Stephen King — Doctor Sleep

NEMIRA 


STEPHEN 
KING 


DOCTOR SLEEP 


Traducerea: 
RUXANDRA TOMA 


Original: DOCTOR SLEEP (2013) 


ny 


virtual-project.eu 


NEMIRA 
2014 


Sj 


STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 
1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. 
Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar 
micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate 
mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor '50, 
unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 
1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o 
influenţă decisivă asupra lui - s-a apucat să aştearnă 
poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N”, pe 
care o vom întâlni mai târziu în Misery. 

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar 
între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din 
Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi 
a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, 
unde a ţinut şi o rubrică permanentă. În iunie 1970 a 
obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de 
liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. 

În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea 
scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O 
vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie 
industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden 
Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va 
duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar, fiindcă 
romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, 
care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi 
l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. In 1973 declicul s-a 
produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre 
publicare Carijie, iar New American Library a cumpărat 
drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de 
dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la 
Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Sa/em's Lot. 
De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei 
literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei 
cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost 
ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie 
să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un 
dolar. 

Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de 


Sge 


povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit 
numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie 
pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii 
Americane oferită de Naţional Book Foundation. În 2010 
venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de 
dolari. 


Pe vremea când cântam la vechea mea chitară ritmică cu 
un grup intitulat The Rock Bottom Remainders, ni se alătura 
uneori şi Warren Zevon. Lui Warren îi plăceau tricourile 
cenuşii şi filmele de groază precum Kingdom of the Spiders. 
A insistat ca eu să-i interpretez tema muzicală, „Vârcolacii 
din Londra”, în deschiderea bisurilor noastre. l-am spus că 
nu sunt suficient de bun pentru asta. El a susţinut că banu, 
sunt foarte bun. „În cheia sol”, mi-a mai zis Warren, „şi urlă 
pe bune. Dar, mai presus de orice, cântă așa cum cântă 
Keith.” 

N-am să cânt niciodată aşa cum cântă Keith Richards, 
dar mi-am dat mereu silinţa să iasă cât mai bine şi m-am 
distrat de minune cu Warren cântând alături de mine şi 
râzând ca descreieratul. 

Urletul acesta este pentru tine, Warren, pe oriunde te-ai 
afla. Mi-e dor de tine, prietene! 


„Ne aflăm la o răscruce. Jumătăţile de măsură 
nu duc nicăieri.” 


Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi 


„Dacă vrem să trăim, trebuie să ne eliberăm de furie. 
(Aceasta este) luxul îndoielnic al oamenilor normali.” 


Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi 


CÂTEVA CHESTIUNI INTRODUCTIVE 


FRICA înseamnă de fapt: „Frige realitatea 
şi cară-te de acolo.” 


vechi aforism al Alcoolicilor Anonimi 


CASETA DE VALORI 


1 


În a doua zi a lunii decembrie dintr-un an în care un 
fermier obscur din Georgia! tot îşi mai făcea de lucru prin 
Casa Albă, unul dintre cele mai impresionante hoteluri din 
Colorado a fost mistuit de flăcări. Hotelul a fost declarat o 
pierdere iremediabilă. Ancheta, condusă de comandantul 
departamentului de pompieri din Comitatul Jicarilla, a 
stabilit că incendiul s-a declanşat din cauza unui boiler 
defect. Când a avut loc accidentul, hotelul era închis pe 
perioada de iarnă şi în el nu se aflau decât patru persoane. 
Trei dintre acestea au supraviețuit. Jack Torrance, 
îngrijitorul din extrasezon, şi-a pierdut viaţa în încercarea 
sa eşuată (însă eroică) de a reduce presiunea aburului din 
boilerul respectiv, presiune ce atinsese un nivel catastrofal 
din pricina unei supape de siguranţă stricate. 

Doi dintre supraviețuitori au fost soţia îngrijitorului şi fiul 
acestuia, de vârstă fragedă. Cel de-al treilea a fost 
bucătarul-şef al hotelului Overlook, Richard Hallorann, care 
îşi părăsise locul de muncă sezonier din Florida şi venise în 
Colorado, mânat de ceea ce el numea „un presentiment 
puternic” ce îl convinsese că familia Torrance avea 
necazuri. Ambii adulţi au suferit răni grave în urma 
exploziei. Doar copilul a scăpat teafăr şi nevătămat. 

Cel puţin din punct de vedere fizic. 


2 


Wendy Torrance şi fiul său au fost despăgubiţi de 
corporaţia care deţinea hotelul Overlook. Nu o sumă 
colosală, dar suficientă cât să-i ajute să se descurce vreme 
de trei ani, timp în care ea nua putut să lucreze din cauza 


1 Preşedintele Jimmy Carter (n.tr.). 
=p 


traumatismelor suferite. Avocatul pe care îl consultase îi 
spusese că, dacă nu va da înapoi şi va juca dur, ar putea 
căpăta mult mai mult, deoarece corporaţia voia să evite un 
proces. Insă Wendy, la fel ca proprietarii hotelului, nu-şi 
dorea decât să dea uitării iarna aceea sinistră, petrecută în 
Colorado. Se va face bine, spunea ea, şi chiar aşa a şi fost, 
deşi leziunile suferite au chinuit-o până la sfârşitul vieţii. 
Vertebrele zdrobite şi coastele fracturate se pot vindeca, 
însă nu te vor lăsa niciodată să-ţi uiţi trecutul. 

O vreme, Winifred şi Daniel Torrance au locuit în sud-est, 
apoi s-au mutat în Tampa. Din când în când îi vizita Dick 
Hallorann (cel cu presentimentele puternice), care venea 
de la Key West mai ales ca să-l vadă pe Danny, întrucât cei 
doi aveau o relaţie specială. 

Într-o dimineaţă devreme din luna martie a anului 1981, 
Wendy l-a sunat pe Dick şi l-a întrebat dacă poate veni 
până la ei. l-a spus că Danny o trezise în toiul nopţii şi îi 
zisese să nu intre în baie. 

lar după aceea a refuzat să mai rostească vreun cuvânt. 


3 


Se trezise pentru că-i venea să facă pipi. De afară se 
auzeau rafalele puternice ale vântului. Era cald - cam tot 
timpul era cald în Florida -, însă nu-i plăcea deloc zgomotul 
acela şi avea senzaţia că niciodată nu va reuşi să se împace 
cu el. li amintea de Overlook, unde boilerul defect fusese 
cel mai neînsemnat dintre pericole. 

Locuia cu mama sa într-un apartament strâmt de la 
etajul al doilea al unei clădiri cu locuinţe ieftine de închiriat. 
Danny ieşi din camera lui, aflată lângă cea a mamei, şi 
traversă holul. Vântul răbufni din nou, iar palmierul uscat 
din faţa ferestrei îşi clămpăni frunzele. Sunet de oase izbite 
între ele. Atunci când nu făcea nimeni duş sau nu foloseau 
toaleta, obişnuiau să lase uşa de la baie deschisă, deoarece 
încuietoarea era stricată. In noaptea asta uşa era închisă. 
Dar nu pentru că mama ar fi fost înăuntru, nu, nici vorbă. 
Din cauza rănilor suferite la cap în timpul evenimentelor de 


SR «e 


la Overlook, mama începuse să sforăie - făcea un sfârrr- 
sfârrr blând atunci când dormea -, iar sunetul ăsta îl auzea 
acum Danny venind din dormitorul ei. 

Asta e, înseamnă că a închis-o din greşeală. 

Deşi ştia că nu este aşa (căci şi el era înzestrat cu 
presentimente şi presimţiri puternice), însă uneori trebuie 
să afli. Uneori trebuie să vezi. Descoperise acest adevăr 
într-o cameră de la etajul al doilea al hotelului Overlook. 

Cu o mână ce i se părea prea lungă, prea deşirată, prea 
fără oase, apăsă clanţa şi deschise uşa. 

În baie era femeia din Camera 217, aşa cum anticipase 
el. Goală-puşcă, stătea pe toaletă, cu picioarele desfăcute 
şi cu coapsele palide şi puhave la vedere. Sânii verde- 
murdar îi atârnau până la brâu, aidoma unor baloane 
dezumflate. Peticul de păr de sub burtă era cenuşiu. Şi tot 
cenuşii îi erau şi ochii, oglinzi din oţel. Îl văzu şi buzele i se 
lăbărţară într-un rânjet. 

Închide ochii, îl sfătuise Dick Hallorann pe vremuri. Dacă 
vezi ceva rău, închide ochii şi spune-ti că nu-i nimic acolo 
şi, când ai să-i deschizi, lucrul cel rău va fi dispărut. 

Numai că tehnica respectivă nu funcţionase în Camera 
217 pe când avea cinci ani şi nu va funcţiona nici acum. Era 
convins de asta. Îi simţea mirosul, Intrase în putrefacție. 

Femeia - ştia cum o cheamă: doamna Massey - se ridică 
greoi pe picioarele vineţii, întinzând mâinile spre el. Carnea 
de pe braţe atârna, gata să se desprindă de pe os. li 
zâmbea aşa cum zâmbeşti când te întâlneşti cu un vechi 
prieten. Sau când vezi ceva bun de mâncare! 

Cu o expresie ce ar fi putut fi confundată cu calmul, 
Danny închise uşurel uşa şi se retrase din faţa ei. Văzu cum 
clanţa se ridică... şi coboară... şi se ridică... şi se potoleşte. 

Acum avea opt ani, adică în stare să judece cât de cât 
raţional, chiar aşa de înspăimântat cum era. În parte 
deoarece, în străfundurile minţii sale, se aşteptase la una 
ca asta. Deşi întotdeauna crezuse că Horace Derwent va fi 
cel care îşi va face apariţia în viaţa lui. Sau poate barmanul, 
căruia tatăl lui îi spunea Lloyd. Dar ar fi trebuit să ştie că va 
fi doamna Massey, încă dinainte s-o vadă în baia lor. Pentru 


il 


că, dintre toţi nemorţii din Overlook, ea fusese cea mai 
cumplită. 

Partea aceea a minţit lui înzestrată cu judecată îi spunea 
că nu este nimic altceva decât o frântură dintr-un coşmar 
care se ţinuse scai de el şi după ce se trezise şi se dusese 
la baie. Partea aceasta se încăpăţâna să-l convingă că, 
dacă va deschide din nou uşa, va vedea că în baie nu este 
absolut nimic. Sigur că nu va fi nimic, doar era complet 
treaz acum. Dar o altă parte a lui, partea aceea care 
strălucea, ştia că lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. 
Hotelul Overlook nu-şi încheiase socotelile cu el. Cel puţin 
unul din spiritele acelea vindicative îl urmărise până în 
Florida. Cândva descoperise o femeie lungită în cadă. 
Femeia aceea se ridicase şi încercase să-l sugrume cu 
degetele ei mucegăite şi împuţite (dar extrem de 
puternice). Dacă ar deschide acum uşa de la baie, ea ar 
termina ce începuse atunci, pe vremuri. 

Recurse la un compromis şi-şi lipi urechea de uşă. La 
început nu auzi nimic. Apoi un sunet slab. 

Unghii moarte râcâind pe lemn. 

Danny se duse în bucătărie pe picioare ca din câlţi, se 
urcă pe un scaun şi urină în chiuvetă. Apoi îşi trezi mama şi 
îi spuse să nu intre în baie pentru că acolo e un lucru rău. 
După aceea se duse la el în cameră şi se ascunse sub 
pături. Îşi dorea să nu se mai dea jos din pat decât ca să se 
ducă să facă pipi în chiuveta din bucătărie. Şi, pentru că-şi 
prevenise mama, nu mai avea niciun motiv să-şi mai 
dorească să vorbească cu ea. 

Mama îi cunoştea muţenia. Prima oară se întâmplase 
după ce Danny intrase în Camera 217 a hotelului Overlook. 

— Cu Dick vrei să stai de vorbă? 

Culcat pe spate, cu ochii la ea, băiatul dădu din cap. lar 
mama formă numărul, chiar dacă era ora patru dimineaţa. 

A doua zi, Dick ajunse la ei. Adusese ceva cu el. Un 
cadou. 


4 


După ce Wendy îl sunase pe Dick - avusese grijă ca 
Danny să o audă - băiatul adormi la loc. Incă îşi mai sugea 
degetul mare, cu toate că acum avea opt ani şi era în clasa 
a treia. O durea să-l vadă aşa. Se duse la baie şi rămase 
câteva clipe privind uşa închisă. li era teamă - o speriase 
Danny -, dar avea nevoie la closet şi nici prin gând nu-i 
trecea să folosească chiuveta aşa cum făcuse fiul ei. li era 
scârbă numai la gândul că s-ar putea urca într-un echilibru 
precar pe marginea de porțelan a chiuvetei, cu fesele 
atârnânde (chiar dacă n-ar fi văzut-o nimeni). 

Într-o mână ţinea ciocanul pe care îl luase din cutia ei de 
scule de femeie singură. Îl ridică atunci când apăsă clanţa 
şi deschise uşa. Fireşte că baia era goală, însă scaunul 
toaletei era coborât. Niciodată nu-l lăsa aşa noaptea, 
pentru că ştia prea bine că, dacă Danny, doar zece la sută 
treaz, va avea nevoie la baie, va uita să-l ridice şi va 
împroşca totul în jur. Mai era şi un miros. Un miros urât. Ca 
de şobolan mort în pereţi. 

Făcu un pas, apoi încă unul. Surprinse o mişcare şi se 
răsuci cu ciocanul ridicat, gata să lovească pe oricine 

(orice) ` 
s-ar fi ascuns în spatele uşii. Insă nu era decât propria-i 
umbră. Te sperii chiar şi de umbra ta, zic oamenii în bătaie 
de joc, dar cine era mai îndreptăţită decât Wendy 
Torrance? După ce văzuse tot ce văzuse şi trecuse prin ce 
trecuse, ştia foarte bine cât de periculoase puteau fi 
anumite umbre. Puteau avea colţi. 

În baie nu era nimeni, dar observă o pată decolorată pe 
scaunul closetului şi o alta pe perdeaua de la duş. Fecale, 
fu primul ei gând. Dar nu, rahatul nu e roşu-gălbui. Se uită 
mai de aproape şi văzu firicele de carne şi de piele 
putrezită. lar pe covoraşul din faţa cabinei de duş erau şi 
alte pete asemănătoare, în formă de tălpi. Prea mici - prea 
elegante - ca să fi aparţinut unui bărbat. 

— O, Doamne, Dumnezeule, şopti ea. 

În cele din urmă folosi tot chiuveta din bucătărie. 


5 


De-abia spre prânz reuşi Wendy să-şi dea fiul jos din pat. 
Îl convinse să înghită nişte supă şi un sandvici cu unt de 
arahide, după care băiatul se culcă din nou. Tot nu voia să 
vorbească. Hallorann ajunse curând după cinci după- 
amiaza, la volanul Cadillac-ului său roşu, dar cam vechi 
(însă perfect întreţinut şi lustruit de-ţi lua ochii). Wendy îl 
aşteptase lângă fereastră, la fel cum odinioară aşteptase şi 
pândise întoarcerea soţului ei, sperând că Jack va veni 
acasă binedispus. Şi nebăut. 

Se repezi pe scări şi deschise uşa de la intrare chiar 
atunci când Dick întinsese mâna spre soneria sub care scria 
TORRANCE 2A. | se aruncă în braţele întinse, dorindu-şi să 
rămână în îmbrăţişarea lui dătătoare de linişte cel puţin o 
oră. Poate chiar două. 

Hallorann îi dădu drumul şi se uită lung la ea, ţinând-o de 
umeri. 

— Arăţi bine, Wendy. Ce face omuleţul nostru? A început 
să vorbească? 

— Nu, dar cu tine va vorbi. Chiar dacă la început n-o va 
face cu voce tare, puteţi să... 

Nu termină, ci arătă cu degetul spre fruntea bucătarului. 

— Nu neapărat, zise Dick. 

Zâmbetul său larg dezveli o proteză nouă şi strălucitoare. 
Hotelul Overlook i-o distrusese pe cea veche în noaptea 
când explodase boilerul. Sigur, Jack Torrance fusese cel ce 
lovise cu ciocanul care-i prăpădise lui dinţii şi lui Wendy 
capacitatea de a merge fără să şchiopăteze, însă amândoi 
ştiau că, de fapt, hotelul îi atacase. 

— E foarte puternic, Wendy. Dacă vrea să mă blocheze, o 
s-o facă. Ştiu din experienţă. În plus, e mai bine să vorbim 
cu gura, nu cu gândul. Mai bine pentru el, vreau să zic. 
Acum spune-mi ce s-a întâmplat. 

După ce-i povesti totul, Wendy îl conduse în baie. Lăsase 
totul cum fusese, aidoma unui poliţist de proximitate care 
protejează locul unei crime până la sosirea echipei de 
criminalişti. Pentru că acolo se petrecuse o crimă. O crimă 


E, pe E 


împotriva copilului ei. 

Dick privi petele vreme îndelungată, fără să le atingă, 
apoi zise: 

— Hai să ne uităm dacă s-a trezit Danny şi dacă vrea să 
mă vadă. 

Nu se trezise, dar inima lui Wendy se însenină puţin 
observând expresia de bucurie pură de pe chipul băiatului 
când acesta realiză cine stă pe marginea patului lui şi-l 
scutură de umăr. 

(Hei, Danny, ti-am adus un cadou.) 

(Nu-i ziua mea.) 

Wendy îi urmărea cu atenţie. Ştia că vorbesc, dar nu-şi 
dădea seama ce spun. 


Şi Dick zise: 

— Hai şi te scoală, scumpule. Mergem la plimbare pe 
plajă. 

(Dick, s-a întors doamna Massey din Camera 217. S-a 
întors!) 


Dick îl mai scutură o dată de umăr. 

— Vorbeşte tare, Dan. O sperii pe maică-ta. 
Danny spuse: 

— Ce cadou mi-ai adus? 


Dick zâmbi: 

— Aşa-i mai bine. Îmi place să-ţi aud vocea. Şi lui Wendy 
îi place. 

— Da. 


Atât cuteză femeia să spună. Altminteri i-ar fi auzit 
tremurul din glas şi s-ar fi îngrijorat. 

— Cât suntem noi plecaţi, ar fi bine să faci curat în baie, 
o sfătui Dick. Ai mănuşi de menaj? 

Wendy dădu din cap: avea. 

— Bine. Să ţi le pui. 


6 


Plaja se afla la vreo cinci kilometri depărtare. Parcarea 
era înconjurată de tot soiul de puncte de atracţie de genul 
celor întâlnite de obicei pe faleze: teribil de împopoţonate şi 


— 14 — 


stridente - tarabe unde se vindeau gogoşi spiralate sau 
hotdogi, prăvălii cu suvenire. Însă sezonul estival era pe 
sfârşite, aşa că niciuna nu prea avea vânzare. Plaja era 
aproape în întregime a lor. În timpul drumului cu maşina, 
Danny ţinuse pe genunchi cadoul primit - un pachet 
lunguieţ, destul de greu, în ambalaj argintiu. 

— Ai să-l deschizi după ce stăm de vorbă, îi spusese Dick. 

Se plimbară chiar pe malul apei, acolo unde nisipul era 
tare şi strălucitor. Danny mergea încet, pentru că Dick era 
bătrân. Şi avea să moară într-o zi. Poate chiar curând. 

— Am să mai fac umbră pământului câţiva ani buni, se 
amuză Dick citindu-i gândul. Nu-ţi face griji. Povesteşte-mi 
ce s-a întâmplat azi-noapte. Nu uita nimic. 

Relatarea în sine nu dură prea mult. Partea cea mai grea 
ar fi fost să găsească vorbele potrivite pentru a explica 
spaima pe care o simţea, amestecată cu o certitudine 
sufocantă: acum, că l-a găsit, nu va mai pleca niciodată. 
Dar, pentru că Dick era cel cu care discuta, nu avu nevoie 
să rostească aceste cuvinte. Apoi spuse cu voce tare: 

— O să se întoarcă, sunt convins că o să se întoarcă. O să 
se întoarcă şi o să se tot întoarcă până când va pune mâna 
pe mine. 

— Mai ţii minte când ne-am cunoscut? 

Deşi mirat de această deviere de la subiect, Danny dădu 
din cap. Hallorann fusese cel care le prezentase hotelul 
Overlook lui şi părinţilor lui. Cu foarte mult timp în urmă, 
aşa i se părea acum. 

— Şi mai ţii minte prima oară când am vorbit în capul 
tău? 

— Sigur că da. 

— Ce am zis eu atunci? 

— M-ai întrebat dacă nu vreau să merg cu tine în Florida. 

— Aşa. Şi cum te-ai simţit când ai aflat că nu mai eşti 
singur? Că nu doar ţie ţi se întâmplă strălucirea? 

— Foarte mişto, răspunse Danny. Super. 

— Mda, mormăi Hallorann, mda, sigur că da. 

Merseră un timp în tăcere. Păsări micuţe - ciripele le 
numea mama lui Danny - se fugăreau pe crestele valurilor. 


= 15 — 


— Şi nu te-ai întrebat niciodată cum de am apărut tocmai 
atunci când aveai nevoie de mine? 

Bucătarul cel negru se uită la băieţelul cel alb şi zâmbi. 

— Nu, sigur că nu te-ai întrebat. De ce s-o fi făcut? Nu 
erai decât un copilaş pe vremea aia. Acum ai mai crescut. 
Ai crescut mult în anumite privinţe. Ascultă la mine, Danny. 
Eu cred că lumea asta ştie cum să compenseze toate 
lucrurile care se întâmplă. E o vorbă veche: Profesorul 
apare doar atunci când elevul e pregătit. Eu am fost 
profesorul tău. 

— Ai fost mult mai mult, spuse Danny apucându-l de 
mână. Ai fost prietenul meu. Ne-ai salvat. 

Dick nu-i luă în seamă spusele... sau lăsă această 
impresie. 

— Şi buna mea avea strălucire - ţii minte că ţi-am 
povestit? 

— Inî. Mi-ai zis că stăteaţi mult de vorbă fără să 
deschideţi gura. 

— Aşa, vezi? Ea m-a învăţat. Şi pe ea a învăţat-o 
străbunica ei, de mult de tot, în vremea sclaviei. Şi într-o 
bună zi îţi va veni şi ţie rândul să fii profesor, Danny. Atunci 
când îţi vei găsi elevul. 

— Dacă nu mă-nhaţă doamna Massey până atunci, 
murmură posomorât Danny. 

Ajunseră lângă o bancă. Dick se aşeză spunând: 

— N-am curaj să merg mai departe; s-ar putea să nu mai 
fiu în stare să mă întorc. Stai aici, lângă mine. Vreau să-ţi 
spun o poveste. 

— N-am nevoie de poveşti, se revoltă Danny. O să se 
întoarcă, nu pricepi? O să se întoarcă şi o să se întoarcă şi o 
să se tot întoarcă. 

— Taci din gură şi cască-ţi bine urechile la mine. la 
seama la ce-ţi zic acum, zâmbi larg Dick etalându-şi noua 
proteză. Cred că ai să te prinzi. Că nu eşti deloc prost, 
drăgălaşule. 


PI, | 


7 


Mama mamei lui Dick - cea cu strălucirea - locuia în 
Clearwater. Ea era Buna Albă. Dar nu pentru că ar fi avut 
pielea albă. Nu, sigur că nu. Ci pentru că era bună. Tatăl 
tatălui său locuia în Dunbire, Mississippi, o aşezare rurală 
situată nu departe de Oxford. Soţia acestuia murise cu mult 
timp înainte de naşterea lui Dick. Pentru locurile şi 
vremurile acelea, străbunicul bucătarului Hallorann era un 
om foarte bogat. Era proprietarul unei firme de pompe 
funebre. Dick şi părinţii lui se duceau la el în vizită de patru 
ori pe an, iar micuțul Dick Hallorann nu putea să sufere 
vizitele acestea. Andy Hallorann îl înfricoşa la culme şi îi 
zicea - în gând, doar, căci rostirea acestui apelativ cu voce 
tare i-ar fi adus cu siguranţă o palmă peste botul obraznic - 
Tata-mare Negru. 

— Ai auzit de oamenii ăia mari cărora le plac copiii? îl 
întrebă Dick pe Danny. Li se zice pedofili. Adică vor copiii 
pentru sex. Ai auzit de ei? 

— Cam da, răspunse Danny circumspect. 

Bineînţeles că ştia că nu trebuie să stea de vorbă cu 
necunoscuţii şi nici să se urce în maşina vreunuia. Pentru 
că-ţi puteau face nişte chestii naşpa. 

— Ei, boşorogul de Andy, bunicul meu, era mai mult 
decât atât. Era şi sadic. 

— Adică cum? 

— Adică îi plăcea să provoace durere. 

Danny dădu de câteva ori din cap, semn că înţelegea 
foarte bine despre ce era vorba. _ 

— Aşa ca Frankie Listrone de la şcoală. Iţi face „o mie de 
ace” sau îţi dă cu „castana” în cap. Şi dacă nu plângi, se 
opreşte. Da' dacă te vede că te doare, nu se mai opreşte 
deloc. 

— Foarte urât ce face colegul tău. Dar eu îţi vorbesc 
despre un lucru cu mult mai rău. 

Cel care s-ar fi întâmplat să treacă pe lângă ei în 
momentele acelea ar fi putut crede că Dick Hallorann se 
cufundase în tăcere, dar, de fapt, povestea lui mergea mai 


departe, redată fiind acum printr-o înlănţuire de imagini şi 
cuvinte de legătură. Danny îl văzu pe Tata-mare Negru - un 
bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum la fel de negru ca el, 
cu O 

(fedora?) 

pălărie pe cap. Îi văzu bulbucii de salivă din colţurile gurii 
şi ochii în permanenţă conturaţi cu roşu, de parcă ar fi fost 
foarte obosit, ori de-abia ce se oprise din plâns. Văzu cum îl 
urca pe Dick pe genunchi - şi Dick era mai mic decât era 
Danny acum, poate de vârsta pe care el o avusese în iarna 
aceea petrecută la Overlook. Şi văzu cum îl gâdila pe 
băieţel - asta doar dacă nu erau singuri. Dar, dacă nu mai 
era nimeni prin preajmă, îşi vâra mâna printre picioarele 
micuţului şi îl strângea de ouţe până când pe Dick îl lua cu 
leşin din cauza durerii. 

— Îţi place? îi gâfâia Tataie în ureche, înecându-l cu 
duhoare de ţigări şi scotch White Horse. Sigur că-ţi place. 
La toţi băieţii le place. Şi chiar dacă nu, n-ai să mă spui la 
nimeni. Că dacă te apuci să mă pârăşti, am să-ţi fac rău. 
Am să-ţi dau foc! 

— Fir-ar! exclamă Danny. Nasol. 

— Au mai fost şi altele, spuse Dick, dar am să-ți 
povestesc o singură întâmplare. După ce i-a murit nevasta, 
Tata-mare a angajat o femeie care să se ocupe de treburile 
casei. Adică să facă mâncare şi curăţenie. Atunci când ne 
aşezam cu toţii la cină, femeia asta aducea toate felurile 
deodată şi le trântea pe masă, de la salată la desert, pentru 
că aşa îi plăcea lu' Tata-mare Negru. Şi la desert aveam 
mereu tort sau budincă. Felia fiecăruia era pusă pe o 
farfurioară chiar lângă tine, ca să o vezi şi să tânjeşti după 
ea şi să-ţi curgă bale din gură de poftă câtă vreme te 
chinuiai cu scârboşeniile celelalte. Regula statornicită a 
Bunicului spunea că te poţi uita cât vrei la desert, dar nu ai 
voie să te atingi de el până când nu-ţi termini friptura, 
legumele şi piureul de cartofi din farfurie. Ba trebuia să 
mănânci şi tot sosul, care era plin de cocoloaşe şi nu avea 
niciun gust. Şi Tata-mare Negru obişnuia să-mi vâre în 


2 Pălărie de fetru creată la începutul secolului XX (n.tr.). 
— 18 — 


mână o felie de pâine, zicându-mi: „Întinge cu asta, Dickie- 
Păsărel, să-ţi văd farfuria cum luceşte ca linsă de câini.” 
Aşa-mi zicea el, Dickie-Păsărel. 

Şi erau dăţi când nu reuşeam să mănânc tot din farfurie, 
oricât de mult mi-aş fi dat silinţa. Şi pe chestia asta nu mai 
aveam voie să mă ating de tort sau de budincă. Mi le 
mânca el. Şi atunci când totuşi terminam mâncarea, 
descopeream că-şi stinsese ţigara în felia mea de tort ori de 
budincă de vanilie. Că stătea chiar lângă mine şi-i era la 
îndemână. Şi se purta de parcă tocmai ce făcuse un banc 
bun. „Hopa, n-am nimerit scrumiera”, zicea el atunci. Mama 
şi tata n-au încercat niciodată să-l oprească, deşi sunt 
convins că-şi dădeau seama că, indiferent cum ar fi fost, 
era totuşi o glumă prea crudă ca s-o faci pe socoteala unui 
copil. Se purtau şi ei ca şi când n-ar fi fost decât o şotie 
nevinovată. 

— Foarte nasol, spuse Danny. Ai tăi ar fi trebuit să-ţi ia 
apărarea. Aşa face mama. ŞI tati, dacă ar mai fi aici. 

— Le era frică de el. Şi aveau toate motivele să le fie 
frică. Andy Hallorann era un individ tare, tare rău. Ştii ce-mi 
zicea? Îmi zicea: „Haida, Dickie, papă frumos în jur, că n-o 
să te otrăveşti.” Şi dacă luam o îmbucătură, îi zicea lu' 
Nonnie - aşa o chema pe menajeră - să-mi aducă o altă 
porţie de desert. Da’ dacă nu mă atingeam de el, îl lăsa 
acolo, sub nasul meu. Şi ajunsesem să nu-mi mai pot 
termina mâncarea, aşa de tare mi se întorcea stomacul pe 
dos numai gândindu-mă la ce avea să urmeze. 

— Păi, trebuia să-ţi muţi farfuria cu tortul în partea 
ailaltă, zise Danny. 

— Am încercat, cum de nu, că doar nu m-am născut 
prost. Da' ştii ce făcea? O muta îndărăt, zicând că locul 
desertului e în dreapta. 

Dick se opri, privind la ambarcaţiunea lungă şi albă care 
plutea încetişor în zare, pe linia care separa cerul de Golful 
Mexicului. 

— Uneori, când se întâmpla să rămână singur cu mine, 
mă muşca. Şi odată, când i-am spus că, dacă nu mă lasă în 
pace, o să-i povestesc lu' tata ce-mi face, şi-a stins ţigara 


Se, o A 


de piciorul meu. Şi mi-a zis: „Poftim, zi-i şi asta şi să vedem 
la ce-ţi foloseşte. Tac-tu ştie care-mi sunt obiceiurile şi n-o 
să scoată nicio şoaptă, pen'că-i laş şi fraier şi pen'că vrea 
să-i las banii ăia de-i am la bancă atunci când oi da colţu', 
chestie pe care nu intenţionez s-o fac prea curând.” 

Danny îl asculta fascinat, cu ochii larg deschişi. Până 
acum crezuse că povestea lui Barbă-Albastră era cea mai 
înspăimântătoare din toate timpurile, cea mai 
înspăimântătoare din câte pot exista pe lume, dar asta era 
cu mult mai rea. Pentru că era adevărată. 

— Câteodată îmi zicea că ştie un om rău, pe nume 
Charlie Manx, şi că, dacă nu fac ce-mi zice el să fac, o să-i 
dea un telefon interurban lu' Charlie Manx ăla, care o să 
vină imediat în maşina lui de fiţe şi o să mă ia şi o să mă 
ducă într-un loc unde sunt închişi copiii neascultători. Şi 
după aia Bunicu' îşi vâra mâna printre picioarele mele şi 
începea să mă strângă. „Aşa că n-o să zici nicio vorbuliţă, 
Dickie-Păsărel. Că dacă zici, o să vie drăguţu' de Charlie şi 
o să te ţină închis cu ăilalţi copii de i-a furat, până când o 
să-ţi vie vremea să te duci de pe astă lume. In iad o să te 
duci atunci şi o să arzi în flăcările lui. Pen'că ai ciripit. Nu 
contează dacă te crede cineva au ba. Pârâciunea tot 
pârâciune se cheamă că e.” 

Şi să ştii că multă vreme eu l-am crezut pe nenorocitul 
ăla bătrân. Nu i-am spus nici măcar Bunei mele Albe, cea 
cu strălucirea, pentru că mi-era teamă să nu creadă că eu 
eram de vină pentru tot. Sigur că n-aş mai fi gândit aşa 
dacă aş fi fost niţeluş mai mare, dar eram un copilaş. 

Rămase puţin pe gânduri, apoi continuă: 

— Şi mai era un motiv. Ştii care? 

Danny îl privi lung în ochi, cercetând atent gândurile şi 
imaginile din spatele frunţii bucătarului. În cele din urmă 
spuse: 

— Voiai ca tatăl tău să primească banii. Dar nu i-a primit. 

— Nu. Tata-mare Negru i-a lăsat pe toţi unui cămin 
pentru orfanii de culoare din Alabama. Şi sunt în stare să 
pun prinsoare că ştiu de ce a făcut-o. Dar n-are nicio 
legătură cu ce vorbim noi acum. 


2200) 


— Şi bunica ta aia bună n-a ştiut? N-a ghicit? 

— Ştia că se întâmpla ceva, da' eu am blocat povestea 
asta în mintea mea şi buni m-a lăsat în pace. Mi-a zis doar 
că e dispusă să mă asculte atunci când voi fi pregătit să 
vorbesc. Să ştii tu, Danny, atunci când a murit Andy 
Hallorann - de atac cerebral - eu am fost cel mai fericit 
băieţel de pe faţa pământului. Mama a zis să nu merg la 
înmormântare, să rămân cu Buni Rose - Buna mea Albă. 
Da' eu voiam să merg. Îţi dai seama. Voiam să mă conving 
că Tata-mare Negru e mort pe bune. 

Ploua în ziua aia. Toată lumea era adunată în jurul gropii. 
Toţi aveau umbrele negre. Şi eu mă uitam la sicriu - cu 
siguranţă cel mai mare şi mai frumos din prăvălia lui - şi îl 
vedeam cum e coborât în pământ şi mi-am adus aminte de 
toate dăţile când mi-a răsucit ouăle şi şi-a stins ţigările în 
tortul meu şi o dată de piciorul meu gol şi mi-am adus 
aminte cum trona el la cină ca regele ăla bătrân şi nebun al 
lui Shakespeare. Dar cel mai mult m-am gândit la Charlie 
Manx - care precis că era o invenţie de-a lui - şi m-am 
gândit cum Tata-mare Negru n-o să-l mai sune interurban 
ca să-l cheme în crucea nopţii să mă ia cu maşina lui de fiţe 
şi să mă ducă lângă ceilalţi copii furaţi. 

Şi m-am uitat în jos peste marginea gropii. Şi tata a zis: 
„Lasă băiatul să vadă”, atunci când mama a vrut să mă 
tragă îndărăt. Şi m-am uitat la sicriul ăla din groapa plină cu 
apă şi i-am zis în gând: „Eşti cu doi metri mai aproape de 
iad, Tata-mare Negru, şi curând o să fii cu totul acolo şi 
sper să ţi-o frece dracul cu mâna lui de foc.” 

Dick scoase din buzunarul de la pantaloni un pachet de 
Marlboro cu chibriturile îndesate sub celofan. Îşi puse o 
ţigară în gură, dar abia reuşi s-o nimerească cu flacăra de 
la chibrit, atât de tare îi tremurau buzele şi mâna. Danny 
rămase şocat să vadă lacrimi în ochii prietenului său. 

Inţelegând acum încotro se îndrepta povestea, îl întrebă 
pe Dick: 

— Când s-a întors? 

Dick trase cu nesaţ din ţigară şi suflă fumul printre 
buzele deschise în zâmbet. 


— N-a trebuit să tragi cu ochiul în mintea mea ca să te 
prinzi, nu? 

— Nt. 

— După şase luni. Într-o zi, când „m-am întors de la 
şcoală, l-am găsit întins în patul meu. În pielea goală şi cu 
instrumentul pe jumătate putred, falnic ca un catarg. Şi mi- 
a zis: „Vino-ncoa de te aşază pe el, Dickie-Păsărel. Mi-o 
freci tu mie, ţi-o frec şi eu de dovă ori mai mult.” Am 
zbierat atunci, da' nu era nimeni care să mă audă. Mama şi 
tata lucrau amândoi, mama într-un restaurant şi tata într-o 
tipografie. Şi atunci am ieşit în goana mare pe uşă şi am 
trântit-o în urma mea. Şi l-am auzit pe Tata-mare Negru 
cum se scoală... tronc... şi traversează camera... buf-bang- 
buf... şi după aia am auzit... 

— Unghii, şopti Danny cu o voce care parcă nu-i 
aparţinea. Unghii moarte râcâind pe lemn. 

— Aşa. Şi n-am mai cutezat să intru în camera mea până 
seara târziu, când mama şi tata se întorseseră acasă. 
Dispăruse, dar mai erau... resturi. 

— Da. Ca în baia noastră. Pentru că începuse să se strice. 

— Ai dreptate. Mi-am schimbat singur aşternuturile, 
fiindcă mă învățase mama cum s-o fac în urmă cu doi ani. 
Zicea că sunt prea mare ca să mai avem nevoie de bonă, 
că bonele sunt pentru băieţii şi fetiţele de albi, ca aceia de 
care avusese ea grijă înainte să se facă ospătăriţă la 
Rotiseria lui Berkin. După vreo săptămână, îl văd pe Tata- 
mare Negru în parc, dându-se în leagăn. Avea costumul pe 
el, da’ era tot acoperit cu o mâzgă cenuşie - cred că era 
mucegaiul ăla care creştea pe el înăuntrul coşciugului. 

— Îhî, şopti scârbit Danny. 

Nu se simţea în stare să vorbească mai tare. ` 

— Avea şlițtul descheiat şi-i ieşea afară instalaţia. Imi pare 
rău că trebuie să-ţi povestesc toate astea, Danny, eşti mult 
prea mic ca să auzi asemenea greţoşenii, dar trebuie să 
ştii. 

— Şi atunci te-ai dus la Buna Albă? 

— A trebuit să mă duc. Pentru că şi eu ştiam ce ştii şi tu 
acum: s-ar fi întors iar şi iar. Nu ca... ascultă, Danny, ai 


văzut vreodată vreun mort? Vreau să zic, un mort obişnuit. 

Şi râse uşor, pentru că formularea i se părea 
caraghioasă. La fel i se părea şi lui Danny. 

— Adică fantome. 

— De câteva ori. Odată am văzut trei care stăteau lângă 
o trecere peste calea ferată. Doi băieţi şi o fată. 
Adolescenţi. Cred că... cred că acolo muriseră. 

Dick dădu din cap. 

— Majoritatea rămân în apropiere de locurile unde au 
trecut în partea cealaltă până când se obişnuiesc cu gândul 
că au murit şi merg mai departe. Aşa erau unii din cei pe 
care i-ai văzut în Overlook. 

— Ştiu. 

| se părea de nedescris sentimentul de uşurare care Îl 
copleşise pentru că putea, în sfârşit, să vorbească despre 
lucrurile acestea cu cineva care le cunoştea. 

— Şi altădată am văzut o femeie într-un restaurant. Ştii, 
dintr-ăla care are mese puse afară, pe trotuar. 

Dick dădu iarăşi din cap. Ştia de care. 

— Nu era transparentă, da’ mi-am dat seamă că-i 
fantomă pentru că nu o vedea nimeni în afară de mine şi, 
atunci când o chelneriţă i-a împins scaunul, tipa a dispărut 
de tot. Şi tu vezi din astea? 

— N-am mai văzut de ani buni, dar strălucirea ta e mai 
puternică decât a fost a mea vreodată. Şi oricum scade pe 
măsură ce îmbătrâneşti... 

— Grozav, îl întrerupse Danny cu înfocare. 

— ... dar cred că o să-ţi mai rămână destul şi când ai să 
fii mare, pentru că ai avut atât de multă din capul locului. 
Fantomele obişnuite nu sunt ca femeia aia pe care ai văzut- 
o în Camera 217 şi după aia la tine în baie. Nu-i aşa? 

— Aşa e, zise Danny. Doamna Massey e adevărată. Lasă 
tot felul de chestii... bucăţi din ea... în urmă. Le-ai văzut. 
Le-a văzut şi mami... iar mami nu străluceşte. 

— Hai să ne întoarcem, spuse Dick. A venit vremea să-ţi 
despachetezi cadoul. 


SER ie E 


8 


Drumul înapoi la maşină a durat şi mai mult, pentru că 
Dick obosise şi respira greu. 

— Din cauza ţigărilor, îi explică el lui Danny. Să nu te 
apuci niciodată de fumat. 

— Mami fumează. Crede că nu ştiu. Dick, ce a făcut Buna 
ta Albă? Precis a făcut ceva de n-a pus mâna pe tine Tata- 
mare Negru. 

— Mi-a dat un cadou, identic cu cel pe care ţi l-am adus 
eu. Asta face profesorul când elevul este pregătit. 
Învățătura în sine este un cadou. Cel mai frumos cadou pe 
care-l poţi face ori primi. 

Trebuie să-ţi spun că Buna nu i-a zis niciodată pe nume 
lu' Tataia Andy. Îi zicea... 

Şi aici Dick rânji. 

— ... îi zicea preversu'. l-am spus ce spui şi tu acum, că 
nu era o fantomă, că era adevărat. Şi ea mi-a zis că da, am 
dreptate, pentru că eu îl făceam să fie adevărat. Cu 
strălucirea. Şi mi-a mai zis că anumite spirite - mai ales 
spiritele crude şi brutale - refuză să părăsească lumea asta 
deoarece ştiu că ce-i aşteaptă dincolo e cu mult mai rău. 
Multe dintre ele se sting pur şi simplu, dar altele găsesc de 
mâncare. „Asta-i strălucirea pentru ele, Dick”, mi-a zis Buna 
atunci. „Mâncare. Tu îl hrăneşti pe preversul ăla. Nu vrei, 
dar îl hrăneşti. E ca un ţânţar care tot băzâie şi vine pe tine 
ca să-ţi mai sugă din sânge. Şi n-ai ce-i face. Poti însă să-ţi 
întorci strălucirea împotriva lui.” 

Ajunseseră la Cadillac. Dick descuie portierele şi se 
strecură în spatele volanului cu un oftat prelung de uşurare. 

— A fost o vreme când puteam să merg cinşpe kilometri 
şi după aia să alerg încă opt. Acum, după o simplă plimbare 
pe plajă mă doare spinarea de parcă am primit o copită de 
bidiviu în ea. Haide, Danny. Deschide-ţi cadoul. 

Băiatul rupse hârtia argintie şi scoase la iveală o casetă 
metalică, vopsită în verde. Pe latura din faţă, sub 
încuietoare, avea un mic cifru. 

— Hei, marfă! 


SER, 


— Aşa zici? Îţi place? Bravo, mă bucur. Am luat-o de la 
Western Auto. E din oţel american sută la sută. Cea pe care 
mi-a dat-o mie Buni Rose avea un lăcăţel şi obişnuiam să 
port cheiţa în jurul gâtului, dar asta a fost de mult. Suntem 
în anii optzeci acum, nu? Ne-am mai modernizat şi noi. Vezi 
tăbliţa aia cu numere? Trebuie doar să apeşi pe cinci 
numere pe care eşti convins că n-ai să le uiţi şi după aia pe 
butonul ăla pe care scrie OK. Şi, ori de câte ori vei dori să 
deschizi cutia, nu va trebui decât să introduci codul. 

Danny era în culmea fericirii. 

— Mersi, Dick! Mulţumesc mult de tot! O să pun în ea 
chestiile mele de valoare. 

Printre care se numărau cartonaşele cu jucători de 
baseball, insigna de Pui de Cercetaş, pietricica verde care-i 
purta noroc şi o poză cu el şi cu tatăl lui, făcută pe peluza 
din faţa clădirii în care locuiseră ei în Boulder, înainte de 
Overlook. Înainte ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă. 

— Foarte bine, Danny, fă cum vrei, dar vreau să te rog să 
mai faci ceva. 

— Ce? 

— Vreau să ajungi să cunoşti cutia asta pe de rost. Nu 
doar cum arată, ci şi cum se simte la atingere. Pipăie-o 
peste tot. Şi bagă-ţi nasul înăuntru ca să-i cunoşti mirosul. 
Cutia asta trebuie să-ţi fie cel mai bun prieten. O vreme, cel 
puţin. 

— De ce? 

— Pentru că ai să pui o casetă identică în mintea ta. Una 
şi mai specială decât asta pe care o ţii în mâini. lar data 
viitoare când o să mai apară căţeaua aia de madam 
Massey, tu o să fii gata s-o întâmpini cum se cuvine. Am să- 
ţi spun cum, aşa cum mi-a zis şi mie Buna mea cea Albă. 

Danny n-a prea vorbit pe drumul către casă. Avea multe 
lucruri la care să se gândească. Îşi ţinea pe genunchi 
cadoul - o casetă de valori construită din metal rezistent. 


9 


Doamna Massey s-a întors după o săptămână. Era tot în 


RER 0 E 


baie, de data aceasta în cadă. Danny nu s-a mirat. În fond, 
într-o cadă murise. Acum n-a mai dat bir cu fugiţii. Acum a 
intrat şi a închis uşa în urma lui. Zâmbind, ea i-a făcut semn 
să se apropie. Zâmbind şi el, Danny se îndreptă spre ea. Se 
auzea televizorul din cealaltă cameră. Mama lui se uita la 
serialul Three's Company. 

— Bună ziua, doamnă Massey, i-a spus el. V-am adus 
ceva. 

Atunci ea a înţeles şi a început să zbiere. 


10 


Mama ciocăni la uşa băii câteva momente mai târziu. 

— Danny? S-a întâmplat ceva? 

— Nu, mami. 

Cada era goală. Mai rămăsese ceva mâzgă în ea, dar 
Danny îşi spuse că va reuşi s-o curețe de tot. Jetul de apă o 
va expedia direct în canalul de scurgere. 

— Ai nevoie la toaletă? les imediat. 

— Nu. Mi s-a părut... mi s-a părut că m-ai strigat. 

Danny înşfăcă periuţa de dinţi şi deschise uşa. 

— N-am nimic. Sunt mai mult decât în regulă. Vezi? 

Îi adresă un surâs larg. Deloc greu acum, că doamna 
Massey dispăruse. 

Expresia neliniştită se şterse de pe chipul femeii. 

— Bravo. Vezi să te speli şi pe măselele din spate. Acolo 
se ascunde mâncarea. 

— Da, mami. 

Din adâncul minţii sale, de pe raftul special pe care 
aşezase perechea casetei sale de valori, se auzeau ţipete 
înăbuşite. Dar nu-i mai păsa acum. Credea că ţipetele vor 
înceta destul de curând. Şi avea dreptate. 


11 


La doi ani după această întâmplare, în ziua de dinainte 
de vacanţa de Ziua Recunoștinței, Horace Derwent a apărut 
în faţa lui Danny pe treptele unei scări pustii din Şcoala 


— 26 — 


Elementară Alafia. Încă mai avea confetti pe umerii 
costumului. Din mâna putrezită atârna o mască neagră. 
Emana miros urât de moarte şi mormânt umed. 

— Reuşită petrecere, nu crezi? a întrebat el. 

Danny a făcut stânga împrejur şi s-a îndepărtat foarte 
repede. 

Când a venit acasă de la şcoală, l-a sunat pe Dick la 
restaurantul din Key West, unde lucra acesta. 

— M-a găsit altul de la Overlook. Câte cutii din astea pot 
să am, Dick? Cutii din cap, vreau să zic. 

Dick a chicotit, evident foarte amuzat. 

— Oricâte  pofteşti,  sufleţelule. Asta-i frumusețea 
strălucirii. Crezi că doar pe Tata-mare Negru l-am încuiat eu 
acolo? 

— Şi mor după ce-i bagi înăuntru? 

Acum nu s-a mai auzit niciun chicotit. Niciodată băiatul 
nu mai auzise o asemenea indiferenţă glacială în vocea 
prietenului său. 

— iți pasă? 

Lui Danny nu-i păsa. 

Şi atunci când, imediat după Anul Nou, proprietarul de 
odinioară al hotelului Overlook a apărut iarăşi - de data 
aceasta în dulapul din camera lui Danny - el a fost pregătit. 
A intrat în dulap şi a închis uşa după el. La scurtă vreme 
după aceea, o a doua cutie metalică îşi ocupă locul alături 
de cea cu doamna Massey pe raftul din mintea băiatului. S- 
au auzit ceva bubuituri, ceva înjurături extrem de 
ingenioase - pe care Danny s-a hotărât să le reţină pentru 
când va fi mare. Şi curând nu s-a mai auzit nimic. Doar 
tăcere - şi din cutia cu Derwent, şi din cutia cu Massey. ŞI 
nu mai conta deloc dacă erau sau nu vii (în maniera lor de 
nemorţi). 

Ce conta era că nu puteau să iasă de acolo. Era în 
siguranţă. 

Aşa a crezut atunci. Desigur, a mai crezut şi că n-o să 
pună strop de alcool în gură, mai ales după ce văzuse ce 
făcuse băutura din tatăl lui. 

Uneori se mai întâmplă să ne înşelăm. 


ŞARPELE CU CLOPOŢEI 


1 


Se numea Andrea Steiner şi îi plăceau filmele, dar nu îi 
plăceau bărbații. Deloc surprinzător, dacă ne gândim că 
tatăl ei o violase prima oară atunci când avea doar opt ani. 
Şi a continuat să o violeze acelaşi număr de ani. Apoi ea a 
curmat aceste atacuri, mai întâi spărgându-i pe rând 
coaiele cu una din andrelele mamei şi apoi împlântând în 
orbita tăticului-violator aceeaşi andrea şiroind de sânge. Cu 
boaşele fusese o chestiune relativ uşoară, pentru că tătucul 
dormea, dar, în ciuda talentului ei special, durerea reuşise 
să-l trezească. Însă ea era o fată zdravănă, iar el era beat. 
Astfel că a putut să-l imobilizeze până când i-a aplicat acea 
ultimă coup de grâce. 

Acum avea de patru ori opt ani, era o hoinară pe faţa 
Americii, iar la Casa Albă un fost actor: luase locul 
fermierului obscur. Tipul cel nou avea părul negru, specific 
starurilor marelui ecran, imposibil de conceput pentru un 
om normal, şi surâsul seducător şi fals, caracteristic tuturor 
actorilor. Andi văzuse la televizor unul din filmele lui. În el, 
bărbatul care avea să devină preşedinte juca rolul unui 
individ care-şi pierduse picioarele într-un accident de tren. 
Îi plăcea nespus ideea de bărbat fără picioare; un bărbat 
fără picioare nu te poate fugări ca să te violeze. 

Filmele, da. Filmele sunt cu totul altceva. Filmele te ajută 
să evadezi. Nu ai nevoie decât de pop-corn şi de finaluri 
fericite. Convingi un bărbat să vină cu tine şi se cheamă că 
ai o întâlnire şi plăteşte el. Filmul acesta era unul bun, cu 
multe bătăi şi pupături şi muzică tare. Căutătorii arcei 
pierdute. Individul cu care era îşi vârâse mâna sub fusta ei, 
până sus, pe coapsa goală, dar asta nu era o problemă: 
mâna nu e sulă. ÎI cunoscuse într-un bar. În baruri îi 


3 Ronald Reagan (n.tr.). 
— 28 — 


cunoştea aproape pe toţi bărbaţii cu care ieşea. El i-a făcut 
cinste, dar o băutură gratis nu poate fi considerată o 
întâlnire. O băutură gratis nu e decât o metodă de a intra în 
vorbă. 

Ce-i chestia asta? o întrebase el, trecându-şi vârful 
degetului pe braţul ei. | se vedea tatuajul pentru că se 
îmbrăcase cu o bluză fără mâneci. Şi îi plăcea să i se vadă 
atunci când era în căutare de bărbaţi care să o ducă la film. 
Voia ca bărbaţii aceia să-i vadă tatuajul. Lor li se părea că e 
o chestie perversă. Şi-l făcuse în San Diego, în anul după 
ce-şi omorâse tatăl. 

Un şarpe, răspunsese ea. Șarpe cu clopoței. Nu-i vezi 
dinţii? 

Sigur că-i vedea. Dinţi mari. Colţi. Cu totul 
disproporţionaţi în comparaţie cu capul. Dintr-unul se 
prelingea o picătură de venin. 

Era genul de businessman: costum scump, păr des, 
pieptănat pe spate după moda prezidenţială. Probabil că-şi 
luase liber în acea după-amiază de la rahatul lui de slujbă 
unde fără îndoială că împingea nişte hârtii de colo-colo, cu 
aere de demiurg. Părul îi era mai degrabă cărunt decât 
negru şi părea cam de şaizeci de ani. Adică de două ori 
vârsta ei. Dar pe bărbaţi amănuntul ăsta nu-i interesa. 
Individului nu i-ar fi păsat nici dacă ea ar fi avut şaisprezece 
ani în loc de treizeci şi doi. Sau opt. Işi aduse aminte o 
vorbă de-a tatălui ei: Dacă-s destul de mari ca să se pişe 
singure, sunt destul de mari pentru mine. 

Sigur că-i văd, spusese bărbatul care stătea acum lângă 
ea în scaunul de cinematograf, dar ce simbolizează? 

Poate ai să afli, îi răspunsese Andi, atingându-şi buza 
superioară cu vârful limbii. Mai am încă unul. In altă parte. 

Mă laşi să-l văd? 

Poate. iţi plac filmele? 

Bărbatul se încruntase nedumerit: 

Cum adică? 

Vrei să mă scoti în oraş, nu? 

Bărbatul ştia foarte bine ce însemna asta - sau ce ar fi 
trebuit să însemne. Mai erau şi alte fete în barul acela, iar 


=g 


când ele vorbeau despre întâlniri şi filme şi scos în oraş, 
toate astea nu puteau însemna decât un singur lucru. Nu şi 
pentru Andi. 

Sigur. Eşti drăguță. 

Atunci, du-mă la film. Ca la o întâlnire adevărată. La 
Rialto rulează Căutătorii arcei pierdute. 

Eu mă gândeam să mergem la un hotel micut din 
apropiere, scumpete. Să ne facem de cap într-o cameră 
frumoasă, cu minibar şi balcon. Ce zici? 

Ea îşi lipi buzele de urechea şi sânii de braţul lui. 

Poate mai târziu. Mai întâi, du-mă la film. la-mi bilet şi 
pop-corn. Întunericul mă face mai iubăreaţă. 

Şi uite-i acum, uitându-se la un Harrison Ford, mare cât 
un zgârie-nori, care plesneşte din bici în mijlocul deşertului. 
Moşul cu păr pieptănat după moda prezidenţială îşi ţine 
mâna sub fusta ei, dar Andi îşi pusese în poală găleata cu 
pop-corn, permițându-i, astfel, să ajungă până în preajma 
careului, dar niciunde în apropiere de poartă. El încerca să 
urce mai sus, chestie care o enerva la culme, pentru că 
voia să vadă sfârşitul filmului şi să afle ce anume se afla în 
Chivotul Pierdut. 


2 


_ Cinematograful era aproape pustiu la ora 2 după-amiaza. 
In ziua aceea din mijlocul săptămânii. Dar la două rânduri în 
spatele lui Andi Steiner şi al prietenului ei se aflau trei 
persoane. Doi bărbaţi, unul destul de bătrân şi celălalt 
părând în pragul vârstei mijlocii (însă aparențele pot fi 
înşelătoare), stăteau în stânga şi în dreapta unei femei de o 
frumuseţe ieşită din comun. Avea pomeţii înalţi, ochii 
cenuşii, tenul ca spuma laptelui. Coama bogată de păr 
negru era strânsă la spate cu o panglică lată din catifea. In 
mod obişnuit ar fi purtat o pălărie - un joben vechi şi 
ponosit -, dar astăzi o lăsase în rulotă. Nu se cade să stai cu 
jobenul pe cap la cinematograf. Numele ei era Rose O'Hara, 
dar familia nomadă cu care călătorea îi spunea Rose 
Ţilindru. 


Bărbatul de vârstă mijlocie era Barry Smith. Deşi 
caucazian mie-n sută, era cunoscut în aceeaşi familie drept 
Barry Chinezoiul, din pricina ochilor săi uşor oblici. 

— Uită-te la asta, spuse el. E interesant. 

— Filmu-i interesant, mârâi bătrânul numit Taica Flick. 

Dar nu pentru că ar fi fost nemulţumit în vreun fel. Taica 
Flick nu putea trăi fără să se contrazică cu cineva. De altfel, 
şi el urmărea cu atenţie perechea aflată cu două rânduri în 
faţă. 

— Măcar atât, zise Rose, pentru că femeia asta nu are 
prea mult abur în ea. Sigur, are niţel, dar... 

— Uite-o, uite-o, şopti entuziasmat Barry atunci când 
Andi se aplecă într-o parte şi-şi lipi buzele de urechea 
bărbatului de alături. 

Chinezoiul rânjea cu gura până la urechi. Uitase complet 
de punga cu jeleuri în formă de ursuleţi de pe genunchi. 

— De trei ori am văzut-o cum face chestia asta şi tot mă 
lasă mască. 


3 


Urechea domnului Businessman era aproape înfundată 
cu un cocoloş format din fire albe şi sârmoase de păr 
încleiate cu ceară de culoarea căcatului, dar amănuntul 
acesta n-o descurajă pe Andi. Voia să se care dracului cât 
mai repede din oraşul ăsta, dar era cam lefteră. 

— Nu eşti obosit? şopti ea în urechea aceea scârboasă. 
Nu vrei să dormi puţin? 

Bărbatul îşi lăsă instantaneu capul în piept şi începu să 
sforăie. Andi îi scoase mâna moale de sub fusta ei şi o puse 
pe braţul scaunului. Apoi începu să scotocească prin 
buzunarele interioare ale costumului cu aspect pricopsit al 
domnului Businessman. Portofelul era în stânga. Bun aşa. 
Nu va mai fi nevoită să-l salte de pe fundul ăla mare şi gras. 
Odată adormiţi, era mai complicat să-i mişti din loc. 

Deschise portofelul, aruncă pe jos cardurile de credit şi 
zăbovi câteva secunde ca să se uite la fotografiile dinăuntru 
- domnul Businessman pe un teren de golf, împreună cu 


=S 


alţi domni  Businessmeni supraponderali; domnul 
Businessman cu soţia; o mai tânără doamnă Businessman 
pozând în faţa bradului de Crăciun cu fiul şi cele două fiice. 
Fiicele purtau tichii de Moş Crăciun şi rochiţe asortate. 
Probabil că nu le violase încă, dar nici nu era exclus. 
Bărbaţii recurg la viol atunci când ştiu că pot scăpa basma 
curată, măcar atâta lucru învățase. Din fragedă pruncie, ca 
să spunem aşa. 

În compartimentul pentru bancnote găsi puţin peste două 
sute de dolari. Sperase să fie mai mult - barul în care îl 
cunoscuse furniza curve de calitate superioară celor 
întâlnite în apropierea aeroportului -, însă nu era deloc rău 
pentru un matineu de joia şi se găseau oricând bărbaţi 
dornici să ducă o fetiţă frumuşică la cinematograf, unde 
nişte pupături şi pipăieli mai intense ar fi constituit doar 
aperitivul. Cel puţin aşa sperau ei. 


4 


— Bine, murmură Rose dând să se ridice. M-aţi convins. 
Hai să încercăm să vedem ce iese. 

Dar Barry o prinse de braţ, oprind-o. 

— Stai niţel. Uită-te. Asta-i partea cea mai bună. 


5 


Andi se aplecă iarăşi spre urechea dezgustătoare şi şopti: 

— Acum vei dormi mai profund. Cât de profund eşti în 
stare. Durerea pe care o vei simţi va fi doar un vis. 

Îşi deschise poşeta şi scoase un cuţit cu plăsele din sidef. 
Era mic, dar lama părea tăioasă ca un brici. 

— Ce va fi durerea? 

— Doar un vis, molfăi domnul Businessman cu gura în 
nodul de la cravată. 

— Bravo, dulceaţă. 

Întinse mâna şi făcu la iuţeală două tăieturi în formă de V 
în obrazul lui drept - atât de rotofei încât avea toate 
şansele să se transforme curând într-o falcă. Rămase 


Ei ip E 


nemişcată câteva clipe ca să-şi admire opera în lumina 
incertă a aparatului de proiecţie. Şi apoi sângele ţâşni din 
rană. Bărbatul se va trezi cu obrazul în flăcări, mâneca 
dreaptă a costumului cel scump îmbibată de sânge şi cu un 
dor nebun după o cameră de gardă. 

Și cum ai să-i explici asta nevesti-ti? Sunt convinsă că o 
să-ți vină ție o idee. Dar, dacă n-ai să-ți faci o operație 
estetică, ai să-mi vezi semnul ori de câte ori te vei uita în 
oglindă. Şi ori de câte ori vei cutreiera barurile în căutare 
de vreo partidă clandestină de sex, ai să-ţi aduci aminte de 
muşcătura şarpelui cu clopoței. Un şarpe cu clopoței în 
fustă albastră şi bluză albă, fără mâneci. 

Îşi îndesă în poşetă cele două bancnote de cincizeci de 
dolari şi cele cinci de douăzeci, o închise şi era pe punctul 
să se ridice de pe scaun când o mână i se aşeză pe umăr şi 
o femeie îi şopti la ureche: 

— Bună, drăguță. Ai să vezi restul filmului cu altă ocazie. 
Acum tu vii cu noi. 

Andi încercă să se întoarcă, dar îşi simţi capul apucat de 
mâini străine. lar chestia cea mai înspăimântătoare era că 
mâinile acelea erau înăuntru. 

Şi apoi - până când s-a trezit în rulota EarthCruiser a lui 
Rose într-un camping neiîngrijit şi năpădit de buruieni de la 
periferia acestui orăşel din Midwest - n-a mai ştiut nimic. 


6 


Când s-a trezit, Rose i-a oferit o ceaşcă cu ceai şi i-a 
vorbit timp îndelungat. Andi nu a pierdut niciuna din 
vorbele femeii, cu toate că atenţia îi fusese captată de cea 
care o răpise. Era într-adevăr impunătoare, ca să nu 
spunem mai mult. Rose Ţilindru avea cam un metru optzeci 
înălţime, picioare lungi în pantaloni pană de culoare albă şi 
sâni semeţi, acoperiţi de un tricou cu sigla UNICEF şi 
mottoul: Facem tot posibilul să salvăm copiii. Expresia de 
pe chipul ei era senină şi netulburată, ca a unei regine. 
Părul, lăsat liber acum, i se revărsa pe spate. Jobenul vechi, 
aşezat pieziş, făcea notă discordantă cu restul înfăţişării, 


SE in 


dar şi aşa lui Andi Steiner i se părea cea mai frumoasă 
femeie pe care o văzuse ea vreodată. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? Îţi dau o şansă, Andi, şi nu 
trebuie s-o tratezi cu superficialitate. De mai bine de 
douăzeci de ani nu am oferit cuiva ce-ţi ofer ţie acum. 

— Şi dacă refuz? Ce-ai să faci atunci? Ai să mă omori? ŞI 
ai să-mi iei... 

Cum zisese? 

— ... aburul sau ce-o fi chestia aia despre care vorbeşti? 

Rose surâse cu buze voluptuoase, roşu-corai. Andi se 
credea complet indiferentă (ca să nu zicem mai rău) la 
orice detaliu care ar fi avut legătură cu sexualitatea, dar nu 
se putu abţine să nu se întrebe ce gust ar fi putut avea rujul 
acela. 

— Nu-ţi face griji din cauza aburului, drăguță, pentru că 
nu ai prea mult. Şi chiar puținul/ acela nu are cum să fie 
bun. Probabil că are gustul de vacă bătrână şi aţoasă pe 
care îl simt mocofanii. 

— Cine? 

— Nu contează. Taci şi ascultă. Nu te vom ucide. Dacă 
îmi refuzi propunerea îţi vom şterge discuţia aceasta din 
minte. Va fi ca şi cum nu ar fi avut loc niciodată. Ai să te 
trezeşti pe marginea drumului, la ieşirea dintr-un oraş de 
doi bani - poate Topeka, sau poate Fargo - fără bani, fără 
acte şi fără să-ţi aduci aminte cum ai ajuns acolo. Ultimul 
lucru pe care ţi-l vei aminti va fi că ai fost la film cu un 
bărbat pe care l-ai jefuit şi l-ai mutilat. 

— Merita cu vârf şi îndesat! exclamă Andi cu dispreţ. 

Rose se ridică pe vârfuri şi se întinse, atingând cu 
degetele tavanul rulotei. 

— Asta-i problema ta, păpuşică mică. Nu mă confunda cu 
psihiatrul tău. 

Nu purta sutien. Andi vedea cum i se mişcă punctele 
sfârcurilor pe sub tricou. 

— Dar gândeşte-te la asta: îţi vom lua şi talentul, pe 
lângă bani şi actele despre care n-am nicio îndoială că sunt 
false. Şi data viitoare când vei fi la cinematograf cu un 
bărbat şi îi vei propune să doarmă, el te va întreba ce 


Sie pe 


mama naibii vrei să spui. 

Andi simţi fiorul îngheţat al spaimei. 

— Nu poţi să faci una ca asta. 

Dar îşi aduse aminte de mâinile acelea puternice care îi 
scotociseră prin creier şi îşi dădu seama că, de fapt, putea 
s-o facă. Poate cu puţin ajutor din partea prietenilor ei, cei 
din rulotele şi casele pe roţi strânse în jurul acesteia ca 
purceii la ţâţele scroafei, dar... o, da, putea s-o facă şi o va 
face. 

Rose îi ignoră exclamaţia. 

— Câţi ani ai, drăguță? 

— Douăzeci şi opt. 

Începuse să-şi ascundă vârsta reală de când păşise peste 
pragul critic al celor treizeci de ani. 

Rose o privi zâmbind şi nu zise nimic. Andi reuşi să-i 
susţină doar vreo cinci secunde superba privire cenuşie, 
apoi îşi cobori ochii. Însă i se opriră asupra sânilor aceia 
trufaşi, neîncătuşaţi în sutien, şi cu toate acestea foarte 
fermi. Când îşi ridică privirea, nu reuşi să se uite mai sus de 
buzele femeii. Buzele acelea roz-corai. 

— Ai treizeci şi doi, spuse Rose. Din păcate, îi cam arăţi, 
fetiţo, din cauză că ai avut parte de o viaţă grea. O viaţă 
trăită într-o fugă continuă. Dar încă mai eşti drăguță. Stai 
cu noi, trăieşte împreună cu noi şi în zece ani de acum 
înainte chiar vei avea douăzeci şi opt. 

— Imposibil. 

Rose zâmbi iarăşi. 

— Peste o sută de ani vei arăta şi te vei simţi de treizeci 
şi cinci. Asta până vei consuma abur. Atunci vei avea din 
nou douăzeci şi opt, doar că te vei simţi cu zece ani mai 
tânără. Şi vei consuma abur foarte des. Viaţă lungă, 
tinereţe şi mâncare bună - asta îţi ofer eu. Ce părere ai? 

— E prea frumos ca să fie adevărat, zise Andi. Ca 
reclamele alea care-ţi spun că poţi face o asigurare de viaţă 
doar cu zece dolari. 

Nu se înşela prea mult. Rose nu o minţise (nu încă), dar 
mai erau anumite lucruri pe care nu i le spusese. Cum ar fi 
că uneori nu aveau îndeajuns abur. Cum ar fi că nu toţi 


BERI |» 


supravieţuiau Transformării. Însă credea că fata asta va 
reuşi. lar Nuc, pretinsul doctor al Legitimilor, îşi exprimase, 
cu destulă precauţie, aceeaşi părere. Dar nimic nu era 
sigur. 

— Şi tu cu prietenii tăi vă ziceţi...? 

— Nu sunt prietenii mei, sunt familia mea. Noi suntem 
Clanul Legitim. 

Rose şi împleti degetele şi le ridică în faţa lui Andi. 

— Şi ce a fost legat nu mai poate fi dezlegat. Trebuie să 
pricepi asta. 

Andi, care aflase deja că o fată violată nu mai poate fi 
dezviolată, înţelegea perfect. 

— Am de ales? 

Rose ridică din umeri. 

— Orice alte opţiuni ar fi extrem de proaste, drăguță. Dar 
ar fi mai bine să-ţi doreşti asta. Aşa Transformarea ţi s-ar 
părea mai uşoară. 

— Doare? Transformarea asta? 

Rose zâmbi şi spuse prima minciună: 

— Absolut deloc. 


7 


Noapte de vară la periferia unui orăşel din Midwest. 

Undeva, nişte oameni se uitau la Harrison Ford care 
plesneşte din bici; undeva, Actorul-Preşedinte schița 
zâmbetul lui fals; aici, în campingul acesta, Andi Steiner 
stătea întinsă într-un şezlong cumpărat la mâna a doua, 
scăldată în lumina farurilor de la EarthCruiser-ul lui Rose şi 
de la Winnebago-ul altcuiva. Rose îi explicase că Legitimii 
deţineau câteva terenuri de campare, însă nu şi pe acesta 
unde se aflau acum. Dar administratorul lor ştia cum să 
închirieze asemenea afaceri aflate în pragul falimentului. 
America trecea printr-o recesiune, însă banii nu constituiau 
o problemă pentru Legitimi. 

— Cine-i administratorul ăsta? întrebase Andi. 

— Un flăcău fermecător, zâmbise Rose. Capabil să 
convingă păsărelele să coboare din copaci. Ai să-l cunoşti 


= Br 


curând. 

— E iubitul tău? 

Rose izbucnise în râs şi o mângâiase pe obraz. Atingerea 
degetelor ei stârnise o voltă fierbinte de emotie în stomacul 
lui Andi. Aiurea, sigur, dar perfect reală. 

— Ai un licăr în tine, nu-i aşa? Stai liniştită, nu cred că vei 
păţi ceva. 

Poate avusese dreptate, dar acum Andi nu se mai simţea 
câtuşi de puţin excitată, ci doar speriată. Prin minte îi 
defilau tot felul de ştiri şi reportaje văzute la televizor, citite 
prin ziare, despre cadavre descoperite în şanţuri, cadavre 
descoperite la marginea pădurilor, cadavre descoperite pe 
fundul puţurilor secate. Fete şi femei. Aproape numai fete şi 
femei. Dar nu Rose o speria - nu chiar. Şi mai erau şi alte 
femei acolo. Dar erau şi bărbaţi. 

Rose se lăsă în genunchi lângă ea. Lumina nemiloasă a 
farurilor ar fi trebuit să-i preschimbe chipul într-un tablou 
crunt şi hidos, în alb şi negru, dar se întâmplă exact pe dos: 
femeia era parcă şi mai frumoasă. O mângâie din nou pe 
obraz. 

— Nu te teme, îi şopti. Nu te teme. 

Se întoarse spre una din celelalte femei - o fiinţă palidă, 
dar atrăgătoare, căreia Rose îi zicea Sarey Tăcuta - şi îi 
făcu un semn din cap. Sarey îi răspunse tot cu un semn şi 
intră în rulota uriaşă a lui Rose. Ceilalţi se strânseră în cerc 
în jurul şezlongului. Andi se simţi brusc cuprinsă de 
nelinişte. | se părea că toată atmosfera aducea cu ritualul 
practicat înaintea unui sacrificiu. 

— Nu te teme. Curând vei fi una dintre noi, Andi. Vei fi 
una cu noi. 

Dacă nu cumva, îşi continuă Rose ideea în gând, ti se va 
încheia ciclul. Caz în care iţi vom arde hainele în 
incineratorul din spatele closetelor şi mâine vom pleca mai 
departe. Căci se spune că cine nu riscă nu câştigă. 

Dar spera că nu va fi aşa. li plăcea mititica asta şi, în 
plus, s-ar putea să aibă nevoie de talentul ei de a adormi 
instantaneu oamenii. 

Sarey se întoarse cu o canistră metalică, asemănătoare 


Eey IS 


cu un termos. l-o înmână lui Rose, care îi scoase capacul 
roşu. Sub acesta se aflau un muştiuc şi o valvă. Lui Andi i 
se părea că seamănă foarte bine cu un spray de gândaci. Îi 
trecu prin minte să sară din şezlong şi să o ia la sănătoasa, 
dar îşi aduse aminte de cele întâmplate la cinematograf. Îşi 
aduse aminte de mâinile acelea care îi intraseră în cap, 
ţintuind-o în loc. 

— Taică Flick, spuse Rose. Vrei să faci tu oficiile? 

— Bucuros. N 

Bătrânul de la cinematograf. In seara aceasta era 
îmbrăcat cu o pereche de bermude roz şi lăbărţate, ciorapi 
albi ce-i urcau pe gambele uscate până sub genunchi şi 
sandale precum cele purtate în vechime de lisus. Andi îşi 
zise că aşa ar fi trebuit să arate Tataia Walton“ după doi ani 
petrecuţi într-un lagăr de concentrare. Îşi ridică mâinile, iar 
ceilalţi le ridicară şi ei. În lumina încrucişată a farurilor 
păreau un lanţ de figurine decupate din hârtie. 

— Noi suntem Clanul Legitim, spuse el. 

Vocea ieşită din pieptul acela scofâlcit nu tremura câtuşi 
de puţin: era vocea profundă şi sonoră a unui bărbat cu 
mult mai tânăr şi mai puternic. 

— Noi suntem Clanul Legitim, repetară ceilalţi. Ce a fost 
legat nu mai poate fi dezlegat. 

— lat-o pe femeia aceasta, continuă Taica Flick. Ni se va 
alătura ea nouă? lşi va lega ea viaţa de a noastră şi va 
deveni una cu noi? 

— Spune că da, o îndemnă Rose. 

— D-da, bâigui Andi. 

Parcă nu-i mai bătea inima; îi vibra ca un cablu de înaltă 
tensiune. 

Rose deschise valva canistrei. Se auzi un oftat mâhnit şi 
dinăuntru ţâşni un norişor mic de picuri argintii care, în loc 
să se risipească în adierea blândă a serii, rămase deasupra 
canistrei până când Rose se aplecă, îşi strânse buzele 
acelea fascinante de culoare roz-corai şi suflă uşor înspre 
el. Ceaţa argintie - cumva asemănătoare cu bulele din 


Personaj din serialul american „The Waltons” („Familia Walton”), 
difuzat în anii şaptezeci (n.tr.). 


— 38 — 


benzile desenate în care sunt trecute dialogurile 
personajelor, deşi aici nu se vedea niciun cuvânt - pluti 
alene până ajunse deasupra chipului ridicat şi ochilor miraţi 
ai lui Andi. 

— Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri, 
declară ritos Taica Flick. 

— Sabhatha hanti, răspunseră ceilalţi. 

Ceaţa începu să coboare foarte încet. 

— Noi suntem aleşii. 

— Lodsam hanti. 

— Inspiră adânc, zise Rose şi o sărută uşor pe obraz. Ne 
vedem pe partea cealaltă. 

Poate. 

— Noi suntem norociţii sorții. 

— Cahanna risone hanti. 

Şi apoi cu toţii într-un glas: 

— Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim... 

Dar Andi nu-i mai auzea. Ceaţa argintie i se aşezase pe 
faţă şi era rece, era foarte rece. Când inspiră, aceasta 
parcă prinse viaţă, o viaţă ciudată şi întunecată, şi începu 
să urle înăuntrul ei. Un copil din ceaţă - nu-şi dădea seama 
dacă era băiat sau fată - se zbătea să scape de acolo, dar îl 
împiedica cineva. Il împiedica Rose, iar ceilalţi stăteau 
strânşi în jur (ca legaţi între ei), luminând cu zeci de 
lanterne o crimă ce se petrecea cu încetinitorul. 

Andi vru să sară din şezlong, dar nu mai avea trup cu 
care să poată sări. Trupul îi dispăruse. lar în locul lui nu mai 
rămăsese decât o durere nesfârşită în formă de om. 
Durerea copilului care murea. Durerea ei. 

Accept-o. 

Gândul acesta era aidoma unei comprese răcoroase 
aşezate pe rana fierbinte care era trupul ei. 

Doar aşa poți trece dincolo. 

Nu pot. De durerea asta am fugit toată viața mea. 

Poate că da, dar nu mai ai unde să fugi acum. Accept-o. 
Înghite-o. la abur ori vei muri. 


E n pee 


8 


Cu mâinile ridicate, Legitimii scandau vorbele acelea 
străvechi: sabbatha hanti, lodsam hanti, cahanna risone 
hanti. Sub ochii lor bluza lui Andi Steiner se turti acolo unde 
cu câteva clipe înainte fuseseră sânii, iar fusta se strânse 
ca o gură supărată. Sub ochii lor chipul ei se transformă în 
sticlă lăptoasă. Doar ochii îi mai rămăseseră, ca două 
baloane mici, agăţate de firişoarele delicate ale nervilor. 

Vor dispărea şi ei, îşi spuse Nuc. Nu-i destul de puternică. 
Am crezut că e, dar m-am înşelat. Poate că se va întoarce o 
dată sau de două ori, dar după aia i se va încheia ciclul. Şi 
din ea nu vor mai rămâne decât hainele. 

Incercă să se gândească la propria Transformare, dar nu- 
şi mai aminti decât că fusese lună plină şi că nu fuseseră 
faruri, ci un foc de tabără. Un foc în aer liber, nechezatul 
cailor... şi durerea. Dar chiar se poate să-ţi aduci aminte 
durerea? Nu credea că ar fi posibil. Sigur, ştiai că existase, 
ştiai că suferiseşi, dar nu era acelaşi lucru. 

Chipul lui Andi apăru din nou, la fel cum apare chipul 
unei stafii deasupra mesei unui medium. Pieptul bluzei se 
înfoie, fusta i se bombă atunci când reveniră pe lume 
şoldurile şi coapsele. Urlă de durere. 

— Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri, 
se scanda în lumina încrucişată a farurilor de la rulote. 
Sabbatha hanti. Noi suntem aleşii, lodsam hanti. Noi 
suntem norociții sorții, cahanna risone hanti. 

Şi tot aşa până se va fi terminat totul. Într-un fel sau în 
altul. Nu va mai dura mult. 

Andi începu din nou să dispară. Carnea îi deveni sticloasă 
şi tulbure, dezvăluind vederii scheletul şi rânjetul osos al 
craniului. În rânjetul acela luceau câteva plombe argintii. 
Ochii cei fără de trup se roteau sălbatici în orbite ce nu mai 
erau acolo. Urla în continuare, doar că acum vocea îi era 
înăbuşită şi se auzea ca de la mare depărtare. 


40 


9 


Rose îşi imagină că avea să abandoneze lupta. Aşa se 
întâmpla de obicei în faţa unei dureri prea greu de suportat. 
Dar fătuca asta era incredibil de tenace. Se întrupă din nou, 
rotindu-se şi urlând mereu. Mâini de-abia renăscute le 
cuprinseră pe cele ale lui Rose cu o forţă nebună. Aproape 
nesesizând durerea, Rose se aplecă spre tânără. 

— Ştiu ce vrei, păpuşă. Intoarce-te cu totul şi ai să capeţi. 

Se aplecă şi mai mult şi mângâie cu limba buza 
superioară a lui Andi, până când se transformă din nou în 
ceaţă. Dar ochii rămaseră aţintiţi asupra ochilor lui Rose. 

— Sabbatha hanti, se scanda. Lodsam hanti. Cahanna 
risone hanti. 

Andi se întorcea. Mai întâi i se contură faţa în jurul ochilor 
acelora holbaţi, plini de durere. Apoi trupul. O clipă Rose 
putu să vadă oasele braţelor, oasele degetelor care-i 
strângeau mâna. Şi imediat toate se acoperiră din nou cu 
carne. 

Rose o sărută iarăşi. Şi, cu toată durerea, Andi îi întoarse 
sărutul. Rose îşi suflă propria-i esenţă pe gâtul mai tinerei 
femei. 

O vreau. Şi eu capăt mereu ce vreau. 

Andi începu iarăşi să se stingă, dar Rose o simţea cum se 
împotriveşte. O simţea cum începe să domine. Cum se 
hrăneşte din forţa aceea vie pe care i-o suflase pe gât şi în 
plămâni. 

O simţea cum înghite abur pentru prima oară. 


10 


Cea mai nouă membră a Clanului Legitim îşi petrecu 
noaptea în patul lui Rose O'Hara. Şi, pentru prima dată în 
viaţă, află că sexul înseamnă şi altceva pe lângă repulsie şi 
durere. O ustura rău gâtul de la atâtea urlete, dar urlă din 
nou când întregul trup îi fu inundat de această nouă 
senzaţie - plăcere pe măsura durerii din timpul 
Transformării. 


e] 


— Ţipă cât vrei, îi zise Rose privind-o dintre coapsele ei. 
Au mai auzit ţipete din astea. Şi bune, şi rele. 

— Sexul e aşa pentru toată lumea? 

Şi dacă este, cât de mult a pierdut! Cât de mult i-a furat 
nemernicul acela care îi fusese tată! Şi oamenii ziceau că 
ea e hoaţă! 

— Aşa este pentru noi după ce înghiţim abur, spuse 
Rose. Atât trebuie să ştii. 

Îşi lăsă capul în jos şi se reapucă de treabă. 


11 


Aproape de miezul nopţii, Charlie Jeton şi Baba Bolşevica 
stăteau pe treapta de jos a autorulotei lui Charlie, împărțind 
o ţigară cu marijuana şi uitându-se la lună. Alte strigăte 
veniră dinspre EarthCruiser-ul lui Rose. 

Charlie şi Baba se priviră şi rânjiră larg. 

— Cuiva îi cam place, remarcă Baba. 

— Păi, cum să nu-i placă? zise şi Charlie. 


12 


Andi se trezi odată cu prima rază a zorilor. Adormise cu 
capul sprijinit pe perna moale a sânilor lui Rose. Se simţea 
cu totul alta. Nu se simţea deloc altfel. Ridică privirea şi o 
văzu pe Rose cum se uită la ea cu ochii aceia extraordinari. 

— M-ai salvat, spuse Andi. M-ai adus înapoi. 

— N-aş fi putut s-o fac de una singură. Tu ai vrut să te 
întorci. 

În mai multe privințe, păpuşă. 

— Dar nu mai putem să facem... ce am făcut după aceea. 
Nu-i aşa? 

Rose surâse, clătinând din cap. 

— Nu. Dar aşa e bine. Sunt anumite experienţe ce nu au 
cum să fie depăşite. În plus, astăzi se întoarce bărbatul 
meu. 

— Cum îl cheamă? 

— Răspunde la numele de Henry Rothman, dar ăsta-i un 


MERE ip 


nume pe care îl folosesc doar mocofanii. Numele lui Legitim 
este Tata Cioară. 

— ÎI iubeşti? ÎI iubeşti, nu-i aşa? 

Rose zâmbi din nou, o trase mai aproape şi o sărută. Dar 
nu-i răspunse. 

— Rose? 

— Poftim? 

— Mai sunt... mai sunt om? 

Rose îi răspunse cu aceleaşi cuvinte folosite odinioară de 
Dick Halloran cu micuțul Danny Torrance şi pe acelaşi ton 
rece. 

— Contează? : 

Andi îşi dădu seama că nu conta câtuşi de puţin. Işi dădu 
seama că ajunsese acasă. 


E o E 


MAMI 


1 


Multe vise urâte şi dezlânate - cineva care rotea un 
ciocan, fugărindu-l pe coridoare fără sfârşit; un ascensor 
care mergea singur; garduri vii tăiate în forme de animale, 
care prindeau viaţă şi îl atacau - şi în cele din urmă un 
gând limpede: Aș vrea să mor. 

Dan Torrance deschise ochii. Razele soarelui parcă îi 
străpunseră capul aflat în suferinţă maximă, amenințând 
să-i mistuie creierul. Da, aceasta era mahmureala supremă. 
Parcă şi obrajii îi pulsau. Nasul îi era complet înfundat, cu 
excepţia unei deschizături ca făcută de vârful unui ac din 
nara stângă prin care reuşea să intre un firicel de aer. 
Stânga? Ba nu, dreapta. Da, parcă nara dreaptă era. Sigur, 
putea să respire pe gură, dar gura îi era năpădită de gustul 
scârbos de whisky combinat cu ţigări. Stomacul îi era o 
minge de plumb, plin cu tot felul de chestii care nu aveau 
ce căuta acolo. Burdihanul cu tâmpenii din dimineaţa de 
după - aşa descrisese un vechi amic de pahar senzaţia 
aceasta dezgustătoare. 

Sforăieli puternice alături de el. Dan întoarse capul, în 
ciuda protestelor vehemente ale gâtului şi a altui fulger de 
durere fioroasă ce-i perforă tâmpla. Deschise iarăşi ochii, 
dar mai puţin de această dată; vă rog, nu suport soarele ăla 
arzător! Nu încă! Descoperi că stă întins pe o saltea goală, 
pusă direct pe o duşumea la fel de goală. O femeie - goală 
şi ea - dormea răstignită pe spate. Dan se uită în jos şi 
observă că şi el era gol puşcă. 

O cheamă... Dolores? Ba nu. Debbie? Cam aşa ceva, dar 
nu tocmai... 

Deenie. Aşa o chema: Deenie. O cunoscuse într-un bar 
care se chema Calea Lactee şi toată povestea fusese destul 
de ilară până în momentul în care... 


— 44 — 


În care ce? Nu-şi aducea aminte şi o singură privire la 
mâinile sale - ambele umflate şi cu încheieturile zgâriate 
zdravăn la degetele de la dreapta - îl făcu să-şi dorească să 
nici nu-şi aducă vreodată aminte. În fond, ce importanţă ar 
fi avut? Scenariul era mereu acelaşi. Se îmbăta, cineva 
zicea ceva ce lui nu-i convenea, apoi se dezlănţuiau haosul 
şi carnagiul din bar. Se pare că ţinea un câine rău închis în 
cap. Dacă era treaz, îl putea ţine în lesă. Atunci când bea, 
lesa dispărea cu totul. Într-o bună zi tot am să omor pe 
cineva. Şi, din câte ştia acum, era foarte posibil ca ziua 
aceea să fi fost ieri. 

Hei, Deenie, drăguțica, ia frământă-mi puțulica. 

Chiar rostise el aceste cuvinte? Îi era teribil de teamă că 
da. Începuse să-şi amintească frânturi de cu o seară 
înainte, dar şi frânturile acestea se dovedeau a fi prea mult. 
Jucase biliard. Voise să mărească fricţiunea tacului şi-l 
mâzgălise cu prea multă cretă şi puiul ăla de lele alunecase 
de pe masă şi se rostogolise până la tonomatul care cânta - 
ei, oare ce? - muzică country. Parcă îşi amintea că-l auzise 
pe Joe Diffie. De ce-l dăduse cu atâta cretă? Păi, pentru că 
era beat şi pentru că Deenie stătea atunci chiar în spatele 
lui şi pentru că Deenie drăguţica tocmai ce-i frământase 
puţulica pe sub masă şi acum voia să se dea rotund în faţa 
ei. Se distrau, nu făceau nimic rău. Doar până când 
individul cu şapcă şi cămaşă de cowboy din mătase 
începuse să râdă. Şi asta fusese greşeala lui. 

Haos şi carnagiu. 

Dan îşi duse mâna la gură şi simţi nişte cârnăciori acolo 
unde îi fuseseră buzele cu o după-amiază în urmă, atunci 
când ieşise din spelunca aia unde-şi încasase cecul de 
salariu, devenind mai bogat cu puţin peste cinci sute de 
dolari, pe care îi îndesase în buzunarul din faţă al 
pantalonilor. 

Bine că măcar dinţii sunt... ` 

Stomacul lui scoase o bolboroseală lichidă. In gură îi veni 
o mâzgă amară, cu gust de whisky, pe care o înghiți la loc, 
simțind cum îl arde pe gât. Se rostogoli de pe saltea, se 
ridică cu greu în picioare. Incăperea începu să danseze un 


— 45 — 


tangou lent în jurul lui, ameţindu-l încă şi mai tare. Era 
mahmur, îi plesnea capul, avea burta plină cu tot felul de 
tâmpenii ieftine pe care le vârâse în el probabil pentru a 
amortiza şocul băuturii... şi, uite, tot beat era. 

Îşi culese chiloţii de pe jos şi ieşi din dormitor fără să 
şchiopăteze în adevăratul sens al termenului, dar 
menajându-şi clar piciorul stâng. Işi aducea aminte ca prin 
ceaţă - şi îşi dorea din suflet ca această ceaţă să nu se 
ridice niciodată - că individul cu şapcă şi cămaşă de 
cowboy aruncase cu un scaun în el. Atunci, o luase pe 
Deenie-drăguţica-ia-frământă-mi-puţulica Şi plecaseră 
râzând ca doi descreieraţi. 

Alt flic-flac al stomacului, încheiat acum de o aterizare în 
şpagat. Chestie care declanşă toate mecanismele vomei: 
izul oţetit al ouălor tari dintr-un borcan mare, gustul ars de 
grătar al şoricului, imaginea mormanului de cartofi prăjiţi, 
înecaţi în ketchup, foarte asemănător cu hemoragia nazală. 
Toate rahaturile pe care le băgase în el între pahare. Toate 
frânturile de amintire care se învârteau în jurul lui aidoma 
roții norocului dintr-un concurs televizat al iadului. 

Ce anume am pregătit pentru următorul nostru 
concurent, Johnny? Ce să vezi, Bob, avem un platou imens 
cu SARDINE ÎN ULEI! 

Baia se afla în capătul unui holişor îngust. Uşa era 
deschisă, colacul WC-ului ridicat. Dan se repezi într-acolo, 
se prăvăli în genunchi şi vomită cu putere o zeamă galben- 
maronie direct peste rahatul care plutea în budă. Îşi feri 
dezgustat privirea, bâjbâi după clapetă, o găsi, o apăsă. 
Apa se revărsă în cascadă, dar nu se auzi şi zgomotul 
specific evacuării. Se uită şi văzu ceva de-a dreptul 
alarmant: rahatul, fără doar şi poate al lui, se ridica spre 
marginea stropită cu urină a vasului de toaletă pe o mare 
de gustări doar pe jumătate digerate. Cu o fracțiune de 
secundă înainte ca WC-ul să dea pe dinafară, desăvârşind, 
astfel, seria de orori deloc ieşite din comun ale acelei 
dimineţi, conducta îşi curăţă gâtlejul şi toată mizeria 
dispăru în canalizare. Dan vomită iarăşi, apoi rămase cu 
spatele lipit de peretele băii şi cu capul în piept, aşteptând 


04 Bre 


ca rezervorul să se umple şi să poată trage din nou apa. 

N-am să mai fac. Jur că n-am să mai fac. Gata cu 
băutura, gata cu barurile, gata cu bătăile. Promisiune 
repetată a suta oară. Ori a mia oară. 

Un lucru era sigur: trebuia să plece cât mai repede din 
oraşul acesta dacă nu voia să dea de belea. O belea cât se 
poate de serioasă, din câte îşi putea da el seama. 

Johnny, ce premiu avem astăzi pentru marele nostru 
câștigător? lată, Bob: DOI ANI DE PÂRNAIE PENTRU ULTRAJ 
ȘI MOLESTARE! 

Şi... publicul din platou îşi iese din minţi de entuziasm. 

Rezervorul tăcuse, semn că zgomotoasa realimentare se 
terminase, întinse mâna să tragă apa peste Dimineaţa de 
După, Partea a Doua, dar se opri brusc, înspăimântat de 
gaura neagră din memoria lui pe termen scurt. Ştia cum îl 
cheamă? Da! Daniel Anthony Torrance. Ştia cum o cheamă 
pe pipiţa care sforăia în camera de alături? Da! Deenie. Nu- 
şi amintea celălalt nume, dar era foarte posibil ca ea să nu 
i-l fi spus. Ştia cum îl cheamă pe actualul preşedinte al 
tării? 

Spre imensa lui groază, nu, nu ştia. Nu în primă instanţă. 
Individul avea o tunsoare demodată în stil Elvis şi cânta la 
saxofon - destul de prost. Dar numele lui... 

Măcar ştii unde eşti? 

Cleveland? Charleston? Unul din aceste două oraşe. 

Când trase apa, numele preşedintelui îi veni în minte cu 
minunată claritate. Şi nu se afla nici în Cleveland, nici în 
Charleston. Era în oraşul Wilmington, statul Carolina de 
Nord. Lucra ca infirmier la Spitalul Grace of Mary. Sau, mai 
bine zis, lucrase. Venise vremea să plece de acolo. Dacă ar 
ajunge altundeva, într-un loc încărcat cu energii pozitive, 
poate că ar reuşi să se lase de băutură şi să-şi ia viaţa de la 
început. 

Se îndreptă de mijloc şi se uită în oglindă. Nu arăta pe 
cât de rău îşi imaginase. Nasul umflat nu i se părea a fi 
spart. Cruste de sânge închegat îi acopereau buza 
tumefiată. Pe pometele drept avea o vânătaie (se pare că 
individul cu şapcă şi cămaşă de cowboy era stângaci) în 


RE iy AS 


mijlocul căreia se observa amprenta însângerată a unui 
ghiul. Altă vânătaie, mai mare, se întindea pe umărul stâng. 
Parcă îşi aducea aminte că acolo îl lovise un tac de biliard. 

Deschise dulăpiorul sanitar. Prin harababura de tuburi şi 
cutiuţe cu farduri şi medicamente descoperi trei flacoane 
de medicamente date numai pe reţetă. Primul era cu 
Diflucan, prescris în mod obişnuit pentru candidoză. Drept 
pentru care Dan se bucură nespus că era circumcis. Al 
doilea era de Darvon Comp 65. Înăuntru mai erau vreo şase 
tablete din acest analgezic. Luă trei, gândindu-se că-i vor fi 
de folos mai târziu. Pe ultima etichetă scria Fioricet, iar 
sticluţa cu barbiturice era - slavă Domnului - aproape plină. 
Înghiţi trei capsule cu apă rece direct de la robinet. Migrena 
i se accentuă atunci când se aplecă peste chiuvetă, dar ştia 
că nu peste multă vreme i se va mai ostoi cât de cât. 
Fioricetul, recomandat în cazuri de migrene şi de nevralgii, 
lua mahmureala cu mâna. Mă rog... aproape. 

Vru să închidă dulăpiorul, dar se opri şi se uită mai bine 
înăuntru. Cotrobăi puţin printre toate mizeriile de acolo. 
Nici urmă de inel vaginal contraceptiv. Poate că-l ţinea în 
geantă. Spera să fie aşa, pentru că el nu avusese niciun 
prezervativ. Dacă o regulase - probabil că da, deşi nu-şi 
amintea sigur -, o făcuse cu puţa despuiată. 

Îşi trase chiloţii şi se târî spre dormitor. Se opri în prag 
câteva secunde, privind lung la femeia care-l adusese în 
casa ei. Braţe şi picioare răscrăcărate, lăsând totul la 
vedere. Azi-noapte i se păruse că seamănă cu o zeiţă a 
Vestului, aşa cum era îmbrăcată cu o fustă strâmtă din 
piele, scurtă până la şezut, sandale din plută, tricou cu 
buricul la stradă şi cercei gitani. Acum îi vedea colacul alb 
şi păstos al „burţii de bere” şi bărbiile gemene. 

Şi mai vedea ceva: nu era realmente femeie. Poate nu 
era minoră (te rog, Doamne, fă să nu fie minoră), dar sigur 
nu avea peste douăzeci de ani, dacă îi împlinise şi pe 
aceştia. Pe un perete, gest înspăimântător de pueril, era 
atârnat un afiş cu trupa KISS, în care Gene Simmons scotea 
flăcări pe gură. Pe un altul era o pisicuţă cu ochi miraţi, 
atârnată de creanga unui copac. REZISTĂ, PĂPUŞICO, te 


— 48 = 


îndemna afişul acesta. 

Trebuia să plece cât mai repede de acolo. 

Hainele le zăceau amestecate la picioarele saltelei. Îşi 
separă tricoul de chiloţeii ei, şi-l trase la iuţeală peste cap, 
îşi puse jeanşii, dar înlemni cu fermoarul doar pe jumătate 
ridicat pentru că îşi dădu seama că buzunarul din stânga- 
faţă era mult mai plat decât cu o zi înainte, când ieşise din 
magherniţa unde-şi încasase cecul de salariu. 

Nu se poate. 

Capul, care începuse să se simtă puţintel mai bine, porni 
să-i pulseze din nou, în ritmul inimii care alerga acum la 
galop. Când îşi vâri mâna în buzunarul cu pricina, nu găsi 
acolo decât o hârtie de zece dolari şi două scobitori, dintre 
care una îi intră sub unghia degetului arătător şi în carnea 
sensibilă de dedesubt. Nici nu băgă de seamă. 

N-am avut cum să bem de cinci sute de dolari. Sub nicio 
formă. Am fi murit de mult dacă am fi băut atâta. 

Portofelul era totuşi la locul lui. Îl scoase, nutrind 
speranţe absurde, împotriva tuturor evidenţelor. Degeaba. 
Probabil că îşi mutase bancnota de zece în buzunarul din 
faţă la un moment dat. Era un loc mai greu accesibil hoţilor 
de buzunare care se găsesc din belşug prin baruri. Bună 
poantă, nu? 

Se uită iarăşi la fata-femeie care sforăia mai departe pe 
saltea şi porni spre ea, intenţionând s-o scuture zdravăn, s- 
o trezească şi s-o întrebe ce mama naibii făcuse cu rahaţii 
ăia de bani ai lui. La nevoie, s-o strângă de gât până s-ar 
trezi. Dar, dacă ea îi furase, la ce l-a mai adus acasă? Și 
oare nu se mai întâmplase şi altceva cu o noapte în urmă? 
Nu cumva au mai avut şi altă păţanie după ce plecaseră din 
barul Calea Lactee? Acum, că i se mai limpezise capul, 
parcă îşi amintea ceva - ca prin ceaţă îşi amintea, dar 
probabil că aşa fusese - că luaseră amândoi un taxi până la 
gară. 

Știu pe cineva care-şi pierde vremea pe acolo, iubițel. 

Chiar aşa îi spusese, sau era doar o plăsmuire a 
imaginaţiei lui. 

Chiar aşa mi-a spus, sunt sigur. Mă aflu în Wilmington, 

— 49 — 


preşedinte este Bill Clinton şi noi ne-am dus la gară. Unde 
era, într-adevăr, un individ. Genul căruia îi place să-şi 
încheie tranzacțiile în buda bărbaților, mai ales când 
clientul are o moacă reamenajată. Când m-a întrebat cine 
m-a supărat, i-am zis... 

— l-am zis să nu-şi vâre nasul unde nu-i fierbe oala, 
murmură Dan. 

La venire, Dan intenţionase să-i cumpere iubiţicii un 
gram, ca s-o facă fericită, doar un gram, nu mai mult, şi 
doar dacă marfa nu era îndoită cu Manitol. O fi fost cocaina 
preferata lui Deenie, dar nu şi a lui. Auzise că i se spune 
„Anacinul bogătanului”, iar el numai bogat nu era. Însă 
tocmai atunci ieşise cineva dintr-o cabină. Un tip care părea 
funcţionar sau afacerist sau negustor, în mână cu o servietă 
care i se lovea de picioare. ŞI, când domnul 
Funcţionar/Afacerist/Negustor se duse să se spele pe mâini 
la chiuvetă, Dan văzuse muştele colcăindu-i pe faţă. 

Muştele morţii. Domnul Funcţionar/Afacerist/Negustor era 
un cadavru viu şi habar n-avea. 

Era convins că, în loc să dea dovadă de cumpătare, se 
aruncase ca nemâncatul. Dar poate că se răzgândise în 
ultima clipă. Nu era deloc imposibil; îşi amintea atât de 
puţin. 

Dar uite că îmi amintesc muştele. 

Da. Muştele şi le aducea aminte. Băutura îi diminuase 
strălucirea; hai să fim serioşi: o lăsase lată, ce mai încolo şi- 
ncoace. Dar nu era deloc convins că muştele acelea ar fi 
avut ceva de-a face cu strălucirea. Apăreau după bunul lor 
plac, indiferent dacă el era treaz sau mangă de beat. 

Gândul lui: Trebuie să plec cât mai repede de aici. 

Gândul lui: Aş vrea să mor. 


2 


Deenie scoase un fornăit uşurel şi se întoarse cu spatele 
la lumina nemiloasă a dimineţii. Nu mai era nimic în cameră 
în afară de salteaua pe care dormiseră ei şi un dulap 
amărât; nici măcar un birouaş luat de la o prăvălie de 


0 


vechituri. Uşa de la dulap era deschisă şi Dan observă acolo 
mare parte din garderoba sărăcăcioasă a lui Deenie strânsă 
în două coşuri din plastic pentru rufe murdare. Cele câteva 
lucruri rămase pe umeraşe păreau a fi haine-de-agăţat- 
prin-baruri. Văzu chiar şi un tricou roşu pe care scria cu 
paiete SEXY GIRL şi o fustă din denim, cu tivul franjurat, aşa 
cum cerea moda. Mai erau acolo două perechi de pantofi 
sport, două perechi de espadrile şi o pereche de sandale cu 
barete şi toc înalt care păreau a striga „treci de mă fute”. 
Dar nu găsi sandalele cu talpă din plută. Şi, evident, nu găsi 
nici adidaşii lui uzaţi acolo. 

Dan nu-şi aducea aminte să-şi fi aruncat încălţările din 
picioare înainte de a intra în dormitor, dar dacă o făcuseră, 
înseamnă că erau pe undeva prin living, despre care îşi 
amintea că-l observase în trecere. Tot acolo trebuie că era 
şi poşeta fetei. Poate că-i dăduse să-i pună la loc sigur 
restul de bani. Puțin, foarte puţin probabil, dar nu cu totul 
imposibil. 

Îşi purtă capul care-i zvâcnea amarnic prin holul cel mic, 
spre ceea ce presupunea el a fi cealaltă încăpere a 
apartamentului. În capătul opus uşii se afla o chicinetă, ale 
cărei dotări constau într-un reşou şi un frigider micuţ, ca de 
cameră de hotel, îndesat sub blatul bufetului. In zona 
livingului se afla o canapea din care se revărsa la greu 
umplutura şi care fusese proptită într-un capăt pe un teanc 
de cărămizi. În faţa ei era un televizor mare, cu ecranul 
crăpat pe mijloc. Crăpătura aceea fusese cârpită cu nişte 
bandă adezivă, care atârna acum într-un colţ. De bandă se 
lipiseră câteva muşte, dintre care una încă se mai zbătea 
să scape de acolo. Dan o privi lung, cu un soi de fascinaţie 
morbidă, spunându-şi (nu pentru prima oară) că ochiul 
mahmurelii are capacitatea stranie de a descoperi cele mai 
hidoase imagini în orice cadru dat. 

Aproape de canapea se afla o măsuţă de cafea, cu o 
scrumieră plină cu mucuri de ţigări, o punguţă cu praf alb şi 
o revistă People pe care era nişte cocaină. Alături, 
desăvârşind tabloul, era şi o bancnotă de un dolar încă 
parţial răsucită. Nu ştia cât de mult trăseseră pe nas, dar, 


5] = 


judecând după cât praf mai rămăsese, îşi putea lua la 
revedere de la cei cinci sute de dolari. 

Futu-i. Nici măcar nu-mi place cocaina. Și cum am putut 
să prizez? De-abia dacă pot să respir. 

Însă ea prizase. El îşi frecase praful de gingii. Începea să- 
şi aducă aminte. Ar fi preferat să nu. Dar era prea târziu. 

Muştele morţii din toaletă, intrând şi ieşind din gura 
domnului Funcţionar/Afacerist/Negustor şi târându-se peste 
corneele lui umede. Domnul Traficant întrebându-l la ce 
mama naibii se holbează. El răspunzând că la nimic, nu 
contează, hai să vedem marfa. Domnul Traficant avea 
suficientă. De obicei aşa se întâmpla. Apoi drumul cu taxiul 
până la ea acasă. Deenie prizând praful întins pe dosul 
palmei, mult prea avidă - mult prea împătimită - ca să mai 
aştepte. Încercând amândoi să cânte „Mr. Roboto”. 

Descoperi sandalele ei şi adidaşii lui marca Reebok chiar 
după uşă, împreună cu alte amintiri inestimabile. Fata nu-şi 
azvârlise sandalele, ci le lăsase să-i cadă de la sine, căci 
cam pe atunci el o apucase zdravăn de fund, iar ea îşi 
încolăcise picioarele în jurul taliei lui. Gâtul ei mirosea a 
parfum, respiraţia - a şoric la grătar. Înfulecaseră o 
grămadă de bucăţi dintr-astea înainte să se apuce de jucat 
biliard. 

Dan îşi puse adidaşii şi se duse în chicinetă, sperând că 
era ceva nes în unicul dulap de acolo. Nu găsi cafea, dar îi 
văzu poşeta pe jos. Parcă şi-o aducea aminte cum o 
aruncase spre canapea şi cum izbucnise în râs atunci când 
aterizase în altă parte. Cam jumătate din prostiile dinăuntru 
se împrăştiaseră pe duşumeaua murdară. Printre ele şi un 
portofel din imitație de piele roşie. Îndesă toate lucrurile 
înapoi în poşetă şi o duse în chicinetă. Deşi era convins că 
bănişorii lui se odihneau acum în buzunarul jeanşilor de 
firmă de pe domnul Traficant, o parte din mintea lui se 
încăpăţâna să creadă că mai rămăsese ceva din ei, pentru 
simplul motiv că îşi dorea tare mult să mai fi rămas. Zece 
dolari îi ajungeau doar pentru trei pahare cu tărie ori două 
baxuri de bere, dar astăzi va avea nevoie de mai mult de 
atât. 


RENI - A 


Scoase portofelul fetei şi-l deschise. Înăuntru erau câteva 
fotografii - două cu Deenie şi un individ care semăna prea 
mult cu ea ca să nu-i fie rudă, două cu Deenie cu un 
bebeluş în braţe, una cu Deenie la balul de absolvire, 
alături de un puşti cu dinţi ca de iepure şi smoching 
albastru, absolut oribil. Compartimentul pentru bancnote 
era umflat. Simţi fiorii speranţei, dar îi trecură repede când 
văzu înăuntru doar un teanc de bonuri de masă. Şi câteva 
bancnote: două de douăzeci şi trei de zece. 

Aştia-s banii mei. Mă rog, ce-a mai rămas din ei. 

Dar ştia că nu era aşa. Niciodată-niciodată-niciodată, în 
niciun caz, în niciun caz, în niciun caz nu ar fi dat leafa lui 
pe o săptămână unei piţipoance turmentate pe care a 
agăţat-o într-un bar. Nu, nu erau banii lui. Erau ai ei. 

Da, bine, dar nu ea avusese ideea cu cocaina? Nu din 
cauza ei era el acuma lefter şi mahmur? 

Nu. Eşti mahmur pentru că eşti alcoolic. Eşti lefter pentru 
că ai văzut muştele morții. 

Poate că da, dar dacă ea nu ar fi insistat să meargă la 
gară şi să cumpere droguri, el nu ar fi văzut muştele 
acelea. 

Poate că are nevoie de cei şaptezeci de dolari ca să-şi ia 
de mâncare. 

Da. Sigur. Un borcan cu unt de arahide şi unul cu gem de 
căpşuni. Şi o pâine pe care să le ungă. Pentru restul avea 
bonurile alea de masă. 

Sau poate că are nevoie de banii ăia pentru chirie. 

Dacă avea nevoie de bani de chirie îşi putea vinde 
televizorul. Poate că i-l va cumpăra chiar furnizorul ei de 
droguri, cu tot cu crăpătură. Şaptezeci de dolari nu aveau 
cum să-i ajungă pentru chiria pe o lună chiar şi pentru o 
cocină ca asta. 

Nu-s banii tăi, amice! Vocea mamei lui, ultima pe care îşi 
dorea s-o audă atunci când era al dracului de mahmur şi 
avea nevoie disperată de un pahar. 

— Du-te naibii, mami. 

Rosti cuvintele cu glas scăzut, dar întru totul sincer. Luă 
banii, îi îndesă în buzunar, puse portmoneul înapoi în 


= 53 = 


poşetă şi se întoarse. 

În spatele lui era un copil. 

Părea să nu aibă mai mult de optsprezece luni. Era 
îmbrăcat cu un tricou cu însemnele echipei de baseball 
Atlanta Braves, care îi ajungea până la genunchi. Cu toate 
acestea, i se vedea pampersul, pentru că era plin şi îi 
atârna până deasupra gleznelor. Inima lui Dan făcu un salt 
mortal în piept, iar capul îi bubui puternic, de parcă însuşi 
Thor ar fi lovit cu ciocanul lui acolo, înăuntru. O clipă fu 
convins că va face un atac cerebral, ori un infarct, ori şi 
una, şi alta. 

Trase adânc aer în piept, apoi îl dădu afară. 

— De unde ai mai apărut şi tu, viteazule? 

— Mami, spuse copilul. 

Chestie care, dintr-un punct de vedere, chiar avea noimă 
- şi Dan apăruse din mami a lui -, dar nu era de prea mare 
folos acum. Printre bubuielile din capul lui începu să-şi facă 
loc o concluzie îngrozitoare pe care nu voia s-o accepte. 

Te-a văzut când ai luat banii. 

Poate, dar nu aceasta era concluzia. Copilul l-a văzut 
când a luat banii. Ei, şi ce? Nici doi ani nu avea ăsta micu’. 
Copiii de vârsta asta acceptau tot ce făceau adulţii fără să 
le pună la îndoială acţiunile. Nu s-ar fi mirat nici dacă ar fi 
văzut-o pe mami a lui mergând pe tavan cu capul în jos şi 
scoțând flăcări prin vârful degetelor. 

— Cum te cheamă, viteazule? 

Vocea îi pulsa în sincron cu bătăile inimii care nu se 
liniştiseră încă. 

— Mami. 

Pe bune? Ce-o să se mai distreze colegii tăi la liceu. 

— Locuieşti alături? Sau la capătul etajului? 

Spune că da. Te rog, spune că da. Pentru că iată 
concluzia: dacă acest copil e al lui Deenie, atunci înseamnă 
că ea s-a dus la agăţat prin baruri şi l-a lăsat singur în 
apartamentul ăsta împuțit. Singur cuc. 

— Mami! 

Puştiul observă cocaina împrăştiată pe măsuţa de cafea 
şi se îndreptă într-acolo hotărât, dar cu paşi nesiguri, 


54 


legănând din fundul îmbibat cu tot felul de chestii al 
pampersului. 

— Bobo! 

— Nu, nu-i bobo, îl contrazise Dan, ştiind că nu are 
dreptate, pentru că exact asta era: bobo pentru nas. 

Fără să-l ia în seamă, puştiul întinse una din mânuţe spre 
praful alb. Şi atunci Dan observă vânătăile. Aidoma celor 
lăsate de o mână furioasă de adult. _ 

Îl apucă pe copil de mijloc şi pe sub picioruşe. Îl ridică de 
lângă masă şi îl duse de acolo (pişul din pampers i se 
scurse printre degete, stropind duşumeaua). O imagine 
fugară, însă dureros de clară, îi trecu prin minte: individul 
acela din poze, ruda lui Deenie, scuturând copilul de umeri, 
lăsându-i pe pielea fină urmele degetelor lui. 

(Ascultă la mine, Tommy, ce n-ai înțeles din ieşi în pizda 
mă-tii de-aici?) 

(Haide, măi, Randy, e doar un copilaş!) 

Şi dispăru. Însă a doua voce, cea care rostise protestele 
acelea anemice, era a lui Deenie; şi Dan pricepu de îndată 
că Randy era fratele ei mai mare. Perfect logic. Nu toţi cei 
care agresează copiii sunt iubiții mamelor. Câteodată se 
mai întâmplă să fie fratele cel mare. Sau unchiul. Sau 

(leşi de-acolo, loază afurisită, ieşi de-acolo şi ia-ti 
doctoria!) chiar bunul şi dragul Tătic. 

Îl duse pe cel mic - Tommy îl chema, Tommy - în 
dormitor. Puştiul îşi văzu mama şi începu să se zbată. 

— Mami! Mami! Mami! 

Dan îl puse jos şi copilul tropăi mărunţel şi hotărât până 
la saltea şi se târî de-a buşilea lângă maică-sa. Se pare că 
Deenie îi simţi prezenţa pentru că întinse o mână şi îl 
strânse la piept. Tricoul cu Braves se ridică, iar Dan observă 
alte vânătăi pe picioarele micuţului. 

Pe frate îl cheamă Randy. Cred că aş putea să dau de el. 

Gând rece şi limpede ca gheaţa din ianuarie. Dacă se uita 
la poza din portofel şi se concentra cum trebuie, ignorând, 
fireşte, tunetele din cap, probabil că ar putea să-l găsească. 
Mai făcuse asemenea lucruri şi înainte. 

l-aş putea face şi lui nişte vânătăi. Şi i-aş spune că data 


— 55 — 


viitoare am să-l omor. 

Doar că nu avea să mai fie o dată viitoare. Wilmington 
era de domeniul trecutului. Nu o va mai revedea niciodată 
pe Deenie şi nici nu va mai călca vreodată în apartamentul 
acesta care puţea a disperare. Nu se va mai gândi niciodată 
la cele întâmplate noaptea trecută ori în dimineaţa asta. 

Acum auzi vocea lui Dick Hallorann. Ba nu, băiețaş. Poate 
că ai cum să închizi creaturile din Overlook în casete, dar 
nu şi amintirile. Asta nu se poate. N-ai cum. Amintirile sunt 
adevăratele fantome. 

Rămase în prag, cu ochii la Deenie şi la băieţelul ei plin 
de vânătăi. Copilaşul adormise şi el; în lumina dimineţii 
amândoi alcătuiau un tablou aproape angelic. 

Numai că ea nu-i înger. Poate că nu ea i-a făcut vânătăile 
alea, dar a plecat să-şi facă de cap şi l-a lăsat singur. Dacă 
tu n-ai fi fost aici când s-a trezit şi a intrat în living... 

Bobo, spusese copilaşul, întinzând mânuţa după praful de 
cocaină. Nu era în regulă. Se impuneau anumite măsuri. 

Da, bine, dar nu-i treaba mea. Cum ar fi să mă duc la 
Protecția Copilului să depun o plângere cu faţa asta? Başca 
duhnind a alcool şi vomă. Ca un cetățean integru care nu 
poate sta cu mâinile în sân în fața unei asemenea situații. 

Ai putea să pui banii înapoi, îi sugeră Wendy. Măcar atâta 
tot poți să faci. 

Şi aproape că o făcu. Pe bune. Scoase banii din buzunar 
şi se duse spre locul unde-i pusese geanta. Probabil că 
plimbarea aceasta i-a fost de folos, pentru că i-a venit o 
idee. 

Dacă tot simţi că trebuie să iei ceva de aici, ia mai bine 
cocaina. Poţi să vinzi ce-a mai rămas din ea pe o sută de 
dolari. Poate chiar două sute, dacă nu-i cumva prea 
compromisă. 

Insă, dacă potenţialul său client va fi un poliţist sub 
acoperire - şi la cât de ghinionist era, chiar aşa va fi -, va 
ajunge la puşcărie. Unde s-ar putea să fie acuzat şi pentru 
tâmpeniile pe care le făcuse azi-noapte în barul Calea 
Lactee. Banii erau cu mult mai siguri. Şaptezeci de dolari cu 
totul. 


O să-i împart, hotărî el. Patruzeci pentru ea şi treizeci 
pentru mine. 

Numai că treizeci nu prea aveau la ce să-i folosească. În 
fond, ea mai avea şi bonurile de masă - un teanc atât de 
gros că i-ar fi stat în gât şi unui cal. Cu astea putea să 
cumpere de mâncare copilului. 

Luă punga cu cocaină şi revista mânjită şi le puse pe 
blatul din chicinetă, unde copilul nu putea ajunge. Luă 
buretele de vase descoperit în chiuvetă şi curăţă bine cu el 
măsuţa. Spunându-şi în tot acest timp că, dacă ea ar ieşi 
acum buimacă de somn din dormitor, i-ar da banii ăia 
afurisiţi înapoi. Spunându-şi în tot acest timp că, dacă ar 
continua să tragă aghioase, înseamnă că merită cu 
prisosinţă ce i se întâmplă. 

Deenie n-a ieşit din dormitor. Deenie a continuat să tragă 
aghioase. 

Dan isprăvi de şters măsuţa, aruncă buretele înapoi în 
chiuvetă şi se gândi în treacăt dacă nu ar fi fost bine să-i 
lase un bilet. Dar ce să-i scrie? Să ai mai multă grijă de 
copilul tău şi, apropo, să ştii că ţi-am luat banii? 

Bine, fără bilet. 

Plecă cu banii în buzunarul stâng din faţă, având grijă să 
nu trântească uşa în urma lui. Işi spuse că dă dovadă de 
grijă pentru locatarii dinăuntru. 


3 


În jurul prânzului - când migrena devenise de domeniul 
trecutului mulțumită  Fioricet-ului lui Deenie şi unui 
analgezic Darvon - se apropie de o prăvălie pe a cărei firmă 
scria Golden's Discount Liquors & Import Beers. Se afla în 
zona veche a oraşului, unde clădirile erau din cărămidă, 
trotuarele erau în mare măsură pustii, iar casele de amanet 
(etalând fiecare în vitrină colecţii de-a dreptul admirabile de 
brice) erau numeroase. Avusese de gând să intre în 
prăvălie şi să-şi cumpere o sticlă foarte mare din cel mai 
ieftin whisky, dar se răzgândi observând ce se afla în pragul 
magazinului.  Căruciorul unui boschetar, plin vârf cu 


SJE 


obişnuitul talmeş-balmeş bizar de boarfe. Boschetarul cu 
pricina se afla înăuntru, discutând aprins cu vânzătorul. In 
vârful căruţului era o pătură făcută sul şi legată cu sfoară. 
Dan observă vreo două pete, dar, una peste alta, nu arăta 
prea rău. Plecă iute de acolo cu ea sub braţ. In comparaţie 
cu cei şaptezeci de dolari luaţi de la o mamă singură care 
avea o problemă cu drogurile, furtul covoraşului fermecat al 
unui boschetar era un spanac cu totul neînsemnat. Şi poate 
tocmai din această cauză şi el se simţea mai mărunt şi mai 
neînsemnat decât se simţise vreodată. 

lată-mă-s, Incredibilul Om care se Micşorează?, îşi spuse 
el grăbindu-se cu prada sub braţ. Dacă mai fur câteva 
lucruri, o să dispar cu totul şi cu totul. 

Se aştepta să fie urmărit de croncănelile ofensate ale 
boschetarului - cu cât erau mai atinşi la mansardă, cu atât 
croncăneau mai sonor -, dar nu se auzi nimic. Incă un colţ 
de stradă şi se va putea felicita că a scăpat basma curată. 

Dan trecu de colţul acela şi se felicită. 


4 


Seara îl găsi la gura unui canal de scurgere de pe malul 
râului Cape Fear, sub Podul Memorial. Avea o cameră unde 
să se ducă, însă exista problema minoră a acumulării 
datoriilor la plata chiriei, pe care promisese că le va plăti 
încă de ieri, nu mai târziu de ora 5 p.m. Şi asta nu era totul. 
Dacă se întorcea acolo, poate că va fi invitat să viziteze o 
anumită clădire publică, cu aspect de fortăreață, de pe 
strada Bess, unde va trebui să răspundă întrebărilor 
referitoare la o anumită altercaţie dintr-un anumit bar. Una 
peste alta, i se părea mult mai sigur să se ţină deoparte. 

In centru era un adăpost care se numea Casa Speranţei 
(şi pe care locatarii îl numeau, absolut firesc, „Casa 
Disperării”), dar Dan nu avea nici cea mai mică intenţie să 
se ducă acolo. Sigur, căpătai un pat şi nu trebuia să plăteşti 
nimic, dar ţi se confisca băutura. Wilmington era plin de 


5 În original The /ncredible Shrinking Man, titlul unui film SF din 1957, 
ecranizare a romanului lui Richard Matheson (n.tr.). 


= BB 


hoteluri şi moteluri ieftine, unde nu-i pasă nimănui ce bei, 
ce tragi pe nas sau ce-ţi bagi în venă, dar de ce să-ți 
iroseşti bănişorii de băutură pe un pat şi un acoperiş când 
vremea e caldă şi nu-i niciun nor pe cer? Se va îngriji să 
aibă un acoperiş deasupra capului mai încolo, când o va 
apuca spre nord. Grija lui de acum era cum să-şi 
recupereze lucruşoarele din camera de pe strada Burney 
fără să-l observe proprietăreasa. 

Luna se ridica încet deasupra râului. Pătura era întinsă în 
spatele lui. Curând se va culca pe ea, şi-o va înfăşură în 
jurul corpului şi va dormi. Era suficient de beat cât să-şi 
închipuie că e fericit. Sigur, fuseseră dificile şi decolarea, şi 
luarea în altitudine; dar acum toate turbulenţele 
rămăseseră în urmă. Bănuia că nu duce ceea ce onorabila 
Americă ar fi numit o viaţă exemplară, dar, pentru moment, 
totul era în regulă. Avea o sticlă de Old Sun (cumpărată 
dintr-un magazin situat la o distanţă precaută de Golden's 
Discount) şi o jumătate de sandvici mare cu de toate pe 
care intenţiona să-l mănânce la micul dejun. Viitorul părea 
destul de tulbure, dar în seara aceasta cerul era senin şi 
luminat de lună. Totul era exact aşa cum trebuie să fie. 

(Bobo) 

Pe neaşteptate copilul apăru lângă el. Tommy. Chiar 
alături. Uite-l. Se întinde după praful de cocaină de pe 
măsuţă. Are vânătăi pe braţ. Şi ochi albaştri. 

(Bobo) 

Văzu toate detaliile cu o claritate dureroasă care nu avea 
nicio legătură cu strălucirea. Văzu chiar mai multe. Deenie 
sforăind, culcată pe spate. Portofelul din imitație de piele 
roşie. Teancul gros de bonuri de masă pe care erau tipărite 
cuvintele MINISTERUL AGRICULTURII S.U.A. Banii. Şaptezeci 
de dolari. Pe care îi furase el. 

Gândeşte-te la lună. La cât de liniştit se ridică ea 
deasupra apei. 

Se gândi o vreme. Dar apoi o văzu iar pe Deenie întinsă 
pe spate, văzu iar portofelul din imitație de piele roşie, 
teancul de bonuri de masă, ghemotocul jalnic de bancnote 
(cheltuite deja în mare parte). Şi cel mai clar văzu cum 


copilul întinde mâna spre praful alb. Şi mâna lui semăna cu 
o stea de mare. 

Bobo, spuse el. 

Mami, spuse el. 

Dan învățase un truc prin care putea să-şi dozeze 
băutura. Astfel, whisky-ul dura mai mult, beţia era mai 
moderată, mahmureala mai uşor de suportat. Dar erau dăţi 
când nu reuşea să-şi dozeze paharele. Şi atunci se 
întâmplau nevrute. Ca în urmă cu o noapte, în barul Calea 
Lactee. Atunci fusese mai mult sau mai puţin o scăpare. 
Acum termină cu bună intenţie toată sticla din doar patru 
înghiţituri lungi. Mintea este o tablă. Pileala este buretele. 

Se culcă şi-şi trase marginile păturii furate peste el. 
Aşteptă uitarea... şi uitarea veni, dar mai întâi veni Tommy. 
Tricou cu Atlanta Braves. Pampers plin şi umflat. Ochi 
albaştri, braţ învineţit, mână ca o stea de mare. 

Bobo. Mami. 

N-am să vorbesc niciodată despre asta, îşi promise el. Cu 
nimeni. Niciodată. 

Şi pe când luna se ridica peste Wilmington, statul 
Carolina de Nord, Dan Torrance căzu în nesimţire. Au fost 
câteva vise despre Overlook, pe care însă nu şi le mai 
aminti la trezire. Nu-şi aminti decât ochii albaştri, braţul 
învineţit, mâna ca o stea de mare. 

Reuşi să-şi recupereze lucrurile şi porni spre nord, 
oprindu-se mai întâi în capătul statului New York, apoi în 
Massachusetts. Trecură doi ani. Uneori ajuta oameni, 
îndeosebi oameni bătrâni. Avea el un talent anume. În prea 
numeroasele nopţi de beţie, adormea cu gândul la copil şi 
tot cu gândul la el se trezea în dimineţile mahmure de 
după. La copil se gândea când îşi promitea să se lase de 
băutură. Poate săptămâna viitoare; cu siguranţă luna 
viitoare. Copilul. Ochii. Braţul. Mâna întinsă semănând cu o 
stea de mare. 

Bobo. 

Mami. 


PARTEA ÎNTÂI 


ABRA 


Sbi 


BUN VENIT ÎN ORĂŞELUL LILIPUT 
1 


După episodul din Wilmington încetă să mai bea în 
fiecare zi. 

Trecea o săptămână, uneori chiar două, fără să înghită 
nimic mai tare decât sucuri dietetice. Şi în zilele alea se 
deştepta dimineaţa fără să mai aibă capul mare, ceea ce 
era bine. Dar se deştepta şi cu gâtlejul uscat şi simțindu-se 
nefericit - şi tânjind -, iar asta nu mai era aşa de bine. Apoi 
venea o seară. Sau un weekend. Uneori declanşatorul se 
întâmpla să fie o reclamă de la televizor la berea Budwiser 
- tineri cu chipurile proaspete, abdomenele plate, în faţa 
unor sticle reci de bere după un meci de volei pe cinste. 
Alteori reclama era cu două femei care beau un pahar după 
orele de program într-o cafenea micuță şi drăguță în aer 
liber, cu nume franțuzesc şi plante agăţătoare. lar băuturile 
sunt din acelea care se servesc cu umbreluţe mititele în 
pahar. Sau declanşatorul putea fi chiar şi un cântec auzit la 
radio. Odată fusese „Mr. Roboto” al celor de la Styx. Atunci 
când era treaz, era treaz mie-n sută. Atunci când bea, se 
făcea mangă. Dacă se trezea lângă vreo femeie, îşi amintea 
invariabil de Deenie şi de puştiul cu logo-ul echipei Braves 
pe tricou. Îşi amintea de cei şaptezeci de dolari. Îşi amintea 
chiar şi de pătura furată, pe care o abandonase în rigolă. 
Poate tot acolo era. Mucegăită la maximum. 

Uneori se îmbăta şi lipsea de la muncă. ÎI mai ţineau o 
vreme - era priceput la ceea ce făcea -, dar întotdeauna 
venea o zi. lar când ziua aceea venea, le spunea 
mulţumesc foarte frumos şi se urca într-un autobuz. Şi 
Wilmington devenea Albany, iar Albany devenea Utica. 
Utica devenea New Plaz. New Plaz devenea Sturbridge, 
unde s-a îmbătat la un concert de muzică folk în aer liber şi 


= 62 


s-a trezit a doua zi în puşcărie cu încheietura mâinii 
fracturată. A urmat Weston, apoi un sanatoriu din Marta's 
Vineyard şi, ce să vezi, slujba aia n-a durat prea mult, căci 
în a treia zi asistenta-şefă l-a prins mirosind a băutură. Prin 
urmare, pa, pa, pa, nasol de tine. Odată drumul său se 
intersectase cu cel al Clanului Legitim, dar nu-şi dăduse 
seama. Nu-şi dăduse seama în partea de sus a minţit sale, 
pentru că mai jos - în partea aceea care strălucea - simţise 
ceva. Un miros, foarte slab, dar şi foarte neplăcut, ca de 
cauciuc ars în locul unde s-a petrecut un accident de 
maşină. 

Din Martha's Vineyard a luat iarăşi autobuzul spre 
Newburyport. Acolo a găsit de lucru într-un cămin de genul 
„Ni se cam rupe” pentru veteranii din armată, loc unde 
bătrânii soldaţi în scaune cu rotile erau adesea abandonaţi 
în faţa cabinetelor de consultaţii până când li se umpleau 
pungile pentru urină şi dădeau pe dinafară. Mizerabil loc 
pentru pacienţi, niţeluş mai bun pentru rataţii ca el. lar Dan 
şi alţi câţiva angajaţi se purtau cât de bine erau în stare cu 
cătanele acelea bătrâne. Ba chiar i-a ajutat pe vreo doi să 
treacă dincolo când le-a venit vremea. A rămas aici până 
când Preşedintele Saxofonist? i-a predat cheile de la Casa 
Albă Preşedintelui Văcar.” 

Dan s-a trotilat în câteva nopţi în Newburyport, dar 
întotdeauna având grijă să aibă liber a doua zi, aşa că, din 
punctul acesta de vedere, totul a fost în regulă. După unul 
din mini-chefurile astea, s-a trezit spunându-şi bine măcar 
că n-am luat şi bonurile de masă. lar gândul acesta aduse 
cu sine vechea halucinație cu concursul: 

Îmi pare rău, Deenie, ai pierdut, dar nimeni nu pleacă de 
la noi cu mâna goală. Ce avem pentru ea, Johnny? 

Fii atent, Bob, Deenie nu a câştigat niciun ban, dar 
pleacă acasă cu un joc nou-nouţ, câteva grame de cocaină 
şi un teanc dolofan de BONURI DE MASA! 

A reuşit să stea o lună întreagă fără să bea, închipuindu- 
şi că era un soi mai trăsnit de penitenţă. De mai multe ori s- 


€ Bill Clinton (n.tr.). 
7 George W. Bush (n.tr.). 


22103 


a gândit că, dacă ar fi avut adresa lui Deenie, i-ar fi trimis 
de multă vreme blestemaţii ăia de şaptezeci de dolari. l-ar 
fi trimis de două ori mai mult dacă asta ar fi pus capăt 
amintirilor despre copilul cu tricou Beavers şi cu vânătăi pe 
mână. Dar nu avea adresa, aşa că, în loc să trimită banii, s- 
a ţinut treaz. S-a autoflagelat. 

Apoi, într-una din seri, a trecut pe lângă un local pe nume 
„Adăpostul pescarului” şi prin geam observă o blondă 
arătoasă la bar. Avea o fustiţă ecosez scurtă-scurtă şi părea 
că se simte tare singură şi el intră în cârciumă şi se dovedi 
că blonda era proaspăt divorțată şi, uau, ce nasol, poate că 
ar fi de acord să-i ţină de urât, şi trei zile după noaptea cu 
pricina s-a trezit iarăşi cu aceeaşi gaură neagră în memorie. 
S-a întors la căminul veteranilor, unde treaba lui era să 
spele duşumelele şi să schimbe becurile, sperând că va 
avea noroc, dar n-ai să vezi. Centrul „ni se cam rupe” nu 
însemna totuşi „ni se rupe de tot”, pe aproape, dar nu 
întocmai. Şi a plecat de acolo cu cele câteva lucruşoare pe 
care le avea în dulap, amintindu-şi un vers dintr-un cântec 
al lui Bobcat Goldthwait: „Slujba mea era la locul ei, doar că 
era a altcuiva.” Şi s-a urcat într-un alt autobuz, de data 
aceasta cu destinaţia New Hampshire. Insă, înainte să se 
urce, şi-a cumpărat un recipient din sticlă plin cu lichid 
dătător de beţie. 

Tot drumul a stat în spate, pe locul de lângă toaletă, cel 
căruia el îi zicea Locul pentru Persoane în Stare de 
Ebrietate. Experienţa îl învățase că, dacă ai de gând să te 
faci muci în timpul drumului, acela era scaunul cel mai bun. 
Vâri mâna în punga din hârtie, desfăcu dopul recipientului 
din sticlă plin cu lichid dătător de beţie şi adulmecă aroma 
maronie. Mirosul acela putea vorbi, chiar dacă nu avea de 
spus decât un singur lucru: Bună, prieten vechi. 

Îşi aminti: Bobo. 

Îşi aminti: Mami. 

Se gândi că Tommy merge deja la şcoală. Presupunând 
că bunul şi dragul de unchi Randy nu-l omorâse până acum. 

Îşi spuse: Numai tu poți să-ți pui frână. 

Mai avusese şi înainte gândul acesta, numai că acum îi 


— 64 — 


urmă unul nou: Nu trebuie să trăieşti aşa dacă nu vrei. Poţi, 
sigur că da... dar nu trebuie. 

Vocea aceasta era atât de stranie, atât de diferită de 
vocile din dialogurile lui interioare, încât la început îşi 
închipui că recepționează vocea altcuiva - o putea face, 
deşi numai rareori răscolea nepoftit gândurile celorlalţi. 
Invăţase cum să le închidă şi să nu le mai audă. Cu toate 
acestea, ridică ochii spre intervalul dintre scaune, aproape 
convins că va vedea cum cineva îl ţintuieşte cu privirea. 
Dar nu, nu se uita nimeni. Toţi călătorii ori dormeau, ori 
discutau cu tovarăşul de drum, ori se uitau pe geam la ziua 
cenuşie de New England. 

Nu trebuie să trăieşti aşa dacă nu vrei! 

Măcar de-ar fi adevărat. Cu toate acestea, înşurubă la loc 
dopul sticlei şi o puse pe scaunul de alături. De două ori o 
luă în mână. Prima dată o puse la loc. A doua oară vâri iar 
mâna în pungă şi desfăcu din nou dopul, dar chiar atunci 
autobuzul opri pentru masă, imediat după intrarea în New 
Hampshire. Dan intră în Burger King împreună cu ceilalţi 
pasageri, oprindu-se doar atât cât să arunce punga din 
hârtie într-o pubelă verde pe care erau tipărite cuvintele 
DACĂ NU-ŢI MAI TREBUIE, ARUNCĂ AICI. 

Ce bine ar fi, îşi spuse Dan, auzind zornăitul sticlei. O, 
Doamne, ce bine ar fi! 


2 


O oră şi jumătate mai târziu, autobuzul trecu pe lângă un 
semn pe care scria BINE AŢI VENIT ÎN FRAZIER, UNDE AVEM 
UN REZON LA FIECARE SEZON! Şi dedesubt: LOCUL UNDE 
SE AFLĂ ORĂŞELUL LILIPUT! 

Autobuzul opri în faţa Centrului Comunitar Frazier ca să 
ia pasageri. Şi chiar atunci Tony începu să vorbească de pe 
locul gol de lângă Dan, unde călătorise sticla în prima parte 
a drumului. Dan îi recunoscu imediat vocea, deşi Tony nu 
mai vorbise cu el de ani întregi. 

(aici e locul) 

La fel de bun ca oricare altul, îşi spuse Dan. 


G5 


Îşi luă geanta din pânză din compartimentul pentru 
bagaje şi cobori. Rămase pe trotuar urmărind autobuzul 
care se îndepărta. Spre vest, Munţii Albi fierăstruiau 
orizontul. În toate peregrinările sale încercase, pe cât 
posibil, să evite munţii, mai ales monştrii aceia zimţaţi care 
spărgeau ţara în două. Acum îşi zise: /a te uită, în cele din 
urmă tot la munte am ajuns, aşa cum am ştiut că o să se 
întâmple. Însă aceştia erau munţi mai blajini decât cei care 
încă îi mai populau visele şi credea că se va putea împăca 
cu situaţia, cel puţin o perioadă. Asta doar dacă va reuşi să 
nu se mai gândească la copilul în tricoul cu Atlanta Braves. 
Şi dacă va reuşi să se abţină de la băutură. Pentru că, 
vedeţi voi, vine o vreme când îţi dai seama că nu ajută la 
nimic să te tot mişti încontinuu. Vine o vreme când îţi dai 
seama că te iei cu tine oriunde te-ai duce. 

Prin văzduh dansa o ninsoare uşoară, delicată ca dantela 
unei rochii de mireasă. Observă că magazinele înşirate de-o 
parte şi de alta a străzii principale erau aprovizionate cu 
mărfuri destinate mai ales schiorilor din decembrie şi 
vilegiaturiştilor din iunie. Probabil că prin septembrie şi 
octombrie mai treceau pe acolo şi unii împătimiţi ai culorilor 
de toamnă; însă acum era perioada aceea considerată 
drept primăvară în nordul regiunii New England: cam vreo 
opt săptămâni ţâfnoase, cromate cu frig şi umezeală. Se 
pare că oraşul Frazier nu găsise încă un rezon pentru acest 
sezon, pentru că strada principală - Cranmore Avenue - era 
aproape pustie. 

Dan îşi puse geanta pe umăr şi porni încet spre nord. Se 
opri lângă un gard din fier forjat în spatele căruia se afla un 
conac victorian, cu multe zorzoane, flancat în ambele părţi 
de clădiri mai noi, din cărămidă. Acestea erau conectate de 
casa principală prin galerii acoperite. Conacul avea un 
turnuleţ în stânga, dar nici unul în dreapta, fapt care 
conferea locului un aspect asimetric pe care Dan îl găsi pe 
gustul lui. Ca şi cum bătrâna construcţie i-ar fi spus: Maa, 
aşa e, m-am cam dărâmat. Ce pana mea! Într-o zi o să ţi se 
întâmple şi ție. Începu să zâmbească. Apoi zâmbetul îi muri 
pe buze. 


Tony era la fereastra turnului, privind în jos la el, 
făcându-i cu mâna. Acelaşi semn pe care Dan şi-l amintea 
din copilărie, când Tony îl vizita adesea. Închise ochii. Îi 
deschise. Tony nu mai era acolo. Dar fusese vreodată? Cum 
să fi fost, când fereastra era acoperită cu scânduri? 

Pe panoul de pe peluză stătea scris cu litere aurii pe fond 
de aceeaşi nuanţă de verde ca şi conacul: CAMINUL HELEN 
RIVINGTON. 

E şi o pisică înăuntru, îşi spuse Dan. O pisică cenuşie pe 
care o cheamă Audrey. 

In parte corect, în parte greşit. Era, într-adevăr, o pisică 
acolo şi era cenuşie. Dar era un motan castrat, iar numele 
lui nu era Audrey. 

Dan privi semnul acela multă vreme - suficient de multă 
cât să se despartă norii şi prin ei să treacă o rază biblică de 
lumină -, apoi trecu mai departe. Cu toate că soarele era 
acum destul de puternic cât să facă să scânteieze cromul 
maşinilor parcate câş în faţa sălii polivalente Olympia şi a 
salonului de înfrumusețare Fresh Day Spa, ninsoarea tot 
zburătăcea peste oraş, amintindu-i lui Dan de o vorbă de-a 
mamei sale în timpul unei primăveri identice pe vremea 
când locuiau în Vermont: Dracul îşi bate nevasta. 


3 


La una sau două străzi de azil, Dan se opri iarăşi. Peste 
drum de clădirea primăriei se întindea parcul oraşului 
Frazier. Unul sau două pogoane de pajişte care abia 
începuse să înverzească, o estradă pentru fanfară, un teren 
de softball, unul pavat pentru minibaschet, mese de picnic, 
ba chiar şi un teren de golf. Foarte drăguţ totul, dar pe el îl 
interesa un panou pe care scria: 


VIZITAŢI ORAŞUL LILIPUT 
| „MICA MINUNE” DIN FRAZIER 
ŞI CALATORIŢI CU TRENULEŢUL LILIPUTAN! 


Nu trebuia să fii vreun geniu ca să observi că Oraşul 


= y 


Liliput era o copie în miniatură a centrului oraşului Frazier, 
cu Cranmore Avenue prin mijloc. Se mai aflau acolo şi 
biserica metodistă pe lângă care tocmai ce trecuse, cu turla 
înaltă de doi metri şi un pic în varianta aceasta, şi o 
reproducere a teatrului Music Box de pe Broadway, 
cofetăria Spondulicks Ice Cream, librăria Mountain Books, 
magazinul de galanterie Cămăşi & Alte Chestii, sala de 
expoziţii, tipografia „Caracterele Delicate sunt Specialitatea 
Noastră”. Era şi o copie perfectă, înaltă până la pieptul unui 
om normal, a conacului cu un singur turnuleţ, care 
adăpostea Căminul Helen Rivington, deşi fuseseră omise 
cele două clădiri din cărămidă. Probabil, îşi spuse Dan, 
pentru că erau urâte ca ciuma, mai ales în comparaţie cu 
piesa centrală. 

Dincolo de Oraşul Liliput se afla un tren în miniatură. 
CĂILE FERATE DIN LILIPUT era scris cu vopsea pe vagoanele 
de pasageri, fără îndoială prea mici ca să poată transporta 
pe cineva mai mare decât un ţânc la vârsta primilor paşi. 
Rotocoale de fum ieşeau din coşul unei locomotive roşii 
cam de dimensiunea unei motociclete Honda Gold Wing. Se 
auzea mormăitul motorului diesel. Pe o latură a ei, cu litere 
arhaice imprimate cu foiţă de aur, stătea scris: TRENUL 
HELEN RIVINGTON. Patroana oraşului, presupuse Dan. 
Probabil că prin Frazier se afla undeva şi o stradă care îi 
purta numele. 

Rămase acolo puţină vreme, cu toate că soarele intrase 
iarăşi în nori şi vremea se răcise într-atât încât îşi putea 
vedea aburii respirației. Când era mic, îşi dorise fierbinte un 
trenuleţ electric, dar nu-l căpătase. Şi uite că aici, în Liliput, 
dăduse peste o variantă niţeluş mai mare a visului din 
copilărie, pe care ar fi îndrăgit-o copiii de toate vârstele. 

Îşi mută geanta pe celălalt umăr şi traversă strada. Sigur, 
se simţise tulburat atunci când îl văzuse - şi îl auzise pe 
Tony -, dar acum se bucura că se oprise aici. Poate că 
acesta era locul pe care-l căutase, cel unde va reuşi, în 
sfârşit, să găsească o cale prin care să-şi pună în ordine 
viaţa cea atât de întoarsă pe dos. 

Te iei cu tine oriunde te-ai duce. 


Îmbrânci gândul într-un dulap din minte. La asta se 
pricepea. In dulapul ăla erau tot felul de chestii. 


4 


Locomotiva era acoperită cu un soi de capotă metalică, 
dar el descoperi un taburet sub una din streşinile scunde 
ale Gării Liliput, îl duse lângă tren şi se urcă pe el. In cabina 
mecanicului erau două scaune cu marginile rotunjite, 
îmbrăcate în piele de oaie. Parcă fuseseră recuperate din 
maşina veche a unor asasini plătiţi din Detroit, aşa arătau. 
Şi cabina, şi controalele semănau cu cele dintr-o astfel de 
maşină, cu excepţia unei pârghii de cuplare în forma literei 
Z care ieşea din podea. Capul original al schimbătorului de 
viteze fusese înlocuit cu un craniu rânjit, împodobit cu o 
basma al cărei roşu devenise roz după atâţia ani de 
folosinţă. Jumătatea superioară a volanului fusese tăiată, 
astfel încât ce mai rămăsese semăna izbitor cu manşa unui 
avion uşor. Literele scrise cu vopsea neagră pe tabloul de 
bord se decoloraseră puţin, dar rămăseseră perfect lizibile: 
VITEZA MAXIMA 64 NU DEPAŞIŢI. 

— ţi place? 

Vocea se auzi chiar din spatele lui. 

Dan se întoarse brusc, mai să cadă de pe taburet. O 
mână mare şi zbârcită de vreme şi muncă îl apucă strâns 
de braţ, ajutându-l să-şi recapete echilibrul. Mâna aceasta 
aparţinea unui bărbat cam la vreo cincizeci şi nouă, şaizeci 
şi un pic de ani, îmbrăcat cu o jachetă căptuşită din denim 
şi având pe cap o şapcă de vânătoare în carouri roşii, cu 
apărătorile pentru urechi coborâte. In mâna liberă ţinea o 
trusă de scule, pe capacul căreia era scris - cel mai 
probabil cu un aparat Dymo pentru etichete - PROPRIETATE 
A PRIMĂRIEI FRAZIER. 

— Hei, scuze, exclamă Dan coborând de pe taburet. N- 
am vrut să... 

— Nu-i nimic. Multă lume vrea să se uite înăuntru. Mai 
ales cei pasionaţi de trenuleţe. Au senzaţia că li s-a împlinit 
un vis. Da' vara încercăm să-i ţinem la o parte, că locu-i 


supraaglomerat, şi Riv - că aşa-i zicem - face câte o cursă 
pe oră, da' acu' nu-s decât eu aici. Şi nu mă deranjează 
dacă bagi un ochi. 

Întinse mâna. 

— Billy Freeman este numele meu. Echipa de întreţinere. 
Trenuleţul ăsta, de-i zicem noi Riv, e ca şi copilul meu. 

Dan strânse mâna întinsă. 

— Dan Torrance. 

Billy Freeman se uită la geanta de voiaj. 

— Tocma' ce te-ai dat jos din autobuz. Ori mergi cu 
autostopul? 

— Cu autobuzul, spuse Dan. Ce motor are chestia asta? 

— Ei, bravo, asta chiar e o chestiune interesantă. 
Probabil că neam de neamul tău n-a auzit de Chevrolet 
Veraneio, nu? 

Neam de neamul lui nu auzise. Şi totuşi, ştia despre ce 
era vorba. Pentru că Freeman ştia. Dan avea sentimentul 
că de ani buni nu mai avusese parte de o strălucire atât de 
clară. Se simţi încântat ca în copilărie, pe vremea când încă 
nu aflase cât de periculoasă putea fi strălucirea. 

— Automobil de familie fabricat în Brazilia, nu-i aşa? 
Turbodiesel. 

Sprâncenele stufoase ale lui Freeman căutară să atingă 
linia părului şi omul rânji cu gura până la urechi. 

— Al dracu’ să fiu eu dacă n-ai dreptate! Casey Kingsley, 
şefu' adică, l-a cumpărat la o licitaţie anul trecut. E âl mai 
bun dintre toate. Trage cum n-ai văzut. Şi tabloul de bord e 
de la o maşină din alea. Scaunele le-am pus eu. 

Strălucirea începuse să se stingă, dar Dan mai apucă să 
vadă ceva. 

— Le-ai luat de la un Pontiac GTO Judge. 

Freeman se lumină la faţă. 

— Chiar aşa. Le-am găsit într-un cimitir de maşini dincolo 
de Sunapee. Schimbătorul l-am luat de la un camion Mack 
din 1961. Nouă viteze are. Mişto, nu zici? Ce faci pe-aici? 
Cauţi de lucru sau cauţi doar să caşti gura? 

Dan clipi nedumerit, luat prin surprindere de schimbarea 
abruptă a subiectului. Căuta de lucru? Da. Logic ar fi fost 


70 


să-şi încerce norocul la azilul pe lângă care trecuse în 
plimbarea pe Cranmore Avenue. In plus, bănuia - deşi nu 
putea spune dacă era vorba de strălucire ori de simplă 
intuiţie - că aveau nevoie de personal. Dar nu era tocmai 
convins că dorea să se angajeze acolo. Nu încă. Îl tulburase 
nespus să-l vadă pe Tony la fereastra turnului. 

Plus că ar trebui să treacă ceva mai multă vreme de la 
ultimul pahar înainte să te prezinti acolo şi să ceri un 
formular de angajare, Danny, băiatule. Tre' să găseşti 
altceva, chiar dacă nu-i nicio altă slujbă decât cea de 
spălător de vagoane în schimbul de noapte. 

Vocea lui Dick Hallorann. lisuse. Nu se mai gândise la 
Dick de o veşnicie. Poate de la păţania din Wilmington. 

Pentru că venea vara - sezon pentru care Frazier avea cu 
siguranţă un rezon -, probabil că se făceau angajări pentru 
tot felul de treburi. Dar, dacă ar fi avut de ales între fast- 
foodul de la mall şi Orăşelul Liliput, l-ar fi ales pe cel de-al 
doilea fără să clipească. Deschise gura să-i răspundă lui 
Freeman, dar îl auzi din nou pe Hallorann. 

Te apropii de treizeci de ani, puştiule. După vârsta asta 
ocaziile se împuţinează. 

In tot acest timp, Billy Freeman se uita la el cu o 
curiozitate nedisimulată. 

— Da, spuse Dan în cele din urmă. Da, caut de lucru. 

— In Liliput n-avem slujbe pe termen lung, aşa să ştii. 
Când vine vara şi se închid şcolile, domnu' Kingsley 
angajează tineri din partea locului. Optşpe ani, cel mult 
douăj doi. Aşa îi cer consilierii municipali. Ca să nu mai 
punem la socoteală că puştii ăştia muncesc pe bani mai 
puţini. 

Rânji iarăşi, lăsând să se vadă locurile unde pe vremuri 
sălăşluiseră vreo doi dinţi. 

— Orişicât, află de la mine că pe-aici sunt locuri mai 
nasoale unde să-ţi câştigi o pâine. Sigur, astăzi lucrul în aer 
liber nu pare prea îmbietor, dar frigul ăsta n-o să mai ţină 
mult. 

Nu, n-o să mai ţină mult. Curând vor fi strânse prelatele 
de pe construcţiile din parc, descoperind vederii toate 


y în |N 


locurile unde îţi puteai petrece în mod agreabil zilele de 
vară: chioşcuri cu hotdogi, gherete cu îngheţată, o chestie 
circulară care lui Dan i se păru că seamănă cu un carusel. 
Şi, bineînţeles, trenuleţul. Cel cu vagoane mititele şi cu 
motor turbodiesel. Dacă ar fi în stare să se ţină departe de 
pileală şi să arate că e demn de încredere, poate că 
Freeman sau şeful - Kingsley - îl vor lăsa să dea o tură sau 
două cu el. Ce mult i-ar plăcea! Şi după aia, când prin 
ordinul primăriei se vor angaja doar puştani din oraş, se va 
putea angaja la azil. 

În cazul că se va hotărî să rămână aici. 

Bine ai face să te opreşti undeva, zise Hallorann. Se pare 
că era ziua în care auzea tot felul de voci şi vedea tot felul 
de lucruri. Bine ai face să te opreşti undeva cât mai curând 
sau nu vei mai fi în stare să te opreşti nicăieri. 

Se miră singur când începu să râdă. 

— Îmi convine de minune, domnule Freeman. De minune. 


5 


— Ai îngrijit vreodată un parc? îl întrebă Billy Freeman. 

Mergeau încet de-a lungul trenului. Acoperişurile 
vagoanelor îi ajungeau lui Dan până în dreptul pieptului, 
făcându-l să se simtă ca Gulliver. 

— Ştiu să sădesc, să plivesc şi să vopsesc. Ştiu să 
folosesc suflanta de frunze şi drujba. Ştiu să repar motoare 
mici, dacă problema nu-i prea complicată. Mă pricep să tai 
iarba cu maşina electrică fără să dau peste copiii din jur. 
Cât priveşte trenuleţul... la aşa ceva nu cred că mă pricep. 

— Pentru asta tre’ să-ţi dea Kingsley OK-ul. Îţi trebuie 
asigurare şi toate tâmpeniile alelalte. Auzi, ai scrisori de 
recomandare, nu? Domnu' Kingsley n-o să te angajeze fără 
aşa ceva. 

— Am câteva. Cele mai multe de la spitalele unde am 
fost om de serviciu şi infirmier. Domnule Freeman... 

— Billy-i de ajuns. 

— Trenuleţul tău nu-mi pare că ar fi în stare să transporte 
pasageri, Billy. Nu văd unde ar putea sta ei. 


Billy zâmbi. 

— Aşteaptă niţeluş. Să-mi zici dacă şi ţie ţi se pare la fel 
de nostim. Eu, unul, nu mă plictisesc niciodată. 

Freeman se înapoie la locomotivă şi se aplecă. Motorul, 
care torsese leneş până atunci, îşi mări turaţia, iar prin coş 
începură să iasă jeturi ritmice de fum negru. Un scâncet 
hidraulic se auzi pe toată lungimea trenuleţului He/en 
Rivington. Şi brusc începură să se ridice toate acoperişurile 
vagoanelor de călători şi al celui de serviciu - nouă în total. 
Lui Dan i se păru că vede cum se ridică simultan 
acoperişurile de pe nouă decapotabile identice. Se aplecă 
să se uite pe geamuri şi văzu scaune din plastic. Şase în 
fiecare vagon de pasageri. Două în cel de serviciu. Cincizeci 
în total. 

Când Billy se întoarse, îl văzu pe Dan râzând. 

— Am senzaţia că trenul ăsta arată al naibii de aiurea 
atunci când are pasageri. 

— Păi, da, cum altfel? Oamenii fac pe ei de-atâta râs şi 
consumă role-ntregi de film. Uită-te cum arăt. 

La capătul fiecărui vagon era câte o treaptă placată cu 
oţel. Billy se urcă pe una, intră în vagon şi se aşeză pe unul 
din scaune. Atunci se petrecu un soi de iluzie optică, 
făcându-l să pară imens, îi făcu un semn infatuat din mână, 
iar Dan pufni iarăşi în râs, imaginându-şi cincizeci de 
brobdingnagieni* urcați în trenuleţul care ieşea maiestuos 
din Gara Liliput. 

Îl aplaudă pe Billy Freeman, care cobori din vagon şi se 
îndreptă spre el. 

— Pun pariu că vindeţi cam la un miliard de ilustrate din 
astea între Ziua Eroilor? şi Ziua Muncii”. 

— Păi, cum altfel? 

Billy se scotoci în buzunarul hainei, de unde scoase un 
pachet mototolit de ţigări Duke - o marcă ieftină cu care 
Dan era familiarizat: se vindea peste tot în America, în 


8 Locuitori din Brobdingnag, ţară din Călătoriile lui Guliver, unde absolut 
tot era de dimensiuni colosale (n.tr.). 
30 iunie (nitr.). 
1 Prima zi de luni din septembrie (n tr.). 
ES i je PRE 


staţiile de autobuz şi în magazinele mici - şi îl întinse spre 
el. Dan luă o ţigară. Billy luă şi el una şi le aprinse pe 
amândouă. 

— Mă bucur de ele cât mai pot, spuse Billy, privindu-şi 
ţigara. Nu peste multă vreme fumatul va fi interzis aici. 
Deja se vorbeşte despre asta în Clubul Doamnelor din 
Frazier. Nişte cotoroanţe care n-au de lucru, dacă mă 
întrebi pe mine, dar ştii vorba aia - mâna care-mpinge 
afurisitu' ăla de leagăn e şi mâna care conduce afurisita 
asta de lume. 

Scoase cu putere fumul pe nări şi continuă: 

— Nu că vreuna din hoaştele alea bătrâne ar fi împins 
vreun leagăn de pe vremea când era Nixon preşedinte. Ori 
ar fi avut nevoie de vreun Tampax, dacă stai să te gândeşti 
bine. 

— Poate nu-i chiar atât de rău, spuse Dan. Copiii imită ce 
văd la adulţi. 

Se gândi la tatăl lui. Odată, nu cu mult înainte să moară, 
mama spusese că lui Jack Torrance ce-i plăcea mai mult 
decât o tărie era o tavă cu pahare pline cu tărie. Sigur că lui 
Wendy îi plăceau ţigările şi ţigările au ucis-o în cele din 
urmă. Odată ca niciodată, Dan îşi jurase şi că nu va fuma în 
veci. Dar ajunsese la concluzia că viaţa nu era decât o serie 
de ambuscade pline de ironie. 

Billy Freeman îl privi lung, cu un ochi aproape închis din 
pricina fumului. 

— Câteodată mi se întâmplă să am nişte presimţiri şi, 
uite, acum am una despre tine. 

Rostise presiimțiri, în stil New England. 

— Am avut-o dinainte să te întorci şi să te văd la faţă. 
Cred că eşti numa' bun pentru curăţenia de primăvară d- 
acu’ şi până la sfârşitu' lu’ mai. Aşa simţesc eu şi mă încred 
în ce simţesc. Poate zici că-s dus cu capu’. 

Nu, Dan nu zicea că ar fi dus cu capul, chiar deloc. Acum 
înţelese el de ce auzise atât de clar gândurile lui Billy 
Freeman, fără să facă vreun efort anume. Îşi aduse aminte 
ce-i spusese pe vremuri Dick Hallorann - Dick, prietenul lui 
din lumea adulţilor. O grămadă de oameni au chestia asta 


— 74 — 


căreia eu îi zic „strălucire”, dar la cei mai mulţi e vorba 
doar de un simplu licăr care-i ajută să ştie dinainte ce 
muzică o să fie la radio sau că o să sune telefonul. 

Billy Freeman avea licărul acesta. Scânteierea. 

— Zici că trebuie să vorbesc cu tipul ăsta, Cary Kingsley, 
nu? 

— Casey, nu Cary. Da, cu el trebuie să vorbeşti. Se ocupă 
de toate lucrările publice din oraşul ăsta de vreo douăj 
cinci de ani. 

— Când ar fi bine să-l caut? 

— Cam acu', zic eu, răspunse Billy, întinzând o mână. 
Uite, colo, maldăru' ăla de cărămizi de peste drum e 
Primăria Frazier şi acolo sunt şi birourile. Domnu' Kingsley 
tre' să fie la subsol, la capătul holului. Ştii că ai nimerit 
imediat ce auzi muzică disco prin tavan. Doamnele au oră 
de aerobic marţea şi joia. 

— Bine, spuse Dan, aşa am să fac. 

— Ai recomandările la tine? 

— Da, răspunse el lovind uşor cu mâna geanta din pânză 
tare pe care o sprijinise de clădirea Gării Liliput. 

— Nu ţi le-ai scris singur, nu? 

— Nu, sunt pe bune, surâse Dan. 

— Atunci, du-te şi fă-l praf, tigrule. 

— Bine. 

— Incă ceva, îl opri Billy când Dan vru să plece. Are mare 
boală pe ăia care beau. Dacă te ştii că-ţi place pileala şi el 
te întreabă dacă bei, eu te-aş sfătui să... minţi. 

Dan dădu din cap şi ridică o mână ca să-l asigure că 
înţelesese, în fond, mai spusese minciuna aceasta şi 
înainte. De multe ori. 


6 


judecând după nasul congestionat, Casey Kingsley nu 
avusese mereu boală pe cei cărora le plăcea băutura. Era 
un individ masiv, despre care era mai bine să spui că 
îmbrăcase biroul acela ticsit, nu că lucra la el. Acum stătea 
tolănit pe scaunul sprijinit doar pe picioarele din spate şi 


75 


răsfoia tacticos scrisorile de recomandare ale lui Dan, 
îngrijit păstrate într-o mapă albastră. Ceafa lui Kingsley 
atingea aproape partea de jos a unei cruci simple, din lemn, 
atârnate pe perete alături de o fotografie înrămată a 
familiei sale. În ea, un mult mai tânăr şi mai zvelt Kingsley 
poza alături de nevastă şi trei copilaşi în costume de baie 
pe o plajă oarecare. Prin tavan - doar foarte puţin atenuate 
- se revărsau peste ei acordurile cântecului „YMCA” al 
grupului Village People, însoţite de tropăitul entuziast al 
multor tălpi. În mintea lui Dan se formă instantaneu 
imaginea unui miriapod. Dar nu unul oarecare, ci unul care 
tocmai ce se aranjase la coaforul local şi se îmbrăcase cu 
tricou şi colanţi roşu-aprins, lungi cam de nouă metri. _ 

— Înî, se declară mulţumit Kingsley de cele citite. Înf, 
înî... mda... aşa, aşa, aşa... 

Pe colţul biroului se afla un borcan cu dropsuri. Fără să-şi 
ridice ochii de pe teancul, destul de subţirel de altfel, de 
recomandări, scoase capacul, luă o bomboană şi şi-o vâri în 
gură. 

— la de te serveşte, îl pofti el. 

— Nu, mulţumesc, spuse Dan. 

Şi prin minte îi trecu o idee fistichie. Odată ca niciodată, 
probabil că tatăl lui stătuse într-o încăpere exact ca aceasta 
atunci când dăduse interviul pentru slujba de îngrijitor la 
Hotelul Overlook. Oare la ce se gândise el atunci? Că avea 
neapărată nevoie de slujba aia? Că era ultima lui şansă? 
Poate. Foarte probabil. Dar, fireşte, Jack Torrance avusese 
un copil. Dan nu avea. Dacă i s-ar fi părut că nu merge, 
putea oricând s-o ia din loc şi să rătăcească iar de colo- 
colo. Sau să-şi încerce norocul la azil. Însă... îi plăcea 
nespus parcul acesta. li plăcea trenuleţul, care-i făcea pe 
adulţii normali să capete dimensiuni de Goliat. li plăcea 
Orăşelul Liliput, aşa ridicol şi vesel şi oarecum semet în 
felul acela plin de sine care caracterizează America 
provincială. Şi îi plăcea şi Billy Freeman, cu bobul lui de 
strălucire de care habar nu avea. 

„| Will Survive” înlocui „YMCA” în sala de aerobică de 
deasupra. Ca şi cum tocmai schimbarea muzicii ar fi 


SER PE 


aşteptat-o, Kingsley puse la loc în mapă scrisorile de 
recomandare şi le împinse peste birou. 

Acum o să-mi spună că nu mă angajează. 

După toate presimţirile corecte de până atunci, aceasta 
se dovedi total greşită. 

— Toate recomandările sunt în regulă, dar mi se pare că 
ai fi mai în largul tău dacă ai lucra la Spitalul Central New 
Hampshire, ori chiar la căminul de aici, din oraşul nostru. 
Cred că te-ai putea califica pentru Programul de îngrijire la 
Domiciliu, că am observat că ai ceva pregătire medicală şi 
de acordare a primului-ajutor. Scrie acolo că ştii să foloseşti 
un defibrilator. Ai auzit de Programul ăsta? 

— Am auzit. Şi mi-a trecut prin minte să încerc la azil. 
Dar am văzut parcul şi Orăşelul Liliput şi trenul. 

Kingsley mormăi: 

— Poate ai chef să-l conduci o tură, nu? 

Dan minţi fără să clipească: 

— Nu, domnule, nu în mod deosebit. 

Dacă ar fi recunoscut că i-ar plăcea nespus de mult să 
stea în scaunul de Pontiac şi să-şi pună mâinile pe volanul 
retezat, ar fi deschis calea spre o altă discuţie - aceea 
despre permisul lui de conducere, apoi despre cum s-a 
făcut de l-a pierdut, apoi ar fi primit invitaţia de a părăsi 
fără întârziere biroul domnului Casey Kingsley. 

— Şi din ce-am citit mi se pare că eşti un tip care cauţi de 
muncă pe termen scurt. 

— Odată şi odată am să mă stabilesc undeva. Odată şi 
odată am să-mi scot dorul de ducă din sistem. Aşa cred. 

Se întrebă dacă vorbele astea i se păruseră lui Kingsley 
la fel de aiurea cum i se păruseră lui. 

— Un job pe termen scurt e tot ce-ţi pot eu oferi, zise 
Kingsley. Când va începe vacanţa de vară... 

— Ştiu. Mi-a spus Billy. Dacă voi mai dori să rămân pe 
aici la vară, am să-mi încerc norocul la azil. De fapt, cred că 
am să mă interesez din vreme, dacă nu vă deranjează. 

— Nu-mi pasă ce faci, îi răspunse Kingsley privindu-l 
curios. Nu ţi-e greu să ai de-a face cu oamenii care-s pe 
moarte? 


ei An A 


Mama ta a murit acolo, îşi dădu seama Danny. După câte 
se părea, strălucirea nu dispăruse; nici măcar nu se 
ascunsese pe undeva. O ținea; de mână când s-a întâmplat. 
O chema Ellen. 

— Nu, zise el, adăugând, fără să ştie de ce: Cu toţii 
murim mai devreme sau mai târziu. Lumea nu-i decât un 
mare azil în care aerul este curat. 

— În plus, mai eşti şi filosof! Ei bine, domnule Torrance, 
cred că am să te angajez. Am încredere în judecata lui Billy 
- foarte rar se înşală în privinţa oamenilor. Doar că am să te 
rog să vii la timp la program, să nu te prind băut, să nu te 
prind cu ochii roşii şi duhnind a iarbă. Dacă nu, pe-aici ţi-e 
drumul, că am să am eu grijă să nu te primească la 
Căminul Rivington. Ne-am înţeles? 

Dan simţi un ghimpe de antipatie faţă de omul acela 

(puță mică şi afectată) 

dar şi-l reprimă. Era pe terenul lui Kingsley, iar mingea 
era la Kingsley. 

— Mie-n sută. 

— Poţi să-ncepi chiar de mâine, dacă-ţi convine. Vezi că 
sunt o mulţime de camere de închiriat în oraş. Dacă vrei, 
pot să dau câteva telefoane. Ai de unde să plăteşti 
nouăzeci de dolari pe săptămână până la prima leafă? 

— Da. Mulţumesc, domnule Kingsley. 

Kingsley făcu un semn nepăsător din mână. 

— Atunci, îţi recomand Hanul Red Roof. Fostul meu 
cumnat se ocupă de el şi o să-ţi facă o reducere. De acord? 

— De acord. 

Totul se petrecuse uluitor de repede, aşa cum îşi găsesc 
locul ultimele din cele o mie de piese ale unui puzzle 
complicat. Dan hotărî să nu se încreadă în această 
senzaţie. 

Kingsley se ridică de pe scaun. Era un individ mătăhălos, 
drept pentru care procesul respectiv a fost unul anevoios şi 
de durată. Se ridică şi Dan, iar atunci când Kingsley îi 
întinse mâna ca un jambon de Crăciun peste biroul vârfuit 
cu de toate, Dan Torrance i-o strânse. Deasupra lor, KC and 


= „0 


The Sunshine Band" declarau lumii întregi că „exact aşa le 
place, aha-aha”. 

— Nu pot să suport căcatul ăsta de muzică, comentă 
Kingsley. 

Nu, îşi spuse Danny. Nu suporti muzica asta. Ţi-aminteşte 
de una din fetele tale, cea care nu mai trece să te vadă. 
Pentru că nu te-a iertat încă. 

— Eşti bine, dom'ne? se alarmă Kingsley. Că te-ai cam 
albit la faţă. 

— Puțin obosit. Am mers cam mult cu autobuzul. 

Strălucirea revenise. Revenise şi era foarte puternică. 
Întrebarea era: de ce tocmai acum? 


7 


Dan începuse lucrul de trei zile, timp în care vopsise 
estrada şi curăţase parcul de toate frunzele toamnei 
trecute. Kingsley traversă cu pas agale Cranmore Avenue şi 
îl anunţă că-i făcuse rost de o cameră pe strada Eliot, dacă 
mai avea nevoie. Cu baie proprie, cadă şi duş. Optzeci şi 
cinci pe săptămână. Dan răspunse că da, avea nevoie. 

— Du-te s-o vezi în pauza de prânz, îi zise Kingsley. 
Întreabă de doamna Robertson. 

Adăugă apoi întinzând spre el un deget care prezenta 
primele semne noduroase ale artritei: 

— Vezi să n-o dai în bară, băieţică. Doamna e o prietenă 
veche de-a mea. Ţine minte că am garantat pentru tine 
doar pe baza câtorva recomandări foarte subţirele şi a 
intuiţiei lui Billy Freeman. 

Dan spuse respectuos că nu o va da în bară, dar până şi 
în propriile-i urechi îi sună fals sinceritatea debordantă pe 
care încercă să şi-o strecoare în voce. Din nou se duse cu 
gândul la tatăl lui, a cărui viaţă fusese redusă la o 
nesfârşită milogeală după slujbe în faţa unui prieten bogat, 
după ce îşi pierduse serviciul de profesor în Vermont. Părea 
straniu să simţi compătimire pentru un om care aproape te 
omorâse, dar, iată, compătimirea era aici. Oare cei din jur 


11 KC and the Sunshine Band - grup de muzică funk, R&B şi disco (n.tr.). 
— 79 — 


simţiseră vreodată nevoia să-i spună lui Jack Torrance să nu 
o dea în bară? Probabil. Dar Jack Torrance tot o dăduse. 
Într-un mod absolut spectaculos. De cinci stele. Sigur, o 
parte din eşecul acesta se datorase băuturii. Insă mai era 
ceva: atunci când eşti la pământ, se găsesc unii care simt 
nevoia să te calce pe spinare şi să-ţi înfigă talpa în ceafă în 
loc să te ajute să te ridici de acolo. Nasol, sigur că da, dar 
aşa este şi viaţa în mare parte. Atunci când te afli pe 
treapta cea mai de jos a condiţiei umane nu vezi în jurul tău 
decât cururi. 

— Şi vezi dacă Billy poate să-ţi găsească pe undeva o 
pereche de cizme care să-ţi vină. A dosit vreo zece de 
perechi pe undeva, prin magazia de scule, şi ultima oară 
când am fost acolo parcă doar jumate se mai potriveau. 

Ziua era senină, văzduhul înmiresmat. Dan, îmbrăcat 
doar în jeanşi şi un tricou cu logoul echipei de baseball 
Utica Blue Sox, se uită mai întâi la cerul aproape fără nori şi 
apoi la Casey Kingsley. 

— Mada, ştiu ce vrei să zici, prietene, da' aici suntem la 
munte. Aia de la meteo zic c-o să vină un front de la nord- 
est şi temperatura o să scadă zdravăn. N-o să dureze prea 
mult - îngrăşământul săracului, aşa îi zicem noi în New 
Hampshire ninsorii de aprilie -, dar cică o să fie şi vijelii. 
Aşa zic ăia la radio. Sper că te descurci şi cu suflanta de 
zăpadă la fel de bine cum ştii s-o foloseşti pe aia de frunze. 
Şi mai sper că te ţine spinarea, pentru că mâine, pe vremea 
asta, ai să aduni o grămadă de crengi rupte, împreună cu 
Billy. Poate o să fie nevoie şi să tăiaţi nişte pomi doborâţi 
de furtună. Ştii să umbli cu o drujbă? 

— Da, domnule, răspunse Dan. 

— În regulă. 


8 


Dan a căzut la învoială cu doamna Robertson; ba chiar a 
fost invitat la un sandvici cu pastă de ou şi o cafea în 
bucătăria comună. El acceptă, aşteptându-se la şuvoiul de 
întrebări obişnuite în situaţii de genul acela: ce vânt îl 


— 80 — 


adusese în Frazier şi pe unde mai umblase înainte. Într-un 
mod cu totul neaşteptat, dar cu atât mai reconfortant, nu 
auzi niciuna. În schimb, doamna în chestiune se interesă 
dacă avea cumva timp să o ajute să închidă obloanele de la 
geamurile de la parter, în caz că „s-ar fi pornit vânticelul”. 
Dan avea tot timpul din lume şi era bucuros să o ajute. Nu 
avea el prea multe motto-uri în viaţă, dar unul dintre 
acestea spunea: „înţelege-te cât se poate de bine cu 
proprietăreasa”. Nu ai de unde şti când o vei ruga să te 
amâne cu chiria. 

In parc îl aştepta Billy cu o listă de treburi. Cu o zi în 
urmă luaseră toate prelatele de pe toate leagănele pentru 
copii. In după-amiaza aceasta le-au pus la loc şi au închis 
cu obloane toate chioşcurile şi gheretele. La sfârşit au dus 
trenuleţul Riv înapoi în magazie. Apoi şi-au scos două 
scaune pliante în faţa Gării Liliput şi s-au aşezat să fumeze. 

— Uite ce e, Danno, oftă Billy, sunt un rândaş al dracului 
de obosit. 

— Nu eşti singurul, îi zise Dan. 

insă el se simţea foarte bine. Îşi simţea toţi muşchii 
încălziţi şi agili. Uitase cât de benefic putea fi lucrul în aer 
liber atunci când nu trebuie să te lupţi cu mahmureala. 

Cerul se acoperise cu nori. Billy se uită la ei şi oftă din 
nou. 

— Sper din tot sufletul să nu fie adevărat ce-au zis ăia la 
radio. Să nu avem parte de ninsori atât de puternice. Dar 
probabil că sper degeaba. Ţi-am găsit nişte cizme. Nu-s 
arătoase, dar măcar sunt pereche. 

Dan luă perechea de cizme şi porni spre noua lui 
locuinţă. Vântul începuse deja să sufle cu putere, iar ziua se 
întunecase a furtună. Nu mai devreme de dimineaţă, 
Frazier păruse în pragul verii. În seara aceasta, văzduhul 
era plin de umezeala aceea care-ţi îngheaţă obrajii, 
anunțând ninsoarea. Străzile lăturalnice erau pustii, casele 
erau închise. 

Dan făcu colţul de pe strada Morehead pe Eliot şi se opri 
brusc. In faţa lui, pe trotuar, se rostogolea împreună cu 
ultimele frunze scheletice ale toamnei trecute un joben 


BE - n E 


ponosit, asemănător cu cele purtate de magicieni. Sau de 
actorii din vechile comedii muzicale. Şi îl trecu un fior până 
în măduva oaselor, pentru că jobenul acela nu era acolo. 
Nu tocmai. 

Închise ochii şi numără încet până la cinci. Rafalele de 
vânt îi loveau jeanşii de fluierele picioarelor. Apoi îi 
deschise. Alaiul de frunze era tot acolo, dar jobenul 
dispăruse. Fusese doar una din viziunile produse de 
strălucire - intensă, tulburătoare şi, ca în majoritatea 
cazurilor, fără niciun sens. Întotdeauna când era treaz 
vedeniile acestea erau puternice, dar niciodată nu-i mai 
păruseră atât de reale ca de când ajunsese în Frazier. Parcă 
aerul de aici era cumva mai altfel. Cumva mai prielnic 
recepţionării acelor transmisiuni stranii de pe Planeta de 
Nicăieri. Cumva mai special. 

Aşa cum şi Hotelul Overlook era special. 

— Nu, spuse el cu voce tare. Nu, nu cred una ca asta. 

Doar câteva pahare şi totul o să dispară, Danny. Asta 
crezi? 

Da, din nefericire, credea. 


9 


Casa doamnei Robertson era veche, cu multe coridoare şi 
unghere, construită în stil Colonial. Camera lui Dan se afla 
la etajul al treilea şi de la ferestrele ei se puteau vedea 
munţii de la vest. S-ar fi putut lipsi bucuros de panorama 
aceea. Amintirile sale despre Overlook păliseră mult în 
decursul anilor, dar acum, pe când îşi despacheta bagajul 
sărăcăcios, o aducere-aminte ieşi la suprafaţă... la fel ca un 
artefact organic şi foarte scârbos (corpul descompus al unui 
animal mic, de pildă) care pluteşte spre oglinda unui lac 
adânc. 

Se insera când a nins prima dată. Stăteam pe terasa 
hotelului aceluia mare şi vechi şi gol - tata în mijloc, mama 
într-o parte, iar eu în cealaltă. Şi ne ţinea de după umeri. In 
vremea aceea totul era în regulă. In vremea aceea nu mai 
bea. La început ninsoarea a căzut în linii perfect 


Zig 


perpendiculare pe sol, apoi s-a pornit vântul şi a început să 
bată pieziş, clădind zăpada pe laturile terasei şi acoperind... 

Incercă să blocheze amintirea, dar aceasta tot îşi făcu loc 
prin gândurile lui. 

„.„„animalele acelea tăiate în gardul viu. Animalele acelea 
care te impresurau atunci când nu erai atent. 

Plecă de la geam, cu pielea braţelor ca de găină. Îşi 
cumpărase un sandvici de la prăvălia Red Apple cu intenţia 
de a-l mânca în timp ce citea romanul lui John Sandford, 
cumpărat tot de acolo. Dar după primele îmbucături îl 
împachetă la loc şi îl puse la rece, pe pervazul ferestrei. 
Poate o să-l termine mai târziu, deşi nu credea că va mai fi 
treaz după ora nouă; şi dacă va fi citit până atunci o sută de 
pagini înseamnă că totul era cum trebuie. 

Afară vântul se înteţea tot mai mult. Din când în când 
scotea câte un zbieret înfricoşător în jurul streşinilor, 
făcându-l să-şi ridice ochii din carte. Pe la opt şi jumătate 
începu şi ninsoarea. Deasă şi apăsătoare, acoperind repede 
fereastra şi ascunzând vederii munţii. Dintr-un punct de 
vedere, aşa era şi mai rău. Zăpada acoperise şi geamurile 
de la Overlook. Mai întâi doar pe acelea de la primul etaj... 
apoi şi de la al doilea... şi, în cele din urmă, şi de la al 
treilea. 

Şi atunci au fost înmormântați alături de morţii cei vii. 

Tata îşi închipuia că o să-l facă director. Nu trebuia decât 
să facă dovada loialității sale. Sacrificându-şi fiul. 

— Propriul său fiu, murmură Dan, privind în jur de parcă 
altcineva ar fi rostit cuvintele acestea... 

„„.„Şi chiar aşa era, simţea că nu este singur. Nu tocmai. 
Vântul scoase un urlet prelung, făcându-l să se înfioare. 

Incă mai pot să dau o fugă până la Red Apple. Să-mi iau 
o sticlă de ceva. Să-mi înăbuş toate amintirile astea urâte. 

Dar nu. Îşi va citi cartea. Detectivul Lucas Davenport se 
ocupa de caz, iar el avea de gând să citească această carte 
până la capăt. 

Insă o lăsă din mână la nouă şi un sfert şi se culcă într- 
unul din multele paturi din camerele cu chirie care îi 
mobilau viaţa. N-am să reuşesc să adorm, îşi zise el. Vântul 


— 83 — 


Zbiară prea tare. 
Dar adormi. 


10 


Stătea la gura canalului, privind în jos la apele râului 
Cape Fear şi la podul de peste el. Noaptea senină era 
luminată de o lună mare şi plină. Nu ningea şi nici nu bătea 
vântul. Şi Overlook dispăruse. Chiar dacă nu ar fi ars până 
în temelii în timpul mandatului Fermierului Obscur ajuns 
Preşedinte, tot s-ar fi aflat la mai bine de o mie cinci sute 
de kilometri de aici. Şi atunci, de ce era atât de 
înspăimântat? 

Pentru că nu era singur, iată de ce. Era cineva în spatele 
lui. 

— Vrei să-ţi dau un sfat, Ursuleţ? 

Voce moale, şovăielnică. Dan simţi un fior prelung pe şira 
spinării. Purta pantaloni scurţi, aşa că observă încreţiturile 
pielii de găină de pe picioare. Adică cum pantaloni scurţi? 
Adică, o fi fost mintea lui de adult, dar acum se afla în capul 
unui băieţel de cinci ani. 

Ursulet. Cine... ? 

Ştia. Îi spusese lui Deenie cum îl cheamă, dar ea se 
încăpăţânase să-i zică Ursulet. 

Nu-ţi aduci aminte şi, în fond, nu-i decât un vis. 

Fireşte că era un vis. El se afla în Frazier, New 
Hampshire. Dormea dus în camera închiriată, în vreme ce 
un viscol de primăvară urla prin streşinile casei doamnei 
Robertson. Cu toate acestea, i se păru mai înţelept să nu se 
întoarcă. Mai înţelept şi mai prudent - sigur că da. 

— N-am nevoie de niciun sfat, spuse el privind la râu şi la 
luna plină. Toată viaţa am primit sfaturi numai de la 
experţi. Barurile şi frizeriile sunt pline de asemenea oameni 
amabili. 

— Fereşte-te de femeia cu joben, Ursuleţ. 

Care joben? Ar fi putut el să întrebe, dar, pe bune, la ce 
să se ostenească? Doar văzuse jobenul gonit de vânt pe 
trotuar, aşa că ştia foarte bine despre ce era vorba. Da, 


— 84 — 


văzuse jobenul acela, negru ca păcatul pe dinafară, 
căptuşit cu mătase albă pe dinăuntru. 

— E Regina Zgripţuroaică” din Castelul ladului. Dacă te 
pui cu ea o să te mănânce de viu. 

Întoarse capul. N-avu încotro. Deenie stătea în canalul de 
scurgere, cu pătura boschetarului înfăşurată în jurul 
umerilor goi. Părul i se lipise de obrajii buhăiţi şi uzi. Ochii îi 
erau înceţoşaţi. Era moartă. Probabil că zăcea de ani întregi 
în mormânt. 

Nu eşti adevărată, încercă să spună Dan, dar niciun 
sunet nu-i ieşi de pe buze. Avea din nou cinci ani. Danny 
avea cinci ani, de Overlook se alesese praful, dar, iată, se 
afla faţă în faţă cu o femeie moartă, una de la care furase 
bani cu ceva vreme în urmă. 

— Nu-i nimic, zise ea. 

Bolboroseală venită din gâtul umflat. 

— Am vândut cocaina. Am înmulţit-o cu nişte zahăr şi am 
vândut-o cu două sute. 

Rânji veselă şi apa se scurse printre dinţi. 

— Mi-ai plăcut, Ursuleţ. Din cauza asta am venit să te 
avertizez. Fereşte-te de femeia cu joben. 

— Chip fals, spuse Dan... cu vocea lui Danny, voce 
subţire şi fragilă de copil. Chip fals, nu eşti aici, nu eşti 
adevărată. 

Închise ochii aşa cum îi închisese strâns de multe ori 
atunci când văzuse lucruri îngrozitoare în Overlook. Femeia 
începu să ţipe, dar nu vru să şi-i deschidă. Şi ţipetele se 
prelungiră, ridicându-se şi coborând, şi îşi dădu seama că 
ţipătul vântului este cel pe care îl aude. Nu era în Colorado, 
şi nu era nici în Carolina de Nord. Era în New Hampshire. 
Avusese un coşmar, dar acum coşmarul se terminase. 


11 


Timex-ul lui îl anunţă că era ora două dimineaţa. Era frig 
în cameră, dar avea pieptul şi braţele lipicioase de la 


12 În original Queen Bitch, aluzie la titlul unui cântec al lui David Bowie 
(n.tr.). 


— 85 — 


transpiraţie. 

Vrei să-ți dau un sfat, Ursulet? 

— Nu, spuse el. Nu vreau niciun sfat de la tine. 

E moartă. 

N-avea cum să ştie asta, dar ştia. Deenie - cea care 
semăna cu o zeiţă a Vestului, cu fusta ei strâmtă din piele, 
scurtă până la şezut, şi cu sandalele cu talpă din plută - era 
moartă. Ba ştia şi cum a murit. Luase un pumn de pastile, 
îşi strânsese frumos părul, umpluse cada cu apă caldă, 
intrase în ea, adormise şi se înecase. 

Îi era îngrozitor de cunoscut mugetul acesta al vântului, 
plin de ameninţări sinistre. Parcă un zeu furios lovea în 
lume cu un ciocan pneumatic. 

Obişnuiam să-i numesc dependența Lucrul Rău, îşi aduse 
aminte Dan. Dar sunt ocazii când băutura e Lucrul Bun. Ca 
atunci când te trezeşti dintr-un coşmar şi ştii că acum cel 
puțin cincizeci la sută e strălucire, atunci băutura e un 
Lucru Foarte Bun. 

Un pahar i-ar readuce somnul. Trei i-ar garanta nu doar 
somnul, ci un somn fără vise. Somnul este doctorul naturii, 
iar în momentul de faţă Dan Torrance se simţea foarte rău 
şi avea nevoie de o doctorie puternică. 

Nicio farmacie nu mai e deschisă la ora asta. Ghinionul 
tău. 

Poate. 

Se întoarse pe o parte şi simţi cum ceva se întoarce 
odată cu el. Nu, nu ceva. Cineva. Cineva care se urcase în 
pat cu el. Deenie se urcase în pat cu el. Dar părea prea 
firavă ca să fie Deenie. Părea mai degrabă... 

Se rostogoli iute din pat, ateriză greoi pe duşumea şi se 
uită peste umăr. În pat se afla băieţelul lui Deenie. Tommy. 
Îi lipsea partea dreaptă a capului. Printre firele blonde de 
păr, pline cu sânge închegat, se vedeau fragmente de os. O 
mâzgă cenuşie i se usca pe unul din obraji - o bucată de 
creier. N-avea cum să mai fie viu cu o asemenea rană la 
cap. Dar iată-l că era. Şi întinse spre Dan o mânuţă 
asemănătoare cu o stea de mare. 

— Bobo. 


lar urletele începură din nou, şi de această dată nu mai 
erau urletele vântului şi nici urletele lui Deenie. 
De această dată erau urletele lui. 


12 


Când se trezi pentru a doua oară - când se trezi pe bune 
-, nu mai urla, ci scotea un soi de mârâit înfundat din capul 
pieptului. Se ridică în fund gâfâind, cu aşternuturile 
mototolite în jurul taliei. Nu mai era nimeni altcineva în pat, 
dar visul nu se risipise cu totul şi nu-l liniştea ceea ce 
vedea. Dădu la o parte păturile şi tot nu se linişti. Pipăi 
cearşaful centimetru cu centimetru, căutând să simtă 
căldura unui corp străin sau o adâncitură ce va fi fost 
făcută de şolduri şi funduleţ de copil. Nimic. Fireşte. Atunci 
se uită sub pat şi nu văzu acolo decât perechea de cizme 
primite cu împrumut. 

Vântul sufla acum cu mai puţină forţă. Viscolul nu se 
oprise, dar dădea semne că se va domoli curând. 

Porni spre baie, dar, pe la jumătatea drumului, se răsuci 
brusc, ca şi cum s-ar fi aşteptat să surprindă pe cineva în 
spatele lui. Insă în spatele lui nu erau decât patul şi 
aşternuturile azvârlite pe jos. Aprinse lumina de deasupra 
chiuvetei, se spălă pe ochi cu apă rece şi se aşeză pe 
capacul WC-ului, trăgând adânc aer în piept. Se gândi să se 
ducă să-şi ia o ţigară din pachetul lăsat pe măsuţă, alături 
de carte, dar îşi simţea picioarele ca de gumă şi nu era 
sigur că-l vor ţine. Aşa că rămase aşezat. De acolo putea 
vedea patul, iar patul era gol. Camera era goală. Deci totul 
era în regulă. 

Numai că... nu-i dădea senzaţia că ar fi goală. Nu încă. 
Atunci când va fi convins de asta, probabil că se va întoarce 
în pat. Dar nu ca să doarmă. Terminase cu somnul pentru 
noaptea asta. 


13 


Cu şapte ani în urmă, pe vremea când lucra ca infirmier 


BEN: E 


la un azil din Tulsa, Dan se împrietenise cu un psihiatru în 
vârstă care suferea de cancer la ficat în fază terminală. Intr- 
o zi, când Emil Kemmer depăna (deloc discret) amintiri 
despre cele mai interesante cazuri ale lui, Dan îi mărturisise 
că, încă din copilărie, suferea de ceea ce spunea el că ar fi 
„Vis într-un alt vis”. Cunoştea, oare, Kemmer fenomenul 
acesta? Avea el, cumva, şi o denumire ştiinţifică? 

Kemmer fusese un om zdravăn la tinereţe - dovadă în 
sensul acesta stătea vechea fotografie în alb-negru de la 
nuntă de pe noptiera lui - dar, aşa cum ştim cu toţii, 
cancerul este dieteticianul absolut şi, în ziua când avusese 
loc discuţia respectivă, fostul psihiatru ajunsese la 
patruzeci şi şase de kilograme, jumătate cât anii săi. Insă 
mintea îi era la fel de ageră ca înainte de boală şi acum, 
aşezat pe capacul closetului şi ascultând ultimele zbateri 
ale viscolului de afară, Dan şi aduse aminte de surâsul 
hâtru al bătrânului. 

— În mod normal, rostise el cu accentul lui butucănos de 
german, sunt plătit pentru diagnosticele mele, Daniel. 

Dan rânjise amuzat: 

— Ghinionul meu. 

— Poate că nu. 

Kemmer îl privise cu atenţie. Ochii bătrânului erau 
albaştri, dar un albastru foarte deschis. Cu toate că-şi 
dădea seama că era cumplit de incorect, Dan şi-i imagină 
sub marginea ţucalului pe care foştii membri SS îl numeau 
cască. 

— Prin casa asta a morţii umblă zvonul că tu, băiete, ai 
un talent special pe care îl foloseşti ca să-i ajuţi pe oameni 
să se stingă. Aşa este? 

— Uneori îi mai ajut, răspunsese circumspect Dan. Dar nu 
întotdeauna. 

Adevărul era „aproape întotdeauna”. 

— Şi atunci, când îmi va veni sorocul, ai să mă ajuţi şi pe 
mine? 

— Sigur, dacă am să pot. 

— Bine. 

Kemmer se ridicase în capul oaselor - proces îndelungat 


— 88 — 


şi extrem de dureros. Dar, atunci când Dan voise să-l ajute, 
bătrânul îi făcuse semn să rămână la locul lui. 

— Psihiatrii cunosc extrem de bine fenomenul pe care tu 
îl numeşti „vis în vis”. Ba chiar prozeliţii lui Jung îl găsesc 
deosebit de interesant şi l-au botezat falsa trezire. Primul 
vis este, în majoritatea cazurilor, unul lucid, adică cel care 
doarme ştie că visează... 

— Da! exclamase Dan. Aşa este. Dar al doilea... 

— La al doilea are senzaţia că e treaz, continuase 
Kemmer. Jung a făcut o întreagă tevatură pe tema asta. A 
atribuit puteri precognitive acestui soi de vise... dar noi 
ştim despre ce e vorba, nu-i aşa, Dan? 

— Bineînţeles, fusese de acord Dan Torrance. 

— Poetul Edgar Allan Poe a descris fenomenul falsei 
treziri cu mult înainte de naşterea lui Carl Jung. „Tot ceea 
ce vedem ori ni se pare nu-i decât un vis într-un alt vis.” 
Ti-am răspuns la întrebare? 

— Cred că da. Mulţumesc frumos. 

— Cu foarte multă plăcere. Acum aş dori să beau puţin 
suc. De mere, te rog. 


14 


Puteri precognitive... dar noi ştim despre ce e vorba. 

Chiar dacă nu şi-ar fi ţinut strălucirea numai pentru sine, 
Dan tot nu s-ar fi încumetat să contrazică un muribund... cu 
atât mai puţin un muribund cu ochi aşa de reci şi iscoditori. 
Însă adevărul era că visele lui din vis erau adesea profetice, 
deşi uneori le înţelegea doar pe jumătate, ori nu le 
înţelegea deloc. Dar acum, aşezat pe capacul closetului, 
doar cu chiloţii pe el şi tremurând (dar nu de frig), înţelese 
mult mai mult decât şi-ar fi dorit. 

Tommy murise şi el. Cel mai probabil fusese ucis de 
călăul ăla care-i era unchi. Mama se sinucisese la puţină 
vreme după aceea. Cât despre restul visului... sau jobenul 
acela pe care-l zărise pe trotuar mai devreme... 

Fereşte-te de femeia cu joben. E Regina Zgripțuroaică din 


13 Masca Morţii Roşii (n.tr.). 


Castelul ladului. 

— Nu-mi pasă, spuse Dan. 

Dacă te pui cu ea, o să te mănânce de viu. 

N-avea nici cea mai mică intenţie s-o cunoască, darămite 
să se pună cu ea. Cât despre Deenie, ei, iată cum stăteau 
lucrurile: el nu era câtuşi de puţin răspunzător pentru 
temperamentul agresiv al fratelui ei, şi nici pentru că ea îşi 
neglija copilul. Nici măcar nu mai trebuia să se simtă 
vinovat pentru că-i luase amărâţii ăia de şaptezeci de 
dolari; femeia vânduse cocaina - era convins că partea 
aceasta a visului era adevărul-adevărat - şi acum erau chit. 
Ba mai mult decât chit. 

Ce-şi dorea acum cel mai mult era un pahar cu ceva. Ca 
să spunem lucrurilor pe nume, cel mai mult îşi dorea să se 
îmbete. Să se facă praf, criţă, mangă. Da, era plăcută 
căldura soarelui de dimineaţă, era plăcută senzaţia vie a 
muşchilor solicitaţi, era minunat să nu mai fie mahmur, însă 
preţul plătit - toate aceste vise şi viziuni demente, ca să nu 
mai vorbim despre gândurile la străinii întâlniți din 
întâmplare, care-şi croiau drum dincolo de sistemele lui de 
apărare - preţul acesta era mult prea mare. 

Mult prea mare pentru el. 


15 


Se aşeză în singurul scaun din încăpere şi rămase acolo, 
citind romanul lui John Sandford la lumina singurei lămpi 
din încăpere, până când clopotele celor două biserici din 
apropiere anunţară că se făcuse şapte dimineaţa. Atunci îşi 
puse cizmele cele noi (noi pentru el) şi haina din molton. ŞI 
ieşi într-o lume schimbată şi domolită, fără muchii. Tot mai 
ningea, dar uşor şi fără vânt. 

Ar trebui să plec de-aici. Să mă întorc în Florida. Să-l dau 
dracu' de New Hampshire, unde probabil că ninge şi de 
Patru lulie în anii fără sot. 

Îi răspunse vocea lui Hallorann, blândă - aşa cum şi-o 
amintea din copilăria lui, pe vremea când Dan era Danny -, 
dar ascunzând o răceală de oţel în adâncuri. Bine ai face să 


te opreşti undeva cât mai curând, puştiule, sau nu vei mai fi 
în stare să te opreşti nicăieri. 

— Tacă-ţi fleanca, moşule! mormăi el. 

Se duse la Red Apple, deoarece magazinele care vindeau 
băuturi tari aveau să se deschidă de-abia peste o oră. Se 
plimbă, încercând să se decidă, de la frigiderul cu vinuri la 
cel cu bere şi înapoi; şi, în cele din urmă, îşi spuse că, dacă 
tot era să se îmbete, atunci mai bine s-o facă în cel mai 
nasol mod cu putinţă. Inşfăcă două sticle cu vin 


Thunderbird (18% alcool - cu care va trebui să se 
mulţumească în lipsă de whisky), porni spre casă, dar se 
opri brusc. 


Mai ai răbdare o zi. Mai dă-ți o şansă. 

Mda, putea să mai aştepte, dar la ce bun? Ca să se 
trezească iar cu Tommy în pat? Cu Tommy căruia îi lipsea 
jumătate din ţeastă? Sau poate că data viitoare va fi 
Deenie, care zăcuse două zile moartă în cadă înainte s-o 
găsească proprietarul. N-avea de unde să ştie cu 
certitudine şi, dacă Emil Kemmer ar fi fost de faţă, ar fi fost 
întru totul de acord. Şi totuşi ştia. Da, ştia. Aşa că, la ce bun 
să se mai ostenească? 

Dar poate că această hipersensibilitate va dispărea. 
Poate că nu-i decât o etapă, un soi de echivalent psihic 
pentru delirium tremens. Poate că dacă mai aştepţi puțin 
timp... 

Dar timpul se schimbase şi el. Şi numai alcoolicii şi 
drogaţii puteau înţelege asta. Atunci când nu poţi să dormi, 
atunci când îţi este teamă să te uiţi în jur ca să nu 
descoperi ceva înfricoşător, atunci timpul se dilată şi îi 
cresc colţi ascuţiţi. 

— Cu ce vă pot ajuta? îl întrebă vânzătorul, iar Dan îşi 
dădu seama 

(blestemată strălucire, fir-ai tu a dracului să fii) 
că îl speriase pe bietul om. Şi cum să nu-l fi speriat? 
Nepieptănat, încercănat şi cu gesturi spasmodice, probabil 
că arăta ca un dependent de metamfetamină care se 
gândea dacă să-şi scoată sau nu pistolul cel ieftin şi să-i 
ceară toţi banii din casă. 


— 91 — 


— Cu nimic, răspunse Dan. Mi-am dat seama că mi-am 
uitat portofelul acasă. 

Puse sticlele verzi la loc în răcitor. Şi când închise uşa le 
auzi spunându-i cu voce caldă, de prieten vechi: Pe curând, 
Danny. 


16 


Billy Freeman îl aştepta încotoşmănat până-n sprâncene. 
Îi întinse un fes vechi de schi pe care erau brodate 
cuvintele ANNISTON CYCLONES. 

— Ce naiba înseamnă asta? vru să ştie Dan. 

— Anniston e o localitate la vreo treizeci de kilometri mai 
la nord de noi. Cei de-acolo sunt principalii noştri rivali în 
tot ce înseamnă fotbal, baschet, baseball. S-ar putea să 
primeşti un bulgăre în mutră dacă te vede cineva cu 
chestia asta pe cap, da' e singura căciulă pe care am avut- 
O. 

Dan şi-o trase pe cap. 

— În cazul acesta, haide, Cyclones! 

— Aşa vezi, să ţi-o trag şi ţie şi mârţoagei tale, glumi 
Billy, uitându-se cu luare-aminte la el. Te simţi bine, Danno. 

— N-am prea dormit azi-noapte. 

— Te cred. Al dracu’ vânt, nu? Ziceai că-i fosta mea 
nevastă când i-am spus că niţică tăvăleală în zilele de luni 
n-are cum să ne strice. Gata să te-apuci de treabă? 

— Mai gata nici că pot fi. 

— Bravo. Hai să halim ceva. Avem o zi încărcată. 


17 


Da, era o zi încărcată, dar, pe la amiază, se arătă soarele, 
iar temperatura crescu iarăşi spre treisprezece grade. 
Zăpada începuse să se topească, umplând Orăşelul Liliput 
cu zgomotul a sute de cascade miniaturale. Starea de spirit 
a lui Dan se încălzi şi ea odată cu vremea şi chiar începu să 
fredoneze fără să vrea („Tinere, am trecut şi eu prin asta”:*) 


14 Versuri din cântecul YMCA al grupului Village People (n.tr.). 
— 92 — 


când lucra cu suflanta de zăpadă prin curtea micuţului 
centru comercial de lângă parc. Un banner pe care scria 
MARI REDUCERI DE PRIMĂVARĂ LA PREŢURI LILIPUTANE! 
flutura în adierea blândă ce luase locul vântului furios de cu 
o noapte înainte. 

Vedeniile dispăruseră. 

La terminarea zilei de lucru, îl duse pe Billy la birtul 
„Chick Wagon” şi-i făcu cinste cu cina. Billy spuse că dă el 
berea. Dan scutură din cap. 

— Nu vreau să mă ating de alcool. Pentru simplul motiv 
că, dacă încep, nu ştiu dacă mă mai pot opri. 

— Ar fi bine să discuţi cu Kingsley despre asta, spuse 
Billy. Acu' cincişpe ani nevastă-sa a divorţat din cauza 
băuturii. Omu' e bine acum, da' fie-sa tot nu vrea să mai 
aibă de-a face cu el. 

Şi aşa au băut doar cafele lângă fripturi. Multe cafele. 

Dan se întoarse în bârlogul lui de la cel de-al treilea etaj 
al casei de pe strada Eliot obosit, sătul şi fericit că nu e 
beat. Nu avea televizor în cameră, dar nu terminase încă 
romanul lui Sandford, aşa că îşi petrecu vreo două ceasuri 
cufundat în lectură. A stat cu urechile ciulite la vântul de 
afară, dar nu s-a mai repetat vijelia de cu o noapte în urmă. 
Ceea ce, din punctul lui de vedere, era un lucru excelent. 
Avea impresia că viscolul acela fusese ultima zvâcnire a 
iernii. Se băgă în pat pe la ora zece şi adormi aproape 
imediat. Drumul de dimineaţă la Red Apple părea acum 
înceţoşat, ca şi cum s-ar fi dus acolo în timpul delirului, dar 
acum acesta îi trecuse. 


18 


Se trezi la un moment dat, după miezul nopţii, dar nu 
pentru că s-ar fi întețit vântul, ci pentru că simţea nevoia să 
urineze mai abitir decât un cal de curse. Se dădu jos din 
pat, se târî până la baie şi aprinse lumina dinăuntru. 

Jobenul era în cadă, plin de sânge. 

— Nu, bâigui el. Visez. 

Poate era un vis într-un vis. Ori un vis într-un vis într-un 


— 93 — 


vis. Ba chiar un vis în patru vise. Era ceva ce nu-i 
mărturisise lui Emil Kemmer: se temea ca nu cumva la un 
moment dat să se rătăcească prin labirintul acela al 
fantasmelor de coşmar şi să nu mai poată ieşi de acolo. 

Tot ce vedem ori ni se pare nu-i decât un vis într-un alt 
vis. 

Doar că tot ce se întâmpla acum era real. Cum real era şi 
jobenul. Sigur, nimeni altcineva nu-l putea vedea, dar asta 
nu schimba cu nimic situaţia. Jobenul era real. Jobenul acela 
se afla pe undeva prin lume. Era convins. 

Cu coada ochiului observă că era scris ceva pe oglinda 
de deasupra chiuvetei. Ceva scris cu ruj. 

Nu trebuie să mă uit. 

Prea târziu. Fără să-l asculte, capul lui se întorcea deja; 
îşi auzea trosnetul de balamale vechi al tendoanelor. Ce 
importanţă mai avea? Ştia ce scrie. Doamna Massey nu mai 
era, Horace Derwent nu mai era, amândoi erau ferecaţi 
bine în casetele din spatele minţii sale. Dar Hotelul 
Overlook încă nu terminase cu el. Pe oglindă, cu sânge, nu 
cu ruj, era scris un singur cuvânt: 


AMIRC 


Dedesubt, în chiuvetă, se afla un tricou pătat de sânge. 
Pe tricou era logoul echipei de baseball Atlanta Braves. 

N-o să înceteze niciodată, îşi spuse Danny. Overlook a 
ars şi cele mai înfiorătoare din fantomele lui sunt încuiate în 
casetele din capul meu, dar nu am cum să închid şi 
strălucirea, pentru că ea nu este doar în mine, ea este 
întreaga mea fiinţă. Si, fără băutura care măcar o mai 
amorțeşte cât de cât, vedeniile astea vor continua să apară 
până când îmi voi pierde de tot minţile. 

Se uită în oglindă şi văzu cum cuvântul AMIRC parcă îi 
era marcat cu fierul încins pe frunte. Nu, ăsta nu era vis. In 
chiuvetă era tricoul unui băieţel ucis, iar în cadă un joben 
plin de sânge. Da, acum îşi pierdea minţile. Vedea nebunia 
în ochii lui holbaţi din oglindă. Apoi, ca un fulger prin beznă, 
vocea lui Hallorann: Uite ce e, fiule, e drept că vezi uneori 


— 94 — 


anumite lucruri, dar ţi-am mai spus că ele sunt ca pozele 
dintr-o carte. Le-ai făcut față în Overlook, atunci când nu 
erai decât un copilaş; le vei face fată şi acum. Cu siguranţă. 
Închide ochii şi atunci când îi vei deschide toate porcăriile 
astea vor fi dispărut. 

Închise ochii şi aşteptă. Încercă să numere secundele, 
dar nu reuşi să ajungă decât la paisprezece pentru că după 
aceea se pierdu în furtuna violentă a gândurilor. Parcă se 
aştepta ca nişte mâini reci - poate aparţinând proprietarului 
jobenului - să i se încleşteze în jurul gâtului. Dar rămase pe 
loc. Nu avea unde să se ascundă. 

Adunându-şi tot curajul, Dan deschise ochii. Cada era 
goală. Chiuveta era goală. Pe oglindă nu scria nimic. 

Dar se vor întoarce. Poate că data viitoare vor fi 
sandalele - sandalele acelea cu talpă din plută. Sau în cadă 
va fi chiar ea. De ce nu? Tot în cadă am văzut-o şi pe 
doamna Massey şi amândouă au avut parte de aceeaşi 
moarte. Cu singura excepție că nu am furat banii doamnei 
Massey şi nu am abandonat-o. 

— Am promis să mai am răbdare o zi, se adresă el 
camerei goale. Şi am avut. 

Da, şi cu toate că fusese o zi extrem de încărcată, fusese 
şi o zi bună, iar el era primul care să recunoască asta. In 
fond, nu cu zilele avea el probleme. lar nopţile... 

Mintea este o tablă. Pileala este buretele. 


19 


Dany rămase treaz în pat până la ora şase. Atunci se 
dădu jos, se îmbrăcă şi făcu iarăşi drumul până la Red 
Apple. De data aceasta nu mai şovăi, dar, în loc să ia două 
sticle cu vin tare din răcitor, luă trei. Cum se spunea? „Fă-o 
lată sau du-te acasă.” Vânzătorul puse sticlele într-o pungă 
fără niciun comentariu; era obişnuit cu cei care cumpărau 
vin la primele ore ale dimineţii. Dan se duse în parc, se 
aşeză pe una dintre băncile din Liliput, scoase o sticlă din 
pungă şi se uită la ea ca Hamlet la craniul lui Yorick. Văzut 
prin sticla verde, conţinutul aducea mai degrabă cu otravă 


de şobolani decât cu licoarea bahică. 

— Vorbeşti de parcă ar fi ceva rău, murmură Dan şi 
scoase dopul. 

De această dată auzi vocea mamei sale. Wendy 
Torrance, cea care fumase până în ultima clipă a vieţii. 
Pentru că, vezi tu, dacă sinuciderea este unica opţiune, 
măcar să ţi se dea voie să-ţi alegi arma. 

Asta e sfârșitul, Danny? Vrei să spui că totul a fost 
Zadarnic? Ă 

Deşurubă dopul până la capăt. Apoi îl strânse la loc. Il 
deşurubă iar. Acum îl şi scoase. Vinul avea iz acru, iz de 
muzică proastă la tonomat şi de bombe de mahala şi de 
certuri izbucnite din te miri ce, urmate de încăierări în 
parcare. În ultimă instanţă, putem spune că viaţa e la fel de 
stupidă şi sterilă ca bătăile acestea. Lumea nu este un 
mare azil cu aer curat. Lumea este Hotelul Overlook, unde 
petrecerea nu se termină niciodată. Unde morţii sunt veşnic 
vii. 

Duse sticla la buze. 

Pentru asta ne-am chinuit atât să ieşim din hotelul ăla 
blestemat, Danny? Pentru asta ne-am chinuit atât să 
începem o viață nouă, numai noi doi? Nici urmă de reproş 
în vocea mamei lui. Doar tristeţe. 

Danny strânse iarăşi dopul. Apoi îl desfăcu. Îl strânse. ÎI 
desfăcu. 

Îşi zise: Dacă beau, Înseamnă că Overlook câştigă. Chiar 
dacă a ars până în temelii atunci când a explodat boilerul, 
tot el câştigă. Dar, dacă nu beau, am să-mi pierd mințile. 

Îşi zise: Tot ceea ce vedem ori ni se pare nu-i decât un 
vis într-un alt vis. 

Tot mai strângea şi desfăcea dopul sticlei atunci când îl 
găsi Billy Freeman, care se trezise speriat în zori, cu 
sentimentul că se petrecuse ceva rău. 

— Ai de gând să bei, Dan, ori încerci să faci laba şi cu 
altceva? 

— Cred că am să beau. Nu ştiu ce altceva aş putea face. 

Şi atunci Billy îi spuse. 


— 96 — 


20 


Casey Kingsley nu se miră câtuşi de puţin să-l vadă pe 
noul său angajat aşteptându-l în faţa biroului la opt fără un 
sfert în dimineaţa aceea. Nu se miră nici când văzu sticla cu 
vin din mâna lui Torrance, care îi desfăcea şi îi înşuruba la 
loc capacul iar şi iar, cu privirea aceea goală de client fidel 
al magazinului cu băuturi ieftine. 

Billy Freeman nu avea atât de multă strălucire câtă avea 
Dan, nu, nici pe departe, dar tot avea mai mult decât o 
licărire slabă. În prima zi, îi dăduse telefon din magazie lui 
Kingsley, chiar atunci când Dan o pornise spre Primărie. 
Uite care-i chestia, ţi-am trimis un tânăr care caută de 
lucru, spusese Billy. Probabil că nu avea prea multe 
recomandări solide, dar era de părere că i-ar fi de folos 
până de Ziua Eroilor. Kingsley, care avusese partea lui de 
experienţe - bune - bazate pe intuiţia lui Billy, fusese de 
acord. Tot trebuie să mai angajăm pe cineva, spusese el. 

Replica lui Billy fusese una stranie, dar şi Billy era un 
individ mai straniu. Odată, în urmă cu vreo doi ani, 
chemase ambulanţa cu cinci minute înainte ca un băieţel să 
cadă din leagăn şi să se lovească la cap. 

Mai multă nevoie are el de noi decât noi de el, spusese 
Billy. 

Şi uite-l acum, gârbovit şi mirosind a vin de la doişpe 
metri. Kingsley avea nas de somelier şi putea numi cu 
exactitate fiecare miros. Tânărul puţea a Thunderbird. Cum 
zicea poezia aia pe care o lălăiau beţivii prin birturi? Cum o 
ard? Cu Thunderbird!... Şi cât costă? Cât o lăcustă! Dar, 
când tânărul ridică ochii la el, Kingsley citi disperarea din ei. 

— M-a trimis Billy. 

Kingsley nu spuse nimic. Îşi dădea seama că puştiul 
încearcă să se adune, se luptă să se adune. Chinurile i se 
desluşeau în privire; în felul în care i se mişcau colţurile 
gurii; dar mai ales în felul cum ţinea sticla, detestând-o şi 
adorând-o şi neputând să trăiască fără ea. 

În cele din urmă Dan reuşi să rostească vorbele de care 
se ferise toată viaţa lui: 


RES y 


— Am nevoie de ajutor. 

Îşi trecu o mână peste ochi. Şi atunci Kingsley îi luă sticla. 
Tânărul se agăţă de ea... apoi îi dădu drumul. 

— Eşti bolnav şi obosit, zise Kingsley. Îmi dau seama. Dar 
nu cumva ai obosit să te simţi bolnav şi obosit? 

Dan se uită la el, cu mărul lui Adam zbătându-i-se în gât. 
Mai făcu nişte eforturi şi apoi murmură: 

— Habar n-ai. 

— Ba poate că am. 

Kingsley scoase o cheie mare din buzunarul mare al 
pantalonilor săi mari. O vârî în broasca uşii din sticlă mată 
pe care scria FRAZIER - DEPARTAMENTUL DE LUCRARI 
PUBLICE. 

— Intră. Hai să stăm de vorbă. 


NUMERE NEFASTE 
1 


Poeta bătrâioară, cu prenume italienesc şi nume de 
familie sută la sută american, îşi ţinea strănepoata 
adormită în poală şi se uita la filmul pe care îl înregistrase 
soţul nepoatei sale cu trei săptămâni în urmă, în sala de 
naşteri. Începea cu titlul VENIREA ABREI PE LUME! Imaginea 
era proastă şi tremurată, iar David avusese grijă să se ţină 
la distanţă de detaliile prea clinice (slavă Domnului!), dar 
Concetta Reynolds tot observă părul lipit de fruntea 
transpirată a Luciei, o auzi urlând Pă;, asta fac! Atunci când 
una din asistente o îndemnase să împingă şi văzu stropii de 
sânge de pe cămaşa albastră de spital - nu prea mulţi, dar 
suficienţi cât să dea o „notă de veridicitate” spectacolului, 
cum ar fi zis cu multă vreme în urmă bunica bătrânei 
Chetta. Dar nu în limba engleză, fireşte. 

Imaginea se zgâlţâi mai zdravăn când apăru copilul şi ea 
simţi cum i se face pielea ca de găină pe spate şi braţe 
atunci când Lucy zbieră: Nu are față! 

Acum, aşezat alături de soţia lui, David chicoti înfundat. 
Pentru că Abra avea faţă, şi încă una foarte drăgălaşă şi 
dulce. Chetta îşi plecă şi ea ochii la copilul din poală, ca şi 
cum ar fi vrut să se asigure că aşa este. Când se uită iar la 
film, văzu cum copilul cel nou-venit pe lume era pus în 
braţele femeii ce tocmai devenise mamă. După vreo alte 
treizeci sau patruzeci de hâţâneli ale imaginii, pe ecran 
apăru un alt titlu: LA MULŢI ANI, ABRA RAFAELLA STONE! 

David apăsă butonul STOP al telecomenzii. 

— Tu eşti unul dintre cei foarte puţini oameni care o să 
se uite vreodată la filmul ăsta, o anunţă Lucy pe un ton 
hotărât, neînduplecat. E jenant. 

— E superb, o contrazise David. Şi una din persoanele 


care precis îl vor vedea este Abra. 

Aruncă o privire piezişă la soţia lui, care stătea alături, pe 
canapea, şi continuă: 

— Când va creşte mare. Şi dacă va dori, desigur. 

O bătu drăgăstos pe Lucy pe picior, apoi se întoarse 
zâmbind spre bunica lui prin alianţă, femeie faţă de care 
nutrea un respect profund, dar nu şi cine ştie ce simpatie. 

— Până atunci, am să-l pun bine în caseta de valori de la 
bancă, lângă poliţele de asigurare, actele casei şi 
milioanele mele făcute din traficul de droguri. 

Concetta surâse atât cât să-i arate că pricepuse poanta, 
dar surâsul era rece, cât să-i indice că nu i se păruse 
deosebit de amuzantă. Abra dormea netulburată în poala 
ei. /ntr-un fel, se poate spune că toții copiii se nasc cu căiță, 
îşi spuse ea, pentru că fețişoarele lor mici sunt ca nişte 
cortine de mister şi posibilități viitoare. Poate că ar fi 
meritat să scrie despre asta. Poate că nu. 

Concetta venise în America la vârsta de doisprezece ani 
şi ajunsese să vorbească la perfecţie limba engleză - lucru 
deloc surprinzător, de vreme ce absolvise la Vassar şi 
devenise profesoară (emerită, acum) specializată în 
predarea acestei materii. Totuşi, în minte îi mai stăruiau 
încă toate eresurile şi superstiţiile auzite în copilărie. Uneori 
acestea îi dădeau ordine, întotdeauna în italieneşte. Chetta 
ajunsese să creadă că toţi oamenii care au de-a face cu 
artele suferă de tulburări de schizofrenie afectivă, iar ea nu 
făcea excepţie. Ştia că superstiţiile nu sunt decât nişte 
aiureli; dar scuipa printre degete ori de câte ori îi tăiau 
drumul vreo cioară sau vreo pisică neagră. 

De vină pentru schizofrenia ei erau Surorile Milosteniei. 
Acestea credeau în Dumnezeu; credeau în natura divină a 
lui lisus; dar mai credeau şi că oglinzile sunt nişte iazuri 
blestemate şi credeau că îi vor apărea negi acelui copil care 
se uită prea mult în ele. Între şapte şi doisprezece ani, 
femeile acestea avuseseră cea mai mare influenţă asupra 
vieţii ei. Obişnuiau să poarte rigle înfipte la cingători - 
niciodată pentru măsurat, ci numai pentru lovit - şi nu 
treceau pe lângă nicio ureche de copil fără să n-o 


— 100 — 


răsucească. 
Lucy întinse mâinile după fetiţă. Chetta i-o dădu, deşi cu 
regret. Copila era o dulceaţă. 


2 


La distanţă de treizeci de kilometri la sud-est de locul 
unde Abra dormea în braţele Concettei Reynolds, Dan 
Torrance lua parte la o întrunire a Alcoolicilor Anonimi, 
ascultând povestea plictisitoare a unei fătuci despre 
partidele de sex cu fostul ei prieten. Casey Kingsley îi 
ceruse să ia parte la nouăzeci de întruniri în nouăzeci de 
zile, iar aceasta, care avea loc la amiază în subsolul Bisericii 
Metodiste din Frazier, era a opta. Tot la cererea lui Casey - 
cunoscut de membri drept Marele Casey -, Dan stătea pe 
un scaun în primul rând. 

— Bolnavii care vor să se facă bine stau în faţă, Danny. 
Noi spunem că ultimul rând este Rândul Negării. 

Casey îi dăduse un carneţel pe a cărui copertă era o 
fotografie înfăţişând valurile unui ocean care se spărgeau 
de un promontoriu stâncos. Deasupra era tipărit un motto 
pe care Dan îl înţelese, dar care îl lăsa rece: NICIUN LUCRU 
MAREŢ NU SE FACE PESTE NOAPTE. 

— Îţi notezi aici fiecare întrunire la care participi. Şi de 
fiecare dată când am să-ţi cer să văd ce ai scris, să faci 
bine să-mi arăţi că n-ai lipsit nici măcar o singură dată. 

— Şi dacă mă îmbolnăvesc? 

Casey izbucni în râs. 

— Dar tu eşti mereu bolnav, prietene - eşti bolnav de 
alcoolism cronic. Vrei să-ţi zic ce mi-a spus mie 
îndrumătorul meu? 

— Mi se pare că mi-ai mai spus: „N-ai cum să faci la loc 
un castravete dintr-o murătură.” 

— Nu face pe isteţul. Taci şi ascultă. 

Dan oftă. 

— Te ascult. 

— „Mişcă-ţi fundul la întrunire”, mi-a zis. „Şi dacă-ţi cade 
fundul, bagă-l într-o sacoşă şi ia-l cu tine.” 


— 101 — 


— Splendid. Şi dacă uit? 

Atunci Casey ridicase din umeri. 

— Atunci va trebui să-ţi cauţi alt îndrumător. Unul care să 
te creadă când zici că ai uitat. Pentru că eu nu aş crede. 

Dan, care se simţea ca un bibelou din porțelan ajuns pe 
marginea unui raft foarte înalt, nu îşi dorea un alt 
îndrumător, aşa cum nu-şi dorea niciun fel de schimbări. Se 
simţea binişor, dar deocamdată era cam plăpând. Foarte 
plăpând. Ca şi cum n-ar mai fi avut piele pe el. Încetaseră 
viziunile care-l bântuiseră încă de la venirea în Frazier şi, cu 
toate că se gândea adesea la Deenie şi la băieţelul ei, 
gândurile acestea nu mai erau atât de dureroase. La finalul 
fiecărei întruniri AA, cineva citea Promisiunile. Una dintre 
acestea suna cam aşa: Nu vom regreta trecutul şi nici nu 
vom dori să zăvorâm uşa dinspre el. Dan ştia că el va 
regreta întotdeauna trecutul, dar abandonase ideea de a 
încerca să zăvorască uşa. La ce bun să se mai ostenească 
dacă se deschidea singură? Blestemăţia aia de uşă n-avea 
nici măcar clanţă, darămite zăvor. 

Acum începuse să scrie cu litere de tipar un singur 
cuvânt pe pagina dedicată acestei întruniri. Desena cu grijă 
literele mari, neavând nici cea mai vagă idee de ce anume 
făcea asta, ori ce însemna cuvântul respectiv: ABRA. 

Între timp, fătuca ajunsese la capătul declaraţiei ei şi 
începu să plângă, spunând printre lacrimi că, deşi fostul nu 
era decât un rahat cu ochi, ea tot îl mai iubea şi era 
recunoscătoare pentru că reuşise să nu mai bea. Dan o 
aplaudă împreună cu restul Cetei de Voinici şi apoi începu 
să coloreze literele desenate în carneţel, începu să le 
îngroaşe. Să le facă să iasă în evidenţă. 

Cunosc numele ăsta? Cred că da. 

Când următorul vorbitor se apucă să-şi depene povestea, 
Dan se ridică şi se duse să-şi mai ia o ceaşcă de cafea. 
Atunci îşi aduse aminte. Abra era numele unei fete dintr-un 
roman al lui John Steinbeck. La răsărit de Eden. Citise 
cartea... dar nu-şi mai amintea unde şi când. Probabil într- 
unul din popasurile sale. Undeva. Intr-un loc fără 
importanţă. 


— 102 — 


Alt gând 

(ai păstrat-o) 
se ridică la suprafaţa minţii lui ca un balon de săpun şi se 
sparse. 

Ce să păstrez? 

Frankie P., veteran al Cetei de Voinici, care conducea 
întrunirea, întrebă dacă era cineva care dorea să împartă 
jetoanele. Nu dorea nimeni, aşa că Frankie spuse: 

— Ce zici? Tu, care stai lângă cafele? 

Simţind toţi ochii aţintiţi asupra lui, Dan veni până în faţa 
încăperii, sperând din suflet că îşi va putea aminti ordinea 
recompenselor. El personal primise deja jetonul alb pentru 
cei aflaţi la început de drum. Când luă cutia turtită de 
biscuiţi, în care se aflau jetoanele şi medaliile, gândul apăru 
din nou. 

Ai păstrat-o? 


3 


În aceeaşi zi, Clanul Legitim, care petrecuse iarna într-un 
camping KOA: din Arizona, porni înapoi spre est. Caravana 
lor s-a deplasat pe Route 77 către orăşelul Show Low în 
ordinea obişnuită: paisprezece rulote şi câteva maşini cu 
remorci în care erau transportate şezlonguri şi biciclete. 
Mărcile auto erau Southwind, Winnebago, Dodge Monaco şi 
Bounder. EarthCruiser-ul lui Rose - oţel de import în valoare 
de şapte sute de mii de dolari, cea mai bună rulotă 
existentă pe piaţă - conducea parada. Fără să depăşească 
însă limita de viteză de optzeci şi opt de kilometri pe oră. 

Nu se grăbeau. Aveau tot timpul din lume la dispoziţie. 
Mai erau câteva luni până la marele ospăț. 


4 


— Ai păstrat-o? întrebă Concetta când Lucy şi descheie 
bluza ca să o alăpteze pe Abra. 


15 KOA - franciză independentă ce deţine campinguri pe teritoriul SUA 
(n.tr.). 


— 103 — 


Abby clipi somnoroasă, supse puţin, apoi îşi pierdu 
interesul. Când încep să te doară sfârcurile, nu mai trebuie 
să-i dai să sugă decât dacă îţi cere, îşi zise Chetta. Dacă îti 
cere urlând din toate puterile. 

— Ce să păstrăm? nu pricepu David. 

Dar Lucy ştia despre ce era vorba. 

— Mi-am pierdut cunoştinţa imediat ce mi-au pus-o în 
braţe. Dave zice că aproape am scăpat-o. N-am avut vreme 
să mă gândesc la asta, Momo. 

— Aha, de mizeria aia de pe faţă vorbeşti, spuse David 
dispreţuitor. l-au scos-o şi au aruncat-o. Şi foarte bine au 
făcut, dacă vrei să ştii părerea mea. 

Zâmbea, dar o înfrunta din privire. Ştii că nu-i bine să 
continui cu discuţia asta, o avertizau ochii lui. Ştii că nu-i 
bine, aşa că las-o moartă. 

Stia... şi totuşi nu ştia. Oare fusese şi ea atât de bătută în 
cap în tinereţe? Nu mai ţinea minte, deşi se părea că îşi 
amintea toate Tainele Sfântului Rozariu şi durerile 
nesfârşite ale pedepselor diavoleşti primite de la Surorile 
Milosteniei, criminalele în veşminte negre. Işi amintea 
povestea fetitei bătute până orbise pentru că se uitase pe 
furiş la fratele ei dezbrăcat în cada de baie şi îşi amintea 
povestea bărbatului care murise pe loc atunci când îl hulise 
pe papă. 

Daţi-ni-i nouă de tineri şi nu va mai conta câte cursuri 
speciale au predat, ori câte cărți de poezie au scris, nu va 
conta nici măcar dacă vreuna din cărțile astea a luat toate 
premiile importante. Daţi-ni-i nouă de tineri... şi vor fi ai 
noştri pe vecie. 

— Ar fi trebuit să păstraţi // amnio. Aduce noroc. 

| se adresa numai nepoatei sale, fără să-i dea nicio 
atenţie lui David. Sigur, era un om bun, un soţ bun pentru 
Lucia a ei, dar afurisit să fie tonul ăla dispreţuitor al lui. Şi 
de două ori mai afurisiţi să-i fie ochii ăia care o înfruntau. 

— Am vrut, dar n-am putut, Momo. Şi Dave n-a ştiut ce 
să facă, spuse Lucy încheindu-şi bluza. 

Chetta se aplecă şi atinse uşor cu vârful degetului 
obrăjorul delicat al Abrei - piele bătrână pe piele tânără. 


= 104 — 


— Se spune că acei copii născuţi cu 7// amnio sunt 
înzestrați cu al doilea văz. 

— Doar nu crezi una ca asta, nu? o întrebă David. Căiţa 
nu-i decât o bucată din placentă. Nu-i... 

Continuă să vorbească, dar Concetta nu-l mai ascultă. 
Abra tocmai ce deschisese ochii. lar în ei se afla un întreg 
univers de poezie, versuri mult prea minunate pentru a fi 
fost scrise de mâna unui om. Sau gândite de mintea 
omenească. 

— Nu mai contează, zise ea. 

Ridică fetiţa şi o sărută pe creştetul moale şi neted, ce 
lăsa să se ghicească magia minţii de dedesubt. 

— Nu mai e nimic de făcut. 


5 


Într-o noapte, cam la cinci luni după discuţia mai 
înfierbântată despre căiţa Abrei, Lucy visă că fetiţa ei 
plângea - plângea amarnic, ca şi cum i s-ar fi frânt 
inimioara. În visul acesta, Abra nu mai dormea în dormitorul 
principal al casei lor de pe Intrarea Richland, ci altundeva, 
într-o cameră situată la capătul unui coridor lung. Lucy se 
repezi în direcţia de unde se auzeau plânsetele. La început 
erau uşi pe ambele părţi, apoi scaune. Scaune albastre, cu 
spătar înalt. Înseamnă că era într-un avion, ori într-un tren 
al companiei Amtrak. În vis i se păru că alergase kilometri 
întregi până când ajunse la uşa unei băi, din spatele căreia 
se auzea plânsul copilului ei. Nu era un plâns înfometat, ci 
unul înspăimântat. Poate 

(O, Doamne Dumnezeule, o, Fecioară Maria!) 
unul rănit. 

Lucy se îngrozi la gândul că uşa aceea ar fi putut fi 
încuiată şi ea va trebui să încerce s-o doboare - nu aşa se 
întâmpla mereu în coşmaruri? -, dar clanţa se lăsă apăsată 
şi uşa se deschise. Şi atunci se sperie din nou: dar dacă 
Abra căzuse în closet? Asemenea lucruri se întâmplau, 
citeai despre ele în ziare. Copii mici căzuţi în toalete. Copii 
mici căzuţi în tomberoane. Dacă fetiţa ei se îneca acum 


— 105 — 


într-unul din rezervoarele alea hidoase din metal care 
existau în mijloacele de transport public, acoperită până la 
gură şi nas de dezinfectant albastru? F 

Dar Abra era întinsă pe jos. În pielea goală. Îşi privi lung 
mama - parcă fără s-o vadă -, cu ochi înecaţi în lacrimi. Pe 
pieptul ei era scris, cu ceva ce semăna cu sângele, numărul 
11. 


6 


David Stone visa că aleargă în direcţia de unde se 
auzeau plânsetele fetiţei lui, pe o scară rulantă nesfârşită, 
iar scara aceea se mişca, lent, dar inexorabil, în direcţie 
greşită. Mai rău încă, scara se afla într-un mall, iar mallul 
era cuprins de flăcări. În mod normal, ar fi trebuit ca fumul 
să-l sufoce şi să-şi piardă cunoştinţa cu mult înainte de a 
ajunge în capul scării, dar nu era deloc fum, ci doar un iad 
al flăcărilor. Şi nici nu se auzea nimic altceva decât 
plânsetul Abrei, deşi în faţa lui oamenii se aprindeau ca 
nişte torţe înmuiate în kerosen. Când, în sfârşit, ajunse sus, 
o văzu pe Abby întinsă pe jos, ca un sac cu gunoi. Bărbaţi şi 
femei alergau în jurul ei, fără s-o observe. Dar nimeni nu se 
gândea să folosească scara rulantă, deşi mergea în jos. Pur 
şi simplu fugeau încolo şi încoace, la fel de înnebuniţi ca 
furnicile al căror muşuroi a fost distrus de grapa 
fermierului. O femeie cu pantofi cu toc cui aproape o călcă 
pe fiica lui, lucru care, dacă s-ar fi întâmplat, ar fi ucis-o cu 
siguranţă. 

Abra era în pielea goală. Pe pieptul ei era scris numărul 
175. 


7 


Soții Stone se treziră în acelaşi timp, convinşi amândoi în 
primul moment că plânsetele pe care le auzeau erau 
rămăşiţe ale viselor avute. Dar nu, ţipetele veneau din 
camera lor. Abby stătea în pătuţ, sub  figurinele 
reprezentându-i pe Shrek şi prietenii lui. Fetiţa avea ochii 


— 106 — 


mari, obrăjorii roşii, lovea aerul cu pumnii micuţi şi urla cât 
o ţinea gura. 

Nu se linişti nici după ce-i schimbară scutecele, nici după 
ce Lucy o alăptă, nici după kilometri de plimbare încolo şi 
încoace pe hol, şi nici după repetarea de o mie de ori a 
poeziilor despre pisicuţa pis-pis-pis, căţeluşul cu părul creţ 
şi melcul codobelc. In cele din urmă, speriaţi la culme - 
Lucy era la primul copil şi habar nu mai avea ce să facă -,o 
sunară pe Concetta în Boston. Cu toate că acolo nu era 
decât ora două dimineaţa, Momo răspunse aproape 
imediat. Avea optzeci şi cinci de ani, iar somnul îi devenise 
la fel de străveziu ca şi pielea. Ascultă cu mai mare atenţie 
urletele strănepoatei decât înşiruirea confuză a lui Lucy 
despre toate remediile încercate până în momentul acela, 
apoi puse întrebările pertinente. 

— A făcut febră? Se trage de vreo ureche? Dă din 
picioare de parcă ar vrea să facă merda? Căcălică? 

— Nu. Nimic din ce spui tu. E un pic mai fierbinte, dar 
asta-i din cauza plânsului, nu cred că-i febră. Ce să-i mai 
fac, Momo? 

Chetta, aşezată acum la birou, nu ezită nicio clipă: 

— Mai las-o cincisprezece minute. Şi dacă nu se linişteşte 
şi tot nu vrea să sugă, du-o la spital. 

— La care? La Brigham and Women’s? 

Profund tulburată şi supărată, Lucy nu se putu gândi 
decât la spitalul în care născuse. 

— Păi, e la mai bine de două sute de kilometri distanţă! 

— Nu, nu. La Bridgton. Cum treci graniţa statului Maine. E 
mai aproape de voi decât CNH'6. 

— Eşti sigură? 

— Am computerul deschis şi mă uit pe internet. 

Abra nu s-a liniştit. Plânsul ei era monoton, enervant, 
înspăimântător. La ora patru fără un sfert, când au ajuns la 
spitalul din Bridgton, urla tot cu potenţiometrul de volum 
dat la maxim. În mod obişnuit, plimbările în maşina lor 
marca Acura funcționau mai bine ca un somnifer, dar nu şi 
în dimineaţa aceasta. David se gândi la un anevrism şi îşi 


16 CNH - Spitalul Colliseum Northside (n.tr.). 
— 107 — 


spuse că a luat-o razna. Sugarii nu făceau atacuri 
cerebrale, nu-i aşa? Sau făceau? 

— Davey? spuse Lucy cu o voce slabă şi speriată când 
opriră în faţa semnului pe care scria PRIMIRI URGENŢE. 
Bebeluşii nu fac accidente cerebrale sau crize de inimă, nu? 

— Nu, sigur că nu. 

Dar chiar atunci îi veni o altă idee. Dacă cumva cea mică 
înghiţise un ac de siguranţă şi i se deschisese în stomac? 
Asta-i o tâmpenie. Folosim pamperşi. Nici n-a văzut 
vreodată cum arată un ac de siguranță. 

Atunci altceva. O agrafă căzută din părul lui Lucy. Un cui 
care căzuse din greşeală în pătuţ. Poate, Doamne fereşte, o 
bucată din plastic desprinsă din Shrek sau din Donkey sau 
din Prinţesa Fiona. 

— Davey? La ce te gândeşti? 

— La nimic. 

Nu, figurinele de deasupra pătuţului erau întregi şi la 
locul lor. Era convins de asta. 

Aproape convins. 

Abra continua să urle. 


8 


David îşi închipuise că medicul de gardă îi va da fiicei 
sale un sedativ, dar o asemenea măsură ar fi contravenit 
protocolului folosit în cazul sugarilor ce nu pot fi 
diagnosticaţi şi, în plus, Abra Rafaella Stone părea 
sănătoasă. Nu avea febră, nu-i apăruse vreo erupție, iar 
rezultatul ecografiei elimina din discuţie stenoza pilorică. La 
radiografie nu s-au depistat obiecte străine în gâtul ori 
stomacul fetiţei şi nici nu s-a observat vreun blocaj al 
tranzitului intestinal. Pur şi simplu, Abra nu voia să tacă. 
Soții Stone erau singuri în Camera de Gradă la ora aceea 
din dimineaţa zilei de marţi şi, neavând alţi pacienţi de care 
să se ocupe, toate cele trei asistente încercară pe rând să o 
potolească. Dar niciuna dintre metodele folosite nu dădu 
roade. 

— N-ar trebui să-i daţi ceva de mâncare? îl întrebă Lucy 


— 108 — 


pe doctor când acesta se întoarse s-o mai examineze o 
dată pe micuță. 

Îi veniseră în minte cuvintele Ringer's lactate” auzite 
într-una din emisiunile despre medici pe care le urmărea 
încă din adolescenţă, de când îl văzuse pe George Clooney 
în Spitalul de urgență. Însă, din câte ştia, soluţia lui Ringer 
se folosea ca anticoagulant sau în cazuri de degerături ori 
de ulcere stomacale. 

— Nu vrea să sugă la sân, şi nici din biberon. 

— O să mănânce atunci când îi va fi foame, spuse 
doctorul, nereuşind însă să-i liniştească pe cei doi părinţi. 

În primul rând, medicul acesta arăta mai tânăr decât ei. 
În al doilea (ceea ce era mult mai rău), nu părea prea 
convins de ce spune. 

— Aţi luat legătura cu medicul dumneavoastră pediatru? 
îi întrebă el aruncându-şi ochii pe fişă. Domnul doctor 
Dalton? 

— l-am lăsat un mesaj în căsuţa vocală, răspunse David. 
Probabil că n-o să ne caute decât spre ora zece, când nu va 
mai fi nevoie. 

Pentru că atunci totul se va fi terminat. Într-un fel sau în 
altul, îşi spuse el, iar mintea lui - imposibil de ţinut în frâu 
din cauza lipsei de somn şi a îngrijorării - îi oferi de îndată o 
imagine pe cât de clară, pe atât de înspăimântătoare: mai 
mulţi oameni îndoliaţi, strânşi în jurul unui mormânt mic. ŞI 
în jurul unui sicriu şi mai micuţ. 


9 


La şapte treizeci, Chetta Reynolds năvăli ca un taifun în 
cabinetul de consultaţii în care se aflau soţii Stone şi fiica 
lor. Poeta, despre care se zvonea că ar fi fost pe lista scurtă 
cu cei propuşi pentru a primi Medalia Libertăţii chiar din 
mâinile Preşedintelui, se îmbrăcase cu o pereche de jeanşi 
skinny şi un hanorac cu sigla Universităţii din Boston, rupt 
într-un cot. Ţinuta aceasta demonstra cât de mult se 
împuţinase la trup în ultimii trei sau patru ani. N-am cancer, 


17 Soluţie perfuzabilă (n.tr.). 
— 109 — 


dacă la asta te gândeşti, obişnuia ea să spună oricui ar fi 
avut ceva de comentat pe seama siluetei ei de manechin 
anorexie, siluetă pe care de regulă avea grijă să o ascundă 
sub rochii vaporoase sau caftane largi. Mă antrenez pentru 
ultimul tur de stadion. 

Părul - în mod normal împletit, ori tapat şi prins în bucle 
care mai de care mai complicate pentru a putea etala 
colecţia de agrafe vintage - îi stătea acum ridicat în jurul 
capului ca ciuful vâlvoi al lui Einstein. Nu se fardase şi, cu 
toată neliniştea şi spaima pe care le simţea, Lucy nu se 
putu împiedica să nu observe cât de bătrână părea 
Concetta. Da, sigur, era bătrână, avea optzeci şi cinci de 
ani, deci era foarte bătrână, dar până în dimineaţa aceasta 
arătase ca o femeie de cel mult şaizeci şi şapte, şaizeci şi 
opt de ani. 

— Aş fi ajuns mai devreme dacă aş fi găsit pe cineva care 
să aibă grijă de Betty. 

Betty era căţeluşa ei boxer, bătrână şi bolnavă. 

Chetta surprinse privirea reprobatoare a lui David. 

— Bets este pe moarte, David. Şi, după câte mi-aţi spus 
la telefon, nu mi-am făcut prea multe griji pentru Abra. 

— Acum îţi faci? se răsti David. 

Lucy îi aruncă o privire fulgerătoare, vrând să-l avertizeze 
că nu era cazul să sară calul, dar Chetta păru dispusă să 
accepte reproşul din tonul tânărului. 

— Da, spuse ea întinzând mâinile. Dă-mi-o mie, Lucy. Să 
vedem dacă vrea să tacă de dragul lui Momo. 

Dar Abra nu dori să tacă nici de dragul lui Momo a ei, 
indiferent cât de mult o legănă aceasta. Nu păru mulţumită 
nici de cântecelul de leagăn surprinzător de melodios pe 
care i-l murmură străbunica (din câte îşi putu da seama 
David, era vorba despre varianta italienească a melcului 
codobelc). Încercară din nou remediul cu plimbatul în braţe, 
mai întâi prin cabinetul mic de consultaţii, apoi pe hol şi 
înapoi în cabinet. Zadarnic. La un moment dat, se iscă o 
zarvă afară - David presupuse că era vorba despre un 
pacient cu răni reale care fusese adus la Urgenţe -, dar 
celelalte persoane din cabinetul numărul 4 nu manifestară 


— 110 — 


vreun interes deosebit. 

La nouă fără cinci, se deschise uşa cabinetului şi apăru 
pediatrul familiei Stone. Probabil că Dan Torrance l-ar fi 
recunoscut pe doctorul John Dalton, deşi nu după numele 
de familie. li spunea „Doctorul John” şi era bărbatul care 
făcea cafele la întrunirile din serile de joi din North Conway, 
unde se citeau pasaje din Marea Carte a Alcoolicilor 
Anonimi. 

— Slavă Domnului! exclamă Lucy, punând fetiţa în 
mâinile pediatrului. De ore întregi ne chinuim s-o potolim! 

— Eram pe drum când am primit mesajul vostru, spuse 
Dalton săltând-o pe Abra pe umăr. Am avut consultaţii 
programate aici şi după aia în Castle Rock. Aţi auzit ce s-a 
întâmplat, nu? 

— Ce? îl întrebă David. 

Pentru că uşa rămăsese deschisă, îşi dădea mai bine 
seama de larma de afară. Auzea oamenii care vorbeau cu 
voci ridicate. Oameni care plângeau. O văzu pe asistenta 
care îi primise: avea chipul umflat şi ud de lacrimi. Femeia 
trecu grăbită, fără să arunce nicio privire copilului care urla. 

— Un avion de pasageri s-a lovit de World Trade Center, 
spuse Dalton. Şi nimeni nu crede că a fost un accident. 

Era vorba despre Cursa 11 a American Airlines. Cursa 
175 a United Airlines a lovit Turnul Sudic al complexului 
World Trade Center şaptesprezece minute mai târziu, la ora 
9:03 a.m. Tot la 9:03 a.m. Abra Stone s-a oprit brusc din 
plâns. La 9:04 dormea dusă. 

Pe drumul înapoi spre Anniston, David şi Lucy au ascultat 
ştirile la radio, în vreme ce Abra dormea liniştită în 
scăunelul ei special pentru maşină. Li se părea de 
neconceput ce aud, dar la fel de neconceput ar fi fost să 
închidă aparatul... cel puţin până când crainicul nu anunţă 
numele companiilor aeriene şi numerele avioanelor 
implicate în dezastrul acela care întrecea orice închipuire: 
două în New York, unul în apropiere de Washington, unul 
prăbuşit în zona rurală a statului Pennsylvania. De-abia 
atunci David întinse mâna şi închise radioul, stăvilind astfel 
potopul nenorocirilor. 


— 111 — 


— Trebuie să-ţi spun ceva, Lucy. Am visat... 

— Ştiu. 

Femeia vorbise pe tonul fără viaţă al cuiva care tocmai 
ce a suferit un şoc cumplit. 

— Şi eu. 

Până când au intrat în New Hampshire, David a început 
să creadă că povestea aceea cu căiţa nu era tocmai 
absurdă. 


10 


Într-un oraş din New Jersey, pe malul stâng al fluviului 
Hudson, se află un parc ce poartă numele celui mai celebru 
locuitor al respectivei urbe. În zilele senine, locul acela 
oferă o privelişte excelentă asupra Manhattanului de Jos. 
Clanul  Legitim ajunse în Hoboken la data de opt 
septembrie. Îşi parcară maşinile pe un teren privat pe care 
îl închiriaseră pe o perioadă de zece zile. Tati Fală făcuse 
tranzacţia. Era un bărbat chipeş şi prietenos, arătând cam 
la vreo patruzeci de ani. Pe tricoul lui preferat scria IUBESC 
OAMENII! Nu că l-ar fi purtat atunci când negocia vreo 
afacere pentru Clan; atunci se îmbrăca fără excepţie în 
costum şi cravată. Numele lui pământean era Henry 
Rothman. Studiase dreptul la Harvard (promoţia '38) şi 
avea mereu bani lichizi la el. Legitimii aveau peste un 
miliard de dolari în diferite conturi aflate în toate colţurile 
lumii - parte în aur, parte în diamante, parte în cărţi rare, 
timbre şi tablouri -, dar nu plăteau niciodată cu cecuri sau 
carduri. Toţi membrii Clanului, chiar Măzărică şi Păstaie, 
care nu păreau decât nişte copilaşi -, aveau la ei câte un 
sul de bancnote de zece şi douăzeci de dolari. 

Jimmy Numere caracterizase pe vremuri Clanul astfel: 
„Noi suntem reprezentarea vie a expresiei «cash-and- 
carry». Noi plătim, iar mocofanii au grijă de noi.” Jimmy era 
contabilul  Legitimilor. În vremurile de demult (după 
încheierea Războiului Civil), pe când era şi el un mocofan, 
făcuse parte dintr-un grup cunoscut sub numele „Oamenii 


— 112 — 


lui Quantrill”:*. Pe atunci Jimmy era tânăr, nesăbuit, purta o 
haină din piele de bizon şi nu se despărţea de puşca lui 
Sharps. Se cuminţise însă odată cu trecerea timpului. Acum 
ţinea la loc de cinste în rulota lui o fotografie cu autograf a 
lui Ronald Reagan. 

În dimineaţa zilei de unsprezece septembrie Legitimii au 
urmărit atacurile asupra Turnurilor Gemene din parcare, 
trecând cele patru perechi de binocluri de la unul la altul. Ar 
fi văzut mai bine din Parcul Sinatra, dar ştiau şi singuri, fără 
să le explice Rose, că o asemenea adunare matinală ar fi 
stârnit suspiciuni... şi în lunile şi anii ce vor veni, națiunea 
americană avea să devină extrem de suspicioasă: dacă vezi 
ceva, fă bine şi anunţă. 

Cam pe la ora zece a acelei dimineţi - când oamenii se 
îngrămădiseră deja pe malul fluviului şi nimeni nu mai era 
atent la ei - Legitimii se întoarseră în parc. Gemenii Little, 
Măzărică şi Păstaie, împingeau scaunul cu rotile în care 
şedea Taica Flick. Taica purta şapca lui preferată pe care 
scria VETERAN DE RĂZBOI. Părul lui lung, la fel de fin ca 
puful unui nou-născut, flutura în jurul şepcii ca iarba de 
alior. Fusese o vreme când le spunea tuturor că era veteran 
al Războiului Hispano-American din 1898. Mai târziu, 
începuse să spună că luptase în Primul Război Mondial. 
Acum zicea că în Al Doilea. Peste vreo douăzeci de ani 
probabil că va povesti despre cel din Vietnam. Veridicitatea 
nu constituia o problemă. Taica Flick era pasionat de istoria 
militară. 

Parcul Sinatra era plin până la refuz. Majoritatea 
oamenilor erau muţi de uimire; câţiva începuseră să 
plângă. Annie Şort şi Sue Ochi-Vânăt erau de mare folos în 
sensul acesta, deoarece amândouă puteau să plângă la 
ordin. Ceilalţi Legitimi îşi confecţionară expresii adecvate 
de tristeţe, gravitate şi consternare. 

Membrii Clanului Legitim ştiau să se acomodeze oricărei 
situaţii. Acesta era stilul lor. 

Privitorii veneau şi plecau, dar Legitimii rămaseră acolo 


18 Grup de luptători de gherilă conduşi de confederatul William Clarke 
Quantrill (n.tr.). 


— 113 — 


cea mai mare parte din ziua frumoasă şi senină (cu 
excepţia vălătucilor groşi de fum care se ridicau deasupra 
Manhattanului de Jos). Stăteau tăcuţi lângă balustrada 
metalică, privind catastrofa. Şi trăgând adânc aer în piept, 
aidoma turiştilor din Midwest care ajung pentru prima oară 
în viaţă la Pemaquid Point, ori în parcul naţional Quoddy 
Head din Maine şi nu se mai satură de aerul proaspăt al 
mării. Rose îşi scoase jobenul şi îl puse alături. 

La patru după-amiaza se întoarseră învigoraţi în tabăra 
lor din parcare. Vor reveni a doua zi, apoi în ziua următoare 
şi în ziua cealaltă. Vor continua să vină până când se va fi 
terminat tot aburul bun şi de-abia atunci vor pleca mai 
departe. 

Până atunci, părul alb al lui Taica Flick se va fi făcut de 
culoarea fierului şi el nu va mai avea nevoie de scaunul cu 
rotile. 


= 114 — 


LINGURILE 
1 


Erau treizeci şi doi de kilometri între Frazier şi North 
Conway, dar Dan Torrance făcea drumul acesta în fiecare 
seară de joi, în mare parte pentru că îşi permitea acum să-l 
facă. Lucra deja la Căminul Helen Rivington, pe un salariu 
decent, şi îşi primise înapoi permisul de conducere. Sigur, 
maşina pe care şi-o cumpărase în cinstea evenimentului nu 
era cine ştie ce, doar un Caprice vechi de trei ani, cu pneuri 
Blackwell şi un radio cu probleme de comportament, dar 
motorul era excelent şi de fiecare dată când îl pornea se 
simţea cel mai norocos om din New Hampshire. Işi spunea 
că va putea să moară fericit dacă nu se va mai urca 
niciodată într-un autobuz. Toate astea se întâmplau în luna 
ianuarie a anului 2004. Cu excepţia câtorva gânduri şi 
imagini răzlețe - şi a activităţilor suplimentare de la azil, 
fireşte - nu mai avusese parte de bătăi de cap din partea 
strălucirii. Ar fi făcut munca aceea voluntară în orice 
situaţie, dar, după timpul petrecut la întrunirile AA, 
ajunsese să o considere modul lui de a se revanşa pentru 
greşelile făcute, gest pe care foştii alcoolici îl consideră 
aproape la fel de important ca abţinerea de la băutură. 
Dacă va reuşi să nu dea cep la butoi încă trei luni de acum 
încolo, va putea să sărbătorească trei ani de când nu mai 
pusese strop de alcool în gură. 

Mersul cu maşina se încadra în acţiunile zilnice de 
manifestare a recunoştinţei asupra cărora insistase Casey 
K. (pentru că, spunea el cu toată convingerea mohorâtă a 
unui veteran al Programului, un alcoolic recunoscător nu se 
îmbată). Însă Dan se ducea la întrunirile de joia mai ales 
pentru că acestea îi ofereau alinare. li ofereau un sentiment 
de intimitate. La unele din discuţiile deschise luau parte 


— 115 — 


prea mulţi oameni pentru a-i crea senzaţia de confort, însă 
nu şi în serile de joi din North Conway. O veche maximă a 
Alcoolicilor Anonimi spunea: Dacă vrei să ascunzi un anumit 
lucru de un alcoolic, vâră-l în Marea Carte, iar numărul 
redus de participanţi la întrunirile de joi dovedea că era 
ceva adevăr în vorbele astea. Chiar şi în săptămânile dintre 
Patru lulie şi Ziua Muncii - perioadă de vârf a sezonului 
estival - erau foarte rare situaţiile când în sala închiriată de 
la Asociaţia Veteranilor Americani se strângeau mai mult de 
doisprezece oameni la începutul şedinţelor. Drept rezultat, 
Dan ascultă acolo nişte întâmplări despre care nu şi-ar fi 
imaginat în ruptul capului că ar fi putut fi povestite cu glas 
tare în faţa unei asistenţe de cincizeci sau şaizeci de beţivi 
şi drogaţi. In acest tip de întruniri lărgite, vorbitorii aveau 
tendinţa de a se refugia în platitudini (sute) şi de a evita 
orice fel de confesiuni de natură personală. Auzeai judecăţi 
de valoare de genul: Pacea sufletească iți aduce profit şi 
Spune tu ce am greşit dacă eşti de acord să-ți ceri iertare în 
locul meu, dar niciodată: M-am culcat cu nevasta fratelui 
meu într-o noapte, când eram amândoi beti. 

La întrunirile din serile de joi, dedicate Stăpânirii şi 
Cumpătării, micuța enclavă citea din manualul cu coperte 
albastre pentru începători, scris de Bill Wilson. Când îl 
terminau, o luau iarăşi de la început, cu „Opinia unui 
Medic”. La majoritatea întrunirilor apucau să citească în jur 
de zece pagini. Toată povestea asta dura cam o jumătate 
de oră. In jumătatea de oră rămasă, cei prezenţi ar fi 
trebuit să discute pe marginea celor citite. Şi uneori o 
făceau. Mult mai des însă, discuţia o apuca în alte direcţii, 
aidoma unei planşete năbădăioase care aleargă pe o tablă 
Ouija de spiritism, sub degete de adolescente nevrotice. 

Dan îşi aduse aminte de o şedinţă de joi la care luase 
parte când împlinise opt luni de când nu mai pusese 
băutură în gură. Capitolul aflat în dezbaterea grupului, 
„Pentru Soţiile Alcoolicilor”, era plin de aserţiuni învechite 
ce provocau aproape mereu reacţii înfierbântate din partea 


19 William Griffith Wilson - cofondator al organizaţiei Alcoolicii Anonimi 
(n.tr.). 


— 116 — 


femeilor tinere din cadrul Programului. Ele voiau să li se 
explice de ce, în cei şaizeci şi cinci de ani cât trecuseră de 
la prima publicare a Marii Cărţi a Alcoolicilor Anonimi, nu-i 
trecuse nimănui prin cap să adauge un capitol intitulat 
„Pentru Soții Alcoolicelor”. 

Când Gemma T. - o femeie de vreo treizeci şi ceva de 
ani, ale cărei unice setări emoţionale erau Furioasă şi 
Extrem de Furioasă - a ridicat mâna pentru a se înscrie la 
cuvânt, Dan se aşteptase la o tiradă de tip „sufragetă”. Dar 
femeia spuse, pe un ton mult mai calm decât în mod 
obişnuit: 

— Trebuie să vă împărtăşesc ceva. N-am vorbit cu nimeni 
despre asta de pe vremea când aveam şaptesprezece ani 
şi, dacă nu reuşesc să mă eliberez, nu cred că voi reuşi să 
stau deoparte de droguri şi vin. 

Grupul o ascultă în linişte. 

— Am călcat un om cu maşina când mă întorceam beată 
de la o petrecere, începu Gemma. În Somerville. Şi am fugit 
de acolo şi l-am lăsat să zacă pe marginea drumului. Habar 
nu aveam dacă mai trăia sau nu. Nici acum nu ştiu. Am tot 
aşteptat poliţiştii să vină şi să mă aresteze. Dar n-au venit. 
Am scăpat. 

Izbucnise atunci în hohote de râs, aşa cum râd oamenii la 
glume deosebit de bune, apoi îşi puse capul pe masă şi 
începu să plângă atât de tare, că i se zguduia trupul firav. 
Aceasta a fost prima experienţă a lui Dan cu ceea ce 
Alcoolicii Anonimi numesc „sinceritate în toate privinţele” şi 
atunci îşi dăduse seama cât de îngrozitoare putea fi ea 
când era pusă în practică. Şi se gândise, aşa cum se mai 
gândea adesea şi acum, la banii furaţi din portofelul lui 
Deenie, la băieţelul care întindea mâna spre cocaina de pe 
măsuţă. Mărturisirea Gemmei îl făcuse să o respecte 
profund, dar el unul nu avea în el atâta onestitate în stare 
pură. Şi dacă ar fi trebuit să aleagă între a povesti 
întâmplarea aceea şi un pahar cu ceva... 

Aş alege paharul, de bună seamă. 


— 117 — 


2 


În seara aceasta se citea capitolul „Noi, Agnosticii” din 
secţiunea purtând titlul vesel „Ei Au Pierdut Aproape Totul”. 
Povestea se derula după un tipar pe care Dan ajunsese să-l 
cunoască mult prea bine: familie bună şi iubitoare, mers la 
biserică în zilele de duminică, primul pahar, prima beţie, 
afacere de succes distrusă de băutură, curba ascendentă a 
minciunilor, prima arestare, făgăduieli de îndreptare 
încălcate, internarea la dezalcoolizare şi finalul fericit. Toate 
poveştile din Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi aveau 
finaluri fericite. Făcea parte din farmecul ei. 

Seara era răcoroasă, dar înăuntru era cald şi bine, iar 
Dan începuse aproape să picotească atunci când Doctorul 
John ridică mâna şi spuse: 

— De câteva zile îmi mint soţia cu privire la un anumit 
lucru şi nu ştiu cum să încetez. 

Asta îl trezi de-a binelea pe Dan. Îl plăcea tare mult pe 
DJ. 
Se dovedi că nevasta lui John îi dăruise un ceas de 
Crăciun, un ceas destul de scump, şi, când îl întrebase, cu 
vreo două seri în urmă, de ce nu îl poartă, John îi spusese 
că îl uitase la cabinet. 

— Numai că nu-i acolo. L-am căutat peste tot şi nu este. 
Fac o mulţime de vizite prin saloane şi, dacă trebuie să îmi 
pun un halat steril, mă schimb în vestiarul medicilor. 
Dulapurile de acolo au lacăte cu cifru, dar eu nu prea le 
folosesc, pentru că niciodată nu am bani mulţi la mine şi 
nici nu-mi aduc aminte să-mi fi scos ceasul şi să-l fi pus într- 
unul din ele - nici la CNH, şi nici la spitalul din Bridgton -, 
dar cred că aşa am făcut. Şi nu-i vorba de bani aici. E vorba 
că retrăiesc zilele acelea când beam până uitam de mine în 
fiecare noapte şi mi-era greu să mă pun în funcţiune 
dimineaţa. 

Câteva capete se bălăbăniră în acord perfect cu spusele 
acestea. Urmară apoi istorisiri similare despre sentimentele 
de culpă. Nu se dădură sfaturi. Ceea ce se petrecea acum 
purta numele de „schimb de opinii” şi era o practică în 


— 118 — 


general dezaprobată. Oamenii îşi spuseră poveştile. John îi 
ascultă pe toţi cu capul plecat şi mâinile strânse între 
genunchi. După ce trecură coşuleţul din mână în mână („Ne 
întreţinem prin propriile noastre contribuţii”), doctorul le 
mulţumi tuturor pentru comentariile făcute. Însă, din câte 
îşi dădea seama Dan doar uitându-se la el, comentariile 
respective nu-i folosiseră câtuşi de puţin. 

După momentul dedicat rugăciunii „Tatăl nostru”, Dan 
puse bine fursecurile rămase şi închise cărţile zdrenţuite 
ale grupului într-un dulăpior pe care scria AA. Câţiva mai 
întârziau pe afară, luând parte la aşa-zisa „întrunire de 
după întrunire”, dar el şi John aveau toată bucătăria la 
dispoziţia lor. Dan nu luase cuvântul în seara aceea; fusese 
mult prea absorbit în discuţia cu sine însuşi. 

Strălucirea nu se manifestase, dar asta nu însemna că nu 
mai era acolo. În timpul activităţilor lui de voluntariat 
descoperise că era, de fapt, chiar foarte puternică, aşa cum 
fusese în copilărie. Insă acum părea că ajunsese s-o poată 
controla mai bine, iar strălucirea devenise astfel mai puţin 
înfricoşătoare şi mult mai utilă. Colegii săi de la Căminul 
Rivington ştiau că el are un har, dar majoritatea îl numeau 
empatie şi nu-şi mai băteau capul mai departe. Ultimul 
lucru de care avea nevoie, mai ales acum, când îşi 
descoperise un rost în viaţă, era să capete reputaţie de 
medium de salon. Aşa că ţinea pentru sine toate chestiile 
bizare pe care le vedea. 

Dar Doctorul John era un tip de treabă. Şi suferea. 

DJ puse cafetiera cu susul în jos în scurgător şi îşi şterse 
mâinile pe prosopul atârnat de uşa cuptorului. Se întoarse 
apoi spre Dan, cu un zâmbet la fel de veritabil ca praful de 
frişcă pentru cafea pe care îl pusese lângă fursecuri şi 
borcanul cu zahăr. 

— Gata. Eu plec. Pe săptămâna viitoare. 

Se hotărî pe loc, fără să se gândească prea mult: pur şi 
simplu nu-l putea lăsa să plece când părea atât de trist. 
Întinse braţele spre el şi îi zise: 

— Nu-ţi mai bate capul. 

Legendara îmbrăţişare a Alcoolicilor Anonimi. Dan fusese 


— 119 — 


martor la multe, dar el însuşi nu îmbrăţişase pe nimeni. 
John şovăi o clipă, apoi se apropie de el. Dan îl cuprinse în 
braţe spunându-şi: Poate că nu voi simţi nimic. 

Dar simţi. Imaginea trecu prin mintea lui la fel de 
fulgerător ca în copilărie, când îşi ajuta mama şi tatăl să 
găsească tot felul de lucruri rătăcite. 

— Ascultă-mă, doctore, îi zise el lui John, dându-i drumul 
din braţe. Erai îngrijorat din cauza copilului cu boala lui 
Goocher%. 

John făcu un pas înapoi: 

— Ce vrei să spui? 

— Imi dau seama că nu pronunt numele corect. Cum se 
zice? Goocher? Glutcher? O chestie la oase. 

John rămase cu gura căscată. 

— Despre Norman Lloyd vorbeşti? 

— Spune-mi tu dacă despre el vorbesc. 

— Normie are boala lui Gaucher. Este o dereglare a 
nivelului de lipide din organism. Ereditară şi extrem de rară. 
Poate provoca mărirea splinei, tulburări neurologice şi, în 
cele mai multe cazuri, o moarte timpurie şi dureroasă. 
Bietul copil are scheletul ca din sticlă şi probabil că nu o să 
apuce să împlinească zece ani. Dar, spune-mi, de unde ştii 
de boala lui? De la părinţi? Familia Lloyd locuieşte în 
Nashua, la mama naibii de aici. 

— Erai îngrijorat pentru că trebuia să stai de vorbă cu el - 
îţi vine să te urci pe pereţi când trebuie să vorbeşti cu 
pacienţii despre care ştii sigur că vor muri curând. De-aia 
te-ai oprit la toaleta cu tigrii ca să te speli pe mâini, deşi nu 
era deloc nevoie. Atunci ţi-ai scos ceasul şi l-ai pus pe 
etajeră, lângă sticluţa din plastic cu porcăria aia roşie de i 
se zice dezinfectant. Nu ştiu cum se cheamă. 

John D. se holba la el de parcă s-ar fi aflat în faţa unui om 
care înnebunise brusc. 

— La ce spital e băieţelul ăsta? îl întrebă Dan. 

— La Elliot. Ai dreptate în privinţa intervalului de timp. M- 
am oprit, într-adevăr, la toaleta de lângă vestiarul 


Boala lui Gaucher - acumulare excesivă de lipide la nivelul organelor 
şi al măduvei osoase (n.tr.). 


— 120 — 


asistentelor ca să mă spăl pe mâini. 

Se întrerupse şi se încruntă, vrând să-şi amintească mai 
bine. 

— Şi, da, ai dreptate, mi se pare că pe pereţi sunt 
desenate tot felul de personaje ale lui Milne”. Dar cred că 
mi-aş aduce aminte dacă mi-aş fi scos ceasul atunci când... 

Vocea i se stinse. 

— Şi chiar îţi aduci aminte, surâse Dan. Acum îţi aduci 
aminte. Am dreptate? 

John spuse: 

— Nu se poate. Am verificat la „obiecte pierdute” din 
Elliot. Şi în spitalul din Bridgton. Şi la CNH. Nimic. 

— În regulă. Poate că a intrat cineva după tine, a văzut 
ceasul, i-a plăcut şi l-a furat. Dacă aşa a fost, înseamnă că 
ai ghinion cu carul... dar măcar îi poţi explica soţiei ce s-a 
întâmplat. Şi de ce anume s-a întâmplat ce s-a întâmplat. 
Te gândeai la copil, îţi făceai griji din cauza lui şi ai uitat să- 
ţi pui ceasul la loc când ai ieşit din budă. E cât se poate de 
simplu. Şi îţi mai spun ceva: poate că e tot acolo. Etajera 
aia e destul de înaltă şi lumea nu prea foloseşte drăcia aia 
de dezinfectant, când există un dozator de săpun lichid 
chiar pe marginea chiuvetei. 

— Betadină se cheamă soluţia de pe etajeră, spuse John, 
şi e pusă atât de sus ca să nu poată ajunge copiii la ea. Nici 
nu mi-am dat seama. Dar... Dan, tu a; fost vreodată la 
spitalul Elliot? 

La întrebarea asta nu voia să răspundă, aşa că zise: 

— Du-te şi vezi dacă n-a rămas pe etajera aia, doctore. 
Poate ai noroc. 


3 


Dan ajunse devreme la următoarea întrunire „Stăpânire 
şi Cumpătare” de joi seara. Dacă Doctorul John hotărâse să- 
şi facă praf căsnicia şi, poate, şi cariera din cauză că 
pierduse un ceas de şapte sute de dolari (se ştia că 


1 Alan Alexander Milne (1882-1956) - scriitor englez, creator al 
ursuleţului Winnie-the-Pooh (n.tr.). 


— 121 — 


alcoolicii îşi distrug familiile şi carierele din cauze mult mai 
puţin însemnate), atunci era nevoie de cineva care să 
prepare cafelele. Dar John se afla deja acolo. Cu ceasul la 
mână. 

De data aceasta, doctorul avu iniţiativa îmbrăţişării. Una 
foarte entuziastă. Dan se aşteptă să primească şi nişte 
pupături pe obraji, în stil galic, înainte ca DJ să-i dea drumul 
din braţe. 

— Era chiar acolo unde ai zis. Trecuseră zece zile şi tot 
acolo era. E un miracol. 

— Nee, făcu Dan. Majoritatea oamenilor nu ridică privirea 
mai sus de nivelul ochilor. E dovedit. 

— De unde a; ştiut? 

Dan clătină din cap. 

— N-am cum să-ţi explic. Aşa mi se întâmplă uneori. 

— Cum să-ţi mulţumesc? 

Intrebarea aceasta era cea pe care o aşteptase Dan. 

— Punând în practică Al Doisprezecelea Pas, fraiere. 

John D. ridică nedumerit din sprâncene. 

— Anonimatul. Într-un cuvânt, te rog să-ţi ţii gura. 

Chipul lui John se lumină. Pricepuse. 

— Asta o fac cu dragă inimă, rânji el. 

— Bine. Acum pune mâna şi fă cafelele. Eu am să scot 
cărţile. 


4 


În majoritatea grupurilor AA din New England aniversările 
perioadelor de abstinenţă sunt numite „zile de naştere” şi 
sunt sărbătorite cu tort şi petreceri la încheierea întrunirilor. 
Cu puţin timp înainte de celebrarea celui de-al treilea an de 
când Dan se lăsase de băut, David Stone şi străbunica 
Abrei îi făcură o vizită lui John Dalton - cunoscut în alte 
cercuri ca „Doctorul John” ori „D]” -, pentru a-l invita la 
petrecerea pe care familia Stone o dădea în cinstea celor 
trei ani împliniţi de fetiţa lor. 

— Sunteţi foarte drăguţi, le mulţumi John, şi voi trece 
bucuros pe la voi dacă am să pot. Dar am senzaţia că nu aţi 


— 122 — 


venit doar ca să mă invitaţi la petrecerea Abrei. Am 
dreptate, nu-i aşa? 

— Ai, zise Chetta. Şi domnu’ Căpos aici de faţă şi-a dat 
seama că a venit vremea să-ţi povestim ce se întâmplă. 

— A păţit Abra ceva? Spuneţi-mi. Părea foarte bine la 
ultimul control. Teribil de bine. Abilităţi sociale maxime. La 
fel şi competențele lingvistice. Ca să nu mai vorbim despre 
cele de citire. Ultima oară când a venit aici mi-a citit 
„Bobiţă şi Buburuză la grădiniţă” din scoarţă-n scoarță. 
Probabil că o ştia pe dinafară, dar, oricum, remarcabilă 
realizare pentru un copil care nu are nici trei ani. Lucy ştie 
că aţi venit să mă vedeţi? 

— Lucy şi Chetta s-au aliat împotriva mea, mărturisi 
David. Lucy a rămas acasă cu Abra. Face prăjituri pentru 
petrecere. Când am plecat, bucătăria arăta ca infernul 
bătut de vânt. 

— Deci, despre ce e vorba aici? Spuneţi că vreţi să vin la 
petrecere în calitate de observator? 

— Chiar aşa, zise Concetta. Nu putem fi siguri că se va 
întâmpla ceva, dar este destul de posibil, pentru că lucrurile 
se întâmplă atunci când e entuziasmată. Şi, crede-mă, este 
extrem de emoţionată de petrecerea asta. Sunt invitaţi toţi 
prietenii ei de la grădiniţă şi am angajat şi un individ care 
pretinde că e magician. 

John trase sertarul de la birou şi scoase de acolo un 
blocnotes cu foi galbene. 

— La ce anume vă aşteptaţi? 

David şovăi. 

— E... e cam greu de explicat. 

Chetta se întoarse spre el. 

— Spune-i, caro. E prea târziu să mai dai înapoi. 

Tonul bătrânei era destins, aproape vesel, dar lui John 
Dalton i se părea îngrijorată. Amândoi i se păreau 
îngrijoraţi. 

— Începe din noaptea când a plâns fără să se oprească. 


— 123 — 


5 


De zece ani David Stone preda la facultate istoria 
americană şi istoria europeană a secolului douăzeci, deci 
ştia cum anume să organizeze o relatare în aşa fel încât să 
nu se piardă firul logic. Incepu, aşadar, subliniind că 
maratonul de plâns al fetiţei sale încetase brusc imediat 
după ce al doilea avion lovise World Trade Center. Apoi 
reveni la visele în care soţia lui văzuse numărul zborului 
American Airlines scris pe pieptul Abrei, iar el îl văzuse la 
fel pe cel al zborului United Airlines. 

— În visul ei, Lucy a găsit-o pe Abra în toaleta unui avion. 
Eu am găsit-o într-un mall cuprins de flăcări. Trage tu 
concluziile. Sau nu. Mie personal numerele acelea mi se par 
semnificative. Ce semnifică ele însă, asta nu ştiu. 

Izbucni în hohote debile de râs, ridică mâinile, le lăsă să 
cadă şi şopti: 

— Poate că mi-e teamă să aflu. 

John Dalton îşi amintea foarte bine dimineaţa zilei de 
unsprezece septembrie şi criza de plâns a Abrei. 

— Să văd dacă am priceput. Crezi că fiica ta, care la 
vremea respectivă avea doar cinci luni, a avut o premoniţie 
despre atentatele acelea şi a încercat cumva să vă 
înştiinţeze într-o manieră telepatică. 

— Da, spuse Chetta. Foarte concis şi foarte corect. Bravo. 

— Îmi dau seama cum sună, zise David. Şi tocmai din 
cauza asta Lucy şi cu mine n-am vorbit cu nimeni. Adică, n- 
am vorbit decât cu Chetta. Lucy i-a povestit ce se 
întâmplase chiar în ziua respectivă. E şi normal. Lucy îi 
povesteşte absolut tot lui Momo a ei. 

Oftă din rărunchi. Concetta îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Dumneata n-ai avut niciun vis de felul ăsta? o întrebă 
John. 

Bătrâna clătină din cap. 

— Eram în Boston. Adică în afara... nu ştiu cum să-i zic... 
în afara ariei ei de acoperire? 

— Au trecut aproape trei ani de la atentate, spuse John. 
Bănuiesc că s-au mai întâmplat şi alte lucruri de atunci. 


= 124 — 


Se întâmplaseră o mulţime, iar acum, pentru că reuşise 
să vorbească despre primul (şi cel mai incredibil dintre 
toate), Dave descoperi că este în stare să povestească şi 
restul. 

— A urmat pianul. Ştii că Lucy cântă la pian, nu? 

John clătină din cap. Nu ştia. 

— Cântă. Încă din şcoala primară. Nu poţi să zici că e 
excepţională, dar nu cântă deloc rău. Avem o pianină Vogel 
pe care i-au dat-o părinţii mei ca dar de nuntă. Am pus-o în 
living, acolo unde era şi ţarcul Abrei când era mică. Ei bine, 
în 2001 i-am dat lui Lucy cadou de Crăciun un caiet cu 
partituri în care erau toate melodiile Beatleşilor adaptate 
pentru pian. Abra stătea în ţarc, făcându-şi de lucru cu 
jucăriile şi le asculta. După cum râdea şi dădea din 
picioruşe îţi puteai da seama că îi plăceau. 

John nu-i puse la îndoială spusele. Copiilor mici le plăcea 
muzica şi ştiau cum să te facă să pricepi asta. 

— Toate hiturile lor erau în caietul ăla - „Hey Jude”, 
„Lady Madonna”, „Let It Be” -, dar Abrei îi plăcea cel mai 
mult unul dintre cântecele mai puţin cunoscute, „Not a 
Second Time”. ÎI ştii? 

— Nu-mi vine acum în cap, spuse John, dar probabil că |- 
am auzit. 

— E un cântec vesel şi dinamic, dar, spre deosebire de 
celelalte, linia melodică e interpretată la pian, nu la chitară, 
aşa cum ne-au obişnuit Beatleşii. Nu-i un boogie-woogie, 
dar nici departe nu e. Abra era înnebunită după cântecul 
ăsta. Şi, atunci când Lucy începea să-l cânte, nu mai dădea 
din picioare, ci le învârtea în aer de ziceai că face 
„bicicleta”. 

Şi Dave zâmbi amintindu-şi cum stătea Abra culcată în 
ţarc, îmbrăcată în salopeta roşie, neştiind încă să meargă, 
dar dând din picioare mai abitir ca o regină a discotecilor. 

— Interludiul instrumental e cântat aproape în întregime 
numai la pian şi este extrem de simplu. Il poţi cânta doar cu 
mâna stângă. Are numai douăzeci şi nouă de note - le-am 
numărat. Până şi un copil ar fi în stare să-l cânte. Şi copilul 
nostru l-a cântat. 


— 125 — 


Sprâncenele lui John se repeziră spre linia părului. 

— Toată tărăşenia a început în primăvara lui 2002. Lucy 
şi cu mine citeam culcaţi în pat. La televizor se dădea 
buletinul meteo de la jumătatea programului de ştiri de la 
unsprezece noaptea. Abra era în camera ei, aşa ştiam noi. 
Lucy mi-a cerut să închid televizorul pentru că voia să se 
culce. L-am închis din telecomandă şi în clipa aia am auzit. 
Pasajul instrumental din „Not a Second Time”. Toate cele 
douăzeci şi nouă de note. Interpretate perfect. Nici măcar o 
singură ezitare. Şi se auzea de la parter. 

Crede-mă, doctore, când îţi zic că ne-am speriat atât de 
tare, încât am crezut că facem pe noi. Ne-am imaginat că 
ne-a intrat cineva în casă, dar ce fel de hoţ e ăla care se 
opreşte să cânte niţeluş Beatles înainte să fure argintăria? 
N-am armă, iar crosele mele de golf erau în garaj, aşa că 
am înşfăcat cea mai groasă carte cartonată pe care o 
aveam şi m-am dus jos să văd ce se întâmpla. Am fost un 
dobitoc, ştiu. l-am zis lui Lucy să sune imediat la poliţie 
dacă mă aude strigând. Însă n-am găsit pe nimeni în living 
şi toate uşile erau încuiate. Şi încă ceva: capacul era 
coborât peste claviatura pianinei. 

Am urcat în dormitor şi i-am zis că nu-i nimeni în afară de 
noi în toată casa. Şi ne-am dus apoi amândoi să vedem ce 
face fetiţa. N-am vorbit că „hai să mergem până la ea”; pur 
şi simplu ne-am dus. Cred că amândoi bănuiam că Abra 
avusese o legătură cu ceea ce tocmai se întâmplase, dar 
niciunul dintre noi nu voia să admită o asemenea grozăvie. 
Abra nu dormea; stătea în pătuţ şi ne fixa cu privirea. Ştii 
privirea aia a copiilor mici care pare foarte serioasă şi 
foarte înţeleaptă? 

John o ştia. Privirea aceea care-ţi spune că bebeluşul 
cunoaşte toate tainele universului, dar nu ţi le poate 
împărtăşi pentru că nu a învăţat încă să vorbească. Erau 
momente când îşi imagina că era foarte posibil ca aceasta 
să fie realitatea, însă Dumnezeu aranjase lucrurile de o 
asemenea manieră încât, atunci când trec de etapa „gu-gu, 
ga-ga”, copiii vor fi uitat deja totul, la fel cum noi uităm 
chiar şi cele mai clare vise la câteva ore după ce ne-am 


— 126 — 


trezit. 

— Ne-a zâmbit atunci când ne-a văzut, a închis ochii şi a 
adormit la loc. În noaptea următoare s-a întâmplat iar. Cam 
la aceeaşi oră. Toate cele douăzeci şi nouă de note venind 
din living... şi apoi linişte... şi apoi ne-am dus iar în camera 
Abrei şi iarăşi am găsit-o trează. Dar nu se agita, nici măcar 
nu-şi ţinea degetul în gură. Nu făcea nimic decât să se uite 
fix la noi printre zăbrelele pătuţului. Şi a adormit imediat, la 
fel ca prima dată. 

— Şi ăsta este adevărul, spuse John, fără să intenţioneze 
a se arăta neîncrezător, ci doar pentru a vedea dacă 
înţelesese bine. Nu-i o glumă? 

David rămase foarte serios. 

— Nici prin cap nu mi-ar trece să glumesc cu aşa ceva. 

John se întoarse către Chetta. 

— Dumneata ai auzit povestea asta? 

— Nu. Lasă-l să termine. 

— Vreo două nopţi nu s-a mai întâmplat nimic, apoi... ştii 
că se spune că secretul unei creşteri reuşite a copiilor este 
planul făcut de părinţi? 

— Sigur. 

Acesta era subiectul predilect al lui John Dalton atunci 
când avea de-a face cu cei care deveneau părinţi pentru 
prima oară în viaţă. Cum vă veţi descurca cu mesele din 
timpul nopţii? Faceţi-vă un program în aşa fel încât unul din 
voi să fie mereu de serviciu şi niciunul să nu iasă prea 
dărâmat din perioada asta. Cum aveţi de gând să organizaţi 
băile şi mesele şi schimbatul şi joaca pentru ca micuțul să 
aibă parte de un program regulat şi care să-i dea 
sentimentul de siguranţă? Faceţi un grafic. Faceţi un plan. 
Ştiţi să vă descurcaţi în cazuri neprevăzute? Orice fel de 
asemenea cazuri, de la pătuţul care s-a dărâmat, până la 
sufocarea celui mic dintr-un motiv sau altul? Dacă vă veţi 
face un plan, veţi reuşi să vă descurcaţi şi, în nouăsprezece 
din douăzeci de asemenea situaţii, totul va fi bine. 

— Asta am făcut şi noi. În următoarele trei nopţi eu am 
dormit pe canapeaua de vizavi de pianină. In primele două 
nu s-a întâmplat nimic. În cea de-a treia, muzica a început 


— 127 — 


chiar atunci când mă pregăteam de culcare. Capacul era 
coborât. M-am repezit acolo şi l-am ridicat. Clapele nu se 
mişcau. Dar nu m-am mirat prea tare, pentru că îmi 
dădeam seama că muzica nu venea din pianină. 

— Ce zici? 

— Venea de deasupra. Din aer. Lucy era deja în camera 
Abrei. În celelalte dăţi fuseserăm amândoi mult prea șocați 
ca să-i spunem ceva, dar acum ştia ce are de făcut. l-a 
cerut Abrei să mai cânte o dată. A urmat o pauză scurtă, ca 
o ezitare... şi apoi a cântat. Atunci am avut sentimentul că 
pot să întind mâna şi să culeg notele din aerul de deasupra 
mea. 

În cabinetul lui John Dalton se aşternu tăcerea. Doctorul 
înmărmurise cu pixul pe foaia de blocnotes. Chetta îl privea 
cu gravitate. Într-un final, el spuse: 

— Şi toată povestea asta continuă şi acum? 

— Nu. În noaptea cu pricina, Lucy a luat-o pe Abra în 
braţe şi i-a zis să nu mai cânte pentru că noi nu putem să 
dormim. Şi cu asta s-a terminat. 

Făcu o pauză ca pentru a se gândi mai bine. 

— Aproape s-a terminat. Cam la trei săptămâni după 
aceea, am auzit iarăşi muzica, dar în surdină şi de la etaj. 
Din camera ei. 

— Îşi cânta sieşi, spuse Concetta. S-a trezit... n-a mai 
putut să adoarmă la loc... aşa că şi-a cântat un cântecel de 
leagăn. 


6 


Într-o după-amiază de luni, cam la un an după prăbuşirea 
Turnurilor Gemene, Abra - care începuse să meargă şi să 
articuleze câteva cuvinte inteligibile în bolboroseala ei 
aproape neîncetată - se duse cătinel şi cu paşi nesiguri 
până la uşa din faţă unde se aşeză în funduleţ, cu păpuşa în 
braţe. 

— Ce faci, iubito? o întrebă Lucy, care cânta la pian un 
cântec al lui Scott Joplin. 

— Ta-ti! anunţă ritos Abra. 


— 128 — 


— lubito, Tati nu ajunge acasă decât spre seară, spuse 
Lucy. 

Însă peste nici cincisprezece minute, maşina opri în faţa 
casei şi Dave cobori. Se spărsese o conductă de apă în 
clădirea unde îşi ţinea el cursurile de luni, miercuri şi vineri 
şi, drept urmare, toate activităţile fuseseră suspendate. 

— Lucy mi-a povestit întâmplarea asta, zise Concetta, şi 
fireşte că ştiam deja de povestea cu plânsul din unsprezece 
septembrie şi de pianul-fantomă. Două săptămâni mai 
târziu am dat o fugă până la ei. l-am cerut lui Lucy să nu-i 
pomenească Abrei de vizita mea. Cu toate astea, a ştiut că 
urma să vin. S-a postat în faţa uşii cu vreo zece minute 
înainte să apar eu. Şi, când Lucy a întrebat-o cine vine, 
Abra a răspuns „Mo-mo”. 

— Face chestia asta destul de des, interveni David. Nu de 
fiecare dată când vine cineva... ci numai dacă musafirul e o 
persoană pe care o cunoaşte şi o îndrăgeşte. 

Pe la sfârşitul primăverii lui 2003, Lucy îşi găsi fiica în 
dormitorul principal, trăgând de un sertar al măsuţei de 
toaletă. 

— Bai! îi explică ea mamei sale. Bai, bai! 

— Nu pricep ce spui, păpuşă, spuse Lucy, dar poţi să te 
uiţi în sertarul ăla, dacă vrei. N-ai să găseşti decât nişte 
lenjerie veche şi nişte resturi de farduri. 

Dar nu sertarul o interesa pe Abra; nici măcar nu se uită 
înăuntru când Lucy îl deschise. 

— Pate! Bai! 

Apoi, trăgând mai mult aer în piept: 

— Bai pate, Ma-mi! 

Problema cu toţi părinţii este că, oricât s-ar strădui, nu 
ajung niciodată să vorbească la perfecţie „bebeluşa” - nu 
au suficient timp s-o înveţe -, dar mulţi dintre ei reuşesc s-o 
înţeleagă într-o anumită măsură. Acesta era şi cazul lui 
Lucy, care pricepu în cele din urmă că pe fetiţa ei o interesa 
ceva ce se afla în spatele măsuţei. 

Curioasă, mută toaleta de lângă perete. Abra se repezi 
imediat acolo. Lucy vru s-o apuce de cămăşuţă, gândindu- 
se că acolo trebuia să fie destul de mult praf, chiar dacă nu 


— 129 — 


erau gândaci şi şobolani. Dar copila îi scăpă printre degete. 
Când deplasase suficient de mult măsuţa ca să poată 
ajunge şi ea în spate, o văzu pe Abra ţinând triumfătoare în 
mână o bancnotă de douăzeci de dolari care căzuse cumva 
între toaletă şi perete. 

— Uite! exclamă voioasă fetiţa. Bai! Bai meu! 

— Ba nu, o contrazise Lucy, luând hârtia din pumnul 
micuţ. Copiii nu au bai pentru că nu au nevoie de bai. Dar 
tocmai ce ţi-ai câştigat o îngheţată. 

— E-ţată! ţipă Abra. E-ţata meu! 

— Acum povesteşte tu cum a fost cu doamna Judkins, 
continuă David, adresându-se Concettei. Ai fost de faţă. 

— Am fost, recunoscu bătrâna. S-a întâmplat de Patru 
lulie. 

În vara lui 2003, Abra începuse să lege - într-o măsură 
mai mare sau mai mică - propoziţii întregi. Concetta venise 
să-şi petreacă weekendul de sărbătoare cu nepoata ei şi 
soţul acesteia. În acea duminică, pe şase iulie, David se 
duse până la magazin să cumpere o canistră de propan 
Blue Rhino pentru grătarul pe care avea de gând să-l facă 
în curtea din spatele casei. Abra se juca în living cu 
cuburile. Lucy şi Chetta stăteau de vorbă în bucătărie şi o 
verificau din când în când pe micuță ca să fie sigure că nu-i 
venise să scoată televizorul din priză şi să-i ronţăie cablul 
sau că nu se apucase să se urce singură pe Muntele 
Canapea. Dar Abra nu dădea niciun semn că ar fi fost 
interesată de asemenea aventuri, preocupată fiind să 
construiască ceva ce aducea cu un Stonehenge din cuburi 
colorate din plastic. 

Lucy şi Chetta tocmai scoteau farfuriile din maşina de 
spălat vase, când auziră ţipetele Abrei. 

— Ziceai că moare, nu alta, explică Concetta. Ştii cât de 
înspăimântătoare sunt zbieretele astea, nu? 

John dădu din cap. Ştia. 

— Nu mi-este uşor să alerg la vârsta mea, dar atunci am 
zbughit-o din loc ca Wilma Rudolph?. Am ajuns în living 


2 Wilma Rudolph - campioană olimpică la 100 şi 200 de metri plat, fapt 
pentru care a fost supranumită „gazela neagră” (n.tr.). 


— 130 — 


înaintea lui Lucy. Atât de sigură eram că fetiţa se rănise 
cumva, încât, o secundă sau două, chiar am văzut sânge. 
Dar n-avea nimic. Din punct de vedere fizic, vreau să spun. 
S-a repezit la mine şi m-a apucat de picioare cu mânuţele. 
Am luat-o în braţe. Lucy ajunsese şi ea şi amândouă am 
reuşit s-o liniştim cât de cât. 

„Wannie!”, ne-a zis ea. „Ajută Wannie, Momo! Wannie 
buf!” 

Habar n-aveam cine era Wannie, dar Lucy mi-a spus că 
era vorba despre Wanda Judkins, vecina lor de vizavi. 

— Abra o place foarte mult, spuse şi David, pentru că-i 
aduce prăjituri pe care-i scrie numele cu stafide sau cu 
glazură. E văduvă. Locuieşte singură. 

— Aşa că ne-am dus vizavi, continuă Chetta. Eu am luat- 
o înainte şi Lucy a venit după mine cu Abra în braţe. Am 
bătut la uşă, dar nu mi-a răspuns nimeni. 

„Wannie unde papa!” ne-a zis Abra. „Ajută Wannie, 
Momo! Ajută Wannie, Mami! Buba şi sânge!” 

Uşa nu era încuiată, aşa că am intrat. Primul lucru de 
care ne-am dat seama era că mirosea puternic a prăjituri 
arse. Doamna Judkins era întinsă pe jos, lângă scara 
pliabilă. Încă mai ţinea în mână cârpa de praf şi, da, era 
sânge pe jos - o băltoacă de sânge în jurul capului bietei 
femei, ca un nimb. Am crezut că s-a dus - nu-mi dădeam 
seama dacă mai respiră sau nu -, dar Lucy i-a luat pulsul şi 
mi-a zis că trăieşte. Îşi spărsese capul când a căzut şi avea 
un hematom mic pe creier, dar şi-a recăpătat cunoştinţa a 
doua zi. Dacă vii la ziua Abrei ai s-o cunoşti, pentru că e şi 
ea invitată. 

ÎI privi fără să clipească pe pediatrul Abrei Stone. 

— Medicul de la Urgenţă ne-a zis că, dacă n-am fi 
descoperit-o atunci, ori ar fi murit, ori ar fi ajuns o legumă... 
ceea ce, după umila mea părere, e mult mai rău decât 
moartea. Oricum, ideea e că asta mică i-a salvat viaţa. 

John lăsă pixul din mână. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Ar mai fi multe de povestit, spuse David, dar mi-e greu 
să-mi mai dau seama ce ar fi ieşit din comun şi ce nu. Poate 


— 131 — 


şi pentru că Lucy şi cu mine ne-am obişnuit cu ciudăţeniile 
astea. Cam la fel cum te obişnuieşti să ai un copil care s-a 
născut orb. Numai că nouă ni se întâmplă exact opusul 
acestei situaţii. Cred că ne dădusem seama de asta încă 
dinainte de povestea din timpul atentatelor. Cred că 
bănuiam că are ceva aparte încă de când am venit cu ea 
acasă de la spital. Ca şi cum... 

Oftă prelung şi ridică ochii în tavan, căutând cuvintele 
potrivite. Concetta îi strânse braţul. 

— Spune mai departe. Vezi că n-a chemat încă infirmierii 
de la ospiciu să ne bage în cămăşi de forţă. 

— Ai dreptate. De când am adus-o pe Abra de la spital, 
am sentimentul că ne bate în permanenţă vântul prin casă. 
Deşi nu-l simt. Imi tot spun că, uite, acum-acum o să se 
înfoaie perdelele şi o să cadă tablourile de pe pereţi. Dar 
normal că nu se întâmplă aşa ceva. Insă se întâmplă altele. 
De două sau trei ori pe săptămână - câteodată chiar de 
două sau trei ori pe zi - ni se strică toate întrerupătoarele. 
În vreo patru rânduri am chemat doi electricieni diferiţi. 
Amândoi au verificat circuitele şi ne-au spus că totul e 
„super”. Sunt dimineţii în care coborâm la parter şi găsim 
pe jos pernele de pe scaune şi canapea. l-am cerut Abrei 
să-şi pună jucăriile la loc înainte de culcare şi face lucrul 
ăsta cu multă încântare. Dar câteodată găsim lada deschisă 
dimineaţa şi multe din jucării împrăştiate pe jos. De obicei 
cuburile. Sunt preferatele ei. 

Se opri o clipă, privind fix planşa oftalmologică de pe 
perete. John crezu că Chetta îl va îmboldi să continue, dar 
bătrâna nu spuse nimic. 

— Da, bine, îmi dau seama cât de aiurea sună tot ce-ţi 
povestesc, dar mă jur că aşa s-a întâmplat. Uite, într-o 
seară când am deschis televizorul, pe fiecare canal era 
Familia Simpson. Abra a început să râdă de parcă ar fi fost 
cel mai bun banc din lume. Lucy s-a speriat de moarte şi i-a 
zis: „Abra Rafaella Stone, dacă tu faci asta, fă bine şi te 
opreşte imediat!” Lucy nu se răsteşte aproape niciodată la 
ea, dar atunci când se întâmplă s-o facă, Abra parcă se 
topeşte. Aşa şi în seara despre care-ţi spun. Am închis 


— 132 — 


televizorul şi, când l-am deschis la loc, totul era în regulă. 
Ţi-aş mai putea povesti încă vreo şase alte asemenea 
chestii... incidente... manifestări... dar multe dintre ele au 
fost atât de mărunte că de-abia dacă le-am băgat de 
seamă. 

Ridică din umeri. 

— Cum ţi-am zis, până la urmă ajungi să te obişnuieşti. 

John zise: 

— Am să vin la petrecere. Cum aş putea să refuz invitaţia 
după câte am auzit? 

— Poate n-o să se întâmple nimic, spuse David. Ştii 
bancul ăla vechi despre cum să faci un robinet să nu mai 
picure? Il ameninţi că ai să chemi instalatorul. 

Concetta pufni supărată. 

— Dacă chiar crezi una ca asta, băieţică, îţi spun eu că o 
să ai parte de o mare surpriză. 

Apoi îi explică lui Dalton. 

— Mai degrabă m-ar fi lăsat să-i scot nişte dinţi decât să 
vină să vorbească cu tine. 

— Haide, Momo, încetează. 

David începuse să se cam aprindă la faţă. 

John oftă necăjit. Mai simţise şi înainte antagonismul 
dintre cei doi. Nu cunoştea motivul - probabil că ei credeau 
că se află într-o competiţie pentru dragostea lui Lucy -, dar 
nu era cazul ca această rivalitate să se manifeste tocmai 
acum. Misiunea aceasta bizară îi transformase în aliaţi - 
vremelnici, sigur că da, totuşi aliaţi - şi el îşi dorea ca 
lucrurile să rămână aşa. 

— Gata cu ciorovăiala. 

Tonul tăios al doctorului îi făcu pe cei doi beligeranţi să-l 
privească surprinşi. 

— Vă cred. N-am auzit în viaţa mea ceva asemănător... 

Sau auzise? Vocea i se stinse când îşi aminti de ceasul 
pierdut. 

— Doctore? 

— Scuze. Mi s-a golit mintea o clipă. 

Amândoi zâmbiră. Erau din nou aliaţi. Bravo. 

— Oricum, vreau să vă spun că n-o să cheme nimeni 


— 133 — 


oamenii în halate albe. Ştiu că sunteţi două persoane cu 
scaun la cap, fără antecedente de isterie sau halucinaţii. 
Dacă unul singur mi-ar fi povestit... cum să zic eu... 
episoadele astea psihotice, l-aş fi bănuit că suferă de o 
formă mai ciudată a sindromului Munchausen?... dar nu 
este cazul. Ceea ce mă duce la întrebarea următoare: ce 
aşteptaţi de la mine? 

Dave rămase mut, dar bunica lui prin alianţă avea toate 
vorbele la ea. 

— Te rugăm s-o observi, aşa cum faci cu orice copil care 
are o boală... 

Culoarea reveni în obrajii lui David. Cu forță. 

— Abra nu-i bolnavă, se răţoi el. 

Bătrâna îl repezi de îndată: 

— Ştiu că nu-i! Cristo! Mă laşi să termin? 

Dave îşi puse o mână de victimă şi îşi ridică mâinile. 

— Scuze, scuze, scuze. 

— Nu încerca să-mi închizi gura, David. 

Atunci interveni John: 

— Copii, dacă nu vă potoliţi, am să vă trimit în Camera de 
Reflecţie. 

Concetta oftă: 

— E cumplit de stresant. Pentru toţi. lartă-mă, Davey, nu 
trebuia să folosesc cuvântul acela. 

— Nu-i nimic, cara. Suntem amândoi vârâţi în povestea 
asta. 

Pe buzele bătrânei se ivi un zâmbet mic. 

— Da. Da, aşa este. Observ-o, doctore Dalton, observ-o 
aşa cum ai observa orice copil cu o afecţiune 
nediagnosticată încă. Nu-ţi putem cere mai mult şi cred că 
e suficient pentru moment. Poate o să-ţi vină vreo idee. 
Sper să-ţi vină. Pentru că, vezi tu... 

Se întoarse spre David Stone cu o expresie de neputinţă 
prea rar întâlnită pe chipul ei sever. 

— Suntem speriaţi, spuse David. Eu sunt speriat, Lucy, 
Chetta - toţi suntem speriaţi de moarte. Nu de ea, ci pentru 
ea. Pentru că-i atât de mititică, pricepi? Cum ar fi dacă 


23 Maladie psihică asociată cu forme de mitomanie (n.tr.) 
— 134 — 


puterile astea ale ei... că nu ştiu cum să le zic altfel... cum 
ar fi dacă n-au ajuns încă în punctul lor maxim? Dacă vor 
creşte în continuare? Ce ne vom face atunci? Dacă îşi va... 
nu ştiu... 

— Ba ştie, zise Chetta. Dacă îşi va pierde cumpătul şi îşi 
va face rău sau va face rău altcuiva? Habar n-am cât de 
probabil ar fi să se întâmple una ca asta, dar numai gândul 
că s-ar putea întâmpla... 

Il apucă pe John de mână. 

— ... e pur şi simplu îngrozitor. 


7 


Dan Torrance ştia că va locui în camera din turnul 
Căminului Helen Rivington încă de când îl văzuse pe Tony, 
vechiul lui prieten, făcându-i cu mâna de la fereastra aceea 
care, la o a doua privire, se dovedise a fi acoperită cu 
scânduri. O întrebă despre ea pe doamna Clausen, 
administratoarea-şefă a azilului, cam la şase săptămâni 
după ce începuse să lucreze acolo ca om de 
serviciu/infirmier... şi medic pro bono. Alături de 
credinciosul lui amic Azzie, fireşte. 

— Camera aia e vai de capul ei şi e plină de tot felul de 
vechituri, se arătase indignată doamna Clausen de 
întrebarea lui. 

Era o femeie cam la şaizeci şi ceva de ani, cu părul de un 
roşu absolut imposibil. Avea în dotare o gură sarcastică, 
adesea spurcată, dar ca administrator era descurcăreaţă şi 
plină de compasiune. Mai mult chiar, din punctul de vedere 
al consiliului de conducere a Căminului HR, se dovedea 
incredibil de eficientă la strângerea de fonduri. Dan nu 
nutrea o simpatie deosebită pentru ea, dar o respecta 
foarte mult. 

— Am să fac eu curăţenie. În timpul meu liber. Nu crezi 
că ar fi bine să fiu cât mai aproape de locatarii noştri? La 
datorie zi şi noapte? 

— Spune-mi ceva, Danny. Cum de-ai ajuns atât de 
priceput la ceea ce faci? 


— 135 — 


— Sincer, nu prea ştiu. 

Răspunsul acesta era cel puţin pe jumătate adevărat. 
Poate şaptezeci la sută. Trăise cu strălucirea întreaga lui 
viaţă şi tot nu o înţelegea. 

— Pe lângă mizeria şi toate boarfele de acolo, în camera 
din turn e cald vara ca în iad şi iarna-i atât de frig că şi unui 
maimuţoi din bronz i-ar îngheţa ouăle. 

— Asta se poate remedia, zise Dan. 

— Să nu cutezi să-mi vorbeşti mie despre rectul tău, 
auzi? se răţoi doamna Clausen, privindu-l cu asprime pe 
deasupra ochelarilor. Dacă ar afla conducerea ce te las să 
faci, probabil că m-ar trimite să împletesc coşuri la ospiciul 
ăla din Nashua. Ala cu pereţii roz şi gratii la geamuri. 

Pufni dispreţuitoare: 

— Domnul doctor Somn”, ce să-ţi povestesc! 

— Nu eu sunt doctorul, spuse Dan cu blândeţe, ştiind că 
va primi ce ceruse. Azzie e. Eu sunt doar asistentul lui. 

— Azreel e pisica aia împuţită, se ambală femeia. Un 
motan vagabond şi rufos care s-a întâmplat să treacă pe 
aici şi s-a pomenit brusc în Sânul lui Avraam când l-au 
adoptat nişte pacienţi de-ai noştri care între timp s-au 
îmbarcat spre Marele Necunoscut. Află de la mine, 
domnule, cotoiului ăstuia plin de purici nu-i pasă decât de 
alea două castroane de Friskies pe care la primeşte în 
fiecare zi. 

Dan nu răspunse. Nu era nevoie, deoarece amândoi ştiau 
că nu era adevărat. Ă 

— Credeam că ai unde să stai. Inţelesesem că ai o 
cameră bună pe strada Eliot. Plus că Pauline Robertson 
trăieşte cu senzaţia că-ţi răsare soarele din şezut. Ştiu 
chestia asta pentru că sunt cu ea în corul bisericii. 

— Şi care-i imnul tău preferat? se interesă amuzat Dan. 
„lisus ne e un prieten al dracului de bun”? 

li adresă ceea ce ea, Rebecca Clausen, considera a fi un 
surâs drăgălaş. 

— Foarte bine. Fă-ţi curăţenie. Mută-te. Pune-ţi cablu, ia- 
ţi combină cvadrafonică, deschide o cârciumă. La ce naiba 


24 Doctor Sleep, în original (n.tr.) 
— 136 — 


să-mi pese ce faci? Doar nu-s decât şefa. 

— Mulţumesc, doamnă C. 

— A, să nu uiţi să-ţi iei şi un radiator electric, bine? Vezi, 
poate găseşti la târgul de vechituri vreunul cu cablul făcut 
franjuri. Să dai foc la blestematul ăsta de loc când o să vină 
gerurile de februarie. Atunci poate o să construiască o 
monstruozitate din cărămidă, ca să se asorteze cu 
pocitaniile alea din stânga şi din dreapta. 

Dan se ridică de pe scaun şi-şi duse mâna la frunte într-o 
parodie prea puţin reuşită a salutului din armata britanică. 

— Am înţeles, să trăiţi, şefa. 

Doamna Clausen flutură o mână către el. 

— Haide, şterge-o de-aici până nu mă răzgândesc, amice. 


8 


Dar şi-a /uat un radiator, însă cablul acestuia nu era făcut 
franjuri şi aparatul se închidea de la sine dacă apărea o 
defecţiune. Nici vorbă să instaleze aer condiţionat în 
camera din turn, dar două ventilatoare cumpărate de la 
Walmart şi amplasate pe pervazul ferestrelor deschise 
aeriseau destul de bine locul. Cu toate acestea, era foarte 
cald acolo în zilele de vară, însă Dan nu era aproape 
niciodată în cameră pe durata zilei. lar nopţile de vară în 
New Hampshire sunt, în mod normal, destul de răcoroase. 

Cea mai mare parte din lucrurile depozitate acolo erau 
vechituri care nu mai foloseau la nimic, dar el îşi păstră o 
tablă mare de şcoală pe care o găsise lângă un perete, 
ascunsă vreme de cincizeci de ani în spatele unui maldăr 
de scaune cu rotile în fază terminală. Tabla îi era de folos. 
Nota pe ea numele pacienţilor din cămin şi numărul 
camerei fiecăruia. Ştergea numele celor care se stinseseră 
şi le adăuga pe cele ale noilor locatari. Treizeci şi două de 
nume erau pe tablă în primăvara lui 2004. Zece în clădirea 
Rivington Unu şi douăsprezece în Rivington Doi - cele două 
construcţii hidoase care flancau conacul victorian în care 
trăise odinioară celebra Helen Rivington şi în care îşi 
scrisese romanele de aventuri şi de dragoste, sub vibrantul 


— 137 — 


pseudonim Jannette Montparsse. 

Ceilalţi pacienţi erau găzduiţi la cele două etaje de sub 
apartamentul micuţ, dar comod din turn unde locuia acum 
Dan. 

A mai fost doamna Rivington vestită şi pentru altceva 
decât romanele ei proaste? o întrebase Dan pe Claudette 
Albertson la puţină vreme după ce fusese angajat la cămin. 
Se aflau amândoi în locul pentru fumat, dedându-se cu 
voluptate sinucigaşei îndeletniciri. Claudette, infirmieră 
calificată de origine afro-americană şi cu umeri de fundaş 
stânga din Liga Naţională de Fotbal, îşi dădu capul pe spate 
şi izbucni în hohote energice de râs. 

— Cred şi eu! E vestită că a lăsat oraşului ăstuia căcăcios 
o gălăgie de bani, drăguță! Şi casa, fireşte. S-a gândit că 
bătrânii ar trebui să aibă un loc unde să poată muri cu 
demnitate. 

Şi majoritatea locatarilor Căminului Rivington chiar 
treceau într-un mod demn şi calm pe lumea cealaltă. lar 
Dan - ajutat de Azzie - făcea acum parte din acest proces. 
Îşi imagina că îşi găsise, în sfârşit, adevărata chemare. 
Începuse să simtă că a ajuns acasă. 


9 


În dimineaţa zilei în care urma să aibă loc petrecerea 
Abrei, Dan se trezi şi văzu că fuseseră şterse toate numele 
de pe tablă. Şi doar un singur cuvânt era acum acolo, scris 
cu litere mari şi asimetrice: 


Bun. 


Dan rămase vreme îndelungată pe marginea patului, 
doar cu chiloţii pe el, holbându-se la tablă. Într-un final se 
ridică şi atinse literele, întinzându-le puţin, sperând să aibă 
o strălucire. Măcar o licărire care i-ar fi putut explica ce 
anume se întâmplase. Nimic, îşi luă mâna de pe tablă şi îşi 
şterse praful de cretă de piciorul gol. 

— Bună şi ţie, spuse el... şi continuă: Nu cumva te 


— 138 — 


cheamă Abra? 

Tot nimic. Îşi puse halatul, luă săpunul şi prosopul şi se 
duse la duşurile personalului de la etajul al doilea. Când se 
întoarse în cameră, luă buretele pe care îl găsise lângă 
tablă şi începu să şteargă cuvântul. Pe la jumătatea 
mişcării, un gând 

(tati zice că o să avem baloane) 
îi trecu prin minte şi se opri, aşteptându-l să continue. 
Degeaba. Aşa că termină de şters tabla şi începu să rescrie 
numele şi numerele camerelor, copiindu-le din registrul de 
prezenţă. La amiază, când urcă în cameră, se aşteptă 
oarecum să găsească tabla ştearsă din nou, iar cuvântul 
Bună Să fi înlocuit iarăşi numele şi numerele scrise de el, 
dar tabla era întocmai cum o lăsase. 


10 


Petrecerea pentru ziua de naştere a Abrei se ţinea în 
curtea din spatele casei familiei Stone, o întindere plăcută 
şi odihnitoare de iarbă verde, cu meri şi sângeri abia 
înfloriţi. La capătul curţii era un gard din plasă metalică şi o 
poartă încuiată cu un lacăt cu cifru. Fără discuţie că acel 
gard era oribil, însă nici David, şi nici Lucy nu se sinchiseau 
de aspectul lui estetic pentru că îşi făcea treaba - dincolo 
de el şerpuia râul Saco pe drumul lui către sud-est, prin 
Frazier, North Conway şi dincolo de graniţă, în statul Maine. 
În opinia soţilor Stone, râurile şi copiii mici n-au ce căuta la 
un loc, mai ales primăvara, când acest râu se umfla cu apa 
zăpezilor topite şi devenea turbulent. In fiecare an citeai în 
ziarul local despre cel puţin un copil care se înecase acolo. 

Astăzi copiii aveau la dispoziţie o mulţime de distracţii pe 
peluză. Singurul joc organizat la care reuşiseră să participe 
- o rundă foarte scurtă - fusese „Urmaţi liderul”. Dar se 
amuzară de minune alergând de colo-colo prin iarbă, 
căţărându-se ca nişte maimuţici pe căsuţa de joacă a Abrei, 
târându-se ca nişte viermişori prin tunelurile din plastic şi 
material textil instalate de David cu ajutorul câtorva taţi şi, 
în general, ţopăind binedispuşi printre baloanele care 


— 139 — 


pluteau pretutindeni. Toate baloanele erau galbene 
(culoarea preferată a Abrei, cel puţin aşa pretindea 
deocamdată) şi, din câte îşi putuse da seama John Dalton, 
erau pe puţin şaptezeci. Le ajutase pe Lucy şi pe Chetta să 
le umfle şi rămăsese surprins în faţa capacităţii pulmonare 
a bătrânei, de-a dreptul incredibilă pentru o femeie de 
optzeci şi ceva de ani. 

Cu tot cu Abra, erau nouă copii în curtea familiei Stone şi, 
deoarece fiecare dintre cei mici venise însoţit de cel puţin 
unul din părinţi, se aflau acolo mai mult decât suficienţi 
adulţi care să îi supravegheze. Când petrecerea se apropia 
cu repeziciune de punctul său culminant, John se aşeză într- 
unul din şezlongurile de pe terasa casei, alături de Concetta 
care, în cinstea evenimentului, se gătise cu o pereche de 
jeanşi de firmă şi un tricou cu mâneci lungi pe care scria 
CEA MAI BUNA BUNI DIN LUME. Bătrâna era ocupată acum 
să-şi croiască drum printr-o felie imensă de tort. John, care 
pusese pe el câteva kilograme în timpul iernii, se 
mulţumise cu o singură cupă de îngheţată de căpşuni. 

— Nu pricep unde vâri atâta dulce, comentă el, făcând un 
semn cu capul spre felia de tort care dispărea cu rapiditate 
de pe farfuria bătrânei. Nu pui nimic pe tine. Eşti ca un 
biscuit pe dungă. 

— Poate că da, caro, dar să-ţi spun un secret: am o 
groapă de bombă în mine, acolo intră toată mâncarea. 

Zâmbi uşor, amuzată de propria-i glumă, şi se uită la 
jocul copiilor, oftând adânc. 

— Mi-aş fi dorit să-i vadă şi fata mea. N-am multe 
regrete, dar ăsta e unul din ele. 

John se decise să nu se aventureze în direcţia pe care o 
luase conversaţia. Mama lui Lucy murise într-un accident de 
maşină când Lucy era mai mică decât era Abra acum. 
Cunoştea aspectul acesta din antecedentele familiale pe 
care le completaseră cei doi soţi Stone în fişa medicală. 

Şi oricum, Chetta însăşi schimbă subiectul: 

— Ştii ce-mi place la copii când sunt de vârsta asta? 

— Nici cea mai vagă idee. 

Lui John îi plăceau copiii de toate vârstele... mă rog, până 


— 140 — 


făceau paisprezece ani. Pentru că atunci glandele 
deveneau hiperactive şi urmau cinci ani infernali, plini până 
la refuz cu toate tulburările emoţionale şi comportamentale 
aduse de pubertate şi adolescenţă. 

— Uită-te la ei, Johnny. Zici că sunt desprinşi dintr-o 
variantă mai inocentă a tabloului lui Edward Hicks, Regatu/ 
paşnic. Avem şase copilaşi albi - normal, doar suntem în 
New Hampshire -, dar mai avem şi doi negrişori şi 
scumpetea aia micuță de coreeancă, leită cu un manechin 
din cataloagele cu haine pentru copii pe care le scoate 
Hanna Andersson. Ştii cântecul care zice „Galbeni şi roşii, 
negrii şi albi, pe toţi El îi iubeşte egal”? Asta avem noi aici. 
Au trecut două ore şi încă se înţeleg de minune. 

John, care, la viaţa lui, văzuse o mulţime de copii la 
vârsta primilor paşi care nu se înțelegeau deloc de minune 
- dimpotrivă, dădeau din picioare, se îmbrânceau, se 
loveau, se muşcau - schiţă un surâs în care cinismul şi 
nostalgia se armonizau perfect. Toţi merg la grădiniţa lui 
L'il Chums. E numai pentru copiii din familiile bune şi 
practică preţuri în consecinţă. Asta înseamnă că toţi părinţii 
trebuie să facă parte din pătura superioară a clasei mijlocii, 
să fi absolvit o facultate şi să fie devotați crezului care 
spune: „Inţelege-te cu toată lumea ca să-ţi meargă bine.” 
In esenţă, copiii ăştia sunt nişte animale sociale 
domesticite. 

John se întrerupse pentru că bătrâna începuse să se 
încrunte la el, deşi şi-ar fi dorit să-şi poată continua 
disertaţia. Ar mai fi putut spune că, până pe la şapte ani - 
aşa-numita vârstă a raţiunii -, majoritatea copiilor erau 
aidoma unor camere acustice emoţionale. Dacă creşteau 
lângă adulţi care se înțelegeau şi nu ridicau niciodată 
vocea, făceau şi ei la fel. Pe de altă parte, dacă erau 
crescuţi de scandalagii şi bătăuşi... ei bine... 

Cei douăzeci de ani de carieră medicală petrecuţi numai 
în preajma celor mici (plus cei doi de acasă care acum 
plecaseră la şcoli particulare de elită, aparţinând tot 
categoriei „Inţelege-te cu toată lumea ca să-ţi meargă 
bine”) nu reuşiseră să-i distrugă complet concepţiile 


— 141 — 


romantice pe care le avusese atunci când se hotărâse să se 
specializeze în pediatrie, dar le mai temperaseră puţin. 
Poate că Wordsworth avusese dreptate să declare că 
micuţii vin pe lumea asta „purtaţi pe nori de slavă”, dar la 
fel de adevărat este şi că durează ceva vreme până se 
deprind să nu mai facă pe ei. 


11 


Un clinchet argintiu de clopoței - ca de la o maşină cu 
îngheţată - răsună prin văzduhul după-amiezii. Copiii se 
întoarseră să vadă ce se întâmpla. O ciudăţenie simpatică 
îşi făcuse apariţia pe peluza familiei Stone - un tânăr pe o 
tricicletă supradimensionată, vopsită într-un roşu-aprins. 
Purta mănuşi albe şi un costum excentric cu umeri 
caraghios de laţi. La rever avea o floare de mărimea unei 
orhidee de seră. Pantalonii (la fel de largi) erau suflecaţi 
până în dreptul genunchilor, pentru a nu-i stânjeni 
pedalarea. De ghidon erau atârnaţi o sumedenie de 
clopoței pe care îi făcea să sune atingându-i uşor cu 
degetul. Tricicleta se clătina puternic, dar, cumva, reuşea 
să nu se răstoarne. Nou-venitul avea pe cap un melon 
uriaş, de sub care se revărsa o perucă de un albastru 
tembel. În spatele lui venea David Stone, aducând o valiză 
mare şi o masă pliantă. Avea o privire de om năuc. 

— Alo, copii! Alo, copii! strigă bărbatul de pe tricicletă. 
Veniţi aici, veniţi aici, pentru că începe spectacolul! 

Nu a fost nevoie să le spună de două ori, căci cei mici 
deja alergau de-a valma spre tricicletă, zbierând şi râzând 
de emoție. 

Lucy se aşeză pe terasă lângă John şi Chetta şi îşi suflă 
părul din ochi cu un puuf nostim făcut din buza inferioară. 
Bărbia îi era mânjită cu glazură de ciocolată. 

— Ăsta-i magicianul. Pe timpul verii îşi face numărul în 
colţuri de stradă şi în Frazier şi în North Conway. David i-a 
văzut anunţul într-una din fiţuicile alea gratuite, l-a pus să 
dea o probă şi l-a angajat. In realitate îl cheamă Reggie 
Pelletier, dar numele lui de scenă e Marele Mysterio. Sunt 


— 142 — 


curioasă să văd câtă vreme va reuşi să le capteze atenţia 
după ce vor termina să-i admire şi să-i pipăie tricicleta aia 
caraghioasă. Pun pariu că trei minute, cel mult. 

John era de părere că se înşală. Individul îşi calculase 
perfect intrarea pentru a subjuga imaginaţia celor mici. În 
plus, peruca lui era caraghioasă, nu înspăimântătoare. lar 
chipul lui vesel era natural, fără sulemeneli, şi ăsta era un 
alt plus. După părerea lui John, clovnii erau mult 
supraapreciaţi. În realitate, îi speriau de moarte pe micuţii 
sub şase ani şi îi plictiseau pe cei trecuţi de vârsta aceasta. 

Vai, vai, vai, da’ în ce dispoziție colerică suntem. 

Poate unde venise pregătit să observe nişte lucruri ieşite 
din comun şi deocamdată nu se întâmplase absolut nimic. 
Din punctul lui de vedere, Abra părea cel mai normal copil 
din lume. Sigur, era mai veselă şi mai exuberantă decât 
ceilalţi, dar se părea că buna dispoziţie era o trăsătură de 
familie. Sigur, cu excepţia momentelor când Chetta şi David 
îşi săreau la jugulară. 

— Nu trebuie să subestimezi capacitatea micuţilor de a-şi 
păstra concentrarea. 

Se aplecă peste Chetta şi şterse cu şervetul pata de 
ciocolată de pe bărbia lui Lucy. 

— Dacă e cât de cât talentat, s-ar putea să-i ţină cu 
gurile căscate cam vreo cincisprezece minute. Poate chiar 
douăzeci. 

— Dacă etalentat, spuse sceptică Lucy. 

Se dovedi că Reggie Pelletier, alias Marele Mysterio, avea 
cât de cât talent şi îşi pregătise un număr destul de bunicel. 
In vreme ce asistentul lui, Dave Cel-Nu-Prea-Mare, aranjă 
masa şi deschise valiza, Mysterio le ceru sărbătoritei şi 
musafirilor ei să-i admire floarea de la butonieră. Când 
copiii se apropiară de el, din floare ţâşniră stropi de apă: 
roşii mai întâi, apoi verzi, apoi albaştri. Toţi izbucniră în 
ţipete şi hohote încântătoare de râs. 

— Şi acum, fetiţe şi băieţi... au! Ah! Oleu! Ce mă gâdilă! 

Işi dădu jos melonul şi din el scoase un iepure alb. Copiii 
oftară adânc. Mysterio i-l dădu Abrei, care îl mângâie şi îl 
dădu mai departe fără să aştepte să i se spună. lepurele 


— 143 — 


părea obişnuit cu atenţia de care se bucura. Poate că 
fusese obligat să înghită câteva tablete de Valium înainte 
de spectacol, îşi spuse John. Ultimul copil puse iepurele în 
braţele lui Mysterio, care-l îndesă la loc, în pălărie. Apoi îşi 
trecu mâna peste ea şi le-o arătă. Cu excepţia căptuşelii în 
culorile drapelului american, melonul era gol. 

— Unde s-a dus iepulaşu'? vru să ştie Susie Soong- 
Bartlett. 

— În visele tale, păpuşico, o lămuri Mysterio. O să ţopăie 
prin ele la noapte. Acum, cine vrea o eşarfă magică? 

Voiau cu toţii - curtea se umplu de strigăte: £u! Eu! Eu! 
Mysterio scoase eşarfele din pumnii strânşi şi le împărţi 
copiilor. Urmară alte trucuri într-o succesiune rapidă ca de 
foc automat. Şi chiar atunci când publicul începu să dea 
semne de agitaţie, Mysterio îşi încheie spectacolul. Scoase 
cinci farfurii din valiză (care fusese la fel de goală ca şi 
pălăria) şi începu să jongleze cu ele, cântând în acelaşi timp 
„Mulţi ani trăiască”. Copiii cântară şi ei, iar Abra părea că 
levitează de fericire. 

Magicianul puse la loc farfuriile, le arătă din nou valiza 
pentru a demonstra că este goală şi apoi scoase şase 
linguri din ea. Pe acestea şi le atârnă de obraji, iar pe 
ultima dintre ele de vârful nasului. Acesta a fost trucul 
preferat al sărbătoritei. Abra şedea pe iarbă şi râdea de 
mama focului. 

— Abba poate, zise ea (trecea printr-o fază în care adora 
să se refere la ea însăşi la persoana a treia - David o 
numea „faza Rickey Henderson”). Abba poate cu lunguli. 

— Bravo, scumpete, comentă neinteresat Mysterio. 

Individul nu prea mai dădea atenţie copiilor, dar David 
nu-l putea condamna pentru asta; tocmai ce prezentase 
celor mici un matineu nemaipomenit de bun, era roşu şi 
năduşit la faţă, cu toată adierea răcoroasă care venea 
dinspre râu, şi mai trebuia să-şi facă şi ieşirea grandioasă 
din scenă, de data aceasta pedalând cu forţă pe uriaşa 
tricicletă în susul pantei. 

Se aplecă şi mângâie capul Abrei cu mâna îmbrăcată în 


25 Rickey Henderson - renumit jucător de baseball (n.tr.) 
— 144 = 


mănuşa albă. 

— La mulţi ani, drăguță, şi vă mulţumesc tuturor pentru 
că aţi fost un public atât de... 

Chiar atunci din casă se auzi un zdrăngănit puternic şi 
melodios, cumva asemănător cu sunetul clopoţeilor de pe 
tricicleta demnă de Godzilla. Copiii nu părură prea 
interesaţi, ocupaţii fiind să-l urmărească pe Mysterio 
pedalând la greu, dar Lucy se duse să vadă ce se 
răsturnase în bucătărie. 

După două minute ieşi şi spuse: 

— John, cred că ar fi bine să vezi ceva. Cred că pentru 
asta ai venit. 


12 


John, Lucy şi Concetta erau în bucătărie, privind tavanul 
fără să scoată vreo vorbă. Nici unul nu întoarse capul când 
intră Dave. Erau ca hipnotizaţi. 

— Ce... începu el, apoi văzu. Sfinte Hristoase! 

Nu-i răspunse nimeni. David mai privi o vreme tavanul, 
încercând să priceapă la ce anume se uită, apoi ieşi. Reveni 
după un minut sau două, aducându-şi fiica de mână. În 
mânuţa cealaltă Abra ţinea un balon. În jurul mijlocului 
avea legată eşarfa primită de la Marele Mysterio. 

John Dalton se lăsă într-un genunchi lângă ea. 

— Tu ai făcut asta, iubito? 

Era convins că ştie răspunsul la întrebare, dar voia să 
audă ce avea ea de spus. Voia să afle dacă făcea ce făcea 
în mod conştient sau nu. 

Abra se uită mai întâi la sertarul cu tacâmuri căzut pe jos. 
Se împrăştiaseră cât colo multe din furculiţele şi cuţitele 
dinăuntru, dar erau toate. Însă nu şi lingurile. Lingurile 
atârnau de tavan, ca atrase de o bizară forţă magnetică. 
Două se legănau leneş de lămpi. Cea mai mare, de fapt un 
polonic, se bălăbănea de hota aragazului. 

Absolut toţi copiii au propriile lor mecanisme de 
autoliniştire. Experienţa îndelungată îi demonstrase lui John 
că, pentru majoritatea, acestea se reduceau adesea la un 


— 145 — 


deget vârât în gură. Metoda Abrei era puţin mai diferită. 
Acum îşi puse mâna dreaptă peste partea de jos a feţei şi 
începu să-şi frece buzele cu podul palmei. Ca urmare, 
cuvintele, şi aşa stâlcite, se auzeau înăbuşit. John îi dădu - 
cu infinită blândeţe - mâna la o parte. 

— Ce zici, iubito? 

Şi fetiţa repetă cu o voce mică şi speriată. 

— Am înculcat-o? N... n-am... 

Şi pieptul micuţ începu să-i tresalte. Încercă să-şi ducă iar 
mâna la gură, dar John n-o lăsă. 

— N-am vlut. Am vlut să fiu ca Minstlelio. 

Începu să plângă. John îi dădu drumul la mână, iar ea 
începu să-şi frece cu furie buzele. 

David o luă în braţe şi o sărută pe obraz. Lucy îi cuprinse 
pe amândoi şi îşi sărută fiica pe creştet. 

— Nu, iubita mea, nu, n-ai greşit cu nimic. Totul e în 
regulă. 

Abra îşi îngropă faţa sub capul mamei sale. Şi atunci 
toate lingurile se prăbuşiră cu zgomot prelung, făcându-i pe 
toţi să tresară puternic. 


13 


Două luni după întâmplarea aceasta, pe la începutul 
verii, în Munţii Albi din New Hampshire, Lucy şi David Stone 
se aflau în cabinetul lui John Dalton. Pereţii erau tapetaţi cu 
fotografiile tuturor copiilor pe care acesta îi tratase în 
decursul anilor - mulţi deja suficient de mari ca să aibă, la 
rândul lor, copii. 

— Am angajat pe banii mei, spuse John, un nepot de-al 
meu, mare maestru la computere. Nu vă faceţi griji, că e 
destul de ieftin. Şi l-am rugat să caute pe internet alte 
cazuri asemănătoare cu al fetiţei voastre. Şi-a restrâns 
căutările la ultimii treizeci de ani şi a găsit peste nouă sute. 

David fluieră lung: 

— Atât de multe! 

John clătină din cap. 

— Nu sunt deloc multe. Dacă ar fi vorba de o boală - dar 


— 146 — 


nu trebuie să reluăm această discuţie pentru că am stabilit 
deja că nu este -, ar fi la fel de rară ca elefantiazisul?e. Sau 
ca Liniile lui Blaschko, boală care te transformă într-un soi 
de zebră umană. Maladia asta a lui Blaschko afectează o 
persoană din şapte milioane. Cam aici se încadrează şi 
chestia asta pe care o are Abra. 

— Dar ce anume este chestia asta? îl întrebă Lucy, 
strângând cu putere mâna soțului ei.  Telepatie? 
Telechinezie? Altceva care începe tot cu te/e? 

— Evident că aceste facultăţi psihologice joacă un rol în 
toată povestea. Este Abra telepatică? Din moment ce ştie 
cine anume vine în vizită şi pentru că a ştiut de accidentul 
doamnei Judkins, răspunsul pare a fi afirmativ. Are 
capacităţi telechinetice? Răspunsul este un da hotărât, 
pentru că am văzut ce s-a întâmplat în bucătăria voastră. 
Este ea un medium? Este ea înzestrată cu darul clarviziunii, 
dacă vă place mai mult formularea aceasta? Nu avem cum 
să fim siguri, deşi povestea din unsprezece septembrie şi 
întâmplarea cu bancnota de douăzeci de dolari din spatele 
măsuţei de toaletă sunt ambele grăitoare în acest sens. Dar 
cum rămâne cu seara când la televizorul vostru se vedea 
numai Familia Simpson pe toate canalele? Asta cum s-ar 
putea numi? Cum rămâne şi cu melodia Beatleşilor? Am 
putea vorbi despre un soi de telechinezie dacă muzica ar fi 
venit din coardele pianului... dar mi-ai spus că nu a fost 
aşa. 

— Şi ce urmează acum? îl întrebă Lucy. La ce trebuie să 
fim atenţi? 

— Nu ştiu. Nu există nicio metodă predictivă pe care s-o 
putem folosi în situaţia aceasta. Problema cu fenomenele 
psihice este că nu există un domeniu care să le studieze 
temeinic. E prea multă şarlatanie şi sunt prea mulţi oameni 
duşi cu capul care se pretind a fi cercetători. 

— Într-un cuvânt, nu ne poţi spune ce să facem, 
murmură Lucy. 

John zâmbi. 


2 Boală rară, caracterizată prin dezvoltarea exagerată a membrelor 
inferioare sau a organelor genitale (n.tr.). 


— 147 — 


— Nici vorbă. Vă pot spune exact ce anume să faceţi: 
continuaţi să o iubiţi la fel de mult. Dacă nepotul meu are 
dreptate - trebuie să ţineţi cont că: unu, n-are decât 
şaptesprezece ani, şi doi, îşi întemeiază concluziile pe 
informaţii neconfirmate -, înseamnă că veţi tot vedea 
asemenea lucruri bizare până când va atinge vârsta 
adolescenţei. Unele din ele s-ar putea să fie foarte bizare. 
Dar, pe la treisprezece, paisprezece ani, toată povestea va 
atinge un vârf şi de acolo va începe să descrească. Pe la 
douăzeci de ani probabil că fenomenele pe care le 
generează vor fi neglijabile. 

Zâmbi şi mai larg. 

De un lucru sunt însă sigur: toată viaţa va fi o jucătoare 
nemaipomenită de poker. 

— Şi dacă începe să vadă morţi, aşa cum vedea puştiul 
ăla din film? întrebă Lucy. Ce ne facem atunci? 

— Atunci, probabil că veţi avea dovada că există viaţă 
după moarte. Între timp, totuşi, nu vă apucaţi să vedeţi 
probleme acolo unde ele nu există. Şi nu vorbiţi despre 
asta, bine? 

— Sigur că nu, spuse Lucy, schiţând şi ea un zâmbet 
stins, prea puţin încrezător, deoarece îşi mâncase tot rujul 
de pe buze. Ultimul lucru pe care ni-l dorim e să ne vedem 
copilul pe coperta de la /nside View. 

— Slavă Domnului că niciunul din ceilalţi părinţi n-a văzut 
povestea aia cu lingurile, zise şi David. 

— Dar vreau să vă pun o întrebare, continuă John. Voi 
credeţi că ea îşi dă seama cât de specială este? 

Cei doi soţi schimbară o privire nedumerită. 

— Nu... nu cred, răspunse Lucy în cele din urmă. Deşi, 
după episodul cu lingurile... am cam făcut ceva tevatură pe 
tema aia. 

— O tevatură în minţile voastre, zise John. Probabil nu şi 
într-a ei. A plâns puţin şi după aia s-a dus râzând la ceilalţi 
copii. N-aţi ţipat, n-aţi certat-o, nu i-aţi tras o palmă la 


2 Inside View - revistă fictivă, din universul romanelor lui Stephen King, 
în care sunt publicate povestiri senzaţionale despre întâmplări 
sângeroase, răpiri ale pământenilor de extratereştri etc. (n.tr.). 


— 148 — 


poponeţ, n-aţi făcut-o de râs în faţa musafirilor. Sfatul meu 
este să uitaţi ce s-a întâmplat şi să vă vedeţi de viaţă. Când 
va fi suficient de mare să înţeleagă, o s-o puteţi avertiza să 
nu facă scamatoriile astea la şcoală. Purtaţi-vă cu ea ca şi 
cum ar fi un copil normal, pentru că, în mare parte, asta şi 
este. În regulă? 

— In regulă, spuse David. Oricum, nu-i ca şi cum ar face 
pete ori s-ar umfla ori ar avea un al treilea ochi. 

— O, dar are, interveni Lucy, gândindu-se la căiţă. Are un 
al treilea ochi, nu-i nicio îndoială în privinţa asta. Nu-l 
putem vedea, dar îl are. 

John se ridică de la birou. 

— Dacă vreţi, am să-l rog pe nepotul meu să printeze 
toate informaţiile pe care le-a găsit şi vi le voi trimite. 

— Da, eu vreau, zise David. Îmi doresc foarte mult să le 
citesc. Cred că şi draga de Momo şi-ar dori să le aibă. 

Strâmbă puţintel din nas când spuse cuvintele acestea, 
iar Lucy observă şi se încruntă. 

— Până una-alta, vă urez să vă bucuraţi de fetiţa voastră, 
le spuse John. Din câte mi-am putut da eu seama, este o 
copilă foarte simpatică. O să treceţi voi şi de asta. 

Şi o vreme, soţii Stone chiar au crezut că doctorul a avut 
dreptate. 


— 149 — 


IV 


AM NEVOIE DE TINE, DOCTORE SLEEP! 
1 


lanuarie 2007. Radiatorul lui Dan funcționa la capacitate 
maximă, dar camera din turnul Căminului Rivington era tot 
înghețată. Un viscol puternic, cu vânturi de optzeci de 
kilometri la oră, coborâse din munţi şi aşternuse peste 
oraşul adormit un strat de zăpadă care creştea cu câte zece 
centimetri la fiecare oră. În după-amiaza zilei următoare, 
când viscolul se mai calmase, troienele de zăpadă din 
laturile estice şi nordice ale clădirilor de pe Cranmore 
Avenue măsurau peste patru metri înălţime. 

Pe Dan nu-l deranja frigul; cuibărit sub două cuverturi din 
lână, se simţea ca în Sahara. Dar vântul reuşise să-şi facă 
drum în mintea lui, aşa cum reuşise să se strecoare printre 
canaturile ferestrelor şi pe sub pragurile uşilor din acest 
vechi conac victorian ce-i devenise casă. In vis, îl auzea 
cum urlă în jurul hotelului unde îşi petrecuse o iarnă 
demult, în copilărie. În vis, e/era băieţelul acela. 

Se află la etajul al doilea al Hotelului Overlook. Mami 
doarme şi Tati e la subsol. Se uită pe ziarele vechi de acolo. 
Se DOCUMENTEAZA. DOCUMENTAREA este pentru cartea 
pe care are de gând s-o scrie. Danny n-ar trebui să se afle 
aici şi n-ar trebui să țină strâns şperaclul în pumn, dar nu a 
fost capabil să se ţină deoparte. Chiar acum se uită țintă la 
un furtun de incendiu agăţat într-un cui din perete. Incolăcit 
de mai multe ori. Şi seamănă cu un şarpe cu capul din 
alamă. Un şarpe care doarme. Fireşte că nu-i şarpe - e 
făcut din pânză, nu din solzi -, dar pe bune că seamănă cu 
un şarpe. 

Uneori chiar este. 

— Hai, mă, îi şopteşte el în vis. 

Tremură de groază, dar ceva îl imboldeşte să continue. Şi 


— 150 — 


de ce? Pentru că şi el se DOCUMENTEAZĂ, de-aia. 

— Hai, mă, să te văd! Muşcă-mă! Nu poti, nu? Păi, îti zic 
eu de ce nu poti: pentru că nu eşti decât un FURTUN 
tâmpit, uite de-aia! 

Și vede cum capul furtunului tâmpit se mişcă şi, dintr- 
odată, în loc să se uite la el din lateral, ca până atunci, 
Danny se pomeneşte că se holbează în deschizătura lui. Ori 
în gura lui căscată. Sub gaura aceea neagră apare o 
picătură de lichid care se alungeşte. In ea îşi vede reflectați 
propriii ochi mari de spaimă. 

Picătură de apă ori de otravă? 

Șarpe ori furtun? 

Cine ştie, dragul meu Amirc, Amirc, dragul meu? Cine 
ştie? 

Zbârnăie la el şi, din inima-i înnebunită, groaza îi sare în 
gât, aproape sufocându-l. Numai şerpii cu clopoței zbârnâie 
aşa. 

Acum capul şarpelui-furtun se rostogoleşte de pe colacul 
din pânză pe care stătuse până atunci şi cade pe covorul de 
pe jos cu un bufnet surd. Zbârnâie iarăşi şi Danny ştie că ar 
trebui să plece de acolo, ca să nu se repeadă la el şi să-l 
muşte, dar a înghețat de spaimă şi nu se poate mişca şi 
şarpele-furtun zbârnâie... 

— Trezeşte-te, Danny! 

E vocea lui Tony. Tony, care îl strigă de undeva. 

— Trezeşte-te, trezeşte-te! 

Dar nu se mai poate trezi, aşa cum nu se mai poate 
mişca, pentru că acesta este Hotelul Overlook şi zăpada i-a 
blocat înăuntru şi totul este altfel acum. Furtunurile se 
transformă în şerpi, femeile moarte deschid ochii, iar tatăl 
lui... 0, Doamne, Dumnezeule, TREBUIE SA IEŞIM DE AICI 
PENTRU CĂ TATĂL MEU A ÎNNEBUNIT. 

Șarpele cu clopoței zbârnăie. Şi zbârnăie. Şi... 


2 


Dan auzi urletul vântului, dar nu în jurul Hotelului 
Overlook. Nu, vântul urla în jurul turnului Căminului 


— 151 — 


Rivington. Auzi şi fulgi de zăpadă lovind în geamul dinspre 
nord. Suna ca nisipul aruncat pe sticlă. Şi auzi bâzâitul grav 
al interfonului. 

Dădu cuverturile la o parte şi cobori din pat, strâmbându- 
se când tălpile lui încălzite intrară în contact cu duşumeaua 
rece. Traversă încăperea, străduindu-se să meargă doar pe 
vârfuri. Aprinse lampa de pe birou şi expiră cu gura 
deschisă. Nu se vedeau aburii respirației, dar şi cu 
radiatorul încins la maxim, temperatura de acolo trebuia să 
fie pe undeva în jur de zece grade. 

Bâzzz. 

Apăsă butonul interfonului şi spuse: 

— Eu sunt eu. Tu cine eşti? 

— Claudette. Cred că ai un pacient, doctore. 

— Doamna Winnick? 

Era aproape convins că despre ea era vorba, iar asta 
însemna că trebuie să-şi pună hanoracul pe el, pentru că 
Vera Winnick era internată în Rivington Doi, iar în galeria 
acoperită care ducea la clădire era frig de crăpau pietrele. 
Sau cum s-o mai zice. De o săptămână viaţa Verei atârna 
de un fir de păr; femeia era în comă şi avea perioade lungi 
de apnee. În plus, era un fapt dovedit că bătrânii grav 
bolnavi obişnuiau să aleagă asemenea nopţi cumplite 
pentru a pleca dintre cei vii. Cam pe la patru dimineaţa. 
Dan se uită la ceas: trei şi douăzeci. Suficient cât să se 
încadreze în statisticile oficiale. 

Claudette Albertson spuse ceva ce-l luă prin surprindere: 

— Nu. Domnul Hayes, de la primul etaj de aici. 

— Eşti sigură? 

Dan jucase o partidă de şah cu Charlie Hayes chiar în 
acea după-amiază, iar bătrânul i se păruse vesel-cintezoi 
pentru un bolnav de leucemie mielocitară acută. 

— Nu sunt deloc sigură, dar Azzie e la el. Şi ştii ce zici tu. 

El zicea că Azzie nu se înşela niciodată şi îşi baza această 
concluzie pe experienţele celor aproape şase ani de când 
lucra la azil. Azreel obişnuia să se plimbe nestingherit prin 
toate cele trei clădiri ale complexului Rivington, îşi petrecea 
după-amiezile încolăcit pe o canapea din sala de recreere, 


— 152 — 


dar îl puteai întâlni şi tolănit pe una din mesele de joc - 
foarte posibil alături de un joc de puzzle făcut doar pe 
jumătate -, aidoma unei etole aruncate neglijent acolo de o 
cucoană elegantă. Se părea că era îndrăgit de toţi locatarii 
căminului (iar dacă existaseră obiecţii faţă de prezenţa unei 
pisici, acestea nu ajunseseră la urechile lui Dan), iar Azzie îi 
îndrăgea şi el. Se mai întâmpla să sară pe genunchii 
vreunui bătrân pe jumătate mort... dar foarte uşor, parcă 
având grijă să nu-i facă rău. Fapt absolut remarcabil dacă 
te gândeai la greutatea lui. Azzie avea aproape şase 
kilograme. 

Motanul nu stătea multă vreme într-un singur loc, cu 
excepţia perioadelor când îşi făcea somnul de după-amiază: 
era un plimbăreţ, trebuia să ajungă în multe locuri, trebuia 
să vadă o grămadă de oameni, avea o mulţime de lucruri 
de făcut. („Cotoiul ăsta-i un simpatic fără pereche”, îi 
spusese odată Claudette lui Danny.) Il puteai întâlni la baie, 
unde se relaxa la căldură şi îşi lingea lăbuţele. Ori în Sala 
de Gimnastică, unde se odihnea pe vreunul din 
instrumentele acelea de tortură. Ori pe o targă abandonată 
undeva, privind în gol la lucrurile acelea pe care doar 
pisicile le pot vedea. Uneori îl vedeai cum merge tiptil pe 
peluza din spatele clădirii, cu urechile date pe spate şi lipite 
de ţeastă, întruchipare perfectă a spiritului prădător al 
felinelor, dar, dacă prindea vreo pasăre sau vreo veveriţă 
fălcoasă, îşi ducea victima într-una dintre curţile din vecini 
şi doar acolo o făcea bucăţi. 

Sala de recreere era descuiată zi şi noapte, dar Azzie nu 
intra decât rareori acolo dacă televizorul era stins, iar 
locatarii se duseseră în camerele lor. Când seara trecea şi 
venea noaptea, încetinind pulsul Căminului Rivington, Azzie 
devenea neliniştit şi patrula pe coridoarele căminului ca o 
santinelă la graniţa cu teritoriul inamic. Şi, dacă se 
micşorau şi luminile, nici nu-l puteai observa dacă nu ştiai 
exact unde să te uiţi, căci blana lui cenuşie îl ajuta să se 
facă una cu umbrele. 

Dar niciodată nu intra în camerele oaspeţilor, decât dacă 
unul dintre aceştia era pe moarte. 


— 153 — 


Şi atunci, ori se strecura înăuntru (dacă uşa nu era 
închisă), ori stătea afară, cu coada încolăcită în jurul 
picioarelor, cerând voie să între, cu miorlăieli prelungi, 
grave şi politicoase. lar atunci când i se deschidea uşa, 
sărea pe patul oaspetelui (în Căminul Rivington erau doar 
oaspeţi, niciodată pacienţi), se instala confortabil acolo şi 
începea să toarcă. Dacă se întâmpla cumva ca persoana 
respectivă să fie trează, el - sau ea - mângâiau motanul. 
Deocamdată lui Dan nu-i ajunsese la ureche că ar fi cerut 
cineva ca Azzie să fie dat afară. Parcă ştiau toţi că le era 
prieten. 

— Care doctor e de gardă? întrebă Dan. 

— Tu, veni răspunsul prompt al lui Claudette. 

— Ştii ce-am vrut să zic. Doctor adevărat. 

— Emerson, dar când l-am sunat la spital, cucoana de 
acolo mi-a zis să nu fiu ridicolă. Cică totu-i înzăpezit de la 
Berlin la Manchester. Şi că până şi plugurile aşteaptă să se 
lumineze de zi, mai puţin alea de pe autostradă. 

— Am înţeles, spuse Dan. Vin acum. 


3 


După ce trecuse ceva vreme de când se angajase la 
cămin, Dan înţelesese că exista acolo o clasificare socială 
chiar şi pentru muribunzi. Camerele oaspeţilor din clădirea 
principală erau mai spaţioase şi - evident - mai scumpe 
decât cele din Rivington Unu şi Doi. În conacul victorian, 
unde odinioară trăise Helen Rivington şi unde îşi scrisese 
romanele, camerele se chemau „apartamente” şi purtau 
numele unor locuitori faimoşi ai statului New Hampshire. 
Charlie Hayes stătea în camera Alan Shepard. Ca să 
ajungă acolo, Dan trebuia să treacă pe lângă chioşcul cu 
gustări de la piciorul scărilor, unde erau câteva automate şi 
scaune din plastic. Pe unul dintre acestea stătea tolănit 
Fred Carling, molfăind cu spor biscuiţi cu arahide şi răsfoind 
o ediţie veche a revistei Popu/ar Mechanics. Carling era 


* Alan Bartlett Shepard - astronaut american, membru al echipajului 
Apollo 14 (n.tr.). 


— 154 — 


unul dintre cei trei infirmieri din schimbul de noapte. Ceilalţi 
doi intrau de zi de două ori pe lună; Carling niciodată. 
Autoproclamat pasăre de noapte, individul cu pricina era un 
lingău aproape obez. Probabil că în trecut făcuse parte 
dintr-o bandă de motociclişti, pentru că mânecile suflecate 
îi descopereau încâlceala de tatuaje de pe braţe. 

— le-te-te cine ne onorează cu prezenţa! exclamă el. 
Danny-băieţel! Sau eşti ingogonito în noaptea asta? 

Dan încă nu se trezise complet şi n-avea absolut niciun 
chef de miştouri. 

— Ce poţi să-mi spui despre domnul Hayes? 

— Ni'ca, decât că-i mâţa la el, şi asta vrea să zică că o să 
sufle-n lampă cât de curând. 

— N-are hemoragie? 

Uriaşul ridică din umeri. 

— Mda, niţică pe la nas. Am vârât prosoapele cu sânge 
într-o pungă de ciumă, exact aşa cum trebe. Le-am dus în 
Spălătoria A, dacă vrei să mă verifici. 

Dan se gândi să întrebe cum de o hemoragie nazală la 
care se folosiseră mai multe prosoape putea fi caracterizată 
cu adjectivul „niţică”, dar decise s-o lase baltă. Carling era 
un bou nesimţit şi Dan nu putea pricepe în ruptul capului 
cum căpătase slujba de aici - chiar dacă nu lucra decât în 
schimbul de noapte când majoritatea locatarilor fie 
dormeau, fie încercau să facă cât mai puţină gălăgie ca să 
nu-i deranjeze pe ceilalţi. Bănuia că pe pile. In fond, aşa 
mergeau lucrurile. Oare propriul său tată nu trăsese nişte 
sfori ca să capete acea ultimă slujbă, cea de îngrijitor la 
Hotelul Overlook? Poate acesta nu era cel mai bun exemplu 
că în viaţa asta reuşeşti să-ţi găseşti de lucru numai dacă 
cunoşti pe cine trebuie, dar comparaţia părea sugestivă. 

— O noapte plăcută îţi doresc, doctore Sooomnic, strigă 
Carling în urma lui, fără să încerce să-şi coboare vocea. 

În oficiul infirmierelor, Claudette completa fişele, în 
vreme ce Janice Barker se uita la un televizor mic, cu 
sonorul dat la minimum. Tocmai se difuza una din 
reclamele acelea plicticoase, în schimb interminabile, la un 
anume medicament pentru curăţarea colonului, dar Jan o 


— 155 — 


urmărea cu ochii mari şi gura întredeschisă. Când Dan bătu 
uşor cu degetele în birou, femeia tresări puternic şi el îşi 
dădu seama că nu se uitase fascinată la ecran, ci că fusese 
pe jumătate adormită. 

— Poate vreuna din voi să-mi spună ceva concret despre 
Charlie? Carling habar n-are de capul lui. 

Claudette se uită în lungul coridorului, vrând să se 
asigure că Fred Carling nu se afla pe aproape, şi spuse pe 
un ton scăzut: 

— Tipu-i la fel de inutil ca ţâţele pe un taur. Tot mai sper 
c-o să-l dea afară. 

Şi Dan spera, dar îşi ţinea părerile pentru sine. 
Descoperise în ultima vreme că abstinenţa avea efecte 
realmente miraculoase asupra capacităţii omului de a fi 
discret. 

— Am trecut pe la el acum vreo cincisprezece minute, 
răspunse Jan. Îi controlăm foarte des atunci când vine în 
vizită domnul Pisoiaş. 

— De câtă vreme-i Azzie înăuntru? 

— Mieuna în faţa uşii când am intrat noi de gardă la 
miezul nopţii, zise Claudette, aşa că i-am deschis-o. S-a dus 
drept la pat şi a sărit pe el. Ştii doar cum face. De atunci 
am vrut să te chem, dar Charlie era treaz şi răspundea la 
stimuli. Când i-am zis eu „bună”, m-a salutat şi el imediat şi 
după aia a început să-l mângâie pe Azzie. Aşa că mi-am zis 
că-i mai bine să aştept. Cam după o oră a făcut hemoragia 
nazală. L-a curăţat Fred. Nimic nu ştie omul ăsta. A trebuit 
să-i spun eu să pună prosoapele într-o pungă de ciumă. 

Aşa botezase personalul sacii din plastic dizolvabil în care 
ţineau hainele, aşternuturile şi prosoapele contaminate cu 
diverse secreţii sau ţesuturi ale organismului. La nivelul 
statului se dăduse o reglementare în acest sens, sperându- 
se că astfel va fi limitată răspândirea agenţilor patogeni 
transmisibili prin sânge. 

— Dormea acum patruzeci, cincizeci de minute, când am 
trecut iar să-l văd, spuse Jan. L-am scuturat puţin ca să-l 
trezesc. Şi când a deschis ochii am văzut că erau complet 
congestionaţi. 


— 156 — 


— Şi atunci i-am dat telefon lui Emerson, interveni 
Claudette. Şi după ce fata de la spital mi-a zis să-mi iau 
gândul, te-am chemat pe tine. Te duci la el? 

— Da. 

— Baftă, îi ură Jan. Sună dacă ai nevoie de ceva. 

— Bine. De ce te uitai la reclama cu medicamentul 
pentru colon, Jannie? Sau e o întrebare prea intimă? 

Femeia căscă. 

— La ora asta nu se difuzează decât chestia asta cu 
colonul şi un reportaj publicitar despre Sutienele Ahh. Or, 
ţâţier am. 


4 


Uşa apartamentului Alan Shepard era pe jumătate 
deschisă, dar Dan tot ciocăni în ea. Nu-i răspunse nimeni, 
aşa că o deschise cu totul. Cineva (probabil una dintre 
infirmiere; aproape sigur nu fusese Fred Carling) ridicase 
patul o idee. Pătura era trasă până pe pieptul lui Charlie 
Hayes. Bătrânul avea nouăzeci şi unu de ani, era dureros 
de slab şi atât de palid, încât parcă nici nu era acolo. Dan 
rămase absolut nemişcat treizeci de secunde ca să se 
asigure că bluza de pijama a lui Charlie se mişca în ritmul 
respirației, încolăcit lângă umflătura de-abia desluşită 
făcută în aşternuturi de bazinul împuţinat al bătrânului, 
Azzie îl scruta pe Dan cu ochii aceia enigmatici ai lui. 

— Domnule Hayes? Charlie? 

Ochii bătrânului rămaseră închişi. Pleoapele erau vineţii. 
Pielea de dedesubt era mai închisă la culoare, un fel de 
negru-purpuriu. Când ajunse chiar lângă pat, Dan observă 
şi altceva: câte o crustă de sânge închegat sub fiecare nară 
şi într-un colţ al gurii zbărcite. 

Dan intră în baie, luă un prosop de faţă, îl udă cu puţină 
apă călduţă, îl stoarse. Când reveni la patul lui Charlie, 
Azzie se sculă şi, cu mişcări unduitoare, trecu în cealaltă 
parte a bătrânului, făcându-i loc să se aşeze. Aşternuturile 
purtau căldura trupului de motan. Foarte delicat, Dan 
curăţă sângele de sub nasul lui Charlie. Când îl ştergea la 


— 157 — 


gură, Charlie deschise ochii. 

— Dan. Tu eşti? Văd ca prin ceaţă. 

Prin sânge, de fapt. 

— Cum te mai simţi, Charlie? Ai dureri? Dacă da, o chem 
pe Claudette să-ţi dea o pastilă. 

— Nu mă doare nimic, răspunse Charlie, uitându-se la 
Azzie, apoi din nou la Dan. Ştiu de ce a venit. Ştiu de ce ai 
venit şi tu. 

— Eu am venit pentru că m-a trezit vântul din somn. lar 
Azzie probabil că a căutat compania cuiva. Ştii că pisicile 
sunt animale nocturne. 

Dan ridică mâneca pijamalei ca să ia pulsul bătrânului şi 
descoperi patru vânătăi urâte aliniate pe braţul atrofiat. 
Bolnavii de leucemie în fază terminală se învineţesc dacă 
doar respiri asupra lor, sigur că da, însă acestea erau urme 
de degete, iar Dan ştia foarte bine de unde veniseră. Pentru 
că renunţase la băutură, reuşea să-şi ţină mult mai bine 
temperamentul în frâu, dar accesele vechi de furie îl 
pândeau de undeva, dinlăuntrul lui, la fel ca pofta 
ocazională de a bea un pahar. 

Carling, nenorocitule. Nu ţi-a convenit că nu s-a putut 
mişca suficient de repede? Sau te-au apucat dracii la 
gândul că trebuie să cureti urmele unei hemoragii nazale, 
când tot ce voiai era să stai cu cracii-n sus, să te uiti pe 
afurisita aia de revistă şi să-ţi mănânci porcăriile alea de 
biscuiţi galbeni? 

Incercă să nu arate ce simţea, dar Azzie păru a-i fi sesizat 
dispoziţia şi scoase un mieunat mic şi neliniştit. În alte 
împrejurări, Dan l-ar fi întrebat pe bătrân despre vânătăi, 
însă acum avea chestiuni mai urgente de rezolvat. Încă o 
dată Azzie avusese dreptate. Doar ce-l atinsese pe Charlie 
şi îşi dăduse seama că aşa era. 

— Mi-e cam frică, îţi spun, zise bătrânul. 

Până şi geamătul înăbuşit al vântului de afară era mai 
puternic decât vocea aceasta, aproape şoptită. 

— N-am crezut c-o să-mi fie, dar îmi e. 

— Nu ai de ce să te temi. 

In loc să-i ia pulsul - nu mai avea niciun rost -, îi prinse 


— 158 — 


una din mâini într-ale sale. Îi văzu pe gemenii lui Charlie, la 
vârsta de patru ani, dându-se în leagăne. O văzu pe soţia 
lui Charlie trăgând jaluzelele din dormitor, îmbrăcată doar 
în furoul din dantelă belgiană pe care i-l dăruise el la prima 
aniversare a căsătoriei; văzu cum părul strâns în coadă de 
cal îi mângâie umărul când se întoarce să se uite la el, cu 
chipul luminat de un surâs care spunea da. Văzu un tractor 
Farmall cu o umbrelă în dungi deasupra scaunului. In nări îi 
veni miros de şuncă şi îl auzi pe Frank Sinatra cântând 
„Come Fly with Me” dintr-un radio Motorola crăpat, aşezat 
pe o măsuţă de lucru plină cu scule. Văzu un capac de 
roată, plin cu apă de ploaie, în care se reflectă un hambar 
roşu. Simţi gust de coacăze şi spintecă o căprioară vânată 
şi pescui într-un lac vălurit de ploaia fină de toamnă. Avea 
şaizeci de ani şi dansa cu soţia lui în sala Legiunii 
Veteranilor Americani. Avea treizeci de ani şi tăia lemne. 
Avea cinci ani şi purta pantaloni scurţi şi trăgea după el un 
cărucior roşu. Apoi imaginile se amestecară, devenind 
neclare, aşa cum neclare sunt şi cărţile dintr-un pachet 
amestecat de mâinile unui expert. Şi vântul aducea zăpadă 
din munţi, iar aici se aşternuse tăcerea vegheată de ochii 
solemni ai lui Azzie. În momente ca acestea, Dan ştia care 
era menirea lui pe lume. În momente ca acestea, nu 
regreta nimic din durerile şi amărăciunile şi supărările şi 
ororile trecute, pentru că ele îl aduseseră aici, în această 
încăpere, în noaptea aceasta, când vântul urla pe afară. 
Charlie Hayes ajunsese la hotar. 

— Nu mi-e teamă de iad. Am avut o viaţă decentă şi 
oricum nu cred că iadul există. Mi-e teamă că dincolo nu 
este nimic. 

Se chinui să-şi recapete respiraţia. O lacrimă de sânge se 
aduna în colţul ochiului drept. 

— N-a fost nimic înainte de viaţă, cu toţii ştim asta, aşa 
că nu ar fi logic să nu fie nimic nici după ea? 

— Dar este, îl contrazise Dan ştergându-i faţa cu prosopul 
umed. Noi nu ne sfârşim niciodată cu adevărat, Charlie. Nu 
ştiu cum de se poate întâmpla una ca asta, nu ştiu ce 
înseamnă, dar ştiu că aşa este. 


— 159 — 


— Poţi să mă ajuţi să trec dincolo? Umblă vorba că îi ajuţi 
pe cei ca mine. 

— Da. Pot să te ajut, spuse, luând şi cealaltă mână a 
bătrânului. Vei dormi, nimic mai mult. Şi atunci când te vei 
trezi - pentru că te vei; trezi, crede-mă -, totul va fi mult 
mai bine. 

— Voi fi în Rai? Asta vrei să zici? 

— Nu ştiu, Charlie. 

Energia era deosebit de puternică în noaptea aceasta. O 
simţea curgând prin mâinile lor strânse ca un curent 
electric şi îşi spuse că trebuie să fie blând. O parte din el 
sălăşluia acum în trupul acesta şubred care începuse 
decuplarea de la viaţă şi în simţurile degradate 

(Te rog, grăbeşte-te!) 

care se stingeau. Sălăşluia în mintea 

(Te rog, grăbeşte-te, a venit clipa!) 

care nu îşi pierduse agerimea şi care era conştientă că îşi 
gândeşte ultimele gânduri... ca Charlie Hayes. 

Ochii injectaţi se închiseră, apoi se deschiseră din nou. 
Foarte lent. 

— Totul e aşa cum trebuie să fie, îl linişti Dan. Nu trebuie 
decât să dormi. Şi somnul te va însănătoşi. 

— Aşa îi zici tu? 

— Da, eu îi zic somn. Şi somnul este un lucru bun. 

— Să nu pleci. 

— N-am să plec. Rămân cu tine. 

Şi rămase. Acesta era cumplitul lui privilegiu. 

Ochii lui Charlie se închiseră iarăşi. Dan îi închise şi el şi 
văzu o pulsaţie albastră în întunericul din spatele 
pleoapelor. Una... două... stop. Una... două... stop. Şi vântul 
gemea pe afară. 

— Dormi, Charlie. Te simţi bine, dar eşti obosit şi trebuie 
să dormi. 

— O văd pe soţia mea. 

De-abia auzit. 

— O vezi? 

— Spune... 

Şi atât. O ultimă tresărire albastră pe retina ochilor lui 


— 160 — 


Dan şi o ultimă răsuflare a omului din pat. Dan deschise 
ochii şi aşteptă să se întâmple cel din urmă lucru. Şi, da, 
după doar câteva secunde, o ceaţă de un roşu mohorât se 
ridică din nările, gura şi ochii lui Charlie. O infirmieră 
bătrână din Tampa - înzestrată cam cu aceeaşi licărire ca şi 
Billy Freeman - numea ceața aceasta „duhul”. Povestea că 
i se întâmplase să-l vadă de multe ori. 

Dan îl vedea de fiecare dată. 

Se ridică şi rămase suspendat deasupra trupului 
bătrânului. Apoi se stinse. 

Dan ridică mâneca dreaptă a pijamalei lui Charlie şi îi 
căută pulsul. Era doar o formalitate. 


5 


De obicei, Azzie pleca înainte de sfârşit, dar nu şi în 
noaptea aceasta. Se ridicase în picioare pe cuvertură, lângă 
şoldul lui Charlie, privind fix la uşă. Dan se întoarse, 
aşteptându-se să o vadă în prag pe Claudette, sau pe Jan. 
Dar nu era nimeni acolo. 

Ba da. 

— Alo? 

Nimic. 

— Eşti fetiţa care-mi scrie câteodată pe tablă? 

Niciun răspuns. Insă cineva era cu siguranţă acolo. 

— Te cheamă Abra? 

Şi atunci, foarte, foarte slab, abia desluşite din cauza 
vântului, se auziră câteva acorduri de pian. Dan şi-ar fi 
putut spune că îi joacă imaginaţia feste (nu-şi dădea mereu 
seama de diferenţa dintre închipuiri şi strălucire) dacă nu ar 
fi văzut cum îi zvâcnesc urechile lui Azzie şi cum ochii lui nu 
părăsesc uşa goală. Da, acolo era cineva. 

— Tu eşti, Abra? 

Alte acorduri, apoi din nou tăcere. Mai mult decât tăcere: 
absenţă. Oricare i-ar fi fost numele, acum nu mai era acolo. 
Azzie se întinse, sări jos de pe pat şi părăsi camera fără să 
se uite înapoi. 

Dan mai rămase puţin acolo, ascultând vântul. Apoi 


— 161 — 


cobori patul, trase cearşaful peste chipul lui Charlie şi porni 
spre oficiul asistentelor ca să le anunţe că avusese loc un 
deces. 


6 


Când termină de completat actele, Dan merse până la 
chioşcul cu gustări. Pe vremuri s-ar fi dus până acolo în 
goana mare, cu pumnii încleştaţi, dar zilele acelea 
trecuseră de mult. Acum merse încet, respirând adânc, 
încercând să-şi calmeze inima şi mintea. O maximă a 
Alcoolicilor Anonimi spunea: „Gândeşte înainte să bei”, dar 
Casey K. îl învățase în timpul tete-â-tete-urilor săptămânale 
să gândească înainte de a face orice. Wu te /aşi de băutură 
ca să te tâmpeşti la cap, Danny. Gândeşte-te la asta data 
viitoare când asculti ce-ti spune gaşca aia de nasoli din 
capul tău. 

Dar urmele alea blestemate de degete... 

Carling stătea la fel de răscrăcărat pe scaun, îndopându- 
se acum cu bombonele Junior Mints. Schimbase Popular 
Mechanics cu o altă revistă pe a cărei copertă rânjea 
băiatul rău din cele mai noi sitcomuri. 

— Domnul Hayes s-a stins, spuse Dan fără asprime. 

— Nasol de el. 

Fără să-şi ridice ochii din revistă. 

— Da' de-asta sunt aici, nu... 

Dan ridică un picior, îl vâri pe după unul din picioarele 
scaunului şi trase. Scaunul se rostogoli cât colo, iar Carling 
ateriză pe duşumea. Cutia cu Junior Mints îi zbură din 
mână. Se holbă în sus la Dan, nevenindu-i să creadă că 
tocmai el păţise un asemenea afront. 

— Am reuşit să-ţi captez atenţia? 

— Futu... 

Carling dădu să se adune de pe jos, dar Dan Îi propti 
piciorul în piept şi-l țintui lângă perete. 

— Înţeleg că am reuşit. Bun. Cred că ţi-ar fi mai bine 
dacă n-ai încerca să te ridici. Şezi frumos pe curul tău şi 
ascultă ce am să-ţi spun. 


— 162 — 


Dan se aplecă şi îşi puse mâinile pe genunchi. Şi le lipi de 
genunchi, pentru că mâinile lui nu voiau nimic altceva 
decât să lovească. Şi să lovească. Şi să tot lovească. 
Tâmplele îi pulsau dureros. Ușure!/, îşi spuse. Nu te lăsa 
învins. 

Însă era greu. 

— Dacă mai văd o singură dată urmele degetelor tale pe 
vreun pacient, am să le pozez şi am să le arăt doamnei 
Clausen şi ai să ajungi în stradă indiferent de pilele pe care 
le ai. Şi atunci când n-ai să mai faci parte din instituţia 
noastră, am să te caut şi în gaură de şarpe, am să te 
găsesc şi am să te bat de ai să te caci pe tine. 

Sprijinindu-se cu spatele de perete şi nescăpându-l din 
ochi pe Dan, Carling reuşi să se ridice în picioare. Era mai 
înalt şi avea cel puţin cincizeci de kilograme în plus faţă de 
Dan. Strânse pumnii. 

— Hai să te văd. Acum. 

— De acord, spuse Dan, dar nu aici. Oamenii încearcă să 
doarmă şi e şi un mort. Unul care are urmele degetelor tale 
pe el. 

— Da' nu i-am făcut nimica, doar i-am luat pulsul. Ştii că 
ăia cu leucemie se învineţesc repede. 

— Sigur că ştiu, dar tu i-ai făcut rău dinadins. Nu ştiu 
motivul, dar ştiu că ai făcut-o. 

Prin ochii mâloşi ai lui Carling trecu o licărire scurtă. Nu 
de ruşine, sigur că nu, Dan nu credea că individul ştie ce-i 
aia. Doar nelinişte la gândul că îl descoperise cineva. Şi 
teamă pentru că fusese prins. 

— Mare sculă ce eşti tu. Doctorul Sooomnic. Zici că ţie 
nu-ţi pute căcatul? 

— Haide afară, Fred. Habar n-ai ce bucurie îmi faci. 

lar acesta era adevărul gol-goluţ. Pentru că mai era un 
alt Dan înăuntrul lui. Nu chiar atât de aproape de suprafaţă 
cum fusese pe timpuri, dar acelaşi mizerabil irațional, 
vrednic de dispreţ dintotdeauna. Cu colţul ochiului le văzu 
pe Claudette şi Jan în mijlocul coridorului, cu ochii 
înspăimântați şi ţinându-se una de alta. 

Carling se gândi mai bine. Da, era mai mare, şi da, avea 


— 163 — 


braţele mai lungi. Dar la fel de adevărat era şi că-şi ieşise 
din formă - prea mulţi burrito cu de toate, prea multe beri, 
suflu mult mai scurt decât la douăzeci de ani - şi mai era 
încă ceva, ceva îngrijorător pe moaca prăpăditului ăstuia 
costeliv. Mai văzuse expresia asta pe vremuri, pe când 
bătea drumurile cu tovarăşii lui din clubul de bikeri Road 
Saints. Anumiți indivizi aveau circuitele defecte în cap. Şi o 
luau foarte repede razna. Şi când îşi pierdeau minţile o 
ţineau tot aşa până când nu le mai rămânea nimic. Crezuse 
că Torrance nu-i decât un ciudat tăcut, incapabil să zică nici 
măcar „du-te mai încolo” dacă-l calci pe bombeu. Dar uite 
că se înşelase. Identitatea lui secretă nu era Doctorul 
Somnic, ci Doctorul Dilimache. 

După aceste reflecţii atente, Fred zise: 

— N-am de gând să-mi pierd vremea cu tine. 

Dan se declară de acord cu acest punct de vedere: 

— Bravo. Aşa o să scăpăm amândoi de degerături. Numai 
ai grijă să ţii minte ce ţi-am spus. Dacă nu vrei să ajungi la 
spital, fă bine şi ţine-ţi mâinile acasă de acum înainte. 

— Da' cine zici c-a murit şi te-a lăsat pe tine să-mi 
comanzi? 

— Nu ştiu, spuse Dan. Chiar că nu ştiu. 


7 


Dan se întoarse în cameră şi se culcă la loc, dar nu mai 
reuşi să adoarmă. De când era la Căminul Rivington făcuse 
în jur de cincizeci de vizite la căpătâiul muribunzilor şi nu-şi 
pierduse calmul. Acum însă lucrurile stăteau complet pe 
dos. Încă mai tremura de furie. Mintea lui lucidă detesta 
furtuna aceasta roşie, dar o parte mai josnică a lui o iubea. 
Poate că totul se reducea la o chestiune genetică şi atât; în 
limbaj profan: „Năravul din fire n-are lecuire”. Pentru că nu 
se mai atingea de băutură, permisese amintirilor vechi să 
iasă la suprafaţă. Unele dintre cele mai clare erau ale 
crizelor de furie făcute de tatăl lui. Sperase că Fred Carling 
va dori să se bată. Că vor ieşi amândoi în vântul şi 
ninsoarea de afară, unde Dan Torrance îi va administra 


— 164 — 


doctoria loazei ăsteia afurisite. 

Dumnezeu ştia că nu îşi dorea să semene cu tatăl lui, ale 
cărui perioade de abstinenţă erau petrecute cu pumnii 
încleştaţi şi spume la gură. Alcoolicii Anonimi ar fi trebuit să 
te înveţe cum să-ţi stăpâneşti furia şi, în linii mari, chiar te 
învăţa. Însă erau momente precum cele din noaptea 
aceasta, când Dan îşi dădea seama cât de şubredă era 
bariera dintre calm şi pierderea totală a cumpătului. 
Momente când simţea că este vrednic doar de dispreţ şi că 
nu merită decât să bea şi să bea şi să tot bea. Momente 
când se simţea foarte aproape de tatăl său. 

Gândi: Mami. 

Gândi: Bobo. 

Gândi: Loazele afurisite trebuie să-şi ia doctoria. Şi tu ştii 
foarte bine de unde s-o cumperi, nu-i aşa? Aproape de 
oriunde. 

Vântul se răzvrăti în rafale furioase, făcând turnul să 
geamă. Când se stinse, fata care-i scrisese pe tablă era 
acolo. Aproape că-i putea auzi respiraţia. 

Scoase o mână de sub cuverturi. O clipă rămase cu ea 
întinsă în aerul rece, apoi simţi cum mâna fetei - micuță, 
fierbinte - i-o atinge. 

— Abra, şopti el. Numele tău este Abra, dar cei din jur îţi 
spun adesea Abby, corect? 

Nu primi niciun răspuns, dar nici nu avea nevoie. Nu-i 
trebuia decât senzaţia de căldură pe care i-o dădea mâna 
aceea. Dură doar câteva secunde, suficient însă cât să-l 
aline. Închise ochii şi adormi. 


8 


La treizeci de kilometri depărtare, în orăşelul Anniston, 
Abra Stone stătea trează în pat. Mâna aceea i-o strânsese 
pe a ei doar câteva secunde. Apoi se transformase într-o 
ceaţă fină şi dispăruse. Dar fusese acolo. E/ fusese acolo. ÎI 
descoperise într-un vis, iar atunci când se trezise îşi dăduse 
seama că visul fusese adevărat. Se afla în pragul unei uşi. 
lar ce vedea în încăpere era îngrozitor şi minunat în acelaşi 


— 165 — 


timp. Vedea moarte, iar moartea era înspăimântătoare. Dar 
vedea şi cum un om îl ajuta pe altul în cel mai greu 
moment al vieţii. El nu putuse să o vadă, dar pisica o 
văzuse. Pisica avea un nume asemănător cu alei. 

Nu m-a văzut, dar m-a simțit. Şi tocmai ce ne-am ținut de 
mână. Cred că i-am fost de folos, aşa cum a fost şi el de 
folos celui care a murit. 

Acesta era un gând bun, pozitiv. Ţinându-se strâns de el 
(aşa cum se ţinuse şi de mâna-nălucă), Abra se întoarse pe 
o parte, îşi strânse la piept iepuraşul de pluş şi adormi. 


— 166 — 


V 


CLANUL LEGITIM 
1 


Clanul Legitim nu avea personalitate juridică, dar, dacă 
ar fi avut, atunci anumite comunităţi mărginaşe din Maine, 
Florida, Colorado şi New Mexico ar fi fost considerate 
„localităţi monoindustriale”. Toate firmele importante şi 
terenurile din oraşele acelea, în aparenţă controlate de tot 
felul de holdinguri, erau, în realitate, deţinute de Legitimi. 
Oraşele  Clanului, cu nume colorate ca Dry Bend, 
Jerusalem's Lot, Oree şi Sidewinder, erau refugiile lor, dar 
niciodată nu stăteau multă vreme în ele; Legitimii erau 
nomazi. Probabil că i-ai văzut şi tu atunci când ai călătorit 
pe vreuna din autostrăzile sau şoselele cele mai aglomerate 
ale Americii. Poate pe 1-95 din Carolina de Sud, pe undeva 
pe la sud de Dillon şi la nord de Santee. Sau poate pe l-80, 
în Nevada, în ţinutul muntos de la vest de Draper. Sau în 
Georgia, în vreme ce ai trecut - foarte încet, pentru că nu 
voiai să ai probleme - prin binecunoscuta zonă cu radare de 
pe Drumul Naţional 41, lângă Tifton. 

De câte ori nu te-ai pomenit în spatele vreunei rulote 
mătăhăloase,  inhalându-i gazele de eşapament şi 
aşteptând nervos ocazia s-o depăşeşti? De câte ori nu ai 
fost obligat să te târâi cu şaizeci şi patru de kilometri la oră, 
când ar fi fost perfect legal să mergi cu o sută sau chiar o 
sută zece? Şi când, în cele din urmă, reuşeşti să ieşi din 
coloană şi să intri pe banda a doua, atunci - Doamne sfinte! 
- vezi în faţă un cârd nesfârşit de astfel de blestemăţii, 
maşini lungi şi greoaie, ca nişte căruţe cu coviltir, care 
merg cu exact cincisprezece kilometri sub limita legală de 
viteză, pentru că sunt conduse de nişte babalâci cu 
ochelari, probabil oameni în toată firea pe vremea Primului 
Război Mondial, cocârjaţi deasupra volanului pe care îl 


— 167 — 


strâng aprig în mâini de zici că-şi închipuie că-şi vor lua 
zborul. 

Ori poate că i-ai întâlnit în vreun popas de pe marginea 
autostrăzii, atunci când te-ai oprit ca să-ţi dezmorţeşti 
picioarele şi poate să scapi câţiva cenți într-unul din 
automatele care-ţi vând biscuiţi râncezi. Pretutindeni 
rampele de intrare în zonele acestea de repaus se bifurcă, 
nu-i aşa? Maşinile normale într-una din parcări, camioanele 
cu gabarit depăşit şi rulotele într-alta. De obicei, locul de 
staţionare pentru acestea din urmă se află puţin mai 
departe. Acolo s-ar putea să fi văzut rulotele Legitimilor, 
parcate una lângă alta. Poate i-ai văzut şi pe proprietarii lor 
îndreptându-se spre clădirea principală - cu paşi mici şi 
greoi, pentru că mulţi par foarte bătrâni, iar unii dintre ei 
mai sunt şi al naibii de graşi -, întotdeauna în grup, 
întotdeauna evitându-i pe ceilalţi. 

In alte dăţi se opresc la vreuna din ieşirile de pe 
autostradă, unde sunt din belşug benzinării, moteluri şi 
spelunci cu mâncare ieftină. Şi dacă se întâmplă să vezi 
rulotele parcate la McDonald's ori la Burger King, atunci 
mergi mai departe, pentru că ştii că s-au înşirat toţi la 
coadă - bărbaţii, pe cap cu şepcile lor moi de golf ori cu 
pălăriile de pescuit cu boruri mari; femeile, cu pantaloni 
foarte strâmţi (cel mai adesea de culoarea cobaltului) şi cu 
bluze pe care sunt scrise chestii de genul: ÎNTREABĂ-MĂ 
CE-MI FAC NEPOŢII! ori IISUS E REGELE NOSTRU ori 
HOINARUL VESEL. Preferi să mergi încă un kilometru, până 
la Waffle House, ori Shoney's, corect? Pentru că ştii că 
durează o veşnicie până se hotărăsc ce să comande şi 
parcă îi apucă moţăitul cu nasul în meniu şi întotdeauna cer 
să nu li se pună murături în hamburgeri şi sos pe chiftele. Şi 
întotdeauna se interesează dacă nu cumva sunt nişte 
obiective turistice de vizitat prin jur, când se vede cu ochiul 
liber că nu-i decât un orăşel de provincie cu o singură 
intersecţie, de unde copiii pleacă imediat ce au terminat 
liceul din apropiere. 

Parcă nici nu-i observi, nu-i aşa? Şi de ce ai face-o? Nu 
sunt decât nişte Rulotangii: pensionari vârstnici şi câţiva 


— 168 — 


compatrioți mai tinerei care îşi duc traiul dezrădăcinat pe 
autostrăzi şi pe şoselele albastre, înnoptând în campinguri, 
unde lenevesc în şezlongurile lor cumpărate de la Walmart 
şi unde îşi fac grătarele, discutând despre investiţii şi 
concursuri de pescuit şi reţete de mâncare şi numai 
Dumnezeu ştie despre ce altceva. Ei sunt aceia care se 
opresc întotdeauna la târgurile de vechituri şi la talciocuri, 
parcându-şi afurisiţii ăia de dinozauri pe roţi bară la bară, 
jumătate pe acostament şi jumătate pe drum, astfel încât 
te vezi nevoit să încetineşti foarte mult ca să poţi să te 
strecori pe lângă ei. Rulotangiii sunt exact opusul bikerilor 
cu bărbi şi haine din piele cu ţinte pe care îi vezi uneori pe 
aceleaşi autostrăzi şi şosele albastre; Îngeri Blajini în loc de 
Îngeri Barbari. 

Te enervează ca dracu' atunci când descind în masă într- 
o zonă de popas şi ocupă toate toaletele; dar, după ce 
maţele lor nărăvaşe şi amorţite de drumul prea lung şi 
vârsta prea înaintată îşi fac treaba şi, în fine, apuci să te 
uşurezi şi tu, îi dai imediat uitării, corect? Nu-ţi atrag 
atenţia mai mult decât un stol de păsări înşirate pe un 
cablu de telegraf ori decât o cireadă de vaci care pasc pe 
marginea şoselei. O, desigur, te-ai putea întreba cum de-şi 
permit să întreţină monstruozităţile alea care înfulecă mult 
prea multă benzină (dar ştii că trebuie să aibă un venit fix 
destul de confortabil, cum altfel şi-ar putea permite să 
trăiască aşa), şi poate că nu vei înţelege de ce şi-ar dori 
cineva să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii bătând drumurile 
nesfârşite ale Americii de la o coastă la cealaltă, dar, în 
afară de asta, probabil că nu-ţi vei mai pierde nicio altă 
clipă gândindu-te la ei. 

Şi, dacă cumva eşti unul dintre nefericiţii care şi-au 
pierdut un copil - nerămânând în urma lui decât o bicicletă 
pe maidanul din capătul străzii sau o şepcuţă într-una din 
tufele de pe malul unui pârâu din apropiere -, cu siguranţă 
că niciodată nu te-ai gândit la ej. De ce s-o fi făcut? Nu, ce 
treabă aveau ei, probabil că fusese vreun boschetar. Sau 
(gând şi mai rău, dar înfiorător de plauzibil) vreun pedofil 
psihopat chiar din oraşul tău, din cartierul tău, poate chiar 


— 169 — 


de pe strada ta, care se preface de minune că ar fi normal 
şi continuă să se prefacă până când găseşte cineva oasele 
de om în pivniţa casei lui sau îngropate în curte. Şi 
niciodată-niciodată nu te vei gândi la Rulotangii, la 
pensionarii aceia de vârsta a treia, plini de bună dispoziţie, 
cu şepci de golf şi cu cozoroacele lor cu flori aplicate pe ele. 

Şi, în majoritatea cazurilor, ai avea dreptate. Sunt mii de 
Rulotangii în America, dar în 2011 nu mai era decât un 
singur Clan: Clanul Legitim. Membrilor lui le plăcea să 
călătorească, iar acesta era un lucru pozitiv, pentru că erau 
obligaţi să o facă. Dacă ar fi rămas prea multă vreme într- 
un loc, în cele din urmă ar fi reuşit să atragă atenţia, pentru 
că ei nu îmbătrânesc la fel ca oamenii normali. Annie Şort 
ori Phil Jegosul (nume de mocofani: Anne Lamont şi Phil 
Caputo) pot îmbătrâni cu douăzeci de ani peste noapte. Tot 
aşa, gemenii Little (Măzărică şi Păstaie) pot întineri de la 
douăzeci şi doi de ani la doisprezece (sau cam aşa ceva), 
vârsta la care făcuseră Transformarea, însă Transformarea 
lor avusese loc cu atât de multă vreme în urmă. Singura 
membră a Clanului Legitim realmente tânără este Andrea 
Steiner, cunoscută acum sub numele Andi Muşcătură-de- 
Şarpe... şi nici măcar ea nu este atât de tânără cum pare. 

O bătrânică de optzeci de ani, firavă şi arţăgoasă, are din 
nou şaizeci. Un domn în vârstă de şaptezeci de ani, tot 
numai zbârcituri, renunţă la baston şi îi dispar tumorile 
cutanate de pe mâini şi obraji. 

Susie Ochi-Vânăt nu mai şchiopătează. 

Doug Diesel capătă vedere de şoim în locul cataractelor 
care aproape îl orbeau şi chelia îi dispare ca prin minune. 
Şi, presto, cât ai bate din palme, are iar patruzeci şi cinci de 
ani. 

Spinarea cocârjată a lui Steve Capzălud se îndreaptă 
brusc. Nevasta lui, Baba Bolşevica, îşi aruncă cât colo 
scutecele pentru incontinenţă, îşi pune cizmele de cowboy 
bătute cu strasuri şi zice că vrea să meargă la dans. 

Dacă ar avea timp să observe asemenea schimbări, 
oamenii s-ar minuna şi ar începe să vorbească. La un 
moment dat o să apară şi un reporter, iar Clanul Legitim se 


— 170 — 


fereşte de publicitate tot aşa cum se presupune că s-ar feri 
vampirii de razele soarelui. 

Însă, de vreme ce nu rămân prea mult într-un singur loc 
(iar atunci când se opresc pentru o perioadă mai 
îndelungată în vreunul din acele oraşe monoindustriale, 
evită contactul cu ceilalţi oameni), se integrează de minune 
în mediul respectiv. De ce nu s-ar integra? Sunt îmbrăcaţi la 
fel cu ceilalţi Rulotangii, poartă acelaşi tip de ochelari de 
soare, ieftini şi banali, cumpără acelaşi fel de tricouri 
inscripţionate de la tarabele cu suvenire şi consultă 
aceleaşi hărţi rutiere. Işi pun pe maşini aceleaşi abţibilduri 
ţipătoare din locurile pe unde au fost (AM IMPODOBIT CEL 
MAI MARE BRAD DIN LUME ÎN CHRISTMASLAND!) şi te 
pomeneşti cu ochii proptiţi în acelaşi soi de autocolante 
atunci când rămâi blocat în spatele lor, aşteptând o şansă 
să-i poţi depăşi. (BĂTRÂN, DAR NU MORT, VREM ASIGURĂRI 
MEDICALE PENTRU VÂRSTNICI, SUNT CONSERVATOR ŞI 
VOTEZ!!) Mănâncă pui fripţi de la KFC şi cumpără uneori 
bilete de loterie din magazinele mici de pe marginea 
şoselei, unde se vinde doar bere, momeli pentru pescuit, 
muniţie, reviste Motor Trend şi vreo zece mii de tipuri 
diferite de batoane de ciocolată. Dacă există şi vreo sală de 
bingo în oraşele în care se opresc, este foarte posibil ca unii 
dintre ei să se ducă acolo şi să joace până la completarea 
ultimei linii. Odată, Haplea G. (Greta Moore, pe numele ei 
de mocofană) a câştigat cinci sute de dolari. Luni în şir a 
jubilat apoi pe tema asta şi, cu toate că Legitimii aveau toţi 
banii din lume, a reuşit să le irite foarte tare pe unele din 
celelalte cucoane. Nici Charlie Jeton n-a fost prea bucuros. 
Zicea că aştepta de cinci trageri la B7 când G. a anunţat 
bingo. 

— Ce căţea norocoasă eşti, Hapleo, a felicitat-o el atunci. 

— Ce bou ghinionist eşti tu, i-a mulţumit ea pentru 
vorbele frumoase. Bou negru şi ghinionist. 

Şi a plecat râzând pe înfundate. 

Dacă se întâmplă ca vreunul dintre ei să fie oprit pentru 
depăşirea vitezei legale ori pentru o oarecare infracţiune 
minoră în trafic - se întâmplă extrem de rar, dar se 


— 171 — 


întâmplă totuşi -, poliţaiul găseşte doar permise de 
conducere valabile, asigurări actualizate şi toate celelalte 
acte într-o ordine perfectă. Nu se răsteşte nimeni la 
polițistul care stă lângă maşină cu carnetul de procese 
verbale în mâini, chiar dacă este evident că toată povestea 
e o făcătură. Acuzaţiile nu sunt niciodată contestate, iar 
amenzile sunt plătite cu promptitudine. America este un 
organism viu, şoselele sunt arterele lui, iar Clanul Legitim 
este un virus tăcut care alunecă de-a lungul lor. 

Dar nu există niciun câine. 

Rulotangii normali călătoresc însoţiţi de o mulţime de 
companioni canini, de obicei de tipul acelor fabrici de 
răhăţei - blană albă, zgărzi în culori stridente şi 
temperamente isterice. Ştii despre ce vorbesc; lătratul lor 
ascuţit îţi perforează timpanele, ochişorii lor ca de şobolani 
sunt plini de o inteligenţă malefică. Îi vezi adulmecând prin 
iarbă în zonele special amenajate în popasurile de pe 
marginea autostrăzilor, iar stăpânii lor vin agale în urmă, 
pregătindu-şi ustensilele pentru adunarea produselor rău 
mirositoare. Pe lângă obişnuitele abţibilduri şi autocolante 
de pe casele pe roţi ale acestor Rulotangii, mai poţi vedea 
şi stickere în formă hexagonală pe care scrie POMERANIAN 
LA BORD sau ÎMI Y CĂŢELUL. 

Însă aşa ceva nu există pe maşinile Clanului Legitim. Lor 
nu le plac câinii şi câinii nu-i plac pe ei. Ai putea zice că 
animăluţele acestea văd prin ei. Le văd ochii ageri şi atenţi 
din spatele ochelarilor de soare cumpăraţi la ofertă. Le văd 
picioarele puternice, numai fibră, din pantalonii de poliester 
cumpăraţi de la Walmart. Le văd dinţii ascuţiţi din spatele 
protezelor, de-abia aşteptând să iasă la lumină. 

Legitimilor nu le plac câinii, dar le plac anumiţi copii. 

O, da, le plac anumiţi copii foarte, foarte mult. 


2 


Într-o zi din luna mai 2011, la puţină vreme după ce Abra 
Stone îşi serbase cea de-a zecea zi de naştere, iar Dan 
Torrance cel de-al zecelea an de abstinenţă, Tati Fală 


— 172 — 


ciocăni la uşa EarthCruiser-ului lui Rose Ţilindru. Legitimii 
poposiseră în Campingul Kozy, de la marginea oraşului 
Lexington, Kentucky. Mergeau spre Colorado, unde aveau 
de gând să-şi petreacă vara într-unul din oraşele 
proprietate personală, loc pe care Dan îl revizita uneori în 
coşmarurile sale. În mod obişnuit, nu se grăbeau să ajungă 
undeva anume, însă în vara aceasta erau stăpâniţi de 
neastâmpăr. Toţi ştiau care era graba, dar nimeni nu 
vorbea despre ea. 

Rose se va ocupa de toate. Aşa cum făcea mereu. 

— Intră, zise ea. 

Când trebuia să se ocupe de afacerile Clanului, Tati Fală 
se îmbrăca mereu în costume elegante şi îşi punea în 
picioare pantofi scumpi, lustruiţi oglindă. Ba chiar îşi lua şi 
un baston dacă se simţea într-o dispoziţie mai 
tradiționalistă. In dimineaţa aceasta, însă, purta o pereche 
de pantaloni largi, cu bretele, un maieu, cu un peşte 
desenat pe burtă (PUPA-MA-N BIBAN scria dedesubt) şi cu o 
şapcă de muncitor pe care şi-o scoase de îndată ce închise 
uşa în urma lui. Era secundul ei şi pe vremuri îi fusese 
amant, dar întotdeauna o trata cu cel mai mare respect, 
acesta fiind unul din multele lucruri care-i plăceau lui Rose 
la el. N-avea niciun dubiu că Legitimii ar fi putut merge mai 
departe sub conducerea lui în caz că ea ar fi murit. Măcar 
ceva vreme. Dar încă o sută de ani? Poate că nu. Probabi/ 
că nu. Sigur, Fală avea fagure de miere pe limbă când intra 
în contact cu mocofanii, pe care ştia cum să-i curețe de 
bani, însă nu avea viziune şi era un strateg prea puţin 
priceput. 

Şi în dimineaţa aceasta părea îngândurat. 

Rose stătea pe canapea, îmbrăcată cu pantaloni trei 
sferturi şi un sutien simplu, de culoare albă. Fuma o ţigară 
şi se uita la a treia oră din emisiunea Today, la plasma ei 
mare de pe perete. Era ora „showbizului”, când invitaţi în 
platou erau bucătari renumiţi care-şi prezentau cele mai 
gustoase reţete şi actori care făceau reclamă celor mai noi 
producţii. Jobenul îi stătea într-o rână pe creştet. Tati Fală o 
cunoştea de mai mulţi ani decât o viaţă de mocofan şi tot 


— 173 — 


nu aflase prin ce magie sfida gravitatea pălăria aia. 

Rose închise sonorul din telecomandă. 

— Pe legea mea, dacă nu-i chiar Henry Rothman! Teribil 
de apetisant, deşi mă cam îndoiesc că ai venit ca să te 
savurez. Nu la zece şi un sfert dimineaţa şi nu cu expresia 
aia pe faţă. Cine a murit? 

O dăduse în glumă, dar sprâncenele încruntate ale 
bărbatului îi spuneau că nu era nimic de râs. Închise 
televizorul şi se concentră la stingerea ţigării, nedorind să-l 
lase să-i observe panica. Pe vremuri, Clanul avusese două 
sute de membri. Cu începere de ieri, nu mai rămăseseră 
decât patruzeci şi unu. Şi, dacă nu se înşela în privinţa 
căutăturii lui crunte, azi erau mai puţini cu încă unul. 

— Tommy Dubă, spuse el. S-a stins în somn. A făcut un 
singur ciclu şi, după aia, bum! N-a suferit deloc. lar asta se 
întâmplă al dracului de rar, după cum bine ştii. 

— Nucu l-a văzut? Când mai avea ce să vadă, continuă 
gândul ei. 

Nucu, pe al cărui permis de conducere şi carduri de 
mocofan era trecut numele Peter Wallis, din Little Rock, 
Arkansas, era felcerul Clanului. 

— Nu, s-a dus prea repede. Mary Grasa era cu el. S-a 
trezit când Tommy a început să se zbată. A crezut că 
visează urât şi i-a dat un ghiont... numai că deja nu mai 
avea în ce să lovească în afară de pijamaua lui. Probabil că 
a făcut un stop cardiac. Tommy era foarte răcit. Nucu e de 
părere că răceala asta i-a pus capac. ŞI ştii că fuma ca un 
turc. 

— Noi nu facem stop cardiac. 

Şi adăugă, fără tragere de inimă: 

— Dar, pe de altă parte, nici nu răcim. Chiar că respira 
mai greu în ultimele zile, nu crezi? Săracul T.D. 

— Mda, aşa-i, săracul T.D. Nucu zice că-i imposibil să ne 
spună mai multe fără autopsie. 

Care nu putea avea loc. Deja nu mai exista niciun corp 
pentru disecţie. 

— Cum se simte Mary? 

— Tu cum crezi? E praf de durere. Erau împreună de pe 


— 174 — 


vremea când Tommy Dubă îşi zicea Tommy Camion. De 
aproape nouăzeci de ani. Ea a avut grijă de el după ce s-a 
Transformat. Ea i-a dat prima oară abur când s-a trezit a 
doua zi. Acum zice că vrea să se omoare. 

Rose era arareori şocată, dar vorbele astea avură efectul 
scontat. Niciun Legitim nu se sinucisese vreodată. Viaţa era 
- dacă ne este permis să folosim o licenţă poetică - unicul 
lor motiv pentru a trăi. 

— Poate că doar vorbeşte gura fără ea, spuse Tati Fală. 
Doar că... 

— Doar că ce? 

— Ai dreptate când zici că noi nu răcim, dar uite că în 
ultima vreme am cam avut parte de aşa ceva. Sigur, 
majoritatea sunt doar nişte guturaiuri minore care trec 
repede. Nucu crede că nu ne hrănim cum trebuie. Dar, 
sigur, îşi dă şi el cu presupusul. 

Cufundată în gânduri, Rose bătea uşor darabana pe 
abdomenul ei dezgolit, cu ochii ţintă la dreptunghiul negru 
al televizorului. Într-un final, spuse: 

— In regulă, e adevărat că n-am prea avut parte de 
hrană îndestulătoare în ultima vreme, dar am înghiţit abur 
acum o lună, în Delaware, şi Tommy era bine mersi atunci. 
Imediat a întinerit. 

— Mda, dar, Rosie... ştii bine că n-a fost mare lucru de 
capul puştiului din Delaware. Era mai mult intuiţie decât 
abur. 

Nu se gândise în termenii aceştia, dar era adevărat. În 
plus, conform permisului de conducere, băiatul respectiv 
avea nouăsprezece ani. Adică era trecut bine de pubertate 
şi de perioada când avusese ceva abur. Nu mult. Peste vreo 
zece ani, poate chiar cinci, el ar fi fost doar un mocofan 
oarecare. Da, nu fusese mare lucru de capul lui, Fală avea 
dreptate. Dar nu e posibil să mănânci mereu doar friptură. 
Uneori trebuie să te mulţumeşti şi cu germeni de fasole şi 
tofu. Care te ajută să rezişti până când poţi să tai 
următoarea vacă. 

Numai că tofu şi fasolea metafizică nu l-au ajutat pe 
Tommy Dubă să reziste, nu-i aşa? 


— 175 — 


— Pe vremuri era mai mult abur, spuse Fală. 

— Eşti prost ca noaptea. Parcă ai fi unul din mocofanii ăia 
care zic că oamenii erau mult mai cumsecade acum 
cincizeci de ani. Asta-i o poveste şi nu vreau să te apuci să 
baţi toba. Oamenii sunt şi aşa destul de agitaţi. 

— Mă cunoşti bine şi ştii că nu sunt genul. Dar nu cred că 
ar fi o poveste, aşa cum zici tu, iubito. Dacă stai să te 
gândeşti, e perfect logic. Acum cincizeci de ani, totu/ era 
din abundență - petrol, faună şi floră, terenuri arabile, aer 
curat. Ba existau chiar şi câţiva politicieni oneşti. 

— Da, cum de nu! exclamă Rose. Richard Nixon, de pildă. 
Îl mai ţii minte? Regele Mocofanilor? 

Dar el nu avea de gând să se lase atras în conversaţia 
asta. N-o fi avut viziune Tati Fală, dar rareori îşi pierdea 
concentrarea. lar acesta era motivul pentru care îl făcuse 
secundul ei. Şi vorbele lui chiar aveau oarecare sens. Cine 
putea şti dacă oamenii aceia care le ofereau hrana de care 
aveau atâta nevoie nu erau cumva pe cale de dispariţie, 
asemenea coloniilor de ton roşu din Pacific? 

— Ar fi bine să deschizi una din canistre, Rosie. 

Observă cum face ochii mari şi se grăbi să ridice o mână, 
împiedicând-o să vorbească. 

— Nimeni nu spune asta cu voce tare, dar toată familia 
doar la asta se gândeşte. 

Rose nu avea nici cea mai mică îndoială că aşa stăteau 
lucrurile, iar ipoteza că Tommy murise din cauza 
complicaţiilor produse de malnutriție părea a avea un dram 
de adevăr şocant. Pentru că, atunci când aburul se găsea în 
cantitate neîndestulătoare, viaţa devenea mai grea şi îşi 
pierdea savoarea. Sigur, Legitimii nu erau vampiri, la fel cu 
aceia din filmele vechi de groază, produse de studiourile 
Hammer, dar tot trebuiau să se hrănească. 

— Cât a trecut de la al şaptelea val? o întrebă Fală. 

Dar cunoştea răspunsul, aşa cum îl cunoştea şi ea. 
Membrii  Clanului  Legitim erau înzestrați cu puteri 
precognitive limitate, însă, atunci când se apropia un 
dezastru cu adevărat mare pentru mocofani - pe care îl 
numeau „al şaptelea val” -, îl simțeau cu toţii. Deşi de-abia 


— 176 — 


pe la sfârşitul verii lui 2001 începuseră să fie conştienţi de 
detaliile atacurilor asupra World Trade Center, ştiuseră cu 
câteva luni înainte că ceva mare urma să se petreacă în 
New York City. Rose încă-şi mai amintea bucuria şi 
febrilitatea aşteptării. Bănuia că la fel trebuie să simtă şi 
mocofanii flămânzi atunci când în nări le vine miros de 
mâncare din bucătărie. 

In ziua aceea se ospătaseră toţi din belşug. La fel şi în 
zilele care au urmat. Poate că printre morţii din Turnuri nu 
fuseseră decât vreo doi care să aibă abur, dar, atunci când 
dezastrul este cu adevărat mare, toată agonia şi morţile 
violente îl fac infinit mai spornic. Din acest motiv Legitimii 
erau atraşi de astfel de locuri, aidoma insectelor de lumina 
puternică. Le era mult mai greu să localizeze „aburinzi” 
izolaţi, şi numai trei rămăseseră în rândurile lor care să aibă 
asemenea detectoare specializate în cap: Taica Flick, Barry 
Chinezoiul şi Rose însăşi. 

Femeia se ridică, luă de pe scrin o bluză cu decolteu 
barcă şi şi-o trase la repezeală peste cap. Arăta splendid, 
ca întotdeauna, într-un fel cumva nepământean (din cauza 
pomeţilor înalţi şi a ochilor cenuşii), dar incredibil de sexy. 
Işi puse la loc jobenul şi îi dădu un bobârnac ca să-i aducă 
noroc. 

— Câte canistre pline îţi închipui tu că mai avem, Fală? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Douăsprezece? Cincisprezece? 

— Cam pe-acolo, confirmă ea. 

Era mult mai bine să nu ştie nimeni adevărul, nici măcar 
secundul ei. Ultimul lucru de care ar fi avut nevoie era ca 
neliniştea actuală să se transforme în panică făţişă. Atunci 
când oamenii intră în panică, o iau la goană în toate 
direcţiile. Şi, dacă se întâmpla una ca asta, Clanul s-ar fi 
putut dezintegra. 

In tot acest timp Fală o măsura din cap până în picioare 
cu deosebită atenţie. Rose îl întrebă brusc, întrerupându-i 
contemplaţia: 

— Crezi că poţi să închiriezi locul ăsta pentru la noapte? 

— Glumeşti? La cât s-au scumpit benzina şi motorina, 


— 177 — 


proprietarul nu-şi poate ocupa nici măcar jumătate din 
locuri în weekenduri. N-are cum să nu profite de ocazia 
asta. 

— Atunci mergi şi înţelege-te cu el. Şi dă de veste 
celorlalţi că vom consuma aburul din canistră. 

— Aşa am să fac. 

O sărută şi-i mângâie unul dintre sâni. 

— Asta-i bluza mea preferată, şopti el. 

Rose începu să râdă şi-l împinse la o parte. 

— Orice bluză cu ţâţe e bluza ta preferată. Haide, du-te. 

Dar el mai zăbovi, cu un zâmbet şiret în colţul gurii. 

— Spune-mi, frumoaso, mai adulmecă Fetiţa Muşcătură- 
de-Şarpe pe la uşa ta? 

Rose întinse mâna şi îl strânse scurt sub cureaua 
pantalonilor. 

— Vai de mine şi de mine! S-a gelozit cumva bastonul 
ăsta? 

— Să zicem că da. 

Nu-l credea, dar se simțea măgulită. 

— S-a cuplat cu Sarey şi sunt cum nu se poate mai 
fericite amândouă. Dar, dacă tot vorbim despre Andi, să ştii 
că m-am gândit că ne poate fi de folos. Ştii tu cum. Spune- 
le şi celorlalţi, dar mai întâi vorbeşte cu ea. 

După ce Tati Fală o lăsă singură, Rose îşi încuie rulota, se 
duse în cabină şi se lăsă în genunchi. Pipăi cu vârfurile 
degetelor covoraşul în zona dintre scaunul şoferului şi 
pedale. Desprinse o fâşie din el. Dedesubt se afla o bucată 
pătrată din metal, cu cifru. Rose introduse codul şi uşa 
seifului săltă câţiva centimetri. O deschise până la capăt şi 
se uită înăuntru. 

Cincisprezece sau douăsprezece. Atâtea canistre bănuia 
Fală că le mai rămăseseră şi, cu toate că ea nu era în stare 
să descifreze gândurile Legitimilor la fel de bine cum putea 
citi gândurile  mocofanilor, Rose era convinsă că el 
subestimase dinadins numărul lor. 

Dac-ar şti... 

Seiful era căptuşit cu polistiren pentru a proteja 
canistrele în caz de accident auto. Înăuntru erau patruzeci 


— 178 — 


de suporturi. Şi în această minunată dimineaţă de mai, pe 
meleagurile statului Kentucky, treizeci şi şapte dintre 
canistrele din suporturile acelea erau goale. 

Rose scoase una din cele trei rămase. Era foarte uşoară. 
Şi dacă ai fi cântărit-o ai fi ajuns la concluzia că era goală. li 
deşurubă capacul, verifică valva ca să se asigure că sigiliul 
era intact, apoi închise seiful. Cu mişcări domoale, aproape 
reverenţioase, puse canistra pe scrinul de pe care îşi luase 
bluza. 

De mâine le vor fi rămas doar două. 

Se impunea să găsească de urgenţă o sursă majoră de 
abur ca să-şi poată reumple măcar câteva din canistrele 
golite. Legitimii nu erau la strâmtoare, nu încă, dar nici mult 
nu mai aveau. 


3 


Proprietarul Campingului Kozy şi soţia lui aveau o rulotă, 
montată pe blocuri de beton vopsite, pe care o 
transformaseră într-o locuinţă permanentă. Ploile de aprilie 
săturaseră pământul, iar florile vesele de mai umpleau 
acum grădiniţa domnului şi doamnei Kozy. Andrea Steiner 
se opri o clipă să admire lalelele şi panselele, apoi urcă cele 
trei trepte şi bătu la uşa uriaşei rulote Redman. 

Îi deschise domnul Kozy, un bărbat mic de statură, cu un 
abdomen proeminent, înghesuit acum sub un maiou roşu, 
fără mâneci. Într-o mână ţinea o cutie de bere Pabst Blue 
Ribbon. În cealaltă, un cârnat mânjit cu muştar şi 
împachetat într-o felie spongioasă de pâine albă. Pentru că 
nevasta se afla în cealaltă cameră, individul avu vreme să 
facă un inventar vizual al tinerei din pragul uşii, de la coada 
de cal, până la tenişii din picioare. 

— Ce pofteşti? 

Mai aveau şi alţii din Clan îndemânarea de a-i face pe 
mocofani să adoarmă la comandă, dar Andi era de departe 
cea mai talentată, iar Transformarea adusese mari beneficii 
Legitimilor. Încă îşi mai folosea priceperea ca să 
şterpelească bani din portofelele domnilor în vârstă care îi 


— 179 — 


făceau ochi dulci. Lui Rose, acţiunile astea i se păreau 
riscante şi copilăreşti, însă ştia din proprie experienţă că, în 
timp, vor dispărea aceste metehne, cum le numea Andi. 
Pentru Legitimi, unica meteahnă era supraviețuirea. 

— Am o întrebare scurtă, spuse Andi. 

— Dacă-i despre bude, iubito, să ştii că tipul cu pompa de 
caca vine de-abia joi. 

— Nu despre asta. 

— Da’ despre ce? 

— Nu te simţi obosit? N-ai vrea să te culci şi să dormi? 

Şi imediat domnul Kozy închise ochi. Berea şi cârnatul îi 
căzură din mâini, mânjind rău covorul. Ei, asta-i situația, îşi 
zise Andi. Fal i-a dat o mie două sute de dolari. Deci 
domnul Kozy îşi poate permite o sticlă cu detergent de 
covoare. Poate chiar două. 

Îl luă de braţ şi-l conduse în living, unde se aflau două 
fotolii îmbrăcate în creton, cu măsuţe pliante în faţa lor. 

— Stai jos, îi porunci. 

Domnul Kozy se aşeză. Nu deschise ochii. 

— Şi, zi aşa, îţi place să-ţi faci de cap cu fetele tinere? îl 
întrebă Andi. Ai face-o dacă ai putea, nu? Dacă te-ar ţine 
picioarele să fugi după ele şi să le prinzi. 

ÎI studie bine, cu mâinile cocoţate în şolduri. 

— Eşti scârbos. Poţi să zici asta? 

— 's scârbos, fu de acord domnul Kozy şi începu pe dată 
să sforăie. 

Din bucătărie apăru doamna Kozy, ronţăind un biscuit cu 
îngheţată. 

— la stai aşa, cine eşti, fetiţo? Ce-i zici lu’ soţu'? Ce 
pofteşti? 

— Să dormi, îi spuse Andi. 

Doamna Kozy scăpă îngheţata. Apoi i se relaxară 
genunchii şi se aşeză în poponeţ pe ea. 

— Of, futu-i! se enervă Andi. Nu acolo. Treci încoace. 

Cu îngheţata lipită de fund, doamna Kozy se ridică 
ascultătoare de jos. Andi Muşcătură-de-Şarpe îi curăţă dosul 
de crema topită, apoi o cuprinse de talia aproape 
inexistentă şi o conduse la celălalt fotoliu. Acum, cei doi 


— 180 — 


soţi se aflau unul lângă altul. Aveau ochii închişi. Dormeau. 

— Veţi dormi toată noaptea, îi instrui Andi. Conu' o să 
viseze că fugăreşte fetiţe. Şi tu, cucoană, ai să visezi că 
soţu' ţi-a murit de inimă şi ai încasat o asigurare de un 
milion de dolari. Cum vi se pare? E bine? 

Deschise televizorul şi-i dădu sonorul la maxim. Pat 
Sajak era strâns în braţe de o femeie cu balcoane enorme, 
care tocmai completase careul şi aflase că răspunsul era 
NU TE CULCA PE LAURI. Andi mai zăbovi puţin, cât să 
admire mamelele-mamut, apoi se întoarse iar spre cei doi 
Kozy. 

— După ce se termină ştirile de la unşpe, o să închideţi 
televizorul şi o să vă duceţi să vă culcaţi în pat. Când vă 
veţi trezi mâine, nu vă veţi mai aduce aminte de mine. 
Întrebări? 

Niciuna. Andi îşi terminase treaba, aşa că se grăbi să 
ajungă la grupul de rulote ale Legitimilor. li era foame, o 
foame neastâmpărată de luni întregi, iar în noaptea aceasta 
toţi se vor hrăni pe săturate. lar mâine... ei bine, era 
problema lui Rose de unde vor mai face rost de mâncare şi, 
din punctul de vedere al lui Andi Muşcătură-de-Şarpe, putea 
să se spele cu ea pe cap. 


4 


La ora opt era deja întuneric deplin. La nouă, Legitimii se 
strânseră în zona de picnic a Campingului Kozy. Rose 
Ţilindru îşi făcu apariţia ultima, cu canistra în mâini. La 
vederea ei, un murmur stins, dar lacom, străbătu mulţimea. 
Rose ştia ce simt ceilalţi. Şi ei îi era foarte foame. Se urcă 
pe una din mesele cu mii de iniţiale scrijelite în lemnul ei şi 
îi privi pe fiecare în parte. 

— Noi suntem Clanul Legitim. 

— Noi suntem Clanul Legitim, îi răspunseră, cu chipuri 
solemne, cu ochi avizi şi flămânzi. Ce a fost legat nu mai 
poate fi dezlegat. 

— Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri. 


29 Pat Sajak - gazda emisiunii-concurs „Wheel of Fortune” (n.tr.). 
— 181 — 


— Dăinuim peste vremuri. 

— Noi suntem aleşii. Noi suntem norociţii sorții. 

— Noi suntem cei aleşi de soartă. 

— Ei sunt producătorii; noi suntem strângătorii. 

— Noi strângem ce produc ei. 

— Luaţi şi folosiţi cum se cuvine. 

— Vom folosi cum se cuvine. 

Mai demult, în ultimul deceniu al secolului douăzeci, în 
Enid, Oklahoma, trăise un băiat pe nume Richard 
Gaylesworthy. Pot să jur că băiatul îmi citeşte gândurile, 
spunea mama lui uneori. Oamenii zâmbeau când o auzeau, 
dar femeia nu glumea. Şi poate că băiatul era în stare de 
mai multe decât să-i citească e; gândurile. Richard lua note 
maxime la teste pentru care nu învățase deloc. Ştia când 
tatăl lui va veni acasă binedispus şi când va veni nervos la 
culme din cauza unor necazuri la fabrica de ţevi pe care o 
avea. Odată, băiatul şi-a implorat mama să joace la loterie, 
jurându-se că ştie numerele câştigătoare. Doamna 
Gaylesworthy a refuzat - erau baptişti cu frică de 
Dumnezeu -, dar apoi i-a părut rău, pentru că ieşiseră cinci 
din cele şase numere notate de băiat pe un bileţel de pe 
panoul din bucătărie. Convingerile ei religioase au costat-o 
şaptezeci de mii de dolari. L-a rugat pe băiat să nu-i spună 
tatălui lui şi Richard i-a promis că nu o va face. Era un băiat 
bun, un băiat minunat. 

Cam la două luni după ratarea acestui câştig, doamna 
Gaylesworthy a fost găsită moartă în bucătărie, iar bunul şi 
minunatul băiat dispăruse. Trupul lui era de multă vreme 
putrezit, îngropat în terenul părăginit din spatele unei 
ferme părăsite; dar, atunci când Rose Ţilindru deschise 
canistra, esenţa băiatului - aburul lui - ieşi dinăuntru ca un 
nor din argint spumos. Se ridică la un metru deasupra 
canistrei, întinzându-se apoi în plan orizontal. Legitimii îşi 
ridicaseră spre el chipurile avide. Mulţi tremurau de 
nerăbdare. Câţiva plângeau. 

— Hrăniţi-vă şi dăinuiţi, spuse Rose, ridicând mâinile 
până când degetele ei răsfirate ajunseră chiar sub 
întinderea plană a ceţii. 


— 182 — 


Făcu un semn. Şi atunci ceața luă formă de umbrelă şi 
cobori încet spre cei care o aşteptau. Când le învălui 
capetele, toţi începură să respire adânc. Câţiva intrară în 
hiperventilaţie şi îşi pierdură cunoştinţa. 

Rose simţi cum trupul i se înzdrăveneşte, iar mintea i se 
ascute. Toate parfumurile acestei nopţi de primăvară îşi 
intensificară aromele. Ştia că liniile fine din jurul gurii şi 
ochilor ei începuseră să dispară. Ştia că firele albe din părul 
ei se făceau iarăşi negre. Mai târziu, Fală va veni în rulota ei 
şi vor arde împreună ca două torţe. 

Îl inhalară pe Richard Gaylesworthy până nu mai rămase 
nimic din el, până când dispăru cu totul, în adevăratul sens 
al cuvântului. Ceaţa argintie se subţie şi se evaporă. Cei 
care leşinaseră se treziră şi priviră zâmbind în jur. Taica 
Flick o înhăţă de mijloc pe Petty Chinezoaica, nevasta lui 
Barry, şi făcură împreună câteva mişcări sprintene de dans. 

— la-ţi mâinile de pe mine, măgar bătrân! îl certă ea 
printre hohote de râs. 

Andi Muşcătură-de-Şarpe şi Sarey Tăcuta se sărutau cu 
patimă. Andi îşi cufundase mâinile în părul cenuşiu, ca de 
şobolan, al iubitei sale. 

Rose sări de pe masa de picnic şi se întoarse spre Fală. 
Bărbatul îi surâse făcând cu degetul mare şi cel arătător 
semnul care spune că totul este cum nu se poate mai bine. 

Super, spunea zâmbetul acela, şi aşa şi era. 
Deocamdată. Însă, în pofida euforiei care o cuprinsese, 
Rose se duse cu gândul la canistrele din seif. Acum erau 
treizeci şi opt goale în loc de treizeci şi şapte. Strâmtoarea 
se apropiase cu un pas. 


5 


Legitimii plecară a doua zi în zori. Porniră pe Route 12 în 
direcţia autostrăzii interstatale 64, cele paisprezece case pe 
roţi  înşiruindu-se de-a lungul drumului într-o lungă 
caravană bară la bară. Când vor ajunge pe autostradă se 
vor împrăştia ca să nu atragă atenţia, rămânând în contact 
radio în caz că apărea vreo problemă. 


— 183 — 


Sau dacă le ieşea în cale vreo ocazie nesperată. 

În camping, Ernie şi Maureen Salkowicz, tocmai 
deşteptaţi din somnul revigorant, ajunseră la concluzia că 
tipii ăştia cu rulotele au fost cei mai buni clienţi pe care-i 
avuseseră ei vreodată. Nu numai că plătiseră cu bani 
gheaţă şi lăsaseră locul lună de curat, dar cineva le lăsase 
un pandişpan cu mere pe treptele rulotei, împreună cu un 
bileţel drăguţ de mulţumire. Cu ceva noroc, îşi spuseră soţii 
Salkowicz, îndopându-se cu desertul primit în loc de mic 
dejun, o să vină şi anul viitor. 

— Ştii ceva? zise Maureen. Am visat că madama aia din 
reclamele la asigurări de viaţă - parcă Fio o cheamă, nu? - 
ţi-a vândut o poliţă mare. Nu zici că-i un vis aiurea? 

Ernie mârâi şi-şi mai turnă nişte frişcă peste felia de 
pandişpan. 

— Tu ai visat ceva, scumpule? 

— Nu. 

Dar îşi feri privirea. 


6 


Norocul Legitimilor se schimbă în bine într-o zi fierbinte 
de iulie, în statul lowa. Ca întotdeauna, Rose se afla în 
fruntea caravanei şi, chiar atunci când ocolea oraşul Adair 
pe la vest, detectorul din capul ei scoase un tril de 
avertizare. Nu cât să-i zboare creierii, dar suficient de 
puternic. Se repezi la staţia radio şi luă legătura cu Barry 
Chinezoiul, care era cam tot atât de asiatic ca Tom Cruise. 

— Barry, ai simţit? Întoarce-te. 

— Înf. 

Barry nu era genul locvace. 

— Cu cine merge Taica Flick azi? 

Înainte ca Barry să poată răspunde, transmisia pârâi de 
câteva ori şi se auzi vocea lui Annie Şorţ;: 

— E cu mine şi cu Paul Lunganul, scumpete. Zici... zici că 
e bun? 

Vocea lui Annie era încordată, iar Rose o înţelegea 
perfect. 


— 184 — 


Richard Gaylesworthy fusese foarte bun, însă şase 
săptămâni reprezintă o pauză mult prea mare între mese şi 
efectele lui începuseră să cam dispară. 

— E compos” moşu'? 

O voce răguşită răspunse în locul lui Annie: 

— Sunt bine mersi, femeie. 

Pentru un bătrân care adesea nu-şi putea aminti cum îl 
cheamă, Taica Flick părea destul de bine. Era într-adevăr 
irascibil, dar nu cu minţile duse pe pustii. 

Detectorul lui Rose scoase un al doilea tril, nu la fel de 
puternic ca primul. De parcă ar fi vrut să sublinieze 
evidenţa, Taica Flick zise: 

— Mergem în direcţie greşită, ce pana mea! 

Rose nu se obosi să-i răspundă. Apăsă butonul 
microfonului pentru a intra în legătură cu altcineva. 

— Fală? Întoarce-te, iubire. 

— Aici sunt. 

Întotdeauna prompt. Întotdeauna aşteptând să fie 
chemat. 

— Adună-i în primul popas. Eu cu Barry şi cu Flick ne 
întoarcem. 

— Nu ai nevoie de o echipă mai mare? 

— O să ştiu doar când ajungem acolo, dar... nu prea cred. 

— Bine. 

O pauză, apoi adăugă: 

— Rahat. 

Rose puse microfonul la loc, în furca lui, şi se uită pe 
geam la nesfârşitele lanuri de porumb de pe ambele 
margini ale şoselei cu patru benzi. Fireşte că Fală se simţea 
dezamăgit. Aşa se simțeau toţi. Aburinzii cu greutate le 
făceau probleme pentru că nu se lăsau ispitiţi. Ceea ce 
însemna că trebuiau luaţi cu forţa. Foarte des se întâmpla 
ca prietenii ori rudele să încerce să intervină. Uneori aceştia 
puteau fi adormiţi, însă nu întotdeauna; un copil cu mult 
abur în el era capabil să blocheze chiar şi eforturile lui Andi 
Muşcătură-de-Şarpe. Aşa că, de multe ori, oamenii erau 
ucişi. Gest deloc lăudabil, însă recompensa justifica 


3% Din expresia latinească compos mentis - „în toate minţile” (n.tr.). 
— 185 — 


întotdeauna preţul acesta: viaţă şi forţă îmbuteliate într-o 
canistră argintie. Puse bine pentru zile negre. În multe 
cazuri, erau şi beneficii secundare. Aburul era ereditar şi de 
cele mai multe ori rudele țintei aveau şi ele puţin. 


7 


În vreme ce majoritatea membrilor Clanului aşteptau într- 
un popas umbros, la vreo şaizeci de kilometri mai la est de 
Council Bluffs, rulotele cu cei trei căutători făcură stânga 
împrejur, ieşiră de pe autostradă la Adair şi se îndreptară 
spre nord, la vânătoare. Se împrăştiară din nou şi porniră 
pe drumurile pietruite de ţară care împărțeau această parte 
a statului lowa în întinse terenuri agricole. Se ghidau după 
semnalele emise de detectoarele lor din cap. Apropiindu-se 
de locul respectiv din trei direcţii. Triangulând. 

Şi semnalul deveni mai puternic... mai puternic... şi se 
stabiliză. Abur bun, dar nu nemaipomenit. Mă rog, asta 
este. Calul de dar nu se caută la dinţi. 


8 


În ziua aceea, lui Bradley Trevor i se dăduse liber de la 
fermă ca să se antreneze cu echipa lui din liga a doua de 
baseball. Dacă taică-său ar fi refuzat să-l scutească de la 
treburi, probabil că antrenorul şi restul băieţilor ar fi venit 
să-l linşeze, pentru că Brad era cel mai bun jucător la 
bătaie pe care îl avea echipa. Şi n-ai fi zis, dacă te uitai la el 
- n-avea decât unsprezece ani şi era mai slăbănog decât o 
coadă de greblă -, dar era în stare să întreacă la fugă pe 
oricare dintre cei mai buni aruncători ai districtului. Îi lua 
oricând în adâncime pe durduliii amatori de hamburgeri. 
Asta se datora în parte vigorii sale de copil crescut la 
fermă. Insă doar în parte. Pentru că Brad părea să ştie cu 
exactitate ce fel de aruncare va urma. Şi nu din cauză că 
ştia să descifreze semnele adversarilor (posibilitate asupra 
căreia ceilalţi antrenori ai districtului făcuseră speculaţii 
sumbre). Ştia, pur şi simplu. La fel cum ştia şi care era cel 


— 186 — 


mai bun loc pentru o nouă adăpătoare sau încotro a luat-o 
vaca rătăcită de cireadă sau unde era verigheta pe care o 
pierduse mămica. Vită-te sub covorașul din camionetă, îi 
spusese el şi chiar acolo era. 

Antrenamentul de azi fusese unul bun, dar, în timpul 
consfătuirii de după, Brad păru cu gândurile aiurea şi refuză 
să-şi ia cutia cu suc din căldarea cu gheaţă. Spuse că ar fi 
mai bine să se ducă acasă ca să-şi ajute mămica să 
strâmteze nişte haine. 

— Ce zici? O să plouă? îl întrebă Micah Johnson, 
antrenorul. 

Ajunseseră toţi să se bazeze pe el în chestiuni de genul 
acesta. 

— Nu ştiu, răspunse Brad nepăsător. 

— Te simţi bine, băiete? Mi se pare că eşti cam tras la 
faţă. 

De fapt, Brad nu se simţea deloc bine. Se trezise de 
dimineaţă cu durere de cap şi ceva febră. Însă nu acesta 
era motivul pentru care voia să se întoarcă acasă chiar 
acum; avea un presentiment puternic ce-i spunea că nu 
trebuie să mai rămână pe terenul de baseball. Parcă mintea 
lui nu... nu mai era a lui. Nici nu mai era sigur dacă se afla 
cu adevărat acolo, sau totul nu era decât un vis - cât de 
aiurea era chestia asta, ce zici? Îşi scărpină absent pata 
roşie de pe antebraţ. 

— Mâine la aceeaşi oră, da? 

Antrenorul Johnson răspunse că da, aşa era planul, iar 
Brad se îndepărtă încet, cu mănuşa atârnându-i din mână. 
De obicei alerga - toţi alergau atunci când plecau spre casă 
-, însă astăzi parcă nu avea chef. Durerea de cap nu-l 
lăsase încă, iar acum îl dureau şi picioarele. Dispăru în lanul 
de porumb din spatele tribunelor, intenţionând să o apuce 
pe scurtătură ca să ajungă mai repede la ferma aflată la 
trei kilometri depărtare. Când ieşi pe Drumul Local D, 
scuturându-şi mătasea de porumb din păr cu mişcări 
apatice, se pomeni în faţa unei rulote marca WanderKing, 
de dimensiuni medii, care aştepta acolo cu motorul pornit. 
Lângă ea, zâmbind cu gura până la urechi, era Barry 


— 187 — 


Chinezoiul. 

— Ei, iată-te, spuse Barry. 

— Cine eşti? 

— Un prieten. Urcă. Te duc eu până acasă. 

— Bine, zise Brad. 

Pentru că nu era deloc în apele lui, se bucură că găsise o 
ocazie cu care să ajungă mai repede. Işi scărpină iarăşi 
pata roşie de pe braţ. 

— Tu eşti Barry Smith. Un prieten. Am să urc şi ai să mă 
duci acasă. 

Intră în rulotă. Uşa se închise în spatele lui. WanderKing- 
ul se îndepărtă. 

În ziua următoare, toată suflarea districtului a pornit în 
căutarea celui mai bun jucător al echipei de baseball din 
Adair. Un reprezentant al poliţiei statale le-a cerut 
localnicilor să raporteze prezenţa oricăror automobile sau 
furgonete mai dubioase. Au fost multe asemenea rapoarte, 
care nu au dus însă nicăieri. Şi, cu toate că rulotele cu cei 
trei căutători erau mult mai mari decât orice fel de 
furgonetă (cea a lui Rose Ţilindru era chiar uriaşă), nu le-a 
menţionat nimeni. În fond, nu erau decât nişte Rulotangii 
care călătoreau împreună. Brad intrase... în pământ. 

La fel ca mii de alţi asemenea copii nefericiţi, el fusese 
înfulecat dintr-o singură înghiţitură. 


9 


Îl duseră mai la nord, într-o fabrică de procesare a 
alcoolului etilic, abandonată acum şi situată la mulţi 
kilometri distanţă de cea mai apropiată fermă. Fală îi 
scoase pe băiat în braţe din EarthCruiser-ul lui Rose şi îl 
culcă cu blândeţe pe jos. Brad era legat cu bandă adezivă şi 
plângea amarnic. Atunci când Legitimii se strânseră în jurul 
lui (ca bocitoarele la un mormânt deschis), îi rugă 
suspinând: 

— Vă rog, duceţi-mă acasă. N-o să vă pârăsc niciodată. 

Rose se lăsă în genunchi lângă el şi oftă: 

— Te-aş duce, dacă aş putea, fiule, dar nu pot. 


— 188 — 


Ochii băiatului îl descoperiră pe Barry. 

— Mi-ai zis că eşti bun! Te-am auzit! Aşa ai zis! 

— Îmi pare rău, prietene. 

Dar Barry nu părea deloc cuprins de regrete. Nu părea 
decât foarte înfometat. 

— Nu-i ceva personal. 

Brad se uită la Rose. 

— O să-mi faci rău? Nu-mi face rău, te rog. 

Dar bineînţeles că aveau să-i facă rău. Regretabil, dar 
durerea purifica aburul, iar Legitimii aveau nevoie de hrană. 
Şi homarii suferă atunci când îi arunci în apa clocotită, dar 
asta nu-i împiedică pe mocofani să-i gătească. Mâncarea-i 
mâncare şi supravieţuirea-i supravieţuire. 

Rose îşi duse mâinile la spate. Haplea G puse un cuţit 
într-una din ele. Un cuţit mic, dar foarte tăios. Rose îi 
surâse băiatului întins pe jos. 

— Am să încerc. 

Băiatul a rezistat multă vreme. A urlat până când i s-au 
rupt coardele vocale şi urletele i s-au transformat în vaiete 
răguşite. La un moment dat, Rose s-a oprit şi s-a uitat în 
jur. În mâinile lungi şi puternice parcă avea mănuşi roşii de 
sânge. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă Fală. 

— Vorbim mai târziu, zise Rose şi se reapucă de treabă. 

Razele de la douăsprezece lanterne transformaseră 
maidanul din spatele fabricii de alcool etilic într-o sală de 
operaţii improvizată ad-hoc. 

Brad Trevor a mai reuşit să şoptească: 

— Omoară-mă, te rog. 

Rose Ţilindru i-a adresat un zâmbet încurajator: 

— Îndată. 

Dar nu a fost să fie. 

Vaietele uscate au reînceput şi, în cele din urmă, s-au 
transformat în abur. 

Au îngropat trupul băiatului în zori. Apoi au plecat mai 
departe. 


— 189 — 


VI 


RADIOUL TRĂSNIT 
1 


Nu se mai întâmplase nimic cam de vreo trei ani, dar 
sunt lucruri în viaţă pe care nu ai cum să le uiţi. Ca atunci 
când copilul tău începe să zbiere în miez de noapte. Lucy 
era singură, deoarece David plecase pentru două zile la o 
conferinţă în Boston, dar ştia că, dacă ar fi fost acasă, ar fi 
ajuns înaintea ei în camera Abrei. Pentru că nici el nu 
uitase. 

Fetiţa lor stătea ridicată în pat, palidă, cu părul zburlit de 
la somn, cu ochii mari privind în gol. Cearşaful - cu care o 
înveleau atunci când vremea era caldă - i se înfăşurase în 
jurul trupului micuţ ca o crisalidă fantastică. 

Lucy se aşeză pe pat şi o luă în braţe pe Abra. Avea 
senzaţia că îmbrăţişează un bolovan. Asta era partea cea 
mai rea. Era îngrozitor să fii trezită din somn de urletele 
fiicei tale, dar lipsa ei de reacţie era cu mult mai cumplită. 
În perioada dintre cinci şi şapte ani, aceste întâmplări 
nocturne fuseseră destul de obişnuite, iar Lucy se temuse 
ca nu cumva, mai devreme sau mai târziu, copila să nu-şi 
piardă minţile. Da, sigur, va continua să respire, dar ochii ei 
nu se vor mai dezlipi de lumea aceea înspăimântătoare pe 
care numai ea putea s-o vadă. 

Nici vorbă de aşa ceva, încercase David s-o liniştească, 
iar John Dalton îi întărise spusele. Copiii sunt rezistenți. 
Dacă nu prezintă consecințe de durată ale acestor episoade 
- detaşare, izolare, comportament obsesiv, incontinență 
urinară -, înseamnă că totul e în regulă. 

Însă nu era în regulă ca un copil să aibă coşmaruri şi să 
se trezească urlând din somn. Nu era în regulă că uneori, 
după asemenea momente, pianul de la parter cânta neatins 
de nimeni şi nici că robinetele din baia de la capătul holului 


— 190 — 


se deschideau singure şi nici că becul veiozei de la 
căpătâiul patului se ardea atunci când ea sau David apăsau 
comutatorul. 

Apoi îşi găsise un prieten invizibil, iar perioadele dintre 
coşmaruri deveniseră mai lungi. Şi, în cele din urmă, 
încetară. Până în noaptea asta. Nu că mai era noapte, nu 
tocmai; Lucy vedea prima dâră de lumină la est şi 
mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, pentru asta. 

— Abby? Mami e cu tine. Spune ceva. 

Cinci ori zece secunde fetiţa nu spuse nimic. Apoi statuia 
pe care o ţinea Lucy în braţe se relaxă şi redeveni o copilă. 
Abra scoase un oftat prelung, înfiorat. 

— Am visat urât. Ca pe vremuri. 

— Mi-am închipuit, iubito. 

Abra nu-şi amintea mai nimic din coşmarurile ei. Uneori 
era vorba despre oameni care ţipau unii la alţii sau se 
băteau cu pumnii. A răsturnat masa când a fugit după ea, a 
spus fetiţa odată. Cu altă ocazie fusese o păpuşă din cârpă 
cu un singur ochi, abandonată în mijlocul unei şosele. Pe 
când Abra avea patru ani, le spusese că văzuse fantomiţe 
care se dădeau cu trenuleţul He/en Rivington - atracţie 
turistică din oraşul Frazier. Trenuleţul acela mergea de la 
Orăşelul Liliput până la Spărtura din Nori şi înapoi. Am 
văzut fantomițele că era lună, le spusese Abra atunci 
părinţilor ei. Lucy şi David şedeau de o parte şi de cealaltă 
a patului, ţinând-o în braţe. Lucy încă îşi mai amintea cât de 
jilavă i se păruse pijamaua îmbibată de transpiraţie a Abrei. 
Știu că erau fantomițe pentru că aveau fețele ca nişte mere 
vechi şi luna trecea prin ele. 

Până în după-amiaza zilei următoare, Abra îşi revenise şi 
alerga şi se juca şi râdea iarăşi cu prietenii ei, însă Lucy nu 
putuse să uite imaginea descrisă de fiica ei: morţi care 
mergeau cu un trenuleţ de jucărie prin păduri, morţi cu feţe 
ca de mere zbârcite prin care treceau razele de lună. O 
întrebase pe Concetta dacă o dusese vreodată pe Abra cu 
trenul într-una din zilele acelea „petrecute ca între noi, 
fetele”. Chetta spusese că nici vorbă. Da, vizitaseră 
Orăşelul Liliput, dar trenuleţul era în reparaţii în ziua 


— 191 — 


respectivă, aşa că se dăduseră în căluşei. 

Acum Abra îşi ridică privirea la mama ei: 

— Când vine Tati? 

— Poimâine. A zis că ajunge pe la prânz. 

— Nu-i destul de repede, şopti Abra şi o lacrimă îi 
alunecă pe obraz. 

— Destul de repede pentru ce? Ce-ţi aduci aminte din vis, 
Abba-Doo? 

— Îi făceau rău băiatului. 

Lucy nu dori să continue discuţia aceasta, dar simţi că nu 
are încotro. Mult prea multe corelaţii fuseseră între 
coşmarurile de mai de mult ale Abrei şi lucruri care se 
întâmplaseră cu adevărat. David fusese cel care 
descoperise în ziarul North Conway Sun poza unei păpuşi 
din cârpă, cu un singur ochi, sub titlul TREI MORŢI ÎN 
ACCIDENTUL DIN OSSIPEE. Lucy fusese cea care căutase 
ştiri despre cazuri de violenţă domestică în zilele de după 
două din visele Abrei cu oameni care țipau şi se băteau. 
Chiar şi John Dalton părea a fi de acord cu ideea că Abra 
intercepta anumite transmisiuni prin ceea ce el numea 
„radioul ăla trăsnit pe care-l are în căpşor”. 

Aşa că o întrebă: 

— Ce băiat? Stă prin zonă? Îl cunoşti? 

Abra scutură din cap. 

— Departe. Nu mai ştiu. 

Şi se lumină la faţă. Rapiditatea cu care ieşea din stările 
acestea aproape amnezice i se părea lui Lucy la fel de 
cumplită ca stările în sine. 

— Da' cred că i-am zis lui Tony. Şi Tony o să-i zică lu' tati 
al lui. 

Tony - adică prietenul ei invizibil. Nu-l mai pomenise de 
vreo doi ani, iar Lucy se rugă la Dumnezeu să nu fie vorba 
de un soi de regres. Abra avea deja zece ani - cam mult ca 
să mai aibă prieteni imaginari. 

— Şi tăticul lui Tony o să poată să facă ceva, continuă 
Abra. 

Şi se întunecă din nou la faţă. 

— Da’ cred că-i prea târziu. 


— 192 — 


— Nu-i aşa că Tony n-a mai venit pe la tine de ceva 
vreme? o întrebă pe un ton nepăsător Lucy, ridicându-se de 
pe pat şi întinzând aşternuturile. 

Abra chicoti când cearşaful îi atinse obrajii. Lui Lucy 
acesta i se părea cel mai minunat sunet din toate câte 
există pe lume. În primul rând pentru că era un sunet 
sănătos. Şi în cameră se făcea tot mai multă lumină. Şi în 
curând se vor auzi trilurile păsărilor. 

— Mami, mă gâdili! , 

— Mămicilor le place să gâdile. Asta-i farmecul lor. la 
spune, cum e chestia cu Tony? 

— Zice că o să vină la mine oricând am nevoie de el, 
răspunse Abra întinzându-se sub cearşaf. 

Bătu uşor locul de lângă ea, iar Lucy se întinse alături de 
fiica ei, punând capul pe aceeaşi pernă. 

— Şi am visat urât şi am avut nevoie de el. Cred că a 
venit, da' nu-mi aduc aminte. Tăticul lui lucrează la un 
canin. 

Ei, uite, pe asta n-o mai auzise. 

— Adică e veterinar? Are grijă de căţei? 

— Nu, cum nu ştii? „Canin” e acolo unde se duc oamenii 
care o să moară. 

Tonul Abrei era indulgent, profesoral aproape, dar Lucy 
nu se simţi deloc amuzată. O luase cu fiori pe şira spinării. 

— Tony zice că atunci când oamenii sunt prea bolnavi şi 
nu se mai fac bine, se duc la canin şi tăticul lui încearcă să-i 
ajute. Tăticul lui Tony are o pisică pe care o cheamă cam ca 
pe mine. Eu sunt Abra şi pisica e Azzie. Nu că-i aiurea, da’ e 
şi haios? 

— Ba da. Aiurea, dar haios. 

Probabil că John şi David ar fi spus, bazându-se pe 
asemănarea celor două nume, că toată povestea cu pisica 
nu era decât fabulaţia unei fetiţe foarte inteligente de 
numai zece ani. Însă nici ei n-ar fi crezut decât pe jumătate 
explicaţia aceasta, iar Lucy n-o credea deloc. Câţi copii de 
zece ani ştiu ce e acela un cămin de bătrâni, chiar dacă nu 
pronunţă cuvântul cum trebuie? 

— Povesteşte-mi despre băiatul pe care l-ai văzut în vis, îi 


— 193 — 


ceru ea, părându-i-se mai puţin periculoasă discuţia acum, 
când Abra se liniştise. Spune-mi cine voia să-i facă rău, 
Abba-Doo. 

— Nu mai ştiu, da’ ştiu că se gândea că Barney i-a zis că 
e prietenul lui. Sau Barry. Mami, mi-l dai pe Ţopăilă? 

lepurele ei clăpăug din pluş, exilat în fundul dulapului. 
Abra nu mai dormise cu el de mai bine de doi ani. Lucy îl 
luă pe Ţopăilă şi îl puse în braţele fiicei sale. Abra strânse 
iepuraşul la piept şi adormi instantaneu, cu el lipit de bluza 
de la pijamaua roz. Cu ceva noroc, va dormi încă o oră, 
poate chiar două. Lucy rămase lângă ea, privind-o lung. 

Te rog, Doamne, ajută-ne şi fă ca toată povestea asta să 
înceteze peste câțiva ani, aşa cum a zis John. Sau, şi mai 
bine, fă să înceteze chiar astăzi, chiar în dimineața asta. 
Ajunge. Nu mai pot să caut ştiri prin ziare, ca să văd dacă 
într-adevăr vreun băiețel a fost omorât de tatăl lui vitreg 
sau de nişte aurolaci sau de altcineva. Fă să înceteze. 

Şi cu voce şoptită spuse: 

— Doamne Dumnezeule, dacă exişti cu adevărat, vrei să 
faci ceva pentru mine? Vrei, Te rog, să spargi radioul ăla 
din capul fetiţei mele? 


2 


Când Legitimii porniră din nou spre vest, pe l-80, 
îndreptându-se spre acel oraş din munţii statului Colorado 
unde aveau de gând să-şi petreacă vara (presupunând, 
desigur, că nu li se va ivi cumva ocazia să facă rost de abur 
mult şi bun din apropiere), Tati Fală călătorea pe scaunul- 
mortului din  EarthCruiser-ul lui Rose. La volanul 
microbuzului Affinity Country Couch al lui Fală se afla 
pentru moment remarcabilul contabil al Clanului, Jimmy 
Numere. Rose prinsese la radioul prin satelit al rulotei ei un 
post cu muzică country şi chiar acum se auzea cântecul 
„Whisky Bent and Hell Bound” al lui Hank Jr. Era un cântec 
frumuşel, iar Fală îl ascultă până la capăt şi abia apoi 
închise aparatul. 

— Ai zis că vorbim mai târziu. Acum e mai târziu. Ce s-a 


— 194 — 


întâmplat acolo? 

— Am avut un spectator, răspunse Rose. 

— Pe bune? ridică Fală din sprâncene. 

Inhalase la fel de mult abur din băiatul Trevor ca şi 
ceilalţi, dar nu părea deloc mai tânăr. De fapt, rareori 
întinerea după ce se hrănea. Pe de altă parte însă, rareori i 
se întâmpla să îmbătrânească în perioadele dintre mese, 
dacă acestea nu erau prea îndelungate. Compromis foarte 
bun, în opinia lui Rose. Probabil ceva din genele lui. 
Presupunând că mai aveau gene. Nucu zicea că aproape 
sigur mai au. 

— Un aburind, vrei să zici. _ 

Rose îi confirmă supoziţia cu un gest scurt din cap. In 
faţă li se desfăşura autostrada sub un cer ca de denim 
spălăcit, pe care pluteau leneşi câţiva nori cumulus. 

— Mult abur? 

— O, daaa. Colosal. 

— Cât de departe? 

— Pe coasta de est. Aşa mi se pare. 

— Adică tu vrei să-mi spui că cineva s-a uitat la ce 
făceam noi de la... de la cât? Aproape două mii patru sute 
de kilometri? 

— Poate chiar de mai departe. De undeva de la mama 
naibii, poate chiar din Canada. 

— Băiat sau fată? 

— Probabil fată, dar înţelege că n-a fost decât o 
străfulgerare. Cel mult trei secunde. Are vreo importanţă? 

Nu avea. 

— Câte canistre crezi că ai putea să umpli dintr-un copil 
cu atât de mult abur în boiler? 

— Greu de spus. Pe puţin trei. 

De această dată, Rose subestimă dinadins cantitatea. 
Bănuia că din acel spectator necunoscut se puteau umple 
zece canistre, douăsprezece chiar. Prezenţa aceea fusese 
foarte scurtă, dar extrem de intensă. Văzuse ce fac, iar 
oroarea ei (dacă despre o ea era vorba) fusese într-atât de 
puternică, încât să-i îngheţe mâinile lui Rose şi s-o facă să 
simtă o repulsie de moment faţă de activitatea din care 


— 195 — 


fusese întreruptă. Dar senzaţia aceea nu fusese a ei, sigur 
că nu - eviscerarea unui mocofan era pentru ea la fel de 
scârboasă ca eviscerarea unei căprioare -, ci fusese un soi 
de ricoşeu psihic. 

— Poate că ar trebui să întoarcem, zise Fală. Să ajungem 
la ea cât încă mai e bună. 

— Nu. Cred că aburul ei o să se facă şi mai bun şi mai 
puternic. O lăsăm să se mai coacă puţin. 

— Ştii precis sau doar intuieşti? 

Rose făcu un semn cu mâna: aşa şi aşa. 

— Şi intuiţia asta a ta e atât de tare cât să ne permitem 
să riscăm ca fata asta să moară într-un accident făcut de 
vreun şofer dement, ori să fie ucisă de vreun pedofil 
pervers? o întrebă Fală fără strop de ironie. Şi cum ar fi 
dacă, între timp, ar face leucemie? Ori vreo altă formă de 
cancer? Ştii că sunt predispuşi la de-astea. 

— Dacă l-ai întreba pe Jimmy Numere, te-ar linişti 
spunându-i că statistica speranţei de viaţă e de partea 
noastră, zâmbi Rose, bătându-l afectuoasă pe picior. Iți faci 
prea multe griji, Tati. O să ne ducem la Sidewinder, aşa 
cum am stabilit, şi, după vreo două luni, o să mergem în 
Florida. Şi Barry şi Taica Flick sunt de părere că ăsta o să fie 
anul uraganelor. 

Fală se strâmbă. 

— E ca şi cum ai cotrobăi prin tomberoane. 

— Poate că da, însă trebuie să recunoşti că şi în 
tomberoane poţi da peste nişte resturi extrem de gustoase. 
Şi hrănitoare. Îmi vine să-mi smulg părul din cap numai 
când mă gândesc cum am ratat tornada aia din Joplin. Dar 
adevărul e că n-ai cum să prevezi asemenea furtuni subite. 

— Şi fetiţa asta. Zici că ne-a văzut. 

— Da. 

— Şi a văzut şi ce făceam. 

— Unde baţi, Fală? 

— Ne-ar putea da de urmă? 

— lubitule, îmi mănânc jobenul dacă are mai mult de 
unşpe ani. 

Şi Rose îşi lovi uşor ţilindrul ca pentru a da mai multă 


— 196 — 


greutate spuselor sale. 

— Probabil că părinţii ei habar nu au ce este sau ce-i în 
stare să facă. Şi chiar dacă au o vagă idee, probabil că o 
minimalizează ca naiba, ca să nu-şi facă prea multe griji din 
cauza unui fenomen peste puterile lor de înţelegere. 

— Sau poate că o vor duce la psihiatru şi ăla o s-o 
îndoape cu pastile, se întărâtă Fală. Pastile care or s-o 
amortizeze şi o să ne fie şi mai greu s-o găsim. 

Rose zâmbi. 

— Din câte am reuşit eu să înţeleg - şi sunt destul de 
sigură că am înţeles bine -, tranchilizantele ar fi tot atât de 
folositoare în cazul ăsta ca o folie alimentară pusă peste un 
reflector. O s-o găsim când va veni vremea. Nu-ţi face 
probleme. 

— Dacă zici... Tu eşti şefa. 

— Chiar aşa, iubitule. 

În loc să-l mângâie iar pe picior, acum îl strânse de 
umflătura pantalonilor. 

— Diseară? În Omaha? 

— La Hanul La Quinta. Am rezervat jumătate din primul 
etaj. 

— Bun. Am de gând să te dau în montagne russe. 

— O să vedem cine pe cine dă, spuse Fală. 

Se simţea ca drogat după aburul puştiului Trevor. La fel 
se simţea şi Rose. Toţi se simțeau aşa. Deschise iar 
aparatul de radio. Nimeri peste grupul Cross Canadian 
Ragweed care se zbuciumau pe acorduri de rock, povestind 
despre băieţii din Oklahoma care habar n-au cum să-şi 
răsucească ţigările cu marijuana. 

Legitimii mergeau spre vest. 


3 


Există îndrumători AA blânzi, există îndrumători AA duri 
şi mai există şi îndrumători precum Casey Kingsley, care nu 
înghit absolut nicio tâmpenie de la protejaţii lor. La 
începutul relaţiei, Casey îi ceruse lui Dan să participe la 
nouăzeci de întruniri ale Alcoolicilor Anonimi în nouăzeci de 


— 197 — 


zile şi să-i telefoneze în fiecare dimineaţă la ora şapte. La 
terminarea celor nouăzeci de întruniri consecutive, a 
renunţat la telefoanele obligatorii de dimineaţă. Cei doi au 
început atunci să se întâlnească de trei ori pe săptămână la 
Cafeneaua Sunspot. 

Când Dan ajunse acolo, într-o după-amiază de iulie a 
anului 2011, îl găsi pe Casey într-un separeu. Deşi Casey nu 
împlinise încă vârsta de pensionare, lui Dan i se păru că 
vechiul lui îndrumător AA (şi primul şef pe care îl avusese în 
New Hampshire) arăta foarte îmbătrânit. Chelise aproape 
complet şi şchiopăta vizibil. Avea nevoie de o operaţie la 
şold, pe care, însă, o tot amâna. 

Dan îl salută, se aşeză, îşi încrucişă mâinile şi aşteptă să 
audă ceea ce Casey numea Catehismul. 

— Eşti treaz astăzi, Danny? 

— Da. 

— Cum crezi tu că s-a întâmplat miracolul abstinenţei? 

Dan începu să recite: 

— Mulțumită programului  Alcoolicilor Anonimi şi cu 
ajutorul dat de Dumnezeul înţelegerii mele. Se poate ca şi 
îndrumătorul meu să-şi fi adus o contribuţie modestă. 

— Frumos compliment, dar nu e cazul să mă perii. 

Patty Noyes se apropie de masă cu cafetiera şi-i turnă o 
ceaşcă lui Dan, fără ca acesta să i-o fi cerut. 

— Ce faci, frumosule? 

Dan îi zâmbi cu toţi dinţii. 

— Excelent. 

Femeia îi zburli părul, apoi se întoarse la tejghea, 
legănând şi mai mult din şolduri. Cei doi urmăriră cu 
privirile ritmul senzual al feselor ei, că, de! Bărbaţi erau, şi 
apoi Casey se concentră iarăşi asupra lui Dan. 

— Ceva progrese cu înţelegerea căilor lui Dumnezeu? 

— Nu prea multe, răspunse Dan. Am vaga senzaţie că-i o 
treabă care va dura toată viaţa. 

— Măcar azi de dimineaţă i-ai cerut să te ajute să nu te 
atingi de băutură? 

— Da. 

— În genunchi? 


— 198 — 


— Da. 

— l-ai mulţumit azi-noapte când te-ai dus la culcare? 

— Da, tot în genunchi. 

— De ce? 

— Pentru că nu trebuie să uit că băutura m-a 
îngenuncheat, spuse Dan, având convingerea că acesta era 
adevărul. 

Casey dădu mulţumit din cap. 

— Astea-s primele trei etape. Spune-mi acum varianta 
prescurtată. 

— Nu pot eu să ţi-o spun, numai Dumnezeu poate. 
Dumnezeul înţelegerii mele. 

— Pe care nu-L înţelegi încă. 

— Da. 

— Spune-mi acum de ce ai băut. 

— Pentru că sunt un alcoolic. 

— Nu pentru că nu te-a iubit Mami când erai mic? 

— Nu. 

Wendy avusese defectele ei, dar nu încetase niciodată 
să-l iubească - şi nici el pe ea. 

— Pentru că nu te-a iubit Tati? 

— Nu. 

Cu toate că mi-a rupt mâna şi la sfârşit aproape m-a 
omorât. 

— Pentru că e o chestiune ereditară? 

— Nu, spuse Dan şi luă o înghiţitură de cafea. Deşi este. 
Ştii că este, nu? 

— Sigur că ştiu. Dar mai ştiu şi că nu contează. Bem 
pentru că suntem alcoolici. Şi nu ne îndreptăm niciodată. 
Doar căpătăm păsuiri zilnice pe baza condiţiei noastre 
spirituale, atâta tot. 

— Cum zici tu, şefule. Am terminat cu partea asta? 

— Aproape. Te-ai gândit la băutură astăzi? 

— Nu. Tu te-ai gândit? 

— Nu, rânji Casey, iar zâmbetul îi lumină chipul, 
întinerindu-l la loc. E un miracol. Nu crezi şi tu că-i un 
miracol, Danny? 

— Ba da. 


— 199 — 


Patty se întoarse cu o farfurie mare cu budincă de vanilie 
- cu două cireşe deasupra, nu una singură - pe care o 
aşeză în faţa lui Dan. 

— Poftă bună. Din partea casei. Eşti prea slab. 

— Cu mine cum rămâne, iubito? o întrebă Casey. 

Patty pufni. 

— Tu eşti cât un bivol. Dacă vrei, o să-ţi aduc o 
scobitoare într-un pahar cu apă. 

Lăsându-l pe Casey cu gura căscată, femeia se îndepărtă 
agale de masa lor. 

— Tot mai eşti cu ea? îl întrebă Casey pe Dan când 
acesta începu să-şi mănânce prăjitura. 

— E o femeie încântătoare, răspunse el. Foarte sensibilă 
şi foarte New Age. 

— Mulţam de descriere. Tot mai eşti cu ea? 

— Am avut o relaţie de vreo patru luni, iar asta s-a 
întâmplat acum trei ani, Case. Patty e acum logodită cu un 
băiat de treabă din Grafton. 

— Din Grafton, ce să-ţi povestesc! spuse indiferent 
Casey. Peisaje drăguţe, oraş de tot căcatul. Şi nu pare prea 
logodită când e în preajma ta. 

— Casey... 

— Nu, nu mă înţelege greşit. Niciodată nu mi-aş sfătui un 
pupil de-al meu să-şi vâre nasul - ori acadeaua - într-o 
relaţie existentă. Asta-i pretextul cel mai bun să te reapuci 
de băut. Da'... tu acum ai pe cineva? 

— E treaba ta? 

— Uite că e. 

— N-am pe nimeni. A fost o infirmieră de la Căminul 
Rivington... ţi-am povestit despre ea... 

— Sarah nu-mai-ştiu-cum. 

— Olson. Chiar ne gândiserăm să ne mutăm împreună, 
dar a primit un post foarte bun la Spitalul Municipal din 
Massachusetts. Mai ţinem legătura prin email. 

— Nu trebuie să ai nicio relaţie serioasă în primul an, 
asta-i legea nescrisă a abstinenţei, spuse Casey. Sunt prea 
puţini alcoolicii care o iau în serios. Tu ai luat-o. Dar, Danno, 
băiatule... a cam venit timpul să ai şi tu un suflet a/ături. 


— 200 — 


— Haida de! îndrumătorul meu s-a transformat în 
Doctorul Phil! se amuză Dan. 

— Spune-mi, ai senzaţia că viaţa ta e mai bună acum? 
Mai bună decât era atunci când te-ai dat jos din autobuz, 
tremurând şi din gaura curului şi cu ochii roşii? 

— Ştii că da. Mai bună decât mi-aş fi putut închipui 
vreodată că va fi. 

— Atunci gândeşte-te s-o împarţi cu cineva. Atâta-ţi zic. 

— Am luat notă. Acum, putem să vorbim şi despre altele? 
Despre Red Sox, poate? 

— Mai trebuie să-ţi pun încă o întrebare în calitate de 
îndrumător. Şi după aia redevenim prieteni care tăifăsuiesc 
la o cafea. 

— Bine... 

Dan îl privi cu luare-aminte. 

— Noi n-am prea discutat despre treburile pe care le faci 
tu la azil. Despre cum îi ajuţi pe pacienţii de acolo. 

— Nu, recunoscu Dan, şi aş prefera nici să nu discutăm. 
Ştii ce se spune la sfârşitul fiecărei întruniri AA. Ce ai văzut 
aici, ce ai auzit aici, aici să rămână atunci când vei pleca. 
Exact aşa simt eu faţă de latura aia a vieţii mele. 

— Câte asemenea laturi ale vieţii ţi-au fost afectate de 
băutură? 

Dan oftă. 

— Ştii răspunsul: toate. 

— Deci? 

Şi când Dan nu spuse nimic, Casey continuă: 

— Angajaţii de la azil îţi spun „Doctorul Somn”. Ştii şi tu 
că zvonurile circulă repede, Danno. 

Dan rămase mut. Nu terminase budinca, iar Patty urma 
să-i facă tărăboi dacă lăsa vreo bucăţică în farfurie, dar îi 
pierise pofta de mâncare. Probabil că ar fi trebuit să se 
aştepte la discuţia asta şi ştia că, după zece ani în care nu 
mai pusese picătură de alcool în gură (şi după ce devenise 
şi el îndrumătorul altora), Casey îi va respecta intimitatea şi 
nu va intra în prea multe detalii, dar tot nu voia să 
vorbească despre asta. 

— Tu îi ajuţi pe oameni să moară. Nu zic că le pui o pernă 


— 201 — 


pe faţă sau ceva de genul ăsta, nimeni nu-şi închipuie una 
ca asta, dar... nu ştiu cum faci. Se pare că nimeni nu ştie. 

— Stau cu ei când vine clipa, atâta tot. Vorbesc cu ei. 
Dacă vor. 

— Urmezi Paşii din program, Danno? 

Dan s-ar fi bucurat dacă ar fi ştiut că îndrumătorul lui 
schimbase vorba, dar era convins că nu aşa stăteau 
lucrurile. 

— Ştii că-i urmez, doar eşti îndrumătorul meu. 

— Mada, ce să-ţi zic! Ceri ajutor dimineaţa şi mulţumeşti 
seara la culcare. În genunchi. Ăştia sunt doar primii trei 
Paşi. Al patrulea e prostia aia cu inventarul moral. Cum 
rămâne cu numărul cinci? 

Erau cu totul doisprezece Paşi în programul Alcoolicilor 
Anonimi. După ce-i auzise repetaţi la începutul fiecărei 
întruniri la care participase, Dan îi ştia pe de rost. 

— Să ne recunoaştem absolut toate greşelile în faţa lui 
Dumnezeu, a noastră înşine şi a unei alte persoane. 

— Aşa, vezi? 

Casey sorbi din cafea, privindu-l peste marginea ceştii. 

— Pasul ăsta l-ai făcut? 

— În mare. 

Dan îşi dorea să se fi aflat acum în cu totul altă parte. 
Oriunde altundeva, numai aici nu. De asemenea, pentru 
prima oară după foarte mult timp, se pomeni că-şi doreşte 
să bea ceva. 

— Uite ce cred eu. Ţi-ai mărturisit toate greşelile ție 
însuți şi ţi-ai mărturisit toate greşelile Dumnezeului ne- 
înţelegerii tale şi ţi-ai mărturisit aproape toate greşelile 
unei alte persoane, adică mie. Şi zici că ai terminat cu asta? 

Dan nu răspunse. 

— Uite ce presupun eu, continuă Casey, şi te rog să mă 
corectezi dacă greşesc. Paşii opt şi nouă se referă la 
repararea greşelilor pe care le-am lăsat în urma noastră, pe 
vremea când eram beţi mangă, douăzeci şi patru de ore pe 
zi, şapte zile din şapte. Şi eu presupun că o parte din 
munca ta de la azil, partea cea mai importantă, are de-a 
face cu faptul că tu vrei să te revanşezi pentru faptul că ai 


— 202 — 


fost un nemernic nenorocit. Şi mai cred că există o greşeală 
anume peste care nu poţi să treci, pentru că ţi-e mult prea 
ruşine să vorbeşti despre ea. Şi, dacă e adevărat ce spun 
eu acum, să ştii că nu eşti nici primul, nici ultimul care e în 
situaţia asta. 

Dan îşi aduse aminte: Mami. 

Dan îşi aduse aminte: Bobo. 

Văzu portofelul roşu şi teancul jalnic de bonuri de masă. 
Văzu şi nişte bani. Şaptezeci de dolari, suficienţi pentru 
patru zile de beţie năprasnică. Ba chiar cinci, dacă îi 
cheltuia cu măsură şi reducea mâncarea la minimum. Văzu 
banii mai întâi în mâna sa, apoi călătorind spre buzunarul 
de la pantaloni. Văzu copilul cu tricoul cu Atlanta Braves şi 
pampersul plin şi lăbărţat. 

Îşi aduse aminte: Pe băieţel îl chema Tommy. 

Îşi spuse, nici pentru prima, şi nici pentru ultima oară: N- 
am să vorbesc niciodată despre asta. 

— Danno? Vrei să-mi spui ceva? Eu cred că da. Nu ştiu de 
câtă vreme te chinuieşte amintirea asta, dar mi-o poţi 
împărtăşi ca să te eliberezi definitiv. Aşa funcţionează 
treaba cu mărturisitul. 

Îşi aduse aminte cum tropăise mărunţel copilaşul spre 
locul unde dormea mama lui 

(Deenie, o chema Deenie!) 
şi cum, chiar şi în somnul ei de beţivă, femeia îşi pusese o 
mână în jurul lui şi îl strânsese la piept. Şi dormiseră faţă în 
faţă în raza soarelui de dimineaţă care intra prin geamul 
murdar al dormitorului. 

— Nu e nimic de spus, zise. 

— Haide, Dan, eliberează-te. Te sfătuiesc şi ca prieten, şi 
ca îndrumător. 

Dan îl privi ţintă şi nu răspunse. 

Casey oftă adânc. 

— În câte întruniri ai auzit vorba „eşti întunecat ca 
secretele din sufletul tău”? O sută? O mie, mai degrabă. 
Dintre toate poantele răsuflate de la AA, asta cred că-i cea 
mai veche. 

Dan tot nu spuse nimic. 


— 203 — 


— Cu toţii avem o taină care ne-a făcut să atingem limita 
de jos. Probabil că într-o bună zi o vei mărturisi cuiva pe a 
ta. Căci, dacă n-o vei face, te vei pomeni la un moment dat 
într-un bar, cu un pahar în mână. 

— Am recepționat mesajul, zise Dan. Acum, putem să 
vorbim despre Red Sox? 

Casey se uită la ceas. 

— Altă dată. Trebuie să mă duc acasă. 

Corect, îşi spuse Dan. Te aşteaptă cățelul şi peştişorul 
auriu. 

— In regulă, zise cu voce tare, punând mâna pe nota de 
plată înaintea lui Casey. Faci tu cinste cu altă ocazie. 


4 


Când Dan ajunse în camera lui din turnul conacului 
victorian, se opri în faţa tablei, o privi vreme îndelungată şi 
apoi şterse foarte încet cuvintele scrise pe ea: 


ÎL OMOARĂ PE BĂIATUL CARE JOACĂ BASEBALL! 


Când tabla rămase goală, întrebă în şoaptă: 

— Despre ce băiat e vorba? 

Niciun răspuns. 

— Abra? Mai eşti aici? 

Nu. Dar fusese. lar dacă el s-ar fi întors măcar cu zece 
minute mai devreme de la întâlnirea neplăcută cu Casey, 
poate că i-ar fi văzut umbra. Dar la el venise ea, oare? Nu 
prea credea. Ideea era de-a dreptul absurdă, însă el credea 
că era foarte posibil ca Abra să-l fi căutat pe Tony. Care, 
odată ca niciodată, fusese prietenul /u; invizibil. Cel care 
uneori îi arăta lucruri. Cel care uneori îl avertiza. Cel care se 
dovedise a fi o versiune mai profundă şi mai înţeleaptă a 
lui. 

Tony fusese un frate protector pentru băieţelul speriat 
care încerca să supravieţuiască în Hotelul Overlook. Ironia 
era că acum, scăpat de blestemul băuturii, Daniel Anthony 
Torrance devenise adultul autentic, în vreme ce Tony 


— 204 — 


rămăsese tot copil. Poate chiar copilul lăuntric din fiecare 
dintre noi, despre care bat câmpii toţi acei guru ai 
curentului New Age. Dan era convins că toată treaba asta 
despre copilul-lăuntric fusese inventată ca scuză pentru 
comportamentele noastre egoiste şi distructive (ori, cum îi 
plăcea lui Casey să zică, „sindromul Musai-Acum”), dar, de 
asemenea, nu se îndoia nici de faptul că bărbaţii şi femeile 
în toată firea păstrau pe undeva prin minte fiecare etapă a 
dezvoltării lor. Şi nu era acolo doar copilul-lăuntric, ci mai 
erau şi  sugarul-lăuntric, adolescentul-lăuntric, tânărul- 
lăuntric. lar dacă misterioasa Abra venise la el, nu era 
normal să caute acea parte din mintea lui care să fie de 
vârsta ei? 

Un tovarăş de joacă? 

Poate chiar un protector? 

Dacă da, aceasta era o treabă pe care Tony o mai făcuse. 
Dar avea Abra nevoie de protecţie? Fără îndoială că simţise 
suferinţă 

(îl omoară pe băiatul care joacă baseball) 
în mesajul ei, dar suferinţa venea la pachet cu strălucirea, 
aşa cum aflase pe pielea lui Dan, cu mult timp în urmă. 
Copiii obişnuiţi nu trebuiau să ştie şi să vadă prea multe. Ar 
putea s-o caute, să încerce să descopere mai multe, dar ce 
le-ar spune părinţilor ei? Bună ziua, nu mă cunoaşteţi, dar 
eu o cunosc pe fiica voastră, vine câteodată la mine în 
cameră şi ne-am împrietenit? 

Dan nu credea că l-ar asmuţi pe şeful poliţiei locale 
asupra lui, dar nu le-ar lua-o în nume de rău dacă ar face-o. 
Şi, având în vedere trecutul lui destul de tulbure, nu avea 
nicio dorinţă să afle cum s-ar desfăşura o asemenea 
întrevedere. Cel mai bine era să-l lase pe Tony să fie 
prietenul ei de la distanţă, dacă despre asta era într-adevăr 
vorba. O fi fost Tony invizibil, dar măcar era cam de aceeaşi 
vârstă cu Abra. 

Se hotărî să treacă mai târziu pe tablă toate numele 
locatarilor din azil şi numerele camerelor lor. Deocamdată 
luă o bucăţică de cretă de pe margine şi scrise: Tony şi cu 
mine îţi dorim o zi frumoasă de vară, Abra! CELĂLALT 


— 205 — 


prieten al tău, Dan. 

Mai citi o dată ce scrisese, dădu mulţumit din cap şi se 
duse la fereastră. După-amiaza sfârşitului de vară era 
splendidă şi, în plus, era şi ziua lui liberă. Se gândi că i-ar 
face bine o plimbare care să-l ajute să-şi şteargă din minte 
discuţia supărătoare avută cu Casey. Da, probabil că ceea 
ce se întâmplase în apartamentul lui Deenie din Wilmington 
era taina lui ascunsă, dar, dacă reuşise să acumuleze zece 
ani de abstinenţă fără s-o mărturisească nimănui, nu vedea 
de ce l-ar împiedica acum să parcurgă alţi zece fără să 
pună băutură în gură. Sau poate nu doar zece. Poate 
douăzeci. Şi de ce să se gândească la ani, când motto-ul 
Alcoolicilor Anonimi era „trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi 
ultima”? 

Wilmington fusese de mult. Partea aceea a vieţii lui se 
încheiase. 

Când plecă, încuie uşa camerei, aşa cum făcea 
totdeauna, dar nu exista zăvor pe lume care s-o poată ţine 
deoparte pe Abra dacă ea voia să-i facă o vizită. Şi, când se 
va întoarce, poate că va găsi alt mesaj pe tablă. 

Poate vom deveni prieteni prin corespondență. 

Da, sigur, şi o gaşcă de manechine de lenjerie intimă de 
la Victoria's Secret o să descopere secretul fuziunii atomilor 
de hidrogen. 

Râzând cu gura până la urechi, Dan ieşi din cameră. 


5 


Ca în fiecare an, la Biblioteca Publică din Anniston se 
organiza târgul estival de carte şi, atunci când Abra îşi 
manifestă dorinţa de a lua parte, Lucy îşi lăsă baltă cu 
nespusă bucurie toate treburile pe care le avea programate 
pentru după-amiaza respectivă şi porni spre strada 
principală de mână cu fiica ei. Pe gazonul din faţa clădirii 
fuseseră înşirate mese din mucava încărcate cu felurite 
volume provenite din donaţii. In vreme ce Lucy căuta pe 
masa cu cărţi broşate (1$ BUCATA, 6 LA 5$, LA ALEGERE) 
romanele lui Jodi Picoults pe care nu apucase încă să le 


— 206 — 


citească, Abra studia colecţiile de pe mesele cu semnul 
TINERI ADULŢI. Sigur că mai avea cale lungă până să 
devină adult, fie el chiar şi foarte tânăr, însă era o cititoare 
vorace (şi precoce), cu o înclinaţie deosebită către genurile 
fantasy şi science-fiction. Pe tricoul ei preferat era desenată 
o maşinărie uriaşă, extrem de complicată, deasupra 
declaraţiei ferme STEAMPUNK: E SUPERTARE. 

Tocmai când Lucy îşi spunea că va trebui să se 
mulţumească doar cu un Dean Koontz mai vechi şi o Lisa 
Gardner ceva mai nouă, se pomeni cu Abra alergând spre 
ea. Fetiţa zâmbea larg: 

— Mama! Mami! Îl cheamă Dan! 

— Pe cine, iubito? 

— Pe tata lui Tony! Mi-a zis că să am o zi frumoasă de 
vară! 

Lucy se uită în jur, aşteptându-se să vadă un bărbat 
străin de mână cu un băieţel cam de vârsta Abrei. Şi acolo 
erau mulţi bărbaţi străini - căci era vară, iar ei erau 
vilegiaturişti -, însă nu văzu pe nimeni care să corespundă 
descrierii. 

Abra îşi dădu seama ce face mama ei şi începu să 
chicotească. 

— Da’ nu-i aici. 

— Atunci unde e? 

— Nu ştiu precis. Dar ştiu că e aproape. 

— Mă rog... bănuiesc că-i un lucru bun, iubito. 

Lucy ciufuli în grabă părul fiicei sale, care se repezi înapoi 
la cărţile cu piloţi ai spaţiului, călători în timp şi magicieni. 
Mama îşi privi lung fiica, uitând de romanele pe care 
intenţionase să şi le cumpere. Să-i povestească lui David 
întâmplarea asta când va suna din Boston, sau nu? Mai bine 
nu. 

Un radio trăsnit, atâta tot. 

Mai bine s-o lase baltă. 


31 Steampunk (din Ib. engl: steam - „abur” şi punk - „conflict, protest”) - 
subgen al literaturii SF (n.tr.). 


— 207 — 


6 


Dan voia să dea o fugă până la Java Express, să cumpere 
două cafele şi să-i ducă una lui Billy Freeman în Orăşelul 
Liliput. Cu toate că Dan lucrase o perioadă extrem de 
scurtă în cadrul Departamentul de Lucrări Publice din 
Frazier, cei doi ţinuseră legătura şi după aceea, pe de-o 
parte pentru că amândoi depindeau într-un fel de Casey - 
lui Billy îi era şef, lui Dan, îndrumător -, dar mai cu seamă 
pentru că se simpatizau. Lui Dan îi plăcea nespus de mult 
atitudinea francă a lui Billy. 

Şi îi mai plăcea să conducă trenuleţul Helen Rivington. 
Probabil tot o chestie care ţinea de treaba aia cu copilul- 
lăuntric; cu siguranţă că aceasta ar fi fost opinia oricărui 
psihiatru. lar Billy era de acord să-l lase în locul lui, ba vara 
chiar se bucura că are ocazia să se mai odihnească. Intre 
Patru lulie şi Ziua Muncii, trenuleţul Riv făcea de zece ori pe 
zi drumul de şaisprezece kilometri până la Spărtura din Nori 
şi înapoi, iar Billy nu mai era tinerel. 

Pe când traversa peluza spre Cranmore Avenue, Dan îl 
observă pe Fred Carling pe o bancă de pe aleea dintre 
Căminul propriu-zis şi clădirea Rivington Doi. Infirmierul 
care cândva lăsase urmele degetelor sale pe trupul 
sărmanului Charlie Hayes lucra tot în schimbul de noapte şi 
era la fel de indolent şi nevricos ca şi înainte, dar măcar 
învățase că era mai bine să se ţină la distanţă de Doctorul 
Somn. lar asta îi convenea de minune lui Dan. 

Carling, care mai avea puţin şi intra de serviciu, ţinea pe 
genunchi o pungă de la McDonald's pătată cu grăsime şi 
molfăia dintr-un Big Mac. Cei doi se priviră fix o clipă. Nu 
salută niciunul. Dan era de părere că Fred Carling era un 
nemernic puturos cu apucături sadice, iar Carling era de 
părere că Dan era un băgăcios prefăcut, aşa că erau chit. 
Câtă vreme se ţineau la distanţă unul de celălalt, totul avea 
să fie bine, şi totul avea să fie bine şi toate lucrurile de pe 
faţa pământului vor coexista în armonie?. 


32 În original: all would be well and all would be well and all manner of things 
would be well - maximă ce aparţine lui Julian of Norwich (sec. XIV-XV), 


— 208 — 


Dan cumpără cafelele (cu patru măsuri de zahăr pentru 
Billy), apoi traversă parcul aglomerat şi fremătând de 
activităţi în lumina aurie a înserării. Frisbee-uri zburau în 
toate direcţiile. Mame şi taţi îşi dădeau piticii în leagăne ori 
îi prindeau la capete de tobogane. Pe terenul de fotbal se 
desfăşura un meci - echipa Asociaţiei Tinerilor Creştini din 
Frazier împotriva unor puşti pe ale căror tricouri portocalii 
scria DEPT. SPORT ŞI REC. ANNISTON. Îl văzu pe Billy în 
gară, urcat pe un taburet şi lustruind cromul trenuleţului 
Riv. Totul părea în ordine. Dan se simţea acasă. 

Și chiar dacă nu-i acasă, îşi zise el, e cel mai aproape. Nu 
îmi mai trebuie decât o nevastă pe care s-o cheme Sally, un 
copil Pete şi un câine Rover. 

Traversă varianta liliputană a Cranmore Avenue şi intră 
în umbra Gării Liliput. 

— Bună, Billy, uite, ţi-am adus nişte cafea din aia cu mult 
zahăr, aşa cum îţi place ţie. 

La sunetul vocii sale, primul om din Frazier care-i spusese 
o vorbă bună se întoarse şi exclamă: 

— Măi, să fie! Ce amabil eşti! Tocmai mă gândeam că mi- 
ar prinde bine - o, futu-i, am scăpat-o... 

Tava din carton căzu din mâinile lui Danny. Cafeaua 
fierbinte i se vărsă pe tenişi. Dar toate astea i se păreau ca 
din altă lume, neimportante. 

Pe chipul lui Billy Freeman se târau câteva muşte. 


7 


Billy nu voia să stea de vorbă cu Casey Kingsley în 
dimineaţa următoare, nu voia să-şi ia liber, şi nici să n-audă 
de doctori. Îi repeta lui Dan că se simte bine, că se simte în 
formă, că se simte excelent. Ba unde mai pui că scăpase de 
guturaiul de vară care îl pocnea de obicei prin iunie, iulie. 

Dan, însă, nu dormise toată noaptea de grijă şi nu 
accepta fasoanele lui Billy. Poate că l-ar fi lăsat în pace 
dacă ar fi crezut că era prea târziu şi nu se mai putea face 
nimic. Dar nu credea. Mai văzuse muşte pe obraji de 


pustnică din Anglia, adeptă a misticismului (n.tr.). 
— 209 — 


oameni şi înainte şi învățase să le descifreze sensul. Dacă 
erau multe, un roi, care să colcăie pe chipul persoanei 
respective, acoperindu-i cu totul trăsăturile, ca un văl, 
atunci nu mai era nicio speranţă. Dacă erau doar vreo zece, 
cincisprezece, însemna că se mai putea face ceva. Dacă 
erau doar câteva, însemna că şansele erau foarte bune. lar 
pe faţa lui Billy fuseseră trei sau patru. 

Dar pe pacienţii azilului nu văzuse niciodată muşte. 

Îşi aminti de vizita făcută mamei lui cu vreo nouă luni 
înainte ca ea să se stingă, într-o zi când şi Wendy Torrance 
susţinuse sus şi tare că se simţea bine, că se simţea în 
formă, că se simţea excelent. La ce te uiţi, Danny? îl 
întrebase ea. M-am murdărit cu ceva pe faţă? Şi se ştersese 
pe vârful nasului, trecând cu degetele prin sutele de muşte 
ale morţii care îi acopereau faţa de la linia părului până la 
bărbie, ca o căiţă. 


8 


Lui Casey îi plăcea rolul de mediator. Glumeţ de felul lui, 
se amuza explicând oricui avea chef să-l asculte că aşa îşi 
câştiga enormul salariu anual de şase cifre. 

Mai întâi îl ascultă pe Dan. Apoi ascultă protestele lui 
Billy - nici vorbă să-şi ia liber, ce prostie mai era şi asta, 
mai ales în toiul sezonului, cu oameni înşiraţi la coadă încă 
de la opt dimineaţa ca să facă o tură cu trenuleţul Riv. In 
plus, niciun doctor nu l-ar primi fără programare prealabilă. 
În fond, şi pentru ei sezonul era în toi. 

— Când ai fost ultima dată să-ţi faci un control? îl întrebă 
Casey atunci când Billy îşi epuiză argumentele. 

Dan şi Billy stăteau în picioare în faţa biroului lui, Casey 
îşi sprijinise scaunul de perete şi stătea cu capul lipit de 
locul obişnuit, chiar sub cruce, şi cu degetele împletite pe 
abdomenul proeminent. 

Billy adoptă o atitudine defensivă. 

— Păi, cred că pân' 2006. Da' mi-au ieşit toate analizele 
bine, Case. Doctoru' chiar mi-a zis că am tensiunea mai 
mică decât a lui. 


— 210 — 


Casey se uită la Dan. În privirea lui se citea bănuială şi 
curiozitate, însă nu şi neîncredere. Membrii AA dădeau 
dovadă de mare discreţie atunci când interacţionau cu 
restul lumii, dar în interiorul grupurilor lor discutau, şi 
uneori chiar bârfeau, destul de liber. De aceea Casey ştia 
că Dan mai avea şi un a/t talent pe lângă cel de a-i ajuta să 
moară mai uşor pe bolnavii în faze terminale. La Radio-Şanţ 
se anunţa că uneori Dan T. avea anumite revelații extrem 
de folositoare, dar care nu puteau fi nicicum explicate. 

— Te ai bine cu Johnny Dalton, nu? îl întrebă el acum. 
Medicul pediatru? 

— Da. Mă întâlnesc cu el la întrunirile de joia. Din North 
Conway. 

— Ai numărul lui de telefon? 

— Da. 

Dan avea o mulţime de numere de contact la spatele 
carneţelului pe care i-l dăduse Casey demult şi pe care încă 
îl mai purta cu el. 

— Sună-l. Zi-i că-i musai ca obraznicu' ăsta să fie văzut 
de un doctor. Nu se întâmplă cumva să ştii tu ce fel de 
doctor, nu? Oricum, e al naibii de sigur că nu are nevoie de 
pediatru la vârsta lui. 

— Casey... începu Billy. 

— O şoaptă să n-aud, i-o reteză Casey şi se întoarse spre 
Dan. Pe cinstea mea, mi se pare că tu ai o oarecare idee. 
Să fie vorba de plămâni? E cel mai probabil, dacă ne 
gândim la cât fumează. 

Dan îşi dădu seama că mersese prea departe şi că nu 
mai era cale de întors. Oftă şi recunoscu: 

— Nu. Cred că are o problemă digestivă. 

— În afară de o indigestie uşoară, burta mea e... 

— Taci am spus. 

Apoi, tot către Dan: 

— Deci înseamnă că-i trebuie un doctor de maţe. Zi-i lu’ 
Johnny D. că-i foarte important. 

Făcu o pauză şi continuă pe un ton nesigur: 

— O să te creadă? 

Dan se bucură să audă întrebarea asta. De când venise 


— 211 — 


în New Hampshire îşi ajutase mai mulţi colegi de la 
Alcoolicii Anonimi şi, cu toate că-i rugase să păstreze 
secretul, ştia foarte bine că unii nu se putuseră abţine şi 
povestiseră mai departe. Dar era fericit că Johnny D. nu se 
număra printre aceştia. 

— Cred că da. 

— În regulă, spuse Casey arătând spre Billy. Te învoiesc 
pe ziua de azi şi nu-ţi opresc banii. Ai scutire medicală. 

— Da’ trenu... 

— Sunt zece oameni în afurisitul ăsta de oraş care ştiu să 
conducă trenuleţul. Am să le dau telefon şi, până apare 
vreunul, am să-l conduc eu în primele două ture. 

— Da’ şoldul tău... 

— La naiba cu şoldul meu. Fă-mi hatârul şi ieşi de-aici. 

— Da’, Casey, mă simt... 

— Mă doare exact undeva dacă te simți atât de bine 
încât să fii în stare să faci turul Lacului Winnipesaukee. In 
fuga mare. Te duci la doctor şi cu asta basta. 

Billy se uită cu reproş la Dan. 

— Vezi în ce m-ai băgat? Nici nu mi-am băut cafeaua de 
dimineață. 

Nu se mai zăreau muştele acum, dar tot acolo erau. ŞI 
Dan ştia că, dacă se concentra mai mult, le-ar fi putut 
vedea iarăşi, dacă voia... dar cine, pentru numele lui 
Dumnezeu, ar vrea să le vadă? 

— Ştiu, spuse el. Viaţa e de tot rahatul, prietene. Casey, 
pot să folosesc telefonul tău? 

— Te rog, zise Casey ridicându-se de pe scaun. Vasăzică 
eu acum mă duc până la gară ca să compostez niscai 
bilete. Ai vreo şapcă de mecanic care să-mi vină, Billy? 

— Nu. 

— Am eu una, zise Dan. 


9 


Pentru o organizaţie care nu bătea toba pe seama 
existenţei ei, nu vindea nimic şi se susţinea doar prin 
bancnotele mototolite aruncate în coşurile ori şepcile 


— 212 — 


trecute din mână în mână, Alcoolicii Anonimi exercita o 
influenţă puternică şi tăcută dincolo de uşile sălilor 
închiriate şi ale subsolurilor de biserici unde îşi desfăşura 
activităţile. Nu era însă o reţea a foştilor colegi de şcoală, 
îşi zise Dan, ci una a beţivilor reformaţi. 

Îl sună pe John Dalton, iar John îl sună pe un specialist în 
medicină internă, pe nume Greg Fellerton. Fellerton nu 
făcea parte din programul AA, dar îi era dator lui Johnny D. 
Dan nu cunoştea motivul şi nici nu-i păsa. Tot ce conta era 
că, în decursul aceleiaşi zile, Billy Freeman s-a aflat pe 
masa de consultaţii din cabinetul lui Fellerton din Lewiston. 
Respectivul cabinet se afla la o distanţă de o sută 
doisprezece kilometri de Frazier, iar Billy s-a văicărit 
întregul drum. 

— Eşti convins că nu te mai supără şi altceva în afară de 
indigestie? îl întrebă Dan când opriră în faţa cabinetului lui 
Fellerton de pe strada Pine. 

— Înî, răspunse Billy adăugând fără prea multă tragere 
de inimă: Parcă m-a necăjit mai tare în ultima vreme, dar 
nu atât cât să mă ţină treaz noaptea. 

Mincinosule, îl admonestă Dan în gând, dar nu zise nimic 
cu glas tare. Reuşise să-l aducă până aici pe bătrânul căpos 
şi asta era tot ce conta. 

El rămase apoi în sala de aşteptare, unde răsfoi cu 
minţile aiurea un exemplar al revistei OK!/, pe coperta 
căruia era o fotografie cu prinţul William şi mireasa lui 
drăguţică, dar mult prea slabă. La un moment dat se auzi 
un strigăt puternic de durere dinspre cabinetul medicului. 
Cam la zece minute după aceea, apăru Fellerton şi se aşeză 
alături de Dan. Aruncă o privire la coperta revistei şi 
comentă: 

— O fi individul ăsta moştenitorul coroanei regale, dar tot 
o să fie mai chel ca o bilă de popice înainte de patruzeci de 
ani. 

— Cred că ai dreptate. 

— Fireşte că am dreptate. În lumea oamenilor, singura 
regină adevărată este genetica. Vezi că-l trimit pe prietenul 
tău la Central Maine General, ca să-şi facă o tomografie. 


— 213 — 


Deşi îmi cam închipui ce o să se vadă acolo. Şi, dacă am 
dreptate, am să-l programez pe domnul Freeman la un 
chirurg cardiovascular pentru mâine dimineaţă. 

— Dar ce are? 

Billy tocmai venea spre ei, încheindu-se la curea. Chipul 
lui bronzat era acum pământiu şi transpirat. 

— Zice că am o umflătură în aortă. Ca o băşică într-un 
cauciuc. Da' cauciucurile nu zbiară când le împungi. 

— Un anevrism, explică Fellerton. Sigur, s-ar putea să fie 
chiar o tumoare, dar nu cred. În orice caz, timpul este 
esenţial. Blestemăţia aia e de mărimea unei mingi de ping- 
pong. Ai făcut foarte bine că l-ai adus la control. Dacă îi 
plesnea şi nu era în apropierea unui spital... 

Şi Fellerton clătină mâhnit din cap. 


10 


Tomografia confirmă diagnosticul lui Fellerton: da, era un 
anevrism. Şi la ora şase seara Billy era deja instalat într-un 
pat de spital. Dan stătea alături, spunându-şi că prietenul 
lui pare dintr-odată mai împuţinat la trup în lumina rece şi 
puternică a neonului. 

— Aş ucide pentru un fum, zise Billy cu mult dor. 

— N-am ce-ţi face. 

Billy oftă. 

— Oricum, cam de mult ar fi trebuit să mă las. N-ai 
treabă la Căminul Rivington? 

— Sunt în ziua liberă. 

— Şi al naibii de bine te-ai găsit să ţi-o petreci. Fii atent la 
mine ce-ţi zic acum: dacă n-o să mă omoare mâine de 
dimineaţă cu toate cuţitele alea şi cu ce-or mai vâri în mine, 
înseamnă că-ţi datorez viaţa. Habar n-am cum de-ai ştiut, 
dar, dacă o să pot să te ajut vreodată, cu absolut orice, nu 
va trebui decât să-mi spui. 

Dan îşi aduse aminte cum, cu zece ani în urmă, coborâse 
din cursa interstatală pe o ninsoare delicată ca dantela unei 
rochii de mireasă. Işi aduse aminte de încântarea pe care o 
simţise la vederea locomotivei roşii a trenuleţului Helen 


— 214 — 


Rivington. Şi îşi mai aminti cum omul din faţa lui îl întrebase 
dacă îi place trenul, în loc să-i zică să se care dracului de 
acolo. Un gest micuţ de amabilitate, care însă deschisese 
uşa spre tot ce avea el astăzi. 

— Billy, băiatule, eu îţi sunt dator ţie mai mult decât ţi-aş 
putea plăti vreodată. 


11 


Observase o ciudăţenie în toţi anii de abstinenţă. Când 
lucrurile nu prea mergeau bine cu viaţa lui - ca de pildă în 
dimineaţa aceea din 2008 când descoperise că îi spărsese 
cineva geamul de la maşină cu o piatră -, nu se gândea la 
băutură. Însă, când totul era bine şi frumos, setea cea 
veche îl încerca din nou. In seara aceea, după ce-şi luase la 
revedere de la Billy şi se întorcea acasă dinspre Lewiston şi 
totul era în regulă, observă la marginea şoselei un bar pe a 
cărui firmă scria „Cizmă de Cowboy” şi simţi că trebuie să 
intre. Că trebuie să-şi ia o carafă cu bere şi să schimbe bani 
în fise pentru tonomat. Că trebuie să stea acolo şi să-i 
asculte pe Jennings şi Jackson şi Haggard, fără să 
vorbească cu nimeni, fără să işte vreun tărăboi, doar bând 
şi ameţindu-se. Simţind cum dispare toată greutatea 
abstinenţei - uneori avea sentimentul că lipsa băuturii îl 
încălţase cu pantofi din plumb. Şi când n-o să-i mai rămână 
decât cinci fise, o să pună „Whisky Bent and Hell Bound” de 
cinci ori la rând. 

Trecu de bar, intră în parcarea mare a unui Walmart din 
apropiere şi deschise telefonul. Rămase cu degetul în aer 
deasupra numărului lui Casey, dar îşi aminti discuţia 
neplăcută din cafenea. S-ar putea să vrea să redeschidă 
subiectul, mai ales partea aceea cu secretul lui Dan. Deci, 
nu. Proastă idee. 

Ca străin de propriul corp, se întoarse la barul de pe 
marginea şoselei şi opri maşina în spatele parcării. Se 
simţea foarte încântat. Dar se simţea şi ca un om care 
tocmai ce şi-a lipit de tâmplă ţeava unui pistol încărcat. 
Geamul maşinii era deschis pe partea lui şi se auzeau nişte 


— 215 — 


indivizi interpretând un vechi cântec al grupului Derailers - 
„Lover's Lie”. Nu cântau prea rău, ba chiar, dacă ar fi avut 
câteva băuturi în organism, i s-ar fi părut că muzica lor 
sună excelent. Probabil că înăuntru erau şi câteva doamne 
care şi-ar fi dorit să danseze. Doamne cu cârlionţi, doamne 
cu şiraguri de perle false, doamne cu fuste scurte, doamne 
cu cămăşi de cowboy. Intotdeauna erau. Se întrebă ce 
marcă de whisky curgea din butoaie şi, Doamne, o, 
Doamne Dumnezeule, ce sete îi era. Deschise portiera 
maşinii, puse un picior afară şi rămase aşa, cu capul în 
piept. 

Zece ani. Zece ani buni. Pe care i-ar putea arunca la 
gunoi în doar zece minute. Cât de uşor ar fi. Ușor ca apa de 
iZvor. 

Cu toții avem o taină care ne-a făcut să atingem limita de 
jos. Probabil că într-o bună zi o vei mărturisi cuiva pe a ta. 
Căci, dacă n-o vei face, te vei pomeni la un moment dat 
într-un bar cu un pahar în mână. 

Și vina ar fi numai a ta, Casey, sună gândul lui rece. Aş 
putea spune că tu mi-ai vârât ideea asta în cap atunci când 
ne beam cafelele la Sunspot. 

Deasupra intrării era o săgeată roşie care lumina 
intermitent şi un afiş care anunţa CARAFE 2$ PANĂ LA 9 PM 
BERE MILLER LITE VĂ AŞTEPTĂM. 

Dan trânti portiera, îşi deschise iarăşi telefonul şi îl sună 
pe John Dalton. 

— Cum se simte prietenul tău? îl întrebă John. 

— Acum face nani şi mâine dimineaţă la şapte intră în 
operaţie. Uite de ce te-am sunat, John, simt că aş bea ceva. 

— O, nuuu! strigă John într-un falsetto vibrant. Fără 
alcool! 

Şi uite aşa, setea îi dispăru cât ai bate din palme. Dan 
izbucni în râs. 

— Bravo, aveam nevoie de asta. Dar, dacă-l mai imiţi 
vreodată pe Michael Jackson, chiar am să beau. 

— Ar trebui să mă auzi cum cânt „Billie Jean”. Sunt un 
monstru la karaoke. Pot să te întreb ceva? 

— Sigur. 


— 216 — 


Prin parbriz, Dan vedea clienţii de la „Cizmă de Cowboy” 
venind şi plecând, discutând probabil despre orice în afară 
de arta lui Michelangelo. 

— Povestea aia care te chinuie... atunci când te 
îmbătai... nu ştiu cum să zic... reuşeai s-o amuţeşti? 

— Doar s-o înăbuş. Ca şi cum i-aş fi pus o pernă pe faţă şi 
aş fi încercat s-o sufoc. 

— Şi acum? _ 

— Nici Superman nu-i mai tare decât mine. Imi folosesc 
puterile ca să susţin adevărul, dreptatea şi modul de viaţă 
american. 

— Adică nu vrei să vorbeşti despre asta. 

— Nu, spuse Dan. Nu vreau. Dar mi-e mai bine acum. Mai 
bine decât aş fi crezut vreodată că-mi poate fi. In 
adolescenţă... 

Se întrerupse. În adolescenţă, fiecare zi fusese o luptă 
pentru păstrarea sănătăţii mintale. Vocile pe care le auzea 
în cap erau cumplite; imaginile pe care le vedea erau 
adesea şi mai rele. îi jurase mamei lui şi îşi promisese lui 
însuşi că niciodată nu va bea aşa cum o făcuse tatăl lui. Dar 
atunci când se apucase de băut, în primul an de liceu, se 
simţise atât de incredibil de uşurat, că îi păruse rău - în 
primă fază - că nu se apucase mai de mult. Mahmurelile de 
dimineaţă erau de o mie de ori mai suportabile decât 
coşmarurile din timpul nopţii. Toate acestea ducând la o 
singură întrebare: Cât de mult semăna el cu tatăl lui? In 
câte privinţe? 

— Ce a fost în adolescenţă? îl întrebă John. 

— Nimic. Nu contează. Ascultă, ar fi bine s-o iau din loc. 
Sunt în parcarea unui bar. 

— Pe bune? 

Tonul lui John părea plin de curiozitate. 

— Care? 

— Unul pe care îl cheamă „Cizmă de Cowboy”. Cu carafe 
la doi dolari până la nouă seara. 

— Dan. 

— Da, John. 

— Ştiu locul ăla de pe vremuri. Dacă tot vrei să-ţi arunci 


— 217 — 


viaţa la budă, nu începe de acolo. Femeile sunt curve 
îndopate cu metamfetamină, iar closetul bărbaţilor pute 
mai tare decât nişte bandaje pline de puroi. „Cizma” e 
pentru momentul în care ţi-ai atins limita de jos. 

Şi uite-o! larăşi expresia aia nenorocită. 

— Cu toţii avem o taină care ne face să atingem limita de 
jos, spuse Dan. Nu-i aşa? 

— Pleacă de-acolo, Dan, spuse John foarte serios. Chiar în 
clipa asta. Nu mai pierde vremea. Şi rămâi la telefon până 
când îţi dispare din oglinda retrovizoare cizma aia de neon 
de pe acoperiş. 

Dan porni maşina, ieşi din parcare şi se întoarse pe Route 
11. 

Nu era în stare să pună în cuvinte uşurarea pe care o 
simţea. Dar mai simţea şi un regret amar - oare câte carafe 
cu bere la doi dolari ar fi fost capabil să dea gata înainte de 
ora nouă? 

— N-ai de gând cumva să-ţi iei un bax de bere ori vreo 
sticlă de vin înainte să ajungi în Frazier, nu? 

— Nu. Mă simt bine. 

— Atunci ne vedem joi seară. Vino mai devreme şi am să 
te servesc cu o cafea de excepţie. „Folgers”, din rezerva 
mea personală. 

— Aşa am să fac, promise Dan. 

Când intră în camera lui din turn şi aprinse lumina, văzu 
un mesaj nou pe tablă. 


Am avut o zi minunată! 
Prietena ta, 
ABRA 


— Foarte bine, scumpo, şopti Dan. Mă bucur. 

Bâzzzz. Interfonul. Se duse şi răspunse. 

— Bună seara, Doctore Somn, se auzi vocea Lorettei 
Ames. Mi s-a părut mie că te-am văzut când ai intrat. 
Teoretic încă mai eşti în ziua ta liberă, dar ai chef să faci o 
vizită la domiciliu? 


— 218 — 


— La cine? Domnul Cameron sau domnul Murray? 

— Cameron. Azzie a intrat la el imediat după cină. 

Ben Cameron stătea în Rivington Unu. La etajul al doilea. 
Un fost contabil de optzeci şi trei de ani, cu insuficienţă 
cardiacă. Un bătrânel al naibii de simpatic. Jucător foarte 
bun de scrabble şi o adevărată pacoste la Parcheesi, unde 
ridica blocade peste blocade, înnebunindu-i pe ceilalţi 
jucători. 

— Vin imediat, zise Dan. 

În drumul spre uşă, se opri o clipă în faţa mesajului de pe 
tablă. 

— Noapte bună, scumpo, şopti el. 

Vreme de doi ani după seara aceasta nu a mai ştiut nimic 
de Abra Stone. 

Tot pe perioada celor doi ani, ceva hiberna în sângele 
Legitimilor. Un dar de despărţire din partea lui Bradley 
Trevor, alias Băiatul care joacă baseball. 


— 219 — 


PARTEA A DOUA 


DIAVOLII GOI 


— 220 — 


VII 


„M-AI VĂZUT?” 
1 


Într-o dimineaţă de august a anului 2013, Concetta 
Reynolds se trezi devreme în apartamentul ei proprietate 
personală din Boston. Ca în fiecare zi, primul lucru de care 
îşi dădu seama era lipsa căţeluşei încovrigate în colţ, lângă 
măsuţa de toaletă. Betty murise de ani buni, dar tot îi mai 
era dor de ea. Îşi puse halatul şi porni spre bucătărie ca să- 
şi prepare cafeaua de dimineaţă. Făcuse de mii de ori 
drumul acesta şi nu avea niciun motiv să-şi închipuie că de 
data aceasta va fi diferit. Cu atât mai puţin nu-i trecuse 
vreodată prin minte că va fi primul dintr-un lanţ de 
evenimente nefericite. Nu s-a împiedicat, cum să se 
împiedice? îi va spune nepoatei sale, Lucy, mai târziu, în 
aceeaşi zi, şi nici nu s-a lovit de vreo mobilă. A auzit doar 
un pocnet fără importanţă imediată de undeva, din 
jumătatea inferioară a trupului ei, pe partea dreaptă, şi 
după aia s-a pomenit pe jos, cu piciorul în flăcări de durere. 

Rămase acolo vreo trei minute, uitându-se la reflexia ei 
în parchetul lustruit, aşteptând ca durerea să se diminueze. 
Şi vorbind singură. Femeie proastă ce eşti! Cum să nu ai tu 
un companion? De cinci ani te tot bate David la cap 
spunându-ți că eşti prea bătrână ca să locuieşti singură şi 
acum uite ce-ai făcut! N-o să te lase niciodată să uiţi ce-ai 
pătit azi. 

Dar o îngrijitoare permanentă ar fi avut nevoie de o 
cameră, iar asta ar fi însemnat să renunţe la cea aranjată 
special pentru Lucy şi Abra. Or, nu putea face aşa ceva: 
Chetta trăia pentru vizitele lor. Cu atât mai mult acum, că 
murise Betty, parcă o părăsise şi toată inspiraţia şi nu mai 
scria nimic. Dar, cu toate că avea nouăzeci şi şapte de ani, 
reuşise să se descurce singură. Şi se simţise bine. Probabil 


— 221 — 


datorită genelor bune din partea femeiască a familiei. Oare 
nu îngropase momo a ei patru soţi şi şapte copii şi trăise 
până la o sută doi ani? 

Deşi, dacă era să recunoască cinstit (şi numai faţă de ea 
însăşi), parcă nu se simţise în apele ei vara asta. Vara asta 
fusese... mai grea. 

În sfârşit, când o mai lăsă durerea - puţin, foarte puţin -, 
începu să se târască pe holul mic spre bucătăria scăldată 
acum în lumina zorilor. Cu această ocazie află că îi era mult 
mai dificil să aprecieze cum se cuvine razele acelea 
trandafirii de la nivelul parchetului. De fiecare dată când 
durerea devenea prea insuportabilă, se oprea cu capul 
sprijinit pe braţul uscat, gâfâind amarnic. In timpul acestor 
halte de odihnă, medită asupra celor şapte vârste ale 
omului, la felul cum ele descriu un cerc perfect (şi absolut 
tâmpit). Exact la fel ca acum se deplasase ea cu mult timp 
în urmă, în al patrulea an al Primului Război Mondial, 
cunoscut şi sub numele - să mori de râs, nu alta - Războiul 
care va Pune Capăt Tuturor Războaielor. Pe vremea aceea 
ea era Concetta Abruzzi şi ieşea de-a buşilea din ferma 
părinţilor ei din Davoli, hotărâtă să prindă puii de găină 
care o întreceau fără probleme. După aceste începuturi 
petrecute în ţărâna Italiei, a ajuns să ducă o viaţă prolifică 
şi interesantă. A publicat douăzeci de volume de poezie, a 
luat ceaiul cu Graham Greene, a luat cina cu doi preşedinţi 
şi - lucrul cel mai minunat dintre toate - fusese 
binecuvântată cu o strănepoată frumoasă, inteligentă şi 
înzestrată cu un talent straniu. Şi la ce au dus toate 
lucrurile astea bune? g 

Înapoi la mersul de-a buşilea, acolo au dus. Înapoi la 
începuturi. Dio mi benedica. Doamne, apără şi păzeşte. 

Ajunse în bucătărie şi se târî prin dreptunghiul de lumină 
spre măsuţa unde mânca de obicei. Acolo era telefonul 
mobil. Chetta se apucă de un picior al mesei şi o zgâlţâi 
până ce mobilul alunecă de pe ea şi căzu pe jos. Şi, meno 
male, ce bine! Nu se sparse. Formă numărul impus de 
asemenea situaţii de tot căcatul, apoi aşteptă ceva vreme o 
voce înregistrată ce rezuma toată absurditatea secolului 


— 222 — 


douăzeci şi unu, explicându-i că respectiva convorbire urma 
a fi înregistrată. 

Într-un sfârşit, lăudată fie Preasfânta Fecioară Maria, o 
voce de om adevărat spuse: 

— Aţi sunat la Serviciul Urgenţe, ce problemă aveţi? 

Femeia de pe jos, care pe vremuri se târâse de-a buşilea 
după pui de găină în sudul însorit al ltaliei, rosti clar şi 
desluşit, în ciuda durerii care-i sfârteca piciorul. 

— Numele meu este Concetta Reynolds şi locuiesc pe 
strada Marlborough, numărul doi-nouăsprezece, la etajul al 
treilea. Cred că am făcut o fractură de şold. Puteţi să 
trimiteţi o ambulanţă? 

— Mai este cineva cu dumneavoastră, doamnă Reynolds? 

— Nu, păcatele mele, nu e nimeni. Uite ce e, băiete: tu 
stai acum de vorbă cu o babă proastă care a crezut că 
poate să locuiască singură. Şi, că tot veni vorba, prefer să 
mi se spună Signora. 


2 


Lucy primi telefonul de la bunica ei cu puţin înainte ca 
aceasta să intre în operaţie. 

— Mi-am fracturat şoldul, dar mi-au zis c-o să mă repare, 
îi spuse Chetta. Cred c-o să-mi bată nişte cuie şi alte chestii 
de-astea. 

— Ai căzut, Momo? 

Lucy se gândi la fiica ei, ce-şi petrecea o săptămână 
tabără. 

— O, da, sigur c-am căzut, dar fractura s-a petrecut din 
senin şi ea mi-a provocat căderea. Se pare că aşa ceva se 
întâmplă destul de des celor de vârsta mea şi, de vreme ce 
sunt tot mai mulţi bătrâni pe lumea asta, doctorii ştiu foarte 
bine ce au de făcut. Nu-i cazul să vii imediat, deşi cred că 
vei dori să vii destul de curând. Am impresia că trebuie să 
discutăm despre anumite aranjamente. 

Lucy simţi că o ia cu răceală la stomac. 

— Ce fel de aranjamente? 

Pentru că era sub influenţa Valiumului, ori a morfinei, ori 


A 


N 


— 223 — 


a altei drăcii pe care o vârâseră în ea, Concetta se simţea 
împăcată acum. 

— Se pare că fractura de şold e cea mai mică din 
problemele mele. ă 

Şi-i explică. Nu dură prea mult. Incheie spunând: 

— Nu-i spune Abrei, cara. Am primit o droaie de e-mailuri 
de la ea, ba chiar şi o scrisoare adevărată şi am 
sentimentul că se distrează de minune în tabără. N-are 
niciun rost s-o necăjeşti. Va fi suficientă vreme să afle că 
bătrâna ei Momo e cu un picior în groapă. 

Lucy o contrazise în gând: Dacă tu chiar crezi că trebuie 
să-i spun ca să afle... 

— Îmi dau seama ce gândeşti şi fără să fiu medium, 
amore, dar poate de data asta veştile rele o vor ocoli. 

— Poate, zise Lucy. 

Dar nici nu pusese bine în furcă receptorul că telefonul 
sună iarăşi. 

— Mama? Mami? 

Era Abra. Plângea în hohote. 

— Vreau să vin acasă. Momo are cancer şi eu vreau să 
vin acasă! 


3 


După întoarcerea ei precipitată din Tabăra Tapawingo, 
Maine, Abra începu oarecum să înţeleagă cum ar fi fost să 
facă naveta între părinţi divorţaţi. Împreună cu mama ei, 
petrecu ultimele două săptămâni din august şi prima 
săptămână din septembrie în apartamentul Chettei, de pe 
strada Marlborough din Boston. Operația de şold a bătrânei 
doamne fusese un succes, iar ea refuzase să rămână mai 
mult în spital, aşa cum refuzase orice fel de tratament 
pentru cancerul de pancreas pe care i-l descoperiseră 
doctorii. 

— Nici pastile, nici citostatice. Nouăzeci şi şapte de ani 
înseamnă deja prea mult. Cât despre tine, Lucia, îţi interzic 
să-ţi petreci următoarele şase luni din viaţă hrănindu-mă şi 
aducându-mi plosca la pat. Ai o familie de care să te 


— 224 — 


îngrijeşti, iar eu îmi pot permite să angajez o infirmieră 
permanentă. 

— Nu te las să-ţi trăieşti ultimele clipe ale vieţii printre 
străini, se supără Lucy. 

Vorbise pe tonul ei nu-te-pune-cu-mine, ton pe care şi 
Abra şi tatăl ei ştiau că nu trebuie să-l contrazică. Nici 
măcar Concetta nu o făcea. 

Nimeni nu a protestat faţă de şederea Abrei în Boston. În 
data de nouă septembrie trebuia să înceapă clasa a opta la 
Gimnaziul din Anniston. David Stone îşi luase anul liber de 
la universitate ca să scrie o carte în care să compare 
Furtunosul Deceniu* cu spectaculoasa cultură hippie a 
anilor şaizeci şi astfel - la fel ca multe alte fete pe care le 
cunoscuse în tabără - Abra începu să facă naveta de la un 
părinte la celălalt. În timpul săptămânii stătea cu tatăl ei. În 
weekenduri se ducea să fie cu mami şi cu Momo. Îşi zicea 
că situaţia nu poate fi mai rea... dar se poate... şi cel mai 
adesea chiar aşa se şi întâmplă. 


4 


Cu toate că acum lucra acasă, David Stone nu se ostenea 
să ia corespondenţa din căsuţa de la poartă. Susţinea sus şi 
tare că Serviciul Poştal al Statelor Unite nu este decât o 
birocraţie miriapodă care şi-a pierdut relevanţa odată cu 
noul mileniu. Din când în când mai apărea câte un colet - 
cărţi necesare documentării pentru lucrarea lui ori vreun 
obiect comandat de Lucy din cataloage -, dar tot restul nu 
era nimic altceva decât maculatură. 

Când Lucy era acasă, ridica ea corespondenţa şi o sorta 
în vreme ce-şi bea cafeaua de dimineaţă. În mare parte 
erau doar prostii care luau imediat drumul coşului de gunoi. 
Insă, la începutul acelui septembrie, Lucy se afla în Boston, 
aşa că Abra - acum gospodina oficială a casei - era cea 
care umbla la căsuţa poştală atunci când venea de la 
şcoală. Mai spăla şi vasele, punea maşina de spălat rufe de 
două ori pe săptămână şi dădea cu aspiratorul dacă îşi 


33 Perioada prohibiţiei în SUA - 1919-1935 (n.tr.). 
— 225 — 


aducea aminte. Făcea toate treburile astea fără să se vaite, 
deoarece ştia că mama ei avea grijă de Momo şi că tatăl ei 
lucra la o carte importantă. David pretindea că aceasta va 
fi o lucrare ACCESIBILA, deloc ABSTRACTA. lar dacă va avea 
succes, atunci s-ar putea să renunţe la catedra de la 
facultate şi să se dedice scrisului. Măcar pentru o vreme. 

In ziua aceasta, 17 septembrie, în cutia poştală se aflau: 
un pliant de la Walmart, o carte poştală anunțând 
deschiderea unui nou cabinet stomatologic în oraş 
(GARANTĂM KILOMETRI DE ZÂMBETE!) şi două reclame 
lucioase de la nişte agenţi imobiliari locali care vindeau 
proprietăţi pe perioadă limitată în staţiunea de schi Mount 
Thunder. 

Mai era şi fiţuica locală, Ghidul Cumpărătorului din 
Anniston, cu ştiri preluate de la agenţiile de presă pe 
primele două pagini şi câteva reportaje locale (cele mai 
multe din lumea sportului) în mijloc. În rest, doar reclame, 
anunţuri şi cupoane. Dacă ar fi fost acasă, Lucy ar fi păstrat 
cupoanele şi ar fi aruncat restul Ghidului la gunoi. Şi fiica ei 
nu l-ar fi văzut niciodată. Dar astăzi, pentru că Lucy era în 
Boston, Abra l-a văzut. 

Incepu să-l răsfoiască venind spre casă, apoi îl întoarse la 
ultima pagină. Acolo erau patruzeci sau cincizeci de 
fotografii cam de mărimea unor timbre, majoritatea color, 
doar câteva în alb şi negru, cu un titlu mare deasupra: 


M-AI VĂZUT? 
Rubrică săptămânală a Ghidului Cumpărătorului din 
Anniston 


La început, Abra crezu că era vorba de vreun concurs, ca 
o vânătoare de comori. Apoi îşi dădu seama că în fotografii 
erau copii dispăruţi şi parcă simţi cum o mână rece îi 
stoarce stomacul ca pe o cârpă. Îşi cumpărase trei pachete 
de biscuiţi Oreo de la cantina şcolii, din care mâncase în 
autobuz, pe drumul spre casă. lar acum i se părea că 
biscuiţii i se pun în gât, împinşi de mâna aceea din 
stomacul ei. 


— 226 — 


Nu te uita dacă te necăjeşte, îşi spuse ea, cu vocea 
aceea severă şi didactică pe care o folosea adesea atunci 
când era supărată sau tulburată (vocea lui Momo, deşi nu 
era conştientă de asta). Aruncă-l la tomberonul din garaj 
împreună cu celelalte mizerii. Doar că nu se simţea în stare 
să nu se uite. 

lat-o pe Cynthia Abelard, DN 9 iunie 2005. După ce se 
gândi puţin, Abra înţelese că DN însemna data naşterii. 
Deci Cynthia avea acum opt ani. Dacă mai era în viaţă. 
Dispăruse încă din 2009. Cum poți să pierzi un copil de 
patru ani? se minună Abra. Trebuie că avea părinți de tot 
rahatul. Dar, fireşte, era foarte posibil ca nu părinţii să o fi 
pierdut. Poate că era vorba despre un ciudat care dădea 
târcoale prin zonă, a văzut-o, a profitat de ocazie şi a răpit- 
O. 

lată-l pe Merton Askew, DN 4 septembrie 1998. 
Dispăruse în 2010. 

Şi cam pe la jumătatea paginii era fotografia unei foarte 
frumoase fetiţe hispanice, pe nume Angel Barbera, care 
dispăruse din casa ei din Kansas City la vârsta de şapte ani 
şi de care nu se mai ştia nimic de mai bine de nouă ani. 
Abra se întrebă dacă părinţii ei chiar credeau că poza asta 
minusculă îi va ajuta să o găsească. Şi, dacă o găseau, ar 
mai fi putut ei să o recunoască? Sau ea pe e/? 

Aruncă naibii prostia asta, spuse vocea de Momo. A; 
suficiente griji şi fără să te uiţi la o droaie de copii dispă... 

Ochii i se opriră asupra unei fotografii de pe ultimul rând. 
Scoase un sunet mic, gâtuit. Poate un geamăt. La început 
nu înţelese, deşi parcă... Exact ca atunci când ştii precis 
cuvântul pe care vrei să-l foloseşti într-o compunere pentru 
la şcoală, dar îţi zburătăceşte prin minte şi nu poţi să-l 
prinzi. 

În poza aceasta era un băiat alb, cu păr scurt şi cu un 
zâmbet larg de prostălău. Parcă avea şi pistrui pe obraji. 
Sigur, poza era mult prea mică pentru a-şi putea da seama, 
dar 

(pistrui sunt, ştii foarte bine) 
cumva Abra era sigură. Da, pistrui erau, iar fraţii lui mai 


— 227 — 


mari îl luaseră la mişto pe chestia asta, iar mama lui îl 
liniştise spunându-i că-i vor dispărea cu timpul. 

— Şi i-a mai spus că pistruii sunt semn de noroc, şopti 
Abra. 

Bradley Trevor, DN 2 martie 2000. Data dispariției 12 
iulie 2011. Rasă: caucaziană. Adresă: Bankerton, lowa. 
Vârstă actuală: 13. Dedesubt - sub toate fotografiile acelor 
copii surâzători - scria: Dacă aveţi impresia că l-ati văzut pe 
Bradley Trevor, vă rugăm să contactaţi Centrul Naţional 
pentru Copii Dispăruţi Exploatați Sexual. 

Din păcate, însă, nimeni nu va contacta Centrul Naţional 
pentru Copii, pentru că nimeni nu îl va vedea pe Bradley. Şi 
nici vârsta lui actuală nu era de treisprezece ani. Bradley 
Trevor se oprise la unsprezece. Se oprise aidoma unui ceas 
defect care arată aceeaşi oră întreaga zi. Abra se pomeni 
întrebându-se dacă pistruii i se şterseseră sub pământ. 

— Băiatul care joacă baseball, şopti ea din nou. 

Erau sădite flori de-o parte şi de cealaltă a aleii care 
ducea spre casă. Abra se aplecă cu mâinile pe genunchi, 
simţindu-şi rucsacul de şcoală prea greu pe spate, şi vomită 
biscuiţii Oreo şi prânzul nedigerat peste romaniţele mamei 
ei. Când se convinse că nu avea să vomite şi a doua oară, 
intră în garaj şi azvârli la gunoi corespondenţa. Toată 
corespondenţa. 

Tati avea dreptate, nu era decât maculatură. 


5 


Uşa de la camera mică unde îşi instalase tatăl ei biroul 
era deschisă, iar Abra, oprită în bucătărie ca să bea un 
pahar cu apă cu care să spele gustul acru al biscuiţilor 
nemistuiţi, auzi zgomotul stins, dar regulat, al tastaturii 
computerului. Ăsta era un lucru bun. Atunci când încetinea, 
ori nu se mai auzea deloc, tatăl ei devenea morocănos. In 
plus, putea s-o bage mai mult în seamă. lar Abra nu voia 
asta acum. 

— Tu eşti, Abba-Doo? intonă el. 

În mod normal, l-ar fi rugat să înceteze de-a mai folosi 


— 228 — 


numele ăla de bebeluş, te rog foarte frumos, însă nu şi 
astăzi. 

— Da, eu sunt. 

— Toate bune la şcoală? 

Clic-clic-clic-ul încetase. Te rog mult, nu ieşi din birou, se 
rugă Abra. Nu veni aici ca să mă vezi şi să mă întrebi de ce 
sunt atât de palidă. 

— Da. Cum merge cartea? 

— Am avut o zi minunată, răspunse el vesel. Am scris 
despre dansurile epocii, Charleston şi Black Bottom. Di-ba- 
da-di-ba-pa- diri-dara. 

Ce-o mai fi însemnat şi chestia aja. Singurul lucru care 
conta era că se reluase c/ic-clic-clic-ul. Slavă Tie, Doamne! 

— Super, spuse ea, clătind paharul şi punându-l în 
scurgător. Mă duc sus să mă apuc de teme. 

— Brava, fata mea. Gândeşte-te la Harvard - 2018. 

— Bine, Tati. 

Şi poate că se va gândi. Se va gândi la orice care s-o 
împiedice să se gândească la Bankerton, lowa - 2011. 


6 


Dar nu reuşi. 

Pentru că... 

Pentru că...? Pentru că ce? Pentru că... ei bine... 

Pentru că eu pot face ceva. 

Conversă un timp pe messenger cu prietena ei Jessica, 
dar mai târziu Jessica plecă la mallul din North Conway ca 
să ia cina cu părinţii ei la Panda Garden. Aşa că Abra 
deschise manualul de cultură civică, având intenţia de a citi 
capitolul al patrulea - douăzeci de pagini plictisitoare 
purtând titlul „Cum funcţionează guvernul nostru”, dar 
cartea se deschise singură la capitolul al cincilea: 
„Responsabilităţile tale cetăţeneşti”. 

O, Doamne, dacă era vreun cuvânt pe care nu avea chef 
să-l vadă în după-amiaza aceasta, acela era 
responsabilități. Se duse la baie să-şi mai ia un pahar cu 
apă, pentru că încă mai avea un gust scârbos în gură, şi se 


— 229 — 


trezi că-şi analizează propriii pistrui în oglinda de deasupra 
chiuvetei. Erau trei, unul pe obrazul stâng şi doi pe nas. 
Deloc rău. Avusese noroc. Nici vreun semn din naştere nu 
avea, ca Bethany Stevens, ori un ochi leneş ca Norman 
McGinley şi nici nu era bâlbâită ca Ginny Whitlaw, şi nu 
avea un nume oribil ca bietul Pence Effersham, de care 
râdeau toţi copiii. Da, fireşte, Abra era puţin mai ciudată, 
dar Abra era drăguță, iar lumea credea că era mai degrabă 
interesantă, iar nu anormală, aşa ca Pence, cunoscut în 
grupul băieţilor (iar fetele reuşeau cumva întotdeauna să le 
afle secretele) drept Penis-Pence. 

Şi ce e mai important, eu nu am fost tăiată în bucăți de 
nişte străini nebuni cărora nu le păsa de urletele şi 
rugămințile mele. Eu nu am fost nevoită să-i văd pe 
demenții ăia cum îmi ling sângele de pe mâinile lor înainte 
să mor. Abba-Doo e o gagicuţță băftoasă. 

Poate totuşi nu chiar atât de băftoasă. Gagicuţele 
băftoase nu află lucruri care nu le privesc. 

Lăsă jos capacul closetului, se aşeză pe el, îşi acoperi 
faţa cu palmele şi începu să plângă. li părea rău că fusese 
nevoită să se gândească iar la Bradley Trevor şi la moartea 
lui îngrozitoare, însă asta nu era totul. Mai erau şi ceilalţi 
copii, mai erau şi pozele acelea, atât de multe încât 
fuseseră îngrămădite unele într-altele pe ultima pagină a 
Ghidului Cumpărătorului, ca un colectiv şcolar din iad. 
Toate zâmbetele acelea ştirbe şi toţi ochii aceia care 
apucaseră să vadă mai puţin din lumea asta decât văzuse 
ea, Abra, şi, în fond, ce văzuse ea, ce ştia ea? Nici măcar 
„Cum funcţionează guvernul nostru”. 

Ce-şi închipuiau părinţii acelor copii dispăruţi? Cum 
reuşeau să meargă mai departe cu vieţile lor? Oare la 
Cynthia sau la Merton sau la Angel se gândeau ei mai întâi 
şi mai întâi atunci când se trezeau dimineaţa şi când se 
duceau seara la culcare? Le păstrau camerele pregătite 
pentru atunci când se vor întoarce acasă, sau le dăduseră 
de pomană hainele şi jucăriile? Abra auzise că aşa făcuseră 
părinţii lui Lennie O'Meara după ce băiatul căzuse dintr-un 
copac, se lovise la cap şi murise. Lennie O'Meara, care 


— 230 — 


ajunsese până în clasa a cincea şi apoi... se oprise. Sigur, 
părinţii lui Lennie ştiau că e mort şi exista un mormânt 
unde se duceau şi-i puneau flori la căpătâi. Şi poate că asta 
făcea ca situaţia să fie diferită. Sau poate că nu. Deşi Abra 
nu credea. Pentru că altminteri îţi pui mii de întrebări, nu? 
De pildă, atunci când îţi iei micul dejun, te întrebi dacă nu 
cumva 

(Cynthia Merton Angel) 
copilul tău dispărut mănâncă şi el pe undeva, ori înalţă un 
zmeu, ori culege portocale cu un grup de emigranţi, sau 
ceva de genul ăsta. Probabil că în străfundurile minţii tale 
ştii că el sau ea a murit, pentru că aşa se întâmplă în 
majoritatea cazurilor (trebuie doar să te uiţi la programul 
de ştiri de la ora şase ca să primeşti confirmarea), dar nu 
eşti tocmai sigur. 

Nu avea ce face în privinţa nesiguranţei care-i măcina pe 
părinţii Cynthiei Abelard sau ai lui Merton Askew ori Angel 
Barbera, pentru că habar nu avea ce se întâmplase cu ei, 
dar nu la fel stăteau lucrurile şi cu Bradley Trevor. 

Aproape că-l uitase, şi, uite, ziarul ăla tâmpit... pozele 
alea tâmpite... şi toate chestiile alea pe care şi le adusese 
aminte, chestii pe care nici măcar nu ştia că le ştie, ca şi 
cum fotografiile fuseseră developate din subconştientul ei... 

Asta putea să facă. Putea să facă nişte lucruri despre 
care nu le povestise niciodată părinţilor, pentru că ştia că i- 
ar fi îngrijorat, aşa cum bănuia că s-ar fi îngrijorat şi dacă ar 
fi aflat că se pupase cu Bobby Flannagan - un pic doar, şi 
fără limbă sau vreo altă atingere la fel de greţoasă - într-o 
zi după ore. Părinţii ei nu ar fi vrut să afle una ca asta. Abra 
bănuia (şi aici nu se înşela prea mult, cu toate că nu era 
vorba de niciun fel de telepatie) că, pentru părinţii ei, ea se 
oprise la opt ani şi probabil că acolo va rămâne cel puţin 
până îi vor creşte sânii, pe care acum nici nu-i observai. 

Încă nu purtaseră DISCUȚIA cu ea. Julie Vandover zicea 
că aproape în toate cazurile mama era aceea care îţi oferea 
preţioasele informaţii despre pubertate, însă singurele 
informaţii preţioase primite de Abra se referiseră la 
obligativitatea de a scoate gunoiul afară în zilele de joi, 


— 231 — 


înainte să plece la şcoală. „Nu-ţi cerem să faci prea multe 
prin casă”, îi spusese Lucy, „dar în toamna asta este 
deosebit de important ca toţi să ne achităm de sarcinile 
noastre.” Ă 

Măcar Momo abordase tangenţial subiectul DISCUŢIEI. In 
primăvară, o luase deoparte pe Abra într-o zi şi-i zisese: 

— Ştii ce vor băieţii de la fetele de vârsta ta? 

— Cred că sex, răspunsese Abra... deşi se părea că bietul 
Pence Effersham, mereu blând ca un mieluşel, nu voia de la 
ea decât una din prăjiturile aduse de acasă, ori o fisă 
pentru automatul cu dulciuri, ori să-i povestească de câte 
ori văzuse Răzbunătorii. 

Momo o aprobase dând din cap. 

— N-ai cum să acuzi natura omenească, asta este şi n-ai 
cum s-o schimbi, dar să nu fii de acord cu ce-ţi cer ei. 
Punct. Am încheiat discuţia. Ai să te poţi răzgândi la 
nouăsprezece ani, dacă ai să vrei. Momentul fusese puţin 
cam jenant, dar cel puţin conversaţia fusese directă şi 
clară. Însă nu era nimic clar despre ce avea ea în cap. Acela 
era semnul e; de naştere, invizibil, dar foarte, foarte real. 
Părinţii nu mai vorbeau despre prostiile întâmplate pe când 
era mică. Poate unde îşi imaginau că dispăruse aproape 
complet chestia aia. Da, sigur, ştiuse că Momo e bolnavă, 
dar asta nu semăna nici pe departe cu muzica aia de pian, 
sau cu deschiderea robinetelor din baie, sau cu povestea 
aia de la ziua ei (pe care abia dacă şi-o mai amintea), când 
atârnase lingurile de tavanul bucătăriei. Pur şi simplu 
învățase să o controleze. Nu de tot. Dar mult. 

Şi chestia aia din ea se schimbase. Doar rareori mai 
vedea lucruri înainte de a se întâmpla. Şi nici nu mai muta 
obiectele de colo-colo. Pe la şase, şapte ani, dacă se 
concentra bine asupra teancului de manuale, reuşea să-l 
ridice până la tavan. Nu era nicio scofală. La fel de uşor 
cum ai tricota nişte pantalonaşi de pisoiaş, cum îi plăcea lui 
Momo să spună. Acum, şi dacă ar fi fost vorba de o singură 
carte, putea să se concentreze, şi să se concentreze, până 
simţea că-i ies creierii prin urechi, dar nu izbutea s-o 
deplaseze decât câţiva centimetri mai încolo pe birou. Asta 


— 232 — 


în zilele bune. În cele mai multe, însă, nici măcar nu reuşea 
să-i răsfoiască paginile. 

Dar erau alte lucruri pe care putea să le facă, şi chiar mai 
bine decât înainte. Putea să intre în minţile oamenilor, de 
pildă. Da, sigur, nu în ale tuturor - unii erau complet închişi, 
alţii emiteau doar licăriri intermitente -, însă majoritatea 
erau aidoma unor ferestre fără perdele. Se putea uita 
înăuntru ori de câte ori ar fi avut chef. Dar de obicei nu voia 
s-o facă, pentru că adeseori descoperea acolo lucruri triste 
sau scandaloase. Cel mai mare şoc de până acum, şi nu 
unul pozitiv, îl simţise atunci când descoperise că doamna 
Moran, iubita ei profesoară din clasa a şasea, avea o 
legătură AMOROASA cu un bărbat CASATORIT. 

În ultima vreme decuplase acea parte a minţit ei care 
vedea. Şi învățase destul de greu cum să o facă, la fel de 
greu cum îi fusese să înveţe să patineze cu spatele sau să 
scrie cu mâna stângă. Dar învățase. Nu se perfecţionase 
prea mult (cel puţin, nu încă), dar cu siguranţă că exerciţiile 
îi fuseseră de folos. Se mai uita şi acum în minţile 
oamenilor, dar mai rar şi într-o doară, gata în orice clipă să 
se retragă dacă ar fi dat peste ceva ciudat sau peste vreo 
scârboşenie. Şi nu trăgea niciodată cu ochiul în mintea 
părinţilor ei ori în mintea lui Momo. Ar fi fost urât. Probabil 
că era un gest urât şi în celelalte cazuri, dar, aşa cum îi 
spusese Momo odată: N-ai cum să acuzi natura omenească 
- şi ce era oare mai omenesc decât curiozitatea? 

Erau momente când îi putea determina pe oameni să 
facă anumite lucruri. Nu pe toţi. Nici măcar pe jumătate 
dintre ei. Însă mulţi erau foarte deschişi la sugestii. (Poate 
aceiaşi care credeau că produsele de la teleshopping îţi 
netezesc ridurile şi îţi fac părul să crească la loc.) Abra ştia 
că îşi poate dezvolta acest talent prin exerciţii repetate, la 
fel cum îţi dezvolţi muşchii, dar nu voia s-o facă. O speria. 

Mai erau şi alte lucruri, pe care nu ştia cum să le 
numească, dar cel la care se gândea acum avea un nume. 
Îi zicea „vedere la distanţă”. Şi, la fel ca alte laturi ale 
talentului ei, şi acesta apărea şi dispărea, însă reuşea să-l 
invoce dacă voia cu adevărat şi dacă avea un subiect 


— 233 — 


asupra căruia să se concentreze. 

Aş putea face asta chiar acum. 

— Pune-ţi lacăt la gură, Abba-Doo, şopti ea pe un ton 
încordat. Pune-ţi lacăt la gură, Abba-Doo-Doo. 

Deschise /ntroducere în algebră la pagina cu tema pentru 
a doua zi, marcată cu o foaie de hârtie pe care scrisese 
numele Boyd, Steve, Cam, Pete, de cel puţin douăzeci de 
ori fiecare. Impreună, ele alcătuiau „Round Here”, formaţia 
ei preferată. Atât de sexy toţi, mai cu seamă Cam. La feli 
se părea şi celei mai bune prietene a ei, Emma Deane. Of, 
ochii ăia albaştri... părul ăla blond şi ondulat... 

Poate aş putea să fac ceva. Părinții lui vor fi şi mai 
îndureraţi decât sunt acum, dar măcar vor şti. 

— Taci, Abba-Doo. Taci, Abba-Doo-Doo, nu fi proastă! 

Dacă 5x - 4 = 26, cu cât este egal x? 

— Şaizeci de catralioane! exclamă ea. Cui îi pasă? 

Ochii îi căzură pe numele drăgălaşilor din „Round Here”, 
caligrafiate cu caracterele acelea preţioase, cursive şi 
durdulii, pe care le foloseau ea şi cu Emma când voiau să 
facă pe grozavele („Scrierea pare mult mai romantică aşa”, 
decretase Emma) şi dintr-odată i se părură tâmpite şi 
infantile şi nepotrivite. L-au tăiat şi i-au lins sângele şi după 
aia i-au făcut ceva şi mai rău. Intr-o lume în care se putea 
întâmpla aşa ceva, era mai mult decât greşit să stai cu 
minţile duse la nişte băieţi care cântă. 

Abra închise manualul, cobori la parter (din biroul tatălui 
ei c/ic-clic-clic-ul computerului continuă netulburat) şi intră 
în garaj. Scoase Ghidul Cumpărătorului din lada de gunoi, îl 
luă cu ea în cameră, îl puse pe birou şi îl netezi cu palmele. 

Toate chipurile acelea... dar acum nu-i păsa decât de 
unul singur. 


7 


Inima îi bubuia tare-tare-tare. Şi înainte fusese speriată 
atunci când încercase să „vadă la distanţă” sau să citească 
gândurile oamenilor, dar niciodată ca acum. Nici măcar pe 
aproape. 


— 234 — 


Ce ai de gând să faci dacă ai să afli ce ţi-ai propus? 

La întrebarea asta avea să răspundă mai târziu, pentru 
că s-ar fi putut foarte bine să nu afle nimic. Şi o parte 
fricoasă şi laşă a minţii ei chiar spera să se întâmple aşa. 

Abra puse primele două degete ale mâinii stângi pe 
fotografia lui Bradley Trevor, pentru că mâna stângă 
„Vedea” mai bine. Ar fi vrut să pună toate cele cinci degete 
(dacă ar fi fost un obiect, l-ar fi luat în mână), dar poza era 
prea mică. Şi când degetele ei au acoperit-o, nu s-a mai 
văzut. Doar că ea putea. O vedea foarte bine. 

Ochi albaştri, ca ai lui Cam Knowles din „Round Here”. N- 
aveai cum să-ţi dai seama din fotografie, însă aveau exact 
aceeaşi nuanţă. Ştia asta. 

Dreptaci, ca şi mine. Dar şi stângaci, tot ca şi mine. Mâna 
lui stângă ştia cum va fi următoarea traiectorie a mingii, 
razantă sau cu bol... 

Abra scoase un suspin mic. Băiatul care juca baseball 
ştia. 

Băiatul care juca baseball fusese la fel ca ea. 

Da, aşa este. De asta l-au răpit. 

Închise ochii şi îl văzu. Bradley Trevor. Brad, pentru 
prieteni. Băiatul care juca baseball. Uneori îşi purta şapca 
întoarsă pe dos, pentru că aşa făceau fanii. Tatăl lui era 
fermier. Mama lui făcea plăcinte şi le vindea la restaurantul 
din localitate şi la taraba familiei. Când fratele lui a plecat 
la colegiu, Brad i-a luat toate discurile cu AC/DC. Lui şi 
celui mai bun prieten, Al, le plăcea în mod deosebit 
cântecul „Big Balls”. Obişnuiau să-l cânte, tolăniţi pe patul 
lui Brad. Şi râdeau... râdeau... 

A mers prin lanul de porumb şi acolo îl aştepta un bărbat. 
Lui Brad i s-a părut că e un om cumsecade, un om bun, 
pentru că... 

— Barry, şopti răguşit Abra. 

În spatele pleoapelor închise, globii oculari i se mişcau cu 
rapiditate încolo şi încoace, la fel cum se mişcă atunci când 
dormi şi ai un vis foarte intens. 

— Numele lui era Barry Cintezoiul. Şi te-a păcălit, Brad. 
Nu-i aşa? 


— 235 — 


Dar nu era vorba doar de Barry. Dacă n-ar fi fost decât el, 
Brad ar fi ştiut. Probabil că se asociaseră toţi Oamenii 
Luminii ca să-i transmită acelaşi gând: că era în regulă să 
se urce cu Barry Cintezoiul în camionul, sau rulota, sau 
maşina lui, pentru că Barry era un om cumsecade. Era unul 
dintre băieţii buni. Un prieten. 

Şi îl răpiseră... 

Abra se duse şi mai adânc. Nu zăbovi asupra celor văzute 
de Brad, pentru că el nu văzuse decât un covoraş cenuşiu. 
Il legaseră cu bandă adezivă şi zăcea cu faţa în jos pe 
podeaua maşinii conduse de Barry Cintezoiul. Dar nu conta. 
Acum, că reuşise să intre pe lungimea lui de undă, putea să 
vadă ea ce era în jur. Putea să vadă ea... 

Mănuşa lui. O mănuşă Wilson de baseball. Şi Barry 
Cintezoiul... 

Atunci imaginile acelea se risipiră. Poate se vor întoarce, 
sau poate nu. 

Era noapte. Simţi miros de bălegar. O fabrică. Un fel de 

(e închisă) 
fabrică. Inspre ea se îndreptau o mulţime de maşini, în şir 
indian, unele mai mici, majoritatea mari, vreo două uriaşe. 
Farurile erau stinse pentru a nu atrage atenţia. Dar pe cerul 
senin răsărise luna în al treilea pătrar, luminând locul. 
Vehiculele acelea coborâră pe un drum accidentat, acoperit 
cu gudron, trecură pe lângă un turn de apă, pe lângă o 
magazie cu acoperişul spart, şi intrară printr-o poartă 
ruginită, care era larg deschisă. Pe poartă era o placă. 
Trecuseră atât de repede, încât Abra nu reuşi să descifreze 
ce scria acolo. Ajunseră la fabrică. O fabrică dărăpănată, cu 
coşurile dărâmate şi geamurile sparte. O altă placă pe care 
reuşi s-o citească mulţumită luminii de lună: TRECEREA 
INTERZISA DIN ORDINUL SECȚIEI DE POLIŢIE A 
DISTRICTULUI CANTON. 

Acum ocoleau clădirea. Se duceau în spatele ei. Şi când 
vor ajunge acolo aveau de gând să înceapă să-l tortureze 
pe Brad, băiatul care juca baseball, şi să-l tortureze şi să-l 
tot tortureze, până îl vor ucide. Abra nu voia să vadă partea 
aceea, aşa că încercă să dea înapoi şirul evenimentelor. 


— 236 — 


Asta era puţin mai greu, cam ca atunci când încerci să 
desfaci un capac prea strâns pe un borcan cu dulceaţă. Dar 
reuşi. Când ajunse acolo unde voise, lăsă din nou imaginile 
să curgă de la sine. 

Lui Barry Cintezoiul îi plăcea mănuşa pentru că-i amintea 
de copilăria lui. De asta a încercat-o. A încercat-o şi a 
adulmecat vaselina cu care obişnuia Brad s-o ungă ca să nu 
i se întărească pielea. Şi a lovit de câteva ori cu pumnul 
în... 

Dar acum totul se derula cu rapiditate şi uită de mănuşa 
de baseball a lui Brad. 

Turn de apă. Magazie cu acoperişul spart. Poartă ruginită. 
Apoi, prima placă. Ce scria pe ea? 

Nu. Tot prea repede, chiar dacă o ajuta luna. Derulă iar 
înapoi (pe frunte îi apărură broboane de transpiraţie) şi din 
nou de la capăt. Turn de apă. Magazie cu acoperişul spart. 
Pregăteşte-te că vine. Poartă ruginită. Placa. Acum reuşi să 
citească, deşi nu era tocmai convinsă că înţelegea ce scria 
acolo. 

Abra înhăţă foaia de hârtie pe care scrisese cu înflorituri 
toate numele alea ridicole de băieţi şi o întoarse pe cealaltă 
parte. Şi foarte repede, ca să nu uite, mâzgăli pe ea tot ce- 
şi amintea că citise pe firma aceea: PRODUSE ALIMENTARE 
ECOLOGICE şi FABRICA DE ETANOL NR. 4 şi FREEMAN, 
IOWA şi ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII. 

Bun. Acum ştia unde îl omorâseră şi unde - era convinsă 
- îl îngropaseră, cu tot cu mănuşa lui de baseball. Şi? Dacă 
sună la numărul Centrului Naţional pentru Copii Dispăruţi, 
cei de la capătul firului vor auzi o voce de copil şi nu îi vor 
da atenţie... şi poate vor informa poliţia, iar ea va fi 
arestată pentru că încercase să-şi bată joc de nişte oameni 
şi aşa foarte nefericiţi. Se gândi apoi la mama ei, dar era 
exclus să apeleze la ea, pentru că era mult prea ocupată cu 
boala lui Momo şi prea tristă la gândul morţii iminente a 
acesteia. Mami avea suficiente probleme şi fără asta. 

Abra se ridică de la birou, se duse la fereastră şi se uită 
la strada ei, la prăvălia din colţ („La doi paşi”, dar copiii îi 
ziceau „La doi pişi” din cauza vagabonzilor care urinau în 


— 237 — 


spatele ei, printre pubelele cu gunoi) şi la Munţii Albi care 
perforau cerul albastru al verii. Incepuse să-şi frece buzele, 
tic nervos pe care îl avea mereu când era tulburată şi de 
care părinţii încercau s-o dezveţe, dar părinţii nu erau aici, 
aşa că la naiba cu el. La naiba cu toate. 

Tata e la parter. 

Dar nici lui nu voia să-i spună. Nu pentru că trebuia să-şi 
termine cartea, ci pentru că nu s-ar fi băgat în aşa ceva nici 
chiar dacă ar fi crezut-o. Abra n-avea nevoie să-i citească 
gândurile ca să ştie că era adevărat. 

Atunci, cui? 

Înainte de a apuca să se gândească la un răspuns, lumea 
de dincolo de fereastra ei începu să se rotească, de parcă 
ar fi fost o muscă pe un disc uriaş. Scoase un țipăt slab şi 
se apucă strâns de cadrul ferestrei, strângând perdeaua în 
pumni. | se mai întâmplase asta şi înainte, mereu fusese 
luată prin surprindere şi mereu se îngrozise pentru că avea 
senzaţia că face o criză. Nu mai era în propriul trup; acum 
nu mai „vedea la distanţă”, ci „exista la distanţă”, şi dacă 
nu se mai putea întoarce? 

Placa turnantă încetini, apoi se opri cu totul. Abra nu mai 
era în camera ei, ci într-un supermarket. Ştia că-i un 
supermarket pentru că în faţa ei era raionul cu carne. 
Deasupra lui atârna un anunţ (pe care îl putu citi lesne, 
datorită luminilor fluorescente) care promitea: LA SAM, 
DOAR CARNE FARA RIVAL! Tejgheaua raionului se apropie 
de ea pentru că placa turnantă de mai devreme o 
introdusese în cineva care mergea într-acolo. Cineva care 
mergea şi făcea cumpărături. Barry Cintezoiul? Nu, nu el, 
deşi Barry era în apropiere; prin Barry ajunsese ea acolo. 
Numai că fusese absorbită din el de cineva mult mai 
puternic. Cu coada acelui ochi interior Abra văzu şi un 
cărucior plin cu produse. Apoi mişcarea încetă şi o cuprinse 
senzaţia asta, senzaţia asta 

(de scotocire) i 
absurdă că ar fi cineva ÎNLĂUNTRUL El şi dintr-odată 
pricepu că nu mai era singură pe placa turnantă. Ea se uita 
la raionul cu carne din capătul unui supermarket şi, de la 


— 238 — 


fereastra ei, cealaltă persoană se uita la Intrarea Richland 
şi la Munţii Albi din zare. 

Panica explodă în ea; cu intensitatea unui foc peste care 
a fost azvârlită o canistră plină cu benzină. Niciun sunet nu- 
i scăpă de pe buzele atât de strâns lipite că din gură nu-i 
mai rămăsese decât o cusătură, dar mintea ei scoase un 
urlet mai puternic decât îşi imaginase vreodată că există: 

(NU! IEŞI AFARA DIN CAPUL MEU!) 


8 


Când David simţi cum se zguduie casa şi văzu cum se 
clatină lampa din tavan, primul lui gând a fost 

(Abra) 
că fiica lui avusese una din izbucnirile ei paranormale, deşi 
de ani buni nu mai avuseseră loc manifestări dintr-alea 
telechinetice şi niciodată înainte nu mai fusese vreuna de o 
asemenea intensitate. Când lucrurile se domoliră, al doilea 
gând - mult mai logic, din punctul lui de vedere - a fost că 
tocmai ce avusese parte de primul cutremur în New 
Hampshire. Ştia că se petrec cutremure uneori, dar... uau! 

Se ridică de la birou (fără să uite ca mai întâi să-şi 
salveze în calculator materialul scris) şi ieşi grăbit în hol. De 
la piciorul scării strigă spre etaj: 

— Abra! Ai simţit? 

Cu chipul palid şi puţin speriat, fiica lui ieşi din cameră: 

— Da, parcă. Cred... cred că eu... 

— A fost un cutremur! îi zise David, radiind. Primul tău 
cutremur din viaţă! Cât de tare e asta? 

— Da, spuse Abra fără să pară prea entuziasmată. Tare. 

David se uită pe geam şi zări oameni ieşiţi în pragul 
caselor şi pe peluze. Printre ei era şi bunul lui prieten, Matt 
Renfrew. 

— Mă duc până vizavi să vorbesc cu Matt, iubito. Vrei să 
vii cu mine? 

— Cred că mai bine mi-aş termina tema la mate. 

David porni spre uşă, apoi se opri să se mai uite o dată la 
ea. 


— 239 — 


— Nu eşti speriată, nu? Nu trebuie să fii. S-a terminat. 
Măcar de-ar fi aşa, îşi zise Abra. 


9 


În ziua aceea, de aprovizionare se ocupa Rose Ţilindru, 
pentru că iarăşi Taica Flick nu se simţea bine. Văzu câţiva 
membri ai Clanului în raionul lui Sam şi îi salută cu o 
mişcare scurtă a capului. Zăbovi o vreme în zona 
conservelor ca să discute cu Barry Chinezoiul, care ţinea în 
mână lista de cumpărături făcută de nevasta lui. Barry era 
îngrijorat din cauza lui Flick. 

— O să-şi revină, îi zise Rose. ÎI ştii pe Taica. 

Barry rânji: 

— Mai tare decât o buhă împăiată. 

Rose dădu din cap şi îşi împinse căruciorul mai departe: 

— Ba bine că nu. 

Se anunţa a fi doar o altă zi obişnuită la magazin. Dar, 
după ce se despărţi de Barry, confundă senzaţia care o 
cuprinsese cu ceva mai banal, probabil o scădere a 
glicemiei. Era predispusă la asemenea stări şi de aceea 
avea mereu un baton de ciocolată în poşetă. Apoi îşi dădu 
seama că cineva intrase în capul ei. Şi se uita în jur. 

Rose nu ajunsese la cârma Clanului Legitim pentru că ar 
fi fost o fire nehotărâtă. Işi opri căruciorul pe direcţia 
raionului cu carne (unde intenţionase să ajungă) şi sări de 
îndată în conducta de transmisie deschisă de persoana 
aceea indiscretă şi posibil periculoasă. Nu era vorba de 
vreun Legitim, l-ar fi recunoscut imediat, dar nu era nici 
vreun mocofan obişnuit. 

Nu, nu era deloc obişnuit. 

Supermarketul dispăru brusc şi se trezi că se uită la nişte 
munţi. Nu erau Stâncoşii, pe aceia i-ar fi identificat fără 
probleme. Munţii aceştia erau mai mici. Să fi fost Catskill? 
Adirondack? Puteau fi oricare dintre aceştia, sau alţii. Cât 
despre persoana respectivă... Rose avu senzaţia că era 
vorba de un copil. Aproape cu siguranţă o fată, una pe care 
o mai întâlnise şi în trecut. 


=S 


Trebuie să văd şi eu ce vede ea, ca să o pot găsi când o 
să vreau. Trebuie s-o fac să se uite în ogli... 

Un gând la fel de puternic ca o împuşcătură într-o 
cameră închisă 

(NU! IEŞI AFARĂ DIN CAPUL MEU!) 
îi goli brusc mintea şi o expedie în rafturile cu conserve de 
legume şi supe. Cutiile se dărâmară, rostogolindu-se în 
toate direcţiile pe pardoseala magazinului. O clipă, Rose 
avu sentimentul că le va urma şi ea, leşinând aidoma 
eroinei impresionabile dintr-un roman siropos. Apoi îşi 
reveni. Fata întrerupsese conexiunea într-o manieră destul 
de spectaculoasă. 

li curgea oare sânge din nas? Se şterse cu mâna şi îşi 
verifică vârfurile degetelor. Nu. Bine. 

Unul dintre angajaţii supermarketului veni în fuga mare 
spre ea. 

— Aţi păţit ceva, doamnă? 

— Nu, n-am nimic. Doar că m-a luat o clipă cu leşin. Mi- 
am scos o măsea ieri şi probabil că nu mi-a trecut încă 
anestezia. Mi-a trecut acum. la te uită ce mizerie am făcut 
aici! Scuze. Bine că au fost conserve şi nu sticle. 

— Nicio problemă. Absolut nicio problemă. Vreţi să vă 
conduc până afară să vă odihniţi puţin pe bancheta unuia 
dintre taxiurile din parcare? 

— Nu e nevoie, răspunse Rose. 

Şi chiar nu era, dar ea, una, terminase cumpărăturile pe 
ziua respectivă. Îşi duse căruciorul două culoare mai 
departe şi îl abandonă acolo. 


10 


Venise cu camioneta ei Toyota Tacoma (veche, dar încă 
de nădejde) din campingul de la vest de Sidewinder şi, 
odată urcată în cabină, îşi scoase mobilul din geantă şi 
apăsă tasta de apelare rapidă. La celălalt capăt telefonul 
sună o singură dată. 

— Care-i treaba, Rose-fetiţo? 

Tati Fală. 


— 241 — 


— Avem o problemă. 

Dar fireşte că era şi o şansă. Un copil cu atâta abur în 
boiler de fusese în stare să provoace o asemenea 
detunătură - nu numai s-o găsească pe Rose şi s-o dea de-a 
berbeleacul - nu era doar un „aburind”, ci era descoperirea 
secolului. Înţelegea acum ce simţise Căpitanul Ahab când 
văzuse pentru prima oară uriaşa balenă albă. 

— Spune-mi. 

Foarte serios acum. 

— Acum vreo doi ani. Puştiul din lowa. ŢIi-l mai aduci 
aminte? 

— Sigur. 

— Mai ţii minte şi că ţi-am spus că am avut un spectator? 

— Da. De pe coasta de est. Ai avut senzaţia că era o fată. 

— Da, chiar fată era. Tocmai ce m-a descoperit din nou. 
Eram la raionul lui Sam, văzându-mi liniştită de 
cumpărăturile mele, şi, uite aşa, a apărut acolo. 

— De ce, după atâta vreme? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Dar trebuie s-o prindem, 
Fală. Trebuie să fie a noastră. 

— Ştie cine eşti? Unde suntem? 

Rose avusese timp să-şi pună întrebările astea atunci 
când mergea spre camioneta din parcare. Intrusa nu o 
văzuse, măcar de atâta lucru era sigură. Fetiţa fusese 
înăuntrul ei şi se uita afară. Cât despre ce anume văzuse 
ea? Nimic important - doar un culoar de supermarket. Câte 
din acestea existau în America? Milioane. 

— Nu cred, dar nu asta-i important. 

— Atunci ce este? 

— Ţi-aduci aminte că ţi-am zis că are mult abur? Co/osa!/ 
de mult? Ei bine, acum are şi mai mult. Când am vrut să-l 
întorc împotriva ei, m-a azvârlit afară din cap ca pe un puf 
de păpădie. Niciodată n-am mai păţit ceva asemănător. ŞI 
aş fi zis că e imposibil. 

— Ce crezi, are potenţial de Legitimă, ori de hrană? 

— Nu ştiu. 

Dar ştia. Aveau mai mare nevoie de abur - aveau nevoie 
de rezerve de abur - decât de noi recruți. De altminteri, 


— 242 — 


Rose nu voia pe nimeni în Clan cu atât de multă putere. 

— In regulă. Cum putem să dăm de ea. Ai vreo idee? 

Rose se gândi la ce văzuse prin ochii fetei înainte de a fi 
expediată cu atâta neruşinare înapoi, în măcelăria lui Sam 
din supermarketul din Sidewinder. Nu văzuse prea multe, 
dar fusese acolo o prăvălioară... 

Murmură: 

— Copiii-i zic „La doi pişi”. 

— Ce spui? 

— Nimic, nu contează. Trebuie să mă gândesc. Dar o să 
punem mâna pe ea, Fală. Trebuie să punem mâna pe ea. 

Urmă o pauză. Când vorbi din nou, vocea îi sună extrem 
de circumspectă. 

— După cum vorbeşti, înţeleg că vom putea umple vreo 
douăsprezece canistre, dacă nu mai mult. Şi dacă aşa este, 
n-ai de ce să vrei s-o Transformi. 

Rose scoase un hohot preocupat de râs, strident ca un 
scheunat. 

— Dacă am dreptate, nu vom avea suficiente canistre 
pentru aburul ei. Dacă ar fi munte, fata asta ar fi Everestul. 

Bărbatul nu comentă. Rose nu avea nevoie să-l vadă ori 
să-i între în minte ca să-şi dea seama că era stupefiat. 

— Poate că nu va fi nevoie să facem nici una, nici alta. 

— Nu pricep. 

Fireşte că nu. Gândirea pe termen lung nu fusese 
niciodată specialitatea lui Fală. 

— Poate că nu va fi nevoie nici s-o Transformăm, nici s-o 
omorâm. Gândeşte-te la vaci. 

— La vaci, zici. 

— Poţi să tai una şi să mănânci fripturi şi hamburgeri 
vreo două luni. Dar, dacă o ţii în viaţă şi ai grijă de ea, 
atunci vei avea lapte din belşug vreme de şase ani. Poate 
chiar opt. . 

Tăcere. Indelungată. O lăsă să se prelungească. Când 
Fală vorbi, părea mai prudent ca niciodată. 

— N-am mai auzit de una ca asta. Îi omorâm după ce le 
luăm aburul ori altceva ce ei au şi nouă ne trebuie, sau, 
dacă ni se pare că sunt suficient de puternici ca să 


=E 


supravieţuiască, încercăm să-i Transformăm. Aşa cum am 
transformat-o pe Andi prin anii optzeci. Sigur, ştiu că Taica 
Flick m-ar contrazice, dacă ar sta cineva să-l creadă că mai 
tine minte întâmplări încă de pe vremea când Henric al VIII- 
lea îşi omora nevestele, dar nu am auzit ca Legitimii să fi 
încercat vreodată să se hrănească doar dintr-un singur 
„aburind”. In plus, dacă e atât de puternică precum spui, s- 
ar putea să ne aducă necazuri. 

Spune-mi ceva ce nu ştiu. Dacă ai fi simţit şi tu ce-am 
simţit eu, ai zice că sunt de-a dreptul nebună şi să mă 
gândesc la aşa ceva. Poate că sunt. Dar... 

Dar obosise să irosească atât de mult din timpul ei - din 
timpul întregii familii - în căutare de hrană. Obosise să 
trăiască precum ţiganii nomazi din secolul X, când ar fi 
trebuit să trăiască la fel ca regii şi reginele creaţiei. Ceea ce 
şi erau. 

— Vorbeşte cu Taica, dacă se simte mai bine. Şi cu Mary 
Grasa, că-i aproape la fel de bătrână ca Flick. Şi cu Andi 
Muşcătură-de-Şarpe. E nouă, ce-i drept, dar are ceva minte 
în cap. Şi mai vorbeşte cu oricine crezi tu că ar avea vreo 
idee care să ne fie de folos. 

— lisuse, nu ştiu, Rosie... 

— Nici eu nu ştiu. Nu încă. Tot mai sunt năucită. Nu-ţi cer 
decât să faci nişte muncă de cercetare. În fond, tu eşti 
antemergătorul nostru, tu eşti administratorul Clanului. 

— Bine... 

— A! Şi ai grijă să vorbeşti şi cu Nucu. Întreabă-l ce fel de 
medicamente pot face cuminte şi ascultător un copil 
mocofan pe perioadă îndelungată de timp. 

— Mie fata asta nu mi se prea pare că ar fi mocofan. 

— O, ba da. Este. O vacă-mocofan mare şi plină cu lapte. 

Nu tocmai adevărat. O balenă mare şi albă, asta este. 

Rose închise telefonul fără să mai aştepte să vadă dacă 
Tati Fală ar mai fi avut vreun comentariu. Ea era şefa şi, din 
punctul ei de vedere, discuţia era încheiată. 

E o balenă mare şi albă şi am nevoie de ea. 

Dar Ahab nu-şi dorise acea balenă anume pentru că 
Moby i-ar fi dat tone de slănină şi nenumărate butoaie cu 


— 244 — 


ulei; şi nici Rose nu-şi dorea fata aceasta pentru că ar fi 
putut - cu cocktailul potrivit de medicamente şi multă şi 
perseverentă consolare sufletească - să le furnizeze 
rezerve aproape infinite de abur. Dorinţa ei era de natură 
mult mai personală. S-o Transforme? S-o facă parte din 
Clanul Legitim? Niciodată. Fătuca o alungase pe Rose 
Ţilindru din capul ei de parcă ar fi fost o habotnică 
enervantă care bate din uşă în uşă, împărțind fiţuici ce 
vestesc apropierea Apocalipsei. Nimeni nu mai îndrăznise 
vreodată să-i dea papucii; cu atât mai puţin în maniera 
asta. Indiferent cât de puternică ar fi fost, trebuia să i se 
dea o lecţie. 

lar eu sunt persoana potrivită să o fac. 

Rose Ţilindru porni motorul camionetei, ieşi din parcarea 
supermarketului şi o apucă spre Campingul Bluebell, 
proprietate a Clanului. Era un loc cu adevărat superb. Şi de 
ce nu ar fi fost? Acolo se înălţase pe vremuri unul dintre 
cele mai faimoase hoteluri din lume. 

Dar, fireşte, Overlook arsese până în temelii cu mult timp 
în urmă. 


11 


Soții Renfrew, Matt şi Cassie, erau petrecăreţii cartierului 
şi, drept urmare, hotărâră pe loc să organizeze un grătar în 
onoarea cutremurului. li invitară pe toţi locuitorii de pe 
Intrarea Richland şi aproape toţi se prezentară la 
eveniment. De la prăvălia din capătul străzii, „La doi paşi”, 
Matt achiziţionă o ladă cu sucuri, câteva sticle cu vin ieftin 
şi un butoiaş cu bere. Petrecerea se dovedi un mare 
succes, iar David Stone se distră de minune. Din câte îşi 
putu da el seama, la fel de bine se distra şi Abra. Fata 
stătea împreună cu prietenele ei, Julie şi Emma, iar el 
avusese grijă să-i ducă un hamburger şi puţină salată. Lucy 
îl atenţionase să fie atent la deprinderile culinare ale fetei 
lor, pentru că aceasta ajunsese la vârsta la care fetele 
încep să-şi conştientizeze greutatea şi aspectul - vârstă la 
care anorexia şi bulimia le pot transforma în nişte schelete 


= 245 — 


ambulante. 

Ceea ce nu observase el însă, deşi Lucy ar fi văzut, dacă 
ar fi fost acolo, era că Abra nu participa activ la chicoteala 
nedomolită a prietenelor ei. Şi, după ce mâncase un bol cu 
îngheţată (un bol foarte mic), îşi întrebă tatăl dacă are voie 
să se întoarcă acasă ca să-şi termine temele. 

— Bine, sigur, du-te, zise David. Dar, mai întăi, 
mulţumeşte domnului şi doamnei Renfrew. 

Abra le-ar fi mulţumit gazdelor şi fără să i se aducă 
aminte, dar nu-şi contrazise tatăl. 

— Cu foarte multă plăcere, Abby, îi răspunse doamna 
Renfrew, cu ochi nefiresc de lucioşi din cauza celor trei 
pahare cu vin băute până în momentul acela. Nu ţi se pare 
fooaarte tare? Ar trebui să avem cutremure mai des. Deşi, 
când am stat de vorbă cu Vicky Fenton - o ştii, soţia 
domnului Fenton de pe strada Pound? E doar la câteva case 
distanţă de noi şi mi-a zis că acolo nu s-a simţit nimic. Nu 
că-i naşpa? 

— Ba da, foarte naşpa, fu de acord Abra, spunându-şi în 
sinea ei că doamna Renfrew habar n-avea ce era naşpa şi 
ce nu. 


12 


Îşi terminase temele şi era la parter, uitându-se la 
televizor cu tatăl ei, când sună Mami. Abra vorbi o vreme 
cu ea, apoi îi dădu receptorul lui David. Lucy spuse ceva, iar 
Abra ştiu ce era, chiar înainte de a-şi observa tatăl cum o 
priveşte pe furiş. 

— Da, e bine, doar puţin obosită de la teme. Le dau atât 
de mult de lucru pentru acasă, nu ca pe vremea noastră. Ţi- 
a zis că a fost un cutremur mic? 

— Mă duc la mine în cameră, Tati, spuse Abra. 

Tatăl îi făcu un semn neatent cu mâna. 

Se aşeză la birou, deschise computerul, apoi îl închise la 
loc. N-avea niciun chef să se joace Fruit Ninja şi cu 
siguranţă n-avea chef să vorbească pe mess cu nimeni. 
Trebuia să se gândească la ce va face, pentru că trebuia să 


— 246 — 


facă ceva. 

Îşi puse manualele în ghiozdan, apoi ridică privirea şi o 
văzu pe femeia de la supermarket cum se zgâieşte la ea 
prin fereastră. Ceea ce, evident, nu era cu putinţă, pentru 
că respectiva fereastră se afla la etajul al doilea. Dar, uite-o 
chiar acolo. Tenul imaculat, de albul cel mai pur, pomeţii 
înalţi, ochii întunecaţi, distanţaţi şi puţin ridicaţi la colţuri. 
Abrei i se păru cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse 
vreodată. Dar, în acelaşi timp, îşi dădu seama, fără putinţă 
de tăgadă, că femeia aceea era nebună. Cascade de păr 
negru îi încadrau chipul desăvârşit, dar arogant, coborând 
apoi pe umeri. lar deasupra acelei bogății de păr, neclintit, 
în ciuda unghiului absurd în care era aşezat, stătea ţanţoş 
un joben din catifea roasă. 

Nu-i acolo, şi nu-i nici în capul meu. Nu-mi dau seama 
cum de pot s-o văd, dar o văd şi nu cred că ea şti... 

Şi atunci nebuna de la fereastra întunecată de înserare 
rânji larg, iar atunci când deschise buzele Abra observă că 
nu avea decât un singur dinte în partea de sus, un colţ 
grotesc şi decolorat. Şi atunci pricepu că acela fusese 
ultimul lucru pe care îl văzuse Bradley Trevor şi începu să 
urle... şi urlă cât de tare era în stare... dar numai în sinea 
ei, pentru că ţipătul i se oprise în gât şi îi îngheţaseră 
coardele vocale. 

Abra închise ochii. Când îi deschise la loc, femeia cu faţa 
albă şi rânjetul monstruos dispăruse. 

N-a fost aici. Dar a aflat de mine şi poate veni oricâna. 

În momentul acela realiză ceea ce ar fi trebuit să 
înţeleagă încă de când văzuse fabrica părăsită. Şi nu exista 
decât o singură persoană pe care o putea chema, O singură 
persoană în stare să o ajute. Inchise din nou ochii, de data 
aceasta nu pentru a se feri de o vedenie înspăimântătoare 
care se holba la ea prin fereastră, ci ca să ceară ajutor. 

(TONY, AM NEVOIE DE TATAL TAU! TE ROG, TONY, TE 
ROG!) 

Fără să deschidă ochii - simțind acum căldura lacrimilor 
pe gene şi obraji - şopti: 

— Ajută-mă, Tony. Mi-e foarte frică. 


— 247 — 


VIII 


TEORIA RELATIVITĂŢII - 
IN VERSIUNEA ABREI 


1 


Ultima cursă din fiecare zi a trenulețului Helen Rivington 
se numea Drumul Amurgului şi, în serile când nu era de 
serviciu la azil, Dan primea voie să-l conducă. Ba chiar cu 
multă bucurie îl lăsa Billy Freeman în locul lui, pentru că el 
făcuse cursa asta deja de douăzeci şi cinci de mii de ori de 
când se afla în slujba municipalităţii. 

— Nu te plictiseşti niciodată, nu? îl întrebase odată pe 
Dan. 

— Pune-o pe seama unei copilării cu lipsuri. 

Deşi nu fusese aşa. Nu chiar. Dar el şi cu mama lui 
schimbaseră multe locuinţe după ce se isprăviseră banii 
primiţi ca despăgubire. Wendy îşi luase tot soiul de slujbe, 
dar, din cauză că nu absolvise facultatea, majoritatea erau 
plătite cu salariul minim. Sigur, aveau un acoperiş deasupra 
capului şi mâncare pe masă, dar nu mai rămâneau prea 
mulţi bani şi pentru distracţii. 

Odată - pe când locuiau în Bradenton, în apropiere de 
Tampa, iar el era deja la liceu - o întrebase de ce nu iese 
niciodată cu alţi bărbaţi. Era deja suficient de mare ca să-şi 
dea seama că mama lui rămăsese o femeie foarte 
atrăgătoare. Atunci, Wendy Torrance îi aruncase un zâmbet 
chinuit şi îi zisese: „Mi-a ajuns un bărbat, Danny. În plus, 
acum te am pe tine.” 

— A ştiut că bei? îl întrebase Casey K. în timpul uneia din 
întâlnirile lor de la cafeneaua Sunspot. Ai început foarte 
devreme, nu? 

Dan se gândise destul de mult înainte de a-i răspunde: 

— Probabil că ştia mai mult decât îmi dădeam eu seama 
la vremea respectivă, dar nu am vorbit niciodată despre 


— 248 — 


asta. Cred că-i era teamă să deschidă discuţia. În plus, nici 
nu am avut probleme cu legea - mă rog, nu am avut atunci 
- şi am absolvit liceul cum laude. 

Îi zâmbise crunt lui Casey peste ceaşca de cafea. 

— Şi, fireşte, n-am lovit-o niciodată. Probabil că asta a 
contat cel mai mult. 

Nu primise trenuleţul de jucărie la care jinduise în trecut, 
însă principiul după care îşi călăuzeau vieţile cei din 
Alcoolicii Anonimi spunea: „nu mai bea şi totul va fi mai 
bine”. Şi aşa era. Uite că acum avea cel mai mare trenuleţ 
uu-uu pe care şi-l putea dori un băieţel, iar Billy avea 
dreptate: nu reuşea să se plictisească de el. Poate după 
vreo zece, douăzeci de ani, însă Dan bănuia că şi atunci se 
va oferi să facă ultima cursă a zilei, doar pentru bucuria de 
a conduce Riv-ul în lumina amurgului, până la Spărtura din 
Nori şi înapoi. Priveliştea era de mare efect şi, atunci când 
râul Saco era liniştit (adică atunci când se domoleau 
convulsiile primăverii), vedeai toate culorile de câte două 
ori: o dată sus şi a doua oară în ape. La capătul traseului 
trenuleţului domnea liniştea absolută, ca şi cum Dumnezeu 
Însuşi Şi-ar fi ţinut respiraţia. 

Cele mai plăcute erau cursele dintre Ziua Muncii şi Ziua 
lui Columb“, după care Riv se închidea pentru perioada 
iernii. Turiştii dispăruseră, iar puţinii călători erau localnici 
pe care Dan ajunsese să-i cunoască după nume. lar în serile 
din timpul săptămânii - cum era şi aceasta - dacă erau 
zece călători cu bilet. Chestie care îi convenea de minune. 

Se întunecase de-a binelea când Dan aduse trenul pe 
platforma lui din Gara Liliput. Se sprijini de latura primului 
vagon de pasageri, cu şapca (deasupra cozorocului erau 
brodate cu roşu cuvintele MECANICUL DAN) dată spre 
ceafă, urându-le o noapte cât mai bună celor câţiva 
pasageri. Billy şedea pe o băncuţă. Jarul ţigării îi lumina 
intermitent chipul. Se apropia de şaptezeci de ani, dar arăta 
bine, îşi revenise complet după operaţia suferită cu doi ani 
în urmă şi zicea că n-are de gând să iasă prea curând la 
pensie. 


34 12 octombrie (n.tr.). 
— 249 — 


— Şi ce să fac? întrebase el singura dată când Dan 
deschisese discuţia. Să mă retrag la ferma aia a morţii la 
care lucrezi tu? Să mă tem când motanul tău o să vină în 
vizită? Mersi frumos, da' nu-i de mine. 

Când ultimii doi, trei călători părăsiră agale gara, probabil 
cu gândul la cină, Billy îşi stinse ţigara şi se apropie de el. 

— II duc eu în depou. Dacă nu cumva vrei s-o faci tu. 

— Nu, du-l tu. Ai frecat destul menta. Când ai de gând să 
te laşi de fumat, Billy? Ştii că doctorul ţi-a zis că ţigările au 
contribuit şi ele la problema pe care ai avut-o cu burta. 

— Le-am redus aproape la zero, răspunse Billy, cu 
căutătura furişă a celui care minte. 

Dan ar fi putut să afle foarte simplu cu cât anume îşi 
redusese prietenul lui ţigările - probabil că nici n-ar fi avut 
nevoie să îl atingă -, dar nu o făcu. Într-una din zilele verii 
de-abia trecute, văzuse un puşti îmbrăcat cu un tricou pe 
care era desenat un semn rutier octogonal. Insă în mijlocul 
lui, în loc de STOP, scria TMI. Când Danny îl întrebase ce 
vrea să zică inscripţia de pe tricoul lui, puştiul îi aruncase 
un zâmbet plin de compătimire, rezervat, probabil, numai 
domnilor anacronici, săriţi de patruzeci de ani. „Prea multe 
informaţii”, îi răspunsese puştiul. Dan îi mulţumise şi se 
îndepărtase gândind: Povestea vietii mele, tinere. 

Toată lumea are secrete. Aflase asta încă din copilărie. 
Dar oamenii buni meritau să şi le păstreze. lar Billy 
Freeman era bunătatea în persoană. 

— Vrei să mergem la o cafea, Danno? Ai timp? Îl duc pe 
ticălosul ăsta la culcare în mai puţin de zece minute. 

Dan mângâie drăgăstos latura locomotivei. 

— Sigur. Dar ai grijă cum vorbeşti. Nu-i un ticălos, e un... 

Şi atunci îi explodă capul. 


2 


Când îşi reveni, era culcat pe băncuţa pe care stătuse 
prietenul lui la fumat. Billy şedea lângă el, cu o expresie 


3 TMI - acronim pentru Too Much Information - „Prea multe informaţii” 
(n.tr.). 


— 250 — 


îngrijorată pe chip. La naiba, ce-i aia „îngrijorată”? Speriat 
ca dracu' - aşa arăta bietul om. Într-o mână ţinea telefonul, 
pregătindu-se să sune la Urgenţe. 

— Pune-l în buzunar, croncăni zgrunţuros Dan. 

Îşi drese glasul şi încercă din nou: 

— N-am nimic. 

— Sigur? lisuse Hristoase, am crezut că ai făcut o 
comoţie cerebrală. Pe bune că aşa mi s-a părut. 

Cam aşa m-am şi simțit. 

Pentru prima oară după mulţi ani, Dan se gândi la Dick 
Hallorann, maestrul bucătar de pe vremuri al Hotelului 
Overlook. Dick îşi dăduse imediat seama că băiatul lui Jack 
Torrance are acelaşi talent ca şi el. Acum Dan se întrebă 
dacă Dick mai trăia. Aproape sigur că nu; se apropia de 
şaizeci de ani atunci când se cunoscuseră. 

— Cine-i Tony? îl întrebă Billy. 

— Ce? 

— Ziceai „Te rog, Tony, te rog”. Cine-i Tony? 

— Un tip pe care l-am cunoscut pe vremea când îmi 
beam minţile. 

Ca minciună, nu era cine ştie ce, dar fusese primul lucru 
care-i venise în mintea încă zdruncinată. 

— Un prieten bun. 

Billy mai contemplă câteva secunde ecranul luminos al 
telefonului, apoi îl închise încet şi îl puse în buzunar. 

— Ştii că nu cred nicio clipă ce-ai spus. Eu zic că ai avut 
una din străfulgerările tale. Ca în ziua când ai aflat de... 

Nu continuă, ci se lovi uşor pe burtă. 

— Păi... 

— Nu mai zice nimica. Câtă vreme ţi-e bine, vreau să 
spun. Şi câtă vreme nu e vreo veste proastă în ce mă 
priveşte. Pentru c-aş vrea să ştiu ce e. Nu cred că toţi 
oamenii gândesc aşa, dar uite că eu da. 

— N-a fost nimic despre tine. 

Dan se ridică de pe bancă, bucurându-se nespus să-şi 
dea seama că îl mai ţineau picioarele. 

— Dar aş dori să lăsăm pe altă dată cafeaua aia, dacă nu 
te superi. 


— 251 — 


— Nici vorbă. Trebuie să te duci acasă şi să te întinzi. Tot 
mai eşti palid. Indiferent ce-a fost, te-a pălit rău tare. 

Billy se întrerupse şi aruncă o privire spre trenuleţul Riv. 

— Bine că nu s-a întâmplat când conduceai drăcia aia cu 
şaizeci pe oră. 

— Hai, nu mai spune! 


3 


Traversă Cranmore Avenue spre trotuarul cu Azilul 
Rivington, intenţionând să respecte sfatul lui Billy - să se 
ducă direct acasă şi să se culce. Dar, în loc să intre pe 
poarta care dădea pe vechea alee victoriană mărginită de 
flori, hotărî să se mai plimbe puţin. Işi recăpătase suflul, se 
recăpătase pe el însuși, iar văzduhul nopţii era îmbietor. 
Mai mult încă, simţea nevoia să se gândească - foarte bine 
să se gândească - la ceea ce tocmai se întâmplase. 

Indiferent ce-a fost, te-a pălit rău tare. 

Şi vorbele astea îl duseră iar cu gândul la Dick Hallorann 
şi la toate lucrurile pe care nu i le mărturisise niciodată lui 
Casey Kingsley. Şi pe care nu i le va mărturisi vreodată. 
Răul pe care i-l făcuse lui Deenie şi fiului ei, probabil, pur şi 
simplu stând cu mâinile în sân, prinsese rădăcini în sufletul 
lui, aidoma unei măsele de minte care nu se dădea scoasă. 
Dar, la vârsta de cinci ani, Danny Torrance fusese cel căruia 
i se făcuse rău, împreună cu mama lui, fireşte, iar tatăl lui 
nu fusese singurul vinovat. lar Dick făcuse ceva în privinţa 
aceea. Căci, dacă şi el s-ar fi spălat pe mâini, atunci Dan şi 
mama lui şi-ar fi găsit moartea în Overlook. Încă îl mai 
dureau amintirile astea vechi, purtând vii, ca şi atunci, 
culorile fundamentale ale spaimei şi groazei, aşa cum 
numai un copil le poate percepe. Şi-ar fi dorit să nu mai fie 
nevoit vreodată în viaţă să se mai gândească la ele, însă 
acum era obligat s-o facă. Pentru că... ei bine... 

Pentru că e o zicală: ce semeni aia culegi. Poate că-i 
vorba de noroc, sau poate că aşa e soarta mea, dar oricum 
ar fi, trebuie să culeg ce am semănat. Ce a zis Dick în ziua 
aia când mi-a dat caseta de valori? Profesorul apare doar 


— 252 — 


atunci când elevul e pregătit. Acum, nu că aş fi eu pregătit 
să fiu profesorul cuiva. Singura teorie pe care aş putea s-o 
demonstrez e că, dacă nu bei, n-ai cum să te îmbeți. 

Ajunsese în capătul străzii; acum făcu stânga împrejur şi 
porni înapoi. Era singur pe tot trotuarul. Straniu cât de iute 
se golea oraşul la sfârşitul verii, la fel cum se golise şi 
Hotelul Overlook. Şi membrii familiei Torrance rămăseseră 
singuri. 

Nu. Nu complet singuri. Mai erau şi stafiile. £/e nu plecau 
niciodată. 


4 


Hallorann îi zisese lui Danny că se duce la Denver, de 
unde va lua avionul spre Florida. Şi îl întrebase dacă voia 
să-l ajute să-şi care bagajele până în parcarea hotelului şi 
Danny dusese unul dintre ele până la maşina închiriată a 
bucătarului. Era doar un sac cu fermoar, dar copilul fusese 
nevoit să-l ia în braţe ca să îl poată transporta până acolo. 
După ce Hallorann pusese valizele în portbagaj şi se urcară 
amândoi în maşină, bucătarul cel negru al Hotelului 
Overlook dăduse un nume lucrului aceluia din capul lui 
Danny Torrance, lucru pe care părinţii lui îl credeau doar pe 
jumătate. 

Ai un har. Eu unul l-am numit întotdeauna strălucire. Aşa 
îi spunea şi bunica mea. Nu te simti puțin cam singur când 
te gândeşti că nu mai e nimeni ca tine? 

Da, se simţise singur, şi da, îşi imaginase că nu mai era 
nimeni ca el. Hallorann îl scăpase de ideea aceea eronată. 
De atunci încoace Dan întâlnise mulţi oameni care aveau, 
aşa cum spunea bucătarul cel negru, „niţică strălucire în 
ei”. Billy, de exemplu. 

Dar nimeni ca fata care tocmai ce-i urlase în cap. Cât pe 
ce să-l facă bucăţi. 

Oare şi e/ fusese atât de puternic? Parcă da, sau pe 
aproape. În ziua când se închisese Hotelul Overlook, 
Hallorann îi ceruse acelui băieţel tulburat să... cum 
spusese? 


— 253 — 


Să-i transmită un gând cu toată forţa pe care o avea. 

Dan ajunsese în faţa Căminului Rivington şi se oprise la 
poartă. Începuseră să cadă primele frunze ale toamnei, iar 
adierea mătăsoasă a serii le învolbura pe lângă picioarele 
lui. 

Şi atunci când l-am întrebat la ce să mă gândesc, el mi-a 
zis că la orice. „Dar gândeşte tare”. Şi m-am gândit, însă în 
ultima clipă am încercat să reduc forța gândului. Cred că 
altminteri l-aş fi omorât. A tresărit puternic - ba nu, mai 
mult, s-a zdruncinat de parcă nu mai avea oase în el - şi și- 
a muşcat rău buza. Mi-aduc aminte că i-a curs sânge. Mi-a 
spus că sunt ca un pistol. Şi după aia m-a întrebat despre 
Tony. Prietenul meu invizibil. Aşa că i-am spus. 

Şi acum Tony se întorsese, dar nu ca prieten al lui Dan. 
Acum era prietenul unei fetiţe pe care o chema Abra. Şi ea 
intrase într-un necaz, aşa cum i se întâmplase şi lui Dan 
atunci, de mult. Insă ar fi atras atenţia şi ar fi stârnit 
suspiciuni dacă el, bărbat în toată firea, ar fi început să 
caute o fetiţă. Şi, în plus, avea o viaţă bună aici, în Frazier, 
o viaţă care i se cuvenea pe drept după toţi anii irosiţi. 

Însă... 

Insă atunci când e/ avusese nevoie de Dick - la Overlook 
şi, mai târziu, în Florida, atunci când se întorsese doamna 
Massey -, Dick venise de îndată. În limbajul Alcoolicilor 
Anonimi chestia asta se numeşte „misiunea celui de-al 
Doisprezecelea Pas”. Pentru că profesorul apare doar 
atunci când elevul este pregătit. 

De mai multe ori fusese împreună cu Casey Kingsley şi 
cu alţi tipi din cadrul Programului AA să-şi îndeplinească 
misiunea presupusă de Al Doisprezecelea Pas, ajutând 
oameni care se înecau în droguri sau alcool. Uneori erau 
chemaţi de prietenii sau de şefii celor cu probleme; cel mai 
adesea însă de rudele care epuizaseră toate soluţiile şi 
ajunseseră la capătul puterilor. E drept că, de-a lungul 
anilor, avuseseră şi câteva succese, dar în majoritatea 
cazurilor, vizitele lor se încheiau cu uşi trântite în nas, iar 
Casey şi prietenii lui erau poftiţi fără menajamente să-şi 
vâre undeva toate tâmpeniile alea fariseice. Ba chiar unul 


— 254 — 


dintre subiecţii cu pricina, un veteran al splendidei aventuri 
din Irak concepută de George Bush, cu minţile năclăite de 
metamfetamină, fluturase un pistol sub nasurile lor. Și 
atunci, pe când se întorceau de la magherniţa din Chocorua 
unde locuia veteranul împreună cu biata lui nevastă 
înfricoşată, Dan spusese: 

— Asta chiar că a fost o pierdere de vreme. 

— Aşa ar fi fost, dacă am fi făcut-o pentru ei, răspunsese 
Casey. Am făcut-o pentru noi. Îţi place viaţa pe care o duci, 
Danny-băieţelule? 

Nu era prima oară când îi punea această întrebare şi nu 
avea să fie nici ultima. 

— Da. 

Nici urmă de ezitare. Nu era el preşedintele General 
Motors şi nici nu juca în scene de amor la pielea goală cu 
Kate Winslet, dar, din punctul lui de vedere, Dan avea tot 
ce-şi putea dori. 

— Crezi că tu ţi-ai câştigat-o? 

— Nu, răspunse Dan. Nu chiar. N-ai cum să câştigi aşa 
ceva. 

— Şi atunci ce crezi tu că te-a adus într-un loc unde îţi 
face plăcere să te trezeşti dimineaţa? Norocul sau pronia 
cerească? 

Avusese sentimentul că îndrumătorul lui şi-ar fi dorit ca 
răspunsul să fie „pronia”, dar în timpul anilor de abstinenţă 
se deprinsese cu obiceiul - adesea incomod - al sincerităţii. 

— Habar n-am. 

— Nu-i nimic, pentru că nu-i nicio diferenţă atunci când 
eşti pus cu spatele la zid. 


5 


— Abra, Abra, Abra, murmură el mergând spre intrarea în 
Cămin. In ce te-ai băgat, măi, fetiţo? Şi în ce vrei să mă 
bagi pe mine! 

Işi spunea că va fi nevoie să-şi folosească strălucirea ca 
să încerce să intre în legătură cu ea, deşi metoda asta nu 
era întotdeauna sigură, însă atunci când intră în camera lui 


— 255 — 


din turnul clădirii, înţelese că nu era cazul. Pe tablă era 
frumos scris: 


cadabraQnhmlx.com 


Privi perplex literele acelea, apoi pricepu despre ce era 
vorba şi izbucni în râs: 

— Bună treabă, puştoaico, tare bună. 

Îşi deschise laptopul. Câteva secunde mai târziu se uita 
la un formular gol de e-mail. Tastă adresa, apoi rămase cu 
ochii la pâlpâirea cursorului. Oare câţi ani avea? Din câte îşi 
putea da el seama, luând în calcul puţinele mesaje 
anterioare, pe undeva între  înţeleaptă vârstă de 
doisprezece ani şi uşor naivii şaisprezece. Poate mai 
aproape de prima. Şi uite-te la el, bărbat în toată firea, cu 
peri cărunţi în barbă. Uite-te la el, cum e gata să discute cu 
ea pe mail. Prădătorul de lângă noi*, ce părere aveţi de 
chestia asta? 

Poate nu s-a întâmplat nimic. În fond, e doar un copil. 

Da, dar un copil al naibii de speriat. In plus, voia să afle 
mai multe despre ea. De mai multă vreme îl mâncau 
curiozităţile astea. Cam la fel cum şi Hallorann fusese 
curios în privinţa lui. 

Aş cam avea nevoie de nițică pronie cerească acum. Si 
de o căruță de noroc. 

În caseta pentru SUBIECT a formularului de e-mail, Dan 
scrise: Bună, Abra. Cobori apoi cursorul, trase aer adânc în 
piept, şi tastă cuvintele: Spune-mi ce s-a întâmplat. 


6 


În după-amiaza însorită a următoarei zile de duminică, 
Dan stătea pe una din băncile de lângă clădirea îmbrăcată 
în iederă a Bibliotecii Publice din Anniston. Deschisese 
exemplarul ziarului Union Leader pe care îl avea la el, dar 
habar nu avea ce însemnau cuvintele tipărite pe paginile 


3 În orig. To Catch a Predator - aluzie la un serial reality al postului de 
televiziune american NBC (nitr.). 


— 256 — 


acelea. Era mult prea emoţionat. 

Fix la ora două, o fată în blugi cobori de pe bicicletă, pe 
care şi-o puse în rastelul de la marginea peluzei. Îi zâmbi 
larg şi îi făcu un semn vesel cu mâna. 

Deci aşa. Ea era Abra. Ca în Cadabra. 

Fetiţa era înaltă pentru vârsta ei; picioarele lungi fiind 
răspunzătoare pentru asta. Părul blond, bogat şi ondulat, 
era strâns la spate într-o coadă de cal ce părea gata să se 
desfacă la orice mişcare. Ziua era niţeluş cam răcoroasă şi 
ea era îmbrăcată cu o jachetă pe al cărei spate scria 
ANNISTON CYCLONES. Luă cele câteva cărţi legate la 
spatele bicicletei şi veni în fugă spre el, cu acelaşi zâmbet 
voios pe buze. Drăguţă, dar nu frumoasă. Doar ochii - ochii 
aceia albaştri şi mari - ochii erau frumoşi. 

— Unchiu' Dan! Ce bine-mi pare că te văd! 

ŞI-I luă prin surprindere ţocăindu-l viguros pe obraz. 
Scena asta nu făcea parte din scenariu. Era pur şi simplu 
înspăimântătoare convingerea ei că avea de-a face cu un 
om bun, iar nu cu vreun pervers sadic. 

— Şi eu mă bucur, Abra. Stai aici, pe bancă, lângă mine. 

O avertizase că vor trebui să dea dovadă de maximă 
prudenţă, iar Abra - copilă a epocii ei - pricepuse de îndată. 
Conveniseră ca întâlnirea să aibă loc undeva în văzul lumii, 
şi puţine locuri din Anniston erau mai potrivite pentru asta 
decât peluza din faţa bibliotecii, chiar în apropiere de 
micuțul centru comercial al oraşului. 

Acum se uita la el cu interes nedisimulat, poate şi cu un 
strop de aviditate. lar Dan simţea cum ceva, ca nişte 
degete micuţe, îi pipăie uşurel interiorul capului. 

(Unde-i Tony?) 

Dan îşi duse un deget la tâmplă. 

Surâsul desăvârşi frumuseţea Abrei, transformând-o într- 
o fată care avea să frângă inimi peste vreo patru sau cinci 
ani. 

(BUNĂ, TONY!) 

Suficient de tare cât să-l facă să tresară şi iar îşi aduse 
aminte de reculul suferit de Dick Hallorann atunci, de mult, 
în maşina lui închiriată, în parcarea Hotelului Overlook. Îşi 


— 257 — 


aduse aminte cum ochii acestuia se goliseră pentru o clipă 
de orice expresie. 

(trebuie să vorbim tare) 

(ok, bine) 

— Eu sunt vărul tatălui tău, da? Nu chiar unchi, dar tu 
aşa îmi spui. 

— Da, da, eşti Unchiul Dan. N-o să păţim nimic atâta 
vreme cât nu apare cea mai bună prietenă a mamei mele. 
O cheamă Gretchen Silverlake. Cred că ne cunoaşte tot 
arborele genealogic - tufişul, mai bine zis. 

Splendid, gândi Dan. Prietena cea băgăcioasă. 

— Nu-ţi face griji, spuse Abra. Băiatul ei e în echipa de 
fotbal şi ea nu pierde niciun meci de-al Cyclonilor. Aproape 
toată lumea se duce la meciul ăla, aşa că nu-ţi mai face 
griji că ar putea crede cineva că tu eşti... 

Îşi încheie fraza cu o imagine mentală - o caricatură, mai 
degrabă. Apăru într-o fracțiune de secundă, neprelucrată, 
dar teribil de limpede. O fetiţă ameninţată pe o alee 
întunecată de un individ mătăhălos, îmbrăcat într-un trenci. 
Picioarele fetiţei tremurau puternic şi, chiar înainte ca 
imaginea să se şteargă, deasupra capului ei apăru un balon 
în care scria: /ete monstru”! 

— Nu-i de râs, să ştii. 

Îşi făcu propriul desen şi i-l trimise. Dan Torrance, în 
zeghe, dus spre celulă de doi poliţişti. Niciodată nu mai 
încercase să deseneze cu mintea, iar caricatura lui nu era la 
fel de reuşită ca a ei, dar era nespus de încântat să-şi dea 
seama că putea s-o facă. Apoi, aproape înainte să înţeleagă 
ce se petrece, Abra îi puse stăpânire pe desen. In el, Dan 
scoase un pistol de la brâu, îl îndreptă spre unul dintre 
poliţişti şi trase. Din ţeavă ieşi o batistă pe care scria POC! 

Cu falca picată, Dan se holbă la fetiţă. 

Abra îşi duse pumnii strânşi la gură şi chicoti. 

— Scuze. N-am putut să mă abţin. Am putea s-o ţinem 
aşa toată ziua, nu? Şi ce distracţie ar mai fi! 

Ar mai fi fost şi o mare uşurare după părerea lui Dan. 
Fata asta petrecuse toată viaţa cu o minge minunată în 
braţe, dar fără vreun tovarăş cu care să se joace. Şi, 


— 258 — 


bineînţeles, la fel stăteau lucrurile şi în cazul lui. Pentru 
prima oară din copilărie - de la Hallorann - putea să şi 
transmită, dar să şi recepţioneze. 

— Aşa este, dar nu-i acum momentul. Trebuie să-mi mai 
spui o dată totul de la capăt. In e-mail mi-ai dat doar câteva 
indicii. 

— De unde să încep? 

— Cu numele tău de familie, de pildă. De vreme ce sunt 
unchiul tău onorific, mi se pare că ar fi bine să-l ştiu. 

Vorbele lui o făcură să izbucnească în râs. Dan încercă să 
rămână serios, dar nu fu în stare. Dumnezeu să-l aibă în 
paza Lui, deja era topit după ea. 

— Mă numesc Abra Rafaella Stone, spuse fetiţa şi brusc 
zâmbetul îi dispăru de pe buze. Sper doar ca doamna aia cu 
joben să nu-l afle niciodată. 


7 


Au rămas pe banca din faţa bibliotecii vreme de trei 
sferturi de oră. Soarele blând al începutului de toamnă le 
mângâia obrajii. Şi, pentru prima dată în viaţă, Abra se 
simţi împăcată - încântată, chiar - cu talentul care o 
nedumerise mereu şi o înspăimântase adesea. Datorită 
acestui bărbat, acum ştia şi cum să-l numească: strălucirea. 
Era un nume bun, un nume încurajator, cu atât mai mult cu 
cât ea îl considerase întotdeauna un har al întunericului. 

Şi aveau o mulţime de lucruri de vorbit - tomuri de 
însemnări pe care să le compare - şi de-abia începuseră 
când de ei se apropie ca să-i salute o cucoană corpolentă, 
cam la cincizeci şi ceva de ani, îmbrăcată cu o fustă de 
tweed. Se uită la Dan plină de curiozitate, dar nu o 
curiozitate ostilă. 

— Bună ziua, doamnă Gerard. Acesta este unchiul meu, 
Dan. Unchiule, doamna Gerard mi-a fost profesoară anul 
trecut la Lingvistică Generală. 

— Mă bucur să vă cunosc, doamnă. Dan Torrance e 
numele meu. 

Doamna Gerard îi strânse mâna întinsă - o singură dată, 


— 259 — 


într-o manieră ce-i trăda spiritul pragmatic. Abra îl simţi pe 
Dan - pe Unchiul Dan - relaxându-se. Bun aşa. 

— Locuiţi prin zonă, domnule Torrance? 

— Puțin mai încolo, în Frazier. Lucrez la căminul de 
bătrâni de acolo. Poate aţi auzit de el. Căminul Helen 
Rivington? 

— O, da. Minunată muncă faceţi, domnule. Abra, ai 
apucat să citeşti Cârpaciul? Romanul lui Bernard Malamud 
pe care vi l-am recomandat? 

Abra se posomori. 

— L-am primit în format electronic de ziua mea, dar nu 
m-am apucat încă de el. Mi se pare greu. 

— Eşti pregătită pentru cărţi grele, o contrazise doamna 
Gerard. Mai mult decât pregătită. Vei ajunge la liceu înainte 
să-ţi dai seama, apoi la facultate. Îţi sugerez să începi chiar 
de astăzi. Mi-a făcut plăcere, domnule Torrance. Aveţi o 
nepoată extrem de inteligentă. Dar ascultă la mine ce-ţi 
spun, Abra: inteligenţa presupune şi responsabilitate. 

O atinse uşor la tâmplă, ca pentru a da mai mare efect 
spuselor ei, apoi urcă treptele şi intră în bibliotecă. 

Abra se întoarse spre Dan. 

— N-a fost prea rău, nu? 

— Deocamdată nu, recunoscu Dan. Dar, dacă se apucă 
să vorbească cu părinţii tăi... 

— N-o să vorbească. Mama are grijă de Momo în Boston. 
Are cancer. 

— Imi pare foarte rău să aud asta. Momo e... 

(bunica ta) 

(străbunica mea) 

— Şi, în fond, continuă Abra, nici n-am minţit prea mult 
când am zis că îmi eşti unchi. Anul trecut, la biologie, 
domnul Staley ne-a zis că toţi oamenii împart acelaşi plan 
genetic. Că lucrurile care ne fac să fim diferiţi unii de alţii 
sunt foarte mici. Ştiai că avem cam nouăzeci şi cinci la sută 
din structura genetică a câinilor? 

— Nu ştiam, zise Dan, dar aşa se explică de ce îmi plouă 
în gură când văd pungile cu boabe la pet-shopuri. 

Fata începu să râdă. 


— 260 — 


— Ideea e că ai putea să-mi fii unchi sau văr, sau ceva de 
genul ăsta. 

— Asta-i teoria relativităţii în versiunea Abrei, nu? 

— Aşa cred. Oare trebuie să avem părul de aceeaşi 
culoare ca să fim rude? Noi avem în comun ceva ce nu au 
ceilalţi oameni. lar asta ne face să fim înrudiţi într-un fel 
mai special. Crezi că-i o genă, ca aia care-ţi face ochii 
albaştri ori părul roşu? Apropo, ştiai că în Scoţia trăiesc cei 
mai mulţi oameni cu părul roşu? 

— N-am ştiut, spuse Dan. Eşti un izvor nesecat de 
informaţii. 

Zâmbetul ei păli puţin. 

— Mă iei la mişto? 

— Absolut deloc. S-ar putea ca strălucirea noastră să fie 
un soi de genă, dar nu prea cred. Ce cred eu e că nu poate 
fi cuantificată. 

— Adică nu putem s-o definim? Aşa cum nu-L putem 
defini pe Dumnezeu... şi nici raiul sau alte chestii dintr- 
astea? 

— Da. 

Se trezi că se gândeşte la Charlie Hayes şi la toţi cei de 
dinainte şi de după el, pe care, sub identitatea Doctorului 
Somn, îi ajutase să plece de pe lumea asta. Erau oameni 
care numeau acest moment al morţii trecere. lar lui Dan îi 
plăcea cuvântul pentru că i se părea cum nu se poate mai 
potrivit. Adevărul este că ţi se schimbă modul de a gândi 
atunci când vezi bărbaţi şi femei trecând mai departe chiar 
sub ochii tăi, părăsind ceea ce liliputanii consideră a fi 
realitate, pentru Spărtura din Nori a vieţii de apoi. Pentru 
cei aflaţi pe patul de moarte, lumea era cea care trecea mai 
departe. Intotdeauna în aceste clipe de răscruce, Dan se 
simţise în prezenţa unei nemărginiri nevăzute. Oamenii 
dormeau, se trezeau, plecau undeva. Treceau mai departe. 
Mereu crezuse asta, chiar şi în copilărie. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă Abra. Văd, dar nu înţeleg. 
Şi vreau să înţeleg. 

— Nu ştiu cum să-ţi explic, zise el. 

— Era şi despre fantomiţe, nu? Odată le-am văzut şi eu, 


— 261 — 


în trenuleţul ăla din Frazier. De fapt, a fost un vis, dar eu 
cred că a fost adevărat. 

Dan făcu ochii mari. 

— Pe bune? 

— Da. Nu cred că voiau să-mi facă vreun rău, doar se 
uitau la mine, dar tot erau un pic cam înspăimântătoare. 
Poate că erau cei care au mers cu trenul ăla pe vremuri. Tu 
ai văzut vreodată fantomiţe? Ai văzut, nu-i aşa? 

— Da, dar nu prea mult. 

lar unele fuseseră mai mult decât nişte simple fantome. 
Pentru că fantomele nu lasă urme pe scaunul de la toaletă 
şi pe perdeaua de la duş. 

— Abra, cât de mult ştiu părinţii despre strălucirea ta? 

— Tata zice că mi-a trecut, cu excepţia câtorva lucruri, ca 
atunci când eram în tabără şi am dat telefon pentru că am 
ştiut că Momo e bolnavă, şi se bucură. Mama ştie că încă 
mai e acolo, fiindcă uneori mă mai roagă să-i găsesc câte 
ceva, luna trecută nu mai ştia unde pusese cheile de la 
maşină şi de fapt le lăsase pe masa de lucru a lui Tati din 
garaj, dar nu-şi dă seama cât de mult mai este. In orice caz, 
nici unul dintre ei nu mai vorbeşte despre... cum să zic... 
povestea asta. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Momo ştie totul. Nu se teme, ca mama şi tata, dar mi- 
a spus că trebuie să am mare grijă. Pentru că, dacă ar afla 
restul oamenilor... 

Şi se strâmbă, dându-şi ochii peste cap şi scoţându-şi 
limba prin colţul gurii. 

— lete monstru’. Pricepi? 

(da) 

Fata schiță un zâmbet recunoscător. 

— Sigur că pricepi. 

— Şi nu mai ştie nimeni altcineva? 

— Păi... Momo a zis că ar trebui să vorbesc cu Doctorul 
John, pentru că el ştie deja nişte chestii. A... mă rog... a 
văzut ce am făcut cu nişte linguri pe vremea când eram 
foarte mică. Le-am cam agăţat de tavan. 

— Nu cumva e vorba de John Dalton? 


— 262 — 


| se lumină chipul. 

— Îl cunoşti? 

— Da, ce să vezi! Odată am găsit eu ceva ce pierduse el. 

(Un ceas!) 

(Corect.) 

— Să nu-i zici nimic, se nelinişti Abra. Nu i-am spus de 
băiatul care joacă baseball şi niciodată nu i-aş spune de 
doamna aia cu joben. Pentru că le-ar spune alor mei şi ei au 
şi aşa destule pe cap. Şi, în fond, ce ar putea face? 

— Vorbim mai târziu despre asta. Acum spune-mi: cine-i 
băiatul care joacă baseball? 

— Bradley Trevor. Brad. Uneori îşi întoarce şapca pe dos 
aşa cum poartă fanii. Ştii cum? 

Dan dădu din cap. Ştia. 

— E mort. E/ l-au omorât. Dar mai întâi l-au torturat. L-au 
torturat atât de tare!!! 

Începu să-i tremure buza de jos şi, cât ai bate din palme, 
părea mai aproape de nouă ani decât de treisprezece. 

(Nu plânge, Abra, nu trebuie să atragem...) 

(Ştiu, ştiu.) 

Îşi lăsă capul în jos, inspiră adânc de câteva ori, apoi îşi 
ridică iarăşi privirea. Avea ochii foarte strălucitori, dar nu-i 
mai tremura bărbia. 

— Pe bune acum. Habar n-ai ce mă bucur că nu sunt 
singura de pe lume cu o chestie ca asta în cap. 


8 


O ascultă foarte atent atunci când îi povesti ce-şi mai 
aducea aminte despre prima ei întâlnire cu Bradley Trevor, 
din urmă cu doi ani. Nu era prea mult de spus. Cea mai 
clară imagine pe care o mai avea era cum băiatul zăcea pe 
jos în lumina încrucişată a mai multor raze de lanterne. Și 
urletele lui. Îşi amintea urletele. 

— Trebuiau să-l lumineze, pentru că-i făceau un fel de 
operaţie, spuse Abra. Sau, mă rog, aşa-i ziceau ei; dar de 
fapt îl torturau. 

Apoi îi spuse cum îl descoperise pe Bradley pe ultima 


— 263 — 


pagină a Ghidului Cumpărătorului din Anniston, laolaltă cu 
pozele tuturor celorlalţi copii dispăruţi. Şi cum atinsese 
fotografia lui ca să vadă dacă putea afla mai multe despre 
el. 

— Tu poţi? îl întrebă pe Dan. Ţi se formează vreo imagine 
în minte dacă atingi o poză? Şi atunci reuşeşti să afli mai 
multe? 

— Câteodată. Nu întotdeauna. Când eram mic puteam s- 
o fac mai bine. 

— Crezi că o să-mi treacă atunci când am să mă fac 
mare? Nu m-aş supăra. 

Abra se întrerupse ca să se gândească mai bine. 

— Ba, de fapt, mi-ar cam părea rău. E greu de explicat. 

— Ştiu ce vrei să spui. E talentul nostru. E ceea ce ştim 
noi să facem. 

Abra zâmbi. 

— Eşti sigură că ştii unde l-au omorât pe băiatul ăsta? 

— Da, şi l-au îngropat tot acolo. l-au îngropat şi mănuşa 
de baseball. 

Îi întinse o foaie de hârtie. Era o copie, nu originalul. S-ar 
fi simţit stânjenită să arate cuiva cum scrisese ea numele 
băieţilor din „Round Here” - nu o singură dată, ci iar şi iar şi 
iar. Chiar şi caligrafia aia i se părea acum caraghioasă, 
literele mari şi umflate care ar fi trebuit să exprime nu 
iubire, ci L-O-V-E. 

— Nu-ţi face probleme din cauza asta, spuse distrat Dan, 
studiind cuvintele de pe foaie. Când eram cam de vârsta ta 
şi eu eram topit după Stevie Nicks”. Şi după Ann Wilson, de 
la Heart. Probabil n-ai auzit niciodată de ea, nu mai e de 
mult la modă, dar visam cu ochii deschişi la cum ar fi fost s- 
o invit la una din petrecerile de la Liceul Glenwood. Ei, uite, 
cât de prost puteam să fiu? 

Abra se zgâia la el cu gura căscată. 

— Prost, da, dar şi perfect normal. Amorurile astea de la 
pubertate sunt cele mai normale lucruri din lume, aşa că nu 
te mai judeca cu atâta asprime. Şi să ştii că n-am tras cu 
ochiul. Pur şi simplu mi-a sărit în faţă. 


37 Stevie Nicks - cântăreaţă a grupului Fleetwood Mac (n.tr.). 
— 264 — 


— Of, Doamne, şopti Abra, roşie ca focul în obraji. O să 
dureze ceva până am să mă obişnuiesc cu chestia asta, nu 
crezi? 

— La amândoi o să cam dureze, puştoaico. 

Dan îşi îndreptă iarăşi atenţia asupra hârtiei. 


TRECEREA INTERZISĂ DIN ORDINUL 
SECŢIEI DE POLIŢIE A DISTRICTULUI CANTON 


PRODUSE ALIMENTARE ECOLOGICE 
FABRICA DE ETANOL NR. 4 
FREEMAN, IOWA 


ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII 


— Şi ai aflat toate astea... cum? Te-ai uitat de mai multe 
ori? Ca la un film? 

— Mi-a fost uşor să citesc semnul cu TRECEREA 
INTERZISA, dar, da, ai dreptate, a fost nevoie să mă uit de 
mai multe ori ca să prind toate chestiile cu produsele 
ecologice şi fabrica de etanol. Tu nu poţi să faci asta? 

— N-am mai încercat. Poate o dată, mai de mult, dar 
atât. 

— Am căutat pe internet oraşul Freeman din lowa, spuse 
Abra. Şi când am intrat pe Google Earth, am văzut şi 
fabrica. Locurile astea chiar există, să ştii. 

Dan se gândi iar la John Dalton. Alţi colegi din Programul 
AA vorbiseră despre abilitatea lui neobişnuită de a găsi 
obiecte rătăcite, dar nu şi John. Deloc surprinzător, dacă 
stai să te gândeşti. Doctorii depuneau un jurământ de 
confidenţialitate asemănător cu cel al Alcoolicilor Anonimi. 
Ceea ce, în cazul lui John, însemna o dublă asumare a 
datoriei tăcerii. 

Abra tocmai spunea: 

— Nu-i aşa că tu poţi să dai telefon părinţilor lui Bradley 
Trevor? Sau la secţia de poliţie din Districtul Canton? Pe 
mine nu m-ar crede, dar cu siguranţă că ar crede un adult. 

— AŞ putea. 


— 265 — 


Dar fireşte că un adult care ar cunoaşte locul unde era 
îngropat trupul băiatului ar ajunge automat în fruntea listei 
de suspecți, aşa că, dacă se hotăra s-o facă, trebuia să fie 
foarte, foarte atent la ce şi cum spunea. 

Of Abra, în ce belele mă bagi tu pe mine. 

— lartă-mă, şopti fetiţa. 

Dan îşi puse mâna peste a ei şi o strânse uşurel. 

— N-ai de ce să-ţi ceri iertare. Nu mi-am dorit să auzi 
gândul ăla. Abra se îndreptă de spate. 

— Vai de mine, uite-o pe Yvonne Stroud. E în clasă cu 
mine. Dan îşi retrase rapid mâna şi se uită în direcţia în 
care privea mica lui prietenă. Văzu o fată durdulie, cu păr 
castaniu, cam de vârsta Abrei. Purta un ghiozdan în spate, 
aşa cum era moda, iar la piept strângea un caiet cu foi 
detaşabile. Îi privea pe amândoi cu ochi lacomi, indiscreti. 

— O să vrea să ştie absolut tot despre tine, zise Abra. 
Tot-tot-tot. Şi bârfeşte. 

Aha. 

Dan se uită iarăşi la fata care se apropia de ei. 

(Nu suntem interesanti pentru tine.) 

— Haide, Abra, ajută-mă. 

Şi o simţi cum i se alătură. Şi imediat gândul căpătă mai 
multă intensitate şi profunzime. 

(NU SUNTEM DELOC-DELOC INTERESANŢI PENTRU TINE.) 

— E bine aşa, zise Abra. Poate puţin mai tare. Haide, 
odată cu mine, ca şi când am cânta în cor. 

(NICI NU NE VEZI, NU SUNTEM INTERESANŢI PENTRU TINE 
ȘI Al LUCRURI MAI BUNE DE FACUT.) 

Yvonne Stroud porni grăbită mai departe pe trotuar, 
fluturând o mână către Abra într-un vag gest de salut, dar 
fără să încetinească. Urcă în fugă treptele din faţa 
bibliotecii şi dispăru înăuntru. 

— Ai, nu mă-nnebuni! maimuţică şmecheră ce eşti! 
exclamă Dan. 

Abra îl privi cu seriozitate. 

— Ai grijă ce spui. În conformitate cu teoria relativităţii în 
versiunea mea, înseamnă că tu eşti unchiul maimuţicii. 

Şi îi transmise imaginea unui urangutan bătrân, îmbrăcat 


— 266 — 


în blugi. 
Izbucniră amândoi în hohote nestăpânite de râs. 


9 


De trei ori îi ceru Dan să-i relateze întâmplarea cu placa 
turnantă, dorind să fie sigur că nu-i scapă niciun amănunt. 

— Tu n-ai făcut niciodată chestia asta? îl întrebă Abra. 
Chestia cu „vederea-la-distanţă”? 

— Chestia cu proiecția astrală? Nu. Ţie ţi se întâmplă 
des? 

— Doar o dată sau de două ori... sau de trei. Prima dată 
am intrat în corpul unei fete care înota în râu. Mă uitam la 
ea din curtea casei noastre. Aveam doar nouă sau zece ani. 
Şi nu ştiu de ce s-a întâmplat chestia asta, pentru că nu 
avea nicio problemă. Pur şi simplu înota împreună cu 
prietenii ei şi se simţea bine. Asta a fost cea mai lungă. A 
durat vreo trei minute, pe puţin. Tu îi zici proiecţie astrală? 
Adică ceva ca în cosmos? 

— E un termen vechi. Vine de la şedinţele de spiritism 
care se făceau foarte des acum o sută de ani sau mai mult. 
Şi probabil că nu-i foarte potrivit. Înseamnă „experienţă 
extracorporală”. 

De parcă puteai să etichetezi aşa ceva. 

— Dar - te întreb doar ca să mă asigur că am înţeles bine 
- fata aia care înota nu a intrat ea în tine? 

Abra scutură din cap cu vehemenţă, făcându-şi coada de 
cal să zboare în dreapta şi în stânga. _ 

— Nici măcar nu ştia că sunt acolo şi că mă uit la ea. In 
ambele părţi a fost doar cu femeia aia. Femeia cu pălărie. 
Numai că atunci nu i-am văzut pălăria pentru că eram în 
interiorul ei. 

Dan schiţă un cerc cu degetul în aer. 

— Tu ai intrat în ea, ea a intrat în tine. 

— Da, murmură Abra înfiorându-se la aducerea aminte. 
Ea l-a torturat pe Bradley Trevor până când l-a omorât. ŞI 
când zâmbeşte, vezi că n-are decât un dinte mare şi lung 
sus. 


— 267 — 


Ceva din cuvintele ei îi atinse o coardă sensibilă. Ceva îl 
duse cu gândul la Deenie din Wilmington. Pentru că Deenie 
purtase pălărie? Nu, sau, cel puţin, el nu-şi amintea aşa 
ceva. Fusese destul de pilit atunci. În fond, poate că nu 
însemna nimic - creierul face uneori asocieri care mai de 
care mai bizare, atât şi nimic mai mult, mai ales în situaţii 
de stres. Oricât de puţin ar fi vrut el să recunoască, 
adevărul era că Deenie se afla mai mereu în gândurile lui. 
Ceva la fel de banal ca nişte sandale cu talpă de plută din 
vitrina vreunui magazin i-o readuceau imediat în minte. 

— Cine-i Deenie? îl întrebă Abra. 

Apoi clipi repede, dându-se puţin mai în spate, ca şi când 
Dan şi-ar fi fluturat mâna în faţa ochilor ei. 

— Ups! Nu trebuia să văd asta. Scuze. 

— Nu face nimic, spuse el. Să revenim la femeia cu 
pălărie. Mai târziu, când ai văzut-o la geam, nu a fost 
acelaşi lucru? 

— Nu. Nici măcar nu sunt sigură dacă a fost o strălucire 
sau nu. Cred că a fost o aducere aminte, de atunci de când 
am văzut-o cum îl tortura pe băiat. 

— Înseamnă că nu te-a văzut nici ea. Nu te-a văzut 
niciodată. 

Dacă femeia cu pricina era periculoasă, aşa cum credea 
Abra, acesta era un aspect important. 

— Nu. Sunt sigură că nu m-a văzut. Dar ştiu că vrea. 

Se uită la el cu ochii mari şi cu buzele tremurându-i din 
nou. 

— Când a fost chestia aia cu placa turnantă, gândul ei 
spunea oglindă. Voia să mă duc în dreptul unei oglinzi. Voia 
să mă vadă folosindu-mi ochii. 

— Dar ce anume a văzut prin ochii tăi? Crezi că ar avea 
suficiente indicii ca să te găsească? 

Abra încercă să-şi aducă aminte. Într-un final, spuse: 

— Când s-a întâmplat, mă uitam pe geamul de la camera 
mea. De acolo nu se vede decât strada. Şi munţii, sigur că 
da, dar în America sunt foarte mulţi munţi, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

Oare femeia aceea putea descoperi munţii văzuţi prin 


— 268 — 


ochii Abrei dacă făcea o căutare exhaustivă pe internet? Ca 
la atât de multe alte întrebări referitoare la acest domeniu, 
nici asta nu avea un răspuns sigur. 

— De ce l-au omorât, Dan? De ce l-au omorât pe băiatul 
ăla? 

Şi-ar fi dorit să poată ascunde motivul pe care îl bănuia, 
dar discuţia lor, deşi foarte scurtă, îl convinsese că 
niciodată nu va avea acest gen de relaţie cu Abra Rafaella 
Stone. Alcoolicii pocăiţi caută să atingă „sinceritatea 
absolută din toate punctele de vedere”, dar rareori o 
dobândesc. Însă el şi Abra nu aveau cum să o evite. 

(Hrană.) 

Se holbă la el îngrozită, nevenindu-i să creadă. 

— Adică tu spui că i-au mâncat strălucirea? 

(Aşa cred.) 

(Sunt VAMPIRI?) 

Şi cu glas tare: 

— Ca în Saga Amurg? 

— Nu, nici vorbă, spuse Dan. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Abra, îmi dau şi eu cu părerea, nimic mai mult. 

Se deschise uşa bibliotecii. Dan se uită în spate, 
temându-se ca nu cumva să apară iarăşi mult prea curioasa 
Yvonne Stroud. Însă erau doar un băiat şi o fată care nu 
aveau ochi decât unul pentru celălalt. Se întoarse spre 
Abra. 

— Trebuie să terminăm. 

— Ştiu. 

Fata ridică o mână la gură şi începu să-şi frece buzele, 
apoi realiză ce face şi lăsă mâna la loc pe genunchi. 

— Dar, ştii... am atât de multe să te întreb. Atât de multe 
lucruri pe care vreau să le aflu. Ar dura ore întregi. 

— Exact asta nu avem. Eşti convinsă că supermarketul în 
care se afla raionul de măcelărie se numea „La Sam”? 

— Ce? 

— Femeia asta. Era într-un supermarket în care era un 
raion de carne; „La Sam” se chema raionul? 

— Da. 

— Cunosc lanţul ăsta de supermarketuri. Ba chiar eu 


— 269 — 


însumi mi-am făcut cumpărăturile într-unul sau două. Dar 
nu se găsesc în regiunea asta. 

Fata zâmbi larg. 

— Sigur că nu, Unchiule Dan, sigur că nu-s pe-aici. Sunt 
mai la vest. Şi asta am căutat pe Google. 

Şi zâmbetul începu să pălească. 

— Sunt sute de magazine dintr-astea, din Nebraska până 
în California. 

— Cred că trebuie să mă gândesc mai mult la detaliul 
ăsta şi la fel trebuie să faci şi tu. Dacă ai ceva important să- 
mi spui, trimite-mi un e-mail. Deşi cred că ar fi mai bine 
dacă am... 

Se lovi cu un deget în frunte. 

— ... dacă am coresponda aşa, ţaca-paca. Pricepi? 

— Da, surâse ea din nou. Cea mai bună chestie din toată 
povestea asta e că mi-am găsit un prieten care ştie cum să 
ţaca-paca. 

— Poţi să-mi scrii pe tabla din cameră? 

— Sigur. E destul de uşor. 

— Trebuie să ţii minte un lucru, mai presus de toate 
celelalte. N-o fi ştiind femeia cu pălărie cum să te găsească, 
dar ştie sigur că eşti pe undeva. 

Fata nu se mai mişca. Parcă nici nu mai respira. El vru să- 
i citească gândurile, dar ea nu-i dădu voie. 

— Poţi să-ţi pui în minte un fel de alarmă antifurt? Ca să 
prinzi de veste dacă e prin apropiere, fie fizic, fie mental? 

— Tu crezi c-o să vină să mă caute, nu? 

— S-ar putea să încerce. Din două motive. Primul - 
pentru că tu ştii că există. 

— Şi ea, şi prietenii ei, şopti Abra. Are mulţi prieteni. 

(Cu lanterne.) 

— Şi al doilea motiv? 

Înainte ca el să apuce să-i răspundă, Abra i-o luă înainte: 

— Pentru că eu sunt gustoasă. Aşa cum era şi băiatul 
care juca baseball. Un aliment nutritiv şi gustos. Am 
dreptate? 

Nu avea niciun rost să încerce să nege. Pentru Abra, 
fruntea lui era ca o fereastră deschisă. 


— 270 — 


— Poţi să-ţi pui alarma aia? Un fel de alarmă de 
proximitate. Asta înseamnă... 

— Ştiu ce-i aia proximitate. Şi nu, nu ştiu dacă pot să mi- 
o instalez în minte. Dar am să încerc. 

Dan ştiu ce urma să-i spună, fără să fie nevoie să-i 
citească gândurile. În fond, Abra nu era decât un copil. 
Acum ea îl apucă de mână, iar el nu se feri. 

— Promite-mi că n-ai să-i laşi să pună mâna pe mine, 
Dan. Promite-mi. 

Îi promise, pentru că era un copil şi avea nevoie de 
asigurări. Dar bineînţeles că nu exista decât un singur mod 
prin care şi-ar fi putut ţine promisiunea, iar acesta era să 
distrugă ameninţarea. 

Şi îşi zise din nou: Of, Abra, în ce belele mă bagi tu pe 
mine. 

Ca şi mai devreme, ea îi răspunse, tot fără cuvinte: 

(lartă-mă.) 

— Nu-i vina ta, copilă. Nutu... 

(...ai vrut să ţi se întâmple asta,) 
aşa cum nici eu nu am vrut. Haide, du-te să-ţi schimbi 
cărţile. Pornesc şi eu spre Frazier. Intru în schimbul de 
noapte. 

— Bine. Dar suntem prieteni, da? 

— Cei mai buni prieteni. 

— Mă bucur. g 

— Şi pun pariu că îţi va plăcea Cârpaciul. In fond, şi tu ai 
dres câteva lucruri până acum. Am dreptate? 

Două gropiţe adorabile îi apărură în colțurile gurii. 

— Tu ştii mai bine. 

— O, da, crede-mă că ştiu, oftă Dan. 

Abra începu să urce treptele. Apoi se opri şi se întoarse la 
el. 

— Nu ştiu cine e femeia cu pălărie, dar ştiu cum îl 
cheamă pe unul din prietenii ei. Barry Cintezoiul, sau cam 
aşa ceva. Cred că Barry ăsta e mereu pe lângă ea, oriunde 
s-ar afla. Şi l-aş putea găsi, dacă aş avea mănuşa de 
baseball a băiatului. 

Frumoşii ei ochi albaştri îl priveau neclintiţi. 


— 271 — 


— L-aş putea găsi pe Barry Cintezoiul pentru că şi-a pus 
câteva secunde mănuşa în mână. 


10 


Cam pe la jumătatea drumului spre Frazier, pe când se 
gândea la femeia cu pălărie din povestea Abrei, Dan îşi 
aminti un lucru ce-l făcu să tresare puternic. Aproape că 
pierdu controlul maşinii şi depăşi linia dublă, alegându-se 
cu o admonestare iritată din partea claxonului de la 
camionul care venea din direcţie opusă pe Route 16. 

Se întâmplase cu doisprezece ani în urmă, când de-abia 
venise în Frazier, iar dependenţa încă îi mai dădea târcoale. 
Se întorcea la camera lui închiriată în casa doamnei 
Robertson. Se anunţase viscol, aşa că Billy Freeman îi 
făcuse rost de o pereche de cizme. Wu-s arâătoase, dar 
măcar sunt pereche. Şi tocmai ce dăduse colţul de pe 
strada Morehead pe Eliot, când văzuse... 

În faţă era un popas. Dan intră acolo, opri maşina, cobori 
şi se duse către sunetul de apă curgătoare. Râul Saco, 
fireşte; curgea prin vreo douăsprezece orăşele din New 
Hampshire, între North Conway şi Crawford Notch, unindu- 
le ca pe nişte mărgele pe o aţă. 

Am văzut o pălărie rostogolindu-se spre rigolă. Un joben 
vechi şi ponosit, la fel cu cele purtate de magicieni. Ori de 
actorii din vechile comedii muzicale. Doar că nu era cu 
adevărat acolo, pentru că am închis ochii, am numărat 
până la cinci şi, când i-am deschis iar, dispăruse. 

— Bine, am înţeles, a fost o strălucire, se adresă el apei 
curgătoare. Dar asta nu înseamnă neapărat că era pălăria 
pe care a văzut-o şi Abra. 

Numai că nu credea ce spune, pentru că în aceeaşi 
noapte o visase pe Deenie. Murise, obrajii îi atârnau pe 
oasele craniului ca aluatul pe un sucitor. Era moartă şi 
învelită în pătura pe care o furase Dan din căruciorul unui 
boschetar. Fereşte-te de femeia cu joben, Ursulet. Aşa-i 
spusese. Şi încă ceva... ce anume? 

E Regina Zgripțuroaică din Castelul ladului. 


— 272 — 


— Nu-ţi aduci aminte, spuse el apei curgătoare. Nimeni 
nu-şi poate aminti un vis după doisprezece ani. 

Dar şi-l amintea. Şi acum îşi amintea şi ce-i mai spusese 
femeia moartă din Wilmington: Dacă te pui cu ea, o să te 
mănânce de viu. 


11 


Ajunse în camera sa din turn imediat după şase seara, cu 
o tavă cu mâncare de la cantină. Se uită la tablă şi zâmbi: 


Mulţumesc pentru că m-ai crezut. 


De parcă aş fi avut de ales, draga mea. 

Şterse mesajul Abrei şi apoi se aşeză să mănânce. După 
ce plecase din popasul de la marginea şoselei, se gândise 
iarăşi la Dick Hallorann. Lucru perfect normal: atunci când 
cineva îţi cere să-i dai lecţii, te întorci la profesorul tău ca 
să îl întrebi cum s-o faci. Dan nu mai păstrase legătura cu 
Dick în perioada anilor de beţie (îi fusese ruşine), dar acum 
îşi spuse că ar putea încerca să afle ce se întâmplase cu 
vechiul lui prieten. Poate chiar să reia legătura cu el, în 
cazul că Dick mai trăia încă. Hei, ce vorbă-i asta, o grămadă 
de oameni trăiesc peste nouăzeci de ani dacă ştiu să se 
îngrijească aşa cum trebuie. Uite, străbunica Abrei, de pildă 
- şi ea se învârte cam pe la vârsta aia. 

Am nevoie de răspunsuri, Dick, şi tu eşti singura 
persoană care mi le-ar putea da. Aşa că, prietene, te rog, 
fă-mi un serviciu şi fii în viață. 

Deschise calculatorul şi intră pe Firefox. Ştia că Dick îşi 
petrecea iernile ca bucătar la câteva hoteluri din Florida, 
dar nu mai ţinea minte numele acestora şi nici măcar pe 
care coastă se aflau. Probabil că pe amândouă - Naples 
într-un an, Palm Beach în anul următor, Sarasota sau Key 
West în celălalt an. Întotdeauna se găsea ceva de lucru 
pentru un om care ştia cum să încânte simţul gustativ, mai 
ales simţul gustativ al celor bogaţi, iar Dick se pricepuse la 
asta ca nimeni altul. Scrise repede Dick Hallorann şi 


— 273 — 


Florida în caseta de căutare, apoi apăsă tasta ENTER. 
Primi imediat mii de răspunsuri, dar avu sentimentul că cel 
pe care îl căuta era al treilea de sus în jos şi oftă 
dezamăgit. Merse pe link şi pe ecran apăru un articol din 
The Miami Herald. Şi atunci nu mai avu niciun dubiu. Când 
văzu şi vârsta scrisă alături de nume, înţelese că prietenul 
lui nu mai era. 


Renumitul maestru bucătar din South Beach, 
Richard „Dick” Hallorann, 81 de ani 


Era şi o poză. Mică, dar Dan ar fi recunoscut oriunde 
chipul acela vesel, plin de înţelegere. Murise singur? Dan se 
îndoia. Omul acesta fusese mult prea sociabil... şi mult prea 
mult îi plăcuse compania femeilor. Probabil că fusese multă 
lume alături de el în ultimele sale clipe. Multă lume, da... 
însă lipsiseră cei doi oameni pe care îi salvase în iarna 
aceea de demult, în Colorado. Wendy Torrance avea o 
scuză întemeiată: murise înaintea lui. Fiul ei, pe de altă 
parte... 

Oare se afla într-o speluncă, îmbibat cu whisky şi punând 
la tonomat cântece adorate de şoferii de tiruri, atunci când 
murise Dick? Sau petrecea noaptea la puşcărie, sub 
acuzaţia de ultraj contra bunelor moravuri? 

În articol scria că murise în urma unui infarct. Deplasă 
cursorul în partea de sus a paginii şi găsi data: 19 ianuarie 
1999. Bărbatul care le salvase viaţa lui Dan şi pe cea a 
mamei lui murise de aproape cincisprezece ani. Prin urmare 
nu avea la ce ajutor să se aştepte din partea lui. 

Auzi scârţâitul şoptit al cretei pe tablă. Rămase nemişcat 
câteva clipe în faţa computerului şi a cinei care se răcise 
deja. Apoi se întoarse. Foarte încet. 

Creta nu se mişcase din suportul ei, dar pe tablă se 
închega un desen. Rudimentar, dar lesne de recunoscut. O 
mănuşă de baseball. La sfârşit, creta Abrei - invizibilă, 
fireşte, dar scoțând totuşi scârţâitul caracteristic - desenă 
un semn de întrebare în mijlocul ei. 

— Trebuie să mă gândesc, răspunse el. 


— 274 — 


Dar, înainte de a începe să reflecteze la povestea cu 
băiatul care juca baseball, interfonul prinse viaţă, 
chemându-l pe Doctorul Somn. 


— 275 — 


IX 


VOCILE PRIETENILOR NOŞTRI MORŢI 
1 


În acea toamnă a anului 2013, cea mai bătrână locatară 
a Căminului Rivington era Eleanor Ouellette, în vârstă de o 
sută doi ani. Atât de bătrână, încât numele ei nu fusese 
americanizat. Din cauza accentului franțuzesc, de care 
doamna nu reuşise să se dezbare în timpul vieţii ei lungi 
petrecute în Statele Unite, Dan îi zicea uneori Don'şoara O- 
La-La, poreclă ce o făcea să zâmbească. Ron Stimson, unul 
din cei patru doctori care veneau zilnic la azil, îi spusese lui 
Dan odată că Eleanor era dovada faptului că viaţa putea fi 
câteodată mai puternică decât moartea. 

— Funcţiile ficatului sunt zero, plămânii sunt numai găuri 
de la optzeci de ani de fumat, are cancer colorectal, care 
avansează ca melcul, dar e extrem de malign, iar pereţii 
inimii îi sunt subţiri ca aripa de fluture. Cu toate acestea, nu 
se dă bătută. 

Dacă Azreel avea dreptate (şi, din câte ştia Dan, Azreel 
nu se înşela niciodată), contractul pe termen lung pe care îl 
încheiase Eleanor cu viaţa era pe punctul de a expira. Insă 
bătrâna nu părea deloc că s-ar fi aflat în pragul morţii. Când 
Dan intră în cameră, era ridicată în capul oaselor şi 
mângâia drăgăstos motanul. Permanentul era proaspăt şi 
elegant - coafeza fusese la ea cu doar o zi în urmă -, iar 
cămaşa roz de noapte era la fel de imaculată ca 
întotdeauna, culoarea aceea proaspătă reflectându-se puţin 
în obrajii ei ofiliţi. Partea de jos a cămăşii era întinsă peste 
picioarele ei uscate ca o rochie de bal. 

Dan duse mâinile la faţă, bâţâind din degete: 

— O-la-la! Une belle femme! Je suis amoureux! 

Bătrâna îşi dădu ochii peste cap, apoi, cu o mişcare 
cochetă, îşi lăsă obrazul pe umăr şi îi surâse. 


— 276 — 


— Cu siguranţă că nu eşti Maurice Chevalier, dar tot te 
iubesc, mon cher. Îl ai pe vino-ncoa', ceea ce-i important; 
eşti impertinent, ceea ce-i şi mai important; şi ai un popou 
absolut adorabil, iar ăsta e ce/ mai important. Fundul 
bărbatului este poansonul cu care conduce lumea, iar 
fundul tău e numai bun. Probabil că în tinereţile mele ţi l-aş 
fi frământat în palme şi te-aş fi mâncat bucăţică cu 
bucăţică în văzul lumii. De preferat, lângă piscina hotelului 
Le Meridien din Monte Carlo. 

Vocea ei aspră dar cadenţată reuşi cumva să confere 
farmec imaginii, iar nu vulgaritate. Pe Dan, răguşeala ei 
tabagică îl ducea cu gândul la vocea unei cântărețe de 
cabaret care le văzuse şi le făcuse pe toate încă dinainte de 
marşul în pas de gâscă al armatei naziste pe Champs- 
Elys&es, din primăvara lui 1940. Istovită, da, însă departe 
de a fi scoasă de pe afiş. Şi, cu toate că arăta precum 
„moartea lui Dumnezeu”, în pofida culorii reflectate în 
obraji din cămaşa de noapte, iscusit aleasă, adevărul este 
că arăta aşa încă din 2009, anul când se mutase în Camera 
15 din Rivington Unu. Doar prezenţa lui Azzie dovedea că 
seara aceasta era diferită. 

— Sunt convins că ai fi făcut un spectacol de toată lauda, 
îi spuse el. 

— Te vezi cu vreo doamnă, mon cher? 

— În prezent, nu. 

Cu o singură excepţie, mult prea tânără pentru a fi 
considerată amour. 

— Mare păcat. Pentru că mai târziu, ăsta... 

Şi ridică un deget descărnat, pe care-l lăsă apoi să cadă. 

— ... devine ăsta. Ai să vezi. 

El zâmbi şi se aşeză pe marginea patului. Aşa cum se 
aşezase pe atât de multe până atunci. 

— Cum te simţi, Eleanor? 

— Nu prea rău. 

Bătrâna îl urmări din privire pe Azzie care sărise jos de pe 
pat şi se unduia spre uşă, pentru că-şi încheiase misiunea 
pe seara respectivă. 

— Am avut mulţi musafiri. Ţi-au speriat motanul, dar 


— 277 — 


dragul de el a rezistat până ai venit tu. 

— Nu-i motanul meu, Eleanor. E al căminului. 

— Ba nu, îl contrazise ea pe un ton care sugera că 
discuţia nu mai prezenta vreun interes, al tău e. 

Dan nu credea că Eleanor ar fi avut vizitatori, nici măcar 
unul singur, în afară de Azreel. Nu avusese vizitatori nici în 
seara aceasta, aşa cum nu avusese nici în ultima 
săptămână, ultima lună sau ultimul an. Era singură pe 
lume. Chiar şi dinozaurul acela de contabil care avusese 
grijă ani în şir de chestiunile ei financiare şi care venea în 
vizită o dată pe trimestru, cu mers greoi şi şovăielnic şi 
cărând cu el o servietă de dimensiunile unui portbagaj de 
Saab, chiar şi el plecase să-şi întâlnească Creatorul. 
Don'şoara O-La-La pretindea că ar fi avut ceva rude în 
Montreal, „dar nu mai am suficienţi bani cât să merit să se 
ostenească pentru mine”. 

— Cine a fost pe la tine? 

Gândindu-se că poate se referea la Gina Weems sau 
Andrea Bottstein, cele două infirmiere din tura dintre trei şi 
unsprezece de la Rivington Unu. Sau poate că trecuse pe la 
ea, ca să mai stea la taclale, Poul Larson, îngrijitorul mocăit, 
dar cumsecade, pe care Dan îl considera a fi antiteza 
perfectă a lui Fred Carling. 

— Ţi-am zis, mulţi. Chiar şi acum mai vin. O paradă 
nesfârşită. Zâmbesc, fac plecăciuni, un copil şi-a scos limba 
Şi şi-o mişcă de zici că-i o coadă de căţel. Unii vorbesc. Ai 
auzit de poetul George Seferis? 

— Nu, doamnă, recunosc că n-am auzit. 

Ceilalţi erau acolo? Avea motive să creadă că era posibil, 
însă nu reuşea să-i simtă. Nu că strălucirea i-ar fi dat 
întotdeauna de veste. 

— Domnul Seferis se întreabă: „Să fie acestea vocile 
prietenilor noştri morţi, ori este doar gramofonul?” Copiii 
sunt cei mai trişti. Am văzut un băieţel care a căzut într-o 
fântână. 

— Chiar aşa? 


33 Giorgios Seferis (1900-1971), poet grec contemporan, laureat al 
Premiului Nobel (n.tr.). 


— 278 — 


— Da. Şi o femeie care s-a sinucis cu un arc de la pat. 

Dan tot nu reuşea să simtă nici cel mai mic indiciu al 
vreunei alte prezenţe în cameră. Să-l fi secătuit întâlnirea 
avută cu Abra Stone? Posibil. Şi, oricum, strălucirea venea 
şi pleca după un grafic pe care niciodată nu reuşise să-l 
înţeleagă. Însă nu credea că despre asta era vorba. Avea 
sentimentul că Eleanor începuse să sufere de demenţă 
senilă. Ori poate se distra pe socoteala lui. Nu era exclus. 
Ce mucalită mai era Eleanor O-La-La! Se spunea despre un 
scriitor renumit - Oscar Wilde să fi fost? - că făcuse o 
glumă pe patul morţii: Ori dispare tapetul ăla, ori dispar eu. 

— Trebuie să aştepţi, continuă Eleanor, de data aceasta 
fără strop de haz în voce. Luminile îl vor anunţa pe 
următorul sosit. S-ar putea să mai fie şi alte interferenţe. 
Uşa se va deschide. Şi atunci va veni şi vizitatorul tău. 

Dan privi nesigur la uşa dinspre hol, rămasă deschisă. 
Întotdeauna lăsa uşile deschise, pentru ca să poată ieşi 
Azzie, dacă voia. Şi de obicei motanul pleca de îndată ce 
apărea Dan să preia problema. 

— Vrei să-ţi torn puţin suc rece, Eleanor? 

— Aş vrea, dacă... începu ea. 

Şi atunci viaţa i se scurse din obraji ca apa dintr-un 
lighean găurit. Ochii îi rămaseră fixaţi asupra unui punct 
deasupra capului lui, iar gura i se deschise. Obraijii i se 
veştejiră şi mai mult, iar bărbia îi căzu până pe pieptul 
uscat. | se desprinse proteza, alunecă peste buză şi rămase 
atârnată într-o parte, într-un rânjet sinistru, fără trup. 

Fantastic! Ce repede s-a dus! 

Cu infinită grijă, apucă proteza cu două degete şi o 
desprinse. Buza bătrânei se întinse după dinţii vârstei a 
treia, apoi reveni cu un sunet mic - ptt! Dan puse placa pe 
noptieră şi vru să se ridice, dar se răzgândi. Aşteptă să 
vadă ceața aceea roşie, căreia bătrâna infirmieră din 
Tampa îi spunea „duhul”... dar nu văzu nimic. 

Trebuie să aştepţi. 

În ordine, putea să aştepte, o vreme măcar. Căută 
gândurile Abrei, însă nu găsi nimic. Poate că era mai bine 
aşa. Poate că deja începuse să-şi păzească mintea. Sau 


— 279 — 


poate că el rămăsese fără talentul - sensibilitatea - de a 
scotoci în minţile altor oameni. Nu conta. Şi-o va recăpăta. 
Până acum şi-o recăpătase mereu. 

Se întrebă (aşa cum o mai făcuse în nenumărate alte 
ocazii) de ce nu vedea niciodată muşte pe feţele locatarilor 
din Căminul Rivington. Poate pentru că nu avea nevoie. În 
fond, pentru asta îl avea pe Azzie. Dar oare Azzie vedea 
ceva cu ochii aceia verzi şi profunzi ai lui? Poate nu 
neapărat muşte, dar ceva? Precis vedea. 

Să fie acestea vocile prietenilor noştri morti ori este doar 
gramofonul? 

Ce linişte era pe etajul acesta! Şi încă era devreme! Nu 
se auzeau murmurele niciunei conversații din sala de 
relaxare de la capătul culoarului. Niciun sunet de radio ori 
de televizor. Nu auzea nici măcar scârţâitul tenişilor lui Poul 
pe linoleum, ori şoaptele Ginei şi Andreei din oficiul 
infirmierelor. Nu suna niciun telefon. Cât despre ceasul lui 
de la mână... 

Dan se uită la el. Nu era de mirare că nu-i mai auzea 
ticăitul. Se oprise. 

Tuburile de neon din tavan se stinseră, lăsând în cameră 
doar lumina de la veioza de lângă patul lui Eleanor. Neonul 
se aprinse, veioza pâlpâi de câteva ori şi se stinse. Se 
aprinse din nou, apoi se stinse iarăşi, împreună cu tuburile 
de neon. Se aprinseră... se stinseră... se aprinseră. 

— E cineva aici? 

Carafa cu apă de pe noptieră se clătină cu zgomot, apoi 
se potoli. Proteza scoase un singur ţăcănit neliniştitor. 
Valuri stranii trecură de-a lungul cearşafului de pe patul 
bătrânei, ca şi cum ceva de sub el începuse brusc să se 
mişte. O boare caldă îi sărută în fugă obrazul lui Dan şi 
dispăru. 

— Cine e? 

Inima lui nu-şi grăbise bătăile, dar şi le simţea acum în 
gât şi la încheietura mâinilor. Îşi simţi firele de păr de pe 
ceafă groase şi ţepene. Şi dintr-odată înţelese ce anume 
văzuse Eleanor în ultimele ei clipe: o paradă a 

(fantomițelor) 


— 280 — 


morţilor, intrând în camera ei printr-un perete şi ieşind prin 
celălalt. leşind? Nu, mergând mai departe. Nu citise poeziile 
lui Seferis, dar le citise pe cele ale lui Auden*: Moartea îi ia 
pe cei ce se scaldă în bani, pe amuzanţii contemporani şi 
pe femeile cu sânii mult prea mari. Bătrâna îi văzuse pe toţi 
aceştia, iar ei veniseră acum să... 

Dar nu. Nu mai erau aici. Sigur că nu. Fantomele văzute 
de Eleanor plecaseră, iar ea se alăturase paradei lor. lar lui 
i se ceruse să aştepte. Aşa că aşteptă. 

Uşa dinspre culoar se închise încet. Şi se deschise uşa de 
la baie. 

Din gura cea fără de viaţă a lui Eleanor Ouellette ieşi un 
singur cuvânt: 

— Danny. 


2 


La intrarea în oraşul Sidewinder se află un semn care te 
întâmpină  spunându-ţi: BUN VENIT PE ACOPERIŞUL 
AMERICII! În realitate, nu-i situat la cea mai mare altitudine, 
dar e pe aproape. La treizeci de kilometri de locul unde 
Versantul de Est devine Versantul de Vest, un drum de ţară 
se desprinde din şoseaua principală şi porneşte, şerpuind, 
câtre nord. Pe panoul cu finisaje de lemn ars care se 
arcuieşte deasupra acestui drum stă scris: BINE Al VENIT IN 
CAMPINGUL BLUEBELL! ŞEDERE PLACUTA, PRIETENE! 

Urarea aceasta pare a fi în spiritul tradiţionalei ospitalităţi 
vestice, însă localnicii ştiu că, cel mai adesea, drumul acela 
este blocat şi atunci un semn mult mai puţin prietenos 
atârnă deasupra lui: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII. Cum 
de nu dă faliment campingul acesta rămâne un mister 
pentru locuitorii din Sidewinder, care l-ar dori mereu 
deschis cât timp drumurile pe munte nu sunt troienite. Le 
lipsesc banii pe care-i aducea Hotelul Overlook în regiune şi 
speră ca acest camping să acopere măcar o parte din 
pierdere (deşi sunt conştienţi că vilegiaturiştii care dorm în 


> Wyston Hugh Auden (1907-1973), poet american, de origine britanică 
(n.tr.). 


— 281 — 


corturi şi rulote nu dispun de banii pe care turiştii cazaţi pe 
vremuri la hotel îi pompau în economia locală). Dar nu a 
fost aşa. Părerea generală este că acest camping reprezintă 
paradisul fiscal al vreunei corporaţii, loc  dinadins 
nerentabil, destinat spălării de bani. 

Da, este un paradis, dar corporaţia pe care o adăposteşte 
este Clanul Legitim, iar atunci când vin Legitimii, singurele 
rulote din parcare sunt rulotele lor, dintre care iese în 
evidenţă cea mai înaltă - rulota lui Rose Ţilindru. 

In seara aceea de septembrie, nouă membri ai Clanului 
se strânseră în clădirea cu tavan înalt şi aer rustic, 
cunoscută sub numele de Cabana Overlook. In perioadele 
când campingul era deschis publicului, Cabana era 
transformată în restaurant unde se serveau două mese pe 
zi: micul dejun şi cina. Mâncarea era pregătită de Eddie cel 
Mic şi Mo cea Mare (nume de mocofani Ed şi Maureen 
Higgins). Niciunul dintre cei doi nu se ridica la nivelul 
standardelor culinare ale lui Dick Hallorann - puţini o 
făceau! -, Dar e cam greu s-o dai în bară atunci când 
găteşti felurile preferate ale îndrăgostiţilor de camping: 
chiftele, macaroane cu brânză, chiftele, clătite cu sirop de 
la magazin, chiftele, tocăniţă de pui, chiftele, ton cu tăiţei şi 
chiftele cu sos de ciuperci. După cină, la aceleaşi mese se 
jucau partide de bingo sau de cărţi. In weekenduri se 
organizau seri dansante. Toate aceste petreceri aveau loc 
doar atunci când campingul era deschis pentru public. In 
seara despre care vorbim acum - tot atunci când, la trei 
meridiane spre est, Dan Torrance stătea lângă o femeie 
moartă aşteptându-şi musafirul -, în Cabana Overlook se 
desfăşurau treburi de o cu totul altă factură. 

Jimmy Numere stătea în capul mesei aşezate pe mijlocul 
duşumelei din lemn de arțar. Pe monitorul laptopului 
deschis se vedea o fotografie a oraşului său natal, care se 
întâmpla să se afle în Munţii Carpaţi. (Lui Jimmy îi plăcea să 
glumească spunând că bunicul său oferise pe vremuri 
găzduire unui tânăr avocat din Londra, pe nume Jonathan 


— 282 — 


Harker.) 

În jurul lui se strânseseră Rose, Tati Fală, Barry 
Chinezoiul, Andi Muşcătură-de-Şarpe, Charlie Jeton, Annie 
Şorţ, Doug Diesel şi Taica Flick. Niciunul dintre ei nu voia să 
stea aproape de Taica, pentru că acesta puţea de parcă în 
nădragii lui s-ar fi produs un oarecare dezastru, iar apoi 
uitase completamente să se spele (lucru care se întâmpla 
tot mai des în ultima vreme), dar ceilalţi se vedeau nevoiţi 
să-l suporte pentru că era mult mai important ce făceau ei 
acolo. 

Jimmy Numere era un tip la locul lui, cu început de chelie 
şi cu o mutră simpatică, deşi vag asemănătoare cu a unei 
maimuțe. Părea cam de cincizeci de ani, de fapt o treime 
din vârsta lui reală. 

— Am căutat „La doi pişi” pe Google şi, aşa cum de altfel 
m-am şi aşteptat, n-am găsit niciun răspuns care să ne 
mulţumească. Dacă vă interesează cumva, „La doi pişi” 
este o expresie din jargonul locuitorilor unor cartiere, care 
denumeşte prăvăliile mici, aflate la colţ de stradă, de unde 
te poţi aproviziona cu produse de strictă necesitate şi... 

— Nu ne interesează, îl repezi Doug Diesel. Dar, fiindcă 
veni vorba de produse de strictă necesitate, tre' să te anunţ 
că cam puţi, Taică. Nu mi-o lua în nume de rău, da’ când te- 
ai şters ultima oară la cur? 

Taica Flick mărâi, dezgolindu-şi dinţii erodaţi şi galbeni, 
dar toţi ai lui, proprii şi personali. 

— Mi l-a şters nevastă-ta mai de dimineaţă, Deez. 
Întâmplător chiar cu buziţele ei drăgălaşe. Cam perversă 
micuța, da’ nu m-am contrat cu gusturile... 

— Gura, amândoi! spuse Rose. 

Tonul ei era inexpresiv şi paşnic, dar şi Doug, şi Taica 
tresăriră şi se îndepărtară de lângă ea, cu feţe ca ale 
şcolarilor admonestaţi de profesoară. 

— Continuă, Jimmy. Dar nu mai bate câmpii. Am nevoie 
de un plan concret. Cât mai curând. 

— Pe ceilalţi nu-i interesează ce vrei tu să faci, indiferent 


4 Jonathan Harker - personaj din romanul Dracula al lui Bram Stoker 
(n.tr.). 


— 283 — 


cât de concret ţi-ar fi planul, interveni Fală. Îţi vor spune că 
am avut un an cu abur mult şi bun. Chestia aia de la 
cinematograf, incendiul bisericii din Castle Rock, atentatul 
ăla terorist din Austin. Ca să nu ne mai amintim de Juârez. 
Ştii că am fost sceptic când ai zis că trebuie să trecem 
graniţa, dar s-a dovedit că ai avut dreptate. 

Ba chiar mai mult decât atât. Localitatea Juârez devenise 
cunoscută drept capitala mondială a asasinatelor, 
câştigându-şi acest titlu cu peste două mii cinci sute de 
crime pe an. Majoritatea precedate de tortură. Ambianţa 
fusese una extrem de intensă. Aburul, deşi nu foarte pur, le 
dăduse puţin stomacurile peste cap, dar, în mare, îşi făcuse 
treaba. 

— Am făcut diaree de la toate tâmpeniile alea, spuse 
Charlie jeton, dar tre’ să recunosc că resturile au fost 
delicioase. 

— A fost un an bun, încuviinţă Rose, dar nu trebuie să ne 
luăm după ce s-a întâmplat în Mexic. Sărim mult prea tare 
în ochi. Acolo suntem americanos bogaţi. Aici ne contopim 
cu fundalul. Nu v-aţi săturat să trăim de pe un an pe altul? 
Să fim tot timpul pe drumuri şi să avem grija canistrelor? 
Ce vă propun eu acum este cu totul altceva. Acum este 
vorba despre filonul principal. 

Nu-i răspunse nimeni. Era căpetenia lor şi, până la urmă, 
vor face ce le va ordona, dar nu înțelegeau prea bine care 
era treaba cu fata. Însă nu conta. Atunci când o vor 
cunoaşte, vor înţelege singuri. O vor captura şi vor scoate 
abur din ea ori de câte ori vor avea nevoie. Şi atunci vor 
dori să se arunce la picioarele lui Rose şi să-i sărute tălpile. 
Ba chiar s-ar putea ca ea însăşi să le pretindă asemenea 
manifestări de recunoştinţă. 

— Continuă, Jimmy, dar treci la subiect. 

— Sunt sigur că expresia respectivă se referă la lanţul de 
prăvălii micuţe din New England, care se numesc, de fapt, 
„La doi paşi”. Sunt şaptezeci şi trei cu toatele, din 
Providence până în Presque Isle. Şi un copil de şcoală 
primară le-ar fi găsit în doar două minute pe iPad-ul lui. Am 
printat adresele şi am folosit programul Whirl 360 ca să le 


— 284 — 


localizez. Am găsit şase de unde se văd nişte munţi. Două 
în Vermont, două în New Hampshire şi două în Maine. 

Jimmy pusese husa laptopului sub scaun. Acum scoase 
din buzunarul ei o mapă pe care i-o înmână lui Rose. 

— Ai aici poze cu munţii care pot fi văzuţi din locurile 
unde se află prăvăliile astea. Tot mulţumită lui Whirl 360, 
care e mult mai bun decât Google Earth, binecuvântat să-i 
fie motoraşul. Uită-te bine şi vezi dacă îţi aduci aminte de 
ceva. Şi dacă nu, hotărăşte pe care adrese să le eliminăm 
definitiv. 

Rose desfăşură mapa şi răsfoi atentă fotografiile. Le dădu 
deoparte pe cele două cu Munţii Verzi din Vermont. De 
asemenea şi pe cea cu o imagine din Maine: acolo era un 
singur munte, ori ea văzuse un lanţ de creste. Se uită lung 
la celelalte trei. Într-un final i le înapoie lui Jimmy Numere. 

— Una din astea. 

El se uită pe spatele fotografiilor. 

— Fryeburg, Maine... Madison, New Hampshire... 
Anniston, New Hampshire. Simţi ceva mai special pentru 
vreuna? 

Rose le luă iarăşi şi se hotărî asupra celor două înfăţişând 
Munţii Albi văzuţi din Fryeburg şi Anniston. 

— Mi se pare că e una din astea două, dar trebuie să 
verific. 

— Şi cum ai s-o faci? o întrebă Fală. 

— Am să-i fac o vizită fetei. 

— Dacă ai dreptate, s-ar putea să fie periculos. 

— Am s-o fac când doarme. Fetele mici au somnul adânc. 
Nici n-o să ştie c-am trecut pe acolo. 

— Eşti convinsă că vrei să faci asta? Cele trei oraşe sunt 
aproape unul de altul. Putem să trecem să le vedem. 

— Da, cum de nu! strigă nervoasă Rose. O să dăm 
târcoale pe acolo cu rulotele noastre deloc modeste şi o să 
zicem: „Bună ziua, căutăm o fetiţă din oraşul 
dumneavoastră, dar se pare că nu-i putem da de urmă prin 
metodele noastre, aşa că vă rugăm frumos să ne ajutaţi. 
Spuneţi, aţi observat pe aici, vreo fată de gimnaziu ori în 
primul an de liceu cu talente paranormale?” 


— 285 — 


Tati Fală oftă adânc, îşi vâri mâinile mari în buzunare şi 
se uită lung la ea fără o vorbă. 

— Scuze, zise Rose. Sunt cam nervoasă, bine? Vreau să 
fac treaba asta, ca să terminăm o dată. Şi nu trebuie să-ţi 
faci griji pentru mine. Ştiu să mă păzesc. 


3 


Dan se uita la Eleanor Ouellette. La ochii ei deschişi, care 
începuseră să devină sticloşi. La mâinile ei micuţe, cu 
palmele întoarse în sus. Dar mai ales la gura ei deschisă. În 
care se afla toată tăcerea infinită a morţii. 

— Cine eşti? 

Gândind: De parcă n-aş şti. Oare nu el ceruse nişte 
răspunsuri? 

Te-ai făcut mare. 

Buzele nu se mişcaseră, iar cuvintele păreau lipsite de 
orice emoție. Poate că moartea îl golise pe vechiul lui 
prieten de toate sentimentele omeneşti şi ce mare păcat ar 
fi fost să fie adevărat. Sau poate că era altcineva care se 
prefăcea că e Dick. Altcineva sau altceva. 

— Dovedeşte-mi că eşti Dick. Spune-mi ceva ce numai 
noi doi ştim. 

Tăcere. Dar simţea o prezenţă acolo. Apoi: 

— M-ai întrebat de ce ar vrea doamna Brant pantalonii 
bărbatului din parcarea hotelului. 

La început Dan nu înţelese despre ce anume vorbea 
vocea aceea. Apoi îşi aminti. Aşezase amintirea aceasta pe 
unul din rafturile înalte ale minţii lui, acolo unde păstra 
toate amintirile urâte din Overlook. Alături de casetele de 
valori, desigur. În ziua când el şi părinţii lui ajunseseră la 
hotel, doamna Brant tocmai pleca, iar el îi interceptase un 
gând fugar atunci când valetul parcării îi adusese maşina: 
Ce-aş mai vrea să intru în pantalonii lui. 

— Erai un băieţel cu o antenă uriaşă în cap. Şi mi-a părut 
rău pentru tine. Şi m-am temut pentru tine. Am avut 
dreptate să mă tem, nu crezi? 

În cuvintele acestea răzbăteau vag bunătatea şi simţul 


— 286 — 


umorului care îl caracterizaseră pe vechiul lui prieten. Da, 
Dick era aici cu el. Dan se uită consternat la bătrâna 
moartă. Luminile din cameră pâlpâiră iarăşi. Carafa cu apă 
se clătină din nou. 

— Nu pot să stau prea mult. Mă doare. 

— Uite, Dick, e o fetiţă... 

— Abraaa... nume rostit prelung, ca într-un oftat. Te 
place. Ce semeni aia culegi. 

— Crede că o urmăreşte o femeie. O femeie cu pălărie. 
De fapt, un joben demodat. Şi uneori nu are decât un singur 
dinte, foarte lung, pe maxilarul superior. Atunci când îi este 
foame. Aşa mi-a zis. 

— Intreabă-mă ce vrei să mă întrebi, băiete. Nu pot să 
stau prea mult. Pentru mine acum lumea este visul unui vis. 

— Mai sunt şi alţii. Prietenii femeii cu joben. l-a văzut 
Abra. Aveau toţi lanterne. Cine sunt ăştia? 

Din nou tăcere. Dar Dick era tot acolo. Era schimbat, dar 
tot acolo. Dan îl putea simţi în terminaţiile sale nervoase şi 
ca pe un soi ciudat de electricitate care patina pe 
suprafeţele umede ale ochilor. 

— Sunt diavolii goi. Sunt bolnavi şi nu îşi dau seama. 

— Nu înţeleg. 

— Sigur că nu. Şi e bine că nu înţelegi. Dacă te-ai fi 
întâlnit cu ei, dacă ti-ar fi simțit vreodată mirosul, n-ai mai fi 
acum în viață. Te-ar fi folosit şi te-ar fi aruncat ca pe o cutie 
goală. Asta s-a întâmplat cu băiatul despre care vorbeşte 
Abra. Şi cu mulți alţii. Caută şi vânează copiii care 
strălucesc. Dar deja bănuiai asta, nu? Diavolii goi sunt 
cancerul de piele al acestei lumi. Odinioară mergeau cu 
cămilele prin deşert; odinioară mergeau cu căruțele prin 
Europa de Est. Mănâncă urlete şi beau durere. Ai avut 
partea ta de grozăvii la Overlook, Danny, dar măcar ai fost 
scutit de întâlnirea cu ei. Acum, că femeia aia a ajuns să fie 
obsedată de fetiță, nu se vor opri până nu vor pune mâna 
pe ea. Şi s-ar putea s-o ucidă. Sau s-ar putea s-o 
Transforme. Sau s-ar putea să încerce s-o țină captivă şi s-o 
folosească până când o vor termina, iar asta ar fi cel mai 
rău dintre toate. 


— 287 — 


— Tot nu înţeleg. 

— Adică îi vor seca toată strălucirea. O vor goli de tot, 
aşa cum şi ei sunt goi. 

Din gura cea moartă ieşi un oftat uscat. 

— Şi ce naiba ar trebui să fac eu? 

— Fă ce ţi-a cerut fata. 

— Unde i-aş putea găsi pe diavolii ăştia goi? 

— În copilăria ta, acolo de unde vin toti diavolii. Nu am 
voie să iți spun mai multe. 

— Cum să-i opresc? 

— Omorându-i. Nu există altă cale. Obligă-i să-şi bea 
propriul venin. Fă asta şi vor dispărea. 

— Şi femeia aia ciudată, femeia aia cu pălărie, ştii cum o 
cheamă? 

De pe culoar se auzi pleoscăitul unui mop stors în 
găleată, însoţit de fluieratul lui Poul Larson. Se modifică şi 
calitatea aerului din cameră. Ceea ce până atunci se aflase 
într-un echilibru fragil începu să se încline într-o parte. 

— Du-te la prietenii tăi. La cei care ştiu cine eşti. Mi se 
pare că ai crescut aşa cum trebuie, băiete, dar tot mai ai o 
datorie de plătit. 

Urmă o pauză, apoi vocea aceea care era - şi nu era - 
vocea lui Dick Hallorann vorbi o ultimă oară, pe un ton de 
ordin categoric: 

— Plăteşte-o. 

Ceaţa roşie se ridică de pe ochii, nasul şi gura deschisă a 
lui Eleanor. Rămase cam vreo cinci secunde suspendată 
deasupra ei, apoi dispăru. Luminile nu mai pâlpâiau. Apa 
din carafă nu se mai cutremura. Dick plecase. Dan 
rămăsese singur cu cadavrul bătrânei. 

Diavolii goi. 

Nu-şi amintea dacă mai auzise în toată viaţa lui vreo 
expresie atât de înspăimântătoare. Dar avea sens... în 
lumina a ceea ce reprezentase cu adevărat Hotelul 
Overlook. Şi locul acela fusese plin de diavoli, dar măcar 
fuseseră diavoli morţi. Şi nu prea credea că la fel stăteau 
lucrurile cu femeia cu joben şi prietenii lui. 

Tot mai ai o datorie de plătit. Plăteşte-o. 


— 288 — 


Da. Îl abandonase, lăsându-l să-şi poarte singur de grijă, 
pe băieţelul cu pampersul plin şi cu tricoul cu sigla echipei 
Braves. Nu va proceda la fel cu fata. 


4 


Dan rămase în oficiul infirmierelor cât aşteptă maşina de 
pompe funebre, după care conduse targa acoperită până la 
uşa din spate a căminului Rivington Unu. Apoi urcă în 
cameră şi privi de la fereastră Cranmore Avenue. La ora 
aceea din noapte era complet pustie. Incepuse să bată 
vântul, smulgând frunzele deja îngălbenite ale stejarilor şi 
trimiţându-le să facă piruete învoalte pe asfaltul străzii. Se 
vedea şi Orăşelul Liliput, la fel de pustiu sub felinarele 
portocalii. 

Du-te la prietenii tăi. La cei care ştiu cine eşti. 

Billy Freeman ştia, ştiuse aproape din prima clipă, pentru 
că şi el avea puţin din harul lui Dan. lar dacă el avea o 
datorie de plătit, probabil că şi Billy avea una, pentru că 
strălucirea mult mai mare şi mai intensă a lui Dan îi salvase 
viaţa. 

Normal că nu m-aş exprima astfel. 

Nici nu va fi nevoie. 

Şi mai era şi John Dalton, care îşi pierduse ceasul şi care 
se întâmpla să fie chiar pediatrul Abrei. Ce-i spusese Dick 
prin gura moartă a lui Eleanor O-La-La? Ce semeni aia 
culegi. 

Cât despre rugămintea Abrei, asta era chiar mai uşor. 
Dar să facă rost de mănuşă... s-ar putea să fie niţeluş mai 
complicat. 


5 


Când Abra se trezi duminică dimineaţă, o aştepta un e- 
mail de la dtor36nhmix.com. 


Abra, am vorbit cu un prieten, folosindu-mă de 
talentul pe care îl avem amândoi, şi m-am convins că 


— 289 — 


eşti în primejdie. Vreau să discut situaţia asta şi cu 
un alt prieten, unul pe care îl cunoaştem amândoi: 
John Dalton. Dar nu o voi face dacă tu nu eşti de 
acord. Cred că John poate să recupereze obiectul pe 
care mi l-ai desenat pe tablă. 

Ţi-ai instalat alarma? Sunt anumiţi oameni care s- 
ar putea să te caute şi nu trebuie să te găsească. Fii 
foarte atentă. Toate cele bune şi Al MARE GRIJA DE 
TINE. Şterge neapărat mesajul acesta. 

Unchiul D. 


Faptul că primise e-mailul o convinsese mai mult decât 
conţinutul lui, pentru că ştia că lui nu-i plăcea să comunice 
în maniera aceasta; se temea ca nu cumva părinţii să-şi 
vâre nasul prin calculatorul ei şi să-şi închipuie că fata lor 
corespondează cu Pedofilul Chester. 

Oare ce ar face mama şi tata dacă ar afla de bestiile care 
o căutau pe bune? 

Era speriată, dar, pentru că se făcuse dimineaţă şi nu o 
mai pândea nicio nebună cu joben de la geam, se simţea şi 
destul de emoţionată. Parcă intrase într-unul din romanele 
alea fantastice de dragoste şi groază, pe care doamna 
Robinson, bibliotecara şcolii, le numea strâmbând din nas 
„pornografie pentru adolescenţi”. Fetele din cărţile acelea 
flirtau cu vârcolaci, cu vampiri, ba chiar şi cu zombi, dar nu 
se transformau niciodată. 

Şi i se părea drăguţ că un om mare sărise s-o apere şi nu 
era deloc rău că era un tip chipeş, chiar dacă într-o manieră 
mai neglijentă, care-i aducea aminte de Jax Teller, din Fiii 
anarhiei, serial pe care ea şi Emma Deane îl urmăriseră pe 
ascuns pe computerul lui Em. 

Expedie mesajul Unchiului Dan nu doar la coşul de gunoi 
al calculatorului, ci la coşul lui permanent, căreia Emma îi 
zicea „fişierul iubitului atomic”. (De parcă ai avea vreun 
iubit, Em, zâmbi sarcastic gândul Abrei.) Apoi îşi închise 
calculatorul. Nu-i răspunse la mesaj. Nu era nevoie s-o facă 
prin e-mail. Nu trebuia decât să închidă ochii. 

Ţaca-paca. 


— 290 — 


Mesaj expediat. Abra plecă spre baie. 
6 


Când Dan reveni în cameră cu ceaşca de cafea, găsi pe 
tablă un nou comunicat. 


Poţi să-i zici  Doctorului John, dar NU ŞI 
PĂRINŢILOR MEI. 


Nu. Sigur că nu le va spune nimic părinţilor. Cel puţin nu 
încă. Totuşi, Dan era convins că ei îşi vor da seama că se 
petrece ceva şi probabil că asta se va întâmpla mult mai 
curând decât spera cea mică. Va traversa podul acela (sau 
îi va da foc) atunci când va veni clipa. Deocamdată avea 
alte treburi. În primul şi în primul rând trebuia să dea un 
telefon. 

Îi răspunse o voce de copil, iar atunci când el o ceru pe 
Rebecca, auzi pocnetul receptorului lăsat jos şi un țipăt 
îndepărtat: Buni! La telefon! După câteva secunde, Dan 
vorbea cu Rebecca Clausen. 

— Bună, Becka. Dan Torrance la telefon. 

— Dacă mă suni despre povestea cu doamna Ouellette, 
să ştii că am primit un e-mail de dimineaţă de la... 

— Nu-i asta. Vreau să-ţi cer nişte zile libere. 

— Doctorul Somn vrea zile libere? Nu pot să cred. 
Primăvara trecută aproape c-a trebuit să-ţi dau un şut în 
fund, ca să te oblig să-ţi iei concediu. Chiar şi aşa, tot ai dat 
pe la azil o dată sau de două ori pe zi. Ai vreo problemă în 
familie? 

Cu gândul la teoria relativităţii în versiunea Abrei, Dan 
răspunse afirmativ. 


— 291 — 


xX 


BIBELOURI DIN STICLĂ 
1 


Când se auzi telefonul, tatăl Abrei, îmbrăcat doar cu 
halatul de baie, stătea lângă blatul bufetului din bucătărie 
şi bătea nişte ouă pentru omletă. De la etaj se auzea apa 
curgând la duş. Dacă Abra avea de gând să se țină de 
programul ei obişnuit din dimineţile de duminică, înseamnă 
că duşul va merge până când se va termina apa caldă. 

Se uită la ecranul telefonului, ca să vadă numele 
persoanei care suna. Prefixul era 617, dar nu-i urma 
numărul din Boston pe care el îl cunoştea atât de bine: 
numărul telefonului fix din apartamentul bunicii soţiei sale. 

— Alo? 

— O, David, ce bine că te-am găsit acasă! 

Vocea lui Lucy, complet epuizată. 

— Unde eşti? De ce nu suni de pe mobil? 

— La spitalul Mass General. Vorbesc de la un telefon 
public. Nu-i voie să foloseşti mobilul aici. Sunt anunţuri 
peste tot în sensul ăsta. 

— Momo e bine? Tu cum eşti? 

— Eu sunt bine. lar Momo... ce să spun... deocamdată 
starea ei e stabilă... deocamdată... dar i-a fost destul de 
rău. 

Se auzi cum femeia îşi înghite nodul uscat din gât. 

— De fapt, tot rău îi e... 

Şi atunci Lucy îşi pierdu stăpânirea de sine. Nu începu să 
plângă cu lacrimi, ci să suspine disperată. 

David o aşteptă să se liniştească. Se bucura că Abra era 
încă la duş şi spera din suflet ca apa caldă să dureze o 
veşnicie. Pentru că era convins că soţia lui îl sunase cu 
veşti foarte proaste. 

Într-un final, Lucy îşi regăsi glasul: 


— 292 — 


— Acum şi-a rupt mâna. 

— Of. Bine. Doar atât? 

— Nu, nu doar atât! 

Aproape ţipase la el pe tonul acela care probabil că făcea 
parte din genele ei italieneşti, ton care părea a întreba 
nervos: „de ce, Dumnezeule, sunt bărbaţii atât de cretini?”, 
ton pe care el îl detesta cu toată fiinţa, fără să se 
gândească nici măcar o singură clipă că uneori se putea 
întâmpla chiar să fie cretin. 

Inspiră adânc, încercând să se calmeze. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, scumpo. 

Şi i-a spus. De vreo două ori a izbucnit iarăşi în suspine 
sfâşietoare, iar David a fost nevoit să aştepte răbdător să-i 
treacă. Era terminată de oboseală, dar asta era doar o 
părticică mică a problemei. De fapt, îşi dădea el seama 
acum, Lucy încerca să accepte cu sufletul ceea ce mintea ei 
ştia de săptămâni bune: că lui Momo îi venise sfârşitul. Şi 
poate nu tocmai în pace. 

Concetta, care acum dormea în reprize foarte mici, se 
trezise după miezul nopţii şi avusese nevoie la toaletă. In 
loc să-i ceară lui Lucy să-i aducă plosca, încercase să se 
scoale din pat şi să se ducă singură la baie. Reuşise să-şi 
dea jos picioarele şi să se ridice, dar atunci o apucase 
ameţeala şi căzuse pe braţul stâng. Nu se rupsese doar: se 
făcuse fărâme. Ţipetele ei o treziseră pe Lucy, care 
adormise obosită după săptămânile lungi când o făcuse zi 
şi noapte pe infirmiera. 

— Nu erau nişte simple ţipete după ajutor, zise ea acum. 
Erau nişte zbierete înfiorătoare, aşa cum cred că ar zbiera o 
vulpe care-şi rupe piciorul în vreo capcană din aia odioasă. 

— Trebuie că a fost îngrozitor, scumpo. 

Lucy se afla în holul de la primul etaj al spitalului, unde 
erau câteva automate cu dulciuri şi biscuiţi şi - mirabile 
dictu - câteva telefoane publice care chiar funcționau. O 
durea tot corpul şi i se uscase transpiraţia pe ea (îşi simţea 
prea bine mirosul şi precis nu era Light Blue de la Dolce & 
Gabbana), iar capul îi era prins în menghina primei migrene 
pe care o avea după patru ani. Lucia Stone era conştientă 


— 293 — 


că niciodată nu-i va putea descrie cât de îngrozitor fusese 
totul în realitate. Cât de împuţită fusese revelaţia avută şi 
cât de tare o şocase. [i se pare că pricepi cum merg 
lucrurile în viaţă - femeia îmbătrâneşte, femeia slăbeşte, 
femeia moare - şi apoi descoperi că e mult mai mult decât 
atât. Descoperi asta atunci când o găseşti pe femeia care a 
scris unele din cele mai însemnate poeme ale generaţiei ei 
zăcând în propria-i urină, zbierând la nepoata ei, implorânad- 
o să-i oprească durerea, o, madre de Cristo, fă-o să 
înceteze! Descoperi asta atunci când vezi mâna aceea, pe 
vremuri netedă şi catifelată, răsucită ca o cârpă stoarsă şi o 
auzi pe poetă cum o numeşte „curvă ordinară” şi o auzi pe 
poetă cum îşi doreşte să vină moartea să o ia, pentru că 
numai aşa va înceta durerea. 

Poţi oare să-i mărturiseşti soţului tău că erai încă pe 
jumătate adormită şi îngheţată de spaimă că orice ai face 
ar fi ceva rău? Poţi oare să-i povesteşti cum te-a zgâriat pe 
faţă atunci când ai încercat să o mişti din locul unde căzuse 
şi cum a urlat mai tare decât un câine călcat de maşină? 
Poţi oare să-i explici cum te-ai simţit atunci când ai lăsat-o 
pe draga ta bunică zăcând pe jos câtă vreme tu ai sunat la 
Urgenţe şi apoi te-ai aşezat lângă ea ca să aştepţi 
ambulanta şi i-ai dat să bea cu paiul Oxicontin dizolvat în 
apă? Şi cum ambulanţa întârzia şi tot întârzia, iar tu ţi-ai 
adus aminte de cântecul ăla al lui Gordon Lightfoot“, 
„Epava lui Edmund Fitzgerald”, în care se întreabă unde 
dispare iubirea lui Dumnezeu atunci când valurile 
transformă minutele în ore? Valurile care o înecau pe Momo 
erau valuri de durere, iar ea se ducea la fund şi valurile nu 
se mai opreau. 

Când a început iarăşi să ţipe, Lucy şi-a trecut ambele 
braţe pe sub ea şi a ridicat-o pe pat, ca un halterofil 
începător care exersează stilul aruncat şi nu prea îi iese, 
convinsă fiind că va simţi efortul acesta în umeri şi spate 
multe zile de acum încolo şi astupându-şi urechile în faţa 
urletelor lui Momo - /asă-mă jos, ai să mă omori! apoi Lucy, 
cu părul lipit de obrajii uzi de transpiraţie şi lacrimi, s-a 


+ Compozitor şi cântăreţ canadian de folk şi folk-rock (n.tr.). 
— 294 — 


sprijinit gâfâind de perete, în vreme ce Momo îşi ţinea 
braţul deformat la piept şi hohotea, întrebând de ce Lucia 
voise să-i facă un rău atât de mare şi de ce i se întâmplau 
tocmai ei toate astea. 

In cele din urmă a venit şi ambulanţa. Un bărbat - Lucy 
nu ştia cum îl cheamă, însă îi mulţumi în rugăciunile ei 
incoerente - i-a făcut lui Momo o injecție care a tranchilizat- 
o. Poţi oare să-i mărturiseşti soţului tău că ţi-ai fi dorit ca 
injecţia aia s-o omoare? 

Şi atunci îi răspunse doar: 

— Da, a fost destul de urât. Nu-ţi închipui cât de fericită 
sunt că Abra n-a vrut să vină şi în weekendul ăsta. 

— A vrut, dar a avut o mulţime de teme pentru la şcoală, 
plus că ieri a trebuit să meargă la bibliotecă. Probabil că a 
fost ceva foarte important, pentru că nu m-a mai bătut la 
cap s-o las la meciul de fotbal. 

Dobitoc. Indrugă vrute şi nevrute. Dar ce să facă? 

— Luce, draga mea, îmi pare teribil de rău că a trebuit să 
treci singură prin toată povestea asta. 

— Doar că... dacă ai fi auzit-o cum ţipă. Doar atunci ai 
putea să înţelegi cum a fost. Nu mai vreau să aud ţipete din 
alea în viaţa mea. Intotdeauna a fost plină de calm... şi-a 
păstrat mereu cumpătul când toţi din jur o luau razna... 

— Ştiu... 

— Şi să ajungă în halul în care a fost azi-noapte... 
Singurele cuvinte pe care şi le mai amintea erau pizdă şi 
căcat şi pişat şi fut şi meretrice” şi... 

— Gata, iubito. 

Nu se mai auzea duşul de la etaj. În câteva minute Abra 
se va şterge şi îşi va pune hainele de duminică; curând va 
cobori la parter, cu cămaşa scoasă din pantaloni şi cu 
şireturile desfăcute la tenişi. 

Însă Lucy nu terminase. 

— Mi-aduc aminte de o poezie de-a ei. Nu pot s-o 
reproduc cuvânt cu cuvânt, dar începea cam aşa: 
„Dumnezeu este un fin cunoscător al lucrurilor fragile şi îşi 
decorează turnul său de strajă dintre nori cu bibelouri din 


42 Meretrice (lb. italiană) - „curvă” (nitr.). 
— 295 — 


cea mai delicată sticlă.” La vremea respectivă mi se părea 
o idee stranie pentru scrierile Concettei Reynolds. 

Şi iat-o pe fata lui - pe fata /or - iat-o pe Abba-Doo 
îmbujorată de la duş. 

— Totu-i bine, Tati? 

David ridică mâna: Aşteaptă puțin. 

— Acum am înţeles ce voia să spună şi sunt convinsă că 
nu voi mai fi în stare să citesc poezia aia vreodată. 

— A venit Abby, draga mea, o întrerupse el pe un ton plin 
de voioşie prefăcută. 

— Bine. Vreau să vorbesc şi cu ea. Nu-ţi face griji, că n- 
am să mai bâzâi, dar ştii şi tu că nu-i putem ascunde ce s-a 
întâmplat. 

— Măcar partea cea mai urâtă? o întrebă el cu blândeţe. 

Abra stătea lângă masă. Codiţele în care-şi legase părul 
ud o făceau să arate iar de zece ani. Dar chipul îi era grav. 

— Am să încerc, spuse Lucy. Dar, Davey, să ştii că nu mai 
pot continua aşa, nici măcar cu femeia care mă ajută în 
timpul zilei. Am crezut că am să pot, dar uite că nu-i 
adevărat. Infirmiera mi-a povestit că există un azil pentru 
persoane în vârstă chiar lângă noi, în Frazier. Se numeşte 
Căminul Helen Rivingon. l-am sunat înainte să te sun pe 
tine şi mi-au spus că au un loc liber, cu începere de astăzi. 
Probabil că Dumnezeu a mai dărâmat un bibelou de pe raft 
azi-noapte. 

— Chetta s-a trezit? Ai discutat cu... 

— Şi-a revenit acum vreo două ore, dar avea minţile 
vraişte. Amesteca trecutul cu prezentul într-o salată de 
groază. 

Când eu dormeam, îşi spuse David simțindu-se vinovat. 
Când visam la cartea mea, fără doar şi poate. 

— Când se mai limpezeşte - sper că aşa va fi - am să-i 
spun, cu cât de multe menajamente sunt eu în stare, că nu 
mai hotărăşte ea. Că a venit vremea să aibă parte de 
îngrijire medicală într-un cămin. 

— Bine. 

Atunci când Lucy lua o hotărâre - una importantă -, cel 
mai bine era să te dai la o parte şi s-o laşi să şi-o pună în 


— 296 — 


practică. 

— Tati? Mami e bine? Şi Momo? 

Abra ştia că mama ei era bine şi că străbunica nu. Aflase 
încă de la duş mare parte din lucrurile pe care Lucy le 
povestise soţului ei. Le ascultase cu şamponul şi lacrimile 
curgându-i pe obraji. Dar ştia deja cum să-şi pună o mască 
veselă până când îi spunea cineva cu voce tare ce anume 
se întâmplase. Se întrebă dacă şi noul ei prieten, Dan, 
ştiuse în copilărie şmecheria cu masca veselă. Precis o 
ştiuse. 

— lubito, cred că Abra vrea să vorbească cu tine. 

Lucy oftă şi spuse: 

— Dă-mi-o la telefon. 

David îi întinse receptorul fiicei lui. 


2 


La 2 p.m., în aceeaşi duminică, Rose Ţilindru agăţă pe 
uşa uriaşei ei rulote un carton pe care scria: NU MA 
DERANJAŢI DECÂT DACĂ ESTE ABSOLUT NECESAR. Îşi 
planificase cu mare grijă orele următoare. Nu va mânca 
nimic şi nu va bea decât apă întreaga zi. In loc de cafeaua 
de dimineaţă, va lua un vomitiv. Când va veni timpul să se 
ducă după mintea fetei, va fi pură ca un pahar gol. 

Fără să mai fie distrasă de funcţiile fiziologice, Rose va fi 
în stare să afle tot ce dorea: numele fetei, adresa exactă, 
cât anume ştia, şi - cel mai important - cu cine discutase. 
Rose va sta lungită pe patul ei dublu din EarthCruiser de la 
patru după-amiaza până la zece seara, privind la tavan şi 
meditând. Când mintea îi va fi la fel de curată ca şi trupul, 
va inhala abur dintr-una din canistrele ascunse în 
compartimentul secret - va trage doar o dată şi va fi 
suficient - şi va învârti din nou lumea până când ea va fi în 
mintea fetei, iar fata va fi în mintea ei. Când pe coasta de 
est se va face ora unu dimineaţa, prada va dormi dusă, iar 
Rose va putea să cerceteze după plac conţinutul minţii ei. 
Ba chiar s-ar putea să planteze acolo o sugestie: Vor veni 
nişte oameni să te caute. Vor să te ajute. Du-te cu ei. 


— 297 — 


Dar, aşa cum spusese vechiul poet şi fermier Bobbie 
Burns cu mai bine de două secole în urmă, „cele mai 
chibzuite planuri, de şoareci şi de oameni, se duc apoi de 
râpă”, iar ea de-abia începuse să recite frazele de 
introducere ale mantrei ei de relaxare, când exact „de 
râpă” se duseră toate din cauza unor bubuituri în uşa 
rulotei. 

— Pleacă! strigă ea. Nu ştii să citeşti anunţul? 

De afară se auzi vocea lui Fală: 

— Rose, sunt eu cu Nucu. Cred că a făcut rost de ce i-ai 
cerut, dar trebuie să-i dai aprobarea, iar timpul ne presează 
al dracu' de tare. 

Femeia mai rămase întinsă câteva clipe, apoi slobozi un 
şuierat nervos şi se ridică din pat. Puse mâna pe un tricou 
personalizat pe care şi-l cumpărase din Sidewinder (HAI SA 
NE PUPĂM PE ACOPERIŞUL LUMII!) şi şi-l trase peste cap. Îi 
ajungea până la fund. Deschise uşa. 

— Sper că aveţi un motiv întemeiat. 

— Putem reveni, se grăbi Nucu să spună. 

Era un individ mărunţel, chel în creştetul capului şi cu 
smocuri sârmoase de păr cărunt deasupra urechilor. Tinea 
o foaie de hârtie în mâini. 

— Nu. Dar grăbiţi-vă. 

Se aşezară toţi la masa din bucătăria/living. Rose smulse 
hârtia din mâna lui Nucu şi îşi aruncă în fugă ochii peste ea. 
Văzu un soi de formulă chimică foarte complicată, plină cu 
tot felul de hexagoane. N-avea niciun sens pentru ea. 

— Ce-i asta? 

— Un sedativ extrem de puternic, răspunse Nucu. Nou şi 
curat. Jimmy a făcut rost de formula asta de la unul din 
contactele noastre de la NSA”. O s-o adoarmă pe loc, dar 
fără risc de supradoză. 

— Da, s-ar putea să fie exact ce ne trebuie. 

Rose îşi dădea seama că vorbeşte pe un ton răstit. 

— Nu puteaţi să aşteptaţi până mâine? 

— Îmi pare rău, tare rău, spuse umil Nucu. 


8 Robert Burns (n.tr.). 
4 Agenţia Naţională de Securitate (n.tr.). 


— 298 — 


— Ba mie nu-mi pare deloc rău, interveni Fală. Dacă vrei 
să te grăbeşti şi să răpeşti fata aia fără bătăi de cap, va 
trebui să fac din timp aranjamentele să ni se trimită 
medicamentul ăsta la una din căsuţele noastre poştale. Or, 
chestia asta durează ceva. 

Clanul deţinea sute de căsuțe poştale, majoritatea în 
clădirile MBE şi în diferite sedii UPS. Ca să ajungă la ele, era 
nevoie să-şi planifice din timp drumul, pentru că 
întotdeauna călătoreau doar cu rulotele lor. Legitimii nu 
aveau nici cea mai mică intenţie să pună piciorul în vreun 
mijloc de transport public, aşa cum nu aveau nici intenţia 
de a-şi tăia vreodată beregatele. Da, sigur, ar fi putut 
închiria un avion particular, dar toţi sufereau cumplit de rău 
de înălţime. Nucu bănuia că deficienţa aceasta avea de-a 
face cu sistemul lor nervos, care se deosebea în mod 
radical de cel al mocofanilor. Pe de altă parte, Rose îşi 
făcea griji din cauza sistemului nervos al Americii. Foarte 
nervos. De la evenimentele din unsprezece septembrie, 
toate serviciile secrete monitorizau îndeaproape chiar şi 
cursele private, iar prima regulă a supravieţuirii căreia i se 
supuneau Legitimii era să nu atragă niciodată atenţia. 

Datorită reţelei de şosele interstatale, ajungeau cu 
uşurinţă la destinaţia propusă cu ajutorul rulotelor şi la fel 
va fi şi în cazul acesta. Dacă vor porni la drum cu doar 
câteva maşini şi vor schimba şoferii la fiecare şase ore, ar 
putea ajunge din Sidewinder în New England în mai puţin 
de treizeci de ore. 

— În regulă, spuse ea mai calmă. Ce avem pe l-90 în 
nordul statului New York şi în Massachusetts? 

Fală nu se bâlbâi şi nici nu-i spuse că trebuie mai întâi să 
se intereseze şi de-abia apoi să-i răspundă: 

— Poşta din Sturbridge, Massachusetts. 

Rose lovi uşor cu vârfurile degetelor în foaia de hârtie pe 
care o ţinea Nucu în mână. 

— Trimite chestia asta acolo. Foloseşte un traseu format 
din cel puţin trei segmente, ca să nu putem fi suspectaţi în 
caz că merge ceva prost. 

— Crezi că avem atât de mult timp la dispoziţie? o 


— 299 — 


întrebă Fală. 

— Nu văd de ce n-am avea, răspunse Rose - replică ce se 
va întoarce s-o bântuie. Trimite-o mai întâi la sud, apoi spre 
Midwest, apoi în New England. Ai grijă doar să ajungă până 
joi în Sturbridge. Şi foloseşte Express Mail, nu FedEx sau 
UPS. 

— Se face, spuse Fală. 

Fără nicio ezitare. 

Rose se întoarse către medicul Clanului. 

— Ai face bine să ai dreptate, Nucu. Că dacă-i dai o 
supradoză, în loc s-o adormi, am să am grijă ca tu să fii 
primul Legitim trimis în exil de la bătălia de la Little Big 
Horn“ încoace. 

Nucu păli. Minunat. Normal că nu va exila pe nimeni, dar 
nu suporta să fie întreruptă. 

— O să primim sedativul în Sturbridge, iar Nucu ne va 
spune cum să-l folosim, zise Fală. Nicio problemă. 

— Nu există nicio altă cale mai simplă? Vreun 
medicament de care să putem face rost de pe aici? 

Acum îi răspunse Nucu: 

— Nu, dacă nu cumva vrei să se transforme în Michael 
Jackson. Chestia asta e sigură şi are efect imediat. Dacă-i 
atât de puternică precum zici, efectul e de maximă impor... 

— Bine, bine, am priceput. Am terminat? 

— Mai este ceva, spuse Nucu. Cred că ar mai putea 
aştepta, dar... 

Rose se uită pe geam şi, o, măiculiţa mea, uite-l şi pe 
Jimmy Numere cum traversează zorit parcarea de lângă 
Cabana Overlook cu o altă hârtie în mână. De ce se mai 
obosise să atârne semnul cu NU MA DERANJAŢI pe uşă? Mai 
bine ar fi pus unul cu SUNTEŢI INVITAŢII MEI! 

Rose îşi adună toţi nervii şi îi puse într-un sac pe care-l 
aruncă în dosul minţii. Apoi schiţă un zâmbet curajos: 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Taica Flick face pe el, îi răspunse Fală. 

— De douăzeci de ani face pe el, zise Rose. Nu vrea să 
poarte pamperşi şi nu pot să-l oblig. Nu poate să-l oblige 


4 1876 (nitr.) 
— 300 — 


nimeni. 

— E altfel de data asta, interveni Nucu. De-abia dacă se 
mai dă jos din pat. Baba şi cu Susie Ochi-Vânăt îl curăţă cât 
de bine se pricep, da' rulota tot pute de zici că s-a revărsat 
furia lui Dumnezeu peste ea... 

— O să se facă bine. Îi dăm nişte abur. 

Dar nu-i plăcea expresia de pe chipul lui Nucu. Tommy 
Dubă murise în urmă cu doi ani, ceea ce, în timpul 
Legitimilor, însemna cam două săptămâni. Şi acum Taica 
Flick? 

— Nu-i mai funcţionează mintea, spuse Fală fără 
menajamente. 

ŞI... 

Îi aruncă o privire lui Nucu. 

— De dimineaţă l-a spălat Petty şi zice că i s-a părut că a 
făcut un ciclu. 

— I s-a părut, accentuă cuvintele Rose, care nu voia să 
creadă că aşa ceva se putea întâmpla în familia ei. L-a mai 
văzut şi altcineva? Baba? Sue? 

— Nu. 

Femeia ridică din umeri ca şi cum ar fi vrut să le spună 
ei, poftim! Şi se bucură când îi întrerupse ciocănitul lui 
Jimmy în uşa rulotei. 

— Intră! 

Jimmy vâri capul cu teamă prin deschizătură. 

— Nu te superi? 

— De ce să mă supăr? Şi dacă tot ai venit, puteai să le 
aduci şi pe fetele de la Rockettes% şi fanfara de la 
Universitatea California! Ce mama mă-sii? Nu voiam decât 
să intru într-o stare propice meditaţiei după ce mi-am 
petrecut câteva ore deosebit de plăcute vărsându-mi 
maţele. 

Fală îi aruncă o privire de dojană blândă. Poate că o 
merita - ce/ mai probabil că o merita, pentru că oamenii 
ăştia nu-şi făceau decât treaba, făceau doar ce le ceruse ea 
-, dar Fală va înţelege ce simţea ea acum, dacă va ajunge 


46 Rockettes - companie de dans, înfiinţată în 1925 în St. Louis, Missouri 
(n.tr.). 


— 301 — 


vreodată conducătorul Clanului. Responsabilitatea aceasta 
presupunea să nu ai niciodată nicio clipă doar pentru tine, 
decât dacă îi ameninţai cu pedeapsa capitală. Şi, în cele 
mai multe dintre cazuri, nici măcar atunci. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, spuse Jimmy. Şi m-am gândit că, 
dacă tot sunt aici Fală şi Nucu... 

— Ştiu la ce te-ai gândit. Despre ce e vorba? 

— Am căutat pe internet ştiri despre alea două oraşe de 
care ne-ai spus - Fryeburg şi Anniston. Şi uite ce am găsit 
în Union Leader”. E numărul de joia trecută. Poate nu 
înseamnă nimic, nu ştiu... 

Rose îi luă hârtia din mână. Articolul principal se referea 
la o şcoală dintr-un oarecare orăşel obscur de provincie 
care renunţa la echipa de fotbal din cauza tăierilor 
bugetare. Dar ştirea mai mică de dedesubt era cea 
încercuită de Jimmy. 


„MINISEISM” ÎN ANNISTON 


Cât de mic poate fi un cutremur? Destul de mic, 
dacă e să le dăm crezare locuitorilor de pe Intrarea 
Richland, străduţă din Anniston, care se termină în 
râul Saco. In după-amiaza zilei de marţi, câteva 
persoane cu domiciliul pe strada respectivă au 
raportat o trepidaţie care a zgâlţâit ferestrele, a 
scuturat podelele şi a dărâmat bibelourile de pe 
rafturi. Dane Borland, un pensionar care locuieşte la 
capătul străzii, ne-a arătat o crăpătură de-a latul aleii 
nou asfaltate din faţa casei sale. „lată dovada”, ne-a 
declarat el. 

Cu toate că Centrul de Geologie şi Seismologie din 
Wrentham, Massachusetts, ne-a comunicat că nu au 
fost înregistrate cutremure martea trecută. Matt şi 
Cassie Renfrew au profitat de această ocazie ca să 
organizeze o „petrecere în onoarea cutremurului”, la 
care au luat parte majoritatea locuitorilor de pe 
strada aceea. 


47 Union Leader - cotidian din New Hampshire (n.tr.). 
— 302 — 


Andrew Sittenfeld, de la Centrul de Geologie şi 
Seismologie, ne-a declarat că zguduitura resimţită de 
cei de pe Intrarea Richland s-ar fi putut datora unui 
aflux mai mare de apă în sistemul de canalizare, ori 
vreunui avion militar supersonic care spărsese 
bariera sunetului. Când aceste ipoteze i-au fost 
sugerate domnului Renfrew, acesta a izbucnit în râs: 
„Ştim foarte bine ce am simţit”, ne-a spus el. „A fost 
un cutremur. Nu-i nici urmă de îndoială. Stricăciunile 
sunt neglijabile şi, ce să vezi, cu ocazia asta am făcut 
o petrecere de milioane.” 

(Andrew Gould) 


Rose citi de două ori articolul, apoi îşi ridică ochii 
scânteietori spre ceilalţi. 

— Bună treabă, Jimmy. 

— Mulţam, zâmbi el. Acu’ vă las să vă vedeţi de-ale 
voastre. 

— la-l şi pe Nucu cu tine. Trebuie să vadă cum se simte 
Taica. Fală, tu mai stai puţin. 

După plecarea celor doi, Tati Fală închise uşa rulotei. 

— Crezi că fata aia a provocat cutremurul din New 
Hampshire? 

— Da. Nu sunt chiar sută la sută sigură, dar măcar 
optzeci tot sunt. Şi la noapte îmi va fi totul mult mai uşor 
atunci când voi încerca s-o găsesc, pentru că acum ştiu pe 
ce să mă concentrez - nu mai e vorba de un oraş întreg, ci 
de o singură stradă. 

— Ascultă la mine, Rose, dacă ai putea să-i plantezi în 
minte dorinţa de a veni la noi de bună voie, poate că nu va 
mai fi nevoie s-o sedăm. 

Femeia zâmbi, gândindu-se din nou că Fală habar nu 
avea cât de specială era fetiţa asta. Mai târziu îşi va spune: 
Nici eu n-am ştiut. Doar mi s-a părut că aş şti. 

— Nu există nicio lege care să-ţi interzică să speri. Dar să 
ştii că, odată ce-o vom prinde, vom avea nevoie de ceva 
mai puternic decât un simplu drog, chiar dacă-i unul de 
ultimă generaţie. Vom avea nevoie de un medicament 


— 303 — 


miraculos, care s-o facă să stea liniştită până când va 
înţelege că-i spre binele ei să coopereze. 

— Ai să vii şi tu când mergem s-o luăm? 

Aşa intenţionase, dar acum ezită, gândindu-se la Taica 
Flick. 

— Nu ştiu. 

Fală nu-i mai puse alte întrebări, fapt pentru care ea îi fu 
recunoscătoare, şi se întoarse spre uşă. 

— Am eu grijă să nu te mai deranjeze nimeni. 

— Bine. Şi vezi să-i facă Nucu un control complet lui 
Taica Flick, adică de la cur până în stomac. Şi vreau să aflu 
imediat ce ies din izolare dacă într-adevăr i-au început 
ciclurile. 

Deschise compartimentul de sub podeaua rulotei şi 
scoase o canistră. 

— la-o. Dă-i tot ce a mai rămas înăuntru. 

— Tot? exclamă consternat la culme Fală. Păi, bine, Rose, 
dacă i-au început ciclurile, nu l-ar ajuta cu nimic. 

— Dă-i tot aburul ăsta. Am avut parte de un an bun, aşa 
cum aţi zis şi voi mai devreme. Ne putem permite o mică 
extravaganţă. De altminteri, Clanul nu are decât un singur 
tăicuţ. Numai el e în stare să-şi aducă aminte de vremurile 
când europenii se închinau la arbori, nu la blocuri turn. Vom 
face tot ce ne stă în putinţă ca să nu-l pierdem. Nu suntem 
brute. 

— Mocofanii n-ar fi de acord cu tine. 

— Păi, vezi? De-aia sunt ei mocofani. Acum du-te de-aici. 


3 


Imediat după Ziua Muncii, programul Orăşelului Liliput se 
modifica. Duminica se închidea mai devreme - la 3 p.m. In 
după-amiaza aceasta, pe la şase fără un sfert, trei bărbaţi 
stăteau pe băncuţele de la capătul copiei minuscule a 
Cranmore Avenue. Trei uriaşi în Liliput, uitându-se de sus la 
Drogheria Liliputană şi la Teatrul Music Box (unde, în sezon 
şi doar dacă te aplecai până la nivelul geamurilor, puteai să 
vezi videoclipuri micuţe proiectate pe un ecran micuţ). John 


— 304 — 


Dalton venise la această întâlnire cu o şapcă Red Sox, pe 
care o aşeză pe capul micuţei statui reprezentând-o pe 
Helen Rivington, din micuțul scuar în care se afla micuțul 
tribunal al orăşelului. 

— Sunt convins că era o fană înfocată, explică el. Toţi cei 
de pe aici sunt fani. Doar exilaţii ca mine mai au un dram 
de admiraţie pentru echipa Yankees. Spune-mi, Dan, cu ce 
te pot ajuta? Am plecat de-acasă tocmai când se punea 
masa pentru cină. O fi nevastă-mea o femeie înţelegătoare, 
dar şi răbdarea ei are limite. 

— Ce-ar zice dacă te-aş lua cu mine în lowa câteva zile? îl 
întrebă Dan. Pe cheltuiala mea, fireşte. Trebuie să fac Pasul 
al Doisprezecelea şi să-l ajut pe un unchi de-al meu care-şi 
prăpădeşte viaţa din cauza băuturii şi a cocainei. Mă 
imploră toate rudele să intervin, dar nu cred că aş putea s-o 
fac singur. 

Programul Alcoolicii Anonimi nu are reguli, însă are 
numeroase tradiţii (considerate, în fapt, a fi reguli). Una 
dintre cele mai stricte îţi interzice să faci de unul singur 
vizita cerută de Pasul al Doisprezecelea la un dependent 
activ, cu excepţia cazurilor când respectivul ar fi închis într- 
un spital, la dezalcoolizare ori într-un balamuc. Riscul este 
că s-ar putea să ajungi să te îndopi cu alcool ori cu prafuri 
cot la cot cu el. Pentru că, aşa cum îi plăcea să spună lui 
Casey Kingsley, adicţia e un dar care te ţine toată viaţa. 

Dan se uită zâmbind la Billy Freeman: 

— Vrei să spui ceva? Haide, spune, te rog! 

— Nu cred că ai vreun unchi. De fapt, nu prea cred că 
mai ai vreo rudă în viaţă. 

— Asta e? Nu crezi? 

— Păi... nu vorbeşti niciodată despre nimeni. 

— Mulţi oameni nu vorbesc despre rudele lor. Dar tu şti; 
sigur că nu mai am pe nimeni, nu-i aşa, Billy? 

Billy tăcu, vizibil stingherit. 

— Măi, Danny, eu nu pot să merg în lowa, interveni John. 
Am consultaţii programate tot weekendul. 

Însă Dan se uita ţintă la Billy şi nu-i dădu atenţie. Scoase 
ceva din buzunar şi întinse pumnul închis. 


— 305 — 


— Ce am aici? 

Billy părea mai stânjenit ca oricând. Aruncă o privire la 
John, înţelese că nu are cum să aştepte ajutor din direcţia 
aceea, apoi se uită iarăşi la Dan. 

— John ştie cum sunt eu, spuse Dan. L-am ajutat odată şi 
ştie că i-am ajutat şi pe alţii din Program. Nu te speria, îţi 
suntem prieteni. 

Billy se gândi puţin, apoi zise: 

— S-ar putea să fie o monedă, dar cred că e una din 
medaliile pe care le-ai primit la Alcoolici. Din alea care ţi se 
dau pentru fiecare an când nu te-ai atins de băutură. 

— Şi asta din ce an este? 

Billy şovăi, privind concentrat pumnul strâns al lui Dan. 

— Să te ajut, spuse John. Nu mai bea din 2001, aşa că 
medalia pe care o poartă la el ar trebui să fie cea primită 
pentru Anul al Doisprezecelea. 

— Aşa ar fi logic, dar nu-i medalia aia, îl contrazise Billy 
cu privirea ţintă şi cute adânci de concentrare pe frunte. 
Cred că e... anul şapte? 

Dan deschise pumnul. Pe medalie era gravat un VI mare. 

— Futu-i! exclamă Billy. Şi eram bun la ghicit! 

— Ai fost aproape, îl linişti Dan. Şi nu-i ghicit. E strălucire. 

Billy îşi scoase ţigările, aruncă o privire timidă la doctorul 
aşezat pe bancă lângă el şi le puse înapoi în buzunar. 

— Dacă zici tu... 

— Hai să-ţi povestesc ceva despre tine, Billy. Când erai 
mic, te pricepeai de minune la ghicit. Ştiai când mama ta 
era în pasă bună, ca s-o poţi tapa de un dolar sau doi. Ştiai 
când tatăl tău era prost dispus şi încercai să nu-i ieşi în 
cale. 

— Mi-amintesc că ştiam că ar fi fost o idee proastă să mă 
vait că mănânc la cină resturi de la friptura de duminică, 
murmură Billy. 

— Ai pariat la curse? 

— La alea de cai din Salem. Am făcut bani frumoşi. Şi pe 
la douăj-cinci de ani, uite-aşa, din senin, parcă n-am mai 
ştiut să aleg câştigătorii. Într-o lună am fost nevoit să mă 
rog de proprietar să mă amâne cu chiria şi asta m-a lecuit 


— 306 — 


pe veci de curse. 

— Aşa este, harul dispare pe măsură ce omul înaintează 
în vârstă, dar tot ţi-a mai rămas ceva. 

— Tu ai mult mai mult, spuse Billy, fără ezitarea de mai 
devreme. 

— Toată chestia asta e reală, nu? spuse John, mai 
degrabă constatând decât punând o întrebare. 

— Nu ai decât o singură programare de la care nu poţi să 
lipseşti, ori pe care n-o poţi amâna, zise Dan. O fetiţă cu 
cancer la stomac. Felicity... 

— Frederika, îl întrerupse John. Frederika Bimmel. E 
internată la Spitalul Merrimack Valley. Trebuie să discut cu 
oncologul şi cu părinţii ei. 

— Sâmbătă dimineaţă. 

— Da. Sâmbătă dimineaţă. Se uită uluit la Dan. lisuse. 
lisuse Hristoase. Ce ai... Nu mi-am imaginat că poţi atât de 
mult. 

— Ne vom întoarce din lowa până joi. Cel târziu până 
vineri. 

Dacă nu cumva vom fi arestați, îşi spuse el. Caz în care s- 
ar putea să întârziem ceva mai mult. Se uită la Billy, curios 
să afle dacă-i citise gândul acesta nu prea optimist. Dar 
prietenul lui nu dădea niciun semn de nelinişte. 

— Despre ce-i vorba? 

— Despre o altă pacientă de-a ta. Abra Stone. Are acelaşi 
har pe care-l avem Billy şi cu mine, John. Dar cred că deja 
bănuiai asta. Numai că ea este mult, mult mai puternică. 
Uite, şi eu sunt mai puternic decât Billy, dar fata asta mă 
face să arăt ca o ghicitoare de la iarmaroc. 

— Dumnezeule mare, lingurile! 

Dan nu înţelese în prima clipă la ce se referea doctorul, 
apoi îşi aduse aminte. 

— Le-a atârnat de tavan. 

Lui John îi ieşiră ochii din orbite: 

— Ai văzut asta în mintea mea? 

— Nu, nimic paranormal, scuze. Abra mi-a povestit. 

— Când? Când? 

— Ajungem şi acolo, ai răbdare. Mai întâi haideţi să 


— 307 — 


încercăm ceva citire autentică a gândurilor, să vedem cum 
merge. 

Dan îi luă mâna lui John în mâna sa. Contactul fizic îi era 
mai mereu de ajutor. 

— Părinţii ei te-au căutat atunci când Abra abia începuse 
să facă primii paşi. Sau poate nu părinţii - poate mătuşa 
sau străbunica, îşi făcuseră probleme din cauza ei încă 
dinainte de povestea cu tacâmurile, pentru că în casa lor se 
petreceau tot felul de fenomene anormale. Unul din ele 
avea cumva de-a face cu pianul... ajută-mă, Billy. 

Billy îl apucă pe John de cealaltă mână. Dan luă mâna 
liberă a lui Billy. Acum formau un cerc. O şedinţă de 
spiritism în Orăşelul Liliput. 

— Muzica Beatleşilor, spuse Billy. La pian, nu la chitară. 
ŞI... nu-mi dau seama... parcă i-a scos din minţi... 

John se holbă la el. 

— Ascultă-mă, îi zise Dan, Abra îţi dă voie să vorbeşti. 
Vrea să vorbeşti. Crede-mă, John. 

John Dalton căzu pe gânduri. După un minut începu să 
vorbească. Le spuse totul, cu o singură excepţie. 

Chestia aia cu Familia Simpson pe toate canalele 
televizorului era mult prea abracadabrantă. 


4 


Când isprăvi, John puse întrebarea evidentă: de unde o 
cunoştea Dan pe Abra Stone? 

Din buzunarul de la spatele pantalonilor, Dan scoase un 
carneţel jerpelit. Pe copertă era o poză cu valurile unui 
ocean care se spărgeau de un promontoriu stâncos şi 
mottoul NICIUN LUCRU MĂREŢ NU SE FACE PESTE NOAPTE. 

— Îl ai mereu cu tine, nu? îl întrebă John. 

— Da. Ştii că îndrumătorul meu e Casey Kingsley, da? 

John îşi dădu ochii peste cap. 

— Cine ar putea să uite? De fiecare dată când caşti gura 
la întruniri începi cu cuvintele „Îndrumătorul meu, Casey 
Kingsley, obişnuieşte să spună”. 

— Eşti antipatic când faci pe şmecherul, John. 


— 308 — 


— Ba uite că nevastă-mea zice că sunt simpatic foc, zise 
pediatrul. Pentru că sunt un şmecher dotat, dacă pricepi ce 
vreau să spun. 

Dan oftă prelung. 

— Uită-te în carneţel. 

John îl luă şi începu să-l răsfoiască. 

— Ţi-ai notat toate întrunirile. Din 2001. 

— Casey mi-a zis că trebuie să particip la nouăzeci de 
întruniri în nouăzeci de zile şi să mi le notez pe toate. Uită- 
te la a opta. 

John o găsi. Avusese loc în Biserica Metodistă din Frazier. 
Auzise despre întrunirile acelea, chiar dacă el nu se ducea 
până acolo. Sub dată şi locul de desfăşurare era scris cu 
litere de tipar cuvântul ABRA. 

Îşi ridică ochii la Dan cu expresia unuia care tocmai ce a 
fost lovit cu leuca în cap. 

— A luat legătura cu tine atunci când nu avea decât dovă 
luni? 

— Vezi că dedesubt e trecută următoarea întrunire, zise 
Dan, aşa că nu am avut cum să-i scriu numele mai târziu 
doar ca să te impresionez pe tine. Doar dacă nu transcriam 
întregul carnet; şi nici aşa n-ar fi fost posibil, pentru că 
mulţi din Program m-au văzut mereu cu el. 

— Inclusiv eu, şopti John. 

— Da, inclusiv tu. În zilele alea aveam în permanenţă 
carneţelul într-o mână şi o ceaşcă cu cafea în mâna 
cealaltă. Pe atunci astea două erau punctele mele de 
sprijin. Habar nu aveam despre cine era vorba şi, sincer, 
nici nu-mi păsa. Fusese doar un contact din acelea 
întâmplătoare, ca atunci când un bebeluş dă din mânuţe şi 
te atinge peste nas. 

Şi apoi, după vreo doi sau trei ani, am găsit un cuvânt 
scris pe tabla pe care o ţin în cameră ca să-mi notez date 
despre pacienţii azilului. Cuvântul era bună. După aia a 
păstrat legătura cu mine, chiar dacă la intervale 
neregulate. Ca şi cum voia să afle ce mai fac. Nu sunt ferm 
convins că îşi dădea seama ce face. Dar îi răspundeam. lar 
atunci când a avut nevoie de ajutor, a apelat la mine, 


— 309 — 


pentru că numai pe mine mă cunoştea. 

— De ce fel de ajutor are nevoie? In ce necazuri a intrat? 

John se întoarse tulburat la Billy, întrebându-l şi pe el: 

— Tu ştii? 

Billy clătină din cap. 

— N-am auzit niciodată de ea şi nici nu prea trec prin 
Anniston. 

— Cine a zis că Abra locuieşte în Anniston? 

Billy întinse un deget spre Dan. 

— Ela zis. Nu-i aşa? 

John i se adresă lui Dan: 

— În regulă. Să zicem că m-aţi convins. Spune-mi toată 
povestea. 

Şi Dan îi povesti despre coşmarul Abrei cu băiatul care 
juca baseball. Despre siluetele cu lanterne aprinse. Despre 
femeia cu cuţit, cea care linsese sângele băiatului de pe 
palme. Despre cum, mult mai târziu, Abra dăduse peste o 
poză de-a lui în Ghidul Cumpărătorului. 

— Şi cum de a putut să vadă toate astea? Pentru că 
puştiul ăla omorât avea şi el strălucire? 

— Sunt aproape sigur că asta a fost cauza primului 
contact. Probabil că a cerut ajutor atunci când îl torturau 
oamenii ăia - pentru că Abra e convinsă că aşa s-a 
întâmplat - şi s-a format o legătură între ei. 

— O legătură care continuă şi după moartea băiatului? 
Cum ziceai că-l cheamă? Brad Trevor? 

— Cred că ultimul ei punct de contact a fost un obiect de- 
al băiatului - mănuşa lui de baseball. Şi a fost în stare să 
dea de urma ucigaşilor pentru că unul din ei şi-o pusese pe 
mână. Nu ştie cum a putut să facă asta, şi nici eu nu ştiu. 
Dar sunt sigur că este colosal de puternică. 

— Ca şi tine. 

— Uite care-i chestia, continuă Dan. Oamenii ăştia - dacă 
sunt cu adevărat oameni - sunt conduşi de femeia care a 
comis crima. În ziua când Abra a găsit fotografia lui Brad 
Trevor pe pagina cu anunţuri despre copiii dispăruţi din 
ziarul local, a reuşit să intre în capul acestei femei. lar 
femeia a intrat în capul ei. Timp de câteva secunde, fiecare 


— 310 — 


dintre ele s-a uitat în jur prin ochii celeilalte. Îşi strânse 
pumnii şi începu să-i rotească: Adică au făcut schimb. ŞI 
Abra crede că ei s-ar putea s-o caute şi s-o răpească. La fel 
cred şi eu. Pentru că ar putea reprezenta un pericol pentru 
ei. 

— Nu ne-ai spus totul, nu-i aşa? îl întrebă Billy. 

Dan se uită la el, aşteptându-l să continue. 

— Oamenii care sunt în stare de chestia asta cu 
strălucirea au ceva în ei, aşa-i? Ceva ce caută oamenii ăia 
răi. Ceva ce nu pot obţine decât dacă-i omoară pe cei care 
strălucesc. 

— Aşa este. 

— Femeia asta ştie unde e Abra? întrebă John. 

— Abra crede că nu, dar trebuie să ne gândim că nu are 
decât treisprezece ani. S-ar putea să se înşele. 

— Abra ştie unde e femeia? 

— Ştie doar că, atunci când a avut loc contactul 
respectiv, femeia era în raionul de carne „La Sam” al unui 
supermarket. Adică pe undeva în vest. Dar sunt măcelării 
Sam în cel puţin nouă state. 

— Şi în lowa? 

Dan clătină din cap. 

— Atunci nu pricep ce anume căutăm acolo. 

— Trebuie să recuperăm mănuşa, explică Dan. Abra 
crede că, dacă ar atinge mănuşa, ar putea să dea de urma 
celui care a purtat-o câteva secunde. Zice că îl cheamă 
Barry Cintezoiul. 

John îşi prinse tâmplele în palme, gândindu-se la toată 
povestea aceasta fantastică. Dan nu-l întrerupse. 

— Bine, spuse doctorul în cele din urmă. Ştiu că e o 
nebunie, dar vă cred. Având în vedere ce ştiu eu despre 
trecutul Abrei şi ce am aflat despre voi, ar fi şi greu să nu 
vă cred. Dar, dacă femeia asta nu ştie unde se află Abra, n- 
ar fi mai bine să nu ne amestecăm? Adică să nu dăm cu 
piciorul în fiara care doarme, cum se zice? 

— Eu nu cred că fiara doarme, spuse Dan. Monştrii 

(diavolii goi) 
ăştia vor să pună mâna pe Abra din acelaşi motiv pentru 


— 311 — 


care l-au omorât pe Brad Trevor - sunt convins că Billy are 
dreptate în privinţa asta. In acelaşi timp, şi-au dat seama 
de pericolul pe care îl reprezintă ea pentru ei. În termenii 
folosiţi de Alcoolicii Anonimi, Abra are puterea de a le 
înlătura anonimatul. Şi poate că ei au resurse pe care noi 
nici nu le putem bănui. Ţi-ai dori ca o pacientă de-a ta să 
trăiască cu spaima în suflet luni în şir, poate chiar ani 
întregi, aşteptându-se în orice clipă să apară în calea ei 
vreun soi de Familie Manson“ cu puteri paranormale şi s-o 
răpească din mijlocul străzii? 

— Sigur că nu. 

— Nenorociţii ăştia se hrănesc cu copii ca ea. Cu copii 
cum am fost şi eu. Cu copii care au strălucire. 

ÎI privi posomorât pe John Dalton. 

— Şi, dacă aşa stau lucrurile, trebuie să-i oprim. 

— Mie mi-ai zis că nu trebuie să merg în lowa, interveni 
Billy. Atunci, ce trebuie să fac? 

— Să te familiarizezi cu oraşul Anniston în următoarele 
zile, răspunse Dan. Ba chiar, dacă reuşeşti să-l convingi pe 
Casey să-ţi dea liber o săptămână, ţi-aş sugera să te cazezi 
la unul din motelurile de acolo. 


5 


Rose reuşi să între în starea de meditaţie dorită. Cel mai 
greu îi fusese să lase deoparte grijile pentru Taica Flick. Dar 
reuşise să treacă peste ele. Să treacă pe deasupra lor. 
Acum pornise în călătoria prin sinele propriu, repetând iar şi 
iar străvechile incantaţii - sabbatha hanti şi lodsam hanti şi 
cahanna risone hanti - aproape fără să-şi mişte buzele. Era 
mult prea devreme să o caute pe fata aia neruşinată, dar 
nu se mai grăbea acum, pentru că era singură, iar lumea îşi 
recăpătase calmul şi înăuntru, şi în afară. Meditaţia de 
dragul meditaţiei era un lucru minunat. Încet şi meticulos, 
Rose îşi făcu exerciţiile care o ajutau să ajungă în punctul 
maxim al concentrării. 


48 Familie ai cărei membri au comis o serie de crime îngrozitoare în anii 
şaizeci (n.tr.). 


— 312 — 


Sabbatha hanti, lodsam hanti, cahanna risone hanti: 
cuvinte vechi încă de pe vremea când Legitimii traversau 
Europa cu căruțele, făcând negoţ cu turbă şi tot felul de 
podoabe ieftine. Probabil că fuseseră vechi şi pe când 
Babilonul era tânăr. Fata era puternică, dar Legitimii erau 
atotputernici, iar Rose nu se aştepta să întâmpine vreo 
problemă serioasă. In plus, fata va dormi profund atunci 
când ea se va furişa pe nesimţite, culegând informaţii şi 
plantând sugestii ca pe nişte mici dispozitive explozive. Nu 
doar o singură viespe, ci un cuib întreg. Pe unele fata le va 
putea detecta şi dezactiva. 

Pe altele nu. 


6 


În seara aceea, după ce-şi termină temele, Abra vorbi la 
telefon cu mama ei aproximativ patruzeci şi cinci de 
minute. Conversaţia se desfăşură pe două planuri. Pe cel 
superior, se aflară următoarele subiecte: cum şi-a petrecut 
Abra ziua respectivă, ce urma să facă la şcoală în 
săptămâna care începea a doua zi, ce costum îşi dorea 
pentru balul de Halloween; de asemenea mai discutară şi 
despre transferul în curs al lui Momo în căminul din Frazier 
(pe care Abra încă-l mai numea „canin” în gândurile ei); 
Lucy o puse la curent cu starea lui Momo, despre care ea 
zicea că „este destul de bună, dacă stăm să ne gândim la 
toate cele petrecute”. 

De pe celălalt plan, Abra află despre îngrijorarea 
obsedantă a lui Lucy, care credea că îşi dezamăgise cumva 
bunica, precum şi despre starea reală a lui Momo: 
înspăimântată, confuză, sfâşiată de durere. Abra încercă 
să-i trimită mamei sale tot felul de gânduri bune, care să o 
consoleze: e în ordine, Mami şi te iubim, Mami şi ai făcut tot 
ce-ai putut atât cât ai putut. Şi-ar fi dorit să creadă că 
măcar unele din gândurile acestea ajungeau la mama ei, 
dar, de fapt, ştia că nu era aşa. Avea multe talente, din 
acelea care sunt şi minunate şi îngrozitoare în acelaşi timp, 
dar printre ele nu se număra abilitatea de a schimba 


— 313 — 


temperatura emoţională a unei alte persoane. 

Oare Dan putea să facă asta? Poate că da. Poate că îşi 
folosea partea aceea din strălucire ca să-i ajute pe oamenii 
de la „canin”. Şi, dacă era adevărat, înseamnă că o va ajuta 
şi pe Momo când ea va ajunge acolo. Foarte bine. 

Cobori la parter, îmbrăcată cu pijamaua din flanel roz pe 
care i-o dăruise Momo de Crăciun. Tatăl ei bea un pahar cu 
bere şi se uita la un meci al echipei Red Sox. Îi depuse un 
ţocăit asurzitor pe vârful nasului (îi zisese mereu că nu 
poate suferi pupătura asta, dar ea avea senzaţia că îi cam 
plăcea, însă nu voia să recunoască) şi îl anunţă că se duce 
la culcare. 

— Le temă est complete, mademoiselle? 

— Da, Tati, da’ să ştii că pe franţuzeşte la „temă” se zice 
devoir. 

— Uite o chestie pe care am s-o ţin minte. Ce mai zice 
Mami? Nu că aş fi indiscret, dar nu apucasem să vorbesc cu 
ea niciun minut jumate când mi-ai smuls telefonul din 
mână. 

— Zice că e bine. 

Abra ştia că, de fapt, acesta era adevărul; dar mai ştia şi 
că bine e un termen relativ. Porni spre hol, dar se întoarse 
şi continuă: 

— Zice că Momo e ca un bibelou de sticlă. 

Lucy nu-i spusese asta, dar o gândise. 

— Zice că toţi suntem aşa. 

Dave închise sonorul televizorului. 

— Ce să spun... cam aşa este. Dar să ştii că unii dintre 
noi suntem făcuţi dintr-o sticlă surprinzător de rezistentă. 
Nu uita că Momo a ta a stat ani buni, foarte mulţi ani a stat 
pe raftul ei, în cea mai perfectă stare. Vino-ncoace, Abba- 
Doo, şi îmbrăţişează-l pe tăticul tău. Nu ştiu dacă tu ai 
nevoie, dar mie mi-ar face bine. 


7 


Douăzeci de minute mai târziu, era în pat. Pe comodă 
licărea blând lampa de noapte cu Winnie the Pooh, 


— 314 — 


reminiscență a copilăriei trecute. Îl căută pe Dan şi îl găsi 
într-o sală de recreere, unde erau mai multe jocuri de 
puzzle, reviste, o masă de ping-pong şi un televizor mare, 
agăţat pe perete. Dan era la o partidă de cărţi cu câţiva 
locatari ai „caninului”. 

(Ai vorbit cu Doctor John?) 

(Da, plecăm poimâine spre lowa.) 

Gândul acesta fu însoţit de o imagine fugară 
reprezentând un biplan vechi. În cabina lui se vedeau doi 
bărbaţi cu căşti de zbor demodate, eşarfe la gât şi ochelari 
uriaşi. Abra zâmbi uşor. 

(Dacă îți aducem...) 

Desen cu o mănuşă, nu tocmai asemănătoare cu cea pe 
care o avusese băiatul care juca baseball, dar Abra înţelese 
ce voise să spună. 

„„.„ai să te sperii?) 

(Nu.) 

Nu se va speria. Vor fi îngrozitoare momentele când va 
ţine în mâini mănuşa băiatului mort, dar trebuia s-o facă. 


8 


În sala de recreere a clădirii Rivington Unu, domnul 
Braddock se uita la Dan cu privirea aceea de iritare 
monumentală, deşi uşor nedumerită, pe care numai cei 
foarte în vârstă şi aproape senili sunt capabili s-o pună în 
practică. 

— Ai de gând să decartezi ceva, Danny, ori o să stai să te 
zgâieşti la colţul ăla până o să se topească toate calotele 
glaciare? 

(Noapte bună, Abra!) 

(Noapte bună, Dan! Spune-i noapte bună şi lui Tony din 
partea mea.) 

— Danny? 

Domnul Braddock lovi în masă cu încheieturile noduroase 
ale degetelor. 

— Danny Torrance, răspunde, Danny Torrance, recepţie! 

(nu uita să-ți pui alarma) 


— 315 — 


— Hei, Danny! îl strigă şi Cora Willingham. 

Dan îşi întoarse privirea spre ei. 

— Am dat ceva jos, sau tot rândul meu e? 

Domnul Braddock se holbă la Cora; Cora se holbă la 
domnul Braddock. 

— Şi fetele mele cred că ev sunt aia plecată cu sorcova, 
comentă bătrâna. 


9 


Abra îşi puse iPad-ul s-o trezească pentru că a doua zi nu 
era doar zi de şcoală, ci şi ziua când era rândul ei să 
pregătească micul dejun - se gândea să facă ouă jumări cu 
ciuperci, ardei şi caşcaval. a 

Dar nu la alarma aceasta se referise Dan. Inchise ochii şi 
se încruntă încercând să se concentreze cât mai bine. 
Scoase o mână de sub aşternuturi şi începu să-şi frece 
buzele. Era o chestie complicată ce făcea ea acum, dar 
poate că merita osteneala. 

Sigur că alarmele erau bune, nu avea nimic împotriva lor, 
dar, dacă femeia cu joben chiar avea de gând să vină după 
ea, atunci poate că o capcană ar fi mult mai bună. 

După vreo cinci minute, ridurile de pe frunte i se neteziră 
şi mâna îi plecă de la gură. Se întoarse pe o parte şi îşi 
trase pilota până sub bărbie. Adormi imaginându-se în 
straie de războinic şi călare pe un armăsar alb. De pe 
comodă, Ursuleţul Pooh îi veghea somnul, aşa cum o făcuse 
încă de când Abra avusese patru anişori, luminându-i blând 
obrazul stâng. 

In vis, fata galopa pe câmpii nesfârşite, sub patru 
miliarde de stele. 


10 


Rose îşi continuă meditaţia până la unu şi jumătate în 
dimineaţa zilei de luni, când decise că este pregătită pentru 
ce avea să urmeze. La ora aceea toţi Legitimii dormeau 
duşi, cu excepţia lui Annie Şorţ şi Mo cea Mare, care îl 


— 316 — 


vegheau pe Taica Flick. Într-o mână Rose ţinea o fotografie, 
scoasă la imprimantă, reprezentând deloc impresionantul 
orăşel Anniston, din statul New Hampshire. În cealaltă avea 
una din canistrele cu abur. Cu toate că înăuntru nu mai 
rămăsese decât foarte puţin, cât pentru o singură inhalare, 
era convinsă că îi va fi îndeajuns. Puse degetele pe dop, 
gata să-l desfacă. 

Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri: 
Sabbatha hanti. 

Noi suntem aleşii: Lodsam hanti. 

Noi suntem norociţii sorții: Cahanna risone hanti. 

— la-l, Rosie-fetiţo, şi foloseşte-l cum se cuvine. 

Când răsuci dopul, din canistră ieşi o boare argintie, ca o 
şoaptă a crăiesei ceţurilor. Inhală, se întinse pe perne, iar 
canistra-i căzu din mână cu o bufnitură moale. Ridică în 
faţa ochilor poza cu strada principală a oraşului Anniston. ŞI 
parcă nici braţ nu mai avea, şi nici mână, iar fotografia 
parcă plutea singură înaintea ei. Nu departe de centru, pe o 
străduţă care probabil se numea Intrarea Richland, locuia 
fetiţa pe care o căuta ea. Fără doar şi poate că dormea 
buştean deja, dar pe undeva prin mintea ei se afla Rose 
Ţilindru. Cu siguranţă că nu ştie cum arată Rose Ţilindru 
(aşa cum nici Rose nu ştia cum arată fata... deocamdată, 
cel puţin), însă cunoştea senzația pe care i-o producea Rose 
Ţilindru. Şi mai ştia şi la ce se uitase Rose în raionul de 
carne „La Sam” dintr-un supermarket. Acesta era reperul 
ei, biletul ei de intrare. 

Cu ochi visători, Rose privi îndelung fotografia oraşului 
Anniston, însă în realitate ea se uita la raionul lui Sam, 
unde nu exista decât CARNE FĂRĂ RIVAL. Se uita ţintă, 
căutându-se pe sine. Şi chiar se găsi, după o explorare 
mulţumitor de scurtă. La început, doar un indiciu auditiv: 
muzica ambientală din supermarket. Apoi văzu un cărucior 
pentru cumpărături. Mai departe, însă, totul era cufundat în 
întuneric. Nu se îngrijora; va vedea şi restul. Rose merse pe 
urmele muzicii, acum răsunând în depărtare, ca într-un 
tunel. 

Întuneric, întuneric, întuneric; apoi o rază firavă de 


— 317 — 


lumină; apoi mai multe raze. Şi uite rafturile 
supermarketului şi uite acum un culoar, iar ea îşi dădu 
seama că reuşise să intre. Inima îşi acceleră bătăile. Foarte 
puţin. 

Intinsă pe pat, Rose strânse mai tare ochii pentru ca fata 
să nu poată vedea nimic, presupunând că ar fi înţeles ce se 
petrece - lucru puţin probabil, dar nu imposibil. Apoi se opri 
câteva secunde ca să-şi treacă în revistă obiectivele 
principale: cum o chema, care era adresa ei exactă, cât 
anume ştia, cui i-ar fi putut spune. 

(Învârteşte-te, lume!) 

Îşi adună puterile şi împinse. Acum senzaţia de rotaţie nu 
o mai luă prin surprindere pentru că o plănuise şi avea 
control deplin asupra ei. O clipă încă mai rămase în culoarul 
acela - conductă între minţile lor - şi apoi se pomeni într-o 
încăpere spațioasă, unde o fetiţă cu codițe se plimba cu 
bicicleta, lălăind nişte aiureli. Acesta era visul fetiţei, iar 
Rose putea să-l vadă. Dar avea lucruri mai importante de 
făcut. Ce crezuse ea că sunt pereţii camerei erau, de fapt, 
nişte fişete. lar acum, că se afla înăuntru, le putea deschide 
după bunul ei plac. Fetiţa visa mai departe în capul lui 
Rose. Visa că avea iarăşi cinci ani şi că primise în dar prima 
ei bicicletă. Minunat. Visează în continuare, prințesă mică. 

Fără s-o vadă, fetiţa trecu pe lângă ea, lălăind /a-/a-/a şi 
la-la-li. Bicicleta avea roţi ajutătoare, care însă acum 
apăreau, acum dispăreau. Rose presupuse că prinţesica 
visează la ziua când va putea merge fără ele. Excepţională 
zi în viaţa oricărui copil. 

Bucură-te cât mai poți, drăgălaşo, până voi afla tot ce e 
de aflat despre tine. 

Fără să ezite, Rose deschise unul din sertarele cu dosare. 

Dar chiar în clipa când întinse mâna, o alarmă 
asurzitoare începu să urle şi de jur împrejurul încăperii 
explodară reflectoare albe, atacând-o cu lumină şi căldură. 
Pentru întâia dată după foarte, foarte mulţi ani, Rose 
Ţilindru, odinioară Rose O'Hara din Comitatul Antrim, 
Irlanda de Nord, fu luată complet, dar absolut complet, prin 
surprindere. Inainte se apuce să-şi tragă mâna, sertarul se 


— 318 — 


trânti de la sine. Durerea fu cumplită. Zbieră şi vru să se 
dea înapoi, însă era ţintuită în loc. 

Observă cum i se mişcă umbra pe perete, dar acolo era şi 
umbra fetiţei. Întoarse capul şi o văzu cum se năpusteşte 
asupra ei. Doar că nu mai era o fetiţă. Ci o tânără cu sânii 
daţi în pârg, o vestă din piele pe care era pictat un dragon 
şi părul prins la spate cu o panglică albastră. lar bicicleta cu 
roţi ajutătoare se transformase într-un armăsar alb ai cărui 
ochi aruncau flăcări, la fel ca aceia ai prinţesei-războinice. 

Şi prinţesa-războinică avea o suliță în mână. 

(Te-ai intors. Dan a zis c-o să te întorci şi te-ai întors.) 

Şi apoi - lucru absolut de necrezut pentru un mocofan, fie 
chiar şi unul înzestrat cu atât abur - îi simţi încântarea. 

(SUPER) _ 

Copila - care nu mai era o copilă - o aşteptase. li 
întinsese o cursă. Voia s-o ucidă... şi, dată fiind actuala 
stare de vulnerabilitate mentală a lui Rose, probabil că o va 
face. 

Încordându-şi puterile, Rose ripostă; dar nu cu o suliță 
din benzile desenate, ci cu un berbec de asediu, acţionat de 
toţi anii şi voinţa ei. E 

(LASĂ-MĂ ÎN PACE! DĂ-TE-N PIZDA MĂ-TII DE-AICI! NU 
CONTEAZĂ CE CREZI TU CĂ POŢI SA FACI. NU EŞTI DECAT O 
MUCOASĂ MICĂ!) 

Imaginea persoanei adulte - avatarul fetiţei - tresări când 
o lovi gândul lui Rose, iar sulița se frânse în peretele de 
fişete din stânga intrusei, nu în piept aşa cum intenţionase 
ea. 

Copila (pentru că asta este, nimic mai mult, încerca să se 
liniştească Rose) îşi redresă calul, iar Rose profită de ocazie 
şi se întoarse la sertarul care o ţinea prizonieră. Işi propti 
mâna liberă deasupra lui şi trase cu toată forţa, ignorând 
durerea. În primul moment sertarul nici nu se clinti. Apoi 
cedă puţin şi reuşi să-şi tragă podul palmei. Era zdrelit şi 
plin de sânge. 

Se mai întâmpla ceva. Avu senzaţia că o pasăre îi 
zburătăcea prin cap. Ce mama dracului mai era şi asta? 

Aşteptându-se ca, dintr-o clipă într-alta, afurisita aia de 


— 319 — 


suliță să i se împlânte în spate, Rose se smuci cât putu de 
tare. Îşi eliberă mâna şi îşi strânse la timp degetele. Dacă 
ar mai fi zăbovit, fie şi o fracțiune de secundă, sertarul i le- 
ar fi retezat atunci când se închise. Până şi unghiile îi 
pulsau de durere şi era convinsă că, dacă s-ar fi uitat la ele, 
probabil că le-ar fi văzut că sunt învineţite. 

Se întoarse. Fata dispăruse. Incăperea era goală. Dar 
senzaţia de aripi înnebunite de păsări nu încetase. Mai 
curând se putea spune că se intensificase. Şi dintr-odată 
uită de durerea din mână şi degete. Nu era singura care 
folosise placa turnantă şi nu conta absolut deloc că încă 
mai ţinea ochii închişi acolo, în lumea reală, unde ea stătea 
întinsă pe patul din rulotă. 

Obrăznicătura aia afurisită era în altă cameră plină cu 
fişete. 

Camera ei. Mintea ei. 

Din jefuitor, Rose ajunsese să fie ea cea jefuită. _ 

(IEŞI AFARĂ! IEŞI AFARĂ! IEŞI AFARĂ! IEŞI AFARĂ!) 

Dar fâlfâitul nu se opri. Ba chiar se înteţi mai mult. Rose 
îşi lepădă panica, se chinui să-şi regăsească limpezimea şi 
concentrarea, izbuti întru câtva. Suficient cât să pună iar în 
mişcare placa turnantă, cu toate că devenise ciudat de 
grea. 

(Învârteşte-te, lume!) 

Şi lumea începu să se învârtească, iar ea simţi cum 
zburătăcitul acela înnebunitor din cap slăbeşte, apoi încetă 
cu totul, pe când fetiţa era readusă acolo de unde venise. 

Numai că nu e aşa cum trebuie şi e mult prea grav ca să- 
ți permiti luxul de a te minți singură. Tu ai căutat-o pe ea. 
Şi ai intrat drept în capcană. De ce? Pentru că, în ciuda a 
tot ce ştiai, ai subestimat-o. 

Rose deschise ochii, se ridică în capul oaselor, apoi îşi 
cobori picioarele din pat. Se lovi de canistra goală de pe jos 
şi o lovi, aruncând-o cât colo. Tricoul cu emblema oraşului 
Sidewinder pe care şi-l pusese mai devreme era acum jilav 
şi lipicios. Toată pielea îi mirosea a transpiraţie. Duhoare 
neplăcută, ca de cocină. Îşi privi mâna, parcă nevenindu-i 
să creadă ce vede: era umflată şi zgâriată şi vânătă. 


— 320 — 


Unghiile începuseră să i se înnegrească şi presupuse că 
avea să-şi piardă vreo câteva. 

— Dar nu am ştiut, murmură ea. Nu aveam cum să ştiu. 

Îşi detesta scâncetul acesta. Era vocea unei babe 
miorlăite. 

— Sub nicio formă nu aveam de unde să ştiu. 

Trebuia să iasă din rulota asta păcătoasă. O fi fost ea cea 
mai mare şi cea mai luxoasă din întreaga lume, dar acum i 
se părea că o apasă ca un coşciug. Reuşi să ajungă până la 
uşă, ţinându-se de mobile ca să nu-şi piardă echilibrul. 
Înainte să iasă, aruncă o privire la ceasul de la bordul 
maşinii. Două fără zece. Totul se întâmplase în doar 
douăzeci de minute. Incredibil. Oare cât a apucat să afle 
până când am scăpat de ea? Cât ştie ea acum? 

Nu avea cum să-şi dea seama. Dar şi o fărâmă de ar fi 
aflat, tot nu era bine. Trebuie să se ocupe de neruşinata aia 
mică. Cât mai curând. 

Rose ieşi la lumina palidă a lunii şi inspiră adânc aerul 
proaspăt de câteva ori, încercând să-şi revină. Se simţea 
puţin mai bine acum, dar tot nu putea scăpa de senzaţia 
aceea de nel/inişte. De senzaţia că era un străin în mintea ei 
- un mocofan, nici mai mult nici mai puţin - care îi 
cotrobăia prin cele mai intime secrete. Da, durerea fusese 
cumplită, iar uluirea simțită atunci când realizase că fusese 
prinsă în cursă fusese şi mai rea, dar cele mai oribile erau 
umilinţa şi sentimentul că fusese violată. Că fusese jefuită. 

Ai să plăteşti cu vârf şi îndesat pentru asta, prințesă 
mică. Te-ai pus cu cine nu trebuie. 

O siluetă venea spre ea. Rose se aşezase pe prima 
treaptă a rulotei, dar acum se ridică, încordată, pregătită de 
orice. Silueta se apropie şi ea îşi dădu seama că era Fală, 
doar în pantaloni de pijama şi papuci. 

— Rose, cred c-ar fi bine... Ce dracu’ ai păţit la mână? 

— Dă-o-n pizda mă-sii de mână, se răsti ea. Ce cauţi aici 
la două dimineaţa? Mai ales că ştiai că voi fi ocupată? 

— Taica Flick, spuse Fală. Annie Şorţ zice că e pe moarte. 


— 321 — 


XI 


THOME 25 
1 


În dimineaţa aceea rulota Fleetwood a lui Taica Flick nu 
mai mirosea a odorizant de cameră cu aromă de pini şi nici 
a trabucuri Alcazar, ci a fecale, boală şi moarte. Era şi 
foarte aglomerată. Cel puţin doisprezece membri ai 
Clanului se îngrămădiseră înăuntru, unii strânşi în jurul 
patului bătrânului, cei mai mulţi în living, cu cafelele în 
mâini. Restul Legitimilor se adunaseră în faţa rulotei. Toţi 
şocaţi şi înfricoşaţi. Clanul nu era obişnuit cu morţile alor 
săi. 

— Valea, le ordonă scurt Rose. Fală şi Nucu, voi 
rămâneţi. 

— Uită-te la el, zise cu voce tremurată Petty Chinezoaica. 
lete petele ălea! Şi ciclele vine unu după altu’, 'ose! Vai-de- 
noi, vai-de-noi, e olibil ce se-ntâmplă! 

— Haide, du-te de aici, îi spuse Rose cu mai multă 
blândeţe. 

O strânse uşor de umăr când, de fapt, şi-ar fi dorit nespus 
să-i tragă un şut în dosul ăla mare de mahalagioaică. Era o 
putoare intrigantă din Londra, care nu se pricepea la nimic 
altceva decât să-i încălzească aşternuturile lui Barry, şi 
poate nici asta n-o făcea prea bine. In realitate, Rose 
presupunea că specialitatea lui Petty era cicăleala - 
bineînţeles, doar atunci când nu era înnebunită de frică. 

— Haideţi, oameni buni, spuse Fală. Dacă tot o să moară, 
nu-i cazul s-o facă în public. 

— O să se facă bine, zise Sam Muzicuţă. Taica Flick al 
nostru-i mai tare decât o buhă împăiată. 

Dar, în ciuda vorbelor sale optimiste, o luă de umeri pe 
Baba Bolşevica, complet distrusă, şi o strânse tare la piept. 

Legitimii ieşiră încet din rulotă, unii dintre ei oprindu-se 


— 322 — 


ca să mai arunce o privire peste umăr, înainte de a cobori 
treptele lângă cei de afară. Când înăuntru nu mai 
rămăseseră decât ei trei, Rose se apropie de pat. 

Taica Flick se holba la ea, fără să o vadă. Buzele îi 
dezveliseră gingiile. Faţa de pernă era plină de smocuri din 
părul lui alb. Avea privirea hăituită a unui câine bolnav - 
ochi mari şi umezi şi plini de suferinţă şi nedumerire. Nu 
avea pe el decât o pereche de boxeri, iar trupul lui costeliv 
era acoperit cu pete roşii care semănau cu nişte coşuri ori 
cu pişcături de insecte. 

Rose se întoarse spre Nucu: 

— Ce mama naibii sunt alea? 

— Petele lui Koplik“, răspunse el. Cel puţin aşa cred eu. 
De obicei erupția asta apare doar în gură. 

— Vorbeşte să te pot pricepe. 

Nucu îşi trecu nervos mâinile prin părul rar. 

— Cred că are pojar. 

Rose rămase cu gura căscată. Apoi scoase un hohot urât 
de râs, ca un lătrat. Nu avea de ce să-şi piardă vremea cu 
tâmpeniile astea; voia să ia câteva aspirine pentru mâna 
care-i pulsa dureros cu fiecare bătaie a inimii. Se tot 
gândea la cum arată mâinile personajelor din desene 
animate lovite cu un ciocan. 

— Noi nu facem boli de mocofani! 

— Nu... nu făceam. 

li aruncă o privire furibundă. Avea nevoie de joben; se 
simţea dezbrăcată fără el, dar ţilindrul care îi dăduse 
numele era în EarthCruiser. 

Nucu spuse mai departe: 

— Îți spun ce văd, şi eu văd pojărel, boală cunoscută şi 
sub numele de rubeolă. 

Boală de mocofani purtând numele de rubeolă. Perfect! 

— Dar e... absurd! 

Bărbatul tresări speriat. Normal: vocea îi raşchetase până 
şi propriile-i timpane, însă... o, Doamne, Dumnezeule, 
pojar? Adică cel mai bătrân membru al Clanului murea din 
cauza unei boli a copilăriei pe care n-o mai fac nici măcar 


19 Petele lui Koplik - erupție specifică rujeolei (n.tr.) 
— 323 — 


copiii în zilele astea? 

— Băiatul ăla din lowa, ăla care juca baseball, avea 
câteva pete din astea, dar nici nu m-am gândit... pentru că, 
da, aşa cum zici şi tu: noi nu ne molipsim de bolile lor. 

— Băiatul ăla a fost acum câţiva ani! 

— Ştiu. Nu pot decât să presupun că virusul s-a aflat în 
abur şi că a hibernat cumva până acum. Sunt infecţii 
latente, să ştii că da. Există în organism, dar uneori nu se 
manifestă ani întregi şi după aia izbucnesc dintr-odată. 

— La mocofani, poate! 

Revenea iar şi iar la ideea ei fixă. 

Nucu clătină din cap. 

— Dacă taica a făcut boala asta, de ce n-am făcut-o cu 
toţii? Pentru că toţi copiii de mocofani se molipsesc imediat 
de toate bolile astea - vărsat de vânt, pojar, oreion. N-are 
niciun sens. 

Se întoarse la Tati Fală şi se contrazise singură: 

— La ce dracu’ te-ai gândit când le-ai dat voie să intre şi 
să-i inspire aerul? 

Fală ridică din umeri, fără să-şi ia nicio clipă ochii de la 
bătrânul zgâlţâit de frisoane. Chipul său arătos părea 
îngândurat. 

— Lucrurile se mai schimbă, zise Nucu. Doar pentru că 
am fost imuni la bolile de mocofani acum cincizeci, ori o 
sută de ani, nu înseamnă neapărat că suntem imuni şi 
acum. S-ar putea ca totul să facă parte dintr-un proces 
normal. 

— Adică tu vrei să-mi spui că povestea aia e normală? 
ţipă Rose arătând spre Taica Flick. 

— Un singur caz nu reprezintă o epidemie, încercă Nucu 
s-o liniştească. Şi, în fond, s-ar putea să fie vorba despre 
altceva. Dar, dacă se mai îmbolnăveşte şi altcineva, va 
trebui să-l băgăm în carantină. 

— Şi ne va ajuta? 

Medicul Clanului ezită îndelung, apoi răspunse: 

— Nu ştiu. Poate şi noi îl avem. Toţi. Poate e ca un ceas 
deşteptător programat să sune, ori ca o bombă cu ceas. 
Cam aşa îmbătrânesc mocofanii, după ultimele descoperiri 


= 3045 


ştiinţifice. Trăiesc şi înaintează în vârstă fără mari probleme 
şi, la un moment dat, li se declanşează ceva în gene. Şi le 
apar ridurile şi au nevoie de baston ca să poată merge. 

Fală le atrase atenţia: 

— Se stinge. Futu-i. 

Pielea lui Taica Flick se făcuse lăptoasă. Apoi translucidă, 
înaintând spre transparenţa completă. Şi Rose îi văzu 
ficatul, sacii veştejiţi ai plămânilor colorați în negru-cenuşiu, 
nodul roşu al inimii bătând încet. Îi vedea venele şi arterele 
- atât de asemănătoare cu şoselele şi autostrăzile de pe 
ecranul GPS-ului ei de la bord. Îi vedea chiar şi nervii optici 
care-i legau ochii de creier. Ca nişte firişoare spectrale de 
aţă. 

Apoi Flick reveni. Ochii i se mişcară, îi întâlniră pe cei ai 
lui Rose, îi fixă. Se întinse şi o apucă de mâna teafără. 
Instinctiv, femeia vru să se smulgă din strânsoare - dacă 
avea ce bănuia Nucu, însemna că era contagios -, dar ce 
mama dracului. Dacă Nucu avea dreptate, înseamnă că toţi 
fuseseră contaminati. 

— Rose, hârâi el abia auzit, nu mă părăsi. 

— N-am să te părăsesc. 

Se aşeză pe pat lângă el, împletindu-şi degetele cu ale 
lui. 

— Fală? 

— Da, Rose. 

— Pachetul pe care l-ai trimis la Sturbridge - o să-l țină 
acolo, nu-i aşa? 

— Sigur. 

— Bine. Mai întâi vom avea grijă de Taica Flick. Dar nu ne 
putem permite să aşteptăm prea mult. Fata aia e mult mai 
periculoasă decât mi-am imaginat. 

Oftă adânc şi mai spuse: 

— De ce vin necazurile doar de-a valma? 

— Ea ţi-a rănit mâna, nu? 

Nu avea niciun chef să dea un răspuns direct la 
întrebarea asta. 

— Eu n-am să pot să merg cu voi, pentru că acum mă 
cunoaşte. 


— 325 — 


Și pentru că, spuse ea mai departe doar în gând, dacă 
Nucu are dreptate, ceilalţi vor avea nevoie de mine să stau 
cu ei şi să fac pe Mutter Courage. s 

— Dar trebuie neapărat să punem mâna pe ea. Asta e cel 
mai important lucru acum. 

— De ce? 

— Dacă a avut pojar, înseamnă că şi-a dezvoltat 
imunitatea şi nu-l mai poate face din nou. Aşa e la 
mocofani. lar aburul ei ne va fi folositor şi în privinţa asta. 

— Acum copiii sunt vaccinaţi pentru toate rahaturile, zise 
Fală. 

Rose dădu din cap. 

— Şi asta ne-ar putea fi de folos. 

Taica Flick intră într-un nou ciclu. Era o privelişte teribilă, 
dar Rose se forţă să nu-şi ferească ochii. Însă, atunci când 
nu mai suportă să vadă toate organele bunului şi vechiului 
său prieten sub pielea transparentă, se întoarse spre Fală şi 
îi arătă mâna lovită şi zgăriată. 

— In plus... vreau să-i dau o lecţie. 


2 


Când Dan se trezi în camera lui din turn în dimineaţa zilei 
de luni, văzu imediat că programul îi fusese iar şters de pe 
tablă, înlocuit fiind cu un mesaj de la Abra. Deasupra lui era 
desenat un „zâmbilici” extrem de vesel, cu toţi dinţii la 
vedere. 


A venit! Eram pregătită şi i-am făcut rău! 
PE BUNE! 
Merită ce i-am făcut! URAAAA! Bravo mie! 
Vreau să vorbesc cu tine, dar nu aşa, şi nici pe net. 
În acelaşi loc, la 3PM. 


Dan se întinse la loc, îşi acoperi ochii şi porni în căutarea 
ei. O găsi pe drumul spre şcoală. Era însoţită de trei 
prietene, fapt care în sine i se păru periculos. Şi pentru 
celelalte fete, şi pentru Abra. Spera ca Billy să fie la post. Și 


— 326 — 


mai spera ca Billy să fie prudent şi să nu intre în atenţia 
vreunui tip prea zelos din Paza Cartierului. 

(Pot să vin. Abia mâine plec cu John, dar trebuie să fie o 
întâlnire scurtă şi trebuie să fim precauți.) 

(Da. În regulă. Bine.) 


3 


Şi iată-l din nou pe banca din faţa clădirii îmbrăcate în 
iederă a Bibliotecii Publice din Anniston. Abra apăru la ora 
stabilită, îmbrăcată de şcoală, cu un pulover roşu şi pantofi 
sport tot roşii şi foarte şic. Îşi ţinea ghiozdanul de o curea. 
Lui Dan i se păru că parcă mai crescuse vreo doi centimetri 
de când se văzuseră data trecută. 

Fata îi făcu veselă cu mâna: 

— Hei! Unchiu' Dan! 

— Bună, Abra. Cum a fost la şcoală? 

— Super! Am luat un zece pe lucrarea de la biologie! 

— Vino încoace şi povesteşte-mi. 

Se apropie de bancă cu paşi graţioşi, dar totodată plini 
de energie, ca de balerină. Ochii îi străluceau, obrajii i se 
îmbujoraseră: o fată la începutul adolescenţei, de-abia 
ieşită de la cursuri, cu toate sistemele în perfectă stare de 
funcţionare. Toată atitudinea ei părea a spune „pe locuri, 
fiţi gata, start!”. Dan ştia că nu are de ce să se simtă 
îngrijorat, dar nu se putea stăpâni. Insă mai observă ceva 
ce-i aduse bucurie: o camionetă Ford, absolut banală, 
parcată pe la jumătatea străzii; şoferul cam bătrâior sorbea 
dintr-un pahar cu cafea de la automat şi citea o revistă. De 
fapt, prefăcându-se că citeşte o revistă. 

(Billy?) 

Nu primi niciun răspuns, dar individul cu pricina îşi ridică 
o secundă ochii din revistă, iar asta i-a fost suficient. 

— Bine, spuse Dan pe ton foarte coborât. Vreau să-mi 
spui exact tot ce s-a întâmplat. 

lar Abra îi povesti despre capcana pe care o întinsese 
femeii cu pălărie, îi povesti cât de bine a mers totul. Dan o 
ascultă cu surprindere, cu admiraţie... şi cu sentimentul 


— 327 — 


acela tot mai apăsător de îngrijorare. Îl neliniştea faptul că 
era atât de încrezătoare în talentul ei. Era o încredere de 
copil, iar cei cu care aveau de-a face nu erau câtuşi de 
puţin copii. 

— Nu ţi-am cerut decât să-ţi instalezi o alarmă, îi spuse el 
la sfârşit. 

— Da’ a fost mai bine cum am făcut. Nu cred că aş fi 
reuşit s-o rănesc în halul ăla dacă nu mi-aş fi închipuit că 
sunt Daenerys din Urzea/a tronurilor. Sau poate că aş fi 
putut oricum. Pentru că ea l-a omorât pe băiatul care juca 
baseball şi pe mulţi alţii. Şi pentru că... 

lar acum zâmbetul îi păli. În timpul când îi povestise ce 
se întâmplase, Dan o privise şi îşi dăduse seama cum va 
arăta la optsprezece ani. Acum vedea cum arătase la nouă. 

— Pentru că ce? 

— Nu-i om aşa ca noi. Niciunul dintre ei nu e. Poate au 
fost odată, dar acum nu mai sunt. 

Îşi îndreptă umerii şi îşi dădu părul pe spate. 

— Dar eu sunt mai puternică. Şi a aflat şi ea. 

(Mi s-a părut că ai zis că te-a dat la o parte.) 

Se încruntă iritată la el, îşi frecă buzele, apoi, dându-şi 
seama ce face, îşi obligă mâna să se reîntoarcă pe 
genunchi. Odată cuminţită, o apăsă cu mâna cealaltă, 
ţinând-o locului. Lui Dan gestul acesta i se părea cunoscut. 
Dar, în fond, de ce nu? O mai surprinsese făcându-l şi la 
prima întâlnire. Şi, în fond, avea lucruri mai importante la 
care să se gândească. 

(Voi fi pregătită mai bine data viitoare, dacă va fi o dată 
viitoare.) 

Poate că avea dreptate. Dar, dacă va mai exista o dată 
viitoare, şi femeia cu joben va fi pregătită. 

(Te rog doar să fii prudentă.) 

— O să fiu. Sigur că o să fiu. 

Şi chiar dacă ştia că toţi copiii răspund astfel ca să-i 
împace pe adulţii din vieţile lor, Dan se simţi mai bine 
auzind-o. Mă rog, doar puțin mai bine. În plus, mai era şi 
Billy în camioneta lui F-150 decolorată, care să vegheze 
asupra ei. 


— 328 — 


Ochii Abrei redeveniră jucăuşi. 

— Am descoperit o grămadă de chestii. De-asta am vrut 
să ne vedem. 

— Ce fel de chestii? 

— N-am aflat unde e, că n-am reuşit să ajung până acolo, 
dar... tu înţelegi ce-ţi spun? Atunci când ea intrase în capul 
meu, am intrat şi eu într-al ei. Adică am făcut schimb, 
pricepi? Şi acolo era plin de sertare, de ziceai că-i cea mai 
mare sală cu fişe de bibliotecă din lume. Sau poate că eu 
am văzut-o aşa pentru că ăsta-i felul în care şi-o imaginase 
ea. Poate că la mine în cap a găsit monitoare de 
computere. 

— În câte sertare ai reuşit să te uiţi? 

— În trei. Poate patru. Oamenii ăştia, sau ce-or fi ei, îşi 
zic Clanul Legitim. Majoritatea sunt foarte bătrâni şi 
seamănă foarte tare cu vampirii. Caută numai copii aşa ca 
mine. Şi ca tine când erai mic. Dar ei nu beau sângele 
nostru, ci inhalează ce iese din copiii speciali atunci când 
mor. 

Se strâmbă scârbită şi continuă: 

— Şi cu cât îi torturează mai tare înainte de moarte, cu 
atât chestia aia e mai puternică. „Abur” o numesc ei. 

— Aburul ăsta e roşu, aşa-i? Roşu sau roz foarte închis? 

Era aproape sigur că aşa era, dar Abra se încruntă şi 
clătină din cap. 

— Nu. E alb. Ca un norişor alb şi foarte luminos. N-are 
nimic roşu. Şi, fii atent ce chestie: stochează ce le rămâne! 
Bagă în nişte sticle ca de termos tot ce nu folosesc pe loc. 
Dar aburul nu le ajunge niciodată. Am văzut odată un 
documentar despre rechini, ştii? Şi în el se spunea că 
rechinii sunt în permanentă mişcare pentru că nu se satură 
niciodată. Şi cred că ăştia din Clanul Legitim sunt la fel. 

Se strâmbă în faţa aducerii-aminte. 

— Da, sunt nişte creaturi foarte rele. 

Chestia aia era albă. Nu roşie. Albă. Dar tot era convins 
că trebuia să fie cam acelaşi lucru cu „duhul”, aşa cum îl 
numise infirmiera aceea bătrână din Tampa. Dar de un alt 
soi. Pentru că venea de la oameni tineri şi sănătoşi, nu de 


— 329 — 


la nişte bătrâni muribunzi suferind de toate bolile posibile? 
Pentru că venea de la „copiii speciali”, cum le zisese Abra? 
Din ambele motive? 

Fata dădea din cap, aprobându-l. 

— Probabil că din ambele. 

— Bine. Dar cel mai important lucru acum e că au aflat 
despre tine. Fa a aflat despre tine. 

— Le e teamă că s-ar putea să vorbesc cu cineva despre 
ei, dar nu foarte teamă. 

— Pentru că nu eşti decât un copil şi nu te-ar crede 
nimeni. 

— Corect. 

Îşi suflă şuviţele de păr căzute pe frunte. 

— Momo m-ar crede, dar Momo o să moară. Vezi că o s-o 
aducă la „caninul” tău, Dan. Scuze, la „cămin” am vrut să 
zic. Ai s-o ajuţi, da? Dacă n-ai să fii în lowa? 

— Am să fac tot ce pot. Abra, tu ce crezi, au de gând să 
vină după tine? 

— S-ar putea, dar nu pentru că am aflat de existenţa lor, 
ci pentru că sunt ceea ce sunt. 

| se evaporase toată voioşia acum, când discuta pe faţă 
despre problema ei. Îşi frecă iarăşi buzele strâmbate într-un 
zâmbet furios. Ce fire are copila asta, îşi zise Dan. Şi o 
înţelegea perfect, căci la fel fusese şi el pe vremuri. lar firea 
lui năbădăioasă îl vârâse de multe ori în belele. 

— Da’ ea n-o să vină. Nemernica aia n-o să vină. Ştie că 
acum o cunosc şi că o să simt dacă se apropie de mine, 
pentru că suntem conectate cumva. Dar o să-i trimită pe 
ceilalţi. Şi dacă vor veni să mă ia, vor distruge pe oricine le 
va sta în cale. 

Abra îl apucă de mâini şi i le strânse cu putere. 
Îngrijorarea lui Dan mai urcă o treaptă, dar nu şi le retrase. 
Fata avea nevoie să simtă atingerea cuiva în care avea 
încredere deplină. 

— Trebuie să-i împiedicăm să le facă rău lui tati şi lui 
mami sau prietenilor mei. Şi să-i împiedicăm să mai omoare 
şi alţi copii. 

Dan surprinse o secvenţă fugară aflată în prim-planul 


— 330 — 


gândurilor ei - un colaj de fotografii. Copii, zeci de copii, 
deasupra cărora era un titlu scris cu litere mari: M-AI 
VAZUT? Abra se întreba oare câţi dintre aceştia fuseseră 
răpiți de Clanul Legitim, câţi fuseseră ucişi pentru ultima lor 
răsuflare - incalificabilă delicatesă cu care se hrănea haita 
asta - şi aruncaţi în gropi anonime. 

— Trebuie să găseşti mănuşa aia de baseball. Cu ajutorul 
ei cred că aş putea să dau de urma lui Barry Cintezoiul. 
Sunt convinsă că voi putea. Şi toţi ceilalţi vor fi cu el. Și 
dacă n-ai să poţi să-i omori, măcar îi vei putea da pe mâna 
poliţiei. Adu-mi mănuşa aia, Dan, te rog mult. 

— Dacă e acolo unde zici, ţi-o vom aduce. Dar până 
atunci tu trebuie să ai mare grijă, Abra. 

— O să am, deşi nu cred că va mai încerca să mi se 
furişeze în minte. 

Şi zâmbetul copilei înflori din nou. În el, Dan o desluşi pe 
războinica aceea aprigă în care Abrei îi plăcea uneori să 
creadă că se transformă - Daenerys, sau cum o chema. 

— lar dacă va încerca, se va căi amarnic. 

Dan nu mai insistă. Deja stăteau de multă vreme pe 
banca din faţa bibliotecii. De prea multă vreme. 

— Mi-am instalat şi eu un sistem de avertizare în minte. 
Probabil că tu l-ai putea detecta dacă te-ai uita în capul 
meu, dar te-aş ruga să nu o faci. Dacă altcineva din Clan - 
nu femeia cu joben, ci altcineva - ar mai încerca să-ţi 
cotrobăie prin minte, nu ar avea cum să descopere ceva ce 
nici tu nu ştii. 

— O, da, înţeleg. 

Işi dădea seama că Abra se gândeşte cum ar putea 
pedepsi persoana care ar încerca una ca asta şi neliniştea 
lui iar făcu un salt. 

— Insă... dacă ţi se pare că nu eşti în siguranţă, strigă din 
toate puterile Billy. Ai înţeles? 

(da, la fel cum l-ai chemat tu pe prietenul tău Dick) 

Dan tresări uşor. Abra zâmbi: 

— N-am tras cu ochiul; doar... 

— Am priceput. Acum mai spune-mi un singur lucru şi 
după aia ne despărţim. 


— 331 — 


— Ce? 
— Chiar ai luat un zece la biologie? 


4 


Luni seara, la ora opt fără un sfert, Rose primi un apel la 
staţia ei de emisie-recepţie. Era Fală. 

— Vino încoace, îi zise el. A început. 

Toţi membrii Clanului se strânseseră într-un cerc mut în 
jurul rulotei lui Taica Flick. Rose (acum cu jobenul cocoţat 
pe cap în cunoscuta poziţie de dispreţ faţă de legile 
gravitaţiei) trecu printre ei, oprindu-se doar cât s-o 
îmbrăţişeze pe Andi, urcă treptele, bătu o singură dată în 
uşă şi intră. Nucu era lângă Mo cea Mare şi Annie Şorţ, 
infirmierele răvăşite ale lui Flick. Fală stătea pe marginea 
patului. Se ridică în picioare când o văzu pe Rose. In seara 
aceasta bărbatul cel chipeş îşi arăta vârsta. Riduri adânci îi 
înconjurau gura, iar în părul lui negru se observau şuviţe 
din mătase albă. 

Trebuie să luăm abur, îşi zise Rose. O vom face imediat 
ce terminăm cu povestea asta. 

Ciclurile lui Taica Flick se succedau acum cu mare 
rapiditate: se făcea transparent, apoi iar compact, apoi 
transparent din nou. Însă fiecare secvenţă de transparenţă 
era mult mai lungă şi dispărea mult mai mult din trupul lui. 
Bătrânul era conştient de ceea ce i se întâmplă. Avea ochii 
mari şi îngroziţi; corpul i se zvârcolea din cauza durerilor 
cumplite ale acestor transformări. La un anume nivel al 
minţii ei, Rose îşi îngăduise întotdeauna să creadă că 
Legitimii sunt nemuritori. Da, bine, sigur, mai murea câte 
cineva o dată la cincizeci, o sută de ani - ca dobitocul ăla 
de olandez, Hans Jos-Labele, care fusese electrocutat de un 
cablu electric în timpul unei furtuni din Arkansas, la puţină 
vreme după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial; 
sau Katie Petice, care se înecase; sau Tommy Dubă - însă 
acestea erau excepţiile. De cele mai multe ori, erau rodul 
nesăbuinţei respectivilor. Aşa crezuse mereu. lar acum se 
vedea obligată să recunoască faptul că fusese la fel de fără 


— 332 — 


minte ca şi copiii de mocofani, care se agaţă de credinţa lor 
în Moş Crăciun ori lepuraşul de Paşte. 

Gemând şi plângând şi scuturându-se de durere, Taica 
Flick reveni de la transparenţă la starea solidă. 

— Fă ceva ca să înceteze, Rosie, fetiţa mea, fă să 
înceteze. Mă doare... 

Inainte de a apuca să-i răspundă - şi, de fapt, ce i-ar fi 
putut spune? -, bătrânul începu iar să dispară, până când 
din el nu mai rămaseră decât ochii mari, plutind în aer, şi 
crochiul oaselor. Ochii aceia erau îngrozitori. 

Rose încercă să intre în legătură telepatică cu el şi să-l 
consoleze cumva, dar îşi dădu seama că nu mai are cu cine 
să comunice. In locul lui Taica Flick - individ foarte adesea 
cu capsa pusă, uneori afabil - acum nu mai era decât o 
furtună de imagini sfărâmate. Zguduită, Rose se retrase şi 
îşi spuse din nou: Nu-i cu putinţă aşa ceva. 

— Poate că am face bine să-l scăpăm de chinuielile 
aistea, spuse Mo cea Mare, înfigându-şi unghiile în braţul lui 
Annie, care părea să nu simtă nimic. Să-i făcem o injecție, 
să-i dădem un hap. Nucu, tu tre’ să ai ceva în geanta aia a 
ta, nu? Tre’ să ai. 

— Şi la ce i-ar folosi? şopti Nucu răguşit. Poate dacă am fi 
făcut-o mai devreme. Acum e mult prea târziu. Orice i-aş 
da, nu mai are prin ce să circule. Dacă i-aş face o injecție, 
tot medicamentul s-ar duce imediat în aşternuturi. Cel mai 
bine e să-l lăsăm să se stingă de la sine. Nu mai durează 
mult. 

Şi aşa a fost. Rose mai apucă să numere doar patru 
cicluri complete. In timpul celui de-al cincilea, i se topiră 
până şi oasele. O clipă, din tot bătrânul nu mai rămaseră 
decât globii oculari, holbându-se mai întâi la ea, apoi 
rostogolindu-se spre Tati Fală. Rămaseră în aer deasupra 
pernei, care încă mai purta urma capului său şi era pătată 
cu loţiunea tonică pentru păr Wildroot Cream-Oil, din care 
bătrânul păruse a avea rezerve nelimitate. Parcă îşi 
amintea că Haplea G îi spusese odată că şi-o cumpăra de 
pe eBay. De pe eBay, pentru Dumnezeu, ce ziceţi de 
chestia asta! 


— 333 — 


Apoi, încet, foarte încet, dispărură şi ochii. Nu de tot însă; 
Rose ştia că-i va vedea în visele de la noapte. li vor vedea 
şi ceilalţi strânşi în jurul lui acum. Dacă vor reuşi să 
doarmă. 

Aşteptau toţi, deloc siguri că bătrânul nu îşi va mai face 
din nou apariţia, la fel ca tatăl lui Hamlet, ori ca Jacob 
Marley, ori ca altă fantomă faimoasă. Dar în faţa lor nu 
mai erau acum decât amprenta capului său pe pernă, 
petele de loţiune pentru păr şi boxerii pătaţi cu urină şi 
fecale, goliţi acum de conţinutul lor din carne şi oase. 

Mo izbucni în suspine sfâşietoare şi îşi îngropă capul între 
sânii generoşi ai lui Annie Şorţ. Cei de afară o auziră şi 
cineva (Rose nu află niciodată cine anume) începu să 
vorbească. | se alătură o altă persoană, apoi o a treia, a 
patra şi tot aşa. Curând psalmodiau toţi sub cerul plin de 
stele, iar Rose simţi un fior şerpuindu-i pe şira spinării. Se 
întinse şi îi apucă strâns mâna lui Fală. Annie începu şi ea 
să scandeze. Apoi Mo, cu vorbele înăbuşite de pieptul 
prietenei sale. Nucu. Fală. Rose Ţilindru trase aer adânc în 
piept şi îşi alătură vocea celorlalţi Legitimi. 

Lodsam hanti, noi suntem aleşii. 

Cahanna risone hanti, no; suntem norociţii sorții. 

Sabbatha hanti, sabbatha hanti, sabbatha hanti. 

Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri. 


5 


Mai târziu, Tati Fală intră în EarthCruiser-ul ei. 

— Chiar nu vii cu noi? 

— Nu vin. Ai să te ocupi tu de toate. 

— Ce vom face acum? 

— Acum îl vom jeli, fireşte. Din păcate, nu avem decât 
două zile la dispoziţie. 

Perioada tradiţională de doliu era de şapte: fără relaţii 
sexuale, fără vorbe de clacă, fără abur. Doar meditaţie. La 
sfârşit se forma un cerc de rămas-bun în care fiecare dintre 


50 Jacob Marley - personaj din povestirea Un colind de Crăciun, de Charles 
Dickens (n.tr.). 


SIA 


Legitimi trebuia să povestească o amintire dragă cu Taica 
Jonas Flick şi să doneze un obiect pe care îl avea de la el 
(Rose îl alesese deja: un inel cu gravură celtică pe care i-l 
dăruise Taica pe vremea când partea aceasta a Americii 
era încă sub stăpânirea triburilor de indieni, iar pe ea o 
chema Rose lrlandeza). Amintirile acestea erau învelite în 
pânză albă şi îngropate, deoarece nu exista niciodată un 
cadavru în cazul morţii Legitimilor. 

— Deci când zici tu c-ar fi bine să plecăm? Miercuri 
noapte ori joi dimineaţă? 

— Miercuri noapte. 

Rose voia să pună mâna pe fată cât mai curând posibil. 

— Mergeţi direct acolo. Eşti sigur că vor păstra sedativul 
în cutia poştală din Sturbridge? 

— Da, sunt sigur. Nu-ţi mai face griji din cauza asta. 

Am să încetez să-mi mai fac griji în momentul când o s-o 
văd pe jigodia aia mică la mine în rulotă, legată şi drogată 
până-n vârful unghiilor şi plină cu abur delicios. 

— Spune-mi pe cine ai de gând să iei cu tine. 

— Păi, am fi aşa: eu, Nucu, Jimmy Numere, dacă te poţi 
lipsi de el... 

— Mă pot lipsi. Şi mai cine? 

— Andi Muşcătură-de-Şarpe. În caz că va fi nevoie să 
adormim pe cineva. Şi Chinezoiul. Neapărat. Cel mai bun 
detector al nostru acum, că Taica nu mai este. In afară de 
tine, am vrut să spun. 

— Categoric, ia-l, deşi nu vei avea nevoie de detector ca 
s-o găseşti, spuse Rose. Asta nu va fi o problemă. Şi nu 
luaţi decât o singură maşină. Winnebago-ul lui Steve 
Capzălud. 

— Am vorbit deja cu el. 

Ea dădu mulţumită din cap. 

— Încă ceva. În Sidewinder e o prăvălioară amărâtă care 
se cheamă District X. 

Fală ridică din sprâncene. 

— Dugheana aia porno cu păpuşa gonflabilă în vitrină? 

— Bag de seamă că ştii despre ce vorbesc, zise Rose pe 
un ton uscat. Acum ascultă-mă cu luare aminte, Tati. 


— 335 — 


Şi Fală o ascultă. 
6 


Dan şi John Dalton au decolat de pe aeroportul Logan 
marţi, la răsăritul soarelui. Au schimbat avionul la Memphis 
şi au aterizat pe Des Moines la 11:15, ora locală, într-o zi ce 
aducea mai mult cu jumătatea lunii iulie decât cu sfârşitul 
lui septembrie. 

Dan îşi petrecuse prima parte a drumului de la Boston la 
Memphis prefăcându-se că doarme, evitând astfel să se 
confrunte cu toate îndoielile şi reevaluările pe care le 
simţea încolţind ca nişte buruieni în mintea lui John. La un 
moment dat, deasupra statului New York, încetase să se 
mai prefacă şi adormise de-a binelea. lar John dormise 
buştean tot drumul de la Memphis la Des Moines, aşa că 
totul era deocamdată în regulă. lar atunci când au ajuns în 
lowa şi se îndreptau spre oraşul Freeman într-un Ford Focus 
discret, închiriat de la Hertz, Dan simţi că John îşi îngropase 
îndoielile. Cel puţin pentru moment. Fuseseră înlocuite de 
curiozitate şi de un soi de entuziasm speriat. 

— Parcă am fi nişte copii plecaţi la vânătoare de comori, 
comentă Dan. 

El conducea maşina pentru că era cel mai odihnit. Pe 
marginile şoselei se întindeau lanurile de porumb galben, 
gata de a fi cules. 

John tresări puţin. 

— Ce? 

Dan zâmbi. 

— Nu la asta te gândeai? Că parcă am fi nişte copii 
plecaţi la vânătoare de comori? 

— Mă sperii de fac pe mine, Daniel. 

— Probabil. M-am cam obişnuit cu asta. 

Deşi nu era întru totul adevărat. 

— Când ţi-ai dat seama că poţi să citeşti gândurile 
oamenilor? 

— Nu-i chiar citit de gânduri. Strălucirea este un talent 
schimbător. Dacă este un talent. Uneori - cel mai adesea - 


— 336 — 


o simt ca pe un semn din naştere care mă sluţeşte. Şi sunt 
convins că Abra simte la fel. Mă întrebi când mi-am dat 
seama... Niciodată. Dintotdeauna. Cititul gândurilor a venit 
la pachet cu instalaţia iniţială. 

— Şi te-ai apucat de băut ca să-l distrugi. 

O marmotă durdulie traversa tacticoasă Route 150 chiar 
în faţa lor. Dan trase de volan ca să o ferească, iar 
marmota dispăru în lanul de porumb, tot fără să se 
grăbească. Era frumos acolo. Cerul se întindea parcă pe mii 
de kilometri de jur împrejur şi nu se vedea niciun munte. 
Era bine în New Hampshire. Ajunsese să se simtă acasă 
acolo. Dar mereu se va simţi mai liniştit la câmpie. În mai 
multă siguranţă. 

— Ştii că nu-i aşa, Johnny. De ce bea alcoolicul? 

— Pentru că-i alcoolic? 

— Bingo. Nu se poate mai simplu de atât. Treci peste 
psihopupu şi dai de adevărul gol-goluţ. Bem pentru că 
suntem beţivi. 

John izbucni în râs. 

— Ce te-a mai îndoctrinat Casey K.! 

— Mă rog, mai e şi chestia cu ereditatea, spuse Dan. 
Casey nu-i de acord, dar n-are dreptate. Tatăl tău obişnuia 
să bea? 

— Şi el, şi scumpa de mama. Amândoi. Doar ei singuri ar 
fi putut să acopere cifra de afaceri a barului din clubul unde 
erau membri. Mi-aduc şi acum aminte de ziua aia când 
mama şi-a scos costumul de tenis şi a sărit în piscină unde 
eram numai noi, copiii. Toţi bărbaţii au aplaudat-o. Taică- 
miu s-a dat în vânt după acrobaţia ei. Eu nu prea. Aveam 
doar nouă ani şi de atunci şi până am plecat la facultate am 
fost băiatul cu Mămica Stripteuză. Ai tăi cum au fost? 

— Mama n-avea nicio treabă cu băutura. Uneori zicea că 
porecla ei e „Wendy-Două-Beri-şi-Cade-Lată”. Tata, pe de 
altă parte... un pahar cu vin, ori o cutie cu bere... şi nu te 
mai înţelegeai cu el. 

Aruncă o privire la kilometrajul de la bordul maşinii şi 
văzu că mai aveau încă şaizeci şi patru de kilometri până la 
destinaţie. 


— 337 — 


— Vrei să auzi o poveste? Una pe care nu am mai spus-o 
nimănui? Te avertizez că e cam ciudată. Dacă tu îţi închipui 
că strălucirea începe şi se termină cu o bagatelă ca 
telepatia, să ştii că eşti cum nu se poate mai departe de 
adevăr. 

Şovăi puţin, apoi spuse încet: 

— Mai există şi alte lumi în afară de asta. 

— Şi tu... hm... adică tu ai văzut lumile astea? 

Dan nu mai fusese atent la gândurile lui, dar D.J. părea 
acum cam agitat. Ca şi cum s-ar fi aşteptat ca individul de 
lângă el să-şi înfigă brusc mâna în deschizătura cămăşii şi 
să declare că el este Napoleon Bonaparte. Reîncarnat. 

— Nu, dar am văzut nişte oameni din ele. „Fantomiţe”, 
cum le-ar zice Abra. Vrei să ţi-o spun sau nu? 

— N-aş prea vrea, dar cred că ar fi bine s-o aud. 

Dan nu avea habar ce părere va avea acest pediatru din 
New England despre istorisirea iernii pe care familia 
Torrance o petrecuse în Hotelul Overlook, dar îşi dădu 
seama că nu-i pasă în mod deosebit dacă îl va crede sau 
nu. El se va simţi bine spunându-şi povestea în această 
maşină anonimă, sub cerul acesta senin al Midwest-ului. 
Cunoştea o singură persoană care l-ar fi crezut cu totul şi 
cu totul, însă Abra era mult prea tânără, iar povestea lui era 
mult prea înspăimântătoare. Va trebui să se mulţumească 
cu John Dalton. Dar cum să înceapă, oare? Cu Jack 
Torrance, nu? Un om profund nefericit, care eşuase complet 
în meseria de profesor, în cariera de scriitor, în căsnicie. 
Cum se zice în baseball atunci când ratezi de trei ori la 
rând? Sombrero de Aur? Tatăl lui Dan cunoscuse un singur 
succes remarcabil: atunci când venise clipa - cea spre care 
îl împinsese Hotelul Overlook încă din prima lor zi acolo -, 
refuzase să-şi ucidă fiul. Dacă exista vreun epitaf potrivit 
pentru el, atunci acesta ar fi... 

— Dan? 

— Tatăl meu s-a străduit, zise. E tot ce pot spune despre 
el. Cele mai malefice spirite din viaţa asta sunt cele închise 
în sticle. Dacă ar fi încercat să se înscrie în Alcoolicii 
Anonimi, poate că lucrurile ar fi stat altfel. Dar n-a făcut-o. 


— 338 — 


Şi cred că mama nici nu ştia că există un asemenea 
program, altminteri i-ar fi cerut să-l încerce. Atunci când ne- 
am dus în vârf de munte, la Hotelul Overlook, unde-i găsise 
de lucru un prieten de-al lui - îngrijitor pe perioada iernii -, 
i-ai fi putut pune poza în dicţionar lângă simptomul beţie; 
fără băutură. 

— Acolo ai văzut fantomele? 

— Acolo. Dar numai eu. El nu le-a văzut, însă le-a simţit. 
Poate şi el strălucea în felul lui. Probabil că da. În fond, 
multe lucruri sunt ereditare, nu doar înclinația spre 
alcoolism. Şi l-au influenţat. Credea că ele - că fantomele 
alea - pe el îl vor, dar asta nu era decât o altă minciună. In 
realitate îl voiau pe băieţelul acela mic cu strălucire mare. 
La fel cum Legitimii o vor pe Abra. 

Se întrerupse, amintindu-şi cum îi răspunsese Dick, prin 
gura cea moartă a lui Eleanor Ouellette, atunci când el îl 
întrebase unde se află diavolii goi: /n copilăria ta, acolo de 
unde vin toți diavolii. 

— Dan? Ţi-e rău? 

— N-am nimic, răspunse el. Cu toate astea, eu mi-am dat 
seama încă dinainte să-i calc pragul că în hotelul ăla 
blestemat ceva nu era deloc în regulă. Am ştiut încă de 
când locuiam în Boulder, în partea de est a statului 
Colorado, şi trăiam cam de pe o zi pe alta. Însă tata avea 
nevoie de slujba aia ca să poată termina lucrul la o piesă pe 
care începuse s-o scrie... 


7 


Intrau în Adair când ajunse la partea cu explozia 
boilerului şi cu incendiul care mistuise până în temelii 
Hotelul Overlook într-o noapte cu un viscol fioros. Cu toate 
că Adair era un orăşel cu doar două intersecţii, acolo se 
găsea totuşi un motel din lanţul Holiday Inn Express, iar 
Dan îşi notă adresa acestuia. 

— Acolo o să ne cazăm peste vreo câteva ore, îi explică 
el lui John. Nu putem să dezgropăm comori în plină zi, plus 
că eu unul mor de somn. N-am prea dormit în ultima 


— 339 — 


vreme. 

— Chiar ţi s-au întâmplat toate câte mi le-ai povestit? îl 
întrebă doctorul cu glas stins. 

— Da, zâmbi Dan. Poţi să mă crezi? 

— Dacă o să găsim mănuşa acolo unde ne-a spus Abra, o 
să fiu obligat să cred multe lucruri. De ce mi-ai spus 
povestea asta? 

— Pentru că o parte din tine crede că e o nebunie ce 
facem noi aici, chiar dacă ştii ce ştii despre Abra. Şi pentru 
că meriţi să afli că există... nişte forţe. Eu le-am mai 
întâlnit; tu, nu. Tot nu ai văzut decât o fetiţă făcând nişte 
scamatorii mai ciudate, ca atunci când a agăţat lingurile de 
tavan. Nu ne jucăm de-a căutătorii de comori, John; ce 
facem noi acum este un lucru extrem de serios. E clar că 
am intra şi noi în vizorul Clanului Legitim în caz că ar prinde 
de veste. Să ştii că n-am să ţi-o iau în nume de rău dacă nu 
te simţi în stare şi vrei să renunti. 

— Şi să mergi mai departe singur? 

Dan schiţă un zâmbet mic. 

— Păi... mai e şi Billy. 

— Omule, Billy are şaptezeci şi trei de ani, dacă nu şi mai 
mult! 

— Te-ar contrazice, zicând că vârsta-i în avantajul lui. Lui 
Billy îi place să spună că folosul bătrâneţii e că nu mai 
trebuie să-ţi faci griji că vei muri tânăr. 

— Uite că intrăm în Freeman, anunţă John, cu un surâs 
chinuit. Parcă nu-mi vine să cred că fac asta. Ce ai să spui 
dacă o să aflăm că fabrica de etanol a dispărut de tot? 
Dacă a fost complet demolată după ce i s-a pus poza pe 
Google Earth şi în locul ei s-a plantat porumb? 

— O s-o găsim la locul ei, fii pe pace, îi răspunse Dan. 


8 


Şi la locul ei au găsit-o: o suită de construcţii din beton, 
mânjite cu funingine, cu acoperiş din tablă ondulată, 
ruginită. Un singur coş mai stătea în picioare; celelalte două 
se dărâmaseră şi zăceau pe jos ca doi şerpi rupţi în bucăţi. 


=340:= 


Toate geamurile fuseseră sparte, iar zidurile erau acoperite 
cu nişte graffiti neîndemânatice care ar fi stârnit râsul aşa- 
zişilor pictori ai marilor oraşe. Un drum de acces plin cu 
hârtoape se desprindea din şoseaua cu două benzi, ducând 
până la parcarea părăsită pe care încolţiseră seminţe de 
porumb aduse de vânt. Turnul de apă pe care îl văzuse 
Abra se contura la orizont ca o maşinărie de război a 
marţienilor, descrisă de H.G. Wells în romanele sale. Pe o 
latură a lui era scris cu litere mari FREEMAN, IOWA. ŞI 
magazia cu acoperişul spart era acolo, exact aşa cum 
povestise fetiţa. 

— Mulţumit? îl întrebă Dan. Fabrică, turn de apă, 
magazie. Anunţ cu Trecerea interzisă. Aşa cum a spus ea. 

John îi arătă poarta ruginită de la capătul drumului de 
acces. 

— Dacă-i încuiată? N-am mai sărit un gard din şcoala 
generală. 

— Nu era încuiată atunci când asasinii l-au adus pe băiat, 
altminteri ne-ar fi avertizat Abra. 

— Eşti sigur? 

Un camion cu remorca încărcată cu legume se apropia de 
ei din direcţie opusă. Dan acceleră puţin şi îi făcu un semn 
prietenos cu mâna celui de la volan. Individul respectiv - cu 
şapcă de la firma de utilaje agricole John Deere, ochelari de 
soare şi salopetă de lucru - răspunse la salut, însă fără să 
se uite atent la ei. Excelent. 

— Te-am întrebat dacă... 

— Ştiu ce m-ai întrebat, zise Dan. Dacă-i încuiată, o să 
vedem atunci ce facem. Acum haide înapoi la motel. Sunt 
rupt. 


9 


În vreme ce John cerea două camere alăturate la Holiday 
Inn - plătind fireşte cu bani gheaţă, nu cu cardul -, Dan se 
duse la feroneria din Adair, de unde cumpără o cazma, o 
greblă, două sape, o lopăţică de grădină, două perechi de 
mănuşi şi o geantă din pânză în care să-şi pună 


— 341 — 


cumpărăturile. Adevărul era că nu avea nevoie decât de 
cazma, dar i se păruse mai sigur să cumpere mai multe 
lucruri, pentru a nu da de bănuit. 

— Cu ce treburi prin Adair, dacă nu te superi? îl întrebă 
vânzătorul în timp ce bătea la casa de marcat. 

— Sunt în trecere. Soră-mea locuieşte în Des Moines şi 
are o grădină frumuşică. Probabil că are şi ce-i trebuie ca s- 
o întreţină, dar am observat de-a lungul anilor că-i mai 
primitoare dacă-i duc câte un cadou. 

— Aşa să faci, frate. Crede-mă c-o să-ţi mulţumească 
pentru sapa asta cu mâner scurt. Nu-i unealtă mai 
folositoare ca ea, dar cei mai mulţi dintre grădinarii amatori 
nici nu se gândesc să-şi ia una. Primim Mastercard, Visa... 

— Cred că n-am să plătesc cu bani din plastic, spuse Dan 
scoţându-şi portofelul. Dar dă-mi chitanţa ca să aibă şi 
Fiscul ce mânca. 

— Sigur, imediat! Şi dacă-mi laşi numele şi adresa - sau 
adresa surorii -, o să-ţi trimitem şi catalogul nostru. 

— Ştii ceva? Să nu te superi, dar cred c-am să zic pas. 

Şi puse pe tejghea câteva bancnote de douăzeci de 
dolari, răsfirate ca nişte cărţi de joc. 


10 


În noaptea aceea, pe la ora unsprezece, Dan auzi o 
bătaie uşoară în uşă. Deschise şi îl invită pe John în cameră. 
Pediatrul Abrei era palid şi agitat. 

— Ai dormit? 

— Am dormit ceva, răspunse Dan. Tu? 

— Aşa şi aşa. Mai mult „aşa nu”. Sunt mai agitat decât un 
motan la prima împerechere. Ce o să zicem dacă ne 
opreşte vreun poliţist? 

— Că am auzit că în Freeman e o bombă cu un tonomat 
super şi ne-am hotărât să trecem pe acolo. 

— În Freeman nu-i decât porumb. Cam vreo nouă 
miliarde de pogoane. 

— Sigur că da, însă noi nu ştim asta, zise Dan cu 
blândeţe. Noi tocmai ce treceam prin oraş. Dar n-o să ne 


342: 


oprească niciun poliţist, John. Nici măcar n-o să ne bage în 
seamă cineva. Însă dacă vrei să rămâi aici... 

— N-am bătut juma’ de ţară ca să stau într-o cameră de 
hotel şi să mă uit la Jay Leno. Lasă-mă doar să mă duc la 
baie. Am fost şi la mine în cameră, dar se pare că am iar 
nevoie. /isuse, nevricos mai sunt! 

Drumul până la Freeman i se păru foarte lung lui Dan, 
dar nu se mai întâlniră cu nicio altă maşină după ieşirea din 
Adair. Fermierii se culcau devreme, iar camioanele care 
transportau mărfuri între state foloseau alte rute. 

Când ajunseră la fabrica de etanol, Dan stinse farurile 
maşinii închiriate, intră pe drumul de acces şi rulă încet 
până la poarta închisă. Deschiseră portierele să coboare, iar 
John începu să înjure în şoaptă atunci când se aprinse 
plafoniera Fordului. 

— Ar fi trebuit să deconectez drăcia asta când am plecat 
de la motel. Ori să-i fi spart becul dacă n-are comutator. 

— Linişteşte-te, îi spuse Dan. Nu mai e nimeni aici. 

Dar şi inima lui începu să se zbată mai tare în piept pe 
măsură ce se apropiau de poartă. Dacă Abra avea dreptate, 
un băieţel fusese ucis şi îngropat acolo. Dar mai întâi fusese 
torturat cu bestialitate. Dacă există locuri bântuite... 

john încerca poarta. Când nu reuşi s-o deschidă 
împingând-o, încercă s-o tragă spre el. 

— Nu merge. Ce facem acum? Presupun că trebuie s-o 
sărim. Vreau să-ncerc, sigur că vreau, da' probabil c-o să- 
mi rup... 

— Stai aşa, îl întrerupse Dan. 

Scoase din buzunar un pix cu lanternă şi începu să 
cerceteze poarta. Observă mai întâi lacătul spart, apoi 
cablurile groase de deasupra şi de sub el. Se întoarse la 
maşină şi fu rândul lui să se sperie când se aprinse lumina 
din portbagaj. Da, futu-i. N-ai cum să te gândeşti la toate. 
Luă geanta de pânză şi trânti capota. Se făcu din nou 
întuneric. 

— Uite, îi spuse el lui John, întinzându-i una din perechile 
de mănuşi. Puneţi-le. 

Şi le puse şi el, desfăcu cablurile şi le atârnă de grilajul 


— 343 — 


porţii pentru a le folosi la plecare. 
— In regulă. Haide. 
— Îmi vine iar să fac. 
— Of, măi, omule! Abţine-te! 


11 


Dan conduse încet şi atent Fordul până la platforma de 
încărcare. Erau o sumedenie de gropi - unele destul de 
adânci - greu de sesizat fără faruri. Ultimul lucru de care 
avea nevoie ar fi fost să rupă axul maşinii în vreuna. 
Terenul din spatele fabricii era un amestec de pământ şi 
bucăţi de asfalt. Optsprezece metri mai departe se vedea 
un alt gard din sârmă, iar dincolo de el, întinderi nesfârşite 
de porumb. Zona de încărcare nu era la fel de mare ca 
parcarea, dar nici prea mică nu era. 

— Dan? Cum ne dăm noi seama unde... 

— Taci. 

Dan îşi lăsă capul în jos până atinse volanul cu fruntea şi 
închise ochii. 

(Abra) 

Nimic. Dormea. Normal că dormea. În Anniston trecuse 
deja de miezul nopţii. John îşi muşca nervos buzele, dar nu 
îl întrerupse. 

(Abra) 

O mişcare uşoară. Poate doar i se păruse. Dar spera să 
nu fie aşa. 

(ABRA!) 

Alţi ochi se deschiseră în capul lui. Urmă un moment de 
dezorientare, senzaţia că vede dublu şi apoi Abra începu să 
se uite afară odată cu el. Şi lui Dan i se păru că vede mult 
mai clar şi puntea de încărcare şi grămezile de cărămizi ale 
coşurilor dărâmate, deşi locul nu era luminat decât de 
stele. 

Ce vedere ageră are fata asta! 

Dan coborî din maşină, aproape neobservându-l pe John 
care coborâse şi el. li cedase tot controlul fetiţei care stătea 
acum trează în patul ei la mai bine de o mie şapte sute de 


— 344 — 


kilometri depărtare. Avea sentimentul că se transformase 
într-un detector uman de metale. Doar că nu un metal 
căuta el - ei doi. 

(Du-te până la chestia aia din beton.) 

Dan merse până la platforma de încărcare şi rămase cu 
spatele la ea. 

(acum mişcă-te într-o parte şi în alta) 

Urmă o pauză - Abra încerca să găsească un mod prin 
care să-i explice ce anume voia de la el. 

(Cum fac criminaliştii din CSI.) 

Dan se deplasă cam cincisprezece metri spre stânga, 
apoi se întoarse la dreapta, îndepărtându-se în diagonală 
de platformă. John scosese cazmaua din geanta de pânză şi 
îl urmărea de lângă maşina închiriată. 

(Acolo şi-au lăsat rulotele.) 

Dan o luă iar spre stânga, încet, lovind din când în când 
cu piciorul câte o cărămidă sau bucată de beton din drum. 

(Eşti aproape.) 

Se opri. Aici se simţea un miros rău. Un iz de gaze şi de 
descompunere. 

(Abra? Crezi... ?) 

(Da, o, Doamne, Dan!) 

(Uşurel, iubito!) _ 

(Te-ai dus prea departe. Intoarce-te încet.) 

Dan făcu stânga împrejur, ca un soldat beat, nimerit la 
instrucţie. Porni înapoi spre platforma de încărcare. 

(La stânga, puțin la stânga ta. Mai încet.) 

O apucă în direcţia indicată, oprindu-se după fiecare pas. 
larăşi mirosul acela. Mai pătrunzător aici. Brusc noaptea 
aceea nefiresc de clară începu să se înceţoşeze: ochii lui se 
umpluseră cu lacrimile Abrei. 

(Acolo. Băiatul care juca baseball. Stai chiar deasupra 
lui!) 

Dan trase aer în piept şi îşi şterse obrajii. Tremura. Nu lui 
îi era frig. Ei îi era. Se ridicase în capul oaselor în pat, îşi 
strângea la piept iepuraşul jerpelit din pluş şi tremura ca o 
frunză veche pe o ramură moartă. 

(Du-te de aici, Abra!) 


— 345 — 


(Dan, eşti... ?) 

(Da, sunt bine, dar tu nu trebuie să vezi asta.) 

Şi atunci dispăru acea fantastică claritate a vederii. Abra 
întrerupsese legătura. Foarte bine. 

— Dan? îl strigă răguşit John. Ai reuşit? 

— Da, răspunse el cu vocea încă înecată cu lacrimile 
Abrei. Adu cazmaua. 


12 


Nu dură decât douăzeci de minute. Dan săpă primele 
zece, apoi îi dădu cazmaua lui John, care îl descoperi pe 
Brad Trevor. Se îndepărtă iute de groapă, acoperindu-şi 
gura şi nasul. Vorbele îi erau înăbușite, dar inteligibile. 

— Da, bine, acolo-i un cadavru. /isuse! 

— N-ai simţit mirosul? 

— De la adâncimea aia, şi după doi ani? Adică zici că tu |- 
ai simţit? 

Dan nu-i răspunse, aşa că John reveni lângă groapă. 
Rămase aplecat câteva secunde, ca şi cum ar fi intenţionat 
să se reapuce de săpat, dar se îndreptă de mijloc când Dan 
lumină locul cu lanterna. 

— Nu pot. Am crezut că pot, dar nu e adevărat. Nu... 
Parcă am cauciuc în braţe. 

Dan îi dădu lanterna. John lumină groapa, îndreptând 
raza asupra lucrului care-l speriase atât de tare: un pantof 
de sport plin cu noroi. Cu mişcări încete, foarte atente, ca 
să nu deranjeze mai mult decât ar fi fost necesar 
rămăşiţele pământeşti ale băiatului care jucase pe vremuri 
baseball, Dan curăţă ţărâna de pe trupul acestuia. Se duse 
cu gândul la arheologii din Wationa/ Geographics care 
curăţau gravurile de pe sarcofagele descoperite. 

Mirosul de putrefacție era foarte puternic acum. 

Dan se dădu înapoi şi trase aer adânc în piept. Îşi ţinu 
respiraţia şi cobori în capătul gropii, unde se vedeau acum 
ambii pantofi ai lui Brad Trevor. Se târî în genunchi până 
unde îşi imagina că ar fi trebuit să fie mijlocul băiatului şi 
apoi întinse mâna după lanternă. John i-o întinse şi se 


— 346 — 


îndepărtă iarăşi de groapă. Se auzea cum icneşte. 

Dan prinse pixul luminos între buze şi începu să dea 
ţărâna la o parte cu mâinile. Apăru un tricou lipit de un 
piept uscat. Apoi mâinile. Degetele - doar nişte oase 
înfăşurate în piele pergamentoasă şi galbenă - strângeau 
ceva. Pe Dan începuse să-l doară deja pieptul din lipsă de 
aer, dar desfăcu degetele lui Bradley cât de uşor fu în stare. 
Dar unul tot se frânse cu un zgomot sec, de surcea uscată. 

Işi ţinuse mănuşa la piept atunci când îl îngropaseră. lar 
acum colcăiau viermii pe pielea aceea îngrijită cu atât de 
multă dragoste. 

Aerul ieşi din plămânii lui Dan cu un hhhuuu îngrozit. 
Inspiră putregai dulceag. Se repezi în dreapta, spre 
marginea gropii, reuşind să vomite pe movila de pământ şi 
nu pe rămăşiţele bietului Bradley Trevor, a cărui singură 
vină fusese că se născuse înzestrat cu ceva dorit de o 
şleahtă de monştri. Ceva ce-i fusese răpit chiar din urletele 
lui îngrozite. 


13 


Îl îngropară la loc. De data aceasta John munci mai mult, 
acoperind locul cu o lespede funerară improvizată din 
bucăţi de asfalt. Niciunul dintre ei nu voia să-şi închipuie 
cum s-ar fi putut ospăta vulpile sau câinii vagabonzi din 
puţina carne rămasă pe oasele băiatului. 

Când terminară, se urcară în maşină şi rămaseră acolo 
fără să-şi vorbească, fără să se mişte. Intr-un final, John 
zise: 

— Ce facem cu el, Danno? Nu-l putem lăsa aici. Are 
părinţi. Bunici. Poate are şi fraţi şi surori. Şi niciunul nu ştie 
ce s-a întâmplat cu el. 

— Trebuie să mai rămână puţin aici. Ca să nu-şi aducă 
nimeni aminte de noi şi să spună „la te uită, s-a primit 
telefonul ăla anonim imediat după ce un străin a cumpărat 
o cazma de la feroneria din Adair.” Probabil că nu e cazul, 
dar nu ne putem asuma riscul ăsta. 

— Cât de mult înseamnă „puţin”? 


— 347 — 


— Cam o lună. 

John oftă. 

— Poate chiar două. Să-i mai lăsăm un pic pe părinţi să 
se amăgească cu gândul că a fugit de acasă. Să-i mai 
lăsăm să se amăgească puţin înainte să le frângem inimile. 
Nu cred că aş mai fi putut să dorm noaptea dacă m-aş fi 
uitat la chipul lui. 

— Ai fi mirat să afli cu câte se poate obişnui un om, îi zise 
Dan. 

Se gândea la doamna Massey, închisă bine acum pe 
raftul din fundul minţii lui. Doamna Massey nu mai bântuia 
pe nimeni de multă vreme. Porni maşina, deschise geamul 
din partea lui şi lovi de câteva ori mănuşa de portieră ca să 
o curețe mai bine de bulgării de pământ. Apoi şi-o puse în 
mână, trecându-şi degetele în locurile unde fuseseră 
degetele acelea de copil într-atât de multe după-amiezi 
însorite. Închise ochii. Îi deschise după treizeci de secunde. 

— Ai simţit ceva? 

— „Tu eşti Barry. Un prieten.” 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Nu ştiu, dar sunt în stare să pun prinsoare că ăsta-i cel 
căruia Abra îi zice Barry Cintezoiul. 

— Doar atât? 

— Abra va fi în stare să afle mai multe. 

— Eşti sigur? 

Dan îşi aminti cum i se ascuţise vederea atunci când 
Abra deschisese ochii în capul lui. 

— Da. Luminează puţin palma mănuşii, te rog. E ceva 
scris acolo. 

Amândoi văzură scrisul migălos de copil: THOME 25. 

— Ce e asta? întrebă nedumerit John. Parcă mi-ai zis că îl 
chema Trevor. 

— Jim Thome e un jucător de baseball. Şi are numărul 
douăzeci şi cinci. 

Se mai uită câteva secunde la numele scris pe mănuşă, 
apoi o aşeză cu blândeţe pe bancheta din spate. 

— Era idolul băiatului. Şi de-aia şi-a botezat mănuşa cu 
numele lui. Am să-i prind pe nenorociţii ăştia. Mă jur în faţa 


— 348 — 


Domnului Atotputernic că am să-i prind. Şi am să-i fac să se 
căiască amarnic. 


14 


Rose Ţilindru strălucea - întregul Clan strălucea -, dar nu 
ca Dan ori Billy. Nici Rose şi nici Fală nu simţiseră, atunci 
când îşi luau rămas-bun, că băiatul pe care-l omorâseră cu 
ani în urmă în lowa era chiar atunci dezgropat de doi 
bărbaţi care ştiau deja prea multe despre ei. Dacă ar fi fost 
în stare de meditaţie profundă, poate că Rose ar fi putut 
surprinde dialogul dintre Dan şi Abra, dar fireşte că fetiţa ar 
fi simţit-o imediat. In plus, despărţirea care avea loc în 
EarthCruiser-ul lui Rose în noaptea aceea era de o natură 
deosebit de intimă. 

Femeia se întinse pe spate cu mâinile sub cap şi îl privi 
pe Fală cum se îmbracă. 

— Nu-i aşa că te-ai dus la magazinul ăla? La District X? 

— Nu eu personal. Am o reputaţie pe care trebuie să mi-o 
protejez. L-am trimis pe Jimmy Numere, rânji Fală 
încheindu-şi cureaua. Ar fi putut lua ce i-am cerut într-un 
sfert de ceas, da' a fost plecat mai bine de două ore. Am 
senzaţia că Jimmy şi-a găsit o casă nouă. 

— Mă bucur. Sper să vă distraţi. 

Incerca să vorbească pe un ton frivol, dar frivolitatea nu 
era de găsit după cele două zile de doliu după Taica Flick, 
care culminaseră cu acest ritual al despărțirii. 

— Nimic din ce a găsit el acolo nu se poate compara cu 
tine. 

Femeia ridică din sprâncene. 

— Ai avut parte de o avanpremieră, Henry? 

— N-am avut nevoie. 

O mângâie din priviri. Întinsă pe spate, cu părul lung 
răsfirat pe pernă ca un evantai întunecat. Înaltă, chiar şi 
culcată. Intotdeauna îi plăcuseră femeile înalte. 

— Tu eşti filmul meu preferat. Şi aşa vei fi mereu. 

Exagerarea aceasta făcea parte din arsenalul de fante al 
lui Fală, însă Rose tot se simţi măgulită. Se ridică şi se lipi 


— 349 — 


de el, trecându-şi mâinile prin părul lui. 

— Să fii prudent. Şi adu-i pe toţi teferi înapoi. Şi adu-mi-o 
pe ea. 

— Aşa voi face. 

— Atunci ai face bine să o iei din loc. 

— Stai cuminte. O să ajungem vineri dimineaţă în 
Sturbridge, chiar când se deschide poşta. lar la prânz vom 
fi în New Hampshire. Până atunci Barry o va fi localizat 
deja. 

— Dacă nu cumva ea îl va localiza pe el. 

— Nu-mi fac griji în privinţa asta. 

În regulă, îşi zise Rose. Am să-mi fac eu griji pentru 
amândoi. Şi n-am să încetez până n-am s-o văd legată 
fedeleş, cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare. 

— Frumuseţea este, spuse Fală, că, dacă totuşi o să ne 
simtă şi o să încerce să ne bruieze, Barry va şti cum s-o 
împiedice. 

— S-ar putea să cheme poliţia, dacă se sperie prea tare. 

Bărbatul zâmbi amuzat peste măsură. 

— Zici tu? Cum crezi că i-ar răspunde poliţiştii? „Da, 
fetiţo, suntem convinşi că te urmăresc nişte monştri. Aşa că 
te rugăm să ne spui dacă e vorba de nişte extratereştri ori 
doar de nişte zombi de grădină. Aşa vom şti ce anume 
căutăm.” 

— Nu glumi şi nu-ţi bate joc. Trebuie să vă infiltraţi pe 
nesimţite şi la fel să şi ieşiţi. Fără să implicaţi pe cineva din 
afară. Fără să implicaţi vreun martor nevinovat. Omorâţi-i 
părinţii, dacă trebuie, omorâţi pe oricine încearcă să se 
amestece. Dar faceţi totul în cea mai mare linişte. 

Fală parodie salutul militar. 

— "ţeles, să trăiţi, domnu’ căpitan! 

— leşi de-aici, tâmpitule. Ba nu, stai! Mai sărută-mă o 
dată! Cu puţin din limba aia a ta de miere. 

Îi oferi ce îi ceruse. Rose îl ţinu strâns în braţe. Mult timp. 


15 


Dan şi John merseră în tăcere mare parte din drumul 


— 350 — 


înapoi la motelul din Adair. Cazmaua era în portbagaj. 
Mănuşa - pe bancheta din spate, înfăşurată într-un prosop 
de la Holiday Inn. La un moment dat, John rupse tăcerea: 

— Acum trebuie să-i punem la curent şi pe părinţii Abrei. 
Ştiu că ea o să supere pe noi, la fel cum ştiu că Lucy şi 
David n-o să ne creadă, dar trebuie s-o facem. 

Dan se uită la el cu o expresie cât se poate de serioasă şi 
îl întrebă: 

— Ce faci acum? Îmi citeşti gândurile? 

Nu. Nu John i le citea, ci Abra. lar strigătele ei stridente 
din capul lui îl făcu să se bucure nespus că îl lăsase pe 
doctor să conducă maşina. Dacă ar fi fost el la volan, cel 
mai probabil că ar fi intrat cu Fordul într-unul din lanurile de 
porumb. 

(NUUUUU!) 

— Abra, zise el cu glas tare pentru ca John să poată auzi 
măcar jumătate din discuţie. Abra, ascultă-mă, te rog. 

(NU, DAN! EI CRED CĂ NU MAI AM NIMIC! CRED CA M-AM 
FĂCUT BINE! CRED CĂ SUNT APROAPE NORMALĂ ACUM!) 

— Scumpo, dacă oamenii ăia ar fi nevoiţi să o omoare pe 
mama ta sau pe tatăl tău ca să pună mâna pe tine, tu crezi 
că ar ezita? Eu sunt sigur că nu. Mai ales după ce am găsit 
ce am găsit aici. 

Abra nu încercă să-l contrazică, nu avea cum... dar brusc 
mintea lui Dan se umplu cu tristeţea şi spaima ei. Şi din 
ochi începură iarăşi să-i curgă lacrimi. 

Rahat. 

Rahat. Rahat. 


16 


Dimineața zilei de joi. 

Vestul statului Nebraska. 

Rulota marca Winnebago a lui Steve Capzălud, condusă 
în momentul acesta de Andi Muşcătură-de-Şarpe, se 
îndrepta spre est pe l-80, cu viteza de o sută patru 
kilometri la oră, viteză perfect legală pe autostradă. Primele 
raze de lumină abia începuseră să brăzdeze orizontul. 


— 351 — 


Anniston era cu două ore înainte. Dave Stone, îmbrăcat în 
halatul de baie, făcea cafeaua atunci când se auzi telefonul. 
Era Lucy, care îl suna din apartamentul Concettei de pe 
strada Marlborough din Boston. Soţia lui avea vocea unei 
femei care ajunsese la capătul puterilor. 

— Dacă nu se întâmplă nimic rău, deşi eu cred că numai 
asta se poate întâmpla acum, o să-i dea drumul lui Momo 
din spital la începutul săptămânii viitoare. Aseară am 
discutat cu doi doctori despre starea ei. 

— Şi de ce nu m-ai sunat după aia, iubito? 

— Eram prea frântă. Şi prea deprimată. Am crezut că 
dacă dorm o să mă simt mai bine, dar n-am prea reuşit să 
dorm. O simt peste tot în apartamentul ăsta, dragul meu. Și 
nu doar că-i văd cărţile peste tot, dar şi energia ei... 

O înecă plânsul. David o aşteptă să se liniştească. Erau 
împreună de peste cincisprezece ani şi ştia că era mult mai 
bine să tacă şi să aştepte atunci când Lucy era supărată. 

— Nu ştiu ce o să facem cu toate lucrurile astea. Obosesc 
numai când mă uit la cărţi. Trebuie să fie mii de volume pe 
rafturi şi sunt stive mari în biroul ei şi administratorul zice 
că mai sunt alte câteva mii în boxa de la subsol. 

— Nu trebuie să ne hotărâm chiar în momentul ăsta. 

— Şi mai zice că acolo-i şi un cufăr pe care scrie 
Alessandra. Ştii că aşa o chema pe mama, deşi ea-şi 
spunea mereu Sandra sau Sandy. N-am ştiut că Momo mai 
păstrează lucruri de-ale ei. 

— Cu toate că-şi punea tot sufletul în versuri, Chetta 
putea să fie o cucoană al naibii de discretă dacă aşa voia 
ea. 

Lucy nu dădu semne că l-ar fi auzit şi continuă cu acelaşi 
glas monoton, puţin agasant, obosit de moarte. 

— Am făcut toate aranjamentele, dar mai trebuie să 
reprogramez ambulanţa particulară dacă totuşi o vor 
externa duminică şi nu luni. Pentru că au zis că-i foarte 
posibil. Slavă Domnului că asigurarea ei acoperă totul. 
Asta-i de pe vremea când preda la Universitatea Tufts din 
Boston, ştii? N-a făcut niciun ban din poezie. In fond, cine 
din ţara asta întoarsă cu curu-n sus ar mai da vreun ban ca 


— 352 — 


să citească aşa ceva? 

— Lucy... 

— Şi i-au pregătit un apartament mic în clădirea 
principală a Căminului Rivington. L-am văzut pe internet. 
Nu că va sta acolo mult. M-am împrietenit cu asistenta-şefă 
a secţiei de la spitalul de aici şi ea mi-a zis că Momo a ajuns 
la capătul... 

— Cia, te iubesc, scumpa mea. 

Şi numele de alint pe care i-l dăduse Concetta în copilărie 
reuşi să o potolească. 

— Te iubesc cu toată inima şi sufletul meu deloc 
italieneşti. 

— Ştiu şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Mi-a 
fost cumplit de greu să trec prin toate astea, dar acum mai 
e puţin şi se termină. O să ajung acasă cel mai târziu luni. 

— Ne e dor de tine. 

— Tu ce mai faci? Ce face Abra? 

— Suntem bine amândoi. 

Şi aşa va mai crede încă vreo şaizeci de secunde. 

O auzi pe Lucy căscând. 

— Cred că o să încerc să mai dorm o oră sau două. Cred 
că acum am să reuşesc. 

— Du-te. Şi eu trebuie s-o trezesc pe Abra şi s-o 
pregătesc de şcoală. 

Şi-au luat la revedere şi, când David se întoarse de la 
telefonul de pe peretele bucătăriei, văzu că Abra se trezise 
deja. Era tot în pijama, cu părul răvăşit în toate direcţiile, 
ochii roşii şi chipul palid. Îl strângea tare la piept pe Ţopăilă, 
bătrânul ei iepuraş de pluş. 

— Abba-Doo? lubito? Te simţi rău? 

Da. Nu. Dar tu ai să te simți rău atunci când ai să auzi ce 
o să-ți spun. 

— Vreau să vorbesc cu tine, Tati. Şi nu vreau să mă duc 
azi la şcoală. Şi nici mâine. Poate n-am să mă mai duc un 
timp. 

Şovăi, apoi spuse: 

— Am probleme. 

Primul gând care-i trecu prin minte era atât de 


—353:— 


înspăimântător, că îl respinse de îndată, dar nu înainte ca 
Abra să i-l citească. 

Fata surâse stins. 

— Nu, nu sunt însărcinată. 

David se opri în mijlocul bucătăriei, cu falca de jos 
căzută. 

— Ai... ce-ai spus... 

— Da, zise ea. Ţi-am citit gândurile. Deşi oricine şi-ar fi 
putut da seama la ce te gândeai, Tati. Ţi se citea pe toată 
faţa. Şi ce fac eu se cheamă „strălucire”, nu „citit de 
gânduri”. Încă mai pot să fac o mulţime din lucrurile alea 
care te speriau atunci când eram mică. Nu chiar pe toate, 
dar multe. 

David şopti zdruncinat. 

— Ştiu că ai uneori nişte premoniţii. Şi mama ştie. 

— E mult mai mult. Uite, eu am un prieten. Il cheamă 
Dan. El şi cu Doctorul John s-au dus în lowa... 

— John Dalton? 

— Da. 

— Şi cine-i Dan ăsta? Un pacient de-al lui? Un puşti pe 
care-l tratează Doctorul John? 

— Nu, e om mare. 

Îşi luă tatăl de mână şi îl conduse până la masă. Se 
aşezară amândoi, Abra tot cu Ţopăilă în braţe. 

— Dar a fost ca mine atunci când era mic. 

— Abs, nu pricep nimic din ce-mi spui. 

— Sunt nişte oameni răi, Tati. 

Ştia că, până Dan şi John nu vor veni ca s-o ajute să-i 
explice, nu avea cum să-i spună că, de fapt, erau mai mult 
decât nişte simpli oameni, mai răi decât nişte simpli 
oameni. 

— Şi s-ar putea să mă caute ca să-mi facă rău. 

— De ce să-ţi facă rău cineva? N-are niciun sens. Cât 
despre lucrurile alea pe care le făceai, dacă le-ai mai putea 
face încă, sunt convins că am obs... 

Sertarul de sub oalele atârnate se deschise brusc. Se 
închise. Se deschise din nou. Nu mai putea să ridice 
lingurile, dar reuşi şi aşa să capteze atenţia tatălui ei. 


— 354 — 


— Atunci când am priceput cât de mult vă îngrijorează ce 
fac, cât de tare vă sperie, am început să mă ascund. Dar nu 
se mai poate. Dan zice că trebuie să vă spun. 

Îşi lipi obrazul de blana roasă a lui Ţopăilă şi începu să 
plângă. 


— 355 — 


XII 


I SE ZICE „ABUR” 
1 


Joi după-amiază, de îndată ce ieşi din terminalul 
Aeroportului Logan, alături de Dan, John îşi deschise 
telefonul mobil. Abia apucă să observe că avea cam 
douăsprezece apeluri nepreluate, când mobilul îi sună în 
mână. Se uită la numele de pe ecran. 

— Stone? îl întrebă Dan. 

— Am o mulţime de apeluri de la acelaşi număr, aşa că- 
mi închipui că el trebuie să fie. 

— Nu răspunde. Ai să-l suni de pe autostradă şi ai să-i zici 
că ajungem la el pe la... 

Şi Dan îşi verifică ceasul pe care nu-l trecuse la ora 
locală. 

— Pe la şase. Şi că îi vom explica totul când ne vedem. 

Cam fără tragere de inimă John vări telefonul la loc în 
buzunar. 

— Tot drumul m-am gândit dacă nu cumva am să-mi 
pierd dreptul de a profesa din cauza poveştii ăsteia. Acum 
sper doar să nu ne înhaţe poliţia cum oprim în faţa casei lui 
David Stone. 

Dan, care se sfătuise de câteva ori cu Abra pe parcursul 
zborului de întoarcere, clătină din cap. 

— L-a convins să ne aştepte. Numai că în familia lor se 
petrece acum şi o altă dramă, iar domnul Stone nu-i decât 
un biet american complet debusolat. 

La vorbele astea, John schiţă un zâmbet a cărui tristeţe 
nu putea fi egalată. 

— Nu-i singurul. 


— 356 — 


2 


Abra îi aştepta pe treptele din faţa casei împreună cu 
tatăl său. Ajunseseră repede; nu era decât cinci şi 
jumătate. 

Înainte ca Dave s-o poată opri, Abra sări în picioare şi 
alergă spre ei, cu părul lung fluturându-i pe spate. Dan 
observă că spre el se îndreaptă şi-i întinse lui John mănuşa 
de baseball învelită într-un prosop de hotel. Abra i se 
aruncă în braţe. Tremura din tot corpul. 

(L-ai găsit. L-ai găsit şi ai găsit şi mănuşa! Dă-mi-o!) 

— Încă nu, îi zise Dan lăsând-o jos. Mai întâi trebuie să 
lămurim toată povestea asta cu tatăl tău. 

— Ce anume ar fi de lămurit? se interesă Dave, apucând- 
o pe Abra de mână şi trăgând-o de lângă Dan. Cine sunt 
oamenii ăia răi despre care vorbeşte? Şi cine mama 
dracului eşti tu? 

Îşi mută atenţia asupra lui John, dar nu era nimic 
prietenos în privirea pe care i-o aruncă pediatrului fiicei 
sale. 

— În numele Bunului şi Dragului lisus, ce se petrece aici? 

— El e Dan, Tati. E la fel ca mine. Ţi-am spus. 

Acum interveni şi John: 

— Unde-i Lucy? Ei i-aţi spus? 

— Nu-i spun nimic până nu înţeleg ce se întâmplă. 

Le explică Abra, cu ochii ţintă la mănuşa împachetată în 
prosop: 

— Mami e tot în Boston, cu Momo. Tati a vrut s-o sune, 
dar l-am convins să vă aştepte pe voi mai întâi. 

— Dan Torrance, spuse Dave. Aşa te cheamă? 

— Da. 

— Şi lucrezi la azilul din Frazier? 

— Da. 

David simţea că nu îşi mai poate păstra multă vreme 
aparenţa de calm. Îşi strângea şi îşi desfăcea nervos 
pumnii. 

— De când o cunoşti pe fata mea? Ai agăţat-o pe 
internet? Pun pariu că aşa a fost. 


— 357 — 


Îl fulgeră cu privirea pe John. 

— Dacă n-ai fi fost medicul Abrei chiar din prima ei zi de 
viaţă, aş fi chemat poliţia încă de acum şase ceasuri, când 
nu mi-ai răspuns la telefon. 

— Eram în avion, şopti John. De-aia n-am răspuns. 

— Domnule Stone, zise Dan. Nu o cunosc pe fiica 
dumitale chiar de la naştere, cum o cunoaşte John, dar tot 
de foarte multă vreme. Când am întâlnit-o prima dată era 
doar un bebeluş. Şi ea a luat legătura cu mine. 

Dave scutură puternic din cap. Era perplex, furios şi întru 
câtva dispus să creadă orice i-ar fi spus Dan. 

— Haideţi să intrăm în casă, le sugeră John. Cred că-ţi 
putem explica tot - aproape tot - şi atunci vei fi foarte 
bucuros că suntem aici şi că ne-am dus în lowa să facem 
ce-am făcut. 

— Aşa sper şi eu, John, dar am mari îndoieli. 

Intrară. Mai întâi Dave, ţinând-o pe Abra de după umeri, 
arătând mult mai mult ca un temnicer conducând un 
deţinut, decât ca un tată cu fiica lui. Apoi John şi Dan, 
ultimul. Înainte să treacă de pragul uşii, aruncă o privire 
peste drum la camioneta roşie şi veche parcată acolo. Billy 
îl încurajă, ridicând degetul mare al mâinii... apoi 
încrucişându-le pe celelalte două în semn de „Doamne, 
ajută”. Dan îi răspunse cu acelaşi gest şi îi urmă pe ceilalţi 
înăuntru. 


3 


Pe când David Stone se aşeza pe un fotoliu din livingul 
casei sale de pe Intrarea Richland, împreună cu misterioasa 
lui fiică şi cu şi mai misterioşii lui oaspeţi, rulota Winnebago 
în care se afla echipa Legitimilor ajunsese la sud-est de 
Toledo. Andi Steiner şi Barry dormeau - Andi, buştean; 
Barry, răsucindu-se de pe o parte pe cealaltă şi bodogănind 
cuvinte fără sens. Crow răsfoia The New Yorker în partea 
amenajată ca salonaş. Nu-i plăceau din revista aceia decât 
caricaturile şi anunţurile trăsnite ca, de exemplu, cele 
despre puloverele din blană de iac, căţei rasa coolie- 


— 358 — 


vietnamez, şi trabucuri cubaneze contrafăcute. 

Jimmy Numere se trânti pe canapea lângă el, cu laptopul 
în mană. 

— Am navigat pe net. A trebuit să sparg vreo două site- 
uri, dar... pot să-ţi arăt ceva? 

— Cum, Doamne, iartă-mă, poţi să navighezi pe net de 
pe autostradă? 

Jimmy îi aruncă un zâmbet superior: 

— Conexiune 4G, drăguță. Asta înseamnă epoca 
modernă. 

— Dacă zici tu... răspunse amuzat Fală, punând ziarul 
alături. Ce-ai găsit? 

— Poze de la Gimnaziul din Anniston. 

Jimmy mângâie uşor mouse-ul şi pe ecran apăru o 
fotografie. Nu o poză neclară de ziar, ci un portret de mare 
rezoluţie, ca de album, înfăţişând o fată în rochie roşie, cu 
mâneci bufante, păr castaniu, împletit în coadă, zâmbet 
larg şi încrezător. 

— Julianne Cross, o prezentă Jimmy. 

Atinse din nou mouse-ul şi apăru o roşcată cu un surâs 
ştrengăresc. 

— Emma Deane. 

O altă mişcare şi pe ecran se ivi o fată şi mai drăguță. 
Ochi albaştri, păr blond încadrându-i chipul şi revărsându-i- 
se pe umeri. Mină serioasă, dar gropiţele din obraji sugerau 
zâmbetul interior. 

— Asta-i Abra Stone? 

— Abra? 

— Mda, habar n-ai ce nume născocesc părinţii zilele 
astea. Mai ţii minte timpurile când Jane şi Mabel erau nume 
perfecte pentru copiii de mocofani? Am citit pe undeva că 
Sly Stallone şi-a botezat băiatul Sage Moonblood. S-a întors 
lumea pe dos, ascultă la mine. 

— Şi tu crezi că una din ele e fata lui Rose. 

— Dacă într-adevăr fata aia e la începutul adolescenţei, 
atunci da. Probabil Deane sau Stone, că ele două locuiesc 
pe străduţa aia unde s-a simţit cutremurul, da’ nu o putem 
exclude cu totul pe Julianne Cross care stă chiar după colţ. 


— 359 — 


Jimmy Numbers apăsă din nou mouse-ul şi cele trei 
fotografii apărură una după alta. Sub ele scria cu litere 
ondulate: COLEGELE MELE. 

Fală le studie cu atenţie. 

— Crezi că s-a putut prinde cineva că ai descărcat poze 
de fetiţe de pe Facebook? Ştii că o chestie ca asta 
declanşează tot felul de semnale de alarmă în Mocofenia. 

Jimmy păru profund jignit. 

— Curu' Facebook! Le-am luat din arhiva Gimnaziului 
Frazier. Din computerul lor direct într-al meu, se mânari el, 
scoțând un sunet deloc atrăgător, ca de supt. Şi mai ştii 
ceva? Nici măcar un expert cu acces la toate computerele 
de la NSA nu mi-ar putea da de urmă. Cine-i ăl mai tare din 
parcare? 

— Cred că tu, răspunse Fală. 

— Care zici tu că-i fata? 

— Dacă ar fi să o aleg eu... 

Fală arătă cu degetul fotografia Abrei. 

— Are o privire aparte. O privire plină cu abur. 

Jimmy îşi frământă niţel creierii, încercând să priceapă 
cum era cu privirea aia, şi ajunse la concluzia că era ceva 
porno, apoi izbucni în hohote umede de râs. 

— Şi te-ajută chestia asta? 

— Sigur. Poţi să printezi pozele şi să le dai şi celorlalţi? 
Lui Barry în primul rând, căci el trebuie s-o localizeze. 

— Acuş-acuş. Mi-am luat un scaner portabil Fujitsu. 
Marfă, ce să-ţi zic. Avusesem un S1100, da’ mi l-am 
schimbat atunci când am citit în Computerworld... 

— Printează-le şi nu mă mai ameţi de cap, bine? 

— Sigur, acuşica. 

Fală reveni la revista lui şi întoarse repede paginile, 
nerăbdător să ajungă la caricaturile de la sfârşit, unde 
cititorul trebuia să completeze textul. In desenul din ediţia 
aceasta era o femeie în vârstă care intra într-un bar cu un 
urs în lesă. Avea gura deschisă, prin urmare trebuia să-şi 
imagineze care ar fi putut fi cuvintele ei. Fală se gândi 
puţin, apoi scrise: Vreau să ştiu care măgar m-a făcut 
bagaboantă? 


— 360 — 


Mda, nu era chiar cea mai bună creaţie a lui. 

Winnebago-ul  înghiţea mai departe kilometri prin 
întunericul tot mai adânc. În cabina rulotei, Nucu aprinse 
plafoniera. Într-una din cuşete, Barry Chinezoiul se întoarse 
pe partea cealaltă şi-şi scărpină în somn încheietura mâinii. 
Acolo îi apăruse o pată roşie. 


4 


Cei trei bărbaţi nu scoaseră niciun cuvânt în timpul cât 
Abra se duse să aducă ceva din camera ei. Dave se gândi 
să le ofere o cafea - păreau obosiţi şi clar aveau nevoie de 
un duş şi de ceva spumă de ras -, dar hotărî să nu le dea 
nici măcar un covrigel sărat până când nu primea o 
explicaţie care să-l mulţumească. Discutase cu Lucy despre 
reacţia pe care o vor avea în momentul când, în viitorul nu 
prea îndepărtat, Abra îi va anunţa că i-a dat întâlnire un 
băiat. Dar ăştia din livingul lui erau bărbaţi în toată firea, 
bărbați, dacă pricepeţi ce vreau să spun, şi se părea că ăla 
pe care nu-l cunoştea se întâlnea cu fiica lui de ceva vreme. 
Mă rog, se întâlnea într-un anume fel... dar nu asta era, de 
fapt, întrebarea: Care era felul ăla? 

Înainte că vreunul dintre ei să se hazardeze demarând o 
conversaţie penibilă - poate şi sarcastică -, se auziră paşii 
înăbuşiţi ai Abrei pe scări. Fata intră cu un exemplar al 
ziarului Ghidul Cumpărătorului din Anniston în mână. 

— Uită-te pe ultima pagină. 

Dave se uită unde îi ceruse şi se strâmbă. 

— Ce-i mizeria asta căcănie? 

— Zat de cafea. Am aruncat ziarul la gunoi, dar n-am 
putut să nu mă mai gândesc la el şi l-am scos de acolo. N- 
am putut să nu mă mai gândesc la e/. 

Îi arătă tatălui ei fotografia lui Bradley Trevor de pe 
rândul de jos. 

— Şi la părinţii lui. Şi la fraţii şi surorile lui, dacă avea, 
continuă fata cu ochii plini de lacrimi. 

— Avea pistrui, Tati. Şi nu putea să-i sufere, dar mama lui 
i-a zis că sunt semn de noroc. 


— 361 — 


— N-ai de unde să ştii asta, murmură Dave deloc 
convins. 

— Ba ştie, îl contrazise John. Şi ştii şi tu. Crede-ne, Dave. 
Te rog. E foarte important. 

— Mai întâi vreau să-mi spui cum ai ajuns s-o cunoşti pe 
fetiţa mea, i se adresă David Stone lui Dan. Povesteşte-mi 
tot. 

Şi Dan îi povesti. Îi povesti cum mâzgălise fără să-şi dea 
seama numele Abrei în carneţelul lui de la întrunirile 
Alcoolicilor Anonimi. Îi povesti despre primul salut scris cu 
cretă pe tabla din camera lui. Îi povesti despre cum fusese 
el sigur de prezenţa Abrei în noaptea când murise Charlie 
Hayes. 

— Am întrebat-o dacă ea era fetiţa care scria pe tabla 
mea. Nu mi-a răspuns prin cuvinte, ci cu nişte acorduri de 
pian. Cred că era o melodie veche de-a Beatleşilor. 

David se uită acuzator la John. 

— Tu i-ai zis de chestia aia! 

John clătină din cap. 

Dan continuă: 

— Acum doi ani am primit un mesaj de la ea, tot scris pe 
tablă, în care zicea: „Îl omoară pe băiatul care joacă 
baseball.” Nu am ştiut ce înseamnă şi cred că nici Abra nu 
ştia la vremea respectivă. Şi poate că atunci s-ar fi terminat 
totul, dar a văzut asta. 

Şi întinse arătătorul spre fotografiile mici cât nişte timbre 
de pe ultima pagină a Ghidului. 

Abra spuse povestea mai departe. 

Când isprăvi, Dave comentă amuzat: 

— Deci aţi zburat până în lowa bazându-vă pe spusele 
unei fetiţe de treisprezece ani. 

— O fetiţă de treisprezece ani foarte deosebită, interveni 
John. Cu un talent neobişnuit. 

— Am crezut că s-a terminat, oftă Dave, uitându-se cu 
reproş la Abra. Mai avea doar nişte premoniţii. In rest, am 
crezut că i-a trecut. 

— lartă-mă, Tati, şopti ea. 

— Poate că n-ar trebui să-ţi ceară iertare, spuse Dan, 


— 362 — 


sperând ca tonul lui să nu trădeze furia pe care o simţea. 
Şi-a ascuns harul pentru că ştia că voi - dumneata şi soţia 
dumitale - voiaţi să dispară. Şi l-a ascuns pentru că vă 
iubeşte şi voia să fie un copil bun. 

— Bănuiesc că tot de la ea ştii asta, nu? 

— Nu am discutat niciodată despre relaţia voastră, îi 
răspunse Dan. Dar şi eu am avut o mamă pe care am iubit- 
o foarte mult şi, tocmai pentru că am iubit-o, m-am ascuns 
şi eu de ea. 

Abra îi aruncă o privire de recunoştinţă pură. Apoi îşi lăsă 
iar ochii în jos şi îi trimise un gând. Ceva ce i-ar fi fost 
ruşine să mărturisească cu voce tare. _ 

— Nici prietenilor nu le-a spus nimic. Işi închipuia că n-o 
s-o mai placă. Credea că se vor speria de ea. Şi probabil că 
avea dreptate. 

— Să nu ne îndepărtăm de subiect, zise John. Am mers cu 
avionul în lowa, da. Am găsit fabrica de etanol din orăşelul 
Freeman, exact acolo unde ne-a spus Abra că va fi. Am 
găsit corpul băiatului. Şi mănuşa. Pe palma ei e scris 
numele idolului lui din lumea baseballului, dar numele /u; - 
Brad Trevor - e scris pe şiret. 

— A fost omorât. Asta vrei să zici. De un grup de nebuni 
care merg de colo-colo prin ţară. 

— Au rulote mari, spuse Abra. Cu ele merg. 

Vocea fetei era scăzută şi tulbure. Se uita ţintă la 
mănuşa înfăşurată în prosop. li era frică de ea. Voia să o 
ţină în mână. Cu atât de multă claritate îi percepu Dan 
toate aceste emoţii contradictorii, încât simţi că i se face 
rău de la stomac. 

— Şi au nume caraghioase. Ca de pirați. 

Aproape rugându-se să nu fie aşa, Dave o întrebă: 

— Eşti convinsă că băiatul ăla a fost omorât? 

— Femeia cu pălărie i-a lins sângele de pe palmele ei, 
zise Abra. 

Până atunci, fetiţa stătuse pe scară. Acum se ridică, se 
apropie de tatăl ei şi îşi lipi obrazul de pieptul lui. 

— Când vrea, are un dinte special. Toţi au. 

— Şi puştiul ăsta chiar era ca tine? 


— 363 — 


— Da. 

Cuvintele Abrei erau înăbuşite, dar distincte. 

— Putea să vadă cu mâna. 

— Cum adică? 

— Adică atunci când venea o minge spre el, putea s-o 
lovească pentru că mâna lui o vedea mai întâi. Şi când 
mama lui nu mai găsea ceva, el îşi acoperea ochii cu mâna 
şi se uita prin ea ca să vadă unde era lucrul ăla. Aşa cred. 
Nu ştiu prea bine partea asta, dar şi eu îmi folosesc 
câteodată mâna la fel. 

— Şi din cauza asta l-au omorât? 

— Sunt convins, răspunse Dan. 

— Pentru ce? Pentru ceva care te face să ai percepții 
extrasenzoriale? Tu auzi cât de ridicol sună? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Şi indivizii ăştia ştiu că Abra e la curent cu afacerile 
lor? 

— Da. Ştiu. 

Fetiţa îşi ridică fruntea. Avea obrajii îmbujoraţi şi uzi de 
lacrimi. 

— Nu ştiu cum mă cheamă şi unde locuiesc, dar ştiu că 
exist. 

— Atunci trebuie să mergem la poliţie, spuse pe un ton 
hotărât David. Sau poate că... poate că FBl-ul se ocupă cu 
cazuri din astea. S-ar putea să nu ne creadă la început, dar 
dacă acolo e un cadavru, aşa cum spuneţi voi... 

ÎI întrerupse Dan: 

— N-am de gând să-ţi zic că e o idee proastă până când 
vedem ce poate să facă Abra cu mănuşa. Insă trebuie să te 
gândeşti foarte bine la consecinţele unui asemenea gest. 
Pentru mine, pentru John, pentru dumneata şi soţia 
dumitale, dar mai ales pentru Abra. 

— Nu văd cum v-ar putea afecta... 

John se foi iritat în scaun. 

— Haide, David, pune mâna de gândeşte! Cine a găsit 
cadavrul? Cine l-a dezgropat şi l-a îngropat la loc după cea 
furat o probă pe care criminaliştii ar considera-o esenţială? 
Cine a adus proba aia în capătul celălalt al ţării pentru ca o 


— 364 — 


elevă de clasa a opta s-o folosească drept placă de 
spiritism? 

Deşi nu avusese această intenţie, începu şi Dan să înşire 
motive pentru care anunţarea autorităţilor nu era chiar cea 
mai bună soluţie posibilă. Acum el şi cu John îl atacau la foc 
automat. In alte circumstanţe i-ar fi părut rău de bietul om, 
nu şi acum. 

— Domnule Stone, familia dumitale deja trece printr-o 
criză. Bunica soţiei e pe moarte, soţia dumitale e îndurerată 
şi epuizată. Povestea asta va exploda în paginile ziarelor şi 
pe internet. Clan nomad de asasini împotriva unei fetiţe cu 
abilităţi presupus paranormale. O s-o cheme la toate 
posturile de televiziune şi tu o să-i refuzi, iar asta o să-i 
întărâte şi mai tare. Strada voastră o să se transforme într- 
un platou TV în aer liber. Nancy Grace” o să se mute în 
casa de alături şi, într-o săptămână sau două, absolut toată 
media o să urle din rărunchi că n-a fost decât o șarlatanie. 
Ţi-aduci aminte de tatăl Băiatului-din-Balon*”? Aşa o să 
ajungi şi dumneata. lar indivizii ăia o să fie tot în libertate. 

— Şi atunci cine să-mi apere fetiţa dacă ăia vin după ea? 
Voi doi? Un doctor şi un infirmier de azil? Sau eşti doar om 
de serviciu? 

Mă intreb ce-ai zice dacă ai afla de paznicul ăla de 
şaptezeci şi trei de ani care face de strajă peste drum? 
surâse Dan gândului. 

— Câte puţin din amândouă. Uite cum stă treaba, 
domnule Stone... 

— De vreme ce eşti prieten la cataramă cu fiică-mea, 
cred c-ar fi mai bine să mă tutuieşti şi să-mi zici „Dave”. 

— În regulă. Aşa am să-ți zic. Ai de gând să rişti, 
presupunând că autorităţile o vor crede pe Abra? Mai ales 
atunci când le va spune că Rulotangii ăia sunt un fel de 
vampiri care sug viaţa din anumiţi copii cu har? 


51 Nancy Grace - cunoscută jurnalistă şi moderatoare TV, fostă procuror 
(n.tr.). 

“2 Băiatul-din-Balon - escrocherie pusă la cale în 2009 de familia Heene 
care pretindea că fiul lor în vârstă de doar 6 ani se afla în interiorul unui 
balon umflat cu heliu care plutea la 2100 m altitudine (n.tr.). 


— 365 — 


— Hristoase, murmură David. Nici lui Lucy nu pot să-i 
spun una ca asta. O s-o apuce toţi dracii. Într-un mare fel or 
s-o apuce. Nici nu vreau să mă gândesc. 

— Cred că tocmai ne-ai răspuns la întrebarea cu 
anunţatul poliţiei, remarcă John. 

Câteva secunde nu mai spuse nimeni nimic. De undeva 
din casă se auzea ticăitul grav al unui ceasornic. De undeva 
de afară se auzea lătratul trist al unui câine. 

— Cutremurul, zise Dave pe neaşteptate. Cutremurul ăla 
mic. Tu l-ai produs, Abby? 

— Cam aşa ceva, şopti copila. 

David o strânse la piept, apoi se ridică şi îndepărtă 
prosopul de pe mănuşa de baseball. O luă în mână şi o 
cercetă pe toate părţile. 

— L-au îngropat cu ea? zise el. L-au răpit, l-au torturat, l- 
au ucis şi după aia l-au îngropat cu mănuşa lui? 

— Da, zise Dan. 

David se întoarse spre fiica sa. 

— Vrei cu adevărat să pui mâna pe ea, Abra? 

Ea întinse mâinile, spunând: 

— Nu. Dar dă-mi-o. 


5 


David Stone ezită la început, apoi i-o întinse. Abra o luă şi 
citi numele din palmă. 

— Jim Thome, rosti ea. 

Dan ar fi fost în stare să pună prinsoare pe toate 
economiile lui (deloc de neglijat după doisprezece ani de 
muncă neîntreruptă şi la fel de neîntreruptă cumpătare) că 
fata nu mai auzise niciodată numele acela. Şi totuşi îl 
rostise foarte corect. 

— E în topul celor mai buni jucători. 

— Aşa este, o aprobă Dave. E... 

— Ssst, îl dojeni Dan. 

O urmăriră în tăcere. Abra ridică mănuşa şi o mirosi. 
(Amintindu-şi de viermii care colcăiseră acolo cu nicio zi în 
urmă, Dan abia reuşi să-şi stăpânească dezgustul.) 


— 366 — 


— Nu îl cheamă Barry Cintezoiul, spuse ea. Barry 
Chinezoiul, aşa îl cheamă. Da' nu-i chinez. | se spune aşa 
pentru că are ochii oblici. Este... este... nu ştiu... staţi aşa... 

Strânse mănuşa la piept, ca pe o păpuşă. Respirația i se 
acceleră. Gura i se deschise şi prin ea îi scăpă un geamăt. 
Alarmat, David puse mâna pe umărul ei. Abra se scutură, 
dându-i-o la o parte. 

— Nu, Tati, nu mă atinge! 

Închise ochii şi îmbrăţişă mai strâns mănuşa. 

După un timp îi deschise şi zise: 

— Vin după mine. 

Dan se ridică de pe scaun, se lăsă în genunchi lângă ea şi 
puse mâna peste mâinile ei. 

(Câţiva sau toți?) i 

— Câţiva doar. Şi cu Barry. Atâta văd. Incă trei. Poate 
patru. O doamnă cu un tatuaj. Un şarpe. Ei ne numesc 
„mocofani”. Noi suntem mocofani pentru ei. 

(femeia cu pălărie) 

(nu e printre ei) 

— Când vor ajunge? o întrebă John. Poţi să afli? 

— Mâine. Mai întâi trebuie să se oprească să ia... 

Se opri. Scotoci cu privirea prin toate cotloanele 
încăperii, fără să le vadă. Îşi trase o mână de sub palma lui 
Dan şi începu să-şi frece buzele. Cu mâna cealaltă strânse 
şi mai tare mănuşa. 

— Trebuie să... nu ştiu... 

| se prelinseră câteva lacrimi din colţurile ochilor. Nu erau 
lacrimi de tristeţe, ci de efort. 

— Un medicament? Un... stai... stai puţin, ia mâna, Dan, 
trebuie să... trebuie să-mi dai drumul... 

Dan îşi trase mâna. Se auzi un pocnet ascuţit şi se 
observă o flamă albastră produsă de electricitatea statică. 
Pianul bolborosi câteva acorduri distonante. Cele câteva 
figurine din ceramică de pe măsuţa de lângă uşă începură 
să se zgâlţâie. Abra îşi puse mănuşa. Deschise larg ochii. 

— Unul arată bine şi e fălos! Altul e doctor şi asta e bine 
pentru ei pentru că Barry e bolnav! E bolnav! 

Se holbă la bărbaţii din jurul ei, fără să-i vadă, apoi 


— 367 — 


izbucni într-un râs straniu. La auzul hohotelor ei sălbatice, 
Dan simţi cum i se ridică firişoarele de păr de pe ceafă. Işi 
spuse că aşa probabil râd nebunii atunci când nu-şi iau 
medicamentele la timp. Se încordă, încercând să se 
stăpânească şi să nu-i smulgă mănuşa din mână. 

Are pojar! S-a molipsit de la Taica Flick şi în curând i se 
vor termina ciclurile! Din cauza puştiului! Futu-i mama mă- 
sii de puşti! Probabil nu se vaccinase! Trebuie să-i spunem 
lui Rose! Trebuie să... 

Lui Dan îi fu de ajuns. Trase mănuşa din mâna fetei şi o 
azvârli în cealaltă parte a camerei. Acordurile pianului 
încetară brusc. Figurinele din ceramică se mai clătinară o 
singură dată şi înlemniră. Una din ele ajunsese chiar pe 
marginea măsuţei. Cu gura şi ochii căscaţi, Dave se uita 
ţintă la fiica lui. John se ridicase în picioare, dar părea 
incapabil să mai facă vreo altă mişcare. 

Dan o apucă pe Abra de umeri şi o zgâlţâi cu putere. 

— Abra, ieşi din transă! 

Fata se uită la el cu ochi mari, dezorientaţi. 

(Revino-ţi, Abra, e în regulă!) 

Umerii fetei, rigizi şi ridicaţi aproape până în dreptul 
urechilor, începură să se relaxeze uşor. Ochii ei se opriră 
asupra lui, văzându-l şi înțelegând cine este. Scoase un 
suspin prelung şi se prăbuşi în braţele tatălui său. Gulerul 
tricoului era ud de transpiraţie. 

— Abby? se bâlbâi Dave. Abba-Doo? Eşti bine? 

— Da, da' nu-mi mai zice aşa. 

Trase aer în piept şi îl expiră într-un alt oftat şuierător. 

— Doamne, cum a fost! 

Se uită la tatăl ei. 

— Să ştii că nu eu am vorbit urât, Tati; aşa zicea unul din 
ei. Cred că ăla fălosu'. El e şeful grupului care vine aici. 

Dan se aşeză pe canapea lângă Abra. 

— Sigur te simţi bine? 

— Da. Acum mă simt bine. Dar nu mai vreau să pun 
niciodată mâna pe mănuşa aia. Ei nu sunt ca noi. Seamănă 
cu noi, arată ca oamenii şi chiar cred că au fost cândva 
oameni, dar acum sunt ca nişte hiene. 


— 368 — 


— Ai zis că Barry are pojar. Mai ţii minte? 

— Barry, da. Ceilalţi îi zic Chinezoiul. Mi-aduc aminte tot. 
Mi-e foarte sete. 

— Ţi-aduc un pahar cu apă, se oferi John. 

— Nu, ceva dulce, te rog. 

— Avem în frigider nişte cutii cu cola, îi zise David. 

Îşi mângâie fiica pe păr, apoi pe obraz, apoi pe ceafă. Ca 
şi cum ar fi vrut să se asigure că era acolo, că nu dispăruse 
în coşmarul acela care-i înghiţise fără de veste. 

Îl aşteptară pe John, care se întoarse cu o doză de cola. 
Abra o înşfăcă nerăbdătoare, bău cu înghiţituri mari, 
lacome şi râgâi. 

— Pardon, murmură ea şi chicoti uşurel. 

Dan îşi zise că nu mai fusese în viaţa lui atât de fericit să 
audă o fetiţă chicotind. 

— Spune-mi, John, pojarul e mult mai grav la adulţi, nu? 

— Să ştii că da. Poate duce la pneumonie, ba chiar la 
pierderea permanentă a vederii din cauza leziunilor de pe 
cornee. 

— Moarte? 

— Sigur, dar mai rar. 

— La ei e altfel, interveni Abra, pentru că mi se pare că 
nu se îmbolnăvesc niciodată. Doar că acum Barry e bolnav. 
Şi au de gând să se oprească să ia un colet de undeva. 
Probabil că acolo sunt doctorii pentru el. Din alea pe care le 
dai prin injecție. 

— La ce te-ai referit când ai vorbit despre ciclurile care se 
termină? o întrebă Dave. 

— Nu ştiu. 

— Dar, dacă Barry e bolnav, problema asta n-o să-i 
împiedice să-şi continue drumul? o întrebă John. 

— Nu cred. Probabil că toţi au luat boala de la Barry şi 
ştiu asta. Aşa că n-au nimic de pierdut, dar au totul de 
câştigat - aşa zice Fală. 

Mai bău nişte cola, ţinând cutia cu ambele mâini. Apoi îi 
privi pe rând pe cei trei bărbaţi din jurul ei. Ultimul la care 
se uită era tatăl ei. 

— Ei ştiu pe ce stradă stau. Şi s-ar putea să ştie şi cum 


— 369 — 


mă cheamă. Ba cred că au şi o poză cu mine. Nu sunt 
sigură, însă. Mintea lui Barry e dată rău peste cap din cauza 
bolii. Dar ei cred... cred că, dacă eu nu pot să fac pojar, 
atunci... 

— Atunci esenţa ta s-ar putea să-i vindece, îi termină Dan 
fraza. Sau măcar îi poate imuniza pe ceilalţi. 

— Nu i se zice „esenţă”, spuse Abra. | se zice „abur”. 

David bătu din palme o singură dată. 

— Gata. Asta e. Sun la poliţie. O să-i aresteze. 

— Nu se poate, spuse Abra pe tonul înecat al unei femei 
deprimate, pe tonul unei femei de cincizeci de ani care îşi 
dă seama că viaţa i-a trecut într-o clipă. Fă ce vrei, părea a 
spune tonul acela. Eu doar îţi spun ce cred. 

Domnul Stone îşi scosese mobilul din buzunar, dar nu 
formă încă numărul. 

— De ce nu? 

— Au o acoperire bună pentru faptul că vin în New 
Hampshire şi mai au şi o grămadă de acte de identitate 
care par în regulă. Şi sunt bogaţi. Foarte-foarte bogaţi, cam 
aşa ca băncile şi companiile de petrol şi lanţul de magazine 
Walmart. Atât de bogaţi sunt. Şi poate că vor fi convinşi să 
plece, dar se vor întoarce. Nu renunţă niciodată la ceea ce 
vor. Îi omoară pe cei care încearcă să le stea în cale şi pe 
cei care încearcă să-i denunțe. Şi, dacă e nevoie să dea 
mită ca să scape de probleme, atunci aşa fac. 

Lăsă cutia pe măsuţa de cafea şi îşi strânse tatăl în braţe. 

— Te rog mult, Tati, nu spune nimănui. Mai bine mă duc 
cu ei decât să vă facă rău ţie sau lui Mami. 

Interveni Dan: 

— Zici că acum nu sunt decât patru sau cinci. 

— Da. 

— Ştii unde sunt ceilalţi? 

— Într-un loc care se cheamă Campingul Bluebird. Sau 
Bluebell. E proprietatea lor. Lângă un oraş. Şi în oraşul ăla e 
supermarketul, supermarketul ăla cu măcelăria „La Sam”. 
Oraşul e Sidewinder. Acolo e Rose. Acolo sunt ceilalţi 
Legitimi. Aşa îşi spun ei, Legi... Dan? Ce s-a întâmplat? 

Dan nu-i răspunse. Se simţea incapabil să scoată vreun 


— 370 — 


sunet, îşi aminti de vocea lui Dick Hallorann auzită prin 
gura moartă a lui Eleanor Ouellette. Il întrebase pe Dick de 
unde vin diavolii goi. Şi acum răspunsul avea sens. 

Din copilăria ta. 

— Dan? 

Vocea lui John, ca de la mii de kilometri depărtare. 

— Eşti alb ca varul. 

Da. Totul era logic acum. Logic într-un fel monstruos. 
Ştiuse de la bun început, încă dinainte să-l vadă, că Hotelul 
Overlook era un loc al răului. Şi acum nu mai era, arsese 
din temelii, dar oare cine putea spune cu certitudine că 
arseseră şi răul din el? Cu siguranţă că nu Dan Torrance, 
pentru că el fusese vizitat în copilărie de fantomele care 
scăpaseră de acolo. 

Campingul ăsta al lor... e chiar pe locul unde fusese 
hotelul. Sunt convins. Şi, mai curând sau mai târziu, va 
trebui să mă întorc acolo. Şi de asta sunt convins. Probabil 
că mai curând. Dar înainte de... 

— N-am nimic, spuse el. 

— Vrei o cola? îl întrebă Abra. Că mie mi se pare că 
zahărul rezolvă o mulţime de probleme. 

— Mai încolo. Mi-a venit o idee. Deocamdată doar în fază 
incipientă. Dar, dacă ne punem toţi minţile la contribuţie, 
poate reuşim s-o transformăm într-un plan. 


6 


Andi Muşcătură-de-Şarpe parcă rulota în zona rezervată 
camioanelor din popasul de lângă Westfield, New York. 
Nucu intră în complexul comercial ca să ia nişte suc pentru 
Barry, care avea febră şi dureri mari în gât. Fală profită de 
oprire şi o sună pe Rose. | se răspunse de la primul tril al 
telefonului. O puse repede la curent cu situaţia, apoi o 
aşteptă să vorbească. 

— Ce se-aude de lângă tine? îl întrebă Rose. 

Fală oftă, frecându-şi barba nerasă. 

— Jimmy Numere. Plânge. 

— Spune-i să înceteze. Spune-i că baseballiştii nu plâng. 


— 371 — 


Fală transmise mesajul, omiţând intenţionat gluma 
sadică a lui Rose. Jimmy, care îi ştergea obrajii lui Barry cu 
o cârpă udă, încercă să-şi stăpânească suspinele sonore şi 
(Fală se văzu nevoit să fie de acord cu Rose) extrem de 
enervante. 

— Aşa. Parcă-i ceva mai bine, spuse femeia. 

— Ce ne zici să facem? 

— Lasă-mă o clipă. Incerc să mă gândesc. 

Ideea că Rose ar fi trebuit să încerce să se gândească i 
se păru bărbatului la fel de tulburătoare ca erupția de pe 
faţa şi corpul lui Barry. Şi făcu ce i se ceruse, rămânând cu 
telefonul la ureche, dar tăcând mâălc. Incepuse să transpire? 
făcuse oare şi el febră, ori era foarte cald în rulotă? Işi 
cercetă braţele şi nu văzu nicio pată roşie. Nu încă. 

— Vă încadraţi în timp? îl întrebă Rose. 

— Da, deocamdată. Ba chiar avem un mic avans. 

Se auzi o bătaie puternică în uşă. Andi se uită să vadă 
cine era, apoi deschise. 

— Fală? Mai eşti la telefon? 

— Da. A venit Nucu. S-a dus să cumpere nişte suc pentru 
Barry. Îl doare gâtul. 

— Încearcă să bei asta, îl îndemnă Nucu pe Chinezoi, 
deşurubând capacul sticlei. E suc de mere. De la frigider. O 
să te ungă pe beregată ceva ce n-ai pomenit. 

Barry se ridică în coate şi sorbi din sticla pe care Nucu i-o 
ţinea la buze. Lui Fală îi era greu să se uite. Văzuse miei 
neputincioşi, de-abia născuţi, hrăniţi cu biberonul în exact 
aceeaşi manieră. 

— Poate să vorbească? Dacă da, dă-mi-l la telefon. 

Fală îl împinse la o parte pe Jimmy şi se aşeză pe 
marginea patului lui Barry. 

— E Rose. Vrea să-ţi vorbească. 

Vru să-i ţină el mobilul la ureche, dar Barry i-l smulse din 
mână. Căpătase ceva vlagă - ori de la suc, ori de la aspirina 
pe care i-o dăduse Nucu. 

— Rose, croncăni el. Imi pare rău, drăguță. 

Ascultă, dând din cap, la ce îi spunea femeia. 

— Ştiu. Pricep. Eu... 


— 372 — 


Se opri iar, ascultând. 

— Nu, încă nu, dar... da. Pot. Aşa o să fac. Şi eu te 
iubesc. Ţi-l dau. i 

Îi întinse mobilul lui Fală şi se prăbuşi înapoi pe perne. Îşi 
epuizase doza efemeră de energie. 

— Alo, spuse Fală. 

— l-au început ciclurile? 

Bărbatul îi aruncă o privire lui Barry. 

— Nu. 

— Măcar şi pentru atâta şi tot ar trebui să fim 
recunoscători. Zice că încă mai e în stare s-o găsească. Şi 
sper să nu se-nşele. Pentru că altfel va trebui să daţi voi 
singuri de ea. Trebuie să punem mâna pe fata aia. 

Fală ştia foarte bine că Rose şi-o dorea pe fată - Julianne 
poate, poate Emma, probabil Abra - din motive strict 
personale, iar pentru el asta era suficient. Insă acum erau 
mai multe în joc. Poate chiar supraviețuirea Clanului. 
Avusese o discuţie cu Nucu în spatele rulotei, departe de 
urechile celorlalţi, şi acesta îi spusese că, deşi fata poate că 
nu avusese niciodată pojar, aburul ei îi va proteja datorită 
vaccinurilor care i se făcuseră în copilărie. Nu era o chestie 
sută la sută sigură, dar oricum era ceva. 

— Fală? Spune ceva, scumpule. 

— O s-o găsim, zise el uitându-se la expertul în 
computere al Clanului. Jimmy a redus aria căutărilor la trei 
variante, toate aflându-se pe raza unui singur cvartal. Avem 
şi fotografii. 

— Excelent. 

Rose făcu o pauză scurtă şi, când i se auzi din nou vocea, 
aceasta era mai gravă, mai caldă şi parcă şi puţin 
emoţionată. Lui Fală nu-i plăcea deloc gândul că lui Rose i- 
ar fi putut fi teamă, dar avea sentimentul că aşa era. Nu-i 
era teamă pentru ea, ci pentru Clanul pe care ea era 
obligată să-l apere. 

— Ştii bine că nu l-aş fi trimis la drum pe Barry aşa 
bolnav cum e, dacă n-aş fi crezut că e absolut necesar. 

— Da. 

— Prinde-o, scoate-o dracului din funcţiune şi adu-o la 


— 373 — 


mine. Bine? 

— Bine. 

— Dacă vă îmbolnăviţi şi voi şi dacă tu crezi că-i mai bine 
să închiriaţi un avion ca să vă întoarceţi... 

— Dacă va fi cazul, aşa vom face. 

Dar pe Fală perspectiva aceasta îl îngrozea de moarte. 
Oricare dintre ei care nu va fi bolnav la urcarea în avion, va 
fi cu siguranţă la coborâre - pierderi de echilibru, pierderea 
auzului vreme de o lună, ori mai mult, paralizie, vomă, vai 
de steaua lor. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că 
închirierea unui avion presupunea o grămadă de semnături 
pe hârtii oficiale şi lăsa urme. Ceea ce - nu-i aşa? - nu ar fi 
fost deloc în avantajul acelor pasageri care însoțeau o fetiţă 
răpită şi drogată. Dar, cum se spune, nevoia te duce şi pe 
unde nu ţi-e voia, nu? 

— Hai, porniţi la drum, spuse Rose. Şi ai grijă de Barry al 
meu, bărbate. Şi de ceilalţi. 

— Acasă e totul bine? 

— Sigur, răspunse Rose scurt, închizând înainte s-o mai 
poată întreba ceva. 

Nu se supără. Uneori nu ai nevoie de telepatie ca să-ți 
dai seama când cineva minte. Atâta lucru îl ştiu până şi 
mocofanii. 

Azvârli telefonul pe masă şi plesni o dată din palme. 

— Haideţi să-i dăm bătaie. Următoarea oprire: 
Sturbridge, Massachusetts. Nucu, tu stai cu Barry. Şase ore 
de-acum înainte o să conduc eu, după aia mă schimbi tu, 
Jimmy. 

— Vreau să mă-ntorc acasă, mormăi posomorât Jimmy. 

Vru să continue, dar o mână fierbinte îl apucă de 
încheietură, împiedicându-l. 

— N-avem de ales, îi zise Barry. 

Ochii îi luceau din cauza febrei, dar îşi păstraseră privirea 
ageră. Fală se simţi nespus de mândru de el în momentul 
acela. 

— N-avem încotro, Computeraş, pricepe şi nu te mai căca 
pe tine. Clanul e pe primul loc. Intotdeauna. 

Fală se aşeză la volan şi porni motorul. 


— 374 — 


— Jimmy, vino cu mine. Vreau să stăm niţel de vorbă. 

Jimmy Numere se prăbuşi în scaunul de lângă el. 

— Ştii cumva ce vârstă au fetele astea trei? 

— Ştiu mult mai multe despre ele. Am făcut rost şi de 
foile lor matricole atunci când am spart site-ul şcolii ca să 
iau pozele. Că unde merge mia merge şi suta. Păi, nu? Fata 
Deane şi fata Cross au paişpe ani. Fata Stone e cu un an 
mai mică. A sărit o clasă în primară. 

— Asta pare a sugera abur, comentă Fală. 

— Cam da. 

— Şi toate locuiesc în acelaşi cartier. 

— Corect. 

— Asta pare a sugera prietenie. 

Cu toate că mai avea încă ochii umflaţi de plâns, Jimmy 
izbucni într-un râs maliţios. 

— Păi, da. Ştii cum sunt fetele. Probabil că se dau cu 
acelaşi ruj şi venerează aceiaşi cântăreţi. Unde baţi? 

— Nu bat nicăieri, răspunse Fală. Este o simplă 
informaţie. Şi se spune că informaţia înseamnă putere. 

Două minute mai târziu, rulota lui Steve Capzălud intra 
din nou pe autostrada interstatală 90. Când vitezometrul 
ajunse la o sută patru kilometri la oră, Fală activă pilotul 
automat şi îl lăsă pe el să-i conducă. 


7 


Dan le descrise în mare propunerea lui, apoi aşteptă 
părerea lui David Stone. Aşezat lângă Abra, cu capul plecat 
şi mâinile încleştate între genunchi, acesta întârzie să le 
răspundă. 

— Tati? îndrăzni Abra. Spune ceva, te rog. 

David îşi ridică ochii şi zise: 

— Vrea cineva o bere? 

Dan şi John schimbară o privire uluită şi refuzară. 

— Eu vreau. De fapt, aş vrea un whisky dublu, dar nu am 
nevoie de comentariile voastre ca să-mi dau seama că n-ar 
fi o idee prea strălucită. 

— Ţi-aduc eu berea, Tati. 


— 375 — 


Abra se repezi la bucătărie. De acolo se auzi plesnetul 
capacului şi sâsâitul berii - sunete ce deşteptară la viaţă 
amintirile lui Dan, atât de amăgitoare, atât de perfide. 
Fetiţa se întoarse cu o cutie cu bere Coors şi un pahar înalt. 

— Pot să ţi-o torn eu? 

— N-ai decât. 

Fascinaţi, Dan şi John o urmăriră pe Abra care, cu 
dexteritatea nonşalantă a unui barman cu vechime, turnă 
încetişor berea în paharul înclinat, tocmai pentru a reduce 
gulerul de spumă. Întinse paharul tatălui ei, apoi puse cutia 
pe un suport alături de el. David sorbi prelung, oftă, închise 
ochii, îi deschise. 

— Ce bine e, exclamă el. 

Cred şi eu, îşi spuse Dan, surprinzând-o apoi pe Abra 
care se uita la el cu ochi mari. Acum chipul ei, de obicei 
atât de sincer şi deschis, era impenetrabil, iar lui îi fu 
imposibil să citească gândurile din spatele acelei priviri ca 
de gheaţă. 

Dave se hotări să le răspundă: 

— E nebunie curată ce zici tu acolo, dar tre' să recunosc 
că ideea mă atrage. În primul rând pentru că aşa aş reuşi 
să-i văd pe... pe monştrii ăştia... cu propriii mei ochi. Şi e 
musai să-i văd, pentru că mi-e imposibil să cred că aşa 
ceva există cu adevărat. În ciuda explicaţiilor voastre şi a 
mănuşii şi a cadavrului pe care ziceţi că l-aţi găsit. 

Abra deschise gura să spună ceva. Tatăl ei o opri cu un 
gest al mâinii. 

— Şi mai cred că voi credeţi ce spuneţi, continuă el. Toţi 
trei. Şi cred că există un grup de oameni periculoşi şi cu 
probleme la mansardă care s-ar putea - s-ar putea, zic - să 
fie pe urmele fetei mele. Şi aş fi de acord cu ideea 
dumitale, domnule Torrance, dacă nu ar implica-o şi pe 
Abra. Nu am de gând să-mi folosesc copilul ca momeală. 

— Nici nu va trebui s-o faci, îi spuse Dan. 

Îşi amintea foarte bine ce se întâmplase lângă platforma 
de încărcare din spatele fabricii de etanol, când doar 
comunicarea cu Abra îl transformase într-un soi de câine 
poliţist în corp de om. Îşi amintea cum i se ascuţise vederea 


— 376 — 


când fata deschisese ochii în mintea lui. Şi îşi mai amintea 
cum din ochii lui curseseră lacrimile ei, chiar dacă un 
eventual test ADN l-ar fi contrazis. 

— Ce vrei să spui? 

— Fata ta nu trebuie să fie cu noi pentru ca să fie cu noi. 
Crede-mă, harul ei este cu adevărat unic. Spune-mi, Abra, 
poţi să te duci să stai la o prietenă mâine după ore? Poate 
chiar peste noapte? 

— Sigur, Emma Deane. 

Din sclipirea entuziasmată a ochilor ei, Dan îşi dădu 
seama că ea înţelesese deja ce avea de gând să facă. 

— Nu-i bine, interveni David. N-o las nesupravegheată. 

— Abra a fost supravegheată tot timpul cât am fost noi în 
lowa, zise John. 

Fata rămase cu gura căscată şi cu sprâncenele ridicate, 
bucurându-i sufletul lui Dan. Ştia bine că ar fi putut să-i 
citească gândurile oricând ar fi vrut, dar uite că făcuse ce îi 
ceruse el. 

Dan îşi scoase telefonul mobil şi sună la un număr aflat 
pe lista de apelare rapidă. 

— Billy? Ce-ar fi să intri şi să te distrezi şi tu cu noi? 

Trei minute mai târziu, Billy Freeman intră în casa 
familiei Stone. Purta jeanşi, o cămaşă din flanel roşu, care-i 
atârna până aproape de genunchi, şi o şapcă inscripționată 
cu emblema Orăşelului Liliput, pe care şi-o scoase înainte 
de a da mâna cu Dave şi Abra. 

— L-ai ajutat când a avut probleme cu stomacul, îi zise 
Abra lui Dan. Mi-aduc aminte. 

— Înseamnă că tot mi-ai cotrobăit prin minte, spuse Dan. 

Fata se îmbujoră brusc. 

— Nu dinadins. Crede-mă. Mi se întâmplă uneori fără să 
vreau. 

— Nu te necăji, ştiu prea bine cum e. 

— Cu tot respectul, domnule Freeman, începu David 
Stone, mi se pare că sunteţi niţeluş prea în vârstă pentru 
misiunea de bodyguard. Plus că noi aici discutăm despre 
siguranţa fiicei mele. 

Billy îşi ridică poalele cămăşii, descoperind un pistol 


— 377 — 


automat într-un toc uzat din piele neagră. 

— Colt M1911, îşi prezentă el arma. Stare excelentă. 
Antichitate din Al Doilea Război Mondial. Şi el e bătrân, dar 
îşi face treaba. 

— Abra? o întrebă John. Crezi că şi gloanţele îi pot omori 
pe nemernicii ăia sau doar bolile copilăriei? 

— O, da, răspunse ea cu ochii la pistol. Şi gloanţele sunt 
bune, pentru că ei nu sunt fantome, sunt la fel de adevăraţi 
ca oricare dintre noi. 

John se uită la Dan. 

— Bănuiesc că n-ai nicio armă, nu? 

Dan clătină din cap şi se uită la Billy, care îi spuse: 

— Mai am o puşcă de vânătoare. [i-o împrumut, dacă 
vrei. 

— S-ar putea... să nu fie suficient, şopti Dan. 

Billy se gândi puţin, apoi se lumină la faţă. 

— Bine, uite care-i chestia: ştiu un tip în Madison. Se 
ocupă cu comerţul cu arme mici şi mari. Unele foarte mari. 

— lisuse, gemu David. E din ce în ce mai rău. 

Dar nu mai continuă. 

— Billy, am putea mâine să rezervăm trenuleţul numai 
pentru noi şi să zicem că mergem să facem un picnic la 
Spărtura din Nori? se interesă Dan. 

— Sigur. Se practică destul de des, mai ales după Ziua 
Muncii, când se ieftinesc biletele. 

Abra zâmbi. Dan îi mai văzuse zâmbetul acela. Era 
zâmbetul ei furios. Se întrebă dacă nu cumva Clanul 
Legitim s-ar răzgândi dacă ar şti că prada lor are un 
asemenea zâmbet în repertoriu. 

— Bine, zise fata. Bine. 

— Abra? bolborosi David uluit şi puţin speriat. Ce e? 

Abra îl ignoră şi i se adresă lui Dan: 

— Merită să fie pedepsiţi pentru ce i-au făcut băiatului cu 
mănuşa, îşi frecă buzele cu podul palmei, ca şi cum ar fi 
vrut să şteargă zâmbetul acela. Dar, când îşi dădu mâna la 
o parte, zâmbetul era tot acolo, dezvelind vârfurile dinţilor 
printre buzele subţiate. Strânse pumnul. 

— Merită. 


— 378 — 


PARTEA A TREIA 


CHESTIUNI DE VIAŢĂ 
ŞI DE MOARTE 


— 379 — 


XIII 


SPĂRTURA DIN NORI 
1 


Oficiul de poştă şi curierat se afla într-un complex 
comercial, între o cafenea Starbucks şi un magazin de piese 
auto din lanţul O'Reilly. Puțin după ora zece dimineaţa, Fală 
ajunse acolo, îşi prezentă actul de identitate pe numele 
Henry Rothman, semnă de primire pentru un pachet de 
mărimea unei cutii de pantofi şi ieşi cu el sub braţ. Cu tot 
aerul condiţionat dat la maximum, rulota mirosea urât a 
boală, însă ei se obişnuiseră şi aproape că nu mai simțeau 
nimic. Adresa expeditorului de pe cutie era cea a unei firme 
de instalaţii sanitare din Flushing, New York. Firma era cât 
se poate de reală, dar fireşte că nu avusese nicio treabă cu 
respectiva livrare. Înconjurat de Fală, Muşcătură şi Jimmy 
Numere, Nucu despică banda adezivă cu briceagul lui 
elveţian şi deschise cutia. Scoase mai întâi o folie de 
protecţie, apoi două straturi de vată. Dedesubt, într-un cuib 
de polistiren, se aflau: o sticlă mare, fără etichetă, cu un 
lichid galben, opt seringi, opt săgeți şi un pistol medical 
pentru injecții. 

— Măiculiţa mea, cu cât e aici îi trimitem toată clasa pe 
Pământul de Mijloc, exclamă Jimmy. 

— Rose nutreşte o stimă deosebită pentru chiquita asta, 
spuse Fală. 

Scoase arma din culcuşul de polistiren, se uită bine la ea 
şi o puse la loc. 

— Şi aşa vom face şi noi. 

— Fală! 

Vocea lui Barry era aspră şi înecată. 

— Vino-ncoa! 


53 Pământul de Mijloc - continent din trilogia Stăpânul Inelelor de J.R.R. 
Tolkien (n.tr.). 


— 380 — 


Fală se apropie de bolnav. Acum trupul lui Barry era 
acoperit cu sute de pete roşii. Ochii i se umflaseră atât de 
tare încât abia dacă-i mai putea ţine deschişi, părul încâlcit 
i se lipise de fruntea transpirată. Dogorea ca un cuptor 
încins. Dar Chinezoiul era mult mai rezistent decât fusese 
Taica Flick şi încă nu-i începuseră ciclurile. 

— Voi sunteţi bine? întrebă Barry. N-aveţi fierbinţeli? 
Pete? 

— Suntem bine. Nu-ţi bate tu capul cu noi. Trebuie să te 
odihneşti. Poate ar fi bine să încerci să dormi puţin. 

—O să dorm suficient când o să fiu mort, dar 
deocamdată nu-i cazul, spuse Barry cu un licăr în ochii 
injectaţi. Am găsit-o. 

Fără să-şi dea seama ce face, Fală îl apucă strâns de 
mână. Îşi zise că va trebui să ţină minte să se spele cu apă 
fierbinte şi mult săpun, apoi se întrebă la ce i-ar folosi. In 
fond, respirau toţi acelaşi aer cu el şi toţi îl ajutaseră pe 
rând să ajungă la budă, atingându-l de nenumărate ori. 

— Ştii care e? Ai aflat cum o cheamă? 

— Nu. 

— Ştie că venim după ea? 

— Nu. Şi taci odată ca să-ţi zic ce ştiu. Fata se gândeşte 
la Rose, aşa am reuşit să dau de ea, da' nu îi zice pe nume. 
Îi zice „Femeia cu pălărie şi cu un dinte lung”, aşa îi zice, să 
ştii. l-e... 

Barry se ridică în cot şi expectoră într-o batistă jilavă. 

— l-e frică de ea. 

— Aşa şi trebuie, spuse sumbru Fală. Altceva? 

— Sandviciuri cu şuncă. Ouă umplute. 

Fală îl aşteptă să explice. 

— Nu-s sigur, da' cred... cred că vrea să meargă la 
picnic. Poate cu ai ei. O să ia un... un tren de jucărie? 

Se încruntă nedumerit. 

— Ce tren de jucărie? Unde? 

— Nu ştiu. Du-mă mai aproape de ea şi o să aflu. 

Strânse tare, dureros de tare, mâna lui Fală. 

— Cred că ar putea să mă salveze, Tati. Dacă am să mai 
rezist şi tu ai s-o prinzi şi ai s-o răneşti cât să sufle ceva 


— 381 — 


abur spre mine... poate că... 

— Poate, fu de acord Fală, dar când îşi cobori privirea 
văzu - o fracțiune de secundă doar - oasele din degetele lui 
Barry. 


2 


În vinerea aceea Abra a fost neobişnuit de tăcută la 
şcoală. Însă profesorilor nu li s-a părut ciudat, chiar dacă în 
mod normal ea era extrem de energică şi guralivă. lar asta 
pentru că David Stone sunase la cabinetul medical al şcolii 
şi o rugase pe asistentă să le ceară profesorilor să fie mai 
îngăduitori cu fetiţa lui. Primiseră veşti proaste despre 
străbunica Abrei. „Încă le mai procesează”, spusese David. 

Asistenta l-a asigurat de toată înţelegerea şi 
compasiunea ei, spunând că va transmite mai departe 
rugămintea lui. 

În realitate, Abra încerca să se concentreze ca să poată fi 
în două locuri în acelaşi timp. Era cam ca atunci când 
încerci să te loveşti cu palma în creştetul capului şi să te 
freci pe burtă: greu la început, dar nu imposibil odată ce 
prinzi şpilul. 

O parte din ea trebuia să rămână acolo unde îi era trupul 
şi să răspundă la întrebările din timpul orelor (încă din 
cursul primar era prima care ridica mâna în clasă, dar acum 
o irita să i se ceară să ia cuvântul atunci când îşi ţinea 
mâinile aşezate cuminte pe bancă), să stea la palavre cu 
prietenele în timpul pauzei de prânz şi să o roage pe 
Antrenoarea Rennie să o scutească de ora de sport şi să-i 
permită să meargă la bibliotecă, pentru că „mă doare 
burta” - adică mi-a venit ciclul în limbaj codificat. 

Nici după ore, când a ajuns acasă la prietena ei, Emma, 
nu a fost mai vorbăreaţă, dar asta nu a constituit o 
problemă, deoarece Emma provenea dintr-o familie de 
oameni înclinați spre studiu şi lectură, iar acum tocmai ce 
citea - a treia oară! - /ocurile Foamei. Tatăl ei, domnul 
Deane, schimbase câteva vorbe cu Abra când venise acasă 
de la serviciu, dar a renunţat degrabă la conversaţie atunci 


— 382 — 


când fata i-a răspuns monosilabic şi s-a cufundat în ultimul 
număr al revistei The Economist, sub privirile mustrătoare 
ale doamnei Deane. 

Ca prin vis, Abra realiză că Emma lăsase cartea din mână 
şi o întrebase dacă nu cumva vrea să meargă în curtea din 
spatele casei. Cea mai mare parte a minţii ei era împreună 
cu Dan: vedea prin ochii lui, simţea cu mâinile şi tălpile lui 
manetele şi pedalele locomotivei miniaturale a trenuleţului 
Helen Rivington, simţise gustul sandviciului cu şuncă pe 
care îl mâncase el şi al limonadei de după. Nu Dan era cel 
care vorbea cu tatăl ei, ci ea însăşi. Şi Doctorul John? Ei 
bine, Doctorul John se afla la coada trenuleţului, departe de 
ei. Prin urmare erau doar ei doi în locomotivă, fiică şi tată, 
consolându-se reciproc după veştile proaste pe care le 
primiseră despre Momo. 

Din când în când se gândea şi la femeia cu pălărie, cea 
care îl torturase pe băiatul care juca baseball până îl 
omorâse şi apoi îi linsese sângele cu gura ei diformă şi 
nesăţioasă. Abra nu credea că imaginea aceasta ar fi 
ajutat-o cumva, şi totuşi nu se putea abţine. Insă, dacă 
mintea lui Barry o descoperise, atunci frica ei faţă de Rose 
nu l-ar fi mirat câtuşi de puţin, iar ăsta era în avantajul lor. 

Bănuia că nu l-ar fi putut păcăli pe Chinezoi, detectorul 
Clanului Legitim, dacă acesta ar fi fost sănătos. Dar Barry 
era foarte bolnav şi habar nu avea că ea cunoştea deja 
numele lui Rose. Şi nici prin cap nu-i trecuse să se întrebe 
cum de conducea trenuleţul prin pădurea de la vest de 
Frazier o fată care-şi va putea lua carnetul de conducere 
abia în 2015. lar dacă s-ar fi întrebat, atunci ar fi presupus 
că trenul nu avea nevoie de un mecanic. 

Pentru că-şi închipuie că e un trenuleț de jucărie. 

— ... Scrabble? 

= Ce? x 

Se uită în jur şi o văzu pe Emma. li trebuiră însă câteva 
secunde ca să-şi dea seama unde se află. Văzu că ţinea în 
mâini o minge de baschet. Bun, înseamnă că suntem în 
curte. Şi jucăm TUNUL. 

— Te-am întrebat dacă nu vrei să joci scrabble cu mine şi 


— 383 — 


cu mama, pentru că m-am plictisit de moarte. 

— Ai câştigat, nu-i aşa? 

— Daaah! Toate cele trei jocuri. Parcă n-ai minţile la tine! 

— Scuze, mă gândeam la Momo. Ai dreptate, mai bine 
hai să jucăm scrabble. 

Chiar că era mai bine. Emma şi mama ei erau cele mai 
mocăite jucătoare de scrabble din întregul univers cunoscut 
şi fără îndoială că ar fi sărit de fund în sus dacă cineva ar fi 
sugerat să li se cronometreze timpul de gândire la fiecare 
mutare. Şi astfel, Abra va putea să-şi diminueze prezenţa în 
locul acesta. Da, sigur, Barry era bolnav, dar nu era mort şi, 
dacă s-ar fi prins că ea era un soi de ventriloc telepatic, 
consecinţele ar fi fost foarte grave. Cu siguranţă că şi-ar fi 
putut da seama unde se afla ea cu adevărat. 

Nu mai e mult. Se vor întâlni curând. Te rog, Doamne, fă 
să meargă totul bine. 

In timp ce Emma curăța masa din salonaşul de la parter, 
iar doamna Deane pregătea tabla şi jetoanele, Abra se 
scuză spunând că are nevoie la toaletă. Şi chiar avea 
nevoie, dar mai întâi făcu un ocol prin living şi se uită pe 
fereastra mare, întinsă pe trei laturi. Camioneta lui Billy era 
parcată vizavi. Bărbatul observă mişcarea perdelei şi-i ură 
„baftă” cu degetele mari ridicate în sus. Abra îi răspunse cu 
acelaşi gest. Apoi partea aceea foarte mică din ea care se 
mai afla acolo se duse la baie, în vreme ce restul stătea în 
cabina locomotivei de la trenuleţul He/en Rivington. 

O să ne mâncăm gustările, o să strângem gunoiul făcut, 
o să urmărim apusul şi după aia o să ne întoarcem. 

(Mâncăm gustările, strângem gunoiul, urmărim apusul şi 
după aia...) 

Gândurile îi fură întrerupte în mod neaşteptat şi neplăcut 
şi cu atâta forţă, încât simţi cum i se duce capul pe spate. 
Un bărbat şi două femei. Bărbatul avea un vultur tatuat pe 
spate, iar femeile aveau nişte floricele deasupra crăpăturii 
dintre fese. Abra le vedea tatuajele pentru că cei trei erau 
în pielea goală şi făceau sex pe marginea unei piscine pe 
acorduri de muzică disco. Femeile gemeau ascuţit şi 
prefăcut. Peste ce naiba nimerise? 


— 384 — 


Şocul şi dezgustul distruseră echilibrul fragil de până 
atunci, şi, câteva secunde, Abra se află cu totul într-un 
singur loc. Se uită din nou, cu foarte multă prudenţă, şi îşi 
dădu seama că trăsăturile oamenilor de lângă piscină erau 
neclare. Adică nu erau adevăraţi. Adică erau ca nişte 
fantomiţe. Adică de ce? Pentru că şi Barry aproape 
ajunsese fantomiţă şi nu-l mai interesa să tragă cu coada 
ochiului la unii care fac sex lângă... 

Nu sunt lângă piscină, sunt la televizor. 

Oare Barry Chinezoiul îşi dădea seama că ea îl urmăreşte 
cum se uită la un film porno? Şi pe el, şi pe ceilalţi? Nu era 
sigură, dar nu prea credea. Însă luaseră în calcul şi această 
posibilitate. O, da. Luaseră în calcul şi posibilitatea ca ei s-o 
descopere şi să încerce s-o sperie şi s-o alunge, ori s-o 
forţeze să-şi facă apariţia, ori şi una şi alta. 

— Abra? o strigă Emma. Putem începe jocul! 

Deja ne jucăm, dar jocul acesta e mult mai important 
decât scrabble-ul. 

Trebuia să reintre în starea de mai devreme. Şi trebuia s- 
o facă degrabă. Dă-l încolo de film porno şi de muzică de 
tot rahatul. Ea se afla acum în trenuleţ. Asta şi numai asta 
conta. Ea conducea trenuleţul. Şi se distra de minune. 

O să ne mâncăm gustările, o să strângem gunoiul, o să 
urmărim apusul şi după aia o să ne întoarcem. Mi-e frică de 
femeia cu pălărie, dar nu prea tare, pentru că nu sunt 
acasă. Mă duc la Spărtura din Nori cu tata. 

— Abra! Ai căzut în WC? 

— Vin acum! Mă spăl pe mâini şi vin! 

Sunt cu tata. Sunt cu tata şi atâta tot. 

Privindu-se în vitrină, Abra îşi spuse: 

— Repetă-ţi asta mereu. 


3 


Jimmy Numere parcă rulota în popasul de la Bretton 
Woods, în apropiere de Anniston, oraşul în care locuia 
obrăznicătura aia de fată. Insă nu era acasă. Barry le 
spusese că fata se afla într-un orăşel situat puţin mai la 


— 385 — 


sud-est de locul unde se aflau ei acum. Orăşelul se chema 
Frazier. Plecase la picnic cu tatăl ei. Spălase putina. Că tare 
mult o să-i mai folosească una ca asta. 

Muşcătură vâri primul film în DVD player. Se numea 
Aventurile de la piscină ale lui Kenny. Ciclurile lui Barry 
începuseră pe bune. 

— Să vezi ce-o să-şi mai îmbogăţească cunoştinţele aia 
mică dacă se uită la filmul ăsta, râse ea şi apăsă butonul 
PLAY. 

Nucu stătea pe marginea patului lui Barry şi-i dădea să 
bea suc... îi dădea când putea. Pentru că începuseră 
ciclurile, iar Barry nu mai avea chef nici de suc, nici de 
posibilul ménage à trois de lângă piscină. Se uita la ecran 
pentru că aşa i se ceruse. Şi gemea din ce în ce mai tare de 
fiecare dată când revenea la formă complet solidă. 

— Fală, şopti el. Stai cu mine, Tati. 

Fală îl împinse la o parte pe Nucu şi se apropie de Barry. 

— Apleacă-te, murmură muribundul şi, după câteva clipe 
de şovăială, bărbatul se conformă. 

Barry deschise gura să-i spună ceva, dar chiar atunci 
începu un nou ciclu. Pielea i se făcu lăptoasă, apoi se subţie 
tot mai mult, devenind transparentă. | se vedeau dinţii 
încleştaţi în spatele buzelor, orbitele în care erau agăţaţi 
ochii plini de suferinţă şi, cel mai rău dintre toate, 
circumvoluţiunile întunecate ale creierului. Fală aşteptă, 
strângând o mână care nu mai era decât un cuibar de oase. 
De undeva, ca de la mare depărtare, se auzea muzica aia 
zbuciumată. lar Fală îşi zise: Probabil că sunt drogati. N-ai 
cum să ţi-o tragi pe muzică din asta dacă nu eşti cu drogu-n 
venă. 

Încet, foarte încet, Barry Chinezoiul redeveni opac. Şi 
scoase un urlet înfiorător. Fruntea îi era acoperită cu stropi 
mari de transpiraţie. Petele roşii semănau acum cu picuri 
mari de sânge. 

Işi umezi buzele şi spuse: 

— Ascultă-mă. 

Şi Fală îl ascultă. 


— 386 — 


4 


Dan încercă să-şi golească cât mai bine mintea pentru ca 
Abra să i-o poată umple. Condusese de destule ori Riv-ul la 
Spărtura din Nori, aşa că drumul nu prezenta vreo 
problemă deosebită; iar John se afla în vagonul de serviciu 
de la capătul trenuleţului, cu toate armele lor (două 
pistoale automate şi puşca de vânătoare a lui Billy). Bine 
aşa. Nu-l vedea, deci nu avea de ce să se gândească la el. 
Sau pe aproape. N-ai cum să-ţi goleşti complet mintea nici 
măcar în somn. lar prezenţa atât de copleşitoare a Abrei îl 
speria puţin. Işi spuse că, dacă fetiţa ar fi stat mai mult în 
capul lui şi ar fi continuat transmisia cu aceeaşi intensitate, 
probabil că el va ajunge în scurt timp să-şi cumpere farduri 
şi săndăluţe cu floricele. Fără să mai punem la socoteală 
visele cu ochii deschişi la sexoşii din formaţia 'Round Here. 

Abra avusese dreptate să insiste - idee de ultim moment 
- să-l ia cu el pe Ţopăilă, iepuraşul ei de pluş. 

— Aşa voi avea pe ce să mă concentrez, zisese ea. 

Cel mai bine ar fi înţeles-o un domn-neom, pe numele lui 
de mocofan Barry Smith. Acesta învățase şmecheria de la 
Taica Flick şi o folosise de multe ori. 

La fel de mult o ajuta şi faptul că David Stone povestea 
tot soiul de întâmplări de familie, multe dintre ele 
necunoscute de Abra. Chiar şi aşa, Dan tot nu era sigur că 
toate astea ar fi dat rezultate dacă cel care trebuia s-o 
găsească nu ar fi fost grav bolnav. 

— Dar nu te poate localiza vreunul din ceilalţi? o 
întrebase el. 

— Doamna cu pălărie ar fi putut, chiar şi din celălalt 
capăt al ţării, numai că ea nu mai vrea să se bage în 
chestia asta. 

Şi zâmbetul acela feroce apăru iarăşi pe buzele Abrei, 
dezvelind vârfurile dinţilor şi îmbătrânind-o cu mulţi ani. 

— Lui Rose i-e teamă de mine. 

Insă prezenţa Abrei în capul lui Dan nu era constantă. O 


— 387 — 


simţea din când în când cum pleacă să-l atingă - cu atât de 
mare prudenţă - pe cel care fusese într-atât de prost încât 
să-şi pună mănuşa de baseball a lui Bradley Trevor. Fata 
află că se opriseră într-un oraş care se numea Starbridge 
(Dan era convins că voise să zică „Sturbridge”), iar acolo 
ieşiseră de pe autostradă şi porniseră pe drumuri 
secundare către semnalul luminos emis de conştiinţa ei. 
Mai târziu se opriseră să ia masa de prânz la o cafenea de 
pe marginea drumului, mâncaseră în tihnă, deloc grăbiţi să 
parcurgă această ultimă etapă a călătoriei lor. Pentru că 
acum ştiau unde se îndrepta ea şi chiar doreau s-o lase să 
ajungă acolo, deoarece Spărtura din Nori era un loc retras, 
departe de ochii eventualilor spectatori nepoftiţi. Aveau 
senzaţia că Abra le uşurează sarcina, iar asta era cum nu se 
poate mai bine; dar treaba pe care aveau s-o facă era 
extrem de dificilă, ca un fel de operaţie telepatică efectuată 
cu laserul. 

Avusese loc un singur incident mai ciudat - când mintea 
lui Dan se umpluse cu imagini pornografice (sex în grup pe 
marginea unei piscine), dar acestea dispăruseră aproape 
imediat. Dan presupunea că surprinsese o frântură din 
subconştientul ei, unde - dacă e să-i dăm crezare lui Freud 
- pot fi găsite tot soiul de imagini primare. Avea să regrete 
această ipoteză; se educase să nu tragă cu ochiul în 
gândurile cele mai intime ale oamenilor. Cu o mână ţinea 
manşa locomotivei, cu cealaltă mângâia iepuraşul 
zdrenţăros de pe genunchi, Riv-ul trecea acum printr-o 
pădure bogată, cu frunzele înroşite de incendiul toamnei. 
De pe bancheta din dreapta, Dave turuia fără oprire, 
povestindu-i fiicei sale întâmplări vechi de familie şi 
împărtăşindu-i cel puţin un secret neplăcut din viaţa lor. 

— Când mămica ta a sunat ieri de dimineaţă, mi-a zis că 
a găsit un cufăr în boxa din subsolul blocului unde stă 
Momo. Şi pe el scrie Alessandra. Ştii cine e, nu? 

— Buni Sandy, răspunse Dan. 

lisuse, până şi vocea îi suna mai subţire! Mai tânără. 

— Aşa este. Mai e ceva ce s-ar putea să nu ştii şi, dacă 
aşa stau lucrurile, promite-mi că n-ai să spui că ai aflat de 


— 388 — 


la mine. 

— Promit, Tati. 

Dan simţi cum i se arcuiesc buzele atunci când, de la 
câteva zeci de kilometri depărtare, Abra surâse peste 
grămăjoara ei de jetoane de scrabble: SPONDLA. 

— Buni Sandy a absolvit Universitatea statului New York - 
SUNY Albany - şi făcea practica pedagogică la o şcoală 
particulară din Vermont, Massachusetts, ori din New 
Hampshire, nu mai ţin minte. Pe la jumătatea celor opt 
săptămâni cât trebuia să predea ea acolo, a renunţat şi a 
plecat din şcoala respectivă. Dar nu şi din oraş. A mai 
rămas pe acolo, a avut câteva slujbe cu jumătate de normă 
- chelneriţă şi chestii de-astea - şi s-a dus la o mulţime de 
concerte şi petreceri. Era... 


5 


(O tipă de viață.) 

Vorbele astea o duseră pe Abra cu gândul la cei trei 
obsedaţi de lângă piscină, care se mozoleau şi se pipăiau 
pe muzică disco de acum o sută de ani. Câhnhh! Unii 
pricepeau foarte aiurea ideea de distracţie. 

— Abra? 

Doamna Deane. 

— E rândul tău, scumpo. 

Dacă povestea asta mai continua mult, precis că va face 
o criză. Mult mai uşor i-ar fi fost dacă ar fi stat acasă, dacă 
ar fi fost singură. Îi transmise ideea aceasta tatălui ei, care, 
fireşte, nici nu vru să audă de aşa ceva. Chiar dacă era 
domnul Freeman care o păzea cu străşnicie. 

Folosi litera U de pe tablă ca să formeze cuvântul NODUL. 

— Mersi, Abba-Doofus, de asta aveam nevoie, zise 
Emma. 

Întoarse placa şi începu să studieze literele cu privire 
chiorâşă şi concentrată ca de ajun de examen. O să mai 
stea aşa încă vreo cinci minute, pe puţin. Poate chiar zece. 
lar rezultatul va fi unul cât se poate de jalnic, de genul DOP 
sau LUT. 


— 389 — 


Abra se întoarse în Riv. Era interesant ce povestea tatăl 
ei, chiar dacă ea ştia mai multe decât îşi închipuia el. 
(Abby? Mă) 


6 


— Abby? Mă asculţi? 

— Sigur, răspunse Dan. Mi-am luat doar o pauză scurtă 
ca să formez un cuvânt. E interesant ce spui. 

— Aşa... şi Momo locuia pe vremea aia în Manhattan şi 
Alessandra a venit în vizită în iunie şi era însărcinată. 

— Însărcinată cu Mami? 

— Da, cu Mami, Abba-Doo. 

— Deci Mami e din flori? 

Reacţie de surpriză totală, chiar dacă niţeluş exagerată. 
Dan, aflat în postura incomodă de participant şi martor 
indiscret la discuţie, înţelese un lucru emoţionant, dar şi 
teribil de amuzant: Abra ştia foarte bine că mama ei era un 
copil nelegitim. li spusese chiar Lucy, în urmă cu un an. Şi 
în mod straniu, dar perfect adevărat, ea proteja acum 
inocenţa tatălui ei. 

— Da, iubito. Dar să ştii că asta nu-i o crimă. Se mai 
întâmplă ca oamenii să fie... nu ştiu cum să-ţi explic... să fie 
debusolaţi. Uneori pe arborii genealogici apar mlădiţe de te 
miri unde. Şi nu mi s-a părut corect să-ţi ascund asta. 

— Buni Sandy a murit la câteva luni după ce s-a născut 
Mami. Aşa e? Într-un accident de maşină. 

— Aşa e. In după-amiaza aia Momo avea grijă de Lucy şi 
uite-aşa a ajuns să-i fie şi mamă, şi tată. De asta sunt ele 
atât de apropiate şi de asta Mami a ta a suferit atât de mult 
când Momo s-a îmbolnăvit. 

— Cine a lăsat-o însărcinată pe Buni Sandy? A zis? 

— Foarte bună întrebare, spuse Dave. Dar, dacă 
Alessandra a mărturisit vreodată numele acelui bărbat, 
Momo nu l-a spus nimănui. 

Se întrerupse şi arătă la drumul care străbătea pădurea. 

— Uite, scumpo, aproape am ajuns. 

Pentru că treceau pe lângă o tablă indicatoare pe care 


— 390 — 


scria ZONĂ DE PICNIC. SPĂRTURA DIN NORI. 3 KM. 
7 


Grupul lui Fală mai făcu un popas scurt în Anniston ca să 
alimenteze Winnebago-ul. Dar asta se întâmplă pe strada 
principală, cam la un kilometru şi jumătate distanţă de 
Intrarea Richland. Când ieşiră din oraş - cu Andi la volan şi 
o epopee intitulată Clubul swingerilor la DVD player -, Barry 
îl chemă lângă el pe Jimmy Numere. 

— Tre’ să-i daţi bătaie, spuse Barry. Aproape c-au ajuns. 
Locul se cheamă Spărtura din Nori. V-am zis asta? 

— Da, ne-ai zis. 

Jimmy vru să-l mângâie pe mână, dar se răzgândi în 
ultima clipă. 

— Acuş-acuş o să se aşeze la picnic. Şi atunci tre’ să-i 
atacați, când stau la masă şi nu sunt atenţi. 

— Aşa vom face, îi promise Jimmy. Şi vom scoate nişte 
abur din ea ca să te înzdrăvenim. Rose n-are de ce să se 
supere. 

— Sigur că nu, deşi e prea târziu pentru mine. Poate nu 
la fel de târziu pentru tine. 

— Ce zici? 

— Uită-te la braţele tale. 

Jimmy se uită şi descoperi primele pete apărute pe pielea 
netedă din pliul cotului. Moartea roşie. Şi i se uscă 
instantaneu gura. 

— Of, lisuse, iar începe, gemu Barry şi imediat hainele i 
se mototoliră, lipsite de corpul din ele. 

Jimmy îl văzu cum încearcă să înghită... dar îi dispăru şi 
gâtul. 

— Mişcă, îi ceru Nucu. Lasă-mă pe mine. 

— Nu mai spune? Şi ce-ai să-i faci? E terminat, nu vezi? 

Şi totuşi Jimmy se ridică de pe marginea patului şi se 
prăbuşi în scaunul din cabina rulotei, tocmai eliberat de 
Fală. 

— Mergi pe Route 14-A, pe lângă Frazier, îi spuse el lui 
Andi. E mai rapid decât prin oraş. O să ajungi la Drumul 


— 391 — 


Râului Saco şi... 

Muşcătură îi arătă GPS-ul. 

— Mi l-am programat pe ăsta. Tu chiar crezi că-s chioară, 
sau doar tâmpită? 

Jimmy nici n-o auzi. Nu se gândea decât la moarte. Dar 
nu! Nu se poate să moară! Era mult prea tânăr, trebuia să 
se bucure de toate noile descoperiri din domeniul 
computerelor, nu? Şi numai gândul la cicluri, la durerea aia 
nimicitoare care însoțea fiecare revenire... o, Doamne... 

Nu. Nu. Nici vorbă. Absolut imposibil. 

Razele după-amiezii târzii pătrundeau prin parbrizul mare 
al rulotei. Superbă lumină de toamnă. lar toamna era 
anotimpul preferat al lui Jimmy, iar el intenţiona să o 
trăiască şi pe cea din anul următor şi din anul celălalt şi, tot 
aşa, foarte multe toamne din foarte mulţi ani, alături de 
prietenii lui din Clanul Legitim. Din fericire, existau toate 
condiţiile pentru ca operaţiunea aceasta a lor să fie 
încununată de succes. Tati Fală era un conducător curajos, 
inteligent şi ingenios. Clanul mai fusese la ananghie şi pe 
vremuri. lar Fală îi va ajuta să izbândească şi de această 
dată. 

— Fii atentă să nu pierzi indicatorul spre zona de picnic 
de la Spărtura din Nori. Barry zice că-i pe aici, pe undeva. 

— Jimmy, mă apucă durerea de cap de la pisălogeala ta, 
îl repezi Andi. Du-te şi stai cuminte undeva. Ajungem în mai 
puţin de o oră. 

— Dă-i bătaie, o îndemnă Jimmy Numere. 

Andi Muşcătură-de-Şarpe îi rânji larg şi apăsă pedala de 
acceleraţie. 

Tocmai intraseră pe Drumul Râului, când Barry îşi încheie 
ultimul ciclu şi dispăru cu totul. Din el nu mai rămaseră 
decât hainele, fierbinţi încă de la febra care îl mistuise. 


8 


(Barry a murit.) 
Niciun strop de oroare în gândul acesta. Nici măcar o 
fărâmă de compasiune. Ci numai satisfacţie pură. O fi 


— 392 — 


arătat Abra Stone ca o fetiţă obişnuită din America acestor 
ani, mai drăgălaşă decât altele, mai isteaţă decât 
majoritatea, dar când treceai dincolo de aparenţa aceasta - 
şi nici nu trebuia să treci prea departe - descopereai o 
tânără walkirie cu suflet aprig şi însetat de sânge. Păcat că 
nu avea fraţi şi surori, îşi zise Dan. l-ar fi protejat cu preţul 
propriei vieţi. 

La ieşirea din pădure, drumul se întindea de-a lungul unui 
mal înalt. Amurgul transformase în aur pur apele râului 
Saco. Arborii de pe malurile lui ardeau în cinstea toamnei 
cu flăcări portocalii, roşii, galbene şi purpurii. Şi, dacă te 
uitai la cer, aveai sentimentul că poţi atinge cu mâna norii 
pufoşi. 

Cu pufnet şi şuierat de frâne pneumatice, locomotiva se 
opri în dreptul indicatorului care anunţa GARA SPARTURA 
DIN NORI. Dan opri motorul. Se uită în jur, neştiind ce să 
spună, dar îl ajută de îndată Abra, vorbind cu gura lui: 

— Mersi că m-ai lăsat să conduc, Tati. Acum haide să ne 
ocupăm de pradă. 

În salonul familiei Deane, Abra tocmai ce formase 
cuvântul acesta. 

— De picnic, vreau să zic. 

— Nu pot să cred că încă-ţi mai este foame după cât ai 
mâncat în tren, o tachină Dave. 

— Uite că-mi e. Nu te bucuri că nu-s anorexicăâ? 

— Ba da, spuse Dave. Ba da, mă bucur. 

Cu coada ochiului, Dan îl zări pe John Dalton care 
traversa zona special amenajată pentru picnicuri, cu capul 
aplecat, paşi furişaţi pe covorul gros din ace de conifere, 
pistolul într-o mână şi puşca de vânătoare a lui Billy 
Freeman în cealaltă. Mai multe pâlcuri de copaci 
despărţeau parcarea pentru camioane de zona aceasta 
liniştită. John aruncă o singură privire peste umăr şi apoi se 
făcu nevăzut printre trunchiurile lor. Dacă ar fi fost vară, 
locul acela ar fi fost plin de oameni veseli. In această după- 
amiază a unei zile de lucru de la sfârşitul lui septembrie nu 
erau decât ei acolo. 

Dave se uită la Dan, care îi făcu un semn din cap. Tatăl 


— 393 — 


Abrei - agnostic din fire şi catolic prin căsătorie - făcu 
semnul crucii în aer şi merse după John în pădure. 

— Ce frumos e aici, Tati, exclamă Dan, adresându-se lui 
Ţopăilă, pentru că numai Ţopăilă rămăsese cu el. 

Dan puse pe una din mesele de picnic iepuraşul chel, 
zdrenţăros şi cu un singur ochi şi se întoarse după coşul de 
picnic, aflat în primul vagon de pasageri. 

— Stai liniştit, vorbi el în poiana pustie. Pot să-l iau eu, 
Tati. 


9 


În salonul familiei Deane, Abra se ridică de pe scaun. 

— Trebuie să mă duc iar la baie. Mă doare burta. Şi după 
aia cred c-ar fi mai bine să plec acasă. 

Emma îşi dădu ochii peste cap, dar doamna Deane se 
înduioşă dintr-odată. 

— Of, scumpa mea, ţi-a venit ştii tu ce? 

— Da, şi e cam nasol. 

— Ai tot ce-ţi trebuie? 

— În rucsac. Nu vă faceţi griji. Scuze. 

— Bravo ţie, se enervă Emma. Normal să nu mai vrei să 
joci ca să nu pierzi. 

— Emmaaa! exclamă oripilată doamna Deane. 

— Nu face nimic, doamnă Deane. M-a bătut la baschet. 

Abra urcă spre baia de la etaj, ţinându-şi o mână pe 
burtă şi sperând din suflet ca atitudinea ei prefăcută să nu 
fie prea exagerată. Se uită iar pe geam, observă camioneta 
domnului Freeman, dar nu se mai obosi să facă semnul cu 
degetul mare în sus. Când ajunse în baie, încuie uşa şi se 
aşeză pe capacul toaletei. Ce bine că acum nu mai trebuia 
să păcălească pe nimeni! Barry murise; Emma şi mama ei 
se aflau la parter. Nu mai erau decât Abra din baie şi Abra 
de la Spărtura din Nori. Închise ochii. 

(Dan!) 

(Sunt aici.) 

(Nu mai trebuie să te prefaci.) 

Îi simți suspinul de uşurare şi zâmbi. Unchiul Dan se 


— 394 — 


străduise cum putuse el mai bine, dar nu era făcut pentru 
rolul de fată. 

O bătaie timidă în uşă. 

— Ce faci, fată? Eşti bine? Îmi pare rău c-am fost 
mitocancă. 

— Sunt bine, dar o să mă duc acasă şi o să iau o pastilă 
de durere şi o să stau întinsă. Poate aşa o să-mi treacă 
puţin. 

— Credeam c-o să dormi la mine. 

— Pot să dorm şi singură în casă. N-o să păţesc nimic. 

— De ce singură? Tatăl tău e plecat? 

— O să încui bine toate uşile. 

— Cum zici tu... vrei să te duc eu acasă? 

— Nu, mersi. Mă simt bine. 

Îşi dorea să fie singură ca să se poată bucura cum se 
cuvine atunci când Dan şi Tati şi Doctorul John le vor face 
felul chestiilor ălora. Pentru că aşa se va întâmpla. Pentru 
că Barry murise, ceilalţi erau orbi ca nişte lilieci. Nimic nu 
mai putea merge prost. 


10 


Nicio adiere nu mişca frunzele fragile. Şi, pentru că 
motorul Riv-ului fusese oprit, în zona de picnic de la 
Spărtura din Nori se aşternuse o tăcere de mormânt, 
întreruptă când şi când de susurul râului, de croncănitul 
vreunei ciori rătăcite şi, acum, de zgomotul unei maşini de 
pe drum. Ei erau. Cei trimişi de femeia cu joben. Rose. Dan 
deschise jumătate din capacul coşului de răchită şi puse 
mâna pe pistolul Glock .22 de care îi făcuse rost Billy - de 
unde anume, nu ştia şi nici nu-i păsa. Nu-i păsa decât că 
putea trage cincisprezece focuri fără să fie nevoie să-l 
reîncarce, iar dacă cincisprezece focuri nu s-ar fi dovedit 
suficiente, chinurile îi vor fi cumplite. Umbra lui Jack 
Torrance îi apăru în faţa ochilor, cu zâmbetul lui cam şui, 
dar fermecător, şi îi spuse: Dacă asta nu merge, habar n- 
am ce sfat să-ți dau. Dan se uită la jucăria din pluş a Abrei. 

— Eşti pregătit, Ţopăilă? Sper că da. Sper că amândoi 


— 395 — 


suntem. 
11 


Billy Freeman stătea relaxat la volanul camionetei, dar se 
îndreptă de urgenţă atunci când o văzu pe Abra ieşind din 
casa familiei Deane. Prietena ei - Emma - rămase în pragul 
uşii. Cele două fete îşi luară la revedere, lovindu-şi palmele 
mai întâi deasupra capului, apoi în dreptul şoldului. Abra 
porni spre casa ei care se afla peste stradă, la patru 
numere mai jos. Nu așa stabiliseră ei, ce Dumnezeu! Când 
fata se uită la el, Billy ridică mâinile în semn de care-i 
treaba? 

Abra îi surâse, făcând iar gestul cu degetul mare în sus. 
Billy pricepu că ea credea că totul este în regulă. Dar îl 
apucase o nelinişte ciudată atunci când o văzuse singură pe 
stradă, chiar dacă ştia bine că bestiile alea erau la mai bine 
de treizeci şi cinci de kilometri distanţă. In fond, ea conduce 
ostilitățile şi poate ştie ce face, dar, oameni buni, să nu 
uităm că nu are decât treisprezece ani. 

Cu ochii la fata care intra pe aleea din faţa casei ei şi se 
scotocea în buzunar după chei, Billy se aplecă şi deschise 
torpedoul unde se afla Glock-ul lui, tot de calibrul .22. 
Închiriase pistoalele de la un biker, membru emerit al 
clubului Road Saints, filiala New Hampshire. În tinereţe Billy 
mersese în câteva excursii cu ei, dar nu se înscrisese în 
clubul lor. Şi, una peste alta, se bucura că n-o făcuse, deşi 
era capabil să-i înţeleagă farmecul. Camaraderia care îi 
lega pe membri. Probabil că la fel se simțeau Dan şi John. Ei 
deveniseră camarazi luptând împotriva dependenţei de 
băutură. 

Abra se strecură în casă şi închise uşa în urma ei. Billy nu 
scoase din torpedo nici pistolul, nici celularul - nu încă -, 
dar nici nu-l închise la loc. Nu ştia dacă era vorba de chestia 
aia căreia Dan îi zicea „strălucire”, dar avea o presimţire nu 
tocmai bună despre toată povestea. Abra ar fi trebuit să 
rămână la prietena ei acasă. 

Ar fi trebuit să nu se abată de la planul lor. 


— 396 — 


12 


Au rulote mari. Cu ele merg. Aşa le spusese Abra. Şi chiar 
aşa, o rulotă Winnebago intră în parcarea în care se 
termina drumul de acces la Spărtura din Nori. Dan o urmări 
cu privirea, fără să-şi scoată mâna din coşul de picnic. Se 
simţea foarte calm, acum că venise momentul adevărului. 
Întoarse coşul în aşa fel încât unul din capete să fie 
îndreptat pe direcţia rulotei şi trase siguranţa Glock-ului cu 
degetul mare. Uşa Winnebago-ului se deschise şi dinăuntru 
coborâră, unul după altul, potenţialii răpitori ai Abrei. 

Le mai zisese şi că au nume caraghioase - nume de 
pirați. Însă oamenii care coborâseră din rulotă i se păreau 
lui Dan foarte normali. Genul de bătrâni plimbăreţi pe care-i 
vezi mai mereu prin campinguri, dând vânturi la greu pe 
lângă rulotele lor impresionante. Femeia, însă, era tânără 
şi-l duse cu gândul la majoretele care-şi păstrează silueta şi 
la zece ani după liceu şi, poate, după una sau două sarcini. 
Şi atunci, o clipă doar, nu se mai simţi atât de sigur. In 
fond, acesta era un loc turistic, iar în New England tocmai 
începuse sezonul ciudaţilor care se holbează toată ziua la 
frunzele toamnei. Spera din sufletul ca John şi David să nu 
deschidă încă focul; ar fi fost o eroare îngrozitoare dacă 
oamenii aceştia se dovedeau a fi doar nişte drumeţi inoce... 

Şi atunci văzu şarpele cu clopoței dezgolindu-şi colții pe 
braţul stâng al femeii. Şi îi observă şi seringa din mână. 
Bărbatul care mergea lângă ea avea şi el o seringă. lar cel 
din frunte avea la curea ceva ce semăna foarte mult cu un 
pistol. Se opriră chiar lângă stâlpii din lemn de mesteacăn 
de la intrarea în zona de picnic. Primul bărbat îl scăpă pe 
Dan de orice urmă de îndoială atunci când scoase arma de 
la brâu. Nu semăna cu un pistol obişnuit. Era mult prea 
subţire. 

— Unde-i fata? 

Cu mâna pe care nu o ţinea în coş, Dan îl arătă pe 
Ţopăilă, iepuraşul din pluş. 

— Asta-i tot ce ai să vezi vreodată de la ea. 

Bărbatul cu arma aceea ciudată era scund, cu linia 


— 397 — 


părului în formă de „V” deasupra unor trăsături de contabil 
cumsecade. Burta de ins hrănit bine îi atârna moale peste 
curea. Purta pantaloni largi, din bumbac, şi un tricou pe 
care scria DUMNEZEU NU SCADE DIN PERIOADA DE VIAŢA 
ALOCATA INDIVIDULUI ORELE PETRECUTE LA PESCUIT. 

— Vreau să te întreb o chestie, scumpici, spuse femeia. 

Dan ridică din sprâncene. 

— Întreabă-mă. 

— Nu eşti obosit? Nu vrei să dormi? 

Voia. Şi dintr-odată îşi simţi pleoapele grele, grele ca 
nişte greutăţi din plumb. Mâna de pe pistol începu să i se 
relaxeze. Incă două secunde şi s-ar fi prăbuşit sforăind cu 
capul pe suprafaţa scrijelită a mesei de picnic. Insă chiar 
atunci Abra ţipă: E 5 

(UNDE-I FALOSUL? NU-L VAD PE FALOS!) 


13 


Dan tresări puternic, ca un om speriat din somn. Mâna 
din coş zvâcni; pistolul se descărcă împroşcând o mulţime 
de fragmente de nuiele în toate direcțiile; glonțul se duse la 
mama naibii; înspăimântați, oamenii coborâţi din rulotă 
făcură un pas îndărăt şi starea de somnolență dispăru din 
capul lui Dan ca o iluzie, ceea ce şi fusese de fapt. Femeia 
cu şarpele tatuat pe braţ şi bărbatul cu smocul de păr de 
culoarea pop-cornului tresăriră, dar cel cu arma aceea 
caraghioasă se năpusti spre el, urlând: 

— Pe el! Pe el! 

— la luaţi vo; de-aici, hoţi de copii, leprelor care sunteţi! 
zbieră David Stone, ieşind din pădure şi împroşcând cu 
gloanţe. Multe nu-şi atinseră ţintele, dar unul îl nimeri pe 
Nucu în gât, iar doctorul Clanului se prăbuşi pe covorul din 
ace de pin, scăpând seringa din mână. 


14 


A fi conducătorul Legitimilor era o misiune ce implica o 
sumedenie de responsabilităţi, dar şi câteva avantaje. Unul 


— 398 — 


dintre acestea era EarthCruiser-ul, achiziţionat din Australia 
la un preţ năucitor, şi căruia apoi i se instalase volanul pe 
partea stângă. Un altul era faptul că avea dreptul să 
folosească singură duşul femeilor din Campingul Bluebell 
ori de câte ori voia. După atâtea luni pe drum, nimic nu 
putea fi mai plăcut decât un duş fierbinte în încăperea 
aceea cu pereţi din faianţă, unde puteai întinde mâinile fără 
să te loveşti de nimeni şi puteai chiar să faci nişte paşi de 
dans, dacă aveai chef. Şi unde apa caldă nu se termina 
după numai patru minute. 

Lui Rose îi plăcea să stingă luminile şi să facă duş pe 
întuneric. | se părea că aşa îi vin cele mai bune idei şi 
tocmai din motivul acesta se îndreptă spre duşuri imediat 
după telefonul acela neplăcut primit la 1 p.m., ora locală. 
Incă mai credea că totul merge bine, deşi în minte 
începuseră să-i îmbobocească nişte îndoieli, aidoma 
narciselor pe o pajişte de un verde perfect până atunci. 
Dacă fata aia era mai inteligentă decât îşi închipuiseră ei... 
ori dacă îşi luase ajutoare... 

Nu. Nu se poate. Era o „aburindă”, sigur că era - mai 
aburindă decât toţi aburinzii întâlniți până atunci -, cu toate 
astea nu era decât un copil. Un copil mocofan. Oricum ar fi 
stat lucrurile, Rose nu putea face altceva decât să aştepte 
derularea evenimentelor. 

După cincisprezece minute reconfortante, ieşi de sub 
duş, se şterse, se înfăşură într-un prosop mare şi pufos şi 
porni înapoi spre rulotă, ducându-şi hainele în mână. Eddie 
cel Mic şi Mo cea Mare curăţau grătarul în aer liber, unde 
tocmai ce fusese pregătit un alt prânz excelent. Din păcate, 
toată lumea era îngrijorată din cauza afurisitelor ălora de 
pete roşii care apăruseră pe alţi doi Legitimi şi nimeni nu 
prea avusese poftă de mâncare. li făcură cu mâna. Rose îşi 
ridică şi ea mâna să le răspundă şi chiar în clipa aceea un 
pachet de dinamită îi explodă în cap. Se întinse pe jos cât 
era de lungă, scăpându-şi pantalonii şi bluza în ţărână. 
Prosopul de baie se desfăcu, lăsând-o goală. 

Dar nici nu observă. Se întâmplase ceva cu oamenii ei. 
Ceva rău. De îndată ce i se mai limpeziră puţin minţile, 


— 399 — 


începu să scotocească după celular în buzunarul jeanşilor 
boţiţi. Niciodată nu-şi mai dorise cu atâta ardoare (şi 
amărăciune) ca Tati Fală să fi fost înzestrat cu capacităţi 
telepatice. Insă - cu foarte puţine excepţii, printre care se 
număra şi ea - harul acela părea a fi rezervat pentru 
aburinzii mocofani, cum era şi fata aia din New Hampshire. 

Eddie şi Mo se repeziră spre ea s-o ajute. Din spate mai 
veneau Paul Lunganul, Charlie Jeton şi Sam Muzicuţă. Rose 
apăsă butonul pentru apelare rapidă. De la o mie cinci sute 
de kilometri distanţă, telefonul lui Fală scoase doar 
jumătate de tril. 

— Aţi sunat la Henry Rothman. Nu pot vorbi acum, dar, 
dacă veţi lăsa numărul dumneavoastră şi un mesaj, am... 

Futu-i mama mă-sii de mesagerie vocală! Ceea ce 
însemna că Fală ori îşi închisese telefonul, ori nu avea 
semnal. Rose nu credea în ruptul capului că şi-l închisese, 
deci probabil treaba cu semnalul era de vină. În genunchi, 
aşezată pe călcâie în ţărână şi fără să-şi dea seama că-i în 
pielea goală, Rose se plesni nervoasă peste frunte cu mâna 
în care nu avea telefonul. 

Unde eşti, Fală? Ce faci? Ce s-a întâmplat? 


15 


Bărbatul cu tricou şi pantaloni largi trase spre Dan cu 
pistolul acela bizar. Se auzi un pufăit de aer comprimat şi o 
săgeată se înfipse în spinarea lui Ţopăilă. Dan scoase 
Glock-ul dintre fărâmele coşului de picnic şi trase din nou. 
Domnul Nădragi Lăbărţaţi primi glonţul în piept şi se răsuci 
grohăind în loc, prăbuşindu-se apoi pe burtă. Stropi fini de 
sânge îi ţâşniră din spatele tricoului. 

Nu mai rămăsese în picioare decât Andi Steiner. Tânăra 
se întoarse, dădu cu ochii de David Stone care încremenise, 
complet năucit, şi se repezi la el, cu seringa ridicată 
deasupra capului ca un pumnal. Coada de cal i se legăna 
aidoma unui pendul. Urla din toţi rărunchii. Lui Dan i se 
părea că totul căpătase mai multă claritate şi se desfăşura 
cu încetinitorul. Avu timp să observe că femeia nu scosese 


— 400 — 


încă protecţia din plastic de pe acul seringii şi avu timp să- 
şi spună uluit: Ce fe/ de clovni mai sunt şi ăştia? Dar 
bineînţeles că ştia răspunsul: nu erau clovni, nu, nici vorbă. 
Erau vânători, nedeprinşi să întâmpine rezistenţă din 
partea victimelor lor. Sigur însă că, spre deosebire de cei cu 
care se confruntau acum, victimele lor obişnuite erau copiii, 
copiii foarte creduli. 

Fără să schiţeze vreun gest, David se holba la harpia 
care se apropia zbierând de el. Poate că rămăsese fără 
gloanţe; cel mai probabil nu avusese încărcătură decât 
pentru o singură rafală. Dan îşi ridică pistolul, dar nu trase. 
Era prea mare riscul s-o rateze pe cucoana cu tatuaj şi să-l 
nimerească pe tatăl Abrei. 

Atunci, John Dalton ieşi în fugă din pădure, izbindu-se de 
Dave şi împingându-l în femeia care venea spre el. Urletele 
acesteia (de furie? de spaimă?) se înecară într-un icnet 
scurt. Amândoi se prăvăliră la pământ. Seringa îi zbură din 
mână. Tatuata se repezi după ea de-a buşilea. John o izbi în 
cap cu patul puştii de vânătoare. Cu toată forţa insuflată de 
adrenalina care-i pompa în vene. Se auzi un scrâşnet 
puternic când îi sparse maxilarul. Trăsăturile femeii o 
cârmiră spre stânga. Ochiul şocat aproape îi ieşise din 
orbită. Se prăbuşi pe burtă şi se rostogoli pe spate. Prin 
colţurile gurii îi curgeau firicele de sânge, încleşta şi 
descleşta pumnii, îi încleşta şi îi descleşta. 

John scăpă puşca din mâini şi se întoarse înspăimântat 
spre Dan. 

— N-am vrut s-o lovesc aşa de tare! N-am vrut, lisuse! 
Da' m-am speriat atât de rău! 

— Vită-te la ăla cu părul creţ, îl îndemnă Dan, ridicându- 
se pe picioare parcă prea lungi şi deloc sigure. Uită-te, John. 

Şi John se uită. Nucu zăcea într-o baltă de sânge, cu 
mâna la gâtul sfârtecat. Ciclurile i se succedau cu 
rapiditate. Hainele i se mototoliră pe un trup ce nu mai era 
acolo. Apoi se umflară la loc. Sângele ce-i curgea printre 
degete dispăru. Apoi reapăru. La fel şi degetele. Parcă 
individul se transformase într-o radiografie de film SF. 

John se dădu înapoi cu mâinile peste gură şi nas. 


— 401 — 


Senzaţia de ralanti şi claritate nu-l părăsise încă pe Dan. 
Mai avu suficientă vreme să vadă cum apar şi dispar de pe 
patul puştii Remington petele de sânge şi şuviţa din părul 
blond al Tatuatei. Îşi aduse atunci aminte cum i se 
balansase coada de cal, aidoma unui pendul atunci când 

(Dan unde-i Fălosul UNDE-IFALOSUL???) 
se năpustise spre David. Abra le spusese că lui Barry îi 
începuseră ciclurile. Acum Dan pricepu despre ce era 
vorba. 

— La fel face şi ăla cu cămaşa de pescar, spuse David 
Stone. 

Vocea îi tremura de-abia perceptibil şi Dan înţelese acum 
de unde moştenise fiica lui dârzenia. Numai că acum nu 
mai avea timp să dezvolte ideea. Abra tocmai îi spunea că 
nu făcuseră de petrecanie întregii echipe. 

Se repezi la Winnebago. Uşa era deschisă. Urcă în goană 
treptele şi se aruncă înăuntru pe podeaua mochetată, 
lovindu-şi cam tare capul de suportul mesei. Câteva clipe în 
faţa ochilor îi dansară mulţimi de steluțe verzi - şi alte 
culori. Chestia asta nu se întâmplă niciodată în filme, 
comentă el în gând. Se rostogoli pe spate, aşteptându-se ca 
individul care asigura ariergarda, cel pe care Abra îl numea 
„fălosul”, să-l împuște, ori să-l calce în picioare, ori să-i facă 
o injecție letală. Aşa vezi, deci nu erau chiar într-atât de 
tâmpiţi şi de vanitoşi încât să nu-şi fi luat măsuri de 
precauţie. 

Rulota era goală. 

Părea goală. 

Dan se ridică în picioare şi ieşi din chicinetă. Trecu pe 
lângă un pat pliant, cu aşternuturi mototolite, dovedind că 
cineva dormise în el. O parte din mintea lui înregistră faptul 
că, în ciuda aerului condiţionat dinăuntru, rulota mirosea 
mai rău decât pucioasa adusă de furia lui Dumnezeu peste 
Sodoma şi Gomora. Acolo mai era şi un dulap, cu uşa 
întredeschisă. Nu văzu nimic în afară de nişte haine. Se 
aplecă, încercând să vadă dacă nu cumva se ascundea 
cineva înăuntru. Nimeni. Se duse până în fundul 
Winnebago-ului şi rămase lângă uşa de la baie. 


— 402 — 


Îşi mai zise uite aşa ne-au intoxicat filmele şi deschise 
brusc uşa, lăsându-se în acelaşi timp pe vine. Şi toaleta 
rulotei era goală, dar asta nu-l mai surprinse. Duhoarea l-ar 
fi ucis în chinuri pe cel care ar fi avut inspiraţia să se 
ascundă acolo. 

(Poate că a murit cineva aici. Poate fălosul.) 

Abra reveni, speriată la culme, transmiţându-şi gândurile 
cu atâta forţă, încât Dan avu sentimentul că îi va sfărâma 
ţeasta. 5 5 5 

(Nu. Barry a murit. UNDE-I FALOSUL? CAUTA-L! GASEŞTE- 
L!) 

Dan cobori din rulotă. Din cei doi bărbaţi care 
intenţionaseră s-o răpească pe Abra nu mai rămăseseră 
decât hainele. Femeia - cea care încercase să-l adoarmă - 
mai era încă acolo, dar nu pentru mult timp. Se târâse până 
la masa de picnic pe care se aflau resturile coşului din 
răchită, iar acum stătea sprijinită de una dintre bănci, 
holbându-se la Dan, John şi Dave, cu o expresie de uimire 
totală pe faţa ei strâmbă. Sângele care îi curgea din nas şi 
gură i se strângea pe bărbie, desenând acolo un barbişon 
roşu, strălucitor, îi cursese şi pe bluză, îmbibând-o. Când 
Dan se apropie de ea, văzu cum i se topeşte pielea de pe 
obraji şi hainele i se ofilesc, nemaifiind susţinute decât de 
schelet. În lipsa umerilor, îi căzură şi bretelele sutienului. 
Nu-i mai rămăseseră decât ochii aţintiţi asupra lui Dan. Și 
imediat pielea i se refăcu şi hainele se rotunjiră iar în jurul 
trupului. Bretelele sutienului îi intrară în carnea braţelor, 
cea din stânga chiar peste gura şarpelui cu clopoței. În jurul 
oaselor care sprijineau maxilarul sfărâmat se formă o 
mână. 

— Ne-aţi futut, bolborosi Andi Muşcătură-de-Şarpe. Ne-au 
futut nişte mocofani. Nu-mi vine să cred. 

Dan i-l arătă pe Dave. 

— Mocofanul de colo e tatăl fetei pe care aţi vrut s-o 
răpiți. În caz că te întrebi cine suntem. 

Muşcătură reuşi să schiţeze un rânjet chinuit. Avea dinţii 
mânjiţi cu sânge. 

— Şi ai senzaţia că mă doare undeva de chestia asta? 

— 403 — 


Pentru mine nu-i decât un alt purtător de sculă. Chiar şi 
Papa de la Roma e purtător de sculă. Şi nici unuia dintre voi 
nu-i pasă unde şi-o vâră. Bărbaţi scârboşi şi nesimţiţi. 
Trebuie să câştigaţi mereu, nu? Mereu trebuie să... 

— Unde-i celălalt? Unde-i fălosul? 

Andi începu să tuşească. La colţurile gurii i se formară 
clăbuci de sânge. Odată, demult, îşi rătăcise drumul. lar 
apoi, într-un cinematograf întunecat, cineva i-l arătase şi o 
adusese pe calea cea bună - o zeiţă cu o coamă sălbatică 
de păr negru. Acum murea, dar nu ar fi schimbat nimic din 
trecut. Fuseseră buni anii dintre preşedintele-fost-actor şi 
preşedintele-cel-negru; noaptea aceea magică petrecută cu 
Rose fusese şi mai şi. Zâmbi veselă la purtătorul de sculă, 
înalt şi chipeş. O durea cumplit să zâmbească, dar n-avea 
de gând să înceteze. 

— A, ăla? E în Reno. Fute striperiţele. 

Incepu iar să dispară. Dan auzi şoapta şocată a lui John: 

— Doamne, Dumnezeule, ce-i asta?  Hemoragie 
cerebrală. Cum de se poate vedea? 

Dan aşteptă să vadă dacă Tatuata se mai întoarce. Şi, 
după un timp, aşa se întâmplă: femeia se reîncarnă cu un 
geamăt lung scos printre dinţii încleştaţi şi plini de sânge. 
Probabil că transformările acestea ciclice produceau mai 
multă suferinţă decât rana de la cap, dar Dan se gândi că 
poate remedia această nedreptate. Trase mâna Tatuatei de 
la falca sfărâmată şi apăsă cu putere locul acela. Avu 
senzaţia concretă că strângea în mână ţăndările unei vaze 
lipite cu bandă adezivă. De data aceasta Tatuata nu mai 
gemu. Ci urlă îndelung, încercând, cu mişcări slăbite, să-i 
dea mâna la o parte. Dan nici nu o luă în seamă. 

— Unde-i fălosul? 

— Anniston! zbieră Andi. A rămas în Anniston! Te rog, 
Tati, nu mă mai chinui! Te rog, nu! O să fac tot ce vrei! 

Dan îşi aminti povestea Abrei despre cum se purtaseră 
monştrii ăştia cu Brad Trevor, cum îl torturaseră şi 
Dumnezeu ştie ce-i mai făcuseră, şi simţi un impuls 
irezistibil de a-i smulge ticăloasei falca din articulaţii. Şi să o 
lovească în capul ăla spart şi plin de sânge cu propriul ei 


— 404 — 


maxilar, până când şi ţeasta şi mandibula vor fi dispărut cu 
totul. 

Şi apoi - cum nu se poate mai ridicol, având în vedere 
împrejurările - se gândi la puştiul cu tricoul echipei Braves, 
care întinsese mâna după cocaina împrăştiată pe revista de 
pe masă. Bobo, spusese el. Femeia asta n-avea nici în clin 
nici în mânecă cu băieţelul acela, absolut nimic. Dar nu-l 
ajută la nimic să-şi spună asta. Şi brusc îi dispăru toată 
furia, lăsându-l dezgustat şi vlăguit şi gol pe dinăuntru. 

Nu mă mai chinui, Tati. 

Se ridică, ştergându-şi mâna de cămaşă, şi se îndreptă cu 
paşi şovăielnici spre trenuleţ. 

(Eşti aici, Abra?) 

(Da!) 

Parcă nu mai era la fel de speriată. Bine. 

(Trebuie s-o rogi pe mama prietenei tale să sune la 
politie şi să le spună că eşti în pericol. Fălosul e în 
Anniston.) 

Ultimul lucru pe care şi-l dorea Dan era să implice poliţia 
într-o treabă care era, în esență, de domeniul 
supranaturalului, dar în momentul acesta nu vedea nicio 
altă soluție. 

(nu mai sunt) 

Înainte să poată termina, gândul îi fu înghiţit de zbieretul 
puternic al unei femei furioase. 


(PUTOARE CE EȘTI!) 


Şi, pe neaşteptate, femeia cu joben îşi făcu iar apariţia în 
capul lui Dan, însă nu ca parte a unui vis, ci era chiar acolo, 
în spatele ochilor lui treji, arzându-i vederea: creatură de o 
frumuseţe înspăimântătoare, complet goală, cu părul ud 
atârnându-i pe umeri în cozi de Medusă. Dar căscă larg 
gura şi toată splendoarea dispăru ca şi când nici n-ar fi 
existat vreodată. Gura ei era un hău întunecat cu un singur 
dinte galben, proeminent. Ca un colţ de mistreţ. 


(CE Al FĂCUT?) 
— 405 — 


Dan se clătină pe picioare şi se sprijini cu mâna de primul 
vagon de pasageri al Riv-ului. Lumea din cap i se învârtea 
nebuneşte. Femeia cu joben dispăru şi se pomeni înconjurat 
de o mulţime de chipuri îngrijorate. ÎI întrebau dacă se 
simte bine. 

Işi aminti cum îi povestise Abra despre cum se învârtise 
lumea în ziua când găsise fotografia lui Brad Trevor în 
Ghidul Cumpărătorului din Anniston şi cum Abra ajunsese 
să se uite prin ochii femeii, iar femeia prin ochii ei. Şi 
înţelese. Se întâmpla iarăşi, numai că de această dată 
ajunsese el să privească prin ochii femeii cu joben. 

Rose era întinsă pe jos. Vedea o bucată din cerul serii. 
Cei adunaţi în jur făceau cu siguranţă parte din tribul ei de 
ucigaşi de copii. Asta vedea Abra. 

Dar întrebarea esenţială era: ce anume vedea Rose? 


16 


Muşcătură-de-Şarpe făcu un ciclu, apoi se întoarse. O 
mistuia durerea. Se uită la bărbatul îngenuncheat lângă ea. 

— Pot să te ajut cu ceva? o întrebă John. Sunt doctor. 

Cu toată durerea fioroasă, Muşcătură izbucni într-un râs 
urât. Doctorul ăsta, din grupul celor care tocmai îl 
omorâseră pe doctorul Clanului, se oferea s-o ajute. Ce-ar 
zice Hippocrate de chestia asta? 

— Vâră un glonţ în mine, cur belit. Nu ştiu ce altceva ai 
putea face. 

Tolomacul celălalt, boul care îl împuşcase pe Nucu, veni 
lângă cel care se pretindea a fi doctor. 

— Aşa ai merita, îi zise Dave. Credeaţi că am să vă las 
să-mi luaţi fata? S-o torturați şi s-o ucideţi aşa cum aţi făcut 
cu băieţelul ăla din lowa? 

Ştiau? Dar cum? Mă rog, nu mai conta acum. Cel puţin 
pentru Andi nu mai conta. 

— Voi sacrificați porci şi vaci şi oi. De ce ar fi diferit ce 
facem noi? 

— După umila mea părere, uciderea fiinţelor omeneşti 


— 406 — 


este cu totul altceva, spuse John. Poţi să-mi zici că-s prost şi 
sentimental, dar eu aşa cred. 

Gura lui Andi era plină de sânge şi de un rahat 
zgrunţuros. Dinţii, cel mai probabil. Nici asta nu conta. In 
fond, moartea asta ar putea fi mai uşoară decât cea a lui 
Barry. Mai rapidă, cu siguranţă. Însă mai trebuia să facă o 
singură rectificare. Ca să priceapă şi proştii ăştia cu cine se 
pun. 

— Noi suntem ființe omeneşti. Voi... doar nişte mocofani. 

Dave zâmbi, dar ochii îi erau înverşunaţi. 

— Şi totuşi tu eşti cea doborâtă, cu pământ în păr şi plină 
de sânge. Sper doar să te simţi bine în iad. 

Muşcătură simţi apropierea iminentă a unui alt ciclu. Cu 
ceva noroc ar fi putut fi ultimul, dar deocamdată se agăţă 
strâns de forma ei concretă. 

— Nu ştiţi cum eram eu. Înainte de asta. Nu ştiţi ce am 
păţit noi. Am rămas puţini şi suntem bolnavi. Avem... 

— Ştiu ce aveţi, o întrerupse David. Aveţi pojar şi să vă 
fie de bine. Sper să distrugă tot Clanul ăsta odios al vostru. 

Andi şopti: 

— Nu noi am ales să fim ceea ce suntem, aşa cum nici 
voi nu aţi avut de ales. Aţi fi procedat la fel dacă aţi fi fost 
în locul nostru. 

John clătină încet din cap. 

— Niciodată. Niciodată. 

Ciclul începu. Dar Andi mai reuşi să articuleze câteva 
cuvinte. 

— Bărbaţi scârboşi. 

Şi, cu un ultim icnet, privindu-i ţintă cu ochii de pe faţa 
care nu mai era acolo: 

— Mocofani cretini. 

Şi dispăru. 


17 


Încet, cu paşi măsuraţi, apucându-se din când în când de 
mesele de picnic pentru a-şi regăsi echilibrul, Dan se 
apropie de John şi David. Fără să-şi dea seama, ridicase de 


— 407 — 


pe jos iepuraşul de pluş al Abrei. | se mai limpezise capul, 
dar nu avea niciun motiv de bucurie. 

— Trebuie să ne întoarcem urgent în Anniston. Nu mai 
pot să iau legătura cu Billy. Şi înainte am putut. 

— Abra? strigă David. A păţit ceva? 

Dan nu dorea să-l privească în ochi - chipul tatălui Abrei 
era întruchiparea spaimei pure -, dar se forţă să o facă. 

— Nici cu ea nu mai pot să iau legătura. A dispărut. A 
dispărut şi femeia cu pălărie. 

— Şi asta ce înseamnă? ţipă Dave apucându-l de gulerul 
cămăşii. Ce inseamnă? 

— Nu ştiu. 

Acesta era adevărul. lar lui îi era teamă. 


— 408 — 


Stai cu mine, Tati, îi ceruse Barry Chinezoiul. Ap/eacă-te. 

Asta se întâmplase imediat după ce Andi pusese primul 
film porno. Fală se aşezase pe marginea patului şi chiar îl 
ţinuse pe muribund de mână când acesta îndura chinurile 
următorului ciclu. Şi când a revenit... 

Ascultă-mă bine. Am avut dreptate. Ne-a urmărit. Dar 
când a început filmul... 

Complicată explicaţie pentru cineva care nu era înzestrat 
cu acel talent al localizării; şi infinit mai complicat atunci 
când persoana care explica era pe moarte, dar Fală reuşi să 
prindă esenţa. Zbenguiala futăcioşilor de la piscină o 
şocase pe fată, exact aşa cum sperase Rose. Dar, pe lângă 
faptul că o făcuse să se deconcerteze şi să se retragă puţin, 
mai adusese încă un avantaj: o clipă sau două simţurile lui 
Barry se ascuţiseră şi o văzu în două locuri. Era tot cu tatăl 
ei în trenuleţul ăla liliputan, îndreptându-se către locul unde 
aveau de gând să se relaxeze la picnic. Dar tulburarea ei 
produse o iluzie optică ce nu avea nicio logică. În această a 
doua imagine, fata era într-o baie, aşezată pe WC. 

— Poate ai văzut o amintire de-a ei, spuse Fală. E posibil? 

— Mda, mârâi Barry. Mocofanii se gândesc la tot felul de 
căcaturi. Probabil că nu-i nimic important. Dar o clipă am 
avut senzaţia că văd două gemene, pricepi? 

Fală nu prea pricepea, nu tocmai, dar dădu conştiincios 
din cap. 

— Dar dacă nu-i un gând din capul ei, înseamnă că ştie şi 
îşi bate joc de noi. Dă-mi harta. 

Jimmy Numere afişase harta statului New Hampshire pe 
ecranul laptopului. Fală îl aduse lângă pat şi îl ridică în 
dreptul ochilor lui Barry. 


— 409 — 


— Uite, aici e ea, lovi uşor Barry ecranul. Cu taică-său, pe 
drumul spre Spărtura din Sori. 

— Din Nori, spuse Fală. Spărtura din Nori se cheamă locul 
de picnic. 

— Spărtura din Pizda Mă-sii, sau cum l-o chema, se 
enervă Barry, mişcându-şi degetul spre nord-estul hărţii. Şi 
de aici mi-a venit al doilea semnal. 

Fală luă laptopul şi se uită printre dârele de transpiraţie 
septică lăsate pe ecran. 

— Din Anniston? Păi, acolo locuieşte, Barry. Probabil că a 
lăsat urme psihice peste tot pe acolo. Ca pielea moartă. 

— Sigur. Amintiri. Reverii. Şi alte tâmpenii. Exact ce-am 
zis eu mai devreme. 

— Şi acum a dispărut. 

— Da, da'... 

Barry îl apucă pe Fală de încheietura mâinii. 

— Dacă-i aşa de puternică cum zice Rose că e, s-ar putea 
să ne tragă pe sfoară. Să-şi proiecteze cumva vocea, ştii? 
Aşa cum fac ventrilocii. 

— Ai întâlnit vreodată un „aburind” capabil de aşa ceva? 

— Nu, dar toate au un început. Sunt aproape convins că 
e pe drum, cu tac-su, da’ tu eşti ăla care tre’ să hotărască 
dacă „aproape convins” e destul de... 

Şi atunci începu un nou ciclu al lui Barry, punând capăt 
oricărei conversații cât de cât logice. lar Fală se trezi în faţa 
unei decizii dificile. Da, sigur, aceasta era misiunea lui şi el 
era sigur că o va duce la bun sfârşit, însă era, totodată, şi 
planul lui Rose şi - mai important decât asta - era obsesia 
lui Rose. Dacă, prin absurd, ar fi dat greş, ar fi plătit cu vârf 
şi îndesat pentru nepriceperea lui. 

Se uită la ceas. Trei după-amiaza, ora locală de aici, din 
New Hampshire; unu în Sidewinder. În Campingul Bluebell 
tocmai ce se terminase masa de prânz, ceea ce însemna că 
Rose era liberă şi putea sta de vorbă cu el. Asta îl făcu să 
se decidă. O sună. Se aştepta ca Rose să-l ia în râs, să-l 
facă băbătie superstiţioasă, dar nici vorbă de aşa ceva. 

— Îţi dai seama că nu ne mai putem lăsa cu totul pe 
mâna lui Barry, îi zise ea. Dar în tine am încredere. Ce-ţi 


— 410 — 


spune instinctul? 
__ instinctul lui nu-i zicea nimic; tocmai de aceea o sunase. 
li mărturisi adevărul şi o aşteptă să hotărască. 

— Fă cum crezi tu că e mai bine, spuse Rose. Numai să 
n-o dai în bară. 

Mersi beaucoup, scumpişor, se enervă el... sperând ca 
Rose să nu-i fi interceptat gândul. 

Rămase cu telefonul închis în mână, legănându-se încet 
în ritmul rulotei, inspirând duhoarea bolii lui Barry, 
întrebându-se cât va mai dura până când îi vor apărea şi lui 
primele pete pe piept, pe mâini şi pe picioare. Într-un final, 
se ridică şi puse mâna pe umărul lui Jimmy. 

— Să opreşti când ajungem în Anniston. 

— De ce? 

— Pentru că am să cobor acolo. 


2 


Tati Fală se uită lung după rulota care pleca din faţa 
benzinăriei Gas 'n Go de pe strada principală din Anniston, 
încercând să reziste tentaţiei de a-i trimite lui Andi un gând 
cu rază mică de acţiune (doar de atâta comunicare 
telepatică era el capabil) până nu se îndepărtau prea mult: 
Intoarceți-vă să mă luați, nu-i bine ce fac. 

Dar dacă era bine? 

Când nu mai văzu Winnebago-ul, se uită cu jind la 
maşinile uzate înşirate spre vânzare la spălătoria de lângă 
benzinărie. Indiferent ce se va întâmpla în Anniston, el tot 
va avea nevoie de un mijloc de transport ca să plece de 
acolo. Sigur că avea în portofel mai mulţi bani decât cei 
care i-ar fi fost necesari achiziţionării unei maşini care să-l 
ducă la locul de întâlnire stabilit, pe autostrada 87, în 
apropiere de Albany. Timp nu prea avea. Tranzacţia ar fi 
durat cel puţin o jumătate de oră, iar o jumătate de oră ar fi 
putut fi prea mult. Până nu se va convinge că era vorba 
doar de o alarmă falsă, va trebui să improvizeze şi să se 
bazeze pe puterea lui de persuasiune. Care încă mai dădea 
randament maxim. 


— 411 — 


Intră, totuşi, în benzinărie, de unde-şi cumpără o şapcă 
cu emblema echipei Red Sox brodată pe cozoroc. Când eşti 
în regatul fanilor, poartă-te la fel ca ei. Se mai gândi dacă 
nu cumva să-şi ia şi o pereche de ochelari de soare, dar 
renunţă la idee. Mulțumită băşinilor de filme de la televizor, 
o mare parte din populaţia ţării considera că un bărbat 
bine, de vârstă mijlocie, dar cu ochelari de soare pe nas, nu 
putea fi nimic altceva decât un ucigaş plătit. Aşa că va 
trebui să se mulţumească doar cu şapca. 

Merse pe strada principală spre biblioteca unde, mai de 
mult, Abra şi Dan ţinuseră un consiliu de război. In holul 
acesteia găsi ce căuta: o hartă a oraşului Anniston, cu 
fiecare stradă şi alee desenată în cel mai mic detaliu, sub 
titlul IATĂ ORAŞUL NOSTRU. Căută adresa fetei şi şi-o fixă 
bine în memorie. 

— Tare meciul de-aseară, nu? îl întrebă un bărbat cu 
braţele pline cu cărţi. 

La început Fală nu înţelese la ce anume se referea 
individul. Apoi şi aduse aminte de şapcă. 

— Foarte tare, fu el de acord, neluându-şi ochii de la 
hartă. 

Îl lăsă pe fanul Red Sox să se îndepărteze înainte de a 
ieşi din clădire. Bună deghizare şapca aia, dar n-avea 
absolut niciun chef să trâăncănească despre baseball. | se 
părea o tâmpenie de sport. 


3 


Intrarea Richland era o străduţă plăcută, în buclă, cu 
case în stil New England: şi în stil Cape Cod“. Fală luase de 
la bibliotecă un ziar gratuit, Ghidul Cumpărătorului din 
Anniston, şi acum stătea la colţ, sprijinit cu spatele de 
trunchiul unui stejar, prefăcându-se că-l studiază. Coroana 
stejarului îl ferea de ochii trecătorilor, ceea ce constituia un 
avantaj deoarece cam la jumătatea străzii staţiona o 
camionetă roşie cu un individ la volan. Camioneta era 


54 Cu acoperişul în pantă (n.tr.). 
5 Stil arhitectural inspirat din cel colonial (n.tr.). 


= 412 — 


veche, iar în spate se puteau vedea câteva unelte şi ceva 
ce semăna cu un motocultor. Probabil că individul era 
grădinar - era evident că oamenii de pe strada aceasta îşi 
puteau permite să angajeze pe cineva care să le îngrijească 
grădinile -, dar, dacă aşa stăteau lucrurile, ce căuta încă în 
maşină? 

Dar dacă nu îngrijea grădini, ci avea grijă de copii? De 
unul anume? 

Şi atunci Fală se bucură că luase în serios bălmăjeala lui 
Barry şi coborâse în Anniston. Insă întrebarea era: bun, şi 
ce trebuia să facă el acum? Sigur, ar fi putut s-o sune iarăşi 
pe Rose, numai că ultima lor conversaţie nu-i revelase mai 
mult decât ar fi putut-o face o bilă magică - din alea cu 
care se joacă ţâncii. 

Stătea pe jumătate ascuns în spatele stejarului bătrân, 
încercând să se hotărască asupra următoarei mişcări, când 
primi un semn de la providenţa care-i avantajase mereu pe 
Legitimi în faţa mocofanilor. Uşa uneia din casele de pe 
stradă se deschise şi dinăuntru ieşiră două fete. Vederea lui 
Fală era la fel de ageră ca în tinereţea lui reală, de demult, 
şi le identifică imediat: erau două din cele trei fetiţe ale 
căror poze i le arătase Jimmy pe computer. Cea cu fustă 
maronie era Emma Deane. Cea cu pantaloni negri - Abra 
Stone. 

Se uită iar la camionetă. Şoferul, la fel de bătrân ca şi 
maşina, relaxat până atunci, se ridică brusc în capul 
oaselor, cu ochii scânteind, cum se zice. În alertă. Care 
vasăzică, pişichera aia micuță chiar îi trăsese pe sfoară. 
Fală tot nu ştia care dintre cele două fete era „aburinda”, 
dar de un lucru era sigur: tovarăşii lui din Winnebago 
alergau după potcoave de cai morţi. 

Îşi scoase mobilul, dar nu formă niciun număr, ci rămase 
cu el în mână, uitându-se după fata cu pantaloni negri care 
ieşea din curte. Cealaltă - cea în fustă - o mai urmări 
câteva secunde cu privirea, apoi intră în casă. Fata cu 
pantaloni - Abra - traversă Intrarea Richland şi, când trecu 
prin faţa camionetei, omul de la volan ridică mâinile în 
semn de care-i treaba? Ea îi răspunse cu degetul mare 


— 413 — 


ridicat: Fii pe pace, totul e OK. lar Fală simţi cum îl inundă 
senzaţia copleşitoare a triumfului, ameţitoare ca o duşcă 
bună de whisky. Primise răspunsul la întrebare. Abra Stone 
era „aburinda”. Nu mai încăpea nicio îndoială. Şi Abra 
Stone era păzită. lar paznicul ei era un boşorog cu o 
camionetă în stare perfectă. lar Fală era convins că va fi de 
acord să-l ducă pe el şi pe încă un pasager, de vârstă mai 
mică, până în Albany. 

Apăsă tasta de apelare rapidă ca să vorbească cu Andi şi 
nu fu deloc mirat să primească un SMS cu textul 
CONEXIUNE EŞUATA. Spărtura din Nori era o atracţie 
turistică şi, Doamne, apără-ne şi păzeşte-ne de turnurile de 
telefonie mobilă care ar fi întinat fotografiile făcute de 
excursionişti. Dar era în regulă. Dacă nu mai era în stare să 
aibă grijă de un bătrân şi de o fetiţă înseamnă că venise 
vremea să se retragă din activitate. Se uită lung la telefon 
şi apoi îl închise. În următoarele douăzeci de minute - mai 
mult sau mai puţin - nu voia să vorbească cu nimeni. Şi la 
„nimeni” o includea şi pe Rose. 

Misiunea lui, răspunderea lui. 

Avea la el patru seringi pline, două în buzunarul stâng al 
jachetei subţiri, două în cel drept. Lipindu-şi pe buze cel 
mai fermecător surâs de mocofan pe care era capabil să-l 
imite, cel pe care îl folosea când închiria campinguri sau 
moteluri pentru Legitimi, Fală ieşi din umbra stejarului şi 
traversă strada. În mâna stângă încă mai ţinea exemplarul 
împăturit din Ghidul Cumpărătorului din Anniston. Cea 
dreaptă era în buzunar, scoțând cu grijă căpăcelul din 
plastic al uneia dintre seringi. 


4 


— Scuzaţi-mă, domnule, am senzaţia că m-am rătăcit. Mă 
întreb dacă aţi putea dumneavoastră să mă îndrumați. 

Billy Freeman era agitat, era cu nervii întinşi la 
maximum, parcă avea o presimţire rea... cu toate acestea 
se lăsă înşelat de vocea aceea veselă şi de zâmbetul 
sclipitor ce părea a-i spune „sigur că poţi avea încredere în 


— 414 — 


mine”. Două secunde doar, suficiente însă. Când se aplecă 
să deschidă torpedoul, simţi o înţepătură pe latura gâtului. 

M-a ciupit o gânganie, mai apucă el să-şi zică şi se 
prăbuşi moale într-o parte, cu ochii daţi peste cap. 

Fală deschise portiera şi îl îmbrânci pe bancheta de 
alături. Capul bătrânului se lovi puternic de geamul din 
dreapta camionetei. Fală îi ridică picioarele blegi peste 
cutia de viteze, închise capacul torpedoului ca să le facă loc 
şi se urcă la volan. Trase aer adânc în piept şi se uită în jur, 
aşteptându-se la orice. Insă nu avea la ce să se aştepte. 
Intrarea Richland îşi făcea somnul de după-amiază. Superb. 

Cheia era în contact. Fală porni motorul şi atunci cabina 
camionetei se umplu de răgetele country ale lui Toby Keith: 
Dumnezeu să binecuvânteze America şi să ne dea bere din 
belşug. Când întinse mâna să închidă radioul, o lumină de 
un alb arzător îi inundă vederea. Chiar dacă Fală nu avea 
talente telepatice, era strâns legat de clanul său; într-un fel 
se putea spune că Legitimii erau apendice ale aceluiaşi 
organism. lar unul dintre ei tocmai murise. Spărtura din 
Nori nu fusese o pistă falsă, ci o capcană blestemată. 

Înainte de a se hotărî cum să procedeze în continuare, 
fulgerul alb apăru din nou şi, după o pauză scurtă, încă o 
dată. 

Muriseră chiar toţi? 

lisuse Hristoase, toți trei? Aşa ceva nu era cu putinţă... 
sau era? 

Inspiră adânc. O dată. Încă o dată. Se sili să accepte 
faptul că da, era cu putinţă. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, 
ştia pe cine să dea vina. 

Pe aburinda aia mică, futu-i mama mă-sii. 

Se uită la casa Abrei. Nicio mişcare. Mulţumescu-Ţi Ţie, 
Doamne, pentru micile favoruri. Intenţionase să meargă cu 
camioneta până în faţa uşii de la intrare, dar acum ideea 
asta nu i se mai părea chiar atât de bună. Cobori, se 
întoarse şi îl trase de cămaşă şi curea pe hodorogul 
inconştient, aducându-l iarăşi în spatele volanului. I 
percheziţionă în grabă. N-avea nicio armă. Nasol. Lui unul i- 
ar fi fost de folos un pistol. 


— 415 — 


Fixă centura peste trupul boşorogului, ca nu cumva să 
alunece peste volan şi să apese claxonul. Apoi, fără să se 
grăbească, traversă strada spre casa fetei. Dacă ar fi 
observat-o la una din ferestre sau dacă ar fi văzut fie şi o 
singură tresărire a unui singur fald de perdea, ar fi luat-o la 
goană. Dar nu detectă absolut nicio mişcare. 

Incă mai putea să facă ceva, dar misiunea lui devenise 
subsidiară din cauza acelor străfulgerări de lumină albă. 
Acum nu voia decât să pună mâna pe nenorocita care le 
făcuse atât de mult rău şi s-o scuture până când i-ar fi 
căzut capul de pe umeri. 


5 


Abra traversă holul cu paşi moi, ca de somnambulă. 
Familia Stone amenajase la subsol un salonaş confortabil, 
dar locul lor de suflet era bucătăria, iar fata se duse direct 
acolo. Se propti cu mâinile pe masa la care ea şi părinţii ei 
luaseră de nenumărate ori micul dejun şi prânzul şi cina, 
uitându-se pe fereastră cu ochi mari şi goi. De fapt, ea nici 
nu era aici. Era în Spărtura din Nori, unde personajele 
negative se dădeau jos din Winnebago: Andi Muşcătură-de- 
Şarpe şi Nucu şi Jimmy Numere. Ştia cum îi cheamă de la 
Barry. Dar ceva nu era în regulă. Lipsea cineva. 

(UNDE-I FĂLOSUL, DAN? NU-L VĂD PE FALĂ!) 

Nu primi niciun răspuns pentru că Dan şi tatăl ei şi 
Doctorul John aveau treabă. Îi doborau pe tipii cei răi unul 
după altul: pe Nucu mai întâi - isprava tatălui ei, bravo ţie, 
Tati! -, apoi Jimmy Numere, apoi Muşcătura. Simţea fiecare 
rană aducătoare de moarte ca pe o bufnitură puternică în 
minte. lar bufniturile acestea, aproape identice cu loviturile 
repetate ale unui ciocan greu într-o uşă din lemn de stejar, 
erau înfiorătoare, însă nu chiar cu totul neplăcute. Pentru 
că... 

Pentru că merită ce li se întâmplă. Sunt nişte ucigaşi de 
copii şi nimic altceva nu i-ar fi oprit. Doar că... 

(Dan, unde-i Fală? UNDE-I FALĂ?) 

Acum Dan o auzi. Slavă Domnului. Văzu Winnebago-ul. 


— 416 — 


Dan credea că Fală e înăuntru şi poate că avea dreptate. 
Totuşi... 

Se întoarse repede în hol şi se uită pe una din ferestrele 
de lângă uşa principală. Aleea din faţa casei era pustie, iar 
camioneta domnului Freeman era parcată chiar acolo unde 
trebuia. Nu-i vedea faţa pentru că soarele bătea în parbriz, 
dar desluşi o siluetă la volan. lar asta însemna că totul era 
în ordine. 

Probabil. 

(Mă auzi, Abra?) _ 

Dan. Ce mult se bucura să-l audă iar. Işi dorea să fie 
acolo, lângă ea, dar era doar în capul ei şi asta era aproape 
la fel de bine. 

(Da.) 

Aruncă o ultimă privire la aleea pustie şi la camioneta 
domnului Freeman, verifică dacă încuiase uşa după ce 
intrase în casă şi porni iar spre bucătărie. 

(Trebuie s-o rogi pe mama prietenei tale să sune la 
poliție şi să le spună că eşti în pericol. Fălosul e în 
Anniston.) 

Se opri la jumătatea holului. Mâna consolatoare se duse 
la gură şi începu să frece buzele. Dan nu ştia că plecase de 
la familia Deane. Cum să fi ştiut? Fusese ocupat. 

(Nu mai sunt.) 

Inainte de a apuca să-şi ducă vorbele la capăt, în cap îi 
bubui vocea mentală a lui Rose Ţilindru, alungând orice alt 
gând. 


(PUTOARE CE EŞTI, CE Al FĂCUT?!) 


Holul familiar dintre uşa de la intrare şi bucătărie începu 
să gliseze. Ultima oară când i se întâmplase asta fusese 
pregătită. Acum nu era. Abra încercă să se împotrivească, 
dar nu reuşi. Casa dispăru. Anniston dispăru. Ea era întinsă 
pe pământ şi se uita la cer. Inţelese că pierderea celor trei 
la Spărtura din Nori o dăduse literalmente pe spate pe 
Rose. Şi îşi îngădui o clipă de satisfacţie sălbatică. Se 
strădui să găsească ceva cu care să se apere. Nu mai avea 


— 417 — 


timp. 
6 


Trupul lui Rose zăcea pe jos cam pe la jumătatea 
distanţei dintre duşuri şi Cabana Overlook, dar mintea ei 
era în New Hampshire, mişunând prin capul fetei. Nici vorbă 
de vreo prinţesă-războinică, armăsar alb şi lance de data 
aceasta, o, nu, doamnelor şi domnilor. De data aceasta nu 
mai erau decât ele două: porumbiţa luată prin surprindere 
şi draga de Rosie, iar Rosie crăpa de dorul răzbunării. Va 
ucide fata doar dacă nu va avea încotro, căci era mult, mult 
prea prețioasă. O va face să simtă ce au simţit şi prietenii 
ei. Sunt multe locuri delicate, vulnerabile în minţile de 
mocofani, iar ea ştia foarte bine unde... 


(IEŞI DE-AICI, JAVRĂ CE EŞTI, LASĂ-MĂ-N PACE 
ORI AM SĂ TE OMOR ÎN PIZDA MĂ-TII!) 


O explozie în spatele ochilor. Rose tresări puternic şi 
scoase un urlet prelung. Mo cea Mare, care tocmai se 
întinsese s-o ajute, sări înapoi şocată la culme. Rose nici nu 
băgă de seamă. Care va să zică, tot nu se învățase minte, 
tot se încăpăţâna să subestimeze puterea fetei. Incercă din 
răsputeri să se ţină tare, să rămână în capul ei, însă 
lepădătura aia mică o împingea afară. 

Incredibil! Şi enervant. Şi înspăimântător. Dar foarte 
adevărat. Mai rău încă: simţea cum i se ridică mâinile spre 
faţă. Dacă n-ar fi fost acolo Mo şi Eddie cel Mic s-o 
împiedice, fata ar fi făcut-o să-şi scoată ochii. 

Se văzu nevoită să se dea bătută şi să plece de acolo. 
Dar înainte să o facă, reuşi să vadă ceva prin ochii fetei, 
ceva ce o umplu de o bucurie nemăsurată: Tati Fală cu o 
seringă în mână. 


7 
Abra îşi folosi întreaga-i forţă psihică, mai multă decât în 


= 418 — 


ziua când pornise în căutarea lui Brad Trevor, mai multă 
decât folosise vreodată în toată viaţa ei, şi tot parcă nu era 
suficient. Şi chiar când îşi spunea că nu va fi în stare să şi-o 
scoată din cap pe femeia cu pălărie, lumea începu să se 
rotească din nou. Ea, o făcea să se rotească, însă îi era atât 
de înfiorător de greu, parcă se opintea la o roată uriaşă din 
piatră. Dispărură şi cerul şi chipurile acelea străine care se 
holbau la ea. Şi urmă un moment de beznă totală atunci 
când ea ajunse 

(între lumi) 
nicăieri. Apoi uşa de la intrare alunecă iar în câmpul ei 
vizual. Dar nu mai era singură în casă. În pragul bucătăriei 
era un bărbat. 

Unul fălos. 

— Bună, Abra, îi zâmbi el şi se repezi la ea. 

Încă ameţită în urma confruntării cu Rose, Abra nici 
măcar nu încercă să-l respingă cu forţa minţii. Pur şi simplu 
se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă. 


8 


În momentele de stres maxim, Dan Torrance şi Tati Fală 
erau foarte asemănători, deşi niciunul nu va ajunge să ştie 
asta vreodată. Fală avu aceeaşi senzaţie că totul se petrece 
într-un ralanti minunat, vederea lui căpătă aceeaşi claritate 
uimitoare. Observă brăţara roz de la încheietura stângă a 
Abrei şi avu vreme să gândească campania pentru cancerul 
la sân. Observă cum geanta de şcoală alunecă la stânga de 
pe umerii fetei care se răsucise spre dreapta şi îşi dădu 
seama că era plină cu cărţi. Ba chiar avu vreme să admire 
cum îi flutura părul pe spate - mănunchi de raze 
strălucitoare. 

O prinse lângă uşa pe care încerca s-o descuie. Când o 
imobiliză cu braţul stâng pe după gât şi o trase spre el, o 
simţi cum încearcă - descumpănită, vlăguită - să-l respingă 
cu puterea minţii. 

N-am să-i fac toată injecţia. Toată cantitatea s-ar putea s- 
o omoare, nu cred să cântărească mai mult de cincizeci de 


— 419 — 


kilograme. 

Şi Fală înfipse acul sub clavicula fetei care se zbătea, 
încercând să scape din strânsoare. Nu avea de ce să-şi facă 
griji că ar fi putut să-i injecteze întreaga doză deoarece 
Abra îl lovi, făcându-l să scape seringa din mână. Dar - nu-i 
aşa? — providenţa îi avantajează mereu pe Legitimi în faţa 
mocofanilor. Aşa fusese mereu, aşa era şi acum. Reuşise 
să-i inoculeze suficient drog. Simţi cum slăbeşte forţa minţii 
ei şi, apoi, cum dispare cu totul. La fel şi zbaterea mâinilor. 
Abra îl privi cu ochi consternaţi, năuciţi. 

Fală o bătu uşor pe umăr. 

— Mergem la plimbare, Abra. Ai să cunoşti nişte oameni 
fascinanţi. 

De necrezut! Fata schiţă un zâmbet. Unul destul de 
înfricoşător pentru o fetiţă care ar fi putut fi confundată cu 
un băieţel, dacă ar fi avut părul acela frumos strâns sub o 
şapcă. 

— Monştrii ăia, prietenii tăi, sunt morţi. Sunnn... 

Dar cuvântul se pierdu într-o bolboroseală ameţită. Ochii 
i se dădură peste cap şi genunchii i se înmuiară. Fală se 
simţi tentat să o lase să cadă - aşa ar fi meritat -, dar se 
stăpâni şi o prinse de sub braţe. Fata asta era un bun de 
mare valoare. 

Era proprietatea Clanului. 


9 


Fală intrase în casa familiei Stone prin uşa din spate, 
descuind-o cu cardul American Express Platinum emis pe 
numele Henry Rothman. Joacă de copii. Dar nu avea de 
gând să plece tot pe acolo. În spatele casei nu era decât un 
gard înalt care despărţea curtea de malul râului. In plus, 
mijlocul lui de transport era în direcţie opusă. O luă în braţe 
pe Abra şi traversă bucătăria, ieşind în garajul gol. Poate că 
ambii părinţi erau la serviciu... dacă nu cumva erau la 
Spărtura din Nori, savurându-şi victoria în faţa lui Andi, 
Nucu şi Jimmy. Deocamdată îl durea undeva de povestea 
aia; cei care o ajutaseră pe fată îşi vor primi răsplata. La 


— 420 — 


momentul cuvenit. 

Trânti trupul moale al Abrei sub masa cu unelte a tatălui 
ei. Apoi deschise uşa garajului şi ieşi, având grijă să-şi 
înfigă pe buze fermecătorul surâs de Henry Rothman. 
Secretul supravieţuirii în lumea mocofanilor era să arăţi 
mereu de parcă ai avea tot dreptul din lume să te afli acolo 
şi nimeni nu se pricepea la asta mai bine decât Fală. Merse 
cu paşi sprinteni şi hotărâți la camionetă şi îl împinse iarăşi 
pe boşorog spre mijlocul banchetei. Apoi intră cu maşina pe 
aleea din faţa casei, cu capul lui Billy sprijinit de umăr. 

— Vezi că ne-am împrietenit, bătrâne? râse Fală şi intră 
cu camioneta în garaj. 

Prietenii lui muriseră, iar situaţia era teribil de 
periculoasă, însă pentru toate acestea exista şi o 
compensație uriaşă: pentru prima dată după mulţi, foarte 
mulţi ani, se simţea cu desăvârşire viu şi cu toate simţurile 
în alertă. Culorile lumii erau mai intense, văzduhul vibra ca 
un cablu de înaltă tensiune. Dumnezeule, şi voi, sfinţi din 
ceruri, uite că reuşise să pună mâna pe ea! Cu toată 
puterea ei bizară şi cu toate subterfugiile ei murdare, 
reuşise să pună mâna pe ea. Acum o să i-o ducă lui Rose. 
Prinos al iubirii pe care i-o poartă. 

— Am dat lovitura, şopti el cuprins de exaltare şi trase un 
pumn în bordul camionetei. Dădu jos rucsacul de pe umerii 
Abrei şi o urcă pe scaunul din dreapta. Fixă centura de 
siguranţă în jurul celor doi pasageri care dormeau buştean. 
Normal că îi trecuse prin minte să-i rupă gâtul hodorogului 
ăluia şi să-i abandoneze cadavrul în garaj, dar se gândi mai 
bine şi ajunse la concluzia că s-ar putea să aibă nevoie de 
el. Fireşte, în cazul că drogul nu îl va ucide. Fală îi căută şi îi 
găsi pulsul rar, dar puternic, pe latura gâtului zbârcit. Nu-şi 
făcea probleme cu fata; capul i se sprijinea de geamul 
camionetei şi i se vedeau aburii respirației pe sticlă. 
Excelent. 

Fală mai zăbovi câteva secunde ca să-şi inventarieze 
armele. Nu avea pistol, nu, nici vorbă de aşa ceva, căci 
Legitimii nu călătoreau cu arme de foc asupra lor. Dar mai 
avea două seringi pline cu licoare de-aia aducătoare de 


— 421 — 


somnic bun şi mic în mintea nătărăilor. Habar n-avea cât îl 
va ţine rezerva asta, dar, oricum, fata era prioritatea lui. 
Ceea ce însemna că va fi nevoit să renunţe destul de 
curând la boşorog. Ei, n-ai ce-i face. Asta-i viaţa: mocofanii 
vin Şi se duc. 

Îşi scoase mobilul şi formă numărul lui Rose. Telefonul 
sună mult timp şi chiar atunci când vru să-i lase un mesaj în 
căsuţa vocală, femeia îi răspunse. Vorbea încet şi rostea 
cuvintele cu greutate, de parcă ar fi fost beată. 

— Rose? Ce-ai păţit? 

— Fata aia m-a necăjit mai mult decât anticipasem, dar 
sunt bine acum. N-o mai simt. Spune-mi că ai prins-o. 

— Am prins-o. Face nănică acum. Dar să ştii că are 
prieteni pe care eu nu vreau să-i cunosc. Pornesc imediat 
spre vest şi n-am timp de pierdut cu hărţile. Trebuie să-mi 
spuneţi drumurile secundare care mă duc prin Vermont 
până în New York. 

— Îi zic lui Slim Lingeblide să ţi le caute. 

— Şi mai trebuie să trimiţi imediat pe cineva înaintea 
mea cu ce fel de doctorii mai găseşti tu pe acolo ca s-o ţin 
potolită pe duduiţa asta, pentru că mie nu mi-a mai rămas 
cine ştie ce din drogul ăla. Caută prin lucrurile lui Nucu. 
Trebuie să fie ceva... 

— Nu-mi spune tu ce să fac, se răsti femeia. Lingeblide 
se va ocupa de tot. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? Ai aflat 
ceva? 

— Da. Rosie, draga mea, povestea cu picnicul a fost o 
cursă. Fetiţa asta ne-a tras-o de nu ne-am văzut. Şi dacă 
prietenii ei anunţă poliţia? Eu sunt într-o camionetă F-150 
veche, cu doi zombi lângă mine. La fel de bine aş putea să- 
mi scriu HOŢ DE COPII pe frunte. 

Dar rânjea cu gura până la urechi. Al naibii să fie dacă nu 
rânjea. De la celălalt capăt nu se mai auzi nimic câteva 
secunde. În garajul familie Stone, Fală o aşteptă pe Rose să 
continue. 

— Dacă vezi girofaruri în spate, ori un baraj rutier în faţă, 
sugrumă fata şi suge cât de mult abur poţi din ea. Şi după 
aia predă-te. Ştii bine că vom avea grijă de tine. 


— 422 — 


Acum Fală ezită să răspundă. În cele din urmă, spuse: 

— Eşti sigură că e bine aşa, draga mea? 

— Sunt, zise Rose neîndurătoare. Din cauza ei au murit 
Jimmy, Nucu şi Muşcătură-de-Şarpe. li jelesc pe toţi trei, dar 
cel mai rău îmi pare de Andi, pentru că eu am transformat- 
o şi viaţa ei cea nouă abia începuse. Şi mai e şi Sarey... 

Oftă mâhnită şi tăcu. Fală nu spuse nimic, pentru că, de 
fapt, nu era nimic de spus. De când intrase în Clan, Andi 
Steiner se iubise cu mai multe femei - lucru deloc 
surprinzător, de altminteri, deoarece foarte adesea novicii 
se purtau ca nişte maimuțe în călduri, din cauza aburului -, 
dar în ultimii zece ani, ea şi cu Sarah Carter formaseră un 
cuplu şi erau extrem de devotate una alteia. In multe 
privinţe Andi părea mai degrabă fiica lui Sarey Tăcuta decât 
iubita ei. 

— Sarey e distrusă, zise Rose, iar Susie Ochi-Vânăt nu se 
simte nici ea mai bine din cauza morţii lui Nucu. Fata aia o 
să plătească pentru morţile prietenilor noştri. Cum-necum, 
viaţa ei de mocofan s-a încheiat. Mai ai vreo întrebare? 

Fală nu mai avea niciuna. 


10 


Dar nimeni nu-i băgă în seamă pe Tati Fală şi pe cei doi 
pasageri adormiţi din cabina camionetei când ieşiră din 
Anniston pe autostrada Statului de Granit*. Cu câteva 
excepţii notabile (babele cu vedere ageră şi copiii mici erau 
cei mai răi), America Mocofană era cutremurător de lipsită 
de vigilenţă în cel de-al doisprezecelea an de la intrarea în 
Epoca Sumbră a Terorismului. Anunţă dacă vezi ceva era o 
lozincă al dracului de bună, dar trebuia să fii atent ca să 
vezi ceva. 

începuse să se întunece atunci când trecură graniţa 
statului Vermont, iar şoferii maşinilor care veneau din 
direcţie opusă nu vedeau decât farurile camionetei, pe care 
Fală le lăsase dinadins în faza mare. Primise deja trei 
telefoane de la Slim Lingeblide care-i furniza informaţii 


56 New Hampshire (n.tr.). 
— 423 — 


referitoare la traseu. Multe din drumurile pe care era 
direcționat erau laterale, cel mai adesea nemarcate. 
Lingeblide îi mai comunicase lui Fală că Doug Diesel, Phil 
Jegosul şi Annie Şorţ porniseră deja spre el. Plecaseră cu un 
Caprice din 2006 care arăta ca o potaie răpciugoasă, dar 
care avea patru sute de cai-putere sub capotă. Excesul de 
viteză nu avea să constituie o problemă; datorită 
răposatului Jimmy Numere, toţi trei aveau documente 
aparent emise de Departamentul de Securitate Naţională, 
care urmau să le deschidă drumul. 

Cu ajutorul sistemului sofisticat de comunicaţii prin 
satelit al Clanului, gemenii Little, Măzărică şi Păstaie, 
monitorizau discuțiile dintre patrulele de poliţie şi 
deocamdată nu apăruse nicio informaţie despre posibila 
răpire a unei fetiţe. Vestea aceasta era una bună, însă 
deloc surprinzătoare. Acei prieteni care avuseseră atâta 
minte-n cap cât să întindă o capcană probabil că mai aveau 
destulă cât să-şi dea seama ce-ar fi păţit păpuşica lor dacă 
s-ar fi dus la poliţie. 

Se auzi sunetul înăbuşit al unui alt telefon. Fără să-şi ia 
ochii de la drum, Fală se întinse peste pasagerii lui 
inconştienţi, deschise torpedoul şi scoase dinăuntru un 
celular. Al hodorogului, cu siguranţă. Il ridică în dreptul 
ochilor. Pe ecran nu era afişat niciun nume, ceea ce 
însemna că apelantul nu se afla în memoria telefonului, 
însă numărul avea prefix de New Hampshire. Să fi fost oare 
unul dintre ticăloşii care îi ucisese prietenii? Şi care voia 
acum să afle dacă moşul şi fata erau bine? Foarte posibil. 
Se gândi dacă nu cumva să răspundă, dar hotărî că era mai 
bine să nu o facă. Mai încolo va verifica să vadă dacă cel 
care sunase lăsase vreun mesaj. Căci, nu-i aşa, informaţia 
înseamnă putere. 

Când băgă telefonul înapoi în torpedo, atinse ceva rece. 
Puse bine mobilul şi scoase un pistol automat. Ce baftă! Ce 
descoperire norocoasă! Dacă hodorogul s-ar fi trezit mai 
devreme, poate că ar fi ajuns la armă înainte ca el să-i 
ghicească intenţia. Fală puse Glock-ul sub scaun, apoi 
închise torpedoul. 


— 424 — 


Şi armele înseamnă tot putere. 
11 


Se întunecase de-a binelea şi camioneta înainta pe 
Şoseaua 108, care traversa Munții Verzi”, când Abra începu 
să se mişte. Lui Fală nu-i păru rău că se trezeşte. Incă se 
simţea incredibil de viu şi de alert şi voia să afle mai multe 
lucruri despre ea. In plus, indicatorul de la bordul 
camionetei îl înştiinţa că benzina era pe sfârşite şi cineva 
trebuia să umple rezervorul. 

Dar nu trebuia să rişte. 

Cu dreapta scoase din buzunar una din cele două seringi 
rămase. Aşteptă până când fata îşi deschise ochii înceţoşaţi 
şi ameţiţi. Atunci îi spuse: 

— Bună seara, domniţă. Mă cheamă Henry Rothman. 
Pricepi ce-ţi spun? 

— Eşti... 

Abra îşi drese glasul, îşi umezi buzele şi mai încercă o 
dată. 

— Nu te cheamă niciun Henry nu-mai-ştiu-cum. Tu eşti 
Fală. 

— Deci pricepi. Minunat. Îmi închipui că te simţi ca şi cum 
ai avea câlţi în cap şi aşa te vei simţi şi în continuare, 
pentru că aşa îmi place mie să fii. Dar n-am să te mai 
adorm dacă promiţi că ai să te porţi cum se cuvine. Ai 
înţeles? 

— Unde ne ducem? 

— La Hogwarts: ca să asistăm la Turneul Internaţional de 
Vâjthaţs. O să-ţi iau un hotdog magic şi nişte vată de zahăr 
fermecată. Răspunde la ce te-am întrebat. Ai de gând să te 
porţi cum se cuvine? 

— Da. 

— Suavă muzică pentru urechile mele este acest acord 
instantaneu al tău, dar trebuie să mă scuzi dacă nu te cred 


5 Munţii Verzi - munţi din vestul statului Vermont (n.tr.) 
58 Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii din seria „Harry Potter” (n.tr.). 
5 Vâjthaţ - sport ficțional din seria Harry Potter (n.tr.). 


— 425 — 


pe cuvânt. Trebuie să-ţi împărtăşesc nişte informaţii vitale 
înainte să încerci să faci vreo prostie pe care sunt convins 
că ai s-o regreţi. Vezi acul de la seringa asta? 

— Da. 

Abra încă îşi mai sprijinea capul de geamul camionetei, 
dar se uită la seringa hipodermică. Apoi ochii i se închiseră, 
iar ea se forţă să şi-i deschidă. 

— Mi-e sete. 

— De la drog, sunt sigur. Din păcate nu avem nimic de 
băut la noi, am plecat cam în grabă... 

— Cred că am o cutie cu suc în ghiozdan. 

Voce răguşită. Slăbită. Ochii i se redeschideau cu mare 
efort de fiecare dată când clipeau. 

— Mă tem că ghiozdanul a rămas în garaj. S-ar putea să 
luam ceva din următorul oraş prin care vom trece - cu 
condiţia să fii o fetiţă cuminte. Dacă nu, ai să-ţi astâmperi 
setea cu scuipatul pe care-l ai în gură. Ai priceput, Bucle- 
Aurii? 

— Da... 

— Dacă te simt că-ţi cauţi de treabă prin capul meu - da, 
nu face ochii mari, ştiu de ce eşti în stare - ori dacă încerci 
să atragi atenţia atunci când o să ne oprim, o să-i faco 
injecție acestui domn. Şi, pe lângă ce i-am dat deja, asta o 
să-i pună capac. O să fie la fel de mort ca Amy Winehouse. 
Ne-am înţeles? 

— Da. Fata îşi umezi iar buzele, apoi începu să şi le frece 
cu mâna. Nu-i face rău, te rog. 

— Numai de tine depinde. 

— Unde mă duci? 

— Bucliţe-Aurii? Drăguţă? 

— Ce? se bâlbâi Abra, privindu-l zăpăcită. 

— Taci din gură şi bucură-te de plimbare. 

— Hogwarts, mai zise ea. Vată... de... zahăr. 

lar când clipi, pleoapele îi rămaseră închise. Incepu să 
sforăie uşurel, scoțând nişte sunete vioaie, chiar plăcute. 
Fală nu credea că se preface, dar, pentru orice 
eventualitate, păstră seringa la îndemână. Căci, aşa cum 


© Bucle-Aurii - personaj din poveştile pentru copiii mici (n.tr.). 
— 426 — 


spusese odată Gollum despre Frodo Baggins, era şmecher, 
preaslăvite. Era foarte şmecher. 


12 


Abra nu adormise complet; încă mai putea auzi motorul 
camionetei, dar ca de la mare depărtare. Şi parcă de 
undeva de deasupra ei. Şi îşi aduse aminte cum mergea cu 
părinţii ei la Lacul Winnipesaukee în după-amiezile toride 
de vară şi cât de înfundat se auzea huruitul bărcilor cu 
motor dacă îţi băgai capul sub apă. Inţelegea că fusese 
răpită şi ştia că ar trebui să se simtă mai îngrijorată, dar 
acum o inundase o stare de linişte şi se mulțumea doar să 
plutească între somn şi starea de veghe. O deranja însă 
uscăciunea cumplită din gură şi gât. Avea senzaţia că limba 
i se transformase într-o bucată de covor vechi şi plin de 
praf. 

Trebuie să fac ceva. Mă duce la femeia cu pălărie şi 
trebuie să fac ceva. Dacă nu, o să mă omoare tot aşa cum 
l-au omorât pe băiatul din lowa. Sau o să-mi facă ceva şi 
mai rău. 

Şi va face ceva. De îndată ce-şi va potoli setea. Şi după 
ce mai dormea puţin... 

Din huruitul motorului nu se mai auzea decât un bâzâit 
slab când lumina îi străpunse pleoapele închise. Apoi 
sunetul încetă complet, iar Fală începu s-o lovească în 
picior. Mai încet la început, apoi mai tare. Atât de tare căo 
durea. 

— Scularea, Bucliţe. Ai să dormi mai încolo. 

Se chinui să deschidă ochii, tresărind din cauza luminii 
prea puternice. Se aflau lângă nişte pompe de benzină. 
Deasupra erau multe becuri fluorescente. Îşi feri ochii din 
faţa strălucirii lor orbitoare. Acum, pe lângă sete, o mai 
chinuia şi o durere de cap. De parcă... 

— Ce e de râs, Bucliţe? 

— Mmm? 

— Zâmbeşşti. 

— Tocmai mi-am dat seama ce-i cu mine. Sunt mahmură. 


— 427 — 


Fală se gândi puţin, apoi rânji larg. 

— Cam aşa. Şi nici măcar nu ai dansat cu un abajur pe 
cap. Eşti suficient de trează ca să pricepi ce-ţi zic? 

— Da. 

Cel puţin aşa credea. Dar, o, Doamne, bubuiturile alea 
cumplite din tâmple. Groaznic. 

— la asta. 

Întins cu tot trupul şi mâna stângă peste Billy, Fală ţinea 
ceva în dreptul nasului ei. Mâna cealaltă era tot pe seringă, 
ascunsă lângă pulpa domnului Freeman. 

Abra miji ochii, încercând să desluşească despre ce era 
vorba. Un card bancar. Ridică o mână care i se părea 
incredibil de grea şi îl luă. Ochii începură să i se închidă, iar 
Fală o plesni peste faţă. li deschise brusc, şocată la culme. 
Nu mai fusese niciodată lovită de un adult. Dar, dacă stăm 
să ne gândim bine, nici răpită nu mai fusese vreodată. 

— Au! Aau! 

— Dă-te jos. Citeşte instrucţiunile de pe pompă şi fă 
întocmai - eşti o fată deşteaptă şi sunt convins că ai să te 
descurci. Umple rezervorul. După aia, pune-i la loc capacul 
şi urcă-te îndărăt în camionetă. Dacă mă asculţi şi faci ce ți- 
am spus, Bucliţe, am să-ţi dau voie să te duci la automatul 
ăla cu sucuri. 

Şi arătă în colţul îndepărtat al benzinăriei. 

— Şi o să-ţi iei o sticlă de cola. Sau de apă, dacă aşa vrei; 
văd de-aici că au apă de-aia bună, Dasani. Dacă eşti o fetiţă 
neascultătoare, Bucliţe, am să-l omor pe bătrân şi am să 
intru în prăvălie şi am să-l omor şi pe puştiul ăla care vinde. 
Să nu crezi că nu pot. Arma prietenului tău e acum la mine 
în buzunar. Am să te iau cu mine şi ai să vezi cu ochişorii 
tăi cum îi împrăştii creierii pe pereţi. Depinde doar de tine, 
pricepi? Spune, ai înţeles? 

— Da, spuse Abra puţin mai lucidă acum. Pot să-mi iau o 
cola şi o apă? 

Rânjetul lui se lărgi şi mai mult. În pofida necazului în 
care se găsea, în pofida durerii fioroase de cap şi chiar în 
pofida palmei tocmai primite, rânjetul acela i se păru 
fermecător Abrei. Îşi zise că multor oameni li se părea aşa, 


— 428 — 


mai ales femeilor. 

— Cam lacomă, micuţo, dar asta nu-i mereu ceva rău. 
Haide să vedem cum ştii tu să fii fată cuminte şi 
ascultătoare. 

Abra îşi desfăcu centura - de-abia din a treia încercare - 
şi apucă mânerul portierei. Înainte să coboare, se întoarse 
către el şi îi spuse: 

— Şi nu-mi mai zice „Bucliţe”. Ştii foarte bine cum mă 
cheamă, aşa cum ştiu şi eu cum te cheamă pe tine. 

Inainte ca bărbatul să apuce să caşte gura, fata cobori 
din camionetă şi se îndreptă (cam nesigură pe picioare) 
spre oaza pompelor de benzină. Avea ceva tupeu fetiţa 
asta, nu doar abur. Ar fi putut chiar s-o admire. Însă, dat 
fiind ce li se întâmplase lui Muşcătură, Nucu şi Jimmy, nici 
nu putea fi vorba de aşa ceva. 


13 


La început, Abra nu reuşi să citească instrucţiunile, 
deoarece literele se tot dublau şi se încălecau unele peste 
celelalte. Miji ochii şi cuvintele deveniră puţin mai clare. 
Fală se uita fix la ea. li simţea privirea, ca pe o greutate 
fierbinte care-i apăsa ceafa. 

(Dan?) 

Nimic. Nu se miră. Cum îşi imagina că ar putea lua 
legătura cu Dan, când de-abia îşi dădea seama cum să 
manevreze pompa asta idioată? În viaţa ei nu se simţise 
mai puţin „strălucitoare” ca acum. 

Intr-un final, reuşi să pompeze benzina, dar puse cardul 
cu susul în jos în aparat şi fu nevoită să o ia de la capăt. 
Umplerea rezervorului părea că nu se mai termină, dar 
măcar ciocul furtunului era prevăzut cu un manşon din 
cauciuc care împiedica evaporarea aburilor de benzină în 
atmosferă, iar aerul nopţii o ajută să-şi mai limpezească 
minţile. Pe cer erau miliarde de stele. De obicei se simţea 
copleşită în faţa splendorii lor. Însă în seara asta nu se 
simţea decât foarte speriată. Stelele acelea era mult prea 
departe. Stelele acelea nu puteau s-o vadă pe Abra Stone. 


— 429 — 


Când isprăvi de umplut rezervorul camionetei, se uită 
cruciş la noul mesaj apărut pe ecranul pompei şi se întoarse 
către Fală. 

— Vrei chitanţă? 

— Cred că ne descurcăm şi fără, tu ce zici? 

Şi iar apăru zâmbetul acela orbitor, capabil să te facă să 
mori de fericire dacă tu l-ai fi stârnit. Abra era convinsă că 
individul ăsta avea multe iubite. 

Ba nu. N-are decât una singură. Iubita lui e femeia cu 
pălărie. Rose. Dacă ar mai avea o alta, Rose ar omori-o. 
Probabil ar sfâşia-o cu dinţii şi ghearele. 

Se târî înapoi la camionetă şi urcă în cabină. 

— Foarte, foarte bine, spuse Fală. Te declar câştigătoarea 
marelui premiu - o cola şi o apă. Aşa, vezi... şi, ce-i zici lu’ 
Tati al tău? 

— Mersi, spuse apatică Abra. Da' nu eşti Tati al meu. 

— Însă aş putea să fiu. Sunt un tati foarte drăguţ pentru 
fetiţele care se poartă frumos cu mine. Pentru fetiţele care 
se poartă cum se cuvine. 

Opri camioneta în faţa automatului cu sucuri şi-i întinse o 
bancnotă de cinci dolari. 

— la-mi şi mie o Fanta, dacă au. Dacă nu, o Coca-Cola. 

— Tu bei suc, aşa ca toată lumea? 

Bărbatul făcu o figură prefăcut rănită: 

— Dacă ne-nţepi, nu sângerăm noi oare? Dacă ne gâdili, 
nu izbucnim în râs? 

— Shakespeare, nu? şopti Abra frecându-se iarăşi la 
gură. Romeo şi Julieta. 

— Neguțătorul din Veneţia, tăntăloaică mică, se amuză 
Fală. Pun pariu că nu ştii continuarea. 

Abra clătină din cap. Mare greşeală. Îi reveni în forţă 
durerea care începuse să se mai ostoiască. 

— Dacă ne otrăveşti, nu murim? 

Bătu uşor cu seringa de piciorul domnului Freeman. 

— Gândeşte-te la asta cât aduci sucurile. 


— 430 — 


14 


Nu o scăpă din ochi nicio fracțiune de secundă cât alegea 
băuturile de la automat. Benzinăria asta se afla în zona 
împădurită de la marginea unui orăşel oarecare şi, la o 
adică, fata s-ar fi putut hotărî să-l lase în plata Domnului pe 
hodorog şi să o ia la fugă printre copaci. Îi trecu prin minte 
să scoată pistolul, dar se gândi mai bine şi îl lăsă la locul 
lui. In fond, nu i-ar fi fost deloc greu s-o urmărească şi să o 
prindă, dată fiind starea ei de slăbiciune. Dar fata nici nu se 
uită spre pădure. Introduse în automat hârtia de cinci dolari 
şi luă sticlele, una după alta, întârziind doar cât să bea 
câteva înghiţituri lungi de apă. Se întoarse la camionetă şi-i 
dădu lui Fală sticla de Fanta, dar nu se urcă la locul ei. 
Întinse mâna spre clădire. 

— Trebuie să fac pipi. 

Consternat, bărbatul îşi bulbucă ochii la ea. Nu prevăzuse 
chestia asta, deşi ar fi trebuit. Fata fusese drogată, iar 
acum organismul ei trebuia să se curețe de toxinele alea. 

— Nu poţi să te mai ţii puţin? 

Probabil că peste câţiva kilometri va găsi un loc pe 
marginea şoselei unde să poată opri. Şi o tufă în spatele 
căreia fata să facă ce trebuia să facă. Totul va fi în regulă 
câtă vreme îi va putea vedea creştetul. 

Dar Abra clătină din cap. Bineînţeles că nu mai putea să 
se ţină. 

Se gândi mai bine. _ 

— Ascultă-mă cu atenţie. |ţi dau voie să te duci la toaletă 
doar dacă e uşa descuiată. Dacă nu, o să-ţi faci treaba în 
spatele clădirii. Nici să nu-ţi treacă prin minte că am să te 
las să intri ca să ceri cheia de la vânzător. 

— Şi dacă mă duc în spatele casei, ai să te uiţi la mine. 
Perversule. 

— Tre’ să fie acolo un tomberon sau ceva după care să te 
ascunzi. Sigur, o să fiu distrus sufleteşte că n-o să-ţi văd 
bucişoarele drăgălaşe, dar cred că am să supraviețuiesc. 
Mişcă în maşină. 

— Da’ ai zis... 


— 431 — 


— Mişcă-te, ori îţi zic iar „Bucliţe”. 

Abra se urcă, iar Fală conduse camioneta până în faţa 
uşilor de la toalete. 

— Întinde mâna. 

— De ce? 

— Fă cum îţi spun şi nu mai pune atâtea întrebări. 

Cu multă reticenţă, Abra întinse mâna. Fală o apucă cu a 
lui. La vederea acului, fata încercă să se smulgă din 
strânsoare. 

— Nu te speria. Îţi dau doar o picătură. Nu putem risca 
să-ţi vină cine ştie ce idee trăsnită, nu? Sau să-ţi transmiţi 
gândurile mai ştiu eu cui. Ştii că oricum am să-ţi fac 
injecţia, aşa că la ce bun tot tam-tamul ăsta? 

Fata se linişti. Era mai uşor să se lase în voia sorții. Simţi 
o pişcătură pe spatele mâinii, apoi bărbatul îi dădu drumul. 

— Haide, du-te. Du-te şi fă pişu. Grăbeşte-te. Cum zice 
cântecul ăla vechi, nisipul curge prin clepsidră în casa 
părintească. 

— Nu ştiu cântecul ăsta. 

— Nu mă mir. N-ai putut nici măcar să deosebeşti Romeo 
şi Julieta de Neguțătorul din Veneția. 

— Eşti rău. 

— Aş putea să nu fiu, îi zise el. 

Fata cobori şi rămase câteva clipe lângă camionetă 
inspirând adânc. 

— Abra? 

Se uită la el. 

— Nu încerca să te încui pe dinăuntru. Ştii cine ar plăti 
pentru isprava asta, nu? 

Şi lovi uşor piciorul lui Billy Freeman. 

Ştia. 

De-abia ce începuse să i se limpezească mintea şi acum i 
se năclăia din nou. Îngrozitor om - îngrozitoare creatură - 
se ascundea în spatele acelui zâmbet fermecător. În plus, 
era şi foarte isteţ. Se gândea la tot. Incercă uşa toaletei. 
Era descuiată. Bine măcar că nu va trebui să-şi facă nevoile 
în bălării. Intră, închise uşa şi se ocupă de problemă. Apoi 
rămase aşezată pe WC, cu capul în jos. Incepuse deja să 


— 432 — 


ameţească. Încercă să se imagineze în baia din casa 
Emmei, când crezuse ca o proastă că totul se va termina cu 
bine. Parcă trecuse o veşnicie de atunci. 

Trebuie să fac ceva. 

Dar era drogată şi începuse să i se facă somn. 

(Dan) 

Expedie gândul cu toată forţa de care mai era în stare... 
adică destul de puţină. Câtă vreme o va mai lăsa Fală să 
stea aici? Simţi cum o copleşeşte disperarea, zădărnicindu-i 
încercările firave de a opune rezistenţă. Nu mai voia decât 
să se încheie la pantaloni, să se urce în camionetă şi să se 
culce. Dar mai încercă o ultimă dată. 

(Dan! Dan, te rog!) 

Şi aşteptă să se petreacă o minune. 

Însă nu auzi decât claxonul camionetei. Mesajul era clar: 
ti-a expirat timpul. 


— 433 — 


XV 


TRANSFER DE MINŢI 
1 


Îţi vei aminti ce a fost uitat. 

Imediat după victoria însângerată de la Spărtura din Nori, 
fraza aceasta începu să-l obsedeze pe Dan, aşa cum te 
poate chinui numai un fragment de melodie enervantă şi 
absurdă care-ţi intră în cap şi nu se mai dă dus şi pe care te 
pomeneşti că-l fredonezi şi în creierii nopţii, când te 
împleticeşti până la budă ca să te uşurezi. Fraza asta era, 
într-adevăr, teribil de enervantă, însă deloc absurdă. Dintr- 
un motiv anume o asocia cu Tony. 

Îţi vei aminti ce a fost uitat. 

Nici vorbă să ducă rulota Legitimilor cu ei la Gara Liliput 
din Frazier. Nici unul dintre ei nu voia să facă asta - deci nu 
era cazul să supună chestiunea la vot -, chiar dacă nu se 
temeau că ar fi fost văzuţi când coborau din ea, ori că ar fi 
lăsat amprente înăuntru. Pentru că în rulota aceea mirosea 
nu doar a boală şi moarte. Mirosea a răutate. Dan avea un 
motiv în plus. Nu ştia dacă membrii Clanului Legitim se 
întorceau pe lumea aceasta sub formă de fantomiţe sau nu, 
şi nici nu-şi dorea să afle. 

Aşa că azvârliră în râul Saco hainele golite de trupuri, 
seringile şi restul obiectelor, unde lucrurile care nu se vor 
duce la fund vor pluti în aval spre Maine, şi se întoarseră tot 
aşa cum veniseră: cu trenuleţul Helen Rivington. 

David Stone se prăbuşi în scaunul mecanicului şi întinse 
mâna după iepuraşul de pluş al Abrei, pe care Dan încă îl 
mai ţinea strâns la piept. Dan i-l dădu cu dragă inimă, 
observând totodată ce ţinea tatăl fetei în cealaltă mână: 
telefonul mobil. 

— Ce ai de gând cu ăla? 

David se uită la copacii din dreapta şi stânga şinelor 


— 434 — 


înguste, apoi îşi întoarse privirea spre Dan. 

— De îndată ce ajungem într-un loc unde să fie semnal, 
am să sun la familia Deane acasă. Dacă nu-mi răspunde 
nimeni, am să sun la poliţie. Am să sun la poliţie şi dacă mi 
se răspunde şi Emma ori mama ei îmi spun că Abra a plecat 
de acolo. Asta în cazul că nu au sunat ele până acum. 

Privirea lui era rece şi neclintită, absolut deloc 
prietenoasă, dar măcar reuşea să-şi ţină în frâu teama - 
groaza, mai degrabă - pentru ce i s-ar putea întâmpla fiicei 
lui. Dan se simţi cuprins de respect în faţa unei asemenea 
atitudini. In plus, ştia că va putea discuta mult mai raţional 
cu un om care nu căzuse pradă istericalelor. 

— Pe dumneata te consider răspunzător pentru toată 
povestea asta, domnule Torrance. A fost ideea dumitale. 
Ideea dumitale tâmpită. 

N-avea niciun sens să-l contrazică amintindu-i că 
fuseseră cu toţii de acord cu planul acela tâmpit. Sau că şi 
el, şi John erau la fel de îngrijoraţi din cauza tăcerii 
prelungite a Abrei ca şi tatăl ei. În esenţă, omul avea 
dreptate. 

Îţi vei aminti ce a fost uitat. 

O altă amintire de la Overlook? Aşa credea. Dar, de ce 
tocmai acum? De ce aici? 

— Dave, aproape sigur a fost răpită. 

Vocea lui John Dalton care venise în spatele lor. Ultimele 
raze ale soarelui la apus se strecurau printre crengile 
copacilor, luminându-i chipul. 

— Şi dacă aşa stau lucrurile şi tu suni la poliţie, ce crezi 
că ar păţi Abra? 

Să te aibă Dumnezeu în paza Lui, îi zise Dan în gând. Nu 
cred că m-ar fi ascultat dacă aş fi spus eu una ca asta. 
Pentru că, la urma urmei, eu sunt străinul care a complotat 
cu fata lui. Niciodată nu va fi sută la sută convins că nu eu 
am vârât-o în necazul ăsta. 

— Ce altceva am putea face? întrebă David, pierzându-şi 
tot calmul, şi aşa foarte firav. 

Incepu să plângă, cu faţa îngropată în iepuraşul fetiţei lui. 

— Ce o să-i spun soţiei mele? Că am avut treabă să 


— 435 — 


împuşc oameni în Spărtura din Nori şi în vremea asta un 
baubau ne-a furat fata? 

— Vom lua toate problemele pe rând, spuse Dan. 

Nu credea că maximele Alcoolicilor Anonimi de tipul 
Lasă-l pe Dumnezeu să lucreze în locul tău sau Fiecare 
lucru la timpul lui ar fi avut vreun înţeles pentru tatăl Abrei 
în momentele acestea. 

— Ar trebui să suni la familia Deane imediat ce ai 
semnal. Cred că o să ţi se răspundă la telefon şi o să afli că 
totul e în regulă. 

— De ce crezi asta? 

— Când am luat ultima oară legătura cu Abra, i-am zis să 
o roage pe mama prietenei ei să sune la poliţie. 

David bătu des din pleoape, nevenindu-i să creadă. 

— Chiar aşa? Sau doar încerci să-ţi salvezi pielea? 

— Chiar aşa. Abra a început să-mi răspundă. Mi-a zis „nu 
mai sunt”. Atâta doar şi am pierdut-o. Cred că voia să-mi 
spună că nu mai era la familia Deane. 

— Trăieşte? David îl apucă pe Dan de cot cu o mână rece 
ca moartea însăşi. Mai e fiica mea în viaţă? 

— Nu am mai putut lua legătura cu ea, dar sunt sigur că 
da. 

— Normal să răspunzi aşa, murmură Dave printre dinţi. 
Normal că vrei să-ţi scapi curul. 

Dan îşi înghiţi replica. Dacă se luau acum la harţă, s-ar fi 
ales praful de orice şansă - oricât de mică - să o poată 
salva pe Abra. 

— E logic, interveni John. 

Deşi încă palid şi în ciuda tremurului nefiresc al mâinilor, 
doctorul vorbise pe tonul folosit în preajma copiilor bolnavi. 

— Nu i-ar fi de niciun folos moartă individului ăluia care a 
mai rămas. Ala care a răpit-o. Vie, reprezintă un ostatic. 
Plus că au nevoie de ea pentru... cum să zic... 

— Pentru esenţa ei, spuse Dan. Pentru abur. 

— Încă ceva, mai zise John. Ce o să le spunem poliţiştilor 
despre oamenii ăia pe care i-am omorât? Că au intrat în 
cicluri, că acum erau aici, acum erau invizibili şi după aia au 
dispărut de tot? Şi că ne-am descotorosit de... de resturile 


— 436 — 


lor? 

— Nu-mi vine să cred că te-am lăsat să mă bagi în 
rahatul ăsta, mormăi David răsucind furios iepuraşul în 
mâini. Probabil că în scurtă vreme jucăria aceea veche se 
va rupe şi din ea va ieşi toată umplutura. Dan nu era sigur 
că va suporta să vadă aşa ceva. 

— Ascultă-mă, Dave, spuse John. Măcar de dragul fiicei 
tale şi tot trebuie să te calmezi. Ea singură a intrat în 
povestea asta din clipa când a dat peste poza băiatului în 
Ghidul Cumpărătorului şi a încercat apoi să afle ce se 
întâmplase cu el. Şi atunci când individa aia căreia Abra îi 
zice „femeia cu pălărie” a aflat de existenţa ei, a vrut să 
pună cât mai repede mâna pe ea. Habar n-am ce-i ăla 
„abur” şi pricep foarte puţin spre deloc ce-i chestia aia 
căreia Dan îi zice „strălucire”, dar ştiu sigur că oameni de 
tipul celor cu care avem noi de-a face nu obişnuiesc să lase 
martori în urma lor. lar în cazul băieţelului din lowa, exact 
asta a fost fiica ta: un martor. 

— Sună la familia Deane, dar încearcă să nu-i 
impacientezi, spuse Dan. 

— Să nu-i impacientez? Să nu-i impacientez? 

Dave părea dezorientat ca un om care încerca să 
pronunţe un cuvânt în limba suedeză şi nu-i ieşea neam. 

— Spune că vrei s-o întrebi pe Abra dacă are nevoie de 
ceva de la magazin - pâine, sau lapte, sau ceva de genul 
ăsta, vezi tu. Dacă îţi zic că a plecat acasă, spune că nu-i 
nimic, îţi pare rău că i-ai deranjat şi că ai s-o suni acolo. 

— Şi după aia? 

Dan nu mai ştia ce avea să fie „după aia”. Nu ştia decât 
că trebuie să se gândească bine la ce fusese uitat. 

Dar John ştia. 

— După aia ai să încerci să dai de Billy Freeman. 

Se înserase deja şi farul trenuleţului Riv lumina şinele 
dinaintea lor, când David avu, în cele din urmă, semnal la 
telefonul mobil. Sună la familia Deane şi Dan, uitându-se la 
el, îşi spuse că se ţinea destul de tare, chiar dacă tatăl 
Abrei strângea cu toată puterea la piept ce mai rămăsese 
din bietul Ţopăilă şi stropi mari de transpiraţie i se 


— 437 — 


prelingeau pe obraji. Bună seara, mă întreb dacă aţi putea 
s-o chemaţi o clipă pe Abby la telefon ca să-mi spună ce 
vrea să-i iau de la magazin? o? a plecat? mulţumesc, am s- 
o sun acasă. David mai ascultă câteva secunde ce i se 
spunea de la celălalt capăt, spuse că sigur că da şi încheie 
conversaţia. Se uită la Dan cu ochii scufundaţi în orbite. 

— Doamna Deane a vrut să mă anunţe că Abra nu s-a 
simţit prea bine. Se pare că a plecat acasă din cauza 
durerilor lunare. 

Işi lăsă capul în piept şi murmură: 

— Nici n-am ştiut că a început să-i vină ciclul. Lucy nu mi- 
a pomenit despre asta. 

— Sunt anumite lucruri pe care taţii nu trebuie să le ştie, 
zise John. Acum sună-l pe Billy. 

— N-am numărul lui. 

Scoase un hohot gâtuit de râs - HA! 

— Ce comando de tot căcatul suntem! 

Îi spuse Dan numărul lui Billy. Îl ştia pe de rost. În faţa 
lor, copacii începuseră să se rărească şi se puteau vedea 
deja felinarele de pe strada principală a oraşului Frazier. 

Dave apăsă tastele şi duse telefonul la ureche. Ascultă şi 
închise. 

— Căsuţa vocală. 

Cei trei bărbaţi nu mai spuseră nimic în vreme ce Riv-ul 
ieşi din pădure şi parcurse ultimii trei kilometri până la 
Orăşelul Liliput. Dan mai încercă o dată să ia legătura cu 
Abra, folosindu-şi vocea mentală cu toată energia de care 
era în stare. Niciun răspuns. Probabil că fusese cumva 
lăsată inconştientă de cel căruia ea îi spunea Fală. Femeia 
cu tatuajul avusese o seringă la ea. Poate că şi Fală 
avusese una. 

Îţi vei aminti ce a fost uitat. 

Şi atunci explicaţia gândului aceluia se înălţă de undeva 
din fundul minţii lui, din locul unde ţinea cutiile încuiate în 
care se aflau toate amintirile îngrozitoare din Hotelul 
Overlook şi toate fantomele care-l infestaseră. 

— Boilerul. 

Din locul lui de pe scaunul mecanicului de locomotivă, 


— 438 — 


Dave se holbă la el: 

— Ce? 

— Nimic. 

Sistemul de încălzire al hotelului fusese foarte vechi. 
Presiunea aburului trebuia să fie coborâtă de câteva ori pe 
zi, altminteri ar fi urcat şi ar fi tot urcat, până când boilerul 
ar fi explodat, trimițând hotelul în înaltul cerului. În goana 
lui impetuoasă spre demenţă, Jack Torrance uitase de 
pericolul acesta. Dar fiul lui fusese avertizat. De către Tony. 

să fi fost acum vorba de un alt avertisment, ori nu era 
decât o convulsie exasperantă a memoriei sale, provocată 
de stres şi de sentimentul de vină? Pentru că, da, se simțea 
vinovat. Sigur, John avea dreptate când spunea că Abra ar 
fi devenit oricum ţinta Clanului Legitim, însă sentimentele 
sunt de obicei imune în faţa raţiunii. Aşa că se simţea 
vinovat, foarte vinovat. Fusese planul lui. Planul dăduse 
greş şi vina era doar a lui. 

Îţi vei aminti ce a fost uitat. 

Era oare vocea vechiului său prieten, încercând să-i 
comunice ceva despre situaţia actuală, ori doar un disc 
zgâriat de gramofon? 


2 


Dave şi John se întoarseră acasă la familia Stone în 
aceeaşi maşină. Dan îi urmă cu maşina lui, bucuros că a 
rămas singur cu gândurile lui. Nu că singurătatea l-ar fi 
ajutat cine ştie ce. Era aproape sigur că era vorba despre 
ceva real, dar nu reuşea să-şi dea seama ce anume. Ba 
chiar încercă să-l cheme pe Tony, lucru pe care nu-l mai 
făcuse din adolescenţă, însă şi încercarea aceasta se soldă 
cu un eşec. 

Camioneta lui Billy nu se mai afla pe Intrarea Richland. 
Perfect logic, din punctul de vedere al lui Dan. Legitimii 
veniseră cu rulota Winnebago. Dacă Fală coborâse în 
Anniston, însemna că era pe jos şi avea nevoie de un mijloc 
de transport. 

Uşa de la garaj era deschisă. Dave cobori din maşina lui 


— 439 — 


John înainte ca aceasta să se fi oprit şi se repezi înăuntru 
strigând numele Abrei. Apoi, la lumina farurilor de la 
Chevrolet-ul lui John, ca un actor în luminile rampei, ridică 
ceva de pe jos şi scoase un sunet aflat pe undeva între 
geamăt şi urlet. Dan opri lângă maşina doctorului şi reuşi 
să vadă despre ce era vorba: rucsacul de şcoală al Abrei. 

Şi atunci i se făcu sete. Nevoia de a bea era acum mai 
neostoită chiar decât în noaptea aceea de demult, când îl 
sunase pe John din parcarea barului „Cizmă de Cowboy”, 
mai puternică decât fusese vreodată în toţi anii care 
trecuseră de când primise jetonul alb la prima întrunire AA 
la care participase. Ce-ar fi să dea în marşarier, să iasă de 
pe aleea din faţa casei familiei Stone, ignorându-le cu totul 
strigătele şi să se întoarcă în Frazier? Ştia un bar acolo. 
„Elanul Albastru”. Trecuse de nenumărate ori prin faţa lui, 
mereu cu aceleaşi gânduri de alcoolic adus pe calea cea 
bună - oare cum e înăuntru? oare serveau şi bere la halbă? 
ce fel de muzică aveau la tonomat? ce fel de whisky aveau 
pe raft şi care marcă era cea a casei? oare înăuntru erau şi 
ceva dudui arătoase? şi oare ce fel de gust ar fi avut prima 
înghiţitură? gustul bun şi drag care să-i amintească de 
casă? gustul bun şi drag care să-l facă să priceapă că acolo 
era casa lui? Ar fi putut să-şi răspundă la câteva din 
întrebările astea înainte să-l ridice poliţiştii chemaţi de 
David Stone şi să-l ducă la secţie, unde avea să fie 
interogat în cazul dispariţiei unei anumite fetiţe. 

Va veni o vreme, îi spusese Casey în zilele acelea trăite 
cu pumnii încleştaţi, când vor da chix toate sistemele tale 
de apărare mentală şi între tine şi sticla cu băutură nu va 
mai rămâne decât Puterea Supremă. 

Dan nu avea nicio problemă cu Puterea Supremă, pentru 
că avusese ocazia să afle ceva informaţii din interior. Sigur, 
Dumnezeu rămânea o ipoteză nedemonstrată încă, dar el 
cunoscuse şi un alt plan al existenţei. La fel ca Abra, şi Dan 
văzuse  „fantomiţele”. Aşa că da, sigur, posibil ca 
Dumnezeu să fie real. Pentru că întrezărise de mai multe 
ori lumea de dincolo de lume, lui Dan i se părea chiar 
probabil... deşi, ce fel de Dumnezeu e ăla care stă cu 


— 440 — 


mâinile în sân când se întâmplă nenorociri dintr-astea? 

De parcă tu ai fi primul om care pune întrebarea asta, se 
ironiză el în gând. 

Casey Kingsley îl sfătuise să se aşeze în genunchi de 
două ori pe zi, cerând sprijin dimineaţa şi aducând 
mulţumiri seara. Primii trei paşi: eu nu pot, dar Dumnezeu 
poate, aşa că mai bine îl las pe el. Şi n-am să mă mai 
gândesc la asta. 

Casey avea obiceiul să le povestească o întâmplare din 
viaţa regizorului de film John Waters nou-veniţilor care nu 
dădeau semne că ar dori să-i urmeze sfaturile. Intr-o scenă 
a unuia dintre primele sale filme, Pink Flamingos, actorul 
principal, travestitul Divine, mâncase o bucăţică de 
excrement de câine de pe jos. Chiar şi la mulţi ani după 
aceea, Waters încă mai era rugat să vorbească despre acel 
moment de glorie din istoria cinematografiei. La un 
moment dat regizorul izbucnise iritat: „N-a fost decât o 
bucăţică de căcat de câine”, îi spusese el unui reporter, „şi 
bucăţica aia l-a făcut vedetă”. 

Aşa că pune-te în genunchi şi cere ajutor, chiar dacă nu-ti 
convine, era morala cu care încheia mereu Casey. În fond, 
nu-i decât o bucăţică de căcat de câine. 

Dan nu prea avea cum să se pună în genunchi în spatele 
volanului, drept pentru care îşi luă poziţia obişnuită în 
timpul rugilor din fiecare dimineaţă şi noapte - ochi închişi 
şi palma lipită de buze, ca şi cum ar fi vrut să se ferească 
cu totul de licoarea aceea vrăjită ce-i otrăvise douăzeci de 
ani din viaţă. 

Doamne, ajută-mă să nu mai be... 

Atât apucă să spună când, pe neaşteptate, i se făcu 
lumină în minte. 

Ceva ce spusese David pe drumul spre Spărtura din Nori. 
Zâmbetul furios al Abrei (şi se întrebă dacă Fală avusese 
ocazia să-l vadă şi, dacă îl văzuse, ce părere avusese 
despre el). 

— O, Dumnezeul meu, şopti el. 

Cobori din maşină, dar picioarele refuzară să-l mai 
susţină. Uite, până la urmă tot în genunchi a ajuns. Se 


— 441 — 


ridică repede şi porni grăbit spre garaj, unde ceilalţi doi 
bărbaţi se uitau muţi la ghiozdanul fetei. 

Îl înşfăcă pe David de umăr. 

— Sună-ţi soţia. Spune-i că te duci la ea. 

— O să mă întrebe ce s-a întâmplat, comentă Dave. 

Din întreaga lui atitudine - tremurul gurii şi ochii plecaţi - 
se putea observa cât de puţin îşi dorea să aibă această 
conversaţie. 

— E la Chetta acasă. O să-i zic... Hristoase, nu ştiu ce să-i 
zic. 

Dan îl strânse mai tare, şi mai tare, până când bărbatul 
îşi ridică privirea. 

— Mergem toţi trei la Boston, dar John şi cu mine avem 
alte treburi acolo. 

— Ce treburi? Nu pricep. 

Dan pricepea. Nu chiar tot, dar destul. 


3 


Plecară cu Chevrolet-ul lui John. David în faţă, Dan întins 
pe bancheta din spate, cu capul pe rezemătoarea 
banchetei. 

— Lucy a insistat să afle despre ce e vorba, zise Dave. A 
spus că o sperii. Normal că s-a gândit că e ceva cu Abra, 
pentru că şi ea are puţin din talentul ei. Am ştiut asta de la 
bun început. l-am zis că a rămas peste noapte acasă la 
Emma. Ştiţi voi de câte ori mi-am minţit soţia de când 
suntem căsătoriţi? Aş putea să-mi număr minciunile pe 
degetele de la o singură mână şi trei dintre ele se referă la 
cât am pierdut la partidele de poker organizate de şeful 
departamentului meu în serile de joi. Minciuni inofensive, 
nimic ca nebunia asta. Şi în doar trei ceasuri o să fiu nevoit 
să dau cărţile pe faţă. 

Sigur că Dan şi John ştiau ce spusese despre Abra şi cât 
de supărată fusese Lucy atunci când soţul ei refuzase să 
dea mai multe amănunte, explicându-i că problema e mult 
prea complicată şi importantă pentru a fi discutată la 
telefon. Amândoi fuseseră lângă el, în bucătărie, când 


— 442 — 


dăduse telefonul cu pricina. Dar David simţea nevoia să 
vorbească. Să se descarce, cum se spune în limbaj AA. John 
oferi răspunsurile atunci când era cazul: aha, hm şi înțeleg 
şi ştiu. 

La un moment dat, Dave se opri şi se uită în spate. 

— lisuse Hristoase, acum ţi-ai găsit să dormi? 

— Nu dorm, spuse Dan fără să deschidă ochii. Incerc să 
iau legătura cu fiica ta. 

Răspunsul lui puse capăt monologului lui David. Acum nu 
se mai auzea decât foşnetul făcut de roţi pe Route 16, prin 
zeci de orăşele adormite. Se circula uşor şi, de când 
intraseră pe şoseaua cu patru benzi, acul vitezometrului 
arăta nouăzeci şi şase de kilometri la oră. 

Dan nu mai încercă s-o contacteze pe Abra; nu credea că 
era posibil. In schimb, se strădui să-şi deschidă complet 
mintea. Să se transforme într-un post de ascultare. 
Niciodată nu mai încercase aşa ceva, iar rezultatul îl luă 
prin surprindere. Parcă îşi pusese cele mai puternice căşti 
din lume. Auzi un fâşâit înfundat şi îşi spuse că probabil 
acesta era iureşul gândurilor omeneşti. Nu se aştepta să-i 
desluşească vocea în oceanul acela, dar ce altceva putea 
face? 

La scurt timp după ce intraseră pe Autostrada Spaulding 
şi mai aveau doar nouăzeci de kilometri până la Boston, 
reuşi, în sfârşit, să o audă. 

(Dan!) 

Foarte slab. O şoaptă. La început îşi zise că era doar un 
joc al imaginaţiei sale, o iluzie provocată de dorinţa lui 
fierbinte de a lua legătura cu ea, dar încercă, totuşi, să-şi 
canalizeze toată concentrarea pe direcţia de unde i se 
păruse că o auzise pe Abra. Şi o auzi din nou. Puțin mai tare 
de această dată. Şi nu, nui se părea. £a era. 

(Dan, te rog!) 

Din nefericire fetiţa era drogată, iar el nu mai făcuse 
niciodată în viaţa lui ceva nici pe departe asemănător cu ce 
avea să facă acum... dar Abra făcuse. Şi, chiar dacă era 
drogată, tot va putea să-i arate cum să procedeze. 

(Impinge! Trebuie să mă ajuţi!) 


— 443 — 


(La ce să ajut? Cum?) 
(Schimbăm.) 

(???) 

(Ajută-mă să învârt lumea!) 


4 


Dave tocmai căuta monedele potrivite pentru următorul 
punct de plată de pe autostradă, când Dan începu să 
vorbească de pe bancheta din spate. Doar că nu era vocea 
lui. 

— Mai lasă-mă puţin, trebuie să-mi schimb tamponul! 

John tresări puternic şi trase tare de volan, făcând 
Chevrolet-ul să derapeze. 

— Ce dracu’? 

David îşi desfăcu centura şi se lăsă în genunchi, 
răsucindu-se ca să se poată uita la bărbatul din spatele lui. 
Ochii lui Dan erau pe jumătate închişi, dar se deschiseră 
brusc atunci când Dave rosti numele Abrei. 

— Nu, Tati, nu acum, trebuie să-l ajut... trebuie să 
încerc... 

Trupul lui Dan se crispă. Ridică mâna şi se frecă la gură, 
gest pe care Dave îl văzuse de mii de ori, apoi o lăsă jos. 

— Spune-i să nu-mi mai zică aşa. Spune-i... 

Capul lui Dan se înclină într-o parte până ajunse să se 
sprijine pe umăr. Gemu. Mâinile îi zvâcneau incontrolabil. 

— Ce se petrece? strigă John. Ce să fac? 

— Nu ştiu, zise David. 

Intinse braţul printre scaune şi apucă strâns una din 
mâinile lui Dan. 

— Condu mai departe, murmură el. 

Apoi trupul celui de pe bancheta din spate începu să se 
zvârcolească violent şi Abra ţipă cu vocea lui Dan. 


5 


Descoperi drumul până la Abra, urmând curentul leneş al 
gândurilor ei. Văzu roata uriaşă din piatră pentru că ea o 


— 444 — 


vizualiza, dar era mult prea slăbită şi dezorientată ca să o 
poată roti. Işi folosea toată forţa mentală pe care o mai 
avea doar ca să ţină deschisă linia de comunicare. Ca el să 
poată intra în mintea ei, iar ea în a lui. Dar Dan simţea că o 
parte însemnată din el se află tot în Chevrolet, luminat de 
farurile maşinilor care treceau pe lângă ei din sens opus. 
Lumină... întuneric... lumină... întuneric. 

Şi roata aia era atât de grea. 

De undeva se auziră nişte bătăi puternice, apoi o voce de 
bărbat: 

— Haide, Abra, ieşi de-acolo. Ţi-a expirat timpul. Trebuie 
să plecăm. 

Strigătul acela o înspăimântă şi îi dădu ceva mai multă 
forţă. Roata se urni din loc, trăgându-l pe Dan mai adânc în 
canalul care-i unea. Niciodată nu mai avusese o senzaţie 
atât de stranie: revigorantă, în pofida grozăviei situaţiei. 

De undeva, de la mare depărtare, auzi glasul Abrei: 

— Mai lasă-mă puţin, trebuie să-mi schimb tamponul! 

Tavanul Chevrolet-ului lui John începu să dispară. Incepu 
să se rotească. Urmă întunericul însoţit de senzaţia că se 
afla într-un tunel şi avu timp să-şi spună: Dacă mă rătăcesc 
aici, n-am să mai găsesc în veci drumul înapoi. O să ajung 
în vreun balamuc cu diagnosticul de schizofrenie incurabilă. 

Dar chiar atunci lumea reveni la locul de dinainte, deşi nu 
întocmai. Chevrolet-ul dispăruse. Dan se afla într-o toaletă 
rău mirositoare, cu podeaua din plăci de faianţă albastră 
foarte pătată şi cu o hârtie atârnată lângă chiuvetă - 
SCUZE, DOAR APA RECE. lar el şedea pe WC. 

Inainte să apuce să se ridice de acolo, uşa se dădu de 
perete cu atâta putere că fisură câteva din dalele vechi şi 
un bărbat apăru în pragul ei. Părea a avea în jur de treizeci 
şi cinci de ani. Părul foarte negru şi-l pieptănase pe spate, 
faţa îi era ascuţită, dar atrăgătoare într-un mod aspru. Intr- 
o mână ţinea un pistol. 

— Da, sigur, schimbă-ţi tamponul, spuse el. Da’ unde-l 
ascunseseşi, Bucliţe, în buzunarul de la pantaloni? Probabil 
că da, pentru că rucsacul tău e departe. 

(Spune-i să nu-mi mai zică aşa.) 


— 445 — 


— Ţi-am spus să nu-mi mai zici aşa. 

Fală şovăi, privind lung la fata de pe toaletă. Micuța se 
clătina încet, sigur că se clătina, ăsta era un efect al 
drogului. Dar vocea de ce-i suna altfel? Tot din cauza 
drogului? 

— Ce-ai păţit? Parcă nu-i vocea ta. 

Dan încercă să ridice din umerii Abrei şi izbuti doar să-l 
facă pe unul să zvâcnească. Fală o apucă pe Abra de braţ şi 
îl smuci pe Dan, ridicându-l în picioare. Pe picioarele Abrei. 
Ţipă de durere. 

De altundeva - la mulţi kilometri depărtare - cineva ţipă 
gâtuit: Ce se petrece? Ce să fac? 

— Condu mai departe, îi spuse el lui John când Fală îl 
îmbrânci pe uşă afară. 

— Fii sigură că aşa am să fac, mârâi Fală, urcând-o cu 
forţa pe Abra lângă Billy Freeman, care nu se trezise în tot 
acest timp. 

Apoi îşi înfăşură în jurul pumnului o şuviţă din părul ei şi 
trase tare. Dan ţipă, ştiind că vocea lui nu este identică cu 
cea a Abrei. Semăna foarte mult, dar nu era identică. Fală 
sesiză diferenţa, dar nu pricepu care anume era cauza. 
Femeia cu pălărie ar fi priceput într-o clipită; în fond, ea o 
învățase pe Abra - fără să-şi dea seama, fireşte - trucul cu 
transferul de minţi. 

— Înainte să pornim la drum, vreau să facem un pact. 
Fără minciuni, ăsta-i pactul. Dacă îl mai minţi pe Tăticuţul 
tău, fie şi o singură dată, îţi iei adio de la hodorogul ăsta 
care sforăie lângă tine. Da' să ştii că n-am să folosesc 
drogul. l-ar fi prea uşor. Am să caut un drum lăturalnic, am 
să opresc acolo şi am să-i vâr un glonţ în burtă. Aşa o să se 
mai chinuiască ceva vreme. Şi tu o să stai cuminţică şi o să- 
| asculţi cum urlă de durere. Ne-am înţeles? 

— Da, şopti Dan. 

— Sper să spui adevărul acum, fetiţo, pentru că mie nu- 
mi place să-mi bat gura de două ori. 

Fală trânti portiera şi se îndreptă iute spre locul şoferului. 
Dan închise ochii Abrei. Se gândi la lingurile de la ziua de 
naştere. La sertare care se deschideau şi se închideau 


— 446 — 


singure - şi la ele se gândi. Abra era mult prea slabă ca să 
aibă vreo şansă într-o eventuală confruntare fizică cu 
bărbatul care se urcase la volan şi pornea acum camioneta. 
Însă o anumită parte a ei era incredibil de puternică. Dacă 
ar putea găsi partea aceea... partea care atârnase lingurile 
de tavan şi deschisese sertare şi cântase la clapele unui 
pian invizibil... partea aceea care scrisese mesaje pe tabla 
din camera lui, deşi fetiţa se afla la mulţi kilometri 
depărtare... dacă ar putea s-o găsească şi să o controleze... 

Aşa cum, mai de mult, Abra plăsmuise o prințesă- 
războinică pe un armăsar alb, Dan îşi imagină acum un şir 
de comutatoare pe peretele unui centru de comandă. Unele 
din acestea îi activau mâinile, altele picioarele, câteva 
mişcările umerilor. Însă erau acolo şi unele contacte mult 
mai importante. Ar trebui să le poată manevra. Şi el era 
înzestrat cu aceleaşi circuite. 

Camioneta se pusese în mişcare, dădea înapoi şi se 
întorcea. Câteva clipe mai târziu se aflau iar pe şosea. 

— Bine faci, rânji Fală. Culcă-te. Ce mama dracului îţi 
închipuiai că poţi face acolo? Să te arunci în budă şi să tragi 
apa după... 

Vorbele i se stinseră, deoarece Dan descoperise 
contactele căutate. Contactele acelea speciale, cu manete 
roşii. Nu ştia dacă existau cu adevărat şi dacă erau 
conectate la puterile Abrei sau dacă aceasta nu era decât o 
pasienţă pe care, evident, o juca de unul singur. Nu ştia 
decât că trebuie să încerce. 

Haide, străluceşte, se îndemnă el şi trase toate manetele. 


6 


Camioneta lui Billy Freeman ajunsese cam la zece 
kilometri de benzinărie şi străbătea întunericul şoselei 108 
printre satele din Vermont, când Fală simţi primul junghi de 
durere cumplită. Ca şi cum un inel subţire din argint îi 
înconjura ochiul stâng. Rece, apăsător. Apoi simţi acelaşi 
lucru şi la ochiul drept. Parcă avea un binoclu din metal. 

Sau cătuşe pentru ochi. 


— 447 — 


Apoi începu să-i ţiuie urechea stângă şi îi amorţi tot 
obrazul de pe aceeaşi parte, întoarse capul şi văzu că fata îl 
privea ţintă, cu ochi mari şi neclintiţi. Nu erau câtuşi de 
puţin ochii unei persoane drogate. De fapt, nici nu semănau 
cu ochii ei. Păreau mai bătrâni. Mai înţelepţi. Şi la fel de reci 
cum îşi simţea el acum obrazul. 

(opreşte maşina) 

Fală pusese la loc capacul din plastic pe acul seringii, dar 
încă mai ţinea în mână pistolul pe care îl scosese de sub 
scaun când îşi dăduse seama că fata întârzie prea mult la 
budă. Vru să o amenințe iar că-l va împuşca pe boşorog 
dacă nu va înceta imediat, dar mâna îi îngheţă brusc, de 
parcă ar fi tinut-o în congelator. Şi pistolul devenise foarte 
greu: parcă avea trei kilograme, cinci... imposibil, zece. Cel 
puţin zece. Şi, pe când se chinuia să-l urnească, piciorul 
drept i se ridică de pe pedala de acceleraţie, iar mâna 
stângă trase de volan, făcând camioneta să iasă de pe 
şosea şi să se îndrepte încet spre şanţul de pe margine. 

— Ce-mi faci? 

— Ce meriti. Tati. 

Camioneta se lovi de trunchiul unui mesteacăn doborât, îl 
frânse în două şi se opri. Fata şi moşul aveau centurile de 
siguranţă puse, dar Fală uitase să o cupleze pe a lui. Aşa că 
se izbi puternic de volan, declanşând claxonul. Când se uită 
în jos, văzu cum pistolul bătrânului i se răsuceşte în mână. 
Foarte, foarte încet. Se răsucea spre el. Foarte încet. Nu se 
putea întâmpla aşa ceva. Pentru asta folosise drogul. La 
dracu’, drogul chiar avusese efectul scontat, însă ceva se 
schimbase în toaleta aia. Cine se uita acum la el cu ochii 
ăia blestemaţi era cât se poarte de lucid şi calculat. 

Şi îngrozitor de puternic. 

Rose! Rose, am nevoie de tine! 

— Nu cred că te aude, spuse vocea care nu era a Abrei. 
Oi avea tu ceva talente, lepădătură ce eşti, dar nu mi se 
pare că ai fi vreun telepatic. Cred mai degrabă că foloseşti 
telefonul atunci când vrei să vorbeşti cu amanta ta. 

Forţându-se din răsputeri, Fală începu să întoarcă ţeava 
Glock-ului înapoi spre fată. Acum i se părea că arma 


— 448 — 


cântăreşte douăzeci şi cinci de kilograme. Tendoanele 
gâtului păreau nişte cabluri groase. Stropi grei de 
transpiraţie i se adunară pe frunte, curgându-i apoi în ochi 
şi usturându-l. Fală clipi des, încercând să-şi recapete 
vederea. 

— O... să-ţi... împuşc... prietenul, se bâlbâi el. 

— Nu, îl contrazise persoana din capul Abrei. N-am să te 
las. 

Dar Fală observă că şi ea se încorda acum, iar asta îi 
dădu speranţă. Cu un efort uriaş încercă să îndrepte gura 
armei spre pieptul fetei şi aproape reuşi, când pistolul porni 
să se rotească în direcţie opusă. O auzea pe javra aia mică 
gâfâind. Drace, gâfâia şi el. Tare. După sunetele scoase, 
parcă erau doi maratonişti care se apropie umăr la umăr de 
linia de finiş. 

Pe lângă ei trecu o maşină, fără să încetinească. Nu o 
observă niciunul. Se ţintuiau cu privirile. 

Fală încercă să se ajute şi cu mâna stângă. Acum, pistolul 
parcă se mişca mai uşor. O învingea, zău că o învingea. Dar 
ochii lui! lisuse! 

— Billy! strigă Abra. Billy, ajută-mă puţin! 

Billy mai fornăi o dată şi deschise brusc ochii. 

— Ce... 

O clipă doar Fală îşi pierdu concentrarea. Muşchii i se 
destinseră, iar pistolul începu imediat să se rotească din 
nou spre el. Işi simţea mâinile reci, foarte, foarte reci. 
Inelele acelea metalice îi apăsau ochii, amenințând să-i 
transforme în gelatină. 

Arma se declanşă, făcând o gaură în bordul camionetei, 
chiar deasupra aparatului de radio. Billy tresări cu putere, 
trezindu-se de-a binelea. Dădu năuc din mâini, aidoma 
cuiva care se smulge din cel mai cumplit coşmar, lovind-o 
pe Abra în tâmplă şi pe Fală în piept. Cabina camionetei se 
umpluse de o pâclă albăstruie şi de mirosul puternic al 
prafului de puşcă. 

— Ce-a fost aia? Ce dracu' a fost a... 

Fală mârâi: 

— Nu, cățea ordinară! Nu! 


— 449 — 


Învârti iar pistolul spre Abra şi simţi atunci cum fata 
începe să-şi piardă controlul. Din cauza loviturii la tâmplă, 
precis. Îi vedea disperarea şi groaza din ochi şi se simţi 
cuprins de o bucurie sălbatică. 

Trebuie s-o omor. Nu pot s-o mai las în viață după toată 
povestea asta. Dar n-am s-o împuşc în cap. În burtă am s-o 
împuşc. Şi după aia am să-i sorb abu... 

Billy îl izbi foarte puternic cu umărul. Pistolul zvăcni şi se 
descărcă din nou, făcând acum o gaură în plafon, nu 
departe de capul Abrei. Înainte ca Fală să mai apuce să-l 
coboare, mâinile îi fură acoperite de alte mâini. Avu vreme 
să înţeleagă că adversarul lui folosise doar o parte din forţa 
de care dispunea. Căci panica descătuşase o rezervă 
uriaşă, poate chiar incomensurabilă. Şi când arma se 
întoarse iarăşi spre el, încheieturile mâinilor i se frânseră ca 
două vreascuri uscate de foc. O clipă văzu un ochi negru 
privindu-l şi mai avu vreme pentru o jumătate de gând: 

(Rose, te iu...) 

Un fulger alb, apoi întuneric deplin. Patru secunde mai 
târziu, din Tati Fală nu mai rămăsese nimic cu excepţia 
hainelor. 


7 


Când  începură  zbieretele, Steve  Capzălud, Baba 
Bolşevica, Dick Ghebosul şi Haplea G. jucau, cam fără 
tragere de inimă, o partidă de canastă în rulota marca 
Bounder pe care o împărțeau Phil Jegosul şi Haplea G. Toţi 
patru aveau nervii întinşi la maximum - ca, de altfel, toţi 
Legitimii - şi, aruncându-şi cărţile, se repeziră la uşă. 

Ceilalţi coborau şi ei din rulote să vadă ce se întâmplase, 
dar încremeniră cu toţii când au dat cu ochii de Rose 
Ţilindru, în lumina puternică, alb-gălbuie, a reflectoarelor 
din jurul Cabanei Overlook. Îi privea ca o nebună, cu ochii 
bulbucaţi. Îşi smulgea părul din cap ca un proroc din 
Vechiul Testament, torturat de vedenii cumplite. 

— Scârba aia afurisită l-a omorât pe Tati al meu! urla ea. 
O s-o omor eu pe ea acum! O S-O OMOR ŞI O SA-I MANANC 


— 450 — 


INIMA! 

Se prăbuşi în genunchi şi începu să plângă cu obrajii în 
palme. 

Legitimii erau şocaţi. Niciunul nu ştia ce să spună ori ce 
să facă. În cele din urmă, Sarey Tăcuta îşi luă inima în dinţi 
şi se apropie de ea. Rose o îmbrânci cu putere la o parte. 
Sarey căzu pe spate, se ridică şi, fără nicio ezitare, se 
întoarse la Rose. De această dată, Rose îşi ridică privirea şi 
o văzu pe cea care voia să o consoleze, femeie care 
pierduse, la rândul ei, pe cineva drag în noaptea aceasta 
absurdă. O luă în braţe şi o strânse atât de tare încât 
ceilalţi auziră cum îi trosnesc oasele Tăcutei. Dar Sarey nu 
încercă să se desprindă din îmbrăţişare şi, după câteva 
clipe, cele două femei se ajutară reciproc să se ridice. Rose 
se uită lung la Sarey Tăcuta, apoi la Mo cea Mare, apoi la 
Mary Grasa, apoi la Charlie Jeton, de parcă atunci îi vedea 
pentru prima oară în viaţă. 

— Vino, Rose, îi zise Mo. Ai suferit un şoc puternic. 
Trebuie să te înti... 

— NU! 

Se îndepărtă de Sarey Tăcuta şi se plesni puternic peste 
amândoi obrajii, răsturnându-şi jobenul de pe creştet. Se 
aplecă să-l ridice de pe jos şi, când se uită iar la toţi 
Legitimii strânşi în jurul ei, privirea i se mai limpezi puţin. Işi 
aduse aminte de Doug Diesel şi de ceilalţi pe care-i 
trimisese să-i iasă înainte lui Tati şi fetei. 

— Trebuie să iau legătura cu Diesel. Să-i spun să se 
întoarcă. Să-i ia pe Phil şi pe Annie şi să se întoarcă. Acum 
trebuie să fim toţi împreună. Trebuie să sorbim abur. 
Trebuie să sorbim mult abur. Şi după ce ne recăpătăm 
puterile, o s-o prindem pe jegoasa aia. 

Nimeni nu spuse nimic. Pe chipurile tuturor se aşternuse 
aceeaşi expresie de îngrijorare şi incertitudine. Şi Rose 
turbă de-a dreptul la vederea tuturor acelor priviri 
înspăimântate şi guri căscate prosteşte. 

— Vă îndoiţi de judecata mea? 

Sarey Tăcuta se apropiase din nou de ea şi din nou Rose 
o îmbrânci cât colo. 


— 451 — 


— Cine se îndoieşte de mine să facă acum un pas înainte. 

— Nu se îndoieşte nimeni, Rose, încercă să o calmeze 
Steve Capzălud, dar poate că ar trebui să o lăsăm în pace. 

Omul vorbea cu prudenţă, incapabil să o privească în 
ochi. 

— Dacă e adevărat că Fală a murit, înseamnă că am 
pierdut deja cinci dintr-ai noştri. Niciodată n-am mai pierdut 
atâţia într-o singură zi. Niciodată n-am mai pierdut... 

Rose făcu un pas înainte şi imediat Steve făcu un pas 
înapoi, văârându-şi capul între umeri aidoma unui copil în 
faţa furiei părinţilor. 

— Din faţa unei copiliţe aburinde vreţi voi să fugiţi? După 
toţi anii ăştia, vreţi să faceţi stânga-mprejur şi să daţi bir cu 
fugiţii din faţa unui mocofan? 

Nu-i răspunse nimeni, cu atât mai puţin Steve, însă Rose 
citi adevărul în ochii lor. Da, voiau. Incredibil, dar aşa era. 
Avuseseră parte de foarte mulţi ani buni. Ani îmbelşugaţi. 
Ani fără griji. Acum dăduseră peste cineva care nu doar că 
poseda abur de o calitate extraordinară, dar îşi dăduse 
seama cine sunt şi cu ce se ocupă ei. In loc să îşi dorească 
să-l răzbune pe Tati Fală - care, la fel ca şi Rose, fusese 
alături de ei la bine şi la greu nu voiau decât să-şi vâre 
coada între picioare şi să o ia la sănătoasa chiţăind. li 
venea să-i omoare pe toţi, fără regrete. lar Legitimii îi 
simţiră furia şi se traseră şi mai departe, făcând loc în jurul 
ei. 

Mai puţin Sarey Tăcuta, care se holba ca hipnotizată la 
Rose, cu falca prăvălită în piept. Rose o apucă de umerii 
sfrijiţi. 

— Nu, Rose! guiţă Mo. Nu-i face rău! 

— Tu ce zici, Sarey? Din cauza fetiţei ăleia a murit femeia 
pe care o iubeai. Şi tu vrei să renunţi? 

— Nee, spuse Sarey, privind-o drept în ochi. 

Chiar şi în centrul atenţiei, ca acum, Sarey îşi păstrase 
aerul smerit. 

— Vrei să te răzbuni? 

— Sigul, răspunse Sarey. Lăsbunale vleau. 

În ciuda vocii mai stinse decât o şoaptă şi în ciuda 


— 452 — 


A 


defectului ei de vorbire, o auziră cu toţii şi îi înţeleseră 
vorbele. 

Rose privi în jur la Legitimi. 

— Aia dintre voi care nu vreţi ce vrea Sarey, ăia dintre 
voi care vor să se ascundă în fundul pământului... 

Se întoarse brusc spre Mo cea Mare şi o apucă de braţul 
fleşcăit. Luată prin surprindere, Mo chirăi înspăimântată şi 
vru să se smulgă din strânsoare. Dar Rose o ţinu bine şi-i 
ridică braţul mai sus, ca să poată fi văzut de toată lumea. 
Era acoperit cu pete roşii. 

— Puteţi să vă ascundeţi de asta? 

Legitimii scoaseră câteva bolboroseli încurcate şi mai 
făcură câţiva paşi înapoi. 

Rose continuă: 

— E în noi toţi. 

— Da' mulţi ne simţim bine! strigă Dulcica Terri Pickford. 
Eu sunt bine! N-am nicio pată! 

Drept dovadă, îşi întinse braţele albe şi netede. 

Rose îşi întoarse spre Terri ochii arzători şi plini de 
lacrimi. 

— Deocamdată. Dar cât timp vei mai fi aşa? 

Terri Dulcica nu răspunse şi îşi lăsă capul în jos. 

Rose o cuprinse pe Sarey pe după umeri şi se uită lung la 
ceilalţi. 

— Nucu a zis că fata asta s-ar putea să fie unica noastră 
şansă să scăpăm de boală înainte de a ne răpune pe toţi. 
Are careva altă soluţie? Dacă da, s-o auzim. 

Nu, nu avea nimeni nicio altă soluţie. 

— O să aşteptăm până se întorc Deez, Annie şi Phil 
Jegosul şi după aia desfacem canistrele şi ne îndopăm cu 
abur. Ne vom îndopa cum nu am mai făcut-o niciodată. 
Vom sorbi aburul din toate canistrele pe care le avem. 

Vestea aceasta fu întâmpinată cu priviri uluite şi alte 
murmure speriate. Oare credeau că îşi pierduse minţile? 
Lasă-i să creadă. Nu doar pojarul pusese stăpânire pe 
Clanul Legitim, ci şi panica. Or, asta era mult, mult mai 
grav. 

— Când vom fi cu toţii împreună, ne vom strânge în cerc. 


— 453 — 


Şi atunci vom deveni mai puternici. Lodsam hanti, noi 
suntem aleşii - aţi uitat cumva? Sabbatha hanti, noi suntem 
Clanul Legitim şi dăinuim peste vremuri. Spuneţi odată cu 
mine. 

Îi cuprinse pe toţi cu privirea; 

— Spuneți! 

Şi rostiră cu toţii incantaţia, prinzându-se de mâini şi 
formând un cerc. Noi suntem Clanul Legitim şi dăinuim 
peste vremuri. Începuse să li se citească dârzenia în priviri. 
Speranţa. In fond, numai pe şase dintre ei apăruseră petele 
acelea prevestitoare de moarte; mai aveau timp să 
îndrepte lucrurile. 

Rose şi Sarey Tăcuta intrară şi ele în cerc. Terri şi Baba 
îşi desprinseră mâinile, făcându-le loc, dar Rose o conduse 
pe Sarey în centru. Sub lumina puternică a reflectoarelor, 
trupurile celor două femei aruncau mai multe umbre, 
aidoma spiţelor unei roţi. 

— Când vom redeveni puternici, când vom fi din nou toţi 
ca unul, o vom găsi şi o vom prinde. Vă spun asta în 
calitate de conducător al vostru. Şi chiar dacă aburul ei nu 
va putea să vindece boala care ne macină, măcar vom şti 
că se va fi terminat cu nenorocita... 

Şi atunci fata îi vorbi chiar din capul ei. Rose nu avea 
cum să vadă zâmbetul fioros al Abrei Stone, dar cu 
siguranţă îl putea simţi. 

(nu te obosi să mă cauţi, Rose.) 


8 


De pe bancheta din spate a Chevrolet-ului lui John 
Dalton, Dan Torrance rosti şase cuvinte cu vocea Abrei: 
— Am să te găsesc eu prima. 


9 


— Billy? Billy! 
Billy Freeman se uită la fata care nu prea avea voce de 
fată. Imaginea ei se dublă, se făcu iar una, se dublă din 


— 454 — 


nou. Bătrânul se frecă la ochi, apoi pe obraji. Îşi simţea 
pleoapele grele şi parcă avea gelatină în loc de gânduri. Nu 
înţelegea absolut nimic din ce tocmai se întâmplase. Era 
beznă afară - când trecuse ziua? Şi era cât se poate de 
sigur că nu se mai afla pe strada Abrei. 

— Cine trage? Şi de ce am gust de căcat în gură? 
Hristoase! 

— Billy, trebuie să-ţi revii. Trebuie să... 

Trebuie să plecăm de aici, voise Dan să spună, dar Billy 
Freeman nu era în stare să conducă. Deocamdată. Ochii i 
se închideau încet, iar Dan împinse un cot de-al Abrei în 
coastele bătrânului ca să-l trezească. Măcar pentru 
moment. 

Farurile unei maşini care venea din sens opus inundară 
cu lumină cabina camionetei. Dan îşi ţinu răsuflarea Abrei. 
Dar şi această maşină trecu mai departe fără să 
încetinească măcar. Poate că la volan era o femeie, 
speriată că e singură pe drum la ora aceea târzie; poate un 
comis-voiajor grăbit să ajungă acasă. Evident, un 
samaritean rău, însă în cazul acesta „rău” însemna „bine” 
pentru ei, deşi a treia oară s-ar putea să nu mai fie atât de 
norocoşi. Iin mod obişnuit, oamenii de la ţară sunt 
prietenoşi. Dar mai ales băgăcioşi. 

— Stai treaz, îi spuse lui Billy. 

— Cine eşti? 

Billy încerca din răsputeri să-şi concentreze privirea 
asupra fetei, dar îi era imposibil. 

— Că nu vorbeşti deloc ca Abra. 

— E complicat. Deocamdată încearcă să rămâi treaz. 

Dan cobori şi trecu pe partea şoferului, împiedicându-se 
de câteva ori. Picioarele fetei, care păruseră atât de lungi 
prima oară când o văzuse, erau al dracului de scurte pentru 
el. Spera doar să nu fie nevoit să se obişnuiască cu ele. 

Hainele goale ale lui Fală erau pe scaunul de la volan. 
Espadrilele erau pe mocheta murdară, cu şosetele ieşite din 
ele. Dispăruseră în neant şi bucăţile de creier şi stropii de 
sânge de pe cămaşă şi jachetă, dar lăsaseră pete mari şi 
umede. Dan strânse toate lucrurile şi, după ce se mai gândi 


— 455 — 


puţin, luă şi pistolul. Nu ar fi vrut să renunţe la el, dar dacă 
aveau ghinion şi îi oprea cineva... 

Duse resturile acelei creaturi în faţa camionetei şi le 
îngropă sub un maldăr de frunze moarte. Apoi luă o bucată 
din trunchiul mesteacănului de care se lovise maşina şi îl 
târî deasupra acelui mormânt. Nu-i fu uşor să facă toată 
treaba asta cu braţele slăbuţe ale Abrei, dar reuşi în cele 
din urmă. 

Îşi mai dădu seama că nu putea să se urce ca de obicei în 
cabina camionetei, ci se văzu nevoit să se prindă de volan 
şi să se salte, căci Abra nu era suficient de înaltă. Însă 
disperarea îl apucă atunci când observă că abia atingea 
pedalele maşinii. Futu-i. 

Billy scoase un sforăit impozant, iar Dan îi mai arse un 
cot în coaste. Billy căscă ochii şi se uită dezorientat în jur. 

— Unde suntem? M-a drogat individul ăla? 

Şi imediat: 

— Cred că am să mă culc la loc. 

In timpul luptei pe viaţă şi pe moarte de mai devreme, 
sticla nedeschisă de Fanta a lui Fală se rostogolise şi 
căzuse pe jos. Dan se aplecă repede, o luă, puse mâna 
Abrei pe capac, apoi se opri, aducându-i aminte ce se 
întâmplă cu o băutură acidulată care a suferit un şoc 
zdravăn. De undeva o auzi pe Abra 

(vai de mine şi de mine) 
care zâmbea, dar nu cu furie. Şi Dan îşi spuse că totul era 
bine. 


10 


Să nu mă laşi să adorm, spuse vocea venind din gura lui 
Dan, aşa că John ieşi de pe autostradă şi opri în capătul 
îndepărtat al parcării de lângă mallul Fox Run. Acolo, el şi 
cu David traseră trupul lui Dan afară din maşină şi-l 
plimbară încolo şi încoace, sprijinindu-l între ei. Parcă era 
un beţiv la capătul unei nopţi de pomină - când şi când 
capul îi cădea în piept, de unde revenea cu o tresărire 
puternică la poziţia verticală. Ceilalţi doi bărbaţi îl întrebară 


— 456 — 


pe rând ce anume se întâmplase, ce se întâmpla acum şi 
unde se întâmpla ce se întâmpla. Însă Abra clătină din 
capul lui Dan. 

— Fală mi-a făcut o injecție în mână înainte să-mi dea 
voie să mă duc la toaletă. Tot restul mi-e foarte neclar. 
Ssst, acum trebuie să mă concentrez. 

Pe când înconjurau a treia oară Chevrolet-ul lui John, gura 
lui Dan se destinse într-un zâmbet larg şi emise un chicotit 
aproape identic cu al Abrei. Peste capul poverii lor care abia 
se ţinea pe picioare, David îl privi întrebător pe John. 
Doctorul ridică din umeri: nici el nu avea habar ce mama 
naibii se petrece acolo. 

— Vai de mine şi de mine, zise Abra. Fanta. 


11 


Dan înclină sticla de Fanta şi o deschise. Un jet puternic 
cu aromă de portocale îl izbi în plină faţă pe Billy. Bărbatul 
se trezi complet şi începu să tuşească şi să scuipe. 

— lisuse Hristoase! Ce ai, măi, copilă? De ce ai făcut 
asta? 

— A funcţionat, nu? 

Dan îi întinse sucul încă efervescent. 

— Bea restul. Îmi pare rău, dar nu pot să te las să adormi 
la loc, indiferent cât de mult ţi-ai dori asta. 

Cât timp Billy bea sucul cu înghiţituri mari şi lacome, Dan 
se aplecă după maneta de reglare a scaunului. Cu o mână 
trase de ea, în vreme ce cu cealaltă se ţinea de volan. 
Scaunul înaintă cu o smucitură zdravănă, făcându-l pe Billy 
să se înece şi să-şi verse sucul pe el (murmurând, totodată, 
o expresie pe care adulţii nu obişnuiau să o rostească în 
preajma fetiţelor din New Hampshire). Dan era mulţumit: 
acum reuşea cât de cât să ajungă la pedale cu picioarele 
Abrei. „Cât de cât” e foarte bine spus. Dan băgă camioneta 
în marşarier şi dădu încet înapoi. Odată ajunşi pe asfaltul 
drumului, scoase un oftat lung de uşurare. Nu i-ar fi ajutat 
cu nimic să rămână împotmoliţi într-un şanţ de pe marginea 
unei şosele puţin umblate din Vermont. 


— 457 — 


— Măcar ştii ce faci? îl întrebă Billy. 

— Da, am permis de conducere de ani buni... cu o pauză, 
totuşi, când mi l-a suspendat poliţia din Florida. Eram în alt 
stat la vremea respectivă, dar există un lucru minunat 
numit reciprocitate în faţa pacostei reprezentate de beţivii 
hoinari de-a lungul şi de-a latul acestei minunate ţări în 
care noi cu drag trăim. 

— Tu eşti Dan. 

— Vinovat, răspunse el, întinzând gâtul pe deasupra 
volanului ca să vadă drumul. Işi dorea să fi avut o carte 
groasă pe care să şi-o pună sub fund, dar nu avea şi trebuia 
să se descurce fără. 

— Cum ai ajuns în Abra? 

— Nu mă întreba. 

Fală spusese ceva (sau gândise, Dan nu-şi dădea seama 
cum fusese) despre nişte drumuri de ţară şi după vreo şase 
kilometri parcurşi pe şoseaua 108, observă o potecă şi un 
semn rustic din lemn, bătut în cuie de un pin: PARADISUL 
LUI BOB ŞI DOT. Dacă nici ăsta nu era un drum de ţară, 
atunci nu ştia ce ar putea fi. Dan intră pe el. La vreo patru 
sute de metri mai încolo, drumul era barat cu un lanţ gros 
de care atârna un alt semn, mai puţin bucolic de această 
dată: TRECEREA INTERZISA. Lanţul acela era un semn bun. 
Însemna că Bob şi Dot nu avuseseră de gând să-şi petreacă 
sfârşitul de săptămână în paradisul lor. Insemna şi că erau 
singuri acolo, iar distanţa de patru sute de metri de la 
drumul principal le asigura oarece intimitate. Locul mai 
avea şi un alt avantaj: un canal din care picura apă curată. 

Dan stinse farurile şi opri motorul, apoi se întoarse spre 
Billy. 

— Vezi canalul ăla? Du-te şi spală-te pe faţă, eşti plin de 
suc. Şi după aia piaptănă-te puţin. O să ne întoarcem 
printre oameni. 

— Unde suntem? 

— În Vermont. 

— Unde-i boul care m-a răpit? 

— E mort. 

— Adio şi n-am cuvinte! se bucură Billy, continuând după 


— 458 — 


ce procesă puţin informaţia: Şi cadavrul? Unde l-ai pus? 

Excelentă întrebare, însă una la care Dan nu voia să 
răspundă. Nu voia decât să se termine totul cât mai repede. 
Era istovitor şi bulversant în mii de feluri. 

— Nu mai e. Şi crede-mă că doar atâta vrei să ştii. 

— Dar... 

— Nu acum. Spală-te pe faţă şi după aia plimbă-te 
încoace şi încolo. Dă din mâini, respiră adânc şi încearcă să- 
ţi limpezeşti minţile. 

— Mă doare capul de nu mai ştiu de mine. 

Dan nu se miră. 

— Când te întorci, probabil că fata va fi iar aici, ceea ce 
înseamnă că va trebui să conduci tu. Dacă te simţi în 
putere, opreşte în primul oraş cu motel şi ia o cameră. Fata 
e nepoata ta, ai înţeles? 

— Înî, mormăi Billy. Nepoata mea. Abby Freeman. 

— Şi când ajungi în cameră, să mă suni pe mobil. 

— Pentru că tu ai să fii acolo... acolo unde ţi-e şi trupul. 

— Corect. 

— Nici cu mintea n-am gândit că e posibil să ajungem 
într-un rahat aşa de mare. 

— Da, spuse Dan. Dar uite că este. Treaba noastră e 
acum să încercăm să ieşim din el. 

— În regulă. Care zici că-i următorul oraş? 

— Nu zic, pentru că nu ştiu. Ascultă-mă, Billy, nu vreau 
să aveţi vreun accident. Dacă simţi că nu te-ai limpezit 
destul la minte ca să conduci patruzeci ori cincizeci de 
kilometri şi să îţi iei o cameră la un motel fără ca 
recepţionerul să cheme poliţia, atunci mai bine rămâi cu 
Abra în camionetă şi dormiţi aici. Nu vă va fi prea 
confortabil, dar măcar veţi fi în siguranţă. 

Billy deschise portiera din partea lui. 

— Lasă-mă zece minute. Şi după aia ai să juri că sunt 
treaz. Am mai trecut prin de-astea. 

Şi-i făcu cu ochiul fetei de la volan. 

— Nu uita că lucrez pentru Casey Kingsley. Care are 
boală pe beţivi, mai ştii? 

Dan îl urmări cum se duce la canal şi se aşază în 


— 459 — 


genunchi. Apoi închise ochii Abrei. 
În parcarea mallului Fox Run, Abra îi închise pe ai lui Dan. 
(Abra!) 
(Aici sunt.) 
(Te-ai trezit?) 
(Cam aşa ceva.) 
(Trebuie să întoarcem iar roata. Poţi să mă ajuţi?) 
Da. Acum putea. 


12 


— Gata, daţi-mi drumul, spuse Dan cu o voce ce semăna 
cu a lui. Cred că mi-am revenit. 

John şi David îl lăsară în pace, dar erau gata să îl prindă 
în braţe, dacă n-ar fi reuşit să se ţină pe picioare. Însă nu fu 
cazul. Dan îşi verifică trupul - păr, faţă, piept, picioare - şi 
dădu mulţumit din cap. 

— Da, sunt cu totul aici, zise el uitându-se în jur. Aici 
adică unde? 

— Mallul Fox Run, spuse John. Cam la o sută de kilometri 
de Boston. 

— În regulă, hai să mergem mai departe. 

— Dar Abra? îl opri David neliniştit. Ce face Abra? 

— Abra e bine. Şi e acolo unde îi e locul. ` 

— Locul ei e acasă, spuse Dave indignat. In camera ei, 
stând de vorbă pe mess cu prietenele ori ascultându-i la 
iPod pe puştii ăia din 'Round Here. 

Dar acasă şi este, îi răspunse Dan doar în gând, ca să nu- 
| contrarieze şi mai mult. Dacă trupul unui om este casa lui, 
atunci putem spune că Abra e acasă. 

— E cu Billy. Are Billy grijă de ea. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ăla care a răpit-o? Cu Fală ăla? 

Dan se opri lângă portiera Chevrolet-ului lui John. 

— Nu mai trebuie să-ţi faci probleme din cauza lui. Acum 
trebuie să ne temem doar de Rose. 


— 460 — 


13 


Primul motel din drum se afla, de fapt, dincolo de graniţa 
statului Vermont, în Crownville, New York. Era o şandrama 
amărâtă, la intrare cu un anunţ din becuri chioare pe care 
scria AV M CAME E şi CA LU TV! Din cele treizeci şi ceva de 
locuri ale parcării nu erau ocupate decât patru. Individul de 
la recepţie era un munte de grăsime, cu părul slinos strâns 
într-o coadă de cal ce-i ajungea până la jumătatea spatelui. 
Trecu prin POS cardul Visa al lui Billy şi-i înmână cheile de 
la două camere, totul fără să-şi ia ochii de la ecranul 
televizorului, unde două femei se pupau cu foc, îmbârligate 
pe catifeaua roşie a unei canapele. 

— Sunt cuplate? îl întrebă Billy. 

Privi la femeile de la televizor şi se simţi dator cu o 
explicaţie: 

— Despre camere vorbesc. 

— Da, da, toate-s cuplate. Tre' să deschizi uşa. 

— Mulţam. 

Conduse până la rândul pe care se aflau camerele 
douăzeci şi trei şi douăzeci şi patru şi parcă bine 
camioneta. Abra dormea dusă, ghemuită în scaun, cu capul 
sprijinit pe un braţ. Billy descuie camerele, aprinse luminile 
din amândouă şi deschise uşa dintre ele. Condiţiile i se 
păreau mizere, dar nu dramatice. Nu voia decât să o aducă 
pe Abra înăuntru şi să se culce şi el. Îşi dorea să doarmă 
vreo zece ore în şir, dacă ar fi fost posibil. Doar rareori i se 
întâmpla să se simtă bătrân, dar în noaptea aceasta avea 
senzaţia că e matusalemic. 

Abra se trezi când o întindea pe pat. 

— Unde suntem? 

— În Crownville, New York. Suntem în siguranţă. Eu am 
să fiu în camera de alături. 

— Vreau la Tati. Şi la Dan. 

— Curând. 

Sperând că nu o minţea. 

Ochii fetei se închiseră şi se deschiseră iar, foarte încet. 

— Am vorbit cu femeia aia. Cu //igoaia aia. 


— 461 — 


— Da? 

Billy habar nu avea despre ce era vorba. 

— Ştie ce am făcut. A simţit. Şi a durut-o. 

O lumină nemiloasă se aprinse în ochii Abrei. Lui Billy i se 
păru că întrezăreşte o rază de soare la capătul unei zile reci 
şi mohorâte de februarie. 

— Şi mă bucur. 

— Culcă-te, scumpo. 

Şi lumina aceea rece de iarnă se aprinse din nou pe 
chipul palid şi epuizat al fetei. 

— Ştie că o caut. 

Billy vru să-i dea părul la o parte din ochi... dar dacă îl 
muşca? Tâmpită idee, sigur, dar... lumina aia din privirea 
ei... Mama lui arătase uneori aşa, atunci când îşi ieşea din 
fire şi îl bătea pe el sau pe unul din fraţii lui. 

— Ai să te simţi mai bine mâine dimineaţă. Şi eu aş fi 
vrut să ne putem întoarce din seara asta şi sunt convins că 
aşa şi-ar fi dorit şi tăticul tău, dar nu mă simt în stare să 
conduc. Am avut mare noroc că am ajuns până aici fără să 
ieşim de pe şosea. 

— Aş vrea să vorbesc cu Mami şi cu Tati. 

Mama şi tatăl lui Billy, care nici măcar în cele mai bune 
momente ale lor n-ar fi putut candida la titlul de Părinţi ai 
Anului, muriseră de multă vreme, iar el nu voia decât să 
doarmă. Aruncă o privire plină de dor spre patul din 
cealaltă cameră care se vedea prin uşa deschisă. Va dormi 
curând, dar nu chiar acum. Îşi scoase telefonul şi îl 
deschise. Formă un număr şi începu să vorbească cu Dan. 
După câteva secunde, i-l întinse fetei. 

— E tatăl tău. Hai, vorbeşte. 

Abra îi smulse mobilul din mână. 

— Tati? Tati? 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Da, sunt... încetează, Tati, sunt bine. Doar că mi-e atât 
de somn că de-abia pot... 

Încremeni, ca lovită de trăsnet, dându-şi seama că nu 
pusese întrebarea esenţială: 

— Da’ tu, tu eşti bine? 


— 462 — 


Apoi ascultă răspunsul. Ochii lui Billy se închiseră uşor, 
iar el îi deschise cu un efort colosal. Acum fata plângea în 
hohote, iar el se simţea cum nu se poate mai bucuros. 
Spera ca lacrimile să-i spele lumina aceea crudă din privire. 

Abra îi întinse telefonul. 

— E Dan. Vrea să-ţi mai spună ceva. 

Luă mobilul şi ascultă. Apoi spuse: 

— Abra, Dan vrea să ştie dacă tu crezi că mai sunt şi alţi 
nenorociţi din ăştia. Care ar putea ajunge la noi în noaptea 
asta. 

— Nu. Mi se pare că Fală trebuia să se întâlnească cu 
unii, dar sunt încă departe. Şi nici nu-şi pot da seama unde 
suntem noi... 

Căscă lung de-i pârâiră maxilarele. Apoi continuă: 

— ... dacă el nu mai e să le spună. Zi-i lui Dan că suntem 
în siguranţă. Şi mai spune-i să-l convingă şi pe tata de 
chestia asta. 

Billy transmise mesajul. Când încheie convorbirea, Abra 
adormise deja, ghemuită cu genunchii la piept, sforăind 
uşurel. Billy scoase o pătură din dulap şi o înveli, apoi puse 
lanţul la uşa principală. Se mai gândi puţin, apoi propti sub 
clanţă şi scaunul de la masă. Paza bună trece primejdia rea, 
cum îi plăcea tatălui său să spună. 


14 


Rose deschise compartimentul secret de sub podeaua 
cabinei şi scoase una din canistre. Fără să se ridice dintre 
scaunele din faţă ale EarthCruiser-ului, îi deşurubă dopul şi 
o duse la gură. Dinăuntru se auzi un fâsâit puternic. 
Mandibula îi căzu până pe piept, iar capul îi deveni o gaură 
neagră cu un singur dinte proeminent. Colţurile ochilor, în 
mod normal ridicate, se lăsară în jos, iar privirea i se 
întunecă de tot. Chipul i se transformă într-o mască 
macabră a morţii. 

Începu să inhaleze aburul. 

Când isprăvi, puse canistra înapoi la locul ei şi se aşeză în 
spatele volanului, cu ochii ţintă înainte. Nu te osteni să mă 


— 463 — 


cauti, Rose. Am să te găsesc eu prima. Aşa îi spusese. Aşa 
îndrăznise javra aia să-i spună ei, Rose O'Hara, Rose 
Ţilindru. Şi o simţise nu doar puternică, ci puternică şi 
răzbunătoare. Furioasă. 

— Haide, vino, drăguţo, îi zise ea. Şi nu-ți pierde furia. Cu 
cât eşti mai supărată, cu atât vei fi mai nesăbuită. Vino la 
mătuşica Rose. 

Se auzi un pocnet. Se uită în jos şi văzu că sfărâmase 
jumătatea inferioară a volanului. Perfect normal. Aburul îţi 
dă putere. li sângerau mâinile. Aruncă la o parte bucata din 
plastic, îşi ridică palmele în dreptul feţei şi începu să şi le 
lingă. 


— 464 — 


XVI 


CE A FOST UITAT 
1 


Când Dan închise telefonul, David îi zise: 

— Hai s-o luăm pe Lucy şi să mergem după ea. 

Dan clătină din cap. 

— Zice că sunt bine şi eu o cred. 

— Dar mai zice şi că a fost drogată, spuse John. Şi s-ar 
putea să nu gândească prea limpede acum. 

— A gândit suficient de limpede cât să mă ajute să scap 
de individul ăla căruia îi zicea Fală, îl contrazise Dan, şi eu 
am încredere în ea. Plus că noi avem alte treburi. Treburi 
importante. Şi aici trebuie să aveţi voi încredere în mine. Ai 
să-ţi vezi curând fetiţa, David. Deocamdată însă, te rog să 
mă asculţi cu multă atenţie. O să te lăsăm acasă la bunica 
lui Lucy. Şi o să-ţi iei soţia şi o s-o aduci la spital. 

— Nu cred că o să mă creadă când o să-i povestesc ce s- 
a întâmplat azi. Nici nu ştiu cât de convingător aş putea fi 
de vreme ce nici mie parcă nu-mi vine să cred. 

— Spune-i că ai să-i povesteşti întâmplările abia atunci 
când vom fi cu toţii. Şi când zic „toţi” mă refer şi la 
străbunica Abrei. 

— Mă îndoiesc că ne vor lăsa s-o vedem, spuse David 
uitându-se la ceas. Programul de vizită s-a terminat de mult 
şi biata femeie e foarte bolnavă. 

— Personalul spitalelor nu prea respectă regulile astea 
când e vorba de pacienţi care mai au puţin de trăit, zise 
Dan. 

David se uită la John, care ridică din umeri. 

— Omul ăsta lucrează într-un azil de bătrâni, deci trebuie 
că ştie ce vorbeşte. Eu zic să-l crezi pe cuvânt. 

— S-ar putea nici să nu fie conştientă, mai stărui David. 

— Vom vedea atunci ce va fi. 


— 465 — 


— Dar ce treabă are Chetta cu toată povestea asta? 
Habar n-are de nimic! 

Însă Dan nu era de aceeaşi părere: 

— Sunt aproape convins că ştie mai multe decât îţi 
închipui tu. 


2 


Îl lăsară pe David în faţa clădirii de pe strada 
Marlborough şi îl urmăriră cum urcă treptele de la intrare şi 
apasă pe butonul uneia dintre soneriile de lângă uşă. 

— Parcă-i un copil mic care ştie că-l aşteaptă o bătaie la 
fundul gol, remarcă John. Indiferent cum o să se termine, 
toată întâmplarea asta o să lase urme al dracului de urâte 
în căsnicia lor. 

— Nu-i nimeni de vină pentru catastrofele naturale. 

— Spune-i asta lui Lucy Stone. Ştii ce o să zică? „Ţi-ai 
lăsat fiica singură şi a răpit-o un pervers dement.” Şi aşa va 
gândi mereu. 

— S-ar putea ca Abra s-o facă să-şi schimbe părerea. lar 
în ceea ce priveşte ziua de azi, ei bine, am făcut tot ce ne-a 
stat în putere şi nu cred că ne-a ieşit prea rău deocamdată. 

— Dar nu s-a terminat. 

— Nici pe departe. 

Dave sunase din nou la sonerie şi se uita prin geamul uşii 
atunci când liftul ajunse la parter şi din el ieşi în goană Lucy 
Stone. Avea chipul palid şi încordat. Dave începu să 
vorbească de îndată ce dădu cu ochii de ea. La fel şi Lucy. 
Apoi femeia îl trase în ascensor - îl smuci, mai degrabă - de 
ambele mâini. 

— Of, Doamne, şopti John. Asta îmi aduce aminte de 
nopţile când ajungeam acasă rupt de beat. 

— Acum e treaba lui s-o convingă, zise Dan. Noi avem 
altceva de făcut. 


3 


Dan Torrance şi John Dalton intrară în Spitalul Municipal 


— 466 — 


al statului Massachusetts la câteva minute după ora zece şi 
jumătate. Era linişte în secţia de terapie intensivă. Un balon 
pe jumătate dezumflat, pe care scria cu litere pestriţe 
ÎNSĂNĂTOŞIRE GRABNICĂ!, plutea fără entuziasm sub 
tavanul holului, aruncând o umbră cu contur de meduză. 
Dan intră în oficiul asistentelor, spuse că lucrează la 
căminul unde urma să fie transferată doamna Reynolds, 
arătă legitimaţia de la Căminul Helen Rivington pentru a-şi 
confirma spusele şi îl prezentă pe John Dalton, precizând că 
este medicul de familie al pacientei (ceea ce putea fi 
considerată o exagerare, însă nu o minciună). 

— Trebuie să-i evaluăm starea înaintea transferului, 
explică Dan, şi au cerut să fie de faţă doi membri ai 
familiei. Nepoata doamnei Reynolds şi soţul acesteia. Ne 
cerem scuze pentru ora târzie, însă evaluarea aceasta este 
obligatorie. Cei doi vor ajunge curând aici. 

— Îi cunosc pe soţii Stone, spuse asistenta-şefă. Minunaţi 
oameni. Lucy, mai ales. Aproape că nu s-a dezlipit de 
bunica ei. Concetta e o femeie deosebită. l-am citit poeziile 
şi mi se par absolut superbe. Dar dacă dumneavoastră, 
domnilor, vă aşteptaţi să staţi de vorbă cu ea, îmi pare rău 
că va trebui să vă dezamăgesc: a intrat în comă. 

Mai vedem noi, îşi zise Dan. 

— Şi... mai spuse asistenta privindu-l bănuitoare pe John. 
De fapt... mă rog, nu ştiu dacă se cuvine să vă spun eu 
asta... 

— Spuneţi, vă rog, îi zise John. N-am mai întâlnit o 
asistentă care să nu cunoască mai bine decât doctorii 
starea pacienţilor lor. 

Femeia îi zâmbi, apoi se întoarse spre Dan. 

— Am auzit numai lucruri minunate despre Căminul 
Rivington, dar am mari îndoieli că doamna Reynolds va 
ajunge să vă fie pacientă. Chiar dacă mai trăieşte până luni, 
nu cred că ar avea vreun rost să o mutăm la 
dumneavoastră. Poate că ar fi mai creştineşte s-o lăsăm să- 
şi încheie călătoria aici. Vă rog să mă scuzaţi dacă vi se 
pare că-mi depăşesc atribuţiile. 

— Nu vi le depăşiţi, o linişti Dan, şi vă asigur că vom ţine 


— 467 — 


cont de părerea dumneavoastră. John, vrei să fii bun şi să-i 
aştepţi în hol pe soţii Stone? Eu pot să încep fără tine. 

— Eşti sigur... 

— Da, spuse Dan privindu-l ţintă în ochi. Sunt sigur. 

— O găsiţi în Rezerva Nouă, îl informă asistenta-şefă. La 
capătul culoarului. Dacă aveţi nevoie de mine, apăsaţi 
butonul soneriei de lângă pat. 


4 


Numele Concettei era scris pe uşa Rezervei 9, însă 
spaţiul destinat fişei medicale era gol, iar semnele de pe 
monitorul de deasupra patului nu erau deloc optimiste. Dan 
intră şi fu de îndată învăluit de aromele pe care le cunoştea 
atât de bine: odorizant de cameră, antiseptice, boală şi 
apropierea morții. Acesta din urmă era un miros 
pătrunzător, care îi cânta în cap ca o vioară cu o singură 
coardă. Pereţii rezervei erau acoperiţi cu fotografii, 
majoritatea dintre ele înfăţişând-o pe Abra la diferite 
vârste. Intr-una era un grup de copii cu gurile căscate în 
jurul unui magician care scotea un iepure alb dintr-un 
joben. Dan era sigur că poza aceea fusese făcută la 
memorabila petrecere a fetiţei, în Ziua Lingurilor. 

Din femeia care dormea cu gura deschisă şi cu rozariul 
din perle între degete nu mai rămăseseră decât pielea şi 
oasele. Părul i se subţiase într-atât de mult, că se confunda 
cu perna de sub cap. Pielea ei, pe vremuri cu o tentă 
măslinie, fermecătoare, era acum de un galben murdar. 
Aproape că nu se puteau sesiza mişcările uşoare ale 
pieptului uscat în ritmul respirației. Dan nu avu nevoie 
decât de o singură privire ca să înţeleagă că asistenta-şefă 
ştia ce vorbeşte. Dacă Azzie ar fi fost aici, atunci ar fi stat 
încolăcit pe patul bătrânei, aşteptând venirea Doctorului 
Somn, pentru ca el să-şi poată vedea mai departe de 
patrularea pe coridoarele pustii în căutarea acelor lucruri 
pe care doar pisicile le pot vedea. 

Dan se aşeză pe marginea patului, observând că unica 
perfuzie pe care o mai avea femeia era o soluţie salină. 


— 468 — 


Pentru că, de fapt, acum un singur medicament o mai 
putea ajuta, iar acesta nu se găsea în farmacia spitalului. | 
se strâmbase branula şi Dan o îndreptă. Apoi o luă de mână 
şi se uită lung la ea. 

(Concetta.) 

Respirația i se întrerupse o fracțiune de secundă. 

(Întoarce-te, Concetta!) 

Ochii începură să se mişte sub pleoapele subţiri şi vineţii. 
Poate că îl auzea; poate că-şi visa ultimele vise. Vise despre 
ltalia, poate. Vise despre cum se aplecase peste buza 
fântânii şi scosese o găleată cu apă rece şi proaspătă. 
Despre cum o încălzeau razele fierbinţi ale soarelui. 

(Abra are nevoie de tine şi eu am nevoie.) 

Nu avea ce să facă mai mult de atât. Şi nici nu ştia dacă 
era de ajuns. Dar, foarte, foarte încet, bătrâna deschise 
ochii. Goi, la început, se umplură treptat de înţelegere. Dan 
mai văzuse fenomenul acesta. Mai fusese martor al acestei 
minuni de revenire a spiritului. Şi - pentru a câta oară? - se 
întrebă iar de unde venea el şi unde se ducea când părăsea 
trupul cel vremelnic. Pentru că moartea este un miracol la 
fel de mare ca naşterea. 

Degetele bătrânei tresăriră în mâna lui. Ochii ei nu se 
dezlipeau de ochii lui Dan. Apoi Concetta schiţă un zâmbet. 
Un zâmbet sfios, fragil, dar totuşi zâmbet. 

— Oh, mio caro! Sei tu? Sei tu? Come e possible? Sei 
morto? Sono morta anch'io?... Siamo fantasmi? 

Dan nu ştia limba italiană, dar nici nu avea nevoie. 
Înțelegea perfect cuvintele ei. 

O, dragul meu, tu eşti? Cum se poate? Ai murit? Am 
murit şi eu? 

Şi după o pauză: 

Suntem fantome? 

Dan se aplecă şi îşi lipi obrazul de alei. 

Şi îi şopti la ureche. 

După o vreme, primi răspuns. 


— 469 — 


5 


Discuţia lor, deşi scurtă, a fost edificatoare. Concetta a 
vorbit mai mult în italiană. În cele din urmă, ridică o mână - 
cu mare efort, dar izbuti - şi-i mângâie obrazul neras. Îi 
zâmbi fericită. 

— Eşti pregătită? o întrebă Dan. 

— Si. Pregătită. 

— Nu ai de ce să te temi. 

— Si, ştiu asta. Mă bucur nespus că ai venit. Mai spune- 
mi încă o dată cum te numeşti, signor. 

— Daniel Torrance. 

— Si. Eşti un dar al lui Dumnezeu, Daniel Torrance. Se; un 
dono di Dio. 

Dan spera să fie adevărat. 

— Îmi dai? 

— SI, fireşte. Orice îţi trebuie per Abra. 

— Şi îţi voi da şi eu, Chetta. Vom bea împreună din 
fântână. 

Bătrâna închise ochii. 

(Ştiu.) 

— Acum ai să adormi, iar când te vei trezi... 

(Totul va fi mai bine.) 

Energia de acum era mai puternică decât în noaptea în 
care se stinsese Charlie Hayes; o simţi cum arde între ei 
atunci când îi strânse uşor mâinile într-ale lui, sesizând vag 
conturul neted al perlelor din rozariu. Undeva, luminile se 
stingeau, una câte una. Era în ordine. In Italia, o fetiţă cu 
săndăluţe şi o rochiţă cafenie scotea apă rece ca gheaţa 
dintr-o fântână. Fetiţa aceea semăna cu Abra. Câinele lătra 
vesel. // cane. Ginata. II cane si rotolava sull'erba. Lătra şi 
se rostogolea prin iarbă. Ginata cel caraghios! 

Concetta avea şaisprezece ani şi era îndrăgostită; sau 
avea treizeci şi scria o poezie la masa din bucătăria unui 
apartament înăbuşitor din Queens, în vreme ce din stradă 
se auzeau strigăte de copii; sau avea şaizeci şi stătea în 
ploaie, în mijlocul străzii, uitându-se la picăturile acelea din 
cel mai pur argint. Era mama ei, şi era şi strănepoata ei şi 


— 470 — 


venise vremea marii ei transformări, venise vremea marii 
călătorii. Ginata se rostogolea prin iarbă şi luminile... 

(Grăbeşte-te, te rog.) 

„„„se stingeau una câte una. Şi se deschidea o uşă... 

(Grăbeşte-te, te rog. A sosit clipa!) 
şi de dincolo de ea simţiră amândoi respiraţia misterioasă şi 
înmiresmată a nopţii. Deasupra străluceau puzderii de 
stele. 

O sărută pe fruntea rece. 

— Totul e aşa cum trebuie, cara. Nu trebuie decât să 
dormi. Dormi şi somnul te va vindeca. 

Şi apoi îi aşteptă ultima suflare. 

Şi aceasta veni. 


6 


Era tot pe marginea patului, cu mâinile bătrânei moarte 
într-ale lui, când uşa rezervei fu dată de perete şi în cameră 
năvăli Lucy Stone. La oarece distanţă, şi cu paşi mai 
şovăielnici, o urmau soţul ei şi pediatrul fiicei lor; ca şi cum 
le-ar fi fost teamă să nu fie pârijoliţi de panica, furia şi 
indignarea incoerentă care o înconjurau ca o aură cu 
scânteieri aproape vizibile. 

ÎI înşfăcă de umăr pe Dan, înfigându-şi unghiile-i lungi în 
carnea de sub cămaşă. 

— Pleacă imediat de lângă ea. Nu o cunoşti. N-ai nicio 
legătură cu bunica mea, aşa cum nu ai nici cu fa... 

— Vorbeşte mai încet, îi zise Dan fără să se întoarcă. Te 
afli în prezenţa morţii. 

Mânia care o întărise până atunci dispăru ca prin farmec 
şi i se înmuiară picioarele. Se lăsă moale pe pat, alături de 
Dan şi se uită la chipul de camee galbenă al bunicii ei. Apoi 
îşi mută ochii la bărbatul cu obraji supti şi nebărbieriţi care 
ţinea în mâinile lui degetele moarte cu rozariul încolăcit 
printre ele. Lacrimi mari şi limpezi începură să curgă 
neobservate pe obrajii lui Lucy. 

— Nu sunt capabilă să înţeleg nici măcar jumătate din ce 
mi-au spus. Doar că Abra a fost răpită şi că acum e bine şi 


— 471 — 


în siguranţă - aşa pretind ăştia doi - şi că e într-un motel pe 
undeva cu un individ pe care-l cheamă Billy şi că dorm 
amândoi. 

— Perfect adevărat, spuse Dan. 

— Atunci, scuteşte-mă, te rog, de toate fariseismele 
astea. Am să-mi jelesc bunica după ce o să văd că Abra e 
teafără şi nevătămată. După ce o s-o ţin în braţe. Tot ce 
vreau să ştiu acum... 

Şi se întrerupse, privind de la Dan la chipul bunicii ei 
moarte şi iarăşi la Dan. David stătea în picioare în spatele 
ei. John închisese uşa rezervei şi se sprijinea de ea. 

— Zici că te cheamă Torrance? Daniel Torrance? 

— Da. 

Şi privirea lui Lucy hoinări iar de la profilul încremenit al 
bunicii ei la cel al bărbatului care fusese cu aceasta în clipa 
morţii. 

— Cine eşti, domnule Torrance? 

Dan lăsă mâinile Chettei şi le prinse pe ale lui Lucy. 

— Vino cu mine să îţi spun ceva. Nu mergem departe. 
Doar în partea cealaltă a camerei. 

Fără să protesteze, cu privirea tot aţintită asupra chipului 
lui, femeia se ridică încet în picioare. Dan o conduse până 
la uşa deschisă a băii. Aprinse lumina înăuntru şi îi făcu un 
semn spre oglinda de deasupra chiuvetei, în care se 
vedeau acum amândoi, ca într-o fotografie. Ce se vedea 
acolo nu prea lăsa loc de îndoială. Deloc chiar. 

Şi atunci Dan îi spuse: 

— Tatăl meu a fost şi tatăl tău, Lucy. Suntem fraţi. 


7 


După ce au înştiinţat-o pe asistenta-şefă de decesul care 
avusese loc în secţie, au coborât la capela amenajată 
pentru toate confesiunile. Lucy cunoştea drumul; deşi nu se 
putea spune că ar fi fost vreo bisericoasă, petrecuse multe 
ore acolo, gândindu-se la bunica ei şi retrăind amintiri. 
Locaşul te îmbia la asta şi îţi alina mâhnirea în faţa pierderii 
iminente a unei persoane dragi. La ora aceasta târzie nu 


— 472 — 


erau decât ei acolo. 

— Să le luăm pe rând, spuse Dan. Mai întâi trebuie să-mi 
spui dacă mă crezi. Când vom avea timp vom putea face 
testul ADN, dar... chiar crezi că e nevoie? 

Lucy clătină încet din cap, încă sub efectul loviturii 
primite. Nu îşi luase nici măcar o clipă ochii de la chipul lui. 
Parcă se străduia să şi-l întipărească în minte. 

— Doamne, lisuse Hristoase, nici nu mai pot să respir. 

— Mi s-a părut mie că te cunosc de undeva atunci când 
te-am văzut prima oară, îi zise David. Acum ştiu de ce. 
Poate că mi-aş fi dat seama mai curând dacă nu s-ar fi 
întâmplat... ştii tu... 

— Deci ai avut tot timpul răspunsul în faţa ochilor, spuse 
John. Ascultă, Dan, că nu te-am întrebat încă, Abra ştie? 

— Sigur că ştie, zâmbi Dan, aducându-şi aminte de teoria 
relativităţii în versiunea Abrei. 

— A aflat când ţi-a intrat în minte? vru să ştie Lucy. Când 
a făcut chestia aia cu telepatia? 

— Nu. N-ar fi putut să afle de acolo, pentru că nici eu nu 
am ştiut. Nici măcar un copil atât de talentat cum e Abra n- 
ar putea să descifreze ceva ce nu există. Dar, pe un plan 
mai profund al conştiinţei noastre, am ştiut amândoi. Ce să 
vă spun? Chiar am zis cu voce tare că am putea fi înrudiţi. 
Am zis că, dacă ne întreabă cineva ce treabă avem să stăm 
de vorbă, vom spune că eu sunt unchiul ei. Ceea ce şi sunt. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama mai curând. 

— Asta-i o coincidenţă mai presus de toate coincidenţele 
care au existat vreodată, zise David, clătinând năucit din 
cap. 

— Nici vorbă de coincidenţă. Ascultă-mă, Lucy, îţi înţeleg 
tulburarea şi supărarea. O să-ţi spun tot ce ştiu, dare o 
poveste cam lungă. Însă, mulţumită lui John şi soţului tău şi 
Abrei, mai ales Abrei, avem ceva timp la dispoziţie. 

— Pe drum, zise Lucy. Ai să-mi povesteşti pe drumul spre 
Abra. 

— Bine, fu de acord Dan, aşa vom face. Dar mai întâi 
vom încerca cu toţii să dormim vreo trei ore. 

Femeia începuse să clatine cu îndărătnicie din cap încă 


— 473 — 


dinainte de a apuca el să-şi termine propoziţia. 

— Nu. Plecăm chiar acum. Vreau s-o văd cât de curând 
posibil. Ce ai de nu pricepi? Fata mea a fost răpită şi eu 
trebuie s-o văd chiar acum! 

— Da, a fost răpită, dar acum e în siguranţă, spuse Dan. 

— Aşa zici tu. Ce să zici altceva? Dar habar nu ai. 

— Nu eu zic asta, ci Abra. lar ea ştie. Ascultă-mă, 
doamnă Stone... Lucy. Acum ea doarme şi are nevoie de 
somnul ăsta. Şi eu am nevoie de somn, pentru că mă 
aşteaptă un drum lung şi deloc uşor. Dimpotrivă. 

Lucy îl privi cu atenţie. 

— Ţi-e rău? 

— Nu. Sunt obosit, atâta tot. 

— Toţi suntem obosiţi, interveni John. A fost o zi... 
stresantă. 

Scoase un hohot mic de râs, ca un hămăit de căţel orfan, 
şi îşi puse imediat ambele mâini la gură, cu atitudinea unui 
copil speriat că a rostit un cuvânt necuvenit. 

— Nici măcar nu-mi daţi voie s-o sun ca să-i aud glasul, 
continuă Lucy foarte rar, ca şi cum s-ar fi adresat unor 
oameni cu handicap mintal. Pentru că amândoi dorm ca să 
le iasă din organism drogurile pe care nemernicul ăla... pe 
care tu zici că ea îl numeşte Fală... le-a vârât în ei. 

— Curând, mai spuse Dan. Ai s-o vezi curând. 

Îi acoperi mâna cu a lui. O clipă doar, Lucy avu aerul că 
vrea să i-o împingă la o parte. Dar nu. In loc să-l respingă, îi 
luă mâna şi i-o strânse tare. 

— Am să încep povestea pe drumul înapoi la 
apartamentul bunicii tale, zise Dan ridicându-se cu efort 
evident de pe scaun. Haideţi să mergem. 


8 


Apucă să-i povestească doar cum un bărbat rătăcit în 
propria lui viaţă plecase din Massachusetts cu un autobuz 
care se îndrepta spre nord şi cum - la scurtă vreme după ce 
trecuse graniţa statului New Hampshire - azvârlise ceea ce 
se va dovedi a fi ultima sticlă cu băutură din viaţa lui într-o 


— 474 — 


pubelă pe care scria DACĂ NU-ŢI MAI TREBUIE, ARUNCĂ 
AICI. Le spuse apoi cum Tony, prietenul lui din copilărie, îi 
vorbise pentru prima oară după mulţi ani chiar atunci când 
autobuzul intrase în Frazier. Aici e locul, îi spusese el. 

De aici se întoarse în vremurile când el era Danny, nu 
Dan (şi foarte adesea era „amice”), vremuri în care 
prietenul lui, Tony, fusese o necesitate absolută. Strălucirea 
fusese doar una din poverile pe care Tony îl ajutase să le 
suporte, dar nu cea mai importantă. Cea mai importantă 
povară era tatăl lui alcoolic, un bărbat chinuit şi periculos, 
pe care atât Danny, cât şi mama lui îl iubiseră nespus, 
poate şi pentru defectele lui, şi în pofida lor. 

— Avea un temperament îngrozitor şi nu trebuia să fii 
telepat ca să-ţi dai seama când tot răul acela ieşea la 
suprafaţă. De obicei era beat când se întâmpla asta. Ştiu că 
a fost beat mort în seara când m-a prins că i-am cotrobăit 
prin birou. Şi atunci mi-a rupt mâna. 

— Câţi ani aveai? îl întrebă David de lângă soţia lui, de pe 
bancheta din spate. 

— Cred că patru. Poate mai puţin. Când îl apucau furiile, 
avea obiceiul să se frece la gură. 

Şi Danny le arătă cum, continuând apoi: 

— Mai cunoaşteţi pe cineva care face gestul ăsta la 
supărare? 

— Abra, murmură Lucy. Credeam că a moştenit de la 
mine ticul ăsta. 

Îşi duse mâna dreaptă la gură, apoi şi-o apucă cu stânga 
şi o cobori pe genunchi. Dan observase acelaşi gest la Abra 
când se întâlniseră prima dată în faţa Bibliotecii Publice din 
Anniston. 

— Credeam că şi temperamentul tot de la mine l-a 
moştenit. Uneori sunt cam... cam colţoasă. 

— La tata m-am gândit atunci când am văzut-o cum se 
freacă la gură, spuse Dan, numai că nu am dat atenţie, 
pentru că aveam altele pe cap. Şi am uitat. 

Şi acum îşi aduse aminte de Watson, mecanicul de la 
Overlook, care îi arătase tatălui său boilerul cu probleme. 
Trebuie să ai grijă de el, îl sfătuise Watson. Pentru că e 


— 475 3 


instabil. Dar Jack Torrance uitase. Şi din acest motiv Dan 
supravieţuise. 

— Adică vrei să-mi spui că ţi-ai dat seama de înrudirea 
dintre noi doar pe baza ticului ăsta? Mi se pare o deducție 
prea pripită, mai ales că eu semăn cu tine, nu Abra - care 
seamănă mai mult cu tatăl ei. 

Lucy se gândi puţin şi continuă: 

— Dar bineînţeles că voi doi aveţi în comun o altă 
trăsătură de familie - Dave zice că îi spuneţi „strălucire”. 
Aşa ţi-ai dat seama, nu? 

Dan clătină din cap. 

— În anul în care a murit tata, m-am împrietenit cu un 
bărbat. Dick Hallorann îl chema şi era bucătar-şef la Hotelul 
Overlook. Şi el strălucea şi mi-a spus că sunt mulţi oameni 
înzestrați cu harul ăsta. Şi nu se înşela. De-a lungul anilor 
am cunoscut destui oameni care străluceau. Intr-o măsură 
mai mare sau mai mică. Uite, Billy Freeman, de pildă. Cel 
care e acum cu Abra. 

John băgă Chevrolet-ul în parcarea micuță din spatele 
clădirii în care se afla apartamentul Chettei, însă nici unul 
din ei nu se grăbi să coboare. Deşi măcinată de griji pentru 
fiica ei, Lucy se simţea fascinată de lecţia aceasta de 
istorie. Şi Dan nu avea nevoie să o privească pentru a-şi da 
seama de asta. 

— Ce a fost dacă nu a fost strălucirea? 

— Când am mers cu trenuleţul Riv spre Spărtura din Nori, 
Dave ne-a povestit despre cufărul pe care l-ai găsit în boxa 
Concettei. 

— Da, cufărul mamei. Habar n-am avut că Momo îi 
păstrase lucrurile. 

— Dave ne-a mai spus că mama ta era o persoană care 
iubea petrecerile. 

În realitate, David îi spusese Abrei toată povestea 
aceasta, printr-o conexiune telepatică, însă deocamdată 
Dan nu voia să-şi încarce sora abia regăsită cu toate 
detaliile astea. 

Lucy îi aruncă lui Dave o privire plină de reproş, de genul 
celor rezervate pentru soţii care dezvăluie intimităţile 


— 476 — 


căminului lor străinilor, dar nu spuse nimic. 

— Şi ne-a mai zis că Alessandra a făcut practică 
pedagogică la o şcoală particulară din Vermont sau din 
Massachusetts. Tatăl meu a fost profesor de literatură 
engleză - până când şi-a pierdut slujba pentru că a bătut un 
student - în Vermont. La şcoala din Stovington. Şi, după 
spusele mamei, în vremurile alea şi el o ţinea din petrecere 
în petrecere. De îndată ce m-am convins că Abra şi Billy 
sunt în siguranţă, m-am apucat şi am făcut nişte calcule. 
Datele se potriveau, însă mi-am dat seama că adevărul 
adevărat nu-l putea cunoaşte decât mama Alessandrei 
Anderson. 

— Şi aşa a fost? întrebă Lucy cu nerăbdare, aplecată 
printre scaunele din faţă ale maşinii. 

— Nu ştia chiar tot şi nici nu am avut prea mult timp la 
dispoziţie, dar mi-a spus destule. Nu mai ţinea minte unde 
făcuse practica pedagogică mama ta, dar ştia că era vorba 
despre o şcoală din Vermont. Şi că avusese o relaţie de 
scurtă durată cu profesorul coordonator. Care era un 
scriitor cu câteva cărţi publicate. 

Dan şovăi puţin, apoi continuă: 

— Tatăl meu era scriitor şi i se publicaseră câteva lucrări. 
De fapt, doar câteva nuvele, dar unele dintre acestea 
apăruseră în reviste de primă mână. Atlantic Monthly, de 
pildă. Concetta nu a întrebat-o niciodată cum îl cheamă pe 
bărbatul respectiv, iar Alessandra nu i-a zis nici ea din 
proprie iniţiativă. Dar, dacă veţi găsi în cufărul acela foaia 
ei matricolă de la facultate, sunt aproape sigur că veţi 
vedea că numele profesorului coordonator era John Edward 
Torrance. 

Dan se opri ca să caşte şi să se uite la ceas. 

— Deocamdată doar atât vă spun. Hai să urcăm. Dormim 
trei ceasuri şi după aia pornim spre nordul statului New 
York. La ora aia şoselele vor fi goale şi cred că vom reuşi să 
ajungem destul de repede. 

— Juri că fata mea e în siguranţă? îl mai întrebă o dată 
Lucy. 

Dan dădu din cap. 


— 477 — 


— Atunci, bine. Am să încerc să am răbdare. Cât despre 
somn... 
Râse scurt. Amar. 


9 


Când intrară în apartamentul Concettei, Lucy se duse 
direct la cuptorul cu microunde din bucătărie, îi setă ceasul 
şi i-l arătă lui Dan, care dădu din cap căscând lung. 

— L-ai pus să ne trezească la trei dimineaţa. Foarte bine. 

Femeia îl privi extrem de serioasă. 

— Ştii bine că mi-aş dori să plec fără tine. Să plec chiar 
acum la fetiţa mea. 

El zâmbi uşor. 

— Cred că ar fi mai bine dacă ai afla şi restul poveştii mai 
întâi. 

Lucy încuviinţă mohorâtă: 

— Şi asta, dar mai ales faptul că fata mea are nevoie de 
somn ca să elimine porcăriile alea din organism... doar atât 
mă ţine să nu ies pe uşă chiar în clipa asta. Acum du-te şi 
te culcă pe undeva, că pici din picioare de somn. 

Dan şi John se întinseră în camera de oaspeţi. După tapet 
şi mobilier îţi puteai da lesne seama că acea cameră era 
rezervată unei fetiţe deosebite, dar se pare că Chetta avea 
din când în când musafiri, pentru că acolo erau două paturi 
aşezate unul lângă altul. 

După ce se întinseră pe ele şi stinseră lumina, John 
spuse: 

— Nu-i nicio coincidenţă că hotelul ăla în care s-a 
întâmplat tragedia din copilăria ta e tot în Colorado, nu-i 
aşa? 

— Nu. 

— Şi Clanul ăsta Legitim se află acum în acelaşi oraş? 

— Da. 

— Şi hotelul era bântuit? 

Fantomițele. 

— Da. 

Şi atunci John spuse ceva ce-l luă prin surprindere, 


— 478 — 


alungându-i pentru moment somnul. David avusese 
dreptate - cel mai adesea nu reuşeşti să vezi ce se află 
chiar în faţa ta. 

— Mi se pare logic... într-un fel... odată ce ajungi să 
accepţi ideea că printre noi se află nişte creaturi 
supranaturale care se hrănesc cu calităţile noastre. Un loc 
malefic atrage făpturi malefice. Probabil că acolo se simt ca 
acasă. Crezi că Legitimii ăştia mai au şi alte adăposturi, în 
alte părţi ale ţării? Alte... cum să le zic eu... alte „locuri 
reci”?51 

— Sunt convins că au. g 

Dan îşi acoperi ochii cu braţul. Il dureau toate 
încheieturile şi îi bubuia capul. 

— Ascultă, Jimmy, oricât de mult mi-ar plăcea să stau la 
taclale cu tine, crede-mă că mor de somn. 

— Da, bine, sigur... se bâlbâi John ridicându-se într-un 
cot. În mod normal, şi tu te-ai fi dus acolo direct de la spital, 
aşa cum voia Lucy să facă. Pentru că şi tu ţii la fel de mult 
la Abra. Şi spui că ştii că e în siguranţă. Dar s-ar putea să te 
înşeli. 

— Nu mă înşel. 

Sperând că acesta era adevărul. Trebuia să spere, pentru 
că adevărul era că nu se putea duce acolo. Nu încă. Și 
trebuia să se odihnească. Avea mare nevoie de somn. 

— Ce-i cu tine, Dan? Arăţi îngrozitor. 

— N-am nimic. Sunt obosit, atâta tot. 

Şi atunci simţi că se scufundă, mai întâi în beznă, apoi 
într-un coşmar neclar în care fugea pe coridoare lungi, 
urmărit de o Creatură care învârtea o bâtă de crichet 
deasupra capului, crestând tapetul din mătase de pe pereţi 
şi împrăştiind nori de moloz în aer. /eşi afară, căcăciosule! 
urla Creatura. /eşi afară, loază afurisită şi ia-ţi doctoria! 

Şi atunci Abra apăru lângă el. Stăteau amândoi pe banca 
din faţa Bibliotecii Publice din Anniston, sub razele 
sfârşitului de vară. Fata îl ţinea de mână. E în ordine, 
unchiule Dan. Acum e bine. Înainte să moară, tatăl tău a 


1 Locuri cu temperatură extrem de scăzută, indicator al prezenţei 
fenomenelor paranormale (n.tr.). 


— 479 — 


izgonit Creatura aia. Nu mai trebuie să... 

Uşa bibliotecii se deschise brusc, cu zgomot, şi de acolo 
ieşi o femeie. Cu un joben elegant, pus pe părul negru şi 
vâlvoi într-un unghi care sfida gravitația. 

— Aha, ia te uită, spuse ea. Uite-l pe Dan Torrance, 
nenorocitul care a furat banii unei femei drogate şi i-a lăsat 
copilul să fie omorât în bătaie. 

Apoi îi zâmbi larg Abrei, dezvelind un singur dinte. Lung 
şi ascuţit ca o baionetă. 

— ie ce crezi că o să-ţi facă, dulceaţo? Jie oare ce o să- 
ţi facă? 


10 


Lucy îl trezi fix la trei şi jumătate, dar îl împiedică atunci 
când se întinse să-l scoale pe John. 

— Mai lasă-l să doarmă puţin, şopti ea cu un zâmbet cât 
se poate de real. Şi bărbatul meu sforăie la greu pe 
canapea. Mă duce cu gândul la ce i-a spus lisus lui Petru în 
Grădina Ghetsemani: „N-ai avut tărie să veghezi un ceas 
împreună cu mine?” Ori cam aşa ceva. Dar cred că n-am 
niciun motiv să-i fac vreun reproş lui David, a observat şi el. 
Hai la bucătărie. Am făcut ouă prăjite. Mi se pare că ţi-e 
cam foame. Oricum eşti slab ca un ţăr. 

Ezită puţin, apoi adăugă: 

— Frate. 

Lui Dan nu-i era prea foame, dar o urmă în bucătărie. 

— Ce a observat David? 

— Mă uitam prin hărtiile lui Momo - orice ca să-mi dau de 
lucru şi să fac să treacă timpul mai repede -, când am auzit 
un zgomot din bucătărie. 

Îl luă de mână şi îl conduse la bufetul situat între aragaz 
şi frigider. Acolo se găseau mai multe borcane vechi, ca de 
spiţerie. Unul dintre ele fusese răsturnat. Şi în zahărul alb 
împrăştiat pe suprafaţa netedă era scris un mesaj: 


SUNT OK 
Mă culc 


— 480 — 


Vă iubesc 


Deşi nu se simţea tocmai în apele lui, Dan îşi aminti cu 
plăcere de tabla din camera lui şi începu să râdă. Era atât 
de caracteristic pentru Abra! 

— Probabil că s-a trezit doar cât să ne scrie asta, zise 
Lucy. 

— Nu cred, o contrazise Dan. 

Femeia îi aruncă o privire nedumerită de lângă aragazul 
pe care erau ouăle. 

— Tu ai trezit-o. Ţi-a auzit îngrijorarea. 

— Chiar crezi asta? Pe bune? 

— Da. 

— Stai jos. Stai jos, Dan. Cred că ar fi bine să încep să mă 
obişnuiesc să-ţi spun aşa. Stai jos şi mănâncă. 

Lui Dan nu-i era foame, dar avea nevoie de energie. Făcu 
ce i se ceruse. 


11 


Aşezată vizavi de el, Lucy bea sucul din ultima sticlă 
cumpărată în viaţa ei de Concetta Reynolds de la 
Dean&DeLuca. 

— Uite ce înţeleg eu: avem un bărbat mai vârstnic, cu 
probleme grave cu alcoolul, şi o fată mai tânără, picată în 
limbă după scriitori. 

— Exact aşa înţeleg şi eu că au stat lucrurile, spuse Dan, 
mâncându-şi cuminte omleta, însă fără să-i simtă gustul. 

— Cafea, domnule... Dan? 

— Te rog. 

Se ridică şi se duse la cafetiera marca Bunn care 
bolborosea lângă zahărul vărsat. 

— Bărbatul este căsătorit, dar datorită serviciului are 
ocazia să participe la o mulţime de chefuri cu studenţii de 
la facultate, chefuri unde întâlneşte o mulţime de fete 
drăguţe. Ca să nu pomenim şi de explozia libidoului care se 
întâmpla la petreceri de genul ăsta, atunci când ora e târzie 
şi muzica e dată şi mai tare. 


— 481 — 


— Cam aşa ceva, spuse Dan. Poate că mergea şi maică- 
mea cu el la chefurile astea, dar după aceea am apărut eu 
şi a fost obligată să stea acasă cu mine, pentru că nu erau 
bani de bone. 

Lucy îi întinse ceaşca cu cafea. El bău o înghiţitură 
înainte să fie întrebat dacă vrea zahăr sau frişcă. 

— Mulţumesc, e foarte bună. În orice caz, a fost ceva 
între ei. Poate că s-au întâlnit la unul dintre motelurile din 
zonă. Cu siguranţă că nu şi-au consumat relaţia pe 
bancheta din spate a maşinii - nu ar fi avut loc, pe vremea 
aia aveam un Volkswagen mic, o broscuţă. Şi nici măcar o 
pereche de acrobati în călduri n-ar fi reuşit să comită ceva 
acolo. 

— Sex cu minţile băute, spuse John intrând în bucătărie, 
cu părul înfoiat de la somn. Aşa îi ziceau bătrânii. Mai sunt 
ouă? 

— O grămadă, răspunse Lucy. Abra ne-a lăsat un mesaj 
pe bufet. 

— Pe bune? 

Şi John se duse să-l citească. 

— Ea l-a scris? 

— Precis. Numai ea face aşa literele de tipar. 

— Sfinte Sisoe! Uite, din cauza ei o să dea Verizon* 
faliment. 

Dar femeia nu se amuză. 

— Stai jos şi mănâncă, John. Ai zece minute şi după aia o 
să-l scol pe Frumosul Adormit de dincolo. 

Se aşeză şi ea la masă. 

— Spune mai departe, Dan. 

— Nu ştiu dacă şi-a închipuit că tata se va despărţi de 
mama pentru ea sau nu, dar mă îndoiesc că vei găsi în 
cufăr răspunsul la întrebarea asta. Doar dacă nu cumva a 
ţinut un jurnal. Nu ştiu decât - din ce mi-a spus David şi mi- 
a confirmat Concetta mai târziu - că ea a mai stat o vreme 
prin preajma lui. Poate sperând că îl va face al ei, poate 
doar pentru petreceri, poate şi una, şi alta. Dar probabil că 


€ Verizon, Inc. - companie americană de telecomunicaţii, cu cifră foarte 
mare de afaceri (n.tr.). 


— 482 — 


se dăduse deja bătută atunci când a aflat că era gravidă. 
Din câte îmi dau eu seama, cred că la vremea respectivă 
noi eram deja în Colorado. 

— Crezi că mama ta a ştiut? 

— Habar n-am, dar cred că a avut bănuielile ei, mai ales 
atunci când venea în zorii zilei acasă muci de beat. Dar sunt 
sigur că ştia că năravurile beţivilor nu se limitează doar la 
banii aruncaţi pe pariuri stupide şi pe bacşişurile grase 
îndesate în sutienele chelneriţelor. 

Lucy îl atinse pe braţ. 

— Te simţi bine? Pari epuizat. 

— N-am nimic. Dar să ştii că nu eşti singura care încearcă 
să priceapă toată povestea asta. 

— A murit într-un accident de maşină, zise ea. 

Se întorsese cu spatele la Dan şi privea fix la bileţelele şi 
fotografiile de pe uşa frigiderului. In mijloc era o poză în 
care Concetta şi Abra - cam pe vremea când avea vreo 
patru ani - se plimbau de mână pe un câmp cu margarete. 

— Bărbatul de lângă ea era mult mai în vârstă. Şi foarte 
beat. Şi aveau viteză mare. Momo n-a vrut să-mi spună, 
dar, după ce am făcut optsprezece ani, am vrut neapărat să 
aflu cum a fost şi am bătut-o la cap până când mi-a 
povestit. Când am întrebat-o dacă şi mama era beată, mi-a 
zis că nu ştie. Pentru că poliţia nu face alcool-testul 
pasagerilor ucişi în asemenea accidente, ci doar şoferilor. 

Oftă şi continuă: 

— Oricum, nu mai contează acuma. Cred că ar fi mai bine 
să lăsăm amintirile de familie pentru altă dată. Spune-mi ce 
s-a întâmplat cu fetiţa mea. 

Şi Dan îi spuse. La un moment dat se întoarse şi îl văzu 
pe David Stone în pragul uşii, vârându-şi cămaşa în 
pantaloni şi ascultându-l cu atenţie. 


12 


Dan îşi începu povestirea cu episodul în care Abra luase 
legătura cu el, folosindu-l la început pe Tony ca 
intermediar. Apoi le spuse cum aflase cea mică de 


— 483 — 


existenţa Clanului Legitim: într-un coşmar despre cel căruia 
ea îi spunea „băiatul care joacă baseball”. 

— Mi-aduc aminte de coşmarul ăla, îl întrerupse Lucy. M- 
au trezit urletele ei. Nu se mai întâmplase aşa ceva de doi 
sau trei ani. 

David se încruntă. 

— Eu nu-mi aduc aminte. 

— Erai la o conferinţă în Boston, îi spuse soţia lui şi se 
întoarse spre Dan. Să vedem dacă am înţeles. Oamenii 
ăştia nu sunt oameni adevăraţi, sunt... ce anume sunt? Un 
fel de vampiri? 

— Cred că da, le putem spune şi aşa. Dar nu dorm în 
sicrie pe timpul zilei şi nici nu se transformă în lilieci la 
lumina lunii şi nu cred că usturoiul le provoacă vreo 
suferinţă. Dar sunt nişte paraziți şi fără îndoială că nu sunt 
oameni aşa ca tine şi ca mine. 

— Oamenii nu se evaporă atunci când mor, adăugă John. 

— Ai văzut cu ochii tăi? 

— Da. Toţi trei am văzut. 

— În orice caz, continuă Dan, Legitimii n-au nicio treabă 
cu copiii obişnuiţi. Nu-i interesează decât cei care 
strălucesc. 

— Aşa cum e Abra, murmură Lucy. 

— Da. Şi, înainte să-i omoare, îi torturează îndelung - ca 
să purifice aburul, aşa zice Abra. Nu pot să-mi scot din cap 
o imagine cu nişte vârcolaci urâţi cu spume care urlă la 
lună. 

— Vor să o... să o inhaleze, spuse Lucy ca şi cum 
repetarea grozăviei ar fi făcut-o mai de înţeles. Pentru că e 
hărăzită cu strălucire. 

— Nu doar de strălucire vorbim noi aici, ci de o strălucire 
colosală. Uite, să-ţi explic: eu sunt ca o lanternă. Ea este ca 
un far. Plus că ea ştie de existenţa lor. Ştie ce anume sunt. 

— Şi nu doar atât, interveni John. Din punctul de vedere 
al lui Rose, ce am făcut noi la Spărtura din Nori creaturilor 
ălora e numai vina Abrei. Nu contează că ea nici nu era 
acolo şi că, de fapt, noi i-am omorât pe ăia trei. 

— Dar ce a crezut idioata aia? se indignă Lucy. Indivizii 


— 484 — 


ăştia nu pricep ce-i aia autoapărare? Supravietuire? 

— Rose nu pricepe decât că a fost provocată şi umilită de 
o fetiţă, spuse încet Dan. 

— Provocată... 

— Abra a luat legătura cu ea prin mijloace telepatice. Şi i- 
a spus că e pe urmele ei. 

— Că ce? 

— Temperamentul ăla vulcanic al ei, şopti David. De o 
mie de ori i-am zis c-o s-o bage în bucluc. 

— Nici prin cap nu-mi trece s-o las să se apropie de 
femeia aia, ori de ucigaşii de copii care-i sunt prieteni, 
spuse Lucy hotărâtă. 

Dan gândi: Da... şi nu. O luă de mână. Lucy tresări şi vru 
să şi-o elibereze, dar se răzgândi. 

— Trebuie să înţelegi un adevăr extrem de simplu, îi zise 
el. Nu se vor opri niciodată. 

— Dar... 

— Niciun „dar”, Lucy. În alte împrejurări, poate că Rose 
ar fi ales să se retragă, pentru că e o lupoaică bătrână şi 
vicleană, dar acum trebuie să ţină cont de încă un factor. 

— Şi anume? 

— Legitimii sunt bolnavi, îi răspunse John. Abra zice că-i 
pojar. Se poate să-l fi luat de la băiatul cu baseballul. Nu 
ştiu dacă-i o pedeapsă divină ori doar ironia sorții. 

— Pojar? 

— Inţeleg că nu ţi se pare mare scofală, dar crede-mă că 
este. lţi mai aduci aminte cum, pe vremuri, dacă unul dintre 
copiii unei familii făcea pojar, se îmbolnăveau în scurtă 
vreme şi toţi ceilalţi? Dacă asta se va întâmpla şi cu Clanul 
Legitim, vor dispărea cu toţii. 

— Excelent! strigă Lucy, cu un zâmbet sălbatic pe chip, 
zâmbet pe care Dan ajunsese să-l cunoască prea bine. 

— Ba deloc, dacă ei şi-au vârât în cap ideea fixă că numai 
aburul Abrei i-ar putea salva, zise David. Asta trebuie să 
pricepi, iubito. Nu discutăm aici despre o încăierare 
oarecare. Pentru împuţita aia e o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. 

Făcu un efort vizibil şi reuşi să spună tot adevărul. Pentru 


— 485 — 


că trebuia să fie spus. 
— Dacă Rose are ocazia, ne va mânca fata de vie. 


13 


Lucy întrebă: 

— Unde sunt acum? Legitimii ăştia, unde sunt ei acum? 

— În Colorado, spuse Dan. Într-un loc care se cheamă 
Campingul Bluebell, în oraşul Sidewinder. 

Însă nu spuse şi că exact pe locul acela fusese el aproape 
ucis de către propriul lui tată, căci ar fi urmat cu siguranţă 
alte întrebări şi exclamaţii de stupefacţie în faţa atât de 
multor coincidenţe. Pentru că, dacă Dan era sigur de un 
lucru pe lumea asta, acela era că nu există coincidenţe. 

— Trebuie să existe o secţie de poliţie în Sidewinder, zise 
Lucy. Îi sunăm şi îi trimitem acolo. 

— Şi ce le spunem? 

Tonul lui John era blând, căci nu dorea s-o contrarieze. 

— Păi... le spunem... le spunem... 

— Să zicem că reuşim cumva să-i convingem pe poliţişti 
să urce până la camping, spuse Dan, acolo nu vor găsi 
decât un grup de americani de vârstă mijlocie spre 
înaintată. Nişte „rulotangii” inofensivi care, atunci când ai 
nenorocul să-i întâlneşti, te agasează cu pozele nepoților 
lor. Şi crede-mă că toate actele lor vor fi în perfectă ordine, 
de la carnetul de sănătate al câinelui, la titlurile de 
proprietate asupra unor terenuri. Să presupunem mai 
departe că poliţia ar avea ideea să vină cu mandat de 
percheziţie - pe care normal că nu vor reuşi să-l obţină, 
deoarece nu există motive întemeiate de suspiciune -, tot 
nu ar găsi nici urmă de armă, pentru că Legitimii nu au 
nevoie de aşa ceva. Armele lor sunt aici. 

Şi Dan se lovi uşor cu două degete în frunte. 

— Într-o atare situaţie, tu ai fi cucoana isterică din New 
Hampshire, Abra ar fi fata nebună care a fugit de acasă, iar 
noi - prietenii tăi duşi cu pluta. 

Lucy îşi apăsă palmele pe tâmple. 

— Nu-mi vine să cred că toate astea se întâmplă aievea. 


— 486 — 


— Dacă am putea căuta prin arhive, sunt convins că am 
descoperi că Legitimii - prin multele lor companii şi 
societăţi - au fost deosebit de generoşi cu acest oraş din 
Colorado. lţi îngrijeşti cuibul, nu îl murdăreşti cu propriul 
rahat. Şi, dacă vin timpuri grele, ai o mulţime de prieteni 
care să-ţi sară în ajutor. 

— Nenorociţii ăştia fac umbră pământului de foarte multă 
vreme, spuse John. Nu-i aşa? Pentru că din aburul copiilor 
îşi extrag în primul şi în primul rând longevitatea. 

— Sunt aproape sigur că aşa este, zise Dan. Şi, ca nişte 
buni americani ce se pretind a fi, au avut grijă să facă bani 
în toată această perioadă. Cred că au suficienţi cât să-şi 
permită să ungă nişte roţi mult mai mari decât cele care se 
învârt în Sidewinder. Roţi statale. Roţi federale. 

— Şi Rose asta... nu se va opri niciodată. 

— Nu. 

Dan se gândea la viziunea avută. Când o văzuse. Jobenul 
pus într-o parte. Gura căscată. Dintele. 

— In sufletul ei este ferm hotărâtă să pună mâna pe fiica 
ta. 

— Nu are suflet o asemenea femeie care reuşeşte să 
rămână în viaţă ucigând copii. 

— Ba are, o contrazise Dan. Dar este negru. 

Lucy se ridică de la masă. 

— Destul cu vorba. Vreau să plecăm chiar acum la fetița 
mea. Mergeţi la baie cu toţii pentru că nu am de gând să 
oprim până nu ajungem la motelul ăla. 

Dan o întrerupse: 

— E vreun computer aici? Trebuie să mă uit repede la 
ceva înainte de plecare. 


14 


Rose stătea în pat, ţeapănă ca un băț, tremurând din 
cauza furiei şi a aburului înghiţit. 

A auzit maşina care a plecat la două şi un sfert. Steve 
Capzălud şi Baba Bolşevica. A auzit-o şi pe cea de la patru 
fără douăzeci. Acum plecau gemenii Little, Măzărică şi 


— 487 — 


Păstaie. Cu ei era şi Dulcica Terri Pickford şi foarte probabil 
aceasta se uita speriată după Rose pe geamul din spate al 
maşinii. Mo cea Mare îi rugase să o ia cu ei - îi imp/orase să 
o ia cu ei -, dar o refuzaseră, pentru că Mo era deja bolnavă 
şi îi putea molipsi şi pe ei. 

Sigur, Rose i-ar fi putut împiedica să plece, dar de ce să 
se deranjeze? Lasă-i să descopere pe pielea lor cum e să 
trăieşti în America singur, fără protecţia Clanului Legitim în 
camping sau pe drum. Cu atât mai mult când îi voi cere lui 
Slim Lingeblide să le anuleze cardurile şi să le golească 
conturile din bănci. Atunci să-i vedem cum se vor descurca. 

Sigur, nici nu încăpea comparaţie între Lingeblide şi 
Jimmy Numere, dar măcar el se pricepea să facă operaţiuni 
bancare simple online. Şi el nu o părăsise. Lingeblide nu o 
va părăsi niciodată. Aşa cum niciunul dintre cei care îi erau 
credincioşi nu o vor părăsi... aproape niciunul. Căci Phil 
Jegosul, Annie Şorţ şi Doug Diesel nu se mai întorceau. 
Hotărâseră să plece spre sud. Deez le spusese că nu mai 
puteau avea încredere în Rose, plus că de mult venise 
vremea să meargă mai departe pe cont propriu. 

Baftă, drăguțule! îi ură în gând Rose, încleştându-şi şi 
descleştându-şi pumnii. 

Scindarea Clanului era o idee îngrozitoare, dar reducerea 
efectivelor era una bună. N-au decât să fugă mototolii şi să 
moară _infirmii. După ce o vor prinde pe căţeaua aia 
ticăloasă şi o vor tortura şi o vor ucide şi îi vor înghiţi aburul 
(Rose nu se mai amăgea că ar fi putut să o ţină prizonieră), 
cei douăzeci, douăzeci şi cinci de Legitimi rămaşi vor fi mai 
puternici ca niciodată. Da, îl regreta pe Fală şi ştia că nu 
era nimeni care să-i poată lua locul, dar Charlie Jeton va 
face tot ce îi va sta în putere. La fel şi Sam Muzicuţă... Dick 
Ghebosul... Mary Grasa şi Paul Lunganul... Haplea G. - 
sigur, departe de a fi genii, aceştia stăteau în banca lor şi îi 
erau loiali în mod necondiţionat. 

In plus, pentru că acum erau mai puţini, vor avea parte 
de porţii mai mari din aburul rămas şi astfel se vor face şi 
mai puternici. Pentru că vor avea nevoie de putere. 

Haide, scârbă mică, vino la mine. Să vedem cât de 


— 488 — 


puternică ai să mai fii când ai să fii singură în fata a 
douăzeci şi patru de Legitimi. O să-ți înghițim aburul şi o să- 
ți sugem tot sângele. Dar, mai întâi şi mai întâi, îti vom 
sorbi urletele. 

Cu ochii larg deschişi pe întuneric, Rose asculta vocile 
stinse ale dezertorilor, ale iudelor. 

Se auzi o bătaie uşoară, sfioasă, în uşa rulotei. Rose se 
gândi câteva clipe dacă să răspundă sau nu, apoi se ridică 
pe marginea patului. 

— Intră. 

Era complet goală, însă nu făcu niciun gest să se acopere 
când înăuntru se furişă o siluetă diformă, în cămaşă de 
noapte din flanel. Sarey Tăcuta. Laţe de păr de culoarea 
şobolanului îi atârnau peste sprâncene, intrându-i în ochi. 
Ca întotdeauna, Sarey părea aproape invizibilă. 

— Sunt tlistă, Lose. 

— Ştiu. Şi eu sunt. F 

Dar ea nu era tristă, ci furioasă. Insă voise să o aline pe 
Sarey. 

— Mi-e dol de Andi. 

De Andi, da - nume de mocofan, Andrea Steiner, al cărei 
tată o regulase până când scosese toată omenia din ea cu 
mult înainte să fie descoperită de Legitimi. Rose îşi aminti 
cum arătase în ziua aceea la cinematograf şi cum, puţin 
mai târziu, făcuse dovada curajului şi voinţei sale în timpul 
Transformării. Andi Muşcătură-de-Şarpe nu ar fi părăsit-o 
niciodată. Muşcătură ar fi trecut prin foc şi pară dacă Rose 
i-ar fi spus că e pentru binele Clanului. 

Intinse braţele. Sarey se repezi în îmbrăţişare şi îşi 
cuibări capul pe sânii ei. 

— Fălă ea, nu mai vleau să tlăiesc. 

— Nu, scumpa mea, nu mai vorbi aşa. 

Rose o trase pe femeia micuță în pat şi o strânse în 
braţe. Nu era decât o mână de oase ţinute la un loc de 
puţină carne. 

— Spune-mi ce-ţi doreşti cu adevărat. 

Ochii lui Sarey luciră sălbatic sub laţele soioase. 

— Lăzbunale. 


— 489 — 


Rose o sărută pe un obraz, apoi şi pe celălalt, apoi pe 
buzele uscate. Se retrase un pic să o privească şi îi spuse: 

— Bine. De răzbunare vei avea parte. Deschide gura, 
Sarey. 

Ascultătoare, Sarey făcu ce i se ceruse. Buzele i se uniră 
din nou. 

Rose Ţilindru, plină cu abur, suflă lung în gâtul lui Sarey 
Tăcuta. 


15 


Pereţii din biroul Concettei erau tapetaţi cu bileţele, 
ciorne de poezii şi scrisori care nu vor mai primi niciodată 
răspuns. Dan tastă parola din patru litere, deschise 
aplicaţia Firefox şi căută Campingul Bluebell pe Google. 
Exista într-adevăr un site al locului cu pricina, site foarte 
laconic însă, poate din cauză că proprietarii nu aveau 
nevoie să atragă turişti. Însă erau acolo şi câteva fotografii 
ale campingului, iar Dan le studie cu fascinația simțită 
atunci când descoperi albume vechi de familie. 

Hotelul Overlook nu mai era de mult, dar el recunoscu 
terenul. Odată, chiar înainte de primele viscole care aveau 
să-i izoleze pe toată perioada iernii, stătuse cu părinţii săi 
pe terasa mare a hotelului (care părea şi mai întinsă, 
pentru că fuseseră luate de acolo şi puse bine balansoarele 
şi fotoliile din răchită) şi privise la panta dulce a peluzei. La 
capătul acesteia, acolo unde căprioara şi antilopa ieşeau 
adesea la joacă“, se afla acum o clădire lungă şi cu aspect 
rustic, numită Cabana Overlook. Dedesubt scria că acolo 
turiştii puteau lua masa şi puteau participa la partide de 
bingo. De asemenea, vinerea şi sâmbăta se organizau seri 
dansante, cu participarea unor formaţii invitate din oraş. 
Duminicile aveau loc slujbe religioase, supravegheate de 
slujitori ai bisericii din Sidewinder. 

Până la venirea zăpezii, tata a tuns gazonul şi a aranjat 
grădina englezească de acolo. A zis că a îngrijit multe 
grădini de cucoane la vremea lui. Nu am priceput atunci 


53 Vers al cântecului Home on the Range, imnul statului Kansas (n.tr.). 
— 490 — 


gluma, dar îmi aduc aminte că mama s-a amuzat. 

— Ce mai glumă, rosti el cu glas tare. 

Observă câteva instalaţii sclipitoare destinate alimentării 
rulotelor cu combustibil şi electricitate. Observă clădirile cu 
duşuri pentru bărbaţi şi femei, atât de spaţioase încât ar fi 
avut loc acolo toţi şoferii din popasurile renumite pentru 
autocamioanele de mare tonaj, cum ar fi cel de la South of 
the Border. Mai era şi un teren de joacă pentru cei mici. (ŞI 
Dan se întrebă dacă cei care se jucau acum acolo au văzut 
şi ei vreodată lucrurile acelea care-l tulburaseră atât de 
mult pe vremuri pe Danny „Amicul” Torrance.) Acum se 
amenajaseră şi un teren de softball, câteva de tenis, ba 
chiar şi câteva piste de popice. 

Dar nu şi un teren de crichet - nu. S-a terminat cu 
crichetul. 

La jumătatea pantei, acolo unde fuseseră tufele tunse în 
formă de animale, se aliniau acum multe antene satelit. Pe 
culme, unde se înălța odinioară hotelul, se construise o 
platformă din lemn la care ducea un şir lung de trepte. 
Locul acesta, deţinut şi administrat în prezent de Statul 
Colorado, se numea Acoperişul Lumii. Turiştii din Campingul 
Bluebell erau bineveniţi să-l folosească sau să facă drumeţii 
pe potecile care plecau de aici, bineînţeles fără a li se 
percepe vreo taxă. Este de dorit ca doar drumetii 
experimentați să folosească aceste poteci - scria în legenda 
de sub fotografie -, dar Acoperişul Lumii este deschis 
tuturor. Priveliştea este spectaculoasă! 

Dan era convins că aşa e. Cu siguranţă că fusese 
spectaculoasă văzută din restaurantul sau sala de bal ale 
Hotelului Overlook... până când nămeţii le acoperise 
ferestrele. Spre vest se vedeau piscurile Munţilor Stâncoşi, 
împlântându-se în cer ca nişte sulițe. La est se vedea tot 
drumul până la Boulder. La naiba, se vedea tot drumul 
până la Denver şi Arvada în zilele acelea rare, când aerul se 
întâmpla să nu fie chiar atât de poluat. 

Deci, spuneţi că statul luase în proprietatea lui bucata 
asta de teren? Dan nu era prea surprins. Cine ar mai fi 
îndrăznit să construiască ceva aici? Solul era friabil, nu 


— 491 — 


trebuia să ai puteri paranormale ca să-ţi dai seama. Dar 
Clanul Legitim se apropiase cât de mult era posibil, iar Dan 
bănuia că turiştii normali rătăciţi pe acolo nu se mai 
întorceau pentru un al doilea sejur şi nici nu recomandau 
Campingul Bluebell prietenilor. Un loc malefic atrage făpturi 
malefice, spusese John. Dacă aşa stăteau lucrurile 
înseamnă că şi contrariul era valabil: un asemenea loc îi 
respinge pe cei cu suflet bun. 

— Dan! îl strigă Dave. Îmbarcarea! 

— Mai lasă-mă un minut doar! 

Inchise ochii şi îşi sprijini fruntea în podul palmei. 

(Abra!) 

Vocea lui o trezi imediat. 


— 492 — 


XVII 


JAVRĂ NENOROCITĂ! 
1 


Motelul Crown era cufundat în întuneric, zorii aveau să 
sosească peste mai mult de o oră. Uşa de la camera 24 se 
deschise brusc şi afară ieşi o fetiţă. O ceaţă deasă pusese 
stăpânire pe lume, înghiţind-o aproape cu totul. Fata era 
îmbrăcată cu pantaloni negri şi bluză albă. Părul strâns în 
codițe împletite încadra un chip foarte tânăr. Fata inspiră 
adânc: aerul rece şi umed îi calma urmele durerii de cap de 
cu o noapte în urmă, dar nu îi putea alina cu niciun chip 
durerea din inimă. Momo murise. 

Dar, dacă Unchiul Dan avea dreptate, nu murise de tot; 
doar plecase altundeva. Poate că se transformase într-o 
fantomiţă, poate că nu. In orice caz, nu avea vreme acum 
să se gândească la asta. Mai târziu, da, probabil că mai 
târziu va medita asupra acestor probleme. 

Dan o întrebase dacă Billy dormea. Da, îi răspunsese ea, 
doarme buştean. Prin uşa deschisă putea să vadă picioarele 
domnului Freeman sub pătură şi îi auzea sforăitul regulat. 
Parcă era o barcă cu motorul mergând în gol. 

Dan o întrebase dacă Rose sau altcineva din grupul ei 
încercase să îi între în minte. Nu. Şi-ar fi dat seama. Îşi 
întinsese capcanele. lar Rose ştia. Nu era proastă. 

O mai întrebase şi dacă avea telefon în cameră. Da, 
avea. Şi atunci Unchiul Dan îi explicase ce voia să facă. 
Destul de simplu. Nasoale erau cuvintele pe care trebuia să 
le spună acelei femei sinistre care acum se găsea în 
Colorado. Dar, oricât de mult ar fi înfricoşat-o cuvintele 
alea, îşi dorea din suflet să i le spună. Încă de când auzise 
ultimele urlete ale micuţului baseballist, o parte din ea 
tânjise să facă asta. 

(Pricepi cuvântul pe care trebuie să-l repeti?) 


— 493 — 


Da, fireşte. 

(Pentru că trebuie s-o aţâți. Ştii ce...?) 

(Da, ştiu ce înseamnă.) 

S-o înfurii. S-o fac să turbeze. 

Abra inspiră ceața. Din drumul pe care veniseră aici nu 
mai rămăsese nici urmă, copacii dispăruseră şi ei. La fel şi 
recepţia motelului. Uneori îşi dorea să fie şi ea aşa, albă 
precum ceața pe dinăuntru. Dar numai uneori. In adâncul 
sufletului, nu regretase niciodată că este aşa cum este. 

Când se simţi pregătită - cât de pregătită putea să fie - 
Abra se întoarse în cameră şi închise uşa ca să nu-l 
trezească pe domnul Freeman dacă ar fi fost nevoită să 
vorbească tare. Citi instrucţiunile de pe telefon, apăsă tasta 
9 - pentru linie de exterior -, apoi sună la Informaţii şi ceru 
numărul Cabanei Overlook din Campingul Bluebell, de 
lângă Sidewinder, Colorado. Ți-aș putea da eu numărul 
campingului, e afişat pe site, îi spusese Dan, dar cred că 
acolo nu-ţi va răspunde decât robotul. 

Telefonul începu să sune în clădirea unde turiştii luau 
masa şi jucau diferite jocuri. Şi sună îndelung. Dan îi 
spusese că probabil aşa se va întâmpla şi că trebuie să aibă 
răbdare şi să aştepte. In fond, acolo era cu două ore mai 
devreme. 

În cele din urmă îi răspunse o voce ursuză: 

— Alo? Dacă aţi sunat pentru rezervări, să ştiţi că aţi 
greşit... 

— Nu vreau să fac nicio rezervare, spuse Abra, rugându- 
se să nu i se ghicească în glas bătăile înnebunite ale inimii. 
Vreau să vorbesc cu Rose. Rose Ţilindru. 

O pauză. Apoi: 

— Cine e la telefon? 

— Abra Stone. Ai mai auzit numele ăsta, nu-i aşa? Sunt 
fata pe care o caută. Spune-i că am să sun din nou în cinci 
minute. Dacă vine până atunci la telefon, o să stăm de 
vorbă. Dacă nu, să-i zici că din partea mea poate să se 
ducă în pizda mă-sii. N-am să mai sun încă o dată. 

Şi închise. Apoi îşi lăsă capul în jos, îşi prinse obrajii 
înfierbântaţi în palme şi respiră profund de mai multe ori. 


— 494 — 


2 


Rose îşi bea cafeaua la volanul EarthCruiser-ului ei, cu 
picioarele sprijinite de compartimentul secret în care se 
aflau canistrele cu abur, când auzi bătaia în uşă. Dacă 
cineva îndrăznea s-o deranjeze atât de devreme nu putea 
însemna decât că apăruseră alte probleme. 

— Da, zise ea. Intră. 

Era Paul Lunganul, cu un halat peste pijamaua 
caraghioasă cu maşinuţe colorate. 

— A sunat telefonul public din Cabană. La început l-am 
lăsat să sune, că m-am gândit că-i o greşeală şi, în plus, 
aveam cafeaua pe foc la bucătărie. Da' nu s-a oprit, aşa că 
am răspuns. Era fata aia. Vrea să vorbească cu tine. A zis 
că revine în cinci minute. 

Sarey Tăcuta se trezise şi acum se ridică în capul oaselor, 
clipind speriată printre laţele care-i atârnau în ochi şi 
strângându-şi pătura în jurul umerilor ca pe un şal. 

— Pleacă, îi zise Rose. 

Sarey se supuse fără să rostească vreun cuvânt. Prin 
parbrizul uriaş al EarthCruiser-ului, Rose o urmări cum îşi 
târâie picioarele desculţe înapoi la rulota pe care o 
împărţise cu Muşcătură. 

Fata aia! 

În loc să fugă şi să se ascundă în gaură de şarpe, javra 
aia dădea telefoane. Cât curaj! Sau inconştienţă? Să fi fost 
ideea ei? Cam greu de înghiţit una ca asta, nu credeţi? 

— Ce naiba căutai în bucătărie aşa devreme? 

— N-am putut să dorm. 

Se întoarse spre el. Un bătrânel oarecare, destul de înalt, 
cu părul rar şi ochelari bifocali pe vârful nasului. Un 
mocofan ar fi fost în stare să treacă pe lângă el pe stradă zi 
de zi, vreme de un an întreg, fără să-l observe, dar Paul 
Lunganul nu era lipsit de anumite calităţi. Sigur, nu avea 
talentul lui Andi de a adormi instantaneu oamenii, aşa cum 
nu era în stare să localizeze victimele ca regretatul Taica 
Flick, dar era înzestrat cu o putere suficient mare de 
persuasiune. Dacă se întâmpla să-i sugereze unui mocofan, 


— 495 — 


absolut în treacăt şi fără să insiste, că ar fi bine să-i tragă o 
palmă nevestei - ba chiar unui străin oarecare -, atunci 
nevasta respectivă, sau străinul, ar fi fost pălmuit destul de 
tăricel. Fiecare Legitim avea câte un talent, fie şi unul 
micuţ; numai aşa se puteau descurca. 

— Paulie, arată-mi braţele. 

Bărbatul suspină şi-şi ridică până la coatele zbârcite 
mânecile halatului şi ale bluzei de pijama. Da, uite petele 
roşii. 

— Când ţi-au apărut? 

— Le-am observat pe primele ieri după-amiază. 

— Febră? 

— Niţică. 

ÎI privi în ochii sinceri, încrezători şi simţi că-i vine să-l ia 
în braţe. Unii dăduseră bir cu fugiţii, dar Paul rămăsese 
lângă ea. Ca mulţi alţii. Precis rămăseseră destui ca să-i 
vină de hac javrei ăleia, dacă va fi atât de tâmpită încât să- 
şi arate mutra pe acolo. Şi s-ar putea foarte bine să o facă. 
Spuneţi şi voi dacă aţi întâlnit vreo fată de numai 
treisprezece ani care să nu fie tâmpită cu spume? 

— Ai să te faci bine, îi promise ea. 

Paul oftă din nou. 

— Sper. Şi chiar dacă nu, tot sunt mulţumit. Am avut 
parte de o cursă al naibii de bună. 

— Să nu te aud că vorbeşti aşa! Toţi cei care au rămas cu 
mine o să se facă bine. Aşa v-am promis, iar eu îmi ţin 
promisiunile. Acum haide să vedem ce are de spus în 
apărarea ei micuța noastră prietenă din New Hampshire. 


3 


La mai puţin de un minut după ce Rose se instalase într- 
un scaun lângă tamburul din plastic unde erau bilele de 
bingo (cu stacana de cafea aproape rece alături), telefonul 
din Cabana Overlook începu să scoată sunete stridente de 
secol douăzeci, făcând-o să tresară puternic. Îl lăsă să sune 
de două ori, înainte de a ridica receptorul din furcă. 
Răspunse pe cel mai melodios ton cu putinţă. 


— 496 — 


— Bună, draga mea. Ai fi putut să-mi vorbeşti direct în 
minte şi n-ai mai fi dat atâţia bani pe telefoanele astea 
interurbane. 

Evident că javra asta mică ar fi dat dovadă de maximă 
imprudenţă dacă ar fi făcut-o. Pentru că vedeţi voi, nu doar 
Abra Stone se pricepea să întindă capcane. 

— Vin după tine, spuse fata. 

Ce voce tânără! Atât de proaspătă! Rose se gândi la tot 
aburul acela nepreţuit, asociat unei asemenea prospeţimi, 
şi simţi cum creşte lăcomia în ea, aidoma unui dor nestins. 

— Mi-ai mai spus. Dar eşti sigură că vrei să faci una ca 
asta, draga mea? 

— Am să te găsesc acolo dacă vin? Sau ai să fugi şi ai să- 
ţi laşi în urmă doar guzganii ăia dresați? 

Rose simţi primul junghi de furie. Deloc oportun. Dar, 
desigur, ea niciodată nu fusese prea lucidă când era 
obligată să se scoale cu noaptea în cap. 

— De ce să nu mă găseşti, draga mea? 

Încerca să-şi păstreze tonul calm şi uşor indulgent - tonul 
unei mame (cel puţin aşa îşi închipuia ea, căci nu încercase 
niciodată maternitatea) care se adresează unui ţânc 
năbădăios. 

— Pentru că eşti laşă. 

— Aş dori să aflu pe ce îţi bazezi această presupunere, 
zise Rose. 

Tonul îi era neschimbat - tolerant, răbdător, uşor 
amuzant, dar mâna i se încleştase pe receptor şi şi-l apăsa 
puternic de ureche. 

— Deoarece nu mă cunoşti. 

— Ba te cunosc foarte bine. Te-am cunoscut în mintea 
mea şi te-am pus pe fugă, cu coada între picioare. Şi mai 
ştiu că eşti o ucigaşă de copii. Şi numai laşii ucid copii. 

Nu trebuie să te explici în fața unei fetiţe, încercă să se 
domolească Rose. Cu atât mai puţin în fata unui mocofan. 
Dar se auzi zicând: 

— Nu ştii nimic despre noi. Nici cine suntem, nici ce 
trebuie să facem ca să supravieţuim. 

— O şleahtă de laşi, asta sunteţi, spuse javra aia 


— 497 — 


ticăloasă. Aveţi senzaţia că sunteţi atât de talentaţi, atât de 
puternici, dar singurul lucru la care vă pricepeţi este să vă 
îndopaţi cu abur şi să trăiţi mult. Sunteţi ca nişte hiene. li 
omorâţi pe cei mai slabi decât voi şi apoi fugiţi de la locul 
crimei. Laşilor. 

Dispreţul din vocea fetei turnă acid în urechea lui Rose. 

— Nu-i adevărat! 

— lar tu eşti cea mai laşă dintre toţi, căpetenia laşilor. Ţi- 
e frică să vii tu după mine, nu-i aşa? Sigur că aşa este. Ţie 
ţi-e frică şi îi trimiţi pe ceilalţi în locul tău. 

— Crezi că putem purta o conversaţie rezonabilă sau... 

— Ce-i rezonabil în uciderea copiilor ca să le furaţi 
chestia aia din minte? Ce-i rezonabil în chestia asta, curvă 
bătrână şi laşă ce eşti? Ţi-ai trimis prietenii să-ţi facă treaba 
şi te-ai ascuns după ei. Şi bine ai făcut, pentru că acum ei 
sunt morţi. 

Rose nu mai suportă şi sări în picioare. Se lovi cu fundul 
de masă şi cafeaua i se vărsă pe jos, prelingându-se pe sub 
tamburul de bingo. 

— Căţea nenorocită şi proastă, habar n-ai despre ce 
vorbeşti! 

Paul Lunganul băgă capul pe uşa de la bucătărie, îi 
aruncă o singură privire şi se retrase de urgenţă. 

— Cine-i laşă? Cine-i cu adevărat laşă dintre noi două? 
Da, sigur, ai mare curaj să-mi spui toate astea la telefon, 
dar niciodată n-ai să fii în stare să mi le spui în faţă! 

— Câţi vor fi lângă tine să te apere atunci când am să 
vin? o ironiză Abra. Câţi, scorpie fricoasă? 

Rose nu-i răspunse. Ştia că trebuie să se ţină în frâu cu 
orice chip, dar niciodată nu i se mai adresaseră cuvinte atât 
de urâte... şi, culmea, cea care i le adresa era o mocofană 
amărâtă care-şi imagina probabil că se înjură cu colegii ei 
în curtea şcolii... plus că mocofana asta ştia prea multe. 
Mult prea multe. 

— Măcar ai atâta sânge-n tine să mă înfrunţi de una 
singură? întrebă javra nenorocită. 

— Pune-mă la încercare, scuipă venin Rose. 

După o pauză, vocea jegoasei ăleia mici i se păru 


— 498 — 


îngândurată: 

— Vrei să zici că vom fi doar noi două? Nu, nu ai atât 
curaj. O fricoasă ca tine nu poate avea atât curaj. Nici 
măcar în faţa unui copil. Nu eşti decât o impostoare şi o 
mincinoasă care mănâncă rahat cu polonicul. Da, sigur, 
uneori arăţi bine, dar eu ţi-am văzut chipul adevărat. Nu 
eşti decât o curvă veştejită şi laşă. 

— Tu... tu... 

Furia o sufocă, împiedicând-o să continue. Nu-i venea să 
creadă că ea - Rose Ţilindru - ajunsese bătaia de joc a unei 
copiliţe care abia dacă învățase să meargă pe bicicletă şi a 
cărei principală preocupare în ultimele săptămâni fuseseră 
probabil ţâţoancele ei încă de mărimea unor muşcături de 
țânțari. 

— Poate că am să-ţi dau o şansă, spuse javra. 

Incredibil cât tupeu avea obrăznicătura asta! 

— Fireşte că am să spăl cu tine pe jos dacă ai să accepţi. 
Nu dau doi bani pe ceilalţi, oricum sunt pe moarte, continuă 
ticăloasa râzând - culmea! Chiar cuteza să-i râdă în nas. 
Am să te fac să-ţi stea în gât băiatul care juca baseball. 

— Am să te omor dacă îndrăzneşti să vii aici, spuse Rose. 

Fără să-şi dea seama, începuse să se strângă de gât. Mai 
târziu va fi plină de vânătăi urâte. 

— Dacă fugi, am să te găsesc. Am să te găsesc şi am să 
te fac să urli ore în şir înainte să te omor. 

— N-am să fug, zise fata. Şi o să vedem cine o să urle. 

— Câte persoane îţi vor păzi curul, drăgă/aşo? 

— O să fiu singură. 

— Nu te cred. 

— Citeşte-mi mintea, spuse fata. Ori şi de asta ţi-e frică? 

Rose nu răspunse. 

— Sigur că îţi este. Iti aduci aminte ce s-a întâmplat 
ultima dată când ai încercat. Te-am atacat cu propriile tale 
arme şi nu ţi-a plăcut. Deloc nu ţi-a plăcut. Hienă ce eşti. 
Ucigaşă de copii. Laşo. 

— Nu... îmi... mai... spune... aşa. 

— Mai sus de locul în care te afli tu acum e un fel de 
observator. Se cheamă Acoperişul Lumii. L-am găsit pe 


— 499 — 


internet. Să fii acolo luni după-amiază, la ora cinci. Singură. 
Dacă nu, dacă restul hienelor din haita ta nu rămân în 
cabană câtă vreme ne încheiem noi două socotelile, am să 
ştiu. Şi am să dispar. 

— Am să te găsesc, repetă Rose. 

— Zici tu? 

În derâdere. Umilind-o. 

Rose închise ochii şi o văzu. O văzu cum se zvârcoleşte 
pe jos, cu gura plină cu viespi şi cu ţepe aprinse în ochi. 
Nimeni nu-mi vorbeşte aşa. Nimeni. Niciodată. 

— Să presupunem că ai să mă găseşti. Dar, până vei 
reuşi, câţi din Clanul tău împuţit crezi că vor mai fi în viaţă 
ca să te sprijine? Doişpe? Zece? Doar trei sau patru? 

Lui Rose îi trecuse deja prin minte ideea asta. lar faptul 
că o mucoasă, cu care nu stătuse niciodată faţă în faţă, 
ajunsese la aceeaşi concluzie cu ea o scotea din minţi. 

— Fală îl citise pe Shakespeare, spuse ticăloasa. Mi-a 
citat ceva din el înainte să-l omor. La şcoală am studiat 
doar Romeo şi Julieta, dar doamna Franklin ne-a dat o listă 
cu cele mai cunoscute replici din celelalte piese ale lui. 
Chestii de genul „A fi sau a nu fi” şi „ladul este gol şi toţi 
diavolii sunt aici”. Ştiai că citatele astea sunt din piesele 
lui Shakespeare? Eu nu. Nu ţi se pare super tare? 

Rose nu răspunse. 

— Uite, vezi? Tu acum nu te gândeşti la Shakespeare, 
spuse mai departe mucoasa cea obraznică. Te gândeşti 
doar la cât de fericită ai fi să mă omori. Şi nici măcar nu 
trebuie să-şi citesc gândurile ca să ştiu asta. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş căuta să mă ascund în gaură 
de şarpe, rosti rar Rose. Aş fugi cât de repede m-ar putea 
duce picioruşele alea de bebeluş. Nu că ţi-ar fi de vreun 
folos, dar ai apuca să trăieşti câteva minute în plus. 

Javra nu păru impresionată. 

— Mai era o replică. Nu mi-o aduc aminte prea bine, dar 
ştiu că era ceva de genul „A căzut victimă propriilor intrigi”. 
Doamna Franklin ne-a explicat că e cam ca vorba aia pe 
care o zicem noi cu „cine sapă groapa altuia...”. Şi mie mi 


6 Citat din piesa Furtuna a lui William Shakespeare (n.tr.). 
— 500 — 


se pare că asta păţeşte adunătura ta de laşi. Aţi înghiţit un 
abur infectat şi v-aţi pomenit în groapă şi acum vin eu să vă 
îngrop pe toţi. 

Se opri o clipă, aşteptând un răspuns care nu veni. 

— Mai eşti la telefon, Rose? Sau ai fugit să găseşti gaura 
aia de şarpe? 

— Vino la mine, drăguţo, spuse Rose care îşi redobândise 
calmul. Dacă vrei să ne întâlnim la observatorul de pe 
culme, aşa va fi. Vom admira împreună priveliştea, bine? Şi 
vom afla care din noi două e mai puternică. 

Inchise înainte ca javra aia ticăloasă să mai apuce să 
spună ceva. Îşi promisese că nu-şi va ieşi din sărite şi nu 
putuse, dar măcar avusese ultimul cuvânt. 

Sau nu, deoarece cuvântul acela îngrozitor pe care i-l tot 
repetase nenorocita aia mică i se învârtea în cap, ca un disc 
zgâriat de gramofon. 

Laşo. Laşo. Laşo. 


4 


Cu multă băgare de seamă Abra puse receptorul la loc în 
furcă. Il privi lung; îi mângâie suprafaţa din plastic, fierbinte 
de la palma ei şi udă de la transpiraţia ei. Apoi, înainte de 
a-şi da seama ce urma să facă, izbucni în hohote tari, 
răguşite, care o sfârtecară, îi strânseră stomacul ca în 
menghină, o făcură să tremure puternic, incontrolabil. Fără 
să se oprească din plâns, se repezi la baie, căzu în 
genunchi în faţa toaletei şi vomită. 

Când ieşi de acolo, îl văzu pe domnul Freeman în pragul 
uşii dintre camere, cu cămaşa scoasă din pantaloni şi părul 
cărunt vâlvoi. 

— Ce ai? Ţi-e rău de la drog? 

— Nu de la drog. 

Billy se duse la fereastră şi privi în ceața de afară. 

— Din cauza /or? Vin după noi? 

Incapabilă să mai scoată o vorbă, fată clătină din cap cu 
atâta vehemenţă că biciui aerul cu codiţele împletite. Ea se 
va duce după ei. Şi îi era teamă. 


— 501 — 


Nu doar pentru sine. 
5 


Rose respiră profund de mai multe ori, încercând să se 
calmeze. Când reuşi să-şi recapete stăpânirea de sine, îl 
strigă pe Paul Lunganul. După una sau două secunde, 
bărbatul îşi vâri temător capul prin uşa batantă care dădea 
în bucătărie. Expresia de pe chipul lui o făcu să zâmbească 
Uşor. 

— Fii pe pace. N-am de gând să te muşc. Poţi să intri. 

Paul se apropie de ea şi observă cafeaua vărsată pe jos. 

— Şterg imediat. 

— Dă-o-ncolo. Spune-mi, care-i cel mai bun detector pe 
care-l mai avem? 

— Tu eşti, Rose. 

Fără ezitare. 

Dar Rose nu avea nici cea mai mică intenţie să se 
apropie de mintea javrei, nici măcar cât s-o localizeze. 

— În afară de mine. 

— Păi, Taica Flick s-a dus... s-a dus şi Barry, îi înşiră 
Lunganul dus pe gânduri. Sue are ceva talent de detector; 
şi Haplea G. are. Dar cred că Charlie Jeton are puţin mai 
mult. 

— E bolnav? 

— leri nu era. 

— Trimite-l la mine. Şi lasă cafeaua aia, o să şterg eu cât 
îl aştept. Pentru că - fii atent ce-ţi spun, Paulie, că e extrem 
de important - cel care face mizeria trebuie să facă şi 
curăţenia. 

Însă Rose tot nu se ridică din scaun după plecarea lui 
Paul. Rămase acolo, cu bărbia sprijinită în vârful degetelor, 
bucuroasă că era din nou lucidă. ŞI, împreună cu 
luciditatea, îşi recăpătase şi iscusinţa de a face planuri. 
Aşa, vezi, deci nu vor mai înghiţi abur astăzi. Vor trebui să 
aştepte până luni dimineaţă. 

Într-un final se ridică şi luă nişte şervete de bucătărie ca 
să curețe mizeria pe care ea o făcuse. 


— 502 — 


6 


— Dan! vocea lui John de această dată. Trebuie să 
plecăm! 

— Imediat, răspunse el. Doar să mă dau cu nişte apă 
rece pe faţă. Traversă holul cu vocea Abrei în minte, dând 
încet din cap, de parcă fata ar fi fost acolo să-l vadă. 

(Domnul Freeman vrea să ştie de ce am plâns şi de ce 
am vomitat. Ce să-i spun?) 

(Deocamdată că vreau să-mi împrumute camioneta când 
ajungem acolo.) 

(Pentru că ne ducem spre vest.) 

(usa păi...) 

Era mai complicat, dar fata înţelese fără să fie nevoie să-i 
explice prin cuvinte. 

Lângă chiuveta din baie era o etajeră cu câteva periuţe 
de dinţi. Pe mânerul celei mai mici dintre ele scria ABRA cu 
litere în culorile curcubeului. Pe unul din pereţi era atârnată 
o placă cu aforismul O VIAŢA FARA IUBIRE ESTE CA UN POM 
FARA FRUCTE. Se uită lung la cuvintele acelea, întrebându- 
se dacă nu cumva exista vreo maximă cu acelaşi sens şi în 
Programul Alcoolicilor Anonimi. Singura care-i veni în minte 
spunea: Dacă nu poți să iubeşti pe nimeni astăzi, măcar 
încearcă să nu faci rău nimănui. Nu chiar aceeaşi mâncare 
de peşte. 

Dădu drumul la apa rece şi se spălă pe faţă, frecându-şi 
cu putere ochii şi obrajii. Apoi luă un prosop şi se uită în 
oglindă. Acum nu mai era şi Lucy în portretul acesta de 
familie; nu era decât Dan Torrance, fiul lui Jack şi al lui 
Wendy, care crezuse mereu că este singur la părinţi. 

Pe faţa lui mişunau muştele. 


— 503 — 


PARTEA A PATRA 


ACOPERIŞUL LUMII 


— 504 — 


XVIII 


SPRE VEST 
1 


Ce îşi amintea Dan cel mai bine din ziua aceea de 
sâmbătă nu era drumul de la Boston până la motelul 
Crown, pentru că cei patru din Chevrolet-ul lui John nu au 
spus prea multe. Tăcerea lor nu era nici incomodă, şi nici 
ostilă, ci epuizată - tăcerea oamenilor care au o mulţime de 
lucruri la care să se gândească, dar cărora nu le-a mai 
rămas nimic de spus. Ce îşi amintea el era ce s-a întâmplat 
când au ajuns la destinaţie. 

Dan ştia că îi aşteaptă, pentru că mare parte a drumului 
fusese în legătură cu ea, discutând într-o manieră pe care 
ajunseseră amândoi să o agreeze - jumătate cuvinte, 
jumătate imagini. Fata îi aştepta sprijinită de bara de 
protecţie a camionetei lui Billy. Îi văzu şi sări în picioare, 
făcându-le bucuroasă semne cu ambele mâini. Chiar în 
clipa aceea, se destrămă şi pânza de nori şi o rază de soare 
o învălui în lumină. Ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi bătut 
palma cu ea. . 

Lucy scoase un țipăt gâtuit. Işi desfăcuse centura şi 
deschisese portiera încă dinainte de oprirea maşinii. Cinci 
secunde mai târziu îşi strângea fiica în braţe şi o săruta pe 
creştet, căci Abra îşi îngropase faţa în pieptul ei. Acum erau 
amândouă luminate de raza de soare. 

Revederea dintre mamă şi copilul ei, îşi spuse Dan, 
părându-i-se straniu surâsul care i se aşternuse pe buze. 
Trecuse multă vreme de când zâmbise ultima oară. 


2 


Lucy şi David voiau s-o ducă imediat pe Abra acasă, în 
New Hampshire. Dan nu avea nimic împotrivă, dar mai întâi 


— 505 — 


era necesar să poarte o discuţie toţi şase. Grăsanul cu 
coada soioasă de cal revenise la datorie, urmărind acum 
nişte lupte în cuşcă, în locul filmelor porno de cu o noapte 
înainte. Da, desigur, era mai mult decât foarte fericit să le 
reînchirieze camera 24; şi îl durea exact în cot dacă aveau 
de gând să-şi petreacă noaptea la motel au ba. Billy se 
repezi până în oraş după pizza. După ce intrară în cameră, 
Dan şi Abra le explicară celorlalţi ce se întâmplase şi ce 
urma să se întâmple. Bineînţeles, în cazul în care toate ar fi 
mers aşa cum sperau ei. 

— Nu, îi întrerupse Lucy la un moment dat. E mult prea 
riscant. Pentru amândoi. 

John îşi strâmbă buzele într-un zâmbet sumbru. 

— Mult mai riscant ar fi să ignorăm... creaturile astea. 
Rose zice că, dacă nu vine Abra la ea, va veni ea la Abra. 

— Aşa e, a făcut o obsesie, interveni Billy, alegându-şi o 
felie cu salam şi ciuperci. Cam aşa păţesc ăia duşi cu capul. 
Am văzut eu la Dr. Phil. 

Lucy îşi privi cu reproş fiica. 

— Tu eşti de vină pentru că ai întărâtat-o. Dar când se va 
calma, îşi va da seama că... 

Deşi nimeni nu o întrerupse, femeia nu ştia ce să spună 
mai departe. Şi Dan îşi zise că poate nici ea nu credea ce 
spune. 

— Nu se vor opri, Mami, spuse Abra. Ea nu se va opri. 

— Abra va fi în siguranţă, interveni Dan. Uite, e un fel de 
roată... Nu ştiu cum să explic mai bine de atât. Dacă se 
întâmplă ceva rău, Abra se va folosi de roata aia ca să 
scape de acolo. Să iasă de acolo. Mi-a promis. 

— Aşa e, zise şi fetiţa. Pe cuvânt de onoare. 

Dan îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Şi ai să-ţi ţii promisiunea, nu-i aşa? 

— Da, spuse Abra cu hotărâre, dar şi cu ceva neplăcere. 
Am să mi-o ţin. 

— Trebuie să ne gândim şi la toţi ceilalţi copii, zise John. 
N-avem de unde să ştim câţi au omorât Legitimii ăştia de-a 
lungul anilor. Sute, probabil. 

Dan era de părere că, dacă acele creaturi trăiau atât de 


— 506 — 


mult cât bănuia Abra, atunci copiii ucişi erau mai degrabă 
de ordinul miilor. Dar nu-şi mărturisi gândul şi zise doar: 

— Sau câţi vor ucide de acum înainte, chiar dacă o vor 
lăsa pe Abra în pace. 

— Presupunând că nu-i lichidează pojarul pe toţi, spuse 
optimist David, întorcându-se apoi către John. Aşa ai zis că 
s-ar putea să se întâmple. 

— Vor să pună mâna pe mine pentru că au senzaţia că 
eu i-aş putea vindeca de pojar, interveni Abra. Sunt proşti 
de bubuie. 

— Vezi cum vorbeşti, domnişoară, o admonestă Lucy cu 
un aer absent. 

Femeia luă ultima felie de pizza, o studie cu atenţie şi o 
azvârli înapoi în cutie. 

— Ştiţi ceva? Mie nu-mi pasă absolut deloc de ceilalţi 
copii. Nu-mi pasă decât de Abra. Ştiu că sună îngrozitor, dar 
ăsta e adevărul. 

— N-ai mai vorbi aşa dacă ai fi văzut toate pozele alea 
din Ghidul Cumpărătorului, îi zise Abra. Nu pot să mi le scot 
din minte. Le şi visez câteodată. 

— Dacă nebuna asta ar avea ceva minte în cap, interveni 
David, şi-ar da seama că Abra n-o să vină singură să se 
întâlnească cu ea. Cum ar ajunge acolo, în primul rând? Ar 
lua avionul până la Denver şi acolo ar închiria o maşină? O 
fetiţă de treisprezece ani? 

Se uită complice la fiica lui şi întări cele spuse de ea: 

— Proastă de bubuie. 

Dan le explică: 

— Încă de la întâmplările de la Spărtura din Nori, Rose 
ştie că Abra are prieteni care o ajută. Ce nu ştie însă e că 
cel puţin unul dintre aceştia străluceşte şi el. 

Se uită la fetiţă, aşteptând să-i confirme spusele. Abra 
dădu din cap. 

— Lucy, Dave, ascultaţi-mă, vă rog. Cred că Abra şi cu 
mine, împreună, suntem în stare să punem capăt... 

Se întrerupse, căutând cuvintele potrivite şi nu găsi decât 
unul. 

— ... acestei ciume. Dar fiecare pe cont propriu... 


— 507 — 


Nu mai continuă şi clătină din cap. 

— În plus, interveni Abra, tu şi cu Tati nici nu prea mă 
puteţi împiedica. Adică, sigur, puteţi să mă încuiaţi în 
cameră, dar nu puteţi să-mi încuiaţi capul. 

Lucy îi aruncă privirea cunoscută în familia Stone sub 
numele de „Uitătura Morţii” - genul de privire pe care o 
folosesc mamele cu fetele lor rebele. Avusese întotdeauna 
efect asupra Abrei, chiar şi atunci când fata era în vreuna 
din crizele ei, dar, de data aceasta, încercarea lui Lucy de a 
o pune la punct a fost sortită eşecului. Abra îşi privi calmă 
mama în ochi. Calmă şi cu o tristeţe care-i îngheţă inima lui 
Lucy. 

David luă mâna soţiei sale în mâinile lui. 

— Cred că nu avem încotro. 

În cameră se aşternu o tăcere grea. După un timp, Abra 
spuse: 

— Dacă vouă nu vă mai trebuie, am să mănânc eu ultima 
felie. Mor de foame. 


3 


Recapitulară iar şi iar toate detaliile planului. De vreo 
două ori tonurile lor căpătară accente mai stridente, dar, în 
linii mari, totul fusese stabilit. Cu excepţia - aşa cum se va 
dovedi mai târziu - unui singur aspect. Când ieşiră din 
cameră, Billy refuză cu încăpățânare să se urce în 
Chevrolet-ul lui John. 

— Merg şi eu, îl anunţă pe Dan. 

— Îţi mulţumesc mult, Billy, dar nu-i o idee bună. 

— Camioneta mea, regulile mele. Şi spune-mi, rogu-te, 
cum ai să ajungi singur în munţii din Colorado până luni 
după-amiază? Mă faci să râd. Arăţi ca un rahat pe băț de 
obosit ce eşti. 

— Mi s-a mai spus asta, dar niciodată exprimarea nu a 
fost atât de rafinată. 

Însă Billy nu se amuză. 

— Şi pot să te ajut. Oi fi eu bătrân, da' nu-s mort. 

— la-l cu tine, îl sfătui Abra. Are dreptate. 


— 508 — 


Dan o privi cu atenţie. 

(Ştii ceva?) 

Răspunsul veni imediat. 

(Simt ceva.) 

Suficient. Dan întinse braţele şi Abra îl îmbrăţişă tare, 
lipindu-şi obrazul de pieptul lui. Dan şi-ar fi dorit să rămână 
multă vreme aşa, dar se forţă să-i dea drumul şi făcu un 
pas înapoi. 

(Să mă anunti când ajungi, Unchiule Dan. Am să vin.) 

(Nu uita, doar atingeri foarte uşoare.) 

În loc de răspuns în cuvinte, Abra îi trimise o imagine: un 
detector de fum care scotea sunete de avertizare. Nu va 
uita. 

Când mergeau spre maşină, Abra îi zise tatălui său: 

— Te rog să oprim pe drum ca să cumpărăm o felicitare 
cu urări de însănătoşire. Julie Cross şi-a rupt mâna ieri la 
antrenamentul de fotbal. 

David se încruntă nedumerit. 

— De unde ştii? 

— Ştiu pur şi simplu. 

O trase uşurel de codițe. 

— Tu chiar ai fost aşa tot timpul, nu? Nu pricep de ce nu 
ne-ai spus, Abba-Doo. 

Dan, care şi el crescuse strălucind, i-ar fi putut răspunde 
la întrebare. 

Uneori trebuie să-ţi protejezi părinţii. 


4 


Şi se despărţiră. Chevrolet-ul lui John porni către est, iar 
camioneta către vest, cu Billy la volan. Dan îl mai întrebă o 
dată: 

— Chiar te simţi în stare să conduci, Billy? 

— După cât am dormit azi-noapte? Scumpule, aş putea 
conduce până-n California. 

— Măcar ştii unde mergem? 

— Am cumpărat un atlas rutier cât am aşteptat să se 
facă pizzele. 


— 509 — 


— Deci de atunci erai hotărât să vii cu mine. Şi ştiai ce 
vrem să facem. 

— Păi... cam aşa ceva. 

— Să-mi spui când vrei să trec eu la volan, îi mai spuse 
Dan şi adormi instantaneu, cu capul sprijinit de geamul din 
dreapta. 

Cobori într-un hău întunecat, plin cu imagini urâte. Mai 
întâi tufele tunse în formă de animale de la Overlook, care 
se mişcau atunci când nu erai atent la ele. Apoi o văzu pe 
doamna Massey, din camera 217, care acum purta un joben 
pus într-o parte. Cobori mai adânc în hău şi revăzu lupta de 
la Spărtura din Nori. Numai că de această dată, atunci când 
se năpusti în rulota Winnebago, o descoperi pe Abra întinsă 
pe jos, cu gâtul tăiat, iar Rose era aplecată deasupra ei, în 
mână cu un brici plin de sânge. Rose îl văzu şi îi căzu 
mandibula într-un rânjet obscen în care lucea un singur 
dinte foarte lung. /-am zis că aşa o să se termine, dar n-a 
vrut să asculte, croncăni ea. Copiii sunt atât de 
neascultători! 

lar dincolo de toate astea nu mai era decât bezna 
nesfârşită. 

Când se trezi, văzu că se lăsase înserarea peste o linie 
albă, întreruptă. Erau pe o autostradă interstatală. 

— Cât am dormit? 

Billy se uită la ceas. 

— Mult. Te simţi mai bine? 

— Da. 

De fapt, şi da, şi nu. Îşi simţea capul mai limpede, dar îl 
durea al dracului de tare stomacul. Deloc de mirare, dacă 
se gândea la ce văzuse de dimineaţă în oglindă. 

— Unde suntem? 

— Cam la două sute patruj' de kilometri est de Cincinnati. 
Am oprit la două benzinării şi tu tot nu te-ai trezit. Şi sforăi, 
măiculiţă, ce mai sforăi! 

Dan se ridică brusc în capul oaselor: 

— Am ajuns în Ohio? lisuse! Dar cât e ceasul, măi, 
omule? 

Billy se uită iar la ceas. 


— 510 — 


— Şase şi un sfert. Da’ să ştii că drumul a fost bun: 
traficul a fost lejer şi n-a plouat deloc. Parcă am avea un 
îngeraş cu noi. 

— Haide să găsim un motel pe undeva. Tu trebuie să 
dormi, iar mie îmi vine să fac pipi mai abitir decât un cal de 
curse. 

— Mi se pare normal. 

Billy ieşi de pe autostradă la următorul semn care indica 
benzinării, localuri şi moteluri. Opri în faţa unui fast-food 
Wendy's de unde cumpără o pungă cu burgeri, în vreme ce 
Dan se duse la toaletă. Când se urcară înapoi în camionetă, 
Dan muşcă o singură dată din hamburgerul dublu, îl puse la 
loc în pungă şi sorbi cu prudenţă din cafeaua cu lapte. Da, 
parcă stomacul lui era de acord să accepte lichidul acela 
cald. 

Billy făcu ochii mari la el: 

— Măi, omule, măi, tre’ să mănânci ceva! Ce ai păţit? 

— Cred că a fost o greşeală să mănânc pizza la micul 
dejun, răspunse Dan, adăugând, pentru că Billy nu-l slăbea 
din ochi: Cafeaua e bună. N-am nevoie de altceva. Uită-te 
la drum, Billy. N-o putem ajuta pe Abra dacă ajungem la 
Urgenţă. 

După vreo cinci minute, Billy trase camioneta în faţa unui 
motel din lanţul Fairfield Inn, unde un semn luminos îi 
anunţa pe călători că acolo se găsesc CAMERE LIBERE. Opri 
motorul, dar nu se dădu jos. 

— Ascultă, şefu', de vreme ce-mi risc viaţa alături de 
tine, vreau să ştiu ce te doare. 

Dan vru să-i amintească faptul că ideea cu riscarea vieţii 
fusese a lui Billy, şi nu a lui, însă nu i se păru corect în 
situaţia de faţă. Aşa că îi explică problema. Billy îl ascultă, 
mut de uimire. 

— Ţopăiala lu’ lisus Hristos, ce spui tu acolo, omule? 
exclamă el când Dan termină. 

— Dacă nu cumva mi-a scăpat mie din greşeală, în Noul 
Testament nu se spune nimic despre vreo ţopăială a lui 
lisus, nici printre măslini, nici nimic. Deşi, ai şi tu dreptate: 
probabil că a ţopăit ceva când era mic şi se juca. Copiii 


— 511 — 


ţopăie, să ştii tu. Te duci să iei o cameră sau vrei să mă duc 
eu? 

Billy nu se mişcă din loc. 

— Abra ştie? 

Dan clătină din cap. 

— Dar ar putea să afle. 

— Ar putea, însă n-o s-o facă. Ştie că nu-i frumos să tragi 
cu ochiul, mai ales atunci când e vorba de o persoană la 
care ţii. La fel cum nu s-ar uita niciodată la părinţii ei când 
fac dragoste. 

— Şi chestia asta o ştii de când erai şi tu copil? 

— Da. E drept că uneori mai întrezăreşti câte ceva, că n- 
ai ce-i face, dar te întorci imediat cu spatele. 

— O să fii bine, Danny? 

— O vreme, şopti el amintindu-şi de muştele care se 
târau peste obrajii şi buzele şi fruntea lui. Destul. 

— Şi după aia? 

— O să văd atunci ce va fi. Zic să le luăm pe rând. Haide 
să închiriem o cameră. Trebuie să ne sculăm devreme 
mâine. 

— Ai vreo veste de la Abra? 

Dan zâmbi: 

— E bine. 

Deocamdată. 


5 


Însă nu era. Nu tocmai. 

Stătea la biroul ei, în mână cu Cârpaciul lui Malamud, din 
care nu reuşise să citească decât jumătate. Incerca să nu 
se uite la fereastra camerei, ca nu cumva să vadă pe 
cineva acolo care să se zgâiască la ea. Intuia că era ceva în 
neregulă cu Dan şi mai ştia că el nu voia ca ea să afle, dar 
fusese tentată să arunce o privire în mintea lui, în ciuda 
eforturilor făcute de-a lungul anilor de a se ţine cât mai 
departe posibil de ceea ce ea numea IA: intimitatea 
adulţilor. Şi nu invadase acum această intimitate a lui Dan 
din două motive. În primul rând, pentru că ştia foarte bine, 


— 512 — 


chiar dacă nu-i convenea câtuşi de puţin, că nu avea cum 
să-l ajute acum. In al doilea rând (şi motivul acesta era mai 
solid), pentru că ştia că el îi putea simţi prezenţa. Şi dacă ar 
fi aflat că s-a apucat iar să-i cotrobăie prin minte, ar fi fost 
foarte decepţionat de purtarea ei. 

Oricum, probabil că şi-a încuiat capul, îşi zise ea. Poate s- 
o facă pentru că-i destul de puternic. 

Insă nu la fel de puternic ca ea... sau, dacă e să vorbim în 
alţi termeni, nu la fel de „strălucitor”. Ea ar fi putut să 
deschidă casetele acelea din mintea lui ca să se uite în ele, 
însă ştia că, dacă ar fi făcut-o, i-ar fi pus pe amândoi în 
pericol. Nu putea explica de ce credea asta, era mai mult o 
senzaţie, ca atunci când spusese că era o idee bună ca 
domnul Freeman să meargă cu Dan, dar avea încredere în 
ce simţea. Şi poate că împreună aveau mai mulţi sorţi de 
izbândă. Spera ca acesta să fie adevărul. Speranța 
adevărată e iute şi zboară pe aripi de rândunea* - ăsta era 
un alt citat din Shakespeare. 

Să nu te uiţi la fereastră. Nici prin cap să nu-ţi treacă. 

Nu. Categoric nu. Nici vorbă. Aşa că se uită, iar la 
fereastră era Rose, rânjind la ea de sub pălăria aia pusă pe 
o ureche. Chip doar valuri întunecate de păr şi ten de 
porțelan şi ochi întunecaţi şi dementi şi buze groase şi roşii, 
ascunzând în spatele lor acel singur dinte. Coltul acela lung 
ca de rinocer. 

Ai să mori urlând de durere, scârbă afurisită ce eşti! 

Abra închise ochii şi se concentră... 

(Nu-i acolo! Nu-i acolo! Nu-i acolo!) 

„apoi îi deschise la loc. Faţa rânjită de la fereastră 
dispăruse. Însă nu de tot. Undeva, în vârful munţilor - pe 
acoperişul lumii -, Rose se gândea la ea. Şi o aştepta. 


6 


La motel micul dejun se servea în sistem bufet. Deoarece 
tovarăşul lui de călătorie nu-l slăbea din ochi, Dan se forţă 
să înghită nişte cereale cu puţin iaurt. Billy păru uşurat şi se 


5 Richard al III-lea (n.tr.). 
— 513 — 


duse la recepţie să predea cheile camerei. Dan profită de 
absenţa lui, traversă holul şi intră în toaleta pentru bărbaţi. 
Zăvori uşa în urma lui, se lăsă în genunchi şi vomită absolut 
tot ce mâncase. Se uită apoi cu scârbă şi panică la 
cerealele nedigerate care pluteau în WC într-o spumă roşie. 

— Te simţi bine? îl întrebă Billy când se întoarse la 
recepţie. 

— Excelent, îi răspunse Dan. Hai să mergem. 


7 


Atlasul rutier al lui Billy spunea că din Cincinnati şi până 
în Denver sunt o mie nouă sute treizeci şi unu de kilometri. 
Sidewinder se află cam la o sută douăzeci de kilometri la 
vest de Denver. Drumul până acolo e întortocheat, cu 
prăpăstii adânci în ambele părţi. In acea după-amiază de 
duminică, Dan încercă să conducă el camioneta, dar obosi 
extrem de repede şi îl lăsă iarăşi pe Billy la volan. Adormi şi 
se trezi de-abia la asfinţit. Ajunseseră în lowa - statul natal 
al răposatului Brad Trevor. 

(Abra?) 

Se temuse ca nu cumva distanţa să le îngreuneze sau 
chiar să facă imposibilă comunicarea lor în plan mental, dar 
fata îi răspunse imediat, cu la fel de multă putere ca 
întotdeauna. Dacă Abra ar fi fost un post de radio, cu 
siguranţă că ar fi transmis cu putere de 100.000 de wati. 
Era în camera ei, în faţa computerului, încercând să se 
concentreze asupra temelor de la şcoală. Dan îşi dădu 
seama cu amuzament, dar şi cu tristeţe, că fetiţa îl ţinea în 
poală pe Ţopăilă, iepuraşul ei de pluş. Tensiunea acumulată 
o întinerise cu câţiva ani, cel puţin din punct de vedere 
emoţional. 

Linia de comunicare dintre ei era acum deschisă: 

(Nu-ţi face griji. Sunt bine.) 

(Bine, pentru că trebuie să dai un telefon.) 

(Da, bine, înțeleg. Dartu eşti bine?) 

(Super.) 

Ştia că o minte, dar nu insistă, pentru că asta îşi dorea el. 


— 514 — 


(Ai luat?) 

Şi Abra continuă cu o imagine. 

(Nu încă. E duminică şi magazinele sunt închise.) 

Altă imagine, una care-i aduse zâmbetul pe buze. Un 
magazin Walmart... mă rog, arăta ca un Walmart, însă pe 
firma de la intrare scria SUPERMAGAZINUL „LA ABRA”. 

(Dacă nu o să ne vândă ce vrem, o să mergem în altă 
parte.) 

(Aşa o fi.) 

(Ştii ce să-i spui?) 

(Da.) 

(O să încerce să te atragă într-o conversaţie mai lungă ca 
să afle unde eşti. N-o lăsa.) 

(N-o s-o las.) 

(Dă-mi de ştire după aia, ca să nu mă îngrijorez.) 

Dar fireşte că se va îngrijora într-un mare fel. 

(Bine. Te iubesc, Unchiule Dan!) 

(Şi eu pe tine!) 

Îi trimise imaginea unui pupic. Abra îi răspunse tot cu o 
imagine: două buze mari şi roşii ca în desenele animate. 
Aproape că le simţi atingerea pe obraz. Şi gata. Abra 
dispăruse. 

Billy se holba la el. 

— Ai stat de vorbă cu ea, nu-i aşa? 

— Chiar aşa. Ţine-ţi ochii la drum, Billy, te rog. 

— Bine, bine, bine, parcă-ai fi fosta doamnă Freeman, 
zău aşa! 

Billy semnaliză şi trecu pe banda a doua, depăşind o 
rulotă uriaşă, marca Fleetwood Pace Arrow, care hodorogea 
fără grabă. Dan se uită la casa aceea pe roţi, întrebându-se 
cine locuia înăuntru şi dacă cei de acolo se uitau la ei prin 
geamurile fumurii. 

— Vreau să mai facem cam o sută şaizeci de kilometri 
înainte de culcare, îl anunţă Billy. În felul ăsta, mâine ai să 
ai un ceas la dispoziţie să faci ce ai de făcut şi tot o să 
ajungem la ora stabilită de voi pentru confruntare. Dar 
pentru asta trebuie să pornim înainte de răsărit. 

— În regulă. Înţelegi cum o să se desfăşoare toată 


— 515 — 


povestea? 

— Inţeleg cum ar trebui să se desfăşoare, răspunse Billy 
aruncându-i o privire scurtă. Ar fi bine să te rogi ca tâmpiţii 
ăia să n-aibă binocluri la ei şi, chiar dacă ar avea, să nu le 
treacă prin cap să le folosească. Tu chiar crezi că o să 
scăpăm cu viaţă din chestia asta? Zi-mi adevărul. Dacă-mi 
răspunzi că nu, atunci am să-mi comand diseară cea mai 
mare şi mai zemoasă friptură pe care ai văzut-o tu 
vreodată. Şi să-i văd pe jigodiile de la MasterCard cum o să- 
mi caute rudele ca să le pună să-mi achite ultima cheltuială 
de pe cardul de credit! Şi vrei să-ţi mai zic ceva? N-am nicio 
rudă. In cazul în care n-o punem la socoteală şi pe fosta, iar 
aia nici nu s-ar pişa pe mine să mă stingă dacă aş lua foc. 

— O să scăpăm, spuse Dan pe un ton cam nesigur. 

Se simţea mult prea rău ca să mai fie în stare să afişeze 
un optimism debordant. 

— Aşa zici? Mă rog, poate tot o să-mi comand friptana 
aia. Tu ce ţi-ai dori să mănânci? 

— Cred că puţină supă mi-ar fi de ajuns. O supă slabă. 

I se întorcea stomacul pe dos numai la gândul că ar 
putea să bage în el ceva mai consistent de atât - o supă 
concentrată de roşii sau o cremă de legume. 

— Bine. Ce-ar fi să încerci să mai dormi niţel? 

Dan ştia că nu va putea să doarmă profund, oricât s-ar fi 
simţit de obosit. Nu avea cum să doarmă când ştia că Abra 
era în legătură cu oroarea aia antediluviană cu faţă de 
femeie, dar reuşi să moţăie puţin. lar somnul acesta, deşi 
superficial, îi aduse alte vise. Mai întâi Hotelul Overlook - în 
rol principal, ascensorul acela care mergea singur în toiul 
nopţii. Apoi îşi visă iar nepoata. De data aceasta Abra 
fusese sugrumată cu o bucată de cablu electric. Ochii ei 
deschişi se holbau acuzatori la Dan. Nu era deloc greu să le 
descifrezi mesajul: Ziceai că ai să mă ajuţi. Ziceai că ai să 
mă salvezi. Unde ai fost? 


8 


Abra tot amână ce trebuia să facă, până când îşi dădu 


— 516 — 


seama că mama ei o va trimite curând la culcare. Nu se va 
duce la şcoală de dimineaţă, dar avea să fie o zi 
importantă. Şi, probabil, o noapte foarte lungă. 

Când amâni ceva, nu faci decât să înrăutăţțeşti situația, 
cara mia. 

Aşa suna Evanghelia după Momo. Abra se uită la 
fereastră, dorindu-şi să o vadă pe străbunica ei acolo, nu pe 
Rose. Ar fi fost tare bine. 

— Mi-e aşa de frică, Momo, oftă ea. 

Respiră adânc de două ori, încercând să se liniştească şi 
să capete curaj. Işi luă apoi iPhone-ul şi formă numărul 
Cabanei Overlook din Campingul Bluebell. li răspunse un 
bărbat care o întrebă cine este când Abra îi spuse că vrea 
să vorbească cu Rose. 

— Ştii foarte bine cine sunt, îi zise ea. 

Şi îl întrebă, la rândul ei, pe un ton în care spera să fi pus 
mormane de curiozitate antipatică: 

— Te-ai îmbolnăvit şi matale, ori încă nu? 

Bărbatul de la celălalt capăt (Slim Lingeblide) nu-i 
răspunse, dar îl auzi vorbind încet cu cineva de alături. 
După o clipă se auzi vocea calmă a lui Rose: 

— Bună, drăguţa mea. Unde eşti? 

— Pe drum, îi răspunse Abra. 

— Nu mai spune? Mă bucur, dragă. Asta înseamnă că nu 
voi descoperi că m-ai sunat de la un număr cu prefix de 
New Hampshire? 

— Ba exact asta vei descoperi, zise Abra. Te sun de pe 
mobil. Trebuie să intri şi tu în secolul douăzeci şi unu, 
mamaie. 

— Ce pofteşti? 

Vocea femeii căpătase inflexiuni tăioase. 

— Poftesc să aflu dacă ştii regulile, spuse Abra. Am să 
ajung mâine la ora cinci. Cu o camionetă veche şi roşie. 

— Cine o conduce? 

— Unchiul meu, Billy. 

— Unul din cei de la Spărtura din Nori? 

— Cel care a fost cu mine şi cu Fală. Termină cu 
întrebările. Taci din gură şi ascultă ce îţi spun. 


— 517 — 


— Câtă neobrăzare, murmură Rose cu tristeţe prefăcută. 

— O să oprim la capătul terenului, acolo unde e panoul 
pe care scrie MESE GRATUITE PENTRU COPII, CÂND 
CÂŞTIGĂ ECHIPELE DIN COLORADO. 

— Înţeleg că ne-ai vizitat site-ul. Ce frumos din partea ta! 
Sau poate unchiul tău ne-a căutat pe internet? Cât curaj are 
să te aducă până la noi! Spune-mi, e frate cu tatăl ori cu 
mama ta? Mă pasionează familiile de mocofani. Imi place să 
le alcătuiesc arborele genealogic. 

O să încerce să te atragă într-o conversaţie mai lungă ca 
să afle unde eşti, îi spusese Dan. Şi nu se înşelase deloc. 

— Ce nu ţi-e clar când îţi zic să taci şi să asculţi ce-ţi 
spun? Vrei sau nu să ne întâlnim? 

Niciun răspuns, ci doar tăcere. O tăcere /nfiorătoare. 

— Din parcare o să putem vedea totul în jur: campingul, 
Cabana, Acoperişul Lumii de pe culme. Şi îţi spun că ar fi 
bine să te vedem acolo sus şi să nu-i vedem nicăieri pe 
Legitimi. Să le zici să rămână în sala aia din cabană cât ne 
rezolvăm noi două treburile. În sala aia mare din cabană, 
pricepi? Unchiul Billy n-are cum să-şi dea seama dacă ei nu 
vor fi acolo, dar eu voi şti. Unul singur dacă e pe afară, am 
plecat imediat. 

— Unchiul tău va rămâne în maşină? 

— Nu. Eu voi rămâne în maşină până ne vom convinge că 
totul e aşa cum trebuie. După aia el se va întoarce şi eu voi 
veni la tine. În niciun caz nu vreau să-l ştiu în apropierea ta. 

— Bine, draga mea. Vom face aşa cum spui. 

Ba nu. Mă minţi. 

Dar şi Abra minţea; din punctul acesta de vedere scorul 
era egal. 

— Aş dori să-ţi mai pun o singură întrebare realmente 
importantă, draga mea, spuse Rose pe un ton amabil. 

Abra vru să-i răspundă, dar în ultima clipă îşi aminti de 
sfatul unchiului ei. Unchiul ei adevărat. Da, sigur, o 
întrebare. Care va duce la alta... şi la alta... şi la alta. 

— Vâră-ţi-o undeva, îi zise şi închise. 

Începură să-i tremure mâinile. Şi picioarele. Şi braţele. Şi 
umerii. 


— 518 — 


— Abra? 

Mami. O striga de jos. Simte. Puțin doar, însă simte. Să 
fie vorba de strălucire adevărată sau de o chestie pe care o 
au toate mamele? 

— Ce faci, scumpo? Eşti bine? 

— Da, Mami! Mă pregătesc de culcare! 

— În zece minute urcăm să-ţi spunem noapte bună. Să te 
găsim în pijama. 

— Bine. 

Dacă ar şti cu cine am vorbit adineauri! se sperie Abra. 
Dar nu aveau cum să ştie. Li se părea numai că ştiu ce se 
petrece. O vedeau aici, în camera ei, toate geamurile şi 
uşile din casă erau bine zăvorâte şi îşi imaginau că este în 
siguranţă. Chiar şi tatăl ei, care-i văzuse pe Legitimi în 
acţiune. 

Dan ştia adevărul. Abra închise ochii şi luă legătura cu el. 


9 


Dan şi Billy ajunseseră în faţa altui motel. Şi tot nicio 
veste de la Abra. Nu era bine. 

— Haide, şefu', îl îndemnă Billy. Haide să intrăm şi... 

Şi uite-o. Slavă Domnului! 

— Taci puţin, îi ceru Dan şi începu să asculte. 

După două minute se întoarse zâmbind spre Billy, căruia i 
se păru că îl vede din nou pe adevăratul Dan Torrance. 

— Ea era? 

— Da. 

— Cum a mers? 

— Abra zice că bine. Am pornit cu dreptul. 

— N-a întrebat-o despre mine? 

— Doar al cui frate eşti. Dar uite, Billy, cred că am greşit 
cu povestea asta cu unchiul. Eşti mult prea bătrân ca să fii 
fratele lui Lucy ori al lui David. Mâine, când ne oprim să 
rezolv eu problema aia, va trebui să-ţi cumperi o pereche 
de ochelari de soare. De-ăia mari. Şi ai grijă să-ţi ţii şapca 
bine îndesată pe cap ca să nu ți se vadă părul. 

— Poate c-ar trebui să-mi cumpăr şi nişte vopsea. Am 


— 519 — 


auzit că „Just for Men” dă rezultate foarte bune. 

— Nu fi obraznic, băşinos bătrân ce eşti! 

Billy rânji vesel. 

— Haide să ne luăm camerele şi să băgăm ceva la mat. 
Să ştii că arăţi mai bine. Eu zic c-o să poţi să mănânci. 

— Doar nişte supă, spuse Dan. N-are rost să-mi forţez 
norocul. 

— Supă să fie. 

Şi reuşi să-şi golească farfuria. Foarte încet. Şi, 
repetându-şi mereu că totul se va sfârşi, într-un fel sau 
altul, peste mai puţin de douăzeci şi patru de ore, izbuti să 
nu vomite. Când termină de mâncat - luaseră masa în 
camera lui Billy -, Dan se întinse cât era de lung pe 
mochetă. Parcă în poziţia asta nu-l mai durea burta chiar 
atât de rău. 

— Ce faci? îl întrebă Billy. Te pomeneşti că te-ai apucat 
de aiureala aia de yogi! 

— Te-ai prins. Am învăţat-o din desenele animate cu 
Ursul Yogi. Repetă-mi ce trebuie să faci. 

— Am băgat totul la cap, şefule, n-ai grijă. Parcă ai fi 
pisălogul ăla de Casey Kingsley. 

— Mă ia cu fiori. Haide, repetă. 

— Abra o să înceapă să dea târcoale cu mintea în jurul 
oraşului Denver. Dacă vreunul din ei e pe recepţie, o să 
creadă că-i pe drum. Că-i pe undeva pe aproape. Noi doi 
ajungem în Sidewinder mai devreme - să zicem la patru în 
loc de cinci -, o să ieşim de pe drum şi o să ajungem la 
camping prin spate. N-o să ne vadă nimeni camioneta. Doar 
dacă nu cumva îşi pun oameni să păzească şoseaua. 

— Nu cred că o vor face. 

Dan îşi aduse aminte de un alt aforism al Alcoolicilor 
Anonimi: Suntem neputincioşi în fața oamenilor, locurilor şi 
lucrurilor. Ca mai toate vorbele de duh ale beţivilor, şi perla 
aceasta era şaptezeci la sută adevărată şi treizeci la sută 
rahat cu perje. 

— Chiar şi aşa, nu putem controla chiar totul. Continuă. 

— La vreun kilometru şi jumătate mai în susul drumului e 
o zonă de picnic. Ai fost acolo de mai multe ori cu mama ta 


— 520 — 


înainte să vă izoleze zăpada în hotel. 

Billy se opri nedumerit. 

— Doar voi doi v-aţi dus acolo? Pe tatăl tău nu l-aţi luat 
niciodată? 

— Avea treabă. Lucra la o piesă de teatru. Spune mai 
departe. 

Şi Billy spuse. Dan îl ascultă cu atenţie, iar la sfârşit 
încuviinţă mulţumit din cap. 

— În regulă. Ştii ce ai de făcut. 

— Păi, eu ce ţi-am zis? Acum pot şi eu să te întreb ceva? 

— Sigur. 

— Crezi că mâine după-amiază o să fii în stare să mergi 
pe jos un kilometru jumate? 

— O să fiu. 

Trebuie să fiu. 


10 


Dan Torrance şi Billy Freeman porniră la drum foarte 
devreme, la patru dimineaţa, înainte de prima rază a 
zorilor. Pe la nouă observară norul care se întindea de-a 
lungul orizontului. O oră mai târziu, când norul albastru- 
cenuşiu se transformase într-un lanţ muntos, cei doi bărbaţi 
se opriră în orăşelul Martenville, statul Colorado. Acolo, pe 
strada principală, destul de modestă şi aproape pustie, Dan 
descoperi ceva mult mai bun decât sperase: un magazin cu 
haine pentru copii, botezat „Chestii de Puşti”. La câteva 
case distanţă se găsea o farmacie flancată de o casă de 
amanet şi de o prăvălie cu casete video, pe a cărei vitrină 
scria cu săpun: LICHIDARE STOC CHILIPIR. Îl expedie pe 
Billy la „Drogherie & Mărunţişuri” să-şi ia ochelari de soare, 
iar el intră în „Chestii de Puşti”. 

Prăvălia avea un aer deznădăjduit. Dan era unicul client. 
Probabil că afacerea asta fusese visul cuiva, din păcate cu 
final nefericit din cauza hipermarketurilor deschise în 
Sterling sau Fort Morgan. De ce să cumperi dintr-o 
dugheană de vizavi de casă, când poţi să mergi puţin cu 
maşina şi să-ţi iei pantaloni şi rochii mai ieftine? Şi ce dacă 


— 521 — 


erau confecţionate în Mexic sau Costa Rica? Din spatele 
tejghelei apăru o femeie cu o mină obosită, coafură obosită, 
zâmbet foarte ostenit. Îl întrebă pe Dan dacă îl putea ajuta 
cu ceva. Dan îi zise că da, putea. Când îi explică ce anume 
dorea, femeia făcu ochii mari. 

— Ştiu că cererea mea vi se poate părea mai 
neobişnuită, îi spuse Dan, însă vă rog să mă ajutaţi. Plătesc 
cu bani gheaţă. 

Şi căpătă ce îşi dorea. În prăvălioarele deznădăjduite din 
fundul provinciei, sintagma „bani gheaţă” încă mai făcea 
minuni. 


11 


Când mai aveau puţin până la Denver, Dan luă legătura 
cu Abra. Inchise ochii şi vizualiză roata pe care o cunoşteau 
acum amândoi, în Anniston, Abra făcu acelaşi lucru. De 
data asta i s-a părut mai uşor. Când deschise ochii, se 
pomeni în curtea familiei Stone, uitându-se în jos, la undele 
râului Saco, strălucitor în soarele blând al după-amiezii. 
Abra deschise şi ea ochii şi văzu Munţii Stâncoși. 

— Uau, Unchiule Billy, ce frumoşi sunt! 

Billy se uită la bărbatul de lângă el. Dan îşi încrucişase 
picioarele într-o manieră absolut nefirească şi bâţâia dintr- 
unul. Culoarea sănătoasă îi revenise în obraji, iar ochii îi 
luceau cu o claritate care nu fusese acolo pe tot timpul 
drumului lor spre vest. 

— Foarte frumoşi, scumpete, îi răspunse el. 

Dan surâse şi închise iar ochii. Când îi deschise, culoarea 
din obraji începuse să pălească. Ca un tranaafir lipsit de 
apă, îşi spuse Billy. 

— Ai făcut ceva? 

— Băzz, zâmbi epuizat Dan. Ca un detector de fum rămas 
fără baterie. 

— Crezi că te-au auzit? 

— Sper că da. 


— 522 — 


12 


Rose se plimba agitată încoace şi încolo în faţa 
EarthCruiser-ului ei când Charlie Jeton veni în goana mare 
spre ea. În dimineaţa aceea Legitimii înghiţiseră abur. Tot 
aburul din rezervă, mai puţin o canistră. lar porţia aceasta, 
pe lângă ce mai înghiţise pe ascuns în ultimele două zile, o 
adusese pe Rose într-o stare de surescitare maximă. 

— Ce e? se răsti ea. Dă-mi o veste bună. 

— Am văzut-o, ce zici de vestea asta? 

La fel de agitat, Charlie o apucă pe Rose de braţe şi o 
învârti tare, ca într-un dans la o agapă a vrăjitorilor, 
făcându-i părul să-i zboare în toate direcţiile. 

— Am văzut-o! Doar câteva secunde, dar ea era! 

— L-ai văzut şi pe unchi? 

— Nu. Ea se uita la munţi prin parbriz. Zicea că sunt 
frumoşi... 

— Aşa şi sunt, începu Rose să rânjească. Ţie nu ţi se par 
frumoşi? 

— ... şi el i-a zis că foarte. Vin, Rosie! Pe bune că vin! 

— Şi-a dat seama că ai descoperit-o? 

Bărbatul se opri din dansat şi se încruntă. 

— Nu ştiu sigur... Poate că Taica Flick ar fi... 

— Spune-mi ce crezi tu. 

— Probabil că nu. 

— Mie îmi e de ajuns. Retrage-te acum undeva. Undeva 
unde să te poţi concentra fără să te deranjeze nimeni. Stai 
cuminte şi ascultă cu atenţie. Şi dacă - de fapt, când - ai s- 
o depistezi din nou, vino şi spune-mi. N-aş vrea să-i 
pierdem urma. Şi dacă simţi că-ţi mai trebuie nişte abur, 
cască gura şi cere-mi. Am pus puţin deoparte. 

— Nu, nu, n-am nevoie. Am să fiu atent. Am să fiu foarte 
atent! 

Charlie scoase un hohot de râs de om nu tocmai normal 
la cap şi plecă în fugă. Probabil că habar nu avea încotro se 
duce, dar lui Rose nu-i păsa câtuşi de puţin. Atâta vreme 
cât era foarte atent la Abra. 


— 523 — 


13 


La amiază, Dan şi Billy ajunseseră deja lângă Flatironsse. 
Privind la Munţii Stâncoşi, Dan se gândi la toţi anii când 
încercase din răsputeri să se ţină la distanţă de ei. lar 
gândul acesta îi aduse aminte de o poezie pe care o citise 
pe vremuri, despre cum nu contează dacă îţi petreci viaţa 
fugind, căci, în cele din urmă, te vei trezi tot singur, într-o 
cameră sordidă de motel, cu un bec chior atârnând din 
tavan şi cu un pistol încărcat aşteptându-te pe masă. 

Pentru că încă mai aveau ceva timp la dispoziţie, ieşiră 
de pe autostradă şi intrară în Boulder. Lui Billy îi era foame. 
Lui Dan nu îi era... însă era curios. Billy opri camioneta în 
parcarea mică a unui chioşc cu gustări şi îl întrebă ce să-i 
cumpere. Dan se mulţumi doar să clatine din cap: nu avea 
nevoie de nimic. 

— Sigur? Mai ai o groază de treabă. 

— O să mănânc când se termină totul. 

— Mă rog... 

Billy intră la Subway ca să-şi ia un sandvici cu pui 
„Buffalo”. Dan stabili legătura cu Abra. Şi roata se învârti. 

Bâzz. 

Când Billy se întoarse la maşină, Dan îi făcu un semn 
spre bagheta cu de toate din mână, spunându-i: 

— Mai aşteaptă puţin. Aş vrea să verific ceva dacă tot 
suntem în Boulder. 

Cinci minute mai târziu se aflau pe strada Arapahoe, la 
două străzi distanţă de zona promiscuă cu cafenele şi 
baruri a oraşului. li ceru lui Billy să tragă pe dreapta. 

— Haide, poftă bună. Nu lipsesc mult. 

Dan cobori din camionetă pe trotuarul crăpat şi rămase 
cu ochii la o clădire de trei etaje, cu aspect gârbovit, pe una 
din ferestrele căreia era un afiş care dădea de veste că 
EFICIENŢA ESTE DOVADA VALORII UNUI STUDENT DE ELITA. 
Peluza din faţă chelea cu spor. Printre crăpăturile din asfalt 
crescuseră buruieni. Nu crezuse că va mai vedea vreodată 
clădirea aceasta, presupusese că strada Arapahoe va fi 


66 Formaţiuni stâncoase de lângă Boulder, Colorado (n.tr.). 
— 524 — 


acum una cu apartamente dichisite, locuite de rentieri cu 
stare, care îşi savurează latte-urile la Starbucks, postează 
tâmpenii pe pagina lor de Facebook de şase ori pe zi şi 
sporovăiesc pe Twitter ca apucaţii. 

Dar uite-o chiar aici, arătând - din câte îşi putea da el 
seama - exact ca pe vremuri. 

Billy se dădu şi el jos din camionetă şi se apropie, 
muşcând din sandviciul uriaş. 

— Mai avem încă o sută şi vreo douăzeci de kilometri de 
făcut, Danno. Am face bine să ne suim cururile în maşină. 

— Sigur, îi răspunse absent Dan, uitându-se la clădirea cu 
zugrăveala verde, scorojită. 

Odată ca niciodată, acolo locuise un băieţel; odată ca 
niciodată, băieţelul acela stătuse aşezat pe marginea 
trotuarului chiar în locul unde se afla acum Billy Freeman 
clefăind din „Buffalo”. Un băieţel care îşi aştepta tăticul să 
se întoarcă de la interviul pentru un loc de muncă la Hotelul 
Overlook. Şi băieţelul acela avea un avion din plută, dar i se 
rupsese o aripă. Insă nu se necăjea. Când tăticul lui va veni 
acasă, i-o va repara cu nişte lipici şi bandă adezivă. Şi după 
aia poate că se vor juca împreună cu avionul. Tăticul lui 
fusese un om înspăimântător, dar băieţelul îl iubise nespus 
de mult. Din tot sufletul îl iubise. 

— Am locuit în blocul ăsta cu mama şi tata înainte să ne 
mutăm la Overlook, spuse Dan. Nu-i mare lucru de capul 
lui, nu? 

Billy ridică din umeri. 

— Am văzut unele şi mai vai de steaua lor. 

Şi Dan văzuse; în toţi anii aceia în care cutreierase 
încoace şi încolo, văzuse şi el destule mult mai rele - 
apartamentul lui Deenie din Wilmington, de exemplu. 

Intinse mâna spre stânga. 

— Mai încolo erau câteva baruri. „Toba Spartă” se chema 
unul. Poate încă mai e acolo, pentru că am senzaţia că 
partea asta a oraşului a scăpat de sistematizarea urbană. 
Când treceam cu tata pe acolo, el se oprea întotdeauna şi 
se uita pe geam. Şi îl simţeam cât de mult tânjea să intre. Il 
simţeam atât de însetat, încât mi se făcea şi mie sete. Şi 


— 525 — 


am băut în toţi anii ăştia mulţi ca să-mi potolesc setea aia, 
dar nu am reuşit niciodată. Şi tatăl meu ştia asta. 

— Mi se pare că totuşi l-ai iubit. 

— L-am iubit, şopti Dan, cu ochii la blocul dărăpănat şi 
istovit. 

Nu era mare lucru de capul lui, dar nu se putea opri să nu 
se întrebe oare cum ar fi fost vieţile lor dacă ar fi rămas 
acolo. Dacă nu i-ar fi înghiţit Hotelul Overlook. 

— Era şi bun, şi rău, iar eu i-am iubit ambele laturi. Şi, 
Dumnezeu să mă apere, cred că-l mai iubesc încă. 

— La fel ca toţi copiii, spuse Billy. Vă iubiţi părinţii şi nu 
vă pierdeţi speranţa. Ce altceva să faceţi? Haide acum, 
Dan. Trebuie să plecăm dacă mai vrem să facem ce ne-am 
propus. 

După o jumătate de oră, Boulder rămăsese în urma lor şi 
camioneta urca voiniceşte pe şoseaua din Munţii Stâncoşi. 


— 526 — 


XIX 


„FANTOMIŢELE” 
1 


Cu toate că mai era puţin până la asfinţit - cel puţin în 
New Hampshire -, Abra era tot pe terasa din spatele casei, 
privind la apele râului. Ţopăilă şedea cuminţel alături, pe 
capacul lăzii cu îngrăşăminte. Din casă ieşiră Lucy şi David 
şi se aşezară de-o parte şi de cealaltă a fiicei lor. John 
Dalton îi urmărea de la fereastra bucătăriei, cu o ceaşcă cu 
cafea rece în mână. Geanta lui neagră, de medic, se afla la 
îndemână, pe bufet. Dar, din nefericire, în ea nu se găsea 
nimic care să-i ajute în seara aceasta. 

— Ar fi bine să intri în casă şi să mănânci ceva, spuse 
Lucy, ştiind foarte bine că Abra nu va dori să intre - ori nu 
va putea - până nu se va fi terminat totul. 

Dar, atunci când eşti atât de speriat, te agăţi cu 
disperare de ce cunoşti. Pentru că totul părea normal şi 
pentru că pericolul era la peste o mie cinci sute de kilometri 
depărtare, Lucy suporta situaţia mult mai uşor decât fiica 
sa. Inainte de ziua aceasta, tenul Abrei fusese perfect curat 
- la fel de imaculat ca pe vremea când nici nu începuse să 
meargă singură. Insă acum laturile nasului i se umpluseră 
de puncte negre şi pe bărbie îi apăruse o constelație de 
coşuri urâte. Perfect normal să-şi dea hormonii în petic la 
debutul adolescenţei - asta şi-ar fi dorit Lucy să creadă. Dar 
şi stresul duce la apariţia acneei. În plus, o mai îngrijorau şi 
paloarea nefirească a fiicei ei şi cearcănele mari şi negre. 
Parcă era la fel de bolnavă pe cât i se păruse Dan, atunci 
când se despărţiseră şi el se urcase foarte, foarte încet în 
camioneta domnului Freeman. 

— Nu pot să mănânc nimic acum, Mami. N-am timp. 
Oricum, cred că aş da afară tot. 

— Cât mai durează, Abby? o întrebă David. 


— 527 — 


Nu se uită la nici unul. Numai la apa râului, dar Lucy ştia 
că nici apa nu o vede. Fiica ei era departe, într-un loc unde 
ei nu o mai puteau apăra. 

— Nu mai e mult. Ar trebui să-mi daţi câte un pupic şi să 
vă duceţi în casă. 

— Dar... începu Lucy şi îl văzu pe David clătinând din cap 
la ea. O singură dată, dar cu nespusă fermitate. 

Suspină adânc, luă mâna Abrei (cât de rece era!) şi o 
sărută pe obrazul stâng. David o sărută pe cel drept. 

Dar Lucy nu voia să plece încă. 

— Să ţii minte ce a spus Dan. Dacă se întâmplă ceva... 

— Acum chiar că ar trebui să intraţi în casă. Când o să 
înceapă, o să mi-l pun pe Ţopăilă pe genunchi. Dacă îl 
vedeţi acolo, să ştiţi că nu trebuie să mă întrerupeţi. Cu 
niciun chip. Altfel, Unchiul Dan ar putea să moară din cauza 
voastră; poate şi Billy. S-ar putea să mă vedeţi cum mă 
prăbuşesc, ca şi cum aş fi leşinată, dar n-o să fiu leşinată, 
aşa că să nu mă mişcaţi şi să nu-l lăsaţi nici pe Doctorul 
John să pună mâna pe mine. Lăsaţi-mă în pace până se 
termină. Cred că Dan a găsit un loc unde să putem fi 
împreună. 

— Tot nu înţeleg cum vă imaginaţi că ideea voastră ar 
putea să meargă, spuse David. Femeia aia, Rose, o să vadă 
că nu-i nicio fetiţă... 

— Trebuie să intraţi acum, repetă Abra. 

O ascultară. Lucy îi aruncă o privire rugătoare lui John, 
dar doctorul ridică din umeri - nu avea nicio putere. Cu 
braţele înlănţuite, cei trei rămaseră în faţa ferestrei de la 
bucătărie, privind la fetiţa de pe terasă, care se ghemuise 
cu genunchii strânşi la piept. Nu se întrezărea niciun 
pericol, înserarea nu era tulburată de nimeni şi nimic. Cu 
toate astea, Lucy scoase un geamăt prelung când o văzu 
pe Abra, copilaşul ei, întinzând mâinile după Ţopăilă şi 
luându-l în braţe. John o strânse de umăr. David, de talie. 
Infricoşată, femeia îşi apucă soţul de mână. 

Te rog, Doamne, fă să nu pățească fetița mea nimic. 
Dacă trebuie să se întâmple ceva... ceva rău... atunci fă să i 
se întâmple fratelui meu de care nu am ştiut. Nu fetitei 


— 528 — 


mele. 

— O să fie bine, şopti Dave. 

Ea dădu din cap. 

— Sigur că da. Sigur că da. 

Şi rămaseră toţi trei cu ochii la fetiţa de pe terasă. lar 
Lucy pricepu că, dacă ar striga-o acum pe Abra, nu va primi 
niciun răspuns. Abra nu mai era acolo. 


2 


La ora patru fără douăzeci, ora locală, Billy şi Dan 
ajunseră la drumul care ducea spre cartierul general al 
Clanului Legitim. Deasupra se arcuia un panou rustic, din 
lemn, pe care erau gravate cuvintele BINE Al VENIT ÎN 
CAMPINGUL BLUEBELL! ŞEDERE PLĂCUTĂ, PRIETENE! 
Mesajul de pe semnul dintr-o latură a drumului era mult 
mai puţin primitor: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII. 

Billy trecu pe lângă el fără să încetinească. Ochii îi 
fugeau în toate direcţiile. 

— Nu văd pe nimeni. Nici măcar pe peluză, deşi cred că 
s-ar fi putut ascunde cineva în ghereta aia de la intrare. 
lisuse, Danny, arăţi groaznic. 

— Din fericire pentru mine, mai e ceva timp până începe 
„Mister America”, spuse Dan. Mai avem de urcat doar un 
kilometru şi jumătate, poate mai puţin. Până la un panou 
care zice „Peisaje pitoreşti” şi „Zonă de picnic”. 

— Dacă ne aşteaptă cineva acolo? 

— Nu ne aşteaptă nimeni. 

— De unde ştii? 

— Pentru că nici Abra, şi nici unchiul ei, Billy, nu au fost 
în viaţa lor pe aici şi nu au de unde să ştie de locul acela. 
lar Legitimii habar n-au de mine. 

— Să sperăm. 

— Abra zice că toţi sunt acolo unde le-a spus ea. l-a 
verificat. Acum taci puţin, Billy, te rog frumos. Trebuie să 
mă gândesc. 

La Hallorann voia să se gândească. Vreme de câţiva ani 
după iarna aceea blestemată de la Overlook, Danny 


— 529 — 


Torrance şi Dick Hallorann au vorbit foarte des. Uneori faţă 
în faţă, cel mai adesea prin intermediul gândurilor. Danny 
îşi iubea nespus mama, însă erau anumite lucruri pe care 
ea nu le înţelegea - nu putea să le înţeleagă. Casetele de 
valori, de pildă. Acele cutii în care încui chestiile 
periculoase şi urâte pe care se întâmplă să le atragă 
strălucirea. Dar nici casetele astea nu erau sută la sută 
sigure. De mai multe ori încercase să-şi confecţioneze una 
în care să-şi închidă dependenţa de alcool, dar rezultatul 
fusese o nereuşită jalnică (poate pentru că îşi dorise să fie 
un eşec). Doamna Massey, pe de altă parte... şi Horace 
Derwent... Mai exista acum şi o a treia casetă de valori 
pusă bine în fundul minţii lui, însă nu la fel de bună ca 
acelea pe care le făcuse în copilărie. Poate pentru că îşi 
pierduse din puteri? Sau pentru că înăuntru nu se afla tot o 
fantomă într-atât de neghioabă încât să umble după el prin 
lume? Din ambele cauze? Nu ştia. Nu ştia decât că această 
a treia casetă era crăpată. Dacă o va deschide, ceea ce se 
afla înăuntru l-ar putea ucide, dar... 

— Ce vrei să zici? îl întrebă Billy. 

Ce? _ 

Dan se uită buimac în jur. Işi apăsa stomacul cu palma. 
Începuse să îl doară foarte tare. 

— Ai zis „N-am de ales”. Ce-ai vrut să spui? 

— Nu contează. 

Ajunseseră la zona de picnic. Mai în faţă era o poiană cu 
bănci şi mese din lemn şi locuri amenajate pentru grătar. 
Lui Dan i se păru că seamănă cu Spărtura din Nori, dar fără 
râu. 

— Atâta doar: dacă se întâmplă ceva nasol, urcă-te 
imediat în camionetă şi pleacă de aici cât poţi de repede. 

— Şi crezi tu că aşa m-aş putea salva? 

Dan nu-i răspunse. Parcă tot abdomenul îi luase foc. 


3 


Putin înainte de ora patru în după-amiaza aceea de luni, 
de la sfârşitul lui septembrie, Rose urcă pe Acoperişul Lumii 


— 530 — 


împreună cu Sarey Tăcuta. 

Rose purta o pereche de jeanşi strâmţi, care-i scoteau în 
evidenţă picioarele bine făcute. Cu toate că ziua era 
răcoroasă, Sarey pusese pe ea doar un capot de un 
albastru banal, ale cărui poale îi fluturau în jurul gambelor 
ei trupeşe, îmbrăcate în ciorapi medicinali de la Jobst. Rose 
se opri să se uite la o placă aşezată pe un stâlp din granit la 
baza celor patruzeci de trepte care duceau spre platformă. 
Pe ea scria că în locul acela se înălţase pe vremuri 
legendarul Hotel Overlook, care arsese din temelii cu 
treizeci şi cinci de ani în urmă. 

— Foarte puternice emoţii se simt aici, Sarey. 

Sarey dădu din cap. Le simţea şi ea. 

— Ştii că există nişte izvoare fierbinţi al căror abur iese 
direct din pământ? 

— Tiu. 

— Aşa e şi în locul ăsta. 

Rose se aplecă să adulmece iarba şi florile sălbatice. 
Dincolo de parfumul lor se simţea izul metalic de sânge 
vechi. 

— Emoţii foarte puternice - ură, teamă, eresuri, desfrâu. 
Ecouri ale asasinatelor. Prea vechi să le inhalăm noi, dar 
extrem de revigorante. Îmbătător buchet. 

Sarey nu comentă, ci continuă s-o urmărească 
îndeaproape. 

— Şi chestia asta, zise Rose întinzând mâna spre treptele 
din lemn care duceau la platformă. Seamănă cu un eşafod, 
nu ţi se pare? Nu-i lipseşte decât trapa. 

Nici acum Sarey nu spuse nimic. Cel puţin, nu cu voce 
tare. Gândul ei 

(nu-i funie) 
era îndeajuns de limpede. 

— Adevărat, iubita mea, dar şi aşa unul dintre noi va fi 
spânzurat aici. Ori eu, ori javra aia care şi-a vârât nasul în 
treburile noastre. Vezi aia? 

Şi-i arătă o baracă mică şi verde aflată la vreo şase metri 
depărtare. 

Sarey o vedea. 


— 531 — 


La brâu, Rose purta o borsetă cu fermoar. O deschise, 
scotoci prin ea şi scoase o cheie pe care o întinse celeilalte 
femei. Sarey se duse la baracă în foşnet de ierburi care se 
frecau de ciorapii ei groşi de culoarea pielii. Descuie lacătul 
cu cheia primită. Când deschise uşa, razele amurgului 
luminară un interior nu mai mare decât o latrină. Înăuntru 
se aflau o maşină de tuns iarba şi o găleată din plastic 
având în ea o greblă şi o seceră. O lopată şi o cazma se 
sprijineau de peretele din spate. Nimic altceva. Niciun 
obiect în spatele căruia s-ar fi putut ascunde cineva. 

— Intră, o îndemnă Rose. Să vedem de ce eşti în stare. şi; 
cu tot aburul ăla din tine ar cam trebui să mă dai pe spate. 

La fel ca ceilalţi membri ai Clanului Legitim, şi Sarey avea 
micuțul ei talent. 

Intră în baraca strâmtă şi fonfăi din nas: 

— Plaf. 

— Dă-l încolo de praf. Hai să vedem ce poţi să faci. Mai 
bine zis, hai să nu vedem. 

Căci acesta era talentul lui Sarey. Nu se putea face 
invizibilă (niciunul dintre Legitimi nu putea), dar era în stare 
să creeze un soi de opacitate în jurul ei, în perfectă 
concordanţă cu chipul şi silueta ei şterse. Se întoarse spre 
Rose, apoi se uită în jos la umbra ei. Se dădu într-o parte - 
nu mult, doar o jumătate de pas -, iar umbra ei se contopi 
cu cea aruncată de mânerul maşinii de tuns iarba. Rămase 
nemişcată, iar baraca părea acum goală. 

Rose strânse ochii, apoi îi căscă larg şi o descoperi pe 
Sarey lângă maşină, cu mâinile împreunate modest, în 
atitudine de fată timidă care speră să fie invitată la dans. 
Rose se uită la munţii de afară, apoi se uită iar înăuntru: 
baraca era goală - o simplă magazie mică unde nu se poate 
ascunde nimeni. Din cauza luminii puternice, nu se vedea 
nici măcar o umbră. Desigur, în afară de cea aruncată de 
mânerul maşinii de tuns iarba. Şi totuşi... 

— Trage-ţi niţel cotul, zise Rose. ŢI-l văd. 

Sarey Tăcuta se supuse şi chiar dispăru cu totul câteva 
clipe, până când Rose se concentră mai tare. Şi atunci 
Sarey apăru din nou. Mă rog, ea una ştiuse tot timpul că 


— 532 — 


Sarey era acolo. Dar la momentul potrivit - şi nu mai era 
mult până atunci - javra aia mică nu va şti. 

— Bravo, Sarey! spuse ea cu căldură (mai bine zis, cu 
atâta căldură de câtă era ea în stare). Poate nici n-o să am 
nevoie de tine. Dar, dacă voi avea, vei lovi cu secera. Şi să 
te gândeşti la Andi când loveşti. Bine? 

Auzind numele lui Andi, buzele lui Sarey se curbară în jos, 
într-o mască a nefericirii. Privi la secera din găleata de 
plastic şi dădu cu ardoare din cap. 

Rose îi arătă lacătul. 

— Acum am să te închid înăuntru. Nemernica aia mică îi 
va detecta pe cei din Cabană, dar nu şi pe tine. Sunt 
convinsă. Pentru că tu ai să taci mâlc, nu-i aşa? 

Sarey încuviinţă din nou. Nu era vorbăreaţă, niciodată nu 
fusese. De unde şi numele. 

(Ce faci cu...) 

Rose zâmbi. 

— Cu lacătul? Nu te gândi la el. Ai grijă doar să stai 
absolut nemişcată. Nemişcată şi mută. Înţelegi ce-ţi spun? 

— Inţeleg. 

— Şi pricepi ce trebuie să faci cu secera? 

Chiar dacă Legitimii ar fi avut arme de foc, în ruptul 
capului Rose nu ar fi cutezat să-i încredinţeze lui Sarey 
vreuna. 

— Seţela. Plicep. 

— Dacă am s-o dovedesc - şi n-ar trebui să fie asta o 
problemă la cât abur am în minte -, să stai cuminte aici 
până vin eu să-ţi dau drumul. Dar, dacă mă auzi că strig... 
să vedem... dacă mă auzi că strig nu mă face să te 
pedepsesc, înseamnă că am nevoie de ajutor. Şi voi avea 
grijă să fie cu spatele la tine. Ştii ce se va întâmpla atunci, 
da? 

(Am să mă urc pe scări.) 

Dar Rose clătină din cap nemulțumită. 

— Nu, Sarey. N-ai de ce să urci. Nici nu va ajunge lângă 
platformă. 

Sigur că nu-i va conveni să nu poată să o ucidă pe 
ticăloasa aia cu mâinile ei... şi numai după ce o va face să 


— 533 — 


sufere... îndelung. Însă nu ar fi fost deloc bine să se lase 
orbită de furie şi de dorinţa de răzbunare. Fata aia era 
foarte puternică. 

— Care va fi semnalul, Sarey? 

— Nu mă faţe să te pedepsesc. 

— Şi la ce te vei gândi atunci? 

Ochii îi sticliră sălbatici pe sub laţele slinoase: 

— Lăzbunale. 

— Corect. Vrei să o răzbuni pe Andi pe care au omorât-o 
prietenii jigodiei ăleia. Însă doar dacă am nevoie de tine, 
pentru că vreau s-o ucid eu însămi. 

Rose încleştă pumnii, vârându-şi unghiile în semnele ca 
de semiluni roşii pe care le avea deja în palme. 

— Dar, dacă am nevoie de tine, atunci să vii. Sub nicio 
formă să nu eziţi sau să te opreşti din drum. Să nu te 
opreşti până nu împlânţi lama secerii în gâtul jigodiei şi-i 
vezi vârful ieşind pe partea ailaltă. 

Ochii lui Sarey aruncau scântei. 

— Seţela. Da. 

— Bravo. 

Rose o sărută, apoi închise uşa şi puse zăvorul. Băgă 
cheia înapoi în borsetă şi se sprijini de uşă. 

— Ascultă-mă, iubito. Dacă totul merge cum ne dorim, tu 
vei fi prima care ai să te înfrupţi din aburul fetei. Şi îţi jur că 
va fi cel mai bun abur pe care l-ai inhalat vreodată. 

Rose respiră adânc de câteva ori, apoi începu să urce 
treptele spre platforma de pe creastă. 


4 


Dan stătea sprijinit cu mâinile de una din mesele de 
lemn, cu capul în jos şi ochii închişi. 

— E o nebunie, spuse Billy. Ar trebui să rămân cu tine. 

— Nu se poate. Tu ai treaba ta de făcut. 

— Şi dacă te apucă leşinul la mijlocul drumului? Şi chiar 
dacă nu te apucă, cum ai de gând să te baţi cu toţi ăia? 
După cum arăţi acum, până şi un copil de cinci ani te-ar 
face praf. 


— 534 — 


— Cred că mă voi simţi mult mai bine foarte curând. Şi 
mai în putere. Du-te, Billy. Mai ţii minte unde ţi-am spus să 
parchezi? 

— La capătul terenului, lângă anunţul care zice că se dau 
mese gratuite pentru copii atunci când câştigă echipele din 
Colorado. 

— Foarte bine. 

Dan ridică privirea şi observă ochelarii imenşi de soare 
pe care îi purta acum Billy. 

— Şi îndeasă-ţi şapca mai bine. Până pe urechi. Ca să 
pari mai tânăr. 

— Cred că ştiu o chestie care să mă facă să par mai 
tânăr. 

Dan nici nu-l auzi. 

— Mai trebuie să facem încă ceva. 

Se îndreptă de mijloc şi deschise larg braţele. Billy îl 
îmbrăţişă, dorindu-şi din suflet să o poată face mai tare - 
mult mai tare - şi neîndrăznind. 

— Abra a avut dreptate. N-aş fi reuşit să ajung până aici 
fără tine. Acum du-te şi fă ce ai de făcut. 

— Şi tu vezi ce faci, spuse Billy. Mă bazez pe tine să 
conduci  trenuleţul la  Spărtura din Nori de Ziua 
Recunoştinţei. 

— Mi-ar plăcea nespus de mult, murmură Dan. E cel mai 
tare trenuleţ pe care un anumit băiat nu l-a avut niciodată. 

Billy îl urmări cu privirea cum se îndepărta încet, cu 
mâinile apăsate pe abdomen, mergând către stâlpul 
indicator de la capătul poienii. In vârful lui erau două săgeți. 
Una arăta spre vest, spre Observatorul Indienilor Pawnee. 
Cealaltă spre est, mai la vale. Pe aceasta scria CATRE 
CAMPINGUL BLUEBELL. 

Pe poteca aceasta porni Dan. Billy îl mai zări câteva 
secunde printre frunzele îngălbenite şi luminoase ale 
plopilor, mergând încet, cu mare efort, cu capul plecat ca 
să vadă pe unde calcă. Apoi nu se mai văzu. 

— Ai grijă de băiatul meu, şopti Billy. 

Nu ştia exact dacă îi adresase ruga lui Dumnezeu sau 
Abrei, dar îşi spuse că nu avea nicio importanţă. Amândoi 


— 535 — 


erau prea ocupați în după-amiaza aceasta ca să-şi mai bată 
capul şi cu unul ca el. 

Se întoarse la camionetă şi scoase din spate o fetiţă cu 
ochi albaştri, mari şi miraţi şi bucle blonde şi ţepene. ŞI 
cam uşoară. Probabil că era goală pe dinăuntru. 

— Ce mai faci, Abra? Sper că nu te-am hurducat prea 
tare. 

Purta un tricou pe care era imprimată o imagine cu 
Munţii Stâncoşi şi un şort albastru. Era desculţă; în fond, de 
ce n-ar fi fost? Fetiţa asta - un manechin cumpărat dintr-un 
magazin muribund cu haine pentru copii din Martenville - 
nu făcuse niciodată vreun pas. Dar genunchii îi erau 
flexibili, aşa că Billy reuşi să o aşeze fără probleme pe 
scaunul din dreapta al camionetei. Îi puse centura de 
siguranţă, vru să închidă portiera, dar se aplecă iar înăuntru 
şi îi încercă gâtul. Se îndoia şi el, deşi mai puţin. Se 
îndepărtă puţin ca să examineze efectul creat. Nu era rău. 
Păpuşa părea că se uită cu atenţie la ceva ce ţinea pe 
genunchi. Sau că se ruga pentru izbândă în bătălia ce avea 
să urmeze. Deloc rău. 

In cazul în care ă/a nu aveau binoclu. 

Se urcă în camionetă şi aşteptă, lăsându-i timp lui Dan să 
ajungă unde trebuia. Şi sperând că nu leşinase pe drumul 
spre Campingul Bluebell. 

La cinci fără un sfert, Billy porni motorul şi se întoarse pe 
acelaşi drum pe care veniseră. 


5 


În ciuda durerii tot mai mari din abdomen, Dan merse 
hotărât înainte. Avea senzaţia că în burta lui intrase un 
şobolan în flăcări, care se apucase acum să roadă totul în 
jur. Probabil că nu ar fi reuşit să facă nici măcar un sfert din 
drum dacă poteca nu ar fi luat-o la vale. 

La cinci fără zece, ajunse la o cotitură şi se opri. Nu 
departe de el, plopii dispăreau, făcând loc unei peluze verzi 
şi îngrijite care cobora uşor spre două terenuri de tenis. 
Dincolo de acestea se puteau vedea parcarea pentru rulote 


— 536 — 


şi o clădire lungă, din bârne: Cabana Overlook. Mai încolo 
terenul urca din nou. Pe locul unde fusese pe vremuri 
Hotelul, o platformă înaltă se profila pe cerul senin. 
Acoperişul Lumii. Şi acelaşi gând 

(eşafoa) 
îi trecu şi lui Dan prin minte. Acolo sus, lângă parapet, 
întoarsă spre sud, către parcarea pentru vizitatorii 
ocazionali, se vedea o singură siluetă. O femeie. Cu jobenul 
pus pe o ureche. 

(Abra!) 

(Sunt aici, Dan.) 

Cu voce calmă. Aşa cum îşi dorea el. 

(Ei te aud?) 

Simţi ceva ca o gâdilare: zâmbetul ei. Zâmbetul acela 
furios. 

(Ar trebui să fie surzi să nu mă audă.) 

Bine. 

(Vino acum, dar ţine minte că, dacă iti zic să pleci, PLECI 
ÎN SECUNDA AIA!) 

Abra nu-i răspunse, dar, înainte să o cheme din nou, fata 
era deja acolo. 


6 


Soții Stone şi John Dalton urmăriră neputincioşi cum Abra 
alunecă într-o parte până când ajunse cu capul pe 
scândurile terasei şi cu picioarele întinse pe treptele care 
duceau în curte. Ţopăilă se rostogoli din mâna ei moale. 
Dar nu părea că doarme şi nu părea nici leşinată. Expresia 
de pe chipul ei era aceea de comă profundă sau chiar de 
moarte. Lucy vru să se repeadă la ea. David şi John o 
apucară de mâini, oprind-o. 

Femeia începu să se zbată. 

— Daţi-mi drumul! Trebuie s-o ajut! 

— N-ai cum, spuse John. Numai Dan o poate ajuta acum. 
Trebuie să se ajute unul pe altul. 

Lucy îl privi cu ochi mari, disperaţi. 

— Dar măcar respiră? Poţi să vezi de aici? 


— 537 — 


— Respiră, încercă să o liniştească David. 
Insă tonul îi sună nesigur chiar şi în propriile urechi. 


7 


Când Abra ajunse lângă el, durerea aceea cumplită se 
domoli pentru prima dată de când plecase din Boston. Dar 
nu era motiv de bucurie, pentru că însemna că acum o 
simte şi Abra. l-o putea citi pe chip, dar îi mai citi în ochi şi 
uimirea atunci când fata se uită în jur, la încăperea în care 
se aflau. Două paturi suprapuse, pereţi din bârne 
noduroase de pin, un covor pe care erau tesute tufe de 
salvie şi cactuşi. Pe covor şi pe paturile de jos erau 
împrăştiate multe jucării ieftine. Pe un birou micuţ, aşezat 
într-un colţ, erau puse în dezordine câteva cărţi şi un joc de 
puzzle cu piese mari. Un radiator trăncănea şi sâsâia în 
colţul cel mai îndepărtat al camerei. 

Abra luă una din cărţile de pe masă. Pe copertă, un copil 
pe o tricicletă era fugărit de un căţeluş. Titlul era Să ne 
distrăm citind cu Dick şi Jane. 

Dan se apropie de ea, cu un zâmbet uluit pe buze. 

— Fetiţa aia de pe copertă e Sally. Dick e fratele ei şi 
Jane e sora ei. Şi pe căţel îl cheamă Jip. O perioadă, ei mi-au 
fost cei mai buni prieteni. De fapt, singurii mei prieteni. Cu 
excepţia lui Tony, bineînţeles. 

Abra puse cartea înapoi pe biroul cel mic şi se întoarse 
către el. 

— Ce este locul ăsta, Dan? 

— O amintire. Pe locul acesta a fost un hotel, iar aceasta 
a fost camera mea. Acum este locul unde noi doi putem fi 
împreună. Ştii roata aia care se învârteşte când vrei să intri 
în cineva? 

— Îhî... 

— Asta e centrul ei. Axul. 

— Aş vrea să rămânem aici. Mă simt... în siguranță. Îmi 
place tot, mai puţin a/ea. 

Şi-i arătă ferestrele franţuzeşti. 

— Parcă nu-s din aceeaşi poveste cu restul. 


— 538 — 


lar acum îl privi cu reproş. 

— Nu erau aici, nu-i aşa? Când erai tu mic, astea nu erau 
aici. 

— Nu. Nu am avut geamuri la cameră şi singura uşă era 
cea care dădea în restul apartamentului destinat 
îngrijitorului şi familiei lui. Eu am modificat amintirea. A 
trebuit s-o fac. Ştii de ce? 

ÎI studie cu ochi gravi şi mâhniţi. 

— Pentru că aia a fost atunci şi asta e acum. Pentru că 
trecutul e trecut, chiar dacă ne modelează prezentul. 

Dan zâmbi. 

— Nici eu n-aş fi putut să spun mai bine. 

— Nici nu trebuia. Asta ai gândit. 

O trase spre ferestrele franţuzeşti care nu existaseră 
niciodată în realitate. Prin geamurile lor se puteau vedea 
peluza, terenurile de tenis, Cabana Overlook şi Acoperişul 
Lumii. 

— O văd, şopti Abra cu respiraţia tăiată. E acolo sus şi nu 
se uită în direcţia noastră. 

— Bine face, spuse Dan. Te doare rău, scumpo? 

— Rău. Dar nu contează. Pentru că... F 

Dar nu mai continuă, pentru că nu ştia ce să spună. Insă 
el ştia, iar Abra zâmbi. Erau mai apropiați decât pot fi 
vreodată doi oameni. Şi, cu toată durerea care îi sfârteca 
pe amândoi, apropierea aceasta îi făcea să se simtă bine. 
Să se simtă foarte bine. 

— Dan? 

— Da, draga mea. 

— Afară sunt multe fantomiţe. Nu le văd, dar le simt. Le 
simţi şi tu? 

— Da. 

Le simţea de ani buni. Pentru că - nu-i aşa? - trecutul ne 
modelează prezentul. O cuprinse cu braţul pe după umeri. 
Mâna ei mică se strecură în jurul taliei lui. 

— Acum ce facem? 

— Îl aşteptăm pe Billy. Şi sperăm că nu întârzie. lar apoi 
totul se va petrece foarte repede. 

— Unchiule Dan? 


— 539 — 


— Ce e, Abra? 

— Ce-i în tine? Nu-i o fantomă. Mai degrabă e... 

O simţi cum se cutremură. 

— ... € ca un monstru. 

Nu-i răspunse. 

Fata se îndreptă din umeri şi se îndepărtă de el. 

— Uite! Acolo! 

O camionetă Ford foarte veche intra în parcarea 
vizitatorilor. 


8 


Rose se sprijinea cu mâinile de parapetul înalt până la 
brâu al platformei, privind la camioneta care intra în 
parcare. Aburul îi ascuţise vederea, dar tot îşi dorea să fi 
luat cu ea un binoclu. Cu siguranţă că ar fi găsit unul în 
magazie, destinat turiştilor pasionaţi de păsări. Aşa că de 
ce n-o făcuse? 

Pentru că ai avut atât de multe pe cap. Pojarul... 
şobolanii ăia afurisiți care au părăsit corabia... Fală ucis de 
javra aia mică. 

Da, da şi da, dar tot ar fi trebuit să ţină minte. Intră o 
clipă în panică, întrebându-se ce oare mai uitase. Insă 
alungă gândul acesta stupid. De ce s-ar nelinişti? Doar era 
plină cu abur şi se simţea excelent. Totul mergea conform 
planului. Curând fata aia va veni aici, pe culme, mânată de 
curajul ei prostesc de adolescentă şi de încrederea în 
propriile-i puteri. 

Însă eu sunt în avantaj din toate punctele de vedere, 
micuțo. Dacă n-am să pot să te dovedesc singură, am să-mi 
trag şi mai multă putere din Legitimii mei. Sunt toţi în sala 
principală din cabană, fiindcă tu ţi-ai închipuit că aşa nu ar 
mai fi o ameninţare pentru tine. Numai că ai omis un lucru. 
Între noi sunt legături ce nu pot fi distruse, căci noi suntem 
Clanul Legitim - toţi ca unul - şi prin asta noi suntem ca o 
baterie uriaşă. Care mă va putea alimenta cu energie dacă 
voi avea nevoie. 

Şi, dacă toate astea dădeau greş, mai rămânea Sarey 


— 540 — 


Tăcuta. Probabil că deja luase secera în mână. Sigur, nu era 
un geniu biata femeie, dar era nemiloasă, feroce şi, odată 
ce înţelegea ce are de făcut, nu se abătea nici cu un 
milimetru de la misiunea ei. De asemenea avea toate 
motivele să-şi dorească să o vadă moartă pe javra aia 
afurisită. Moartă şi întinsă pe jos la baza platformei. 

(Charlie!) 

Charlie Jeton îi răspunse imediat şi, cu toate că în mod 
obişnuit era un transmiţător cam fără vlagă, acum - ajutat 
fiind de toţi ceilalţi din cabană - se auzi tare şi clar şi 
aproape scos din minţi de surescitare. 

(Recepţionez un semnal puternic şi neîntrerupt. Toţi îl 
recepționăm. Inseamnă că e foarte aproape. Ar trebui s-o 
simţi şi tu.) 

Da, o simţea şi Rose, cu toate că se străduia din răsputeri 
să-şi ţină mintea închisă pentru ca ticăloasa aia să nu intre 
acolo şi să înceapă s-o hărţuiască. 

(Lasă ce simt eu. Spune-le celorlalți să fie pregătiţi în caz 
că am nevoie de ajutor.) 

li răspunseră mai multe voci, emoţionate, stridente, 
acoperindu-se unele pe altele. Erau pregătiţi. Chiar şi cei 
bolnavi erau gata să dea o mână de ajutor. lată, pentru 
asta îi iubea ea atât de mult. 

Rose se uită la fata blondă din camionetă. Avea ochii 
lăsaţi în jos. Citea ceva? Işi făcea curaj? Poate se ruga la 
Dumnezeul Mocofanilor? N-avea absolut nicio importanţă. 

Vino la mine, jegoasă mică. Vino la Tuşica Rosie. 

Dar nu fata cobori din maşină, ci unchiul. Exact aşa cum 
spusese javra că va fi. Verifica terenul. Ocoli încet 
camioneta, privind în toate direcţiile. Se aplecă pe geamul 
din dreptul pasagerului, îi zise ceva fetei, apoi se îndepărtă 
puţin de maşină. Se uită spre cabană, apoi spre platforma 
care se contura pe cer... şi îi făcu un semn cu mâna. Porcul 
ăla nesimţit chiar îi făcea e; cu mâna! 

Rose nu-i răspunse. Se încruntă. Un unchi. De ce nu 
veniseră părinţii cu jigodia lor de fiică şi au trimis un unchi? 
Şi, dacă stăm să ne gândim bine, cum de o lăsaseră să 
vină? 


— 541 — 


l-a convins că e singura soluţie. Le-a spus că voi veni eu 
la ea dacă nu vine ea la mine. Asta-i motivul. Perfect logic. 

Logic, da. Şi atunci de ce începuse să o cuprindă 
neliniştea? Îi permisese ticăloasei să stabilească ea regulile. 
Ceea ce însemna că, până la un anumit punct - cel puţin - 
Rose fusese manipulată. Şi tolerase asta pentru că aici erau 
pe teritoriul ei şi pentru că îşi luase toate măsurile de 
prevedere. Dar mai ales pentru că fusese furioasă. Teribil 
de furioasă. 

Îşi încordă privirea ca să îl vadă mai bine pe bărbatul din 
parcare. Individul se plimba iar încoace şi încolo, uitându-se 
atent în jur, vrând să se convingă că nu mai era nimeni prin 
preajmă. Absolut normal, la fel ar fi făcut şi ea, dar tot avea 
sentimentul că omul acela nu făcea altceva decât să tragă 
de timp. Deşi, la ce i-ar fi folosit asta era o chestiune care o 
depăşea cu totul. 

Rose se încordă şi mai tare, concentrându-se acum pe 
mersul bărbatului. Îşi dădu seama că nu era chiar atât de 
tânăr cum crezuse ea în primul moment. Ba chiar păşea ca 
un om trecut bine de prima tinereţe. Păşea ca şi cum ar fi 
avut mai mult decât un început de artrită. Şi oare de ce fata 
nu se mişca deloc? 

Rose simţi primul semnal de avertizare. 

Ceva nu era cum trebuie. 


9 


— Se uită fix la domnul Freeman, zise Abra. Ar trebui să 
mergem şi noi. 

Dan deschise ferestrele franţuzeşti, dar ceva din vocea ei 
îl făcu să se oprească. 

— Care-i problema, Abra? 

— Nu ştiu. Poate nu-i nimic, dar e ceva ce nu-mi place. Se 
uită prea încordată la el. Trebuie să mergem chiar acum. 

Dan închise ochii şi intră în magazia din fundul minţii 
sale. În atâţia ani s-ar fi adunat praf gros pe nişte casete 
reale, dar cele două pe care le ascunsese acolo în copilărie 
erau noi ca în prima zi. Normal. Erau construite din 


— 542 — 


imaginaţie pură. Cea de-a treia - cea mai recentă - era 
înconjurată de un nimb şters, iar el îşi zise: Nu-i de mirare 
că mi-e atât de rău. 

Nu contează. Deocamdată nu se va atinge de ea. Pregătit 
de orice, o deschise pe cea mai veche. lar înăuntru era... 
nimic. Aproape nimic. În cutia în care fusese încuiată 
doamna Massey vreme de treizeci şi doi de ani nu se mai 
afla decât un pumn de cenuşă aproape neagră. Insă în 
cealaltă... 

Şi înţelese ce tâmpenie mare făcuse atunci când îi 
spusese că nu are de ce să se teamă. 

Abra zbieră. 


10 


În Anniston, pe terasa din spatele casei, trupul Abrei 
începu să zvâcnească puternic. Picioarele se zbăteau ca 
apucate de convulsii, bătând un step dement pe trepte; una 
din mâini - peşte viu lăsat să moară pe mal - îl expedie cât 
colo pe chinuitul şi murdarul Ţopăilă. 

— Cea pățit? ţipă Lucy. 

Se repezi la uşă. David încremenise cu ochii la criza fiicei 
lui şi nu încercă să o oprească. Insă John întinse mâna 
dreaptă şi reuşi s-o apuce pe Lucy de mijloc, prinzând-o cu 
stânga peste umeri. Femeia îl lovi cu capul. 

— Lasă-mă! Trebuie să mă duc la ea! 

— Nu! strigă John. Nu, Lucy, nu se poate! 

Probabil că femeia ar fi reuşit să se elibereze din 
strânsoarea lui, dar David îşi revenise şi acum o ţinea şi el. 
Se potoli în cele din urmă şi se uită plină de ură la John. 

— Dacă fetiţa mea moare acolo, o să am grijă să înfunzi 
puşcăria. 

Apoi se uită la David. Cu ochi acum plini de furie. 

— N-am să ţi-o iert niciodată. 

— Uite, se linişteşte, le atrase atenţia John. 

Convulsiile Abrei se domoliseră şi acum încetară cu totul. 
Dar obrajii îi erau uzi şi încă îi mai şiroiau lacrimi de sub 
pleoapele închise. În ultimele raze ale zilei, genele copilei 


— 543 — 


păreau împodobite cu diamante. 
11 


În camera din copilăria lui Danny Torrance - o cameră 
aflată acum doar în amintire - Abra îşi lipi faţa de pieptul lui 
Dan. Spuse de acolo, cu voce înăbuşită: 

— Monstrul... a dispărut? 

— Da, îi răspunse Dan. 

— Jură-te pe mama ta. 

za Mă jur. 

Işi ridică fruntea, uitându-se mai întâi la el ca să îşi dea 
seama dacă spune adevărul. De-abia după aceea îndrăzni 
să privească în jur. 

— Zâmbetul ăla... se cutremură ea. 

— Ştiu, zise Dan. Cred... cred că se bucură că s-a întors 
acasă. Te simţi bine, Abra? Pentru că acum trebuie să 
începem. Nu mai avem timp. 

— Sunt bine. Dar dacă... se întoarce? 

Dan se gândi la caseta de valori. Era deschisă, dar o 
putea închide relativ uşor. Mai ales că o avea pe Abra care 
să-l ajute. 

— Nu cred că el... monstrul... are vreo treabă cu noi, 
draga mea. Haide. Dar ţine minte: dacă-ţi spun să te întorci 
în New Hampshire, pleci chiar în clipa aia. 

Fata nu-i răspunse, dar nu mai aveau vreme de discuţii. 
Venise clipa. Dan ieşi prin ferestrele franţuzeşti, care 
dădeau la capătul potecii. Abra mergea lângă el, dar îşi 
pierduse consistenţa avută în camera amintirii şi începuse 
să pâlpâie. 

Parcă şi ea e o fantomiță, îşi zise Dan. Şi atunci îşi dădu 
pentru prima oară seama la ce riscuri cumplite se expusese 
fata asta. Nici măcar nu voia să încerce să-şi imagineze cât 
de fragil era acum controlul pe care-l avea asupra propriului 
Corp. 

Cu paşi destul de rapizi - fără să alerge însă, ca să nu-i 
atragă atenţia lui Rose, deoarece mai aveau încă vreo 
şaptezeci de metri până când zidul din spate al Cabanei 


— 544 — 


Overlook îi va ascunde vederii -, Dan şi cu fata-fantomiţă 
care-l însoțea traversară peluza şi parcurseră poteca din 
dale de piatră care despărţea cele două terenuri de tenis. 

Ajunseră la uşa din spatele bucătăriei şi acum Rose nu-i 
mai putea observa de pe platformă, deoarece corpul clădirii 
îi ascundea complet. De aici se auzea trăncănitul monoton 
al unui ventilator şi se simţea mirosul acru, de carne 
stricată, al lăzilor de gunoi. Dan încercă uşa. Era descuiată. 
Dar ezită o clipă înainte de a o deschide. 

(Sunt toți?) 

(Toţi în afară de Rose. Trebuie să te grăbeşti, Dan, pentru 
Că...) 

Ochii Abrei, licărind ca ochii mari ai unui copil dintr-un 
film vechi, alb-negru, se umplură de panică. 

— Ştie că ceva nu e cum trebuie. 


12 


Rose se concentră asupra javrei de fată care nu se 
mişcase de pe locul ei din camionetă, nu-şi ridicase capul, 
nu făcuse nimic. Abra nu se uita la unchiul ei - 
presupunând că individul cu pricina îi era unchi - şi nu 
dădea niciun semn că ar fi dorit să coboare. Avertizorul din 
capul ei trecu de la Codul Galben de Pericol la cel Roşu de 
Alertă. 

— Hei! pluti vocea până la ea prin aerul rarefiat al 
muntelui. Hei, hârcă jegoasă! la fii atentă la chestia asta! 

Îşi repezi privirea îndărăt, la bărbatul din parcare, şi se 
uită stupefiată cum individul îşi ridică ambele mâini 
deasupra capului, rotindu-le încet, ca şi cum ar fi vrut să 
urnească o roată grea de căruţă. Işi imagină că va cădea 
drept în fund din cauza efortului, dar pe jos nu căzu decât 
şapca lui, descoperindu-i părul alb şi fin de om trecut de 
şaptezeci de ani. Poate chiar de optzeci. 

Rose se holbă iar la fata din camionetă care rămăsese 
perfect nemişcată şi cu capul plecat. Nu o interesau deloc 
ghiduşiile unchiului. Şi atunci îi pică fisa, năucind-o de-a 
dreptul. Ar fi trebuit să-şi dea seama din prima, dacă 


— 545 — 


stratagema nu ar fi fost atât de neruşinată - în camionetă 
se afla un manechin. 

Dar e aici! O simte şi Charlie Jeton, o simt toți Legitimii 
din cabană, sunt împreună şi ştiu... 

Da. Sunt cu toţii împreună în Cabana Overlook. Toţi 
împreună într-un singur loc. Fusese oare aceasta ideea lui 
Rose? Nu. Ideea fusese a... 

Rose se năpusti la scări. 


13 


Membrii care mai rămăseseră în Clanul Legitim se 
înghesuiau la cele două ferestre care dădeau spre parcare, 
urmărindu-l pe Billy Freeman cum învârte roata pentru 
prima oară după patruzeci şi mai bine de ani (iar ultima 
oară când mai încercase şmecheria asta fusese foarte 
beat). Petty Chinezoaica începu să râdă: 

— Ce mama mă-sii... 

Pentru că erau întorşi cu spatele, nu-l văzură pe Dan 
intrând din bucătărie, cu fata care pâlpâia puternic alături. 
Dan apucă să observe cele două mormane de haine goale 
de pe jos şi înţelese că pojarul lui Bradley Trevor îşi făcea în 
continuare treaba. Apoi reintră în el însuşi, cobori în 
adâncuri şi găsi cea de-a treia casetă - cea crăpată. O 
deschise. 

(Ce faci, Dan?) 

Se aplecă înainte, cu mâinile pe coapse, cu abdomenul 
torturat de fiare înroşite în foc şi expiră ultima suflare a 
bătrânei poete, cea pe care ea i-o oferise de bună voie, într- 
un sărut al morţii. De pe buzele lui se înălţă o dâră lungă de 
ceaţă trandafirie ce se colora în roşu pe măsură ce intra în 
contact cu aerul. La început Dan nu-şi putu da seama de 
absolut nimic în afară de senzaţia de calm care-i cuprinsese 
pântecul când ieşiră din el rămăşiţele otrăvite ale Concettei 
Reynolds. 

— Momo! ţipă Abra. 


— 546 — 


14 


Aflată încă pe platformă, Rose căscă ochii mari. Jegul ăla 
de copil era în cabană. 

Și nu e singură! 

Se năpusti în mintea aceasta nouă fără să se gândească 
ce face. Căutând. Ignorând semnele care-i indicau un abur 
excepţional, încercând doar să îl oprească înainte de a 
apuca să facă ce voia. Ignorând posibilitatea cumplită că 
era deja prea târziu. 


15 


La auzul strigătului Abrei, Legitimii se întoarseră toţi ca 
unul. Cineva, Paul Lunganul, exclamă: 

— Ce mama dracului e asta? 

Ceaţa cea roşie luă forma unei femei. Preţ de o secundă - 
cu siguranţă nu mai mult - Dan se pomeni că priveşte în 
ochii învolburaţi ai Concettei şi îşi dădu seama că erau ochi 
de om tânăr. Slăbit încă de pe urma durerii şi concentrat 
asupra acestei fantome, nu simţi intrusa din minte. 

— Momo! strigă Abra a doua oară, întinzând braţele. 

Se prea poate ca femeia din centrul norului de ceaţă să 
se fi uitat la ea. Se prea poate chiar să-i fi zâmbit. Apoi 
forma Concettei Reynolds se făcu nevăzută şi ceața se 
rostogoli către Legitimii care, şocaţi şi speriaţi, se agăţau 
acum unii de alţii. 

— Abur e ce vedeţi, le spuse Dan. Voi, ticăloşilor, trăiţi cu 
abur. Acum, poftim, inhalaţi-l şi crăpaţi dracului. 

Incă de la conceperea planului ştiuse că, dacă nu se 
întâmplau toate foarte repede, el nu va mai apuca să se 
bucure de victorie, dar nici vorbă să-şi imagineze viteza 
ameţitoare cu care se desfăşurau lucrurile acum. Probabil 
că şi pojarul contribuise la asta, pentru că unii se sfârşeau 
puţin mai repede decât alţii. Chiar şi aşa, totul se termină în 
doar câteva secunde. 

Işi urlară moartea în capul lui ca nişte lupi în agonie, 
îngrozindu-l. Insă doar pe el, căci Abra chiui prelung, 


— 547 — 


agitându-şi pumnii spre ei. 

— Braaaavoooo! Cum vi separe? Ce gust are Momo a 
mea? Luaţi cât poftiţi! LUA ŢI-O PE TOATĂ! 

Şi atunci Legitimii începură ciclurile. Prin ceața roşie, Dan 
îi văzu pe doi strâns îmbrăţişaţi, cu frunţile lipite. Şi, în 
ciuda tuturor ororilor pe care toţi Legitimii le făcuseră, pe 
care le reprezentau, imaginea asta reuşi să-l emoţioneze. 
Descifră cuvintele te iubesc pe buzele lui Eddie cel Mic; o 
văzu pe Mo cea Mare cum începe să-i răspundă; şi într-o 
fracțiune de secundă dispărură amândoi, iar hainele le 
aterizară moi pe podea. Atât de repede se întâmplă totul. 

Se întoarse către Abra dorind să-i spună că trebuiau să 
termine chiar acum, dar în clipa aceea începu să zbiere 
Rose Ţilindru în capul lui şi câteva clipe, până când Abra 
reuşi să o blocheze, urletele acelea de furie şi de jale 
dementă acoperiră totul, până şi starea binecuvântată de a 
nu mai simţi nicio durere. Şi speranţa lui sinceră de a fi 
scăpat de cancerul care o măcinase pe Chetta. Dar nu avea 
cum să fie sigur în privinţa asta până când nu se va uita 
într-o oglindă. 


16 


Rose se afla în capul scării care cobora de pe platformă 
atunci când ceața cea roşie se rostogolise peste Clanul 
Legitim şi rămăşiţele străbunicii Abrei îşi duseră la capăt 
misiunea ucigătoare. 

Atunci se umplu de iadul agoniei. Urletele îi vâjâiau prin 
cap ca gloanţele de mitralieră. Zbieretele celor ucişi la 
Spărtura din Nori, New Hampshire şi zbieretele lui Fală, ucis 
în statul New York păreau miorlăit de pisoi în comparaţie cu 
zbieretele de acum ale Legitimilor. Rose se clătină puternic, 
ca lovită cu o bâtă în moalele capului. Se izbi de parapet, se 
dădu înapoi şi se prăbuşi pe platformă. De undeva din 
depărtare, se auzea o femeie - o femeie bătrână, după 
vocea firavă şi tremurătoare - murmurând nu, nu, nu, nu, 
nu. 

Eu sunt aia. N-are cine altcineva să fie, că numai eu am 


— 548 — 


mai rămas. 

Deci nu fata căzuse în capcana propriului orgoliu, ci Rose 
însăşi, îşi aduse aminte de ceva... 

(ai căzut victimă propriilor intrigi) 
ce-i spusese ticăloasa aia. Şi o inundă turbarea şi spaima, 
ca apa opărită dintr-un cazan. Muriseră prietenii şi tovarăşii 
ei de o viaţă. Muriseră otrăviţi. Toţi. Cu excepţia mişeilor 
care dăduseră bir cu fugiţii, Rose Ţilindru era ultima 
supraviețuitoare a Clanului Legitim. 

Dar, nu. Nu era adevărat. Mai era şi Sarey. 

Răstignită pe scândurile platformei şi tremurând sub 
cerul înserării, Rose o căută. 

(Eşti?) 

Gândul care îi răspunse era tulburat şi îngrozit. 

(Da, dar... Rose, au... Cum e cu putinţă?) 

(Nu te gândi la ei. Adu-ţi aminte, Sarey, îți aduci aminte?) 

(„Nu mă face să te pedepsesc. ”) 

(Bravo, Sarey, foarte bine!) 

Dacă fata n-a fugit... dacă a făcut greşeala fatală să 
rămână ca să-şi desăvârşească opera criminală... 

N-a fugit. Rose era convinsă de asta. În plus, apucase să 
descopere în mintea tovarăşului ei două lucruri: cum 
anume reuşiseră să săvârşească măcelul acesta şi cum 
legătura dintre ei putea fi folosită împotriva lor. 

Furia este omnipotentă. 

Dar la fel sunt şi amintirile din copilărie. 

Se chinui să se ridice în picioare. Cu un gest mecanic îşi 
propti jobenul în unghiul obişnuit pe creştet şi se duse 
lângă parapet. Bărbatul din camionetă se zgâia în sus la ea, 
dar nu-l luă în seamă. Îşi încheiase rolişorul mârşav. Poate o 
să se ocupe de el mai târziu, dar acum nu avea ochi decât 
pentru cabana Overlook. Acolo era fata, dar era şi foarte 
departe. Prezenţa ei fizică în campingul Legitimilor era doar 
puţin mai mult decât o părere. Dar mocofanul care o 
însoțea era întreg, era real. Rose nu-l mai întâlnise 
niciodată. Şi unde mai pui că era plin cu abur. În minte auzi 
o voce clară şi îngheţată de ură. 

(Bună, Rose!) 


— 549 — 


În apropiere se afla un loc unde fata nu ar mai pâlpâi. 
Unde şi-ar redobândi trupul fizic. Unde ar putea fi ucisă. O 
să se ocupe Sarey de aburindul ăla, dar după ce aburindul 
se va fi ocupat de javra aia nenorocită. 

(Bună, Danny! Bună, băiețaşule!) 

Doldora de abur, Rose intră în el şi, cu o singură lovitură, 
îl expedie în axul roții, neauzind strigătul de consternare şi 
teroare al Abrei. 

lar când Dan, prea surprins ca să se mai apere, ajunse 
acolo unde voia ea, Rose îşi vărsă toată furia în el. Şi-o 
vărsă pe toată ca pe un abur. 


— 550 — 


XX 


AXUL ROŢII. ACOPERIŞUL LUMII 
1 


Dan Torrance deschise ochii. Lumina soarelui i-i 
străpunse, pătrunzându-i în cap, amenințând să-i 
incendieze creierul chinuit. Mahmureala supremă, asta era. 
Sforăieli puternice de alături: un zgomot urât, enervant, 
care nu putea veni decât de la o pipiţă beată care dormea 
la capătul greşit al curcubeului”. Dan întoarse capul în 
direcţia respectivă şi văzu femeia răstignită pe spate lângă 
el. | se părea vag cunoscută. Păr negru, învolburat în jurul 
capului ca un nimb. Îmbrăcată cu un tricou cu câteva 
numere mai mari, ce purta însemnele echipei de baseball 
Atlanta Braves. 

Nu se întâmplă de-adevăratelea. Nu sunt aici. Sunt în 
Colorado. Pe Acoperişul Lumii şi trebuie să-i pun capăt. 

Femeia se întoarse pe o parte, deschise ochii şi se holbă 
la el. 

— lisuse, capul meu, spuse ea. Adă-mi şi mie nişte coca, 
tati. Am lăsat-o în living. 

O privi lung, cuprins de stupoare şi furie. Furia îi venea 
de nicăieri, dar oare nu aşa fusese mereu? De capul ei? O 
ghicitoare înfăşurată într-o enigmă? 

— Cocaină? Cine a cumpărat-o? 

Atunci ea rânji, descoperind un singur dinte îngălbenit. Şi 
atunci îşi dădu seama cine este. 

— Tu, tati. Haide, adu-mi-o. După ce mă liniştesc la cap, 
am să-ţi ofer un futai de zile mari. 

Se întâmplase ceva şi ajunsese înapoi în apartamentul 
ăla ieftin şi jegos din Wilmington. lar acum era în nudul gol, 
lângă Rose Ţilindru. 


The Wrong Side of the Rainbow - titlul unui album de muzică folk-rock 
lansat de Tom Rush în 1970 (n.tr.). 


— 551 — 


— Ce-ai făcut? Cum am ajuns aici? 

Femeia îşi repezi capul pe spate şi izbucni în hohote 
horcăite de râs. 

— De ce? Nu-ţi place aici? Mă mir. Am făcut locul ăsta 
după informaţiile din capul tău. Acum, treci şi fă ce ţi-am 
zis, boule. Adu-mi praful ăla. 

— Unde-i Abra? Ce-ai făcut cu Abra? 

— Am omorât-o, spuse Rose pe un ton cum nu se poate 
mai indiferent. S-a speriat atât de tare din cauza ta, încât 
şi-a lăsat garda jos şi eu am sfârtecat-o de la gât la burtă. 
N-am putut să inhalez cât de mult aş fi dorit, dar tot am... 

Lumea se făcu roşie. Dan o apucă de gât şi începu să 
strângă. Un singur gând îi bubuia în minte, ca loviturile unui 
ciocan de crichet în uşi şi pereţi: Curvă nenorocită, treci şi 
ia-ti doctoria! Curv nenorocită, treci şi ia-ti doctoria! Curvă 
nenorocită, treci şi înghite-o pe toată! 


2 


Era puternic bărbatul, dar nici nu se putea compara cu 
fata. Stătea cu picioarele depărtate, cu capul în jos, cu 
umerii gârboviţi şi cu pumnii ridicaţi, aşa cum stau cei 
stăpâniţi de o furie ucigaşă care i-a făcut să-şi piardă 
minţile. lar bărbaţii furioşi sunt mai uşor de învins. 

Lui Rose îi era imposibil să-i citească gândurile 
însângerate de furia aceea cumplită. Dar nu avea nicio 
importanţă, totul era în regulă, era bine, fata ajunsese 
exact acolo unde trebuia. Şocată şi speriată, Abra venise 
după el până în axul roții. Dar curând nu va mai fi nici 
şocată, şi nici speriată; Fata cea Ticăloasă devenise Fata 
cea Sugrumată. Şi nu peste mult timp ea va fi Fata cea 
Moartă, victimă a propriilor intrigi. 

(Nu, Unchiule Dan, nu, nu, nu e ea...) 

Ba eu sunt, zise Rose, apăsând şi mai tare. Dintele îi ieşi 
din gură şi-i străpunse buza inferioară. Sângele ţâşni 
prelingându-se pe bărbie. Şi pe tricou. Nu simţea durerea, 
aşa cum nu simţea nici vântul de munte răvăşindu-i părul 
bogat. 


— 552 — 


Eu sunt. Şi tu ai fost tati al meu, tăticuțul meu agăţat 
într-un bar mizerabil. Te-am pus să-ți cheltuieşti toți banii 
pe nişte cocaină proastă şi acum s-a făcut dimineață şi eu 
trebuie să-mi iau doctoria. Asta ai vrut să faci atunci când 
te-ai trezit lângă curva aia beată în Wilmington, şi ai fi 
făcut-o, dacă ai fi avut ceva sânge în coaie şi l-ai fi aranjat 
şi pe plodul ăla căcăcios al ei, ca să nu laşi lucrurile făcute 
doar pe jumătate. Taică-tu ştia cum să se poarte cu 
muierile proaste şi nesupuse şi cu gură mare. Şi taică-su, 
înaintea lui, tot aşa. Uneori muierea trebuie să-şi ia 
doctoria. Pur şi simplu. Trebuie... 

Uruitul unui motor care se apropia. lrelevant, ca durerea 
din buză şi gustul de sânge din gură. Fata se sufoca. Fata 
horcăia. Fata îşi dădea duhul. Şi atunci îi explodă în creier 
un gând puternic ca un tunet, un urlet rănit: 

(TATĂL MEU NU A ŞTIUT NIMIC!) 

Rose încerca să-şi curețe mintea de strigătul acela când 
camioneta lui Billy Freeman se izbi de baza platformei, 
dând-o de-a rostogolul. Jobenul îi zbură de pe cap. 


3 


Nu era apartamentul din Wilmington. Era dormitorul lui 
de demult, din Hotelul Overlook - axul roții. Şi nu Deenie 
era femeia lângă care se trezise. Şi nu era nici Rose. 

Era Abra. El o strângea de gât, iar ei îi ieşiseră ochii din 
orbite. 

O clipă doar, fata păru a începe să se transforme din nou, 
atunci când Rose încercă să se târască înapoi în el, 
hrănindu-l cu furia ei şi amplificând-o pe a lui. Apoi se 
întâmplă ceva şi Rose dispăru. Dar se va întoarce. 

Abra tuşea, încercând să-şi recapete răsuflarea, privindu- 
| în ochi. S-ar fi aşteptat la o reacţie şocată, dar părea 
ciudat de calmă pentru o fată care tocmai ce fusese strânsă 
de gât. 

(Ce să zic... ştiam amânaoi că nu va fi uşor.) 

— Nu sunt ca tatăl meu! urlă Dan la ea. Nu sunt ca tatăl 
meu! 


— 553 — 


— Probabil că ăsta-i un lucru bun, spuse Abra zâmbind, în 
ciuda celor întâmplate. Ai o fire al dracului de aprigă, 
Unchiule Dan. Pe bune că suntem rude. 

— Era cât pe ce să te omor, şopti Dan. Gata. A venit 
timpul să pleci de aici. Întoarce-te chiar acum în New 
Hampshire. 

Fata clătină din cap. 

— O să mă duc. Curând. Dar acum ai nevoie de mine. 

— Nu-i o rugăminte, Abra. 

Fata nu-i răspunse, ci îşi încrucişă braţele pe piept cu un 
aer îndărătnic, fără să se clintească de pe covorul cu 
cactuşi. 

— Of, Doamne, gemu el trecându-şi mâinile prin păr. Ce 
figură eşti! 

Fata îl apucă de mână. 

— O să terminăm împreună treaba asta. Haide, acum. 
Haide să ieşim de aici. Nu cred că-mi mai place camera 
asta chiar aşa de mult. 

Îşi împletiră degetele şi camera în care îşi petrecuse el o 
parte din copilărie se evaporă. 


4 


Dan avu vreme să observe capota camionetei lui Billy 
zdrobită de unul din stâlpii groşi care susțineau Acoperişul 
Lumii şi fumul care ieşea din radiatorul spart. Văzu 
manechinul-Abra atârnat pe geam, cu un braţ de plastic 
răsucit la spate. Îl văzu pe Billy, cu sânge şiroindu-i pe faţă, 
încercând să deschidă portiera făcută armonică din dreptul 
lui. 

Ceva îl apucă de cap. Mâini puternice care i-l răsuceau, 
cu intenţia clară de a-i frânge gâtul. Atunci apărură şi 
mâinile Abrei, smulgându-le pe cele ale lui Rose. 

— Trebuie să te străduieşti mai mult, curvă bătrână şi 
laşă. 

Rose stătea lângă parapet, uitându-se în jos şi potrivindu- 
şi jobenul în poziţia obişnuită. 

— Cum ţi-a plăcut să te strângă unchi-tu de gât? Ce crezi 


— 554 — 


acum despre el? 

— Tu m-ai strâns de gât, nu el. 

Rose rânji urât, căscându-şi gura însângerată. 

— Câtuşi de puţin, drăgălaşo. N-am făcut decât să scot la 
suprafaţă ce se ascunde în el. Ar trebui să ştii că aşa este. li 
semeni leit. 

Încearcă să ne distragă atentia, îşi zise Dan. De la ce? De 
la aia? 

O construcţie mică şi verde - poate o latrină, poate o 
magazie de unelte. 

(Poţi?) 

Nu avu nevoie să-şi termine gândul. Abra se întoarse cu 
faţa la magazie şi o privi intens. Lacătul de pe uşă pocni, se 
deschise şi căzu în iarbă. Uşa se deschise larg. lnăuntru nu 
erau decât câteva unelte de grădinărit şi o maşină de tuns 
iarba. Lui Dan i se păru că mai simte încă ceva, dar îşi 
spuse că de vină erau doar nervii lui suprasolicitaţi. Când se 
uitară iar în sus, Rose dispăruse. Nu mai era lângă parapet. 

Billy îşi deschisese portiera. Cobori, se clătină tare, dar 
reuşi să se ţină pe picioare. 

— Danny? Eşti bine? 

Şi apoi: 

— Aia e Abra? lisuse, parcă nici n-ar fi aici! 

— Billy, ascultă-mă. Te simţi în stare să mergi până la 
cabană? 

— Cred că da. Ce s-a întâmplat cu ăia dinăuntru? 

— Nu mai sunt. Şi cred că ai face foarte bine dacă te-ai 
duce acolo chiar acum. 

Billy nu-l contrazise. Porni la vale, bălăbănindu-se ca un 
betiv. Dan întinse mâna către treptele ce urcau la platformă 
şi ridică întrebător din sprâncene. Abra clătină din cap 

(Exact asta vrea.) 
şi începură amândoi să meargă în jurul Acoperişului Lumii 
până într-un loc de unde vor putea să vadă vârful jobenului 
lui Rose, ajungând astfel cu spatele la magazia cea verde. 
Dan şi-o scosese cu totul din minte din clipa când văzuse că 
era goală. 

(Dan, trebuie să plec un minut. Am o treabă mică.) 


— 555 — 


Imaginea din mintea lui: un câmp de floarea-soarelui, 
toate deschizându-se în acelaşi timp. Abra trebuia să se 
ocupe de partea ei fizică, iar asta era bine. Era foarte bine. 

(Du-te.) 

(O să mă întorc de îndată ce...) 

(Du-te, Abra, n-o să pățesc nimic.) 

Ba, cu ceva noroc, toată povestea asta se va termina 
până la întoarcerea ei. 


5 


În Anniston, John Dalton şi soţii Stone văzură cum Abra 
trage adânc aer în piept şi deschide ochii. 

— Abra! strigă Lucy. S-a terminat? 

— Curând. 

— Ce-s alea de pe gâtul tău? Vânătăi? 

— Mami, stai acolo! Trebuie să mă duc înapoi. Dan are 
nevoie de mine. 

Il luă pe Ţopăilă de pe jos, dar, înainte de a apuca să-l 
strângă la piept, i se închiseră ochii şi trupul îi deveni rigid. 


6 


Cu extrem de multă prudenţă, Rose se aplecă peste 
parapet şi o văzu pe Abra dispărând. Javra aia mică n-a mai 
putut să se ţină şi a trebuit să se întoarcă să-şi vadă de 
nevoia fiziologică. Prezenţa ei în Campingul Bluebell nu se 
deosebise prea mult de cea de mai demult, de la 
supermarket, însă fusese incomparabil mai puternică. De 
ce, vă rog? Pentru că se bucura de ajutorul bărbatului. De 
contribuția lui nepreţuită. Dar dacă fata s-ar întoarce şi l-ar 
găsi mort... 

Uitându-se în jos la el, Rose îi strigă: 

— Ai face bine să pleci de-aici cât mai poţi, Danny. Nu 
mă face să te pedepsesc! 


— 556 — 


7 


Sarey Tăcuta era atât de atentă la ce se petrecea pe 
Acoperişul Lumii - ascultând atât cu urechile, cât şi cu tot 
IQ-ul său limitat -, încât nu-şi dădu imediat seama că nu 
mai era singură în magazie. Mirosul fu cel care o alertă în 
cele din urmă: ceva putred. Nu ca de gunoi vechi, nu. Nu 
îndrăzni să se întoarcă, pentru că uşa era deschisă şi 
bărbatul ar fi putut s-o observe. Rămase nemişcată, cu 
secera în mână. 

Sarey o auzise pe Rose spunându-i bărbatului să plece 
cât mai poate şi atunci uşa începuse să se închidă la loc. 
Începuse să se închidă de una singură. 

— Nu mă face să te pedepsesc! strigă Rose. 

Acesta era semnalul. Acum ea trebuia să irumpă şi să 
vâre secera în grumazul fetei ăleia obraznice şi băgăcioase. 
Dar, de vreme ce fata nu mai era, va trebui să se 
mulţumească cu bărbatul. Insă, chiar când vru să se mişte, 
ceva rece o apucă de mâna în care ţinea secera. O altă 
mână care o acoperise pe a ei şi o strângea tare. 

Se întoarse - nu mai avea motive să se ferească fiindcă 
uşa era acum închisă - şi ceea ce văzu în lumina slabă, 
filtrată printre crăpăturile scândurilor din pereţi îi smulse un 
urlet din gâtul de regulă atât de tăcut. La un moment dat, 
pe când era atentă la cei de afară, apăruse lângă ea un 
cadavru. Mutra lui rânjită şi rapace avea culoarea alb- 
verzuie a unui fruct stricat de avocado. Ochii îi atârnau din 
găvane. Costumul îi era plin de mucegai vechi... însă 
boabele multicolore de confetti care-i fulguiseră pe umeri 
erau noi. 

— Minunată petrecere, nu-i aşa? o întrebă el rânjind până 
i se despicară buzele. 

Sarey urlă din nou şi-l lovi cu securea în tâmpla stângă. 
Lama curbată intră adânc şi rămase împlântată acolo, dar 
din rană nu curse niciun strop de sânge. 

— Sărută-ne, iubita mea, o rugă Horace Derwent, cu 
resturi albe de limbă atârnându-i lacom din gură. Prea 
multă vreme a trecut de când n-am mai simţit atingerea 


— 557 — 


unei femei. 

Şi când buzele lui zdrenţuite, cu luciu de putregai, se 
lipiră de cele ale lui Sarey, mâinile i se strânseră în jurul 
gâtului ei. 


8 


Rose văzu uşa magaziei închizându-se, auzi urletul şi îşi 
dădu seama că rămăsese cu adevărat singură. Foarte 
curând - probabil o chestiune de câteva secunde - fata se 
va întoarce şi vor fi din nou doi contra unul. Şi nu putea 
îngădui una ca asta. 

Se uită iar la bărbatul de jos şi îşi încordă toată puterea 
amplificată de abur. 

(Sugrumă-te singur! Fă-o ACUM!) 

Mâinile lui Dan, mânate de o voinţă proprie, se ridicară 
spre gât. Încet, foarte încet. | se împotrivea. Şi chiar cu un 
oarecare succes, iar asta o înfurie şi mai mult. S-ar fi 
aşteptat ca doar fata să-i opună rezistenţă. Plus că 
mocofanul ăla de jos era un adult. Ar fi trebuit să-i poată 
împrăştia aburul rămas la fel de lesne cum vântul împrăştie 
ceața. 

Cu toate acestea, tot ea triumfa. 

Mâinile bărbatului se ridicară la piept... la umeri... şi, într- 
un final, la gât. Tremurau puternic. Chiar de acolo, de sus, 
Rose îl auzea cum gâfâie. Mări presiunea şi mâinile se 
încleştară, închizându-i traheea. 

(Aşa, vezi, foarte bine, nemernic băgăreț ce eşti! 
Strânge, strânge, strânge... şi STRÂNGE!!!) 

O lovi ceva. Nu un pumn. Mai degrabă ceva ca un suflu 
de aer comprimat. Se uită în jur şi nu văzu nimic în afară de 
un soi de tremur luminos al văzduhului care dispăru 
imediat. Nici trei secunde nu durase diversiunea aceasta, 
însă trei secunde au fost de ajuns s-o facă să-şi piardă 
concentrarea. Şi, când se întoarse iar la parapet, văzu că 
fata reapăruse. 

Acum nu a mai fost o rafală de vânt; acum au fost nişte 
mâini care i s-au părut şi mari, şi mici în acelaşi timp. La 


— 558 — 


şale. Împingând-o. Căţeaua şi prietenul ei. Împreună. Exact 
ce încercase să evite Rose. Şi ghimpele otrăvit al spaimei 
începu să-i perforeze stomacul. Vru să se îndepărteze de 
parapet, dar nu putu. Deja îşi folosea toată forţa doar ca să 
se ţină pe picioare. lar fără forţa Legitimilor care s-o ajute, 
nici asta nu va mai fi în stare să facă multă vreme. Deloc 
multă. 

Dacă n-ar fi fost suflul ăla... care nu era din el şi dacă ea 
n-ar fi aici... 

Una din mâini plecă de la mijlocul ei şi-i plesni jobenul, 
răsturnându-l pe jos. Rose urlă prelung în faţa unei 
asemenea infamii - nimănui nu-i era permis să-i atingă 
jobenul, nimănui! - şi reuşi, preţ de o clipă, să-şi adune 
toate puterile ca să se îndepărteze de parapet. Se clătină 
ca beată câţiva paşi spre centrul platformei. Dar mâinile 
reveniră pe spatele ei, împingând-o iarăşi înainte. 

Se uită în jos la ei. Bărbatul avea ochii închişi şi era atât 
de concentrat, încât i se umflaseră venele gâtului şi-i 
şiroiau pe obraji stropi mari de transpiraţie, ca nişte lacrimi. 
Dar ochii fetei erau larg deschişi şi neîndurători. Se uita fix 
la Rose. Şi zâmbea. 

Rose se împinse înapoi cu toată puterea, însă la fel de 
bine s-ar fi putut împinge într-un perete de stâncă. Un 
perete care o împingea e/ neînduplecat înainte, până când 
ajunse cu abdomenul lipit de parapetul din lemn. Şi îl auzi 
cum trosneşte. 

O clipă doar, îi trecu prin minte să încerce să cadă lao 
înţelegere cu ei. Să-i spună fetei că ar putea colabora, ar 
putea pune bazele unui nou Clan. Că, în loc să moară în 
2070 sau 2080, Abra Stone ar putea trăi o mie de ani. Dovă 
mii. Dar la ce bun? 

Există oare vreo adolescentă în toată lumea asta care să 
nu-şi închipuie că ar fi nemuritoare? 

Aşa că, în loc să se târguiască, îşi zbieră disprețul la ei. 

— Să te fut! Să vă fut pe amândoi! 

Zâmbetul acela fioros al fetei se lăţi. 

— O, nu, spuse ea. Tu eşti cea futută. 

De data aceasta nu se mai auzi niciun trosnet. Ci un 


— 559 — 


pocnet ca o împuşcătură. Şi apoi Rose Fără-de-Ţilindru se 
prăbuşi în gol. 


9 


Căzu drept în cap şi intră imediat în cicluri. Capul îi şedea 
strâmb pe gâtul fărâmat /a fel cum îi stătuse şi jobenul, 
comentă Dan în gând). Dan o apucă pe Abra de mână - 
simțind carne care se topea şi revenea în ritmul propriului 
ciclu al fetei între terasa casei sale din Anniston şi 
Acoperişul Lumii - şi urmăriră împreună sfârşitul lui Rose. 

— Te doare? o întrebă Abra. Sper din tot sufletul să te 
doară. Sper să te doară ca naiba. _ 

Buzele lui Rose se lăbărţară într-un rânjet de dispreţ. li 
dispăruseră dinţii de om şi nu-i mai rămăsese decât colţul 
îngălbenit. Deasupra lui, ochii îi pluteau aidoma unor pietre 
vii, albastre. Pe urmă dispăru cu totul. 

Abra se întoarse către Dan. Mai zâmbea încă, dar acum 
fără pic de furie sau răutate. 

(M-am temut pentru tine. M-am temut că o să...) 

(Aproape că a reuşit, dar a fost cineva...) 

Şi-i arătă spre bârnele frânte ale parapetului care 
împungeau cerul. Abra se uită într-acolo şi apoi îl privi 
nedumerită pe Dan. Însă el clătină din cap. 

Acum îi arătă ea ceva, dar nu în sus, ci în jos. 

(A fost odată ca niciodată un magician care avea un 
joben ca ăsta şi numele lui era Mysterio.) 

(lar tu ai atârnat linguri de tavan.) 

Făcu un semn afirmativ din cap, dar nu-şi ridică privirea. 
Continua să studieze jobenul. 

(Trebuie să scapi de el.) 

(Cum?) 

(Dă-i foc. Domnul Freeman zice că s-a lăsat de fumat, dar 
nu-i adevărat. L-am simţit că miroase a tutun. Trebuie să 
aibă chibrituri în camionetă.) 

— Trebuie să-l arzi, spuse ea tare. Bine? Promiţi? 

— Da. Promit. 

(Te iubesc, Unchiule Dan!) 


— 560 — 


(Şi eu te iubesc!) 
Il îmbrăţişă. El o luă în braţe şi o strânse. Şi atunci trupul 
ei se transformă în ploaie. Apoi în ceaţă. Apoi dispăru. 


10 


Pe terasa din spatele unei case din Anniston, New 
Hampshire, la ora când amurgul se cufundă în noapte, o 
fetiţă se ridică în fund şi apoi în picioare. Şi se clătină, pe 
punctul de a leşina. Dar nu căzu, căci într-o clipită părinţii 
ajunseră lângă ea să o prindă. O duseră în braţe înăuntru, 
în bucătărie. 

— Mă simt bine, le zise Abra. Lăsaţi-mă jos. 

O lăsară, cu infinită grijă. David Stone rămase aproape 
lipit de ea, gata să o prindă la cel mai mic semn că i s-ar fi 
înmuiat genunchii. Însă Abra se ţinea ferm pe picioare. 

— Dan ce face? o întrebă John. 

— Şi el e bine. Domnul Freeman şi-a buşit camioneta - a 
fost nevoit - şi s-a tăiat la cap. 

Îşi duse mâna la obraz, arătându-le unde era rănit Billy şi 
continuă: 

— Dar cred că şi el e bine. 

— Şi ăia? Legitimii? 

Abra ridică mâna la gură şi suflă uşor în palmă. 

— S-au evaporat. 

Şi imediat: 

— Ce-avem de mâncare? Mor de foame. 


11 


Bine ar fi putut să fie o mică exagerare în cazul lui Dan. 
Se înapoie la camionetă, unde se aşeză pe locul şoferului, 
încercând să-şi recapete suflul. Şi minţile. 

Eram în vacanță, hotărî el cum să-şi înceapă povestea. 
Am venit în Boulder, ca să mai văd o dată locurile copilăriei 
mele. Și după aia am urcat aici ca să admirăm priveliştea 
de pe Acoperişul Lumii, dar campingul era pustiu. Mi s-a 
făcut chef de o trăsnaie şi am pus pariu cu Billy că o să pot 


— 561 — 


să urc cu camioneta până la platformă. Dar am mers prea 
repede şi am pierdut controlul. M-am buşit de un stâlp de 
susținere. Îmi pare sincer rău. Cascadorie de bou ce sunt. 

O să-l usture curul de la amenda pe care o s-o 
primească, dar măcar va trece cu brio alcooltestul. 

Dan scotoci în torpedo şi găsi acolo o rezervă cu gaz 
lichid de brichetă. Şi două cutii pe jumătate pline cu 
chibrituri. Probabil că bricheta Zippo era în buzunarul lui 
Billy. Se duse la locul unde era jobenul şi îl stropi bine cu 
lichidul inflamabil. Apoi se lăsă pe vine, aprinse un chibrit şi 
îl aruncă în pălăria întoarsă cu gura în sus. Foarte curând, 
din „ţilindrul” lui Rose nu mai rămase decât cenuşă. 

Mirosul emanat era incredibil de scârbos. 

Când Dan îşi ridică ochii, îl văzu pe Billy apropiindu-se de 
el cu paşi nesiguri şi ştergându-şi cu mâneca de la cămaşă 
sângele de pe obraz. Călcară amândoi cenuşa în picioare, 
ca să nu mai rămână nicio scânteie care să poată da 
naştere vreunui incendiu de vegetaţie, iar Dan îi spuse 
povestea pe care aveau s-o relateze poliţiei statului 
Colorado. 

— Va trebui să plătesc pentru reconstrucţia platformei şi 
sunt convins că mă va costa o căruţă de bani. Slavă 
Domnului că am ceva economii! 

Billy pufni pe nas. 

— Cine o să-ţi ceară socoteală? N-au mai rămas decât 
ţoalele din Legitimii ăia. M-am uitat bine. 

— Din păcate, îi explică Dan, Acoperişul Lumii aparţine 
statului Colorado. A 

— Hopa! exclamă Billy. Da’ nici aşa nu-i corect. In fond, 
le-ai făcut o favoare şi statului Colorado şi tot restului lumii. 
Unde-i Abra? 

— S-a întors acasă. 

— Bine. Şi s-a terminat? Pe bune? 

Dan dădu din cap. 

Billy privi lung cenuşa rămasă din jobenul lui Rose. 

— Ce repede s-a făcut scrum. Cam ca un efect special de 
la cinema. 

— Îmi închipui că era foarte vechi. 


— 562 — 


Și plin de magie, se feri el să adauge. Din soiul cel negru. 

Dan se întoarse la camionetă şi se aşeză la volan ca să-şi 
poată examina chipul în oglinda retrovizoare. 

— Ţi-a ieşit vreo gâlmă? îl întrebă Billy. Aşa zicea maică- 
mea când mă prindea că mă admir în oglindă. 

— Nu mi-a ieşit nimic, răspunse Dan, cu faţa încălzită de 
un zâmbet istovit, dar autentic. Absolut nimic. 

— Hai să chemăm poliţia şi să le zicem de accident, 
spuse Billy. Nu mă dau eu în vânt după gabori, dar, sincer, 
nu m-ar deranja să mai fie ceva lume pe-aici. Locul ăsta mă 
cam bagă în sperieţi. 

Îi aruncă lui Dan o privire pătrunzătoare şi continuă: 

— Păi, nu? E plin de fantome. Tocmai d-aia l-au ales. 

Tocmai de aia, fără nicio îndoială. Dar nu trebuie să fii 
Ebenezer Scrooge ca să ştii că există şi fantomiţe bune, şi 
fantomiţe rele. Porniră către Cabana Overlook, însă Dan se 
opri la mijlocul drumului ca să mai privească o dată spre 
Acoperişul Lumii. Şi nu se miră prea tare când văzu un 
bărbat pe platformă, lângă parapetul rupt. Bărbatul acela 
ridică o mână - prin care se putea desluşi piscul Muntelui 
Pawnee - şi-i trimise un sărut, cu un gest pe care Dan şi-l 
amintea atât de bine din copilărie. Atât de bine şi-l amintea. 
Era modul prin care îşi luau rămas-bun la sfârşitul zilei. 

La culcare, amice. Somn uşor. Să visezi un balaur şi să- 
mi povesteşti mâine cum a fost. 

Simţi că-i vine să plângă. Dar, nu, nu va plânge acum. Nu 
avea timp. Îşi ridică şi el mâna şi-i înapoie sărutul. 

Se mai uită o clipă la ce rămăsese din tatăl lui. Apoi îşi 
continuă drumul spre parcarea campingului. Când ajunse 
acolo se mai uită încă o dată în urmă. 

Acoperişul Lumii era pustiu. 


— 563 — 


PÂNĂ VEI ADORMI 


SPAIMA, TEAMA şi PANICA pot însemna 
«Sfidează-ţi Temerile şi Purifică-te».” 
vechi aforism al Alcoolicilor Anonimi 


— 564 — 


ANIVERSAREA 


1 


Întrunirile Alcoolicilor Anonimi din Frazier în amiezile de 
sâmbătă erau cele mai vechi din New Hampshire, datând 
încă din 1946. Fuseseră instituite de Bob D. Grasul, care îl 
cunoscuse personal pe creatorul Programului, Bill Wilson. 
Grasul Bob se odihnea de multă vreme în mormânt, victimă 
a cancerului pulmonar - la începuturi, majoritatea beţivilor 
pocăiţi fumau ca turcii, iar novicilor li se cerea îndeobşte 
să-şi ţină gura şi să-şi golească scrumierele -, însă 
întrunirile continuau să se bucure de o bună participare. 
Astăzi urma să se servească pizza şi tort, aşa cum era 
obiceiul la toate întrunirile aniversare, deoarece astăzi unul 
dintr-ai lor sărbătorea cincisprezece ani pe uscat. Pe 
vremuri acestuia i se spunea Dan, sau Dan T., însă se aflase 
de specificul muncii sale la azilul de bătrâni (nu degeaba 
buletinul informativ al Alcoolicilor Anonimi era cunoscut sub 
numele Radio Şant) şi acum unii îi ziceau „Doctore”. lar alţii 
„Amice”. Pentru că şi părinţii lui îi spuseseră astfel, 
apelativul acesta din urmă i se părea lui Dan cam ironic... 
dar în sens bun. Viaţa este o roată care nu face nimic 
altceva decât să se învârtească în permanenţă, ajungând 
întotdeauna în locul de unde a pornit. 

La cererea lui Dan, un doctor adevărat, pe nume John, a 
prezidat întrunirea. S-a râs atunci când Randy M. a povestit 
cum a vomitat odată pe polițistul care îl arestase pentru 
CIA („Condus sub Influenţa Alcoolului”, nu ce vă închipuiţi 
voi!) şi s-a râs şi mai mult când el a continuat spunând că, 
un an după ce se lăsase de băut, a descoperit că şi 
polițistul cu pricina intrase în Programul AA. Maggie M. a 
plâns când a povestit („a împărtăşit” - în limbaj AA) cum i 
s-a refuzat din nou custodia comună a celor doi copii ai ei. I 
s-a răspuns cu clişeele cunoscute - fericirea nu se clădeşte 


— 565 — 


peste noapte, nimic nu-ţi pică din cer, nu abandona lupta 
până nu trăieşti un miracol - şi, în cele din urmă, Maggie se 
opri din plâns, mulţumindu-se doar să-şi tragă nasul când şi 
când. S-a auzit obişnuitul strigăt de indignare: Puterea 
Superioară iți cere să ţi-l inchizi! Atunci când a sunat 
mobilul unui participant. O fătucă cu un tremur foarte 
pronunţat al mâinilor a vărsat o cană cu cafea; o întrunire 
AA fără măcar o cană vărsată ar fi fost într-adevăr ieşită din 
comun. 

La ora unu fără zece, John D. a dat drumul coşului să 
circule printre oameni („Ne autofinanţăm prin propriile 
noastre contribuţii”) şi s-a interesat dacă are cineva de 
făcut vreun anunţ. Primul s-a ridicat Trevor K, care a 
întrebat - aşa cum o făcea la fiecare întrunire - cine se 
oferă să îl ajute la spălatul vaselor şi strângerea scaunelor. 
Yolanda V. a împărţit jetoanele - două albe (douăzeci şi 
patru de ore de abstinenţă) şi unul violet (pentru cinci luni - 
cunoscut sub numele de „jetonul Barney”). Incheie, ca 
întotdeauna, spunând: „Dacă nu ai băut astăzi, bucură-te şi 
bate palma cu Puterea Superioară.” 

Şi s-au bucurat. Şi au bătut palma (în gând). 

Când s-au stins aplauzele, John a anunţat: 

— Astăzi avem o aniversare de cincisprezece ani. Casey 
K. şi Dan T., vă rog să veniţi în faţă. 

Mulțimea aplaudă din nou atunci când Dan se îndreptă 
spre primele rânduri, mergând încet ca să ţină pasul cu 
Casey, care acum se deplasa cu ajutorul unui baston. John îi 
înmână lui Casey medalia pe care era imprimată cifra XV, 
iar Casey o ridică pentru ca toţi să o vadă şi spuse: 

— În ruptul capului n-aş fi zis că individul ăsta o să 
reuşească să ajungă până aici, pentru că a fost un AA din 
capul locului. Adică „un asin antipatic”. 

Izbucniră câteva râsete de complezenţă la auzul acestui 
banc răsuflat. Dan zâmbi şi el, cu toate că inima îi bătea cu 
putere. Nu se putea gândi decât la cum să facă faţă celor 
ce vor urma fără să leşine. Îşi aminti că ultima oară când 
mai fusese la fel de înspăimântat a fost atunci când se 
zgâia la Rose Ţilindru care stătea pe Acoperişul Lumii, 


— 566 — 


încercând din răsputeri să nu se sugrume cu propriile-i 
mâini. 

Grăbeşte-te, Casey. Te rog frumos. Înainte să-mi pierd 
curajul ori să-mi împrăştii micul dejun pe jos. 

Poate şi Casey avea darul strălucirii... sau poate observă 
ceva în ochii lui Dan, căci îşi scurtă cuvântarea. 

— Dar s-a făcut bine, dovedindu-mi că m-am înşelat. La 
fiecare şapte alcoolici care intră pe uşa noastră, şase 
renunţă şi se duc să se îmbete din nou. Al şaptelea 
reprezintă miracolul la care sperăm cu toţii. Unul din aceste 
miracole se află acum în faţa voastră, în mărime naturală şi 
urât ca noaptea. la-ţi medalia, Doctore, o meriţi pe deplin. 

Şi i-o întinse. Dan se sperie crezând că îi va aluneca 
printre degetele îngheţate şi va cădea pe jos. Însă Casey îi 
strânse mâna într-a lui, apoi îl strânse şi pe Dan într-o 
îmbrăţişare formidabilă, şoptindu-i la ureche: 

— Încă un an, ticălosule. Felicitări! 

Casey se înapoie la locul lui din fundul sălii, câştigat pe 
drept, alături de veteranii Programului. Dan rămase singur 
în faţă, strângând atât de tare în pumn medalia, încât i se 
reliefau tendoanele pe încheietura mâinii. Ceilalţi alcoolici îl 
priveau ţintă, aşteptând să audă de la el ceea ce o 
abstinenţă atât de îndelungată ar fi trebuit să transmită: 
experienţă, forţă şi speranţă. 

— Acum vreo doi ani... începu el, dar se opri ca să-şi 
dreagă glasul. Acum vreo doi ani m-am întâlnit la o cafea 
cu domnul acela şontorog de un picior care tocmai ce a pus 
fundul pe scaun. Şi el m-a întrebat dacă am făcut al cincilea 
pas din Program: „Să ne recunoaştem greşelile aşa cum 
sunt ele în faţa lui Dumnezeu, a noastră înşine şi a unei alte 
persoane.” l-am răspuns că îl făcusem în mare. Pentru cei 
care nu au problema noastră, acest răspuns probabil că ar 
fi fost suficient... iată, alt motiv pentru care noi îi numim 
„ceilalţi Pământeni”. 

Se auziră câteva chicote. Dan inspiră adânc, spunându-şi 
că, dacă a fost în stare să dea piept cu Rose şi Clanul ei 
Legitim, putea cu siguranţă să se descurce şi acum. Numai 
că situaţiile erau complet diferite. Aici el nu era Eroul-Dan, 


— 567 — 


ci Dan-Scursura-Societăţii. E foarte drept că făcuse suficient 
de mult umbră pământului ca să ştie că în fiecare om se 
ascundea câte o scursură mică, dar asta nu-i era de niciun 
folos acum. 

— Şi mi-a spus că avea sentimentul că exista o greşeală 
peste care nu puteam trece, pentru că mi-era mult prea 
ruşine ca să vorbesc despre ea. Şi m-a sfătuit să mi-o 
mărturisesc, pentru că altfel nu puteam merge mai 
departe. Mi-a amintit o vorbă pe care o auzim aproape la 
toate întrunirile noastre - suntem la fel de întunecaţi ca 
secretele noastre. Şi mi-a zis că, dacă nu-l voi mărturisi pe 
al meu ca să mă eliberez, am să mă pomenesc într-o bună 
zi cu un pahar în mână. Asta a fost mesajul, Case? 

De la locul lui din fundul sălii, Casey dădu încet din cap. 
Îşi sprijinea mâinile de măciulia bastonului şi părea foarte 
bătrân. 

Dan simţi că îl ustură ochii, ceea ce nu putea însemna 
decât că mai avea puţin şi îl buşea plânsul. 

Te rog, Doamne, te rog, ajută-mă să o scot la capăt fără 
să mă apuce bocitul. Te rog. 

— Nu am vorbit nimănui despre asta. Ani întregi îmi 
promisesem că nu îmi voi mărturisi niciodată această taină. 
Dar Casey a avut dreptate şi, dacă am să mă apuc iarăşi de 
băutură, cu siguranţă că am să mor. Şi nu vreau. Acum am 
pentru ce să trăiesc. Aşa că... 

Şi iată lacrimile, afurisitele astea de lacrimi... dar 
ajunsese deja prea departe ca să mai poată da înapoi 
acum. Şi le şterse cu mâna liberă. 

— Ştiţi partea aia din Promisiuni? Aia care zice că vom 
învăţa să nu ne regretăm trecutul şi nici nu ne vom dori să 
ne prefacem că nu a existat. Scuzaţi-mă că vă spun, dar 
cred că asta e o tâmpenie într-un program plin de lucruri 
adevărate. Eu regret foarte multe; şi a venit vremea să 
mărturisesc, oricât de puţin mi-aş dori-o. 

Îl aşteptară să continue într-o tăcere respectuoasă. Chiar 
şi cele două doamne care se ocupau cu aşezarea feliilor de 
pizza pe farfuriile de unică folosinţă ieşiseră în pragul 
bucătăriei să îl asculte. 


— 568 — 


— Într-o dimineaţă, nu cu multă vreme înainte să mă las 
de băut, m-am trezit lângă o femeie pe care o agăţasem 
într-un bar. Eram în apartamentul ei. O cocină, pentru că 
amărâta era aproape lipită pământului. Şi am empatizat cu 
situaţia ei, pentru că şi eu eram lipit pământului de sărac. 
Probabil că amândoi ne aflam în Oraşul Falimentului din 
exact acelaşi motiv. Il cunoaşteţi cu toţii. 

Ridică din umeri şi continuă: 

— Dacă eşti alcoolic, aşa ca noi, băutura te despoaie de 
tot ce ai. Mai întâi îţi ia puţin, apoi mai mult, apoi totul. 

Pe femeia asta o chema Deenie. Nu-mi amintesc multe 
despre ea, dar nu i-am uitat numele. Aşa, şi în dimineaţa 
aia m-am îmbrăcat şi am şters-o de acolo, dar mai întâi i- 
am luat banii. Şi cu ocazia asta am aflat că, spre deosebire 
de mine, ea totuşi mai avea ceva. După ce i-am luat banii 
din portofel, m-am uitat în jur şi l-am văzut pe băieţelul ei 
lângă mine. Micuţ tare, încă în pamperşi. Şi, cu o noapte 
înainte, femeia asta şi cu mine cumpăraserăm nişte 
cocaină, iar pe masă încă mai erau câteva doze. Şi ăla mic 
le-a văzut şi a întins mâna la ele: a crezut că sunt 
bomboane. 

Se şterse din nou la ochi. 

— Am strâns tot praful şi l-am pus într-un loc unde să nu 
ajungă. Doar atât am făcut. Insuficient, dar doar atât am 
făcut. Şi după aia mi-am băgat banii în buzunar şi dus am 
fost. Şi aş face orice să pot da timpul înapoi şi să-mi repar 
greşeala. Dar nu se poate. 

Cele două femei intraseră înapoi în bucătărie. Unii dintre 
cei prezenţi îşi consultau ceasurile. Un stomac ghiorţăi 
revoltat. Privind la cei peste o sută de alcoolici din faţa lui, 
Dan înţelese un lucru absolut şocant: nu se indignaseră 
auzind mărturisirea lui. Nu păreau nici măcar surprinşi. 
Auziseră lucruri şi mai rele. Unii dintre ei făcuseră lucruri şi 
mai rele. 

— Bine, încheie el. Asta am avut de spus. Vă mulţumesc 
pentru că m-aţi ascultat. 

Înainte de aplauzele de final, unul din veteranii aflaţi în 
ultimul rând îi puse întrebarea tradiţională: 


— 569 — 


— Cum ai reuşit, amice? 
Dan zâmbi şi îi oferi răspunsul tradiţional: 
— Pas cu pas. 


2 


După Tatăl Nostru şi pizza şi tortul de ciocolată cu 
numărul XV pe el, Dan îl conduse pe Casey la Toyota lui. 
Începuse să cadă lapoviţa. 

— Primăvară în New Hampshire, zise cu amărăciune 
Casey. Nu-i aşa că-i superb? 

— „Plouă zoios, curge mâlos”, începu Dan să declame, 
„iar vântul ni-i duşman! Lunecuş jos, sus tavan ploios, la 
naiba, zi: Aman!” 

Casey făcu ochii mari la el: 

— Acu' ai inventat drăcia asta? 

— AŞ fi vrut eu... Ezra Pound a scris-o. Când ai de gând 
să-ţi bagi minţile în cap şi să te operezi la şoldul ăla? 

Casey rânji: 

— Luna viitoare. Mi-am zis că dacă tu ai curaj să-ți 
împărtăşeşti secretul, pot şi eu să-mi pun proteză la şold. 

Ezită puţin, apoi continuă pe un ton mai serios: 

— Nu că secretul tău ar fi fost cine ştie ce, Danno. 

— Mi-am dat şi eu seama. Îmi închipuisem că o să-i 
dezgust pe toţi şi că nu vor mai dori să aibă de-a face cu 
mine. Şi când colo, s-au îngrămădit la pizza şi au discutat 
despre vreme. 

— Şi dacă le-ai fi mărturisit c-ai omorât o bunicuţă oarbă, 
tot s-ar fi îngrămădit la pizza şi tort. Nimic nu-i mai bun 
decât ce e gratis. 

Deschise portiera. 

— Ajută-mă să mă urc, Danno. 

Îl ajută. 

Casey se urcă greoi la volan, se bâţâi puţin ca să se 


68 Citat din Ezra Pound, Winter is Ilcummen in, trad. în lb. rom. de Dan 
Alexe în „Traducerea ca adaptare (Il): Winter is icummen in... (Ezra 
Pound)”,  http://cabalinkabul.wordpres.com/2013/01/13/traducerea-ca- 
adaptare-ii-winter-is-icummen-in-ezra-pound-2/ (n.tr.). 

— 570 — 


aşeze mai comod, băgă cheia în contact şi porni 
ştergătoarele. 

— Totul pare mai mărunt atunci când e rostit cu voce 
tare, spuse el. Ţine minte să-i înveţi chestia asta şi pe 
protejaţii tăi. 

— O, da, înţeleptule. 

Casey îl privi cu tristeţe nemăsurată: 

— Du-te-n pizda mă-tii, drăgălaşule! 

— De fapt, spuse Danny, cred că am să mă duc înapoi să 
ajut la curăţenie. 

Şi exact asta a şi făcut. 


— 571 — 


PÂNĂ VEI ADORMI 


1 


Nici vorbă de magician ori baloane colorate la ziua de 
naştere a Abrei - doar nu mai era copil mic, împlinea 
cincisprezece ani. 

In schimb, muzica rock bubuia în boxele instalate în curte 
de David Stone, cu ajutorul competent al lui Billy Freeman. 
Adulții au servit tort, îngheţată şi cafea în bucătărie. Copiii 
au pus stăpânire pe salonul de la parter şi pe curtea din 
spatele casei şi, din câte se putea auzi, petreceau de 
minune. Au plecat pe la ora cinci, dar Emma Deane, cea 
mai bună prietenă a Abrei, a rămas la cină. Abra, superbă, 
într-o fustă roşie şi o ie care-i dezgolea umerii, era în 
culmea fericirii. S-a declarat extrem de încântată de brăţara 
cu amulete pe care i-a adus-o Dan, l-a îmbrăţişat şi l-a 
sărutat pe obraz. Mirosea a parfum. Uite ceva nou, şi-a zis 
el. 

Când Abra plecă s-o conducă acasă pe Emma - vezi bine 
că nu terminaseră încă de vorbit -, Lucy se aplecă spre 
Dan. Avea gura strânsă într-un rictus amar, îi apăruseră 
riduri noi la ochi şi fire albe în păr. Abra părea să fi dat 
uitării povestea cu Clanul Legitim; Dan credea că pe Lucy 
întâmplarea aceea o va urmări toată viaţa. 

— O să vorbeşti cu ea? Despre farfurii? 

— Mă duc afară să mă uit cum apune soarele dincolo de 
râu. Trimite-o la mine când se întoarce de la familia Deane. 

Lucy scoase un oftat de uşurare şi lui Dan i se păru că şi 
Dave părea mai liniştit. Abra va fi în permanenţă o enigmă 
pentru părinţii ei. l-ar fi ajutat cumva să afle că şi el era în 
aceeaşi situaţie? Probabil că nu. 

— Baftă, şefu', îi ură Billy. 

John Dalton i se alătură pe terasa din spate, unde nu de 
mult Abra zăcuse într-o stare care nu era leşin. 


— 572 — 


— M-aş oferi să te ajut, dar cred că trebuie să te ocupi 
singur de chestia asta. 

— Ai încercat să stai de vorbă cu ea? 

— Da. M-a rugat Lucy. 

— Şi degeaba, nu? 

John ridică din umeri. 

— Nu vrea să vorbească despre asta. 

— Nici eu nu voiam, spuse Dan. La vârsta ei. 

— Dar tu n-ai spart niciodată toate farfuriile din vitrina cu 
antichităţi a mamei tale, nu-i aşa? 

— Mama n-a avut o vitrină cu antichităţi, răspunse Dan. 

Cobori agale spre capătul curţii, privind la râul Saco, 
transformat într-un şarpe stacojiu de ultimele raze ale 
soarelui la apus. Nu va mai trece mult şi munţii vor înghiţi şi 
ultima lumină, iar apele se vor face cenușii. Acolo unde pe 
vremuri se înălţase un gard din sârmă care avea scopul să 
oprească orice tentativă a copiilor de a porni în expediţii 
periculoase pe malul râului, era acum un şir de tufe 
decorative. David fusese cel care dărâmase gardul în luna 
octombrie a anului trecut, declarând că Abra şi prietenele ei 
nu mai aveau nevoie de protecţie; ştiau deja să înoate la fel 
de bine ca peştii. 

Dar mai existau şi alte pericole. Bineînţeles că mai 
existau. 


2 


Apa căpătase deja nuanţa stinsă a trandafirilor cenuşii 
atunci când Abra veni lângă el afară. Nu a fost nevoie să 
întoarcă privirea ca să ştie că era lângă el ori că îmbrăcase 
o jachetă peste ia subţire. In New Hampshire serile de 
primăvară sunt foarte răcoroase chiar şi după ce dispare 
ameninţarea ninsorilor. 

(îmi place nespus de mult brățara, Dan.) 

Nu-i mai spunea „unchiule” atât de des acum. 

(Mă bucur.) 

— Te-au rugat să vorbeşti cu mine despre farfurii, îi zise 
ea. 


— 573 — 


Cuvintele rostite cu glas tare nu aveau căldura 
gândurilor, iar gândurile nu mai ajungeau acum la el. După 
mulţumirile sincere pentru cadoul primit, Abra se închisese 
în sine. Se pricepea tot mai bine la asta. 

— Nu-i aşa? 

— Tu vrei să vorbeşti despre asta? 

— l-am zis că-mi pare rău. l-am zis că n-am vrut. Dar nu 
m-a crezut. 

(Eu te cred.) 

— Pentru că tu ştii cum e. Ei nu ştiu. 

Dan nu spuse nimic şi îi transmise un singur gând: 

(?) 

— Ei nu cred nimic din ce le spun! izbucni ea. E atât de 
nedrept! N-am ştiut că o să fie băutură la petrecerea aia 
tâmpită a lui Jennifer şi eu nici n-am gustat! Şi totuşi mama 
m-a pedepsit! N-am mai avut voie să ies din casă dovă 
săptămâni de tot căcatul! 

(???) 

Nimic. Acum râul era aproape în întregime cenuşiu. 
Îndrăzni să se uite la ea şi o văzu că îşi studiază pantofii - în 
ton cu fusta roşie, la care acum îşi asortase şi obrajii. 

— Bine, zise ea în cele din urmă, tot fără să ridice ochii la 
el, dar cu colţurile gurii strâmbate într-un zâmbet plin de 
ciudă. N-am cum să te păcălesc, nu? Am luat o înghiţitură - 
una singură - ca să văd şi eu ce gust are. Să înţeleg care-i 
chestia. Şi cred că m-a mirosit când am venit acasă. Şi mai 
ştii ceva? Nu-i nicio chestie! Are un gust scârbos! 

Dan nu avea niciun comentariu de făcut la asta. Dacă i-ar 
fi spus că şi lui prima duşcă i se păruse scârboasă, dacă i-ar 
fi spus că şi lui i se păruse că nu ar fi fost nicio chestie, 
nimic interesant, Abra ar fi crezut cu siguranţă că nu sunt 
decât nişte vorbe goale de adult. N-ai cum să faci pe lupul 
moralist şi să-ţi cerţi copiii pentru că fac aceleaşi greşeli cu 
ale tale în procesul maturizării. Şi nici nu ai cum să-i înveţi 
să nu le mai facă. 

— Şi pe bune că nu am vrut să sparg farfuriile, şopti ea. A 
fost un accident. Aşa cum i-am zis. Doar că eram aşa de 
furioasă. 


— 574 — 


— Îţi stă în fire să fii furioasă. 

Şi-o aducea aminte cum se aplecase deasupra lui Rose 
Ţilindru când îi începuseră ciclurile. 7e doare? o întrebase 
ea pe creatura aia care semăna cu o femeie (fireşte, cu 
excepţia colţului îngălbenit din gură). Sper din tot sufletul 
să te doară. Sper să te doară ca naiba. 

— Ai de gând să-mi ţii o predică? 

Şi adăugă, cu o nuanţă de dispreţ în glas: 

— Ştiu că asta vrea ea să faci. 

— Mi s-au terminat predicile, dar ţi-aş spune o poveste 
pe care o ştiu de la mama. Despre străbunicul tău din 
partea lui Jack Torrance. Vrei s-o auzi? 

Abra ridică din umeri. Hai, spune şi să terminăm odată, 
zicea gestul acesta. 

— Don Torrance nu a fost infirmier ca mine, dar cam tot 
pe acolo. A fost asistent medical. Spre sfârşitul vieţii 
ajunsese să se deplaseze cu ajutorul unui baston, pentru că 
avusese un accident de maşină care i-a făcut praf un picior. 
Şi într-o seară, la cină, şi-a bătut nevasta cu bastonul ăla. 
Fără niciun motiv. l-a spart nasul şi i-a crăpat ţeasta. ŞI 
când femeia a căzut de pe scaun, atunci s-a apucat de 
treabă pe bune. Din câte i-a povestit tata, mama zicea că 
ar fi omorât-o în bătaie, dacă nu l-ar fi oprit Brett şi Mike - 
unchii mei. Şi când a venit doctorul, l-a găsit pe străbunicul 
tău în genunchi pe jos lângă biata femeie, cu trusa de prim- 
ajutor alături, încercând să o ajute cum putea. Cică ar fi 
spus că a căzut pe scară. Şi Maia mea - acea Momo pe care 
tu n-ai apucat s-o cunoşti, Abra - i-a confirmat spusele. La 
fel şi copiii. 

— De ce? şopti ea. 

— De frică. Mai târziu, la multă vreme după moartea lui 
Don, bunicul tău mi-a rupt mie mâna. Şi după aia, în Hotelul 
Overlook, care era pe locul unde acum e Acoperişul Lumii, 
bunicul tău aproape că şi-a ucis soţia în bătaie. Nu cu un 
baston, ci cu o bâtă de crichet, dar, în fond, cam tot aia a 
fost. 

— Pricep unde baţi. 

— Mulţi ani după aceea, într-un bar din St Petersburg, 


— 575 — 


Florida... 

— Încetează! Ţi-am zis că pricep! 

— ... l-am lăsat lat pe unul pe care l-am bătut cu un tac 
de biliard doar pentru că a râs atunci când îmi frecam tacul 
de biliard cu cretă. Şi după ştrengăria asta, fiul lui Jack şi 
nepotul lui Don a petrecut treizeci de zile îmbrăcat în 
combinezon portocaliu de puşcăriaş, adunând gunoaiele de 
pe lângă Autostrada 41. 

Abra începu să plângă şi se întoarse cu spatele la el. 

— Mersi frumos, Unchiule Dan. Mersi frumos că mi-ai 
stricat... 

O imagine îi năvăli în cap, acoperind râul: un tort 
aniversar făcut scrum şi fumegând. În alte împrejurări, 
imaginea ar fi fost amuzantă. Dar nu şi acum. 

O cuprinse uşor de umeri şi o întoarse cu faţa la el. 

— Nu e nimic de priceput. Nu bat nicăieri. Nu-i vorba 
despre nimic altceva decât despre familia noastră. Şi, aşa 
cum zicea nemuritorul Elvis Presley, al tău e copilul, tu să-l 
legeni. 

— Nu înţeleg. 

— S-ar putea să te apuci de scris poezii într-o bună zi, 
aşa cum a făcut Concetta. Sau să dai brânci altcuiva doar 
cu puterea minţii. 

— N-aş fi făcut una ca asta... dar Rose chiar a meritat-o, 
murmură Abra, ridicându-şi obrajii uzi către el. 

— Nu te contrazic. 

— În cazul ăsta, de ce visez mereu cum a fost atunci? De 
ce îmi doresc să nu se fi întâmplat? Ne-ar fi omorât pe toți. 
Aşadar de ce îmi pare rău? 

— Ce-ţi doreşti să nu se fi întâmplat? Omorul sau bucuria 
pe care ai simţit-o? 

Abra lăsă capul în jos. Dan şi-ar fi dorit să o ia în braţe, 
dar se stăpâni. 

— Nu-ţi fac morală şi nu-ţi ţin nicio predică. Îți 
demonstrez că este doar chemarea sângelui. Este vorba de 
impulsurile stupide ale oamenilor treji. lar tu ai făcut asta 
într-o perioadă a vieţii când nici nu ai cum să fii altfel decât 
complet trează. Şi îţi este greu. Te înţeleg foarte bine. 


— 576 — 


Tuturor adolescenților le este greu, dar majoritatea nici nu 
au talentele tale. Armele tale. 

— Ce să fac? Ce pot să fac? Sunt momente când mă 
înfurii atât de tare... şi nu doar pe mama, ci şi pe 
profesori... pe copiii de la şcoală care îşi imaginează că ar fi 
cei mai tari căcaţi din lumea asta... pe ăia care râd de tine 
dacă nu eşti bun la sport, ori te-ai îmbrăcat aiurea, ori... 
chestii de-astea... 

Dan îşi aduse aminte de sfatul primit mai de mult de la 
Casey Kingsley. 

— Du-te la groapa de gunoi. 

— Ce? se holbă fata la el. 

lar Dan îi trimise o imagine: Abra folosindu-şi forţa 
extraordinară - care, oricât de incredibil ar fi sunat, nu 
atinsese încă apogeul - ca să răstoarne frigidere vechi, să 
spargă televizoare stricate, să calce în picioare maşini de 
spălat vase, în vreme ce pe deasupra ei se învălmăşeau 
speriaţi pescăruşii de gunoi. 

Acum o umflă râsul. 

— Şi o să mă ajute? 

— Mai bine spargi toate lucrurile alea decât farfuriile 
vechi ale mamei tale. 

Îşi lăsă capul pe umeri şi îi aruncă o privire veselă. Erau 
din nou prieteni. Minunat. 

— Dar farfuriile alea erau na-soaaale. 

— Ai să încerci să faci ce ţi-am spus? 

— Da. 

Şi din atitudinea ei Dan îşi putu da seama că de-abia 
aşteaptă. 

— Încă ceva. 

Abra redeveni serioasă. 

— Nu trebuie însă să exagerezi şi să te faci preş în faţa 
oricui. 

— Am să ţin minte. 

— Bine. Şi mai ţine minte cât de periculoasă poate să fie 
furia. Ai grijă să... 

Şi atunci începu să îi sune mobilul. 

— Ar trebui să răspunzi. 


— 577 — 


Dan ridică din sprâncene. 

— Ştii cine e? 

— Nu, dar cred că-i important. 

Scoase telefonul din buzunar şi citi numele de pe ecran. 
CĂMINUL RIVINGTON. 

— Alo? 

— Claudette Albertson la telefon, Danny. Poţi să vii 
acum? 

Trecu repede în revistă numele de pacienţi notate pe 
tabla din camera lui. 

— Cine? Amanda Ricker? Sau Jeff Kellogg? 

Niciunul dintre aceştia. 

— Dacă poţi, cred că ar fi bine să vii imediat, îi zise 
Claudette. Câtă vreme mai e conştient. 

Ezită puţin, apoi adăugă: 

— Tot întreabă de tine. 

— Vin acum. Deşi, dacă-i atât de rău cum spui, probabil 
că o să moară până ajung eu acolo. 

Dan închise telefonul. 

— Trebuie să plec, scumpo. 

— Chiar dacă nu îţi este prieten. Chiar dacă nici măcar nu 
îl placi. Abra părea dusă pe gânduri. 

— Chiar dacă. 

— Cum îl cheamă? N-am înţeles. 

(Fred Carling) 

Îi trimise gândul, apoi o îmbrăţişă strâns-strâns-strâns. 
lar Abra făcu la fel. 

— Să ştii că am să încerc, îi zise ea. Cât pot eu de tare. 

— Ştiu. Ştiu că ai s-o faci. Uite ce mai vreau să-ţi spun, 
Abra, te iubesc foarte, foarte mult. 

lar ea răspunse: 

— Mă bucur. 


3 


Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, când ajunse la 
azil, o găsi pe Claudette aşteptându-l în oficiul asistentelor. 
lar el îi puse întrebările pe care le mai pusese de zeci de ori 


— 578 — 


înainte: 

— Mai trăieşte? 

— Vag. 

— Conştient? 

— Când şi când. 

— Azzie? 

— A stat puţin cu el, dar a şters-o când a intrat domnul 
doctor Emerson. Acum Emerson a plecat; s-a dus să vadă 
cum se simte Amanda Ricker. Şi Azzie a intrat înapoi 
imediat. 

— Şi nu-l putem transporta la spital? 

— Nu. Nu încă. A avut loc un accident în lanţ cu patru 
maşini pe şoseaua 119, chiar la intrarea în Castle Rock. O 
mulţime de răniţi în stare gravă. Patru ambulante au plecat 
deja într-acolo, plus un elicopter de la LifeFlight. Unii ar mai 
putea fi salvaţi dacă ajung repede la spital. In vreme ce 
Fred... 

Şi nu mai continuă, ci se mulţumi să ridice din umeri. 

— Ce s-a întâmplat? 

— ÎI ştii pe Fred - dependent de alimentele nesănătoase. 
McDonald's e a doua lui casă. Uneori se uită după maşini 
când traversează în goană Cranmore Avenue ca să-şi mai ia 
vreun hamburger, alteori nu se uită, că-şi închipuie că 
oamenii o să oprească să-l lase pe el să treacă. 

Şi femeia strâmbă din nas şi scoase limba, aidoma unui 
copil care a primit de mâncare ceva ce nu-i place. Varză de 
Bruxelles, de pildă. 

— Cât tupeu! 

Dan cunoştea obiceiurile lui Fred şi îi cunoştea şi tupeul. 

— S-a dus să-şi ia cheeseburgerul de cină, continuă 
Claudette. Poliţiştii au dus-o la închisoare pe aia care l-a 
lovit - individa era atât de beată că nu se mai putea ţine pe 
picioare, aşa am auzit. Şi l-au adus pe Fred aici. Are faţa 
făcută terci, pieptul şi pelvisul îi sunt strivite, un picior e 
aproape retezat. Dacă n-ar fi fost Emerson de gardă, ar fi 
murit imediat. l-am dat primul ajutor, am oprit hemoragia, 
dar chiar dacă ar fi fost în stare mai bună... ceea ce evident 
nu este cazul... 


— 579 — 


Ridică iar din umeri. 

— Emerson zice că vor trimite o ambulanţă şi la noi, de 
îndată ce se termină cu tragedia de la Castle Rock, dar n- 
are cum să mai reziste până atunci. Domnul doctor 
Emerson nu-şi asumă diagnosticul ăsta, însă eu îl cred pe 
Azreel. Ar fi bine să te duci la el, dacă tot ai venit... Ştiu că 
ţi-a fost antipatic... 

Dan îşi aduse aminte de urmele de degete lăsate de 
infirmier pe braţele bietului Charlie Hayes. Nasol de el- 
asta spusese Carling când Dan îl anunţase că bătrânul se 
stinsese. Drăguţul de Fred, cum mai obişnuia el să stea 
tolănit în scaunul preferat, molfăind Junior Mints. Da’ de- 
asta sunt aici, nu? 

Şi acum Fred era în camera în care murise Charlie Hayes. 
Viaţa este o roată şi se întoarce mereu de unde a plecat. 


4 


Deşi uşa de la apartamentul Alan Shepard era 
întredeschisă, Dan tot ciocăni în ea. Aşa era politicos, aşa 
se obişnuise să facă. Horcăitul respirației lui Fred Carling 
putea fi auzit de pe coridor, dar nu părea să-l deranjeze pe 
Azzie, care se făcuse covrig la piciorul patului. Carling era 
întins pe un aşternut din muşama, acoperit doar cu boxerii 
pătaţi şi un pogon de bandaje, majoritatea deja îmbibate de 
sânge. Era complet desfigurat, iar trupul părea a-i fi fost 
răsucit în trei direcţii diferite. 

— Fred? Sunt Dan Torrance? Mă auzi? 

Unicul ochi rămas se deschise. Horcăielile urcară o 
octavă. Se auzi un soi de scârţâit care probabil că însemna 
da. 

Dan se duse la baie, udă un prosop cu apă caldă, apoi îl 
stoarse bine: gesturi făcute de nenumărate ori înainte. 
Când reveni lângă patul lui Carling, Azzie se ridică, se 
întinse cu mişcarea aceea voluptoasă, cu spatele curbat, de 
care doar mâţele sunt capabile, şi sări jos. leşi imediat din 
cameră ca să-şi reia patrularea pe coridor, începuse să 
şchiopăteze uşor. Era un motan foarte bătrân. 


— 580 — 


Dan se aşeză pe marginea patului şi începu să şteargă 
delicat cu prosopul ud acea parte a feţei lui Carling care 
mai era relativ întreagă. 

— Cât de tare te doare? 

Din nou scârţâitul. Pentru că mâna stângă a lui Carling 
era acum o încurcătură de degete rupte şi răsucite, Dan îl 
apucă de cea dreaptă. 

— Nu trebuie să vorbeşti tare. Spune-mi. 

(Nu chiar atât de tare.) 

Dan dădu mulţumit din cap. 

— Bine. Asta e bine. 

(Da' mi-e aşa de frică.) 

— Nu ai de ce să-ţi fie. 

Îl văzu pe Fred, la şase ani, scăldându-se în apele râului 
Saco împreună cu fratele lui; Fred, mereu trăgându-şi în sus 
chiloţii de baie pentru că-i erau atât de largi, primiţi de 
pomană, ca mai toate lucrurile lui. Il văzu la cincisprezece 
ani, sărutând o fată la cinematograful în aer liber din 
Bridgton, adulmecându-i parfumul atunci când îi cuprinde 
sânul în palmă şi dorindu-şi ca noaptea aceea să nu se mai 
sfârşească niciodată. Îl văzu la douăzeci şi cinci, alături de 
prietenii lui bikeri din clubul Road Saints, călărind o 
motocicletă Harley FXB, modelul Sturgis, pe drumul spre 
Plaja Hampton - şi motocicleta e super şi el e plin de 
amfetamină şi vin roşu şi ziua e trăsnet şi toată lumea se 
uită la ei cum trec într-o caravană lungă şi strălucitoare, cu 
zgomot asurzitor de să-ne-pupaţi-exact-în-cur-dacă-nu-vă- 
place şi viaţa e frumoasă ca un carnaval cu focuri de 
artificii. Şi mai vede apartamentul unde locuieşte - locuia - 
Carling, cu cățelul pe care îl cheamă Brownie. Şi Brownie nu 
e cine ştie ce rasă, ci doar o corcitură, dar e foarte istet. 
Uneori sare pe genunchii infirmierului şi se uită la televizor 
împreună. Brownie îl îngrijorează acum pe Fred, pentru că îl 
aşteaptă să vină acasă şi să-l scoată la plimbare şi să-i 
umple castronul cu Gravy Train. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui Brownie, îi zise Dan. 
Cunosc o fată care va fi fericită să-l ia la ea. Nepoata mea e 
fata asta şi astăzi e ziua ei. 


— 581 — 


Carling se uită la el cu unicul ochi în vagă stare de 
funcţionare. Horcăitul respirației devenise foarte puternic - 
semăna cu zgomotul scos de un motor înecat cu mizerie. 

(Poţi să mă ajuţi? Te rog, doctore, vrei să mă ajuţi?) 

Da. Putea şi voia să îl ajute. Aceasta era menirea lui, 
pentru asta exista pe lume. Se aşternuse tăcerea în 
Căminul Rivington. O tăcere foarte, foarte adâncă. De 
undeva din apropiere se deschise o uşă. Ajunseseră la 
hotar. Fred Carling se uită la el întrebând ce. Întrebând 
cum. Şi era atât de simplu. 

— Nu trebuie decât să dormi. 

(Nu mă lăsa singur.) 

— Nu te las, spuse Dan. Sunt chiar aici. Stau cu tine până 
vei adormi. 

Acum îi cuprinse mâna lui Carling în mâinile lui. Şi îi 
surâse. 

— Până vei adormi, repetă el. 


1 mai 2011 - 17 iulie 2012 


— 582 — 


CUVÂNTUL AUTORULUI 


Prima carte pe care am publicat-o la editura 
Scribner a fost O mână de oase, în 1998. Doritor să 
fac pe plac noilor mei parteneri, am acceptat să plec 
într-un turneu de promovare a cărţii. In cadrul uneia 
din sesiunile de autografe, am fost întrebat de un 
individ: „Mai ştii ceva de puştiul ăla din Shining?” 

Întrebarea aceasta mi-o pusesem şi eu adesea, 
însoţită de o alta: Ce s-ar fi întâmplat cu chinuitul 
tată al lui Danny dacă ar fi descoperit la vreme 
Alcoolicii Anonimi, în loc să încerce să se vindece cu 
ceea ce în limbaj AA se numeşte „abstinenţa 
izolată”? 

La fel ca în cazul romanului Sub dom şi JFK, ideea 
aceasta nu mi-a ieşit niciodată din minte. Din când în 
când - fie atunci când eram la duş, sau mă uitam la 
televizor, sau făceam un drum mai lung pe 
autostradă - mă pomeneam încercând să calculez 
vârsta actuală a lui Danny Torrance şi întrebându-mă 
pe unde o mai fi. Ca să nu mai amintesc şi de mama 
lui, alt om esențialmente bun, distrusă şi ea de Jack 
Torrance. În limbaj de specialitate, Wendy şi Danny 
se numeau co-dependenţi - persoane legate de un 
membru dependent al familiei prin legături de 
dragoste ori de responsabilitate. În decursul anului 
2009, unul din prietenii mei alcoolici pocăiţi mi-a 
spus o vorbă de duh ce sună cam aşa: „Atunci când 
un co-dependent se îneacă, prin faţa ochilor îi trece 
viaţa altcuiva.” Să vă zic sincer, nu m-a pufnit râsul, 
pentru că respectiva cugetare mi s-a părut prea 
adevărată pentru a fi amuzantă. Şi cred că atunci a 
fost momentul în care scrierea romanului Doctor 
Sleep a devenit inevitabilă. Trebuia să ştiu ce s-a 
întâmplat. 

Am început să lucrez frământat de emoție şi 


— 583 — 


îngrijorare? Păi, cum altfel? Shining este una dintre 
cărţile menţionate întotdeauna (împreună cu Sa/em's 
Lot, Cimitirul animalelor şi Oraşul bântuit) atunci 
când oamenii încearcă să determine care anume 
este cea mai înfricoşătoare din scrierile mele. Ca să 
nu mai vorbesc despre filmul lui Stanley Kubrick, pe 
care foarte multă lume pare să şi-l amintească şi să-l 
considere - din motive care mie, evident, îmi scapă - 
drept unul din cele mai înspăimântătoare filme 
realizate vreodată. (Dacă aţi văzut filmul, însă nu aţi 
citit romanul, atunci poate ar fi bine să ştii că Doctor 
Sleep este continuarea cărții, care, după părerea 
mea, reprezintă Adevărata Cronică a Familiei 
Torrance.) 

Îmi place să cred că nu mi-am pierdut încă 
îndemânarea la scris, dar ştiu bine că nimic nu se 
poate ridica la înălţimea unei spaime straşnice, şi 
când zic „nimic”, exact asta vreau să spun: absolut 
nimic. Mai ales atunci când spaima respectivă este 
servită unei persoane tinere şi impresionabile. 
Psycho, al lui Alfred Hitchcock, s-a bucurat de cel 
puţin o continuare de excepţie (Psycho IV, în regia lui 
Mick Garris, cu Anthony Perkins revenind în rolul lui 
Norman Bates), dar cei care au văzut continuarea 
respectivă - şi cei care nu au văzut-o - vor scutura 
din cap, spunând nu, nu, nu-i nici pe departe la fel de 
bună ca originalul. Îşi amintesc de Janet Leigh şi 
niciun fel de continuare ori remake nu poate întrece 
scena când perdeaua duşului este trasă, iar cuțitul 
începe să-şi facă treaba. 

Plus că oamenii se mai schimbă. lar cel care a scris 
Doctor Sleep este mult diferit de alcoolicul bine 
intenţionat care a scris Shining, deşi amândoi rămân 
motivaţi de aceeaşi ambiţie: să scrie o poveste cu 
adevărat excepţională. M-am bucurat de reîntâlnirea 
cu Danny Torrance şi de aventurile lui la care am fost 
părtaş. Sper că şi tu te-ai bucurat. Şi, dacă aşa stau 
lucrurile, Statornic Cititor al meu, însemnă că totul 


— 584 — 


este cum nu se poate mai bine. 

Înainte de a ne despărţi, lasă-mă, te rog, să 
mulţumesc celor care m-au ajutat să-ţi aduc această 
bucurie, de acord? 

Nan Graham mi-a editat cartea. Cu foarte mare 
grijă. Mulţumesc, Nan. 

Chuck Verrill, agentul meu, mi-a vândut cartea. 
Ceea ce, fireşte, este extrem de important, dar a şi 
răspuns la telefon în locul meu şi m-a îndopat cu 
sirop calmant. lar lucrurile acestea sunt 
indispensabile. 

Russ Dorr s-a ocupat de documentare, dar dacă 
sesizezi ceva în neregulă, să ştii că eu sunt de vină 
pentru că nu am înţeles cum trebuie ce mi s-a 
explicat. Russ este un asistent medical 
nemaipomenit de bun, dar mai este şi un monstru al 
Nordului plin de inspiraţie şi voie bună. 

Chris Lotts mi-a dat meditații de italiană atunci 
când am avut nevoie. Să trăieşti, Chris. 

Rocky Wood a fost omul meu bun la toate în ceea 
ce priveşte romanul Shining, furnizându-mi nume sau 
date pe care ori le uitasem, ori mi le aminteam 
aiurea. Tot el mi-a oferit tone de informaţii despre 
toate tipurile de rulote care există sub soare (cea 
mai tare era EarthCruiser-ul lui Rose). Rock îmi 
cunoaşte cărţile mai bine decât le cunosc eu însumi. 
Caută-l cândva pe net. Ai să rămâi uimit. 

Fiul meu Owen mi-a citit manuscrisul şi mi-a 
sugerat modificări importante. Cel mai mult a insistat 
să-l descriu pe Dan cum ajunge la ceea ce alcoolicii 
numesc „limita de jos” a existenţei sale. 

Şi soţia mea a citit Doctor Sleep şi m-a ajutat să o 
fac mai bună. Te iubesc, Tabitha. 

Vă mulţumesc şi vouă, fete şi băieţi, care îmi citiţi 
cărţile. Zile lungi şi nopţi senine vă doresc. 

Aş dori să închei cu un sfat: atunci când vă aflaţi la 
drum, pe autostrăzile şi şoselele Americii, fiţi cu 
băgare de seamă la rulotele acelea uriaşe - 


— 585 — 


Winnebago-uri şi Boundere şi alte mărci. 
N-aveţi de unde să ştiţi cine este înăuntru. Sau ce. 
Bangor, Maine 


— 586 — 


Stephen King, se întoarce la universul 


pe care l-a creat și l-a explorat în Shining. 
Dan Torrance, angajat într-un sanatoriu, 
trebuie să salveze o fetiţă din ghearele unei 
grupări de criminali cu puteri paranormale. 
Urmează o luptă complicată între bine şi rău, 
o poveste extraordinară, care va încânta 
milioanele de cititori care s-au delectat cu 
Shining şi-i va cuceri pe cei care păşesc acum 


în ţinuturile lui Stephen King. 


„Scriitorul trebuie să atace zona de confort 
a cititorului. Să-i intre sub piele şi să-l facă 
să reacționeze.” 


STEPHEN KING 


N nemira.ro 


— 588 —