

Jared înţelese că acum era momentul să intervină. Nu 
putea să stea degeaba şi să filmeze şi să le permită să se 
poarte în halul ăla cu sărmana bătrână. „Atunci, de ce nu 
te mişti?” se întrebă el. Şi chiar în clipa aceea iPhone-ul îi 
alunecă din palma umedă şi căzu cu zgomot în tufă. 


6 


Chiar cu pedala apăsată până în podea, micuța 
camionetă de serviciu nu reuşea să depăşească viteza de 
optzeci de kilometri pe oră. Dar nu din cauza turaţiei 
motorului; pur şi simplu camioneta era prea veche şi îşi 
depăşise cu mult durata normală de viaţă. Frank trimisese 
mai multe petiţii Consiliului Municipal, în care solicitase 
un vehicul nou, iar răspunsul fusese mereu acelaşi: „Vom 
examina cererea dumneavoastră.” 

Incordat la volan, Frank se gândea câtă plăcere i-ar face 
să-i bată măr pe câţiva dintre politicienii ăia de provincie. 


e 187 œ» 


Şi oare ce le-ar răspunde atunci când ei l-ar implora să 
înceteze? „Voi examina cererea dumneavoastră.” 

Peste tot erau femei. Niciuna singură. În grupuri de trei 
sau patru, discutând, îmbrăţişându-se, unele chiar 
plângând. Niciuna nu se uită la Frank Geary, nici măcar 
atunci când camioneta de la Protecţia Animalelor trecu de 
câteva ori pe roşu. Probabil că aşa conduce Flickinger 
când are creierii muci de la droguri, îşi spuse Frank. Ai 
grijă, măi, Gear, măi, să nu dai peste vreo pisică! Sau 
vreun copil! 

Nana! Nana! 

li sună telefonul mobil. Apăsă tasta de răspuns fără să se 
uite la ecran. Era Elaine. Plângând în hohote. 

— Doarme şi nu pot s-o trezesc şi are toată faţa 
acoperită cu mâzgă din aia! Un fel de chestie lipicioasă 
cum e pânza de păianjen! 

Frank trecu pe lângă trei femei îmbrăţişate la colţ de 
stradă. Parcă erau nişte invitate la o emisiune dedicată 
psihoterapiei. 

— Respiră? 

— Da... da, văd cum se mişcă substanţa aia... fâlfâie în 
sus şi în jos... Frank, mi se pare că i-a intrat şi în gură şi i-a 
acoperit limba! Mă duc să-mi iau forfecuţa de unghii ca s-o 
tai! 

O imagine apăru în faţa ochilor lui Frank - o imagine 
clară şi oribilă, care acoperi cu totul strada: Cumătra 
Susannah Tabac, muşcând o halcă din nasul soţului ei. 

— Nu, EL, să nu faci asta!!! 

— De ce? 

„Pentru că te-ai uitat la Daily Show, în loc să fii atentă la 
ştirile despre cel mai cumplit lucru din istoria lumii. Cât de 
proastă poţi să fii?” Insă cea care se uitase la Daily Show 
fusese fosta Elaine Pisăloaga din Clarksburg, Virginia de 
Vest. Cea de acum era Elaine, femeia pragmatică, ce se 
grăbea să dea verdicte chiar şi atunci când nu avea toate 
datele problemei. 

— Pentru că aşa le trezeşti. Şi când le trezeşti, se poartă 
ca nebunele. Ba nu, nu ca nebunele. Mai degrabă ca nişte 


e 188 œ» 


animale turbate. 

— Doar nu vrei să spui... Nana nu ar... 

„Dacă cea care doarme acolo mai este Nana”, îşi zise 
Frank. Pentru că văzuse cu ochii lui cum Cumătrul Tabac 
se pomenise faţă în faţă cu altcineva (altceva) decât femeia 
blândă şi iubitoare pe care o cunoştea el. 

— Elaine... iubito... dă drumul la televizor şi vezi şi 
singură ce se petrece. 

— Ce ne facem? 

„Acum ai nevoie de mine. Acum, că eşti la ananghie, zici 
vai de noi, Frank, ce ne facem?” Şi simţi un soi de 
satisfacţie amară şi urâtă. 

Uite şi strada lui. În sfârşit. Slavă Domnului! Casa era 
puţin mai în faţă. O să fie bine. O să facă el să fie bine. 

— O s-o ducem la spital, zise el. Probabil că şi-au dat 
seama deja de unde vine chestia asta şi care-i remediul. 

Ar face bine să-şi fi dat seama. Ar face bine să ştie cum 
se vindecă. Pentru că era vorba despre Nana. Fetiţa lui. 


< 189 + 


VII 


1 


În vreme ce Ree Dempster îşi rodea până la sânge 
unghia de la degetul mare, încercând să se hotărască dacă 
să-l dea sau nu în gât pe domnul ofiter Don Peters, un 
Boeing 767, de pe cursa Heathrow - JFK, zburând cu 
viteză de croazieră şi aflat deasupra Atlanticului, la trei ore 
distanță de Londra, a luat legătura prin radio cu turnul de 
control ca să anunţe apariţia unui soi de focar de infecție şi 
ca să ceară instrucţiuni. 

— Avem trei pasagere, dintre care una foarte tânără, 
care par a manifesta... nu prea ştim ce anume. Există un 
doctor la bord, iar acesta spune că s-ar putea să fie vorba 
despre o ciupercă sau un soi de vegetaţie a pielii. Cele trei 
persoane dorm acum - cel puţin, par că dorm -, iar 
doctorul zice că semnele lor vitale sunt în limitele normale, 
dar căile lor respiratorii ar putea să... au!... să se blocheze 
la un moment dat, aşa că el o să... 

Nu s-a putut stabili natura exactă a întreruperii 
survenite. S-a auzit multă gălăgie, pocnete şi scrâşnete de 
metale, ţipete... 

— N-au voie aici! Scoateţi-le de-aici! 

...Şi nişte urlete ca de fiare sălbatice. Vacarmul a durat 
aproape patru minute, după care Boeingul 767 a dispărut 
de pe radar, probabil în momentul când s-a prăbuşit în 
ocean. 


2 


Doctorul Clinton Norcross străbătea cu paşi mari 
coridorul Broadway, îndreptându-se spre încăperea unde 
urma să discute cu Evie Black. În mâna stângă ţinea 
carneţelul pentru însemnări, în dreapta avea pixul. Trupul 
lui se afla în Penitenciarul Dooling, însă mintea îi rătăcea 
prin întuneric, pe lângă Popasul Muntelui, se întreba iar şi 


< 190 œ» 


iar din ce cauză îl minţise Lila. Care era lucrul acela pe 
care voia să i-l ascundă? Sau - poate - nu era un lucru, ci o 
persoană? 

La o distanţă de câţiva metri, la etaj, într-o celulă din 
Aripa B, Nell Seeger - deţinuta #4609198-1, cu o 
condamnare între cinci şi zece ani (deținere de droguri cu 
intenție de distribuire) - se ridică în capul oaselor ca să 
închidă televizorul. 

Aparatul micuţ, cu ecran plat şi gros cam cât un laptop 
închis, se afla pe stinghia de la picioarele patului de 
deasupra. Nell şi Celia Frode, colega ei de celulă (şi, 
ocazional, amanta ei), urmăriseră ştirile. Celia, care nu 
făcuse nici măcar jumătate din pedeapsă (unu până la doi 
ani pentru posesie de droguri), se uitase la televizor de la 
măsuţa metalică din celulă. Şi acum spuse: 

— Slavă Domnului! Nu mai suportam nebunia asta. Ce 
vrei să facem? 

Nell se culcă la loc şi se întoarse pe o parte, cu faţa la 
peretele pe care erau lipite fotografiile celor trei copii ai 
ei. 

— Nu te supăra, draga mea, dar vreau să mă odihnesc. 
Sunt ruptă de oboseală. 

— Aha! înţelese imediat Celia. Mă rog. Bine. Somn uşor 
şi vise plăcute, Nell! 

— Aşa să fie! zise Nell. Te iubesc. Ia ce vrei din lucrurile 
mele. 

— Şi eu te iubesc, Nell. 

Celia puse mâna pe umărul lui Nell. Nell o atinse, apoi 
se făcu covrig. Celia se aşeză iar la măsuţă şi se puse pe 
aşteptat. 

Când Nell a început să sforăie uşurel, Celia se ridică şi 
se uită la ea. Din obrajii colegei sale de celulă ieşeau nişte 
firişoare care se ondulau, fâlfâiau şi se ramificau în alte 
firişoare, unduind ca algele în apele blânde. Ochii lui Nell 
se rostogoleau pe sub pleoapele închise. Oare visa că erau 
împreună, afară, la un picnic pe o pajişte sau pe plajă? Nu, 
probabil că nu. Probabil că Nell îşi visa copiii. Nu era cea 
mai expansivă amantă pe care o avusese Celia vreodată şi 


e 191 œ» 


nici prea comunicativă nu era, dar avea o inimă bună şi îşi 
iubea copiii şi le scria mereu. 

Tare singură s-ar simţi fără Nell. 

La naiba! îşi zise Celia şi se hotări să se culce şi ea. 


3 


La cincizeci de kilometri de Penitenciarul Dooling şi cam 
în acelaşi timp în care Nell adormea, doi fraţi stăteau 
prinşi cu cătuşe de o banchetă în tribunalul provinciei 
Coughlin. Lowell Griner se gândea la tatăl lui şi la 
sinucidere, de preferat unei condamnări la treizeci de ani 
de închisoare. Maynard Griner visa la costiţele pe grătar 
pe care le mâncase în urmă cu câteva săptămâni, chiar 
înainte de arestare. Niciunul dintre ei nu avea habar ce se 
întâmpla în restul lumii. 

Aprodul care îi păzea se săturase să tot aştepte. 

— Ce puii mei? Mă duc să văd ce tot face judecătoarea 
Wainer de nu începe odată şedinţa. Nu sunt plătit suficient 
de bine ca să fac toată ziua pe bona unor jegoşi ca voi. 


4 


Pe când Celia s-a hotărât să se culce şi ea; pe când 
aprodul a intrat în sala de şedinţă să afle ce gânduri are 
judecătorul Wainer; pe când Frank Geary traversa în fugă 
peluza casei în care locuise şi el pe vremuri, cu unicul lui 
copil în braţe şi cu străina care-i fusese soţie pe urmele lui; 
în timp ce se întâmplau toate astea, aproximativ treizeci de 
cetăţeni americani încercau să ia cu asalt Casa Albă. 

În fruntea lor se aflau trei bărbaţi şi o femeie, toţi tineri, 
toţi aparent neînarmaţi, şi au început să escaladeze zidul 
din jurul clădirii. 

— Daţi-ne antidotul! a răcnit unul dintre bărbaţi, 
aterizând pe peluza Casei Albe. 

Era un tânăr sfrijit, cu părul lung strâns într-o coadă de 
cal şi cu o şapcă imprimată cu sigla echipei de baseball 
Chicago Cubs. 

Intruşii au fost imediat înconjurați de doisprezece agenţi 

e 192 œ» 


ai serviciilor secrete, cu pistoalele pregătite. Însă, chiar 
atunci, un al doilea val, mult mai mare decât grupul celor 
adunaţi pe Pennsylvania Avenue, a dărâmat baricadele şi a 
atacat zidul. Poliţişti în echipamente de protecţie au venit 
din spate şi i-au tras jos pe cei care apucaseră să se urce. 
S-au auzit două focuri de armă, unul după altul, iar unul 
dintre poliţişti s-a clătinat, s-a împleticit şi s-a prăbuşit 
moale la pământ. După aceea s-a dezlănţuit infernul. O 
grenadă lacrimogenă a explodat în apropiere şi un giulgiu 
de fum cenuşiu a acoperit strada, ascunzând vederii 
oamenii care fugeau disperaţi. 

Michaela Morgan (născută Coates) urmărea scena pe un 
monitor din spatele carului de reportaj de la NewsAmerica, 
parcat vizavi de CDC. Îşi freca mâinile, încercând să scape 
de tremurul evident care o apucase mai devreme. O 
usturau ochii şi i se umpluseră de lacrimi din cauza celor 
trei linii de cocaină pe care le prizase de pe bordul 
vehiculului, folosind o bancnotă de zece dolari rulată în 
formă de tub. 

În prim-planul cadrului cu Casa Albă a apărut o femeie 
într-o rochie bleumarin. Cam de o vârstă cu mama 
Michaelei, avea părul lung până la umeri, negru cu şuviţe 
cărunte. La gât i se legăna un şirag de perle. Ţinea un 
copil mic în mâinile întinse înainte. Capul bebeluşului era 
înfăşurat în ceva alb. Femeia a traversat calm cadrul, fără 
să întoarcă nici măcar o dată capul. Şi apoi a ieşit din 
imagine. 

— Cred că mi-ar face bine încă o doză. Te superi? a spus 
Michaela către tipul de la Tehnic. 

El i-a răspuns că, din partea lui, poate să-şi facă de cap 
şi i-a întins punguţa cu droguri. 


5 


În timp ce gloata furioasă şi îngrozită lua cu asalt 
clădirea de la numărul 1600, Pennsylvania Avenue, Lila 
Norcross mergea cu maşina spre Dooling. Se gândea la 
Jared (fiul ei) şi la Sheila (sora vitregă a fiului ei, fiica 


< 193 + 


soţului ei). Ce arbore genealogic interesant aveau acum! 
Oare nu exista o asemănare în forma gurilor lor - a Sheilei 
şi a lui Clint? Oare nu-şi ridicau la fel colţurile buzelor, cu 
acelaşi aer viclean? Oare şi Sheila era o mincinoasă, aşa 
cum era tatăl ei? S-ar putea. Şi oare era obosită după tot 
efortul fizic din timpul meciului de baschet de cu o seară 
înainte? Dacă era, atunci aveau şi oboseala asta în comun, 
pe lângă Clint şi Jared. 

Lila se întreba cum ar fi dacă s-ar duce să se culce, dacă 
ar renunţa să mai facă ordine în toată harababura asta? Cu 
siguranţă că asta ar fi calea cea mai uşoară. Dar nici nu i- 
ar fi trecut prin cap una ca asta acum câteva zile. Pentru 
că, acum câteva zile, se considera o femeie puternică şi 
hotărâtă, o femeie care deţinea controlul. Il înfruntase ea 
vreodată pe Clint? Nu, niciodată - cel puţin aşa i se părea 
acum. Nici măcar atunci când aflase de existenţa Sheilei 
Norcross, fata care purta numele de familie al lui Clint. 
Nume pe care îl purta şi ea. 

Tot gândind la asta, Lila a virat pe Strada Principală. 
Abia dacă a observat sedanul cafeniu care a trecut prin 
stânga ei şi s-a repezit să urce panta, în direcţia din care 
venea ea. 

Şoferul sedanului - o femeie între două vârste - îşi ducea 
mama la spitalul din Maylock. Pe bancheta din spate a 
maşinii se afla tatăl femeii între două vârste - om care nu 
dăduse prea mare dovadă de prudenţă de-a lungul vieţii, 
tată care îşi aruncase copiii mici în piscine, parior 
împătimit la cursele de cai, mare mâncău şi pasionat de 
cârnăciorii afumaţi. Acum, tatăl femeii între două vârste 
încerca să îndepărteze cu o racletă pânza albă care 
acoperea chipul soţiei sale. 

— O să se sufoce! a strigat el. 

— La radio au zis să nu ne atingem de chestia aia! i-a 
strigat femeia între două vârste. 

Însă tatăl ei, care nu asculta niciodată de nimeni, a 
continuat să rupă vegetaţia crescută pe faţa soţiei sale. 


6 


e 194 œ» 


lar Evie se afla pretutindeni. Era musca din Boeingul 
767, care a coborât pe peretele unui pahar şi şi-a înmuiat 
picioarele în restul de whisky şi coca cola, chiar cu câteva 
clipe înainte ca botul avionului să atingă suprafaţa 
oceanului. Tot Evie era şi molia care zbura în jurul tubului 
de neon din tavanul celulei lui Nell Seeger şi a Celiei 
Frode. Era şoricelul care se uita în sala tribunalului din 
Caughlin, din spatele grilajului de la conducta de 
ventilaţie. Era furnica de pe peluza Casei Albe, care 
mergea prin sângele cald încă al unei adolescente moarte. 
În pădurea unde Jared fugea de băieţii cei răi, Evie era un 
viermişor pe talpa pantofilor săi, adulmecând pământul. 

Da, Evie era pretutindeni. 


< 195 œ» 


VIII 


1 


În timp ce fugea printre copaci, Jared se pomeni că-şi 
aminteşte de primul an de liceu. Domnul antrenor Dreifort 
îi spusese că este o „speranţă”. 

— Am planuri mari pentru tine, Norcross. Planuri în care 
intră o grămadă de medalii strălucitoare, îi spusese 
domnul antrenor Dreifort. 

La sfârşitul sezonului, Jared terminase campionatul 
regional pe locul al cincilea din cincisprezece la grupa lui, 
la cursa de 8000 de metri - remarcabilă realizare pentru 
un boboc. Numai că apoi distrusese planurile domnului 
antrenor D., renunțând la sport ca să lucreze la redactarea 
anuarului şcolar. 

Jared se bucurase la culme de acele ultime momente ale 
cursei, când parcă primise un plămân nou şi îşi recăpătase 
ritmul şi îl cuprinsese o stare de exaltare în faţa propriei 
anduranţe. Motivul pentru care renunţase la alergat era că 
Mary făcea parte din comitetul pentru redactarea 
anuarului. Fusese aleasă preşedintă a grupului pentru anul 
întâi şi avea nevoie de un vicepreşedinte. Jared renunţase 
brusc la devotamentul lui pentru atletism. 

— Înscrie-mă şi pe mine, îi zisese el lui Mary. 

— Te înscriu, numai că trebuie să ştii două chestii, îi 
răspunsese ea. Prima: dacă mor, ceea ce este foarte 
posibil, pentru că azi am mâncat la cantină o bucată de 
plăcintă cu carne, atunci tu va trebui să îmi iei locul şi să- 
mi preiei atribuţiile şi să ai grijă ca în anuarul dintr-a 
douăsprezecea să apară o pagină întreagă dedicată 
memoriei mele. Şi să te asiguri că poza pe care mi-o pui 
acolo nu-i cine ştie ce prostie aleasă de mama. 

— Am înţeles, admisese Jared, gândind: „Te iubesc din 
toată inima mea.” 

Ştia că erau mult prea tineri. Sigur că ştia, cum să nu 
ştie? Dar Mary era atât de frumoasă şi atât de inteligentă 


e 196 œ» 


şi atât de naturală - nu tu stres, nu tu efort. 

— A doua chestie... 

Şi acum Mary îl apucase de cap cu ambele mâini şi 
începuse să-l scuture. 

— „„.este că eu sunt Sefa! 

Din punctul de vedere al lui Jared, nici asta nu era o 
problemă. 

Insă acum se împiedică de o piatră mare, iar asta da, 
asta era o problemă. Una destul de mare, pentru că simţi 
un junghi ascuţit în genunchiul drept. Scoase un geamăt 
de durere şi îşi continuă fuga sprijinindu-se mai mult pe 
piciorul stâng, concentrându-se asupra respirației şi 
asupra mişcării ritmice din coate, aşa cum învățase în 
timpul antrenamentelor. 

Eric tropăia puternic în urma lui. 

— Vrem doar să vorbim ceva cu tine! 

— Haide, bă, nu te mai căca pe tine de frică! 

Ăsta era Curt. 

O luă printr-o viroagă şi simţi cum i se deplasează rotula 
de la piciorul beteag şi parcă auzi şi un fel de şuierat - ce-i 
drept, înăbuşit de bubuiturile inimii sale şi de foşnetul 
frunzelor uscate sub paşi. In faţă era Malloy Street, care 
trecea prin spatele liceului. Şi reuşi să vadă printre copaci 
o maşină galbenă. Piciorul îi cedă când ajunse pe fundul 
viroagei, iar durerea fu una cum nu mai simţise niciodată - 
aşa îşi imagina el că l-ar durea dacă ar pune mâna pe un 
fier înroşit în foc. Se apucă de o cracă cu spini ca să se 
poate urca pe malul celălalt. 

Il auzi pe Eric înjurând în spatele lui şi apoi larmă de 
trupuri rostogolite. Băieţii îşi pierduseră echilibrul şi 
căzuseră în viroagă. Drumul era la numai şase metri în faţa 
lui; se auzea limpede zgomotul făcut de motorul unei 
maşini. Va reuşi! 

Jared se împletici înainte, micşorând distanţa, simțind 
un puseu de euforie ca pe vremuri, când alerga în 
competiţiile sportive. Aerul din plămâni îi dădea aripi, îl 
împingea înainte, reducând agonia din piciorul strâmb. 

Mâna de pe umăr mai că-l făcu să se dezechilibreze şi 


e 197 œ» 


asta chiar la marginea drumului. Se agăţă de un 
mesteacăn ca să nu cadă. 

— Dă-ncoace telefonul, Norcross! 

Faţa lui Kent era toată congestionată, plantaţia de 
coşuri de pe frunte se făcuse vineţie. 

— Ne prosteam şi noi, nu mare lucru. 

— Ba nu, îl contrazise Jared. 

Nici măcar nu-şi mai putea aminti cum luase telefonul 
de pe jos, dar uite că-l ţinea acum în mână. Avea senzaţia 
că genunchiul i se făcuse enorm. 

— Ba da, nu se lăsă Kent. Dă-l încoa'! 

Ceilalţi doi golani reuşiseră să se ridice şi acum alergau 
spre ei. 

— Voiai să te pişi în urechea bătrânei! ţipă Jared. 

— Nu eu! se apără Kent, clipind des ca să-şi reţină 
lacrimile. Oricum n-aş fi reuşit! Nu pot să fac de faţă cu 
alţii! 

„Dar nici nu ai avut de gând să-i împiedici să-şi bată joc 
de ea”, i-ar fi replicat Jared. Numai că, parcă fără voia lui, 
braţul i se încordă şi îi trase un pumn lui Kent, fix în 
gropiţa din bărbie. Se auzi un zăngănit de dinţi, care-i 
produse multă satisfacţie. 

Kent se prăbuşi în buruieni, iar Jared îşi îndesă telefonul 
în buzunar şi o luă din loc. După trei salturi, care-i 
provocară o durere atroce, ajunse la linia continuă din 
mijlocul străzii şi-i făcu semn să oprească unui sedan 
cafeniu, cu număr de Virginia. Nu observă că şoferiţa 
stătea întoarsă de la volan - şi cu atât mai puţin ce se 
petrecea pe bancheta din spate. Acolo, o bătrână cu o 
pânză sfâşiată pe faţă, urla şi împlânta iar şi iar muchia 
unei raclete în pieptul şi gâtul soţului ei, care îi tăiase 
respectiva pânză de pe obraji. Insă Jared observă că 
sedanul mergea aiurea rău de tot - din bordură în bordură, 
stânga-dreapta, ca scăpat de sub control. 

Jared încercă să se ferească. În clipa aceea îşi dorea - 
mai mult decât orice altceva pe lume - să fie minuscul. Şi 
tocmai ce se felicita pentru că reuşise să scape, când 
sedanul îl izbi în plin. 


e 198 œ» 


2 


— Hei! Ia mâinile de pe Cabina mea! 

Ree reuşise să atragă atenţia gardienei Lampley bătând 
în geamul Cabinei - gest absolut inadmisibil. 

— Ce vrei, Ree? 

— Doamna directoare, doamnă ofiţer, spuse Ree, rostind 
rar şi rotund cuvintele - lucru deloc necesar, deoarece 
Vanesa Lampley o auzea foarte bine prin orificiile de 
ventilaţie situate sub geamurile securizate. Trebuie să 
vorbesc cu doamna directoare despre ceva rău. Doar cu ea 
vreau să vorbesc, cu nimeni altcineva. Scuze, doamnă 
ofiţer. Doar aşa se poate. Aşa trebuie. 

Van Lampley trudise din greu ca să dobândească 
reputaţia de gardiană fermă, dar corectă. Vreme de 
şaptesprezece ani patrulase pe coridoarele Penitenciarului 
Dooling şi fusese înjunghiată o dată, primise câţiva pumni 
de mai multe ori, câteva şuturi de şi mai multe ori; iar de 
foarte, foarte multe ori fusese împroşcată cu căcat moale 
şi invitată să se ducă dracului, în mă-sa şi în tot felul de 
locuri - majoritatea de domeniul fantasticului. Oare la 
întâmplările astea se gândea ea în timpul partidelor de 
skanderbeg? Da, se gândea, dar numai sporadic, de obicei 
doar în timpul meciurilor cu adevărat importante. (Vanessa 
Lampley concura în Liga Penitenciarelor din Ohio Valley, 
Prima Divizie pentru Femei.) Amintirea acelei întâmplări 
când o deţinută dependentă de droguri şi cu minţile duse 
aruncase o cărămidă de la etajul al doilea al Aripii B drept 
în capul Vanessei (care se alesese atunci cu o contuzie 
destul de nasoală) chiar o ajutase să câştige campionatul 
de două ori. Furia este un combustibil extrem de eficient, 
dacă ştii s-o foloseşti cum se cuvine. 

În pofida tuturor acestor experienţe regretabile, Vanessa 
era în permanenţă conştientă de responsabilităţile sale. 
Era perfect capabilă să înţeleagă că nimeni nu-şi dorea să 
ajungă la închisoare, însă acolo era locul anumitor oameni. 
Neplăcută realitate, atât pentru ei, cât şi pentru ea. Dacă 
ambele părţi nu ar fi avut o atitudine respectuoasă, atunci 


e 199 œ» 


realitatea ar fi devenit şi mai neplăcută - atât pentru ei, 
cât şi pentru ea. 

Deşi era fată bună - biata copilă avea o cicatrice mare 
pe frunte, care îţi dădea de înţeles că viaţa nu fusese 
tocmai binevoitoare cu ea - Ree dădea dovadă de lipsă de 
respect cu cererea ei absurdă. Doamna director nu era la 
dispoziţia oricui şi oricând, mai cu seamă în situaţii de 
urgenţe medicale cum era aceea de acum. 

Van îşi făcea şi ea griji din cauza celor citite pe Internet 
despre Aurora în timpul ultimei pauze şi din cauză că 
ordinul venit de sus spunea că toată lumea trebuie să facă 
încă o tură. lar McDavid - al cărei chip văzut pe monitor 
era al unei persoane care ar fi trebuit să se afle într-un 
sarcofag, nu într-o celulă de închisoare - fusese băgată în 
carantină. Van sunase acasă şi soţul ei, Tommy, o 
asigurase că se va descurca de minune şi singur şi că ea 
poate sta liniştită la muncă oricât era nevoie. Numai că nu- 
l credea deloc. Tommy, ieşit la pensie pe caz de 
invaliditate (avea o problemă la şolduri), nu era capabil 
nici măcar un sandvici să-şi facă. Probabil că va mânca 
murături din borcan până va ajunge ea acasă. Iar dacă Van 
nu avea voie să se piardă cu firea din aceste cauze, atunci 
nici lui Ree Dempster sau oricărei alte deţinute nu le era 
îngăduit să o facă. 

— Nu, Ree, trebuie să renunţi la pretenţiile astea. Poţi 
să-mi spui mie despre ce este vorba sau poţi să ţii în tine şi 
să nu spui nimănui. Dacă mie mi se va părea suficient de 
important, atunci am să-i raportez eu doamnei director. De 
ce tot pui mâna pe gheretă? La naiba, Ree! Ştii că nu e 
voie. Ar trebui să-ţi fac raport de indisciplină pe chestia 
asta. 

— Doamnă ofiţer... 

De cealaltă parte a geamului securizat, Ree îşi împreună 
mâinile. 

— Te implor! Nu mint. S-a întâmplat ceva rău, mult prea 
rău ca să mă fac că nu ştiu, iar tu eşti o doamnă, aşa că te 
implor să mă înţelegi, spuse ea, frângându-şi mâinile. Eşti 
o doamnă. Bine? 


e 200 œ» 


Van Lampley se uită atent la deţinuta cocoţată pe 
bordura din beton din faţa Cabinei, care se ruga de ea de 
parcă ar fi avut şi altceva în comun în afara celor doi 
cromozomi X. 

— Ree, eşti pe punctul de a depăşi toate limitele 
acceptate. Nu glumesc. 

— Şi nu mint ca să câştig ceva! Te rog să mă crezi. E 
vorba de Peters şi e foarte serios. Doamna directoare 
trebuie să afle. 

Peters. 

Van îşi masă bicepsul drept - cam mult prea mare 
pentru o femeie. Obişnuia să facă gestul acesta când avea 
de-a face cu vreo problemă care necesita o analiză mai 
profundă. Pe bicepsul acela avea tatuată o piatră funerară, 
pe care scria UITE UNDE TE ADUCE TRUFIA. Sub 
cuvintele astea era desenat un braţ flexat. Tatuajul îi 
simboliza pe toţi adversarii pe care îi învinsese: le dăduse 
mâinile peste cap, mulţumesc frumos pentru partidă. 
Existau o mulţime de bărbaţi care nu voiau să se pună cu 
ea. Nu voiau să se facă de ruşine. Căutau scuze de genul 
„am tendinită la umăr; mă doare cotul” etc. „Minciuni 
pentru câştig” era o expresie mai ciudată, dar foarte 
potrivită. Don Peters era tipul de individ care minţea ca să 
câştige. 

„Sper că ştii că, dacă nu mi-aş fi nenorocit braţul la 
baseball în liceu, te-aş distruge în două secunde, 
Lampley”, îi explicase căcatul ăla cu ochi când se 
strânseseră mai mulţi la o bere la „Roata Neunsă”. 

„N-am nicio îndoială în privinţa asta, Donnie”, îi 
răspunsese ea. 

Probabil că marele secret al lui Ree nu era decât o mare 
prostie. Şi totuşi... Don Peters. Fuseseră nenumărate 
plângeri împotriva lui, plângeri pe care le puteai înţelege 
cu adevărat doar dacă erai femeie. 

Van puse mâna pe ceaşca cu cafea de care uitase cu 
totul. Se răcise. In fine, ar fi putut s-o ducă pe Ree 
Dempster la doamna director. Dar nu pentru că i s-ar fi 
făcut milă de ea, ci pentru că avea nevoie de o altă cafea. 


e 201 œ» 


În fond, nu mai avea de unde să ştie cât îi va mai dura 
tura. 

— Bine. De data asta sunt de acord. Poate greşesc, dar 
am să te ajut. Sper doar că te-ai gândit bine. 

— M-am gândit, doamnă ofiţer. M-am gândit şi m-am tot 
gândit şi iar m-am gândit, de m-a apucat durerea de cap. 

Lampley îl chemă pe Tig Murphy să-i ţină locul în 
gheretă. Îi spuse că are nevoie de o pauză. 


3 


Peters stătea sprijinit de perete în faţa celulei capitonate 
şi căuta ceva în telefon. Îşi strâmbase gura într-o grimasă 
de nedumerire. 

— Nu vreau să te deranjez, Don... 

Şi Clint arătă cu bărbia spre uşa celulei. 

— ...dar trebuie să stau de vorbă cu deţinuta. 

— Niciun deranj, dom’ doctor. 

Peters îşi închise telefonul şi scremu un zâmbet ce se 
voia cât mai prietenos şi despre care amândoi ştiau că este 
la fel de autentic ca lămpile Tiffany care se vindeau la 
talciocul din Maylock. 

Erau însă şi două chestii despre care amândoi ştiau că 
sunt cât se poate de reale: 1) era o încălcare a 
regulamentului de ordine interioară dacă un gardian îşi 
făcea de lucru cu telefonul în timp ce se afla la post, în 
miezul zilei; şi 2) de câteva luni bune Clint tot încerca să 
obţină transferul sau chiar concedierea lui Peters. Patru 
deţinute i se plânseseră personal de hărţuire sexuală, însă 
doar în cabinetul lui şi sub protecţia confidenţialităţii. 
Niciuna dintre ele nu dorea să i se înregistreze plângerea. 
Se temeau foarte tare de răzbunarea gardianului. Multe 
dintre deţinute aveau multă experienţă în acest domeniu - 
unele căzuseră victime ale răzbunării altora în interiorul 
penitenciarului, mai multe în afara lui. 

— Deci McDavid are şi ea chestia asta, ei? Asta, de o tot 
dau la ştiri? Am vreun motiv să-mi fac griji pentru mine? 
Că se zice că doar gagicile o fac, dar ce ştiu eu? Matale 


e 202 œ» 


eşti doctoru'. 

Clint avusese dreptate când îi spusese lui Coates că nu 
vor reuşi să ia legătura cu CDC-ul - de şase ori sunaseră şi 
mereu linia fusese ocupată. 

— Nu cunosc mai multe detalii decât tine, Don. Dar, da, 
din câte ştiu eu până acum, nu există niciun indiciu că 
vreun bărbat ar fi luat virusul ăsta - sau ce-o fi el. Haide, 
trebuie să discut cu deţinuta. 

— Bine, bine. 

Şi Peters descuie uşa, trase zăvorul de sus, apoi pe cel 
de jos şi apăsă butonul staţiei personale de emisie- 
recepţie. 

— Ofiţer Peters permite accesul lu’ dom’ doctor în celula 
10, Aripa A. Terminat. 

Apoi deschise larg uşa de la celulă. 

Înainte să-l lase pe Clint să intre, Peters îi făcu un semn 
deţinutei aşezate pe patul din burete. 

— Am să fiu chiar aici, aşa că te sfătuiesc să nu încerci 
vreo prostie. Ai priceput? Nu vreau să folosesc forţa, dar 
am s-o fac dacă nu eşti cuminte. Ne-am înţeles? 

Evie nici nu se uită la el. Era concentrată asupra părului 
ei negru - îşi trecea degetele printre şuviţele lungi, 
încercând să le descurce. 

— Am priceput. Eşti un domn, îţi mulţumesc. Mama ta 
trebuie să fie tare mândră de tine, domnule ofiţer Peters. 

Gardianul mai zăbovi în prag, încercând să-şi dea seama 
dacă muierea aia făcea mişto de el. Normal că maică-sa 
era mândră. Doar avea un băiat care lupta în linia întâi în 
războiul împotriva criminalităţii. 

Dar nu apucă să descifreze sensul vorbelor lui Evie, 
pentru că simţi că-l bate cineva pe umăr. Era Clint, care îi 
spuse: 

— Mulţumesc, Don. Mă ocup eu mai departe. 


4 


— Domnişoară Black? Evie? Eu sunt doctorul Norcross, 
medicul psihiatru din această instituţie. Crezi că te simţi 


e 203 >» 


suficient de calmă ca să discuţi cu mine? Este important 
să-mi fac o idee despre ce gândeşti şi ce simţi, dacă 
înţelegi ce se petrece, ce s-a întâmplat, dacă ai întrebări 
sau te preocupă ceva. 

— Sigur. Hai să facem conversaţie! 

— Cum te simţi? 

— Destul de bine. Dar nu-mi place cum miroase locul 
ăsta. E un iz de chimicale. Iar eu sunt o persoană care 
iubeşte aerul curat. O Fiică a Naturii, ai putea zice. Iubesc 
adierile de vânt. Iubesc soarele. Pământul sub tălpile mele. 
Atunci încep să cânte viorile. 

— Am înţeles. Închisoarea poate fi sufocantă. Ştii că eşti 
într-o închisoare, da? În Penitenciarul pentru Femei din 
Dooling. Nu ai fost acuzată de nimic, deci nu ai fost 
condamnată. Te afli aici pentru propria ta siguranţă. Mă 
urmăreşti? 

— Da. 

Evie îşi lăsă bărbia în piept şi spuse în şoaptă. 

— Numai că tipul ăla, ofiţerul Peters, ştii ce face, nu-i 
aşa? 

— Ce anume? 

— Ia lucruri care nu-i aparţin. 

— De ce spui asta? Ce lucruri? 

— Fac şi eu conversaţie, credeam că asta vrei, doctore 
Norcross. Auzi? Nu trebuie să-ţi spun eu cum să-ţi faci 
treaba, dar nu cumva ar trebui să stai în spatele meu, ca să 
nu te văd? 

— Nu. Aşa se procedează doar la psihanaliză. Să 
revenim la... 

— Marea întrebare, căreia nu i s-a găsit încă răspuns şi 
la care nici eu nu am fost în stare să răspund deocamdată, 
în pofida celor treizeci de ani cât am studiat sufletul 
feminin, este „Ce vrea femeia ?”. 

— Freud a zis asta, da. El a pus bazele psihanalizei. I-ai 
citit din opere? 

— Cred că, dacă le-ai întreba şi dacă ar vrea să-ți 
răspundă cu toată sinceritatea, cele mai multe dintre femei 
ti-ar spune că nu-şi doresc nimic altceva decât să tragă un 


e 204 œ» 


pui de somn. Şi, poate, şi-ar mai dori şi nişte cercei pe care 
să-i poată asorta la orice, numai că asta-i imposibil. În 
orice caz, azi avem lichidare de stoc, doctore. Mari 
reduceri. De fapt, ştiu eu o rulotă - ce-i drept, puţin cam 
turtită: are o gaură într-un perete, trebuie s-o acoperi. Dar 
sunt convinsă că poţi s-o obţii gratis. Asta da afacere. 

— Auzi voci, Evie? 

— Nu tocmai. Mai degrabă primesc semnale. 

— Şi cum sună semnalele astea? 

— Ca un bâzâit. 

— Ca o melodie? 

— Ca de molii. Trebuie să ai un auz deosebit ca să-l 
sesizezi. 

— Şi auzul meu nu-i deosebit? 

— Nu, mă tem că nu-i. 

— Îţi aminteşti că ţi-ai făcut singură rău în maşina 
poliţiei? Te-ai lovit cu faţa de grilajul de protecţie. De ce ai 
făcut-o? 

— Da, mi-amintesc. Am făcut-o pentru că voiam să ajung 
la închisoare. La închisoarea asta. 

— Interesant! De ce? 

— Ca să mă întâlnesc cu tine. 

— Mă măguleşti. 

— Dar să ştii că măgulirea nu-ţi este de niciun folos. 

— Doamna şerif spune că ştii cum o cheamă. Ai mai fost 
arestată şi atunci i-ai aflat numele? Încearcă să-ţi aduci 
aminte. Pentru că ne-ar ajuta foarte mult să cunoaştem 
mai multe despre tine. Dacă ai cazier, atunci am putea găsi 
în dosarul tău informaţii despre vreo rudă sau prieten. Plus 
că ai putea să ceri un avocat, Evie, ce zici? 

— Doamna şerif este soţia ta. 

— Pe asta de unde o mai ştii? 

— Ai sărutat-o de la revedere? 

— Poftim?! 

Femeia care îşi zicea Evie Black se aplecă spre el şi îl 
privi drept în ochi. 

— Sărut: o atingere cu buzele care necesită - ştiu că-i 
greu de crezut - o sută patruzeci şi şapte de muşchi 


e 205 » 


diferiţi. La revedere: expresie folosită la despărţire. Ai 
nevoie şi de alte explicaţii? 

Clint rămase perplex. Femeia dădea dovadă de mare 
labilitate şi alterna momentele de coerenţă cu cele de 
confuzie, de parcă creierul ei s-ar fi aflat în echivalentul 
neurologic al unui cabinet oftalmologic şi se uita la lume 
printr-o serie de lentile de diferite dioptrii. 

— Nu am nevoie de explicaţii. Dacă îţi răspund la 
întrebare, o să-mi spui şi tu ceva? 

— S-a făcut. 

— Ei bine, da. Am sărutat-o de la revedere. 

— Ooo, ce drăguţ! Ştii că ai început să îmbătrâneşti. 
Gata cu Marele Bărbat, asta pot să-ţi spun. Probabil că te 
mai cuprind îndoielile din când în când. „Oare încă mai 
sunt în vână? Încă mai sunt viril?” Dar încă mai pofteşti la 
trupul soţiei tale. Bravo! Există pastile care te ajută. 
„Intreabă-ţi doctorul dacă sunt bune pentru tine.” Te 
înţeleg. Pe bune. Ştiu prin ce treci! Dacă îţi imaginezi că 
bătrâneţea e nasoală pentru bărbaţi, dă-mi voie să-ţi zic că 
nici pentru femei nu-i cine ştie ce fericire. Din momentul în 
care ţi se lasă ţâţele, devii invizibilă pentru cincizeci la 
sută din populaţie. 

— Acum e rândul meu. De unde o cunoşti pe soţia mea? 
De unde ştii atâtea despre mine? 

— Nu pui întrebările potrivite. Dar am să-ţi răspund la 
întrebarea corectă, iar aceasta este: „Unde a fost Lila 
aseară?” lar răspunsul este: Lila nu a fost la Popasul 
Muntelui. Nu a fost în Dooling. Ţi-a aflat secretul, Clint. Şi 
acum i s-a făcut somn. Din păcate. 

— Ce secret? N-am secrete faţă de ea. 

— Cred că eşti sincer când spui asta, ceea ce dovedeşte 
cât de bine l-ai ascuns. Întreab-o pe Lila. 

Clint se ridică. In celulă era foarte cald şi transpiraţia 
era o peliculă lipicioasă pe pielea lui. Niciodată, în toată 
cariera lui, nu mai purtase o asemenea conversaţie ciudată 
cu vreo deţinută. Femeia era schizofrenică - nici urmă de 
îndoială. lar unii dintre cei afectaţi de această boală 
psihică pot sesiza şi cele mai mici detalii. Insă ea era 


e 206 » 


derutant de rapidă, spre deosebire de toţi schizofrenicii pe 
care-i întâlnise el vreodată. 

Şi cum de ştia despre Popasul Muntelui? 

— Nu cumva ai fost şi tu la Popasul Muntelui aseară, 
Evie? 

— S-ar putea, spuse ea, făcându-i cu ochiul. S-ar putea. 

— Mulţumesc, Evie. Vom discuta din nou în curând. Sunt 
convins că aşa va fi. 

— Normal că vom discuta şi eu abia aştept. 

Pe parcursul întregii conversații, fusese în permanenţă 
atentă la el - altă deosebire de schizofrenicii pe care îi 
tratase vreodată. Însă acum se apucase să se tragă iarăşi 
de păr. 

— A, domnule doctor Norcross... 

— Da? 

— Fiul tău a suferit un accident. Îmi pare rău. 


e 207 œ» 


IX 


1 


Moţăia la umbra unui platan, cu capul sprijinit de tunica 
galbenă de pompier, făcută ghemotoc, cu pipa fumegând 
uşor pe pieptul cămăşii de lucru. El era Willy Burke, 
voluntar în organizaţia „Adoptaţi o Autostradă” şi o 
adevărată încântare pentru ochi. Bine cunoscut pentru 
pescuitul şi vânatul ilegal pe terenuri publice, precum şi 
pentru tăria băuturii spirtoase pe care o prepara în mod la 
fel de ilegal, celebru pentru faptul că nu fusese niciodată 
prins la braconaj şi nici distilând fiertura de porumb, Willy 
Burke era întruchiparea perfectă a unei devize latineşti, 
care, în traducere, spune: Oamenii munţilor sunt oameni 
liberi. Avea şaptezeci şi cinci de ani. Barba căruntă i se 
înfoia uşor în jurul gâtului. Dacă altcineva ar fi vrut să-l 
aresteze pentru diferitele infracţiuni de care se făcea 
vinovat, asta era situaţia. Însă Lila prefera să închidă ochii. 
Willy era un om bun, care aducea multe servicii oraşului 
fără să ceară vreun ban. Avusese o soră care făcuse 
Alzheimer şi murise, iar Willy o îngrijise în ultimii ei ani. 
Lila îi vedea adesea la mesele gratuite oferite de 
garnizoana de pompieri. Şi, chiar şi atunci când sora lui se 
holba în gol cu ochi sticloşi, Willy continua să-i vorbească 
despre toate cele, îi tăia friptura de pui şi o hrănea ca pe 
copiii mici. 

Acum Lila stătea lângă el şi îi observa ochii mişcându-i- 
se sub pleoape. Se bucura să vadă că exista măcar un om 
care nu permitea crizei mondiale să-i tulbure după-amiaza. 
Şi îşi dorea să se poată întinde şi ea la umbra unui copac 
din apropiere şi să aţipească şi ea un pic. 

Împinse uşor unul dintre picioarele bătrânului, încălţate 
cu cizme din cauciuc. 

— Hei, domnu' Somnoros! Nevastă-ta te-a dat dispărut. 
Zice că nu te-a mai văzut de o veşnicie. 

Willy întredeschise ochii. Clipi de câteva ori, îşi luă pipa 


e 208 » 


de pe piept şi se ridică în capul oaselor. 

— Doamnă şerif! 

— La ce visai? Voiai să dai foc pădurii? 

— Încă din tinereţe dorm cu pipa pe piept. Nu-i niciun 
pericol dacă ştii cum s-o faci. Şi, ca să-ţi răspund la prima 
întrebare, află că visam o camionetă nouă. 

Actuala camionetă a lui Willy, un dinozaur ruginit, din 
era Războiului din Vietnam, era parcată la marginea zonei 
cu pietriş din faţa rulotei lui Truman Mayweather. Lila tot 
acolo îşi lăsase maşina de serviciu. 

— Care-i treaba? întrebă ea, făcând un semn cu capul 
spre pădure şi spre rulota înconjurată cu banda galbenă a 
poliţiei. Au fost stinse toate focarele? Singur te-ai ocupat 
de ele? 

— Am stins incendiul de la baraca unde era laboratorul 
de metamfetamină. Ăla explodase. Şi am dat cu multă apă 
pe toate resturile. Multe resturi, multă apă. Bine că nu-i un 
loc prea secetos. Da' o să mai dureze ceva până o să se 
ducă mirosul. Băieţii au plecat. Da' eu m-am gândit că-i 
mai bine să mai aştept niţel, să păzesc locul ca să nu vină 
nimeni şi să vă ia din probe. 

Se ridică în picioare, gemând prelung. 

— Crezi că ar fi bine să ştiu de ce-i o gaură cât o bilă de 
bowling în peretele ăla? 

— Nu, n-ar fi bine, zise Lila. Ai avea coşmaruri. Acum 
poţi să pleci, Willy. Mulţumesc că ai avut grijă să nu se 
întindă focul. 

Lila traversă aleea cu pietriş, apropiindu-se de rulotă. 
Sângele închegat în jurul găurii se făcuse maro. Dincolo de 
mirosul de ars şi de ozon rămas în urma exploziei, se mai 
simţea şi un iz greţos de carne lăsată să se prăjească la 
soare. Înainte să treacă pe sub banda galbenă, Lila îşi 
scoase batista şi şi-o puse peste gură şi nas. 

— Bine, atunci, spuse Willy. O iau şi eu din loc. Tre' să 
fie trecut de trei. Ar cam trebui să bag ceva în gură. A, 
încă ceva! Vezi că mi se pare că ar fi un fel de reacţie 
chimică în resturile barăcii unde-şi făceau drogurile. Nu-mi 
dau seama despre ce e vorba. 


e 209 œ» 


În ciuda intenţiilor declarate, Willy nu prea dădea semne 
că s-ar fi grăbit să plece. Acum îşi umplea pipa, alegând 
resturi de tutun din buzunarul cămăşii. 

— Ce vrei să zici? 

— Uită-te printre copaci. Pe jos. Mie mi se pare că ar fi 
nişte batiste de zâne, dar sunt prea lipicioase. Cleioase. 
Prea groase. Batistele zânelor nu sunt aşa. 

— Nu, spuse Lila. 

Habar nu avea despre ce vorbea Willy. 

— Normal că nu sunt aşa. Ascultă, Willy, am arestat pe 
cineva suspectat de comiterea crimelor... 

— Da, da, am auzit la staţie. Greu de crezut că o femeie 
i-ar fi omorât pe bărbaţii ăia şi ar fi distrus rulota în halul 
ăsta. Da' eu cred că femeile sunt puternice. Din ce în ce 
mai puternice. Uită-te doar la Ronda Rouseyf!. 

Lila nu avea habar nici cine era Ronda Rousey. Singura 
femeie neobişnuit de puternică din punct de vedere fizic pe 
care o ştia ea era Vanessa Lampley, care-şi completa 
salariul de la penitenciar participând la concursuri de 
skanderbeg. 

— Tu cunoşti mai bine oamenii de prin locurile astea... 

— Nu chiar foarte bine, dar destul, recunoscu el, 
îndesând tutunul în bolul pipei cu degetul îngălbenit de 
nicotină. 

— Femeia aia a ajuns cumva până aici şi nu cred că a 
venit pe jos. Tu unde crezi că şi-o fi lăsat maşina? 

Dus pe gânduri, Willy apropie chibritul aprins de pipă. 

— Ştii ceva? Traseul pe care sunt stâlpii de la centrala 
electrică merge încă vreo opt sute de metri în direcţia aia. 

Şi întinse mâna spre dealul din spatele fostului laborator 
de metamfetamină. 

— Până în provincia Bridger. Cu o maşină, ar fi putut să 
intre pe el din Pennyworth Lane, deşi eu n-aş încerca 
acrobaţia asta cu vreun vehicul pe care am dat bănişori 
frumoşi. 

Ridică privirea spre soare şi adăugă: 

— Gata! E timpul să plec. Dacă mă grăbesc, mai prind 


5 Ronda Rousey - campioană americană la lupte greco-romane (n. tr.). 
e 210 » 


Dr. Phil la televizorul de la staţia de pompieri. 
2 


În rulotă nu era nimic nou de văzut - Terry Coombs şi 
Roger Elway fotografiaseră absolut totul. Şi nu era niciun 
indiciu care să sugereze prezenţa lui Evie Black acolo. Nu 
tu vreo poşetă, nu tu vreun portofel. 

Lila cotrobăi prin rulota distrusă până când auzi 
zgomotul făcut de camioneta lui Willy pe şoseaua 
principală. Apoi traversă iar zona cu pietriş, trecu iar pe 
sub banda galbenă şi porni spre laboratorul de 
metamfetamină. Opt sute de metri, spusese Willy. Chiar 
dacă vegetaţia era mult prea deasă şi Lila nu reuşea să 
vadă stâlpii de unde stătea ea (dorindu-şi din tot sufletul o 
mască de oxigen, pentru că duhoarea substanţelor chimice 
era încă foarte puternică), reuşea să audă bâzâitul 
constant al curentului electric transportat spre casele şi 
instituţiile din acest colţ al regiunii. Oamenii care locuiau 
în apropierea stâlpilor de înaltă tensiune pretindeau că ar 
provoca boli canceroase şi, din câte citise Lila prin ziare, 
chiar existau dovezi convingătoare în sensul acesta. Dar 
atunci ce să mai spunem despre sedimentele din minele 
abandonate şi despre bazinele cu apă reziduală, care polua 
pânza de apă freatică? Poate unul dintre astea era 
adevăratul vinovat. Ori poate vinovatul era vreun fel de 
mâncare în care condimentele şi toate celelalte combinate 
aveau ca rezultat un gust minunat, care însă îţi dădea 
cancer sau boli pulmonare sau migrene cronice? 

Iar acum a apărut boala asta nouă, îşi spuse Lila. Pe asta 
ce a mai provocat-o? Nu putea să aibă nicio legătură cu 
minele de cărbune, din moment ce apăruse pe tot globul. 

Porni spre locul de unde se auzea bâzâitul. Şi nu făcuse 
nici şase paşi când observă prima batistă de zâne. Abia 
acum înţelese ce a vrut să spună Willy. Mai ales dimineaţa 
puteai să vezi pânzele astea diafane ţesute de păianjenii de 
iarbă, minunate creaţii naturale acoperite cu stropi de 
rouă ca nişte diamante. Se lăsă într-un genunchi, întinse 


e 211 œ» 


mâna spre ea, dar se răzgândi înainte să o atingă. Luă o 
crenguţă şi se apucă să o împungă cu ea. Firişoarele 
subţiri se lipeau de vârful crenguţei şi apoi parcă se 
evaporau sau se topeau în lemnul ei. Ceea ce era imposibil, 
fireşte. Ochii obosiţi îi jucau feste. Nu avea cum să existe 
vreo altă explicaţie. 

Işi aminti acum de pânza aia de pe femeile care dormeau 
şi se întrebă dacă nu cumva era vorba despre aceeaşi 
substanţă. Insă, chiar şi pentru o femeie epuizată ca ea, un 
lucru era clar: semăna cu o urmă de pas. 

— Cel puţin, aşa mi se pare mie, spuse Lila cu glas tare. 

Scoase telefonul de la centură şi-i făcu o poză. 

Mai era altă asemenea pânză mai încolo, apoi alta. Şi 
încă una. Acum nu mai avea nicio îndoială. Erau urme, iar 
persoana care le lăsase se îndrepta spre laboratorul de 
metamfetamină şi spre rulotă. De câteva trunchiuri de 
copaci atârnau mai multe fire din astea, formând conturul 
vag al unei mâini - de parcă cineva le-ar fi atins sau s-ar fi 
sprijinit de ele ca să se odihnească ori să stea la pândă. Ce 
dracu' era porcăria asta? Dacă Evie Black ar fi lăsat aici 
urme din fire ca de păianjen, cum se face că nu exista 
nimic asemănător în maşina Lilei? 

Porni pe colină după urmele de paşi, apoi cobori pe un 
fel de pantă, pe care bătrânii de la ţară, ca Will Burke, o 
numeau „pripor”. După care urcă o altă colină. Aici 
vegetaţia era mai deasă - jepi încleştaţi într-un război 
fratricid pentru spaţiu şi lumină. Ici şi colo, de ramurile lor 
atârnau fire din aceeaşi substanţă. Lila mai făcu nişte 
fotografii cu camera telefonului şi continuă să meargă 
înainte, spre stâlpii de înaltă tensiune şi spre lumina 
strălucitoare a soarelui. Se aplecă să poată trece pe sub o 
creangă mai joasă şi încremeni. Preţ de o clipă, toată 
oboseala aceea cumplită i-a fost înlocuită de o uluire fără 
margini. 

„Nu pot să văd aşa ceva”, îşi zise ea. „Probabil că am 
adormit în maşină sau în rulota lui Truman Mayweather şi 
visez. Precis asta-i explicaţia, pentru că nu există nimic 
asemănător în regiunea noastră şi nici la est de Munţii 


e 212 » 


Stâncoşi. Nu există nimic asemănător nicăieri - oricum, nu 
pe pământ şi nu în epoca asta.” 

Rămase împietrită la marginea luminişului, cu gâtul 
strâmb, privind în sus. O mulţime de molii zburau de jur 
împrejurul ei - cafenii în penumbre, cu irizări de aur în 
lumina soarelui de după-amiază. 

Citise undeva că cel mai înalt copac din lume - un 
sequoia - avea sub o sută douăzeci de metri înălţime. 
Copacul din mijlocul poienii părea mai înalt şi în niciun caz 
nu era un sequoia. De fapt, nu semăna cu niciunul dintre 
copacii pe care îi văzuse ea vreodată. Aducea cumva - dar 
foarte vag - cu smochinii pe care îi văzuse în Puerto Rico, 
unde fusese în luna de miere cu Clint. Arborele... chestia 
asta se înălța pe o platformă de rădăcini noduroase, dintre 
care cea mai groasă părea să aibă în jur de şapte sau opt 
metri în diametru. Trunchiul era alcătuit dintr-o mulţime 
de tulpini împletite, iar pe ramurile uriaşe creşteau frunze 
ca nişte ferigi. Arborele acesta părea să emane o lumină 
proprie, ca un fel de aură. Probabil că era o iluzie optică, 
provocată de felul în care soarele la apus strălucea printre 
spaţiile libere dintre tulpinile care formau trunchiul, însă... 

Insă toată povestea era o iluzie, nu? Copacii nu ajung la 
înălţimi de o sută cincizeci de metri şi, chiar dacă acesta ar 
fi crescut atât de mult - presupunând că era real -, ea l-ar 
fi văzut de lângă rulota lui Mayweather. L-ar fi văzut şi 
Terry şi Roger. L-ar fi văzut şi Willy Burke. 

Un stol de păsări ţâşni spre cer din noianul de frunze 
aflat mult deasupra ei. Păsări verzi. La început, Lila a 
crezut că erau papagali, numai că i se păreau prea mici. 
Porniră în zbor spre vest, înşirate în forma literei „V” - ca 
nişte rațe sălbatice, pentru numele Lui Dumnezeu! - şi 
dispărură curând. 

Lila îşi deschise microfonul de umăr şi încercă să ia 
legătura cu Linny, la dispecerat. Nu auzi decât zgomotul 
paraziţilor, dar nu se miră prea tare. Aşa cum nu se miră 
nici când un şarpe roşu - mai gros decât braţul umflat al 
lui Van Lampley şi lung de cel puţin trei metri - se târi 
afară dintr-o crăpătură verticală din trunchiul cenuşiu al 


e 213 


acelui arbore uluitor. Crăpătura aia era mare cât o uşă. 

Şarpele îşi înălţă în direcţia ei capul în formă de hârleţ. 
Ochii lui negri o studiară cu interes detaşat. Scoase limba, 
testă aerul, şi-o retrase. Apoi şerpui iute peste o crăpătură 
din trunchi până la o creangă, pe care se încolăci de mai 
multe ori şi rămase acolo, cu capul atârnând. Încă o mai 
privea pe Lila cu ochii lui impenetrabili, numai că acum se 
uita la ea de jos în sus. 

Din spatele arborelui se auzi un mârâit grav şi tremurat. 
Şi imediat din umbre apăru un tigru alb, cu ochi verzi şi 
strălucitori. Se ivi şi un păun, păşind ţanţoş, legănându-şi 
capul, desfăcându-şi în evantai coada superbă şi scoțând 
un sunet ca o întrebare veselă, repetată iar şi iar: Ei? Ei? 
Eeiii? Eeiiii? În jurul lui roiau moliile. Familia Lilei avusese 
un exemplar cu ilustraţii din Noul Testament şi zborul 
învolburat al acestor insecte îi aminteau de nimbul pe care 
lisus îl avea mereu în jurul capului, chiar şi pe când era 
nou-născut, în iesle. 

Şarpele roşu se descolăci de pe creangă şi cobori ultimii 
trei metri, ajungând pe sol între tigru şi păun. Apoi se 
îndreptară toţi trei spre marginea luminişului, unde se afla 
Lila. Tigrul - mergând tiptil; şarpele - unduindu-se; păunul 
- ţopăind şi cloncănind. 

Pe Lila o cuprinse o stare de uşurare profundă. Da. Da. 
Era un vis - categoric era un vis. Nu avea cum să fie 
altceva. Nu acum şi nu doar pentru că aveau toţi probleme 
cu Aurora, ci din cauza tuturor celorlalte lucruri petrecute 
de la şedinţa din primăvară a Comisiei pentru Curriculum 
a celor trei provincii, desfăşurată în sala de festivități a 
Liceului Coughlin. 

Şi Lila închise ochii. 


3 


Ideea ca ea să facă parte din Comisia pentru Curriculum 
îi aparținuse lui Clint (o ironie, dacă te gândeşti că, în cele 
din urmă, tocmai el căzuse în propria-i cursă). Asta se 
întâmplase în 2007. În publicaţia Herald, care apărea în 


e 214 œ» 


cele trei provincii, se publicase un articol despre părintele 
unui elev de gimnaziu din Coughlin, care insista să se 
interzică din biblioteca şcolii cartea Eşti acolo, Doamne? 
Eu sunt, Margaret“?. Părintele respectiv ar fi declarat că 
romanul acela era o „maculatură ateistă”. Lila nu credea 
asta. O adorase pe Judy Blume la treisprezece ani, atunci 
când îi citise cartea şi se identificase cu portretul 
adolescentei de acolo, speriată de perspectiva vârstei 
mature, care i se părea un oraş necunoscut şi 
înspăimântător, în care era obligată să intre, indiferent 
dacă voia s-o facă sau nu. 

— Mie mi-a plăcut la nebunie cartea aia, a spus Lila, 
dându-i ziarul lui Clint. 

Îl deşteptase din reveriile lui obişnuite, în care se 
cufunda în timp ce stătea lângă blatul bucătăriei, privea în 
gol prin uşile din sticlă care dădeau în curte şi îşi freca 
uşor încheieturile de la degetele mâinii drepte cu degetele 
de la mâna stângă. Clint aruncă o privire la articol. 

— Îmi pare rău, iubito, mare păcat, dar cartea aia 
trebuie să dispară. Ordinul vine direct de la Generalul 
lisus. 

Şi-i înapoie ziarul. 

— Nu-i o glumă, Clint. Motivul pentru care tipul ăsta 
vrea să cenzureze cartea este exact motivul pentru care 
adolescentele ar trebui s-o citească. 

— De acord. Şi ştiu că nu-i o glumă. Aşa că te întreb: de 
ce nu faci tu ceva în sensul ăsta? 

Lila îl iubise pe vremuri pentru asta, pentru faptul că-i 
arunca în faţă tot felul de provocări. 

— Foarte bine! Am să fac. 

În ziar se pomenea despre formarea în pripă a unui grup 
de părinți şi alți cetățeni îngrijorați, care se 
autointitulaseră „Comisia pentru Curriculum”. S-a înscris 
şi Lila. Şi, ca să dea mai multă forță cauzei sale, a făcut ce 
ar fi făcut oricare poliţist destoinic: a cerut ajutorul 
comunităţii din care făcea parte. A luat legătura cu toţi 


€ Are You There, God? It's Me, Margaret - roman pentru tineret, scris 
de Judy Blume şi apărut în 1970 (n. tr.). 
<e 215» 


localnicii despre care ştia că gândeau la fel ca ea şi ar fi 
luat apărarea cărţii cu pricina. Ce-i drept, se afla şi într-o 
poziţie extrem de bună pentru asta: avea în spate ani mulţi 
în care rezolvase tot felul de situaţii de tulburare a liniştii 
publice, pusese capăt unor numeroase dispute, nu dăduse 
amenzi vitezomanilor şi, în general, se dovedise o 
reprezentantă a legii conştiincioasă şi rezonabilă, atitudine 
care-i atrăsese simpatia multor concitadini. 

— Cine sunt toate afurisitele astea? a exclamat la 
începutul şedinţei tatăl de la care pornise toată tevatura. 

Pentru că, fără excepţie, toţi participanţii erau doar 
femei, evident întrecându-l numeric. Cartea a fost salvată. 
Autoarea a trimis o scrisoare de mulţumire. 

Lila a rămas în Comisia pentru Curriculum, însă nu a 
mai apărut nicio altă controversă de amploarea 
scandalului din jurul acelei cărţi. Membrii citeau cărţile 
noi, introduse în programa şi în bibliotecile liceelor şi 
gimnaziilor din cele trei provincii şi asistau la prelegeri 
ținute de profesorii de literatură şi de bibliotecarii din 
regiune. Semăna mai mult cu un club de lectură decât cu 
un organism politic. Lilei îi plăcea nespus de mult. Şi, aşa 
cum se întâmplă în cazul majorităţii cluburilor de lectură, 
chiar dacă apăreau ocazional doi sau trei bărbaţi, grupul 
lor a rămas esențialmente monopolul persoanelor cu doi 
cromozomi X. 

Lunea trecută mai avusese loc o întrunire. La 
terminarea ei, în drumul spre maşina lăsată în parcarea 
liceului, Lila a ajuns din urmă o doamnă mai în vârstă, pe 
nume Dorothy Harper. Doamna aceasta era membră într- 
un alt grup, care se chema Clubul de Lectură din Prima Joi 
a Lunii. Şi era şi una dintre localnicele la care apelase Lila 
ca să o ajute să apere cartea lui Judy Blume. 

— Tare mândră trebuie să fii de nepoţica ta, Sheila! îi 
spuse entuziasmată Dorothy. 

Mergea sprijinindu-se într-un baston, iar pe umăr ducea 
o traistă înflorată, atât de mare că ar fi putut ascunde 
acolo fără probleme un copilaş de un an. 

— Lumea zice că ar putea să capete o bursă la un liceu 


e 216 œ» 


care participă în divizia întâi de baschet. Nu-i aşa că-i 
minunat? 

După care adăugă: 

— Normal că nu vrei să te ambalezi prea tare încă de 
acum - ştiu că-i doar în clasa a zecea. Dar sunt puţine 
fetele care să aibă atât de mult succes doar la 
cincisprezece ani. 

Atunci Lila a vrut să-i spună lui Dotty că se înşela: Clint 
nu avea niciun frate sau soră, iar ea nu avea nicio nepoată. 
Însă Dorothy Harper era la vârsta la care oamenii mai 
încurcă numele. Aşa că îi ură o zi bună şi porni spre casă. 

Totuşi, Lila era polițistă şi era plătită ca să fie curioasă. 
Într-un moment de răgaz al următoarei dimineţi, şi-a adus 
aminte de vorbele lui Dorothy Harper. Aşa că a deschis 
computerul de pe birou, a intrat pe Firefox şi a scris 
numele Sheila Norcross. Au apărut mai multe rezultate. 
Primul era un articol dintr-o publicaţie sportivă, cu titlul 
FENOMENUL DE LA COUGHLIN Îl DUCE PE TIGRI ÎN 
FINALE. Respectivul fenomen era eleva de cincisprezece 
ani, Sheila Norcross. Deci Dorothy Harper nu se înşelase 
în privinţa numelui. Dar, mai ştii? Poate că mai erau şi alţi 
oameni în zona celor trei provincii pe care îi chema 
Norcross. Ea oricum nu auzise de niciunul. Spre sfârşitul 
articolului era pomenită şi mândra mamă a Sheilei, care 
purta un alt nume de familie: Parks. Shannon Parks. 

Atunci s-a aprins un beculeţ în amintirile Lilei. Cu vreo 
doi ani în urmă, după ce Jared plecase la antrenamentele 
lui de atletism, Clint pomenise în treacăt numele ăsta - 
spunându-i că o cunoştinţă, pe care o chema Shannon 
Parks, îl convinsese să se apuce de alergat la vârsta pe 
care o avea şi Jared acum. În contextul dat, Lila a presupus 
că respectiva cunoştinţă era un băiat blestemat de părinţi 
cu povara unui nume caraghios. Ţinea minte întâmplarea 
aceasta pentru că soţul ei vorbea extrem de rar despre 
copilăria şi adolescenţa lui, iar acele extrem de rare ocazii 
când o făcea o impresionau nespus pe Lila. 

Clint crescuse în familii adoptive. Lila nu cunoştea prea 
multe detalii... stai aşa, pe cine încerca ea să păcălească 


e 217 œ» 


aici? Nu cunoştea niciun detaliu. Nu ştia decât că îi fusese 
foarte greu. Parcă simţeai cum îi creşte brusc temperatura 
ori de câte ori venea vorba despre asta. Dacă Lila pomenea 
vreodată despre un caz în care copilul fusese luat din grija 
părinţilor şi dat spre adopţie, Clint amuţea pur şi simplu. 
Pretindea că nu-l supără, ci doar îl îndeamnă „să mediteze 
asupra trecutului”. Lila, care nu voia cu niciun preţ să fie 
polițistă şi în căsnicie, îl lăsa în pace. 

Nu că i-ar fi fost uşor şi nu că nu s-ar fi simţit niciodată 
tentată să scormonească prin viaţa lui de dinainte de a-l 
întâlni. Meseria o ajuta să capete acces la arhivele 
tribunalelor. Însă a reuşit să se stăpânească. Dacă iubeşti 
pe cineva, oare nu trebuie să-i acorzi intimitatea pe care 
şi-o doreşte? Să nu dai năvală în acele încăperi ale 
trecutului în care persoana respectivă nu mai voia să 
intre? În plus, era convinsă că soţul ei îi va povesti totul 
într-o bună zi. 

Însă... 

Sheila Norcross... 

În încăperea aceea în care Clint refuza să mai intre şi în 
care Lila presupunea că o va invita odată şi odată se afla o 
femeie - nu un bărbat, ci o femeie - pe care o chema 
Shannon. Şi tot acolo se mai afla şi fotografia unei 
adolescente, al cărei zâmbet, viclean şi puţin strâmb, era 
identic cu zâmbetele celor două persoane care însemnau 
cel mai mult pe lumea asta pentru Lila - soţul şi fiul ei. 


4 


Ce a urmat a fost o simplă investigaţie în două părţi. 

În partea întâi, Lila a încălcat legea pentru prima oară 
nu doar în cariera ei de polițistă, ci pentru prima oară în 
întreaga ei viaţă. A luat legătura cu directorul de la Liceul 
Coughlin şi, fără vreun mandat, a cerut o copie a dosarului 
elevei Sheila Norcross. Directorul îi era oricum 
recunoscător de multă vreme pentru că pusese capăt 
tevaturii cu cartea lui Judy Blume, iar Lila l-a asigurat că 
Sheila Norcross nu are niciun fel de problemă şi că 


<e 218 » 


ancheta se referea la o organizaţie infracţională care se 
ocupa cu furtul de identități. Fără ezitare, directorul i-a 
trimis dosarul prin fax - atât de multă încredere avea el în 
Lila, că a încălcat şi el legea fără urmă de remuşcare. 

În dosar scria că Sheila Norcross era isteaţă, foarte 
bună la Literatură, şi mai bună la Matematică şi Ştiinţele 
naturii. O elevă de nota zece. Profesorii o descriau ca fiind 
puţin cam arogantă, dar încântătoare, un lider înnăscut. 
Shannon Parks, mama, era singurul ei tutore. Tatăl era 
Clinton Norcross. Se născuse în 2002, adică era cu un an 
şi ceva mai mică decât Jared. 

Până la meciul de baschet de miercuri seara, Lila şi-a tot 
spus că nu are cum să fie sigură. Fireşte că îndoiala asta 
nu avea niciun sens, doar adevărul era scris acolo, în 
dosarul fetei, la fel de evident ca nasul neamului Norcross 
de pe chipul ei. Însă trebuia cumva să reziste până la 
capăt. Şi-a spus că trebuie s-o vadă cu ochii ei pe fata asta, 
s-o vadă pe Sheila Norcross - baschetbalistă excepţională, 
uşor arogantă, dar simpatică, elevă de nota zece. 

Lila şi-a imaginat că lucra sub acoperire, că era 
misiunea ei să-l convingă pe Clint că rămăsese aceeaşi 
femeie cu care s-a însurat. 

— Pari preocupată, îi spusese Clint marţi seara. 

— Scuze. Probabil pentru că am o idilă cu cineva de la 
serviciu, răspunsese ea (pentru că exact aşa ar fi glumit 
acea Lila cu care el se căsătorise). Şi numai la asta mă 
gândesc. 

— Aha, înţeleg! Te-ai înamorat de Linny, nu-i aşa? 

Şi o luase în braţe. Şi o sărutase. Şi ea îi răspunsese la 
sărut. 


5 


După care a urmat partea a doua a investigaţiei: filajul. 

Lila şi-a găsit un loc pe rândurile de sus ale sălii de sport 
şi a urmărit încălzirea celor două echipe. A identificat-o 
foarte uşor pe Sheila Norcross. Purta numărul 34 şi ţâşnea 
ca o săgeată, înscriind de sub coş, după care se răsucea şi 


e 219 + 


o lua la fugă, râzând. Lila a studiat-o pe fată cu ochii ei 
experimentați în munca detectivistică. Poate numărul 34 
nu avea maxilarul lui Clint şi poate că postura ei era 
diferită. Ei, şi ce? Copiii au doi părinţi. 

Pe rândul al doilea, aproape de băncile echipei gazdă, 
câţiva adulţi stăteau în picioare şi băteau din palme în 
ritmul muzicii care răsuna din difuzoare înainte de 
începerea meciului. Aceştia erau părinţii jucătoarelor. 
Oare Shannon era femeia aceea subţire, în pulover cu 
model croşetat? Sau blonda aia vopsită, cu şapcă la modă 
printre băieţii şmecheri? Sau alta? Lila nu-şi putea da 
seama? Cum să-şi fi dat? În fond, ea era străina, care 
apăruse neinvitată la petrecere. Oamenii vorbesc mereu 
despre cum li s-au destrămat căsniciile şi spun „Nu mi se 
părea deloc real”. Însă Lilei i se părea foarte real meciul 
acela de baschet - zgomotele mulţimii, mirosurile sălii de 
sport. Nu, ea era problema. Ea nu se mai simţea reală. 

A sunat sirena. Urma să înceapă meciul. 

Sheila Norcross s-a apropiat de centrul terenului şi apoi 
a făcut un gest care a şters orice urmă de îndoială. Un gest 
înspăimântător, un gest simplu, un gest cu mult mai 
convingător decât orice fel de asemănare fizică şi decât 
orice dosar şcolar. Lila l-a urmărit de la locul ei şi a înţeles 
că relaţia ei cu Clint era distrusă. 


6 


Imediat ce închise ochii în faţa celor trei animale, Lila 
simţi cum o cuprinde somnul - dar nu treptat, ci dintr- 
odată, năpustindu-se asupra ei ca un autocamion uriaş, 
scăpat de sub control. O panică ascuţită îi aprinse nervii şi 
se plesni peste obraz. Cu toată puterea. Deschise ochii. 
Dispăruseră şi şarpele, şi tigrul alb, şi păunul guraliv. 
Dispăruse şi smochinul gigant. În locul lui, în mijlocul 
luminişului, era un stejar bătrân, înalt de vreo douăzeci şi 
cinci de metri - magnific în felul lui, dar absolut normal. O 
veveriţă, ridicată pe picioarele din spate, chiţăia supărată 
la ea. 


e 220 » 


— Am avut o halucinație, îşi spuse Lila. Nu-i de bine. 

Apăsă butonul microfonului de umăr. 

— Linny? Mă auzi? Răspunde! 

— Te aud, doamnă şerif. 

Vocea dispecerei venea ca de la mare depărtare şi cu 
întreruperi, însă nu mai erau paraziți. 

— Ce... fac pentru tine? 

Acum se distingea din nou bâzâitul liniilor de înaltă 
tensiune. Lila nici nu-şi dăduse seama că dispăruse. Oare 
chiar dispăruse? Vai de capul ei, în ce hal era! 

— Nimic, Lins. Te sun iar când o să am semnal mai bun. 

— Eşti... regulă, Lila? 

— Absolut! vorbim în curând. 

Mai aruncă o privire peste umăr. Da, nu era decât un 
stejar. Unul mare, dar tot stejar. Vru să pornească înapoi, 
când o altă pasăre verde ţâşni dintre crengile lui, pornind 
în zbor către soare-apune. În direcţia în care plecaseră şi 
celelalte păsări. 

Lila închise iarăşi ochii, apoi se forţă să-i deschidă la loc. 
Da, nici urmă de pasăre. Normal. Îşi imaginase totul. 

Dar urmele alea ciudate de paşi? Ele m-au condus până 
aici. 

Lila îşi impuse să nu se mai gândească la urmele acelea, 
nici la copac şi nici la femeia aia ciudată pe care o arestase 
şi nici la altceva. Ce trebuia să facă acum era să ajungă 
înapoi în oraş, fără să adoarmă la volan. Poate că venise 
momentul să treacă pe la una dintre farmaciile din 
Dooling. Şi, dacă nu o va ajuta niciun fel de pastilă, avea la 
dispoziţie magazia cu probe. Şi totuşi... 

Şi totuşi, ce? Îi trecuse un gând prin cap, însă oboseala o 
făcuse să-l uite imediat. Aproape complet. Reuşi să-l agaţe 
înainte de a dispărea cu totul. Regele Cnut - la el se 
gândise. Legendarul rege Cnut poruncind valurilor să se 
retragă. 

Numai că există anumite lucruri care, pur şi simplu, nu 
pot fi făcute. 


e 221 œ» 


Nici fiul Lilei nu dormea. Zăcea într-un şanţ plin cu 
noroi, din partea cealaltă a drumului. Era ud leoarcă, îl 
durea tot corpul şi ceva îl împungea în spinare. Posibil o 
cutie de bere. Şi, de parcă situaţia nu ar fi fost destul de 
nasoală, avea şi companie. 

— Norcross! 

Ăsta era Eric. 

Eric Jigodie Blass. 

Jared nu deschise ochii. Dacă ar fi crezut că e leșinat - 
sau chiar mort - poate că ar fi fugit de acolo, ca nişte 
nenorociți căcaţi pe ei de frică. 

Poate. 

— Norcross! 

Acum numele lui a fost însoţit de un ghiont cu piciorul 
într-o coastă. 

— Hai s-o tăiem de-aici, Eric! 

Altă opinie. Ăsta era Kent Daley, care vorbea pe un ton 
plângăcios, aproape panicat. 

— Mie mi se pare că-i leşinat. 

— Sau în comă. 

Tonul lui Curt sugera că aceasta n-ar fi o consecinţă atât 
de tragică. 

— Nu-i în nicio comă. Se preface. 

Dar nici Eric nu părea prea calm. Se aplecă. Jared 
continuă să stea cu ochii închişi, dar mirosul de colonie 
Axe aproape îl îneca. Iisuse, tipul ăsta se spăla cu colonie? 

— Norcross! 

Jared nici nu se clinti. Doamne, Dumnezeule, măcar de- 
ar trece pe drum o maşină de poliție - fie şi cu mama lui la 
volan - indiferent cât de stânjenitoare ar fi explicațiile pe 
care le-ar avea el de dat. Însă cavaleria îşi făcea apariţia 
doar în filme. 

— Norcross, am să-ţi trag un şut în coaie dacă nu caşti 
ochii chiar acum. Să ştii că nu glumesc. 

Jared deschise ochii. 

— Bravo! zâmbi Eric. Ei, vezi? N-ai nici pe dracu'. 

Jared, care simţea că are mult pe dracu” - atât din cauza 
maşinii care-l şifonase, cât şi din cauza tipilor ăstora, care- 


e 222 + 


l trimiseseră în faţa maşinii - nu spuse nimic. I se părea 
cea mai potrivită reacţie. 

— Nu i-am făcut nimic băbăciunii şi nici tu nu arăţi prea 
rău. Cel puţin, nu-ţi ies oasele rupte prin nădragi. Aşa că 
suntem chit. Adică, o să fim chit după ce-mi dai telefonul. 

Jared clătină din cap. 

— Mare bou eşti! spuse Eric cu un fel de indulgență 
amabilă, de parcă ar fi vorbit cu un căţeluş care tocmai ce 
făcuse pipilică pe covor. Curt? Kent? Ţineţi-l bine! 

— Haide, măi, Eric! Nu ştiu dacă-i bine... se împotrivi 
Kent. 

— Eu ştiu. Ţineţi-l! 

Interveni şi Curt: 

— Da’ dacă are... cum le zice? Leziuni interne? 

— N-are. Maşina abia l-a atins. Ţineţi-l, vă zic! 

Jared încercă să se zbată, dar Curt îl apucă strâns de un 
umăr şi Kent îl apucă de celălalt, imobilizându-l. Îl durea 
tot trupul, genunchiul i se umflase îngrozitor de tare şi, 
oricum, n-avea niciun sens să se lupte cu ei. Se simţi 
cuprins de o nepăsare ciudată. Probabil din cauza şocului. 

— Telefonul, îi ordonă Eric, pocnind din degete. Dă-l 
încoace. 

Cu tipul ăsta se ducea Mary la concert. Chiar cu ăsta! 

— L-am pierdut în pădure. 

Jared ridicase ochii la el, încercând să-şi stăpânească 
lacrimile. Cel mai rău lucru ar fi fost dacă ar fi început să 
plângă. 

Eric oftă plictisit, se lăsă în genunchi şi se apucă să 
pipăie buzunarele lui Jared. Descoperi forma iPhone-ului în 
buzunarul drept din faţă şi îl scoase de acolo. 

— De ce tre' să fii tu aşa de bulangiu, Norcross? 

Acum vorbea pe un ton iritat şi dezamăgit, de parcă i-ar 
fi zis de ce-mi strici ziua? 

— Există un bulangiu printre noi, dar nu eu sunt ăla, 
spuse Jared, clipind repede ca să-şi reţină lacrimile. Voiai 
să te pişi în urechea femeii. 

— Ba nu, îl contrazise Curt. Eşti scârbos doar pentru că- 
ţi trece aşa ceva prin cap, Norcross. Glumeam şi noi. Ca 


e 223 + 


băieţii. 

Acum se băgă în vorbă şi Kent, de parcă purtau o 
conversaţie normală şi nu se aşezaseră pe el ca să nu-l lase 
să se mişte. 

— Da, o glumă de băieţi, atâta tot! Făceam mişto. Mai 
ştii? Cum am făcut şi în vestiar. Nu fi caraghios, Jared! 

— Am să uit toată povestea, declară Eric, lovind cu 
vârful degetului în ecranul telefonului lui Jared. Pentru 
Mary. Ştiu că e prietenă cu tine şi cu mine o să fie mult 
mai mult decât prietenă. Aşa că zic că am terminat la 
egalitate. Acum o să plecăm. 

Terminase de lovit în ecran. 

— Gata - am şters filmuleţul. Nu mai e. 

Pe fundul şanţului era o piatră mare şi cenuşie, care lui 
Jared i se părea că seamănă cu o limbă. Eric izbi de mai 
multe ori telefonul de ea, spărgând ecranul şi carcasa din 
plastic negru. Aruncă ce mai rămăsese din iPhone pe 
pieptul lui Jared. Însă toate bucăţile alunecară imediat în 
apa noroioasă. 

— N-aveam nevoie să ţi-l sparg, că oricum îţi ştersesem 
înregistrarea. Dar, Mary sau ne-Mary, vreau să pricepi că 
ai de suferit pentru că ai vrut să ne torni. 

Eric se ridică în picioare şi-l întrebă: 

— Spune, pricepi? 

Jared nu spuse nimic. Dar Eric dădu satisfăcut din cap, 
de parcă ar fi primit răspunsul dorit. 

— În regulă. Daţi-i drumul! 

Kent şi Curt se ridicară şi ei şi făcură câţiva paşi înapoi. 
Păreau foarte prudenti, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Jared 
să sară în picioare şi să înceapă să le tragă pumni ca 
Rocky Balboa. 

— Noi am terminat aici, zise Eric. Nu mai avem nicio 
treabă cu fofoloanca aia stafidită şi clocită. Ai face bine să 
termini şi tu. Haideţi, băieţi! 

Şi au plecat, lăsându-l să zacă în şanţ. Jared s-a ţinut 
tare până când nu i-a mai văzut. Apoi şi-a acoperit ochii cu 
braţul şi a început să plângă. Când a isprăvit cu plânsul, s- 
a ridicat în capul oaselor şi a băgat în buzunar resturile 


e 224 œ» 


telefonului. (Însă unele tot au căzut şi el nu le-a mai 
căutat.) 

„Sunt un fraier şi un ratat”, şi-a zis el. „Probabil că la 
mine s-a gândit hip-hoperul Beck când şi-a scris cântecul. 
Eram trei la unu, dar oricum... mare ratat mai sunt!” 

Şi s-a apucat să şontâcăie spre casă, pentru că acolo te 
duci atunci când eşti bătut şi amărât. 


e 225» 


1 


Până în anul 1997, Spitalul St. Theresa fusese o clădire 
din beton, urâtă ca un cur, care semăna mai mult cu un 
bloc de locuinţe pentru asistaţii social decât cu un spital. 
Apoi, după o serie de proteste la adresa distrugerii unor 
munţi pentru obţinerea accesului la zăcămintele de 
cărbune din subsol, Compania de Cărbune Rauberson a 
făcut o donaţie generoasă pentru extinderea şi 
modernizarea acelei instituţii medicale. În ziarul local, 
condus de un democrat-liberal - expresie sinonimă cu 
„comunist” pentru majoritatea electoratului republican - s- 
a scris că fusese vorba despre „o mită în toată regula”. 
Insă cei mai mulţi locuitori din provincii se bucurau de 
noul lor spital. Păi, clienţii de la Frizeria lui Bigbee ziceau 
că are chiar şi un heliport! 

De obicei, în după-amiezile din timpul săptămânii, cele 
două parcări - una mai mică, în faţa aripii de Primiri 
Urgenţe; şi una mai mare, în faţa clădirii centrale a 
spitalului - erau cel mult pe jumătate ocupate. În după- 
amiaza despre care vorbim, când Frank Geary intră cu 
maşina pe alee, ambele parcări erau ticsite, la fel şi sensul 
giratoriu din faţa intrării principale. Observă un Prius, cu 
portbagajul turtit acolo unde fusese izbit de Jeepul 
Cherokee care venise în spatele lui. Cioburile stopurilor 
străluceau pe asfalt ca nişte picături de sânge. 

Frank nu şovăi deloc. Luaseră maşina lui Elaine (un 
Subaru) şi acum trase de volan, trecu peste bordură şi 
intră pe gazonul pe care (deocamdată, cel puţin) nu se 
aflau decât statuia Sfintei Theresa, care împodobise holul 
principal al vechiului spital, şi catargul, pe care flutura 
drapelul Statelor Unite, deasupra celui al statului, pe care 
se vedeau doi mineri flancând ceva ce semăna cu o piatră 
funerară. 

În orice altă situaţie, Elaine l-ar fi făcut cu ou şi oţet - şi 


e 226 œ» 


tare acid era oţetul ăla: Ce dracu faci? Ai înnebunit? Încă 
mai am rate de plătit la maşina asta! Insă astăzi nu spuse 
absolut nimic. O ţinea pe Nana în braţe şi o legăna aşa 
cum făcuse pe vremea când fetiţa era doar un bebeluş 
căreia îi dădeau dinţişorii. Fire din mizeria aia care 
acoperea chipul fiicei lor atârnau până pe tricou (tricoul ei 
preferat, acela pe care îl purta atunci când era mai tristă, 
acela de care trăsese Frank cu câteva secole în urmă - de 
dimineaţă), aidoma şuviţelor din barba unui căutător de 
aur betiv şi bătrân. Era o imagine dezgustătoare. Frank 
nu-şi dorea mai mult pe lume decât să poată rupe pânza 
aia lipicioasă, însă îl reţinea gândul la Cumătra Tabac. O 
dată Elaine încercase să pună mâna pe ea, iar el ţipase N-o 
atinge! Şi Elaine îşi trăsese repede mâna înapoi. De două 
ori o întrebase dacă Nana mai respiră. Elaine îi spusese că 
da, că se vedea cum chestia aia albă se umflă şi se 
dezumflă ca un cimpoi, însă răspunsul ăsta nu-l mulţumise 
pe Frank. Se văzuse nevoit să întindă el mâna dreaptă şi să 
o pună pe pieptul Nanei ca să se convingă. 

Derapă pe iarbă şi opri, ţâşni afară, înconjură maşina, o 
luă în braţe pe Nana şi porniră spre unitatea de Primiri 
Urgenţe, cu Elaine fugind înainte cât o ţineau puterile. 
Frank simţi cum i se frânge inima când observă că Elaine 
nu-şi trăsese fermoarul lateral al pantalonilor şi i se vedea 
rozul chiloţilor. În mod normal, Elaine era mereu aranjată 
- curată, călcată, asortată, fardată, pieptănată. 

Acum se opri atât de brusc din fugă, încât Frank 
aproape se lovi de ea. In faţa uşilor de la Primiri Urgenţe 
era o mare de oameni. Elaine scoase un fel de nechezat 
straniu, jumătate frustrat şi jumătate furios. 

— N-o să reuşim niciodată să intrăm! 

Frank vedea că holul era deja arhiplin. Şi atunci o 
imagine absurdă îi apăru în faţa ochilor: cumpărători 
călcându-se în picioare la Walmart în Vinerea Reducerilor. 

— Hai în holul principal, El! E mai mare. Acolo o să 
putem intra. 

Elaine făcu imediat stânga-împrejur, mai să-l răstoarne. 
Frank o luă la goană după ea. Incepuse să cam gâfâie. 


e 227 œ» 


Sigur, era în formă, dar Nana parcă avea acum mai mult 
decât cele doar patruzeci de kilograme cât cântărise la 
ultimul examen medical. Nici în holul principal nu izbutiră 
să intre. Ce-i drept, nu erau atât de mulţi oameni în faţa 
uşilor, iar în sufletul lui Frank încolţi o speranţă firavă. 
Care se uscă la fel de repede, pentru că şi holul acesta era 
ticsit. 

— Lăsaţi-ne să trecem! urlă Elaine, lovind cu pumnii în 
umărul unei huidume de femeie, îmbrăcate într-un capot 
roz. Fiica noastră e bolnavă! I-a crescut ceva pe faţă! 

Femeia în roz îşi încordă muşchii unui umăr, suficient 
cât s-o dea de-a-ndărătelea pe Elaine. 

— Nu eşti singura în situaţia asta, surioară, spuse ea. 

Frank aruncă o privire la căruciorul din faţa matahalei. 
Nu văzu chipul copilului din el, dar nici nu avea nevoie. I-a 
fost de ajuns să zărească pulpiţele moi şi un picioruş 
încălţat cu o şoseţică roz cu Hello Kitty pe ea. 

De undeva de dincolo de toată lumea aia disperată se 
auziră răcnete de bărbat: 

— Dacă aţi venit pentru că ati citit pe Internet că există 
un antidot sau un vaccin, mai bine plecaţi acasă! 
Informaţiile sunt false! La momentul acesta nu există 
niciun antidot şi niciun vaccin! Repet: DEOCAMDATĂ NU 
EXISTĂ NICIUN ANTIDOT ŞI NICIUN VACCIN! 

Anunţul lui a fost întâmpinat cu urlete de deznădejde, 
însă nimeni nu se mişcă din loc. Alţi oameni se înghesuiau 
deja în spatele lor, înţesând şi culoarul care dădea în hol. 

Elaine se întoarse cu faţa la el. Avea obrajii uzi de 
transpiraţie, ochii holbaţi şi înnebuniţi şi plini de lacrimi. 

— Centrul pentru Femei! S-o ducem acolo! 

Începu să-şi croiască drum prin mulţime ca un rugbist 
întărâtat: cu bărbia în piept şi dând din mâini la oamenii 
care o împiedicau să înainteze. Strângând-o pe Nana la 
piept, Frank o luă repede după ea. Un picior al Nanei îl 
atinse în treacăt pe un bărbat care şi el ţinea în braţe o 
adolescentă cu părul lung şi blond şi fără faţă. 

— Ai grijă, amice! spuse individul. Toţi avem aceeaşi 
problemă. 


q 228 » 


— Ba tu să ai grijă! mârâi Frank, îmbrâncindu-se şi 
reuşind să iasă la aer. 

Mintea lui începuse din nou să dea rateuri, aidoma unui 
computer cu un circuit defect: 


fetița mea fetita mea fetita mea 


Pentru că în momentul acesta nu conta decât Nana. 
Nimic altceva de pe pământul creat de Dumnezeu. Va face 
tot ce trebuie ca s-o însănătoşească. Îşi va dedica întreaga 
viaţă însănătoşirii ei. lar dacă asta era o nebunie, atunci 
nici că voia să fie întreg la minte. 

Elaine deja traversa gazonul. Acum acolo se afla o 
femeie - se sprijinea cu spatele de catarg şi ţinea un 
bebeluş la piept. Bocea. Frank cunoştea bine sunetul ăsta - 
aşa făceau câinii care-şi rupeau picioarele în câte o cursă. 
Femeia întinse bebeluşul şi el observă filamentele albe 
atârnând din rahatul ăla care-i înfăşură capul. 

— Ajută-ne! strigă ea. Te implor, domnule, ajută-ne! 

Frank nu se opri din fugă. Frank nu-i răspunse femeii 
disperate. Ţinea ochii fixaţi pe spatele lui Elaine, care 
acum se îndrepta către una dintre clădirile din capătul 
aleii. Pe firma albastră scria cu litere albe: CENTRUL 
PENTRU FEMEI. Şi dedesubt: OBSTRETICĂ- 
GINECOLOGIE, DOCTORI ERIN EISENBERG, JOLIE 
SURATT, GEORGIA PEEKINS. În faţa uşilor erau câţiva 
oameni cu rude care aveau capetele înfăşurate în coconi, 
dar foarte puţini. Bună idee avusese Elaine! I se întâmpla 
destul de des să aibă asemenea sclipiri atunci când îşi mai 
lua liber de la slujba ei cu normă întreagă, dedicată 
distrugerii lui. Numai că, stai puţin... Oamenii ăia stăteau 
pe jos. De ce? Tare ciudat. 

— Repede! îi strigă Elaine. Grăbeşte-te, Frank! 

— Mă grăbesc... cât pot... de tare. 

Acum gâfâia şi mai abitir. 

Elaine aruncă o privire dincolo de el. 

— Ne-au văzut! Trebuie să le-o luăm înainte! 

Se uită şi Frank. O gloată dezordonată se năpustise pe 


e 229 + 


gazon şi trecuse deja de maşina lor. În frunte alergau cei 
cu bebeluşi sau copii foarte mici. 

Cu respiraţia întretăiată, Frank se împletici pe alee, în 
spatele lui Elaine. Căiţa de pe capul Nanei flutura în 
adierea vântului. 

— V-aţi grăbit degeaba, le spuse o femeie care se 
sprijinea de zidul clădirii. 

Arăta şi suna epuizată în ultimul hal. Stătea cu 
picioarele desfăcute ca să-şi poată ţine mai bine fata în 
braţe - o copilă cam de aceeaşi vârstă cu Nana. 

— Poftim? nu înţelese Elaine. Cum adică? 

Frank observă anunţul lipit pe dinăuntrul uşii: ÎNCHIS 
DIN CAUZA CRIZEI AURORA. 

„Proaste mai sunt şi muierile astea doctoriţe!” îşi spuse 
el, în timp ce Elaine trăgea de uşă cu toată puterea. 
„Cretine şi proaste şi egoiste! Tocmai din cauza crizei 
Aurora ar trebui să ţineţi deschis.” 

— Poate au şi ele copii, spuse femeia. Nu cred că pot să 
dau vina pe ele. 

„Ba eu pot!” îşi zise Frank. „Eu dau vina pe ele într-un 
mare fel.” 

Elaine se întoarse către el. 

— Ce facem acum? Unde să ne ducem? 

Dar, înainte să-i poată răspunde, toată mulţimea de la 
Primiri Urgenţe năvăli peste ei. Un moş cu un copil pe 
umăr, în stil sac cu cartofi - probabil nepoata -, o îmbrânci 
pe Elaine din faţa uşii ca să o zgâlţâie el. 

Ce a urmat a fost inevitabil. Moşul a băgat mâna pe sub 
cămaşa scoasă din pantaloni, scoase de acolo un pistol, îl 
îndreptă spre uşă şi trase. Zgomotul a fost asurzitor. 
Geamul se sparse. 

— Cine mai zice acum că-i închis? cârâi ascuţit 
hodorogul. 

Un ciob îl nimeri în obraz şi rămase înfipt acolo. 

— Cine-i închis acu’, impotenţilor? 

Ridică arma ca să mai tragă o dată. Speriaţi, oamenii se 
dădură înapoi. Un bărbat, cu o fetiţă îmbrăcată cu un 
şpilhozen din catifea reiată, se împiedică de picioarele 


e 230 » 


femeii sprijinite de zidul clădirii. Întinse mâinile ca să-şi 
amortizeze căderea, dar scăpă copilul. Fetiţa adormită 
căzu cu bufnet pe asfalt. Tatăl se repezi la ea, dar - deloc 
intenţionat - sfâşie căiţa de pe capul copilului din braţele 
femeii. Apoi totul se petrecu foarte repede: copila deschise 
ochii şi se ridică în fund. Chipul ei era plin de ură şi furie - 
chip de drac mic. Se aplecă, muşcă degetele bărbatului 
imprudent, se suci şi alunecă (exact ca un şarpe) din 
strânsoarea mamei, ca să-şi poată împlânta degetul mare 
în obrazul bărbatului şi celelalte degete în ochiul lui stâng. 

Moşul se întoarse şi îndreptă arma spre fetiţa cu colții 
scoşi - era un revolver cu ţeava lungă, antic şi de demult, 
după părerea lui Frank. 

— Nuuu! zbieră mama, încercând să se pună pavăză în 
faţa fiicei ei. Nu copilaşul meu! 

Frank se întoarse să-şi protejeze şi el fetiţa şi îl lovi cu 
piciorul în testicule pe hodorogul cu arma. Hodorogul icni 
scurt şi se dezechilibră, scăpând arma din mână. Frank îi 
dădu un şut, trimiţând-o la mama naibii. Oamenii care 
dăduseră fuga aici de la unitatea de Primiri Urgenţe 
fugeau acum care încotro. Moşul lovit de Frank căzu prin 
geamul spart în holul instituţiei pentru femei, unde se 
întinse cât era el de lung. li sângerau şi faţa, şi mâinile. 
Nepoată-sa zăcea cu faţa în jos (care faţă? se întrebă 
Frank). 

Simţi mâna lui Elaine pe umăr. 

— Haide! Au înnebunit! Trebuie să plecăm de aici! 

Frank n-o luă în seamă. Fetiţa îl ataca în continuare pe 
bărbatul necugetat, care o deşiepiase din somnul ei 
nefiresc. li sfâşiase carnea de sub ochiul drept, iar acum 
corneea i se umpluse de sânge şi globul ocular îi atârna în 
afară. Cu Nana în braţe, Frank nu avea cum să-l ajute pe 
sărmanul om, dar acesta nici că avea nevoie de vreun 
ajutor. O înşfăcă pe fetiţă cu o singură mână şi o aruncă 
cât colo. 

— Nuuu! Vaaai! Nu, nu! zbieră din nou mama şi se 
repezi după ea. 

Bărbatul se uită drept la Frank şi îi spuse pe un ton plat: 


e 231 œ» 


— Cred că fata aia mi-a scos un ochi. 

„E un coşmar!” îşi zise Frank. „Nu poate fi altceva.” 

Elaine trăgea de el. 

— Trebuie să plecăm! Trebuie, Frank! 

Frank îşi târi picioarele în urma ei, până la maşina de pe 
gazon. Trecând pe lângă femeia sprijinită de zidul 
Centrului pentru Femei, observă că acea căiţă - sau 
membrană sau pânză sau cum vrei să-i spui - se refăcea cu 
o viteză uluitoare, începând să reacopere chipul copilei. 
Ochii ei se închiseseră la loc. Expresia de furie dispăruse, 
lăsând loc uneia de calm desăvârşit. Dar imediat faţa 
micuţei dispăru, îngropată în mizeria aia albă şi pufoasă. 
Mama o ridică în braţe, o strânse la piept şi începu să-i 
sărute degetele pline de sânge. 

Elaine aproape ajunsese la maşină şi urla la el să se 
grăbească. Frank încercă să alerge pe picioarele care nu 
mai voiau să i se supună. 


2 


Ajuns în bucătărie, Jared se prăbuşi pe unul dintre 
scaunele înalte de lângă blat şi înghiţi fără apă două 
aspirine din flaconul pe care mama lui îl lăsa lângă bolul 
cu mărunţiş. Pe masă era un bilet de la Anton Dubcek, 
care îi anunţa că ulmii din curtea din spate n-o duc tocmai 
bine şi le recomanda să sune un anumit doctor de copaci. 
Jared privi lung la bucăţica de hârtie. Ce fel de doctor mai 
era şi ăla? Şi, mai ales, de unde învățase Anton Dubcek - 
un imbecil - să scrie atât de corect şi atât de frumos? Nu 
era el tipul care le curăța piscina? Acum se pricepea şi la 
pomi? Şi, dacă toate femeile din lumea asta dormeau, va 
mai curăța Anton piscine? Păi, la naiba, de ce nu? Şi 
bărbaţii se bălăcesc. 

Jared îşi vâri în ochi pumnii murdari şi inspiră adânc de 
câteva ori. Trebuia să se adune, să facă un duş, să-şi 
schimbe hainele. Trebuia să stea de vorbă cu părinţii lui. 
Trebuia să stea de vorbă cu Mary. 

Se auzi soneria telefonului fix. Ţârâitul lui era straniu şi 


232 + 


necunoscut. Suna extrem de rar - doar în anii electorali. 

Jared se întinse să ridice receptorul şi bineînţeles că-l 
răsturnă din furcă, picând pe gresie. Receptorul se sparse, 
iar bateriile se împrăştiară pe jos. 

Sprijinindu-se de mobilă, băiatul traversă cu grijă 
livingul şi răspunse la celălalt telefon, aflat pe măsuţa de 
lângă fotoliu. 

— Alo? 

— Jared? 

— Chiar el. 

Cu un oftat de uşurare se aşeză în fotoliul din piele. 

— Care mai e viata ta, tată? 

Şi imediat îşi dădu seama cât de stupidă era această 
întrebare. 

— Tu eşti bine? Te-am sunat pe mobil. De ce n-ai 
răspuns? 

Deloc surprinzător, vocea lui Clint era foarte încordată. 
Probabil că la penitenciar situaţia nu era tocmai roz. În 
fond, era o puşcărie de femei. Aşa că Jared nu voia să-i dea 
tatălui său şi alte motive de îngrijorare. Motivul aparent 
pentru decizia lui era unul pe care îl putea înţelege lesne 
absolut oricine: în mijlocul unei crize fără precedent, tatăl 
lui nu avea nevoie de alte bătăi de cap. Motivul real, vag 
conştientizat, era că se simţea ruşinat. O luase rău pe 
coajă de la Eric Blass, îi fusese distrus telefonul şi, înainte 
de a se apuca să şchiopăteze până acasă, zăcuse în şanţ şi 
bâzâise ca un copil mic. Nu voia ca tatăl lui să afle despre 
toate astea. Şi nu voia să încerce nimeni să-l aline, 
spunându-i că „nu-i nimic”, pentru că nu era aşa. Şi nu 
voia ca tatăl lui să-l întrebe cum se simte. Cum să se 
simtă? Ca un cur ar fi fost răspunsul cel mai apropiat de 
realitate. 

— Am căzut pe scară, la şcoală, spuse el, dregându-şi 
glasul. Nu m-am uitat pe unde merg. Şi mi-am spart 
telefonul. Din cauza asta n-ai putut să dai de mine. Îmi 
pare rău. Dar parcă încă mai era în garanţie. Am să mă 
duc eu la firmă şi... 

— Te-ai lovit? 


e 233 + 


— Cam da, mi-am sucit genunchiul destul de nasol. 

— Doar atât? Doar genunchiul? Spune-mi adevărul. 

Jared se întrebă dacă nu cumva tatăl lui ştia mai multe. 
Dacă îl văzuse cineva? Îl lua cu rău de la stomac numai 
când se gândea la posibilitatea asta. Pentru că ştia ce i-ar 
spune tatăl lui dacă ar cunoaşte adevărul; i-ar spune că îl 
iubeşte şi că el n-a greşit cu nimic; i-ar spune că ceilalţi 
băieţi au greşit. Şi, da, ar dori să se asigure că Jared nu-și 
neagă emoțiile. 

— Normal că doar atât. De ce te-aş minţi? 

— Nu te acuz de nimic, Jere. Voiam doar să fiu sigur. 
Sunt uşurat că am reuşit să te prind la telefon şi să-ţi aud 
vocea. Situaţia e gravă. Ai aflat, da? 

— Mda, am auzit la ştiri. 

Nu doar a auzit - a şi văzut ştirile cu ochii lui: Baba 
Essie, în bojdeuca ei improvizată dintr-o foaie de cort, cu 
masca aia ca din borangic alb lipită pe faţă. 

— Ai vorbit cu Mary? 

— Înainte de prânz. Am de gând s-o sun acum. 

— Bine. 

Apoi tatăl lui îi spuse că nu ştia când va ajunge acasă, că 
Lila era de serviciu şi că Jared nu trebuie să mai iasă din 
casă. 

— Dacă situaţia nu e rezolvată cât mai repede, o să 
avem parte de ceva tulburări. Incuie uşile şi stai lângă 
telefon. 

— Da, sigur, tată, o să am grijă. Dar chiar trebuie să mai 
rămâi la muncă? 

Era o chestiune delicată şi nu prea ştia cum să se 
exprime. Părea cumva lipsit de tact să-i atragă atenţia 
asupra evidenţei; era ca şi cum i-ai spune unui muribund 
că o să moară. 

— Adică, toate deţinutele din penitenciar sunt femei. Aşa 
că... vor adormi şi ele... corect? 

Pe buze i se formă o altă întrebare - Cum rămâne cu 
mama? Însă Jared nu prea credea că ar fi fost capabil să o 
rostească fără să izbucnească în plâns. 

— Îmi pare rău, Jared, zise Clint, după câteva secunde 


e 234 œ» 


de tăcere. Deocamdată nu pot să plec de aici. Aş vrea să 
pot, dar nu avem personal suficient. Am să vin acasă cât de 
repede pot. Îţi promit. 

Şi, parcă ghicind întrebarea din mintea lui Jared, 
adăugă: 

— La fel şi mama. Te iubesc. Ai grijă de tine şi nu ieşi 
din casă. Sună-mă dacă ai nevoie de mine. 

Jared îşi înghiţi toată neliniştea care îl sufoca şi reuşi să 
bâlbâie un „la revedere”. 

Inchise ochii şi respiră profund de câteva ori. Gata cu 
plânsul! Acum trebuia să-şi scoată hainele astea împuţite şi 
rupte şi să facă un duş. După aceea ar trebui să se simtă 
puţin mai bine. Jared se sculă de pe fotoliu şi şchiopătă 
spre scară. De afară începură să se audă nişte bubuituri 
ritmice, urmate de un zăngănit metalic. 

Se uită vizavi prin gemuleţul din partea de sus a uşii de 
la intrare. Ultima casă de pe stradă era ocupată de 
doamna Ransom, o femeie de şaptezeci şi ceva de ani, care 
avea o patiserie la domiciliu, profitând de pe urma 
carenţelor de legislaţie din Dooling. Casa era simplă, dar 
drăguță, zugrăvită în verde-pal, împodobită cu jardiniere 
pline cu flori vesele de primăvară. Doamna Ransom stătea 
într-un şezlong, pe aleea din faţă, şi sorbea dintr-o sticlă 
de cola. O fetiţă de zece sau unsprezece ani - precis una 
dintre nepoate, pe care Jared parcă o mai văzuse pe acolo 
- bătea o minge de baschet pe asfalt şi arunca la coşul 
instalat pe o latură a aleii. 

Pe cap purta o şapcă de baseball închisă la culoare, din 
care i se legăna codiţa de cal. Driblă în cerc, făcu fente 
când într-o parte, când în cealaltă, ca să scape de invizibilii 
jucători ai echipei adverse, sări şi aruncă de la jumătatea 
terenului imaginar. Numai că prea sus. Mingea lovi panoul 
şi ricoşă din el, ajungând în buruienile înalte din curtea 
casei neocupate de alături. 

Fata se duse să-şi recupereze mingea, care se 
rostogolise până aproape de veranda din lemn, cu ferestre 
încă acoperite cu etichetele firmei producătoare. Fata se 
opri să se uite la clădire. Jared încercă să-şi imagineze la 


e 235 + 


ce se gândea. Că era tristă o casă nelocuită de nimeni? Sau 
sinistră? Sau că i-ar plăcea nespus să se joace înăuntru, să 
bată mingea prin încăperile pustii? Să tragă la coşul 
imaginar din bucătărie? 

Acum Jared îşi dorea din toată inima ca mama şi tatăl lui 
să vină cât mai curând acasă. 


3 


După ce a ascultat de două ori relatarea lui Ree 
Dempster - a doua oară doar ca să detecteze eventualele 
contradicții pe care majoritatea deţinutelor nu le puteau 
evita atunci când minţeau -, Janice Coates stabili că tânăra 
spunea adevărul gol-goluţ şi o trimise înapoi în aripa unde 
i se afla celula. Cu toate că era obosită în urma scandalului 
avut cu mâncarea mexicană din seara trecută, Janice se 
simţea ciudat de binedispusă. Măcar treaba asta era ceva 
concret, de care ştia cum să se ocupe. Multă vreme, prea 
multă, aşteptase un motiv ca să-l trimită la plimbare pe 
Don Peters şi, dacă se confirma un amănunt esenţial din 
povestea lui Ree, atunci va reuşi în sfârşit să-l prindă pe 
nenorocit. 

Îl chemă pe Tim Murphy şi-i spuse ce anume voia. lar 
atunci când gardianul nu sări în sus de bucurie, îi zise: 

— Care-i problema? la nişte mănuşi din cauciuc. Ştii 
unde sunt. 

Bărbatul dădu din cap şi porni amărât să execute ordinul 
primit, ordin care avea de-a face cu munca prestată de 
criminaliştii cu studii. 

Apoi Janice îl sună pe Clint. 

— Eşti liber în vreo douăzeci de minute, doctore? 

— Sigur, răspunse el. Tocmai voiam să plec acasă să văd 
ce face fiu-meu, dar am reuşit să-l prind la telefon. 

— Dormea? Ce noroc pe el. 

— Bună poantă! Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat un lucru bun în toată ziua asta de căcat. 
Dacă totul va merge bine, atunci voi putea să-i trag un şut 
în cur lui Don Peters. Nu mă aştept să sară la bătaie, 


e 236 œ» 


nenorociţii de teapa lui recurg la violenţă doar atunci când 
simt slăbiciunea celuilalt, dar mi-ar conveni să am alături 
un bărbat. 

— Ei, uite, asta-i o petrecere pe care nu vreau s-o ratez, 
spuse Clint. 

— Mulţumesc, doctore. 

lar când îi povesti ce văzuse Ree că i-ar fi făcut Peters 
lui Jeanette, Clint gemu prelung: 

— Ordinar împuţit! A discutat cineva cu Jeanette? 
Spune-mi că nu. 

— Nu, răspunse Coates. Asta-i toată frumuseţea. Având 
în vedere circumstanţele astea oribile, nici nu avem nevoie 
de ea. 

Nici nu încheiase bine convorbirea cu Clint, când auzi 
iar sunetul telefonului. Acum era Michaela, iar Mickey nu 
pierdea timpul. În Ziua întâi a Aurorii, nicio femeie din 
lume nu avea timp de pierdut. 


4 


În cele douăzeci şi două de luni de când lucra pentru 
NewsAmerica, Michaela  „Mickey” Morgan văzuse o 
mulţime de invitaţi intimidaţi de reflectoarele din platoul 
de televiziune, zbătându-se să răspundă la întrebări pentru 
care nu se pregătiseră sau încercând să justifice anumite 
afirmaţii nechibzuite pe care le făcuseră cu ani în urmă şi 
care rămăseseră pe peliculă. De exemplu, reprezentantul 
acela al statului Oklahoma care a fost obligat să 
urmărească un filmuleţ în care el însuşi spunea: 
„Majoritatea acestor mame necăsătorite au muşchii 
amorţiţi la picioare. De asta şi le deschid atât de des.” 
Când moderatoarea emisiunii de la NewsAmerica i-a cerut 
să explice ce anume a vrut să spună, consilierul a dat-o şi 
mai rău în bară: „Asta fu 'nainte ca Crist să-mi atingă un 
cord sensibil.” De atunci şi până la sfârşitul mandatului 
său, colegii l-au numit (o dată chiar în timpul unui vot 
nominal) „Consilierul Cord”. 

Asemenea gafe, deşi valoroase, erau ceva obişnuit 


e 237 œ» 


pentru Michaela. Însă, până în după-amiaza Zilei întâi a 
Aurorii, nu mai avusese niciodată de-a face cu o persoană 
atât de panicată. Şi, culmea, nu invitata ei a fost cea care a 
cedat nervos. 

Se afla la pupitrul din carul de reportaj. Mulțumită dozei 
căpătate de la tipul cu aparatura tehnică, avea ochii 
sclipitori şi era în vervă. În cuşeta prevăzută cu aer 
condiţionat din spatele carului de reportaj, se relaxa 
următoarea ei invitată - una dintre femeile atacate cu gaze 
lacrimogene în faţa Casei Albe. Era o tânără drăguță. 
Michaela credea că va face o impresie favorabilă asupra 
telespectatorilor, pe de-o parte pentru că avea vorbele la 
ea, dar mai ales pentru că încă se mai vedeau urmele 
gazului pe chipul ei. Michaela se hotărâse să-i ia interviul 
în faţa ambasadei Republicii Peru, aflată puţin mai încolo, 
pe aceeaşi stradă. Pe fundalul clădirii puternic luminate de 
soare ochii înroşiţi ai femeii aveau să iasă în evidenţă. 

„De fapt, dacă o aşez cum trebuie”, îşi spuse Michaela, 
„toată lumea o să aibă senzaţia că a plâns cu sânge.” 
Gândul acesta era absolut dezgustător, dar extrem de 
potrivit pentru politica postului NewsAmerica. Cei slabi de 
înger nu ar fi putut să ţină pasul cu FOX News. 

Urmau să intre în direct la 4:19, după încheierea 
discuţiei care se desfăşura acum în studio. Acolo, George 
Alderson, cu pielea capului lucind unsuroasă printre firele 
rare de păr, îl intervieva pe psihiatrul Erasmus DiPoto. 

— A mai existat în istoria lumii vreo asemenea epidemie, 
domnule doctor DiPoto? îl întrebă George. 

— Interesantă întrebare! spuse DiPoto. 

Avea ochelari cu lentile rotunde şi purta un costum din 
tweed în care probabil că-i era al naibii de cald sub lumina 
reflectoarelor, însă, ca un profesionist ce se respectă, 
doctorul nu transpira şi nici nu dădea semne că nu s-ar fi 
simţit în largul lui. 

— Uită-te ce guriţă afectată are! zise tipul de la Tehnic. 
Ar exploda dacă ar trebui să se cace printr-o găoază aşa de 
mică. 

Michaela râse cu poftă. În parte din cauza cocainei, în 

e 238 + 


parte din cauza oboselii şi în parte din cauza unei spaime 
fără margini, pe care reuşea deocamdată să şi-o înfrângă, 
dar care abia aştepta să-şi facă de cap. 

— Să sperăm că şi răspunsul dumneavoastră va fi la fel 
de interesant, comentă George Alderson. 

— Mă gândesc la Boala Dansului din 1518, răspunse 
DiPoto. Şi această epidemie a afectat doar doamnele. 

— Doamnele, spuse o voce din spatele Michaelei. 

Era protestatara de la Casa Albă, care venise să vadă şi 
ea interviul. 

— Doamnele. Îndură-Te de noi, Doamne! 

— Totul a început când o femeie, doamna Toffea, a 
dansat ca o nebună vreme de şase zile şi nopţi pe străzile 
din Strasbourg, continuă însufleţit DiPoto. I s-au alăturat şi 
alţii. Acest delir al dansului s-a răspândit în întreaga 
Europă. Sute, poate mii de femei dansau pretutindeni. 
Multe au murit din cauza atacurilor de cord, din cauza 
atacurilor cerebrale sau doar din cauza epuizării. 

Schiţă un zâmbet meschin şi infatuat. 

— A fost o simplă isterie, care s-a stins la un moment 
dat. 

— Spuneţi că această Auroră este la fel? Cred că 
multora dintre telespectatorii noştri le va veni greu să 
accepte aşa ceva. 

Michaela se bucură că George nu-şi  mascase 
scepticismul din expresie şi din ton. Pentru că George era 
un tembel cu gură mare, dar uite că avea totuşi o 
inimioară care-i bătea sub cămaşă. 

— Stimate domn, avem imagini cu mii de femei şi fete cu 
chipurile acoperite cu materialul acesta fibros. Ce se 
întâmplă acum afectează milioane de femei, nu câteva 
sute. 

— Să ştiţi că nu încerc să minimalizez situaţia, spuse 
DiPoto. Absolut deloc. Însă nu este ieşită din comun 
apariţia unor manifestări fizice, sau chiar transformări 
fizice, ca rezultat al unei isterii în masă. În Flandra, de 
pildă, spre sfârşitul secolului al optsprezecelea, zeci de 
femei au prezentat stigmate - mâini şi picioare 


e 239 + 


sângerânde. Lăsând la o parte discuţiile despre egalitatea 
dintre sexe, eu cred că trebuie... 

Chiar în momentul acela, Stephanie Koch, 
producătoarea emisiunii, năvăli în platou. Era o femeie 
vânoasă, cam de cincizeci şi ceva de ani, fumătoare înrăită, 
care văzuse tot ce era de văzut pe lume şi adusese 
experienţele sale în studiourile de televiziune. Michaela ar 
fi spus că Steph era capabilă să facă faţă oricăror opinii 
exprimate de invitaţii lor mai săriţi de pe fix. Numai că se 
pare că armura ei avea o crăpătură pe undeva, iar domnul 
doctor DiPoto - insul ăla preţios, cu ochelari rotunzi şi 
guriţă afectată - reuşise să o găsească. 

— Despre ce pizda mă-tii vorbeşti, bă, şobolan cu sculă? 
urlă ea. Am două nepoate cu căcatul ăla pe ele, am două 
nepoate în comă, iar tu îţi permiţi să zici că nu-i decât o 
isterie de muiere? 

George Anderson întinse mâna să o oprească. Stephanie 
îl lovi peste ea. Vărsând lacrimi de furie şi neputinţă, se 
repezi la domnul doctor Erasmus DiPoto, care se făcuse 
mic în scaun şi se holba îngrozit la amazoana aia nebună, 
apărută de nicăieri. 

— Femeile din toată lumea fac eforturi supraomeneşti ca 
să nu adoarmă, pentru că se tem că n-o să se mai 
trezească în veci, iar tu zici că nu-i decât o isterie de 
muiere? 

Michaela, tipul de la Tehnic şi femeia de la proteste se 
uitau fascinaţi în monitor. 

— Daţi publicitate! strigă George peste umărul lui 
Stephanie Koch. Trebuie să facem o pauză, oameni buni. 
Câteodată apar situaţii mai tensionate. Asta este 
televiziunea în direct şi... 

Stephanie se răsuci iute, privind spre pupitrul regiei. 

— Nu care cumva să îndrăzniți să daţi reclame! Vreau să 
termin cu porcul ăsta misogin în faţa camerelor! 

Încă mai purta casca. Acum şi-o smulse de pe cap şi 
începu să-l lovească pe DiPoto cu ea. El îşi ridică mâinile 
să-şi protejeze creştetul şi atunci Steph îl lovi în faţă. Din 
nasul domnului psihiatru ţâşni sângele. 


e 240 œ» 


— Asta-i isterie de muiere! urla Stephanie, lovindu-l iar 
şi iar cu casca. 

Acum sângera şi guriţa doctorului. i 

— Aşa arată isteria de muiere, tu... tu... GULIE SEACA 
ce eşti! 

— Gulie?! exclamă femeia de la proteste, începând să 
râdă. I-a zis că-i o gulie? 

Câțiva maşinişti dădură fuga s-o imobilizeze pe 
Stephanie Koch. În timp ce avea loc această învălmăşeală 
şi DiPoto sângera prin mai multe orificii şi George 
Alderson căscase gura să invite muştele înăuntru, studioul 
dispăru din imagine, locul lui fiind luat de o reclamă la 
inhalatorul Symbicort. 

— Măiculiţa mea! exclamă protestatara. Excelent! 

Acum privea în altă parte. 

— Îmi daţi şi mie din aia? 

Se uita la mormanul mic de praf de cocaină de pe mapa 
laminată a tipului de la Tehnic. 

— Cum să nu, zise el. Azi e gratis. 

Michaela o urmări pe tânăra protestatară luând puţin pe 
deget şi înghițind. 

— Iluhuu! 

Tânăra îi zâmbi şi adăugă: 

— Declar în mod oficial că sunt gata de acţiune. 

— Du-te şi stai cuminte la locul tău! îi zise Michaela. Te 
chem eu când începe acţiunea aia. 

Insă nu o va face. Stephanie Koch, cea călită în multe 
lupte, îşi pierduse controlul. Iar asta o făcu pe Michaela 
să-şi dea seama de un adevăr crunt: ea nu era martor al 
acestei drame. Drama asta era însăşi viaţa ei. Iar atunci 
când va fi să adoarmă, nu voia să se afle printre străini. 

— Lipsesc puţin. Te ocupi tu de toate, Al. Da? 

— Nicio grijă, răspunse tipul de la Tehnic. Ei, cât de tare 
a fost? 

— Cea mai tare, spuse ea şi cobori pe trotuar. 

Deschise telefonul. Dacă nu era prea mult trafic, ar 
putea ajunge în Dooling înainte de miezul nopţii. 

— Mama? Eu sunt. Nu mai pot să fac asta. Vin acasă. 


e 241 œ» 


5 


La ora 15:10, zece minute după terminarea turei (6:30 - 
15:00), Don Peters stătea în Cabină, cu ochii la monitorul 
camerei din Celula 10. Se uita cum adoarme nebuna. 
Aceasta se întinse încet pe pat, cu ochii închişi. Lampley 
fusese chemată undeva, după aia şi Murphy, aşa că acum 
Don avea Cabina la dispoziţie şi asta îi făcea mare plăcere. 
De fapt, acum ar fi trebuit să fie în drum spre casă. Dar, ca 
să n-o stârnească şi mai mult pe Coatsie, hotărâse să 
înghită şi să facă ce i se spusese. 

Nebuna aia arăta de milioane. Don n-ar fi avut nicio 
problemă s-o asigure de asta. Chiar şi în salopeta aia de 
puşcărie, cracii ei păreau lungi de un kilometru. 

Apăsă butonul microfonului care-i făcea legătura cu 
Celula 10 şi vru să-i spună să se trezească. Dar, la ce bun? 
Se pare că acum toate aveau să adoarmă instantaneu şi să 
le crească mizeria aia pe mutre şi pe corpuri. Iisuse, ce hal 
de lume ar fi dacă se va întâmpla una ca asta! Singurul 
avantaj va fi că se va reduce numărul accidentelor de 
circulaţie. Bună poantă! Trebuie s-o ţină minte pentru 
când se va întâlni cu băieţii la „Roata Neunsă”. 

Peters luă degetul de pe butonul microfonului. Duduiţa 
din Celula 10 îşi ridică picioarele pe patul îngust şi se 
întinse. Curios, Don căscă ochii să vadă mai bine cum era 
chestia aia cu pânza care creştea din piele, despre care 
citise pe Internetul de la telefon. 


6 


Odinioară fuseseră sute de şobolani în închisoare şi zeci 
de colonii. Acum au rămas doar patruzeci. Evie stătea 
culcată, cu ochii închişi, şi stătea de vorbă cu alfa - o 
femelă bătrână, o luptătoare cu gheare lungi şi multe 
gânduri. Evie îşi imagina că faţa ei era plină de cicatrice - 
o faţă uscăţivă şi superbă. 

— De ce aţi mai rămas atât de puţini, draga mea 
prietenă? 


e 242 œ» 


— Otravă, i-a răspuns această regină războinică. Pun 
otravă. Miroase ca laptele, dar ne ucide. 

Femela şobolan se afla într-o crăpătură din peretele de 
beton dintre Celula 10 şi Celula 9. 

— Otrava trebuie să ne facă sete, dar deseori ne tulbură 
minţile şi murim fără să mai ajungem la apă. Îngrozitoare 
moarte! Pereţii ăştia sunt plini cu cadavrele noastre. 

— Nu va mai fi nevoie să suferiţi, i-a spus Evie. Vă 
promit. Dar s-ar putea să vă cer să faceţi anumite lucruri 
pentru mine, unele chiar periculoase. Eşti de acord? 

După cum se aştepta Evie, pericolul nu însemna nimic 
pentru regina şobolanilor. Ca să ajungă la putere, regina 
asta îl biruise pe rege. li sfâşiase labele din faţă şi, în loc 
să-i dea lovitura decisivă, se aşezase în fund şi se uitase la 
el cum sângera, dându-şi duhul încet şi în chinuri. Prin 
urmare, regina se aştepta ca şi ea să aibă parte de aceeaşi 
moarte la un moment dat. 

— De acord, a răspuns şobolanca. Frica este moarte. 

Evie nu a fost de acord - din punctul ei de vedere, 
moartea era moarte şi era bine să te temi de ea -, dar nu a 
contrazis-o. Chiar dacă şobolanii erau mai reduşi la minte, 
sinceritatea lor era proverbială. Şi asta îi făcea foarte buni 
colaboratori. 

— Îţi mulţumesc. 

— Cu plăcere, a spus regina şobolanilor. O singură 
întrebare am să-ţi pun, Mamă. Îţi respecţi cuvântul dat? 

— Întotdeauna, i-a zis Evie. 

— În cazul acesta, ce vrei să facem? 

— Nimic deocamdată, a răspuns Evie. Dar vă voi chema 
curând. Acum tot ce trebuie să ştii este că familia ta nu va 
mai mânca niciodată otravă. 

— Adevărat? 

Evie se întinse şi surâse şi, cu ochii tot închişi, sărută 
peretele. 

— Foarte adevărat. 


e 243 œ» 


Evie tresări puternic, deschise brusc ochii şi privi drept 
în camera de supraveghere. Adică la Don. N 

Gardianul se clătină cu putere pe scaunul din Cabină. Il 
indispunea agerimea acelei priviri, felul în care se uitase 
deţinuta direct la cameră chiar în momentul în care se 
trezise. Cum dracu' de se trezise? Sau poate curva se 
prefăcuse ca să facă mişto de el? Dacă da, îi reuşise de 
minune. 

Don apăsă butonul de la microfon. 

— Te uiţi fix în cameră, deţinuto. Nu-i politicos. Nici 
expresia de pe moaca ta nu-i politicoasă. Ai vreo problemă 
cu mine? 

Duduia din Celula 10 clătină din cap. g 

— Îmi cer scuze, domnule ofiţer Peters. Îmi cer scuze şi 
pentru moaca mea. Nu am nicio problemă. 

— Scuzele îţi sunt acceptate, zise Don. Dar ai grijă să nu 
se mai repete. 

Îşi dădu seama de ceva şi adăugă: 

— De unde ai ştiut că eu sunt? 

Însă Evie nu-i răspunse la întrebare, ci îi spuse doar: 

— Mi se pare că doamna director vrea să te vadă. 

Şi, fix în clipa aia, se auzi bâzâitul interfonului. Era 
chemat de urgenţă la Conducere. 


e 244 œ» 


XI 


1 


Blanche McIntyre îl lăsă pe Don să intre în biroul 
directoarei şi îi spuse că Janice Coates va veni şi ea în vreo 
cinci minute. Blanche nu era obligată să facă asta şi nici nu 
ar fi făcut-o dacă nu ar fi avut mintea tulburată de 
evenimentele stranii care păreau a se întâmpla în 
penitenciar şi în întreaga lume. 

Gardianul observă că-i tremură mâinile atunci când îşi 
turnă o cafea din cafetiera din colţul încăperii, situată 
chiar sub posterul ăla de tot căcatul cu o pisică. Cică: 
ŢINE-TE BINE. După ce îşi umplu cana, scuipă în restul de 
cafea. Scârba aia ordinară de Coates fuma şi bea cafea cât 
era ziua de lungă. Şi el spera să-i fi dat o răceală prin 
scuipatul ăla. Of, Doamne, de ce nu crăpa odată de cancer 
pulmonar ca să-l lase în pace? 

Momentul în care fusese chemat aici plus prezicerea 
nebunei din Celula 10 îl făceau să fie convins că fusese 
pârât fie de Sorley, fie de Dempster. Iar asta era foarte 
nasol. N-ar fi trebuit să facă ce făcuse. Toată lumea era cu 
ochii pe el, aşteptând să calce strâmb şi el exact asta 
făcuse. 

Evident că niciun bărbat cu minte în cap nu l-ar fi 
acuzat. Dacă stai să te gândeşti la toată presiunea pe care 
o punea Coates pe el şi la toate văicărelile pe care era 
obligat să le îndure zilnic de la criminalele alea pe care 
trebuia să le dădăcească, era surprinzător că încă nu 
omorâse pe nimeni de atâta frustrare câtă acumulase în el. 

Ce mare rău făcea dacă le pipăia din când în când pe 
muierile alea? Pentru numele Lui Dumnezeu, pe vremuri, 
chelneriţele se simțeau dezamăgite dacă nu le plesneai 
peste cur. Dacă nu fluierai după câte o boarfă pe stradă, 
aia se întreba la ce mama naibii se mai îmbrăcase aşa 
frumos. Gagicile se îmbrăcau ca să fie dezbrăcate - asta 
era realitatea. Ce s-a întâmplat cu toată rasa muierească 


e 245» 


de se poartă fix pe dos? De când cu toată tehnologia asta 
nici măcar un compliment nu mai poţi să-i faci vreunei 
tipe. În fond ce sunt palma peste cur sau strângerea ţâţicii 
între degete dacă nu tot un fel de compliment? Tare prost 
ai fi dacă n-ai înţelege asta! Dacă Don apuca o femeie de 
buci, n-o făcea pentru că fundul ei ar fi fost urât. Nu, 
dom'ne! O făcea pentru că era un cur de calitate. Iar 
gestul lui era o glumă, doar o glumă şi nimic mai mult. 

Oare lucrurile mergeau uneori niţel cam prea departe? 
Da. Câteodată. În cazurile astea el era de acord să-şi 
asume o parte din vină. Inchisoarea era un regim dur 
pentru femeile cu nevoi sexuale sănătoase. Aici erau mai 
multe tufe decât în junglă şi nicio suliță care să le străbată. 
Tentaţiile erau inevitabile. Nevoile nu puteau fi contestate. 
Uite, deţinuta Sorley, de pildă. Poate că ea nu era deloc 
conştientă de asta, dar îl voia şi ea la fel de mult. Li 
trimisese o mulţime de semnale: o unduire a şoldurilor în 
direcţia lui, în timp ce mergea spre sala de mese; umezirea 
buzelor cu vârful limbii atunci când căra mai multe 
picioare de scaune în atelier; o privire obscenă aruncată 
peste umăr. 

Sigur, obligaţia lui Don era să nu cedeze în faţa acestor 
invitaţii venite din partea unor putori degenerate şi 
infractoare, care ar fi profitat de orice ocazie ca să-ţi 
întindă o cursă şi să te facă să dai de belea. Dar şi el era 
om; nu-l puteai acuza pentru că se mai întâmpla să 
capituleze înaintea instinctelor lui masculine absolut 
normale. Deşi o japiţă zbârcită ca madam director n-ar 
înţelege niciodată asta. 

Era convins că nu era în pericol să fie urmărit în justiţie 
- acuzaţiile unei curve care trage pe nas - ba chiar 
acuzaţiile făcute de două curve - nu aveau cum să fie mai 
presus de cuvântul lui în niciun tribunal din ţara asta. Insă 
nu era deloc sigur că-şi va mai păstra slujba. Madam 
director îi promisese că va lua măsuri la următoarea 
reclamaţie. 

Don se fâţâi nervos prin birou. Se întrebă, înnegurat, 
dacă toată campania asta pornită împotriva lui nu este 


e 246 » 


cumva o manifestare bolnavă a geloziei lui Coates, care îl 
iubeşte în taină. Văzuse filmul ăla cu Michael Douglas şi 
Glenn Close. Şi mai că se căcase pe el de spaimă. O 
femeie dispreţuită nu ar ezita să-ţi facă foarte mult rău - 
asta era realitatea. 

Se gândi în treacăt la mama lui, la cum i-a mărturisit ea 
că o sfătuise pe Gloria (fosta lui Don) să nu se 
căsătorească cu el, pentru că „Donnie, puiul meu, ştiu 
foarte bine cum te porţi tu cu fetele”. Vorbele ei îl 
duruseră până-n măduva oaselor, pentru că Don Peters îşi 
iubea mama, îi iubise palma rece pe fruntea lui fierbinte 
atunci când fusese un băieţel bolnav. Şi îşi amintea cum 
obişnuia ea să-i cânte că el era lumina ochilor ei - şi 
atunci, cum poate propria-ţi mamă să se întoarcă împotriva 
ta? Ce spunea atitudinea asta despre ea? Vreţi să ştiţi cum 
e cu femeile dominatoare? Ei bine, mama lui era o 
reprezentantă de frunte a acestei tagme. 

(Acum îi trecu prin minte că poate ar fi bine să-i dea un 
telefon şi să o întrebe cum se simte. Dar apoi îşi zise: las-o 
baltă! maică-sa era femeie în toată firea.) 

Intreaga situaţie duhnea a conspirație feminină. Faza 
întâi: seducţia. Faza a doua: atragerea în cursă. Indiciul 
decisiv a fost că nebuna aia din Celula 10 ştiuse că va fi 
chemat la madam director. Nu că s-ar fi coalizat toate 
împotriva lui, nu, n-ar merge atât de departe (ar fi o 
nebunie), dar nici nu putea spune că nu exista un fel de 
alianţă. 

Se aşeză pe marginea biroului lui Coates şi răsturnă din 
greşeală o gentuţă din piele. 

Se aplecă să o ridice. Era genul ăla de trusă în care îţi 
pui periuţa de dinţi când pleci în concediu. Dar ia te uită, 
ce piele fină! Trase fermoarul. Înăuntru erau mai multe 
chestii: o sticluţă cu ojă roşu-închis (de parcă unghiile 
făcute ar fi distras cuiva atenţia de la faptul că madam 
Coates era o cotoroanţă pocită), o pensetă, o unghieră, un 
pieptăn mic, câteva pastile de Omeprazol şi... un flacon cu 
pilule care se dau doar pe reţetă. 


55 Fatal Attraction (1987) în regia lui Adrian Lyne (n. tr.). 
e 247 a 


Don citi eticheta: Janice Coates, Xanax, 10 mg. 
2 


— Jeanette! Îţi vine să crezi? 

Cea care o striga era Angel Fitzroy, iar întrebarea o făcu 
pe Jeanete să se chircească pe dinăuntru. Ce anume să fi 
fost adevărat? Că Peters o înghesuise în colţul de lângă 
automatul de răcoritoare şi o pusese să-l masturbeze? 
Acum durerea ei de cap depăşise limitele normale: se 
transformase într-o serie de explozii puternice - bang- 
bang-bang. 

Dar nu, nu despre asta vorbea Angel. Nu avea de unde 
să ştie. Ree nu ar spune nimănui, încercă să se liniştească 
Jeanette. Cu toate că gândurile aveau forţa unor urlete în 
mintea ei, abia dacă şi le putea auzi din cauza exploziilor 
produse de migrenă. Apoi ghici - cel puţin, aşa spera - la 
ce anume se referea Angel. 

— Despre chestia cu somnul vorbeşti? 

Angel era în pragul celulei. Jeanette stătea întinsă pe 
pat. Ree era plecată pe undeva. Uşile celulelor din aripa 
aceasta stăteau deschise până seara şi toate deţinutele 
evidenţiate pentru bună purtare aveau voie să se plimbe 
pe unde voiau. 

— Daaa! Normal că despre asta vorbesc. 

Angel se strecură în celulă şi se aşeză pe unicul scaun 
de acolo. 

— Nu trebuie să dormi. Niciuna nu trebuie să doarmă. 
Pentru mine n-ar fi o problemă, că oricum nu dorm prea 
mult. Nici când eram mică nu dormeam. Mi se pare că 
somnul e un fel de moarte. 

Ştirile despre Aurora i se păruseră absurde lui Jeanette. 
Femei înfăşurate în coconi în timpul somnului? Oare 
migrena aia o defectase la cap? Voia să facă un duş, dar n- 
avea niciun chef să anunţe vreo gardiană. Oricum n-ar fi 
lăsat-o la duşuri. Închisoarea avea reguli stricte. Gardienii 
- ah, pardon, domnii şi doamnele ofițeri - erau 
personificarea acestor reguli. Ori făceai ce ţi se spune, ori 


e 248 » 


- bingo! - ţi se întocmea raport pentru indisciplină. 

— Mă doare capul rău de tot, Angel. Am o migrenă. Nu-s 
în stare să mă gândesc la aiureala asta. 

Angel inspiră foarte zgomotos prin nasul ei lung şi 
acvilin. 

— Ascultă, suri... 

— Nu sunt surioara ta, Angel! 

Jeanette suferea prea tare ca să-i mai pese de eventuala 
reacţie a lui Angel în faţa unei asemenea admonestări. 

Dar Angel continuă netulburată: 

— O fi o aiureală, da' e cât se poate de reală. Tocmai ce 
am trecut pe la Nell şi Celia. Şi am văzut ce-a mai rămas 
din ele. S-au culcat şi acu' sunt împachetate de zici că sunt 
cadouri din alea de sub pomu' de Crăciun. Se zice că şi 
McDavid e la fel. E dusă, gata, pa. Am văzut cu ochii mei 
cum chestia aia creşte pe Nell şi Celia. Iese din ele şi urcă 
şi le acoperă feţele. Ca un căcat din ăla de experienţă 
ştiinţifică. 

lese din ele. Urcă. Le acoperă feţele. 

Deci era adevărat. Îţi dădeai seama de asta după tonul 
lui Angel. Ei şi? Pe Jeanette o lăsa rece. Oricum n-avea ce 
să facă. Închise ochii. Şi imediat simţi o mână pe umăr. 
Angel începu s-o scuture cu putere. 

— Ce e? 

— Vrei să dormi? 

— N-aş putea s-o fac atâta timp cât mă baţi la cap şi mă 
scuturi ca pe un covor. Termină! 

Mâna se ridică. 

— Nu trebuie să dormi. Am nevoie de ajutorul tău. 

— De ce? 

— Pentru că tu eşti dezgheţată. Nu ca restu’. Ai ceva 
minte în capul ăla al tău. Şi nu te dau pe spate prea multe 
chestii. Măcar lasă-mă să-ţi zic despre ce e vorba. 

— Nu-mi pasă. 

Deşi Angel nu spuse nimic în următoarea secundă, 
Jeanette o simţi apropiindu-se de patul ei. 

— Ăla-i băiatul tău? 

Jeanette deschise ochii. Angel se uita la fotografia lui 


< 249 » 


Bobby, prinsă de peretele de lângă pat. Acolo, Bobby bea 
cu paiul un suc dintr-un pahar din plastic şi purta o tichie 
cu urechi de Mickey Mouse. Pe mutriţă avea o expresie de 
neîncredere absolut adorabilă, de parcă ar fi zis că o să 
vină cineva care să-i fure şi sucul şi tichia. Era mic în poza 
aia - de patru sau cinci anişori. 

— Mda, mormăi Jeanette. 

— Mişto pălărie! Mereu mi-am dorit şi eu una. l-am 
invidiat pe puştii care aveau aşa ceva. Da’ poza pare 
veche. Cât are acum? 

— Doişpe. 

Posibil că poza fusese făcută cu un an înainte să se 
aleagă praful de toată viaţa ei, atunci când ea şi Damian l- 
au dus pe Bobby la Disney World. Băiatul din fotografie 
habar nu avea că tăticuţul lui urma să exagereze cu pumnii 
daţi în nasul maică-sii şi că respectiva mamă urma să 
împlânte o şurubelniţă în coapsa lui taică-su şi că mătuşi- 
sa urma să-i devină tutore pe perioada cât maică-sa era la 
puşcărie pentru crimă de gradul al doilea. Puştiul din poză 
nu ştia decât că Pepsiul lui era bun şi că tichia Mickey era 
super. 

— Cum îl cheamă? 

Parcă exploziile din cap se mai domoliseră cât se 
gândise la fiul ei. 

— Bobby. i 

— Drăguţ nume! Iți place? Să fii mamă? 

Intrebarea îi scăpă lui Angel fără să ştie că voia s-o 
pună. Mamă. Să fii mamă. Gândul ăsta îi dădu palpitaţii. 
Dar nu lăsă să se vadă nimic. Şi Angel avea secretele ei şi 
nu le dezvăluia nimănui. 

— Nu m-am priceput niciodată la asta, spuse Jeanette, 
străduindu-se să se ridice în capul oaselor. Dar îmi iubesc 
copilul. Haide, Angel, spune-mi despre ce e vorba! Ce vrei 
să mă pui să fac? 


3 
Mai încolo, Clint îşi va spune că ar fi trebuit să-şi dea 


e 250 œ» 


seama că Peters punea ceva la cale. 

La început, gardianul a fost mult prea calm. lar 
zâmbetul lui tâmp era mult prea nelalocul lui în faţa 
acuzațiilor care i se aduceau. Pe de altă parte, Clint era 
furios - furios cum nu mai fusese de când avea vârsta lui 
Jared şi nu văzuse ce ar fi trebuit să-i sară în ochi. Parcă ar 
fi avut în cap o cutie cu multe din lucrurile rele din 
copilăria lui - numai că această cutie era închisă şi legată 
strâns cu o sfoară. Minciuna soţiei sale fusese prima 
tăietură în fibrele alea de cânepă (sau de ce or fi fost). 
Aurora fusese a doua. Discuţia cu Evie fusese a treia. Iar 
necazul lui Jeanette rupsese de tot sfoara. Se pomeni că 
analizează cât de mult rău i-ar putea face lui Peters 
folosind diverse obiecte din jur. l-ar putea sparge nasul cu 
telefonul de pe birou; i-ar putea găuri falca obsedatului 
ăstuia nenorocit cu placheta primită de Coates când fusese 
desemnată Directorul de Penitenciar al Anului. Clint 
trudise din greu ca să scape de acest tip violent de gândire 
- de fapt, se apucase de psihiatrie în primul rând din cauza 
asta. 

Ce-i zisese Shannon atunci? 

„Clint, dragul meu, dacă ai să te tot lupţi, atunci într-o 
bună zi ai să rămâi fără adversari.” Voia să spună că o să 
omoare pe cineva. Şi poate că avusese dreptate. Nu peste 
multă vreme, tribunalul i-a acordat independenţa şi nu a 
mai trebuit să se lupte. După aceea, în ultimul an de liceu, 
îşi canalizase în mod conştient toată furia în cursele de 
semimaraton. Fusese ideea lui Shannon, o idee al dracului 
de bună. „Vei simţi nevoia de mişcare”, îi spusese ea, „aşa 
că ar trebui să alergi. Nu te loveşti atât de tare ca în alte 
sporturi.” Aşa că a fugit de trecutul lui, a fugit ca Forrest 
Gump, a fugit tot drumul până la facultatea de medicină, 
până la căsnicie, până la momentul când a devenit tată. 

Insă majoritatea copiilor din sistem nu reuşeau în viaţă. 
De obicei, orfelinatul îţi reteza aripile. Mulţi dintre ei 
ajungeau în puşcărie - fie în Penitenciarul Dooling, fie în 
închisoarea „Cap de Leu” de pe culmea dealului din 
apropiere, despre care se spunea că era în pericol s-o ia la 


e 251 œ» 


vale. În Dooling erau multe fete care fuseseră în sistem şi 
toate erau la discreţia lui Don Peters. Clint avusese noroc. 
Reuşise să învingă toate vitregiile sorții. Shan fusese 
alături de el şi îl ajutase. De multă vreme nu s-a mai gândit 
la ea. Însă astăzi parcă se spărsese conducta cu amintiri, 
care acum îi inundau gândurile. Se pare că zilele cu 
dezastre sunt totodată şi zilele aducerilor aminte. 


4 


Clinton Richard Norcross intrase definitiv în sistemul de 
plasament familial în 1974, la vârsta de şase ani; însă, din 
dosarele la care a avut acces mult mai târziu, a aflat că 
mai trecuse pe acolo de câteva ori. Povestea lui nu era 
deloc ieşită din comun: părinţi adolescenţi, droguri, 
sărăcie, caziere, posibil şi ceva probleme de natură 
psihică. O asistentă socială (al cărei nume nu era public) 
discutase cu mama lui Clint şi notase: „Se teme ca nu 
cumva să-i transmită fiului său tristeţea pe care o simte 
ea.” 

Clint nu şi-l amintea deloc pe tatăl său, iar despre mamă 
îşi amintea foarte vag că era o fată cu chipul prelung, care 
îl apuca de mâini şi i le ţinea strâns în ale ei şi i le scutura 
în sus şi în jos, în timp ce îl implora să nu-şi mai roadă 
unghiile. Odată Lila l-a întrebat dacă nu l-ar interesa să-i 
caute şi să ia legătura cu ei, presupunând că încă mai erau 
în viaţă. Nu, nu-l interesa câtuşi de puţin. Lila a zis că a 
înţeles, însă adevărul era că nu pricepea nimic, iar lui îi 
convenea situaţia aceasta. Nici nu voia să înţeleagă. 
Bărbatul cu care se măritase ea, seriosul şi priceputul 
doctor Clinton Norcross, îşi lăsase în urmă trecutul 
dureros - şi o făcuse în mod perfect conştient. 

Numai că nu puteai să laşi totul în urmă. Nimic nu era 
definitiv pierdut până când nu venea moartea sau 
Alzheimerul şi ţi le lua. Ştia asta. Şi i se confirma la fiecare 
şedinţă avută cu fiecare deţinută în parte; duceai trecutul 
cu tine ca pe un colier în jurul gâtului, un colier împuţit, 
făcut din căpăţâni de usturoi. Indiferent dacă-l ascundeai 


e 252 + 


sub bluză sau îl lăsai să atârne la vedere, era limpede că îl 
aveai în permanenţă cu tine. Duceai o luptă neîncetată, dar 
nu câştigai niciodată. 

De-a lungul copilăriei şi adolescenţei, trecuse prin şase 
familii, dar niciodată nu s-a simţit acasă - pentru că un 
acasă este locul acela unde te simţi în siguranţă. Şi poate 
nu era deloc de mirare că a ajuns să lucreze într-un 
penitenciar. Sentimentele pe care i le deştepta mediul 
închisorii erau aceleaşi sentimente din copilăria şi 
adolescenţa lui: spaima de asfixierea iminentă. Şi voia să-i 
ajute pe oamenii care simțeau la fel, pentru că ştia cât de 
rău este, cum îţi atacă umanitatea. Acesta a fost 
principalul motiv pentru care a decis să renunţe la 
cabinetul particular. 

Existau destule case decente în care erau daţi copiii în 
plasament, însă Clint nu a ajuns niciodată în vreuna din 
acestea. El locuise în câteva case destul de curate, ale 
unor asistenţi maternali eficienţi şi la locul lor, care făceau 
doar strictul necesar pentru a-şi putea primi onorariul de 
la stat. Uşor de uitat. Iar ăsta era un lucru excelent. 

Cele mai rele locuinţe erau rele din multe puncte de 
vedere - locuri unde nu exista niciodată mâncare 
suficientă, locuri unde încăperile erau foarte mici şi 
înghesuite şi murdare, locuri unde iarna era cumplit de 
frig, locuri unde asistenții maternali te agresau. Fetele din 
sistem erau agresate cel mai des - evident. 

Clint nu-şi mai amintea chipurile tuturor „fraţilor” şi 
„surorilor” lui din toate casele prin care trecuse, dar 
câteva dintre ele nu i se şterseseră din memorie. Jason, de 
pildă, care se sinucisese la treisprezece ani bând o sticlă 
cu soluţie pentru desfundarea ţevilor. Clint şi-l amintea 
foarte bine pe Jason cel Viu şi la fel de bine şi-l amintea pe 
Jason cel Mort, întins în sicriu. Asta s-a întâmplat pe 
vremea când Clint fusese luat în plasament de Dermont şi 
Lucille Burtell, care nu îi găzduiau pe copii în casa lor 
frumoasă din Cape Cod, ci într-un şopron din spatele 
acesteia, cu duşumea din placaj crăpat şi fără pic de 
izolaţie termică. Soții Burtell aveau obiceiul să organizeze 


e 253» 


„Luptele de Vineri Seara”: cei şase copii daţi în îngrijire 
erau obligaţi să boxeze între ei, iar premiul primit de 
câştigător era un milkshake cu ciocolată de la McDonald's. 
Odată Clint şi Jason au trebuit să se lupte între ei, ca să-i 
distreze pe soţii Burtell şi pe prietenii acestora. Ringul era 
un petic din curtea interioară, cu dalele sparte, iar 
spectatorii stăteau pe marginea lui şi făceau pariuri. 
Teoretic, Jason nu ar fi avut nicio şansă să-l învingă - era 
speriat şi lent în mişcări, iar Clint îşi dorea milkshake-ul. 
Când Jason zăcea mort în sicriu, sub ochiul lui stâng încă 
se mai putea vedea vânătaia pe care i-o făcuse Clint cu 
câteva seri în urmă. 

În vinerea următoare, după ce Jason băuse soluţia 
pentru desfundat ţevi şi se retrăsese pentru totdeauna din 
box, Clint a câştigat iarăşi milkshake-ul. Şi atunci, fără să 
se gândească la eventualele consecinţe ale gestului său 
(cel puţin, acum nu-şi amintea să se fi gândit), a aruncat 
lichidul maro în faţa lui Dermot Burtell. A luat o bătaie 
soră cu moartea, care nu l-a adus înapoi pe Jason, dar care 
pe el l-a scos din casa aceea. 

În următorul loc, sau poate în cel de după următorul, a 
împărţit o cămăruţă întunecată de la subsol cu simpaticul 
Marcus. Clint îşi aducea şi acum aminte de desenele lui 
haioase. Oamenii desenaţi de Marcus erau optzeci la sută 
nas - erau nişte nasuri cu mâini mititele şi picioare 
mititele. Numai-Nas, îşi botezase el benzile desenate. Era 
talentat şi dedicat. Şi într-o zi după şcoală, fără nicio altă 
explicaţie, Marcus i-a spus lui Clint că şi-a aruncat 
blocurile de desen şi că avea de gând să spele putina. Clint 
îşi amintea desenele, dar nu şi pe Marcus. 

Dar pe Shannon, da, pe Shannon şi-o amintea perfect. 
Era prea frumoasă ca să o poată uita. 

— Bună! Mă cheamă Shannon. Vrei să facem cunoştinţă? 

Aşa s-a prezentat atunci, fără să se uite la Clint, care 
trecea pe lângă ea în drum spre parc. Fata stătea la soare, 
tolănită pe capota unui Buik parcat în faţa unui orfelinat 
din Wheeling. Purta un maiou albastru şi jeanşi negri şi 
zâmbea soarelui. 


e 254 œ» 


— Pe tine te cheamă Clint, nu-i aşa? 

— Mda, a mormăit el. 

— Îhî. Nu-i drăguţ că ne-am cunoscut? 

Şi Clint, chiar dacă abătut şi morocănos, a izbucnit în 
râs. Atunci a râs cu poftă pentru prima oară după foarte, 
foarte multă vreme. 

Orfelinatul acela din Wheeling, unde a cunoscut-o, era 
ultima oprire din marele tur prin centrele de plasament ale 
statului. În esenţă, era un punct care făcea legătura cu 
locuri precum Penitenciarul Dooling şi Azilul de Stat din 
Weston (clădire monumentală, în stil gotic, închisă în 
1994). Acum, în 2017, fusese redeschisă pentru turiştii 
pasionaţi de macabru. Oare acolo îşi găsise sfârşitul şi 
tatăl lui? se întreba Clint. Sau mama lui? Sau Richie, 
căruia nişte băieţi de la un liceu particular îi spărseseră 
nasul şi-i rupseseră trei degete la mall, pentru că el le 
spusese să nu mai râdă de canadiana lui, căpătată de la o 
societate de caritate? Sau Marcus? Ştia că nu se poate să fi 
murit chiar toţi sau să fi ajuns în puşcărie. Însă avea 
senzaţia că niciunul dintre ei nu mai respiră şi nu mai e 
liber. Oare bântuiau pe coridoarele lungi ale fostului azil 
din Weston după încheierea programului de vizitare? Oare 
discutau despre el? Oare se bucurau pentru el - ori îi 
făcuse de ruşine pentru că el încă mai era în viaţă? 


5 


Orfelinatul din Wheeling era mai bun decât multe din 
celelalte instituţii asemănătoare în care poposise Clint 
până atunci. Administratorul era un individ sarcastic, 
mereu cu degetele mari vârâte în buzunarele vestei sale 
din poliester, care-l sfătuia pe fiecare nou-venit: „Bucură- 
te de ultimul an când mai sugi la ţâţa statului, 
cuconaşule!” El, administratorul sarcastic, nu voia 
necazuri. Atâta vreme cât nu erai arestat, îţi dădea voie să 
pleci şi să vii oricând aveai chef. Puteai să te baţi, să te 
futi, să te droghezi. Dar nu în casa noastră, cuconaşule. 

Clint şi Shan aveau şaptesprezece ani la vremea aceea. 


< 255» 


Fata remarcase pasiunea pentru studiu a lui Clint, îl 
văzuse strecurându-se în parcul din capătul străzii, unde 
se aşeza pe o bancă să-şi facă temele, în ciuda frigului de 
sfârşit de toamnă. Shannon mai remarcase şi juliturile de 
pe mâinile lui, urme ale necazurilor în care intra - şi pe 
care, uneori, le căuta cu lumânarea - pe drumul dintre 
orfelinat şi şcoală. S-au împrietenit. Ea i-a tot dat sfaturi. 
Majoritatea bune. 

— Mai ai puţin şi ai scăpat, îi zicea ea. Abţine-te şi nu 
omori pe nimeni până atunci, îi zicea ea. Permite-i 
creierului tău să te facă bogat, îi zicea ea. 

Vorbea de parcă lumea nu conta prea mult pentru ea, 
îndemnându-l pe Clint să-şi dorească să o facă să conteze - 
atât pentru ea, cât şi pentru el. 

S-a apucat de alergat şi a încetat să se mai bată. Asta 
era varianta scurtă. In cea lungă era vorba despre 
Shannon - Shannon în lumina soarelui, Shannon 
îndemnându-l să alerge mai repede, să solicite bursă, să nu 
se lase de carte şi să se ţină la distanţă de golanii de pe 
străzi. Shannon noaptea, descuind uşa de la etajul băieţilor 
cu o carte de joc din celuloid (regina de pică) şi 
strecurându-se în camera lui Clint. 

— Ia te uită la tine! i-a zis ea atunci când l-a văzut în 
echipamentul sportiv cu însemnele echipei, maiou şi 
pantaloni scurţi. Dacă eu aş fi stăpâna lumii, aş decreta ca 
toţi băieţii să poarte pantaloni din ăştia. 

Shannon era minunată şi inteligentă şi avea şi ea 
problemele ei (o grămadă de probleme) şi Clint credea că 
ea îi salvase viaţa. 

S-a dus la facultate. Ea l-a sfătuit să se ducă, iar atunci 
când el a ezitat (discutau despre armată), ea i-a spus: 

— Nu fi prost, mişcă-ţi fundul la facultate! 

Aşa a făcut şi n-au mai ţinut legătura. Convorbirile 
telefonice erau prea scumpe, iar scrisorile le luau prea 
mult timp. După opt sau nouă ani s-au reîntâlnit în 
Washington, în noaptea aia de Revelion din 2001? 2002? 
Clint sosise în capitală ca să ia parte la un seminar şi mai 
rămăsese încă o zi acolo pentru că i se stricase maşina. 


e 256 » 


Lila i-a spus că-i dă voie să iasă în oraş şi să se îmbete, dar 
că-i interzicea să se pupe cu vreo femeie singură şi 
disperată. Dacă voia cu tot dinadinsul, putea să se pupe cu 
un bărbat singur şi disperat. Dar doar cu unul, nu mai 
mulţi. 

Barul în care a revăzut-o pe Shannon era ticsit de 
studenţi. Ea servea la mese. 

— Hei, amice! i-a spus ea lui Clint, apropiindu-se de el la 
bar şi împingându-l cu şoldul. Am cunoscut la mititica un 
tip care semăna leit cu tine. 

S-au îmbrăţişat îndelung. 

Shannon părea obosită, dar altminteri destul de bine. Au 
reuşit să stea un minut de vorbă într-un colţ, sub o reclamă 
luminoasă la berea Molson. 

— Pe unde locuieşti? l-a întrebat ea. 

— La ţară: în regiunea celor trei provincii. Într-un orăşel 
care se cheamă Dooling. La o zi de mers cu maşina de aici. 
E foarte frumos acolo. 

Apoi i-a arătat o poză cu Jared. Pe atunci fiul lui avea 
doar patru luni. 

— Uită-te la el ce frumos e! Spune şi tu dacă n-a meritat, 
Clint? Musai să fac şi eu unul. 

Genele lui Shannon erau umede. Oamenii zbierau în 
jurul lor. Era aproape miezul nopţii. Venea anul cel nou. 

— Hei! a încercat el s-o liniştească. Hei, nu-i nimic! E în 
regulă. 

Atunci ea a ridicat ochii la el şi toţi anii din urmă s-au 
şters şi parcă erau din nou adolescenţi. 

— Oare? Oare chiar e în regulă, Clint? 


6 


Peste umărul directoarei se vedea pe fereastră cum 
umbrele lungi ale înserării acopereau încet brazdele de 
salată şi de mazăre din grădina de legume. Coates începu 
să vorbească, strângând cana cu cafea în ambele mâini. 

„Cana cu cafea!” Clint se gândi că ar putea răsturna 
lichidul fierbinte pe testiculele lui Don Peters şi apoi l-ar 


e 257 œ» 


pocni cu ea în cap până l-ar lăsa lat. 

A fost o vreme, înainte să o cunoască pe Shannon Parks, 
când n-ar fi avut nevoie să se gândească de două ori. Insă 
acum îşi spuse că era tată şi soţ, că era medic, că avea 
prea multe fire cărunte ca să mai cadă din nou în cursa 
violenţei. Curând va termina aici şi se va duce acasă la 
soţia şi la fiul lui, la casa lui cu privelişte frumoasă şi 
piscină în curtea din spate. Bătăile pentru un milkshake 
avuseseră loc într-o altă viaţă. Cu toate astea, nu se putea 
stăpâni şi se tot întreba din ce era făcută cana, dacă era 
din ceramică din aia care nici nu se crapă când o scapi pe 
gresie. 

— Nu pari prea supărat, observă Janice Coates. 

Peters îşi mângâie mustaţa cu vârful degetului. 

— Mă gândesc cu satisfacţie că avocatul meu o să mă 
facă milionar în urma acestei concedieri nedrepte, doamnă 
directoare. Cred că o să-mi cumpăr un iaht. Şi, oricum, am 
fost educat să mă port ca un gentleman, indiferent cât de 
urât se poartă ceilalţi cu mine. Concediaţi-mă. N-am nimic 
împotrivă. Dar nu aveţi nicio probă. Am de gând să vă 
distrug la proces. 

Aruncă acum o privire spre Clint, care stătea lângă uşă. 

— Te simţi bine, doctore? Stai acolo şi strângi din pumni 
de zici că frămânţi cocă. 

— Du-te dracului! 

— Vedeţi? se adresă el iarăşi lui Coates. Nu-i frumos. 

Şi zâmbi larg, dezvelindu-şi dinţii de culoarea mămăligii. 

Coates sorbi din cana pe care tocmai o umpluse din nou. 
Cafeaua i se părea amară. Dar mai sorbi o dată. Se simţea 
plină de optimism. Ziua fusese apocaliptică, dar acum fiica 
ei era pe drum spre casă, iar ea scăpa în sfârşit de Don 
Peters. Uite că printre movilele de balegă mai apare şi 
câte o nestemată de satisfacţie. 

— Eşti un jeg şi ai mare noroc că nu putem să ne 
ocupăm de tine aşa cum meriţi! 

Scoase din buzunar o pungă mică din plastic. O ridică în 
faţa ochilor lui Peters şi o scutură uşor. Îlnăuntru se aflau 
două beţişoare pentru urechi. 


< 258 » 


— Pentru că, vezi tu, avem probe. 

Rânjetul gardianului oscilă, încercă să-şi revină, nu-i 
ieşi. 

— Aici e zeama ta, Donnie, băiatule. De pe automatul cu 
sucuri. 

Coates luă o înghiţitură mare din cafeaua aia proastă şi 
plescăi din buze. 

— După ce se liniştesc lucrurile şi ne vom putea ocupa 
de tine aşa cum trebuie, ai să înfunzi puşcăria. Vestea 
bună e că-i ţin pe agresorii sexuali într-o aripă specială, 
aşa că s-ar putea să scapi cu viaţă. Vestea proastă este că 
poţi să ai cel mai bun avocat din lume şi tot ai să stai acolo 
cam multicel. Dar nu-ţi face griji, tot o să mă mai vezi la 
toate audierile pentru eliberarea condiţionată. Ştii că sunt 
şi eu în comisie, nu? 

Directoarea se întoarse şi apăsă butonul interfonului. 

— Blanche, fii bună şi adu-mi o altă pungă de cafea. 
Asta-i oribilă. 

Aşteptă câteva clipe răspunsul, după care apăsă din nou 
butonul. 

— Blanche? 

Tot niciun răspuns. 

— Probabil că a ieşit din birou, îi spuse Coates lui Clint. 

Acum îşi îndreptă iar toată atenţia asupra lui Peters. 
Gardianul încremenise pe canapea. Renunţase la rânjet. 
Respira greu şi îşi mişca limba în gură. Era limpede că 
încerca să prelucreze implicaţiile probei de ADN care 
tocmai ce-i fusese fluturată înaintea ochilor. 

— Deocamdată, spuse directoarea, am să-ţi cer să predai 
uniforma şi să te cari de aici. Probabil că am greşit 
spunându-ţi ce probe avem contra ta, dar nu am putut 
rezista tentaţiei şi am vrut să văd ce faţă faci. Mai ai 
câteva zile la dispoziţie. Poţi să te urci în maşină şi să fugi 
în Canada. Cine ştie, poate n-o să te recunoască nimeni şi 
ai să te poţi apuca să-ţi câştigi pâinea pescuind la copcă. 

— Înscenare! urlă Peters, sărind în picioare. E o 
înscenare! 

Clint nu se mai putu abţine. Se repezi la gardian, îl 


e 259 + 


apucă de gât şi-l izbi de perete. Don începu să dea din 
mâini, lovindu-i umerii şi faţa, zgâriindu-i obrajii cu 
unghiile. Clint îl strânse mai tare. Sub degete simţea 
pulsul agitat al lui Peters, simţea cum i se micşorează 
mărul lui Adam, simţea cum toată neputinţa şi frustrarea şi 
spaima întregii zile i se scurg în mâini cum se scurge 
zeama dintr-un grepfrut. O molie începu să zboare în jurul 
capului său. Il sărută uşor pe tâmplă şi dispăru. 

— Domnule doctor Norcross! 

Clint trase un pumn în burdihanul moale al lui Peters şi 
îi dădu drumul. Gardianul se prăbuşi pe canapea, după 
care alunecă în patru labe pe podea şi scoase un sunet de 
animal jupuit. 

— Hee-hee-hee! 

Uşa de la biroul directoarei se izbi de perete. Tig 
Murphy năvăli înăuntru, cu un pistol cu electroşocuri. Avea 
obrajii palizi şi umezi de transpiraţie. Mai devreme îi 
spusese lui Clint că se simte bine. Dar nu se simţea bine. 
Nimic nu era bine şi nimeni nu se simţea bine. 

— Hee-hee-hee! cârâia în continuare Peters, târându-se 
cât mai departe de doctor. 

Molia îşi pierduse interesul faţă de Clint şi acum dădea 
târcoale bărbatului de pe jos, parcă încercând să-l scoată 
din încăpere. 

— Tocmai voiam să te chemăm, domnule ofiţer Murphy, 
spuse Coates, purtându-se de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Domnul Peters voia să iasă şi s-a împiedicat de 
covor. Ajută-l să se ridice, te rog. Şi vezi să-şi lase toate 
lucrurile la vestiar. 

Directoarea toastă cu cana de cafea în direcţia lui Tig 
Murphy şi o bău pe nerăsuflate. 


e 260 œ» 


XII 


1 


— Doamna ofiţer, ştii că sunt predispusă la accese de 
furie, da? 

Angel, aflată la distanţă respectuoasă de Cabină, puse 
această întrebare retorică Vanessei Lampley. Jeanette, 
care stătea lângă ea, nu-şi făcea deloc iluzii. Ştia că va fi 
foarte dificil, dacă nu chiar imposibil. 

În Cabină, Lampley stătea la pupitrul de comandă, cu 
umerii încovoiaţi într-o manieră care nu era deloc de bine. 
Părea pregătită să sară la ele prin geamul securizat. 
Jeanette îşi spuse că, în cazul unei bătăi, Angel - chiar 
dacă subţirică - ar putea să facă faţă multor adversari. Nu 
însă şi lui Lampley. 

— Ce-i cu ameninţarea asta cretină, Fitzroy? Ce te-a 
apucat? Nu ştii câte se întâmplă azi? Deja am trei deţinute 
înfăşurate în pânză din aia. Trebuia să ies din tură de mult 
timp. Sunt obosită ca dracu’. Şi acum vii tu să mă scoţi din 
sărite? E o idee foarte proastă, crede-mă. 

Angel ridică mâinile. 

— Nu, nu, nu, doamnă ofiţer. Zic şi eu că nici în mine n- 
aş avea încredere într-o situaţie ca asta. Scrie clar în 
cazierul meu şi mai sunt şi alte chestii din care am scăpat 
basma curată. Sunt sigură că nu vă aşteptaţi să vă dau 
detalii. 

Jeanette duse mâna la frunte şi începu să studieze solul. 
Dacă Angel plănuise cumva să intre în diplomaţie după 
perioada de eliberare condiţionată, atunci ar fi trebuit să-şi 
revizuiască intenţiile. 

— Şterge-o de aici, nebuno! îi spuse Lampley. 

— Uite, de-aia am adus-o pe Jeanette, zise Angel, 
întinzând braţul spre colega ei. 

— Ce să zic, altă mâncare de peşte. 

— Nu râde! 

Angel lăsă braţul în jos. I se ofili expresia prietenoasă de 


e 261 œ» 


pe chip. 

— Să nu cumva să râzi de mine, doamnă ofiţer! 

— Să nu cumva să-mi zici mie ce să fac, deţinuto! 

Jeanette îşi zise că, dacă voia să intervină, atunci acum 
era momentul. 

— Îmi cer scuze, doamnă ofiţer Lampley. Nu vrem să vă 
producem neplăceri. 

Vanessa, care dădea să se ridice de pe scaun cât era ea 
de mare, se aşeză la loc. Spre deosebire de Fitzroy, al 
cărei nume se găsea zilnic pe rapoartele pentru 
indisciplină, de parcă ar fi avut un fel de monopol asupra 
lor, Sorley era apreciată pentru atitudinea ei prietenoasă. 
Plus că Ree Dempster spunea că Sorley fusese cea 
molestată de împuţitul ăla de Peters. Aşa că putea să 
asculte ce avea de zis. 

— Care-i problema? 

— Vrem să facem cafea. O cafea specială. Ca să le-o dăm 
tuturor femeilor şi să le ţinem treze. 

Van ezită câteva secunde înainte să o întrebe: 

— Cum adică specială? 

— Adică mai tare decât cafeaua normală, răspunse 
Jeanette. 

— Vă dăm şi dumneavoastră, interveni Angel, încercând 
să schiţeze un zâmbet mărinimos. O să vă pună imediat pe 
picioare. 

— Ei, da! Exact de asta aveam nevoie! O închisoare plină 
cu deţinute drogate! Splendid! Stai puţin, Fitzroy, să 
ghicesc - ingredientul ăla secret e cocaina, corect? 

— Nu... nu tocmai. Pentru că nu avem aşa ceva. Şi acum 
să vă pun şi eu o întrebare. Ce altă soluţie avem? 

Lampley se văzu nevoită să declare că nu ştia. 

Jeanette începu să vorbească din nou: 

— Doamnă ofiţer, dacă Aurora asta nu-i rezolvată cât 
mai rapid, fetele de aici o să înceapă să se agite. 

Devenea tot mai conştientă de adevărul vorbelor sale pe 
măsură ce le rostea. Cu excepţia Maurei Dunbarton şi a 
încă vreo două deţinute care aveau de ispăşit pedepse pe 
viaţă, celelalte încă mai aveau o urmă de speranţă: 


e 262 » 


sfârşitul condamnării. Libertatea. Însă acum, din toate 
punctele de vedere, Gripa Aurora le lua şi speranţa asta 
infimă. Nimeni nu ştia ce avea să urmeze somnului. Sau 
dacă mai urma ceva. 

— Fetele îşi vor face griji şi se vor speria şi se vor 
supăra şi abia atunci dumneavoastră veţi avea... probleme 
serioase. 

Jeanette evită cu mare atenţie cuvântul revoltă, deşi 
aceasta era problema la care se gândea. 

— Deja sunt îngrijorate şi speriate şi supărate. Chiar 
dumneavoastră aţi spus-o. Şi trei dintre noi s-au îmbolnăvit 
de chestia asta. Plus că avem toate ingredientele la 
bucătărie. Nu trebuie decât să ne daţi voie să intrăm acolo 
şi facem noi restul. Ascultaţi-mă, nu vreau nici să fiu prea 
insistentă şi nici să provoc vreun scandal. Mă cunoaşteti, 
da? Incerc să mă împac cu toată lumea. N-am făcut nimic 
rău de când sunt aici. Vă spun doar ce mă îngrijorează şi 
vă propun o soluţie. 

— Şi cafeaua aia specială a voastră o să rezolve totul? 
Puneti în ea vreun catalizator care să ne facă pe toate să 
ne împăcăm cu situaţia? 

— Nu, doamnă ofiţer, spuse Jeanette. Nu-i asta. 

Lampley duse mâna la tatuajul de pe bicepsul cu UITE 
UNDE TE ADUCE TRUFIA. Îi trasă conturul cu vârful 
degetelor. Privea acum la ceva aflat deasupra geamului 
securizat al Cabinei. 

Se uită la ceas, îşi zise Jeanette. Precis că-i un ceas 
acolo. Lampley lucra în tura de dimineaţă. Probabil că se 
culca pe la nouă şi se trezea la cinci sau la cinci şi 
jumătate ca să ajungă la serviciu la timp. Jeanette se uitase 
şi ea la ceasul din celulă şi aprecia că acum trebuia să fie 
cam cinci după-amiaza - adică destul de târziu. 

Gardiana îşi roti capul pe gâtul gros. Jeanette observă că 
avea cearcăne adânci. Aşa arătai după o tură dublă. 

— La dracu’! spuse Lampley. 

Jeanette nu auzi cuvintele prin geamul securizat, dar 
înţelese ce era de înţeles de pe buzele gardienei. 

Lampley apăsă din nou butonul interfonului. 


e 263 + 


— Spune-mi mai multe despre ideea voastră, deţinută 
Sorley. Convinge-mă! 

— Cred că ideea noastră va da tuturor o rază de 
speranţă. Şi le va face să creadă că nu stau cu mâinile în 
sân, aşteptând sfârşitul. Şi vom mai câştiga ceva timp până 
când se va găsi o soluţie pentru chestia asta. 

Privirea Vanessei a luat-o iarăşi pe sus. Discuţia a mai 
durat ceva vreme, la un moment dat transformându-se 
într-o negociere şi apoi într-un plan. Însă aceea a fost clipa 
în care Jeanette a înţeles că a câştigat-o de partea ei pe 
doamna ofiţer Lampley - nu aveai cum să contrazici ceasul. 


2 


Acum Clint şi Coates erau singuri în birou, dar niciunul 
nu se grăbea să vorbească. Clint încerca să-şi recapete 
suflul, dar inima tot îi mai făcea dâgâdâm-dâgâdâm- 
dâgâdâm, informându-l că tensiunea - la limită la ultimul 
examen medical (fapt pe care omisese să i-l comunice şi 
Lilei: nu avea de ce s-o îngrijoreze degeaba, şi aşa avea o 
grămadă pe cap) - o luase razna. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu m-ai dat de gol. 

Coates se frecă la ochi. Lui Clint i se părea că seamănă 
cu un copil somnoros, care a stat prea mult la joacă. 

— Am aruncat un măr putred, doctore. Trebuia s-o fac, 
dar nu voi mai concedia pe nimeni, pentru că şi aşa am 
prea puţini oameni. 

Clint deschise gura să spună: Am vrut să-l omor. Dar o 
închise la loc. 

— Vreau să zic... 

Janice se întrerupse şi căscă atât de tare încât parcă i se 
auzi trosnetul fălcilor. 

— ...că am fost puţin cam surprinsă. Te-ai repezit la el ca 
Hulk Hogan pe vremea când se îndopa cu steroizi şi era la 
apogeul carierei de luptător profesionist. 

Clint lăsă capul în piept. 


e 264 œ» 


— Mai am nevoie de tine cel puţin pentru moment. Se 
pare că directorul-adjunct a dezertat din nou, aşa că îi 
preiei tu postul până catadicseşte să-şi facă apariţia. 

— Îmi imaginez că s-a dus până acasă să vadă ce-i face 
soţia. 

— Şi eu îmi imaginez tot asta. Dar, deşi îl înţeleg, nu pot 
fi de acord. Avem peste o sută de femei închise aici şi 
femeile astea trebuie să fie prioritatea noastră. Te rog să 
nu uiţi care-i datoria noastră. 

— Nu uit. 

— Sper că-i adevărat. Ştiu că ai un trecut zbuciumat - ți- 
am citit dosarul - numai că acolo nu scrie că ţi-ar plăcea să 
strângi oamenii de gât. Dar, fireşte, eventualele informaţii 
referitoare la cazuri de delincvenţă juvenilă sunt secrete. 

Clint se forţă să o privească în ochi. 

— Aşa este. 

— Spune-mi că ceea ce i-ai făcut lui Peters a fost o 
rătăcire de moment. 

— A fost o rătăcire de moment. 

— Spune-mi că n-o să-ţi mai pierzi cumpătul în halul ăsta 
cu vreuna dintre deţinute. Cu Fitzroy, de pildă. Sau cu 
alta. Cu cea nouă, poate. Aiurita Evie. 

Probabil că expresia şocată a lui Clint a mulţumit-o, 
pentru că directoarea surâse. lar surâsul se transformă 
într-un alt căscat prelung. Şi chiar atunci sună telefonul. 

— Coates, răspunse ea. Vanessa? De ce mă suni când ai 
la dispoziţie un interfon foarte bun şi... 

Ascultă ce i se spunea şi, în timpul acesta, Clint observă 
ceva ciudat. Receptorul telefonului se tot ridica de la 
urechea directoarei spre linia părului. Ea îl trăgea în jos, 
dar receptorul pornea iarăşi la plimbare. Poate era un 
efect al oboselii, numai că nu prea părea. Se întrebă în 
treacăt dacă nu cumva Janice ţinea o sticlă cu alcool în 
vreun sertar, dar alungă imediat gândul. El şi Lila ieşiseră 
de câteva ori la cină cu Janice Coates şi niciodată aceasta 
nu comandase ceva mai tare decât un pahar cu vin, pe 
care nici nu-l termina de obicei. 

Îşi zise că ar fi cazul să nu se mai sperie din orice, dar îi 


e 265 » 


era greu. Dacă se întâmpla ceva cu directoarea Coates, 
cine ar fi la conducere până când se va întoarce Hicksie? 
Dacă se va întoarce. Lampley? El? Clint se gândi cum ar fi 
să devină director - fie şi pe o perioadă foarte scurtă - şi se 
cutremură îngrozit. 

— În regulă, zise Coates şi ascultă din nou ce i se spunea 
din cealaltă parte. În regulă, am zis. Da. Lasă-le s-o facă. Şi 
fă tu anunţul prin interfon. Spune deţinutelor că vor avea 
cafea la discreţie. 

Termină convorbirea şi vru să pună receptorul în furcă, 
nu nimeri din prima şi mai încercă o dată. 

— Spanac! exclamă ea râzând. 

— Te simţi bine, Janice? 

— Mai bine ca oricând, răspunse ea, dar cuvântul 
oricând îi ieşi cam bolborosit: ooând. l-am dat undă verde 
lui Van să le lase pe Fitzroy, Sorley şi încă vreo două să 
pregătească o cafea extra la bucătărie. În esenţă, un fel de 
drog. 

— Poftim!? 

Coates începu să vorbească foarte rar şi cu foarte mare 
grijă, amintindu-i lui Clint de felul în care vorbesc beţivii 
când vor să pară treji. 

— Van spune - aşa i-a zis Angel - că acea cafea pe care o 
servim noi este mai puţin prăjită, iar asta-i bine, pentru că 
are mai multă cafeină. Aşa că, în loc să pună o singură 
pungă la oală, vor pune trei. Şi o să facă mulţi liiti... 

Se opri surprinsă, îşi umezi buzele şi se corectă: 

— Litri, vreau să zic. Mi-a amorţit gura. 

— Glumeşti? 

Clint nu era sigur dacă întrebarea lui se referea la cafea 
sau la gura amorţită a lui Coates. 

— N-ai auzit pa... tea cea mai tare, doctore. O să pună în 
cafeaua aia toate pastilele de Sudafed“t pe care le avem la 
infirmerie. Şi avem o groază. Da' înainte să bea cafeaua... 
eiutele... deținutele... trebuie să înghită o mişctuă din suc 
de grepfrut şi unt. Cică grăbeşte absoţia. Aşa pretinde 
Angel şi eu nu văd ce rău... 


5 Medicament indicat în tratarea congestiilor nazale (n. tr.). 
e 2660 » 


Coates încercă să se ridice de pe scaun, dar se prăbuşi 
la loc râzând încetişor. Clint se repezi s-o ajute. 

— Ai băut ceva, Jan? 

Directoarea se holbă la el cu ochi sticloşi. 

— Nu, nomal că nu. Nu-s bată. Sun... 

Clipi şi întinse mâna spre o trusă din piele aflată pe 
birou, lângă dosare. O pipăi cu vârful degetelor, căutând 
ceva. 

— ...piuele mele? Erau aici. 

— Ce pilule? Despre ce vorbeşti? 

Clint se uită după vreun flacon cu medicamente, dar nu 
văzu niciunul pe birou. Se aplecă şi se uită dedesubt. 
Nimic. Doar câteva cocoloaşe de praf lăsate acolo de 
ultima deţinută care făcuse curăţenie acolo. 

— San... san... of, futu-i! 

Se rezemă de spătarul scaunului. 

— Pa, pa, dotoe! Fac nani-nani. 

Clint se uită în coşul pentru hârtii şi acolo, printre 
câteva şerveţele şi câteva ambalaje de Mars, descoperi un 
flacon cafeniu. Pe eticheta acestuia scria JANICE COATES 
şi XANAX şi 10 MG. Flaconul era gol. 

Il ridică înaintea ochilor lui Coates şi amândoi rostiră 
acelaşi nume, în acelaşi timp, deşi directoarea mai 
gângăvi: 

— Peters! 

Cu un efort - categoric un efort supraomenesc - Janice 
Coates se îndreptă în scaun şi se uită la Clint. Chiar dacă 
nu putea să-şi focalizeze prea bine privirea, acum pronunţă 
mult mai clar cuvintele: 

— Prinde-l, doctore! Înainte să plece din clădire. 
Azvârle-l pe nenorocit într-o celulă din Aripa C şi aruncă 
cheia. 

— Trebuie să vomiţi, spuse Clint. Să înghiţi nişte ouă 
crude. Aduc câteva de la bucă... 

— Prea târziu. Mă duc. Spune-i lui Mickey... 

Ochii i se închiseră. Se luptă să şi-i deschidă iarăşi. 

— Spune-i lui Mickey că o iubesc. 

— Ai să-i spui singură. 


e 267 œ» 


Coates zâmbi. I se închideau din nou ochii. 

— Tu eşti şeful acum, doctore. Cel puţin, până se întoaşe 
Hicks. Trebuie... 

Oftă prelung. 

— Să ai grişă de ele până când o să adoamă toate... şi 
după aia... of... să ai grişă de ele... de noi... până... 

Doamna director Janice Coates îşi încrucişă braţele pe 
birou şi îşi culcă capul pe ele. Deopotrivă fascinat şi 
îngrozit, Clint văzu cum din păr, din urechi şi din obrajii 
îmbujoraţi ai femeii începură să iasă primele fire subţiri şi 
albe. 

Atât de repede! îşi zise el. Al naibii de repede! 

leşi în goană din încăpere, intenţionând să-i ceară 
secretarei să dea alarma şi Peters să nu fie lăsat să 
părăsească penitenciarul. Numai că Blanche Mcintyre nu 
se afla la locul ei. Pe sugativa de pe birou era o singură 
coală cu antetul închisorii. Şi pe ea - un singur rând, scris 
cu pixul negru. Clint citi literele de tipar de două ori. 
Pentru că prima oară nu-i venise să creadă că vede ce 
vede. M-AM DUS LA CLUBUL DE LECTURĂ. 

Clubul de lectură? 

Clubul de lectură? 

Pe bune? 

Blanche s-a dus la blestematul ăla de club de /ectură? 

Clint străbătu Broadway-ul în fugă spre holul din faţă, 
abia reuşind să nu se ciocnească de câteva deţinute care 
rătăceau aiurea pe acolo şi care îi aruncară priviri 
surprinse. Ajunse la uşa principală şi ţinu apăsat butonul 
interfonului, până când auzi răspunsul lui Millie Olson, 
care şi acum se afla la punctul de pază de la intrare. 

— Dumnezeule, domnu' doctor, vezi că-l strici! Ce s-a 
întâmplat? 

Prin geamul dublu, Clint văzu rabla de Chevrolet a lui 
Don Peters. Trecuse de prima poartă şi ajunsese în zona 
moartă din faţa porţii care dădea în autostradă. Văzu chiar 
şi degetele butucănoase ale bărbatului ţinând legitimaţia 
în faţa aparatului cu senzori. Şi poarta exterioară se 
deschise. 


e 268 » 


Clint apăsă din nou butonul şi spuse: 
— Nu mai contează, Millie. Nu mai contează. 


e 269 œ» 


XIII 


Se însera. 

Pe drumul înapoi spre oraş, pe Lila Norcross începu s-o 
obsedeze o melodie cretină, cu versuri neruşinate, pe care 
obişnuia s-o cânte în copilărie, când se juca împreună cu 
prietenii pe stradă şi părinţii nu puteau să-i audă. Acum 
începu să cânte cu voce tare: 

— În Derby Town, în Derby Town, străzile sunt din 
sticlă; în Derby Town, în Derby Town, fetele fac bumpa- 
bump, bumpa-bumpa-bump; şi dau din fund: bumpa- 
bumpa-tititi-bumpa-bump... 

Şi cum era după aia? A, da! 

— În Derby Town, în Derby Town, frate-miu a făcut o 
criză; în Derby Town, în Derby Town, soră-mea-i plină de 
bumpa-bump, bumpa-bumpa-tititi-bu... 

Îşi dădu seama aproape în ultima secundă că ieşise de 
pe drum şi că intrase printre tufe, îndreptându-se către o 
pantă abruptă pe care maşina ei s-ar fi dat peste cap de cel 
puţin trei ori înainte să ajungă jos. Apăsă cu ambele 
picioare pedala de frână şi reuşi să oprească. Botul maşinii 
ieşise deja de pe sol. Lila blocă roţile şi simţi pe obraz 
atingerea unor fire de ceva. Îşi şterse faţa şi reuşi să vadă 
cum i se topeau în palmă. Se împinse cu umărul în portieră 
şi încercă să iasă. Dar nu reuşi - uitase că avea centura 
pusă. 

O desfăcu, cobori din maşină şi rămase câteva momente 
nemişcată, trăgând în piept aerul care, în sfârşit, se mai 
răcorise. Se plesni peste faţă. Se mai plesni încă o dată. 

— A fost cât pe ce, îşi zise. 

În josul pantei se vedea unul din pârâurile - gârlă, în 
graiul localnicilor - care curgea zglobiu către est, ca să se 
verse în Râul Ghiulelei. 

— Cât pe ce a fost, Lila Jean! 

Scăpase ca prin urechile acului. La un moment dat va 


e 270 œ» 


adormi - era convinsă că va adormi -, iar căcatul ăla alb o 
să-i iasă din piele şi o s-o înfăşoare, dar nu va permite să 
se întâmple asta până nu va apuca să-şi îmbrăţişeze şi să-şi 
sărute fiul pentru ultima oară. Era o promisiune sfântă. 

Se urcă din nou la volan şi luă receptorul. 

— Patrula Patru, aici Patrula Unu. Răspunde. 

La început nu se auzi nimic şi Lila vru să repete, însă 
chiar atunci îi răspunse Terry Coombs: 

— Unu, aici Patru. 

Dar avea o voce ciudată. Parcă ar fi fost răcit. 

— Patru, aţi verificat la farmacii? 

— Da. Două au fost jefuite, una incendiată. Au venit 
pompierii, aşa că focul n-o să se extindă. Cred că e bine că 
s-a întâmplat aşa. Farmacistul de la una dintre celelalte 
farmacii a fost împuşcat şi e mort şi credem că există cel 
puţin un cadavru în „Rite Aid” - aia-i farmacia care arde. 
Nici pompierii nu ştiu exact despre câte victime vorbim. 

— Vai de mine! 

— Scuze, doamnă şerif. Asta-i adevărul. 

Nu, vocea lui nu era de om răcit - era vocea unui om 
care plânsese. 

— Terry? Ce mai este? S-a mai întâmplat ceva. 

— M-am dus acasă, spuse el. Am găsit-o pe Rita 
înfăşurată în coconul ăla. A aţipit la masă, aşa cum face 
mereu când mă aşteaptă să mă întorc din tură. Atunci are 
cincisprezece-douăzeci de minute doar pentru ea. l-am 
atras atenţia că nu trebuie să adoarmă şi ea mi-a zis că n-o 
s-o facă şi am dat o fugă până acasă să văd care-i situaţia 
ŞI... 

Acum chiar începu să hohotească. 

— Aşa că am culcat-o pe pat şi m-am întors să verific 
farmaciile, aşa cum ne-ai cerut tu. Ce altceva să fi făcut? 
Am sunat-o pe fiică-mea, dar nu răspunde nimeni în 
camera ei. Şi Rita a încercat s-o sune mai devreme, de 
multe ori. 

Diana Coombs era studentă în anul întâi la una dintre 
universităţile din California. Acum, tatăl ei scoase un 
geamăt plin de durere. 


e 271 œ» 


— Am auzit că majoritatea femeilor de pe Coasta de Vest 
au adormit deja. Mă rog la Dumnezeu ca fiica mea să fi 
stat trează toată noaptea - să fi învăţat, să se fi dus la vreo 
petrecere - dar... ştiu că nu-i aşa, Lila. 

— Poate te înşeli. 

Terry n-o luă în seamă. 

— Chestia bună e că încă mai respiră, nu? Toate femeile 
şi fetele alea încă mai respiră. Aşa că poate... nu ştiu... 

— Roger e cu tine? 

_ — Nu, dar am vorbit cu el. A găsit-o pe Jessica tot aşa. 
Infăşurată în mizeria aia din cap şi până în picioare. 
Probabil că a luat-o somnul înainte să apuce să se îmbrace, 
pentru că el zice că arată ca o mumie dintr-un film de 
groază. Şi fetiţa lor a păţit la fel. Impachetată de tot în 
televizor. Şi Roger a luat-o razna rău de tot. Urla şi 
plângea în hohote şi se dădea cu capul de pereţi. Am 
încercat să-l conving să vină cu mine, dar n-a vrut. 

Veştile astea o enervară foarte tare pe Lila, poate unde 
era în halul ăla de oboseală. Dar, dacă ea nu avea voie să 
se dea bătută, atunci nu avea voie nimeni. 

— O să se întunece curând şi vom avea nevoie de toţi 
oamenii. 

— l-am zis că... 

— Mă duc eu după Roger. Ne întâlnim la sediu. Ia 
legătura cu câţi poţi şi spune-le să vină şi ei acolo. La 
şapte. 

— De ce? 

Chiar dacă acum se alegea praful de întreaga lume, Lila 
tot nu voia să spună ce avea de gând folosind sistemul 
acesta de comunicaţii - vor intra în magazia cu probe şi se 
vor îndopa cu droguri, însă doar cu psihostimulente. 

— Tu ai grijă să ajungi la timp. 

— Nu cred că Roger o să vină. 

— Ba o să vină. Chiar de ar fi să-l aduc în cătuşe. 

Lila plecă de lângă prăpastia în care fusese cât pe ce să 
cadă şi porni spre oraş. Aprinsese semnalele luminoase ale 
maşinii de poliţie, dar tot se opri la fiecare intersecţie. 


e 272 œ 


Pentru că acum se întâmplau prea multe şi luminile alea 
puteau să nu mai însemne nimic pentru nimeni. Când mai 
avea puţin până la Richland Lane, unde locuiau Roger şi 
Jessica Elway, începuse să o obsedeze iarăşi cântarea aia 
păcătoasă: în Derby Town, în Derby Town, când pe taică-tu 
îl mănâncă... 

Un Datsun îi tăie încet calea, ignorând atât semnalele 
luminoase ale maşinii ei, cât şi semaforul din intersecţie. 
În oricare altă zi, Lila s-ar fi năpustit asupra nemernicului 
cu capu-n traistă aşa cum se năpusteşte uliul la un pui de 
găină. Şi, dacă nu ar fi fost ocupată să se împotrivească 
somnului, poate ar fi observat chiar şi autocolantul de pe 
capota din spate - DE CE VĂ BATEŢI JOC DE PACE, 
DRAGOSTE ŞI BUNĂ ÎNŢELEGERE? - şi şi-ar fi dat seama 
că maşina respectivă aparţinea doamnei Ransom, care 
locuia puţin mai încolo, aproape de zona caselor 
neocupate. Dacă ar fi fost trează de-a binelea, cu siguranţă 
că l-ar fi recunoscut pe fiul ei la volan. Şi ar fi văzut-o 
lângă el pe Mary Pak, fata după care era topit Jared. 

Numai că aceasta nu era o zi obişnuită şi nici Lila nu era 
prea trează, aşa că îşi continuă drumul spre casa familiei 
Elway, unde urma să înceapă actul următor al coşmarului. 


2 


Şi pe Jared Norcross îl obseda ceva, dar obsesia lui nu 
avea nicio legătură cu Derby Town, unde străzile erau din 
sticlă. Jared îşi repeta la nesfârşit cuvintele coincidență, 
noroc, predestinare, soartă. Alege ce vrei sau nu alege 
nimic, probabil că universului îi e totuna. Coincidenţă, 
noroc, predestinare, soar... 

— Ai trecut pe roşu, spuse Mary, rupând vraja. Şi am 
văzut o maşină de poliţie. 

— Nu-mi zice asta. 

Jared stătea ţeapăn la volan şi transpira abundent. 
Bubuielile inimii îi trimiteau fulgere de durere direct în 
genunchiul rănit, încă mai putea să-l îndoaie, de unde 
trăgea concluzia că nu-şi rupsese nimic, ci doar şi-l luxase. 


e 273 a 


Dar era îngrozitor de umflat şi îl durea ca dracu’. lar 
gândul că l-ar putea opri un poliţist, când el nici măcar nu 
avea carnet de conducere, era unul tare nasol. Mama lui îi 
spusese de multe ori că cel mai grav lucru care i s-ar putea 
întâmpla ei, în calitate de şerif al oraşului, ar fi fost ca fiul 
ei să fie arestat pentru comiterea unei infracţiuni - orice 
fel de infracţiune, chiar şi dacă ar fi uitat să plătească 
pentru o acadea luată de la un chioşc. „Crede-mă”, îi 
spunea Lila, „dacă ăsta-i un lucru grav pentru mine, să 
vezi tu cum va fi pentru tine.” 

Molly, nepoata doamnei Ransom, stătea în genunchi pe 
bancheta din spate şi se uita în urmă. 

— Nicio problemă, îi anunţă ea. A luat-o în direcţia 
ailaltă. 

Jared se relaxă un pic, dar tot nu-i venea să creadă că 
ajunsese să facă aşa ceva. Nici măcar o jumătate de oră nu 
trecuse de când era acasă, aşteptând veşti de la părinţi. Şi, 
la un moment dat, o sunase pe Mary. Care a început să 
urle la el de cum l-a auzit. 

— Unde ești? Nici nu mai ştiu de cât timp tot încerc să 
dau de tine! 

— Pe bune? 

Înseamnă că nu stătea chiar aşa de rău. O fată nu se 
apucă să ţipe la tine dacă i-ai fi indiferent, nu? 

— Mi s-a spart mobilul. 

— Vino urgent la mine! Am nevoie de ajutor! 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Ştii ce s-a întâmplat! Cel mai râu lucru, dacă eşti fată! 

I s-a sugrumat vocea şi a continuat puţin mai încet. 

— Trebuie să ajung la Shopwell. Dacă tata ar fi acasă, i- 
aş cere lui să mă ducă, numai că e plecat în delegaţie la 
Boston şi zice că încearcă să se întoarcă, numai că asta nu- 
mi e acum de niciun folos. 

Shopwell, cel mai mare supermarket de acolo, se afla în 
cealaltă parte a oraşului. Aşa că Jared a încercat să-i 
vorbească pe un ton rezonabil, un ton de adult. 

— Băcănia Dooling este mult mai aproape de tine, Mary. 
Ştiu că nu are chiar atât de multe produse... 


e 274 œ» 


— Vrei să mă asculți? 

Băiatul a amuţit, înspăimântat de isteria din glasul ei. 

— Trebuie să ajung la Shopwell, pentru că acolo e 
femeia asta care lucrează în raionul de fructe şi legume 
proaspete. Mulţi copii ştiu de ea. Vinde... un fel de 
energizante. 

— Amfetamină? 

Tăcere. 

— Mary, chestia aia-i ilegală. 

— Nu-mi pasă! Acum mama nu are nimic, dar soră-mea 
n-are decât doişpe ani şi se culcă pe la nouă şi de obicei e 
ca un zombi încă înainte de ora aia. 

„Şi mai eşti şi tu”, şi-a spus Jared. 

— Şi mai sunt şi eu. Nu vreau să dorm. Nu vreau să 
ajung într-un cocon. Fac pe mine de frică. 

— Înţeleg, a spus Jared. 

— Ba nu-nţelegi nimic. Eşti băiat. Niciun băiat nu 
înţelege. 

Şi fata a scos un oftat plin de lacrimi. 

— N-are nimic. Nici nu ştiu de ce am aşteptat să mă 
suni. O să-l rog pe Eric. 

— Nu face asta! s-a speriat Jared. Vin acum şi te iau. 

— Da? Pe bune? 

Dumnezeule, câtă recunoştinţă în tonul ei! I-a înmuiat 
genunchii. 

— Da. 

— Şi părinţii tăi n-o să se supere? 

— Nu, a răspuns Jared. 

Nu era tocmai o minciună. Cum să se supere dacă nu le 
spunea nimic? Probabil că şi-ar fi făcut un milion de griji - 
chiar dacă ar fi făcut abstracţie de criza asta mondială -, 
pentru că Jared nu avea carnet de conducere. Dar ar fi 
putut să-l aibă, dacă n-ar fi buşit un tomberon atunci când 
încerca parcarea laterală la examen. Până atunci totul 
mersese foarte bine. 

Oare o lăsase pe Mary să creadă că luase examenul? Se 
poate, având în vedere faptul că-i spusese că da. La naiba! 
La vremea respectivă i se păruse o minciună inocentă. 


e 275 


Numai un handicapat nu l-ar fi putut lua. Era programat 
din nou luna viitoare şi, pentru că oricum nu avea maşină, 
Mary nu putea să-şi dea seama care era adevărul. Asta 
fusese în capul lui. Dar acum Jared nu prea credea că 
examenele auto vor mai constitui o prioritate în provincia 
Dooling. Sau oriunde altundeva. 

— În cât timp ajungi? 

— Cincişpe minute. Cel mult douăzeci. Aşteaptă-mă. 

Numai după ce a închis şi-a dat seama cât de tare se 
pripise. Nu numai că nu avea carnet de conducere, dar nu 
avea nici maşină. Tatăl său plecase la penitenciar cu 
Priusul, iar Toyota mamei era parcată în spatele secţiei de 
poliţie. Deci, ioc maşină în ograda familiei Norcross. Deci 
ori împrumuta un vehicul de undeva, ori o suna pe Mary 
să-i spună că ar fi bine să-l cheme pe Eric s-o ducă. Prima 
variantă părea destul de puţin probabilă, însă a doua era 
de neconceput - mai cu seamă după tot ce se întâmplase în 
după-amiaza aia. 

Atunci s-a auzit soneria de la uşă. 

Coincidenţă, noroc, predestinare, soartă. 


3 


Doamna Ransom stătea cocârjată peste un baston 
ortopedic, care o ajuta la mers. Şi avea la piciorul drept o 
proteză care probabil că-i provoca multă durere. Văzând-o 
în halul ăsta, Jared - chiar şi în situaţia dificilă în care se 
afla - şi-a spus că îşi luase mult prea în tragic genunchiul 
luxat. 

— Te-am văzut când ai ajuns acasă, a spus doamna 
Ransom. Jared te cheamă, da? 

— Da, doamnă. 

Jared, băiat bine-crescut, care n-ar fi uitat de politeţe 
nici măcar pe Titanic după întâlnirea cu ghețarul, i-a întins 
mâna plină de zgârieturi de la aventura de mai devreme 
prin pădure. 

Doamna Ransom i-a zâmbit şi a clătinat din cap. 

— Prefer să nu dau mâna. Am artrită. Şi trebuie să mă 


e 276 » 


scuzi că voi sări peste amabilităţi, lucru pe care nu l-aş 
face în mod normal, însă se pare că timpul este esenţial 
acum. Spune-mi, tinere, ai carnet de conducere? 

Absolut aiurea, Jared şi-a adus atunci aminte de replica 
unui personaj negativ dintr-un film văzut mai demult: Nu 
poţi să mă spânzuri decât o singură dată. 

— Da, dar n-am maşină. 

— Nicio problemă. Am eu. Un Datsun vechi, dar în stare 
foarte bună. Din cauza artritei eu nu prea mai pot să şofez. 
Şi, din cauza protezei de la picior, nu pot să apăs pe 
pedale. Aşa că îmi chem clienţii să-şi ridice comenzile de 
acasă de la mine. De obicei nu-i deranjează... of... n-are a 
face! Asta nu mai contează acum, nu-i aşa? Jared... vreau 
să te rog să-mi faci un serviciu. 

Jared era aproape sigur că ştia la ce anume se referă 
doamna Ransom. 

— În ultima vreme dorm cam rău chiar şi în cele mai 
bune condiţii. lar de când stă nepoţica mea la mine, cât 
timp fiul şi nora mea încearcă să-şi rezolve... să-şi rezolve 
divergenţele... nu mai dorm aproape deloc. Poţi spune că 
am ajuns datoare somnului şi, în ciuda tuturor suferințelor 
mele fizice, cred că în seara asta mi se va solicita să-mi 
achit această datorie. În afară de cazul când... 

A ridicat mâna cu bastonul ca să se poată scărpina între 
sprâncene. 

— Of, Doamne, ce greu e! De regulă sunt o persoană 
retrasă, o persoană discretă, nu una care să-şi dezvăluie 
problemele unui străin. Dar am văzut că eşti acasă şi m-am 
gândit... m-am gândit că poate... 

— V-aţi gândit că poate cunosc pe cineva care să vă facă 
rost de ceva care să vă ajute să rămâneţi trează. 

Era o constatare, nu o întrebare. Şi Jared şi-a spus din 
nou în gând: coincidență, noroc, predestinare, soartă. 

Atunci doamna Ransom a făcut ochii mari. 

— Vai de mine, nu! Nici vorbă de aşa ceva! Cunosc eu pe 
cineva. Cel puţin, aşa cred. N-am cumpărat decât 
marijuana de la ea - mă ajută la artrită şi la glaucom -, dar 
sunt aproape sigură că mai vinde şi alte substanţe. Şi nu-i 


e 277 œ» 


vorba doar despre mine. Trebuie să mă gândesc la Molly. 
Nepoţica mea. Acum e săltăreaţă ca un purice, dar pe la 
zece, o să... 

— O să se moleşească, a spus Jared, cu gândul la sora lui 
Mary. 
— Da. Vrei să mă ajuţi? Pe femeia asta o cheamă Norma 
Bradshaw. Lucrează la supermarketul Shopwell, în cealaltă 
parte a oraşului. La raionul de fructe şi legume proaspete. 


4 


Şi iată-l acum, conducând o maşină spre Shopwell, 
comiţând deja o greşeală în trafic şi fiind răspunzător de 
vieţile celor doi pasageri. Se bizuia pe Mary să-l ajute; mai 
puţin pe Molly Ransom, care nu avea decât zece ani. Fetiţa 
deja era instalată pe bancheta din spate a Datsunului, când 
Jared o condusese acasă pe bunica ei. Doamna Ransom 
insistase să o ia şi pe micuță cu el. Pentru că, dacă mai 
iese din casă, „se mai aeriseşte şi ea la căpşor”. La ştiri se 
spunea că au izbucnit turbulenţe în mai toate oraşele, însă 
doamna Ransom nu părea deloc îngrijorată că-şi trimitea 
nepoata la plimbare prin Dooling. 

Jared nu era în situaţia de a refuza acest pasager 
neaşteptat. In fond, maşina aparţinea bătrânei doamne, 
iar, dacă ar fi zis că nu vrea s-o ia pe micuță, poate că 
doamna ar fi intrat la bănuieli în privinţa carnetului de 
conducere pe care pretinsese el că l-ar avea. Sigur, era 
destul de disperată şi poate că l-ar fi lăsat să plece chiar 
dacă i-ar fi mărturisit adevărul. Însă Jared nu voia să rişte. 

Bine măcar că acum se apropiau de supermarket. Molly 
stătea iar cuminte, cu centura pusă. Însă păcat că nu 
există centuri şi pentru guri, pentru că fetiţa turuia 
neîncetat. Până acum, Jared şi Mary aflaseră că cea mai 
bună prietenă a lui Molly era Olive şi că Olive putea să fie 
o scârbă dacă nu îi făceai pe plac şi că scârboşenia asta 
era un fel de superputere a ei, dar cine ar vrea să aibă o 
putere din asta şi că părinţii lui Molly se duceau la un 
consilier mareetal şi că Buni fuma nişte ţigări speciale cu 


e 278 » 


medicamente care o ajutau la ochi şi la artrită şi că 
fumatul e de rău da' lui Buni îi făcea bine da' Molly n-ar 
trebui să vorbească despre asta pentru că oamenii o să 
spună că fumatul... 

— Molly! o întrerupse Mary. Tu îţi ţii vreodată gura 
închisă? 

— Doar când dorm, zise Molly. 

— În niciun caz nu vreau să dormi, dar mă cam 
copleşesc toate informaţiile astea pe care ni le dai. Şi, ca 
să ştii, n-ar trebui să inhalezi fumul de la ţigările alea ale 
bunicii tale. Nu-ţi face bine. 

— În regulă. 

Molly îşi încrucişă braţele la piept, însă nu tăcu. 

— Pot să te mai întreb ceva, dacă tot te dai şefă? 

— Întreabă-mă, oftă Mary. 

Părul fetei, de obicei bine pieptănat şi strâns într-o 
coadă de cal, era acum lăsat pe umeri. Lui Jared i se părea 
nespus de frumoasă. 

— Voi doi sunteţi iubiţi? 

_ Mary se uită la Jared şi deschise gura să spună ceva. 
Insă, până s-o poată face, băiatul cuteză să ridice o mână 
de pe volan şi să le arate parcarea uriaşă din faţă, scăldată 
în lumina rece a becurilor cu halogen. 

— Uite că am ajuns la Shopwell. 


5 


— E o tâmpenie, zise Mary. 

— O tâmpenie-tâmpită, o aprobă Molly. 

Jared parcă pe iarbă, la capătul parcării din faţa 
supermarketului. Probabil că asta era o altă contravenţie, 
dar cine să o ia în seamă, când zona semăna cu o pistă de 
curse? Maşinile mergeau cu mare viteză încolo şi încoace 
pe cele câteva benzi rămase libere, claxonând isteric la 
cumpărătorii cu cărucioarele arhipline. Chiar sub ochii lor, 
două cărucioare se ciocniră şi posesorii lor (bărbaţi, 
evident) începură să urle unul la altul. 

— Poate ar fi bine să rămâi în maşină, Molly. 


e 279 œ» 


— Ba nu, se opuse fetiţa, apucându-l pe Jared de mână. 
Nu mă lăsaţi singură aici. Vă rog. M-a lăsat odată mama 
într-o parcare şi... 

— Bine, atunci hai şi tu, zise Mary, arătând spre una 
dintre aleile din mijloc. S-o luăm pe acolo. Sunt mai puţine 
şanse să ne calce cineva. 

Porniră şi făcură slalom printre o mulţime de automobile 
abandonate. Tocmai depăşiseră unul dintre aceşti orfani cu 
motor, când o camionetă Dodge dădu cu spatele şi îl izbi 
cu putere. După care, camioneta trecu fulgerător pe lângă 
ei, cu panoul din spate atârnând ca o falcă ruptă. 

În supermarket se dezlănţuise iadul pe pământ. Larmă. 
Urlete. Zbierete şi zgomot de sticlă spartă. Cumpărătorii 
(bărbaţi) strigau ca nebunii. Când cei trei se opriră lângă 
locul unde se aflau coşurile pentru cumpărături şi foarte 
puţine cărucioare, un bărbat cumplit de slab, în costum şi 
cravată, trecu în goana mare pe lângă ei, împingând un 
căruţ ticsit cu cutii de Red Bull, Coca-Cola şi Monster 
Energy. Îl fugărea un tip corpolent, în jeanşi, tricou şi 
cizme moto. 

— N-ai voie să le iei pe toate! urlă domnul Cizme Moto. 

— Primul venit, primul servit, îi răspunse domnul 
Costum şi Cravată, fără să se întoarcă. Primul venit, primul 
ser... 

Încercă un viraj strâns pe Intervalul 7 (Hrană pentru 
Animale de Companie şi Papetărie), dar inerția şi 
greutatea căruciorului îl făcură să intre drept în nişte 
rafturi cu recompense pentru căţei. Care recompense 
zburară în toate părţile. Domnul Cizme Moto se repezi la 
cărucior şi smulse de acolo câteva baxuri cu băuturi 
energizante. Când domnul Costum şi Cravată încercă să-şi 
recupereze căruciorul, domnul Cizme Moto îi dădu un 
brânci. Puternic. Domnul Costum şi Cravată căzu lat. 

Jared îi aruncă o privire lui Mary. 

— Unde-i raionul cu fructe şi legume? N-am mai fost 
aici. 

— Cred că acolo, spuse fata, făcând semn în stânga. 

Jared o ridică pe Molly pe umeri şi sări peste domnul 


e 280 œ» 


Costum şi Cravată, care stătea proptit într-o mână şi îşi 
masa capul cu cealaltă. 

— Nebun, dom'ne, ce mai! îl informă el pe Jared. Tot 
tămbălăul ăsta din cauza unor băuturi energizante. 

— Sigur. 

Dar fără să-i atragă atenţia asupra a ceea ce era mai 
mult decât evident: adică şi el, domnul Costum şi Cravată, 
încerca să fugă de acolo cu mult prea multe băuturi de 
acelaşi fel. 

— A înnebunit toată lumea. Ce cred ăştia că e? Un 
uragan? Un căcat de viscol? 

Aruncă o privire spre Molly şi spuse: 

— Scuză-mă. 

— A, nu vă faceţi probleme, aşa vorbesc şi părinţii mei, 
zise Molly, agăţându-se şi mai tare de Jared. 

În raionul de peşte şi carne domnea un calm relativ, dar 
Intervalul 4 - Vitamine, Suplimente Alimentare şi 
Analgezice - era ca o zonă de război. Lupte crâncene se 
duceau pentru flacoanele cafenii de Genestra, Lumiday, 
Natrol şi alte câteva produse care se vindeau fără reţetă. 
Rafturile de la mijloc erau complet goale, iar Jared 
presupuse că acolo se aflaseră suplimentele menite să 
menţină starea de veghe. 

O doamnă în vârstă, îmbrăcată cu o rochie largă, cu 
bretele, dintr-un material albastru cu model, se repezi în 
direcţia lor. O urmărea JI Wittstock, antrenorul echipei de 
fotbal şi tatăl lui Will şi Rupe Wittstock, subalterni de-ai 
mamei lui Jared. Băiatul nu-l cunoştea personal pe 
antrenor, dar la petrecerea de Ziua Muncii, organizată de 
Secţia de Poliţie, îi văzuse pe Will şi Rupe câştigând cursa 
de alergare în saci şi aproape sărind la bătaie după aceea, 
pentru că fiecare voia să păstreze el trofeul ăla de doi bani. 
(Lila, mereu plină de tact, spusese despre ei că erau 
„foarte tineri şi plini de energie”.) 

Pe doamna cu rochie albastră o încetinea coşul ei plin cu 
nişte flacoane pe ale căror etichete scria Vita-Caff. 
Antrenorul Wittstock o înşfăcă de spatele rochiei şi o 
smuci spre el. Coşul femeii se răsturnă, flacoanele se 


e 281 œ» 


împrăştiară pe jos, câteva rostogolindu-se spre locul unde 
se aflau Jared, Mary şi Molly. 

— Nu! urlă doamna. Te rog, nu! Le împărţim! Le împăr... 

— Ai ciordit tot ce mai era, mârâi fioros antrenorul 
Wittstock. Şi acu’ zici că vrei să le împarţi? Am nevoie de 
vitaminele astea pentru nevastă-mea. 

Antrenorul şi doamna cu rochie albastră se năpustiră în 
acelaşi timp să adune flacoanele de pe jos. Antrenorul o 
îmbrânci într-un raft pe doamna cu rochie albastră, 
stârnind un torent de cutii cu aspirină. 

— Bătăuşule! ţipă doamna cu rochie albastră. Bătăuş 
mare şi rău! 

Fără să se gândească, Jared făcu un pas înainte, puse 
talpa piciorului pe chelia antrenorului Wittstock şi-l 
împinse la o parte. Antrenorul Wittstock căzu lat. Doamna 
reîncepu să-şi umple coşul. Antrenorul se ghemui în 
spatele ei: în poziţie de atacant la început de meci şi 
privind în toate direcţiile. Pe creştet i se vedea vag urma 
adidasului lui Jared. Apoi ţâşni şi, cu aceeaşi agilitate a 
unei maimute care fură o portocală, îi trase din mâini coşul 
pe jumătate plin. Apoi sprintă pe lângă Jared (aruncându-i 
o privire urâtă care-l avertiza O să te țin minte, amice!) şi 
îl îmbrânci, trântindu-l la pământ, cu tot cu Molly, agăţată 
de umerii băiatului. Molly începu să plângă. 

Mary vru să se apropie de ei, dar Jared clătină din cap. 

— Noi suntem bine. Vezi dacă doamna n-a păţit nimic, îi 
ceru el, uitându-se la femeia cu rochie albastră care aduna 
de pe jos cele câteva flacoane cu Vita-Caff pe care nu 
apucase să i le ia antrenorul Wittstock. 

Mary se lăsă într-un genunchi. 

— Doamnă, cum vă simţiţi? 

— Putin zdruncinată, răspunse femeia. De ce omul ăla 
a... probabil că are o soţie... poate o fiică... dar şi eu amo 
fiică. 

Poşeta ei ajunsese pe la jumătatea intervalului distrus. 
N-o băga nimeni în seamă - toţi oamenii se certau pentru 
puţinele flacoane cu suplimente care mai rămăseseră. 
Jared o ridică pe Molly de pe jos şi-i înapoie poşeta 


e 282 » 


doamnei cu rochie albastră. Aceasta îşi ascunse acolo 
flacoanele cu Vita-Caff. 

— O să le plătesc altă dată, zise ea. 

Mary o ajută să se ridice în picioare şi femeia îi spuse: 

— Mulţumesc. Fac mereu cumpărături aici şi unii dintre 
clienţi sunt vecinii mei de ani buni, dar nu-i recunosc deloc 
în seara asta. 

Plecă şchiopătând şi strângându-şi poşeta la piept. 

— Vreau înapoi la Buni! strigă Molly. 

— Du-te să iei ce ne trebuie, îi spuse Mary lui Jared. 
Numele vânzătoarei este Norma şi are părul blond şi creţ. 
Eu am s-o duc pe Molly la maşină. 

— Ştiu cum o cheamă, mi-a zis şi doamna Ransom. Aveţi 
grijă! 

Mary se îndepărtă cu Molly de mână, dar îşi aduse 
aminte de ceva şi se întoarse. 

— Dacă nu vrea să-ţi vândă, spune-i că te-a trimis Eric 
Blass. Aşa s-ar putea s-o convingi. 

Probabil că i-a observat durerea din privire, pentru că se 
înfioră uşor. Apoi o luă la fugă spre ieşirea din magazin, 
aplecată protector peste fetiţa înspăimântată. 


6 


Un bărbat stătea şi fuma cam la jumătatea raionului cu 
fructe şi legume. Purta pantaloni albi şi o tunică de lucru 
tot albă, pe al cărei buzunar stâng erau brodate cu fir roşu 
cuvintele: RESPONSABIL RAION FRUCTE ŞI LEGUME. 
Urmărea calm balamucul dezlănţuit în magazin. 

Il observă pe Jared, îi făcu un semn din cap şi îi spuse, 
de parcă ar fi reluat o conversaţie: 

— Toată nebunia asta o să treacă atunci când vor adormi 
toate femeile. Ştii că ele sunt de vină, da? Ascultă la mine, 
pentru că eu sunt trecut prin asta. De trei ori am pierdut 
bătăliile căsniciei. Şi nu am fost doar învins. Am fost făcut 
praf de fiecare dată. Căsătoria e ca Vicksburg® şi eu sunt 


5 Oraş fortificat unde s-a dat ultima bătălie din Războiul Civil 
american, având drept urmare capitularea Confederaţiei (n. tr.). 


e 283 + 


Confederaţia. 

— O caut pe... 

— Probabil că pe Norma, spuse responsabilul. 

— Este aici? 

— Nu. A plecat acum o jumătate de ceas, după ce şi-a 
vândut toată marfa. Mai puţin partea aia pe care şi-o ţine 
pentru ea. Dar mai am eu nişte afine proaspete. Le pui în 
cereale şi te înviorează imediat. 

— Mulţumesc, cred că am să mă abtin, zise Jared. 

— Da’ e şi o parte bună în tot tămbălăul ăsta, îşi 
continuă povestea responsabilul. Foarte curând nu voi mai 
avea cui să plătesc pensie alimentară. Şi Sudul se va ridica 
din nou la luptă. Ne-au învins, dar nu ne-au strivit spiritul. 

— Poftim? 

— Ne-au învins, dar nu ne-au strivit spiritul. „O să-ţi 
aduc o bucată din fracul lui Lincoln, domnule colonel.” E 
din Faulkner“. Nu vă mai învaţă nimic la şcoală? 

Jared se strecură spre ieşirea din supermarket, 
încercând să evite îmbulzeala de la unele case de marcat. 
Mai multe casiere lipseau şi destui cumpărători preferau 
să treacă pe acolo cu coşurile încărcate. 

Afară văzu un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă în carouri. 
Stătea pe băncuţa din staţia de autobuz. Pe genunchi ţinea 
un coş plin cu cutii de cafea instant Maxwell House. 
Surprinse privirea lui Jared. 

— Nevastă-mea a aţipit puţin, îl anunţă el, dar sunt 
convins că o să se trezească în curând. 

— Sper să vă ajute cafeaua aia, îi zise Jared şi o luă la 
fugă. 

Mary stătea pe locul de lângă volan, cu Molly în braţe. O 
scutură pe fetiţă atunci când îl văzu pe Jared urcându-se în 
Datsun şi strigă veselă la ea: 

— Uite-l, uite-l, a venit prietenul Jared! 

— Bună, Jared! zise Molly, cu glas răguşit, plin de 
lacrimi. 

— Lui Molly i s-a făcut somn, spuse Mary la fel de tare, 
la fel de veselă (prea veselă). Da' acum s-a trezit. E 


5 Citat din romanul Absalom, Absalom! al lui William Faulkner (n. tr.). 
e 284 


treeează de tot! Amândouă suntem treze, da, Mols? Haide, 
mai povesteşte-mi ceva despre Olive, da? 

Fetiţa se căţără pe bancheta din spate. 

— Nu vreau. 

— Ai luat? îl întrebă Mary pe Jared. 

Acum vorbea pe ton scăzut. Scăzut şi foarte încordat. 

— Ai... 

Jared porni maşina. 

— A plecat. Ne-au luat-o alţii înainte. N-avem noroc. Nici 
noi, nici doamna Ransom. 

leşi în viteză din parcarea supermarketului, ocolind fără 
efort maşinile care voiau să-i taie calea. Era mult prea 
supărat ca să-i pese cum conduce şi uite că aşa conducea 
mai bine. 

— Ne ducem la Buni acum? Vreau la Buni. 

— După ce o lăsăm pe Mary acasă la ea, zise Jared. 
Trebuie să-l sune pe prietenul ei, Eric, să vadă dacă are el 
ce ne trebuie. 

Simţea nevoia să o atace, să-şi verse pe ea toată spaima 
care îl cuprinsese. Însă totul nu dură decât o clipă. Era o 
tâmpenie de copii proşti. Nu-i plăcea deloc să o facă şi 
totuşi nu se putea abţine. 

— Ce să aibă? întrebă Molly, dar nu primi niciun 
răspuns. 

Se însera de-a binelea când au ajuns la locuinţa familiei 
Pak. Jared opri în faţa casei. 

Mary se uită atentă la el, în întunericul primei nopţi a 
Aurorei. 

— Ascultă, Jere, n-aveam de gând să merg cu el la 
Arcade Fire. Urma să-l anunţ. 

Jared nu comentă. Poate că fata spunea adevărul, poate 
că nu-l spunea. Tot ce ştia el cu certitudine era că Mary şi 
Eric erau atât de apropiaţi, încât Eric îi dăduse numele 
acelei traficante de droguri. 

— Nu fi copil! spuse Mary. 

Jared se încăpăţână să nu se uite la ea. 

— Bine, atunci! zise fata. Bine, copilaş! Copilaşul vrea 
biberonul. La dracu' cu toate! Şi cu tine! 


e 285 » 


— Vă certaţi ca mami şi tati, spuse Molly şi începu din 
nou să plângă. Vreau să nu vă mai certaţi. Vreau să fiţi la 
loc iubită şi iubit. 

Mary cobori din maşină, trânti cu putere portiera şi 
porni spre casă. 

Aproape ajunsese la treptele terasei, când Jared îşi dădu 
seama că exista posibilitatea reală ca, data viitoare când o 
va mai vedea, Mary să fie înfăşurată în giulgiul ăla alb, de 
origine necunoscută. Se întoarse spre Molly şi îi spuse: 

— Ţine ochii deschişi! Dacă îndrăzneşti să adormi, am 
să-ţi dau în cap până am să te trezesc. 

Apoi ieşi din maşină şi fugi după Mary. O ajunse tocmai 
când fata deschidea uşa din spate. Se întoarse speriată 
spre el. O mulţime de molii zburau în jurul becului de pe 
terasă, acoperind cu umbrele lor mici obrajii fetei. 

— Iartă-mă, spuse Jared. Îmi pare sincer rău, Mary. 
Totul e atât de aiurea. Habar n-am de nimic, poate şi 
mama a adormit în maşină, pe undeva. Şi sunt foarte 
speriat şi n-am putut să fac rost de ce-ţi trebuie ţie şi îmi 
pare atât de rău. 

— În regulă, zise Mary. 

— Să nu te culci. Te implor, nu te culca! 

O luă în braţe şi o sărută. Şi - minunea minunilor - fata 
îi răspunse la sărut: cu gura deschisă şi împletindu-şi 
respiraţia cu a lui. 

— Acum sunt cât se poate de trează, zise ea, privindu-l 
în ochi. Haide, du-o pe Scufita Roşie şi Guralivă înapoi la 
bunicuţa! 

Jared începu să coboare treptele, se răzgândi, le urcă la 
loc şi o mai sărută o dată. 

— lam-iam! exclamă Molly când îl văzu urcat în maşină. 

Din tonul fetiţei era limpede că starea ei de spirit se 
îmbunătăţise semnificativ. 

— Mamă, da' ce v-aţi mai pupat! 

— Ne-am cam pupat, nu? zise Jared, încă simțind gustul 
buzelor şi respirației lui Mary. Haide acasă! 

Ultima parte a drumului acela lung şi foarte straniu 
cuprindea doar nouă străzi. Jared conduse bine, fără 


e 286 » 


incidente, intrând cu bine pe Tremaine Street, prin capătul 
cu casele nelocuite. Opri în faţa casei doamnei Ransom. 
Lumina farurilor le dezvălui silueta de pe şezlong - un trup 
fără chip. Doamna Ransom se transformase într-o mumie. 

Molly începu să urle şi Jared stinse farurile. Jared băgă 
în marşarier şi traversă strada, ajungând în faţa casei sale. 

Desfăcu centura lui Molly şi o luă în braţe. Fetiţa se 
agăţă disperată de el. Nu-l deranja. Ba din contră. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse el, mângâind-o pe părul 
încâlcit, plin de transpiraţie. Ai să stai cu mine. O să 
punem nişte filme şi o să facem noapte albă. 


e 287 œ» 


XIV 


1 

Maura Dunbarton - odinioară pe prima pagină a tuturor 
ziarelor, acum căzută în uitare - stătea pe patul de jos din 
Celula 11, Aripa B, celulă pe care o împărţise în ultimii 
patru ani cu Kayleigh Rawlings. Uşa era larg deschisă. 
Toate uşile de la celulele din Aripa B erau deschise şi 
Maura nu prea credea că le va mai încuia cineva de la 
panoul de comandă din Cabină. In orice caz, nu în seara 
asta. Micuţul televizor montat în perete era deschis pe 
postul NewsAmerica, dar Maura îi dăduse volumul la zero. 
Ştia ce se petrece în lume; o ştia acum chiar şi cea mai 
tembelă deţinută din Dooling. REVOLTE PE PLAN INTERN 
ŞI EXTERN scria pe banda care curgea în partea de jos a 
ecranului. Apoi urma o înşiruire de oraşe. Majoritatea 
americane pentru că - nu-i aşa? - mai mult îţi pasă de ai 
tăi, decât de ăia de la capătul pământului. Insă, cât timp se 
uitase, Maura văzuse că aveau probleme şi Calcutta, 
Sydney, Moscova, Cape Town, Mexico City, Bombay şi 
Londra. 

Dacă te gândeai mai bine, era chiar amuzant: de ce 
mama naibii se revoltau toţi bărbaţii ăia? Ce îşi imaginau 
ei că ar putea rezolva? Maura se întreba dacă ar fi fost 
revolte din astea în cazul în care cealaltă parte a speciei 
umane ar fi adormit. Hm, nu prea credea. 

Capul lui Kayleigh, înfăşurat într-o cască albă, care 
pulsa în ritmul respirației, se odihnea în poala Maurei. 
Maura îi ţinea în mână degetele înmănuşate în pânza aia, 
dar nu încerca să rupă materialul. La difuzoarele 
penitenciarului se anunţase că gestul acesta ar putea fi 
unul extrem de periculos; şi acelaşi avertisment era 
repetat în permanenţă la ştirile de la televizor. Cu toate că 
țesătura aia ciudată era cam vâscoasă şi foarte deasă, 
Maura tot mai putea să simtă degetele lui Kayleigh - ca 
nişte creioane într-o carcasă din plastic gros. Deveniseră 
amante aproape imediat după sosirea lui Kayleigh în 


e 288 » 


Celula 11, condamnată pentru atac cu armă letală. În 
ciuda diferenţei de vârstă, se potriveau de minune. Umorul 
uşor insolent al lui Kayleigh compensa cinismul Maurei. 
Firea blajină a lui Kay reuşea să umple găurile negre 
săpate în personalitatea Maurei de lucrurile pe care le 
văzuse şi lucrurile pe care le făcuse. Kay avea talent la 
dans, talent la sărutat şi, cu toate că în ultima vreme nu 
mai făceau dragoste atât de des ca înainte, când se 
întâmpla totuşi să o facă, tot mai ieşeau scântei. În acele 
câteva momente când stăteau lungite alături, cu picioarele 
împletite, pentru ele nu mai exista nicio închisoare şi nicio 
lume exterioară atât de derutantă şi aducătoare de 
probleme. Atunci nu erau decât ele două în univers. 

Kayleigh ştia şi să cânte. Trei ani la rând a câştigat 
concursul de talente organizat în penitenciar. În urmă cu 
un an, în octombrie, nu mai fusese niciun ochi uscat în 
public atunci când ea a terminat de cântat - fără 
acompaniament - „Când te-am văzut prima oară”. Maura 
credea că acum se terminase totul. Oamenii mai vorbeau 
în somn, dar aproape nimeni nu cânta. Chiar dacă ar putea 
- prin absurd - s-o facă pe Kay să cânte, nu s-ar auzi decât 
nişte sunete înăbuşite. Şi dacă toată mizeria aia îi intrase 
şi în gât? Şi în plămâni? Probabil că aşa se întâmplase şi, 
dacă aşa stăteau lucrurile, era un mister cum de mai putea 
să respire. 

Maura ridică un genunchi, apoi şi pe celălalt şi le mişcă 
înainte şi înapoi, în sus şi în jos, legănându-şi cu blândeţe 
iubita. 

— De ce ai adormit, draga mea? De ce nu m-ai aşteptat? 

Chiar atunci pe culoar apărură Jeanette şi Angel, 
împingând un cărucior pe care se aflau două cafetiere 
uriaşe şi două carafe la fel de mari cu suc. Maura le simţi 
mirosul încă de dinainte să le vadă, pentru că - măi, frate! 
- tare amar mai mirosea fiertura aia. Cele două deţinute 
erau însoţite de gardianul Rand Quigley. Maura se întrebă 
câte femei-gardian au mai rămas treze. Probabil că nu 


© „The First Time Ever I Saw Your Face” - cântec făcut celebru în anii 
şaizeci de Roberta Flack (n. tr.). 


e 289 œ» 


prea multe. Iar altele trebuiau să vină în cealaltă tură. Sau 
poate că nu va mai veni nimeni. 

— Cafea, Maura? o invită Angel. Te revigorează cât ai 
zice peşte. 

— Nu, răspunse Maura. 

În sus şi în jos cu genunchii. În sus şi în jos. Nani-nani, 
Kayleigh, să-ţi fie somnul lin. 

— Sigur? Te pune pe picioare. Să mor de te mint. 

— Nu, repetă Maura. Cară-te de-aici! 

Lui Quigley nu-i plăcu tonul Maurei. 

— Ia vezi cum vorbeşti, deţinuto! 

— Că altfel, ce? O să-mi tragi una în cap cu bulanul şi o 
să mă adormi instantaneu? Chiar te rog. Vreau să dorm şi 
nu pot. 

Quigley nu răspunse. Părea obosit într-un hal fără de 
hal. Maura nu putea înţelege de ce. Doar nimic din ce se 
întâmpla nu-l afecta în vreun fel; niciun bărbat nu purta 
această cruce. 

— Ai insomnie, nu-i aşa? o întrebă Angel. 

— Mda. Insomniacii se recunosc între ei. 

— Mare noroc pe capul nostru! zise Angel. 

„Greşeşti”, îi spuse Maura în gând. „Mare ghinion!” 

— Aia-i Kayleigh? o întrebă Jeanette. 

— Nu, răspunse Maura. E tembela aia de Whoopi 
Goldberg. 

— Îmi pare rău, spuse Jeanette. 

Chiar părea că-i pare, iar expresia de pe chipul ei o lovi 
pe Maura drept în inima ei blindată împotriva oricăror 
emoţii. Dar nu va plânge în faţa gardianului Quigley şi nici 
în faţa acestor deţinute tinerele. Nu va plânge. Nu trebuie 
să plângă. 

— Căraţi-vă de aici, v-am zis! 

După ce au dispărut cu cafeaua lor de rahat, Maura se 
aplecă peste iubita ei cufundată în somn - mă rog, dacă-i 
puteai zice „somn”. Pentru că Maurei i se părea că mai 
degrabă seamănă cu efectul unei vrăji dintr-un basm. 

Intâlnise târziu dragostea, deşi ştia că era o minune că o 
întâlnise în cele din urmă. I se părea că seamănă cu un 


e 290 » 


trandafir înflorit într-un crater de bombă. Ar trebui să fie 
recunoscătoare pentru timpul petrecut împreună - cel 
puţin, aşa ziceau toate cântecele şi felicitările alea 
lacrimogene. Însă, atunci când privea la membrana aia 
grotescă de pe chipul drag al lui Kayleigh, simţea cum 
izvorul recunoştinţei sale - şi aşa prea firav - secase acum 
definitiv. 

Însă lacrimile nu-i secaseră. Le dădu frâu liber acum, că 
plecaseră cafegioacele şi gardianul Quigley (lăsând în 
urmă-le putoarea aia ciudată şi scârboasă). Lacrimile i se 
prelinseră pe chestia aia albă de pe capul lui Kayleigh, şi 
substanţa aia le înghiţi cu lăcomie. 

„Dacă încă mai este prin apropiere şi dacă aş putea şi eu 
să adorm, poate că am reuşi să ne întâlnim. Şi am fi 
împreună din nou.” Imposibil. Din cauza insomniei. 
Suferea de ea încă din noaptea în care-şi căsăpise 
sistematic întreaga familie, ultimul fiind Slugger, 
ciobănescul lor cam bătrâior. Îl mângâiase, îl alinase, îl 
lăsase să-i lingă mâna şi apoi îi tăiase gâtul. Doar două ore 
de cădere în uitare dacă ar avea pe noapte şi tot s-ar 
considera extrem de norocoasă. Cele mai multe nopţi nu 
dormea deloc... iar nopţile în Penitenciarul Dooling puteau 
fi foarte lungi. Însă Dooling nu era decât un loc. Adevărul 
era că insomnia fusese temniţa ei de-a lungul atât de 
multor ani. Insomnia nu avea hotare şi n-o evidenția 
niciodată pentru bună purtare. 

„Chiar şi după ce vor adormi aproape toate fetele, eu tot 
trează voi fi”, îşi zise ea. „Vor adormi şi gardienele, şi 
deţinutele. Şi voi rămâne eu stăpână peste locul acesta. 
Presupunând, fireşte, că voi dori să rămân aici. Dar de ce 
să vreau să plec? Kayleigh a mea s-ar putea trezi. Orice 
este posibil. Nu?” 

Maura nu avea vocea lui Kayleigh - de fapt, era atât de 
afonă că speria şi ciorile -, însă era un cântec care-i plăcea 
în mod deosebit lui Kay şi acum Maura începu să i-l cânte, 
în timp ce-şi ridica încet genunchii, iar apoi şi-i lăsa la fel 
de încet în jos, de parcă ar fi apăsat pedalele unei orgi 
invizibile. Soţul Maurei obişnuia să-l asculte tot timpul, iar 


e 291 œ» 


ea ajunsese să înveţe cuvintele prin osmoză. Odată Kay a 
auzit-o fredonându-l şi i-a cerut să o înveţe şi pe ea. „Uau, 
ce porcos e!”, exclamase Kay atunci. Maura îl ascultase pe 
un disc din vinil, din ăla antic şi de demult. De atât de 
multă vreme era ea la puşcărie. Soţul ei avusese o colecţie 
impresionantă de discuri din vinil. Soţul ei nu mai conta 
acum. Domnul Dunbarton dormea somnul de veci încă din 
dimineaţa zilei de 7 ianuarie 1984. Pe el l-a înjunghiat 
primul, drept în piept - şi el a tresărit şi a întrebat-o din 
ochi: De ce? 

De-aia! Şi l-ar fi omorât încă o dată şi încă o dată şi încă 
o dată pe el sau pe oricine altcineva şi ar fi făcut-o chiar 
acum, dacă asta i-ar fi adus-o înapoi pe Kayleigh. 

— Ascultă, Kay. Acum îţi cânt ce-ţi place ţie: 


În puşcăria muierilor sunt şaptezeci de mândre... cu ele 
mi-aş dori să înnoptez...5% 


Pe ecranul televizorului se vedea centrul Las Vegasului 
cuprins de flăcări. 


Și atunci triunghiul amoros... Ar suna... cling-cling... 


Se aplecă şi sărută coconul alb care acoperea chipul lui 
Kayleigh. Era acru, dar ei nu-i păsa, pentru că sub el se 
afla Kay. Kay a ei. 


Pe malurile... canalului... Royal... 


Maura se lăsă pe spate, închise ochii şi se rugă să poată 
adormi. Nici vorbă de aşa ceva. 


2 


Richland Lane o lua uşor spre stânga, apoi se înfundă 
într-un părculeţ. Imediat după curbă, Lila observă două 


€ Cântec popular irlandez, făcut cunoscut de grupul The Dubliners (n. 
tr.). 


e 292 œ» 


tomberoane răsturnate în mijlocul străzii. După care a 
văzut un grup de oameni vociferând în faţa casei unde 
locuia familia Elway. 

O adolescentă în trening se apropie în fugă de maşina de 
poliţie. În lumina girofarurilor, chipul ei părea un tablou 
naiv al groazei. Lila apăsă cu putere frâna şi deschise 
portiera. În acelaşi timp, desfăcu şi cureaua de la tocul 
pistolului. _ 

— Repede! îi strigă fata. Il omoară! 

Lila porni în fugă spre casă, lovind cu piciorul 
tomberonul care-i stătea în drum. Trecu pe lângă doi 
bărbaţi. Unul îşi ridică la ea mâna plină de sânge. 

— Am vrut s-o opresc şi nenorocita m-a muşcat. Parcă 
era o căţea turbată. 

Lila se opri în faţa casei. Pistolul îi atârna în mână, lipit 
de coapsa dreaptă. Încerca să înţeleagă ce vede: o femeie 
ghemuită pe asfalt. Ca o broască. Părea îmbrăcată cu o 
cămaşă de noapte din muselină, deopotrivă mulată şi 
deşirată. Aleea era mărginită pe ambele laturi cu cărămizi 
decorative, vopsite patriotic în roşu, alb şi albastru. 
Femeia ţinea o cărămidă în mâna dreaptă şi una în stânga. 
Şi lovea cu ele într-un bărbat îmbrăcat în uniforma - acum 
plină de sânge - a secţiei de poliţie din Dooling. Probabil 
că este Roger, îşi spuse Lila, deşi va fi nevoie de 
amprentare şi de un test ADN ca să fim siguri. Nu mai 
avea deloc faţă; doar un fragment din bărbia lui lată mai 
rămăsese. Tot restul era o mâzgă storcoşită ca un măr 
putred strivit cu călcâiul. Sângele curgea şuvoaie pe alee, 
căpătând reflexe albastre în lumina girofarului de la 
maşina Lilei. 

Femeia ghemuită deasupra lui Roger mârâia arătându-şi 
dinţii. Chipul ei congestionat - chipul Jessicăi Elway - era 
doar parţial vizibil prin zdrenţele pânzei pe care soţul ei 
făcuse greşeala fatală de a o rupe. Mâinile îi erau şi ele 
roşii. Dar de sânge. 

Asta nu-i Jessica Elway, îşi spuse Lila. N-are cum să fie. 

— Opreşte-te! strigă ea. Opreşte-te în clipa asta! 

Ca prin minune, femeia se opri. Ridică ochii injectaţi şi 


e 293 + 


atât de holbaţi că parcă-i ocupau jumătate din faţă. Apoi se 
sculă în picioare, fără să lase din mâini cărămizile şiroind 
de sânge. O cărămidă roşie. O cărămidă albastră. 
Dumnezeu să binecuvânteze America! Lila observă că doi 
dinţi de-ai lui Roger erau înfipţi în materialul ăla care-i 
atârna de la bărbie. 

— Fii atentă, doamnă şerif! spuse unul dintre bărbaţi. 
Mie-mi pare turbată. 

— Lasă jos cărămizile! 

Lila ridică pistolul. Niciodată parcă nu mai fusese atât 
de obosită, dar mâna îi era sigură. 

— Lasă-le jos! 

Jessica dădu drumul unei cărămizi, apoi căzu pe 
gânduri. După aceea, ridică cealaltă cărămidă şi se 
năpusti... însă nu la Lila, ci la unul dintre bărbaţii care, 
dorind să vadă mai bine scena desprinsă dintr-un film de 
groază, se apropiase prea mult. Să vadă mai bine şi - 
oricât de greu îi era Lilei să conceapă una ca asta - să facă 
poze. 'Ţinea telefonul ridicat spre Jessica. Când văzu că 
vine spre el, scoase un guiţat înfricoşat şi o luă la fugă, cu 
capul în piept şi umerii gârboviţi. Se ciocni de fata în 
trening şi o răsturnă la pământ. 

— Las-o jos las-o jos las-o jos! 

Creatura care purta chipul Jessicăi nu o luă deloc în 
seamă. Sări peste trupul fetei în trening, cu cărămida 
ridicată deasupra capului. Nu mai era nimeni în preajma 
ei, toţi vecinii fugiseră care încotro. Lila apăsă pe trăgaciul 
Glock-ului şi trase de două ori. Capul Jessicăi Elway 
explodă. Bucăţi de scalp cu fire de păr blond zburară în 
toate părţile. 

— Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule! 
Doamne, Dumnezeule! 

Asta era fata întinsă pe jos. 

Lila o ajută să se ridice. 

— Du-te acasă, scumpo! 

Iar când fata vru să se uite în spate, la ce mai rămăsese 
din Jessica Elway, Lila îi întoarse capul. Ridică tonul: 

— Voi, toţi, plecaţi la casele voastre! Intraţi în casă! 


e 294 œ» 


Acum! 

Bărbatul care voise să facă poze se furişa acum înapoi, 
căutând cel mai bun unghi, de unde să poată înregistra 
toate detaliile carnajului. Insă parcă nu era tocmai un 
bărbat în toată firea. Sub şuviţele răzlețe de păr gălbui 
avea trăsături delicate, adolescentine. Lila îşi dădu seama 
că-i văzuse fotografia în ziarul local, deşi nu-şi amintea 
numele lui. Era un licean, probabil campion la vreun sport. 
Lila îl atenţionă cu degetul. Acum degetul acela îi tremura 
cam tare. 

— O singură poză dacă faci, am să ţi-o îndes în gâtul ăla 
nenorocit! 

Puştiul - Curt McLeod, prietenul lui Eric Blass - se 
încruntă la ea. 

— Parcă asta era o ţară liberă, nu? 

— Nu şi în seara asta! îi răspunde Lila. 

După care zbieră la el, şocându-se atât pe sine, cât şi 
grupul de vecini. 

— Cară-te de-aici! Cară-te de-aici! CARA-TE! 

S-au cărat atunci şi Curt, şi ceilalţi. Câţiva aruncând 
priviri speriate peste umăr, de parcă s-ar fi temut că 
nebuna de cucoană şerif va veni după ei. Da, înnebunise şi 
cucoana şerif. Nu se deosebea prea tare de femeia aia pe 
care o împuşcase în mijlocul străzii. 

— Ştiam eu că nu trebuie să avem o femeie şerif! strigă 
la ea unul dintre bărbaţi. 

Lila îşi stăpâni impulsul de a face un gest obscen în 
direcţia lui şi se întoarse la maşină. O buclă îi căzu în ochi 
şi ea şi-o dădu la o parte, cutremurându-se la gândul că ar 
fi putut fi nişte fire din alea care aveau să iasă din pielea ei 
nu peste mult timp. Se sprijini de portieră, respiră adânc 
de câteva ori şi apăsă butonul microfonului. 

— Linny? 

— Aici sunt, şefa. 

— Au venit toţi? 

Pauză. 

Apoi: 

— Doar cinci. Fraţii Wittstock, Elmore, Vern şi Dan 


e 295 » 


Treat. O să apară curând şi Reed. Nevastă-sa... a adormit. 
Presupun că vreun vecin o să aibă grijă de micuțul Gary, 
sărmanul de el... 

Lila făcu adunarea şi îşi dădu seama că erau opt cu toţii. 
Nu prea mulţi ca să poată spera la înăbuşirea unei 
eventuale anarhii. Niciuna dintre cele trei polițiste din 
Dooling nu răspunsese la apelurile lui Linny. Lila se 
întrebă ce se întâmpla oare acum la penitenciar. Închise 
ochii, simţi că este pe punctul să piardă contactul cu 
realitatea şi se forţă să-i deschidă din nou. 

Linny îi povestea acum despre nenumăratele apeluri de 
urgenţă pe care le primise. Mai mult de zece din partea 
unor bărbaţi care, aidoma lui Reed Barrow, se pomeniseră 
din senin că trebuie să aibă grijă singuri de bebeluşi de sex 
masculin. 

— Câţiva din idioţii ăştia încurcă-lume au vrut să le 
explic eu cum să-şi hrănească propriii copii! Şi un cretin 
m-a întrebat dacă FEMA® are de gând să înfiinţeze centre 
pentru îngrijirea copiilor, că el are bilete la... 

— A ajuns vreunul la sediu? 

— Cine să ajungă? Aia de la FEMA? 

— Nu, Linny. Vreunul dintre ajutoarele mele. 

Dar nu Terry. Te rog, Doamne, fără Terry. Lila nu voia 
ca Terry să vadă ce mai rămăsese din cel care-i fusese 
partener în ultimii cinci ani. 

— Mă tem că nu. Doar moşul ăla de la „Adoptaţi o 
Autostradă” şi de la Pompierii Voluntari. Vrea să ştie dacă 
ne poate ajuta cu ceva. Acum s-a dus afară să tragă din 
pipă. 

Creierul epuizat al Lilei avu nevoie de câteva secunde ca 
să proceseze această informaţie. Da, era vorba despre 
Willy Burke, cel care se pricepea la batistele de zâne şi 
care conducea o camionetă hodorogită. 

— Spune-i să vină la mine. 

— Cui? Moşului? Pe bune? 

— Pe foarte bune. Sunt pe Richland Lane, la numărul 65. 


®© Federal Emergency Management Agency - instituţie 
guvernamentală pentru gestionarea situațiilor de urgență (n. tr.). 


e 296 » 


— Păi, acolo nu stă... 

— Ba da. E îngrozitor, Linny. Foarte. Jessica l-a omorât 
pe Roger. Probabil că el i-a tăiat chestia aia de pe faţă. Şi 
ea l-a fugărit afară şi... şi după aia a vrut să atace un puşti 
cu o cărămidă... un puşti teribilist, care, de tembel ce era, 
încerca s-o pozeze. Îşi pierduse complet minţile. 

„Care minţi?” se întrebă în sine Lila. 

— Am somat-o să înceteze şi n-a făcut-o şi atunci am 
împuşcat-o. E moartă. N-am avut de ales. 

— A murit Roger? 

Nicio vorbă despre nevastă-sa. Lila nu era surprinsă. 
Dintotdeauna Linny avusese o slăbiciune pentru Roger. 

— Trimite-l încoace pe Willy. Spune-i că trebuie să 
transportăm două cadavre la morga spitalului. Să aducă o 
prelată. Ţine-i pe oameni la sediu. Ajung şi eu cât de 
repede pot. Terminat. 

Lăsă capul în piept şi se pregăti să plângă. Dar lacrimile 
refuzau să curgă. Se întrebă dacă oboseala te poate 
împiedica să plângi. Posibil. Orice părea posibil astăzi. 

Îi sună mobilul agăţat la centură. Era Clint. 

— Bună, Clint! răspunse ea. Nu-i chiar cel mai bun 
moment. 

— Eşti bine? o întrebă el. Că, după voce, nu prea pari. 

Lila nici nu ştia cu ce să înceapă. Cu Roger şi Jessica 
Elway, morţi în faţa casei lor? Cu halucinaţiile avute în 
pădure, lângă stâlpii de înaltă tensiune din spatele 
maldărului de lemne şi moloz care fusese laboratorul de 
metamfetamină al lui Truman Mayweather? Cu Sheila 
Norcross? Cu Shannon Parks? Cu ziua în care Clint 
renunţase la cabinetul particular fără să o consulte şi pe 
ea? Cu jurămintele de la nunta lor? 

— Doar n-ai să adormi acum, Lila, nu? 

— Nu. 

— Janice este... indisponibilă. E o poveste lungă. Hicks a 
plecat până acasă şi nu s-a mai întors. Şi aşa am ajuns eu 
să conduc locul ăsta. 

Lila spuse că-i pare rău pentru el. Situaţia era dificilă, 
fireşte. Dar poate că i se va părea mai uşor dacă va dormi 


e 297 œ» 


puţin. Pentru că soţul ei putea s-o facă: putea să se culce şi 
să se trezească. 

Clint spuse că vrea să treacă pe acasă ca să vadă ce face 
Jared. Băiatul îi spusese că s-a lovit la genunchi şi că nu 
era nimic grav, dar el voia să vadă cu ochii lui despre ce 
era vorba. Vrea Lila să se întâlnească cu el acasă? 

— O să încerc. 

Dar Lila nu ştia când va putea să scape. Nu ştia decât că 
urma să facă din nou o noapte albă. 


3 


— Auzi? 

O femeie o găsise în beznă pe Kayleigh Rawlings. 
Femeia mirosea a băutură şi avea mâna moale. Zicea că o 
cheamă Magda. 

— Cântă cineva? 

— Da. 

Maura cânta. Maura avea o voce de toată jena, iar 
simţul ei muzical îţi provoca rău de mare. Însă lui Kayleigh 
i se părea infinit de dulce cântecul ei vechi şi porcos. 


„„„canalului Royal... 


Vocea încetă să mai cânte. 

— De unde venea? 

— Nu ştiu. 

De foarte departe, doar de asta era sigură Kayleigh. 
Oare plutise tot drumul de la Dooling până la ea? Şi unde 
era Dooling? Pentru că sigur aici nu era. Sau era? Greu de 
spus. Imposibil. 

O adiere blândă străbătu întunericul. Aerul era proaspăt 
şi răcoros şi sub tălpi nu se mai simţea cimentul sau dalele 
lipicioase de gresie, ci iarba. Se lăsă pe vine şi puse mâna 
jos: da, iarbă era acolo. Sau bălării înalte până la 
genunchi. De undeva se auzea ciripit stins de păsări. 
Kayleigh se trezise simțindu-se odihnită, puternică şi 
tânără. 


e 298 œ» 


Penitenciarul îi răpise doisprezece ani din viaţă. Acum 
trecuse de patruzeci de ani şi urma să mai stea închisă 
încă zece. Maura fusese unica bucurie a acestor ani irosiţi. 
Bineînţeles că relaţia lor nu ar fi existat în afara acelor 
ziduri groase, dar în închisoare trebuie să te descurci cum 
poţi. Dacă ar fi ieşit pe neaşteptate din Dooling, Kayleigh 
şi-ar fi amintit-o cu tandreţe şi recunoştinţă pe Maura şi şi- 
ar fi văzut de viaţa ei. Nu te îndrăgosteşti nebuneşte de 
cineva care a omorât trei oameni, indiferent cât de 
încântătoare ţi s-ar părea criminala respectivă. Maura era 
nebună de legat - Kayleigh n-avea nicio îndoială în privinţa 
asta. Însă Maura o iubea din tot sufletul, iar lui Kayleigh îi 
plăcea nespus să fie iubită. Şi, ştiţi ceva? Poate şi Kayleigh 
era niţel cam nebună. 

Nu avusese parte de un asemenea amor neîngrădit 
înainte de puşcărie. De fapt, din copilărie nu mai avusese 
parte de niciun fel de amor - neîngrădit sau nu. 

În timpul unei spargeri - dar nu cea pentru care fusese 
arestată - Kayleigh şi prietenul ei jefuiseră un motel care 
închiria camere cu ora. Drogurile îi interesau. Într-o 
cameră dăduseră peste un adolescent aşezat într-un 
balansoar. Balansoarul era frumos, foarte lustruit, complet 
nepotrivit în motelul ăla ieftin - un tron într-un maldăr de 
gunoaie. Puştiul care stătea pe el avea o gaură uriaşă în 
obraz. Un amestec greţos de roşu şi negru ca smoala, o 
rană purulentă, din care ieşea miros de carne putrezită. 
Cum se întâmplase? Începuse cu o zgârietură, cu o infecţie 
minoră? Sau îl tăiase cineva cu un cuţit infectat? Era 
cumva o boală? Kayleigh se considera norocoasă că nu 
trebuia să ştie sau să-i pese. 

După părerea ei, băiatul avea în jur de şaisprezece ani. 
S-a scărpinat pe burtă tot timpul cât ea şi amicul ei au 
întors camera cu susul în jos, căutând drogurile ascunse. 
Ce altă problemă mai avea de stătea atât de calm şi se uita 
la ei fără pic de teamă? 

Prietenul lui Kayleigh a găsit ce căuta sub saltea. A luat 
punguţa şi şi-a ascuns-o sub geacă. După aia s-a întors 
spre băiat. 


e 299 + 


— Îţi pute mecla, l-a anunţat el. Ştii? 

— Ştiu, a răspuns puştiul. 

— Bravo! Acu” saltă-te naibii din scaunul ăla, fiule! 

Băiatul nu le-a făcut necazuri. S-a ridicat din balansoar 
şi s-a prăbuşit pe patul desfundat. A rămas întins acolo şi 
s-a scărpinat în continuare pe burtă. Ei doi au luat şi 
scaunul, pe lângă droguri şi bani. Îşi permiteau să fure şi 
obiecte voluminoase pentru că amicul avea o dubiţă. 

Asta era viaţa pe care o dusese Kayleigh înainte de 
închisoare - o viaţă în care îl ajuta pe bărbatul cu care se 
culca să fure scaunul unui copil. Scaunul unui copil foarte 
bolnav. Şi, ştiţi ceva? Copilul nici nu a ripostat. Doar a 
zăcut acolo, cu faţa aia borşită în sus şi s-a scărpinat pe 
burtă. Şi atâta tot. Poate era drogat. Poate nu-i păsa. Poate 
şi una, şi alta. 

Adierea avea parfum de flori. 

Kayleigh simţi că i se frânge inima pentru Maura. Dar, în 
acelaşi timp, avu o revelaţie: locul acesta era un loc mai 
bun, mai bun decât închisoarea, mai bun decât toată lumea 
din afara închisorii. Părea nemărginit şi sub tălpi simţea 
pământ, nu asfalt. 

— Nu ştiu cine eşti, da’ tre’ să-ţi zic că mi-e frică, spuse 
Magda. Şi-mi fac griji din cauza lui Anton. 

— Să nu-ţi fie frică, o linişti Kayleigh. Şi sunt convinsă că 
Anton o duce bine. 

Dar fără să ştie cine era Anton şi fără să-i pese. Căută 
mâna Magdei şi o găsi. 

— Hai să mergem împreună spre locul de unde se aud 
păsările! înaintară încet prin întuneric, dându-şi seama că 
se deplasau pe o pantă lină, străjuită de copaci. 

Oare o rază de lumină era ce se vedea acolo? Să fi fost 
soarele? Se luminase de ziuă atunci când au ajuns la 
resturile năpădite de buruieni ale unei rulote. De acolo, au 
mers pe o potecă, abia desluşită, până la Drumul Ghiulelei, 
cu asfaltul fărâmat de vreme. 


< 300 » 


XV 


1 


Vulpoiul a plecat de lângă culcuşul Babei Essie şi a mers 
în zigzag prin pădure, oprindu-se să se odihnească în 
umbra jilavă a unei barăci năpădite de buruieni. Cât a 
dormit el acolo, a visat că mama lui îi adusese un şobolan, 
numai că şobolanul ăla era putred şi otrăvitor şi atunci şi-a 
dat seama că mama lui era bolnavă. Avea ochii roşii şi gura 
strâmbă şi-i atârna limba până în pământ. Atunci şi-a adus 
aminte că mama lui murise. Că multe anotimpuri trecuseră 
de când murise mama lui. Se uitase la ea cum zăcea în 
ierburile înalte, iar în ziua următoare zăcea tot acolo, dar 
nu mai era mama lui. 

— Curge otravă prin ziduri, i-a spus şobolanul mort din 
gura mamei sale moarte. Zice că pământul e făcut din 
trupurile noastre. Eu o cred şi, vai, durerea nu mai 
conteneşte. Chiar şi moartea doare. 

Un roi de molii au coborât pe capul mamei vulpoiului şi 
pe capul şobolanului mort. 

— Nu te opri, copile! a zis mama-vulpe. Ai treabă de 
făcut. 

Vulpoiul a tresărit şi s-a trezit şi a simţit o durere 
puternică în umăr - se zgâriase într-un cui sau ciob sau, 
poate, într-o aşchie. Se însera. 

Din apropiere s-a auzit un zăngănit puternic: de metal şi 
lemn, de foc care se aprinde. Vulpoiul a ţâşnit de sub 
resturile barăcii şi a luat-o la sănătoasa către drum. 
Dincolo de el era o pădure mai deasă şi - aşa spera el - un 
teren mai sigur. 

Pe marginea drumului era o maşină ciocnită de un 
copac. O femeie cuprinsă de flăcări trăgea afară un bărbat. 
Bărbatul urla. Femeia care ardea scotea nişte mârâieli ca 
de câine. Vulpoiul a înţeles ce zicea: Te omor, te omor, te 
omor. Din trupul ei fluturau multe fire care ardeau şi ele. 

Vulpoiul trebuia să ia o decizie. În topul preceptelor sale 


e 301 >» 


personale se afla regula care zicea: Să Nu Treci Drumul pe 
Lumină. Pentru că erau mai multe maşini în timpul zilei, 
iar maşinile nu puteau fi nici speriate, nici ţinute la 
distanţă - ca să nu mai spunem că nu puteau fi învinse. 
Scoteau şi nişte sunete şi, dacă ascultai cu luare aminte 
(aşa cum ascultă întotdeauna un vulpoi isteţ), sunetele alea 
erau de fapt cuvinte, iar cuvintele erau Vreau să te omor, 
vreau să te omor, vreau să te omor. Vulpoiul se înfruptase 
de nenumărate ori din leşurile sângerânde ale animalelor 
care nu ţinuseră seama de aceste cuvinte. 

Pe de altă parte însă, orice vulpoi care voia să 
supravieţuiască trebuia să păstreze o distanţă destul de 
mică faţă de pericol. Trebuia să compare ameninţarea 
reprezentată de maşina care voia să te omoare cu aceea a 
femeii în flăcări care urma să te omoare. 

Vulpoiul s-a repezit. Când a trecut pe lângă femeie, a 
simţit fierbinţeala flăcărilor în blană şi în zgârietura de pe 
spate. Femeia începuse să-l izbească pe bărbat cu capul de 
asfalt. Urletele ei i s-au părut din ce în ce mai puternice 
vulpoiului, dar au scăzut în intensitate imediat ce el a 
coborât în şanţul din cealaltă parte a drumului. 

Odată ajuns în pădure, vulpoiul a încetinit pasul. Laba 
dreaptă din faţă îl durea la contactul cu solul din cauza 
rănii de pe spate. Se făcuse noapte. Frunzele anului trecut 
pârâiau sub perniţele vulpoiului. S-a oprit să bea apă dintr- 
un pârâu. Pe suprafaţa lui pluteau pete mari de ulei, dar 
vulpoiul era însetat şi a fost nevoit să se mulţumească cu 
ce a găsit. Un şoim stătea cocoţat pe o buturugă de lângă 
apă. Ciugulea dintr-o veveriţă. 

— Îmi dai şi mie? l-a întrebat vulpoiul. Am putea să fim 
prieteni. 

— Vulpea nu are prieteni, i-a zis şoimul. 

Era adevărul-adevărat, dar vulpoiul nu l-ar fi recunoscut 
în veci. 

— Cine ţi-a spus minciuna asta? 

— Ştii că sângerezi? i-a zis şoimul. 

Vulpoiului nu-i plăcea tonul voios al păsării. 

Vulpoiul s-a gândit că ar fi mai bine să schimbe 


e 302 » 


subiectul. 

— Ce se întâmplă? S-a schimbat ceva. Ce se întâmplă cu 
lumea? 

— Mai încolo este un copac. Un copac nou. Mama- 
Copacilor. A apărut în zori. Foarte frumos. Foarte înalt. Am 
încercat să zbor până în vârful lui, dar a fost peste puterile 
mele. 

Un mat subţire, roşu şi lucios s-a desprins din burta 
veveriţei şi şoimul l-a înghiţit cu lăcomie. 

Şoimul şi-a lăsat capul într-o parte. După o secundă, 
nările vulpoiului au început să palpite simțind un miros 
nou: fum. Fusese o vară secetoasă. Dacă femeia cuprinsă 
de flăcări traversase drumul, ar fi fost de ajuns doar câţiva 
paşi să facă şi toată pădurea s-ar fi aprins. N 

Vulpoiul ştia că trebuie s-o ia din loc. Dar gâfâia. li era 
frică şi era rănit - şi totuşi mintea îi funcţiona la fel de 
bine. 

— Un animal norocos o să se desfete mâncându-ți ochii, 
i-a zis şoimul şi a zburat cu veverița moartă în gheare. 


2 


După cum se întâmpla mai mereu, membrii Clubului de 
Lectură din Prima Joi a Lunii începuseră să se abată de la 
tema pe care o aveau de discutat, care astăzi era romanul 
Ispăşire”, al lui lan McEwan. Era o poveste despre doi 
tineri care se iubeau, dar care, încă dinainte ca relaţia lor 
să înceapă cu adevărat, fuseseră despărțiți de acuzaţiile 
false ale lui Briony, o fată cu o imaginaţie ieşită din comun. 

Dorothy Harper, în vârstă de şaptezeci şi nouă de ani, 
spuse că îi era imposibil să o ierte pe Briony pentru fapta 
comisă. 

— Diavoliţa aia mică le-a distrus vieţile. Cui îi mai pasă 
că după aia s-a căit? 

— Se spune că creierul se dezvoltă complet abia mai 
târziu în viaţă, zise Gail Colliny. Briony nu avea decât 
doisprezece sau treisprezece ani atunci când a spus 


70 Atonement (2001) (n. tr.). 
e 303 + 


minciuna aia. Nu o poţi acuza. 

Gail îşi ţinea cu ambele mâini paharul cu vin. Stătea la 
colţarul din bucătărie. 

Blanche McIntyre, loiala secretară a directoarei Coates 
(loială în majoritatea timpului), o cunoscuse pe Gail în 
urmă cu treizeci de ani, la nişte cursuri de 
stenodactilografie. Margaret O'Donnell, a patra membră 
din Clubul de Lectură din Prima Joi a Lunii, era sora lui 
Gail şi singura femeie dintre cunoştinţele lui Blanche care 
deţinea un portofoliu de acţiuni. 

— Cine zice chestia asta? întrebă Dorothy. Asta, cu 
creierul? 

— Oamenii de ştiinţă, îi răspunse Gail. 

— Ete-fâs! exclamă Dorothy, fluturând din mână ca şi 
cum ar fi vrut să alunge un miros urât. 

(Dorothy era singura femeie dintre cunoştinţele lui 
Blanche care încă mai folosea interjecţii de genul ete-fâs.) 

— E adevărat. 

Blanche îl auzise pe domnul doctor Norcross spunând 
aproximativ acelaşi lucru - că un creier omenesc atingea 
stadiul maxim de dezvoltare abia după ce posesorul lui 
trecea de douăzeci de ani. În fond, nu era nimic 
surprinzător în asta. Era o axiomă, dacă te gândeai la 
adolescenţii pe care i-ai cunoscut sau dacă mai ţineai 
minte cum ai fost tu în adolescenţă. Păi, nu? Adolescentii 
habar n-aveau ce voiau de la viaţă, mai cu seamă băieţii. 
Ce să mai zicem despre o fetiţă de doişpe ani? Las-o baltă! 

Dorothy stătea în fotoliul de lângă fereastră. Se aflau în 
apartamentul ei de la etajul al doilea al clădirii de pe 
Malloy Street - un apartament drăguţ şi curat, cu covoare 
pluşate, de culoarea ardeziei, şi cu pereţi bej, zugrăviți de 
curând. Ferestrele dădeau spre pădurea din spate. 
Singurul indiciu vizibil al actualelor probleme care 
tulburau lumea era un foc arzând la vest, înspre Dealul 
Ghiulelei şi Route 17. Atât de departe era, încât părea cât 
o flacără de chibrit. 

— Ce-a făcut a fost de o cruzime îngrozitoare. Nu-mi 
pasă cât de neevoluat îi era creierul. 


e 304 >» 


Blanche şi Margaret stăteau pe canapea. Pe măsuţa de 
cafea era sticla deschisă de Chablis şi sticla încă 
nedesfăcută de Pinot. Tot acolo se mai afla şi platoul cu 
fursecuri făcute de Dorothy şi cele trei flacoane cu pastile 
aduse de Margaret. 

— Mie mi-a plăcut la nebunie, spuse Margaret. Mi-a 
plăcut de la un capăt la celălalt. Mi s-au părut uluitoare 
toate detaliile alea despre munca infirmierelor voluntare 
din timpul bombardării Angliei în cel de-Al Doilea Război 
Mondial. Plus toate lucrurile despre Franţa şi despre 
Debarcarea din Normandia, uau! O adevărată călătorie 
prin istorie. O călătorie epică, aş putea spune! Combinată 
cu o poveste de dragoste! Cu nişte amănunte destul de 
picante! 

Clătină din cap şi începu să râdă. 

Blanche se întoarse să se uite la ea. Se simţea iritată, cu 
toate că şi lui Margaret îi plăcea romanul. Margaret 
lucrase la căile ferate până când conducerea îi oferise o 
căruţă de bani ca să se pensioneze mai devreme - uite, mai 
erau şi oameni al naibii de norocoşi. Margaret O'Donnell 
râdea prosteşte din orice, chestie nu tocmai cuviincioasă 
din partea cuiva care trecuse de şaptezeci de ani. Şi era 
nebună după bibelourile reprezentând animale - avea zeci 
de asemenea piese, îngrămădite pe pervazurile de la 
geamuri. Ultima carte aleasă de ea fusese romanul lui 
Hemingway despre un moş nebun care nu voia să dea 
drumul peştelui din undiţă”!. Cartea asta o plictisise la 
culme pe Blanche pentru că - hai să recunoaştem - era 
vorba doar despre un amărât de peşte! Dar lui Margaret i 
se păruse plină de romantism. Cum Dumnezeu reuşise o 
asemenea femeie să cumpere atâtea acţiuni la bursă din 
banii primiţi pentru pensionarea anticipată? Mare mister! 

— Haide, Midge! o îndemnă Blanche. Suntem femei în 
toată firea. E aiurea să ne apuce chicoteala din cauza unor 
scene de sex. 

— Ooo, dar n-are nicio legătură. Cartea este absolut 
magnifică. Cred că am avut mare noroc că am apucat s-o 


11 Bătrânul şi marea (n. tr.). 
< 305 


citim. 

Margaret îşi frecă fruntea şi o privi pe Blanche peste 
ochelarii ei cu rame din baga. 

— N-ar fi fost oribil dacă am fi murit discutând despre o 
carte proastă? 

— Probabil, răspunse Blanche. Dar cine zice că lucrul 
ăsta care se întâmplă femeilor este egal cu moartea? Cine 
zice că o să murim? 

Întrunirea clubului lor de lectură fusese programată 
pentru această seară cu mult înainte de apariţia Aurorei - 
mereu în prima joi a lunii -, iar cele patru vechi prietene îşi 
trimiseseră toată ziua mesaje pe telefon (ca nişte 
adolescente, ce să vezi!), întrebându-se dacă, în situaţia 
dată, nu cumva ar fi trebuit să contramandeze. Dar nimeni 
nu era de acord cu asta. Prima Joi era Prima Joi. Dorothy le 
trimisese un mesaj în care spunea că, dacă aceasta avea să 
fie ultima seară din viaţa ei, atunci cel mai bine ar fi să şi-o 
petreacă vorbind şi bând vin şi ameţindu-se împreună cu 
prietenele dragi. Gail şi Margaret se declaraseră de acord. 
La fel şi Blanche, deşi se simţea puţin vinovată că o lăsa 
baltă pe doamna directoare Coates, dar spunându-şi că 
avea tot dreptul să plece de la serviciu, pentru că şi aşa 
stătuse foarte mult peste program, iar statul nu o va 
compensa pentru orele lucrate în plus. Pe lângă asta, 
Blanche îşi dorea să discute despre cartea aceea. La fel ca 
Dorothy, şi ea era uimită de câtă răutate se ascundea în 
sufletul micuţei Briony şi de cât de tare s-a schimbat copila 
aceea malefică la maturitate. 

După ce se instalaseră confortabil în livingul lui Dorothy, 
Margaret a scos flacoanele cu lorazepam. Erau vechi de 
câţiva ani. Le primise de la doctor după ce-i murise soţul - 
„ca să te ajute să treci mai uşor peste această tragedie, 
Midge”. Dar Margaret nu luase nicio pastilă; cu toate că 
pierderea soţului o întristase peste măsură, nu a avut nicio 
problemă cu nervii, ba dimpotrivă, pentru că acum nu mai 
trebuia să-şi facă griji la gândul că bărbatul drag ar putea 
suferi un accident mortal atunci când dădea la o parte 
zăpada din faţa casei sau când se urca pe scară ca să taie 


< 306 » 


crengile copacilor aflate prea aproape de cablurile de 
înaltă tensiune. Însă, pentru că asigurarea acoperea preţul 
medicamentelor, Margaret se dusese la farmacie şi le 
luase. Nu ştii niciodată ce anume îţi va fi de folos - acesta 
era mottoul ei. Sau când. Acum se părea că venise 
momentul. 

— M-am gândit că ar fi mai bine s-o facem împreună, a 
spus Margaret. Aşa nu va mai fi chiar atât de 
înspăimântător. 

Celelalte trei doamne nu au avut obiecţii şi s-au declarat 
de acord. Dorothy Harper era şi ea văduvă. Soţul lui Gail 
era internat într-un azil şi, în ultima vreme, nu-şi mai 
recunoştea nici propriii copii. Şi, că veni vorba despre 
copiii duduilor din Clubul de Literatură, trebuie spus că 
toţi erau adulţi trecuţi bine de prima tinereţe, care locuiau 
departe de regiunea Munţilor Apalaşi. Prin urmare, nu era 
fezabilă convocarea de azi pe mâine a niciunei reuniuni de 
familie. Iar Blanche, singura persoană din grup care încă 
mai lucra, nu era căsătorită şi nici copii nu avea - ceea ce 
era probabil mai bine, dacă te gândeai la felul în care 
evolua situaţia. 

Acum, întrebarea pusă de Blanche curmă hohotele de 
râs: 

— Poate o să ne trezim transformate în fluturi, zise Gail. 
Coconii ăia pe care i-am văzut la ştiri mi-au adus aminte de 
gogoşile pe care şi le fac omizile. 

— Şi păianjenii ţes pânze în jurul muştelor, o contrazise 
Margaret. Mie cu asta mi s-a părut că seamănă, nu cu 
nişte crisalide. 

— Eu nu mă aştept la nimic. 

Paharul plin al lui Blanche tocmai se golise. 

— Ba eu sper să mă întâlnesc cu un înger, spuse 
Dorothy. 

Celelalte trei femei o priviră lung. Nu avea aerul că ar fi 
glumit. Ba din contră: strângea tare din buzele-i zbârcite. 

— Eu am fost destul de cuminte, aşa să ştiţi, adăugă ea. 
Am încercat să mă port frumos cu toată lumea. Am fost o 
nevastă bună. O mamă bună. O prietenă bună. Am făcut 


e 307 a 


voluntariat după ce am ieşit la pensie. Păi, mergeam cu 
maşina până în Coughlin doar ca să particip la şedinţele 
din fiecare zi de luni. 

— Ştim toate astea, zise Margaret, întinzând mâna spre 
Dorothy, care era bunătatea întruchipată. 

La fel făcură şi Gail şi Blanche. 

Trecură flacoanele de la una la alta şi fiecare femeie 
înghiţi câte două pastile. După această împărtăşanie mai 
puţin obişnuită, cele patru femei se uitară una la alta. 

— Şi acum ce facem? întrebă Gail. Aşteptăm? 

— Plângem, îi răspunse Margaret, începând iar să 
chicotească în timp ce se prefăcea că se şterge la ochi cu 
încheieturile degetelor. Au, au, au! 

— Dă-mi nişte fursecuri, zise Dorothy. Renunţ la dietă. 

— Eu vreau să continuăm discuţia despre carte, spuse 
Blanche. Vreau să vorbim despre cum s-a schimbat Briony. 
Ea a fost ca un fluture. Şi asta mie mi s-a părut minunat. 
Mi-a adus aminte de unele dintre femeile din penitenciar. 

Gail luă sticla de Pinot şi băgă tirbuşonul în dop. 

În timp ce turna tuturor vin în pahare, Blanche spuse 
mai departe: 

— Ştiu că recidivele sunt frecvente - nu respectă 
regulile eliberării condiţionate, revin la vechile obiceiuri 
păguboase -, dar unele dintre femeile alea chiar se 
schimbă. Şi încep vieţi cu totul noi. La fel ca Briony. Nu vi 
se pare înălţător? 

— Ba da, zise Gail ridicând paharul. Pentru o viaţă nouă. 


3 


Frank şi Elaine nu se îndurau să plece de lângă Nana. 
Era ora nouă şi ceva. O întinseseră pe pat, dar nu o 
înveliseră. Pe perete era un poster cu o fanfară şi un panou 
pe care erau agăţate cele mai bune desene făcute de Nana 
după personajele din desenele animate japoneze. Din tavan 
atârnau câţiva clopoței de vânt, făcuţi din tuburi colorate 
şi mărgele din sticlă. Elaine era obsedată de curăţenie, aşa 
că pe jos nu se vedeau nici haine şi nici jucării. Jaluzelele 


e 308 >» 


erau trase. Capul Nanei era înfăşurat în pânză deasă. 
Pânzele de pe mâini erau identice cu ea, însă mai mici. Ca 
nişte mănuşi fără degete. 

Deşi, preţ de câteva minute, niciunul dintre ei nu 
spusese nimic, Frank îşi dădu seama că amândurora le era 
teamă să stingă lumina. 

— Hai să ieşim puţin şi după aia să ne întoarcem ca să 
vedem ce mai face. 

Din obişnuinţă, Frank vorbise în şoaptă, aşa cum o 
făcuse în nenumărate rânduri când nu voiau s-o trezească 
pe Nana. Cu toate că acum lucrurile stăteau exact invers. 

Elaine dădu din cap. Apoi plecară în acelaşi timp din 
pragul uşii deschise a fiicei lor şi coborâră în bucătărie. 

Elaine se aşeză la masă, iar Frank se apucă să prepare 
cafeaua. Făcuse asta de mii de ori în trecut, însă niciodată 
la o oră atât de târzie. Normalitatea acestei activităţi îl 
alina oarecum. 

Şi Elaine se gândea la acelaşi lucru. 

— E ca pe vremuri, nu? Copilul bolnav e la etaj, noi 
suntem aici, întrebându-ne dacă am făcut tot ce trebuie. 

Frank apăsă butonul cafetierei. Elaine îşi pusese capul 
pe masă, între braţe. 

— Nu mai sta aşa, îi spuse el cu blândeţe, aşezându-se 
pe scaunul din faţa fostei sale soţii. 

Elaine dădu din cap şi se ridică. Bretonul i se lipise de 
frunte şi femeia avea expresia năucită a unuia care tocmai 
ce fusese lovit în moalele capului. Frank îşi zise că nici el 
nu are cum să arate mai bine. 

— Ştiu ce vrei să zici, începu el. Mi-aduc şi eu aminte. 
Ne tot întrebam cum de ne-am putut amăgi până într-acolo 
încât să ne imaginăm că am fi capabili să avem grijă de 
altă fiinţă omenească. 

Vorbele lui aduseră un surâs stins pe buzele lui Elaine. 
Indiferent ce se întâmpla acum cu relaţia lor, reuşiseră să 
supravieţuiască creşterii unui copil. Iar asta nu era puţin 
lucru. 

Cafetiera scoase un piuit prelung. Câteva clipe, li se 
păruse că s-ar fi aşternut liniştea în jurul lor. Dar acum 


< 309 + 


Frank auzi zgomotele de afară. Ţipete. Sirene de poliţie. 
Alarma unei maşini. Instinctiv, ciuli urechile spre scară, 
spre camera unde se afla Nana. 

Însă nu auzi nimic de acolo. Nu avea ce să audă: Nana 
nu mai era mică, iar acesta nu era trecutul, nici nu semăna 
cu trecutul lor. Somnul Nanei era atât de profund în seara 
aceasta că era imposibil de imaginat ce fel de larmă ar fi 
putut s-o trezească, să o facă să-şi deschidă ochii sub 
stratul acela din fibre albe. 

Şi Elaine îşi înclinase capul spre scară. 

— Ce s-a întâmplat, Frank? 

— Nu ştiu, răspunse el, refuzând s-o privească în ochi. 
N-ar fi trebuit să plecăm de la spital. 

Insinuând că Elaine luase această hotărâre. Şi totuşi 
nefiind prea convins de asta. Însă simțind nevoia să dea 
vina şi pe ea. Dar detestându-se pentru asta. Însă nu se 
putea opri. 

— Ar fi trebuit să rămânem. Pe Nana trebuie s-o vadă un 
doctor. 

— Toată lumea are nevoie de doctor, Frank. Şi eu voi 
avea nevoie de unul foarte curând. 

Elaine îşi turnă cafea în cană. Cu mişcări extrem de 
încete îşi puse apoi laptele şi îndulcitorul. Frank considera 
că discuţia aceea se încheiase, dar ea continuă: 

— Ar trebui să zici mersi că am plecat de acolo. 

— Poftim?! 

— Aşa n-ai mai apucat să faci ce ai fi făcut dacă 
rămâneam. 

— Despre ce vorbeşti? 

Dar bineînţeles că ştia. Fiecare căsnicie are propriul ei 
limbaj, propriile ei cuvinte-cheie, formate pe baza 
experienţei comune. Elaine rosti două dintre ele: 

— Fritz Meshaum. 

Învârtea linguriţa în cană, lovind pereţii din ceramică - 
clic, clic, clic! Sunet pe care-l auzi atunci când descui un 
seif cu cifru. 


4 


< 310 >» 


Fritz Meshaum. 

Infect individ! Frank îşi dorea foarte tare să-l uite. Dar îl 
lăsa Elaine? Nu. Făcuse o greşeală atunci când ţipase la 
învăţătoarea Nanei, o greşeală şi mai mare când dăduse 
celebra lovitură de pumn în perete, dar incidentul cu Fritz 
Meshaum fusese cel mai rău dintre toate. Fritz Meshaum 
era şobolanul mort pe care i-l flutura Elaine pe sub nas ori 
de câte ori se simţea încolţită - aşa cum era cazul şi în 
seara asta. Măcar dacă ar fi văzut că sunt amândoi 
încolţiţi, că sunt amândoi de aceeaşi parte a baricadei. De 
partea Nanei. Dar nu. Nici vorbă. Elaine a simţit nevoia să 
aducă vorba de Fritz Meshaum. A simţit nevoia să-i fluture 
pe sub nas şobolanul cel mort. 

Frank plecase să prindă o vulpe - animal destul de des 
întâlnit în pădurile celor trei provincii. Cineva o văzuse 
alergând prin câmpul de la sud de Route 17, nu departe de 
puşcăria de femei. li atârna limba din gură şi cel care 
dăduse telefon la Protecţia Animalelor spunea că i s-a 
părut turbată. Frank avea îndoielile lui, dar lua mereu în 
serios toate apelurile în care se vorbea despre turbare. De 
fapt, orice angajat de la Protecţia Animalelor dotat cu 
simţul răspunderii ar fi făcut acelaşi lucru. Mersese cu 
maşina până la un grajd dărâmat, unde fusese văzut 
animalul, şi petrecuse jumătate de oră căutându-l printre 
mormanele de baligă. Nu găsise decât caroseria ruginită a 
unui Cutlass din 1982, cu o pereche de chiloţei mucegăiţi 
înnodaţi de antenă. 

Intorcându-se la locul unde lăsase camioneta, alesese să 
scurteze drumul pe lângă o proprietate înconjurată cu un 
gard. Gardul ăla era făcut din scânduri putrezite, capace 
de roţi şi bucăţi de tablă ondulată atât de pline de găuri, că 
mai degrabă atrăgea atenţia trecătorilor în loc să-i 
descurajeze pe eventualii intruşi. Frank se uitase prin 
găurile alea la casa coşcovită şi la curtea lăsată în 
paragină. De creanga unui stejar era legată o funie 
destrămată, de care atârna un leagăn improvizat dintr-un 
cauciuc de maşină. La baza copacului erau îngrămădite o 
mulţime de haine negre şi zdrenţuite, în jurul cărora se 


e 311 œ» 


roteau o mulţime de insecte. O navetă plină cu fiare vechi 
stătea de pază lângă treptele care duceau pe prispă. Un 
bidon de ulei (probabil gol) zăcea peste o tufă neîngrijită 
de bougainvillea, care învelea parţial prispa. Acoperişul cu 
strat de bitum era plin de cioburi din geamul spart de la 
etaj. Şi, minunea-minunilor, în faţa casei era parcată o 
camionetă Toyota, nou-nouţă, albastră ca apele Pacificului 
şi lustruită de-ţi lua ochii. În jurul roţilor din spate erau 
împrăştiate vreo zece - poate mai multe - cartuşe trase. 
Acestea fuseseră pe vremuri roşii şi strălucitoare, dar 
acum erau rozalii şi mate, ca şi cum s-ar fi aflat acolo de 
mult timp. 

Casa dărăpănată şi camioneta lucioasă alcătuiau o 
minunată imagine a unei ţări perfecte în care să-ţi fie drag 
să trăieşti, aşa că pe Frank mai că-l umflase râsul. Îşi 
continuase drumul, zâmbind ca pentru sine, dar încercând 
să proceseze şi un detaliu care nu se potrivea în tot acel 
tablou: zdrenţele alea negre se mişcau. 

Frank mersese înapoi până la o gaură mai mare din 
caraghioslâcul ăla de gard. Se uitase cu atenţie la haine. 
Le văzuse că respiră. 

Apoi, totul se întâmplase ca într-un vis. Aşa cum se 
întâmplă întotdeauna. Frank nu se strecurase pe sub gard. 
Frank nu traversase curtea aia, ci, mai degrabă, fusese 
cumva teleportat până la formele negre de sub copac. 

Acolo era un câine. Frank nu avusese dorinţa să-i 
ghicească rasa: era un câine de mărime mijlocie, poate un 
ciobănesc german, poate un labrador tânăr, poate doar o 
corcitură de prin partea locului. Blana neagră era 
zdrenţuită şi mâncată de purici. Acolo unde nu mai era pic 
de blană, se vedea pielea infectată. Unicul ochi vizibil al 
animalului era o pată albă şi mică, înfundată în ceva cu 
formă vagă de cap. În jurul câinelui erau răsucite patru 
membre - toate strâmbe, toate rupte. În mod absolut 
grotesc - cum ar fi putut să fugă sărmanul animal? - un 
lanţ gros era înfăşurat în jurul gâtului lui şi legat bine de 
copac. Amărâtul încă mai respira. Se vedea cum i se mişcă 
încet pieptul. 


e 312 + 


— Mi-ai încălcat proprietatea! îl atenţionase pe Frank o 
voce venită din spatele său. Vezi că sunt înarmat, nenicule! 

Frank ridicase mâinile şi se întorsese. Aşa se întâmplase 
să dea cu ochii de Fritz Meshaum. Un omuleţ cu figură de 
gnom şi cu barbă roşcată şi neîngrijită. Barbă de ţopârlan. 

Se cunoşteau - mai mult din vedere - de la „Roata 
Neunsă”. Frank îşi amintise că Fritz era mecanic şi că erau 
oameni care şopteau că ţi-ai putea cumpăra o armă de la 
el, în caz că ai fi avut nevoie de una. Frank nu ştia cât 
adevăr era în aceste zvonuri, dar schimbaseră nişte replici 
cam dure cu câteva luni în urmă, în timp ce stăteau la bar 
şi urmăreau un meci de fotbal. Fritz - acest monstru care 
se delecta torturând bietele animale - îşi exprimase 
aprecierea pentru jocul dur. Nu credea că Muntenii”? erau 
capabili să facă faţă echipei adverse. Frank nu îl 
contrazisese - oricum nu ştia prea multe despre fotbal (sau 
oricare alt sport). Mai spre sfârşitul partidei, Meshaum - 
acum îndopat bine cu bere - renunţase să laude calităţile 
jocului agresiv şi încercase să-l atragă pe Frank într-o 
discuţie despre evrei şi guvernul federal. 

— Ştii că jidanii ăia cu ditamai nasurile ne au pe toţi la 
degetul mic? îl întrebase Fritz, aplecându-se către el şi 
suflându-i în faţă. Familia mea vine din Germania, aşa că 
eu ştiu cum stau lucrurile. 

Acela fusese momentul în care Frank se scuzase că are 
treabă altundeva. 

Acum Fritz lăsase puşca în jos. 

— Ce caţi aci? Vrei să cumperi o armă? Am arme bune, 
pe alese. Auzi? Vrei o bere? 

Cu toate că Frank nu îi răspunsese, probabil că-i 
transmisese totuşi un mesaj prin limbajul acela pe care 
doar trupul nostru ştie să-l vorbească, pentru că Fritz 
adăugase cu tristeţe: 

— Ţi-e frică de javra aia? Nu-ţi fie! Jigodia mi l-a muşcat 
pe Neffe”. 


72 Mountaineers - echipa de fotbal a Universităţii din Virginia de Vest 
(n. tr.). 
73 neffe - „nepot de unchi”, în lb. germ. în orig. (n. tr.). 


e 313 >» 


— Pe cine? 

— Pe Neffe. Nepotă-miu, explicase Fritz clătinând din 
cap. Ale dracu’ vorbe nemţeşti! Nu mă dezbar de ele. Te-ai 
mira să... 

Acestea fuseseră ultimele cuvinte rostite de Meshaum. 

Când Frank terminase, patul armei smulse din mâinile 
nemernicului, folosit ca să-şi facă treaba, era crăpat şi plin 
de sânge. Nemernicul zăcea în ţărână cât era el de lung şi 
se ţinea de testiculele buşite de nenumărate ori cu patul 
propriei sale arme. Ochii îi erau tumefiaţi şi scuipa sânge 
de fiecare dată când încerca să respire. Dar era improbabil 
ca Fritz să moară ca urmare a acestei bătăi. 

Şi poate nici nu îl rănise pe Fritz Meshaum atât de rău 
pe cât îşi imaginase - asta îşi zisese Frank după aceea, 
chiar dacă, vreme de săptămâni, citise de la un capăt la 
celălalt toate anunţurile cu decese din ziare. Şi chiar dacă 
n-a venit nimeni să-l aresteze. Frank nu avea nicio vină. 
Era un căţeluş şi căţeluşii nu se pot apăra. Nemernicul ăla 
nu avea nicio scuză că torturase un biet animal, chiar dacă 
acesta fusese mai arţăgos. Sigur, există câini capabili să 
ucidă oameni. Însă niciun câine nu ar fi capabil să facă 
unui om ce-i făcuse Fritz Meshaum amărâtului ăluia de 
căţel legat de trunchiul unui copac. Ce să înţeleagă un 
câine din sadismul excesiv al oamenilor? Nimic, ce ar fi de 
înţeles aici? Însă Frank avea o oarecare idee şi se simţea 
împăcat cu pedeapsa pe care i-o aplicase lui Fritz 
Meshaum. 

lar în ceea ce o privea pe nevasta lui Meshaum... ei, 
asta-i! De unde să fi ştiut Frank că boul ăla avea nevastă? 
Acum a aflat. O, da. Acum ştie. A avut grijă Elaine să-l 
informeze. 


5 


— Nevastă-sa? se miră Frank. Acolo vrei să ajungi? Nu 
m-am mirat când tipa a apărut la adăpost. Fritz Meshaum 
e un cretin. 

Când începuseră zvonurile, Elaine îl întrebase dacă era 


e 314 œ» 


ceva adevăr în ele, dacă el îl bătuse pe Fritz Meshaum. lar 
Frank făcuse o mare greşeală şi îi mărturisise adevărul. Şi 
ea nu l-a mai lăsat niciodată să uite întâmplarea aia. 

Acum Elaine puse linguriţa pe masă şi bău din cafea. 

— Nu te contrazic. 

— Sper că l-a părăsit, zise Frank. Nu că aş avea vreo 
responsabilitate faţă de ea. 

— Spui că n-ai nicio responsabilitate pentru faptul că 
bărbatu-său, odată vindecat şi ieşit din spitalul în care tu l- 
ai vârât, s-a dus drept acasă şi i-a tras o bătaie soră cu 
moartea? 

— Nu, absolut niciuna. Eu nici n-am atins-o. Am mai 
discutat despre asta. 

— Înî. Şi copilul pe care l-a pierdut atunci, continuă 
Elaine, nici de moartea lui nu eşti răspunzător, nu? 

Frank ţistui din dinţi. Habar nu avusese despre vreun 
copil. Elaine nu mai pomenise de aşa ceva până acum. Da, 
aşteptase momentul potrivit să-i dea lovitura de graţie. Ce 
mai nevastă, ce mai prietenă! 

— Era gravidă? Şi a pierdut copilul? Măi, să fie, nasol! 

Elaine îl ţintui cu o privire plină de neîncredere. 

— Atât ai de zis? „Nasol”? Mă copleşeşte atâta 
compasiune! Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă ai fi chemat 
poliţia. Nimic nu s-ar fi întâmplat, Frank. El ar fi ajuns la 
puşcărie şi Candy Meshaum ar fi dat naştere unui copil. 

Inducerea sentimentului de vinovăţie era specialitatea 
lui Elaine. Dar dacă ar fi văzut şi ea câinele ăla - dacă ar fi 
văzut cum îl torturase Fritz -, atunci poate că s-ar gândi de 
două ori înainte să se uite aşa de urât la el. Toţi Meshaumii 
din lume trebuie să plătească pentru faptele lor. La fel şi 
doctorul ăla, Flickinger... 

Şi îi veni o idee. 

— Ce-ar fi să-l chem pe proprietarul Mercedesului? E 
doctor. 

— Tipul ăla care a călcat pisica judecătorului? 

— Ăla. Zicea că-i pare rău că a condus cu viteză. Sunt 
sigur că ne-ar ajuta. 

— Tu ai auzit ceva din tot ce ţi-am spus, Frank? Mereu 


e 315 + 


te apucă nebunia şi dai greş! 

— Elaine, te rog, nu te mai gândi la Fritz Meshaum şi nu 
te mai gândi la nevastă-sa. Nu te mai gândi nici la mine. 
Gândeşte-te la Nana. Poate doctorul ăla ar fi în stare s-o 
ajute. 

Ba chiar Flickinger ar socoti că-i este dator, pentru că îşi 
vărsase nervii pe maşină şi nu spărsese uşa ca să se 
răzbune pe el. 

— Aş vrea să cred asta, Frank. 

Tonul ei calm se voia sincer, însă cuvintele aveau 
aceeaşi cadență ca atunci când îi explicase Nanei de ce era 
important să păstreze ordinea în sertare. 

— Pentru că te iubesc. Dar te cunosc foarte bine. Am 
stat zece ani împreună. Aproape ai omorât în bătaie un om 
din cauza unui câine. Dumnezeu ştie cum te-ai purtat cu 
Flickmuller ăsta sau cum l-o chema. 

— Flickinger. Îl cheamă Garth Flickinger. Doctor Garth 
Flickinger. 

Pe bune, cum de poate fi atât de bătută în cap? Nu au 
fost cât pe ce să fie călcaţi în picioare - poate chiar 
împuşcaţi! - când au încercat să ajungă cu fetiţa lor la un 
doctor? 

Elaine îşi bău şi restul de cafea. 

— Tu stai aici, cu fiica ta. Şi nu încerca să repari ceva ce 
nu înţelegi. 

Şi acum Frank Geary avu o revelaţie - una absolut 
îngrozitoare. Totul ar fi mult mai uşor dacă ar adormi şi 
Elaine. Dar deocamdată era trează. La fel şi el. 

— Greşeşti, îi spuse. 

Ea clipi des. 

— Ce? Ce-ai zis? 

— Crezi că ai mereu dreptate. Uneori ai, dar nu şi acum. 

— Mulţumesc pentru că m-ai luminat. Mă duc sus să 
stau cu Nana. Dacă vrei, vino şi tu. Dar, dacă pleci după 
omul ăla - dacă pleci oriunde altundeva - s-a terminat totul 
între noi. 

Frank zâmbi. Acum se simţea bine. Mare uşurare! 

— Deja s-a terminat. 


e 316 » 


Elaine îl privi lung. 
— Doar Nana contează acum pentru mine. Doar ea şi 
numai ea. 


6 


Pe drumul spre camionetă, Frank se opri să se uite la 
stiva de lemne de lângă veranda din spate, lemne pe care 
el însuşi le tăiase. Jumătate de metru cub rămas din iarna 
care tocmai trecuse. Micuța sobă din fontă dădea un aer 
vesel şi primitor bucătăriei în anotimpul rece. Nanei îi 
plăcea să stea acolo în balansoar şi să-şi facă temele. 
Atunci când se apleca deasupra cărţilor şi îi cădea părul în 
ochi, lui Frank i se părea că seamănă cu o fetiţă din secolul 
al nouăsprezecelea, când relaţiile dintre bărbaţi şi femei 
erau mult mai simple. În vremurile alea, pur şi simplu îi 
spuneai femeii ce ai de gând să faci şi ea ori era de acord, 
ori îşi ţinea gura. Işi aduse aminte ce spusese tatăl lui 
atunci când mama lui se împotrivise achiziţionării unei 
maşini noi de tăiat iarba: Tu vezi de casă. Eu câştig banii şi 
plătesc facturile. Zi-mi dacă ai vreo problemă cu 
aranjamentul ăsta. 

Nu avea. Prin urmare, căsnicia lor a fost una bună. 
Aproape cincizeci de ani. Fără consiliere maritală, fără 
separare, fără avocaţi. 

Peste stiva aia de lemne era aşezată o prelată mare şi 
una mai mică peste butuc. Ridică prelata cea mică şi 
smulse toporul din lemnul plin de urmele tăieturilor. 
Flickinger nu părea cine ştie ce forţos, dar nu strica să fie 
pregătit pentru orice. 


7 


Dorothy adormi prima. Sforăia cu capul dat pe spate, 
gura deschisă şi proteza plină cu firimituri de fursecuri 
uşor deplasată într-o parte. Celelalte trei femei priveau 
fascinate la firele albe care apăreau şi pluteau, se 
multiplicau şi pluteau, pluteau şi cădeau pe pielea ei. Acolo 
se aşezau în straturi, ca nişte bandaje mici, încrucişate. 

317 œ» 


— Mi-aş dori... începu Margaret. 

Şi se opri. Nici ea nu mai ştia ce-şi doreşte. 

— Credeţi că o doare? întrebă Blanche. Credeţi că 
suferă? 

Cu toate că îi era destul de greu să articuleze cuvintele, 
nu simţea niciun fel de durere. 

— Nu. 

Gail se ridică în picioare cu multă greutate. Romanul 
Ispăşire, împrumutat de la bibliotecă şi protejat cu 
învelitoare, i se rostogoli de pe genunchi şi căzu pe jos, 
scoțând un pocnet surd de hârtie şi un foşnet de plastic. 
Ţinându-se de mobile, femeia traversă încăperea ca să 
ajungă lângă Dorothy. 

Ca prin ceaţă, Blanche se simţea impresionată de acest 
efort. Pe lângă tranchilizante, mai dăduseră gata şi sticla 
de Pinot, iar Gail băuse cel mai mult dintre ele. La 
penitenciar era o gardiană care concura în întreceri de 
skanderbeg. Blanche se întrebă dacă existau întreceri în 
care ţi se cere să bei vin şi să iei somnifere şi după aia să 
te plimbi prin cameră fără să te împiedici de scaune sau să 
te loveşti de pereţi. Dacă da, atunci Gail îşi ratase vocaţia. 

Blanche vru să-i mărturisească toate acestea lui Gail, 
dar nu reuşi să bolborosească decât: 

— Te... mişti... bine... Gail. 

Gail se aplecă la urechea lui Dorothy, deja acoperită cu 
un strat subţire din pânza aia. 

— Dorothy? Ne auzi? Ne întâlnim la... 

Gail se întoarse spre celelalte. 

— Ce adresă din rai cunoaştem, Midge? Unde să-i zic să 
ne aştepte? 

Numai că Margaret nu-i răspunse. Nu mai era în stare. 
Firele albe se învârteau şi se împleteau acum şi în jurul 
capului ei. 

Ochii lui Blanche, mişcându-se parcă prin propria lor 
voinţă, descoperiră fereastra şi incendiul de mai departe, 
dinspre vest. Acum ardea mai intens şi nu mai semăna cu 
flacăra unui chibrit, ci cu capul înflăcărat al unei păsări. 
Sigur, existau destui bărbaţi care să se lupte cu focul ăla, 


< 318 » 


dar poate că acum aveau grijă de femeile lor şi nu le mai 
păsa de nimic altceva. Cum se chema pasărea aia, care lua 
foc şi după aia renăştea? Pasărea aia vrăjită, 
înspăimântătoare, nemaipomenită? Nu ştia. Nu-şi mai 
amintea decât de un vechi film horror japonez, care se 
chema Rodan. Îl văzuse în copilărie, iar pasărea aia uriaşă 
o speriase rău de tot. Acum nu mai era speriată, doar... 
curioasă. 

— Am pierdut-o pe sora noastră, le anunţă Gail. 

Se prăbuşise pe covor şi se sprijinea de picioarele lui 
Dorothy. 

— Doarme, zise Blanche. N-ai pierdut-o, draga mea. 

Gail dădu din cap cu atâta convingere, încât îi căzu părul 
în ochi. 

— Da, da. Ai dreptate, Blanche. Va trebui să ne regăsim. 
O să ne căutăm în rai. Sau... acolo... în imitaţia aia de rai... 
unde o să ajungem. 

Şi începu să râdă de propria-i idee. 


8 


Blanche a fost ultima. Se târî până la Gail, care dormea 
sub primele straturi ale pânzei. 

— Am fost îndrăgostită, îi mărturisi Blanche. Pun pariu 
că n-ai ştiut. Am ţinut relaţia... aşa cum zic fetele de la 
puşcărie... la secret. Nu s-a putut altfel. 

Gail expiră, mişcând filamentele albe care i se 
întinseseră peste gură. Unul dintre ele se întinse şăgalnic 
în direcţia lui Blanche. 

— Cred că şi el mă iubea, dar... 

Greu de explicat. Pe atunci era foarte tânără. Iar când 
eşti tânăr, creierul nu-ţi este complet dezvoltat. Şi nu te 
pricepi la bărbaţi. Povestea a fost una tristă. El era însurat. 
Ea l-a aşteptat. Au îmbătrânit amândoi. Blanche şi-a dăruit 
sufletul unui singur bărbat. El i-a făcut promisiuni 
minunate şi nu şi-a ţinut niciuna. Mare păcat! 

— Poate că ăsta-i cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat 
vreodată. 


e 319 » 


Dacă Gail ar fi fost trează, nu ar fi putut să o înţeleagă, 
pentru că Blanche vorbea prea încet şi prea nedesluşit. 
Nici nu-şi mai simţea limba. 

— Pentru că măcar acum vom fi împreună. 

Şi, dacă mai exista ceva după asta... 

Dar Blanche McIntyre nu mai apucă să-şi termine 
gândul, pentru că adormi. 


9 


Garth Flickinger nu a fost surprins să-l vadă pe Frank. 

După ce, în ultimele aproximativ douăsprezece ore, 
urmărise ştirile de la NewsAmerica şi fumase tot ce găsise 
prin casă, cu excepţia iguanei (o botezase Gillies), probabil 
că nimic nu l-ar mai fi surprins. Nici dacă însuşi Sir Harold 
Gillies, părintele chirurgiei plastice moderne, dispărut de 
pe lumea asta de foarte mulţi ani, ar fi coborât în bucătărie 
ca să-şi prăjească o felie de pâine cu scorţişoară, tot nu ar 
fi fost ceva mai ieşit din comun decât fenomenele înfăţişate 
la televizor. 

Şocul pe care-l avusese în urma violenţelor din rulota lui 
Truman Mayweather nu fusese decât un prolog al tuturor 
nenorocirilor la care fusese martor de atunci încoace - ce-i 
drept, de pe canapea, nu din budă, ca în cazul cu rulota 
traficantului. Proteste în faţa Casei Albe, o femeie 
smulgând cu dinţii o bucată din nasul unui sectant, un 
Boeing 767 dispărut deasupra oceanului, mărturii ale 
infirmierilor înspăimântați de la un azil de bătrâni, 
cucoane în vârstă înfăşurate în pânze şi încătuşate de 
tărgi, incendii în Melbourne, incendii în Manila şi incendii 
în Honolulu. Un lucru al dracului de rău se petrecuse în 
deşertul de lângă Reno, unde se afla o centrală nucleară 
(cică secretă!) a guvernului federal; oamenii de ştiinţă 
spuneau că acolo contoarele Geiger” se dădeau peste cap 
şi că seismografele detectau mişcări continue ale solului. 
Pretutindeni în lume, femeile adormeau şi se înfăşurau în 


74 Contor Geiger - detector de particule utilizat în fizica nucleară 
pentru înregistrarea radiaţiilor (n. tr.). 


e 320 œ» 


coconi; şi, pretutindeni în lume, cretinii de bărbaţi le 
trezeau. Superba aia de reporteriţă de la NewsAmerica, 
Michaela-cea-cu-rinoplastia-admirabilă, dispăruse încă din 
timpul după-amiezii şi fusese înlocuită cu o stagiară 
pâlbâită şi cu piercing în buză. Mândruţa asta îi amintea 
lui Garth de o inscripţie pe care o văzuse adesea în 
toaletele pentru bărbaţi: NU EXISTĂ GRAVITAȚIE, NE 
SUGE PĂMÂNTUL. 

Ce se întâmpla era mai rău decât să ne sugă pământul. 
Nici măcar metamfetamina nu-i mai era de folos. Mă rog, îl 
ajuta puţin, de ce să mintă, dar nu atât de mult cât ar fi 
trebuit. Când se auzi soneria de la uşă - ding-dong, ding- 
dong - Garth se simţea îngrozitor de lucid. Şi nu simţea 
deloc nevoia să deschidă. Aşa cum nu simţi nici nevoia să 
se ridice de pe canapea când musafirul ăla nepoftit 
renunţă să mai apese butonul soneriei şi începu să 
ciocăne. Apoi să bată mai tare. Foarte tare! 

Bătăile încetară. Garth îşi spuse că nepoftitul se lăsase 
păgubaş. Dar atunci începură loviturile de topor. Şi 
scrâşnetele lemnului. Uşa se cutremură puternic şi se 
sparse, iar înăuntru năvăli acelaşi bărbat care venise şi 
mai devreme. Acum cu toporul în mână. Garth presupuse 
că individul avea de gând să-l omoare, dar nu-i părea prea 
rău. Sigur, o să-l doară, însă spera că nu prea mult timp. 

Pentru majoritatea oamenilor chirurgia estetică era o 
glumă. Nu şi pentru Garth. Ce era de râs în faptul că voiai 
să-ţi placă în oglindă chipul tău, trupul tău, pielea ta? 
Nimic - decât dacă erai o persoană proastă sau 
necivilizată. Numai că acum ajunsese el de râs. Ce fel de 
viaţă ar fi aia doar cu o jumătate din specia umană? O 
viaţă proastă şi necivilizată. Garth îşi dăduse imediat 
seama de asta. În cabinetul lui veneau femei superbe cu 
fotografii ale altor femei superbe şi îl întrebau: „Puteţi să 
mă faceţi să arăt ca ea?” Iar în spatele multor asemenea 
femei superbe, care voiau să-şi „repare” feţele perfecte, se 
aflau nişte căcănari afurisiţi şi în permanenţă nemulţumiţi. 
Garth nu voia să rămână într-o lume plină de căcănari 
afurisiţi. 


e 321 œ» 


— Intră, nu te formaliza! Mă uitam la ştiri. Ai văzut-o pe 
aia cu femeia care a muşcat nasul bărbatului? 

— Am văzut-o, spuse Frank. 

— Sunt tare priceput la nasuri şi îmi plac provocările, 
dar, dacă n-a mai rămas mare lucru din el, nici nu prea ai 
ce să-i mai faci. 

Frank rămase în picioare la capătul canapelei, la un 
metru şi ceva de Garth. Toporul era mic, dar tot topor se 
chema că este. 

— Vrei să mă omori? 

— Ce? Nu... Am venit să... 

Insă atenţia le-a fost distrasă de ecranul plat al 
televizorului, unde se vedea un Apple Store incendiat. Pe 
trotuarul din faţă, un bărbat năuc, cu chipul înnegrit de 
fum, se învârtea în cerc. De umăr îi atârna o poşetă ciclam 
care ardea înăbuşit. Simbolul Apple de deasupra intrării se 
desprinse brusc şi căzu pe asfalt. 

Camera de luat vederi făcu înconjurul mulţimii de gură- 
cască şi imaginea reveni asupra lui George Alderson, în 
studio. George era cenuşiu la faţă şi vorbea pe un ton 
scrâşnit. Fusese în direct întreaga zi. 

— Tocmai m-a sunat... ah, fiul meu. S-a dus la mine 
acasă, să vadă ce face soţia mea. Sharon şi cu mine 
suntem căsătoriţi de... 

Crainicul lăsă capul în jos şi îşi trecu degetele peste 
nodul cravatei roz, pe care se observa o pată mare de 
cafea. Lui Garth acest detaliu i se păru cel mai tulburător 
indiciu al acelei situaţii fără precedent. 

— ...de patruzeci şi doi de ani. Timothy, fiul meu... zice... 

Şi George Alderson începu să plângă. Frank luă 
telecomanda de pe măsuţă şi închise televizorul. 

— Ai mintea suficient de limpede ca să pricepi ce se 
petrece, doctore Flickinger? îl întrebă el, făcând un semn 
spre pipa de pe masă. 

— Bineînţeles, răspunse Garth curios. Chiar n-ai venit să 
mă omori? 

Frank se ciupi de şaua nasului. Garth avea impresia că 
este spectator la un monolog interior extrem de serios. 


e 322 » 


— Am venit ca să-ţi cer un serviciu. Mă ajuţi şi zicem că 
suntem chit. E vorba despre fiica mea. Singurul lucru bun 
care mi-a mai rămas. Şi a făcut şi ea chestia asta. Aurora. 
Vreau să vii cu mine şi s-o consulţi şi... 

Deschise şi închise de câteva ori gura, dar nu mai ştia ce 
să spună. 

Garth se gândi la fiica lui, la Cathy. 

— Nu mai trebuie să spui nimic, zise el, retezând gândul 
anterior şi lăsându-l să fluture în neant - panglică în vânt. 

— Da? Serios? 

Garth îi întinse mâna. Poate că reacţia lui îl surprinsese 
pe Frank Geary, însă pe el nu-l surprinsese deloc. Erau pe 
lume atât de multe lucruri care nu puteau fi îndreptate. 
Garth se bucura să dea o mână de ajutor ori de câte ori 
avea ocazia. Plus că era curios să vadă de aproape cum se 
manifesta chestia asta numită Aurora. 

— Fireşte. Ajută-mă să mă ridic. 

Frank îl ajută şi, după câţiva paşi, Garth începu să se 
mişte mai bine. Se scuză şi intră într-o altă cameră. Reveni 
imediat cu o geantă mică şi neagră şi cu o trusă medicală. 
leşiră amândoi în noapte. Garth mângâie crengile liliacului 
care ieşea prin parbrizul Mercedesului său, dar nu făcu 
niciun comentariu. 


10 


Vulpoiul se îndepărtă şchiopătând de incendiul de 
vegetaţie declanşat de femeie. Insă ducea şi el un foc în 
sine. Focul acesta îi pârjolea spatele. Şi asta era foarte 
rău, pentru că nu mai putea să alerge prea repede. Şi 
simţea miros de sânge. Sângele lui. lar dacă el simţea 
mirosul propriului sânge, atunci îl simțeau şi alte jivine. 

Prin pădurile acestea încă mai rămăseseră câteva pume 
şi, dacă vreuna dintre ele prindea de veste despre coapsele 
şi şalele lui însângerate, era terminat. De multă vreme nu 
mai văzuse vreo pumă. De fapt, nu mai văzuse una de când 
mama încă îi alăpta şi cei patru frăţiori ai lui erau încă în 
viaţă (acum erau morţi toţi patru: unul de la apa poluată 


e 323 + 


pe care o băuse, unul de la momeala otrăvită pe care o 
mâncase, unul zbătându-se şi scheunând cu piciorul prins 
într-o capcană şi unul pierzându-se în noapte). Însă mai 
erau prin zonă şi porci sălbăticiţi. Vulpoiul se temea de ei 
mai mult decât de pume. Porcii ăştia scăpaseră din cocina 
unui fermier şi se înmulţiseră. Acum erau o grămadă. În 
mod normal, vulpoiul ar fi putut să scape de ei fără 
probleme, ba chiar i-ar fi plăcut să-i provoace - că tare 
nătăfleţi mai erau porcii ăia. Însă în seara asta abia dacă 
mai putea să alerge. Curând nu va fi în stare nici să mai 
meargă. 

Pădurea se termina lângă o casă din metal, care mirosea 
a sânge de om şi a moarte de om. În jurul ei erau întinse 
nişte benzi galbene. Şi prin bălării şi pe cărarea din piatră 
spartă erau tot felul de lucruri metalice făcute de om. Pe 
lângă mirosul de moarte se mai simţea şi altul, unul pe 
care vulpoiul nu-l cunoştea. Nu un miros de om, dar un 
miros care semăna cu mirosul de om. 

Şi cu cel de femeie. 

Făcând abstracţie de teama lui de porci, vulpoiul se 
îndepărtă de casa din metal. Şchiopătând şi trântindu-se 
din când în când pe o parte şi stând şi gâfâind aşa până îl 
mai lăsa durerea. După care pornea mai departe. Trebuia 
să-şi continue drumul. Mirosul era foarte ciudat: 
deopotrivă dulce şi amar, irezistibil. Dacă l-ar inhala mai 
profund, poate l-ar duce într-un loc unde ar fi în siguranţă. 
Puțin probabil, însă vulpoiul era disperat. N 

Mirosul acela străin devenea tot mai puternic. In el se 
ghicea alt miros feminin - mai proaspăt şi clar miros de 
om. Vulpoiul se opri să adulmece una dintre urmele Lilei 
de pe pământul afânat, apoi ceva alb de forma unei tălpi 
goale. 

O pasăre mică ţopăi spre el de-a lungul unei crengi din 
apropiere. Acum nu mai era un şoim, ci o pasăre cum 
vulpoiul nu mai văzuse niciodată. Complet verde. Din ea 
ieşea un miros umed şi înţepător, pe care el nu-l putea 
identifica. Pasărea flutură înfumurată din aripi. 

— Te rog să nu cânţi! îi ceru vulpoiul. 


e 324 » 


— Bine, zise pasărea cea verde. Oricum nu prea cânt 
noaptea. Văd că sângerezi. Te doare? 

Vulpoiul era prea istovit ca să se mai prefacă. 

— Da. 

— Rostogoleşte-te prin pânză. O să-ţi îndepărteze 
durerea. 

— O să mă otrăvească, spuse vulpoiul. 

Îl ardea toată spinarea, dar ştia multe despre otravă. 
Oamenii otrăveau totul în jurul lor. Ăsta era talentul lor 
inegalabil. 

— Nu. Te vei otrăvi dacă vei ieşi din pădurea asta. 
Rostogoleşte-te prin pânză. 

Poate că pasărea mintea, dar nici vulpoiul nu vedea altă 
soluţie. Se lăsă pe o parte, apoi se rostogoli pe spate, aşa 
cum se tăvălea câteodată în rahatul de căprioară ca să-şi 
ascundă mirosul. O binecuvântată răcoare îi ostoi durerea 
din şale şi coapse. Se mai rostogoli o dată, apoi sări în 
picioare, privind cu ochi strălucitori la pasărea de pe 
creangă. 

— Cine eşti? De unde vii? o întrebă vulpoiul. 

— Din Mama-Copacilor. 

— Unde este? 

— Urmează-ţi nasul, îl sfătui pasărea cea verde, luându- 
şi zborul în întuneric. 

Vulpoiul merse după urmele acelea de tălpi goale, 
oprindu-se de două ori ca să se mai tăvălească în ele. Il 
răcoreau, îl înviorau şi îi dădeau forţă. Mirosul de femeie 
rămăsese destul de puternic, acela mai exotic şi nu chiar 
de femeie se mai estompase. Dar amândouă îi spuneau o 
poveste vulpoiului. Femeia ne-femeie venise prima şi 
mersese spre est, către casa din metal şi baraca acum arsă 
din temelii. Femeia reală apăruse mai târziu şi mersese pe 
urmele femeii ne-femeie spre un loc aflat undeva înainte. 
lar după aceea revenise la casa din metal, care mirosea 
îngrozitor de urât şi care era înconjurată de benzile alea 
galbene. 

Vulpoiul luă şi el urma mirosurilor îngemănate printre 
tufe şi printr-un pâlc de brazi pricăjiţi. Pânze zdrenţuite 


e 325 » 


atârnau de crengi, emanând mirosul acela straniu de 
femeie ne-femeie. Dincolo de brazi era un luminiş. Vulpoiul 
intră în el. Acum păşea mult mai uşor şi simţea că, dacă ar 
fi apărut vreunul dintre porcii ăia, nu doar că ar fi fost în 
stare s-o rupă la fugă, ci chiar ar fi putut să zboare. Se opri 
în luminiş, privind în sus la un copac ce părea făcut din 
mai multe trunchiuri împletite. Nu-i putea vedea vârful pe 
cerul întunecat. Cu toate că nu era pic de vânt, copacul 
foşnea, de parcă ar fi vorbit singur. Aici mirosul de ne- 
femeie se pierdea în sute de alte mirosuri. Mirosurile 
multor păsări şi multor animale, pe care vulpoiul nu le 
întâlnise niciodată. 

Din spatele copacului uriaş apăru o felină care se 
apropie tiptil de el. Nu era o pisică sălbatică, pentru că era 
mult prea mare. Şi albă. Ochii verzi îi străluceau ca nişte 
lampadare în bezna din jur. Deşi instinctul de a fugi de 
animalele de pradă îi era adânc înrădăcinat în toate fibrele 
fiinţei sale, vulpoiul nu se mişcă din loc. Tigrul alb şi mare 
venea agale spre el. Iarba din luminiş foşnea, frecându-se 
de blana deasă a abdomenului. 

Când tigrul ajunse la un metru şi jumătate de el, vulpoiul 
se trânti la pământ şi se rostogoli pe spate, descoperindu- 
şi burta în semn de supunere. Vor fi având vulpile ceva 
mândrie, numai că, într-o asemenea situaţie, era absolut 
inutilă. 

— Ridică-te! îi spuse tigrul. 

Vulpoiul se ridică în picioare şi îşi întinse timid capul ca 
să atingă botul tigrului. 

— Te-ai vindecat? îl întrebă acesta. 

— Da. 

— Atunci, ascultă-mă cu luare-aminte, vulpoiule! 


11 


În celula de la penitenciar, Evie Black stătea culcată. 
Avea ochii închişi şi un zâmbet stins pe buze. 

— Atunci, ascultă-mă cu luare-aminte, vulpoiule! Am o 
treabă pentru tine. 


e 326 » 


XVI 


1 


Clint tocmai voia să-i ceară lui Tig Murphy să-i descuie 
uşa principală, când pe ea intră directorul-adjunct 
Lawrence Hicks. 

— Unde pleci, doctore Norcross? 

Întrebarea suna ca o acuzaţie, dar acum era perfect 
inteligibilă. Cu toate că Lore Hicks arăta ca vai de el - 
părul, un nimb răvăşit în jurul cheliei, fălcile umflate 
acoperite cu ţepi neraşi, cearcăne negre sub ochi -, bine 
măcar că trecuse efectul Novocainei primite în timpul 
intervenţiei stomatologice de dimineaţă. 

— În oraş. Trebuie să-mi văd soţia şi fiul. 

— Ai aprobarea lui Janice? 

Clint nu-i răspunse imediat. Încerca să nu se lase 
enervat de vorbele adjunctului. Il ajuta să-şi spună că soţia 
lui Hicks fie căzuse pradă Aurorei, fie asta urma să se 
întâmple curând. Însă nimic nu schimba faptul că omul din 
faţa lui era ultima persoană pe care ţi-ai fi putut-o dori la 
conducerea unei instituţii ca Penitenciarul Dooling pe timp 
de criză. Janice chiar îi spusese odată lui Clint că 
locţiitorul ei obținuse de pe un site dubios din Oklahoma 
diploma de absolvire a cursurilor de Management 
Organizaţional în Sistemul Penitenciarelor. 

„Dar sora lui Hicksie e măritată cu guvernatorul- 
adjunct”, spusese Janice, care băuse cu ocazia aceea un 
pahar în plus de Pinot (sau poate fuseseră chiar două). 
„Aşa că poţi trage şi singur concluzia. Se pricepe de 
minune să planifice turele şi să facă inventarul, dar e la noi 
de şaisprezece luni şi nu sunt sigură că ar fi capabil să 
ajungă în Aripa C fără o hartă. Nu-i place să iasă din birou 
şi n-a făcut niciun rond de inspecţie, deşi se presupune că 
ar fi o obligaţie lunară. Îi este frică de fetele rele.” 

„Ai să ieşi la noapte din birou, Hicksie, şi ai să faci şi 
inspecția”, i se adresă Clint în gând. Ai să iei un walkie- 


e 327 » 


talkie la tine şi ai să faci rondul complet prin toate cele trei 
aripi, la fel ca toţi ceilalţi angajaţi. Cei care au mai rămas. 

— N-ai auzit ce te-am întrebat? zise Hicks. Ţi-a dat voie 
Janice să pleci? i 

— Am trei chestii să-ți spun, răspunse Clint. In primul 
rând, programul meu s-a terminat la ora 15:00, adică 
acum... 

Se uită la ceas şi continuă: 

— Aproape şase ore. 

— Dar... 

— Stai puţin! Uite a doua chestie: doamna directoare 
Coates doarme pe canapea într-un cocon mare şi alb. 

Hicks purta ochelari cu lentile groase, care îi măreau 
ochii. Insă acum, când şi-i holba speriat, păreau aproape 
ieşiţi din orbite. 

— Cuum? 

— Ca să nu mai lungim vorba, îţi mai spun şi că Don 
Peters a mai comis una groasă de tot. A fost prins când 
molesta o deţinută. Janice l-a pus pe liber, dar, înainte de 
asta, Don a reuşit să-i umple cafeaua cu Xanax. A terminat- 
o imediat. Şi, ca să nu mai întrebi, da, Don a dispărut. 
Când am s-o văd pe Lila, am să-i cer să-l dea în urmărire 
generală, dar mă îndoiesc că asta ar fi o prioritate. 
Oricum, nu în noaptea asta. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Hicks îşi trecu mâinile prin păr, răvăşind şi ce îi mai 
rămăsese din el. 

— Of... Doamne... Dumnezeule! 

— Şi uite a treia chestie: au rămas cei patru gardieni din 
tura de dimineaţă: Rand Quigley, Millie Olson, Tig Murphy 
şi Vanessa Lampley. Tu eşti al cincilea. Va trebui să faci 
rondul de la miezul nopţii împreună cu ceilalţi. A, să nu 
uit! Van o să te pună la curent cu planul deţinutelor. Au 
făcut o cafea pe care o numesc „extra”. Jeanette Sorley şi 
Angel Fitzroy au avut ideea. 

— Cafea „extra”? Ce-i aia? Şi ce caută Fitzroy afară din 
celulă? Nu poţi să ai încredere în ea. Deloc! E predispusă 
la accese de furie! Ţi-am citit raportul! 


e 328 » 


— În seara asta nu-i furioasă. Încă. Vrea să ajute. Aşa 
cum trebuie să faci şi tu. Dacă nu se schimbă nimic, vor 
adormi toate femeile de aici, Lore. Absolut toate. Cu cafea 
extra sau fără cafea extra. Merită o rază de speranţă. 
Discută cu Van şi ascult-o pe ea dacă apar probleme. 

Hicks îl apucă pe Clint de haină. Ochii lui exagerat de 
mari erau plini de panică. 

— Nu poţi să pleci! Nu poţi să-ţi părăseşti postul! 

— De ce să nu pot? Tu ţi l-ai părăsit. 

Hicks tresări puternic şi lui Clint îi păru rău de vorbele 
spuse. Îi desprinse cu blândeţe mâna de pe haina lui. 

— Tu te-ai dus să vezi ce face soţia ta. Trebuie să mă duc 
şi eu să văd ce fac Jared şi Lila. Şi am să mă întorc. 

— Când? 

— Cât de repede pot. 

— Aş vrea să adoarmă toate! izbucni Hicks, pe un ton de 
copil năbădăios. Toate să adoarmă! Toate hoaţele şi 
curvele şi drogatele! Somnifere ar trebui să le dăm, nu 
cafea! Aşa s-ar rezolva toate problemele, nu? 

Clint îl privi lung şi nu-i răspunse. 

— În regulă, murmură Hicks, încercând să-şi îndrepte 
umerii, înţeleg. Şi tu trebuie să-i vezi pe cei dragi. Doar că 
mă înnebuneşte gândul... la... la toate femeile astea... e 
puşcăria plină cu ele! 

„Abia acum ţi-ai dat seama?” se miră Clint în gând, apoi 
îl întrebă pe Hicks cum se simte soţia lui. Probabil că 
frumos ar fi fost să-l întrebe mai devreme. Dar, ce naiba, 
nici Hicksie nu se interesase de Lila. 

— E trează. Cel puţin deocamdată. A avut... 

Hicks îşi drese vocea şi cobori privirea. 

— A avut nişte energizante. 

— Bine. Asta-i foarte bine. Am să mă întorc... 

— Domnule doctor! 

Era Vanessa Lampley. Dar nu vorbea prin interfon. 
Femeia se afla chiar lângă el, în holul din faţa uşii 
principale. Îşi părăsise postul din Cabină, gest aproape 
fără precedent. 

— Trebuie să vii să vezi ceva. 


e 329 + 


— Nu pot, Van. Trebuie să văd ce face Jared şi să 
vorbesc cu Lila, ca să... 

„Ca să-mi pot lua rămas-bun de la ea”, îşi zise Clint. 
Gândul îi venise pe neaşteptate. Acesta ar putea să fie 
sfârşitul. Cât să mai rămână trează? Nu prea mult. La 
telefon i se păruse că o auzea de foarte departe - de parcă 
deja pornise spre o altă lume. lar odată ce Lila va aţipi, 
puţine erau şansele să fie adusă înapoi. 

— Înţeleg, spuse Vanessa, dar nu durează decât un 
minut. Veniţi şi dumneavoastră, domnule Hicks. Cred că 
lucrul ăsta... nu sunt sigură... dar cred că ar putea să 
schimbe totul. 


2 


— Priviţi la monitorul doi, le spuse Van când intrară în 
Cabină. 

Pe el se vedea coridorul din Aripa A. Două femei - 
Jeanette Sorley şi Angel Fitzroy - împingeau un cărucior cu 
cafea către Celula 10, cea capitonată, aflată la capăt. 
Înainte să ajungă în faţa ei, cele două se opriră ca să stea 
de vorbă cu o deţinută extrem de corpolentă, care, dintr-un 
motiv necunoscut, îşi stabilise reşedinţa în camera de 
deparazitare. 

— Până acum avem cel puţin zece femei care dorm sub 
rahatul ăla de pânză, spuse Van. Cred că s-au făcut deja 
cincisprezece. Majoritatea sunt în celulele lor, dar avem 
trei în sala comună şi una în atelierul de tâmplărie. 
Porcăria aia începe să se ţeasă din ele imediat ce adorm. 
Cu excepția... 

Apăsă un buton de pe pupitrul de comandă şi pe 
monitorul doi apăru interiorul Celulei 10. Deţinuta cea 
nouă stătea întinsă pe pat, cu ochii închişi. Pieptul i se 
mişca uşor, în ritmul respirației. 

— Cu excepţia ei, zise Vanessa, cu un soi de admiraţie 
înspăimântată în glas. Păpuşa asta nouă doarme ca un 
prunc şi pe faţă n-are decât piele curată. 

Piele curată. Era ceva în cuvintele astea care-i atrase 


< 330 œ» 


atenţia lui Clint, dar nu încercă să-şi dea seama ce anume, 
pentru că era mult prea surprins de ce vedea acum şi mult 
prea îngrijorat din cauza Lilei. 

— Ascultă-mă, doctore. Sunt mai veche în meseria asta 
decât eşti tu în a ta. Ştiu când o deţinută doarme şi când 
se preface. Asta de aici doarme de patruzeci şi cinci de 
minute. Dacă scapă cineva ceva pe jos şi face zgomot, ea 
doar tresare puţin şi se întoarce pe partea cealaltă. 

— Stai cu ochii pe ea! Ai să-mi dai un raport complet 
când mă întorc, spuse Clint. Acum trebuie să plec. 

În ciuda insistențelor lui Van, cum că ea era în stare să 
facă diferenţa dintre somnul adevărat şi cel prefăcut, el nu 
era prea convins. Şi trebuia s-o vadă pe Lila cât încă mai 
putea. Nu voia să se despartă de ea cât încă mai era 
minciuna asta între ei. 

leşise deja pe uşa penitenciarului şi se îndrepta spre 
maşină, când îşi dădu seama ce anume îi atrăsese atenţia 
mai devreme. Evie Black îşi lovise de multe ori faţa de 
grilajul despărțitor din maşina de poliţie a Lilei, iar asta se 
întâmplase doar cu câteva ore înainte. Însă acum toate 
vânătăile şi umflăturile îi dispăruseră. În locul lor 
rămăsese doar pielea curată. 


3 


Jeanette împingea căruciorul cu cafea, iar Angel mergea 
alături de el, pocnind într-una dintre cafetiere cu capacul 
şi urlând: 

— Cafea! Cafea specială! Băutură energizantă pentru 
toate! Vă pune pe picioare, nu vă duce la culcare! 

Nu au avut decât câteva cliente în Aripa A, unde 
majoritatea celulelor erau goale. 

Mai devreme, în Aripa B, reacţia lui Ree fusese doar o 
avanpremieră pentru ce avea să urmeze. O fi fost o idee 
bună cafeaua aia specială, dar era greu de înghiţit. Ree se 
strâmbase şi le înapoiase cana, după o singură înghiţitură: 

— Aoleu, Jeanette! Uite, o să beau sucul, dar chestia 
asta-i prea tare pentru mine. 


e 331 œ» 


— E tare şi-ţi dă bună stare! a declarat Angel. 

In seara asta, renunţase la accentul ei sudist şi vorbea 
ca un negru din ghetouri, cam dus cu capul. Jeanette se 
întreba cam câte căni din cafeaua aia specială băuse 
Angel. Părea că-i place. 

— Doză energizantă, toarn-o pe goarnă! Dacă eşti 
idioată, ajungi o mumie înfăşurată! 

Una dintre femeile din Aripa A se holbă la ea. 

— Dacă tu zici că ăsta-i rap, fetiţo, atunci eu zic să 
aducem înapoi muzica disco. 

— Nu spune nasoale de rimele mele. Vă facem un 
serviciu. Nu bei, ţeapă-ţi iei! 

Dar oare era o idee chiar atât de bună să amâne 
inevitabilul? Animată de gândul la fiul ei, aşa crezuse şi 
Jeanette la început. Numai că acum era din nou obosită şi 
simţea cum o pândeşte deznădejdea chiar după colţ. Plus 
că nici măcar nu amânaseră prea mult inevitabilul. Când 
fuseseră la gardiana Lampley cu ideea cafelei „extra”, în 
penitenciar existau doar trei femei adormite. De atunci au 
mai adormit şi altele. Însă Jeanette nu a ridicat această 
problemă. Nu pentru că i-ar fi fost teamă de renumitele 
crize de furie ale lui Angel, ci pentru că o obosea însăşi 
ideea de a discuta ceva. Băuse trei căni din fiertura aia 
oribilă - mă rog, două şi jumătate, deoarece stomacul ei 
refuzase să înghită tot lichidul din a treia cană - şi tot 
epuizată era. Parcă trecuseră mulţi ani de când o trezise 
Ree întrebând-o dacă se uitase vreodată la lumina care 
intra pe geam şi traversa podeaua. 

Nu mă mai bate la cap cu pata aia de lumină, îi spusese 
Jeanette. 

Îți spun eu că nu ai cum să nu ai bătăi de cap de la o 
pată de lumină, îi replicase Ree. 

Acum vorbele astea se rostogoleau iar şi iar în mintea lui 
Jeanette, aidoma unei mantre Zen. N-avea niciun sens ce 
spusese, nu? Sau poate avea. Poate... 

— Stooop! Stai aşa, fato! răcni Angel, împingând 
căruciorul cu fundul. 

Acesta se izbi de burta lui Jeanette, trezind-o pentru 


e 332 = 


moment. Cafeaua specială pleoscăi în cafetiere. Sucul 
pleoscăi în carafe. 

— Ce e? întrebă ea. Ce dracu' s-a întâmplat, Angel? 

— Uite-o pe tovarăşa mea, Claudia! urlă ea. Hei, 
scumpete! 

Pe o băncuţă de lângă automatul cu soluţii pentru 
deparazitare, stătea Claudia Stephenson, căreia toate 
deţinutele (şi gardienii, deşi aceştia nu îi foloseau porecla 
în public) îi ziceau Claudia „Trup Trăsnet”. Trupul cu 
pricina nu mai era chiar la fel de trăsnet ca în urmă cu 
zece luni. De când intrase în penitenciar, mâncărurile pe 
bază de cartofi şi sosurile grele o îngrăşaseră pe Claudia 
cu cincisprezece sau chiar douăzeci de kilograme. Işi 
sprijinea mâinile pe pantalonii cafenii de la uniforma de 
deţinută. Bluza zăcea mototolită pe jos. În partea de sus a 
trupului („trăsnet”), Claudia purta doar o bustieră 
mărimea XL. Şi totuşi, îşi zise Jeanete, ţâţele încă îi arătau 
fantastic. 

Angel turnă un polonic de cafea într-un pahar din plastic 
şi, din cauza entuziasmului exacerbat, vărsă o grămadă pe 
jos. Îi întinse Claudiei paharul plin. 

— Dă-l pe gât, duduie „Trup Trăsnet”! E tare şi-ţi dă 
bună stare! Doză energizantă, toarn-o pe goarnă! 

Claudia clătină din cap şi nu-şi ridică ochii de la 
pardoseala din gresie. 

— Claudia? spuse Jeanette. Ce-ai păţit? 

Unele deţinute erau invidioase pe Claudia, însă Jeanette 
o simpatiza şi-i părea rău de ea. Claudia delapidase o sumă 
mare de bani de la biserica prezbiteriană unde lucra ca 
administrator, ca să-şi ajute soţul şi fiul cel mare să-şi 
cumpere droguri. lar cei doi erau acum liberi ca păsările 
cerului. Uite o altă rimă, Angel, îi zise Jeanette în gând: 
Bărbaţii cu jocurile, femeile cu plăţile. 

— N-am păţit nimic. Încerc să-mi fac curaj, şopti Claudia 
fără să-şi ia ochii de la gresia de pe jos. 

— Curaj - ca să ce? o întrebă Jeanette. 

— S-o rog să mă lase să am un somn normal, aşa ca al ei. 

Angel îi făcu cu ochiul lui Jeanette, scoase limba într-o 


333 = 


parte şi îşi învârti de câteva ori un deget în dreptul urechii. 

— De cine vorbeşti matale, duduie „Trup Trăsnet”? 

— Despre fata cea nouă, spuse Claudia. Cred că-i dracu’, 
Angel. 

Vorbele astea o încântară nespus pe Angel. 

— Dracu'-Angel! Dracu'-Angel! Povestea vieţii mele, 
duduie „Trup Trăsnet”! 

Claudia continuă să vorbească, pe acelaşi ton monoton: 

— Cred că-i o creatură necurată, din moment ce-i 
singura care poate să doarmă ca înainte. 

— Nu pricep ce vrei să zici, spuse Jeanette. 

Acum Claudia ridică ochii. Avea cearcăne mari şi vineţii. 

— Doarme şi ea, dar nu în vreun cocon din alea. Du-te şi 
vezi şi tu. Întreab-o ce face. Spune-i că îi dau şi sufletul din 
mine, dacă îl vrea. Tot ce-mi doresc este să-l văd pe 
Myron. E copilaşul meu şi are nevoie de mămica lui. 

Angel turnă cafeaua din pahar înapoi în cafetieră şi se 
întoarse spre Jeanette. 

— Vedem noi cum stau treburile. 

Şi porni mai departe pe coridor, fără s-o întrebe dacă 
este de acord sau nu. 

Când Jeanette ajunse cu căruciorul la Celula 10, Angel 
se ţinea strâns de gratii şi se uita înăuntru. Femeia zărită 
de Jeanette în timp ce era maltratată de Peters stătea 
acum întinsă pe pat, cu ochii închişi şi respirând regulat. 
Părul ei negru era răsfirat pe pernă într-un evantai superb. 
De aproape, chipul ei era şi mai frumos şi imaculat. Nu 
numai că nu avea nici urmă din pânza aia care le acoperea 
pe toate, dar dispăruseră şi vânătăile pe care le observase 
Jeanette. Cum de era posibil? 

„Poate chiar este diavolul”, îşi zise Jeanette. „Sau un 
înger, venit să ne salveze.” 

— Deşteptarea! urlă Angel. 

— Angel? şopti Jeanette, punându-i uşor mâna pe umăr. 
Poate n-ar trebui să... 

Angel îi dădu mâna la o parte şi încercă să deschidă uşa 
celulei. Numai că aceasta era încuiată. Angel înşfăcă un 
capac de cafetieră şi începu să-l lovească de gratii, făcând 


e 334 œ» 


un tărăboi infernal. Jeanette îşi astupă urechile cu palmele. 

— Deşteptarea, tâââr-fooo! Scoală-te şi miroase cafeaua! 

Femeia de pe pat deschise ochii - ochi migdalaţi, la fel 
de negri ca părul. Îşi cobori picioarele pe podea - picioare 
superbe şi lungi, chiar şi în nădragii lăbărţaţi ai uniformei 
de închisoare. Căscă. Îşi dezmorţi braţele, dezvăluindu-şi 
sânii care îi făceau de ocară pe cei ai Claudiei. 

— Musafiri! exclamă ea. 

Parcă nici nu atinse podeaua cu tălpile goale când dădu 
fuga la gratii. Se întinse printre ele şi le apucă pe Angel şi 
Jeanette de câte o mână. Angel se smulse instinctiv. 
Jeanette era prea şocată ca să reacționeze în vreun fel. 
Avea impresia că un soi de electricitate slabă trecea din 
mâna femeii în mâna ei. 

— Angel! Aşa de mult mă bucur că ai venit! Vorbesc eu 
cu şobolanii, numai că ei nu prea ştiu să facă conversaţie. 
Nu-i critic, vai de mine! Doar spun care-i realitatea. 
Fiecare creatură are calităţi şi defecte. Am înţeles că 
Henry Kissinger” ar fi un interlocutor fascinant, dar nu pot 
să nu mă gândesc la tot sângele ăla care-i pătează mâinile! 
Dacă mă pui să aleg, atunci aleg şobolanul, mulţumesc 
frumos, şi poţi să dai ştirea asta la ziare, doar ai grijă să-mi 
scrii corect numele. 

— Ce curu’ meu zici? o întrebă Angel. 

— Nimic, nimic. Bat şi eu câmpii. Scuze. Eram în vizită 
în lumea din cealaltă parte a lumii. Şi mi se cam bulibăşesc 
creierii când merg de colo până dincolo. Ia uite-o şi pe 
Jeanette Sorley! Ce mai face Bobby, draga mea? 

— De unde ştii cum ne cheamă? o întrebă tot Angel. Şi 
cum de tu poţi să dormi fără să-ţi crească rahatul ăla pe 
tine? 

— Eu sunt Evie. Vin din Copac. Interesant loc aveţi voi 
aici, nu vi se pare? Atât de plin de viaţă! Atât de multe de 
făcut şi de văzut! 

— Bobby face bine, îi răspunse Jeanette, având 


5 Henry Kissinger - secretar de stat în timpul preşedinţiei lui Richard 
Nixon şi Gerald Ford, cu o contribuţie deosebită la încetarea 
Războiului din Vietnam (n. tr.). 


e 335 


sentimentul că trăieşte un vis... şi poate chiar aşa era. Aş 
dori să-l mai văd o dată înainte să ado... 

Angel o trase înapoi cu atâta forţă, încât Jeannete 
aproape căzu în fund. 

— Gura, Jeanie! Aici nu-i vorba de copilul tău. 

Întinse mâna printre gratii şi o apucă pe Evie de pieptul 
uniformei care-i acoperea formele superbe. 

— Cum de eşti trează? Spune-mi cum, ori o să-ţi trag o 
mamă de bătaie soră cu moartea! Nici n-ai să mai ştii care 
ţi-e pizda şi care gaura curului, că o să facă schimb de 
locuri. 

Evie scoase un hohot vesel de râs. 

— Asta ar fi un miracol medical, nu? Păi, ia gândiţi-vă, ar 
trebui să învăţ iar ce să fac la toaletă. 

Angel se făcu stacojie la faţă. 

— Faci mişto de mine? Asta faci? Crezi că, dacă eşti în 
celula aia, nu pot să pun mâna pe tine? 

Evie cobori privirea la mâinile de pe cămaşa ei. Atâta 
tot. Dar Angel scoase un urlet şi se dădu repede înapoi. 
Degetele i se înroşiseră. 

— M-a ars! Japiţa asta m-a ars cumva! 

Evie se întoarse spre Jeanette. li surâdea, dar lui 
Jeanette i se părea că în ochii aceia întunecaţi era şi multă 
tristeţe, nu doar voioşie. 

— Problema este mai complicată decât ar putea să pară 
la o primă vedere. Îmi dau seama. Zău că-mi dau seama. 
Există feministe cărora le convine să creadă că toate 
nenorocirile din lume sunt provocate de bărbaţi. De 
agresivitatea lor înnăscută. Şi au dreptate, însă doar într-o 
oarecare măsură, că doar nicio femeie n-a declanşat 
vreodată un război - deşi, crede-mă pe cuvânt, unele 
războaie s-au dus chiar din cauza femeilor. Pe de altă 
parte, nu pot să neg că pe lumea asta există şi nişte 
păsărele tare, tare afurisite. 

— Ce căcat cârâi tu acolo? 

Deţinuta cea nouă se uită din nou la Angel. 

— Domnul doctor Norcross are anumite suspiciuni în 
privinţa ta, Angel. În primul rând, în legătură cu 


< 336 » 


proprietarul pe care l-ai omorât în Charleston. 

— N-am omorât pe nimenea! 

Însă toată culoarea se scursese din obrajii lui Angel, 
care acum mai făcu un pas înapoi, lovindu-se cu spatele de 
căruciorul cu cafea. Îşi ţinea lipite de piept mâinile 
înroşite. 

Evie i se adresă din nou lui Jeanette, vorbindu-i acum pe 
un ton confidenţial. 

— A omorât cinci oameni. Cinci. 

Se întoarse iar spre Angel. 

— O vreme chestia asta cu omorâtul a fost un fel de 
hobby, nu-i aşa, Angel? Făceai autostopul, fără să-ţi doreşti 
să ajungi într-un loc anume. Aveai un cuţit în poşetă şi un 
revolver mic, de calibrul .32 în buzunarul lateral al 
jachetei din piele netăbăcită pe care o purtai pe vremea 
aia. Dar asta nu e tot, nu-i aşa? 

— Gura! Gura! 

Ochii aceia minunaţi se opriră din nou asupra lui 
Jeanette. Vocea lui Evie era calmă şi plină de căldură. Era 
vocea femeii din reclama aceea de la televizor, care-i 
mărturiseşte prietenei sale că şi ea avusese probleme cu 
petele de iarbă de pe pantalonaşii copiilor, numai că noul 
detergent o scăpase de grija asta. 

— A rămas însărcinată la şaptesprezece ani. Şi-a ascuns 
sarcina sub multe haine foarte largi. A făcut autostopul 
până în Wheeling - de data asta n-a omorât pe nimeni, 
bravo ei! - şi şi-a închiriat acolo o cameră. A născut 
copilul... 

— GURA, AM ZIS! 

Cineva din faţa  monitoarelor observase această 
confruntare, pentru că acum Rand Quigley şi Millie Olson 
veneau într-o goană pe coridor. Quigley, cu un spray cu 
gaze lacrimogene. Olson, cu un pistol cu electroşocuri 
setat la putere medie. 

— Şi-a înecat copilul în chiuvetă şi i-a aruncat cadavrul 
în incineratorul de resturi menajere. 

Evie se strâmbă, clipi de vreo două ori şi adăugă încet: 

— Vaai, vaai, ce păcat că piticul s-a-necat! 


e 337 » 


Quigley încercă s-o imobilizeze pe Angel. Aceasta se 
răsuci fulgerător, îl lovi cu pumnul şi răsturnă căruciorul 
cu tot cu cafetiere şi carafe. Cafeaua - nu la fel de clocotită 
ca la început, dar tot foarte fierbinte - se vărsă peste 
picioarele lui Olson. Gardiana scoase un urlet de durere şi 
căzu în fund. 

Jeanette privi uluită cum Angel îl ataca fix ca Hulk 
Hogan pe Quigley: îl apucase de gât cu o mână, iar cu 
cealaltă îi zbură spray-ul dintre degete. Flaconul se 
rostogoli pe jos până la gratiile celulei capitonate. Evie se 
aplecă, îl ridică şi i-o oferi lui Jeanette. 

— Îl vrei? 

Jeanette îl luă fără să se gândească. 

Gardiana Olson se bălăcea în balta de cafea, încercând 
să iasă de sub căruciorul răsturnat. Gardianul Quigley se 
lupta să nu se lase sugrumat. Deşi Angel era slăbănoagă 
rău de tot şi Quigley avea vreo douăzeci şi cinci de 
kilograme în plus faţă de ea, Angel îl zgâlţâi aşa cum 
zgâlţâie un câine şarpele prins în colţi şi îl azvârli în 
cărucior chiar în momentul în care se ridica Millie Olson. 
Aşa că se prăbuşiră acum amândoi cu zgomot înapoi în 
băltoaca maronie. Angel se întoarse repede la celula 
capitonată. Ochii ieşiţi din orbite îi luceau ca la nebuni pe 
chipul mic şi îngust. 

Evie întinse braţele printre bare spre Angel, întocmai ca 
o tânără care-şi cheamă alesul. Angel întinse şi ea mâinile 
cu degetele îndoite ca nişte gheare şi se repezi zbierând la 
ea. 

Singură, Jeanette a văzut ce a urmat. Cei doi gardieni 
încă mai încercau să se ridice de sub căruciorul răsturnat, 
iar Angel avea mintea întunecată de furie. Jeanette a avut 
chiar timp să-şi spună: „Ce se întâmplă aici nu-i o criză de 
furie, ci este un episod psihotic în toată regula.” Şi atunci 
Evie căscă gura atât de tare, că nici nu i se mai vedea 
bărbia. Iar din gura ei ţâşni un roi - ba nu, un torent - de 
molii, care începură să se rotească în jurul capului lui 
Angel, iar unele se agăţară în şuviţele părului ei oxigenat. 
Angel zbieră şi încercă să le alunge dând din mâini ca 


< 338 + 


nebuna. 

Jeanette o pocni în cap cu butelia cu gaz lacrimogen. Mi- 
o fac duşman”, îşi zise ea, „dar poate o să adoarmă înainte 
să apuce să se răzbune.” 

Moliile se înălţară spre tuburile fluorescente din tavan, 
apoi porniră spre clădirea principală a penitenciarului. Tot 
trăgându-se de păr (cu toate că insectele de acolo 
plecaseră după suratele lor), Angel se întoarse şi Jeanette 
îi pulveriză spray-ul chiar în faţă. 

— IÎnţelegi acum cât de complicată este problema asta, 
Jeanette? o întrebă Evie, în timp ce Angel se izbea orbită 
de perete, urlând şi frecându-se furioasă la ochi. Cred că a 
venit vremea să regândim întreaga ecuaţie bărbat-femeie. 
Apăsăm pe „Delete” şi o luăm de la capăt. Tu ce zici? 

— Că vreau să-mi văd băiatul, spuse Jeanette. Vreau să-l 
văd pe Bobby al meu. 

Aruncă butelia de spray şi începu să plângă. 


4 


Între timp, Claudia „Trup Trăsnet” Stephenson ieşi din 
camera de deparazitare şi hotări să caute zări mai senine 
şi privelişti noi. Mult prea mult zgomot era în Aripa A în 
seara asta. Mult prea multă frământare. lar cafeaua aia 
specială era vărsată peste tot şi puţea îngrozitor. Normal 
că nu era cazul să te duci şi să încerci să negociezi cu 
diavolul când ai nervii făcuţi franjuri. O să discute mai 
târziu cu doamna din Celula 10. Acum trecu pe lângă 
Cabină şi intră în Aripa B. Uitase să-şi ia cămaşa de pe jos. 

— Deţinută! 

Van Lampley se aplecă pe geamul Cabinei, unde până 
acum asistase la altercaţia pe cale să se transforme în 
încăierare. (Din cauza lui Angel, cu căcatul ăla al ei de 
cafea „extra”; Van era mult prea sleită de oboseală ca să 
se mai învinovăţească, dar ştia că nu ar fi trebuit în veci să 
fie de acord cu planul deţinutelor.) Aşa că i-a trimis pe 
Quigley şi Orson să dezamorseze situaţia şi tocmai ce voia 
să se ducă după ei când a văzut-o pe Stephenson trecând 


e 339 = 


prin faţa Cabinei. 

Fără să-i răspundă, Claudia îşi continuă drumul. 

— Nu crezi că ai uitat ceva? Asta-i o puşcărie, nu un club 
de striptease. Cu tine vorbesc, Stephenson! Unde crezi tu 
că te duci? 

Dar, oare, chiar îi păsa? Acum rătăceau pe coridoare o 
mulţime de deţinute - poate încercând să rămână treze. lar 
în capătul celălalt al Aripii A începuse ditamai tămbălăul. 
Şi fix acolo era nevoie de ea. 

Vru să pornească, dar o văzu pe Millie Olson - plină de 
cafea din cap şi până în picioare - că-i făcea semn să 
rămână pe loc. 

— Totul e sub control, spuse Millie. Am încuiat-o pe 
turbata aia de Fitzroy. Situaţia a revenit la normal. 

Spunându-şi că nu era nimic sub control şi nimic nu era 
normal, Van îi făcu semn că a înţeles. 

Se uită în jur după Stephenson, dar nu o mai văzu. Se 
întoarse la postul ei din Cabină, afişă pe unul dintre 
monitoare parterul Aripii B şi chiar atunci o observă pe 
Claudia intrând în Celula 7, ocupată de Dempster şi 
Sorley. Numai că Sorley se afla acum în Aripa A şi Van n-o 
mai văzuse de ceva vreme pe Dempster. Acum, adevărul 
era că deţinutele nu se dădeau în lături de la furtişaguri 
mărunte atunci când găseau vreo celulă fără locatarele ei 
(preferatele lor erau pastilele şi lenjeria intimă), iar 
asemenea jafuri creau, inevitabil, probleme. Lampley nu 
avea niciun motiv să o suspecteze de aşa ceva pe Claudia, 
care nu-i dăduse niciodată bătăi de cap, în ciuda 
gabaritului ei impresionant. Însă, în fişa postului lui Van 
scria că nu trebuie să aibă încredere în nimeni. lar acum 
chiar nu era cazul să izbucnească un alt scandal din 
pricina unui amărât de furt. Aveau suficiente necazuri pe 
cap. 

Van se hotări să arunce totuşi o privire. Era doar un 
presentiment vag, stârnit de faptul că nu-i plăcuse felul în 
care mergea Claudia - cu capul în jos, părul căzut în ochi 
şi bluza de la uniformă lăsată Dumnezeu ştie pe unde. Nu 
va dura decât un minut şi îi va face bine să-şi mai 


e 340 >» 


dezmorţească picioarele şi să-şi pună sângele în mişcare. 
5 


Dar Claudia nu avea de gând să fure ceva. Nu voia decât 
să poarte o conversaţie calmă cu cineva. Aşa îşi va trece 
mai uşor timpul până când se vor linişti lucrurile în Aripa A 
şi va putea să stea de vorbă cu femeia cea nouă ca să afle 
cum ea, Claudia, ar putea să adoarmă şi să se trezească la 
fel ca în toate zilele de până acum. Sigur, era posibil ca 
femeia cea nouă să nu-i spună, dar, la fel de bine, era 
posibil să o înveţe cum să facă. Diavolul este imprevizibil. 
Pe vremuri a fost înger. 

Ree era culcată pe patul ei, cu faţa la perete. Claudia 
observă  înduioşată că părul lui Ree începuse să 
încărunţească. La fel păţise şi ea, doar că şi-l vopsea ca să 
ascundă firele albe. Când nu avea de unde să facă rost de 
vopsea (sau când niciunul dintre puţinii ei vizitatori nu se 
lăsa convins să-i aducă marca şi nuanţa preferate), folosea 
suc de lămâie de la bucătărie. Efectul era destul de 
asemănător cu al vopselei, numai că nu dura prea mult. 

Întinse mâna s-o mângâie pe cap pe Ree, dar nişte fire 
din alea cenuşii i se lipiră de degete, făcând-o să exclame 
speriată şi să se tragă imediat înapoi. Fibrele fâlfâiră în 
aer o secundă sau două, apoi se topiră de parcă nici n-ar fi 
fost. 

— Of, Ree, draga mea! jeli Claudia. Nu şi tu! 

Dar poate nu era prea târziu: în părul lui Ree nu erau 
decât câteva smocuri din chestia aia. Poate că Dumnezeu 
însuşi o trimisese pe Claudia în Celula 7 din Aripa B cât 
timp se mai putea face ceva. Poate că acesta era modul Lui 
de a o pune la încercare. Aşa că o apucă de umeri pe Ree 
şi o întoarse cu faţa în sus. Pânza aia se desfăşura din 
obrajii şi din fruntea ei brăzdată de cicatrice; alte fire îi 
ieşeau din nări, învolburându-se în aerul expirat. Insă încă 
i se mai desluşea chipul. 

Mă rog, mare parte din el. 

Cu o mână, Claudia începu să îndepărteze porcăria aia 


e 341 » 


de pe faţa lui Ree, cu mişcări orizontale, fără să uite firele 
albe care-i ieşeau din gură şi i se împleteau peste buze. Cu 
mâna cealaltă, Claudia o scutura de umăr pe Ree. 

— Stephenson? 

Vocea venea de pe coridor. 

— Deţinută Stephenson, ce faci acolo? Nu-i celula ta. 

— Trezeşte-te! strigă Claudia, scuturând-o şi mai tare pe 
Ree. Trezeşte-te! Cât încă mai poţi! 

Nimic. 

— Deţinută Stephenson? Cu tine vorbesc. 

— E doamna ofiţer Lampley, spuse Claudia, continuând 
să o scuture pe Ree de umăr şi să-i îndepărteze de pe faţă 
firele alea albe care apăreau imediat la loc - of, Doamne, 
tare greu era să le-o ia înainte! Mie îmi place, ţie nu? Nu-ţi 
place doamna ofiţer Lampley, Ree? 

Şi Claudia începu să plângă: 

— Nu muri, draga mea! Eşti prea tânără! 

Şi se pare că femeia de pe pat era de acord cu asta, 
pentru că deschise ochii brusc şi începu să zâmbească. 

— Ree! se bucură Claudia. Slavă Domnului! Credeam că 
ai... 

Numai că zâmbetul acela se lăţea tot mai tare, dezvelind 
dinţii, până când renunţă să mai fie un zâmbet şi se făcu 
un rânjet ca de fiară. Ree se ridică dintr-odată în capul 
oaselor, o apucă pe Claudia de gât şi îi smulse cu dinţii 
unul dintre cerceii preferaţi - un cap de pisicuţă din 
plastic. Claudia urlă de durere - Ree nu-i smulsese doar 
cercelul, ci şi o bucată din lobul urechii, pe care acum le 
scuipă şi se repezi să o muşte de beregată. 

Claudia avea vreo treizeci şi un pic de kilograme în plus 
faţă de mignona Ree. Şi era foarte puternică. Numai că 
Ree înnebunise de-a binelea. Claudia abia dacă reuşea să o 
ţină la distanţă. Lui Ree îi alunecară degetele de pe gâtul 
Claudiei şi se opriră pe umerii ei, zgâriindu-i până la 
sânge. 

Năucită, Claudia încercă să se retragă spre uşa deschisă 
a celulei, cu Ree agăţată de ea, mârâind şi scrâşnind de 
furie şi zbătându-se, încercând să o rănească cu adevărat. 


e 342 » 


Se pomeniră amândouă în coridor, unde deţinutele strigau, 
doamna ofiţer Lampley urla, iar toate zgomotele astea 
parcă veneau dintr-o altă galaxie, dintr-un alt univers, 
pentru că ochii lui Ree erau scoşi din orbite şi dinţii ei 
clămpăneau la câţiva centimetri de faţa Claudiei şi după 
aia, vai de mine, i se împleticiră picioarele şi se prăbuşi în 
mijlocul coridorului din Aripa B, cu Ree deasupra ei. 

— Deţinută Dempster! strigă Van Lampley. Dă-i drumul! 

Femeile zbierau. Nu şi Claudia. Cel puţin, nu la început. 
E nevoie de forţă ca să zbieri cum trebuie, iar ea avea 
nevoie de toată forţa ca să se ţină la distanţă de nebuna 
asta - de demonul ăsta. Numai că nu reuşea. Gura aia care 
voia s-o muşte era tot mai aproape. Acum simţea mirosul 
respirației lui Ree şi îi vedea stropii de salivă, pe care 
unduiau filamente din acelea minuscule. 

— Deţinută Dempster, am scos arma! Nu mă obliga să 
trag! Te rog, nu mă obliga să trag! 

— Împuşc-o! strigă cineva. 

Şi Claudia îşi dădu seama că acel cineva era chiar ea. 
Deci tot avusese ceva forţă. 

— Te rog, doamnă ofițer Lampley! 

O bubuitură asurzitoare răsună prelung pe coridor. Şi o 
gaură neagră apăru în fruntea lui Ree, chiar în mijlocul 
acelei cicatrice în formă de grătar. Işi dădu ochii peste 
cap, de parcă ar fi vrut să vadă unde anume fusese 
împuşcată. In următoarea clipă, obrajii Claudiei se 
umplură cu stropi mari de sânge cald. 

Cu un ultim efort, unul aproape supranatural, Claudia 
reuşi s-o dea la o parte pe Ree, care se prăbuşi pe 
pardoseala coridorului cu un bufnet moale. Doamna ofiţer 
Lampley stătea cu picioarele depărtate şi cu arma de 
serviciu în ambele mâini. Fumul încolăcit care ieşea din 
ţeava revolverului îi aduse aminte Claudiei de firele albe 
care i se lipiseră de degete atunci când mângâiase părul 
lui Ree. Doamna ofiţer Lampley era albă la faţă - doar 
cearcănele de sub ochii ei erau vineţii. 

— Voia să mă omoare, suspină Claudia. 

— Ştiu, zise Van Lampley. Ştiu. 


e 343 n 


XVII 


1 


La jumătatea drumului spre oraş, pe Clint Norcross îl 
săgeta un gând care-l obligă să oprească în parcarea 
Braseriei Olympia, lângă panoul cu N-AŢI MAI GUSTAT 
PLĂCINTĂ CU OUĂ CA LA NOI. Îşi scoase telefonul şi 
căută în agendă numărul lui Hicks. Nu-l avea, fapt care 
spunea tot ce era de spus despre relaţia lui cu directorul- 
adjunct al Penitenciarului Dooling. Căută în continuare şi 
găsi numărul lui Lampley. 

Aceasta răspunse aproape instantaneu. Gâfâia cam tare. 

— Van? Eşti bine? 

— Da. Păcat că ai plecat înainte de artificii. Ascultă, 
doctore, a trebuit să împuşc o deţinută. 

— Cum? Pe cine? 

— Pe Ree Dempster. E moartă. 

Şi apoi Van îi explică ce se întâmplase. Clint o ascultă 
oripilat. 

— Iisuse! gemu el la sfârşit. Sigur te simţi bine, Van? 

— Fizic, n-am nimic. Emoţional, sunt vai de steaua mea. 
Dar ai să mă psihanalizezi mai încolo. 

Clint auzi acum un fel de sunet de trombon plin cu apă - 
probabil că Van îşi sufla nasul. 

— Asta nu e tot. 

Şi îl informă despre confruntarea violentă dintre Angel 
Fitzroy şi Evie Black. 

— N-am fost de faţă, dar am văzut o parte din ea pe 
monitoare. 

— Asta-i bine. Şi e foarte bine că ai ajuns la timp să-i 
salvezi viaţa Claudiei. 

— Pentru Dempster n-a fost atât de bine. 

— Van... 

— Mi-era simpatică Dempster. Dacă m-ai fi întrebat, ţi-aş 
fi zis că e ultima femeie de aici care s-o ia razna. 

— Unde i-ai pus cadavrul? 


e 344 a 


— În debaraua omului de serviciu, şopti Van ruşinată. N- 
am avut altă idee. 

— Fireşte. 

Strângând din ochi, Clint îşi masă fruntea. Ştia că ar 
trebui să mai spună ceva, să o consoleze cumva pe 
Lampley. Numai că rămăsese fără cuvinte. 

— Şi Angel? 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar tocmai Sorley a pus mâna 
pe butelia cu spray şi i-a dat una în cap. După aia, Quigley 
şi Olson au încuiat-o într-o celulă din Aripa A. Acum dă cu 
pumnii în pereţi şi cere să fie văzută de un doctor. Zice că 
nu mai vede, da' mănâncă rahat. Şi mai zice că are părul 
plin de molii, ceea ce s-ar putea să fie adevărat. Ne-au 
invadat nenorocitele astea de gângănii. Trebuie să te 
întorci, doctore. Hicks a făcut o cădere nervoasă. Mi-a 
ordonat să-mi predau arma, dar eu am refuzat, deşi aşa 
cere regulamentul. 

— Ai făcut ce trebuie. Până se calmează situaţia, nu mai 
contează niciun regulament. 

— Hicks nu face doi bani. 

„Spune-mi ceva ce nu ştiu”, îi zise el în gând. 

— Adică, a fost mereu un incompetent, numai că, în 
situaţia actuală, ar putea deveni chiar periculos. 

Clint căută ceva de care să se agate. 

— Ziceai că Evie a provocat-o pe Angel. Ce anume i-a 
spus? 

— Nu ştiu şi n-au auzit-o nici Quigley şi Millie. Poate ştie 
Sorley. Că doar ea a lăsat-o lată. Fata asta merită o 
medalie, ascultă ce-ţi spun. Dacă n-o să adoarmă curând, o 
să afli toată povestea de la ea atunci când te întorci. Şi ai 
să te întorci repede, da? 

— Cât de repede pot, spuse Clint. Ascultă, Van, ştiu că 
eşti tulburată, dar trebuie să înţeleg ceva. Angel s-a luat 
de Evie pentru că Evie nu era înfăşurată într-un cocon din 
ăla? 

— Eu aşa cred. Am văzut-o cum dădea în gratii cu un 
capac de cafetieră şi urla ca scoasă din minţi. Dar după aia 
m-am luat cu treaba ailaltă. 


e 345 » 


— Dar s-a trezit? 

— Da. 

— Evie s-a trezit. 

— Da. A trezit-o Fitzroy. 

Clint încercă să priceapă ce se întâmplase, dar nu reuşi. 
Poate după ce va apuca să doarmă şi el puţin... 

Şi îl copleşi ruşinea la gândul acesta. Apoi îi veni o altă 
idee: dar dacă Evie Black era bărbat? Dar dacă Lila 
arestase un travestit? 

Imposibil. Când o arestase Lila, Evie era goală puşcă. Şi 
la fel o văzuseră şi gardienele care îi făcuseră percheziţia 
corporală atunci când ajunsese la penitenciar. Pe de altă 
parte, care ar putea fi motivul pentru care i se vindecaseră 
toate rănile şi vânătăile în mai puţin de jumătate de zi? 

— Vreau să-i transmiţi ce am să-ţi spun eu acum şi lui 
Hicks, şi celorlalţi gardieni care încă mai sunt acolo. 

Clint îşi adusese aminte de ce oprise în parcarea 
braseriei şi sunase la penitenciar. 

— Floare la ureche, zise Lampley. Tocmai au apărut Bill 
Wettermore şi Scott Hughes, ceea ce-i o veste bună. Dar 
oricum suntem prea puţini. Doar şapte, cu tot cu Hicks. Şi 
cu tine o să fim opt. 

Clint ignoră aluzia asta transparentă. 

— Mi-am dat seama că Evie Black nu este la fel ca toate 
celelalte femei - şi încă nu aflasem de la tine povestea asta 
cu trezitul bine mersi din somn. Numai că nu ştiu ce să 
cred. Tot ce ştiu este că nu trebuie ca întâmplarea asta să 
iasă din penitenciar. Indiferent dacă-i reală sau nu. Ar 
putea provoca multe tulburări. Înţelegi ce-ţi spun? 

— Mmhm... 

Mmhm-ul acesta îl avertiză pe Clint că urmează ceva 
Tău. 

— Care-i problema? 

— Păi... 

Păi-ul era şi mai rău. 

— Spune-mi! 

Alt sunet de trombon plin cu apă. 

— L-am văzut pe Hicks vorbind la mobil după ce s-a 


e 346 » 


terminat încăierarea din Aripa A şi după ce am refuzat să-i 
dau arma. lar Scott şi Billy au vorbit şi ei la telefon după 
ce i-a pus la curent Millie cu cele întâmplate. 

Înseamnă că e prea târziu. Clint închise ochii. Din senin, 
complet aiurea, începu să-şi spună un basm: 

„A fost odată ca niciodată un psihiatru mediocru de 
penitenciar, care s-a îmbrăcat în negru, a ieşit în noapte şi 
s-a culcat de-a curmezişul autostrăzii. Pe acolo a trecut un 
autocar mare, care i-a curmat suferinţa şi toţi ceilalţi au 
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Sau poate nu chiar 
până atunci, dar asta nu mai era problema mediocrului 
psihiatru. Sfârşit.” 

— Bine, bine, spuse el. Uite ce facem: spune-le să nu mai 
dea absolut niciun telefon. Ai înţeles? 

— Eu am sunat-o pe soră-mea! izbucni Van. Scuze, 
doctore, dar voiam să fac un lucru bun, ceva care să 
compenseze faptul că am împuşcat-o pe Dempster! l-am zis 
lui Bonnie să nu care cumva să adoarmă, oricât de somn i- 
ar fi, pentru că este posibil ca noi să avem o deţinută 
imună, iar asta ar însemna că există un leac pentru toată 
porcăria asta! Ori că trece de la sine! 

Clint deschise ochii. 

— De la cât eşti în picioare, Van? 

— De la patru dimineaţa! M-a sculat tembela aia de 
căţea! Se cerea a-a-afară! 

Vanessa „Duruţa” Lampley nu se mai putu stăpâni şi 
începu să plângă. 

— Spune-le ca de acum încolo să nu mai sune pe nimeni, 
da? 

Aproape sigur că era prea târziu, dar poate aşa 
zvonurile se vor răspândi mai lent. Poate aşa ar reuşi să 
amâne deznodământul. 

— Tu sună-ţi iarăşi sora şi spune-i că te-ai înşelat. 
Spune-i că a fost un simplu zvon şi că tu l-ai crezut. Spune- 
le şi celorlalţi să facă la fel. 

Tăcere. 

— Mă mai auzi, Van? 

— Nu vreau să fac ce-mi ceri, domnule doctor Norcross. 


e 347 œ» 


Şi, cu tot respectul, nu cred că-i bine. Bonnie o să facă 
eforturi să rămână trează - cel puţin în noaptea asta - 
deoarece crede că mai există o şansă. Nu vreau să-i răpesc 
speranţa asta. 

— Înţeleg ce simţi, dar aşa este corect. Vrei să ne 
pomenim cu penitenciarul atacat de oamenii din oraş... aşa 
cum ai văzut în filmele alea vechi cu Frankenstein? 

— Du-te la nevasta ta, spuse Van. Ziceai că e trează de şi 
mai mult timp. Şi vezi dacă poţi să o priveşti în ochi fără 
să-i spui că s-ar putea să existe o luminiţă la capătul 
tunelului. 

— Ascultă, Van... 

Dar Van nu-l mai asculta. Clint se uită mult timp la 
mesajul de pe ecranul telefonului: APEL INCHEIAT, apoi 
puse aparatul înapoi în buzunar şi îşi continuă drumul spre 
oraş. 

Dempster era moartă. Ree Dempster, cea plină de viaţă, 
nu mai era. Şi îl durea sufletul pentru Van Lampley, în 
ciuda insubordonării ei. Deşi, pe bune acum, cum ar fi 
putut ea să dea dovadă de insubordonare faţă de el? Că 
doar el nu era decât un mediocru doctor de cap de la un 
penitenciar, pentru numele Lui Dumnezeu! 


2 


Clint opri pe unul dintre locurile de parcare pe timp 
limitat (MAX. 15 MINUTE) din faţa sediului poliţiei. 
Deschise portiera şi atunci auzi ultimul lucru la care s-ar fi 
aşteptat: hohote nestăvilite de râs revărsându-se prin uşa 
deschisă. 

Inăuntru era destulă lume. Lila stătea la pupitrul 
dispecerei, alături de Linny. În jurul lor, stăteau în cerc 
ceilalţi poliţişti (toţi bărbaţi) - Terry Coombs, Reed 
Barrows, Pete Ordway, Elmore Pearl şi Vern Rangle. În 
afara acestui cerc se aflau Bary Holden, avocatul din oficiu 
care se ocupase de cazul lui Evie Black, şi un domn mai în 
vârstă şi cu barbă albă, pe care Clint îl ştia din vedere: 
Willy Burke. 


e 348 » 


Lila fuma. Se lăsase în urmă cu opt ani, după ce Jared îi 
spusese pe neaşteptate că spera să nu moară de cancer 
pulmonar măcar până va creşte el mai mare. Pufăiau cu 
spor şi Linny Mars şi doi poliţişti. Aerul era albăstriu şi 
parfumat. 

— Ce mai faceţi? îi întrebă el. 

Lila îl văzu şi se lumină la faţă. Îşi stinse ţigara într-o 
ceaşcă de cafea, străbătu sala în fugă şi îi sări în braţe. La 
propriu. Cu gleznele încrucişate pe fundul lui. Şi îl sărută 
tare, stârnind altă cascadă de râsete, urale (din partea 
avocatului Holden) şi un ropot de aplauze. 

— Ce mult mă bucur să te văd! exclamă Lila şi îl mai 
sărută o dată. 

— Mă duceam acasă să văd ce face Jared, zise Clint. Şi 
m-am gândit să trec pe aici şi să văd dacă poţi să scapi 
puţin. 

— Jared! strigă ea. Îţi vine să crezi că am fost capabili să 
creştem un copil atât de minunat, Clint? Păi, am făcut o 
treabă atât de bună, că îmi zic uneori că am fost egoişti că 
n-am mai făcut încă unul. 

Şi Lila îi dădu un ghiont în piept şi se desprinse zâmbind 
din braţele lui. Dar pupilele îi erau mici cât vârfurile de ac. 

Terry Coombs se apropie de ei. Avea ochii roşii şi 
umflaţi. Dădu mâna cu Clint şi îl întrebă: 

— Nu-i aşa că ai auzit ce a păţit Roger? A încercat s-o 
despacheteze pe nevastă-sa. Proastă idee! Trebuia să 
aştepte Crăciunul. 

Şi Terry izbucni în hohote isterice de râs, care imediat 
se transformară în suspine. 

— Şi nevastă-mea s-a dus. Şi nu ştiu unde-i copilul 
nostru, nu pot să dau de el. 

Răsuflarea lui Terry mirosea puternic a alcool, însă nu şi 
a Lilei: ce ingerase ea avea un efect mult mai rapid decât 
băutura. Clint se gândi să-l pună şi el la curent pe Terry cu 
necazurile de la penitenciar. Dar renunţă. Moartea lui Ree 
Dempster nu era genul de poveste pe care să o spui la o 
petrecere. lar ce se întâmpla în secţia de poliţie exact aşa 
părea: o petrecere scăpată de sub control. 


e 349 œ» 


— Îmi pare foarte rău, Terry. 

Pete Ordway îl luă de umăr pe Terry şi îl trase de acolo. 

Lila i-l arătă pe bărbatul cu barbă. 

— Iubitule, îl ştii pe Willy Burke, da? M-a ajutat să-i 
transport pe Roger şi Jessica la morgă cu camioneta lui. 
Da' când zic „morgă”, de fapt mă refer la congelatorul de 
la „Roata Neunsă”. Se pare că spitalul a ajuns o zonă 
interzisă. Mai bine aşa, zic. La Roată nici nu trebuie să 
plătim prea mult, nu? Facem economie. 

Începu să chicotească şi îşi astupă gura cu palma. 

— Scuze. Nu pot să mă abţin. 

— Mă bucur să te văd, domnule, spuse Willy. Straşnică 
nevastă mai ai! Oricât e de obosită, tot ştie ce trebuie 
făcut. 

— Mulţumesc. 

Apoi, către straşnica nevastă: 

— Să înţeleg că ai dat iama în magazia cu probe. 

— Doar noi două, interveni Linny. Terry a băut un 
păhărel de scotch. 

Lila scoase din buzunarul de la spate reţeta pentru 
Provigil şi i-o dădu înapoi. 

— N-am avut noroc nici cu medicamentul ăsta, nici cu 
orice altceva. Două farmacii au fost sparte şi jefuite, iar 
din a treia n-a mai rămas decât cenuşa şi tăciunii. Probabil 
ai simţit miros de ars când ai intrat în oraş. 

Clint clătină din cap. 

— Ţinem un fel de priveghi, spuse Vern. Şi tare mi-aş 
dori să facă toate femeile ce facem noi. 

Toţi cei din jur părură uimiţi. Insă doar câteva secunde. 
După care, Barry începu să râdă. Şi, rând pe rând, i se 
alăturară ceilalţi poliţişti, Willy, Lila şi Linny. Veselia lor 
era enervant de falsă. 

— Un priveghi, zise Lila şi-l înghionti pe Clint în umăr. 
Priveghem, te-ai prins? 

— M-am prins, răspunse Clint. 

Îşi dădu seama că nimerise într-un fel de Ţară a 
Minunilor ca aceea în care ajunsese Alice. Numai că 
aceasta era populată de poliţişti, nu de cărţi de joc. 


e 350 - 


— Eu mi-s nebăut, ridică mâna Willy Burke. Nu mai pun 
gura pe aşa ceva. Merg pe al patruzecilea an de când nu 
mai beau. 

— Trebuie să recunosc că am băut eu porţia domnului 
Burke, zise Barry Holden. Mi s-a părut normal, având în 
vedere ce se petrece în jurul nostru. 

Nebăuţi se declarară poliţiştii Barrows, Ordway, Pearl şi 
Rangle. Vern Rangle ridică mâna de parcă ar fi depus 
mărturie la proces. Clint începuse să se enerveze. In 
primul rând din cauza râsetelor. Da, înţelegea ce se 
petrece acolo. Şi evident că era perfect normal ca Lila să 
nu se mai poată ţine pe picioare după mai bine de treizeci 
de ore de nesomn. lar chestia aia cu magazia de probe 
fusese ideea lui, deşi acum o regreta amarnic. Pe drumul 
spre oraş se crezuse pregătit pentru orice, dar nu fusese 
pregătit să audă că Van o împuşcase pe Ree şi nu fusese 
pregătit nici să nimerească peste un priveghi stropit cu 
multă băutură în secţia de poliţie. 

Lila îi povestea ceva: 

— Ne-am adus aminte când Roger a fost chemat la un 
caz de violenţă domestică şi stăpâna casei i-a strigat de la 
etaj că ar face bine să se ducă la dracu' şi să crape. Şi 
atunci când el n-a vrut nici să se ducă la dracu' şi nici să 
crape, tipa i-a turnat în cap o găleată cu vopsea. O lună 
după aia şi tot mai avea părul colorat. 

— Marca Dutch Boy, vopsea roşie, nelavabilă! hohoti 
strident Linny, scăpându-şi ţigara în poală. 

Se aplecă s-o ridice, o apucă din greşeală de capătul 
aprins, o scăpă iar pe jos, stârnind alte hohote de râs. 

— Ce-aţi luat? întrebă Clint. Tu şi cu Linny. Ce-aţi luat? 
Coca? 

— Nee, pe aia am păstrat-o pentru mai târziu, zise Lila. 

— Nicio problemă, doamnă şerif, te apăr eu, interveni 
Barry. Am să invoc starea de urgenţă. Nu te-ar condamna 
niciun juriu din toată America. 

Vorbele avocatului declanşară o altă explozie de 
ilaritate. 

— Am confiscat de la fraţii Griner peste o sută de 


e 351 œ» 


pachete cu dava”, spuse Linny. Lila a desfăcut o capsulă şi 
am tras amândouă pe nas. 

Clint îşi aduse aminte de Don Peters, care o forţase pe 
Jeanette Sorley să întreţină un soi de relaţie sexuală cu el 
în sala comună şi, după aia, drogase cafeaua lui Janice. Îşi 
aduse aminte de tâmpenia aia de cafea extra pentru care 
Coates îşi dăduse acceptul. Işi aduse aminte de femeia 
ciudată din Aripa A. Îşi aduse aminte de ce-i spusese 
Lampley, despre cum Ree o strânsese de gât pe Claudia şi 
cum voise să-i sfâşie beregata cu dinţii. Îşi aduse aminte 
de femeile îngrozite care plângeau în celulele lor şi de 
Vanessa Lampley, care-i spusese Nu vreau să fac ce-mi 
ceri, domnule doctor Norcross. 

— Observ că a funcţionat, zise el cu glas tare, făcând un 
efort uriaş să se stăpânească. Pari foarte trează. 

Lila îl luă de mână. 

— Ştiu cum pare, iubitule. Ştiu ce impresie îţi facem. 
Dar n-am avut încotro. Farmaciile au fost devalizate şi nu 
se mai găsesc nici energizantele alea care se vând în 
supermarketuri. Mi-a zis Jared. Am vorbit cu el. Să ştii că-i 
bine, nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa lui... 

— Ihî. Putem să discutăm puţin între patru ochi? 

— Sigur. 


3 


leşiră în noaptea răcoroasă. Acum simţea miros de 
cenuşă şi plastic ars - probabil atât a mai rămas din 
farmacia „Rite Aid”, îşi zise Clint. Conversaţia reîncepu în 
urma lor. Şi râsetele. 

— Acum spune-mi: ce s-a întâmplat cu Jared? 

Lila ridică mâna la fel cum ar fi făcut un agent de 
circulaţie în faţa unui şofer agresiv. 

— Are grijă de o fetiţă pe care o cheamă Molly. E 
nepoata doamnei Ransom - o ştii, vecina aia a noastră 
destul de în vârstă. Doamna Ransom e înfăşurată într-un 
cocon, aşa că Jared se ocupă de cea mică. Deocamdată 


76 Heroină (n. tr.). 
352 + 


totul e în regulă. Zău, nu-ţi face griji! 

„Nu, nu-mi zice tu să nu-mi fac griji în privinţa fiului 
nostru”, îi spuse Clint în gând. „Până când va împlini 
optsprezece ani, asta-i fix sarcina noastră: să ne facem 
griji. Cât de drogată eşti de ai uitat ceva atât de 
important?” 

— Sau nu-ţi face mai multe griji decât de obicei, adăugă 
Lila după o clipă. 

„Este obosită şi are foarte multe pe cap”, îşi repetă 
Clint. „Şi tocmai ce a omorât o femeie, pentru numele Lui 
Dumnezeu. N-ai niciun motiv să te superi pe ea.” Dar tot 
era supărat. Logica nu prea avea putere asupra emoţiilor. 
Psihiatrul din el ştia asta, nu că l-ar fi ajutat la ceva. 

— Ai vreo idee de cât timp n-ai mai dormit? 

Lila închise un ochi, făcând calculul în minte. Ochiul ăla 
închis îi dădea o înfăţişare de pirat, care lui nu-i plăcea 
deloc. 

— Cred că de... ieri după-amiază, de pe la unu. Cam aşa. 
Asta face... 

Clătină din cap şi spuse: 

— Nu-s în stare să fac socoteala. Frate, ce-mi bate 
inima! Important e că sunt trează. Uită-te la stele! Nu că-s 
drăguţe? 

Clint era în stare să facă socoteala. Şi îi dădu treizeci şi 
două de ore. 

— Linny a intrat pe internet ca să afle cât de mult poate 
să reziste un om fără somn, spuse veselă Lila. Recordul 
este de două sute şaizeci şi patru de ore. Nu ţi se pare 
interesant? Unşpe zile! A fost stabilit de un elev de liceu 
care făcea un proiect pentru şcoală. Îţi zic eu, recordul ăla 
o să fie doborât. Avem nişte femei foarte hotărâte aici. Dar 
percepţia asupra lumii din jur slăbeşte foarte repede, 
urmată fiind de o scădere a controlului asupra propriilor 
emoţii. Plus că mai apare şi fenomenul de microsomn, pe 
care l-am trăit eu însămi lângă rulota lui Truman 
Mayweather. Mamă-mamă, tare nasol a fost! Atunci am 
simţit că parcă-mi ies din păr fire din porcăria aia. Partea 
bună este că oamenii sunt mamifere diurne şi, de îndată ce 


353 = 


va răsări soarele, toate femeile care au reuşit să stea treze 
toată noaptea se vor simţi mai bine. Sigur, este foarte 
posibil ca doza asta de energie să se epuizeze până mâine 
după-amiază, dar... 

— Foarte rău că ai acceptat să lucrezi ieri în schimbul de 
noapte, spuse Clint. 

Cuvintele îi ieşiseră din gură fără voia lui. 

— Mda, mormăi Lila, pierzându-şi pe loc veselia. Foarte 
rău că a trebuit să fac asta. 

— Nu-i adevărat, zise Clint. 

— Poftim? 

— Lângă Popasul Muntelui s-a răsturnat un camion cu 
mâncare de animale, asta-i adevărat. Numai că povestea 
asta s-a întâmplat anul trecut. Aşa că, spune-mi, ce ai făcut 
azi-noapte? Unde dracu’ ai fost? 

Chipul Lilei se făcuse alb ca varul. Iar, în întunericul 
nopţii, pupilele ei păreau mult mai mari decât ar fi fost 
normal să pară. 

— Eşti convins că vrei să discutăm acum despre asta? 
Tocmai acum, când se întâmplă ce se întâmplă? 

Poate că ar fi zis că nu, dar dinăuntru se auzi o altă 
explozie enervantă de râsete. Nu se mai controlă şi o 
apucă de umeri. 

— Spune-mi! 

Lila se uită la mâinile lui, apoi îl privi în ochi. Clint îi 
dădu drumul şi făcu un pas înapoi. 

— Am fost la un meci de baschet, zise Lila. M-am dus să 
văd o fată care joacă baschet. Are numărul treizeci şi 
patru. Numele ei este Sheila Norcross. Pe mama ei o 
cheamă Shannon Parks. Acum, spune-mi tu, Clint, cine 
minte pe cine? 

El deschise gura - fără să aibă habar ce ar fi putut să-i 
răspundă - dar, înainte de a apuca să rostească măcar un 
cuvânt, pe uşa secţiei ţâşni Terry Coombs, cu ochii holbaţi 
de groază. 

— Vai de mine şi de mine, Dumnezeule mare, Lila! Iisuse 
Hristoase, apără-ne şi păzeşte-ne! 

— Ce e? 


e 354 a 


— Am uitat! Cum puii mei de am uitat? Iisuse Hristoase! 

— Ce-am uitat? 

— Platinum! 

— Platinum? 

Atât de nedumerită se uita Lila la Terry, că toată 
supărarea lui Clint se topi dintr-odată. Expresia ei şocată îi 
spunea că avea o vagă idee despre ce era vorba, numai că 
nu reuşea să-şi dea seama de unde ştie. Da, era îngrozitor 
de obosită. 

— Platinum! Fetiţa lui Roger şi a Jessicăi! urlă Terry. N- 
are decât opt luni şi a rămas singură în casă! Am uitat 
copilul în casă, dracu’ să ne ia! 

— Dumnezeule mare! exclamă Lila. 

Se răsuci pe călcâie şi cobori în fugă treptele, cu Terry 
pe urmele ei. Niciunul nu se uită la Clint - nici măcar 
atunci când acesta strigă după ei. Cobori şi el în goana 
mare şi o apucă pe Lila de umăr chiar atunci când se 
pregătea să se urce în maşină. Nu era capabilă să conducă 
- nici Terry nu era -, dar Clint vedea că asta nu îi va opri. 

— Ascultă, Lila. Aproape sigur fetiţa n-a păţit nimic. 
Odată ce sunt înfăşurate în coconii ăia, parcă intră într-o 
stare staţionară, ca atunci când eşti conectat la aparate. 

Lila se smuci de sub mâna lui. 

— Vorbim mai încolo. Ne vedem acasă. 

Terry se şi urcase la volan. Terry, care băuse până 
atunci. 

— Sper să ai dreptate, doctore, îi zise el şi trânti 
portiera. 


4 


În apropiere de Fredericksburg şi în cel mai inoportun 
moment, s-a spart roata de rezervă cu care mergea de 
câteva săptămâni maşina condusă de fiica directoarei de 
penitenciar, exact aşa cum respectiva directoare - 
obsedată de detalii, cum sunt în general şi mamele, şi 
directoarele de penitenciare - i-ar fi spus că se va întâmpla 
în mod inevitabil. Michaela intră cu maşina şchioapă în 


355 + 


parcarea unui McDonald's. Şi se duse la toaletă. 

La tejghea era un motociclist, masiv şi cu bustul gol 
acoperit doar de o vestă din piele pe care era brodat 
numele bandei din care făcea parte: SATAN'S 7. De spate 
îi atârna un pistol semiautomat, probabil Tec-9. Individul îi 
explica vânzătoarei cu pete vineţii în jurul ochilor că nu, nu 
are de gând să plătească pentru Big Mac-urile pe care le 
mâncase. Aceasta era o seară specială şi tot ce-şi dorea 
era gratis. Când auzi uşa, motociclistul se întoarse şi dădu 
cu ochii de Michaela. 

— Salutare, sora mea! îi zise el, privind-o admirativ 
(adică bună bucăţică!). Te cunosc de undeva? 

— Probabil, îi răspunse Michaela, traversând localul fără 
să se oprească, trecând pe lângă toaletă şi ieşind pe uşa 
din spate. 

Merse grăbită spre capătul parcării şi trecu prin gardul 
viu de acolo. În cealaltă parte a lui era parcarea unui 
magazin de decoraţiuni interioare din lanţul Hobby Lobby. 
Vitrinele acestuia erau luminate şi înăuntru se vedeau 
oameni. Michaela se întrebă cât de pasionat de lucrul 
manual poţi să fii ca să te apuci să-ţi cumperi materialele 
de la Hobby Lobby tocmai într-o seară ca asta. 

Mai făcu un pas şi observă altceva: la vreo douăzeci de 
metri de ea staţiona o Corolla, cu motorul mergând în gol. 
La volan se desluşea o siluetă albă. 

Michaela se apropie de maşină. Silueta albă era o femeie 
- cum altfel? - cu capul şi mâinile înfăşurate în coconi. Cu 
toate că Michaela încă mai resimțea efectul cocainei, acum 
îşi dorea să fie mult, mult mai drogată. În poala femeii 
acoperite cu pânza aia bizară era un câine mort, un caniş 
cu trupul strivit şi deformat. 

„Of, Bubico, nu trebuia să lingi firele alea de pe faţa lui 
mami când moţăie în parcare. Mami se supără când o 
trezeşti. 

Michaela luă cățelul în braţe şi îl duse pe iarbă. Apoi 
mută femeia - pe carnetul de conducere scria că o cheamă 
Ursula Whitman-Davies - pe scaunul din dreapta. Chiar 
dacă nu o încânta absolut deloc gândul că va păstra femeia 


e 356 » 


în maşină, o deranja mult mai tare ideea de a o întinde pe 
iarbă, alături de canişul ei mort. Plus că mai era şi un 
aspect de natură practică pe care trebuia să-l aibă în 
vedere: cu Ursula alături de ea, va avea tot dreptul să 
meargă pe banda a doua”. 

Michaela se urcă la volan şi porni pe drumul secundar 
care avea s-o scoată înapoi pe autostrada I-70. 

Când trecu pe lângă McDonald's, îi veni o idee diabolică. 
Evident, insuflată de droguri, dar oricum încântător de 
corectă. Întoarse maşina în dreptul motelului de alături şi 
reveni la fast-food. În faţa acestuia era parcată o 
motocicletă Harley Softail clasică. Deasupra numărului de 
Tennessee din spate era un autocolant cu un craniu - într-o 
orbită a acestuia scria SATAN'S, iar în cealaltă 7. De-a 
curmezişul dinţilor era scris avertismentul PĂZEA! 

— Ţine-te bine, Ursula! îi spuse Michaela copilotului ei şi 
îndreptă botul Corollei spre motocicleta de colecţie. 

O izbi cu mai puţin de şaisprezece kilometri la oră, 
reuşind totuşi s-o dea peste cap. Şi zgomotul de fiare 
strivite a fost mai mult decât satisfăcător. Motociclistul 
stătea la o masă lângă geam, cu un munte de crăpelniţă în 
faţa lui. Ridică ochii la timp ca să o vadă pe Michaela dând 
înapoi de lângă minunatul lui armăsar din metal, care 
acum semăna mai degrabă cu un ponei sfrijit şi niţel cam 
mort. Prin parbriz, Michaela văzu buzele individului 
mişcându-se în timp ce se repezea la uşă, într-o mână cu 
un Big Mac din care şiroia sosul şi cu un milkshake în 
cealaltă. Pistolul Tec-9 i se bălăngănea pe spinare. 
Michaela nu-şi dădea seama ce spune, dar se îndoia că ar 
fi fost shalom”. Îi făcu veselă cu mâna înainte să întoarcă 
iarăşi pe drumul secundar şi să accelereze până la 
nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră. 

În mai puţin de trei minute era din nou pe autostradă şi 
râdea de-i dăduseră lacrimile. Ştia însă că această stare de 


7! În orig. carpool lane (de asemenea, high-occupancy lane) - regulă de 
circulaţie în SUA, conform căreia doar maşinile cu mai mulţi pasageri 
pot circula pe banda a doua (n. tr.). 

78 Formulă de rămas-bun în lb. ebraică: „Pacea fie cu tine!” (n. tr.). 


e 357 œ» 


euforie nu avea să dureze şi îşi dorea să mai aibă nişte praf 
la ea ca să o facă să nu se mai termine niciodată. 


5 


Corolla Ursulei avea radio cu recepţie prin satelit. 
Michaela a tot învârtit butoanele şi a reuşit să dea de 
NewsAmerica. Ştirile nu erau deloc bune. Existau zvonuri 
neconfirmate despre un „incident” în care fusese implicată 
soţia vicepreşedintelui, fapt care dusese la convocarea de 
urgenţă a şefilor serviciilor secrete pe Observatory Circle 
nr. I°. Activiştii pentru drepturile animalelor eliberaseră 
toate fiarele de la grădina zoologică din Washington, iar 
mai mulţi martori văzuseră pe Cathedral Avenue un leu 
devorând ceva ce nu prea mai semăna cu o fiinţă 
omenească. Conservatorii de extremă dreaptă se isterizau 
pe toate posturile de radio, declarând că virusul Aurora 
era dovada clară a faptului că Dumnezeu nu era deloc de 
acord cu feminismul. Papa solicitase tuturor oamenilor să 
se roage şi să ceară călăuzire pe calea cea dreaptă. Echipa 
de baseball din Washington anulase meciurile din weekend 
împotriva echipei din Baltimore. Michaela nu prea ştia ce 
să priceapă din această ultimă ştire - doar toţi jucătorii (şi 
arbitrii) erau bărbaţi, nu? 

Pe locul din dreapta ei, creatura aceea cu capul 
înfăşurat într-un ghem ca din bumbac, creatură ce fusese 
până de curând Ursula Whitman-Davies, se legăna uşor în 
ritmul maşinii care mergea lin pe asfaltul neted al 
autostrăzii şi se bâţâia mai puternic atunci când roţile 
Corollei dădeau peste câte o groapă. Era cea mai bună 
tovarăşă de drum din istoria lumii; era cea mai 
dezagreabilă tovarăşă de drum din istoria lumii. 

O perioadă, Michaela avusese o relaţie cu o fată 
pasionată de cristale, care credea că, dacă te concentrezi 
cum trebuie şi crezi sincer, poţi să iei forma luminii. 
Probabil că acum fata aceea dulce dormea, înfăşurată în 
giulgiul alb. Michaela se gândi la tatăl ei, plecat de multă 


7? Adresă la care locuieşte vicepreşedintele SUA (n. tr.). 
e 358 >» 


vreme de pe lumea asta: scumpul ei tătic, care stătea pe 
marginea patului în nopţile când ei îi era frică şi nu putea 
să doarmă - aşa îi povestise mama, pentru că Michaela 
avea doar trei anişori la moartea lui. Nu-l ţinea minte. 
Însă, în ciuda rinoplastiei şi a numelui de familie schimbat, 
ea era ziaristă până în măduva oaselor. Cunoştea 
realitatea aşa cum este, iar realitatea în privinţa lui Archie 
Coates era că acesta fusese băgat într-un sicriu şi plantat 
în solul Cimitirului „Colinele de Nisip” din Dooling şi că tot 
acolo se afla şi în ziua de azi. Nu se transformase în 
lumină. Michaela nu-şi îngădui să-şi imagineze că îşi va 
întâlni curând tatăl într-o eventuală viaţă de apoi. Treaba 
era mult mai simplă: lumea se sfârşea şi lângă ea se afla o 
asasină de canişi înfăşurată în pânză, iar tot ce-şi dorea 
Michaela era să mai aibă câteva ore la dispoziţie cu mama 
ei înainte ca somnul să le învingă pe amândouă. 

Se opri în Morgantown ca să facă plinul Corollei. 
Tânărul de la benzinărie se scuză spunând că nu le 
funcţiona niciun POS. Michaela îi plăti cu bancnote din 
teancul găsit în poşeta Ursulei. 

Tânărul avea o bărbuţă blondă şi scurtă, purta un tricou 
alb şi blugi. Nu o atrăseseră niciodată prea mult bărbaţii, 
dar îi plăcea vikingul acesta suplu. 

— Mulţumesc, îi spuse ea. Mai rămâi pe aici? 

— O, nu de mine trebuie să vă pese, doamnă! exclamă 
el. Nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine. Ştiţi să 
umblaţi cu ăla? 

Şi arătă cu un semn din bărbie spre poşeta Ursulei. Din 
ea ieşea patul unui revolver. Ia te uită! Se vede treaba că 
doamnei Whitman-Davies îi plăcuseră şi armele de foc, nu 
doar câinii. 

— Nu prea, recunoscu Michaela. Prietena mea ştia că 
pornesc la drum lung şi mi l-a împrumutat. 

Tânărul îi aruncă o privire aspră. 

— Piedica de siguranţă e pe o latură. Ţineţi minte s-o 
decuplaţi dacă daţi de necaz. Ţintiţi drept în mijlocul 
pieptului domnului Necaz şi apăsaţi pe trăgaci. Vedeţi că 
pistolul o să aibă recul - nu-l scăpaţi din mână şi aveţi grijă 


e 359 + 


să nu vă lovească în vreun sân. Ţineţi minte ce v-am spus? 

— Da, murmură Michaela. Mijlocul pieptului. Nu-i dau 
drumul şi îmi feresc ţâţele. Am priceput. Mersi. 

Şi plecă. Îl auzi pe viking strigând după ea: 

— Hei, nu-i aşa că v-am văzut la televizor? 

Se făcuse deja vineri, pe la unu noaptea când ajunse în 
sfârşit la marginea oraşului Dooling. Peste West Lavin se 
rostogoleau vălătuci de fum de la incendiul din pădure. 
Viră şi porni spre silueta prelungă şi scundă a 
penitenciarului. Din cauza fumului gros şi rău mirositor se 
văzu nevoită să-şi astupe gura şi nasul cu palma. 

Odată ajunsă la poarta exterioară, se dădu jos din 
maşină şi apăsă butonul roşu de la interfon. 


6 


Maura Dunbarton stătea în celula ei din Aripa B alături 
de ce mai rămăsese din Kayleigh, care nu murise, ci doar 
dormea buştean. Oare visa ea acolo, sub linţoliul ăla alb? 

Maura stătea cu mâna pe pieptul lui Kayleigh, ca să-i 
simtă mişcările uşoare în ritmul respirației. Şi se uita cum 
se ţeseau fibrele alea albe şi vâscoase, tricotându-se peste 
gura deschisă lui Kay. De două ori îşi vârâse Maura 
unghiile în materialul ăla gros şi cam lipicios. De două ori 
voise Maura să-l sfâşie şi s-o elibereze pe Kayleigh. Şi de 
tot atâtea ori îşi aduse aminte ce văzuse la televizor şi îşi 
luase mâinile de acolo. 

Intr-o societate închisă, precum cea din Penitenciarul 
Dooling, atât zvonurile, cât şi virusurile gripale se 
răspândesc extrem de repede. Însă ce se întâmplase în 
urmă cu o oră în Aripa A nu era deloc un zvon. Angel 
Fitzroy era încuiată într-o celulă şi avea ochii umflaţi de la 
gazul lacrimogen. Acum bătea în pereţi şi delira, susţinând 
că deţinuta cea nouă era o afurisită de vrăjitoare. 

Maura nu avea motive s-o contrazică, mai ales pentru că 
o văzuse pe Claudia Stephenson cu vânătăi pe gât şi 
zgârieturi adânci pe umeri şi o auzise cum povestise 
tuturor că Ree Dempster încercase să o omoare. Claudia 


< 360 » 


mai spunea că femeia cea nouă cunoştea numele lui 
Jeanette şi Angel, dar ăsta era amănuntul cel mai puţin 
important. Cică femeia aia ştia - ştia! - că Angel omorâse 
cel puţin cinci oameni şi un nou-născut. 

— O cheamă Evie, ca pe Eva aia din Grădina Raiului, a 
spus Claudia. Ia gândiţi-vă! Şi imediat Ree a vrut să mă 
omoare şi pun pariu că vrăjitoarea aia ştia ce o să se 
întâmple, aşa cum ştia şi numele lor şi aşa cum ştia şi 
despre copilaşul lui Angel. 

Deşi Claudia nu era tocmai un martor demn de 
încredere, spusele ei nu erau chiar absurde. Doar o 
vrăjitoare ar fi putut să ştie toate astea. 

În mintea Maurei se împleteau acum două poveşti, 
făcând-o să fie şi mai convinsă de adevărul acestor zvonuri. 
Prima poveste era despre o prinţesă frumoasă, pe care o 
vrăjitoare rea o blestemase să-şi înţepe degetul într-un fus 
şi să cadă într-un somn profund. (Maura nu ştia ce era 
fusul ăla, dar îşi dădea seama că trebuia să fie destul de 
ascuţit.) Ilar după mulţi, foarte mulţi ani, sărutul unui prinţ 
a trezit-o din somn. Cealaltă era povestea lui Hansel şi 
Gretel. Care fuseseră prinşi de o vrăjitoare, dar îşi 
păstraseră sângele rece şi reuşiseră să evadeze după ce o 
arseseră de vie pe cotoroanţă chiar în propriul cuptor. 

Poveştile sunt doar poveşti, însă acelea care 
supraviețuiesc sute de ani trebuie să conţină un sâmbure 
de adevăr. lar adevărul din acestea două ar putea fi 
următorul: vrăjile pot fi dezlegate; vrăjitoarele pot fi 
înfrânte. Era foarte posibil ca moartea femeii-vrăjitoare din 
Aripa A să nu le trezească nici pe Kayleigh şi nici pe 
celelalte femei adormite din lume. Pe de altă parte, era la 
fel de posibil să le trezească. Pe bune, chiar era posibil. Şi 
chiar dacă nu se întâmpla aşa, precis femeia aia, Evie, 
avea o legătură cu boala asta. Altminteri, de ce doar ea, 
singură, era în stare să doarmă şi să se trezească normal? 
Şi cum de ştia lucruri pe care nu le ştia nimeni? 

Maura era închisă de zeci de ani. Citise foarte mult de 
când se afla în penitenciar şi chiar reuşise să termine 
Biblia. La vremea respectivă i se păruse o aiureală, cu toţi 


e 361 - 


bărbaţii ăia care dădeau legi şi cu toate femeile alea care 
nu făceau nimic altceva decât să procreeze. Însă acum îşi 
aduse aminte de un rând de acolo: Pe vrăjitoare să n-o laşi 
să trăiască 1%. 

Aşa s-a întâmplat că Maura şi-a făurit un plan. Sigur, ar 
fi avut nevoie şi de ceva noroc ca să-l ducă la bun sfârşit. 
Dar poate nu prea mult, având în vedere că jumătate 
dintre gardieni erau daţi dispăruţi, iar toată rutina 
nocturnă a penitenciarului se dusese pe apa sâmbetei. 
Angel Fitzroy nu fusese capabilă de asta, pentru că toată 
furia ei era de suprafaţă - era doar de ochii lumii. Şi din 
cauza asta ajunsese să fie încuiată într-o celulă. Pe când 
furia Maurei era un foc mocnit, cu tăciunii ascunşi sub 
cenuşă. Asta-i motivul pentru care conducerea închisorii 
credea că ar fi inofensivă şi-i încredința tot felul de munci 
administrative. 

— Am să mă întorc, iubita mea, spuse ea, mângâind-o pe 
Kayleigh pe umăr. Dacă nu mă omoară. Şi cred că ar fi în 
stare de asta dacă-i o vrăjitoare adevărată. 

Maura ridică salteaua şi căută cu degetele scobitura 
micuță pe care o făcuse acolo. Băgă mâna şi scoase o 
periuţă de dinţi, cu mânerul din plastic dur ascuţit foarte 
tare. O strecură la spate, sub betelia elastică a 
pantalonilor, îşi lăsă bluza largă pe dinafară şi ieşi din 
celulă. De pe coridor, se întoarse şi-i trimise un sărut din 
vârful degetelor colegei sale fără chip. 


7 


— Ce faci, deținută? 

Intrebarea fusese pusă de Lawrence Hicks, care stătea 
în pragul bibliotecii Penitenciarului Dooling - micuță, dar 
neaşteptat de bine dotată. In mod normal, directorul- 
adjunct prefera să poarte costume cu vestă şi cravate 
închise la culoare, însă în noaptea asta nu mai avea pe el 
nici sacoul şi nici vesta şi îşi lărgise atât de mult nodul de 
la cravată încât capătul acesteia îi flutura peste şliţul 


80 Vechiul Testament, Exodul, 22:18 (n. tr.). 
e 362 » 


pantalonilor, ca o săgeată indicând zona unde i se afla 
cârnatul, cu siguranţă unul uscat. 

— Bună seara, domnule Hicks! îl salută Maura, 
continuând să încarce cărţi într-un cărucior. 

li surâse, dezvelindu-şi dintele de aur care sclipea în 
lumina tuburilor fluorescente din tavan. 

— Mă duc să împart fetelor nişte cărţi. 

— Nu-i cam târziu pentru lectură, deţinută Dunbarton? 

— Nu cred, domnule. În noaptea asta nu cred că se va 
mai da stingerea. 

Vorbea pe un ton plin de respect, zâmbind în 
permanenţă. Aşa trebuia să te porţi: să surâzi şi să pari 
inofensivă. Nu-i decât bătrânica aia de Maura Dunbarton, 
răpusă de anii lungi de puşcărie, care acum pupă 
bucuroasă tălpile oricărui gardian; e paşnică şi blajină, iar 
diavolul care a posedat-o şi a făcut-o să-i omoare pe toţi 
oamenii ăia a fost de multă vreme alungat. Nicio Angel 
Fitzroy din lume nu ar fi capabilă să înveţe şmecheria asta. 
Trebuie să fii mereu pe fază, pentru că nu ştii niciodată 
când va fi nevoie să acţionezi. 

Hicks se apropie să inspecteze căruciorul, iar Maurei 
mai că i se făcu milă de el - era atât de palid şi fălcile alea 
nerase erau fleşcăite şi părul care-i mai rămăsese era 
zburlit - dar, dacă va încerca s-o oprească, îl va înţepa 
drept în burdihanul ăla umflat. Trebuia să facă tot ce ţinea 
de ea ca s-o salveze pe Kayleigh. Frumoasa Adormită 
fusese salvată cu un sărut; poate că Maura îşi va salva 
iubita cu un şiş. 

„Nu mi te pune în cale, Hicksie!” îl avertiză ea în gând. 
„Stai cuminte, dacă nu vrei o gaură în ficat! Ştiu exact 
unde îl ai.” 

Hicks se uita la cărţile alese de Maura de pe rafturi: 
Peter Straub, Clive Barker, Joe Hill. 

— Dar astea toate sunt romane de groază! exclamă 
directorul-adjunct. Le dăm voie deţinutelor să citească 
ororile astea? 

— Nu citesc decât cărţi din astea şi poveşti de dragoste, 
domnule, îi răspunse Maura, abţinându-se să adauge: Ai fi 


e 363 + 


ştiut dacă te-ar fi interesat ce se petrece în locul ăsta, 
căcănarule! 

Şi continuă, cu acelaşi zâmbet inocent pe buze: 

— Îmi închipui că poveştile horror o să le ţină treze pe 
doamnele de aici. Plus că nimic din ele nu-i adevărat. Sunt 
ca nişte basme cu vampiri şi vârcolaci. 

Hicks păru să ezite câteva clipe, poate pregătindu-se să-i 
ordone să se întoarcă în celulă. Maura duse mâna la spate, 
ca şi cum o mânca ceva acolo şi voia să se scarpine. Apoi 
directorul-adjunct oftă resemnat. 

— Haide, du-te! Măcar tu o să rămâi trează. 

De data aceasta zâmbetul ei era cât se poate de sincer. 

— O, nu vă faceţi griji în privinţa mea, domnule Hicks! 
Eu sufăr de insomnie. 


8 


Michaela stătea cu degetul lipit pe butonul interfonului. 

Prin uşile de sticlă de la intrare se vedea holul bine 
luminat al închisorii, iar în parcare erau destule maşini. 
Imposibil să fi adormit toată lumea dinăuntru. 

— Ce e? 

Vocea bărbătească de la interfon era însăşi definiţia 
oboselii; era o voce cu cearcăne de nesomn şi cu barbă de 
o zi. 

— Aici ofiţerul Quigley. Ia degetul de pe butonul ăla 
blestemat. 

— Mă numesc Michaela Morgan. 

Şi imediat îşi dădu seama că numele ei de televiziune nu 
însemna nimic aici. 

— Aşa, şi? 

Vocea bărbătească nu era deloc impresionată. 

— Înainte mă numeam Michaela Coates. Directoarea 
este mama mea. Aş vrea s-o văd, vă rog. 

— Aha... 

Şi, apoi, tăcere. Nu se mai auzea decât bâzâitul stins al 
conexiunii. Michaela îşi pierdu răbdarea. Aşa că îşi propti 
degetul pe butonul roşu. 


e 364 » 


— Vreau să vă mai spun şi că lucrez pentru postul 
NewsAmerica. Vreţi să spun la televizor cum vă purtaţi sau 
îmi daţi drumul înăuntru ca să vorbesc cu mama mea? 

— Îmi pare rău, domnişoară Coates. A adormit. 

Veni rândul Michaelei să rămână mută. A ajuns prea 
târziu. Toată puterea rămasă i se scurse acum afară din 
trup. O orbea lumina de la farurile Corollei reflectată în 
geamurile de la intrarea penitenciarului. 

— Îmi pare rău, spuse vocea din interfon. A fost o şefă 
bună. 

— Şi acum eu ce fac? întrebă Michaela. 

Numai că luase degetul de pe buton, aşa că întrebarea ei 
era adresată doar nopţii şi fumului care venea dinspre 
pădure. 

Ca şi cum ar fi auzit-o, gardianul Quigley îi răspunse: 

— De ce nu mergeţi în oraş? Cazaţi-vă la un hotel. Sau... 
am auzit că „Roata Neunsă” ţine deschis toată noaptea şi 
că se va închide doar când va răsări soarele sau se va 
termina berea. 


9 


Ca să nu trezească bănuieli, Maura împingea încet 
căruciorul pe coridorul din Aripa B. 

— Cărţi? întreba ea în faţa fiecărei celule în care mai 
existau locatare care să nu fi avut feţele acoperite cu 
porcăria aia albă. Vreţi să citiţi nişte chestii de groază? Am 
nouă tipuri diferite de monştri. 

Prea puţine femei se arătară interesate. Majoritatea se 
uitau la ştiri - o poveste de groază mult mai reală. 
Gardianul Wettermore o opri la ieşirea din Aripa B, ca să 
se uite la titluri. Prezenţa lui în această noapte nu o prea 
surprinse pe Maura, pentru că Wettermore era la fel de 
homosexual ca New Orleansul în prima seară de Mardi 
Gras8!. Mare mirare dacă ar avea vreo femeie acasă. 

— Asta-i doar maculatură, spuse el. Haide, Maura, 


5 Mardi Gras - carnaval desfăşurat în New Orleans din anul 1827 (n. 
tr.). 


e 365 + 


pleacă de aici! 

— Sigur, domnule ofiţer. Acum mă duc în Aripa A. Acolo 
sunt vreo două doamne pe care domnul doctor Norcross le- 
a obligat să ia Prozac, dar ştiu eu că le place să citească. 

— Bine, dar ţine-te departe de Fitzroy şi de celula 
capitonată de la capăt. M-ai înţeles? 

Maura îi aruncă cel mai fermecător zâmbet al ei. 

— Sigur că da, domnule ofiter Wettermore. Vă 
mulţumesc! Vă mulţumesc foarte mult! 

In afara vrăjitoarei - deţinuta cea nouă -, în Aripa A nu 
mai erau decât două femei încă treze, plus mormanul de 
pânză care o acoperea pe cea care fusese Kitty McDavid. 

— Nu, spuse femeia din Celula 2. Nu pot să citesc. Nu 
pot. Mi-am nenorocit ochii cu medicamentele alea de la 
Norcross. Nu pot să citesc, nu pot. Şi se ţipă mult aici. Nu- 
mi plac ţipetele. Deloc nu-mi plac. 

Cealaltă femeie, cea din Celula 8, era Angel, care se uită 
la Maura cu ochii ei tumefiaţi şi nedumeriţi. 

— Fă paşi, Mo-mo! o îndemnă ea atunci când Maura, în 
ciuda ordinului primit de la gardianul Wettermore, îi oferi 
două volume. 

Nicio problemă. Maura aproape ajunsese la capătul 
coridorului. Privi peste umăr şi văzu că Wettermore era cu 
spatele la ea. Stătea de vorbă cu gardianul Murphy, pe 
care fetele îl botezaseră „Tigrul”, după personajul din 
Winnie de Pluş. 

— Maura... 

O şoaptă, dar una pătrunzătoare. Răsunătoare. 

Deţinuta cea nouă. Evie. Eva. Aceea despre care Biblia 
spunea că mâncase un măr din Pomul Cunoaşterii şi, din 
cauza asta, ea şi soţiorul ei fuseseră surghiuniţi din Rai în 
lumea asta plină de suferinţe şi dileme. Maura cunoştea 
surghiunul, foarte bine îl cunoştea. Ea însăşi fusese 
surghiunită în Penitenciarul Dooling după ce îşi 
surghiunise soţul şi cei doi copii (plus câinele Slugger) în 
neantul etern. 

Evie stătea lângă gratiile celulei capitonate, privind-o 
lung. Şi zâmbindu-i. Niciodată în viaţa ei nu mai văzuse 


e 366 » 


Maura un zâmbet atât de frumos. Poate că femeia asta era 
vrăjitoare, dar o vrăjitoare superbă. Acum, vrăjitoarea 
scoase mâna printre gratii şi, cu un deget lung şi grațios, îi 
făcu semn să se apropie. Maura împinse căruciorul. 

— Nu mai înainta, deţinută! 

Ăsta era gardianul Tig Murphy. 

— Stai pe loc! 

Maura îşi continuă drumul. 

— Prinde-o, opreşte-o! răcni Murphy. 

Maura auzi bocănitul ghetelor celor doi gardieni pe 
dalele coridorului. lIntoarse căruciorul şi îl răsturnă, 
improvizând un fel de baraj. Cărţile jerpelite zburară care 
încotro. 

— Stai, deținută, opreşte-te! 

Maura îşi scoase şişul artizanal de la spate şi se repezi 
spre celula capitonată. Femeia-vrăjitoare încă îi făcea 
semne. „Nu vede ce i-am pregătit”, îşi spuse Maura. 

Ţinea mâna lângă şold, pregătindu-se să împlânte vârful 
ascuţit în burta femeii-vrăjitoare. Fix în ficat. Numai că 
ochii aceia întunecaţi o făcură mai întâi să-şi încetinească 
paşii, apoi să se oprească de tot. Nu răutate se desluşea în 
ei, ci doar un soi de curiozitate rece. 

— Vrei să fii cu ea, da? o întrebă Evie în şoaptă. 

— Da, răspunse Maura. Da, din tot sufletul meu. 

— Este posibil. Dar trebuie să dormi. 

— Nu pot. Am insomnie. 

Wettermore şi Murphy se apropiau. Nu mai avea la 
dispoziţie decât câteva secunde ca s-o ucidă pe femeia asta 
(pe vrăjitoarea asta) şi să pună capăt nenorocirii căzute pe 
capul lor. Numai că Maura nu făcu niciun gest. O ţintuiau 
în loc ochii acelei femei ciudate şi îşi dădu seama că nici 
nu vrea să se mai mişte. Pentru că ochii ăia nu erau ochi, 
ci găuri, porţi deschise spre o beznă necunoscută şi 
infinită. 

Fără să îşi ia privirea de la Maura, femeia-vrăjitoare îşi 
lipi faţa de gratii. 

— Sărută-mă repede! Cât încă mai e timp. 

Fără să mai stea pe gânduri, Maura aruncă periuţa de 


e 367 a 


dinţi transformată în armă şi îşi lipi şi ea faţa de gratii. 
Buzele li se întâlniră. Respirația caldă a lui Evie pătrunse 
în gura Maurei şi-i cobori pe gât. Şi atunci, Maura simţi 
cum mantia binecuvântată a somnului începe să o 
înfăşoare, la fel cum i se întâmpla în copilărie, când ştia 
că-i în siguranţă în pătuţul ei, ţinându-i în braţe pe 
Ursuleţul Freddy şi pe Dragonul Gussie. In nopţile acelea 
asculta viscolul de afară şi ştia că ea era la adăpost şi la 
căldură şi că urma să ajungă în curând pe tărâmul viselor. 

Când Billy Wettermore şi Tig Murphy ajunseră la ea, 
Maura zăcea pe spate în faţa celulei lui Evie. Primele fire 
albe ieşeau deja din părul ei, din gura ei şi de sub 
pleoapele ochilor ei plini de minunate vise. 


< 368 » 


XVIII 


1 


Când se întoarse, Frank se aştepta la o altă porţie de 
reproşuri furioase din partea lui Elaine, dar avu marea 
surpriză să dea de o situaţie cum nu se poate mai calmă. 
Spre deosebire de tot ce se întâmplase în ziua aceea - de 
fapt, spre deosebire de tot ce avea să se mai întâmple în 
zilele următoare - toate problemele lui se rezolvaseră de la 
sine în cel mai simplu mod cu putinţă. Atunci, de ce nu era 
mulţumit? 

Fosta lui soţie dormea întinsă pe patul fiicei lor, cu 
braţul drept îndoit pe umărul Nanei. Deocamdată, coconul 
de pe chipul ei era destul de subţire, un prim strat de 
papier mâché, dar unul strâns şi fără crăpături. Pe 
noptieră era un bilet: Fu m-am rugat pentru tine, Frank. 
Sper să te rogi şi tu pentru noi. E. 

Frank mototoli hârtiuţa şi o aruncă la coşul de gunoi de 
lângă pat. Tiana, prinţesa neagră din filmul lui Disney, 
dansa pe marginile coşului, în rochia ei verde, cu sclipici, 
cu un alai de animale fermecate în urma ei. 

— Nu există cuvinte potrivite pentru asta. 

Garth Flickinger venise după el la etaj şi acum stătea în 
pragul camerei Nanei. 

— Mda, spuse Frank. Cam ai dreptate. 

Pe noptieră era şi o fotografie înrămată cu Nana şi 
părinţii ei. Fetiţa ţinea în mână semnul de carte care îi 
adusese premiul. Doctorul luă poza şi o studie. 

— Are pomeţii tăi, domnule Geary. Norocoasă fată! 

Frank habar nu avea ce să-i răspundă, aşa că nu zise 
nimic. 

Doctorul, deloc incomodat de tăcerea lui, puse fotografia 
la loc. 

— Asta este. Mergem? 

O lăsară pe Elaine în pat şi, pentru a doua oară în ziua 
aceea, Frank îşi luă fiica în braţe şi o duse la parter. O 


< 369 + 


simţea cum respiră; înseamnă că încă mai trăia sub pânza 
aia. Însă şi pacienţilor aflaţi în moarte cerebrală le mai 
bate inima. Aşa că era foarte posibil ca ultima lor discuţie, 
aceea la care Frank se va gândi şi în pragul morţii - când 
va ajunge acolo - să fie cea de dimineaţă, când urlase ca 
dementul la ea în faţa casei. Când o speriase. 

Şi îl năpădi melancolia, ca o ceaţă care-l devora de la 
ghete în sus. N-avea absolut niciun motiv să-şi închipuie că 
doctorul ăsta dependent de droguri ar fi putut să-l ajute. 

În tot acest timp, Flickinger se apucase să întindă 
prosoape pe parchetul din living. Acum îi ceru lui Frank să 
pună copila pe ele. 

— De ce nu pe canapea? 

— Pentru că în locul ăsta lumina cade direct pe ea, 
domnule Geary. 

— Aha! Bine. 

Garth Flickinger se aşeză în genunchi lângă Nana şi îşi 
deschise trusa medicală. Din cauza ochilor înroşiţi semăna 
cu un vampir. Nasul îngust şi fruntea înaltă şi bombată, 
înconjurată de bucle roşcate, îi dădeau un aer de spiriduş. 
Cu toate astea (şi în ciuda faptului că Frank ajunsese la 
concluzia că era cam dus cu capul), tonul lui era extrem de 
liniştitor. Nu era de mirare că îşi putea permite un 
Mercedes. 

— Deci, ce ştim până acum? 

— Ştim că doarme, răspunse Frank, simțindu-se ca un 
idiot. _ 

— O, dar sunt mult mai multe aspecte! In linii mari, uite 
ce am înţeles eu de la ştiri: coconii ăştia sunt dintr-o 
substanţă fibroasă, care pare compusă din mucus, salivă, 
cerumen şi cantităţi mari dintr-o proteină necunoscută. 
Cum se formează? De unde vine substanţa asta? Nu ştim şi 
probabil că nici nu vom afla vreodată, din moment ce 
secrețiile vâscoase ale unei femei normale ar fi insuficiente 
din punct de vedere cantitativ - de exemplu, doar două 
linguri de sânge în perioada menstruației, poate o ceşcuţă, 
dacă femeia este mai corpolentă. De asemenea, ştim că 
femeile care dorm par să fie susţinute în viaţă de coconi. 


e 370 œ» 


— Şi turbează dacă li-i rupi, spuse Frank. 

— Corect! 

Garth începu să-şi alinieze instrumentele pe măsuţa de 
cafea: bisturiu, foarfeci de diferite dimensiuni. Apoi scoase 
un microscop mic din geanta neagră şi îl puse tot pe 
măsuţă. 

— La început, eu zic să luăm pulsul fiicei tale. Ce părere 
ai? 

Frank avea o părere bună. 

Cu foarte multă grijă ca nu cumva să găurească pânza 
aia, Flickinger ridică mâna Nanei şi o tinu între degetele 
lui vreme de treizeci de secunde. După care o lăsă jos cu la 
fel de multă grijă. 

— Bătăile inimii sunt uşor înăbuşite de materialul ăsta, 
dar se situează în limite normale pentru o fată de vârsta ei. 
Acum, domnule Geary... 

— Frank. 

— În regulă. Acum, ce nu ştim noi, Frank? 

Răspunsul era evident. 

— De ce se întâmplă chestia asta. 

— De ce, repetă Flickinger, bătând o dată din palme. 
Exact! Tot ce se petrece în natură are un anumit scop. 
Care ar fi scopul acestei poveşti? Ce încearcă să facă acest 
cocon? 

Luă o foarfecă şi o deschise şi închise de câteva ori. 

— Haide să-l întrebăm! 


2 


Atunci când nu avea cu cine să stea de vorbă, Jeanette 
vorbea uneori singură - mai bine zis, îşi imagina un 
ascultător plin de înţelegere faţă de spusele ei. Domnul 
doctor Norcross o asigurase că nu e nimic rău în asta. Ce 
făcea ea se chema exprimare liberă a propriilor trăiri. În 
noaptea asta, ascultătoarea ei era Ree, pe care trebuia să 
şi-o imagineze vie. Pentru că doamna ofiţer Lampley o 
împuşcase. La un moment dat, va trebui să întrebe unde 
au dus-o, ca să-şi ia rămas-bun de la ea. Deocamdată însă, 


e 371 œ» 


se mulțumea să stea în celula pe care o împărţiseră până 
de curând. Deocamdată însă, nici nu-i trebuia altceva. 

— Hai să-ţi zic ce s-a întâmplat, Ree. Damian s-a lovit la 
genunchi când juca fotbal. Asta s-a întâmplat. Se întâlnise 
cu nişte tipi în parc şi s-au gândit să joace puţin. Eu n-am 
fost de faţă. Damian mi-a spus că nu l-a atins nimeni şi că 
pornise la atac, a auzit un trosnet, a căzut lat pe iarbă şi 
apoi a venit acasă într-un picior. Avea ruptură de ligament 
anterior. Sau medial. Mereu uit care. Dar, ştii tu, unul din 
astea două. Chestia aia care e tampon între oase. 

Şi Ree spuse: „Lhi!” 

— Pe vremea aia o duceam destul de bine, numai că nu 
aveam asigurare medicală. Eu lucram treizeci de ore pe 
săptămână la o creşă, iar Damian lucra la negru pe o leafă 
incredibilă. Douăzeci de dolari pe oră! Era un fel de om de 
încredere al unui antreprenor mărunt, care se ocupa de 
mobila bogătaşilor din Charleston, a politicienilor şi 
directorilor de firme. Adică făcea tâmplărie de artă pentru 
mahări. Aşa că Damian trebuia să care o grămadă de 
chestii grele. Deci, o duceam bine, dacă te gândeşti că 
eram doi puşti care nu absolviseră decât liceul. Eram tare 
mândră de mine. 

Şi Ree spuse: „Aveai tot dreptul să fii.” 

— Ne-am luat apartamentul, care era drăguţ, cu mobilă 
bună şi utilat. Mai frumos decât orice loc în care locuisem 
eu în copilărie. Şi el şi-a cumpărat o motocicletă la mâna a 
doua, dar era aproape nouă. Şi am luat în leasing o maşină 
pentru mine şi copilaşul nostru, Bobby. Ne-am dus cu 
maşina asta la Disneyland. Şi ne-am dat în tiribombe, în 
carusel, în Ceşcuţele Pălărierului Nebun, am vizitat 
Conacul Bântuit, ne-am pupat cu Goofy, ne-am rătăcit în 
Labirintul lui Alice. I-am împrumutat bani surorii mele ca 
să se ducă la dermatolog. l-am dat mamei nişte bani ca să- 
şi repare acoperişul. Dar tot nu ne-am făcut asigurare 
medicală. Şi Damian şi-a paradit genunchiul. Cea mai bună 
variantă era operaţia, dar... Ştiu că ar fi trebuit să 
strângem din dinţi şi să ne facem asigurarea aia 
blestemată. Dar aşa... Trebuia să vindem motocicleta, să 


e 372 a 


renunţăm la maşină, să strângem cureaua cam un an de 
zile. Aşa aş fi vrut eu să facem. Jur. Dar Damian nu voia. A 
refuzat din capul locului. N-am putut să-l fac să înţeleagă. 
Dar, în fond, era genunchiul lui. Aşa că l-am lăsat în pace. 
Ştii şi tu cât de căpoşi sunt bărbaţii. In ruptul capului n-ar 
opri maşina să întrebe cum să ajungă în cutare loc. Şi la 
doctor s-ar duce doar dacă ar fi pe moarte. 

Şi Ree spuse: „Câtă dreptate ai, surioară!” 

— „Nee!”, zicea el. „O să rezist eu.” Acum, trebuie să-ţi 
mărturisesc că ne cam plăceau petrecerile. Petreceam tot 
timpul. Ca nişte puştani. Cu ecstasy. Şi cu iarbă, fireşte. 
Poate şi cu coca, dacă reuşeam să facem rost. Damian avea 
nişte calmante puse bine. A început să le ia ca să nu-l mai 
doară genunchiul atât de tare. Se trata singur, de capul 
lui. Domnul doctor Norcross zice că se cheamă 
automedicaţie. Mai ţii minte cât de tare mă doare pe mine 
capul? De nu mai suport nici lumina şi nici zgomotele? 

Şi Ree spuse: „Sigur că da.” 

— Bravo! Şi într-o noapte îi zic lui Damian că mă doare 
capul de mor. Şi el îmi dă o pastilă. „Incearc-o pe asta”, 
îmi zice. „O să-ţi mai ia din durere.” Aşa am ajuns 
dependentă. Cât ai bate din palme. Ştii cât de uşor a fost? 

Şi Ree spuse: „Ştiu.” 


3 


Deja Jared nu mai putea suporta să se uite la ştiri şi a 
mutat pe postul naţional, unde o artizană te învăţa cum să 
faci ciucuri din mărgele. Musai să fi fost o emisiune 
înregistrată. Dacă nu, dacă acesta era comportamentul 
femeii din viaţa de zi cu zi, atunci el nu ar fi vrut să o 
cunoască. 

— Acum vom face ceva fruuu-mos! zbieră artizana, 
săltându-şi fundul pe taburetul aşezat în faţa unui fundal 
cenuşiu. 

Doar artizana asta îi mai ţinea de urât. Molly adormise. 

Pe la ora unu, Jared avusese nevoie la toaletă şi o lăsase 
singură. S-a întors după trei minute şi a găsit-o adormită 


e 373 a 


pe canapea, încă ţinând în mână cutia cu Mountain Dew pe 
care i-o dăduse. Jumătate din feţişoară îi era deja acoperită 
cu pânze. 

A moţăit şi Jared vreo două ceasuri pe fotoliu. Oboseala 
era mai puternică decât supărarea. 

L-a trezit un miros înţepător care intra prin uşile cu 
plasă împotriva insectelor, anunţându-l de declanşarea 
unui incendiu undeva, mai departe. A închis bine uşile 
vitrate dinspre curte şi s-a aşezat iar în fotoliu. Pe ecranul 
televizorului era un prim-plan cu degetele artizanei care 
împingeau un ac printr-o bucată de material şi îl scoteau 
pe partea cealaltă. Îl împingeau şi îl scoteau. Îl împingeau 
şi îl scoteau. 

Era ora 2:54, vineri dimineaţa. Adică începuse o nouă zi, 
numai că băiatul avea sentimentul că ziua anterioară nu le 
va da drumul din gheare prea curând. 

Făcuse mai devreme un drum până vizavi ca să ia 
telefonul mobil al doamnei Ransom. Şi acum îi trimise un 
mesaj lui Mary. 


Bună, sunt Jared. Eşti bine? 
Da. Stii ceva despre vreun incendiu? 


Cred că arde ceva, dar nu ştiu ce. Cum se simte mama 
ta? Cum se simte sora ta? Cum te simţi tu? 


Ne simțim bine toate. Bem cafea şi facem prăjituri. 
Aşteptăm răsăritul. Ce face Molly? 


Jared se uită la fetiţa de pe canapea. O învelise cu o 
pătură. O altă pătură îi învelea capul - una umflată şi albă. 


Excelent! scrise el. Se îndoapă cu Mountain Dew. Asta 
de la care-ţi scriu e telefonul bunicii ei. 


Mary îi spuse că îi va trimite curând alte mesaje. Jared 
se uită din nou la televizor. Artizana aia avea o energie 


e 374 a 


inepuizabilă. 

— Ştiu că unii se vor simţi lezaţi, însă mie nu-mi place 
deloc sticla. Se zgârie. Convingerea mea sinceră este că 
plasticul este la fel de bun. 

Pe ecran se vedea acum o mărgea roz, pe care artizana 
o ţinea între degetul mare şi arătător. 

— Vedeţi? Nici măcar un expert n-ar putea să-şi dea 
seama de diferenţă. 

— Drăguţ! murmură Jared. 

Nu vorbise niciodată de unul singur, dar nici nu fusese 
vreodată singur acasă cu o fetiţă înfăşată într-o pânză albă, 
în timp ce pădurea din apropiere ardea. Şi oricum nu 
putea să nege că biluţa aia roz părea din sticlă. 

— Bravo, cucoană! 

— Jared? Cu cine vorbeşti? 

Nu auzise uşa de la intrare. Sări în picioare, şchiopătă 
patru sau cinci paşi şi se aruncă în braţele tatălui său. 

Clint şi Jared rămaseră strâns îmbrăţişaţi în faţa 
livingului. Amândoi plângeau. Jared încercă să explice că 
se dusese repede până la budă şi că se simţea oribil acum, 
dar, la naiba, oricum ar fi trebuit să se ducă la un moment 
dat şi fata era în regulă, îi mergea gura ca o meliţă şi se 
îndopa cu Mountain Dew. Nu era nimic în regulă, dar Clint 
îi spuse că era. Şi repetă iar şi iar că totul era bine, că 
totul va fi bine. Tatăl şi fiul s-au strâns în braţe, de parcă 
ar fi putut să schimbe lucrurile prin simpla putere a 
voinţei. Şi poate - poate - vreo două secunde chiar au avut 
senzaţia că totul era în regulă. 


4 


Eşantionul pe care Flickinger îl luase de pe mâna Nanei 
semăna cu o bucată de țesătură extrem de fină. Cel puţin, 
aşa i se păruse lui Frank atunci când doctorul îl lăsase să 
se uite la microscop. Însă firele ei erau făcute din alte fire, 
iar acestea erau făcute din altele. 

— Par fibre vegetale, spuse doctorul. Mie aşa mi se par. 

Frank îşi aminti ce se întâmplă atunci când rupi o 


e 375 a 


tulpină de ţelină - cum atârnă din ea toate aţele alea. 

Garth strânse între degete bucăţica de material fibros. 
Când şi le depărtă, substanţa se lipise de ele şi se întindea 
ca guma de mestecat. 

— Adezivă, incredibil de rezistentă, cu dezvoltare extrem 
de rapidă - cumva denaturând proprietăţile chimice ale 
gazdei. Denaturându-le într-un mod foarte agresiv... 

Garth continuă să vorbească - ce-i drept, mai mult 
pentru sine -, iar Frank se gândi că fetiţa lui a fost redusă 
la stadiul de gazdă. Lucru care nu-l bucura absolut deloc. 

Garth chicoti înfundat. 

— Nu-mi place cum te comporţi, domnişoară Fibră. Zău 
că nu-mi place. 

Strâmbându-se, puse materialul strivit pe o altă lamelă 
de microscop. 

— Te simţi bine, doctore Flickinger? 

Frank putea să se împace cu ideea că doctorul era un 
drogat excentric, pentru că, deocamdată, părea că ştie ce 
face. Numai că pusese prea multe instrumente ascuţite în 
jurul fiicei sale. 

— Excelent! Dar nu mi-ar strica un păhărel. 

Flickinger se sprijini pe călcâie lângă Nana şi se 
scărpină într-o nară cu vârful foarfecii. 

— Chestia e că amica noastră, don'şoara Fibră, are 
manifestări contradictorii. În mod normal, ar trebui să fie o 
ciupercă, însă-i foarte activă şi agresivă şi atacă doar 
persoanele cu doi cromozomi X. Şi dacă o detaşezi din 
masa substanţei, nu mai face nimic. Absolut nimic. E doar 
o porcărie lipicioasă. 

Frank se scuză, cotrobăi prin bucătărie şi descoperi o 
sticlă pe raftul de sus al dulapului, între punga cu praf de 
copt şi cea cu mălai. Mai era destul lichid în ea - cam două 
degete pentru fiecare. Se întoarse în living cu paharele. 

— Dacă văd eu bine, ăla-i oţet din vin. Ne mulţumim cu 
puţin, Frank. 

Însă Garth nu părea deloc dezamăgit. Luă paharul şi îl 
dădu pe gât. Apoi scoase un geamăt de satisfacţie. 

— Auzi? Ai cumva nişte chibrituri prin casă? Sau o 


e 376 œ» 


brichetă? 
5 


— Ştiu, Ree, ce-ţi zic eu acum nu-i vreo mare noutate. 
Năravurile mărunte devin năravuri mari, iar năravurile 
mari costă al naibii de mult. Damian a furat nişte lucruri 
din casa unui tip bogat şi a scăpat neprins prima oară. Nu 
şi a doua. Nu l-au arestat, dar şi-a pierdut slujba. 

Şi Ree spuse: „Oare de ce nu mă mir?” 

— Mda. Şi după aia m-au dat şi pe mine afară de la 
creşă. Asta se întâmpla când economia mergea prost şi 
patroana a fost nevoită să facă nişte reduceri de personal. 
Chestia e că a ţinut două fete care se angajaseră după 
mine şi nu aveau experienţa mea. În veci n-o să ghiceşti 
care era deosebirea dintre mine şi tipele alea. 

Şi Ree spuse: „O, s-ar putea să am o oarecare idee, dar 
mai bine zi-mi tu.” 

— Erau albe. Da’ să nu crezi că îmi caut scuze. Aşa au 
stat lucrurile. Şi totul mergea pe dos şi eu am început să 
mă simt niţel cam deprimată. Niţel mai mult. Cum s-ar fi 
simţit oricine în situaţia mea. Şi m-am apucat să iau pastile 
chiar şi atunci când nu mă durea capul. Da' ştii care a fost 
partea cea mai nasoală? Înţelegeam ce fac, înţelegeam 
consecinţele. Adică, uite, asta-i partea în care ajung să fiu 
o drogată cretină, fix aşa cum şi-a închipuit toată lumea că 
am să ajung. Şi mă detestam pentru asta. Pentru că îmi 
împlineam căcatul ăsta de destin pe care mi-l preziseseră 
oamenii doar pentru că eram neagră şi proveneam dintr-o 
familie săracă. 

Şi Ree spuse: „Da, nasol!” 

— Bun, deci te-ai prins. Şi probabil că n-ar fi durat prea 
mult nici relaţia mea cu Damian. Sunt conştientă de asta. 
Aveam aceeaşi vârstă, numai că el avea sufletul mai tânăr. 
Cred că aşa sunt bărbaţii. Numai că sufletul lui era mult 
prea tânăr. Adică, uite, s-a dus să joace fotbal în parc într- 
o zi când copilul nostru era bolnav. Şi mie mi s-a părut 
normal la vremea respectivă. Tot timpul pleca să se 


e 377 » 


distreze. Îmi zicea doar „Vin repede” sau „Dau o fugă până 
la Rick” sau chestii de genul ăsta. Nu puneam întrebări. 
Nu mi se părea că aş avea voie să pun întrebări. Se dădea 
bine pe lângă mine. Îmi aducea flori. Bomboane. Câte o 
bluză de la mall. Tot felul de lucruri care te bucură atunci 
când le primeşti. Dar se purta uneori într-un fel care lui i 
se părea nostim. Şi nu era deloc aşa. Era pur şi simplu 
nesimţit şi rău. De pildă, oprea maşina lângă câte o 
doamnă care-şi plimba câinele şi striga la ea: „Zici că 
sunteţi gemeni!” Sau mergea pe stradă şi se făcea că-l 
loveşte pe câte un adolescent care mergea în direcţie 
opusă şi-l speria pe bietul copil. „Glumesc şi eu”, obişnuia 
să-mi zică. Şi după aia l-au înrăit drogurile. Făcea tot ce 
avea el chef, dar parcă nu cu aceeaşi veselie de dinainte. 
Şi veninul ăla i-a scăpat la un moment dat de sub control, 
aşa cum scapă un câine din lanţ. „Uită-te la târfa asta 
tripată, Bobby”, îi zicea el fiului nostru şi râdea cu lacrimi. 
De parcă eu aş fi fost un clovn de la circ. Odată n-am mai 
putut să suport şi i-am dat o palmă. Şi el mi-a dat un pumn. 
Şi atunci i-am dat şi eu un pumn şi el mi-a spart un castron 
în cap. 

Şi Ree spuse: „Cred că te-a durut destul de tare.” 

— Nu cât m-a durut sentimentul că asta meritam - să 
primesc pumni în mutra mea de drogată de la soţul meu 
cel drogat. Mă detest pentru asta. Mi-aduc aminte că 
zăceam pe duşumea şi am văzut un bănuţ în mizeria de sub 
frigider, înconjurat de cioburi din castronul ăla albastru, şi 
mă gândeam că o să vină Protecţia Copilului şi o să mi-l ia 
pe Bobby. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Un poliţist l-a scos pe 
Bobby din casă şi copilaşul meu plângea după mine şi asta 
ar fi trebuit să fie cea mai mare tragedie din viaţa mea, 
numai că eram atât de dusă, că n-am simţit absolut nimic. 

Şi Ree spuse: „Foarte trist!” 


6 


Trecuseră deja zece minute şi Terry tot nu ieşise din 
casa vecină cu aceea a soţilor Elway. Pe cutia poştală era 


e 378 + 


scris numele Zolnik. Lila nu ştia ce să facă. 

Mai devreme, intraseră pe uşa din faţă în casa soţilor 
Elway, după ce ocoliseră cu grijă locul plin de sânge unde 
fuseseră cadavrele celor doi. Copila, care căpătase numele 
Platinum în urma unui consiliul de familie în care fuseseră 
dezbătute toate părerile pro şi contra, stătea în cărucior, 
liniştită în interiorul coconului ăluia în formă de rinichi. 
Lila pusese mâna pe el şi simţise forma bebeluşului. Gestul 
i se păruse sinistru şi amuzant totodată - parcă încerca 
elasticitatea unei saltele la magazin. Numai că atunci 
Terry a început să plângă, iar ei i s-a şters zâmbetul de pe 
buze. Trecuse de două dimineaţa. Ceea ce însemna că 
această criză începuse de vreo douăzeci de ore, iar ea nu 
mai închisese ochii de vreo treizeci şi cinci. Lila era ruptă, 
iar cel mai bun poliţist al ei era beat şi plângăcios. 

Dar, tot încercau să facă tot ce puteau, nu? Şi şoseaua 
de lângă Popasul Muntelui tot mai era plină cu nisip 
pentru pisici, bunăoară. 

— Nu, nu mai este, îşi corectă ea gândul. Asta s-a 
întâmplat acum mai multe luni. Poate chiar un an? 

— Ce nu mai e? 

Terry ieşise şi se apropia de maşina de serviciu, parcată 
în faţa casei lui Roger. 

Strângând la piept coconul cu bebeluş înăuntru, Lila 
clipise nedumerită spre el. 

— Gândeam cu voce tare? 

— Cam da. 

— Scuze. 

— Nasoală treabă! a mormăit el, trăgându-şi nasul şi 
pornind spre casa familiei Zolnik. 

Lila l-a întrebat unde se duce. 

— E deschisă uşa, i-a spus el. E miezul nopţii şi uşa e 
deschisă. Tre' să văd ce se petrece. Mă întorc imediat. 

Lila s-a aşezat în maşină, cu copilul în braţe. Toate astea 
parcă se petrecuseră doar cu câteva secunde înainte, însă 
ceasul digital de la bord arăta acum ora 2:22. Parcă fusese 
2:11 când se aşezase. Douăzeci şi doi şi unsprezece nu 
sunt unul şi acelaşi număr. Dar unsprezece plus 


e 379 a 


unsprezece înseamnă douăzeci şi doi. Adică... 

Acum unsprezece făcea tumbe printre gândurile ei: 
unsprezece chei, unsprezece dolari, unsprezece degete, 
unsprezece dorinţe, unsprezece corturi în unsprezece 
campinguri, unsprezece femei superbe în mijlocul străzii 
aşteptând să fie călcate de unsprezece maşini, unsprezece 
păsări pe unsprezece ramuri din unsprezece copaci - 
copaci normali, nu imaginari. 

Ce era copacul acela? Dacă lucrurile mergeau tot aşa, 
până la urmă cineva tot o va spânzura pe Evie de un copac. 
Pentru Lila era limpede ca lumina zilei, pentru că totul 
începuse odată cu apariţia ei. Într-un fel sau altul, totul 
începuse cu ea şi cu Copacul ăla. Lila era convinsă de asta, 
aşa cum era convinsă de căldura pe care o emana 
bebeluşul din coconul pe care îl ţinea pe genunchi. 
Bebeluşul pe care-l chema Silver. Unsprezece bebeluşi în 
unsprezece păstăi. Unsprezece bebeluşi în unsprezece 
coconi. 

— Platinum, Platinum, murmură ea. 

Numele tembel al bebeluşului era Platinum, nu Silver. 
Silver îl chema pe judecător. Nu mai ţinea minte acum cum 
o chema pe pisica judecătorului, asta presupunând că 
ştiuse vreodată. Pe fiica lui Clint o chema Sheila Norcross. 
Normal că el nu recunoscuse, ce dezamăgire, ce 
dezamăgire uriaşă, nici măcar n-a vrut să admită că 
Platinum era copilul lui. Ori că Sheila era copilul lui. Lila 
îşi simţea buzele uscate ca iasca şi transpira abundent, cu 
toate că în maşină era răcoare. Uşa de la casa familiei 
Zolnik rămăsese tot deschisă. 


7 


Terry nu ştia dacă l-ar fi putut ajuta pe tipul ăla. Nici 
măcar nu-i trecuse prin cap să încerce. Aşa că se aşeză pe 
marginea patului, îşi puse mâinile pe genunchi şi inspiră 
adânc de câteva ori. Trebuia să-şi adune minţile 
zdruncinate. 

Femeia dormea pe podea. Avea capul şi mâinile 


< 380 » 


acoperite cu pânzele alea. Şi de la brâu în jos era 
înfăşurată tot în porcăria aia albă. Într-un colţ se vedeau o 
pereche de pantaloni şi una de chiloţi. Femeia era mică de 
statură, cam un metru cincizeci, nu mai mult. Fotografiile 
de pe pereţi şi de pe birou îţi spuneau că avea în jur de 
şaptezeci de ani, poate şaptezeci şi ceva. 

Terry îşi zise că bărbatul care a încercat s-o violeze a 
smuls-o din pat şi a aruncat-o pe jos, în timp ce încerca să-i 
dea jos pantalonii. 

Violatorul zăcea tot pe jos, la vreo doi metri de ea. De 
fapt, nici nu părea a fi fost un bărbat în toată firea, pentru 
că era deşirat ca un adolescent. Avea jeanşii adunaţi în 
jurul gleznelor, deasupra bascheţilor. Pe talpa unuia era 
scris cu un marker permanent CURT M. Avea faţa 
unsuroasă şi roşie. Saliva amestecată cu sânge din jurul 
gurii bolborosea uşor în ritmul respirației. De sub burtă îi 
şiroia şi acum sângele, mărind balta deja formată pe covor. 
Pe peretele opus se vedea o pată mare, tot roşie şi, chiar 
sub ea, era o bucată de carne - probabil cocoşelul şi 
biluţele lui Curt M. 

Probabil că domnişorul Curt M. îşi închipuise că femeia 
n-o să-şi dea seama ce i se întâmplă. Pentru mizerabilii de 
teapa lui, Aurora reprezenta o ocazie unică în viaţă, 
dimineaţa de Crăciun din raiul violatorilor. Probabil că 
erau mulţi alţii ca el şi, măi, frate, ce surpriză o să aibă! 

Oare cât va dura până când vor afla toţi? Dacă sfâşii 
pânza şi vrei să-ţi înmoi puţulica, femeile se vor opune, 
femeile te vor ucide. Chestie care lui Terry i se părea 
foarte corectă. Dar îi era uşor să-şi imagineze că nu va 
trece mult timp până când va apărea o strategie nouă, 
pusă la cale de vreun mesia cu creier cât să încapă într-un 
degetar fără să dea pe-afară, de vreun nebun de legat ca 
tipul ăla, Cumătrul Dracu-să-l-ia, care apărea mereu la 
ştiri, tunând şi fulgerând împotriva ordinii de stat. Şi ăsta 
va susţine sus şi tare că era spre binele tuturor dacă vor 
face razii şi vor împuşca femeile adormite fix în capetele 
lor înfăşurate în pânză. O să susţină sus şi tare că femeile 
adormite sunt nişte bombe cu ceas. Partea proastă era că 


e 381 œ» 


mulţi bărbaţi se vor declara încântați de ideea asta. Terry 
se gândi la toţi tipii care fantazau de ani de zile la cum va 
fi când va fi să-şi folosească arsenalul ăla ridicol pe care şi 
l-au strâns, chipurile în scopuri de „autoapărare”, dar care 
în veci de veci n-ar fi avut atâta sânge în instalaţie nici 
măcar să tragă într-un om treaz, darămite într-un om treaz 
şi care-i ameninţă cu o armă. Terry nu credea că ar fi fost 
milioane de asemenea indivizi pe lume, dar făcea meseria 
de poliţist de suficientă vreme cât să ştie că măcar câteva 
mii tot erau. 

Ce-i rămânea de făcut? Soţia lui dormea. Oare avea cum 
s-o apere de asemenea brute? Ce să facă? S-o bage într-un 
dulap sau în cămară, ca pe o conservă? 

Şi mai ştia că fiica lui nu se trezise deloc de dimineaţă. 
Nu avea nicio legătură cu liniile telefonice. Diane era 
studentă. Dormea pe apucate. Plus că le trimisese orarul 
din semestrul de primăvară şi Terry era aproape convins 
că nu avea cursuri marţi dimineaţa. 

Oare era posibil ca Roger - boul, boul, boul ăla de Roger 
- să fi luat decizia corectă atunci când încercase să 
îndepărteze pânza aia de pe Jessica? Roger rezolvase 
situaţia înainte să-şi vadă soţia iubită împuşcată în timpul 
somnului. 

„Ar trebui să mă sinucid”, îşi spuse Terry. 

Medită o vreme la ideea asta. Nu reuşi să se convingă că 
ar fi cea mai bună cale de urmat şi se alarmă. Apoi îşi 
spuse să nu se pripească. Ar trebui să bea un pahar, poate 
mai multe. Şi să stea să se gândească aşa cum trebuie. 
Întotdeauna avea mintea mai sprintenă după câteva 
pahare. Întotdeauna. 

Curt McLeod - jucător mediocru în echipa de tenis a 
liceului din Dooling, al treilea ca performanţe după Kent 
Daley şi Eric Blass - scotea acum nişte sunete neregulate. 
Începuse respiraţia Cheyne-Stokes?. 


8 
5 Tipar de respiraţie, caracterizat prin perioade de hiperapnee 
alternate cu perioade scurte de apnee (n. tr.). 


e 382 + 


Când Terry o rugă să-l lase la „Roata Neunsă”, Lila nu se 
miră mai deloc. Cererea lui avea la fel de mult sens ca tot 
ce se întâmpla în jur. 

— Ce-ai văzut în casa aia, Terry? 

Bărbatul stătea pe scaunul din dreapta, cu coconul 
Platinum pe palmele întinse, ca şi cum bebeluşul ar fi fost 
o tigaie fierbinte. 

— Un puşti a vrut s-o... of... să-şi facă mendrele cu 
doamna de acolo. Pricepi ce zic? 

— Da. 

— Şi a trezit-o. Când am ajuns eu adormise la loc. Iar el 
era - cam mort. Acum e mort de-a binelea. 

— Of! exclamă Lila. 

Străbăteau oraşul. Focul de pe dealuri era roşu. Fumul 
gros care se ridica din el era cu o nuanţă mai întunecat 
decât noaptea. O femeie în echipament roz de jogging 
făcea sărituri pe peluza din faţa unei case. Prin geamurile 
uriaşe ale cafenelei Starbucks de pe Strada Principală se 
vedea o mulţime de oameni înăuntru - majoritatea femei. 
În mod cu totul excepţional, cafeneaua ţinea astăzi deschis 
până mult mai târziu decât de obicei, fie (mult mai 
probabil) fusese forţată să se deschidă din nou de gloata 
bulucită la uşile ei. Era 2:44 noaptea. 

Niciodată Lila nu mai văzuse atât de multe maşini în 
parcarea din spatele „Roţii Neunse”. Erau acolo camioane, 
sedanuri, motociclete, furgonete. Pe peluza de la capătul 
parcării se înşirau alte vehicule. 

Lila se strecură printre ele şi opri în faţa intrării de 
serviciu. Prin uşa deschisă ieşea lumina şi se auzeau voci 
şi zbierete de tonomat. Cântecul de acum aparţinea unei 
trupe insignifiante de rockeri, pe care o auzise de un 
milion de ori înainte, dar al cărei nume nu şi l-ar fi amintit 
nici proaspăt deşteptată dintr-un somn odihnitor. Vocea 
solistului suna ca un drug de fier târât pe asfalt: 

O să te scoli şi o să te pomeneşti singură!% 

O barmaniţă adormise pe o ladă de lângă uşă. Vârfurile 
cizmelor ei de cowboy formau litera „V”. Terry se dădu jos 


83 Cântec al trupei The 13th Floor Elevators (n. tr.). 
< 383 + 


din maşină, o puse pe Platinum pe scaun şi se aplecă spre 
Lila. Neonul de la o reclamă la bere îi lumina obrazul 
drept, dându-i aspectul sinistru al unui cadavru din filmele 
vechi. Făcu un semn către cocon. 

— Poate ar fi bine să ascunzi undeva copilul, Lila. 

— Ce să fac? 

— Ia gândeşte-te! Foarte curând o să înceapă să elimine 
fetele şi femeile. Pentru că sunt periculoase. Că, dacă se 
scoală, se scoală cu faţa la cearşaf, ca să zic aşa. 

Se îndreptă de mijloc şi adăugă. 

— Musai să beau ceva. Succes! 

Şi închise portiera foarte încet, de parcă s-ar fi temut ca 
nu cumva să trezească bebeluşul. 

Lila îl urmări până intră în bar pe uşa din spate. Terry 
nici nu se uită la femeia adormită pe lada aia, cu tocurile 
cizmelor înfipte în pietriş şi cu vârfurile ridicate. 


9 


Gardienii Lampley şi Murphy curăţaseră masa din 
magazie, ca s-o întindă acolo pe Ree. Nici nu se punea 
problema să o ducă la morgă în toiul nopţii, iar la Spitalul 
St. Theresa balamucul părea să nu se mai termine. Dacă se 
vor mai linişti lucrurile, unul dintre gardieni o va 
transporta mâine la firma de pompe funebre a lui Crowder, 
de pe Kruger Street. 

Claudia Stephenson stătea lângă masă pe un scaun 
pliant şi-şi ţinea un pachet cu gheaţă apăsat pe gât. Intră 
şi Jeanette, care se aşeză pe un alt scaun pliant la celălalt 
capăt al mesei. 

— Voiam să vorbesc cu cineva, nimic mai mult, spuse 
Claudia cu o voce răguşită, stinsă, aproape o şoaptă. Ree a 
ştiut mereu să asculte. 

— Ştiu, zise Jeanette, gândindu-se că şi acum era la fel 
de adevărat, chiar dacă Ree murise. 

— Condoleante! spuse Van din pragul uşii. 

Silueta ei masivă părea acum ofilită de oboseală şi 
mâhnire. 


e 384 œ» 


— Ar fi trebuit să-ţi foloseşti electroşocurile, zise 
Jeanette, deşi nu pe un ton acuzator. 

Şi ea era prea obosită. 

— N-am avut timp. 

— M-ar fi omorât, Jeanie, spuse Claudia, parcă 
scuzându-se. Dacă vrei să dai vina pe cineva, dă vina pe 
mine. Eu am încercat să desfac pânza aia de pe ea. 

Şi repetă: 

— Nu voiam decât să stau de vorbă cu cineva. 

Acum chipul neacoperit al lui Ree era deopotrivă destins 
şi uluit. Ochii întredeschişi, gura întredeschisă. Era 
expresia aceea intermediară - nici prea veselă, nici prea 
tristă - pe care o aveai într-o poză pe care ai aruncat-o sau 
ţi-ai şters-o din telefon. Cineva îi spălase sângele de pe 
frunte şi gaura de glonţ se vedea foarte clar. Din păr îi 
atârnau firele deşirate ale pânzei, moi şi blegite, nu 
mătăsoase şi vibrante - moarte la fel ca Ree. Porcăria aia 
încetase să se mai ţeasă în momentul în care Ree încetase 
să mai trăiască. 

Jeanette încercă să şi-o imagineze vie şi nu reuşi să-şi 
amintească decât discuţia aia absurdă de dimineaţă. îţi 
spun eu că nu ai cum să nu ai bătăi de cap de la o pată de 
lumină. 

Claudia oftă. Sau gemu. Sau suspină. Sau poate toate 
trei în acelaşi timp. 

— Of, Iisuse Hristoase! Atât de rău îmi pare... 

Jeanette închise pleoapele lui Ree. Mai bine aşa. 
Mângâie cu vârful degetului cicatricea de pe fruntea lui 
Ree. „Cine ţi-a făcut asta? Sper să regrete amarnic. Sper 
să fi murit nenorocitul. Aproape sigur fusese un el. 
Nouăzeci şi nouă la sută.” Pleoapele tinerei erau mai 
palide decât restul tenului. 

Jeanette se aplecă la urechea lui Ree. 

— N-am mai spus nimănui ce ţi-am spus ţie. Nici măcar 
doctorului Norcross. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Somn 
uşor, draga mea! Te rog, încearcă să ai un somn lin. 


10 


e 385 » 


Arzând, fragmentul de pânză se înălţă în aer, înflorind 
cu petale portocalii şi negre. Nu pâlpâia. Cel mai corect 
cuvânt pentru a descrie felul în care se deschidea era 
înflorire, deoarece focul se făcea mult mai mare decât era 
materialul care îl alimenta. 

În mână cu chibritul aprins folosit la testarea 
eşantionului, Garth Flickinger se dădu înapoi şi se lovi cu 
spatele de măsuţă. Instrumentele medicale alunecară, 
câteva căzură pe podea. Frank lăsă capul în jos şi se repezi 
la Nana ca s-o protejeze. 

Flacăra se transformă într-un vârtej. 

Frank acoperi trupul fiicei sale cu trupul său. 

Chibritul îi ardea acum degetele lui Flickinger, care însă 
nu-i dădea drumul. Frank simţi miros de piele pârlită. În 
lumina acelui foc învolburat care plutea prin living, 
trăsăturile de spiriduş ale doctorului parcă se desprindeau 
de chip, dorind - aşa cum era şi firesc - să se care naibii de 
acolo. 

Pentru că niciun foc nu arde aşa. Focul nu pluteşte. 
Focul nu se mişcă în cerc. 

Acest ultim experiment a oferit un răspuns concludent la 
întrebarea „De ce?” Iar răspunsul era acesta: pentru că tot 
ce se întâmpla nu ţinea de lumea aceasta, prin urmare nu 
putea fi tratat cu ajutorul medicinii din lumea aceasta. 
Revelația se citea pe chipul lui Flickinger. Frank bănuia că 
şi pe chipul lui. 

Focul se prăbuşi, formând un morman de materie 
încreţită, de culoare maro. Mormanul tremură foarte tare 
şi se desfăcu într-o sută de bucățele. Şi moliile au împânzit 
camera. 

S-au ridicat până în tavan; au intrat în abajurul lămpii, 
au zburat până în colţurile livingului, au pătruns în 
bucătărie. Au valsat până la icoana cu lisus mergând pe 
apă şi s-au aşezat pe rama ei. O molie s-a dat peste cap în 
aer şi a aterizat pe podea, lângă Frank şi Nana. Flickinger 
se retrăgea în patru labe spre holul de la intrare, strigând 
urlând, mai degrabă) de spaimă. Praful se alesese de toată 
siguranţa de sine afişată mai devreme. 


< 386 » 


Frank nu schiţă nicio mişcare. Stătea cu ochii aţintiţi 
asupra unei singure molii. O molie oarecare, cu nimic 
ieşită din comun. 

Şi molia asta se târa pe podea. Se târa spre el. Frank era 
speriat, era îngrozit de creatura aceea micuță, care nu 
cântărea mai mult decât o unghie tăiată şi care avea cea 
mai neutră culoare din câte există. Ce o să-i facă? 

Orice. Putea să-i facă orice voia - numai să o lase în 
pace pe Nana. 

— Să n-o atingi! şopti el. 

Îşi ţinea strâns fiica în braţe şi-i simţea pulsul şi 
respiraţia, întotdeauna lumea ştiuse cum să-i scape printre 
degete, ştiuse cum să dea vina pe el pentru indiferent ce, 
ştiuse cum să-l facă de râs, când tot ce-şi dorea el era să 
fie un om bun şi drept. Cu toate astea, nu era laş. Era gata 
să moară pentru fetiţa lui. 

— Dacă trebuie să ucizi pe cineva, ucide-mă pe mine. 

Cele două picături de tuş pe trupul cu desene cafenii al 
moliei - ochii ei - priviră drept în ochii lui Frank. Şi apoi 
mai adânc - în mintea lui. Îi zbură prin cap o grămadă de 
timp, atingându-i în treacăt creierul, păşind încet cu 
picioarele ei ascuţite de-a lungul canalelor lui, la fel cum 
face un puşti pe malul unei ape. 

Şi Frank îşi strânse şi mai tare fetiţa în braţe. 

— Te implor, ia-mă pe mine în locul ei! 

Molia zbură de lângă el. 


11 


Claudia, cea cu „Trupul Trăsnet”, plecase. Din proprie 
iniţiativă, gardiana Lampley o lăsase pe Jeanette câteva 
clipe singură. Acum putea să stea de vorbă cu Ree. Cu ce 
mai rămăsese din ea. Îi părea rău că nu-i spusese toate 
lucrurile astea când încă mai era în viaţă. 

— Uite cum a fost... nu mai ştiu dacă era dimineaţă, 
după-amiază sau chiar seară... că eram drogaţi amândoi de 
zile bune. Nici nu mai ieşisem din casă. Mâncarea ne-o 
comandam. La un moment dat, Damian m-a ars cu ţigara. 


e 387 œ» 


Stăteam în pat şi ne uitam amândoi la braţul meu gol şi eu 
l-am întrebat: „Ce faci?” Nici nu am simţit durerea, 
probabil se ascunsese prin vreun cotlon al minţii mele. Şi 
nici nu mi-am tras braţul. Şi Damian a zis: „Vreau să fiu 
sigur că eşti adevărată.” Incă mai am cicatricea - e de 
mărimea unui bănuţ. „Mulţumit?” l-am întrebat eu. „Acum 
crezi că sunt adevărată?” Şi el zice „Mda, da' tocmai din 
cauză că eşti adevărată te urăsc şi mai mult. Dacă m-ai fi 
lăsat să-mi repar genunchiul, nu s-ar fi întâmplat nimic din 
toate astea. Eşti o scorpie afurisită! Şi acum te-am 
demascat!” i 

Şi Ree spuse: „Infricoşător!” 

— Da. Chiar aşa a fost. Pentru că, atunci când mi-a zis 
ce mi-a zis, Damian avea o expresie de parcă ar fi fost 
încântat să-mi dea cine ştie ce veste senzaţională. Parcă 
era prezentatorul unei emisiuni de noapte de la radio şi 
punea cântece la cererea nebunilor insomniaci. Eram în 
dormitor, cu draperiile trase, cu gunoaie nestrânse de zile 
bune de jur împrejurul nostru. Lumina ne fusese tăiată 
pentru că nu o plătiserăm. Mai târziu, nu ştiu după cât 
timp, m-am pomenit pe podea, în camera lui Bobby. Patul 
încă mai e acolo, dar restul mobilelor - scaunul, biroul - 
dispăruseră. Le vânduse Damian unui tip ca să facă rost de 
nişte bani. Poate că atunci îmi reveneam din starea indusă 
de droguri, poate că mă trezise arsura aia cu ţigara, dar ce 
ştiu sigur e că mă simţeam atât de nefericită, atât de 
supărată, ca şi cum... m-aş fi rătăcit şi nu mai ştiam 
drumul înapoi spre casă. 

Şi Ree spuse: „Cunosc sentimentul ăsta.” 

— Să-ţi zic acum de şurubelniţa aia - probabil o uitase 
acolo proprietarul sau fostul chiriaş. Ştiu sigur că nu era a 
noastră. Că noi nu mai aveam niciun fel de scule. Le 
vânduse Damian pe toate, înainte să se apuce să vândă 
mobila. Dar şurubelniţa asta era pe jos în camera lui 
Bobby. Şi eu o iau. Şi mă duc în living. Şi îl văd pe Damian 
pe scaunul pliant, ultimul rămas în toată casa. Şi el se ia 
de mine „Ai venit să termini ce-ai început? Hai, chiar te 
rog! Da’ eu zic că ai face bine să te grăbeşti, că, dacă nu 


< 388 + 


mă omori în următoarele câteva secunde, cred că am să te 
strâng eu de gât până o să văd că-ţi explodează capul ăla 
blestemat.” Şi îmi zice toate astea pe acelaşi ton de 
prezentator radio. Şi-mi arată flaconul cu alea câteva 
pastiluţe care ne mai rămăseseră şi îl scutură, de parcă ar 
vrea să-mi facă în ciudă. Şi zice „Uite un loc bun, cărnos”. 
Şi mă trage de mâna cu şurubelniţa şi îi apasă vârful pe 
pulpa lui şi zice „Ce părere ai? Acum ori niciodată, Jeanie, 
fetiţo. Acum ori niciodată.” 

Şi Ree spuse: „Cred că şi-o căuta cu lumânarea.” 

— Şi a primit-o. Am înfipt şurubelniţa aia până la mâner. 
Şi Damian nu zice nici „pâs”. Doar oftează şi zice: „Uite ce 
mi-ai făcut!” Şi atunci văd că-i curge sângele pe jos. Dar 
nu se mişcă. Nu cere ajutor. Zice „Foarte bine. Acum uită- 
te la mine cum mor. Vizionare plăcută!” 

Şi Ree întreabă: „i-a plăcut ce ai văzut?” 

— Nu. Nu! M-am ghemuit într-un colţ. Nu ştiu cât timp 
am stat acolo. Poliţia a spus că vreo douăşpe, paişpe 
ceasuri. Ţin minte că am văzut cum se schimbă umbrele 
prin casă, atâta tot. Şi mai ţin minte încă ceva: Damian 
stătea pe scaunul ăla pliant, plin de sânge, şi vorbea. Şi tot 
vorbea. Că dacă acum eram fericită. Că dacă ăsta fusese 
planul meu de la bun început. A, da! Şi că eu făcusem 
groapa aia în parc ca să calce în ea şi să-şi paradească 
genunchiul. „Ce găselniţă bună, Jeanie, fetiţo!” In cele din 
urmă a tăcut. Dar îl văd foarte clar, îl văd şi acum. Mai 
demult aveam vise în care-i spuneam că-mi pare rău, îl 
imploram să mă ierte. În visele alea stătea în scaun şi se 
uita fix la mine şi se făcea tot mai vânăt. Doctorul Norcross 
zice că astea se cheamă „vise tardive”. Că vrei să-ţi ceri 
iertare, dar e prea târziu. Unu la zero pentru simpaticul 
doctor, da, Ree? Morţii nu acceptă scuze. Niciodată de 
când e lumea asta nu s-a întâmplat aşa ceva. 

Şi Ree spuse: „Câtă dreptate ai!” 

— Of, scumpa mea, of, draga mea Ree, aş da orice să pot 
schimba totul de data asta. Pentru că tu ai fost prea bună 
ca să sfârşeşti în felul ăsta. Tu n-ai omorât pe nimeni. Eu 
ar trebui să zac pe masa asta. Nutu. Eu! 


< 389 + 


Acum Ree nu mai spuse nimic. 


< 390 œ» 


XIX 


1 


Clint găsi numărul mobilului lui Hicks în agenda de pe 
birou şi îl sună de la telefonul fix. Directorul interimar al 
Penitenciarului Dooling părea alarmant de relaxat. Poate 
luase una sau două pastile de Valium. 

— Se pare că mai multe femei au atins o stare de... cred 
că tu ai numi-o acceptare, doctore. 

— Acceptarea nu-i totuna cu renunţarea, zise Clint. 

— Spune-i cum vrei, dar mai mult de jumătate dintre ele 
au tras obloanele de când ai plecat. 

Tonul lui Hicks era plin de satisfacţie, dorind să 
transmită că deţinutele puteau să fie din nou ţinute sub 
control. Pentru că acum gardienii erau doar bărbaţi, iar 
ăsta era un semn de eficienţă, nu? 

Oare aşa îi privesc cei de la putere pe oamenii din jur? 
Prin prisma controlului şi a eficienţei. Clint nu şi-a dorit 
niciodată să ajungă la putere. Cât timp făcuse parte din 
sistemul de plasament, reuşise (mai cu seamă cu ajutor 
divin) să supraviețuiască tiraniei multor asistenţi 
maternali. Şi îşi alesese cariera tocmai ca reacţie la aceste 
experienţe - pentru că voia să le dea o mână de ajutor 
celor neputincioşi, celor care erau cum fusese el în 
copilărie, cum fuseseră Marcus şi Janson şi Shannon - şi 
cum fusese propria lui mamă, năluca aceea palidă şi 
permanent neliniştită din amintirile lui de demult. 

Jared puse mâna pe umărul tatălui său. Ascultase 
întreaga conversaţie. 

— Să nu zici că nu ţi-am spus: o să avem de scris munţi 
de rapoarte, continuă Hicks. Guvernul nu priveşte cu ochi 
buni împuşcarea deţinutelor. 

Trupul lui Ree Dempster încă nici nu se răcise bine în 
magazia de serviciu şi Hicks se şi gândea la cât de mult va 
avea de scris. Clint îşi spuse că ar trebui să încheie 
convorbirea înainte de a face vreo referire la bărbaţii care 


e 391 » 


întreţin relaţii sexuale cu femeia care i-a născut. 

Aşa că îl anunţă pe Hicks că va ajunge repede înapoi la 
penitenciar şi închise. Jared se oferi să-i facă nişte 
sandviciuri cu şuncă afumată. 

— Probabil că ţi-e tare foame. 

— Mulţumesc, zise Clint. Chiar aş avea nevoie de aşa 
ceva. 

Inspiră adânc mirosul şuncii prăjite în tigaie. Atât de 
mult îi plăcea că-i dădură lacrimile. Sau poate că lacrimile 
erau deja acolo. 

— Musai să fac şi eu unul. 

Asta-i spusese Shannon la ultima lor întâlnire, când 
văzuse fotografia lui Jared. Şi uite că a făcut. 

Sheila. Aşa i-a zis Lila că o chema pe fată. Sheila 
Norcross. 

Se simţea flatat. Flatat cum poate nu fusese niciodată în 
viaţă. Shannon îi dăduse fiicei sale numele lui de familie. 
Sigur, acum asta era o problemă. Dar oricum... Însemna că 
îl iubise. Şi el o iubise pe Shannon. În felul lui. Aveau în 
comun anumite lucruri pe care ceilalţi oameni nu erau în 
stare să le priceapă. 

Îşi aduse aminte de Revelionul acela. De ochii umeziţi ai 
lui Shan când îl întrebase dacă totul era în regulă. Muzica 
le spărgea timpanele. Zbieretele celor din jur le spărgeau 
timpanele. Totul mirosea a bere şi fum de ţigară. Se 
aplecase la urechea ei ca să fie sigur că îl aude... 

Nu reuşi să înghită decât vreo două îmbucături din 
sandviciul lui Jared. Oricât de bine mirosea, parcă avea o 
bilă de plumb în stomac. Îşi ceru iertare de la fiul său. 

— Mâncarea e foarte bună. E vina mea. 

— Mda, mormăi băiatul. Nici eu nu prea am poftă de 
mâncare. 

Nici el nu-şi terminase sandviciul. 

Se auzi un foşnet prelung la deschiderea uşii vitrate. Şi 
Lila intră în casă, ţinând în braţe un ghemotoc alb. 


2 


e 392 + 


După ce şi-a ucis mama, Don Peters şi-a tot bătut capul 
gândindu-se ce trebuia să facă mai departe. 

Primul pas era evident: trebuia să facă curat. lar asta 
era ceva destul de dificil, pentru că Don preferase să-şi 
asasineze mama lipind ţeava unei puşti Remington de 
fruntea ei acoperită cu pânza aia albă şi apoi apăsând pe 
trăgaci. În felul acesta rezolvase problema cu mult aplomb 
(poate că nu ăsta era cuvântul pe care îl căuta), dar făcuse 
o mizerie de nedescris. Trebuie spus că Don se pricepea 
mult mai bine la făcut mizerie decât la curăţatul ei. Reproş 
pe care mama lui i-l făcea adesea. 

Şi ce mai mizerie făcuse! Sânge, bucățele de creier şi 
fragmente din porcăria aia albă stropiseră tot peretele şi 
pictaseră acolo o formă vagă de megafon uriaş. 

În loc să se ocupe de curăţenie, Don s-a aşezat în fotoliul 
cumpărat de la La-Z-Boy şi s-a întrebat de ce făcuse ce 
făcuse. Era vina mamei lui că Jeanette Sorley dăduse 
provocator din codiţă sub nasul lui şi după aia se apucase 
să bată toba că el o pusese să-i facă laba? Oare maică-sa 
era de vină? Sau tot vina ei era că Janice Coates îl 
persecutase şi-l lăsase fără slujbă? Sau că Norcross, 
parşivu' ăla de doctor de capete, îi trăsese una de-l lăsase 
lat? Nu, mama lui n-avea nicio legătură cu toate astea; şi 
totuşi Don venise direct acasă, o văzuse dormind, îşi luase 
puşca din camionetă, intrase în cameră şi-i zburase creierii 
ăia îngălaţi de vise. Desigur, presupunând că visa - cine să 
ştie? 

Şi, da, fusese nervos la culme. Şi, da, fusese insultat şi 
umilit. Cu toate astea, oricât nu voia să recunoască, oricât 
de tare l-ar fi durut insultele şi umilinţa, oricâţi nervi ar fi 
avut, în niciun caz nu ar fi trebuit să-şi ucidă mama. Asta a 
fost o reacţie exagerată. 

Şi Don s-a pus pe băut bere şi pe plâns. Pentru că nu 
voia nici să se sinucidă şi nici să ajungă la puşcărie. 

Mai calm datorită berii din burtă, s-a aşezat pe 
canapeaua maică-sii şi şi-a dat seama că spălatul pereţilor 
şi curăţenia prin casă nu erau chiar o prioritate. 
Autorităţile erau extrem de ocupate acum. Mulțumită 


< 393 + 


Aurorei, acum poate ai fi reuşit să scapi basma curată din 
belele mari - incendierea premeditată, de pildă - care, 
înainte, te-ar fi băgat urgent după gratii. Expertiza 
criminalistică trecuse dintr-odată pe locul doi. Plus că doar 
gagici se ocupau de toate căcaturile alea de analize la 
microscop şi computer. Cel puţin, aşa vedeai la televizor. 

Aşa că a pus pe aragaz un teanc mare de ziare şi a 
aprins focul. Când hârtia a fost cuprinsă de flăcări, a 
stropit draperiile şi mobila şi toate obiectele inflamabile 
din casă cu lichidul pe care-l folosea să aprindă grătarul. 

Apoi Don s-a urcat în maşină şi a plecat de la casa 
cuprinsă de flăcări. Numai că, pe drum, şi-a dat seama că 
mai are ceva de făcut. O treabă mult mai complicată decât 
provocarea unui incendiu, dar la fel de importantă: pentru 
prima oară în viaţă, Don Peters trebuia să-şi domolească 
pornirile. 

Dacă trebuia să recunoască faptul că relaţiile lui cu 
femeile au fost uneori mai tensionate, trebuia de asemenea 
să ia în considerare şi posibilitatea ca totul să se fi 
întâmplat din cauza relaţiei cu mama lui - prima lui relaţie 
din viaţă. Până şi Norcross ar fi fost de acord. Maică-sa îl 
crescuse singură aşa cum se pricepuse, dar cum anume îl 
pregătise ea pentru muierile de teapa lui Jeanette Sorley, 
Angela Fitzroy sau Janice Coates? Mama lui îi făcuse 
sandviciuri calde cu brânză şi tarte cu căpşune în formă de 
OZN-uri. Îi cumpărase suc şi îl îngrijise când avea gripă. 
Când Don avea zece ani, îi confecţionase un costum de 
cavaler negru din carton şi bucăţi de postav, un costum 
atât de frumos, că-l invidiase toată clasa - toată şcoala! 

Da, bravo ei! Dar poate că fusese prea îngăduitoare. 
Oare nu-l băgase de atâtea ori în belele firea lui blajină şi 
tolerantă? De pildă, atunci când îl abordase Sorley. Don 
ştiuse că nu-i bine ce face, dar tot o lăsase să profite de el. 
Pentru că era un om slab, fără voinţă. Aşa cum erau, de 
fapt, toţi bărbaţii în faţa femeilor. Şi unii - mulţi dintre ei - 
erau... erau... 

Prea generoşi. 

Da! 


e 394 » 


Generozitatea era o bombă cu ceas pe care o moştenise 
de la mama lui şi care îi adusese sfârşitul bietei femei. 
Acum se putea spune că se făcuse dreptate (bineînţeles, o 
dreptate îngrozitor de nemiloasă). Şi, chiar dacă Don era 
în stare să o considere acceptabilă, îşi jură că niciodată nu 
va privi în urmă cu bucurie. Moartea era o pedeapsă mult 
prea aspră pentru o asemenea virtute cum era 
generozitatea. Adevăraţii criminali erau ăia ca Janice 
Coates. Uite, pentru Janice Coates moartea nu ar fi deloc o 
pedeapsă prea aspră. Lui Don Peters îi părea rău că se 
mulţumise doar să-i dizolve somniferele alea în cafea - 
păcat că n-o sugrumase. Ori că nu-i retezase beregata ca 
să se uite după aia la ea cum i se scurge tot sângele din 
corp. 

— Te iubesc, mami! se adresă el cabinei de la 
camionetă. 

Parcă ar fi testat cuvintele astea ca să se convingă că nu 
se vor întoarce să-l lovească între ochi. 

Şi le repetă de câteva ori. Apoi adăugă: 

— Te iert, mami! 

Don Peters îşi dădu seama că nu-i plăcea să fie în 
compania propriei sale voci. Parcă... parcă nu era tocmai 
în regulă. 

(„Eşti convins de asta, Donnie?” obişnuia să-l întrebe 
maică-sa pe vremuri, când i se părea că o minte. „Pe 
cuvântul tău de onoare că ai luat un singur fursec, 
scumpul meu?”) 

(„Da”, zicea el. „Pe cuvântul meu!” Numai că minţea şi 
bănuia că mami ştia că minte. Insă ea îl lăsa în pace şi uite 
unde a adus-o bunătatea ei. Ce zicea Biblia? Semeni vânt, 
culegi furtună.) 


3 


Pentru că parcarea de la „Roata Neunsă” era plină, Don 
îşi lăsă camioneta lângă trotuar. 

Trecu apoi pe lângă nişte bărbaţi care ieşiseră să-şi bea 
berea afară, ca să admire focurile de pe dealuri. 


e 395 + 


— Uite încă unul! Mi se pare că-i în oraş, observă unul 
dintre ei. 

„Probabil de la casa lu' mami”, îşi zise Don. „Poate o să 
cuprindă tot cartierul şi o grămadă de femei adormite. 
Câteva femei cumsecade - mare păcat! -, dar marea 
majoritate ori curve, ori frigide. Ori în călduri, ori reci ca 
gheaţa - cam aşa erau dânsele.” 

Işi luă de la bar o bere şi un păhărel cu tărie şi îşi găsi 
un loc la capătul unei mese lungi, alături de polițistul Terry 
Coombs şi un negru pe care parcă-l mai văzuse pe la 
„Roată”, dar al cărui nume nu şi-l aducea aminte. Se gândi 
puţin dacă să-l întrebe pe Terry ce auzise despre 
evenimentele de la penitenciar, despre acuzaţiile false şi 
despre înscenare şi despre toate celelalte. Dar îşi dădu 
repede seama că, indiferent dacă polițistul avea sau nu 
habar, nici nu avea chef şi nici n-ar fi fost în stare să-i 
răspundă - pentru că Terry Coombs mai că adormise în 
faţa unei carafe în care mai era puţină bere pe fund. 

— Vă deranjează dacă stau şi eu aici? 

Don se văzu nevoit să zbiere ca să poată fi auzit în larma 
infernală din bar. 

Cei doi clătinară alene din capete. 

Era trei dimineaţa şi cârciuma, unde ar fi încăput lejer o 
sută de persoane, era arhiplină. Se aflau acolo şi câteva 
femei, însă majoritatea clienţilor erau de sex masculin. În 
situaţia de faţă, probabil că femeile alea încercau să se 
îndoape cu calmante lichide. În ciuda prevederilor legale, 
mai bântuiau pe acolo şi câţiva adolescenţi, cu expresii 
năucite şi obraji îmbujoraţi. Lui Don îi părea tare rău 
pentru ei, numai că acum toţi băieţii de mămicuţe din lume 
erau nevoiţi să se maturizeze mult mai rapid. 

— Infernală zi! spuse Don. 

Se simţea mult mai bine acum, în compania bărbaţilor. 

Negrul mormăi ceva ca o încuviinţare. Era un ins înalt, 
cu ditamai umerii, în jur de vreo patruzeci de ani. Drept ca 
bradul. 

— Încerc să mă hotărăsc dacă să mă omor sau nu, 
murmură Terry. 


e 396 œ» 


Pe Don îl umflă râsul. Al naibii de mucalit era Coombs 
ăsta! 

— l-ați văzut pe agenţii ăia cum i-au luat la şuturi pe 
protestatarii de la Casa Albă? Probabil că s-au simţit în al 
nouălea cer. Vai de capul meu, uitaţi-vă la chestia aia! 

Terry şi bărbatul de culoare se întoarseră cu faţa la unul 
dintre televizoarele montate pe pereţii barului. 

Se prezentau imagini înregistrate de camerele de 
securitate dintr-un garaj subteran. O femeie - cu vârsta şi 
rasa neclare din cauza unghiului de filmare şi a puricilor 
de pe peliculă, dar evident îmbrăcată în uniformă de 
paznic - stătea grămadă peste un bărbat în costum 
elegant. Se părea că-l loveşte cu ceva în faţă. Pavajul se 
umpluse cu un lichid închis la culoare, iar din obrajii şi 
părul femeii atârnau fire albe. Până astăzi, niciun post de 
ştiri nu ar fi prezentat asemenea imagini, însă probabil că 
Aurora băgase în şomaj Departamentul de Etică - parcă 
aşa îi zicea, nu? - al televiziunii respective. 

— O fi sculat-o din somn ca să-i dea cheile, murmură 
Don, dus pe gânduri. Chestia asta care li se întâmplă când 
le trezeşti e ca un fel de sindrom premenstrual suprem, nu 
credeţi? 

Ceilalţi doi bărbaţi nu-i răspunseră. 

Imaginea de pe ecran reveni la pupitrul crainicului din 
studio. Nu era nimeni acolo. Dispăruse George Alderson, 
bufonul ăla bătrân la care se uitase Don mai devreme. Un 
tip tânăr, în hanorac şi cu căşti pe urechi, băgă acum capul 
în cadru şi făcu un gest al cărui sens era mai mult decât 
limpede: Dă-te dracu” cu camera de-aici! Şi imediat începu 
reclama la un serial. 

— Ce amatori! exclamă Don. 

Terry luă carafa şi bău direct din ea. Spuma i se prelinse 
pe bărbie. 


4 


Un depozit pentru adormite. 
Nu doar la asta se gândea Lila în această dimineaţă de 


e 397 œ» 


vineri, dar ideea i se părea destul de importantă. Locul 
ideal ar fi un subsol sau un tunel cu intrare secretă. Puţul 
unei mine închise ar fi la fel de bun - iar regiunea lor nu 
ducea lipsă de aşa ceva -, numai că nu aveau timp să 
găsească unul, nu aveau timp să-l amenajeze. Prin urmare, 
ce altceva mai aveau la dispoziţie? Casele oamenilor. Dar 
dacă se organizau grupuri de aşa-zişi justiţiari - ori 
descreieraţi, spune-le cum vrei - şi începeau să cutreiere 
oraşul ca să le ucidă pe femeile adormite, atunci în case le- 
ar căuta în primul şi în primul rând. Unde-i nevastă-ta? 
Unde-i fiică-ta? O facem pentru binele tău, pentru binele 
nostru, al tuturor. Doar n-ai vrea să trăieşti într-o casă 
plină cu dinamită? 

Dar dacă erau case în care nu locuia nimeni, case în 
care niciodată nu locuise nimeni? Da, existau asemenea 
locuri, chiar pe Tremaine Street - casele de la capăt, pe 
care municipalitatea le construise, dar nu reuşise să le 
vândă. Aceasta era cea mai bună soluţie la care se putea 
gândi Lila. 

După ce le-a explicat-o fiului şi soţului ei, Lila s-a simţit 
sleită de puteri. li era rău şi o durea tot corpul ca atunci 
când te pândeşte o gripă urâtă. Dar nu o avertizase un 
narcoman pe care-l arestase mai demult că aşa te simţi 
atunci când trece efectul drogurilor? „Trebuie să faci orice 
doar ca să eviţi sevrajul”, îi spusese el atunci. „Pentru că 
sevrajul te termină de-a binelea. E moartea fericirii.” 

La început, Clint şi Jared nu spuseră nimic. Toţi trei 
stăteau în picioare în mijlocul livingului. 

— Ala-i... un copil mic? întrebă Jared în cele din urmă. 

Lila îi întinse coconul. 

— Da. Fetiţa lui Roger Elway. 

Băiatul strânse bebeluşul la piept. 

— Probabil că o să fie şi mai rău, zise el, dar nu-mi 
imaginez în ce fel. 

Lila îi mângâie şuviţa de păr de deasupra tâmplei. Câtă 
deosebire între felul în care îl ţinuse Terry (de parcă se 
aştepta să-i explodeze sau să i se dezintegreze în braţe) şi 
cum îl ţinea acum Jared. Inima Lilei se umplu de bucurie. 


e 398 + 


Fiul ei nu renunţase la luptă. Fiul ei încă se mai străduia să 
fie om. 

Clint închise uşile glisante ca să scape de mirosul 
înecăcios de fum. 

— Aş vrea să-ţi spun că eşti paranoică dacă te gândeşti 
că-i nevoie să le ascunzi pe femeile alea - sau să le 
depozitezi undeva, ca să mă exprim ca tine. Dar nu pot. Mi 
se pare că nu-i o idee proastă. Am putea să le ducem într- 
una dintre casele alea goale pe Molly şi pe bebeluşa asta şi 
pe doamna Ransom şi pe toate adormitele pe care le mai 
găsim. 

— Casa aia de pe culmea dealului e folosită de agenţii 
imobiliari pentru prezentări, interveni Jared. E mobilată. 

Observă privirea bănuitoare a mamei sale şi se grăbi să 
adauge: 

— Nu te ambala. N-am intrat în ea. M-am uitat doar pe 
geamurile de la living. 

Şi Clint zise: 

— Sper din suflet să fie inutilă măsura asta de precauţie, 
dar paza bună trece primejdia rea. 

Lila dădu din cap. 

— Aşa cred şi eu. Pentru că, la un moment dat, va trebui 
să mă duci acolo şi pe mine. Ştii asta, da? 

Nu voia să-l şocheze sau să-l rănească. Asta era 
realitatea şi era prea obosită ca să mai încerce s-o ia pe 
ocolite. 


5 


Bărbatul aşezat pe closetul din toaleta femeilor de la 
„Roata Neunsă” era un individ cu albeaţă la un ochi, 
îmbrăcat cu un tricou de rocker şi pantaloni eleganti. 
Căsca gura prosteşte la Michaela. Partea bună a poveștii 
era că avea pantalonii ridicaţi. 

— Nene, asta-i toaleta femeilor! îi spuse ea. Mai 
aşteaptă câteva zile şi o să fie a voastră pe vecie. 
Deocamdată însă, ieşi afară! 


< 399 + 


Pe tricoul individului scria Panică generalizată“. Ce 
altceva să fi scris? 

— Scuze, scuze. Termin într-o secundă, spuse el, făcând 
un semn la borseta de pe genunchi. Vreau să trag câteva 
fumuri, da' buda pentru bărbaţi era prea plină. 

Se strâmbă şi continuă: 

— Şi buda pentru bărbaţi pute a căcat. A mult căcat. 
Tare nasol. Ţi-aş rămâne recunoscător dacă ai avea puţină 
răbdare. Te rog. 

Începu să vorbească pe un ton mai scăzut. 

— Am văzut ceva fantastic mai adineauri. Da’ nu 
fantastic ca la Disney. Fantastic horror. De regulă nu mă 
sperii cu una cu două, da' chestia aia mi-a cam ridicat 
părul în cap. 

Michaela scoase mâna din poşeta unde pusese pistolul 
Ursulei. 

— Horror, zici? Te înţeleg. Am venit tocmai din 
Washington D.C. ca să aflu că mama doarme deja. Cum te 
cheamă? 

— Garth. Îmi pare rău pentru mama ta. 

— Mersi, spuse Michaela. Mama a fost o pacoste, dar 
avea multe calităţi. Îmi dai şi mie puţin din cocaina ta? 

— Nu-i coca. E metamfetamină. 

Garth îşi desfăcu borseta, scoase din ea pipa şi i-o 
întinse. 

— Te rog, ia cât vrei dacă ai chef. Ştii ceva? Semeni cu 
tipa aia de la ştiri. 

Michaela zâmbi. 

— Aud mereu asta. 


6 


Starea catastrofală în care se afla toaleta pentru bărbaţi 
din „Roata Neunsă” îl determinase şi pe Frank Geary să 
caute alt loc unde să-şi golească vezica. Aşa că a ieşit din 
bar şi s-a dus la marginea parcării. După ce văzuseră ce 
văzuseră - molii născute din foc - ar fi fost o tâmpenie să 


5 Widespread Panic - denumire a unei trupe rock din SUA (n. tr.). 
< 400 œ» 


mai facă altceva: cel mai logic lucru era să se ducă la 
cârciumă şi să bea. Văzuse cu ochii lui un lucru 
inexplicabil. Înţelesese că lumea asta avea mai multe feţe. 
Exista un nivel al ei care fusese invizibil până în dimineaţa 
aceea. Dar nu avea nicio legătură cu Dumnezeul lui Elaine. 
Moliile apăruseră din foc şi se spunea că focul ne aşteaptă 
la celălalt capăt al spectrului spiritual. 

O tufă se mişcă la câţiva metri de el. 

— Buda-i o cocină împuţită... 

Tare i se mai împleticea limba tipului ăstuia. Frank reuşi 
să desluşească în beznă o siluetă subţire cu pălărie de 
cowboy. 

Frank îşi trase fermoarul şi se întoarse ca să intre înapoi 
în bar. Nu ştia ce altceva ar putea face. Le lăsase acasă pe 
Nana şi Elaine, întinse pe prosoape de plajă în pivniţa cu 
uşa încuiată. 

Dar îl opri vocea necunoscutului. 

— Vrei să-ţi zic o chestie? Nevasta lu’ amicu’ ăsta al 
meu, Millie, lucrează la puşcărie şi zice că au acolo un... 
un... ceva ca un feno... feno... d-ăla. lo crez că-i un 
cacamaca, aşa crez io, da'... 

Urina individului împroşcă tufa. 

— Da’ zice că puicuţa aia, când doarme, nu păţeşte 
ni'ca. Cică se trezeşte la loc. 

Frank înmărmuri. 

— Ce spui? 

Bărbatul se legăna înainte şi înapoi. Se vede treaba că-l 
distra să-şi împrăştie pişul cât de departe se putea. 

— Cică doarme şi se scoală bine mersi. Ca şi când nimic 
nu s-a întâmplat. Aşa zice nevasta lu’ amicu’ ăsta al meu. 

Un nor patină pe cer, descoperind luna. La lumina ei 
apăru profilul inconfundabil al lui Fritz Meshaum, faimosul 
bătăuş de câini. Acum i se vedeau bine şi părul rar din 
zona pubisului şi scobitura adâncă de sub pometele drept, 
unde îl lovise Frank de mai multe ori cu patul puștii. 

— Da' io cu cine vorbeşc acu'? vru să ştie Meshaum, 
uitându-se încruntat în jur. Tu eşti, Kronsky? lţi place 
puşciocu' ăla, Johnny Lee? Ba nu, nu e Kronsky. Măiculiţa 


e 401 œ» 


mea, nu văz dublu. Văz tri... tri... de trei ori, în puii mei. 

— Se trezeşte? îl întrebă Frank. Deţinuta aia de la 
închisoare se trezeşte? Şi nu-i acoperită cu pânză? 

— Aşa am auzit, da’ crezi ce vrei matale. Ia zi, te ştiu de 
undeva, domnu’? 

Fără să-i răspundă, Frank se întoarse în bar. Nu avea 
vreme de Meshaum. Acum se gândea doar la femeia aceea, 
la deţinuta care dormea şi se trezea perfect normală. 


7 


Când Frank se întoarse la locul lui (urmat îndeaproape 
de Garth Flickinger, care ieşi ţanţoş din toaleta femeilor), 
îi găsi pe Terry şi Don Peters întorşi cu spatele la masă. Un 
bărbat în jeanşi, cămaşă din pânză albastră şi şapcă de 
baseball stătea în picioare şi perora despre ceva, 
gesticulând cu halba de bere pe jumătate plină. Cei din 
jurul lui îl ascultau într-o tăcere respectuoasă. Omul i se 
părea vag cunoscut lui Frank - poate era un fermier de 
prin partea locului ori un şofer de TIR. Era neras şi avea 
dinţii pătaţi de tutun, dar vorbea cu siguranţa de sine a 
unui predicator. Ridica tonul, apoi îl cobora, apoi iar îl 
ridica şi apoi făcea o pauză mai lungă - parcă aşteptând să 
audă din public strigăte de Domnul fie lăudat. Chiar lângă 
el stătea pe o băncuţă un tip pe care Frank îl recunoscu 
imediat. Îl ştia de când îl ajutase să-şi aleagă un căţel de la 
adăpost, după ce-i murise câinele de acasă. Howland. Da, 
Howland, aşa îl chema. Profesor la gimnaziul din Maylock. 
Howland se uita în sus la propovăduitorul acela amator cu 
o expresie de amuzament crispat. 

— Ar fi trebuit să ne aşteptăm la asta! strigă în gura 
mare camionagiul/predicator. Femeile zburau prea sus, ca 
tipul ăla de şi-a făcut aripi din ceară, şi li s-au topit aripile, 
la fel ca lui! 

— Icar, şopti Howland. 

Profesorul era îmbrăcat cu un surtuc cu petice la coate. 
Marginea ochelarilor îi ieşea din buzunarul de la piept. 

— Iii-caa-rr! Corect, foarte corect! Vreţi să ştiţi cât de 


e 402 œ» 


departe a ajuns sexul frumos? Uitaţi-vă cum era acum o 
sută de ani! N-aveau drept de vot! Purtau fuste lungi până 
la glezne! Nu existau metode anticoncepţionale şi, dacă 
voiau să-şi lepede pruncul, o făceau în fundături mizere. 
Şi, dacă erau prinse, erau aruncate în temniţă pentru criii- 
mă! Acum o fac oricând şi oriunde li se arată! Din cauza lu' 
afurisitu' ăsta de sistem de Planificare Familială, să-ţi 
lepezi pruncul din pântece e mai uşor decât să-ţi mişti 
fundul până la KFC şi să-ţi iei o porţie de aripioare picante 
care costă cam tot atâta! Au voie să candideze la funcţia 
de preşedinte! Au voie să se înroleze în trupele SEAL şi în 
alte trupe de şoc ale armatei noastre! Au voie să se mărite 
cu gagicile lor lesbiene! Dacă ăsta nu-i terorism, atunci 
nimic altceva nu e. 

Murmure de aprobare. Frank rămase mut. Nu credea că 
problemele lui cu Elaine aveau vreo legătură cu avorturile 
sau lesbianismul. 

— Şi toate astea în doar o sută de ani! | 

Camionagiul/predicator cobori vocea. Îl auzeau toţi şi 
aşa, pentru că cineva scosese tonomatul din priză, 
retezând orăcăielile smiorcăite ale lui Travis Tritt5. 

— Nu doar că au ajuns egalele noastre, aşa cum ziceau 
că vor să ajungă. Ne-au luat-o înainte! Vreţi să ştiţi ce 
dovedeşte asta? 

Frank se văzu nevoit să admită că insul pusese degetul 
pe rană. Elaine se ţinuse în permanenţă de capul lui, nu-i 
dăduse deloc libertate de acţiune. Întotdeauna totul 
trebuia făcut aşa cum voia ea. Aşa cum hotăra ea. Dar 
chiar să ajungă acum să se emoţioneze la cuvântarea 
ţopârlanului ăstuia... era prea de tot! Însă nu putea să 
nege că-i stârnise anumite sentimente. Şi nu era singurul 
în situaţia asta. Toţi clienţii din bar îl ascultau atenţi, cu 
gurile căscate. Cu excepţia lui Howland, care mustăcea de 
parcă se uita la o maimuţă care dansează foxtrot la colţ de 
stradă. 

— Asta dovedeşte că se pot îmbrăca în haine bărbăteşti 
oricând au ele chef! Acum o sută de ani, femeia nu şi-ar fi 


55 Travis Tritt - cântăreţ de muzică country (n. tr.). 
e 403 >» 


pus pantaloni nici moartă dacă nu se ducea la călărie. Dar 
în ziua de azi numa’ aşa se îmbracă! 

— Da' ce-ai cu cracii lungi în pantaloni strâmţi, boule? 
strigă o femeie dintr-un colţ al barului, stârnind un râs 
general. 

— Nimicuţa! îi replică netulburat 
camionagiul/predicator. Da' crezi tu că un bărbat - unul 
adevărat, nu vreun travestit din ăla de la New York - ar 
îndrăzni să se plimbe pe străzile Doolingului în rochie? Nu! 
Ar zice lumea că-i nebun! Ar râde lumea de el! Da' femeile 
au voie! Au uitat ce scrie în Biblie, că femeia trebuie să se 
supună bărbatului în toate, că trebuie să coasă şi să facă 
mâncare şi să vadă de copilaşi. Nu să apară în public în 
pantaloni! Puteau să se potolească atunci când au ajuns 
egale cu bărbaţii. Dar, nu, nu le-a fost de ajuns! Au vrut 
musai să le-o ia înainte! Au vrut musai să fie mai presus de 
noi! Au zburat prea aproape de soare şi Dumnezeu le-a 
adormit! 

Clipi de câteva ori şi-şi scărpină obrajii neraşi, parcă 
dându-şi brusc seama că îşi vărsase tot năduful, toate 
gândurile lui cele mai intime, într-un bar ticsit cu clienţi 
care se holbau la el. 

— Lii-caa-rr, repetă el şi se aşeză pe scaun. 

— Mulţumirile noastre pentru domnu' Carson Struthers. 

Asta era Pudge Marone, barman şi proprietar al „Roţii”, 
care acum urla din spatele barului. 

— Vedeta noastră locală, oameni buni: „Muşchi-de-Fier” 
Struthers! Păziţi-vă de croşeul lui! Ştiu ce spun, că doar 
Carson mi-a fost cumnat. 

Pudge avea veleităţi de comedian şi obraji buhăiţi ca ai 
lui Rodney Dangerfield. Nu prea nostim (ba din contră, 
chiar), dar îţi dădea să bei pe datorie. 

— Ne-ai oferit o temă serioasă la care să ne gândim, 
Carson. Abia aştept s-o dezbat cu soră-mea la masa din 
Ziua Recunoştinţei. 

Acum se auziră ceva mai multe râsete. 


5* Rodney Dangerfield (1921-2004) - actor de comedie american (n. 
tr.). 


e 404 œ» 


Înainte să reînceapă hărmălaia şi înainte ca vreun 
individ să bage tonomatul la loc în priză, resuscitându-l pe 
domnul Tritt, Howland ridică mâna. Da, era profesor de 
istorie, îşi aminti Frank. Aşa îi spusese Howland. li spusese 
că pe câinele lui cel nou îl va chema Tacitus, după numele 
istoricului său preferat. Frank se gândise atunci că existau 
alte nume mult mai potrivite pentru un bichon. 

— Prieteni, zise profesorul cu o voce puternică, având în 
vedere toate cele întâmplate astăzi este lesne de înţeles de 
ce nu ne-am gândit încă la ziua de mâine şi la toate zilele 
care îi vor urma. Haideţi să lăsăm deocamdată la o parte 
principiile etice şi pantalonii sexy şi să ne gândim la 
aspectele practice. 

Bătu amical umărul masiv al lui Carson „Muşchi-de-Fier” 
Struthers şi continuă: 

— Domnul acesta are dreptate; este foarte adevărat că 
femeile i-au depăşit pe bărbaţi în anumite aspecte, cel 
puţin în societăţile occidentale. Şi îndrăznesc să afirm că 
au obţinut mult mai mult decât libertatea de a se duce la 
cumpărături nearanjate şi cu părul pe bigudiuri. Să 
presupunem că ce se întâmplă acum - să-i zicem epidemie, 
în lipsa unui cuvânt mai bun - să presupunem că această 
epidemie ar fi avut efectul opus şi bărbații ar fi fost aceia 
care ar fi adormit fără să se mai poată trezi. 

O tăcere mormântală se cobori peste „Roata Neunsă”. 
Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui Howland, care părea să 
guste toată această atenţie. Chiar dacă discursul lui nu era 
plin de tunete şi fulgere cum fusese cel al habotnicului 
necioplit de mai devreme, tot reuşea să te seducă prin 
inteligenţă şi siguranţă. 

— Rasa omenească ar putea renaşte prin aceste femei, 
nu credeţi? Bineînţeles că da. Există milioane de doze de 
spermă de la donatori - milioane de prunci congelaţi care 
abia aşteaptă să vină pe lume - depozitate în băncile 
specializate din toate colţurile ţării noastre. Zeci şi zeci de 
milioane în toată lumea! Iar din împerecherea aceasta vor 
ieşi copii de ambele sexe! 

— Cu condiţia ca nou-născuţilor de sex masculin să nu le 


e 405 » 


crească coconi din ăştia atunci când termină cu plânsul şi 
dorm liniştiţi pentru prima oară, interveni o femeie tânără 
şi foarte drăguță. 

Intrase împreună cu Flickinger. Lui Frank îi trecu prin 
minte că acel camionagiu/predicator/fost pugilist scăpase 
din vedere un amănunt: femeile arătau mai bine decât 
bărbaţii. Cumva mai finisate. 

— Da, o aprobă Howland, dar şi aşa stând lucrurile, 
femeile ar putea continua să se reproducă multe generaţii 
de acum încolo, dacă Aurora nu se va termina prea curând. 
Bărbaţii pot face asta? Domnilor, ce se va alege de specia 
omenească peste cincizeci de ani, dacă femeile nu se vor 
trezi? Dar peste o sută? 

Acum tăcerea a fost curmată de un bărbat, care a 
început să zbiere şi să facă scandal. 

Howland nu-l băgă în seamă. 

— Poate că ideea apariţiei unor generaţii viitoare este 
discutabilă, spuse el, ridicând un deget. Istoria ne oferă o 
imagine extrem de neplăcută a firii omeneşti, prieteni. Însă 
ea ar putea să ne explice motivul pentru care femeile ne-au 
luat-o inainte, aşa cum ne-a demonstrat, cu atât de multă 
patimă şi indubitabilă elocinţă, acest simpatic domn. 
Ideea, expusă în câteva cuvinte, este următoarea: femeile 
sunt normale la cap, dar bărbaţii, nu. 

— Căcat! strigă cineva din public. Căcat cu perje! 

Insă Howland nu păru descurajat, ba chiar zâmbi: 

— Oare? Ce sunt găştile de motociclişti? Găşti de bărbaţi 
cu motoare. Ce fel de membri au bandele care au 
transformat cartiere întregi din Chicago şi Detroit în zone 
de război? Bărbaţi tineri. Cine sunt cei care declanşează 
războaiele şi cei care - cu excepţia câtorva femei care 
pilotează elicoptere - se luptă în aceste războaie? Bărbaţii. 
A, da! Şi care sunt victimele colaterale ale acestor aventuri 
pur masculine? In special femeile şi copiii. 

— Mda, da' care-s alea de dau din cururi şi iau minţile la 
bărbaţi? strigă Don Peters. 

Se făcuse stacojiu la faţă. I se vedeau venele gâtului. 

— Care-s alea care trag sforile, domnu' Cult-în-Cap? 


e 406 œ» 


Câteva aplauze stinghere. Michaela îşi dădu ochii peste 
cap şi vru să spună ceva. Plină cu metamfetamină, cu 
tensiunea ridicată, avea impresia că ar putea perora cam 
şase ceasuri - tot atât cât ar fi durat o predică puritană. 
Dar Howland i-o luă înainte. 

— Dacă ne gândim mai bine, domnule, părerea multor 
bărbaţi, mai cu seamă a acelora cu un oarecare complex 
de inferioritate, în privinţa sexului frumo... 

Don se ridică lent de pe scaun: 

— De cine zici tu că are un complex de inferioritate, bă, 
bulangiule? 

Frank îl trase înapoi. Avea nevoie de Peters. Dacă Fritz 
Meshaum nu-l minţise, va trebui să discute cu Don Peters 
despre situaţia excepţională de la penitenciar. Pentru că - 
spera din suflet să nu se înşele - Peters chiar la 
penitenciar lucra. 

— Dă-mi drumul! mârâi Don. 

Frank îl strânse şi mai tare de braţ. 

— Trebuie să te calmezi. 

Don se strâmbă, dar nu mai comentă nimic. N 

— Iată un fapt interesant, continuă Howland. În a doua 
jumătate a secolului al nouăsprezecelea, în majoritatea 
exploatărilor miniere de adâncime, inclusiv cele din 
regiunea noastră, trudeau doar culi”. Tineri, adesea chiar 
băieți de până în doisprezece ani, care aveau sarcina de a 
sta lângă utilajele cu tendință de supraîncălzire. Şi culii 
ăştia aveau la îndemână un butoi cu apă. Treaba lor era să 
toarne din apa aia peste pistoane şi curele de transmisie ca 
să le răcească. Aş cuteza să afirm că, de-a lungul istoriei, 
femeile au avut aproximativ acelaşi rol - acela de a-i ține în 
frâu pe bărbaţi, atunci când era posibil - şi să-i împiedice 
să comită cele mai odioase fapte de care ei erau în stare. 

Howland se uită la cei din jur. Zâmbetul îi dispăruse de 
pe buze. 

— Numai că acum se pare că acest alt tip de culi este pe 
cale de dispariţie. Oare cât timp va trece până când 
bărbaţii - în curând unicul sex de pe planetă - se vor 


87 Muncitor necalificat din India sau China, care lucrează cu ziua (n. tr). 
e 407 œ 


năpusti unii asupra celorlalţi cu tunurile şi bombele şi 
armele nucleare? Cât va mai dura până când utilajul acesta 
se va supraîncălzi şi va exploda? 

Frank auzise suficient. Îl durea undeva de viitorul rasei 
umane. Eventuala ei salvare nu ar fi fost decât un efect 
secundar. Pe el nu-l interesa decât Nana. Voia s-o mai 
sărute o dată pe obrăjorii ei dulci şi să-i ceară iertare 
pentru că trăsese de tricoul ei preferat şi îl lăbărţase. Şi 
să-i spună că nu se va mai întâmpla. lar ca să poată face 
toate astea, fetiţa lui trebuia să fie trează. 

— Haide! îi zise el lui Don. Afară. Vreau să vorbesc ceva 
cu tine. 

— Despre ce? 

Frank se aplecă la urechea lui Peters. 

— E adevărat că aveţi la puşcărie o femeie care doarme 
fără să-i crească pânză din ea şi după aia se trezeşte bine 
mersi? 

Don întoarse capul ca să-l privească. 

— Hei, tu eşti hingherul, da? 

— Da, mormăi Frank, încercând să nu se enerveze la 
auzul cretinătăţii cu „hingherul”. Şi tu eşti Don şi lucrezi la 
penitenciar. 

— Mda, zise Don. Eu mi-s ăla. Hai să vorbim! 


8 


Clint şi Lila ieşiseră pe terasa din spate. În lumina 
becului de deasupra, parcă erau doi actori pe scenă. Se 
uitau amândoi la piscina pe care Anton Dubcek o curăţase 
de insecte moarte cu nici douăzeci şi patru de ore înainte. 
Clint se întrebă într-o doară ce-o face Anton acum. Mai 
mult ca sigur că dormea. Şi visa la femei tinere şi excitate 
- nu se pregătea de o discuţie neplăcută cu soţia, ca el. 
Clint îl invidia. 

— Spune-mi cine crezi tu că este Sheila Norcross, iubito. 
Fata pe care ai văzut-o la meciul ăla de baschet. 

Niciodată n-ar fi crezut-o pe Lila capabilă de zâmbetul 
ăla fioros pe care i-l adresă acum. Un rânjet care-i 


< 408 >» 


dezvelea toţi dinţii. Iar ochii ei - acum înfundaţi în orbite, 
cu cearcăne negre dedesubt - sclipeau reci în lumina 
terasei. 

— De parcă n-ai şti. Iubitule! 

„Haide, intră în rolul psihoterapeutului!” îşi zise el. 
„Ţine minte că-i drogată şi ruptă de oboseală. Iar oamenii 
epuizați dau foarte uşor în paranoia.” Dar îi era greu. 
Înţelegea în mare ce se întâmplase: Lila credea că o fată 
de care el nu auzise niciodată ar fi fost fiica lui şi a lui 
Shan Parks. Imposibil. Iar atunci când soţia ta te acuză de 
ceva imposibil atunci când, după toate standardele, ce se 
petrece în lume este mult mai important şi mai urgent, îţi 
este foarte, foarte greu să-ţi păstrezi cumpătul. 

— Spune-mi ce ştii. Şi după aia am să-ţi spun ce ştiu eu. 
Dar hai să începem cu adevărul. Chiar dacă are acelaşi 
nume de familie, fata aia nu este a mea. Şi eu nu am 
încălcat niciodată jurămintele făcute la nunta noastră. 

Lila îi întoarse spatele, de parcă ar fi vrut să intre în 
casă. Clint o apucă de braţ. 

— Te rog. Spune-mi înainte să... 

„Înainte să adormi şi să pierdem orice şansă am avea să 
lămurim problema asta.” 

— „înainte să se inflameze şi mai tare. 

Lila ridică din umeri. 

— Chiar mai contează, când se petrec atâtea nenorociri 
în jurul nostru? 

Exact la asta se gândise şi el acum câteva clipe. Ar fi 
putut să-i răspundă: contează pentru tine. Insă îşi ţinu 
gura. Pentru că, în pofida flagelului care lovise întreaga 
lume, conta şi pentru el. 

— Ştii că eu nu mi-am dorit niciodată piscina asta? îl 
întrebă Lila din senin. 

— Ce? 

Clint era complet năucit. Ce legătură avea piscina? 

— Mama? Tata? 

Jared îi ascultase din spatele uşilor glisante. 

— Du-te în casă, Jared! Problema asta ne priveşte doar 
pe mama ta şi pe... 


< 409 » 


— Ba nu, lasă-l să ne audă, zise Lila. Dacă vrei neapărat 
să discutăm, atunci aşa vom face. Nu crezi că ar trebui să 
afle şi el că are o soră vitregă? 

Se întoarse către Jared şi-i spuse: 

— E cu un an mai mică decât tine, e blondă, e o 
baschetbalistă talentată şi e frumuşică foc. Aşa cum ai fi şi 
tu, dacă ai fi fată. Pentru că, vezi tu, Jerome, îţi seamănă 
perfect. 

Băiatul se încruntă. 

— Tată? Despre ce vorbeşte mama? 

Clint se dădu bătut. Lucrurile merseseră prea departe ca 
să se mai împotrivească. 

— Spune-ne despre ce vorbeşti, Lila! Ia-o cu începutul! 

Şi Lila aşa făcu. li spuse despre şedinţa Comisiei pentru 
Curriculum şi despre comentariile lui Dorothy Harper şi 
despre cum ea nu le dăduse prea mare importanţă, totuşi 
intrase pe Internet a doua zi. Şi cum găsise un articol 
acolo, în care se pomenea numele lui Shannon Parks, 
despre care îi povestise odată Clint. Tot în articol era şi o 
fotografie a Sheilei Norcross. 

— Parcă aţi fi gemeni, Jared. 

Foarte încet, Jared se întoarse ca să-şi privească tatăl. 

Acum stăteau toţi trei la masa din bucătărie. 

Clint clătină din cap, întrebându-se ce se putea citi pe 
chipul lui. Pentru că se simţea vinovat. De parcă ar fi avut 
vreun motiv. Interesantă reacţie! Tot ce-i şoptise el la 
ureche lui Shannon în noaptea aia din 2002 fusese: „Ştii că 
sunt alături de tine dacă ai nevoie de mine.” Iar când ea îi 
răspunsese: „Dar dacă am nevoie de tine în noaptea 
asta?”, Clint îi spusese că acela era singurul lucru pe care 
nu-l putea face. Dacă s-ar fi culcat cu ea, atunci chiar că ar 
fi avut acum de ce să se simtă vinovat. Numai că o 
refuzase, deci totul era în regulă. Nu? 

Posibil, dar atunci de ce nu-i povestise niciodată Lilei de 
întâlnirea lor? Nu mai ţinea minte şi oricum nu i se putea 
cere acum socoteală pentru ceva ce se întâmplase în urmă 
cu cincisprezece ani. La fel de bine Lila i-ar putea cere să-i 
explice de ce se luptase cu Jason în curtea soţilor Burtell 


e 410 - 


doar pentru un milkshake de ciocolată. 

— Asta-i tot? o întrebă el. 

Dar nu se putu abtine şi adăugă: 

— Spune-mi că mai e ceva, Lila. 

— Nu, nu-i tot, răspunse ea. Ai de gând să pretinzi că n-o 
cunoşti pe Shannon Parks? 

— Ştii bine că o cunosc, zise Clint. Sunt convins că ţi-am 
povestit despre ea. A 

— În treacăt, spuse Lila. Însă a fost mai mult decât o 
cunoştinţă oarecare, nu-i aşa? 

— Aşa este. Eram amândoi orfani, prizonieri ai 
sistemului de plasament. O bună perioadă ne-am ajutat 
reciproc şi aşa am reuşit să rămânem pe linia de plutire. 
Altminteri, unul dintre noi s-ar fi înecat. Sau poate chiar 
amândoi. Shannon m-a convins să nu mai sar tot timpul la 
bătaie. Mi-a spus că, dacă nu mă potolesc, până la urmă 
tot am să ajung să omor pe cineva. 

Se întinse peste masă şi luă mâinile Lilei într-ale lui. 

— Dar toate astea s-au întâmplat cu foarte mulţi ani în 
urmă. 

Lila îşi smulse mâinile. 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

— Acum cincişpe ani! strigă el. 

Toată treaba asta devenea prea ridicolă. 

— Sheila Norcross are cincisprezece ani. 

— Cu un an mai mică decât mine... spuse Jared. 

Dacă ar fi fost mai mare decât el - dacă ar fi avut 
optsprezece, nouăsprezece ani - naşterea ei ar fi avut loc 
înainte de căsătoria părinţilor lui. Dar aşa... 

— Iar tatăl ei se numeşte... continuă Lila, sufocându-se... 
Clinton Norcross. Chiar aşa scrie în dosarul ei de la şcoală. 

— Cum ai obţinut dosarul ăla? o întrebă Clint. Nu ştiam 
că documentele astea sunt publice. 

Pentru prima oară de la începutul discuţiei, soţia lui nu 
mai era furioasă, ci mai degrabă stânjenită... acum parcă o 
recunoştea. 

— Vorbeşti ca şi cum ar fi o faptă reprobabilă, se 
răzvrăti Lila, cu obrajii în flăcări. Bine, recunosc, poate că 


e 411 œ» 


a fost reprobabilă. Dar trebuia să aflu numele tatălui ei. Şi 
am aflat că este numele tâu. Aşa că m-am dus să văd 
meciul ăla. Acolo am fost azi-noapte, în sala de sport de la 
Liceul Coughlin. Unde am văzut-o pe fiica ta aruncând la 
coş. Şi să ştii că nu doar numele şi trăsăturile tale le are. 


9 


Când s-a dat semnalul de începere a meciului, Lila a 
încetat s-o mai caute pe Shannon printre spectatorii din 
tribună. 

A văzut-o pe Sheila Norcross făcând un semn din cap 
unei coechipiere, o fată mai înaltă. Apoi şi-au dat mâna 
într-un mod mai ciudat: şi-au ciocnit pumnii, şi-au 
încârligat degetele mari şi au bătut din palme deasupra 
capului. 

Asta era Salutul $mecher. 

N-a fost nevoie de mai mult ca inima Lilei să se frângă. 
Soţul ei era un individ duplicitar. Şi, brusc, toate îndoielile 
şi nemulţumirile ei căpătaseră sens. 

Salutul Şmecher. De o sută de ori îi văzuse pe Clint şi 
Jared executându-l. De o mie de ori. Cioc-cioc, încârligat, 
poc-poc. Işi proiectă în minte toate diapozitivele acelea 
infinit de dragi şi valoroase ale vieţii lui Jared: în ăsta 
parcă a mai crescut puţin, în ăsta parcă s-a mai dezvoltat, 
aici are părul mai închis la culoare, în ăsta execută Salutul 
Şmecher cu tatăl său. Clint îi învățase salutul pe toţi puştii 
din echipa de juniori în care juca Jared. 

O învățase şi pe ea. 


e 412 œ» 


XX 


1 


Pe la douăsprezece noaptea (ora locală), într-un bar din 
Chicago, care se chema „Plugul lui Stoney”, a izbucnit 
scandalul între un grup mic de Betegi şi unul mai mare de 
Sângeroşit?. De acolo s-a întins în tot oraşul, devenind un 
război între cele două bande rivale şi fiind descris de site- 
urile de ştiri on-line drept „apocaliptic”, „fără precedent” 
şi „al dracu' de crâncen”. Nimeni nu va afla niciodată care 
membru al cărei bande aprinsese chibritul care dăduse foc 
acestui conflict ce avea să fie cunoscut sub numele de Al 
Doilea Mare Incendiu din Chicago, dar se ştie că a pornit 
din cartierul West Eaglewood şi s-a extins de acolo. Până 
în zori, ardeau mari zone din oraş. Reacţia poliţiei şi a 
pompierilor a fost aproape inexistentă. Majoritatea 
poliţiştilor şi tulumbarilor erau acasă la ei, fie încercând 
să-şi ţină treze nevestele şi fiicele, fie stând de veghe lângă 
trupurile lor înfăşurate în coconi şi încercând să nu-şi 
piardă speranţa. 


2 


— Spune-mi ce-ai văzut, îi ceru Frank. N 

El şi Don Peters se aflau în spatele „Roţii Neunse”. În 
bar, zarva se mai domolise - poate pentru că se epuizase 
provizia de băutură a lui Pudge Marone. 

— Exact ce ai văzut. 

— Păi, eu eram în Cabină, da? Ăla-i centrul nervos al 
închisorii, da? Avem vreo cincizeci de camere de 
supraveghere. Mă uitam la monitorul cu celula capitonată 
- aşa i se zice - unde o băgaseră pe aia nouă. E trecută în 
scripte drept Evie Black, da’ eu nu ştiu dacă ăsta-i numele 


38 În orig. Crips - bandă de traficanţi de droguri al cărei nume este 
prescurtarea de la cripple - „beteag”; Bloods - bandă rivală cu banda 
Crips (n. tr.). 

e 413 + 


ei adevărat ori... 

— Nu contează. Ce ai văzut? 

— Păi, am văzut că avea o bluză roşie, aşa cum au toate 
deţinutele noi. Şi am văzut că adormise. M-am uitat bine, 
pen’ că voiam să văd şi eu cum ies firele alea din pielea ei, 
că nu văzusem niciodată. Numai că n-a ieşit nimic. 

Don se agăţă de cămaşa lui Frank şi insistă: 

— Auzi ce zic? N-a ieşit nimic. Nici măcar un singur 
firicel. Şi deja dormea dusă. Da' după aia s-a trezit - a 
căscat dintr-odată ochii - şi s-a holbat drept în camera aia 
din colţ. Parcă se holba la mine. Şi cred că aşa a şi fost. 
Ştiu că pare aiurea, da’... 

— Poate că nu dormea pe bune. Poate se prefăcea. 

— Atât de relaxată şi crăcănată? Nici vorbă. Crede-mă 
că dormea. 

— Cum a ajuns la voi? De ce nu-i în arestul poliţiei? 

— Pen' că-i nebună de legat, de-aia. A omorât doi 
fabricanți de metamfetamină cu mâinile goale! 

— Şi tu de ce nu eşti acum la penitenciar? 

— Pen’ că doi căcănari mi-au înscenat o chestie! izbucni 
Don Peters. Mi-au tras-o şi după aia m-au dat afară, în puii 
mei! Madam director Coates şi cu tovarăşu' ei, doctoru' ăla 
de capete, bărbatu' lu' madam şerif! Pe pariu că a obţinut 
postul de acolo pen’ că-i însurat cu madam mare şi tare! 
Musai c-a fost angajat pe pile, că habar n-are de capul lui, 
darămite de al altora! 

Şi Don se apucă să-i povestească că el era curat ca 
lacrima, că fusese crucificat fără motiv, că să-i arză focul 
pe... Numai că lui Frank nu-i păsa câtuşi de puţin ce 
credeau Coates şi Norcross că ar fi făcut individul ăsta. 
Nu-l interesa decât ce văzuse el. Ce ştia el. În momentul 
acela, mintea lui Frank era aidoma unei broaşte care sărea 
pe pietre - idei - fierbinţi. Şi sărea sus de tot. 

O femeie imună la Aurora? Aici, în Dooling? Părea 
imposibil, numai că acum aflase despre somnul şi trezirea 
ei absolut normale din două surse diferite. Şi dacă ar fi 
existat o Pacientă Zero, pentru că oricum trebuia să fie 
undeva, atunci de ce nu aici? Şi cine să ştie dacă nu erau şi 


e 414 œ 


alte persoane imune răspândite prin alte colţuri ale ţării 
sau ale lumii? Dacă tot ce aflase el până acum era 
adevărat, însemna că această Evie Black ar fi putut avea 
reţeta antidotului. Un doctor (poate chiar recentul lui 
amic, Garth Flickinger - cu condiţia să se lase de droguri şi 
să-şi limpezească minţile) ar putea descoperi în sângele ei 
ceva aparte, ceva ce ar putea să ducă la crearea unui... 
unui... 

Vaccin! 

Leac! 

— ...au plasat dovezi false! De parcă mi s-ar fi aprins mie 
călcâiele după una care şi-a omorât bărbatul şi... 

— Taci puţin! 

Şi, ca prin minune, Don amuţi. Holbă la bărbatul mai 
înalt ochii lui sticloşi de la prea mult alcool. 

— Câţi gardieni sunt în momentul ăsta în penitenciar? 

— Noi le zicem ofiţeri. Şi nu ştiu câţi sunt. Da' nu prea 
mulţi, că totu-i cu curu-n sus. Unii vin şi alţii pleacă. 
Depinde. 

Strânse din ochi, încercând să facă socoteala. Tare pocit 
era individul ăsta! 

— Poate şapte. Opt, cu tot cu Hicks. Nouă, cu nenea 
Psihopupu. Da' ăştia doi nu fac nici cât o băşină-n tornadă. 

— Şi directoarea? 

Don îşi feri privirea. 

— Sunt aproape sigur că a adormit. 

— În regulă. Şi din toţi ăştia câte sunt femei? 

— Când am plecat eu, nu erau decât Van Lampley şi 
Millie Olson. Ba nu, ar trebui să mai fie şi Blanche 
McIntyre, da’ asta-i doar secretara lu’ Coates şi are cam la 
o sută şi ceva de ani. 

— Înseamnă că sunt destul de puţini bărbaţi, cu tot cu 
Hicks şi Norcross. Ştii ceva? Şeriful e tot femeie şi tare m- 
aş mira să mai fie în stare să menţină ordinea încă trei 
ceasuri de acum încolo. M-aş mira şi să mai fie trează 
peste trei ceasuri. 

Dacă n-ar fi băut, Frank şi-ar fi păstrat gândurile astea 
pentru sine - cu siguranţă că ar fi avut grijă să nu le 


< 415» 


împărtăşească unui futangiu jegos ca Don Peters. 

Don se forţa să facă socotelile în cap şi îi cam dădea cu 
virgulă. Renunţă şi îşi trecu limba peste buze: 

— La ce te gândeşti? 

— Mă gândesc că în curând Dooling va avea nevoie de 
alt şerif. Şi că noul şerif va avea tot dreptul să scoată o 
deţinută din penitenciar. Mai ales dacă-i vorba despre una 
care n-a fost încă judecată, darămite condamnată. 

— Vrei să te faci tu şerif? îl întrebă Don. 

În noapte răsunară două focuri de armă, parcă 
accentuând însemnătatea întrebării. Se simţi şi miros 
înţepător de fum. Cine se va ocupa de asta? Se va ocupa 
cineva? 

— Sunt aproape sigur că Terry Coombs ar urma la 
comandă, zise Frank. 

Numai că Terry Coombs era acum mangă rău de tot. 
Însă Frank se abţinu să aducă în discuţie acest aspect. Era 
foarte obosit şi surescitat din pricina veştii despre deţinuta 
cea nouă, însă acum îşi dădu seama că trebuie să aibă 
mare grijă la ce-i spunea acestui individ. 

— Însă va avea nevoie de ajutor ca să ţină situaţia sub 
control. Şi eu m-aş angaja bucuros să lucrez cu el. 

— Îmi place, zise Don. Poate mă bag şi eu. Că aş cam 
avea nevoie de slujba asta. Ar trebui să-i spunem să se 
ducă şi să-i dea drumu' chiar acum femeii ăleia, nu? 

— Mda, mormăi Frank. 

Într-o lume ideală, nu i-ar fi permis lui Don Peters nici 
măcar să spele o cuşcă de câine. Însă tipul cunoştea 
penitenciarul, aşa că i-ar putea fi de folos. 

— Mai întâi trebuie să dormim puţin şi să scăpăm de 
aburii alcoolului. 

— Cum zici tu. Hai să-ţi dau număru' de la mobilu' meu, 
spuse Don. Şi să mă anunţi ce aveţi de gând să faceţi. Tu şi 
cu Terry. 

Scoase pixul şi carneţelul pe care le folosise înainte ca 
să noteze numele farfuzelor care nu-i făceau pe plac şi 
cărora urma să le facă raport pentru indisciplină. 


e 416 - 


3 


La puţin timp după declanşarea Aurorei, rata 
sinuciderilor în rândul populaţiei masculine a crescut 
instantaneu, s-a dublat, iar mai târziu s-a triplat şi după aia 
s-a mărit de patru ori. Erau bărbaţi care se sinucideau cu 
mare tam-tam - aruncându-se de pe acoperişuri sau 
trăgându-şi un glonţ în gură. Erau alţii care se sinucideau 
fără să facă zarvă - cu somnifere sau închizându-se în 
garaj, cu motorul maşinii pornit şi inhalând gazele de 
eşapament. Un profesor pensionar, pe nume Eliot Ainsley, 
a dat telefon la un post de radio din Sidney, Australia, ca 
să-şi explice gândurile şi să-şi motiveze intenţiile, înainte 
să-şi taie venele şi să se culce alături de soţia sa adormită. 
„Nu văd ce rost mai are să trăim într-o lume fără femei”, îi 
spuse DJ-ului acest fost profesor. „Şi mă gândesc că poate 
toată povestea asta este menită să ne pună la încercare 
dragostea noastră pentru ele, devotamentul nostru pentru 
ele. Nu-i aşa că înţelegi, amice?” DJ-ul i-a răspuns că nu 
înţelege şi că, după umila lui părere, Eliot Ainsley „o 
dăduse în bengăneală”. Insă foarte mulţi bărbaţi l-au 
înţeles. Valul acesta uriaş de sinucideri a primit diverse 
denumiri, dar cea intrată în limbajul comun a fost una 
inventată în Japonia: „Soții Adormiţi” - bărbaţi care sperau 
să-şi însoţească soțiile şi fiicele acolo unde acestea 
plecaseră. 

(Slabă speranţă. Niciun bărbat nu avea voie să ajungă în 
cealaltă parte a Copacului.) 


4 


Clint îşi dădea seama că soţia şi fiul lui se uitau la el. lar 
lui îi era greu să o privească pe Lila şi încă şi mai greu să-l 
privească pe Jared, care avea o expresie de consternare 
absolută. Şi parcă şi de teamă. Căsnicia părinţilor săi, care 
i se păruse până acum o realitate bătută în cuie şi despre a 
cărei trăinicie nu se îndoise niciodată, se dezintegra chiar 
în faţa lui. 


e 417 œ 


Pe canapea era o fetiţă învelită în fibre cu aspect lăptos. 
Pe jos, lângă canapea, era un sugar culcat într-un coş de 
rufe. Dar sugarul din coş numai a sugar nu arăta, ci era ca 
un fel de insectă uriaşă, pe care un păianjen o înfăşurase 
în pânza lui şi pe care avea de gând s-o servească la masă 
mai târziu. 

— Cioc-cioc, încârligat, poc-poc! spuse Lila, dar acum pe 
un ton care arăta că nu-i mai pasă atât de mult. Am văzut-o 
făcând salutul ăsta. Nu te mai preface că nu ştii despre 
cine vorbesc, Clint. Nu mai minți! 

„Trebuie neapărat să dormim puţin”, îşi zise Clint. Lila 
are mare nevoie de somn. Dar nu înainte de a clarifica 
tâmpenia asta telenovelistică. Dacă ar putea fi clarificată 
cumva. Primul lucru care-i trecu prin minte fu telefonul 
mobil, însă ecranul era prea mic pentru ce voia el. 

— Jared, mai merge Internetul? 

— Mergea ultima oară când l-am verificat. 

— Adu-ţi laptopul. 

— De ce? 

— Pentru că aşa te rog eu. 

— Chiar am o soră? 

— Nu! 

Lilei începuse să-i cadă capul în piept, dar acum şi-l 
ridică iute. 

— Ba da! 

— Adu-ţi laptopul! 

Jared plecă în camera lui. Lila începu iar să picotească. 
Clint o bătu uşurel pe obraji. 

— Lila! Lila! 

Ridică din nou capul: 

— Sunt bine. Nu mă atinge. 

— Mai ai ceva din prafurile alea pe care le-aţi luat tu şi 
cu Linny? 

Lila scotoci în buzunarul de la piept şi scoase de acolo o 
cutiuţă în care se ţin de obicei lentilele de contact. 
Înăuntru era puţin praf. Se uită la Clint. 

— E foarte tare, îl anunţă ea. S-ar putea să-ţi scot ochii 
după ce-l iau. În cocon sau fără cocon. Sunt foarte tristă, 


e 418 >» 


dar sunt şi extrem de furioasă. 

— Îmi asum riscul. Haide, ia! 

Lila se aplecă, îşi astupă o nară şi inhală praful prin 
cealaltă. Apoi se sprijini de spătarul scaunului. Acum avea 
ochii bine deschişi. 

— Ia spune-mi, Clint, cât de bună era la pat Shannon 
Parks? Eu zic că sunt bună, dar trebuie că ea era şi mai 
bună, dacă te-ai repezit înapoi la ea, ca un câine în călduri, 
la doar un an de la căsătoria noastră. 

Apăru Jared. Pe chipul lui se putea citi n-am auzit ultima 
parte. Puse laptopul pe masă, în faţa tatălui său, având 
grijă să se ţină la o oarecare distanţă de el. Et tu, Brute??? 

Clint deschise laptopul lui Jared, intră pe Firefox şi 
căută după cuvintele-cheie: „Sheila Norcross Coughlin 
baschet”. Imediat apărură mai multe rezultate. Plus 
fotografia fetei cu numele Sheila Norcross. Bună poza aia 
în care i se vedeau doar capul şi umerii îmbrăcaţi în tricoul 
echipei. Chipul frumuşel era surâzător şi îmbujorat de 
emoție. Clint studie fotografia aproape treizeci de secunde. 
Apoi, fără vreun cuvânt, întoarse laptopul cu ecranul spre 
Jared. Strângând din dinţi şi din pumni, fiul său se uită la 
poza aceea. Apoi îşi descleştă încet maxilarele şi mâinile. 
După care se uită la Lila, cu o expresie mai buimăcită 
decât înainte. 

— Mamă... eu nu văd nicio asemănare. Nu seamănă 
absolut deloc cu mine. Şi nici cu tata. 

Ochii Lilei, măriţi acum de la efectul prafului magic, se 
făcură şi mai mari. Scoase un hohot urât şi răguşit de râs. 

— Te rog, Jared, încetează! Încetează! Habar n-ai ce 
spui. 

Jared tresări ca pălmuit şi, preţ de o clipă - cumplită 
clipă -, Clint simţi că-i vine să-şi bată nevasta cu care era 
însurat de şaptesprezece ani. Se stăpâni însă după ce mai 
aruncă o privire la poza fetei surâzătoare. Pentru că exista 
o vagă asemănare, care probabil lui Jared îi scăpase: linia 
prelungă a maxilarului, fruntea înaltă, gropiţele din obraji 
când zâmbea. Niciuna dintre aceste trăsături nu erau ale 


3 „Şi tu, Brutus?” - în lb. Lat. În orig. (n. red.). 
e 419 + 


lui Clint, numai că el îşi dădea seama că ar fi putut sugera 
o oarecare legătură, dacă voiai cu tot dinadinsul să o 
găseşti. 

Mor după gropițele tale, îi spunea Lila la începutul 
căsniciei. Cel mai adesea i-o spunea în pat, după ce 
făcuseră dragoste. Şi i le mângâia uşor cu vârful degetelor. 
Toţi bărbaţii ar trebui să aibă gropiţe. 

Acum i-ar fi putut spune că o crede, pentru că i se părea 
că înţelege despre ce vorbea ea. Însă mai exista şi o altă 
cale. Se făcuse deja patru dimineaţa, oră la care în mod 
normal ar fi trebuit să doarmă aproape toată lumea din 
ținutul celor trei provincii. Numai că aceasta nu era o 
noapte normală. lar dacă vechea lui prietenă de la 
orfelinat nu se afla în interiorul unui cocon, poate că i-ar 
răspunde la telefon. Singura problemă era dacă liniile 
telefonice încă mai mergeau. Se gândi să încerce mobilul, 
dar se răzgândi şi se duse la telefonul fix, montat în perete. 
Auzi bâzâitul liniei active; până aici, totul era în regulă. 

— Ce crezi că faci? îl întrebă Lila. 

Nu-i răspunse şi formă „0”. Telefonul de la centrală sună 
de şase ori şi Clint se temu că nu-i va răspunde nimeni, 
ceea ce nu ar fi fost deloc surprinzător. În cele din urmă, 
auzi o voce stinsă de femeie: 

— Da? Ce e? 

Clint nu prea credea că aşa erau instruite centralistele 
de la Shenandoah Telecom să răspundă apelurilor de la 
clienţi, dar se bucură nespus să audă o voce omenească. 

— Doamnă, numele meu este Clinton Norcross, locuiesc 
în Dooling şi am mare nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Ştii ceva? Mă cam îndoiesc de asta, îi răspunse 
telefonista, lungind sunetele, aşa cum o făceau locuitorii 
din provincia Bridger. Femeile au nevoie de ajutor în 
noaptea asta. 

— Tocmai o femeie caut şi eu. Numele ei este Shannon 
Parks. Din Coughlin. 

Presupunând că nu avea numărul secret, aşa cum 
preferau adesea femeile singure. 

— Vreţi să-i căutaţi numărul? 


e 420 » 


— Ai putea să suni la informaţii. La 611. Sau să-l cauţi 
pe calculator. 

— Ajutaţi-mă, vă rog! 

Urmă o tăcere lungă. Legătura nu se întrerupsese, dar 
dacă telefonista adormise? 

Într-un final, femeia spuse: 

— Am găsit o S.L. Parks pe Maple Street, Coughlin. 
Asta-i doamna pe care o cauţi? 

Probabil că da. Clint smulse cu putere creionul care 
atârna din carneţelul de lângă telefonul fix. 

— Vă mulţumesc, doamnă. Vă mulţumesc foarte mult. 
Îmi puteţi da numărul? 

Telefonista i-l dădu şi apoi îi închise. 

Şi Lila zbieră: 

— Chiar dacă dai de ea, tot n-am să cred o iotă! O să 
mintă pentru tine! 

Fără să-i răspundă nici acum, Clint formă numărul şi nici 
nu avu timp să se gândească ce ar fi urmat să facă dacă 
această încercare a lui ar fi dat greş, pentru că i se 
răspunse imediat. 

— N-am adormit încă, Amber, spuse Shannon Parks. 
Mersi de telefo... 

— Nu-i nicio Amber, Shan, spuse Clint. 

I se înmuiaseră brusc genunchii şi se văzu nevoit să se 
sprijine de frigider. 

— Sunt Clint Norcross. 


5 


Internetul este ca o casă luminoasă, construită deasupra 
unei pivnițe întunecate, cu pământ pe jos. Iar în beciul ăla 
minciunile răsar şi se înmulţesc precum ciupercile. Unele 
sunt gustoase; multe sunt otrăvitoare. Minciuna pornită 
din Cupertino” - şi prezentată drept realitate sigură - 
făcea parte din a doua categorie. Intr-o postare pe 
Facebook, sub titlul ADEVĂRUL DESPRE AURORA, un 
individ, care pretindea că ar fi fost doctor, a scris 


% Oraş din California (n. tr.). 
e 421 œ» 


următoarele: 


AVERTISMENT DE MAXIMĂ IMPORTANȚĂ 
DESPRE AURORA 
Dr. Philip P. Verdrusca 


O echipă de biologi şi epidemiologi de la Centrul 
Medical Kaiser Permanente au stabilit că acei coconi care 
învelesc femeile bolnave de Maladia Aurora sunt 
răspunzători pentru răspândirea acestei boli. Respirația 
bolnavelor trece prin coconii respectivi şi devine un vector 
de transmitere. Acest vector este extrem de contagios! 

Singura modalitate prin care se poate opri 
răspândirea Aurorei este incendierea coconilor şi a 
femeilor adormite din interiorul lor! Faceți acest lucru 
fără întârziere! Astfel veți oferi persoanelor dragi tihna 
pe care şi-o doresc chiar şi în acest stadiu de 
semiconştienţă şi veţi împiedica propagarea molimei. 

Acţionaţi chiar acum, pentru binele femeilor rămase 
treze! 

SALVAŢI-LE! 


Nu exista niciun doctor pe care să-l cheme Philip 
Verdrusca în personalul Centrului Medical Kaiser 
Permanente şi nici la vreo clinică din subordinea acestuia. 
Ştirea aceasta a fost difuzată imediat la televizor şi on-line, 
împreună cu numeroase dezminţiri venite atât din partea 
unor medici reputați, cât şi a Centrului pentru Controlul şi 
Prevenirea Bolilor din Atlanta. Când soarele a răsărit peste 
Coasta de Est a Americii, toate reţelele de ştiri vorbeau 
doar despre Farsa din Cupertino. Numai că răul fusese 
deja făcut, iar Lila Norcross ar fi putut anticipa ce avea să 
urmeze. De fapt, chiar anticipase. In timp ce restul 
oamenilor se agăţau cu disperare de cea mai mică 
speranţă, Lila, având la activ douăzeci de ani în uniforma 
de poliţie, ştia că speranţa aceasta era cel mai rău lucru 
care se putea întâmpla. Într-o lume cuprinsă de groază, 
orice ştire falsă devine regină. 


e 422 œ» 


Când zorii au apărut peste statele din Midwest, brigăzi 
de bărbaţi înarmaţi cu torţe începuseră deja să cutreiere 
prin oraşele şi satele de pe întregul teritoriu al Americii şi 
al restului lumii. Femeile înfăşurate în coconi erau 
transportate la gropi de gunoi, pe câmpuri şi pe stadioane, 
unde li se dădea foc. 

Lucrarea lui „Philip P. Verdrusca” începuse deja să dea 
rezultate pe când Clint îi explica lui Shannon situaţia din 
familia lui. După care, fără să scoată vreo vorbă, îi întinse 
soţiei sale receptorul. 


6 


În primul moment, Lila nu spuse nimic, ci doar se uită 
neîncrezătoare la soţul ei. Clint dădu din cap, de parcă ar 
fi auzit ceva, apoi îşi luă uşor fiul de braţ. 

— Hai să plecăm de aici! îi spuse el. S-o lăsăm singură. 

La televizorul din living, femeia de la emisiunea de pe 
postul naţional continua să înşire mărgele - părea că avea 
s-o facă până la sfârşitul lumii. Slavă Domnului că volumul 
era dat la minimum! 

— Nu-i aşa că nu-i fata ta, tată? 

— Nu, răspunse Clint. Nu-i fata mea. 

— Atunci de unde ştie Salutul nostru Şmecher? 

Clint se aşeză oftând pe canapea. Jared se aşeză alături 
de el. 

— Ştii cum se zice... aşchia nu sare departe de trunchi. 
Şi Shan Parks a jucat baschet la viaţa ei, dar nu în liceu. 
Nu o interesa deloc să facă pe placul asistenţilor 
maternali, care nu voiau decât să se laude cu cât de bine îi 
educă pe copiii daţi în plasament. Aşa că s-a mulţumit să 
joace în afara unui cadru organizat. Pe un teren oarecare 
din colţul străzii, în echipe formate şi din fete şi din băieţi. 

Jared îl asculta fascinat. 

— Tu ai jucat? 

— Mai mult în glumă, dar n-am pic de talent. Nici picat 
cu ceară n-aş fi reuşit s-o blochez, numai că n-a fost 
nevoie, pentru că n-am fost niciodată adversari. Am jucat 


e 423 + 


mereu în aceeaşi echipă. 

In toate privinţele, continuă el în gând. Şi asta nu o 
făceam ca să ne distrăm, ci ca să supravieţuim. 
Supravieţuirea era milkshake-ul de atunci, acela pentru 
care ne luptam amândoi. 

— Shan a inventat Salutul Şmecher, Jere. M-a învăţat să- 
l fac şi eu te-am învăţat pe tine şi pe colegii tăi. 

— Fata aia cu care ai crescut tu a inventat Salutul? 

Tonul lui Jared era atât de uimit, de parcă Shannon ar fi 
inventat biologia moleculară, nu un amărât de salut. Iar 
expresia aceea copleşită de pe chipul fiului său îl făcea să 
pară îngrozitor de tânăr. Aşa cum de altfel şi era. 

— Da. 

Nu voia să-i spună şi restul poveştii, pentru că l-ar fi 
făcut să pară mult prea plin de sine, dar spera ca Shannon 
să i-l spună acum soţiei sale. Era aproape sigur că o va 
face, pentru că şi Shannon ştia că amândouă ar putea să 
dispară de pe lumea asta în câteva zile. Sau chiar în câteva 
ore. lar conştientizarea acestei realități făcea ca 
mărturisirea adevărului să fie un lucru absolut necesar, 
chiar dacă nu neapărat unul comod. 

Shan fusese prietena lui cea mai bună şi, într-adevăr, 
fuseseră amanți, însă doar câteva luni. Ea fusese 
îndrăgostită de el - de fapt, fusese moartă după el. Acesta 
era adevărul. Acum Clint ştia asta şi probabil că o ştiuse 
dintotdeauna, însă preferase să nu bage de seamă, pentru 
că el nu simţea la fel şi nici nu putea să-şi permită să simtă 
la fel. Shannon îl ajutase la nevoie, îi ridicase moralul, îl 
făcuse să înţeleagă ce vrea de la viaţă. Şi îi va rămâne 
mereu recunoscător pentru asta. Insă nu voise niciodată 
să-şi lege viaţa de a ei - nici măcar nu se gândise că ar 
putea s-o facă. Relaţia lor se bazase doar pe ideea 
supravieţuirii - supraviețuirea lui şi supraviețuirea ei. 
Shannon făcea parte dintr-un trecut în care Clint fusese 
rănit şi sângerase şi fusese aproape distrus. Ea îl 
convinsese să nu-şi abandoneze calea. Şi Shannon ar fi 
avut nevoie de ajutor, numai că el nu putuse să o ajute. 
Oare fusese crud din partea lui? Oare fusese egoist? Da. Şi 


e 424 œ» 


da. 

Mulţi ani după despărţirea lor, Shannon a cunoscut un 
tip şi a rămas însărcinată. Clint credea că tatăl fiicei lui 
Shannon era un bărbat care semăna puţin cu puştiul de 
care fusese ea îndrăgostită în adolescenţă. Aşa că făcuse 
un copil care avea un strop din trăsăturile lui. 

Abia târându-şi picioarele, Lila intră în living şi se opri 
între televizor şi canapea. Privi în jur nedumerită, de parcă 
nu-şi dădea seama unde se află. 

— Scumpo? 

— Mami? 

Clint şi Jared o strigară în acelaşi timp. 

Ea schiţă un zâmbet stins. 

— Mi se pare că trebuie să-mi cer scuze. 

— Singurul lucru pentru care ar trebui să-ţi ceri scuze 
este că nu mi-ai povestit mai devreme ce te macină, spuse 
Clint. Că ai lăsat buba asta să se umfle şi să se infecteze. 
Mă bucur că am reuşit să dau de Shannon. Mai e la 
telefon? 

— Nu, răspunse Lila. A vrut să vorbească cu tine, dar eu 
am închis. Un gest urât, dar cred că încă mă roade gelozia. 
Plus că ea e de vină pentru multe din cele întâmplate. 
Adică, cum să-i dea fiicei sale numele tău de familie... 

Clătină cu severitate din cap şi adăugă: 

— N-am auzit de vreo tâmpenie mai mare decât asta. Of, 
Doamne, ce obosită sunt! 

„Tu n-ai avut nicio problemă să-mi iei numele şi să i-l dai 
fiului tău”, i se adresă Clint în gând, cu destulă ranchiună. 

— Adevăratul tată a fost un tip pe care l-a cunoscut în 
barul unde era chelneriţă. Nu i-a ştiut decât numele şi 
poate nici ăla nu era cel real. Dar Parks i-a spus fetiţei că 
tu eşti tatăl ei şi că ai murit într-un accident de maşină 
înainte ca ea să se nască. Oricum nu va afla niciodată ce s- 
a întâmplat cu adevărat. 

— A adormit? întrebă Jared. 

— Acum două ore, spuse Lila. Parks se luptă să rămână 
trează pentru prietena ei cea mai bună, Amber şi nu mai 
ştiu cum. Şi ea e tot mamă singură. Parcă-i plină lumea de 


<e 425 » 


ele, nu? Nu contează. Mai bine să termin povestea asta 
stupidă. Imediat după naştere, Parks s-a mutat în Coughlin 
ca să-şi ia viaţa de la capăt. Zice că nu ştia că eşti prin 
zonă, chestie pe care eu nu o cred nici să mă pici cu ceară. 
Doar numele meu apare săptămânal în Herald şi, aşa cum 
ai spus şi tu, în regiune nu mai există nicio altă persoană 
pe care s-o cheme Norcross. Sigur că a ştiut. Şi pun pariu 
pe orice că tot mai speră că ai s-o cauţi într-o bună zi. 

Lila căscă atât de tare că-i pârâiră maxilarele. 

Lui Clint vorbele ei i se păreau îngrozitor de nedrepte şi 
se văzu nevoit să-şi aducă aminte că Lila - născută şi 
crescută într-o familie îndestulată, din clasa de mijloc, cu 
părinţi şi fraţi iubitori şi veseli, parcă desprinşi dintr-un 
serial de după-amiază din anii şaptezeci - nu avea cum să 
înţeleagă iadul prin care trecuseră el şi Shannon. De 
acord, povestea cu numele indica un comportament 
nevrotic. Însă era un lucru pe care Lila ori nu-l vedea, ori 
nu voia să-l vadă: Shannon trăise tot timpul ăsta la doar 
trei sute de kilometri distanţă şi nu încercase niciodată să 
ia legătura cu el. Clint ar fi putut să creadă că nu ştiuse că 
el se află atât de aproape, dar, aşa cum zisese şi Lila, 
explicaţia asta era prea trasă de păr. 

— Cum e cu salutul ăla? îl întrebă Lila. 

Şi Clint îi povesti. 

— Bine. Caz închis. Îmi mai fac o cafea şi după aia mă 
întorc la secţie. Dumnezeule mare, cât de obosită sunt... 


7 


După ce şi-a băut cafeaua, Lila l-a îmbrăţişat pe Jared şi 
i-a spus să aibă grijă de Molly şi de bebeluşă şi să le 
ascundă bine. Băiatul i-a promis că aşa va face, iar ea s-a 
îndepărtat repede. Dacă ar mai fi rămas, o singură 
secundă dacă ar fi şovăit, nu ar mai fi fost în stare să plece 
de lângă fiul ei. 

Clint o urmă în vestibul. 

— Te iubesc, Lila. 

— Şi eu te iubesc, Clint. 


e 426 » 


Presupunea că acesta era adevărul. 

— Nu sunt supărat pe tine, zise el. 

— Mă bucur, spuse Lila, abţinându-se să adauge: Hip- 
hip-ura! 

— Ştii, atunci când am văzut-o ultima oară pe Shannon - 
acum mulţi ani, dar după ce noi doi eram deja căsătoriţi - 
m-a rugat să mă culc cu ea. Şi eu am refuzat-o. 

Era întuneric în vestibul, iar în ochelarii lui Clint se 
reflecta lumina care intra pe geamul din partea de sus a 
uşii. În spatele lui se înşirau hainele şi pălăriile de pe cuier 
- ca nişte spectatori jenaţi de scena la care sunt obligaţi să 
asiste. 

— Am refuzat-o, repetă el. 

Lila nu ştia la ce fel de răspuns se aştepta soţul ei - 
poate: bravo, ce băiat cuminte? În momentul ăsta nu mai 
ştia absolut nimic. 

Îl sărută. O sărută şi el. Din vârful buzelor - piele pe 
piele. 

Lila îi promise că o să-l sune când va ajunge la secţie. 
Cobori treptele, apoi se opri şi se întoarse cu faţa la el. 

— Nu mi-ai zis niciodată despre piscina aia. Te-ai dus de 
capul tău şi ai angajat o firmă care s-o construiască. M-am 
întors acasă într-o zi şi am dat cu ochii de groapa aia din 
curte. La mulţi ani, fraiero! 

— Am... 

Clint se întrerupse. Ce era de spus? Că el crezuse că-i va 
face plăcere şi ei, când adevărul-adevărat era că el îşi 
dorise piscina aia? 

— Şi atunci când ai hotărât să renunţi la cabinetul 
particular? Nici problema asta n-am discutat-o niciodată. 
Am ştiut că întrebi în dreapta şi în stânga, dar m-am gândit 
că te documentezi pentru vreo lucrare de-a ta. Şi după aia 
- bum! - m-am trezit că te-ai angajat la penitenciar. 

— Am crezut că decizia asta mă privea doar pe mine. 

— Ştiu că aşa ai crezut. 

Îi făcu un semn vag de rămas-bun şi se duse la maşină. 


8 


e 427 œ» 


— M-a informat doamna ofiţer Lampley că doreşti să îmi 
spui ceva. 

Dintr-un singur salt, Evie ajunse la gratiile celulei, 
înfricoşându-l pe directorul-adjunct Hicks şi făcându-l să 
se dea doi paşi înapoi. Evie îi aruncă un surâs radios. 

— Nu-i aşa că Lampley este singura femeie gardian care 
nu doarme încă? 

— Nici vorbă, îi răspunse Hicks. Mai e şi Millie. Adică 
doamna ofiţer Olson. 

— Ba nu. Ea doarme în bibliotecă, spuse Evie cu acelaşi 
zâmbet de Miss Univers pe buze. 

Da, era o femeie foarte frumoasă, nimic de zis. 

— Cu capul pe o revistă Seventeen. Se uita la poze cu 
rochii de seară. 

Directorul-adjunct nici nu o luă în seamă. Evie nu avea 
de unde să ştie una ca asta. Frumoasă sau nu, realitatea 
era că avuseseră motive întemeiate să o închidă în celula 
aia capitonată. 

— Eşti dusă cu capul, deţinută Black. Nu-ţi spun asta ca 
să te jignesc, ci pentru că ăsta-i adevărul. Poate ar trebui 
să încerci să dormi puţin, poate ţi se mai limpezeşte 
mintea. 

— Să-ţi zic ceva interesant, domnule director-adjunct 
Hicks. Deşi pământul n-a apucat să facă nici măcar o 
rotaţie completă de la începerea fenomenului pe care voi l- 
aţi numit „Aurora”, mai mult de jumătate din femeile din 
lume au şi adormit. Acum dorm aproape şaptezeci la sută 
dintre ele. De ce atât de multe? Unele dintre ele nici măcar 
nu au mai apucat să se trezească, pentru că dormeau când 
a început totul. Iar foarte multe erau îngrozitor de obosite 
şi au aţipit, în ciuda tuturor eforturilor pe care le-au făcut 
ca să rămână treze. Însă acestea nu sunt toate. Nici vorbă. 
Mai există o parte importantă din populaţia de sex feminin 
care pur şi simplu a ales să se ducă la culcare. Pentru că, 
aşa cum foarte bine ştie doctorul Norcross, teama de 
inevitabil este mult mai rea decât inevitabilul în sine. E 
mai uşor să abandonezi lupta. 

— Norcross e psihiatru, nu doctor de medicină generală, 


e 428 œ» 


spuse Hicks. Nu l-aş lăsa să-mi trateze nici măcar o pieliţă 
ruptă de lângă unghie. Dacă nu mai ai nimic să-mi spui, am 
să plec. Am de condus un penitenciar, iar tu ai nevoie de 
un pui de somn. 

— Te înţeleg foarte bine. Poţi să pleci, dar lasă-mi 
telefonul mobil. 

Evie îi zâmbea acum cu toţi dinţii. lar zâmbetul ăsta 
parcă se făcea din ce în ce mai mare. Şi dinţii ăia erau 
foarte albi şi păreau foarte puternici. Ca nişte colţi de 
animal, îşi spuse Hicks. Dar fireşte că femeia asta era un 
animal. Cum altfel să le fi făcut ce le-a făcut fabricanţilor 
ălora de metamfetamină? 

— De ce ai nevoie de mobilul meu, deţinută Black? De ce 
nu foloseşti telefonul invizibil din celulă? 

Şi Hicks făcu un semn spre colţul celulei. I se părea 
aproape amuzant amestecul de tâmpenii şi nebunii şi 
aroganță pe care i-l servea femeia asta. 

— Uite-l acolo şi să ştii că are minute nelimitate. 

— Bună poantă! spuse Evie. Mor de râs. Acum, dă-mi 
telefonul, te rog. Trebuie să-l sun pe doctorul Norcross. 

— Nu se poate. Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă. 

Şi se întoarse să plece. g 

— In locul tău, eu nu m-aş grăbi. Insoțitorii tăi nu ar fi 
de acord. Uită-te în jos. g 

Hicks se uită şi văzu că era înconjurat de şobolani. În jur 
de zece, poate mai mulţi. Şi toţi îl fixau cu ochii lor 
albicioşi. Un urlet de spaimă i se ridică în gât, dar reuşi să 
şi-l înăbuşe. Orice zgomot ar fi putut să-i provoace şi l-ar fi 
atacat. 

Evie îşi scosese printre gratii mâna subţire, cu palma în 
sus. Cu toate că era cuprins de panică, Hicks tot reuşi să 
observe un lucru îngrozitor: palma aceea nu avea nicio 
linie. Era complet netedă. 

— Te gândeşti s-o iei la fugă, spuse Evie. Sigur, o poţi 
face. Însă, la cât de gras eşti, mă cam îndoiesc că vei reuşi 
să alergi foarte repede. 

Acum şobolanii începuseră să i se caţere pe pantofi. O 
coadă cheală şi roz îi mângâie glezna prin ciorapii în 


e 429 œ 


carouri. Şi Hicks simţi iar cum i se ridică urletul de spaimă 
în gât. 

— O să fii muşcat de câteva ori şi nu se ştie ce microbi 
îţi vor transmite micuţii mei prieteni. Dă-mi telefonul! 

— Cum ai făcut-o? 

Lui Hicks îi bătea atât de tare inima, că nici nu-şi auzi 
vocea. 

— Secret profesional. 

Tremurând, Hicks îşi desfăcu mobilul de la curea şi îl 
puse în palma aceea oribilă, fără linii. 

— Poţi pleca, îl concedie Evie. 

Directorul-adjunct observă că ochii femeii căpătaseră 
culoarea chihlimbarului. lar pupilele erau ca nişte 
diamante negre - pupile de pisică. 

Păşind cu grijă în vârful picioarelor, Hicks ieşi din cercul 
făcut de şobolani. Odată ajuns dincolo de ei, o rupse la 
fugă spre Broadway şi spre adăpostul din Cabină. 

— Te-ai descurcat foarte bine, Mamă, spuse Evie. 

Şobolanul cel mai mare se ridică în două labe şi se uită 
la ea, mişcând din mustăţi. 

— E un om slab. Mirosea a frică. 

Şobolanul se lăsă în cele patru labe şi fugi spre uşa din 
oţel de la cabina de duş din capătul coridorului. Ceilalţi îl 
urmară în şir indian, aidoma unor elevi într-o excursie cu 
şcoala. Acolo era o gaură între perete şi pardoseală, un 
defect al cimentului de care şobolanii profitaseră şi îl 
făcuseră punct de acces. Dispărură în beznă, unul după 
altul. 

Mobilul lui Hicks era protejat de o parolă. Fără să ezite 
câtuşi de puţin, Evie tastă codul din patru cifre şi apoi, cu 
la fel de multă siguranţă, formă numărul lui Clint. Acesta 
răspunse imediat şi intră direct în subiect, fără să se 
obosească să salute. 

— Calmează-te, Lore! Mă întorc curând. 

— La telefon nu este Lore Hicks, domnule doctor 
Norcross. Sunt Evie Black. 

De la capătul celălalt nu se mai auzi nimic. 

— Sper că lucrurile au reintrat în normal acasă. Mă rog, 


e 430 >» 


cât de normal se poate în situaţia de faţă. 

— Cum de mă suni de pe mobilul lui Hicks? 

— L-am împrumutat. 

— Ce vrei? 

— În primul rând, să-ţi dau o informaţie. A început 
Pârjolirea. Bărbaţii incendiază mii de femei înfăşurate în 
coconi. Nu peste multă vreme, numărul lor va ajunge să fie 
zeci de mii. De fapt, asta şi-au dorit dintotdeauna mulţi 
dintre bărbaţi. 

— Habar n-am ce fel de experienţe ai avut tu cu bărbaţii. 
Presupun că deloc plăcute. Dar, indiferent de părerea ta, 
majoritatea bărbaţilor nu vor să-şi ucidă femeile. 

— Vom vedea, nu? 

— Da, cred că vom vedea. Mai vrei şi altceva? 

— Să-ţi spun că tu eşti Alesul, răspunse ea, râzând 
bucuroasă. 

— Nu înţeleg. 

— Cel ales să reprezinte bărbaţii. Aşa cum eu reprezint 
femeile - atât pe cele adormite, cât şi pe cele încă treze. 
Nu-mi place că sună apocaliptic, dar n-am ce-i face. Acum 
se va decide soarta lumii. 

Imită un răpăit spectaculos de tobe: 

— Bum-bum-BUUUM! 

— Fantazezi, duduie Black. 

— Ţi-am zis că poţi să-mi spui „Evie”. 

— În regulă: Evie, fantaze... 

— Bărbaţii din oraşul tău vor veni după mine. Mă vor 
întreba dacă pot să le trezesc soțiile şi mamele şi fiicele. 
Iar eu le voi spune că este foarte posibil, pentru că, la fel 
ca George Washington în tinereţea lui, nu sunt în stare să 
mint. Şi atunci îmi vor cere să le trezesc şi eu voi refuza - 
pentru că aşa trebuie. Şi atunci mă vor tortura şi îmi vor 
sfâşia trupul şi eu tot voi refuza. În final, mă vor ucide, 
Clint. Pot să-ţi zic „Clint”, da? Ştiu că abia ce-am început 
să colaborăm şi nu aş vrea să întrec măsura. 

— Ce mai contează? bolborosi Clint. 

— Odată cu moartea mea, se va închide portalul dintre 
această lume şi tărâmul somnului. Şi, în cele din urmă, 


e 431 œ» 


toate femeile vor spune „Noapte bună” şi toţi bărbaţii vor 
muri, iar lumea aceasta chinuită va scoate un oftat uriaş 
de uşurare. Păsările îşi vor face cuiburile pe Turnul Eiffel 
şi leii vor defila pe străzile din Cape Town şi apele vor 
înghiţi New Yorkul. Peştii cei mari îi vor sfătui pe peştii cei 
mici să aibă vise de peşti mari, pentru că Times Square s-a 
deschis pentru ei şi, dacă poţi să înoţi împotriva curenților 
puternici de acolo, înseamnă că poţi înota împotriva 
oricăror curenţi. 

— Delirezi. 

— Şi ceea ce se întâmplă acum în lumea întreagă este 
tot un delir? 

Îi lăsase o portiţă de scăpare, dar Clint nu profită de ea. 

— Gândeşte-te că seamănă cu un basm. Eu sunt 
frumoasa domniţă, zăvorâtă în temniţa castelului, tu eşti 
prinţul meu cel viteaz. Tu trebuie să mă salvezi. Sunt 
convinsă că la secţia de poliţie există o mulţime de arme, 
dar cel mai greu va fi să-i găseşti pe acei bărbaţi care să le 
folosească - şi poate chiar să-şi piardă viaţa apărând o 
fiinţă despre care ei cred că este de vină pentru tot ce se 
întâmplă. Însă eu am încredere în puterea ta de 
convingere. Asta-i motivul pentru care tu eşti... 

Şi râse din nou. 

— Alesul! De ce nu recunoşti, Clint? Dintotdeauna ţi-ai 
dorit să fii cel Ales. 

Clint îşi aduse aminte de dimineaţa aceea, de starea de 
iritare care îl cuprinsese la vederea lui Anton, de 
deprimarea simțită atunci când îşi văzuse burta lăsată. Iar 
tonul ei insinuant îl făcu să uite de toată oboseala şi să-şi 
dorească să lovească cu pumnul în ceva. 

— Sentimentele tale sunt perfect normale, Clint. Nu te 
judeca atât de aspru, îi spuse ea acum pe un ton blând, 
plin de înţelegere. Fiecare bărbat îşi doreşte să fie el 
Alesul. Eroul care intră în oraş călare pe un cal alb, nu 
spune decât „mda” şi „nu”, trage cu arma, face ordine şi 
pleacă - evident, după ce s-a culcat cu cea mai frumoasă 
damă din bordel. Numai că povestea asta scapă din vedere 
tocmai problema esenţială. Voi, bărbaţii, împungeţi cu 


e 432 œ» 


coarnele şi întreaga planetă se alege cu o migrenă 
cumplită. 

— Chiar poţi să pui capăt acestei situaţii? 

— "Ţi-ai sărutat soţia de la revedere? 

— Da, răspunse Clint. Chiar acum câteva secunde. Putea 
fi un sărut mai tandru, până acum aşa au fost. Dar m-am 
străduit. S-a străduit şi ea. 

Oftă şi continuă: 

— Nu pricep de ce-ţi spun ţie toate astea. 

— Pentru că mă crezi. Şi, de fapt, ştiu că ai sărutat-o. 
Am tras cu ochiul la voi. Îmi place să trag cu ochiul. Ar 
trebui să nu fiu atât de indiscretă, dar mă înnebunesc după 
poveştile de dragoste. Mă bucur că v-aţi rezolvat 
problemele, că aţi dat cărţile pe faţă. Ce rămâne nespus 
poate face mult rău unei căsnicii. 

— Mulţumesc, Dr. Phil. Răspunde-mi la întrebare. Poţi 
să pui capăt acestei situaţii? 

— Da. Uite cum stă treaba. Tu mă ajuţi să rămân în viaţă 
până... hm... la răsăritul soarelui, marţea viitoare. Sau o zi, 
poate două mai târziu, nu sunt sigură. Dar trebuie să fie 
până la un răsărit de soare. 

— Şi ce se întâmplă dacă eu - dacă noi - reuşim să 
facem asta? 

— Atunci aş putea să îndrept lucrurile. Dacă vor fi de 
acord. 

— Cine să fie de acord? 

— Femeile, prostuţule! Femeile din Dooling. Dar, dacă 
eu mor, nu va mai conta niciun fel de înţelegere la care ar 
putea ajunge. Nu se poate una din două. Trebuie să fie 
ambele. 

— Nu pricep, despre ce vorbeşti? 

— Ai să pricepi când va sosi vremea. Poate ne vom vedea 
mâine. Şi, apropo, să ştii că avea dreptate. N-ai discutat 
niciodată despre piscină cu ea. Deşi i-ai arătat nişte poze. 
Probabil ţi-ai zis că ar fi suficient. 

— Evie... i 

— Mă bucur că ai sărutat-o. Tare mult mă bucur. Imi 
place de ea. 


e 433 + 


Evie închise telefonul şi îl puse pe raftul micuţ destinat 
bunurilor personale - ea nu avea aşa ceva. Apoi se întinse 
pe pat, se întoarse pe o parte şi adormi. 


9 


Lila intenţionase să se ducă direct la secţie, dar atunci 
când a dat cu spatele şi a ieşit în stradă, a văzut în lumina 
farurilor ceva alb într-un şezlong în faţa casei de vizavi. 
Bătrâna doamnă Ransom. Lila nu putea să-l acuze pe Jared 
că o lăsase acolo. Trebuia să aibă grijă de micuță, de fetiţa 
aceea care se afla acum în camera lor de oaspeţi. Holly? 
Polly? Ba nu, Molly. Începuse să burniţeze uşor. 

Opri în faţa casei, se întoarse în scaun şi îşi căută şapca 
de baseball printre toate prostiile de pe bancheta din 
spate, pentru că burmiţa se transforma încet în ploaie 
deasă. Ar putea să stingă incendiile, iar ăsta era un lucru 
bun. Lila încercă uşa de la casa doamnei Ransom. Nu era 
încuiată. Merse apoi până la şezlong şi luă în braţe coconul 
în interiorul căruia dormea bătrâna. Presupusese că 
femeia cântărea destul de mult şi se pregătise sufleteşte 
pentru asta. Însă doamna Ransom nu avea mai mult de 
patruzeci, patruzeci şi un pic de kilograme. Lila ridica la 
sală greutăţi mai mari. Dar de ce făcea asta? Ce 
importanţă mai avea acum? 

— Pentru că aşa se cuvine, îşi răspunse ea cu voce tare. 
Pentru că femeia nu-i un ornament de grădină. 

În timp ce urca treptele, observă cum câteva fire subţiri 
se deşirau din ghemul alb din jurul capului doamnei 
Ransom. Fluturau uşor, ca în adierea blândă a vântului - 
numai că nu era pic de vânt. Da, de fapt voiau să ajungă la 
ea, la oceanul de somn din spatele frunţii ei. Suflă cu 
putere ca să le alunge şi intră cu spatele în livingul 
bătrânei. Pe covor era o carte de colorat, înconjurată de 
carioci. Cum o chema pe fetiţa aia? Uitase din nou. 

— Molly, spuse ea tare, în timp ce întindea pe canapea 
trupul în giulgiu alb. O chema Molly. 

Făcu o pauză şi se corectă: 


e 434 œ» 


— O cheamă Molly. 

Apoi Lila puse o pernă decorativă sub capul doamnei 
Ransom şi plecă. 

Încuie uşa de la intrare, se urcă în maşină, porni 
motorul, întinse mâna către schimbătorul de viteze... Şi se 
opri. Dintr-odată, secţia de poliţie i se părea o destinaţie 
fără sens. Plus că parcă era la cel puţin o sută de kilometri 
distanţă. Probabil că ar reuşi să ajungă acolo fără să intre 
în vreun pom (sau fără să accidenteze vreo femeie care 
făcea jogging ca să scape de somn), dar ce rost ar fi avut? 

— Şi, dacă nu mă duc la birou, ce să fac atunci? îşi 
întrebă ea maşina. Ce să fac? 

Scoase din buzunar cutiuţa pentru lentile de contact. 
Mai era acolo o doză de praf care ar fi putut s-o învioreze, 
dar îi veni în minte aceeaşi întrebare: ce rost ar fi avut să 
se împotrivească somnului? Oricum ar fi învins-o la un 
moment dat. Era inevitabil, aşa că de ce să amâne? 
Shakespeare spunea că somnul „desface fuiorul încâlcit al 
grijii”*!. Bine măcar că ea şi Clint reuşiseră să lămurească 
câte ceva. 

— Am fost o proastă, mărturisi ea maşinii de poliţie. Dar, 
Onorată Instanță, în apărarea mea, declar că eram 
nedormită. E 

De ce nu deschisese discuţia mai devreme? În lumina 
tuturor nenorocirilor din jur, aşa-zisa ei problemă părea 
îngrozitor de meschină. Jenant, foarte jenant ce făcuse. 

— Foarte bine, spuse ea. În apărarea mea, declar că mi- 
a fost teamă, Onorată Instanță. 

Însă acum nu-i mai era. Se simţea mult prea sleită ca să- 
i mai fie teamă. Se simţea mult prea sleită pentru orice. 

Lila luă receptorul din suport. Parcă era mai greu decât 
doamna Ransom - ei, cât de aiurea e chestia asta? 

— Baza? Aici Patrula Unu. Linny, mai eşti acolo? 

— Sunt, şefa. 

Probabil că Linny dăduse iarăşi iama în delicatesele din 
magazia cu probe, pentru că era vioaie ca o veveriţă în 
vârful unei grămezi de ghinde proaspete. Ca să nu mai 


* Macbeth (n. tr.). 
e 435 œ» 


spunem că apucase să doarmă opt ceasuri noaptea trecută, 
în loc să se ducă până la Liceul Coughlin, din provincia 
McDowell. Şi nici nu mersese de nebună cu maşina până în 
zori, gândind doar lucruri rele despre un soţ care, de fapt, 
nu o înşelase niciodată. O, dar mulţi bărbaţi nu le erau 
credincioşi soțiilor - ăsta să fie motivul pentru care se 
ambalase atât de tare? Sau nu era decât o scuză? Şi oare 
era adevărat? Oare pe Internet se găseau statistici despre 
fidelitatea conjugală? Şi oare erau exacte? 

Shannon Parks îl rugase pe Clint să se culce cu ea şielo 
refuzase. Atât de credincios era. 

Numai că... nu aşa trebuia să fie? Erai premiat şi ţi se 
dădeau medalii pentru că ţi-ai respectat jurămintele şi ţi-ai 
îndeplinit obligaţiile? 

— Şefa? Mă auzi? 

— Mai întârzii puţin, Linny. Trebuie să fac ceva. 

— Recepţionat. Ce s-a întâmplat? 

Lila preferă să nu răspundă la această întrebare. 

— Clint se odihneşte puţin şi după aia trebuie să se 
întoarcă la penitenciar. Sună-l tu pe la opt, te rog. 
Convinge-te că s-a trezit şi roagă-l să treacă pe la doamna 
Ransom la plecare. Trebuie să aibă grijă de ea. O să 
înţeleagă singur. 

— În regulă. Apelurile de genul ăsta nu prea sunt 
specialitatea mea, dar nu mă deranjează să-mi diversific 
activităţile. Lila, tu eşti bi... 

— Patrula Unu, terminat. 

Lila puse receptorul la locul lui. La orizont apăruse 
prima geană palidă de lumină a dimineţii de vineri. 
Începea o altă zi. Una cu ploaie, care te îndeamnă la somn. 
Pe scaunul din dreapta erau uneltele specifice profesiunii 
sale: aparat foto şi mapă, radar, un teanc cu fluturaşi şi 
carnetul cu amenzi. Rupse o foaie din acesta din urmă şi o 
întoarse cu partea netipărită în sus. Scrise numele soţului 
său cu litere mari, de tipar. Şi continuă dedesubt: Puneti- 
mă pe mine şi pe Platinum şi pe doamna Ransom şi pe 
Dolly într-una dintre casele goale de la capătul străzii. 
Aveţi grijă de noi. S-ar putea să nu ne mai întoarcem 


e 436 » 


printre voi, dar la fel de bine este posibil să venim înapoi 
cândva. Se opri să se gândească (ce greu era!) apoi 
adăugă: Vă iubesc pe amândoi. Desenă şi o inimioară - 
sentimentalism răsuflat, ei şi ce? - şi se semnă. Luă o 
agrafă pentru hârtie din cutiuţa de plastic pe care o ţinea 
în torpedou şi îşi prinse biletul de buzunarul de la piept. În 
copilărie, tot aşa îi prindea mama plicul cu banii de 
buzunar în fiecare zi de luni. Lila nu mai ţinea minte, dar îi 
povestise mama ei. 

După ce rezolvă şi treaba asta, se sprijini de spătar şi 
închise ochii. Somnul năvăli peste ea ca o locomotivă mare 
şi neagră, cu farurile stinse... şi... of... câtă uşurare! Ce 
uşurare binecuvântată! 

Primele firişoare delicate începură să se ţeasă din chipul 
Lilei, mângâindu-i obrajii. 


e 437 œ» 


PARTEA A DOUA 
O SĂ DORM DUPĂ CE MOR 


e 438 + 


„N-are a face dacă obosesc niţel 
O să dorm după ce mor.” 


WARREN ZEVON* 


922 Warren Zevon (1947-2003) - cantautor rock american (n. tr.). 
e 439 œ 


Scândurile vechi şi poroase ale terasei se îndoaie 
şi lăcrimează sub tălpile Lilei. Un vânt puternic de 
primăvară cutremură câmpul cu trifoi crescut unde 
a fost curtea din faţa casei ei. Trifoiul este incredibil 
de frumos şi verde. Lila priveşte în spate, în direcţia 
de unde a venit, şi vede pomi tineri înălțându-se din 
crăpăturile asfaltului de pe Tremaine Street. Se 
leagănă în vânt ca nişte limbi de ceasuri 
dezorientate, care nu ştiu dacă să arate ora 
douăsprezece sau ora unu. Lumea este învelită cu 
un cer albastru-intens. In fața casei doamnei 
Ransom se află maşina ei de serviciu - cu portiera 
deschisă, acoperită de rugină, cu toate cele patru 
cauciucuri sparte. 

Cum a ajuns aici? 

N-are importanţă, îşi spune. E doar un vis. Las-o 
baltă! 

Intră în propria-i casă şi se opreşte să studieze 
ruinele sufrageriei prea puţin folosite în trecut: 
ferestre sparte, draperii zdrențuite ondulându-se în 
alte rafale de vânt, grămezi de frunze din multe 
anotimpuri înălțându-se până aproape de tăblia 
mâncată de mucegai a mesei. Mirosul de putregai 
este pătrunzător. Traversează holul, spunându-şi că 
acesta ar putea să fie un vis despre o călătorie în 
timp. 

Au căzut bucăți mari din tavanul livingului, 
umplând covorul cu roci selenare. Televizorul a 
rămas la locul lui de pe perete, dar ecranul plat s-a 
umflat, ca un cozonac în cuptor. 

Geamurile uşilor glisante s-au făcut mate de la 
mizerie şi praf. Lila trage de una şi aceasta se 
deschide, gemând prelung pe şina din cauciuc 
putrezit. 

— Jared? strigă ea. Clint? 


e 440 œ 


Au fost aici azi-noapte, au stat chiar la masa aia 
care acum e răsturnată. Buruieni galbene se înalță 
pe marginile terasei şi printre scândurile ei. 
Grătarul, piesa centrală a multor cine de vară, a fost 
deja înghiţit de vegetaţia asta sălbatică. 

Un linx traversează piscina cu apă stătută şi 
cafenie, ca aceea dintr-un acvariu după o pană 
îndelungată de curent. O vede şi se opreşte. Din 
gură îi atârnă o pasăre. Ochii linxului sunt 
strălucitori şi colții lui sunt mari, iar blana îi este 
perlată cu stropi de apă. O pană i s-a lipit de nasul 
lat şi turtit. 

Lila ridică mâna şi işi zgârie obrazul cu unghia. 
Simte durerea şi înțelege (cu multă părere de rău) 
că s-ar putea totuşi să nu fie un vis. Şi, dacă într- 
adevăr nu este, atunci cât timp a dormit? 

Mult. 

Animalul  clipeşte din  ochii-i strălucitori şi 
porneşte prin apă, spre marginea piscinei, unde se 
află ea. 

Unde sunt? se întreabă Lila, răspunzându-şi 
singură: Sunt acasă. Dar imediat gândul dintâi se 
repetă: Unde sunt? 


e 441 œ 


1 


Vineri dimineaţă, în a doua zi a flagelului Aurora (pentru 
Dooling era a doua zi, în alte părţi ale lumii începuse deja 
ziua a treia), Terry Coombs se trezi din somn şi simţi 
aromă de bacon prăjit şi de cafea proaspătă. Primul lui 
gând coerent a fost: Oare a mai rămas vreo sticlă nebăută 
în „Roata Neunsă”, ori le-am ras pe toate? Al doilea gând a 
fost unul mai practic: Du-te la baie! Asta făcu şi ajunse fix 
la timp ca să se prăbuşească în genunchi în faţa closetului 
şi să vomite abundent. Rămase acolo vreo două minute 
după aceea, cu fruntea sprijinită de colacul din plastic, 
aşteptând să se oprească pendulul care legăna încăperea 
într-o parte şi în alta. Se ridică apoi cu multă greutate, găsi 
nişte aspirine Bayer şi înghiţi trei cu apă băută direct de la 
robinet. Reveni în dormitor şi privi lung la partea stângă a 
patului, unde ţinea minte că ar fi trebuit să fie Rita - cu 
capul înfăşurat în cocon şi cu firele alea albe peste gură, 
umflându-se şi pleoştindu-se la fiecare respiraţie. 

Oare s-a sculat? Oare s-a terminat? Lui Terry i se 
umplură ochii cu lacrimi înţepătoare şi porni clătinându-se 
către bucătărie. Nu avea nimic pe el în afară de o pereche 
de chiloţi. 

La masă stătea Frank Geary, dominând spaţiul din jur cu 
statura lui masivă. Tabloul acesta trist - un uriaş la o masă 
de pitici - îl făcu pe Terry să înţeleagă totul, fără să mai 
aibă nevoie de cuvinte. Cei doi bărbaţi se priviră în ochi. În 
faţa lui Geary era un număr din National Geographic. 

— Citeam despre Micronezia, zise Frank. Interesant loc! 
O mulţime de animale şi plante, majoritatea pe cale de 
dispariţie. Probabil că te aşteptai să dai cu ochii de 
altcineva. Nu ştiu dacă mai ţii minte, dar am dormit aici. 
Am mutat-o amândoi pe soţia ta în pivniţă. 

Aha, acum îşi amintea! O duseseră pe Rita jos, ţinând-o 
unul de cap şi unul de picioare, de parcă ar fi cărat un 


e 442 œ» 


covor, lovindu-i umerii de balustrada scării şi de pereţi. O 
întinseseră pe canapeaua veche, peste o cuvertură groasă 
care o apăra de praf. Cu siguranţă că Rita zăcea acolo şi în 
momentul ăsta, înconjurată de restul mobilelor la care 
renunţaseră de-a lungul anilor şi pe care intenţionaseră să 
le vândă la un târg de vechituri, dar nu mai apucaseră s-o 
facă: scaune de bar cu şezutul din vinilin galben, 
videocasetofonul, pătuţul Dianei, soba cu lemne. 

Pe Terry îl cuprinse disperarea. Nici măcar nu mai putea 
să-şi ţină capul drept. Rămase mut, cu bărbia în piept. 

In faţa scaunului gol din capătul celălalt al mesei se afla 
o farfurie cu bacon şi pâine prăjită. Lângă ea, o cană cu 
cafea neagră şi o sticlă cu whisky Jim Beam. Terry inspiră 
sacadat şi se aşeză. 

Inghiţi o bucăţică de bacon şi aşteptă să vadă ce se 
întâmplă. Auzi nişte zgomote din stomac şi îl simţi cum se 
cam zvârcoleşte, dar nu se întoarse nimic pe acelaşi drum. 
Fără vreun cuvânt, Frank îi turnă o porţie zdravănă de 
whisky în cafea. Terry luă o gură. Şi imediat mâinile i se 
opriră din tremurat. 

— Chiar aveam nevoie de aşa ceva. Mulţumesc. 

Vocea lui suna ca un croncănit de cioară flămândă. 

Cu toate că nu erau amici buni, el şi cu Frank Geary 
băuseră de câteva ori împreună de-a lungul anilor. Terry 
ştia că Frank considera protecţia animalelor un lucru 
extrem de serios şi îşi făcea slujba cu dăruire şi 
conştiinciozitate. Mai ştia că Frank avea o fată pe care o 
credea o pictoriţă de excepţie. Îşi aduse aminte că un tip 
beat îi sugerase odată lui Frank să-L mai lase şi pe 
Dumnezeu să se îngrijească de problemele muritorilor şi 
Frank îi spusese să facă ciocu' mic şi, oricât de mangă era 
individul ăla, uite că reuşise să sesizeze ameninţarea din 
tonul lui Frank şi nu mai zisese nici „pâs” tot restul serii. 
Cu alte cuvinte, Terry avea impresia că Frank era un tip ca 
lumea, nu un nenorocit pe care să-l iei la mişto. Faptul că 
Frank era negru poate că avusese un oarecare rol în 
neimplicarea lui Terry într-un fel de relaţie mai apropiată. 
Niciodată nu se gândise că ar fi putut să fie prieten cu un 


e 443 a 


bărbat de culoare, deşi acum chiar că n-avea nimic 
împotrivă. 

— Cu plăcere, spuse Frank. 

Atitudinea lui calmă şi directă îi dădea un sentiment de 
siguranţă lui Terry. 

— Deci totul e... 

Terry se întrerupse ca să mai ia o gură din cafeaua cu 
adaos de alcool. 

— ...la fel? A 

— Ca ieri? Mda. Adică totul s-a schimbat. În primul rând, 
acum tu eşti şerif. Te-au căutat de la secţie acum câteva 
minute. Doamna şerif a dispărut. 

Stomacul lui Terry se supără foarte tare la auzul veştii şi 
îşi manifestă vehement supărarea. 

— A dispărut Lila? Dumnezeule... 

— Felicitări! Te-au avansat. Să cânte fanfara! 

Sprânceana dreaptă a lui Frank ajunsese până în 
mijlocul frunţii. Amândoi izbucniră în râs, numai că râsul 
lui Terry se stinse după o singură secundă. 

— Hei! murmură Frank, strângându-i mâna. Nu te 
pierde cu firea! 

— Bine, bâigui Terry. Câte femei au rămas treze? 

— Nu ştiu. E nasol. Dar sunt sigur că ai să te descurci. 

Terry nu era deloc sigur. Bău din cafeaua îndoită cu 
alcool. Mâncă tot baconul. Musafirul său nu spuse nimic în 
tot acest timp. 

Frank bău şi el din cafea şi se uită la Terry peste 
marginea cănii. 

— Dar o să mă descurc? întrebă Terry. O să fiu în stare? 

— Da. 

În tonul lui Frank Geary nu era nicio urmă de îndoială. 

— Numai că vei avea nevoie de ajutor. 

— Vrei să lucrezi cu mine? 

Propunerea asta, venită din senin, i se părea foarte 
logică lui Terry: lăsând-o pe Lila la o parte, le mai lipseau 
cel puţin încă doi oameni. 

Frank ridică din umeri: 

— Sunt angajatul oraşului. Dau o mână de ajutor oriunde 


e 444 a 


e nevoie. Dacă îmi dai şi un grad e şi mai bine. 

Terry mai luă o înghiţitură din amestecul de cafea şi 
whisky şi se ridică în picioare. 

— Hai să mergem! 


2 


Aurora doborâse un sfert din efectivul departamentului, 
însă, în acea dimineaţă de vineri, Frank l-a ajutat pe Terry 
să întocmească o listă de voluntari şi l-a chemat pe 
judecătorul Silver ca să fie de faţă când respectivii vor 
depune jurământul. Don Peters era unul dintre bărbaţii 
care se voiau poliţişti; altul era un tânăr entuziast, elev în 
ultimul an de liceu, pe numele lui Eric Blass. 

La sfatul lui Frank, Terry a înştiinţat populaţia că va fi 
interzisă circulaţia prin oraş după ora nouă seara. Patrule 
formate din câte doi oameni au plecat să pună afişele în 
Dooling şi în zonele mărginaşe. De asemenea, aceste 
patrule mai aveau ca sarcină şi calmarea cetăţenilor, 
descurajarea acţiunilor de vandalism şi - tot ideea lui 
Frank - înregistrarea locurilor unde se aflau adormitele. O 
fi fost Frank Geary doar un simplu hingher înainte de 
Aurora, dar era un om al legii al naibii de bun, extrem de 
serios şi metodic. Iar când Terry a înţeles că se putea baza 
pe el în toate privinţele, exact asta a şi făcut. 

Au fost reţinuţi vreo zece hoţi. Această acţiune nu a fost 
deloc dificilă, deoarece prea puţini se mai oboseau să-şi 
ascundă preocupările. Probabil îşi imaginau că poliţia va 
închide ochii, dar au descoperit că se înşelau. Unul dintre 
aceşti tâlhari era Roger Dunphy, omul de serviciu de la 
Penitenciarul Dooling, care hotărâse să nu se mai întoarcă 
acolo. Duminică dimineaţă, când patrulau cu maşina prin 
oraş, Terry şi Frank l-au zărit pe stimabilul domn Dunphy 
ducând în mână, fără să se ferească, o pungă transparentă 
din plastic, plină cu inele şi coliere şi alte bijuterii furate 
din camerele femeilor de la Azilul de Bătrâni Crestview. 

— Că doar nu mai au nevoie de ele, se justificase 
Dunphy. Haide, dom’ poliţist Coombs, ce te iei de mine, că 


e 445» 


n-am făcut niciun rău? 

Frank l-a apucat de nas pe omul de serviciu şi l-a strâns 
atât de tare, că s-a auzit trosnetul cartilajului. 

— Domnule şerif Coombs. Aşa să i te adresezi de acum 
înainte: domnule şerif Coombs! 

— Bine, bine! a urlat Dunphy. O să-i zic şi domnu’ 
preşedinte Coombs, numa’ dă-mi drumu” la trompă! 

— Pune la loc bunurile furate şi de data asta îţi vom 
trece cu vederea delictul, a spus Terry, recompensat 
imediat de Frank cu un gest de aprobare. 

— Sigur! Acuşica! 

— Nu care cumva să ne minţi, că o să te verificăm. 

In aceste prime trei zile, Terry şi-a dat seama de un 
lucru grozav la Frank: pricepea ca nimeni altul sub câtă 
presiune lucra el, noul şerif al oraşului Dooling. Aşa că nu 
insista niciodată, ci doar avea mereu câte o sugestie şi, 
aproape la fel de important, ţinea în permanenţă la el 
sticluţa aia mică îmbrăcată în piele - faină treabă, poate 
aşa făceau negrii - şi i-o oferea ori de câte ori se simţea 
copleşit de probleme, ori de câte ori i se părea că ziua nu 
se mai termină. Frank era mereu alături de Terry, neclintit 
ca o stâncă. Şi tot alături de el a fost în ziua de luni, a 
cincea zi a Aurorei, la poarta Penitenciarului pentru Femei 
din Dooling. 


3 


În weekend, şeriful interimar Coombs încercase de 
câteva ori să-l convingă pe Clint să i-o predea lui pe Evie 
Black. Deja se răspândiseră zvonurile despre femeia care îi 
omorâse pe cei doi dealeri de metamfetamină: spre 
deosebire de toate celelalte femei, aceasta dormea şi se 
trezea perfect normal. La sediu, Linny Mars (rămasă pe 
baricade, bravo ţie, fato!) primise atât de multe apeluri în 
legătură cu această chestiune, că începuse să întrerupă 
convorbirea de câte ori o întreba cineva despre asta. Frank 
a spus că erau obligaţi să afle cât de adevărate erau 
zvonurile; a spus că era o prioritate. Terry îi dădea 


e 446 œ» 


dreptate, numai că Norcross se încăpăţâna să refuze şi 
acum abia dacă mai accepta să vorbească cu el la telefon. 

Până luni se stinseseră deja primele incendii, însă zona 
din jurul penitenciarului tot mai mirosea ca o scrumieră 
plină. Văzduhul era cenuşiu şi jilav, iar acum cădea iarăşi 
ploaia aia măruntă. Posomorât şi fără chef, şeriful 
interimar Terry Coombs stătea lângă interfon, în faţa 
camerei de supraveghere de la poarta Penitenciarului 
pentru Femei din Dooling. 

Norcross încă nu se lăsa convins de ordinul de transfer 
semnat de judecătorul Silver pe numele lui Evie Black. (Tot 
Frank îl ajutase şi acum, explicându-i bătrânului om al legii 
că femeia aceea prezintă o imunitate neobişnuită în faţa 
virusului şi făcându-l să înţeleagă necesitatea unei acţiuni 
ferme şi rapide, tocmai pentru a ţine situaţia sub control şi 
a evita izbucnirea revoltelor.) 

— Oscar Silver nu are competenţe în această situaţie, 
Terry, bolborosi din difuzor vocea doctorului, dând celor 
care-l auzeau impresia că le vorbeşte de pe fundul unui 
lac. Ştiu că a semnat hârtiile de încarcerare la cererea 
soţiei mele, dar nu are niciun drept să semneze actul de 
eliberare. Autoritatea lui s-a încheiat în momentul în care 
mi-a fost încredinţată mie ca să-i fac evaluarea în regim de 
detenţie. Acum ai nevoie de un judecător de la tribunalul 
regional. 

Terry nu putea să priceapă motivul pentru care soţul 
Lilei, care i se păruse mereu un tip cu picioarele pe 
pământ, face pe nebunul în halul ăsta. 

— N-am la cine să apelez acum, Clint. Dorm ambele 
doamne judecător - şi doamna Wainer, şi doamna Lewis. 
Ghinionul nostru că avem femei în fruntea tribunalului 
regional. 

— Nu contează, pune mâna şi sună la Charleston ca să 
afli pe cine au numit în locul lor, spuse Clint. 

Parcă avea senzaţia că le făcuse un hatâr, că ajunseseră 
la un compromis, că cedase cât de cât. 

— Dar la ce să-ţi baţi capul? Acum Evie Black doarme la 
fel ca toate celelalte. 


e 447 œ 


Vestea aceasta îi tăie tot elanul lui Terry. N-ar fi trebuit 
să pună bază pe bârfele acelea. La fel de bine ar fi putut 
să-şi interogheze propria nevastă - mumia aia întinsă pe 
canapeaua veche şi murdară din pivniţa întunecată. 

— A adormit ieri după-amiază, continuă Norcross. Nu 
mai avem acum decât câteva deţinute treze. 

— Atunci de ce nu ne lasă s-o vedem? întrebă Frank, 
care până acum ascultase schimbul de replici fără să 
scoată o vorbă. 

Bună întrebare! Terry apăsă butonul şi o repetă lui Clint. 

— Uite ce vom face, zise doctorul. Am să-ţi trimit o poză 
pe mobil. Dar nu pot să las pe nimeni înăuntru. Suntem în 
carantină şi astea sunt regulile. Am regulamentul 
directoarei chiar în faţa mea. Am să-ţi citesc ce scrie: 
„Autorităţile statului impun Starea de Carantină şi o pot 
ridica numai atunci când consideră de cuviinţă.” 
Autorităţile statului. 

— Dar... 

— Nu mă lua cu de-astea, Terry. N-am scris eu 
regulamentul. Asta este, fie că ne convine sau nu. Hicks a 
plecat vineri dimineaţă şi nu s-a mai întors. Din momentul 
acela eu sunt singurul conducător pe care-l mai are 
închisoarea asta şi trebuie să mă bazez pe regulament. 

— Dar... 

Terry începuse să sune ca un motor în doi timpi: dar-dar, 
dar-dar. 

— Am fost nevoit să institui starea de carantină. N-am 
avut încotro. Te-ai uitat şi tu la ştiri şi ai văzut ce se 
întâmplă. Au apărut grupuri de bărbaţi care dau foc 
femeilor înfăşurate în coconi. Cred că eşti de acord cu 
mine când spun că deţinutele de aici ar deveni ţinta 
principală a acestor aşa-zişi justiţiari. 

— Haide, lasă vrăjeala! 

Frank scoase un şuierat furios şi clătină din cap. Nu 
reuşiseră să-i găsească o cămaşă de uniformă care să-l 
cuprindă peste piept, aşa că o purta descheiată peste 
maiou. 

— Mie asta mi se pare o păsărească birocratică. Tu eşti 


e 448 » 


şeriful în funcţie, Terry. Înseamnă că eşti mai mare decât 
un doctor. Ca să nu zic că ăsta nici măcar doctor nu-i... e 
doar un psihopupu. 

Terry ridică mâna, cerându-i să tacă. 

— Înţeleg, Clint. Şi îţi înţeleg şi îngrijorarea. Dar mă 
cunoşti, nu? Lucrez cu Lila de mai bine de zece ani. De 
dinainte să ajungă şerif. Te-am invitat la cină la mine acasă 
şi tu m-ai invitat la tine. Doar nu-ţi imaginezi că am să le 
fac ceva femeilor de aici! Aşa că, scuteşte-mă de povestea 
asta cu regulamentul. 

— Încerc... 

— Nici nu-ţi imaginezi cu ce căcaturi am avut de-a face 
în weekend. O cucoană şi-a lăsat aragazul aprins şi a 
incendiat jumătate din Greely Street. Au ars o sută de 
pogoane de pădure de la sudul oraşului. Am pe cap şi un 
liceean mort care a vrut să violeze o adormită. Mai am şi 
un tip care şi-a strivit capul într-un blender - mă rog, în 
cazul ăsta, a fost vina lui. Haide să lăsăm la o parte 
regulamentul! Eu sunt acum şerif interimar. Suntem 
prieteni. Lasă-mă s-o văd că doarme la fel ca toate 
celelalte şi te las în pace. 

Ghereta paznicului din partea cealaltă a gardului era 
goală. Dincolo de ea, dincolo de parcare şi dincolo de al 
doilea gard, clădirea penitenciarului îşi încovoiase umerii 
cenuşii. Prin sticla securizată a uşilor de la intrare nu se 
vedea nicio mişcare, nu se vedea nicio deţinută alergând 
pe terenul de sport sau lucrând în grădina de legume. 
Imaginea asta îi aminti lui Terry de parcurile de distracţii 
la sfârşit de toamnă, de aspectul ponosit şi şubred pe care 
îl căpătau atunci când nu mai funcţiona niciun carusel şi 
pe acolo nu mai erau nici copii care să alerge dintr-o parte 
în alta, să mănânce îngheţată şi să râdă. Îşi dusese fiica, pe 
Diana, în nenumărate asemenea parcuri când era mică. Ce 
vremuri! 

Iisuse, tare bine i-ar prinde o duşcă! Bine că Frank avea 
sticluţa la îndemână. 

— Uită-te la telefon, Terry! se auzi din difuzorul 
interfonului. 


e 449 » 


Acum se auzi şi şuieratul de tren ales de Terry drept ton 
de apel. Îşi scoase mobilul din buzunar şi se uită la 
fotografia pe care i-o trimisese Clint. 

O femeie într-o bluză roşie pe un pat îngust într-o celulă. 
Cu un număr de identificare deasupra buzunarului de la 
piept. Lângă numărul acela, cineva pusese o carte de 
identitate. Pe ea era poza unei femei cu păr negru şi lung, 
piele arămie şi un zâmbet larg, care-i dezvelea dantura 
sclipitor de albă. Alături scria că numele femeii era „Evie 
Black”, iar numărul era acelaşi cu numărul de identificare 
de pe cămaşă. Chipul deţinutei era acoperit de un cocon. 

Terry îi întinse telefonul lui Frank, îndemnându-l să se 
uite şi el la fotografia aceea. 

— Ce părere ai? Am isprăvit aici? 

Abia acum îi trecu lui Terry prin cap că el - şeriful 
interimar - îl întreba pe noul său angajat ce trebuie să 
facă, deşi ar fi trebuit să fie exact invers. 

Frank studie ecranul telefonului şi zise: 

— Asta nu dovedeşte nimic. Norcross putea să îmbrace 
oricare altă adormită cu bluza lui Black şi să-i pună pe 
piept cartea de identitate. 

Îi înapoie mobilul şi continuă: 

— Nu are nicio logică să nu ne permită accesul. Tu 
reprezinţi legea, Terry, în timp ce el nu-i decât un 
nenorocit de psihopupu de puşcărie. Sigur, trebuie să 
recunosc: tipu’ ăsta-i mai alunecos decât un ţipar, dar 
toată povestea pute a făcătură de la un kilometru. Mi se 
pare că încearcă să tragă de timp. 

Frank avea dreptate, fireşte că avea: poza aia nu 
dovedea nimic. De ce nu le dădea drumul înăuntru ca s-o 
vadă cu ochii lor pe femeia aia, să vadă cu ochii lor dacă 
dormea pe bune sau nu? Lumea era pe punctul de a-şi 
pierde jumătate din populaţie. Ce dracu' mai conta un 
amărât de regulament? 

— Să tragă de timp ca să ce? 

— Nu ştiu. 

Frank scoase sticla şi i-o întinse. Terry îi mulţumi, luă o 
duşcă zdravănă de whisky şi vru să i-o înapoieze. Frank 


< 450 » 


clătină din cap: 

— Ţine-o tu! 

Terry puse sticluţa în buzunar şi apăsă din nou butonul 
interfonului. 

— Trebuie s-o văd, Clint. Dă-mi drumul înăuntru, lasă- 
mă s-o văd şi, după aia, îşi vede fiecare de treburile lui. 
Toţi oamenii vorbesc despre ea. Trebuie să le închid cumva 
gura. Altfel, s-ar putea să apară o problemă pe care să nu 
mai fiu în stare s-o ţin sub control. 


4 


Din Cabină, Clint îi urmărea pe cei doi bărbaţi la 
monitorul principal. Uşa Cabinei era deschisă, lucru 
inimaginabil în condiţii normale. Gardianul Tig Murphy 
stătea în pragul ei. Gardienii Quigley şi Wettermore erau 
afară, ascultând şi ei discuţia. Scott Hughes, singurul 
gardian pe care îl mai aveau, trăgea un pui de somn într-o 
celulă neocupată. Van Lampley plecase acasă la vreo două 
ore după ce o împuşcase pe Ree Dempster - pe Clint nu-l 
lăsase inima să-i ceară să rămână. („Baftă, doctore!”, îi 
spusese ea, băgându-şi capul în cabinetul lui; se schimbase 
deja în haine de stradă şi avea ochii roşii de oboseală. Clint 
îi urase acelaşi lucru. Ea nu-i mulţumise.) Şi chiar dacă 
Lampley încă nu adormise, Clint se îndoia că ar mai fi fost 
în stare să-l ajute în vreun fel. 

Era încredinţat că îl putea duce cu vorba pe Terry încă o 
vreme. Însă îl neliniştea prezenţa individului masiv de 
lângă şeriful interimar, care îi oferise acestuia o sticlă de 
buzunar şi îi dădea diverse sfaturi. Parcă s-ar fi uitat la un 
ventriloc şi la păpuşa lui vorbitoare. Clint mai observă şi că 
necunoscutul se tot uita în jur, în loc să privească fix în 
difuzorul interfonului, aşa cum fac din instinct mai toţi 
oameni. Parcă ar fi studiat zona. 

Clint spuse în microfon: 

— Sincer, Terry, nu încerc deloc să complic lucrurile. 
Îmi pare tare rău de situaţia asta. Nu vreau să insist şi nici 
să ne certăm nu vreau, dar îţi jur că am în faţă 


e 451 œ» 


regulamentul doamnei directoare Coates. Şi aici scrie cu 
majuscule chiar la capitolul „Situaţie de carantină” exact 
ce ţi-am spus eu adineauri! 

Şi lovi cu degetul în pupitrul cu butoane, pe care nu era 
absolut niciun regulament. 

— Nu sunt pregătit pentru munca asta, Terry, şi nu pot 
să mă ghidez decât după regulament. 

— Clint! 

Doctorul auzi foarte clar oftatul dezgustat al noului şerif. 

— Ce dracu’, măi, omule? Chiar vrei să sparg poarta? E 
ridicol. Lila ar fi foarte dezamăgită de purtarea ta. Foarte, 
foarte dezamăgită. Nici nu i-ar veni să creadă că eşti în 
stare de aşa ceva. 

— Înţeleg că te simţi frustrat şi crede-mă că nici nu pot 
să-mi imaginez stresul în care trăieşti de câteva zile 
încoace, dar sper că eşti conştient că la poartă e o cameră 
de supraveghere, da? Tocmai am văzut că ai băut câteva 
guri dintr-o sticlă de buzunar şi ştim amândoi că nu era 
sirop de tuse. Nu mi-o lua în nume de rău, dar am 
cunoscut-o pe Lila... 

Îşi dădu seama că vorbeşte despre soţia lui la timpul 
trecut şi parcă i se opri inima în loc. Îşi drese glasul, ca să 
justifice întreruperea şi ca să-şi mai revină puţin. 

— O cunosc pe Lila un pic mai bine decât tine şi cred că 
ar dezamăgi-o faptul că adjunctul ei, omul în care are cea 
mai mare încredere, bea în timpul serviciului. Pune-te în 
locul meu. Tu ai lăsa în penitenciar pe cineva care nu are 
jurisdicție, n-are mandat şi e băut? 

Îl priviră toţi (Clint şi gardienii) pe Terry ridicând 
exasperat mâinile şi începând să meargă nervos de colo 
până colo. Necunoscutul masiv îl luă de după umăr şi-i 
spuse ceva. 

Tig clătină din cap şi râse înfundat. 

— N-ar fi trebuit să te faci doctor, doctore. Milionar 
ajungeai dacă te apucai să vinzi tot felul tâmpenii la tele- 
shopping. I-ai sucit minţile de nu mai ştie nici cum îl 
cheamă. Precis o să aibă nevoie de psihoterapie! 

Clint se întoarse cu faţa la cei trei gardieni. 


e 452 œ» 


— Ştie careva dintre voi cine-i tipul celălalt? 

Ştia Billy Wettermore: 

— E Frank Geary, de la Protecţia Animalelor. Nepoata 
mea îl mai ajută cu câinii maidanezi. Mi-a zis că-i de 
treabă, dar cumva cam sensibil. 

— În ce fel? 

— Nu-i plac deloc oamenii care nu au grijă de animalele 
lor sau le maltratează. S-a zvonit la un moment dat că a 
bătut măr un ţopârlan nenorocit care-şi torturase câinele 
sau pisica. Numai că eu n-aş fi atât de sigur că-i adevărat. 
Nu poţi să pui mare bază pe zvonurile vehiculate de 
liceeni. 

Clint deschise gura să-i spună lui Billy Wettermore să-şi 
sune nepoata, dar îşi dădu seama cât de puţin probabil era 
ca fata să mai fie încă trează. Dintre deţinutele lor doar 
trei nu dormeau încă: Angel Fitzroy, Jeanette Sorley şi Evie 
Black. Femeia pe care o fotografiase era deţinuta Wanda 
Denker, care semăna la corp cu Evie. Denker trăsese pe 
dreapta încă de vineri noapte. Aşa că au îmbrăcat-o în 
uniforma cu numărul de identificare al lui Evie şi i-au pus 
pe piept documentul de identitate. Clint s-a simţit uşurat - 
şi puţin cam siderat - când cei patru gardieni s-au declarat 
de acord cu planul lui. 

Le-a spus că, din moment ce acum aflase toată lumea că 
Evie doarme şi se trezeşte ca înainte, până la urmă tot va 
veni cineva după ea - probabil poliţia. Era inevitabil. Dar 
nu a încercat să le vâre în cap ideea că Evie ar fi un soi de 
creatură fantastică, a cărei siguranţă (şi, prin extrapolare, 
siguranţa tuturor femeilor de pe lume) depindea doar de 
el. Avea multă încredere în priceperea lui de a manipula 
minţile celor din jur şi de a-i face să vadă lucrurile într-o 
lumină nouă - doar făcea asta de aproape douăzeci de ani 
-, însă nu cuteza să împărtăşească nimănui această idee. 
Tactica stabilită împreună cu puţinii gardieni rămaşi în 
Penitenciarul Dooling era una simplă: sub nicio formă nu o 
puteau preda pe Evie localnicilor. Mai mult încă, nici 
adevărul nu-l puteau spune, pentru că, de îndată ce ar fi 
admis că Evie este altfel decât restul femeilor, localnicii ar 


e 14153 = 


fi devenit şi mai agresivi. Imunitatea lui Evie trebuia să fie 
studiată de oamenii de ştiinţă care lucrau pentru guvernul 
federal şi care ştiau ce fac. N-avea nicio importanţă dacă 
autorităţile locale ar fi avut (sau nu) acelaşi plan: să aducă 
un doctor s-o examineze, să-i pună întrebări despre 
originile ei şi să-i facă toate testele care se pot face unei 
persoane care ar fi părut înzestrate cu însuşiri biologice 
excepţionale. Toate astea sunau destul de bine. 

Dar, cum ar fi zis Terry. Dar... 

Evie era mult prea valoroasă ca să o pună în pericol - 
aici intervenea acel „dar”. Dacă ar fi predat-o cui nu 
trebuie şi lucrurile ar fi luat-o razna şi cineva şi-ar fi ieşit 
din fire şi ar fi ucis-o - poate din simplă frustrare, poate 
pentru că aveau nevoie de un ţap ispăşitor - cum le-ar mai 
fi putut ea ajuta pe mamele şi soțiile şi fiicele lor? 

Plus că nu vor fi în stare să scoată nimic de la ea - aşa le 
spusese Clint poliţiştilor. Ori nu putea, ori nu voia să 
mărturisească nimic. Părea că nu avea nici cea mai vagă 
idee că ar fi fost atât de deosebită. În orice caz, lăsând la o 
parte chestia asta cu imunitatea, Evie Black era o 
psihopată care lichidase doi fabricanți de metamfetamină. 

— Dar trebuie să fie cineva care să o examineze, să-i 
studieze ADN-ul şi altele, nu crezi? îl întrebase pe un ton 
optimist Rand Quigley. Chiar dacă o împuşcă în cap? 

Şi se grăbi să adauge: 

— Zic şi eu... 

— Sigur că da, Rand, îi spusese Clint. Dar crezi că ar fi 
cea mai bună soluţie? Poate că ar fi mai bine să fie studiată 
cât încă îi mai funcţionează creierul. Aşa s-ar putea să 
aflăm mai multe. 

Rand se declarase de acord. 

Ca să dea mai multă veridicitate acestui scenariu, Clint 
sunase de mai multe ori la CDC. Insă, pentru că nu-i 
răspundea nimeni la sediul CDC-ului din Atlanta - ori suna 
ocupat, ori auzea doar un mesaj înregistrat, la fel ca în 
ziua de joi când începuse criza - a început să se consulte 
cu un oficiu al CDC-ului care se întâmpla să se afle la 
primul etaj al unei case nelocuite de pe Tremaine Street. 


e 454 a 


Numărul de telefon era acela de la mobilul Lilei, iar 
singurii oameni de ştiinţă de acolo erau Jared şi Mary Pak. 

— Sunt Norcross, de la Penitenciarul Dooling, din 
Virginia de Vest. Am revenit cu un telefon. 

Aşa începea sceneta jucată iar şi iar de Clint (cu mici 
diferenţe de text) pentru urechile gardienilor din jur. 

— Fiul dumneavoastră doarme, domnule Norcross, i-a 
răspuns Mary la începutul ultimei convorbiri. Vă rog 
frumos, îmi daţi voie să-l ucid? 

— Negativ, a spus Clint. Deţinuta Black continuă să 
doarmă şi să se trezească fără probleme. Continuă să fie 
extrem de periculoasă. Vă cer din nou să veniţi şi să o luaţi 
de aici. 

Doamna Pak şi sora mai mică a lui Mary dormeau încă 
de sâmbătă dimineaţă, iar tatăl ei tot încerca să ajungă 
acasă de la Boston. Aşa că, nedorind să stea singură în 
toată casa, Mary îşi culcase pe pat şi mama şi sora şi se 
dusese la Jared. Clint le spusese adevărul celor doi 
adolescenţi - mă rog, mare parte din el. A omis anumite 
amănunte. Le-a zis că avea o deţinută care dormea şi se 
trezea şi le-a cerut să-l ajute la înscenarea cu CDC-ul, 
pentru că avea sentimentul că l-ar lăsa baltă tot personalul 
dacă nu l-ar auzi discutând cu cineva la telefon despre 
ajutoarele care trebuiau să sosească. Nu le-a spus nimic 
despre faptul că Evie ştia totul despre toată lumea. Şi nici 
că făcuse o înţelegere cu ea. 

— Urina mea e băutură energizantă pură, domnule 
Norcross. Când îmi mişc repede braţele, parcă sunt nişte 
dâre în aer - dâre pe care le văd. Are sens ce zic? Probabil 
că nu, dar nu contează. Cred că m-am transformat într-o 
supereroină şi Jared s-a culcuşit în sacul de dormit şi 
pierde toată distracţia. Dacă nu se scoală mai repede, am 
să-i scuip în ureche. 

La partea asta, Clint s-a prefăcut din ce în ce mai iritat. 

— Tot ce-mi spuneţi mi se pare absolut fascinant şi sper 
că veţi lua toate măsurile necesare, dar vă repet: trebuie 
să veniţi aici, să o luaţi pe femeia asta de la noi şi să aflaţi 
de ce este diferită de toate celelalte. Capisce? Sunaţi-mă 


< 455» 


atunci când veţi face rost de un elicopter. 

— Soţia dumneavoastră este bine, a răspuns Mary, fără 
euforia de mai devreme. Adică, nu s-a schimbat nimic în 
starea ei. Adică, e la fel. Am pus-o să stea... hm... să stea 
cât mai comod. 

— Mulţumesc, a spus Clint. 

Toată structura acestei mascarade era atât de şubredă, 
că nu putea să nu se întrebe ce cred Billy şi Rand şi Tig şi 
Scott. Şi dacă nu cumva se prefăceau că l-ar crede doar 
pentru că li se părea palpitant să ia parte la o asemenea 
acţiune - deopotrivă lipsită de logică şi mai înfricoşătoare 
decât cel mai urât coşmar. 

Mai exista şi o altă motivaţie - simplă, dar puternică - 
pentru această atitudine a lor: îşi apărau teritoriul. În 
viziunea celor câţiva gardieni rămaşi, penitenciarul era 
domeniul lor, în care civilii din oraş nu trebuiau să-şi vâre 
nasul. 

Câteva zile, toate aceste circumstanţe le-au permis să-şi 
facă treaba pe care ştiau s-o facă, chiar dacă acum aveau 
în grijă din ce în ce mai puţine deţinute. Într-o lume care 
se ducea dracului foarte repede, se simțeau mult mai 
liniştiţi ştiind că se află într-un mediu cu care erau 
obişnuiţi. Toți cei cinci bărbaţi din Penitenciarul pentru 
Femei Dooling dormeau cu schimbul pe canapeaua din 
camera de relaxare şi îşi pregăteau mesele în bucătăria 
mare a închisorii. Poate un alt avantaj era şi faptul că Billy, 
Rand şi Scott erau tineri şi necăsătoriți, iar Tig - mai mare 
decât ei cu vreo douăzeci de ani - era divorţat şi nu avea 
copii. Ba chiar, deşi mormăiseră nemulţumiţi la început, 
păreau să se fi împăcat cu ideea că trebuie să renunţe la 
convorbirile telefonice de natură personală, deoarece - aşa 
insista Clint - siguranţa tuturor depindea de asta. Prin 
urmare, l-au ajutat să ia o măsură extrem de neplăcută: 
sub pretextul unui aşa-zis „plan intern pentru situaţii de 
urgenţă”, au tăiat receptoarele de la cele trei telefoane cu 
plată pentru uzul deţinutelor, răpind astfel celor din afară 
şansa de a vorbi cu cele dragi în aceste zile, care s-ar fi 
putut dovedi a fi şi ultimele pentru toate femeile din lume. 


e 456 » 


În după-amiaza zilei de vineri, această măsură de 
precauţie a dus la izbucnirea unei mici revolte: şase 
prizoniere au vrut să pătrundă cu forţa în aripa unde se 
aflau birourile administraţiei. De fapt, „revoltă” ar fi prea 
mult spus - femeile erau aproape leşinate de oboseală şi 
nu aveau niciun fel de obiecte care ar fi putut fi 
considerate arme, cu excepţia unei singure deţinute, care 
umpluse o şosetă cu baterii consumate. Cei patru gardieni 
au înăbuşit rapid această insurecție. Lui Clint i-a părut rău 
de toată situaţia, dar s-a consolat văzând că atacul i-a făcut 
pe gardieni să dea dovadă de şi mai multă hotărâre în 
acţiunile lor. 

Sigur, nu se putea hazarda acum să estimeze şi cât timp 
va dura această hotărâre a lor. Spera doar că îi va putea 
convinge să rămână alături de el fie până o va face pe Evie 
să se răzgândească şi să coopereze într-un mod mai 
raţional, fie până la răsăritul soarelui de marţi sau 
miercuri sau joi... sau când o da Dumnezeu... şi ea se va 
declara mulţumită. 

Presupunând că afirmaţiile ei erau adevărate. Dacă nu 
erau... 

Atunci nimic nu va mai conta. Însă până atunci, totul era 
important... 

Clint se simţea cuprins de o energie bizară. Se 
întâmplaseră o mulţime de nenorociri, dar măcar el făcea 
ceva. Spre deosebire de Lila, care abandonase lupta. 

O găsise Jared în faţa casei doamnei Ransom. Adormise 
în maşină. Clint tot încerca să-şi spună că nu o 
învinovăţeşte pentru asta. Cum ar putea? Doar era doctor. 
Înţelegea limitele organismului omenesc. Dacă nu dormi o 
lungă perioadă de timp, nu mai reacţionezi normal, nu mai 
ştii ce este important şi ce nu, nu mai faci diferenţa între 
ce este real şi ce nu, îţi pierzi minţile. Asta se întâmplase 
cu Lila. 

Numai că el nu avea voie să capituleze. El trebuia să 
îndrepte lucrurile. Aşa cum le îndreptase şi cu Lila, înainte 
s-o răpească Aurora - când rămăsese ferm pe poziţii şi o 
convinsese să asculte de glasul raţiunii. Trebuia să încerce 


e 457 œ» 


să rezolve criza asta, să-şi aducă nevasta acasă, să ducă 
toate femeile la casele lor. Nu-i mai rămăsese altceva de 
făcut decât să încerce. 

Poate că Evie ar fi în stare să pună capăt acestei 
tragedii. Poate că Evie ar fi în stare s-o trezească pe Lila 
din somn. Să le trezească pe toate din somn. Poate şi pe 
Evie ar putea el s-o convingă să asculte de glasul raţiunii. 
Şi atunci lumea ar reveni la normal. In ciuda tuturor 
cunoştinţelor sale de medicină - care-i arătau foarte clar 
că spusele lui Evie Black erau doar halucinaţiile unei 
megalomane - se întâmplaseră prea multe pentru ca el să-i 
respingă întru totul spusele. Nebună sau nu, Evie Black 
avea puteri extraordinare. Rănile i se vindecaseră în mai 
puţin de o zi. Ştia lucruri pe care nu avea de unde să le 
ştie. Şi, mai ales, spre deosebire de toate celelalte femei de 
pe planetă, dormea şi se trezea în mod normal. 

Acum individul acela masiv, Geary, îşi trecu degetele 
prin grilajul porţii şi îl scutură ca să-i încerce rezistenţa. 
Apoi îşi încrucişă braţele şi se uită la sistemul de închidere 
electronică, de mărimea unei mănuşi de box. 

Clint îl observă. Şi mai observă că Terry se dusese mai 
încolo, pe marginea drumului. Lovea cu vârful pantofului 
în pietriş, exact ca un copil bosumflat, şi mai lua câte o 
gură din sticluţa de buzunar. Clint ajunse la concluzia că s- 
ar putea să aibă bătăi de cap. Problemele mocneau în faţa 
porţii. Şi poate nu numai acolo. 

Activă interfonul. 

— Salut, din nou! Deci, ne-am înţeles? Terry? Frank? 
Frank te cheamă, da? Îmi pare bine de cunoştinţă. Ai 
înţeles cum stau lucrurile? 

În loc să-i răspundă, noul ajutor de şerif şi şeriful 
interimar se întoarseră la maşină, se urcară în ea şi 
plecară de acolo. La volan era Frank Geary. 


5 


La jumătatea distanţei dintre penitenciar şi oraş era o 
răscruce de drumuri spectaculoasă. Frank opri maşina. 


e 458 » 


— Ia uite ce privelişte! se minună el. Ai zice că lumea a 
rămas la fel ca săptămâna trecută. 

„Are dreptate, priveliştea e foarte frumoasă”, îşi spuse 
Terry. De aici se putea vedea până dincolo de feribotul de 
lângă Drumul Ghiulelei. Totuşi, nu era acum momentul să 
caşte gura la peisaje. 

— Hm... Frank? Cred că ar trebui... 

— Să discutăm? 

Frank dădu apăsat din cap şi continuă: 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. Am înţeles un lucru 
destul de simplu: o fi Norcross psihiatru sau orice altceva, 
dar este cert că şi-a dat licenţa în abureli. Ne-a dus cu 
vorba ca la carte şi tot aşa va face până când noi vom 
refuza să mai punem botul. 

— Probabil că da. 

Lui Terry nu-i ieşea din minte ce spusese Clint despre 
băutul în timpul serviciului. Cam avea dreptate şi Terry era 
gata să recunoască (fie şi în sinea lui) că acum era aproape 
beat. Însă se simţea atât de copleşit de întreaga situaţie. 
Nu era pentru el slujba de şerif. In materie de aplicare a 
legii, numărul doi în ierarhie i se potrivea de minune. 

— Trebuie să rezolvăm situaţia asta, domnule şerif 
Coombs. Nu doar pentru binele nostru, ci al tuturor. 
Trebuie să obţinem accesul la femeia din fotografia pe care 
ţi-a trimis-o, trebuie să-i tăiem pânza aia de pe faţă şi să ne 
asigurăm că este una şi aceeaşi cu cea din poza din 
documente. Dacă aşa vor sta lucrurile, atunci vom putea 
trece la planul de rezervă. 

— Adică? 

Frank se căută în buzunar, scoase de acolo un pachet cu 
gumă de mestecat şi îşi desfăcu o lamă. 

— Al dracu' să fiu dacă ştiu. 

— E periculos să tăiem coconii ăia, spuse Terry. Mulţi au 
murit când au făcut asta. 

— Uite, de-aia e bine că ai în echipă pe cineva care ştie 
să se poarte cu animalele. Am avut de-a face cu mulţi câini 
turbati la viaţa mea, Terry. Şi o dată am fost chemat să mă 
ocup de un urs foarte furios care reuşise cumva să intre 


< 459 + 


într-un gard de sârmă ghimpată şi nu mai putea să iasă de 
acolo. Atunci când mă voi ocupa de duduia Black, o să am 
la mine o prăjină de trei metri, cu laţ de sârmă la capăt. 
Oțel inoxidabil. Închidere cu arc. Nici n-o să ştie ce-a pălit- 
o. Şi o să strâng laţul ăla cât de tare pot dacă o să înceapă 
să se zbată şi să dea din craci. Poate o să leşine, da’ n-o să 
moară. Firele alea o să-i crească la loc şi atunci o să facă 
iar nani. Trebuie doar s-o vedem. Atâta tot. 

— Dacă ea e aia din poză, atunci toate zvonurile alea 
sunt nefondate şi toată lumea o să fie foarte dezamăgită, 
zise Terry. La fel şi eu. 

— Şi eu, murmură Frank, gândindu-se la Nana. Dar 
trebuie să ne convingem. Înţelegi asta, da? 

Terry înţelegea foarte bine. 

— Problema este cum îl vom face pe Norcross să ne lase 
înăuntru? Am putea să organizăm o poteră şi să luăm cu 
asalt penitenciarul. Şi chiar e posibil să fim nevoiţi să o 
facem. Însă doar în ultimă instanţă, ce zici? 

— Sigur. 

Ideea asta cu potera îi întorcea stomacul pe dos lui 
Terry. În situaţia actuală, o poteră se putea transforma 
foarte uşor într-o răzmeriţă. 

— Am putea să ne folosim de nevastă-sa. 

— Ce? 

Terry se holbă şocat la Frank. 

— Lila? Ce zici tu acolo? 

— Să-i oferim un schimb, zise Frank. Tu ne-o dai pe Evie 
Black, noi ţi-o dăm pe nevastă-ta. 

— De ce ar accepta? Ştie foarte bine că nu i-am face 
niciun rău. 

Însă, când Frank nu-i răspunse, Terry îl apucă de umăr. 

— Nu i-am face niciun rău, Frank. Niciodată. Pricepi ce- 
ţi zic? 

Frank se smulse din strânsoare. 

— Normal că pricep, zâmbi el. Zic să mergem la 
cacealma. Să facem în aşa fel încât el să ne creadă. În 
Charleston au început să ardă femeile în coconii lor. Sigur, 
ştiu bine că-i doar o panică stârnită de toţi demenţii ăia de 


e 460 » 


pe Facebook. Numai că o mulţime de oameni cred că aşa 
trebuie făcut. Iar Norcross trebuie să creadă că şi noi 
credem asta. Plus că... are şi un fiu, da? 

— Da. Jared. Un băiat tare bun. 

— Puştiul ăsta ar putea să creadă. Şi poate l-am 
convinge să-l sune pe tac-su şi să-i spună să ne-o predea pe 
femeia aia. 

— De ce? Pentru că îl ameninţăm că o vom arde pe 
maică-sa? 

Lui Terry nici nu-i venea să creadă că spune vorbele 
astea. Deloc surprinzător că bea în timpul serviciului. Uite 
ce discuţii era obligat să poarte. 

Frank molfăi un timp la guma de mestecat. 

— Nu-mi place, spuse Terry. Cum să ameninţăm că o 
vom arde pe doamna şerif? Deloc nu-mi place. _ 

— Nici mie, zise Frank cu toată sinceritatea. Însă în 
vremuri atât de grele se impun măsuri disperate. 

— Nu, repetă Terry, simțindu-se pe deplin treaz. Chiar 
dacă o s-o găsească vreo patrulă, categoric nu. In fond, ar 
putea să nici nu doarmă - nu avem de unde să ştim. Poate 
şi-a luat tălpăşiţa din oraş. 

— Şi şi-a abandonat soţul şi fiul? Şi-a abandonat slujba 
într-un moment ca ăsta? Tu chiar crezi ce zici? 

— Poate că nu, spuse Terry. Până la urmă o s-o găsească 
o patrulă, dar tot refuz să o folosim aşa cum ai propus tu. 
Poliţiştii nu ameninţă şi nu iau ostatici. 

Frank ridică din umeri. 

— Am recepționat mesajul. Era doar o idee. 

Se întoarse cu faţa la parbriz, porni motorul şi intră din 
nou pe şosea. 

— Presupun că a căutat-o deja cineva acasă la ea? 

— Ieri. Reed Barrows şi Vern Rangle. N-au găsit-o şi nu 
l-au găsit nici pe Jared. Nu-i nimeni acolo. 

— Deci şi băiatul a dispărut, murmură Frank, dus pe 
gânduri. Poate o păzeşte acolo unde au dus-o? Cred că 
psihiatrul ăla s-a gândit s-o ascundă. Tre' să recunosc că 
nu-i prost deloc. 

Terry nu răspunse. O parte din el îşi zicea că încă o gură 


e 461 œ» 


de whisky ar fi fost o idee proastă, dar altă parte era de 
părere că una în plus nu avea ce să-i strice. Scoase 
sticluţa, deşurubă dopul şi i-o întinse lui Frank - gest plin 
de politeţe, de vreme ce sticla îi aparţinea. 

Frank zâmbi şi clătină din cap: 

— Nu beau când sunt la volan, amigo. 

Cinci minute după asta, în timp ce treceau prin faţa 
Braseriei „Olympia” (anunţul de la intrare nu mai încerca 
să ademenească clienţii cu extraordinara plăcintă cu ou; 
acum le cerea doar: SĂ NE RUGĂM ÎMPREUNĂ PENTRU 
FEMEILE NOASTRE), Frank îşi aduse brusc aminte de 
ceva ce le spusese psihiatrul în timpul discuţiei purtate 
prin interfon. Hicks a plecat vineri dimineaţă şi nu s-a mai 
întors, din momentul acela eu sunt singurul conducător pe 
care-l are închisoarea asta. 

Îi zvâcniră mâinile uriaşe pe volan, iar maşina de poliţie 
ieşi puţin de pe drum, speriindu-l pe Terry care moţăia. 

— Ce e? 

— Nimic, îl linişti Frank. 

Se gândea la Hicks. Se întreba ce ştia oare Hicks. Se 
întreba oare ce văzuse Hicks. Deocamdată trebuia să ţină 
doar pentru sine toate întrebările astea. 

— 'Totu-i în regulă, şerifule. Totul este în regulă. 


6 


Pe Evie o enervau într-un hal fără de hal stelele albastre 
din jocul video. Pe ecran se revărsau triunghiuri 
multicolore, stele şi sfere învăpăiate. Ca să arunci în aer o 
stea albastră, trebuia să formezi un şir de patru sfere. Alte 
figuri se aprindeau brusc şi apoi dispăreau dacă încercai 
să le uneşti, dar se pare că stelele acelea strălucitoare 
erau făcute dintr-o materie rezistentă ca diamantul, pe 
care nu o putea spulbera decât forţa incendiară a sferelor 
învăpăiate. Dintr-o logică sucită, pe care Evie nu o putea 
înţelege, jocul acesta se chema Cetatea Opulentă. 

Ajunsese la Nivelul 15, la un pas de extincţie. Se ivi o 
stea roz, apoi un triunghi galben şi, după aceea - mersi, 


e 462 œ» 


hai să trăieşti! - o sferă învăpăiată pe care Evie încercă s-o 
deplaseze spre stânga, unde se afla grupul celor trei sfere 
învăpăiate pe care deja le strânsese lângă steaua albastră 
care acoperea acea parte a ecranului. Insă chiar atunci 
apăru triunghiul verde al morţii şi atât i-a fost. 

„SCUZE! Al MURIT!” o anunţă mesajul intermitent. 

Evie gemu de ciudă şi azvârli telefonul lui Hicks la 
capătul patului. Voia să pună o distanţă cât mai mare între 
ea şi obiectul ăla afurisit. Bineînţeles că o va acapara din 
nou la un moment dat. Evie văzuse dinozauri; prin ochii 
unui porumbel călător se uitase de sus la Pădurea 
Amazoniană. Intrase în sarcofagul Cleopatrei pe un fir de 
nisip şi mângâiase cu picioruşe mici de gândăcel chipul 
frumoasei regine. Odată, un dramaturg englez a scris 
câteva cuvinte amuzante, chiar dacă nu întru totul corecte, 
despre Evie: Ea este doica ielelor, se-arată/ Atât de scundă 
cum e o agată/ Purtată la un deget de-un pârgar,/ Şi vine-n 
somn, în vis, cu pasul rar/ Al unor gâze care-i trag uşor 
caleaşca mititică/ Şi se aşază pe nasurile celor fără pază ce 
dorm adânc...% 

Păi, dacă e o creatură magică, ar fi trebuit să treacă de 
Nivelul 15 al Cetăţii Opulente. 

— Ştii tu, Jeanette, se spune că natura este crudă şi 
proastă, dar maşinăria asta micuță... maşinăria asta 
micuță este în sine cea mai bună dovadă că tehnologia este 
cu mult mai rea. Aş zice că tehnologia este adevărata 
Cetate Opulentă. 


7 


Jeanette se afla în apropiere - măsura în lung şi-n lat 
coridorul din Aripa A. Se pare că acum ea era 
supraveghetoare-şefă. De fapt, era singura 
supraveghetoare, numai că ea fusese foarte atentă la 
cursurile de orientare profesională pentru viaţa de după 
eliberare. Aflase că era de datoria ta ca, atunci când îţi 
redactezi CV-ul, să-ţi treci acolo absolut toate realizările, 


3 William Shakespeare, Romeo şi Julieta, trad. De Şt. O. Iosif (n. tr.). 
e 463 + 


pentru ca angajatorul să le aleagă pe acelea pe care le 
crede importante. Drept urmare, acum era 
„supraveghetoare-şefă”. 

Deoarece gardienii rămaşi patrulau prin Aripile B şi C şi 
ţineau sub observaţie perimetrul penitenciarului, domnul 
doctor Norcross o întrebase dacă nu ar putea să stea cu 
ochii la celelalte două deţinute atunci când el avea vreo 
treabă în altă parte. 

— Sigur, i-a răspuns Jeanette. Că doar n-am altceva de 
făcut. Probabil că nu se mai ţin orele de tâmplărie. 

Era bine să aibă ceva de făcut, îi ţinea mintea ocupată şi 
trează. 

Merse mai departe. Lumina cenuşie a dimineţii intra 
prin fereastra cu trei rânduri de geamuri şi gratii din zidul 
de la vest. Pista de alergări era acoperită cu apă şi 
câmpurile din zare păreau pline de noroi. 

— Mie nu mi-au plăcut niciodată jocurile video, spuse 
Jeanette. 

Durase ceva timp până să-şi poată formula răspunsul. 
Era trează de nouăzeci şi şase de ore. 

— Altă dovadă a caracterului tău excepţional, scumpa 
mea, îi zise Evie. 

Acum intră în discuţie şi Angel, din celula de alături: 

— Caracter excepţional? Jeanette? Căăă-cat. Ştii că l-a 
căsăpit pe cretinu' de bărba-su? L-a înjunghiat. Şi nici 
măcar n-a folosit un cuţit, cum ar fi făcut orice persoană 
normală. L-a înţepat cu o şurubelniţă, corect, Jeanette? 

Dispăruse rapperiţa Angel; revenise mitocanca Angel. 
Jeanette presupunea că era prea obosită ca să mai facă 
rime. lară ăsta era un lucru tare bun. Una peste alta, 
mitocanca Angel era mai puţin enervantă şi mai (Jeanette 
se văzu nevoită să caute cuvântul potrivit)... mai autentică. 

— Ştiu ce a făcut, Angel. Şi o admir pentru asta. 

— Păcat că nu m-au lăsat să te omor, spuse Angel. Da’ 
cred că şi acum pot să ajung cu dinţii la jugulara ta. Da, 
cred că pot. Ştiu că pot. 

— Vrei să te joci şi tu cu telefonul, Angel? Jeanette, dacă 
pun telefonul în fanta de la uşă, i-l dai tu lui Angel? 


e 464 œ» 


Tonul lui Evie era împăciuitor. 

Se bănuia că femeia aceea superbă din celula capitonată 
era fie o vrăjitoare, fie un diavol. Din gură îi ieşeau valuri- 
valuri de molii - Jeanette le văzuse cu ochii ei. Dar, 
indiferent ce era Evie în realitate, se pare că nu era imună 
la sarcasmul lui Angel. 

— Pe pariu că te fac să-ţi înghiţi telefonul ăla, spuse 
Angel. 

— Pe pariu că nu poţi! zise Evie. 

— Ba pot. 

Jeanette se opri în faţa ferestrei, îşi lipi palma de geam 
şi se rezemă cu fruntea de el. Nu voia să se gândească la 
somn, dar nu se putea stăpâni. 

Desigur că existau închisori şi în somn. De multe ori 
Jeanette aşteptase cu nerăbdare să fie eliberată din celula 
din vis, la fel cum aştepta să fie eliberată din cea reală. 
Însă în somn exista şi o plajă, pe care valurile o curăţau în 
fiecare noapte de toate urmele de paşi şi de resturile 
focurilor de tabără şi de castelele de nisip şi de cutiile de 
bere şi de toate celelalte gunoaie. In fiecare noapte, 
valurile acelea purificatoare duceau toată mizeria în 
adâncuri. În somn exista şi Bobby. Se întâlnise cu el într-o 
pădure răsărită peste ruinele lumii vechi şi urâte şi totul 
era cu mult mai bine. 

Oare şi Ree era în somnul ei, în visele ei? Damian era 
acolo, de ce nu şi Ree? Sau poate somnul din coconii ăia 
era unul fără vise? 

Jeanette îşi amintea că a avut zile în care se trezea 
simțindu-se atât de tânără şi puternică şi sănătoasă. „Am 
de gând să mă lupt cu dinţii ca să o ducem mai bine!” îi 
zicea uneori lui Bobby, când acesta era încă foarte micut. 
Acum nu-şi mai putea imagina cum ar fi să se simtă din 
nou aşa. Nu-şi imagina că ar mai fi în stare să se simtă 
vreodată aşa. 

La început, Bobby n-o lăsase să doarmă noaptea. „Ce 
vrei!” îl întreba ea. Şi el plângea necontenit. Jeanette îşi 
imagina că bietul bebeluş nu avea de unde să ştie ce 
anume voia, dar spera că mămica lui ştie şi îl va ajuta. 


e 465 » 


Aceasta era cel mai dureros aspect al vieţii de mamă: să nu 
fii capabilă să rezolvi ce nu poţi să înţelegi. 

Jeanette se întrebă dacă ar fi în stare să doarmă acum. 
Dacă îşi rupsese  osul-somnului?  Muşchiul-somnului? 
Tendonul-somnului? Avea ochii îngrozitor de uscați. Şi 
limba parcă nu-i mai încăpea în gură. Atunci, de ce nu se 
dădea bătută? 

Simplu. Pentru că nu voia. 

Cedase în faţa lui Damian şi cedase în faţa drogurilor, 
iar viaţa ei luase turnura despre care o avertizase toată 
lumea. Acum nu mai avea de gând să mai cedeze. Acum nu 
se va mai întâmpla aşa cum se aşteptau toţi să se întâmple. 

Incercă să numere până la şaizeci, se încurcă pe la 
patruzeci şi ceva, o luă de la capăt şi reuşi să numere până 
la o sută. Ea trage, ea înscrie. Să vedem reluarea! Cum îl 
chema pe tipul ăla? Tipul ăla care voia mereu să vadă 
reluarea? Precis ştie domnul doctor Norcross. 

Jeanette se întoarse cu faţa către zidul dinspre est, unde 
uşa metalică de la duşuri dădea în camera de deparazitare. 
Se apropie de uşa aceea - piciorul drept, piciorul stâng, 
dreptul, stângul. Un bărbat stătea ghemuit pe jos, 
îndesând marijuana într-o foiţă de ţigară. În spatele ei, 
Angel îi explica lui Evie cum o va jupui de piele, cum îi va 
scoate ochii, îi va prăji şi îi va mânca asezonaţi cu nişte 
leurdă pentru că leurda dă gust bun oricărui mucegai. 
După reţeta aceasta, Angel se apucă să bată câmpii în 
continuare: lu-lu-lu şi la-la-la şi bu-bu-bu şi ba-ba-ba, pe un 
ton furios şi cu accent rustic. Din momentul acesta, 
Jeanette nu se mai concentră şi conversaţia celor două i se 
păru mai degrabă o înşiruire de paraziți de la un post de 
radio prins aiurea. 

— Să ştii, Angel, eu nu cred că mai vreau să-ţi dau jocul 
meu, spuse Evie. 

Şi Jeanette merse mai departe - dreptul, stângul, 
dreptul, stângul - şi se uită cu mare atenţie la post-it-urile 
colorate de pe avizierul de lângă automatul cu soluţii 
împotriva păduchilor. Vedea ca prin ceaţă literele, dar ştia 
că erau liste cu orarul slujbelor religioase, al întrunirilor 


e 466 œ» 


Alcoolicelor Anonime, al atelierelor şi un rezumat al 
regulamentului din penitenciar. Pe una dintre bucăţelele 
de hârtie, o spiriduşă dansa pe deasupra cuvintelor AM 
FOST EVIDENŢIATĂ PENTRU BUNĂ PURTARE! Jeanette 
se opri şi aruncă o privire la locul unde-l văzuse ghemuit 
pe bărbatul de mai devreme. Nu era nimeni acolo. 

— Alooo! Hei! Unde te duci? 

— Jeanette? Te simţi bine? 

— Înâ. 

Jeanette se uită spre celula lui Evie. Femeia cea stranie 
stătea lângă gratii. Pe chip i se întipărise o expresie 
melancolică, o expresie de resemnare - expresie pe care o 
ai atunci când ştii că speranţa ta nu era prea realistă şi 
vezi că viaţa a făcut ce face ea de obicei cu speranţele 
nerealiste. Expresia bebeluşilor imediat după ce au fost 
zgâriaţi de o pisică şi nu au început încă să plângă. 

— Mi s-a părut că... parcă am văzut pe cineva. 

— Ai început să ai halucinaţii. Asta se întâmplă când nu 
dormi. Ar trebui să te culci, Jeanette. Ţi-ar fi mai bine dacă 
ai dormi atunci când vor veni bărbaţii. 

Jeanette clătină din cap. 

— Nu vreau să mor. 

— Dar n-ai să mori. Ai să dormi şi după aia ai să te 
trezeşti în alt loc. 

Evie se lumină la faţă şi adăugă: 

— Şi vei fi liberă. 

Jeanette nu avea o părere prea clară despre Evie. Părea 
nebună, dar nebunia ei nu semăna cu a niciunei alte 
deţinute de la Penitenciarul Dooling. Unele nebune de 
acolo erau ca nişte bombe cu ceas, care puteau exploda 
dintr-o clipă în alta. Aşa era Angel. Evie era diferită, şi nu 
numai din cazul moliilor. Evie părea inspirată. 

— Ce ştii tu despre libertate? 

— Ştiu tot ce este de ştiut despre libertate, îi răspunse 
Evie. Să-ţi dau un exemplu? 

— Dacă vrei. 

Jeanette îşi luă inima în dinţi şi mai aruncă o privire spre 
locul unde fusese bărbatul. Nu era nimeni acolo. Nimeni. 


e 467 œ» 


— Există fiinţe în bezna pământului, în străfundurile 
munţilor scobiţi de mineri, creaturi fără ochi, care sunt 
mai libere decât ai fost tu vreodată. Pentru că ele trăiesc 
aşa cum vor, Jeanette. Ele se simt împlinite în întunericul 
acela. Ele pot fi orice îşi doresc. 

Şi Evie repetă apăsat ultimele cuvinte: 

— Pot fi orice îşi doresc. 

Jeanette se imagină învăluită în bezna caldă de sub 
scoarţa pământului. Constelații de minerale sclipeau în 
jurul ei. Se simţea măruntă şi la adăpost. 

O gâdila ceva pe obraz. Deschise ochii şi îndepărtă cu 
degetele firele care începuseră să i se ţeasă din piele. Se 
clătină pe picioare. Nici măcar nu-şi dăduse seama că 
închisese ochii. In faţa ei era peretele - cu avizierul, uşa de 
la duşuri, automatul cu soluţii, blocuri de ciment. Jeanette 
făcu un pas. Şi încă unul. 

lată-l pe bărbatul acela. S-a întors şi acum fuma ţigara 
pe care şi-o făcuse. Jeanette nu voia să se uite la el. Nu 
voia să se dea bătută. Avea de gând să atingă peretele şi 
după aia să se întoarcă şi să meargă până la celălalt perete 
şi nu voia să se dea bătută. Jeanette Sorley nu era încă 
pregătită să se lase înfăşurată în giulgiu. 

Mai pot să rezist o vreme, îşi spuse ea. Mai pot să rezist 
o vreme. Uitaţi-vă la mine cum rezist! 


8 


Toate maşinile de poliţie erau plecate în patrulare, aşa 
că Don Peters şi puştiul pe care-l primise drept partener 
cutreierau străzile mărginaşe de la sud de liceu în 
camioneta Dodge Ram a lui Don. Maşina nu avea niciun 
însemn oficial, ceea ce constituia o mare dezamăgire. (Don 
intenţiona să se ocupe de problema asta puţin mai târziu, 
poate să cumpere nişte autocolante în formă de litere de la 
vreun magazin de bricolaj.) Dar pe bord era un girofar cu 
baterie, iar el era îmbrăcat cu uniforma de gardian. 
Normal că puştiul nu avea niciun fel de uniformă - purta 
doar o cămaşă albastră cu o insignă la piept, însă Glockul 


e 468 » 


de la şold îi conferea toată autoritatea de care avea nevoie. 

Eric Blass nu avea decât şaptesprezece ani. Teoretic, cu 
patru ani mai puţin decât vârsta minimă pentru munca în 
poliţie. Insă lui Don i se părea un tânăr de viitor. Până anul 
trecut fusese la Cercetaşi şi primise diplomă de merit în 
proba de tir. („Am abandonat, că erau prea multe păsărici 
pe acolo”, i-a mărturisit Blass. La care Don i-a răspuns: 
„Pricep ce zici, juniorule.”) Plus că puştiul avea umor. A 
inventat un joc ca să-şi treacă timpul mai repede. Jocul 
ăsta se chema Gagici Zombi. Don trebuia să se uite pe 
partea stângă a străzii, pentru că el era la volan. Eric, care 
stătea lângă el, se uita pe partea dreaptă. Fiecare gagică 
bătrână făcea cinci puncte, câte zece puncte pentru 
gagicile de vârstă mijlocie, cincişpe puncte pentru gagicile 
mici (foarte puţine dintre astea mai rămăseseră până 
sâmbătă, aproape niciuna) şi câte douăzeci de puncte 
pentru fiecare bunăciune. Blass conducea acum cu optzeci 
la cincizeci şi cinci. Au intrat pe St George Street şi scorul 
avea să se schimbe. 

— Bunăciune pe stânga în faţă! spuse Don. Cu asta fac 
şaptej'cinci. Îţi suflu în ceafă, juniorule! 

Puştiul se aplecă puţin ca să o vadă mai bine pe femeia 
destul de tânără care se împleticea pe trotuar. Purta 
pantaloni scurţi din spandex şi o bustieră. Ţinea capul în 
jos, iar părul unsuros şi încâlcit rău de tot i se legăna într-o 
parte şi în alta. Poate că încerca să alerge, dar nu reuşea 
decât să meargă încet în zigzag. 

— Are ţâţele lăsate, la fel şi fundul, spuse Eric. Dacă 
asta zici tu că-i bunăciune, să ştii că-mi pare rău de tine. 

_ — Văleu! Te-oi aştepta să-mi fac autocritica! chicoti Don. 
În regulă, dacă tot n-o vedem la faţă, ce zici de cincişpe 
puncte? 

— În regulă, consimţi Eric. Claxoneaz-o! 

Treceau cu viteză foarte mică pe lângă femeie şi Don 
apăsă cu putere claxonul. Femeia ridică speriată capul (nu 
arăta prea rău, dacă făceai excepţie de cearcănele mari şi 
vineţii de sub ochii afundaţi în orbite), se împiedică cu 
piciorul stâng de glezna dreaptă şi căzu lată pe asfalt. 


e 469 œ» 


— E la pământ! zbieră Eric. Gagică la pământ! 

Răsuci gâtul ca să poată privi în urmă. 

— Dar, stai, uite-o că se ridică! Nici măcar n-a aşteptat 
s-o numere arbitrul! 

Şi începu să fredoneze tema muzicală din Rocky. 

Don se uită în oglinda retrovizoare şi văzu femeia 
ridicându-se cu greu în picioare. Din genunchii juliţi îi 
şiroia sângele pe gambe. Îşi imagină că o să facă vreun 
gest obscen spre ei, aşa făcuse adolescenta pe care o 
claxonaseră prima, dar gagica zombi nici măcar nu privi în 
jur, ci îşi reluă mersul împleticit spre centrul oraşului. 

Don spuse: 

— Ai văzut ce moacă avea? 

— Făcea toţi banii, spuse Eric, ridicând mâna. 

Don bătu palma cu el. 

Lista cu străzile pe care trebuiau să le inspecteze era 
îndesată într-o agendă, în care îşi notaseră adresele la care 
se aflau femei adormite, numele lor şi câteva date de 
identificare. Dacă respectivele case erau încuiate, aveau 
libertatea să le spargă uşile şi să intre - chestie destul de 
distractivă la început. Don se bucura să se spele pe mâini 
cu diferite tipuri de săpun, în diferite tipuri de băi, iar 
varietatea de stiluri şi culori a chiloţeilor din sertarele cu 
lenjerie din Dooling era un subiect pe care se gândise să-l 
studieze de multă vreme. Însă, după un timp, senzațiile 
astea ieftine începură să-l cam plictisească. Asta nu era o 
acţiune în adevăratul sens al cuvântului. Fără un cur care 
să-i umple, chiloţii nu înseamnă nimic. Dacă te gândeai 
mai bine, el şi cu juniorul nu erau decât un fel de 
recenzori. 

— Asta e Ellendale Street, da? întrebă Don, oprind 
camioneta lângă trotuar. 

— Recepţionat, El Commandante. 

— Hai s-o luăm pe jos, partenere! Să căutăm nişte 
muiero-baloţi din ăia şi să le scriem numele în agendă. 

Vru să deschidă portiera, dar Eric îl apucă de braţ. 
Bobocul se uita la un teren viran dintre Ellendale şi liceu. 

— Vrei să-ţi faci de cap, şefu'? 


e 470 œ» 


— Întotdeauna, zise Don. La ce te gândeşti? 

— Ai ars vreunul până acum? 

— Un cocon? Nu. 

Don văzuse câteva secvenţe la ştiri - o înregistrare 
făcută cu telefonul mobil, în care doi tipi cu măşti de 
hochei pe faţă, dădeau foc unui cocon. Cică îşi ziceau 
„Brigada Pârjolitorilor”. Coconul din filmuleţul ăla se 
aprinsese ca un petic de iarbă uscată, stropit cu benzină. 
Fffuşşş! 

— Dæ’ tu? 

— Nici eu, zise Eric. Da’ am auzit că ard al naibii de 
mişto. 

— Ce vrei să faci? 

— Acolo trăieşte o babă boschetară, îi arătă Eric. Dacă 
poţi să zici că trăieşte. Am putea să ne jucăm niţel cu ea. 
Ştii tu, să experimentăm, să vedem şi noi cum e. Că nu-i 
nimeni care să-i simtă lipsa. 

Tonul lui Eric devenise din ce în ce mai nesigur. 

— Normal, dacă tu nu vrei... 

— Nu ştiu dacă vreau sau nu, spuse Don. 

Asta era o minciună. Bineînţeles că voia. Numai 
gândindu-se la asta începuse să se simtă cam excitat. 

— Haide s-o găsim şi după aia vedem ce facem! 
Inspectăm mai târziu adresele de pe Ellendale. 

Coborâră amândoi din camionetă şi se îndreptară spre 
terenul sugrumat de buruieni unde se afla bojdeuca Babei 
Essie. Don avea o brichetă Zippo. Acum şi-o scoase din 
buzunar şi începu s-o aprindă şi s-o stingă. S-o aprindă şi s- 
o stingă. 


e 471 œ» 


II 


1 


Femeile au început să-i spună „locul cel nou”, pentru că 
nu mai semăna cu Doolingul - cel puţin, nu cu Doolingul pe 
care îl ştiau ele. Mai târziu, după ce au început să-şi dea 
seama că s-ar putea să stea aici pe termen lung, i-au zis 
Oraşul Nostru. 

Şi aşa i-a rămas numele. 


2 


Carnea avea un pronunţat gust de gaz de brichetă, cu 
care aprinseseră cărbunii vechi din pivniţa doamnei 
Ransom, dar mâncară toată pulpa linxului pe care-l 
împuşcase Lila cu revolverul de serviciu şi-l scosese din 
piscina împuţită. 

— Suntem nişte căţeluşi bolnavi, a spus Molly în prima 
noapte, lingându-şi grăsimea de pe degete şi apucând o 
altă halcă. 

Părea să nu-i displacă prea tare să fie un căţeluş bolnav. 

— Că bine zici, scumpete, îi spuse bunica ei, da' a naibii 
să fiu eu dacă nu-i o mâncare pe cinste. Mai dă-mi o 
bucată, Coană Şerif. 

Se adăpostiseră printre ruinele casei care aparținuse 
doamnei Ransom, însă nu avuseseră curaj să deschidă 
vreuna din conservele prăfuite din cămară, pentru că Lila 
se temea de botulism. Au rezistat două săptămâni 
hrănindu-se în principal cu fructele de pădure pe care le 
culegeau din tufele crescute în fostul lor cartier şi cu 
ştiuleţi mici de porumb sălbatic (tare şi fără gust, dar 
comestibil). Era doar luna mai, prea devreme şi pentru 
fructele de pădure şi pentru porumb, dar iată-le că deja 
erau coapte. 

De unde Lila a ajuns la o concluzie mai întâi destul de 
şubredă, dar care devenea din ce în ce mai certă: această 


e 472 œ» 


versiune a Doolingului în care au ajuns ele se mişca în alt 
ritm temporal faţă de Doolingul în care trăiseră ele şi pe 
care îl cunoşteau atât de bine. Sigur, timpul părea 
neschimbat, dar nu era aşa. Doamna Ransom le-a spus că 
fusese singură câteva zile înainte de apariţia lui Molly. 
Orele din locul vechi (cel de dinainte?) erau zile în locul 
nou (cel de acum?). Poate chiar săptămâni. 

Gândul la două fluxuri diferite ale timpului îi ocupa 
adesea mintea Lilei înainte să adoarmă. Multe dintre 
locurile unde se culcau aveau vedere spre cerul liber - fie 
acoperişurile fuseseră distruse de copacii căzuţi, fie 
fuseseră luate cu totul de vânt - şi Lila se uita la stele până 
când o lua somnul. Stelele păreau aceleaşi, însă strălucirea 
lor era şocantă. Erau ca nişte scântei incandescente. Oare 
era reală lumea aceasta fără bărbaţi? Să fi fost raiul? 
Purgatoriul? Un univers paralel într-un timp paralel? 

Soseau aici tot mai multe femei şi fete. Tot mai multe şi 
tot mai repede. Cu toate că Lila nu voia, s-a pomenit că 
trebuie să aibă grijă de ele. Se pare că era de la sine 
înţeles. 

Dintre tufele dese care crescuseră în jurul unei vile, a 
apărut Dorothy Harper, din Comisia pentru Curriculum. 
Era însoţită de prietenele ei - trei doamne vesele, cu părul 
alb, cam la şaptezeci şi ceva de ani, care s-au prezentat, 
spunând că sunt membre ale unui club de lectură. Au 
început imediat s-o drăgălească şi s-o răsfeţe pe Molly, 
căreia îi plăcea nespus de mult să fie drăgălită şi răsfăţată. 
Janice Coates a apărut de pe Strada Principală - avea o 
frunză în permanentul distrus şi era acompaniată de trei 
femei în uniforme roşii, de închisoare. Janice şi cele trei 
foste deţinute - Kitty McDavid, Celia Frode şi Nell Seeger 
- fuseseră nevoite să-şi croiască drum prin hăţişul crescut 
în jurul Penitenciarului Dooling. 

— Bună ziua, doamnelor! a spus Janice, după ce le 
îmbrăţişase pe Blanche McIntyre şi pe Lila. Scuzaţi-ne 
aspectul. Tocmai ce-am evadat din închisoare. Acum, ia 
spuneţi-mi, care dintre voi s-a înţepat la deget într-un fus 
şi a provocat toată încurcătura asta? 


e 473 a 


Unele dintre case puteau fi reparate ca să locuiască în 
ele. Altele erau năpădite de mult prea multe buruieni sau 
erau dărâmate. Sau şi una, şi alta. Mergând pe Strada 
Principală, femeile au rămas cu gura căscată la clădirea 
liceului, care fusese veche chiar şi pentru Doolingul cel de 
dinainte. În Doolingul cel nou era literalmente ruptă în 
două, iar păsările ţopăiau pe linoleumul din clase, umflat 
de timp şi intemperii. Clădirea în care se aflaseră birourile 
consiliului municipal şi sediul poliţiei era pe jumătate 
dărâmată. Pe Malloy se spărsese un canal de scurgere. O 
maşină ajunsese pe fundul lui, scufundată până la parbriz 
în apă de culoarea cafelei. 

În colonia aceasta a venit şi o femeie, pe nume Kayleigh 
Rawlings, care şi-a oferit serviciile de electrician. Pe fosta 
directoare nu a surprins-o deloc acest lucru, deoarece ştia 
că Rawlings urmase nişte cursuri profesionale. Nu a 
deranjat pe nimeni faptul că aceste cursuri fuseseră ţinute 
în interiorul Penitenciarului Dooling şi că femeia 
electrician era, de fapt, o fostă deţinută. Pentru că ea nu 
comisese nicio crimă în locul acesta nou, sub aceste stele 
orbitoare. 

Kayleigh a reuşit să resusciteze un generator solar din 
casa unui doctor bogat şi au pregătit friptură de iepure pe 
aragazul electric de acolo şi au ascultat discuri vechi la 
tonomatul de colecţie. 

Seara stăteau de vorbă. Majoritatea femeilor se 
treziseră în acelaşi loc unde adormiseră - la fel cum păţise 
şi Lila, care se trezise tot în maşina ei de serviciu şi tot în 
faţa casei doamnei Ransom. Însă câteva îşi aminteau că se 
deşteptaseră în întuneric şi că nu auziseră atunci decât 
vuietul vântului şi ciripitul păsărilor şi - parcă - nişte voci 
din depărtare. După răsăritul soarelui, aceste femei o 
luaseră prin pădure spre vest şi ieşiseră fie pe Drumul 
Ghiulelei, fie pe West Lavin. Descrierea primelor momente 
de după trezire creau, pentru Lila, imaginea naşterii unei 
noi lumi - ca şi cum întregul mediu în care trăiau acum ar 
fi fost un joc al imaginaţiei colective. Şi şi-a spus că 
aceasta era o explicaţie la fel de posibilă ca oricare alta. 


e 1474 œ 


3 


Zilele veneau şi treceau. La fel şi nopţile. Însă nimeni nu 
putea să spună exact câte anume trecuseră din acea primă 
zi. Totuşi erau sigure că era vorba despre săptămâni. Şi 
apoi despre luni. 

S-a organizat o echipă care trebuia să procure hrana. 
Erau multe animale în jur - mai cu seamă căprioare şi 
iepuri - şi multe fructe sălbatice şi legume. N-au suferit 
deloc de foame. S-au împărţit şi în alte grupe: una pentru 
agricultură, una pentru reconstrucţie, una pentru îngrijiri 
medicale şi una care trebuia să continue educaţia 
copilelor. În fiecare dimineaţă, câte o altă fetiţă suna dintr- 
o talangă în faţa şcolii. Sunetul se auzea până foarte 
departe. Femeile au devenit profesoare, la fel şi câteva 
dintre fetele mai mari. 

Nu au avut de pătimit din cauza niciunui virus, însă au 
fost multe cazuri de dermatite alergice din cauza 
contactului cu frunzele de iederă otrăvitoare şi destule 
tăieturi şi vânătăi, ba chiar şi nişte fracturi - provocate de 
capcanele inerente din construcţiile de mult abandonate - 
muchii tăioase sau deformate, trape ascunse. Dacă totuşi 
lumea aceasta era un rod al imaginaţiei, îşi spunea Lila 
uneori înainte să adoarmă, părea una uluitor de reală, de 
vreme ce-i putea face pe oameni să sângereze. 

In subsolul liceului, unde o specie de mucegai îşi făcuse 
de cap prin dulapurile arhipline cu documente şcolare 
vechi de decenii, Lila a descoperit un şapirograf care 
probabil că nu mai fusese folosit de prin anii şaizeci. Era 
bine ambalat într-o cutie mare din plastic. Câteva dintre 
deţinutele de odinioară s-au dovedit surprinzător de 
îndemânatice şi au ajutat-o pe Molly Ransom să facă tuş 
proaspăt din coacăze sălbatice, iar fetiţa a înfiinţat o 
gazetă cu o singură foaie, care se chema Ce se mai 
întâmplă prin Dooling. Primul articol a purtat titlul 
„ȘCOALA SE REDESCHIDE!” şi a citat-o în el pe Lila 
Norcross: „Este plăcut să vezi cum copiii îşi reintră în 
rutina normală.” Molly a întrebat-o pe Lila ce fel de funcţie 


e 475 a 


să scrie că are - Şef al Poliţiei din Dooling sau doar Şerif. 
Lila i-a zis să scrie că-i doar „o localnică”. 

Şi mai erau şi întrunirile. Acestea au avut loc la început 
doar o dată pe săptămână, apoi de două ori. Şi durau câte 
o oră sau două. Cu toate că s-au dovedit extrem de 
importante pentru sănătatea şi confortul psihic al tuturor 
femeilor din Oraşul Nostru, convocarea lor s-a datorat unei 
simple întâmplări. Primele participante au fost doamnele 
care se intitulau „membre ale Clubului de Lectură din 
Prima Joi a Lunii din lumea veche”. În lumea aceasta nouă, 
se întâlneau în supermarketul Shopwell, care rezistase 
foarte bine timpului. Chiar şi fără vreo carte, aveau 
suficiente lucruri de discutat. Blanche, Dorothy, Margaret 
şi Gail (sora lui Margaret) se instalau pe scaune pliante în 
faţa magazinului şi vorbeau despre lucrurile de care le era 
dor. Printre acestea se numărau cafeaua proaspătă şi sucul 
de portocale, aerul condiţionat, televiziunea, gunoierii, 
Internetul şi conversațiile cu prietenii la telefon. Dar cel 
mai mult - în această privinţă erau toate de acord - le 
lipseau bărbaţii. Au început să li se alăture femeile mai 
tinere şi toate erau bine-venite. Şi vorbeau despre golul 
din vieţile lor, care pe vremuri fusese ocupat de fiii, 
nepoţii, taţii, bunicii... şi soţii lor. 

— Să vă zic eu ceva, fetelor, le-a spus Tita Coombs la 
una dintre întrunirile de la finalul primei veri - deja erau 
prezente aproximativ cincizeci de doamne. Poate pe unele 
dintre voi le va şoca francheţea mea, dar nu-mi pasă. Mi-e 
dor de futaiul ăla bun din serile de vineri. La începutul 
relaţiei noastre, Terry termina prea repede, dar l-am 
învăţat cum să facă şi după aia totul a fost excelent. Au 
fost seri când eu am avut două orgasme mari şi unul mai 
mic înaintea lui. Şi ce credeţi că făceam după aia? 
Dormeam ca un prunc! 

— N-ai degete? a întrebat-o cineva, în hohotele de râs 
ale celorlalte femei. 

— Ba am! a răspuns Rita, care râdea şi ea şi se făcuse ca 
focul în obraji. Dar crede-mă, scumpa mea, nu-i acelaşi 
lucru! 


e 476 œ» 


Vorbele astea i-au adus o rundă zdravănă de aplauze, 
deşi nu unanime, deoarece s-a abținut Candy, pudica soţie 
a lui Fritz Meshaum. 

Evident că, la aceste Întruniri, au fost puse două 
întrebări esenţiale, exprimate în o sută de moduri diferite. 
În primul rând, cum de au ajuns aici, în acest loc pe care-l 
botezaseră Oraşul Nostru? Şi de ce? 

Au ajuns aici prin magie? Sau în urma unui experiment 
ştiinţific eşuat? Sau din voinţa Domnului? 

Continuarea existenţei lor era o răsplată sau o 
pedeapsă? 

Şi, mai ales, de ce tocmai ele? 

Kitty McDavid lua deseori cuvântul când discuţia o 
apuca în această direcţie. li rămăseseră vii în minte 
amintirile din coşmarul pe care-l avusese în ajun de 
declanşarea Aurorei - silueta aceea neagră, despre care ea 
ştia de undeva că ar fi fost o regină şi pânzele ca de 
păianjen care i se ţeseau din păr. Încă o mai obsedau 
imaginile acelea. 

— Nu ştiu ce ar trebui să fac, dacă ar trebui să mă rog 
să mi se ierte păcatele sau să fac altceva, a zis Kitty odată. 

— Haide, măi, fato, dă-o dracu’ de treabă! i-a răspuns 
Janice Coates. Fă ce vrei, că doar nu eşti în faţa Papei de la 
Roma. Eu, una, am să încerc să mă acomodez. Pe bune 
acum, ce am putea să facem în situaţia asta? 

Şi această declaraţie a fost pe placul publicului. 

Însă întrebarea - „Ce mama dracului s-a întâmplat?” - 
revenea în permanenţă. Fără să primească vreun răspuns 
satisfăcător. 

La una dintre întruniri (cel puţin trei luni după ce 
avusese loc „Marea Relocare” - cum îi plăcea lui Janice 
Coates să-i spună), a apărut o nouă participantă, care s-a 
aşezat în spate, pe un sac de îngrăşăminte. Şi-a ţinut capul 
în piept pe toată durata discuţiilor animate despre viaţa de 
acum şi despre minunata descoperire făcută la oficiul local 
al poştei: nouă cutii cu Lunapads - absorbante refolosibile. 

— Slavă Domnului că nu mai trebuie să-mi îndes cârpe 
în chiloţi în perioada aia a lunii! s-a bucurat Nell Seeger. 


e 477 œ 


Aleluia! 

Spre sfârşitul Întrunirii, discuţia a revenit - aşa cum se 
întâmpla întotdeauna - la lucrurile acelea care le lipseau. 
Aproape mereu se lăsa cu lacrimi de dorul copiilor sau 
bărbaţilor. Însă cele mai multe dintre femei spuneau că se 
simțeau despovărate - măcar pentru moment. Se simțeau 
mai uşurate. 

— Am terminat, doamnelor? le-a întrebat Blanche în 
acea anume zi. Mai doreşte cineva să ne împărtăşească 
vreo problemă arzătoare înainte de a ne duce la treburile 
noastre? 

Din spate s-a ridicat o mânuţă mică, cu degetele mânjite 
cu cretă de multe culori. 

— Da, drăguță, a spus Blanche. Eşti nouă, nu-i aşa? Şi 
foarte scundă! Vrei să te ridici în picioare, te rog? 

— Bine ai venit printre noi, au rostit în cor toate femeile, 
întorcându-se să o vadă. 

Nana Geary s-a ridicat de pe sacul cu îngrăşăminte. Şi-a 
şters palmele de tricoul foarte uzat şi cu mânecile 
zdrenţuite... dar tot preferatul ei. 

— Mama mea nu ştie că sunt aici, a început ea, şi sper 
că n-o să-i spună nimeni. 

— Iubito, a intervenit Dorothy Harper. Locul ăsta este ca 
Vegasul. Ce se discută la Ora Femeii rămâne la Ora 
Femeii. 

S-au auzit câteva râsete înfundate, însă fetiţa cu tricoul 
decolorat (pe vremuri o nuanţă superbă de roz) nu a 
schiţat nici măcar un zâmbet. 

— Eu vreau doar să spun că mi-e dor de tăticul meu. M- 
am dus la frizeria Pearson şi am găsit un aftershave pe 
care-l folosea el - Drakkar Noir, aşa se cheamă - şi l-am 
mirosit şi mi-a venit să plâng. 

În faţa supermarketului s-a aşternut tăcerea, întreruptă 
doar de câteva smiorcăieli. Mai încolo se va afla că nu doar 
Nana s-a dus la frizerie ca să miroasă sticlele cu 
aftershave. 

— Cred că atât am vrut să spun, a murmurat ea. Doar 
că... mi-e dor de el şi aş vrea să-l mai văd cândva. 


e 478 + 


Toate femeile au început s-o aplaude. 
Nana s-a aşezat înapoi pe sac şi şi-a acoperit faţa cu 
mâinile. 


4 


Oraşul Nostru nu era o utopie. Curgeau lacrimi, existau 
destule certuri şi, în prima vară, o crimă urmată de o 
sinucidere au şocat locuitoarele prin absurditatea ei. 
Maura Dunbarton, altă refugiată din Penitenciarul Dooling 
al lumii de dinainte, a sugrumat-o pe Kayleigh Rawlings, 
după care s-a omorât. Coates le-a descoperit şi a adus-o pe 
Lila să le vadă. 

Maura atârna în ştreangul legat de bara ruginită a unui 
leagăn din curtea unei case. Pe Kayleigh au descoperit-o 
moartă în sacul de dormit din camera celor două amante. 
Avea faţa cenuşie, iar albul ochilor deschişi era filigranat 
cu sânge. Fusese sugrumată şi apoi înjunghiată de cel 
puţin zece ori. Maura lăsase un bilet, mâzgălit cu creionul 
pe o bucată dintr-un plic. 


Lumea asta este diferită, dar eu nu m-am 
schimbat. Vă va fi mai bine fără mine. Am ucis-o pe 
Kayleigh fără motiv. Nu m-a supărat şi nici nu s-a 
luat la ceartă. O iubesc şi acum la fel de mult ca 
atunci când eram în puşcărie. Ştiu că vă era de 
folos. N-am putut să mă abţin. Mi-a venit s-o omor şi 
am omorât-o. Mi-a părut rău după aia. 

Maura 


— Ce părere ai? a întrebat-o Lila. 

Şi Janice i-a răspuns: 

— Cred că-i o enigmă, la fel ca tot ce se petrece aici. 
Cred că-i mare păcat că nebuna asta a ales s-o omoare pe 
singura persoană care ştia cum se cablează un circuit 
electric. O ţin de picioare şi tu te urci pe ceva şi tai funia 
aia. 

Fără să mai spună şi altceva, Coates şi-a încolăcit 


e 179 a 


braţele în jurul picioarelor scurte ale Maurei Dunbarton. S- 
a uitat peste umăr la Lila. 

— Haide, nu mă lăsa să stau aşa! Pute. Cred că a făcut 
pe ea. Încântătoare treabă-i sinuciderea! 

Le-au îngropat pe ucigaşă şi pe sărmana ei victimă lângă 
gardul dărăpănat al penitenciarului. Deja se făcuse iarăşi 
vară, o vară senină şi caniculară. O mulţime de purici 
ţopăiau prin ierburile înalte. Coates a rostit câteva cuvinte 
despre aportul lui Kayleigh la bunăstarea comunităţii lor şi 
despre bizarul gest criminal al Maurei. Un cor de fetiţe a 
cântat „Amazing Grace”. Vocile lor de copii au făcut-o pe 
Lila să plângă. 

Recuperase din fostul ei cămin mai multe fotografii cu 
Jared şi Clint. Participa câteodată la întruniri, dar, odată 
cu trecerea timpului, fiul şi soţul ei au început să i se pară 
mai puţin reali. Noaptea, în cort - Lila prefera să doarmă 
în aer liber cât timp vremea era îngăduitoare - îşi aprindea 
lanterna şi le studia chipurile la lumina ei. Oare cum mai 
arată Jared? Faţa lui încă mai avea delicateţea 
adolescenţei chiar şi în pozele de dată mai recentă. O 
durea sufletul că nu va afla. 

Se uita şi la soţul ei, la zâmbetul lui strâmb şi la părul 
care începuse să-i încărunţească. Şi îi era dor de el, deşi 
nu la fel de mult cât îi era de Jere. Încă se mai simţea 
stânjenită de acuzaţiile pe care i le aruncase lui Clint în 
noaptea aceea oribilă; încă îi mai era ruşine din cauza 
minciunilor pe care le spusese, din cauza geloziei sale fără 
temei. Însă parcă îşi vedea altfel soţul acum, când se uita 
la el prin lupa amintirilor. Se gândi la toată grija cu care îşi 
îngropase el trecutul, la felul în care se folosise de toată 
priceperea lui de psihiatru ca s-o ţină pe ea departe de 
acest trecut. Oare Clint îşi imagina că doar el era în stare 
să facă faţă unei asemenea suferinţe? Că mintea ei 
nedezvoltată şi spiritul ei plăpând nu ar fi putut s-o 
înţeleagă? Sau era vorba despre un fel de egoism, deghizat 
în putere de caracter? Lila ştia bine că bărbaţii erau 
sfătuiţi (evident, de alţi bărbaţi) să-şi ţină durerile doar 
pentru ei; dar mai ştia şi că o căsnicie ar fi trebuit să 


e 480 » 


anuleze unele dintre acele sfaturi. Însă nu aşa se 
întâmplase în cazul lui Clint. 

Mai era şi piscina. O apucau şi acum nervii când se 
gândea la ea. Şi când se gândea cum renunţase Clint la 
cabinetul particular în urmă cu mulţi ani. Fără să se 
consulte cu ea. Şi când se gândea la milioanele de decizii 
aparent lipsite de importanţă din toată viaţa lor - decizii 
luate de el şi cu care ea fusese obligată să se împace. Se 
simţea ca una dintre Nevestele din Stepford*, chiar şi 
acum, când soţul ei se afla într-o altă lume. 

In bezna din jur ţipau bufniţele şi urlau câinii, sălbăticiţi 
după cine ştie câte generaţii canine trecute de când 
universul, aşa cum îl ştiau ei, se sfârşise. Lila trase 
fermoarul cortului. Lumina lunii se vedea albastră prin 
țesătura galbenă. O deprimau gândurile la telenovela care 
fusese viaţa ei de demult - replicile ei, replicile lui, el 
trânteşte o uşă, ea o trânteşte pe alta. Toate gesturile 
astea teatrale pe care ea le dispreţuise mereu când le 
vedea la alţii. Condescendenţă, numele tău este Lila - îşi 
zise ea, neputând să-şi stăpânească un zâmbet amar. 


5 


Gardurile vii din jurul penitenciarului crescuseră şi se 
făcuseră ca nişte ziduri. Lila intră prin deschizătura pe 
care o tăiaseră în vegetaţia aceea abundentă Coates şi alte 
câteva femei. În închisoare se intra printr-o gaură din zidul 
sudic. Ceva explodase înăuntru - Lila bănuia că fusese 
aragazul uriaş pe gaz din bucătărie - şi spărsese betonul la 
fel de uşor cum un copilaş stinge lumânarea de pe tort. 
Lila mai că se aşteptase să pătrundă într-un cu totul alt loc 
- o plajă albă, o uliţă pietruită, o culme de munte, tărâmul 
lui Oz - însă se pomeni într-o clădire cu celule. Pereţii erau 
pe jumătate dărâmaţi, unele dintre uşile cu gratii erau 
ieşite din ţâţâni. Probabil că explozia aia fusese 


% Stepford Wives - film în care se descrie o societate idilică, în care 
soțiile sunt docile şi iubitoare şi fac totul pentru a fi pe placul soţilor 
lor (n. tr.). 


e 481 œ» 


extraordinar de puternică. Din podea creşteau buruieni şi 
pe tavan se întinsese mucegaiul. 

Străbătu aripa demolată a clădirii şi ajunse pe coridorul 
central al penitenciarului, căruia Clint îi zicea „Broadway”. 
Parcă lucrurile stăteau ceva mai bine aici. Lila merse de-a 
lungul liniei roşii, vopsite pe mijloc. Căzuseră toate 
sistemele de siguranţă, erau descuiate toate uşile, iar 
geamurile din sticlă armată de la cantină, bibliotecă şi 
Cabină erau pâcloase. În locul unde Broadway-ul ajungea 
la uşile de la intrare se vedeau alte urme ale exploziei: 
cărămizi şi blocuri de ciment sfărâmate, o mulţime de 
cioburi, uşa metalică deformată înspre înăuntru. Lila ocoli 
cu atenţie toate resturile acestea. 

Trecu apoi pe lângă uşa deschisă de la camera 
personalului. Ciupercile încolţiseră din mocheta de acolo şi 
aerul mirosea puternic a vegetaţie viguroasă. 

În cele din urmă ajunse şi în cabinetul lui Clint. 
Fereastra din colţ fusese spartă şi prin ea intraseră tufele 
uriaşe de afară, pline cu floricele albe. Un şobolan îşi făcea 
de lucru prin umplutura unei perne de la canapea. Holbă 
ochii la Lila, apoi se refugie iute în adăpostul pe care şi-l 
făcuse sub un morman de rigips. 

Reproducerea după Hockney atârna într-o parte pe 
peretele din spatele biroului. Lila se duse şi o îndreptă. În 
tablou era o clădire zugrăvită în culoarea nisipului, cu 
perdele identice la toate ferestrele. La parter avea două 
uşi. Una albastră, cealaltă roşie: exemple ale faimoasei 
palete coloristice a lui Hockney, strălucitoare ca emoţiile 
provocate de amintirile frumoase, chiar dacă destul de 
neclare. Lila se  simţise pe vremuri sedusă de 
nenumăratele posibilităţi interpretative pe care le oferea 
arta acestui pictor. Cu mulţi ani în urmă îi dăruise tabloul 
lui Clint, închipuindu-şi că îl va arăta pacientelor şi le va 
spune: „Vezi? Acesta nu este sfârşitul. Există uşi către o 
viaţă mai bună, mai fericită.” 

Ironia era evidentă: Clint se afla într-o altă lume. Jared 
se afla într-o altă lume. Poate murise unul dintre ei, poate 
muriseră amândoi. Reproducerea după Hockney aparţinea 


e 482 » 


acum şobolanilor şi mucegaiului şi buruienilor acestei lumi 
- o lume alterată şi pustie, dar singura lume pe care o mai 
aveau ele. Acesta era Oraşul Nostru, Dumnezeu să ne aibă 
în paza Lui! Lila ieşi din cabinet şi străbătu din nou 
penitenciarul mort, până la deschizătura din tufele dese. 
Voia să iasă cât mai repede de acolo. 


6 


În toate aceste luni, din ce în ce mai multe femei veneau 
aici din lumea bărbaţilor, cum o numise odinioară James 
Brown. Spuneau că, atunci când adormiseră ele, criza 
Aurora abia începuse în Dooling; acolo nu trecuseră mai 
mult de două sau trei zile. Insă violențele şi disperarea 
descrise de ele păreau ireale mai vechilor locuitoare ale 
Oraşului Nostru. Dar, mai cu seamă, li se păreau aproape 
lipsite de importanţă. Femeile din lumea aceasta aveau 
propriile lor probleme şi preocupări. Una dintre acestea 
era vremea. Vara era pe sfârşite. Urma toamna şi apoi 
avea să vină iarna. 

Cu ajutorul manualelor de la bibliotecă şi sub 
supravegherea Magdei Dubcek, văduvă de antreprenor (şi 
mamă a tânărului care se ocupase de piscina Lilei), au 
reuşit să termine o parte din lucrările începute de Kayleigh 
înainte de a fi ucisă de amanta ei cea dusă cu capul. 
Magda învățase de la soţul ei destul de multe despre 
meseria de electrician. 

— Bărbatu-meu îmi povestea mereu ce face: „Uite, 
Magda, ăsta-i un cablu sub tensiune; şi, uite, ăla-i un cablu 
împământat.” Şi eu îl ascultam. N-a ştiut niciodată că-l 
ascult, zicea că vorbeşte la pereţi, da’ eu îl ascultam. 

Şi Magda a făcut o mutră şmecheră, care-i amintea Lilei 
dureros de tare de Anton. 

— Mă rog, l-am ascultat doar primele cinci sute de ori. 

Cu energia recuperată de la panourile solare care 
supravieţuiseră anilor de abandon, au reuşit să 
construiască o reţea electrică pentru cele câteva case 


% „It's a Man's World” (n. tr.). 
e 483 + 


situate pe teren ridicat. 

Maşinile obişnuite nu le erau de niciun folos; le era 
imposibil să-şi dea seama de câtă vreme dura versiunea 
aceasta a lumii, însă starea automobilelor din parcări a 
constituit un indiciu important în acest sens - trecuse 
suficient timp pentru ca apa şi umezeala să distrugă 
motoarele. Într-un garaj rămas în picioare au descoperit o 
maşină care mai putea fi folosită, numai că benzina fie 
suferise modificări chimice, fie se evaporase pur şi simplu. 
Însă, în magazia unui club, femeile au găsit un parc mic de 
maşinuţe de golf, bine conservate şi care funcționau pe 
bază de energie solară. De îndată ce au fost alimentate, au 
pornit fără probleme. Femeile mergeau cu ele pe străzile 
curățate de copacii căzuţi şi de vegetaţia în exces. 

La fel ca supermarketul Shopwell, şi Braseria Olympia 
rezistase uimitor de bine vicisitudinilor timpului. Rita 
Coombs (pe vremuri, soţie a lui Terry) a redeschis-o în 
sistem barter. Pregătea mâncarea pe o sobă veche cu 
lemne, pe care-l cărase cu ajutorul altor femei din subsolul 
fostei sale case. 

— Mereu mi-am dorit să-mi deschid un restaurant, i-a 
explicat ea Lilei, numai că Terry nu mă lăsa să muncesc. 
Zicea că nu vrea să-şi facă griji pentru mine. Niciodată n-a 
înţeles cât de tare te plictiseşti când eşti doar un bibelou 
de porțelan în vitrină. 

Tonul ei era degajat, însă şi-a ferit ochii. Lilei i s-a părut 
că îi era ruşine - îi era ruşine pentru că se bucura să aibă 
ceva numai şi numai al ei. Lila spera că Rita va depăşi 
necazurile trecutului şi chiar avea încredere că aşa se va 
întâmpla - cândva. Multe dintre ele se simțeau schimbate, 
numai că această schimbare le aducea şi doză de ruşine, 
de parcă ar fi chiulit de la şcoală. Erau femei precum 
Magda şi Rita, care s-au pomenit dintr-odată foarte 
solicitate şi  înfloreau în lumina acestei lumi noi. 
Săptămânile treceau pe nesimţite şi ele au renunţat să mai 
discute despre lucrurile de care le era dor, ci despre cele 
de care se bucurau că scăpaseră. 

Frunzele şi-au schimbat culorile, la fel ca în lumea 


e 484 + 


veche. Numai că Lilei nuanțele lor i se păreau mai intense 
şi mai durabile. 

Intr-o zi, cu aer de sfârşit de octombrie, s-a dus în 
grădina doamnei Ransom ca să culeagă dovleci pe care să-i 
cioplească fetele. Baba Essie stătea pe o băncuţă la umbră 
şi se uita la ea. Lângă băncuţă se afla căruciorul ruginit pe 
care Essie îl umpluse cu tot felul de boarfe, de parcă ar fi 
încercat să-şi aprovizioneze noua viaţă cu amintirile vieţii 
de dinainte: un aparat de radio, un telefon mobil, un 
maldăr de haine, o zgardă de câine, un calendar din 2007, 
o sticlă fără etichetă (dar care, pe vremuri, ar fi putut să 
conţină sirop de arțar) şi trei păpuşi. Îi plăcea să se ţină 
după Lila atunci când o vedea cu pălăria de pai pe cap şi 
cu roaba plină cu unelte de grădinărit. 

La început, bătrâna nu vorbise cu nimeni şi se ferea 
dacă cineva încerca să se apropie de ea. Însă, cu timpul, a 
început să se mai relaxeze, cel puţin în preajma Lilei. 
Uneori chiar spunea câteva cuvinte, dar Lila era de părere 
că Essie nu fusese o persoană prea comunicativă nici 
măcar în tinereţile ei. 

— Este mai bine acum, a spus odată ea. Am casa mea. 

S-a uitat cu drag la păpuşile din poală şi a continuat: 

— Le place şi fetiţelor mele. Le cheamă Jingle, Pingle şi 
Ringle. 

Atunci Lila a întrebat-o care era numele ei de familie. 

— Pe vremuri era Wilcox, i-a răspuns Essie, da’ acum e 
Estabrook. Mi-am reluat numele de domnişoară. Mă 
cheamă cum o chema şi pe Elaine aia. Locul ăsta e mai bun 
decât ăla vechi, da' nu doar pentru că am numele de 
domnişoară şi o casă a mea. Miroase mai frumos. 

Astăzi se părea că Essie se retrăsese din nou în sine. 
Când Lila încercă să facă puţină conversaţie, bătrâna 
clătină din cap şi începu să dea din mâini către ea, ca şi 
cum ar fi vrut s-o gonească de acolo. Apoi se apucă să 
scotocească în căruciorul cu vechituri, de unde scoase un 
radio Philco (antic şi de demult) şi începu să-l arunce dintr- 
o palmă în alta. Lila nu se supără: las-o să se joace de-a 
cartoful fierbinte cât are chef, dacă o ajută să se 


e 485 » 


liniştească. 

Pe la prânz, apăru Janice Coates pe o bicicletă. 

— Vreau să-ţi spun ceva, doamnă șerif. 

— Nu mai sunt şerif, Janice. Nu citeşti Ce se mai 
întâmplă prin Dooling? Sunt doar o localnică, la fel ca 
oricare alta. 

Coates nu se lăsă descurajată. 

— Cum vrei, dar cred că trebuie să ştii că dispar femei. 
Deja au dispărut trei. Prea multe ca să fie o simplă 
coincidenţă. Trebuie să vadă cineva ce se petrece. 

Lila studie dovleacul pe care tocmai îl rupsese de pe 
vrej. Portocaliu la vârf, dar negru şi putrezit la fund. Li 
dădu drumul din mână şi dovleacul se rostogoli cu zgomot 
pe brazda de pământ. 

— Vorbeşte cu Comitetul de Reconstrucţie. Sau la 
următoarea întrunire. Eu mi-am dat demisia. 

— Zău, Lila! oftă Coates din şaua bicicletei. Nu mă lua 
pe mine cu din astea. Nu ţi-ai dat nicio demisie. Eşti 
deprimată. 

„Sentimente”, îşi zise Lila. „Bărbaţii nu voiau niciodată 
să vorbească despre ele, femeile voiau să vorbească numai 
despre ele. Da, putea să devină plictisitor.” Se miră şi ea 
de gândul acesta. S-ar putea să fie nevoită să reevalueze o 
parte din resentimentele ei faţă de stoicismul manifestat 
de Clint. 

— Nu pot, Janice, zise ea, îndreptându-se către alt 
dovleac. Imi pare rău. 

— Şi eu sunt deprimată, spuse Janice. S-ar putea să nu- 
mi mai văd niciodată fiica. Mă gândesc la ea în fiecare 
dimineaţă când mă scol şi în fiecare seară când mă duc la 
culcare. În fiecare zi. Şi mi-e dor să vorbesc la telefon cu 
fraţii mei. Dar n-am de gând să... 

Din spatele lor se auzi o bufnitură şi un geamăt înăbuşit. 
Lila se uită peste umăr. Aparatul de radio era pe jos, lângă 
Jingle, Pingle şi Ringle. Păpuşile se holbau la cerul senin 
cu ochii lor lucioşi, plini de o fericire tâmpă. Essie 
dispăruse. În locul ei nu mai era acum decât o molie, care 
zburătăci aiurea câteva secunde, după care zbură departe, 


e 486 » 


lăsând în urma ei un vag miros de foc. 


e 487 œ» 


III 


1 


— Ce naiba?! zbieră Eric Blass, care şedea în fund pe jos 
şi se holba în sus. Le-ai văzut? 

— Încă le mai văd, răspunse Don, privind la roiul de 
molii care zbura pe deasupra terenurilor de tenis, 
îndreptându-se către clădirea liceului. Şi le miros. 

Îi dăduse bricheta lui Eric, deoarece fusese ideea 
puştiului (plus că aşa ar fi putut să dea vina pe el dacă se 
afla ce făcuseră). Eric se lăsase pe vine, o aprinse şi o 
apropie de marginea coconului care ieşea din bojdeuca 
plină cu gunoaie. Coconul luase foc imediat - flacără 
puternică şi pârâieli - de parcă în el ar fi fost praf de 
puşcă, nu o boschetară nebună. Duhoarea de sulf a fost şi 
ea instantanee. Parcă se băşise Dumnezeu însuşi. Baba 
Essie s-a ridicat în capul oaselor - nu că i se desluşea cine 
ştie ce din siluetă - şi a părut că se întoarce spre ei. 
Trăsăturile i s-au limpezit preţ de o clipă - un negativ foto 
în negru şi argintiu -, iar Don a văzut-o strâmbându-şi 
buzele într-un rictus fioros. Încă o secundă şi nu a mai 
rămas nimic din ea. 

Parcă rotindu-se, sfera de foc se ridicase până la un 
metru şi ceva deasupra solului. Apoi sfera de foc s-a 
transformat în molii - sute de molii. Nu mai rămăsese nicio 
urmă din cocon sau din scheletul bătrânei, iar iarba pe 
care dormise Baba Essie nu era nici măcar pârlită. 

„Ăsta a fost un alt fel de foc”, îşi spuse Don. „Dacă ar fi 
fost un foc normal, acum am fi fost amândoi copti.” 

Eric se ridică în picioare. Era foarte alb la faţă şi arunca 
priviri înnebunite în toate părţile. 

— Ce-a fost asta? Ce s-a-ntâmplat? 

— N-am nici cea mai vagă idee, zise Don. 

— Brigăzile alea de Prăjitori... sau cum îi cheamă... au 
anunţat cumva că au zburat molii din coconii pe care i-au 
incendiat? 


e 488 >» 


— Eu n-am auzit. Dar poate nu vor să anunţe. 

— Mda, poate... murmură Eric, umezindu-şi buzele. 
Mda, nu-i niciun motiv pentru care baba asta să fie altfel 
decât alelalte femei. 

Nu, nu exista absolut niciun motiv pentru care Baba 
Essie să fi fost diferită de celelalte adormite din lume. Dar 
Don ştia un motiv pentru care lucrurile din Dooling ar fi 
putut să stea altfel decât în restul lumii. Lucrurile ar fi 
putut să stea altfel aici, pentru că aici se afla o femeie cu 
totul şi cu totul specială, în jurul căreia nu se forma niciun 
cocon atunci când dormea. O femeie cu totul şi cu totul 
specială care se trezea de fiecare dată. 

— Haide! spuse Don. Să ne întoarcem la treaba noastră 
de pe Ellendale Street. Avem muiero-baloţi de numărat. 
Nume de scris. Chestia asta de aici... chestia asta nu s-a 
întâmplat niciodată. Corect, partenere? 

— Corect! Absolut! 

— N-ai să baţi toaca despre pozna asta, nu? 

— Doamne fereşte, sigur că nu! 

— Bravo! 

„S-ar putea totuşi ca eu să povestesc ce am văzut”, îşi 
zise Don. Dar nu lui Terry Coombs. Don nu avusese nevoie 
decât de câteva zile ca să ajungă la concluzia că tipul nu 
făcea nici doi bani. Era... cum îi zice?... un om de paie. 
Başca, părea că-i place să bea cam multişor - vai şi-amar 
de capul lui! Pe Don îl scârbeau la culme oamenii care nu- 
şi puteau înfrâna poftele. Însă individul ăla, Frank Geary... 
ăla pe care Terry îl numise ajutorul lui... ăla era tăcut şi 
părea viclean ca o pisică sălbatică, plus că părea că-l 
interesează foarte mult Evie Black. O să pună curând mâna 
pe ea, dacă nu o făcuse deja. Cu eltrebuia să vorbească 
despre tot ce se întâmplase, dacă tot trebuia să vorbească 
cu cineva. 

Insă mai întâi trebuia să se gândească bine la ce are de 
făcut. 

Să se gândească foarte bine. 

— Don? 

Ajunseseră la camionetă. 


e 489 œ» 


— Da, puştiule? 

— Ne-a văzut? Mie mi s-a părut că ne-a văzut. 

— Nu, îi răspunse Don. N-a văzut nimic, a explodat şi 
atâta tot. Vezi să nu te scapi în nădragi, juniorule! 


2 


Terry a anunţat că se duce acasă ca să se gândească 
care anume ar trebui să fie următoarea lor mişcare. Frank, 
destul de convins că următoarea mişcare a şerifului 
interimar era să doarmă ca să se trezească din beţie, i-a 
răspuns că i se pare o idee bună. L-a condus pe Terry până 
la uşa casei, după care s-a întors la sediu. Aici a dat peste 
Linny Mars. Femeia se plimba în cerc, cu laptopul în braţe. 
În jurul nărilor avea cruste de praf alb. Obrajii îi erau 
foarte roşii, iar ochii înceţoşaţi şi duşi în fundul capului. 
Din laptop se auzea mare gălăgie. 

— Bună, Pete! 

De ieri începuse să-i zică Pete. Frank nu se obosise s-o 
corecteze. Şi, chiar dacă ar fi făcut-o, ea ar fi ţinut minte 
doar câteva minute că îl cheamă Frank, după care ar fi 
revenit la Pete. Pierderea memoriei pe termen scurt era o 
manifestare comună a lipsei de somn. Lobii frontali se 
topeau ca untul într-o tigaie încinsă. 

— La ce te uiţi? 

— La filmuleţe pe YouTube, îi răspunse ea, fără să se 
oprească din mers. Ştiu că aş putea să mă uit de la birou, 
pentru că ecranul lui Gertrude e mult mai mare. Numai că 
mereu când mă aşez pe scaun simt cum mă ia valul. E mai 
bine să mă plimb. 

— M-am prins. Ce-s alea? 

Nu că ar fi avut nevoie de vreun răspuns. Frank ştia că 
nu puteau fi decât alte grozăvii. 

— Clipuri de la Al Jazeera. Toate posturile de ştiri din 
lume şi-au ieşit din minţi, da’ ăştia de la Al Jazeera se cacă 
pe ei într-un mare fel. Arde tot Orientul Mijlociu. Acolo-i 
petrol. Ard sondele. Bine măcar că n-a dat încă nimeni cu 
bomba atomică, da' până la urmă tot o să se găsească 


e 490 œ» 


cineva, nu crezi? 

— Nu ştiu ce să zic. Auzi, Linny, poate îmi cauţi şi mie 
ceva pe Internet. Am încercat să dau telefon, dar nu mi-a 
răspuns nimeni. Mi se pare că angajaţii de la penitenciar 
îşi ţin la secret datele personale. 

Linny mergea mai repede acum, tot cu ochii la laptopul 
pe care-l ţinea în faţă, ca pe Sfântul Graal. Se împiedică de 
un scaun, cât pe ce să cadă, se reechilibră şi porni mai 
departe. 

— Şiiţii se luptă cu sunniţii şi ISIS se luptă şi cu unii, şi 
cu alţii. Comentatorii din studioul Al Jazeera sunt de 
părere că toate astea se întâmplă pentru că nu mai sunt 
femei. Spun că, odată cu dispariţia femeilor pe care să le 
protejeze - deşi ideile lor despre protecţie diferă cu mult 
de ale mele -, a dispărut şi fundamentul psihologic al 
iudaismului şi al islamului. De parcă ar fi unul şi acelaşi 
lucru. În principiu, tot pe femei dau vina, chiar dacă acum 
dorm, bietele de ele. Nu că-s duşi cu pluta? În Anglia... 

„Ajunge cu ştirile internaţionale!” îi spuse Frank în 
gând. Bătu de câteva ori din palme în faţa lui Linny. 

— Te rog să-ţi faci treaba câteva minute, scumpo. Crezi 
că poţi? 

Linny se dezmetici. 

— Absolut! Ce-ţi trebuie, Pete? 

— Terry m-a rugat să-i fac rost de adresa lui Lawrence 
Hicks. Directorul-adjunct de la penitenciar. Poţi să mi-o 
găseşti? 

— Simplu ca „bună ziua”, floare la ureche, o nimica 
toată. Am toate adresele şi numerele lor de telefon. În caz 
că apar probleme acolo. 

Insă nu a fost chiar o nimica toată. Nu în starea în care 
era Linny acum. Sub privirea răbdătoare a lui Frank, ea se 
aşeză la birou, deschise un fişier, îl închise, deschise altul, 
apoi pe al treilea - clătinând fără încetare din cap şi 
înjurând computerul de mama focului, aşa cum fac de 
obicei oamenii când ei sunt de vină. La un moment dat, îi 
căzu capul în piept şi Frank observă că din ureche îi ieşea 
un firicel alb. Bătu iar din palme foarte aproape de nasul 


e 491 œ» 


ei. 

— Haide, Linny, concentrează-te! Ar putea să fie ceva 
important. 

Femeia tresări puternic. Firicelul se rupse, pluti în aer, 
dispăru. Linny zâmbi prosteşte. 

— Recepţionat! Auzi, mai ţii minte seara aia când am 
dansat pe muzică country la cârciuma din Coughlin, parcă 
„Sala cu lederă” îi zicea - şi când puneau doar „Boot- 
Scooting Boogie”? 

Frank habar n-avea despre ce vorbeşte Linny. 

— Sigur că ţin minte. Lawrence Hicks. Adresa. 

O găsi în cele din urmă. Clarence Court, numărul şaizeci 
şi patru, în sudul oraşului. Foarte departe de penitenciar. 

— Mulţam, Linny. Ai face bine să bei nişte cafea. 

— Cred că, în loc de cafeaua columbiană, am să mă 
mulţumesc cu nişte prafuri columbiene. Efectul e mai bun. 
Dumnezeu să-i binecuvânteze pe fraţii Griner! 

Sună telefonul. Linny se repezi să răspundă: 

— Poliţia! 

Apoi ascultă cam trei secunde şi închise. 

— Sună mereu să întrebe... cică: „Pe bune că-i o femeie 
trează la puşcărie?” - Bla-bla-bla. Da' ce-s eu? Ziar? 

Îi aruncă lui Frank un zâmbet disperat şi adăugă: 

— Nici nu ştiu de ce mă chinuiesc atâta să stau trează. 
Nu fac decât să amân inevitabilul. 

Frank se aplecă şi, fără să se gândească la ce face, îi 
masă uşor umărul. 

— Rezistă! S-ar putea să ne aştepte o minune chiar după 
colţ. N-ai de unde să ştii până nu ajungi acolo. 

Linny începu să plângă. 

— Mulţumesc, Dave. Eşti tare amabil. 

— Mda, aşa sunt eu, mormăi Frank. 

Încerca mereu să fie amabil, dar nu-i ieşea de fiecare 
dată. Şi nu-i plăcea asta. Probabil că Elaine nu pricepuse 
niciodată că nu-i făcea deloc plăcere să-şi iasă din sărite. 
Însă asta era situaţia. Cineva trebuia să dea dovadă de 
iniţiativă şi curaj. Cineva trebuia să se înhame la jug. Iar, 
în Dooling, acel cineva era el. 


e 492 œ» 


leşi din sediul poliţiei, convins că, atunci când o va 
revedea pe Linny Mars, aceasta va fi înfăşurată într-un 
cocon. Va fi, aşa cum începuseră să spună unii dintre 
poliţişti, un „muiero-balot”. Nu-i plăcea termenul, dar nu 
le-a interzis să-l folosească. Asta era treaba lui Terry. 

În fond, Terry era şeriful. 


3 


Frank se urcă din nou la volanul maşinii de poliţie şi luă 
legătura prin radio cu Patrula Trei, adică cu Reed Barrows 
şi Vern Rangle. Îi răspunse Vern şi Frank îl întrebă dacă se 
aflau tot pe Tremaine Street. 

— Da, spuse Vern. Terminăm repede aici. După ce treci 
de casa doamnei şerif, nu mai sunt prea multe adormite. 
Ar trebui să vezi toate panourile alea cu „De Vânzare” din 
faţa caselor. Am impresia că aşa-zisa „redresare 
economică” n-a ajuns până aici. 

— Înî. Ascultaţi-mă. Terry zice că vrea să dea de urma 
doamnei şerif Norcross şi a fiului ei. 

— Casa lor e goală, îl anunţă Vern. Am controlat-o deja. 
Şi l-am informat personal pe Terry. Mi se pare că era... 

Se întrerupse, probabil dându-şi seama că nu-i în regulă 
să vorbească aşa prin staţie. 

— ...puţin cam extenuat. 

— Sigur, ştie ce i-ai spus, replică Frank. Dar vrea de la 
voi să percheziţionaţi şi casele goale. Dacă îi găsiţi, daţi-le 
frumos „bună ziua” şi treceţi mai departe. Dar anunţaţi-mă 
imediat, în regulă? 

Acum îi răspunse Reed. 

— Dacă Lila n-a adormit încă, eu cred că a ieşit din oraş. 
S-o fi dus în pădure. Altminteri am fi găsit-o într-un cocon 
fie acasă la ea, fie la secţie. 

— Uite care-i treaba, eu vă transmit doar ce mi-a spus 
Terry. 

Nici prin gând nu-i trecea lui Frank să le împărtăşească 
celor doi ceea ce lui i se părea evident: Norcross era cu un 
pas înaintea lui. Dacă nevastă-sa ar mai fi fost trează, în 


e 493 + 


niciun caz nu şi-ar fi abandonat slujba. De unde şi 
concluzia că psihopupu îl sunase pe fi-su şi-i spusese s-o 
mute pe Lila într-un loc sigur. Alt indiciu că tipul era pus 
pe rele. Frank era convins că mama şi fiul nu puteau fi 
prea departe. 

— Da' unde-i Terry? vru să ştie Reed. 

— L-am lăsat acasă la el, îi răspunse Frank. 

— Iisuse! murmură dezgustat Reed. Sper că-i pregătit 
pentru funcţia asta, Frank. Sper din suflet. 

— Pune-ţi lacăt la gură! îl repezi Frank. Vorbeşti prin 
staţie. _ 

— Recepţionat, zise Reed. Începem să verificăm şi casele 
goale de la capătul străzii. Oricum, avem zona aia pe listă. 

— În regulă. Patrula Patru, terminat. 

Frank puse microfonul la locul lui şi porni către 
Clarence Court. Îşi dorea foarte mult să ştie unde se aflau 
Lila Norcross şi fiul ei - i-ar fi putut folosi ca să pună capăt 
acestei situaţii fără vărsare de sânge. Însă nu cei doi erau 
prioritatea lui în acest moment. În acest moment voia să 
capete câteva răspunsuri despre duduia Evie Black. 


4 


Jared răspunse la al doilea tril al telefonului. 

— CDC, filiala Dooling, epidemiolog Jared Norcross. 

— Nu-i cazul, Jere, îi zise Clint. Sunt în cabinetul meu. 
Singur. Mary se simte bine? 

— Binişor. Deocamdată. Se plimbă prin curtea din spate. 
Zice c-o înviorează soarele. 

Cuprins de o vagă nelinişte, Clint încercă să se calmeze 
spunându-şi să nu mai fie aşa de pisălog. Acolo erau 
garduri înalte, o mulţime de copaci; n-o s-o vadă nimeni. 
Oricum, Terry şi noul lui secund nu vor trimite vreo dronă 
sau vreun elicopter care să survoleze zona. 

— Nu cred că o să mai reziste prea mult, tată. Nici nu 
ştiu cum de s-a ţinut trează până acum. 

— Nici eu nu ştiu. 

— Şi nu pricep de ce mama ne-a zis să venim aici. E ceva 


e 494 œ 


mobilă, dar patul e tare ca lemnul. 

Se opri jenat şi apoi adăugă: 

— Ia te uită de ce mă vait eu acum! 

— Oamenii au tendinţa de a se concentra pe lucrurile 
mărunte tocmai ca să nu fie copleşiţi de cele importante, 
spuse Clint. Şi să ştii că mama a avut dreptate, Jere. 

— Că doar nu crezi că o să apară şi în Dooling o Brigadă 
de Pârjolitori, nu? 

Clint îşi aduse aminte de titlul unui roman vechi: Asta nu 
se poate întâmpla aici”. Chestia era că se putea întâmpla 
orice oriunde. Dar, nu, deocamdată nu-l îngrijora 
eventualitatea apariţiei în Dooling a vreunei Brigăzi de 
Pârjolitori. 

— Sunt lucruri pe care tu nu le ştii, zise Clint, dar am să 
te pun la curent diseară. 

„După aia s-ar putea să nu mai am prea multe ocazii”, îşi 
spuse el. 

— O să vă aduc ceva de mâncare. Vreţi pizza cu de toate 
de la Pizza Wagon? Presupunând că n-au închis încă? 

— Grozav! exclamă Jared. Îmi aduci şi un tricou curat? 

— Nu pot să-ţi aduc decât o cămaşă albastră de la 
uniforma de gardian, răspunse Clint. Nu vreau să trec pe 
acasă. 

Jared nu-i răspunse imediat şi tocmai se pregătea să-l 
întrebe dacă mai este la telefon, când îl auzi: 

— Te rog, spune-mi că nu te-a apucat paranoia. 

— O să vă explic tot când ne vedem. Ai grijă de Mary să 
nu adoarmă. Spune-i că nu poate să-şi mănânce pizza prin 
cocon. 

— Aşa am să fac. 

— Jared? 

— Da? 

— Poliţiştii nu mă ţin la curent cu strategia prin care vor 
ei să se ocupe de situația de aici - deocamdată nu mă 
iubesc prea tare. Dar, dacă aş fi în locul lor, aş lua la 
puricat oraşul şi aş face o listă cu toate femeile adormite, 


% It Can't Happen Here - roman al lui Sinclair Lewis, apărut în 1935 
(n. tr.). 


e 495 œ» 


plus adresele la care se află. S-ar putea ca Terry Coombs 
să nu fie prea isteţ şi să nu-i vină ideea asta, dar cred că 
tipul ăla care lucrează cu el ştie că aşa trebuie făcut. 

— Bine... 

— Şi dacă apar acolo, vezi să nu faceţi zgomot şi... 
spune-mi, casa aia are vreo magazie, vreo cămară? 

— Nu sunt sigur, nu m-am uitat, dar cred că are pod. 

— Dacă vezi poliţişti pe stradă, du-le pe toate acolo. 

— Pe bune, măi? Mă cam sperii, tată. Nu cred că înţeleg. 
De ce să nu le dau voie să le găsească pe mama şi pe 
doamna Ransom şi pe Molly? Doar nu dau foc femeilor aici, 
la noi? 

— Nu, nu le dau foc, dar tot ar putea să fie periculos, 
Jared. Pentru tine, pentru Mary şi, mai cu seamă, pentru 
mama ta. Ţi-am spus că nu prea mai sunt în grațiile poliţiei 
în momentele astea. Din cauza femeii despre care v-am 
povestit, cea care este diferită de toate celelalte. Nu vreau 
să intru acum în detalii, dar te rog să ai încredere în mine. 
Poţi să le urci în pod sau nu? 

— Da. Sper să nu fie nevoie, dar da, pot. 

— Bravo! Te iubesc şi ajung curând la voi. Cu pizza. 

„Dar mai întâi, îşi zise el, am să mai trec o dată pe la 
Evie Black.” 


5 


La subraţ cu un scaun pliant luat din sala comună, Clint 
intră în Aripa A. Jeanette stătea lângă uşa care dădea la 
duşuri şi la camera de deparazitare şi purta o conversaţie 
cu un individ invizibil. Ceva despre nişte droguri. Spunea 
că vrea să cumpere marfă bună, oxicodonă, pentru că doar 
asta îl mai domolea pe Damian. Evie stătea în spatele 
gratiilor de la celulă, urmărind scena cu o expresie de 
compasiune... deşi, în cazul persoanelor labile psihic, nu 
aveai cum să fii sigur ce simt. Şi, că tot veni vorba despre 
persoanele labile psihic, Angel stătea pe patul din celula 
învecinată, cu capul sprijinit în mâini şi părul căzut în ochi. 
Îi aruncă o privire fugară lui Clint. 


e 496 » 


— Salut, muistule! 

Şi lăsă iarăşi capul în jos. 

— Ştiu de unde o iei, îi spunea Jeanette traficantului 
nevăzut, şi ştiu că poţi să-mi faci rost chiar acum. Că doar 
nu trag obloanele la miezul nopţii. Ajută-mă, da? Te rog! 
Te rog! Nu vreau să-l apuce iar hachițele pe Damian. Şi lui 
Bobby îi ies dinţii. Nu mai pot să îndur. 

— Jeanette! zise Clint. 

— Bobby?! murmură femeia, uitându-se la el ca trezită 
din somn. A... domnul doctor Norcross! 

I se destinseră trăsăturile, ca şi cum toţi muşchii feţei i 
s-ar fi dus deja la culcare şi creierul încăpățânat avea să-i 
urmeze curând. Din senin şi complet aiurea, Clint îşi aduse 
aminte de un banc vechi: Un cal intră într-un bar şi 
barmanul îi zice: Hei, amice, ce-i cu faţa asta lungă? 

Clint îşi dorea să-i poată explica de ce le ordonase 
gardienilor să scoată din funcţiune telefoanele cu plată şi 
să-i ceară scuze pentru că nu-i mai îngăduia să-şi sune fiul. 
Însă nu era sigur că Jeanette ar fi fost capabilă să-l 
înţeleagă în momentul de faţă. Şi, chiar dacă l-ar fi înţeles, 
oare asta ar fi rezolvat ceva, sau doar i-ar fi intensificat 
suferinţa? I se păreau absolut groteşti libertăţile pe care şi 
le luase faţă de vieţile deţinutelor, faţă de vieţile 
pacientelor sale. Iar faptul că nu avusese o altă soluţie nu 
făcea mai puţin groteşti sau crude măsurile luate. lar 
cuvintele astea - „crude”, „groteşti” - erau prea slabe 
pentru a descrie realitatea. Din cauza lui Evie făcuse el ce 
făcuse, iar acum îşi dădu seama că nu îl mai interesa cât 
de nebună era, ci o detesta pentru ce-l obligase să facă. 

— Jeanette, cu cine... 

— Nu mă întrerupe, doctore, trebuie să fac asta. 

— Vreau să ieşi în curte. 

— Ce? Nu pot. Nu pot să ies singură. Asta-i o puşcărie, 
dacă nu ai observat până acum. 

Se întoarse cu spatele la el şi aruncă o privire în camera 
cu duşuri. 

— Uite ce-ai făcut, a dispărut. L-ai speriat. 

Scoase un fel de suspin uscat. 


e 497 œ» 


— Ce mă fac eu acum? 

— Uşile nu mai sunt încuiate, draga mea. 

Niciodată în întreaga lui viaţă profesională Clint nu mai 
folosise o asemenea expresie afectuoasă cu vreo deţinută. 
Insă acum o făcuse firesc, fără să se gândească. 

— O să mi se facă raport pentru indisciplină! 

— A luat-o razna rău de tot, doctore, chicoti Angel 
printre şuviţele părului slinos. 

— Haide, du-te! o îndemnă Evie. Du-te la atelierul de 
tâmplărie, plimbă-te prin curte, mergi în grădină. Vezi că a 
dat mazărea nouă, dulce ca miere. Umple-ţi buzunarele şi 
vino înapoi. Doctor Norcross şi cu mine vom fi terminat 
treaba până atunci şi vom putea să facem cu toţii un 
picnic. 

— Un picnic pişăcios! o îngână Angel prin claia de păr 
ce-i ascundea rânjetul de pe faţă. 

— Du-te! o grăbi Evie. 

Jeanette se uită la ea cu îndoială. 

— S-ar putea să-l găseşti acolo pe individul ăla, încercă 
s-o convingă Evie. De fapt, sunt sigură că ai să-l găseşti. 

— Sau caută-te în cur! mormăi Angel, tot cu capul în jos. 
Poate s-a ascuns acolo. Fă rost de o cheie franceză şi am 
să te ajut eu să-l găseşti. 

— Spurcată gură ai, Angel! zise Jeanette. Tare spurcată! 

Porni spre capătul coridorului, dar se opri şi se uită ca 
hipnotizată la pata prelungă de lumină de pe podea. 

— Îţi spun eu că nu ai cum să nu ai bătăi de cap de lao 
pată de lumină, şopti Evie. 

Jeanette izbucni în râs. 

— Ai dreptate, Ree! Ai dreptate! E ca la Minţi şi câştigi! 

Işi continuă drumul, încet, pas cu pas, luând-o prea mult 
la stânga şi corijându-se, luând-o prea mult la dreapta şi 
corijându-se. 

— Angel? 

Tonul lui Evie era la fel de blând şi politicos, dar Angel 
ridică ochii, dezmeticită dintr-odată. 

— Am ceva de discutat cu domnul doctor Norcross. Poţi 
să asculţi, dar trebuie să-ţi pui lacăt la gură. Dacă nu, am 


e 498 œ» 


să-ţi vâr în ea un şobolan, care o să-ţi mănânce limba din 
rădăcină. 

Angel se holbă câteva secunde la ea, după care îşi lăsă 
din nou capul în palme. 

Gardianul Hughes apăru chiar atunci când Clint îşi 
desfăcea scaunul pliant în faţa celulei lui Evie. 

— O deţinută a ieşit din clădire, îl anunţă el. Mi s-a părut 
că se duce în grădina de legume. I-ai dat voie? 

— Da, Scott, nu-i nicio problemă. Dar stai cu ochii pe ea, 
bine? Dacă adoarme cumva, du-o repede la umbră, înainte 
să-i crească pânza aia. O s-o aducem înăuntru după ce 
coconul este complet format. 

— În regulă, şefu', spuse Hughes. 

Schiţă un gest de salut şi plecă. 

„Auzi cum mi-a zis”, îşi spuse Clint. „Dumnezeule mare, 
sunt şef aici! Nu m-a numit nimeni, n-am cerut eu funcţia 
asta, dar tot am căpătat-o.” 

— „Nesigur doarme capul ce o coroană poartă”, spuse 
Evie. William Shakespeare, Henric al IV-lea, Actul al 
doilea. Nu-i una dintre cele mai frumoase metafore ale lui, 
dar nici prea rea nu mi se pare. Ştii că pe vremea aia 
rolurile feminine erau jucate de băieţi? 

„Nu poate să citească gândurile”, îşi spuse Clint. „Da, 
bărbaţii au venit, exact cum a prezis ea, dar acelaşi lucru îl 
puteam prezice şi eu. Era logic să se întâmple aşa. Femeia 
asta are priceperea unei ghicitoare de bâlci, dar în niciun 
caz nu poate să citească gândurile.” 

Putea să creadă asta cât timp avea chef - în fond, era o 
ţară liberă. Evie se uita fix la el cu ochi mari şi limpezi, 
plini de curiozitate şi interes. Probabil că rămăsese 
singura femeie din lume care mai era atât de trează. 

— Despre ce să vorbim, Clint? Despre piesele istorice 
ale lui Shakespeare? Despre baseball? Despre ultimul 
sezon din Doctor Who Păcat că s-a terminat în coadă de 
peşte, nu crezi? Mă tem că de acum încolo vor difuza doar 
reluări. Am aflat dintr-o sursă sigură că asociata doctorului 
a adormit în urmă cu vreo două zile şi acum călătoreşte 


e 499 œ» 


într-un TARDIS” prin universul ei interior. Poate vor 
schimba distribuţia şi în următorul sezon vor fi doar 
personaje masculine. 

— Nu sună rău, spuse Clint, abordând automat o 
atitudine de psiholog. 

— Sau să atacăm o problemă legată de situaţia curentă? 
Mai bine aşa să facem, pentru că nu mai avem prea mult 
timp. 

— Mă interesează ideea ta în legătură cu noi doi, spuse 
Clint. Cum că tu ai fi Femeia, iar eu aş fi Bărbatul. Figuri 
simbolice. Arhetipuri. Yin şi yang. Regele alb şi regina 
neagră de pe tabla de şah. 

— Nu, nu, nu! exclamă ea zâmbind. Noi doi suntem de 
aceeaşi parte a baricadei, Clint. Regele alb şi regina albă. 
Ni se opune o întreagă armată de piese negre. Toţi caii 
regelui şi toţi oamenii regelui%. Cu accent pe oameni. 

— Interesant că ne vezi pe amândoi de aceeaşi parte a 
baricadei! Nu  înţelesesem asta din discuţia noastră 
anterioară. Când anume ai început să-ţi dai seama? 

Surâsul lui Evie păli. 

— Nu, nu face asta. 

— Ce să nu fac? 

— Nu apela la Manualul de Diagnostic şi Clasificare 
Statistică a Tulburărilor Mintale. Ca să poţi acţiona, 
trebuie să renunţi la anumite supoziţii raţionale şi să te 
bazezi doar pe intuiţie. Acceptă-ţi latura feminină, intră în 
contact cu ea. Orice bărbat o are. Gândeşte-te doar la toţi 
scriitorii bărbaţi care au scris despre sufletul femeii. De 
exemplu, James Cain, cu romanul Mildred Pierce - 
preferatul meu. 

— Există o mulţime de medici psihiatri femei, care nu ar 
fi de acord cu ideea că... 

— M-ai crezut atunci când am vorbit la telefon, când 
soţia ta încă mai era trează. Am simţit din tonul tău că m-ai 
crezut. 


” TARDIS - navă cu care se poate călători în timp, din serialul Doctor 
Who (n. tr.). 
% Vers din poezia pentru copii „Humpty Dumpty” (n. tr.). 

< 500 œ» 


— Era o situaţie... mai complicată în seara aia. Trebuia 
să rezolv nişte chestiuni personale. Uite cum stau 
lucrurile: nu-ţi desconsider influenţa sau puterea. Sau cum 
vrei să-i spui. Să zicem că deţii controlul. Astăzi, cel puţin. 

— Da, hai să zicem că aşa este. Insă mâine s-ar putea să 
vină după mine. Şi dacă nu mâine, atunci poimâine sau în 
ziua următoare. Nu mai e mult până atunci. Însă în lumea 
cealaltă, în lumea de dincolo de Copac, timpul se mişcă 
mult mai repede, lunile de acolo par doar zile aici. Sigur, 
acolo sunt şi pericole, dar, cu fiecare dificultate pe care 
femeile o vor depăşi, devine mai puţin probabil ca ele să-şi 
dorească să se întoarcă vreodată în lumea asta. 

— Să mai zicem şi că eu aş înţelege şi aş crede măcar 
jumătate din ce spui, zise Clint. Cine te-a trimis? 

— Preşedintele Reginald K. Sulambec, izbucni Angel din 
celula alăturată. Ori el, ori Lordul Gherţan '[ugurlean. 
Poate... 

Nu mai continuă, ci începu să ţipe. Clint se întoarse şi 
apucă să vadă un şobolan mare strecurându-se printre 
gratii în celula lui Angel. Femeia îşi ridică picioarele pe pat 
şi zbieră din nou. 

— Ia-l d-acilea! Ia-l d-acilea! Nu suport şobolanii! 

— Promiţi că ai să-ţi ţii gura, Angel? o întrebă Evie. 

— Da! Da! Promit! Da! 

Evie îşi învârti degetul, ca un arbitru care anunţă că 
mingea a fost trimisă în tribune. Şobolanul făcu stânga- 
mprejur, ieşi repejor din celula lui Angel şi o luă la fugă pe 
coridor, uitându-se la Evie cu ochi ca două mărgele negre. 

Clint se întoarse din nou cu faţa la Evie. Când coborâse 
în Aripa A, avusese o mulţime de întrebări în minte, 
întrebări menite să o trezească la realitate, să o facă să 
renunţe la himere. Numai că acum se spulberaseră toate, 
aidoma unui castel din cărţi de joc într-un taifun. 

„Eu sunt cel care se agaţă de himere”, îşi spuse el. „Mă 
agăţ de ele ca să nu înnebunesc de-a binelea.” 

— Nu m-a trimis nimeni, răspunse Evie. Sunt pe cont 
propriu. 

— Vrei să facem o înţelegere? 


e 501 - 


— Am făcut deja una, spuse ea. Dacă supraviețuiesc, 
dacă mă salvezi, atunci femeile vor fi libere să-şi decidă 
singure viitorul. Însă trebuie să te avertizez: tipul ăla 
mare, Geary, nu se va da înapoi de la nimic ca să pună 
mâna pe mine. Crede că-i poate manipula pe ceilalţi 
bărbaţi şi că mă va captura în viaţă. Dar probabil că se 
înşală în privinţa asta. Şi, dacă eu mor, gata, s-a terminat! 

— Ce eşti? o întrebă Clint. 

— Singura ta speranţă. i-aş sugera să nu te mai 
concentrezi asupra mea şi să-ţi canalizezi toată energia 
spre bărbaţii ăia de afară. De ei trebuie să te temi. Dacă îţi 
iubeşti soţia şi fiul, trebuie să acţionezi foarte repede ca să 
fii mereu cu un pas înaintea lor. Deocamdată Geary nu-i 
influenţează pe toţi, dar nu va mai dura mult şi îi va avea la 
degetul mic. Este inteligent, este motivat şi nu are 
încredere în nimeni. 

— Am reuşit să-l duc cu vorba, murmură cu buze 
amorţite Clint. Sigur, are îndoieli, dar nu ştie exact cum 
stau lucrurile. 

— Va şti de îndată ce va discuta cu Hicks şi chiar acum 
merge la el. 

Clint se clătină pe scaun, de parcă Evie şi-ar fi scos 
mâna printre gratii şi l-ar fi pălmuit. Hicks! Uitase complet 
de Hicks! Oare îşi va ţine gura atunci când Frank Geary îl 
va lua la întrebări despre Evie Black? Şi-o va ţine pe 
dracu’. 

Evie se aplecă şi-l privi în ochi pe Clint. 

— Te-am prevenit în legătură cu soția şi fiul tău, ti-am 
spus că există arme la care tu ai acces. Am făcut mai mult 
decât ar fi trebuit să fac, dar nu mă aşteptam să-mi placi 
atât de tare. Cred că aş putea chiar să mă simt atrasă de 
tine, tocmai pentru că eşti atât de îndrăzneţ şi nesăbuit. Ca 
un căţel care latră la valurile oceanului. Aşa eşti, doctore 
Norcross. Nu schimb vorba, dar să ştii că acesta este alt 
aspect al problemei fundamentale: relaţia bărbat-femeie 
nu se află niciodată în stare de echilibru. Nu contează, vom 
discuta altă dată despre asta. Acum trebuie să iei o 
decizie: ori te pregăteşti să mă aperi, ori speli putina şi le 


e 502 » 


permiţi să mă captureze. 

— Nu voi permite asta, spuse Clint. 

— Vorbe mari! Vorbe de macho! 

Tonul ei indiferent îl irită. 

— Oare ochiul tău atoatevăzător nu a aflat că am scos 
din funcţiune telefoanele, Evie? Că le-am împiedicat pe 
absolut toate femeile să-şi ia rămas-bun de la cei dragi, 
inclusiv de la copiii lor, pentru că nu puteam să riscăm ca 
vestea despre tine să se răspândească şi mai mult? Că 
propriul meu fiu s-ar putea afla chiar acum în pericol? Este 
un adolescent care îşi asumă nişte riscuri uriaşe doar 
pentru că aşa îi cer eu. N 

— Ştiu ce-ai făcut, Clint. Insă nu te-am obligat eu. 

Din senin, pe Clint îl apucă furia. 

— Dacă tu chiar crezi asta, înseamnă că te minţi 
singură. 

Evie luă telefonul lui Hicks de pe poliţă. 

— Discuţia noastră s-a încheiat, doctore. Am chef să mă 
joc Cetatea Opulentă. 

Şi îi făcu cu ochiul, ca o adolescentă pusă pe cuceriri 
amoroase. 

— Sunt din ce în ce mai bună. 


6 


— Am ajuns, spuse Garth Flickinger şi îşi opri 
Mercedesul cu caroseria îndoită în faţa mult mai turtitei 
rulote care aparținuse răposatului Truman Mayweather. 

Michaela îi aruncă o privire absentă. De câteva zile 
simţea că trăieşte într-un fel de vis, senzaţie cumva 
întărită de rulota asta ruginită: sprijinită pe cricuri, 
înconjurată de buruieni, piese auto stricate şi parţial de 
panglica galbenă a poliţiei, care flutura bleagă pe jos. 

„Dar încă mai sunt aici”, îşi zise ea. „Pielea asta tot a 
mea este. Nu-i aşa?” Ridică mâna şi se frecă pe obraz, apoi 
pe frunte. „Aşa este. Şi încă n-are pânze. E la fel ca 
înainte.” 

— Haide, Mickey! o chemă Garth, coborând din maşină. 


e 503 >» 


Dacă găsesc ce caut, ai să mai rezişti încă o zi sau două. 

Michaela încercă să deschidă portiera, nu găsi mânerul 
şi atunci îl aşteptă pe Garth să ocolească maşina şi să i-o 
deschidă el, făcându-i şi o plecăciune afectată cu această 
ocazie. Ca un puşti care-şi conduce partenera la un bal, nu 
la o rulotă rablagită din mijlocul pădurii, în care avusese 
loc o crimă dublă. 

— Hop-şa-şa, haide afară! spuse Garth, trăgând-o de 
braţ. 

Era vesel şi plin de viaţă. La urma urmei, de ce n-ar fi 
fost? Doar nu el se chinuia să rămână treaz de mai bine de 
o sută de ore. 

Din seara aceea de la „Roata Neunsă”, Michaela şi Garth 
deveniseră prieteni la cataramă. Sau, dacă nu chiar 
prieteni la cataramă, atunci amici în ale drogurilor. 
Avusese o pungă mare cu metamfetamină cristalizată - 
rezerva lui pentru cazuri de urgenţă, aşa îi spusese - şi 
drogul ăsta mersese de minune cu băutura. Prin urmare, 
pe Michaela nu o deranjase deloc să se ducă acasă la 
Garth după ce „Roata” rămăsese fără strop de alcool şi îşi 
închisese uşa. În alte împrejurări, poate chiar s-ar fi culcat 
cu el, pentru că, deşi nu o atrăgeau deloc bărbaţii, uneori 
noutatea i se părea incitantă. Dar nu în situaţia actuală. 
Dacă s-ar fi culcat cu el, atunci cu siguranţă că ar fi 
adormit după aia (aşa i se întâmpla întotdeauna). Şi dacă 
ar fi adormit - na, belea! - praful şi pulberea s-ar fi ales de 
toate eforturile de până acum. Adevărul era că nici nu ştia 
dacă el ar fi fost interesat de aşa ceva. Libidoul lui Garth 
Flickinger era aproape inexistent, mai puţin când venea 
vorba despre droguri, faţă de care se pare că nutrea o 
dragoste înflăcărată. 

Rezerva pentru situații de urgenţă s-a dovedit 
considerabilă şi au continuat petrecerea încă vreo 
patruzeci şi opt de ore acasă la Garth. Duminică după- 
amiază, când el a dormit câteva ceasuri, ea i-a cotrobăit 
prin birou. Cum era de aşteptat, a găsit un vraf de 
publicaţii medicale şi câteva pipe folosite pentru droguri. 
Mai neobişnuită i s-a părut o fotografie boţită în care era 


e 504 >» 


un bebeluş înfăşat într-o păturică roz. Pe dosul pozei scria 
doar Cathy. La fel de neaşteptată a fost descoperirea unei 
cutii mari cu vitamine pentru reptile în sertarul de jos al 
biroului. După asta, s-a jucat la tonomatul doctorului. Din 
păcate însă, acesta nu avea decât discuri cu nişte trupe de 
rock alternativ, iar Michaela nu avea nevoie să asculte 
Casey Jones" pentru că, în scurt timp, avea să devină ea 
însăşi un fel de Casey Jones. Michaela a zapat prin cele 
cinci sute de canale ale uriaşului televizor, oprindu-se doar 
ca să urmărească reclame cu prezentatori agresivi, care 
ţipau la telespectatori pe tonuri care vesteau Apocalipsa. 
Parcă îşi aducea aminte că şi ea comandase un aspirator 
Shark şi le ceruse să i-l trimită la adresa ei din 
Washington. Acum se îndoia că va mai primi vreodată 
aspiratorul ăla, chiar dacă un bărbat îi preluase comanda, 
pentru că era convinsă că femeile se ocupau de expediţie. 
Nu aşa se întâmpla mereu? Nu doar femeile se alegeau cu 
slujbele astea de tot rahatul? 

Dacă vezi un closet curat, îşi spuse ea, ştii precis că 
trebuie să fie o femeie prin preajmă. 

— Trume mi-a zis că a primit cea mai bună marfă şi ştiu 
că nu minţea, zise Garth, conducând-o spre rulotă. Nu mă- 
nţelege greşit, era un psihopat şi minţea aproape tot 
timpul, numai că ăsta a fost unul din cazurile extrem de 
rare când a spus adevărul. 

Intr-un perete al rulotei era o gaură înconjurată de un 
nimb care părea făcut din sânge uscat. Michaela îşi spuse 
că nimbul ăla nu există, că are ea halucinaţii. Probabil că 
visează cu ochii deschişi - stare obişnuită a oamenilor 
privaţi de somn o lungă perioadă de timp. Aşa susţinea un 
autoproclamat expert într-o intervenţie la NewsAmerica, 
pe care ea o urmărise chiar înainte să ridice tabăra şi să 
pornească spre dealurile verzi de acasă. 

— Nu-i aşa că tu nu vezi nicio gaură în peretele ăla de la 
rulotă? îl întrebă ea pe Garth. 

Până şi vocea îi suna ca a unei persoane în transă. Parcă 


% Cântec al trupei „Grateful Dead”, despre un mecanic de tren 
dependent de cocaină (n. tr.). 


e 505 » 


venea dintr-un difuzor amplasat deasupra capului ei. 

— Ba da, spuse Garth. Gaura e acolo. Ascultă-mă, 
Mickey, Trume şi-a botezat praful „Fulgerul Violet” şi mi-a 
dat şi mie o mostră înainte să apară nebuna aia care le-a 
făcut felul lui Trume şi partenerului lui. 

Preţ de o clipă, Garth se lăsă furat de reverie. 

— Tipul ăla avea cel mai tembel tatuaj pe care l-am 
văzut eu vreodată. Răhăţelul ăla din South Park. Il ştii? Ala 
care cântă şi face alte aiureli. Fix pe mărul lui Adam şi-l 
făcuse. Cine naiba îşi tatuează un rahat pe mărul lui 
Adam? Spune-mi tu. Chiar dacă-i un răhăţel isteţ, care 
cântă şi dansează, tot un rahat rămâne. Cine se uită la tine 
vede un rahat? Nu-i domeniul meu, dar m-am interesat şi 
habar n-ai tu cât de dureroasă e operaţia de înlăturare a 
unui tatuaj din zona aia. 

— Garth! Stop! Dă înapoi! Nebuna. Despre ea vorbeşte 
toată lumea din oraş? Ea e femeia din penitenciar? 

— Înî. Ziceai că a dat strechea-n ea, nu alta. Mare noroc 
pe mine că am putut să o şterg de acolo. Da' ce-a fosta 
fost. De atunci a curs multă apă pe gârlă şi mult pişat în 
canal. Nu mai contează. Şi, crede-mă, ar trebui să fim 
recunoscători pentru asta. Ce contează acum sunt 
cristalele astea superbe de metamfetamină. Nu le-a făcut 
Trume, le-a cumpărat din Savannah sau de altundeva. Însă 
avea de gând să le facă şi el, te-ai prins? Să le analizeze şi 
să facă propria lui variantă. Avea o pungă de şase kile şi 
ceva de praf şi tre’ să fie pe undeva pe aici. O s-o găsesc 
eu. 

Aşa spera şi Michaela, pentru că era necesar să se 
reaprovizioneze. În ultimele zile terminaseră rezerva lui 
Garth, ba chiar fumaseră şi firicelele pe care le găsiseră 
sub canapea. Garth o pusese să se spele bine pe dinţi după 
fiecare doză. 

— De-aia dependenţii de metamfetamină au dantura aşa 
de proastă, îi repeta el. Se simt în al nouălea cer şi uită 
regulile de igienă. 

Drogul o arsese pe gât, iar efectul euforic se dusese de 
mult, dar măcar o ţinuse trează. Michaela fusese aproape 


e 506 » 


convinsă că va adormi pe drumul spre rulota asta - drum 
care i se păruse interminabil -, dar uite că reuşise cumva 
să rămână trează. Şi pentru ce? Rulota asta, căzută într-o 
parte, nu arăta chiar ca Fântâna Abundenţei. Nu putea 
decât să se roage şi să spere că Fulgerul Violet nu era o 
plăsmuire a minţii tulburate de droguri a lui Garth 
Flickinger. 

— Du-te, îl îndemnă ea, dar eu nu vin cu tine. Poate sunt 
fantome. 

Doctorul îi aruncă o privire plină de dezaprobare. 

— Măi, Mickey, da’ eşti reporter! Eşti o profesionistă în 
domeniul ştirilor. Ştii foarte bine că nu există fantome. 

— Sigur că ştiu, spuse Michaela prin difuzorul de pe cap, 
numai că în starea mea de acum s-ar putea să le văd. 

— Nu-mi place să te las singură. Ce te faci dacă te apucă 
moţăiala şi eu nu sunt aici să te plesnesc peste faţă? 

— Am să mă plesnesc singură. Du-te şi adu drogurile. Şi 
grăbeşte-te! 

Garth urcă treptele rulotei, încercă uşa, i se păru 
încuiată şi se împinse puternic cu umărul în ea. Uşa se 
deschise brusc şi el se rostogoli înăuntru. O clipă mai 
târziu, îşi scoase capul prin gaura pătată cu sânge şi-i 
zâmbi larg Michaelei: 

— Nu care cumva să adormi, frumuşico! Nu uita că 
vreau să te smotocesc într-una din zilele astea! 

— În visele tale, nenicule! îi răspunse ea. 

Dar Garth îşi trăsese deja capul din peretele rulotei. 
Michaela auzi o serie de trosnete şi bufnituri, semn că deja 
începuse să caute Fulgerul Violet. Pe care probabil că-l 
luaseră poliţiştii şi îl depozitaseră în magazia cu probe de 
la secţie. Dacă nu cumva îl duseseră acasă pentru rudele 
lor de sex feminin. 

Michaela porni într-o doară spre resturile barăcii unde 
se preparase metamfetamina. De jur împrejurul ei nu mai 
rămăseseră decât tufe carbonizate şi copaci înnegriţi. Aici 
nu se va mai fabrica niciun fel de metamfetamină, fie ea 
violet sau de altă culoare. Se întrebă dacă baraca 
explodase de la sine - deoarece aşa obişnuiau să facă 


e 507 » 


echipamentele folosite pentru asta - ori dacă o aruncase în 
aer femeia care-i omorâse pe cei doi producători de 
droguri. Întrebare superfluă în acest moment, dar femeia 
aceea o interesa pe Michaela în cel mai înalt grad, îi 
stârnea curiozitatea înnăscută, care o făcuse la opt ani să 
scotocească prin sertarele lui Anton Dubcek, iar apoi o 
împinsese spre jurnalism - domeniu de activitate unde 
trebuia să scotoceşti prin sertarele tuturor, atât la propriu, 
cât şi la figurat. Partea aceea a minţii ei încă mai funcţiona 
şi poate că o ajuta să rămână trează la fel de mult cum o 
ajuta metamfetamina lui Flickinger. Avea o mulţime de 
întrebări, dar nu şi răspunsuri. 

Întrebările cele mai importante: cum anume de s-a 
răspândit Aurora asta. Şi de ce, presupunând că exista o 
cauză. Şi dacă femeile din lume se vor trezi - la fel cum se 
trezise Frumoasa Adormită - sau nu. Plus o sumedenie de 
întrebări despre femeia care-i omorâse pe cei doi 
producători şi traficanţi de metamfetamină şi pe care ar fi 
chemat-o - conform bârfelor auzite la „Roata Neunsă” şi în 
oraş - fie Eve, fie Evelyn, fie Ethelyn Black; şi care cică ar 
fi putut să doarmă şi să se trezească fără probleme, ceea 
ce o făcea unică pe lume, dacă nu cumva mai exista vreo 
alta asemenea ei în Tierra del Fuego sau pe Everest. Poate 
că femeia asta nici nu exista, dar Michaela credea că 
există un sâmbure de adevăr în toate zvonurile despre ea. 
Pentru că, atunci când apar mai multe surse care spun 
cam acelaşi lucru, este bine să le dai atenţie. 

Dacă n-aş fi acum cu un picior în lumea reală şi cu 
celălalt pe tărâmul viselor, îşi spuse Michaela, pornind pe 
poteca din spatele fostei  barăci/laborator de 
metamfetamină, m-aş duce fuga-fuguţa la penitenciarul ăla 
de femei şi aş face o investigaţie ca la carte. 

Altă întrebare: Cine conducea închisoarea, dacă mama 
ei dormea? Hicks? Mama obişnuia să-i spună că tipul avea 
inteligenţa unui guzgan şi coloana vertebrală a unei 
meduze. Dacă ţinea bine minte, Vanessa Lampley era cea 
mai mare în grad. lar dacă Lampley nu mai era acolo, sau 
dacă adormise, atunci... 


< 508 » 


Oare bâzâitul ăla era doar în capul ei? Nu era prea 
sigură, dar parcă nu. Neimportant. Totuşi, ochii îi arătau 
ceva greu de presupus că ar fi fost normal. Nişte pete 
sclipicioase în formă de palme pe unele dintre trunchiurile 
copacilor situaţi în apropierea barăcii distruse. Alte pete 
sclipicioase care semănau cu nişte urme de tălpi pe 
muşchiul şi ţărâna de pe jos, care parcă o îndemnau: Pe 
aici, coniță! Şi, pe crengile copacilor, cohorte mari de 
molii, care păreau s-o urmărească. 

— Uş! strigă ea, încercând să le gonească. 

Moliile bătură din aripi, dar fără să-şi ia zborul. 
Michaela îşi trase o palmă peste obraz. Şi încă una. Moliile 
tot acolo erau. 

Cu multă nonşalanţă, Michaela se întoarse şi privi în 
vale, către baracă şi rulota de mai departe de ea. Se 
aştepta să se vadă pe sine întinsă pe jos, înfăşurată în 
pânze - dovadă de netăgăduit a faptului că ieşise din 
propriu-i trup şi acum exista doar în formă de spirit. Însă 
acolo nu erau decât dărâmături şi nu se auzeau decât 
zgomotele făcute de Garth Flickinger, acest modern 
căutător de comori. 

Se uită în susul potecii - chiar potecă era, urmele 
sclipicioase nu-ţi lăsau niciun dubiu în privinţa asta - şi 
văzu un vulpoi cam la treizeci, patruzeci de metri în faţă. 
Işi încolăcise coada în jurul labelor. Se uita fix la ea. Când 
Michaela făcu trei paşi nesiguri spre el, vulpoiul porni 
repejor pe cărare, oprindu-se din când în când doar ca să 
se uite în urmă, la ea. Parcă-i zâmbea amabil. 

Pe aici, coniță! 

Michaela se luă după el. Acum curiozitatea îi era 
complet trează, iar ea se simţea mult mai lucidă, mult mai 
conectată cu lumea exterioară decât în ultimele zile. După 
o sută de metri, observă foarte multe molii în copaci, atât 
de multe că parcă îi îmbrăcau într-un fel de veşmânt 
cafeniu. Mii de molii. Ba nu, zeci de mii. Dacă ar ataca-o 
(îşi aminti ea de filmul lui Hitchcock despre păsările alea 
răzbunătoare), cu siguranţă că ar sufoca-o. Dar nu credea 
că va fi cazul. Moliile nu erau decât spectatori, nimic mai 


e 509 œ» 


mult. Străjeri. Antemergători. Conducător era vulpoiul. 
Dar unde anume o conducea? 

Ghidul ei blănos o duse pe o colină, apoi într-o vale 
îngustă, apoi pe alt deal şi printr-o fâşie cu mulţi 
mesteceni şi arini. Şi pe trunchiurile acestor copaci se 
vedeau petele acelea albe şi stranii. Michaela îşi frecă 
palmele de una dintre ele. În vârfurile degetelor i se 
aprinseră scântei şi se stinseră după o clipă. Oare fuseseră 
nişte coconi aici? Oare astea erau reziduurile lor? Alte 
întrebări fără răspuns. _ 

Ridică ochii, dar nu mai văzu vulpoiul. Insă bâzâitul 
acela se auzea mai tare. Nu i se mai părea că ar veni de la 
nişte linii de înaltă tensiune. Era mai puternic şi mai viu. 
Pământul însuşi vibra sub tălpile ei. Porni în direcţia din 
care se auzea sunetul, apoi se opri, la fel de uluită cum 
fusese şi Lila Norcross în urmă cu patru zile. 

În faţa ei era un luminiş. lar în centrul acestuia, un 
arbore noduros, format dintr-o împletitură de trunchiuri 
roşcate, se înălța spre cer. Frunze dintr-o altă eră atârnau 
din ramurile lui. Le simţea mirosul înţepător, vag 
asemănător cu acela de nucşoară. Dar era un miros pe 
care nu-l mai simţise niciodată. O sumedenie de păsări 
exotice se odihneau pe ramurile de sus - ciripeau, piuiau, 
sporovăiau între ele. La baza copacului era un păun, mare 
cât un copil. Spre bucuria Michaelei, îşi desfăcuse în 
evantai coada cu penaj irizat. 

„Nu văd nimic din toate astea; iar dacă le văd cu 
adevărat înseamnă că le văd şi toate femeile adormite. 
Pentru că acum sunt şi eu ca ele. Am adormit lângă 
rămăşiţele laboratorului ăluia de metamfetamină şi un 
cocon se formează în jurul meu chiar acum, când eu admir 
păunul ăsta. Probabil am uitat să mă mai concentrez, atâta 
tot.” _ 

Insă tigrul cel alb o făcu să-şi schimbe părerea. Inaintea 
lui venea vulpoiul, ca şi cum l-ar fi condus la ea. Un şarpe 
roşu atârna la gâtul tigrului, ca o bijuterie primitivă. 
Şarpele săgeta văzduhul cu limba, îl gusta. Michaela vedea 
cum muşchii de la pulpele tigrului se încordează şi se 


e 510 - 


relaxează la fiecare pas. O fixa cu ochii lui enormi şi verzi. 
Vulpoiul fugi la ea şi îi atinse piciorul cu botul lui rece şi 
umed. 

Cu doar zece minute mai devreme, Michaela ar fi zis că 
nu mai este în stare să meargă repede, darămite să o ia la 
goană. Dar acum se răsuci brusc pe călcâie şi o rupse la 
fugă înapoi, pe drumul pe care venise, sărind peste 
hârtoape, împingând cu putere crengile care-i stăteau în 
cale, ridicând la cer nori grei de molii cafenii. Căzu în 
genunchi, se ridică şi fugi mai departe. Nu se întoarse 
deloc, pentru că se temea ca nu cumva să vadă tigrul chiar 
în spatele ei, cu botul căscat, gata s-o sfâşie în două. 

leşi din pădure chiar lângă baraca/laborator şi-l văzu pe 
Garth lângă Mercedes, arătându-i o pungă mare plină cu 
un fel de nestemate purpurii. 

— Sunt jumate chirurg plastician, jumate câine dresat să 
depisteze droguri! îi strigă el. Nu dau greş niciodată! 
Comoara asta era lipită cu scotch de tavan! O să... Mickey? 
Ce s-a întâmplat? 

Abia acum se întoarse ea să se uite în urmă. Tigrul 
dispăruse, dar vulpoiul era tot acolo. Stătea în fund, cu 
coada în jurul labelor. 

— Tu îl vezi? 

— Ce să văd? Vulpea aia? Sigur. 

Entuziasmul i se evaporă brusc. 

— Nu te-a muşcat, nu? 

— Nu, nu m-a muşcat. Dar... vino cu mine, Garth! 

— În pădure? Nu, mersi. N-am stofă de cercetaş. Doar să 
văd o tufă de iederă otrăvitoare şi începe să mă usture 
toată pielea. Mie mi-a plăcut chimia, ha-ha. Deloc 
surprinzător. 

— Trebuie să vii. Nu glumesc. E important. Am nevoie... 
cum să-ţi spun?... vreau să-mi confirmi că n-am avut 
halucinaţii. Şi n-ai să dai peste nicio iederă. E o potecă 
acolo. 

Garth merse cu ea - evident, în silă. Michaela îl conduse 
pe lângă resturile barăcii şi intrară amândoi în pădure. La 
început, vulpoiul merse mai încet înaintea lor, după care o 


e511» 


luă la fugă printre copaci. Nu-l mai văzură. Nu mai erau 
nici moliile. Şi totuşi... 

— Uite, îi arătă ea una dintre urmele acelea stranii. O 
vezi? Te implor, spune că o vezi. 

— Îhî, mormăi Garth. Măi, să fiu al naibii! 

Îşi vâri în cămaşă punga cu nepreţuitul Fulger Violet şi 
se aşeză într-un genunchi. Începu să studieze urma 
luminoasă, o atinse uşor cu o frunză, mirosi petele formate 
pe ea, apoi le urmări cum dispar. 

— Asta-i chestia aia din care sunt făcuţi coconii? îl 
întrebă Michaela. Nu-i aşa? 

— Poate a fost odată, răspunse Garth. Sau poate este 
exudatul care duce la apariţia coconilor. Sunt simple 
presupuneri, dar... 

Se ridică în picioare. Parcă uitase dintr-odată că 
veniseră aici ca să caute droguri. lar Michaela îl văzu 
acum pe medicul inteligent şi iscoditor, care se scula 
uneori din patul moale, cu saltea din metamfetamină, din 
mintea lui Garth. 

— Uite care-i chestia: şi tu ai auzit zvonurile alea, da? 
Poate atunci când ne-am dus la alimentară, să mai luăm 
ceva provizii? 

(Respectivele provizii - doar bere, cipsuri, tăiţei instant 
şi un borcan mare cu smântână - fuseseră insuficiente. 
Supermarketul fusese jefuit înainte ca ei să ajungă acolo.) 

— Zvonurile despre femeie, spuse ea. Fireşte că le-am 
auzit. 

— Poate că avem chiar aici, în Dooling, un purtător al 
virusului ăstuia păcătos. Ştiu că pare puţin probabil, 
pentru că toate ştirile spun că Aurora a început în celălalt 
capăt al lumii, dar... 

— Şi eu cred că-i posibil, spuse Michaela. 

I se învârteau din nou toate rotiţele - şi nu oricum, ci la 
viteză maximă. Senzaţia era absolut divină. Poate că nu va 
dura, dar intenţiona să profite de ea cât avea să o ţină. 

— Mai este ceva. Cred că am descoperit de unde a venit. 
Haide să-ţi arăt! 

Zece minute mai târziu, se aflau amândoi la marginea 


e 512 + 


luminişului. Vulpoiul nu se mai vedea. Nici tigrul şi nici 
păunul cu coada aia superbă. Şi nici păsările exotice, 
foarte colorate. Arborele era încă acolo, însă... 

— Ce să zic? începu Garth şi ea simţi cum atenţia lui 
începuse deja să se fâsâie, la fel ca aerul dintr-un cauciuc 
spart. E un stejar foarte frumos, Mickey, de acord cu asta. 
Dar nu văd nimic deosebit la el. 

— N-am avut vedenii. Zãu că nu. 

Însă deja începuse să aibă şi ea îndoieli. Poate îşi 
imaginase şi moliile. 

— Vedenii sau nu, urmele astea de palme şi paşi sunt ca 
din Dosarele-X, se învioră Garth. Am înregistrat toate 
episoadele. Hai acasă să fumăm nişte metamfetamină şi să 
ne uităm la câteva dintre ele. Ce zici de asta? 

Michaela nu voia să se uite la Dosarele-X. Voia să ajungă 
cât mai repede la penitenciar şi să încerce să-i ia un 
interviu femeii zilei. Părea o treabă extrem de complicată 
şi îi era aproape imposibil să-şi imagineze că ar putea 
convinge vreun gardian să-i dea drumul înăuntru când 
arăta în halul ăsta - cam ca Vrăjitoarea cea Rea, dar un pic 
mai modernă: adică în blugi şi bluză fără mâneci -, dar, 
după ce văzuseră acolo, în apropiere de rulota lui Truman 
Mayweather, unde se spunea că apăruse pentru prima 
dată femeia aia... 

— Ce-ai zice de un Dosar-X pe bune? îl întrebă ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Hai să plecăm şi am să-ţi spun pe drum. 

— Nu vrei să încercăm chestia asta mai întâi? îi propuse 
el, scuturând optimist punga. 

— O s-o încercăm curând, îi promise ea. 

Şi chiar curând va trebui să o încerce, pentru că o 
copleşise din nou oboseala, ca un sac negru care o sufoca. 
Numai că era o spărtură micuță în el, iar spărtura asta 
fusese făcută de curiozitatea ei şi pe acolo intra o rază de 
lumină. 

— Mă rog... bine. 

Garth o luă înainte. Michaela mai zăbovi puţin ca să se 
uite în urmă, sperând că va vedea din nou copacul acela 


<e 513 + 


fantastic. Dar nu văzu decât un stejar - un stejar bătrân şi 
mare, dar prin nimic ieşit din comun. 

Adevărul este undeva acolo, îşi spuse ea. Şi poate am să- 
l] descopăr. Poate nu sunt chiar atât de obosită. 


7 


Nadine Hicks era o femeie de modă veche. În zilele de 
dinainte, obişnuia să se prezinte ca fiind „doamna 
Lawrence Hicks”, de parcă, în urma căsătoriei, ajunsese să 
se identifice cu soțul ei. Acum era împachetată ca un dar 
de nuntă şi stătea rezemată de masa din sufragerie. In faţa 
ei se aflau o farfurie goală, un pahar gol, şerveţele şi 
tacâmuri. După ce îl poftise pe Frank în casă, Hicks îl 
condusese în sufragerie. Apoi, directorul-adjunct al 
penitenciarului se aşezase la micul dejun, în faţa soţiei 
sale. 

— Pun prinsoare că ţi se pare neobişnuit, îi zise Hicks. 

„Nu”, îi răspunse Frank în gând. „Nu cred că-i deloc 
neobişnuit să-ţi aşezi la masă nevasta adormită şi 
înfăşurată în cocon, ca o păpuşă mumificată. Mai degrabă 
mi se pare... cum se zice? Aha, mi-am adus aminte: mi se 
pare un gest de om nebun.” 

— Nu te judec, zise el cu glas tare. Ai avut un şoc foarte 
mare. Toată lumea încearcă să se descurce cum poate. 

— Ce să zic, domnule poliţist, fac tot ce pot ca să nu mă 
abat de la rutina zilnică. i 

Hicks era îmbrăcat în costum şi se bărbierise. Insă avea 
nişte umflături mari sub ochi, iar costumul era foarte 
şifonat. Dar câţi bărbaţi ştiu să calce? Sau să împăturească 
frumos hainele? Frank ştia, numai că nu avea fier de 
călcat. De când se separase de soţia lui, îşi ducea 
îmbrăcămintea la curăţătoria din Dooling. lar dacă trebuia 
să-şi netezească repede pantalonii, îi punea sub saltea, se 
aşeza pe ei vreo douăzeci de minute şi cu asta basta. 

Micul dejun al lui Hicks consta în friptură de vită pe 
pâine prăjită. 

— Sper să nu te superi dacă mănânc. Mi se face foame 


e 514» 


când o tot car dintr-o parte în alta. După aia, o să ne 
ducem să stăm frumos în curte. 

Şi Hicks se întoarse spre soţia lui, cerându-i aprobarea: 

— Nu-i aşa, Nadine? 

Cei doi bărbaţi aşteptară în van câteva secunde, de 
parcă femeia le-ar fi putut răspunde. Dar nu, nu a fost 
cazul. Nadine stătea nemişcată la locul ei de la masă - o 
statuie dintr-un alt univers. 

— Ascultă, domnule Hicks, nu vreau să-ţi răpesc prea 
mult timp. 

— Nicio problemă. 

Mugşcă din felia de pâine şi sosul de friptură i se prelinse 
pe genunchi. 

— Fir-ar să fie! chicoti el cu gura plină. Nu prea mai am 
haine curate. Nadine le spală. Auzi, Nadine? Trebuie să te 
trezeşti şi să te apuci de treabă. 

Înghiţi mâncarea şi dădu din cap spre Frank. 

— Eu schimb nisipul din litiera pisicii şi scot afară 
gunoiul în dimineţile de vineri. Mi se pare echitabil. Este o 
diviziune corectă a muncii. 

— Domnule, vreau să te întreb... 

— Şi-i pun benzină la maşină. Nu poate să sufere 
benzinăriile alea cu autoservire. Şi eu o tot băteam la cap: 
„Trebuie să înveţi şi asta, draga mea. Ce te faci dacă mor 
eu înaintea ta?” Şi ea zicea... 

— Vreau să te întreb ce se întâmplă la închisoare. 

Frank mai voia şi să scape cât mai repede de Lore Hicks. 

— Oamenii vorbesc despre o femeie de acolo. O cheamă 
Evie Black. Ce poţi să-mi spui despre ea? 

Hicks îşi studia cu atenţie farfuria. 

— Eu aş evita-o. 

— Deci este trează? 

— Când am plecat eu aşa era. Repet, eu aş evita-o. 

— Se spune că doarme şi se trezeşte fără probleme. 
Adevărat? 

— Aşa se pare, dar... 

Fără să-şi ia ochii din farfurie, Hicks îşi înclină capul de 
parcă ar fi văzut un gunoi în friptura de vită. 


e 515 » 


— Nu-mi place să insist, domnule poliţist, dar eu m-aş 
ţine departe de femeia aia. 

— De ce spui asta? 

Frank se gândea la moliile care ieşiseră din fragmentul 
de pânză aprins de Garth Flickinger. Şi la molia care-l 
ţintuise cu privirea. 

— Mi-a luat telefonul, zise Hicks. 

— Poftim? Cum de ţi l-a luat? 

— M-a ameninţat cu şobolanii. Şobolanii sunt de partea 
ei. Fac tot ce le cere. 

— Şobolanii fac tot ce le cere femeia asta... 

— Aşa-i că pricepi care-s implicaţiile? Ca în cazul 
hotelurilor, toate închisorile sunt populate cu rozătoare. 
lar reducerile de buget agravează problema. Mi-aduc 
aminte cum se văicărea Coates pentru că a fost obligată să 
rezilieze contractul cu firma de deratizare. Nu mai aveam 
bani. Legiuitorii nu se gândesc la asta, nu? „E doar o 
puşcărie. Ce mai contează câţiva şobolani la fiecare 
deţinută, când ele însele sunt de aceeaşi teapă cu ei?” Dar 
ce se întâmplă atunci când o deţinută învaţă cum să-i 
manipuleze pe şobolanii ăştia? Ce se întâmplă atunci? 

Hicks împinse farfuria. Îşi pierduse pofta de mâncare. 

— Bineînţeles, este o întrebare retorică. Legiuitorii nu se 
gândesc la lucruri de genul ăsta. 

Frank stătea în pragul sufrageriei, spunându-şi că era 
foarte posibil ca directorul-adjunct al penitenciarului să 
aibă halucinaţii din cauza stresului şi a durerii. Dar mai 
era şi bucăţica aia de pânză care se transformase în molii - 
asta cum se putea explica? Frank văzuse cu ochii lui 
fenomenul sau ce naiba fusese. Şi nu tot o molie se uitase 
în ochii lui? Bine, sigur, poate că asta a fost o halucinație 
(la urma urmei, şi el suferea din cauza stresului şi a 
durerii), dar parcă nu-i venea să creadă. Cine să ştie dacă 
Hicks se sonase complet? Şi cine să ştie dacă spunea 
adevărul? 

Poate se sonase tocmai pentru că spunea adevărul? 
Exista şi această variantă sinistră. 

Hicks se ridică de pe scaun. 


<e 516 » 


— Dacă tot eşti aici, vrei să mă ajuţi s-o duc afară? Nu 
mai sunt tânăr şi mă cam doare mijlocul. 

Frank se declară de acord, deşi puţine lucruri i se 
păreau mai neplăcute decât ăsta. O apucă pe Nadine Hicks 
de picioarele înfăşurate în cocon, iar soţul ei o apucă de 
subsuorile înfăşurate în cocon. O ridicară, ieşiră cu ea pe 
uşă, coborâră treptele şi ocoliră casa. Pânza care o 
acoperea pe femeie foşnea ca ambalajul lucios al darurilor 
de Crăciun. 

— Mai rezistă un pic, Nadine, îi spuse Hicks membranei 
albe care acoperea chipul soţiei sale. O să te instalăm 
frumuşel în scaunul de grădină. Să stai la soare. Sunt 
convins că trece prin pânza asta. 

— Cine e şef acum? întrebă Frank. La închisoare? 

— Nimeni, răspunse Hicks. Ba nu, presupun că Van 
Lampley ar putea să solicite postul, cu condiţia să se mai 
ţină pe picioare. Ea este cea mai mare în grad. 

— Doctorul Norcross, psihiatrul, pretinde că el este 
director interimar, spuse Frank. 

— Prostii! 

O aşezară pe doamna Hicks în scaunul galben din curtea 
pavată cu pietre. Normal că nu era soare. Nu în ziua 
aceea. În ziua aceea continua să plouă. Însă, în loc să se 
îmbibe în cocon, stropii de ploaie se scurgeau pe suprafaţa 
lui, la fel cum ar fi făcut pe materialul impermeabil al unui 
cort. Hicks se apucă să tragă o umbrelă mare, de grădină 
până la locul unde se afla soţia lui. Baza umbrelei scrâşnea 
strident pe dalele din piatră. 

— Trebuie să avem grijă. Nu pot s-o dau cu loţiune 
pentru plajă şi o prinde foarte repede soarele. 

— Norcross? Psihiatrul? 

Hicks râse înfundat. 

— Norcross nu-i decât un simplu angajat. N-are nicio 
autoritate. Nu l-a numit nimeni în funcţia asta. 

Frank nu se miră. Bănuise că toată vorbăria lui Norcross 
nu fusese decât o vrăjeală. Dar tot se simţea scos din 
sărite. Erau vieţi în pericol. Multe vieţi, dar prefera să se 
gândească mai ales la viaţa Nanei, pentru că ea le 


e 517 œ» 


simboliza pe toate celelalte. Dacă priveai situaţia din 
punctul acesta de vedere, dacă o priveai în această lumină, 
îţi dădeai seama că nu era pic de egoism în demersul lui. 
Şi că era un gest complet dezinteresat şi generos, un gest 
plin de altruism! Dar, până una-alta, trebuia să rămână 
calm. 

— Ce fel de om este psihiatrul ăsta? 

Hicks poziţionă umbrela lângă scaun şi o deschise 
deasupra soţiei sale. 

— Gata! 

Trase aer în piept de câteva ori. Gulerul de la cămaşă i 
se udase de la ploaie şi transpiraţie. 

— E deştept, n-am cum să neg asta. Chiar prea deştept. 
N-are ce căuta să lucreze într-o puşcărie. Ia gândeşte-te 
puţin: are normă întreagă şi un salariu aproape cât al meu, 
dar nu avem bani pentru deratizare. Aşa merg treburile în 
secolul douăzeci şi unu, domnule poliţist Geary. 

— Cum adică n-are ce căuta într-o puşcărie? 

— De ce nu şi-a deschis un cabinet particular? l-am 
văzut dosarul. A publicat multe lucrări. Şi-a luat toate 
gradele medicale. Ceva nu-i în regulă cu el, de preferă să 
stea laolaltă cu toate scursorile societăţii, cu toate 
destrăbălatele şi drogatele şi criminalele. Numai că nu-mi 
dau seama ce. Dacă e vorba despre sex, a fost extrem de 
prudent şi nu s-a aflat nimic. Asta-i primul lucru care-ţi 
vine în minte atunci când te gândeşti la un bărbat căruia îi 
place să lucreze cu infractoare. Dar eu nu cred că-i asta. 

— Cum trebuie să-l abordezi? E un tip rezonabil? 

— Sigur, e rezonabil. Un om foarte rezonabil, care se 
întâmplă să fie şi un papă-lapte extrem de politicos. 
Tocmai ăsta-i motivul pentru care nu-mi place să-l abordez, 
aşa cum zici. Penitenciarul nostru nu-i un sanatoriu. Orice 
puşcărie nu este decât un fel de magazie unde sunt 
depozitaţi oamenii care nu vor să respecte regulile şi nu 
ştiu să-şi ascundă faptele în aşa fel încât să nu fie prinşi. 
Un tomberon, ca s-o spunem pe şleau. lar noi suntem 
plătiţi să stăm pe capacul lui. Pe Coates o amuză să se 
certe cu el, sunt amici la cataramă. Dar pe mine mă 


e 518 œ» 


epuizează. E capabil să-ţi argumenteze atât de îmbârligat 
câte o chestie, că la urmă nici nu mai ştii cum te cheamă. 

Hicks scoase din buzunar o batistă mototolită, cu care 
tamponă apa de pe linţoliul nevestei sale şi continuă: 

— li place la nebunie să ţi se uite fix în ochi. Şi îţi dă 
impresia că te crede nebun. 

Frank îi mulţumi lui Lawrence Hicks pentru ajutor şi se 
duse la maşina pe care o parcase în faţa casei. Ce era în 
capul lui Norcross? Ce motiv să fi avut de nu-i lăsa să o 
vadă pe femeia aia? De ce nu avea încredere în ei. Toate 
faptele nu duceau decât spre o singură concluzie, una 
foarte nasoală: nu se ştie de ce, dar domnul doctor era 
mână-n mână cu femeia aia. 

Hicks venea fuga (mă rog) după el. 

— Domnu' Geary! Domnu' poliţist! 

— Ce s-a întâmplat? 

Directorul-adjunct părea speriat. 

— Femeia aia... 

Işi freca mâinile, căutând cuvintele potrivite. Ploaia 
măruntă îi păta umerii sacoului boţit. 

— Dacă reuşeşti să stai de vorbă cu ea, cu Evie Black, să 
nu-i dai impresia că aş vrea să-mi înapoieze telefonul, 
bine? Poate să-l ţină. La nevoie, am să folosesc mobilul 
soţiei mele. 


8 


Când Jarred se duse repede în spatele casei aflate în 
proprietatea agenţiei imobiliare, casă în care trăiau acum 
el şi cu Mary (dacă ăsta se putea numi „trai”, comentă el în 
gând), Mary se sprijinea de gardul din lemn, cu capul 
culcat pe braţe. Deja începuseră să i se ţeasă fire albe din 
păr. 

Băiatul fugi spre ea, aproape poticnindu-se de coteţul 
câinelui (elegantă şi cu rame albastre la gemuleţele mici). 
O apucă de umeri, o scutură cu putere, apoi o ciupi tare de 
lobii urechilor, aşa cum îi spusese ea să facă dacă va vedea 
că o lua somnul. I-a zis că citise pe Internet că aşa se 


e 519 + 


trezesc cel mai repede persoanele care moţăie. Desigur că 
pe Internet existau acum şi alte metode pe care să le 
foloseşti ca să rămâi treaz, la fel cum existaseră pe 
vremuri şi multe metode cu ajutorul cărora să adormi cât 
mai repede. 

Oricum, chestia cu ciupitul a funcţionat. Ochii lui Mary 
s-au limpezit. Şuviţele de fire albe s-au desprins de capul 
fetei şi au plutit o clipă în aer, pentru ca imediat să dispară 
ca şi cum nici nu ar fi fost. 

— Au! exclamă Mary, ţinându-se de urechi şi străduindu- 
se să zâmbească. Ziceam că vrei să-mi pui cercei. 

Jared o apucă de braţ. 

— Haide! Trebuie să ne grăbim. 

— De ce? 

Băiatul nu-i răspunse. Se vede treaba că paranoia tatălui 
său era molipsitoare. Intrară amândoi în livingul casei, cu 
mobilierul lui perfect asortat, dar cumva fără suflet - până 
şi tablourile de pe pereţi erau aproape identice. Jared se 
opri puţin ca să se uite pe geam la maşina de poliţie 
parcată în josul străzii. Văzu doi poliţişti ieşind dintr-o 
casă. De-a lungul anilor, mama lui îşi invitase de mai multe 
ori colegii la cină şi Jared îi cunoştea pe cei mai mulţi 
dintre ei. Cei doi care ieşiseră din casa de la capătul străzii 
erau Rangle şi Barrow. Având în vedere că nicio altă casă, 
în afară de cea în care se afla el, nu era mobilată, probabil 
că poliţiştii aruncau câteva priviri superficiale înăuntru şi 
treceau la casa următoare. Vor ajunge la el cât ai bate din 
palme. 

— Jared, nu mă mai trage! 

Le ascunseseră în dormitorul principal pe Platinum, 
Molly, doamna Ransom şi Lila. Mary voise să le ţină la 
parter, susţinând că nu avea cum să le pese de designul 
interior sau de alte aiureli. Slavă cerului că Jared se 
gândise să insiste, dar nici măcar la etaj adormitele nu 
erau în siguranţă. Pentru că această casă era mobilată, 
Rangle şi Barrows s-ar fi putut decide să o percheziţioneze. 

O împinse în sus pe scări pe Mary, care bombănea 
supărată. Luă din dormitor coşul în care se afla trupuşorul 


e 520 œ» 


înfăşat în cocon al lui Platinum şi se repezi să deschidă 
chepengul din tavanul holului. Scăriţa care ducea în pod 
cobori cu zgomot. Ar fi izbit-o în cap pe Mary, dacă n-ar fi 
tras-o el din drum. Jared se căţără pe ea, împinse coşul cu 
copila pe podeaua podului şi se dădu jos repede. Neluând 
în seamă văicărelile şi întrebările fetei, se repezi la geamul 
de la capătul holului şi privi afară. Maşina de poliţie dădea 
colţul. Doar patru case mai erau până la ei. Ba nu, trei. 

Fugi spre Mary, care stătea cu umerii căzuţi şi bărbia în 
piept. 

— Trebuie să le cărăm pe acolo, îi spuse el, arătând spre 
scăriţă. 

— Eu nu pot să car pe nimeni, protestă ea, smiorcăindu- 
se. Sunt obo-şiii-tă, Jere! 

— Ştiu, dar pe Molly ai să poţi s-o duci. E uşoară. O să le 
iau eu pe bunică-sa şi pe mama. 

— Da’ de ce? De ce tre’ să facem asta? 

— Pentru că poliţiştii ăia s-ar putea să ne caute pe noi. 
Aşa a zis tata. 

Se aştepta să-l întrebe de ce nu trebuie să-i găsească 
poliţiştii, însă fata nu mai spuse nimic. Jared o luă de mână 
şi o duse în dormitorul unde femeile erau întinse pe patul 
dublu - pe Molly o culcaseră pe un prosop moale în baia de 
alături. Jared o luă pe fetiţă şi i-o puse în braţe lui Mary. 
Apoi o luă el în braţe pe doamna Ransom, care acum i se 
părea mai grea decât atunci când o cărase prima oară. Dar 
nu prea grea, îşi spuse el, amintindu-şi cum îi cânta mama 
când era mic:  „Ac-cen-tuează  pozitivul, elimină 
negativul” 1%. 

— Şi nu-ți face griji despre ce-i între ele, fredonă el, 
apucând mai bine ce mai rămăsese din bătrâna doamnă. 

— Ce? Ce zici? 

— Nimic. 

Strângând-o pe Molly în braţe, Mary începu să urce 
scăriţa spre pod. Urca încet, foarte încet. Treaptă cu 
treaptă şi cu pauze între ele. Jared (imaginându-şi că 
maşina de poliţie deja oprise în faţa casei şi că Rangle şi 


1% Accentuate The Possitive, piesă interpretată de Bing Crosby (n. tr.). 
e 521 » 


Barrows se gândeau să dea curs invitaţiei de pe panoul 
înfipt în gazon - POFTIŢI ŞI ARUNCAŢI O PRIVIRE!), 
îşi îndesă umărul în fundul fetei care se uită peste umăr la 
el. 

— Cam multe intimităţi îţi permiti, Jared. 

— Atunci mişcă-te mai repede! 

Mary reuşi cumva să ajungă până sus fără să-i cadă 
bagajul din mână fix în capul lui Jared. În urma ei şi 
gâfâind amarnic, băiatul o împinse pe doamna Ransom 
prin trapă. Mary o culcase pe Molly pe duşumeaua din 
lemn. Podul se întindea pe toată lungimea casei. Era scund 
şi înăbuşitor de cald. 

— Mă întorc repede, zise Jared. 

— În regulă, da’ să ştii că nu-mi prea pasă. Mă doare 
capul de la căldura asta. 

Jared se întoarse în dormitorul principal. Când o luă în 
braţe pe Lila, simţi un junghi de avertizare în genunchiul 
accidentat. Uitase de uniforma mamei sale, de bocancii pe 
care-i purta la serviciu şi de centura aia multifuncţională 
cu tot felul de drăcii în ea. Oare cât de mult cântăreau? 
Câte kilograme adăugau la greutatea unei femei sănătoase 
şi bine hrănite? Cinci? Zece? 

Reuşi să ajungă cu ea până la scară, se uită cât de 
înclinată era şi îşi spuse: „N-am să fiu în stare s-o urc în 
pod. Sub nicio formă.” 

Chiar atunci se auzi soneria de la intrare - patru 
clinchete de clopoțel din ce în ce mai ascuţite. Şi Jared 
începu să urce. Deja nu mai gâfâia. Deja începuse să 
icnească. Urcase trei sferturi din scară când îl lăsară 
puterile. Tocmai când se gândea dacă va putea să se 
întoarcă jos fără să-şi scape mama din braţe, văzu două 
mâini firave întinse în faţa lui. Mary. Jared se chinui să mai 
urce încă două trepte şi fata reuşi s-o apuce pe Lila. 

De la parter se auzi vocea unuia dintre poliţişti. 

— Uşa e larg deschisă. Haide! 

Jared împinse. Mary trase. Şi împreună o urcară pe Lila 
prin trapă. Mary căzu pe spate, cu Lila peste ea. Jared 
ridică scăriţa cu mare grijă. Nu voia să facă niciun zgomot. 


e 522 + 


De jos se auzi vocea celuilalt poliţist: 

— Alo-o-o! E cineva acasă? 

— Te aştepţi să-ţi răspundă un muiero-balot? comentă 
celălalt şi amândoi începură să râdă. 

„Muiero-baloţi?” repetă Jared. „Aşa le ziceţi? Dacă v-ar 
auzi mama cum vorbiţi, v-ar face limba cravată şi v-ar 
spânzura cu ea.” 

Continuând să vorbească, cei doi bărbaţi se îndreptară 
spre bucătărie, aşa că Jared nu mai putea înţelege ce 
spuneau. Mary, deşi aproape complet amorţită, îi simţi 
spaima şi îl strânse în braţe. Mirosea a transpiraţie şi 
băiatul îi simţi obrazul umed atunci când şi-l lipi de al lui. 

Vocile reveneau în living şi Jared încercă să-şi folosească 
puterea gândului ca să-i facă pe cei doi poliţişti să iasă din 
casă şi să-i lase în pace: Plecaţi! Nu vedeţi că nu-i nimeni 
aici? Plecaţi odată! 

Mary îi şopti la ureche: 

— E mâncare în frigider. Şi în cămară. Şi am aruncat un 
ambalaj la coşul de gunoi. Dacă... 

Tropa-tropa-trop făceau pe trepte bocancii grei. Poliţiştii 
urcau la etaj. Nu era bine, dar măcar nu discutau despre 
mâncarea din frigider şi despre gunoiul de dată recentă 
din coş. („Ac-cen-tuează pozitivul.”) Vorbeau despre ce ar 
avea chef să mănânce la prânz. 

Pe neaşteptate, unul dintre ei (posibil Rumple) spuse: 

— Mie aşternuturile astea de pat mi se par cam 
deranjate. Tu ce zici? 

— Mda, mormăi celălalt. Nu m-ar mira să se fi adăpostit 
vreun boschetar aici. Dar e mai probabil ca oamenii ăia 
care au venit să vadă casa să fi încercat şi patul. Mi se 
pare un lucru firesc, ţie nu? 

Din nou zgomot de paşi - acum pe coridor. Tropa-trop- 
trop! Se opriră. lar vocile li se auziră chiar de sub cei doi 
tineri. Mary îl strânse mai tare pe Jared şi-i şopti: 

— O să ne aresteze dacă ne prind că ne-am ascuns aici, 
nu-i aşa? 

— Ssst! şopti Jared. 

„Ne-ar fi arestat şi dacă ne găseau la parter. Numai că 


e 523 + 


nu i-ar zice «arestare», ci «custodie preventivă». 

— Uite o trapă în tavan! spuse Barrows (probabil că 
Barrows). Urci tu să vezi ce-i în pod sau să mă duc eu? 

Lui Jared i se păru nesfârşită tăcerea care urmă acestei 
întrebări. Apoi Rangle (probabil că Rangle) răspunse: 

— Urcă-te tu dacă vrei. Da' dacă Lila şi puştiul ei ar fi 
fost în casă, i-am fi găsit aici, în dormitoare. Plus că eu 
sunt alergic la praf. Nici vorbă să mă duc în pod. 

— Dar... 

— Du-te tu, amice! zise Rangle. 

Şi imediat scăriţa se desfăcu şi cobori. O rază slabă de 
lumină pătrunse în pod. Doar cu zece centimetri dacă ar fi 
fost mai aproape de trapa deschisă, poliţiştii ar fi observat 
imediat coconul Lilei. 

— Pe pariu că acolo sus tre’ să fie şi foarte cald. Cam la 
vreo patruj' de grade. 

— La dracu’! exclamă Barrows. Şi, că tot veni vorba, la 
dracu' şi cu tine şi cu sclifoselile tale! auzi, dom'ne, cică-i 
alergic. Haide să plecăm de-aici! 

Scăriţa reveni la locul ei, dar acum cu un pocnet 
puternic, făcându-l pe Jared să tresară, cu toate că se 
aştepta la asta. Acum se auzea tropa-tropa-trop pe scară în 
jos. Jared îşi ţinu respiraţia şi ciuli urechile, ca să audă ce 
vorbeau poliţiştii ajunşi deja în holul de la intrare. Numai 
că vorbeau cu glas scăzut. Imposibil să prindă mai mult de 
câteva cuvinte. Ziceau ceva despre Terry Coombs; şi încă 
ceva despre un voluntar pe care îl chema Geary; şi iarăşi 
ceva despre prânz. 

Plecaţi! voia Jared să le strige. Plecați dracu’ de-aici, 
până nu ne loveşte damblaua de la căldura asta! 

Intr-un final, auzi cum se închide uşa de la intrare. Jared 
se forţă să audă motorul maşinii de poliţie, însă nu auzi 
nimic. Ori ascultase prea mult timp muzică la căşti, ori 
podul era antifonat. Numără în gând de la unu până lao 
sută şi după aia de la o sută înapoi la unu. Nu mai rezista. 
Il omora căldura aia insuportabilă. 

— Cred că au plecat, spuse el. 

Insă Mary nu-i răspunse şi îşi dădu seama că nici nu-l 


e 524 » 


mai strângea în braţe. Atât de tare se concentrase la 
mişcările şi vorbele poliţiştilor, că nici nu observase. Când 
se întoarse să se uite la ea, mâinile fetei se desprinseră din 
jurul gâtului lui şi ea se prăbuşi moale pe duşumeaua 
podului. 

— Mary! Mary! Să nu adormi! 

Nicio reacţie. Jared deschise repede chepengul, fără să-i 
mai pese de zgomotul făcut de scăriţă. Uitase şi de 
poliţişti. Acum îi păsa doar de Mary. Numai şi numai de 
Mary îi păsa acum. Poate că nu era prea târziu. 

Insă era. Degeaba a zgâlţâit-o el. Mary adormise în timp 
ce el trăgea cu urechea la poliţişti. Acum zăcea lângă Lila, 
iar trăsăturile ei frumoase îşi pierdeau conturul sub firele 
albe care se ţeseau la iuţeală. 

— Nu! murmură Jared deznădăjduit. Atâtea eforturi a 
făcut... 

Rămase acolo încă vreo cinci minute, uitându-se la 
coconul care se îngroşa tot mai repede. Apoi îşi sună tatăl. 

Nu ştia ce altceva să facă. 


e 525 + 


IV 


1 


În lumea părăsită acum de femei, Candy Meshaum 
locuise într-o căsuţă pe West Lavin, nu departe de 
închisoare. Lucru perfect normal, dacă te gândeşti că şi 
casa ei fusese un fel de puşcărie. În noua lume, preferase 
să locuiască împreună cu alte femei, toate participante 
permanente la întruniri, într-o enclavă pe care şi-o 
amenajaseră într-un depozit. Depozitul cu pricina, la fel ca 
supermarketul Shopwell (şi spre deosebire de marea 
majoritate a celorlalte clădiri din zonă), rămăsese aproape 
neatins de trecerea anilor. Era o construcţie în forma 
literei „L”, cu etaj, făcută din containere suprapuse şi 
amplasată direct pe asfalt, în apropierea pădurii. Fiind 
construite din plastic dur şi fibră de sticlă, containerele 
erau perfect etanşe, respectându-şi astfel promisiunea din 
reclama decolorată de pe marginea drumului. Asfaltul 
fusese năpădit de buruieni, copacii începuseră să crească 
în crăpăturile lui mari, iar reţeaua de canalizare era de-a 
dreptul sufocată de frunze. Insă femeilor le-a fost uşor să 
curețe, să strângă frunzele şi să golească toate 
containerele de mărfurile stricate dinăuntru, 
transformându-le în spaţii excelente (chiar dacă nu 
deosebit de frumoase) pentru locuit. 

„În ciuda faptului că sărmana Candy Meshaum a 
încercat din răsputeri să le decoreze”, îşi spuse Lila. 

Se plimba prin container, la lumina naturală care intra 
pe uşa deschisă. În mijloc se afla un pat acoperit cu o 
cuvertură dintr-un material roşu şi lucios, care reflecta 
lumina. De unul dintre pereţii fără ferestre atârna un 
peisaj marin într-o ramă: ceruri senine şi un țărm stâncos. 
Probabil Candy şi-l însuşise din conţinutul original al 
containerului. Într-un colţ se afla un balansoar, iar pe jos 
lângă el, un coş cu gheme colorate, din care ieşeau două 
andrele. Într-un alt coş se vedeau mai multe perechi de 


e 526 » 


şosete admirabil tricotate - mostre ale muncii ei. 

— Ce părere ai? 

Coates se oprise în faţa containerului ca să fumeze. 
(Ţigările în ambalaj de folie şi celofan rezistaseră şi ele 
destul de bine trecerii timpului.) Directoarea 
penitenciarului - fosta directoare - îşi lăsase părul lung şi 
nu se mai vopsea. Acum îi cădea pe umerii înguşti, dându-i 
o înfăţişare de profet - de parcă rătăcise multă vreme prin 
deşert, în căutarea tribului ei. Lilei i se părea că-i stă bine. 

— Îmi place cum ţi-ai aranjat părul. 

— Mersi frumos, dar eu vorbeam despre femeia pe care 
ar fi trebuit s-o găsim aici. 

Candy Meshaum era una dintre cele patru femei care 
dispăruseră, punând-o aici la socoteală şi pe Essie. Lila 
stătuse de vorbă cu femeile care locuiau în containerele 
învecinate. Ultima oară o văzuseră pe Candy tricotând 
veselă în balansoarul ei şi, în mai puţin de zece minute, ia- 
o de unde nu-i. Deşi containerul ei se afla la etajul 
complexului de depozitare, mai spre mijloc, nimeni nu o 
văzuse coborând de acolo - greu de crezut, pentru că era o 
femeie destul de corpolentă, cu un picior beteag. Sigur, nu 
era de neconceput că reuşise să dispară neobservată, dar 
era foarte puţin probabil. 

Vecinele spuneau despre Candy că era veselă şi 
mulţumită. Una dintre ele, care o cunoscuse pe Candy şi în 
cealaltă lume, în lumea veche, folosise cuvântul renăscută. 
Se mândrea cu talentul ei pentru lucrul manual şi cu 
cutiuţa aceea pe care o decorase atât de drăguţ şi pe care 
o numea „acasă”. Mai multe femei menţionaseră faptul că 
îi spunea containerului „apartamentul visurilor mele”, fără 
fărâmă de ironie. 

— Nu văd aici niciun indiciu clar, spuse Lila. Nimic care 
să sugereze că s-ar fi întâmplat ceva rău. 

Dar bănuia că situaţia era asemănătoare cu ce se 
petrecuse şi în cazul lui Essie: uite-o, nu-i. Puf! 
Abracadabra. 

— E la fel, nu? 

Janice, care se uitase la bătrâna Essie în clipa aceea, a 


e 527 a 


povestit ulterior că văzuse o sclipire - ca o flacără de 
brichetă - care pierise într-o fracțiune de secundă. Femeia 
dispăruse pur şi simplu. Nu reuşise să observe niciun fel 
de transformare, dezintegrare sau vreun alt fenomen care 
avusese loc acolo. Totul se întâmplase mult prea repede. 
Directoarea spunea că a avut senzaţia că Essie se stinsese 
ca un bec - numai că niciun filament nu îşi pierde 
incandescenţa atât de rapid. 

— S-ar putea, zise Lila. 

Dumnezeule mare, a început să vorbească la fel ca soţul 
ei de demult! 

— A murit, spuse Janice. În lumea cealaltă. Nu crezi? 

Pe peretele de deasupra balansoarului era o molie. Lila 
întinse mâna spre ea. Insecta zbură şi i se aşeză pe unghia 
de la degetul arătător. Lila simţi un miros vag de ars. 

— S-ar putea, repetă ea. 

Acest  „clintism” era tot ce îndrăznea să spună 
deocamdată. 

— Ar trebui să ne întoarcem şi să ne luăm la revedere de 
la doamnele alea. 

— Aiurea! mormăi Janice. Avem lucruri mai bune de 
făcut decât să pornim pe coclauri. 

Lila zâmbi: 

— Adică, vrei? 

Imitând-o, fosta directoare Coates răspunse: 

— S-ar putea. 


2 


Pe Strada Principală, o patrulă se pregătea să exploreze 
regiunea de dincolo de Dooling. Grupul era format din şase 
femei, care luau cu ele una dintre maşinuţele de golf, plină 
cu provizii. Millie Olson, fostă gardiană la penitenciar, se 
oferise să le conducă. Până în acest moment, nimeni nu se 
aventurase prea mult dincolo de graniţele oraşului lor din 
trecut. Niciun avion sau elicopter nu zbura pe deasupra 
lor, niciun foc nu mai ardea în zare, nicio voce nu se auzea 
din aparatele de emisie-recepţie. Iar toate aceste absenţe 


e 528 œ» 


intensificau sentimentul de pierdere, pe care Lila îl 
avusese încă de la început. Lumea în care trăiau ele acum i 
se părea o scenă dintr-unul din globurile acelea de sticlă în 
care începe să ningă dacă le scuturi bine. Numai că aici nu 
ningea. 

Lila şi Janice ajunseră la timp ca să asiste la ultimele 
pregătiri. O fostă deţinută, Nell Seeger, stătea ghemuită 
lângă maşinuţa de golf şi fredona în surdină în timp ce 
verifica presiunea din cauciucuri. Millie inspecta bagajele 
din remorca fixată de spatele maşinuţei, verificând încă o 
dată tot ce luau cu ele: saci de dormit, hrană deshidratată 
prin congelare, apă potabilă, haine, vreo două walkie- 
talkie-uri de jucărie pe care le găsiseră în pungi din plastic 
sigilate şi, prin urmare, chiar funcționau (într-o oarecare 
măsură), două puşti (curățate chiar de Lila), truse de prim 
ajutor. Toată lumea era entuziastă şi binedispusă, se 
auzeau râsete şi urări joviale. Cineva o întrebă pe Millie 
Olson ce va face dacă dau nas în nas cu un urs. 

— Am să-l domesticesc, răspunse ea pe un ton sec, fără 
să-şi ridice ochii de la bagaje. 

Replica ei stârni alte râsete în rândul spectatoarelor. 

— Ai cunoscut-o? o întrebă Lila pe Janice. Inainte? 

Stăteau alături pe trotuar, îmbrăcate în haine groase şi 
învăluite în aburii albi ai respirației. 

— Cum dracu' să n-o cunosc? I-am fost şefă. 

— Nu pe Millie, pe Candy Meshaum. 

— Nu. Tu ai cunoscut-o? 

— Da, răspunse Lila. 

— Şi? 

— Era o victimă a abuzului conjugal. O bătea soţul ei. 
Mult. Din cauza asta şchiopăta. Individul era un dobitoc 
patentat, un mecanic care făcea bani din vânzarea de 
arme. Se pare că o perioadă a fost asociat cu fraţii Griner. 
Sau aşa se spunea - că noi n-am reuşit niciodată să 
dovedim nimic. O bătea cu sculele din atelier. Locuiau pe 
West Lavin, într-o casă care se dărâma pe ei. Nu mă mir că 
ea n-a încercat să o repare şi să o facă frumoasă, n-ar fi 
avut niciun sens. Vecinii lor ne sunau adesea şi ne spuneau 


e 529 + 


că au auzit-o ţipând. Numai că ea nu a vrut niciodată să ne 
zică adevărul. Se temea de represalii. 

— Mare noroc că n-a ucis-o! 

— Ba eu cred că a făcut-o. 

Directoarea se uită cu coada ochiului la Lila. 

— Tu spui ce cred eu că spui? 

— Hai să facem câţiva paşi! 

Se plimbară de-a lungul trotuarului spart, păşind peste 
găurile sufocate de buruieni, ocolind bucăţile dislocate de 
asfalt. In faţa ruinelor rămase din Clădirea Municipalităţii 
era un părculeţ pe care reuşiseră să-l salveze şi să-l 
amenajeze. Singurul semn al trecerii timpului era statuia 
unui demnitar al oraşului, repauzat de foarte multă vreme. 
O creangă solidă de ulm - cu siguranţă smulsă de vreo 
furtună - îl dărâmase de pe soclu. Femeile au reuşit să ia 
creanga de acolo, dar demnitarul era mult prea greu aşa 
că, deocamdată, nu se atinseseră de el. Demnitarul era 
căzut în joben şi cu picioarele în sus. Lila văzuse de multe 
ori cum fetiţele se dădeau râzând pe spinarea lui ca pe un 
tobogan. 

Janice spuse: 

— Tu crezi că jigodia de bărba-su i-a dat foc coconului? 

Lila nu-i răspunse direct. 

— Ai auzit să se vaite cineva de amețeli? De greață? 
Care te apucă din senin şi dispare după vreo două ore? 

Şi Lila se simţise astfel de câteva ori. Rita Coombs 
povestise că avusese şi ea parte de experiențe 
asemănătoare; la fel doamna Ransom şi Molly. 

— Da. Aproape toate femeile pe care le ştiu s-au plâns 
de aşa ceva. Mi-au zis că aveau senzaţia că sunt răsucite 
ca pe un fus. Nu ştiu dacă o cunoşti pe Nadine Hicks, soţia 
colegului meu de la penitenciar... 

— M-am întâlnit cu ea la câteva dintre mesele comune, 
spuse Lila, strâmbând din nas. 

— Mda, nu lipseşte niciodată. Şi de n-ar veni, nu i-ar fi 
nimănui dor de ea, dacă pricepi unde bat. În orice caz, ea 
pretinde că are mai mereu starea asta de vertij. 

— Bine, asta e de ţinut minte. Acum gândeşte-te la 


e 530 >» 


incendierile în masă. Ştii ceva despre ele? 

— Nu direct. Am venit aici destul de devreme, la fel ca 
tine. Dar le-am auzit pe cele venite recent povestind că au 
văzut incendieri din astea la ştiri: bărbaţi care dau foc 
coconilor în care sunt femei. 

— Despre asta este vorba, zise Lila. 

— Uau! exclamă Janice, înțelegând. Căcat! 

— „Căcat” este o apreciere potrivită. La început m-am 
gândit - am sperat, de fapt - că nou-venitele nu 
pricepuseră bine ce se întâmplă, că greşeau. Mi se părea o 
explicaţie firească, pentru că nu dormiseră de multă 
vreme, erau supărate şi speriate - aşa că mi-am zis că au 
văzut ceva la televizor şi li s-a părut că sunt nişte coconi 
incendiaţi, când, de fapt, era vorba despre cu totul altceva. 

Lila trase în piept aerul sfârşitului de toamnă. Atât de 
rece şi curat era, că parcă te făcea să te simţi mai înaltă. 
Nici urmă de gaze de eşapament. Nici urmă de camioane 
cu cărbuni. 

— Instinctul ăsta de a te îndoi de ce spun cei din jur nu 
se pierde niciodată. Mereu trebuie să găseşti un motiv 
pentru care să nu crezi ce ţi se spune. Bărbaţii sunt 
maeştri în privinţa asta... dar la fel facem şi noi. Eu fac la 
fel. 

— Te judeci prea aspru. 

— Şi ştiam că aşa o să se întâmple. Am vorbit despre 
asta cu Terry Coombs chiar cu trei sau patru ore înainte să 
mă ia şi pe mine somnul. Femeile aveau reacţii foarte 
agresive când le erau distruşi coconii. Deveneau nişte 
fiare. Atacau. Ucideau. Nu mă surprinde deloc că mulţi 
bărbaţi au considerat că trebuie să ia măsuri de precauţie 
în sensul acesta; sau, mai degrabă, că au folosit situaţia 
asta ca pretext să dea foc unor semeni de-ai lor. 

Janice schiţă un zâmbet strâmb. 

— Şi eu sunt aia acuzată că nu am o părere bună despre 
specia umană. N 

— Cineva a incendiat-o pe Essie. In lumea cealaltă. Nu 
avem de unde şti cine a fost. Şi cineva i-a dat foc lui Candy 
Meshaum. Oare s-o fi supărat bărbăţelul ei că nu mai are 


e 531 >» 


sac de box? Dacă aş mai fi în lumea aia, precis el ar fi 
prima persoană pe care aş aduce-o la interogatoriu. 

Lila se aşeză pe statuia demnitarului. 

— Şi ameţelile? Sunt aproape convinsă că şi ele sunt 
provocate de ceva ce se petrece acolo. Probabil că ne mută 
dintr-un loc în altul. Ca pe nişte mobile. Essie era într-o 
pasă proastă chiar înainte să dispară. Presupun că a 
mutat-o cineva înainte să-i dea foc şi avea amețeli. 

— Ştii că stai cu fundul pe primul primar pe care l-a avut 
Doolingul? o întrebă Janice. 

— Nu se supără. Şi lui i-a spălat cineva chiloţii. 

Lila îşi dădu seama că era furioasă. Ce rău făcuseră 
Essie sau Candy Meshaum, în afară de faptul că au apucat 
câteva luni de trai fericit în toată existenţa lor nenorocită? 
lar fericirea asta nu însemnase pentru ele decât câteva 
păpuşi şi un container fără geamuri. 

lar bărbaţii le dăduseră foc. Lila era sigură că aşa se 
întâmplase. Acesta era sfârşitul poveştii. Atunci când 
mureai acolo, mureai şi aici. Bărbaţii le alungaseră din 
lume - le alungaseră din două lumi. Bărbaţii. Nu aveai 
unde să te ascunzi de ei. 

Probabil că Janice îi citise gândurile - ori, mai degrabă, 
expresia de pe chip. 

— Archie, soţul meu, a fost un om tare bun. M-a sprijinit 
în toate. 

— Mda, numai că a murit de tânăr. Poate că nu ai mai fi 
gândit la fel dacă ar fi rămas mai multă vreme în preajma 
ta. 

Urâte vorbe, dar Lila nu le regreta deloc. Din senin, îşi 
aduse aminte de un proverb Amish: MÂNCAREA GĂTITĂ 
DUREAZĂ MAI MULT DECÂT SĂRUTĂRILE. Acelaşi lucru 
se putea spune despre o mulţime de alte angajamente pe 
care le aducea cu sine orice căsnicie. Sinceritatea. 
Respectul. Ba chiar simpla amabilitate. 

Coates nu dădea semne că s-ar fi supărat. 

— Clint a fost un soţ rău? 

— A fost mai bun decât cel al lui Candy Meshaum. 

— Ăsta-i standardul tău? Nu contează. Am să mă bucur 


e 532 + 


mai departe de amintirea soţului meu, care a avut decenţa 
să dea colţul înainte să devină un mare măgar. 

— Poate că am meritat asta, spuse Lila, dându-şi capul 
pe spate. 

Ziua era însorită, dar nori grei se adunaseră în zare, 
spre nord de ele. 

— Deci? A fost un soţ rău? 

— Nu. Clint a fost un soţ bun. Un tată bun. Şi-a 
îndeplinit toate obligaţiile. M-a iubit. Niciodată nu m-am 
îndoit de asta. Numai că nu mi-a spus multe lucruri despre 
el. Lucruri pe care nu ar fi trebuit să le aflu într-o manieră 
care să nu-mi facă cinste. Clint obişnuia să repete toate 
vorbele alea mari despre sinceritate şi susţinere reciprocă 
până rămânea fără voce. Dar, de fapt, totul era de dragul 
aparenţelor. Mi se pare că asta e mai rău decât dacă m-ar 
fi minţit. Minciuna indică un oarecare respect. Sunt sigură 
că avea nişte probleme foarte mari, nişte probleme cu 
adevărat grave şi îşi închipuia că eu sunt prea mimoză ca 
să-l pot ajuta. Zău, mai degrabă mă minţi decât să mă 
tratezi de sus. 

— Ce fel de probleme...? 

— A avut o copilărie îngrozitoare. Cred că s-a luptat să 
ajungă unde se află acum. La propriu. L-am văzut cum îşi 
freacă încheieturile degetelor atunci când îl preocupă ceva 
sau când e supărat. Dar refuză să vorbească despre 
frământările lui. L-am întrebat de multe ori şi de fiecare 
dată s-a închis în el. 

Aruncă o privire spre Coates şi sesiză o oarecare 
tulburare în expresia ei. 

— Ştii la ce mă refer, nu? Că l-ai văzut şi tu. 

— Cred că da. Clint mai are... şi o altă faţă. Una mai 
dură. Mai violentă. Dar am văzut-o abia de curând. 

— Mă scoate din minţi. Şi ştii ce-i mai rău? Că m-a făcut 
să mă simt cumva... demoralizată. 

Janice îndepărta cu un beţişor noroiul uscat de pe faţa 
statuii. 

— Da, o purtare ca asta poate să demoralizeze pe 
oricine. 


533 + 


Maşinuţele de golf porniră, urmate de remorcile cu 
provizii, acoperite cu prelate. Convoiul se pierdu în zare, 
apoi reapăru pentru scurt timp acolo unde terenul era mai 
înalt. După care dispăru de tot. 

Lila şi Janice începură să vorbească despre altele: 
despre recondiţionarea caselor de pe Smith Street; despre 
cei doi armăsari superbi, pe care-i prinseseră şi-i 
învăţaseră (sau poate îi reînvăţaseră) să se lase călăriţi; şi 
despre minunea la care lucrau cu spor Magda Dubcek şi 
două foste deţinute. Dacă puteau să aibă mai mult curent 
electric, mai multe panouri solare, atunci apa curentă nu 
va mai fi o iluzie deşartă. Closetul înăuntrul locuinţei - iată 
visul american. 

Au vorbit şi au tot vorbit până spre seară, dar 
conversaţia nu le-a mai fost tulburată nici măcar o singură 
dată de subiecte precum Clint, Jared, Archie, soţul lui 
Candy Meshaum, lisus Hristos sau oricare alt bărbat. 


3 


N-au vorbit nici despre Evie, dar Lila nu o uitase. Aşa 
cum nu uitase nici de momentul simbolic în care aceasta 
îşi făcuse apariţia în Dooling. Şi nici de vorbele ei ciudate, 
cu multe înţelesuri. Şi nici de urmele acoperite cu pânză 
din pădurea de lângă rulota lui Truman Mayweather. Nu 
uitase că pe ea acele urme au dus-o la Copacul Fantastic, 
care îşi înălța până la cer trunchiul împletit din 
nenumărate alte trunchiuri. Şi au dus-o şi la tigrul cel alb, 
la şarpe, la păun şi la vulpoi - Lila nu-l uitase pe niciunul. 

Vedea şi acum cu ochii minţii rădăcinile întortocheate 
ale Copacului - ca şireturile de la adidaşii unui uriaş. Le 
vedea cum se încolăceau de multe ori unele în jurul 
celorlalte. Atât de măreț era Copacul, atât de maiestuos, 
iar apariţia lui atât de firească. 

Oare din Copac apăruse Evie? Sau Copacul apăruse din 
Evie? In Oraşul Nostru, femeile visau? Ori făceau parte 
dintr-un vis? 


e 534 


4 


Patruzeci şi opt de ore a căzut ploaia rece peste Oraşul 
Nostru; a rupt crengi din copaci, a intrat prin găurile din 
acoperişuri, a umplut străzile cu bălți murdare. În cortul 
ei, Lila lăsa deoparte cartea pe care o citea şi lovea cu 
piciorul în pereţi ca să spargă stratul subţire de gheaţă 
format pe ei. Zgomotul era foarte asemănător cu acela de 
sticle sparte. 

De ceva vreme renunţase la cărţile din hârtie în favoarea 
unui e-reader, dar fără să-şi imagineze că lumea ei se va 
sfârşi, făcând inutile aceste dispozitive. În casa ei încă mai 
erau cărţi normale, unele chiar neatinse de mucegai. După 
ce a terminat de citit, a ieşit din cortul amplasat în curtea 
din faţă şi s-a apropiat de ruinele fostei sale locuinţe. Era 
un tablou îngrozitor de deprimant - îi amintea prea mult 
de fiul şi soţul ei - aşa că nu voia să locuiască acolo. Dar 
nici în stare să se mute de acolo nu era. 

Dârele de apă de pe pereţii interiori luceau în lumina 
lanternei. Ploaia suna ca un ocean agitat. De pe un raft din 
spatele livingului, Lila alese un roman poliţist (cam umed) 
şi vru să plece de acolo. Raza firavă a lanternei căzu peste 
un fel de frunză ciudată, de culoarea pergamentului, care 
se afla pe un scaun putrezit din bucătărie. Lila se uită mai 
bine: era un bilet de la Anton, care îi recomanda un tip 
priceput la copaci pentru problemele ulmilor din curte. 

Privi lung la bucăţica de hârtie, şocată de această 
întâlnire neaşteptată cu cealaltă viaţă a ei - viaţa ei reală? 
viaţa ei anterioară? Viaţa aceasta îi tăiase acum calea 
aidoma unui copil care fuge de pe trotuar şi iese în faţa 
maşinilor din trafic. 


5 


Echipa era plecată în recunoaştere de o săptămână, 
când Celia Frode se întoarse pe jos, plină de noroi din cap 
până în picioare. Şi singură. 


535 + 


Celia le-a spus că în spatele Penitenciarului Dooling, în 
direcţia  orăşelului  Maylock, drumurile deveniseră 
impracticabile. Nici bine nu terminau de tăiat un copac şi 
făceau câţiva metri când dădeau peste altul. Aşa că li s-a 
părut mai uşor să abandoneze maşinuţele de golf şi să 
meargă pe jos. 

Nu au găsit pe nimeni în Maylock şi nici n-au dat peste 
vreun semn care să le indice că ar fi fost cineva acolo de 
curând. Toate clădirile semănau cu cele din Dooling - 
năpădite de buruieni, mai mult sau mai puţin dărăpănate, 
câteva arse până în temelii. lar drumul de pe malul 
Pârâiaşului lui Dorr - devenit acum un râu umflat, cu 
maşini scufundate în loc de peşti - era complet distrus. 
Celia a recunoscut că poate atunci ar fi trebuit să se 
întoarcă. Luaseră suficiente provizii de la băcăniile şi 
celelalte magazine din Maylock. Numai că şi-au adus 
aminte de cinematograful din orăşelul Eagle, care se afla 
doar la vreo şaisprezece kilometri distanţă. Şi s-au gândit 
că le vor face o mare bucurie fetiţelor dacă vor aduce 
acasă şi un proiector. Magda le asigurase că generatorul 
va face faţă unei asemenea sarcini. 

— Acolo încă mai rula ultimul film din seria Războiul 
stelelor, a zis Celia. Ştii care, doamnă şerif, ăla în care 
personajul principal e o fată. _ 

Lila nu s-a obosit s-o mai corecteze. Îşi dăduse seama că 
era al naibii de greu să renunti la slujba din poliţie. 

— Spune mai departe, Celia. 

Echipa a traversat Pârâiaşul lui Dorr pe un pod rămas 
întreg şi a luat-o pe un drum de munte care se chema 
Calea Cap-de-Leu şi care părea să fie o scurtătură spre 
Eagle. Pe harta pe care o aveau la ele - descoperită printre 
dărâmăturile Bibliotecii Publice din Dooling - era trecut un 
drum vechi, folosit pe vremuri de compania minieră. 
Drumul ăsta le-ar fi putut scoate la autostradă şi de acolo 
totul ar fi fost mult mai uşor. Numai că harta era depăşită. 
Calea Cap-de-Leu se înfunda acum într-un platou, pe care 
se afla închisoarea pentru bărbaţi omonimă. Drumul 
companiei miniere pe care sperau să-l găsească fusese 


e 536 » 


distrus când se construise puşcăria. Pentru că venea seara, 
s-au gândit să nu mai coboare muntele pe întuneric, ci să 
înnopteze în clădirea închisorii şi să pornească în zori. 

Lila cunoştea foarte bine penitenciarul „Cap-de-Leu”: 
era unul de maximă siguranţă, în care sperase ca fraţii 
Griner să-şi petreacă următorii douăzeci şi cinci de ani. 

Janice Coates, prezentă şi ea la raportul Celiei, a 
comentat scurt: 

— Oribil loc! 

„Capul” - cum îi spuneau puşcăriei bărbaţii închişi acolo 
- ţinuse prima pagină a ziarelor mult timp înainte de 
apariţia Aurorei: după ce compania Ulysses Energy 
Solutions defrişase zona şi distrusese culmea muntelui ca 
să aibă acces la cărbunele din interior, acoperise terenul 
cu grohotiş şi îl nivelase ca să dea impresia că-l 
„restaurase”. Ideea pe care o promova compania era 
aceasta: culmile munţilor nu trebuie să fie considerate 
„distruse”, ci „deschise”. Orice teren nivelat devenea teren 
pe care se putea construi. Deşi cea mai mare parte din 
populaţia statului susţinea industria minieră, au fost destui 
aceia care şi-au dat seama că toată povestea nu era decât 
o mare vrăjeală. Aceste excelente terenuri se aflau de 
obicei la mama dracului şi foarte des veneau la pachet cu 
bazine pline cu ape reziduale - deloc genul de vecini pe 
care şi i-ar fi dorit cineva. 

Însă deţinuţii dintr-un penitenciar nu puteau face 
reclamaţii, nu? Şi nimănui nu-i păsa în mod deosebit de 
faptul că aceştia ar fi putut avea probleme grave de 
sănătate cauzate de mediul înconjurător. Aşa s-a făcut că 
Muntele Cap-de-Leu a devenit locul unde s-a construit 
Penitenciarul de Maximă Siguranţă „Cap-de-Leu”. 

Poarta închisorii (a continuat Celia) era deschisă. La fel 
şi uşile de la intrarea în clădire. S-au dus înăuntru ea, 
Millie, Nell Seeger şi celelalte. Majoritatea membrelor 
echipei erau foste deţinute şi foste gardiene, curioase 
acum să vadă condiţiile în care trăiseră reprezentanţii 
celuilalt sex. Şi au descoperit că nu erau deloc proaste. Cu 
tot mirosul greu de aer închis şi cu toate fisurile din podele 


e 537 a 


şi pereţi, închisoarea nu fusese atinsă de umezeală. Iar 
mobilierul sumar din celule părea nou. 

— Sigur, era ca un dâjă-vu, a recunoscut Celia, dar nu 
pot să zic că nu m-a distrat să-mi vâr nasul pe acolo. 

Ultima noapte a fost una calmă. Dimineaţă, Celia 
coborâse muntele, în căutarea unor poteci care să le mai 
reducă din drumul lung până la Eagle. Mare i-a fost 
mirarea când a apelat-o cineva la walkie-talkie-ul de 
jucărie. 

— Celia! Ni se pare că am văzut pe cineva! 

Era Nell. 

— Cum? a răspuns Celia. Ce-ai zis? 

— Suntem înăuntru! În puşcărie! Geamurile de la 
Broadway-ul lor sunt murdare rău de tot, da’ am văzut o 
femeie într-una din carcere! Are o pătură galbenă peste 
ea! Şi parcă se mişcă! Millie încearcă să deschidă uşa, da’ 
greu, că e acționată electric, aşa că... 

Şi aici transmisia s-a întrerupt. 

Un bubuit prelung din subteran a speriat-o pe Celia. Şi-a 
întins mâinile, încercând să-şi menţină echilibrul. Walkie- 
talkie-ul de jucărie i-a zburat din mână, a căzut şi s-a făcut 
bucăţi. 

O ardeau plămânii şi îi tremurau picioarele, dar tot s-a 
întors şi a intrat pe poarta închisorii. Din cauza prafului, a 
trebuit să-şi acopere gura cu mâna ca să nu se sufoce. 
Solul era crăpat ca după un cutremur. Ţărâna plutea în 
aer. Celia a căzut de câteva ori în genunchi. Îşi ţinea ochii 
aproape închişi şi pipăia cu mâinile în jur după ceva de 
care să se poată sprijini. Treptat, văzduhul s-a mai limpezit 
şi în faţa ei a apărut doar forma dreptunghiulară a clădirii 
cu etaj, în care se făcea primirea deţinuţilor. Atâta tot. În 
spatele acesteia nu mai era nici teren şi nici restul 
închisorii. Platoul se prăbuşise. Noul penitenciar de 
maximă siguranţă se rostogolise pe versantul muntelui ca 
un copil gigantic din piatră pe un tobogan. Cât despre 
clădirea rămasă, aceasta era acum ca un decor de film - 
doar faţadă. 

Celia n-a avut curaj să se ducă până la marginea acelei 


e 538 >» 


prăpăstii şi să se uite în jos. 

— Aşa că m-am întors singură, îi spuse ea Lilei. Cât de 
repede am putut. 

Apoi inspiră şi îşi scărpină obrazul acoperit de noroi. 
Ascultătoarele - zece sau douăsprezece femei care se 
strânseră în grabă la locul lor de întâlnire de la Shopwell 
atunci când aflaseră de întoarcerea Celiei - nu au rostit 
niciun cuvânt. Era limpede pentru toată lumea: celelalte 
nu se vor mai întoarce niciodată. 

— Mi-aduc aminte că am citit că au existat nişte 
controverse cu privire la terenul de sub închisoarea aia, 
spuse Janice. Că solul era prea moale pentru o construcţie 
de o asemenea greutate. Se spunea că firma aia care se 
ocupa cu extracția de cărbune a făcut o treabă de 
mântuială ca să nu cheltuiască prea mulţi bani. Şi că au 
venit nişte ingineri constructori care să... 

Atunci Celia dădu afară aerul din plămâni într-un oftat 
prelung şi continuă cu un aer absent: 

— Nell şi cu mine întreţineam relaţii doar ocazional. Nu 
m-am aşteptat să continuăm şi în afara închisorii. 

Îşi trase nasul - o singură dată. 

— Aşa că n-ar trebui să fiu atât de tristă, dar ăsta-i 
adevărul: sunt al naibii de tristă. 

Tăcere. 

Apoi Lila spuse: 

— Trebuie să mă duc acolo. 

Şi Tiffany Jones o întrebă: 

— Pot să vin cu tine? 


7 


Coates era de părere că ideea era foarte proastă. 

— A dracu' de proastă, Lila! Ce te-a apucat de vrei să te 
duci şi să te bagi în avalanşa aia? 

Le însoţise pe Lila şi pe Tiffany Jones până la Drumul 
Ghiulelei. Fiecare dintre cele două temerare ducea câte un 
cal de dârlogi. 

— Nu ne băgăm în nicio avalanşă, răspunse Lila. O să ne 


e 539 œ» 


băgăm printre resturile lăsate de avalanşă. 

— Ca să vedem dacă mai sunt supraviețuitori, adăugă 
Tiffany. 

— Faceţi mişto de mine? 

De la frig, nasul lui Janice căpătase culoarea sfeclei. 
Asemănarea cu un profet era acum şi mai izbitoare - părul 
alb şi lung îi flutura pe spate, obrajii ei descărnaţi erau 
roşii ca lumina semaforului. Nu-i lipsea decât toiagul 
noduros din mână şi pasărea de pradă de pe umăr. 

— Au coborât pe versantul unui munte şi clădirea 
penitenciarului a aterizat pe ele. Sunt moarte. Dacă-i 
adevărată povestea aia cu femeia din carceră, atunci şi ea 
e moartă. 

— Ştiu, spuse Lila. Dar, dacă au văzut o femeie în „Cap- 
de-Leu”, înseamnă că mai sunt şi alte femei în afara 
Doolingului. Ar fi extraordinar să aflăm că nu suntem 
singure în lumea asta, Janice. 

— Nu care cumva să muriti şi voi! strigă fosta directoare 
după ele. 

— Aşa intenţionăm, răspunse Lila. 

Iar Tiffany Jones interveni mai hotărâtă: 

— Fii pe pace, n-o să murim. 


8 


Tiffany ştia să călărească încă din copilărie. Părinţii ei 
aveau o livadă de meri, unde amenajaseră un loc de joacă 
şi unde puteai să hrăneşti caprele din ţarc, să-ţi cumperi 
un hotdog de la tarabă şi să faci o plimbare călare pe un 
ponei. 

— Când eram mică obişnuiam să călăresc tot timpul, 
dar... familia mea mai avea şi nişte... hibe - cred că ăsta ar 
fi cuvântul potrivit. Cu timpul, am intrat în tot felul de 
încurcături şi am renunţat la călărie. 

Încurcăturile cu pricina nu erau un mister pentru Lila, 
care o arestase pe Tiff de câteva ori. Numai că acea Tiffany 
Jones din trecut semăna neaşteptat de puţin cu femeia de 
acum, călare pe calul bălţat, care mergea la pas alături de 


e 540 œ» 


iapa mai mică şi albă a Lilei. Femeia de acum avea chipul 
rotund, înconjurat de păr castaniu, pe care îşi pusese o 
pălărie albă de cowboy, care l-ar fi făcut invidios pe orice 
fermier din filmele western. Femeia de acum era stăpână 
pe sine, cum nici nu-şi imaginase că va fi vreodată 
nefericita aia dependentă de droguri din trecut, pe care o 
regula uneori Truman Mayweather în rulota lui, de lângă 
laboratorul de metamfetamină. 

Şi era însărcinată. Lila o auzise vorbind despre starea ei 
la una dintre întruniri. Înseamnă că de acolo venea o parte 
din aura ei de acum. 

Se însera. Nu peste mult timp vor trebui să facă popas. 
În zare se vedea deja oraşul Maylock - câteva clădiri 
întunecate într-o vale aflată la câţiva kilometri de ele. 
Echipa de recunoaştere fusese aici şi nu găsise niciun 
suflet - nici bărbat, nici femeie. Probabil că doar în Dooling 
mai puteau să trăiască oameni. Rămânea însă problema cu 
femeia aia din închisoarea pentru bărbaţi. Oare a existat 
cu adevărat, sau a fost doar o himeră? 

— Mi se pare că îţi merge mai bine, spuse cu prudenţă 
Lila. În lumea aceasta. 

Tiffany râse politicos: 

— Viaţa de apoi îţi limpezeşte mintea. Nu mai simt 
nevoia de droguri, dacă la asta te referi. 

— Asta crezi tu că este? Viaţa de apoi? 

— Nu tocmai, răspunse Tiffany. 

Nu mai abordă subiectul până seara, când erau 
amândouă culcate în sacii de dormit, la adăpostul zidurilor 
unei benzinării abandonate în cealaltă lume. 

Şi atunci, Tiffany continuă discuţia: 

— Adică, viaţa de apoi ar trebui să fie raiul sau iadul, 
da? 

Prin vitrină se vedeau caii, legaţi de pompele vechi. 
Părul le lucea splendid în lumina lunii. 

— Nu cred în chestiile astea, spuse Lila. 

— Nici eu. Şi, oricum, n-am văzut în viaţa mea nici îngeri 
şi nici draci, deci, ce să mai vorbim! Dar nu ţi se pare că 
noi trăim un fel de miracol? 


< 541 » 


Lila se gândi la Jessica şi la Roger Elway. Fetiţa lor, 
Platinum, creştea foarte repede - deja mergea de-a buşilea 
printre picioarele tuturor. (Nana, fiica lui Elaine Nutting, 
se îndrăgostise pur şi simplu de Plat - hidos nume de alint, 
dar îl folosea toată lumea şi posibil ca, în viitor, fetiţa să le- 
o reproşeze - şi o plimba peste tot într-un cărucior ruginit.) 
Lila se gândi la Essie şi la Candy. Lila se gândi la soţul ei şi 
la fiul ei şi la toată viaţa aceea care nu-i mai aparţinea 
acum. 

— „Un fel de”, spuse ea. 

— Scuze. „Miracol” nu-i tocmai cuvântul potrivit. Ce 
vreau eu să spun este că o ducem bine aici, da? Deci, nu 
are cum să fie iadul, da? Nu mă mai droghez. Mă simt 
bine. Am caii ăştia superbi. Nici măcar n-am îndrăznit să 
visez la toate astea. Cum adică să aibă una ca mine grijă 
de nişte animale atât de frumoase ca astea? Imposibil. 

Se întrerupse şi se încruntă. 

— Vorbesc de parcă ar fi vorba doar despre mine, nu? 
Ştiu că tu ai pierdut multe. Ştiu că toate femeile de aici au 
pierdut multe, iar eu sunt doar cineva care n-a avut nimic 
de pierdut. 

— Mă bucur pentru tine. 

Chiar se bucura. Tiffany Jones merita să-i meargă bine. 


9 


Au ocolit oraşul Maylock şi au mers de-a lungul malului 
îngust al Pârâiaşului lui Dorr. Câţiva câini sălbăticiţi se 
uitau la ele. Erau şase sau şapte lupi germani şi labradori, 
cu limbile atârnânde şi cu răsuflări fierbinţi care 
transformau în aburi aerul rece. Lila îşi scoase pistolul. 
Iapa ei albă îşi răsuci capul şi tresări puternic. 

— Nu, nu, nu! spuse Tiffany. 

Intinse mâna şi mângâie urechea iepei. Tonul ei era 
blând, dar ferm. 

— Lila n-o să tragă cu arma aia. 

— Nu? o întrebă Lila. 

Stătea cu ochii la câinele din mijloc. Avea blana aspră - 


e 542 » 


o combinaţie de cenuşiu cu negru - un ochi albastru şi 
unul căprui-deschis şi gura foarte mare. Lila nu avea 
obiceiul să dea frâu imaginaţiei, dar câinele ăsta i se părea 
turbat. 

— Sigur că nu. Vor să ne fugărească, atâta tot. Dar noi 
trebuie să ne vedem de drumul nostru şi să nu-i băgăm în 
seamă. O să ne lase în pace. 

Tonul lui Tiffany era vesel şi sigur. Lila îşi spuse că 
Tiffany probabil era convinsă că ştie ce face, chiar dacă 
lucrurile nu stăteau tocmai aşa. 

Au mers mai departe. Câinii nu s-au luat după ele. 

— Ai avut dreptate, a spus Lila mai târziu. Mulţumesc. 

Tiffany i-a răspuns că „pentru puţin”. 

— Dar să ştii că n-am făcut-o pentru tine. Nu te supăra, 
doamnă şerif, dar nu am să te las să-mi sperii căluţii. 


10 


Au traversat apa şi au ocolit drumul pe care se urcaseră 
celelalte femei până pe culmea muntelui, preferând să 
meargă mai mult prin depresiuni. Au coborât în vâlceaua 
formată între ce mai rămăsese din Cap-de-Leu şi muntele 
din dreapta lui, cu pante abrupte şi pline cu bolovani. In 
aer persista un miros greu, de metal, care le gâdila în gât. 
Bucăţi de pământ se prăbuşeau de pe stânci, stârnind 
ecouri răsunătoare şi prelungi. 

Îşi priponiră caii la vreo două sute de metri de ruinele 
închisorii şi porniră mai departe pe jos. 

— O femeie din altă parte, spuse Tiffany. N-ar fi foarte 
tare? 

— Ar fi, recunoscu Lila. Dar şi mai bine ar fi dacă le-am 
găsi în viaţă pe fetele noastre. 

Fragmente de zidărie, unele mari ca nişte camioane, se 
înfipseseră în sol ca nişte cenotafe!"! enorme. Chiar dacă 
păreau destul de rezistente, Lila îşi putea imagina cu 
uşurinţă cum s-ar disloca sub greutatea lor şi s-ar rostogoli 


101 Cenotaf - monument funerar pentru o persoană al cărei cadavru nu 
a fost găsit (n. tr.). 


e 543 + 


la vale, ca să ajungă alături de suratele lor de pe fundul 
prăpastiei. 

Structura penitenciarului se contorsionase atât de tare, 
încât acum semăna vag cu o piramidă. Lilei i se părea 
destul de impresionant faptul că o parte atât de mare din 
ea supravieţuise prăbuşirii de pe munte. Impresionant şi 
hidos totodată - o casă de păpuşi distrusă de un copil rău. 
Suliţe zimţate din oţel ieşeau din beton, iar bulgări mari de 
pământ desţelenit acopereau alte părţi ale dărâmăturilor. 
Prin spărturile de la marginile acestei noi şi nedorite 
construcţii se putea vedea interiorul întunecat al fostei 
puşcării. Pretutindeni erau copaci striviţi, copaci înalţi de 
opt, nouă metri făcuţi lemne de foc. 

Lila îşi puse masca chirurgicală pe care o adusese cu ea. 

— Tu rămâi aici, Tiffany. 

— Vreau să vin cu tine. Nu mi-e frică. Dă-mi şi mie una. 

Şi întinse mâna după o mască. 

— Ştiu că nu ţi-e frică. Dar cineva trebuie să se întoarcă 
şi să dea alarma dacă se prăbuşeşte totul peste mine. Iar 
tu călăreşti foarte bine. Eu nu sunt decât o fostă polițistă 
de vârstă mijlocie. Plus că tu trebuie să ai grijă şi de viaţa 
aia care creşte în tine. 

În dreptul spărturii, Lila se opri ca să-i facă semn cu 
mâna. Tiffany nu o văzu. Pornise înapoi către cai. 


11 


Lumina se strecura în interiorul închisorii prin găurile 
din beton. Lila îşi dădu seama că merge pe vârful unui 
perete, călcând pe uşile din oţel ale celulelor. Totul era la 
patruzeci şi cinci de grade faţă de normal. Tavanul se afla 
în dreapta. Peretele din stânga îi luase acum locul şi 
podeaua devenise perete. Se văzu nevoită să aplece mult 
capul ca să se poată strecura pe sub uşa unei celule, care 
semăna acum cu o cursă de şoareci. Se auzea un ticăit. Se 
auzea apă care picură. Se auzeau paşii ei pe piatră şi 
cioburi. 

Un obstacol din pietre, conducte sfărâmate şi bucăţi de 


e 544 » 


izolaţie îi blocă drumul. Lumină în jur cu lanterna. Pe 
perete (acum tavan) scria cu vopsea roşie Nivelul A. Lila 
se întoarse la uşa ca o cursă de şoareci. Se prinse de ea şi 
se săltă în celulă. In peretele de vizavi de uşă era o gaură. 
Intr-acolo se îndreptă Lila - cu foarte mare prudenţă. Intră 
în ea pe burtă. Marginile zimţate ale betonului spart i se 
agăţară de spatele cămăşii, sfâşiind-o. 

Auzi vocea lui Clint. O întreba dacă nu cumva - te rog să 
nu-ţi închipui că te acuz de ceva - ar face bine să 
reconsidere raportul dintre riscul pe care şi-l asumă şi 
descoperirea pe care speră să o facă. 

Hai să le luăm pe rând, Lila! Riscul este să te cocoţi pe 
nişte ruine instabile de la poalele unui munte instabil. De 
asemenea, prin zonă mişună nişte câini sălbăticiţi, posibil 
turbați. lar o drogată gravidă te aşteaptă - sau poate nu te 
mai așteaptă - lângă cai. lar tu - repet, nu te critic, ci doar 
îţi spun care este realitatea - ai patruzeci şi cinci de ani. 
Toată lumea ştie că vârsta la care o femeie se poate târî 
printre ruine instabile este intre optsprezece şi douăzeci şi 
nouă de ani. Tu ai ieşit din grupul ţintă. lar acum îţi rişti 
viața, rişti să ai parte de o moarte îngrozitoare. 

Lila ajunse în celula învecinată şi se văzu nevoită să se 
urce pe un closet metalic, apoi să se strecoare iar printr-o 
spărtură din pardoseala care, în vremurile bune, fusese 
peretele din dreapta. La aterizare i se îndoi glezna şi se 
repezi să se apuce de ceva ca să nu-şi piardă echilibrul. Se 
răni în palmă cu ceva tăios. 

Rana era adâncă. Probabil că va avea nevoie de câteva 
copci. Ar fi trebuit să se întoarcă şi să ajungă afară, la 
trusa de prim ajutor pe care o aduseseră cu ele. Să se dea 
cu ceva unguent şi să-şi bandajeze mâna. 

Sfâşie o bucată din cămaşă şi o înfăşură în jurul rănii din 
palmă. La lumina lanternei descoperi o altă informaţie 
scrisă pe perete: Aripa de Maximă Siguranţă. Era pe 
drumul cel bun. Aici fusese văzută femeia. Partea proastă 
era că holul se afla deasupra capului ei - un culoar care 
mergea în sus. Partea şi mai proastă era piciorul ăla care 
se vedea în colţ, retezat la vreo cinci centimetri deasupra 


e 545 » 


genunchiului. Era îmbrăcat în catifea reiată de culoare 
verde. Nell Seeger purta pantaloni verzi când plecaseră 
spre Eagle. 

— N-am să-i zic lui Tiff despre asta, spuse tare Lila. 

Sunetul propriei voci o făcu să tresară, dar o şi linişti 
puţin. 

— Nu ar ajuta la nimic. 

Ridică lanterna. Aripa de maximă siguranţă din 
Penitenciarul „Cap-de-Leu” se transformase într-un horn 
mare. Îl lumină dintr-o parte în alta, căutând un loc pe 
unde s-ar putea căţăra, şi i se păru că a descoperit unul. 
Tavanul aripii fusese construit din panouri şi acestea se 
desprinseseră în urma prăbuşirii, dar armătura metalică 
rămăsese la locul ei. Şi acum semăna cu un spalier. Sau cu 
o scară. 

Cât despre ce speri să găseşti aici, îşi continuă Clint 
dizertaţia, este posibil să descoperi pe cineva. Este posibil. 
Dar fii sinceră cu tine însăți. Ştii foarte bine că ruinele 
astea sunt pustii, cum pustiu este tot restul lumii. Aici n-ai 
să găseşti decât cadavrele femeilor care au venit cu Nell. 
Fă un efort şi spune-ti că piciorul ăla retezat le 
simbolizează pe toate. Dacă ar mai fi fost şi alte femei în 
lumea voastră, precis că s-ar fi arătat până acum. Sau ar fi 
lăsat măcar o urmă. Ce vrei să dovedeşti? Că şi femeile pot 
fi la fel de puternice, neiînfricate şi descurcăreţe ca 
bărbaţii? 

Nici măcar în imaginaţia ei Clint nu-i putea declara 
deschis că se teme pentru ea. Nu se putea abţine şi se 
purta cu ea la fel cum se purta cu pacientele lui din 
închisoare şi-i punea tot felul de întrebări tendenţioase. 

— Lasă-mă în pace, Clint! 

Şi, minunea minunilor, Clint dispăru. 

Lila se întinse şi se prinse de bara cea mai de jos a 
armăturii tavanului. Bara se curbă, dar nu se rupse. O 
durea rău mâna şi simţea cum se prelinge sângele pe 
lângă zdreanţa din bandaj, dar nu-şi dădu drumul. Îşi puse 
piciorul pe bara transversală şi se împinse în ea. Bara se 
curbă din nou şi rezistă şi acum. Începu să urce scara 


e 546 » 


aceea improvizată. De fiecare dată când ajungea în dreptul 
vreunei uşi, Lila se ţinea de bare doar cu mâna stângă - 
mâna cea teafără - şi, agăţată de ea, lumina cu lanterna 
interiorul celulei respective. Nu observă nicio femeie 
printre gratiile din uşa primei celule. Şi nici printre gratiile 
celei de-a doua. Nici într-a treia. Nu văzu decât cadrele 
paturilor înfipte în fostele pardoseli. Mâna rănită îi pulsa 
dureros pe lanternă. Sângele îi curgea acum până în 
interiorul mânecii. Nici în a patra celulă nu văzu nimic şi 
trebui să se oprească să-şi tragă sufletul. Doar câteva clipe 
şi fără să se uite în bezna de sub ea. Oare exista vreun truc 
care să te ajute să faci faţă unui asemenea efort? Parcă-i 
pomenise ceva Jared despre proba de maraton? Ce să-ţi tot 
spui atunci când alergi? Aha, acum îşi aduse aminte: 
„Când simt că încep să mă usture plămânii”, îi povestise 
fiul său, „îmi închipui că stau o mulţime de fete cu ochii pe 
mine şi nu vreau să le dezamăgesc”. 

Mda, chestia asta nu-i era de niciun folos. Pur şi simplu 
va trebui să urce în continuare, fără să se gândească la 
nimic. 

Şi Lila urcă. În a cincea celulă nu erau decât un pat 
îngust, un spălător şi un vas de toaletă care se mai ținea 
doar într-un colţ. Nimic altceva. 

Ajunse la o intersecţie în forma literei „T”. În stânga se 
făcea un alt coridor lung. Lila îl lumină cu lanterna şi văzu 
la capătul lui ceva ce semăna cu un maldăr de rufe - 
probabil un cadavru sau mai multe, îşi zise ea, ce a mai 
rămas din celelalte femei. Chestia aia roşie nu-i cumva 
geaca matlasată a lui Nell Seeger? Lila nu era prea sigură, 
dar, cu tot frigul dinăuntru, mirosul de descompunere deja 
începuse să plutească în aer. Probabil că femeile fuseseră 
aruncate de colo colo, izbite de toţi pereţii până li s-au 
terciuit trupurile şi apoi iar rostogolite printre pietre şi 
bucăţi de beton. Nu avea ce să le mai facă. Trebuia să le 
lase acolo. 

Numai că ceva se mişcă în grămada aia şi se auzi un 
chiţăit stins. Se pare că şobolanii supravieţuiseră urgiei. 

Lila mai urcă puţin. I se părea că fiecare traversă este 


e 547 œ» 


pe punctul de a ceda sub greutatea ei, protestând prin 
scârţâieli tot mai lungi şi tot mai ascuţite. A şasea celulă 
era de asemenea goală - la fel a şaptea şi a opta şi a noua. 
Dar întotdeauna găseşti ce cauţi în ultimul loc pe care-l 
verifici, nu-i aşa? Intotdeauna bluza este în fundul raftului 
cel mai de sus al dulapului. Întotdeauna dosarul care-ţi 
trebuie este la fundul teancului. Intotdeauna batista este în 
cel mai mic şi mai puţin folosit buzunar al genţii. 

Bine măcar că, dacă ar cădea acum, va muri 
instantaneu, fără chinuri. 

Mereu - dar mereu, mereu, mereu, fără excepţie - cazi 
de pe traversa cea mai de sus a armăturii pe care te urci 
ca pe o scară în coridorul penitenciarului de maximă 
siguranţă, care a făcut bâldâbâc! de pe un munte. 

Insă nu avea de gând să abandoneze lupta tocmai acum. 
A omorât-o pe Jessica Elway ca să-şi salveze propria viaţă. 
A fost prima femeie şerif din istoria Provinciei Dooling. I-a 
arestat personal pe fraţii Griner şi i-a râs în nas lui Low 
Griner când acesta a băgat-o în mă-sa. Câţiva metri în plus 
nu aveau cum să o înfrângă. 

Şi nu au înfrânt-o. 

Se aplecă în întuneric, pendulând ca într-un dans de 
societate, şi îndreptă raza lanternei printre gratiile celei 
de-a zecea celule. 

Păpuşa gonflabilă stătea cu faţa lipită de geam. Buzele 
ei, roşii ca cireşele coapte, erau arcuite, pregătite de 
felaţie. Ochii mari şi albaştri aveau acea expresie ingenuă 
şi seducătoare care o făcuse faimoasă pe Betty Boop!%?. Un 
curent de aer, venit probabil printr-o crăpătură, o făcea să- 
şi mişte capul gol pe umerii rozalii. Pe autocolantul lipit pe 
frunte scria: La mulți ani, Larry! 


12 


— Uşurel, Lila! se auzi vocea lui Tiffany din fundul 
puţului. Coboară treptele una câte una, fără teamă. 
— Bine! reuşi să bâiguie Lila. 


102 Personaj de desene animate din anii '30 (n. tr.). 
< 548 œ» 


Se bucura acum că Tiffany nu o ascultase. De fapt, nici 
nu ştia dacă se mai bucurase vreodată aşa de tare. Avea 
gâtul uscat; o durea tot corpul; parcă-i luase foc mâna. 
Vocea venită din străfundurile închisorii reprezenta o altă 
viaţă. lar scara asta nu trebuia să fie sfârşitul. 

— Bravo! Acum coboară o treaptă, spuse Tiffany. Una 
singură. Şi n-o să ţi se mai pară atât de greu. 


13 


— O păpuşă gonflabilă pentru bărbaţii excitaţi! se 
minună mai târziu Tiffany. Cadou pentru cine ştie ce 
dobitoc. Le dădeau voie să primească aşa ceva? 

Lila ridică din umeri. 

— Asta am văzut. Probabil că există o explicaţie, însă noi 
n-o s-o aflăm niciodată. 

Au mers călare toată ziua şi toată noaptea. Tiffany se 
grăbea, pentru că voia ca una dintre femeile cu ceva 
pregătire medicală din Oraşul Nostru să-i curețe cât mai 
repede Lilei rana de la mână. Lila spusese că nu trebuie, 
dar Tiff insistase. 

— l-am zis babei care ne-a fost directoare la puşcărie că 
n-o să murim. Adică niciuna dintre noi. 

I-a povestit apoi despre apartamentul din Charlottesville 
unde locuise în urmă cu vreo zece ani, înainte să se apuce 
de metamfetamină. Avusese acolo o groază de ferigi. Şi 
plantele acelea se simţiseră atât de bine la ea, că se 
apucaseră să facă flori. 

— De aici ştii că trăieşti aşa cum trebuie: când ai plante 
de cameră care se dezvoltă, a spus Tiffany. 

Legănându-se uşor în şa, Lila se chinuia să rămână 
trează. Dacă ar fi adormit, era foarte posibil să cadă de pe 
cal - exact ce-i mai lipsea acum. 

— Ce zici? 

— Zic de ferigile mele, i-a răspuns Tiffany. Bat câmpii 
despre ferigile mele ca să te ţin trează şi să nu te ia cu 
leşin. 

Vorbele ei i-au stârnit râsul Lilei, dar n-a reuşit să scoată 


e 549 + 


decât un fel de geamăt subţirel. Tiffany a încercat s-o 
liniştească. 

— Am să-ţi dau şi ţie câteva. Că am din belşug. 

Mai târziu, Lila a întrebat-o dacă îşi doreşte un băiat sau 
o fată. 

— Nu contează, sănătos să fie, i-a răspuns Tiffany. 

— Dacă e fată, ce-ar fi să-i pui numele Fern!9%? 

Tiffany a început să râdă: 

— Aşa te vreau! 

În zori au văzut Doolingul învăluit într-o ceaţă albastră. 
O şuviţă de fum se ridica din parcarea aflată în spatele 
dărâmăturilor rămase din „Roata Neunsă”. Acolo 
instalaseră un cuptor pentru uzul tuturor. Curentul electric 
pe care îl puteau produce era neîndestulător, aşa că îşi 
pregăteau mâncarea în aer liber de câte ori puteau. 
(Dovedindu-se o sursă excelentă de combustibil, „Roata” 
rămăsese treptat fără acoperiş şi o parte din pereţi.) 

Tiffany o apucă într-acolo. În parcare erau douăsprezece 
femei încotoşmănate în haine groase, cu căciuli pe cap şi 
mănuşi fără degete în mâini. Pe focul deschis fierbeau 
două oale mari cu cafea. 

— Bine aţi revenit acasă! Avem cafea, spuse Coates. 

— Noi nu avem nimic, zise Lila. Îmi pare rău. Nu era 
decât o păpuşă gonflabilă în aripa de siguranţă maximă. N- 
am găsit niciun semn că ar mai exista şi altcineva în lumea 
asta, în afară de noi. Cât despre celelalte fete... 

Clătină cu tristeţe din cap. 

— Doamnă Norcross? 

Se întoarseră să se uite la fata cea nouă. Sosise cu o zi 
înainte. Lila făcu un pas spre ea, apoi se opri de parcă nu- 
şi credea ochilor. 

— Mary Pak? Tu eşti? 

Mary se apropie de Lila şi o îmbrăţişă. 

— Eram cu Jared, doamnă Norcross. Mi-am zis că vreţi 
să ştiţi că e bine. Sau aşa era când l-am văzut ultima oară. 
Eram în podul casei de prezentare de pe strada 
dumneavoastră. Acolo m-a luat somnul. 


103 în lb. engleză, fern - „ferigă”, dar şi nume de femeie (n. tr.). 
e 550 œ» 


1 


Tig Murphy a fost primul gardian căruia Clint i-a 
mărturisit tot adevărul - adevărul despre Evie şi despre ce- 
i spusese ea: că el trebuia să o ţină în viaţă şi că totul 
depindea de asta şi că nu voia să-şi pledeze cauza, aşa cum 
nici lisus nu voise să spună prea multe în faţa lui Pilat din 
Pont. 

Şi Clint a încheiat zicând: 

— Am minţit pentru că n-am îndrăznit să spun adevărul. 
Este atât de copleşitor, că îmi rămâne mereu blocat în gât. 

— Înî. Ştii că am predat istorie la liceu, doctore? 

Chiar! Tig se uita acum la el într-un fel care-i amintea 
dureros de tare de perioada liceului. Era o privire care-ţi 
spunea că nu crede că ai fost învoit de la ore. Era o privire 
care voia să afle dacă ai pupilele dilatate. 

— Da, ştiu, răspunse Clint. 

Îl trăsese pe gardian în spălătorie, unde puteau să 
discute între patru ochi. 

— Am fost primul din familia mea care a terminat o 
facultate. Nu a fost visul meu să trudesc într-o puşcărie de 
femei. Am văzut că ţie îţi pasă de fetele astea. Şi mai ştiu şi 
că, deşi multe dintre ele au făcut nişte lucruri tare urâte, 
unele nu sunt rele până-n măduva oaselor. Aşa că vreau să 
te ajut... 

Gardianul schiţă un zâmbet strâmb şi îşi trecu mâna prin 
părul rar de la tâmplă. Da, acum ţi-l puteai imagina pe 
profesorul de demult. Îl vedeai cum se plimbă prin clasă, 
cum vorbeşte la nesfârşit despre uriaşa diferenţă dintre 
legenda despre cearta de un secol dintre familiile Hatfield 
şi McCoy şi adevărul istoric al acestei rivalități. Il vedeai 
cum îşi trece tot mai apăsat degetele prin păr, pe măsură 
ce devine tot mai entuziasmat de subiectul cu pricina. 

— Atunci, ajută-mă, spuse Clint. 

Dacă l-ar fi părăsit toţi gardienii, ar fi încuiat 


< 551» 


penitenciarul şi ar fi încercat să-l apere de unul singur. 
Însă ar fi dat greş. Terry Coombs şi tipul cel nou mai aveau 
destui poliţişti pe care să se poată baza. La nevoie, puteau 
strânge şi alţi voluntari. Iar Clint observase cum se uitase 
Frank Geary la zidurile şi porţile închisorii, căutând 
punctele slabe. 

— Chiar crezi asta? Crezi că are de-a face cu... magia? 

Tig rostise cuvântul magie exact pe tonul pe care Jared 
spunea pe bune - de pildă: „Pe bune că vrei să-mi verifici 
temele?” 

— Cred că influenţează oarecum ceea ce se petrece 
acum. Dar, mai important decât asta, cred că bărbaţii din 
afara penitenciarului sunt convinşi de asta. 

— Deci crezi că e o vrăjitoare, spuse iar Tig, aruncându-i 
din nou privirea aceea bănuitoare de profesor: Ia spune- 
mi, puştiule, eşti beat sau drogat? 

— Da, răspunse Clint, ridicând o mână ca să-l împiedice 
pe gardian să-l întrerupă. Dar chiar dacă mă înşel, tot 
trebuie să apărăm închisoarea asta. Este datoria noastră. 
Trebuie să ne protejăm deţinutele. N-am încredere în 
Terry Coombs, care-i beat mai tot timpul. Şi nici în Frank 
Geary n-am încredere. Şi în nimeni altcineva care pretinde 
că nu vrea decât să stea de vorbă, cu Evie Black. Ai auzit-o 
şi tu. Nebună sau nu, se pricepe de minune să enerveze pe 
oricine. Şi va continua s-o facă, până când cineva o să-şi 
iasă din minţi şi o s-o ucidă. Cineva sau toţi. Nu exclud 
deloc o execuţie pe rug. 

— Nu vorbeşti serios. 

— Ba da. N-ai auzit de Pârjolitori? 

Tig se sprijini de una dintre uriaşele maşini de spălat. 

— Fie aşa cum zici. 

Clint l-ar fi îmbrăţişat în clipa asta. 

— Mulţumesc. 

— Ce să zic? Dacă mi-am ales o slujbă cretină ca asta... 
Dar, bine, cu plăcere. Câtă vreme crezi că trebuie să 
rezistăm? 

— Nu prea mult. Câteva zile. Aşa zice ea. 

Acum îşi dădu seama că vorbeşte despre Evie Black la 


e 552 » 


fel cum un grec din Antichitate vorbea despre vreo zeitate 
furioasă. Părea absurd. Dar, în acelaşi timp, părea şi foarte 
adevărat. 


2 


— Stai aşa, stai-stai-stai! exclamă Rand Quigley după ce 
Clint îi explicase totul a doua oară. Zici că o să distrugă 
lumea dacă o dăm pe mâna poliţiei? 

Exact asta era părerea lui Clint, însă acum preferă să se 
eschiveze un pic. 

— Pur şi simplu nu putem permite poliţiei locale s-o ia 
de aici, Randy. Asta-i ideea. 

Ochii căprui-deschis ai gardianului clipiră de mai multe 
ori în spatele ochelarilor cu lentile groase. Iar sprâncenele 
negre şi îmbinate deasupra nasului se înfoiară ca o omidă 
supărată. 

— Da’ de ce nu apelăm la CDC? Credeam că ţii legătura 
cu ăia de la CDC! 

Interveni Tig: 

— Chestia cu CDC-ul a fost o vrăjeală. A născocit-o dom’ 
doctor ca să rămânem aici. 

„La faza asta Rand o să-şi ia tălpăşiţa. Şi se alege praful 
de toată povestea”, îşi spuse Clint. Însă gardianul se uită 
mai întâi la el, apoi la Tig. 

— N-ai vorbit cu ei? 

— Nu, răspunse Clint. 

— Niciodată? Nici măcar o dată? 

— Mi-a răspuns robotul de câteva ori. 

— Puii mei! comentă Rand. Nasol! 

— Aşa cum zici tu, amice, spuse Tig. Ne putem baza pe 
tine? În caz de ceva? 

— Normal că da, se ofensă Rand. Normal că da. Ei 
conduc oraşul, da' noi conducem închisoarea. Aşa trebuie 
să fie. 

A urmat Wettermore, care a părut sincer amuzat de 
întreaga poveste. 

— Nu m-ar mira deloc ca Războinica Ucigaşă de Dealeri 


e 553 + 


să fie o vrăjitoare. Acum nu m-ar mira nici să văd ţopăind 
pe aici un iepure cu ceas de buzunar. Nimic din ce mi-ai 
spus nu-i mai absurd decât Aurora. Nu schimbă nimic în 
ceea ce mă priveşte. Stau aici până la capăt. 

Dar Scott Hughes, cel mai tânăr dintre gardieni la cei 
nouăsprezece ani ai lui, şi-a predat cheile, arma, pistolul 
cu electroşocuri şi restul echipamentului. Dacă CDC-ul nu 
venea s-o ia pe Evie Black, el nu voia să mai rămână. Nu 
era un cavaler călare pe un cal alb; nu era decât un creştin 
oarecare, botezat la biserica luterană chiar de aici, din 
Dooling, şi care mergea la slujbă în fiecare duminică. 

— Îmi sunt simpatici toţi băieţii. Nu seamănă deloc cu 
Peters. Şi nici nu-mi pasă că Billy e homo sau că Rande 
mai încet la minte. Toţi sunt de gaşcă. 

Clint şi Tig s-au ţinut după el până în curtea 
penitenciarului, încercând să-l determine să se 
răzgândească. 

— Tu, Tig, ai fost mereu un tip mişto. Şi dumneavoastră 
păreţi un om de treabă, domnule doctor Norcross. Dar nu 
vreau să mor în locul ăsta. 

— Cine vorbeşte despre moarte? îl întrebă Clint. 

Tânărul ajunsese la camioneta lui. 

— Treziţi-vă la realitate! Cunoaşteţi pe cineva în tot 
oraşul ăsta care să nu aibă acasă cel puţin o armă? Ba 
chiar două sau trei? 

Foarte adevărat. Toată lumea din Dooling avea câte o 
armă. 

— Să ştiţi că am fost odată la secţia de poliţie, domnule 
doctor. Acolo au un rastel întreg cu puşti de asalt M4. Şi 
alte arme. Justiţiarii o să le fure, o să vă atace şi, fără 
supărare, dumneavoastră şi cu Tig n-aveţi decât să vă 
băgaţi în fund amărâtele astea de puşti Mossberg pe care 
le avem aici. 

— Deci tu vrei să dai bir cu fugiţii, spuse Tig. 

— Mda, mormăi Hughes. Dau bir cu fugiţii. Vă rog să-mi 
deschideţi poarta! 

— La naiba, Tig! exclamă Clint. 

Acesta era semnalul. 


<e 554» 


Tig oftă, îi ceru scuze lui Scott Hughes („Îmi pare tare 
rău, băiete”) şi îl atacă cu taserul. 

Discutaseră despre această eventualitate. Ar fi apărut 
probleme serioase dacă i-ar fi permis lui Scott Hughes să 
plece. Nu puteau permite nimănui să povestească în tot 
oraşul cât de puţini oameni şi arme aveau. Pentru că Scott 
avea dreptate: arsenalul penitenciarului era de toată jena - 
douăsprezece puşti Mossberg cu alice şi arma personală a 
fiecărui gardian, un pistol de calibrul .45. 

Tânărul Hughes se zvârcolea pe asfaltul parcării. Clint 
îşi aminti cu scârbă de curtea din spate a soţilor Burtell, de 
Luptele de Vineri Seara. Şi de Jason, fratele lui de cruce 
din orfelinat, care zăcea pe ciment la picioarele sale. Sub 
ochiul drept avea un semn roşu de la lovitura de pumn a 
lui Clint. Îi dăduseră mucii pe nas, dar reuşise să 
murmure: „Nu m-am supărat, Clint.” Toţi adulţii tolăniţi în 
şezlonguri ovaţionau şi râdeau şi ciocneau cutii cu bere 
Falstaff. De data aceea Clint reuşise să câştige milkshake- 
ul. Oare acum ce va câştiga? 

— Dracu” să mă ia, na că am făcut-o! exclamă Tig. 

Cu trei zile în urmă, când la ordinea zilei era problema 
cu Peters, Tig păruse un om cuprins de chinurile unei 
reacţii alergice foarte urâte de la nişte fructe de mare. 
Acum nu avea nici pe naiba. Se puse în genunchi, îl 
întoarse pe Scott pe burtă şi-i legă mâinile la spate. 

— Ce-ai zice dacă l-am închide în Aripa B, doctore? 

— Aş zice că-i bine. 

Clint nici măcar nu se gândise unde să-l pună pe Scott, 
iar această scăpare nu-i prea sporea încrederea în 
capacităţile sale de a se ocupa de situaţia de faţă. Se 
aplecă şi-l apucă pe Hughes de subsuori ca să-l ducă 
împreună cu Tig înapoi în clădire. 

— Domnilor... 

Vocea venea de dincolo de poartă. O voce de femeie, 
răguşită, epuizată şi... şi extrem de încântată. 

— Vreţi să mai rămâneţi puţin în poziţia asta? Vreau să- 
mi iasă bine fotografia. 


e 555» 


3 


Cei doi bărbaţi ridicară privirile. Nici criminali ai Mafiei 
să fi fost, prinşi în timp ce îngropau un cadavru, expresia 
de pe chipurile lor tot n-ar fi fost atât de vinovată. 
Michaela se uită şi mai încântată la poza făcută. Aparatul 
pe care-l avea în permanenţă în poşetă era doar un Nikon 
din prima generaţie, însă rezoluţia imaginii era foarte 
bună. Perfect! 

— Sal'tare, pirați bărboşi! zbieră Garth Flickinger. Rogu- 
vă, spuneţi-mi ce aveţi de gând să faceţi! 

Pe drum, insistase să oprească ca să încerce Fulgerul 
Violet şi acum se simţea vesel ca un cintezoi. Parcă şi 
Michaela îşi redobândise forţele. 

— La dracu”, doctore! spuse Tig. Până aici ne-a fost. 

Clint nu-i răspunse. Încremenise cu mâinile la subsuorile 
lui Scott Hughes şi cu gura căscată la străinii din faţa unui 
Mercedes cu caroseria zgâriată şi lovită. Avea sentimentul 
că în mintea lui are loc un fel de alunecare de teren 
inversată, în care lucrurile se aşază la locurile lor şi nu 
zboară în toate direcţiile. Poate aşa apare inspiraţia în 
gândirea unui mare savant sau filosof. Spera să nu se 
înşele. Îi dădu drumul lui Scott şi tânărul gardian scoase 
un geamăt nemulţumit. 

— Încă una! strigă Michaela. 

Apăsă butonul aparatului: ţac! 

— Şi încă una! Bravo! Superb! Acum, să vă aud: ce faceţi 
voi aici, băieţi? 

— Pe sângele Lui Dumnezeu, asta-i o revoltă în toată 
regula! zbieră Garth. 

Probabil îşi imagina că Johnny Depp s-a lăsat de meserie 
şi acum el a primit rolul Căpitanului Jack Sparrow în Pirații 
din Caraibe. 

— L-au altoit pe secund şi acu’ vor să-l urce la bord! 
Aşaaa! 

— Tacă-ţi gura! îl rugă frumos Michaela. 

Puse mâna pe poartă - spre norocul ei nu era racordată 
la curent electric - şi începu s-o zgâlţâie. 


e 556 » 


— Ce faceţi voi aici are vreo legătură cu femeia? 

— Am pus-o într-un mare fel, oftă Tig impresionat. 

— Deschide poarta! îi ceru Clint. 

— Ce să...? 

— Deschide-o! 

Tig porni spre ghereta de la intrare, tot privind peste 
umăr la Clint, care dădea din cap şi-i făcea semne să aibă 
încredere. Apoi doctorul se apropie de poartă, făcându-se 
că nu observă ţăcănelile aparatului foto al femeii. Văzu că 
aceasta avea ochii roşii, cum, de altfel, era de aşteptat 
după patru zile şi trei nopţi fără somn. Numai că la fel de 
roşii erau şi ochii însoţitorului ei. Probabil consumaseră 
amândoi ceva stimulente ilegale. Însă aceasta era cea mai 
mică grijă a lui. Revelația de care avusese parte era tot ce 
conta acum. 

— Tu eşti fiica lui Janice, îi zise el. Reporteriţa. 

— Corect! Sunt Michaela Coates. Michaela Morgan, 
pentru marele public. Presupun că dumneata eşti doctorul 
Clinton Norcross. 

— Ne-am cunoscut? 

Clint nu mai ţinea minte. 

— Ţi-am luat un interviu pentru ziarul liceului. Acum 
vreo opt sau nouă ani. 

— Şi ţi-a plăcut de mine? o întrebă el. 

lisuse, ce bătrân era! Şi cât de repede continua să 
îmbătrânească! 

Michaela făcu un gest din mână: 

— Mi s-a părut cam aiurea să-ţi placă atât de mult să-ţi 
faci meseria într-o închisoare. În închisoarea condusă de 
maică-mea. Dar nu mai contează. Spune-mi despre femeia 
asta. O cheamă Evie Black? Este adevărat că doarme şi 
după aia se trezeşte? Pentru că eu aşa am auzit. 

— Îşi zice Evie Black, răspunse Clint. Şi, da, este 
adevărat că doarme şi se trezeşte normal. Deşi cam doar 
asta-i normal la ea. 

Se simţea ameţit, ca un om care merge pe sârmă legat la 
ochi. 

— Vrei să-i iei un interviu? 


e 557 a 


— Glumeşti? 

O clipă, Michaela parcă îşi revenise complet. Acum 
fremăta de emotie. 

Porţile începuseră să se mişte pe şine. Se deschideau. 
Garth o luă de braţ pe Michaela şi intră în spaţiul dintre 
ele. Clint ridică mâna ca să-i oprească. 

— Am câteva condiţii. 

— Te ascult, zise Michaela fără să stea pe gânduri. Dar 
gândeşte-te la pozele pe care le am în aparat şi nu te 
lăcomi prea tare. 

— Aţi văzut vreo maşină de poliţie în apropiere? 

Garth şi Michaela clătinară din cap. 

Deocamdată nicio maşină de poliţie. Deocamdată nu 
păzea nimeni drumul de acces dinspre West Lavin. Asta-i 
scăpase din vedere lui Geary. Deocamdată. Clint nu era 
deloc surprins. Din moment ce Terry Coombs îşi căuta 
refugiul în băutură, secundul lui, domnul de la Protecţia 
Animalelor trebuia să se gândească singur la toate. 
Probabil că se va gândi curând şi la drumul ăla. De fapt, 
poate chiar acum trimisese pe cineva acolo. Dacă se 
gândea mai bine, trebuia să presupună că aşa stăteau 
lucrurile, ceea ce însemna că nu va mai apuca să mănânce 
pizza cu Jared. Poate că lui Geary nu-i păsa dacă intra 
cineva în penitenciar, dar cu siguranţă că nu voia să iasă 
nimeni de acolo. De exemplu, doctorul care-i dăduse atâtea 
bătăi de cap. Sau Evie Black, ascunsă în una dintre dubele 
închisorii. 

— Care sunt condiţiile? îl întrebă Michaela. 

— Trebuie să dureze puţin, zise Clint. Şi dacă ai să auzi 
ce cred eu că ai să auzi şi dacă ai să vezi ce cred eu că ai 
să vezi, atunci va trebui să mă ajuţi. 

— Cu ce să te ajute? vru să ştie Tig, care se întorsese de 
la gheretă. 

— Să faci rost de întăriri, răspunse Clint. Şi de arme. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Şi vreau să mi-l aduci pe fiul meu. 


4 


e 558 œ» 


Nu mai erau plăcinte la  Braseria „Olympia”. 
Bucătăreasa dormea acum într-un cocon, în vestiar. Însuşi 
Gus Vereen luă comanda poliţiştilor, explicându-le că duce 
lipsă de personal. 

— Am dat peste un tort de îngheţată în fundul 
congelatorului, dar nu garantez pentru el. E acolo de pe 
vremea lu' tata Noe. 

— N-are a face, eu tot o să-l încerc, spuse Don. 

Tortul ăla era un înlocuitor de tot râsul - o masă aici 
fără faimoasa plăcintă cu ou era o ruşine -, însă Don se 
afla la masă cu Frank Geary şi încerca să se poarte 
ireproşabil. 

La masa din spatele braseriei mai erau şi poliţiştii (cu 
state vechi sau voluntari) Barrows, Rangle, Eric Blass, plus 
un moş (mare sculă pe basculă la tribunal), pe care-l 
chema Silver. Tocmai ce-şi terminaseră prânzul - foarte 
nasol. Don ceruse macaroane cu brânză şi bacon şi primise 
o farfurie cu paste semifierte, care înotau într-o baltă de 
grăsime. De ciudă, le mâncase pe toate; plus că-i spusese 
lui o ghicitoare că numai necazuri va avea în viitorul 
apropiat. Ceilalţi comandaseră sandviciuri şi burgeri, dar 
niciunul nu reuşise să-şi termine porţia. Şi renunţaseră la 
desert, ceea ce probabil că a fost o idee bună. Apoi Frank 
dăduse din gură jumătate de oră, punându-i la curent cu 
situaţia de la puşcărie. 

— Crezi că i-o trage Norcross? nu se mai putu abţine 
Don. 

Frank îl privi printre pleoape. 

— Puțin probabil şi complet irelevant. 

Don recepţionă mesajul şi nu mai deschise gura până în 
momentul în care Gus Vereen îi întrebă dacă mai doresc şi 
altceva. 

După plecarea lui Gus, începu să vorbească judecătorul 
Silver: 

— Care ar fi opţiunile noastre, după părerea ta, Frank? 
Ce zice Terry despre chestia asta? 

Chipul venerabilului magistrat căpătase o alarmantă 
tentă cenuşie. lar vorbirea îi era îngălată şi umedă, de 


e 559 + 


parcă ar fi mestecat un gogoloi de tutun. 

— Opțiunile noastre sunt limitate. Am putea aştepta să 
plece Norcross, dar nimeni nu ştie cât ar însemna asta. 
Probabil că penitenciarul are o rezervă consistentă de 
provizii. 

— Aşa este, interveni Don. Nu că ar avea costiţe sau mai 
ştiu eu ce friptane, da' au o groază de pungi şi saci cu 
chestii deshidratate care le-ar ajunge pân' la sfârşitul 
lumii. 

— Cu cât aşteptăm mai mult, continuă Frank, cu atât se 
vor înteţi toate zvonurile astea. Şi bărbaţii de aici ar putea 
să-şi spună că mai bine încearcă ei să rezolve situaţia. 

Se opri, aşteptând să-l întrebe cineva: Dar nu asta faci şi 
tu? Insă nu avu nimeni curajul ăsta. 

— Şi dacă nu aşteptăm? vru să ştie judecătorul. 

— Norcross are un băiat. Şi, fireşte, ştiţi cine-i nevastă- 
sa. 

— Bună poliţistă-i fata aia! zise judecătorul. Deşi cam 
prudentă. Vrea să facă totul ca la carte. 

Eric se strâmbă: fusese arestat de două ori de doamna 
şerif Norcross pentru depăşirea vitezei legale. 

— Păcat că nu-i şi ea aici cu noi, spuse Geary. . 

Don îşi zise că tipul minte de îngheaţă apele. Îşi dăduse 
seama din primul moment că Geary nu-i genul de om care 
să se mulţumească cu locul al doilea. 

— Numai că a dispărut. La fel şi puştiul. Dacă ar mai fi 
aici, poate că ar reuşi să-l convingă pe Norcross să ne-o 
predea pe Black aia. 

Judecătorul Silver pocni dezaprobator din limbă şi se 
apucă să-şi admire ceaşca cu cafea. Nici nu se atinsese de 
ea până acum. Purta o cravată galbenă ca lămâile coapte, 
care contrasta puternic cu aspectul lui bolnăvicios. 
Deasupra capului său se învârtea o molie. 

Judecătorul o alungă, iar molia zbură mai departe şi 
ateriză pe unul dintre becurile ornamentale care atârnau 
din tavanul braseriei. 

— Prin urmare... murmură el. 

— Mda, zise şi Don. Ce facem? 


e 560 œ» 


Frank Geary clătină din cap şi strânse firimiturile de 
pâine din faţa lui. 

— Organizăm o echipă de oameni responsabili. Cincişpe, 
douăzeci de bărbaţi serioşi şi de nădejde. Şi îi înarmăm cu 
ce avem la secţie. Acolo sunt puşti suficiente. Plus multe 
alte arme de foc. N-am avut vreme să fac inventarul. 

— Tu chiar crezi... începu sceptic Reed Barrows, dar 
Frank vorbi peste el. 

— Sunt şase puşti de atac. Pe care le vom da acelora 
care ştiu să le folosească. Amicul nostru, Don, ne va 
furniza planul închisorii şi ne va da toate datele necesare. 
Apoi vom face o demonstraţie de forţă şi-i vom da o ultimă 
şansă lui Norcross să ne-o predea pe femeia aia. Cred că 
ne va asculta. 

Judecătorul puse întrebarea care stătea pe buzele 
tuturor: 

— Şi dacă nu ne ascultă? 

— Nu cred că ne va putea împiedica să facem ce avem 
de făcut. 

— Mi se pare o variantă destul de radicală, chiar şi în 
situaţia aceasta ieşită din comun, spuse judecătorul. Terry 
ce părere are? 

— Terry e... 

Frank aruncă firimiturile pe jos. 

— E beat, domnule judecător, îl anunţă Reed Barrows. 
Scăpându-l astfel pe Frank de corvoada asta. Aşa că luă o 
mină posacă şi zise: 

— Face tot ce-i stă în putinţă. 

— Când eşti beat eşti beat, îl contrazise Reed. 

Vern Rangle se declară perfect de acord. 

— Atunci... 

Şi judecătorul întinse mâna şi strânse umărul solid al lui 
Frank. 

— Cred că acum totul depinde de tine, Frank. 

Gus Vereen se întoarse cu felia de tort de îngheţată 
pentru Don. Patronul de braserie părea cam sceptic. 

— Eşti sigur că vrei chestia asta, Don? 

— Păi, ce naiba să fac! 


e 561 » 


Dacă dispăreau toate cofetăresele din lume şi el tot ar 
mai fi vrut ceva dulce, trebuia să se obişnuiască încă de pe 
acum cu aventurile culinare. 

— Hm, Frank? îndrăzni Vern Rangle. 

— Poftim? 

(Pe ton de Ce mai vrei şi tu acum ?) 

— Mă gândeam că poate ar fi bine să trimitem o patrulă 
care să supravegheze penitenciarul. În caz că doctorul ar 
vrea s-o scoată pe femeia aia de acolo şi s-o ascundă 
undeva. 

Frank se holbă la el, după care se plesni peste frunte - 
foarte tare se plesni, făcându-i pe toţi ceilalţi să tresară. 

— Aoleu! Ai dreptate. Ar fi trebuit s-o fac chiar atunci. 

— Mă duc eu, se oferi Don, uitând cu totul de îngheţata 
veche din faţa lui. 

Sări de pe scaun şi se lovi de masă, stârnind un haos 
printre ceşti şi farfurii. Îi luceau ochii. 

— Îl iau pe Eric cu mine. Vom opri pe oricine vrea să 
iasă sau să intre. 

Frank nu se dădea deloc în vânt după Don, iar Blass era 
doar un mucos. Însă poate că va fi bine. Ce dracu’, doar 
era o simplă măsură de prevedere. Nu credea că Norcross 
va încerca s-o scoată pe femeie de acolo. Probabil că lui i 
se părea că ar fi în mai multă siguranţă în spatele zidurilor 
groase. 

— În regulă, spuse el. Dar dacă iese cineva de acolo - 
oricine - aveţi grijă să-l opriţi. Fără arme, m-aţi auzit? Fără 
tâmpenii de-alea din filme. Şi dacă nu vă ascultă, luaţi-vă 
după el. Şi informaţi-mă de urgenţă prin staţie. 

— Pe tine? Nu pe Terry? se miră judecătorul. 

— Nu pe Terry. Pe mine. Staţionaţi la capătul drumului 
care duce la închisoare, la intersecţia cu West Lavin. Aţi 
priceput? 

— Am priceput! se grăbi Don să-i răspundă. Hai, 
partenere, să mergem! 

După ce Don şi Eric plecară, judecătorul mormăi: 

— S-a întâlnit mutul cu prostul. 

— Ce spui, domnule judecător? îl întrebă Vern Rangle. 


e 562 » 


Silver clătină din cap. Părea îngrozitor de obosit. 

— Nimic important. Domnilor, trebuie să vă mărturisesc 
că personal nu prea îmi pasă de rezultatul acestei 
iniţiative. Mă întreb... 

— Ce, Oscar? îl întrerupse Frank. Ce te întrebi? 

Însă judecătorul nu-i răspunse. 


5 


— De unde ştii? 

Vocea lui Angel. 

— Despre copil? 

Întrebarea o aduse înapoi pe Evie. Până acum fusese în 
Braseria Olympia, unde, prin ochii moliei cocoţate pe 
lampă, îi urmărise pe bărbaţii care îşi puneau la punct 
strategia. Şi, pentru ca distracţia să fie şi mai mare, Clint 
avea musafiri. Nu peste mult timp, va avea şi ea. 

Evie se ridică în capul oaselor şi trase în piept aerul 
Penitenciarului pentru Femei din Dooling. O usturau până 
şi plămânii de la chimicalele din soluţiile industriale de 
curăţat. Se aştepta să moară curând şi îi părea rău. Dar 
mai murise şi în trecut. Nu i-a plăcut niciodată, dar nici nu 
a fost sfârşitul lumii... deşi de data asta s-ar putea să fie 
altfel. 

„Partea bună este că nu va mai trebui să simt putoarea 
din locul ăsta, amestecul ăsta de chimicale şi deznădejde”, 
îşi spuse ea. 

Şi când te gândeşti că Troia i se păruse împuţită: 
mormanele de cadavre, focurile, măruntaiele de peşte 
lăsate drept ofrande pentru zei - uau, mulţam fain, exact 
de asta aveam poftă! - şi tembelii ăia de ahei tropăind 
încoace şi încolo pe plajă, refuzând să se spele, lăsând 
sângele să se înnegrească sub fierbinţeala soarelui şi să le 
oxideze balamalele armurilor. Însă nimic nu se putea 
compara cu duhoarea de neînlăturat a lumii moderne. Evie 
fusese tânără şi uşor impresionabilă pe vremea Troiei, în 
zilele de dinainte de dezinfectanţii chimici şi înălbitori. 

Până una-alta, Angel îi pusese o întrebare perfect 


e 563 + 


rezonabilă. Şi i-o pusese pe un ton aproape normal. 
Normal acum - cine poate spune ce va fi mai încolo. 

— Ştiu despre copilul tău pentru că pot să citesc 
gândurile oamenilor. Nu întotdeauna, dar destul de des. 
Mă pricep mai bine la minţile bărbaţilor, că-s mai simple. 
Dar mă descurc şi cu femeile. 

— Înseamnă că ştii că... n-am vrut. A A 

— Da, ştiu. Şi am fost prea dură cu tine. Înainte. Imi 
pare rău. Se întâmplau multe atunci. 

Angel nu-i luă în seamă scuzele. Era ocupată să declame 
ceva, nişte fraze pe care le memorase şi care-i aduceau un 
strop de alinare atunci când bezna era adâncă şi toată 
lumea dormea şi ea nu avea cu cine să stea de vorbă ca să 
nu se mai gândească la viaţa ei şi la faptele odioase pe 
care le comisese. 

— A trebuit s-o fac. Toţi bărbaţii pe care i-am omorât îmi 
făcuseră rău sau mi-ar fi făcut rău dacă le-aş fi dat ocazia. 
N-am vrut să omor fetiţa, da’ nici nu puteam s-o las să aibă 
parte de viaţa asta. 

Oftatul lui Evie a fost profund şi plin de lacrimi 
adevărate. Angel spunea adevărul, tot adevărul şi numai 
adevărul despre o existenţă într-o vreme şi într-un loc 
unde lucrurile nu merseseră deloc bine. Desigur, şansele 
ca lui Angel să-i fi mers bine ar fi fost şi aşa foarte mici; 
femeia aceasta era nebună şi rea. Insă, chiar şi aşa, Angel 
avea dreptate: bărbaţii îi făcuseră mult rău şi, cu timpul, 
ar fi ajuns să-i facă rău şi fetiţei. Bărbaţii aceia şi toţi 
bărbaţii la fel ca ei. Pământul îi detesta, dar îi era pe plac 
îngrăşământul din cadavrele lor. 

— De ce plângi, Evie? 

— Pentru că îţi simt suferinţa, pentru că mă doare şi pe 
mine. Nu mai zice nimic! Dacă-mi este permis să mai citez 
încă o dată din Henric IV, voi spune că „jocul a început”. Şi 
eu am multă treabă. 

— Ce treabă? 

li răspunse zgomotul uşii de la capătul coridorului şi 
apoi zgomotul paşilor care se apropiau. Erau doctorul 
Norcross, gardienii Murphy şi Quigley şi doi necunoscuţi. 


e 564 » 


— Unde-s permisele? strigă Angel. Ăştia doi n-au 
permise şi n-au voie aici! 

— Ţi-am zis să taci! îi spuse Evie. Dacă nu vrei să te fac 
eu să taci. Ne-am înţeles bine, Angel. Nu strica totul! 

Clint se opri în faţa celulei lui Evie. Necunoscuta îi 
îmbrânci pe gardieni şi veni lângă el. Avea pungi roşii sub 
ochi, dar privirea îi era strălucitoare şi intensă. 

Evie spuse: 

— Bună ziua, Michaela Coates, cunoscută publicului larg 
sub numele Michaela Morgan! Eu sunt Evie Black. 

Întinse mâna printre gratii. Instinctiv, Tig şi Rand făcură 
un pas în faţă, dar Clint ridică mâna ca să-i oprească. 

Fără să ezite câtuşi de puţin, Michaela strânse mâna 
întinsă. 

— Să înţeleg că m-ai văzut la televizor. 

Evie îi surâse cu prietenie. 

— Mă tem că nu mă prea interesează programele de 
ştiri. Sunt deprimante. 

— Atunci, de unde ştii... 

— Pot să-ţi spun „Mickey”, aşa cum îţi spune prietenul 
tău, domnul doctor Flickinger? 

Garth tresări puternic. 

— Îmi pare foarte rău că nu ai mai apucat să-ţi vezi 
mama, continuă Evie. A fost o directoare bună. 

— Pe naiba! mormăi Angel. 

Evie îşi drese ameninţător glasul şi ea se repezi să 
adauge. 

— Gata, tac, tac! 

— De unde ştii? repetă Michaela. 

— Că mama ta a fost doamna directoare Coates? Că ţi-ai 
luat numele „Morgan” din cauză că un profesor de 
jurnalism, curvar şi libidinos, ţi-a zis că telespectatorii îşi 
amintesc cel mai bine numele care conţin aliteraţii!0%? Of, 
Mickey, n-ar fi trebuit să te culci cu el. Dar cred că deja 
ştii asta. Bine măcar că ai pierdut sarcina şi n-ai mai fost 
obligată să faci o alegere care ti-ar fi distrus viaţa. 


104 Aliteraţie - repetarea aceluiaşi sunet (sau grup de sunete) în mai 
multe cuvinte apropiate (n. tr.). 


e 565 » 


Evie scutură din cap, înfoindu-şi părul negru. 

Michaela era palidă ca o moartă. Numai ochii îi 
rămăseseră roşii. Când Garth o luă de umăr, se apucă 
strâns de mâna lui, la fel cum se agaţă de un colac de 
salvare un om pe punctul de a se îneca. 

— De unde ştii toate astea? şopti Michaela. Cine eşti? 

— Sunt femeie, ascultă-mă cum urlu!%, răspunse Evie 
râzând. 

Râsul ei era vesel, ca sunetul de clopoței. Se întoarse 
spre Garth: 

— Iar ţie, doctore Flickinger, am să-ţi dau un sfat 
prietenesc. Trebuie să renunţi la droguri şi să o faci cât 
mai curând posibil. Deja ai primit un avertisment de la 
cardiolog. Altul n-o să mai fie. Dacă vei continua să fumezi 
cristalele alea, vei face un atac de cord cu urmări 
catastrofale peste... i 

Închise ochii, la fel cum face o ghicitoare de bâlci. Îi 
deschise după o secundă şi continuă: 

— ...peste aproximativ opt luni. Poate nouă. Cel mai 
probabil în timp ce te vei uita la un film porno, cu 
pantalonii coborâţi până la glezne şi cu o sticluţă cu 
lubrifiant la îndemână. Nu vei mai apuca să împlineşti 
cincizeci şi trei de ani. 

— Există şi morţi mai rele, spuse Garth sfidător. 

Însă vocea îi era gâtuită. 

— Bineînţeles, varianta asta este cea mai fericită. Dacă 
rămâi lângă Michaela şi Clint şi încerci să mă aperi pe 
mine, cea neputincioasă, şi pe celelalte femei de aici, s-ar 
putea să mori mult mai curând. 

— N-am mai văzut un chip atât de simetric cum este al 
tău, murmură Garth. 

Se întrerupse ca să-şi dreagă glasul şi adăugă: 

— Vrei să nu mai spui grozăvii din astea? 

Se pare că Evie nu voia. 

— Mare păcat că fiica ta este bolnavă de hidrocefalie şi e 


105 „I'm a woman, hear me roar” - cântec compus de Helen Reddy, 
cântăreaţă, actriţă şi activistă pentru drepturile femeilor din anii '70 
(n. tr.). 


e 566 » 


obligată să trăiască într-un sanatoriu, dar asta nu-i o scuză 
pentru răul pe care-l faci trupurilor şi minţilor de femei. 

Gardienii se holbau la ea cu gurile căscate. Clint sperase 
să se întâmple ceva care să le dovedească faptul că Evie 
venea din altă lume, dar ce se petrecea acum îi întrecea 
toate aşteptările. Ca şi cum şi-ar fi mărturisit gândul 
acesta cu voce tare, Evie îi aruncă o privire... şi îi făcu cu 
ochiul. 

— De unde ştii despre Cathy? o întrebă Garth. Cum poți 
să ştii aşa ceva? 

Cu ochii la Michaela, Evie îi răspunse: N 

— Am spioni printre făpturile acestei lumi. Imi spun tot 
ce se întâmplă. Mă ajută. Este la fel ca în Cenuşăreasa, cu 
o singură diferenţă: îmi plac mai mult atunci când sunt 
şobolani, nu vizitii. 

— Evie... domnişoară Black... tu eşti responsabilă de 
somnul femeilor? Şi, dacă eşti, poţi să le mai trezeşti? 

— Clint, tu chiar crezi că faci bine? interveni Rand. Crezi 
că-i în regulă s-o laşi pe cucoana asta să ia un interviu 
deţinutei? Nu cred că doamna directoare Coates ar fi... 

Exact în clipa aceea apăru Jeanette Sorley poticnindu-se 
pe coridor. Îşi ridicase bluza de la uniformă, improvizând 
un fel de desagă. 

— Vrea cineva mazăre? strigă ea. Cine vrea mazăre 
proaspătă? 

Evie părea că-şi pierduse şirul ideilor. Strângea atât de 
tare gratiile celulei că i se albiseră încheieturile degetelor. 

— Evie? se sperie Clint. Nu te simţi bine? 

— Ba da. Crede-mă, Clint, îţi înţeleg graba, dar acum 
trebuie să mă ocup şi de alte lucruri. 

Apoi spuse ca pentru sine, şi nu pentru cei şase oameni 
din faţa celulei: 

— Îmi pare rău că trebuie să fac asta, dar oricum nu mai 
avea mult de trăit. 

Pauză. Apoi: 

— Şi îi e tare dor de pisică. 


6 


e 567 œ» 


Când Frank îl prinse din urmă, judecătorul Silver reuşise 
să parcurgă cu paşi nesiguri aproape tot drumul până la 
parcarea Braseriei „Olympia”. Burniţa aşternuse cioburi de 
diamant pe umerii bătrânului gârbovit. 

Silver se întoarse - se vede treaba că auzul încă îi 
funcţiona foarte bine - şi-i zâmbi cu afecţiune. 

— Vreau să-ţi mai mulţumesc o dată pentru tot ce-ai 
făcut pentru Cacao, zise el. 

— Pentru puţin, răspunse Frank. Mi-am făcut meseria, 
nimic mai mult. 

— Sigur, dar ai dat dovadă de multă compasiune. Şi mie 
mi-a fost mai uşor să mă despart de ea. 

— Mă bucur, domnule judecător. Mi s-a părut că te-ai 
gândit la ceva mai devreme. Vrei să-mi spui şi mie? 

— Îmi dai voie să fiu sincer? 

— Din moment ce pe mine mă cheamă Frank!%, nici nu 
mă aştept la altceva, zâmbi el. 

Judecătorul nu-i răspunse la zâmbet. 

— Foarte bine. Eşti un om de ispravă şi mă bucur că ai 
preluat tu frâiele de când domnul poliţist Coombs a fost... 
să zicem hors de combat...!% şi este limpede că niciunul 
dintre ceilalți poliţişti n-a dorit să-şi asume 
responsabilitatea. Numai că nu ai niciun fel de pregătire în 
domeniu. lar situaţia aceasta este una delicată. Extrem de 
delicată. Eşti de acord cu mine? 

— Da, spuse Frank. Din toate punctele de vedere. 

— Mă tem de o eventuală escaladare a conflictului. O 
poteră care nu poate fi ţinută sub control se transformă 
foarte repede într-o hoardă de oameni violenţi. Aşa s-a 
întâmplat în timpul uneia dintre grevele minerilor din anii 
şaptezeci şi n-a fost deloc o treabă plăcută. Au dat foc la 
case, au fost explozii, au murit oameni. 

— Ai altă soluţie? 

— Poate că am... pleacă naibii de-aici! 

Judecătorul dădu din mâna deformată de artrită spre 
molia care i se rotea în jurul capului. Aceasta zbură şi se 


1% Joc de cuvinte în lb. engl.: frank - „sincer” (n. tr.). 
107 „Scos din luptă”, în 1b. fr. În orig. (n. tr.). 


e 568 » 


aşeză pe antena unei maşini. 

— Colac peste pupăză, ne-am pricopsit şi cu invazia asta 
de molii. 

— Mhm! Deci, ce spuneai? 

— Cunosc un tip din Coughlin. Îl cheamă Harry 
Rhinegold. Fost agent FBI, a ieşit la pensie acum vreo doi 
ani. De treabă, cu dosar foarte bun, mai multe distincţii 
pentru merite deosebite - le-am văzut pe un perete în 
biroul lui. Mă gândesc să discut cu el şi să încerc să-l 
conving să ni se alăture. 

— In calitate de ce? De poliţist? 

— În calitate de consultant, spuse judecătorul, respirând 
sacadat. Posibil şi de negociator. 

— Pentru eliberarea femeii, vrei să zici? 

— Da. 

Primul impuls al lui Frank - copilăros, dar foarte 
puternic - a fost să-i spună judecătorului că nu, nici vorbă, 
acum el era şeful. Numai că, în teorie, nu prea era. Şeful 
era Terry Coombs şi oricând era posibil ca Terry să-şi facă 
apariţia (mahmur ca dracu', dar foarte treaz) şi să-şi 
reclame poziţia. Pe de altă parte, cum ar putea el - Frank - 
să-l împiedice pe judecător să facă ce şi-a pus în minte, 
fără să apeleze la forţa fizică? Nu putea. Chiar dacă Silver 
era prea domn să i-o spună în faţă (fără să fie obligat, 
desigur), în calitatea lui de magistrat era cu mult deasupra 
oricărui autointitulat „om al legii”, a cărui meserie de bază 
era să prindă câinii vagabonzi. Mai era încă un 
considerent, poate cel mai important dintre toate: 
negocierea pentru eliberarea femeii ţinute ostatică nu era 
chiar o idee atât de proastă. Penitenciarul Dooling era ca o 
cetate fortificată. Oare avea importanţă cine şi cum o 
scotea pe femeie de acolo? Atâta timp cât mai putea fi 
interogată? Ba chiar constrânsă să pună capăt Aurorei, 
dacă ar fi fost cazul şi dacă ei ajungeau la concluzia că 
putea s-o facă? 

În tot acest timp, judecătorul îl privea cu atenţie. 

— Fă-o! acceptă Frank. Am să-l anunţ eu pe Terry. Şi, 
dacă Rhinegold ăsta e de acord, o să ţinem o şedinţă fie 


e 569 œ» 


aici, fie la secţie. 

— Deci nu vei lua... 

Judecătorul îşi drese din nou vocea. 

— ...nu vei lua măsuri imediate? 

— Azi şi la noapte am să ţin doar maşina lângă 
închisoare. Mai multe nu pot să promit şi oricum totul 
depinde de ce are de gând să facă Norcross până mâine. 

— Nu cred că... 

— Ba eu cred, îi reteză Frank vorba, lovindu-se cu 
degetul în tâmplă, ca şi cum ar fi vrut să-i arate cât de 
intens gândeşte. Funcţia pe care o am îmi impune să cred 
orice. Norcross se crede deştept, iar tipii de genul ăsta pot 
face multe probleme. Atât altora, cât şi lor înşişi. In 
perspectiva asta, drumul la Coughlin devine o misiune 
umanitară. Ai grijă cum conduci, domnule judecător! 

— La vârsta mea, am mereu grijă, răspunse judecătorul 
Silver. 

Se chinui mult să se urce în Land Rover. Frank chiar 
voia să se ducă să-l ajute, dar judecătorul reuşi să se aşeze 
în spatele volanului şi închise portiera. Porni motorul, apoi 
aprinse farurile, a căror lumină străpunse burniţa. 

„Fost agent FBI care locuieşte în Coughlin”, îşi spuse 
Frank. „Minunile nu se mai termină. Poate tipul ăsta o să 
dea telefon la foştii lui şefi şi o să ceară să emită un 
mandat federal care să-l oblige pe Norcross să le predea 
femeia. Mda, puţin probabil acum, când guvernul era 
întors pe dos din cauza escaladării situaţiei la nivel 
naţional şi mondial. Dar nu exclus. Iar dacă Norcross nici 
aşa nu ar ceda, atunci nu i-ar putea acuza nimeni că au 
apelat la forţă.” 

Se întoarse în local ca să dea ultimele ordine celor 
câţiva poliţişti rămaşi. Avea de gând să-i trimită pe 
Barrows şi Rangle să-i schimbe pe Peters şi pe puşti. El şi 
cu Pete Ordway vor începe să facă lista cu oameni 
responsabili pentru poteră - în caz că va fi nevoie de aşa 
ceva. Nu voia să se întoarcă la secţie, unde oricând putea 
să apară Terry. Se puteau organiza foarte bine şi aici, în 
braserie. 


e 570 » 


7 


Judecătorul Oscar Silver conducea foarte rar în ultima 
vreme şi, atunci când nu mai avea încotro şi trebuia să se 
urce la volan, nu depăşea şaizeci de kilometri pe oră, 
indiferent cât de lungă ar fi fost coada de maşini bulucite 
în spatele lui. lar dacă şoferii nervoşi se apucau să-l 
claxoneze, trăgea pe dreapta, îi lăsa să treacă şi apoi îşi 
continua drumul cu aceeaşi viteză. Era perfect conştient 
de faptul că îi slăbiseră şi reflexele, şi vederea. Pe 
deasupra, mai suferise şi trei infarcturi şi ştia că operaţia 
de bypass, făcută în urmă cu doi ani la Spitalul St. 
Theresa, îşi cam depăşise termenul de garanţie. Se 
împăcase cu gândul ăsta, dar nu voia să moară la volan şi, 
eventual, să tragă câţiva nevinovaţi după el. La şaizeci de 
kilometri pe oră (iar în oraş şi mai puţin), măcar spera că 
va reuşi să apese pedala de frână înainte ca luminile să i se 
stingă pentru totdeauna. 

Însă astăzi trebuia să facă o excepţie. Imediat ce a 
trecut de Drumul Ghiulelei şi a intrat pe şoseaua care 
ducea spre Coughlin, a mărit viteza până la o sută cinci 
kilometri pe oră, lucru pe care nu-l mai făcuse de vreo 
cinci ani, dacă nu cumva şi mai mulţi. 

II sunase pe Rhinegold pe mobil, fostul agent îi 
răspunsese cu amabilitate (însă judecătorul, uns cu toate 
alifiile, nu dorise să poarte discuţia la telefon - precauţie 
probabil inutilă, însă discreţia îl definise întotdeauna), iar 
acesta era partea bună a problemei. Partea proastă era că- 
şi dăduse seama că nu poate avea deloc încredere în Frank 
Geary, care era capabil să vorbească cu atâta nonşalanţă 
despre cum va aduna el o ceată de oameni înarmaţi ca să 
ia cu asalt penitenciarul. Păruse destul de rezonabil la 
Olympia, însă situaţia în sine era completamente 
nerezonabilă. Judecătorului nu-i păsa cât de benefică ar fi 
crezut Frank că este iniţiativa lui, când, de fapt, la ea ar fi 
trebuit să se apeleze doar în ultimă instanţă. 

Ştergătoarele fugeau în dreapta şi în stânga, curăţând 
parbrizul de ploaia măruntă. Silver deschise radioul şi 


e 571 » 


căută postul de ştiri din Wheeling. 

— Activitatea serviciilor publice a fost întreruptă până la 
noi dispoziţii, anunţă crainicul. Şi repet că este strict 
interzis să mai ieşiţi din casă după ora nouă seara. 

— Poţi să repeţi până o să rămâi fără salivă, bombăni 
judecătorul. 

— Acum, să recapitulăm cea mai importantă ştire a 
momentului. In Charleston, Atlanta, Savannah, Dallas, 
Houston, New Orleans şi Tampa a fost raportată apariţia 
aşa-numitelor Brigăzi de Pârjolitori, întărâtate de ştirile 
false care abundă pe Internet, conform cărora respiraţia 
femeilor adormite iese prin materia aceea care le acoperă 
- coconi, cum li se spune - şi răspândeşte în lume 
pandemia Aurora. 

Crainicul făcu o pauză de efect şi, când începu iarăşi să 
vorbească, tonul lui nazal era mai pronunţat. Mai 
„populăros”, cum se zice. 

— Fraţii mei, sunt mândru să vă spun că la noi, în 
Wheeling, nu acţionează niciuna dintre grupările acestea 
de neisprăviţi şi ignoranţi. Cu toţii avem acasă femei pe 
care le iubim foarte tare şi asasinarea lor în somn - 
indiferent cât de nefiresc ar fi somnul acela - constituie o 
faptă absolut abominabilă. 

Se auzi, de fapt, un abomenobilă. 

Land  Roverul judecătorului Silver se apropia de 
Maylock, oraşul vecin cu Doolingul. Casa lui Rhinegod din 
Coughlin era la distanţă de vreo douăzeci de minute. 

— Garda Naţională a fost mobilizată în toate localităţile 
în care funcţionează aceste brigăzi, iar membrii ei au 
primit ordin să tragă dacă nebunii aceştia superstiţioşi nu 
renunţă la planurile lor. Perfect de acord cu asta! CDC-ul a 
emis nenumărate comunicate prin care informează 
populaţia că nu este nimic adevărat în... 

Parbrizul se aburise. Fără să-şi ia ochii de la drum, 
judecătorul Silver se aplecă spre dreapta şi apăsă butonul 
dejivrorului. Ventilatorul începu să vâjâie. Mânate de 
curenţii de aer, moliile mici şi maronii se revărsară din 
ventile, umplând maşina şi începând să roiască în jurul 


e 572 œ» 


judecătorului. I se aşezau pe cap, îl loveau peste obraji. 
Dar cel mai rău era că i se învârteau în faţa ochilor. Silver 
îşi aduse aminte ce-i spuse una dintre mătuşile lui bătrâne, 
pe vremea când el nu era decât un puştiulică 
impresionabil: 

— Niciodată să nu te freci la ochi după ce ai pus mâna 
pe o molie, Oscar. O să-ţi intre în ei pulberea de pe aripile 
lor şi o să orbeşti. 

— Plecaţi de-aici! ţipă judecătorul Silver, luându-şi 
mâinile de pe volan şi lovindu-se peste faţă. 

Moliile continuau să ţâşnească din ventile - sute de 
molii, poate chiar mii. Interiorul Land Roverului era plin cu 
o ceaţă cafenie, o ceaţă învolburată. 

— Plecaţi de-aici, plecaţi de-aici, pleca... 

O greutate uriaşă i se aşeză pe piept, în partea stângă. 
Durerea îi străbătu braţul ca un curent electric. Deschise 
gura ca să ţipe, iar moliile dădură năvală în ea - i se târau 
pe limbă, îi gâdilau interiorul obrajilor. Cu ultima 
răsuflare, le aspiră pe gâtlej, iar moliile îi astupară 
traheea. Tot ce a urmat s-a petrecut foarte repede. Land 
Roverul a derapat spre stânga. Camionul care venea din 
sensul opus a virat în ultima clipă, a reuşit să-l evite, dar a 
intrat în şanţ. În cealaltă parte a drumului nu erau şanţuri 
- ci doar parapetul podului de peste Pârâiaşul lui Dorr. 
Maşina lui Silver a spart parapetul, s-a răsturnat şi s-a 
prăbuşit în apa de dedesubt. Judecătorul Silver, deja mort, 
a fost proiectat prin parbriz în Pârâiaşul lui Dorr, unul 
dintre afluenții Râului Ghiulelei. Un pantof i-a căzut din 
picior şi a început să plutească la vale, s-a umplut cu apă şi 
apoi s-a dus la fund. 

Moliile au ieşit din vehiculul răsturnat, în care 
bolborosea apa, şi au pornit-o în zbor înapoi spre Dooling. 


8 
— Deloc nu mi-a plăcut că a trebuit să fac asta, spuse 
Evie, Ştergându-şi o singură lacrimă din colţul ochiului 


stâng. 


e 573 a 


Clint avea sentimentul că femeia nu vorbea cu oaspeţii 
ei, ci cu ea însăşi. 

— Cu cât petrec mai mult timp aici, cu atât mă umanizez 
mai tare. Uitasem că aşa se întâmplă. 

— Despre ce vorbeşti, Evie? o întrebă Clint. Ce nu ţi-a 
plăcut să faci? 

— Judecătorul Silver încerca să aducă ajutoare din afară, 
spuse ea. Poate că n-ar fi schimbat situaţia, dar nu-mi 
permiteam să risc. 

— L-ai omorât? se interesă Angel. Cu puterile tale 
magice sau ce-or fi ele? 

— Am fost nevoită. De acum încolo, ce se întâmplă în 
Dooling trebuie să rămână în Dooling. 

— Dar... interveni Michaela, frecându-se la ochi. Ce se 
întâmplă în Dooling se întâmplă peste tot. O să mi se 
întâmple şi mie. 

— Încă nu, zise Evie. Şi nici n-ai să mai ai nevoie de 
stimulente. 

Intinse mâna printre gratii şi îi făcu semn cu degetul. 

— Vino la mine! 

— Eu n-aş face asta! sări Rand. 

Iar Garth se repezi să o apuce de braţ, spunându-i: 

— Nu fi proastă, Mickey! 

— Tu ce crezi, Clint? surâse Evie. 

Conştient de faptul că ceda în faţa ei - şi nu doar în 
chestiunea aceasta, ci în toate chestiunile -, Clint zise: 

— Dă-i drumul! 

Garth îşi luă mâna de pe braţul Michaelei, care făcu doi 
paşi înainte. Evie îşi lipi faţa de gratii, privind-o drept în 
ochi. 

— Lesbi! chirăi Angel. Filmati, fraierilor, acu'-acu' o să- 
şi dea limbi! 

Michaela nu o băgă în seamă. Îşi lipi gura de gura lui 
Evie. Se sărutară printre gratiile celulei capitonate. Clint 
auzi un sunet ca de oftat prelung atunci când Evie Black 
suflă în gura şi plămânii Michaelei. Simţi imediat cum i se 
ridică toate firişoarele de păr de pe braţe şi ceafă. Ochii i 
se umplură de lacrimi. De undeva, de foarte departe, se 


e 574 a 


auzeau strigătele lui Jeanette şi chicotelile lui Angel. 

Evie puse capăt sărutului şi făcu un pas înapoi. 

— Dulci buze, spuse ea. Dulce fată. Cum te simţi acum? 

— Trează, murmură Michaela, făcând ochii mari. 
Complet trează! 

Nu se îndoia nimeni de asta. Îi dispăruseră pungile roşii 
de sub ochi - dar asta era doar un fleac. Pielea i se 
întinsese pe pomeţi, iar obrajii palizi până în urmă cu 
câteva secunde căpătaseră o nuanţă trandafirie. Se 
întoarse spre Garth, care se holba buimăcit la ea. 

— Sunt cu adevărat trează! 

— Mama mă-sii! icni el. Pe bune că eşti! 

Clint pocni din degete în faţa Michaelei, care se feri 
instantaneu. 

— Ţi-au revenit şi reflexele, spuse el. Acum cinci minute 
nu ai fi făcut asta. 

— Cât timp am să rămân aşa? întrebă Michaela. E 
absolut minunat! 

— Câteva zile, răspunse Evie. Apoi oboseala se va 
întoarce cu vârf şi îndesat. Şi ai să adormi indiferent cât de 
tare ai să te lupţi cu somnul. Şi o să-ţi crească un cocon în 
jur, aşa cum le-a crescut tuturor femeilor. Singura ta 
salvare ar fi... 

— Să capeti tu ce îţi doreşti, interveni Clint. 

— Ce-mi doresc eu este irelevant acum, zise Evie. 
Credeam că ai înţeles. Contează doar ce vor face cu mine 
bărbaţii din acest oraş. Şi ce vor hotări să facă femeile din 
cealaltă parte a Copacului. 

— Ce... 

Dar Garth nu mai apucă să întrebe ce avea de întrebat, 
pentru Jeanette îl placă aşa cum îşi plachează adversarul 
un jucător de fotbal american, izbindu-l de gratii. Apoi îl 
îmbrânci şi se apropie de Evie. 

— la-mă pe mine! Pe mine, Evie! Nu mai vreau să mă 
lupt cu somnul! Nu mai pot! Nu mai vreau să-l văd peste 
tot pe traficantul ăla. la-mă pe mine! 

Evie o prinse de mâini şi o privi cu tristeţe. 

— Nu pot, Jeanette. Ar trebui să nu te mai împotriveşti şi 


e 575 a 


să dormi ca toate celelalte. Acolo unde sunt ele acum ar 
avea nevoie de o persoană atât de puternică şi curajoasă 
ca tine. Oraşul Nostru se cheamă locul acela. Ar putea 
deveni şi oraşul tău. 

— Te implor, murmură Jeanette. 

Însă Evie îşi luă mâinile de pe mâinile ei. Jeanette se 
clătină pe picioare, scăpă boabele de mazăre din desaga 
improvizată din bluza de uniformă, le strivi sub tălpi. 
Începu să plângă fără zgomot. 

— Nu ştiu, spuse dusă pe gânduri Angel. Poate n-am să 
te omor, Evie. Poate... pur şi simplu nu ştiu. Imi place că ai 
umor. Plus că eşti mai ţăcănită decât mine. Iar ăsta-i mare 
lucru! 

Evie se adresă acum lui Clint şi celorlalţi: 

— Vor veni bărbaţi înarmaţi. Vor să pună mâna pe mine 
pentru că îşi imaginează că eu am provocat Aurora. Şi, 
dacă eu am provocat-o, înseamnă că tot eu pot s-o opresc. 
Nu este adevărat - lucrurile sunt mult mai complicate. Nu-i 
întotdeauna uşor să desfaci ce-ai făcut. Dar oare bărbaţii 
aceia furioşi şi speriaţi mă vor crede? 

— Niciodată, spuse Garth Flickinger. 

În spatele lui, Billy Wettermore scoase un mormăit de 
aprobare. 

— Şi vor ucide pe oricine li se pune în drum, continuă 
Evie. lar atunci când vor vedea că eu nu reuşesc să le 
trezesc frumoasele adormite fluturând din bagheta mea de 
zână, mă vor ucide şi pe mine. După aceea, vor da foc 
închisorii şi vor incendia toate femeile dinăuntru - doar 
aşa, din ură. 

Jeanette se întorsese lângă camera de deparazitare ca 
să-şi reia conversaţia cu dealerul de droguri, însă Angel 
era numai ochi şi urechi. Clint avea senzaţia că aude la 
propriu cum i se modifică starea de spirit - aidoma unui 
generator pus în funcţiune. 

— Ba pe mine n-o să mă omoare nimeni! Am să lupt 
până la capăt. 

Pentru prima dată de când o cunoştea Clint, Evie i se 
păru scoasă din sărite. Probabil că efortul făcut ca s-o 


e 576 » 


trezească pe Michaela îi descărcase bateria. 

— Angel, o să te distrugă aşa cum valurile distrug 
castelul de nisip de pe țărm. 

— Poate, nu zic, nu. Da' am să-i iau pe câţiva după mine. 

Şi Angel se apucă să schiţeze câteva mişcări (cam 
ţepene) de kung fu. Uitându-se la ea, Clint simţi ceva ce nu 
mai simţise niciodată faţă de Angel Fitzroy: milă. 

— Tu ne-ai adus aici? întrebă Michaela, privind-o 
fascinată pe Evie. Tu ne-ai atras aici? Pe Garth şi pe mine? 

— Nu, răspunse Evie. Voi nu pricepeţi cât de 
neputincioasă sunt. 

Se întoarse spre Clint. 

— Ai un plan? Eu cred că ai. 

— Nimic impresionant, zise el, dar s-ar putea să 
câştigăm ceva timp. Sigur, penitenciarul este ca o 
fortăreață, dar am avea nevoie de mai mulţi oameni... 

— Îţi zic eu de ce am avea nevoie, îl întrerupse Tig. De 
un pluton de puşcaşi marini. 

Clint clătină din cap. 

— Dacă Terry Coombs şi tipul ăla, Geary, nu apelează la 
ajutor din afară, cred că putem apăra închisoarea cu 
doisprezece oameni, poate chiar zece. Însă acum suntem 
doar patru. Cinci, dacă-l socotim şi pe Scott Hughes, deşi 
eu nu-mi fac cine ştie ce speranţe în privinţa lui. 

Şi Clint continuă să vorbească, mai cu seamă cu Mickey 
şi doctorul ăla pe care-l adusese cu ea. Nu-l încânta deloc 
ideea de a-l trimite pe Flickinger într-o misiune de o 
asemenea importanţă vitală - doar când te uitai la el îţi 
dădeai seama că Evie avusese dreptate: individul era un 
toxicoman patentat, dar nu avea pe nimeni altcineva în 
afară de el şi de fiica lui Janice Coates. 

— Principala problemă o reprezintă armele şi marea 
întrebare este cine va apuca să pună primul mâna pe ele. 
Ştiu de la soţia mea că la secţia de poliţie există un 
adevărat arsenal. De la atentatele din septembrie 2001 şi 
din cauza tuturor amenințărilor teroriste cu care ne-am 
confruntat de atunci încoace, au fost furnizate arme chiar 
şi localităţilor mici, cum este Doolingul. Au Glock-uri 17, 


e 577 œ 


dar Lila a mai zis ceva şi despre alte pistoale, Sig... şi nu 
mai ştiu cum. 

— Sig Sauer, spuse Billy Wettermore. Bune arme! 

— Mai au şi puşti de asalt, M4, din alea cu încărcătoare 
mari şi vreo două puşti Remington cu lunetă, continuă 
Clint. Şi parcă Lila mai spunea ceva şi despre un lansator 
de grenade. 

— Arme, spuse Evie, fără să se adreseze cuiva anume. 
Soluţia perfectă la orice problemă. Cu cât ai mai multe, cu 
atât îţi rezolvă mai repede toate problemele. 

— Faci mişto de mine? exclamă Michaela. Cum să aibă 
un lansator de grenade? 

— Îl folosesc pentru grenadele cu gaze lacrimogene. 

— Nu uita de vestele antiglonţ, interveni sumbru Rand. 
Dacă nu-ţi lipeşti ţeava pistolului de ele, chestiile astea 
sunt în stare să oprească un cartuş de carabină Mossberg. 
Iar astea sunt cele mai grele arme din dotarea noastră. 

— Pare o situaţie fără ieşire, observă Tig. 

— Eu unul nu vreau să omor pe nimeni, dacă pot să evit 
asta, spuse Billy  Wettermore. Pentru numele Lui 
Dumnezeu, despre prietenii noştri vorbim noi aici! 

— Ce să vă zic? Mult succes! le ură Evie. 

Se aşeză pe pat şi deschise telefonul directorului-adjunct 
Hicks. 

— Eu am să mă joc puţin Cetatea Opulentă şi după 
aceea am să trag un pui de somn. 

Îi zâmbi Michaelei şi îi spuse: 

— Nu mai răspund la nicio altă întrebare din partea 
presei. Săruţi extraordinar de bine, Mickey Coates, dar m- 
ai stors de vlagă. 

— Aveţi de grijă să nu-şi asmuţă şobolanii pe voi! se 
adresă Angel tuturor. Nemernicii ăia mici nu-i ies din 
cuvânt. Aşa a pus mâna pe telefonul lui Hicksie. 

— Şobolani... mormăi Garth. E din ce în ce mai bine. 

— Vreau să veniţi cu mine, le spuse Clint. Trebuie să 
stăm de vorbă, dar scurt şi repede. Ne vor ataca foarte 
curând. 

Billy Wettermore le-o arătă pe Jeanette, care acum 


e 578 » 


stătea cu picioarele încrucişate într-o cabină de duş şi 
discuta cu o persoană pe care doar ea o vedea. 

— Ce facem cu Sorley? 

— N-o să păţească nimic, răspunse Clint. Haide, 
Jeanette! Culcă-te, dormi! Odihneşte-te! 

Fără să se uite la el, Jeanette rosti un singur cuvânt: 

— Nu! 


9 


Lui Clint, biroul directoarei i se părea un sit arheologic. 
Parcă fusese abandonat de ani, nu de mai puţin de o 
săptămână. Janice Coates stătea întinsă pe canapea, 
înfăşurată în giulgiul ei alb. Michaela îngenunche lângă ea. 
Mângâie coconul, care începu să pârâie. Garth vru să se 
apropie, dar îl opri Clint. 

— Las-o un minut cu mama ei, doctore Flickinger. 

Trecură trei minute până când Michaela se ridică în 
picioare. 

— Cum putem să vă ajutăm? întrebă ea. 

— Eşti capabilă să fii insistentă şi convingătoare? o 
întrebă Clint. 

Michaela îl privi ţintă cu ochii ei limpeziţi. 

— La douăzeci şi trei de ani am devenit stagiar neplătit 
la  NewsAmerica. La douăzeci şi şase, eram deja 
corespondent cu normă întreagă şi conducerea se gândea 
să-mi dea propria mea emisiune. 

Observă privirea aruncată de Billy spre Tig şi Rand şi le 
zâmbi. 

— Ştiţi cum se spune, nu? Adevărul nu-i o laudă. 

Se întoarse cu faţa la Clint şi încheie: 

— Asta mă recomandă pe mine. Mulţumit? 

— N-am încotro, spuse Clint. Ascultaţi-mă cu atenţie! 

A vorbit cinci minute. Au fost câteva întrebări, dar nu 
prea multe. Înţelegeau toţi cât de gravă era situaţia. 


e 579 a 


VI 


1 


Alexander Peter Bayer, primul copil născut de cealaltă 
parte a Copacului, fiul Lindei Bayer, fostă deţinută în 
Penitenciarul Dooling, a văzut lumina zilei la o săptămână 
după întoarcerea Lilei şi a lui Tiffany de la ruinele de pe 
Cap-de-Leu. După câteva zile, Lila a făcut cunoştinţă cu el 
în cadrul unei reuniuni restrânse, organizate în casa 
reparată a lui Elaine Nutting Geary. Alexander Peter Bayer 
nu era un bebeluş drăgălaş, aşa cum sunt îndeobşte mai 
toţi pruncii. Numeroasele straturi ale guşii nu-l făceau să 
semene cu copilaşii dolofani de pe ambalajele produselor 
pentru nou-născuţi, ci îi amintea Lilei de un agent de 
pariuri pe care-l arestase pe vremuri: „Larry-Matahală”. 
Însă nostim era că bebe Alexander îşi rotea ochii în toate 
părţile, de parcă ar fi încercat să priceapă care era locul 
lui printre toate chipurile alea feminine aplecate deasupra 
lui. 

S-au servit biscuiţi (cam arşi, dar destul de gustoşi). În 
pauzele dintre crizele ciudate de vertij pe care le avea, 
Nadine Coombs îi copsese în cuptorul industrial montat 
afară, cuptor adus de curând din Maylock, pe mai multe 
sănii legate între ele şi trase de caii lui Tiffany. Câteodată 
Lila era uluită de ritmul în care evoluau ele în această a 
doua viaţă - o uimeau viteza şi eficienţa cu care se 
rezolvau problemele şi se făceau paşi mari înainte. 

La un moment dat, Lila rămase singură cu bebeluşul 
într-un colţ al livingului. 

— Tu eşti ultimul bărbat de pe Pământ, sau primul? îl 
întrebă ea. 

Alexander Peter Bayer căscă: 

— Îmi pare rău, Lila. Nu vrea să vorbească cu poliţiştii. 

Era Tiffany, care se apropiase sfioasă de ea. 

— Nu mai spune?! 

— Îi educăm de mici, răspunse Tiffany. 


e 580 œ» 


Legaseră o prietenie mai ciudată de când cu aventura 
printre ruine. Lilei îi plăcea s-o vadă pe Tiffany călărind 
prin oraş, cu pălăria albă de cowboy pe cap, chemând 
copilele să mângâie calul pe grumaz ca să simtă cât de 
moale şi cald este. 


2 


Într-o zi, când nu aveau nimic important de făcut, Lila şi 
Tiffany se duseseră să cotrobăie prin casa misiunii 
Tinerilor Creştini, dar fără să ştie ce anume căutau. 
Merseseră acolo pur şi simplu pentru că era unul din 
puţinele locuri rămase neinspectate. Au găsit o mulţime de 
lucruri, unele destul de interesante, dar nimic cu adevărat 
util. Hârtie igienică, dar stocul din Shopwell era încă 
foarte mare. Baxuri cu săpun lichid, dar care se întărise 
de-a lungul anilor. Se evaporase şi apa din bazinul de înot, 
lăsând în aer un iz înţepător de clor. 

În vestiarul bărbaţilor era frig şi mirosea a igrasie; 
pereţii erau ornaţi din abundență cu mucegai verde, 
negru, galben. În capătul încăperii se afla cadavrul 
mumificat al unui rozător, cu picioarele ţepene în sus, cu 
faţa încremenită într-o mască hidoasă a morii, care-i 
dezvelea şirurile de colţi ascuţiţi. Lila şi Tiffany studiară în 
tăcere primul pisoar din cele şase. 

— S-a păstrat în stare perfectă, remarcă Lila. 

Tiffany îi aruncă o privire ironică şi arătă spre rozător. 

— Ăla? 

— Nu. Ăsta. 

Lila lovi uşor în vasul de toaletă. Smalţul scoase un 
zgomot cristalin la contactul cu verigheta ei. 

— O să-l luăm pentru muzeu. Muzeul Bărbaţilor Pierduţi. 

— Ha-ha! rânji Tiffany. Uite care-i chestia: mie locul ăsta 
îmi dă fiori. Şi, crede-mă, ţi-o zice cineva care s-a plimbat 
prin nişte beciuri de toată groaza. Aş putea să scriu un 
ghid pentru toate hrubele jegoase în care se fabrica 
metamfetamina în regiunea noastră, dar asta de aici e cea 
mai nasoală din câte am văzut. Adică, ştiam că vestiarele 


e 581 » 


de bărbaţi sunt sinistre, da' ăsta întrece orice imaginaţie. 

— Probabil arăta mai bine înainte, spuse Lila. 

Deşi nici ea nu prea credea. 

Cu un ciocan şi o daltă au spart lacătele cu cifru ale 
dulapurilor. Lila a descoperit în ele ceasuri oprite, 
portofele pline cu verzişori şi carduri (la fel de inutile 
acum şi unele, şi celelalte), telefoane mobile stricate, 
brelocuri cu chei, pantaloni mâncaţi de molii şi o minge de 
baschet dezumflată. Nici Tiffany n-a avut mai mult succes: 
o cutiuţă aproape plină cu Tic-Tac şi o fotografie 
îngălbenită, în care un bărbat chel şi cu mult păr pe piept 
stătea pe o plajă, ţinând pe umeri o fetiţă. 

— Pe pariu că-i în Florida, spuse Tiffany. Acolo se duc 
dacă au mălai. 

— Posibil. 

Poza o făcuse pe Lila să se gândească la fiul ei - ştia că 
nu-i face bine, ştia că-i contraproductiv, dar nu se putea 
abţine. Mary îi povestise ce ştia despre Clint: că se 
străduia să protejeze penitenciarul. Şi despre Jared: că le 
ascunsese trupurile (celelalte trupuri, cum le spunea Lila) 
în podul casei de prezentare din capătul străzii. Oare vrea 
să afle mai multe despre ei? Mai apăruseră două femei 
după Mary, dar niciuna nu ştia nimic despre Clint şi Jared. 
De ce să fi ştiut? Cei doi se aflau la bordul unei navete 
spaţiale, aflată acum la ani-lumină de ea şi continuând să 
se îndepărteze. In cele din urmă, vor ieşi cu totul din 
galaxie şi atunci se va termina totul. Finito. Dar oare când 
va începe să-i jelească? Sau a şi început deja? 

— Măi, nu face asta! exclamă Tiffany. 

— Ce anume? 

Dar Tiffany reuşise cumva să-i citească gândurile, să-i 
descifreze deznădejdea şi confuzia. 

— Nu te lăsa doborâtă! 

Lila puse fotografia înapoi în dulap şi închise uşa. 

In sala de sport de la etaj, Tiffany a provocat-o la o 
partidă de baschet unu la unu. Premiul urma să fie cutiuţa 
aproape plină cu Tic-Tac. Au umflat mingea. Niciuna nu 
avea mare habar de sportul ăsta. Fiica lui Clint - care se 


e 582 + 


dovedise a nu-i fi fiică - le-ar fi făcu praf rapid. Tiffany 
arunca la coş ca o bunicuţă. Acum, pentru că-şi dăduse jos 
haina groasă, i se vedea burtica de gravidă. 

— De ce tocmai în Dooling? De ce tocmai noi? Astea sunt 
întrebările esenţiale, nu crezi? 

Lila tropăi după mingea aruncată de Tiffany în tribunele 
pline de praf din dreapta sălii. 

— Eu am o teorie. 

— Da? S-auzim. 

Lila aruncă la coş dintre bănci. Mingea trecu pe lângă 
inel la distanţă de vreo două lungimi de maşină şi nimeri în 
rândul al doilea de tribune din partea cealaltă. 

— Jalnic! comentă Tiffany. 

— Uite cine vorbeşte! 

— Ai dreptate. 

— Avem două doctoriţe şi câteva infirmiere. Avem un 
medic veterinar. Avem destule profesoare. Kayleigh se 
pricepea la electricitate şi, chiar dacă nu mai este printre 
noi, uite că i-a luat Magda locul. Avem o femeie care ştie 
tâmplărie. Două femei cu studii muzicale. Avem o 
socioloagă şi ea deja s-a apucat să scrie o carte despre 
noua noastră societate. 

— Super! După ce o termină, o să i-o tipărească Molly cu 
tuş din coacăze. 

— Avem profesoara aia pensionară, care a predat 
inginerie tehnologică la facultate. Avem o grămadă de 
croitorese şi horticultoare şi bucătărese. Cucoanele din 
clubul de lectură organizează întrunirile alea pentru ca 
femeile să poată vorbi despre lucrurile de care le este dor 
şi să-şi aline cumva tristeţea şi suferinţa. Avem chiar şi o 
dresoare de cai. Pricepi? 

Tiffany recuperase mingea. 

— Ce să pricep? 

— Că nu mai avem nevoie de nimic altceva, spuse Lila. 

Coborâse din tribune şi se oprise pe linia de fund a 
terenului. 

— Asta-i motivul pentru care am fost alese. Avem aici 
toate meseriile de bază care să ne ajute să supravieţuim. 


e 583 + 


— Bine. Poate. S-ar putea. Mi se pare că aşa este. 

Tiffany îşi scoase pălăria de cowboy şi începu să-şi facă 
vânt cu ea. Părea sincer amuzată. 

— Ce polițistă bună eşti! Cum rezolvi tu toate enigmele! 

Însă Lila nu terminase. 

— Şi ce facem noi mai departe? Deja ni s-a născut primul 
copil. Câte femei însărcinate mai sunt printre noi? 
Douăsprezece? Opt? 

— Cam zece. Adică tu zici că asta-i suficient ca să creăm 
o lume nouă, deşi jumătate din copiii ăia s-ar putea să fie 
fete? 

— Nu ştiu. 

Acum Lila improviza. Îi ardeau obrajii de la emoția pe 
care i-o declanşau toate ideile astea. 

— Dar ştiu că este un început. Şi pun prinsoare că există 
undeva o bancă de spermă alimentată de generatoare 
programate să funcţioneze la nesfârşit. Sigur, probabil că 
se află într-unul dintre oraşele mari, dar sunt convinsă că 
aşa este. Şi acolo sunt suficiente mostre congelate de 
spermă care să ne ajute să facem lumea asta nouă! 

Tiffany bătu de câteva ori mingea de parchetul 
terenului. 

— Lumea nouă, zici? 

— Poate că asta i-a şi fost intenţia. Intenţia lui Evie, 
femeia aia de la penitenciar. Să o luăm de la capăt fără 
bărbaţi. Cel puţin la început. 

— Adică o Grădină a Raiului fără Adam, da? Mă rog. Hai 
să te întreb ceva, doamnă şerif! 

— Întreabă-mă. 

— Crezi că-i un plan bun? Cele pe care l-a făcut femeia- 
Evie pentru noi? 

Întrebare foarte corectă, îşi zise Lila. Locuitoarele 
Oraşului Nostru purtaseră discuţii interminabile despre 
Evie Black; zvonurile din lumea cea veche ajunseseră până 
în lumea cea nouă. Rareori avea loc vreo întrunire în care 
să nu i se pomenească numele (dacă acesta era numele ei 
real). Reprezenta un posibil răspuns la întrebările lor 
fundamentale, care începeau cu „De ce?” şi „Cum?”. 


e 584 + 


Discutau despre eventualitatea ca Evie Black să fie mai 
mult decât o simplă femeie - mai mult decât o simplă fiinţă 
omenească - şi tot mai multe dintre ele erau convinse că 
ea era sursa tuturor evenimentelor petrecute la nivel 
mondial. 

Pe de altă parte, Lilei îi părea rău pentru vieţile pierdute 
- Millie, Nell, Kayleigh, Jessica Elway (prima dintre ele) - 
şi pentru trecutul celor încă rămase în viaţă. Fuseseră 
despărțite definitiv de soţii şi băieţii lor. Dar cele mai 
multe - printre ele numărându-se şi Lila - nu aveau cum să 
conteste renaşterea care le aştepta. Un exemplu elocvent 
în sensul acesta era Tiffany Jones, cu obrajii ei durdulii şi 
părul curat şi cu o a doua inimă care bătea în trupul ei. În 
lumea cea veche, bărbaţii i-au făcut mult rău; mult, mult 
rău i-au făcut. În lumea cea veche erau acum bărbaţi care 
dădeau foc femeilor, incinerându-le astfel în ambele 
realităţi. Brigăzile Pârjolitorilor - aşa zicea Mary că se 
chemau. Sigur, există femei rele şi există bărbaţi răi; iar 
Lila arestase o mulţime de infractori de ambele sexe. Însă 
bărbaţilor le plăcea mai mult să se bată - şi se băteau mai 
mult. Bărbaţilor le plăcea mai mult să ucidă - şi ucideau 
mai mult. Intr-o singură privinţă cele două sexe nu 
fuseseră niciodată egale: nu erau la fel de primejdioase. 

Deci, da, Lilei i se părea un plan bun. Lipsit de milă, dar 
bun. O lume recreată de femei avea şansa să fie una mai 
sigură şi mai frumoasă. Şi totuşi... 

— Nu ştiu. 

Lila nu putea să spună că viaţa fără fiul ei ar fi fost o 
viaţă bună. Putea să teoretizeze la nesfârşit, dar nu era în 
stare să pună ideea în cuvinte fără să simtă că îl trădează 
pe Jared, că îşi trădează fosta existenţă. 

Tiffany dădu din cap. 

— Atunci, ce zici de asta: poţi să înscrii cu spatele la 
coş? 

Şi exemplifică: se întoarse cu spatele, flexă mult 
genunchii şi aruncă mingea peste cap. Aceasta ricoşă în 
panou, se lovi de inel - şi căzu pe lângă plasă, poc... poc... 
poc! 


e 585 » 


3 


Robinetul regurgită o zeamă roşiatică. O ţeavă zăngăni 
tare. Robinetul scuipă alţi stropi roşietici, apoi galbeni, 
apoi nu mai scuipă nimic şi apoi - aleluia! - în chiuvetă 
începu să curgă apă curată. 

— Ilacătă! spuse Magda Dubcek celor câteva femei 
strânse lângă perete. 

— Incredibil! exclamă Janice Coates. 

— Ba nu. Presiune, gravitație, o bagatelă. Da’ tre’ să 
avem grijă să conectăm străzile pe rând. Nu toate deodată. 
Altminteri, ştiţi şi voi, graba strică treaba. 

Amintindu-şi de biletul vechi de la Anton, fiul Magdei 
(fără doar şi poate un drogat şi un futălău, dar şi el 
priceput la instalaţii), Lila se repezi s-o strângă în braţe pe 
bătrână. A 

— Aoleu! se emoţionă Magda. În regulă. Mersi. 

Zgomotul apei reverberă prelung în sala mare a Staţiei 
de Tratare a Apei din Provincia Dooling, făcându-le să 
amuţească. Rând pe rând, femeile îşi udară mâinile în jetul 
de apă curată. 


4 


Lucrul care le lipsea tuturor era mersul cu maşina, 
pentru că mersul pe jos le făcea băşici şi bătături. Maşinile 
erau tot acolo, cele din garaje chiar în stare bună, iar 
câteva dintre bateriile pe care le găsiseră încă funcționau. 
Problema era benzina. Absolut toată se oxidase în perioada 
scursă între cele două lumi. 

— Va trebui s-o rafinăm, le-a explicat fosta profesoară de 
inginerie tehnologică la una dintre şedinţele Comitetului 
de Reconstrucţie. 

În Kentucky, la doar o sută patruzeci de kilometri 
depărtare, erau câteva rezervoare şi rafinării care puteau 
fi repornite cu puţină muncă şi mult noroc. Imediat au 
început să plănuiască următorul drum: au împărţit 
sarcinile şi au ales voluntarele. Lila a studiat atentă 


e 586 » 


chipurile femeilor din încăpere, căutând ezitări. Nici urmă. 
Foarte interesantă i s-a părut expresia Celiei Frode, unica 
supraviețuitoare a expediției la Cap-de-Leu. Iar Celia i-a 
cerut: 

— Trece-mă pe listă. Vreau să merg. Mi-e dor de 
mişcare. 

Sigur că va fi foarte riscant, numai că acum vor fi mai 
prudente. Şi nu se vor da bătute. 


5 


Când ajunseră la etajul casei de prezentare, Tiffany 
anunţă că n-are de gând să se urce în pod pe scăriţa aia. 

— Te aştept aici. 

— Păi, la ce-ai mai venit dacă nu vrei să urci? o întrebă 
Lila. Oricum, n-ai o sarcină chiar atât de avansată. 

— Ziceam şi eu c-o să-mi dai nişte pastiluţe de Tic Tac, 
sora mea. Şi sunt destul de borţoasă, dacă vrei să ştii. 

Lila câştigase meciul de baschet, deci ei îi reveniseră 
pastilele mentolate. 

— Ia-o! 

Îi azvârli cutiuţa şi se urcă pe scară. 

Culmea, casa aceasta părea a avea o structură mai 
rezistentă decât a oricărei alte case de pe Tremaine Street, 
inclusiv a Lilei. În pod nu era lumină, căci gemuleţele erau 
murdare de praf şi vreme lungă, foarte lungă. Dar măcar 
nu era deloc umezeală înăuntru. Lila se plimbă prin el, 
ridicând nori de praf. Mary îi spusese că, în lumea aceasta, 
aici era locul unde se aflau ea şi cu Lila şi cu doamna 
Ransom. Lila voia să se simtă aproape de ea, cea de pe 
vremuri. Voia să se simtă aproape de fiul ei. 

Nu se simţi nicicum. 

La un capăt al podului, o molie se lovea înnebunită de 
geamurile murdare. Lila se apropie ca să-i dea drumul. 
Numai că geamul era înţepenit. Auzi un zgomot din spate: 
Tiffany se urca pe scăriţă. Înţelese care era problema, o 
dădu pe Lila la o parte, scoase un briceag, meşteri ceva la 
fereastră şi reuşi s-o deschidă. Eliberată, molia zbură de 


e 587 a 


acolo. 

Peluzele neîngrijite erau acoperite cu zăpadă; strada 
desfundată era acoperită cu zăpadă. La fel şi maşina de 
poliţie pe care o abandonase în faţa casei doamnei 
Ransom. Caii lui Tiffany îşi fluturau cozile şi nechezau 
încet, din motive doar de ei ştiute. De la geamul podului, 
Lila vedea până dincolo de fosta ei casă, dincolo de piscina 
pe care nu şi-o dorise niciodată şi de care avusese grijă 
Anton, dincolo de ulmii despre care îi scrisese el în bileţel. 
Un animal portocaliu ieşi din pădurea de pini de la 
marginea cartierului. Un vulpoi. Chiar şi de la distanţa 
asta i se vedea luciul blănii dese de iarnă. Cum de se 
făcuse iarnă atât de repede? 

Tiffany stătea în mijlocul podului. Era uscat aici, dar era 
şi foarte frig, mai ales acum, cu geamul deschis. li întinse 
cutiuţa cu Tic Tac. 

— Am vrut să le mănânc pe toate, dar n-ar fi fost bine. 
Am renunţat la viaţa de hoaţă. 

Lila îi zâmbi şi puse cutia în buzunar. 

— Te declar reabilitată. 

Femeile stăteau la vreo treizeci de centimetri una de 
alta. Se priveau în ochi prin aburul respirației. Cu un gest 
supărat, Tiffany îşi smulse pălăria de pe cap şi dădu cu ea 
de pământ. 

— Tu crezi că-i o glumă, dar nu este. Nu vreau să iau 
nimic de la tine, Lila. Nu vreau să iau nimic de la nimeni. 

— Dar ce vrei? 

— O viaţă numai a mea. Un copil şi o casă şi tot restul. 
Oameni care să ţină la mine. 

Lila închise ochii. Ea le avusese pe toate. Nu-l mai 
simţea pe Jared, nu-l mai simţea pe Clint, dar şi-i amintea 
foarte bine. Îşi amintea fosta ei viaţă. Şi amintirile astea o 
făceau să sufere. Amintirile astea lăsau urme în zăpadă, ca 
aripile de îngeri pe care le făceau în copilărie. Numai că 
urmele deveneau tot mai neclare cu fiecare zi care trecea. 
Doamne, cât de singură se simţea! 

— Nu ai pretenţii prea mari, spuse ea, redeschizând 
ochii. 

e 588 >» 


— Mie mi se par enorme. 
Tiffany întinse mâinile şi cuprinse chipul Lilei în palme. 


6 


Tropăind mărunţel, vulpoiul a părăsit cartierul străjuit 
de pini, a traversat Tremaine Street şi intră în lanurile cu 
grâu de toamnă care creşteau în cealaltă parte. Se ţinea 
după mirosul de popândăi aflaţi în hibernare. Vulpoiului îi 
plăceau la nebunie popândăii - crocanţi! zemoşi! -, iar în 
partea aceasta a Copacului micuţii deveniseră cam 
neglijenţi, pentru că aici nu erau oameni de care să se 
teamă. 

După vreo jumătate de oră de căutări, a descoperit o 
vizuină cu o familie de popândăi. Nu s-au trezit nici măcar 
când îi ronţăia. 

— Tare gustoşi! şi-a zis el. 

Apoi vulpoiul şi-a continuat drumul prin pădurea deasă, 
spre Copac. S-a oprit să inspecteze o casă abandonată. A 
făcut pipi pe nişte cărţi împrăştiate pe jos şi şi-a vârât 
nasul într-un dulap plin cu aşternuturi mucegăite. Precis 
era mâncare în frigiderul din bucătărie, pentru că se 
simţea mirosul delicios de alimente stricate, dar, oricât s-a 
străduit, nu a reuşit să deschidă uşa. 

— Dă-mi drumul înăuntru! i-a poruncit el frigiderului, în 
caz că acesta doar se prefăcea a fi un obiect neînsufleţit. 

Dar frigiderul n-a catadicsit să-i răspundă. 

Un şarpe-moccasin!% s-a târât afară de sub soba cu 
lemne din capătul bucătăriei. 

— De ce străluceşti aşa? l-a întrebat el pe vulpoi. 

Animalele comentaseră îndelung despre acest fenomen 
şi îl priveau cu neîncredere. Vulpoiul îl observase şi el 
atunci când îşi văzuse faţa reflectată într-o baltă. Era 
înconjurat de o lumină aurie. Semnul Ei. 

— Mi-a surâs norocul. 

Şarpele a scos limba la el. 

— Hai încoace! Lasă-mă să te muşc! 


1% Sarpe veninos din America de Nord (n. tr.). 
e 589 œ» 


Vulpoiul a ieşit în fugă din casă. Păsările s-au repezit să-l 
bombardeze cu întrebări, în timp ce el alerga pe sub 
crengile goale şi noduroase. Numai că vulpoiul nu ştia 
limba păsărească şi nici nu-l interesa să stea la taclale cu 
ele. Vulpoiul era cum nu se poate mai mulţumit: avea burta 
plină şi blana deasă ca a unui urs. 

A ieşit în luminiş şi a văzut Copacul - piesa centrală a 
unei oaze verzi în câmpiile înzăpezite. A păşit de pe 
pământul îngheţat pe solul bogat şi cald din casa eternă a 
Copacului. Lângă scorbura de deasupra rădăcinilor, tigrul 
cel alb îl urmărea cu ochi leneşi. 

— Nu mă băga în seamă, i-a zis vulpoiul. Sunt doar în 
trecere. 

A intrat repede în scorbura întunecată şi a ieşit pe 
partea cealaltă. 


e 590 » 


VII 


1 


Don Peters şi Eric Blass nu fuseseră încă înlocuiţi de la 
barajul instituit pe West Lavin, când un Mercedes SL600 
destul de buşit apăru hodorogind către ei din direcţia 
închisorii. Don era în tufişuri, unde îşi scutura scula după 
piş. Işi trase iute fermoarul şi se întoarse la camioneta pe 
care o ridicase la rangul de maşină de poliţie. Eric stătea 
în mijlocul drumului, cu pistolul în mână. 

— Ascunde-ţi artileria, juniorule! îi ordonă Don şi băiatul 
îşi puse Glock-ul înapoi în toc. 

Şoferul Mercedesului, un bărbat cu părul creţ şi roşu la 
faţă, puse frână atunci când Don ridică mâna. Lângă el era 
o femeie atrăgătoare. Ba chiar şocant de atrăgătoare, dacă 
te gândeşti la toate gagicile zombificate pe care le 
văzuseră ei doi în ultimele zile. Plus că lui Don i se părea 
destul de cunoscută. 

— Permisul şi certificatul de înmatriculare, spuse Don. 

Nu primise ordin să facă asta, dar ştia el că aşa se 
poartă poliţiştii când opresc vreo maşină. „Uită-te bine, 
juniorule!” îi zise el în gând. „Ia exemplu!” 

Şoferul îi întinse permisul; femeia cotrobăi puţin prin 
torpedo şi găsi certificatul de înmatriculare. Tipul era 
Garth Flickinger, medic. Din Dooling, cu domiciliul în cel 
mai fiţos cartier de pe Colina cu Măcegşe. 

— Dacă nu vă supăraţi, spuneţi-mi şi mie ce-aţi căutat la 
puşcărie. 

— A fost ideea mea, domnule poliţist, zise femeia. 

Aoleu, dar tare bine arăta! Târfa asta n-avea deloc pungi 
sub ochi. Don se întrebă ce oare lua ca să se ţină atât de 
trează. 

— Numele meu este Michaela Morgan. De la 
NewsAmerica? 

Eric exclamă: 

— Stiam eu că te-am mai văzut undeva! 


e 591 œ» 


Însă numele ăsta nu însemna absolut nimic pentru Don, 
care nu se uita la programele de ştiri. Dar îşi aduse brusc 
aminte de unde o ştia pe femeie. 

— Da! „Roata Neunsă”! Ţi-ai luat acolo ceva de băut. 

Ea îi aruncă un zâmbet electrizant - numai dinţi făţuiţi şi 
pomeţi înalţi. 

— Aşa este. Un bărbat ţinea un discurs despre cum le 
pedepseşte Dumnezeu pe femei pentru că au îndrăznit să 
poarte pantaloni. Mi s-a părut extrem de interesant. 

— Îmi dai şi mie un autograf? interveni Eric. Să mă laud 
cu el după ce ai să... 

Se întrerupse, neştiind cum să se exprime. 

— După ce am să adorm? zise femeia. Cred că acum 
bursa autografelor nu mai este ce-a fost, dar dacă Garth - 
domnul doctor Flickinger - are vreun pix în torpedo, nu 
văd de ce n-aş... 

— Nici vorbă de-aşa ceva! o întrerupse Don Peters cu 
asprime. 

Se simţea stânjenit din cauza lipsei de profesionalism a 
partenerului său. 

— Vreau să ştiu ce-aţi căutat la puşcărie şi nu plecaţi 
nicăieri până nu-mi daţi un răspuns care să mă satisfacă. 

— Desigur, domnule poliţist, îl orbi din nou femeia cu 
zâmbetul ei. Cu toate că numele meu de televiziune este 
Morgan, numele meu real este Coates şi sunt originară din 
acest oraş. De fapt, doamna directoare este... 

— Coates e maică-ta? 

Don era şocat la culme, dar acum îşi dădea seama că, 
dacă nu-i luai în seamă nasul (drept şi subţire, în timp ce 
bârnăul lu’ Coates senioara era coroiat ca la vrăjitoare), 
exista o mare asemănare între cele două. 

— Ei, îmi pare rău că tre’ să te anunţ eu, da’ mama 
matale nu mai e printre noi. 

— Ştiu. 

Fără să mai zâmbească. 

— Mi-a spus domnul doctor Norcross. Am vorbit cu 
dânsul prin interfon. 

— Mare bou! comentă Flickinger. 


< 592 + 


Don rânji cu toată gura. Nu voia, da’ nici să se abţină nu 
era în stare. 

— Merg şi eu o tură pe chestia asta, spuse el, înapoindu- 
i actele. 

— Auzi, dom'ne, n-a vrut să-i dea drumul înăuntru! nu 
mai înceta să se minuneze Flickinger. N-a vrut să-i permită 
să-şi ia adio de la propria mamă! 

— În fine, spuse Michaela, adevărul este că l-am rugat 
pe Garth să mă aducă aici şi din alt motiv, nu doar ca s-o 
văd pe mama. Am vrut să-i iau un interviu lui Evie Black. 
Sunt convinsă că aţi auzit toate zvonurile despre ea. Că 
doarme şi se trezeşte fără să fi păţit nimic. Ar fi fost o 
mare lovitură de presă. Lumii nu-i mai pasă de multe 
lucruri acum, dar chestia asta chiar ar fi fost extrem de 
interesantă. Numai că Norcross mi-a zis că femeia aia e în 
cocon, la fel ca toate celelalte deţinute. 

Don se simţi obligat s-o corecteze. Muierile - fie ele şi 
reporteriţe, după cum vedea el acum - erau exagerat de 
naive. 

— Asta-i o minciună şi o ştie toată lumea. Tipa aia-i 
diferită şi doctoraşu' nu-i dă drumu' din braţe. Da' 
lucrurile o să se schimbe curând. 

Şi îşi schimonosi faţa, făcându-le celor doi cu ochiul. 
Garth îi răspunse în acelaşi fel. 

— Poartă-te frumos cu mine şi s-ar putea să-ţi dau voie 
să-i iei interviul după ce o scoatem de-acolo. 

Michaela se sili să scoată un chicotit de fetişcană 
prostuţă. 

— Zic să mă uit acu’ în portbagaj, continuă Don. Ca să 
nu se spună că nu mi-am făcut datoria. 

Garth cobori din maşină şi deschise portbagajul, care 
scârţâi trist - încă resimţindu-se de pe urma loviturilor lui 
Geary. Tot ce spera Garth acum era ca marţafoiul ăsta să 
nu se uite sub roata de rezervă, pentru că acolo ascunsese 
punga cu Fulgerul Violet. Dar marţafoiul aruncă o singură 
privire - superficială şi aia - şi dădu din cap. Garth închise 
portbagajul, care acum gemu mai tare - ca un motan 
călcat pe coadă. 


e 593 + 


— Ce-a păţit maşina? îl întrebă Eric pe Garth, când 
acesta se urcă din nou la volan. 

Garth deschise gura ca să-i povestească puştiului cum 
un dement de la Protecţia Animalelor îşi vărsase dracii pe 
ea. Însă îşi aminti la timp că dementul cu pricina era acum 
şerif interimar - cel puţin, aşa îi informase Norcross. 

— Nişte copii, spuse el. Vandali. Văd ceva drăguţ şi vor 
să-l distrugă. 

Marţafoiul se aplecă să se uite la bunăciunea de femeie. 

— Când ies din tură, o să mă duc la „Roată”. Mi-ar 
plăcea să-ţi fac cinste dacă n-ai să dormi la vremea aia. 

— Minunat! şopti Michaela pe un ton care dădea 
impresia că aşteptase o viaţă întreagă asemenea invitaţie. 

— O seară bună vă doresc! le ură marţafoiul. 

Garth porni motorul, dar nici nu plecă bine de pe loc, 
când puştiul strigă în urma lor: 

— Stai! 

Garth opri maşina. Puştiul se aplecase să se uite pe 
geam la Michaela. 

— Păi, şi cum rămâne cu autograful? 

Uite, chiar era un pix în torpedo - unul foarte elegant, 
pe care scria cu litere aurii DR. GARTH FLICKINGER. 

Michaela mâzgăli repede Lui Eric, cele mai alese 
gânduri pe spatele unei cărţi de vizită. Garth porni în 
viteză, înainte ca băiatul să termine de mulţumit. După 
vreun kilometru, pe Route 31 spre oraş, observară o 
bicicletă care venea repede din direcţie opusă. 

— Incetineşte! spuse Michaela. 

Bicicleta dispăru în spatele dealului şi atunci îi spuse să 
accelereze. 

Garth o ascultă. 


2 


De doi ani Lila îl tot bătea la cap pe Clint să-şi treacă în 
agenda telefonului toate numerele pe care le avea ea, în 
caz că apăreau probleme la penitenciar. Cu şase luni în 
urmă o făcuse, în primul rând ca să îl lase în pace. Iar 


e 594 » 


acum îi mulțumea Domnului pentru insistenţele ei. Întâi şi 
întâi îl sună pe Jared, îi spuse să nu se mişte de unde e şi 
că, dacă totul mergea conform planului, va veni să-l ia 
cineva înainte de lăsarea serii. Posibil cu o autorulotă. 
Termină de vorbit cu Jared, închise ochii, se rugă în gând 
să-i dea Dumnezeu putere de convingere şi îl sună pe 
avocatul care se ocupase de transferarea lui Evie Black la 
penitenciar. 

După cinci triluri ale telefonului, Clint se resemnase deja 
cu ideea că va trebui să se converseze cu mesageria 
vocală. Însă chiar atunci Barry Holden îi răspunse: 

— Holden la telefon. 

Tonul avocatului părea epuizat şi lipsit de interes. 

— Sunt Clint Norcross, Barry. De la penitenciar. 

— Clint! 

Atâta tot. 

— Te rog să mă asculţi cu foarte mare atenţie. 

Nicio replică din partea lui Barry Holden. 

— Mai eşti la telefon? 

După o altă pauză, Barry răspunse pe acelaşi ton apatic: 

— Da. 

— Unde sunt Clara şi fetele? 

Patru fiice, între trei şi doisprezece ani. Groaznică 
situaţie pentru tatăl lor, dar poate în avantajul lui Clint - 
oricât de greu i-ar fi fost să profite de asta. Nu trebuia să 
vorbească despre soarta lumii, ci doar despre soarta 
femeilor din familia lui, căzute pradă fatalităţii. 

— Dorm la etaj, râse Barry. 

Fireşte că nu era un râset autentic, doar un ha-ha-ha, ca 
în bula de dialog din benzile desenate. 

— Ştii cum, înfăşurate în... chestiile alea. Eu sunt în 
living, cu puşca în mână. În caz că îndrăzneşte cineva să 
aprindă fie şi un singur chibrit. 

— Cred că am putea să-ţi salvăm familia. Cred că le 
putem face să se trezească. Te interesează? 

— Femeia aia? 

Tonul lui Barry se schimbase brusc. Devenise mai viu, 
mai prezent. 


e 595 + 


— E adevărat ce se spune despre ea? Că doarme şi se 
trezeşte bine mersi? Spune-mi sincer dacă-i doar un zvon. 
Nu vreau să-mi fac speranţe deşarte. 

— Este adevărat. Ascultă-mă. Te vor vizita două 
persoane. Un doctor şi fiica directoarei Coates. 

— Ce??! Michaela e încă trează? După atâta timp? 

Barry îşi revenise aproape complet. 

— Deşi nu mi se pare chiar imposibil. Gerda - fata mea 
cea mare - a stat trează până azi-noapte. Dar tot mi se 
pare extraordinar. 

— Nu-i doar trează, este perfect trează, spre deosebire 
de restul femeilor din lume care se chinuiesc să-şi ţină 
ochii deschişi. A trezit-o femeia pe care o avem aici. l-a 
suflat în gură şi gata cu somnul. 

— Ascultă, Norcross, dacă ăsta-i un banc, e unul foarte 

pro... 
— Ai să vezi cu ochii tăi. Cei doi îţi vor povesti ce s-a 
întâmplat şi îţi vor cere să faci nişte lucruri... destul de 
periculoase. Nu vreau să spun că eşti singura noastră 
speranţă, dar... 

Clint închise ochii şi îşi masă tâmpla cu mâna liberă. 

— ...dar chiar asta s-ar putea să fii. Şi nu mai avem timp. 

— Fac orice pentru soţia şi fiicele mele, spuse Barry. 
Orice! 

Clint nu se mai stăpâni şi respiră uşurat. 

— Amice, am sperat să spui asta. 


3 


Barry Holden chiar avea o puşcă. Veche, lăsată 
moştenire în familia lui de trei generaţii. Insă o curăţase şi 
o unsese şi acum avea un aer destul de ameninţător. A 
ascultat cu puşca pe genunchi ce au avut de spus Garth şi 
Michaela. Alături de el, pe o măsuţă acoperită cu una 
dintre broderiile Clarei Holden, se afla o cutie deschisă, 
plină cu cartuşe mari şi roşii. 

Pe rând, Michaela şi Garth i-au explicat avocatului ce le 
ceruse Clint: că apariţia lui Evie Black a coincis cu 


e 596 » 


consemnarea primelor victime ale Aurorei; că femeia asta 
a omorât cu mâinile goale doi bărbaţi; că nu a opus 
rezistenţă la arestare, spunând că asta şi voia; că s-a lovit 
de multe ori cu capul de grilajul maşinii de poliţie a Lilei şi 
că rănile i s-au vindecat imediat, ca prin minune. 

— Nu-i vorba doar de faptul că m-a înzdrăvenit pe mine, 
zise Michaela. E vorba şi de faptul că ştie nişte lucruri 
despre mine pe care nu le ştie absolut nimeni. Plus că se 
spune că şobolanii fac tot ce le ordonă ea. Ştiu că pare 
greu de crezut, dar... 

Atunci interveni Garth: 

— O altă deţinută - Fitzroy o cheamă - ne-a spus că a 
obţinut telefonul mobil al directorului-adjunct folosindu-se 
de şobolani. Şi am văzut cu ochii mei telefonul ăla în celula 
ei. 

— Şi asta nu e totul, spuse Michaela. Pretinde că ea l-a 
omorât pe domnul judecător Silver. Pretinde că... 

I se părea o aiureală, dar Clint le ceruse să spună 
adevărul, tot adevărul şi numai adevărul: Nu uitaţi că, deşi 
îşi jeleşte femeile dragi, el tot avocat rămâne şi încă unul 
al dracului de bun. Tipul ăsta miroase minciuna de la 
patruzeci de metri, indiferent cum bate vântul. 

— A zis că a trimis moliile ca să-l ucidă. Pentru că Silver 
voia să aducă aici pe cineva din afară, iar asta nu e permis. 

Michaela ştia că, în urmă cu doar o săptămână, Barry 
Holden ar fi constatat că fie ea şi Garth erau victimele unei 
iluzii nocive, fie încercau să-şi bată joc de el şi i-ar fi poftit 
afară din casa lui. Însă acum era acum - nu în urmă cu o 
săptămână. Aşa că, în loc să-i dea afară, Barry îi întinse 
Michaelei puşca bunicului său. 

— "Ţine asta! 

Pe măsuţa pentru cafea era un laptop. Barry se aşeză pe 
canapea (şi aceasta generos decorată cu lucrul de mână al 
soţiei sale) şi începu să tasteze ceva. După câteva secunde, 
ridică ochii. 

— Poliţia din provincia Bridger raportează un accident 
pe Coughlin Road. O singură victimă. Nu dau niciun nume, 
dar maşina era un Land Rover. Judecătorul Silver are un 


e 597 œ» 


Land Rover. _ 

Se uită la Michaela Coates. În esenţă, cei doi musafiri 
nepoftiţi îi spuneau că soarta tuturor femeilor de pe 
planeta Pământ depindea de ce urma să se întâmple în 
Dooling în următoarele câteva zile. Nu auzise niciodată 
vreo aiureală mai mare, numai că privirea serioasă a fiicei 
directoarei Coates îl asigura că era purul adevăr. Văzuse 
de dimineaţă un reportaj pe CNN, în care se spunea că mai 
puţin de zece procente din întreaga populaţie de sex 
feminin a lumii mai erau treze în a Cincea Zi a Aurorei. lar 
Barry era în stare să pună la bătaie puşca lui tata-mare 
Holden că niciuna dintre ele nu arăta ca Michaela. 

— Ce-a făcut? Te-a pupat? Aşa cum o pupă prinţul pe 
prinţesa Aurora în desenul ăla animat? 

— Da, îi răspunse Michaela. Exact aşa! Şi mi-a suflat în 
gât. Cred că respiraţia ei m-a trezit de tot. 

Barry se uită la Garth. 

— Şi tu ai văzut toată chestia asta? 

— Da. Uluitor! Puteai să juri că Mickey e o vampiroaică 
după o transfuzie de sânge. 

Observă privirea dezaprobatoare a Michaelei şi se grăbi 
să adauge: 

— Scuze, scumpete, nu-i o metaforă strălucită. 

— Comparaţie, nu metaforă, zise ea cu răceală. 

Barry încă mai încerca să înţeleagă ce auzise. 

— Şi zice că au să vină să o ia de acolo? Cine? Poliţia? 
Localnicii? Şi Frank Geary ăla e şerif acum? 

— Da. 

Michaela omisese să-i spună că Evie le zisese că 
adormitele vor trebui să decidă dacă mai vor să se întoarcă 
sau nu. Chiar dacă era adevărat, ei nu puteau să facă 
nimic în privinţa asta. 

— Îl ştiu pe Geary, spuse Barry. Nu l-am apărat 
niciodată, dar ştiu că a fost dat în judecată de câteva ori. 
Mi-aduc aminte de un caz în care o ameninţase cu bătaia 
pe o femeie care nu-şi ţinea Rottweilerul în lesă. Tipul are 
probleme cu gestionarea furiei, cum se zice. 

— Nu mă-nnebuni, nene! murmură Garth. 


< 598 » 


Barry ridică din sprâncene la el. 

— Nu contează, zise Garth. Nimic important. 

Barry îşi luă puşca din mâinile Michaelei. 

— Bine, mă bag. În primul rând, pentru că nu am altceva 
mai bun de făcut acum, când Clara şi fetele sunt... aşa cum 
sunt. În al doilea... pentru că vreau s-o văd cu ochii mei pe 
femeia asta despre care vorbeşte toată lumea. Ce doreşte 
Clint de la mine? 

— Zice că ai o autorulotă Winnebago, pe care o foloseşti 
când te duci în excursie cu soţia şi fiicele tale, spuse 
Michaela. 

— E Fiesta, zâmbi Barry, nu Winnebago. Consumă ca la 
balamuc, dar e suficient de mare pentru şase persoane. 
Ne-am distrat de minune cu ea. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Foarte, foarte bine ne-am distrat. 


4 


Autorulotă lui Barry (Fleetwood Fiesta - o 
monstruozitate cu dungi) era parcată pe bucăţica de teren 
din spatele unei clădiri din blocuri de granit, unde îşi avea 
cabinetul de avocatură. Barry se urcă la volan, iar 
Michaela se aşeză pe locul de lângă el. Garth plecase să se 
uite dacă sunt poliţişti prin zonă. Puşca, moştenirea de 
familie, se afla pe jos, între ei. 

— Tu chiar crezi că avem vreo şansă? întrebă Barry. 

— Habar n-am, răspunse Michaela. Sper. Dar nu pot 
aprecia cum trebuie. 

— Clar că-i o nebunie, spuse Barry, dar tot e mai bine 
decât să stau acasă şi să mă gândesc numai la grozăvenii. 

— Trebuie s-o vezi pe Evie Black ca să poţi înţelege cu 
adevărat ce se petrece. Trebuie să stai de vorbă cu ea. 
Trebuie să... 

Michaela căută cuvântul cel mai potrivit. 

— „să o simți. Este... 

O întrerupse ţârâitul telefonului mobil. O suna Garth. 

— Un boşorog cu barbă stă pe băncuţă sub o umbrelă în 


e 599 = 


faţa secţiei de poliţie. În rest, drumul e liber. Nicio maşină 
de poliţie în parcare. Doar câteva automobile particulare. 
Cred că ar fi bine să ne grăbim. Autorulota aia n-are cum 
să treacă neobservată. 

— Venim acum, spuse Michaela şi închise. 

Era destul de îngustă aleea dintre clădirea cu biroul lui 
Barry şi cea de alături, dar avocatul strecură matahala de 
rulotă prin locul acela strâmt cu îndemânarea câştigată în 
urma unei îndelungi experienţe. Se opri în capătul aleii. 
Strada Principală era pustie. Parcă ar fi dormit şi toţi 
bărbaţii, îşi zise Michaela, în timp ce Barry făcea la 
dreapta, spre Clădirea Municipalităţii. 

Opri autorulota în faţă, ocupând trei spaţii de parcare, 
pe plăcile cărora scria PARCARE ANGAJAŢI. Coborâră, iar 
Garth veni lângă ei. Bătrânul bărbos se ridică şi se 
apropie, ţinând umbrela deasupra capului. Coada unei pipe 
îi ieşea din buzunarul de la piept al salopetei. Întinse mâna 
spre Barry şi îl salută: 

— Respectele mele, domnule avocat! 

Barry îi strânse mâna. 

— Bună ziua, Willy! Mă bucur să te văd, dar nu am timp 
să stau la taclale. Ne cam grăbim. Avem ceva de făcut. 

Willy dădu din cap. 

— O aştept pe Lila. Ştiu că-i posibil să doarmă deja, da’ 
eu sper să nu fie aşa. Vreau să vorbesc cu ea. M-am întors 
la rulota unde au fost omorâţi drogaţii ăia. Şi am văzut 
ceva cam ciudat. Pe lângă batistele zânelor. Toţi copacii de 
acolo sunt plini de molii. Vreau să-i zic asta, poate s-o duc 
să vadă cu ochii ei. Şi, dacă ea nu mai vine, atunci îi spun 
oricui se află la conducere. 

— El este Willy Burke, le spuse Barry lui Garth şi 
Michaelei. Pompier voluntar, voluntar în organizaţia 
„Adoptaţi o Autostradă”, un tip de nota zece. Dar, Willy, ți- 
am zis că ne grăbim şi... 

— Dacă cu Linny Mars vreţi să discutaţi, atunci chiar e 
cazul să vă grăbiţi. 

Willy se uită lung la Garth şi apoi la Michaela. Ochii 
bătrânului erau adânciţi în orbite, înconjurați de o reţea 


e 600 œ» 


deasă de riduri, dar încă foarte pătrunzători. 

— Era trează ultima oară când am băgat eu capul pe 
uşă, da’ se duce repede. 

— Poliţişti nu sunt pe aici? îl întrebă Garth. 

— Nu, sunt toţi plecaţi în patrulare. Poate în afară de 
Terry Coombs. Am auzit că-i niţel cam indispus. A dat iama 
în sticlele cu agheasmă, dacă pricepeţi ce vreau să zic. 

Cei trei începură să urce treptele care duceau la uşile 
triple. 

— Să înţeleg că nici voi n-aţi văzut-o pe Lila? strigă Willy 
în urma lor. 

— Nu, îi răspunse Barry. 

— Asta-i situaţia... poate am să mai aştept niţel. 

Şi Willy se întoarse la băncuţa lui. 

— Dæ’ eu tot zic că-i ceva în neregulă cu locul ăla. Prea 
multe molii. Mult prea multe. Şi se simte ceva în aer. 


5 


Linny Mars făcea parte din cele zece procente ale 
populaţiei de sex feminin care încă nu dormeau în ziua 
aceea de luni. Continua să se plimbe cu laptopul în braţe, 
numai că acum se mişca mai încet, poticnindu-se din când 
în când şi lovindu-se de birouri şi de scaune. Michaelei i se 
păru că seamănă cu o jucărie care a fost întoarsă cu cheiţa 
şi care acum a ajuns la capătul arcului. Acum două ore la 
fel eram şi eu, îşi zise. 

Linny trecu pe lângă ei, privind ţintă la ecranul 
laptopului. Avea ochii înroşiţi rău de tot şi nu dădea semne 
că ar fi conştientă de prezenţa lor. Barry o atinse uşor pe 
umăr. Linny tresări puternic şi scăpă laptopul. Il prinse 
Garth înainte să se facă bucăţi pe podea. Pe ecran rula un 
filmuleţ cu „Ochiul Londrei”!%, care se clătina şi se 
învârtea alene, alene, alene, spre apele Tamisei. Greu de 
înţeles de ce ar fi vrut cineva să distrugă „Ochiul Londrei”, 
dar uite că s-a găsit un nebun care a considerat că are 


109 „Ochiul Londrei” (London Eye) - roată gigant situată pe malul sudic 
al Tamisei (n. tr.). 


e 601 œ» 


motive s-o facă. 

— Barry! M-ai speriat de am făcut pe mine! 

— Scuze, spuse avocatul. M-a trimis Terry să iau câteva 
puşcoace din depozit. Probabil că are nevoie de ele la 
penitenciar. Dă-mi cheia, te rog. 

— Terry? se încruntă femeia. Ce treabă are el.. Lila-i 
şefă aici, nu Terry. Şi tu ştii asta. 

— Lila, da, ai dreptate, se corectă repede Barry. E 
ordinul ei, dar mie mi l-a transmis Terry. 

Garth se duse la intrare şi privi afară prin geamul de la 
uşi, convins că va vedea o maşină de poliţie oprind în faţa 
secţiei. Poate chiar două sau trei, nu una singură. Şi o să-i 
bage la pârnaie şi aventura asta abracadabrantă va lua 
sfârşit înainte de a începe. Deocamdată nu era nimeni 
acolo, în afară de moşul bărbos, sub umbrela lui, veritabil 
monument al răbdării. Însă situaţia asta nu avea cum să 
dureze. 

— Mă ajuţi, Linny? Aşa vrea Lila. 

— Sigur. Ce mă bucur că se întoarce, spuse Linny. 

Puse laptopul pe birou. Ochiul Londrei tot cădea şi 
cădea şi iar cădea şi nu se mai oprea. 

— E un tip, Dave, care se ocupă de secţie până vine ea. 
Ori poate îl cheamă Pete. Mă derutează să am doi de Pete 
aici. In orice caz, eu nu ştiu nimic despre el. Da’ pare 
foarte sever. 

Scotoci prin sertarul de sus al biroului şi scoase un inel 
gros, cu multe chei. Se uită la ele. I se închiseră ochii. Şi 
imediat din genele ei ieşiră firicele albe. 

— Linny! strigă la ea Barry. Trezeşte-te! 

Femeia deschise brusc ochii şi firele alea dispărură. 

— Sunt trează, nu mai ţipa! 

Mângâie cheile cu degetul, făcându-le să zornăie. 

— Ştiu că-i una dintre ele... 

Barry înşfăcă inelul. 

— O găsesc eu. Domnişoară Morgan, poate ai vrea să ne 
aştepţi în autorulotă. 

— Nu, mersi. Dau şi eu o mână de ajutor. Aşa o să 
terminăm mai repede. 


e 602 » 


În fundul sălii principale a secţiei era o uşă metalică, 
fără niciun însemn, dar vopsită într-o nuanţă de verde 
deosebit de urâtă. Uşa asta avea două broaşte. Barry 
descoperi destul de uşor cheia pentru încuietoarea de sus. 
Pentru a doua, însă, a avut nevoie de ceva mai mult timp. 
Michaela îşi spuse că poate Lila ţinea cheia aia la ea. Poate 
că era în buzunarul ei, sub coconul cel alb. 

— Se vede cineva? îl întrebă ea pe Garth. 

— Încă nu, dar grăbiţi-vă. Fac pe mine de la tot stresul 
ăsta. 

Doar trei chei mai rămăseseră neîncercate, când Barry o 
nimeri pe cea de la a doua broască. Deschise uşa şi 
Michaela văzu o cămăruţă de mărimea unei debarale, unde 
erau rastele cu puşti şi cutii din polistiren cu pistoale. Pe 
câteva rafturi erau stive de cutii cu muniţie. Pe un perete 
era un poster cu un poliţist texan - pe cap cu ditamai 
pălăria şi în mână cu un pistol cu ţeavă mare şi neagră. M- 
AM LUPTAT CU LEGEA ŞI LEGEA M-A ÎNVINS - scria 
dedesubt. 

— Ia cât mai multă muniţie, spuse Barry. Eu o să iau 
puştile şi câteva Glock-uri. 

Michaela se îndreptă spre rafturile cu muniţie, dar se 
răzgândi pe drum şi se întoarse în dispecerat. Răsturnă 
coşul de gunoi al lui Linny, din care se revărsă un maldăr 
de hârtii mototolite şi pahare din carton pentru cafea. 
Linny nici n-o luă în seamă. Michaela umplu până sus coşul 
cu cutii de muniţie şi ieşi din depozitul de armament. 
Garth trecu în goană pe lângă ea, cu braţele pline cu arme. 
Barry lăsase deschisă una dintre uşile triple. Michaela ieşi 
în ploaia deasă şi-l văzu lângă autorulotă. Bătrânul cu 
barbă se ridicase de pe băncuţă şi-i spunea ceva. Barry îi 
răspunse şi apoi moşul - Willy, adică - deschise uşa din 
spate a maşinii, pentru ca Barry să poată pune acolo 
armele. 

Gâfâind, Michaela ajunse lângă ei. Barry îi luă coşul din 
braţe şi deşertă cutiile cu muniţie peste grămada de arme. 
Se întoarseră în clădire, în timp ce Willy - la adăpostul 
umbrelei - păzea maşina. Garth ieşi cu a doua tranşă de 


e 603 œ» 


armament. Turul pantalonilor îi atârna urât sub greutatea 
cutiilor cu muniţie îndesate în buzunare. 

— Ce ţi-a zis moşul? întrebă Michaela. 

— Voia să ştie dacă avem aprobarea doamnei şerif 
Norcross, răspunse Barry. l-am zis că o avem. 

Se întoarseră în grabă în secţie şi în depozit. Luaseră 
cam tot ce era de luat de acolo. Michaela observă ceva 
care semăna cu o mitralieră bolnavă de oreion. 

— Musai s-o luăm şi pe aia. Cred că-i lansatorul de 
grenade cu gaz lacrimogen. Habar n-am dacă ne trebuie, 
dar nici n-ar fi bine s-o lăsăm altora. 

Reveni şi Garth. i 

— Am veşti proaste, domnule avocat Holden. In spatele 
autorulotei a oprit o camionetă cu girofar pe bord. 

Se repeziră la uşi şi priviră afară prin geamurile fumurii. 
Din camionetă tocmai coborau doi bărbaţi. Michaela îi 
recunoscu pe amândoi: marțafoiul şi partenerul lui, 
vânătorul de autografe. 

— Dumnezeule! gemu Barry. Ăla-i Don Peters, gardian la 
închisoare. Ce dracu' l-a apucat de face pe polițistul? Tipul 
ăsta n-are minte nici cât o găină. 

— Ei, iată, găina asta a făcut de curând un baraj rutier 
lângă penitenciar, spuse Garth. Ne-am întâlnit noi cu ei - 
aceeaşi găină cu aceeaşi camionetă. 

Bătrânul se apropie de cei doi, le spuse ceva şi întinse 
mâna spre Strada Principală. Peters şi puştiul se urcară în 
graba mare înapoi în camionetă. Plecară de acolo, cu 
girofarul aprins şi sirena jelind strident. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Linny speriată. Ce pu-i-şorii 
mei se-ntâmplă? 

— Nimic, totul e în regulă, îi zâmbi Garth. Nu-ţi face 
griji! 

Apoi, către Barry şi Michaela: 

— Aş zice s-o ştergem de-aici cât încă mai putem. 

— Ce se-ntâmplă? se tângui Linny. Ce-i coşmarul ăsta? 

— Rezistă, duduiţă! îi spuse Garth. O să fie bine! 

O luară la fugă toţi trei. Michaela avea lansatorul de 
grenade într-o mână şi un sac cu proiectile cu gaz 


e 604 œ» 


lacrimogen în cealaltă. Probabil că aşa se simţise şi Bonnie 
Parker!10. Willy îi aştepta lângă autorulotă. 

— Cum i-ai făcut să plece? îl întrebă Barry. 

— Le-am zis că s-au auzit Împuşcături dinspre magazinul 
de bricolaj. Da' o să se întoarcă repede, aşa că ar fi bine 
să-i daţi bătaie. 

Willy îşi strânse umbrela şi adăugă: 

— Şi cred c-ar fi bine să vin şi eu cu voi. Ăia doi n-o să 
fie prea amabili cu mine când s-or întoarce. 

— De ce ne ajuţi? îl întrebă Garth. 

— Ce să zic... trăim nişte vremuri tare ciudate şi omul 
nu se mai poate bizui decât pe instinctele lui. Iar ale mele 
au fost mereu destul de bunicele. Barry e prieten vechi cu 
Lila, chiar dacă uneori joacă pentru echipa adversă la 
procese. Şi am recunoscut-o pe duduia asta de la televizor. 

Se uită chiorâş la Garth şi îi mărturisi: 

— După tine nu mă prea înnebunesc, da' eşti cu ei, aşa 
că probabil eşti de treabă. Plus că zarurile au fost 
aruncate, cum se zice. Incotro mergem? 

— Întâi ne ducem să-l luăm pe băiatul Lilei, spuse Barry. 
După aia mergem la penitenciar. Eşti convins că vrei să 
participi la un asediu, Willy? Pentru că asta s-ar putea să 
ne aştepte. 

Willy zâmbi larg, dezvelindu-şi dantura pătată de tutun. 

— Când eram mic, am avut o căciulă din blană şi îmi 
plac filmele despre Bătălia de la Alamo. Aşa că, de ce nu? 
Da’ vă rog ajutaţi-mă să mă urc în maşină. Afurisita asta de 
ploaie îşi bate joc de reumatismul meu. 


6 


Postat lângă uşa casei de prezentare, Jared tocmai se 
pregătea să-şi sune tatăl când o autorulotă uriaşă opri în 
faţa aleii de la intrare. Îl recunoscu pe bărbatul de la 
volan: alături de colegii mamei sale şi de alte persoane din 
conducerea oraşului, Barry Holden fusese de câteva ori 


110 Bonnie Parker (1910-1934) - infractoare celebră din SUA, din 
perioada Marii Crize Economice, partenera lui Clyde (n. tr.). 


e 005 » 


oaspetele familiei Norcross. Jared ieşi pe verandă. 

— Haide! îi strigă Barry. Trebuie să plecăm! 

Jared ezită. 

— Mama şi încă alte trei femei sunt în pod. Şi era 
cumplit de cald acolo înainte să înceapă ploaia şi mâine o 
să fie iar foarte cald. Ar trebui să mă ajutaţi să le aducem 
la parter. 

— O să se răcorească la noapte, Jared. Plus că n-avem 
timp de asta. 

Barry nu ştia dacă femeile simțeau căldura sau frigul din 
coconii lor, însă ştia că şansele lor de a duce la bun sfârşit 
ce şi-au propus scădeau cu fiecare clipă care trecea. Şi mai 
credea că ar fi bine ca Lila şi celelalte femei să rămână 
ascunse. Tocmai de aceea insistase să-şi ia soţia şi fiicele 
cu el. Autorulota lui era bine cunoscută în Dooling şi îi era 
teamă de represalii. 

— Măcar să spunem cuiva... 

— Doar tatăl tău poate să ia decizia asta. Te rog, Jared! 

Jared se apropie de vehicul. Uşa din spate se deschise şi 
fostul lui antrenor de fotbal se aplecă să-l ajute să urce. 
Băiatul se pomeni că zâmbeşte, deşi doar de asta nu-i 
ardea lui acum. 

— Domnule antrenor Burke! 

— Ce să vezi, dom'le! exclamă Willy. Singurul fundaş de 
la pitici care reuşea să se ţină pe picioarele lui. Hopa sus, 
băiete! 

Ochii lui Jared se opriră asupra mormanului de arme şi 
muniţie. 

— Sfinte Sisoe, ce-i cu astea?! 

Pe canapeaua din rulotă stătea o femeie. Tânără, foarte 
frumoasă şi vag cunoscută. Însă extraordinar era faptul că 
părea trează de-a binelea. Ea îi răspunse acum: 

— Să sperăm că doar ceva la care vom apela în ultimă 
instanţă. 

Bărbatul din faţa ei începu să râdă: 

— N-aş paria pe asta, Mickey. 

Apoi îi întinse mâna lui Jared. 

— Garth Flickinger. 


< 606 » 


În spatele lui, pe o altă canapea, erau întinse patru 
trupuri înfăşurate în coconi - unul mai mic decât altul, ca 
nişte păpuşi Matrioşca. 

— Mi s-a spus că ele sunt soţia şi fiicele domnului 
Holden, îi explică antrenorul Burke. 

Autorulota porni. Jared se clătină. Willy Burke se întinse 
să-l ţină. In timp ce strângea mâna domnului Flickinger, 
Jared îşi spuse că poate totul nu era decât un vis. Până şi 
numele tipului ăstuia părea ireal - cine, într-o lume 
normală, s-ar numi „Garth Flickinger”? 

— Incântat de cunoştinţă, murmură el. 

Cu coada ochiului observă cum femeile din familia 
Holden se ciocniră una de alta când rulota făcu un viraj. 
Jared îşi spuse că nu trebuie să se uite la ele, dar nu era în 
stare să-şi ia ochii de la păpuşile alea mumificate. 

— Pe mine mă... mă cheamă... Jared Norcross. 

Vis sau nu, se simţi cuprins de un soi de revoltă - păi, 
uite, domnul Holden a avut timp să-şi ia familia, nu? De 
ce? Pentru că era autorulota lui? 

Telefonul lui Jared începu să sune tocmai când Barry 
întorcea maşina în capătul străzii. Adică le abandonau aici 
pe mama lui, pe Molly, pe Mary şi pe doamna Ransom. Era 
o greşeală. Dar totul părea acum o greşeală, deci, nimic 
nou sub soare. 

La telefon era tatăl lui. Schimbară câteva cuvinte, apoi 
Clint îi ceru să i-o dea pe Michaela. Când aceasta 
răspunse, el îi zise: 

— Uite ce ai de făcut... 

Iar ea îl ascultă cu atenţie. 


7 


Polițistul Reed Barrows parcase maşina Patrulei Trei 
vizavi de drumul secundar care ducea la penitenciar. 
Terenul era mai înalt aici, iar el şi cu Vern vedeau bine 
aproape zece kilometri din Route 31. Reed bănuise că 
Peters o să facă circ pentru că veniseră să-i schimbe atât 
de curând, numai că individul ăla dubios fusese 


e 607 œ» 


surprinzător de amabil. Poate abia aştepta să se apuce de 
băut. Poate şi puştiul le avea cu băutura. Reed nu credea 
că mai cere cineva actele de identitate ale clienţilor de la 
„Roata Neunsă”. Plus că acum poliţia avea treburi mai 
importante de făcut decât să aplice legea care interzice 
minorilor consumul de alcool. 

Peters i-a raportat că au oprit o singură maşină, cu o 
jurnalistă care se dusese la închisoare sperând că va putea 
realiza un interviu, dar care fusese refuzată. Reed şi Vern 
nu au oprit pe nimeni. Nici măcar pe şoseaua principală nu 
treceau maşini. Oraşul este în doliu după femeile lui, îşi 
spuse Reed. Ba nu, întreaga lume este în doliu. 

Reed se întoarse către partenerul lui, care se scobea în 
nas şi citea ceva pe e-reader-ul Kindle. 

— Sper că nu-ţi ştergi mucii de scaun. 

— Dumnezeule, sigur că nu! Nu fi scârbos! 

Vern îşi săltă puţin târtiţa, trase o batistă din buzunarul 
de la spate, îşi şterse cu ea nestematele verzi de pe degete 
şi o puse la loc. 

— Spune-mi o chestie - ce facem noi aici? Chiar îl cred 
atât de prost pe Norcross, de-şi imaginează că o s-o scoată 
din puşcărie pe femeia aia? 

— Habar n-am. 

— Şi ce ar trebui să facem dacă trece pe-aici un camion 
cu alimente? 

— Îl oprim şi cerem instrucţiuni prin staţie. 

— Cui îi cerem? Lui Terry sau lui Frank? 

In privinţa asta Reed nu era tocmai sigur. 

— Cred că întâi îl sunăm pe Terry pe mobil. Dacă nu 
răspunde, îi lăsăm un mesaj ca să fim acoperiţi. Mai bine 
vedem ce facem atunci când o să fim puşi în situaţia asta, 
nu crezi? 

— Probabil că n-o să fim niciodată, cu toate nenorocirile 
care se întâmplă acum. 

— Mda. Infrastructura e făcută praf. 

— Ce-i aia „infrastructură”? 

— Ce-ar fi să cauţi cuvântul pe e-readerul ăla al tău? 

Vern îl ascultă. 


< 608 » 


— „Structura şi elementele de bază necesare pentru 
buna funcţionare a unei societăţi sau întreprinderi.” Ihî! 

— Înî? Cum adică fhí? 

— Adică ai dreptate. E praf. M-am dus de dimineaţă 
până la Shopwell. Zici că a fost bombardat. 

În vale se vedea o maşină care venea spre ei în lumina 
cenuşie a înserării. 

— Reed? 

— Ce? 

— Fără femei n-o să mai fie nici copii. 

— Ţi-ai ratat cariera, spuse Reed. Om de ştiinţă trebuia 
să te faci. 

— Dacă povestea asta nu se termină, unde o să ajungă 
omenirea peste şaizeci de ani? Sau peste o sută? 

Reed Barrows nu voia să se gândească la asta - soţia lui 
era într-un cocon, iar de băieţelul lui avea grijă (probabil 
destul de prost) domnul Freeman, vecinul lui foarte bătrân. 
Dar nici nu mai trebuia s-o facă, pentru că maşina se 
apropiase deja suficient ca să-şi dea seama că era o rulotă 
enormă, dungată ca o zebră, şi care acum încetinea, de 
parcă ar fi intenţionat s-o ia către penitenciar. Doar că 
drumul ăla era blocat de Patrula Trei. 

— Autorulotă asta e a lu’ Holden, spuse Vern. Avocatul. 
Frate-miu lucrează la service-ul din Maylock şi o ştie bine. 

Uriaşul vehicul opri. Portiera din dreptul volanului se 
deschise şi dinăuntru cobori Barry Holden. Cei doi poliţişti 
coborâră şi ei din maşina de poliţie. 

Holden le zâmbi larg: 

— Domnilor, vă aduc o veste care vă va bucura nespus 
de mult. 

Nici Reed şi nici Vern nu-i întoarseră zâmbetul. 

— Nu intră nimeni în penitenciar, domnule Holden, 
spuse Reed. Din ordinul şerifului. 

— Nu cred că ordinul acesta este prea legal, continuă să 
zâmbească Barry. Mi se pare că a fost dat de un domn pe 
nume Frank Geary, iar dânsul a preluat, cu de la sine 
putere, prerogativele funcţiei de şerif. Adică nu l-a numit 
nimeni. Aşa este? 


< 609 + 


Reed nu prea ştia cum să răspundă, aşa că preferă să-şi 
ţină gura. 

— Mă rog, spuse Barry. Ideea este că am primit un 
telefon de la Clint Norcross. A ajuns la concluzia că cel mai 
înţelept lucru pe care l-ar putea face acum este să o 
predea pe femeie autorităţilor locale. 

— Slavă Domnului! exclamă Vern. l-a venit mintea la 
cap! 

— M-a chemat la penitenciar ca să intermediez 
tratativele şi să am grijă să se consemneze motivele pentru 
care nu a respectat regulamentul. Simple formalităţi, nimic 
mai mult. 

Reed tocmai voia să-l întrebe: N-ai găsit un vehicul mai 
mic cu care să vii până aici? Sau nu ţi-a pornit maşina? - 
când aparatul de transmisie-recepţie se trezi la viaţă. Îi 
căuta Terry Combs şi, după ton, părea extrem de supărat: 

— Patrula Trei! Patrula Trei! Răspundeţi! Acum! În clipa 
asta! 


8 


Chiar atunci când Reed şi Vern au observat pe şosea 
autorulota lui Barry Holden, Terry Coombs a intrat în 
Braseria Olympia şi s-a dus glonţ la separeul în care se 
aflau Frank Geary şi polițistul Pete Ordway. Frank nu se 
bucură deloc să-l vadă pe Coombs în stare de funcţionare, 
dar încercă să-şi mascheze nemulţumirea. 

— Hei, Terry! 

Terry îi salută pe amândoi cu un gest scurt din cap. Se 
bărbierise şi îşi schimbase cămaşa. Părea niţeluş cam 
nesigur pe picioare, dar era perfect treaz. 

— Mi-a zis Jack Albertson că vă găsesc aici. 

Albertson era un poliţist ieşit la pensie, rechemat la 
muncă în urmă cu două zile. 

— Acum un sfert de oră am primit nişte veşti destul de 
nasoale din provincia Bridger. 

Terry nu mai mirosea deloc a băutură. Frank spera să fie 
în stare să schimbe asta. Nu-i făcea plăcere să încurajeze 


e 010 >» 


un alcoolic, dar Coombs era mai maleabil după câteva 
pahare. 

— Ce s-a întâmplat în Bridger? se interesă Pete. 

— Un accident pe şosea. Judecătorul Silver a căzut în 
Pârâiaşul lui Dorr. E mort. 

— Cum?! 

Exclamaţia de stupefacţie a lui Frank a fost atât de 
sonoră, că-l scoase pe Gus Vereen din bucătărie. 

— Mare păcat! spuse Terry. Era un om tare cumsecade. 

Îşi trase un scaun, se aşeză şi îi întrebă pe cei doi: 

— Ştiţi cumva ce căuta acolo? 

— Se ducea să-l roage pe un fost agent FBI, care 
locuieşte în Coughlin, să ne dea o mână de ajutor să-i 
băgăm minţile în cap lui Norcross, răspunse Frank. 

Probabil că făcuse un infarct. I se păruse lui că 
judecătorul arăta foarte rău şi foarte obosit. 

— Dar, dacă a murit... înseamnă că trebuie să renunţăm 
la varianta asta. N 

Făcu un efort ca să-şi revină. Il simpatizase pe 
judecătorul Silver şi era de acord cu propunerea lui - până 
la un punct. Acum punctul ăla nu mai exista. 

— Şi femeia aia tot la închisoare este, spuse Frank. 
Trează. Norcross a minţit când a zis că-i într-un cocon. Am 
vorbit cu Hicks - de la el ştiu. 

— Hicks n-are o reputaţie prea bună, zise Terry. 

Însă Frank nu-l auzi. 

— Şi mai sunt şi alte chestii ciudate în legătură cu ea. Ea 
trebuie să fie cheia. 

— Dacă târfa aia ne-a adus Aurora pe cap, înseamnă că 
ştie şi cum să scape de ea, interveni Pete. 

Lui Terry îi zvâcnea colţul gurii. 

— Nu avem nicio dovadă în sensul ăsta, Pete. Şi mi se 
pare o concluzie cam trasă de păr, din moment ce Aurora a 
apărut mai întâi în cealaltă parte a lumii. Cred că trebuie 
să ne calmăm şi... : 

Walkie-talkie-ul lui Frank se deşteptă brusc. Il căuta Don 
Peters. 

— Frank! Frank! Răspunde! Tre’ să-ţi zic ceva! Pune 


e 611 >» 


mâna şi răspunde pen'că jegoşii ăia au... 

Frank ridică aparatul în dreptul buzelor. 

— Aici Frank. Răspunde! Şi ai grijă cum vorbeşti, că te 
aude toată lu... 

— Jegoşii ăia ne-au furat armele, în puii mei! zbieră Don. 
Un boşorog căcat pe el ne-a trimis după cai verzi pe pereţi 
şi, în timpul ăla, au furat toate căcaturile de arme din toată 
căcata de secție de poliţie! 

Frank nu apucă să spună nimic, pentru că Terry îi 
smulse din mână aparatul. 

— Aici Coombs. Cine a furat armele? 

— Barry Holden, într-o măgăoaie de rulotă. Dispecera 
voastră zice că mai erau încă doi cu el, da' tipa-i dusă rău 
de tot şi nu înţeleg ce zice! 

— Au luat toate armele? întrebă Terry şocat. Toate 
armele? 

— Nu, nu, nu. Nu pe toate. Cred că n-au avut vreme, da' 
au luat destule. Măiculiţa mea, rulota aia era uriaşă! 

Terry se holbă mut la walkie-ul din mână. Frank îşi zise 
că trebuie să stea în banca lui şi să-l lase pe Terry să-şi dea 
singur seama de gravitatea situaţiei - numai că nu a fost în 
stare. Se pare că nu era niciodată în stare să stea în banca 
lui când îl apucau nervii. 

— Tot mai crezi că trebuie să ne calmăm şi să-l aşteptăm 
pe Norcross să iasă de acolo? Pentru că ştii unde au dus 
ăia armele noastre? Ştii, da? 

Terry ridică ochii la el. Atât de tare îşi strângea buzele, 
că parcă nici nu mai avea gură. 

— Mi se cam pare că ai uitat cine-i şeful, Frank. 

— Scuze, domnule şerif. 

Îi tremurau mâinile încleştate sub masă şi îşi înfipsese 
unghiile în carne. 

Terry continua să se uite la el. 

— Spune-mi că ai postat o patrulă pe drumul care duce 
la penitenciar. 

Normal că am făcut-o, că tu erai prea beat ca să te mai 
gândeşti la asta. Corect, dar cine îl îndopase cu băutură? 

— Aşa am făcut. Acum acolo sunt Rangle şi Barrows. 


e 012 » 


— Bine. Foarte bine. Ce patrulă sunt ăştia? 

Frank nu ştia, dar răspunse Pete Ordway: 

— Trei. 

Don bolborosea mai departe, însă Terry întrerupse 
legătura apăsă alt buton: _ 

— Patrula Trei! Patrula Trei! Răspundeţi! Acum! /n clipa 
asta! 


e 013 + 


VIII 


1 


Când auzi guiţatul aparatului de emisie-recepţie, Reed 
Barrows îi spuse lui Barry să stea pe loc. 

— Nicio problemă, răspunse Barry. 

După care bătu de trei ori în peretele autorulotei, 
transmițând un mesaj lui Willy Burke, care-i urmărea din 
spatele perdelei. Mesajul era că trebuie să treacă la planul 
de rezervă. Planul acesta era foarte simplu: să bage în 
viteză vehiculul şi să plece de acolo, în timp ce el încerca 
să-i ţină ocupați pe poliţişti. Era extrem de important ca 
armele să ajungă în penitenciar şi ca fetele lui să fie în 
siguranţă. Barry nu ezită câtuşi de puţin. Evident că îl vor 
aresta, dar avea un avocat excelent. 

Aşa că-l luă de după umăr pe Vern Rangle, mutându-l 
uşor din faţa autorulotei. 

— Mi se pare mie că cineva de la secţie s-a cam scăpat 
în pantaloni, glumi Rangle, lăsându-se condus de avocat. 
Unde mergem? 

Mergeau cât mai departe de rulotă pentru ca Rangle să 
nu-l vadă pe Willy Burke aşezându-se în spatele volanului 
şi pentru ca vehiculul să aibă loc să treacă fără să calce pe 
cineva. Numai că Barry nu-i putea spune astea poliţistului. 
Mereu încercase să-şi facă fiicele să înţeleagă ideea că 
legea este impersonală. Legea nu are nicio legătură cu 
sentimentele tale, ci cu argumentele pe care le oferi. Ideal 
ar fi să te poţi separa cu totul de propria-ţi scară de valori. 
lar asta însemna să ieşi din pielea ta şi să intri în pielea 
clientului, dar fără să renunti la bogăţia de cunoştinţe din 
creierul tău. 

(Gerda, care fusese invitată în oraş de un elev de liceu - 
din clasa a zecea, dar tot prea vârstnic pentru ea -, 
încercase apoi să-şi convingă tatăl să lucreze pentru ea pro 
bono şi să demonstreze mamei că era destul de mare ca să 
se ducă la film cu puştiul ăla. Planul Gerdei era deosebit de 


e 614 œ» 


ingenios, dar Barry se recuzase, invocând legătura de 
rudenie. Şi pentru că, în calitatea lui de tată al Gerdei, nu 
avea nici cea mai mică intenţie să-şi lase fata la film cu un 
băiat de aproape cincisprezece ani, căruia probabil că i se 
scula la fiecare adiere de vânt. Dacă puştiul ăla, Cary 
Benson, chiar voia atât de tare să-şi petreacă timpul cu ea, 
i-a zis el, atunci să pună mâna şi să o invite la o îngheţată 
la cofetăria din oraş. În miezul zilei.) 

Însă Barry omisese să-i descrie Gerdei sentimentul acut 
de vinovăţie. Câteodată se întâmplă să intri în pielea 
clientului şi să afli că el - tu - este vinovat, vinovat rău de 
tot, îngrozitor de vinovat, vinovat fără speranţă de 
izbăvire. lar într-un asemenea caz, singura strategie 
inteligentă este să ridici obiecţii peste obiecţii, să insişti 
asupra celor mai neînsemnate detalii şi să tragi de timp. 
Dacă ai noroc, partea adversă va obosi şi îţi va oferi o 
înţelegere avantajoasă doar ca să scape de tine. Sau - într- 
o situaţie mai fericită - partea adversă va ceda nervos şi o 
va da în bară. 

Cu principiile astea în minte, Barry puse cea mai 
stupefiantă întrebare la care s-a putut gândi în momentul 
acela. 

— Am vrut să te întreb ceva fără să ne audă colegul tău. 

— Bine... 

Barry se apropie de poliţist şi-i şopti: 

— Tu eşti circumcis? 

Ochelarii lui Vern Rangle erau stropiţi de ploaie, aşa că 
nu i se vedeau ochii. Barry auzi motorul autorulotei, dar 
polițistul parcă  asurzise complet. Intrebarea despre 
circumcizie parcă-l lovise în moalele capului. 

— Zău aşa, domnule Holden... 

Fără să-şi dea seama ce face, Vern scoase batista din 
buzunar şi începu s-o împăturească. 

— ...e ceva destul de personal... 

Din spatele lor se auziră un bufnet şi scrâşnete de metal 
pe metal. 

În tot acest timp, Reed Barrows se urcase în maşină ca 
să discute cu Terry prin staţie, numai că avea mâna umedă 


e 015 


şi scăpase receptorul pe jos. Secundele pierdute cu 
recuperarea lui şi cu descurcarea cablului au fost esenţiale 
pentru Willy Burke. 

— Receptie, aici Patrula Trei! Barrows. Terminat, spuse 
polițistul în cele din urmă. 

Abia atunci văzu pe geam autorulota virând prin faţa 
maşinii lor şi luând-o pe marginea din pietriş a drumului. 
Scena aceasta nu-l alarmă - mai degrabă îl lăsă perplex. 
De ce muta Barry Holden rulota aia? Sau o muta Vern, ca 
să facă loc altcuiva care voia să treacă pe acolo? N-avea 
nicio noimă. Mai întâi trebuiau să-şi termine treaba cu 
clănţăul ăla de avocat şi cu namila aia de rulotă, înainte să- 
i întrebe de sănătate pe alţii care ar fi dorit să treacă pe 
acolo. 

Vocea lui Terry Coombs bubui din staţie: 

— Arestaţi-l pe Barry Holden şi confiscaţi-i vehiculul! 
Are o grămadă de arme furate pe care vrea să le bage în 
penitenciar! Mă auzi... 

Autorulota se pupă cu maşina de poliţie. Reed scăpă 
iarăşi microfonul din mână. 

— Hei! 


2 


Jared îşi pierdu echilibrul. Căzu de pe canapea drept pe 
mormanul de arme. 

— Te-ai lovit? îl întrebă Garth, care se ţinuse mai bine 
pentru că se lipise cu spinarea de blatul chicinetei şi se 
agăţase de marginea chiuvetei. 

— Nu. 

— Mersi că te interesezi şi de mine! 

Michaela reuşise să rămână pe canapea, dar căzuse într- 
o parte. 

Garth îşi dădu seama că o adoră pe Mickey. Cât curaj, 
câtă tenacitate! N-ar fi schimbat absolut nimic la ea. Nasul 
şi toate celelalte trăsături ale ei erau fără cusur. 

— N-am de ce, Mickey, îi răspunse el. Ştiu că n-ai păţit 
nimic, pentru că tu nu păţeşti niciodată nimic. 


e 616 » 


3 


Autorulota se deplasa cu vreo treizeci de kilometri la 
oră, împingând maşina de poliţie la o parte din drum. 
Văzduhul se umplu de scrâşnetele asurzitoare ale 
metalului. Vern se holbă uluit la Barry. Avocatul tocmai i-o 
trăsese într-un mare fel. Prin urmare, Vern îi trase un 
pumn în ochi de-l trânti pe spate. 

— Opreşte rulota! urlă Reed prin portiera deschisă a 
maşinii. Trage în cauciucuri! 

Vern îşi scoase pistolul de serviciu. 

Autorulota se desprinse de maşina de poliţie şi acceleră, 
intrând din nou pe drum. Vern tinti în roata dreaptă din 
spate. Însă se grăbi să tragă. Glonţul zbură mult prea sus 
şi intră în peretele vehiculului, care acum ajunsese la 
cincizeci de metri distanţă de ei. Totul va fi pierdut când va 
lua viteză. Vern ţinti din nou, de data asta cu mai multă 
atenţie... şi trase în aer în momentul în care Barry Holden 
se năpusti asupra lui şi-l trânti la pământ. 


4 


Pe Jared îl asurzi împuşcătura. Zăcea pe toate armele 
alea care-i împungeau spinarea în zeci de locuri. Parcă 
simţea toate ţipetele din jur - ţipetele femeii, Michaelei? 
tipetele lui Flickinger? - dar nu le auzea. Privirea i se opri 
la gaura de glonţ din perete, care înflorise ca o petardă 
folosită. Prin palmele lipite acum de podea, simţi mişcarea 
tot mai rapidă a roţilor. 

Flickinger nu păţise nimic. Se sprijinea în continuare de 
blatul chicinetei. Nu, nu Flickinger tipa. 

Jared urmări privirea doctorului. 

Trupurile înfăşurate în coconi erau întinse pe canapea. 
În zona pieptului celui de-al treilea apăruse o scobitură 
plină de sânge. Era Gerda, cea mai mare dintre fiicele 
avocatului. Aceasta se ridică şi încercă să meargă. Ea ţipa. 
Jared înţelese că voia să ajungă la Michaela, care se 
ghemuise la capătul canapelei de vizavi. Fata îşi smulsese 


e 617 » 


braţele din țesătura care i le ţinuse strâns legate de 
trunchi. Gaura aceea din cocon semăna înspăimântător de 
bine cu o gură căscată larg, într-un urlet de groază. Şi din 
ea ţâşneau valuri de molii. 

Flickinger o prinse pe Gerda. Fata se răsuci şi-şi 
împlântă unghiile în gâtul lui. Se împiedicară de armele de 
pe jos. Se izbiră de uşa din spate. Încuietoarea cedă, uşa 
se deschise larg şi căzură amândoi, însoţiţi de un torent de 
molii şi o avalanşă de arme şi cutii cu muniţie. 


5 


Evie gemu. 

— Ce e? o întrebă Angel. Ce se-ntâmplă? 

— Nimic, răspunse Evie. 

— Mincinoaso! o apostrofă Jeanette. 

Nu se ridicase de pe pardoseala cabinei de duş. Angel 
nu crezuse până acum că există o fiinţă mai încăpăţânată 
decât ea, dar uite că trebuia să se dea bătută în faţa lui 
Jeanette. 

— Gemi aşa doar când moare cineva, oftă Jeanette. 

Inclină capul într-o parte şi se adresă unei persoane 
invizibile: 

— Aşa geme când moare cineva, Damian. 

— Cred că ai dreptate, Jeanette, spuse Evie. Mi se pare 
că aşa fac. 

— Asta am zis şi eu. Nu-i aşa, Damian? 

— Ai vedenii, nebuno! o anunţă Angel. 

Jeanette continuă să privească în gol. 

— Îi ies molii din gură, Angel. E plină de molii. Lasă-mă 
în pace acum - încerc să port o conversaţie cu soţul meu. 

Se scuză şi Evie: 

— Trebuie să dau un telefon. 


6 


Reed auzi zgomotul făcut de pistolul lui Vern chiar 
atunci când se repezea pe locul de alături ca să deschidă 
portiera din dreapta. Mai apucă să vadă doar cum fâlfâie 

e 618 + 


uşa din spatele autorulotei care hurduca la vale. 

În mijlocul drumului zăceau două trupuri. Reed îşi 
scoase arma de serviciu şi alergă spre ele. Mai încolo erau 
vreo trei sau patru puşti de asalt şi câteva cutii cu muniţie. 

Se opri brusc la câţiva paşi de cei doi. Bărbatul căzuse 
cu faţa în jos şi asfaltul din jurul capului său era vopsit cu 
sânge şi materie cenuşie. Reed văzuse destule cadavre la 
viaţa lui, numai că ăsta de aici era de departe cel mai 
hidos. În cădere, ochelarii tipului alunecaseră şi i se 
opriseră în părul creţ, dându-i un aspect de profesor 
depravat. 

Cam la un metru de el, era o femeie întinsă pe o parte - 
poziţia preferată a lui Reed însuşi atunci când se uita la 
televizor de pe canapea. I se râcâise pânza aia de pe faţă 
în urma contactului cu asfaltul, iar pielea i se zdrelise. Din 
ce îi mai rămăsese din faţă şi după dimensiunile trupului, 
Reed constată că era vorba despre o persoană tânără. Dar 
nimic mai mult. Un glonţ îi făcuse o rană mare în piept, din 
care îi şiroia sângele pe drumul umed. 

Auzi paşi grăbiţi din spate. 

— Gerda! urlă cineva. Gerda! 

Reed se întoarse şi Barry Holden trecu în goană pe 
lângă el şi se aruncă în genunchi lângă cadavrul fiicei sale. 

Vern Rangle, cu nasul plin de sânge, venea clătinându-se 
în urma lui Holden şi urlând că el o să-l taie împrejur pe 
labagiul ăsta. 

Mamă, ce căcat! Ce ditamai căcatul: un tip cu creierii 
împrăştiaţi pe jos, o fată moartă, un avocat isteric, Vern 
Rangle cu nasul spart şi roşu ca racul de nervi, drumul plin 
cu arme şi muniţie. Preţ de o clipă, Reed se simţi uşurat că 
nu o mai avea şefă pe Lila Norcross, pentru că nicidecum 
nu şi-ar fi dorit să încerce să-i explice cum de se 
întâmplase toată nenorocirea asta. 

Întinse mâna să-l oprească pe Vern. Prea târziu. Nu 
reuşi decât să-l apuce de cămaşă. Vern se smulse şi-l pocni 
cu patul pistolului pe Barry Holden fix în cap. Se auzi un 
pârâit urât, ca de creangă care se frânge. Apoi, din ţeasta 
avocatului ţâşni un şuvoi de sânge. Barry Holden se prăvăli 


e 619 œ» 


în nas pe asfalt, lângă fiica lui. Vern se lăsă pe vine lângă 
avocatul fără cunoştinţă şi începu să-l lovească cu patul 
pistolului. Iar şi iar şi iar. 

— Du-te-n mă-ta de javră! Mi-ai spart nasul, bă, bulan... 

Tânăra - care ar fi trebuit să fie moartă, dar nu era - 
întinse fulgerător o mână, îl apucă de falcă pe Vern şi îl 
trase până la nivelul ei. Apoi înălţă capul, căscă larg gura 
şi îşi înfipse dinţii în gâtlejul politistului. Acesta începu s-o 
lovească pe ea cu patul pistolului. Dar degeaba. Sângele 
din arterele lui ţâşnea pe lângă buzele fetei. 

Reed îşi aminti că şi el are armă. Şi trase. Glonţul intră 
prin ochiul tinerei şi trupul ei se relaxă brusc. Dar nu şi 
dinţii, care rămaseră încleştaţi în gâtul partenerului său. 
Parcă fata aia îi sugea sângele. 

Reed se aruncă în genunchi, îşi vâri degetele în mizeria 
aia alunecoasă dintre dinţii ei şi gâtul lui Vern. Trase şi 
zgâlţâi şi mai trase o dată. Vern mai vru să o lovească, dar 
abia îşi mai putu ridica mâna. Scăpă pistolul. Se prăbuşi şi 
el. 


7 


Frank era ultimul din coloana de trei maşini de poliție. 
Şi era singur. Toţi mergeau împreună cu partenerii lor şi 
cu sirenele pornite. Ordway şi Terry erau în frunte, urmaţi 
de Peters şi Blass, aghiotantul lui. Frank nu căuta 
singurătatea, dar se pare că ea îl găsea mereu. Ciudată 
chestie! Elaine o luase pe Nana şi îl lăsase singur. Oscar 
Silver ieşise de pe şosea, murise şi îl lăsase singur. 
Sinistru! Şi îl făcea să se simtă oribil. Dar poate că aşa 
trebuia să fie - aşa trebuia să fie şi să se simtă el - ca să 
poată face ce are de făcut. 

Dar oare poate să facă ce are de făcut? Lucrurile 
mergeau extrem de prost. Reed Barrows le transmisese 
prin staţie că se trăsese cu arma şi că un poliţist fusese 
rănit. Frank credea din tot sufletul că ar fi ucis pentru 
fetiţa lui şi era convins că ar fi fost în stare să-şi dea viaţa 
pentru ea. Însă acum îi trecu prin minte că poate nu era 


e 620 œ» 


singurul bărbat în stare de asemenea sacrificii. Oamenii lui 
Norcross furaseră armele din secţia de poliţie şi trecuseră 
ca-n brânză printr-un baraj rutier. Indiferent de motivele 
lor, trebuia să recunoască faptul că erau extrem de 
hotărâți şi nu se dădeau înapoi de la nimic. Pe Frank îl 
scotea din sărite atâta hotărâre, îl enerva că nu reuşea să 
le priceapă motivele. Ce-i îndemna să facă asta? Ce relaţie 
era între Evie Black şi Norcross? 

Auzi tonul de apel al mobilului. Coloana de maşini se 
îndrepta cu viteză către nord, pe Dealul Ghiulelei. Frank 
scoase telefonul din buzunar. 

— Geary. 

— Frank, sunt Evie Black. 

Vorbea aproape în şoaptă şi vocea ei părea uşor 
răguşită, ca şi cum ar fi urmat să-i facă vreo propunere 
indecentă. 

— Nu mai spune? Bucuros de cunoştinţă. 

— Te sun de la telefonul meu cel nou. L-am primit cadou 
de la Lore Hicks. Nu-i aşa că a fost foarte frumos din 
partea lui? Apropo, ai putea să reduci viteza. Nu care 
cumva să faci vreun accident. Autorulota a scăpat. N-ai să 
găseşti decât patru morţi şi pe Reed Barrows. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. Clint n-a crezut că poate fi atât de uşor. Sincer, 
nici eu n-am crezut. Ne-am distrat de minune. Aveam 
senzaţia că măcar tu o să fii călare pe situaţie. M-am 
înşelat. 

— Ai face bine să te predai, duduie Black. 

Frank îşi cântărea cu atenţie cuvintele, încerca să nu-şi 
lase mintea acoperită de norul acela roşu. 

— Sau să renunţi la... toată povestea asta. Ce-o fi ea. 
Înainte să mai aibă şi altcineva de suferit. 

— Ooo, dar am trecut de mult de faza asta cu suferitul! 
Judecătorul Silver, de pildă, a avut parte de mai mult decât 
de o simplă suferinţă. La fel şi doctorul Flickinger, care, de 
fapt, era un tip tare de treabă atunci când avea mintea 
limpede. Am ajuns în faza de extincţie în masă. 

Frank încleştă mâinile pe volan. 


e 621 » 


— Cine dracu' eşti? 

— Aş putea să te întreb acelaşi lucru, dar ştiu ce mi-ai 
răspunde: „Sunt cel mai bun tată din lume”. Pentru că pe 
tine nu te interesează decât Nana. Nana şi Nana şi iar 
Nana. Am dreptate? Tu eşti tatăl ocrotitor. Te-ai gândit 
măcar o singură dată la celelalte femei? Te-ai gândit la ce 
riscuri le expui? 

— De unde ştii de fetiţa mea? 

— E treaba mea să ştiu. E un cântec vechi care zice: 
„Înainte să mă acuzi, uită-te bine la tine.”!!! Trebuie să-ţi 
lărgeşti perspectiva, Frank. 

„Ce trebuie să fac eu acum e să te strâng de gât”, îşi 
spuse Frank Geary. 

— Ce vrei? 

— Vreau să fii bărbat! Vreau să-ţi pompezi nişte sânge în 
instalaţie şi să faci situaţia mai interesantă! Vreau ca 
scumpa ta Nana să se ducă la şcoală şi să le spună 
colegilor: „Tata nu-i doar un funcţionar public care prinde 
pisici maidaneze şi nu-i doar un tip care dă cu pumnii în 
pereţi şi care-mi strică tricoul preferat şi care ţipă la mama 
când lucrurile nu-i sunt pe plac. Tata este bărbatul care a 
învins-o pe zâna aia rea care a adormit toate femeile. 

— Las-o în pace pe fetiţa mea, ticăloaso! 

Tonul seducător dispăru din vocea lui Evie. 

— Ai dat dovadă de curaj când ai apărat-o la spital. Te- 
am admirat atunci. Pe bune! Ştiu că o iubeşti şi asta 
înseamnă foarte mult. Şi mai ştiu că, în felul tău, nu-i vrei 
decât binele. lar asta mă face şi pe mine să te iubesc un 
pic foarte mic, cu toate că faci parte din problemă. 

În faţă, cele două patrule tocmai opreau lângă maşina 
şifonată a lui Reed Barrows. Frank îl văzu pe Barrows 
ieşind în întâmpinarea colegilor săi. În spatele lui erau 
cadavrele de pe drum. 

— Încetează! spuse Frank. Lasă-le în pace! Lasă-le în 
pace pe femei! Pe toate, nu doar pe soţia şi fetiţa mea. 

Şi Evie îi spuse: 


11 Blues compus în 1957 de Bo Diddley, devenit mai cunoscut în 
varianta lui Eric Clapton (n. tr.). 


e 022 » 


— Va trebui să mă ucizi mai întâi. 
8 


Angel o întrebă pe Evie cine era Frank ăla cu care 
discutase. 

— Este vânătorul de dragoni, îi răspunse Evie. A trebuit 
să mă asigur că nu se va lăsa distras de inorogi. 

— Cât de nebună poţi să fii! fluieră a mirare Angel. 

Evie nu era nebună deloc, numai că nu avea de gând să 
dezbată chestiunea aceasta cu Angel - care, oricum, avea 
dreptul la propria-i opinie. 


e 023 + 


IX 


1 


Vulpoiul o vizitează pe Lila în vis. Ea ştie că-i vis pentru 
că vulpoiul vorbeşte. 

— Bună, iubito! o salută el când intră în dormitorul casei 
de pe St George Street, pe care Lila o împarte cu Tiffany, 
Janice Coates şi două doctoriţe de la Centrul pentru Femei 
- Erin Eisenberg şi Jolie Suratt. 

(Erin şi Jolie nu sunt căsătorite. A treia doctoriţă de la 
Centru, Georgia Peekins, locuieşte în celălalt capăt al 
oraşului împreună cu cele două fiice ale ei, cărora le este 
foarte dor de fratele lor mai mare.) 

Stie că este un vis şi pentru că e singură în cameră. 
Patul în care doarme Tiffany este gol. 

Vulpoiul se urcă cu labele din faţă pe plapumă. Labele 
lui sunt albe, nu roşcate. Parcă ar fi mers prin vopsea până 
să ajungă aici. 

— Ce vrei? îl întreabă Lila. 

— Să-ţi arăt drumul înapoi, îi răspunde vulpoiul. Dar 
numai dacă vrei să te întorci. 


2 


Era dimineaţă când Lila deschise ochii. Tiffany era la 
locul ei, în celălalt pat, dezvelită până la genunchi. 
Deasupra boxerilor în care dormea, i se vedea abdomenul, 
rotund ca o lună plină. Intrase deja în a şaptea lună de 
sarcină. 

În loc să se ducă la bucătărie, ca să facă fiertura aia 
scârboasă de cicoare pe care o beau drept cafea în această 
variantă a oraşului Dooling, Lila intră în hol şi deschise uşa 
de la intrare ca să lase înăuntru acea frumoasă dimineaţă 
de primăvară. (Timpul era uluitor de flexibil aici; ceasurile 
arătau orele normale, numai că nimic nu era normal în 
această lume.) Vulpoiul o aştepta afară, exact aşa cum ştia 


e 624 œ» 


ea că o va aştepta - stătea în fund pe aleea din ardezie, 
sufocată de buruieni, cu coada stufoasă încolăcită în jurul 
labelor. O privea pe Lila cu un soi de curiozitate intensă. 

— Bună, iubitule! spuse Lila. 

Vulpoiul îşi înclină uşor capul într-o parte şi păru să-i 
zâmbească. Apoi se întoarse şi porni cu paşi mărunţei spre 
strada desfundată. Se aşeză iar în fund când ajunse pe 
trotuar. Uitându-se la ea. Aşteptând-o. 

Lila intră înapoi în casă şi se duse să o trezească pe 
Tiffany. 


3 


Până la urmă, s-au strâns şaptesprezece locuitoare din 
Oraşul Nostru care să meargă după vulpoi. S-au urcat în 
şase dintre maşinuţele de golf alimentate cu energie solară 
şi au pornit. Au ieşit din oraş şi apoi au intrat pe fosta 
Route 31, îndreptându-se către Dealul Ghiulelei. 

Tiffany era în maşinuţa din fruntea coloanei, împreună 
cu Janice şi Lila. A bombănit tot drumul, supărată că nui 
se dăduse voie să meargă călare. Erin şi Jolie îi 
interziseseră orice efort, pentru că erau îngrijorate de 
contracţiile ei premature, căci mai avea încă şase sau opt 
săptămâni până la data aproximată pentru naştere. Nu i-au 
mărturisit însă îngrijorările în privinţa stării copilului (dar 
au discutat despre ele cu Lila şi cu Janice), care fusese 
conceput în perioada când Tiffany se droga în fiecare zi, 
uneori chiar în fiecare oră. 

Din echipa aceasta mai făceau parte Mary Pak, Magda 
Dubcek, cele patru membre ale Clubului de Lectură din 
Prima Joi a Lunii şi cinci foste deţinute ale Penitenciarului 
pentru Femei din Dooling. De asemenea, Elaine Nutting 
(fostă Geary), care călătorea într-o maşinuţă împreună cu 
cele două doctoriţe. Voise şi fiica ei să meargă, dar Elaine 
pusese piciorul în prag şi-l ţinuse acolo chiar şi atunci când 
fata începuse să plângă. Nana fusese lăsată în grija 
bătrânei doamne Ransom, cu a cărei nepoată era foarte 
bună prietenă. Însă nici măcar perspectiva unei zile întregi 


e 025 » 


petrecute împreună cu Molly nu a reuşit s-o înveselească 
pe Nana. Spunea că vrea să meargă după vulpe pentru că 
aşa se întâmplau lucrurile în basme. Şi intenţiona să facă 
ilustrațiile pentru această poveste. 

— Poţi să rămâi acasă, cu fetiţa ta, dacă vrei, îi spusese 
Lila lui Elaine. Suntem destule. 

— Eu vreau să văd ce vrea creatura aia de la noi, îi 
răspunsese Elaine, deşi nu era prea convinsă dacă asta îşi 
dorea cu tot dinadinsul. 

Vulpoiul - care acum stătea în faţa ruinelor fostei frizerii 
a lui Pearson, aşteptând răbdător ca femeile să se strângă 
şi să pornească la drum - îi dădea o stare proastă (neclară, 
dar puternică), de parcă ar fi presimţit că urma să se 
petreacă ceva rău. 

— Haideţi! le-a strigat nervoasă Tiffany. Înainte să-mi 
vină iarăşi să fac pipi! 

Şi astfel, convoiul de femei s-a pus în mişcare în urma 
vulpoiului, care păşea mărunţel pe linia albă (care linie 
albă după atâta timp?) din mijlocul şoselei. Din când în 
când se uita în spate, ca să se asigure că trupa lui reuşea 
să se ţină după el. Parcă zâmbind - aşa se uita la ele. Parcă 
spunând: Da’ ştiu că tare chipeşe sunt admiratoarele mele. 

Era o excursie - una mai ciudăţică, desigur, dar măcar 
scăpau pentru o zi de toate treburile de acasă - şi ar fi 
trebuit să sporovăiască şi să râdă, însă femeile din 
convoiul de maşinuţe nu scoteau aproape nicio vorbă. Au 
aprins farurile atunci când au trecut pe lângă jungla 
crescută în locul vechii Cherestegii a lui Adams, iar Lilei i 
s-a părut că seamănă mai mult cu un cortegiu funerar 
decât cu un grup de fete ieşite la iarbă verde. 

La vreo patru sute de metri de cherestegie, vulpoiul a 
ieşit de pe şosea şi a intrat pe o potecă năpădită de ierburi. 
Atunci Tiffany s-a încordat şi şi-a pus mâinile pe burtă. 

— Nu, nu, nu, opriţi aici şi lăsaţi-mă să cobor. Nici în 
ruptul capului nu vreau să mă mai văd în rulota lui Tru 
Mayweather, nici măcar dacă acum e doar un morman de 
fiare vechi. 

— Nu acolo mergem, i-a spus Lila. 


e 626 » 


— De unde ştii? 

— Ai răbdare şi ai să vezi. 

S-a dovedit însă că resturile rulotei aproape nici nu se 
mai vedeau: o răsturnase o furtună şi acum zăcea pe-o 
parte în ierburi şi în rugii înalţi, ca un dinozaur ruginit. La 
vreo treizeci sau patruzeci de metri distanţă de ea, 
vulpoiul a luat-o la stânga şi s-a pierdut în pădure. Femeile 
din primele maşinuţe au mai apucat să vadă o 
străfulgerare arămie şi gata - vulpoiul a dispărut. 

Lila cobori şi se îndreptă spre marginea pădurii. Baraca/ 
laborator de metamfetamină fusese în întregime năpădită 
de vegetaţie. Dar, chiar şi după tot acest timp, în aer încă 
mai persista un miros greţos, de chimicale. „N-o mai fi 
niciun gram de metamfetamină pe aici”, îşi spuse Lila, „dar 
a rămas amintirea”. Da, amintirea nu s-a şters, deşi în 
lumea aceasta timpul parcă aleargă în galop, se opreşte să- 
şi tragă răsuflarea, după care o ia din nou la galop. 

Janice, Magda şi Blanche McIntyre se apropiară de ea. 
Tiffany rămase în maşinuţa de golf. Tot se mai ţinea de 
burtă. Şi nu arăta prea bine. 

— Se vede o potecă făcută de animalele care trec pe 
aici, le arătă Lila. Putem să mergem pe ea. 

— Nici în pădurea aia nu vreau să intru, declară Tiffany. 
Din partea mea, vulpoiul ăla poate să danseze step mai 
ceva ca Fred Astair. M-au apucat iar afurisitele alea de 
contracţii. 

— Nu te-aş lăsa să intri în pădure nici dacă n-ai avea 
contracţii, o linişti Erin. Rămân eu cu tine. Jolie, du-te tu 
dacă vrei. 

Jolie voia. Şi cincisprezece femei porniră pe poteca 
aceea în şir indian, cu Lila în frunte şi cu fosta doamnă 
Frank Geary la urmă. Mergeau de aproximativ zece 
minute, când Lila se opri şi ridică braţele în dreapta şi în 
stânga, ca un agent de circulaţie care nu se poate hotări 
cui să acorde prioritate. 

— Sfinte Sisoe! bolborosi Celia Frode. N-am mai văzut 
aşa ceva. Niciodată. 

Ramurile plopilor, mestecenilor şi arinilor din ambele 


e 027 » 


părţi erau acoperite cu molii. Milioane de molii. 

— Dacă ne atacă? murmură Elaine, mulţumind în gând 
Domnului că nu cedase şi nu o luase pe Nana cu ele. 

— N-o să ne atace, spuse Lila. 

— De unde ştii? o întrebă Elaine. 

— Pur şi simplu ştiu. Sunt la fel ca vulpoiul. 

Şovăi puţin, căutând cel mai potrivit cuvânt: 

— Sunt doar nişte soli. 

— Ai cui? întrebă Blanche. Sau pentru ce? 

La întrebarea aceasta Lila preferă să nu răspundă, deşi 
ar fi putut s-o facă. 

— Haide! le îndemnă ea. Nu mai avem mult. 


4 


Cincisprezece femei stăteau în ierburile înalte până la 
coapse, holbându-se la minunăţia aceea căreia Lila 
ajunsese să-i spună Copacul Fantastic. Cam treizeci de 
secunde nimeni nu zise nimic. Apoi, Jolie Surrat gemu 
firav: 

— Sfinte Dumnezeule din ceruri! 

Copacul se înălța spre soare ca un turn viu. Trunchiul lui 
era făcut din multe alte trunchiuri împletite între ele, 
printre care treceau razele pline cu praf de polen sau se 
vedeau scorburi întunecate. Păsări tropicale se zbenguiau 
pe numeroasele lui ramuri şi flecăreau printre frunze. În 
faţa Copacului se plimba încolo şi încoace cel mai elegant 
portar din toată lumea - păunul pe care Lila îl văzuse şi 
prima dată când fusese aici. Tot acolo era şi şarpele roşu, 
legănându-se cu capul în jos atârnat de o creangă - aidoma 
unui acrobat cu înfăţişare de reptilă, care execută un 
număr periculos la trapez. Sub şarpe era o groapă neagră, 
din care creşteau nişte tulpini. Lila nu o mai ţinea minte, 
dar nu se miră. Tot aşa cum nu se miră nici când vulpoiul 
sări afară din ea, ca o jucărie pe arcuri, şi căscă botul în 
joacă la păunul care nici nu-l băgă în seamă. 

Janice Coates o apucă de braţ pe Lila. 

— E o halucinație ori e pe bune? 


e 628 » 


— E pe bune, răspunse Lila. 

Celia, Magda şi Jolie începură brusc să tipe ascuţit, pe 
trei voci. Tigrul alb ieşea acum din crăpătura dintre 
trunchiurile împletite. Studie cu ochii lui verzi femeile de 
la marginea luminişului, după care se întinse pe labele din 
faţă, de parcă le făcea o plecăciune. 

— Nu mişcaţi! strigă Lila. Să nu mişte nimeni! Nu vă 
face niciun rău! 

Şi spera din adâncul sufletului să nu se înşele. 

Tigrul îşi atinse botul de cel al vulpoiului. După care se 
întoarse iarăşi cu faţa la femei, parcă acordând un interes 
deosebit Lilei. Apoi ocoli Copacul şi dispăru. 

— Doamne, Dumnezeule!  bâigui plângând Kitty 
McDavid. Cât de superb era animalul ăla! Doamne, 
Dumnezeule, cât de superb! 

Magda Dubcek spuse: 

— Ăsta-i un svaté místo”. Un loc sfânt. 

Şi îşi făcu o cruce. 

Janice se uită la Lila. 

— Spune-mi despre ce e vorba. 

— Cred, spuse Lila, că putem scăpa de aici. Există o cale 
de întoarcere. Dacă ne interesează. 

Chiar în clipa aceea prinse viaţă walkie-talkie-ul pe care 
şi-l agăţase la centură. Mai întâi se auziră foarte mulţi 
paraziți. Însă frânturile de cuvinte păreau spuse de Erin. Şi 
Erin ţipa. 


5 


Tiffany era întinsă pe bancheta din faţă a maşinuţei de 
golf. Pe jos era un tricou vechi şi mototolit, cu sigla echipei 
de fotbal St L.ouis Rams, pe care-l şterpelise de undeva. 
Sânii ei, pe vremuri cât nişte mingiuţe de tenis, păreau 
acum cât nişte pepeni sub sutienul simplu, din bumbac. 
(Cele din lycra erau complet inutile.) Erin stătea aplecată 
între picioarele ei, cu mâinile vârâte până la coate în 
muntele ăla de burtă. În timp ce femeile veneau în goana 


112 în lb. cehă în orig. (n. tr.). 
e 629 œ» 


mare la ele - unele culegându-şi din păr molii şi rămurele 
Erin se opinti, Tiffany zbieră (Încetează! Aoleu! Încetează 
odată, pentru numele lui Dumnezeu!) şi se crăcănă şi mai 
tare. 

— Ce faci? întrebă Lila. 

Dar, când ajunse lângă ele, se uită în jos şi văzu ce face 
Erin şi înţelese de ce anume făcea ce făcea. Jeanşii lui 
Tiffany erau descheiaţi. Pe materialul lor albastru se vedea 
o pată. Şi încă una, mai mare şi rozalie, se lăţea pe chiloţii 
tinerei. 

— Se naşte copilul, dar e cu fundul înainte, spuse Erin. 

— Vai de mine! exclamă Kitty. 

— Trebuie să-l întorc, zise Erin. Du-ne repede înapoi, 
Lila! 

— Mai întâi s-o punem cum trebuie pe banchetă ca să 
putem pleca, zise Lila. 

Cu ajutorul lui Jolie şi Blanche McIntyre, Lila reuşi s-o 
aşeze pe Tiffany într-o poziţie semiridicată. Erin se 
înghesui lângă ea ca să o ţină bine. Atunci Tiffany zbieră 
din nou: 

— Aoleu, ce mă doare! 

Lila se urcă la volan, lipită cu umărul de umărul lui 
Tiffany. Ca să încapă în maşinuţă, Erin fusese nevoită să se 
aşeze cumva de-a latul. 

— Cât de repede poate să meargă chestia asta? întrebă 
ea. 

— Habar n-am, dar o să aflăm acum. 

Lila apăsă pedala de acceleraţie şi tresări la un alt urlet 
de durere al lui Tiff, provocat de zvâcnetul maşinuţei. 

Tiffany a continuat să geamă şi să urle la fiecare 
hurducătură a drumului şi au fost o mulţime. In clipele 
acelea, Lila Norcross nici nu se mai gândea la Copacul 
Fantastic şi la păsările lui exotice. 

Dar se gândea la el fosta Elaine Geary. 


6 
Opriră la Braseria „Olympia”. Tiffany avea dureri mult 


< 630 » 


prea mari ca să mai continue drumul. Erin le trimise pe 
Janice şi Magda să-i aducă trusa medicală de acasă. Lila şi 
alte trei femei o transportară pe Tiffany înăuntru. 

— Lipiţi două mese una de alta, le ceru Erin. Repede! 
Trebuie să întorc acum copilul ăsta şi n-o pot face dacă 
mama nu stă perfect culcată. 

Lila şi Mary aranjară mesele. Margaret şi Gail o ridicară 
în braţe pe Tiffany, strimbându-se şi întorcându-şi ochii de 
la ea, de parcă biata femeie ar fi aruncat cu noroi în ele, nu 
cu tot felul de proteste şi invective. 

Erin se apucă să-i maseze burta, de parcă era cocă 
pentru cozonaci. 

— Mi se pare că a început să se mişte, slavă Domnului. 
Haide, puiuţule, ce-ar fi să faci tu o tumbă pentru tanti 
doctor? 

Cu o mână Erin apăsa burta lui Tiffany, în timp ce Jolie 
Surrat o masa de-a curmezişul. 

— Gata! urlă gravida. Terminaţi odată, scroafelor! 

— Se întoarce, spuse Erin, ignorând cuvântul de alint. 
Slavă cerului, se întoarce de-adevăratelea!  Scoate-i 
pantalonii, Lila. Şi chiloţii. Jolie, tu apas-o pe burtă în 
continuare. Nu lăsa copilul să revină în poziţia dinainte. 

Lila apucă un crac al jeanşilor. Celia Frode îl apucă pe 
celălalt. Traseră cu putere şi pantalonii ieşiră imediat, 
însoţiţi - o parte din drum - de chiloţi. Pe coapsele lui 
Tiffany se vedeau dâre groase de sânge şi lichid amniotic. 
Lila îi scoase şi chiloţii, mustind de lichide calde. 

Acum urletele nu mai încetau. Capul lui Tiffany se 
zbătea dintr-o parte în alta. 

— Nu mai pot să aştept trusa cu instrumentele, zise 
Erin. Copilul vrea să iasă chiar acum. Însă... 

Aruncă o privire la fosta ei colegă, iar aceasta dădu din 
cap. 

— Să-i aducă cineva un cuţit lui Jolie. Unul care să taie 
bine. Trebuie să-i facem o incizie. 

— Îmi vine să-mping, gâfâi Tiffany. 

— Ba nu împingi deloc, spuse Jolie. Nu încă. Uşaii 
întredeschisă şi acum trebuie s-o scoatem din balamale. 


e 631 >» 


Să-i facem mai mult loc copilaşului. 

Lila găsi în bucătărie un cuţit de friptură şi în baie o 
sticlă veche cu apă oxigenată. Înmuie lama cuţitului în ea. 
Apoi se gândi să încerce şi gelul dezinfectant de lângă 
chiuvetă. Însă nu ieşi nimic din recipient. Conţinutul i se 
evaporase probabil de multă vreme. Se grăbi înapoi. 
Femeile se strânseseră în semicerc în jurul lui Tiffany, Erin 
şi Jolie. Se ţineau de mâini. Mai puţin Elaine - fostă Geary 
- care îşi încrucişase braţele peste abdomen. Se uita când 
la tejghea, când la separeurile goale, când la uşă. Se uita 
în toate părţile, numai nu la femeia goală puşcă, cu 
excepţia sutienului; femeie care gâfâia şi urla pe masa aia 
improvizată de operaţie. 

Jolie luă cuțitul. 

— L-ai dezinfectat cu ceva? 

— Cu apă oxi... 

— Suficient, spuse Erin. Mary, du-te şi caută pe undeva 
o cutie frigorifică. Doamnelor, faceţi rost de prosoape. Tre’ 
să găsiţi unele în bucătărie. Puneţi-le peste... 

Tiffany scoase un urlet ca niciunul de până în momentul 
acela, pentru că Jolie Suratt tocmai îi făcuse o epiziotomie 
cu un cuţit de friptură şi sans anestezie. 

— Puneţi prosoapele peste maşinuţele de golf, îşi 
termină Erin propoziţia. 

— A, da! Panourile solare! înţelese Kitty. Ca să le 
încălzească. Băi, deşteaptă idee... 

— Vreau să fie calde, nu fierbinţi, spuse Erin. N-am nici 
cea mai mică intenţie să-l coc pe cel mai nou cetăţean al 
Oraşului Nostru. Haide, daţi-i bătaie! 

Elaine nu se clinti din loc, lăsându-le pe celelalte femei 
să treacă pe lângă ea la fel cum curge apa pe lângă piatra 
din drumul ei şi continuând să privească spre orice altceva 
în afară de Tiffany Jones. Ochii ei erau lucioşi şi priveau în 
gol. 

— Cât de dilatată e? întrebă Lila. 

— Şapte centimetri, îi răspunse Jolie. O să ajungă la zece 
cât ai zice peşte. Bine măcar că s-a subţiat cât trebuie 
colul uterin. lImpinge, Tiffany! Dar nu prea tare. 


e 032 » 


Economiseşte-ţi puterile pentru data viitoare. 

Tiffany împinse. Tiffany zbieră. Vaginul lui Tiffany se 
arcui, se închise, se deschise la loc. Un şuvoi de sânge 
proaspăt ţâşni dintre picioarele ei. 

— Nu-mi place sângele ăsta, o auzi Lila pe Erin 
murmurând din colţul gurii spre Jolie. E mult prea mult. 
Of, măcar o fetoscopie dacă aş fi putut să-i fac. 

Mary aduse o geantă frigorifică la fel ca aceea pe care o 
avusese şi Lila acasă şi cu care mersese de multe ori la 
picnic pe malul Lacului Maylock, împreună cu Clint şi 
Jared. Pe o latură a ei era imprimat anunţul: 
BUDWEISER! REGELE BERII! 

— Asta-i bună, doamnă doctor? 

— Da, răspunse Erin, dar fără să ridice ochii. Haide, Tiff, 
împinge cât poţi tu de tare! 

— Mă doare spatele de mor... gemu Tiffany. 

Numai că mor se auzi mooooOOOr atunci când faţa i se 
strâmbă de durere şi începu să lovească cu pumnii în 
suprafaţa zgâriată a mesei. 

— I se vede capul! strigă Lila. Şi faţ... Iisuse, Erin, ce...? 

Erin o dădu la o parte pe Jolie şi apucă bebeluşul de un 
umăr, nelăsându-i timp să se retragă. Lilei i se întoarse 
stomacul pe dos când văzu cum i se înfundă degetele în 
carnea acoperită cu sânge. 

Capul copilaşului se lăsă într-o parte, de parcă ar fi vrut 
să arunce o ultimă privire la locul din care venea. Avea 
ochii închişi şi pielea cenuşie. Cordonul ombilical, 
înfăşurat strâns în jurul gâtului ca un ştreang, era pătat şi 
el de sânge, amintindu-i Lilei de şarpele roşu agăţat de 
creanga Copacului Fantastic. Pruncul nu ieşise decât pe 
jumătate din mama lui. Un braţ îi atârna moale. Lila îi 
observă degeţelele perfecte, cu unghii formate. 

— Nu mai împinge, spuse Erin. Ştiu că vrei să se 
termine, dar nu mai împinge acum. 

— Trebuie să împing, scrâşni Tiffany. 

— O să-ţi sugrumi copilul dacă mai împingi, îi zise Jolie, 
care se întorsese lângă Erin. Aşteaptă. Lasă... lasă-mă o 
secundă... 


< 633 + 


Prea târziu, îşi spuse Lila. Deja e strangulat. Nu trebuie 
să fii doctor ca să-ţi dai seama de asta. Uită-te doar la 
feţişoara lui cenuşie. 

Jolie îşi strecură un deget pe sub cordonul ombilical. Şi 
încă unul. Apoi îşi îndoi degetele, ca şi cum ar fi făcut 
semn cuiva să se apropie. Reuşi să tragă cordonul de la 
gâtul copilului. Tiffany urlă. 

— Împinge! îi ceru Erin. Cât de tare poţi! La trei! Jolie, 
vezi să nu cadă pe jegul ăsta de podea! Haide, Tiff! Unu, 
doi, trei! 

Şi Tiffany împinse. Copilul ţâşni în mâinile întinse ale lui 
Jolie Suratt. Era acoperit cu o materie vâscoasă. Era 
frumos. Şi era mort. 

— Un pai! strigă Jolie. Daţi-mi un pai! Acum! 

Elaine făcu un pas în faţă. Lila nici n-o văzuse când s-a 
apropia. Avea deja paiul pregătit. 

— Poftim! 

Erin îl luă şi-i spuse Lilei: 

— Trebuie să facem cumva ca să intre în gura lui. 
Deschide-i-o! 

Gura lui. Lila nici nu observase virguliţa vineţie de sub 
burta pruncului. 

— Deschide-i gura! repetă Erin. 

Cu foarte mare grijă, Lila vâri două degete în gura 
copilului. Erin băgă un capăt al paiului în deschizătura 
micuță dintre degetele Lilei. Celălalt capăt şi-l vâri în 
propria-i gură. 

— Acum ridică-i bărbia! o instrui Jolie. 

La ce bun? Era mort. Dar Lila ascultă din nou de 
ordinele doctoriţelor şi o văzu pe Erin Eisenberg aspirând 
prin pai. Se auzi un fel de plescăit - fleoșc! Erin întoarse 
capul şi scuipă ceva, ca o cantitate mare de flegmă. Apoi îi 
făcu un semn lui Jolie, care luă copilul în braţe şi începu 
să-i sufle încet în gură. 

Însă nou-născutul tot nu se mişca - stătea moale, 
acoperit cu stropi de sânge şi altceva, cu capul fără păr 
lăsat pe spate. Jolie mai suflă o dată şi atunci se petrecu 
minunea. Pieptul micuţ se umflă; ochii albaştri se 


e 034 >» 


deschiseră. Pruncul începu să plângă. Celia Frode dădu 
startul aplauzelor. Celelalte femei i se alăturară. Mai puţin 
Elaine, care se retrăsese în colţul ei, încrucişându-şi din 
nou braţele pe abdomen. Copilul continuă să urle. Îşi 
strânse pumnişorii. 

— Copilaşul meu! şopti Tiffany, întinzând mâinile spre 
el. Copilaşul meu plânge! Dă-mi-l! 

Jolie legă cordonul ombilical cu un elastic şi înfăşă 
bebeluşul în primul lucru care-i căzu în mână - un şorţ de 
chelneriţă, pe care-l luase cineva din cuier. li dădu lui 
Tiffany bocceluţa aceea vie, iar proaspăta mamă îşi privi 
râzând copilul şi îl sărută pe obrăjorii lipicioşi. 

— Unde-s prosoapele? întrebă Erin. Avem nevoie de ele. 

— Nu cred că s-au încălzit, spuse Kitty. 

— Adu-le aşa cum sunt. 

Prosoapele au fost aduse, iar Mary le aşternu în cutia 
frigorifică. În acest timp, Lila observă că un nou şuvoi de 
sânge ţâşnea dintre picioarele lui Tiffany. Mult sânge. Un 
litru, poate. 

— E normal? întrebă cineva. 

— Perfect normal. 

Tonul lui Erin era ferm - adevărată personificare a 
siguranţei: nicio problemă. Atunci începu Lila să 
suspecteze că Tiffany se stingea din viaţă. 

— Dar am nevoie de mai multe prosoape. 

Jolie Suratt vru să ia bebeluşul din braţele mamei şi să îl 
culce în căruciorul improvizat (marca Budweiser). Însă 
Erin clătină din cap. 

— Las-o să-l mai ţină puţin. 

Atunci Lila nu a mai avut nicio îndoială. 


7 


Asfinţea soarele în locul care odinioară fusese oraşul 
Dooling şi care se numea acum Oraşul Nostru. 

Lila stătea pe veranda din faţa casei de pe St George 
Street, în mână cu un teanc de hârtii capsate, când Janice 
Coates intră pe alee şi se aşeză lângă ea. Lila simţi miros 


e 635 


de ienupăr. Fosta directoare îi dezvălui sursa mirosului: o 
sticlă de gin Schenley, pe care o scoase din buzunarul 
interior al vestei matlasate. I-o întinse, dar Lila clătină din 
cap. 

— N-a eliminat placenta, zise Janice. Aşa mi-a spus Erin. 
N-au avut cu ce să i-o chiureteze la timp ca să-i oprească 
sângerarea. Şi nici medicamentele necesare pentru asta. 

— Oxytocin, murmură Lila. Asta mi-au dat mie când l-am 
născut pe Jared. 

Au rămas tăcute o vreme, urmărind cum dispare lumina 
unei zile care li se păruse nesfârşite. In cele din urmă, 
Janice spuse: 

— Mi-am zis să vin să te ajut să faci ordine printre 
lucrurile ei. 

— Am terminat. Nu avea prea multe. 

— Niciuna dintre noi nu are. Ceea ce-i destul de bine, nu 
crezi? La şcoală am învăţat o poezie, în care se zicea că 
„agonisind şi cheltuind, ne risipim puterile!13”. Parcă scrisă 
de Keats. 

Lila, care învățase aceeaşi poezie, ţinea minte că era 
Wordsworth. Însă nu o contrazise. Janice puse sticla înapoi 
în buzunar şi scoase tot de acolo o batistă relativ curată. 
Şterse cu ea obrajii Lilei - mai întâi unul, apoi celălalt -, 
gest care-i trezi fostei polițiste amintiri duioase despre 
mama ei, care îşi ştersese adesea în acelaşi fel băieţoiul ei 
de fetiţă atunci când aceasta cădea de pe bicicletă sau de 
pe skateboard. 

— Am găsit astea în dulăpiorul unde ţinea lucrurile 
pentru copil, spuse Lila, întinzându-i lui Janice hârtiile. Sub 
nişte pijămăluţe şi botoşei. 

Tiffany lipise pe pagina-copertă o poză cu o mamă 
surâzătoare şi coafată, care îşi ţinea bebeluşul hlizit într-o 
rază aurie de soare. Janice era aproape convinsă că era 
reclamă la hrana pentru nou-născuţi, pe care Tiffany o 
decupase dintr-o revistă veche pentru femei - poate Buna 
Gospodină. Dedesubt, viitoarea mămică scrisese cu litere 
de tipar: ÎNDREPTARUL LUI ANDREW JONES 


“3 William Wordsworth, „The World Is Too Much With US” (n. tr.). 
e 636 » 


PENTRU O VIAŢĂ BUNĂ. 

— Ştia că-i băiat, spuse Lila. Habar n-am de unde ştia, 
dar uite că nu s-a înşelat. 

— I-a zis Magda. Cică o superstiție din bătrâni spune că 
faci băiat dacă ai burta ţuguiată. 

— Probabil că a lucrat multă vreme la asta, totuşi eu n- 
am văzut-o niciodată. 

Lila se întrebă dacă nu cumva Tiffany se simţise prea 
stânjenită şi din cauza asta nu-i împărtăşise acest secret al 
ei. 

— Uită-te la prima pagină. O să-ţi vină să plângi. 

Janice deschise cărţulia confecţionată manual. Lila se 
apropie de ea şi începură să citească împreună: 


10 REGULI PENTRU O VIAŢĂ MAI BUNĂ: 

1. Fii amabil cu ceilalţi ei vor fi amabili cu tine; 

2. Nu lua NICIODATĂ droguri; 

3. Cere-ţi scuze atunci când greşeşti; 

4. Dumnezeu te vede atunci când greşeşti, dar EL. este 
bun & te va ierta; 

5. Să nu minţi pentru că minciuna îţi va intra în obicei; 

6. Să nu loveşti niciodată vreun cal; 

7. Corpul tău este un templu, deci SĂ NU FUMEZI; 

8. Să nu înşeli & să-i dai fiecăruia CE I SE CUVINE; 

9. Ai grijă la ce prieteni îţi alegi, eu nu am avut; 

10. Ţine minte că mama ta te va iubi mereu & totul va fi 
BINE! 

— Ultima regulă mi-a pus capac, spuse Lila. Nici acum 
nu mi-am revenit. Zic să-mi dai totuşi sticla aia. Parcă aş 
vrea să trag o duşcă. 

Janice i-o întinse. Lila luă o gură de gin, se strâmbă şi i-o 
dădu înapoi. 

— Ce face copilul? E bine? 

— Poţi să zici că face excelent, dacă te gândeşti că s-a 
născut mai devreme cu şase săptămâni şi că îşi purta 
cordonul ombilical pe post de colier, răspunse Janice. 
Mulţumesc lui Dumnezeu că le-am avut cu noi pe Erin şi 
Janice, altminteri i-am fi pierdut pe amândoi. Acum stă cu 


e 037 » 


Linda Bayer şi cu copilul ei. Linda nu-l mai alăptează de 
ceva vreme pe Alex, dar zice că a început să aibă iar lapte 
imediat ce l-a auzit plângând pe Andy. Lasă acum astea. S- 
a întâmplat o altă nenorocire. 

„De parcă moartea lui Tiffany nu ar fi fost de ajuns 
pentru o zi”, îşi zise Lila, încercând să nu o lase pe Janice 
să-i citească necazul pe chip. 

— Spune-mi! 

— O ştii pe Gerda Holden? Cea mai mare dintre cele 
patru surori Holden? A dispărut. 

Adică aproape sigur a păţit ceva ce i-a adus moartea în 
lumea cealaltă. Acum se obişnuiseră să accepte această 
realitate tristă. 

— Cum se simte Clara? 

— Cum era de aşteptat, răspunse Janice. Mai are niţel şi 
o ia razna de tot. Plus că şi ea, şi fetele au avut vertijul ăla 
ciudat în ultima săptămână... 

— Înseamnă că le mută cineva. 

Janice ridică din umeri. 

— Poate. Probabil. Habar n-am ce se întâmplă dincolo. 
Ideea e că se teme să nu-i dispară încă o fată. Poate toate 
trei. Şi eu mă tem. _ 

Începu să răsfoiască paginile Îndreptarului pentru o 
viață mai bună, dedicat lui Andrew Jones. Pe fiecare 
pagină era câte o dezvoltare a uneia dintre cele 10 Reguli. 

— Vrei să vorbim despre Copac? o întrebă Lila. 

Janice se gândi puţin, după care clătină din cap. 

— Poate mâine. Acum nu-mi doresc decât să dorm. 

lar Lila, care nu era prea convinsă că ea va reuşi să 
doarmă în noaptea aia, strânse mâna lui Janice. 


8 


Nana o rugase pe mama ei să-i dea voie să doarmă cu 
Molly, acasă la doamna Ransom, iar Elaine fusese de acord 
- fireşte, după ce vorbise cu bătrâna doamnă şi se 
convinsese că nu va fi niciun deranj. 

— Desigur, i-a răspuns doamna Ransom. Şi Molly, şi eu o 


< 638 + 


iubim pe Nana. 

Răspuns perfect satisfăcător pentru fosta doamnă Geary, 
care de data asta nu voia să-şi ştie fetiţa acasă. Nana era 
viaţa ei, comoara ei, singura care îi ţinuse împreună pe ea 
şi pe soţul ei, în ciuda tuturor neînțelegerilor dintre ei. 
Numai că în seara aceea Elaine avea de făcut ceva 
important. O treabă care o viza mai mult pe Nana decât pe 
ea însăşi sau decât pe toate femeile mature din Dooling. 
Unele dintre acestea (de exemplu, Lila Norcross) poate că 
nu vor înţelege imediat. Însă o vor face mai târziu. 

Fireşte, doar dacă se va decide să meargă până la capăt. 

Maşinuţele de golf cu care fuseseră până la copacul 
fantastic din pădure erau parcate în spatele ruinelor 
rămase din Clădirea Municipalităţii. O calitate a femeilor - 
una dintre multele lor calităţi - era că puneau lucrurile la 
locul lor după ce-şi terminau treaba cu ele, îşi spuse 
Elaine. Bărbaţii erau altfel. Îşi lăsau lucrurile împrăştiate 
peste tot. De câte ori i-a spus lui Frank să-şi bage hainele 
murdare în coşul de rufe - nu era suficient că i le spăla şii 
le călca, mai trebuia să i le şi adune de pe jos? Şi de câte 
ori le-a găsit pe podeaua băii sau a dormitorului? Şi se 
deranja el să-şi clătească paharul sau farfuria după 
gustarea de care avusese chef în miez de noapte? Nu! 
Parcă pentru Frank farfuriile şi paharele deveneau 
invizibile după ce-şi îndepliniseră menirea. (Cu atât mai 
enervantă era neglijenţa de care dădea dovadă acasă, când 
ştia că soţul ei avea grijă să-şi ţină biroul şi cuştile 
animalelor într-o curăţenie desăvârşită.) 

Fleacuri, aţi spune şi aţi avea dreptate. Aşa şi erau! Dar, 
după ani şi ani, toate mărunţişurile acestea s-au 
transformat într-o variantă casnică a unei vechi tehnici 
chinezeşti de tortură despre care citise într-o carte găsită 
într-o cutie cu donaţii. Se chema Moartea prin o sută de 
tăieturi. Firea irascibilă a lui Frank a fost doar cea mai rea 
şi mai adâncă dintre tăieturile astea. Da, sigur, uneori îi 
mai aducea câte un cadou sau o săruta cu tandreţe pe 
ceafă sau o invita la cină în oraş (într-un cadru romantic şi 
la lumina lumânărilor!), dar toate astea nu erau decât 


< 639 + 


glazura de pe un tort rânced şi greu de mestecat. Tortul 
Căsniciei! Nu putea spune că toţi bărbaţii erau aşa, dar 
majoritatea nu se deosebeau prin nimic de Frank, pentru 
că toate aceste reflexe le erau înnăscute. Erau în legătură 
directă cu penisul lor. In fond, căminul bărbatului este 
castelul lui, aşa se spune. Şi în cromozomii lor este 
imprimată convingerea că fiecare bărbat este rege, iar 
fiecare femeie este servitoarea lui. 

Cheile erau în maşinuţe. Normal că acolo erau - în 
Oraşul Nostru avuseseră loc câteva furtişaguri mărunte, 
dar niciun jaf în adevăratul sens al cuvântului. Iată unul 
dintre lucrurile bune de aici. Erau multe lucruri bune, 
multe lucruri pozitive, dar care nu le mulţumeau pe toate 
femeile. Mai erau unele care se văicăreau şi se lamentau 
de mama focului la întrunirile acelea. Nana participase la 
câteva. Nu bănuia că Elaine ştia despre asta, dar Elaine 
ştia totul. O mamă bună trebuie să-şi monitorizeze copilul 
şi să afle când acesta intră în contact cu persoane nocive, 
care-l infectează cu ideile lor toxice. 

În urmă cu două zile, Molly venise în vizită la ele şi cele 
două fete s-au distrat de minune. Mai întâi afară (au jucat 
şotron şi au sărit coarda), apoi înăuntru (au redecorat o 
casă pentru păpuşi, pe care Elaine se simţise îndreptăţită 
s-o şterpelească dintr-un magazin din Dooling), apoi iar 
afară, până la apusul soarelui. Au mâncat bine şi, după 
cină, Molly s-a dus acasă prin lumina difuză a înserării. 
Singură. De ce singură? Pentru că în lumea aceasta nu 
existau prădători. Nu existau pedofili. 

Da, a fost o zi foarte frumoasă. Şi tocmai de aceea a fost 
atât de mirată Elaine (mirată şi un pic speriată, de ce săn- 
o recunoască) atunci când a trecut pe lângă dormitorul 
Nanei şi şi-a auzit fiica plângând. 

Alese o maşinuţă, răsuci cheia în contact şi apăsă uşor 
pedala de acceleraţie. leşi fără zgomot din parcare şi o luă 
pe Strada Principală, pe lângă felinarele stinse şi vitrinele 
întunecate. La trei kilometri în afara oraşului, ajunse la o 
clădire albă, în faţa căreia erau două pompe de benzină 
(inutile acum). Firma de pe acoperiş anunţa că acolo se 


e 640 œ» 


afla Magazinul Mixt din Dooling. Bineînţeles că 
proprietarul lui, Kabir Patel, nu mai era aici, aşa cum nu 
mai erau nici cei trei fii ai săi cuminţi şi cuviincioşi (în 
public, cel puţin). Iar soţia lui era în India, în vizită la rude, 
atunci când izbucnise Aurora şi probabil că acum dormea 
într-un cocon în Mumbai sau în Lucknow sau într-un alt 
oraş de acolo. 

Domnul Patel vindea câte puţin din toate, pentru că doar 
aşa putea să concureze cu marile magazine, însă cea mai 
mare parte din marfa lui dispăruse deja. Desigur, cele 
dintâi s-au terminat băuturile: femeilor le place să bea, dar 
cine le-a învăţat asta? Alte femei? Greu de crezut. 

Fără să arunce vreo privire în magazinul întunecat şi 
plin de praf şi alte mizerii, Elaine ocoli clădirea şi ajunse în 
spatele ei, unde era o anexă lungă, din tablă, cu o altă 
firmă: Piese Auto Economisiţi dacă veţi cumpăra de la 
noi! Era ordine înăuntru, aşa că Elaine se văzu obligată să 
recunoască meritul domnului Patel în această privinţă. 
Pentru că salariul de instalator era prea mic, tatăl ei se 
ocupase şi cu repararea motoarelor de mică putere - în 
Clarksburg, în vremea copilăriei lui Elaine. Iar cele două 
magazii din spatele casei lor erau pline cu piese stricate, 
cauciucuri tocite şi o grămadă de freze şi maşini de tuns 
iarba. „E multă mizerie şi arată foarte urât”, se plânsese 
mama lui Elaine. „Da, dar de aici ai banii pe care-i 
cheltuieşti vinerea la coafor”, îi replicase regele din castel. 
Şi mizeria rămăsese la locul ei. 

Elaine se împinse cu toată greutatea în uşă şi doar aşa 
reuşi s-o deschidă puţin, dar suficient pentru ce-i trebuia 
ei. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? îşi întrebase ea fiica în urmă 
cu două seri. 

Asta fusese înainte să afle de existenţa blestematului 
ăluia de copac, când credea că lacrimile copilei erau unica 
problemă din viaţa ei şi că se vor opri la fel de repede ca o 
ploaie de primăvară. 

— Te doare burtica de la cât ai mâncat? 

— Nu, i-a răspuns Nana, şi nu-i mai zice „burtică”, 


e 641 » 


mamă. Nu mai am cinci ani. 

Tonul exasperat al fiicei ei era ceva nou şi o surprinsese 
puţin pe Elaine. Însă a continuat să o mângâie pe păr şi să- 
i vorbească cu blândeţe: 

— Atunci, ce te necăjeşte? 

Nana a strâns din buzele care-i tremurau cam tare. Apoi 
a răbufnit: 

— Mi-e dor de tati! Mi-e dor de Billy. Mă ţinea de mână 
când mergeam la şcoală şi asta mi se părea drăguţ şi el era 
drăguţ, dar cel mai tare mi-e dor de tati! Vreau să se 
termine odată vacanţa asta! Vreau să mă întorc acasă! 

În loc să se oprească, aşa cum fac aversele din luna mai, 
lacrimile fetei se transformaseră într-un potop. Elaine a 
vrut s-o mângâie pe obraz, dar Nana a lovit-o peste mână 
şi s-a ridicat în capul oaselor. I se zburlise părul şi atunci 
Elaine l-a văzut pe Frank în trăsăturile fiicei sale. Atât de 
clar l-a văzut că s-a speriat foarte tare. 

— Nu mai ţii minte cum ţipa la noi? a întrebat-o ea pe 
Nana. Şi cum a dat atunci cu pumnul în perete? A fost 
groaznic, nu? 

— La tine tipa! i-a strigat Nana. Doar la tine, pentru că 
mereu îi cereai să facă ceva... sau să aducă ceva... sau să 
fie ce nu era... nu ştiu ce voiai de la el, dar ştiu că la mine 
n-a tipat niciodată! 

— Ţi-a stricat tricoul, a murmurat Elaine. 

Tulburarea care o cuprinsese se transformase în ceva 
mai puternic, mai profund - acum era înspăimântată de-a 
binelea. Oare îşi închipuise că Nana l-a uitat pe Frank? Că 
l-a aruncat în tomberonul cu gunoaiele trecutului, alături 
de prietena ei invizibilă, Doamna Humpty-Dump? 

— Era tricoul tău preferat. 

— Îi era teamă de tipul ăla cu maşina! Ala care a călcat 
pisica! Avea grijă de mine! 

— Ai uitat cum a zbierat la învăţătoarea ta şi cât de 
ruşine ţi-a fost? 

— Nu mă interesează! Vreau la tata! 

— Ajunge, Nana! Ai spus ce-ai avut de... 

— Vreau la tăticul meu! 


e 042 » 


— Închide ochii şi culcă-te şi ai să visezi fru... 

— VREAU LA TĂTICUL MEU! 

Elaine a ieşit din cameră şi a închis încet uşa în urma ei. 
De câtă stăpânire de sine a avut nevoie ca să nu se 
coboare la nivelul fetei şi s-o trântească! Chiar şi acum, în 
magazia cu miros de ulei a domnului Patel, tot nu voia să 
admită că-i venise să ţipe la fiica sa. Dar nu din cauza 
tonului răstit şi strident al Nanei, atât de diferit de cel 
blând şi sfios cu care vorbea de obicei; şi nici măcar din 
cauza asemănării fizice cu Frank, pe care se învățase să o 
treacă cu vederea, ci din cauză că pe el l-a auzit în 
pretenţiile iraționale şi irealizabile ale Nanei. De parcă 
Frank Geary făcuse un salt peste golful acesta care separa 
lumea cea veche şi violentă de lumea cea nouă şi intrase în 
copila ei. 

În ziua următoare, Nana s-a purtat absolut normal, de 
parcă nimic nu se întâmplase. Dar Elaine nu şi-a putut 
scoate din minte lacrimile fetiţei, felul în care i-a împins 
mâna atunci când a vrut s-o mângâie şi ţipetele acelea 
urâte care au ieşit din gura ei de copil: Vreau la tăticul 
meu! Şi asta nu era tot. Nana se ţinuse de mână cu 
antipaticul ăla de Billy Beeson de pe strada lor. Îi era dor 
de prietenul ei, care probabil se gândea cum s-o ducă într- 
o tufă şi să se joace amândoi de-a doctorul. Acum era 
foarte uşor să şi-i imagineze pe Nana şi pe neruşinatul ăla 
de Billy la şaisprezece ani, pipăindu-se pe bancheta din 
spate a maşinii lui tăticu'. Era foarte uşor să-l vadă cum o 
pupa cu limba şi o punea să dea probă pentru rolul de 
bucătăreasă şi spălătoreasă de sticle în castelul lui de tot 
rahatul - „Lasă dracului desenatul, Nana! Marş la 
bucătărie şi fă-mi de mâncare! Calcă-mi hainele! 
Regulează-mă bine şi după aia am să râgâi satisfăcut, am 
să mă întorc pe o parte şi am să mă culc.” 

Elaine luase cu ea o lanternă şi acum o aprinse în anexa 
cu piese auto. Aici trebuia să găsească ce căuta. Mirosul 
de ulei era acelaşi ca în atelierul tatălui său, aducându-i în 
minte cu surprinzătoare claritate imaginea fetiţei cu codițe 
de odinioară. Cu surprinzătoare claritate - da; cu nostalgie 


e 043 >» 


- absolut deloc. Îşi amintea cum îi întindea tatălui ei 
piesele şi sculele pe care i le cerea. Cum se bucura ca 
proasta când el îi mulțumea şi cum se făcea mică atunci 
când o certa pentru că greşea sau nu se mişca destul de 
repede. Căci ea voia să-i facă pe plac. El era tăticul ei, 
mare şi puternic, şi ea voia să-i facă pe plac în toate 
privinţele. 

Lumea aceasta era cu mult mai bună decât cea veche, 
condusă de bărbaţi. Aici nu mai ţipa nimeni la ea şi nu mai 
tipa nimeni la Nana. Aici nu le trata nimeni ca pe nişte 
fiinţe inferioare. Aceasta era o lume în care o fetiţă se 
putea întoarce singură acasă, chiar după lăsarea 
întunericului, fără să păţească ceva. Aceasta era o lume în 
care talentul unei copile se putea dezvolta odată cu ea. 
Pentru că nimeni nu l-ar fi înăbuşit din faşă. Nana nu 
înţelegea cât de bună era lumea asta. Şi mai erau şi altele 
ca ea - dovadă stăteau discuţiile de la întrunirile lor 
tâmpite. 

Cred că putem scăpa de aici, spusese Lila pe când 
stăteau în ierburile alea înalte şi se uitau la copacul ăla 
ciudat. Doamne, Dumnezeule, dacă avea dreptate? 

Elaine lumină cu lanterna podeaua magaziei. Era din 
beton. Foarte bine: betonul păstrează răcoarea. Descoperi 
ce căuta într-un colţ din spate: trei canistre de câte 
douăzeci de litri. Erau din metal, fără niciun fel de 
etichetă, cu excepţia unor benzi din cauciuc în jurul lor. 
Una avea banda roşie, două dintre ele - benzi albastre. La 
fel îşi marca şi tatăl ei bidoanele cu kerosen. 

Cred că putem scăpa de aici. Există o cale de întoarcere. 
Dacă ne interesează. 

Pe unele dintre ele precis că le interesa. Mai ales pe cele 
care se tot duceau la întruniri şi nu erau capabile să 
înţeleagă cât de bine le era aici. Ce viaţă minunată aveau 
aici. Minunată şi sigură. Femeile acelea erau cele care 
proveneau din generaţii întregi de sclave şi ar fi dat 
imediat fuga înapoi în lanţuri. În mod paradoxal, probabil 
că femeile din penitenciar ar fi fost primele care să 
dorească să se întoarcă acasă, în lumea cea veche, drept în 


e 644 œ» 


celulele din care au fost eliberate. Atât de multe dintre 
creaturile astea fără minte nu erau capabile (sau nu voiau) 
să priceapă că în spatele întemniţării lor se afla aproape 
mereu câte un bărbat nepus sub acuzare. Un bărbat 
pentru care ele se înjosiseră. În toţi anii de când lucra ca 
voluntară, Elaine văzuse milioane de situaţii de acest gen. 
„Are suflet bun.” „N-a vrut să-mi facă rău.” „Mi-a promis 
că o să se schimbe.” Până şi ea era vulnerabilă la 
minciunile astea. În timpul acelei zile nesfârşite, înainte să 
adoarmă şi să ajungă aici, mai că-şi permisese să creadă - 
în ciuda trecutului ei cu Frank - că el o va asculta şi va 
încerca din răsputeri să-şi ţină în frâu firea aia păcătoasă. 
Normal că n-o făcuse. 

Elaine nu credea că Frank se poate schimba. Asta era 
firea lui de bărbat. Însă o schimbase pe ea. Uneori avea 
impresia că şi-a pierdut minţile din cauza lui. Din punctul 
de vedere al lui Frank, ea era o femeie certăreaţă, tiranică, 
soneria asurzitoare care pune capăt recreaţiei. O şoca 
peste măsură incapacitatea lui Frank de a înţelege 
importanţa responsabilităţilor care o copleşeau. Oare chiar 
îşi imagina că îi place să-i amintească să plătească 
facturile, să-şi adune lucrurile de pe jos, să-şi controleze 
nervii? Era convinsă că da, aşa credea. Elaine nu era 
oarbă: vedea că soţul ei nu era un om fericit. Însă el nu o 
vedea deloc pe ea. 

Trebuia să facă ceva, atât pentru binele Nanei, cât şi 
pentru binele celorlalte femei de aici. Înţelesese asta chiar 
atunci când Tiffany Jones trăgea să moară în braseria aia, 
dându-şi ultima suflare din viaţa ei nefericită ca să-şi 
salveze copilul. 

Erau femei care voiau să se întoarcă. Nu majoritatea - 
Elaine voia să creadă că femeile de aici nu erau chiar atât 
de nebune, chiar atât de masochiste -, dar îşi permitea 
oare să rişte? Putea să-şi asume riscul acesta acum, când 
propria ei fiică, scumpa şi cumintea Nana, care obişnuia să 
se închidă în sine de fiecare dată când taică-său ridica 
tonul... 

„Nu te mai gândi la asta”, îşi spuse. „Concentrează-te pe 


e 045 » 


ce ai de făcut.” 

Banda roşie însemna kerosen ieftin, probabil la fel de 
nefolositor pentru ce avea ea de gând ca benzina expirată 
de la staţiile din oraş. În canistrele vechi cu bandă roşie 
puteai să stingi liniştit un chibrit aprins. Dar benzile 
albastre de la canistre îţi indicau faptul că fusese adăugat 
un agent stabilizator, iar kerosenul îşi păstra proprietăţile 
încă zece ani, dacă nu cumva şi mai mult. 

O fi fost fantastic Copacul ăla, dar tot copac era şi 
copacii ardeau. Bineînţeles, trebuia să ia în calcul şi tigrul, 
dar va avea o armă la ea. Ca să-l sperie. Sau să-l împuşte, 
dacă va fi cazul. (Ştia să tragă cu puşca; tot tatăl ei o 
învățase.) O parte din ea credea că această măsură de 
precauţie se va dovedi inutilă. Lila spusese că tigrul şi 
vulpoiul erau doar nişte soli, iar lui Elaine i se părea că aşa 
era. Bănuia cumva că tigrul nu va încerca s-o oprească şi 
că, de fapt, Copacul ăla nu era păzit de nimeni. 

lar dacă era o uşă acolo, atunci uşa aia trebuia închisă 
pentru totdeauna. 

Nana va înţelege într-o bună zi şi îi va mulţumi că a 
făcut ce trebuia. 


9 


Lila a dormit, dar s-a trezit puţin după ora cinci, când 
zorii noii zile nu erau decât o dungă tristă la orizont. Se 
sculă din pat şi folosi oala de noapte. (Acum era apă 
curentă în Dooling, dar nu ajunsese încă până la casa de 
pe St George Street. „Mai durează o săptămână, maxim 
două”, le asigurase Magda pe locatare.) Lila se gândi să se 
întoarcă în pat, dar ştia bine că nu va mai adormi la loc, ci 
se va tot suci de pe o parte pe alta, gândindu-se la Tiffany 
şi la cum îşi dăduse ultima suflare ţinându-şi copilaşul în 
braţe - Andrew Jones, căruia îi lăsase moştenire doar o 
cărţulie scrisă de mână şi capsată. 

Se îmbrăcă şi ieşi din casă. Nu avea o ţintă anume în 
minte, dar nu se miră prea tare când se pomeni în faţa 
grămezilor uriaşe de ruine ale Clădirii Municipalităţii. În 


e 046 » 


fond, aici îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţa ei de 
adult. Era un fel de nord magnetic al busolei din capul ei. 
Un incendiu distrusese clădirea - poate provocat de un 
fulger sau de un scurtcircuit. Partea unde fusese secţia de 
poliţie condusă de Lila era înnegrită, iar numeroasele 
anotimpuri trecute peste ea îi găuriseră zidurile, îi 
spărseseră geamurile şi acoperise podelele cu mucegai 
moale. 

Lila rămase surprinsă când văzu pe cineva stând pe 
treptele de granit. Numai treptele alea rămăseseră întregi. 

Persoana aceea o văzu, se ridică şi se apropie de ea. 

— Lila? 

În ciuda nesiguranţei şi a răguşelii provocate de plâns, 
vocea aceea îi era cunoscută. 

— Lila, tu eşti? 

Foarte rar mai apărea acum câte o femeie nouă. Iar dacă 
aceasta avea să fie ultima, nici că se găsise una mai 
potrivită. Lila alergă spre ea, o strânse în braţe, o sărută 
pe ambii obraji. 

— Linny! Doamne, ce tare mă bucur să te văd! 

Linny Mars o îmbrăţişă şi ea cu forţa aceea pe care ţi-o 
dă panica. Apoi făcu un pas înapoi ca să se uite bine la 
chipul Lilei. Să se convingă că nu visează. Lila îi înţelese 
reacţia şi nu se mişcă. Însă acum Linny zâmbea şi lacrimile 
care-i şiroiau pe obraji erau lacrimi de fericire. Lila avea 
impresia că o balanţă divină tocmai îşi găsise starea de 
echilibru - plecarea lui Tiffany într-un taler, sosirea lui 
Linny în celălalt. 

— De câtă vreme stai aici? o întrebă ea. 

— Nu ştiu, răspunse Linny. De o oră, poate de două. Am 
văzut cum apune luna. Nu... n-am ştiut unde să mă duc. 
Eram la birou, cu ochii în laptop şi după aia... cum am 
ajuns aici? Ce este locul ăsta? 

— E complicat, îi răspunse Lila. 

În timp ce o conducea înapoi la trepte, îşi dădu seama că 
femeile spuneau foarte des cuvântul ăsta. În timp ce 
bărbaţii nu-l spuneau aproape niciodată. 

— Dintr-un punct de vedere, tu eşti tot la birou, numai 


e 047 » 


că ai adormit şi te-ai înfăşurat într-un cocon din ăla. Cel 
puţin, aşa credem noi. 

— Am murit? Suntem stafii? Asta vrei să spui? 

— Nu. Locul ăsta este cât se poate de real. 

La început Lila nu fusese prea sigură de asta, dar acum 
era convinsă. 

— De câtă vreme eşti aici? 

— De cel puţin opt luni. Poate mai multe. Timpul se 
scurge mai repede în partea asta de... în locul ăsta unde 
suntem acum. Presupun că dincolo - acolo de unde ai venit 
tu - n-a trecut nici măcar o săptămână de la izbucnirea 
Aurorei. Am dreptate? 

— Cred că n-au trecut decât cinci zile, spuse Linny 
aşezându-se din nou. 

Lila se simţea ca o femeie aflată de mult prea multă 
vreme printre străini şi avidă după veşti de acasă. 

— Spune-mi ce se întâmplă în Dooling. 

Linny se uită cu coada ochiului la ea şi făcu un gest spre 
stradă: 

— Păi, ăsta este Doolingul, nu? Numai că parcă l-a călcat 
cineva cu tăvălugul. 

— Ne ocupăm de asta, zise Lila. Spune-mi ce se petrecea 
acolo atunci când ai plecat tu. Mai ştii ceva despre Clint? 
Despre Jared? 

Puțin probabil, dar trebuia să întrebe. 

— Nu prea am ce să-ţi spun, pentru că în ultimele două 
zile nu m-am gândit decât la ce să fac ca să rămân trează. 
M-am tot îndopat cu drogurile alea din magazia de probe, 
alea pe care le-am confiscat de la fraţii Griner, dar, până la 
urmă, n-au mai avut niciun efect. Şi se petreceau nişte 
chestii bizare. Tot veneau şi plecau tot felul de bărbaţi. 
Care urlau. La conducere era unul nou. Cred că Dave îl 
cheamă. 

— Dave şi mai cum? 

Lila făcea eforturi să n-o apuce pe dispeceră de umeri şi 
s-o zgâlţâie bine ca s-o dezmeticească. 

_ Linny se încruntă şi îşi privi mâinile. Se concentra. 
Încerca să-şi aducă aminte. 


e 648 œ» 


— Ba nu. Nu Dave. Frank. Un tip masiv. Purta o 
uniformă, da' nu una de poliţist. După aia şi-a pus o 
uniformă de-a noastră. Să-l fi chemat cumva Frank 
Gearhart? 

— Despre Frank Geary vorbeşti? Tipul de la Protecţia 
Animalelor? 

— Da, spuse Linny. Geary. Ai dreptate. Sora mea, n-ai 
văzut un om mai sever decât el. j 

Lila nu ştia ce să creadă despre vestea asta cu Geary. Îşi 
aduse aminte că venise la interviu pentru postul care, în 
cele din urmă, îi revenise lui Dan Treat. Sigur, Geary avea 
o personalitate absolut impresionantă - era inteligent, 
ager, sigur de sine - numai că ei nu-i convenise dosarul pe 
care el îl avea la Protecţia Animalelor. Dăduse mult prea 
multe amenzi şi primise mult prea multe reclamaţii. 

— Dar Terry ce face? El e primul în grad după mine, el 
ar fi trebuit să-mi ţină locul. 

— Terry e mangă, spuse scurt Linny. Ceilalţi făceau 
mişto de el. 

— Ce vrei să... 

Linny ridică mâna ca s-o oprească. 

— Chiar înainte să adorm, au venit nişte bărbaţi şi au zis 
că Terry voia armele din depozit din cauza situaţiei cu 
femeia aia de la închisoare. Cel care mi-a zis chestia cu 
armele era avocatul ăla din oficiu, cel despre care tu zici 
că-ţi aduce aminte de Will Gardner, din serialul Soţia 
perfectă. 

— Barry Holden? 

Lila nu mai înţelegea nimic. Precis că femeia de la 
penitenciar era Evie Black, iar Barry fusese cel care o 
ajutase să o bage la închisoare. Atunci, de ce ar... 

— Da, el. Cu încă două persoane. O femeie, cred că fata 
directoarei Coates. 

— Imposibil! exclamă Lila. Lucrează în Washington D.C. 

— Mă rog, atunci altcineva. Deja vedeam totul ca printr- 
o ceaţă groasă. Dar îl ţin minte pe Don Peters, pentru că a 
încercat să mă pipăie de Revelion la „Roata Neunsă”. 

— Peters de la penitenciar. Era împreună cu Barry? 


e 049 » 


— Nu. Peters a apărut după. Şi s-a înfuriat când a văzut 
că lipsesc nişte arme. A zis că „le-au luat pe alea bune” şi 
cu el era un puşti şi puştiul ăla a zis... a zis că... 

Linny făcu ochii mari la Lila: 

— A zis „Da' dacă i le duc lu' Norcross, la puşcărie? Cum 
o mai scoatem pe curva aia de acolo?” 

— Ce altceva îţi mai aduci aminte? Gândeşte-te bine, 
Linny, e foarte important! 

Dar oare ce ar fi putut să facă ea, Lila, în privinţa asta? 

— Nimic, oftă Linny. Cred că am adormit imediat după 
ce s-au cărat de acolo Peters şi puştiul ăla. Şi m-am trezit 
aici. 

Privi în jur cam speriată, neînţelegând încă unde a ajuns. 

— Lila? 

— Da. 

— Ai ceva de mâncare? Probabil că nu sunt moartă, 
pentru că mi-e o foame teribilă. 

— Sigur, zise Lila, ajutând-o să se ridice în picioare. Ce 
ai zice de nişte ouă cu pâine prăjită? 

— Aş zice că am ajuns în rai. Cred că aş fi în stare să 
mănânc vreo şase ouă şi încă să mai am loc în burtă pentru 
desert. 

Însă Linnette Mars n-a mai avut parte de niciun mic 
dejun. De fapt, ultima ei masă fusese cea din ziua 
anterioară (două tarte cu cireşe de la cutie, pe care le 
încălzise la cuptorul cu microunde din sala de relaxare a 
secţiei). Nici nu intraseră bine pe St George Street, când 
Lila a simţit cum mâna lui Linny începe să se topească în 
mâna ei. A mai apucat s-o vadă o ultimă dată, din colţul 
ochiului. Linny părea uluită de ce i se întâmplă. După care 
- puf! - şi Linny nu mai era acolo. În locul ei apăruse un 
nor de molii, care se înălţau acum spre cerul dimineţii. 


e 050 » 


1 


„N-ai de unde să ştii”, obişnuia să spună Lowell Griner 
Sr., „unde poţi să dai peste un zăcământ de cărbune. 
Câteodată n-ai nevoie decât de o singură lovitură de 
târnăcop şi ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap.” Aforismul 
acesta a ieşit din gura moşneagului cam la vremea când 
cei mai buni mineri din regiunea celor trei provincii 
ajunseseră deja la mama naibii, pe coclaurii Asiei de Sud- 
Est, unde s-au îmbolnăvit de ulcer tropical şi au fumat 
înlocuitori de heroină. Bătrânul Griner n-a putut să ia şi el 
parte la aventura asta, din cauză că-i lipseau două degete 
de la piciorul drept şi unul de la mâna stângă. 

Puţini dintre oamenii care au făcut umbră pământului au 
spus la viaţa lor mai multe prostii decât răposatul Lowell 
Griner Sr., care credea şi în OZN-uri, în duhurile 
răzbunătoare ale pădurilor şi în promisiunile deşarte ale 
companiilor miniere. I se zicea Lowell Griner cel Mare, 
probabil după cântecul „John cel Mare şi Rău” al lui Jimmy 
Dean!!. De zece ani Low cel Mare stătea culcat confortabil 
în sicriu, lângă o sticlă plină cu whisky Rebel Yell şi o 
pereche de plămâni la fel de negri ca minele în care îşi 
petrecuse cea mai mare parte a vieţii. 

Fiul său, Lowell Jr. (căruia i se spunea Low cel Mic, 
bineînţeles), a făcut haz de necaz amintindu-şi de vorbele 
tatălui său imediat după ce madam şerif Lila Norcross le 
confiscase zece kile de cocaină, metamfetamină cât să 
aprovizionezi o farmacie goală şi toate armele pe care le 
aveau el şi fratele lui mai mare, Maynard. Semnul clar că 
zăcământul lor cu noroc se secase brusc l-a primit atunci 
când poliţiştii spărseseră uşa de la conacul părintesc - o 
căsuţă ca vai de mama ei, pentru care epitetul dărăpănată 
nu era de ajuns. 

Cu toate că Low cel Mic (care avea de fapt un metru 


114 Jimmy Dean - cântăreţ şi compozitor de muzică country (n. tr.). 
e 651 » 


optzeci şi cinci şi cântărea o sută zece kilograme) nu 
regreta nimic din ce făcuse, îi părea foarte rău că nu 
durase mai mult. În săptămânile cât a stat cu Maynard în 
închisoarea din Coughlin, aşteptând transferul, şi-a 
petrecut mai tot timpul visând la vremurile bune: la 
maşinile sport, cu care făcuseră curse pe distanţe mici; la 
căsoaiele fiţoase pe care le spărseseră; la fetele pe care le 
regulaseră şi la gherţoii pe care-i călcaseră în picioare 
pentru că avuseseră nefericita inspiraţie să se bage în 
afacerile familiei Griner şi sfârşiseră îngropaţi pe dealuri. 
Cinci ani ei făcuseră legea în Munţii Blue Ridge. Fusese o 
perioadă al dracu' de fericită şi profitabilă, care acum se 
terminase. 

Mai bine zis, acum erau regulaţi în toate găurile. Poliţia 
le-a luat drogurile, le-a luat armele, o avea pe Kitty 
McDavid, care va depune mărturie şi va spune că l-a văzut 
în mai multe rânduri pe Lowell cumpărând droguri de la 
Cartel şi că l-a văzut cum l-a împuşcat pe cretinul ăla din 
Alabama, care încercase să-l plătească cu bancnote false. 
Poliţia avea chiar şi pachetul de C4 pe care-l puseseră bine 
pentru 4 Iulie. (Planul era să-l bage sub un siloz, pe care 
să-l lanseze cum lansează rachetele şmecherii ăia de la 
Cape Carnival.) Din păcate însă, Lowell nu credea că 
amintirile astea minunate l-ar putea ajuta să suporte 
detenţia pe termen lung. Pentru că, la un moment dat, ele 
se vor estompa şi vor dispărea şi pe el îl va cuprinde cea 
mai neagră depresie. 

Da, Low cel Mic se gândea să se sinucidă atunci când va 
rămâne fără amintiri. Nu-i era teamă de moartea asta. 
Teamă îi era că o să se sufoce de atâta plictiseală în celula 
aia, situaţia fiind cumva asemănătoare cu aceea a lui Low 
cel Mare, care în ultimii ani ai vieţii fusese țintuit într-un 
scaun cu rotile şi se adăpase cu whisky din sticlă şi oxigen 
din tub şi murise înecat de propria-i flegmă. Maynard, mai 
sărac cu duhul, probabil că o va duce acceptabil în 
puşcărie câteva decenii bune. Însă pe Lowell Griner Jr. cel 
Mic nu-l interesa o existenţă acceptabilă. Nu-l interesa să 
rămână cu cărţile proaste în mână doar ca să nu se ridice 


e 052 » 


de la masa de joc. 

Insă, în timp ce aşteptau desfăşurarea procedurilor 
premergătoare procesului, Dumnezeu şi-a adus aminte de 
ei şi le-a pus iar mâna în cap. De data asta prin intermediul 
Aurorei - instrumentul eliberării lor. 

Respectiva eliberare se petrecuse joia trecută, ziua în 
care boala somnului a ajuns în regiunea Munţilor Apalaşi. 
Lowell şi Maynard erau încătuşaţi de o bancă, în faţa sălii 
de şedinţe a tribunalului din Coughlin. li aşteptau pe 
procuror şi pe avocat, care ar fi trebuit să ajungă deja de o 
oră. 

— Ce puii mei! se revoltă aprodul care-i păzea. Mă duc 
să văd ce tot face judecătoarea Wainer de nu începe odată 
şedinţa. Nu sunt plătit suficient de bine ca să fac toată ziua 
pe bona unor jegoşi ca voi. 

Prin geamul din sticlă armată de vizavi de băncuţa lor, 
Lowell vedea bine că doamna judecător Weiner, singura 
dintre cei trei magistrați care considerase indicat să se 
prezinte la audieri, îşi lăsase capul în piept şi aţipise 
niţeluş. In momentul acela, niciunul dintre cei doi fraţi nu 
aflase despre Aurora. Şi nici puţiflenderul ăla de aprod. 

— Ce-aş mai vrea să-l ia în şuturi c-a trezit-o, a 
mărturisit Maynard. 

Insă nu au fost chiar şuturi atunci când aprodul a sfâşiat 
pânza care crescuse peste chipul Onorabilei Doamne 
Judecător Regina Alberta Wainer. Ci aproximativ, cum s-ar 
zice. 

Încătuşaţi de bancă, Lowell şi Maynard au vizionat toată 
scena prin geamul armat. A fost super. Înaltă de doar un 
metru cincizeci şi cinci, cu tot cu tocuri, judecătoarea s-a 
sculat şi l-a împuns pe aprod în piept cu peniţa de aura 
stiloului - aleluia! Dobitocul a căzut şi, profitând de asta, 
madama judecătoare a înhăţat ciocănelul şi a început să-l 
lovească în meclă, nedându-i vreme nici să se băşească şi 
nici să tipe  „Obiecţie,  Onorată Instanță!” Apoi 
judecătoarea Wainer a aruncat ciocănelul plin de sânge, s- 
a aşezat la locul ei, şi-a pus capul pe braţe şi şi-a continuat 
somnul. 


e 653 + 


— Văzuşi, frate? l-a întrebat Maynard. 

— Văzui. 

Maynard a clătinat din cap, fluturându-şi laţele lungi şi 
slinoase. 

— M-a lăsat mască, p-onoarea mea. 

— Şedinţa se suspendă, l-a aprobat Lowell. 

Maynard era primul născut, dar care primise numele 
unui unchi pentru că părinţii lui crezuseră că n-o să apuce 
să trăiască mai mult de o zi. Apucase. Şi acum avea o 
barbă de troglodit şi ochi bulbucaţi şi tâmpi. Chiar şi 
atunci când îi căra pumni vreunui amărât, tot mutra asta 
uluită o avea. 

— Şi acu' noi ce facem? 

Şi s-au apucat să buşească băncuţa până i-au rupt 
braţele de care erau încătuşaţi şi au intrat în sala de 
şedinţe, lăsând în urma lor o dâră de aşchii. Cu grijă, ca s- 
o n-o trezească din somn pe judecătoarea Wainer - acum 
pânza i se ţesea în jurul capului - au luat cheile aprodului 
şi şi-au desfăcut cătuşele. Cei doi fraţi au rechiziţionat şi 
arma puţiflenderului, pistolul cu electroşocuri şi cheile de 
la camioneta proprietate personală. 

— lete la căcatu' ăsta, zici că-i făcut dă o tarantulă! a 
şoptit Maynard, arătând spre noua robă a judecătoarei. 

— N-avem vreme, a spus Low cel Mic. 

Uşa din capătul coridorului, pe care au deschis-o cu 
cartela de acces a puţiflenderului, dădea într-un alt 
coridor. Au trecut pe lângă uşa deschisă a unei încăperi 
pentru personal, dar nu i-a băgat în seamă nimeni dintre 
cei aflaţi înăuntru - vreo zece, cincisprezece persoane: 
poliţai, secretare, avocaţi. Toţi stăteau cu ochii beliţi la 
NewsAmerica, unde se difuza un filmuleţ de groază cu o 
gagică Amish care s-a ridicat de pe masa pe care era 
întinsă şi l-a muşcat de nas pe tipul de lângă ea. 

La capătul acestui al doilea coridor era o uşă care dădea 
în parcare. Lowell şi Maynard au ieşit la aer curat şi la 
soare - doi zdrahoni, fericiţi ca nişte potăi la un concurs de 
lătrat. Camioneta puţiflenderului era parcată în apropiere, 
iar la bord au găsit multe CD-uri cu muzică country din 


e 654 + 


aceea bună şi adevărată. Cei doi fraţi Griner au picat de 
acord să-i asculte pe Brooks & Dunn, după care pe 
babalâcul ăla de Alan Jackson. 

Au luat-o pe cel mai scurt drum spre un camping din 
apropiere şi au oprit în spatele gheretei pădurarului, care 
fusese închisă de mai mulţi ani din cauza tăierilor 
bugetare. Doar ce s-au împins o dată în uşa de la ghereta 
amărâtă şi lacătul s-a şi spart. În dulap era o uniformă de 
femeie. Din fericire, cucoana fusese cam grasă, aşa că 
Lowell îi ordonă lui Maynard să-şi pună ţoalele alea pe el. 
Îmbrăcat astfel, i-a fost mult mai uşor să-l convingă pe 
şoferul unui Chevy Silverado să coboare din maşină ca să 
schimbe câteva cuvinte. 

— Mi-a expirat cumva permisul de acces în camping? l-a 
întrebat pe Maynard Tipul-cu-Silverado. Trebuie să 
recunosc că m-au dat peste cap ştirile despre boala aia. 
Cine a mai auzit de aşa ceva? 

A aruncat o privire la ecusonul lui Maynard şi l-a 
întrebat: 

— Cine a avut ideea să te boteze Susan? 

Low cel Mic a ieşit din spatele unui copac şi i-a răspuns 
aşa cum merita, crăpându-i ţeasta cu un lemn de foc. 
Tipul-cu-Silverado era cam cât el, aşa că Lowell s-a 
îmbrăcat cu hainele acestuia. Apoi cei doi fraţi au înfăşurat 
cadavrul într-o prelată şi l-au pus în portbagajul noului lor 
automobil. Au luat din camionetă şi CD-urile 
puţiflenderului şi au pornit spre cabana de vânătoare pe 
care o ţineau ca refugiu pentru zile rele. Pe drum au 
ascultat şi restul discurilor, trăgând concluzia că James 
McMurtry probabil că era comunist, dar Hank III era 
marfă de marfă. 

Ajunşi în cabană, au început să asculte când ştirile de la 
radio, când convorbirile de pe frecvenţa poliţiei, sperând 
să afle ceva despre măsurile luate în privinţa evadării lor. 

La început, pe Lowell l-a enervat totala nepăsare 
manifestată de autorităţi faţă de ei. Însă, a doua zi, 
informaţiile despre fenomenul Aurora - care explicau atât 
tratamentul violent la care l-a supus madam judecător pe 


e 055 + 


puţiflenderul de aprod, cât şi jegul ăla care-i crescuse pe 
faţă - au fost atât de multe şi de înspăimântătoare, că i-au 
evaporat neliniştea cât ai zice peşte. Cine să mai aibă timp 
pentru nişte infractori de la ţară, printre atâtea răzmeriţe, 
catastrofe aeriene, accidente nucleare şi demenţi care le 
incendiau pe gagicile alea adormite? 


2 


Luni, pe când Frank Geary punea la cale asaltul asupra 
penitenciarului pentru femei, Lowell stătea tolănit pe 
canapeaua mucegăită din cabana de vânătoare, ronţăind 
nişte păstramă de căprioară şi gândindu-se la următoarele 
lor acţiuni. Chiar dacă pentru moment autorităţile nu mai 
ştiau de capul lor, ordinea se va restabili curând într-o 
formă sau alta. De asemenea, dacă situaţia se agrava şi 
mai mult - aşa cum lăsa să se întrevadă încă de acum - 
autorităţile alea o s-o ia razna de tot, ceea ce însemna că o 
să se poarte fix ca-n Vestul Sălbatic: acum îi atârnăm în 
ştreang şi le punem întrebări mai încolo. Cândva tot îşi vor 
aduce aminte de fraţii Griner şi atunci îşi vor lustrui bine 
cizmele cu care le vor da şuturi în fund. 

La început, pe Maynard îl deprimaseră ştirile de la 
radio. 

— Adică pân’ aci ne-a fost, Lowell? întrebase el. 

Nici Low cel Mic nu era prea vesel, dar îi răspunsese că 
se vor gândi ei la ceva... de parcă ar fi avut la ce. Se 
gândea la un cântec vechi care zicea că păsările o fac, 
albinele o fac, până şi puricii educați o fac’. 

Insă starea de spirit a fratelui său s-a schimbat în bine 
atunci când acesta a descoperit un joc de puzzle într-un 
dulap. Acum Maynard, purtând doar chiloţii cu imprimeu 
de camuflaj, stătea în genunchi lângă măsuţa de cafea, bea 
o bere Schlitz şi lucra la puzzle-ul acela. Imaginea care 
trebuia refăcută îl înfăţişa pe Krazy Kat cu degetul vârât 
într-o priză. Lui Maynard îi plăceau mult puzzle-urile dacă 
nu erau prea grele. (Acesta era alt motiv pentru care pe 


"5 Ella Fitzgerald, „Let's Fall in Love” (n. tr.). 
e 656 » 


Lowell nu-l neliniştea posibilul viitor al fratelui său în 
spatele gratiilor. Aveau tone de puzzle-uri din astea la 
pârnaie.) Centrul jocului era aproape gata, dar pe May îl 
apucase criza că nu reuşea să facă peretele verde din jurul 
motanului ăluia cretin. Se tot văita că arăta tot la fel şi 
asta nu era corect. 

— Tre’ să distrugem probele, îl anunţă Lowell. 

— Ţi-am zis că i-am băgat capu' într-un buştean scobit şi 
restu' l-am aruncat într-o groapă. 

(Fratele mai mare al lui Low sfărâma trupuri omeneşti la 
fel cum alţii fac bucăţi o friptură de curcan. Hobby puţin 
cam prea excentric, dar care se pare că-i aducea multă 
satisfacţie.) 

— Ăsta ar fi un punct de plecare, da’ nu-i destul. Trebuie 
să  distrugem absolut tot, cât încă mai durează 
brambureala asta. Să nu mai lăsăm nimic care să le 
amintească de noi. 

Maynard îşi termină berea şi azvârli cutia pe jos. 

— Şi cum zici să facem asta? 

— În primul şi primul rând, o să dăm foc secţiei de 
poliţie din Dooling. Aşa vom scăpa de probe, îi explică 
Lowell. Asta-i numero uno. 

Expresia aiurită de pe chipul fratelui său îl făcu să 
priceapă că trebuia să ofere mai multe detalii. 

— Drogurile noastre sunt acolo, May. Le-au luat pe toate 
la percheziţie. Dacă le ardem, n-o să mai aibă nimic 
împotriva noastră. 

Lowell şi vedea clădirea în flăcări - superb! Până acum 
nu ştiuse cât de mult îşi dorea să radă de pe faţa 
pământului o secţie de poliţie. 

— După aia, ca să fim siguri că totul va fi în regulă, 
trecem pe la puşcărie şi-i facem o vizită lu' Kitty McDavid. 

Şi Low cel Mic îşi trecu un deget de-a curmezişul 
gâtului, ca să-i arate fratelui său cum anume avea să 
decurgă vizita respectivă. 

— Păi, nu o dormi deja? 

Low se gândise şi la acest aspect. 

— Da' dacă oamenii de ştiinţă ştiu cum să le trezească? 


e 057 » 


— Poate n-o să mai ţină minte nimic. Ştii tu, o să aibă 
chestia aia... amnezie... ca în Zile din viaţa noastră. 

— Şi dacă n-o să fie aşa, May? Când ai mai văzut tu să 
meargă totul strună? Pizda aia de McDavid poate să ne 
bage la bulău pe viaţă. Da’ nu ăsta-i cel mai important 
lucru. Cel mai important lucru e că ne-a turnat. Şi pentru 
asta trebuie să moară, indiferent de-i trează sau nu. 

— Tu chiar zici că o să putem ajunge la ea? îl întrebă 
Maynard. 

Adevărul era că Lowell habar n-avea, dar credea că 
merită să încerce. Norocul le surâde celor îndrăzneţi - 
auzise chestia asta într-un film. Ori poate într-o emisiune 
TV. Şi ce altă ocazie mai bună decât asta? Practic vorbind, 
jumătate din populaţia lumii dormea, iar cealaltă jumate se 
fâţâia de colo până dincolo ca un cârd de găini cu capetele 
tăiate. 

— Haide, că timpu’ nu stă după noi, May! Nu-i bine să 
amânăm. Plus că o să se-ntunece curând. Atunci e cel mai 
bine să acţionăm. 

— Unde ne ducem mai întâi? îl întrebă Maynard. 

Lowell nu ezită: 

— Să-l vedem pe Fritz. 

Fritz Meshaum îi reparase maşina lui Lowell Griner şi îl 
ajutase cu câteva transporturi. Drept răsplată, Lowell îl 
pusese pe nemţălău în legătură cu nişte traficanţi de arme. 
Pe lângă faptul că era un excelent mecanic, Fritz avea un 
ghimpe împotriva guvernului federal, aşa că nu rata nicio 
ocazie să-şi mărească propriul arsenal. Atunci când va veni 
ziua aia fatală în care FBl-ul va hotări să-i captureze pe 
toţi amărâţii de mecanici şi să-i expedieze la Guantanamo, 
Fritz va fi nevoit să se apere singur - şi chiar să-şi dea 
viaţa pentru libertate, dacă nu se va putea altfel. La fiecare 
întâlnire a lor, Fritzie i se lăudase cu câte o altă mitralieră 
sau tun, despre care zicea că e în stare să spulbere orice 
nenorocit care i s-ar împotrivi. (Chestia nostimă era că 
toată lumea vorbea că Fritz fusese bătut măr de un 
hingher. Cu toate astea, micuţu' Fritz nu se lăsa.) Ultima 
oară când îl văzuse Lowell, piticania bărboasă îi 


e 658 » 


prezentase cu mândrie ultima jucărie achiziționată: o 
bazooka adevărată, de fabricaţie rusească. 

Low trebuia să intre în puşcăria de femei ca să ucidă o 
turnătoare împuţită. Iar pentru misiunea asta, bazooka i-ar 
prinde foarte bine. 


3 


Jared nu o cunoscuse prea bine pe Gerda Holden - ea 
era în clasa a cincea, iar Jared era la liceu -, dar o ştia de 
la cinele luate împreună de familiile lor. Uneori se jucau 
jocuri video în subsol şi Jared o lăsa mereu să câştige. 
Multe nenorociri se întâmplaseră de când cu Aurora, dar 
acum a fost pentru prima oară când băiatul a văzut o 
persoană împuşcată. 

— Acum e moartă-moartă, nu-i aşa, tată? 

Jared şi Clint se aflau în grupul sanitar din aripa 
administrativă. Faţa şi cămaşa lui Jared erau pline cu 
sângele Gerdei. 

— Adică, a fost împuşcată, după care a şi căzut din 
maşina aia în mişcare. 

— Nu ştiu, răspunse Clint, care se sprijinea cu spatele 
de peretele acoperit cu faianţă. 

Fiul său îşi tampona apa de pe faţă cu un prosop de 
hârtie. Se uită în oglinda de deasupra chiuvetei, căutând 
ochii lui Clint. 

— Probabil, zise acesta. Da. Din ce mi-ai povestit tu, 
aproape sigur e moartă. 

— Şi tipul? Doctorul? Flickinger? 

— Da. Probabil că şi el. 

— Şi au murit din cauza femeii de aici? Din cauza acestei 
Evie? 

— Da, răspunse Clint. Din cauza ei. Trebuie s-o apărăm. 
De poliţie şi de oricine altcineva. Ştiu că pare lipsit de 
sens. Dar ea ne-ar putea ajuta să înţelegem ce se întâmplă, 
ea ar putea schimba situaţia şi... ai încredere în mine, 
Jared, bine? 

— Bine, tată. Da' ştii că unul dintre gardieni, tipul ăla, 


e 059 + 


Rand, zice că e un fel de vrăjitoare? 

— Nu pot să explic ce este, Jared. 

Cu toate că încerca să pară calm, Clint era negru de 
supărare - pe el, pe Geary, pe Evie. Glonţul ăla ar fi putut 
să-l lovească pe Jared. Ar fi putut să-l orbească. Să-l bage 
în comă. Să-l omoare. Nu îl bătuse el pe Jason, prietenul 
lui cel mai bun, în curtea soţilor Burtell, pentru ca fiul său 
să moară înaintea lui. Nu pentru asta dormise el înghesuit 
în paturi cu alţi copii care făceau pe ei. Nu pentru asta îşi 
abandonase el trecutul - din care făceau parte Marcus şi 
Shannon şi alţii. Şi nu pentru asta muncise el ca un sclav 
ca să facă rost de bani pentru plata studiilor de medicină. 

Shannon îi spusese odată, în urmă cu mulţi, foarte mulţi 
ani, că va ajunge bine dacă va reuşi să se stăpânească şi 
nu va omori pe nimeni. Numai că acum s-ar putea să fie 
nevoiţi să ucidă ca să scape din situaţia asta. EI s-ar putea 
să fie nevoit să ucidă. Straniu - gândul ăsta nu-l supăra 
atât de tare cum se aştepta. Situaţiile se schimbau şi 
recompensele se schimbau, dar poate că, în esenţă, era 
vorba despre unul şi acelaşi lucru: dacă vrei să primeşti 
milkshake-ul, atunci trebuie să fii gata de luptă. 

— Ce este? îl întrebă Jared. 

Clint îl privi întrebător. 

— Mi se pare că eşti cam încordat şi nervos, zise fiul lui. 

— Nu. Sunt foarte obosit, atâta tot. 

Il bătu uşor pe umăr şi-i spuse că are ceva de făcut. 
Trebuia să vadă dacă toţi sunt la locurile lor. 


4 


Nu era cazul să zică „[i-am spus eu.” 

Terry surprinse privirea lui Frank atunci când se 
îndepărtară de grupul strâns în jurul cadavrelor. 

— Ai avut dreptate, mormăi el. 

Şi scoase sticla de buzunar. Frank se gândi că poate ar fi 
bine să-l împiedice să bea. Dar nu o făcu. Şeriful interimar 
luă o duşcă zdravănă. 

— Ai avut dreptate în toate cele. Trebuie s-o capturăm 


e 660 » 


pe femeia aia. 

— Eşti sigur? îl întrebă Frank, de parcă el ar mai fi avut 
încă dubii. 

— Glumeşti? Uită-te la dezastrul ăsta! Vern e mort, fata 
aia l-a omorât şi a murit şi ea. Ţeasta avocatului e făcută 
zob. Poate că a mai supravieţuit un pic, da' acum e mort 
de-a binelea. Pe permisul de conducere al celuilalt tip scrie 
că îl cheamă Flickinger şi că-i doctor... 

— A murit şi el? Pe bune? 

Mare păcat! Flickinger fusese un degenerat, dar mai 
avusese o fărâmă de omenie în el şi încercase s-o ajute pe 
Nana. 

— N-am terminat. Norcross şi tipa aia, Black, şi toţi din 
penitenciar au acum la dispoziţie arme adevărate, arme pe 
care le-am fi putut folosi noi ca să-i convingem să se 
predea. 

— Ştim cine era cu ei? întrebă Frank. Cine era la volanul 
autorulotei? 

Terry vru să mai tragă o duşcă, dar nu mai avea ce. 
Înjură şi lovi cu piciorul într-o piatră de pe drum. 

Frank aşteptă răbdător răspunsul. 

— Un babalăc pe care-l cheamă Willy Burke, şuieră 
Terry Coombs printre dinţi. Zice că n-a mai încălcat legea 
de cincisprezece sau douăzeci de ani şi face voluntariat 
peste tot. Da' tot se mai ocupă cu braconajul. Când era 
tânăr, făcea băuturi alcoolice fără autorizaţie. Poate încă 
mai face. Lila nu şi-a bătut capul să încerce să-l prindă cu 
ceva. Cred că-i era simpatic. 

Oftă şi adăugă. 

— Şi mie mi-era. 

— În regulă. 

Frank hotărâse să nu-i spună despre telefonul primit de 
la Black. De fapt, atât de tare îl înfuriase apelul ăla, că i-ar 
fi fost foarte greu să-şi amintească toate detaliile discuţiei. 
Însă o parte nu putea s-o uite, chiar dacă s-ar fi străduit: 
cum îl ridicase în slăvi femeia aia pentru felul în care îşi 
protejase fetiţa la spital. Oare de unde aflase? Evie Black 
era la puşcărie în dimineaţa aia. Şi chestia asta îi revenea 


e 661 - 


în minte iar şi iar, oricât de mult ar fi vrut să nu se mai 
gândească la ea. Frank nu reuşise să găsească o explicaţie, 
aşa cum nu găsise nici în cazul moliilor care au ţâşnit din 
fragmentul de cocon pe care îl aprinsese Flickinger. Tot ce 
ştia era că Evie Black a încercat să-i atragă atenţia şi 
reuşise. Dar nu credea că femeia aia înţelege ce înseamnă 
să-i atragi lui atenţia. 

În orice caz, chestia era că Terry îşi revenise şi înţelegea 
despre ce este vorba, fără să mai aibă nevoie de alte 
imbolduri suplimentare. 

— Vrei să organizez o echipă? Sunt dispus să o fac, dacă 
asta-i dorinţa ta. 

Deşi ce-şi dorea el n-avea nicio legătură cu toată 
nebunia asta, Terry se declară de acord. 


5 


Apărătorii penitenciarului au scos în grabă cauciucurile 
de la roţile tuturor maşinilor şi camionetelor din parcare. 
Cu totul patruzeci de vehicule, inclusiv dubele pentru 
transportul deţinutelor. Billy Wettermore şi Rand Quigley 
le-au dat de-a dura şi le-au clădit în piramide în zona dintre 
gardul interior şi cel exterior, apoi le-au stropit din belşug 
cu benzină. Mirosul a acoperit repede izul de lemn ars 
care mai venea încă de la focurile mocnite din pădure. Nu 
s-au atins de roţile de la camioneta lui Scott Hughes, dar 
au aşezat-o de-a curmezişul în spatele porţii interioare, ca 
pe o barieră suplimentară. 

— Scott e mort după camioneta aia, i-a spus Rand lui 
Tig. 

— Preferi s-o pui pe-a ta în locul ei? l-a întrebat Tig. 

— Ce dracu’! a exclamat Rand. Normal că nu. Eşti 
nebun? 

Singurul vehicul de care nu s-au atins era autorulota lui 
Barry Holden, rămasă în parcarea pentru persoanele cu 
handicap, de lângă intrare. 


e 662 » 


După socotelile lui Frank, fără Vern Rangle, Roger 
Elway şi femeile polițiste care dormeau toate, mai 
rămăseseră doar şapte foşti subordonați ai şerifului Lila 
Norcross: Terry Coombs, Pete Ordway, Elmore Pearl, Dan 
„Negociatorul” Treat, Rupe Wittstock, Will Wittstock şi 
Reed Barrows. Echipă bună, în opinia lui Terry. Toţi aveau 
cel puţin un an vechime în poliţie, iar Pearl şi Negociatorul 
luptaseră în Afganistan. 

Cu cei trei pensionari rechemaţi la datorie - Jack 
Albertson, Mick Napolitano şi Nate McGee - se făceau 
zece. 

Adăugându-i şi pe cei trei voluntari: Don Peters, Eric 
Blass şi Frank Geary, echipa totaliza treisprezece membri. 
Număr cu noroc. 

Imediat, Frank a mai strâns încă şase voluntari, printre 
care se număra JT Wittstock (tatăl poliţiştilor cu acelaşi 
nume şi prim antrenor al echipei de fotbal de la liceul din 
Dooling), Pudge Marone (barman la „Roata Neunsă”, care 
nu a venit cu mâna goală, ci cu puşca Remington pe care o 
ţinea ascunsă sub bar), Drew T. Barry (proprietarul firmei 
de asigurări din oraş, individ integru şi vânător pasionat de 
căprioare), Carson Mugşchi-de-Fier Struthers (cumnatul lui 
Pudge, care participase cu succes în competiţia de box 
„Mănuşile Aurii” până când i-a spus doctorul că trebuie să 
se lase de sportul ăsta cât încă mai avea ceva creier rămas 
în cap) şi doi consilieri municipali - Bert Miller şi Steve 
Pickering (vânători foarte iscusiţi, la fel ca Drew T. Barry). 
Cu aceştia şase, echipa avea nouăsprezece membri, toţi 
dornici să fie de folos de îndată ce li s-a spus că femeia din 
închisoare ar putea deţine informaţii extrem de preţioase 
despre boala somnului, poate chiar leacul pentru ea. 


7 


Terry era mulțumit, dar voia douăzeci de oameni în 
echipă. Nu-i ieşea neam din minte imaginea lui Vern 
Rangle - chipul stors de sânge al acestuia şi gâtul lui 
sfâşiat. Imaginea asta îl urmărea în permanenţă la fel cum 


< 663 + 


îl urmărea şi Geary, mut ca o umbră, atent la orice gest al 
lui, punându-i la îndoială toate deciziile. 

De fapt, nici nu conta. Nu putea decât să meargă 
înainte: să treacă de Norcross ca să ajungă la Evie Black şi 
s-o convingă (sau s-o oblige) să pună capăt acestui coşmar. 
Terry nu ştia ce se va întâmpla atunci când vor pune mâna 
pe ea, dar era convins că acela va fi sfârşitul. Şi atunci 
când toate astea se vor fi terminat, va putea să încerce să- 
şi şteargă din minte amintirea chipului fără viaţă al lui 
Vern. Plus chipurile soţiei şi fiicei sale. Cu alte cuvinte, 
atunci se va pune serios pe băut ca să-şi oblige creierul să- 
l lase în pace. Îşi dădea seama că Frank îl încurajase să 
bea. Ei, şi ce? Şi ce dacă? 

Don Peters primise misiunea de a-i căuta pe toţi 
gardienii de sex masculin angajaţi la Penitenciarul Dooling 
şi a aflat destul de repede că doar patru mai erau alături 
de Norcross. Cel mult patru. Unul dintre ei, Wettermore, 
era un fătălău; iar altul, Murphy, fusese profesor de 
istorie. Dacă-i mai punea la socoteală şi pe târfa aia de 
Black şi pe ramolitul ăla de Burke, plus încă vreo doi sau 
trei alţii - doar ca să fie generos - însemna că aveau de-a 
face cu vreo zece amărâţi, cu siguranţă incapabili să-şi ţină 
nădragii pe ei atunci când vor fi atacați, indiferent câte 
arme aveau acum. 

Terry şi Frank s-au oprit la prăvălia de băuturi de pe 
Strada Principală. Era deschisă. Şi era aglomerată. 

— Oricum nu m-a iubit! mărturisea un tembel întregii 
clientele, agitând o sticlă cu gin şi puţind ca un sconcs. 

Rafturile erau aproape goale, dar Terry a găsit două 
sticle de gin, pe care le-a plătit cu bani despre care credea 
că vor ajunge curând să nu mai valoreze nici cât o ceapă 
degerată dacă nu se termina mai repede nebunia asta. O 
sticlă şi-o turnă în butelca de buzunar, iar pe cealaltă o 
împachetă într-o pungă de hârtie. Apoi, el şi cu Frank 
intrară pe o alee din apropiere, care dădea într-o curte 
sufocată de saci cu gunoi şi cutii din carton înmuiate de 
ploaie. La parter, între două ferestre cu folii de plastic în 
loc de geamuri, era uşa murdară şi zgâriată de la 


e 664 » 


apartamentul lui Johnny Lee Kronsky. 

Kronsky, figură legendară în această regiune a Virginiei 
de Vest, le deschise şi rămase cu ochii la punga de hârtie. 

— Aceia care-mi aduc daruri sunt bine-veniţi, le spuse el, 
înşfăcând sticla. 

În cameră nu era decât un singur scaun, revendicat 
imediat de Kronsky însuşi. Termină jumătate de sticlă din 
două înghiţituri enorme, fără să-i pese deloc de Terry sau 
de Frank. Mărul lui Adam i se rostogolea în sus şi în jos la 
fel ca pluta de la undiţă. Pe ecranul televizorului cu 
sonorul oprit se vedeau câţiva coconi cu femei care 
pluteau pe apa Oceanului Atlantic, ca nişte bărci de 
salvare nemaivăzute până acum. 

„Cum ar fi dacă i-ar veni vreunui rechin să muşte din 
una?” se întrebă Terry. „Probabil că va avea parte de 
surpriza vieţii lui.” 

Ce însemnau toate astea? Ce sens aveau? 

Ginul avea sens pentru el. Aşa că Terry scoase sticla de 
buzunar şi luă o duşcă. 

— Femeile alea au fost în avionul care s-a prăbuşit, le 
zise Johnny Lee. Interesant că sunt în stare să plutească, 
nu? Probabil că substanţa aia e al naibii de uşoară. 
Probabil cum e capocul!!6. 

— Ia te uită la ele! se minună Terry. 

— Da, da, n-ai mai văzut aşa ceva, mormăi Johnny Lee, 
plescăind din buze. 

Era detectiv particular autorizat, însă nu dintre aceia 
care urmăresc soţi necredincioşi sau rezolvă cine ştie ce 
mistere. Până în 2014, fusese angajat al companiei miniere 
Ulysses Energy Solution; se dăduse drept miner şi aşa a 
putut să tragă cu urechea la toate discuţiile despre 
sindicat şi i-a subminat pe liderii care păreau deosebit de 
vehemenţi şi eficienţi. Cu alte cuvinte, până în 2014, 
Johnny Lee fusese câinele de pază al companiei miniere. 

Apoi a apărut problema. De fapt, o grămadă de 
probleme. S-a surpat o galerie. Kronsky se ocupase de 
explozibili. Cei trei mineri îngropaţi în subteran tocmai 


116 Fibră vegetală, folosită la vestele de salvare (n. tr.). 
e 665 » 


vorbeau despre supunerea la vot a unui plan de acţiuni 
sindicale. Ca un făcut, unul dintre ei purta un tricou cu 
chipul lui Woody Guthrie!!”. Avocaţii de pe statul de plată 
al companiei Ulysses au reuşit să prevină depunerea 
plângerilor penale, argumentând în faţa juraţilor că nu 
fusese decât un accident tragic, însă Kronsky a fost obligat 
să se retragă din activitate. 

Atunci s-a întors în Dooling, oraşul lui natal. Acum, 
instalat în acest apartament perfect amplasat - după colţ 
de magazinul de băuturi -, se sinucidea lent cu ajutorul 
băuturii. In fiecare lună primea prin Federal Express câte 
un cec de la UES. O cucoană de la bancă i-a spus lui Terry 
că pe talon era mereu trecut un singur cuvânt: 
ONORARIU. Probabil că ONORARIUL acesta nu era prea 
mare, după cum foarte bine o dovedea apartamentul ieftin 
şi dărăpănat, dar Kronsky reuşea să se descurce cu el. 
Terry cunoştea bine întreaga poveste pentru că poliţia era 
chemată acolo aproape în fiecare lună de câte vreun vecin 
care auzise zgomot de sticlă spartă - erau sindicalişti care 
aruncau cu pietre sau cărămizi în geamurile lui Kronsky. 
Însă el nu  reclamase niciodată situaţia. Voia să 
demonstreze că nu era îngrijorat - pe J.L. Kronsky îl durea 
undeva de sindicat. 

Intr-o după-amiază, cu câteva zile înainte de izbucnirea 
Aurorei, Terry a ajuns să discute cu Lila despre Kronsky. Şi 
ea a spus: 

— Până la urmă tot o să apară un miner disponibilizat 
sau o rudă a celor care au murit din cauza lui şi o să-i 
zboare creierii. Trist e că amărâtul ăla o să zică „mersi”. 


8 


— Avem o problemă la penitenciar, spuse Terry. 
— Probleme sunt pretutindeni, stimate domn. 
Kronsky era tras la faţă şi ochii lui întunecaţi erau foarte 


117 Woody Guthrie (1912-1967) - compozitor şi interpret de muzică 
folk, ale cărui cântece conţineau critici la adresa inechităţii sociale (n. 
tr.). 


< 666 » 


adânciţi în orbite. 

— Alea nu ne interesează, zise Frank. Contează ce-i aici. 

— Nu-mi pasă ce contează pentru tine, răspunse Johnny 
Lee şi termină tot ginul. 

— Am vrea să ne ajuţi să aruncăm ceva în aer. 

Barry Holden şi complicii lui furaseră o mulţime de arme 
din secţia de poliţie, însă nu observaseră pachetul cu C4 
confiscat de la fraţii Griner. 

— Te pricepi la explozibilii plastici, da? 

— S-ar putea să mă pricep, zise Kronsky. Mie ce-mi iese 
din asta, stimate domn? 

Terry făcu un calcul. 

— Uite ce-ţi iese. Pudge Marone, de la „Roata Neunsă”, 
e de partea noastră şi eu cred că o să-ţi dea să bei gratis 
până la sfârşitul vieţii. 

Sfârşit care nu putea fi prea departe, presupunea Terry. 

— Hm! mormăi Johnny Lee. 

— Şi, fireşte, ai acum ocazia să-i faci oraşului tău un 
serviciu. 

— Din partea mea, Doolingul poate să se ducă la dracu”, 
spuse Johnny Lee Kronsky, dar... de ce nu? Chiar, de ce n- 
aş face-o? 

Aşa s-a întâmplat de au ajuns la un total de douăzeci de 
membri. 


9 


Penitenciarul Dooling nu avea turnuri de pază, ci doar 
un acoperiş plat, gudronat, prin care treceau coşuri de fum 
şi coloane de aerisire. Acolo nu se putea ascunde nimeni, 
pentru că marginea din cărămidă era înaltă de doar 
cincisprezece centimetri. Willy Burke a studiat acoperişul, 
apoi i-a spus lui Clint că, deşi apreciază perspectiva de trei 
sute şaizeci de grade asupra întregului perimetru, îşi 
apreciază mult mai mult ouţele proprii şi personale. 

— Păi, nimic de-aici nu poate să oprească gloanţele. 
Care-i treaba cu magazia aia de colo? întrebă bătrânul 
arătând în jos. 


e 667 » 


Clădirea cu pricina era trecută drept MAGAZIE 
ECHIPAMENTE în planul închisorii, dar acolo se găseau 
acum de toate - de la maşina de tuns iarba pe care o 
foloseau  deţinutele (doar cele de încredere) ca să 
îngrijească terenul de softball, la unelte de grădinărit, 
echipamente sportive şi teancuri de ziare şi reviste 
mucegăite, legate cu sfoară. Important însă era faptul că 
era construită din blocuri de ciment. 

Au coborât şi s-au dus să o inspecteze. Clint a scos un 
scaun şi Willy s-a aşezat pe el, sub streaşină. 

Din locul acela, nu-l putea vedea nimeni din dreptul 
gardului, dar era vizibil pentru oricine s-ar fi aflat între 
magazie şi clădirea închisorii. 

— Dacă ar veni doar dintr-o singură parte, n-ar trebui să 
am vreo problemă, spuse Willy. Am să-i văd cu coada 
ochiului şi am să mă adăpostesc. 

— Şi dacă vin din ambele părţi în acelaşi timp? îl întrebă 
Clint. 

— Atunci am dat de dracu. 

— Ai nevoie de ajutor. De întăriri. 

— Când zici asta, doctore, mă faci să regret că nu m-am 
dus mai des la biserică în tinereţe. 

Bătrânul se purta amabil cu el. Când a ajuns la 
penitenciar, i-a cerut lui Clint un singur lucru: să-l asigure 
că Lila ar fi fost de acord cu această acţiune. Clint i-a oferit 
cu dragă inimă această garanţie, deşi în această etapă nu 
mai era chiar atât de convins că aşa ceva şi-ar fi dorit Lila. 
Parcă Lila dispăruse de ani buni din viaţa lui. 

Clint se străduia să răspundă cu aceeaşi atitudine 
amabilă, în ciuda pericolelor din jur. Dar ce-i mai rămăsese 
din simţul umorului zăcea acum în mijlocul drumului, 
alături de Gerda Holden şi Garth Flickinger. 

— Tu ai luptat în Vietnam, Willy, nu-i aşa? 

Willy ridică palma stângă, scobită şi plină de cicatrice. 

— Nişte bucățele din mine au mai rămas pe undeva pe 
acolo. 

— Cum a fost? îl întrebă Clint. Probabil că ţi-ai pierdut 
câţiva prieteni. 


< 668 » 


— O, da, spuse Willy. Mi-am pierdut destui. Ce să-ţi zic? 
În cea mai mare parte a timpului am fost speriat. Confuz. 
De fapt, tot timpul m-am simţit aşa. La fel te simţi şi tu 
acum? 

— Da, recunoscu Clint. Nu sunt pregătit pentru aşa 
ceva. 

Stăteau de vorbă în lumina lăptoasă a după-amiezii. 
Clint se întreba dacă bătrânul îi putea descifra emoţiile - 
teamă şi confuzie, sigur că da, însă şi entuziasm. Un fel de 
euforie stranie însoțea toate aceste pregătiri, însoțea 
gândul la frustrările şi panica şi pierderile pe care le vor 
provoca părţii adverse. Clint simţea cum sângele i se 
umple de adrenalină, hormonul agresivităţii încă de pe 
vremea primatelor despre care vorbea Darwin. 

Îşi spunea că nu trebuie să gândească astfel. Poate că nu 
trebuia, dar îl făcea să se simtă bine. Parcă un alt tip, care 
arăta identic, la volanul unei decapotabile, s-a oprit la 
semafor alături de vechiul Clint, l-a salutat scurt din cap, 
apoi culoarea semaforului s-a făcut verde, acel alter ego a 
călcat pedala de acceleraţie şi vechiul Clint a rămas să 
privească lung în urma lui. Noul Clint trebuia să se 
grăbească pentru că era în misiune şi asta îl făcea să se 
simtă bine. 

În timp ce ocoleau închisoarea, Willy i-a povestit despre 
moliile şi batistele de zâne pe care le văzuse lângă rulota 
lui Truman Mayweather. Milioane de molii - aşa i se 
păruse - care acopereau în întregime crengile copacilor şi 
care zburau în roiuri mari prin pădure. 

— Ea le-a adus? 

Şi Willy auzise zvonurile, la fel ca toată lumea. 

— Femeia aia de aici? 

— Da, răspunse Clint. Şi asta nu e totul. 

Willy spuse că nici nu se îndoia. 

Au scos un al doilea scaun şi i-au încredinţat o puşcă 
automată lui Billy Wettermore. Aşa aveau câte un om la 
fiecare capăt al magaziei. Nu era o soluţie perfectă, însă 
nu aveau alta. 


< 669 » 


10 


Trupul lui Linny Mars zăcea pe jos, în spatele ghişeului 
de informaţii din secţia de poliţie. Era înfăşurată în cocon, 
iar pe ecranul laptopului de lângă ea încă se difuza 
filmuleţul cu prăbuşirea roții gigantice din Londra. Terry 
bănuia că femeia adormise şi alunecase de pe scaun. Acum 
coconul ei bloca parţial culoarul care ducea la celelalte 
birouri ale secţiei. 

Kronsky păşi peste ea şi porni să caute magazia cu 
probe. Terry se enervă şi strigă după el: 

— Hei, n-ai văzut că zace cineva pe jos? 

— Nu-i nimic, Terry, îl linişti Frank. Ne ocupăm noi de 
ea. 

O transportară pe Linny într-o celulă şi o întinseră pe 
saltea. 

Nu dormea de prea multă vreme. Pânza de pe ochi şi 
gură nu apucase încă să se îngroaşe. Buzele i se 
strâmbaseră într-o expresie de fericire euforică - poate 
pentru că încetase să se mai lupte ca să rămână trează. 

Terry mai luă o înghiţitură de gin. Şi parcă peretele 
celulei vru să se năpustească la el, aşa că întinse mâna să-l 
oprească. Ameţeala îi trecu după câteva clipe. 

— Mă  îngrijorezi, îi zise Frank. lei prea... multe 
medicamente. 

— Ba mă simt super, zise Terry, alungând molia care-i 
zbura pe lângă ureche. Te bucuri că recurgem la arme, 
Frank? Asta voiai, nu? 

Frank îi aruncă o privire lui Terry. O privire lungă, 
inexpresivă, dar deloc amenințătoare. Se uita fix la Terry 
aşa cum se uită copiii la ecranul televizorului, dând 
impresia că şi-au părăsit trupurile. 

— Nu, spuse el în cele din urmă. N-aş zice că mă bucur. 
Asta-i treaba pe care o avem de făcut, fie că ne place sau 
nu. 

— Mereu îţi spui chestia asta înainte să tragi un şut în 
curul cuiva? îl întrebă Terry. 

Curiozitatea lui era sinceră şi deloc insinuantă. Tocmai 


e 070 œ» 


de aceea se miră să-l vadă pe Frank tresărind puternic, de 
parcă l-ar fi pălmuit cineva. 

Kronsky era în sala de aşteptare.  Descoperise 
explozibilul plastic şi nişte dinamită pe care o găsise 
cineva în balastiera de lângă terenul fraţilor Griner şi o 
predase poliției. Johnny Lee avea o expresie 
dezaprobatoare. 

— Măi, băieţi, dinamita asta nu tre' să stea aici. Se 
învecheşte şi o apucă năbădăile. Pe când C4 ăsta... 

Şi scutură pachetul, dându-i fiori de groază lui Frank. 

— Peste ăsta puteţi să treceţi cu un camion şi tot nu se 
întâmplă nimic. 

— Deci nu iei dinamita? îl întrebă Terry. 

— De unde-ţi veni ideea asta? sări ofensat Kronsky. 
Iubesc dinamita. E o dragoste eternă. Dinamita ţine de 
tradiţie. Trebuie doar s-o înfăşor într-o pătură, nimic mai 
mult. Sau poate o avea Frumoasa aia Adormită de colo 
vreun pulovăraş mai gros în dulap. Să nu uit! Am nevoie şi 
de nişte chestii de la magazinul cu articole de bricolaj. 
Vreau să sper că poliţia are cont deschis acolo. 

Inainte de plecare, Terry şi Frank au mai încărcat 
armele şi muniţia nefurate într-o geantă şi au luat toate 
căştile şi vestele antiglonţ pe care le-au găsit. Nu erau 
prea multe, dar în potera pe care o organizaseră - nu mai 
avea niciun rost să se ascundă după deget şi s-o numească 
altfel - erau destui oameni care aveau să-şi aducă armele 
de acasă. 

N-au găsit niciun pulover de-al lui Linny în dulap, aşa că 
Johnny Lee a înfăşurat dinamita în nişte prosoape luate din 
grupul sanitar. Acum o ţinea la piept ca pe un prunc abia 
născut. 

— S-a făcut cam târziu pentru un atac, observă Frank. 
Presupunând că vom ajunge la asta. 

— Ştiu. Deocamdată ne ocupăm poziţiile şi ne asigurăm 
că toată lumea ştie ce are de făcut şi cine-i şeful, spuse 
Terry, privindu-l cu subînţeles pe Frank. Vom rechiziţiona 
câteva autobuze şcolare de la autobaza oraşului şi blocăm 
cu ele intersecţia dintre Route 31 şi West Lavin, acolo 


e 671 » 


unde am făcut şi barajul. Punem şase sau opt băieţi de 
pază... la... 

Şi desenă un cerc în aer. 

Frank se grăbi să-l ajute. 

— Perimetru. 

— Da, acolo. Dacă o să trebuiască să intrăm, o s-o facem 
mâine-dimineaţă, pe latura dinspre est. O să avem nevoie 
de vreo două buldozere ca să spargem gardul. Trimite-i pe 
Pearl şi pe Negociator să le ia din parcul de utilaje al 
Departamentului de Lucrări Publice. O să găsească cheile 
în rulota de acolo. 

— În regulă, spuse Frank. 

Nu minţea, chiar era în regulă. Lui nu i-ar fi trecut prin 
minte chestia cu buldozerele. 

— Mâine-dimineaţă la prima oră, spargem gardul cu 
buldozerele şi traversăm parcarea spre clădirea principală. 
Lor o să le bată soarele în ochi. Pasul întâi: îi împingem 
spre interiorul clădirii, departe de uşi şi geamuri. Pasul 
doi: Johnny Lee aruncă în aer uşile şi intrăm. Le cerem să 
depună armele şi să se predea. Şi cred că o s-o facă. O să 
trimitem câţiva băieţi în spate ca să ne asigurăm că n-o 
şterg pe acolo. 

— Logic, spuse Frank. 

— Dar înainte de toate astea... 

— Înainte? 

— Discutăm cu Norcross. În seara asta. Faţă în faţă, 
dacă are curajul. li oferim şansa să o predea pe femeia aia 
înainte să se întâmple vreo tragedie. 

Lui Frank i se citea dezaprobarea în ochi. 

— Ştiu care-i părerea ta, Frank, dar e un om rezonabil şi 
o să priceapă că aşa trebuie să facă. In fond, răspunde de 
mai multe vieţi, nu doar de a femeii ăleia. 

— Şi dacă se împotriveşte în continuare? 

Terry ridică din umeri: 

— Atunci intrăm şi o luăm. 

— Indiferent de consecinţe? 

— Indiferent. 

Acestea fiind zise, au ieşit din secţie şi Terry a încuiat 


e 072 » 


uşile duble în urma lor. 
11 


Rand Quigley şi-a luat trusa de scule şi a meşterii vreo 
două ceasuri la gemuleţul armat din peretele de beton al 
sălii de vizite. 

Tig Murphy a stat lângă el, fumând şi bând o cola. Se 
abrogase regula cu fumatul interzis. 

— Dacă ai fi o deţinută, îi spuse Rand, ai primi cinci ani 
în plus la sentinţă doar pentru chestia asta cu fumatul. 

— Bine că nu sunt, nu? 

Şi Tig scutură scrumul pe jos, hotărându-se să nu spună 
ce gândea cu adevărat: dacă a fi prizonier înseamnă să fii 
încuiat într-un loc, atunci, clar, toţi erau acum prizonieri. 

— Măi, fratele meu, da' ştiu că au lucrat ceva la clădirea 
asta! 

— Înî. Au vrut s-o facă închisoare. 

— Ha-ha-ha! 

Când geamul căzu în cele din urmă, Tig începu să 
aplaude. 

— Mulţam fain, doamnelor şi domnilor, îl imită Rand pe 
Elvis. Mulţam fain de tot. 

Odată fereastra scoasă, Rand s-a căţărat pe masa pe 
care o aduseseră acolo şi şi-a vârât arma prin 
deschizătură. Acesta era locul lui, cu vedere excelentă spre 
parcare şi poarta din faţă. 

— Ăia îşi închipuie că ne căcăm pe noi de frică, spuse 
Rand. Da’ nu-i aşa. 

— Că bine zici, Randy, amice! 

Clint băgă capul pe uşă. 

— Tig, vino cu mine! 

Urcară amândoi până la etajul Aripii B. Aici era cel mai 
înalt punct al penitenciarului, singurul etaj al clădirii. 
Celulele aveau geamuri care dădeau spre West Lavin. Erau 
mai rezistente decât ferestruica din sala de vizite - groase, 
armate şi intercalate între straturile de beton. Greu de 
imaginat că Rand ar fi putut să scoată vreunul folosindu-se 


e 073 + 


doar de sculele din trusă. 

— Nu putem să apărăm latura asta, spuse Tig. 

— Ştiu, zise Clint, dar este un post de observaţie al 
naibii de bun. Plus că nici nu trebuie să apărăm nimic, nu? 
Nu au cum să intre pe aici. 

Tig era cu totul de acord. La fel şi Scott Hughes, care 
trăgea cu urechea dintr-o celulă din apropiere. 

— Sunt sigur că tot o să muriţi într-un fel sau altul şi să 
nu vă bazaţi pe mine să vă plâng de milă, le strigă el. Da’ 
Psiho are dreptate. Doar cu o bazooka poţi să dai gaură în 
zidul ăsta. 


12 


În ziua când două grupări adverse de bărbaţi din 
Dooling s-au înarmat şi s-au pregătit de război, în regiunea 
celor trei provincii mai existau aproximativ o sută de femei 
încă treze. Una era Evie Black; alta era Angel Fitzroy; alta 
era Jeanette Sorley. 

A patra era Vanessa Lampley. De dimineaţă soţul ei n-a 
mai rezistat şi a adormit în fotoliu, permițându-i ei să facă 
ce îşi pusese deja în minte. De când i se întorsese acasă 
soţia - după ce o împuşcase şi o omorâse pe deţinuta Ree 
Dempster -, Tommy Lampley făcuse toate eforturile 
posibile ca să rămână treaz alături de ea. Van se bucurase 
că nu era singură. Însă o emisiune culinară de la televizor 
i-a pus capac lui Tommy şi l-a dus pe tărâmul viselor prin 
intermediul unui curs practic de gastronomie moleculară. 
Van a mai stat puţin ca să se asigure că dormea dus şi abia 
după aceea a plecat. Nu avea de gând să-şi încarce soţul 
(cu zece ani mai în vârstă decât ea, cu şolduri din titan şi 
suferind de angină) cu sarcina ingrată de a-i veghea trupul 
câţi ani ar mai fi avut de trăit. Plus că nici nu avea chef să 
se transforme în cea mai lamentabilă piesă de mobilier din 
lume. 

Cu toate că era îngrozitor de obosită, nu-şi pierduse 
chiar toată sprinteneala şi a reuşit să se furişeze afară din 
cameră fără să-l trezească din somn. S-a dus în garaj, şi-a 


e 674 œ» 


luat de acolo puşca de vânătoare şi a încărcat-o. A ridicat 
uşa, a pornit ATV-ul şi a plecat. 

Planul Vanessei era simplu: o va lua prin pădure până pe 
colina de deasupra drumului, va respira aerul curat, va 
admira priveliştea, îi va scrie câteva rânduri soţului ei şi îşi 
va lipi ţeava sub bărbie. Noapte bună! Bine măcar că n- 
aveau copii ca să-şi facă griji pentru ei. 

Fiind atât de epuizată, conducea încet, pentru că-i era 
teamă să nu facă vreun accident. Anvelopele masive ale 
ATV-ului răscoleau pământul şi pietricelele o înţepau în 
braţele groase. Însă pe Van n-o deranja. Aşa cum n-o 
deranja nici ploaia măruntă. În ciuda oboselii, parcă toate 
simţurile îi deveniseră cumva mai vii. Oare ar fi fost mai 
bine să moară pe nepusă masă, aşa cum se întâmplase cu 
Ree? Van reuşea să-şi pună această întrebare, numai că 
mintea ei nu mai era în stare să dea un răspuns 
satisfăcător. Orice opinie se destrăma înainte să se ţeasă. 
De ce se simţea atât de prost că împuşcase o deţinută care 
ar fi omorât-o pe alta dacă nu ar fi intervenit ea? De ce se 
simţea atât de prost pentru că îşi făcuse datoria? Nici 
răspunsurile la aceste întrebări nu voiau să se închege. 

Van ajunse pe colină când se însera. Opri motorul ATV- 
ului şi coborî. În depărtare, în direcţia penitenciarului, 
plutea o ceaţă întunecată, reziduurile umede de la 
incendiul de vegetaţie care se stinsese la un moment dat 
de la sine. Sub ea, terenul cobora într-o pantă domoală şi 
lungă. La capătul ei curgea o apă tulbure şi umflată de la 
ploaie. Cam la o sută de metri deasupra apei era o cabană 
de vânătoare cu acoperişul învelit în muşchi verde. Din 
horn ieşeau nişte norişori piperniciţi de fum. 

Vanessa se căută prin buzunare şi îşi dădu seama că 
uitase complet să-şi ia o foaie de hârtie şi ceva de scris. Li 
veni să râdă - ei, cât de complicat e să te sinucizi? -, dar 
nu reuşi să scoată decât un oftat firav. 

Nu mai avea ce face, însă gestul ei ar trebui să fie 
limpede oricui. Cu condiţia să o găsească cineva aici. Cu 
condiţia să-i pese cuiva de ea. Van îşi luă puşca de pe 
umăr. 


e 675» 


Uşa cabanei se deschise cu zgomot chiar atunci când 
reuşise să-şi proptească ţeava sub bărbie. 

— Ar face bine să mai aibă aruncătoarea aia de bombe. 

În ciuda distanţei, vocea de bărbat îi sună desluşit în 
urechi. 

— Ori o să-i pară rău că hingheru' ăla nu l-a rezolvat de 
tot. Vezi de ia şi scanerul. Vreau să fiu la curent cu ce fac 
poliţaii. 

Van lăsă puşca jos şi văzu doi bărbaţi care se urcară 
într-o camionetă Silverado şi plecară de acolo. Era 
convinsă că-i mai văzuse undeva şi precis că nu se 
întâlnise cu şobolanii ăştia jegoşi la cine ştie ce recepţie 
organizată de primărie. Dacă n-ar fi fost atât de obosită şi- 
ar fi amintit imediat cum îi cheamă. Dar acum parcă avea 
mintea plină cu noroi. Şi încă mai simţea zdruncinăturile 
ATV-ului, deşi coborâse din el şi-i oprise motorul. Incepuse 
să vadă şi nişte puncte luminoase. 

După ce camioneta nu se mai văzu, Vanessa se hotări să 
coboare şi să cerceteze cabana. Precis va găsi înăuntru 
ceva pe care să-şi noteze ultimele gânduri - fie chiar şi 
spatele unei file de calendar vechi de câţiva ani. 

— Şi mai am nevoie şi de ceva cu care să-mi prind biletul 
de cămaşă, spuse ea tare. 

Propria-i voce i se părea pâcloasă şi străină. Vocea 
altcuiva. Şi, da, chiar era cineva. În spatele ei. Însă, atunci 
când întoarse capul, persoana aceea dispăruse. I se 
întâmpla tot mai des acum să vadă siluete cu coada 
ochilor. Halucinaţii. Cât timp poţi să stai nedormit fără să- 
ţi pierzi orice urmă de rațiune şi să înnebuneşti de-a 
binelea? 

Van se urcă din nou în ATV şi cobori colina până la 
poteca spre cabană. 

În căsuţa aceea mirosea a fasole, a bere, a carne de 
căprioară friptă şi a vânturi trase de bărbaţi. Masa era 
plină de vase murdare, chiuveta dădea pe dinafară de alte 
vase, iar pe plita cu lemne erau alte oale şi tigăi cu resturi 
vechi şi scârboase de mâncare. Pe poliţă era aşezată poza 
unui bărbat cu zâmbet fioros şi pe cap cu o pălărie 


e 076 » 


țărănească trasă peste urechi. Bărbatul acela ţinea un 
târnăcop sprijinit de umăr. Vanessa se uită lung la 
fotografia sepia şi îşi dădu seama cine fuseseră cei doi 
bărbaţi de mai devreme. Când ea nu avea mai mult de 
doisprezece ani, tatăl ei i-l arătase pe individul din poză 
odată când acesta intra la Roata Neunsă. 

— Ala-i Lowell Griner cel Mare, îi spusese tata. Vreau să 
te ţii la distanţă de el, scumpo. Dacă îţi va da vreodată 
bună ziua, tu să fii fată politicoasă, să-i răspunzi frumos şi 
să-ţi vezi de drumul tău. 

Deci cei doi erau fii lui Lowell cel Mare - nişte secături, 
la fel ca părintele lor. Maynard şi Low cel Mic Griner, în 
carne şi oase şi călătorind cu o camionetă nouă, când ar fi 
trebuit să fie închişi în Coughlin, aşteptând să fie judecaţi 
pentru mai multe capete de acuzare, printre care şi o 
crimă la care fusese de faţă Kitty McDavid, care acceptase 
să depună mărturie împotriva lor. 

Van văzu un carneţel jerpelit, atârnat de o sfoară pe 
peretele din scânduri de pin al coridorului scurt, care 
probabil că ducea spre dormitoare. O foaie din el ar fi 
tocmai bună pentru biletul ei de adio, însă hotări dintr- 
odată că mai voia să rămână în viaţă şi trează încă puţin. 

leşi din cabană, bucuroasă că scapă de duhoarea 
dinăuntru. Plecă de acolo, conducându-şi ATV-ul cât de 
repede îndrăznea s-o facă în situaţia dată. După vreun 
kilometru şi jumătate, poteca intra într-unul dintre 
numeroasele drumuri neasfaltate ale Doolingului. Spre 
stânga încă se mai vedea praful ridicat - nu prea mult, că îl 
domolise burniţa, dar suficient cât să-i indice pe unde o 
apucaseră evadaţii. Aveau un avantaj destul de mare faţă 
de ea, dar terenul era deschis şi în pantă, aşa că reuşi să le 
vadă camioneta în depărtare şi înţelese că indivizii se 
îndreptau către oraş pe Route 7. 

Van se plesni cu putere peste amândoi obrajii şi se luă 
după ei. Ploaia o udase până la piele, dar frigul o va ajuta 
să rămână trează. Cât se va putea. Dacă ea ar fi fugit de o 
condamnare pentru crimă, acum deja ar fi fost la 
jumătatea drumului spre Georgia. Dar cei doi aveau alte 


e 677 œ» 


gânduri; se întorceau în oraş, cu siguranţă ca să comită 
altă fărădelege, aşa cum le stătea în obicei. Van voia cu tot 
dinadinsul să afle ce aveau de gând să facă şi - de ce nu? - 
să-i oprească. 

Poate că o motivau şi remuşcările pentru ce-i făcuse lui 
Ree. 


e 678 œ» 


XI 


1 


Fritz Meshaum nu a vrut să le dea bazooka gratis. Dar 
atunci când May l-a apucat de umeri şi Low i-a răsucit 
mâna la spate până între omoplaţi, s-a răzgândit şi a 
deschis chepengul din podeaua cocioabei în care locuia, 
arătându-le fraţilor Griner comoara după care veniseră. 

Low cel Mic se aştepta să fie verde, ca alea din filmele 
despre al Doilea Război Mondial, însă bazooka lui Fritz era 
vopsită într-un negru prăfuit şi avea pe o latură un număr 
de serie foarte lung, iar sub el nişte litere din alea 
caraghioase pe care le folosesc ruşii. În jurul gurii avea o 
coajă de rugină. Lângă ea se afla o geantă din pânză cu 
douăsprezece proiectile, inscripţionate cu alte cuvinte 
ruseşti. Tot acolo mai erau şi vreo zece puşti şi douăzeci de 
pistoale, majoritatea semiautomate. Cei doi şi-au îndesat 
câteva la brâu. Un pistol la centura unui bărbat îi face pe 
ceilalţi să se dea la o parte din drumul lui. 

— Aia ce-i? întrebă May, arătând spre un pătrat din 
plastic negru şi lucios, de deasupra piedicii de la trăgaci. 

— Habar n-am, răspunse Fritz. O fi vreun număr de 
ordine, sau cam aşa ceva, după care să ţină scriptologii 
socoteala. 

— Scrie în engleză, observă May. 

Fritz ridică din umeri. 

— Şi ce? lo am o şăpcălie John Deere!!8 cu o etichetă pă 
care scrie în chinezeşte. Toată lumea vinde toate 
căcaturile la toată lumea. Aşa merg trebile din cauza la 
jidani. Că jidanii... 

— Lasă-ne în pace cu jidanii tăi! îl repezi Low cel Mic. 

Dacă îl lăsa pe Fritz să se ambaleze pe tema evreilor, în 
scurt timp ar fi ajuns să înjure guvernul federal şi ei ar fi 
rămas ghemuiţi pe vine în jurul găurii ăleia din duşumea 


118 John Deere - companie americană, producătoare de echipamente 
agricole şi de construcţii (n. tr.). 


e 679 œ» 


până la sfârşitul primăverii. 

— Nu mă interesează decât dacă e în stare de 
funcţionare. Că, dacă nu-i, mai bine spune-mi acu’, 
altminteri ne întoarcem şi-ţi smulgem boaşele. 

— Io zic c-ar trebui oricum să i le smulgem, Low, 
interveni May. Aşa zic io. Pe pariu că-s cât nişte alune. 

— Funcţionează, funcţionează, se grăbi să-i asigure 
Fritz, referindu-se probabil la bazooka, nu la ouăle lui. 
Acu” lăsaţi-mă în pace, bagabonţilor! 

— Băăă, da’ ce tare-n gură e tipu’ ăsta, frate-miu! 
remarcă Maynard. 

— Este, spuse Low cel Mic. Ai dreptate. Da’ o să-l iertăm 
de data asta. Pune mâna şi ia vreo două praştii din alea. 

— Nu-s praştii, se indignă Fritz. Sunt puşti automate din 
dotarea arma... 

— Mi-ar conveni să-ţi pui lacăt la gură, îi zise Low. Şi ce- 
mi convine mie ar trebui să-ţi convină şi ţie. O să plecăm 
acum, da', dacă bazooka asta nu merge, o să ne întoarcem 
şi o să ţi-o vârâm între bucile alea fleşcăite pân’ la trăgaci. 

— Da, dom'le, fix cum zice! se bucură May. la să te văz 
cum te mai caci după aia! 

— La ce vă trebuie aruncătoarea mea de bombe? 

Low cel Mic Griner surâse cu blândeţe. 

— Ciocu' mic! îi ceru el. Nu-i treaba ta, aşa că nu-i cazul 
să te frămânţi că ai să faci riduri. 


2 


De pe culmea unui deal aflat la distanţă de cam patru 
sute de metri, Van Lampley văzu camioneta intrând în 
curtea sufocată de gunoaie a lui Fritz Meshaum. Îi văzu pe 
fraţii Griner coborând şi apoi revenind după câteva 
minute. Cărau nişte genţi - desigur, pline cu lucruri furate 
- pe care le puseră în portbagaj. După care plecară tot pe 
drumul către Dooling. Vanessa se gândi să-i facă o vizită 
lui Meshaum, numai că, în starea ei actuală, nu prea 
credea că ar fi fost capabilă să pună întrebări cât de cât 
coerente. Dar chiar era nevoie de vreo întrebare? Tot 


< 680 » 


Doolingul ştia că Fritz Meshaum era amorezat de orice 
obiect care avea trăgaci şi făcea poc. Fraţii Griner 
trecuseră pe la el ca să facă rost de arme. Era la mintea 
cocoşului. 

Foarte bine, şi ea era înarmată. Poate că puşca ei de 
vânătoare nu era mare lucru în comparaţie cu ce aveau cei 
doi în portbagaj, dar ce mai conta acum? Mai avea ea ceva 
de pierdut, când doar cu un ceas în urmă intenţionase să 
se contopească cu universul? 

— Vă puneţi cu mine, băieţi? murmură Van, pornind 
ATV-ul. Ei, ce-ar fi să vedem cine cu cine se pune? 

Din păcate, înainte să plece de acasă, nu-şi bătuse capul 
să verifice cât combustibil mai avea în rezervor. 


3 


În ziua petrecută la cabana de vânătoare, fraţii Griner 
ascultaseră destul de rar comunicările de pe frecvenţa 
radio a poliţiei, dar pe drumul spre oraş au stat cu urechile 
ciulite doar la transmisiile alea. Maynard a priceput foarte 
puţin spre deloc din schimburile acelea de replici, pentru 
că mintea lui nu ştia să meargă decât cu viteza întâi. Insă 
Lowell a prins ideea generală. 

Un tip - de fapt mai mulţi - şparliseră o căruţă de arme 
din depozitul secţiei de poliţie şi acu' gaborii erau negri de 
furie. Cel puţin doi dintre manglitorii de arme au fost 
omorâţi, la fel şi un gabor, iar ceilalţi au fugit cu o 
autorulotă mare. Şi s-au dus cu arme cu tot la puşcăria de 
gagici. Gaborii mai vorbeau şi de o femeie pe care voiau s- 
o scoată din casa aia de curve, da’ manglitorii voiau s-o 
ţină pentru ei. Low n-a prea înţeles partea asta. Da’ nici 
nu-l interesa. Însă îl interesa că gaborii au făcut o poteră şi 
că se pregăteau de o mare cafteală pentru mâine- 
dimineaţă şi că îşi dăduseră rendez-vous la intersecţia 
dintre Route 31 şi West Lavin. Ceea ce însemna că secţia 
rămânea nepăzită. Lui Lowell i-a venit atunci o idee 
genială despre cum s-o prindă pe Kitty McDavid. 

— Low? 


e 681 - 


— Da, frate. 

— Din toată păsăreasca asta, io nu pricep neam cine-i 
şef acu’. Unii zice că-i Coombs, că el e şef în locu’ lu’ curva 
aia de Norcross. Da' alţii zice că-i unu' pe care-l cheamă 
Frank. Cine-i Frank ăsta? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, îi răspunse Low cel Mic. 
Da’ când intrăm în oraş, vezi să ţii ochii beliţi după un 
copil care-i singur. 

— Care copil, frate? 

— Unul care să ştie să meargă pe bicicletă şi să ducă 
vorba, spuse Low, chiar în momentul în care camioneta 
furată trecea pe lângă semnul pe care scria BINE AŢI 
VENIT ÎN DOOLING, LOCUL ÎN CARE DOREŞTI SĂ-ŢI 
CREŞTI COPIII. 


4 


La drum drept, ATV-ul Suzuki putea să atingă viteza de 
nouăzeci şi cinci de kilometri la oră. Numai că acum se 
făcea noapte, iar reflexele ei erau aproape inexistente. Aşa 
că Van Lampley nu îndrăznea să depăşească şaizeci. Deja 
nu se mai vedea camioneta Silverado cu fraţii Griner când 
a trecut şi ea de semnul cu BINE AŢI VENIT IN DOOLING. 
Poate i-a pierdut, poate nu. Strada Principală era aproape 
pustie şi a sperat să-i descopere acolo - fie parcaţi undeva, 
fie mergând încet şi uitându-se după vreo casă sau 
magazin pe care să le tâlhărească. Dacă nu-i va vedea 
acolo, cel mai bine ar fi să se prezinte la secţia de poliţie şi 
să-l informeze pe ofiţerul de serviciu că îi văzuse pe cei doi 
evadați. Destul de frustrant, când te gândeşti că spera să 
facă o faptă bună care să compenseze faptul că o 
împuşcase pe sărmana Ree Dempster. Dar, aşa cum 
obişnuia să spună tatăl ei, uneori capeţi ce-ţi doreşti, dar 
de cele mai multe ori trebuie să te mulţumeşti cu ce ţi se 
oferă. 

Centrul propriu-zis al oraşului începea cu „Salonul de 
înfrumusețare al lui Barb” şi cu salonul de manichiură 
„Unghii de Divă”, vizavi de care se afla „Bricolaj la Ace” 


e 682 » 


(vizitat recent de Johnny Lee Kronsky, care cumpărase de 
acolo tot felul de scule, cabluri şi baterii). Fix între aceste 
aşezăminte de mare importanţă pentru bunăstarea 
comunităţii, ATV-ul s-a înecat de două ori, a tras un pârţ şi 
şi-a dat obştescul sfârşit. Van s-a uitat la indicatorul de la 
bord şi a văzut acul la zero. Nu mai avea niciun strop de 
benzină. Ei, ziceţi şi voi, nu era sfârşitul perfect pentru un 
aşa căcat de zi? 

Pe strada următoare era o benzinărie de unde ar fi putut 
să cumpere câţiva litri de combustibil, presupunând că ar 
fi găsit-o deschisă. Dar se făcea tot mai întuneric, iar 
javrele alea de fraţi puteau fi oriunde. Plus că, în starea ei, 
orice drum pe jos - fie şi unul atât de scurt - i se părea o 
adevărată expediţie. Mai bine ar termina ce a început mai 
devreme, aşa cum oricum avusese de gând... însă nu 
ajunsese campioană de skanderbeg renunțând atunci când 
se împuţea situaţia, nu? Şi nu la asta se gândea? Să 
renunţe? 

— Nu sunt învinsă până când nu ating masa cu dosul 
palmei, îşi anunţă Van ATV-ul naufragiat. 

Apoi porni pe jos pe trotuarul pustiu, clătinându-se uşor 
şi târşâindu-şi picioarele spre secţia de poliţie. 


5 


Chiar vizavi de secţia de poliţie era firma „Asigurări 
Drew T. Barry”, al cărei proprietar se afla acum pe West 
Lavin, împreună cu ceilalţi membri ai poterei. Low opri 
camioneta Silverado în parcarea angajaţilor. Uşa din spate 
era încuiată, situaţie rezolvată imediat de May, care se 
împinse în ea de vreo două ori cu umărul lui musculos. 
Low intră, trăgându-l după el pe puştiul care, până în urmă 
cu câteva minute, mergea liniştit cu bicicleta în apropierea 
sălii de bowling. Băiatul respectiv era Kent Daley, membru 
în echipa de tenis a liceului şi bun prieten cu Eric Blass. 
Bicicleta lui era acum cocoţată în spatele camionetei. 
Puştiul se smiorcăia, deşi era cam mare pentru un 
asemenea comportament; după părerea lui Low, 


e 683 + 


smiorcăielile erau în regulă în cazul adolescentelor, dar 
băieţii ar trebui să renunţe la aceste manifestări încă de la 
zece ani. Însă era dispus să facă o excepţie în cazul acesta. 
Probabil puştiul îşi imagina că urma să fie violat şi ucis. 

— Fă bine şi ţine-ţi pliscu', tinere! îi spuse el. N-o să 
păţeşti nimic dacă te porţi cum trebuie. 

Îl trase pe Kent în sala mare dinspre stradă, care era 
plină cu birouri şi postere care-ţi explicau cum poliţa 
corectă îţi poate salva familia de la sărăcie. Pe geamul 
mare al firmei era scris cu litere uriaşe şi aurii numele lui 
Drew T. Barry. Pe Low îl surprinse să vadă o femeie care 
mergea foarte încet pe trotuarul de vizavi. Nu cine ştie ce 
bunăciune, destul de malacă şi cu tunsoare lesbi. Dar mare 
chestie să mai vezi vreo femeie acum. Tipa aruncă o privire 
spre stabilimentul lui Barry, dar înăuntru era întuneric şi 
nu se vedea decât reflexia felinarelor abia aprinse. Gagica 
urcă treptele de la prăvălia gaborilor şi încercă uşa. Era 
încuiată. Ei, cât de tipică era chestia asta pentru nişte 
pârliţi de gabori de provincie, se minună Low. Proştii 
încuie uşa după ce li s-au furat armele. Acum tipa încerca 
interfonul. 

— Domnu’? scânci Kent. Vreau să mă duc acasă. Vă dau 
bicicleta dacă o vreţi. 

— Ne luăm singuri ce vrem, pulifrici mucos ce eşti! îl 
anunţă May. 

Low răsuci mâna băiatului, făcându-l să ţipe. 

— Ce n-ai înţeles când ţi-am zis să-ţi ţii pliscu'? Frate, 
du-te de ad-o pe Tanti Bazoo. Şi proiectilele. 

May plecă. Low se întoarse spre puşti. 

— Pe cartea de identitate din portofel scrie că te cheamă 
Kent Daley şi că locuieşti pe Juniper Street, la număru' 15. 
Aşa e? 

— Da, domnule, răspunse băiatul, ştergându-se la nas cu 
podul palmei, dar nereuşind decât să-şi întindă mucii pe 
obraz. Kent Daley mă cheamă şi nu vreau să am probleme. 
Vreau să mă duc acasă. 

— Ai dat de dracu', Kent! Frate-miu e un om tare bolnav 
la cap. Nimic nu-i place mai mult decât să schingiuiască 


e 084 >» 


oamenii. Ce crezi c-ai făcut tu de ai ghinionu' ăsta? 

Kent îşi umezi buzele şi clipi repede de câteva ori. 
Deschise gura parcă dorind să spună ceva. O închise la loc. 

— Ai făcut tu o năzbâtie, nu se poate altfel, începu Low 
să râdă, că tare îl mai amuza să-i vadă pe alţii cum se simt 
vinovaţi pentru cine ştie ce prostie. Cine e acu' acasă la 
tine? 

— Tata şi mama. Numai că mama e... ştiţi... 

— Trage aghioase, nu? 

— Aşa e, domnule. 

— Da! tac-tu e bine, sănătos? 

— Da, domnule. 

— Ai vrea să mă duc eu acum până pe Juniper Street, la 
numărul 15, şi să-i zbor creierii lu' tătâne-tău? 

— Nu, domnule, şopti Kent. 

Lacrimi mari îi şiroiau pe obrajii palizi. 

— Normal că nu vrei, dar aşa am să fac dacă n-ai să mă 
asculţi. Ai să mă asculţi? 

— Da, domnule. 

Nici măcar şoaptă nu mai era, ci o adiere slabă care 
ieşise printre buzele băiatului. 

— Câţi ani ai, Kent? 

— Şa-şa-şaptişpe. 

— Aoleu! Adică la anu' o să ai drept de vot şi bâzâi ca un 
bebe mic! Ia termină! 

Kent se strădui să se supună. 

— Mergi repede cu biela aia, nu? 

— Destul de repede. Anul trecut am câştigat concursul 
pe regiune. 

Pe Low cel Mic nu-l interesa asta. 

— Ştii intersecţia dintre Route 31 şi West Lavin? Drumul 
ăla care duce la puşcărie? 

Maynard se întorsese cu bazooka şi o cutie cu proiectile. 
Vizavi, gagica aia solidă renunţase să mai insiste la 
interfon şi acum cobora treptele clădirii. Ţinea capul în 
piept şi se mişca greu. 

Burniţa se oprise. 

Kent se uita la arma uriaşă cu un soi de fascinaţie 


e 085 >» 


morbidă. Low îl zgâlţâi cu putere. 

— Ştii drumu” ăla? 

— Da, domnule. 

— Bine. Acolo sunt nişte oameni şi tu ai să le duci un 
mesaj de la mine. I-l transmiţi ăluia de-l cheamă Terry, ori 
ăluia de-l cheamă Frank. Ori la amândoi. Ascultă-mă cu 
atenţie! 


6 


În vremea aceea, Terry şi Frank coborâseră din maşina 
de poliție şi se apropiau de porţile duble ale 
Penitenciarului Dooling, unde îi aşteptau Clint şi încă un 
tip. La intersecţie erau postați zece membri ai poterei; 
ceilalţi îşi ocupaseră poziţiile în jurul închisorii: la nord, 
nord-est, est, sud-est, sud, sud-vest, vest şi nord-vest. 
Nimeni nu părea deranjat de frig, umezeală şi întunericul 
din pădure. Entuziasmul îi ameţise pe toţi ca un drog. 

„Şi aşa vor rămâne până când va încasa unul un glonţ şi 
va începe să urle”, îşi zise Terry. 

Poarta interioară era blocată de un camion. Spaţiul 
dintre porţi era umplut cu anvelope. Clar îmbibate cu 
benzină, pentru că mirosea până departe. Bună 
stratagemă! Terry îndreptă raza lanternei spre Norcross, 
apoi spre tipul cu barbă de lângă el. 

— Willy Burke! zise el. Îmi pare rău să te întâlnesc aici. 

— Şi mie-mi pare rău să te văd aici, îi răspunse Willy. 
Îmi pare rău să te văd că faci ceva ce n-ar trebui. Căci 
depăşeşti atribuţiile. Că te joci de-a justiţiarul. 

Spunând asta, bătrânul îşi scoase pipa din buzunarul 
salopetei şi începu s-o umple. 

Terry nu ştiuse niciodată dacă să i se adreseze lui 
Norcross cu „domnule doctor”, sau doar cu „domnule”, aşa 
că preferă să-i folosească numele mic. 

— Uite, Clint, situaţia asta a depăşit orice limită. Unul 
dintre oamenii mei a murit. Vern Rangle. Cred că-l 
cunoşteai. 

Clint oftă şi clătină mâhnit din cap. 


< 686 » 


— Aşa este şi îmi pare tare rău. A fost un om bun. Vreau 
să sper că şi ţie îţi pare rău pentru Garth Flickinger şi 
Gerda Holden. 

— Moartea fetei lui Holden a fost un act de autoapărare, 
interveni Frank. Îi sfâşia beregata lui Rangle. 

— Vreau să vorbesc cu Barry Holden, spuse Clint. 

— E mort, zise tot Frank. Din vina ta. 

Terry se întoarse spre el: 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc! 

Frank făcu un gest de abandon şi se dădu un pas în 
spate. Coombs avea dreptate, tot nu putea să-şi controleze 
irascibilitatea. Dar, dreptate sau nu, îl detesta acum 
pentru că îl împiedica să facă ce-şi dorea. Adică să sară 
gardul ăla (fără să-i pese de sârma ghimpată de deasupra) 
şi să-i dea cap în cap pe cretinii ăia înfumuraţi. Încă mai 
auzea în minte vocea sfidătoare a lui Evie Black. 

— Ascultă-mă, Clint! spuse Terry. Sunt de acord să 
recunosc că ambele părţi sunt de vină şi sunt dispus să-ţi 
garantez că nimeni nu va fi pus sub acuzare, cu condiţia să 
mi-o predai chiar acum pe femeie. 

— Barry e mort? întrebă Clint. 

— Da, răspunse şeriful interimar. L-a atacat pe Vern. 

Willy Burke întinse mâna şi-l apucă pe Clint de umăr. 

— Haide să discutăm despre Evie! zise Clint. Ce ai de 
gând cu ea? Ce vrei să faci? 

Terry păru să ezite, dar Frank avea răspunsul pregătit. 

— O s-o ducem la secţie. Terry o s-o interogheze, iar eu 
am să aduc cât pot de repede o echipă de doctori de la 
spitalul de stat. Împreună cu ei, vom reuşi să ne dăm 
seama cine este, ce le-a făcut femeilor noastre şi dacă 
poate sau nu să dreagă lucrurile. 

— Ea pretinde că n-a făcut nimic, zise Clint, ferindu-şi 
privirea. Spune că este doar un sol. 

Frank se întoarse spre Terry: 

— Ştii ce? Eu cred că tipul ăsta ne ia drept proşti. 

Terry îi aruncă o privire plină de reproş (şi uşor 
congestionată); şi din nou Frank făcu un gest de abandon 
şi se dădu un pas în spate. 


e 087 + 


— Nu aveţi niciun medic înăuntru, spuse Terry, şi nici 
asistente medicale nu mai aveţi, pentru că, din câte îmi 
aduc eu aminte, amândouă sunt femei, ceea ce înseamnă 
că acum fac nani în coconi. Deci, concluzia evidentă este 
că nu-i faceţi vreun examen medical, ci doar o ţineţi... 

— O apărați, mârâi Frank. 

— „..şi credeţi ce vă spune... 

— Puneţi botul la minciunile ei! strigă Frank. 

— Taci din gură! îi spuse Terry cu blândeţe, deşi se 
făcuse ca focul la faţă. Dar să ştiţi că are dreptate. Puneţi 
botul. Credeţi ce vă îndrugă fără să verificaţi. 

— Nu înţelegi, spuse Clint, pe un ton obosit. Evie Black 
nu-i femeie. Nu în sensul pe care-l ştim noi. Nu cred nici că 
ar fi sută la sută om. Are anumite talente, sau cum vreţi să 
le ziceţi. Sunt sigur că poate să vorbească cu şobolanii. 
Pentru că lighioanele alea fac exact ce le cere ea. Aşa a 
pus mâna pe telefonul lui Hicks. Iar toate moliile alea pe 
care le vedeţi prin oraş au o legătură cu ea. Plus că ştie 
foarte multe lucruri. Lucruri pe care n-are de unde să le 
ştie. 

— Zici că-i vrăjitoare? îl întrebă Terry. 

Scoase sticla şi luă o înghiţitură. Poate că nu era cea 
mai bună metodă de negociere, dar simţea mare nevoie să 
bea ceva. 

— Haide, Clint, mă laşi? O să-mi zici acum şi că merge 
pe apă. 

Frank îşi aduse aminte de flacăra care s-a rotit prin aer 
în livingul lui şi care s-a transformat în molii; şi îşi mai 
aminti şi de telefonul primit de la Evie Black, care i-a spus 
că l-a văzut cum a protejat-o pe Nana. Işi încrucişă strâns 
braţele la piept, încercând să-şi sugrume furia. Ce 
importanţă avea ce anume era Evie Black? Nu conta decât 
ce se întâmplase, ce se întâmpla chiar acum şi cum se 
putea rezolva situaţia. 

— Deschide bine ochii, fiule! interveni Willy. Uită-te la 
câte s-au petrecut în lume în ultima săptămână. Toate 
femeile dorm în coconi şi tu ai ideea fixă că Evie Black ar 
putea să fie o vrăjitoare? Treziţi-vă la realitate, băieţi! Nu 


e 688 » 


vă mai amestecați în treburi la care nu vă pricepeţi şi 
lăsaţi lucrurile să se desfăşoare de la sine, aşa cum zice 
doctorul că vrea ea. 

Pentru că lui Terry nu-i venea în minte vreo replică 
inteligentă, se gândi să se inspire încă puţin din sticla cu 
gin. Observă că Norcross se uita la el şi mai luă încă o 
gură, doar aşa, ca să-i facă în ciudă. Cum îşi permitea să-l 
judece  netrebnicul ăla care se ascundea în spatele 
zidurilor închisorii, în timp ce el încerca să salveze lumea? 

— Mi-a cerut doar câteva zile, spuse Clint. Şi vreau să i 
le ofer. 

Îl ţintui cu privirea pe Terry şi continuă: 

— Doar atât mi-a spus: că se aşteaptă să urmeze crime 
în masă. Pentru că ea crede că acesta este singurul mod 
prin care bărbaţii ştiu să-şi rezolve problemele. Hai să-i 
dovedim că se înşală! Retrăgeţi-vă! Daţi-i şaptezeci şi două 
de ore. Şi apoi vom reevalua situaţia. 

— Vorbeşti serios? Ce crezi tu că o să se schimbe? 

Ginul încă nu-i luase complet minţile lui Terry. 
Deocamdată doar venise în vizită. Aşa că se rugă în gând: 
„Dă-mi un răspuns în care să cred.” 

Însă Clint clătină din cap: 

— Nu ştiu. Spune că nu depinde numai de ea. Dar sunt 
convins că un prim pas spre o rezolvare acceptabilă a 
situaţiei ar fi astea trei zile fără vărsare de sânge. Să nu 
uit! Mai zice că trebuie să fie de acord şi femeile. 

Pe Terry mai că-l umflă râsul: 

— Cum dracu' să ne zică dacă-s de acord sau nu când 
ele dorm duse? 

— Nu ştiu, răspunse Clint. 

„Trage de timp”, îşi spuse Frank. „Ne azvârle în faţă 
toate minciunile care-i vin în creieru' ăla psihopupist al lui. 
Sper că încă mai eşti suficient de treaz ca să-ţi dai seama 
de asta, Terry”. 

— Trebuie să mă gândesc. 

— În regulă, dar trebuie să gândeşti limpede, aşa că ţi-ai 
face un mare bine dacă ai deşerta pe jos ce ţi-a mai rămas 
în sticla aia. 


< 689 + 


Se uită la Frank. Acum avea privirea rece a orfanului 
care se luptase cu cel mai bun prieten al lui pentru un 
milkshake. 

— Frank crede că el este soluţia, dar eu cred că el este 
problema. Presupun că Evie ştia că va apărea un individ ca 
el. Presupun că ştie că asemenea indivizi apar mereu. 

Frank se repezi, vâri mâna prin gard, îl înşfăcă pe 
Norcross de gât şi îl strânse... şi îl tot strânse, până când 
omului îi ieşiră ochii din orbite, iar apoi i se prelinseră pe 
obraji... dar numai în imaginaţia sa. În realitate, aştepta să 
vadă ce reacţie va avea Terry. 

Acesta se gândi puţin, apoi scuipă pe jos. 

— Du-te dracu”, Clint! Tu nu eşti doctor adevărat. 

lar când duse sticla la gură şi luă o duşcă lungă, 
sfidătoare, inima lui Frank făcu o tumbă de bucurie. Până 
mâine, şeriful interimar Terry Coombs o să se facă mangă. 
Şi atunci el, Frank, va prelua comanda. Nu va exista niciun 
armistițiu de şaptezeci şi două de ore şi îl durea în fund 
dacă Evie Black era vrăjitoare, zâna-zânelor sau Regina 
Roşie din Ţara Minunilor. Aflase din convorbirea telefonică 
tot ce trebuia să ştie despre ea. 

Încetează! îi spusese el - o implorase el - atunci când îl 
sunase de pe mobilul furat. Lasă-le în pace pe femei! 

Va trebui să mă ucizi mai întâi, îi răspunsese ea. 

Exact asta era intenţia lui. Oare moartea lui Evie Black 
le va aduce înapoi pe femei? Bravo, povestea va avea un 
final fericit! Dar dacă nu? Atunci, se va răzbuna pentru că 
i-a răpit-o pe singura fiinţă care conta pentru el. Oricum ar 
ieşi, problema va fi rezolvată. 


7 


Chiar atunci când Van Lampley ajunse lângă ATV-ul 
mort la datorie - fără să aibă nici cea mai mică idee ce ar 
trebui să facă mai departe - trecu pe lângă ea un puşti pe 
una dintre bicicletele acelea cu ghidon fitos. Atât de 
repede pedala băiatul, că îi flutura părul în vânt. Pe chipi 
se întipărise o expresie de groază desăvârşită. Starea lui 


< 690 » 


putea să fi fost provocată de o mulţime de lucruri - de 
schimbările petrecute în lumea pe care o cunoştea el, de 
exemplu. Însă Van ştia prea bine ce-l băgase pe băiat în 
viteză. Şi nu era doar o intuiţie; era o certitudine. 

— Puştiule! strigă ea. Hei, puştiule, unde sunt? 

Însă Kent Daley n-o luă în seamă şi se apucă să pedaleze 
mai repede. Se gândea la boschetara bătrână de care îşi 
bătuseră joc. N-ar fi trebuit să facă asta. lar acum 
Dumnezeu îi pedepsea. Îl pedepsea pe el. Şi începu să 
pedaleze şi mai repede. 


8 


Cu toate că Maynard Griner se lăsase de şcoală încă din 
clasa a opta (iar şcoala se bucurase că a scăpat de el), era 
foarte priceput la mecanică. Atunci când fratele lui mai 
mic îi încredinţase bazooka şi unul dintre proiectile, May 
le-a manevrat de parcă doar asta făcuse toată viaţa. A 
examinat vârful brizant al proiectilului, conductorul care 
mergea pe o latură şi aripioarele stabilizatoare de la bază. 
Mârâi ceva, bâţâi de câteva ori din cap şi alinie aripioarele 
la canelurile dinăuntru. Floare la ureche! Apoi arătă spre o 
manetă situată deasupra trăgaciului şi sub eticheta cu 
numărul de inventar. 

— Trage de ea. Tre' să se închidă. 

Low făcu întocmai şi auzi un clic. 

— Asta a fost, May? 

— Ar trebui, dacă Fritz i-a pus o baterie nouă. Mi se pare 
că curentu' o face să puşte. 

— Dacă nu i-a pus bateria aia, mă întorc şi-i sparg botul, 
spuse Low. 

Îi sclipeau ochii acum, când stătea cu faţa spre vitrina 
de la firma lui Drew T. Barry şi cu bazooka pe umăr. Parcă 
era eroul dintr-un film de război! 

— La o parte, frate-miu! 

Se vede treaba că bateria era nouă. Pentru că se auzi un 
fâââşşşşş dogit. Apoi din tub ţâşni fumul. Apoi vitrina se 
făcu cioburi. Şi apoi, înainte ca vreunul dintre ei să apuce 


e 691 œ» 


să-şi tragă răsuflarea, explodă faţada de la secţia de 
poliţie. O mulţime de fragmente de cărămidă şi de sticlă 
acoperiră strada. 

— U-aaaa-IIIIII! zbieră May, plesnindu-l pe Low pe 
spinare. Văzuşi, frate-miu? 

— Văzui, răspunse acesta. 

Din interiorul secţiei vătămate începuse să chirăie o 
alarmă. Puţinii oameni de pe stradă - doar bărbaţi, fireşte 
- dădeau fuga să se uite. Faţa clădirii era acum o gură 
căscată, plină cu dinţi sparti. Se vedeau flăcări înăuntru şi 
multe hârtii, care zburătăceau ca nişte găini perpelite. 

— Încarc-o iară! 

May alinie aripioarele celui de-al doilea proiectil şi îl fixă 
bine. 

— Gata! 

Fratele cel mare ţopăia de entuziasm. La propriu. Se 
distra mult mai bine decât atunci când aruncaseră un 
pachet cu dinamită în iazul ăla cu păstrăvi de lângă 
Tupelo. 

— Foooc! strigă Low şi apăsă trăgaciul. 

Proiectilul a traversat în zbor strada, lăsând în urmă o 
dâră de fum. Bărbaţii care se holbau la dezastru îl 
observară şi fie au luat-o la sănătoasa, fie s-au trântit la 
pământ. A doua explozie a distrus centrul clădirii. Coconul 
lui Linny supravieţuise primei deflagraţii, dar nu şi celei 
de-a doua. Din locul unde zăcuse, s-au ridicat în zbor zeci 
de molii, care apoi s-au aprins şi ele. 

— Lasă-mă şi pe mine! urlă May, întinzând mâinile după 
bazooka. 

— Nu, trebuie să plecăm de-aici, zise Low. Da’ o să ai şi 
tu ocazia să tragi, frate. Pe cuvânt. 

— Când? Unde? 

— Când ajungem la puşcărie. 


9 


Van Lampley încremenise lângă ATV. Văzuse prima dâră 
de fum peste Strada Principală şi înţelesese ce urma să se 


e 692 » 


întâmple încă înainte de explozie. Jigodiile alea de Griner 
făcuseră rost de un lansator de rachete, sau ceva 
asemănător, de la Fritz Meshaum. Când începu să se mai 
risipească fumul celei de-a doua explozii, văzu flăcări mari 
ieşind prin găurile din zid, unde, doar cu câteva secunde 
mai devreme, fuseseră ferestrele. Una dintre uşile triple 
zăcea în mijlocul străzii, contorsionată şi semănând acum 
cu un burghiu gigantic din oţel cromat. Celelalte uşi nu se 
mai vedeau. Fuseseră făcute praf. 

„Vai şi amar de cine era înăuntru!” îşi zise ea. 

Red Platt, unul dintre vânzătorii de la Reprezentanţa 
Kia, venea spre ea împleticindu-se. Îi şiroia sângele pe 
obrazul drept, iar buza inferioară părea desprinsă de la 
locul ei, deşi era greu să-ţi dai seama din cauza sângelui. 

— Ce-a fost asta? 

Red avea vocea piţigăiată. Cioburi de sticlă îi luceau în 
părul rar. 

— Ce naiba a fost asta? 

— Opera unor scule care trebuie belite înainte să facă şi 
mai mult rău, spuse Van. Caută pe cineva să te bandajeze, 
Red. 

Şi porni către benzinăria Shell. Pentru prima oară după 
atâtea zile, se simţea din nou ea însăşi. Ştia că starea asta 
nu avea cum s-o ţină prea mult, dar atât timp cât va dura, 
voia să profite de ea la maximum. Benzinăria era deschisă, 
însă înăuntru nu era nimeni. Găsi în garaj o canistră de 
treizeci de litri, o umplu la una dintre pompe şi lăsă o 
bancnotă de douăzeci de dolari lângă casa de marcat. 
Poate că venea sfârşitul lumii, dar fusese educată să-şi 
achite cumpărăturile. 

Se întoarse la ATV, umplu rezervorul şi ieşi din oraş, 
mergând în direcţia din care veniseră fraţii Griner. 


10 


Kent Daley avea o seară foarte proastă şi nici nu se 
făcuse ora opt. Abia ieşise de pe Route 31 şi pedala cu 
viteză către autobuzele care blocau West Lavin, când a fost 


< 693 + 


trântit de pe bicicletă. 

S-a izbit cu capul de asfalt şi a văzut o mulţime de stele 
verzi. Stelele astea au clipit cât au clipit, după care au 
dispărut şi el a văzut gura unei arme la doar zece 
centimetri de faţa lui. 

— Ce-avem noi aici? exclamă Reed Barrows, polițistul 
care-l pocnise pe Kent. 

Reed ocupa postul de la sud-vest. Acum lăsă arma jos şi 
îl apucă pe băiat de cămaşă. 

— Te ştiu! Tu eşti puştiul care anul trecut a pus artificii 
în cutiile poştale. 

Mai mulţi bărbaţi alergau spre ei dinspre barajul rutier. 
Frank Geary era în frunte. Terry Coombs venea la coadă - 
mai încet şi pe două cărări. Ştiau ce se întâmplase în oraş; 
deja primiseră câteva zeci de apeluri pe telefoanele 
mobile, plus că, fiind pe teren mai înalt, vedeau destul de 
bine focul care ardea în centrul Doolingului. Majoritatea 
voiau să se întoarcă imediat, dar Terry, temându-se că era 
o diversiune pusă la cale de Norcross ca să o poată scoată 
pe femeie din clădire, le ordonase să rămână la posturile 
lor. 

— Ce cauţi aici, Daley? îl întrebă Reed pe băiat. Puteam 
să te împuşc. 

— Am un mesaj, zise Kent, frecându-se la ceafă. (Nu 
curgea sânge, dar îi apăruse un cucui destul de mare.) 
Pentru Terry. Sau Frank. Sau pentru amândoi. 

— Ce mama dracu' se petrece? vru să ştie Don Peters. 

Îi venise ideea să-şi pună o cască de fotbal, iar acum 
ochii lui mici, umbriţi de apărătorile pentru faţă, semănau 
şi mai mult cu aceia ai unei păsări flămânde. 

— Cine-i ăsta? 

Frank îl dădu la o parte pe Don şi se aşeză într-un 
genunchi lângă băiat. 

— Eu sunt Frank, spuse el. Care-i mesajul? 

Se aşeză şi Terry într-un genunchi. Respirația îi mirosea 
puternic a băutură. 

— Haide, fiule! Înşiră adânc... inspiră adânc... şi vino-ţi 
în fire! 


e 094 » 


Kent bâjbâi printre gândurile confuze. 

— Femeia aia de la puşcărie, aia care nu-i ca toate 
celelalte, are prieteni în oraş. Mulţi prieteni. Pe mine m-au 
prins doi dintre ei. Şi mi-au zis să vă zic să nu mai faceţi ce 
faceţi şi să plecaţi de aici. Dacă nu, mai urmează şi alte 
explozii ca aia de la secţie. 

Pe buzele lui Frank se ivi un zâmbet, dar care nu-i 
ajunse până în privire. Se întoarse spre Terry: 

— Ce părere ai, domnule şerif? Să fim băieţi buni şi să 
plecăm? 

Low cel Mic nu avea nicio şansă să ajungă membru al 
Mensa!!%, dar era înzestrat cu o anumită isteţime datorită 
căreia afacerile familiei Griner reuşiseră să rămână pe 
linia de plutire aproape şase ani până în ziua aceea fatală 
când cei doi fraţi fuseseră prinşi. (Pentru acest eveniment 
nefericit, Low dădea vina pe firea lui mult prea generoasă: 
o luaseră la ei pe paraşuta aia de McDavid, care nici măcar 
prea sexy nu era, iar ea le-a răsplătit bunătatea turnându-i 
la gabori.) Low înţelegea instinctiv psihologia oamenilor, în 
general, şi a bărbaţilor, în special. Când îi spui unui bărbat 
să nu facă asta sau aia, bărbatu' ăla face exact pe dos. 

Terry nu ezită câtuşi de puţin: 

— Nu plecăm nicăieri. Atacăm în zori. Din partea mea, 
poa' să arunce în aer tot oraşul ăla afurisit. 

Bărbaţii strânşi în jur izbucniră în urale sălbatice, 
dându-i fiori lui Kent Daley. Nu voia nimic altceva decât să 
ajungă acasă, să încuie toate uşile, să-şi culce capul 
îndurerat pe pernă şi să doarmă. 


11 


Deocamdată adrenalina încă o mai ţinea în stare de 
funcţionare. Van bătu atât de tare cu pumnii în uşa lui 
Fritz Meshaum, că o făcu să se zgâlţâie în cadru. O mână 
cu degete lungi şi parcă prea noduroase trase la o parte 
perdeaua jegoasă. Apăru o faţă nebărbierită care se uită 


119 Mensa - organizaţie internaţională non-profit, din care fac parte 
oamenii cu IQ-ul mult peste medie (n. tr.). 


e 095 » 


afară. O clipă mai târziu, uşa se deschise. La fel şi gura lui 
Fritz. Dar, înainte să articuleze vreun cuvânt, Van îl apucă 
de umeri şi începu să-l scuture aşa cum face un terrier cu 
şobolanul pe care tocmai l-a prins. 

— Ce le-ai vândut, schelet cretin şi păduchios ce eşti? 
Un lansator de rachete? Asta e, da? Cât ti-au dat jigodiile 
alea ca să facă o groapă de bombă în mijlocul oraşului? 

Erau deja în casă. Van îl împingea pe Fritz prin camera 
plină cu mizerii. El o lovea anemic doar cu mâna stângă, 
pentru că celălalt braţ era înfăşurat într-un bandaj 
improvizat, care semăna cu un cearşaf. 

— Termină! urlă Fritz. Termină, femeie! Boii ăia mi-au 
dislocat deja un braţ! 

Van îl îmbrânci pe un fotoliu murdar, alături de care era 
un teanc de reviste porno vechi. 

— Vorbeşte! 

— Nu-i lansator de rachete. E o bazooka rusească de 
colecţie. Puteam s-o vânz pă şase, şepte mii dă dolari la 
vreun talcioc de arme din Wheeling, da' bulangiii ăia doi 
mi-au furat-o! 

— Evident că asta-i apărarea ta, spuse Van. 

Incepuse să gâfâie: 

— E adevăru' adevărat! 

Fritz se uită mai atent la ea, studiind-o din cap până în 
picioare: chipul rotund, sânii voluminoşi, şoldurile late. 

— Eşti prima tipă pe care o văz de două zile. De câtă 
vreme eşti trează? 

— De joia trecută. 

— Măiculiţa mea, ăsta-i un record! 

— Nici pe departe, spuse Van, care verificase pe Google. 
Lasă asta. Indivizii ăia au aruncat în aer secţia de poliţie. 

— Auzii io o bubuială straşnică, recunoscu Fritz. Bag 
sama că bazooka mea merge bine. 

— Da, merge al naibii de bine, zise Van. Presupun că nu 
ştii ce au de gând să facă în continuare. 

— Nee, nici cea mai vagă idee. 

Şi Fritz începu să rânjească, dezvelindu-şi dantura care 
nu mai fusese de multă vreme în vizită la vreun dentist. 


< 696 » 


— Da’ pot să aflu. 

— Cum? 

— Proştii ăia s-au uitat fix la el şi io le-am zis că-i 
eticheta cu număru' de inventar şi m-au crezut! 

Hohotele lui de râs sunau ca o pilă care râcâie rugina de 
pe o balama. 

— Despre ce vorbeşti? 

— E un dispozitiv GPS. Le pui la toate mărfurile mele 
mai dă Doamne-ajută, în caz că mi le fură cineva. Cum s-a 
întâmplat cu bazooka aia. Pot să văz pe telifon unde-i acu’. 

— Telefon pe care ai să mi-l faci cadou mie, spuse Van, 
întinzând mâna. 

Fritz o privi ironic pe sub pleoapele încreţite cu ochi 
albaştri şi umezi. 

— Dacă-mi recuperezi bazooka, o să mi-o dai înapoi 
înainte să faci nani? 

— Nu, răspunse Van. Dar am să-ţi rup şi mâna cealaltă 
ca să se asorteze cu aia beteagă. Ce zici de asta? 

Omuleţul chicoti şi zise: 

— De acord, da’ numa’ pen'că am io o slăbiciune pentru 
gagicile mai dolofane. 

Dacă s-ar fi simţit mai bine, Van probabil că l-ar fi bătut 
de i-ar fi mers fulgii pentru un asemenea comentariu - ar fi 
fost floare la ureche şi ar fi adus un serviciu comunităţii. 
Dar atât de obosită era, încât ideea asta nici nu-i trecu prin 
minte. 

— Haide! 

Fritz se ridică din fotoliu. 

— Telifonu'-i pe masa de la bucătărie. 

Van îl lăsă să treacă, dar fără să-şi coboare puşca. 

Fritz o luă înainte pe un coridor scurt şi întunecat şi 
intră în bucătărie. Lui Van îi veni să vomite de la mirosul 
acru de ars. 

— Ce-ai gătit? 

— Candy!'%, spuse Fritz, lovind în masa acoperită cu 
muşama. 


120 Joc de cuvinte în lb. engleză: Candy - nume propriu feminin, dar şi 
„bomboane”, „dropsuri” (n. tr.). 


e 097 » 


— Candy? 

Nu mirosea a niciun fel de bomboane. lar duşumeaua 
era plină de bucățele din ceva cenușiu, ca nişte fragmente 
arse de ziar. 

— Candy e nevastă-mea, spuse el. Decedată. I-am dat foc 
lu’ hoaşca aia cu gură mare cu un chibrit dă bucătărie. N- 
aş fi zis c-o să arză cu aşa o pălălaie. 

Zâmbetul feroce îi dezveli din nou dinţii înnegriţi. 

Nu mai avea încotro. Obosită sau nu, trebuia să-l bată 
zdravăn pe netrebnicul ăsta odios. Asta îşi spuse Van în 
primul moment. În al doilea, îşi zise că nu se vedea niciun 
telefon pe muşamaua mesei. 

Se auzi un foc de armă şi Van scoase un oftat prelung. 
Se izbi de frigider şi se prăbuşi. Din rana de la şold ţâşni 
sângele. Scăpă puşca din mână. De sub marginea mesei 
ieşea fum. Atunci observă ţeava pistolului pe care 
Meshaum îl ţinea prins cu bandă adezivă sub tăblia mesei. 

Acum Fritz îl smulse de acolo şi se apropie de ea. 

— Niciodată nu poţi să fii prea precaut. Ţin câte o armă 
încărcată în fiecare cameră. 

Se lăsă pe vine lângă Van şi-i lipi de frunte ţeava 
pistolului. Respirația îi mirosea a tutun şi carne. 

— Asta a fost a lu’ tata-mare. Ce mai zici acu’, fă, 
scroafo? 

Van nu mai zicea nimic. Şi nici nu trebuia să zică. Braţul 
ei drept - cel care o învinsese pe Hallie „Pericol-Public” 
O'Meara în finala din 2010 a campionatului de skanderbeg 
pentru femei din Ohio Valley, categoria de vârstă 35-45 de 
ani, şi care-i rupsese lui Erin Makepeace ligamentul de la 
cot în finala aceluiaşi campionat din 2011 - era ca o cursă 
de şoareci cu arc. Ţâşni în sus, îl apucă pe Fritz Meshaum 
de încheietura mâinii, strângându-i-o cu degete ca făcute 
din oţel şi smucindu-l cu atâta putere, că ticălosul se 
prăbuşi peste ea şi peste rana plină de sânge. Pistolul 
vechi se descărcă şi făcu o gaură în duşumea, chiar între 
braţul şi pieptul lui Van. Simţi gust de fiere în gură, dar 
continuă să-i răsucească încheietura într-o poziţie din care 
individul nu reuşi decât să mai tragă încă o dată în 


< 698 + 


duşumea şi apoi scăpă pistolul dintre degete. Se auzi 
pocnet de oase frânte. Trosnet de ligamente deşirate. Fritz 
urlă. O muşcă de mână, dar ea îi răsuci şi mai tare 
încheietura şi începu să-l lovească metodic în cap cu 
pumnul stâng. 

— Bine, bine! Gata! Gataaa! Mă predau! zbiera Fritz 
Meshaum. Ajungeee! 

Dar Van nu era de aceeaşi părere. Îşi încordă bicepsul, 
iar tatuajul cu piatra funerară - UITE UNDE TE ADUCE 
TRUFIA - se făcu mai mare. Şi mai mare. 

Cu o mână continuă să răsucească şi cu cealaltă 
continuă să lovească. 


e 699 œ» 


XII 


1 


În ultima noapte din existenţa Penitenciarului pentru 
Femei Dooling, vremea s-a îndreptat, iar vântul a suflat 
către sud norii de ploaie din timpul zilei, lăsând cerul în 
seama stelelor şi invitând animalele să-şi scoată capul din 
vizuini şi să adulmece văzduhul şi să se converseze între 
ele. Nici vorbă de şaptezeci şi două de ore. Nici vorbă de 
ezitări. De dimineaţă avea să vină schimbarea. O simțeau 
şi animalele, tot aşa cum simțeau şi apropierea furtunilor. 


2 


Înghesuit lângă Don Peters, pe scaunul din spatele unuia 
dintre autobuzele şcolare rechiziţionate pentru barajul de 
pe Route 31, Eric Blass asculta sforăitul partenerului său. 
Orice remuşcare vagă pe care ar fi simţit-o pentru că-i 
dăduse foc Babei Essie se diminuase spre sfârşitul zilei. Iar 
dacă nu băga nimeni de seamă că dispăruse, înseamnă că 
nu-i păsa nimănui de ea, corect? 

Rand Quigley, individ mult mai serios decât îşi imaginau 
cei din jur, stătea şi el pe un scaun din plastic în sala de 
vizite. Ţinea pe genunchi maşinuţa pentru copiii mici ai 
deţinutelor. Dintotdeauna jucăria asta fusese o mare 
decepţie; ţâncii deţinutelor se urcau în ea şi dădeau din 
picioruşe ca s-o împingă, dar se supărau rău de tot când nu 
puteau să vireze. Problema era un ax rupt. Rand luase din 
trusa de scule un tub cu adeziv şi lipise axul. Gardianul 
Quigley era conştient de faptul că acestea puteau fi 
ultimele ore din viaţa lui. Şi se simţea mai bine dacă făcea 
ceva util în puţinul timp care îi mai rămăsese. 

Pe colina împădurită de lângă închisoare, Maynard 
Griner se holba la stele şi se gândea cum ar fi fost să tragă 
în ele cu bazooka lui Fritz. Oare ar fi explodat ca nişte 
becuri? Oare făcuse cineva - vreun om de ştiinţă, poate - 


e 700 œ» 


vreo gaură în spaţiu? Oare extratereştrii se gândiseră 
vreodată să tragă în stele cu bazooka sau cu radiaţiile alea 
ale lor? 

Lowell, sprijinit cu spatele de trunchiul unui cedru, îi 
dădu ordin fratelui său (care stătea întins pe spate) să se 
şteargă la gură: lumina stelelor, emisă în urmă cu miliarde 
de ani, lucea acum pe balele lui Maynard. Low era într-o 
dispoziţie tare proastă. Nu-i plăcea deloc să aştepte, dar 
nu era în interesul lor să-şi facă cunoscută prezenţa 
înainte de a vedea ce anume au de gând gaborii. Îl ciupeau 
ţânţarii şi o bufniţă pe care probabil că o chinuiau 
hemoroizii zbiera încontinuu de când apusese soarele. L-ar 
fi binedispus nişte Valium. Ba chiar şi ceva Nyquil!?! i-ar fi 
fost de folos. Dacă ar fi fost aproape de mormântul lui 
Lowell cel Mare, Lowell cel Mic n-ar fi ezitat deloc şi ar fi 
dezgropat trupul putrezit al tatălui său şi i-ar fi furat sticla 
aia de Rebel Yell. 

Mai în vale, clădirea în formă de „I” a puşcăriei era 
scăldată în lumina aspră a proiectoarelor. Vâlceaua în care 
se afla închisoarea era înconjurată pe trei laturi de pădure. 
La est era un câmp deschis, care urca până la locul unde 
se postaseră Low şi May. Low îşi spuse că acel câmp era 
un poligon excelent. Nimic nu împiedica zborul unui 
proiectil de bazooka. Când o să vină momentul, o să fie un 
spectacol fantastic. 


3 


Doi bărbaţi stăteau ghemuiţi în spaţiul dintre botul 
autorulotei lui Barry Holden şi uşile de intrare ale 
penitenciarului. 

— Vrei să faci tu onorurile? îl întrebă Tig pe Clint. 

Clint nu prea credea că faptele lui au vreo legătură cu 
onorurile, dar spuse că vrea şi aprinse chibritul, pe care îl 
culcă pe jos, cu flacăra la dâra de benzină pe care o 
făcuseră mai devreme amândoi. 

Dâra se aprinse, iar focul porni şerpuind peste parcare 


121 Nyquil - medicament pentru răceală (n. tr.). 
e 701 œ» 


şi pe sub gardul interior. Pe porţiunea de teren acoperit cu 
iarbă, care despărţea acest gard de cel exterior, se aflau 
grămezile de anvelope stropite şi ele cu benzină. Acestea 
fumegară puţin, apoi începură să se aprindă. Foarte 
curând, lumina focului alungă o mare parte din bezna care 
cuprinsese perimetrul penitenciarului.  Văzduhul se 
umpluse cu rotocoale de fum. 
Clint şi Tig intrară în clădire. 


4 


În sala de odihnă a gardienilor, Michaela cotrobăia prin 
sertare la lumina unei lanterne. Găsi un pachet de cărţi de 
joc şi îl invită pe Jared să joace „Război” cu ea. Cu excepţia 
celor trei deţinute rămase treze, toţi ceilalţi stăteau de 
pază, iar Michaela voia să-şi ocupe timpul cu ceva. Acum 
era ora zece seara şi era luni. Joia trecută, se trezise la 
şase fix şi se apucase de treabă. Se simţea plină de 
energie, se simţea perfect. 

— Nu pot, îi răspunse Jared. 

— De ce? îl întrebă Michaela. 

— Sunt super preocupat, murmură el, cu un zâmbet 
trist. Mă gândesc la toate lucrurile pe care ar fi trebuit să 
le fac şi nu le-am făcut. Şi la cum tata şi mama ar fi trebuit 
să mai aibă răbdare şi să nu se certe atunci. Şi la cum 
iubita mea - de fapt, nu e iubita mea; aş fi vrut eu să fie - 
mi-a adormit în braţe. 

Oftă şi mai spuse o dată: 

— Super preocupat. 

Dacă Jared avea nevoie de mângâiere, îşi zise Michaela, 
nu-şi găsise persoana potrivită. De joia trecută lumea o 
luase razna rău de tot, dar, atât timp cât fusese în preajma 
lui Garth Flickinger, Michaela reuşise să trateze realitatea 
ca pe un fel de glumă, o farsă care avea să se termine 
curând. Nu s-ar fi aşteptat să-i simtă lipsa atât de tare. 
Jovialitatea lui (în mare parte provocată de droguri) fusese 
singurul lucru logic atunci când lumea sărise de pe fix. 

Îi şopti băiatului: 


e 702 œ» 


— Şi mie mi-e frică. Ar însemna că sunt nebună dacă nu 
mi-ar fi. 

— Eu doar... 

Şi Jared nu mai continuă. Nu înţelegea ce spuneau cei 
din închisoare despre deţinuta aia... cum adică avea puteri 
magice? Şi cum adică Michaela asta, reporteriţa, fiica 
doamnei directoare, primise un sărut dătător de energie de 
la femeia aia ciudată? Şi nu înţelegea nici ce-l apucase pe 
tatăl său de se băgase în toată încurcătura asta. Tot ce 
înţelegea el era că mureau oameni. 

_ Michaela nu se înşelase: lui Jared îi era dor de mama lui. 
Insă nu căuta pe cineva care să o înlocuiască. Nimeni nu-i 
putea lua locul Lilei. 

— Noi suntem băieţii buni, da? întrebă Jared. 

— Habar n-am, recunoscu Michaela. Dar sunt convinsă 
că nu suntem ăia răi. 

— Măcar atât, spuse Jared. 

— Hai să jucăm cărţi! 

Jared se frecă la ochi. 

— Ce naiba, de acord! Sunt campion la „Război”. 

Şi se apropie de măsuţa de cafea din mijlocul încăperii. 

— Vrei o cola sau altceva? 

Băiatul dădu din cap, dar descoperiră că niciunul nu 
avea monedele potrivite pentru automatul cu sucuri. Aşa 
că intrară în biroul directoarei şi deşertară uriaşa geantă 
tricotată a lui Janice Coates. Apoi se aşezară pe jos şi 
căutară printre reţete şi bileţele şi ţigări şi tuburi cu 
balsam de buze. Jared o întrebă pe Michaela de ce 
zâmbeşte. 

— Geanta mamei, spuse ea. E directoare de penitenciar, 
dar poartă monstruozitatea asta hippiotă. 

— Aha! chicoti Jared. Tu cum crezi că ar trebui să arate 
geanta unei directoare de închisoare? 

— Să se închidă cu lanţuri sau cătuşe. 

— Pervers! 

— Nu fi copil, Jared! 

__Găsiră suficiente monede pentru două doze de cola. 
Inainte să iasă din birou, Michaela se aplecă şi sărută 


e 703 + 


coconul în care se afla mama ei. 

„Războiul” n-a durat mult: Michaela l-a bătut pe Jared în 
mai puţin de zece minute. 

— La naiba, mi-am luat-o! mormăi băiatul. 

Încă un joc şi încă unul şi încă unul. Fără să vorbească 
prea mult. Michaela câştiga mereu. 


5 


Terry moţăia pe un scaun pliant, la câţiva metri în 
spatele barajului rutier. Işi visa soţia. Aceasta deschisese 
un restaurant. Farfuriile pe care le aducea clienţilor erau 
goale. „Rita, nu-i nimic aici”, i-a spus el, înapoindu-i 
farfuria. Rita i-a oferit-o din nou. Şi treaba asta a continuat 
mult timp. la-ţi farfuria, ba ia-o tu. Terry a început să se 
enerveze. Rita, fără să scoată niciun cuvânt, i-a zâmbit de 
parcă ar fi ştiut un secret. Pe geamurile restaurantului se 
vedeau anotimpurile alergând unul după altul, ca 
diapozitivele vechi - iarnă, primăvară, vară, toamnă, iarnă, 
primăvară... 

Deschise ochii şi-l văzu pe Bert Miller lângă el. 

Terry nu se gândi la vis, ci îşi aduse aminte de 
confruntarea de mai devreme, de la poarta închisorii, când 
Clint Norcross i-a cerut să nu mai bea, umilindu-l în faţa 
celorlalţi de faţă. Iritarea din vis se amestecă acum cu 
sentimentul de ruşine şi Terry înţelese că nu era potrivit 
pentru funcţia de şerif. S-o ia Frank Geary, dacă tot şi-o 
doreşte atât de mult. Şi Clint Norcross să se descurce cum 
o şti cu Frank Geary, dacă tot vrea să aibă de-a face cu un 
tip treaz. 

Oamenii îşi aduseseră de acasă felinarele de camping şi 
acum stăteau în grupuri la lumina lor, cu armele atârnate 
de umeri. Râdeau şi fumau şi ronţăiau chipsuri şi pateuri şi 
alte prostii din pungi care foşneau tare. Dumnezeu ştie de 
unde făcuseră rost de ele. Câţiva tipi se aşezaseră pe asfalt 
şi jucau zaruri. Jack Albertson venise cu bormaşina şi acum 
acoperea geamul unui buldozer cu o placă metalică. 

Consilierul municipal Bert Miller se interesă dacă exista 


e 704 œ» 


pe undeva vreun extinctor. 

— Antrenorul Wittstock are astm şi fumul de la 
cauciucurile arse de tâmpiţii ăia vine spre noi. 

— Avem, spuse Terry, arătând spre o maşină de poliţie. 
În portbagaj. 

— Mulţam, domnule şerif, zise consilierul şi plecă după 
extinctor. 

Din grupul bărbaţilor care jucau zaruri se auzi un strigăt 
de bucurie: cineva dăduse o dublă. 

Terry se ridică de pe scaunul pliant şi se îndreptă spre 
maşinile de poliţie. Pe drum, îşi desfăcu centura de care 
era prins tocul cu pistolul în el şi o lăsă să cadă în iarbă. 
„M-am săturat de tot căcatul ăsta!” îşi spuse el. „Pur şi 
simplu m-am săturat!” 

Avea în buzunar cheile de la maşina Patrulei Patru. 


6 


Din camioneta care aparţinea Protecţiei Animalelor, 
Frank urmărea abdicarea tăcută a şerifului interimar. 

Tu eşti de vină pentru asta, Frank, îi zise Elaine de 
alături. Te simţi mândru? 

— Ba el şi-a făcut-o cu mâna lui, spuse Frank. Că doar 
nu l-am legat fedeleş şi i-am vârât o pâlnie în gură. Mi-e 
milă de el, pentru că n-a fost destul de bărbat ca să-şi ducă 
treaba la bun sfârşit. Dar îl şi invidiez, pentru că el îşi 
poate permite să renunţe. 

Ceea ce nu se poate spune despre tine, comentă Elaine. 

— Nu, recunoscu el. Eu am să lupt până la capăt. Pentru 
Nana. 

Eşti obsedat, Frank. Nu ştii decât Nana-Nana-Nana. N-ai 
vrut să asculti nimic din ce v-a zis Norcross, pentru că te 
gândeşti numai şi numai la ea. Nu poţi măcar să mai 
aştepţi puțin? 

— Nu! 

Pentru că veniseră toţi oamenii şi erau pregătiţi şi gata 
de acţiune. 

Și dacă femeia aia te duce de nas? 


e 705 


Pe ştergătoarele camionetei se aşezase o molie mare. 
Frank le acţionă ca să o alunge. După care porni motorul şi 
plecă de acolo. Dar, spre deosebire de Terry, el intenţiona 
să se întoarcă. 

Mai întâi se opri la casa de pe Smith Street să se asigure 
că totul era în regulă cu Elaine şi Nana (pe care le dusese 
în pivniţă). Erau exact aşa cum le lăsase, ascunse în 
spatele unei etajere şi înfăşurate în cearşafuri. li spuse 
trupului Nanei că o iubeşte. Îi spuse trupului lui Elaine că 
îi pare rău pentru că n-au reuşit niciodată să fie de acord. 
Şi nu minţea, deşi îl enerva la culme că şi acum, deşi 
cufundată în somnul ăsta nefiresc, ea continua să-l bântuie 
şi să-l pisălogească. 

Încuie la loc uşa pivniţei. leşi din casă şi, la lumina 
farurilor de la camionetă, observă că se făcuse o baltă în 
groapa din alee - groapă pe care tot voise s-o astupe şi nu 
apucase. În ea pluteau nişte depuneri verzi şi maro şi albe 
şi albastre. Erau resturile copacului desenat de Nana şi 
şters de ploaie. 

Când Frank ajunse în centrul Doolingului, ceasul de pe 
frontispiciul băncii arăta ora 12:04 a.m. Era marţi. 

Trecând pe lângă minimarketul lui Zoney, observă că îi 
fuseseră sparte toate vitrinele. 

Clădirea Municipalităţii încă mai fumega. Frank se miră 
gândindu-se că Norcross ar permite complicilor săi să 
arunce în aer locul unde muncea soţia lui. Dar se pare că 
bărbaţii se schimbaseră, chiar şi cei cu diplome, cum era 
Norcross. Sau poate aşa fuseseră dintotdeauna şi până 
acum purtaseră nişte măşti. 

În parcul de peste drum, un bărbat şlefuia cu o freză 
pantalonii cocliţi ai statuii cu joben care-l reprezenta pe 
primul primar din Dooling. Oare ce-l apucase? Ţâşneau o 
mulţime de scântei care se reflectau în vizorul căştii de 
sudor pe care o purta individul. Mai încolo, alt bărbat - 
probabil dorind să-l imite pe Gene Kelly în Cântând în 
ploaie - stătea agăţat de un felinar; numai că, spre 
deosebire de scena din film, tipul ăsta îşi ţinea scula în 
mână şi urina, răcnind o tâmpenie de cântec marinăresc: 


e 706 œ» 


Căpitanu-i în cabină, flăcăi, 
Se-ndoapă cu bere şi rachie. 
Marinari-s la bordel 

Unde-s curve fel de fel. 

Hai să ridicăm ancora, 

Să ridicăm ancora, Joe! 


Ordinea anterioară a lucrurilor, pe care Frank şi Terry 
încercaseră s-o restabilească în ultimele zile haotice, se 
ducea repede de râpă. Ce se întâmpla acum poate că era o 
formă primitivă de doliu după femeile pierdute. Oare se va 
sfârşi vreodată, sau se va transforma într-un cataclism 
universal? Cine putea spune? 

E locul potrivit pentru tine, Frank, îi spuse Elaine. 

— Ba nu! o contrazise el. 

Opri camioneta în spatele clădirii unde-şi avea biroul. 
Trecea zilnic pe aici. Dădu de mâncare căţeilor din cuşti şi 
lăsă un bol plin cu hrană umedă de calitate superioară 
pentru animăluţul lui drag, cățelul lui de la serviciu. Cei 
opt câini erau în permanenţă agitaţi şi tremurau şi 
scheunau şi urlau, pentru că acum nu mai avea timp să-i 
plimbe decât o dată pe zi. 

Îi trecu prin minte să-i eutanasieze. Bieţii căţei ar fi 
murit de foame dacă păţea el ceva; nu se aştepta să apară 
din senin vreun bun samaritean care să aibă grijă de ei. 
Însă nu-i trecu prin minte să le dea drumul. Nu laşi câinii 
de capul lor. 

Cu ochii minţii, Frank schiţă un tablou adorabil: cum ar 
fi ca mâine s-o aducă aici pe Nana şi s-o lase pe ea să-i 
hrănească şi să-i plimbe? Fetiţa lui iubea căţeii. Ştia că se 
va îndrăgosti instantaneu de cățelul lui de la serviciu, o 
corcitură de beagle cu cocker, cu ochi somnoroşi şi 
atitudine stoică. I-ar fi plăcut la nebunie cum îşi lăsa el 
capul pe lăbuţe, la fel cum un copil şi-l culcă pe banca de 
la şcoală atunci când îl plictiseşte lecţia. Lui Elaine nu-i 
plăceau câinii, dar asta nu mai conta acum, indiferent dacă 
ziua de mâine va aduce o schimbare sau nu. Orice s-ar 


e 707 œ» 


întâmpla, o terminase cu Elaine, iar dacă Nana voia să aibă 
un căţel, atunci cățelul ăla o să stea la el acasă. 

Frank plimbă câinii în lese triple. După ce-i aduse 
înapoi, scrise un bilet: 


VĂ ROG, AVEŢI GRIJĂ DE ANIMALE. DAŢI-LE HRANĂ 
ŞI APĂ. METISUL DE PITBULL DIN CUŞCA 7 ESTE 
SPERIOS. APROPIAŢI-VĂ ÎNCET DE EL. VĂ ROG NU 
FURAŢI NIMIC. ACEST BIROU APARȚINE STATULUI. 


Şi îl lipi cu bandă adezivă pe uşa de la intrare. Îşi 
mângâie preferatul între urechi vreo două minute. 

— Uită-te la tine ce drăgălaş eşti! îi spuse el. Ia uite la 
tine. 

Se urcă în camionetă şi porni înapoi, spre barajul rutier. 
Acum ceasul de la bancă arăta 1:11 a.m. li va anunţa că 
atacul va avea loc la patru şi jumătate. Soarele avea să 
răsară abia două ore mai târziu. 


7 


Dincolo de terenul de sport al penitenciarului şi dincolo 
de gardul de acolo, doi bărbaţi cu eşarfe legate la gură 
stingeau focul cauciucurilor cu nişte extinctoare. 
Substanța pulverizată părea fosforescentă prin luneta de la 
armă, iar cei doi bărbați păreau îmbrăcați în galben. Billy 
Wettermore nu-l ştia pe cel mai zdravăn, dar îl cunoştea 
foarte bine pe cel mai pirpiriu. 

— Rahatul ăla cu pălărie de pai e consilierul Miller. Bert 
Miller, îi spuse Billy lui Willy Burke. 

Era o poveste nostimă. Billy fusese un elev eminent în 
timpul liceului şi avusese posibilitatea să facă practică la 
biroul consilierului municipal. Unde fusese obligat să 
suporte în tăcere mult prea desele prelegeri despre 
homosexualitate ale lui Bert Miller. 

— E o mutație genetică, i-a explicat consilierul municipal 
Miller, imaginându-şi că ar putea să şi-o controleze. Dacă 
ai putea să-i ştergi într-o clipă de pe faţa pământului pe 


e 708 >» 


toţi homosexualii, poate ai reuşi să împiedici mutaţia să se 
răspândească. Dar, oricât nu ne-ar plăcea s-o 
recunoaştem, şi homosexualii sunt oameni. Nu-i aşa, Billy? 

Multe se întâmplaseră în cei mai bine de zece ani trecuţi 
de atunci. Billy era un băiat încăpățânat, de la ţară şi, când 
a renunţat la facultate, s-a întors acasă la el, într-un sătuc 
uitat de lume. Acolo se pare că preferința lui pentru 
bărbaţi reprezenta principala preocupare a tuturor celor 
din jur. Pe Billy îl irita foarte tare această prejudecată, dat 
fiind că trecuseră aproape două decenii de la începutul 
noului şi novatorului mileniu. Însă nu o arăta, pentru că ar 
fi însemnat să facă pe placul unor oameni care nu meritau 
asta. 

În orice caz, acum i se părea extrem de tentantă ideea 
de a trage chiar la picioarele lui Bert Miller, ca să-l facă să 
se scape în nădragii ăia de homofob bătut în cap. 

— O să-l fac să sară de cur în sus. Trimite-l de lângă 
cauciucuri, Willy. 

— Ba n-o să faci nimic! 

Nu era Willy Burke, ci altcineva. 

Norcross ieşise pe uşa din spatele închisorii. Era atât de 
întuneric, că doar sclipirea vagă a ramelor de la ochelari îl 
dădea de gol. 

— Nu? se miră Billy. 

— Nu. 

Clint îşi freca încheieturile degetelor de la mâna dreaptă 
cu degetul mare de la stânga. 

— Trage în picior. Dărâmă-l! 

— Vorbeşti serios? 

Billy vânase la viaţa lui şi împuşcase animale. Dar 
niciodată nu trăsese în vreun om. 

Willy Burke scoase un fel de bâzâit pe nări. 

— Un glonţ în picior te poate omori, doctore. 

Clint dădu din cap ca să-i arate că a înţeles. 

— Trebuie să apărăm închisoarea cu orice preţ. Fă-o, 
Billy! Împuşcă-l în picior. Aşa vor avea un om mai puţin şi 
noi le vom demonstra că nu ne jucăm. 

— În regulă, spuse Billy. 


e 709 + 


Privi din nou prin lunetă. Consilierul Miller, mare cât un 
panou publicitar, îşi făcea vânt cu pălăria de pai. Pusese 
extinctorul pe iarbă, lângă el. Centrul lunetei era fixat pe 
genunchiul lui stâng. Pe de-o parte, Billy se bucura că 
victima lui era un dobitoc, dar, pe de alta, nu-i plăcea deloc 
că trebuie să facă asta. 

Apăsă pe trăgaci. 


Regulile lui Evie: 


1) Stai la adăpost şi nu omori pe nimeni până în zori! 
2) Taie coconii de pe Kaykeigh şi Maura! 
3) Bucură-te de viaţă! 


— Da, da, splendid! spuse Angel. Da' eşti tu sigură că 
Maura şi Kay n-o să-mi facă mie felu' cât timp mă bucur de 
viaţă? 

— Destul de sigură, spuse Evie. 

— Mie mi-e suficient, zise Angel. 

— Deschideţi uşa celulei! ordonă Evie. 

Şobolanii apărură dintr-o gaură în peretele de lângă 
cabina de duş. Cel din frunte se opri la baza uşii de la 
celula lui Angel. Al doilea se urcă pe spinarea primului, iar 
al treilea se căţără pe cel de-al doilea. Construiră astfel un 
turn de şobolan cenuşiu peste alt şobolan cenuşiu, ca nişte 
cupe de îngheţată suprapuse. Evie icni de spaimă când 
simţi că şobolanul de jos se sufocă. 

— Vai, Mamă! şopti ea. Îmi pare atât de rău. 

— Ia te uită ce mai dresură de circ! exclamă Angel 
fascinată. Ai putea să faci o gălăgie de bani cu numărul 
ăsta, surioară. Îţi dai seama? 

Şobolanul din vârf era cel mai mic, un pui. Se strecură 
prin broasca uşii şi Evie îi ghidă lăbuţele ca să caute 
mecanismul de deschidere, dându-i o forţă pe care n-a 
avut-o niciun şobolan vreodată. Uşa celulei se deschise. 

Angel luă de la duş câteva prosoape, le rulă şi le umflă, 


e 710 - 


le aşeză pe pat şi puse o pătură peste ele. Apoi închise uşa 
de la celulă în urma ei. Oricine s-ar fi uitat înăuntru ar fi 
crezut că ea pierduse lupta cu somnul. 

Porni pe coridorul care ducea în Aripa C, unde se aflau 
acum cele mai multe adormite în coconii lor. 

— La revedere, Angel! îi spuse Evie. 

— Mda, bine, răspunse ea. Pa şi pu! 

Puse mâna pe clanţă şi se opri. 

— Auzi şi tu nişte urlete îndepărtate? 

Evie le auzea. Şi ştia că era consilierul municipal Bert 
Miller, căruia glonţul lui Billy îi găurise piciorul. Vaietele 
lui pătrundeau în interiorul penitenciarului prin gurile de 
ventilaţie. 

— Fii pe pace! zise Evie. E doar un bărbat. 

— Aha! spuse Angel şi plecă. 


9 


În timp ce Angel şi Evie discutaseră, Jeanette stătuse pe 
jos, lipită de peretele de vizavi de celule, ascultându-le 
atentă. Acum se întoarse iar la Damian, mort de ani buni şi 
îngropat la vreo două sute de kilometri de locul acesta. 
Totuşi, uite-l că stătea lângă ea. Avea o şurubelniţă înfiptă 
în pulpă şi sângele îi şiroia pe podea. Însă lui Jeanette nu i 
se părea că era chiar sânge. Nici măcar nu era ud, ceea ce 
era foarte curios, pentru că ea stătea într-o baltă destul de 
mare. 

— L-ai văzut? întrebă ea. Ai văzut şobolanii ăia? 

— Da, răspunse Damian, cu o voce piţigăiată care 
încerca s-o imite pe a ei. Am văzut şobolăneii ăia, iubiţico. 

Câh! Când a reapărut în viaţa ei păruse normal, dar 
acum era din ce în ce mai enervant. 

— Sunt la fel ca ăia care halesc din mine, iubiţico. 

— Îmi pare rău. 

Jeanette îşi duse mâna la faţă. I se părea că plânge, 
numai că obrajii îi erau uscați. Se scărpină pe frunte, îşi 
înfipse unghiile în piele, încercând să simtă durerea. Nu-i 
convenea deloc că înnebunise. 


e 711 œ» 


— Haide, uită-te şi tu! o îndemnă Damian, apropiindu-se 
şi mai mult de ea. M-au halit până la măduvă. 

Şobolanii îi mâncaseră ochii. Jeanette nu voia să vadă 
orbitele alea goale şi negre. Voia să închidă pleoapele, dar 
ştia că, dacă o face, somnul o va birui. 

— Ce fel de mamă se poartă aşa cu tăticuţul fiului ei? Îl 
pupă şi după aia îl dă de haleală la şobolani? 

— Jeanette! o strigă Evie. Hei! 

— N-o lua în seamă pe târfa aia! spuse Damian. 

Din gură îi căzu un pui de şobolan, care ateriză în poala 
lui Jeanette. Ea scoase un strigăt de scârbă şi dădu din 
mână ca să-l alunge. Ce să alunge? Nu era nimic acolo. 

— Vreau să fii atentă la mine. Vreau să stai cu ochii 
numai la mine, proasta pământului! 

Interveni Evie: 

— Mă bucur că ai rămas trează, Jeanette. Mă bucur că 
nu m-ai ascultat. Se întâmplă ceva dincolo şi... am crezut 
că o să fiu mulţumită, dar poate că m-a mai înmuiat vârsta 
asta înaintată. Deşi sunt puţine şanse să continue, aş dori 
să ascult ce are de spus toată lumea. 

— Despre ce vorbeşti? o întrebă Jeanette. 

O durea gâtul. Tot corpul o durea. 

— Vrei să-l mai vezi pe Bobby? 

— Normal că vreau să-l văd, spuse Jeanette, ignorându-l 
pe Damian. Normal că vreau să-mi văd copilul. 

— În regulă. Ascultă-mă cu atenţie. Există cărări secrete 
între cele două lumi, un fel de galerii. Fiecare femeie care 
adoarme trece prin una dintre ele. Însă mai este şi un alt 
drum - unul foarte special - care începe lângă un copac 
foarte special. Acela este singurul drum care merge în 
ambele direcţii. Inţelegi? 

— Nu. 

— Ai să înţelegi, o linişti Evie. La celălalt capăt al 
drumului se află o femeie care vrea să-l închidă. Cineva 
trebuie s-o împiedice s-o facă. li respect punctul de vedere, 
cred că are dreptate, cred şi eu că bărbaţii se comportă 
odios în partea aceasta a Copacului şi nimic nu poate 
modifica această concluzie. Dar mai cred şi că fiecare 


e 712 + 


femeie are dreptul la propria-i opinie. Nu-i putem permite 
lui Elaine Nutting să hotărască în numele tuturor. 

Evie îşi apropiase chipul de gratii. La tâmple îi 
crescuseră nişte lujeri verzi. Ochii ei căpătaseră culoarea 
de chihlimbar a ochilor de tigru. Părul i se umpluse de 
molii, ca nişte panglici care fluturau într-o adiere 
inexistentă. Este un monstru, îşi spuse Jeanette, un 
monstru superb. 

— Ce legătură are povestea asta cu Bobby? 

— Dacă acel Copac va arde, atunci galeria se va închide. 
Şi nicio femeie nu se va mai putea întoarce. Niciuna. Şi 
sfârşitul va fi inevitabil. 

— Ba nu, ba nu, ba nu! Deja-i inevitabil, se băgă Damian 
în vorbă. Haide, fă nani, Jeanie! 

— Taci din gură! Eşti mort! zbieră la el Jeanette. Îmi 
pare rău că te-am omorât şi aş face orice să dau timpul 
înapoi şi să trăieşti, dar te-ai purtat oribil cu mine şi asta e 
acum situaţia, aşa că taci dracu’ din gură! 

Cuvintele ei răsunară prelung în spaţiul strâmt al Aripii 
A. Damian nu mai era acolo. 

— Bine spus! o lăudă Evie. Foarte curajos din partea ta. 
Acum, ascultă-mă, Jeanette. Vreau să închizi ochii. Ai să 
treci prin galeria aia - galeria ta -, însă n-ai să-ţi aminteşti. 

Măcar partea asta avea ceva sens pentru Jeanette. 

— Pentru că o să dorm? 

— Exact! Odată ajunsă dincolo, ai să te simţi mai bine 
decât te-ai simţit vreodată. Vreau să te iei după vulpoi. O 
să te ducă el acolo unde trebuie să ajungi. Nu uita: Bobby 
şi Copacul. Depind unul de celălalt. 

Jeanette închise ochii. Bobby, îşi repetă ea. Bobby şi 
Copacul şi drumul care mergea în ambele direcţii. Drumul 
acela pe care o femeie, pe nume Elaine, voia să-l închidă 
pentru totdeauna dându-i foc. Ia-te după vulpoi. Numără 
până la cinci: unu-doi-trei-patru-cinci, dar nu se întâmplă 
nimic. Cu excepţia lui Evie, care se preschimbase în 
Vrăjitoarea Verde!??. Parcă ea însăşi era acum un copac. 

Apoi simţi că o gâdilă ceva pe obraz, ca o dantelă fină. 


122 Personaj din Cronicile din Narnia de C.S. Lewis (n. tr.). 
e 713 


10 


După focul de armă, l-au auzit pe Bert Miller urlând şi 
văicărindu-se până când tovarăşul lui l-a dus de acolo. 
Clint luă puşca lui Willy Burke şi privi prin lunetă. Silueta 
galbenă de pe pământ se ţinea de picior şi cealaltă siluetă 
o trăgea de braţe. 

— Bravo! Mulţumesc. 

Willy Burke se uita la Clint şi la Billy Wettermore cu un 
fel de respect: jumătate admiraţie, jumătate prudenţă. 

Clint se întoarse în clădire. Uşa din spate, care dădea în 
sala de sport, era proptită cu o cărămidă. 

Pentru ca nimeni să nu poată vedea ce se întâmplă 
înăuntru, stinseseră luminile şi nu lăsaseră aprinse decât 
becurile de veghe. Acestea aruncau pete stacojii în 
colţurile parchetului pe care deţinutele obişnuiau să joace 
baschet. Clint se opri sub coş şi se sprijini de perete. [i 
bubuia inima. Nu era speriat, nu era bucuros. Dar era aici. 

Încercă să-şi pondereze starea de euforie, însă trupul 
continua să-i vibreze. Fie se separase de sine însuşi, fie 
abia acum redevenise el însuşi. Nu ştia care era adevărul. 
Dar ştia că el câştigase acel milkshake şi Geary nu i-l va 
lua. Aproape nici nu mai conta faptul că Geary făcea o 
greşeală. 

Aurora nu era un virus, ci o vrajă. lar Evie Black nu 
semăna cu nicio femeie, cu nicio fiinţă omenească. Nu ai 
cum să repari cu un ciocan ceva ce mintea omului nu poate 
înţelege. Şi exact asta îşi imaginau că vor să facă Frank 
Geary şi Terry Coombs şi toţi ceilalţi bărbaţi din faţa 
penitenciarului. Situaţia necesita o altă abordare. Lui Clint 
i se părea evident şi ar fi trebuit să li se pară şi lor la fel, 
pentru că nu erau chiar toţi bătuţi în cap. Dar, nu se ştie 
de ce, ei nu înțelegeau ce se petrece, aşa că el va fi nevoit 
să-şi folosească propriul ciocan ca să-l blocheze pe al lor. 

Ei au inceput! Ce scuză copilărească! Dar cât de plină 
de adevăr! 

Raționamentul acesta scârţâia din toate încheieturile. 
Clint lovi de câteva ori cu pumnul în peretele capitonat al 


e 714 œ» 


sălii de sport, dorindu-şi să fie un bărbat în locul căptuşelii 
moi. Se gândi la piroterapie: tratamentul prin inducerea 
febrei. Era o metodă de ultimă oră, o metodă inovatoare, 
numai că era destul de dificil să ştii că-ţi îmbolnăveşti 
pacienţii de malarie. Uneori îl făcea bine, alteori, nu. Oare 
Evie era un piroterapeut sau era însăşi piroterapia? Oare 
era ea şi doctor şi tratament deopotrivă? 

Sau, atunci când i-a ordonat lui Billy Wettermore să 
tragă în piciorul consilierului Bert Miller, administrase el 
însuşi prima doză? 


11 


Se auzeau paşi apropiindu-se din direcţia sălii de sport. 
Angel tocmai ieşea din Cabina goală cu un set de chei de la 
celule. Le strângea în pumnul drept, iar cheia cea mai 
lungă îi ieşea prin încheieturile de la arătător şi degetul 
mijlociu. Înjunghiase odată în felul ăsta un văcar jegos într- 
o parcare din Ohio - îi înfipsese în ureche vârful ascuţit al 
unei chei. Nu-l omorâse, da' nici prea bine nu-i făcuse. 
Angel, la momentul respectiv într-o dispoziţie mai miloasă, 
nu-i luase decât portofelul, verigheta ieftină, câteva bilete 
de loterie şi catarama din argint de la curea. li lăsase 
viaţa. 

Doctorul Norcross trecu fără să se oprească pe lângă 
peretele din sticlă al Cabinei. Angel se gândi cum ar fi să 
se furişeze în spatele lui şi să înfigă cheia în jugulara 
impostorului ăluia cu două feţe. Ce i-ar mai fi plăcut! Din 
păcate, Angel îi promisese lui Evie că nu va omori pe 
nimeni până în zori şi se temea să n-o supere pe vrăjitoare. 

Aşa că-l lăsă să treacă. 

Apoi merse în Aripa C, la celula unde dormeau Maura şi 
Kayleigh. Coconul Maurei, scurt şi umflat, se afla pe 
marginea patului de jos, unde-l pusese cineva după ce 
femeia adormise în Aripa A. Kayleigh era tot pe pat, dar 
spre perete. Angel nu avea nici cea mai vagă idee ce voise 
să zică Evie atunci când spusese că „sunt moarte pe 
dinăuntru”, dar ştia că trebuie să dea dovadă de maximă 


e 715 


prudenţă. 

Tăie cu vârful cheii pânza de pe chipul Maurei. 
Materialul foşni şi se desfăcu, descoperind faţa durdulie şi 
îmbujorată. Ar fi putut să fie model pentru o ilustrație de 
pe cutiile cu produse tradiţionale, vândute în cătunele 
uitate de Dumnezeu - „Turte de mălai de la Bunica Maura” 
sau „Sirop Calmant Dunbarton”. Angel avu grijă să iasă 
repede pe coridor, pregătindu-se s-o ia la fugă în caz că 
Maura ar fi avut de gând s-o atace. 

Femeia de pe marginea patului se ridică încet în capul 
oaselor. 

— Maura? 

Maura Dunbarton clipi de mai multe ori. Se uită lung la 
Angel, cu pupile care-i umpleau tot spaţiul ochilor. Işi 
scoase braţul drept din cocon, apoi şi pe stângul. După 
care îşi puse mâinile în poală. 

Maura rămase câteva minute în poziţia aceasta, aşa că 
Angel îndrăzni să intre iar în celulă. 

— N-am să-ţi fac doar rău dacă te dai la mine, Mo-mo. 
Am să te omor. 

Femeia nu-i răspunse. Se uita ţintă la perete. 

Tot cu aceeaşi cheie, Angel sfâşie pânza de pe chipul lui 
Kayleigh. Şi, la fel ca prima oară, ieşi repede pe coridor. 

Se repetă acelaşi fenomen: Kayleigh ieşi din partea 
superioară a coconului ca dintr-o rochie. Ochii ei erau la 
fel ca ai Maurei: negri, fără pic de alb. Acum cele două 
femei stăteau umăr lângă umăr, cu pânzele deşirate 
atârnându-le din păr, de bărbii, de gâturi. Parcă erau nişte 
fantome într-o casă a groazei dintr-un bâlci de provincie. 

— Vă simţiţi bine, fetelor? le întrebă Angel. 

Nu-i răspunseră. Parcă nici nu respirau. 

— Ştiţi ce tre’ să faceţi? le întrebă Angel. 

Nici acum nu-i răspunseră. Niciun gând nu le tulbura 
ochii negri. Emanau un miros slab de pământ reavăn, 
pământ arat. Şi atunci Angel îşi spuse (dar cât de tare 
regreta că o făcuse): Așa miroase sudoarea morţilor. 

— În regulă. Bine. 

O să facă ceva, ori n-o să facă. 


e 716 - 


— Faceţi cum ştiţi, fetelor. 

Se gândi să mai adauge ceva, un fel de încurajare de 
genul: baftă! sau aşa ceva. Dar îşi zise că-i mai sigur să-şi 
ţină gura. 

Apoi se duse la atelierul de tâmplărie şi descuie dulapul 
cu unelte. Îşi îndesă un burghiu manual în betelia 
pantalonilor, o daltă într-o şosetă şi o şurubelniţă în 
cealaltă. 

După care se întinse pe spate sub o masă şi aşteptă să 
vadă pe geam prima rază de lumină a zilei. Nu-i era deloc 
somn. 


12 


Fire subţiri şi albe se înfăşurau în jurul chipului lui 
Jeanette, înmulţindu-se şi împletindu-se şi acoperindu-i 
trăsăturile. În genunchi lângă ea, Clint ar fi vrut să o ţină 
de mână, însă nu îndrăznea. 

— Ai fost un om bun, îi spuse el. Fiul tău te-a iubit. 

— Este un om bun. Fiul ei o iubeşte. Nu-i moartă. 
Doarme. 

Clint se apropie de celula lui Evie. 

— Aşa spui tu. 

Ea se aşeză pe pat. 

— Parcă ţi-ai recăpătat forţele, Clint. 

Poziţia ei indica melancolie: capul uşor aplecat, un obraz 
umbrit de părul ei lung şi lucios şi negru. 

— Încă mai ai timp să mă predai. Dar nu prea mult. 

— Nu te predau, zise el. 

— Ce urlete a scos bărbatul ăla pe care l-a împuşcat 
Wettermore la ordinul tău! De aici le-am auzit. 

Tonul ei nu era provocator, ci meditativ. 

— Oamenilor nu le place să fie împuşcaţi. Îi doare. Poate 
tu nu ştii asta. 

— În seara asta a fost distrusă Clădirea Municipalităţii. 
Cei care au făcut-o au dat vina pe tine. Şeriful Coombs a 
dat bir cu fugiţii. Frank va conduce atacul din dimineaţa 
asta. Te surprinde ce-ţi spun, Clint? 


e 717 œ» 


Nu-l surprindea deloc. 

— Te pricepi foarte bine să capeţi ce vrei, Evie. Dar n- 
am de gând să te felicit pentru asta. 

— Gândeşte-te la Lila şi la celelalte femei din lumea de 
dincolo de Copac. Te rog să mă crezi când îţi spun că o duc 
bine acolo. Îşi construiesc o lume nouă, o lume bună. Vor fi 
şi bărbaţi în ea. Bărbaţi mai cumsecade, crescuţi din faşă 
de femei, într-o comunitate de femei. Bărbaţi care vor fi 
învăţaţi să se cunoască pe sine şi să-şi cunoască lumea. 

Clint îi răspunse: 

— Adevăratul lor caracter se va vedea în timp. 
Masculinitatea lor. Până la urmă tot va ridica unul pumnii 
împotriva altuia. Crede-mă, Evie. Ai în faţa ta un bărbat 
care ştie despre ce vorbeşte. 

— De acord, zise Evie. Numai că agresivitatea la care te 
referi tu nu este de natură sexuală, ci de natură umană. 
Dacă te îndoieşti cumva de agresivitatea femeilor, întreab- 
o pe gardiana Lampley. 

— Probabil că doarme pe undeva acum, spuse Clint. 

Evie surâse, ca şi cum ar fi ştiut mai multe. 

— Nu sunt atât de absurdă încât să-ţi spun că femeile de 
dincolo de Copac şi-au creat o societate perfectă. O 
Utopie, dacă vrei. Însă începutul este promiţător şi sunt 
şanse pentru un final şi mai bun. Tu stai în calea împlinirii 
acestei şanse. Tocmai tu, dintre toţi bărbaţii din lume. 
Vreau să înţelegi asta. Dacă mă laşi să mor, femeile acelea 
vor fi libere să aibă vieţile pe care ele şi le aleg. 

— Pe care tu le alegi pentru ele. 

Creatura din cealaltă parte a gratiilor bătu uşor cu 
degetele în marginea patului. 

— Linny Mars era în secţie când aceasta a fost distrusă. 
Linny nu mai poate fi adusă înapoi. Ea n-a avut de ales. 

— Tu nu i-ai permis să aleagă, spuse Clint. 

— Am putea să continuăm aşa la nesfârşit. El a zis, ea a 
zis. Cea mai veche poveste din univers. Du-te la războiul 
tău, Clint! Măcar la atâta lucru se pricep bărbaţii. Dacă 
poţi, ajută-mă să mai văd încă un răsărit de soare. 


e 718 + 


XIII 


1 


Când primele raze apărură deasupra pădurii din spatele 
Penitenciarului Dooling, un şir de buldozere îşi făcură 
apariţia pe West Lavin. Toate trei erau produse de firma de 
utilaje grele Caterpillar, două din seria D9 şi unul mult mai 
mare, din seria D11. Echipa de asalt era formată din 
optsprezece oameni. Cincisprezece dintre aceştia se 
îndreptau spre poarta principală, împreună cu buldozerele; 
trei veneau prin pădure, spre gardul din spatele clădirii. (îl 
lăsaseră pe consilierul municipal Miller la barajul rutier, 
cu un flacon cu Vicodin şi cu piciorul bandajat sprijinit de 
un scaun pliant.) 

Frank îi organizase pe cei doisprezece din avangardă - 
duzina lui de ticăloşi!?3 - în trei grupuri de câte patru. 
Bărbaţii cu măşti şi veste antiglont din fiecare grup 
mergeau pe vine în urma câte unui buldozer. Geamurile şi 
grilajele utilajelor fuseseră acoperite cu tablă. Polițistul 
pensionar Jack Albertson conducea primul buldozer, 
antrenorul JI Wittstock îl conducea pe al doilea, iar fostul 
campion la box, Carson Struther, pe al treilea. Frank se 
urcase în buldozerul lui Albertson. 

Bărbaţii ascunşi în pădure erau: polițistul Elmore Pearl, 
vânătorul de cerbi Drew T. Barry (rămas fără sediul firmei 
de asigurări) şi Don Peters. 


2 


Clint observă buldozerele de la fereastra înaltă a Aripii B 
şi se repezi la scară, punându-şi din mers vesta antiglont. 

— Petrecere frumoasă, doctore! Abia aştept să-i văd cum 
o să te reguleze! îi strigă Scott Hughes când trecu în 
goană pe lângă celula lui. 

— De parcă tu ai să scapi mai ieftin în caz că intră aici, îi 


123 Aluzie al filmul de război Duzina de ticăloşi (Dirty Dozen) (n. tr.). 
e 719 + 


răspunse Clint, ştergându-i rânjetul de pe faţă. 

Clint străbătu în fugă Broadway-ul, oprindu-se doar cât 
să bage capul în sala de vizite. 

— Rand, au venit. Pregăteşte gazele lacrimogene! 

— În regulă, răspunse Rand din nişa aflată în capătul 
încăperii şi îşi puse calm masca de gaze pe care o ţinea la 
îndemână. 

Clint continuă să alerge spre postul de pază de la uşile 
principale, conceput anume pentru verificarea vizitatorilor. 
Cămăruţa avea un geam lung şi armat, precum şi o tăviţă 
pe care se transmiteau gardianului de serviciu actele de 
identitate şi obiectele de valoare. Mai avea şi un panou de 
comandă, asemănătoare celor din Cabină şi din ghereta de 
la poartă. Plus monitoare care îţi arătau toate zonele din 
interiorul şi din exteriorul penitenciarului. La panoul acela 
era Tig. 

Clint bătu la uşă şi Tig îi deschise. 

— Ce se vede pe monitoare? 

— Bate soarele în obiective. Nu pot deocamdată să-mi 
dau seama dacă e cineva în spatele buldozerelor. 

Aveau opt sau nouă grenade cu gaze pentru lansator. Pe 
monitorul central, sub strălucirea orbitoare a razelor de 
soare, Clint reuşi să vadă cum câteva aterizară în parcare, 
împroşcând un fum alb, care se contopea cu cel negru care 
încă mai ieşea din cauciucuri. li spuse lui Tig să 
urmărească vigilent ce se petrece şi îşi continuă drumul. 

Următoarea oprire a fost în camera de relaxare. Jared şi 
Michaela beau cafele şi jucau cărţi. 

— Ascundeţi-vă undeva! Incepe. 

Michaela ridică ceşcuţa cu cafea spre el. 

— Scuze, doctore. Am vârsta legală ca să votez. Şi tot ce 
vine la pachet cu ea. Cred că am să stau pe aproape. Cine 
ştie, poate mă aşteaptă un Pulitzer. 

Jared era alb ca varul. Se uită la Michaela. Se uită la 
tatăl său. 

— Bine, spuse Clint. Departe de mine gândul de a 
încălca libertatea presei. Tu ascunde-te, Jared! Şi nu-mi 
spune unde. 


e 720 » 


O luă iar la fugă, fără să aştepte vreun răspuns de la fiul 
său. Deja gâfâia foarte tare când ajunse la uşa din spate 
care dădea spre magazie şi spre terenul deschis. Până în 
ajunul Aurorei, nu-i propusese niciodată Lilei să facă 
jogging împreună pentru că nu dorea ca ea să fie obligată 
să alerge mai încet din cauza lui. S-ar fi simţit jenat. Din ce 
motiv anume? Din cauza vanităţii ori a lenei? Clint îşi 
făgădui că se va gândi pe îndelete la problema aceasta 
imediat ce va avea o clipă liberă - presupunând, fireşte, că 
va avea norocul să supravieţuiască acestei dimineţi. Şi că 
va mai apuca să vorbească vreodată cu soţia lui. Atunci, 
probabil că primul lucru pe care i-l va spune va fi 
rugămintea să facă jogging împreună. 

— Trei buldozere pe drum, anunţă el, ţâşnind pe uşă. 

— Ştim, îi zise Will Burke. 

Plecă din adăpostul din spatele magaziei şi se apropie de 
Clint. Era un contrast tare amuzant între vesta antiglonţ şi 
bretelele lui roşii, de sărbătoare, care acum îi atârnau pe 
lângă şolduri. 

— Mi-a zis Tig prin radio. Billy o să aibă grijă să nu 
treacă nimeni de gardul de la nord. Eu o să mă furişez uşor 
pe lângă zidul ăsta, până în colţ, să văd dacă pot să 
nimeresc pe cineva de acolo. Poţi să vii cu mine, dacă vrei, 
da’ îţi trebuie una de-asta. 

Îi întinse lui Clint o mască de gaze şi îşi puse el însuşi 
una. 


3 


Aflat perpendicular pe direcţia porţii, Frank bătu în 
tablă ca să-i transmită lui Albertson să o ia la dreapta. Jack 
îl ascultă, dar încet şi cu multă prudenţă. Frank purta 
vestă şi avea un Glock în mâna dreaptă. Vedea bine 
trombele de fum de pe drum. Se aşteptase la asta încă de 
când auzise pocnetul grenadelor cu gaze lacrimogene. Dar 
nu puteau să fie prea multe. În depozitul de armament de 
la secţie fuseseră mult mai multe măşti decât grenade. 

Primul buldozer se opri, iar cei patru oameni se urcară 


e 721 œ» 


în spatele lui. 

Jack Albertson era în siguranţă în cabină, în spatele 
plăcii din metal care astupa geamul. Acum acceleră şi 
porni spre poartă. 

Pentru că pregătirile fuseseră făcute pe fugă, nu toţi 
oamenii din trupa de atac aveau walkie-talkie-uri. Insă 
aspectul acesta nu-l împiedică pe Frank să vorbească în 
aparatul lui. 

— Fiţi gata de atac! 

„Şi vă rog”, mai spuse el în gând, „încercaţi să fiţi cât se 
poate de prudenţi”. Deja pierduse doi oameni şi lupta nici 
nu începuse încă. 


4 


— Tu ce părere ai? îl întrebă Clint pe Willy. 

De cealaltă parte a gardului dublu, primul buldozer 
înainta cu lama ridicată. O fracțiune de secundă parcă se 
observă o mişcare în spatele lui. 

Willy nu răspunse. Bătrânul se întorsese cu gândul la 
metrul pătrat de iad din Asia de Sud-Est a anului 1968. Nu 
se mişca nimic în jur, apa din mlaştină îi ajungea până la 
mărul lui Adam, cerul se ascundea în spatele unei perdele 
de fum, iar el era la mijloc. O pasăre moartă, mare cât un 
vultur, cu penajul colorat în roşu, albastru şi galben şi cu 
ochi pâcloşi plutea pe lângă el. Însă părea atât de vie în 
lumina aceea stranie. Penele ei superbe au atins în treacăt 
umărul lui Willy, apoi un curent abia perceptibil a dus-o de 
acolo înapoi în cortina grea de fum. N 

(Îi povestise odată surorii sale întâmplarea aceasta. „În 
viaţa mea nu mai văzusem vreo pasăre ca aia. Nici în 
restul timpului cât am mai stat acolo. Nici după aceea. 
Uneori mă întreb dacă nu cumva era ultima din specia ei.” 
La vremea respectivă, Alzheimerul îi luase deja cam toată 
mintea. Dar îi mai rămăsese un strop şi cu stropul ăsta ea 
reuşise să-i spună: „Poate că aşa arată durerea, Willy”; iar 
el îi răspunsese: „Te iubesc foarte mult, aşa să ştii”, 
făcând-o să se îmbujoreze.) 


e 722 œ» 


Lama buldozerului lovi partea centrală a gardului. Se 
auzi o bufnitură şi un huruit puternic. Lanţurile se curbară 
spre interior, apoi toată porţiunea ieşi din pământ. 
Buldozerul continuă să înainteze prin perdeaua de gaz, 
lovind în gardul al doilea cu bucăţile din primul gard. Il 
distruse şi pe acesta, trecu peste resturile lui şi îşi 
continuă drumul prin parcarea plină de fum. De lamă îi 
atârna o bucată din al doilea gard. 

Celelalte două buldozere îl urmară prin spărtură. 

Willy observă un pantof maro în spatele colţului stâng al 
primului buldozer. Trase. Se auzi un strigăt şi un bărbat se 
prăbuşi în urma utilajului, scăpând din mână arma. Era un 
individ micut şi crăcănat, îmbrăcat cu vestă antiglonţ şi cu 
o mască de gaze pe faţă. (Nici dacă n-ar fi avut masca aia, 
Willy tot n-ar fi putut să-l recunoască pe Pudge Marone, 
patronul „Roţii Neunse”, pentru că Willy nu mai călcase de 
ani buni într-o cârciumă.) Pieptul tipului era apărat de 
vestă, dar nu şi picioarele şi braţele, ceea ce era perfect 
din punctul de vedere al lui Willy, care nu voia să omoare 
pe cineva decât dacă nu avea încotro. Trase din nou, nu 
nimeri chiar acolo unde voia, dar nici prea departe. Glonţul 
de calibru .223, expediat de o puşcă de asalt M4, care, 
până în ziua precedentă, fusese proprietatea secţiei de 
poliţie din Dooling, sfărâmă degetul mare de la mâna lui 
Pudge Marone. 

Din spatele buldozerului apăru o mână, care se întinse 
ca să-l ajute pe individul picat lat pe asfalt. Gest firesc şi 
lăudabil, dar cu siguranţă extrem de imprudent. Mâna cu 
pricina îi aparţinea lui Nate McGee, un poliţist ieşit la 
pensie, care, după ce cu o seară în urmă pierduse mai mult 
de o sută de dolari la zaruri pe asfaltul de pe Route 31, se 
consolase spunându-şi două lucruri. Unu: nu ar fi jucat 
niciodată dacă ar fi fost convins că doamna McGee s-ar fi 
trezit la un moment dat. Şi a doua: bine măcar că şi-a 
consumat ghinionul pe săptămâna asta. Inexact. Willy 
trase a treia oară, fix în cotul braţului întins spre Marone. 
Se auzi un alt țipăt şi McGee se rostogoli din spatele 
buldozerului. Willy trase alte patru focuri unul după altul 


e 723 a 


în placa metalică de pe grilajul utilajului. Din păcate, fără 
vreun folos. 

Cu pistolul în mână, Frank ieşi puţin de după primul 
buldozer şi trase de mai multe ori în direcţia lui Willy. În 
1968, acesta şi-ar fi putut da imediat seama după poziţia 
braţului lui Geary că gloanţele îl vor ocoli şi ar fi rămas la 
locul lui şi l-ar fi eliminat. Numai că trecuseră cincizeci de 
ani de atunci şi deprinderea de a sta în bătaia focului este 
ceva ce se pierde foarte repede. Aşa că şi Willy, şi Clint se 
grăbiră să se adăpostească. 

In timp ce buldozerul condus de Jack Albertson trecu 
prin  vălătucii de gaze lacrimogene şi fum negru, 
repezindu-se către autorulotă şi uşile de la intrare, al 
doilea buldozer - cel condus de antrenorul Wittstock - se 
năpusti prin spărtura din gard. 

La fel cum făcuse Albertson înaintea lui şi la fel cum va 
face Carson Struthers în urma lui, antrenorul Wittstock 
ridicase lama ca să se protejeze de gloanţe. Auzea focurile 
de armă, auzea strigătele, dar nu-l văzu pe Nate McGee 
căzut la pământ în faţa lui. Aşa că, atunci când buldozerul 
trecu peste el, antrenorul Wittstock presupuse că se 
împiedicase doar de o grămadă de cauciucuri arse. 

Scoase un strigăt de bucurie. Străpungea linia de 
apărare în acelaşi fel cum îi învățase pe fundaşii lui să o 
facă: neînfricat şi fără milă! 

De la geamul sălii pentru vizite, Rand amână focul 
asupra primului buldozer până când acesta ajunse la 
jumătatea distanţei dintre punctul de pază de la poartă şi 
uşile de la intrare. Trase, dar gloanţele ricoşară din placa 
de metal. 

Pete Ordway, fraţii Wittstock şi Dan „Negociatorul” 
Treat, înaintând la adăpostul celui de-al doilea buldozer, se 
pomeniră faţă în faţă cu cadavrul strivit al lui Nate McGee. 
Masca îi era plină de sânge şi bucăţi din piept îi ieşiseră 
printre curelele vestei. Pe şenilele buldozerului erau 
agăţate mai multe fâşii de piele, care fluturau ca nişte 
serpentine de hârtie la o sărbătoare. Rupe Wittstock urlă şi 
sări într-o parte ca să nu calce drept în maţele amărâtului, 


e 724 œ» 


numai că mişcarea asta îl aduse în bătaia armei lui Rand. 

Primul glonţ trecu doar la doi centimetri de capul lui 
Rupe, al doilea îl rată cu un centimetru. Rand se ocări în 
gând şi trase a treia oară drept în spatele individului. 
Glonţul se împlântă în vesta victimei, încovoind-o. Rupe 
Wittstock ridică ambele mâini spre cer, aidoma unui fan 
care face Valul în tribună. Rand trase şi a patra oară - mai 
jos de data aceasta. Glonţul lovi victima în fund şi o trânti 
la pământ. 

Polițistul Treat nu intră în panică. Nu trecuse decât un 
singur an de când ieşise din Divizia 82 a Infanteriei 
Aeropurtate, aşa că, spre deosebire de Willy Burke, nu-şi 
pierduse încă relativa obişnuinţă de a se afla în bătaia 
focului. Din reflex, sări imediat de pe al doilea buldozer. 
(De fapt, chiar se simţea uşurat că putea să revină la stilul 
de acţiune militar. Pentru că aşa nu se va mai gândi cât de 
neputincios era în faţa realităţii - care realitate însemna 
fiica lui, Alice, de doar opt anişori, sprijinită de măsuţa ei 
de joacă din apartament şi înfăşurată în firele acelea albe, 
când ar fi trebuit să se pregătească pentru o altă zi de 
şcoală. Şi nu se va mai gândi nici la fiul lui de doi ani, care 
se afla acum într-o creşă improvizată şi condusă de 
bărbaţi.) Fără buldozerul care-i bloca vederea, Treat trase 
spre geamul penitenciarului mai multe focuri de acoperire 
cu o puşcă M4, pe care o recuperase de pe Route 31. 

Rand se ghemui imediat pe masa pe care se urcase. O 
ploaie de sfărâmături din zid căzură peste spatele şi ceafa 
lui. 

„Negociatorul” îl ridică pe Rupe Wittstock şi îl trase la 
adăpost, în spatele unei grămezi de cauciucuri încă 
fumegânde. 

Al doilea buldozer se izbi de spatele autorulotei 
Fleetwood, împingând-o cu putere în uşile de la intrarea 
penitenciarului, într-o explozie de cioburi. 


5 
Jared stătea pe podeaua spălătoriei, în timp ce Michaela 


e 725 a 


clădea teancuri de rufe în jurul lui, încercând să-i 
construiască un adăpost. 

— Mă simt prost, spuse băiatul. 

— Nu pari, minţi Michaela, întinzând un cearşaf peste el. 

— Parcă aş fi slab ca o femeie. 

Michaela detesta alăturarea aceasta de cuvinte. Şi, chiar 
în mijlocul acestei lupte, tot îi atinse un punct sensibil. 
Femeia trebuia să fie delicată, nu slabă. Iar Michaela era 
oricum, numai slabă nu. Janice Coates nu o crescuse ca să 
ajungă o cârpă. Ridică cearşaful şi-l plesni peste obraz pe 
Jared - destul de tare, dar nu cât să-i mute capul din loc. 

— Hei! exclamă el, ducând mâna la faţă. 

— Să nu mai spui aşa ceva! 

— Ce să nu mai spun? 

— Să nu mai spui că femeile sunt slabe! Ar fi trebuit să 
te înveţe maică-ta că nu-i aşa. 

Şi Michaela îl acoperi din nou cu cearşaful. 


6 


— Al dracu' de nasol că nu filmează cineva toată chestia 
asta pentru un căcat d-ăla de reality-show! spuse Low. 

Cu ochiul lipit de luneta de la bazooka, văzuse cum al 
doilea buldozer îl făcuse terci pe fraierul care căzuse în 
faţa lui; îl văzuse pe Rambo ăla cum sărise din spatele 
buldozerului, deschisese focul şi-l salvase pe alt agarici. Şi 
după aia văzuse - cu un amestec de uimire şi bucurie - 
cum primul buldozer făcuse acordeon rulota aia în uşile de 
la puşcărie. Asista la un conflict epic, care va atinge 
punctul culminant când ei vor condimenta ciorba aia cu 
trei sau patru proiectile de bazooka. 

— Noi când ne facem număru'? vru să ştie May. 

— Să mai obosească niţel gaborii. 

— Da' cum o să ştim că-i Kitty aia pe care o luăm? Că 
acolo tre’ să fie o grămadă de farfuze înfăşate în coconi d- 
ăia. 

Pe Low nu-l încântau deloc ezitările de ultimă clipă ale 
fratelui său. 


e 726 œ» 


— Probabil că n-avem cum să fim sută la sută siguri, dar 
o să tragem toate proiectilele astea şi o să aruncăm 
coşmelia în aer. Aşa că eu zic că avem toate şansele de 
reuşită. Şi mai zic că tre' să fim optimişti. Uite ce noroc 
avem! Sau ai fi vrut să mă lupt eu singur cu ei? 

— Haide, mă, Low, n-am zis asta! protestă May. Nu-i 
corect să te iei de mine! 


7- 


La nivelul 32 al jocului Cetatea Opulentă, nişte păianjeni 
mici şi roz invadară câmpul cu stele, triunghiuri şi sfere 
învăpăiate al lui Evie. Păienjeneii stinseră sferele şi le 
transformară în nişte stele albastre, extrem de enervante, 
care blocară jocul - nasol! Din Aripa A se auzeau 
zgomotele asurzitoare ale focurilor de armă, dar acestea 
nu o deranjau pe Evie; de prea multe ori văzuse şi auzise 
lupte purtate de bărbaţi. Însă o deranjau destul de tare 
păianjenii roz. 

— Mare păcat! spuse ea, fără să se adreseze cuiva 
anume. 

Şi începu să mişte formele colorate pe ecran, căutând 
conexiuni. Evie era foarte relaxată. În timp ce se juca la 
telefon, începu să leviteze, la câţiva centimetri deasupra 
patului. 


8 


Tufele zvâcniră în spatele gardului dinspre nord, chiar 
vizavi de aleea din spatele magaziei, unde se afla Billy 
Wettermore. Trase vreo douăsprezece focuri în verdeaţa 
care se mişcase. Tufele se cutremurară. 

Drew T. Barrymore, agent de asigurări cu multă 
experienţă, care alegea întotdeauna soluţia cea mai puţin 
riscantă, nu se afla în bătaia puştii lui Billy. Ba chiar, cu 
prudenţa care-l făcuse nu numai cel mai bun afacerist în 
domeniu din Dooling, dar şi un excelent vânător, îi oprise 
pe Pearl şi Peters în pădurea din spatele sălii de sport a 
penitenciarului, salvându-i astfel de gloanţele tânărului. 

e 727 œ» 


Peters i-a spus că uşa din spate a puşcăriei era în partea 
dinspre vest a sălii de sport. Reacţia produsă de piatra pe 
care Drew a aruncat-o în tufe le-a oferit răspunsul căutat: 
da, acolo era o uşă şi, da, precis era apărată. 

— Domnule poliţist? spuse Drew T. Barry. 

Stăteau ghemuiţi în spatele unui stejar. La vreo cinci 
metri în faţa lor, încă mai ploua cu frunzele smulse de 
forţa împuşcăturii. După sunet, probabil că tipul care 
trăsese se afla la vreo treizeci sau patruzeci de metri 
dincolo de gardul interior, în apropiere de zidul clădirii. 

— Ce vrei? răspunse Don Peters. 

Stropi graşi de transpiraţie îi şiroiau pe obraji. Cărase 
geanta de pânză în care erau măştile de gaze şi cleştii cu 
care voia să taie lacătele. 

— Nu tu, adevăratul poliţist, îi zise Drew T. Barry. 

— Da? răspunse Pearl dând din cap. 

— Am să fiu acuzat dacă îl omor pe ăla care trage în noi? 
Eşti convins că Geary şi Coombs o să jure că am acţionat 
conform legii? 

— Da. Pe cuvânt de cercetaşi 

Şi Elmore Pearl făcu gestul de salut al copilăriei sale: 
mâna ridicată, primele trei degete în sus, degetul mic unit 
cu cel mare. 

Peters horcăi prelung şi scuipă. 

— Vrei să mă reped până-n oraş şi să-ţi aduc un notar, 
Drew? 

Drew T. Barry ignoră ironia tembelului, le spuse să 
rămână pe loc şi se întoarse în pădure, de unde cobori 
repede panta dinspre nord. Avea puşca de vânătoare 
agăţată la spate. 


9 


Frank ţinea arma îndreptată către colţul de sud-vest al 
închisorii, gata să-l facă praf pe trăgător dacă mai avea 
curajul să-şi arate mutra la geam. Schimbul de focuri îl 
năucise; dintr-odată totul devenise foarte real. li era 
greață de la atâta sânge şi de la toate cadavrele întinse pe 


e 728 » 


drum, pe care norii de gaze purtaţi de vânt le ascundeau 
vederii, pentru ca apoi să dezvăluie un tablou macabru. 
Insă nu şovăia. Era copleşit de groază, nu de remuşcări. 
Viaţa lui aparţinea Nanei, motiv pentru care era gata să-şi 
asume orice risc. Aşa încerca el să se convingă. 

Kronsky apăru lângă el. 

— Dă-i bice! îi spuse Frank. Cu cât terminăm mai 
repede, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea. 

— Aici cam ai dreptate, stimate domn, zise Kronsky. 

Stătea într-un genunchi, lângă rucsacul pe care-l pusese 
pe jos. li trase fermoarul, scoase din el pachetul cu 
dinamită şi tăie trei sferturi din fitil. 

Atunci se deschise uşa blindată a buldozerului, din care 
cobori Jack Albertson, în mână cu vechiul lui pistol de 
serviciu, un Glock .38. 

— Acoperă-ne de căcănarul ăla de acolo! îi ceru 
Kronsky, arătând în direcţia lui Willy Burke. 

Apoi se întoarse spre Frank. 

eee Haide! 

Indoiţi de şale, ca să nu fie văzuţi, cei doi bărbaţi porniră 
repede de-a lungul zidului dinspre nord-vest al 
penitenciarului. Kronsky se opri sub geamul scos din 
ţâţâni, unde era unul dintre punctele de tragere ale 
apărătorilor. Ţinea dinamita în mâna dreaptă, iar în stânga 
avea o brichetă albastră. Ţeava de la puşca trăgătorului 
ieşise iar prin deschizătură. 

— Apuc-o! îi ceru el lui Frank. 

Frank nu puse la îndoială ordinul primit şi îşi încleştă 
degetele mâinii stângi în jurul tubului din metal. Apoi 
smulse arma din strânsoarea individului dinăuntru. Auzi o 
înjurătură înăbuşită. Kronsky aprinse bricheta, aprinse 
fitilul şi aruncă nonşalant pachetul de dinamită: aşa cum 
arunci la coşul de baschet şi înscrii. Frank dădu drumul 
puştii şi se aruncă la pământ. După trei secunde se auzi o 
bubuitură zdravănă. Prin gaura unde fusese înainte 
geamul ţâşni un fum gros, însoţit de bucăţi de carne 
însângerată. 


e 729 œ» 


10 


Pământul se cutremură şi scoase un răcnet indignat. 

Lipit de Willy Burke, lângă zidul dinspre vest, Clint văzu 
cum din parcare se ridică un tsunami de gaze lacrimogene, 
alungat de explozie. Începură să-i ţiuie urechile şi să-i 
vibreze toate încheieturile. Nu se putea gândi decât că 
lucrurile nu se desfăşuraseră aşa cum sperase el. Tipii 
ăştia aveau s-o omoare pe Evie şi pe toţi ceilalţi. Din vina 
lui. El dăduse greş. Se simţea ridicol cu pistolul în mână - 
niciodată, în cei cincisprezece ani de căsnicie, nu 
acceptase invitaţia Lilei la poligonul de tragere. Dar, uite, 
pistolul ăsta parcă-l implora să-l folosească. 

Se aplecă pe după Willy Burke, se uită cu atenţie la 
maldărul de utilaje şi oameni şi dărâmături de la uşile 
principale şi ochii i se opriră asupra unui bărbat care 
stătea în spatele primului buldozer. Omul acela se uita la 
norul de praf care ieşise prin spărtura din zid în spatele 
căreia se afla Rand Quigley. 

(Jack Albertson nu se aşteptase la explozie. A uitat de 
prudenţă şi a întors capul ca să se uite. Nu-l tulbura haosul 
- în tinereţe lucrase în mină şi ieşise viu din multe 
sughiţuri ale pământului, aşa că avea nervii tari. Însă îl 
nedumerea. Ce aveau indivizii ăia de preferau o 
confruntare armată în loc s-o predea pe nebuna aia 
oamenilor legii? În opinia lui, lumea era tot mai nebună de 
la un an la altul. Waterloo-ul lui personal fusese alegerea 
Lilei Norcross în funcţia de şerif al Doolingului. Cum adică 
să fie o fustă şefă peste poliţie? Nu exista nimic mai 
absurd. Aşa că Jack Albertson îşi depusese pe loc cererea 
de pensionare şi se întorsese acasă ca să se bucure în 
linişte de celibatul lui de-o viaţă.) 

Mâna lui Clint ridică pistolul, ochiul lui descoperi prin 
cătare omul din spatele buldozerului şi degetul lui apăsă 
pe trăgaci. Detunătura a fost urmată de un pocnet umed, 
atunci când glonţul pătrunse prin masca de gaze a 
individului. Clint îl văzu cum îşi dă capul pe spate şi apoi 
se prăbuşeşte la pământ. 


e 730 œ» 


n 
! 


„Doamne, Dumnezeule!” îşi spuse el. „Poate că era 
cineva cunoscut.” 
— Haide! strigă Willy, trăgându-l spre uşa din spate. 
Picioarele lui Clint îi ascultară îndemnul. Nu-şi 
imaginase că va fi atât de uşor să ucidă. Iar asta era şi mai 


rău decât fapta în sine. 


e 731 œ» 


XIV 


1 


Jeanette deschise ochii şi văzu un vulpoi culcat în faţa 
uşii de la celula lui Evie. Stătea cu botul pe ciment, în 
crăpăturile căruia apăruseră fire verzi de muşchi. 

— Galerie, repetă Jeanette pentru sine. 

Era vorba despre o galerie. Se adresă vulpoiului: 

— Am trecut prin una? Că nu mai ţin minte. Pe tine te-a 
trimis Evie? 

După cum se şi aşteptase, vulpoiul nu-i răspunse. 
(Animalele îţi vorbesc în vis, iar acum parcă visa... dar 
parcă nu tocmai.) Vulpoiul căscă, îi aruncă o privire 
şmecheră şi se ridică în picioare. 

Aripa A era pustie şi în zid apăruse o gaură mare, prin 
care năvăleau înăuntru razele soarelui abia răsărit. 
Chiciura depusă pe bucăţile de ciment se topea pe măsură 
ce creştea temperatura. 

Şi Jeanette îşi spuse: 

— Mă simt trează. Cred că sunt trează. 

Vulpoiul scoase un fel de mieunat şi porni cu paşi 
mărunţei spre gaura din zid. Îi mai aruncă o privire lui 
Jeanette, mai miorlăi o dată, trecu prin gaură şi lumina 
dimineţii îl înghiţi. 


2 


Înaintă şi ea cu mare grijă prin gaura aceea, aplecându- 
se pe sub muchiile ascuţite ale cimentului spart. Se 
pomeni într-un câmp cu ierburi înalte până la genunchi şi 
floarea-soarelui uscată. Lumina era atât de puternică, încât 
trebuia să ţină ochii mijiţi. Solul îngheţat trosnea sub 
tălpile ei, iar aerul rece îi făcuse pielea ca de găină pe sub 
materialul subţire al uniformei. 

Aerul proaspăt şi lumina soarelui o treziră complet. 
Parcă îşi lepădase vechiul corp, epuizat de atâtea suferinţe 


e 732 a 


şi stres şi lipsă de somn. Acum Jeanette se simţea ca nouă. 

Vulpoiul o luă repede pe lângă zidul de est al închisorii, 
spre Route 31. Jeanette se grăbi după el, încercând să-şi 
obişnuiască ochii cu lumina puternică. Aruncă o privire 
către penitenciar: rugi golaşi sufocau zidurile; rugii 
acopereau şi maldărul de fiare ruginite, care pe vremuri 
fuseseră un buldozer şi o autorulotă; smocuri dese de iarbă 
galbenă creşteau din crăpăturile şi gropile parcării; alte 
vehicule acoperite cu rugină zăceau alandala pe asfalt. 
Jeanette privi în cealaltă direcţie. Gardurile fuseseră 
doborâte şi prin iarbă scânteiau lanţurile turtite. Deşi nu 
înţelegea nici de ce şi nici cum anume se petrecuseră toate 
astea, înţelese imediat că, deşi acesta era tot Penitenciarul 
Dooling, mulţi ani trecuseră de când adormise ea şi până 
acum. 

Călăuza ei sări şanţul de pe marginea şoselei, traversă 
apoi asfaltul distrus şi intră în pădurea verde de dincolo de 
el. I se vedea coada roşcată sclipind în penumbră. 

Nedezlipindu-şi ochii de la coada vulpoiului, Jeanette 
traversă în goană Route 31. Alunecă pe pământul ud şi se 
apucă de o creangă ca să nu-şi piardă echilibrul. O ardeau 
gâtul şi pieptul de la aerul curat, amestecat cu mirosul 
puternic de sevă şi frunze putrezite şi pământ umed. leşise 
din închisoare. Era liberă. Mintea ei se apucă să 
plăsmuiască o fantasmă pe baza acestei noi şi 
extraordinare realităţi: pădurea aceasta era o oază în care 
nu mai existau dezinfectanţi industriali, nici zdrăngănit de 
chei, nici sforăituri, nici vânturi trase de deţinute, nici 
plânsete, nici sex cu colega de celulă, nici bubuituri de uşi 
care se închid când se dă stingerea. Aici ea era unică 
stăpână: Regina Jeanette. Senzaţia de libertate era mult, 
mult mai minunată decât şi-o imaginase ea vreodată. 

Dar... 

— Bobby! 

Jeanette şopti numele pe care trebuia să-l ţină minte, pe 
care nu trebuia cu niciun chip să-l uite. Ca să nu fie cumva 
tentată să rămână aici. 


e 733 n 


3 


Îi era greu să judece distanţele. Jeanette era obişnuită 
doar cu pista de alergare de pe marginea terenului de 
sport: opt sute de metri. Panta aceasta abruptă dinspre 
sud-vest avea mai mult de atât, iar ea trebuia să mărească 
pasul ca să se poată ţine după vulpoi; şi îi vibrau muşchii 
încordaţi şi o dureau şi-i dădeau o senzaţie fantastică. Din 
când în când, vulpoiul se oprea s-o aştepte, apoi o lua din 
nou la picior. Era frig, dar Jeanette transpira abundent. 
Aerul avea temperatura aceea a iernii care nu se dă dusă 
în faţa primăverii. Pe fundalul cenuşiu al pădurii se zăreau 
câţiva muguri verzi, iar pământul era noroios. 

După cinci kilometri, poate şase, vulpoiul o conduse la o 
rulotă căzută pe o parte şi împotmolită într-o mare de 
buruieni. Pe jos flutura o bandă galbenă, decolorată acum, 
cu care poliţia înconjurase locul pe vremuri. Jeanette 
simţea că nu mai are mult de mers. Auzea un bâzâit stins. 
Soarele se înălţase pe cer. li era sete şi foame şi spera să 
găsească ceva de mâncare şi de băut la destinaţie - cât de 
bun ar fi un suc de la gheaţă! „Lasă astea acum, gândeşte- 
te la Bobby, doar la Bobby trebuie să te gândeşti. Doar de 
el ai nevoie.” Văzu că vulpoiul dispăruse pe sub nişte 
copaci doborâţi. 

Jeanette se grăbi după el. Trecu pe lângă un morman de 
moloz şi bucăţi de scânduri. Probabil că aici fusese o 
cabană mică sau o baracă. Crengile copacilor erau 
acoperite de molii, îndesate unele în altele ca nişte scoici 
bizare. Şi îşi spuse că imaginea aceasta se potrivea perfect 
cu sentimentul că lumea în care se trezise nu semăna cu 
nimic din ce cunoscuse ea vreodată, că era ca fundul 
neexplorat al unui ocean. Moliile nu se mişcau, dar ea le 
auzea cum foşnesc uşor, parcă i-ar fi spus ceva. 

Şi chiar îi spuneau: Bobby. Nu-i prea târziu s-o iei de la 
început. 

Asta i se părea ei că-i spun moliile. 

În sfârşit ajunse pe culme. Vulpoiul se oprise în mijlocul 
unei pajişti îngheţate. Jeanette trase aer în piept. Mirosul 


e 734 a 


de kerosen, complet neaşteptat şi aparent fără vreo 
legătură cu nimic din jur, îi înţepă nasul şi cerul gurii. 

Păşi în luminiş şi văzu ceva absolut ireal. Ceva ce o 
convinse că nu se mai afla în regiunea Munţilor Apalaşi. 


4 


Un tigru cu dungi negre, foarte subţiri, pe blana albă îşi 
roti ochii şi scoase un răget foarte asemănător cu acela al 
leului de pe genericul filmelor produse de MGM. In spatele 
lui era un copac. Un Copac care îşi înălța spre cer 
trunchiul format din sute de alte trunchiuri împletite între 
ele şi desfăcute apoi într-o uriaşă fântână arteziană de 
ramuri pline până la refuz cu frunze şi cu muşchi şi cu 
păsări tropicale. În jurul acelui trunchi cum nu mai exista 
vreunul în lumea pe care o ştia Jeanette, se încolăcea un 
şarpe roşu. 

Vulpoiul se opri lângă o crăpătură de la baza acelui 
copac, îi aruncă lui Jeanette o privire cam ştrengărească şi 
dispăru înăuntru. Acolo era. Acolo era galeria care mergea 
în ambele direcţii. Galeria care o va duce înapoi în lumea 
din care venise, unde o aştepta Bobby. Porni spre ea. 

— Nu mişca! Mâinile sus! 

O femeie în blugi şi cămaşă cu carouri galbene o 
ameninţa cu pistolul. Apăruse din spatele Copacului care, 
la bază, era mare cam cât un bloc de locuinţe. În mâna 
cealaltă avea o canistră cu o bandă din cauciuc albastru pe 
mijloc. 

— Nu te mai apropia! Eşti nouă, da? Ai uniformă de 
puşcăriaşă. Probabil că nu înţelegi nimic din ce se petrece. 

Buzele cucoanei Bluză-Galbenă se strâmbară într-un 
zâmbet straniu - zadarnică încercare de a atenua 
nefirescul întregii situaţii: Copacul, tigrul, pistolul. 

— Vreau să te ajut. Am să te ajut. Aici suntem prietene 
toate. Eu sunt Elaine. Elaine Nutting. Lasă-mă să fac ceva 
şi după aia mai stăm de vorbă. 

— Ce să faci? o întrebă Jeanette. 

Însă era destul de sigură la ce se referea femeia - 


e 735 a 


altminteri, de unde să fi venit mirosul ăla de kerosen? 

Cucoana asta se pregătea să dea foc acestui Copac Ireal. 
lar dacă el ardea, atunci ardea şi drumul înapoi la Bobby. 
Cam aşa lăsase să se înţeleagă Evie. Nu-i putea permite s- 
o facă, dar cum să o oprească? Era la cel puţin şase metri 
distanţă de ea şi nu o putea lua prin surprindere. 

Cu ochii la Jeanette, Elaine se aşeză într-un genunchi, îşi 
puse pistolul jos (dar la îndemână) şi desfăcu iute capacul 
de la canistra cu kerosen. 

— Am vărsat deja două. Trebuie să stropesc de jur 
împrejur. Ca să fiu sigură că o să-l aprindă. 

Jeanette făcu doi paşi spre ea. Elaine luă repede arma şi 
sări în picioare. 

— Stai unde eşti! 

— Nu poţi să faci asta, spuse Jeanette. N-ai dreptul. 

_ “Tigrul alb stătea lângă vizuina în care intrase vulpoiul. 
Işi mişca coada şi le privea pe sub pleoape cu ochii lui de 
culoarea chihlimbarului. 

Elaine udă trunchiul Copacului cu kerosen. 

— Trebuie s-o fac. E mai bine aşa. Toate problemele vor 
fi rezolvate. Ţie câţi bărbaţi ţi-au făcut rău? Îmi închipui că 
destul de mulţi. Aproape toată viaţa mea de adult am 
lucrat cu femei ca tine. Ştiu că n-ai intrat la puşcărie doar 
din vina ta. Un bărbat ţi-a dat brânci. 

— Cucoană! spuse Jeanette, simțindu-se jignită la gândul 
că este atât de transparentă. Nu vorbi aşa, că nu mă 
cunoşti! 

— Nu te cunosc personal, dar am dreptate, nu-i aşa? 

Elaine goli canistra pe rădăcinile Copacului şi o azvârli 
cât colo. „Nu te cheamă Elaine Nutting, cucoană”, îi zise 
Jeanette în gând. „Te cheamă Elaine Nu-S-Normală-La- 
Cap.” 

— Da, a fost un bărbat care s-a purtat urât cu mine. Dar 
eu i-am făcut şi mai mult rău, spuse ea, făcând încă un pas 
înainte şi ajungând cam la cinci metri de Elaine. L-am ucis. 

— Bravo ţie, dar nu te mai apropia! 

Şi Elaine flutură pistolul, de parcă ar fi vrut s-o măture 
din drum. Sau să o şteargă. 


e 736 » 


Jeanette făcu alt pas. 

— Unii spun că a meritat-o. Chiar unii dintre foştii lui 
prieteni spun asta. Aşa cred ei. Numai că procuratura n-a 
fost de acord. Fu nu sunt de acord, chiar dacă nu eram cu 
mintea întreagă atunci când am făcut-o. Şi este adevărat 
că nu m-a ajutat nimeni la nevoie. Aşa că l-am omorât şi 
acum îmi pare rău. Eu va trebui să trăiesc cu păcatul ăsta. 

Încă un pas. Unul mic. 

— Am destulă putere ca să-mi accept partea mea de 
vină, bine? Însă am un fiu şi fiul meu are nevoie de mine. 
Trebuie să afle ce înseamnă să devii om adevărat, iar eu îl 
pot învăţa asta. Nu mai am de gând să mă las călcată în 
picioare de nimeni, bărbat ori femeie. Data viitoare când o 
să mai încerce Don Peters să mă oblige să-l masturbez, nu 
am să-l omor, dar am... am să-i scot ochii. M-am săturat să 
fiu un sac de box. Aşa că poţi să-ţi vâri undeva tot ce îţi 
imaginezi tu că ai şti despre mine. 

— Cred că ţi-ai pierdut minţile, spuse Elaine. 

— Nu sunt femei care vor să se întoarcă? 

— Nu ştiu, murmură Elaine, fără să o mai privească în 
ochi. Poate. Dar se lasă influențate. 

— Şi te-ai gândit să hotărăşti tu în locul lor? 

— Dacă n-are nimeni altcineva curajul s-o facă, spuse 
Elaine (fără să-şi dea deloc seama cât de bine semăna în 
momentul acesta cu soţul ei), atunci da. In cazul ăsta, 
depinde doar de mine. 

Scoase un aprinzător de grătar din buzunarul blugilor. 
Tigrul alb o privea şi torcea - cam tot aşa cum toarce un 
motor care merge în gol. Nici nu se uita la Jeanette, de 
parcă nu se aştepta la niciun ajutor din partea ei. 

— Probabil că tu n-ai copii, zise Jeanette. 

Femeia păru profund rănită. 

— Am o fiică. Lumina ochilor mei. 

— Şi ea este aici? 

— Bineînţeles. Aici este în siguranţă. Şi eu am de gând 
să fac tot ce-mi stă în putere ca să rămână aici. 

— Dar ea ce părere are? 

— Părerea ei nu contează. E doar un copil. 


e 737 œ» 


— În regulă. Atunci cum rămâne cu femeile care au fost 
nevoite să-şi abandoneze fiii? Ele n-au dreptul de a-şi 
creşte copiii şi de a-i proteja de toate relele? Poate că le 
place viaţa de aici, dar nu crezi că au această 
responsabilitate faţă de ei? 

— Uite, ricană Elaine, afirmaţia ta m-a convins că eşti 
proastă. Băieţii cresc şi ajung bărbați. lar bărbaţii 
provoacă toate nenorocirile. Ei ucid, ei otrăvesc pământul. 
Ne este mult mai bine aici. Sigur, avem şi bebeluşi de sex 
masculin, numai că ei vor creşte altfel. Noi îi vom învăţa să 
fie altfel. 

Inspiră adânc, iar rânjetul i se întinse ca umflat cu gaz 
ilariant. 

— Lumea asta o să fie o lume bună. 

— Să te mai întreb o dată: tu acum vrei să închizi uşa 
spre viaţa pe care femeile celelalte au lăsat-o în urmă, fără 
ca măcar să le întrebi? 

Zâmbetul lui Elaine tremură. 

— S-ar putea să nu înţeleagă, aşa că... eu vreau să fac... 

— Ce vrei să faci, cucoană? In afară de o foarte mare 
tâmpenie? o întrebă Jeanette, în timp ce îşi strecura mâna 
în buzunar. 

Vulpoiul reapăru şi se aşeză alături de tigru. Şarpele cel 
roşu se târi peste unul dintre pantofii lui Jeanette, dar ea 
nici nu se uită în jos. Înţelegea că animalele acestea nu 
atacau; că ele veneau dintr-o lume pe care un predicator 
din copilăria ei, când obişnuia să meargă la biserică, o 
numise Regatul cel Paşnic. 

Elaine apăsă butonul aprinzătorului. În vârful lui înflori o 
flacără vioaie. 

— Eu hotărăsc aici! 

Jeanette scoase brusc mâna din buzunar şi aruncă un 
pumn cu boabe de mazăre în cealaltă femeie. Elaine 
tresări, ridică instinctiv mâna cu pistolul şi făcu un pas în 
spate. Jeanette se repezi la ea şi o apucă de mijloc, 
trântind-o. Elaine scăpă arma, dar nu şi aprinzătorul. 
Întinse braţul spre rădăcinile îmbibate cu kerosen ale 
Copacului. Jeanette îi lovi încheietura de pământ. 


e 738 » 


Aprinzătorul îi alunecă din mână şi se stinse. Însă prea 
târziu - flăcările albastre ţopăiau pe una dintre rădăcini, 
apropiindu-se de trunchi. 

Şarpele roşu se târi mai sus în Copac, ca să scape de 
foc. Tigrul se ridică, se apropie agale de rădăcina care 
ardea şi călcă pe flăcările de acolo. Un fum înecăcios se 
ridică în jurul labei lui, iar Jeanette simţi miros de blană 
pârlită. Însă tigrul nu se mişcă din loc. Când se îndepărtă 
în cele din urmă, flăcările albastre dispăruseră. 

Jeanette se dădu la o parte de pe femeia întinsă la 
pământ. Elaine plângea în hohote. 

— Nu vreau decât să fie Nana în siguranţă... să crească 
într-o lume fără pericole. 

— Ştiu. 

Jeanette n-o cunoscuse pe fiica acestei femei şi probabil 
că nu o va cunoaşte niciodată, însă ştia cum sună 
adevărata durere, durerea sufletului. O trăise şi ea. O, şi 
încă cum o mai trăise! Luă aprinzătorul de pe jos. Il 
examină atentă. O unealtă atât de mică ar fi putut închide 
uşa dintre două lumi. Şi ar fi închis-o, dacă n-ar fi fost 
tigrul. Oare chiar asta era menirea lui, se întrebă Jeanette, 
ori îşi depăşise atribuţiile? Şi dacă şi le depăşise, oare va fi 
pedepsit? 

Atât de multe întrebări. Atât de puţine răspunsuri. Dar 
nu mai conta. Aruncă aprinzătorul cât putu ea de departe. 
Unealta dispăru în iarba înaltă, la vreo cincisprezece metri 
de ele. Elaine scoase un strigăt disperat. Jeanette se 
aplecă şi luă pistolul, intenţionând să şi-l pună la curea. 
Dar fireşte că încă mai era îmbrăcată în uniforma de 
penitenciar, aşa că n-avea curea. Curelele erau interzise. 
Pentru că deţinutele s-ar fi putut spânzura cu ele. Avea un 
buzunar la pantaloni, numai că era puţin adânc şi încă plin 
pe jumătate cu boabe de mazăre. Pistolul ar cădea de acolo 
imediat. Ce să facă cu el? Să-l arunce: asta i se părea cea 
mai înţeleaptă soluţie. 

Nu apucă s-o facă, pentru că auzi foşnet de frunze în 
spate. Se întoarse fulgerător, cu arma în mână. 

— Hei! Aruncă-l! Aruncă pistolul ăla! 


e 739 a 


La marginea pădurii apăruse o altă femeie, cu propria-i 
armă îndreptată spre Jeanette. Spre deosebire de Elaine, 
nou-venita ţinea pistolul cu ambele mâini şi stătea cu 
picioarele depărtate, dovedind că nu era pentru prima oară 
când ameninţa pe cineva cu o armă de foc. Jeanette, 
obişnuită să primească ordine, începu să lase pistolul în 
jos, intenţionând să-l pună în iarba de lângă Copac... dar la 
o distanţă prudentă de Elaine Nu-S-Normală-La-Cap, care 
ar fi putut încerca să şi-l recupereze. Când se aplecă, 
şarpele foşni pe creanga aflată chiar deasupra ei. Jeanette 
tresări şi ridică mâna cu pistolul ca să-şi protejeze capul. 
Urmă un trosnet, apoi un clinc slab, ca acela produs de 
două ceşcuţe de cafea care se ciocnesc în bufet. Şi auzi în 
minte ţipătul de durere şi uimire al lui Evie. Apoi se 
pomeni întinsă pe pământ, sub un cer de frunze. Gura îi 
era plină de sânge. 

Necunoscuta se apropie de ea. leşea fum din ţeava 
pistolului şi Jeanette înţelese că tocmai ce fusese 
împuşcată. 

— Lasă-l jos! îi ordonă femeia. 

Cu toate că nu mai simţea pistolul în mână, Jeanette îşi 
relaxă degetele, iar arma se rostogoli din strânsoarea ei. 

— Te ştiu, şopti Jeanette. _ 

Parcă o greutate fierbinte îi apăsa pieptul. li era greu să 
respire, dar nu o durea. 

— Tu ai adus-o la penitenciar pe Evie. Eşti polițistă. Te- 
am văzut pe geam. 

— Aici miroase a kerosen, spuse Lila. 

Luă canistra de jos, o mirosi, apoi o aruncă. 

După ce se terminase întrunirea din dimineaţa aceea, 
cineva a observat că lipsea una dintre maşinuţele de golf şi 
nimeni nu semnase pentru ea în registru. O fată, pe nume 
Maisie Wettermore, a spus că o văzuse pe Elaine Nutting 
cu câteva minute înainte, mergând cu maşinuţa aia în 
direcţia Cherestegiei lui Adams. Lila a schimbat o privire 
cu Janice Coates. În direcţia Cherestegiei lui Adams nu se 
aflau acum decât două lucruri: resturile 
barăcii/laboratorului de metamfetamină şi Copacul. Pe 


e 740 œ» 


amândouă le neliniştea ideea că Elaine Nutting plecase 
singură acolo. Lila şi-a adus aminte de grijile pe care şi le 
făcea Elaine în privinţa animalelor - mai cu seamă a 
tigrului - şi s-a gândit că ar putea încerca să le omoare. 
Lila era convinsă că ar fi fost o mare greşeală. Aşa că ea şi 
fosta directoare s-au urcat într-o altă maşinuţă şi au pornit 
pe urmele ei. 

Iar acum Lila împuşcase o femeie pe care n-o mai văzuse 
în viaţa ei, femeie care zăcea plină de sânge pe jos. 

— Ce dracu” voiai să faci? o întrebă ea. 

— Eu nu făceam nimic, spuse Jeanette, privind spre 
cealaltă femeie, cea care plângea. Ea. Ea e de vină. 
Kerosenul e al ei. Şi arma. Eu am oprit-o. 

Jeanette ştia că moare. Un frig cumplit îi cuprinsese 
trupul, de parcă ar fi fost aruncată în apa dintr-o fântână 
adâncă - pornise de la degetele de la picioare, urcase pe 
gambe, îi amorţise genunchii, croindu-şi drum spre locul 
unde îi bătea inima. Lui Bobby îi fusese teamă de apă când 
era mic. 

Şi lui Bobby îi mai fusese teamă că va veni cineva care-i 
va fura paharul cu suc şi pălăria cu urechi de Mickey 
Mouse. Momentul acesta era imortalizat în fotografia de pe 
peretele celulei. „Nu, iubitule, nu”, îi spusese ea atunci. 
„Nu te speria! Nu ţi le ia nimeni. Sunt ale tale. Mami n-o 
să lase pe nimeni să ţi le ia.” 

Şi dacă Bobby ar fi acum aici şi ar întreba-o despre apa 
asta rece? Despre apa asta îngheţată în care se scufunda 
mami a lui? Păi, atunci i-ar spune să nu se sperie nici de 
asta. Ai un şoc în primul moment, dar apoi te obişnuieşti. 

Numai că Jeanette nu era campioană la probele 
emisiunii concurs Minţi şi câştigi. Nu era genul acela de 
concurentă. Poate Bobby i-ar fi înghiţit o minciună, dar nu 
şi Ree. Dacă Ree ar fi fost aici, ar fi trebuit să-i recunoască 
adevărul: apa din fântâna aceea adâncă nu îi făcea rău, dar 
nici bine nu se simţea. 

Vocea prezentatorului îi răsună în urechi: Aici s-a 
încheiat participarea lui Jeanette Sorley la concursul 
nostru. Dar îi oferim câteva premii de consolare. Haide, 


e 741 œ» 


Ken, spune-ne care sunt aceste premii! Dar vocea 
prezentatorului semăna foarte bine cu vocea lui Warner 
Wolf, Domnul Să-Vedem-Reluarea. Dacă tot eşti trimisă 
acasă, bine măcar că plecarea ta e anunţată de o vedetă 
TV. 

Directoarea Coates, cu părul complet alb, apăru 
deasupra lui Jeanette. Îi stătea bine cu noua coafură. Dar 
parcă mai slăbise şi avea cearcăne mari şi obrajii supti. 

— Sorley? şopti Coates, aşezându-se în genunchi şi 
luând-o de mână. Jeanette? 

— Futu-i! exclamă poliţista. Cred că am făcut o greşeală 
foarte gravă. 

Se lăsă şi ea în genunchi şi îşi apăsă ambele palme pe 
rana lui Jeanette, deşi ştia că era inutil. 

— Am vrut doar s-o sperii, dar eram departe... şi mă 
temeam pentru Copac... îmi pare tare, tare rău. 

Jeanette simţi că i se prelinge sângele pe la colţurile 
gurii, începu să sufle greu. 

— Am un fiu... îl cheamă Bobby... am un fiu... 

Cele din urmă cuvinte ale lui Jeanette i-au fost adresate 
lui Elaine şi ochii ei mari şi înspăimântați au fost ultimul 
lucru pe care l-a mai văzut. 

— Te rog... am un fiu... 


e 742 œ» 


XV 


Mai târziu, după ce se vor fi risipit fumul şi gazele 
lacrimogene, se vor plăsmui zeci de legende despre 
bătălia pentru Penitenciarul de Femei din Dooling, 
toate diferite, majoritatea contradictorii, adevărate 
în anumite aspecte, false în altele. Odată ce este 
declanşat un conflict de o asemenea gravitate - o 
luptă pe viaţă şi pe moarte -, realitatea obiectivă se 
pierde repede în fum şi zgomote. 

In plus, muriseră mulți dintre participanţii care ar 
fi putut să relateze cum au văzut ei lucrurile. 


1 


În timp ce Van Lampley - împuşcată în şold, sângerând 
şi epuizată până în măduva oaselor - mergea încet cu ATV- 
ul pe un drum de ţară, despre care ea credea că ar fi Allen 
Lane (deşi nu putea fi sigură, că erau prea multe drumuri 
de ţară pe dealurile astea), din depărtare se auzi o 
explozie. Din direcţia penitenciarului. Ridică ochii de la 
ecranul telefonului cu dispozitiv de urmărire pe care-l 
luase de la Fritz Meshaum. Pe ecranul acela, telefonul din 
mâna ei era reprezentat printr-un punct roşu. Dispozitivul 
de pe bazooka era un punct verde. Cele două puncte se 
aflau acum foarte aproape unul de celălalt, iar ea era de 
părere că parcursese suficient drum cu ATV-ul fără să-i 
avertizeze pe fraţii Griner că era pe urmele lor. 

„Poate că bubuitura aia venea de la bazooka lor”, îşi 
spuse ea. Posibil, numai că Van nu credea asta câtuşi de 
puţin - crescuse într-un ţinut minier şi dansase pe muzica 
discordantă a exploziilor produse de dinamită. Zgomotul 
auzit dinspre închisoare fusese mai puternic şi mai 
strident. Da, dinamită era. Se pare că fraţii Griner nu erau 
singurii netrebnici posesori de explozibili. 

Opri ATV-ul, cobori din el. Se clătină destul de tare. 
Cracul stâng al pantalonului era îmbibat cu sânge de la 


e 743 a 


şold până la genunchi. Iar din adrenalina care o adusese 
până aici nu-i mai rămăseseră decât câţiva stropi. O durea 
tot corpul, dar cel mai tare, cumplit de tare, o durea şoldul 
în care o împuşcase Meshaum. Se fărâmase ceva acolo, 
pentru că simţea cum i se freacă oasele la fiecare pas. 
Pierduse mult sânge şi acum era ameţită şi din cauza asta, 
nu doar din cauza lipsei de somn. Fiecare părticică a 
trupului ei o implora să se oprească, să renunţe la toată 
nebunia asta şi să doarmă. 

„Am să dorm”, îşi spuse ea, luându-şi puşca şi pistolul cu 
care trăsese Meshaum în ea. „Insă nu acum. Poate că n-am 
ce să fac în legătură cu ce se petrece acum la penitenciar, 
dar pot să le vin de hac celor doi nemernici înainte să facă 
şi mai mult rău. După aia, am să mă duc la culcare.” 

Din uliţa aceea se desprindeau două brazde pline de 
buruieni, care o luau printre copacii crescuţi după 
defrişarea zonei. Probabil că acolo fusese un drum pe 
vremuri. După douăzeci de metri dădu peste camioneta 
furată de fraţii Griner. Se uită înăuntru, nu găsi nimic care 
s-o intereseze şi îşi continuă drumul, trăgându-şi în urmă 
piciorul ca pe o greblă. Nu mai avea nevoie de dispozitivul 
de urmărire, pentru că acum ştia unde se află, chiar dacă 
nu mai trecuse pe aici de pe vremea liceului, când în locul 
acesta se ascundeau adolescenţii ca să se pupe, atunci 
când cotloanele mai bune erau ocupate. Patru sute de 
metri mai în faţă - sau poate puţin mai mult - cărarea 
năpădită de buruieni ajungea la un dâmb pe care se aflau 
câteva pietre funerare: locul unde era înmormântată 
familia Allen (presupunând, fireşte, că aceasta era într- 
adevăr Allen Lane). De pe dâmbul acela se vedea foarte 
bine Penitenciarul Dooling, privelişte care nu-i prea 
îndemna la romantism pe puştii excitati. 

„Pot s-o fac”, îşi spuse ea. „Încă cincizeci de metri.” 

Străbătu cincizeci de metri, după care îşi spuse că poate 
încă cincizeci. Şi continuă aşa, până când auzi nişte voci de 
undeva, din faţă. Apoi un fâââșșșşșş exploziv, urmat de 
chirăielile de bucurie ale lui Low Griner cel Mic şi ale lui 
Maynard. 


e 744 a 


— Nu ziceam c-o s-ajungă până colo, frăţică, da’ uită-te 
ce prăpăd! zbieră unul dintre ei. 

Celălalt îi răspunse cu un urlet de luptă. 

Van trase piedica de la pistolul lui Meshaum şi porni în 
direcţia de unde veneau zgomotele de la sărbătoarea celor 
două brute. 


2 


Clint crezuse că expresia i-a stat inima în loc era doar o 
licenţă poetică, până când a păţit-o personal. Fără să-şi 
dea seama că plecase de la adăpostul oferit de colţul 
clădirii, se uita cu gura căscată la bucăţile de beton care 
curgeau din Aripa C. Câte dintre femeile care dormeau în 
celulele de acolo fuseseră ucise în explozie, incinerate sau 
făcute fărâme în coconii lor? Auzi ca prin vis un bâzâit pe 
lângă urechea stângă şi nu simţi nimic atunci când alt 
glonţ - acesta venit din arma lui Mick Napolitano, ascuns 
în spatele celui de-al doilea buldozer - îi găuri buzunarul 
de la pantaloni, vărsându-i mărunţişul de acolo de-a lungul 
piciorului. 

Willy Burke îl apucă de umeri şi-l smuci îndărăt atât de 
tare, încât aproape căzu peste el. 

— Eşti nebun, doctore? Vrei să te împuşte ăia? 

— Femeile, şopti Clint. Erau multe femei acolo. 

Îşi şterse ochii, care-l usturau de la gazul înţepător şi 
care i se umpluseră de lacrimi. 

— Nenorocitul ăla de Geary a instalat un lansator de 
rachete sau ceva de genul ăsta pe dâmbul cu cimitirul! 

— Nu mai avem ce face acum, spuse Willy, aplecându-se 
şi sprijinindu-se cu mâinile de genunchi. Bine măcar că ai 
nimerit unul dintre nemernici. Trebuie să intrăm în clădire. 
Hai la uşa din spate! Îl luăm şi pe Billy cu noi. 

Avea dreptate. Partea din faţa penitenciarului se 
transformase într-un teatru de război. 

— Te simţi bine, Willy? 

Willy Burke se îndreptă de şale şi se forţă să zâmbească. 

— Nu prea, fir-ar să fie de treabă! Cred că fac un infarct. 


e 745 a 


Mi-a zis doctoru' să renunţ la pipă. Păcat că nu l-am 
ascultat! 

„O, nu!” gemu Clint în sinea lui. „La dracu’... nu se 
poate aşa ceva!” 

Willy îi citi gândurile pe chip - n-avea nimic la ochi - şi-l 
bătu pe umăr. 

— Mai am până atunci, doctore. Hai să mergem! 


3 


De la locul lui din faţa sălii de vizite, acum precis 
distrusă de explozie (împreună cu lumea dinăuntru), Frank 
îl văzu pe Jack Albertson prăbuşindu-se. Masca îi 
alunecase într-o parte şi în locul feţei avea acum o baltă de 
sânge. „Nici maică-sa nu l-ar mai recunoaşte acum”, îşi 
zise Frank. 

Duse walkie-talkie-ul la gură. 

— Raportaţi! Toată lumea să raporteze! 

Insă doar opt îi răspunseră, mai ales aceia care se 
ascunseseră în spatele buldozerului. Evident că nu toţi 
aveau aparate de emisie-recepţie, dar ar fi trebuit să-i 
răspundă mai mulţi. Cea mai optimistă estimare a lui 
Frank spunea că pierduse cel puţin patru oameni, cu tot cu 
Jack. În adâncul sufletului, presupunea că erau cinci sau 
şase, iar cei răniţi aveau nevoie de spitalizare. Poate 
puştiul ăla, Blass, pe care îl lăsaseră împreună cu Miller la 
barajul rutier, ar putea să-i ducă la St. Theresa cu unul 
dintre autobuze. Dar numai Dumnezeu putea şti dacă mai 
exista cineva la spital. Cum de se ajunsese până aici? Că 
doar au atacat cu buldozerele, ce dracu’! Ar fi trebuit să se 
termine totul foarte repede. 

Johnny Lee Kronsky îl apucă de umăr: 

— Tre’ să intrăm, amice. Să-i terminăm o dată pentru 
totdeauna. Cu asta. 

Nu-şi închisese rucsacul şi acum dădu la o parte 
prosopul în care fusese împachetată dinamita şi-i arătă lui 
Frank bucata de C4, confiscată de poliţie de la fraţii 
Griner.  Kronsky modelase explozibilul în formă de 


e 746 œ» 


mingiuţă de jucărie. În el era vârât un telefon. 

— E mobilul meu, spuse Kronsky. Il donez cauzei. 
Oricum era de rahat. 

— Pe unde să intrăm? îl întrebă Frank. 

Gazul de afară începuse să se risipească, dar parcă lui îi 
intrase în minte, întunecându-i gândurile. Se luminase, iar 
acum soarele strălucea roşu deasupra orizontului. 

— Cel mai bine ar fi pe lângă aia, zise Kronsky, arătând 
spre autorulota Fleetwood, pe jumătate strivită. Era lipită 
de clădire, dar mai aveai pe unde să te strecori ca să 
ajungi la uşile principale, acum sparte şi scoase parţial din 
balamale. 

— O să ne acopere Struthers şi băieţii din spatele 
buldozerului. Intrăm şi nu ne oprim până n-o găsim pe 
scorpia care a provocat tot măcelul ăsta. 

Frank nu mai era prea sigur cine anume provocase 
măcelul şi nici cine era şeful, dar dădu din cap. Nu ştia ce 
altceva ar fi putut să facă. 

— Tre’ să programez ceasul, mai spuse Kronsky, 
activând telefonul din mingea de C4. 

Un cablu fusese introdus în orificiul pentru căşti. La 
celălalt capăt era ataşat încărcătorul. Privindu-l, Frank îşi 
aduse aminte de felul în care băga Elaine termometrul de 
carne în friptura scoasă din cuptor. 

Kronsky îl mai pocni o dată în umăr. Fără prea multă 
blândeţe. 

— La cât să-l pun? Gândeşte-te bine, pentru că atunci 
când o să ajungă să numere de la zece în jos, o să-l arunc 
indiferent de locul unde am ajuns. 

— Cred că... 

Frank scutură din cap, încercând să-şi limpezească 
mintea. Nu fusese niciodată la închisoare şi se aşteptase ca 
Don Peters să le aducă planurile clădirii, aşa cum îi ceruse. 
Abia acum, când era prea târziu, îşi dădu seama cât de 
nefolositor a fost Peters ăla. Şi această scăpare flagrantă îl 
făcu să se întrebe: oare câte alte lucruri mai scăpase din 
vedere? 

— Patru minute? 


e 747 œ 


Pe tonul acru al unui profesor de liceu, scos din sărite de 
un elev prea încăpățânat, Kronsky mârâi: 

— Mă întrebi sau îmi spui? 

Se auziră câteva focuri disparate, dar se părea că asaltul 
asupra penitenciarului luase o pauză. Acum mai lipsea 
doar ca oamenii lui să ia decizia de a se retrage. lar asta 
era inacceptabil. 

Nana, îşi zise Frank. Apoi, cu voce tare: 

— Patru minute, sunt convins. 

„În patru minute ori o să fiu mort, ori povestea asta va 
avea un bun sfârşit.” 

Bineînţeles că era foarte posibil ca şi femeia aia să fi 
murit la ultima explozie, dar acesta era un risc pe care 
trebuia să şi-l asume. Îşi aduse aminte de căţeii vagabonzi 
din cuştile lui, ţinuţi ostatici de nişte forţe pe care nu le 
înțelegeau. 

Kronsky deschise o aplicaţie, atinse ecranul şi pe acesta 
apăru 4:00. Mai atinse ecranul încă o dată şi începu 
numărătoarea inversă. Frank urmări fascinat cum 3:59 se 
făcu 3:58 apoi 3:57. 

— Eşti pregătit, Geary? 

În zâmbetul de nebun al lui Kronsky lucea un dinte din 
aur. 

(„Ce faci?” îl întrebase boul ăla de agitator în mina 
numărul 7 a companiei Ulysses Energy. „Mişcă-te mai 
repede.” Boul de agitator era la cel puţin douăzeci de 
metri în faţa lui. În galerie era întuneric beznă, aşa că nu 
văzuse nici măcar faţa tembelului, darămite tricoul ăla cu 
mutra lui Woody Guthrie, ci doar lampa de la cască. 
„Sindicatul este puterea” - aşa îi plăcea boului de agitator 
să spună. Dolarii însemnau şi mai multă putere, iar tipul de 
la Ulysses Energy îi dăduse lui Johnny Lee Kronsky destule 
bancnote foşnitoare ca să se ocupe de problemă. „Du-te-n 
mă-ta, cu sindicatul tău cu tot!” îi spusese Kronsky boului 
de agitator înainte să arunce dinamita şi să fugă de acolo 
mâncând pământul.) 

— Cred că ar fi bine să... începu Frank. 

Şi chiar atunci Lowell Griner trase prima oară cu 


e 748 » 


bazooka. Se auzi un fâââșşşş prelung şi Frank văzu ca prin 
ceaţă un obiect zburând pe deasupra lor. Un fel de 
proiectil. 

— La pământ! zbieră Kronsky. 

Insă nu-l aşteptă pe Frank să se dezmeticească, ci îl 
apucă de ceafă şi-l trase în jos. g 

Proiectilul de bazooka lovi Aripa C şi explodă. În lumea 
de dincolo de Copac, dispărură paisprezece foste deținute 
din Penitenciarul Dooling într-o străfulgerare de lumină, 
urmată imediat de nori de molii. 


4 


Cu toate că avea un walkie-talkie, Drew T. Barry nu-i 
răspunsese lui Frank. Nici măcar nu-l auzise, pentru că-şi 
închisese aparatul. Urcase cât de sus era posibil fără să-l 
vadă cineva şi acum îşi dădu jos de pe umăr puşca de 
vânătoare. Linia de tragere nu era chiar atât de bună pe 
cât sperase el. Prin lunetă se vedea doar o magazie din 
tablă ondulată. Uşa din spatele închisorii era deschisă - se 
vedea lumina dinăuntru. Dar o păzea tipul ăla de lângă 
magazie. Barry zări un cot... un umăr... o bucată de cap. 
Din păcate, individul se retrase repede după ce aruncă o 
privire spre locul unde încă se mai aflau Elmore Pearl şi 
Don Peters. Drew T. Barry trebuia neapărat să-l doboare. 
Voia neapărat să-l doboare. Îl mânca la propriu degetul de 
pe trăgaci, dar ştia că-i mai bine să te abţii decât să tragi 
şi să nu nimereşti. Aşa că trebuia să aştepte. Dacă le-ar 
trece prin cap lui Pearl sau Peters să arunce încă o piatră, 
poate că tipul şi-ar scoate tot capul din ascunzătoare ca să 
vadă ce se petrece. Însă Drew T. Barry nu-şi punea prea 
mari speranţe în cei doi. Elmore Pearl era prea fricos, iar 
rahatul ăla cu ochi de Peters era prost ca noaptea. 

„Mişcă-te, bulangiule!” îl îndemnă Drew T. Barry în 
gând. „Fă doar doi paşi. Chiar şi unul singur ar fi de 
ajuns.” 

Insă, chiar dacă amorţise stând ghemuit încă de când 
explodase dinamita, Billy Wettermore nu ieşi din spatele 


e 749 œ» 


magaziei. Se ridică în picioare doar după lovitura 
proiectilului de bazooka. Işi părăsi adăpostul ca să vadă de 
unde se trăsese, oferindu-i lui Drew T. Barry ocazia pe 
care o aştepta. 

Deasupra penitenciarului se ridicau nori grei de fum. 
Oamenii urlau. Oamenii trăgeau - la întâmplare, fireşte. Pe 
Drew T. Barry îl scoteau din sărite tembelii care trăgeau 
aiurea. Îşi tinu respiraţia şi apăsă pe trăgaciul puştii. 
Rezultatul a fost pe deplin satisfăcător. Prin lunetă îl văzu 
pe adversar făcând un salt prin aer, cu cămaşa făcută 
zdrenţe. 

— Doamne, l-am nimerit! îşi spuse Drew T. Barry, 
privind la ce mai rămăsese din Billy Wettermore cu un soi 
de mulţumire melancolică. Bună lovitură, dacă-mi este 
permis să... 

Dintre copacii de mai jos se auzi un alt foc de armă, 
urmat de vocea inconfundabilă a poliţistului Elmore Pearl: 

— Of, idiotul dracului, ce-ai făcut? CE-AI FĂCUT? 

Drew T. Barry ezită puţin, după care se întoarse în fugă 
la camarazii lui. Îndoit de şale, ca să nu fie observat. Şi 
întrebându-se ce mama naibii s-o mai fi întâmplat. 


5 


Clint şi Willy îl văzură pe Billy Wettermore dându-se 
peste cap prin aer şi prăbuşindu-se moale la pământ. Unul 
dintre pantofi îi zbură din picior şi ateriză pe acoperişul 
magaziei. Clint vru să se ducă la el. Numai că Willy Burke 
îl trase înapoi cu o mână surprinzător de puternică. 

— Nu, nu, nu, spuse acesta. Nici să nu te gândeşti, 
doctore. E prea periculos. 

Clint încercă să-şi ordoneze gândurile. 

— Poate reuşim să-l băgăm prin fereastră în cabinetul 
meu. Geamul e armat, dar nu are gratii. 

— Mă ocup eu de geamul ăla, zise Willy. Haide! 

Însă, în loc să pornească, se aplecă iarăşi şi se sprijini cu 
mâinile de genunchi. 


e 750 œ» 


6 


Don Peters nici nu auzi ce-i striga Elmore Pearl. În 
genunchi, se uita la fostul lui partener din Patrula Zombi, 
care zăcea lat la pământ, cu o gaură mare la baza gâtului 
din care ţâşnea sângele. Eric Blass se holbă la el şi mai 
vomită nişte sânge. 

— Partenere! urlă Don. 

Casca de fotbal prea mare îi alunecase pe nas şi nu mai 
vedea bine. Şi-o împinse cu podul palmei. 

— N-am vrut, partenere! 

Pearl îl ridică în picioare. 

— Cretinule, nu te-a învăţat nimeni să te uiţi bine la ţintă 
înainte să apeşi pe trăgaci? 

Eric scoase un fel de bolborosit gutural, expectoră câţiva 
stropi de sânge şi se apucă cu mâinile de gât. 

Don încercă să se explice. Mai întâi fusese vuietul ăla al 
dinamitei, după aia se auzise o altă explozie, după aia 
începuseră să foşnească tufele din spate. A fost convins că 
erau oameni trimişi de psihopupu' ăla nenorocit. De unde 
să ştie că era Blass? A tras fără să se gândească. Despre 
ţintit nici nu a fost vorba. Al dracu’ ghinion să-l nimerească 
pe Blass care tocmai ieşea dintre copaci! Însă nu reuşi 
decât să bâlbâie: 

— Am... am... 

Apăru şi Drew T. Barry, cu puşca pe umăr. 

— Ce mama naibii... 

— Wild Bill Hickock!” ăsta l-a împuşcat pe unul dintr-ai 
noştri, spuse Pearl, dându-i un ghiont lui Don şi trântindu-l 
lângă Eric. Probabil că puştiul venea să ne ajute. 

— Ziceam că a rămas lângă autobuze! icni Don. I-a zis 
Frank să stea acolo ca să nu păţească ceva. L-am auzit cu 
urechile mele! 

Asta era adevărat. 

Drew T. Barry îl ridică pe Don în picioare. Iar atunci 
când Pearl vru să-i mai dea un pumn cretinului care 
plângea acum necontrolat şi se făcuse ca varul la faţă, 


124 Erou legendar din Vestul Sălbatic, în secolul al XIX-lea (n. tr.). 
e 751» 


Barry îl apucă de încheietura mâinii. 

— Ai să-l baţi mai încolo cât îţi pofteşte inima. Din 
partea mea, poţi să-l rupi în bătaie. Deocamdată s-ar putea 
să mai avem nevoie de el. Cunoaşte configuraţia terenului. 
Noi, nu. 

— L-ai nimerit? îl întrebă Pearl. Pe tipul de lângă 
magazia aia? 

— L-am nimerit, răspunse Drew T. Barry. Dar, dacă o să 
mă acuze vreodată cineva de omor, să ţii minte că tu mi-ai 
dat undă verde. Acum, hai să terminăm odată povestea 
asta. 

Pe dâmbul de lângă închisoare se văzu o strălucire 
puternică, urmată de o dâră de fum alb. Apoi, în partea 
cealaltă, se produse o altă explozie. 

— Cine pana mea trage cu rachete de pe dealu' ăla? sări 
Pearl. 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, răspunse Barry. Suntem la 
adăpostul clădirii din beton. 

Se întoarse către Peters şi-i făcu semn să se uite unde-i 
arăta el: 

— Ce-i după uşa aia? 

— Sala de sport, răspunse Don, bucuros că-şi poate 
repara cumva greşeala, pe care el oricum o credea 
justificată. 

„Am vrut doar să-l apăr pe Pearl şi să mă apăr şi pe 
mine”, îşi spuse el. „După ce o să se termine cu toată 
nebunia asta, o să priceapă că n-am avut nicio vină. 
Probabil că o să-mi zică mersi şi o să-mi facă cinste la 
«Roată». În fond, era vorba de Blass, un delincvent bătut 
în cap, care i-a dat foc amărâtei ăleia de boschetare înainte 
ca el să-l poată opri. 

— Acolo joacă pizdele volei şi baschet. Coridorul 
principal începe în partea cealaltă. Noi îi zicem Broadway. 
Tipa e într-o celulă din Aripa A. Cum intri, pe stânga. Nu-i 
departe. 

— Atunci, hai să mergem! spuse Pearl. la-o înainte, 
Mână-lute! Am eu cleşti cu care să tăiem gardul. 

Don nu voia s-o ia înainte. 


e 752 œ» 


— Poate ar fi bine să stau aici, cu Eric. În fond, a fost 
partenerul meu. 
— Nu-i nevoie, spuse Drew T. Barry. A dat în primire. 


7 


Cu un an înainte de Aurora, când Michaela se ocupa 
doar de materialele de umplutură pentru NewsAmerica - 
reportaje despre câini care ştiu să numere sau despre 
gemeni care se întâlnesc întâmplător, după cincizeci de ani 
în care n-au mai ştiut nimic unul de altul - a făcut un 
material care demonstra că oamenii cu multe cărţi plătesc 
mai puţin pentru căldură decât cei cărora nu le place să 
citească, deoarece rafturile cu volume oferă o foarte bună 
izolaţie termică. Îşi aminti de reportajul acesta şi, imediat 
ce începură focurile de armă, porni repede spre biblioteca 
penitenciarului. Din păcate, descoperi acolo doar câteva 
rafturi cu cărţi broşate şi jerpelite - nu chiar izolaţia la 
care se gândise ea. Iar când explodă dinamita în sala de 
alături,  zguduind peretele bibliotecii, se pomeni 
bombardată cu mai multe romane de Nora Roberts şi 
James Patterson. 

Se întoarse în goană pe Broadway şi se opri îngrozită în 
faţa sălii de vizite, unde rămăşiţele lui Rand Quigley 
picurau din tavan în balta tot mai mare de pe podea. 

Era complet dezorientată. Era în pragul panicii. lar când 
proiectilul de bazooka izbi Aripa C şi un nor greu de praf 
se repezi spre ea (amintindu-i de scenele similare de după 
prăbuşirea Turnurilor Gemene), se răsuci pe călcâie şi o 
luă înapoi. Dar nu apucă să facă decât trei paşi, că o mână 
puternică o apucă de gât şi simţi un metal rece lipit de 
tâmplă. 

— Pupici, drăgălaşo! îi spuse Angel Fitzroy. 

Iar când Michaela nu-i răspunse la salut, Angel apăsă şi 
mai tare cu dalta furată din atelierul de tâmplărie. 

— Ce pizda mă-sii e afară? 

— Armagedonul, gâfâi Michaela, cu o voce care nu 
semăna deloc cu ciripitul ei din faţa camerelor de luat 


e 753 a 


vederi. Te rog, nu mă mai strânge de gât. 

Angel îi dădu drumul şi o întoarse de umeri ca să stea cu 
faţa la ea. Fumul care umplea coridorul era plin cu gaze 
lacrimogene, făcându-le pe amândouă să tuşească. Dar se 
vedeau una pe alta destul de bine. Michaelei i se părea 
drăguță femeia cu dalta, cu condiţia să-ţi placă genul 
nervos, de animal de pradă mereu flămând. 

— Arăţi altfel, spuse ea. 

Probabil observaţia asta era stupizenia întruchipată 
când te afli într-o închisoare sub asediu şi în faţa unei 
deţinute care te ameninţă cu o daltă, numai că nu-i trecuse 
nimic altceva prin minte. 

— Eşti trează. Trează cu adevărat! 

— Ea m-a trezit, se făli Angel. Evie. La fel cum te-a trezit 
şi pe tine. Pentru că mi-a dat o misiune. 

— Ce fel de misiune? 

— Să mă ocup de ele, răspunse Angel, arătând spre două 
femei care apăruseră pe coridor. 

Inaintau târându-şi picioarele, aparent nederanjate de 
fum şi de focurile de armă. O clipă, Michaela avu senzaţia 
că se uită la un film de groază, pentru că bucăţile deşirate 
ale coconilor atârnau de Maura Dunbarton şi de Kayleigh 
Rawlings la fel cum atârnă fragmentele de linţoliu putrezit 
pe morţii ridicaţi din mormintele lor. Cele două trecură pe 
lângă ele fără să le arunce nici măcar o privire. 

— Cum de pot să... începu Michaela, dar o întrerupse al 
doilea proiectil care lovi faţada clădirii. 

Podeaua se cutremură sub tălpile lor şi alte valuri de 
fum inundară coridorul - un fum negru, care mirosea 
puternic a motorină. 

— Habar n-am şi nici nu mă interesează, spuse Angel. 
Ele au treaba lor, eu o am pe a mea. Tu ai de ales: ori mă 
ajuţi, ori îţi vâr dalta asta în pipotă. Ce alegi? 

— Te ajut, răspunse repede Michaela. 

(Lăsând la o parte obiectivitatea jurnalistică, ştia că i-ar 
fi extrem de greu să relateze ulterior ce se întâmplase aici 
dacă ar fi fost niţeluş cam moartă.) Aşa că se luă după 
Angel, care măcar ştia încotro merge. 


e 754 a 


— Ce vrei să facem? 

— S-o apărăm pe vrăjitoare, zise Angel. Până la capăt. 

Michaela nu apucă să spună ceva, că tocmai atunci îl 
văzu pe Jared Norcross ieşind din bucătărie, care se afla 
chiar alături de spălătoria unde îl lăsase ea. Angel ridică 
dalta. Michaela o prinse de încheietura mâinii. 

— Nu! E de partea noastră! 

Angel îi aruncă băiatului cea mai duşmănoasă privire din 
repertoriul ei. 

— Pe bune? Eşti de partea noastră? O să ne ajuţi s-o 
apărăm pe vrăjitoare? 

— Ce să zic? spuse Jared. Aveam de gând să mă duc la 
club şi să iau nişte ecstasy, da' cred că îmi pot schimba 
planurile. 

— l-am promis lui Clint că am să te protejez, îi zise 
Michaela pe ton de reproş. 

Angel flutură dalta şi îşi dezveli dinţii. 

— Azi doar vrăjitoarea are parte de protecţie. Nimeni 
altcineva! Doar Evie! 

— În regulă, spuse Jared. Mă bag şi eu, dacă aşa o să-l 
ajut pe tata şi o să le aduc înapoi pe mama şi pe Mary. 

— Mary asta e gagica ta? îl întrebă Angel, renunțând la 
demonstrațiile belicoase cu dalta. 

— Nu ştiu. Nu chiar. 

— Nu chiar, repetă Angel dusă pe gânduri. Te porţi 
frumos cu ea? Adică n-o baţi, nu zbieri la ea? 

— O să ne sufocăm dacă mai rămânem în fumul ăsta, 
încercă Michaela să schimbe subiectul. 

— Da, da, mă port frumos. 

— Aşa să faci, spuse Angel. Hai la treaba noastră! Evie e 
în celula capitonată din Aripa A. Pereţi moi, gratii tari. Tre’ 
să vă puneţi în faţa ei. Oricine vrea să pună mâna pe ea 
tre’ să treacă de voi mai întâi. 

Michaelei planul ăsta i se părea îngrozitor de prost, dar 
aşa se explica de ce Angel spunea „voi” şi nu „noi”. 

— Tu unde te duci? 

— În misiune de comando, răspunse Angel. Poate am să-i 
rezolv pe unii înainte să ajungă până la voi. 


e 755 + 


Mai flutură de câteva ori dalta şi adăugă: 

— Vin şi eu repede, nu vă temeti. 

— Ne-ar fi de folos nişte arme, dacă... 

Restul cuvintelor lui Jared au fost acoperite de zgomotul 
asurzitor al celei mai puternice explozii de până atunci. 
Începu să plouă cu schije - de fapt, bucăţi de perete şi 
tavan. Când Michaela şi Jared se mai dezmeticiră şi priviră 
în jur, Angel nu mai era acolo. 


8 


— Ce-a fost asta? întrebă Frank imediat ce proiectilul 
fraţilor Griner a lovit Aripa C. 

Sări în picioare şi îşi scutură părul de praf, ţărână şi 
bucățele de ciment. Urechile nu-i ţiuiau, ci mai degrabă îi 
vâjâiau înfundat ca atunci când lua prea multe aspirine. 

— Trage cineva de pe dealul ăla. Nu-s de-ai noştri. 
Probabil că-s ăia care au aruncat în aer secţia de poliţie. 
Haide, domnu” șerif interimar! Timpul e preţios. 

Şi îşi mai arătă încă o dată dintele din aur într-un 
zâmbet atât de fericit că părea de-a dreptul ireal în situaţia 
dată. Arătă spre ecranul telefonului din explozibil. 3:07. 
3:06. 3:05. 

— Bine, spuse Frank. 

— Nu uita: fără să stai să te codeşti. Ăla care se codeşte 
şi-o ia într-un mare fel. 

Porniră spre uşile de la intrare - de fapt, spre spărtura 
din zid unde fuseseră uşile de la intrare. Cu coada ochiului, 
Frank vedea cum toţi oamenii ieşiţi de la adăpostul 
buldozerelor stăteau cu ochii la ei. Însă nimeni nu părea 
dornic să li se alăture. Nu le-o lua în nume de rău. Probabil 
că unii regretau deja că nu plecaseră împreună cu Terry 
Coombs. 


9 


În timp ce bătălia pentru Penitenciarul Dooling se 
apropia de punctul culminant, Terry stătea în maşină. 
Maşina stătea în garaj. Garajul era mic. Uşa garajului era 

e 7560 


închisă. Deschise erau geamurile maşinii de poliţie care 
aparținuse Patrulei Patru. Motorul V8 era pornit. Terry 
inhală adânc gazele de eşapament. La început, gazele de 
eşapament inhalate au un gust foarte rău, dar te 
obişnuieşti cu el destul de repede. 

„Nu-i prea târziu, încă te mai poţi răzgândi”, îi spuse 
Rita, de lângă el, luându-l de mână. „Incă mai poţi să preiei 
controlul. Să faci apel la rațiune.” 

— E prea târziu pentru asta, iubito, spuse Terry. 

Garajul era acum plin de vapori albaştri şi toxici. Terry 
mai inspiră o dată, îşi înăbuşi un acces de tuse şi inspiră 
din nou. 

— Nu ştiu cum o să se termine, dar precis că nu va fi un 
final fericit. E mai bine aşa. 

Înţelegătoare, Rita îi strânse mâna. 

— Mă tot gândesc la accidentele rutiere de care m-am 
ocupat în anii ăştia, spuse Terry. Şi la capul individului 
ăluia, scos prin peretele rulotei fabricantului de 
metamfetamină. 

Foarte vag, de la depărtare de mai mulţi kilometri, se 
auzeau zgomote de explozii. 

— E mai bine aşa, repetă Terry. 

Închise ochii. Deşi ştia că este singur în maşina Patrulei 
Patru, tot simţea cum îl strânge soţia lui de mână. Începu 
să plutească, îndepărtându-se încet de Dooling şi de toată 
viaţa lui de până atunci. 


10 


Frank şi Johnny Lee Kronsky se chinuiau să se strecoare 
prin spaţiul îngust dintre autorulota lui Barry Holden şi 
zidul închisorii. Aproape ajunseseră la ce mai rămăsese din 
uşile principale, când auziră şuieratul celui de-al doilea 
proiectil. 

— Vineee! strigă Kronsky. 

Frank privi peste umăr şi văzu ceva uluitor: proiectilul 
de bazooka lovise parcarea cu aripioara din spate, săltase 
de câteva ori fără să explodeze şi apoi se înfipse în 


e 757 œ 


buldozerul care fusese condus de răposatul Jack Albertson. 
Bubuitura a fost asurzitoare. Scaunul şoferului ţâşni prin 
tavanul subţire al utilajului. Şenilele se ridicară în aer, 
ondulându-se ca nişte claviaturi metalice. lar una dintre 
plăcile de pe uşile de la cabină zbură şi lovi cu putere 
autorulota din faţă. 

Frank se împiedică şi căzu peste cadrul contorsionat al 
uneia dintre uşi. Acest pas greşit i-a salvat viaţa. În timp ce 
Johnny Lee Kronsky, rămas în picioare, nu a fost doar 
decapitat de bucata desprinsă din peretele autorulotei, ci a 
fost retezat în două de la umeri. Şi totuşi se mai împletici 
câţiva paşi. lar, inima, care îi bătea încă, pompă două 
jeturi de sânge în aer. Apoi se prăbuşi. Mingea de C4 îi 
căzu din mâini şi se rostogoli spre postul de pază. Acolo se 
opri, cu telefonul la vedere. lar Frank văzu cu groază cum 
1:49 devine 1:48, apoi 1:47. 

Clipind des ca să-şi scoată praful din ochi, se târi în 
patru labe spre explozibil. Dar se văzu obligat să se 
rostogolească pe o parte, la adăpostul ghişeului de la 
intrare, atunci când Tig Murphy ţâşni din spatele geamului 
antiglonţ al postului de pază şi trase prin fanta prin care 
vizitatorii erau obligați să-şi predea telefoanele şi 
documentele de identitate. Unghiul de tragere nu era 
deloc bun, aşa că glonţul se duse pe pustii. Frank n-ar fi 
păţit nimic dacă ar fi stat culcat, dar ar fi fost o ţintă sigură 
dacă s-ar fi ridicat şi ar fi încercat să înainteze spre uşile 
care dădeau în închisoarea propriu-zisă. 

Holul se umplea cu fum de motorină de la buldozerul 
cuprins de flăcări. Pe lângă duhoarea asta, mai era şi 
mirosul greţos al sângelui lui Kronsky. Frank căzuse peste 
unul dintre picioarele rupte ale biroului, iar aşchiile 
acestuia îl împungeau în spate, între omoplaţi. Lângă 
Frank, însă destul de departe ca să nu poată ajunge la el, 
ecranul telefonului din mingea de C4 anunţa: 1:29. 1:28. 
1:27. 

— Avem oameni peste tot! zbieră Frank. Predă-te şi n-ai 
să păţeşti nimic! 

— Să mi-o sugi! Închisoarea e a noastră! Voi sunteţi 


e 758 + 


nişte intruşi şi n-aveţi jurisdicție aici! 

Şi Tig mai trase o dată. 

— Vă arunc în aer! Am C4! Praf vă fac! 

— Sigur că da! Şi pe mine mă cheamă Luke Skywalker! 

— Uită-te jos! Ai să-l vezi! 

— Ca să tragi în mine prin fanta aia? Cred că am să mă 
abţin. 

Disperat, Frank se uită la uşile blocate parţial de ce mai 
rămăsese din autorulotă. 

— Voi, àia de-acolo! strigă el. Am nevoie de foc de 
acoperire! 

Dar nu-l acoperi nimeni. Şi nici nu primi întăriri. Doi 
dintre oamenii de afară - Steve Pickering şi Will Wittstock 
- se retrăgeau, ducându-l cu ei pe Rupe Wittstock, rănit 
grav. 

Pe pardoseala holului, foarte aproape de punctul de 
control apărat de Tig Murphy, telefonul continua 
numărătoarea inversă. 


11 


Când îl văzu mort pe Billy Wettermore, Don Peters parcă 
mai prinse ceva inimă. Fuseseră odată la bowling 
împreună. Prinţişorul câştigase şi-l lăsase pe Don mai 
sărac cu douăzeci de dolari. Evident că folosise o bilă 
contrafăcută, dar Don lăsase de la el, aşa cum lăsa de la el 
în foarte multe situaţii, pentru că era un tip tolerant şi 
cumsecade. Sigur, câteodată se mai întâmpla ca lucrurile 
să se întoarcă în favoarea lui. „Un poponar mai puţin pe 
lume, de trei ori ura!” îşi zise el. 

Se repezi către sala de sport. „Poate o să fiu eu ăla care 
pune mâna pe nenorocită. Şi atunci îi vâr un glonţ în 
măcănitoare şi gata cu Evie Black. Şi o să uite de greşeala 
pe care-am făcut-o cu ăla micu' şi o să-mi facă cinste la 
«Roată» tot restul zilelor.” 

Vru să se apropie de uşă, dar Elmore Pearl îl dădu la o 
parte. 

— Stai la urmă, Mână-lute! 


e 759 a 


— Alo! behăi Don. Habar n-aveţi pe unde s-o luaţi! 

Vru să pornească din nou, dar Drew T. Barry puse mâna 
pe el şi clătină din cap. Barry nu-şi dorea să intre primul 
când nu ştia ce-l aşteaptă înăuntru. Poate că cel pe care-l 
împuşcase fusese singura lor ariergardă, dar, dacă mai era 
şi altcineva, Pearl avea mai multe şanse să-l anihileze 
decât Peters, care făcuse o singură victimă de la începutul 
luptei - şi aia din tabăra lor. 

Privind peste umăr la Don şi rânjindu-i satisfăcut, Pearl 
intră în sala de sport. 

— Calmează-te şi lasă un bărbat adevărat să... 

Atât reuşi să spună, înainte să fie înşfăcat de mâinile 
îngheţate ale Maurei Dunbarton - una îl apucă de gât şi 
cealaltă de ceafă. Elmore Pearl se holbă speriat în ochii 
aceia fără viaţă şi începu să chirăie. Dar nu prea mult 
timp. Creatura aceea reînviată îşi vâri mâna în gura lui, 
fără să-i pese cât de tare încerca să o muşte. Şi trase. 
Maxilarele lui Elmore Pearl îşi luară adio unul de la 
celălalt cu un sunet ca de copan de pui smuls din friptura 
de duminică. 


12 


— Măi, să fiu al dracu', ce noroc pe capu' nostru! se 
entuziasmă Maynard Griner. Văzuşi cum a puşcat ultimu”? 

— Văzui, răspunse Low. A ţopăit ca pietricelele alea de 
le arunci pe suprafaţa apei şi a făcut praf buldozeru' ăla. 
N-a fost rău, da’ se poate şi mai bine. Incarc-o! 

Valuri de fum gros ieşeau din spărtura făcută în zidul de 
vest al închisorii de la poalele dealului. Superbă privelişte, 
foarte asemănătoare cu aceea a exploziei dintr-o mină; 
însă evident că mult mai bună, pentru că acum nu ploua cu 
pietre. Ia te uită la ei, ce buni erau! Spărgeau o instituţie a 
statului. Zău că merita s-o facă chiar şi dacă n-ar fi trebuit 
să-i închidă gura aia de turnătoare lu’ Kitty McDavid. 

May tocmai voia să scoată proiectilul din geantă, când 
auzi un trosnet de creangă ruptă. Se răsuci brusc şi duse 
mâna la spate, unde avea pistolul vârât la curea. 


e 760 œ» 


Van trase cu arma cu care încercase s-o ucidă Fritz 
Meshaum. Distanţa era foarte mică, numai că ea era foarte 
obosită. Aşa că, în loc să-l nimerească pe Maynard Griner 
în piept, glonţul ei îi atinse umărul, dându-l de-a 
berbeleacul peste geanta cu proiectile. Arma i se rostogoli 
în tufişuri. 

— Frate! zbieră el. A tras! M-a-mpuşcat! 

Low aruncă bazooka şi luă puşca de lângă el. Cu unul 
dintre nemernici scos din joc, Van îşi putu permite să 
ţintească mai bine. Îşi propti patul pistolului în centrul 
pieptului ei impresionant şi apăsă pe trăgaci. Gura lui Low 
cel Mic explodă, creierii îi ieşiră pe la ceafă şi, cu ultima 
suflare, îşi înghiţi dinţii. 

— Low! urlă Maynard. Frăţică! 

Bâjbâi după arma din tufe, dar, înainte s-o poată 
îndrepta asupra atacatoarei, îşi simţi încheietura strânsă 
de ceva ce semăna mai mult cu o cătuşă din fier, decât cu 
o mână de om normal. 

— N-ar trebui să ameninţi cu arma o campioană de 
skanderbeg, chiar dacă e nedormită de o săptămână, îi 
spuse Van cu blândeţe. 

Şi răsuci. Încheietura lui May scoase un sunet de 
rămurele frânte. May scoase un zbieret de animal jupuit. 
Scăpă arma din mâna şi Van o împinse cu piciorul departe 
de ei. 

— L-ai împuşcat pe Low! bolborosi Maynard. L-ai 
omorât! 

— Da. 

Îi vâjâia capul; îi zvâcnea şoldul rănit; avea sentimentul 
că se află pe o plută pe ape învolburate. Îşi dădea seama 
că ajunsese la capătul puterilor. Dar şi le folosise mai bine 
aşa decât dacă s-ar fi sinucis. Şi acum? 

Se pare că pe May îl măcina aceeaşi întrebare. 

— Ce-o să faci cu mine? 

„Nu pot să-l leg”, îşi zise Van. „N-am cu ce. Asta 
înseamnă că am să adorm şi am să-l las să scape? Şi după 
aia o să tragă câteva gloanţe în coconul meu?” 

Se uită la închisoarea de la poalele colinei. O autorulotă 


e 761 œ» 


strivită şi un buldozer în flăcări blocau uşile principale. Se 
gândi la spărtura pe care o făcuse primul proiectil în zidul 
de la Aripa C, unde dormeau în coconii lor zeci de femei 
lipsite de apărare. Câte au fost ucise de ţărănoii ăştia 
cretini? 

— Tu care eşti? Lowell sau Maynard? 

— Maynard, coniţă, încercă el să zâmbească. 

— Eşti ăla prost sau ăla mai isteţ? 

Zâmbetul se întinse. 

— lo mi-s ăla prost. M-am lăsat de şcoală în clasa a opta. 
Io fac ce zice Lowell. 

Van îi zâmbi şi ea. 

— În cazul ăsta, cred că am să-ţi dau drumul, Maynard. 
În fond, n-a fost vina ta. Ai o camionetă. M-am uitat 
înăuntru şi am văzut cheile în contact. Chiar dacă ar fi să 
conduci cu o singură mână, cred că ai să treci graniţa 
statului până la prânz, dacă te grăbeşti. Deci, ce-ar fi s-o 
ştergi de-aici, până nu mă răzgândesc? 

— Mulţam, coniţă. 

Într-un vag pas alergător, May porni printre pietrele 
funerare din micuțul cimitir. Van se gândi în treacăt să-şi 
ţină promisiunea, dar era aproape sigură că el se va 
întoarce şi o va vedea dormind lângă cadavrul fratelui său. 
Plus că o dezgustase la culme felul în care se amuzaseră 
nenorociţii ăştia doi atunci când trăgeau cu bazooka în 
penitenciar - ca nişte golănaşi care aruncă mingi de 
baseball în sticle la un bâlci. Şi nici nu-l putea lăsa să 
ajungă prea departe, pentru că nu mai putea să ţintească 
prea bine. 

„Cel puţin nu-şi va da seama cine a tras în el”, îşi spuse 
ea. 

Ridică pistolul lui Meshaum şi, nu fără regrete, împlântă 
un glonţ în spinarea lui May. 

— Uuufff... 

Acesta a fost ultimul lui cuvânt, după care se prăbuşi cu 
faţa într-un morman de frunze moarte. 

Van se aşeză şi se sprijini de o piatră de mormânt - atât 
de veche, că nici nu se mai putea desluşi numele gravat pe 


e 762 + 


ea. Deloc nu-i plăcea că fusese nevoită să împuşte un om în 
spate, dar sentimentul acesta a fost curând înăbuşit de 
valurile dulci ale somnului. 

Ce bine era să nu li se mai împotrivească! 

Din pielea ei începură să se desprindă firele albe, 
unduindu-se în adierea dimineţii. Urma o altă zi minunată 
în această regiune de munte. 


13 


Geamul ar fi trebuit să fie antiglonţ, dar Willy reuşi să-l 
spargă cu două focuri trase de la mică distanţă, cu puşca 
M4. Clint se căţără pe pervaz şi sări înăuntru. Ateriză pe 
birou. (Parcă într-o altă viaţă scrisese el acolo rapoarte şi 
evaluări.) Auzi urlete şi zbierete din direcţia sălii de sport, 
dar nu avea ce face în privinţa asta. 

Se întoarse să-l ajute pe Willy şi îl văzu pe bătrân 
sprijinit de zidul clădirii, cu capul în piept. Respira greu. 

Willy ridică braţele. 

— Cred că ai destulă forţă, doctore, pentru că eu n-o să- 
ţi fiu de prea mare folos. 

— Dă-mi puşca mai întâi. 

Willy i-o întinse. Clint o puse pe birou, alături de arma 
lui, pe un teanc de formulare. Apoi îl apucă pe Willy de 
mâini şi îl trase. Bătrânul îl ajută şi el, în ciuda declaraţiei 
de mai devreme, sprijinindu-se cu tălpile de zid. Clint căzu 
pe spate. Willy ateriză peste el. 

— Cam intimă poziţie, observă Willy. 

Vocea îi era încordată şi arăta mai rău decât arătase el 
vreodată. Dar zâmbea satisfăcut. 

— În cazul ăsta, poate că ar fi bine să-mi zici pe numele 
Mic. 

Clint îl ajută să se ridice în picioare, îi dădu puşca, îşi 
luă şi el pistolul. 

— Hai să ne mişcăm fundurile la celula lui Evie! 

— Şi ce-o să facem când ajungem acolo? 

— Habar n-am, răspunse Clint cu toată sinceritatea. 


e 763 + 


14 


Lui Drew T. Barry nu-i venea să-şi creadă ochilor: două 
femei, care arătau ca nişte cadavre sculate din mormânt; şi 
Elmore Pearl, cu o gaură mare în locul gurii. Falca de jos îi 
ajunsese pe piept. 

Împleticindu-se, Pearl se îndepărtă de femeia care-l 
mutilase. Nu făcuse nici zece paşi, când Maura îl înşfăcă 
de gulerul transpirat al cămăşii. Il trase la ea şi îi vâri 
degetul mare în ochiul drept. Se auzi un pocnet ca acela 
făcut de dopul unei sticle de şampanie. Pe obrazul lui Pearl 
începu să curgă un lichid vâscos. Polițistul se prăbuşi. 

Kayleigh se întoarse spre Don Peters. Mişcările îi erau 
spasmodice, ca de jucărie ajunsă la capătul arcului. Fostul 
gardian ştia că trebuie s-o ia la fugă de acolo, numai că se 
simţea cuprins de o moleşeală incredibilă. „Am adormit”, 
îşi explică el această stare. „Am adormit şi am cel mai 
îngrozitor coşmar din câte există.” Precis aşa era, pentru 
că asta era ordinara de Kayleigh Rawlings. „Chiar eu i-am 
făcut raport pentru indisciplină luna trecută. O s-o las să 
mă prindă şi atunci o să mă trezesc.” 

Drew T. Barry, a cărui profesiune îl obliga să se 
gândească la toate nenorocirile care li se puteau întâmpla 
oamenilor, nici nu se gândi la posibilitatea unui coşmar. 
Tot ce se întâmpla acum era foarte real, chiar dacă părea 
inspirat din filmele alea cu morţi reveniţi la viaţă. Şi 
intenţiona să scape întreg. 

— Fereşte! strigă el. 

Poate că Don l-ar fi ascultat, dacă mingea de C4 n-ar fi 
explodat chiar atunci în cealaltă parte a penitenciarului. 
Aşa că, în loc să se ferească, se pomeni trântit la pământ. 
Dar cu folos. Pentru că, în loc să-l apuce de carnea flască a 
obrajilor, degetele palide ale lui Kayleigh se loviră de 
plasticul tare al căştii de fotbal. Se auzi un foc de armă, 
asurzitor în sala goală. Glonţul din puşca de vânătoare 
Weatherby - capabil să doboare şi un elefant - îşi îndeplini 
misiunea. Gâtul femeii explodă pur şi simplu, iar capul îi 
căzu pe spate. Kayleigh se prăbuşi fără viaţă. 


e 764 + 


Maura îl aruncă cât colo pe Elmore şi se împletici spre 
Don - o femeie-monstru, care deschidea şi strângea 
pumnii, deschidea şi strângea pumnii, îi deschidea şi îi 
strângea. 

— Trage! zbieră Don. 

I se relaxă vezica şi lichidul cald i se prelinse de-a lungul 
picioarelor, intrându-i în şosete. 

Lui Drew T. Barry îi trecu prin cap să nu o facă. „Peters 
era un dobitoc, un tip imposibil de controlat şi le-ar fi mai 
bine fără el. Dar... bine, treacă de la mine. Însă după asta, 
domnule gardian mare-şi-tare, eşti pe cont propriu.” 

O împuşcă pe Maura Dunbarton în piept. Forţa glonţului 
o împinse până în centrul sălii, unde ateriză lângă 
răposatul Elmore Pearl. Rămase o clipă întinsă acolo, după 
care se ridică cu greu în picioare şi porni iarăşi către Don, 
deşi parcă jumătatea de sus a trupului ei nu se mai 
înţelegea prea bine cu cea de jos. 

— În cap! urlă Don (care se pare că uitase de arma pe 
care o ţinea în mână). Împuşc-o în cap, ca pe aialaltă! 

— Te rog frumos să taci din gură! îi ceru Drew T. Barry. 

Ţinti, trase şi spulberă partea stângă a capului celei care 
fusese Maura Dunbarton. 


15 


În vreme ce Vanessa Lampley îl răsplătea aşa cum se 
cuvine pe Maynard Griner, iar Elmore Pearl era supus unei 
operaţii maxilo-faciale spontane, Frank Geary stătea sub 
biroul aproape dezmembrat al punctului de control, 
uitându-se hipnotizat la ecranul telefonului: 0:46... 0:45... 
0:44. Ştia că nu se mai putea aştepta la vreun ajutor din 
partea celor rămaşi afară, care ori ezitau să intre, ori 
dăduseră bir cu fugiţii. Dacă va reuşi totuşi să treacă de 
postul ăsta de pază şi să intre în închisoarea propriu-zisă, 
atunci va fi obligat să facă singur totul. Alternativa era să 
fugă în patru labe de acolo, sperând ca tipul din spatele 
geamului să nu-l împuşte în fund. 

Îi părea rău de toate astea. Îşi dorea să fie acum la 


e 765 + 


volanul camionetei sale şi să cutreiere încântătoarele 
străduţe ale Doolingului, în căutarea vreunui porcuşor de 
Guineea fugit de acasă. Dacă animăluţul era flămând, îl 
puteai ademeni cu o bucăţică de brânză sau de hamburger 
înfiptă în capătul băţului lung, pe care Frank îl botezase 
Toiagul cu Recompense. Imaginea asta îl făcu să-şi 
amintească de piciorul biroului înfipt în spatele lui. Se 
rostogoli pe o parte şi îl luă de acolo. Bucata aia de lemn 
era suficient de lungă şi ajungea până la mingea cu bombă. 
Măcar de atât noroc să aibă parte. 

— Ce faci acolo? îl întrebă Tig din spatele geamului. 

Frank nu se obosi să-i răspundă. Dacă nu-i ieşea 
schema, era mort. Înfipse capătul ascuţit al lemnului în 
mingea de C4. Îl asigurase Johnny Lee că blestemăţia nu 
ar exploda nici călcată cu maşina. Ridică piciorul de birou 
şi îl propti de geam, cu ecranul la vedere. 0:17... 0:16... 
0:15. Tig trase o dată, iar Frank simţi cum glonţul trece 
razant pe lângă degetele lui. 

— Ai face bine să pleci de-acolo! strigă el. Fă-o cât mai 
poti! 

Urmându-şi propriul sfat, Frank se repezi la uşile de la 
intrare, aşteptând glonţul care îl va dobori. Insă Tig nu mai 
trase. 

Pentru că Tig se uita prin geam la mingea albă înfiptă în 
capătul unui picior de birou, ca o bucată mare de gumă 
mestecată de un uriaş. Văzu telefonul, pe ecranul căruia 
0:04 deveni 0:03. Înţelese brusc despre ce era vorba şi ce 
avea să se întâmple. Se năpusti la uşa care dădea în 
coridorul principal al penitenciarului. Era cu mâna pe 
clanţă când lumea din jurul lui se făcu albă. 


16 


În faţa uşilor principale, la umbra caroseriei 
contorsionate a autorulotei Fleetwood - care nu va mai 
duce niciodată în excursie familia lui Barry Holden - Frank 
simţi până în măduva oaselor cum se cutremură clădirea, 
şi aşa foarte încercată de soartă. Geamurile, care 


e 766 » 


scăpaseră tefere din exploziile anterioare, se transformară 
într-o erupție de cioburi scânteietoare. 

— Haideţi! urlă Frank. Voi, ăia care-aţi mai rămas, 
haideţi! Haideţi acum să punem mâna pe ea! 

Câteva secunde nu se întâmplă nimic. Apoi, patru 
bărbaţi - Carson Struthers, polițistul Treat, polițistul 
Ordway şi polițistul Barrows - ieşiră în goană de la adăpost 
şi alergară spre intrarea distrusă a închisorii. 

I se alăturară lui Frank şi dispărură cu toţii în fumul 
gros. 


17 


— Să-mi bag... picioarele! icni Jared Norcorss. 

Pentru moment, Michaela rămase mută, dar se pomeni 
că-şi doreşte din tot sufletul să fi avut cu ea o echipă de 
filmare. Numai că o asemenea echipă nu ar fi fost de 
niciun folos, nu-i aşa? Dacă ai difuza asemenea imagini, 
telespectatorii te-ar acuza că ai apelat la efecte vizuale. 
Trebuia să fii aici ca să îţi dai seama de adevăr. Trebuia să 
vezi cu propriii tăi ochi cum pluteşte o femeie, cu un 
telefon în mână, la treizeci de centimetri deasupra patului 
din celulă. Trebuia să vezi cu propriii tăi ochi lujerii aceia 
verzi care i se împleteau în părul negru. 

— Salut! le strigă veselă Evie, dar fără să-şi ridice 
privirea de la ecranul telefonului. O să stăm imediat de 
vorbă, dar deocamdată trebuie să termin ceva important. 

Atât de repede îşi mişca degetele pe tastatură că nici nu 
i le puteai desluşi. 

— Jared? 

Tonul lui Clint era deopotrivă uimit şi înspăimântat. 

— Ce cauţi tu aici? 


18 


Luând-o înainte (deşi nu-i convenea), Don Peters 
ajunsese la jumătatea coridorului care ducea la Broadway, 
când din fum apărură Norcross şi un moş cu barbă şi 
bretele roşii. Norcross îl ajuta pe boşorog să meargă. 

e 767 œ» 


Bretele-Roşii era aplecat de umeri şi abia se târa. Don 
presupuse că fusese împuşcat, dar nu vedea niciun strop 
de sânge. „Oricum o să vă împuşc eu acuşica”, îşi zise el, 
ridicând puşca. 

La vreo zece metri în spatele lui, Drew T. Barry îşi ridică 
şi el arma, cu toate că habar n-avea ce anume văzuse 
Peters: fumul era prea negru şi prea gros, iar Peters îi 
stătea în drum. Apoi - în timp ce Clint şi Willy trecură pe 
lângă Cabină, ca să ajungă la coridorul din Aripa A, care 
ducea la celula capitonată - din infirmerie apărură două 
braţe lungi şi albe care-l apucară de gât pe Don. Uluit, 
Drew T. Barry văzu că Don dispăruse, ca într-o scamatorie 
de la circ. Uşa de la infirmerie se închise. Barry se repezi 
şi apăsă pe clanţă. Era încuiată. Se uită prin gemuleţul din 
sticlă armată şi văzu o femeie, care părea drogată rău de 
tot, ţinând o daltă la gâtul lui Peters. li smulsese casca aia 
ridicolă de fotbal de pe cap şi acum aceasta zăcea cu 
fundul în sus pe podea, alături de armă. Fostului gardian i 
se lipiseră de ţeastă şuviţele rare, negre şi îmbibate cu 
transpiraţie. 

Femeia - evident o deţinută, deoarece era îmbrăcată în 
uniforma penitenciarului - îl observă pe Barry. Ridică dalta 
şi-i făcu un semn. Gestul era cât se poate de limpede: 
Cară-te de aici! 

Drew T. Barry se gândi să tragă prin geam, numai că 
zgomotul împuşcăturii i-ar fi adus aici pe apărătorii rămaşi. 
şi aminti şi promisiunea pe care o făcuse în sala de sport, 
înainte s-o împuşte pe a doua femeie-monstru: După asta, 
domnule gardian mare-şi-tare, eşti pe cont propriu. 

Schiţă un salut spre deţinută, mai făcu şi un gest cu 
degetele mari în sus, în caz că nebuna nu s-a prins de 
intenţiile lui, după care porni mai departe. Cu foarte mare 
grijă. Peters văzuse ceva înainte să fie capturat. 


19 


— Ia te uită peste cine-am dat, exclamă Angel. Băieţelu' 
care le pipăie pe fete pe ţâţe şi le răsuceşte sfârcurile şi se 


e 768 » 


freacă de poponeţele lor până se slobozeşte în izmene. 

Când ridicase mâna să-i răspundă la salut agentului de 
asigurări, Don reuşise să se desprindă puţin de ea. 

— Lasă jos dalta aia, deţinută Fitzroy. Las-o jos în clipa 
asta şi n-am să-ţi fac raport. 

— Acu' nu ţi se mai scoală, nu? Acu' nu mai zici că eşti 
pulărău. Da’ te-ai pişat pe tine, nu-i aşa? Lu’ mami n-o să-i 
placă ce-a făcut băieţelu' ei. 

Auzind că scârba aia îndrăzneşte să pomenească de 
mama lui, cea bună şi sfântă, Don uită de prudenţă şi se 
repezi la Angel. Aceasta îl lovi cu dalta şi poate că totul s- 
ar fi terminat chiar atunci, dacă Don nu s-ar fi împiedicat 
de cască. Aşa că, în loc să-i taie gâtul, dalta nu-i făcu decât 
o rană adâncă în frunte. Don se prăvăli în genunchi, cu 
faţa plină de sânge. 

— Aoleu! Au! Nu mai da! Mă doare! 

— Serios? De chestia asta ce părere ai? 

Şi Angel îi dădu un şut în burtă. 

Clipind cu disperare, ca să-şi scoată sângele din ochi, 
Don o apucă de un picior şi trase. Angel îşi izbi cotul de 
podea. Dalta îi scăpă din mână. Don încercă să se cocoaţe 
pe ea ca să o strângă de gât. 

— N-o să te fut după ce mori, o anunţă el. Ar fi urât din 
partea mea. Am să te las inconştientă şi după aia am să te 
fut şi abia după aia am să te omo... 

Angel bâjbâi cu mâna în jur, dădu peste casca de fotbal 
şi îl lovi cu ea în fruntea şi aşa destul de oropsită. Don se 
rostogoli de pe ea, ţinându-se de faţă. 

— Au! Aoleu! Incetează, deținută! 

„În Liga Naţională de Fotbal, chestia asta cu lovitul cu 
casca este o greşeală extrem de gravă, care se penalizează 
nasol”, îşi spuse Angel. „Dar, de vreme ce nu se vede la 
TV, probabil că n-o să se sesizeze nimeni.” 

Îl mai lovi de două ori cu casca. Pesemne că a doua 
lovitură îi sparse nasul, că acum era cam îndoit. Don reuşi 
să se răsucească şi să se scoale în genunchi, cu fundul în 
sus. Zbiera ceva ce semăna cu Nu mai da, deținuto! dar 
porcul ordinar gâfâia atât de tare, că nu i se desluşeau 


e 769 e 


cuvintele. Plus că avea buzele făcute praf şi gura plină de 
sânge. 

— Gata! icni Don. Gata, te implor! Mi-ai spart fața! 

Angel azvârli casca şi luă dalta. 

— Hai să te frec eu acum pe ţâţe, domnule ofiţer Peters! 

Împlântă dalta între omoplaţii lui. Adânc, până la 
mânerul din lemn. 

— Mami! gemu el. 

— Cum doreşti, domnule ofiţer Peters: na poftim încă 
una şi pentru mă-ta! 

Trase dalta şi i-o înfipse în gât. Peters îşi pierdu 
cunoştinţa. Angel îl lovi de câteva ori cu piciorul, apoi se 
aşeză călare pe el şi începu să-l înjunghie. O dată şi încă o 
dată. Şi iar. Şi iar. Şi tot aşa, până când nu a mai fost în 
stare să-şi ridice mâna. 


e 770 a 


XVI 


1 


Abia când ajunse la Cabină, Drew T. Barry văzu ce îl 
oprise pe Peters înainte să-l înhaţe femeia: doi indivizi, 
dintre care unul probabil că era Norcross, ticălosul 
arogant care provocase toată nenorocirea asta. Îl ajuta să 
meargă pe celălalt tip. Bun aşa! Habar n-aveau de 
prezenţa lui şi, din câte îşi dădea seama, se îndreptau spre 
locul unde se afla femeia. Ca să o apere. Mare nebunie, 
când te gândeşti la cât de mulţi oameni adunase Geary; 
dar uite ce pagube reuşiseră să le facă ăştia de-aici! 
Cetăţeni cumsecade şi cu frică de Dumnezeu fuseseră ucişi 
şi răniţi! Mizerabilii meritau să moară fie şi numai pentru 
asta. 

Şi în acea clipă, alte două persoane ieşiră din fum: o 
femeie şi un tânăr. Tot cu spatele la Drew T. Barry. 

Din ce în ce mai bine. 


2 


— Trebuia să stai ascuns, îi spuse Clint lui Jared. 

După care o privi cu reproş pe Michaela. 

— Şi tu trebuia să te ocupi de asta. 

Băiatul răspunse înaintea Michaelei: 

— A făcut ce i-ai zis, dar eu n-am putut să stau ascuns. 
Pur şi simplu n-am putut. Vreau să dau şi eu o mână de 
ajutor dacă aşa o putem aduce înapoi pe mama. Şi pe 
Mary. Şi pe Molly. 

Întinse mâna spre celula capitonată din capătul 
coridorului. 

— Uită-te la ea! Pluteşte! Ce este femeia aia? Măcar eşti 
sigur că-i om? 

Clint nu apucă să-i răspundă ceva, pentru că telefonul 
lui Hicks începu să cânte. Apoi o voce electronică declară 
entuziasmată: 


e 771 œ» 


— Felicitări, jucătoare Evie! Ai supravieţuit! Cetatea 
Opulentă este a ta! 

Evie ateriză pe pat, cobori şi se apropie de gratii. Clint 
ar fi zis că deja nu l-ar mai fi putut surprinde nimic, dar 
acum se holba şocat la părul pubian al lui Evie. Era verde! 
De fapt, nici nu era păr, ci un soi curios de vegetaţie. 

— Am câştigat! strigă ea bucuroasă. La ţanc! Eram cu 
bateria la limită! Acum pot să mor fericită! 

— N-ai să mori, îi spuse Clint. 

Deşi nu mai credea asta. Evie urma să moară, iar când 
oamenii care-i mai rămăseseră lui Geary aveau să ajungă 
aici - ceea ce se putea întâmpla dintr-o clipă în alta - era 
foarte posibil să moară şi ei împreună cu ea. Făcuseră prea 
multe victime. Oamenii lui Geary voiau să se răzbune. 


3 


Din ce în ce mai încântat de ce vedea, Drew T. Barry se 
strecură pe lângă Cabină. Dacă nu mai erau vreunii 
ascunşi prin celule, atunci cei rămaşi din micuța cabală a 
lui Norcross se aflau la capătul acestui coridor, înghesuiți 
unii în alţii, ca popicele pe o pistă de bowling. Nu aveau 
unde să se ascundă şi nici nu mai aveau unde să fugă. 
Excelent! 

Ridică puşca de vânătoare... şi simţi o lamă de daltă 
lipită de gât, chiar sub îmbinarea maxilarelor. 

— Nu-nu-nu! spuse Angel, pe tonul vioi al unei 
învăţătoare de curs primar. 

Era stropită de sânge pe faţă. Pe cămaşă. Pe pantalonii 
lăbărţaţi. 

— O singură mişcare dacă faci, îţi retez jugulara! Nu ai 
murit încă doar pentru că mi-ai permis să-mi închei 
socotelile cu Peters. Acum pune pe podea puşca aia de 
elefanţi. Nu te apleca. Dă-i drumul din mână şi atât. 

— Este o armă foarte valoroasă, doamnă, spuse Drew T. 
Barry. 

— Întreabă-mă cât de tare îmi pasă. 

— Ar putea să se descarce. 


e 772 œ» 


— Îmi asum riscul ăsta. 

Drew T. Barry desfăcu degetele şi puşca ajunse pe 
podea. 

— Acum dă-mi-o pe aia pe care o ţii atârnată de umăr. 
Vezi să nu încerci cine ştie ce prostie! 

Din spatele lor se auzi o voce: 

— Cucoană, lasă jos chestia aia de i-ai lipit-o de gât. 

Angel aruncă o privire peste umăr şi văzu patru sau 
cinci bărbaţi, cu armele îndreptate spre ea. 

— N-aveţi decât să mă împuşcaţi, da’ ăsta o să moară 
odată cu mine. Vă dau cuvântul meu de onoare. 

Frank şovăi. Sperând să mai trăiască un pic, Drew T. 
Barry îi dădu lui Angel puşca M4, care-i aparținuse lui 
Don. 

— Mulţumesc, spuse femeia, agăţându-şi-o de umăr. 

Apoi făcu un pas în spate, aruncă dalta şi ridică mâinile 
până în dreptul capului, ca să demonstreze că erau goale. 
După care merse cu spatele pe coridorul scurt, până în 
locul unde Clint îl susţinea cu braţul pe Willy. Nu lăsă nicio 
secundă mâinile jos. 

Surprins (dar recunoscător) că încă este viu, Drew T. 
Barry îşi luă de jos puşca de vânătoare. Era ametit. Dar 
probabil că oricine ar fi fost ameţit după ce o deţinută 
nebună l-ar fi ameninţat că-i taie jugulara. Nebuna îi 
ordonase să pună arma jos... apoi îl lăsase să şi-o ridice de 
acolo. De ce? Ca să se amuze hăituindu-l şi vânându-l 
împreună cu amicii ei? Părea singurul răspuns. Unul 
complet ilogic, dar femeia era nebună. Toți erau nebuni. 

Drew T. Barry îşi spuse că era rândul lui Frank Geary să 
facă următoarea mişcare. În fond, el dăduse semnalul de 
începere al acestui dezastru. Atunci, tot el să-şi pună capul 
la contribuţie şi să vină cu o soluţie ca să-i scoată pe toţi 
din rahat. Pentru că acţiunile lor din ultimele treizeci de 
minute aveau să fie etichetate de restul lumii drept 
gesturile reprobabile ale unor pretinşi justiţiari, certaţi cu 
legea. Plus că mai erau nişte detalii - cadavrele ambulante 
din sala de sport; sau femeia aia verde, în pielea goală, pe 
care o observase în celula din spatele lui Norcross - pe 


e 773 a 


care nu le va crede nimeni, pentru că nici măcar existenţa 
Aurorei nu le putea explica. Drew T. Barry se bucura că nu 
murise şi ar fi făcut orice să scape de aici. Cu puţin noroc, 
poate nu se va afla că luase parte la nebunia asta. 

— Ce naiba?! exclamă Carson Struthers, care văzuse şi 
el femeia verde de la capătul coridorului. Tipa aia nu-i o 
fiinţă obişnuită. Ce vrei să faci cu ea, Geary? 

— Vreau s-o prind. Dar vreau s-o prind vie, răspunse 
Frank. 

În viaţa lui nu se mai simţise atât de obosit, dar îşi va 
duce planul până la capăt. 

— O ducem în Atlanta şi o dăm pe mâna doctorilor. Ei îşi 
vor da seama dacă ea reprezintă soluţia pentru oprirea 
Aurorei. 

Willy ridică puşca, dar foarte încet, cu mult efort, de 
parcă ar fi cântărit cinci sute de kilograme. Nu era cald în 
Aripa A, însă faţa lui rotundă era plină de transpiraţie. Şi 
barba udă părea mai închisă la culoare. Clint îi luă arma 
din mână. La capătul coridorului, Carson Struthers, 
„Negociatorul”, Ordway şi Barrows îşi ridicară armele. 

— Asta este! strigă Evie. Să începem! Împuşcături la OK 
Corral!?! Bonnie şi Clyde! Greu de ucis la închisoarea de 
femei!26! 

Dar, înainte ca acel coridor scurt din Aripa A să se 
transforme într-un teatru de război, Clint renunţă la arma 
lui Willy şi smulse puşca M4 de pe umărul lui Angel. O 
ridică deasupra capului ca să fie văzută de oamenii lui 
Frank. Cu mare reticenţă, aceştia îşi lăsară în jos armele. 

— Nu, nu! exclamă Evie. Oamenii nu dau bani pe bilete 
ca să vadă o fâsâială jalnică. Trebuie să refacem scenariul. 

Clint nu o băgă în seamă. Era atent doar la Frank. 

— Nu pot să ţi-o dau, domnule Geary. 

Imitându-l înspăimântător de bine pe John Wayne, Evie 
rosti tărăgănat: 

— O să-mi dai socoteală, banditule, dacă-i faci ceva 
duduiţei. 


125 Aluzie la westernul Gunfight at OK Corral (n. tr.). 
126 Aluzie la seria Die Hard, cu Bruce Willis (n. tr.). 


e 774 œ» 


Nici Frank nu o luă în seamă. 

— Apreciez devotamentul de care dai dovadă, Norcross, 
deşi al dracu’ să fiu dacă-l înţeleg. 

— Poate nu vrei să-l înţelegi, spuse Clint. 

— Ba nu. Cred că tu eşti cel care nu vede limpede cum 
stă treaba. 

— Are prea multe psihopupisme în cap, zise Struthers, 
stârnind câteva râsete încordate în rândul camarazilor săi. 

Frank vorbi pe un ton plin de răbdare, ca şi cum s-ar fi 
adresat unui copil mai încet la minte: 

— Din câte cunoaştem până în acest moment, ea este 
singura femeie din lume care doarme şi se trezeşte în mod 
normal. Fii rezonabil! Nu vreau decât s-o ducem la doctori 
capabili s-o studieze şi, poate, să-şi dea seama cum să 
repare ce s-a întâmplat. Oamenii îşi vor înapoi nevestele şi 
fetiţele. 

Dinspre invadatori se auziră mârâieli de aprobare. 

— Aşa că, dă-te la o parte, ageamiule! spuse Evie, 
continuând să-l imite pe Duce!”. Eu socot că... 

— Of, mai taci odată! o repezi Michaela. 

Evie făcu ochii mari, de parcă ar fi fost pălmuită. 
Michaela înaintă câţiva paşi, fulgerându-l cu privirea pe 
Frank. 

— Ţi se pare că mie mi-ar fi somn, domnule Geary? 

— Nu-mi pasă dacă ţi-e sau nu, spuse Frank. N-avem 
treabă cu tine. 

Alte mârâieli de aprobare. 

— Ba ar trebui să-ţi pese. Sunt cât se poate de trează. La 
fel şi Angel. Fa ne-a trezit. Ne-a suflat în gură şi ne-a 
trezit. 

— Asta vrem noi să se întâmple cu toate femeile, zise 
Frank, stârnind acum strigăte de aprobare. 

Michaela citea pe chipurile bărbaţilor o nerăbdare ce 
avea să se transforme foarte repede în ură. 

— Nu pricepi, domnule Geary. A putut să ne trezească 
pentru că nici Angel şi nici eu nu eram în coconi. Soţiile şi 
fiicele voastre sunt. 


127 Porecla lui John Wayne (n. tr.). 
e 775 a 


Tăcere. În sfârşit, reuşise să le capteze atenţia. Clint 
începu să spere din nou. Apoi Carson Struthers rosti un 
singur cuvânt. 

— Prostii! 

Michaela clătină din cap. 

— Bărbaţi proşti şi încăpăţânaţi! Toţi sunteţi proşti şi 
încăpăţânaţi! Evie Black nu-i femeie, e o creatură 
supranaturală. N-aţi priceput încă? După toate câte s-au 
întâmplat? Chiar credeţi că doctorii pot preleva ADN-ul de 
la o creatură supranaturală? Că-i pot face un RMN ca să-şi 
dea seama cum funcționează? Toţi bărbaţii ăia au murit 
degeaba! 

Pete Ordway ridică puşca Garand. 

— Aş putea să te împuşc, cucoană, ca să taci odată. 
Chiar mă simt tentat s-o fac. 

— Lasă arma jos, Pete! 

Frank simţea cum situaţia îi scapă din mâini. Bărbaţii 
erau puşi în faţa unei probleme fără rezolvare. Iar pentru 
ei cea mai uşoară soluţie ar fi s-o distrugă. La fel simţea şi 
el. 

— Norcross! Spune-le oamenilor tăi să se dea la o parte. 
Vreau să mă uit la ea. 

Clint se îndepărtă, sprijinindu-l cu o mână pe Willy 
Burke şi strângând degetele lui Jared în cealaltă. Michaela 
stătea în cealaltă parte a băiatului. Privind sfidătoare la 
grupul de bărbaţi, Angel mai rămase o clipă în faţa celulei 
capitonate, acoperind-o pe Evie cu trupul ei. Dar, când 
Michaela o luă de mână şi o trase uşor de acolo, Angel se 
supuse şi merse după ea. 

— Să nu care cumva să-i faceţi vreun rău! spuse Angel. 

li tremura vocea şi ochii i se umpluseră de lacrimi. 

— Nu care cumva să-i faceţi vreun rău, ticăloşilor! E o 
zeiţă! 

Frank înaintă trei paşi, fără să ştie (şi fără să-i pese) 
dacă îl urmau şi ceilalţi. O privi lung pe Evie. Atât de lung 
şi atât de intens o privi, încât Norcross se întoarse să se 
uite şi el la femeia din celula capitonată. 

Dispăruseră ierburile din părul lui Evie. Trupul ei gol era 


e 776 


superb, dar deloc ieşit din comun. Părul pubian era negru 
- un triunghi la împreunarea oaselor bazinului. 

— Ce dracu'? se miră Carson Struthers. Păi, nu era... 
acu’ câteva secunde... nu era verde? 

— Imi pare bine să te cunosc în sfârşit, doamnă! spuse 
Frank. 

— Mulţumesc, răspunse Evie. 

În contrast cu goliciunea ei neobrăzată, Evie părea 
sfioasă ca o şcolăriţă. Fără să-şi ridice ochii din pământ, îl 
întrebă: 

— Spune-mi, Frank, îţi place să închizi animalele în 
cuşti? 

— Le închid doar pe cele care trebuie să stea închise, 
răspunse Frank, zâmbind pentru prima oară după atâtea 
zile. 

Unul dintre puţinele lucruri (dacă nu singurul) de care 
mai era sigur pe lumea asta era acela că animalele 
sălbăticite reprezentau un pericol pentru oameni, dar şi 
oamenii reprezentau un pericol pentru animale. În general, 
pe el mai mult îl interesa să apere animalele de oameni. 

— Acum am venit să te eliberez din cuşca ta. Vreau să te 
duc la nişte doctori care să te examineze. Îmi dai voie? 

— Nu prea cred, spuse Evie. Nu vor descoperi nimic şi 
nu vor reuşi să schimbe nimic. Mai ţii minte povestea cu 
gâsca de aur? Când au spintecat-o, n-au găsit înăuntrul ei 
decât mate. 

Frank oftă şi clătină din cap. 

„Nu o crede pentru că nu vrea s-o creadă”, înţelese 
Clint. „Pentru că nu-și poate permite să o creadă, după ce 
a făcut tot ce a făcut.” 

— Doamnă... 

— Spune-mi „Evie”. Nu-mi place limbajul protocolar. 
Când am vorbit la telefon, mi s-a părut că ne înţelegem 
binişor. 

Insă tot nu ridica ochii la el. Clint se întrebă ce era de 
ascuns în privirea ei. Îndoială în privinţa misiunii pe care o 
avea aici? Probabil că asta era doar speranţa lui deşartă, 
dar nu era chiar imposibil - oare nu se rugase însuşi lisus 


e 777 œ 


Hristos să i se ia din faţă paharul cu suferinţe? Bănuia că 
şi Frank îşi dorea acelaşi lucru de la oamenii de ştiinţă din 
CDC. Să se uite ei la tomografiile lui Evie şi la analizele ei 
de sânge şi la ADN şi ei să fie aceia care să exclame aha! 

— În regulă, Evie, spuse Frank. Deţinuta asta... 

Şi făcu un semn cu capul spre Angel, care se uita 
furioasă la el. 

— „spune că eşti o zeiţă. Adevărat? 

— Nu, răspunse Evie. 

Sprijinit de Clint, Willy începu să tuşească şi să-şi 
maseze partea stângă a pieptului. 

— Iar cealaltă femeie... 

Frank făcu acum un semn spre Michaela: 

— ...Zice că eşti o creatură supranaturală. Şi... 

Lui Frank nu-i făcea plăcere să spună asta cu voce tare, 
nu voia să-şi stârnească iarăşi mânia aceea de nestăvilit. 
Însă nu avea încotro. 

— „cunoşti anumite lucruri despre mine. Lucruri pe 
care nu ai de unde să le cunoşti. 

— Şi poate să plutească! izbucni Jared. N-ai văzut? A 
levitat! Am văzut-o eu! Toţi am văzut-o! 

Evie se uită la Michaela. _ 

— Să ştii că te înşeli. Sunt doar o femeie. În foarte multe 
privinţe sunt la fel ca orice altă femeie. Sunt ca femeile pe 
care le iubesc bărbaţii aceştia. Deşi „iubire” este un cuvânt 
plin de pericole atunci când este rostit de bărbaţi. Pentru 
ei nu are acelaşi înţeles pe care-l are pentru femei. Uneori 
înseamnă că sunt gata să ucidă pentru asta. Alteori nu 
înseamnă absolut nimic. Fireşte că multe femei au ajuns 
să-şi dea seama de sensul pe care-l dau bărbaţii iubirii. 
Unele cu resemnare, altele cu mâhnire. 

— Când un bărbat îţi zice că te iubeşte, înseamnă că 
vrea să-ţi intre în chiloţi, adăugă cu aplomb Angel. 

Evie se întoarse din nou spre Frank şi bărbaţii din 
spatele lui: 

— Femeile pe care vreţi să le salvaţi trăiesc acum într- 
un alt loc. Şi au acolo un trai fericit şi tihnit, deşi evident 
că le este dor de băieţeii lor şi chiar unora le este dor de 


e 778 œ» 


soţi şi de taţi. Nu spun că ele nu fac greşeli, că doar nu 
sunt nişte sfinte. Dar, în general, trăiesc în armonie. În 
lumea aceea, Frank, nimeni nu trage de tricoul preferat al 
fetiţei tale, nimeni nu ţipă la ea, nimeni n-o face de ruşine 
şi nici n-o sperie lovind cu pumnul în perete. 

— Adică femeile noastre trăiesc? întrebă Carson 
Struthers. Juri că trăiesc, cucoană? Te juri pe Dumnezeu 
că trăiesc? 

— Da, spuse Evie. Mă jur pe Dumnezeul vostru şi pe toţi 
ceilalţi dumnezei care există. 

— Şi cum le aducem înapoi? 

— În niciun caz înţepându-mă pe mine şi făcându-mi 
analize. Chiar dacă aş fi de acord, nu s-ar ajunge la niciun 
rezultat. 

— Atunci, cum? 

Evie întinse braţele. Ochii îi sclipiră, pupilele i se 
dilatară, transformându-se în două diamante negre. Irisul 
era galben, ca de pisică. 

— Omorâţi-mă, spuse ea. Omorâţi-mă şi se vor trezi. Se 
vor trezi toate femeile din lume. Jur că acesta este 
adevărul. 

Frank ridică puşca. 


4 


Clint se repezi în faţa lui Evie. 

— Nu, tată, nu! urlă Jared. 

Clint nu-l luă în seamă. 

— Te minte, Geary! Vrea s-o ucizi. Deşi cred că o parte 
din ea s-a răzgândit. Însă pentru asta a venit aici. Pentru 
asta a fost trimisă aici. 

— Mai ai un pic şi-o să zici că vrea să fie crucificată, 
spuse Pete Ordway. Dă-te la o parte, doctore! 

Dar Clint nici nu se clinti. 

— Este un test. Dacă îl trecem, vom avea o şansă. Dacă 
nu, dacă tu ai să faci ce se aşteaptă ea că ai să faci, atunci 
se va închide uşa dintre cele două lumi. Iar lumea de aici 
va fi o lume doar a bărbaţilor, care va mai exista doar până 


e 779 œ» 


când vom muri cu toţii. 

işi aduse aminte de toate luptele purtate în trecut, nu 
pentru milkshake-uri, ci pentru o rază de soare şi un loc 
numai al lui - o cămăruţă în care să poată respira. În care 
să se poată maturiza. Işi aduse aminte de Shannon, vechea 
lui prietenă, care se bazase pe el să o scoată din 
purgatoriul acela, la fel de mult cum se bazase şi el pe ea. 
Iar el făcuse tot ce i-a stat în putere şi ea nu a uitat. Din 
care alt motiv să-i fi dat fiicei sale numele lui de familie? 
Insă el tot mai avea datorii de plătit. Faţă de Shannon, 
pentru că-i fusese prietenă. Faţă de Lila, pentru că-i fusese 
prietenă şi soţie şi mamă a fiului său. Cât despre cei care 
se aflau acum, alături de el, în faţa celulei lui Evie? Şi ei 
aveau datorii faţă de alte femei - da, chiar şi Angel. Şi 
venise vremea să le plătească. 

Lupta se terminase. Clint fusese învins. 

Ba nu. Nu încă. 

Făcu un semn. Ultimii apărători ai lui Evie se apropiară 
de el şi se postară în faţa celulei. Veni şi Willy, care părea 
în pragul leşinului. Jared era lângă Clint, care îl ţinea cu o 
mână de ceafă. Iar cu cealaltă ridică foarte încet puşca M4 
şi o întinse Michaelei, a cărei mamă dormea într-un cocon 
aproape de locul unde se aflau ei acum. 

— Ascultă-mă, Frank! Evie ne-a spus că, dacă n-ai s-o 
omori, dacă ai să-i dai drumul, atunci există şansa ca 
femeile să se întoarcă. 

— Minte! zise Evie. 

Acum, când nu mai putea să o vadă, Frank sesiză ceva în 
tonul ei. Ceva care-i mai domoli avântul. Ceva ca o durere 
a sufletului. 

— Destul cu aiurelile astea, se enervă Pete Ordway şi 
scuipă pe jos. Am pierdut o mulţime de oameni ca să 
ajungem până aici. Hai s-o luăm! Şi ne gândim după aia ce- 
o să facem cu ea. 

Clint ridică puşca lui Willy. Nu-i plăcea s-o facă, dar nu 
avea de ales. 

Michaela se întoarse spre Evie. 

— Cine te-a trimis aici crede că aceasta este maniera în 


e 780 œ» 


care îşi rezolvă bărbaţii toate problemele. Corect? 

Evie nu-i răspunse. Michaela avea sentimentul că acea 
creatură neobişnuită din celula capitonată se confrunta 
acum cu multe îndoieli, pe care nu le anticipase atunci 
când îşi făcuse apariţia în pădurea de lângă rulota lui 
Truman Mayweather. 

Se întoarse din nou cu faţa la bărbaţii cu puştile 
îndreptate asupra lor. De la distanţa aceasta atât de mică, 
gloanţele lor vor zdrobi micuțul grup din faţa acelei femei 
ciudate. 

Michaela ridică şi ea arma. 

— Nu trebuie să se întâmple aşa. Demonstraţi-i că se 
poate şi altfel. 

— Cum adică? întrebă Frank. 

— Lăsaţi-o să se întoarcă de unde a venit, spuse Clint. 

— Pentru nimic în lume! se împotrivi Drew T. Barry. 

Chiar în acel moment se prăbuşi Willy Burke. Bătrânul 
nu mai respira. 


5 


Frank îi întinse puşca lui Ordway. 

— Trebuie resuscitat. Am făcut cursul vara trecută... 

Clint îndreptă puşca spre pieptul lui. 

— Nu. 

Frank se holbă nedumerit la el. 

— Ai înnebunit, omule? 

— Înapoi, spuse Michaela, şi ea cu puşca aţintită asupra 
lui Frank. 

Habar n-avea ce era în capul lui Clint, dar bănuia că îşi 
juca acum ultima lui carte. „Ultima noastră carte”, se 
corectă ea. 

— Hai să-i împuşcăm pe toţi! propuse Carson Struthers, 
pe un ton aproape isteric. Şi pe femeia aia diabolică! 

— Lasă arma jos! îi ordonă Frank. 

Apoi îl întrebă pe Clint: 

— Chiar ai de gând să-l laşi să moară? Ce vrei să 
dovedeşti cu asta? 


e 781 œ» 


— Evie îl poate salva, zise Clint. Nu-i aşa, Evie? 

Femeia din celula capitonată nu răspunse. Stătea cu 
capul în jos. Părul îi acoperea chipul. 

— Dacă îl salvează, ai să-i dai drumul, Geary? . 

— Hodorogu' ăla se preface! zbieră Struthers. Asta-i 
planul lor! 

— Pot să verific dacă... începu Frank. 

— Da, desigur, spuse Clint. Dar grăbeşte-te. După trei 
minute apar leziunile cerebrale şi nu cred că există vreo 
creatură supranaturală care să mai poată face ceva în 
privinţa lor. 

Frank se apropie repede de Willy, se aşeză în genunchi 
şi îşi lipi două degete de gâtul bătrânului. Apoi ridică ochii 
la Clint. 

— I-a stat ceasul. Trebuie să-l resuscitez. 

— Acu’ un minut voiai să-l omori, bodogăni Reed 
Barrows. 

Polițistul Treat, care văzuse destule nenorociri în 
Afganistan, începu să geamă: 

— Nu mai pricep nimic. Spune-mi doar ce trebuie să fac 
ca să-mi capăt fetiţa înapoi şi am s-o fac. 

Nu era clar însă cui anume i se adresa el. 

— Fără resuscitare. 

Clint se întoarse cu faţa la Evie, care nici acum nu-şi 
ridicase capul. „Foarte bine”, îşi spuse Clint, „pentru că 
aşa îl vede pe bătrânul întins pe jos.” 

— Acesta este Willy Burke, îi zise el. Ţara lui i-a cerut să 
o apere şi el a apărat-o. In prezent este membru în 
detaşamentul de pompieri voluntari şi se luptă cu 
incendiile de vegetaţie. Fără să fie plătit pentru asta. Le 
ajută pe doamnele din societatea de binefacere să 
hrănească familiile nevoiaşe pe care statul nostru este 
prea zgârcit să le întreţină. Toamna antrenează echipa de 
fotbal din Liga Mică. 

— Foarte bun antrenor! interveni Jared, cu glasul 
sugrumat de lacrimi. 

Clint continuă: 

— Vreme de zece ani a avut grijă de sora lui, după ce 


e 782 + 


aceasta a fost diagnosticată cu Alzheimer. A hrănit-o; a 
găsit-o şi a adus-o acasă atunci când sărmana cutreiera pe 
străzi; i-a schimbat scutecele pline de rahat. Şi a venit aici 
ca să te apere, pentru că aşa i-a spus conştiinţa şi pentru 
că este un om cumsecade. Nu a făcut niciodată rău vreunei 
femei. Şi acum moare. Poate ai să-l laşi să moară. In fond, 
nu-i decât un bărbat, nu? 

Cineva începuse să tuşească din cauza fumului care 
venea de pe Broadway. Câteva secunde nu se mai auzi 
nimic altceva. Apoi, Evie Black scoase un țipăt ascuţit. 
Celulele se umplură cu o explozie de lumini. Uşile lor 
încuiate se deschiseră brusc şi se trântiră la loc, ca nişte 
mâini din fier care aplaudau frenetic. Câţiva dintre bărbaţii 
din grupul lui Frank ţipară înspăimântați, unul dintre ei pe 
tonul subţirel al unei fetiţe de şase, şapte ani. 

Ordway se întoarse şi o luă la fugă. Paşii lui răsunau 
prelung pe holurile din beton. 

— Ridică-l! spuse Evie. 

Uşa de la celula ei se deschisese odată cu celelalte. 
Presupunând că fusese vreodată încuiată. Clint era convins 
că Evie ar fi putut să plece oricând ar fi vrut. Şobolanii 
fuseseră doar un efect dramatic. 

Clint şi Jared Norcross îl ridicară pe Willy. Bătrânul era 
greu, dar Evie îl luă în mâini de parcă ar fi fost doar o 
pernă umplută cu puf de gâscă. 

— Te-ai folosit de firea mea sensibilă, îi zise ea lui Clint. 
Ai făcut un lucru foarte urât şi crud, doctore Norcross. 

Chipul femeii era foarte grav, dar lui Clint i se păru că 
zăreşte un licăr amuzat în privirea ei. Poate chiar mai mult 
decât un licăr. Evie înconjură cu braţul stâng mijlocul 
zdravăn al lui Willy şi puse mâna dreaptă pe părul ud de 
transpiraţie de la ceafa lui. Apoi îşi lipi gura de gura 
bătrânului. 

Willy se cutremură din cap şi până în picioare. Ridică 
braţele şi le puse în jurul ei. Bătrânul şi tânăra rămaseră 
îmbrăţişaţi câteva secunde. După care Evie se desprinse şi 
îl întrebă: 

— Cum te simţi, Willy? 


e 783 + 


— Al naibii de bine! răspunse Willy Burke. 

— Dumnezeule! şopti Reed Barrows. Parcă a întinerit cu 
douăzeci de ani! 

— Din liceu nu m-a mai pupat nimeni aşa, zâmbi Willy. 
Mi se pare că m-ai salvat de la moarte, doamnă. Şi îţi 
mulţumesc pentru asta. Da' cred că pupătura aia a făcut 
toţi banii. 

Eve începu şi ea să zâmbească. 

— Mă bucur că ţi-a plăcut. Să ştii că mi-a plăcut şi mie, 
dar tot mai mult îmi place să câştig la Cetatea Opulentă. 

Sângele lui Clint nu mai clocotea; i-l domoliseră 
oboseala şi ultimul miracol făcut de Evie. Privi la furia pe 
care o simţise până mai adineauri aşa cum te uiţi la un 
străin care a pătruns nepoftit în casa ta şi zornăie acum 
vasele din bucătărie, pregătindu-şi un mic dejun copios. 
Clint era trist, măcinat de regrete şi îngrozitor de obosit. 
Îşi dorea să se poată duce acasă, să stea lângă soţia lui şi 
să nu mai fie obligat să vorbească. 

— Geary! spuse el. 

Ochii lui Frank erau înceţoşaţi - ochii unui om care iese 
din transă. 

— Las-o în pace! Este singura soluţie. 

— Poate, dar nu avem cum să fim siguri, nu-i aşa? 

— Nu, recunoscu Clint. Dar ce e sigur în viaţa asta de tot 
rahatul? 

— Există doar vremuri proaste şi vremuri bune, 
interveni Angel. Proaste şi bune. Toate celelalte nu sunt 
decât nişte prostii. 

— Credeam că o să dureze cel puţin până joi, dar... 
spuse Evie râzând, ca un clinchet vesel de clopoței. Am 
uitat cât de repede se mişcă bărbaţii atunci când îşi pun 
ceva în cap. 

— Ai dreptate, zise Michaela. Să ne gândim doar la 
Proiectul Manhattan!%. 


6 


128 Proiect prin care s-a construit prima armă nucleară din lume, în 
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (n. tr.). 


e 784 


În dimineaţa aceea superbă, la ora opt şi zece, şase 
vehicule  porniră pe West Lavin. In spatele lor, 
penitenciarul fumega aidoma unui trabuc uitat în 
scrumieră. Intrară pe Drumul Ghiulelei. În faţă mergea 
maşina de poliţie a Patrulei Doi, cu girofarul pornit. La 
volanul ei era Frank Geary. Clint Norcross era în dreapta 
lui. Pe bancheta din spate era Evie Black, unde stătuse şi 
după ce o arestase Lila. Atunci fusese pe jumătate goală. 
Acum, la drumul de întoarcere, purta o cămaşă de la 
uniforma deţinutelor din Penitenciarul Dooling. 

— Nu-mi pot da seama cum ai de gând să explici toate 
astea poliţiei statale, spuse Frank. O mulţime de bărbaţi 
morţi, o mulţime de bărbaţi răniţi. 

— Deocamdată toată lumea e ocupată cu Aurora, 
răspunse Clint. Probabil jumătate dintre poliţişti nici n-au 
venit la lucru. lar când se vor întoarce femeile - dacă se 
vor întoarce -, nu-i va mai păsa nimănui. 

Evie şopti din spatele lor: 

— Ba le va păsa mamelor. Şi soțiilor. Şi fiicelor. Cine 
credeţi că face curat pe câmpurile de luptă după ce 
încetează focurile de arme? 


T 


Patrula Doi opri pe cărarea care ducea la rulota lui 
Truman Mayweather, unde încă mai flutura banda galbenă 
a poliției cu TRECEREA INTERZISĂ. Celelalte vehicule - 
două maşini de poliţie, două autoturisme civile şi 
camioneta lui Carson Struthers - opriră în spatele ei. 

— Acum ce facem? întrebă Clint. 

— O să vedem, răspunse Evie. Cu condiția să nu se 
răzgândească vreunul dintre bărbaţi şi să mă împuşte 
totuşi. 

— Asta n-o să se întâmple, o asigură Clint, pe un ton mai 
încrezător decât se simţea el în realitate. 

Se auziră zgomote de portiere trântite. Cei trei din 
prima maşină de poliţie nu se mişcară. 

— Spune-mi ceva, Evie, zise Frank. Dacă tu nu eşti decât 


e 785 


un sol, cine conduce tot circul ăsta? Vreo... nu ştiu... vreo 
forţă a universului sau ceva de genul ăsta? Poate Mama 
Geea, zeiţa Pământului, care s-a hotărât să apese tasta de 
resetare? 

— Te gândeşti la Marea Lesbiană din cer? întrebă Evie. 
La zeitatea aia scundă şi îndesată care poartă pantaloni 
mov şi pantofi fără toc? Nu asta-i prima imagine care vine 
în mintea bărbaţilor atunci când se gândesc la o femeie 
care vrea să le conducă vieţile? 

— Nu ştiu. 

Frank se simţea terminat, se simţea obosit la culme. Îi 
era dor de fetiţa lui. Până şi de Elaine îi era dor. Nu 
înţelegea unde i se dusese toată furia. Parcă i s-ar fi rupt 
buzunarul şi căzuse prin gaura aia, undeva, pe drumul 
până aici. 

— Dar tu cu ce asociezi bărbaţii, isteaţo? 

— Arme, îi răspunse ea. Clint, să ştii că portierele din 
spate nu au mânere. 

— Şi asta-i o problemă pentru tine? 

Evident că nu era. Una dintre portierele din spate se 
deschise şi Evie Black cobori din maşină. Clint şi Frank se 
postară în stânga şi în dreapta ei. Clint îşi aminti de 
cursurile de religie pe care fusese obligat să le urmeze la 
unul dintre orfelinate: lisus pe cruce, între tâlharul 
batjocoritor şi tâlharul smerit - acela care, după cum 
spunea Mântuitorul, avea să i se alăture curând în Rai. 
Clint se gândise atunci că amărâtul s-ar fi mulţumit şi cu 
eliberarea condiţionată şi o friptură de pui. 

— Nu ştiu ce forţă m-a trimis aici, spuse Evie. Ştiu doar 
că am fost chemată şi... 

— Şi tu ai venit, zise Clint. 

— Da. Şi acum mă duc înapoi. 

— Ce facem? repetă Frank. 

Evie se întoarse cu faţa la el. Acum nu mai surâdea. 

— Tu ai să faci ceva ce fac de obicei doar femeile. Ai să 
aştepţi. 

Inspiră adânc şi exclamă: 

— Ce bine miroase aerul de afară! 


e 786 » 


Trecu pe lângă grupul de bărbaţi de parcă nici n-ar fi 
fost acolo şi o luă pe Angel de umeri. Ochii lui Angel 
străluceau. 

— Te-ai descurcat foarte bine, îi spuse Evie. Şi îţi 
mulţumesc din tot sufletul. 

Angel nu se mai putu abţine: 

— Te iubesc, Evie! 

— Şi eu te iubesc, îi răspunse Evie şi o sărută pe buze. 

Apoi porni spre dărâmăturile barăcii/laboratorului de 
metamfetamină. În spatele lor o aştepta vulpoiul, cu coada 
înfăşurată în jurul labelor, gâfâind uşor şi privind-o vesel. 
Evie se luă după vulpoi. Iar bărbaţii se luară după Evie. 


8 


— Tată! şopti Jared. Tu vezi? Spune-mi că vezi şi tu! 

— Dumnezeule mare! exclamă polițistul Treat. Ce-i aia? 

Încremeniseră toţi cu ochii la Copacul cu multe 
trunchiuri şi stoluri de păsări exotice. Era atât de înalt, că 
nimeni nu-i vedea vârful. Clint simţea că e înconjurat de un 
câmp electric. Păunul îşi desfăcu coada, ca să-i fie 
admirată. lar atunci când apăru tigrul, câţiva bărbaţi 
ridicară armele. 

— Lăsaţi armele jos! strigă Frank. 

Tigrul se tolăni în iarba înaltă, uitându-se la ei cu ochii 
lui absolut superbi. Toţi bărbaţii lăsară armele jos. Mai 
puţin unul. 

— Aşteptaţi aici! le spuse Evie. 

— Dacă se vor întoarce toate femeile din Dooling, 
înseamnă că se vor întoarce şi celelalte femei din lume? o 
întrebă Clint. Aşa merge treaba? 

— Da. Femeile din acest oraş simbolizează toate femeile. 
Şi trebuie să se întoarcă toate. Pe acolo. 

Le arătă o scorbură în trunchiul Copacului. 

— Una singură dacă refuză... F 

Nu era nevoie să-şi ducă fraza până la capăt. În jurul 
capului ei zburau sute de molii, ca un fel de diademă vie. 

— Dar de ce şi-ar dori să rămână acolo? întrebă Reed 


e 787 œ» 


Barrow, sincer nedumerit. 

Hohotele de râs ale lui Angel erau aspre ca un croncănit 
de cioară pe timp de iarnă. 

— Eu am o întrebare şi mai bună - dacă şi-au făcut acolo 
un trai frumos, aşa cum zice Evie, de ce ar vrea măcar una 
să se întoarcă? 

Evie porni către Copac. Iarba înaltă îi mângâia 
pantalonii roşii. Se opri brusc, atunci când auzi pocnetul 
inconfundabil al cartuşului introdus în ţeava unei puşti. 
Mai exact, a unei puşti de vânătoare Weatherby. Drew T. 
Barry fusese cel care nu ascultase ordinul lui Frank. Însă 
nu avea arma îndreptată spre Evie. Ci spre Michaela. 

— Tu te duci cu ea, spuse. 

— Lasă arma, Drew, îi ceru Frank. 

— Nu! 

Michaela se uită la Evie: 

— Pot să vin şi eu acolo? Chiar dacă nu sunt într-un 
cocon? 

— Bineînţeles, răspunse Evie. 

Michaela se întoarse acum cu faţa la Barry. Nu-i mai era 
teamă. Acum era doar foarte surprinsă. 

— De ce? 

— Să zicem că asta-i un fel de asigurare, răspunse Drew 
T. Barry. Dacă spune adevărul, atunci poate că tu ai să-ţi 
convingi mama să se întoarcă, iar mama ta le va convinge 
pe celelalte. Eu cred foarte tare în asigurări. 

Clint observă că Frank ridica pistolul. Atent la cele două 
femei, Barry era o ţintă sigură. Clint clătină din cap. Şi 
spuse pe un ton scăzut: 

— Au murit destui. 

De altfel, poate că domnul Despăgubire-Dublă avea 
dreptate. 

Evie şi Michaela trecură pe lângă tigrul alb şi ajunseră 
la scorbură, unde le aştepta vulpoiul. Fără să ezite, Evie 
intră şi dispăru. Michaela şovăi puţin, apoi o urmă. 

Atacatorii supraviețuitori împreună cu apărătorii rămaşi 
în viaţă s-au pus pe aşteptat. La început s-au plimbat de 
colo până colo. Dar timpul trecea şi nu se întâmpla nimic, 


e 788 » 


aşa că mulţi dintre ei s-au aşezat în iarba înaltă. 

Nu şi Angel. Ea se mişca în permanenţă, de parcă nu-i 
venea să creadă că scăpase de celulă şi de atelierul de 
tâmplărie şi de Cabină şi de Broadway. Tigrul moţăia. La 
un moment dat, Angel s-a apropiat de el. Clint şi-a ţinut 
răsuflarea. Femeia asta era cu adevărat nebună. 

Tigrul ridică ochii când Angel îndrăzni să-l mângâie pe 
spate, dar îşi lăsă imediat capul uriaş la loc pe labe şi 
închise ochii aceia fascinanţi. 

— Toarce! le strigă Angel triumfătoare. 

Soarele se înălţă pe cer şi păru să se oprească acolo. 

— Nu cred că o să se întâmple ceva, spuse Frank. Şi 
dacă nu se întâmplă, am să regret tot restul vieţii că n-am 
omorât-o. 

— Nu cred că s-au hotărât încă, zise Clint. 

— l-auzi? De unde ştii? 

li răspunse Jared, întinzând mâna spre Copac. 

— Pentru că el este tot aici. Dacă o să dispară sau o să 
se transforme într-un stejar sau într-o salcie plângătoare, 
abia atunci va trebui să ne dăm bătuţi. 

Şi au aşteptat mai departe. 


e 789 + 


XVII 


1 


În supermarketul Shopwell, unde se ţineau în mod 
obişnuit întrunirile, Evie a vorbit în faţa unui grup 
numeros de femei pentru care locul acesta devenise casa 
lor. Casa Noastră. Nu a durat prea mult să spună ce avea 
de spus, pentru că, în esenţă, era vorba doar despre un 
singur lucru: alegerea le aparţinea întru totul. 

— Dacă rămâneţi aici, toate femeile - din Dooling şi 
până în Marrakesh - vor apărea în lumea aceasta, în 
locurile unde au adormit. Libere să o ia de la capăt. Libere 
să-şi crească pruncii aşa cum doresc. Libere să trăiască în 
pace. Este o ofertă bună, sau cel puţin aşa mi se pare mie. 
Dar puteţi să plecaţi. Şi dacă o veţi face, toate femeile se 
vor trezi tot în lumea bărbaţilor, acolo unde au adormit. 
Însă trebuie să plecaţi toate. 

— Cine eşti? o întrebă Janice Coates peste umărul 
Michaelei, pe care o strângea în braţe. Cine ţi-a dat 
puterile astea? 

Evie surâse. O învăluia o aură verde. 

— Sunt o bătrână, care pentru moment pare tânără. Şi 
nu am nicio putere. Sunt doar un sol, aşa cum este şi 
vulpoiul. Voi, voi toate aveţi în mâini puterea. 

— Bine, spuse Blanche McIntyre. Haideţi să dezbatem 
problema! Ca nişte juraţi la proces. Pentru că mi se pare 
că exact asta suntem. 

— Da, zise Lila. Dar nu aici. 


2 


Abia spre după-amiază au putut fi strânse toate 
locuitoarele acelei lumi noi. Au fost trimise mesagere în 
toate colţurile oraşului, care să le cheme pe femeile care 
nu participaseră la adunarea de la supermarket. 

S-au încolonat şi au mers tăcute pe Strada Principală, 


e 790 œ» 


apoi au urcat pe Dealul Ghiulelei. Pe Blanche McIntyre o 
dureau picioarele, aşa că Mary Pak a dus-o cu una dintre 
maşinuţele de golf. Blanche îl ţinea în braţe pe Andy Jones, 
bebeluşul orfan, înfăşurat într-o păturică albastră. Şi îi 
spunea o poveste: 

— A fost odată ca niciodată un băieţel neastâmpărat, pe 
care îl iubeau toate doamnele din oraşul acela. 

Se vedeau smocuri verzi de iarbă. Era frig, dar 
primăvara bătea la uşă. Mai aveau puţin şi ajungeau în 
acelaşi anotimp care fusese în lumea cea veche la plecarea 
lor. Blanche şi-a dat seama de asta cu uimire. Avea 
sentimentul că trecuse mult mai mult timp de atunci. 

Când au ieşit de pe drum şi au pornit prin pădure, pe 
poteca năpădită de molii, a apărut şi vulpoiul ca să le 
conducă mai departe. 


3 


După ce femeilor care nu fuseseră la supermarket le-au 
fost prezentate condiţiile lui Evie, Michaela Coates se urcă 
pe o ladă şi îşi făcu meseria de reporter (poate pentru 
ultima oară în viaţă, sau poate nu), relatându-le tot ce se 
petrecuse în cealaltă lume. 

— Domnul doctor Norcross i-a convins pe justiţiari să 
renunţe la planul lor, le spuse ea. Însă mulţi bărbaţi au 
murit înainte ca raţiunea să triumfe. 

— Cine? strigă o femeie. Te implor, spune-mi că n-a 
murit şi Micah al meu! 

— Sau Lawrence Hicks? ţipă alta. 

Se stârni un vuiet de întrebări. 

Lila ridică mâinile. 

— Doamnelor, doamnelor! 

— lo nu mi-s niciun fel de doamnă, mormăi o fostă 
deţinută, pe nume Freida Elkins. Vorbeşte doar în numele 
lu' matale, madam şerif. 

— Nu pot să vă spun cine a murit, continuă Michaela, 
pentru că am stat în interiorul penitenciarului pe perioada 
luptelor. Ştiu însă că Garth Flickinger este mort şi... 


e 791 œ» 


Tocmai voia să rostească numele lui Barry Holden, dar 
se pierdu cu firea atunci când observă privirile pline de 
speranţă ale soţiei şi fiicelor lui. 

— „şi asta-i tot ce ştiu. Dar vă pot asigura că toţi 
bebeluşii şi băieţii din Dooling sunt bine sănătoşi. 

Se ruga în gând ca acesta să fie adevărul. 

Audienţa izbucni în aplauze, urale şi chiote. 

Când Michaela termină de vorbit, îi luă locul Janice 
Coates, care spuse că fiecare femeie va avea ocazia să-şi 
prezinte alegerea. 

— În ceea ce mă priveşte, continuă ea, eu votez pentru 
întoarcere. Şi credeţi-mă că regret foarte mult. Acesta este 
un loc mult mai bun decât cel din care venim şi ştiu că aici 
totul este posibil. În lipsa bărbaţilor, putem lua hotărârile 
corecte cu mai puţină bătaie de cap. Dispunem în mod egal 
de toate resursele, fără să ne certăm între noi. În 
comunitatea noastră au avut loc doar câteva acte de 
violenţă. Recunosc că toată viaţa m-au enervat femeile, 
însă sunt incomparabil mai de treabă decât bărbaţii. 

Însă nu pomeni acum de ironia vieţii ei - anume că 
Archie, sărmanul ei soţ, smuls prea devreme de lângă ea 
de un atac de cord, fusese un bărbat extrem de liniştit şi 
sensibil. Nu pomeni de el, pentru că acum nu era vorba 
despre excepţii. Excepţiile erau istorie. 

Janice fusese mereu slăbuţă, dar acum ajunsese numai 
piele şi os. Părul alb îi trecea de umeri. Ochii adânciţi în 
orbite priveau adesea în gol. Michaelei îi trecu prin minte 
că mama sa - chiar dacă se ţinea bine şi vorbea foarte clar 
- suferea de o boală gravă. Trebuie să te vadă un doctor, 
mamă. 

— Cu toate acestea, continuă Janice, cred că-i datorez 
domnului doctor Norcross să mă întorc. El şi-a riscat viaţa, 
şi-au riscat şi ceilalţi vieţile ca să le apere pe femeile din 
penitenciar. Şi mă îndoiesc foarte tare că alţii ar fi făcut la 
fel în locul lor. Pentru că tot am pomenit de penitenciar, 
vreau să vă asigur pe toate care aţi fost deţinute acolo că 
voi face tot ce-mi stă în putere ca să vi se schimbe 
sentinţele sau măcar să fie micşorate. Şi, dacă dorinţa 


e 792 œ» 


voastră este să vă pierdeţi urma şi să nu vă întoarceţi în 
spatele gratiilor, voi informa autorităţile din Charleston şi 
Wheeling că aţi fost ucise în atac. 

Toate fostele deţinute prezente îşi exprimară această 
dorinţă. Erau mai puţine acum decât dimineaţă. Printre 
absente se număra şi Kitty McDavid, care dispăruse fără 
urmă (cu excepţia câtorva molii agitate apărute în locul ei). 
Nimeni nu mai avea acum niciun dubiu cu privire la 
înţelesul acestor dispariţii - femeile respective erau 
moarte în ambele lumi. Ucise de bărbaţi. 

Insă toate fostele deţinute votaseră în favoarea 
întoarcerii. Opţiunea lor ar fi putut mira oricare bărbat, 
însă nu o surprinse deloc pe directoarea Janice Coates, 
care cunoştea un fenomen statistic absolut uluitor: când o 
femeie evada din închisoare, de obicei era capturată 
aproape imediat, pentru că femeile nu îşi pierdeau urma 
aşa cum făceau bărbaţii. Femeile se duceau acasă. Iar 
fostele deţinute care-şi exprimaseră opiniile la această 
ultimă întrunire nu se gândeau decât la fiii lor din cealaltă 
lume. 

De pildă, Celia Frode - Celia a spus că băieţii lui Nell 
aveau nevoie de o mamă şi, în cazul în care ea se va 
reîntoarce la puşcărie, de ei se va putea ocupa sora lui 
Nell. 

— Numai că sora lui Nell nu le va putea fi de niciun folos 
dacă doarme, nu? 

Claudia Stephenson a vorbit atât de încet, încât i s-a 
cerut să repete ce a spus. Aşa că a repetat - puțin mai 
tare: 

— Nu vreau să stau în calea nimănui. Am să fac aşa cum 
decide majoritatea. 

Doamnele din clubul de carte au votat tot pentru 
întoarcere. 

— Este mai bine aici, spuse Gail, în numele prietenelor 
ei. Janice are dreptate. Dar nu este cu adevărat Oraşul 
Nostru. Este alt oraş. Şi, cine ştie, poate că tot ce s-a 
întâmplat dincolo o să schimbe locul acela, o să-l facă mai 
bun. 


e 793 a 


Michaela îşi spuse că s-ar putea să aibă dreptate, însă 
probabil doar pe termen scurt. Mult prea des se jurau 
bărbaţii că nu vor mai ridica mâna la soțiile sau la copiii 
lor. Şi erau sinceri. Numai că nu erau în stare să se ţină de 
cuvânt decât o lună, două. Cel mult. Şi apoi îi apuca iarăşi 
furia, ca un acces recurent de malarie. De ce să fi fost 
altfel acum? T 

Rafale reci de vânt încreţeau iarba înaltă. Întorcându-se 
din sudul nepopulat, stoluri de gâşte sălbatice traversau 
întinderea albastră a cerului. 

„Parcă aş fi la o înmormântare”, îşi zise Mary Pak. Totul 
era atât de clar, cum numai moartea poate fi - lumina 
soarelui care îţi ardea ochii, frigul care-ţi trecea prin haină 
şi pulover şi-ţi făcea pielea de găină pe braţe. 

Când îi veni rândul să vorbească, Mary spuse: 

— Eu vreau să aflu ce simţi atunci când te îndrăgosteşti 
cu adevărat de un băiat. 

Precis că această mărturisire i-ar fi frânt inima lui Jared 
dacă ar fi auzit-o. 

— Ştiu că viaţa este mai uşoară pentru bărbaţi, iar 
chestia asta e tare nasoală şi tare incorectă, dar vreau să 
primesc şansa de a trăi o viaţă normală. Poate că-i o 
dovadă de egoism din partea mea, dar asta vreau eu. Poate 
o să vreau şi un copil. Şi... atât am avut de spus. 

Mary izbucni în suspine, dar le făcu semn să nu se 
apropie celor care se repeziră să o mângâie. 

Magda Dubcek spuse că voia să se întoarcă. Normal că 
voia. 

— Anton are nevoie de mine. 

Inocenţa surâsului ei era înspăimântătoare. Zâmbetul ei 
o lovi pe Evie drept în inimă. 

(De la câţiva metri depărtare, vulpoiul îşi scărpina 
spinarea de trunchiul unui stejar. Stătea cu ochii aţintiţi la 
păturica albastră din spatele maşinuţei de golf. In ea era 
înfăşurat Andy Jones, care dormea dus, nepăzit de nimeni. 
lată visul suprem! Uită de găină, lasă naibii coteţul! Cea 
mai gustoasă era cărniţa de bebeluş. Dar oare îndrăznea? 
Nici vorbă, din păcate. Putea doar să fantazeze - dar, vai, 


e 794 œ» 


ce fantasmă minunată! Cărniţă trandafirie şi aromată, 
moale ca untul!) 

Una dintre femei a vorbit despre soţul ei. Era un tip tare 
mişto, tare, tare mişto; o ajuta la treburi, muncea din greu 
ca să-i asigure ei un trai bun şi aşa mai departe. Alta le-a 
povestit despre compozitorul cu care trăia. Tipul nu era 
deloc simpatic şi nici cumsecade, dar exista o anumită 
legătură între ei, se potriveau foarte bine. El - versurile, ea 
- muzica. 

Unele dintre femei au spus doar că le este dor de acasă. 

Carol Leighton, profesoara de educaţie civică de la liceu, 
a spus că vrea să mănânce un Kit Kat care să nu fie rânced 
şi să stea pe canapeaua ei, să-şi mângâie pisica şi să 
urmărească un film pe Netflix. 

— Toate experienţele mele cu bărbaţii au fost sută la 
sută infecte, dar nu sunt făcută ca s-o iau de la capăt într-o 
lume nouă. Poate că sunt laşă, dar nu pot să mă prefac. 

Şi nu era singura care să-şi dorească să se întoarcă la 
plăcerile simple lăsate în urmă. 

Însă cele mai multe dintre femei voiau să se întoarcă la 
fiii lor. Acest nou început în lumea nouă ar fi reprezentat 
despărţirea definitivă de iubitele lor odrasle şi nu puteau 
accepta una ca asta. Inima lui Evie se frânse din nou. 
Pentru că fiii unora îi ucideau pe fiii altora. Fiii unora le 
ucideau pe fiicele altora. Fiii unora îşi lăsau armele la 
întâmplare şi le găseau fiii altora, care se împuşcau cu ele 
din greşeală. Fiii incendiau pădurile. Fiii deversau 
substanţe chimice şi otrăveau solul, imediat de plecau 
inspectorii de la Protecţia Mediului. Fiii nu îşi sunau 
mamele de ziua lor. Fiilor nu le plăcea să povestească 
despre viaţa lor. Fiii îşi băteau copiii, îşi strangulau 
iubitele. Fiii îşi închipuiau că sunt cei mai mari şi cei mai 
tari şi nu uitau niciodată asta. Fiilor nu le păsa ce fel de 
lume lasă moştenire copiilor, deşi declarau că le pasă 
atunci când candidau în cine ştie ce alegeri. 

Şarpele alunecă până la o creangă a Copacului şi se 
încolăci pe ea, cu capul în jos, în faţa lui Evie. 

— Am văzut ce-ai făcut, îi spuse ea. Te-am văzut cum i-ai 


e 795» 


distras atenţia lui Jeanette. Nu te pot ierta pentru asta. Te 
urăsc. 

Şarpele nu spuse nimic. Şerpii n-au nevoie să-şi justifice 
purtarea. 

Elaine Nutting stătea lângă fetiţa ei. Însă nu era acolo 
cu mintea. Încă mai vedea în faţa ei ochii umezi ai femeii 
moarte. Ochi aurii, foarte adânci. Privirea lor nu era 
supărată, ci doar insistentă. Elaine nu se putea îndoi de 
privirea aceasta. Un fiu, spusese femeia, am un fiu. 

— Elaine? o strigă cineva. 

Venise vremea să se hotărască. 

— Am lucruri de făcut, spuse ea, luând-o pe Nana de 
după umeri. Şi fetiţa mea îşi iubeşte tatăl. 

Nana o îmbrăţişă. 

— Lila? spuse Janice. Tu ce zici? 

Se întoarseră toate spre ea şi Lila îşi dădu seama că le- 
ar putea convinge să se răzgândească. Dacă ar vrea cu 
adevărat. Ar putea garanta siguranţa acestei lumi noi şi ar 
putea s-o distrugă pe cea veche. Nu ar avea nevoie decât 
de câteva cuvinte. Ar putea să spună: Toate îmi sunteţi 
dragi, îmi place ce am creat noi aici. Nu vreau să pierdem 
asta. Şi ar mai putea să adauge: Fu imi voi pierde soțul, 
indiferent cât de curajos a încercat el să fie. Şi nu vreau să 
mai pierd şi asta. Şi ar mai spune: Niciodată nu veţi mai fi 
ce ați fost, nu veţi mai fi aşa cum se aşteaptă ei să fiţi, 
pentru că o parte din voi va fi mereu aici, unde aţi fost cu 
adevărat libere. De acum înainte veţi purta mereu în inimă 
Oraşul Nostru şi, din cauza asta, îi veţi amăgi pe bărbații 
voştri. 

Numai că, să fim serioşi, când nu i-au amăgit femeile pe 
bărbaţi? Femeile erau magia la care visau bărbaţii şi, 
uneori, visele lor se transformau în coşmaruri. 

Albastrul cerului pălise. Ultimele raze de lumină se 
vedeau ca nişte pete de magneziu deasupra dealurilor. 
Evie nu o scăpa din ochi pe Lila, ştiind că de ea depindea 
totul. 

— Da, spuse Lila Norcross. Bine! Hai să ne întoarcem şi 
să avem grijă de bărbaţii noştri! 


e 796 œ» 


Femeile izbucniră în urale. 
Evie izbucni în plâns. 


4 


Au pornit două câte două, ca din Arca lui Noe, când s-au 
retras apele şi s-a oprit pe Muntele Ararat. Blanche şi 
bebeluşul Andy, Claudia şi Celia, Elaine şi Nana, doamna 
Ransom şi Platinum Elway. Ţinându-se de mână, păşind cu 
atenţie peste rădăcinile uriaşe şi noduroase, intrând apoi 
în bezna dinăuntrul Copacului. Dar nu, nu era o beznă 
totală acolo, pentru că se vedea un licăr, unul foarte difuz, 
de parcă lumina venea de undeva de după un colţ. Dar 
care colţ? Şi pâlpâirea nu făcea decât să accentueze 
umbrele, fără să dezvăluie nimic altceva. Însă toate 
femeile au ţinut minte zgomotul şi căldura din galeria 
aceea. Nişte trosnete prelungi, cu ecou; o senzaţie de 
mâncărime pe piele - ca şi cum le-ar fi atins nişte molii în 
zbor. Şi apoi s-au trezit de cealaltă parte a Copacului, în 
lumea bărbaţilor. Iar coconii li se topeau... şi nu se mai 
vedea nicio molie. Moliile dispăruseră. 

Magda Dubcek s-a ridicat în capul oaselor în salonul de 
spital unde o duseseră poliţiştii după ce au descoperit-o 
dormind, alături de cadavrul fiului ei. Şi-a şters resturile 
de pânză de pe ochi şi s-a uitat uluită la toate femeile din 
jur care se ridicau şi ele de pe paturile de spital şi îşi 
sfâşiau coconii, ca într-o bacanală a reînvierii. 


5 


Lila se uita la Copacul care-şi scutura frunzele lucioase - 
parcă plângea. Şi frunzele cădeau pe pământ în grămezi 
mari. De pe crengi alunecau bucăţi de muşchi. Văzu un 
papagal, cu aripi verzi cu dungi argintii, care îşi luă zborul 
din Copac, se înălţă spre cerul întunecat şi dispăru. De-a 
lungul rădăcinilor apăreau foarte repede multe pete mici, 
asemănătoare cu cele din „boala ulmului olandez”, în 
privinţa căreia o avertizase Anton. Aerul se umpluse cu un 
miros greu, ca de putregai. Copacul fusese infestat - Lila 

e 797 » 


îşi dădea seama că îl distrugea ceva pe dinăuntru şi acum 
murea. 

— Ne vedem acasă, doamnă Norcross, îi spuse Mary 
Pak, făcându-i cu mâna. 

Cu cealaltă o ţinea de mânuţă pe Molly. 

— Poţi să-mi spui „Lila”, îi zise ea. 

Însă Mary şi Molly deja intraseră în scorbură, cu 
vulpoiul după ele. 

Nu mai rămăseseră în lumea cea nouă decât Janice, 
Michaela, Lila şi trupul lui Jeanette. Janice a luat o lopată 
dintr-o maşinuţă de golf. Mormântul pe care l-au săpat era 
adânc doar de un metru, dar Lila nu credea că asta ar avea 
vreo importanţă. Oricum lumea aceasta nu va mai exista 
după plecarea lor; aşa că niciun animal nu va încerca să 
ajungă la Jeanette. O înfăşuraseră în mai multe haine 
groase şi îi acoperiseră faţa cu o păturică de bebeluş. 

— A fost un accident, spuse Janice. 

Lila se aplecă, luă o mână de ţărână şi o aruncă pe 
trupul învelit în linţoliu. 

— Aşa spun poliţiştii după ce trag în vreun biet negru, 
într-o femeie sau într-un copil. 

— Era înarmată. 

— Nu avea de gând să folosească arma aia. Venise să 
salveze Copacul. 

— Ştiu, spuse Janice, mângâind-o pe umăr. Dar tu n-ai 
ştiut. Să nu uiţi asta. 

O creangă groasă a Copacului gemu şi se frânse. Căzu la 
pământ într-o explozie de frunze. 

— Aş face orice să pot da timpul înapoi, zise Lila. 

Nu plângea. Durerea pe care o simţea era mai presus de 
lacrimi. 

— Şi sufletul mi l-aş da. 

— Cred că e momentul să plecăm, spuse Michaela. Cât 
încă mai putem. 

Îşi luă mama de mână şi o trase după ea în Copac. 


6 


e 798 » 


Câteva minute, Lila a fost ultima femeie din Oraşul 
Nostru. Dar nu se gândea la asta. Se hotărâse să fie 
pragmatică - începând chiar de acum. Era atentă doar la 
lopată şi la pământul cu care umplea mormântul. Îşi 
termină treaba, intră în bezna din Copac şi trecu în partea 
cealaltă. Fără să privească în urmă. Îi era teamă că i s-ar 
frânge inima. 


e 799 a 


PARTEA A TREIA 
DIMINEAŢA 


e 800 >» 


„Şi Iisus le-a zis: «Fetiţa n-a murit, ci doarme.»” 
Evanghelia după Matei, 9:24 


e 801 œ» 


1 


În săptămânile de după trezirea femeilor, multor oameni 
lumea li s-a părut ca un joc vechi, luat de la un magazin de 
mâna a doua: lipseau piese, nu neapărat importante, dar 
pe care ai fi dorit să le ai. Parcă aveai sentimentul că 
lipseau exact acele piese care te-ar fi ajutat să câştigi. 

Durerea era pretutindeni, sluţind viaţa tuturor. Ce poţi 
face atunci când ţi-ai pierdut soţia sau fiica sau soţul? 
Dacă nu cumva semănai cu Terry Coombs - erau câţiva şi 
din aceştia -, atunci trebuia să te împaci cu pierderea şi să 
continui jocul. 

Pudge Marone, barman şi proprietar al „Roţii Neunse”, 
a învăţat să trăiască cu paguba suferită. Rămăsese fără 
degetul mare de la mâna dreaptă. A durat ceva până s-a 
obişnuit să nu mai întindă mâna aceea la dozatorul de 
bere, dar s-a descurcat până la urmă. După aceea, a primit 
o ofertă pentru clădirea în care se afla barul de la un tip 
care voia să deschidă acolo un restaurant din franciza „TGI 
Friday”. Pudge şi-a zis atunci că „Roata Neunsă” nu îşi va 
mai reveni niciodată după Aurora şi că suma care i se 
oferea era destul de frumuşică. 

Dispariţia unora - a lui Don Peters, de exemplu - nu a 
fost deplânsă prea mult. Au fost uitaţi rapid şi complet, de 
parcă nici n-ar fi existat vreodată. Cele câteva bunuri ale 
lui Peters au fost vândute la licitaţie. 

Lucrurile lui Johnny Lee Kronsky au fost aruncate la 
gunoi, iar apartamentul lui mizer a rămas neocupat până 
astăzi. 

Când plecase din casa lui Fritz Meshaum, Vanessa a 
lăsat uşa deschisă, iar după o zi sau două, au apărut 
vulturii, care s-au servit pe săturate din platoul rece. Au 
venit şi alte păsări mai mici, să recolteze din barba roşie a 
lui Fritz fire sârmoase cu care să-şi construiască cuiburile. 
În cele din urmă, un urs cu iniţiativă a tras hoitul afară. Cu 


e 802 » 


timpul, insectele au curăţat scheletul, iar soarele i-a 
decolorat salopeta. Aşa cum îi stă în obicei, Natura l-a 
transformat într-o splendidă sculptură de oase. 

Când Magda Dubcek a aflat ce păţise Anton - sângele de 
pe covorul din dormitor i-a spus mare parte din poveste - 
şi-a regretat amarnic dorinţa de a se întoarce. „Ce mare 
greşeală am făcut!” îşi spunea ea mereu după ce dădea pe 
gât o cola cu rom - adică foarte, foarte des. Pentru Magda, 
Anton nu reprezenta doar o piesă din joc, nici două şi nici 
trei; pentru ea, Anton era chiar jocul. Blanche McIntyre a 
încercat să o atragă în munca de voluntariat - erau mulţi 
copii rămaşi orfani de unul dintre părinţi şi aveau nevoie 
de ajutor - şi a invitat-o la clubul de lectură, dar pe Magda 
n-o interesa nimic din toate astea. „Pentru mine nu mai 
există happy-end”, spunea ea. În nopţile lungi şi fără somn, 
Magda bea la greu şi se uita la Imperiul din Atlantic 
City“. Când serialul acesta s-a terminat, a început să se 
uite la Clanul Soprano. işi umplea orele goale ale vieţii cu 
poveşti despre bărbaţi răi care făceau lucruri rele. 


2 


Blanche a avut parte de happy-end. 

S-a trezit pe podeaua apartamentului lui Dorothy, unde 
adormise în urmă cu doar câteva zile; s-a ridicat şi a 
îndepărtat de pe ea resturile coconului. Prietenele ei erau 
tot acolo. Se treziseră şi ele şi îşi cojeau pânzele de pe 
trup. Era doar o singură schimbare: Andy Jones. Pruncul 
nu se mai afla în braţele lui Blanche, cum fusese atunci 
când ea intrase în Copac. Ci dormea liniştit alături de ea, 
într-un leagăn rudimentar, din nuiele împletite. 

— Sfinte Sisoe! a exclamat Dorothy. Copilul e aici! 
Uraaa! 

Blanche a considerat prezenţa copilului un semn. Creşa 
care avea să poarte numele lui Tiffany Jones a fost 
construită pe locul unei case care luase foc în timpul 
Aurorei. Proiectul a fost finanţat din fondul de pensii al lui 


129 Boardwalk Empire - serial regizat de Martin Scorsese (n. tr.). 
< 803 > 


Blanche şi al prietenului ei (fond care, în cazul lui Willy 
Burke, zăcea încă din 1973 în căptuşeala saltelei lui 
îngălbenite, fără să primească vreo dobândă de la bancă), 
precum şi din numeroasele donaţii făcute de membrii 
comunităţii. Una dintre urmările Aurorei a fost că tot mai 
mulţi oameni au devenit dispuşi să facă gesturi caritabile. 
Ceea ce nu fusese cazul înainte. Familia Norcross a fost 
deosebit de generoasă, în pofida dificultăţilor cu care se 
confrunta. Pe firma de pe clădire, sub numele lui Tiffany, a 
fost desenat un leagăn făcut din nuiele împletite. 

Blanche şi personalul ei acceptau orice copil cu vârsta 
cuprinsă între o lună şi patru ani, indiferent dacă părinţii 
(sau părintele) îşi permiteau sau nu să plătească taxa. 
După Aurora, asemenea iniţiative comunitare - ca aceea a 
lui Blanche, în mare parte subvenţionate de bărbaţi şi cu 
personal de sex masculin - au pus bazele unui program 
universal de îngrijire a copiilor. Se părea că mulţi bărbaţi 
înţeleseseră necesitatea revenirii la o stare de echilibru. 

În fond, primiseră un avertisment. 

Blanche s-a mai gândit o dată sau de două ori la romanul 
pe care ar fi trebuit să-l discute în acea ultimă seară, de 
dinaintea tuturor schimbărilor: povestea unei fete a cărei 
minciună afectase multe vieţi. Blanche s-a gândit la 
penitenţa pe care a trebuit s-o îndure fata aceea. Blanche 
nu credea că ea personal ar merita o asemenea penitenţă. 
Pentru că toată viaţa ei fusese o femeie cumsecade, 
muncitoare şi o bună prietenă. Intotdeauna se purtase 
foarte frumos cu deţinutele de la penitenciar. Iar creşa nu 
avea nicio legătură cu vreun fel de ispăşire a păcatelor. 
Avea legătură cu bunul-simţ. Era ceva firesc, evident şi 
esenţial. Dacă lipseau piese din joc, atunci era posibil să 
confecţionezi unele noi. 

Blanche îl cunoscuse pe Willy când acesta apăruse pe 
şantierul unde se construia creşa, ţinând în mână un teanc 
de bancnote de câte cincizeci de dolari. 

— Ce-i cu astea? l-a întrebat ea. 

— Partea mea, i-a răspuns el. 

Numai că nu a fost aşa. Doar banii nu erau suficienţi. 


e 804 œ» 


Dacă voia să participe la proiectul acesta, atunci trebuia să 
pună şi el umărul. 

— Tare mult caca mai fac copiii ăştia mici! a comentat 
Willy spre Blanche într-o seară, după ce-i făcuse curte o 
perioadă. 

Ea stătea lângă Prius, aşteptându-l să scoată din 
camionetă doi saci plini cu scutece folosite. Aveau să fie 
trimise la Spălătoria Tiny Tot din Maylock. Blanche se 
declarase partizana scutecelor tradiţionale, deoarece nu 
voia să umple gropile de gunoi cu scutece absorbante. 
Willy slăbise şi îşi cumpărase bretele noi. Blanche îşi zicea 
că fusese el drăguţ şi înainte, dar acum, cu barba tunsă (şi 
cu sprâncenele alea groase), era de-a dreptul chipeş. 

— Dacă mori înaintea mea, i-a zis Blanche, o să mă 
distrez de minune scriindu-ţi necrologul. I-auzi aici: „Willy 
Burke s-a stins din viaţă făcând ce îi plăcea mai mult. 
Transporta scutece mânjite de rahat.” 

Şi i-a trimis o sărutare din vârful degetelor. 


3 


Jared Norcross a lucrat ca voluntar la Creşa Tiffany 
Jones - cu normă întreagă în vara următoare şi cu jumătate 
de normă pe perioada ultimului an de liceu. li făcea 
plăcere să poată fi de folos. Copiii erau cam neastâmpăraţi 
- făceau castele din noroi, lingeau pereţii şi se tăvăleau în 
bălți - însă nu contenea să-l fascineze (ca pe mulţi alţii 
înaintea lui) lejeritatea cu care se jucau împreună băieţeii 
şi fetiţele. Ce anume se schimba mai târziu? De ce 
începeau brusc să se joace în grupuri separate de îndată 
ce mergeau la şcoală? Să fi fost o cauză chimică? 
Genetică? Jared nu era de acord. Oamenii erau mai 
complecşi. Oamenii aveau rădăcini, iar rădăcinile lor aveau 
alte rădăcini. Avea o bănuială că va studia psihologia 
copilului şi va ajunge psihiatru, ca tatăl său. 

Gândurile acestea îl alinau pe Jared şi îi ocupau mintea 
când avea nevoie să şi-o ţină ocupată cu altceva - adică, 
mai tot timpul în această perioadă din viaţa lui. Căsnicia 


e 805 œ» 


părinţilor săi se destrăma, iar Mary se întâlnea cu vărul lui 
Molly Ransom, vedetă de lacrosse la liceul din provincia 
vecină. li văzuse o dată împreună - pe Mary şi iubitul ei. 
Stăteau la o masă în faţa cofetăriei şi mâncau îngheţată 
din acelaşi cornet. O imagine mai oribilă decât asta ar fi 
fost doar dacă i-ar fi văzut făcând sex. 

Molly îl acostase o dată pe stradă. 

— Ce mai faci, tipule? O să treacă pe la mine Mary şi 
Jeff. Nu vrei să vii şi tu? 

Acum fetiţa purta aparat dentar şi se înălţase. Nu peste 
multă vreme, băieţii care nu voiau să se joace cu ea după 
ore o vor urmări ca să-i fure un sărut. 

— Mi-aş dori să pot, i-a răspuns Jared. 

— Păi, şi de ce nu poţi? l-a întrebat Molly. 

— Pentru că mi-ai frânt inima, i-a zis el, făcându-i cu 
ochiul. Ştiu că n-ai să mă iubeşti niciodată, Molly. 

— Haide, măi, găseşte-ţi şi tu o ocupaţie! a spus ea, 
dându-şi ochii peste cap. 

Câteodată, Jared trecea pe lângă casa goală în care le 
ascunsese pe Mary, pe Molly şi pe mama lui. Îşi spunea că 
făcuse o echipă tare bună cu Mary, numai că ea se 
hotărâse să dea uitării toate momentele acelea. 

— Este o lume cu totul nouă cea în care trăim acum, îi 
spusese ea, de parcă asta ar fi fost vreo consolare sau i-ar 
fi putut explica schimbarea ei de atitudine. 

Jared îşi tot spunea că ea habar nu are ce pierde, dar 
mereu ajungea la concluzia - foarte tristă - că probabil nu 
pierdea nimic. 


4 


S-a dovedit că acei coconi puteau să plutească. 

Trei femei, pasagere în avionul care se prăbuşise în 
Oceanul Atlantic, s-au trezit pe un țărm stâncos din Nova 
Scoţia. Coconii erau uzi, dar femeile din ei erau uscate. S- 
au dus la un punct de salvare abandonat şi au sunat după 
ajutor la informaţii. 

Întâmplarea aceasta a fost surghiunită pe ultima pagină 


e 806 » 


a ziarelor şi în partea de jos a site-urilor de ştiri. Asta în 
cazul în care a fost pomenită. Anul acela avusese loc un 
miracol major, aşa că asemenea minuni minore nu 
interesau pe nimeni. 


5 


Cel mai oribil lucru care ţi se poate întâmpla când te 
întorci acasă este să-ţi găseşti soţul mort în garajul plin cu 
gaze de eşapament. 

După aceea, Rita Coombs a trăit şi alte momente 
proaste: de disperare, de groază la gândul unei vieţi 
petrecute în singurătate. Şi, fireşte, au mai fost şi nopţile 
acelea fără somn, când avea sentimentul că nu se va mai 
lumina niciodată de ziuă. Terry fusese un bărbat 
credincios, inteligent şi blând. li era greu să pună semnul 
egal între bărbatul care intrase într-o depresie atât de 
cumplită că a simţit nevoia să-şi ia viaţa şi bărbatul acela 
pe care îl cunoscuse ea - soţul ei şi tatăl copilului lor. Aşa 
că a plâns şi a tot plâns şi a mai plâns un timp, până cânda 
fost convinsă că i s-au isprăvit lacrimile... Apoi a început să 
plângă din nou. 

Într-o după-amiază, a vizitat-o un tip pe care-l chema 
Geary şi care voia să-i prezinte condoleanţe. Rita ştia - 
deşi relatările erau contradictorii, iar dorinţa de a le 
proteja pe supraviețuitoare îi făcuse pe bărbaţi să ascundă 
anumite detalii - că Geary condusese atacul împotriva 
penitenciarului. Numai că bărbatul care-i apăruse în prag 
părea amabil şi avea o voce blândă. A insistat să i se 
adreseze pe numele mic: Frank. 

— Ce s-a întâmplat cu soţul meu, Frank? 

Atunci Frank Geary a spus că, după părerea lui, Terry 
nu a mai putut suporta situaţia. 

— Îşi dădea seama că lucrurile o luaseră razna. Şi nu le 
putea opri. Doar pe el mai putea să se oprească. 

Rita Coombs a încercat să se adune şi apoi i-a pus una 
dintre întrebările care o chinuiau în nopţile fără somn. 

— Domnule Geary... soţul meu... soţul meu obişnuia să 


e 807 œ» 


cam bea. A băut... a fost... 

— A fost treaz tot timpul, i-a răspuns Frank. 

După care a ridicat mâna stângă - pe care nu mai avea 
verigheta - şi a adăugat: 

— Vă dau cuvântul meu! Pe Dumnezeu mă jur! 


6 


Actele de violenţă în masă şi pagubele materiale 
provocate de Aurora, la care s-a adăugat şi dispariţia atât 
de multor femei, au avut ca rezultat o restructurare masivă 
a industriei de asigurări, atât la nivel naţional, cât şi 
mondial. Drew T. Barry şi echipa de la „Asigurări Drew T. 
Barry” au ieşit cu bine din această criză, la fel ca toate 
companiile din America. Şi au încheiat contracte de 
asigurări atât pentru văduva lui Nate McGee, cât şi pentru 
părinţii lui Eric Blass. Deoarece amândoi muriseră într-un 
atac neautorizat împotriva unei instituţii a statului, reuşita 
lor a fost una de excepţie. In fond, Drew T. Barry nu era un 
agent de asigurări oarecare. 

Mai puţin dificil i-a fost să obţină despăgubiri pentru 
rudele (de toate gradele) venerabilului judecător Oscar 
Silver, ale lui Barry şi Gerda Holden, ale lui Linny Mars, 
ale  poliţistului Vern  Rangle, ale doctorului Garth 
Flickinger, ale gardienilor Rand Quigley, Tig Murphy şi 
Billy Wettermore. Se putea demonstra, fără putinţă de 
tăgadă, că toţi aceştia decedaseră în împrejurări acoperite 
de poliţele lor, deşi procedura de validare a cererilor a fost 
una foarte lungă şi încâlcită. A fost un efort care a durat 
ani întregi, timp în care lui Drew T. Barry i-a încărunţit 
părul şi pielea lui a căpătat o culoare bolnăvicioasă. Plus 
că, la un moment dat, printre atâtea e-mailuri şi dosare, 
Drew T. Barry şi-a pierdut pasiunea pentru vânătoare. 
Vânătoarea părea ceva decadent, în comparaţie cu 
seriozitatea muncii sale în folosul celor părăsiţi şi 
nedreptăţiţi. Stătea în pădure şi se uita prin luneta puştii 
la câte un cerb cu coarne magnifice, care se plimba prin 
ceața fină, şi îşi spunea: asigurare împotriva calamităţilor 


< 808 + 


naturale. Cerbul ăla o avea el asigurare împotriva 
calamităţilor naturale? Pentru că, în cazul lui, un foc de 
armă exact asta ar trebui să însemne: o calamitate 
naturală. Va avea cineva grijă de puii lui? Oare cerbii îşi 
fac asigurări de viaţă? Normal că nu. Ridicolă idee! Aşa că 
Drew T. Barry şi-a vândut puşca Weatherby şi chiar a 
încercat să devină vegetarian, dar nu i-a prea ieşit. Pentru 
că uneori, după o zi de munci herculeene pe tărâmul 
asigurărilor, un bărbat vrea să mănânce un cotlet de porc. 

Pierderea te schimbă. Câteodată în rău. Câteodată în 
bine. Oricum ar fi, îţi înfuleci cotletul ăla de porc şi mergi 
mai departe. 


7 


Pentru că nu a reuşit să-i identifice nimeni, Lowell şi 
Maynard Griner au fost îngropaţi în morminte anonime. 
Mult mai târziu, când toată nebunia declanşată de Aurora 
a început să se stingă (deşi niciodată nu s-a stins complet) 
li s-au comparat amprentele cu cele din cazier şi decesul 
celor doi fraţi a fost declarat în mod oficial. Însă nu puţini 
au fost aceia care s-au îndoit de moartea lor - mai cu 
seamă cei care trăiau în văgăunile din zona Munţilor 
Apalaşi. Au fost numeroase zvonuri care spuneau că Low 
cel Mic şi Maynard se instalaseră într-o mină neexploatată, 
îşi luaseră nume false, se ocupau cu traficul de marijuana 
şi conduceau un Ford F-150, negru ca noaptea, cu un cap 
de mistreţ legat cu lanţuri de masca maşinii, din 
difuzoarele căreia se auzeau răcnetele lui Hank Williams 
]r.1%. Un scriitor cu câteva premii literare la activ, care 
locuise în regiunea Munţilor Apalaşi până la vârsta de 
optsprezece ani, când a fugit mâncând pământul de acolo, 
a auzit de la rude câteva dintre legendele acestea şi s-a 
inspirat din ele pentru cartea cu poze Cei doi frați proşti şi 
răi. La finalul acestei cărticele pentru copii, cei doi ajung 
să fie transformati în broaşte râioase şi obligaţi să trăiască 
în Mlaştina cu Răhăţei. 


130 Hank William Jr. - cântăreţ şi compozitor de muzică country (n. tr.). 
< 809 œ» 


8 


Digul înălţat de cultul Străluminaţilor în apropiere de 
baza lor din comuna Hatch, New Mexico, s-a spart, iar 
apele le-au distrus din temelii casele. Când apele s-au 
retras, deşertul le-a luat locul; nisipul a acoperit armele 
nedescoperite de federali. In acele cactuşilor erau înfipte 
cele câteva pagini ale constituţiei noii naţiuni, în care se 
afirma că Străluminaţii stăpâneau peste acele terenuri şi 
ape, că aveau tot dreptul să poarte arme şi că guvernul 
Statelor Unite nu avea calitatea procesuală de a-i soma să- 
şi plătească taxele. Hârtiile astea au fost descoperite de o 
studentă la Biologie, în timp ce cutreiera prin regiune ca 
să adune specimene din flora mai puţin cunoscută a 
deşertului. 

— Mulţumesc, Doamne! a exclamat ea şi le-a smuls din 
ţepele cactuşilor. 

Pe studentă o durea burta. Aşa că a ieşit în mare grabă 
de pe potecă, a defecat şi s-a şters cu hârtiile pe care a 
avut marele noroc să le găsească. 


9 


Ca să aibă vechimea necesară pentru pensionare, Van 
Lampley s-a angajat la Penitenciarul pentru femei din 
Curly, unde fuseseră mutate cele mai multe dintre fostele 
deţinute din Dooling care supravieţuiseră Aurorei. Acolo 
au ajuns şi Celia Frode (deşi a fost eliberată foarte curând 
pentru bună purtare) şi Claudia Stephenson. 

Femeile din Penitenciarul din Curly erau agresive - 
multe deţinute aveau probleme grave cu nervii, multe 
deţinute erau foarte dure şi aveau antecedente penale -, 
însă Van putea să le facă faţă. Într-o zi, o fată albă, cu dinţi 
din aur, multe codițe împletite şi un tatuaj pe frunte (scria 
VACANT cu litere sângerânde) a întrebat-o pe Van de ce 
şchiopătează. Rânjetul deţinutei era neruşinat şi vesel. 

— Pentru că i-am caftit pe prea mulţi, a răspuns Van. 

O minciună inofensivă. Caftise exact atâţia câţi trebuiau 


e 810 œ» 


caftiţi. Apoi şi-a suflecat mâneca să-i arate deţinutei 
tatuajul de pe bicepsul ei stâng: piatra funerară pe care 
scria UITE UNDE TE ADUCE TRUFIA. Şi-a suflecat şi 
cealaltă mânecă. Pe bicepsul drept apăruse o altă piatră 
funerară: TOATĂ TRUFIA. 

— În regulă, s-a înmuiat deţinuta, renunțând la rânjetul 
neruşinat. Eşti tare! 

— Bine că ai priceput, i-a zis Van. Acum, şterge-o de 
aici! 

Câteodată Van se ruga împreună cu Claudia - care 
fusese hirotonisită şi acum era Reverend Stephenson. Se 
rugau pentru iertarea păcatelor. Se rugau pentru sufletul 
lui Ree. Se rugau pentru sufletul lui Jeanette. Se rugau 
pentru copii şi pentru mamele lor. Se rugau pentru tot ce 
avea nevoie de rugăciune. 

— Cum era? a întrebat-o Van odată. 

— Nu contează cum era ea, Vanessa, i-a răspuns 
Reverend Stephenson. Contează cum suntem noi. 

— Şi cum anume suntem? 

Femeia reverend era aspră - nu mai semăna deloc cu 
vechea Claudia, care nu ar fi fost în stare nici să omoare o 
muscă. 

— Hotărâte să fim mai bune. Hotărâte să fim mai 
puternice. Pregătite să facem tot ce trebuie. 


10 


Pe Janice Coates ar fi ucis-o cancerul cervical care 
mocnea în ea, însă îl mai domolise cumva strania curgere a 
timpului din cealaltă parte a Copacului. lar fiica ei 
observase simptomele. Aşa că, la două zile după trezirea 
tuturor femeilor, Michaela şi-a dus mama la oncolog, iar 
după alte două zile directoarea a început chimioterapia. 
Janice şi-a dat imediat demisia din funcţie, aşa cum i-a 
cerut Michaela, care a început să se ocupe de toate: avea 
grijă de ea, îi spunea când să se ducă la doctor, îi spunea 
când să se ducă la culcare, îi dădea medicamentele, i-a 
interzis să mai fumeze. 


e 811 œ» 


După umila părere a Michaelei, cancerul era un mare 
rahat, îşi pierduse tatăl în fragedă pruncie, dar încă nu-şi 
rezolvase toate  rahaturile emoţionale provocate de 
moartea lui. Rahaturi se găseau din abundență în lumea 
asta. Dacă erai femeie, aveai de-a face non-stop cu 
rahaturile; iar dacă erai femeie şi lucrai în televiziune, 
trebuia să te ocupi de ele de două ori mai repede. 
Michaela era capabilă să se ocupe de ele de trei ori mai 
repede. Doar nu plecase din Washington ca să se întoarcă 
acasă, nu buşise motocicleta aia de colecţie, nu fumase 
metamfetamina lui Garth Flickinger ca să se ţină trează şi 
nu supravieţuise măcelului de la penitenciar doar ca să 
cedeze în faţa vreunui alt rahat, fie acesta chiar şi cancerul 
mamei sale. 

După chimioterapie, analizele au dovedit că boala lui 
Janice era în remisie. Şi atunci Michaela i-a spus: 

— Excelent! Ce ai de gând să faci acum? Trebuie să-ţi 
găseşti o activitate. 

Janice i-a dat dreptate. Primul lucru de pe listă era să-şi 
conducă fiica înapoi la Washington. Mickey trebuia să se 
întoarcă la serviciu. 

— Ai să încerci vreodată să relatezi ce s-a întâmplat? o 
întrebă Janice. Din perspectivă personală? 

— M-am gândit la asta, dar... 

— Dar? 

Erau prea multe probleme - asta însemna „dar”-ul ăla. 
În primul rând, majoritatea oamenilor ar fi spus că 
aventurile femeilor în lumea de dincolo de Copac nu erau 
decât nişte aiureli. În al doilea, ar fi zis că nu existase 
niciodată o creatură supranaturală pe care s-o fi chemat 
Evie Black şi că Aurora fusese produsă din cauze perfect 
naturale (chiar dacă nedescoperite încă). In al treilea rând, 
dacă anumite autorităţi ar fi ajuns la concluzia că Michaela 
nu inventa (nu „mânca rahat”, cum se spune), atunci s-ar fi 
pus nişte întrebări la care oficialităţile din Dooling - mai cu 
seamă fostul şerif, Lila Norcross - nu ar fi putut răspunde. 

Janice a rămas două zile în capitală cu fiica ei. Florile de 
cireş se scuturaseră de multă vreme. S-au plimbat mult 


e 3812 + 


împreună, deşi era foarte cald. Pe Pennsylvania Avenue au 
văzut coloana oficială a preşedintelui: o coloană lungă de 
limuzine şi SUV-uri negre, care au trecut în viteză pe lângă 
ele. 

— Uite-l pe preşedinte! 

— Cui îi pasă?! exclamă Janice. Altă sculă pe basculă. 


11 


În Arkon, statul Ohio, pe adresa apartamentului deţinut 
de mătuşa Nancy au început să vină prin poştă cecuri pe 
numele lui Robert Sorley. Sumele nu erau mari - ba 
douăzeci şi doi de dolari, ba şaisprezece -, dar veneau 
constant. Banii aceia erau scoşi din contul unei femei care 
se numea Elaine Nutting. În scrisorile care însoțeau 
cecurile, Elaine îi scria lui Bobby despre mama lui, 
Jeanette. Şi despre cum, până în ultima clipă a vieţii sale, 
Jeanette  vorbise despre viaţa plină de bunătate şi 
generozitate şi realizări pe care şi-o imaginase pentru el. 

Bobby îşi iubise mama, cu toate că nu apucase să o 
cunoască atât de bine pe cât şi-ar fi dorit şi, din cauza 
crimei pe care o comisese, nu avusese prea mare încredere 
în ea. Însă părea s-o fi impresionat extrem de tare pe 
Elaine Nutting, iar Bobby a ajuns astfel la concluzia că 
mama lui fusese un om bun. 

Nana, fiica lui Elaine, îi trimitea câteodată desene în 
plicurile cu scrisori şi cecuri. Era foarte talentată. Bobby a 
rugat-o frumos să-i deseneze munţii ca să vadă şi el cum 
arăta lumea de dincolo de Arkon, care nu era un oraş chiar 
atât de rău. Însă era doar Arkon. 

Şi Nana i-a trimis desene cu munţi. Superbe - ape 
curgătoare, o mănăstire într-o vale mică, stoluri de păsări, 
nori luminaţi de soare, o cărare şerpuită care ducea nu se 
ştie unde. 

Pentru că m-ai rugat frumos, i-a scris Nana. 

Normal că te-am rugat frumos, i-a răspuns el. Nu aşa se 
face? 

În următoarea scrisoare, Nana i-a spus: Știu o mulțime 


e 3813 >» 


de băieţi care nu fac asta. Nu-mi ajunge coala asta de 
hârtie ca să scriu numele tuturor băieţilor pe care-i cunosc 
şi care nu spun „te rog frumos”. 

Iar el i-a răspuns: Eu nu sunt ca ei. 

Au început să-şi scrie în mod regulat şi, în cele din urmă, 
au stabilit să se întâlnească. 

Şi s-au întâlnit. 


12 


Clint nu a întrebat-o niciodată pe Lila dacă se culcase cu 
vreo femeie în perioada petrecută dincolo de Copac. Parcă 
în soţul ei exista un fel de univers, cu planete atârnate cu 
sârme. Planetele erau ideile şi oamenii. Clint le explora şi 
le studia şi ajungea să le cunoască. Numai că planetele 
astea nu se mişcau, nu se roteau, nu se schimbau în 
decursul timpului, aşa cum o făceau corpurile adevărate - 
fie ele cereşti sau nu. Lila înţelegea oarecum situaţia, 
pentru că ştia că pe vremuri viaţa lui Clint fusese atât de 
agitată şi nesigură şi în continuă transformare. Însă nu 
însemna că trebuia să-i placă. Sau să accepte. 

Accident sau nu, realitatea era că o omorâse pe Jeanette 
Sorley. Clint nu era capabil să înţeleagă ce simţea ea. Şi, 
în cele câteva dăţi când a încercat, Lila a ieşit grăbită din 
încăpere, cu pumnii încleştaţi, detestându-l din tot sufletul 
ei. Nu ştia exact ce voia, dar clar nu voia să fie înţeleasă. 

După ce s-a trezit, Lila a pornit din faţa casei doamnei 
Ransom direct spre penitenciarul care mai fumega încă. 
Fragmente mici de pânză încă îi mai erau lipite de piele. A 
organizat transportul cadavrelor şi curăţenia şi 
îndepărtarea armelor şi echipamentului de poliţie. A fost 
ajutată de deţinutele din Penitenciarul din Dooling. 
Femeile acelea, infractoare condamnate, care renunţaseră 
la libertate - majoritatea supraviețuitoare ale violenţei 
domestice, ale consumului de droguri sau ale lipsurilor 
materiale, supraviețuitoare ale bolilor mintale sau ale unei 
combinaţii din cele patru - erau obişnuite cu muncile grele 
şi dezgustătoare. Aşa că şi-au făcut treaba. Evie le dăduse 


e 814 œ» 


de ales şi ele aleseseră. 

Când, în cele din urmă, autorităţile statului şi-au 
îndreptat atenţia asupra oraşului Dooling, scenariul fusese 
distribuit tuturor cetăţenilor din oraş şi deţinutelor din 
penitenciar. Scenariul acesta, scris în scopul muşamalizării 
celor întâmplate, suna cam aşa: mai mulţi bandiți - o 
Brigadă de  Pârjolitori, bine înarmați -  atacaseră 
închisoarea, iar domnul doctor Clinton Norcross şi 
gardienii o apăraseră cu ajutorul poliţiei şi al unor 
voluntari, printre care Barry Holden, Eric Blass, Jack 
Albertson şi Nate McGee. Dat fiind fenomenul 
atotcuprinzător şi inexplicabil al Aurorei, atacul de la 
Penitenciarul Dooling a stârnit şi mai puţin interes decât 
femeile care plutiseră pe Oceanul Atlantic până în Nova 
Scoția. 

În fond, pe cine să intereseze ce se întâmpla în regiunea 
Munţilor Apalaşi? 


13 


— Îl cheamă Andy. Mama lui a murit, spuse Lila. 

Andy plângea când ea a făcut prezentările. Il luase de la 
Blanche Mcintyre. Bebeluşul era roşu la faţă şi îi era 
foame. 

— Am de gând să spun că este al meu, că eu l-am născut. 
Este mai simplu aşa. Jolie, prietena mea, este doctoriţă. A 
făcut deja formele. 

— Scumpo, oamenii ştiu că nu erai însărcinată. N-o să te 
creadă nimeni. 

— Ba cei mai mulţi mă vor crede, spuse ea, pentru că 
ştiu că timpul curgea altfel dincolo. Cât despre ceilalţi... 
nu-mi pasă ce cred. 

Clint îşi dădu seama că vorbeşte foarte serios, aşa că 
întinse mâinile şi luă copilul care plângea. Il legănă puţin 
pe Andy. Ţipetele pruncului se transformară în urlete. 

— Cred că mă place, glumi Clint. 

Lilei nu-i ardea de glumă. 

— E constipat. 


e 815» 


Clint nu voia un copil. Clint voia să doarmă. Voia să uite 
totul - sângele şi moartea. Şi pe Evie voia să o uite, mai cu 
seamă pe Evie. Evie, care schimbase lumea şi îl schimbase 
şi pe el. Însă avea înregistrarea în minte; oricând ar fi vrut, 
putea să ceară reluarea, aşa cum făcea Warner Wolf. 

Îşi aduse aminte că, în noaptea aceea cumplită când 
lumea părea că se apropie de sfârşit, Lila îi spusese că ea 
nu a vrut niciodată piscină în curte. 

— Eu am vreun cuvânt de spus? întrebă el. 

— Nu, îi răspunse Lila. Imi pare rău. 

— Nu vorbeşti ca şi cum ţi-ar părea. 

Ceea ce era foarte adevărat. 


14 


Câteodată - de obicei noaptea când nu reuşea să 
adoarmă, dar uneori chiar şi în timpul celor mai luminoase 
după-amiezi - prin mintea Lilei se perindau o mulţime de 
nume. Nume de poliţişti albi (ca ea) care au împuşcat civili 
negri şi nevinovaţi (ca Jeanette Sorley). Se gândea la 
Richard Haste, care-l împuşcase pe Ramarley Graham, în 
vârstă de doar optsprezece ani, în baia apartamentului lui 
din Bronx. Se gândea la Betty Shelby, care îl omorâse pe 
Terence Crutcher în Tulsa. Dar cel mai mult se gândea la 
Alfred Olango, împuşcat mortal de polițistul Richard 
Gonsalves, când îndreptase în joacă o ţigară electronică 
spre el. 

Janice Coates şi alte femei din Oraşul Nostru 
încercaseră să o asigure că avusese motive perfect 
întemeiate pentru ce făcuse. Oricât de bine intenţionate 
erau sfaturile lor, nu o ajutaseră absolut deloc. O singură 
întrebare o măcina ca un ulcer dureros: oare s-ar fi grăbit 
la fel de mult să apese pe trăgaci dacă în faţa ei se afla o 
femeie albă? Îi era îngrozitor de teamă că ştia răspunsul... 
dar mai ştia şi că nu va fi niciodată sigură de el. Iar 
întrebarea aceasta avea s-o chinuiască până la sfârşitul 
vieţii. 

Lila a rămas la serviciu până când s-a lămurit situaţia de 


e 816 œ» 


la penitenciar. Apoi şi-a dat demisia. L-a înscris pe Andy la 
Creşa „Tiffany Jones” şi a rămas acolo ca să dea o mână de 
ajutor. 

Clint făcea naveta la Curly, ceea ce însemna o oră în 
plus pe drum. Se concentra doar asupra pacientelor lui, în 
special asupra acelora transferate din Dooling şi care 
trecuseră dincolo de Copac, pentru că el era singura 
persoană cu care aceste femei puteau să vorbească despre 
ce văzuseră şi trăiseră acolo, fără să fie etichetate drept 
nebune. 

— Regreţi alegerea făcută? întreba el. 

Şi toate îi răspundeau că nu o regretă. 

Altruismul lor îl uluia la culme pe Clint, îl făcea să se 
simtă mic şi neînsemnat, îl ţinea treaz în fotoliu în primele 
ceasuri ale dimineţii. El îşi riscase viaţa, da, corect. Însă 
deţinutele renunţaseră la viaţa lor nouă şi mult mai bună. 
Care bărbaţi ar fi fost capabili de un asemenea sacrificiu? 
Niciunul - acesta era răspunsul. Şi, dacă îţi dădeai seama 
de asta, atunci cum să nu te întrebi dacă nu cumva femeile 
făcuseră o greşeală îngrozitoare? 

Se hrănea doar cu mâncare de la fast-foodurile de pe 
marginea drumului, iar colăceii din jurul taliei pe care îi 
avusese în primăvară se făcuseră acum adevărate bărci de 
salvare. Jared parcă era o fantomă melancolică, evitându-l 
cât putea de mult, uneori salutându-l în treacăt. Orice 
linişte sufletească pe care ar fi găsit-o Clint îi era tulburată 
de visele sexuale cu Evie. Uneori îl prindea într-o grădină 
şi sufla peste trupul lui gol. Iar trupul ei? Era ca un umbrar 
în care el îşi dorea să se odihnească, însă nu reuşea să 
ajungă. Apoi se trezea. 

Când era în aceeaşi cameră cu bebeluşul, acesta râdea 
la el, ca şi cum ar fi vrut să se împrietenească. Clint râdea 
şi el, iar apoi începea să plângă în maşină, pe drumul spre 
serviciu. 

Intr-o noapte, când nu reuşea să adoarmă, a căutat pe 
Google numele celui de-al doilea pacient al său - Paul 
Montpelier, cel cu „ambițiile sexuale”. A dat peste un 
necrolog. Paul Montpelier murise în urmă cu cinci ani, 


e 817 » 


după o lungă luptă cu cancerul. Nu se pomenea nimic 
despre vreo soţie sau copii. Ce-i aduseseră „ambițiile 
sexuale”? Se pare că doar un necrolog scurt şi lamentabil. 
Clint a plâns şi de părere de rău pentru el. Înţelegea că era 
vorba despre un fenomen psihologic foarte cunoscut, 
numit transfer. Şi nu-i păsa. 

Într-o seară ploioasă, la puţin timp după ce citise 
necrologul lui Montpelier, Clint se simţea extrem de obosit 
după ziua aglomerată de la muncă - multe şedinţe de grup 
şi multe consultaţii individuale. Aşa că a oprit la un motel 
din orăşelul Eagle şi şi-a luat o cameră unde radiatorul 
horcăia şi imaginea televizorului era verde. Trei nopţi după 
aceea se afla tot acolo când l-a sunat Lila pe mobil şi l-a 
întrebat dacă mai vine acasă. Dar nu părea extrem de 
interesată de răspunsul lui. 

— Cred că sunt extenuat, Lila, i-a spus el. 

Ea a înţeles sensul acestor vorbe, a înţeles că exprimau 
un sentiment de înfrângere. 

— Eşti un om bun, i-a zis ea. 

Iar asta însemna foarte mult din partea ei în momentul 
acela. Copilul plângea toată noaptea. Şi ea era extenuată. 

— Mai bun decât alţii. 

Clint a râs: 

— Mi se pare că lauda asta s-ar numi critică indirectă. 

— Te iubesc, i-a spus ea. Pur şi simplu am trecut prin 
prea multe. Nu-i aşa? 

Aşa era. Trecuseră prin mult prea multe. 


15 


Directorul Penitenciarului din Curly i-a spus lui Clint că 
nu vrea să-l vadă la serviciu în scurta vacanţă de Ziua 
Recunoştinţei. 

— Fă ceva să te înzdrăveneşti, doctore! i-a spus 
directorul. Pune mâna de mănâncă nişte legume. Orice 
altceva în afară de hamburgeri şi biscuiţi umpluţi cu 
cremă. 

Atunci s-a hotărât brusc să se ducă la Coughlin, ca să o 


< 3818 » 


vadă pe Shannon. Numai că a ajuns să stea în maşină în 
faţa casei ei, neîndrăznind să meargă mai departe. Prin 
perdelele subţiri, vedea cum se mişcau nişte siluete de 
femei. Căldura luminilor era veselă şi îmbietoare; afară 
începuse să ningă cu fulgi mari. S-a gândit să-i bată la uşă. 
S-a gândit să-i spună: Bună, Shan! Tu ai fost milkshake-ul 
care mie mi-a scăpat. Comparaţia asta dintre Shannon şi 
un milkshake l-a făcut să râdă şi încă mai râdea când a 
pornit motorul şi a plecat de acolo. 

A ajuns apoi într-o cârciumă, a unui tip pe nume 
O'Byrne. Duşumeaua era plină de zloată, la tonomat 
cântau The Dubliners, iar barmanul cu privire înceţoşată şi 
păr alb se mişca în ralanti printre dozatoare, de parcă nu 
bere ar fi turnat el în pahare, ci izotopi radioactivi. Şi tipul 
ăsta i s-a adresat lui Clint: 

— Un Guiness, fiule. E tare bun într-o seară ca asta. 

— Mai bine un Budweiser. 

The Dubliners cântau acum Trianglul de demult. Clint 
ştia cântecul şi îi cam plăcea, deşi nu-i prea convenea asta. 
Versurile  romanţioase nu aveau nicio legătură cu 
realitatea din închisoare, aşa cum o cunoştea el. Dar îţi 
intrau la suflet. „Cineva ar trebui să mai bage un vers”, şi- 
a spus el. „Se vorbeşte despre director, despre gardieni, 
despre deţinuţi. Dar unde-i psihiatrul?” 

Tocmai voia să-şi ia berea şi să se ducă la o măsuţă din 
colţ, când cineva l-a atins uşor pe umăr. 

— Clint? 


16 


Îmbrăţişarea a rezolvat totul. 

Fata lui Frank nu şi-a îmbrăţişat pur şi simplu tatăl când 
s-au revăzut, ci s-a agăţat de el cu toată puterea, şi-a vârât 
degetele în braţele lui. Tot ce se întâmplase - tot ce făcuse 
el - îi demonstrase că trebuia să ia măsuri drastice în 
privinţa lui însuşi. Însă îmbrăţişarea aceea a dărâmat toate 
piesele de domino. Ultima oară când o văzuse trează, 
aproape îi rupsese tricoul preferat. Dar uite că fetiţa lui tot 


e 819 œ» 


îl mai iubea! Nu merita dragostea ei, dar voia să o merite. 

Programul de gestionare a furiei în care se înscrisese 
avea câte trei şedinţe pe săptămână. Doar Frank şi 
terapeuta au luat parte la prima şedinţă, desfăşurată în 
subsolul Asociaţiei Veteranilor din Dooling. 

Pe terapeută o chema Viswanathan. Purta ochelari mari 
cu rame rotunde şi părea atât de tânără, încât Frank şi-a 
zis că nici nu apucase casetele audio. Terapeuta l-a 
întrebat de ce s-a înscris în program. 

— Pentru că îmi sperii fetiţa şi mă sperii şi pe mine. Plus 
că mi-am distrus căsnicia, dar ăsta-i doar un efect 
secundar. 

Terapeuta a notat tot ce mărturisea el despre 
sentimentele şi pornirile lui. Frank nu bănuise că îi va fi 
atât de uşor să vorbească - parcă storcea puroiul dintr-o 
rană infectată. În multe privinţe, avea senzaţia că vorbeşte 
despre o cu totul altă persoană, pentru că nu se mai 
recunoştea acum în hingherul ăla pus mereu pe harţă. 
Hingherul ăla pus mereu pe harţă apărea şi prelua 
controlul atunci când lui Frank nu-i plăcea ce se întâmplă 
în jur, atunci când Frank nu se mai putea descurca. l-a 
spus terapeutei că închidea animalele în cuşti. Mereu 
revenea la povestea asta. 

— Prietene, i-a spus doamna doctor Viswanathan, o 
tânără de douăzeci şi şase de ani şi cu ochelari imenşi, ai 
auzit vreodată de un medicament care se cheamă Zoloft131? 

— Mă iei peste picior? 

Frank voia să se facă bine, nu să ajungă bătaia de joc a 
cuiva. 

Terapeuta clătină din cap: 

— Nici vorbă, eu mă prefac că nu-mi pasă. Şi tu te 
prefaci că ai curaj. 

L-a recomandat unui psihofarmacolog, iar 
psihofarmacologul i-a dat o reţetă. Frank a luat 
medicamentul exact aşa cum i s-a spus, dar fără să simtă 
vreo schimbare. A continuat să se ducă la şedinţele de 


131 Medicament folosit în tratamentul depresiei şi al tulburărilor de 
anxietate socială (n. tr.). 


e 820 » 


terapie. S-a dus vestea despre acest program şi au început 
să vină tot mai mulţi bărbaţi, care au ocupat jumătate din 
scaunele din subsolul Asociaţiei Veteranilor. Toţi ziceau că 
„vor să schimbe ceva”. Toţi ziceau că „vor să fie mai buni”. 
Toţi ziceau că „nu mai vor să nu mai fie atât de nervoşi tot 
timpul.” 

Din păcate, niciun fel de terapie şi niciun fel de 
antidepresive luate pe reţetă nu puteau schimba faptul că 
mariajul lui Frank se terminase. De prea multe ori îi 
trădase încrederea lui Elaine. Dar poate că asta nu era un 
lucru atât de rău. Işi dăduse seama că nu o mai plăcea 
chiar atât de mult. Aşa că cel mai bun lucru era să accepte 
divorţul. I-a acordat custodie unică asupra Nanei şi i-a 
spus că era recunoscător pentru cele două weekenduri pe 
lună cu fetiţa lor. În timp, dacă totul mergea bine, poate 
vor fi mai multe. 

lar Nanei i-a zis: 

— Mă gândeam să-mi iau un căţel. 


17 


— Ce mai faci? îl întrebă Frank pe Clint. 

Vorbea tare, ca să-i acopere pe The Dubliners. 

Frank se ducea să petreacă Ziua Recunoştinţei în 
Virginia cu foştii socri. Zoloftul şi şedinţele de terapie îl 
ajutaseră să-şi controleze accesele de furie, dar socrii erau 
socri şi nu aveau de gând să se lase până nu aflau ce nu 
mersese bine în căsnicia lor. Aşa că făcuse un popas la 
cârciuma lui O'Byrne ca să mai amâne cu jumătate de ceas 
momentul execuţiei. 

— Binişor, răspunse Clint, frecându-se la ochi. Ar cam 
trebui să slăbesc un pic, dar, da, o duc relativ bine. 

Se aşezară amândoi în separeul din colţ. 

Frank spuse: 

— E Ziua Recunoştinţei şi tu bei o bere irlandeză. Asta 
înţelegi tu când zici că o duci binişor? 

— N-am zis că o duc excelent. În fond, şi tu eşti aici. 

Frank îşi zise Ce dracu’ mă costă? şi spuse ce avea în 


e 3821 » 


minte: 

— Mă bucur că nu ne-am omorât între noi. 

Clint ridică paharul: 

— Închin paharul pentru asta! 

Băură amândoi. Clint nu era deloc supărat pe Frank. Nu 
mai era supărat pe nimeni. Însă era îngrozitor de 
dezamăgit de el însuşi. Nici prin cap nu-i trecuse că îşi va 
salva familia ca să şi-o piardă mai târziu. Nu aşa înţelegea 
el finalurile fericite. 

Clint şi Frank au vorbit despre copii. Fata lui Frank era 
îndrăgostită de un puşti din Ohio. Il îngrijora puţin ideea 
că ar putea să ajungă bunic la patruzeci şi cinci de ani, dar 
încerca să nu arate că-l afectează. Clint spuse că fiul lui 
era mult prea tăcut în ultimele zile; probabil abia aştepta 
să se ducă la facultate, să scape de oraşul ăla şi să vadă 
cum arată lumea dincolo de ţinutul minier. 

— Şi soţia? 

Clint îi făcu un semn barmanului să le mai aducă un 
rând. 

Frank clătină din cap: 

— Mulţam, dar eu nu mai beau. Berea nu se prea împacă 
cu Zoloftul. Plus că ar cam trebui să plec. Mă aşteaptă 
socrii. 

Se gândi puţin şi se lumină la faţă. 

— Auzi? Ce-ar fi să vii cu mine? O să te prezint părinţilor 
lui Elaine. Trebuie să mă am bine cu ei că sunt bunicii 
fetiţei mele. Vizitele la ei sunt un adevărat iad, dar cu 
mâncare ceva mai bună. 

Clint îi mulţumi pentru invitaţie, dar o refuză. 

Frank vru să se ridice de pe scaun, se mai gândi la ceva 
şi se aşeză la loc. 

— In ziua aia la Copac... 

— Da? 

— Mai ţii minte când au început să bată clopotele la 
biserici? 

Clint spuse că nu va uita niciodată. Clopotele au început 
să bată în clipa în care s-au trezit femeile. 

— Da, zise Frank. Ei, cam atunci mă uitam eu după 


<e 322 » 


ţicnită aia şi n-am mai văzut-o. Mi se pare că o chema 
Angel. 

Clint surâse: 

— Angel Fitzroy. 

— Ai idee ce mai face? 

— Nu. Ştiu doar că nu este închisă la Curly. 

— Îl ştii pe Barry, tipul ăla cu asigurările? Mi-a zis că-i 
aproape sigur că femeia asta l-a omorât pe Peters. 

— La fel mi-a zis şi mie. 

— Da? Şi tu ce-ai zis? 

— Bine că am scăpat de el! Asta am zis. Pentru că Don 
Peters era o mare belea. 

Se corectă grăbit: 

— Mare. Don Peters era o mare belea. 

— Ascultă, amice, cred c-ar fi bine să te duci acasă. 

Şi Clint îi răspunse: 

— Bună idee! Ştii tu cumva unde-i casa mea? 


18 


La două luni după evenimentul cunoscut drept Marea 
Trezire, un pădurar din Montana a văzut o femeie care 
făcea autostopul pe Route 2, chiar la est de Chinook. Şi a 
oprit. : 

— Urcă, duduie, i-a spus el. Incotro? 

— Nu sunt prea sigură, a răspuns tânăra. Zic să încep cu 
Idaho. Poate după aia am să ajung şi în California. 

Pădurarul îi întinse mâna: 

— Numele meu este Ross Albright. Pe tine cum te 
cheamă? 

— Angel Fitzroy. 

Pe vremuri ar fi refuzat strângerea de mână, şi-ar fi dat 
un nume fals şi ar fi stat cu degetele încleştate pe mânerul 
cuţitului pe care-l avea mereu în buzunarul de la haină. 
Acum nu avea nici cuţit şi nici nume fals. Nu mai avea 
nevoie. 

— Adică „Înger”. Frumos nume! a spus bărbatul. Şi eu 
sunt creştin. 


e 323 + 


— Bravo ţie! a zis Angel, fără strop de sarcasm în voce. 

— De unde eşti, Angel? 

— Dintr-un orăşel care se numeşte Dooling. 

— Acolo te-ai trezit? 

Pe vremuri, Angel ar fi minţit şi ar fi spus că da. Pentru 
că era mai uşor şi era în firea ei să mintă. Avea un 
adevărat talent pentru asta. Numai că acum trăia o viaţă 
nouă şi se hotărâse să spună adevărul, în ciuda bătăilor de 
cap pe care i le-ar fi adus. 

— Am fost una dintre cele care nu au adormit, a spus ea. 

— Uau! Ce noroc pe tine! Câtă putere ai avut! 

— Da, am fost binecuvântată, a spus Angel. 

Şi asta era adevărat, cel puţin după mintea ei. 

— Este o binecuvântare să te aud că zici aşa, a spus 
entuziasmat pădurarul. Şi acum, ce ai de gând să faci, 
Angel, dacă nu te superi că te întreb? Ce vrei să faci când 
ai să te hotărăşti să te stabileşti undeva? 

Angel a privit la munţii superbi şi la întinderea 
nesfârşită a cerului. Şi, în cele din urmă, i-a răspuns: 

— Ceea ce se cuvine. Asta am să fac, domnule Albright. 
Ceea ce se cuvine. 

Bărbatul şi-a luat ochii de la drumul din faţă, s-a uitat la 
ea şi i-a zâmbit: 

— Amin, sora mea! Foarte bine te-ai gândit. 


19 


Penitenciarul pentru femei a fost împrejmuit cu un gard, 
plin cu afişe care anunțau eventualii curioşi că nu aveau 
voie să intre. Apoi a fost lăsat să cadă în paragină, 
deoarece guvernul a alocat fonduri unor lucrări publice 
mai urgente. Gardul cel nou era solid, înfipt adânc în 
pământ. Vulpoiul a avut nevoie de câteva săptămâni şi de 
toată răbdarea lui ca să sape o galerie pe dedesubt. 

După ce a dus cu bine la capăt această ispravă 
inginerească, a intrat în clădire prin gaura imensă din zid 
şi a început să-şi construiască vizuina într-o celulă din 
apropiere. De acolo simţea mirosul stăpânei sale - mai 


e 824 œ» 


slab, dar dulce şi picant totodată. 

L-a vizitat un sol din partea şobolanilor. 

— Acesta este castelul nostru, i-a spus solul-şobolan. Ce 
intenţii ai, vulpoiule? 

Vulpoiul a apreciat întrebarea directă a şobolanului. Era 
el vulpoi, numai că începuse să îmbătrânească. Poate 
venise vremea să termine cu prostiile, să nu mai intre în 
belele, să-şi găsească o pereche şi să stea pe lângă casă. 

— Intenţiile mele sunt paşnice, te asigur. 

— Cum adică paşnice? a insistat şobolanul. 

— Nu îndrăznesc să spun cu voce tare, a zis vulpoiul. Mă 
cam jenez. 

— Vorbeşte, i-a cerut şobolanul. 

— Foarte bine, a zis vulpoiul, înclinând capul. Am să-ţi 
şoptesc. Vino mai aproape ca să mă auzi! 

Şobolanul s-a apropiat. Vulpoiul i-ar fi putut reteza capul 
cu colții - acesta era talentul lui, pentru că fiecare 
creatură a Domnului are câte un talent, cel puţin un talent 
-, dar nu a făcut-o. 

— Vreau să mă odihnesc, a spus el. 


e 825 + 


În dimineaţa de după Ziua Recunoștinței, Lila 
merge cu maşina până la poteca acoperită cu pietriş 
de pe Dealul Ghiulelei. Opreşte acolo, coboară, îl 
pune în portbebe pe Andy - încotoşmănat în 
salopeta de iarnă - şi începe să urce. 

Oare şi-ar putea drege căsnicia? se întreabă ea. 
Poate Clint ar fi în stare s-o iubească din nou. Dar 
vrea ea asta? Sufletul Lilei poartă un stigmat şi 
numele acestui stigmat este Jeanette Sorley, iar ea 
nu ştie cum să-l şteargă de acolo. Nu ştie nici dacă 
vrea să-l şteargă. 

Andy scoate tot felul de gângureli vesele. Pe Lila o 
doare inima de dorul lui Tiffany. Sentimentul 
nedreptății şi al hazardului o copleşeşte, stârnindu-i 
o reacţie de groază şi de revoltă. Pădurea înghețată 
trosneşte. Rulota lui Truman Mayweather este 
acoperită cu zăpadă. li aruncă o singură privire şi 
merge mai departe. Nu mai are mult. 

Ajunge în luminiş. Copacul Fantastic nu mai este 
acolo. Mormântul lui Jeanette nu mai este acolo. 
Acolo nu mai sunt decât nişte plante perene şi un 
stejar obosit şi golaş. Ierburile freamătă, o pată 
roşcată iese din ele, dispare, ierburile se liniştesc. 
Lila gâfăâie. Işi vede aburii respirației. Pruncul 
scoate nişte sunete care par o întrebare. 

— Evie? 

Lila se uită de jur împrejur. Caută - prin pădure, 
prin iarbă, prin aer, prin lumina lăptoasă a soarelui. 
Dar nu vede pe nimeni. 

— Eşti aici, Evie? 

Tânjeşte după un semn, orice fel de semn. 

O molie se desprinde de pe creanga stejarului 
bătrân şi i se aşază pe mână. 


e 826 œ» 


NOTA AUTORILOR 


Ca să fie credibil un roman fantastic, detaliile lui trebuie 
să fie realiste. Suntem recunoscători pentru tot ajutorul de 
care am avut parte când am scris Frumoasele adormite. 
Prin urmare, înainte de a ne lua rămas-bun de la voi, dragii 
noştri cititori, ne scoatem şepcile (cu logoul Red Sox) în 
onoarea unora dintre cei care ne-au ajutat să rămânem pe 
drumul cel bun. 

Russ Dorr a fost principalul nostru documentarist. Ne-a 
oferit toate datele necesare - de la caracteristicile 
autorulotelor până la timpul de degradare calitativă a 
kerosenului. De asemenea, a stabilit câteva contacte 
extrem de valoroase pentru noi cu persoane din 
penitenciarele pentru femei. Pentru că a fost nevoie să 
vedem cu ochii noştri o asemenea instituţie, mulţumim pe 
această cale doamnei judecător Gillian L. Abramson, de la 
Curtea Superioară de Justiţie din New Hampshire, care ne- 
a aranjat vizita la Penitenciarul pentru Femei din 
Goffstown, New Hampshire. Acolo am cunoscut-o pe 
doamna directoare Joanne Fortier, pe doamna căpitan 
Nicole Plante şi pe domnul locotenent Paul Carroll. Ei ne- 
au făcut turul penitenciarului şi ne-au răspuns cu răbdare 
la toate întrebările. Sunt devotați muncii lor, sunt duri, dar 
şi foarte omenoşi. Posibil ca situaţia din Penitenciarul din 
Dooling să se fi rezolvat în mod paşnic, dacă ei ar fi lucrat 
acolo - norocul nostru că nu a fost aşa! Nu avem cuvinte să 
le mulţumim aşa cum merită. 

Vrem să ne exprimăm recunoştinţa faţă de Mike Muise, 
gardian la închisoarea de pe Valley Street, din 
Manchester, New Hampshire. Mike ne-a oferit o mulţime 
de informaţii extrem de preţioase despre mecanismele 
admiterii unui prizonier atât în secţia de poliţie, cât şi în 
penitenciar. Domnul Tom Staples (fost poliţist, acum ieşit 
la pensie) ne-a ajutat să completăm depozitul de arme din 
secţia de poliţie din Dooling. 

Am conceput terenul instabil pe care a fost construită 

e 827 + 


închisoarea  „Cap-de-Leu”  inspirându-ne din superba 
lucrare nonliterară Coal River, a lui Michael Shnayerson. 

Acolo unde ne-a ieşit, li se datorează lor. Unde nu ne-a 
ieşit, noi suntem de vină... dar nu vă grăbiţi să ne criticati. 
Nu uitaţi că este o operă literară şi, din când în când, am 
avut nevoia să modificăm un pic realitatea ca să se 
potrivească poveştii noastre. 

Kelly Braffet şi Tara Altebrando au citit prima variantă 
(mult mai lungă) a romanului. Le suntem extrem de 
îndatoraţi pentru opiniile lor. 

Mulţumim tuturor celor de la Editura Scribner, în 
special lui Nan Graham şi John Glynn, care au coredactat 
cartea cu eficienţă şi eleganţă. Susan Moldow ne-a 
susţinut moralul. Mia Crowley-Hald ne-a făcut corecturile 
şi îi suntem recunoscători pentru toată truda ei. Mulţumim 
tuturor celorlalţi care ne-au ajutat să o scoatem cu bine la 
capăt: Angelina Krahn, Katherine „Katie” Monaghan. De 
asemenea, mulţumirile noastre lui Chuck Verril - agentul 
lui Stephen - şi lui Amy Williams - agenta lui Owen -, care 
ne-au sprijinit şi au colaborat atât de bine, de parcă ar fi 
lucrat împreună de o viaţă. Chris Lotts şi Jenny Meyer au 
vândut drepturile de publicare în toată lumea şi le suntem 
recunoscători pentru eforturile lor. 

Steve doreşte să-i mulţumească soţiei sale, Tabitha; şi 
fiicei sale, Naomi; şi celuilalt fiu, Joe, cunoscut cititorilor 
sub numele Joe Hill. Owen doreşte să-i mulţumească 
mamei sale, fratelui său, lui Kelly şi lui Z. Toţi înţeleg cât 
de solicitantă este munca aceasta şi ne-au creat toate 
condiţiile. 

Ultimele, dar cele mai importante mulţumiri ale noastre 
vi le adresăm dumneavoastră, domnule sau doamnă, 
pentru că ne-aţi citit romanul. Nu avem cuvinte să vă 
spunem cât de mult înseamnă asta pentru noi. Sperăm că 
v-a plăcut. 


Stephen King 
Owen King 
12 aprilie 2017 


e 828 œ» 


< 829 œ 


F ta Vua anior 7O 


ARMADA „i Solent clion z anmas z thriler 


Bestseller New York Times 


intr-o colaborare spectaculoasă. Stephen King şi fiul său, 
Owen King. pomese de la o premisă originală și incendiară: 
ce s-ar intămpla dacă ar dispărea femeile? 
intr-un viitor deloc îndepărtat. după ce adorm, femeile sunt 
acoperite de coconi asemenea fluturilor, iar dacă cineva 
îndrăzneşte să le tulbure somnul le va transforma y 
„in creaturi incredibil de agresive. Una singură. 
Evie Black. e imună la blestem. 
Abandonati si lăsaţi pradă instinctelor primare. 
bărbaţii se impart în facțiuni: unii vor s-o salveze.pe Evie, ` 
iar alţii nu vor decât să menţină haosul. Intr-o lume 
a bărbaţilor. totul se reduce la agresivitate foarte rapid. 


„Un carusel violent, distopic. care te va ingrozi 
şi te va prinde de la prima pagină: 
People 
"Incă un thriller blockbuster, în care Mr Mercedes 
se întâlnește cu inchisoarea ingerilor. bărbaţi brutali, 

femei care s-au săturat de starea de fapt. alcool. 

saracie rurală. O plăcere vinovată. murdară de sânge” 
Kirhus Reviews 


Dinastia Regelui Liberaburii horor esti pe măr bure 
Del miai met dirir gai ra oo ai ha STEPHEN KING 

SA aUu Ea yA ri Mare Acormerea lui Joe Hil 
faee 2-a ma mart. OWEN KiNG a meniez un ries 
ciecsuatil penu libera ar nci dn accesari 


Frumocrsete Adamie căra soii impacari cu talal siu. 
ll anu i ra a a Meraba horor, bentan cultural pe 


cane Stephen Kng i căci nci dela debui cu Canea, 


ÎN 


e 831 œ»