Stephen King — Lucruri pretioase

STEPHEN KING 
\ LUCRURI 


"PREȚIOASE 


STEPHEN KING 


Lucruri preţioase 


Traducerea din limba engleză 
Mircea Pricăjan 


Cartea aceasta este pentru Chris Lavin. 
Care nu deține toate răspunsurile - doar pe cele care contează. 


Doamnelor şi domnilor, atenție, vă rog! Apropiaţi-vă ca 
toată lumea să vadă! Am o poveste pentru voi, nu vă 
costă-un ban! (lar dacă mă credeţi pe cuvânt, prieteni, nu 
va fi totul în van.) 

— Steve Earle 
„Snake Oil” 


Am auzit de mulți care-au luat-o razna chiar şi pe străzile 
din sate, când întunericul era atât de gros, că-l puteai tăia 
cu cuțitul, cum e vorba... 

— Henry David Thoreau 
Walden 


Al MAI FOST PE-ACI 


Sigur c-ai fost. Sigur. Nu uit niciodată o faţă. 

Vino mai aproape, dă-mi voie să-ţi strâng mâna! Să-ţi zic 
ceva: te-am recunoscut după cum mergi chiar înainte să-ţi văd 
bine faţa. N-ai fi putut alege o zi mai bună să te întorci în Castle 
Rock. Nu-i aşa că-i o desfătare? Sezonul de vânătoare începe-n 
curând, nebuni care trag în tot ce mişcă-n pădure şi ce nu 
poartă vestă portocalie, după care vine zăpada şi promoroaca, 
dar toate astea-s pentru mai târziu. Acum e luna octombrie, iar 
noi cei din The Rock o lăsăm să stea cât de mult pofteşte. 

In ceea ce mă priveşte pe mine, asta-i cea mai bună parte a 
anului. E frumoasă primăvara aci, dar o prefer oricând pe 
octombrie lui mai. Vestul Maine-ului e-o parte a statului 
aproape complet uitată odată ce vara a plecat şi toţi oamenii 
ăia cu cabane pe marginea lacului şi sus pe View s-au întors în 
New York şi Massachusetts. Cei de-aci îi privesc cum vin şi 
pleacă în fiecare an - salut, salut, salut; pa, pa, pa. E bine când 
vin, fiindcă aduc cu ei dolarii lor de orăşeni, dar e bine când 
pleacă, fiindcă aduc cu ei şi necazurile lor de orăşeni. 

Despre necazuri vreau să-ţi vorbesc mai mult - ai vreme să 
stai cât să-ţi zic o poveste? Aci pe scările estradei pentru 
orchestră-i bine. Soarele-i cald şi de aci, taman în mijlocul 
pieţii, putem vedea aproape tot centrul oraşului. Să ai grijă la 
aşchii, atâta tot. Scările au nevoie să fie curățate cu nisip 
şi-apoi revopsite. Asta-i treaba lui Hugh Priest, dar Hugh n-a 
ajuns încă la ea. Ştii, el bea. Nu-i cine ştie ce secret. Secretele 
pot fi şi sunt păstrate în Castle Rock, dar trebuie să te munceşti 
din greu s-o faci, şi majoritatea dintre noi ştiu că a trecut multă 
vreme de când Hugh Priest şi munca pe brânci se înțelegeau ca 
fraţii. 


Ce-a fost aia? 

O! Aia! la zi, băiete - nu-i aşa că-i o năzdrăvănie? 
Fluturaşele alea-s peste tot prin oraş! Cred că Wanda Hemphill 
(soţul ei, Don, conduce Magazinul lui Hemphill) le-a lipit singură 
aproape pe toate. la-l de pe stâlp şi dă-mi-l. Nu te ruşina - 
oricum, nimeni n-are dreptul să lipească fluturaşi pe estrada 
pentru orchestră din piaţa publică. 

Fir-aş să fiu! la uită-te la asta, ce zici? LA ZARURI CU DIAVOLUL 
zice chiar în partea de sus. Cu litere mari şi roşii din care iese 
fum, de parcă chestia asta ar fi fost expediată recomandat 
taman din Topheti!! Ha! Cineva care nu ştie cât de adormit e de 
fapt oraşul ăsta ar zice că ne ducem chiar de râpă, cred. Dar tu 
ştii cum au tendinţa să se exagereze lucrurile într-un oraş de 
dimensiunea asta. lar reverendului Willie cu siguranţă i-a intrat 
o albină sub pătură de data asta. Fără-ndoială. Bisericile în 
oraşele mici... ei bine, cred că nu trebuie să-ţi zic cum vine 
treaba asta. Se înţeleg una cu cealaltă - oarecum - dar nu-s 
niciodată tocmai fericite una cu cealaltă. Totul merge în linişte 
pentru o vreme, după care intervine o mică ciorovăială. 

O ciorovăială, însă, destul de mare de data asta şi-o 
mulţime de nemulțumiri. Catolicii, vezi tu, pun la cale în Sala 
Cavalerilor lui Columb din cealaltă parte a oraşului ceva ce ei 
numesc Seara la Cazinou. Ultima joi din lună, am înţeles, 
urmând ca profitul să fie folosit pentru repararea acoperişului 
bisericii. E vorba de Maica Noastră a Apelor Liniştite - tre’ să fi 
trecut pe lângă ea când ai intrat în oraş, dacă ai venit pe la 
Castle View. E-o bisericuţă frumuşică, nu-i aşa? 

Seara la Cazinou a fost ideea părintelui Brigham, însă cele 
care au ridicat de fapt mingea şi au luat-o la picior cu ea sunt 
Fiicele Izabelei. Betsy Vigue în special. Cred că-i place ideea 
de-a se fandosi în cea mai decoltată rochie neagră pe care o 
are şi să joace două'ş'unu sau să-nvârtă ruleta şi să spună: 
„Faceţi pariurile, doamnelor şi domnilor, vă rog faceţi 
pariurile.” Eh, da’ tuturor cred că le cam place ideea asta. Nu-i 
decât o treabă de doi bani, inofensivă, dar lor tot li se pare că-i 
o mică destrăbălare. 

Numai că reverendului Willie nu i se pare o chestie 
inofensivă, iar lui şi congregaţiei lui li se pare mai mult decât o 


1 În religia islamică: iadul, gheena - n. tr. 


simplă destrăbălare. Numele lui e de fapt reverendul William 
Rose şi niciodată nu i-a prea plăcut de părintele Brigham, însă 
nici părintelui nu i-a stat el prea mult la inimă. (De fapt, 
părintele Brigham a fost cel care a început să-i spună 
reverendului Rose „Willie Vaporul”, iar reverendul Willie ştie 
lucrul ăsta.) 

Au mai fost scântei între aceşti doi vraci, însă treaba asta 
cu Seara la Cazinou e-un pic mai mult decât nişte simple 
scântei; cred c-ai putea spune că-i un foc de surcele. Când a 
auzit Willie că au de gând catolicii să petreacă o noapte jucând 
jocuri de noroc în Sala C lui C, aproape că s-a lovit de tavan cu 
căpşorul lui ţuguiat. A plătit din propriu-i buzunar fluturaşii ăia 
care zic LA ZARURI CU DIAVOLUL, iar Wanda Hemphill şi amicele ei 
de la cercul de cusătorie le-au lipit peste tot. De atunci, 
singurul loc unde catolicii şi baptiştii îşi vorbesc reciproc este 
rubrica Scrisorilor din micuțul nostru ziar săptămânal, unde fac 
spume şi-şi spun unii altora c-or să meargă în iad. 

Uită-te acolo şi-o să vezi ce vreau să zic. Aia care tocmai 
ce-a ieşit din bancă-i Nan Roberts. Ea-i proprietara de la Bufetul 
lui Nan şi cred că-i cea mai bogată persoană din oraş acum că 
bătrânul Pop Merrill s-a dus la târgul ăl mare de vechituri din 
cer. Pe deasupra, ea-i baptistă de când a fost Hector ţânc. lar 
pe dincolo vine barosanul de Al Gendron. El e atât de catolic 
că-l face pe papă să pară cuşer, iar cel mai bun prieten al lui e 
irlandezul de Johnny Brigham. Acum, uită-te atent! Vezi cum 
ridică din nasuri? Ha! Nu-i aşa că-i un adevărat scheci? Pun 
pariu pe-un coş de gogoşi c-a scăzut temperatura cu douăzeci 
de grade? acolo unde s-au intersectat ei. E cum obişnuia 
maică-mea să spună: oamenii se distrează mai bine ca oricine, 
cu excepţia cailor, iar ei nu pot. 

Acuma uită-te colea. Vezi patrula şerifului parcată lângă 
colţ în apropiere de magazinul cu casete video? Înăuntru-i John 
LaPointe. El tre’ să stea cu ochii-n patru după vitezomani - ştii, 
centrul oraşului e-o zonă cu limitare mică de viteză, mai ales 
când se iese de la şcoală - dar dacă-ţi faci mâna streaşină la 
ochi şi te uiţi mai bine o să vezi că ceea ce face el de fapte să 


2 E vorba, desigur, de grade pe scara Fahrenheit (toate 
unităţile de măsură, pentru a păstra specificul lucrării, rămân 
pe întreg cuprinsul romanului conform originalului) - n. tr. 


se holbeze la o poză pe care-a scos-o din portmoneu. N-o văd 
de aci, dar ştiu ce reprezintă aşa cum ştiu numele de fată al 
maică-mii. Ăla-i instantaneul pe care l-a făcut Andy Clutterbuck 
lui John şi Sally Ratcliffe la Bâlciul Statal de la Fryeburg cam 
c-un an în urmă. În poza aia, John îşi ţine braţul pe după gâtul 
ei, iar ea ţine-n braţe ursul de pluş pe care i l-a câştigat el la 
galeria de tir şi arată amândoi atât de fericiţi, c-aproape 
plesnesc. Dar aia a fost atunci, iar asta-i acum, cum se zice; în 
prezent, Sally e logodită cu Lester Pratt, antrenorul de educaţie 
fizică de la liceu. El e-un baptist sadea, exact ca ea. John nici 
măcar n-a trecut încă de şocul c-a pierdut-o pe Sally Ratcliffe. Il 
vezi cum suspină? S-a încâlcit într-o melancolie veritabilă sută 
la sută. Numai un om care-i încă îndrăgostit (sau aşa crede) 
poate suspina atât de adânc. 

Problemele şi necazurile-s de obicei alcătuite din lucruri 
comune, ai observat asta? Lucruri nedramatice. Haide să-ţi dau 
un exemplu. ÎI vezi pe tipul care tocmai urcă scările 
tribunalului? Nu, nu bărbatul în costum; ăla-i Dan Keeton, şeful 
Consiliului Local. La celălalt mă refer - tipul negru în salopetă 
de lucru. Ăla-i Eddie Warburton, îngrijitorul din schimbul de 
noapte de la Clădirea Municipalităţii. Ţine ochii pe el câteva 
clipe şi fii atent ce face. Poftim! Vezi cum se opreşte în capul 
scărilor şi cum se uită-n susul drumului? Pun pariu pe înc-un 
coş de gogoşi că se uită la benzinăria Sunoco. Benzinăria asta-i 
deţinută şi condusă de Sonny Jackett, iar între ei doi e-o râcă 
încă de când Eddie şi-a dus maşina acolo acu' doi ani să-i 
verifice transmisia. 

Mi-amintesc maşina aia destul de bine. Era o Honda Civic, 
nimic deosebit la ea, doar că pentru Eddie era deosebită fiindcă 
era prima şi singura maşină nou-nouţă pe care a deținut-o în 
viaţa lui. lar Sonny nu doar c-a făcut o treabă proastă, dar i-a 
mai cerut şi-un preţ exagerat pentru asta. Asta-i partea lui 
Eddie de poveste. Warburton se foloseşte de culoarea pielii ca 
să vadă dacă mă poate păcăli cu factura pentru reparaţii - 
asta-i partea lui Sonny de poveste. Ştii cum e, nu-i aşa? 

Ei bine, aşa se face că Sonny Jackett l-a dus pe Eddie 
Warburton la tribunalul de reclamaţii mărunte şi-au fost la 
început nişte vorbe răstite în sala de judecată, iar apoi în 
coridorul de afară. Eddie a spus că Sonny l-a făcut negru prost 
şi Sonny a spus: Păi, nu l-am făcut negru, da' restu-i cât se 


poate de adevărat. În cele din urmă, nici unul n-a fost 
mulţumit. Judecătorul l-a făcut pe Eddie să decarteze cincizeci 
de gologani, care Eddie a spus că-s cu cincizeci de gologani 
mai mult decât trebuie, iar Sonny a spus că nici nu-s de ajuns. 
Apoi, cât ai clipi, a urmat un incendiu pe bază electrică în 
maşina cea nouă a lui Eddie şi totul s-a sfârşit cu Civic-ul trimis 
la curtea cu vechituri de pe Drumul Orăşenesc nr. 5, iar acum 
Eddie conduce un Oldsmobile din '89 care pierde ulei. Eddie n-a 
trecut încă de ideea că Sonny Jackett ştie mai multe despre 
incendiul ăla pe bază electrică decât a spus. 

Măiculiţă, oamenii se distrează mai bine ca oricine, cu 
excepţia cailor, iar ei nu pot. Nu-i aşa că-i mai mult decât poţi 
duce într-o zi călduroasă? 

Nu-i decât viaţa într-un oraş mic, însă - că-i Peyton Place 
sau Grover's Corners sau Castle Rock, totul se reduce la nişte 
oameni care mănâncă plăcintă şi beau cafea şi vorbesc unii 
despre alţii pe la spate. Colo-i Slopey Dodd singur-singurel, 
fiindcă ceilalţi copii îl iau peste picior din pricina bâlbâăielii sale. 
Colo-i Myrtle Keeton, iar dacă pare-un pic singură şi uluită, de 
parcă nu-i tocmai sigură unde se află sau ce se-ntâmplă, e 
pentru că soţul ei (tipu' pe care tocma' l-ai văzut urcând scările 
tribunalului în urma lui Eddie) n-a mai părut în apele lui de vreo 
şase luni încoace. Vezi cât de buhăiţi îi sunt ochii? Cred c-a 
plâns sau n-a dormit bine sau amândouă, tu nu crezi? 

Şi uite-o pe Lenore Potter, merge de parcă tocmai ar fi ieşit 
dintr-o cutie pentru pălării. Merge la Western Auto, 
fară-ndoială, să vadă dacă nu i-a venit încă îngrăşământul 
organic cel special. Femeia aia are mai multe feluri de flori în 
jurul casei decât are Carter pilule pentru ficat. E-a naibii de 
mândră de ele, sigur că da. Nu-i printre preferatele doamnelor 
din oraşul ăsta - ele cred că-i îngâmfată, cu florile ei şi cu 
mărgelele ei pentru bună-dispoziţie şi cu permanentele ei de 
şapte dolari făcute în Boston. Ele cred că-i îngâmfată şi-o să-ţi 
zic un secret, dat fiind că nu facem decât să stăm aci umăr la 
umăr pe scara asta cu aşchii de la estrada pentru orchestră. 
Cred că au dreptate. 

Toate lucruri normale, presupun c-ai putea spune, dar nu 
toate problemele sunt normale în Castle Rock; trebuie să te 
lămuresc în privinţa asta. Nimeni n-a uitat de Frank Dodd, 
polițistul care a luat-o razna aci cu doişpe ani în urmă şi-a 


omorât femeile alea’, şi nimeni n-a uitat nici de câine, ăla 
care-a turbat şi l-a omorât pe Joe Camber şi pe ciudatul ăla 
bătrân mai din josul drumului de el“. Câinele l-a omorât şi pe 
bunul şi bătrânul şerif George Bannerman. Alan Pangborn 
face-n zilele noastre treaba lui, iar el e-un om bun, dar 
niciodată n-o să se ridice la înălţimea lui George Barosanul în 
ochii orăşenilor. 

Nici ce i s-a întâmplat lui Reginald „Pop” Merrill n-a fost 
ceva obişnuit - Pop a fost bătrânul avar care ţinea magazinul 
de vechituri al oraşului. Emporium Galorium, aşa-i zicea. Era 
taman acolo unde-i acuma lotul ăla vacant peste drum. Locul a 
ars din temelii cu ceva vreme-n urmă, dar sunt oameni în oraş 
care l-au văzut (sau pretind că l-au văzut, în orice caz) şi care 
ti-ar spune după câteva beri la The Mellow Tiger c-a fost mai 
mult decât un simplu incendiu ceea ce-a distrus Emporium 
Galorium şi-a luat viaţa lui Pop Merrill. 

Nepotul lui, Ace, spune că i s-a-ntâmplat ceva ciudat 
unchiului său înainte de incendiu - ceva ca-n Zona 
crepusculară. Sigur, Ace nici măcar n-a fost pe-aci când 
unchiu-său a dat ortu' popii; îşi ducea la termen o sentinţă de 
patru ani la închisoarea Shawshank pentru spargere de locuinţe 
şi intrare prin efracţie. (Oamenii-au ştiut dintotdeauna că Ace 
Merrill o va sfârşi rău; când era-n şcoală, era unul dintre cei mai 
răi bătăuşi pe care i-a văzut oraşul ăsta vreodată şi tre' să fi 
fost o sută de copii care treceau pe cealaltă parte a străzii când 
îl vedeau pe Ace venind spre ei cu cataramele şi fermoarele de 
la jacheta de motociclist zăngănind şi cu pintenii de la cizmele 
de inginer bocănind pe trotuar.) Şi totuşi oamenii-l cred, să ştii; 
poate că-ntr-adevăr a fost ceva ciudat cu ce i s-a întâmplat lui 
Pop în ziua aia sau poate că nu-s decât vorbe goale la o ceaşcă 
de cafea sau o bucată de plăcintă cu mere la Nan. 

Lucrurile aci sunt la fel cum sunt acolo unde-ai crescut tu, 
cel mai probabil. Oameni care se-ncing în privinţa religiei, 
oameni care poartă torţe, oameni care poartă secrete, oameni 
care poartă ranchiune... şi chiar câte o poveste înfricoşătoare 
din când în când, cum ar fi ceea ce s-ar putea sau nu să se 


3 Vezi celălalt roman al lui Stephen King Zonă moartă 
(1979; Ed. Aquila '93. 2004) - n. tr. 
+ Vezi celălalt roman al lui Stephen King Cujo (1981) - n. tr. 


fi-ntâmplat în ziua când a murit Pop în magazinul lui de 
vechituri, pentru a însufleţi o zi plicticoasă. Castle Rock este 
totuşi un loc frumos în care să locuieşti şi să creşti, cum spune 
semnul pe care-l vezi când intri în oraş. Soarele străluceşte 
frumos peste lac şi peste frunzele copacilor, iar într-o zi senină 
poţi vedea până-n Vermont din vârful lui Castle View. 
Vilegiaturiştii de vară discută cu patimă despre ziarele de 
duminică şi mai are loc câteodată o trântă în parcarea localului 
The Mellow Tiger în serile de vineri ori de sâmbătă (uneori în 
ambele), dar vilegiaturiştii pleacă întotdeauna acasă şi trântele 
se-ncheie şi ele mereu. The Rock a fost mereu unul dintre 
locurile bune, iar când oamenii se enervează ştii ce spunem? 
Spunem: O să-i treacă. 

Henry Beaufort, de exemplu, e sătul ca Hugh Priest să tot 
lovească tonomatul Rock-Ola când e beat... dar lui Henry o să-i 
treacă. Wilma Jerzyck şi Nettie Cobb sunt furioase una pe 
cealaltă... dar lui Nettie o să-i treacă (probabil), iar furia nu-i 
decât un fel de-a trăi pentru Wilma. Şeriful Pangborn încă-şi 
plânge soţia şi copilul cel mic, care au murit prematur, şi-a fost 
o tragedie cum scrie la carte, dar o să-i treacă. Artrita de care 
suferă Polly Chalmers nu se îmbunătăţeşte - de fapt, 
se-nteţeşte, pic cu pic - şi s-ar putea ca ei să nu-i treacă, dar o 
să-nveţe să trăiască împreună cu ea. Milioane de oameni au 
făcut asta. 

Din când în când ne ciocnim unul de altul, dar în cea mai 
mare parte a timpului ne-nţelegem bine. Sau aşa a fost 
întotdeauna, până acum. Însă trebuie să-ţi spun un secret 
adevărat, prietene; ăsta-i principalul motiv pentru care te-am 
chemat la mine imediat ce-am văzut că te-ai întors în oraş. 
Cred că problemele - problemele adevărate - sunt pe drum. Le 
simt în aer, chiar la linia orizontului, ca pe-o furtună plină de 
fulgere din afara sezonului. Cearta dintre baptişti şi catolici 
privitoare la Seara la Cazinou, puştii care-l necăjesc pe Slopey 
din pricina bâlbâăielii, sufletul rănit al lui John LaPointe, durerea 
şerifului Pangborn... Cred că lucrurile astea or să pară banali 
cartofiori pe lângă ceea ce urmează. 

Vezi clădirea de dincolo de strada Principală? Cea aflată cu 
trei uşi mai sus de lotul unde se afla Emporium Galorium? 
Are-un umbrar verde în faţă? Mda, aia-i. Geamurile-s toate date 
cu săpun fiindcă nu s-a deschis încă. LUCRURI PREŢIOASE, spune 


anunţul - ei, ce căruţa mea mai înseamnă şi asta? Habar n-am, 
dar dintr-acolo pare să vină presentimentul rău. 

Chiar de-acolo. 

Mai uită-te în susul străzii o dată. Vezi băiatul ăla, nu-i aşa? 
Cel care merge pe lângă bicicletă şi pare că are cel mai dulce 
vis cu ochii deschişi pe care l-a avut vreodată un băiat? [ine 
ochii pe el, prietene. Cred că el o să pună lucrurile în mişcare. 

Nu, ţi-am spus, nu ştiu ce... nu precis. Dar fii atent la puşti. 
Şi rămâi prin oraş o vreme, ce zici? Lucrurile nu-s cum trebuie, 
iar dacă se-ntâmplă ceva, s-ar putea să prindă bine un martor. 

Îl cunosc pe puştiul ăla - cel care-şi împinge bicicleta. Poate 
că-l ştii şi tu. Numele lui e Brian-cumva. Tatăl lui instalează 
pereţi laterali şi uşi în Oxford sau South Paris, cred. 

Ţine-un ochii la el, îţi zic. Ţine-un ochi la toate. Ai mai fost 
pe-aci, dar lucrurile sunt pe cale să se schimbe. 

Ştiu asta. 

Simt asta. 

Se pregăteşte o furtună. 


Partea întâi 


SĂRBĂTOAREA MARII DESCHIDERI 
CAPITOLUL UNU 


Într-un oraş mic, deschiderea unui nou magazin e o veste 
mare. 

Pentru Brian Rusk nu era un lucru la fel de mare cum era 
pentru unii; pentru mama lui, de pildă. El o auzise discutând 
despre asta (nu avea voie să-i spună bârfă, îl lămurise ea, 
fiindcă bârfa era un obicei murdar şi ea nu făcea aşa ceva) pe 
îndelete la telefon cu cea mai bună prietenă a ei, Myra Evans, 


în ultima lună sau aşa ceva. Primii muncitori sosiseră la vechea 
clădire care adăpostise ultima dată firma Western Maine Realty 
and Insurance” chiar pe vremea când începea iarăşi şcoala şi 
de atunci îşi făcuseră încontinuu de lucru. Nu c-ar fi avut cineva 
vreo idee cu privire la ce făceau ei acolo; prima lor grijă fusese 
să instaleze o vitrină mare, iar a doua să o săpunească până la 
opacitate. 

Cu două săptămâni în urmă, atârnând de-o aţă agăţată de 
vizor, apăruse pe uşă un anunţ. 


SE DESCHIDE CURÂND! 
spunea anunţul. 


LUCRURI PREŢIOASE 
UN NOU FEL DE MAGAZIN 


„N-o să vă credeți ochilor!” 


— O să fie doar un alt magazin de antichităţi, i-a spus 
mama lui Brian Myrei. Cora Rusk stătea lungită pe sofa la 
vremea aceea, ţinând receptorul cu o mână şi cu cealaltă 
mâncând vişine trase în ciocolată în vreme ce urmărea la 
televizor Santa Barbara. - Doar un anticariat cu o grămadă de 
mobilă veche în stil american şi telefoane cu manivelă 
mucegăite. Aşteaptă şi-o să vezi. 

Asta se întâmpla la scurtă vreme după ce fusese instalată şi 
apoi săpunită acea vitrină nouă, iar mama lui vorbea cu atâta 
siguranţă de sine, încât Brian ar fi trebuit să se simtă sigur că 
subiectul era închis. Doar că atunci când era vorba de mama 
lui, nici un subiect nu părea să se încheie vreodată. Speculaţiile 
şi supoziţiile ei păreau la fel de nesfârşite ca şi problemele 
personajelor din Santa Barbara şi Spitalul General. 

Săptămâna trecută, primul rând al anunţului ce atârna pe 
uşă fusese schimbat cu: 


MAREA DESCHIDERE 9 OCTOMBRIE - ADUCEŢI-VĂ PRIETENII! 


Pe Brian nu-l interesa noul magazin la fel de mult ca şi pe 


5 Firmă de intermedieri imobiliare şi asigurări - n. tr. 


mama lui (şi pe unii dintre profesori; îi auzise discutând despre 
el în cancelaria şcolii generale din Castel Rock când era rândul 
lui să facă pe curierul), însă el avea unsprezece ani, iar pe un 
băiat sănătos de unsprezece ani îl interesează orice este nou. 
Pe deasupra, numele locului îl fascina. Lucruri preţioase: ce 
însemna asta mai precis? 

Citise primul rând schimbat martea trecută când se întorcea 
acasă de la şcoală. Zilele de marţi erau zilele lui de stat mai 
mult la şcoală. Brian se născuse cu buză de iepure şi, deşi 
malformaţia îi fusese corectată chirurgical la vârsta de şapte 
ani, încă mai trebuia să meargă la şedinţe de logopedie. 
Susţinea neabătut în faţa tuturor care-l întrebau că urăşte 
lucrul acesta, dar nu era aşa. Era profund şi fără speranţe 
înamorat de domnişoara Ratcliffe şi aştepta toată săptămâna 
să vină iarăşi ora de logopedie. Cursurile din ziua de marţi 
păreau să dureze o mie de ani şi-şi petrecea mereu ultimele 
două ore încercând senzaţia plăcută a fluturilor zbătându-i-se în 
stomac. 

Mai erau doar patru copii în clasă şi nici unul nu provenea 
din partea oraşului unde locuia Brian. Era bucuros de asta. 
După o oră petrecută în aceeaşi cameră cu domnişoara 
Ratcliffe, se simţea prea exaltat ca să-şi dorească tovărăşia 
cuiva. Îi plăcea să meargă încet spre casă în după-amiaza 
târzie, împingându-şi de obicei bicicleta în loc s-o călărească, 
visând la ea în vreme ce frunze galbene şi aurii cădeau în jurul 
lui în dârele piezişe ale luminii de octombrie. 

Drumul pe care-l străbătea îl ducea pe Strada Principală 
de-a lungul secţiunii cu trei blocuri de cealaltă parte a parcului 
public, iar în ziua când văzuse semnul care anunţa marea 
deschidere îşi lipise nasul de geamul uşii, sperând să vadă ce-a 
înlocuit greoaiele pupitre şi pereţii de-un galben industrial al 
dispărutei agenţii Western Maine Realtors and Insurace. 
Curiozitatea îi fusese înfrântă. Fusese instalată o perdea de 
soare şi era trasă până jos. Brian nu văzuse nimic în afara 
propriului său chip reflectat şi a mâinilor făcute căuş. 

Vineri, în data de 4, apăruse un anunţ pentru noul magazin 
în ziarul săptămânal din Castel Rock, Ca//. Era înconjurat de-un 
chenar încreţit, iar mai jos de text se afla un desen înfăţişând 
îngeri stând spate în spate şi suflând în nişte trompete lungi. 
Anunţul nu spunea de fapt nimic ce să nu poată fi citit şi pe 


semnul ce se legăna atârnat de vizorul uşii: numele 
magazinului era Lucruri preţioase, se va deschide pentru public 
la ora zece în dimineaţa zilei de 9 octombrie şi, desigur, „N-o să 
vă credeţi ochilor.” Nu era nici cel mai vag indiciu cu privire la 
ce fel de bunuri intenţiona proprietarul (sau proprietarii) 
magazinului Lucruri preţioase să comercializeze. 

Acest lucru păruse s-o irite foarte tare pe Cora Rusk - 
destul, în orice caz, ca să-i dea Myrei unul dintre rarele 
telefoane de sâmbăta dimineaţa. 

— Ba o să-mi cred ochilor, ba bine că nu, spuse ea. Când o 
să văd paturile alea de lemn care ar trebui să aibă dovă sute 
de ani, dar au pe cadru scris Rochester, New York, pentr-orcine 
are chef să-şi aplece capul şi să se uite sub cearșaf, o să-mi 
cred ochilor taman bine. 

Myra nu spuse nimic. Cora ascultă, înşfăcând alune 
Planter's din cutie câte una sau două odată şi ronţăindu-le 
repede. Brian şi fratele lui mai mic, Sean, şedeau pe podeaua 
sufrageriei şi se uitau la televizor la desene animate. Sean era 
complet cufundat în lumea Ştrumfilor şi Brian nu era nici el 
complet neimplicat în acea comunitate de piticuţi albaştri, însă 
ţinea o urechea ciulită la discuţia dintre femei. 

— Co-oorect! exclamase Cora Rusk cu şi mai mare 
siguranţă de sine şi apăsare ca de obicei, atunci când Myra 
atinsese un punct important. Preţuri mari şi telefoane antice 
mucegăite! 

leri, luni, Brian mersese prin centru cu doi sau trei prieteni 
chiar după terminarea şcolii. Se aflau de cealaltă parte a 
drumului faţă de noul magazin, iar el a observat că cineva 
montase un umbrar de-un verde-închis. Pe partea din faţă erau 
scrise cu litere albe cuvintele LUCRURI PREŢIOASE. Polly Chalmers, 
doamna care conducea atelierul de croitorie, stătea pe trotuar 
cu mâinile în şoldurile ei admirabil de subţiri şi se uita la acel 
umbrar cu o expresie pe chip ce părea să fie încurcată şi, 
totodată, admirativă. 

Brian, care ştie câte ceva despre umbrare, l-a admirat şi el. 
Era singurul umbrar adevărat de pe Strada Principală şi-i oferea 
noului magazin un aspect deosebit. Cuvântul „sofisticat” nu 
făcea parte din vocabularul lui de bază, însă a ştiut imediat că 
nu este altă prăvălie în Castle Rock care să arate aşa. Umbrarul 
îl făcea să arate ca un magazin dintr-un serial de televiziune. 


Reprezentanţa Western Auto de peste drum arăta demodată şi 
provincială prin comparaţie. 

Când a ajuns acasă, mama lui era pe sofa şi se uita la Santa 
Barbara, mâncând plăcintă cu cremă Little Debbie şi bând Cola 
dietetică. Mama lui întotdeauna bea sucuri dietetice când se 
uita la serialele de după-amiaza. Brian nu era sigur de ce, 
având în vedere după ce le bea, dar credea c-ar fi probabil 
periculos să întrebe. Poate c-ar face-o chiar să strige la el, iar 
când mama lui începea să strige, era înţelept să-ţi cauţi 
adăpost. 

— Hei, mami! - a spus el, aruncându-şi cărţile pe tejghea şi 
scoțând laptele din frigider. Ghici ce? Noul magazin are un 
umbrar. 

— Cine-i ţânţar? 

Vocea ei veni alene din sufragerie. 

El îşi turnă laptele şi merse în cadrul uşii. 

— Umbrar, spuse. La noul magazin din centru. 

Ea se ridică, găsi telecomanda şi apăsă butonul pentru 
întreruperea sunetului. Pe ecran, Al şi Corine continuară să 
vorbească despre problemele lor din Santa Barbara în 
restaurantul lor preferat din Santa Barbara, însă acum doar un 
cititor de buze ar fi putut spune cu exactitate care erau acele 
probleme. 

— Cum? - spuse ea. Lucruri preţioase ăla? 

— Îhî, tăcu el şi bău nişte lapte. 

— Nu plescăi, spuse ea, îndesându-şi ultima bucată de 
mâncare în gură. Sună /înfiorător. De câte ori ţi-am spus asta? 

Cam de-atâtea de câte mi-ai spus să nu vorbesc cu gura 
plină, gândi Brian, dar nu spuse nimic. Invăţase să-şi ţină gura 
de la o vârstă fragedă. 

— Scuze, mami. 

— Ce fel de umbrar? 

— Unul verde. 

— Din presat sau aluminiu? 

Brian, al cărui tată era un vânzător de pereţi laterali pentru 
Compania Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi din South Paris, ştia 
cu exactitate despre ce vorbeşte, însă dacă ar fi fost genul ă/a 
de umbrar, cu greu şi-ar fi dat seama. Umbrarele din aluminiu 
şi cele din metal presat erau chilipiruri. Jumătate dintre casele 
din The Rock aveau de-astea deasupra geamurilor. 


— Nici-nici, spus el. E din pânză. Canava, cred. E-ntinsă în 
faţă, aşa că-i umbră chiar sub el. Şi-i rotund, uite-aşa. 

Îşi curbă braţele (cu grijă, ca să nu-şi verse laptele) într-un 
semicerc. 

— Numele e tipărit pe capăt. E, cu toată sinceritatea, 
copleşitor. 

— Măi, măi, fir-aş a căprii! 

Aceasta era expresia cu care Cora îşi exprima cel mai 
adesea surescitarea sau exasperarea. Brian făcu precaut un 
pas în spate, în caz că era vorba de varianta din urmă. 

— Ce crezi că e, mami? Un restaurant, poate? 

— Nu ştiu, spuse ea şi se-ntinse după telefonul Princess de 
pe măsuţa de la capătul patului. Trebui să mişte din loc pisica 
Squeebles, Ghidul TV şi sticla de-un litru de cola ca să ajungă la 
el. - Dar pare ceva meschin. 

— Mami, ce înseamnă Lucruri preţioase? E-un fel de... 

— Nu mă deranja acum, Brian, mami e ocupată. In cutia 
pentru pâine sunt nişte Devil Dogs, dacă vrei. Nu lua decât 
unul, însă, altfel îţi strici pofta de mâncare. 

Deja forma numărul Myrei şi curând discutau cu mare 
entuziasm despre umbrarul cel verde. 

Brian, care nu voia un Devil Dog (îşi iubea mama mult de 
tot, dar uneori îi răpea pofta de mâncare s-o vadă cum 
mănâncă), se aşeză la masa din bucătărie, îşi deschise cartea 
de matematică şi începu să rezolve problemele primite ca temă 
de casă - era un băiat deştept, conştiincios, iar tema la 
matematică era singura pe care nu o terminase de făcut la 
şcoală, în vreme ce muta metodic virgulele zecimalelor şi apoi 
împărțea, ascultă partea de discuţie care-i aparţinea mamei 
sale. Îi spunea încă o dată Myrei că-n curând vor avea încă un 
magazin care să vândă sticle vechi de parfum împuţit şi 
fotografii cu rudele moarte ale cuiva şi că era o adevărată 
ruşine felul în care se petreceau lucrurile. Pur şi simplu erau 
prea mulţi oameni în lume, spunea Cora, al căror motto în viaţă 
era: ia banii şi fugi. Când vorbi despre umbrar, o făcu de parcă 
cineva îşi pusese în mod deliberat în gând s-o ofenseze şi că-i 
ieşise planul de minune. 

Cred că crede că trebuia să-i spună cineva de asta, a gândit 
Brian în vreme ce creionul se mişca hotărât înainte, trăgând 
linii drepte şi curbe. Mda, asta era. Era curioasă, ăsta era 


numărul unu. Şi era scoasă din sărite, ăsta era numărul doi. 
Combinația de faţă aproape c-o făcea să plesnească. Ei bine, 
va afla cât de curând. Când o va face, îi va spune şi lui marele 
secret. lar dacă avea să fie prea ocupată, îl va putea obţine 
doar ascultând una dintre discuţiile de după-amiaza cu Myra. 

Dar, după cum se derulară lucrurile, Brian descoperi destul 
de multe despre Lucruri preţioase înaintea mamei sale sau a 
Myrei sau a oricui altcuiva din Castle Rock. 


De-abia dacă merse călare pe bicicletă în drum spre casă 
de la şcoală în după-amiaza dinaintea programatei deschideri a 
magazinului Lucruri preţioase; era pierdut într-o caldă visare cu 
ochii deschişi (care nu i-ar fi trecut de graniţa buzelor nici de 
l-ar fi chinuit cineva cu tăciuni aprinşi sau cu tarantule păroase) 
în care îi cerea domnişoarei Ratcliffe să meargă cu el la Bâlciul 
Districtului Castle şi era de acord. 

„Multumesc, Brian”, spune domnişoara Ratcliffe, iar Brian 
vede mici lacrimi de gratitudine în colţurile ochilor ei albaştri - 
ochi de-o culoare atât de intensă, încât păreau aproape 
furtunoşi. „Am fost... ei bine, foarte tristă în ultima vreme. Vezi 
tu, mi-am pierdut iubitul. “ 

„ O să le ajut să-l dai uitării”, spune Brian, vocea lui fiind 
dură şi blândă în acelaşi timp, „dacă-mi spui... Bri. “ 

„ Multumesc “, şopteşte ea, după care, aplecându-se destul 
de mult ca el să-i simtă mirosul parfumului - o miasmă vagă de 
flori de câmp ea spune: „Mulţumesc... Bri. Şi dat fiind că pentru 
seara asta cel puțin vom fi o fată şi-un băiat şi nu o profesoară 
şi un elev, poți să-mi spui... Sally. “ 

El o ia de mână. Se uită în ochii ei. 

„Nu sunt doar un puşti”, spune el. „ Te pot ajuta să-l dai 
uitării... Sally.” 

Eu pare aproape hipnotizată de această neașteptată 
înțelegere, această neaşteptată dovadă de bărbăţie; se poate 
să nu aibă decât unsprezece ani, îşi spune ea, dar e mai bărbat 
decât a fost vreodată Lester! Mâinile ei se strâng într-ale lui. 


Feţele li se apropie... se apropie... 

„Nu”, murmură ea şi acum ochii îi sunt atât de mari şi atât 
de aproape, încât lui aproape că i se pare că se îneacă în ei, 
„hu trebuie, Bri... e greşit... “ 

„E cum trebuie, iubire”, spune el şi-şi apasă buzele de ale 
ei. 

Ea se fereşte pret de câteva clipe şi şopteşte tandru 

— Hei, puştiule, ai grijă pe unde dracu’ mergi! 

Smucit din visare, Brian văzu că tocmai intrase în faţa 
camionetei lui Hugh Priest. 

— Scuze, domnule Priest, spuse el, înroşindu-se brusc. 

Nu era bine ca Hugh Priest să se enerveze pe tine. Muncea 
pentru Departamentul Lucrărilor Publice şi se spunea că e cel 
mai iute la mânie din Castle Rock. Brian îl privi cu atenţie. Dacă 
dădea să coboare din camionetă, el plănuia să sară pe bicicletă 
şi s-o tulească pe Strada Principală în jos cam cu viteza luminii. 
Nu intenţiona să-şi petreacă luna următoare sau aşa ceva în 
spital doar fiindcă visase cu ochii deschişi că merge la Bâlciul 
Districtului cu domnişoara Ratcliffe. 

Dar Hugh Priest avea o sticlă de bere în crăcana picioarelor, 
Hank Williams Jr. era la radio cântând „High and Pressurized” şi 
totul era prea comod în după-amiaza asta a zilei de marţi ca să 
facă vreo modificare atât de radicală cum ar fi să-l bată pe-un 
puştiulică de să-i sune apa-n cap. 

— Ai face bine să-ţi ţii ochii deschişi, spuse el, sorbind din 
gâtul sticlei şi uitându-se încrâncenat la Brian, fiindcă data 
viitoare n-o să mă mai chinui să opresc. O să trec pur şi simplu 
peste tine. O să te fac să chiţăi, amice. 

Vâri camioneta în viteză şi plecă. Brian simţi o pornire 
nebunească (şi din fericire scurtă) să strige după el Măi, măi, 
fir-aş al căprii!. Aşteptă până ce camioneta portocalie a 
lucrărilor publice viră pe strada Linden, după care-şi continuă 
drumul. Visul cu domnişoara Ratcliffe, iată, se spulberase pe 
ziua de azi. Hugh Priest lăsase iarăşi realitatea să-l cuprindă. 
Domnişoara Ratcliffe nu se certase cu logodnicul ei, Lester 
Pratt; încă mai purta micuțul inel de logodnă cu diamant şi încă 
mai conducea Mustang-ul lui albastru cât aştepta ca propria ei 
maşină să se-ntoarcă de la reparat. 

Brian îi văzuse pe domnişoara Ratcliffe şi pe domnul Pratt 
chiar aseară, când lipeau alături de alţi câţiva oameni posterele 


alea cu LA ZARURI CU DIAVOLUL pe stâlpii de telefon din partea de 
jos a Străzii Principale. Cântau imnuri religioase. Singurul lucru 
ciudat era că, imediat ce terminau de lipit, veneau catolicii şi le 
luau jos. Era destul de comic într-un fel... dar dacă ar fi fost mai 
mare, Brian s-ar fi străduit din răsputeri să protejeze toate 
posterele pe care domnişoara Ratcliffe le lipise cu mâinile ei 
sfinte. 

Brian se gândi la ochii ei de un albastru-închis, la picioarele 
ei lungi de dansatoare şi simţi aceeaşi surprindere mohorâtă pe 
care o simţea când îşi dădea seama că, odată cu venirea lunii 
ianuarie, ea intenţiona să schimbe numele de Sally Ratcliffe, 
care era încântător, cu Sally Pratt, care lui Brian i se părea că 
sună ca o doamnă grasă care cade pe nişte scări dure. 

Ei bine, îşi spuse el, luând curba în sensul opus şi pornind 
încet în josul Străzii Principale, poate c-o să se răzgândească. 
Nu-i imposibil. Sau poate că Lester Pratt o să aibă un accident 
de maşină sau o să i se descopere o tumoare pe creier sau 
ceva de genul ăsta. Se poate chiar să se afle că-i dependent de 
droguri. Domnişoara Ratcliffe nu s-ar mărita niciodată cu un 
dependent de droguri. 

Aceste gânduri îi ofereau lui Brian un fel bizar de confort, 
însă nu schimbau faptul că Hugh Priest îi izgonise reveria cu 
puţin înaintea punctului culminant (la bâlci fiind, o săruta pe 
domnişoara Ratcliffe şi chiar îi atingea sânul drept în Tunelul 
lubirii.) Era o idee destul de îndrăzneață oricum, un băiat de 
unsprezece ani să ducă o profesoară la Bâlciul Districtului. 
Domnişoara Ratcliffe era frumoasă, dar era de asemenea 
bătrână. Le spusese cândva copiilor de la logopedie că în 
noiembrie o să facă douăzeci şi patru de ani. 

Aşa încât, Brian îşi împături cu grijă reveria pe la vechile 
urme, aşa cum ar împătura cineva cu grijă un document bine 
citit şi foarte prețuit, şi o aşeză pe raftul din spatele minţii sale, 
acolo unde-i era locul. Se pregăti să urce pe bicicletă şi să 
pedaleze până acasă. 

Insă tocmai atunci trecea pe lângă noul magazin şi anunţul 
din uşă îi reţinu atenţia. Se schimbase ceva în privinţa lui. Opri 
bicicleta şi se uită la el. 


MAREA DESCHIDERE 9 OCTOMBRIE - ADUCEŢI-VĂ PRIETENII! 


din partea de sus dispăruse. Fusese înlocuită de un anunţ mic 
şi pătrat, cu litere roşii pe fundal alb. 


DESCHIS 
spunea şi 
DESCHIS 


era tot ce spunea. Brian rămase uitându-se la aceasta cu 
bicicleta între picioare, şi inima începu să-i bată puţin mai 
repede. 

Doar n-o să intri acolo, nu-i aşa? se întrebă singur. Adică, 
chiar dacă s-a deschis cu adevărat cu o zi mai devreme, n-o să 
intri acolo, corect? 

De ce nu? îşi răspunse singur. 

Păi... fiindcă geamul încă-i acoperit cu săpun. Perdeaua de 
soare e încă trasă la geam. Dacă intri acolo se poate întâmpla 
orice. Orice. 

Sigur. Cum ar fi ca tipul ce ţine magazinul să fie Norman 
Bates sau ceva, se îmbracă în hainele maică-sii şi-şi înjunghie 
clienţii. Co-oorect. 

Păi, las-o-n colo, spuse partea timidă a minţii sale, deşi 
partea aceea ştia deja că pierduse. E ceva ciudat cu treaba 
asta. 

Dar atunci Brian se gândi cum ar fi să-i spună mamei lui de 
asta. Doar să-i spun cu nonşalanţă: „Apropo, mami, ştii noul 
magazin, Lucruri preţioase? Ei bine, s-a deschis cu o zi mai 
devreme. Am fost acolo şi-am aruncat o privire-n jur.” 

Ar apăsa imediat butonul de întrerupere a sunetului pe 
telecomandă, poţi fi sigur de asta! Ar vrea să audă totul! 

Gândul acesta era prea mult pentru Brian. Cobori propteaua 
bicicletei şi trecu încet în umbra aruncată de umbrar - părea cu 
cel puţin zece grade mai rece sub acest baldachin - şi se 
apropie de uşa magazinului Lucruri preţioase. 

Când puse mâna pe clanţa mare, din bronz, de modă veche, 
îi trecu prin gând că anunţul trebuia să fie o greşeală. Probabil 
că se aflase acolo, de cealaltă parte a uşii, pentru mâine şi că-l 
afişase cineva din greşeală. Nu auzea nici un sunet din spatele 
draperiei trase; magazinul emana aerul unui loc părăsit. 


Dar fiindcă tot ajunsese până aici, încercă clanţa... şi i se 
răsuci cu uşurinţă în mână. Arcul zăvorului se retractă şi uşa 
magazinului Lucruri preţioase se deschise. 


Lumina era slabă înăuntru, dar nu era întuneric. Brian 
observă că fuseseră instalate sisteme de iluminare direcţionale 
(o specialitate a Companiei Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi) şi 
câteva dintre spoturi erau aprinse. Erau îndreptate spre un 
număr de cutii din sticlă pentru expunere dispuse în jurul marii 
încăperi. Cutiile erau, în mare parte, goale. Spoturile puneau în 
evidenţă puţinele obiecte care se aflau în ele. 

Podeaua, care fusese numai din lemn atunci când aceasta 
era sediul Western Maine Realty and Insurance, fusese 
acoperită dintr-un perete în celălalt cu un covor gros, de 
culoarea vinului de Burgundia. O lumină subţire, la fel de albă 
ca şi pereţii, se filtra înăuntru prin vitrina săpunită. 

Ei bine, e-o greşeală, chiar şi aşa, îşi spuse Brian. Nici 
măcar nu şi-a adus marfa. Cel care a pus anunţul DESCHIS pe 
uşă din greşeală a lăsat uşa deschisă tot din greşeală. Politicos 
ar fi fost în această situaţie să închidă uşa la loc, să urce pe 
bicicletă şi să plece acasă. 

Totuşi, nu-i venea să plece. El, în definitiv, chiar vedea 
interiorul noului magazin. Când va auzi asta, mama îi va vorbi 
pentru tot restul după-amiezii. Partea care-l sâcâia era 
următoarea: nu era sigur ce vedea de fapt. Erau şase 

(exponate) 

obiecte în cutiile din sticlă, iar spoturile luminoase erau 
îndreptate asupra lor - un fel de exerciţiu de probă, probabil - 
dar nu putea spune ce erau ele. Putea, totuşi, spune ce nu 
erau: paturi din lemn şi telefoane cu manivelă mucegăite. 

— Alo? întrebă el nesigur, încă stând în pragul uşii. E cineva 
aici? 

Era pe cale să apuce clanţa şi să închidă uşa, când o voce îi 
răspunse: 

— Eu sunt aici. 


O siluetă înaltă - ceea ce la prima vederea părea să fie o 
siluetă imposibil de înaltă - veni prin uşa din spatele unei cutii 
pentru expunere. Uşa era mascată cu o perdea din catifea 
neagră. Brian simţi pentru o clipă o crampă de frică destul de 
cruntă. Apoi, lumina aruncată de unul dintre spoturi căzu pe 
faţa bărbatului şi frica lui Brian se domoli. Tipul era destul de 
bătrân, iar chipul lui era foarte blând. Se uita la Brian cu interes 
şi plăcere. 

— Uşa era deschisă, începu Brian, aşa c-am crezut... 

— Sigur că-i deschisă, spuse bărbatul cel înalt. M-am 
hotărât să deschid magazinul pentru scurtă vreme în 
după-amiaza asta ca un fel de... avanpremieră. lar tu eşti chiar 
primul meu client. Intră, prietene. Intră nestingherit şi lasă o 
parte din bucuria pe care o aduci! 

Zâmbi şi întinse mâna. Zâmbetul era contagios. Brian simţi 
pe dată că-l place pe proprietarul Lucrurilor preţioase. Trebui 
să păşească peste prag înăuntrul magazinului pentru a prinde 
mâna bărbatului cel înalt şi făcu aceasta fără cea mai mică 
reţinere. Uşa se închise în spatele lui şi se încuie singură. Brian 
nu observă. Era prea ocupat să observe că ochii bărbatului cel 
înalt erau de-un albastru-întunecat - exact nuanţa ochilor 
domnişoarei Sally Ratcliffe. Ar fi putut fi tată şi fiică. 

Strânsoarea bărbatului cel înalt era puternică şi sigură, dar 
nu dureroasă. Chiar şi aşa, era ceva neplăcut în privinţa ei. 
Ceva... alunecos. Prea aspră, cumva. 

— Sunt bucuros să vă cunosc, spuse Brian. 

Ochii aceia albaştri-închis se fixară pe chipul lui asemenea 
unor felinare cu streaşină de pe marginea unei căi ferate. 

— Sunt la fel de bucuros să facem cunoştinţă, spuse 
bărbatul cel înalt şi astfel îl întâlni Brian înaintea tuturor 
celorlalţi din Castle Rock pe proprietarul magazinului Lucruri 
preţioase. 


4 


— Numele meu este Leland Gaunt, spuse bărbatul cel înalt, 
iar tu eşti...? 


— Brian. Brian Rusk. 

— Foarte bine, domnule Rusk. lar fiindcă eşti primul meu 
muşteriu, cred că-ţi pot oferi un preţ foarte special pentru orice 
obiect îţi reţine atenţia. 

— Păi, mulţumesc, spuse Brian, dar nu prea cred c-aş putea 
cumpăra ceva dintr-un loc ca ăsta. Nu-mi primesc alocaţia 
decât vineri şi... (Se uită iarăşi nesigur la cutiile din sticlă 
pentru expunere.) Păi, se pare că nu aţi adus încă toată marfa. 

Gaunt zâmbi. Dinţii lui erau cariaţi şi păreau destul de 
galbeni în lumina slabă, dar Brian găsi totuşi zâmbetul în 
întregime fermecător. Încă o dată se trezi aproape forţat să-i 
răspundă. 

— Nu, spuse Leland Gaunt, nu, n-am adus-o. Mare parte din 
- marfă, cum spui tu - va sosi mai târziu în seara asta. Insă tot 
am câteva lucruri interesante. Aruncă o privire în jur, tinere 
domn Rusk. Dacă altceva nu, mi-ar plăcea să-mi oferi părerea 
ta... şi-mi închipui că ai o mamă, nu-i aşa? Sigur că da. Un 
tânăr îngrijit ca tine în mod sigur nu-i orfan. Am dreptate? 

Brian aprobă din cap, încă zâmbind. 

— Sigur. Mami-i acasă acum. (Il fulgeră o idee.) Aţi vrea s-o 
aduc aici? 

Însă din clipa când propunerea îi ieşi de pe buze, îi păru rău. 
Nu voia s-o aducă pe mama acolo. Mâine, domnul Leland Gaunt 
va aparţine întregului oraş. Mâine, mama lui şi Myra Evans vor 
începe să-l descoasă, la fel şi toate celelalte doamne din Castle 
Rock. Brian bănuia că domnul Gaunt va înceta să mai pară atât 
de ciudat şi de diferit până la sfârşitul lunii, la naiba, poate 
chiar până la sfârşitul săptămânii, însă acum încă era, acum el 
îi aparţinea lui Brian Rusk şi numai lui Brian Rusk, iar Brian voia 
ca lucrurile să rămână aşa. 

Aşa că fu mulţumit când domnul Gaunt ridică o mână 
(degetele erau extrem de înguste şi extrem de lungi, iar Brian 
observă că primul şi al doilea aveau exact aceeaşi lungime) şi 
scutură din cap. 

— Nici pomeneală, spuse el. Asta-i exact ce nu vreau. Cu 
siguranţă că ea va vrea să vină cu o prietenă, nu-i aşa? 

— Mda, spuse Brian, gândindu-se la Myra. 

— Poate chiar cu dovă prietene sau trei. Nu, aşa-i mai bine, 
Brian - îţi pot spune Brian? 

— Sigur, spuse Brian, amuzat. 


— Mulţumesc. lar tu îmi vei spune domnul Gaunt, dat fiind 
că sunt mai bătrân ca tine, chiar dacă nu neapărat mai bun ca 
tine - ne-am înţeles? 

— Sigur. 

Brian nu era sigur ce voia domnul Gaunt să spună cu cel 
bătrân şi cel bun, dar adora să-l asculte pe tipul ăsta cum 
vorbeşte. lar ochii lui erau într-adevăr ceva - Brian de-abia 
dacă-şi putea lua propriii săi ochi de la ei. 

— Da, aşa-i mult mai bine. 

Domnul Gaunt îşi frecă mâinile sale lungi împreună şi 
acestea scoaseră un şuierat. Acesta era un lucru după care 
Brian nu se prea dădea în vânt. Mâinile domnului Gaunt 
frecându-se scoteau un sunet asemănător cu al unui şarpe 
agitat care se gândeşte să muşte. 

— li vei spune mamei tale, poate îi vei arăta chiar şi ce ai 
cumpărat, dacă vei cumpăra ceva... 

Brian se gândi să-i spună domnului Gaunt că avea 
fabuloasa sumă de nouăzeci şi unu de cenți în buzunar şi se 
hotărî să nu-i spună. 

— ... iar ea le va spune prietenelor ei, iar ele le vor spune 
prietenelor /or... Înţelegi, Brian? Vei fi o reclamă mai bună 
decât s-ar gândi vreodată ziarul local să fie! Nu aş avea 
rezultate mai bune nici dacă te-aş angaja să mergi pe străzile 
oraşului îmbrăcat în pancarte gen sandviş! 

— Păi, dacă spuneţi, fu Brian de acord. 

Habar nu avea ce sunt pancartele gen sanaviş, însă era 
destul de sigur că nu şi-ar permite niciodată să fie prins 
purtând aşa ceva. 

— Ar fi oarecum distractiv să arunc o privire. 

La atâta cât am la ce arunca o privire, fu el prea politicos să 
adauge. 

— Atunci începe şi te uită! spuse domnul Gaunt, făcând un 
gest către cutiile din sticlă. _ 

Brian observă că purta o jachetă lungă din catifea roşie. Işi 
spuse că s-ar putea chiar să fie o jachetă de seară, ca şi în 
poveştile cu Sherlock Holmes pe care le citise. Era super. 

— Fii oaspetele meu, Brian! 

Brian merse încet spre cutia cea mai apropiată de uşă. Se 
uită cu coada ochiului peste umăr, convins că domnul Gaunt va 
veni coadă în spatele lui, dar domnul Gaunt încă stătea lângă 


uşă, uitându-se la el cu un amuzament reţinut. Era ca şi când 
i-ar fi citit gândurile lui Brian şi descoperise cât de mult îi 
displăcea acestuia să-l simtă pe proprietarul magazinului 
venindu-i pe urme în timp ce se uita la obiectele expuse. 
Bănuia că majoritatea proprietarilor de magazine se temeau că 
vei sparge sau că vei şterpeli ceva sau amândouă. 

— Nu te grăbi, spuse domnul Gaunt. Cumpărăturile sunt o 
bucurie atunci când nu te grăbeşti, Brian, şi o durere în părţile 
de jos atunci când eşti presat de timp. 

— Hei, sunteţi cumva de peste ocean de undeva? - întrebă 
Brian. 

Felul în care vorbea domnul Gaunt mereu la persoana a 
doua, dar în general, nu în particular, nu adresându-i-se lui, îl 
intriga. Îi amintea de bătrânul „cal de cârpe” care găzduia 
emisiunea Masterpiece Theatre, la care se uita câteodată 
mama lui dacă Ghidul TV spunea că e vorba de o poveste de 
dragoste. 

— Eu, spuse Gaunt, sunt din Akron. 

— Asta-i în Anglia? 

— Asta-i în Ohio, spuse grav Leland Gaunt şi apoi îşi arătă 
dinţii puternici şi asimetrici într-un rânjet solar. 

Lui Brian i se păru comic, aşa cum i se păreau comice şi 
replicile din serialele de televiziune precum Cheers. De fapt, 
toată tărăşenia asta îl făcea să se simtă ca şi când ar fi nimerit 
într-un serial de televiziune, unul care era puţin misterios, dar 
nu tocmai înfricoşător. Izbucni în râs. 

Preţ de o clipă îşi făcu griji că domnului Gaunt s-ar putea să 
i se pară că e nepoliticos (poate fiindcă mama lui îl acuza tot 
timpul că e nepoliticos şi, ca rezultat, Brian ajunsese să creadă 
că trăieşte într-o imensă şi aproape invizibilă pânză de păianjen 
a etichetei sociale), după care bărbatul cel înalt i se alătură. 
Râseră amândoi împreună şi, una peste alta, Brian nu reuşi 
să-şi aducă aminte când a mai avut o după-amiază la fel de 
plăcută cum se dovedea că este aceasta. 

— Continuă, uită-te, spuse domnul Gaunt, fluturând din 
mână. O să schimbăm poveşti personale altă dată, Brian. 

Aşa că Brian se uită. Nu erau decât cinci obiecte în cea mai 
mare dintre cutiile din sticlă, care arăta ca şi când ar mai fi 
putut cuprinde încă douăzeci sau treizeci. Una era o pipă. O 
alta era o fotografie cu Elvis Presley purtând eşarfa lui cea roşie 


şi costumul lui alb de paraşutist cu tigrul imprimat pe spate. 
Regele (aşa se referea mereu la el mama lui) ţinea lângă 
buzele ţuguiate un microfon. Al treilea obiect era un aparat 
fotografic Polaroid. Al patrulea era o bucată de rocă lustruită, 
cu un gol plin cu aşchii de cristal în mijloc. Acestea captau şi 
scăpărau superb lumina trimisă de spotul de deasupra. Al 
cincilea era o aşchie de lemn la fel de lungă şi de groasă ca 
unul dintre degetele arătătoare ale lui Brian. 

Arătă spre cristal. 

— Asta-i o geodă, nu-i aşa? 

— Eşti un tânăr bine educat, Brian. Exact asta e. Pentru 
majoritatea obiectelor am mici ecusoane, dar încă nu sunt 
despachetate - precum mare parte din marfă. Va trebui să 
muncesc ca diavolul însuşi dacă vreau să fiu pregătit să 
deschid mâine. 

Însă nu părea deloc îngrijorat şi părea absolut mulţumit să 
rămână acolo unde se afla. 

— Aia ce-i? - Întrebă Brian, arătând cu degetul spre aşchia 
de lemn. 

Îşi spunea că asta era într-adevăr o marfă ciudată pentru un 
magazin de oraş mic. Îl plăcuse mult imediat şi pe Leland 
Gaunt, însă dacă şi restul lucrurilor erau ca acestea, Brian nu 
credea că va face afaceri în Castle Rock pentru multă vreme. 
Dacă voiai să vinzi chestii precum pipe şi fotografii cu Regele şi 
aşchii de lemn, New York-ul era locul unde trebuia să-ţi deschizi 
magazin... sau în orice caz aşa ajunsese să creadă după filmele 
pe care le văzuse. 

— Ah! spuse domnul Gaunt. Acela e un obiect interesant! 
Dă-mi voie să ţi-l arăt! 

Traversă încăperea, se duse de cealaltă parte a cutiei din 
sticlă, scoase un inel mare cu chei din buzunar şi alese una 
aproape fără să se uite. Deschise cutia şi scoase cu grijă 
bucata de lemn. 

— Întinde mâna, Brian. 

— Phi, poate-i mai bine să nu, spuse Brian. 

Ca fiu al statului, în care turismul reprezintă o industrie de 
importanţă majoră, intrase în destul de multe magazine cu 
suveniruri la vremea lui şi văzuse multe semne cu acest scurt 
poem imprimat pe ele: „E-o minime să-l priveşti/o-ncântare să-l 
atingi, /Îl plăteşti la casă/dacă-l spargi.” lşi închipuia reacţia 


îngrozită a mamei sale dacă rupea aşchia de lemn - sau ce-o fi 
fost ea - şi domnul Gaunt, nici pe departe la fel de prietenos, îi 
spunea că preţul ei este de cinci sute de dolari. 

— De ce nu? întrebă domnul Gaunt, ridicând din sprâncene 
- însă era de fapt doar o singură sprânceană; era stufoasă şi-i 
creştea peste puntea nasului într-o linie neîntreruptă. 

— Păi, sunt cam neîndemânatic. 

— Prostii, răspunse domnul Gaunt. Recunosc un băiat 
neîndemânatic atunci când îl întâlnesc. Tu nu eşti aşa ceva. 

Lăsă aşchia să cadă în palma lui Brian. Acesta se uită la ea 
cu o oarecare urmă de surpriză; nici măcar nu fusese conştient 
că ţinea palma deschisă până ce nu văzu aşchia odihnindu-se 
în ea. 

În mod sigur nu o simţeai ca pe o aşchie; o simţeai mai mult 
ca pe o... 

— Parcă e o piatră, spuse el cu îndoială şi-şi ridică ochii 
pentru a se uita la domnul Gaunt. 

— E în acelaşi timp lemn şi piatră, spuse domnul Gaunt. E 
pietrificată. 

— Pietrificată, se minună Brian. 

Se uită îndeaproape la aşchie, apoi îşi trecu un deget de-a 
lungul unei laturi a ei. Era netedă şi zgrunţuroasă în acelaşi 
timp. Cumva, atingerea ei nu-i lăsa un sentiment tocmai plăcut. 

— Trebuie să fie veche. 

— Veche de peste două mii de ani, se arătă grav de acord 
domnul Gaunt. 

— Măiculiță! spuse Brian. 

Tresări şi aproape că scăpă aşchia. Strânse palma în jurul ei 
pentru a o împiedica să cadă pe podea... şi pe dată îl năpădi un 
sentiment de bizarerie şi denaturare. Se simţi imediat - cum? 
Ameţit? Nu; nu ameţit, ci departe. Ca şi când o parte din el îi 
fusese luată din corp şi aruncată în lături. 

Îl vedea pe domnul Gaunt cum se uită la el cu interes şi 
amuzament, iar ochii domnului Gaunt părură pe dată să 
crească la dimensiunea unor farfurioare din serviciul pentru 
ceai. Totuşi, sentimentul acesta de dezorientare nu era 
înfricoşător; era mai degrabă surescitant şi-n mod sigur mult 
mai plăcut decât senzaţia alunecoasă pe care i-o lăsase lemnul 
când îl mângâiase cu degetul. 

— Închide ochii! îl invită domnul Gaunt. Închide ochii, Brian. 


şi spune-mi ce simţi! 

Brian închise ochii şi rămase nemişcat pentru o clipă, cu 
braţul drept întins înainte, cu pumnul strâns în jurul aşchiei. Nu 
văzu buza de sus a domnului Gaunt ridicându-se pentru o clipă, 
ca la un câine, peste dinţii mari şi cariaţi în ceea ce s-ar putea 
să fi fost o grimasă de plăcere sau de anticipare, încerca o 
vagă senzaţie de mişcare - o mişcare ca de tirbuşon. Un sunet, 
rapid şi uşor: bumbum... bumbum... bumbum. Cunoştea 
sunetul acela. Era... 

— O barcă! strigă el încântat fără să deschidă ochii. Am 
impresia că sunt pe o barcă! 

— Chiar aşa, spuse domnul Gaunt, iar pentru urechile lui 
Brian el păru imposibil de îndepărtat. 

Senzaţia se intensifică; acum avea impresia că înaintează 
tresăltat pe nişte valuri prelungi şi lente. Auzea strigătul 
îndepărtat al unor păsări şi, mai aproape, sunetul produs de 
mai multe animale - ciori care se lamentau, cocoşi care făceau 
cucurigu, ţipătul grav, mărâit al unei pisici foarte mari - nu 
sunetul furiei, ci o expresie a plictiselii. In clipa aceea putu 
simţi atingerea lemnului (lemnul din care făcuse parte această 
aşchie, era sigur de asta) sub picioare şi ştia că picioarele 
însele nu erau încălţate în tenişi Converse, ci într-un fel de 
sandale şi... 

Apoi se îndepărtă, micşorându-se la dimensiunea unui mic 
punct luminos, ca şi lumina unui ecran de televizor când se ia 
curentul, după care dispăru. Deschise ochii, zguduit şi 
însufleţit. 

Mâna i se strânsese în jurul aşchiei într-un pumn atât de 
puternic, încât trebui să-şi convingă degetele să se desfacă, iar 
încheieturile îi scârţâiră ca nişte balamale ruginite. 

— Măi, să fie, spuse el încet. 

— Ca lumea, nu-i aşa? întrebă voios domnul Gaunt şi 
înşfacă aşchia din palma lui Brian cu îndemânarea absentă a 
unui doctor care extrage o aşchie din carne. O aşeză la locul ei 
şi reîncuie vitrina cu un gest teatral. 

— Ca lumea, fu Brian de acord odată cu o lungă răsuflare 
năvalnică ce aproape că fu un oftat. Se aplecă să se uite la 
aşchie. Incă-l mai furnica puţin mâna acolo unde o ţinuse. 
Sentimentele acelea: înălţarea şi coborârea punţii, bubuitul 
valurilor izbindu-se de carenă, senzaţia lemnului de sub 


picioare... toate lucrurile acestea încă le mai simţea, deşi 
bănuia (cu un sentiment de adevărată durere) că vor trece, aşa 
cum trec visele. 

— Cunoşti povestea lui Noe şi a Arcei? îl chestionă domnul 
Gaunt. 

Brian se încruntă. Era destul de sigur că era vorba de o 
poveste biblică, însă avea tendinţa să cadă pradă reveriilor în 
timpul slujbelor de duminica şi a cursurilor biblice din serile de 
joi. 

— A fost un fel de barcă ce-a călătorit în jurul lumii în 
optzeci de zile? întrebă el. 

Domnul Gaunt rânji din nou. 

— Aşa ceva, Brian. Ceva foarte asemănător. Ei bine, aşchia 
aceea se presupune că provine din Arca lui Noe. Desigur, eu nu 
pot susţine că este din Arca lui Noe, fiindcă oamenii ar crede că 
sunt cel mai neruşinat dintre şarlatani. Trebuie că sunt la ora 
asta în lume mii de oameni care încearcă să vândă bucăţi de 
lemn care ei pretind că provin din Arca lui Noe - şi probabil 
patru sute de mii care încearcă să facă negoţ cu bucăţi din 
Unica şi Adevărata Cruce dar pot spune că-i veche de peste 
două mii de ani, fiindcă a fost datată folosind metoda 
carbonului, şi pot spune că provine din Ţara Sfântă, deşi a fost 
descoperită nu pe muntele Ararat, ci pe muntele Boram. 

Mare parte din aceste lucruri îi intrară pe o ureche şi-i ieşiră 
pe alta lui Brian, însă nu şi cel mai remarcabil fapt. 

— Două mii de ani, exală el. Oau! Sunteţi sigur? 

— Sunt într-adevăr, spuse domnul Gaunt. Şi am un certificat 
de la M.I.T., unde a fost supusă testului cu carbon, iar acesta îl 
primeşti odată cu articolul achiziţionat, desigur. Dar, ştii ce, 
chiar cred că e posibi/ să provină din Arcă. 

Se uită speculativ la aşchie preţ de un moment, după care 
îşi ridică sclipitorii ochi albaştri spre ochii căprui ai lui Brian. 
Brian fu iarăşi încremenit de această privire. 

— În definitiv, muntele Boram se află la mai puţin de 
treizeci de kilometri, pe direcţia pe care zboară corbul, de 
muntele Ararat şi s-au făcut greşeli mult mai mari în multele 
istorii ale lumii decât ultimul loc de popas al unei ambarcaţiuni, 
chiar şi a uneia mari, mai ales când poveştile sunt transmise 
generaţii întregi pe cale orală înainte să fie în cele din urmă 
încredințate hârtiei. Am dreptate? 


— Mda, spuse Brian. Sună logic. 

— Şi, pe lângă asta - produce o senzaţie ciudată când o ţii 
în mână. Nu eşti de acord? 

— Aşa cred! 

Domnul Gaunt zâmbi şi ciufuli părul băiatului, spulberând 
vraja. 

— Îmi placi, Brian. Mi-aş dori ca toţi clienţii mei să poată fi 
la fel de plini de mirare ca şi tine. Viaţa ar fi mult mai uşoară 
pentru un umil neguţător ca mine dacă aşa ar sta lucrurile în 
lume. 

— Cât... cât cereţi pentru aşa ceva? întrebă Brian. 

Arătă către aşchie cu un deget care nu era tocmai ferm. 
Doar acum începea să-şi dea seama cât de profund îl afectase 
experienţa trăită. Fusese ca atunci când ţii la ureche o cochilie 
şi auzi sunetul oceanului... doar că în 3-D şi Sensurround. Işi 
dorea cu ardoare ca domnul Gaunt să-l lase s-o mai ţină o dată, 
poate chiar un pic mai mult timp, dar nu ştia cum să ceară, iar 
domnul Gaunt nu se oferi singur. 

— Oh, să vedem, spuse domnul Gaunt, ducându-şi degetele 
sub bărbie şi uitându-se ştrengăresc la Brian. Când e vorba de 
un astfel de obiect - şi de majoritatea lucrurilor bune pe care le 
vând, lucrurile cu adevărat interesante - asta depinde de 
cumpărător. Cât ar fi cumpărătorul dispus să plătească. Cât ai 
fi tu dispus să plăteşti, Brian? 

— Nu ştiu, spuse Brian, gândindu-se la cei nouăzeci şi unu 
de cenți din buzunar, după care înghiţi în sec: O grămadă! 

Domnul Gaunt îşi aruncă pe spate capul şi râse din toată 
inima. Brian observă când făcu asta că greşise portretul omului 
acestuia într-o privinţă. Când intrase în magazin, crezuse că 
părul domului Gaunt era cărunt. Acum observă că nu era 
argintiu decât la tâmple. Trebuie să fi stat în bătaia unuia 
dintre sporturile de lumină, îşi spuse Brian. 

— Ei bine, aceasta a fost o experienţă teribil de interesantă, 
Brian, dar chiar am foarte multă treabă de făcut înainte de ora 
zece a dimineţii de mâine, aşa că... 

— Sigur, spuse Brian, aducându-şi pe dată aminte de 
bunele maniere. Şi eu trebuie să plec. Imi cer scuze că v-am 
reţinut atât de mult... 

— Nu, nu, nu! M-ai înţeles greşit! 

Domnul Gaunt aşeză una din mâinile sale lungi pe braţul lui 


Brian. Brian îşi trase braţul. Speră ca gestul să nu pară 
nepoliticos, dar chiar dacă aşa păruse nu se putuse abţine. 
Mâna domnului Gaunt era dură şi uscată şi cumva neplăcută. 
Nu părea foarte diferită, de fapt, de bucata aceea de lemn 
pietrificat care se bănuia că provine din Arca lui Noe sau ce-o fi 
fost ea. Dar domnul Gaunt era mult prea preocupat ca să 
observe instinctiva eschivare a lui Brian. Se comporta ca şi 
când el, nu Brian, comisese o încălcare a etichetei. 

— M-am gândit doar că ar trebui să trecem la afaceri. Nu 
are sens, sincer, să te uiţi la puţinele lucruri pe care am reuşit 
să le despachetez; nu sunt foarte multe şi l-ai văzut pe cel mai 
interesant dintre cele care sunt expuse. Totuşi, îmi cunosc 
destul de bine marfa chiar şi fără o foaie de inventar în mână şi 
s-ar putea să am ceva ce să-ţi placă, Brian. Ceţi-ar plăcea? 

— Măiculiţă, spuse Brian. 

Erau o mie de lucruri care i-ar fi plăcut şi asta era o parte a 
problemei - când întrebarea era formulată atât de direct ca 
acum, nu putea spune exact care dintre cele o mie de lucruri 
i-ar plăcea cel mai mult. 

— E mai bine să nu te gândeşti prea mult la astfel de 
lucruri, spuse domnul Gaunt. 

Vorbi plat, însă nu era nimic plat în ochii săi, care studiau 
îndeaproape chipul lui Brian. 

— Când spun: „Brian Rusk, ce-ţi doreşti mai mult ca orice 
altceva în lume în clipa de faţă?” care e răspunsul tău? 
Repede! 

— Sandy Koufax, răspunse prompt Brian. 

Nu fusese conştient că ţinea palma deschisă pentru a primi 
aşchia provenită din Arca lui Noe până ce nu o văzuse 
odihnindu-se acolo şi nu fusese conştient de ce avea să spună 
ca răspuns la întrebarea domnului Gaunt până ce nu auzi 
cuvintele rostogolindu-i-se de pe buze. Dar în clipa când le 
auzi, ştiu că erau întru totul corecte. 


— Sandy Koufax, spuse gânditor domnul Gaunt. Ce 


interesant! 

— Păi, nu pe Sandy Koufax în carne şi oase, spuse Brian, ci 
cartonaşul cu el. 

— Topps sau Fleers? întrebă domnul Gaunt. 

Brian nu crezuse că după-amiaza aceea putea deveni mai 
bună, dar, brusc, tocmai asta se întâmpla. Domnul Gaunt ştia 
cum stau lucrurile cu cartonaşele cu jucători de base-ball la fel 
de bine cum ştia cum stau lucrurile cu aşchiile şi geodele. Era 
uimitor, cu adevărat uimitor. 

— Topps. 

— Bănuiesc că te interesează cartonaşul din perioada lui de 
început, spuse cu respect domnul Gaunt. Nu cred că te pot 
ajuta cu asta, dar... 

— Nu, spuse Brian. Nu 1954. '56. Pe ăsta mi-ar plăcea să-l 
am. Am o colecţie de cartonaşe cu jucători de base-ball din 
anul 1956. Tata mi-a stârnit pasiunea asta. E distractiv şi nu-s 
decât foarte puţine cu adevărat scumpe - Al Kaline, Mei Parnell, 
Roy Campanella, tipi de felul lor. Am deja peste cincizeci. 
Inclusiv pe Al Kaline. El a fost treizeci şi opt de parai. Am tuns o 
grămadă de peluze ca să-l cumpăr pe Al. 

— Sunt sigur de asta, spuse domnul Gaunt cu un zâmbet. 

— Păi, cum vă zic, majoritatea cartonaşelor din '56 nu sunt 
cu adevărat scumpe - costă cinci dolari, şapte dolari, uneori 
zece. Dar un Sandy Koufax în condiţii bune costă nouăzeci sau 
chiar o sută de parai. N-a fost o stea mare în anul ă/a, dar sigur 
că a ajuns să fie mare, iar asta s-a întâmplat când Dodgers încă 
mai erau în Brooklyn. Toată lumea le spunea Da Bumi pe 
atunci. Aşa zice tata, cel puţin. 

— Tatăl tău are dreptate două sute la sută, spuse domnul 
Gaunt. Cred că am ceva ce te va face foarte fericit, Brian. 
Aşteaptă chiar aici. 

Trecu iarăşi dincolo de uşa ascunsă după draperie şi-l lăsă 
pe Brian să stea lângă cutia cu aşchia şi cu aparatul Polaroid şi 
cu fotografia în care apărea Regele. Brian aproape că dansa de 
pe un picior pe celălalt datorită speranţei şi anticipării, îşi spuse 
să-nceteze să mai fie atât de credul; chiar dacă domnul Gaunt 
avea un cartonaş cu Sandy Koufax, chiar dacă era unul din 
seria Topps din anii cincizeci, probabil că se va dovedi a fi un 
'55 sau un '57. Şi să presupunem că era într-adevăr un '56? La 
ce-i folosea lui asta, el care avea mai puţin de un dolar în 


buzunar? 

Păi, mă pot uita la el, nu-i aşa? îşi spuse Brian. Nu constă 
nimic să te uiţi, nu? Şi aceasta era una dintre vorbele preferate 
ale mamei sale. 

Din camera din spatele perdelei se auzi sunetul unor cutii 
fiind manevrate şi bufnete uşoare când fură aşezate pe jos. 

— Numai o clipă, Brian, strigă domnul Gaunt. Păru cu 
răsuflarea puţin tăiată. - Sunt sigur că e pe-aici pe undeva o 
cutie pentru pantofi... 

— Nu vă deranjaţi din cauza mea, domnule Gaunt! strigă 
Brian înapoi, sperând ca un nebun că domnul Gaunt se va 
deranja atât de mult cât era nevoie. 

— Poate că acea cutie e într-unui dintre transporturile care 
încă se află pe drum, spuse nesigur domnul Gaunt. 

Inima lui Brian stătu în loc. 

Apoi: 

— Dar sunt sigur... aşteaptă! Aici e! Chiar aici! 

Inima lui Brian o luă din loc - făcu mai mult decât s-o ia din 
loc. Sări în sus şi făcu un salt peste cap. 

Domnul Gaunt veni înapoi prin perdea. Părul lui era puţin 
deranjat şi avea o pată de praf pe un rever al jachetei de seară. 
În mâini ţinea o cutie care conţinuse cândva o pereche de 
pantofi sport Air Jordan. O aşeză pe tejghea şi-i luă capacul. 
Brian rămase la stânga lui şi se uită înăuntru. Cutia era plină de 
cartonaşe cu jucători de base-ball, fiecare introdus în propriul 
lui plic din plastic, exact ca şi cele pe care le cumpăra Brian 
câteodată de la Magazinul Cartonaşelor cu Jucători de base-ball 
din North Conway, New Hampshire. 

— Am crezut că va fi o listă de inventar aici înăuntru, dar 
n-am noroc, spuse domnul Gaunt. Totuşi, am o idee destul de 
bună cu privire la ce ţin în stoc, după cum ţi-am spus - asta-i 
cheia pentru o afacere în care vinzi câte un pic din fiecare - şi 
sunt destul de sigur că am văzut... 

Lăsă vorba neterminată şi începu să frunzărească repede 
printre cartonaşe. 

Brian le urmări cum îi trec prin faţa ochilor, mut de uimire. 
Tipul care ţinea Magazinul Cartonaşelor cu Jucători de Base-ball 
avea ceea ce tatăl lui numea o selecţie „destul de bunicică!” de 
cartonaşe vechi, însă întreg conţinutul magazinului lui n-ar fi 
rezistat în faţa comorilor îndesate în cutia aceasta pentru 


pantofi sport. Erau cartonaşe emise de firme care 
comercializau tabac de mestecat şi pe care apăreau Ty Cobb şi 
Pie Traynor. Erau cartonaşe emise de firme producătoare de 
țigarete şi pe care apăreau Babe Ruth şi Dom DiMaggio şi Big 
George Keller şi chiar Hiram Dissen, aruncătorul cu un singur 
braţ care jucase pentru White Sox în anii patruzeci. LUCKY STRIKE 
VERDE A PLECAT LA RĂZBOI! proclamau multe dintre cartonaşele 
firmelor de țigarete. lar apoi, de-abia văzu cu colţul ochiului, un 
chip lat, solemn, deasupra unei cămăşi de uniformă a echipei 
din Pittsburgh... 

— Dumnezeule, ăla n-a fost Honus Wagner? bolborosi Brian. 
Îşi simţea inima ca pe o pasăre foarte mică ce i se înţepenise în 
gât şi acum, prinsă în capcană, zbătea acolo din aripi. - Ala-i 
cel mai rar cartonaş de base-ball din univers! 

— Da, da, spuse absent domnul Gaunt. 

Degetele lui lungi treceau repede peste cartonaşe, chipuri 
dintr-o altă eră întemniţate sub suprafeţe protectoare din 
plastic transparent, oameni care „zvântaseră pilula” şi 
„stropşiseră mărul” şi „azvârliseră ancorele”, eroi ai unei epoci 
de aur măreţe şi apuse, o epocă pentru care băiatul acesta încă 
mai întreținea vise pline de bucurie şi viaţă. 

— Câte puţin din fiecare, la asta se reduce o afacere de 
succes, Brian. Diversitate, plăcere, uimire, împlinire... la asta se 
reduce o viață de succes, dacă tot veni vorba... eu nu dau 
sfaturi, dar dacă aş da, ai face bine să nu uiţi asta... acum 
haide să vedem... undeva... undeva... ah! 

Scoase un cartonaş din mijlocul cutiei ca un magician care 
face un truc şi îl aşeză triumfător în mâna lui Brian. 

Era Sandy Koufax. 

Era un cartonaş din seria Topps '56. 

Şi era autografiat. 

— Bunului meu prieten Brian, cu cele mai bune urări, Sandy 
Koufax, citi Brian într-o şoaptă răguşită. 

Şi apoi descoperi că nu mai poate spune altceva. 


6 


Cu gura continuând să se mişte în gol, Brian ridică ochii 
spre domnul Gaunt. Acesta zâmbi. 

— N-am plănuit asta, Brian. Nu-i decât o coincidenţă... dar o 
coincidenţă plăcută, nu crezi? 

Brian tot nu putea vorbi, aşa că se mulţumi să aprobe cuo 
aplecare a capului. Plicul din plastic cu preţiosul lui conţinut 
părea ciudat de greu în mâna sa. 

— Scoate-l, îl invită domnul Gaunt. 

Când vocea îi ieşi în cele din urmă lui Brian din gură, fu 
croncănitul unui invalid foarte bătrân. 

— Nu îndrăznesc. 

— Ei bine, eu da, spuse domnul Gaunt. 

Luă plicul de la Brian, vâri înăuntru unghia atent 
manichiurată a unui deget şi scoase cartonaşul afară. Il aşeză 
în palma lui Brian. 

El reuşi să vadă adânciturile minuscule de pe suprafaţa lui 
~ fuseseră făcute de vârful pixului pe care-l folosise Sandy 
Koufax să-şi semneze numele... numele /or. Semnătura lui 
Koufax era aproape identică celei tipărite, doar că semnătura 
tipărită spunea Sanford Koufax şi autograful spunea Sandy 
Koufax. De asemenea, era de o mie de ori mai bun fiindcă era 
real. Sandy Koufax ţinuse cartonaşul acesta în mână şi-şi 
lăsase urma asupra lui, urma mâinii sale vii şi a numelui său 
magic. 

Însă era încă un nume pe ea - tocmai numele lui Brian. Un 
băiat care purtase numele lui stătuse lângă zona de încălzire a 
Stadionului Ebbets înaintea meciului şi Sandy Koufax, 
adevăratul Sandy Koufax, tânăr şi puternic, anii de glorie 
aşteptându-l înainte, luase cartonaşul întins, mirosind probabil 
încă a gumă de mestecat roz şi dulce, şi-şi lăsase urma asupra 
lui... şi a mea, îşi spuse Brian. 

Dintr-odată, veni iarăşi, veni sentimentul acela care-l 
năpădise când ţinuse aşchia de lemn pietrificat. Doar că de 
data aceasta era mult, mult mai puternic. 

Miros de iarbă, dulce şi proaspăt tăiată. 

Iz greu de cenuşă pe piele de cal. 

Țipete şi râsete din cuşca celui care loveşte. 

— Vă salut, domnule Koufax, puteți să vă semnaţi pe 
cartonaşul ăsta cu dumneavoastră? . 

Un chip mic. Ochii cafenii. Păr negricios. Işi dă jos şapca 


pentru scurtă vreme, se scarpină în cap chiar deasupra liniei de 
unde creşte părul, apoi îşi aşază şapca la loc. 

— Sigur, puştiu'. 

la cartonaşul. 

— Cum te cheamă? 

— Brian. domnule - Brian Seguin. 

Scârț, scârt, scârt pe cartonaş. Magia: focul gravat. 

— Vrei să fii jucător de base-ball când o să creşti mare, 
Brian? 

Întrebarea pare învățată pe de rost şi recitată şi vorbeşte 
fără să-şi ridice ochii de la cartonaşul pe care îl ține în mâna sa 
dreaptă, o mână mare, aşa încât să poată scrie pe el cu 
în-curând-magica sa mână stângă. 

— Da, domnule. 

— Repetă elementele de bază. 

Și-i dă cartonaşul înapoi. 

— Da, domnule! 

Dar el deja se îndepărtează, apoi începe să alerge leneş pe 
iarba proaspăt tunsă îndreptându-se către zona de încălzire cu 
umbra alergânau-i alături... 

— Brian? Brian? 

Sub nas îi pocneau nişte degete lungi - degetele domnului 
Gaunt. Brian ieşi din reveria sa şi-l văzu pe domnul Gaunt 
uitându-se amuzat la el. 

— Eşti acasă, Brian? 

— Scuze, spuse Brian şi roşi. 

Ştia că ar trebui să dea cartonaşul înapoi, să-l dea înapoi şi 
să plece de acolo, dar se părea că nu-i putea da drumul. 
Domnul Gaunt se uita fix în ochii lui - direct în capul lui, i se 
părea - iarăşi şi încă o dată găsi că-i este imposibil să-şi 
ferească privirea. 

— Deci, spuse încet domnul Gaunt. Haide să spunem, Brian, 
că tu eşti cumpărătorul. Haide să spunem asta. Cât de mult ai 
plăti pentru cartonaşul ăsta? 

Brian simţi disperarea apăsându-i inima ca o avalanşă de 
stânci. 

— Tot ce am este... 

Mâna stângă a domnului Gaunt se ridică în aer. 

— Şşş! spuse el cu severitate. Muşcă-ţi limba! Cumpărătorul 
nu trebuie să-i spună niciodată vânzătorului câţi bani are! La fel 


de bine ai putea să-ţi dai vânzătorului portmoneul şi pe 
deasupra să-ţi mai răstorni pe podea şi ce ai în buzunare! Dacă 
nu poţi spune o minciună, taci! Aceasta e prima regulă a 
comerţului liber, Brian băiete. 

Ochii lui - atât de mari şi de întunecaţi. Brian avea impresia 
că înoată în ei. 

— Cartonaşul ăsta are două preţuri, Brian. Jumătate... şi 
jumătate. Prima jumătate e în bani peşin. Cealaltă e o faptă. 
Mă înţelegi? 

— Da, spuse Brian. 

Se simţea iarăşi departe - departe de Castle Rock, departe 
de Lucruri preţioase, departe chiar şi de el însuşi. Singurele 
lucruri care erau reale în acest loc îndepărtat erau ochii mari şi 
întunecaţi ai domnului Gaunt. 

— Preţul în bani peşin pentru cartonaşul ăsta din 1956 
autografiat de Sandy Koufax este optzeci şi cinci de centi, 
spuse domnul Gaunt. Ţi se pare cinstit aşa? 

— Da, spuse Brian. 

Vocea lui era îndepărtată şi slabă. Se simţea cum se 
micşorează, se tot micşorează... şi se apropie de punctul în 
care orice amintire limpede va înceta să existe. 

— Bun, spuse vocea mângâietoare a domnului Gaunt. 
Târgul nostru a progresat bine până aici. Cât despre faptă... 
cunoşti o femeie pe nume Wilma Jerzyck, Brian? 

— Wilma, sigur, spuse Brian din întunecimea tot mai densă 
în care se afla. Locuieşte de cealaltă parte a străzii noastre. 

— Da, aşa cred şi eu, fu de acord domnul Gaunt. Ascultă cu 
atenţie, Brian. 

Aşa că trebuie să fi continuat să vorbească, dar Brian nu-şi 
aminti ce spuse. 


Următorul lucru de care fu conştient fu domnul Gaunt care-l 
împingea cu blândeţe afară în Strada Principală, spunându-i cât 
de mult îl bucurase că se întâlniseră şi cerându-i să-i spună 
mamei sale şi tuturor prietenelor ei că a fost tratat bine şi că a 


încheiat un târg corect. 

— Sigur, spuse Brian. 

Se simţea zăpăcit... dar se simţea şi foarte bine, de parcă 
tocmai se trezise dintr-un somn împrospător de după-amiaza 
devreme. 

— Şi mai vino pe aici, spuse domnul Gaunt, chiar înainte să 
închidă uşa. 

Brian se uită la ea. Anunţul care atârna acolo spunea acum 


ÎNCHIS 


Lui Brian i se părea că stătuse ore întregi în Lucruri 
preţioase, dar ceasul din faţa băncii spunea că nu e decât patru 
şi zece minute. Trecuseră mai puţin de douăzeci de minute. Se 
pregăti să urce pe bicicletă, apoi îşi sprijini ghidonul de stomac 
şi vâri mâinile în buzunarele pantalonilor. 

Dintr-unul scoase şase monede lucioase din cupru a câte un 
peni. 

Din celălalt scoase cartonaşul autografiat de Sandy Koufax. 

Aparent chiar încheiaseră un fel de târg, deşi Brian nu-şi 
amintea pentru nimic în lume în ce constase acesta - doar că 
fusese pomenit numele Wilmei Jerzyck. 

Bunului meu prieten Brian, cu cele mai bune urări, Sandy 
Koufax. 

Orice târg ar fi încheiat, meritase. 

Un cartonaş precum acesta merita aproape orice. 

Brian îl aşeză cu grijă în ghiozdan aşa încât să nu se 
îndoaie, se urcă pe bicicletă şi începu să pedaleze cu viteză 
spre casă. Rânji fericit tot drumul. 


CAPITOLUL DOI 


Când se deschide un nou magazin într-un orăşel din Noua 
Anglie, rezidenții - oricât de provinciali ar fi ei în multe alte 
privinţe - afişează o atitudine cosmopolită pe care verii lor din 
marile oraşe cu greu o pot egala. În New York sau Los Angeles, 
o nouă galerie se poate să atragă un mănunchi mic de posibili 
clienţi şi simpli privitori înainte ca uşile să se deschidă pentru 
prima dată; un nou club poate chiar să dea naştere la o coadă 
de oameni, iar poliţia să ţină piept unor paparazzi înarmaţi cu 
genţi pentru dispozitive şi lentile telefotografice, care stau în 
aşteptare dincolo de ei. Se aude un murmur surescitat de 
conversații, ca între spectatorii de teatru pe Broadway înaintea 
premierei unei piese, care, lovitură de răsunet sau eşec de 
proporţii, este sigur că va provoca discuţii. 

Când se deschide un nou magazin într-un orăşel din Noua 
Anglie, rareori vezi o mulţime de oameni în faţa uşilor şi 
niciodată o coadă. Când sunt ridicate draperiile, când sunt 
descuiate uşile şi când noua antrepriză e declarată deschisă 
pentru afaceri, clienţii vin şi pleacă într-un ritm care 
fară-ndoială unui străin i s-ar părea apatic... şi poate un semn 
de rău augur pentru viitorul afacerii proprietarului acelui 
magazin. 

Ceea ce pare lipsă de interes ascunde deseori o putere de 
anticipație pătrunzătoare şi o chiar mai pătrunzătoare putere 
de observaţie (Cora Rusk şi Myra Evans n-au fost singurele 
femei din Castle Rock care au făcut liniile telefonice să zbârnâie 
în legătură cu Lucruri preţioase în săptămânile dinaintea 
deschiderii.) Acest interes şi această anticipație nu schimbă 
totuşi codul conservator de conduită al cumpărătorului dintr-un 
oraş mic. Unele lucruri pur şi simplu Nu Se Fac, mai ales în 
strânsele enclave yankee aflate la nord de Boston. Acestea 
sunt societăţi care există vreme de nouă luni în fiecare an în 
mare parte suficiente lor însele, iar a le arăta prea mare interes 
prea curând sau, în orice caz, a manifesta mai mult decât un 
interes trecător, ca să spunem aşa, e considerat un 
comportament greşit. 

Să cercetezi un nou magazin într-un oraş mic şi să participi 
la o petrecere cu prestigiu social într-un oraş mare sunt 
amândouă nişte activităţi ce provoacă o surescitare destul de 


mare în rândul celor dornici să participe şi există reguli pentru 
amândouă - reguli nescrise, imuabile şi ciudat de 
asemănătoare. Cea mai importantă dintre acestea este nu 
trebuie să ajungi primul. Desigur, cineva tot trebuie să încalce 
această regulă cardinală sau nimeni n-ar mai ajunge deloc, însă 
un nou magazin poate rămâne gol vreme de cel puţin douăzeci 
de minute după ce anunţul ÎNCHIS din fereastră a fost întors 
pentru prima dată cu partea unde scrie DESCHIS, iar un 
observator aflat în cunoştinţă de cauză s-ar simţi sigur să pună 
pariu că primii sosiți vor veni în grup - o pereche, un trio, dar 
mai probabil un cvartet de doamne. 

A doua regulă este cea care spune că vizitatorii-cumpărători 
trebuie să afişeze o politeţe atât de totală, încât să se afle la 
graniţa glacialităţii. A treia e că nimeni nu trebuie să întrebe 
(cu ocazia primei vizite, cel puţin) care sunt trecutul şi intenţiile 
proprietarului. A patra e că nimeni nu trebuie să aducă un 
cadou de bun-venit-în-oraş, mai ales unul atât de comun ca o 
prăjitură sau plăcintă făcută în casă. Ultima regulă e la fel de 
imuabilă ca prima: nu trebuie să pleci ultimul. 

Această gavotă impetuoasă - care s-ar putea numi Dansul 
Cercetării Feminine - durează pretutindeni de la două 
săptămâni până la două luni şi nu se aplică atunci când 
afacerea deschisă aparţine unuia din oraş. Acest fel de 
deschidere are toate şansele să fie un soi de cină bisericească 
din Săptămâna Vechiului Cămin - informală, însufleţită şi destul 
de mărginită. Insă când noul neguţător este Din Afară 
(întotdeauna se pronunţă aşa, ca să se poată auzi litera 
majusculă), Dansul Cercetării Feminine este la fel de sigur ca 
actul morţii şi forţa gravitaţională. După ce s-a încheiat 
perioada de încercare (nimeni nu dă anunţ la ziar ca să anunţe 
lucrul acesta, dar cumva toată lumea o ştie), se întâmplă unul 
din două lucruri: fie rata vânzărilor se normalizează şi clienţii 
mulţumiţi aduc întârziatele daruri de bun-venit şi invitaţii de a 
Veni în Vizită, fie noua afacere eşuează. In oraşele precum 
Castle Rock, despre afacerile mici se vorbeşte uneori că sunt 
săptămâni şi chiar luni „frânte” înainte ca neajutoraţii 
proprietari să descopere singuri acest lucru. 

A fost cel puţin o femeie în Castle Rock care nu a jucat după 
regulile comun acceptate, indiferent de cât de imuabile ar 
părea acestea pentru alţii. Aceasta a fost Polly Chalmers, care 


conducea atelierul Coşi Întruna. Un comportament obişnuit nu 
era aşteptat din partea ei de către cei mai mulţi; Polly 
Chalmers era considerată de doamnele din Castle Rock (şi de 
mulţi dintre domni) o Excentrică. 

Polly prezenta tot soiul de probleme pentru auto-intitulaţii 
arbitri sociali din Castle Rock. În primul rând, nimeni nu se 
putea hotărî asupra celui mai elementar lucru dintre toate: era 
Polly Din Oraş sau Din Afară? Se născuse şi crescuse mare 
parte din timp în Castle Rock, adevărat, dar plecase cu plodul 
lui Duke Sheehan în pântece la vârsta de optsprezece ani. Asta 
se întâmpla în 1970 şi se întorsese o singură dată înainte să se 
mute definitiv înapoi în 1987. 

Acea scurtă revenire a avut loc la sfârşitul lui 1975, când 
tatăl ei se afla pe moarte din pricina cancerului la intestine. 
După moartea lui, Lorraine Chalmers a suferit un atac de cord, 
iar Polly a rămas să aibă grijă de ea. Lorraine a suferit un al 
doilea atac de cord - acesta fatal - la începutul primăverii lui 
1976 şi, după ce a fost înmormântată în cimitirul Homeland, 
Polly (care dobândise deja un adevărat Aer de Mister, în ceea 
ce le privea pe doamnele din oraş) a plecat din nou. 

A plecat de tot de data asta a fost consensul general, iar 
când a murit şi ultima Chalmers, bătrâna mătuşă Ewvie, în 1981 
şi Polly n-a participat la înmormântare, consensul a părut un 
fapt dovedit. Totuşi, cu patru ani în urmă chiar se întorsese şi-şi 
deschisese propriul ei atelier de croitorie. Deşi nimeni nu ştia 
sigur, părea posibil să fi folosit banii mătuşii Evvie Chalmers 
pentru a finanța noua afacere. Cui altcuiva să-i fi lăsat banii 
hoaşca aia bătrână şi nebună? 

Cei mai avizi urmăritori din oraş ai /a comédie humaine 
(asta însemna majoritatea locuitorilor) erau convinşi că, dacă 
Polly avea succes cu mica ei afacere şi rămânea în oraş, cele 
mai multe dintre lucrurile care le stârneau curiozitatea cu 
timpul le vor fi revelate. Dar în cazul lui Polly, multe lucruri au 
rămas necunoscute. Era de fapt destul de exasperant. 

Işi petrecuse o parte din ani în San Francisco, măcar asta se 
ştia, dar puţine altele - Lorraine Chalmers fusese apropiată 
cam ca diavolul de îndărătnica ei nepoată. Mersese Polly la 
şcoală acolo sau altundeva? Şi conducea afacerea de parcă ar 
fi urmat cursuri de management şi, pe deasupra, mai învățase 
şi destule din ele, dar nimeni nu putea spune sigur asta. Era 


necăsătorită când se întorsese, dar fusese cândva căsătorită, în 
San Francisco ori într-unul din locurile unde e posibil (sau nu) 
să-şi fi petrecut timpul dintre Atunci şi Acum? Nimeni nu ştia 
nici asta, doar că nu se măritase niciodată cu băiatul familiei 
Sheehan - el se alăturase Marinei, dăduse pe acolo o vreme din 
picioare, iar acum intermedia vânzări de locuinţe undeva în 
New Hampshire. Şi de ce se întorsese să locuiască aici după 
atâţia ani? 

Mai mult ca orice ei se întrebau ce s-a întâmplat cu copilul. 
Făcuse frumoasa Polly un avort? Îl dăduse spre adopţie? Îi 
păstrase? Dacă era aşa, murise el? Era el (mereu fără nume) 
încă viu, mergea la şcoală undeva şi-i scria din când în când 
mamei acasă? Nimeni nu ştia nici lucrurile acestea şi în multe 
feluri întrebările fără răspuns referitoare la „el” erau cele care-i 
rodeau cel mai mult. Fata care plecase cu un autobuz 
Greyhound cu plodul în pântece era acum o femeie de aproape 
patruzeci de ani, se întorsese înapoi în oraş, unde acum locuia 
şi făcea afaceri, de patru ani şi nimeni nu cunoştea sexul 
copilului care o făcuse să plece. 

Nu cu mult timp în urmă, Polly Chalmers oferise oraşului o 
nouă demonstraţie a excentricităţii ei, dacă era nevoie de aşa 
ceva: îi ţinea companie lui Alan Pangborn, şeriful districtului 
Castle, iar şeriful Pangborn îşi înmormântase soţia şi fiul cel mic 
cu doar un an şi jumătate în urmă. Acest comportament nu era 
tocmai un Scandal, însă era în mod cert o Excentricitate, aşa 
încât nimeni n-a fost cu adevărat surprins să o vadă pe Polly 
Chalmers mergând în pas alert în josul trotuarului Străzii 
Principale de la uşa ei spre cea a magazinului Lucruri preţioase 
la ora zece şi două minute în dimineaţa zilei de 9 octombrie. Nu 
au fost surprinşi nici măcar de ceea ce ţinea în mâinile ei 
înmănuşate: un recipient Tupperware care nu putea conţine 
decât o prăjitură. 

Era, au spus localnicii când au discutat mai târziu 
întâmplarea, exact firea ei. 


Vitrina magazinului Lucruri preţioase fusese curățată de 
săpun şi dincolo de ea fuseseră aşezate aproximativ 
douăsprezece obiecte - ceasuri, un set de tacâmuri din argint, 
un tablou, un minunat triptic ce aştepta doar ca cineva să-l 
umple cu mult-iubite fotografii. Polly se uită aprobator la aceste 
obiecte, apoi merse la uşă. Anunţul care atârna acolo spunea 
DESCHIS. Când făcu ceea ce spunea anunţul, când deschise uşa 
adică, un clopoțel scoase un clinchet deasupra capului ei - 
acesta fusese instalat după vizita în avanpremieră a lui Brian 
Rusk. 

Magazinul mirosea a covoare noi şi a vopsea proaspătă. Era 
plin de lumină solară şi, când ea păşi înăuntru, uitându-se cu 
interes în jur, îi veni un gând limpede: E-un succes. Încă n-a 
trecut pragul nici un client — doar dacă eu nu-s aşa ceva - şi e 
deja un succes. Remarcabil. Astfel de aprecieri pripite nu-i 
stăteau un fire, aşa cum nu-i stătea nici sentimentul 
instantaneu de aprobare, însă era de netăgăduit. 

Un bărbat înalt stătea aplecat deasupra unei cutii din sticlă 
pentru expunere. Ridică ochii atunci când clopoţelul glăsui şi-i 
zâmbi. 

— Vă salut, spuse el. 

Polly era o femeie practică, o femeie care ştia ce gândeşte 
şi-n general îi plăcea ce însemna asta, aşa încât momentul de 
confuzie care o izbi atunci când întâlni prima dată ochii acestui 
străin fu el însuşi confuz. 

II cunosc, fu primul gând limpede care răzbătu prin acel 
neaşteptat nor. L-am mai întâlnit pe omul acesta. Unde? 

Nu-l întâlnise, însă, iar recunoaşterea acestui lucru - 
această convingere - a venit o clipă mai târziu. A fost un 
dejă-vu, senzaţia aceea de falsă recunoaştere care-i copleşeşte 
pe toţi din când în când, un sentiment dezorientant fiindcă e în 
acelaşi timp atât de vag, ca un vis, şi atât de prozaic. 

Fu lăsată fără gardă preţ de o clipă sau două şi nu putu 
decât să-i zâmbească strâmb. Apoi îşi mişcă mâna stângă 
pentru a prinde mai bine recipientul pentru prăjitură pe care-l 
ţinea şi prin dosul ei o fulgeră o durere crâncenă care radie în 
două ace arzătoare până la încheietură. Avea impresia că-n 
carne i se înfipseseră dinţii unei furculiţe mari din crom. Artrita 
era de vină şi o durea ca nimic altceva, dar cel puţin o ajută 
să-şi concentreze din nou atenţia şi vorbi fără vreo întârziere 


observabilă... doar că-şi spuse că bărbatul era posibil să fi 
observat, chiar şi aşa. Avea nişte ochi căprui scânteietori care 
păreau că pot observa o mulţime de lucruri. 

— Bună, spuse ea. Mă numesc Polly Chalmers. Deţin 
atelierul acela mic de croitorie de mai jos de aici. M-am gândit 
că, deoarece suntem vecini, să vin şi să vă urez bun venit în 
Castle Rock înainte să înceapă nebunia. 

El zâmbi şi întregul chip i se lumină. Ea simţi un zâmbet de 
răspuns ridicându-i buzele, chiar dacă mâna stângă încă o mai 
durea rău. Dacă n-aş fi deja îndrăgostită de Alan, îşi spuse, 
cred că aş cădea la picioarele bărbatului ăstuia fără nici o 
reţinere. „Arată-mi dormitorul, stăpâne, voi merge în linişte.” 
Cu un dram de amuzament, ea se întrebă câte dintre doamnele 
care vor trece pe aici pentru o ocheadă înainte ca ziua să se 
sfârşească vor pleca acasă înrobite de-o dragoste acaparatoare 
pentru el. Observă că nu purta verighetă; şi mai mult gaz peste 
foc. 

— Sunt încântat să vă cunosc, domnişoară Chalmers, spuse 
el, venind către ea. Eu sunt Leland Gaunt. 

Apropiindu-se de ea, întinse mâna dreaptă, apoi se încruntă 
uşor când ea făcu un pas mic în spate. 

— Îmi cer scuze, spuse ea, nu dau mâna cu nimeni. Să nu 
credeţi, vă rog, că sunt nepoliticoasă. Am artrită. 

Aşeză recipientul Tupperware pe cea mai apropiată cutie 
din sticlă şi ridică mâinile, care erau înfăşurate în mănuşi din 
piele de ied. Nu era nimic anormal cu ele, însă aveau în mod 
limpede o formă ciudată, stânga puţin mai mult ca dreapta. 

Erau femei în oraş care credeau că Polly era de fapt mândră 
de boala ei; de ce se grăbea atunci, gândeau ele, să arate asta 
tuturor? Adevărul era exact opusul. Deşi nu era o femeie 
orgolioasă, o preocupa destul felul cum arăta ca urâţenia 
mâinilor ei s-o stânjenească. Le arăta cât de repede putea şi de 
fiecare dată îi venea în minte pentru scurtă vreme - atât de 
scurtă, că aproape nici nu-l băga în seamă - acelaşi gând: 
Poftim. Am lămurit asta. Acum putem trece la altceva care să 
ne intereseze. 

Oamenii încercau de obicei şi ei o urmă de nelinişte sau 
stânjeneală când le arăta mâinile. Gaunt nu încercă asta. El îi 
prinse în schimb partea de sus a braţelor în nişte mâini care 
păreau extraordinar de puternice şi scutură de acolo a salut. 


Poate că ei ar fi trebuit să i se pară acesta un lucru nepotrivit 
de intim pentru o primă întâlnire, dar nu i se păru. Gestul 
fusese prietenesc, scurt, chiar oarecum amuzant. Totuşi, ea se 
bucură că fusese scurt. Mâinile lui lăsau o impresie neplăcută 
de uscat, chiar şi prin materialul hainei uşoare de toamnă pe 
care o purta ea. 

— Trebuie să fie dificil să conduci un atelier de croitorie 
suferind tocmai de această boală, domnişoară Chalmers. Cum 
de vă puteţi descurca? 

Aceasta era o întrebare pe care foarte puţini oameni i-o 
adresau şi, cu excepţia lui Alan, nu-şi putu aminti dacă o 
întrebase cineva într-o manieră atât de directă. 

— N-am făcut decât să cos atâta timp cât am putut, spuse 
ea. Am strâns din dinţi şi-am mers mai departe, cred că puteţi 
spune. Acum am şase fete care lucrează pentru mine cu 
jumătate de normă, iar eu mă limitez în principal la partea de 
creare. Dar tot mai am unele zile bune. 

Aceasta era o minciună, dar credea că nu face rău nimănui, 
dat fiind că o spusese în principal în propriul ei beneficiu. 

— Ei bine, sunt încântat că aţi venit. Vă spun adevărul - 
sufăr cumplit de trac. 

— Adevărat? De ce? 

Se grăbea chiar mai puţin să judece oamenii decât se 
grăbea să judece locurile şi întâmplările şi fu uluită - chiar puţin 
alarmată - de cât de repede şi de natural se simţea confortabil 
alături de bărbatul acesta pe care-l întâlnise cu mai puţin de un 
minut în urmă. 

— Continuu să mă întreb ce voi face dacă nu va veni 
nimeni. Absolut nimeni, cât e ziua de lungă. 

— Vor veni, spuse ea. Vor vrea să arunce o privire la marfa 
dumneavoastră - nimeni nu pare să aibă habar ce se vinde 
într-un magazin numit Lucruri preţioase - dar chiar mai 
important, vor veni să arunce o privire la dumneavoastră. 
Totu-i că într-un locşor precum Castle Rock... 

— ... nimeni nu vrea să pară prea dornic, încheie în locul ei. 
Ştiu - am mai trecut prin oraşe mici. Partea raţională a minţii 
mă asigură că ceea ce tocmai aţi spus este absolut adevărat, 
dar mai e o voce care spune încontinuu: „N-or să vină, Leland, 
o, nu, n-or să vină, vor sta deoparte în cârduri, aşteaptă şi o să 
vezi.” 


Ea râse, amintindu-şi brusc că şi ea gândise exact acelaşi 
lucru când deschisese Coşi Intruna. 

— Dar ce-i asta? întrebă el, atingând recipientul Tupperware 
cu o mână. Şi ea observă ceea ce Brian Rusk deja văzuse: 
primul şi al doilea deget al mâinii aceleia aveau exact aceeaşi 
lungime. 

— E o prăjitură. lar dacă ştiu oraşul ăsta pe jumătate cât 
cred că-l ştiu, vă pot asigura că e singura pe care o veţi primi 
astăzi. 

El îi zâmbi, în mod vădit încântat. 

— Mulţumesc! Multumesc foarte mult, domnişoară 
Chalmers - sunt mişcat. 

lar ea, care nu cerea niciodată nimănui să-i folosească 
numele mic la prima sau chiar după mai multe întâlniri (şi care 
era suspicioasă pe oricine - agenți imobiliari, agenți de 
asigurări, vânzători de maşini - îşi însuşea acest privilegiu fără 
să ceară voie), fu uimită să se audă spunând: 

— Dacă tot vom fi vecini, n-ar fi mai bine să-mi spuneţi 
Polly? 


Prăjitura era mâncarea diavolului, după cum aprecie Leland 
Gaunt doar ridicând capacul şi mirosind. Îi ceru să rămână şi să 
mănânce o felie cu el. Polly se codi. Gaunt insistă. 

— Sigur are cine conduce atelierul tău acum, spuse el, iar în 
al meu nimeni nu va îndrăzni să pună piciorul preţ de cel puţin 
o jumătate de oră - atât ar trebui să ajungă pentru a respecta 
protocolul. Şi am o mie de întrebări despre oraş. 

Aşa că ea fu de acord. El dispăru pe uşa cu perdea din 
spatele magazinului şi ea îl auzi cum urcă scările - zona de la 
etaj, bănuia ea, trebuie să fie partea în care locuieşte, chiar 
dacă numai temporar - să aducă farfurii şi furculiţe. Cât îl 
aşteptă să se întoarcă, Polly se mişcă prin jur, uitându-se la 
lucrurile expuse. 

Un anunţ înrămat aflat pe peretele de lângă uşa prin care 
intrase spunea că magazinul va fi deschis de la zece dimineaţa 


până la cinci după-amiaza în zilele de luni, miercuri, vineri şi 
sâmbătă. Marţea şi joia va fi închis „cu excepţia vizitelor 
stabilite în prealabil” până la sfârşitul primăverii - sau, gândi 
Polly cu un zâmbet mental, până ce soseau din nou turiştii 
aceia zvăpăiaţi şi descreieraţi şi vilegiaturiştii, fluturând pumni 
întregi de dolari. 

Lucruri preţioase, se hotări ea, era un magazin de 
curiozităţi. Un magazin de curiozităţi scumpe, ar fi spus după o 
singură privire, însă o examinare mai îndeaproape a obiectelor 
scoase la vânzare sugera că nu era chiar atât de uşor de 
catalogat. 

Obiectele care fuseseră expuse când trecuse Brian pe acolo 
cu o după-amiază în urmă - geoda, aparatul foto Polaroid, 
fotografia cu Elvis Presley, celelalte câteva - mai erau încă, 
însă fuseseră adăugate poate încă patru duzini. Un covoraş 
valorând poate o mică avere atârna pe unul dintre pereţii 
alburii - era turcesc şi era vechi. Într-una dintre cutiile din sticlă 
se afla o colecţie de soldăţei din plumb, probabil antici, însă 
Polly ştia că toţi soldăţeii din plumb, chiar şi cei turnaţi în Hong 
Kong în urmă cu o săptămână de lunea trecută, aveau un 
aspect antic. 

Bunurile erau foarte variate. Între fotografia cu Elvis, care ei 
i se părea genul de lucru scos la vânzare la orice carnaval din 
America la preţul de 4,99 de dolari, şi un absolut neinteresant 
vultur american pentru indicarea direcţiei vântului, se alia un 
abajur pestriţ din sticlă care în mod sigur valora opt sute de 
dolari, dar care putea foarte bine să valoreze şi cinci mii. Un 
ceainic cu tabla îndoită şi fără nici o sclipire stătea flancat de 
două minunate poupee, iar ea nu se putu convinge nici să 
estimeze cât ar valora acele frumoase păpuşele franţuzeşti cu 
obraji roşii şi picioruşe cu jartiere. 

Era o selecţie de cartonaşe cu jucători de base-ball şi mărci 
producătoare de tabac, un evantai de reviste populare din anii 
treizeci (Weird Tales, Astounding Tales, Thrilling Wonder 
Stories), un radio masiv din anii cincizeci care avea nuanța 
aceea dezgustătoare de roz-pal pe care oamenii de atunci 
păreau că o preferă când era vorba dacă nu de politică, atunci 
de aparate de uz casnic. 

Majoritatea obiectelor - deşi nu toate - aveau în față mici 
plăcuțe de identificare: GEODĂ TRICRISTAL, ARIZONA, spunea una. 


SET DE CHEI TUBULARE AJUSTABILE, spunea alta. Cea din faţa aşchiei 
care-l uluise atât de tare pe Brian anunţa că este LEMN 
PIETRIFICAT DIN ŢARA SFÂNTĂ. Plăcuţele din faţa cartonaşelor de 


schimb şi a revistelor populare spuneau: LA CERERE OFERIM ŞI 
ALTELE. 


Toate obiectele, fie ele de nimic sau de milioane, aveau un 
lucru în comun, observă ea: nici unul nu avea etichetă de preţ. 


4 


Gaunt se întoarse cu două farfurii mici - nişte farfurii 
Corning Ware simple, nimic spectaculos un cuţit pentru 
prăjitură şi două furculiţe. 

— Totul e talmeş-balmeş acolo sus, se destăinui el, luând 
capacul recipientului şi aşezându-l deoparte (îl întoarse cu 
partea de sus în jos ca să nu lase un cerc de glazură pe 
suprafaţa bufetului de pe care servea.) O să caut o casă de 
locuit imediat ce pun lucrurile în ordine aici, dar pentru 
moment am să locuiesc deasupra magazinului. Toate lucrurile 
sunt în cutii de carton. Dumnezeule, urăsc cutiile de carton. 
Cine ai spune că... 

— Nu aşa mare, protestă Polly. Dumnezeule! 

— Bine, spuse Gaunt voios, aşezând felia groasă de 
prăjitură cu ciocolată pe una dintre farfurii. Asta o să fie a mea. 
Mănâncă, Rowf, mănâncă, îţi zic! Asta e bună pentru tine? 

— Mai subţire. 

— Mai subţire de atât nu pot s-o tai, spuse el şi decupă o 
felie îngustă de tort. Miroase dumnezeieşte. Mulţumesc încă o 
dată, Polly. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Chiar mirosea bine şi ea nu ţinea dietă, însă refuzul de la 
început era mai mult decât din politeţea primei întâlniri. 
Ultimele trei săptămâni fuseseră o perioadă de vară indiană 
superbă în Castle Rock, dar luni vremea se răcise, iar mâinile ei 
reacţionaseră urât la această schimbare. Durerea probabil că 
va scădea odată ce încheieturile ei se vor obişnui cu 
temperatura mai joasă (sau aşa se ruga şi aşa se întâmplase 


întotdeauna, însă natura progresivă a bolii nu-i era străină), dar 
fusese foarte mare în acea dimineaţă. Când era aşa, niciodată 
nu era sigură ce va putea face sau nu cu mâinile acelea 
trădătoare, iar refuzul de la început se născuse din îngrijorare 
şi dintr-o posibilă stânjeneală. 

Acum îşi dădu jos mănuşile, îşi mişcă de probă degetele de 
la mâna dreaptă. O suliță de durere înfometată o fulgeră de la 
antebraţ către cot. Mişcă iarăşi degetele, cu buzele râse în 
aşteptare. Durerea veni, dar acum nu fu la fel de intensă. Se 
relaxă puţin. Avea să fie totul bine. Nu minunat, nu aşa cum ar 
trebui să fie mâncatul unei prăjituri, dar bine. Ridică furculiţa 
cu grijă, îndoindu-şi degetele cât mai puţin posibil când o 
apucă. Ducând prima mugşcătură la gură, îl văzu pe Gaunt cum 
se uită la ea compătimitor. Acum o să mă ia cu vorbe de 
blândețe, îşi spuse cu tristeţe, şi o să-mi spună cât de rea a fost 
artrita bunicului lui. Sau a fostei lui soții. Sau a cuiva. 

Dar Gaunt nu o luă cu vorbe blânde. Luă o muşcătură de 
tort şi-şi roti comic ochii. 

— Ce croit şi făcut modele de rochii, spuse el, ar fi trebuit să 
deschizi un restaurant! 

— O, nu eu l-am făcut, spuse ea, dar o să-i transmit 
complimentele lui Nettie Cobb. Ea e menajera mea. 

— Nettie Cobb, spuse el gânditor, tăind încă o îmbucătură 
din felia de tort. 

— O... o ştii? 

— O, mă-ndoiesc. 

Vorbi cu aerul unui om care e brusc adus înapoi la realitate. 

— Nu cunosc pe nimeni din Castle Rock. 

Se uită viclean la ea cu colţul ochiului. 

— Sunt şanse s-o pot angaja oricum? 

— Nici una, spuse Polly şi râse. 

— Voiam să te întreb de nişte agenţi de intermedieri 
imobiliare, spuse el. Cine ai spune că e cel mai de încredere pe 
aici? 

— O, toţi sunt nişte hoţi, dar probabil că Mark Hapewell e 
cel mai mic dintre ei. 

El îşi înecă râsul şi duse o mână la gură să oprească o 
ploaie de firimituri. Apoi începu să tuşească şi dacă pe ea n-ar 
fi durut-o atât de tare mâinile, l-ar fi lovit tovărăşeşte peste 
spate de câteva ori. Prima întâlnire sau nu, chiar îl plăcea. 


— Scuze, spuse el, încă chicotind puţin. Toţi sunt însă hoţi, 
nu-i aşa? 

— O, categoric. 

Dacă ar fi fost alt gen de femeie - una care să-şi păstreze 
faptele din trecut cu mai puţină zgârcenie doar pentru ea - 
Polly ar fi început atunci să-i pună lui Leland Gaunt întrebări cu 
ţintă precisă? De ce a venit în Castle Rock? Unde a fost înainte 
să vină aici? Va rămâne mult timp? Are o familie? Dar nu era 
genul acesta de femeie, aşa încât se mulţumi să răspundă la 
întrebările lui... era încântată de fapt de acest lucru, dat fiind 
că nici una dintre ele nu se referea la ea. El voia să ştie lucruri 
despre oraş şi cum era traficul pe Strada Principală în timpul 
iernii şi dacă exista vreun loc prin apropiere de unde să poată 
cumpăra o sobiţă Jotul şi care erau ratele la asigurări şi o sută 
de alte lucruri. Scoase din buzunarul blazerului albastru pe 
care-l purta un carneţel îngust cu coperte din piele neagră şi 
notă cu seriozitate fiecare nume pe care-l rostea ea. 

Polly se uită la farfuria ei şi văzu că terminase toată 
prăjitura. Încă o mai dureau mâinile, dar erau mai bine decât 
atunci când venise. Îşi aminti că aproape se hotărâse să nu 
vină, fiindcă o chinuiau atât de tare. Acum era oricum 
bucuroasă că venise. 

— Trebuie să plec, spuse ea, uitându-se la ceasul de la 
încheietura mâinii. Rosalie o să creadă că am murit. 

Mâncaseră în picioare. Acum, Gaunt aşeză frumos farfuriile 
una peste cealaltă, puse furculiţele deasupra şi aşeză capacul 
la loc pe recipientul pentru prăjitură. 

— O să-ţi dau înapoi asta imediat ce-a dispărut prăjitura, 
spuse el. E bine aşa? 

— Perfect. 

— Probabil c-o să-l ai atunci până la mijlocul după-amiezii, 
spuse el serios. 

— Nu trebuie să fii atât de prompt, spuse ea în timp ce 
Gaunt o conduse ia uşă. Mi-a făcut mare plăcere să te cunosc. 

— Mulţumesc că ai venit, spuse el. 

Pentru o clipă, ea crezu că vrea să o prindă de braţ şi o 
încercă un fel de spaimă la gândul atingerii lui - o prostie, 
desigur dar nu o atinse. 

— Ai făcut din ceea ce mă aşteptam să fie o zi înfiorătoare 
una de toată plăcerea. 


— O să te descurci. 

Polly deschise uşa, apoi se opri. Nu-l întrebase nimic despre 
el, dar era curioasă de un singur lucru, prea curioasă încât să 
plece fără să întrebe. 

— Ai tot felul de lucruri interesante... 

— Mulţumesc. 

— ... dar nimic nu are etichetă de preţ. De ce? 

El zâmbi. 

— Asta-i o mică excentricitate de-a mea, Polly. Am crezut 
întotdeauna că pentru un obiect pe care vrei să-l cumperi 
merită să te tocmeşti puţin. Cred că am fost un neguţător de 
covoare din Orientul Mijlociu într-o viaţă anterioară. Probabil 
din Irak, deşi poate că n-ar trebui să spun asta în zilele de 
acum. 

— Aşa că ceri atâta cât poate oferi piaţa? întrebă ea, 
întinzând puţin coarda. 

— Poţi spune şi aşa, se arătă el de acord cu seriozitate şi 
din nou pe ea o frapă cât de profunzi erau ochii lui căprui - cât 
de ciudat de frumoşi. Îmi place să mă gândesc că nevoia 
determină preţul. 

— Înţeleg. 

— Chiar aşa? 

— Păi... aşa cred. Asta explică numele magazinului. 

El zâmbi. 

— S-ar putea, spuse. Cred că s-ar putea, da. 

— Ei bine, îţi doresc o zi foarte bună, domnule Gaunt... 

— Leland, te rog. Sau doar Lee. 

— Leland, atunci. Şi să nu-ți faci griji de clienţi. Cred că 
până vineri va trebui să-ţi angajezi un agent de pază care să-i 
alunge de aici la capătul zilei. 

— Crezi? Asta ar fi minunat. 

— La revedere. 

— Ciao, spuse el şi închise uşa în urma ei. 

Rămase acolo o clipă, uitându-se cum Polly Chalmers 
mergea în josul străzii, îndreptându-şi mănuşile pe degetele 
atât de deformate şi într-un atât de mare contrast cu restul 


€ Numele magazinului şi în acelaşi timp, titlul romanului în 
original este „Needful Things”, unde „needful” e un compus al 
cuvântului „need” = nevoie - n. tr. 


corpului ei, care era cochet şi frumos, dacă nu de-a dreptul 
remarcabil. Zâmbetul lui Gaunt crescu. Când i se lăţiră buzele, 
scoţându-i la iveală dinţii inegali, deveni un zâmbet neplăcut de 
prădător. 

— O să te descurci, spuse el încet în magazinul gol. O să te 
descurci de minune. 


Prezicerea lui Polly se dovedi cât se poate de corectă. Până 
la ora închiderii în acea zi, aproape toate femeile din Castle 
Rock - cele care contau, în orice caz - şi mai mulţi bărbaţi 
trecuseră pe la Lucruri preţioase să arunce o privire furtivă. 
Aproape toţi se grăbiră să-l anunţe pe Gaunt că nu aveau decât 
o clipă la dispoziţie, fiindcă se aflau în drum spre alt loc. 

Stephanie Bonsaint, Cynthia Rose Martin, Barbara Miller şi 
Francine Pelletier au fost primele; Steffie, Cyndi, Rose, Babs şi 
Francie au sosit într-un grup protectiv la nici zece minute după 
ce Polly a fost văzută plecând din noul magazin (vestea plecării 
ei se răspândise repede şi temeinic prin telefon şi prin 
eficientul telegraf de tufiş care străbate grădinile din spatele 
caselor din Noua Anglie.) 

Steffie şi prietenele ei s-au uitat. Au făcut uhh şi ahh. L-au 
anunţat pe Gaunt că nu pot sta mult fiindcă aceasta este ziua 
lor de bridge (neglijând să-i spună că partida săptămânală nu 
începea de obicei mai devreme de aproximativ două 
după-amiaza.) Francie l-a întrebat de unde este. Gaunt i-a spus 
că din Akron, Ohio. Steffie l-a întrebat dacă e de multă vreme în 
afacerea cu antichităţi. Gaunt i-a spus că el nu consideră că 
este vorba... tocmai de o afacere cu antichităţi. Cyndi a vrut să 
ştie dacă domnul Gaunt era de multă vreme în Noua Anglie. De 
puţin timp, a răspuns Gaunt; de puţin timp. 

Toate trei au fost de acord că magazinul este interesant - 
atâtea lucruri bizare! - dar că a fost un interviu foarte neizbutit. 
Bărbatul era la fel de necomunicativ ca Polly Chalmers, poate 
chiar mai mult. Babs a subliniat apoi ceea ce ştiau toate (sau 
credeau că ştiu): că Polly a fost prima persoană din oraş care a 


intrat de fapt în noul magazin şi că adusese cu ea o prăjitura. 
Poate, a speculat Babs, că-l ştia pe domnul Gaunt... de Atunci 
Dinainte, din vremea pe care o petrecuse Departe. 

Cyndi Rose şi-a exprimat interesul pentru o vază Lalique şi 
l-a întrebat pe domnul Gaunt (care era prin apropiere, dar nu 
se ţinea după ele, au observat toate cu bucurie) cât costă. 

— Cât credeţi? a întrebat el, zâmbind. 

Ea i-a zâmbit înapoi, oarecum cochet. 

— Oh, a spus ea. Așa faceţi dumneavoastră afaceri, 
domnule Gaunt? 

— Aşa fac afaceri, a fost el de acord. 

— Păi, o să pierdeţi mai mult decât o să câştigaţi dacă vă 
târguiţi cu yankeii, a spus Cyndi Rose în vreme ce prietenele ei 
asistau cu interesul vădit al unor spectatori la un meci de tenis 
din cadrul Campionatului de la Wimbledon. 

— Asta, a spus el, rămâne de văzut. 

Vocea lui era încă prietenoasă, dar acum era şi uşor 
provocatoare. 

Cyndi Rose s-a uitat de data aceasta mai atentă la vază. 
Steffie Bonsaint i-a şoptit ceva în ureche. Cyndi Rose a aplecat 
din cap. 

— Şaptesprezece dolari, a spus ea. 

Vaza arăta de fapt ca şi când ar fi costat cincizeci, iar ea 
bănuia că într-un anticariat din Boston ar fi fost evaluată la o 
sută optzeci. 

Gaunt şi-a înfipt degetele sub bărbie într-un gest pe care 
Brian Rusk l-ar fi recunoscut. 

— Cred că ar trebui să primesc cel puţin patruzeci şi cinci, a 
spus el cu o urmă de regret. 

Ochii Cyndiei Rose s-au luminat; avea ceva de speculat aici. 
La început văzuse vaza Lalique ca un lucru doar pe departe 
interesant, nimic altceva de fapt decât un cârlig conversaţional 
pe care să-l folosească asupra misteriosului domn Gaunt. Acum 
s-a uitat la ea mai atentă şi a văzut că era cu adevărat o 
lucrătură frumoasă, una care ar arăta bine în sufrageria casei 
ei. Lanţul de flori din jurul gâtului vazei avea exact culoarea 
tapetului ei. Până ca domnul Gaunt să-i răspundă propunerii ei 
cu un preţ care era doar la o aruncătură de băț mai departe de 
posibilităţile ei, nu-şi dăduse seama că-şi dorea vaza atât de 
mult cum şi-o dorea acum. 


S-a consultat cu prietenele ei. 

Gaunt le-a privit, zâmbind uşor. 

Clopoţelul de deasupra uşii a sunat şi au intrat încă două 
doamne. 

La Lucruri preţioase, prima zi adevărată de afaceri 
începuse. 


Când Clubul de Bridge din strada Ash a părăsit Lucruri 
preţioase zece minute mai târziu, Cyndi Rose Martin ducea de 
mânere o pungă de cumpărături. Înăuntru, înfăşurată în hârtie 
pelur, se afla vaza Lalique. O achiziţionase în schimbul a 
patruzeci şi unu de dolari plus TVA, aproape toţi banii ei de 
coşniţă, însă era atât de încântată de ea, că aproape torcea. 

De obicei, după ce făcea asemenea cumpărături sub 
imperiul pornirii de moment, se simţea plină de îndoieli şi puţin 
ruşinată, sigură că a fost puţin dusă cu preşul, dacă nu de-a 
dreptul înşelată, însă nu şi astăzi. Aceasta era o afacere din 
care ea ieşise învingătoare. Domnul Gaunt îi ceruse chiar să se 
mai întoarcă, spunând că are şi perechea acelei vaze şi că va 
sosi cu un transport spre sfârşitul săptămânii - poate chiar 
mâine! Aceasta va arăta superb pe măsuţa din sufragerie, dar 
dacă avea două putea pune câte una pe fiecare capăt al poliţei 
de deasupra căminului, iar asta chiar ar fi trăsnet. 

Cele trei prietene ale ei simțeau şi ele că se descurcase 
bine şi, deşi erau puţin frustrate că aflaseră atât de puţine 
despre trecutul domnului Gaunt, părerea lor în ceea ce-l privea 
era în general destul de bună. 

— Are cei mai frumoşi ochi verzi, a spus Francie Pelletier, 
puţin visătoare: 

— Erau verzi? a întrebat Cyndi Rose, uşor uimită. Ei i se 
păruseră cenuşii. - N-am observat. 


Târziu în după-amiaza aceea, Rosalie Drake de la Coşi 
Întruna trecu pe la Lucruri preţioase în pauza pentru cafea 
însoţită de menajera lui Polly, Nettie Cobb. In magazin erau mai 
multe femei care scrutau oferta, iar în colţul din spate, doi 
băieţi de la Liceul Districtului Castle cotrobăiau printr-o cutie de 
carton plină de reviste cu benzi desenate, murmurând 
surescitaţi între ei - era uimitor, se arătau amândoi de acord, 
cât de multe dintre acele reviste le trebuiau pentru a-şi 
completa colecţiile de acasă. Sperau numai ca preţurile să nu 
fie prea mari. Era greu de spus fără să întrebi, fiindcă pe 
plicurile din plastic în care se aflau revistele nu era nici un 
abţibild cu preţul. 

Rosalie şi Nettie îi spuseră „bună” domnului Gaunt, iar 
Gaunt îi ceru lui Rosalie să-i mulţumească încă o dată pentru 
prăjitură. Ochii lui o urmăriră pe Nettie, care se îndepărtase 
după ce prezentările fuseseră făcute şi se uita destul de 
melancolică la o colecţie mică de figurine din sticlă. O lăsă pe 
Rosalie să studieze fotografia cu Elvis de lângă AŞCHIA DE LEMN 
PIETRIFICAT DIN ŢARA SFÂNTĂ şi se duse către Nettie. 

— Vă plac figurinele din sticlă, domnişoară Cobb? întrebă el 
cu voce blândă. 

Femeia tresări puţin - Nettie Cobb avea chipul şi aproape 
dureros de timidul comportament al unei femei făcute să 
tresară la auzul unor voci, indiferent de cât de blânde şi 
prietenoase, când acestea se auzeau din spatele ei - şi zâmbi 
spre el cu crispare. 

— Sunt doamna Cobb, domnule Gaunt, deşi soţul meu ne-a 
părăsit deja de multă vreme. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Nu e nevoie. Au trecut paisprezece ani. Multă vreme. Da, 
am o colecţie mică de figurine din sticlă. (Păru că se înfiorează, 
aşa cum se înfiorează un şoarece la apropierea pisicii.) Nu că 
mi-aş permite ceva atât de frumos ca piesele acestea. 
Adorabile, aşa sunt. Cum trebuie că arată lucrurile în rai. 

— Ei bine, să vă spun ceva, vorbi el, am cumpărat destul de 
multe figurine din sticlă când am ajuns acolo şi nu sunt atât de 
scumpe cum aţi putea crede. lar celelalte sunt mult mai 
frumoase. Nu vreţi să veniţi mâine şi să le vedeţi? 

Ea tresări din nou şi se dădu cu un pas în lături, de parcă 


bărbatul i-ar fi propus să vină mâine ca el să o poată ciupi de 
fund de câteva ori... poate până ce-o va pufni plânsul. 

— O, nu cred... Joia e ziua mea ocupată, ştiţi... la atelierul 
lui Polly... joia trebuie să curăţăm peste tot acolo, ştiţi... 

— Sunteţi sigură că nu puteţi veni? stărui el. Polly mi-a spus 
că dumneavoastră aţi făcut prăjitura pe care mi-a adus-o 
dimineaţă... 

— A fost bună? întrebă Nettie agitată. 

Ochii ei spuneau că se aşteaptă ca el să răspundă: Nu, n-a 
fost bună, Nettie, mi-a dat crampe, m-a făcut de fapt să dau 
totul afară pe uşa din dos, aşa că am să te facă să te doară, 
Nettie, am să te târăsc în camera din spate şi-am să-ţi răsucesc 
sfârcurile până ce-o să ţipi de să-ţi plesnească plămânii. 

— A fost minunată, spuse el mângâietor. M-a dus cu gândul 
la prăjiturile pe care le făcea mama... iar asta se întâmpla cu 
foarte mult timp în urmă. 

Aceasta era nota potrivită pe care să-i cânte lui Nettie, 
care-şi iubise mult propria mamă în pofida bătăilor pe care 
dânsa i le administrase după desele nopţi pe care ea le 
petrecea în speluncile cu tonomate şi în bodegile unde se 
servea gin. Se relaxă puţin. 

— Păi, e-n regulă, atunci, spuse ea. Sunt extrem de fericită 
că a fost bună. Desigur, a fost ideea lui Polly. Ea e cea mai 
încântătoare femeie din lume. 

— Da, spuse el. După ce am întâlnit-o, cred şi eu asta. 

Aruncă o privire la Rosalie Drake, dar Rosalie încă mai căuta 
din priviri printre obiectele expuse. Se uită înapoi la Nettie şi 
spuse: 

— Pur şi simplu simt că vă datorez ceva, cât de mic... 

— O, nu! spuse Nettie, iarăşi speriată. Nu-mi datoraţi nimic. 
Nici cel mai mic lucru, domnule Gaunt. 

— Vă rog să mai veniţi. Observ că vă plac figurinele din 
sticlă... şi v-aş putea da înapoi cutia pentru prăjitură a lui Polly. 

— Păi... presupun că aş putea trece în pauză... 

Ochii lui Nettie spuneau că nu-i venea să creadă ce auzea 
că-i iese din gură. 

— Minunat, spuse el şi o părăsi imediat, înainte să se poată 
răzgândi din nou. 

Se duse la băieţi şi-i întrebă cum se descurcă. Aceştia îi 
arătară cu fereală mai multe numere vechi din The Incredible 


Hulk şi The X-Men. Cinci minute mai târziu, ieşiră din magazin 
cu o mare parte din revistele cu benzi desenate în mâini şi cu 
expresii de bucurie năucă pe feţe. 

De-abia se închisese uşa în urma lor, că se deschise din 
nou. Cora Rusk şi Myra Evans intrară cu paşi hotărâți. Se uitară 
în jur cu nişte ochi la fel de luminoşi şi de avizi ca ai unor 
veveriţe în anotimpul de adunare a ghindelor şi se duseră 
imediat la vitrina ce conţinea fotografia cu Elvis. Cora şi Myra 
se aplecară, uguind de interes, afişând două funduri late fară 
nici o îndoială cât două cozi de topor. 

Gaunt se uită la ele zâmbind. 

Clopoţelul de deasupra uşii sună din nou. Nou-sosita era 
mare cât Cora Rusk, dar Cora era grasă, iar femeia aceasta 
părea puternică - aşa cum arată puternic un tăietor de lemne 
cu burta umflată de bere. De bluză avea prins cu acul un 
ecuson mare şi alb. Literele roşii proclamau: 


SEARA LA CAZINOU - DOAR DE DISTRACŢIE! 


Chipul doamnei conţinea toţi nurii unei lopeţi pentru 
zăpadă. Părul ei, o nuanţă de maro cu nimic ieşit din comun şi 
lipsită de viaţă, era în mare parte acoperit de un batic înnodat 
sub bărbia lată. Cercetă din priviri interiorul magazinului preţ 
de o clipă sau două, ochii ei mici, afundaţi în orbite, 
îngustându-se ici şi colo asemenea ochilor unui pistolar care 
cercetează interiorul unui birt înainte să intre de tot prin uşile 
batante şi să-nceapă să işte iadul. Apoi intră. 

Puţine dintre femeile care se plimbau printre exponate îi 
oferiră mai mult decât o privire fugară, dar Nettie Cobb se uita 
la nou-venită cu o extraordinară expresie de ură şi spaimă 
amestecate la un loc. Apoi plecă brusc de lângă figurinele din 
sticlă. Mişcarea ei reţinu atenţia nou-venitei. Se uită la Nettie 
cu un fel de dispreţ necuprins, apoi o lăsă baltă. 

Clopoţelul de deasupra uşii sună din nou atunci când Nettie 
Cobb părăsi magazinul. 

Domnul Gaunt observă cu mare interes toate acestea. 

Se duse lângă Rosalie şi spuse: 

— Doamna Cobb a plecat fără dumneavoastră, mă tem. 

Rosalie păru luată prin surprindere. 

— De ce... începu ea, după care ochii îi căzură pe 


nou-venita cu ecusonul Seara la Cazinou prins ostentativ între 
sâni. Aceasta studia covorul turcesc atârnat pe perete cu 
interesul concentrat al unui student la arte într-o galerie. 
Mâinile îi erau înfipte în şoldurile generoase. - Oh, spuse 
Rosalie. Scuzaţi-mă, chiar trebuie să o iau din loc. 

— Aş zice că nu fac deloc risipă de dragoste între ele, 
remarcă domnul Gaunt. 

Rosalie zâmbi confuză. 

Gaunt se uitată iarăşi la femeia cu batic. 

— Cine e? 

Rosalie îşi încreţi nasul. 

— Wilma Jerzyck, spuse ea. Scuzaţi-mă... chiar trebuie s-o 
prind pe Nettie din urmă. Ştiţi, e de-o sensibilitate exagerată. 

— Desigur, spuse el şi o conduse pe Rosalie afară din 
magazin. Adăugă pentru sine: Aşa suntem cu toţii. 

Apoi, Cora Rusk îl lovi uşor peste umăr. 

— Cât face poza cu Regele? vru ea să ştie. 

Leland Gaunt îşi întoarse zâmbetul cel orbitor către ea. 

— Păi, haideţi să discutăm despre asta, spuse «el. 
Dumneavoastră cât credeţi că face? 


CAPITOLUL TREI 


Cel mai nou port de comerţ din Castle Rock era închis de 
aproape două ore când Alan Pangborn rulă încet în josul Străzii 
Principale către Clădirea Municipalităţii, care adăpostea Oficiul 
Şerifului şi Departamentul de Poliţie din Castle Rock. Se afla la 
volanul celei mai de seamă maşini nemarcate: o berlină Ford 
model 1986. Maşina de familie. Se simţea cu moralul la pământ 
şi pe jumătate beat. Nu băuse decât trei beri, dar îl loviseră 
tare. 

Când trecu pe lângă el, aruncă o privire la magazinul 
Lucruri preţioase, plăcându-i umbrarul verde-închis care ieşea 
deasupra străzii, aşa cum făcuse şi Brian Rusk. Ştia puţine 


despre lucrurile acestea (dat fiind că nu avea cunoştinţe care 
să lucreze la Compania Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi), însă i 
se părea că într-adevăr oferea o anumită pată fistichie de 
culoare Străzii Principale, unde majoritatea proprietarilor de 
magazine adăugaseră panouri frontale false şi li se păruseră că 
asta e de ajuns. Încă nu ştia ce se vindea în noul magazin - 
dacă mersese în vizită dimineaţă aşa cum îşi plănuise, Polly 
ştia - dar lui Alan i se părea că seamănă cu unul dintre 
restaurantele acelea franţuzeşti dichisite unde o duci pe fata 
visurilor tale înainte s-o atragi în pat cu vorba mieroasă. 

Magazinul îi ieşi din gând de-ndată ce trecu de el. 
Semnaliză dreapta cu două cvartale mai departe şi intră pe 
străduţa îngustă de trecere dintre mogâldeaţa din cărămidă a 
Clădirii  Municipalităţii şi clădirea cu  draniţe albe a 
Administraţiei Apelor. Această stradelă era marcată DOAR 
VEHICULELE AUTORIZATE. 

Clădirea Municipalităţii avea forma unui L răsturnat cu capul 
în jos şi în unghiul format de cele două laturi se afla o parcare. 
Trei dintre locuri erau marcate oficiul şerifului. In unul era 
parcat vechiul VW Beetle ţâfnos al lui Norris Ridgewick. Alan 
parcă în altul, stinse farurile şi opri motorul, se întinse după 
mânerul portierei. 

Depresia care-i dăduse târcoale de când părăsise localul 
The Blue Door din Portland, o făcuse aşa cum dădeau deseori 
târcoale lupii focurilor de tabără în poveştile de aventură pe 
care le citise în copilărie, îi căzu brusc în cârcă. Dădu drumul 
mânerului de la portieră şi rămase în spatele volanului berlinei, 
sperând să-i treacă. 

Îşi petrecuse ziua aceea la Tribunalul de Circumscripţie din 
Portland, depunând mărturie din partea acuzării în patru 
procese simple. Circumscripţia cuprindea patru districte - York, 
Cumberland, Oxford, Castle - şi, dintre toţi oamenii legii care-şi 
făceau meseria în aceste districte, Alan Pangborn avea cel mai 
mult de călătorit. Cei trei judecători de circumscripție 
încercaseră prin urmare să-i programeze cazurile pe cât posibil 
în grupuri, astfel încât să trebuiască să facă drumul doar o dată 
sau de două ori pe lună. Datorită acestui aranjament, chiar 
putea să-şi petreacă o parte a timpului în districtul pe care 
jurase să-l apere şi nu pe drumurile dintre Castle Rock şi 
Portland, dar asta însemna şi că, după una din zilele lui de 


tribunal, se simţea ca un puşti de şcoală ieşind împleticit din 
aula unde tocmai susţinuse Testele de Aptitudini Şcolare. Ar fi 
trebuit să ştie că nu e bine să mai şi bea pe deasupra, dar 
Harry Cross şi George Crompton tocmai se aflau în drum spre 
The Blue Door şi insistaseră ca Alan să vină cu ei. Aveau un 
motiv suficient de bun să facă asta: o serie de spargeri în mod 
limpede legate între ele care se petrecuseră în toate zonele pe 
care le reprezentau ei. Dar adevăratul motiv pentru care 
dăduse curs invitaţiei fusese cel pe care-l au în comun toate 
hotărârile greşite: atunci i se păruse o idee bună. 

Acum şedea în spatele volanului a ceea ce fusese maşina 
lor de familie, culegând ceea ce semănase din propria sa 
voinţă. Il durea uşor capul. Incerca mai mult decât o slabă 
senzaţie de greață. Insă depresia era partea cea mai rea - se 
întorsese cu forte proaspete. 

Salutare! striga voioasă dinăuntrul fortăreței aflate în capul 
său. Aici sunt, Alan! Mă bucur să te văd! Ghici ce? lată-ne aici, 
la sfârşitul linei lungi şi grele zile, iar Armie şi Todd tot morți 
sunt! Ți-aminteşti după-amiaza aceea de sâmbătă când şi-a 
vărsat Todd milkshake-ul pe scaunul din față al maşinii? Chiar 
acolo unde-i acum servieta ta, nu-i aşa? lar tu ai strigat la el? 
Oau! Asta n-ai uitat, nu? Ai uitat? Ei, n-are nimic, Alan, fiindcă 
eu sunt aici să-ţi amintesc! Şi să-ţi amintesc! Şi să-ţi amintesc! 

Işi ridică servieta şi se uită ţintă la scaun. Da, pata era acolo 
şi da, strigase la Todd. Todd, de ce trebuie să fii mereu atât de 
neîndemânatic? Ceva de felul ăsta, nu cine ştie ce, dar nu 
genul de lucru pe care l-ai spune vreodată dacă ai şti că fiul tău 
are mai puţin de o lună de trăit. 

li trecu prin gând că nu berile erau adevărata problemă; 
maşina era, maşina care nu fusese niciodată curățată cum 
trebuie. Işi petrecuse ziua mergând în maşină cu fantomele 
soţiei şi fiului său mai mic. 

Se aplecă în faţă şi deschise torpedoul pentru a-şi scoate 
carneţelul cu amenzi - să-l aibă cu el peste tot, chiar şi atunci 
când mergea la Portland să-şi petreacă ziua depunând mărturie 
în sala de judecată, era un obicei de neînlăturat - şi vâri mâna 
înăuntru. Atinse un obiect tubular, care căzu pe podeaua 
berlinei cu o bufnitură slabă. Aşeză carneţelul cu amenzi peste 
servietă, după care se aplecă pentru a lua ceea ce făcuse să 
cadă din torpedo. Ţinu obiectul ridicat în aşa fel încât să prindă 


lumina becurilor cu sodiu şi se uită ţintă la el multă vreme, 
simțind vechea şi îngrozitoarea durere a pierderii şi a mâhnirii 
răpindu-i fiinţa. Artrita lui Polly se afla în mâini; a sa i se părea 
că se află în inimă şi cine putea spune care dintre ei suferea cel 
mai mult? 

Cutia aparținuse lui Todd, desigur - Todd, care fără-ndoială 
ar fi locuit în Magazinul de Mărunţişuri din Auburn dacă i s-ar fi 
dat voie. Băiatul fusese fermecat de nenumăratele curiozităţi 
care se vindeau acolo: băzâitoare, pudră de strănutat, pahare 
cu fund spart, săpun care făcea mâinile de culoarea cenuşii 
vulcanice, excremente de câine din plastic. 

Incă-i aici chestia asta. Sunt morţi de nouăsprezece luni şi 
asta încă-i aici. Cum naiba de n-am văzut-o? Christoase. 

Alan răsuci în mâini cutia cea rotundă, amintindu-şi cum se 
rugase băiatul să-i dea voie s-o cumpere din banii de alocaţie, 
dar Alan însuşi îi refuzase acest drept, citând proverbul tatălui 
său: banii nu fac casă bună cu nebunii. Şi cum Annie, îi anulase 
hotărârea în felul ei subtil. 

Ascultă-le, domnule Magician Amator, cum vorbeşti ca un 
puritan. Hai că-mi placi! De la cine crezi în primul rând că a 
moştenit plăcerea pentru gaguri şi trucuri? Nimeni din familia 
mea n-a ținut vreodată pe perete o fotografie înrămată cu 
Houdini, crede-mă. Vrei să-mi spui că n-ai cumpărat un pahar 
cu fundul spart sau două în aventuroasele zile ale tinereții tale? 
Că nu ţi-ai fi dat şi viața numai să ai vechea trusă cu vechiul 
truc al şarpelui în cutia cu alune dacă ai fi dat peste una într-o 
vitrină undeva? 

El, ezitând şi codindu-se, semănând din ce în ce mai mult cu 
un palavragiu pompos şi cu ifose. In cele din urmă, trebuise să 
ducă o mână la gură pentru a ascunde un rânjet de jenă. Annie 
îl văzuse, însă. Annie întotdeauna vedea. Acesta fusese darul 
ei... şi nu doar o singură dată aceasta fusese salvarea lui. 
Simţul umorului pe care-l avea - şi de asemenea simţul 
perspectivei - fusese mereu mai dezvoltat ca al său. Mai 
ascuţit. 

Lasă-l să şi-o ia, Alan - numai o dată în viață va fi tânăr. Şi 
este într-un fel o chestie comică. 

Aşa că-l lăsase. Şi... 

trei săptămâni după aceea şi-a vărsat milkshake-ul pe 
scaun şi patru săptămâni după aceea era mort! Amândoi erau 


morți! Oau! Ca să vezi! Chiar că zboară timpul, nu-i aşa, Alan? 
Dar nu-ţi face griji! Nu-ţi face griji, fiindcă eu o să continui să-ți 
amintesc! Da, domnule! O să continui să-ți amintesc, fiindcă 
asta-i treaba mea şi am de gând să mă tin de ea! 

Cutia purta eticheta ALUNE ASORTATE BUNE-BUNICELE. Alan 
desfăcu partea ei de sus şi un şarpe verde comprimat, lung de 
cinci picioare, sări afară, lovi parbrizul şi ricoşă în poala lui. 
Alan se uită la el, auzi în minte râsetul fiului său mort, şi începu 
să plângă. Tăcut şi epuizat, plânsetul fu lipsit de dramatism. Se 
părea că lacrimile sale aveau multe în comun cu obiectele care 
aparținuseră celor dragi lui şi acum morţi; niciodată nu scăpai 
complet de ele. Erau prea multe şi chiar atunci când începeai 
să te relaxezi şi să-ţi spui că în sfârşit s-a sfârşit, că rana s-a 
închis, mai găseai unul. Şi încă unul. Şi încă unul. 

De ce-l lăsase pe Todd să cumpere blestemăţia aia? De ce 
se mai afla încă în torpedo? Şi, în primul rând, de ce mersese 
cu blestemata asta de maşină? 

Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi îşi curăţă 
lacrimile de pe faţă. Apoi, încet, îndesă şarpele - doar o fâşie 
de hârtie creponată verde, ieftină, cu un arc de metal introdus 
de-a lungul ei - înapoi în falsa cutie cu alune asortate. Înfiletă 
capacul şi săltă gânditor cutia în mână. 

Aruncă blestemăția aia. 

Dar nu credea că putea face asta. Nu în seara aceasta, cel 
puţin. Azvârli capcana - ultima pe care o cumpărase Todd din 
ceea ce el considerase drept cel mai bun magazin din lume - 
înapoi în torpedo şi trânti capacul. Apoi prinse iarăşi de 
mânerul portierei, îşi apucă servieta şi cobori. 

Inspiră profund aerul de seară devreme, sperând să-i fie de 
ajutor. Nu-i fu. Simţea miros de lemn putrezit şi chimicale, o 
odoare lipsită de farmec care se făcea simțită în mod regulat 
dinspre fabricile de hârtie din Rumford, la aproximativ treizeci 
de mile în nord. O va suna pe Polly şi-o va întreba dacă poate 
merge la ea, se hotărî - asta-i va fi puţin de ajutor. 

Un gând mai adevărat n-a fost niciodată gândit! se arătă 
energic de acord vocea depresiei. Și apropo, Alan, ți-aminteşti 
cât de fericit l-a făcut şarpele ăla? L-a încercat cu toată lumea! 
Pe Norris Ridgewick l-a speriat de era să facă atac de cord, iar 
tu ai râs până ce aproape că ţi-ai udat pantalonii! Ţi-aminteşti? 
Nu-i aşa c-a fost plin de viață? Nu-i aşa că a fost minunat? lar 


Annie - ți-aminteşti cum a râs când i-ai povestit? Şi ea a fost 
plină de viață şi minunată, nu-i aşa? Desigur, n-a mai fost la fel 
de plină de viaţă către sfârşit, şi nici atât de minunată, dar tu 
nu prea ţi-ai dat seama, nu-i aşa? Fiindcă tu aveai altceva de 
făcut. Treaba aia cu Thad Beaumont, de exemplu” - nu-ți puteai 
lua de fapt mintea de la aia. Ce s-a întâmplat la casa lor de 
lângă lac şi la cum, după ce s-a sfârşit totul, el obişnuia să se 
îmbete şi să te sune. După care soţia lui a luat gemenii şi l-a 
părăsit... toate astea şi, pe deasupra, obişnuitele probleme din 
oraş le-au ținut destul de ocupat, nu-i aşa? Prea ocupat să vezi 
ce se întâmpla chiar acasă. Păcat că n-ai văzut. Dacă ai fi 
făcut-o, ei bine, poale că încă trăiau şi astăzi! Şi ăsta-i un lucru 
pe care nu trebuie să-l uiţi, aşa că o să continui să 
ți-amintesc... şi să-ți amintesc... şi să-ți amintesc. Bine? Bine! 

Chiar deasupra duzei pentru benzină, pe lateralul maşinii se 
întindea o zgârietură lungă de un picior. Asta se întâmplase 
după moartea lui Annie şi Todd? Nu-şi putea aminti cu precizie 
şi oricum nici nu conta cine ştie cât. Trase cu degetele de-a 
lungul ei şi-şi reaminti din nou să ducă maşina la atelierul 
Sunoco al lui Sonny pentru a o repara. Pe de altă parte, de ce 
să se deranjeze? De ce să nu ducă pur şi simplu măgăoaia la 
Harrie Ford în Oxford şi s-o dea la schimb pentru ceva mai mic? 
Kilometrajul era încă relativ scăzut; probabil că ar putea face 
un schimb decent... 

Dar Todd şi-a vărsat milkshake-ul pe scaunul din faţă! ţiui 
indignată vocea din mintea lui. A făcut asta când era VIU, Alan 
bătrâne! lar Annie... 

— O, tacă-ţi fleanca, spuse el. 

Ajunse la clădire, apoi se opri. Parcat aproape, atât de 
aproape încât uşa biroului l-ar fi ciobit dacă ai fi deschis-o 
complet, se afla un Cadillac Seville mare şi roşu. Nu trebuia să 
se uite la plăcile de înmatriculare să ştie că acestea spuneau: 
KEETON 1. Îşi trecu gânditor mâna peste tabla netedă a maşinii, 
apoi intră. 


7 Vezi romanul lui King The Dark Half (Jumătatea 
întunecată, 1989, aflat şi el în pregătire la Editura Aquila '93) - 
n. tr. 


Sheila Brigham stătea în separeul cu pereţi din sticlă ai 
dispeceratului, citind revista People şi bând Yoo-Hoo. Clădirea 
comună a Oficiului Şerifului şi a Departamentului de Poliţie din 
Castle Rock era altfel pustie, cu excepţia lui Norris Ridgewick. 

Norris şedea în spatele unei vechi maşini de scris IBM 
electrică, lucrând la un raport cu acea concentrare agonică şi 
cu răsuflarea tăiată de care doar Norris putea da dovadă când 
era vorba de munca de birou. Se uita fix la maşină, apoi se 
apleca brusc în faţă, aidoma unui om care a fost lovit cu 
pumnul în stomac şi izbea tastele într-o răbufnire ţăcănitoare. 
Rămânea în acea poziţie cocoşată cât îi mai lua să citească ce 
scrisese, apoi gemea uşor. Se auzea acel c/ic-rap! clic-rap! 
Clic-rap! ceea ce însemna că Norris folosea banda corectoare a 
IBM-ului pentru a reveni asupra unor greşeli (folosea în medie 
câte o bandă corectoare pe săptămână), după care se îndrepta 
de spate. Urma o pauză plină de gravitate, apoi se repeta 
ciclul. După aproximativ o oră, Norris lăsa raportul să cadă în 
tăviţa cu INTRĂRI a Sheilei. O dată sau de două ori pe 
săptămână, aceste rapoarte erau chiar inteligibile. 

Când Alan traversă micuța zonă a antreului, Norris ridică 
ochii şi zâmbi. 

— Bună, şefu', cum merg lucrurile? 

— Păi, am scăpat de Portland pentru alte două sau trei 
săptămâni. Aici s-a întâmplat ceva? 

— Na, ca de obicei. Ştii, Alan, ai ochii roşii ca naiba. lar ai 
fumat tabac d-ăla prost? 

— Ha, ha, spus Alan fară haz. Am rămas pentru două beri 
cu doi poliţişti, apoi m-am holbat la faza lungă de la farurile 
maşinilor vreme de treizeci de mile. Ai vreo aspirină 
la-ndemână? 

— Întotdeauna, spuse Norris. Doar ştii asta. 

Sertarul de jos al biroului lui Norris conţinea farmacia lui 
particulară. Îl deschise, scotoci prin el, scoase la iveală o sticlă 
de dimensiuni gigantice de Kaopectate cu gust de căpşune, se 
uită fix la etichetă pentru o clipă, scutură din cap, o aruncă la 
loc în sertar şi mai scotoci o dată. In cele din urmă scoase la 


lumina zilei o sticlă de aspirină cu acţiune generală. 

— Am o trebuşoară pentru tine, spuse Alan, luând sticla şi 
scuturându-şi în palmă două aspirine. Odată cu pastilele se 
scutură şi mult praf alb şi el se trezi că se întreabă de ce 
aspirina cu acţiune generală producea mereu mai mult praf ca 
aspirina normală. Se întrebă apoi dacă nu-şi pierde cumva 
minţile. 

— Ah, Alan, mai am două parascovenii d-alea E-9 de făcut 
ŞI... 

— Nu te ambala. 

Alan se duse la răcitorul pentru apă şi scoase un pahar de 
hârtie din cilindrul înfiletat în perete. B/ub-b/ub-blab făcu 
răcitorul pentru apă când îşi umplu paharul. 

— Nu trebuie decât să traversezi camera şi să deschizi uşa 
pe care tocmai am intrat eu. E-atât de simplu că şi un copil ar 
putea-o face, corect? 

— Ce... 

— Numai să nu uiţi să-ţi iei carneţelul cu amenzi, spuse Alan 
şi dădu aspirina pe gât în jos. 

Norris Ridgewick păru imediat îngrijorat. 

— Al tău e chiar acolo pe birou, lângă servietă. 

— Ştiu. Şi acolo o să rămână, cel puţin pentru astă-seară. 

Norris se uită la el multă vreme. În cele din urmă întrebă: 

— Buster? 

Alan încuviinţă din cap. 

— Buster. lar a parcat în locul pentru handicapati, l-am spus 
data trecută că am terminat să-l tot avertizez cu privire la asta. 

Şeful Consiliului Local din Castle Rock, Danforth Keeton al 
III-lea, era numit Buster de către toţi care îl cunoşteau... Insă 
angajaţii municipalităţii care voiau să-şi păstreze slujbele aveau 
grijă să-i spună Dan sau domnul Keeton când era prin preajmă. 
Numai Alan, care era un oficial ales prin vot popular, îndrăznea 
să-i spună Buster în faţă şi o făcuse doar de două ori, ambele 
când fusese foarte nervos. Bănuia, totuşi, c-o va face din nou. 
Dan „Buster” Keeton era un om pe care Alan Pangborn găsea 
că e foarte uşor să te enervezi. 

— Haida-de!/ spuse Norris. Fă-o tu, Alan, bine? 

— Nu pot. Săptămâna viitoare am întâlnirea aia cu membrii 
Consiliului Local cu privire la alocarea fondurilor. 

— Pe mine deja mă urăşte, spuse Norris morbid. Ştiu că mă 


urăşte. 

— Buster îi urăşte pe toţi cu excepţia soţiei şi mamei lui, 
spuse Alan, şi nu-s foarte sigur nici despre nevastă-sa. Dar 
rămâne faptul că l-am avertizat de cel puţin şase ori în ultima 
lună să nu parcheze în singurul nostru loc pentru handicapati, 
iar acum am să-mi transform vorbele în fapte. 

— Nu, eu am să-mi transform s/ujba în şomaj. Asta-i chiar 
josnic, Alan. Sincer îţi spun. 

Norris Ridgewick semăna cu o reclamă pentru emisiunea 
Când oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele. 

— Relaxează-te, spuse Alan. Tu doar pune pe parbriz o 
amendă de cinci dolari pentru parcare neregulamentară. La 
mine vine şi mie-mi spune mai întâi să te concediez. 

Norris gemu. 

— Refuz. Apoi îmi spune mie să rup amenda. Refuz şi asta. 
Apoi, mâine la prânz, după ce a avut ocazia să facă spume la 
gură o vreme, mă îmbunez. lar când merg la următoarea 
întâlnire pentru alocarea fondurilor, el îmi datorează o favoare. 

— Mda, dar mie ce-mi datorează? 

— Norris, vrei sau nu un nou pistol radar cu puls? 

— Păi... 

— Şi ce-ai zice de un fax? Vorbim deja despre un fax de doi 
ani. 

Da! strigă fals voioasa voce din mintea sa. Aţi început să 
vorbiti despre el când Annie şi Todd erau încă în viață, Alan! 
Ți-aminteşti asta? Ţi-aminteşti când erau în viață? 

— Cred că da, spuse Norris. 

întinse mâna după carneţelul cu amenzi, tristeţea şi 
resemnarea citindu-i-se mare pe toată faţa. 

— Eşti un om bun, spuse Alan cu o exuberanţă pe care nu o 
simţea. Voi fi în birou o vreme. 


Închise uşa şi formă numărul lui Polly. 
— Alo? întrebă ea şi el ştiu imediat că nu-i va spune despre 
depresia care îl cuprinsese atât de complet şi de inexorabil. 


Polly avea problemele ei în seara aceea. Nu era nevoie decât 
de acest singur cuvânt ca el să ştie cum stăteau lucrurile cu ea. 
Sunetul / din alo era uşor aspirat. Asta se întâmpla numai după 
ce lua un Percodan - sau poate mai mult de unul - iar ea lua 
Percodan numai când durerea era foarte rea. Deşi n-o spusese 
niciodată cu voce tare, Alan bănuia că Polly trăia cu teama zilei 
când pastilele de Percodan nu vor mai da rezultate. 

— Cum eşti, frumoasă doamnă? întrebă el, lăsându-se pe 
spate în scaun şi acoperindu-şi ochii cu o mână. Aspirina nu 
părea să-l ajute prea mult cu durerea de cap. Poate c-ar fi 
trebuit să-i cer un Perc, gândi el. 

— Sunt în regulă. 

El auzi felul atent în care vorbea, trecând de la un cuvânt la 
celălalt ca o femeie care traversează un pârâiaş păşind pe 
lespezi de piatră. 

— Dar tu cum eşti? Pari obosit. 

— De fiecare dată reacţionez aşa la avocaţi. 

Lăsă deoparte ideea de a merge să o vadă. Ea ar fi spus: 
Desigur, Alan, şi s-ar fi bucurat să-l vadă - aproape la fel de 
mult ca şi el - dar asta ar fi încordat-o mai mult decât avea 
nevoie în seara aceea. 

— Cred c-o să plec acasă şi-o să mă întorc devreme. Te 
superi dacă nu trec pe la tine? 

— Nu, iubire. De fapt, chiar ar fi puţin mai bine dacă n-ai 
veni. 

— E rău în seara asta? 

— A fost şi mai rău, spuse ea cu grijă. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Nu-i aşa de rău, nu. 

Vocea ta spune că eşti o mincinoasă, draga mea, gândi el. 

— Bun. Cum stă treaba cu terapia aia cu ultrasunete de 
care mi-ai vorbit? Ai descoperit ceva? 

— Păi, ar fi minunat dacă mi-aş putea permite o lună şi 
jumătate la Clinica Mayo - la noroc - dar nu pot. Şi să nu-mi 
spui că poţi tu, Alan, fiindcă sunt puţin prea obosită să-ţi spun 
că eşti un mincinos. 

— Am crezut c-ai spus de Spitalul din Boston... 

— Anul viitor, zise Polly. Anul viitor vor deschide o clinică 
unde să facă terapie cu ultrasunete. Poate. 

Urmă o clipă de linişte şi el fu pe cale să spună pa, când ea 


vorbi din nou. De data aceasta, tonul ei era puţin mai vesel. 

— Am trecut pe la noul magazin în dimineaţa asta. Am 
rugat-o pe Nettie să facă o prăjitură şi am dus-o cu mine. Un 
gest cam necugetat, desigur - doamnele nu trebuie să ducă 
prăjituri la deschideri. Aproape că-i gravat în piatră lucrul ăsta. 

— Cum e? Ce se vinde acolo? 

— Câte puţin din fiecare. Dacă mi-ai pune un pistol la 
tâmplă, aş spune că-i un magazin de curiozităţi şi lucruri de 
colecţie, însă de fapt nu poate fi definit. Va trebui să vezi cu 
ochii tăi. 

— L-ai întâlnit pe proprietar? 

— Domnul Leland Gaunt. din Akron, Ohio, spuse Polly şi 
acum Alan chiar auzi urma unui zâmbet în vocea ei. O să fie o 
adevărată senzaţie pentru înalta societate din Castle Rock anul 
acesta - aşa prevăd eu, în orice caz. 

— Tu ce părere ai despre el? 

Când Polly vorbi din nou, zâmbetul din voce răzbătu chiar 
mai limpede. 

— Păi, Alan, dă-mi voie să fiu sinceră - eşti iubitul meu şi eu 
sper că sunt iubita ta, dar... 

— Eşti, spuse el. 

Durerea de cap îl slăbea puţin. Se îndoia că acest mic 
miracol era opera aspirinei lui Norris Ridgewick. 

— ... dar mi-a făcut şi mie să-mi bată inima mai tare. Şi ar fi 
trebuit să le vezi pe Rosalie şi pe Nettie când s-au întors... 

— Nettie? 

Îşi luă picioarele de pe birou şi se ridică. 

— Nettie se sperie şi de umbra ei! 

— Da. Dar, cum a convins-o Rosalie să o însoţească - ştii că 
sărmana n-ar merge nicăieri singură - după ce am ajuns acasă 
în după-amiaza asta, am întrebat-o pe Nettie ce crede ea 
despre domnul Gaunt. Alan, sărmanii ei ochi nesiguri pur şi 
simplu s-au luminat. „Are figurine din sticlă!” a spus. „Figurine 
din sticlă frumoase! Chiar m-a invitat să mă întorc mâine şi să 
mă uit şi la altele!” Cred că-s cele mai multe cuvinte pe care mi 
le-a adresat dintr-odată în patru ani. Aşa că am spus: „Nu-i aşa 
c-a fost frumos din partea lui, Nettie?” Şi ea a spus: „Da, şi ştii 
ce?” Am întrebat-o ce, desigur, şi Nettie a spus: „Și s-ar putea 
să mă duc!” 

Alan râse puternic şi din toată inima. 


— Dacă Nettie e dispusă să meargă să-l întâlnească fără o 
duenna, chiar trebuie să-i fac şi eu o vizită. Tipul trebuie să fie 
un adevărat vrăjitor. 

— Păi, e ciudat - nu e chipeş, cel puţin nu aşa cum sunt 
stelele de cinema, dar are cei mai superbi ochi căprui din lume. 
Îi luminează toată faţa. i 

— Ai grijă, doamnă, mârâi Alan. Incepe să mi se zbată 
muşchiul geloziei. 

Ea râse uşor. 

— Nu cred că trebuie să-ți faci griji. Mai e un lucru, însă. 

— Care? 

— Rosalie şi Wilma Jerzyck au venit şi ele cât era Nettie 
acolo. 

— S-a întâmplat ceva? Au schimbat cuvinte urâte? 

— Nu. Nettie s-a uitat cu coada ochiului la Jerzyck, iar ea 
şi-a încreţit cumva buza către Nettie - aşa s-a exprimat Rosalie 
după care Nettie a tulit-o afară. Te-a mai sunat Wilma Jerzyck 
în legătură cu cățelul lui Nettie în ultima vreme? 

— Nu, spuse Alan. N-avea de ce. Am trecut cu maşina pe 
lângă casa lui Nettie după zece în vreo doisprezece seri în 
ultimele şase săptămâni sau cam aşa ceva. Nu mai latră 
câinele. N-a fost decât o perioadă prin care trec puii de căţel, 
Polly. A crescut puţin şi are o stăpână bună. Poate că-i lipseşte 
puţină mobilă lui Nettie la mansardă, dar şi-a făcut datoria faţă 
de cățelul ăla - cum îi spune ea? 

— Raidert. 

— Păi, Wilma Jerzyck o să trebuiască să-şi găsească altceva 
de care să se lege, fiindcă treaba cu Raider s-a rezolvat. ŞI 
chiar o s-o facă. Femeile de genul Wilmei întotdeauna găsesc 
ceva. Oricum, nu câinele a fost problema niciodată, nu 
adevărata problemă; Wilma a fost singura persoană din cartier 
care s-a plâns. Problema e Nettie. Oamenii ca Wilma adulmecă 
slăbiciunea în aer. lar Nettie Cobb emană multă slăbiciune. 

— Da. (Polly părea tristă şi gânditoare.) Ştii că a sunat-o 
Wilma Jerzyck într-o noapte şi i-a spus că, dacă nu-l face pe 
câine să tacă, o să vină şi-o să-i taie gâtul? 

— Ei bine, spuse Alan într-un sfârşit, ştiu că asta ţi-a spus 
Nettie. Dar mai ştiu şi că Wilma a speriat-o foarte tare pe Nettie 


s Aprox. Corsarul - n. tr. 


şi că Nettie a avut... probleme. Nu spun că Wilma Jerzyck nu-i 
capabilă să dea un astfel de telefon, fiindcă este. Dar se poate 
ca totul să nu se fi întâmplat decât în mintea lui Nettie. 

Că Nettie avusese probleme era o destul de mare 
subestimare a faptelor, dar nu era nevoie să spună mai mult; 
amândoi ştiau despre ce vorbeau. După ani întregi de iad, 
căsătorită cu o brută care o abuza în toate felurile în care un 
bărbat poate abuza o femeie, Nettie Cobb îi înfipsese soţului ei 
o furculiţă pentru carne în gât în timp ce dormea. Petrecuse 
cinci ani la Juniper Hill, un azil de boli mintale de lângă 
Augusta. Venise să lucreze pentru Polly ca parte a unui 
program de eliberare condiţionată. In ceea ce-l privea pe Alan, 
nu ar fi avut cum nimeri într-o companie mai bună, iar starea ei 
mentală, aflată într-o constantă îmbunătăţire, îi confirma 
opinia. Cu doi ani în urmă, Nettie se mutase în propria ei căsuţă 
pe strada Ford, la şase cvartale de centrul oraşului. 

— Nettie are probleme, de-acord, spuse Polly, dar reacţia ei 
la întâlnirea cu domnul Gaunt a fost cât se poate de uimitoare. 
Chiar a fost ceva extrem de plăcut. 

— Trebuie să-l văd pe tipul ăsta cu ochii mei, spuse Alan. 

— Să-mi spui ce crezi. Şi uită-te la ochii ăia căprui. 

— Mă-ndoiesc că-mi vor stârni aceeaşi reacţie pe care se 
pare că ţi-au stârnit-o ţie, spuse Alan sec. 

Ea râse din nou, dar de data aceasta lui i se păru că e un 
pic forţat. 

— Incearcă să dormi puţin, spuse el. 

— Aşa am să fac. Mulţumesc de telefon, Alan. 

— Cu plăcere. (Făcu o pauză.) Te iubesc, frumoasa mea 
domniţă. 

— Mulţumesc, Alan - şi eu te iubesc. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Puse receptorul în furcă, întoarse gâtul de gâscă al lămpii 
de birou aşa încât să arunce o dâră de lumină pe perete, îşi 
puse picioarele pe masă şi-şi uni mâinile în faţa pieptului, ca 
pentru rugăciune. l|ntinse degetele arătătoare. Pe perete, 
umbra unui iepure îşi ciuli urechile. Alan îşi vâri degetele mari 
între degetele ridicate şi umbra iepurelui îşi mişcă nasul. Alan 
făcu iepurele să salte de-a curmezişul spotului de lumină 
încropit. Ceea ce se întoarse greoi fu un elefant care-şi legăna 
trompa. Mâinile lui Alan se mişcau cu o uşurinţă bizară, abilă. 


Abia dacă observă animalele pe care le crea; acesta era un 
vechi obicei de-al său, felul lui de a se uita la vârful nasului şi 
de a spune „Ahâm.” 

Se gândea la Polly; la Polly şi la sărmanele ei mâini. Cum 
s-o ajute pe Polly? 

Dacă ar fi fost o problemă doar de bani, până mâine 
după-amiază ar fi internat-o deja într-o cameră la Clinica Mayo 
- semnată, sigilată şi expediată. Ar fi făcut-o chiar dacă, pentru 
a o duce acolo, ar fi însemnat s-o înfăşoare într-o cămaşă de 
forţă şi s-o umple de sedative. 

Dar nu era o problemă doar de bani. Ultrasunetele ca 
tratament pentru artrita degenerativă erau încă în faza 
experimentală. Era posibil ca în cele din urmă să se 
dovedească la fel de eficiente ca vaccinul Salk sau doar o 
închipuire cum era şi frenologia. În orice caz, acum nu avea nici 
un sens. Şansele erau de o mie la unu să fie doar o încercare 
eşuată. Nu de pierderea banilor se temea el, ci de speranţele 
firave ale lui Polly. 

Un corb - la fel de costeliv şi de real ca şi un corb într-un 
desen animat Disney - flutură încet din aripi peste diploma lui 
de absolvire a Academiei de Poliţie din Albany. Aripile i se 
lungiră şi deveni un pterodactil preistoric, stând cu capul 
triunghiular înclinat în vreme ce-şi croia drum spre fişetele din 
colţ, în afara sporului de lumină. 

Uşa se deschise. Se îţi faţa tristă de ogar baset a lui Norris 
Ridgewick. 

— Am făcut-o, Alan, spuse el, semănând cu un om care 
mărturiseşte uciderea mai multor copilaşi. 

— Bun, Norris, spuse Alan. N-o să dai de dracu' din cauza 
asta, fii pe pace. Îţi promit. 

Norris se uită la el încă o clipă cu ochii lui umezi, apoi 
înclină neîncrezător din cap. Aruncă un ochi la perete. 

— Fă-l pe Buster, Alan. 

Alan rânji, scutură din cap şi se întinse către lampa de 
birou. 

— Haide, se rugă Norris. l-am pus o amendă pe maşină - 
merit lucrul ăsta. Fă-l pe Buster, Alan. 7e rog. Mă dau în vânt 
după asta. 

Alan aruncă un ochi peste umărul lui Norris, nu văzu pe 
nimeni şi-şi împleti mâinile la un loc. Pe perete, umbra unui 


bărbat corpolent se mişcă încet de-a curmezişul spotului de 
lumină, cu burta legănându-i-se. Făcu o pauză pentru a-şi 
scărpina turul pantalonilor-umbră, după care merse încet mai 
departe, cu capul răsucindu-i-se animalic dintr-o parte în 
cealaltă. 

Râsetul lui Norris fu ascuţit şi fericit - râsul unui copil. 
Pentru o clipă, Alan fu silit să-şi amintească de Todd, după care 
se scutură de senzaţie. li ajunsese pentru o singură noapte, 
slavă Domnului. 

— lisuse, asta m-omoară, spuse Norris, încă râzând. Te-ai 
născut prea târziu, Alan - ai fi putut face carieră la The Ed 
Sullivan Show. 

— Dă-i drumul, spuse Alan. Cară-te de aici. 

Încă râzând, Norris închise uşa. 

Alan îl făcu pe Norris - slăbănog şi puţin plin de sine - să se 
plimbe pe perete, apoi stinse lampa de birou şi scoase din 
buzunarul de la spate un carneţel şifonat. Frunzări prin el până 
ce găsi o pagină goală şi scrise Lucruri prețioase. Sub aceasta 
mâăzgăli: Leland Gaunt, Cleveland, Ohio. Era corect? Nu. Tăie 
peste Cleveland şi scrise Akron. Poate că-mi pierd într-adevăr 
minţile, îşi spuse. Pe al treilea rând scrise: Verifică informaţia. 

Işi vâri carneţelul la loc în buzunar, se gândi să plece acasă 
şi în schimb aprinse iarăşi lampa de birou. Curând, parada de 
umbre mărşăluia iarăşi pe perete: lei şi tigri şi urşi, măiculiţă. 
Asemenea ceţii din Sandburg, depresia se furişă înapoi pe 
picioruşe de felină. Vocea începu iarăşi să vorbească despre 
Annie şi Todd. După o vreme, Alan Pangborn începu s-o 
asculte. O făcu împotriva voinţei sale... dar din ce în ce mai 
captivat. 


4 


Polly zăcea în pat şi, când termină de vorbit cu Alan, se 
întoarse pe partea stângă să pună receptorul în furcă. Acesta îi 
căzu din mână şi se prăbuşi pe podea. Platforma telefonului 
marca Princess alunecă încet pe noptieră, dorind evident să se 
alăture celeilalte jumătăţi. Se întinse după el, dar mâna i se lovi 


de marginea mesei. Un fulger monstruos de durere străbătu 
prin pânza subţire pe care o ţesuse analgezicul pe deasupra 
sistemului ei nervos şi străbătu în goană tot drumul până la 
umăr. Trebui să-şi muşte buza pentru a-şi înăbuşi ţipătul. 

Platforma telefonului trecu de marginea noptierei şi se 
prăbuşi, clopoţelul dinăuntru scoțând un singur cling! Putea 
auzi bâzâitul stupid şi egal al tonului care-i urca spre urechi. 
Semăna cu un stup de insecte difuzat cu ajutorul undelor 
scurte. 

Se gândi să ridice telefonul cu ghearele care i se 
adăposteau acum la piept, trebuind s-o facă nu prin apucare - 
în seara aceasta, degetele nu aveau să i se mai îndoaie deloc - 
ci prin apăsare, asemenea unei femei care cântă la acordeon, 
şi dintr-odată era prea mult, chiar şi ceva atât de simplu ca 
ridicatul telefonului ce a căzut la podea era prea mult, şi începu 
să plângă. 

Durerea era iarăşi complet trează, trează şi făcea ravagii, 
transformându-i mâinile - mai ales cea pe care o lovise - în 
cuptoare incandescente. Rămase întinsă pe pat, uitându-se 
spre tavan cu ochii înceţoşaţi, şi plânse. 

O, aş da orice să scap de asta, gândi ea. Aş da orice, orice, 
absolut orice. 


Toamna, la ora zece într-o zi a săptămânii, Strada Principală 
din Castle Rock era la fel de bine închisă ca şi un seif Chubb. 
Felinarele aruncau cercuri de lumină albă pe trotuar şi pe 
fațadele magazinelor într-un unghi tot mai mic, făcând centrul 
oraşului să semene cu un decor de scenă părăsit. Curând, îţi 
spuneai, va apărea o siluetă singuratică îmbrăcată în frac şi 
joben - Fred Astaire sau poate Gene Kelly - şi va dansa de la un 
spot de lumină la celălalt, cântând despre cât de singuratic se 
simte un tip când iubita lui i-a dat papucii şi când toate barurile 
sunt închise. Apoi, din celălalt capăt al Străzii Principale, va 
apărea o altă siluetă - Ginger Rogers sau poate Cyd Charisse - 
îmbrăcată într-o rochie de seară. Va veni în paşi de dans către 


Fred (sau Gene), cântând despre cât de singuratică se simte o 
fetişcană când a părăsit-o cavalerul. Se vor vedea reciproc, se 
vor opri teatral, după care vor dansa împreună în faţa băncii 
sau a atelierului Coşi Intruna. 

În loc de asta, în scenă apăru Hugh Priest. 

Nu semăna nici cu Fred Astaire, nici cu Gene Kelly, nu era 
nici o fată în celălalt capăt al Străzii Principale care să înainteze 
către o neaşteptată întâlnire romantică şi-n mod sigur el nu 
dansa. Bea, în schimb, şi băuse fără oprire în The Mellow Tiger 
încă de la ora patru a acelei după-amiezi. In acest moment al 
desfăşurării acţiunii şi numai să umble era greu, darămite să 
facă paşi de dans complicaţi. Mergea încet, trecând dintr-o 
baltă de lumină în cealaltă, umbra trecându-i peste; fațadele 
frizeriei, a reprezentanţei Wester Auto, a magazinului de 
închiriat casete video. Se clătina uşor, ţinându-şi ochii roşii 
aţintiţi nepăsător înainte, cu pântecele voluminos întinzându-i 
tricoul albastru transpirat (pe partea din faţă, deasupra 
cuvintelor PASĂREA STATULUI MAINE, se afla un desen al unui 
ţânţar) într-un arc de cerc amplu, abrupt. 

Camioneta Departamentului de Lucrări Publice din Castle 
Rock pe care o condusese se afla încă în spatele parcării 
prăfuite de la Tiger. Hugh Priest era nu-foarte-mândrul posesor 
al mai multor amenzi pentru conducere sub influenţa băuturilor 
alcoolice şi, în urma ultimei - care consta în suspendarea pe 
termen de şase luni a privilegiului de a conduce - bastardul ăla 
de Keeton, co-bastarzii lui Fulleiton şi Samuels şi co-nemernicul 
lor Williams spuseseră destul de clar că au ajuns la capătul 
răbdărilor cu el. Următoarea amendă pentru conducere în stare 
de ebrietate va rezulta probabil în pierderea permanentă a 
permisului şi-n mod sigur va duce la pierderea slujbei sale. 

Acest lucru nu-l făcea pe Hugh să nu mai bea - nimic în 
lume nu-l putea opri de la asta - însă îl făcuse să ia o hotărâre 
fermă: gata cu băutul şi condusul în acelaşi timp. Avea 
cincizeci şi unu de ani şi era cam târziu pentru el să-şi schimbe 
meseria, mai ales că ducea în cârcă, aşa cum duce un câine o 
cutie de conserve legată de coadă, un lung cazier de arestări 
pentru conducere sub influenţa alcoolului. 

Acesta era motivul pentru care mergea astă-seară pe jos 
acasă şi cât de-a dracu' de lung era drumul şi exista un anumit 
angajat al Lucrărilor Publice pe nume Bobby Dugas care, dacă 


nu voia să meargă acasă cu mai puţini dinţi în gură decât 
adusese cu el la serviciu, avea să-i dea mâine câteva explicaţii 
de importanţă capitală. 

Când trecea pe lângă Bufetul lui Nan, începu să cadă o 
burniţă măruntă ca o ceaţă. Aceasta nu-i îmbunătăţi starea de 
spirit. 

II întrebase pe Bobby, care trecea în fiecare seară în drum 
spre casă pe lângă locuinţa lui, dacă va veni pe la Tiger în 
seara aceea pentru vreo două berici. Bobby Dugas spusese: 
Păi, sigur, Hubert - Bobby îi spunea tot timpul Hubert, care 
blestemat să fie dacă era numele lui, dar puteai pune pariu că 
şi căcatul ăsta avea să se schimbe, şi încă în scurtă vreme. Păi, 
sigur, Hubert, probabil c-o să pic pă la şepte. 

Aşa că Hugh, convins că o să aibă cine să-l ducă acasă în 
caz că se pilea prea tare să conducă el însuşi, intrase în 
parcare la Tiger exact la patru şi cinci minute (ieşise din tură 
puţin mai devreme, cu aproape o oră şi jumătate mai devreme, 
dar ce dracu', Deke Bradford nu era prin zonă) şi se împleticise 
direct înăuntru. La şapte seara, ghici ce? Nici urmă de Bobby 
Dugas! Măi-măi-măiculiţă! La opt şi la nouă şi la nouă jumate, 
mai ghici o dată ce? Acelaşi lucru, Dumnezeule! 

La zece fără douăzeci, Henry Beaufort, barmanul şi 
proprietarul lui The Mellow Tiger, îl invitase pe Hugh să-şi 
strângă punga şi s-o şteargă, să fie cuminte şi s-o ia la picior, 
să-şi pună mâinile-n cap şi s-o uşchească - altfel spus, să plece 
dracului de-acolo. Hugh se ofuscase. Era adevărat că lovise 
tonomatul cu piciorul, dar blestematul ăla de disc cu Rodney 
Crowell iarăşi sărea. 

— Ce era să fac, să stau pe curu’ meu aici şi să-l ascult? - 
i-a cerut el socoteală lui Henry. Ar trebui să scoţi discu’ ăla 
de-acolo, atâta tot. Tipu' face de parc-ar avea un futut de-atac 
pepileptic. 

— Nu ţi-a ajuns cât ai băut, asta se vede cu ochiul liber, a 
zis Henry, dar ai băut tot ce-ai putut bea aici. Restu' o să 
trebuiască să-l bei din propriu' tău frigider. 

— Şi dacă zic nu? - a cerut să ştie Hugh. 

— Atunci îl sun pe şeriful Pangborn, a spus Henry într-un 
sfârşit. 

Ceilalţi clienţi din Tiger - nu erau mulţi atât de târziu într-o 
zi a săptămânii - urmăreau cu interes acest schimb de replici. 


Oamenii aveau grijă să fie politicoşi în preajma lui Hugh Priest, 
mai ales atunci când era cu capsa pusă, însă nu avea să 
câştige niciodată concursul de Cel Mai Popular Tip din Castle 
Rock. 

— N-o să-mi facă plăcere, a continuat Henry, dar o s-o fac, 
Hugh. M-am săturat să-mi tot iei la şuturi tonomatul Rock-Ola. 

Hugh s-a gândit să spună: Atunci cre’ c-o să trebuiască să 
te iau pe TINE la şuturi de câteva ori, broscoi fiu de cățea ce 
eşti. Apoi s-a gândit la bastardul ăla gras de Keeton cum îi 
înmânează un cartonaş roz pentru c-a făcut scandal în taverna 
oraşului. Sigur, dacă va fi concediat, cartonaşul îi va veni prin 
poştă, aşa se întâmpla de fiecare dată, porcii precum Keeton 
nu se murdăreau niciodată pe mâini (sau nu riscau să le umfle 
cineva buza) făcând-o în persoană, dar gândul acesta l-a ajutat 
- i-a domolit puţin nervii. Şi chiar avea două legături a câte 
şase doze de bere acasă, una în frigider şi cealaltă în magazia 
pentru lemne. 

— Bine, a spus el. Oricum n-am nevoie de mişcarea asta. 
Dă-mi cheile. 

Căci i le dăduse lui Henry, ca măsură de precauţie, când se 
aşezase la bar cu şase ore şi optsprezece beri în urmă. 

— Mnu. 

Henry şi-a şters mâinile cu o bucată de prosop şi s-a uitat la 
Hugh fără să clipească. 

— Mnu? Ce dracu' vrei să zici cu mnu? 

— Vreau să zic că eşti prea beat să conduci. Eu ştiu asta şi, 
când o să te trezeşti mâine dimineaţă, o s-o ştii şi tu. 

— Ascultă, a spus Hugh răbdător. Când ţi-am dat 
blestematele alea de chei, am crezut că am cine mă duce 
acasă. Bobby Dugas a zis că trece p-aci pentru câteva beri. 
Nu-i vina mea că tembelu' ăla n-a venit. 

Henry a suspinat. 

— Te compătimesc pentru asta, dar nu-i problema mea. Aş 
putea fi dat în judecată dacă ai lovi pe cineva. Mă-ndoiesc că 
asta-nseamnă ceva pentru tine, da' pentru mine înseamnă. Eu 
tre’ să-mi acopăr curu’ amice. În lumea în care trăim, nimeni nu 
face asta pentru tine. 

Hugh a simţit indignarea, mila faţă de sine şi un început de 
nefericire bizară ieşindu-i la suprafaţa minţii aidoma unui lichid 
contagios ieşind prin pământ dintr-o canistră cu reziduu toxic 


îngropată demult. S-a uitat de la cheile lui, care atârnau în 
spatele barului lângă plăcuţa care spunea DACĂ NU VĂ PLACE 
ORAŞUL NOSTRU CĂUTAŢI UN MERS AL TRENURILOR, înapoi la Henry. 
Era alarmat să descopere că se află în pragul lacrimilor. 

Henry s-a uitat dincolo de el la puţinii clienţi aflaţi atunci de 
faţă. 

— Hei! Merge careva dintre voi, capete seci, pe Castle Hill? 

Bărbaţii s-au uitat la mesele din faţa lor şi n-au spus nimic. 
Unul sau doi şi-au pocnit degetele. Charlie Fortin s-a dus spre 
toaleta bărbaţilor cu o încetineală elaborată. Nimeni n-a 
răspuns. 

— Vezi? a spus Hugh. Haide, Henry, dă-mi cheile. 

Henry a scuturat din cap cu o fermitate înceată. 

— Dacă vrei să vii aici şi să mai bei şi altă dată, ar fi bine să 
faci autostopul. 

— Bine, aşa oi face! a spus Hugh. 

Vocea lui era cea a unui copil îmbufnat aflat în pragul unei 
crize de furie. A traversat încăperea cu capul în pământ şi cu 
palmele strânse în pumnii puternici. A aşteptat ca cineva să 
râdă. Aproape că a sperat să râdă cineva. Avea să facă puţină 
curăţenie atunci şi dă-o dracului de slujbă. Însă, cu excepţia lui 
Reba McEntire, care lălăia ceva despre Alabama, în local a fost 
linişte. 

— Poţi să-ţi iei cheile mâine! a strigat Henry în urma lui. 

Hugh n-a spus nimic. Cu un efort enorm, s-a înfrânat să 
tragă un bocanc galben şi scâlciat direct în blestematul ăla de 
tonomat Rock-Ola al lui Henry Beaufort înainte de-a ieşi. Apoi, 
cu capul lăsat în pământ, a păşit afară în întuneric. 


6 


Acum ceața devenise o burniţă adevărată, iar Hugh bănuia 
că pe când va ajunge el acasă burniţa se va transforma într-o 
ploaie monotonă, stăruitoare. Asta era norocul lui. Merse 
neabătut mai departe, clătinându-se mai puţin acum (aerul îl 
trezise un pic din beţie), cu ochii mişcându-i-se agitaţi dintr-o 
parte în cealaltă. Avea mintea confuză şi spera că va veni 


cineva şi-l va lua la trei parale. Chiar şi la două parale dacă l-ar 
lua i-ar fi de ajuns. Se gândi în treacăt la puştiul care-i intrase 
ieri după-amiază în faţa camionetei şi-şi dori din tot sufletul să-l 
fi târât pe neastâmpăratul ăla cât era şoseaua de lungă. N-ar fi 
fost vina lui, nici pomeneală. Când era el tânăr, copiii aveau 
grijă pe unde umblau. 

Trecu de lotul vacant unde se aflase Emporium Galorium 
înainte să ardă în incendiu, trecu de Coşi Intruna, trecu de 
magazinul cu articole de uz casnic... şi-apoi se trezi că trece pe 
lângă Lucruri preţioase. Se uită scurt în vitrină, se uită în susul 
Străzii Principale (mai avea acum doar o milă şi jumătate de 
drum şi poate că va trişa totuşi ploaia înainte să înceapă să 
răpăie cu adevărat), după care se opri brusc. 

Picioarele îl purtaseră dincolo de noul magazin şi trebui să 
se întoarcă. Deasupra vitrinei era aprins un singur bec, care-şi 
arunca lumina blândă peste cele trei obiecte dispuse acolo. 
Lumina cădea şi peste faţa lui şi operă o miraculoasă 
transformare asupra lui. Dintr-odată, Hugh arătă ca un băieţel 
obosit, rămas treaz cu mult peste ora de culcare, un băieţel 
care tocmai a văzut ce vrea să primească de Crăciun - ce 
trebuie să primească de Crăciun, deoarece cât ai zice peşte 
nimic altceva pe tot cuprinsul pământului lui Dumnezeu nu l-ar 
mai mulţumi. Obiectul central din vitrină era flancat de două 
vaze sub formă de fluier [iubitele figurine din sticlă ale lui 
Nettie Cobb, deşi Hugh nu ştia asta şi în cot l-ar fi durut dacă ar 
fi ştiut.) 

Era o coadă de vulpe. 

Dintr-odată, anul 1955 era din nou prezent, el tocmai îşi 
primise carnetul de şofer şi mergea la un meci din cadrul 
Campionatului Şcolarilor din Vestul Statului Maine-Castle Rock 
vs. Greenspark - în maşina Ford decapotabilă, model '53, a 
tatălui său. Era o zi de noiembrie neobişnuit de caldă, destul de 
caldă să laşi jos capota aia veche din pânză şi s-o acoperi cu 
prelata (asta dacă eraţi o ceată de puşti cu sângele încins 
pregătiţi, dornici şi capabili să faceţi puţin tămbălău), şi erau 
şase în maşină. Peter Doyon adusese o butelcuţă de whisky 
Log Cabin, Perry Como cânta la radio, Hugh Priest stătea în 
spatele volanului cel alb, iar de antena radioului flutura o coadă 
de vulpe lungă şi luxuriantă, exact ca aceasta la care se uita 
acum în vitrina noului magazin. 


Îşi aminti că se uitase la coada de vulpe fluturândă şi-şi 
spusese că, atunci când va avea o decapotabilă numai a lui, o 
să-şi cumpere una exact la fel. 

Îşi aminti că refuzase butelcuţă când îi venise rândul la ea. 
Conducea şi nu ai voie să bei în timp ce conduci, fiindcă erai 
responsabil pentru vieţile celorlalţi. Şi-şi mai aminti un lucru: 
certitudinea pe care o simţise că trăieşte cea mai bună oră a 
celei mai bune zile din viaţa lui. 

Amintirea îl surprinse şi-l răni cu claritatea şi completa ei 
retrăire senzorială - aroma fumurie a frunzelor care ard, 
soarele de noiembrie scânteind în oglinzile retrovizoare laterale 
şi acum, uitându-se la coada de vulpe din vitrina magazinului 
Lucruri preţioase, îl izbi faptul că aceea fusese cea mai bună zi 
din viaţa lui, una dintre ultimele zile dinainte ca băutura să-l fi 
apucat ferm în mâinile ei gomoase, flexibile, transformându-l 
într-o ciudată variantă a regelui Midas: tot ce atinsese de 
atunci încoace părea că se transformase în rahat. 

Gândi brusc: M-aş putea schimba. 

Ideea avea propria ei claritate izbitoare. 

Aş putea-o lua de la capăt. 

Erau posibile lucrurile astea? 

Da. Cred că uneori sunt. Aş putea cumpăra coada aia de 
vulpe şi s-o leg de antena Buick-ului meu. 

Ei vor râde, însă. Băieţii vor râde. 

Care băieți? Henry Beaufort? Pişorcosul ăla mic de Bobby 
Dugas? Şi ce dacă? Dă-i dracului. Cumpără coada aia de vulpe, 
leag-o de antenă şi condu... 

să conducă unde? 

Păi, ce-ai zice pentru început de întâlnirea aia a asociației A. 
A. (alcoolicilor anonimi) din fiecare joi seara care se tine în 
Greenspark? 

Pentru o clipă, această posibilitate îl ului şi-i stârni interesul, 
aşa cum ar fi uluit şi interesat un deţinut pe termen lung la 
vederea cheii uitate în încuietoarea celulei lui de închisoare de 
către un paznic neatent. Pentru o clipă, chiar se văzu făcând-o, 
devenind din ce în ce mai sobru cu fiecare zi şi cu fiecare lună. 
Gata cu Mellow Tiger. Păcat. Dar gata şi cu zilele de salariu 
petrecute cu teama în sân că va găsi în plic, alături de cecul cu 
bani, un cartonaş roz, iar ăsta nu era un păcat atât de mare. 

În acea clipă, stând acolo şi uitându-se la coada de vulpe 


din vitrina magazinului Lucruri preţioase, Hugh putu întrevedea 
un viitor. Pentru prima dată după ani întregi de zile putea 
întrevedea un viitor, iar frumoasa coadă stufoasă de vulpe, cu 
vârful ei alb, flutura prin faţa acestei viziuni asemenea unui 
steag de luptă. 

Apoi, realitatea se prăvăli la loc asupra lui, iar realitatea 
avea miros de ploaie şi de haine murdare ude. Nu va avea nici 
o coadă de vulpe, nici o întâlnire a asociaţiei A.A., nici un noroc, 
nici un viitor. Avea cincizeci şi unu de ani futuți, iar vârsta de 
cincizeci şi unu era prea înaintată pentru vise despre viitor. La 
cincizeci şi unu nu trebuia să te opreşti din alergat doar pentru 
a scăpa de avalanşa propriului tău trecut. 

Dacă ar fi fost deschis magazinul, însă, ar fi făcut oricum o 
încercare. Blestemat să fie dacă nu. Ar fi intrat acolo, mare 
cum era ca o matahală, şi ar fi întrebat cât costa coada de 
vulpe din vitrină. Însă era ora zece, Strada Principală era 
încuiată la fel de bine precum centura de castitate a reginei de 
gheaţă, iar când se va trezi mâine dimineaţă, simțindu-se ca şi 
când i-ar fi înfipt cineva un piolet între ochi, va fi uitat complet 
de coada aia minunată de vulpe, cu culoarea ei roşcată în 
valuri. 

Totuşi, mai zăbovi o clipă, mângâind sticla vitrinei cu 
degetele lui murdare, bătătorite, ca un copil care se uită în 
vitrina unui magazin cu jucării. Colţurile buzelor îi fuseseră 
atinse de un zâmbet slab. Era un zâmbet blând şi părea 
nelalocul lui pe faţa lui Hugh Priest. Apoi, undeva sus pe Castle 
View, o maşină dădu rateuri de mai multe ori, nişte sunete la 
fel de clare ca pocnetele de puşcă în aerul ploios, şi Hugh îşi 
reveni în simţiri cu o tresărire. 

Futu-i. La ce dracu’ te gândeşti? 

Se întoarse cu spatele la vitrină şi-şi îndreptă privirea iarăşi 
către casă - dacă voiai să numeşti casă de locuit cocioaba 
aceea cu două cameră şi o magazie pentru lemne făcută din 
bucăţi. Când trecu pe sub umbrar, se uită la uşă... şi se opri din 
nou. 

Anunţul de acolo, desigur, spunea 


DESCHIS 


Ca un om într-un vis, Hugh întinse mâna şi încercă clanţa. 


Aceasta i se răsuci nestingherită în palmă. Deasupra, un 
clopoțel din argint scoase un clinchet subţire. Sunetul păru să 
vină de la o distanţă imposibil de mare. 

În mijlocul magazinului stătea un bărbat. Dădea cu o pană 
pentru şters praful peste capacul unei cutii-vitrină şi fredona. 
Când se auzi clopoţelul, se întoarse către Hugh. Nu păru deloc 
surprins să vadă pe cineva stând în pragul uşii sale la zece şi 
zece minute într-o seară de miercuri. Singurul lucru care-l frapă 
pe Hugh la bărbatul din magazin în momentul acela de 
confuzie fură ochii lui - erau negri ca ai unui indian. 

— Ai uitat să-ntorci anunţu', amice, se auzi Hugh că spune. 

— Nici pe departe, răspunse politicos bărbatul. Mă tem că 
nu dorm foarte bine şi-n unele seri îmi place să ţin deschis 
până târziu. Nu ştii niciodată când se poate opri cineva cum 
eşti dumneata... şi să-i pice vreun lucru cu tronc. Vreţi să intraţi 
şi să aruncaţi o privire în jur? 

Hugh Priest intră şi închise uşa în urma lui. 


— Ai o coadă de vulpe... începu Hugh, apoi trebui să se 
oprească, să-şi dreagă vocea şi s-o ia de la capăt. Cuvintele 
ieşiseră într-un mormăit răguşit, ininteligibil: Ai o coadă de 
vulpe în vitrină. 

— Da, spuse proprietarul. O frumuseţe, nu-i aşa? 

Acum ţinea pămătuful în faţa sa, iar ochii lui negri de indian 
se uitau cu interes la Hugh pe deasupra buchetului de pene 
care-i ascundea partea de jos a feţei. Hugh nu putea vedea 
gura tipului, dar avea o bănuiala că zâmbea. De obicei îl supăra 
când oamenii - mai ales oameni pe care nu-i cunoştea - 
zâmbeau la el. Îl făceau să-i vină să se ia la bătaie. Astă-seară, 
însă, nu părea să-l deranjeze deloc. Poate fiindcă era încă pe 
jumătate ameţit. 

— Aşa-i, fu el de acord. E-o frumuseţe. Când eram puşti, 
tata avea o decapotabilă cu o coadă de vulpe exact ca asta 
legată de antenă. Îs o grămadă de oameni în nenorocitu' ăsta 
de burg mic la care nu le-ar veni să creadă că am fost puşti, da’ 


am fost. La fel ca toată lumea asta. 

— Desigur. 

Ochii bărbatului rămaseră aţintiţi asupra ochilor lui Hugh şi 
se-ntâmplă cel mai ciudat lucru - păreau că se măresc. Hugh 
nu-şi putea lua privirea de la ei. Un contact vizual prea lung era 
alt lucru care-l făcea de obicei să-i vină să se ia la bătaie. Insă 
şi acesta părea perfect în regulă astă-seară. 

— Eram de părere că o coadă de vulpe-i cel mai beton din 
lume. 

— Desigur. 

— Beton - ăsta-i cuvântul pe care-l foloseam pe atunci. Nu 
căcaturi d-astea ca mişto. Sau bengos - habar n-am ce 
dracu-nseamnă asta, tu ai? 

Însă proprietarul magazinului Lucruri preţioase tăcea, stând 
pur şi simplu acolo, uitându-se la Hugh Priest cu ochii lui negri 
de indian pe deasupra desişului pămătufului de pene. 

— În orice caz, vreau s-o cumpăr. Mi-o vinzi? 

— Desigur, spuse Leland Gaunt pentru a treia oară. 

Hugh încercă o senzaţie de uşurare şi o bruscă fericire 
copleşitoare. Era dintr-odată convins că totul avea să fie bine - 
totul. Era o nebunie de proporţii; datora bani aproape tuturor 
din Castle Rock şi din trei oraşe învecinate, în ultimele şase luni 
fusese cât pe ce să-şi piardă slujba, Buick-ul funcţiona pe bază 
de noroc şi rugăciuni - însă era de asemenea ceva de 
netăgăduit. 

— Cât face? vru să ştie. 

Se întrebă imediat dacă-şi permitea o coadă de vulpe atât 
de frumoasă şi simţi o undă de panică. Dacă era peste 
posibilităţile lui? Mai rău, dacă reuşea să strângă cumva banii 
mâine sau poimâine doar ca să afle că tipul o vânduse? 

— Ei bine, asta depinde. 

— Depinde? De ce depinde? 

— De cât sunteţi dispus să plătiţi? 

Ca un om în vis, Hugh îşi scoase portmoneul ponosit Lord 
Buxton din buzunarul de la spate. 

— Lasă ăla de-o parte, Hugh? 

I-am spus cum mă cheamă? 

Hugh nu-şi amintea, dar puse portmoneul de-o parte. 

— Întoarce-ţi buzunarele pe dos. Chiar aici, pe vitrina asta. 

Hugh îşi goli buzunarele. Îşi aşeză pe vitrină briceagul, un 


pachet de biscuiţi Certs, bricheta Zippo şi vreun dolar jumătate 
în mărunţiş amestecat cu tutun. Monedele zornăiră pe sticlă. 

Bărbatul se aplecă şi studie mormanul. 

— Arată bine, remarcă el şi trecu pămătuful din pene peste 
acea colecţie săracă. Când îl ridică, bricheta, briceagul şi 
biscuiţii erau tot acolo. Monedele dispăruseră. 

Hugh observă acest lucru absolut fără nici o surprindere. 
Rămase la fel de tăcut ca o jucărie cu baterii goale în timp ce 
bărbatul se duse la vitrina din faţă şi se întoarse cu coada de 
vulpe. O aşeză pe capacul cutiei-vitrină alături de grămada 
împuţinată a bunilor personale ale lui Hugh. 

Încet, Hugh întinse o mână şi mângâie blana. Părea rece şi 
bogată; pârâi încărcată de electricitate statică. S-o mângâie era 
ca şi când ar fi mângâiat o noapte de toamnă senină. 

— E plăcut? întrebă bărbatul cel înalt. 

— E plăcut, se arătă Hugh de acord pierdut şi dădu să ia 
coada de vulpe. 

— Nu face asta, spuse tăios bărbatul cel înalt şi mâna lui 
Hugh căzu pe dată. Se uită la Gaunt cu o durere atât de 
profundă ca de inimă rea. - N-am terminat încă tocmeala. 

— Nu, fu Hugh de acord. Sunt hipnotizat, gândi el. 
Blestemat să fiu dacă nu m-a hipnotizat tipu' ăsta. Dar nu 
conta. Era într-un fel chiar... plăcut. 

Duse mâna iarăşi după portmoneu, mişcându-se la fel de 
încet ca un om sub apă. 

— Lasă âla-n pace, prostovane, spuse domnul Gaunt 
neîngăduitor şi puse de-o parte pămătuful din pene. 

Mâna lui Hugh căzu iarăşi pe lângă corp. 

— De ce cred atât de mulţi oameni că toate răspunsurile se 
află în portmoneele lor? întrebă pe un ton nemulţumit bărbatul. 

— Nu ştiu, spuse Hugh. Nu se gândise niciodată la asta. - 
Chiar pare puţin aiurea. 

— Mai rău, sări Gaunt. Vocea lui adoptase cadenţa 
sâcâitoare, uşor inegală, a unuia care este fie foarte obosit, fie 
foarte furios. Era obosit; fusese o zi lungă şi solicitantă. 
Înfăptuise multe, însă munca se afla de-abia la început. - E 
mult mai rău. E-o prostie ca la carte! Ştii ceva, Hugh? Lumea e 
plină de oameni cu nevoi care nu înţeleg că totul, totu/ e de 
vânzare... dacă eşti dispus să plăteşti preţul. Nu fac decât să 
respecte formal ideea, atâta tot, şi să se fălească întruna cu 


sănătosul lor cinism. Ei bine, respectul de principiu e-o 
lăbăreală! Categoric... /jăbăreal/ă! 

— Lăbăreală, aprobă mecanic Hugh. 

— Pentru lucrurile de care oamenii chiar au nevoie, Hugh, 
portmoneul nu-i un răspuns. Cel mai gras portmoneu din oraşul 
ăsta nu valorează nici cât sudoarea de la subsioara unui 
muncitor înrăit. O /ăbărea/ă de proporţii! lar sufletele! Dacă aş 
avea un bănuţ, Hugh, pentru fiecare dată când am auzit pe 
cineva spunând: „Mi-aş vinde sufletul pentru aia ş-aia”, mi-aş 
putea cumpăra Empire State Building! 

Se aplecă mai tare şi buzele i se întinseră peste dinţii 
inegali într-un rânjet bolnăvicios. 

— Spune-mi un lucru, Hugh: pentru numele tuturor bestiilor 
care se târăsc pe sub pământ, ce să fac eu cu sufletul tău? 

— Probabil nimic. 

Vocea lui era distantă. Vocea lui părea că vine din fundul 
unei peşteri adânci şi întunecate. 

— Nu cred că-i într-o formă foarte bună în ultima vreme. 

Domnul Gaunt se relaxă brusc şi se îndreptă de spate. 

— Ajunge cu minciunile şi cu jumătăţile de adevăr. Hugh, 
cunoşti o femeie pe nume Nettie Cobb? 

— Nettie Nebuna? Toţi din oraş o cunosc pe Nettie Nebuna. 
Şi-a omorât soţul. 

— Aşa se spune. Acum ascultă-mă, Hugh. Ascultă cu 
atenţie. Apoi poţi să-ţi iei coada de vulpe şi să pleci acasă. 

Hugh Priest ascultă cu atenţie. 

Afară ploua mai tare şi începuse să sufle vântul. 


8 


— Brian, spuse sever domnişoara Ratcliffe. Măi, să fie, Brian 
Rusk! N-aş fi crezut că eşti în stare de aşa ceva! Vino aici! Chiar 
acum! 

Stătea pe rândul din spate în încăperea de la subsol unde 
se țineau cursurile de logopedie şi făcuse ceva greşit - teribil 
de greşit, judecând după sunetul vocii domnişoarei Ratcliffe - 
dar nu ştiu despre ce era vorba până ce nu se ridică în picioare. 


Apoi observă că era dezbrăcat. Îl străbătu un îngrozitor va! de 
ruşine, dar se simţea şi excitat. Când se uită în jos la penis şi 
văzu că incepuse să se întărească, se simţi în acelaşi timp 
alarmat şi încântat. 

— Vino aici, ţi-am spus! 

Avansa încet către partea din față a încăperii, în vreme ce 
ceilalţi - Sally Meyers, Donny Frankel, Nonie Martin şi sărmanul 
de Slopey Dodd, cel pe jumătate dus cu pluta - se holbau la el. 

Domnişoara Ratcliffe stătea în fața catedrei cu mâinile în 
şolduri, cu ochii aruncând flăcări, cu un splendid nor de păr 
castaniu-auriu plutindu-i în jurul capului. 

— Eşti un băiat rău, Brian - un băiat foarte rău. 

EI îşi lăsă fără nici un cuvânt capul în pământ, însă penisul 
Său şi-l RIDICĂ, aşa încât părea că exista măcar o parte din el 
căreia nu-i displăcea deloc că e rău. Căreia îi plăcea de fapt LA 
NEBUNIE să fie rău. 

Ea îi aşeză în mână o bucată de cretă. El simţi un fulger de 
electricitate când li se atinseră mâinile. 

— Acum, spuse sever domnişoara Ratcliffe, trebuie să scrii 
pe tablă VOI TERMINA DE PLĂTIT PENTRU CARTONAȘUL CU SANDY 
KOUFAX de cinci sute de ori. 

— Da, domnişoară Ratcliffe. 

Incepu să scrie, stând pe vârfurile degetelor pentru a 
ajunge la partea de sus a tablei, conştient de aerul cald care-i 
atingea fesele goale. Sfârşise de scris VOI TERMINA DE PLĂTIT când 
simţi mâna netedă şi catifelată a domnişoarei Ratcliffe 
cuprinzându-i penisul înțepenit şi începând să tragă încet de el. 
Pentru o clipă crezu că va leşina imediat, atât era de bine. 

— Continuă să scrii, spuse ea neîingăduitoare din spatele lui, 
şi eu o să continui să fac asta. 

— D-domnişoară Ra-Ra-Ratcliffe, cum rămâne cu exercițiile 
mele de d-dicţie? întrebă Slopey Dodd. 

— Taci din gură sau o să te calc cu maşina în parcare, 
Slopey, spuse domnişoara Ratcliffe. O să te fac să scheauni, 
micul meu amic. 

Cât vorbi, continuă să tragă de mătărânga lui Brian. El 
gemea acum. Nu trebuia să facă asta, ştia, dar era atât de 
bine. Era cu sinceritate extraordinar. Era exact ceea ce-i 
trebuia. Exact aia. 

Apoi se întoarse şi-n faţa lui nu se afla domnişoara Ratcliffe, 


ci Wilma Jerzyck cu fața ei rotundă şi palidă şi cu ochii ei 
adânciți în orbite şi maro, precum două stafide îndesate adânc 
într-un cocoloş de aluat. 

— O să ţi-l ia dacă nu-i plăteşti, spuse Wilma. Şi asta nu-i 
tot, micul meu amic. O să... 


Brian Rusk se trezi cu o asemenea smucitură, că aproape 
căzu din pat. Trupul îi era acoperit de transpiraţie, inima îi 
bubuia ca un picamer, iar penisul îi era o creangă mică şi tare 
în pantalonii de pijama. 

Se ridică în capul oaselor, tremurând din toate încheieturile. 
Primul lui impuls fu să deschidă gura şi să strige după mama, 
aşa cum făcea când era mic şi-i invada somnul un coşmar. Apoi 
îşi dădu seama că nu mai este mic, că avea unsprezece ani... şi 
că, oricum, nu era tocmai genul de vis despre care să-i 
povesteşti mamei, nu-i aşa? 

Se întinse pe spate cu ochii larg deschişi, uitându-se ţintă în 
întuneric. Aruncă o privire la ceasul digital de pe masa din 
apropierea patului şi văzu că era cu patru minute trecut de 
miezul nopţii. Auzea sunetul ploii, puternică acum, lovind în 
geamul dormitorului său, azvârlită de pale mari de vânt 
răcnitor. Aproape că suna a lapoviţă. 

Cartonaşul meu. Cartonaşul meu cu Sandy Koufax a 
dispărut. 

Nu dispăruse. Ştia că nu dispăruse, dar ştia şi că nu va 
putea adormi la loc până ce nu va verifica să se asigure că era 
tot acolo, în clasorul cu file dezlipite în care-şi ţinea colecţia 
mereu mai mare de cartonaşe Topps din 1956. Îl verificase 
înainte să plece la şcoală ieri, o făcuse încă o dată când 
ajunsese acasă, iar aseară, după cină, întrerupsese jocul de 
pase, pe care-l juca în curtea din spatele casei cu Stanley 
Dawson, ca să-l mai verifice o dată. li spusese lui Stanley că 
trebuie să meargă la baie. Mai aruncase pentru ultima dată o 
privire la el înainte să se târască în pat şi să stingă lumina. 
Recunoştea că devenise un fel de obsesie pentru el, dar asta 


nu o făcuse să dispară. 

Cobori din pat, abia observând felul în care aerul răcoros îi 
tăcu pielea de găină înfierbântată şi-i ofili penisul. Merse 
repede de cealaltă parte a încăperii la măsuţa de toaletă. Işi 
lăsă forma corpului în spate pe cearşaful care acoperea 
salteaua imprimată cu sudoare. Cartea cea mare stătea pe 
tăblia scrinului într-o baltă de lumină albă aruncată de felinarul 
de afară. 

O luă, o deschise şi frunzări repede filele din plastic 
transparent cu buzunare în care se pun cartonaşele. Trecu de 
Mel Parnell, Whitey Ford şi Warren Spahn - comori pentru care 
strigase cândva din toţi rărunchii - fără să le ofere decât o 
privire furtivă. Simţi pentru o clipă o groază cumplită când 
ajunse la filele din spatele clasorului, cele care încă erau goale, 
fără să-l fi văzut nici măcar cu coada ochiului pe Sandy Koufax. 
Apoi îşi dădu seama că, în graba sa, întorsese mai multe pagini 
odată. Reveni şi da, acolo era - chipul acela îngust, ochii aceia 
vag zâmbitori şi dedicați uitându-se la el de sub cozorocul 
şepcii. 

Bunului meu prieten Brian, cele mai bune urări, Sandy 
Koufax. 

Degetele lui trecură peste liniile oblice ale inscripției. Buzele 
i se mişcară. Se simțea iarăşi liniştit... sau aproape liniştit. 
Cartonaşul nu era cu adevărat al lui încă. Perioada aceasta era 
doar un fel de... perioadă de încercare. Avea un lucru de făcut 
înainte să-i aparțină cu adevărat. Brian nu era complet sigur că 
ştia despre ce e vorba, dar ştia că avea o anumită legătură cu 
visul din care tocmai se trezise şi era încredinţat că va şti la 
momentul 

(mâine? astăzi mai târziu?) 

potrivit. 

Închise clasorul cu file desprinse - COLECŢIA LUI BRIAN NU 
PUNEŢI MÂNA! atent scris pe eticheta prinsă cu bandă scotch pe 
copertă - şi-l aşeză la loc pe măsuţa de toaletă. Apoi se 
întoarse în pat. 

Nu-l neliniştea decât un lucru în legătură cu faptul că avea 
cartonaşul cu Sandy Koufax. Voise să i-l arate tatălui lui. Odată 
ajuns acasă de la Lucruri preţioase, îşi imaginase cum va fi 
când i-l va arăta. El, Brian, pe un ton studiat obişnuit: Hei, tati, 
am luat un '56 astăzi din noul magazin. Vrei să-l vezi? Tatăl lui 


va spune „bine”, nu foarte interesat, urmându-l pe Brian în 
camera lui doar ca să-i facă pe plac - dar cum i se vor lumina 
ochii când va vedea peste ce a dat el! lar când va vedea 
inscripţia...! 

Da, va fi uluit şi încântat, sigur că da. Probabil că-l va lovi 
prieteneşte peste spate şi va bate palma cu el victorios şi 
apreciindu-i fapta. 

Dar apoi ce urma? 

Apoi aveau să înceapă întrebările, asta urma... şi asta era 
problema. Tatăl lui va vrea să ştie mai întâi de unde luase 
cartonaşul şi apoi de unde avusese bani să cumpere un astfel 
de cartonaş, care era (a) rar, (b) într-o condiţie excelentă şi (c) 
autografiat. Semnătura imprimată pe cartonaş spunea Sanford 
Koufax, care era numele real al faimosului aruncător de mingi 
iuți. Semnătura avutografiată spunea Sandy Koufax, iar în 
ciudata şi uneori costisitoarea lume a colecționarilor de 
cartonaşe cu jucători de base-ball, asta însemna că valoarea 
medie pe piaţă putea ajunge chiar şi până la o sută cincizeci de 
dolari. 

În mintea lui, Brian încercase de atâtea ori să însăileze un 
posibil răspuns. 

L-am luat de la noul magazin, tati - Lucruri preţioase. Tipul 
de acolo mi l-a dai cu o reducere cu adevărat EXTRAORDINARĂ... 
a spus că-i va face pe oameni mai interesați să vină la 
magazinul lui dacă vor şti că nu are preturi mari. 

Până aici era o explicaţie destul de bună, dar chiar şi un 
puşti cu un an încă prea mic să poată plăti preţul întreg pentru 
adulţi la cinematograf ştia că mai departe de atât nu putea 
merge cu ea. Când spuneai că ţi-a tăcut cineva o reducere 
foarte bună la ceva, oamenii erau întotdeauna interesaţi. Prea 
interesaţi. 

O, mda? Cât a lăsat din preț? Treizeci la sulă? Patruzeci? Ţi 
l-a dat la jumătate de preț? Asta tot ar fi şaizeci sau şaptezeci 
de gologani, Brian, şi ŞTIU că nu ai atâţia bani în puşculiță. 

Păi... a fost de fapt mai puțin de-atât, tati. 

Bine, spune-mi. Cât ai plătit? 

Păi... optzeci şi cinci de cenți. 

Ţi-a vândut un cartonaş autografiat din 1956 cu Sandy 
Koufax, în stare perfectă, la optzeci şi cinci de cenți? 

Mda, aici începeau adevăratele probleme, sigur că da. 


Ce fel de probleme? Nu ştia exact, dar aveau să fie de 
nesuferit, de asta era sigur. Cumva, va fi învinuit - poate de 
către tată lui, dar cu siguranţă de către mamă. 

S-ar putea chiar să încerce să-l convingă să-l dea înapoi şi 
nu era nici vorbă să-l dea înapoi. Nu era doar semnat; era 
semnat pentru Brian. 

Nici vorbă. 

La naiba, nici măcar lui Stan Dawson nu fusese în stare să 
i-l arate atunci când acesta venise să joace pase, deşi voise s-o 
facă - Stan şi-ar fi udat chiloţii de pe el. Dar Stan avea să 
doarmă la el vineri noaptea şi-i era prea uşor să şi-l imagineze 
spunându-i tatălui lui: Cum v-a plăcut, deci, cartonaşul cu 
Sandy Koufax al lui Brian, domnule Rusk? Destul de mişto, h? 
Acelaşi lucru era valabil şi pentru ceilalţi prieteni ai lui. Brian 
descoperise unul dintre marile adevăruri ale oraşelor mici: 
multe secrete - de fapt, toate secretele cu adevărat importante 
- nu pot fi împărţite. Fiindcă vorba are-un fel de a se răspândi 
şi încă de a se răspândi repede. 

Se trezi într-o poziţie ciudată şi incomodă. Dăduse peste un 
lucru minunat şi nu-l putea arăta sau împărţi cu nimeni. Asta ar 
fi trebui să-i vicieze plăcerea noii achiziţii şi, într-o anumită 
măsură, aşa era, dar îi oferi de asemenea o satisfacţie tainică, 
zgârcită. Descoperi nu doar că se bucură de cartonaş, ci mai 
mult că se /ăcomeşte la el, şi astfel dezveli un alt mare adevăr: 
lăcomia în particular oferă propria ei plăcere deosebită. Era ca 
şi când un colţ al naturii sale, în general deschisă şi 
cumsecade, fusese separat de restul printr-un zid şi apoi 
iluminat cu o lumină neagră specială care distorsiona şi, 
totodată, intensifica ceea ce era ascuns acolo. 

Şi nu avea de gând să renunţe. 

Nici vorbă, ă-ă, negativ. 

Atunci ai face bine să termini de plătit pentru el, şopti o 
voce adânc în mintea lui. 

Aşa avea să facă. Asta nu era o problemă. Nu credea că 
ceea ce trebuia să facă era tocmai frumos, dar era destul de 
sigur că nu era nici ceva complet dezgustător. Doar un... un... 

Doar un renghi, îi şopti o voce în mine şi el văzu ochii 
domnului Gaunt - albastru-închis, ca marea într-o zi senină, şi 
ciudat de liniştitor. Atâta tot. Doar un renghi mic. 

Mda, doar un renghi, orice ar fi fost asta. 


Nici o problemă. 

Se cuibări mai bine sub cuvertura sa matlasată, se întoarse 
pe o parte, închise ochii şi începu imediat să moţăie. 

Atunci când el şi fratele lui somnul se apropiară mai mult 
unul de celălalt, îşi dădu seama de un lucru. Ceva ce spusese 
domnul Gaunt. Vei fi o reclamă mai bună decât s-ar GÂNDI 
vreodată ziarul local să fie! Doar că nu-şi putea arăta minunatul 
cartonaş pe care-l cumpărase. Dacă un mic efort intelectual îl 
făcuse pe el să înţeleagă asta, un puşti de unsprezece ani care 
nu era nici măcar atât de deschis la minte să nu-i taie calea lui 
Hugh Priest când traversa strada, n-ar fi trebuit s-o înţeleagă şi 
un tip deştept ca domnul Gaunt? 

Ei bine, poate. Dar poate nu. Adulții nu gândeau la fel ca 
oamenii normali şi, pe deasupra, cartonaşul era la el, nu-i aşa? 
Şi se afla în clasorul lui, chiar acolo unde-i era locul, nu-i aşa? 

Răspunsul la ambele întrebări era da, astfel că Brian lăsă 
deoparte întreaga poveste şi adormi la loc, în vreme ce ploaia 
răpăia în fereastra lui şi vântul neobosit de toamnă striga pe la 
colţurile de sub streşini. 


CAPITOLUL PATRU 


Până la zorii zilei de joi, ploaia se oprise şi, la zece treizeci, 
când Polly se uită pe geamul din faţă al atelierului Coşi Intruna 
şi o văzu pe Nettie Cobb, norii începuseră să se risipească. 
Nettie purta în mână o umbrelă adunată şi mergea grăbită pe 
Strada Principală cu poşeta strânsă la subsioară de parcă ar fi 
simţit fălcile unei noi furtuni deschizându-i-se în spate. 

— Cum îţi sunt mâinile în dimineaţa asta, Polly? - întrebă 
Rosalie Drake. 

Polly suspină în sinea ei. Va trebui, bănuia, să facă faţă în 
acea după-amiază aceleiaşi întrebări, dar mai apăsat 
formulată, din partea lui Alan - promisese să-l întâlnească la o 
cafea la Bufetul lui Nan în jurul orei trei. Nu-i poţi păcăli pe cei 


care te cunosc de multă vreme. Aceştia îţi văd paloarea feţei şi 
semicercurile întunecate de sub ochi. Mai important, îţi văd 
privirea chinuită din ochi. 

— Sunt mult mai bine astăzi, mulţumesc, spuse ea. 

Asta însemna o supraevaluare destul de mare a realităţii; 
erau mai bine, dar mult mai bine? A-ă. 

— Am crezut că din cauza ploii şi-ale... 

— E imprevizibil ceea ce le face să doară. Asta-i mai rău. 
Dar lasă asta, Rosalie, vino repede şi uită-te pe geam. Cred că 
vom asista la un mic miracol. 

Rosalie i se alătură lui Polly la geam la timp să vadă micuța 
siluetă agitată cu umbrela strânsă tare într-o mână - probabil 
pentru a o folosi ca ciomag, judecând după felul în care o ţinea 
acum - apropiindu-se de marchiza magazinului Lucruri 
preţioase. 

— Nettie să fie? Chiar ea? - aproape că icni Rosalie. 

— Chiar ea este. 

— Dumnezeule, intră în magazin! 

Dar, pentru o clipă, păru că predicția lui Rosalie anulase 
mişcarea. Nettie se apropie de uşă... apoi se dădu în spate. Işi 
mută umbrela dintr-o mână în cealaltă şi se uită la faţada 
Lucrurilor preţioase de parcă ar fi fost un şarpe ce ar putea-o 
muşca. 

— Du-te, Nettie, spuse Polly încet. Dă-i bătaie, drăguță! 

— Probabil că-i în geam anunţul cu ÎNCHIS, spuse Rosalie. 

— Nu, mai are unul care spune MARŢEA ŞI JOIA VA FI ÎNCHIS CU 
EXCEPŢIA VIZITELOR STABILITE ÎN PREALABIL. L-am văzut când am 
venit azi-dimineaţă. _ 

Nettie se apropia iarăşi de uşă. Intinse mâna spre clanţă, 
apoi se retrase din nou. 

— Dumnezeule, mă omoară chestia asta, zise Rosalie. Mi-a 
spus că poate se întoarce şi ştiu cât de mult îi plac figurinele 
din sticlă, dar n-am crezut că o va face. 

— M-a întrebat dacă poate pleca în pauză ca să treacă pe la 
ce-a numit ea „locul ăla nou” să-mi aducă înapoi cutia pentru 
prăjitură, murmură Polly. 

Rosalie încuviinţă din cap. 

— Asta-i Nettie a noastră. Mai demult mă întreba dacă 
poate merge la toaletă. 

— Mi s-a părut că o parte din ea spera să o refuz, că avem 


prea mult de lucru. Dar cred că o parte din ea voia şi să accept. 

Ochii lui Polly nu se dezlipiră deloc de crâncena luptă la 
scară redusă care se desfăşura la mai puţin de patruzeci de 
yarzi distanţă, un război în miniatură între Nettie Cobb şi Nettie 
Cobb. Dacă într-adevăr intra, ce mare pas înainte ar fi fost 
acesta pentru ea! 

Polly simţi o durere surdă, încinsă, în mâini, îşi cobori 
privirea şi văzu că şi le frământa. Se forţă să le coboare pe 
lângă corp. 

— Nu-i vorba de cutia pentru prăjitură şi nici de figurinele 
din sticlă, spuse Rosalie. E vorba de el. 

Polly se uită cu coada ochiului la ea. 

Rosalie râse şi se roşi puţin. 

— O, nu vreau să zic că lui Nettie i s-au aprins călcâiele 
după el sau altceva de felul ăsta, deşi chiar părea puţin 
visătoare când am prins-o din urmă ieri. S-a purtat frumos cu 
ea, Polly. Atâta tot. Sincer şi frumos. 

— Multă lume se comportă frumos cu ea, spuse Polly. Alan 
se dă peste cap să fie bun cu ea şi ea tot se ruşinează de el. 

— Numai că domnul nostru Gaunt are un fel special de-a fi 
drăguţ, spuse Rosalie simplu şi, ca pentru a dovedi lucrul 
acesta, o văzură pe Nettie apucând clanţa şi răsucind-o. 
Deschise uşa şi apoi doar rămase acolo pe trotuar strângând 
umbrela în mână, de parcă firava ei rezervă de hotărâre se 
epuizase complet. Polly simţi o anume certitudine că Nettie va 
închide acum uşa şi va pleca în grabă de acolo. Mâinile ei, 
artritice sau nu, se închiseră în pumnii slab strânşi. 

Dă-i drumul, Nettie. Dă-i bătaie. Asumă-ți riscul. Alătură-te 
din nou lumii. 

Apoi Nettie zâmbi, în mod clar ca răspuns la ceva ce nici 
Polly, nici Rosalie nu puteau vedea. Cobori umbrela din poziţia 
în care o ţinea la piept... şi intră în magazin. 

Uşa se închise în urma ei. 

Polly se întoarse spre Rosalie şi fu mişcată să vadă că avea 
lacrimi în ochi. Cele două femei se uitară una la cealaltă preţ 
de o clipă, după care, râzând, se îmbrăţişară. 

— Bine jucat, Nettie! spuse Rosalie. 

— Două puncte pentru echipa noastră! subscrise Polly, iar 
soarele răzbătu printre norii din mintea sa cu două ore bune 
înainte să facă în sfârşit acelaşi lucru şi cei de pe cerul de 


deasupra Castle Rock-ului. 


Cinci minute mai târziu, Nettie Cobb şedea într-unui dintre 
scaunele din pluş cu spătar înalt pe care le aşezase Gaunt de-a 
lungul unui perete al magazinului său. Umbrela şi poşeta ei 
zăceau uitate pe podea lângă ea. Gaunt şedea alături de ea, 
ţinându-i mâinile într-ale lui, ochii lui pătrunzători aţintiţi 
asupra ochilor ei nesiguri. Un abajur din sticlă multicoloră se 
afla lângă recipientul pentru prăjitură al lui Polly Chalmers pe 
una dintre cutiile-vitrină. Abajurul era un lucru relativ frumos şi 
se putea vinde pentru trei sute de dolari sau mai bine într-un 
magazin de antichităţi din Baston; Nettie Cobb tocmai îl 
cumpărase, însă, cu zece dolari şi patruzeci de cenți, toţi banii 
pe care-i avusese în poşetă când intrase în magazin. Frumos 
sau nu, era pentru moment la fel de dat uitării ca şi umbrela. 

— O faptă, spunea ea acum. A 

Părea o femeie care vorbeşte în somn. Işi mişcă uşor 
mâinile, ca pentru a prinde mai strâns mâinile domnului Gaunt. 
EI îi întoarse strânsoarea şi chipul ei fu atins de un zâmbet slab 
de plăcere. ` 

— Da, corect. Nu e de fapt decât un lucru mic. Il ştii pe 
domnul Keeton, nu-i aşa? _ 

— O, da, spuse Nettie. Ronald şi fiul lui, Danforth. li ştiu pe 
amândoi. La care vă referiţi? 

— La cel tânăr, spuse domnul Gaunt, lovindu-i palmele cu 
policele lui lungi. Unghiile erau uşor gălbui şi destul de lungi. - 
Şeful Consiliului Local. 

— I se spune Buster pe la spate, zise Nettie şi chicoti. 

Era un sunet aspru, puţin isteric, dar Leland Gaunt nu păru 
alarmat. Dimpotrivă; sunetul râsului nu-tocmai-normal al lui 
Nettie păru să-l mulţumească. 

— Aşa i se spune încă de când a fost un băieţel. 

— Vreau să termini de plătit pentru abajur făcându-i o farsă 
lui Buster. 

— O farsă? 


Nettie părea vag alarmată. 

Gaunt zâmbi. 

— Doar un renghi inofensiv. lar el n-o să ştie niciodată că tu 
ai fost. O să creadă că a fost altcineva. 

— Oh. 

Nettie se uită dincolo de Gaunt la abajurul din sticlă 
multicoloră şi preţ de o clipă ceva îi ascuţi privirea - lăcomia, 
poate, sau doar simpla dorinţă şi plăcerea. 

— Păi... 

— O să fie în regulă, Nettie. Nimeni n-o să ştie niciodată... 
iar tu o să ai abajurul. 

Nettie vorbi încet şi cu un aer meditativ. 

— Soţul meu îmi juca feste tot timpul. Ar fi distractiv să joc 
şi eu una altcuiva. 

Işi întoarse ochii la el, iar acum ceea ce-i ascuţea privirea 
era neliniştea. 

— Dacă nu-i face vreun rău. Nu vreau să-i fac vreun rău. 
Soţului meu i-am făcut rău, ştiţi. 

— N-o să-i facă nici un rău, spuse Gaunt încet, lovind 
liniştitor mâna lui Nettie. N-o să sufere deloc. Vreau doar să-i 
pui nişte lucruri în casă. 

— Cum să intru în casa lui Buster... 

— Poftim. 

Îi aşeză ceva în mână. O cheie. Ea o prinse în pumn. 

— Când? - întrebă Nettie. 

Ochii ei visători se întorseseră iarăşi la abajur. 

— Curând. (Îi eliberă mâinile şi se ridică în picioare.) lar 
acum, Nettie, chiar trebuie să-ţi pun abajurul ăla frumos într-o 
cutie. Doamna Martin vine să se uite la o Lalique în... (Se uită la 
ceasul de mână.) Dumnezeule, în cincisprezece minute! Dar nu 
pot să-ţi spun cât de fericit sunt că te-ai hotărât să vii. Foarte 
puţini oameni apreciază frumuseţea figurinelor din sticlă în 
zilele noastre - majoritatea sunt doar comercianţi, cu case de 
marcat în loc de inimi. 

Nettie se ridică şi ea şi se uită la abajur cu ochii blânzi ai 
unei femei îndrăgostite. Agitaţia agonică pe care o simţise când 
se apropiase de magazin dispăruse în întregime. 

— Este adorabil, nu-i aşa? 

— Foarte adorabil, încuviinţă domnul Gaunt cu căldură. Şi 
nu-ţi pot spune... nici nu-mi găsesc cuvintele să exprim... cât 


de fericit mă face să ştiu că va avea un cămin primitor, un loc 
unde cineva va face mai mult decât doar să-l şteargă de praf în 
după-amiezile de miercuri şi apoi, după câţiva ani, să-l spargă 
într-un moment de neglijenţă şi să adune cioburile pe făraş şi 
apoi să le arunce la coşul de gunoi fără cel mai mic 
resentiment. 

— N-aş face asta niciodată! strigă Nettie. Și 

— Ştiu că n-ai face-o, spuse domnul Gaunt. Asta e unul 
dintre farmecele tale, Netitia. 

Nettie se uită uluită la el. 

— De unde-mi ştiţi numele? 

— Am fler pentru aşa ceva. Niciodată nu uit un nume sau o 
faţă. 

Se duse prin perdea în spatele magazinului. Când se 
întoarse, ţinea într-o mână o bucată plată de carton alb şi în 
cealaltă un cocoloş mare de hârtie pelur. Aşeză hârtia pelur 
lângă recipientul pentru prăjitură (începu pe dată să se extindă, 
cu trucuri secrete şi agrafe mici, în ceva care semăna cu un 
corsaj gigantic) şi începu să îndoaie cartonul sub forma unei 
cutii exact de dimensiunea potrivită pentru abajur. 

— Ştiu că vei fi un bun îngrijitor al obiectului pe care l-ai 
achiziţionat. Acesta e motivul pentru care ţi l-am vândut. 

— Adevărat? Am crezut... domnul Keeton... şi farsa... 

— Nu, nu, nu! spuse domnul Gaunt, pe jumătate râzând şi 
pe jumătate scos din fire. Oricine poate juca farse! Oamenii 
adoră să joace farse! Dar să pui obiecte în mâinile celor care le 
iubesc şi au nevoie de ele... asta-i complet altă mâncare de 
peşte. Uneori, Netitia, cred că ceea ce vând eu de fapt este 
fericire... tu ce crezi? 

— Păi, spuse Nettie pe un ton serios. Ştiu că pe mine m-aţi 
făcut fericită, domnule Gaunt. Foarte fericită. 

El îşi expuse dinţii cariaţi şi înghesuiți într-un zâmbet larg. 

— Bun! Asta-i bine! 

Domnul Gaunt împinse corsajul din hârtie pelur în cutie, 
cuibări abajurul în albeaţa lui pârâitoare, închise cutia şi o legă 
cu o fundă. 

— Poftim, gata! încă un client satisfăcut şi-a găsit lucrul 
preţios! 

Intinse cutia către ea. Nettie o luă. Şi când degetele ei le 
atinseră pe ale lui, simţi un fior de repulsie, deşi le ţinuse cu 


putere - chiar cu ardoare - cu doar câteva clipe în urmă. Însă 
acel interludiu deja începuse să pară nedesluşit şi ireal. El 
aşeză recipientul Tupperware peste cutia albă. Ea văzu ceva 
înăuntru celui dintâi. 

— Ce-i aia? 

— Un bileţel pentru angajatoarea ta, spuse Gaunt. 

Neliniştea i se ridică imediat lui Nettie în obraji. 

— Nu despre mine? 

— Dumnezeule mare, nu! spuse Gaunt râzând şi Nettie se 
relaxă pe dată. Când râdea, domnul Gaunt era irezistibil şi 
dincolo de orice suspiciune. 

— Ai grijă de abajur, Netitia, şi mai treci pe aici. 

— Aşa voi face, spuse Nettie, iar acesta putea fi un răspuns 
la ambele poveţe, dar ea simţi în adâncul inimii (acel antrepozit 
secret unde nevoile şi temerile se înghionteau una pe alta 
încontinuu, aidoma unor pasageri îngrămădiţi într-un vagon de 
metrou) că, deşi s-ar putea să mai vină pe acolo, abajurul va 
rămâne singurul lucru pe care-l va cumpăra de la Lucruri 
preţioase. 

Şi totuşi, ce dacă? Era un lucru frumos, genul de lucru pe 
care şi-l dorise dintotdeauna, singurul lucru de care avea 
nevoie să-şi completeze modesta colecţie. Se gândi să-i spună 
domnului Gaunt că soţul ei ar fi fost poate încă în viaţă dacă 
n-ar fi spart un abajur din sticlă multicoloră foarte asemănător 
cu acesta cu paisprezece ani în urmă, că aceasta fusese ultima 
picătură, cea care o împinsese în cele din urmă dincolo de orice 
răbdare. Îi rupsese multe oase în anii cât au stat împreună şi-l 
lăsase să trăiască. În cele din urmă, el spărsese un lucru de 
care ea chiar avea nevoie şi atunci îi luase viaţa. 

Se hotărî că nu trebuie să-i spună asta domnului Gaunt. 

Părea genul de om care ştia deja. 


— Polly! Polly, iese! 
Polly plecă de lângă manechinul de probă unde prindea în 
ace încet şi cu grijă un tiv şi se grăbi la fereastră. Ea şi Rosalie 


stăteau umăr la umăr, urmărind cum Nettie iese din Lucruri 
preţioase într-o stare care nu putea fi descrisă decât ca 
împovărată de fericire. Sub un braţ ţinea poşeta, umbrela se 
afla sub celălalt, iar în mâini ţinea recipientul Tupperware 
pentru prăjitură al lui Polly în echilibru deasupra unei cutii 
pătrate albe. 

— Poate-ar fi bine să merg s-o ajut, spuse Rosalie. 

— Nu. (Polly întinse o mână şi o ţinu blând locului.) Mai bine 
nu. Cred că n-ar fi decât jenată şi tulburată. 

O urmăriră pe Nettie cum vine în susul străzii. Nu mai 
mergea grăbit, ca fugind de fălcile unei furtuni; acum aproape 
că o purta vântul. 

Nu, gândi Polly. Nu, nu-i aşa. Mai degrabă... pluteşte. 

Mintea ei făcu brusc una dintre acele legături ciudate care 
aproape că semănau cu nişte note de trimitere şi izbucni în râs. 

Rosalie se uită la ea cu sprâncenele ridicate. 

— Îmi spui şi mie? 

— E expresia de pe faţa ei, spuse Polly, uitându-se la Nettie 
cum traversează cu paşi înceţi, ca în vis, strada Linden. 

— Cum adică? 

— Arată ca o femeie care tocmai şi-a pus-o... şi-a avut vreo 
trei orgasme. 

Rosalie se făcu roz la faţă, se uită încă o dată la Nettie şi 
apoi izbucni într-un râs puternic. Polly tăcu la fel. Se ţinură 
amândouă în braţe şi se legănară înainte şi-napoi, râzând 
dezlăânţuit. 

— Măi, să fie, spuse Alan Pangborn din partea din faţă a 
atelierului. Doamnele râd cu mult înainte de prânz! E prea 
devreme pentru şampanie, aşa încât care-i treaba? 

— Patru! spuse Rosalie, chicotind nestăpânit. Lacrimile îi 
şiroiau pe obraji. - Mie mi s-a părut mai degrabă că patru! 

Apoi izbucniră din nou, legănându-se neîncetat una în 
braţele celeilalte, râzând din toată inima în vreme ce Alan 
stătea şi se uita la ele cu mâinile în buzunarele pantalonilor de 
uniformă, zâmbind nedumerit. 


Norris Ridgewick sosi îmbrăcat în civil la Oficiul Şerifului cu 
aproximativ zece minute înainte ca sirena să sune de amiază la 
fabrică. El avea schimbul doi, de la doisprezece până la nouă 
seara, tot sfârşitul de săptămână, ceea ce-i convenea de 
minune. Lasă-i pe alţii să curețe mizeriile de pe şoselele şi 
drumurile secundare din districtul Castle după ce se închideau 
barurile la unu noaptea; putea face şi el asta, o făcuse cu multe 
ocazii, dar aproape întotdeauna îşi vomita şi maţele. Uneori îşi 
vomita şi maţele chiar dacă victimele stăteau în picioare, se 
plimbau prin jur şi ţipau că nu trebuie să se supună la nici un 
futut de test  respiratoriu, că-şi cunosc drepturile 
„constipaţionale.” Norris pur şi simplu nu avea stomac pentru 
aşa ceva. Sheilei Brigham îi plăcea să-l cicălească spunându-i 
că seamănă cu ajutorul de şerif Andy din serialul ăla de 
televiziune Twin Peaks, dar Norris ştia că nu e aşa. Ajutorul de 
şerif Andy plângea când vedea oameni morţi. Norris nu 
plângea, dar era înclinat să vomite pe ele, aşa cum aproape că 
vomitase pe Homer Gamache atunci când îl găsise lăţit într-un 
şanţ lângă cimitirul Homeland, omorât în bătaie cu propria sa 
proteză de picior?. 

Norris aruncă o privire la lista de serviciu, văzu că Andy 
Clutterbuck şi John LaPointe erau amândoi în patrulare, apoi la 
panoul cu ordinea de zi. Nu era nimic pentru el, ceea ce de 
asemenea îi convenea de minune. Ca să-i fie ziua încheiată - 
această parte din ea, cel puţin - al doilea costum al său de 
uniformă se întorsese de la curăţătorie... în ziua promisă, 
măcar o dată. Asta-l scutea de un drum acasă pentru a se 
schimba. 

Un bilet prins cu acul de punga din plastic trimisă de 
curăţătorie spunea: „Hei, Barbey - îmi datorezi 5,25 $. Dacă 
mă tragi în piept şi de data asta, când coboară soarele o să fii 
un om mai trist şi mai înţelept.” Era semnat Cut. 

Buna dispoziţie a lui Norris nu fu spulberată nici de felul de 
adresare al biletului. Sheila Brigham era singura persoană din 
cadrul Oficiului Şerifului din Castle Rock care-l considera pe 
Norris un tip scos din Twin Peaks (Norris avea o bănuială că ea 
era singura persoană din tot departamentul - pe lângă el, 


° Vezi din nou romanul lui King The Dark Half - n. tr. 


desigur - care chiar se uitase la serial.) Ceilalţi adjuncţi - John 
LaPointe, Seat Thomas, Andy Clutterbuck - îi spuneau Barney, 
după personajul lui Don Knotts din vechiul Andy Griffith Show. 
Asta-l irita uneori, dar nu şi astăzi. Patru zile de schimbul doi, 
apoi trei zile libere. Il aştepta înainte o săptămână întreagă de 
puf. Viaţa putea fi uneori minunată. 

Scoase din portmoneu o bancnotă de cinci şi una de un 
dolar şi le puse pe biroul lui Clut. „Hei, Clut, înveseleşte-te 
puţin”, mâzgăli pe spatele formularului pentru raport, îşi semnă 
numele cu o înfloritură şi-l lăsă lângă bani. Apoi goli de 
uniformă punga de la curăţătorie şi se duse cu ea la toaleta 
bărbaţilor. Cât îşi schimbă hainele fluieră, apoi dădu aprobator 
din sprâncene când se uită ţintă la reflecţia sa din oglindă. Era 
Pus la Punct, pentru Dumnezeu. Sută la sută Pus la Punct. 
Răufăcătorii din Castle Rock ar face foarte bine să-şi ia zi liberă, 
dacă nu... 

Observă în oglindă o mişcare în spatele lui, dar, înainte să 
poată face altceva în afară de a da să întoarcă privirea, fusese 
deja apucat, întors pe călcâie şi izbit de gresia de lângă 
pisoare. Se lovi cu capul de perete, îi căzu pălăria şi apoi se 
trezi că se uită la faţa rotundă şi roşie a lui Danforth Keeton. 

— Ce dracu' crezi că faci, Ridgewick? - întrebă acesta. 

Norris uitase complet de amenda pe care o strecurase sub 
ştergătorul de parbriz al Cadillac-ului lui Keeton cu o seară în 
urmă. Acum îşi aminti cu limpezime. 

— Dă-mi drumu'! spuse el. 

Incercă să vorbească pe un ton indignat, însă vocea îi ieşi 
sub forma unui chiţăit de îngrijorare. Îşi simţea obrajii cum se 
încing. De fiecare dată când era furios sau speriat - iar acum 
era amândouă - roşea ca o fată. 

Keeton, care îl depăşea pe Norris cu cinci inci în înălţime şi 
cu o sută de livre în greutate, îi oferi ajutorului de şerif o 
scuturătură zdravănă şi apoi îi dădu drumul. Îşi scoase amenda 
din buzunar şi i-o flutură lui Norris pe sub nas. 

— Este sau nu numele tău pe blestemata asta de amendă? 
ceru să ştie, de parcă Norris ar fi negat deja asta. 

Norris Ridgewick ştia foarte bine că era semnătura lui, 
imprimată cu ştampila dar perfect recognoscibilă, şi că amenda 
fusese ruptă din carnetul său de amenzi. 

— Erai parcat în locul pentru handicapaţi, spuse el, 


îndepărtându-se de perete şi frecându-şi spatele capului. 
Blestemat să fie dacă nu credea că va avea un cucui acolo. 
Când surprinderea de la început (iar Buster îl speriase cât toţi 
dumnezeii, nu putea nega asta) se domoli, nou-apăruta sa furie 
crescu. 

— În locul pentru ce? 

— În locul pentru handicapati! strigă Norris. Și pe deasupra 
Alan în persoană mi-a spus să-ți scriu amenda aia! fu pe cale să 
continue, dar n-o făcu. De ce să-i ofere porcului ăsta gras 
satisfacția de-a pune rața în traista altuia? - Ţi s-a mai spus 
despre asta înainte, Bus... Danforth, şi-o ştii bine. 

— Cum mi-ai spus? întrebă ameninţător Danforth Keeton. 

În obraji şi pe fălci îi apărură pete roşii de dimensiunea unor 
căpăţâni de varză. 

— Aia-i o amendă valabilă, spuse Norris, ignorând această 
ultimă remarcă, iar în ceea ce mă priveşte ai face bine s-o 
plăteşti. Chiar, eşti norocos că nu te amendez şi pentru ultraj la 
adresa unui ofiţer de poliţie. 

Danforth râse. Sunetul se lovi plat între pereţi. 

— Nu văd nici un ofiţer de poliţie, spuse el. Văd o bucată 
slabă de căcat împachetată aşa încât să arate a friptură. 

Norris se aplecă şi-şi ridică pălăria. Viscerele lui erau 
chircite de teamă - Danforth Keeton era un duşman redutabil 
pentru oricine iar mânia i se adâncise în furie. Mâinile îi 
tremurau. Îi luă, totuşi, o clipă ca să-şi aşeze pălăria drept pe 
cap. 

— Te poţi răfui despre asta cu Alan, dacă vrei... 

— Mă răfuiesc cu tine! 

— ... dar eu am terminat să vorbesc cu tine. Ai grijă să 
plăteşti aia în termen de treizeci de zile, Danforth, sau o să 
trebuiască să venim după tine. 

Norris se îndreptă de spate până ce ajunse la culmea 
înălţimii sale de cinci picioare şi şase şi adăugă: 

— Ştim unde să te găsim. 

Dădu să iasă. Keeton, faţa lui arătând puţin ca apusul de 
soare într-o zonă de testare a bombei nucleare, păşi în faţă 
pentru a-i bloca ruta de evadare. Norris se opri şi ridică un 
deget la el. 

— Dacă mă atingi, te-arunc într-o celulă, Buster. Vorbesc 
serios. 


— Bine, asta-i, spuse Keeton pe o voce ciudată, lipsită de 
ton. Asta este. Eşti concediat. Dă-ţi jos uniforma aia şi du-te 
să-ţi cauţi altă sluj... 

— Nu, spuse o voce din spatele lor şi amândoi îşi întoarseră 
privirile. 

Alan Pangborn stătea în pragul uşii de la toaleta bărbaţilor. 

Keeton îşi strânse palmele în doi pumni albi şi graşi. 

— Tu să nu intervii. 

Alan intră, lăsând uşa să se închidă încet în urma lui. 

— Nu, spuse el. Eu i-am spus lui Norris să scrie amenda aia. 
Tot eu i-am spus că o voi trece cu vederea înainte de întâlnirea 
pentru alocarea fondurilor. E-o amendă de cinci dolari, Dan. Ce 
dracu’ te-a apucat? 

Vocea lui Alan era nedumerită. Se simțea nedumerit. Buster 
nu fusese niciodată un om blând din fire, nici în clipele lui cele 
mai bune, însă o răbufnire ca aceasta era prea mult chiar şi 
pentru el. De la sfârşitul verii încoace, bărbatul păruse neglijent 
şi întotdeauna iritat - Alan deseori auzise strigătul îndepărtat al 
vocii sale când se aduna Consiliul Local în şedinţă - iar ochii lui 
adoptaseră o privire aproape hăituită. Se întrebă în treacăt 
dacă nu cumva e bolnav Keeton şi se hotărî că aceasta era o 
problemă pentru mai târziu. Acum avea de rezolvat o situaţie 
destul de urâtă. 

— Nu m-a apucat nimic, spuse Keeton îmbufnat şi îşi netezi 
părul pe spate. Norris fu satisfăcut să observe şi că mâinile 
bărbatului tremurau. - Pur şi simplu m-am săturat de puţoi 
aroganţi cum e tipul ăsta aici de faţă... Încerc să fac multe 
pentru oraşul ăsta... la naiba, realizez multe pentru oraşul 
ăsta... şi m-am scârbit să fiu mereu persecutat... - Făcu pauză 
vreme de un moment, gâtul lui gras mişcându-se în gol, şi apoi 
răbufni: Mi-a spus Buster! Ştii ce simt despre asta! 

— O să-şi ceară scuze, spuse Alan calm. Nu-i aşa, Norris? 

— Nu ştiu dac-o s-o fac, spuse Norris. 

Vocea îi tremura şi stomacul i se învârtea, dar era tot 
mânios. 

— Ştiu că nu-i place, dar adevărul e că m-a speriat şi mi-a 
scăpat fără să-mi dau seama. Nu făceam decât să stau aici, mă 
uitam în oglindă să văd dacă-mi e dreaptă cravata, când m-a 
apucat şi m-a împins în perete. Am dat cu capul destul de tare. 
Doamne, Alan, nu ştiu ce am spus. 


Ochii lui Alan se mutară înapoi la Keeton. 

— E adevărat? 

Keeton îşi lăsă ochii în pământ. 

— Eram furios, spuse el şi Alan presupunea că o scuză 
spontană şi indirectă mai bună de atât nu putea oferi un om ca 
el. Se uită înapoi la Norris să vadă dacă acesta îl înţelesese. 
Părea că da. Asta era bine; era un pas mare către 
dezamorsarea acestei bombe mici cu gaz urât mirositor. 

— Putem considera acest incident încheiat? îi întrebă pe 
ambii bărbaţi. Să-l trecem la capitolul experienţă şi să 
continuăm de unde am rămas? 

— În ce mă priveşte, e-n regulă, spuse Norris după o clipă. 

Alan fu mişcat. Norris era sfrijit, avea obiceiul să lase doze 
pe jumătate pline de Jold and Nehi în maşinile de patrulă pe 
care le folosea, iar rapoartele lui erau nişte orori... însă avea 
yarzi întregi de suflet. Bătea în retragere, dar nu fiindcă se 
temea de Keeton. Dacă zdravănul şef al Consiliului Local 
credea asta, făcea o greşeală foarte mare. 

— Îmi pare rău că ţi-am spus Buster, zise Norris. 

Nu-i părea rău, absolut deloc, dar nu-l durea să spună că-i 
pare. Aşa bănuia. 

Alan se uită la bărbatul îndesat îmbrăcat cu o geacă sport 
ţipătoare şi o cămaşă de jucător de golf descheiată la gât. 

— Danforth? 

— Bine, am şi uitat, spuse Keeton. 

Vorbi pe un ton de mărinimie exagerată, iar Alan simţi 
năpădindu-l un val familiar de antipatie. O voce îngropată 
undeva adânc în mintea lui, vocea primitivă de crocodil a 
subconştientului, rupse tăcerea scurt, dar clar: De ce nu faci 
atac de cord, Buster? De ce nu ne faci o favoare tuturor şi 
mori? 

— Bine, spuse el. Bine că... 

— Dacă, spuse Keeton, ridicând un deget în aer. 

Alan ridică sprâncenele. 

— Dacă? 

— Dacă putem face ceva cu amenda asta. 

O întinse către Alan, prinsă între două degete, de parcă ar fi 
fost o cârpă tocmai folosită la curățarea unui lichid de 
proveniență îndoielnică. 

Alan suspină. 


— Haide în birou, Danforth. Să discutăm despre asta. (Se 
uită la Norris.) Tu eşti de serviciu, corect? 

— Corect, spuse Norris. 

Stomacul lui încă era un ghemotoc. Bunele lui sentimente 
dispăruseră probabil pentru tot restul zilei, era vina porcului 
ăluia gras, iar Alan îl va ierta de amendă. Înţelegea lucrul ăsta - 
politica - ceea ce nu însemna că trebuia să-i şi placă. 

— Vrei să vii cu noi? - întrebă Alan. 

Mai aproape de a spune: Simti nevoia să discutăm despre 
asta? nu putea ajunge cu Keeton care stătea chiar acolo şi se 
holba la amândoi. 

— Nu, spuse Norris. Am de mers undeva şi de făcut ceva. 
Vorbim mai târziu, Alan. 

Plecă din toaleta bărbaţilor, trecând pe lângă Keeton fără 
să-i acorde măcar o privire. Şi deşi Norris nu ştia, Keeton îşi 
reprimă, cu un mare - aproape eroic - efort, o iraţională, dar 
puternică pornire de a-i propti un şut în fund pentru a-l ajuta să 
meargă mai departe. 

Alan îşi făcu de lucru uitându-se la reflecţia lui din oglindă, 
oferindu-i lui Norris timp să iasă fără probleme din scenă, în 
vreme ce Keeton rămase lângă uşă, urmărindu-l nerăbdător. 
Apoi Alan ieşi în antreu urmat îndeaproape de Keeton. 

Un bărbat scund, spilcuit, într-un costum de culoarea friştii 
şedea pe unul dintre cele două scaune din faţa biroului lui, 
citind ostentativ o carte mare legată în piele care nu putea fi 
decât Biblia. Inima lui Alan se opri. Fusese aproape sigur că 
nimic altceva prea neplăcut nu se putea întâmpla în acea 
dimineaţă - urma să fie ora prânzului în doar două sau trei 
minute, aşa încât ideea părea rezonabilă dar se înşelase. 

Reverendul William Rose închise Biblia (a cărei copertă 
aproape că se potrivea costumului său) şi sări în picioare. 

— Dom’ şef-ă Pangborn, spuse el. 

Reverendul Rose era unul dintre baptiştii aceia îmbârligaţi 
care, atunci când îi copleşeau emoţiile, începeau să deformeze 
coada cuvintelor. 

— Pot vorbi, te rog, cu dumneata? 

— Daţi-mi cinci minute, vă rog, domnule reverend Rose. Am 
o problemă de rezolvat. 

— Este-ă ceva extrem de important. 

Pun pariu, gândi Alan. 


— La fel este şi asta. Cinci minute. 

Deschise uşa şi-l împinse pe Keeton în birou înainte ca 
reverendul Willie, cum îi plăcea părintelui Brigham să-l 
numească, să mai poată spune altceva. 


— Tre’ să fie despre Seara la Cazinou, spuse Keeton după 
ce Alan închisese uşa biroului. Fii atent la ce-ţi spun. Părintele 
John Brigham e-un irlandez căpos, da-l prefer oricând tipului 
ăluia. Rose e-un puţoi incredibil de arogant. 

Şade hârbul în drum şi râde de cei ce trec, îşi spuse Alan. 

— la loc, Danforth. 

Keeton luă. Alan se duse de cealaltă parte a biroului, ridică 
amenda de parcare în aer şi o rupse în bucățele. Pe acestea le 
aruncă în coşul pentru hârtii. 

— Poftim. E bine? 

— Bine, spuse Keeton şi dădu să se ridice. 

— Nu, mai şezi încă o clipă. 

Sprâncenele stufoase ale lui Keeton se uniră într-un nor de 
furtună sub fruntea înaltă şi roz. 

— Te rog, adăugă Alan. 

Se lăsă şi în scaunul său rotitor. Mâinile i se împreunară şi 
încercă să alcătuiască o mierlă; Alan le opri şi le aşeză ferm 
una peste alta pe tăblia protejată cu sugativă a mesei. 

— Săptămâna viitoare avem o întâlnire a comisiei de 
alocare a fondurilor pe probleme bugetare pentru întrunirea 
alegătorilor pentru rezolvarea treburilor obşteşti din februarie... 
începu Alan. 

— Ba bine că nu, hurui Keeton. 

— ... iar asta-i o chestie politică, merse Alan mai departe. 
Recunosc lucrul ăsta şi-l recunoşti şi tu. Tocmai am rupt o 
amendă de parcare perfect valabilă dintr-un considerent politic. 

Keeton zâmbi firav. 

— Eşti în oraş de destulă vreme să ştii cum merg lucrurile, 
Alan. O mână o spală pe cealaltă. 

Alan îşi schimbă poziţia în scaun. Acesta scoase mici 


pârâituri şi scrâşnete - sunete pe care le auzea uneori în vise 
după zilele lungi şi grele. Genul de zile cum se dovedea că este 
şi aceasta. 

— Da, spuse el. O mână o spală pe cealaltă. Dar numai 
pentru o vreme. 

Sprâncenele se uniră din nou. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Înseamnă că există un loc, chiar şi în oraşele mici, unde 
politica trebuie să înceteze. Trebuie să ţii minte că eu nu sunt 
un oficial desemnat. Poate că baierele pungii le controlează 
consilierii locali, dar votanţii m-au ales pe mine. lar lucrul 
pentru care m-au ales a fost să-i protejez şi să apăr şi să susţin 
legea. Am depus jurământul şi încerc să mă ţin de el. 

— Mă ameninţi? Fiindcă dacă-i aşa... 

Chiar atunci izbucni sirena fabricii. Acolo înăuntru se auzea 
slab, însă Danforth Keeton tot tresări de parcă fusese înţepat 
de un viespe. Ochii i se căscară pentru o clipă şi mâinile se 
înţepeniră în două gheare albe pe braţele scaunului. 

Alan simţi din nou acea nedumerire. E la fel de agitat ca o 
iapă în călduri. Ce dracu’ o fi cu el? 

Pentru prima dată se trezi că se întreabă dacă nu cumva 
domnul Danforth Keeton, care era deja şeful Consiliului Local 
din Castle Rock cu mult înainte ca Alan să fi auzit măcar de 
oraşul acesta, nu se ocupa cu ceva care nu era tocmai cuşer. 

— Nu te ameninţ, spuse. 

Keeton începea să se relaxeze din nou, dar cu băgare de 
seamă... de parcă s-ar fi temut că sirena fabricii va răbufni 
iarăşi, numai ca să-l sperie. 

— Asta-i bine. Fiindcă nu-i numai o problemă de baierele 
pungii, domnule şerif Pangborn. Consiliul Local, împreună cu 
cei trei comisari districtuali, au dreptul de a decide angajarea - 
şi concedierea - adjuncţilor de şerif. Printre multe alte drepturi 
decizionale pe care sunt sigur că le cunoşti. 

— Asta nu-i decât o formalitate. 

— Aşa a fost dintotdeauna, aprobă Keeton. g 

Din buzunarul interior scoase un trabuc Roi-Tan. Il trase 
între degete, tăcând celofanul să pârâie. 

— Asta nu Înseamnă că trebuie să rămână la fel. _ 

Acum cine pe cine ameninţă? gândi Alan, dar nu spuse. In 
schimb se lăsă pe spate în scaun şi se uită la Keeton. Acesta îi 


întâlni privirea pentru câteva secunde, apoi îşi cobori ochii la 
trabuc şi începu să ciupească ambalajul. 

— Data viitoare când parchezi în locul pentru handicapati, 
am să te amendez cu mâna mea, iar amenda aia o să rămână 
valabilă, spuse Alan. Şi dacă mai pui vreodată mâna pe vreunul 
dintre adjuncţii mei, am să te rețin sub acuzare de ultraj de 
gradul trei. Asta o să se întâmple indiferent de câte aşa-zise 
drepturi decizionale au consilierii locali. Fiindcă politica nu ţine 
la mine mai mult de atât. Mă înţelegi? 

Keeton se uită la trabuc preţ de-un moment lung, ca într-o 
meditaţie. Când ridică iarăşi privirea spre Alan, ochii lui se 
transformaseră în nişe bucăţi mici şi dure de cremene. 

— Dacă vrei să afli cât de tare-mi e curu’, domnule șerif 
Pangborn, continuă doar să-mi dai brânci. 

Pe faţa lui Keeton se citea furia - da, fară-ndoială - însă lui 
Alan i se părea că se mai poate citi ceva. Credea că e vorba de 
frică. O vedea? O mirosea? Nu ştia şi nici nu conta. Dar lucrul 
de care se temea Keeton... acesta putea conta. Acesta putea 
conta mult. 

— Mă înţelegi? repetă el. 

— Da, spuse Keeton. 

Desfăcu celofanul de pe trabuc cu un gest brusc şi dur şi-l 
aruncă pe podea. Îşi vâri trabucul în gură şi vorbi pe după el. 

— Dar tu mă înţelegi pe mine? 

Scaunul pârâi şi scrâşni când Alan se aplecă din nou în faţă. 
Se uită serios la Keeton. 

— Înţeleg ce spui, dar al dracului să fiu dacă înţeleg modul 
în care te comporti, Danforth. N-am fost niciodată cei mai buni 
amici, tu şi cu mine... 

— Asta-i sigur, spuse Keeton şi muşcă vârful trabucului. 

Preţ de o clipă, Alan crezut că şi acesta va sfârşi pe podea şi 
era pregătit în acest caz să nu bage în seamă - politica - dar 
Keeton îl scuipă în palmă şi apoi îl aşeză în scrumiera goală de 
pe birou. Rămase acolo ca un excrement mic de căţel. 

— ... dar am avut mereu o relaţie de muncă destul de bună. 
Acum asta. E vreo problemă? Dacă este şi te pot ajuta... 

— Nu-i nici o problemă, spuse Keeton, ridicându-se brusc în 
picioare. 

Era iarăşi furios - mai mult decât doar furios. Alan aproape 
că putea vedea fumul ieşindu-i pe urechi. 


— Doar că m-am săturat atât de tare de această... 
persecuție. 

Era pentru a doua oară când folosea cuvântul. Lui Alan i se 
părea un cuvânt ciudat, un cuvânt neliniştitor. De fapt, găsea 
că toată această conversaţie era neliniştitoare. 

— Ei bine, ştii unde să mă găseşti, spuse Alan. 

— Dumnezeule, da! spuse Keeton şi se duse la uşă. 

— Şi, te rog, Danforth - adu-ţi aminte de locul pentru 
handicapaţi. 

— Mă fut pe locul pentru handicapaţi! spuse Keeton şi ieşi 
trântind uşa. 

Alan rămase în spatele biroului şi se uită la uşa închisă 
vreme îndelungată, pe faţă cu o expresie îngrijorată. Apoi dădu 
ocol mesei, ridică celofanul mototolit care zăcea pe podea, îl 
aruncă în coşul pentru hârtii şi merse la uşă să-l invite înăuntru 
pe Willie Vaporul. 


— Domnul Keeton părea destul de supărat, spuse Rose. 

Se aşeză cu grijă în scaunul eliberat de şeful Consiliului 
Local, se uită cu silă la capătul de trabuc din scrumieră şi apoi 
îşi trecu grijuliu Biblia albă în mijlocul poalei sale negeneroase. 

— O mulţime de întâlniri de alocare a fondurilor în luna care 
vine sau cam atunci, spuse Alan în mod vag. Sunt sigur că-i un 
stres pentru toţi consilierii locali. 

— Da, aprobă reverendul Rose. Căci lisus-ă ne-a spus: „Dă-i 
Cezarului ce-i al Cezarului şi dă-i lui Dumnezeu ce-i al lui 
Dumnezeu.” 

— În, făcu Alan. 

Îşi dori brusc să aibă o ţigară, un Lucky sau Pall Mall, ceva 
plin ochi de nicotină şi gudron. 

— Cu ce vă pot ajuta în această după-amiază, domnule r... 
reverend Rose? 

Fu oripilat să-şi dea seama că fusese extrem de aproape 
să-i spună omului „domnule reverend Willie.” 

Rose îşi scoase ochelarii rotunzi fără rame, îi lustrui şi apoi îi 


aşeză înapoi la loc, ascunzând cele două pete mici şi roşii de pe 
şaua nasului. Părul lui negru, lipit de scalp cu un fel de loţiune 
pentru păr, pe care Alan o putea mirosi dar nu şi identifica, 
strălucea în lumina tuburilor fluorescente instalate în tavan. 

— E vorba de abominaţia pe care părintele John Brigham 
ţine s-o numească Seara la Cazinou, anunţă în cele din urmă 
reverendul Rose. Dacă îţi aminteşti, domnu' şef Pangborn, am 
venit la dumneata la scurt timp după ce am auzit prima dată 
despre această idee îngrozitoare să-ţi cer să refuzi aprobarea 
unui astfel de eveniment în numele-ă decenţei. 

— Domnule reverend Rose, dacă dumneavoastră vă 
amintiţi... 

Rose ridică imperios o mână şi pe cealaltă o vâri în 
buzunarul jachetei. Scoase de acolo o broşură care aproape că 
avea dimensiunea unei cărţi de buzunar. Aceasta era, observă 
Alan cu inima mică (dar fără vreo adevărată surprindere), 
versiunea prescurtată a Codului de Legi din statul Maine. 

— Vin acum din nou, spuse reverendul Rose pe un ton ca de 
telefonist, să-ţi cer să interzici acest eveniment nu doar în 
numele decenţei, ci şi în numele legii! 

— Domnule reverend Rose... 

— Am aici capitolul 24, subcapitolul 9, paragraful 2 al 
Codului de Legi din statul Maine, vorbi reverendul Rose peste 
el. 

Obrajii îi ardeau acum, iar Alan îşi dădu seama că singurul 
lucru pe care reuşise să-l facă în ultimele câteva minute a fost 
să schimbe un nebun cu altul. 

— „Cu excepţiile prevăzute de lege-ă”, citi reverendul Rose, 
vocea lui răsunând acum într-o tărăgănare de amvon cu care 
cei mai înflăcăraţi membri ai congregaţiei sale erau atât de 
familiarizați, jocurile de noroc, aşa cum sunt definite în 
Capitolul 23 al Codului-ă, unde anumite sume de bani sunt 
considerate condiţie de joc, vor fi considerate ilegale.” 

Inchise Codul cu zgomot şi se uită la Alan. Ochii îi scăpărau. 

— Vor fi considerate-ă ilegale! strigă el. 

Alan simţi pornirea de a ridica mâna în aer şi de a ţipa 
Lăudat fie-ă lisus! După ce-i trecu, spuse: 

— Cunosc acele capitole din Cod care privesc jocurile de 
noroc, domnule reverend Rose. Le-am căutat după precedenta 
vizită pe care mi-aţi făcut-o şi le-am arătat lui Albert Martin, 


care se ocupă de o mare parte dintre chestiunile juridice ale 
oraşului. Părerea lui a fost că prevederile Capitolului 24 nu se 
aplică evenimentelor de genul Serii la Cazinou. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Trebuie să vă spun că aceasta este şi părerea mea. 

— Imposibil! scuipă Rose. Ei îşi propun să transforme o casă 
a Domnului într-un bârlog al jucătorilor de jocuri de noroc, iar 
dumneata-mi spui că asta e legal? 

— E la fel de legal ca şi jocurile de bingo care se desfăşoară 
la Sala Fiicelor Izabelei încă din 1931. 

— Asta-ă nu-i bingo! Asta-i ruletă! Asta-i joc de cărţi pe 
bani! Asta-i... (Vocea reverendului Rose tremura.)...joc-ă de 
Zaruri! 

Alan îşi surprinse mâinile că încearcă să facă încă o pasăre 
şi de data aceasta le ţinu prizoniere pe tăblia acoperită cu 
sugativă a mesei. 

— l-am cerut lui Albert să-i trimită o scrisoare de lămurire 
lui Jim Tierney, procurorul general al statului. Răspunsul a fost 
acelaşi. Îmi pare rău, domnule reverend Rose. Ştiu că vă 
ofensează. Eu unul am ceva împotriva puştilor pe table de 
skateboard. Le-aş scoate în afara legii dacă aş putea, dar nu 
pot. În democraţie trebuie uneori să acceptăm lucruri care nu 
ne plac sau cu care nu suntem de acord. 

— Dar aici e vorba de jocuri de noroc! spuse reverendul 
Rose, iar în vocea lui se citea o suferinţă adevărată. Aici e 
vorba de jocuri de noroc pe bani! Cum pot fi legale astfel de 
lucruri, când Codul spune în mod clar că... 

— Aşa cum e organizată întâlnirea, nu e vorba cu adevărat 
de jocuri de noroc pe bani. Fiecare... participant... face o 
donaţie la intrare. În schimb, participantului i se oferă o sumă 
echivalentă în bani pentru joc. La capătul serii, un număr de 
premii - nu bani, ci premii - sunt scoase la licitaţie. Un aparat 
video, un cuptor cu gril, un aspirator Dirt Devil, un set de 
porţelanuri, lucruri de felul ăsta. 

lar un drăcuşor interior dansant îl făcu să adauge: 

— Cred că donația de la început s-ar putea chiar să fie 
scutită de impozit. 

— E o abominaţie păcătoasă, spuse reverendul Rose. 

Culoarea îi pierise din obraji. Nările îi fremătau. 

— Asta-i o apreciere morală, nu legală. Aşa se procedează 


în toată ţara. 

— Da, spuse reverendul Rose. 

Se ridică în picioare, strângând Biblia la piept ca pe un scut. 

— Aşa procedează catolicii. Catolicii adoră jocurile de noroc. 
Intenţionez să pun capăt la tărăşenia asta, dom’ şef-ă 
Pangborn. Cu sau fără ajutorul dumitale. 

Alan se ridică şi el în picioare. 

— Încă două lucruri, domnule reverend Rose. Sunt domnul 
şerif Pangborn, nu dom’ şef. Şi nu vă pot spune ce să vorbiţi la 
amvon mai mult decât îi pot spune părintelui Brigham ce fel de 
evenimente să organizeze în biserica sa sau în Sala Fiicelor 
Izabelei sau în Sala C lui C - atâta vreme cât nu sunt în mod 
limpede interzise de legile statului, adică - dar vă pot avertiza 
să fiţi cu băgare de seamă şi cred că trebuie să vă avertizez să 
fiţi cu băgare de seamă. 

Rose se uită la el cu răceală. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că sunteţi supărat. Posterele pe care 
oamenii dumneavoastră le-au împrăştiat prin tot oraşul sunt în 
regulă şi scrisorile către ziar sunt în regulă, dar există o limită a 
legii peste care nu trebuie să treceţi. Sfatul meu este să lăsaţi 
lucrul ăsta să treacă. 

— Când-ă lisus i-a văzut pe târfe şi pe cămătari în-ă 
Templu, El n-a consultat nici un Cod de Legi, domnule şerif. 
Când-ă lisus i-a văzut pe bărbaţii şi pe femeile alea rele 
pângărind casa Domnului-ă, El n-a căutat nici o limită a legii. 
Domnul Nostru a făcut ceea ce El-ă a ştiut că e bine! 

— Da, spuse Alan cu calm, dar dumneavoastră nu sunteţi 
El. 

Rose se uită la el preț de-o clipă lungă, cu ochii aruncând 
flăcări precum două ochiuri de aragaz, şi Alan gândi: Oh-o. 
Tipul ăsta-i nebun de legat. 

— O zi bună, dom’ şef Pangborn, spuse Rose cu răceală. 

De data aceasta Alan nu se mai deranjă să-l corecteze. 
Încuviinţă doar din cap şi întinse mâna, fiind absolut convins că 
nu i-o va strânge. Rose se întoarse şi păşi greoi către uşă, cu 
Biblia încă lipită de piept. 

— Lăsaţi lucrul ăsta să treacă, domnul reverend Rose, bine? 
strigă Alan în urma lui. 

Rose nici nu se întoarse, nici un răspunse. leşi în pas alert 


pe uşă şi-o trânti în urma lui destul de tare să facă sticla din 
cadru să tremure. Alan se aşeză în spatele biroului şi-şi apăsă 
tâmplele cu podul palmelor. 

Câteva clipe mai târziu, Sheila Brigham îşi vârî timid capul 
prin despicătura uşii. 

— Alan? 

— A plecat? - întrebă Alan fără să ridice ochii. 

— Preotul? Da. A ieşit valvârtej de aici ca vântul din luna 
martie. 

— Elvis a părăsit clădirea, spuse Alan fără haz. 

— Cum? 

— Nu contează. (Ridică ochii.) Aş vrea nişte droguri 
puternice, te rog. Vrei să te uiţi în dulapul cu probe, Sheila, şi 
să vezi ce avem? 

Ea zâmbi. 

— M-am uitat deja. Bufetul e gol, mă tem. O ceaşcă de 
cafea nu-i bună? 

El îi întoarse zâmbetul. Începuse după-amiaza şi aceasta 
trebuia să fie mai bună ca dimineaţa - trebuia. 

— S-a vândut. 

— Bună afacere. 

închise uşa, iar Alan îşi eliberă în sfârşit mâinile din 
prizonierat. Curând, o serie de mierle zburau printr-un 
mănunchi de lumină solară pe peretele opus geamului. 


Joia, ultima recreaţie a zilei la Şcoala Gimnazială din Castle 
Rock era rezervată activităţilor. Fiindcă era un elev de onoare 
şi nu era implicat în activităţi şcolare până ce nu avea loc 
repartizarea rolurilor pentru piesa de teatru din iarnă, Brian 
Rusk avea voie să plece acasă devreme în ziua aceea - lucru 
care îi elibera mare parte din fiecare zi de joi. 

În această după-amiază de joi, băiatul ieşi pe uşa laterală 
aproape înainte ca soneria, ce anunţa începutul celei de-a 
şasea recreaţii, să înceteze de sunat. Ghiozdanul lui conţinea 
nu doar manualele, ci şi impermeabilul de ploaie pe care-l 


forţase mama să-l poarte dimineaţă, şi acesta îi forma în 
spinare o umflătură comică. 

Pedală repede, inima bătându-i puternic în piept. Avea ceva 

(o faptă) 

de făcut. O mică îndatorire de care voia să scape. Un fel de 
îndatorire distractivă, de fapt. Acum ştia ce era. Îşi dăduse 
seama cu claritate în vreme ce visa cu ochii deschişi în timpul 
orei de matematică. 

Când Brian cobori pe dealul Castle dinspre partea cu Strada 
Şcolii, soarele ieşi de după norii zdrenţuiţi pentru prima dată în 
acea zi. Se uită în stânga şi văzu un băiat-umbră pe o 
bicicletă-umbră ţinând pasul cu el pe asfaltul ud. 

O să trebuiască să mergi repede să te ți de mine astăzi, 
puștiule-umbră, gândi el. Am de mers undeva şi de făcut ceva. 

Brian pedală prin porţiunea comercială a oraşului fără să se 
uite dincolo de Strada Principală la Lucruri preţioase, 
oprindu-se puţin la intersecţii pentru a arunca superficial o 
privire în ambele direcţii înainte să-şi continue grăbit drumul. 
Când ajunse la intersecţia străzilor Pond (care era strada /u;) cu 
Ford, coti la dreapta în loc să continue în sus pe strada Pond 
către casă. La intersecţia lui Ford cu Willow, coti la stânga. 
Strada Willow era paralelă cu strada Pond; grădinile din spatele 
caselor de pe cele două străzi se învecinau, despărțite în 
majoritatea cazurilor de garduri din scânduri. 

Pete şi Wilma Jerzyck locuiau pe strada Willow. 

Tre’ să fiu puțin atent aici. 

Dar ştia cum să fie atent; pe drumul de la şcoală plănuise 
totul în gând şi-i venise uşor, aproape ca şi când şi planul ar fi 
fost acolo dintotdeauna, la fel ca ştiinţa lucrului pe care trebuia 
să-l facă. 

Casa familiei Jerzyck era tăcută şi parcarea era goală, însă 
asta nu însemna că totul era sigur şi în regulă. Brian ştia că 
Wilma lucra, cel puţin o parte din timp, la Magazinul Alimentar 
al lui Hemphill de pe Ruta 117, fiindcă o văzuse acolo cum 
acţiona casa de marcat legată la cap cu omniprezentul ei batic, 
dar asta nu însemna că şi acum era acolo. Se putea ca micuța 
şi hodorogita maşină Yugo, pe care o conducea, să fie parcată 
în garajul familiei, unde să n-o poată vedea. 

Brian îşi împinse pedalând bicicleta până în parcare, se 
dădu jos din şa şi cobori piciorul de sprijin. Işi simţea acum 


bătăile inimii în urechi şi-n gât. Părea un ropot de tobe. Merse 
la uşa din faţă, repetă replicile pe care le va rosti dacă se 
dovedea că doamna Jerzyck era totuşi acasă. 

Bună, doamnă Jerzyck, sunt Brian Rusk, din cealaltă parte a 
cartierului? Merg la Şcoala Gimnazială şi-n curând vom vinde 
abonamente la reviste, aşa încât formaţia noastră muzicală 
să-şi poată cumpăra uniforme noi, şi am pornit să-i întreb pe 
oameni dacă nu vor reviste. Ca să mă întorc mai târziu când voi 
avea trusa cu ofertele. Primim premii dacă vindem multe. 

Sunase bine când o născocise în gând şi încă mai suna bine, 
însă el tot se simţea încordat. Rămase în pragul uşii preţ de un 
minut, ascultând dacă se auzea ceva dinăuntrul casei - un 
radio, un televizor deschis la unul dintre serialele alea (nu 
Santa Barbara, însă; Santa Barbara nu începea decât peste 
încă vreo două ore), poate un aspirator. Nu auzi nimic, dar asta 
nu însemna mai multe decât parcarea goală. 

Brian sună clopoţelul. Vag, undeva în adâncurile casei, îl 
auzi: Bing-Bang! 

Rămase pe verandă, aşteptând, uitându-se în jur din când 
în când pentru a vedea dacă nu-l observase cineva, însă strada 
Willow părea cufundată adânc în somn. lar în faţa casei Jerzyck 
se afla un tufiş. Asta era bine. Când puneai la cale 

(o faptă) 

ceva cu care lumea - mami şi tati, de pildă - n-ar fi tocmai 
de acord, un tufiş era aproape cel mai bun lucru din lume. 

Trecuse o jumătate de minut şi nu răspundea nimeni la uşă. 
Până aici totul bine... dar era de asemenea mai bine să fii sigur 
decât să-ţi pară rău mai târziu. Acţionă clopoţelul din nou, de 
data aceasta apăsând cu degetul mare de două ori, aşa încât 
sunetul din pântecele casei fu BingBang! BingBang! 

Tot nimic. 

Bine, atunci. Totul era perfect în regulă. Totul era, de fapt, 
cu sinceritate extraordinar şi peste măsură de radical. 

Cu sinceritate extraordinar şi peste măsură de radical sau 
nu, Brian nu putu rezista să nu mai arunce o privire în jur - una 
mai degrabă furtivă de această dată - când îşi împinse 
bicicleta, cu piciorul de sprijin încă jos, între casă şi garaj. In 
această zonă, pe care indivizii prietenoşi de la Compania Dick 
Perry - Pereţi Laterali şi Uşi din South Paris o numeau palier 
intermediar, Brian îşi parcă iarăşi bicicleta. Apoi intră în grădina 


din spate. Inima îi bubuia mai tare ca niciodată. Uneori, când îi 
bubuia aşa inima, îi tremura vocea. Spera că, dacă doamna 
Jerzyck se afla acolo în spate, plantând bulbi sau altceva, vocea 
nu-i va tremura atunci când îi va spune despre abonamentele 
la reviste. In caz contrar, ea ar putea bănui că nu spunea 
adevărul. lar asta ar putea duce la probleme de-un fel la care 
nici nu voia să se gândească. 

Se opri locului aproape de spatele casei. Putea vedea o 
parte din grădină, dar nu toată. Şi brusc asta nu i se mai păru 
atât de distractiv. Brusc i se păru o farsă răutăcioasă - nu mai 
mult decât atât, dar cu siguranţă nici mai puţin. O voce 
înţeleaptă vorbi dintr-odată în mintea sa. De ce nu te urci pur şi 
simplu înapoi pe bicicletă, Brian? Du-te înapoi acasă. Bea un 
pahar cu lapte şi meditează la treaba asta. 

Da. Părea o idee foarte bună - o idee foarte rațională. Chiar 
începu să se întoarcă pe călcâie... când îi veni în minte o 
imagine, una care era incomensurabil mai puternică decât 
vocea. Văzu o maşină lungă şi neagră - un Cadillac sau poate 
un Lincoln Mark IV - trăgând în faţa casei sale. Uşa şoferului se 
deschidea şi cobora domnul Leland Gaunt. Numai că domnul 
Gaunt nu mai purta o jachetă de seară asemenea celei pe care 
o purta Sherlock Holmes în unele poveşti. Domnul Gaunt care 
păşea acum încrezător prin peisajul imaginaţiei lui Brian purta 
un formidabil costum negru - un costum de maestru de 
ceremonii funerare - iar faţa lui nu mai era prietenoasă. Ochii 
lui de o nuanţă de albastru-întunecat erau chiar mai întunecaţi 
de furie, iar buzele i se retrăseseră de peste dinţii cariaţi... dar 
nu într-un zâmbet. Picioarele lui lungi şi slabe forfecau pe alee 
către uşa din faţă a casei familiei Rusk, iar omul-umbră legat 
de el la nivelul călcâielor semăna cu un spânzurat dintr-un film 
de groază. Când va ajunge la uşă, nu se va opri să sune 
clopoţelul, o, nu. Pur şi simplu va da buzna înăuntru. Dacă 
mămica lui Brian va încerca să-i aţină calea, el o va împinge în 
lături. Dacă tăticul lui Brian va încerca să-i aţină calea, el îl va 
dobori la pământ. lar dacă fratele cel mic al lui Brian, Sean, va 
încerca să-i aţină calea, el îl va azvârli cât e casa de lungă, 
precum un fundaş care aruncă o Ave Maria. Va urca în paşi 
mari la etaj, va răcni numele lui Brian, iar trandafirii de pe tapet 
se vor ofili atunci când umbra aceea de spânzurat va trece 
peste ei. 


Și chiar mă va găsi, gândi Brian. Faţa lui cum stătea acolo în 
lateralul casei familiei Jerzyck era un studiu al disperării. Nu va 
conta dacă voi încerca să mă ascund. Nu va conta dacă voi 
merge până-n BOMBAY. Mă va găsi. Şi când o va face... 

încercă să oprească imaginea, s-o stingă, dar nu putu. Văzu 
ochii domnului Gaunt sclipind, transformându-se în crevase 
albastre ce coborau tot mai mult şi mai mult către o oribilă 
eternitate indigo. Văzu mâinile lungi ale domnului Gaunt, cu 
degetele lor ciudat de egale, transformându-se în gheare 
atunci când coborau asupra umerilor lui. Simţi pielea că i se 
încreţeşte la acea atingere respingătoare. Il auzi pe domnul 
Gaunt răcnind: A; ceva ce-mi aparține, Brian, şi n-ai plătit 
pentru el! 

Vi-I dau înapoi! se auzi că strigă la faţa aceea contorsionată, 
arzătoare. Vă rog, o vă rog vi-l dau înapoi, vi-l dau înapoi, 
numai nu-mi faceți vreun rău! 

Brian îşi reveni în simţiri la fel de năucit cum fusese când 
ieşise din Lucruri preţioase marţi după-amiaza. Senzaţia nu mai 
era acum la fel de plăcută cum fusese atunci. 

Nu voia să dea înapoi cartonaşul cu Sandy Koufax, asta era 
problema. 

Nu voia, fiindcă era al lui. 


Myra Evans păşi sub umbrarul magazinului Lucruri 
preţioase chiar atunci când fiul celei mai bune prietene a ei 
intra în sfârşit în grădina din spatele casei Wilmei Jerzyck. 
Privirea pe care o aruncă Myra Evans, mai întâi în spatele ei şi 
apoi dincolo de Strada Principală, era chiar mai furtivă decât 
fusese a lui Brian de cealaltă parte a străzii Willow. 

Dacă ar fi ştiut Cora - care într-adevăr era prietena ei cea 
mai bună - că se afla acolo şi, mai important, de ce se afla 
acolo, probabil că n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea. Deoarece şi 
Cora voia fotografia aceea. 

Asta nu contează, îşi spuse Myra. Îi veniră în gând două 
vorbe de duh şi amândouă păreau să se potrivească situaţiei 


ei. Primul venit, primul servit, era una. Ce nu ştie nu-i poate 
face rău, era cealaltă. 

Chiar şi aşa, Myra îşi pusese o pereche mare de ochelari de 
soare Foster Grant înainte să vină în centru. Mai bine să fii 
sigur decât să-ți pară rău mai târziu, era un alt sfat răspândit la 
scară mondială. 

Acum, ea merse încet către uşă şi studie anunţul care 
atârna acolo: 


MARŢEA Şi JOIA VA FI ÎNCHIS CU EXCEPŢIA VIZITELOR STABILITE ÎN 
PREALABIL 


Myra nu-şi stabilise în prealabil vizita. Venise dintr-un impuls de 
moment, transpus în acţiune de un telefon din partea Corei cu 
nici douăzeci de minute în urmă. 

— De azi-dimineaţă mă gândesc la ea! Pur şi simplu trebuie 
s-o am, Myra - ar fi trebuit s-o cumpăr miercuri, dar nu aveam 
decât patru dolari în poşetă şi nu eram sigură c-ar fi acceptat 
un cec la purtător. Ştii cât de jenant e când se întâmplă asta. 
Ei, de-abia dacă am închis un ochi azi-noapte. Ştiu c-o să crezi 
că-i o prostie, dar e adevărat. 

Myra nu credea deloc că-i o prostie şi ştia că e adevărat, 
fiindcă şi ea de-abia închisese un ochi azi-noapte. lar Cora 
făcea o greşeală când presupunea că fotografia aceea trebuie 
să fie a ei doar fiindcă ea o văzuse prima - ca şi când asta i-ar 
oferi un fel de drept divin sau ceva. 

— Oricum, nu cred că ea a văzut-o prima, spuse Myra pe o 
voce slabă, răutăcioasă. Cred că eu am văzut-o prima. 

Cine a văzut prima acea fotografie absolut delicioasă era 
oricum greu de intuit. Ce nu era greu de intuit era felul cum se 
simţea Myra când se gândea că va intra în casa Corei şi va 
vedea fotografia aceea cu Elvis atârnată deasupra poliţei 
şemineului, chiar între figurina din ceramică a Corei 
reprezentându-l pe Elvis şi halba pentru bere din porțelan 
imprimată cu chipul lui Elvis. Când se gândea la asta, stomacul 
Myrei se ridica undeva chiar sub inimă şi rămânea acolo, 
înnodat ca o zdreanţă udă. Aşa se simţise şi în prima 
săptămână a războiului împotriva Irakului. 

Nu era corect. Cora avea tot felul de lucruri frumoase cu 
Elvis, chiar îl văzuse pe Elvis în concert o dată. Asta se 


întâmpla la Centrul Civic din Portland, cu un an sau aşa ceva 
înainte ca Regele să fie chemat la ceruri alături de iubita lui 
mamă. 

— Poza aia ar trebui să fie a mea, murmură ea şi, 
adunându-şi curajul, bătu la uşă. 

Se deschise aproape înainte să-şi poată lăsa mâna jos şi un 
bărbat îngust în umeri aproape că dădu peste ea atunci când 
vru să păşească afară. 

— Scuzaţi-mă, bâigui el, fără să ridice ochii şi ea abia dacă 
avu timp să observe că era vorba de domnul Constantine, 
farmacistul de la Laverdiere's Super Drug. Traversă grăbit 
strada şi apoi intră în piaţa publică, ţinând în mâini un pacheţel 
învelit în hârtie, fără a se uita nici în dreapta, nici în stânga. 

Când Myra întoarse capul, domnul Gaunt stătea în cadrul 
uşii, zâmbind la ea cu ochii lui maro şi veseli. 

— Nu am programare... spuse ea pe o voce slabă. 

Brian, care se obişnuise să o audă pe Myra vorbind despre 
tot soiul de lucruri pe un ton de autoritate supremă şi siguranţă 
de sine, n-ar fi recunoscut acea voce niciodată. 

— Aveţi acum, scumpă doamnă, spuse domnul Gaunt, 
zâmbind şi păşind în lături. Bun venit înapoi! Intraţi 
nestingherită şi lăsaţi o parte din bucuria pe care o aduceţi! 

După o ultimă privire în jur care nu-i arătă pe nimeni 
cunoscut, Myra Evans intră iute în Lucruri preţioase. 

Uşa se închise singură în urma ei. 

O mână cu degete lungi, la fel de albă ca mâna unui 
cadavru, se înălţă în întunecime, găsi firul cu inel la capăt care 
atârna acolo şi trase jos draperia. 


9 


Brian nu-şi dădu seamă că-şi ţinea răsuflarea până ce nu 
lăsă aerul să-i iasă din plămâni într-un suspin prelung, şuierat. 

Nu era nimeni în curtea din spatele casei familiei Jerzyck. 

Wilma, fără îndoială încurajată de vremea tot mai bună, îşi 
atârnase afară rufele înainte să plece la muncă sau oriunde 
s-ar fi dus. Acestea fluturau pe trei fire în bătaia soarelui şi a 


brizei proaspete. Brian se duse la uşa din dos şi se uită 
înăuntru, făcându-şi umbră la tâmple cu palmele. Se uita la o 
bucătărie părăsită. Se gândi să ciocănească şi-şi spuse că nu 
era decât un fel de a se eschiva să facă ceea ce venise să facă. 
Nu era nimeni acasă. Cel mai bine era să-şi termine treaba şi 
apoi să plece dracului de acolo. 

Cobori încet scările şi intră în curtea soţilor Jerzyck. Firele cu 
rufe, cu încărcătura lor de cămăşi, pantaloni, chiloţi, cearşafuri 
şi feţe de pernă, se aflau în stânga. În dreapta era o grădinuţă 
din care toate legumele, cu excepţia unor dovleci sfrijiţi, 
fuseseră adunate. În capătul îndepărtat se afla un gard din 
scânduri de pin. De cealaltă parte, Brian ştia, era locuinţa 
familiei Haverhill, la doar patru case depărtare de propria sa 
locuinţă. 

Ploaia abundentă din noaptea precedentă transformase 
grădina într-o mlaştină; majoritatea dovlecilor rămaşi stăteau 
pe jumătate scufundaţi în bălți cu apă. Brian se aplecă, luă în 
fiecare mână cât putu apuca din noroiul maro-închis de grădină 
şi apoi se apropie de firul pentru rufe cu pârâiaşe de apă 
maronie curgându-i printre degete. 

Firul pentru rufe cel mai apropiat de grădină era pe toată 
lungimea lui ocupat de cearşafuri. Erau încă umede, dar se 
uscau repede în bătaia vântului. Scoteau mici sunete leneşe ca 
de aripi. Erau de un alb pur, imaculat. 

Dă-i drumul, şopti vocea domnului Gaunt în mintea lui. Dă-; 
bătaie, Brian - exact ca Sandy Koufax. Dă-i bătaie! 

Brian îşi lăsă braţele pe spate cu palmele ridicate către cer. 
Nu era deloc surprins să descopere că iarăşi avea erecţie, ca în 
vis. Era bucuros că nu dăduse bir cu fugiţii. Treaba asta avea 
să fie o distracție. 

Îşi aduse mâinile în faţă cu viteză. Noroiul i se desprinse din 
palme în flegme lungi şi maronii care se împrăştiară în evantaie 
înainte să lovească cearşafurile fluturânde. Se împroşcă pe ele 
în parabole şiroitoare, vâscoase. 

Se întoarse la grădină, mai luă doi pumni cu noroi, îi aruncă 
asupra cearşafurilor, se întoarse, mai luă şi-i aruncă şi pe 
aceştia. Îl cuprinse un soi de frenezie. Se mişca neobosit 
înainte şi înapoi, mai întâi luând noroiul, apoi aruncându-l. 

Ar fi putut continua toată după-amiaza dacă n-ar fi strigat 
cineva. La început crezu că la e/strigă acel cineva. Işi gârbovi 


umerii şi scăpă un scâncet mic. Apoi îşi dădu seama că nu era 
decât doamna Haverhill care-şi striga cățelul de cealaltă parte 
a gardului. 

Chiar şi aşa, trebuia să plece de acolo. Şi repede. 

Rămase locului pentru o clipă, însă, uitându-se la ceea ce 
făcuse şi simţi un fior scurt de ruşine şi nelinişte. 

Cearşafurile protejaseră mare parte dintre haine, însă 
cearşafurile însele erau pline de noroi. Nu se vedeau decât 
puţine locuri albe izolate care arătau ce culoare avuseseră la 
început. 

Brian se uită la mâinile sale, care erau acoperite cu noroi. 
Apoi se grăbi până la colţul casei, unde se afla un robinet. Încă 
nu fusese închis; când răsuci mânerul, din ţeavă curse un şuvoi 
de apă rece. Işi vâri mâinile sub el şi le frecă tare una de 
cealaltă. Se spălă până ce dispăru tot noroiul, inclusiv mizeria 
de sub unghii, nepăsându-i de amorţeala care-l cuprindea. Îşi 
tinu sub ţeavă chiar şi manşetele cămăşii. 

Opri robinetul, se duse înapoi la bicicletă, ridică piciorul de 
sprijin şi merse pe lângă ea în josul parcării. Trecu printr-o clipă 
foarte rea când văzu venind o maşină galbenă mică şi 
compactă, însă era un Civic, nu un Yugo. Trecu pe lângă el fară 
să încetinească, şoferului ei nepăsându-i de băieţelul cu mâini 
roşii, crăpate, stând îngheţat lângă bicicletă în parcarea din 
faţa casei Jerzyck, un băieţel al cărui chip aproape că era un 
panou pe care un singur cuvânt - VINOVAT! - stătea scris pe 
toată lungimea, strigând. 

După ce dispăru maşina, Brian urcă pe bicicletă şi începu să 
pedaleze, mâncând pământul. Nu se opri până ce nu se văzu 
ajuns în parcarea propriei sale case. Amorţeala îi părăsea deja 
mâinile, însă îl mâncau şi-l usturau... şi erau încă roşii. 

Când intră, mama lui strigă: 

— Tu eşti, Brian? din sufragerie. 

— Da, mami. 

Ceea ce făcuse în curtea din spatele casei familiei Jerzyck 
deja i se părea ceva ce ar fi făcut-o într-un vis. Cu siguranţă 
băiatul care stătea acolo în bucătăria aceea însorită, normală, 
băiatul care mergea acum la frigider şi scotea laptele, nu putea 
fi acelaşi băiat care-şi îndesase mâinile până la încheieturi în 
noroiul din grădina Wilmei Jerzyck şi apoi îl azvârlise către 
cearşafurile curate ale Wilmei Jerzyck din nou şi din nou şi din 


nou. 

Cu siguranţă nu. 

Îşi turnă un pahar cu lapte, studiindu-şi în tot acest timp 
mâinile. Erau curate. Roşii, dar curate. Puse laptele la loc în 
frigider. Inima îi revenise la ritmul ei normal. 

— Ai avut o zi bună la şcoală, Brian? pluti către el vocea 
Corei. 

— A fost în regulă. 

— Vrei să vii şi să te uiţi la televizor cu mine? Începe 
imediat Santa Barbara şi am batoane Hershey's Kisses. 

— Sigur, spuse el, dar înainte merg sus pentru câteva 
minute. 

— Să nu laşi acolo paharul cu lapte! Se acreşte şi pute şi nu 
mai iese niciodată la spălat în maşină! 

— O să-l aduc jos, mami. 

— Ai face bine! 

Brian se duse la etaj şi petrecu o jumătate de oră stând la 
birou, visând la cartonaşul lui cu Sandy Koufax. Când intră 
Sean să-l întrebe dacă vrea să meargă cu el la magazinul din 
colţ, Brian îşi închise cu zgomot clasorul cu cartonaşe cu 
jucători de base-ball şi-i spuse lui Sean să iasă din camera lui şi 
să nu se întoarcă până ce n-o să înveţe să bată la o uşă atunci 
când e închisă. Îl auzi pe Sean stând afară pe hol, plângând, şi 
nu simţi nici un pic de compasiune pentru el. 

Exista, în definitiv, o chestie numită bune maniere. 


10 


Paznicu-a dat o petrecere-n închisoare, 
Formația cânta şi toti făceau tămbălău mare, 
Formația sălta şi picioarele-au prins a se zbate, 
Tre’ să fi auzi cântând păsăricile-alea îmbătate! 


Regele stă cu picioarele depărtate, ochii lui albaştri 
scânteiază, pantalonii trapezi ai costumului alb de paraşutist îi 
tremură. Ştrasurile scapără şi sclipesc în lumina reflectoarelor 
din tavan. O şuviţă de păr albastru-inchis îi cade peste frunte. 


Microfonul e lângă gura lui, dar nu atât de aproape încât Myra 
să nu poată vedea curbura îmbufnată a buzei de sus. 

Ea poate vedea totul. Se află în primul rând. 

Și brusc, când izbucneşte partea ritmică a melodiei, el 
întinde o mână, o întinde către EA, aşa cum întinde mâna Bruce 
Springsteen (care nu va fi niciodată Regele, nici într-un milion 
de ani, oricât de mult ar încerca) spre fata aceea în videoclipul 
la piesa „Dancing în the Dark.” 

Preţ de o clipă e prea uluită să poată face ceva, prea uluită 
să se mişte, şi apoi o împing din spate mai multe mâini, iar 
mâna LUI s-a închis peste încheietura mâinii ei, mâna LUI o 
trage pe scenă. Ea îi simte MIROSUL, un amestec de transpiratie, 
parfum English Leather şi carne încinsă şi curată. 

O clipă mai târziu, Myra Evans e în braţele lui Elvis Presley. 

Satinul salopetei lui e alunecos sub palmele ei. Braţele care 
o țin sunt musculoase. Fata aceea, fața LUI, fața Regelui, e la 
câțiva inci de a ei. El dansează cu ea - sunt un cuplu, Myra 
Josephine Evans din Castle Rock, Maine, şi Elvis Aron Presley, 
din Memphis, Tennessee! Dansează lasciv de la un capăt la 
celălalt al unei scene mari în fata a patru mii de fani care ţipă, 
în vreme ce grupul vocal Jordanaires cântă refrenul acela vechi 
şi săltăreț din anii cincizeci: „Haideţi să dansăm... toată lumea, 
haideţi să dansăm... “ 

Șoldurile lui se mişcă în contact cu ale ei; ea simte cum o 
împunge în stomac tensiunea încolăcită din mijlocul pelvisului 
lui. Apoi el o răsuceşte, fusta ei flutură în exterior, expunându-i 
picioarele lungi până la şiretul chiloțeilor marca Victoria's 
Secret, mâna ei se răsuceşte în a lui ca un ax într-un butuc, 
după care el o trage înapoi la piept şi mâna lui alunecă pe 
coloana ei vertebrală în jos până la umflătura feselor, 
apucând-o strâns şi lipind-o de trupul lui. Pentru o clipă, ea se 
uită în jos şi acolo, dincolo şi dedesubtul bătăii reflectoarelor de 
scenă, o vede pe Cora Rusk cum se uită ţintă în sus. Faţa Corei 
fierbe de ură şi e schimonosită de invidie. 

Apoi, Elvis îi întoarce capul către el şi-i vorbeşte pe tonul 
acela tărăgănat şi siropos din sudul mijlociu: 

— N-ar trebui să ne uităm unul la celălalt, dulceaţă? 

Înainte să poată răspunde, buzele lui pline sunt peste ale ei; 
mirosul lui şi atingerea lui umplu lumea. Apoi, brusc, limba lui e 
în gura ei - Regele Rock and Roll-ului o sărută franțuzeşte în 


fața Corei şi a întregii lumi blestemate! O trage mai aproape de 
el şi. atunci când trompetele intervin cu un țipăt sincopat, ea 
simte o căldură extatică începând să i se împrăştie în vintre. 
Oh, niciodată n-a mai simţit asta, nici măcar atunci lângă lacul 
Castle cu Ace Merrill cu atâţia ani în urmă. Îi vine să strige, însă 
limba lui e îngropată în gura ei şi nu poate decât să tragă cu 
unghiile peste spatele lui acoperit cât satin alunecos, pompând 
din şolduri în vreme ce trompetele încep în forță melodia „My 
Way.” 


11 


Domnul Gaunt şedea într-unul dintre scaunele din pluş, 
uitându-se la Myra Evans cu o detaşare clinică în vreme ce 
orgasmul făcea ravagii în corpul ei. Tremura ca o femeie ce 
suferă un colaps neural general; ţinea strâns în mâini fotografia 
lui Elvis, stătea cu ochii închişi, pieptul îi tresălta, picioarele i se 
strângeau, se depărtau, se strângeau, se depărtau. Părul ei îşi 
pierduse ondulările de salon de frumuseţe şi îi atârna pe lângă 
cap într-un fel de cască nu-tocmai-încântătoare. Bărbia ei dublă 
era îmbrobodită de transpiraţie aşa cum era şi a lui Elvis atunci 
când se rotea greoi pe scenă în timpul puţinelor sale ultime 
concerte. 

— Oooo! strigă Myra, scuturându-se ca un bulgăre de jeleu 
pe o farfurie. Oooo!  Oooooo, Dumnezeule!  Ooooo, 
Dumnezeeeeeeeule! 00000000... 

Domnul Gaunt strânse nepăsător dunga pantalonilor săi 
negri între degetul mare şi cel arătător, o aduse la perfecțiunea 
de brici dinainte, apoi se aplecă în faţă şi luă fotografia din 
mâinile Myrei. Ochii ei, plini de disperare, se deschiseră pe 
dată. Intinse mâinile după poză, dar aceasta era deja prea 
departe. Dădu să se ridice în picioare. 

— Stai jos, spuse domnul Gaunt. 

Myra rămase unde se afla, de parcă fusese transformată în 
piatră în timpul actului de a se ridica. 

— Dacă vrei să mai vezi vreodată poza asta, Myra, stai... 
jos. 


Ea se aşeză, uitându-se fix la el cuprinsă de o agonie mută. 
Pete mari de transpiraţie îi ieşeau la iveală de sub braţe şi de-a 
lungul părţilor laterale ale sânilor. 

— Vă rog, spuse ea. 

Cuvintele ieşiră într-un croncănit atât de prăfuit, că părură o 
pală de vânt în deşert. Întinse mâinile în faţă. 

— Spune-mi un preţ, o invită Gaunt. 

Ea se gândi. Ochii i se rotiră pe faţa transpirată. Mărul lui 
Adam urcă şi cobori. 

— Patruzeci de dolari! strigă. 

El râse şi scutură din cap. 

— Cincizeci! 

— Ridicol. Probabil că nu vrei foarte tare poza asta, Myra. 

— O vreau! ` 

Lacrimile începură să i se prelingă de la colțurile ochilor. li 
curseră pe obraji, amestecându-se cu transpiraţia de acolo. 

— O vreaaaaau! 

— Bine, spuse el. O vrei. Accept faptul că o vrei. Dar ai 
nevoie de ea, Myra? Chiar ai nevoie de ea? 

— Şaizeci! Asta-i tot ce am! N-am nici un cent mai mult! 

— Myra, arăt ca un copil pentru tine? 

— Nu... 

— Eu cred că aşa îţi par. Sunt un om bătrân - mai bătrân 
decât ai putea crede, am îmbătrânit foarte frumos, dacă se 
poate să spun asta singur dar chiar cred că arăt ca un copil 
pentru tine, un copil care ar crede că o femeie care locuieşte 
într-un duplex nou-nouţ la mai puţin de trei cvartale de Castle 
View are doar şaizeci de dolari pe numele ei. 

— Nu înţelegeţi! Soţul meu... 

Domnul Gaunt se ridică, ţinând încă fotografia în mână. 
Bărbatul zâmbitor care se dăduse în lături pentru a-i permite să 
intre nu se mai afla în cameră. 

— N-ai avut programare, Myra, nu-i aşa? Nu. Am acceptat 
întâlnirea din bunătatea sufletului meu. Dar acum mă tem că 
trebuie să-ţi cer să pleci. 

— Şaptezeci! Şaptezeci de dolari! 

— Îmi insulţi inteligenţa. Te rog, pleacă. 

Myra căzu în genunchi în faţa lui. Plângea în hohote 
răguşite, panicate. Târându-se în faţa lui, îl prinse cu mâinile de 
pulpele picioarelor. 


— Vă rog! Vă rog, domnule Gaunt! Trebuie să am poza aia! 
Trebuie! Poate face... nu v-ar veni să credeți ce poate face! 

Domnul Gaunt se uită la fotografia cu Elvis şi peste faţă îi 
trecu preţ de-o clipă o expresie de scârbă. 

— Nu cred c-aş vrea să ştiu, spuse. A părut ceva extrem 
de... năduşit. 

— Dar dacă ar fi vorba de mai mult de şaptezeci de dolari, 
ar trebui să scriu un cec. Ar afla Chuck. Ar vrea să ştie pe ce 
i-am cheltuit. lar dacă i-aş spune, m-ar... m-ar... 

— Asta, spuse domnul Gaunt, nu este problema mea. Eu 
sunt proprietar de magazin, nu consilier matrimonial. 

Se uita în jos la ea, vorbind spre vârful capului ei asudat. 

— Sunt sigur că altcineva - doamna Rusk, de pildă - îşi va 
putea permite acest portret unic al răposatului domn Presley. 

Când auzi rostit numele Corei, ea ridică brusc capul. Ochii îi 
erau două puncte scânteietoare înfundate în găvane maronii 
adânci. Dinţii îi erau expuşi într-un mârâit. În acea ipostază 
păru aproape nebună. 

— l-aţi vinde-o ei? sâsâi ea. 

— Eu cred în comerţul liber, spuse domnul Gaunt. Comerţul 
liber a adus ţara asta unde se află acum. M-aş bucura tare mult 
dacă mi-ai da drumul la picioare, Myra. [i se îneacă de-a 
dreptul mâinile în transpiraţie. Va trebui să trimit pantalonii 
ăştia la curăţătorie şi nici atunci nu sunt sigur... 

— Optzeci! Optzeci de dolari! 

— Ţi-o voi vinde pentru exact dublul acestei sume, spuse 
domnul Gaunt. O sută şaizeci de dolari. 

Rânji, expunându-şi dinţii mari şi cariaţi. 

— Şi Myra - mă mulţumesc şi cu un cec la purtător. 

Ea scoase un urlet de disperare. 

— Nu pot! Chuck o să mă omoare! 

— Poate, spuse domnul Gaunt, dar ai muri din pricina unei 
partide de iubire înflăcărate, huţa-huţa, nu-i aşa? 

— O sută, spuse ea pe un ton plângăreţ, apucându-l iarăşi 
de gambe atunci când încercă să se îndepărteze de ea. Vă rog, 
o sută de dolari. 

— O sută patruzeci, ricană Gaunt. Mai jos de atât nu pot 
merge. Asta e ultima mea ofertă. 

— Bine, gâfâi Myra. Bine, e bine aşa, o să vi-i plătesc... 

— Şi-o să trebuiască pe deasupra şi-un sex oral, desigur, 


spuse Gaunt, rânjind în jos către ea. 

Ea se uită în sus la el, cu gura formând un O perfect. 

— Ce aţi spus? şopti ea. 

— Suge-mă! strigă el în jos la ea. Fă-mi o fe/aţie! Deschide 
splendida aia de gură a ta plină de plombe din metal şi 
înfulecă-mi manivela! 

— O, Dumnezeule, gemu Myra. 

— Cum doreşti, spuse domnul Gaunt, dând să se întoarcă. 

Ea îl atinse înainte să apuce să o lase acolo. O clipă mai 
târziu, mâinile ei tremurânde se munceau să-i deschidă 
prohabul. 

Cu o expresie amuzată, el o lăsă pentru câteva momente să 
se chinuiască, după care îi alungă mâinile cu o lovitură. 

— Las-o baltă, spus el. Sexul oral îmi provoacă amnezie. 

— Cum... 

— Nu contează, Myra. 

Îi aruncă fotografia. Ea întinse disperată mâinile, o prinse 
cumva şi o strânse la piept. 

— Mai este, totuşi, un lucru. 

— Ce? - şuieră femeia către el. 

— Îl cunoşti pe cel care serveşte la barul de cealaltă parte a 
Podului de Tinichea? 

Ea dădu să nege din cap, ochii umplându-i-se iarăşi de 
nelinişte, apoi îşi dădu seama la cine trebuia să se refere. 

— Henry Beaufort? 

— Da. Cred că e şi proprietarul stabilimentului care poartă 
numele The Mellow Tiger. Un nume destul de interesant. 

— Păi, pe el nu-l cunosc, dar ştiu cine este, cred. 

Nu intrase niciodată în The Mellow Tiger, dar ştia la fel ca 
toată lumea cine deţinea şi conducea localul. 

— Da. El. Vreau să-i joci o mică farsă domnului Beaufort. 

— Ce... ce fel de farsă? 

Gaunt se aplecă, apucă una din mâinile slinoase de 
transpiraţie ale Myrei şi o ajută să se ridice în picioare. 

— Asta, spuse el, este un lucru despre care putem vorbi în 
vreme ce tu scrii cecul, Myra. 

Bărbatul zâmbi atunci şi întreg farmecul îi umplu din nou 
faţa. Ochii lui maronii scânteiau şi dănţuiau. 

— Şi, apropo, vrei să-ţi învelesc fotografia în hârtie pentru 
cadou? 


CAPITOLUL CINCI 


Alan intră într-un separeu din Bufetul lui Nan, aşezându-se 
în faţa lui Polly, şi văzu că durerea încă era mare - destul de 
mare ca ea să fi luat un Percodan după-amiaza, lucru rar. Ştiu 
asta înainte ca ea să deschidă gura - era ceva în ochii ei. Un fel 
de strălucire. Ajunsese s-o recunoască... dar nu să-i şi placă. Nu 
credea că-i va plăcea vreodată. Se întrebă, nu pentru prima 
dată, dacă era deja dependentă de medicamentul acela. 

In cazul lui Polly, bănuia că dependenţa nu era decât un alt 
efect secundar, ceva la care să te aştepţi, pe care să-l observi, 
după care să-l reduci la problema principală - care era, în 
termeni simpli, faptul că ea trăia cu o durere pe care el 
probabil nu o va putea înţelege niciodată. 

Când rosti întrebarea, vocea lui nu arătă nimic din toate 
acestea: 

— Cum merge treaba, frumoasă doamnă? 

Ea zâmbi. 

— Păi, a fost o zi interesantă. Foarrrte... interesantă, cum 
spunea tipul din Laugh-/n!0. 

— Nu eşti destul de bătrână să-ţi aminteşti de asta. 

— Ba sunt. Alan, cine-i aia? 

Se întoarse pe direcţia privirii ei la timp să observe o femeie 
cu un pachet dreptunghiular cuibărit în braţe trecând parcă 
purtată de vânt pe lângă imensul geam-oglindă din faţă al 
Bufetului. Işi ţinea ochii aţintiţi înainte, iar un bărbat care venea 
din direcţia opusă trebui să sară repede din calea ei pentru a 
evita o coliziune. Alan frunzări repede prin imensul dosar cu 
nume şi feţe pe care-l păstra în minte şi găsi ceea ce Norris, 


Serial de comedie, „Rowan & Martin's Laugh-ln”, a fost 
difuzat între anii 1968-1973, având 124 de episoade a câte 60 
de minute fiecare - n. tr. 


care era profund îndrăgostit de limbajul polițienesc, ar fi numit 
fără-ndoială „un parţial.” 

— Evans. Mabel sau Mavis sau ceva asemănător. Soţul ei e 
Chuck Evans. 

— Arată de parcă tocmai a fumat nişte Roşu de Panama 
foarte bun, spuse Polly. O invidiez. 

Nan Roberts însăşi veni să le ia comanda. Era unul dintre 
Soldaţii Creştin-Baptişti ai lui William Rose, iar astăzi purta o 
insignă mică şi galbenă deasupra sânului stâng. Era a treia pe 
care o văzuse Alan în acea după-amiază şi bănuia că va vedea 
mult mai multe în săptămânile ce vor urma. Înfăţişă un 
automat cu fise pentru jocuri de noroc în interiorul unui cerc 
negru peste care era trasă în diagonală o linie roşie. Pe insignă 
nu se citea nici un cuvânt; chiar şi fără aşa ceva, sentimentele 
purtătorului cu privire la Seara la Cazinou erau perfect clare. 

Nan era o femeie aparţinând vârstei de mijloc, cu un piept 
imens şi o faţă dulce-drăgălaşă care te ducea cu gândul la 
mama şi la plăcinta ei cu mere. Plăcinta cu mere de la Nan era 
şi ea, după cum ştiau Alan şi toţi adjuncţii lui, foarte bună - mai 
ales cu o lingură mare de îngheţată de vanilie pe deasupra. Era 
uşor să te laşi înşelat de imaginea afişată de Nan, dar o mână 
bună de oameni de afaceri - agenţi imobiliari, în mare parte - 
descoperiseră că a face asta e o idee proastă. Dincolo de chipul 
blând se afla o minte calculată, de ordinator, iar dincolo de 
umflătura maternă a pieptului se afla, acolo, unde ar fi trebuit 
să fie inima, un maldăr de registre contabile. Nan deţinea o 
foarte mare parte din Castle Rock, inclusiv cel puţin cinci dintre 
clădirile magazinelor de pe Strada Principală, iar acum că Pop 
Merrill era sub pământ, Alan bănuia că este poate cea mai 
înstărită persoană din oraş. 

li amintea de o matroană de bordel pe care o arestase 
cândva în Utica. Femeia aceea îi oferise mită, iar când o 
refuzase, încercase foarte stăruitor să-i scoată creierii din cap 
cu o colivie. Locatarul, un papagal scrofulos care spunea uneori 
„Ți-am regulat mama, Frank” pe o voce posacă şi gânditoare, 
se afla la vremea aceea încă în colivie. Uneori, când Alan vedea 
linia verticală a încruntării dintre ochii lui Nan Roberts 
adâncindu-se, avea impresia că ar fi absolut capabilă să facă 
acelaşi lucru. Şi găsea că e un lucru absolut natural ca Nan, 
care nu făcea mare lucru în zilele de acum în afară de a şedea 


la casa de marcat, să vină la masă şi să-l servească pe şeriful 
districtual. Era acea atingere personală care înseamnă atât de 
mult. 

— Sal'tare, Alan, spuse ea, nu te-am mai văzut de-un car de 
ani! Unde-i fost? 

— Pe ici şi colo, zise el. Mă-nvârt peste tot, Nan. 

— Ei, să nu-ți uiţi vechii prieteni cât faci asta, spuse ea, 
oferindu-i zâmbetul ei strălucitor, matern. 

Trebuia să-i stai destul de mult prin preajmă lui Nan, 
reflectă Alan, înainte să-ncepi a observa cât de rar ajunge 
zâmbetul ăla şi la ochi. 

— Vino să ne vezi din când în când. 

— ŞI, zi! Aici voi fi! spuse Alan. 

Nan scuipă un râset atât de sonor şi de viguros, încât 
bărbaţii de la tejghea - tăietori de buşteni, în mare parte - îşi 
lungiră scurt gâtul. lar mai târziu, gândi Alan, le vor spune 
prietenilor că i-au văzut pe Nan Robert şi pe şerif stând la 
palavre împreună. Cei mai buni prieteni. 

— Cafea, Alan? 

— Te rog. 

— Ce zici de nişte plăcintă alături de ea? Făcută în casă - 
mere de la Livada lui McSherry din Sweden. Culese ieri. 

Cel puţin n-a încercat să ne spună că le-a cules ea însăşi, 
gândi Alan. 

— Nu, mersi. 

— Sigur? Tu ce vrei, Polly? 

Polly scutură din cap. 

Nan se duse după cafea. 

— N-o prea ai la inimă, nu? îl întrebă Polly pe o voce joasă. 

Puțin surprins, el medită la aceasta - niciodată nu se 
gândise cu adevărat dacă o are sau nu la inimă. 

— Pe Nan? E-n regulă. Totu-i că-mi place, dacă pot, să ştiu 
cine sunt cu adevărat oamenii. 

— Şi ce vor cu adevărat? 

— Asta-i prea al naibii de greu, spuse el, râzând. Mă 
mulţumesc şi să ştiu ce pun la cale. 

Ea zâmbi - lui îi plăcea la culme s-o facă să zâmbească - şi 
spuse: 

—O0O să te transformăm într-un filozof yankeu, Alan 
Pangborn. 


El îi atinse dosul palmei înmănuşate şi-i întoarse zâmbetul. 

Nan aduse cafeaua neagră într-o cană albă cu pereţi groşi şi 
plecă imediat. Un singur lucru poţi spune despre ea, gândi 
Alan, ştie când a terminat de legat baveţica aşa încât să nu te 
strângă prea tare la gât. Nu era ceva pe care să-l știe toţi cei 
animați de interesele şi ambițiile lui Nan. 

— Acum, spuse Alan, sorbindu-şi cafeaua. Varsă povestea 
zilei foarte interesante pe care ai avut-o. 

Ea îi spuse în linii mari despre cum ea şi Rosalie Drake au 
văzut-o pe Nettie Cobb în dimineaţa aceea, despre cum a 
suferit agonic Nettie în faţa magazinului Lucruri preţioase şi 
despre cum în sfârşit şi-a adunat destul curaj să intre înăuntru. 

— Asta-i minunat, spuse el, şi vorbea serios. 

— Da - dar asta nu-i tot. Când a ieşit afară, cumpărase 
ceva! Niciodată n-am mai văzut-o atât de voioasă şi atât de... 
atât de vioaie cum a fost astăzi. Asta-i cuvântul, vioaie. Ştii cât 
de ştearsă e de obicei? 

Alan încuviinţă din cap. 

— Ei bine, avea bujori în obraji şi îi era ciufulit părul şi chiar 
a râs de câteva ori. 

— Eşti sigură că tot ce-au făcut a fost să încheie un târg? 
întrebă el şi-şi dădu ochii peste cap. 

— Nu fi absurd. (Vorbi de parcă nu ea însăşi i-ar fi sugerat 
acelaşi lucru Rosaliei.) În orice caz, a aşteptat afară până ce ai 
plecat - ştiam că va face asta - după care a intrat şi ne-a arătat 
ce a cumpărat. Ştii colecţia aia mică a ei de figurine din sticlă 
colorată? 

— Mnu. Sunt câteva lucruri în oraşul ăsta care mi-au scăpat 
din vedere. Dacă-ţi vine să crezi. 

— Are şase bucăți. Majoritatea i-au parvenit de la mama ei. 
Mi-a spus odată că avea mai multe, dar că unele s-au spart. In 
orice caz, le iubeşte pe cele puţine pe care le are, iar el i-a 
vândut cel mai frumos abajur din sticlă colorată pe care l-am 
văzut de ani de zile. La o primă privire am crezut că-i Tiffany. 
Desigur că nu-i - n-are cum fi, Nettie nu şi-ar permite niciodată 
o piesă din sticlă Tiffany adevărată - dar e-o imitație a naibii de 
bună. 

— Câta dat pe el? 

— N-am întrebat-o. Dar pariez că ciorapul în care-şi ţine ea 
banii pentru micile nebunii e gol în după-amiaza asta. 


El se încruntă puţin. 

— Eşti sigură că n-a fost trasă în piept? 

— O, Alan - chiar trebuie să fii atât de bănuitor totdeauna? 
Se poate ca Nettie să nu priceapă unele lucruri, dar ştie să 
recunoască o piesă din sticlă multicoloră. A spus c-a fost un 
chilipir, iar asta înseamnă că probabil aşa a fost. A făcut-o atât 
de fericită. 

— Păi, asta-i excelent. Biletul norocos. 

— Cum spui? 

— Ăsta era numele unui magazin din Utica, zise el. Cu mult 
timp în urmă. Eram doar un copil. Biletul norocos. 

— Şi avea biletul tău? îl tachină ea. 

— Nu ştiu. N-am intrat niciodată. 

— Păi, spuse ea, se pare că domnul Gaunt crede că-l are pe 
al meu. 

— Ce vrei să spui? 

— Nettie mi-a adus cutia pentru prăjitură şi-n ea era un 
bilet. De la domnul Gaunt. (Îşi împinse poşeta peste masă către 
el.) Aruncă o privire - nu mă simt în stare să deschid catarama 
în după-amiaza asta. 

El ignoră poşeta preţ de o clipă. 

— Cât e de rău, Polly? 

— Rău, spuse ea simplu. A fost şi mai rău, dar nu am de 
gând să te mint; niciodată n-a fost mult mai rău. De la 
începutul săptămânii, de când s-a schimbat vremea. 

— Mergi să-l vezi pe doctorul Van Allen? 

Ea suspină. 

— Nu încă. Mă aştept la o îmbunătăţire. De fiecare dată 
când e rău ca acum, mă lasă tocmai când îmi vine să-mi iau 
câmpii din minut în minut. Cel puţin, aşa s-a întâmplat până 
acum. Bănuiesc că odată şi-odată îmbunătăţirea n-o să mai 
survină. Dacă până luni nu-mi e mai bine, merg să-l văd. Dar 
tot ce poate face el e să scrie reţete. Nu vreau să devin 
dependentă, Alan, dacă pot evita lucrul ăsta. 

— Dar... 

— Ajunge, spuse ea încet. Ajunge pentru acum, bine? 

— Bine, zise el, puţin fără voie. 

— Uită-te la bilet. E foarte prietenos... şi-ntr-un fel simpatic. 

El deschise  catarama  poşetei şi văzu deasupra 
portmoneului ei un plic subțire. Il scoase. Hârtia oferea o 


senzaţie bogată, cremoasă. Pe partea din faţă, scris într-un fel 
atât de perfect demodat încât părea scos dintr-un jurnal vechi, 
era D-ra Polly Chalmers. 

— Stilul ăsta de-a scrie se numeşte gravură, zise ea, 
amuzată. Cred că au încetat să-l înveţe în şcoli nu cu mult după 
Epoca Dinozaurilor. 

Scoase din plic o singură foaie de hârtie pentru scris cu 
margini tăiate. In partea de sus stătea scris 


LUCRURI PREŢIOASE 
Castle Rock, Maine 
Leland Gaunt, Proprietar 


Scrisul de aici nu era la fel de formal-dichisit ca şi cel de pe 
plic, însă atât el, cât şi însuşi limbajul mențineau aceeaşi 
calitate plăcut-învechită. 


Dragă Polly, 

Mulţumesc încă o dată pentru prăjitura aceea ca o hrană a 
diavolului. Este preferata mea şi a fost delicioasă! De 
asemenea, vreau să-ţi mulţumesc pentru bunătatea şi pentru 
consideraţia pe care mi le-ai arătat - bănuiesc că ai ştiut cât de 
agitat trebuie să fiu în ziua deschiderii şi pe deasupra în afara 
sezonului. 

Am un obiect, nu e momentan în stoc, dar vine împreună cu 
o serie de alte lucruri cu un transport aerian de marfa, care 
cred că te-ar interesa foarte tare. Nu vreau să spun mai mult; 
prefer să-l vezi cu ochii tăi. Nu e de fapt decât un ornament, 
dar m-am gândit la el aproape imediat ce ai plecat şi rareori a 
dat greş intuiţia mea de-a lungul anilor. Mă aştept să sosească 
fie vineri, fie sâmbătă. Dacă ai prilejul, de ce nu treci pe la 
magazin duminică după-amiaza? Voi fi de găsit toată ziua, 
cataloghez marfa, şi aş fi încântat să ţi-l arăt. Nu vreau să spun 
acum mai multe; obiectul fie se va explica singur, fie nu. Dă-mi 
voie cel puţin să-ţi răsplătesc bunătatea cu o ceaşcă de ceai! 

Sper că Nettie se bucură de noul ei abajur. E o doamnă 
foarte scumpă şi pare să o mulţumească foarte mult. 


Al tău, cu sinceritate 
Leland Gaunt 


— Misterios! spuse Alan, împăturind biletul înapoi în plic şi 
aşezând plicul înapoi în poşeta ei. Ai de gând să mergi să-i faci 
o verificare, după cum ne exprimăm noi în lumea poliţiei. 

— Cu o astfel de chemare - şi după ce am văzut abajurul lui 
Nettie - cum să refuz? Da, cred că-i voi face o vizită... dacă-mi 
simt mâinile mai bine. Vrei să vii şi tu, Alan? Poate că va avea 
ceva şi pentru tine. 

— Poate. Dar poate că voi rămâne fan Patriots. Odată 
şi-odată tot o să câştige şi ei. 

— Pari obosit, Alan. Ai cearcăne sub ochi. 

— A fost una din zilele acelea. Am început-o de-abia reuşind 
să-i opresc pe şeful Consiliului Local şi pe unul dintre adjuncţii 
mei să se ia la bătaie de să le sară mucii pe pereţii toaletei 
băieţilor. 

Ea se aplecă îngrijorată în faţă. 

— Despre ce vorbeşti? 

El îi spuse de încleştarea dintre Keeton şi Norris Ridgewick, 
încheind cu modul ciudat în care se comportase Keeton - că 
repetase netam-nesam toată ziua cuvântul acela, persecuție. 
Când încheie, Polly rămase tăcută vreme îndelungată. 

— Deci? o întrebă într-un sfârşit. Ce crezi? 

— Mă gândeam că vor mai trece mulţi ani până să ştii tot ce 
trebuie să ştii despre Castle Rock. Probabil că asta-i valabil şi 
pentru mine - am fost plecată multă vreme şi nu vorbesc 
despre unde am fost sau ce s-a întâmplat cu „mica mea 
problemă” şi cred că sunt mulţi oameni în oraş care nu au 
încredere în mine. Dar observi unele lucruri, Alan, iar pe altele 
ţi le aminteşti. Ştii ce senzaţie am avut când m-am întors în The 
Rock? 

El scutură din cap, interesat. Polly nu era o femeie care să 
trăiască în trecut, nici măcar faţă de el. 

— Senzaţia că am mutat televizorul pe o telenovelă la care 
mi-am pierdut obişnuinţa să mă uit. Chiar dacă n-o urmăreşti 
vreo doi ani, recunoşti imediat oamenii şi problemele lor, 
fiindcă nu se schimbă niciodată cu adevărat. Să te uiţi din nou 
la un astfel de serial e ca şi cum te-ai încălţa cu o pereche de 
pantofi vechi şi comozi. 

— Ce vrei să spui? 

— Că aici există un mare trecut gen telenovelă pe care tu 


încă nu l-ai recuperat. Ştiai că unchiul lui Danforth Keeton a 
fost la Juniper Hill în acelaşi timp când a fost şi Nettie acolo? 

— Nu. 

Ea aplecă din cap. 

— În jurul vârstei de patruzeci de ani, a început să aibă 
probleme mintale. Mama spunea că Bill Keeton era 
schizofrenic. Nu ştiu dacă ăsta era diagnosticul potrivit sau 
dacă nu era cumva cel pe care-l auzea mama cel mai des la 
televizor, dar sunt a naibii de sigură că ceva nu era în regulă cu 
el. Mi-amintesc că-l vedeam cum acostează oamenii pe stradă 
şi începe să-i terorizeze cu te miri ce lucruri - cu datoria 
naţională, cu faptul că John Kennedy era comunist, cu mai ştiu 
eu ce altceva. Nu eram decât o fetiţă. Dar mă speria, Alan - 
asta ştiam. 

— Păi, sigur că te speria. 

— Sau uneori mergea cu capul în pământ pe stradă, vorbind 
singur pe un ton ridicat şi, în acelaşi timp, bodogănit. Mama 
mi-a spus că nu am voie să-i vorbesc niciodată atunci când se 
comporta aşa, nici dacă mergeam cu toţii la biserică şi acolo 
mergea şi el. În cele din urmă, a încercat să-şi împuşte soţia. 
Sau aşa am auzit, dar ştii cum distorsionează lucrurile bârfa pe 
termen lung. Poate că tot ce-a făcut a fost să-i fluture în faţă 
pistolul lui de serviciu. Orice ar fi făcut, a fost destul să fie dus 
cu duba la închisoarea districtuală. A avut loc un fel de audiere 
privitoare la discernământul său şi a fost într-un sfârşit depus 
pentru păstrare la Juniper Hill. 

— Tot acolo e? 

— E mort acum. Odată ce a fost instituţionalizat, sănătatea 
lui mintală a degenerat destul de repede. Când a plecat dintre 
noi era catatonic. Sau aşa am auzit. 

— lisuse. 

— Dar asta nu-i tot. Ronnie Keeton, tatăl lui Danforth şi 
fratele lui Bill Keeton, la mijlocul anilor şaptezeci a petrecut 
patru ani în aripa celor cu boli mintale a spitalului din Togus. 
Alzheimer. Şi-a mai fost o stră-mătuşă sau verişoară - nu-s 
sigură ce - care s-a sinucis în anii cincizeci în urma unui soi de 
scandal. Nu-s sigură despre ce a fost vorba, dar am auzit odată 
că-i plăceau doamnele mai mult decât îi plăceau domnii. 

— E ceva comun familiei, asta încerci să spui? 

— Nu, zise ea. Nu e nici o morală în asta, nici o temă. 


Cunosc puţină istorie a oraşului pe care tu n-o cunoşti, asta-i 
tot - genul de istorie care nu e amintită în discursurile din piaţa 
publică la Patru lulie. Eu nu fac decât să dau informaţia mai 
departe. A trage concluzii e de datoria poliţiei. 

Spuse acestea din urmă cu atâta afectare, că Alan râse uşor 
- dar se simţea, chiar şi aşa, neliniştit. Era nebunia ceva comun 
familiei? La orele de psihologie din liceu învățase că această 
idee era o poveste născocită de soțiile bătrâne. Cu ani mai 
târziu, la Academia de Poliţie din Albany, un lector spusese că 
este adevărată sau că, cel puţin, poate fi în unele cazuri: că 
unele boli mintale pot fi urmărite în jos pe firul arborelui 
genealogic la fel de clar ca trăsăturile fizice cum sunt ochii 
albaştri şi articulațiile flexibile. Unul dintre exemplele pe care le 
folosise fusese alcoolismul. Spusese cumva ceva şi despre 
schizofrenie? Alan nu-şi amintea. Zilele pe care le petrecuse la 
academie se aflau la ani buni depărtare în trecut. 

— Cred c-ar fi mai bine să încep să pun întrebări prin jur 
despre Buster, spuse Alan grav. Îţi spun, Polly, ideea că şeful 
Consiliului Local din Castle Rock s-ar putea transforma într-o 
grenadă umană de mână nu-mi luminează tocmai ziua. 

— Sigur că nu. Şi probabil nici nu-i cazul. Am crezut doar că 
trebuie să ştii. Oamenii de pe-aici îţi vor răspunde la întrebări... 
dacă ştii ce întrebări să pui. Dacă nu ştii, se vor uita cu plăcere 
cum te împleticeşti în ocoluri mari şi nu scoţi nici un cuvânt. 

Alan rânji. Era adevărat. 

— Incă n-ai auzit totul, Polly - după ce a plecat Buster, am 
primit o vizită de la reverendul Willie. El... 

— Şşş! spuse Polly atât de violent, că Alan fu redus la 
tăcere de uimire. 

Ea se uită în jur, păru să ajungă la concluzia că nu trăgea 
nimeni cu urechea la discuţia lor şi se întoarse înapoi la Alan. 

— Uneori mă scoţi din sărite, Alan. Dacă nu înveţi să fii 
puţin mai discret, ai şanse mari să te mătrăşească oamenii la 
vot peste doi ani... şi-o să stai acolo cu un rânjet mare de 
nedumerire pe faţă şi-o să spui „Care-i baiu'?” Trebuie să ai 
grijă. Dacă Danforth Keeton e-o grenadă de mână, celălalt e-un 
lansator de rachete. 

El se aplecă mai aproape de ea şi spuse: 

— Nu-i un lansator de rachete. O puţişoară înfumurată şi 
făţarnică, asta e el. 


— Seara la Cazinou? 

El aprobă din cap. 

Ea îşi aşeză mâinile peste ale lui. 

— Sărmanul meu copilaş. Şi din afară pare-un orăşel atât de 
adormit, nu-i aşa? 

— De obicei chiar este. 

— A plecat furios? 

— O, mada, spuse Alan. Aceasta a fost a doua discuţie pe 
care am avut-o cu bunul reverend cu privire la legalitatea Serii 
la Cazinou. Mă aştept să mai am cu mult înainte ca 
organizatorii catolici să termine odată cu blestemăţia asta şi să 
pună capăt problemei. 

— Chiar este o puţişoară făţarnică, nu-i aşa? întrebă ea pe o 
voce şi mai joasă. 

Faţa îi era serioasă, dar ochii îi scânteiau. 

— Da. Acuma mai sunt şi ecusoanele. O nouă ciupitură. 

— Ecusoane? 

— În loc de feţe zâmbitoare, automate cu monede pentru 
jocuri de noroc peste care sunt trase linii. Şi Nan poartă unul. 
Mă-ntreb a cui a mai fost şi ideea asta. 

— Probabil a lui Don Hemphill. Nu-i doar un bun baptist, e şi 
membru al Comitetului Statal Republican. Ştie un lucru sau trei 
despre susţinerea unei campanii, dar pariez că tocmai află că e 
mult mai greu să schimbi opinia publică atunci când e vorba de 
religie. (Ea îi mângâie mâinile.) la-o uşurel, Alan. Ai răbdare. In 
mare parte la asta se reduce viaţa în The Rock - s-o iei uşurel, 
să ai răbdare şi să aştepţi ocazionala neplăcere ca să poţi urla 
din toţi bojocii. Mda? 

El îi zâmbi, îşi întoarse palmele şi o apucă de mâini... dar cu 
blândeţe. Cu atâta blândeţe... 

— Mda, spuse el. Vrei un pic de companie la noapte, 
frumoasă doamnă? 

— O, Alan, nu ştiu dacă... 

— Fără giugiuleală, o asigură. O să fac focul, o să şedem în 
faţa lui, iar tu, pentru distracţia mea, o să mai poţi scoate 
câteva cadavre din dulapul oraşului. 

Polly zâmbi cu căldură. 

— Cred că-n ultimele şase sau şapte luni ai văzut toate 
cadavrele de care ştiu, Alan, inclusiv pe al meu. Dacă vrei să-ţi 
aprofundezi partea de educaţie ce ţine de Castle Rock, ar 


trebui să te-mprieteneşti fie cu bătrânul Lenny Partridge... fie 
cu ea. (Aplecă din cap către Nan, după care scăzu puţin vocea.) 
Diferenţa dintre Lenny şi Nan, zise ea, e că Lenny se 
mulţumeşte să ştie lucrurile. Lui Nan Roberts îi place să se 
folosească de ceea ce ştie. 

— Adică? 

— Adică doamna n-a plătit valoarea normală de piaţă 
pentru toate proprietăţile pe care le deţine, spuse Polly. 

Alan se uită gânditor la ea. Niciodată nu o văzuse pe Polly 
într-o stare ca acum - introspectivă, vorbăreaţă şi deprimată, 
toate laolaltă. Se întrebă pentru prima dată de când devenise 
prietenul şi apoi amantul ei dacă o asculta pe Polly Chalmers... 
sau drogurile. 

— Cred că noaptea asta ar fi o noapte bună să rămâi acasă, 
spuse ea cu o hotărâre bruscă. Nu sunt o tovarăşă bună când 
mă simt ca acum. Văd asta pe faţa ta. 

— Polly, nu-i adevărat. 

— Voi merge acasă şi voi face o baie lungă şi fierbinte. 
N-am să mai beau cafea. O să scot telefonul din priză, iar când 
mă voi trezi mâine sunt şanse să mă simt ca o femeie nouă. 
Apoi poate că vom putea... ştii tu. Fără leală, dar o grămadă de 
giugiu. 

— Îmi fac griji pentru tine, spuse el. 

Mâinile ei se mişcară uşor, delicat, într-ale lui. 

— Ştiu, zise ea. Nu ajută la nimic, dar apreciez asta, Alan. 
Mai mult decât ştii. 


Când trecea pe lângă The Mellow Tiger în drum spre casă, 
venind de la parcul auto din Castle Rock, Hugh Priest încetini 
maşina... apoi acceleră din nou. Merse acasă, îşi parcă Buick-ul 
în spaţiul din faţa casei şi intră înăuntru. 

Locuinţa lui avea două camere: cea în care dormea şi cea în 
care făcea toate celelalte lucruri. O masă Formica ciobită, 
acoperită cu tăvi din aluminiu pentru mâncare congelată (în 
sosul de friptură lânced din majoritatea dintre ele fuseseră 


stinse chiştoace de ţigări) stătea în mijlocul acestei camere din 
urmă. Se duse la dulapul deschis, se ridică pe vârfurile 
degetelor de la picioare şi pipăi pe raftul de sus. Pentru o clipă 
crezu că-i dispăruse coada de vulpe, că intrase cineva şi i-o 
furase, şi panica îi aprinse o minge de căldură în pântece. Apoi, 
mâna sa întâlni acea moliciune mătăsoasă, iar el dădu drumul 
la respiraţie într-un suspin prelung. 

Işi petrecuse mare parte din zi gândindu-se la coada de 
vulpe, gândindu-se la felul cum o va lega de antena Buick-ului, 
gândindu-se la cum va arăta, fluturând acolo sus. Aproape că o 
legase în dimineaţa aceea, însă atunci încă mai ploua şi nu-i 
plăcuse ideea că umezeala o va transforma într-o funie de 
blană udă leoarcă atârnând doar acolo precum un cadavru. 
Acum o duse înapoi afară, în drum spre ieşire lovind absent cu 
piciorul o cutie cu suc, mângâind blana bogată cu degetele. 
Dumnezeule, ce senzaţie plăcută! 

Intră în garaj (care era prea plin de mizerii ca să mai aibă 
unde-şi adăposti şi maşina încă din 1984 sau aşa ceva) şi, după 
ce căută o vreme, găsi o bucată de aţă groasă. Se răzgândise: 
mai întâi va lega cu aţă coada de vulpe de antenă, apoi va cina 
ceva, iar după aceea va merge în sfârşit cu maşina până la 
Greenspark. Membrii A. A. se întâlneau la Sala Legiunii 
Americane de acolo la ora şapte. Poate că era prea târziu să 
înceapă o nouă viaţă... dar nu era prea târziu să se convingă 
dacă aşa stăteau lucrurile sau nu. 

Făcu o buclă mică şi robustă, mobilă, pe firul de aţă şi-l 
strânse în jurul capătului gros al cozii. Dădu să înfăşoare 
celălalt capăt al firului pe antenă, dar degetele lui, care se 
mişcaseră la început cu rapiditatea oferită de siguranţă, 
începură să încetinească. Îşi simţi încrederea de sine 
părăsindu-l şi, umplând golul rămas în urma ei, îndoiala începu 
să se infiltreze înăuntru. 

Se văzu oprind maşina în parcarea Legiunii Americane şi 
asta era bine. Se văzu intrând la întâlnire şi asta era de 
asemenea bine. Dar apoi văzu un puşti mic, ca mucosul ce-i 
intrase în faţa camionetei cu o zi în urmă, trecând pe lângă 
Sala Legiunii în vreme ce el spune că numele lui este Hugh P. şi 
că nu are stăpânire în faţa alcoolului. Ceva reţine atenţia 
puştiului - o  sclipire de portocaliu aprins în strălucirea 
albastru-albă aruncată de tuburile cu sodiu care luminează 


parcarea. Puştiul se apropie de Buick-ul său şi studiază coada 
de vulpe... mai întâi atingând-o, apoi mângâind-o. Se uită în 
jur, nu vede pe nimeni şi smulge coada de vulpe, rupând firul. 
Hugh îl văzu pe puştiul acesta mergând la salonul cu jocuri 
video din oraş şi spunându-i unui amic de-al lui: Hei, uite ce-am 
şparlit din parcarea Legiunii. Nu-i rău, hă? 

Hugh simţi o furie născută din frustrare insinuându-i-se în 
piept, de parcă acestea n-ar fi fost doar nişte speculaţii, ci 
lucruri care se petrecuseră deja. Mângâie coada de vulpe, apoi 
se uită în jur în întunecimea tot mai deasă de la ora cinci, de 
parcă s-ar fi aşteptat să vadă o ceată de puşti cu degete 
uşoare adunându-se deja de cealaltă parte a drumului Castle 
Hill, aşteptând doar ca el să intre înapoi în casă şi să vâre în 
cuptor două meniuri pentru cină Omul Infometat ca să-i fure 
coada de vulpe. 

Nu. Era mai bine să nu meargă. Copiii nu aveau nici un 
respect în zilele de acum. Copiii furau orice, doar din plăcerea 
de a fura. Păstrau obiectul o zi sau două, apoi îşi pierdeau 
interesul şi-l aruncau într-un şanţ sau într-un lot vacant. 
Imaginea - şi era o imagine foarte clară, aproape o viziune - 
adorabilei sale cozi de vulpe zăcând abandonată într-o rigolă 
mizerabilă, adunând apa ploii, pierzându-şi culoarea printre 
ambalajele de Big Mac şi doze de bere aruncate, îl umplu pe 
Hugh de un sentiment de agonie furioasă. 

Ar fi o nebunie să-şi asume un asemenea risc. 

Desfăcu firul care lega coada de antenă, duse coada înapoi 
în casă şi-o aşeză la loc pe raftul de sus al dulapului. De data 
aceasta închise uşa dulapului, dar aceasta nu vru să rămână 
aşa. 

Tre” să iau o încuietoare pentru asta, îşi spuse el. Puştii 
sparg şi ajung peste tot. Nu mai există pic de respect pentru 
autoritate în zilele astea. Absolut deloc. 

Se duse la frigider, luă o doză de bere, se uită la ea pentru 
o clipă, apoi o puse la loc. O bere - chiar patru sau cinci beri - 
nu va face mult să-l aducă înapoi pe linia de plutire. Nu şi după 
cum se simţea în seara aceasta. Deschise unul dintre 
compartimentele de jos ale bufetului, cotrobăi dincolo de 
cratiţele şi oalele cumpărate la mâna a doua de acolo şi găsi 
sticla de Black Velvet pe jumătate plină pe care o păstra pentru 
situaţiile de urgenţă. Umplu un pahar pentru jeleu până la 


semnul din mijloc, stătu pe gânduri pentru un moment, apoi îl 
umplu până sus. Luă o înghiţitură sau două, simţi căldura cum 
îi explodează în stomac şi umplu iarăşi paharul. Începea să se 
simtă puţin mai bine, puţin mai relaxat. Se uită către dulap şi 
zâmbi. Era în siguranţă acolo sus şi va fi chiar şi mai în 
siguranţă de-ndată ce va cumpăra un lacăt Kreig bun şi 
puternic de la Western Auto şi-l va pune la uşă. În siguranţă. 
Era bine când aveai ceva ce-ţi doreai şi de care aveai nevoie cu 
adevărat, dar era şi mai bine când lucrul acela era în siguranţă. 
Asta era mai bine ca orice. 

Apoi, zâmbetul îi păli puţin. 

De asta ai cumpărat-o? Să o păstrezi pe-un raft de sus în 
spatele unei uşi încuiate? 

Bău din nou, mai încet. Bine, gândi el, poate că asta nu-i 
aşa bine. Dar e mai bine decât să ţi-l ia un amărât de puşti cu 
degete uşoare. 

— In definitiv, spuse cu voce tare, nu mai suntem în 1955. 
Suntem în zilele de acum. 

Dădu din cap pentru a sublinia. Totuşi, gândul persista. La 
ce ajuta coada de vulpe acolo înăuntru? La ce-l ajuta pe el sau 
pe oricine altcineva? 

Insă două sau trei pahare de tărie se îngrijiră de acest gând. 
Două sau trei pahare de tărie făcură ca ideea punerii cozii de 
vulpe la loc să pară cea mai rezonabilă, cea mai raţională 
hotărâre din lume. Se hotărî să renunţe la cină; o hotărâre atât 
de înţeleaptă merita să fie recompensată cu încă un pahar sau 
două de tărie. 

Umplu iarăşi paharul pentru jeleu, se aşeză pe unul dintre 
scaunele de bucătărie cu picioarele lui tubulare din oţel şi-şi 
aprinse o ţigară. Şezând acolo, bând şi scuturând bucle de 
cenuşă într-una dintre tăvile pentru mâncare congelată, uită de 
coada de vulpe şi începu să se gândească la Nettie Cobb. La 
Nettie Nebuna. Îi va juca o farsă lui Nettie Nebuna. Poate 
săptămâna viitoare, poate săptămâna de după aceea... dar 
săptămâna aceasta părea cea mai probabilă. Domnul Gaunt îi 
spusese că e un om căruia nu-i place să piardă timpul, iar Hugh 
era dispus să-l creadă pe cuvânt. 

De-abia aştepta. 

Avea să spargă monotonia. 

Bău, fumă şi, când, la zece şi un sfert, îşi pierdu în cele din 


urmă cunoştinţa pe aşternuturile jegoase de pe îngustul pat din 
cealaltă încăpere, o făcu purtând pe buze un zâmbet. 


Schimbul Wilmei Jerzyck la Magazinul lui Hemphill se 
încheie atunci când se închise magazinul la ora şapte. La şapte 
şi cincisprezece intră şi ea în parcarea casei ei. Prin perdelele 
trase de la geamul din sufragerie se scurgea afară o lumină 
blândă. Intră în casă şi adulmecă aerul. Simţea miros de 
macaroane cu brânză. Destul de bun... cel puţin, până acum. 

Pete era tolănit pe canapea cu papucii scoşi din picioare şi 
se uita la Roata norocului. Ziarul Press-Herald din Portland îi 
stătea în poală. 

— Ţi-am citit biletul, spuse el, ridicându-se repede şi 
aşezând de-o parte ziarul. Am pus la cuptor caserola. O să fie 
gata până la şapte treizeci. 

Se uită la ea cu doi ochii maro gravi şi uşor anxioşi. 
Asemenea unui câine mânat de-o pornire puternică de-a face 
pe plac, Peter jerzyck fusese antrenat la domiciliu devreme şi 
destul de bine. Avea lipsurile lui, dar trecuse multă vreme de 
când ea se întorsese acasă şi-l găsise întins pe canapea cu 
papucii în picioare, încă şi mai multă de când îndrăznise să-şi 
aprindă pipa în casă şi-ar ninge în luna august atunci când s-ar 
uşura fără să-şi amintească să lase colacul înapoi jos după ce 
termina. 

— Ai adus înăuntru rufele? 

O expresie de vină amestecată cu surprindere îi întunecă 
faţa rotundă, deschisă. 

— Măiculiţă! Citeam ziarul ş-am uitat. Merg chiar acu’. 

Deja dibuia după pantofi. 

— Nu contează, spuse ea, pornind către bucătărie. 

— Wilma, le iau eu! 

— Nu te deranja, spuse ea cu amabilitate. Nu vreau să-ți 
laşi ziarul sau pe Vana White numai fiindcă în ultimele şase ore 
eu am stat în picioare la casa de marcat. Şezi acolo, Peter. 
Simte-te bine. 


Nu trebui să întoarcă privirea şi să-i vadă reacţia; după 
şapte ani de mariaj, credea cu sinceritate că Peter Michael 
Jerzyck nu-i mai rezerva nici o surpriză. Expresia lui trebuia să 
fie un amestec de jignire şi amărăciune superficială. Urma să 
stea acolo câteva clipe după ce ea va fi mers afară, arătând ca 
un bărbat care tocmai a ieşit din căcăstoare şi nu-şi aminteşte 
foarte bine dacă s-a şters la fund, după care-şi va face de lucru 
cu aranjatul mesei şi a punerii în farfurii a conţinutului 
caserolei. Îi va adresa multe întrebări cu privire la orele de 
program de la magazin, îi va asculta cu atenţie răspunsurile şi 
n-o va întrerupe nici măcar o dată cu detaliile propriei sale zile 
petrecute la Williams-Brown, marea agenţie de intermedieri 
imobiliare din Oxford unde lucra. Ceea ce-i convenea de 
minune Wilmei, dat fiind că ea considera intermedierile 
imobiliare drept cel mai plictisitor subiect din lume. După cină, 
el va curăța masa fără să i se ceară asta, iar ea va citi ziarul. 
Toate aceste servicii vor fi îndeplinite de el fiindcă uitase o 
singură îndatorire minoră. Pe ea n-o deranja deloc să aducă 
rufele înăuntru - de fapt, iubea atingerea şi mirosul hainelor 
care-au petrecut o după-amiaza fericită uscându-se în bătaia 
soarelui - însă nu avea nici o intenţie de a-l informa pe Pete de 
asta. Era micul ei secret. 

Avea multe astfel de secrete şi pe toate le păstra din 
acelaşi motiv: într-un război, ţii cu dinţii de orice avantaj. În 
unele seri se întorcea acasă şi urmau poate o oră sau chiar 
două de lupte de hărţuială înainte să reuşească în sfârşit să-l 
împingă pe Peter la o retragere completă, înlocuindu-i 
steguleţele albe de pe harta sa interioară de luptă cu steagurile 
ei roşii. Astă-seară, lupta fusese câştigată la mai puţin de două 
minute după ce păşise pe uşă, iar asta-i convenea de minune 
Wilmei. 

Ea credea în forul ei interior că mariajul este o aventură 
de-o viaţă în domeniul agresiunii, iar într-o campanie atât de 
lungă, unde în cele din urmă nu se putea lua nici un prizonier, 
nu se oferea nici o iertare, nu rămânea nici o bucată de teren 
marital nepustiit, astfel de victorii uşoare îşi puteau pierde 
într-un sfârşit savoarea. Însă vremea aceea nu venise încă, 
astfel încât ea se duse la firul pentru rufe cu coşul sub braţul 
stâng şi cu inima uşoară sub umflătura pieptului. 

Străbătuse jumătate din curte înaintea să se oprească 


nedumerită în loc. Unde dracu' erau cearşafurile? 

Ar fi trebuit să le poată vedea uşor, forme dreptunghiulare 
mari şi albe plutind în întuneric, dar nu erau acolo. Să fi fost 
luate de vânt? Ridicol! Suflase briza în acea după-amiază, dar 
nici vorbă de vijelie. Să le fi furat cineva? 

Apoi, aerul fu mişcat de o pală de vânt şi ea auzi un fluturat 
amplu, leneş. Bun, acolo erau... undeva. Când erai cea mai 
mare fiică dintr-un clan lătăreţ de treisprezece copii, ştiai că tot 
nu era ceva în regulă cu sunetul acela. Era prea greu. 

Wilma mai făcu un pas înainte. Faţa ei, care purta mereu 
privirea vag umbrită a unei femei care se aşteaptă la probleme, 
se întunecă. Acum putea vedea cearşafurile... sau siluetele 
care ar fi trebuit să fie cearşafurile. Însă erau negre. 

Mai făcu un pas, mai mic, înainte şi briza suflă iarăşi prin 
curte. De data aceasta, siluetele fluturară câtre ea, 
umflându-se, şi, înainte să poată ridica mâna, o lovi ceva greu 
şi noroios. Ceva cleios îi biciui obrajii; ceva gros şi îmbibat se 
lipi de ea. Era aproape ca şi când ar fi încercat s-o apuce o 
mână rece, lipicioasă. 

Nu era o femeie care să strige cu uşurinţă sau des, dar 
acum strigă şi scăpă din mâini coşul pentru rufe. Sunetul acela 
de fâlfâit noroios se auzi din nou şi ea încercă să-şi întoarcă 
faţa de la acea umbră care se întindea pe direcţia ei. Glezna 
stângă se lovi de coşul pentru rufe din răchită şi ea căzu într-un 
genunchi, evitând să se dea peste cap cât era de mare doar 
datorită unei combinaţii de noroc şi reflexe rapizi. 

Ceva greu şi ud o linse pe spate în sus; o umezeală groasă 
o salivă pe gât. Wilma strigă din nou şi se târî pe mâini şi 
genunchi departe de firele pentru rufe. Câteva şuviţe de păr îi 
scăpaseră de sub baticul pe care-l purta şi-i atârnau pe obraji, 
gâdilând-o. Ura senzaţia aceea... dar ura chiar mai mult 
mângâierea aceea salivară, lipicioasă, venită din partea umbrei 
ce atârna pe firul pentru rufe. 

Uşa de la bucătărie se deschise violent şi vocea alarmată a 
lui Pete răzbătu în curte: 

— Wilma? Wilma, eşti bine? 

Fâlfâit în spatele ei - un sunet scârbos, precum gâgâitul 
unor corzi vocale înfundate cu noroi. În curtea învecinată, 
potaia Haverhill-ilor începu să tipe isteric pe o voce piţigăiată, 
neplăcută - ham! ham! ham! - iar asta nu făcu nimic pentru a-i 


îmbunătăţi Wilmei starea de spirit. 

Se ridică în picioare şi-l văzu pe Pete coborând cu grijă 
scările din spatele casei. 

— Wilma? Ai căzut? Eşti bine? 

— Da! strigă ea cu furie. Da, am căzut! Da, sunt bine! 
Aprinde blestemata aia de lumină! 

— Te-ai răni... 

— Aprinde numa’ blestemata aia de LUMINĂ! urlă la el şi-şi 
frecă o mână pe partea din faţă a hainei. Când o îndepărtă, era 
acoperită cu noroi rece. Acum era atât de furioasă, că-şi putea 
vedea propriul puls sub forma unor puncte luminoase în faţa 
ochilor... şi furioasă mai mult pe ea însăşi, fiindcă se speriase. 
Chiar şi numai pentru o secundă. 

Ham! Ham! Ham! 

Afurisita aia de potaie din curtea învecinată îşi ieşise din 
minţi. Christoase, ura câinii, mai ales pe cei gălăgioşi. 

Silueta lui Pete se retrase în capul scărilor de la bucătărie. 
Uşa se deschise, mâna lui se furişă înăuntru, după care becul 
cel mare se aprinse, îmbăind curtea din spate într-o lumină 
puternică. 

Wilma se uită în jos şi văzu o dâră largă de culoare maro 
închis brăzdându-i partea din faţă a noii sale jachete pentru 
toamnă. Se şterse furios pe faţă, întinse palma şi văzu că se 
făcuse şi ea maro. Simţea o scurgere înceată, siropoasă, 
coborându-i de-a lungul coloanei vertebrale. 

— Noroi! 

Nu-i venea să creadă şi era stupefiată - într-o aşa măsură, 
că nu-şi dădu seama că vorbise cu voce tare. Cine să-i fi făcut 
ei asta? Cine să fi îndrăznit? 

— Ce-ai spus, dulceaţă? întrebă Pete. 

Tocmai se apropia de ea; acum, prudent, se opri la distanţă. 
Faţa Wilmei se contorsiona într-un fel pe care Pete Jerzyck îl 
găsea extrem de alarmant: era de parcă o droaie de pui de 
şarpe îşi făcuseră culcuş taman sub pielea ei. 

— Noroi! strigă ea, întinzând mâinile către el... /a el. Din 
vârfurile degetelor i se desprinseră fuioare maronii. Noroi! 

Pete se uită în spatele ei, în sfârşit înțelegând. Gura îi căzu 
deschisă. Becul cel mare instalat deasupra uşii de la bucătărie 
lumina cu o claritate nemiloasă firele pentru rufe şi curtea, 
scoțând la iveală tot ce trebuia scos la iveală. Cearşafurile care 


atârnaseră afară curate cădeau acum ofilite, prinse în cleme, în 
cheaguri molâi, îmbibate. Nu erau doar împroşcate cu noroi; 
erau acoperite, placate cu el. 

Wilma se uită la grădiniţă şi văzu gropi adânci acolo de 
unde fusese luat noroiul. Văzu o potecă bătătorită în iarbă pe 
unde aruncătorul de noroi mersese înainte şi înapoi, mai întâi 
luându-şi muniţie, apoi mergând la firele pentru rufe, apei 
aruncând, apoi mergând înapoi după o nouă încărcătură. 

— Drăcia dracului! strigă ea. 

— Wilma... haide în casă, dulceaţă, o să fac... (Pete orbecăi, 
apoi, când chiar îi veni o idee, păru uşurat.) O să fac nişte ceai 
pentru amândoi. 

— Mă fut în ceai! răgi Wilma din toată forţa, absolut toată 
forţa corzilor ei vocale, iar din vecini cățelul Haverhill-ilor 
încercă s-o concureze, hamhamham, o, ura câinii, o s-o scoată 
din minţi, câine nesuferit cu gura mare! 

Furia ei dădu pe delături şi Wilma se avântă asupra 
cearşafurilor, îşi înfipse ghearele în ele, începu să le tragă jos. 
Degetele-i prinseră prima sârmă şi-o rupseră ca pe-o coardă de 
chitară. Cearşafurile prinse pe ea căzură într-o prăvălire udă, 
cărnoasă. Cu pumnii încleştaţi, cu ochii îngustaţi precum un 
copil care face o criză, Wilma făcu un singur salt prelung de 
broască, şi ateriză peste unul dintre ele. Acesta scoase un 
fluuuul epuizat şi se umflă, împroşcându-i ciorapii din nailon cu 
bucăţi de noroi. Aceasta fu ultima picătură. Deschise gura şi îşi 
ţipă furia. Oh, va afla cine făcuse asta. Da, făr-olecuţă 
de-ndoială. Poţi fi sigur de-asta. lar când va afla... 

— Totu-i în regulă acolo, doamnă Jerzyck? 

Era vocea doamnei Haverhill, unduită de panică. 

— Da, dă-o-n mă-sa, bem Sterno şi ne uităm la Lawrence 
Welk, nu-ți poți face potaia să tacă? strigă Wilma. 

Cobori gâfâind de pe cearşaful înnoroiat, cu părul 
atârnându-i peste faţa înroşită. II dădu la o parte cu sălbăticie. 
Câinele ăla blestemat o s-o facă să-şi ia câmpii. Blestemaţii 
ăştia gură-mare de că... 

Gândurile i se întrerupseră cu un pocnet aproape audibil. 

Câini. 

Blestemaţii ăştia gură-mare de câini. 

Cine locuia chiar aproape după colţ de aici, pe strada Ford? 

Corecţie: care femeie nebună cu un blestemat gură-mare 


de câine pe nume Raider locuia chiar aproape după colţ de 
aici? 

Păi, Nettie Cobb, ea locuia. 

Câinele ăla lătrase toată primăvara, chelălăieli din-alea 
ascuţite de căţeluş care-ţi intră de-a dreptul sub piele, iar 
Wilma o chemase în cele din urmă pe Nettie şi-i spusese că, 
dacă nu-şi poate face câinele să tacă, ar face bine să scape de 
el. O săptămână mai târziu, când tot nu se înregistrase vreo 
îmbunătăţire (cel puţin, nici una pe care era dispusă Wilma s-o 
recunoască), o chemase iarăşi pe Nettie şi-i spusese că, dacă 
nu-şi poate face câinele să tacă, ea, Wilma, va trebui să cheme 
poliţia. În noaptea următoare, când blestemata aia de potaie 
începuse iarăşi să chelălăie şi să latre, o făcuse. 

Cu o săptămână sau aşa ceva după aceea, Nettie apăruse 
la magazin (spre deosebire de Wilma, Nettie părea să fie genul 
de persoană care trebuie să răsucească o vreme lucrurile în 
gând - chiar să le clocească - înainte să poată acţiona..) Stătea 
la rând la casa de marcat a Wilmei, deşi nu avea nici măcar un 
singur lucru în coş. Când i-a venit rândul, ea spuse pe o voce 
slabă, gâtuită şi piţigăiată: 

— Nu ne mai face probleme mie şi lui Raider al meu, Wilma 
Jerzyck. E-un căţeluş bun şi-ar fi bine pentru tine să nu ne mai 
faci probleme. 

Wilma, mereu pregătită de luptă, n-a fost câtuşi de puţin 
tulburată c-a fost înfruntată la locul de muncă. De fapt, mai 
degrabă i-a plăcut. 

— Doamnă, habar n-ai ce înseamnă o problemă. Dar dacă 
nu-ţi poţi face blestematul ăla de câine să tacă, o să afli. 

Doamna Cobb era la fel de palidă ca laptele, dar s-a recules, 
strângându-şi poşeta atât de tare, că tendoanele antebraţelor 
ei sfrijite s-au văzut de la încheieturile mâinilor şi până la coate. 
A spus: 

— Te avertizez, apoi a plecat în grabă. 

— O-o, cred că tocma' mi-am udat chiloţii! a strigat Wilma 
cu furie în urma ei (gustul luptei întotdeauna îi aducea 
bună-dispoziţie), dar Nettie nu s-a întors - a grăbit doar puţin 
mai tare pasul. 

După aceea, câinele se calmase. Acest lucru mai degrabă o 
dezamăgise pe Wilma, fiindcă fusese o primăvară plictisitoare. 
Pete nu dădea nici un semn de rebeliune, iar ea simţea o 


lenevie de sfârşit de iarnă pe care verdele copacilor şi al ierbii 
nu părea s-o poată clinti. Ce-i trebuia ca să adauge puţină 
culoare şi aromă vieţii era o ceartă zdravănă. Pentru o vreme, 
se păruse că Nettie Cobb cea nebună va onora admirabil 
cererea, dar cu câinele care-şi vedea de treaba lui, Wilmei i s-a 
părut că va trebui să caute altundeva distracţia. 

Apoi, într-o noapte din luna mari, câinele începuse iarăşi să 
latre. Potaia n-o făcuse decât pentru scurtă vreme, dar, oricum, 
Wilma s-a grăbit la telefon şi-a sunat-o pe Nettie - însemnase 
numărul în cartea telefonică, în caz că i se oferea o astfel de 
ocazie. 

Nu şi-a pierdut vremea cu amabilităţi, ci a trecut direct la 
subiect. 

— Aici Wilma Jerzyck, scumpo. Am sunat să-ţi spun că, dacă 
nu-ţi faci câinele să tacă, o să-l fac eu în locul tău. 

— Deja s-a oprit! pledase Nettie. L-am adus înăuntru 
imediat ce-am ajuns acasă şi l-am auzit! Lasă-ne, pe mine şi pe 
Raider, în pace! Te-am avertizat! Dacă nu ne laşi, o să-ţi pară 
rău! 

— Aminteşte-ţi doar ce ţi-am spus, i-a zis Wilma. M-am 
săturat. Data viitoare când începe să facă tămbălău, n-o să 
mă-ncurc să sun la poliţie. O să vin acolo şi-o să-i tai 
blestematu' ăla de gât. 

Închisese înainte ca Nettie să-i poată răspunde. Regula de 
fier care guvernează relaţiile cu duşmanul (rude, vecini, 
tovarăşi de viaţă) era că agresorul trebuie să aibă ultimul 
cuvânt. 

Câinele nu mai spusese nici mâc de atunci. Ei, poate că 
spusese, dar Wilma nu observase; oricum, de la început nu 
fusese atât de supărător, nu cu adevărat, şi, pe lângă asta, 
Wilma pusese bazele unei sfade mult mai productive cu femeia 
care conducea salonul de frumuseţe din Castle Rock. Aproape 
că uitase de Nettie şi de Raider. 

Dar poate că Nettie nu uitase de ea. Wilma o văzuse pe 
Nettie chiar ieri, în noul magazin. lar dacă privirea poate ucide, 
gândi Wilma, aş fi căzut moartă la pământ chiar acolo. 

Stând acum aici lângă cearşafurile înnoroiate, distruse, îşi 
aminti de expresia de teamă şi sfidare care apăruse pe faţa 
căţelei ăleia nebune, felul în care îşi răsfrânsese buza, 
arătându-şi pentru o clipă dinţii. Wilma era foarte familiarizată 


cu expresia urii şi ieri o văzuse pe faţa lui Nettie Cobb. 

Te-am avertizat... o să-ți pară rău. 

— Wilma, hai în casă, spuse Pete. 

Aşeză o mână nesigură pe umărul ei. 

Ea o scutură cu o mişcare scurtă. 

— Lasă-mă în pace. 

Pete se retrase cu un pas. Arăta de parcă ar fi vrut să-şi 
frângă mâinile, dar nu prea îndrăznea. 

Poate c-a uitat şi ea, gândi Wilma. Cel puțin până m-a văzut 
ieri. În magazinul ăla nou. Sau poate că în tot timpul ăsta a 
plănuit ceva 

(te-am avertizat) 

în capul ăla necopt al ei şi, văzându-mă, s-a îndârjit. 

Cândva în ultimele clipe ajunsese la convingerea că Nettie 
era vinovată - cu cine altcineva să fi dat ochii în ultimele două 
zile care să-i poarte râcă? Erau şi alţii în oraş care n-o plăceau, 
dar felul ăsta de renghi - felul ăsta de renghi mârşav, laş - se 
potrivea cu felul cum se uitase Nettie la ea ieri. Rânjetul ăla de 
frică 

(o să-ți pară rău) 

amestecată cu ură. Ea însăşi arătase ca un câine, unul 
suficient de curajos să muşte doar când victima e întoarsă cu 
spatele. 

Da, Nettie Cobb fusese, sigur că da. Cu cât se gândea mai 
mult Wilma la asta, cu atât era mai sigură. lar fapta era de 
neiertat. Nu fiindcă erau distruse cearşafurile. Nu fiindcă era un 
renghi laş. Nici chiar fiindcă era fapta cuiva cu mintea 
zdruncinată. 

Era de neiertat fiindcă Wilma se speriase. 

Numai pentru o secundă, adevărat, secunda aceea când 
arătarea aia maronie şi slinoasă ieşise fluturând din întuneric 
şi-o lovise în faţă, mângâind-o rece ca mâna unui monstru... 
dar şi numai o singură secundă de teamă era cu o secundă 
prea mult. 

— Wilma? - întrebă Pete când ea îşi întoarse faţa 
inexpresivă către el. Nu-i plăcea expresia pe care becul din 
verandă i-o arăta, numai suprafeţe albe sclipitoare şi umbre 
negre, cu adâncituri. Nu-i plăcea privirea aceea inexpresivă din 
ochii ei. - Dulceaţă? Eşti bine? 

Ea trecu pe lângă el cu paşi mari, fără a-l băga deloc în 


seamă. Pete se grăbi după ea, care se îndrepta către casă... şi 
către telefon. 


4 


Când sună telefonul, Nettie şedea în sufrageria casei ei cu 
Raider la picioare şi cu noul său abajur din sticlă multicoloră în 
poală. Era opt şi douăzeci de minute. Tresări şi strânse mai tare 
abajurul, uitându-se la telefon cu teamă şi neîncredere. Avu 
pentru o clipă certitudinea - prostească, desigur, dar nu părea 
că se poate debarasa de aceste sentimente - că trebuie să fie 
Vreo Persoană cu Autoritate, care o sună pentru a-i spune că 
trebuie să dea înapoi abajurul, că aparţine altcuiva, că un 
obiect atât de frumos nu poate în nici un caz spori micul ei 
depozit de obiecte personale, că ideea însăşi e ridicolă. 

Raider se uită scurt în sus la ea, ca pentru a o întreba dacă 
răspunde sau nu la telefon, apoi îşi aşeză la loc botul pe labe. 

Nettie puse cu grijă abajurul de-o parte şi ridică receptorul. 
Probabil că nu era decât Polly, care o suna pentru a o întreba 
dacă nu ia ceva pentru cină de la Magazinul lui Hemphill înainte 
să vină mâine dimineaţă la serviciu. 

— Alo, reşedinţa Cobb, spuse ea rigid. 

Toată viaţa se temuse îngrozitor de O Persoană cu 
Autoritate şi descoperise că cel mai bun mod de a face faţă 
unei astfel de temeri era să pară ea însăşi o persoană cu 
autoritate. Asta nu făcea teama să dispară, dar cel puţin o 
ţinea la respect. 

— Ştiu ce ai făcut, căţea nebună! scuipă o voce către ea. Fu 
la fel de bruscă şi de înfiorătoare ca înţepătura unui piolet. 

Respirația lui Nettie se înţepeni ca prinsă într-un ghimpe; 
faţa îi îngheţă într-o expresie de groază prizonieră şi inima 
încercă să i se înghesuie pe gât în sus. Raider ridică iarăşi 
întrebător ochii spre ea. 

— Cine... cine... 

— Ştii a naibii de bine cine, spuse vocea şi sigur că Nettie 
ştia. Era Wilma Jerzyck. Era femeia aia rea, rea. 

— N-a lătrat! 


Vocea lui Nettie era ascuţită şi firavă şi şuierată, vocea 
cuiva care tocmai a inhalat tot conţinutul unui balon cu heliu. 

— A crescut şi nu mai latră! E chiar aici la picioarele mele! 

— Te-ai distrat bine să arunci cu noroi în cearşafurile mele, 
pizdă amorţită ce eşti? 

Wilma era furioasă. Femeia chiar încerca să susţină că tot 
despre câine era vorba. 

— Cearşafuri? Ce cearşafuri? Eu... eu... 

Nettie se uită la abajurul din sticlă multicoloră şi păru să-şi 
tragă forţa din el. 

— Lasă-mă-n pace! Tu eşti nebună, nu eu! 

— O să ţi-o plătesc pentru asta. Nimeni nu-mi intră în curte 
şi aruncă noroi în cearşafurile mele cât sunt plecată. Nimeni. 
NIMENI! Înţelegi? N-o să ştii unde şi n-o să ştii când şi, mai mult 
ca orice, n-o să ştii cum, dar am... să... ţi-o PLĂTESC. Mă-nţelegi? 

Nettie ţinea receptorul strâns lipit de ureche. Faţa îi 
devenise cadaverică, mai puţin o singură dâră roşie care-i 
brăzda fruntea între sprâncene şi linia părului. Îşi ţinea dinţii 
încleştaţi, iar obrajii i se umflau şi dezumflau ca nişte foaie în 
timp ce respira greu pe la colţurile gurii. 

— Lasă-mă-n pace sau o să-ţi pară rău! - strigă pe vocea ei 
piţigăiată, descrescătoare, ca afectată de heliu. 

Raider stătea acum ridicat, cu urechile ciulite, cu ochii 
luminoşi şi îngrijoraţi. Simţea primejdia în aerul din cameră. 
Lătră o dată, grav. Nettie nu-l auzi. 

— O să-ţi pară râu! Eu... cunosc oameni! Oameni cu 
Autoritate! li cunosc foarte bine! Nu trebuie să îndur aşa ceva! 

Vorbind rar pe o voce joasă şi sinceră şi extrem de furioasă, 
Wilma spuse: 

— Să te pui cu mine-i cea mai mare greşeală pe care-ai 
făcut-o în viaţă. N-o să mă vezi venind. 

Se auzi un clic. 

— Să nu-ndrăzneşti! - zbieră Nettie. 

Acum îi curgeau lacrimi pe obraji, lacrimi de teroare şi furie 
fără margini, neputincioasă. 

— Să nu-ndrăzneşti, lucru râu ce eşti! Eu... o să... 

Se auzi un al doilea clic. Fu urmat de zumzetul tonului. 

Nettie închise telefonul şi rămase ţeapănă în scaun vreme 
de aproape trei minute, uitându-se ţintă în gol. Apoi începu să 
plângă. Raider lătră din nou şi-şi puse labele pe marginea 


scaunului. Nettie îl îmbrăţişă şi plânse cu faţa afundată în blana 
lui. Raider o linse pe gât. 

— N-o s-o las să-ţi facă rău, Raider, spuse ea. 

Inhală căldura lui dulce şi curată de căţeluş, încercând să-l 
liniştească. 

— N-o s-o las pe femeia aia rea, rea să-ţi facă rău. Ea nu-io 
Persoană cu Autoritate, nu-i deloc. Nu-i decât un lucru rău şi 
dacă încearcă să-ţi facă ceva ţie... sau mie... o să-i pară rău. 

Se mişcă în sfârşit, găsi un şerveţel Kleenex îndesat bine 
între lateralul scaunului şi pernă şi-l folosi pentru a-şi şterge 
ochii. Era îngrozită... dar simţea şi cum zumzăie şi se zbate 
furia în ea. Aşa se simţise şi înainte să ia furculiţa pentru carne 
din sertarul de sub chiuvetă şi să o înfigă în gâtul soţului ei. 

Luă de pe masă abajurul din sticlă multicoloră şi-l strânse 
blând la piept. 

— Dacă începe ceva, o să-i pară foarte, foarte rău, spuse 
ea. 

Rămase astfel, cu Raider la picioare şi cu abajurul în poală, 
vreme foarte îndelungată. 


Norris Ridgewick mergea încet în josul Străzii Principale cu 
maşina lui de patrulă, măsurând din priviri clădirile de pe 
partea de vest a străzii. Schimbul lui urma să se încheie curând 
şi era bucuros. Îşi amintea cât de bine se simţise în dimineaţa 
aceea înainte ca idiotul ăla să-l înşface; îşi amintea cum stătea 
la oglinda din toaleta bărbaţilor, aranjându-şi pălăria şi 
spunându-şi cu satisfacţie că arăta Pus la Punct. Işi amintea 
acestea, dar amintirea părea foarte veche şi colorată în tonuri 
sepia, ca o fotografie din secolul al XIX-lea. Din clipa când 
idiotul ăla de Keeton îl înşfăcase şi până acum, nimic nu-i 
mersese bine. 

Îşi luase masa de prânz la Cluck-Cluck Tonite, bodega aceea 
de pe Ruta 119 care servea preparate pe bază de pui. 
Mâncarea de acolo era bună de obicei, dar acum îi provocase 
un caz furios de indigestie acidă urmat de un caz de cufureală. 


Pe la ora trei trecuse peste un cui pe Drumul Orăşenesc nr. 7, 
lângă vechea reşedinţă Camber, şi trebuise să schimbe roata. 
Işi ştersese degetele pe partea din faţă a bluzei de uniformă 
proaspăt adusă de la curăţat, fără a se gândi la ce făcea, vrând 
doar să-şi uşte buricele pentru a-i oferi o priză mai bună asupra 
şuruburilor slăbite, şi-şi întinsese uleiul pe cămaşă în trei dungi 
de-un sclipitor gri-închis. Cât se uita mâhnit la aceasta, 
crampele îi lichefiaseră iarăşi intestinele şi trebui să se 
grăbească în tufele de pe marginea drumului. Fusese o cursă 
pentru a vedea dacă reuşeşte să-şi dea jos pantalonii înainte 
să-i umple. Acea cursă Norris reuşise s-o câştige... dar nu-i 
plăcuse aspectul micului pâlc de tufişuri în care-şi alesese să 
facă treaba mare. Semăna cu urzica şi, după felul cum îi 
mersese ziua până acum, probabil că asta şi fusese. 

Norris se strecură pe lângă clădirile care alcătuiau centrul 
Castle Rock-ului: Banca şi Fondul de Investiţii Norway, 
reprezentanța Western Auto, Bufetul lui Nan, gaura neagră 
unde se aflase palatul decadent al lui Pop Merrill, Coşi Întruna, 
Lucruri preţioase. Magazinul cu Aparate de Uz Casnic din Castle 
Rock... 

Norris acţiona brusc frânele şi se opri. Văzuse ceva uimitor 
în vitrina magazinului Lucruri preţioase - sau, oricum, i se 
păruse că vede. 

Se uită în oglinda retrovizoare, dar Strada Principală era 
pustie. Semaforul din partea de jos a secţiunii comerciale se 
stinse brusc şi rămase aşa câteva secunde, în vreme ce releele 
păcăniră cuminţi înăuntrul lui. Apoi, lumina galbenă din mijloc 
începu să pâlpâie. Ora nouă, deci. Nouă fix. 

Norris dădu cu spatele în susul Străzii, apoi opri la bordură. 
Se uită în jos la staţia radio, se gândi să anunţe un 10-22 - 
ofiţerul părăseşte vehiculul - şi se hotări să n-o facă. Nu voia 
decât să arunce o privire rapidă în vitrina magazinului, înainte 
să iasă din maşină, ridică puţin volumul aparatului şi cobori 
geamul. Asta ar trebui să ajungă. 

N-ai văzut ce-ai crezut că vezi, se preveni, săltându-şi 
pantalonii în timp ce traversa trotuarul. Nici pomeneală. Ziua 
de azi a fost făcută pentru dezamăgiri, nu descoperiri. Aia n-a 
fost decât vechea lansetă Zebco a cuiva... 

Numai că nu era. Undiţa din vitrina magazinului Lucruri 
preţioase era aranjată într-un decor mic şi drăguţ cu un năvod 


şi o pereche de cizme galbene din gumă şi-n mod clar nu era o 
Zebco. Era o Bazun. Nu mai văzuse aşa ceva de când murise 
tatăl lui, cu şaisprezece ani în urmă. Norris avea paisprezece 
ani atunci şi iubi undiţa Bazun din două motive: ce era şi ce 
reprezenta. 

Ce era? Doar cea mai bună undiţă din lume pentru lac şi 
apă curgătoare, doar atât. 

Ce reprezentase? Vremuri fericite. Nimic altceva. Vremurile 
fericite pe care un băieţaş costeliv numit Norris Ridgewick le 
petrecuse alături de babacul lui. Vremuri fericite de hoinărit 
prin pădure pe marginea unui pârâu la ieşirea din oraş, vremuri 
fericite în bărcuţa lor, stând în mijlocul lacului Castle în timp ce 
totul în jurul lor era alb din pricina ceţii care se ridica de pe lac 
în coloane mici de aburi şi-i împresurau în propria lor lume. O 
lume făcută doar pentru băieţi. Intr-o altă lume, mamele în 
scurtă vreme aveau să pregătească micul dejun, iar aceea era 
şi ea o lume fericită, dar nu la fel de fericită ca aceasta. Nici o 
lume nu fusese la fel de fericită ca aceea, nici înainte, nici 
după. 

După fatalul atac cerebral al tatălui său, lanseta Bazun 
dispăruse.  Şi-amintea că o căutase în garaj după 
înmormântare, dar pur şi simplu dispăruse. O vânase în pivniţă 
şi se uitase chiar şi în dulapul din dormitorul părinţilor (deşi ştia 
că mama l-ar fi lăsat pe Henry Ridgewick să pună acolo la 
păstrare mai degrabă un elefant decât o undiţă), dar lanseta 
dispăruse. Norris îl bănuise întotdeauna pe unchiul său, Phil. Işi 
făcuse de mai multe ori curajul să-l întrebe, dar de fiecare dată 
când ajungea la momentul cu pricina, dădea îndărăt. 

Acum, uitându-se la această lansetă, care ar fi putut fi chiar 
aceea, uită pentru prima dată în acea zi de Buster Keeton. Era 
copleşit de o amintire simplă, perfectă: tatăl lui şezând la pupa 
bărcii, cu cutia de scule între picioare, dându-i undiţa Bazun lui 
Norris ca el să-şi poată turna o cană cu cafea din termosul său 
mare şi roşu, cu dungi gri. Putea simţi mirosul cafelei, caldă şi 
bună, şi putea simţi mirosul loţiunii după bărbierit a tatălui său: 
Southern Gentleman, aşa se numea loţiunea. 

Dintr-odată, vechea durere reveni la viaţă şi-l cuprinse în 
îmbrăţişarea ei cenuşie, iar el îşi dori tatăl înapoi. După toţi 
aceşti ani, acea veche durere îi rodea din nou oasele, la fel de 
vie şi de înfometată cum fusese în ziua când mama se 


întorsese de la spital şi-i luase mâinile şi-i spusese: Trebuie să 
fim foarte curajoşi acum, Norris. 

Becul direcţional montat în partea de sus a vitrinei reflecta 
jerbe puternice de lumină pe oţelul din care era făcută carcasa 
mulinetei şi toată acea iubire de demult, acea iubire întunecată 
şi aurită, îl năpădi din nou. Norris se uită ţintă la undiţa Bazun 
şi se gândi la mirosul de cafea proaspătă ridicându-se din 
termosul cel mare, roşu cu dungi gri, şi la unduirea calmă, 
amplă, a lacului. În sinea lui simţi din nou textura dură a 
mânerului din plută a undiţei şi, încet, ridică o mână pentru a-şi 
şterge ochii. 

— Domnule ofiţer? - întrebă o voce liniştită. 

Norris scoase un strigăt slab şi făcu un pas în spate din faţa 
vitrinei. Preţ de o clipă nebunească, crezu c-o să-şi umple totuşi 
pantalonii - sfârşitul perfect al unei zile perfecte. Apoi, crampa 
îi trecu şi se uită în jur. Un bărbat înalt într-o jachetă de stofă 
stătea în uşa deschisă a magazinului, uitându-se la el cu un 
zâmbet uşor. 

— V-am speriat? - întrebă el. Îmi pare foarte rău. 

— Nu, spuse Norris, după care reuşi să zâmbească şi el. 
Inima încă-i bătea ca un ciocan pneumatic. - Ei bine... poate 
numai puţin. Mă uitam la undiţă şi mă gândeam la vremuri de 
demult. 

— Asta tocmai astăzi a ajuns, spuse bărbatul. E veche, dar e 
într-o stare incredibil de bună. E o Bazun, ştiţi. Nu o marcă 
foarte cunoscută, dar bine privită în rândul pescarilor serioşi. 

Este... 

— ... japoneză, spuse Norris. Ştiu. Tata avea una la fel. 

— Chiar aşa? 

Zâmbetul bărbatului se lărgi. Dinţii pe care-i scoase la 
iveală erau cariaţi, dar Norris găsi că este, chiar şi aşa, un 
zâmbet plăcut. 

— Asta chiar că este o coincidenţă, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, se arătă Norris de acord. 

— Eu sunt Leland Gaunt. Acesta este magazinul meu. 

Întinse o mână. 

Când acele degete lungi se încolăciră în jurul mâinii lui, pe 
Norris îl năpădi pentru o clipă repulsia. Strângerea de mână a 
lui Gaunt fu, oricum, o chestiune de o clipă, iar când îi dădu 
drumul, sentimentul trecu pe dată. Norris ajunse la concluzia 


că de vină era doar stomacul său, încă scârbit de scoicile 
acelea rele pe care le mâncase la prânz. Data viitoare când va 
trece pe acolo, va mânca doar pui, care, la urma urmei, era 
specialitatea casei. 

— V-aş putea face o ofertă extrem de atractivă pentru 
undiţa aceasta, spuse domnul Gaunt. De ce nu păşiţi înăuntru, 
domnule ofiţer Ridgewick. Să stăm de vorbă despre asta. 

Norris tresări puţin. Nu-i spusese păsăricii ăsteia bătrâne 
numele lui, era sigur de asta. Deschise gura să-l întrebe pe 
Gaunt de unde-l ştia, apoi o închise la loc. Deasupra insignei 
purta o tăbliță cu numele. Asta era, desigur. 

— Chiar n-ar trebui, spuse el şi aruncă degetul mare peste 
umăr către maşina de patrulă. Incă mai auzea staţia radio, deşi 
tot ce emitea erau pârâituri; nu primise toată seara nici un 
apel. - Ştiţi, sunt de serviciu. Ei bine, la nouă ies din tură, dar, 
teoretic, până ce nu duc maşina înapoi... 

— Nu ne va lua mai mult de un minut sau două, insistă 
Gaunt. Ochii lui îl priveau voioşi pe Norris. Când sunt convins să 
închei afaceri cu cineva, domnule ofiţer Ridgewick, nu pierd 
timpul. Mai cu seamă când cel în chestiune stă pe străzi la miez 
de noapte să-mi protejeze afacerea. 

Norris se gândi să-i spună lui Gaunt că ora nouă nu era 
defel la miez de noapte şi că, într-un locşor adormit precum 
Castle Rock, să protejezi marfa oamenilor de afaceri din 
localitate este rareori cine ştie ce mare scofală. Apoi se uită 
iarăşi la lanseta Bazun şi acea veche tânjire, atât de neaşteptat 
de puternică şi proaspătă, îl năpădi din nou. Se gândi cum ar fi 
să meargă pe lac cu o astfel de undiţă la acest sfârşit de 
săptămână, să meargă de dimineaţă cu o cutie de viermi şi un 
termos mare plin cu cafea proaspătă de la Nan. Aproape că ar 
fi ca şi când ar merge iarăşi împreună cu babacul. 

— Păi... 

— O, haideţi, insistă Gaunt. Dacă eu pot ţine deschis 
magazinul după orele de program, puteţi şi dumneavoastră să 
faceţi nişte cumpărături în timpul pentru care vă plătesc 
contribuabilii. Şi, sincer, domnule ofiţer Ridgewick - nu cred că 
va jefui cineva banca aceea în seara asta, nu credeţi? 

Norris se uită către clădirea băncii, care pâlpâi mai întâi 
galbenă, apoi neagră în bâlbâiala calculată a semaforului trecut 
pe semnalul de atenţionare, şi râse. 


— Mă-ndgoiesc. 

— Atunci? 

— Bine, spuse Norris. Dar dacă nu cădem la înţelegere în 
două minute, chiar trebuie s-o tulesc. 

Leland Gaunt oftă şi râse în acelaşi timp. 

— Mi se pare că aud sunetul moale al buzunarelor mele 
întorcându-se pe dos, spuse el. Poftiţi înăuntru, domnule ofiţer 
Ridgewick - două minute să fie. 

— Chiar mi-ar plăcea să am undiţa aia, îi scăpă lui Norris. 
Era un început greşit pentru un târg şi ştia asta, dar nu se putu 
abţine. 

— Şi o veţi avea, spuse domnul Gaunt. Am să vă fac cea 
mai bună ofertă din viaţa dumneavoastră, domnule ofiţer 
Ridgewick. 

Îl conduse pe Norris înăuntrul magazinului Lucruri preţioase 
şi închise uşa. 


CAPITOLUL ŞASE 


Wilma Jerzyck nu-şi cunoştea soţul, pe Pete, atât de bine 
cum credea că-l cunoaşte. 

Se duse la culcare în acea seară de joi plănuind să meargă 
acasă la Nettie Cobb la prima oră în dimineaţa de vineri şi să 
Pună Lucrurile în Ordine. Desele ei gâlceviri uneori pur şi 
simplu se stingeau, dar în acele ocazii când se ajungea la o 
confruntare directă, Wilma era cea care alegea terenul duelului 
şi armele. Prima regulă a stilului ei confruntaţional de viaţă era 
Să ai mereu ultimul cuvânt. A doua era Să faci mereu prima 
mişcare. Să facă prima mişcare era ceea ce ea numea să Pună 
Lucrurile în Ordine şi intenţiona să o pună de grabă la punct pe 
Nettie. Îi spusese lui Pete că va încerca să afle de câte ori 
poate răsuci capul căţelei ăleia nebune înainte să-i cadă de pe 
umeri. 

Se aştepta să-şi petreacă mare parte din noapte stând 


trează şi fumegând, încordată ca firul unui arc; n-ar fi fost 
prima dată. În schimb, alunecă în somn la mai puţin de zece 
minute după ce se întinse şi când se trezi se simţi împrospătată 
şi ciudat de calmă. În dimineaţa zilei de vineri, stând la masa 
din bucătărie îmbrăcată în capot, îşi dădu seama că poate era 
prea devreme să Pună Lucrurile în Ordine Permanent. O 
speriase cât toţi dracii pe Nettie la telefon cu o noapte în urmă; 
oricât de furibundă ar fi fost Wilma atunci, nu fusese destul cât 
să nu observe asta. Numai o persoană surdă ca un pilon de 
piatră n-ar fi putut observa asta. 

De ce să n-o lase pe Miss Boală Mentală din 1991 să se 
legene în bătaia vântului pentru scurtă vreme? S-o lase pe ea 
să stea trează nopţile, întrebându-se din ce direcţie o va păli 
Mânia Wilmei. Să treacă de câteva ori cu maşina prin faţa casei 
ei, poate să-i mai dea câteva telefoane. În timp ce-şi sorbea 
cafeaua (Pete şedea de cealaltă parte a mesei, uitându-se cu 
teamă la ea pe deasupra secţiunii sportive a ziarului), îi trecu 
prin gând că, dacă Nettie era atât de dusă cu pluta cum spunea 
toată lumea, s-ar putea să nici nu trebuiască să Pună Lucrurile 
în Ordine. Aceasta se putea să fie una dintre acele rare ocazii 
când Lucrurile se Puneau Singure în Ordine. Găsi acest gând 
atât de înveselitor, încât chiar îi permise lui Pete s-o sărute 
când acesta îşi luă servieta şi se pregăti să plece la serviciu. 

Ideea că iepurele speriat care era soţul ei era posibil s-o fi 
drogat nici nu-i trecu Wilmei prin gând. Chiar şi aşa, exact asta 
era ceea ce făcuse Pete Jerzyck, şi nici măcar nu era prima 
dată. 

Wilma ştia că şi-a dresat soţul, dar habar nu avea cât de 
tare. El nu numai că trăia cu frica ei; trăia cu un sentiment de 
venerație faţă de ea, aşa cum nativii din anumite clime 
tropicale se presupune că au trăit cu venerație şi-o spaimă 
superstiţioasă faţă de Mare Zeu al Muntelui Tunetului, care le 
ocrotea în tăcere vieţile însorite vreme de ani sau chiar 
generaţii întregi înainte să explodeze într-o tiradă criminală de 
lavă arzătoare. 

Aceşti nativi, fie ei reali sau ipotetici, aveau fără-ndoială 
propriile lor ritualuri de îmblânzire. E posibil ca acestea să nu le 
fi fost de prea mare folos atunci când se trezea muntele şi-şi 
arunca suliţele de tunet şi râurile de foc asupra satelor lor, însă 
cu siguranţă le îmbunătăţeau tuturor pacea sufletească atunci 


când muntele era liniştit. Pete Jerzyck nu avea nici un mare 
ritual prin care s-o venereze pe Wilma; se părea că măsuri mai 
prozaice trebuiau să fie de ajuns. În schimbul azimelor pentru 
împărtăşanie, medicamente luate pe reţetă, de pildă. 

Îşi programase o întâlnire cu Ray Van Allen, singurul medic 
de familie din Castle Rock, şi-i spusese că vrea ceva care să-l 
scape de sentimentul de anxietate. Programul său de lucru era 
infernal, îi spusese lui Ray, şi, pe măsură ce-i creştea rata 
comisionului, găsea că-i este tot mai greu să lase la birou 
problemele legate de serviciu. Se hotărâse într-un sfârşit că era 
timpul să vadă dacă nu-i poate prescrie doctorul ceva care să 
mai cizeleze puţin din muchiile ascuţite. 

Ray Van Allen nu ştia nimic despre presiunile jocului cu 
intermedieri imobiliare, dar avea o idee destul de bine formată 
cu privire la cum trebuie să fie să locuieşti cu Wilma. Bănuia că 
Pete Jerzyck ar fi suferit mult mai puţin de anxietate dacă nu ar 
fi plecat deloc de la birou, dar, sigur, nu era treaba lui să spună 
asta. El i-a scris o reţetă pentru Xanax, i-a înşirat obişnuitele 
precauţii de folosire şi i-a dorit bărbatului mult noroc şi succes. 
Credea că, pe măsură ce Pete va înainta pe drumul vieţii 
zăbală la zăbală cu iapa aceea, va avea nevoie de amândouă. 

Pete a folosit Xanax-ul, dar n-a făcut abuz de el. Şi nici nu 
i-a spus Wilmei de el - ar fi făcut ca toţi dracii dacă ar fi ştiut că 
el FOLOSEŞTE MEDICAMENTE. Pete avea grijă să-şi păstreze reţeta 
pentru Xanax în servietă, care conţinea hârtii pentru care 
Wilma nu nutrea absolut nici un interes. Lua cinci sau şase 
pastile într-o lună, majoritatea în zilele dinainte ca Wilmei să-i 
vină ciclul. 

Apoi, vara trecută, Wilma intrase într-o altercaţie cu 
Henrietta Longman, care deţinea şi administra Popasul 
Frumuseţii de pe Castle Hill. Subiectul a fost un permanent 
prost pus. După meciul iniţial de strigăte a urmat a doua zi un 
schimb de priviri încruntate la Magazinul lui Hemphill, apoi, o 
săptămână mai târziu, un meci de strigăte pe Strada Principală. 
Acesta din urmă aproape că degenerase într-o încăierare. 

După confruntare, Wilma a păşit încoace şi încolo prin casă 
ca un leu în cușcă, jurând c-o să i-o plătească acelei căţele, că 
o s-o bage în spital. „O să-i trebuiască un Popas de Frumuseţe 
când o să termin eu cu ea”, şuierase Wilma printre dinţii 
încleştaţi. „Poţi fi sigur de asta. Mâine merg la ea. O să merg 


şi-o să Pun Lucrurile în Ordine.” 

Pete realizase cu o panică tot mai mare că astea nu erau 
doar vorbe; Wilma vorbea serios. Dumnezeu ştia ce nebunie 
putea face. Avusese viziuni cu Wilma vârându-i Henriettei capul 
într-un ciubăr cu un lichid vâscos corosiv care avea s-o lase la 
fel de cheală ca Sinead O'Conner pentru tot restul vieţii. 

Sperase să survină peste noapte o schimbare de 
temperament, dar când se trezise Wilma a doua zi dimineaţa, 
era chiar mai furioasă. N-ar fi crezut că aşa ceva e posibil, dar 
se părea că este. Cercurile întunecate de sub ochii ei 
reprezentau o declaraţie a nopţii fără somn pe care o 
petrecuse. 

— Wilma, spusese el fară forţă, chiar nu cred că-i o idee 
atât de bună să mergi sus la Popasul Frumuseţii astăzi. Sunt 
sigur, că dacă mai stai puţin să te gândeşti la asta... 

— M-am gândit azi-noapte, replicase Wilma, întorcându-şi 
privirea aceea înfiorător de inexpresivă asupra lui, şi-am 
hotărât că, atunci când o să termin cu ea, n-o să mai ardă 
rădăcinile părului nimănui. Când o să termin cu ea, o să aibă 
nevoie de-un câine însoțitor doar ca să-şi găsească drumul 
până la budă. lar dacă-mi stai în cale, Pete, tu şi cu ea puteţi 
merge să vă cumpăraţi blestematul ăla de câine din aceeaşi 
generaţie de ciobăneşti germani. 

Disperat, neconvins că va funcţiona, dar incapabil să se 
gândească la un alt mod de a stăvili catastrofă care se apropia, 
Pete Jerzyck îşi scosese sticla din buzunarul interior al valizei şi 
lăsase o tabletă de Xanax să cadă în cafeaua Wilmei. Apoi 
plecase la birou. 

Într-un sens foarte propriu, aceasta fusese Prima 
Împărtăşanie a lui Pete Jerzyck. 

Îşi petrecuse ziua într-un suspans agonic şi se întorsese 
acasă îngrozit de ce ar putea găsi (Henrietta Longman moartă 
şi Wilma în închisoare era fantezia lui cea mai stăruitoare.) A 
fost încântat s-o găsească pe Wilma în bucătărie, cântând. 

Pete a inspirat profund, şi-a coborât scutul emoţional şi a 
întrebat-o ce se întâmplase cu doamna Longman. 

— Nu deschide decât la prânz şi pe-atunci deja nu mă mai 
simţeam atât de furioasă, a spus Wilma. Am mers, totuşi, până 
acolo să-i spun vreo două - la urma urmei, mi-am promis c-o 
fac. Şi ştii ce, mi-a oferit un pahar de vin de Xeres şi a spus că 


vrea să-mi dea banii înapoi! 

— Oau! Minunat! a spus Pete, uşurat şi îmbucurat... şi acela 
a fost sfârşitul /'affaire Henrietta. 

Zile întregi s-a aşteptat ca furia Wilmei să se întoarcă, dar 
nu se întorsese - cel puţin nu îndreptată în acea direcţie. 

Se gândise să-i propună să meargă la doctorul Van Allen şi 
să primească şi ea o reţetă pentru calmant, dar, după o 
îndelungă şi atentă meditaţie, a renunţat la idee. Wilma l-ar fi 
azvârlit în aer - poate chiar până pe orbită - dacă i-ar fi propus 
să IA MEDICAMENTE. Numai narcomanii LUAU MEDICAMENTE, iar 
calmantele erau pentru narcomanele slabe de îngeri. Ea va ţine 
piept vieţii jucând după regulile vieţii, mulţumesc foarte mult. 
Şi pe deasupra, a concluzionat Pete fără tragere de inimă, 
adevărul era prea simplu pentru a fi negat: Wilmei îi plăcea să 
fie nervoasă. Wilma cuprinsă de o furie roşie era o Wilma 
împlinită, o Wilma mânată de-un ţel înalt. 

lar el o iubea - aşa cum nativii din acea ipotetică insulă 
tropicală îşi iubeau fără-ndoială Marele Zeu al Muntelui 
Tunetului. Veneraţia şi spaima lui îi sporeau de fapt dragostea 
pentru ea; ea era WILMA, o forţă în sine, iar el încerca s-o 
devieze de pe traseu doar atunci când se temea că s-ar putea 
răni... ceea ce, datorită transsubstanţierii mistice a iubirii, l-ar fi 
rănit şi pe el. 

Îi mai dăduse Xanax doar de trei ori de atunci. A treia - şi 
cea mai înfricoşătoare dintre toate - a fost Seara Cearşafurilor 
Innoroiate. Işi ieşise din minţi încercând s-o convingă să bea o 
ceaşcă de ceai şi, când în sfârşit acceptase să bea una (după 
scurtul, dar extrem de satisfăcătorul dialog pe care-l avusese 
cu Nettie Cobb cea Nebună), el îl preparase puternic şi pusese 
în ceaşcă nu o pastilă de Xanax, ci două. A fost extrem de 
uşurat să vadă cât de mult scăzuse termostatul ei în dimineaţa 
zilei următoare. 

Acestea erau lucrurile pe care Wilma Jerzyck, încrezătoare 
în puterea pe care o avea asupra minţii soţului ei, nu le ştia; 
acestea erau şi lucrurile care o opriră pe Wilma să intre pur şi 
simplu cu Yugo-ul prin uşa casei lui Nettie şi s-o tragă de păr 
până la chelire (sau să încerce să facă asta) în dimineaţa zilei 
de vineri. 


Nu c-ar fi uitat-o Wilma pe Nettie sau c-ar fi iertat-o sau c-ar 
fi ajuns să întreţină cea mai firavă îndoială cu privire la cine-i 
vandalizase aşternuturile de pat; nici un medicament din lume 
n-ar fi făcut lucrul ăsta. 

La scurtă vreme după ce Pete plecă la serviciu, Wilma urcă 
în maşină şi merse încet în josul străzii Willow (lipit pe bara de 
protecţie din spate a micuţului Yugo galben se afla un abţibild 
care spunea lumii că DACĂ NU-ŢI PLACE CUM CONDUC SUNĂ LA 1- 
800-MÂNCI-CĂCAT.) Coti la dreapta, intră pe strada Ford, şi, când 
se apropie de căsuţa îngrijită a lui Nettie Cobb, încetini mult. | 
se păru că vede o perdea mişcându-se şi ăsta era un început 
bun... dar numai un început. 

Dădu ocol cvartalului (trecând pe lângă reşedinţa Rusk de 
pe strada Pond fără să-i arunce măcar o privire), merse pe 
lângă propria ei casă pe Willow şi ajunse pe strada Ford pentru 
a doua oară. De data aceasta, când se apropie de casa lui 
Nettie, apăsă de două ori claxonul Yugo-ului şi apoi parcă în 
faţă cu motorul la ralanti. 

Perdeaua se mişcă din nou. Nici o îndoială de data aceasta. 
Femeia se uita pe furiş la ea. Wilma şi-o imagină în spatele 
perdelei, tremurând sub imperiul vinii şi al terorii, şi descoperi 
că o bucură imaginea chiar mai mult decât o bucurase cea cu 
care se culcase în gând - cea în care răsucea macaroana 
căţelei ăleia nebune până ce se rotea precum capul fetiţei din 
Exorcistul. 

— Bau, te văd de unde stau, spuse ea cu îndârjire şi 
perdeaua căzu la locul ei. Să nu crezi că nu te văd. 

Dădu iarăşi ocol cvartalului şi se opri în faţa casei lui Nettie 
pentru a doua oară, acţionând claxonul pentru a-şi anunţa 
prada de sosirea ei. De data aceasta rămase acolo aproape 
cinci minute. Perdeaua se mişcă de două ori. În cele din urmă, 
satisfăcută, plecă din nou. 

Scârba aia nebună o să-şi petreacă restul zilei uitându-se 
după mine, gândi în vreme ce opri maşina în propria ei parcare 
şi cobori. O să-i fie frică să pună piciorul afară din casă. 

Wilma intră înăuntru, cu pas şi inimă uşoare, şi se trânti în 


sofa cu un catalog de prezentare în mână. Curând, comanda 
trei seturi noi de cearşafuri - alb, galben şi ecosez. 


Raider şedea în mijlocul covorului din sufragerie şi se uita la 
stăpâna lui. În cele din urmă, scânci neliniştit, ca pentru a-i 
aminti lui Nettie că aceasta era o zi lucrătoare şi că deja 
întârziase cu o jumătate de oră. Astăzi era ziua când trebuia să 
dea cu aspiratorul la etaj în casa lui Polly, iar cel de la telefoane 
venea să instaleze noile aparate, din acelea cu butoane mari. 
Se spunea că sunt mai uşor de folosit de către oamenii care 
suferă de artrită acută, cum era cazul lui Polly. 

Dar cum să iasă din casă? 

Poloneza aia nebună era acolo afară undeva, făcea ture în 
maşinuţa ei. _ 

Nettie şedea în scaun, ţinându-şi abajurul în poală. Il ţinea 
acolo de când poloneza aia nebună trecuse prima dată pe 
lângă casa ei. Apoi venise din nou, parcase şi claxonase. Când 
plecase, Nettie crezuse că s-a sfârşit, dar nu - femeia venise şi 
a treia oară. Nettie fusese convinsă că poloneza aia nebună va 
încerca să intre în casă. Rămăsese în scaun, îmbrăţişând cu un 
braţ abajurul şi cu celălalt pe Raider, întrebându-se ce va face 
când şi dacă poloneza aia nebună chiar va încerca asta - cum 
se va apăra. Nu ştia. 

Într-un sfârşit, îşi adunase suficient curaj să mai tragă o 
ocheadă pe geam şi poloneza aia nebună nu mai era acolo. 
Primul ei sentiment de uşurare fusese suprimat de spaimă. Se 
temea că poloneza aia nebună patrula pe străzi, aşteptând ca 
ea să iasă afară; se temea chiar mai mult că poloneza aia 
nebună va veni aici după ce ea va fi plecat. 

Că va intra cu forţa şi-i va vedea frumosul abajur şi-l va 
sparge de podea într-o mie de bucăţi. 

Raider scânci din nou. 

— Ştiu, spuse ea pe o voce care aproape că era un vaier. 
Știu. 

Trebuia să plece. Avea o responsabilitate şi ştia care era şi 


faţă de cine o datora. Polly Chalmers fusese bună cu ea. Polly 
fusese cea care scrisese recomandarea care o scosese definitiv 
de la Juniper Hill şi Polly fusese cea care contrasemnase pentru 
împrumutul ei din bancă. Dacă n-ar fi fost Polly, al cărei tată 
fusese cel mai bun prieten al tatălui ei, încă ar mai locui într-o 
cameră închiriată de cealaltă parte a Podului de Tinichea. 

Dar dacă se-ntâmpla să plece şi poloneza aia nebună se 
întorcea? 

Raider nu-i putea proteja abajurul; era curajos, dar nu era 
decât un căţeluş. Poloneza aia nebună s-ar putea să-l rănească 
dacă va încerca s-o oprească. Nettie îşi simţi mintea, prinsă în 
menghina acestei dileme îngrozitoare, începând să cedeze. 
Oftă din nou. 

Şi dintr-odată, ca o îndurare, îi veni o idee. 

Se ridică în picioare, încă adăpostind abajurul în braţe, şi 
traversă sufrageria, care era foarte întunecată aşa cum era cu 
draperiile trase. Trecu prin bucătărie şi deschise uşa din colţul 
ei îndepărtat. De această parte a casei se afla o magazie. 
Umbrele stivei cu lemn şi ale unei mulţimi de obiecte 
depozitate umpleau întunericul. 

Un singur bec atârna din tavan la capătul unui cablu 
electric. Nu era nici un întrerupător sau lanţ: îl aprindeai 
înfiletându-l ferm în dulie. Se întinse către el... apoi ezită. Dacă 
poloneza aia nebună se ascundea în curtea din spate, va vedea 
lumina aprinzându-se. lar dacă vedea lumina aprinzându-se, va 
şti cu exactitate unde să caute abajurul din sticlă multicoloră al 
lui Nettie, nu-i aşa? 

— O, nu, nu mă păcăleşti aşa uşor, spuse cu vocea scăzută, 
pipăind drumul către stiva cu lemne pe lângă dulapul pentru 
haine şi vechea bibliotecă olandeză ale mamei. O, nu, nu mă 
păcăleşti, Wilma Jerzyck. Nu sunt proastă, să ştii, te previn de 
lucrul ăsta. 

Ţinând abajurul strâns la pântece cu mâna stângă, Nettie îşi 
folosi mâna dreaptă pentru a da jos încâlceala de pânze de 
păianjen vechi şi prăfuite din faţa singurului geam al magaziei. 
Apoi se uită pe furiş afară în curtea din spatele casei, ochii 
sărindu-i vioi dintr-un loc în celălalt. Rămase astfel aproape un 
minut. Nu se mişcă nimic în curtea din spate. O dată crezu că o 
vede pe poloneza aia nebună stând pe vine în colţul îndepărtat 
din partea stângă a curţii, însă o privire mai stăruitoare o 


convinse că nu era decât umbra stejarului din spatele curții 
familiei Fearon. Crengile de jos ale copacului atârnau deasupra 
curţii sale. Se mişcau puţin în bătaia vântului şi din acest motiv 
peticul de umbră de acolo semănase pentru o secundă cu o 
femeie nebună (o poloneză nebună, mai exact.) 

Raider scânci din spatele ei. Ea se uită peste umăr şi-l văzu 
stând în uşa magaziei, o siluetă neagră cu capul înclinat. 

— Ştiu, spuse ea. Ştiu, băiete - dar o s-o păcălim. Ea crede 
că-s proastă. Ei bine, pot să-i dau veşti mai bune ca asta. 

Merse pe pipăite înapoi. Ochii i se adaptau întunecimii şi se 
hotărî că, la urma urmei, nu va trebui să înşurubeze becul. Se 
ridică în vârful degetelor de la picioare şi pipăi deasupra 
dulapului pentru haine până ce degetele întâlniră cheia care 
încuia şi descuia bufetul din partea ei stângă. Cheia care se 
potrivea la sertare se pierduse de ani întregi, dar asta nu făcea 
nimic - Nettie o avea pe cea care-i trebuia. 

Deschise bufetul cel lat şi depozită înăuntru abajurul din 
sticlă multicoloră, printre iepuraşi din praf şi excremente de 
şoareci. 

— Merită să stea într-un loc mai bun şi ştiu asta, îi spuse ea 
încet lui Raider. Dar e în siguranță şi ăsta-i lucrul cel mai 
important. 

Vâri cheia înapoi în încuietoare, o roti, apoi încercă uşa 
bufetului. Era strâns închisă, închisă fedeleş, şi se simţi brusc 
de parcă i se luase un bolovan uriaş de pe inimă. Incercă iarăşi 
uşa bufetului, încuviinţă energic din cap şi lăsă cheia să-i cadă 
în buzunarul capotului. Când va ajunge acasă la Polly, o va 
pune pe o bucată de sfoară şi şi-o va atârna la gât. Acesta va fi 
primul lucru pe care-l va face. 

— Poftim! îi spuse lui Raider, care începuse să dea din 
coadă. Probabil simţise că trecuse criza. - Asta-i rezolvată, 
băiatul meu mare, şi trebuie să plec la serviciu! Am întârziat! 

Când îşi îmbrăca jacheta, telefonul începu să sune. Nettie 
făcu doi paşi către el şi apoi se opri. 

Raider scoase un singur lătrat serios şi se uită la ea. Nu ştii 
ce trebuie să faci când sună telefonul? o întrebară ochii lui. 
Până şi eu ştiu, iar eu nu sunt decât un câine. 

— Nu vreau, spuse Nettie. 

Știu ce ai făcut, cățea nebună, ştiu ce ai făcut, ştiu ce ai 
făcut, şi am... să... ti-o PLĂTESC! 


— Nu vreau să răspund. Plec la serviciu. Fa-i nebună, nu eu. 
Nu i-am făcut nimic! Nu i-am făcut absolut nimic! 

Raider lătră aprobator. 

Telefonul se opri din sunat. 

Nettie se relaxă puţin... însă inima încă-i mai bubuia. 

— Să fii un băiat cuminte, îi spuse lui Raider, mângâindu-l. 
Mă-ntorc mai târziu astăzi, fiindcă plec mai târziu. Dar te iubesc 
şi, dacă-ţi aminteşti asta, o să fii un căţeluş cuminte cât e ziua 
de lungă. 

Aceasta era o incantaţie de plecat-la-serviciu pe care Raider 
o ştia bine, şi flutură din coadă. Nettie deschise uşa din faţă şi, 
înainte să păşească afară, se uită pe furiş în ambele direcţii. 
Trăi o clipă cumplită când văzu o sclipire galbenă luminoasă, 
dar nu era maşina polonezei ăleia nebune; băiatul familiei 
Pollard îşi lăsase pe trotuar tricicleta Fisher-Price, atâta tot. 

Nettie îşi folosi cheia de la casă pentru a închide uşa în 
urma ei, apoi merse în spatele casei pentru a se asigura că era 
încuiată uşa magaziei. Era. Porni către casa lui Polly, cu poşeta 
pe braţ şi cu ochii căutând maşina polonezei ăleia nebune 
(încerca să se hotărască dacă să se ascundă după un tufiş sau 
să rămână pur şi simplu locului dacă o va vedea.) Aproape 
ajunsese la capătul cvartalului când îşi dădu seama că nu 
verificase uşa din faţă cu atâta grijă cum ar fi trebuit. Aruncă 
îngrijorată o privire la ceasul de mână şi apoi merse înapoi pe 
unde venise. Verifică uşa din faţă. Era închisă bine. Nettie oftă 
a uşurare, apoi hotărî c-ar trebui să verifice şi încuietoarea de 
la hambar, doar ca să fie sigură. 

— Mai bine să fii sigur decât să-ţi pară rău mai târziu, 
murmură pe voce joasă şi dădu ocol către spatele casei. 

Mâna îi îngheţă în mijlocul acţiunii de a apăsa mânerul uşii 
de la magazia pentru lemne. 

Înăuntru, telefonul suna din nou. 

— E nebună, gemu Nettie. N-am făcut nimic! 

Uşa magaziei era încuiată, dar ea rămase acolo până ce 
telefonul amuţi. Apoi o luă iarăşi la picior către serviciu cu 
poşeta atârnată pe braţ. 


De astă dată mersese aproape două cvartale până să-i 
revină, rozând-o în interior, convingerea că încă era posibil să 
nu fi încuiat uşa din faţă. Ştia că o /ncuiase, dar se temea că 
n-o făcuse. 

Rămase nesigură locului lângă cutia albastră de poştă de la 
colţul lui Ford cu Deaconess Wayi!. Aproape că se hotărâse în 
gând să meargă mai departe, când văzu o maşină galbenă 
trecând încet prin intersecţie cu un cvartal mai încolo. Nu era 
maşina polonezei ăleia nebune, era un Ford, dar se gândi că 
s-ar putea să fie un semn prevestitor. Merse repede înapoi spre 
casă şi verifică iarăşi amândouă uşile. Incuiate. Ajunse la 
capătul trotuarului din faţa casei înainte să-i treacă prin gând 
că ar fi trebuit să verifice a doua oară şi uşa bufetului de la 
dulapul pentru haine şi să se asigure că era şi aceasta încuiată. 

Ştia că era, dar se temea că nu este. 

Descuie uşa din faţă şi intră în casă. Raider sări pe ea 
fluturând sălbatic din coadă şi ea îl mângâie pentru o clipă - 
dar numai pentru o clipă. Trebuia să închidă uşa din faţă, 
fiindcă poloneza aia nebună putea veni oricând pe acolo. 
Absolut oricând. 

O trânti, roti butonul încuietorii şi se duse în spate la 
magazia pentru lemne. Uşa bufetului era încuiată, desigur. Se 
întoarse în casă şi rămase în bucătărie pentru un minut. Deja 
începea să-şi facă griji, începea să-şi spună că făcuse o 
greşeală şi că uşa bufetului de fapt nu era încuiată. Poate că nu 
trăsese de mâner destul de tare ca să fie absolut sută la sută 
sigură. Putea să fi fost doar înţepenită. 

Se duse înapoi să verifice din nou şi, cât ea verifica, 
telefonul începu să sune. Se grăbi înapoi în casă cu cheia 
dulapului pentru haine strânsă în palma dreaptă transpirată. Se 
juli de un taburet şi strigă de durere. 

Pe când ajunse în sufragerie, telefonul amuţise din nou. 

- Nu pot merge la serviciu astăzi, bâigui ea. Trebuie să... 

să... 

(rămân de pază) 

Asta era. Trebuia să rămână de pază. 


u aprox. Calea Preotesei - n. tr. 


Ridică receptorul şi formă repede numărul înainte ca mintea 
să înceapă iarăşi s-o roadă, aşa cum îşi rodea Raider jucăriile 
din piele netăbăcită. 

— Alo? spuse Polly. Aici Coşi Întruna. 

— Bună, Polly. Eu sunt. 

— Nettie? E totul în regulă? 

— Da, dar sun de acasă, Polly. Am stomacul deranjat. 
(Aceasta deja nu mai era o minciună.) Mă-ntreb dacă aş putea 
avea ziua asta liberă. Ştiu că trebuie să aspir la etaj... şi că vine 
tipul de la telefoane... dar... 

— Nu face nimic, spuse Polly imediat. Cel de la telefoane nu 
vine decât după două şi, oricum, vreau şi eu să plec devreme 
astăzi. Încă mă dor mâinile prea tare să lucrez multă vreme. Îi 
deschid eu. 

— Dacă ai nevoie de mine, aş putea... 

— Nu, sincer, o asigură Polly cu căldură şi Nettie simţi că-i 
dau lacrimile. Polly era atât de drăguță. 

— E vorba de dureri ascuţite, Nettie? Vrei să-l sun eu pe 
doctorul Van Allen? 

— Nu - numai nişte crampe. O să fiu bine. Dacă pot veni 
după-amiază, o s-o fac. 

— Prostii, spuse Polly cu însufleţire. N-ai cerut o zi liberă de 
când ai venit să lucrezi pentru mine. Vâră-te doar în pat şi 
culcă-te la loc. Te avertizez: dacă încerci să vii la serviciu, o să 
te trimit înapoi acasă. 

— Mulţumesc, Polly, spuse Nettie. Era în pragul lacrimilor. - 
Eşti foarte bună cu mine. 

_ — Meriţi bunătate. Trebuie să închid, Nettie - clienţi. 
Intinde-te. Te sun după-amiază să văd cum eşti. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. Pa-pa. 

— Pa-şi-ţie, spuse Nettie şi închise. 

Se duse imediat la fereastră şi trase perdeaua în lături. 
Strada era goală - pentru moment. Se duse înapoi în magazie, 
folosi cheia să deschidă dulapul pentru haine şi scoase 
abajurul. O copleşi un sentiment de calm şi tihnă imediat ce îl 
avu adăpostit în braţe. Il duse în bucătărie, îl spălă cu apă 
caldă şi săpun, îl clăti şi-l şterse cu mare grijă. 

Deschise unul dintre sertarele mobilei de bucătărie şi 
scoase cuțitul de măcelar. Îl duse pe acesta şi abajurul înapoi în 


sufragerie şi se aşeză în întuneric. Rămase aşa toată 
dimineaţa, stând ţeapănă în scaun, cu abajurul în poală şi 
cuțitul de măcelar strâns în mâna dreaptă. 

Telefonul sună de două ori. 

Nettie nu răspunse. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Vineri, unsprezece octombrie, a fost o zi plină la cel mai nou 
magazin din Castle Rock, mai ales când dimineaţa a făcut loc 
după-amiezii şi oamenii au început să-şi încaseze cecurile de 
salariu. Banii din mână reprezentau un îndemn la cumpărături; 
la fel şi vorba bună răspândită în jur de cei care trecuseră pe 
acolo miercuri. Au fost, desigur, un număr de oameni care au 
găsit că impresiile celor suficient de nesăbuiţi să viziteze noul 
magazin chiar în ziua când s-a deschis nu puteau fi luate în 
serios, însă aceştia reprezentau o minoritate, iar clopoţelul din 
argint de deasupra uşii Lucrurilor preţioase a scos clinchete 
vesele cât a fost ziua de lungă. 

De miercuri încoace fusese fie despachetată, fie adusă şi 
mai multă marfă. Le venea greu celor interesaţi de astfel de 
lucruri să creadă că avusese loc o livrare - nimeni nu văzuse 
vreun camion - dar, în fapt, oricare ar fi fost varianta 
adevărată, aceasta nu conta foarte mult. Vineri se găsea în 
Lucruri preţioase mult mai multă marfă; acesta era lucrul 
important. 

Păpuşi, de pildă. Şi jucării mozaic din lemn frumos lucrat, 
unele chiar cu două feţe. Era un set unicat de şah: piesele erau 
bucăţi din cristal de stâncă cioplite de către o mână primitivă, 
dar incredibil de talentată sub forma unor animale africane - în 
loc de cai, girafe cu gâtul îndoit, rinoceri cu capetele aplecate 
combativ în loc de ture, şacali în loc de pioni, regi lei, regine 
leoparzi vărgaţi. Era un colier din perle negre, în mod limpede 
scump - cât de scump, nimeni n-a prea îndrăznit să întrebe (cel 


puţin nu în ziua aceea) - însă frumuseţea lor aproape că te 
făcea să te doară privindu-le, iar mai mulţi vizitatori ai 
Lucrurilor preţioase au plecat acasă cu un sentiment de 
melancolie şi distraţi într-un fel bizar, cu imaginea acelui colier 
din perle dansând în întunericul din spatele ochilor lor, negru 
pe negru. Şi nici n-au fost femei toţi aceşti vizitatori. 

Era o pereche de păpuşi-măscărici. Era o cutie, veche şi 
cioplită cu multe ornamente - domnul Gaunt a spus că e sigur 
că, odată deschisă, cânta ceva neobişnuit, dar că nu-şi amintea 
ce, iar cutia era bine încuiată. Era de părere că un cumpărător 
ar trebui să găsească pe cineva care să-i facă o cheie pentru 
ea; încă mai erau câţiva bătrâni în viaţă, a spus, care aveau 
îndemânarea asta. A fost întrebat de câteva ori dacă putea fi 
returnată cutia muzicală în caz că acel cumpărător reuşea să 
deschidă capacul şi descoperea că piesa nu-i era pe plac. 
Domnul Gaunt a zâmbit şi a arătat spre un nou anunţ de pe 
perete. Acesta spunea: 


NU RETURNEZ BANII ŞI NU FAC SCHIMBURI 
CAVEAT EMPTOR! 


— Asta ce mai înseamnă? a întrebat Lucille Dunham. 

Lucille era o chelneriţă de la Nan, care trecuse pe acolo 
împreună cu prietena ei Rose Ellen Myers în pauza de cafea. 

— İnseamnă că dacă cumperi pisica în traistă, tu-ți păstrezi 
pisica şi el îşi păstrează traista, a spus Rose Ellen. 

A văzut că domnul Gaunt o auzise (şi-ar fi putut jura că-l 
văzuse de cealaltă parte a magazinului doar cu o clipă în urmă) 
şi obrajii i s-au făcut de-un roşu-încins. 

Totuşi, domnul Gaunt n-a făcut decât să râdă. 

— Corect, i-a spus el. Exact asta înseamnă! 

Un revolver vechi cu ţeavă lungă într-o cutie în faţa căreia 
se afla un cartonaş pe care scria PISTOLUL LUI NED BUNTLINE??; 
un băieţel-păpuşă cu păr roşcat din lemn, pistrui şi un rânjet 
prietenos fix (PROTOTIP HOWDY DOODY, spunea cartonaşul); baxuri 


12 Pseudonimul literar al lui Edward Zane Carroll Judson 
(1823-1886.) scriitor american celebru pentru romanele sale 
de aventuri şi pentru revista pe care a editat-o, Ned Bunti/ne's 
Own -n. tr. 


cu hârtie de scris, foarte frumoasă, dar nu remarcabilă; un 
sortiment de vederi clasice; seturi de toc-şi-creion; batiste din 
pânză de in; animale din pluş. Erau, într-adevăr, lucruri pentru 
toate gusturile şi - chiar dacă nu se vedea nici măcar o etichetă 
de preţ în tot magazinul - pentru toate buzunarele. 

Domnul Gaunt a făcut o vânzare bună în ziua aceea. 
Majoritatea lucrurilor pe care le-a vândut erau frumuşele, dar în 
nici un caz unice. A încheiat, totuşi, un număr de târguri 
„speciale” şi toate aceste vânzări au avut loc în acele momente 
de răgaz când în magazin nu se afla decât un singur client. 

— Devin agitat când lucrurile merg încet, i-a spus lui Sally 
Ratcliffe, profesoara de logopedie a lui Brian Rusk, odată cu 
rânjetul lui prietenesc, iar când devin agitat, uneori devin 
nesăbuit. Un lucru rău pentru vânzător, dar îngrozitor de bun 
pentru cumpărător. 

Domnişoara Ratcliffe era un membru devotat al turmei 
baptiste a reverendului Rose, acolo-şi întâlnise logodnicul, pe 
Lester Pratt, şi pe lângă insigna ei cu Spuneţi Nu Serii la 
Cazinou, purta una care spunea SUNT UNUL DINTRE CEI SALVAŢI! 
DAR TU? Aşchia etichetată LEMN PIETRIFICAT DIN ŢARA SFÂNTĂ i-a 
captat pe dată atenţia şi nu s-a opus atunci când domnul Gaunt 
a scos-o din vitrină şi a lăsat-o să-i cadă în mână. A cumpărat-o 
în schimbul a şaptesprezece dolari şi a unei promisiuni de a-i 
juca un renghi mic şi nevinovat lui Frank Jewett, directorul 
Şcolii Gimnaziale din Castle Rock. A plecat din magazin la cinci 
minute după ce intrase, părând visătoare şi absentă. Domnul 
Gaunt se oferise să-i împacheteze achiziţia, dar domnişoara 
Ratcliffe refuzase, spunând că vrea s-o ţină în mână. Uitându-te 
la ea când ieşea pe uşă, ti-ar fi fost greu să-ţi dai seama dacă 
picioarele îi atingeau podeaua sau doar pluteau deasupra ei. 


Clopoţelul din argint sună subţire. 

Cora Rusk intră, hotărâtă să cumpere fotografia cu Regele 
şi fu extrem de supărată când domnul Gaunt îi spuse că fusese 
vândută. Cora vru să ştie cine o cumpărase. 


— Îmi cer scuze, spuse domnul Gaunt, dar doamna era din 
alt stat. Maşina pe care o conducea avea tăblițe de Oklahoma. 

— Măi, măi, fir-aş a căprii! strigă Cora pe-un ton de mânie şi 
adevărată suferinţă. 

Nu-şi dăduse seama cât de tare-şi dorea fotografia aceea 
până ce n-o informase domnul Gaunt că o vânduse. 

Henry Gendron şi soţia lui, Yvette, se aflau în magazin 
atunci, iar domnul Gaunt o rugă pe Cora să aştepte un minut 
cât îi servea pe ei. Credea că are altceva, îi spuse, ceva pe 
care-l va găsi la fel de sau poate chiar mai interesant. După ce 
le vându soţilor Gendron un ursuleţ din pluş - cadou pentru 
fiica lor - şi-i conduse la ieşire, o întrebă pe Cora dacă mai 
poate aştepta o clipă cât el caută ceva în camera din spate. 
Cora aşteptă, dar nu cu vreun interes real sau cu nerăbdare. O 
copleşise o profundă depresie cenuşie. Văzuse sute de poze cu 
Regele, poate mii, şi avea chiar ea o jumătate de duzină, dar 
aceasta i se păruse... specială, cumva. O ura pe femeia aceea 
din Oklahoma. 

Apoi, domnul Gaunt se întoarse cu un toc de ochelari mic, 
din piele de şopârlă. Il deschise şi-i arătă Corei o pereche de 
ochelari de aviator cu lentile de-un ogri-fumuriu intens. 
Respirația i se blocă în gâtlej; mâna dreaptă îi urcă la gâtul 
care-i tremura. 

— Aceia sunt... începu ea şi nu putu spune altceva. 

— Ochelarii de soare ai Regelui, aprobă domnul Gaunt cu 
seriozitate. Una dintre cele şaizeci de perechi. Dar mi s-a spus 
că aceştia erau preferaţii lui. 

Cora cumpără ochelarii cu nouăsprezece dolari şi cincizeci 
de cenți. 

— AŞ mai vrea o mică informaţie. 

Domnul Gaunt se uită la Cora cu ochi scăpărători. 

— Să spunem că-i o suprataxă, bine? 

— O informaţie? - întrebă şovăitoare Cora. Ce fel de 
informaţie? 

— Uită-te pe geam afară, Cora. 

Cora făcu ce i se ceruse, dar mâinile nu i se desprinseră nici 
o clipă de ochelarii de soare. De cealaltă parte a străzii, Patrula 
1 a poliţiei din Castle Rock era parcată în faţa localului The Clip 
Joint. Alan Pangborn stătea pe trotuar şi vorbea cu Bill 
Fullerton. 


— ÎI vezi pe omul acela? - întrebă Gaunt. 

— Pe cine? Pe Ful... 

— Nu, prostuţo, spuse Gaunt. Pe celălalt. 

— Şeriful Pangborn? 

— Corect. 

— Da, îl văd. 

Cora se simţea amorţită şi ameţită. Vocea lui Gaunt părea 
că vine de la mare depărtare. Nu reuşea să-şi ia gândul de la 
ceea ce cumpărase - minunaţii ochelari de soare. Voia să 
ajungă acasă şi să-i probeze imediat... dar, sigur, nu putea 
pleca până nu i se permitea să plece, fiindcă târgul nu era 
încheiat până ce domnul Gaunt nu spunea că e încheiat. 

— Pare a fi ceea ce oamenii din domeniul meu de activitate 
numesc un client îndărătnic, spuse domnul Gaunt. Ce crezi tu 
despre el, Cora? 

— E deştept, spuse Cora. N-o să fie niciodată şeriful care a 
fost Bannerman - aşa spune soţul meu - dar e deştept foc. 

— Este? 

Vocea domnului Gaunt adoptase iarăşi acea tentă 
obosit-cicălitoare. Ochii i se îngustaseră sub forma a două 
tăieturi şi nu se dezlipiră nici o clipă de la Alan Pangborn. 

— Ei bine, vrei să ştii un secret, Cora? Nu pun prea mare 
preţ pe oamenii deştepţi şi urăsc clienţii îndărătnici. De fapt, îi 
disprețuiesc pe clienţii îndărătnici. Nu am încredere în oamenii 
care vor mereu să întoarcă lucrurile pe toate feţele şi să caute 
crăpături înainte să le cumpere, tu nu? 

Cora nu spuse nimic. Rămase doar cu tocul în care se aflau 
ochelarii de soare ai Regelui în mâna stângă şi se uită pierdută 
pe geam afară. 

— Dacă aş avea nevoie de cineva care să ţină un ochi 
deschis la bunul şi deşteptul şerif Pangborn, Cora, cine ar fi o 
alegere bună? 

— Polly Chalmers, spuse Cora pe vocea ei drogată. Ea-l are 
la suflet ca nimeni altul. 

Gaunt scutură imediat din cap. Ochii nu i se dezlipiră nici o 
clipă de la şerif atunci când Alan merse la maşina de patrulă, 
se uită scurt peste drum la Lucruri preţioase, apoi urcă şi plecă. 

— Nu merge. 

— Sheila Brigham? - întrebă Cora neîncrezătoare. E 
dispecer la Oficiul Şerifului. 


— Bună idee, dar nu merge nici ea. Un alt client îndărătnic. 
Sunt câţiva în fiecare oraş, Cora - din nefericire, dar aşa este. 

Cora căzu pe gânduri în felul ei vag, distant. 

— Eddie Warburton? - întrebă într-un sfârşit. E ingrijitor-şef 
la Clădirea Municipalităţii. 

Faţa lui Gaunt se lumină. 

— Omul de serviciu! spuse el. Da! Excelent! A Cincea 
Vânzare! Cu adevărat excelent! 

Se aplecă peste tejghea şi-i lipi Corei un sărut pe obraz. 

Ea se trase în spate, făcând o grimasă şi frecând frenetic 
locul. Din gât îi ieşi un scurt sunet sugrumat, dar Gaunt păru să 
nu observe. Faţa lui era încolăcită într-un zâmbet larg, sclipitor. 

Cora plecă (frecându-şi în continuare obrazul cu podul 
palmei) atunci când intrară Stephanie Bonsaint şi Cyndi Rose 
Marin de la Clubul de Bridge din strada Ash. În graba ei, Cora 
aproape că o dobori la pământ pe Steffie Bonsaint; simţea o 
dorinţă profundă de a ajunge acasă cât de repede putea. Să 
ajungă acasă şi să probeze ochelarii aceia. Dar înainte de asta, 
voia să se spele pe faţă şi să scape de sărutul acela scârbos. Il 
simţea arzându-i pielea ca o febră uşoară. 

Deasupra uşii, clopoţelul din argint sună subţire. 


Pe când Steffie stătea lângă fereastră, absorbită de 
modelele schimbătoare ale caleidoscopului de modă veche pe 
care-l găsise, Cyndi Rose se apropie de domnul Gaunt şi-i 
aminti ceea ce-i spusese miercuri: că s-ar putea să aibă o vază 
Lalique care să se potrivească celei pe care deja o cumpărase. 

— Ei bine, spuse domnul Gaunt, zâmbind către ea într-un fel 
care spunea „poţi păstra un secret?”, s-ar putea chiar să am. 
Poţi scăpa de prietena ta pentru un minut sau două? 

Cyndi Rose îi ceru lui Steffie să meargă înainte la Ned şi să-i 
comande şi ei cafea; va veni şi ea imediat, îi spuse. Steffie se 
duse, dar cu o expresie nedumerită pe chip. 

Domnul Gaunt merse în camera din spate şi se întoarse cu 
o vază Lalique. Nu doar că se potrivea cu cealaltă; era 


geamănul identic al ei. 

— Cât face? - întrebă Cyndi Rose şi mângâie curbura blândă 
a vazei cu un deget care nu era tocmai stăpân pe el. 

Îşi aminti cu o urmă de reproş satisfacția pe care o simţise 
miercuri când încheiase târgul. Se părea că bărbatul nu făcuse 
decât să o prindă în cârlig. Acum avea să o tragă la mal. 
Această vază nu avea să fie un chilipir de treizeci şi unu de 
dolari; de data aceasta chiar îi va întoarce buzunarele pe dos. 
Dar şi-o dorea pentru a-i sta alături celeilalte pe poliţa 
şemineului din sufragerie; şi-o dorea foarte tare. 

Abia îşi crezu urechilor când auzi răspunsul lui Leland 
Gaunt. 

— Fiindcă aceasta este prima mea săptămână, ce-ai zice să 
ai două la preţul uneia singure? Poftim, draga mea - bucură-te 
de ea. 

Şocul fu atât de puternic pentru ea, că aproape scăpă vaza 
pe podea atunci când el i-o puse în mână. 

— Cum... mi s-a părut că aţi spus... 

— M-ai auzit bine, zise el, iar ea descoperi imediat că nu-şi 
poate lua ochii de la el. Francie s-a înşelat în privința lor, gândi 
într-un fel distant, preocupat. Nu sunt deloc verzi. Sunt gri. 
Gri-întunecat. - Mai e, însă, un singur lucru. 

— Este? 

— Da - cunoşti un ajutor al şerifului pe nume Norris 
Ridgewick? 

Clopoţelul din argint sună cristalin. 

Everett Frankel, asistenta medicală care lucra cu doctorul 
Van Allen, cumpără pipa pe care Brian Rusk o observase cu 
ocazia vizitei sale în avans la Lucruri preţioase, o cumpără la 
preţul de doisprezece dolari şi un renghi pe care-l avea de făcut 
lui Sally Ratcliffe. Sărmanul de Slopey Dodd, bâlbâitul care 
participa la cursul de logopedie în după-amiezile de marţi 
alături de Brian, cumpără un ceainic din cositor pentru ziua 
mamei lui. Îl costă şaptezeci şi unu de cenți... şi promisiunea, 
oferită cu largheţe, că va juca o festă distractivă iubitului lui 
Sally, Lester Pratt. Domnul Gaunt îi spuse lui Slopey că-i va da 
el la vremea cuvenită cele câteva lucruri de care va avea 
nevoie ca să joace festa aceasta, iar Slopey spuse că asta ar fi 
f-f-foarte b-b-b-bine. June Gavineaux, soţia celui mai prosper 
fermier din oraş, care se ocupa cu creşterea vacilor pentru 


lapte, cumpără o vază smălțuită în mai multe culori în schimbul 
a nouăzeci şi şapte de dolari şi promisiunea că va juca o festă 
comică părintelui Brigham de la Maica Noastră a Apelor 
Liniştite. Nu la multă vreme după ce plecă ea, domnul Gaunt 
puse la cale ca o festă asemănătoare să fie jucată reverendului 
Willie. 

A fost o zi plină, roditoare, iar când Gaunt agăţă în sfârşit 
anunţul de ÎNCHIS la geam şi trase perdelele, era obosit, dar 
mulţumit. Afacerile îi merseseră bine şi făcuse chiar un pas 
înainte în a se asigura că nu va fi întrerupt de şeriful Pangborn. 
Asta era bine. Deschiderea era mereu partea cea mai 
încântătoare a activităţii sale, însă era întotdeauna solicitantă 
şi uneori putea fi chiar riscantă. Poate că se înşela în privinţa 
lui Pangborn, dar învățase să dea crezare sentimentelor în 
astfel de probleme, iar despre Pangborn simţea că este un om 
de care ar face mai bine să se ferească... cel puţin până era 
pregătit să aibă de-a face cu el aşa cum îi plăcea lui. Domnul 
Gaunt preconiza că va fi o săptămână extrem de plină şi că, 
înainte să se încheie, vor avea loc focuri de artificii. 

O mulţime de focuri de artificii. 


4 


Era şase fără un sfert în seara zilei de vineri, când Alan coti 
în parcarea casei lui Polly şi opri motorul. Ea stătea în uşă, 
aşteptându-l, şi-l sărută cu căldură. El observă că-şi pusese 
mănuşile pentru a se proteja de această scurtă incursiune în 
vremea rece şi se încruntă. 

— Nu-ncepe, spuse ea. Sunt un pic mai bine astă-seară. Ai 
adus puiul? 

El ridică pungile albe, mânjite cu unsoare. 

— Servitorul dumneavoastră, scumpă doamnă. 

Ea îi făcu o scurtă reverență. 

— Serva dumneavoastră. 

Luă pungile de la el şi-l conduse în bucătărie. Alan trase un 
scaun de sub masă, îl roti şi se aşeză pe el invers pentru a o 
privi cum îşi scotea mănuşile şi aranja puiul pe un platou din 


sticlă. Îl luase de la Cluck-Cluck Tonite. Numele localului era 
sătesc-oribil, dar puiul era numai bun (potrivit spuselor lui 
Norris, scoicile erau o altă poveste.) Singura problemă cu 
mâncarea la pachet când locuiai la douăzeci de mile depărtare 
era factorul de răcire... şi pentru asta, îşi spuse el, fuseseră 
inventate cuptoarele cu microunde. De fapt, el credea că 
singurele trei scopuri valabile pe care le slujeau aceste 
cuptoare erau reîncălzitul cafelei, prepararea popcorn-ului şi 
rumenirea mâncării la pachet luată din locuri precum 
Cluck-Cluck Tonite. 

— Sunt mai bine? - întrebă când ea vâri puiul în cuptor şi 
apăsă butoanele potrivite. Nu trebuia să fie mai exact; amândoi 
ştiau despre ce era vorba. 

— Numai puţin, recunoscu ea, dar sunt destul de sigură că 
vor fi mult mai bine curând. Încep să simt furnicături călduţe în 
palme şi aşa se manifestă de obicei când încep să-şi revină. 

Le ridică în aer. La început fusese dureros de jenată de 
mâinile ei contorsionate, deformate, şi jena încă mai persista, 
dar făcuse cale lungă pe drumul acceptării faptului că interesul 
lui era o parte a iubirii ce i-o purta. El încă era de părere că 
mâinile ei arătau ţepene şi nesigure, de parcă ar fi purtat nişte 
mănuşi invizibile - mănuşi ţesute de cineva neîndemânatic şi 
nepăsător, care i le trăsese pe mâini şi apoi le capsase una de 
alta la încheieturi pentru totdeauna. 

— A trebuit să iei vreo pastilă astăzi? 

— Numai una. Dimineaţă. 

Luase de fapt trei - două dimineaţa, una în primele ore ale 
după-amiezii - şi durerea nu era cu mult mai uşoară astăzi 
decât fusese ieri. Se temea că furnicăturile despre care vorbise 
erau mai mult o născocire a propriei sale imaginaţii naive. Nu-i 
plăcea să-l mintă pe Alan; era de părere că minciunile şi 
dragostea rareori mergeau mână-n mână şi niciodată pentru 
multă vreme. Dar se descurcase singură multă vreme şi o parte 
din ea încă era îngrozită de grija lui neabătută. Avea încredere 
în el, dar se temea să-i dea voie să ştie prea multe. 

Devenise treptat tot mai insistent în privinţa Clinicii Mayo şi 
ea ştia că, dacă ar fi înţeles cu adevărat cât de cruntă era 
durerea de data aceasta, ar deveni chiar mai insistent. Nu voia 
ca blestematele ei de mâini să ajungă cea mai importantă 
componentă a iubirii lor... şi se mai temea şi de ce ar putea 


scoate la iveală un consult întreprins într-un loc precum Mayo. 
Cu durerea putea trăi; fără speranţă, însă, nu era sigură dacă 
ar putea. 

— Vrei să scoţi tu cartofii din cuptor? - întrebă ea. Vreau s-o 
sun pe Nettie înainte să mâncăm. 

— Ce-i cu Nettie? 

— Rău la burtică. N-a venit astăzi la serviciu. Vreau să fiu 
sigură că nu-i gripă intestinală. Rosalie spune că-s multe cazuri 
din-astea prin jur, iar Nettie e îngrozită de doctori. 

Şi Alan, care ştia mai multe despre cum şi ce gândea Polly 
Chalmers decât ar fi bănuit Polly vreodată, îşi spuse pe când ea 
merse la telefon: Uite cine vorbeşte, iubire. Era poliţist şi nu se 
putea debarasa de obiceiul observării când era în afara orelor 
de program; era un reflex. Nici măcar nu mai încerca s-o facă. 
Dacă ar fi fost un observator puţin mai bun în ultimele câteva 
luni din viaţa lui Annie, ea şi Todd poate că încă ar fi trăit. 

Observase mânuşile când ieşise Polly la uşă. Observase 
faptul că şi le scosese cu dinţii în loc să le dea jos pur şi simplu 
ajutându-se de mâini. O privise cum aranja puiul pe platou şi 
observase uşoara grimasă care-i strânsese buzele când ridicase 
platoul şi-l pusese în cuptorul cu microunde. Acestea erau 
semne rele. Merse până la uşa dintre bucătărie şi sufragerie, 
vrând să vadă cât de încrezătoare sau şovăielnică va folosi 
telefonul. Aceasta era una dintre cele mai importante căi pe 
care le avea pentru a-i măsura durerea. Şi aici, în sfârşit, reuşi 
să observe un semn bun - sau ceea ce el luă drept aşa ceva. 

Ea formă numărul de telefon al lui Nettie repede şi cu 
încredere şi, fiindcă se afla de cealaltă parte a camerei, nu putu 
să observe că acel aparat telefonic - şi toate celelalte - fusese 
schimbat mai devreme în acea zi cu modelul acela de aparat cu 
butoane supradimensionate. Se duse înapoi în bucătărie, 
ţinând în acelaşi timp o ureche ciulită către sufragerie. 

— Alo, Nettie?... Eram pe cale să renunţ. Te-am trezit?... 
Da... Î-hî... Păi, cum eşti?... O, bine. Mă gândeam la tine... Nu, 
mă descurc cu cina, a adus Alan pui prăjit de la localul ăla 
Cluck-Cluck din Oxford... Da, aşa a fost, nu-i aşa? 

Alan scoase o farfurie întinsă din una dintre servantele de 
deasupra tejghelei mobilei de bucătărie şi-şi spuse: Minte în 
privinţa mâinilor. Nu contează cât de bine mânuieşte telefonul 
- sunt într-o stare la fel de rea cum au fost în ultimul an, şi 


poate chiar mai rea. 

Gândul că-l minţise nu-l uimi prea tare; vederile sale cu 
privire la maleabilitatea adevărului erau mult mai tolerante 
decât ale lui Polly. Copilul, de pildă. Ea îl purtase la începutul lui 
1971, la şapte luni sau aşa ceva după ce plecase din Castle 
Rock cu un autobuz Greyhound. Îi spusese lui Alan că pruncul - 
un băiat pe care-l numise Kelton - murise în Denver, la vârsta 
de trei luni. Sindromul Morţii Subite a Fătului - SMSF, cel mai 
cumplit coşmar al unei mamei tinere. Era o poveste perfect 
plauzibilă şi Alan nu se îndoia câtuşi de puţin că Kelton 
Chalmers era într-adevăr mort. Nu exista decât o singură 
problemă cu versiunea lui Polly: nu era adevărată. Alan era 
poliţist şi recunoştea o minciună când o auzea 

(mai putin când Annie era cea care o spunea.) 

Mda, gândi el. Mai puţin când Annie era cea care o spunea. 
Excepţia expusă de dumneavoastră a fost consemnată cu 
plictiseală pentru dosar. 

Ce-i spusese că Polly minţea? Fluturarea rapidă a 
pleoapelor peste ochii ei prea larg deschişi, prea direcţi? Felul 
cum mâna ei stângă se tot ridica pentru a trage de lobul urechii 
stângi? Încrucişarea şi descrucişarea picioarelor, semnalul 
acela de copil care se joacă şi care înseamnă Spun gogoşi? 

Toate aceste lucruri şi nici unul. In mare parte, fusese doar 
o alarmă care se declanşase înlăuntrul lui, aşa cum se 
declanşează alarma detectorului de metale de la aeroport când 
trece prin el un tip care are fixată pe craniu o plăcuţă de oţel. 

Minciuna nu-l înfuriase, nici nu-l îngrijorase. Erau oameni 
care minţeau pentru a câştiga ceva, oameni care minţeau de 
durere, oameni care minţeau pur şi simplu pentru că ideea de a 
spune adevărul le era cât se poate de străină... şi apoi erau 
oamenii care minţeau fiindcă aşteptau să vină vremea potrivită 
pentru a spune adevărul. El credea că minciuna lui Polly cu 
privire la Kelton era de acest din urmă fel şi se mulțumea să 
aştepte. Cu timpul, ea se va hotărî să-şi arate secretele. Nu era 
nici o grabă. 

Nici o grabă: gândul însuşi părea un lux. 

Vocea ei - bogată şi calmă şi cumva tocmai potrivită aşa 
cum venea dinspre sufragerie - părea şi ea un lux. Nu trecuse 
încă peste vina că se afla acolo şi că ştia unde erau depozitate 
toate vasele şi ustensilele, că ştie în care sertar din dormitor îşi 


ţine ea ciorapii de nailon sau unde se opreau mai precis urmele 
de bronz de pe pielea ei, dar nimic dintre acestea nu conta 
când îi auzea vocea. Nu era cu adevărat decât un singur fapt 
care se aplica în acest caz, un fapt simplu care le domina pe 
toate celelalte: sunetul vocii ei devenea sunetul căminului 
familial. 

— Aş putea trece pe la tine mai târziu dacă vrei, Nettie... 
Mai bine, deci?... Păi, odihna este probabil cel mai bun lucru... 
Mâine? 

Polly râse. Era un sunet descătuşat, plăcut, care pe Alan îl 
făcea întotdeauna să se simtă ca şi când lumea s-ar fi 
împrospătat cumva. Îşi spuse că, dacă ar râde doar din când în 
când în felul acesta, ar putea aştepta multă vreme ca secretele 
ei să-i fie divulgate. 

— Doamne, nu! Mâine-i sâmbătă! N-o să fac decât să zac şi 
să fiu imorală! 

Alan zâmbi. Trase sertarul de sub maşina de gătit, găsi 
două suporturi textile pentru vase calde şi deschise cuptorul 
tradiţional. Un cartof, doi cartofi, trei cartofi, patru. Pentru 
numele lui Dumnezeu, cum vor putea mânca ei patru cartofi 
mari copţi? Dar, desigur, ştiuse că vor fi prea mulţi, fiindcă ăsta 
era felul în care gătea Polly. Cu siguranţă se afla îngropat încă 
un secret în acei patru cartofi mari, şi într-o bună zi, când va 
cunoaşte răspunsul la toate întrebările - sau la majoritatea 
dintre ele, sau măcar la unele dintre ele - sentimentele de vină 
şi înstrăinare poate că-l vor părăsi. 

Scoase cartofii afară. O clipă mai târziu, cuptorul cu 
microunde bipăi. 

— Trebuie să închid, Nettie... 

— Mă descurc! - strigă Alan. Am totul sub control! Doar 
sunt poliţist, domnişoară! 

— ... dar să mă suni dacă ai nevoie de ceva. Eşti sigură că 
te simţi bine, acum?... Şi mi-ai spune dacă nu, Nettie, corect?... 
Bine... Cum?... Nu, doar întrebam... Şi tu... Noapte bună, 
Nettie. 

Când veni din sufragerie, el aşezase deja puiul pe masă şi 
era ocupat să desfacă unul dintre cartofi în farfuria ei. 

— Alan, iubire! Nu trebuie să faci asta! 

— Face parte din servire, scumpă doamnă. 

Un alt lucru pe care-l înţelegea era că, atunci când pe Polly 


o dureau mâinile, viaţa devenea pentru ea o serie de lupte mici 
şi sâcâitoare; întâmplările obişnuite ale unei vieţi obişnuite se 
transformau într-o serie de obstacole istovitoare care trebuiau 
depăşite, iar pedeapsa pentru eşec era jena în aceeaşi măsură 
ca şi durerea. Să încarci maşina de vase. Să pui surcele în 
şemineu. Să mânuieşti un cuţit şi o furculiţă pentru a scoate un 
cartof fierbinte din coajă. 

— la loc, spuse el. Hai să cloncănim*. 

Ea izbucni în râs şi apoi îl îmbrăţişă. Îl strânse de spate cu 
partea interioară a antebraţelor în loc de palme, băgă de 
seamă neobositul observator interior. Insă o parte mai puţin 
impasibilă din el simţi felul în care trupul ei îngrijit se lipi de al 
său şi dulcele miros al şamponului pe care-l folosea. 

— Eşti cel mai scump bărbat din lume, spuse ea liniştit. 

El o sărută, blând la început, apoi cu mai multă forţă. 
Mâinile lui alunecară în jos de la baza gâtului ei până la 
umflătura feselor. Sub mâinile lui, stofa vechilor ei jeanşi era la 
fel de moale şi de netedă ca şi catifeaua. 

— Culcat, uriaşule, spuse ea într-un sfârşit. Acum mâncare, 
mai târziu alintare. 

— Asta-i o invitaţie? 

Dacă într-adevăr nu-i erau mai bine mâinile, gândi el, se va 
fâstăci. 

Dar ea spuse: 

— M-ai prins. 

Şi Alan se aşeză satisfăcut. 

Pentru moment. 


— Vine Al acasă pentru sfârşitul de săptămână? - întrebă 
Polly pe când curăţau masa cinei. 

Fiul lui Alan care încă mai trăia mergea la Academia Milton, 
în sudul statului Boston. 


3 Ironie eu trimitere la numele localului de unde Alan a 
cumpărat puiul: Cluck-Cluck Tonite = aprox. Astă-Noapte 
Clonc-Clonc - n. tr. 


— Ă-ă, spuse Alan, golind farfuriile de resturi. 

Polly spuse, puţin prea fără băgare de seamă: 

— Am crezut doar că, fiindcă luni, de Ziua lui Columbi!*, nu 
se ţin cursuri... 

— Merge acasă la Dorf la Cape Cod, spuse Alan. Dorf e Cari 
Dorfman, colegul lui de cameră. M-a sunat marţea trecuta şi 
m-a întrebat dacă poate merge în acest week-end de trei zile. 
Am spus bine, sigur că da. 

Ea îl atinse pe braţ şi el se întoarse s-o privească. 

— Cât de mult din asta e vina mea, Alan? 

— Cât de mult din ce e vina ta? - întrebă el, sincer 
nedumerit. 

— Ştii despre ce vorbesc; eşti un tată bun şi nu eşti prost. 
De câte ori a venit Al acasă de când a început şcoala? 

Dintr-odată, Alan înţelese către ce bătea ea şi-i rânji uşurat. 

— Numai o dată, spuse el, şi atunci fiindcă trebuia să 
discute cu Jimmy Catlin, vechiul lui amic priceput într-ale 
computerelor din şcoala primară. Unele dintre programele lui 
preferate nu voiau să funcţioneze pe noul Commodore 64 pe 
care i-l cumpărasem de ziua lui. 

— Vezi? La asta mă refer, Alan. Crede că încerc prea repede 
să iau locul mamei lui şi... 

— O, nenicule, spuse Alan. De câtă vreme cloceşti ideea că 
Al te vede ca Mama Vitregă cea Rea? 

Sprâncenele ei se uniră într-o încruntare. 

— Sper să mă ierţi dacă nu găsesc ideea asta la fel de 
comică precum ţi se pare ţie. 

El o prinse blând de partea superioară a braţelor şi o sărută 
pe colţul gurii. 

— N-o găsesc deloc comică. Se întâmplă uneori - tocmai mă 
gândeam la asta - să mă simt puţin ciudat că sunt cu tine. Mi 
se pare prea repede. Nu este, dar uneori aşa mi se pare. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

Ea încuviinţă din cap. Fruntea i se descreţi puţin, dar nu 
complet. 


14 Sărbătoare laică americană care celebrează descoperirea 
pe 12 octombrie 1492 a Lumii Noi de către Cristofor Columb. 
Oficial, Ziua lui Columb se sărbătoreşte în a doua zi de luni a 
lunii octombrie - n. tr. 


— Sigur că înţeleg. Personajele din filme şi serialele de 
televiziune au întotdeauna puţin timp în plus să se vaite 
dramatic, nu-i aşa? A 

— Ai pus degetul pe rană. In filme ai parte de o grămadă de 
văicăreli şi extrem de puţină durere sufletească. Fiindcă 
durerea sufletească e prea reală. Durerea sufletească este... 

li dădu drumul braţelor, ridicând încet o farfurie şi începând 
s-o usuce cu o cârpă. 

— Durerea sufletească e brutală. 

— Da. 

— Aşa că uneori mă simt puţin vinovat, mda. (Fu amar 
amuzat de tonul defensiv pe care-l auzi strecurându-i-se în 
voce.) In parte pentru că mi se pare prea devreme, chiar dacă 
nu este, şi în parte pentru că mi se pare că am scăpat prea 
uşor, chiar dacă nu-i aşa. Gândul că am mai rămas dator cu o 
porţie de durere sufletească încă mă preocupă o parte din 
vreme, nu pot nega asta, dar în sinea mea ştiu că-i o nebunie... 
pentru că o parte din mine - o mare parte, de fapt - încă suferă 
sufleteşte. 

— Probabil că eşti om, spuse ea încet. Cât de ciudat de 
exotic şi de surescitant de pervers. 

— Mda, aşa cred. Cât despre Al, face faţă situaţiei aşa cum 
ştie. Şi asta-i cea mai bună alegere - o alegere destul de bună 
ca eu să fiu mândru de el. Incă-i e dor de mama lui, dar dacă 
încă suferă sufleteşte - şi cred că nu-s complet sigur că aşa 
este - atunci Todd este cel după care-i plânge sufletul. Insă 
ideea ta că stă la distanţă fiindcă nu e de acord cu poziţia ta 
faţă de mine... sau cu poziţia noastră... asta-i ceva complet 
sărit de pe fix. 

— Sunt bucuroasă de asta. Nu ştii cât de mult mi-ai uşurat 
mintea. Dar tot mi se pare... 

— Nu tocmai corect, cumva? 

Ea aprobă din cap. 

— Ştiu la ce te referi. Însă comportamentul puştilor, chiar şi 
atunci când e normal în proporţie şi de nouăzeci şi opt virgulă 
şase, nu li se pare tocmai corect adulţilor. Uităm uneori cât de 
uşor se vindecă ei şi aproape mereu uităm cât de repede se 
schimbă. Al se îndepărtează. De mine, de vechii lui amici ca 
Jimmy Catlin, de The Rock însuşi. Se îndepărtează, asta-i tot. 
Precum o rachetă când se aprinde propulsorul care iniţializează 


etapa a treia. Asta fac puştii de când lumea şi bănuiesc 
că-ntotdeauna e-un fel de surpriză tristă pentru părinţii lor. 

— Pare, totuşi, devreme, spuse Polly încet. La 
şaptesprezece ani pare devreme să te îndepărtezi. 

— Chiar este devreme, spuse Alan. Vorbi pe un ton nu 
tocmai de supărare. - Şi-a pierdut mama şi fratele într-un 
accident stupid. Viaţa i-a fost zdruncinată, viaţa mea a fost 
zdruncinata, şi ne-am înţeles aşa cum cred că se înţeleg 
întotdeauna taţii şi fiii în astfel de situaţii, încercând să vadă 
dacă pot clădi la loc ceea ce s-a dărâmat. Ne-am descurcat 
destul de bine, cred, dar aş fi orb dacă n-aş vedea că lucrurile 
s-au schimbat. Viaţa mea e aici, Polly, în The Rock. A lui nu 
este, nu mai este. M-am gândit că poate va fi iarăşi cândva, dar 
privirea care i-a venit în ochi atunci când i-am propus că poate 
i-ar plăcea să se transfere în toamnă la Liceul Castle Rock m-a 
convins cât ai clipi de contrariu. Lui nu-i place să se întoarcă 
aici, fiindcă sunt prea multe amintiri. Cred că asta s-ar putea 
schimba... cu timpul... şi deocamdată nu-l voi împinge de la 
spate. Dar nu are nici o legătură cu tine şi cu mine. Bine? 

— Bine. Alan? 

— Hmm? 

— Ţi-e dor de el, nu-i aşa? ` 

— Mda, recunoscu Alan simplu. In fiecare zi. 

Fu îngrozit să se descopere brusc în pragul lacrimilor. Se 
întoarse cu spatele şi deschise un bufet la nimereală, încercând 
să-şi recapete stăpânirea de sine. Cea mai uşoară cale de ao 
face era să redirecţioneze cursul discuţiei, şi asta repede. 

— Cum e Nettie? - întrebă el şi fu uşurat să audă că vocea îi 
suna normal. 

— Spune că-i e mai bine astă-seară, dar i-a luat groaznic de 
mult până să răspundă la telefon - mi-am închipuit-o întinsă pe 
jos în stare de inconştienţă. 

— Probabil că dormea. 

— A spus că nu şi, după voce, nici nu părea c-ar fi dormit. 
Ştii cum vorbesc oamenii când îi trezeşte telefonul din somn? 

El aprobă din cap. Acesta era alt lucru caracteristic unui 
poliţist. Se aflase atât la capătul celui care sună, cât şi la al 
celui sunat în privinţa multor telefoane care au întrerupt 
somnul cuiva. 

— Spunea că punea ordine în lucrurile vechi ale mamei ei în 


magazia pentru lemne, dar... 

— Dacă are gripă intestinală, probabil că ai sunat când se 
afla pe tron şi n-a vrut s-o recunoască, spuse Alan sec. 

Ea se gândi la varianta aceasta, apoi izbucni în râs. 

— Pun pariu că asta a fost. E exact stilul ei. 

— Sigur, spuse el. 

Verifică din priviri chiuveta, apoi scoase dopul. 

— lubire, am terminat cu vasele. 

— Mulţumesc, Alan. 

II ciupi de obraz. 

— O, ca să vezi, uite ce-am găsit, spuse Alan. 

Duse mâna în spatele urechii ei şi scoase o monedă de 
cincizeci de cenți. 

— Întotdeauna vă ţineţi monezile acolo, frumoasă doamnă? 

— Cum reuşeşti să faci asta? - întrebă ea, uitându-se cu o 
adevărată fascinaţie la jumătatea de dolar. 

— Ce să fac? - întrebă el. 

Moneda de cincizeci de cenți părea că pluteşte deasupra 
încheieturilor uşor tremurânde ale degetelor mâinii sale drepte. 
Prinse moneda între al treilea şi al patrulea deget şi întoarse 
palma invers. Când o roti înapoi, moneda dispăruse. 

— Crezi c-ar trebui să fug de-acasă şi să m-alătur unui circ? 
o întrebă. 

Ea zâmbi. 

— Nu - rămâi aici cu mine. Alan, crezi că greşesc dacă-mi 
fac atâtea griji pentru Nettie? 

— Mnu, spuse Alan. 

Îşi vâri mâna stângă - cea în care-şi transferase moneda de 
cincizeci de cenți - în buzunarul de la pantaloni, o scoase goală 
şi luă un prosop pentru vase. 

— Ai scos-o de la ferma celor veseli, i-ai dat un serviciu şi ai 
ajutat-o să-şi cumpere o casă. Te simţi răspunzătoare pentru 
ea şi presupun că, într-o anumită măsură, chiar eşti. Dacă nu 
ţi-ai face griji pentru ea, cred că mi-aş face eu pentru tine. 

Ea luă ultimul pahar din uscătorul pentru vase. Alan văzu 
brusca spaimă de pe chipul ei şi ştiu că nu va reuşi să-l ţină în 
mână, deşi paharul era aproape complet uscat. Se mişcă 
repede, îndoindu-şi genunchii şi întinzând o mână. Mişcarea fu 
atât de grațios executată, încât lui Polly i se păru că aproape 
seamănă cu un pas de dans. Paharul căzu şi ateriză cuminte în 


palma lui, care aştepta la mai puţin de optsprezece inci 
deasupra podelei. 

Durerea care o sâcâise toată seara - şi teama ce o însoţise 
că Alan îşi va da seama cât de insuportabilă era - fu imediat 
îngropată sub un val de dorinţă atât de puternică şi de 
neaşteptată, că făcu mai mult decât doar s-o surprindă; o 
înspăimântă. lar dorinţă era un termen prea sfios, nu-i aşa? 
Ceea ce simţea ea era o emoție mai simplă, de o culoare 
dominantă absolut primară. Era vorba de poftă trupească. 

— Te mişti ca o afurisită de pisică, spuse când el se 
îndrepta de spate. Vocea ei era groasă, puţin nedesluşită. 
Continua să vadă în minte felul grațios în care i se îndoiseră lui 
picioarele, flexionarea muşchilor lungi ai coapselor. Curbura 
netedă a unei gambe. - Cum poate un om atât de mare ca tine 
să se mişte atât de repede? 

— Nu ştiu, spuse el şi se uită la ea surprins şi nedumerit. 
Care-i problema, Polly? Arăţi ciudat. Te simţi slăbită? 

— Mă simt, spuse ea, de parcă o să-mi dau drumul în 
pantaloni. 

Atunci îşi dădu şi el seama. Simplu ca bună ziua. Era ceva 
nici bun, nici rău. Pur şi simplu era. 

— Hai să vedem dacă-i aşa, spuse el şi avansă către ea cu 
aceeaşi graţie, cu aceeaşi viteză ciudată pe care n-ai bănui-o 
niciodată dacă l-ai fi văzut mergând agale în josul străzii 
Principale. Hai doar să vedem dacă-i aşa. 

Aşeză paharul pe tejghea cu mâna stângă şi pe dreapta şi-o 
strecură între picioarele ei înainte ca ea să-şi dea seama ce se 
întâmpla. 

— Alan, ce fa... 

Şi apoi, când degetul lui mare îi apăsă cu o forţă blândă 
clitorisul, faci se transformă în fa-aaaah-ci şi, cu uimitoarea lui 
forţă, o ridică fără probleme. 

Ea îşi petrecu braţele pe după gâtul lui, având grijă chiar şi 
în clipa aceea fierbinte să se ţină cu antebraţele; mâinile îi 
ieşeau în afară în spatele lui precum nişte mănunchiuri ţepene 
de beţişoare, însă brusc ele erau singura parte ţeapănă din ea. 
Restul părea că se topeşte. 

— Alan, pune-mă jos! 

— Nu prea cred, spuse el şi-o ridică şi mai sus. 

Când ea începu să alunece, el îşi petrecu mâna liberă între 


omoplaţii ei şi o împinse înainte. Şi, dintr-odată, ea se legăna 
înainte şi înapoi pe mâna dintre picioare ca o fată călare pe-un 
căluţ de jucărie, iar el o ajuta să se legene, iar ea se simţea de 
parcă ar fi stat într-un leagăn minunat cu picioarele în vânt şi 
cu părul în stele. 

— Alan... 

— Ţine-te bine, frumoasă doamnă, spuse el, şi rădea, de 
parcă ea n-ar fi cântărit mai mult decât un sac cu pene. 

Ea se lăsă pe spate, în excitarea ei crescândă aproape 
inconştientă de mâna care o susţinea, ştiind doar că nu o va 
lăsa să cadă, după care el o aduse iarăşi în faţă, şi o mână o 
freca pe spate, iar degetul mare al celeilalte îi făcea acolo jos 
tot soiul de lucruri, lucruri la care niciodată nu se gândise, şi ea 
se legănă din nou, strigându-i numele în delir. 

Orgasmul o lovi ca un glonte îndelung aşteptat care 
explodează, luând-o la goană în ambele direcţii din mijlocul 
fiinţei sale. Picioarele i se legănară înainte şi înapoi la cinci inci 
deasupra podelei din bucătărie (unul dintre saboţi îi zbură şi 
călători prin aer până în sufragerie), capul îi căzu pe spate, aşa 
încât părul ei negru se scurse peste antebraţul lui într-un mic 
torent gâdilător, iar când atinse culmea plăcerii, el îi sărută 
curbura albă şi dulce a gâtului. 

O aşeză pe pământ... apoi întinse repede braţele pentru a o 
echilibra, căci i se muiaseră genunchii. 

— O, Doamne, spuse ea, începând să râdă fără vlagă. O, 
Doamne, Alan, n-o să mai spăl niciodată jeanşii ăştia. 

Asta lui i se păru ilar şi răbufni în râs. Se prăbuşi într-unul 
dintre scaunele de bucătărie cu picioarele ţinute drepte înainte 
şi râse puternic, ţinându-se de burtă. Ea făcu un pas către el. El 
o prinse cu mâna, o trase pentru o clipă în poala sa, după care 
se ridică în picioare cu ea în braţe. 

Ea simţi iarăşi acel val ameţitor de emoție şi nevoie, însă 
acum era mai limpede, mai bine definit. Acum, îşi spuse ea, 
acum e dorinţă. Mi-/ doresc atât de mult pe bărbatul ăsta! 

— Du-mă sus, spuse ea. Dacă nu ajungi până acolo, du-mă 
la canapea. lar dacă nu ajungi până la canapea, rezolvă-mă 
chiar aici pe podeaua bucătăriei. 

— Cred că reuşesc să ajung cel puţin până în sufragerie, 
spuse el. Cum îţi sunt mâinile, frumoasă doamnă? 

— Care mâini? - întrebă ea visătoare şi închise ochii. 


Se concentră asupra bucuriei clare a acelui moment, 
mişcându-se prin spaţiu şi timp în braţele lui, mişcându-se în 
întuneric şi înconjurată de forţa lui. Îşi apăsă faţa pe pieptul lui 
şi, când o aşeză pe canapea, îl trase jos... iar acum se folosi de 
mâini pentru a o face. 


Au stat pe canapea aproape o oră, apoi sub duş pentru cine 
ştie cât timp - până ce apa caldă a început să se răcească şi i-a 
gonit afară, în orice caz. Apoi l-a dus în patul ei, unde a stat 
prea obosită şi mulţumită să facă altceva decât îl ţină în braţe. 

Se aşteptase să facă dragoste cu el în seara aceasta, dar 
mai mult pentru a-i potoli lui grija decât dintr-o dorinţă 
adevărată din partea ei. În mod cert nu se aşteptase la o 
asemenea serie de explozii cum fuseseră cele de care avusese 
parte... dar era bucuroasă. lşi simţea durerea din mâini 
începând să-şi spună iarăşi cuvântul, dar nu va avea nevoie de 
un Percodan pentru a dormi la noapte. 

— Eşti un amant fantastic, Alan. 

— La fel şi tu. 

— Amândoi suntem, spuse ea şi-şi aşeză capul pe pieptul 
lui. 

Îi auzea inima ticăindu-i calm acolo înăuntru, ca pentru a 
spune ho-ho, de lucruri d-astea avem să ne-ocupăm în fiecare 
noapte eu şi cu şefu'. Se gândi din nou - şi nu fără o amintire 
vagă a pasiunii feroce de mai-nainte - la cât de rapid era el, cât 
de puternic... dar mai ales cât de rapid. Il cunoştea de când 
venise Annie să lucreze pentru ea, în ultimele cinci luni fusese 
amanta lui şi niciodată, până-n seara aceasta, nu ştiuse cât de 
repede se putea mişca. Fusese ca o versiune la scară naturală 
a trucurilor cu monede, cu cărţi de joc şi umbrele de animale 
despre care ştiau aproape toţi puştii din oraş şi-l rugau să le 
facă atunci când îl vedeau. Era ceva de speriat... dar era de 
asemenea minunat. 

Simţea cum alunecă înspre somn. Ar fi trebuit să-l întrebe 
dacă vrea să stea peste noapte şi, dacă da, să-i spună să-şi 


pună maşina în garaj - Castle Rock era un orăşel unde multe 
limbi n-aveau odihnă - dar i se păru prea solicitant. Va avea 
grijă Alan. Alan, începea să gândească ea, avea întotdeauna 
grijă. 

— Vreo răbufnire nouă din partea lui Buster sau a 
reverendului Willie? - întrebă ea somnoroasă. 

Alan zâmbi. 

— Linişte pe ambele fronturi, cel puţin pentru moment. Cel 
mai mult îi apreciez pe domnul Keeton şi pe reverendul Rose 
atunci când îi văd ultima dată şi, judecând după asta, astăzi a 
fost o zi mare. 

— Asta-i bine, murmură ea. 

— Mda, dar ştiu ceva şi mai interesant. 

— Ce? 

— Lui Norris i-a revenit buna dispoziţie. Şi-a cumpărat o 
lansetă de la prietenul tău, domnul Gaunt, şi nu discută decât 
despre faptul că va merge la pescuit în acest weekend. Cred 
c-o să-i îngheţe curu' - atâta cât îl are - dar dacă el e fericit, 
sunt fericit şi eu. Mi-a părut a naibii de rău când i-a adus 
Keeton furtuna ieri în timpul paradei. Oamenii râd de Norris 
fiindcă e uscăţiv şi se prinde greu, dar în ultimii trei ani a 
devenit un bun ofiţer de pace pentru un orăşel ca ăsta. lar 
sentimentele lui sunt la fel de fragile ca ale tuturor. Nu-i vina lui 
că pare fratele vitreg al lui Don Knotts. 

— Mmmmm... 

Aluneca. Aluneca într-o întunecime plăcută unde nu exista 
durere. Polly se abandonă şi, când o luă somnul, pe chipul ei se 
citea o vagă expresie felină de satisfacţie. 


Pentru Alan, somnul întârzia mult. 

Se întorsese vocea interioară, însă tonul ei de falsă voioşie 
dispăruse. Acum părea întrebătoare, tânguitoare, aproape 
pierdută. Unde ne aflăm, Alan? întreba ea. Nu-i cumva camera 
greşită? Patul greşit? Femeia greşită? Mi se pare că nu mai 
înțeleg nimic. 


Alan descoperi brusc că-i este milă de acea voce. Nu era 
vorba de milă de sine, fiindcă vocea niciodată nu păruse atât 
de străină de el cum părea acum. Îi trecu prin gând că vocea 
voia să vorbească la fel de puţin cum voia el - restul din el, acel 
Alan care exista în prezent şi acel Alan care făcea planuri 
pentru viitor - s-o asculte. Era vocea datoriei, vocea durerii 
sufleteşti. Şi era şi vocea vinovâţiei. 

In urmă cu mai puţin de doi ani, Annie Pangborn începuse 
să aibă dureri de cap. Nu erau puternice, sau aşa spunea ea; Îi 
plăcea să discute despre ele la fel de mult cum îi plăcea lui 
Polly să discute despre artrită. Atunci, într-o zi pe când se 
bărbierea - foarte aproape de începutul lui 1990 trebuie să fi 
fost asta - Alan observase că sticla mare, pentru familie, de 
Anacin 3 de lângă chiuveta din baie fusese lăsată fără capac. 
Dăduse să-l pună la loc... apoi se oprise. La sfârşitul săptămânii 
dinainte, luase două aspirine din sticla aceea, care conţinea 
două sute douăzeci şi cinci de capsule. Atunci fusese aproape 
plină. Acum era aproape goală. Îşi ştersese restul de spumă de 
ras de pe faţă şi mersese la Coşi intruna, unde lucra Annie încă 
de când Polly Chalmers deschisese atelierul. Îşi luase soţia în 
oraş pentru o cafea... şi pentru câteva întrebări. O întrebase de 
aspirină. Îşi amintea că era puţin înfricoşat 

(numai puțin, se arătă de acord cu tristeţe vocea 
interioară.) 

Dar numai puţin, fiindcă nimeni nu ia o sută nouăzeci de 
capsule de aspirină într-o singură săptămână; nimeni. Annie îi 
spusese că e neserios. Ştergea polita de lângă chiuvetă, 
spusese ea, şi răsturnase sticla. Capacul nu era strâns bine şi 
majoritatea capsulelor căzuseră în chiuvetă. Începuseră să se 
topească şi ea le aruncase. Aşa spusese. 

Dar el era poliţist şi nici atunci când era în afara orelor de 
program nu putea să se debaraseze de obişnuinţa reflexă a 
observării, care venea la pachet cu insigna. Nu putea opri 
detectorul de minciuni. Dacă-i priveai pe oameni când 
răspundeau la întrebările puse de tine, dacă-i priveai cu 
adevărat, aproape întotdeauna ştiai când minţeau. Alan 
chestionase odată un om care-şi anunţa fiecare minciună 
scoasă pe gură lovindu-şi caninul cu unghia degetului mare. 
Gura articula minciunile; trupul, se părea, era damnat să 
anunţe adevărul. Aşa că-şi întinsese mâinile peste masa din 


separeul de la Nan unde şedeau, apucase mâinile lui Annie 
într-ale lui şi-i ceruse să-i spună adevărul. Şi când, după o clipă 
de ezitare, ea îi spusese că, da, durerile de cap erau puţin mai 
rele şi da, /uase cam multe aspirine, dar nu, nu luase toate 
capsulele care lipseau, că sticla chiar se răsturnase în chiuvetă, 
el o crezuse. Se lăsase păcălit de cel mai vechi truc din manual, 
cel pe care răufăcătorii îl numeau momeşte-şi-roteşte: dacă 
spui o minciună şi eşti prins, dă înapoi şi spune jumătate din 
adevăr. Dacă ar fi privit-o mai îndeaproape, ar fi ştiu că Annie 
tot nu era sinceră cu el. Ar fi forţat-o să recunoască ceva care 
lui i se părea aproape imposibil, dar care acum credea că este 
adevărat: că durerile de cap erau destul de puternice ca ea să 
fi luat cel puţin douăzeci de aspirine pe zi. lar dacă ar fi 
recunoscut asta, ar fi dus-o în biroul unui neurolog din Portland 
sau Boston înainte ca săptămâna să se încheie. Dar ea era 
soţia lui şi în zilele de atunci, în afara orelor de serviciu, el era 
un observator mai puţin atent. 

Se mulţumise să facă în locul ei o rezervare la Ray Van 
Allen, iar ea onorase întâlnirea. Ray nu descoperise nimic şi 
Alan nu-l blamase niciodată pentru asta. Ray trecuse prin 
obişnuitele teste ale reflexelor, se uitase în ochii ei cu 
oftalmoscopul lui de încredere, îi testase vederea pentru a 
vedea dacă nu existau suprapuneri şi o trimisese la Spitalul 
Regional din Oxford pentru o radiografie. Nu ceruse, însă, o 
tomografie, iar când Annie spusese că durerile de cap i-au 
trecut, Ray o crezuse. Alan bănuia că a avut dreptate s-o 
creadă. Ştia că doctorii sunt aproape la fel de deprinşi cu 
limbajul corpului ca şi poliţiştii cu minciunile. Pacienţii sunt 
mereu predispuşi să mintă ca şi suspecţii şi din acelaşi motiv: 
simpla teamă. lar când Ray o văzuse pe Annie, nu fusese în 
afara orelor de program. Aşa că poate între momentul când 
Alan făcuse descoperirea şi cel când Annie se dusese să-l vadă 
pe doctorul Van Allen, durerile de cap dispăruseră. Probabi/ 
dispăruseră. Ray îi spusese mai târziu lui Alan, într-o lungă 
discuţie deasupra unor pahare cu coniac la reşedinţa doctorului 
de pe Castle View, că simptomele deseori veneau şi dispăreau 
în cazurile când tumoarea era localizată în partea de sus a 
trunchiului cerebral. „Deseori, tumorile la trunchiul cerebral 
sunt însoţite de atacuri de apoplexie”, îi spusese lui Alan. 
„Dacă ar fi avut vreun atac de apoplexie, poate că...” ŞI 


ridicase din umeri. Da. Poate că. Şi poate că un bărbat pe nume 
Thad Beaumont era un co-conspirator nedovedit al morţii soţiei 
şi fiului său, dar Alan nu putea găsi în suflet forţa să-l acuze nici 
pe Thad. 

Nu toate lucrurile care se petrec în oraşele mici le sunt 
cunoscute localnicilor, indiferent cât de ascuţit le este auzul 
sau cât de energic dau ei din gură. În Castle Rock ştiau de 
Frank Dodd, polițistul care înnebunise şi omorâse acele femei 
pe când şerif era Bannerman, şi ştiau de Cujo”, Sant Bernard-ul 
care turbase pe Drumul Orăşenesc nr. 3, şi ştiau că locuinţa de 
pe malul lacului a lui Thad Beaumont, romancier şi Persoană 
Celebră a locului, arsese din temelii în vara lui 1989, dar nu 
cunoşteau împrejurările acelui incendiu sau că Beaumont era 
urmărit de un om care de fapt nu era deloc un om, ci o 
creatură care se poate să nu aibă nici nume. Alan Pangborn 
cunoştea, însă, aceste lucruri şi încă-i mai bântuiau din când în 
când somnul. Toate acestea avuseseră loc înainte ca el să 
devină complet conştient de durerile de cap ale lui Annie... 
doar că nu apuseseră de fapt niciodată. Datorită apelurilor 
telefonice mirosind a alcool ale lui Thad, Alan devenise 
martorul fără voie al destrămării căsătoriei acestuia şi a 
constantei eroziuni a sănătăţii lui mintale. Şi mai era şi 
problema propriei sale sănătăţii mintale. Alan citise într-un 
cabinet medical un articol despre găurile negre - imense locuri 
celeste goale care păreau să fie nişte vârtejuri de antimaterie, 
absorbind cu voracitate tot ce li se află în preajmă. La sfârşitul 
verii şi în toamna lui 1989, afacerea Beaumont devenise 
propria sa gaură neagră. Fuseseră zile când se trezise punând 
sub semnul întrebării cele mai elementare concepte ale 
realităţii şi stând în cumpănă dacă se întâmplaseră cu adevărat 
toate acele lucruri. Fuseseră nopţi când zăcuse treaz până când 
zorii pătau cerul înspre est, temător să adoarmă, temător că va 
veni visul acela: un Toronado negru doborându-l la pământ, un 
Toronado negru la volan cu un monstru intrat în descompunere 
şi cu un abţibild pe bara de protecţie din spate care spunea FIU 
DE CURVĂ CU GURA MARE. În zilele de atunci, vederea unei singure 
vrăbii aciuate pe balustrada verandei sau ţopăind pe peluză îl 


15 Vezi romanul omonim, scris de Stephen King şi publicat 
pentru prima dată în anul 1981 - n. tr. 


făcuse să-i vină să strige. Dacă l-ar fi întrebat cineva, Alan ar fi 
spus: „Când au început problemele lui Annie, eu eram cu 
atenţia altundeva.” însă nu fusese o problemă de atenţie 
distrasă; undeva profund în lăuntrul minţii sale, el purta atunci 
o luptă disperată pentru a-şi păstra discernământul. FIU DE 
CURVĂ CU GURA MARE - cum îi mai venea asta în minte. Cum îl 
mai bântuia. Asta... şi vrăbiile. 

Atenţia încă-i era distrasă în acea zi din luna martie când 
Annie şi Todd urcaseră în bătrânul Scout pe care-l ţineau 
pentru drumurile de rutină şi plecaseră spre Magazinul lui 
Hemphill. Alan revăzuse de multe ori în gând comportamentul 
ei din acea dimineaţă şi nu reuşise să găsească nimic 
neobişnuit, nimic ieşit din comun. Când plecaseră, el se afla în 
birou. Se uitase pe geamul de lângă masa de lucru şi le făcuse 
cu mâna de rămas bun. Înainte să urce în Scout, Todd îi 
întorsese salutul. Atunci a fost ultima dată când i-a văzut în 
viaţă. Cu trei mile mai în josul Rutei 117 şi cu mai puţin de una 
înainte de Hemphill, Scout-ul ieşise cu mare viteză de pe şosea 
şi se izbise de un copac. Poliţia Statală estimase pe baza 
epavei maşinii că Annie, de obicei cel mai grijuliu dintre şoferi, 
mergea cu cel puţin şaptezeci la oră. Todd purta centura de 
siguranţă. Annie nu. Probabil că murise imediat ce fusese 
proiectată afară prin parbriz, lăsând în urmă un picior şi o 
jumătate de braţ. Era posibil ca Todd să fi fost încă în viaţă 
când explodase rezervorul de benzină fisurat. Lucrul acesta îl 
chinuia pe Alan mai mult ca orice altceva. Că fiul lui de zece 
ani, care scria o rubrică haioasă de astrologie pentru ziarul 
şcolii şi trăia pentru Liga de Juniori, s-ar fi putut să fi fost încă în 
viaţă. Că era posibil să fi ars de viu încercând să deschidă 
catarama centurii de siguranţă. 

Avusese loc o autopsie. Aceasta scosese la iveală tumoarea 
cerebrală. Era, i-a spus Van Allen, una mică. 

Cam de dimensiunea unei păstăi de arahidă, s-a exprimat 
el. Nu i-a spus lui Alan că ar fi fost operabilă dacă ar fi fost 
diagnosticată; aceasta era o informaţie pe care Alan o intuise 
după chipul abătut şi chinuit al lui Ray. Van Allen a spus că el 
credea că Annie avusese în sfârşit criza de apoplexie care, 
dacă ar fi apărut mai curând, le-ar fi anunţat adevărata 
problemă. Se poate să-i fi crispat corpul precum un puternic 
şoc electric, făcând-o să apese până la podea pedala de 


acceleraţie şi să piardă controlul volanului. Nu i-a spus lui Alan 
din proprie iniţiativă aceste lucruri; i le-a spus fiindcă Alan l-a 
interogat fără milă şi fiindcă Van Allen a văzut că, durere 
sufletească sau nu, Alan voia cu tot dinadinsul să afle 
adevărul... sau atât de mult cât el, sau oricine altcineva care nu 
fusese în maşină în ziua aceea, putea să afle vreodată. 

— Te rog, a spus Van Allen şi l-a atins pe Alan scurt şi blând. 
A fost un accident îngrozitor, dar asta e tot ce a fost. Trebuie 
să-i dai pace. Mai ai un fiu şi el are nevoie de tine la fel de mult 
cât ai şi tu de el. Trebuie să-i dai pace şi să-ţi vezi mai departe 
de lucrurile tale. 

Incercase să facă asta. lraţionala oroare a afacerii cu Thad 
Beaumont, treaba aia cu 

(vrăbiile, vrăbiile zboară) 

păsările, începuse să se şteargă, iar el chiar încercase să-şi 
adune viaţa la un loc - văduv, poliţist de oraş mic, tată al unui 
adolescent aflat în creştere şi îndepărtându-se prea repede... 
nu din cauza lui Polly, ci din cauza accidentului. Din cauza 
acelei traume oribile, stupefiante: fiule, am nişte veşti 
îngrozitoare; va trebui să-ţi aduni curajul... Şi apoi, desigur, 
începuse să plângă şi, nu după mult timp, începuse şi Al să 
plângă. 

In pofida acestora, îşi văzuseră mai departe de lucrările de 
reconstrucţie şi încă mai puneau umărul la ele. Era mai bine cu 
amintirile în zilele din urmă... Însă două refuzau să dispară. 

Una era sticla aceea de aspirină, aproape goală după numai 
o săptămână. 

Cealaltă era faptul că Annie nu purtase centura de 
siguranţă. 

Dar Annie purta mereu centura de siguranţă. 

După trei săptămâni de nopţi agonice şi fără somn, îşi 
făcuse totuşi o programare la un neurolog din Portland, 
gândindu-se în tot acest timp la cai furaţi şi la uşi de grajd 
încuiate după comiterea faptei. Se dusese fiindcă era posibil ca 
anul acela să aibă nişte răspunsuri mai bune la întrebările pe 
care Alan trebuia să le articuleze şi fiindcă obosise să tot 
scoată cu cleştele răspunsuri de la Ray Van Allen. Numele 
doctorului era Scopes şi, pentru prima oară în viaţa lui, Alan s-a 
ascuns în spatele meseriei sale: i-a spus lui Scopes că 
întrebările lui aveau legătură cu o anchetă poliţienească aflată 


în desfăşurare. Doctorul i-a confirmat principala suspiciune: da, 
oamenii suferind de tumori cerebrale manifestau uneori 
răbufniri de  iraţionalitate şi uneori îi anima o pornire 
sinucigaşă. Când se sinucidea o persoană cu tumoare 
cerebrală, a spus Scopes, actul era deseori comis sub impulsul 
de moment, în urma unei perioade de meditaţie care poate 
dura un minut sau numai câteva secunde. Poate o astfel de 
persoană să ia pe altcineva cu ea? a întrebat Alan. 

Scopes şedea în spatele biroului, căzut pe spate în scaun cu 
mâinile unite la ceafă şi nu putea vedea mâinile lui Alan, care 
erau atât de strâns prinse una în cealaltă între genunchi, încât 
degetele căpătaseră un alb cadaveric. O, da, a spus Scopes. 
Aceasta nu era o regulă ieşită din comun în astfel de cazuri; 
tumorile trunchiului cerebral provocau deseori comportamente 
pe care un neiniţiat le-ar putea considera drept demente. Unul 
era concluzia că suferinţa pe care o îndură suferindul este 
împărţită fie de cel apropiat lui, fie de întreaga rasă umană; 
celălalt era ideea că cei apropiaţi suferindului n-ar vrea să mai 
trăiască dacă el ar muri. Scopes l-a pomenit pe Charles 
Whitman, Samariteanul Şef care se căţărase până în vârful 
Turnului Texas şi ucisese mai bine de o duzină de oameni 
înainte să-şi pună singur capăt zilelor, şi pe o profesoară 
suplinitoare de gimnaziu din Illinois care-şi ucisese mai mulţi 
elevi înainte să plece acasă şi să-şi tragă un glonţ în cap. La 
autopsie se observase în ambele cazuri existenţa unor tumori 
cerebrale. Era un şablon, dar nu unul valabil în toate cazurile şi 
nici măcar în majoritatea dintre ele. Tumorile cerebrale 
provocau uneori simptome ciudate, chiar exotice; uneori nu 
provocau absolut nici un simptom. Era imposibil să fii sigur. 

Imposibil. Aşa că dă-i pace. 

Bun sfat, dar greu de înghiţit. Din cauza sticlei de aspirină. 
Şi a centurii de siguranţă. 

In principal centura era cea care-i stăruia lui Alan în spatele 
minţii - un nor mic şi negru care pur şi simplu nu voia să plece. 
Ea niciodată nu conducea fără să-şi pună centura. Nici măcar 
până la capătul cvartalului şi înapoi. Todd, însă, avea centura 
pusă, exact ca întotdeauna. Nu însemna asta ceva? Dacă se 
hotărâse, cândva după ce ieşise cu spatele din parcare pentru 
ultima dată, să se sinucidă şi să-l ia pe Todd cu ea, n-ar fi 
insistat oare ca Todd să-şi desfacă şi el centura de siguranţă? 


Chiar şi bolnavă fiind, deprimată, confuză, ea n-ar fi vrut ca 
Todd să sufere, nu-i aşa? 

Imposibil să fii sigur. Dă-i pace. 

Şi totuşi, acum, stând aici în patul lui Polly şi cu Polly 
dormind alături de el, găsi că acesta era un sfat greu de urmat. 
Mintea lui începu din nou să-l roadă, aşa cum roade un pui de 
căţel cu dinţişorii lui ascuţiţi o bucată veche şi franjurată de 
piele netăbăcită. 

În acest moment, întotdeauna îi venea în minte o imagine, o 
imagine coşmarescă ce-i călăuzise în cele din urmă paşii către 
Polly Chalmers, fiindcă Polly, din tot oraşul, era femeia de care 
Annie fusese cel mai apropiată - şi, având în vedere afacerea 
Beaumont şi efectul parapsihologic pe care-l avusese asupra lui 
Alan, probabil că Polly fusese alături de Annie mai mult decât el 
în ultimele câteva luni ale vieţii ei. 

Imaginea o înfăţişa pe Annie desfăcându-şi centura de 
siguranţă, apăsând acceleraţia până la podea şi luându-şi 
mâinile de pe volan. Luându-le de pe volan fiindcă avea altceva 
de făcut cu ele în acele ultime câteva secunde. 

Luându-le de pe volan pentru ca să poată desface şi 
centura lui Todd. 

Aceasta era imaginea: Scout-ul înaintând huruitor de-a 
lungul drumului cu şaptezeci la oră, virând la dreapta, virând 
către copaci sub un cer alb de martie care promitea ploaie, în 
vreme ce Annie se lupta să-i desfacă lui Todd centura şi Todd, 
speriat, strigând, luptându-se să-i îndepărteze mâinile. Vedea 
mult-iubita faţă a lui Annie transformată într-o mască scofâlcită 
ca de vrăjitoare, vedea faţa lui Todd alungită de teroare. Uneori 
se trezea în toiul nopţii cu trupul înfăşurat într-o jachetă 
lipicioasă de sudoare, cu vocea lui Todd răsunându-i în urechi: 
Copacii, mami! Ai grijă la COPAAAACI! 

Se dusese într-o zi la ora închiderii s-o viziteze pe Polly şi o 
întrebase dacă nu vrea să vină la el pentru un pahar de ceva 
sau, dacă nu avea nimic împotrivă, să meargă el la ea acasă. 

Stând în bucătăria casei lui (bucătăria potrivită, sublinie 
vocea interioară), cu o cană de ceai pentru ea şi una de cafea 
pentru el, începuse să vorbească, încet şi împleticit, despre 
coşmar. 

— Trebuie să ştiu, dacă pot, dacă trecea prin perioade de 
depresie sau inconştienţă despre care eu fie n-am ştiut, fie 


n-am băgat de seamă, a spus el. Trebuie să ştiu dacă... 

S-a oprit, pentru moment neajutorat. Ştia ce cuvinte trebuia 
să rostească, însă îi venea din ce în ce mai greu să le 
articuleze. Era ca şi când canalul de comunicare dintre mintea 
sa nefericită, confuză, şi gură se micşora şi se îngusta, şi 
curând avea să fie închis complet traficului naval. 

A făcut un mare efort şi a continuat. 

— Trebuie să ştiu dacă avea tendinţe sinucigaşe. Fiindcă, 
vezi tu, nu doar Annie a murit. A murit şi Todd odată cu ea, iar 
dacă au existat şanse... semne, adică, semne... pe care nu 
le-am observat, atunci şi eu sunt răspunzător pentru moartea 
lui. lar ăsta-i un lucru pe care simt că trebuie să-l ştiu. 

Aici se oprise, inima bubuindu-i surd în piept. Şi-a şters 
fruntea cu o mână şi a fost uşor surprins când a văzut-o plină 
de transpiraţie. 

— Alan, a spus ea şi l-a atins pe încheietura mâinii. Ochii ei 
uşor albaştri se uitau neabătuţi într-ai lui. - Dacă aş fi văzut 
asemenea semne şi n-aş fi spus nimănui, aş fi la fel de vinovată 
cum pari tu că vrei să fii. 

El se uitase la ea cu gura căscată, asta-şi amintea bine. Era 
posibil ca Polly să fi văzut ceva în comportamentul lui Annie 
care lui să-i fi scăpat; până aici ajunsese cu raţionamentul. 
Ideea că observarea unui comportament ciudat ducea la 
răspunderea de a lua măsuri în acea privinţă nu-i trecuse 
niciodată prin gând până acum. 

— N-ai văzut? - a întrebat el în cele din urmă. 

— Nu. Am tot întors amintirile pe toate feţele în gând. Nu 
intenţionez să-ţi micşorez durerea şi sentimentul pierderii, dar 
nu eşti singurul care simte lucrurile astea şi nu eşti singurul 
care şi-a cercetat îndelung sufletul de la accidentul lor încoace. 
Am retrăit acele ultime câteva săptămâni până ce am ameţit, 
revăzând scene şi discuţii în lumina a ceea ce a scos la iveală 
autopsia. Asta fac şi acum, în lumina a ce mi-ai spus despre 
sticla aia de aspirină. Şi ştii ce aflu? 

— Ce? 

— Nema. 

A spus-o cu o lipsă de accent care era ciudat de 
convingătoare. 

— Absolut nimic. Au fost zile când mi s-a părut că arată cam 
palidă. Mi-amintesc de vreo două ocazii când am auzit-o 


vorbind singură pe când făcea tivuri la rochii sau despacheta 
materiale. Asta-i cel mai excentric comportament pe care mi-l 
amintesc şi de multe ori m-am făcut şi eu vinovată de aşa 
ceva. Tu nu? 

Alan a aprobat din cap. 

— În cea mai mare parte a timpului, a fost aşa cum o ştiam 
de când o întâlnisem prima dată: veselă, prietenoasă, 
săritoare... o bună prietenă. 

— Dar... 

Mâna ei încă se afla pe încheietura lui; s-a strâns puţin. 

— Nu, Alan. Fără dar-uri. Şi Ray Van Allen vorbeşte singur, 
să ştii asta - îndemnuri de luni dimineaţa, aşa cred că i se 
spune. Pe e/îl poţi învinui? Crezi că Ray e vinovat fiindcă n-a 
observat tumoarea? 

— Nu, dar... 

— Dar eu? Lucram cu ea zi de zi, umăr la umăr cea mai 
mare parte din timp; ne beam cafeaua împreună la ora zece, la 
prânz luam masa împreună şi beam iarăşi cafea la trei. Pe 
măsură ce-a trecut timpul am început să discutăm foarte franc 
şi am ajuns să ne cunoaştem şi să ne plăcem una pe cealaltă, 
Alan. Ştiu că tu o satisfăceai, ca prieten şi, totodată, ca amant, 
şi ştiu că-i iubea pe băieţi. Dar dacă aluneca spre sinucidere ca 
rezultat al bolii... asta n-am ştiu. Aşa că spune-mi - pe mine 
mă-nvinuieşti? 

Şi ochii ei de-un albastru curat s-au uitat sinceri şi curioşi 
într-ai lui. 

— Nu, dar... 

Mâna l-a strâns iarăşi, uşor dar poruncitoare. 

— Vreau să te întreb ceva. E important, aşa că gândeşte-te 
bine. 

El a aplecat din cap. 

— Ray a fost doctorul ei şi, dacă tumoarea era acolo, el n-a 
văzut-o. Eu am fost prietena ei şi, dacă era acolo, n-am 
văzut-o. Tu ai fost soţul ei şi, dacă era acolo, n-ai văzut-o nici 
tu. Şi crezi că asta-i tot, că aici e capătul liniei, dar nu este. 

— Nu înţeleg încotro baţi. 

— Mai era cineva apropiat de ea, a spus Polly. Cineva mai 
apropiat ca oricare dintre noi, îmi închipui. 

— Despre cine vorb... 

— Alan, Todd ce a spus? 


N-a putut decât să se uite fix la ea, fără a înţelege ceva. Se 
simţea de parcă ea tocmai rostise un cuvânt într-o limbă 
străină. 

— Todd, a spus ea, părând nerăbdătoare. Todd, fiul tău. Cel 
care nu te lasă să dormi noaptea. £/o face, nu-i aşa? Nu ea, ci 
el. 

— Da, a spus. El. 

Vocea i s-a auzit ascuţită şi nesigură, deloc asemănătoare 
cu vocea lui, şi a simţit ceva dând să se schimbe înlăuntrul său, 
ceva mare şi fundamental. Acum, zăcând aici în patul lui Polly, 
îşi putea aminti cu o claritate aproape supranaturală momentul 
acela când stătuseră la masa din bucătăria sa: mâna ei pe 
încheietura mâinii lui într-o dâră piezişă de lumină de 
după-amiază târzie, firele de păr de pe ele semănând cu nişte 
fire de tors subţiri şi aurite; ochii ei uşori; blânda ei 
neînduplecare. 

— L-a forţat pe Todd să urce în maşină, Alan? Dădea din 
picioare? Striga? Se lupta cu ea? 

— Nu, sigur că nu, dar ea era ma... 

— A cui a fost ideea ca Todd să o însoţească la magazin în 
ziua aceea? A ei sau a lui? Ţi-aminteşti? 

El a dat să spună nu, dar brusc şi-a amintit. Vocile lor, 
plutind dinspre sufragerie, pe când el şedea la birou, verificând 
mandatele emise de reprezentanţii districtuali: 

Tre” să fug la magazinul alimentar, Todd - vrei să vii? 

Pot să mă uit la noile casete video? 

Cred că da. Întreabă-l pe tata dacă nu vrea ceva. 

— A fost ideea ei, i-a spus lui Polly. 

— Eşti sigur? 

— Da. Dar l-a întrebat. Nu i-a spus s-o însoţească. 

Lucrul acela dinăuntru, lucrul acela fundamental, încă se 
mai mişca. Avea să se prăbuşească şi atunci urma să se ţină cu 
toate puterile de pământ, căci rădăcinile lui erau înfipte adânc 
şi, încă pe-o suprafaţă întinsă. 

— Era speriat de ea? 

Acum aproape că-l supunea la un interogatoriu încrucişat, 
aşa cum făcuse şi el cu Ray Van Allen, însă părea că e incapabil 
s-o facă să se oprească. Şi nu era nici sigur dacă voia asta. Era 
ceva aici, sigur, ceva care nu-i trecuse niciodată prin gând în 
lungile lui nopţi. Ceva care încă era în viaţă. 


— Todd speriat de Annie? Dumnezeule, nu! 

— Nu în ultimele câteva luni când mai erau în viaţă? 

— Nu. 

— În ultimele câteva săptămâni? 

— Polly, nu prea eram în stare să observ atunci tot felul de 
lucruri. Era chestia aia care i s-a întâmplat lui Thad Beaumont, 
scriitorul... chestia aia nebunească... 

— Vrei să spui că erai cu minţile atât de aiurea, că nici nu-ți 
dădeai seama când erau prin preajmă Annie şi Todd sau că, 
oricum, nu stăteai prea mult timp pe acasă? 

— Nu... da... adică, sigur că eram acasă, dar... 

Era un sentiment ciudat să te afli la capătul de receptare al 
acestor întrebări puse pe foc automat. Era ca şi când Polly l-ar 
fi dopat cu Novocaină şi apoi ar fi început să-l folosească pe rol 
de sac de box. lar lucrul ăla fundamental, orice ar fi fost el, încă 
se mişca, încă se rostogolea către graniţa de unde gravitația 
începea să funcţioneze nu pentru a-l ţine jos, ci pentru a-l trage 
în jos. 

— A venit vreodată Todd la tine să-ţi spună: „Mă tem de 
mami”? 

— Nu... 

— A venit vreodată să spună: „Tati, cred că mami are de 
gând să se omoare şi să mă ia cu ea ca să-i ţin tovărăşie”? 

— Polly, asta-i ridicol! Eu... 

— A venit? 

— Nu! 

— A spus vreodată chiar şi numai că se comportă şi 
vorbeşte ciudat? 

— Nu... 

— lar Al era plecat la şcoală, corect? 

— Asta ce legătură are cu... 

— Nu mai avea decât un singur copil în cuib. Când erai 
plecat de acasă, când lucrai, nu erau decât ei doi. Cu el lua 
cina, pe el îl ajuta la temele pentru acasă, cu el se uita la 
televizor... 

— Îi citea... a spus el. 

Vocea lui era ştearsă, ciudată. Abia şi-a recunoscut-o. 

— Ea era probabil prima persoană pe care o vedea Todd în 
fiecare dimineaţă şi ultima pe care o vedea seara, a spus Polly. 

Mâinile ei stăteau pe încheieturile lui. Ochii ei se uitau 


sinceri într-ai lui. 

— Dacă era cineva în putere să prevadă ce avea să urmeze, 
atunci aceasta era persoana care a murit odată cu ea. /ar 
persoana aia n-a spus niciodată nici un cuvânt. 

Brusc, lucrul dinăuntru a căzut. Faţa lui a început să se 
schimonosească. Simţea cum se întâmplă asta - era ca şi când 
i-ar fi fost ataşate de ea fire într-o sumedenie de locuri şi 
fiecare era acum tras de o mână blândă, dar insistentă. Căldura 
i-a inundat gâtul şi a încercat să-l închidă. Căldura i-a inundat 
faţa. Ochii i s-au umplut de lacrimi; Polly Chalmers s-a dublat, 
s-a triplat, apoi s-a spart într-o prismă de lumină şi imagini. 
Pieptul îi tresălta, dar plămânii păreau să nu dea de aer. Mâna i 
s-a întors cu acea iuţeală a sa şi a apucat mâinile ei - trebuie 
s-o fi durut îngrozitor de tare, dar nu a scos nici un sunet. 

— Mi-e dor de ea! a strigat el către Polly şi un suspin mare 
şi dureros i-a spart cuvintele într-o pereche de icnete. Mi-e 
foarte dor de ei amândoi, ah, Doamne, cât mi-e de dor de 
amândoi! 

— Ştiu, a spus Polly cu calm. Ştiu. La asta se reduce totul, 
nu-i aşa? La cât ţi-e de dor de ei doi. 

El a început să lăcrimeze. Al lăcrimase în fiecare noapte 
vreme de două săptămâni şi Alan fusese lângă el să-l ţină în 
braţe şi să-i ofere toată consolarea de care era în stare, dar el 
însuşi nu plânsese. Plângea acum. Suspinele înlăcrimate l-au 
luat şi l-au purtat unde au vrut; nu avea puterea să le pună 
capăt sau să le oprească în loc pentru o vreme. Nu-şi putea 
tempera durerea sufletească şi, a descoperit într-un târziu, cu o 
profundă uşurare incoerentă, că nici nu simţea vreo nevoie să 
facă asta. 

A împins orbeşte ceaşca de cafea în lături, a auzit-o 
izbindu-se de podea undeva într-o altă lume şi spărgându-se. 
Şi-a aşezat pe masă capul supraîncălzit, care-i pulsa, şi-a pus 
braţele în jurul lui şi a plâns. 

Cândva după aceea, a simţit-o cum îi ridică fruntea cu 
mâinile ei reci, cu mâinile ei deformate şi generoase, şi cum o 
aşază pe pântecele ei. l-a ţinut capul acolo şi el a plâns pentru 
multă, multă vreme. 


8 


Îi aluneca mâna de pe pieptul lui. Alan o mişcă uşor, 
conştient că dacă o lovea fie şi numai puţin, o trezea. 
Uitându-se la tavan, se întrebă dacă, în ziua aceea, Polly îi 
provocase în mod deliberat suferinţa sufletească. Înclina să 
creadă că da, ştiind sau intuind că el avea nevoie să-şi exprime 
durerea mult mai mult decât să afle răspunsurile care aproape 
sigur oricum nu puteau fi aflate. 

Acela fusese începutul între ei, chiar dacă el nu-l 
recunoscuse ca fiind un început; i se păruse mai mult ca 
sfârşitul a ceva. Intre atunci şi ziua când în sfârşit îşi adunase 
destul curaj să-i ceară lui Polly să ia cina cu el, deseori se 
gândise la privirea din ochii ei albaştri şi la senzaţia mâinii ei 
aşezate pe încheietura mâinii sale. Se gândise la felul 
blând-necruţător în care-l forţase să accepte idei pe care el fie 
le ignorase, fie le trecuse cu vederea. Şi în acest timp, el 
încercase să facă faţă unui nou set de sentimente privitoare la 
moartea lui Annie; odată ce blocajul dintre el şi durerea lui 
sufletească fusese eliminat, aceste noi sentimente începuseră 
să curgă puhoi. Cel mai important şi mai dureros dintre ele 
fusese o cruntă furie îndreptată asupra ei fiindcă ascunsese o 
boală care s-ar fi putut trata şi vindeca... şi fiindcă-l luase pe 
fiul lor în ziua aceea cu ea. Intr-o seară răcoroasă, udată de 
ploaie, din aprilie trecut, discutase cu Polly la The Birches!5 
despre unele dintre aceste sentimente. 

— Ai încetat să te mai gândeşti la sinucidere şi ai început să 
te gândeşti la crimă, a spus ea. Din pricina asta eşti furios, 
Alan. 

El a scuturat din cap şi a dat să vorbească, dar ea s-a 
aplecat peste masă şi i-a lipit de buze pentru o clipă unul dintre 
degetele ei încovoiate. Sst, puişor! lar gestul l-a uimit atât de 
tare, încât chiara tăcut. 

— Da, a spus ea. Nu vreau să te supun iarăşi unui 
interogatoriu, Alan - a trecut multă vreme de când n-am mai 
fost la cină cu un bărbat şi mă simt prea bine ca să joc rolul 
doamnei Procuror Şef. Dar oamenii nu se înfurie pe alţi oameni 


16 Mestecenii - n. tr. 


- nu aşa cum te-ai înfuriat tu, cel puţin - fiindcă au fost 
implicaţi într-un accident, decât dacă la mijloc a existat şi-o 
bucată bună de neglijenţă. Dacă Annie şi Todd ar fi murit 
fiindcă s-ar fi stricat frânele Scout-ului, te-ai fi învinovăţit 
fiindcă nu le-ai dus la verificat sau l-ai fi dat în judecată pe 
Sonny Jackett fiindcă a făcut o treabă de mântuială data 
trecută când ai dus maşina pentru un control de rutină, dar n-ai 
învinovăţi-o pe ea. Nu-i adevărat ce spun? 

— Presupun că este. 

— Ştiu că este. Poate că a fost un fel de accident, Alan. Ştii 
că e posibil să fi făcut un atac de apoplexie în timp ce 
conducea fiindcă aşa ţi-a spus doctorul Van Allen. Dar ţi-a 
trecut vreodată prin gând că e posibil să fi tras de volan ca să 
nu lovească o căprioară? Că s-ar putea să fi fost ceva atât de 
simplu? 

li trecuse. O căprioară, o pasăre, chiar şi o maşină din sens 
opus care să fi intrat pe partea ei de şosea. 

— Da. Dar centura ei de siguranţă... 

— O, uită de blestemata aia de centură! - a spus ea cu o 
vehemenţă atât de energică, încât unii dintre consumatorii din 
preajmă şi-au întors pentru scurtă vreme privirile spre ei. Poate 
că o durea capul şi din cauza asta a uitat atunci de centură, dar 
asta nu înseamnă că a făcut în mod intenţionat accidentul. Şi o 
durere de cap - una dintre durerile ei puternice - ar explica şi 
de ce Todd avea centura pusă. Dar nici ăsta nu-i lucrul cel mai 
important. 

— Care-i, atunci? 

— Că sunt prea mulţi de „poate” aici ca furia ta să aibă 
temei. Şi n-o să ştii niciodată dacă sunt adevărate cele mai 
cumplite lucruri pe care le bănuieşti, nu-i aşa? 

— Nu. 

— lar dacă chiarai şti... 

S-a uitat la el fără ezitare. Pe masa dintre ei se afla o 
lumânare. La flacăra acesteia, ochii ei erau de un albastru mai 
întunecat, iar el a văzut o scânteiere mică de lumină în fiecare. 

— Ei bine, o tumoare cerebrală este şi ea un accident. 
Nimeni nu-i vinovat de asta, Alan, nu există nici un - cum îi 
spuneţi voi? - făptaş. Până ce nu vei accepta asta, nu va fi nici 
o şansă. 

— Ce şansă? 


— Şansa noastră, a spus ea cu calm. Îmi placi foarte mult, 
Alan, şi nu sunt prea bătrână să-mi asum un risc, dar sunt 
destul de bătrână să fi avut unele experienţe triste şi să ştiu 
unde mă pot duce sentimentele dacă le scap de sub control. 
N-o să le dau voie să mă ducă nici măcar aproape de locul 
acela până ce nu reuşeşti tu să-i laşi pe Annie şi pe Todd să se 
odihnească în pace. 

El s-a uitat la ea, fără grai. Ea l-a privit cu gravitate pe 
deasupra cinei, în acea veche ospătărie sătească, lumina de la 
flacără pâlpâind portocalie pe unul dintre obrajii ei netezi şi pe 
partea stângă a frunţii. Afară, vântul a scos pe sub streşini o 
notă prelungă de trombon. 

— Am spus prea multe? - a întrebat Polly. Dacă da, aş vrea 
să mă duci acasă, Alan. Urăsc să fiu jenată la fel de mult cât 
urăsc să nu spun ce gândesc. 

El s-a întins peste masă şi i-a atins scurt mâna. 

— Nu, n-ai spus prea multe. Imi place să te ascult, Polly. 

Atunci ea zâmbise. Îi luminase întregul chip. 

— O să-ţi primeşti şansa, atunci, a spus ea. 

Aşa începuse pentru ei. Nu se simţiseră vinovaţi că se 
întâlneau, dar recunoscuseră nevoia de a fi cu băgare de 
seamă - nu doar fiindcă era un oraş mic, unde el era funcţionar 
public ales prin vot direct şi ea avea nevoie de bunăvoința 
comunităţii pentru a-şi menţine afacerea pe linia de plutire, ci 
fiindcă amândoi recunoşteau posibilitatea vinii. Nici unul dintre 
ei nu era prea bătrân să-şi asume un risc, aşa se părea, dar 
erau amândoi un pic prea bătrâni să fie nechibzuiţi. Trebuiau să 
fie cu băgare de seamă. 

Apoi, în mai, el o dusese în pat pentru prima oară şi ea îi 
spusese despre toţi anii dintre Atunci şi Acum... acea poveste 
pe care el nu o credea în întregime, cea pe care era convins că 
i-o va repeta într-o bună zi fără privirea aceea prea directă şi 
mâna stângă ce trăgea prea des de lobul urechii stângi. Ştia 
cât de greu îi venise ei să-i spună şi atât cât îi spusese şi se 
mulțumea să aştepte după restul poveştii. Trebuia să se 
mulţumească. Fiindcă trebuiau să fie cu băgare de seamă. li 
ajunsese - peste poate - ca să se îndrăgostească de ea în 
vreme ce lunga vară de Maine picotea în jurul lor. 

Acum, în întunecime, uitându-se în sus la tavanul din 
tinichea presată al dormitorului ei, se întrebă dacă venise 


timpul să vorbească iarăşi despre căsătorie. Încercase o dată în 
august şi ea făcuse iarăşi gestul acela cu degetul. Sst, puişor! 
Presupunea că... 

Însă această înşiruire conştientă de gânduri începu să se 
destrame şi Alan alunecă fără oprelişti în somn. 


9 


În vis, făcea cumpărături într-un magazin uriaş, rătăcind 
de-a lungul unui coridor atât de întins, încât se transforma 
într-un punct îndepărtat. Se aflau acolo de toate, tot ce-şi 
dorise el vreodată şi nu-şi putuse permite să cumpere - un 
ceas sensibil la presiunea atmosferică, o pălărie din postav 
veritabil marca Abercrombie & Fitch, un aparat de filmat de opt 
milimetri marca Bell and Howell, sute de alte obiecte - însă 
cineva se afla în spatele lui, chiar în spate, acolo unde nu-l 
putea vedea. 

— Aici pe la noi, mârţoagă bătrână, le spunem nada 
prostului, remarcă o voce. 

Era o voce cunoscută lui Alan. Îi aparţinea fiului ăluia de 
curvă cu gura mare conducător de Tornado de George Stark. 

— Noi îi spunem magazinului ăstuia Sfârşitburg, zise vocea, 
fiindcă e locul unde se termină toate bunurile şi serviciile. 

Alan văzu un şarpe mare - semăna cu un piton cu cap de 
şarpe cu clopoței - alunecând afară din o mulţime de 
computere Apple însemnate GRATIS PENTRU PUBLIC. Se întoarse 
pentru a pleca, dar o mână fără nici o linie în palmă îl prinse de 
braţ şi-l opri. 

— Haide, spuse persuasiv vocea, la ce pofteşti, mârţoagă. la 
tot ce pofteşti... şi achită preţul. 

Dar fiecare lucru pe care-l lua în mână se dovedea a fi 
catarama topită şi înnegrită de fum a curelei fiului său. 


CAPITOLUL OPT 


Şezând în biroul lui la primele ore ale dimineţii de sâmbătă, 
Danforth Keeton nu avea o tumoare cerebrală, dar avea o 
durere de cap îngrozitoare. Pe masa lui de lucru, lângă un 
teanc de tomuri legate în roşu conţinând registrul de încasări 
din taxe al oraşului din anul 1982 şi până în 1989, se afla 
împrăştiată corespondenţa - scrisori de la Biroul de Taxe şi 
Impozite al statului Maine şi copii ale scrisorilor pe care le 
scrisese el ca răspuns. 

Totul începea să se năruiască în jurul lui. Ştia asta, dar nu 
putea face nimic pentru a preveni dezastrul. 

Keeton făcuse un drum la Lewiston ziua trecută spre seară, 
se întorsese în The Rock pe la doisprezece treizeci şi-şi 
petrecuse restul nopţii păşind agitat prin sala lui de studiu în 
vreme ce soţia dormea la etaj somnul oferit de tranchilizante, 
îşi descoperise privirea întorcându-se din ce în ce mai des la 
micuța debara din colţul biroului. Acolo era un raft dispus la 
înălţime şi era doldora cu svetere. Majoritatea dintre ele erau 
vechi şi mâncate de molii. Sub ele se afla o cutie din lemn 
cioplit pe care o făcuse tatăl lui cu mult înainte ca Alzheimer să 
se pogoare asupra sa precum o umbră, furându-i toate 
remarcabilele îndemânări şi amintiri. In cutie se afla un 
revolver. 

Keeton se trezise că se gândeşte din ce în ce mai des la 
revolver. Nu pentru el, nu; cel puţin, nu la început. Pentru Ei. 
Persecutorii. 

La şase fără un sfert părăsise casa şi străbătuse cu maşina 
străzile tăcute ca în orice zori de zi dintre casa lui şi Clădirea 
Municipalităţii. Eddie Warburton, cu o mătură în mână şi o 
ţigară Chesterfield între buze (medalionul din aur masiv cu 
Sfântul Cristofor pe care-l cumpărase cu o zi în urmă de la 
Lucruri preţioase era ascuns la loc sigur sub cămaşa albastră 
din pânză), îl urmărise cum urcase târâindu-şi picioarele către 
etajul al doilea. Cei doi bărbaţi nu schimbaseră nici un cuvânt. 
Eddie se obişnuise cu apariţiile lui Keeton la cele mai 
nepotrivite ore în decursul ultimului an sau aşa ceva, iar Keeton 
încetase cu mult timp în urmă să-l mai observe măcar pe 


Eddie. 

Acum, Keeton strânse hârtiile într-un loc, se luptă cu un 
impuls de a le rupe pur şi simplu în bucăţi şi de a le arunca prin 
toată încăperea, şi începu să le pună în ordine. Corespondenţa 
de la Biroul de Taxe şi Impozite într-un teanc, răspunsurile lui în 
altul. Păstra aceste scrisori în sertarul de jos al fişetului - sertar 
de la care doar el avea cheia. 

În partea de jos a aproape fiecărei scrisori se afla 
menţiunea: DK/sl. DK era, desigur, Danforth Keeton. sl era 
Shirley Laurence, secretara lui, care scria corespondenţa la 
maşină după dictare. Shirley, însă, cu sau fără iniţiale, nu 
scrisese la maşină nici unul dintre răspunsurile lui la scrisorile 
trimise de Birou. 

Era înţelept să păstrezi unele lucruri pentru tine. 

Făcând ordine, o frază îi sări în ochi: „... şi am observat 
nereguli în Restituirea Trimestrială a Taxelor Orăşeneşti 11 
pentru anul fiscal 1989....” 

O puse repede deoparte. 

O alta: „...şi examinând o selecţie din formularele de Salariu 
al Muncitorilor din ultimul trimestru al anului 1987 avem 
întrebări serioase cu privire la....” 

La dosar. 

Încă una: „...credem că cererea dvs. de amânare a 
controlului pare prematură la momentul acesta...” 

Treceau prin faţa lui într-un zbor ameţitor, făcându-l să aibă 
impresia că se află într-un carusel de carnaval scăpat de sub 
control. 

„- -întrebări cu privire la fondurile pentru ocolul silvic 
sunt...” 

„nU găsim dovada scrisă că Municipalitatea a trimis 
hârtiile...” 

„...împărţirea fondurilor repartizate de Stat n-a fost adecvat 
documentată...” 

„.„„.deconturile lipsă trebuie să...” 

„...facturile fiscale nu sunt suficiente pentru...” 

„.„.e posibil să fie nevoie de o documentare completă a 
cheltuielilor...” 

lar acum aceasta din urmă, care venise ieri. Care-l făcuse 
să meargă aseară la Lewiston, unde jurase că nu va mai merge 
vreodată în timpul sezonului curselor de şarete. 


Keeton se uită sumbru la ea cu ochi ficşi. Capul îi bubuia şi-i 
pulsa; o picătură mare de transpiraţie i se rostogoli încet de-a 
lungul coloanei vertebrale. Sub ochi avea cercuri întunecate, de 
oboseală. O ulceraţie rece îi atârna la un colţ al buzelor. 


BIROUL DE TAXE ŞI IMPOZITE 
Clădirea legislativului statal 
Augusta, Maine 04330 


Antetul, sub Ştampila Statului, striga la el, iar formula de 
adresare, care era rece şi formală, ameninţa: 

Către Consiliul Local al localității Castle Rock. 

Doar atât. Gata cu „Dragă Dan” sau „Dragă dle Keeton.” 
Gata cu urările de bine pentru familia lui în încheiere. 
Scrisoarea era la fel de rece şi de răuvoitoare ca o înţepătură 
de piolet. 

Voiau să facă o revizie contabilă registrelor oraşului. 

Tuturor registrelor oraşului. 

Documentele de colectare a taxelor orăşeneşti, 
documentele cu alocarea banilor de la bugetul statal şi federal, 
documentele cu cheltuielile orăşeneşti, documentele cu 
întreţinerea drumurilor, bugetele forţelor de ordine municipale, 
bugetele Departamentului Spaţii Verzi, chiar şi documentele 
financiare referitoare la ocolul silvic experimental cu fonduri de 
la Stat. 

Ei voiau să le vadă pe toate şi Ei voiau să le vadă pe 17 
octombrie. Asta era doar de acum în cinci zile. 

Ei, 

Scrisoarea era semnată de trezorierul statului, de revizorul 
contabil al statului şi, chiar mai îngrijorător, de procurorul 
general - cel mai tare copoi al Maine-ului. Şi acestea erau 
semnături originale, nu reproduceri. 

— Ei, şopti Keeton spre scrisoare. 

O scutură în pumn şi aceasta foşni moale. Îşi dezveli dinții 
către ea. 

Trânti scrisoarea deasupra celorlalte. Închise dosarul. Pe 
copertă era scris îngrijit la maşină CORESPONDENŢĂ, BIROUL DE 
TAXE ŞI IMPOZITE MAINE. Keeton se uită fix la dosarul închis pentru 
un moment. Apoi scoase un stilou din suport (setul fusese un 


cadou din partea membrilor Camerei de Comerţ din districtul 
Castle) şi mâăzgăli apăsat de-a curmezişul dosarului BIROUL DE 
CACA ŞI PIPI MAINE cu litere mari şi tremurate. Se uită o clipă fix la 
dosar, apoi scrise dedesubt BIROUL DE GĂOAZE ŞI GĂOZURI MAINE. 
Ţinea stiloul în pumnul strâns, mânuindu-l ca pe un cuţit. Apoi îl 
aruncă de cealaltă parte a camerei. Ateriză în colţ cu un 
zăngănit slab. 

Keeton închise celălalt dosar, cel care conţinea copiile 
scrisorilor pe care el însuşi le scrisese (şi cărora le adăugase 
mereu cu litere mici inițialele secretarei), scrisori pe care le 
ticluise în lungile nopţi fără somn, scrisori care se dovediseră în 
cele din urmă fără folos. O venă îi pulsa fără oprire în mijlocul 
frunţii. 

Se ridică în picioare, duse cele două dosare la fişet, le puse 
în sertarul de jos, îl trânti, verifică să vadă dacă era încuiat. 
Apoi se duse la fereastră şi rămase acolo uitându-se afară la 
oraşul adormit, inspirând profund şi încercând să se calmeze. 

Puseseră ochii pe el. Persecutorii. Se trezi că se întreabă 
pentru a mia oară cine-i asmuţise asupra lui. Dacă ar putea 
găsi persoana aceea, acel jegos Persecutor Şef, Keeton ar lua 
pistolul din cutia de sub sveterele mâncate de molii şi i-ar pune 
capăt zilelor. N-ar face-o însă repede. O, nu. L-ar împuşca 
luându-i la rând părţile corpului şi l-ar pune între timp să cânte 
imnul naţional. 

Gândul i se întoarse la ajutorul acela de şerif sfrijit, la 
Ridgewick. El să fi fost? Nu părea suficient de dezgheţat... dar 
aparențele pot fi înşelătoare. Pangborn spusese că Ridgewick îi 
amendase Cadillac-ul la ordinele lui, dar asta nu însemna şi că 
spunea adevărul. lar în toaleta bărbaţilor, unde Ridgewick îl 
făcuse Buster, văzuse în ochii lui o privire de mulţumire 
ştiutoare, răutăcioasă. Era Ridgewick în oraş când începuseră 
să vină primele scrisori de la Biroul de Taxe şi Impozite? Keeton 
era cât se poate de sigur că da. Mai târziu va verifica dosarul 
lui de angajare, doar ca să se convingă. 

Dar Pangborn? E/ era cu siguranţă destul de dezgheţat, în 
mod cert îl ura pe Danforth Keeton (nu făceau asta cu toţii? 
nu-l urau Ei cu toţii?) şi cunoştea o mulţime de oameni în 
Augusta. li cunoştea pe Ei toţi. La naiba, vorbea la telefon cu Ei 
în fiecare afurisită de zi, aşa i se părea. Facturile de telefon, 


chiar şi cu abonament WATS”, erau îngrozitoare. 

Puteau fi amândoi? Pangborn şi Ridgewick? Implicaţi 
amândoi? 

— Călărețul Singuratic şi credinciosul lui tovarăş indian, 
Tonto, spuse Keeton pe o voce joasă şi zâmbi strâmb. Dacă tu 
ai fost, Pangborn, o să-ţi pară rău. Şi dac-aţi fost amândoi, 
amândurora o să vă pară rău. (Mâinile i se adunară încet în 
pumni.) N-o să îndur pentru totdeauna persecuția asta, să ştiţi. 

Unghiile lui atent manichiurate săpară în carnea palmelor. 
Nu observă sângele când acesta începu să curgă. Poate 
Ridgewick. Poate Pangborn, poate Melissa Clutterbuck, curva 
aia frigidă care ocupa funcţia de trezorier municipal, poate Bill 
Fullerton, al doilea în ierarhia Consiliului Local (ştia sigur că 
Fullerton îi voia slujba şi că nu va avea odihnă până ce nu i-o 
va lua)... 

Poate toți. 

Toţi la un loc. 

Keeton scoase aerul din plămâni într-un suspin prelung, 
chinuit, făcând o floare de aburi pe sticla securizată a geamului 
de la birou. Întrebarea era: ce va face în privinţa asta? De acum 
şi până pe 17 a lunii, ce va face? 

Răspunsul era simplu: nu ştia. 


Viaţa de om tânăr a lui Danforth Keeton a fost ceva compus 
din spaţii clare de alb şi negru şi asta-i convenise perfect. 
Mersese la Liceul Castle Rock şi la vârsta de paisprezece ani 
începuse să lucreze cu jumătate de normă la firma profilată pe 
vânzări auto a familiei sale, spălând demonstratoarele şi dând 
cu ceară modelele de expoziţie. Keeton Chevrolet era unul 
dintre cei mai vechi concesionari din Noua Anglie şi piatra de 
temelie a structurii financiare Keeton. Aceea fusese într-adevăr 
o structură solidă, cel puţin până destul de recent. 

În timpul celor patru ani petrecuţi la Liceul Castle Rock, 


v Acronim pentru Wide-Area Telecommunications Service 
(Serviciul de Telecomunicaţii pe Arii Intinse) - n. tr. 


aproape pentru toată lumea, el fusese Buster. A urmat 
cursurile de comerţ, şi-a păstrat o medie B (9) de neclintit, a 
condus consiliul elevilor aproape de unul singur şi a mers mai 
departe la Colegiul de Afaceri Traynor din Boston. Acolo a scos 
A (10) pe linie şi a absolvit cu trei semestre mai devreme. Când 
s-a întors în The Rock, a avut repede grijă ca toată lumea să 
ştie că zilele în care era Buster s-au terminat. 

Fusese o viaţă bună până la drumul pe care el şi Steve 
Frazier l-au făcut la Lewiston cu nouă sau zece ani în urmă. 
Atunci începuseră problemele; atunci a fost momentul când 
îngrijită lui viaţă alb-negru a început să se umple de nuanţe 
adânci de gri. 

Nu mai jucase niciodată jocuri de noroc - nu ca Buster la 
L.C.R., nu ca Dan la Colegiul de Afaceri Traynor, nu ca dl 
Keeton de la Keeton Chevrolet şi Consiliul Local. Din câte ştia 
el, nimeni din întreaga lui familie nu jucase jocuri de noroc; 
nu-şi amintea nici măcar unele distracţii inocente precum o 
partidă de scat pe monede de cinci cenți sau un joc de-a 
aruncatul banului. Nu erau un tabu aceste lucruri, nici vorbă 
de-o poruncă biblică de genul să nu joci jocuri de noroc, dar 
nimeni nu făcea asta. Keeton nu pusese pariu pe nimic până la 
acel prim drum la Hipodromul Lewiston cu Steve Frazier. Nu 
pariase nicăieri altundeva, şi nici nu avusese nevoie s-o facă. 
Hipodromul Lewiston reprezenta pentru el toată sursa de ruină 
de care avusese vreodată nevoie Danforth Keeton. 

Pe atunci era al treilea în ierarhia Consiliului Local. Steve 
Frazier, acum de cel puţin cinci ani în mormânt, fusese şeful 
aceluiaşi Consiliu Local din Castle Rock. Keeton şi Frazier 
merseseră „în oraş” (drumurile la Lewiston erau întotdeauna 
astfel privite) împreună cu Butch Nedeau, supraveghetorul din 
The Rock al Serviciilor Sociale Districtuale, şi cu Harry Samuels, 
care fusese consilier cea mai mare parte a vieţii sale de adult şi 
care probabil aşa avea să şi moară. Ocazia fusese o conferinţă 
la nivel statal a funcţionarilor publici districtuali; subiectul 
fusese noile legi de împărţire bugetară... şi împărţirea 
bugetară, desigur, fusese cea care-i provocase cele mai mari 
probleme. Fără ea, Keeton ar fi fost nevoit să-şi sape 
mormântul cu târnăcopul şi lopata. Cu ea, reuşise să folosească 
un buldozer financiar. _ 

Era o conferinţă de două zile. In seara dintre ele, Steve 


propusese să iasă şi să se distreze puţin în marele oraş. Butch 
şi Harry refuzaseră. Nici Keeton nu simţea nevoia să-şi 
petreacă seara alături de Steve Frazier - era un lăudăros gras 
şi bătrân cu osânză în loc de creieri. Dar mersese. Bănuia că 
s-ar fi dus şi dacă Steve ar fi propus să-şi petreacă seara 
făcând turul celor mai adânci gropi cu rahat din iad. Steve era, 
în definitiv, şeful Consiliului Local. Harry Samuels se mulțumea 
cu poziţia de al doilea, al treilea sau al patrulea în ierarhia 
Consiliului Local pentru tot restul vieţii, Butch Nedeau îi 
anunţase deja că vrea să renunţe după mandatul curent... dar 
Danforth Keeton avea ambiţii, iar Frazier, lăudăros gras şi 
bătrân sau nu, era cheia satisfacerii lor. 

Aşa că ieşiseră în oraş, oprindu-se mai întâi la llicele!*. Fii 
FERICE LA ILICE! spunea mottoul de deasupra uşii, iar Frazier se 
fericise într-adevăr foarte tare, bând pahare după pahare de 
whisky cu apă, ca şi când whisky-ul ar fi lipsit din ele şi 
fluierând la stripteuze, care erau aproape toate grase şi 
aproape toate bătrâne şi aproape toate lente. Lui Keeton i s-a 
părut că aproape toate păreau drogate. lşi amintea că-şi 
spusese că avea să fie o noapte lungă. 

Apoi merseseră la Hipodromul Lewiston şi totul se 
schimbase. 

Au ajuns acolo la timp pentru a cincea cursă, iar Frazier 
îmbrâncise un Keeton îndărătnic peste geamurile unde se 
plasau pariurile precum un câine ciobănesc care fugăreşte un 
mieluşel năbădăios înapoi în turmă. 

— Steve, nu ştiu nimic despre asta... 

— Asta nu contează, i-a răspuns Frazier cu voioşie, 
respirând aburi de whisky în faţa lui Keeton. Astă-seară o să fim 
norocoşi, Buster. Presimt asta. 

Habar nu avea cum se pariază, iar pălăvrăgeala continuă a 
lui Frazier îl împiedica să audă bine ce spuneau ceilalţi pariori 
din rând atunci când ajungeau la geamul rezervat pariurilor pe 
doi dolari. 

Când a ajuns acolo, a împins o bancnotă de cinci dolari pe 
tejghea către casier şi a spus: 


: The Holly. În original: ilice, stejar veşnic verde: 
traducerea numelui se justifică datorită nevoii de a traduce în 
vers mottoul localului - n. tr. 


— Numărul patru. 

— Câştig, loc sau apariţie? - a întrebat casierul, dar preţ de 
o clipă Keeton n-a fost în stare să răspundă. În spatele 
casierului a văzut un lucru uimitor. Trei funcţionari numărau şi 
prindeau cu elastic mormane imense de bancnote, atâţia bani 
lichizi câţi Keeton nu văzuse niciodată într-un singur loc. 

— Câştig, loc sau apariţie? - a repetat fără răbdare casierul. 
Grăbeşte-te, amice. Nu suntem la Biblioteca Publică. 

— Câştig, spusese Keeton. 

Habar nu avea ce însemna „loc 
cuvântul „câştig” îl înţelegea foarte bine. 

Casierul i-a aruncat un bilet şi restul de trei dolari - o 
bancnotă de unu şi una de doi. Pe când îşi plasa pariul şi 
Frazier, Keeton s-a uitat la cele două cu un interes mirat. Ştia 
că există lucruri precum bancnotele de doi dolari, desigur, dar 
nu credea că văzuse vreodată una. Pe ea era Thomas Jefferson. 
Interesant. De fapt, totul din jur era interesant - mirosul de cai, 
popcorn, alune; mulțimile grăbite de oameni; atmosfera de 
repezeală. Locul era treaz într-un fel pe care l-a recunoscut şi la 
care a rezonat pe dată. Mai simţise felul acesta de trezire în 
trupul său, da, de multe ori, dar acum era prima dată când îl 
simţea în lumea largă. Danforth „Buster” Keeton, care rareori 
se simţea parte din orice, nu cu adevărat, se simţea acum 
parte din aceasta. O parte foarte activă. 

— Asta face llicele să pară un căcat de mâţă beată, a spus 
el când i s-a alăturat Frazier. 

— Mda, astăzi sunt curse cu şarete, a spus Frazier. N-or 
să-nlocuiască niciodată Campionatul Mondial, dar ştii tu. Haide, 
vino lângă balustradă. Pe care cal ai pariat? 

Keeton nu-şi amintise. Trebuise să se uite pe bilet. 

— Numărul patru, a spus. 

— Loc sau apariţie? 

— În... câştig. 

Frazier scutură din cap a dezaprobare jovială şi-l lovi peste 
umăr. 

— Câştigu-i un pariu nasol, Buster. E-un pariu nasol chiar şi 
atunci când panoul de afişaj spune că nu-i. Dar o să-nveţi tu. 

Şi, desigur, învățase. 

Undeva s-a auzit un clopoțel cu un Zdrrrrang! puternic ce 
l-a făcut pe Keeton să tresară. O voce a strigat: „Și-au PORNIT!” 


sau „apariţie”, dar 


în difuzoarele Hipodromului. Dinspre mulţime s-a ridicat un 
urlet ca de tunet şi Keeton a simţit o bruscă descărcare de 
electricitate străbătându-i corpul. Copitele tatuau pista de 
zgură. Frazier s-a prins cu o mână de cotul lui Keeton şi s-a 
folosit de cealaltă pentru a face o potecă prin mulţime către 
balustradă. Au ajuns la liman la mai puţin de douăzeci de yarzi 
depărtare de linia de final. 

Crainicul anunţa acum poziţiile în cadrul cursei. Numărul 
şapte, My Lass!%, conducea la primul tur, cu numărul opt, 
Broken Field?%, în poziţia secundă, iar numărul unu, How Do0?”, 
pe locul trei. Pe numărul patru îl chema Absolutely? - cel mai 
aiurea nume de cal pe care-l auzise Keeton vreodată în viaţa lui 
- şi alerga pe locul şase. Abia dacă-i păsa. Era încremenit la 
vederea cailor asudaţi, cu pielea lucind în bătaia reflectoarelor, 
de vederea roţilor difuze în vreme ce şaretele goneau pe pistă, 
culorile vii ale mătăsurilor purtate de cârmaci. 

Când au intrat caii pe porţiunea de pistă opusă lor, Broken 
Field a început să-l amenințe pe My Lass cu conducerea. My 
Lass şi-a pierdut ritmul şi Broken Field a zburat pe lângă ei. În 
acelaşi timp, Absolutely a început să avanseze pe partea 
exterioară a pistei - Keeton a văzut asta înainte ca vocea 
acorporală a crainicului să facă vestea să răsune peste toată 
pista şi abia l-a simţit pe Frazier lovindu-l cu cotul, abia l-a auzit 
strigând: „Ala-i calul tău, Buster! Ăla-i calul tău şi are şanse!” 

Pe când caii galopau către ultima porţiune dreaptă de pistă, 
către locul unde stăteau Keeton şi cu Frazier, întreaga mulţime 
a început să strige. Keeton a simţit iarăşi prin corp acea 
scurgere de electricitate, nu o scânteie de data aceasta, ci o 
furtună. A început să strige alături de ei; ziua următoare avea 
să fie atât de răguşit, că abia va putea vorbi puţin mai tare 
decât într-o şoaptă. 

— Absolutely! striga el. Haide, Absolutely, haide, târfo, FUGI! 

— La trap, a spus Frazier, râzând atât de tare, că-i curgeau 
lacrimi pe obraji. Haide, târfo, /a trap. Asta voiai să spui, Buster. 

Keeton nu i-a acordat nici o atenţie. Era într-o altă lume. 


19 Puştoaica mea - n. tr. 
2 Câmp Frânt - n. tr. 

2 Cum eşti? - n. tr. 

22 Categoric - n. tr. 


Trimitea unde cerebrale către Absolutely, îi trimitea putere 
telepatică prin aer. 

— Acum e Broken Field şi How Do? How Do? şi Broken Field, 
scanda vocea de dumnezeu a crainicului, iar Absolutely câştigă 
teren repede în timp ce aceştia se apropie de ultima optime de 
milă... 

Caii s-au apropiat, ridicând un nor de praf. Absolutely 
mergea la trap cu gâtul arcuit şi capul în faţă, cu picioarele 
ridicându-se şi căzând ca nişte pistoane; a trecut de How Do? şi 
Broken Field, care obosise mult, chiar acolo unde stăteau 
Keeton cu Frazier. Când a trecut linia de sosire, încă-şi mărea 
avansul. 

Când au apărut cifrele pe tabelul de marcaj, Keeton a 
trebuit să-l întrebe pe Frazier ce însemnau. Acesta s-a uitat la 
biletul lui, apoi la tabelul electronic. A fluierat puternic. 

— Mi-am recăpătat banii? - a întrebat Keeton nerăbdător. 

— Buster, te-ai descurcat puţin mai bine de-atât. Absolutely 
a fost o alegere de treizeci la unu. 

Înainte să plece de la curse în seara aceea, Keeton 
câştigase mai bine de trei sute de dolari. Astfel s-a născut 
obsesia lui. 


Îşi luă pardesiul din cuierul din colţul biroului, îl îmbrăcă, 
dădu să iasă, apoi se opri ţinând mâna pe clanţă. Se uită în 
spate de cealaltă parte a încăperii. Pe peretele opus geamului 
se afla o oglindă. Keeton se uită la ea preţ de-o clipă lungă, 
meditativă, apoi merse într-acolo. Auzise despre cum foloseau 
Ei oglinzile - nu se născuse ieri. 

Îşi lipi faţa de ea, ignorând reflecţia pielii sale palide şi a 
ochilor injectaţi. Îşi puse căuş câte o palmă lângă fiecare obraz, 
reducând lumina, îşi îngustă ochii şi se uită de partea cealaltă 
după o cameră de filmat. Se uită după Ei. 

Nu văzu nimic. 

După un moment lung, se îndepărtă, curăţă indiferent cu 
mâneca pardesiului sticla mânjită şi părăsi biroul. Nimic încă, în 


orice caz. Asta nu însemna că Ei nu vor veni la noapte, vor 
scoate oglinda şi-o vor înlocui cu o bucată de sticlă prin care 
vezi numai dintr-o parte. Spionajul nu era decât una dintre 
uneltele meseriei pentru Persecutori. De acum va trebui să 
verifice oglinda în fiecare zi. 

— Dar pot, spuse el în holul gol de la etaj. Pot face asta. 
Credeţi-mă. 

Eddie Warburton spăla podeaua antreului şi nu ridică 
privirea când Keeton păşi afară, în stradă. 

Maşina lui era parcată în spatele clădirii, dar nu avea chef 
să conducă. Era prea confuz ca să conducă; dacă ar încerca, 
probabil că ar intra cu Caddy-ul în vitrina magazinului cuiva. Şi 
nici nu-şi dădea seama, în profunzimile minţii sale confuze, că 
în loc să se apropie de casă, se îndepărta de ea. Era şapte şi 
cincisprezece în dimineaţa zilei de sâmbătă şi el era singura 
persoană în micuțul district comercial din Castle Rock. 

Mintea i se întoarse pentru scurtă vreme la seara aceea de 
la Hipodromul Lewiston. Nu avea cum să greşească, aşa i se 
păruse. Steve Frazier pierduse treizeci de dolari şi, după a noua 
cursă, spusese că pleacă. Keeton a spus că bănuieşti că mai 
rămâne puţin. Abia dacă s-a uitat la Frazier şi abia dacă a 
observat când acesta nu mai era lângă el. Işi amintea că-şi 
spusese că e plăcut să nu ai pe cineva alături care să-ţi spună 
mereu Buster Aşa şi Buster Pe Dincolo. Ura porecla aia şi, 
desigur, Steve ştia asta - de aceea o folosea. 

Săptămâna următoare mersese din nou şi pierduse şaizeci 
de dolari din câştigurile de dinainte. Abia dacă i-a păsat. Deşi 
se gândea deseori la mormanele acelea imense de bancnote 
prinse cu elastic, nu banii îl atrăgeau, nu tocmai; banii erau 
doar simbolul pe care-l luai cu tine, ceva care spunea că ai fost 
acolo, că ai făcut, pentru oricât de scurtă vreme, parte din 
marele spectacol. Ce-l atrăgea cu adevărat era incredibila şi 
irezistibila surescitare care străbătea mulţimea de oameni când 
se auzea clopoţelul de start, când se deschideau porţile cu 
pocnetul lor greu, scârţâitor, şi când comentatorul anunţa: 
„Auuu PORNIT!” Ce-l atrăgea era urletul mulţimii când caii 
treceau de a treia curbă şi porneau ca din puşcă pe porţiunea 
din partea opusă spectatorilor, îndemnurile isterice ca de la o 
întâlnire câmpenească venind dinspre tribune când treceau de 
a patra curbă şi puneau cărbuni pe foc în drum către linia de 


sosire. Era ceva viu, oh, era ceva atât de viu. Era atât de viu, 
încât... 

... încât era periculos. 

Keeton se hotărâse c-ar fi mai bine să păstreze distanţa. 
Avea restul vieţii atent plănuit. Intenţiona să devină şeful 
Consiliului Local din Castle Rock atunci când Steve Frazier se 
va hotărî să iasă la pensie şi, după şase sau şapte ani, 
intenţiona să candideze pentru un loc în Camera 
Reprezentanţilor la nivel statal. După aceea, cine putea şti? 
Nici postul de demnitar la nivel naţional nu era dincolo de 
puterile unui om ambițios, capabil... şi întreg la minte. 

Asta era adevărata problemă a curselor de cai. La început 
n-o recunoscuse, dar o făcuse la scurtă vreme după aceea. 
Hipodromul era un loc unde oamenii dădeau bani, luau un 
bilet... şi renunţau pentru scurtă vreme la deplinătatea 
facultăţilor mentale. Keeton văzuse prea multe cazuri de 
nebunie în propria sa familie pentru ca atracţia ce o exercita 
asupra lui Hipodromul Lewiston să-i ofere vreun confort. Era o 
hrubă cu pereţi unsuroşi, o capcană cu dinţi ascunşi, o armă 
încărcată şi cu siguranţa ridicată. Când se ducea acolo, nu 
reuşea să plece până ce nu se desfăşura şi ultima cursă a serii. 
Ştia asta. Încercase să facă altfel. Odată reuşise să ajungă 
aproape de turnichetele de la ieşire înainte să se trezească 
ceva în spatele minţii lui, ceva puternic, enigmatic şi reptilian, 
să preia controlul şi să-i întoarcă paşii înapoi. Keeton fusese 
îngrozit de trezirea completă a acelei reptile. Era mai bine s-o 
laşi să doarmă. 

Vreme de trei ani exact asta făcuse. Apoi, în 1984, Steve 
Frazier ieşise la pensie şi Keeton fusese ales şef al Consiliului 
Local. Atunci a fost momentul când au început adevăratele lui 
probleme. 

Mersese la hipodrom să-şi sărbătorească victoria şi, dacă 
tot sărbătorea, se hotărâse s-o facă lată. Trecuse de ghişeele 
pentru pariuri de doi şi cinci dolari şi se dusese aţă la ghişeul 
de zece. Pierduse o sută şaizeci de dolari în seara aceea, mai 
mult decât îşi îngăduia să piardă (i-a spus soţiei a doua zi că 
pierduse patruzeci), dar nu mai mult decât îşi permitea. 
Categoric, nu. 

S-a întors o săptămână mai târziu, vrând să recâştige ceea 
ce pierduse, aşa încât să renunţe cu conturile încheiate. Şi 


aproape că reuşise. Aproape - acesta era cuvântul-cheie. Aşa 
cum aproape că reuşise să ajungă la turnichetele de la ieşire. 
Săptămâna următoare, pierduse două sute zece dolari. Asta a 
lăsat o gaură în contul lor curent pe care Myrtle avea s-o 
observe, aşa că se împrumutase puţin din fondul orăşenesc 
pentru cheltuieli mărunte şi acoperise o parte din pierdere. O 
sută de dolari. O nimica toată, de fapt. 

Dincolo de acel moment, totul începea să se amestece 
indistinct la un loc. Hruba avea pereţi unsuroşi, sigur că da, şi 
odată ce-ncepeai să aluneci, soarta îţi era scrisă. lţi puteai 
cheltui forţele prinzându-te cu unghiile de perete şi-ţi puteai 
încetini căderea... dar asta, desigur, nu făcea decât să 
prelungească agonia. 

Fusese un moment fără cale de întoarcere, fusese vara lui 
1988. Cursele de cai se organizau seară de seară pe timpul 
verii, iar Keeton fusese mereu în public din a doua jumătate a 
lui iulie şi toată luna august. Myrtle crezuse o vreme că se 
foloseşte de cursele de cai drept scuză, că se vedea de fapt cu 
altă femeie, iar asta era culmea - chiar era. Keeton n-ar fi avut 
o erecţie nici dacă zeiţa Diana însăşi ar fi coborât cu trăsura din 
Lună, cu toga desfăcută şi la gât atârnându-i o tăbliță pe care 
să scrie FUTE-MĂ, DANFORTH. Gândul la cât de adânc se 
înfruptase din banii oraşului îi făcuse sărmanul mădular să se 
strângă până la dimensiunea unei radiere din capătul unui 
creion. 

Când a devenit Myrtle în sfârşit convinsă de adevăr, că nu 
făcea în definitiv decât să parieze pe cursele de cai, a fost 
uşurată. Asta îl făcea să stea afară din casă, unde avea 
tendinţa să fie un fel de tiran, şi nu avea cum pierde foarte 
mult, trăsese ea concluzia, fiindcă balanţa lor bugetară nu 
fluctua atât de tare. Nu era decât faptul că Danforth îşi găsise 
un hobby care să-l distreze în anii vârstei de mijloc. 

În definitiv, nu fac decât să pariez pe curse de cai, gândi 
Keeton pe când mergea pe Strada Principală în jos, cu mâinile 
îndesate adânc în buzunarele pardesiului. Scoase un râset 
ciudat, sălbatic, care, dacă ar fi fost cineva pe stradă, i-ar fi 
făcut pe oameni să-şi întoarcă privirile după el. Myrtle era 
atentă la contul curent. Gândul că Danforth ar fi putut face praf 
certificatele de trezorerie care reprezentau economiile lor de-o 
viaţă nu-i trecuse niciodată prin cap. Asemenea, cunoaşterea 


faptului că afacerea familiei, Keeton Chevrolet, se clătina în 
pragul dispariţiei îi aparţinea numai lui. 

Ea contrabalansa carnetul de cecuri cu cheltuielile familiei. 

El era contabil licenţiat. 

Când vine vorba de delapidare, un contabil licenţiat se 
poate descurca mai bine ca oricine... dar în cele din urmă 
pachetul soseşte întotdeauna desfăcut. Sfoara şi banda de lipit 
şi hârtia de ambalat de pe pachetul lui Keeton începuseră să se 
desfacă în toamna lui 1990. Ţinuse lucrurile la un loc cât de 
bine putuse, sperând să scoată pârleala la curse. Pe atunci îşi 
găsise deja pe cineva care să-i ţină registrele de pariuri, ceea 
ce-i permite să facă pariuri mai mari decât suportau cursele. 

Totuşi, asta nu-i adusese noroc. 

După care, în vara aceasta, persecuția începuse cu zel. 
Înainte, Ei nu făcuseră decât să se joace cu el. Acum acționau 
mânaţi de instincte criminale, iar Ziua Armaghedonului era la 
mai puţin de o săptămână depărtare. 

Pun eu mâna pe Ei, gândi Keeton. N-am terminat încă. Mai 
am o carte sau două în mânecă. 

Nu ştia, însă, care erau aceste cărţi; asta era problema. 

Nu contează. Există o cale. Știu că există o ca... 

Aici gândirile i se rupseră. Stătea în faţa noului magazin, 
Lucruri preţioase, iar ceea ce vedea în vitrină îi alungase toate 
gândurile pentru o clipă sau două. 

Era o cutie dreptunghiulară din carton, bogat colorată, cu o 
fotografie pe capac. O tablă de joc, presupunea el. Insă era o 
tablă de joc despre curse de cai şi-ar fi putut jura că imaginea, 
care înfăţişa doi trăpaşi gonind umăr la umăr către linia de 
final, era a Hipodromului Lewiston. Dacă aceea din fundal nu 
era tribuna principală, el era o maimuţă. 

Numele jocului era BILETUL CÂŞTIGĂTOR. 

Keeton rămase uitându-se la el preţ de aproape cinci 
minute, la fel de hipnotizat ca un puşti care se uită la un 
aranjament de vitrină cu trenuleţe electrice. Apoi, încet, păşi 
sub umbrarul verde-închis să vadă dacă magazinul era deschis 
şi sâmbăta. Pe interiorul uşii atârna un anunţ, sigur, dar purta 
numai un singur cuvânt, iar cuvântul, normal, era 


DESCHIS 


Keeton se uită la el pentru o clipă, gândindu-se - cum se 
gândise şi Brian Rusk înaintea lui - că trebuia să fi fost lăsat 
acolo din greşeală. Magazinele de pe Strada Principală nu se 
deschideau la şapte în Castle Rock, mai ales într-o dimineaţă 
de sâmbătă. Chiar şi aşa, el încercă clanţa. Aceasta i se roti cu 
uşurinţă în mână. 

Când deschise uşa, un clopoțel din argint sună vioi 
deasupra sa. 


4 


— Nu este chiar un joc, spunea Leland Gaunt cinci minute 
mai târziu, în privinţa asta vă înşelaţi. 

Keeton şedea în scaunul din pluş cu spătar înalt în care 
şezuseră înaintea lui, în săptămâna aceea, Nettie Cobb, Cyndi 
Rose Martin, Eddie Warburton, Everett Frankel şi mulţi alţi 
orăşeni. Bea o ceaşcă de cafea jamaicană bună. Gaunt, care 
părea un tip al naibii de amabil pentru unul de la câmpie, 
insistase să o bea. Acum, Gaunt se apleca în vitrină şi lua cu 
grijă cutia. Era îmbrăcat într-o jachetă de seară de culoarea 
vinului, spilcuit până peste poate şi fără un fir de păr nelalocul 
lui. Îi spusese lui Keeton că deschidea deseori la ore ciudate, 
fiindcă suferea de insomnie. 

— Încă din copilărie, spusese cu un chicotit melancolic, iar 
asta era cu mulţi ani în urmă. 

Lui Keeton i se părea, însă, proaspăt ca tocmai trezit din 
somn, cu excepţia ochilor - erau atât de injectaţi, încât păreau 
că roşul este de fapt culoarea lor naturală. 

Acum, aduse cutia cu el şi o aşeză pe o măsuţă de lângă 
Keeton. 

— Cutia aia mi-a reţinut atenţia, spuse Keeton. Seamănă 
destul de mult cu Hipodromul Lewiston. Merg acolo din când în 
când. 

— Vă plac emoţiile, nu-i aşa? - întrebă Gaunt cu un zâmbet. 

Keeton fu pe cale să spună că nu pariază niciodată, dar se 
răzgândi. Zâmbetul nu era doar prietenos; era un zâmbet de 
compasiune şi brusc îşi dădu seama că se află în prezenţa unui 


tovarăş de suferinţă. Ceea ce nu făcea decât să-i demonstreze 
cât de mult se teşise pe la margini, fiindcă atunci când 
strânsese mâna lui Gaunt simţise un val de repulsie atât de 
bruscă şi de profundă, că păruse un spasm muscular. In acea 
clipă fusese convins că-şi găsise Persecutorul Şef. Trebuia să 
aibă grijă la genul ăsta de lucruri; nu avea sens să sară calul. 

— Mi se mai întâmplă să pariez, spuse el. 

— Din păcate, şi mie, zise Gaunt. 

Ochii lui roşiatici se aţintiră asupra ochilor lui Keeton şi 
împărţiră o clipă de perfectă înţelegere... sau aşa i se părului 
Keeton. 

— Am pariat în majoritatea hipodromurilor de la Atlantic 
până la Pacific şi sunt destul de sigur că cel de pe cutie este din 
Longacre Park, în San Diego. Desigur, nu mai e; acum e un 
cartier de locuinţe acolo. 

— O, făcu Keeton. 

— Dar daţi-mi voie să vă arăt asta. Cred c-o să vi se pară 
interesant. 

Luă jos capacul cutiei şi ridică încet o pistă din tinichea 
pentru curse montată pe o platformă lungă de trei picioare şi 
lată de un picior şi jumătate. Arăta ca jucăriile pe care le 
avusese Keeton în copilărie, din-acelea ieftine făcute după 
război în Japonia. Pista era o replică a unui parcurs de două 
mile. În ea erau perforate opt fante înguste şi în spatele liniei 
de start se aflau opt cai înguşti din tinichea. Fiecare era dispus 
pe o pârghie mică din tinichea care ieşea din fantă şi era 
cositorită de pântecele calului. 

— Oau, făcu Keeton şi rânji. 

Era pentru prima dată de săptămâni întregi când rânjea şi 
expresia i se păru ciudată şi nelalocul ei. 

— Încă n-ai văz't nimic, cum a spus bărbatul, răspunse 
Gaunt, rânjind şi el. Frumuseţea asta e din 1930 sau '35, 
domnule Keeton - e-o adevărată antichitate. Dar n-a fost doar 
o jucărie pentru împătimiţii de curse ai vremii. 

— Nu? 

— Nu. Ştiţi ce este o tablă Ouija? 

— Sigur. Îi pui întrebări şi ea ar trebui să-ţi dea pe litere 
răspunsurile din lumea spiritelor. 

— Exact. Ei bine, în vremea Depresiunii, erau o mulţime de 
împătimiţi ai curselor de cai care credeau că Biletul Câştigător 


era o tablă Ouija a jucătorului la curse. 

Ochii lui îi întâlniră iarăşi pe ai lui Keeton, prietenos, 
zâmbitor, iar Keeton fu la fel de incapabil să-şi ferească privirea 
cum fusese şi să plece de la hipodrom înainte să se ţină şi 
ultima cursă cu singura ocazie când încercase asta. 

— O prostie, nu-i aşa? 

— Da, spuse Keeton. 

Dar nu i se părea deloc o prostie. | se părea absolut... 
absolut... 

Absolut rezonabil. 

Gaunt pipăi înăuntrul cutiei şi scoase o cheiţă de tinichea. 

— De fiecare dată câştigă alt cal. Are înăuntru un fel de 
mecanism aleatoriu, presupun - rudimentar, dar destul de 
eficient. Priviţi acum. 

Introduse cheia în gaura din lateralul platformei de tinichea 
pe care se aflau căluţii de tinichea şi o roti. Se auziră clicuri şi 
clacuri şi pocnete mici de rotiţe - sunete de arcuri care se 
strâng. Când nu mai vru să se învârtă, Gaunt scoase cheia. 

— Ce alegeţi? - Intrebă el. 

— Cinci-ul, spuse Keeton. 

Se aplecă în faţă, inima începându-i să bată mai repede. Era 
caraghios - şi bănuia că este cea mai elocventă dovadă a 
maniei sale - dar simţea toată acea veche surescitare 
năpădindu-i din nou corpul. 

— Prea bine, eu aleg calul şase. Să punem un pariu mic, 
doar ca să pară mai interesantă cursa? 

— Sigur! Cât? 

— Nu bani, spuse Gaunt. Zilele mele de pariat pe bani s-au 
sfârşit cu mult timp în urmă, domnule Keeton. Banii sunt cele 
mai neinteresante câştiguri din pariuri. Să zicem aşa: dacă iese 
câştigător calul dumneavoastră, o să vă fac un mic serviciu. Ce 
alegeţi. Dacă iese al meu, trebuie să-mi faceţi dumneavoastră 
un serviciu. 

— Şi dacă iese altul câştigător, cad toate pariurile? 

— Corect. Sunteţi pregătit? 

— Ăhâm, făcu Keeton hotărât şi se aplecă mai aproape de 
pista de tinichea pentru curse. Îşi ţinea mâinile strânse între 
coapsele mari. 

Lângă linia de pornire, dintr-o fantă ieşea o pârghie mică 
din metal. 


— Şi-au plecat, spuse Gaunt încet şi o apăsă. 

Rotiţele şi angrenajele de sub pistă începură să macine. Caii 
se îndepărtară de linia de pornire, înaintând pe direcţiile 
stabilite pentru fiecare. Merseră încet la început, clătinându-se 
înainte şi înapoi în fante şi avansând cu mici smucituri pe 
măsură ce un arc principal - sau o întreagă serie de arcuri - se 
destindea înăuntrul tablei, dar pe când se apropiau de finalul 
primei ture, începură să prindă viteză. 

Calul cu numărul doi, urmat de şapte, luă conducerea; 
ceilalţi erau în urmă într-o ceată. 

— Haide, cinci! - strigă Keeton cu voce slabă. Haide, cinci, 
trage, târfo! 

De parcă l-ar fi auzit, micul armăsar de tinichea începu să 
se desprindă de ceată. La jumătatea cursei, îl ajunse din urmă 
pe şapte. Calul cu numărul şase - alegerea lui Gaunt - începuse 
şi el să prindă viteză. 

Biletul Câştigător zăngănea şi vibra pe masa cea mică. Faţa 
lui Keeton plana deasupra lui asemenea unei luni mari, 
imperfecte. O picătură de transpiraţie căzu pe jocheul mic de 
tinichea ce conducea calul cu numărul trei; dacă ar fi fost un 
om adevărat, el şi bidiviul său ar fi fost udaţi leoarcă. 

La începutul turei a treia, calul cu numărul şapte prinse 
mare viteză şi-i ajunse din urmă pe cei doi, dar calul cu 
numărul cinci al lui Keeton alerga din răsputeri, iar numărul 
şase al lui Gaunt îi călca pe urme. Aceştia patru luară curba 
într-un grup aflat cu mult înaintea celorlalţi, vibrând sălbatic în 
fantele lor. 

— Du-te, târfă proastă! ţipă Keeton. 

Uitase că nu erau decât nişte bucăţi de tinichea lucrate să 
semene de departe cu nişte cai. Uitase că se afla în magazinul 
unui om pe care nu-l mai întâlnise înainte. Surescitarea rece 
pusese stăpânire pe el. Îl scutura aşa cum un terier scutură un 
şobolan. 

— Haide şi dă-i bătaie! Trage, târfa, TRAGE! Pune pe FOC! 

Acum, numărul cinci se lupta pentru conducere... şi ajunse 
în faţă. Calul lui Gaunt tocmai se apropia pe flanc, când calul lui 
Keeton trecu linia de sosire, victorios. 

Mecanismul se destindea, dar majoritatea cailor reuşiră să 
ajungă la linia de pornire înainte ca angrenajul să stea în loc. 
Gaunt se folosi de deget ca să-i tragă pe codaşi alături de 


ceilalţi, pregătiţi pentru un alt start. 

— Pfiu! făcu Keeton şi-şi şterse fruntea de transpiraţie. 

Se simţea complet stors de puteri... dar se simţea în acelaşi 
timp mai bine, cum nu se simţise de multă, multă vreme. 

— A fost destul de bine! 

— Mai bine nu se poate, se arătă Gaunt de acord. 

— Ştiau cum să facă lucrurile mai demult, nu-i aşa? 

— Ştiau, aprobă Gaunt, zâmbind. Şi se pare că vă datorez 
un serviciu, domnule Keeton. 

— A, lăsaţi-o - a fost de distracţie. 

— Nu, nici  pomeneală. Un gentleman îşi plăteşte 
întotdeauna datoriile. Anunţaţi-mă doar cu o zi sau două înainte 
să vă faceţi socoteala, cum se spune. 

Înainte să vă faceţi socoteala. 

Asta făcu totul să-i revină în gând şi să-l strivească. 
Socoteli! £; îi cereau lui socoteală! Æi! Joi Ei vor face toate 
socotelile... şi ce urma? Ce urma? 

În minte începură să-i danseze titlurile acuzatoare de pe 
prima pagină a ziarelor. 

— Vreţi să ştiţi cum foloseau jucăria asta pariorii serioşi din 
anii treizeci? - întrebă Gaunt cu voce joasă. 

— Sigur, spuse Keeton, dar nu-i păsa... nu până ce nu ridică 
privirea. Atunci, ochii lui Gaunt i-i întâlniră iarăşi pe ai săi, i-i 
capturară, şi ideea de a folosi un joc de copii pentru a alege 
câştigătorii i se păru iarăşi absolut logică. 

— Ei bine, spuse Gaunt, luau ziarul din ziua respectivă sau 
buletinul Racing Form şi jucau cursele una câte una. Pe tabla 
asta, să ştiţi. Dădeau fiecărui cal din fiecare cursă un nume din 
ziar - o făceau atingând unul dintre căluţii de tinichea şi rostind 
în acelaşi timp numele - apoi învârteau cheiţa şi-i dădeau 
drumul. Jucau în felul ăsta toate cursele viitoare - opt, nouă, o 
duzină. Apoi mergeau la hipodrom şi pariau pe caii care 
câştigaseră acasă. 

— Funcţiona? - întrebă Keeton. 

Vocea i se părea că-i vine dintr-un alt loc. Un loc îndepărtat. 
| se părea că pluteşte în faţa ochilor lui Leland Gaunt. Că 
pluteşte pe o spumă roşie. Senzaţia era stranie, dar de fapt 
îndeajuns de plăcută. 

— Aşa se pare, spuse Gaunt. Probabil că nu era decât o 
superstiție prostească, dar... vreţi să cumpăraţi jucăria şi s-o 


încercaţi singur? 

— Da, spuse Keeton. 

— Eşti un om care are destul de mare nevoie de un Bilet 
Câştigător, nu-i aşa, Danforth? 

— Îmi trebuie mai mult de unul. Am nevoie de-un teanc 
întreg. Cât face? 

Leland Gaunt râse. 

— O, nu - nu aşa trebuie să mă iei! Nu când îţi sunt deja 
îndatorat! Îţi zic eu cum facem - deschide-ţi portmoneul şi 
dă-mi prima bancnotă pe care o găseşti în el. Sunt sigur că va fi 
cea potrivită. 

Aşa că Danforth Keeton îşi deschise portmoneul şi extrase o 
bancnotă fără să-şi ia ochii de la chipul lui Gaunt şi, desigur, fu 
cea cu faţa lui Thomas Jefferson pe ea - genul de bancnotă 
care-l vârâse în toată beleaua asta încă de la început. 


Gaunt o făcu să dispară la fel de uşor ca un magician care 
execută un truc, şi spuse: 

— Mai este încă ceva. 

— Ce? 

Gaunt se aplecă în faţă. Se uită serios la Keeton şi-l atinse 
pe genunchi. 

— Domnule Keeton, ştii de existenţa... Lor? 

Lui Keeton i se tăie răsuflarea, aşa cum i se taie uneori 
respiraţia unuia care doarme atunci când se găseşte prins în 
chinurile unui vis urât. 

— Da, şopti el. Dumnezeule, da. 

— Oraşul ăsta e plin de Ei, continuă Gaunt pe acelaşi ton 
scăzut, confidenţial. E absolut infestat. Am deschis de mai 
puţin de o săptămână şi deja ştiu asta. Cred că-i posibil ca Ei 
să-mi fie pe urme. De fapt, sunt destul de sigur de lucrul ăsta. 
S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău. 

— Da, spuse Keeton. Vorbi mai cu forţă acum. - Pe 
Dumnezeul meu, vei primi tot ajutorul de care vei avea nevoie! 

— Ei, tocmai ne-am întâlnit şi nu-mi datorezi absolut nimic... 


Keeton, care avea deja impresia că Gaunt îi era cel mai 
apropiat prieten pe care şi-l făcuse în ultimii zece ani, deschise 
gura să protesteze. Gaunt ridică o mână şi protestele pieriră pe 
dată. 

— ... şi nu ai nici cea mai vagă idee dacă ţi-am vândut ceva 
care într-adevăr funcţionează sau doar un alt sac cu vise... de 
genul celor care se transformă în coşmaruri când le dai un 
ghiont. Sunt sigur că acum crezi toate acestea; am un mare dar 
al persuasiunii, dacă-mi este permis să spun asta. Dar cred în 
clienţii satisfăcuţi, domnule Keeton, şi doar în clienţii 
satisfăcuţi. Sunt în afacerea asta de mulţi ani şi mi-am construit 
reputaţia pe clienţii satisfăcuţi. Aşa că ia jucăria. Dacă-ţi va fi 
de ajutor, bine. Dacă nu, dă-o la Armata Salvării sau arunc-o la 
groapa de gunoi a oraşului. Ce ai de pierdut? Doi parai? 

— Doi parai, aprobă Keeton visător. 

— Dar dacă într-adevăr funcţionează şi dacă-ţi poţi elibera 
mintea de aceste griji financiare efemere, revino să mă vezi. O 
să stăm la o cafea, aşa cum am stat în dimineaţa asta... şi-o să 
discutăm despre Ei. 

— Am mers prea departe să pot pune pur şi simplu banii la 
loc, spuse Keeton pe tonul limpede, dar deconectat al celui 
care vorbeşte în somn. Sunt atâtea urme, că n-am cum să le 
acopăr în cinci zile. 

— Multe se pot schimba în cinci zile, spuse gânditor domnul 
Gaunt. 

Se ridică în picioare, mişcându-se cu o graţie sinuoasă. 

— Ai o zi mare înaintea ta... şi la fel şi eu. 

— Dar Ei, protestă Keeton. Cum rămâne cu Ei? 

Gaunt îşi aşeză una din mâinile sale lungi şi reci pe braţul 
lui Keeton şi, chiar în starea aceea de năucire, Keeton îşi simţi 
stomacul chircindu-se la acea atingere. 

— O să avem grijă de Ei mai târziu, zise el. Nu-ţi face griji 
de nimic. 


— John! strigă Alan când John LaPointe intră în Oficiul 


Şerifului pe uşa dinspre alee. Mă bucur să te văd! 

Era zece treizeci în dimineaţa zilei de sâmbătă şi Oficiul 
Şerifului din Castle Rock era pustiu până la refuz. Norris era 
plecat undeva la pescuit, iar Seaton Thomas era în Sanford, în 
vizită la cele două surori ale lui, fete bătrâne. Sheila Brigham 
era la casa parohială a Bisericii Maica Noastră a Apelor 
Liniştite, unde-l ajuta pe fratele ei să scrie ciorna unei alte 
scrisori către ziar în care să explice natura esențialmente 
inofensivă a Serii la Cazinou. 

Părintele Brigham voia ca scrisoarea să exprime şi 
convingerea sa că reverendul Rose era nebun ca un păduche 
într-o grămadă de rahat. Desigur, nu se putea să spui pe şleau 
un astfel de lucru - nu într-un ziar de familie - dar părintele 
John şi sora Sheila făceau tot ce le stătea în puteri să transmită 
cumva mesajul. Andy Clutterbuck era de serviciu pe undeva 
sau aşa bănuia Alan; de când sosise el la birou cu o oră în 
urmă, nu raportase prin staţie. Până să apară John, singura 
persoană, în afară de el, care se afla în Clădirea Municipalităţii 
părea să fie Eddie Warburton, care-şi făcea de lucru cu răcitorul 
pentru apă din colţ. 

— Care-i mişcarea, doctore? întrebă John, aşezându-se pe 
colţul mesei de lucru a lui Alan. 

— Intr-o dimineaţă de sâmbătă? Nu cine ştie ce. Dar fii 
atent aici. 

Işi descheie manşeta dreaptă de la cămaşa lui kaki şi-şi 
sumese mâneca. 

— Te rog, observă că palma nu mi se desparte de 
încheietura mâinii. 

— hf, spuse John. 

Scoase o lamă de Juicy Fruit din buzunarul pantalonilor, îi 
desfăcu folia de staniol şi-o vâri în gură. 

Alan îi arătă palma dreaptă deschisă, întoarse mâna pentru 
a arăta şi dosul, apoi strânse pumnul. Introduse în el degetul 
arătător de la mâna stângă şi scoase o urechiuşă de mătase. 
Flutură din sprâncene către John. 

— Nu-i rău, hă? 

— Dacă aia-i eşarfa Sheilei, n-o să se bucure s-o vadă toată 
îmboţită şi puţind a transpiraţia ta, spuse John. 

Nu părea nici pe departe zdruncinat de uimire. 

— Nu-i vina mea că şi-a lăsat-o pe birou, răspunse Alan. Pe 


lângă asta, magicienii nu transpiră. Acum zi hei şi abracadabra! 

Scoase eşarfa Sheilei din pumn şi-o suflă teatral în aer. 
Aceasta pluti o vreme, apoi se aşeză pe maşina de scris alui 
Norris ca un fluture intens colorat. Alan se uită la John, apoi 
suspină. 

— Nu-i cine ştie ce, hă? 

— E-un truc mişto, spuse John, dar l-am mai văzut de 
câteva ori. Cum ar fi poate de treizeci sau patruzeci? 

— Tu ce crezi, Eddie? - zise Alan. Nu-i rău pentru un Câne 
Ajutor dă Şerif din dosu’ pădurii, hă? 

Eddie abia dacă-şi ridică privirea de la răcitor, pe care-l 
umplea acum dintr-o rezervă de sticle din plastic etichetate APĂ 
DE IZVOR. 

— N-am văz't, dom’ Şărif. Scuze. 

— Sunteţi amândoi deplorabili, spuse Alan. Dar lucrez la o 
variaţiune. John. O să te lase gură-cască, îţi promit. 

— Înî. Alan, mai vrei să verific băile restaurantului ăluia nou 
de pe River Road? 

— Mai vreau, spuse Alan. 

— De ce mă procopsesc mereu eu cu treburile de căcat? De 
ce nu poate Norris... 

— Norris a verificat buzile de la terenul de campare Happy 
Trails în iulie şi august, spuse Alan. În iunie am făcut-o eu. Nu 
te mai smiorcăi, Johnny. Ţi-a venit doar rândul. Vreau să iei şi 
mostre de apă. Foloseşte două dintre punguliţele alea speciale 
pe care ni le-au trimis de la Augusta. Incă mai sunt o grămadă 
în dulapul din hol. Mi se pare că le-am văzut în spatele cutiei cu 
biscuiţi Hi-Ho a lui Norris. 

— Bine, spuse John, s-a tăcut. Dar, cu riscul de-a părea că 
iar mă smiorcăi, să verifice apa de gângănii înotătoare ar trebui 
să fie responsabilitatea proprietarului de restaurant. M-am 
documentat. 

— Sigur că este, spuse Alan, dar aici discutăm despre 
Timmy Gagnon, Johnny - ce-ţi spune ţie asta? 

— Îmi spune că n-aş cumpăra un hamburger de la Riverside 
B-B-Q Delish nici dacă aş muri de foame. 

— Corect! - exclamă Alan. 

Se ridică în picioare şi-l lovi amical peste umăr pe John. 

— Sper să-l putem trage pe linie moartă pe fiul ăla îngălat 
de căţea înainte ca populaţia de câini şi pisici hoinăritoare din 


Castle Rock să înceapă să scadă. 

— Asta-i cam scârbos, Alan. 

— Mnu - ăsta-i Timmy Gagnon. Adu mostrele de apă în 
dimineaţa asta şi, până să plec diseară acasă, eu o să le trimit 
la Departamentul Statal de Sănătate din Augusta. 

— Ce ai în gând pentru dimineaţa asta? 

Alan îşi cobori jos mâneca şi-şi încheie manşeta. 

— Acum merg mai încolo pe stradă la Lucruri preţioase, 
spuse el. Vreau să-l întâlnesc pe domnul Leland Gaunt. l-a lăsat 
o impresie foarte bună lui Polly şi, din câte am auzit prin oraş, 
ea nu-i singura căreia i-a mers la inimă. L-ai întâlnit? 

— Nu încă, spuse John. 

Porniră către uşă. 

— Dar am trecut prin faţa magazinului de vreo două ori. 
Interesant amestec de obiecte în vitrină. 

Trecură pe lângă Eddie, care lustruia acum cu o boarfă pe 
care o scosese din buzunarul de la spate sticla cea mare a 
răcitorului pentru apă. Acesta nu se uită la Alan şi la John când 
trecură pe lângă el; părea pierdut în propriul lui univers. Dar 
de-ndată ce uşa din spate se închise cu un clic în urma lor, 
Eddie Warburton se grăbi în biroul dispecerului şi ridică 
receptorul telefonului. 


— Bine... da... da, înţeleg. 

Leland Gaunt stătea lângă registrul de casă, ţinând la 
ureche un telefon Cobra fără fir. Un zâmbet subţire ca o 
semilună la început de pătrar îi curba buzele. 

— Mulţumesc, Eddie. Mulţumesc foarte mult. 

Gaunt merse încet către draperia care izola magazinul de 
zona din spatele lui. Işi vâri partea de sus a corpului prin ea şi 
se aplecă. Când ieşi, ţinea în mână un anunţ. 

— Poţi pleca acasă acum... da... fii sigur că n-o să uit. Nu uit 
niciodată o faţă sau un serviciu, Eddie, şi ăsta e unul dintre 
motivele pentru care detest să mi se amintească de ele. Pe 
curând. 


Apăsă butonul END fără să aştepte vreun răspuns, strânse 
antena şi lăsă telefonul să-i cadă în buzunarul jachetei de 
seară. Draperia era din nou trasă la uşă. Îşi vârî mâna între 
perdea şi sticla geamului şi luă anunţul care spunea 


DESCHIS 


Îl înlocui cu cel pe care-l luase de după draperie, apoi se duse 
la vitrină să-l urmărească pe Alan Pangborn cum se apropie. 
Înainte să se apropie de uşă, Pangborn se uită pentru o vreme 
înăuntru prin geamul prin care Gaunt se uita afară; duse chiar 
şi mâinile căuş la ochi şi apăsă sticla cu nasul pentru câteva 
secunde. Deşi Gaunt stătea chiar în faţa lui cu braţele 
încrucişate pe piept, şeriful nu-l văzu. 

Domnul Gaunt descoperi pe loc că-i displace faţa lui 
Pangborn. Şi nici nu-l surprinse mult lucrul acesta. Se pricepea 
chiar mai bine la citit feţe decât se pricepea să le ţină minte, 
iar cuvintele de pe aceasta erau mari şi întrucâtva periculoase. 

Faţa lui Pangborn se schimbă subit; ochii i se căscară puţin, 
gura exprimând bună-dispoziţie se îngustă într-o tăietură 
subţire. Gaunt simţi un scurt şi absolut necaracteristic puseu de 
teamă. Mă vede! gândi, deşi asta, desigur, era imposibil. Şeriful 
făcu jumătate de pas în spate... şi apoi râse. Gaunt înţelese 
imediat ce se petrecea, dar asta nu-i potoli câtuşi de puţin 
bruscul sentiment profund de aversiune faţă de Pangborn. 

— Pleacă de aici, şerife, şopti el. Pleacă şi lasă-mă în pace. 


Alan rămase uitându-se în vitrină multă vreme. Descoperi 
că se întreabă ce era, totuşi, cu atâta tam-tam. Inainte să 
meargă ieri seară acasă la Polly, vorbise cu Rosalie Drake şi 
Rosalie făcuse ca magazinul Lucruri preţioase să pară replica 
din nordul Noii Anglii a magazinului Tiffany's, dar setul de 
porţelanuri din vitrină nu semăna cu ceva datorită căruia să te 
trezeşti noaptea din somn şi despre care să-i scrii mamei - era 
cel mai bun exemplu de marfă de duzină. Mai multe farfurii 


erau ciobite şi prin mijlocul uneia trecea o crăpătură ca un fir 
de păr. 

Ei bine, îşi spuse Alan, fiecare cu damblaua lui. Probabil că 
porţelanurile alea sunt vechi de o sută de ani, că valorează o 
avere şi eu sunt prea neinstruit să-mi dau seama. 

Îşi duse mâinile căuş la tâmple pentru a vedea dincolo de 
vitrină, dar nu avea la ce se uita - luminile erau stinse şi locul 
era pustiu. Apoi i se păru că vede vag pe cineva - un cineva 
ciudat, transparent, care se uita afară la el cu un interes 
fantomatic, răuvoitor. Făcu o jumătate de pas în spate înainte 
să-şi dea seama că ceea ce văzuse era reflecţia propriei sale 
feţe. Râse puţin, stânjenit de greşeală. 

Păşi încet către uşă. Draperia era trasă; un anunţ scris de 
mână atârna de o ventuză din plastic transparent. 


AM PLECAT LA PORTLAND SĂ PREIAU UN TRANSPORT DE MARFĂ 


ÎMI PARE RĂU CĂ NU NE-AM ÎNTÂLNIT 
VĂ ROG VENIȚI DIN NOU 


Alan îşi scoase portmoneul din buzunarul de la spate, luă 
din el o carte de vizită şi mâzgăli, cu pixul, pe spatele ei un 
scurt mesaj. 


Dragă domnule Gaunt, 

Am trecu sâmbătă dimineaţa să vă salut şi să vă urez bun 
venit în oraş. Îmi pare rău că nu ne-am întâlnit. Sper că vă 
place Castle Rock! Mai trec luni. Poate bem o ceaşcă de cafea. 
Dacă vă pot ajuta cu ceva, numerele mele de telefon - de 
acasă şi de la birou - se află pe cealaltă parte. 

Alan Pangborn 


Se îndoi de spate, strecură cartea de vizită pe sub uşă şi se 
îndreptă la loc. Se uită în vitrină preţ de încă o clipă, 
întrebându-se cine şi-ar dori acel set de farfurii impersonale. Pe 
când se uita, îl copleşi o stranie senzaţie - senzaţia că este 
privit. Se întoarse şi nu-l văzu decât pe Lester Pratt. Acesta 
lipea unul dintre posterele alea blestemate pe un stâlp de 
telefon şi nu se uita deloc în direcţia lui. Alan ridică din umeri şi 
porni înapoi de-a lungul străzii către Clădirea Municipalităţii. 


Luni va fi destul timp să-l întâlnească pe Leland Gaunt; luni va 
fi numai bine. 


Domnul Gaunt îl privi până ce dispăru din vedere, apoi se 
duse la uşă şi luă cartea de vizită pe care Alan o strecurase pe 
dedesubt. Citi ambele părţi cu atenţie şi apoi începu să 
zâmbească. Şeriful voia să treacă din nou luni, aşa-i? Ei, asta 
era numai bine, fiindcă domnul Gaunt avea o bănuială că până 
ce va veni ziua de luni, şeriful districtului Castle va avea alte 
treburi pe cap. O grămadă urâtă de alte treburi. lar asta era 
cum nu se poate mai bine, fiindcă mai întâlnise oameni ca 
Pangborn şi erau genul de oameni de care era bine să te 
fereşti, cel puţin atâta vreme cât mai aveai de lucru la 
dezvoltarea afacerii şi la ginirea clientelei. Oamenii ca 
Pangborn vedeau prea multe. 

— Ceva ţi s-a întâmplat, şerife, spuse Gaunt. Ceva care te-a 
făcut şi mai periculos decât ar trebui să fii. Asta4i stă scris şi pe 
faţă. Despre ce-a fost vorba, mă-ntreb? A fost ceva ce-ai făcut, 
ceva ce-ai văzut sau amândouă? 

Rămase uitându-se afară în stradă şi buzele i se depărtară 
încet de peste dinţii mari, inegali. Vorbi pe tonul jos, comod, al 
celui care şi-a fost cel mai bun ascultător vreme foarte 
îndelungată. 

— Mi-a ajuns la ureche că eşti un fel de prestidigitator de 
salon, prietenul meu în uniformă. Îţi plac trucurile. Înainte să 
plec din oraş, îţi voi arăta câteva trucuri noi. Sunt încrezător că 
te vor uimi. 

Îşi strânse pumnul în jurul cărţii de vizită a lui Alan, mai 
întâi îndoind-o, apoi mototolind-o. Când fu complet ascunsă 
vederii, o limbă de foc albastru ieşi printre degetul său arătător 
şi cel din mijloc. Deschise iarăşi mâna şi, chiar dacă mici 
fuioare de fum încă i se mai ridicară din palmă, cartea de vizită 
nu se vedea niciunde - nu era nici măcar o pată de cenuşă. 

— Zi hei şi abracadabra, spuse încet Gaunt. 


10 


Myrtle Keeton merse la uşa biroului soţului ei pentru a treia 
oară în ziua aceea şi ascultă. Când coborâse din pat dimineaţă 
în jurul orei nouă, Danforth era deja acolo înăuntru cu uşa 
încuiată. Acum, la unu după-amiaza, încă era acolo cu uşa 
încuiată. Când îl întrebă dacă nu vrea să mănânce de prânz, el 
îi spuse pe o voce înfundată să plece, că e ocupat. 

Ridică mâna să bată la uşă... şi se opri. Înclină uşor din cap. 
Din spatele uşii se auzea un zgomot - un sunet scrâşnit, 
zăngănit. Îi aduse aminte de sunetele pe care le scotea ceasul 
cu cuc al mamei sale în săptămâna dinainte să se strice de tot. 

Ciocăni uşor. 

— Danforth? 

— Pleacă! 

Vocea lui era agitată, dar ea nu-şi putea da seama dacă 
motivul era surescitarea sau teama. 

— Danforth, eşti bine? 

— Da, la dracu’! Pleacă! les imediat! 

Zăngănit şi scrâşnit. Scrâşnit şi zăngănit. Suna ca nisipul 
într-un aparat de frământat aluat. O speria puţin. Spera ca 
Danforth să nu aibă o cădere nervoasă acolo înăuntru. Se 
comportase atât de ciudat în ultima vreme. 

— Danforth, vrei să merg până la brutărie şi să-ţi iau nişte 
gogoşi? 

— Da! strigă el. Da! Da! Gogoşi! Hârtie igienică! O operaţie 
estetică la nas! Du-te unde vrei! la ce vrei! Numai /asă-mă în 
pace! 

Rămase acolo încă o clipă, îngrijorată. Se gândi să mai 
ciocănească o dată şi se hotări să n-o facă. Nu mai era sigură 
dacă voia să ştie ce făcea Danforth în biroul lui. Nu mai era 
sigură nici dacă voia ca el să deschidă uşa. 

Îşi încălţă pantofii şi îmbrăcă o haină grea din blană - era 
însorit, dar era răcoare - şi merse afară la maşină. Conduse 
până la Cuptorul de Ţară din capătul Străzii Principale şi luă 
şase gogoşi - cu glazură de miere pentru ea, cu ciocolată şi 
nucă de cocos pentru Danforth. Spera să-l înveselească - un pic 


de ciocolată, pe ea, o înveselea întotdeauna. 

La întoarcere, se întâmplă să arunce o privire în vitrina 
Lucrurilor preţioase. Ceea ce văzu o făcu să apese cu ambele 
picioare pedala de frână, s-o apese tare. Dacă ar fi fost cineva 
în spatele ei, cu siguranţă ar fi tamponat-o. 

In vitrină era cea mai superbă păpuşă. 

Draperia era din nou, desigur, ridicată. lar semnul care 
atârna de ventuza din plastic transparent spunea din nou 


DESCHIS 


desigur. 


11 


Polly Chalmers îşi petrecu acea după-amiază de sâmbătă 
într-un mod care, pentru ea, era cât se poate de neobişnuit: 
nefăcând absolut nimic. Şedea lângă fereastră în şezlongul ei 
Boston, cu mâinile atent împletite în poală, privind traficul 
sporadic de pe stradă. Alan o sunase înainte să plece pe teren, 
îi spusese că nu-l găsise pe Leland Gaunt la magazin, o 
întrebase dacă se simţea bine şi dacă nu avea nevoie de ceva. 
Ea îi spusese că se simte bine şi că nu-i trebuie absolut nimic, 
mersi. Amândouă aceste declaraţii erau minciuni; nu se simţea 
deloc bine şi avea nevoie de multe lucruri. În capul listei figura 
un leac pentru artrită. 

Nu, Polly - ce-ţi trebuie cu adevărat e puțin curaj. Doar atât 
cât să poti merge la bărbatul pe care-l iubeşti şi să-i spui: 
„Alan, am îndoit adevărul pe alocuri cu privire la anii cât am 
fost plecată din Castle Rock şi te-am mințit cu sfruntare în 
privința a ceea ce s-a întâmplat cu fiul meu. Acum aş vrea 
să-mi cer iertare şi să-ți spun adevărul.” 

Părea uşor când o spuneai aşa îndrăzneţ. Devenea greu 
doar atunci când te uitai în ochii bărbatului pe care-l iubeai sau 
când încercai să găseşti cheia care să-ţi deschidă sufletul fără 
să-l sfâşie în bucățele sângerânde, dureroase. 

Durere şi minciuni; minciuni şi durere. Cele două subiecte în 


jurul cărora părea că i se învârte viaţa în ultima vreme. 

Cum te simţi astăzi, Pol? 

Bine, Alan. Sunt bine. 

De fapt, era îngrozită. Nu din pricină că o dureau atât de 
tare mâinile chiar în clipa aceea; aproape că-şi dorea s-o doară, 
fiindcă durerea, oricât ar fi ea de insuportabilă, tot era mai 
bună ca aşteptarea. 

La scurtă vreme după ora prânzului în acea zi, devenise 
conştientă de o gâdilare caldă - aproape o vibraţie - în mâini. 
Forma inele de căldură în jurul încheieturilor de la degete şi la 
baza degetului mare; o simţea cum stă la pândă în partea de 
jos a fiecărei unghii în arcuri mici, oţelite, asemenea unor 
zâmbete lipsite de umor. Mai simţise asta de două ori înainte şi 
ştia ce înseamnă. Urma să aibă ceea ce mătuşa ei Betty, care 
suferise de acelaşi fel de artrită, numea o vrajă foarte rea. 
„Când încep să mă furnice mâinile ca de la nişte şocuri 
electrice, ştiu întotdeauna c-a venit vremea să mă pregătesc 
de furtună”, spunea Betty, iar acum Polly încerca să se 
pregătească de propria ei furtună, având remarcabil de puţini 
sorţi de izbândă. 

Afară, doi băieţi mergeau pe mijlocul străzii, aruncându-şi 
între ei o minge de fotbal. Cel din dreapta - cel mai mic dintre 
fraţii Lawes - avansă pentru a primi o pasă înaltă. Mingea îi 
şterse degetele şi sări pe peluza lui Polly. Când merse după ea, 
o văzu că se uita pe geam şi-i făcu din mână. Polly ridică şi ea 
mâna a răspuns... şi simţi durerea pâlpâind supărată, ca un 
strat gros de cărbuni într-o bătaie răzleaţă de vânt. Apoi 
dispăru din nou şi rămase doar acea gâdilare stranie. li dădea 
aceeaşi senzaţie pe care o dă uneori aerul înaintea unei 
puternice furtuni cu descărcări electrice. 

Durerea va veni la timpul cuvenit; nu putea face nimic în 
privinţa asta. Minciunile pe care i le spusese lui Alan despre 
Kelton, însă... ăsta era un cu totul alt lucru. Şi, îşi spuse, nu-i ca 
şi când adevărul ar fi atât de îngrozitor, atât de orbitor, atât de 
şocant... şi nu-i ca şi când n-ar bănui el deja sau chiar că n-ar 
şti că ai minţit. Ştie. l-am citit asta pe faţă. Aşa că de ce-ţi vine 
atât de greu, Polly? De ce? 

În parte din cauza artritei, bănuia ea, şi în parte din cauza 
analgezicelor pe care ajunsese să se bazeze din ce în ce mai 
mult - cele două luate împreună aveau un fel de a înceţoşa 


gândirea raţională, de a face cel mai limpede şi mai evident 
dintre unghiurile drepte să pară ciudat de sucit. Apoi mai era şi 
durerea lui Alan... şi a onestităţii cu care şi-o divulgase. O 
aşezase în faţa ei ca s-o observe fără cea mai mică ezitare. 

Sentimentele lui în urma bizarului accident care le răpise 
vieţile lui Annie şi lui Todd fuseseră confuze şi urâte, 
împrejmuite de un vertij neplăcut (şi înfricoşător) de emoţii 
negative, dar el le aşezase chiar şi aşa în faţa ei. O făcuse 
deoarece voia să afle dacă ea ştia lucruri despre starea 
mentală a lui Annie pe care el nu le ştia... dar o făcuse şi 
fiindcă jocul corect şi ţinerea acestui fel de lucruri la vedere era 
pur şi simplu parte din felul lui de a fi. Se temea de ce ar putea 
crede despre ea când va descoperi că jocul corect nu era 
întotdeauna parte din felul ei de a fi; că sufletul ei, ca şi 
mâinile, îi fusese atins de un îngheţ prematur. 

Se mişcă neliniştită în scaun. 

Trebuie să-i spun - mai devreme sau mai târziu trebuie. Şi 
nici unul dintre gândurile acelea nu explică de ce-i venea atât 
de greu s-o facă; nici unul dintre ele nu va explica vreodată de 
ce i-am spus minciuni încă de la început. Adică, nu-i ca şi când 
mi-aş fi ucis fiul... 

Suspină - un sunet aproape ca de plâns - şi-şi schimbă 
poziţia în scaun. Căută din priviri băieţii cu mingea de fotbal, 
dar plecaseră. Polly se prăbuşi la loc în scaun şi închise ochii. 


12 


Nu a fost ea prima fată care să rămână gravidă ca urmare a 
unui meci de lupte libere din seara întâlnirii amoroase sau 
prima care să se certe rău cu părinţii sau, în consecinţă, cu 
celelalte cunoştinţe. Voiseră să se mărite cu Paul „Duke” 
Sheehan, băiatul care o lăsase gravidă. Ea răspunsese că nu 
s-ar mărita cu Duke nici dacă ar fi ultimul băiat din lume. Asta 
era adevărat, dar ceea ce nu o lăsase inima să le spună era că 
Duke nu voia să se însoare cu ea - cel mai apropiat prieten al 
lui îi spusese că deja făcea pregătiri frenetice pentru a intra în 
Marină de-ndată ce împlinea optsprezece ani... ceea ce se 


întâmpla în mai puţin de şase săptămâni. 

— Stai să văd dacă am priceput bine, a spus Newton 
Chalmers şi atunci a rupt ultimul pod firav dintre fiica lui şi el. A 
fost îndeajuns de bun să ţi-o tragi cu el, dar să-l iei de bărbat 
nu - am nimerit-o? 

Atunci, ea a încercat să fugă din acasă, dar o prinsese 
mama. Dacă nu voia să se mărite cu băiatul, a spus Lorraine 
Chalmers, vorbind pe vocea aceea calmă şi dulce-rezonabilă 
care aproape că o scosese din minţi pe Polly în adolescenţă, 
atunci vor trebui să o trimită la mătuşa Sarah în Minnesota. 
Putea rămâne în Saint Cloud până la venirea copilului pe lume, 
apoi să-l dea spre adopţie. 

— Ştiu de ce vreţi să plec, a spus Polly. Din cauza 
stră-mătuşii Evelyn, nu-i aşa? Vă temeţi că dacă află că am 
rămas grea, o să vă scoată din testament. E vorba numai de 
bani, nu-i aşa? Nu vă pasă deloc de mine. Nu daţi nici un căcat 
pe mine... 

Vocea dulce-rezonabilă a Lorrainei Chalmers întotdeauna 
ascunsese un temperament de iepure turbat. Rupsese ultimul 
pod firav dintre fiica ei şi ea însăşi lovind-o pe Polly cu palma 
peste faţă. 

Aşa că Polly a fugit de acasă. Asta se petrecea cu mult, 
mult timp în urmă - în iulie a lui 1970. 

S-a oprit din fugă pentru o vreme când a ajuns la Denver şi 
a lucrat acolo până ce s-a născut copilul într-o secţie de spital 
pentru pacienţii nevoiaşi pe care aceştia o numeau Needle 
Park”. Era ferm hotărâtă să dea copilul spre adopţie, dar ceva - 
poate doar atingerea lui când asistenta maternală i-l aşezase în 
braţe după naştere - o făcuse să se răzgândească. 

L-a numit pe băiat Kelton, după numele bunicului din partea 
tatălui. Hotărârea de a păstra copilul o speriase puţin, fiindcă îi 
plăcea să se considere o fată practică şi sensibilă şi nimic din 
cele care i se întâmplaseră în ultimul an sau aşa ceva nu se 
potrivea acestei imagini. Mai întâi, fata practică şi sensibilă 
rămăsese gravidă fără a fi căsătorită într-o vreme când fetele 
practice şi sensibile pur şi simplu nu făceau astfel de lucruri. 
Apoi, fata practică şi sensibilă fugise de acasă şi-şi născuse 
copilul într-un oraş în care nu mai fusese înainte şi despre care 


233 Aprox. Parcul Acului — n. tr. 


nu ştia nimic. Şi pentru a pune capac, fata practică şi sensibilă 
se hotărâse să păstreze copilul şi să-l ia cu ea într-un viitor pe 
care nu-l putea vedea, nu-l putea nici măcar simţi. 

În cele din urmă nu păstrase copilul din ciudă sau sfidare; 
nimeni nu-i putea pune asta în cârcă. S-a trezit surprinsă de 
iubire, acel sentiment care dintre toate este cel mai simplu, 
mai puternic şi mai neiertător. 

Mersese mai departe. Nu - merseseră mai departe. Lucrase 
în câteva locuri ca menajeră şi ajunseseră în San Francisco, 
unde probabil că intenţionase să meargă încă de la început. In 
acel început de vară al lui 1971, oraşul era un fel de Xanadu?* 
al hipioţilor, un imens magazin cu substanţe legale pentru 
prepararea drogurilor ilegale aflat pe-un deal şi plin de ciudaţi 
şi folkişti şi yippi şi formaţii cu nume ca Moby Grape” şi 
Thirteenth Floor Elevators?f. 

Potrivit cântecului lui Scot McKenzie despre San Francisco 
ce era la modă într-unul din anii aceia, vara trebuia să fie acolo 
o vreme a iubirii. Polly Chalmers, care nu fusese nici pe departe 
o hippy atunci, ratase cumva acea vreme a iubirii. Clădirea 
unde locuia ea cu Kelton era plină de cutii poştale forţate cu 
ranga şi narcomani care purtau semnul păcii la gât şi, cel mai 
adesea, cuțite de buzunar în cizmele scâlciate şi murdare de 
motociclişti. Cele mai obişnuite imagini în acel cartier erau 
portăreii, vânzătorii de obiecte rechiziţionate şi copoii. O 
mulţime de copoi, şi nu le spuneai porci verde-n faţă; copoii 
rataseră şi ei vremea iubirii şi erau scoşi din ţâţâni din cauza 
asta. 

Polly şi-a depus hârtiile pentru ajutor social şi a aflat că nu 
locuia în California de destulă vreme ca să-l poată primi - 
bănuia că acum altfel stăteau lucrurile, dar în 1971 o mamă 
tânără necăsătorită se descurca la fel de greu în San Francisco 
precum oriunde altundeva. A depus o cerere de Ajutor pentru 
Copiii Minori şi a aşteptat - a sperat - să iasă ceva din asta. 
Kelton nu pierdea nici o masă, dar ea una trăia de pe o zi pe 
alta, o tânără femeie costelivă care era deseori înfometată şi 


24 Xanadu - loc idilic, foarte frumos (după „Kubla Khan”, 
poemul lui Samuel Taylor Coleridge) - n. tr. 

233 Aprox. Strugurele Moby - n. tr. 

2 Aprox. Ascensoarele de la Etajul Treisprezece - n. tr. 


mereu speriată, o femeie tânără pe care foarte puţini dintre cei 
care o cunoşteau acum ar fi recunoscut-o. Amintirile ei legate 
de acei primi trei ani pe Coasta de Vest, amintiri depozitate în 
spatele minţii asemenea unor haine vechi într-o mansardă, 
erau inegale şi groteşti, imagini dintr-un coşmar. 

Şi nu cumva ăsta era în mare parte motivul reţinerii ei de 
a-i spune lui Alan despre acei ani? Nu voia oare pur şi simplu 
să-i ţină în întuneric? Nu fusese ea singura care îndurase 
urmările de coşmar ale mândriei ei, ale refuzului ei încăpățânat 
de a cere ajutor şi ale ipocriziei depravate a vremii, care 
proclama triumful iubirii libere în vreme ce, simultan, cataloga 
femeile necăsătorite şi cu copii drept creaturi din afara 
graniţelor societăţii normale; şi Kelton fusese acolo. Kelton 
fusese ostaticul ei fără vină pe când ea înainta anevoie şi cu 
furie de-a lungul cărării sordidei sale cruciade a nechibzuinţei. 

Lucrul cel mai oribil a fost că situaţia începuse încet să se 
îmbunătăţească. In primăvara lui 1972 avea deja dreptul la 
ajutor din partea statului, primul ei cec ACM fusese promis 
pentru luna următoare şi începuse să-şi facă planuri când 
avusese loc incendiul, să se mute într-un loc puţin mai bun. 

Telefonul îl primise la restaurantul unde lucra şi, în visele ei, 
Norville, bucătarul care pregătea mâncare la minut şi care în 
zilele de atunci încerca zi de zi să-i intre în pantaloni, se 
întorcea neîncetat către ea, întinzând receptorul. Spunea 
neîncetat acelaşi lucru: Polly, e poliția. Vor să-ți vorbească. 
Polly, e poliția. Vor să-ţi vorbească. 

Voiseră într-adevăr să-i vorbească, fiindcă recuperaseră 
dinăuntrul clădirii fumegânde cu apartamente, de trei etaje, 
trupurile unei femei tinere şi al unui copil mic. Amândouă 
arseseră de nu mai puteau fi identificate. Ştiau cine era copilul; 
dacă Polly nu era la serviciu, aveau să ştie cine era şi femeia. 

Vreme de trei luni după moartea lui Kelton continuase să 
lucreze. Singurătatea ei fusese atât de intensă, că o dusese pe 
jumătate la o nebunie atât de profundă şi de completă, că nici 
nu fusese conştientă de cât de tare suferea. În cele din urmă, 
scrisese acasă, spunându-le mamei şi tatălui ei doar că era în 
San Francisco, că dăduse naştere unui băiat şi că băiatul nu 
mai era cu ea. Nu le-ar fi oferit mai multe detalii nici dacă ar fi 
fost ameninţată cu vătraie înroşite în foc. Să se întoarcă acasă 
nu făcuse parte din planurile ei de atunci - nu din planurile 


conştiente, cel puţin - dar începuse să i se pară că, dacă nu 
refăcea unele dintre vechile legături, o parte valoroasă 
dinlăuntrul ei avea să înceapă să moară inci cu inci, aşa cum 
moare un pom puternic de la crengi către tulpină când e lăsat 
prea multă vreme fără apă. 

Mama îi scrisese de-ndată înapoi la numărul de căsuţă 
poştală pe care-l oferise Polly ca adresă de răspuns, 
implorând-o să se întoarcă în Castle Rock... să vină acasă, l-a 
trimis alăturat un mandat poştal pentru şapte sute de dolari. 
Era foarte cald în apartamentul luat cu chirie unde locuise Polly 
de la moartea lui Kelton încoace şi s-a oprit la jumătatea 
operaţiunii de împachetare a bagajelor pentru a bea un pahar 
de apă rece. În vreme ce-l bea, Polly şi-a dat seama că se 
pregăteşte să plece acasă doar fiindcă-i ceruse - aproape c-o 
implorase - mama ei să facă asta. Nu se gândise de fapt nici o 
clipă la aspectul acesta, ceea ce aproape sigur era o greşeală. 
Genul acela de comportament „sari înainte să te uiţi”, nu 
plăpândul cârnăcior al lui Duke Sheehan, era cel care o vârâse 
în bucluc încă de la început. 

S-a aşezat pe îngustul ei pat de femeie singură şi s-a gândit 
la asta. S-a gândit îndelung şi temeinic. În cele din urmă, a 
încasat banii trimişi prin mandat şi i-a scris mamei o scrisoare. 
Era lungă de mai puţin de-o pagină, dar îi luase aproape patru 
ore s-o scrie cum trebuie. 

Vreau să mă întorc sau cel puțin să-ncerc să văd cum 
merge, dar nu vreau dacă vin să dezgropăm toate oasele alea 
vechi şi să-ncepem să le ronțăim din nou, scrisese. Nu ştiu 
dacă ceea ce vreau cu adevărat — să-ncep o viaţă nouă într-un 
loc vechi - e posibil pentru cineva, dar vreau să încerc. Aşa că 
am o idee: hai să fim prieteni prin corespondență pentru o 
vreme. Tu şi cu mine şi eu cu tata. Am observat că e mai greu 
să fii nervos şi resentimentar pe hârtie, aşa că hai să discutăm 
în felul ăsta pentru o vreme înainte să vorbim faţă în față. 

Discutaseră în felul acela vreme de aproape şase luni şi 
apoi, într-o zi din ianuarie a anului 1973, domnul şi doamna 
Chalmers îşi făcuseră apariţia la uşa ei, cu genţile în mâini. Se 
cazaseră la hotelul Mark Hopkins, au spus, şi nu se-ntorceau în 
Castle Rock fără ea. 

Polly se gândise pe toate părţile la asta, încercând o 
întreagă geografie de sentimente: furie că au putut fi atât de 


aroganţi, amuzament trist faţă de simpatica şi cam naiva 
calitate a acelei aroganţe, panică la ideea că întrebările la care 
evitase cu atâta elasticitate să răspundă în scrisori vor fi acum 
articulate prin viu grai. 

Promisese să ia cina cu ei, nimic mai mult - alte hotărâri 
trebuiau să aştepte. Tata i-a spus că rezervase camera de la 
Mark Hopkins doar pentru o singură noapte. Aţi face bine, 
atunci, să vă prelungiţi şederea, a spus Polly. 

Voia să discute cu ei cât de mult era posibil înainte să 
ajungă la o hotărâre finală - o formă mai intimă a evaluărilor 
care se desfăşuraseră în scrisori. Dar acea primă seară fusese 
singura seară pe care o avuseseră la dispoziţie. Era ultima 
seară când îşi mai văzuse tatăl sănătos şi în putere şi-şi 
petrecuse mare parte din ea învăluită într-o furie roşie faţă de 
el. 

Vechile discuţii, atât de uşor de evitat în corespondenţă, 
începuseră din nou chiar înainte ca paharele de vin de 
dinaintea cinei să fie golite. Au fost focuri de paie la început, 
dar pe măsură ce tatăl ei a continuat să bea, s-au dezvoltat 
într-un incontrolabil zid de flăcări. El aruncase scânteia, 
spunând că amândoi erau de părere că Polly îşi învățase lecţia 
şi că era vremea să îngroape securea războiului. Doamna 
Chalmers făcuse vânt flăcărilor, trecând la vechea ei voce rece, 
dulce-rezonabilă. Unde e copilul, dragă? Măcar atâta lucru ne 
poţi spune. L-ai dat Surorilor, presupun. 

Polly cunoştea aceste voci, şi ce însemnau ele, din vremuri 
demult apuse. A tatălui arăta nevoia lui de a redobândi 
controlul; cu orice preţ, trebuie să existe control. A mamei 
arăta că dă dovadă de iubire şi îngrijorare în singurul fel pe 
care-l ştia, pretinzând informaţii. Amândouă vocile, atât de 
familiare, atât de iubite şi dispreţuite, aprinseseră în ea vechea 
furie dezlănţuită. 

Au plecat de la restaurant la jumătatea meniului principal 
şi, a doua zi, domnul şi doamna Chalmers au luat avionul înapoi 
spre Maine singuri. 

După un hiat de trei luni, corespondenţa începuse din nou, 
ezitant. Mama lui Polly a scris prima, cerându-şi scuze pentru 
acea seară dezastruoasă. Renunţase la rugile de a veni acasă. 
Acest lucru a surprins-o pe Polly... şi a umplut o parte profundă 
şi abia conştientă din ea cu îngrijorare. Asta era, date fiind 


împrejurările, o prostie şi, totodată, o slăbiciune, ceea ce însă 
nu schimba câtuşi de puţin acele sentimente fundamentale. 

Presupun că tu-ți ştii cel mai bine gândurile, i-a scris lui 
Polly. Asta ne vine greu, tatălui tău şi mie, să acceptăm, fiindcă 
noi încă te considerăm fetița noastră. Cred că l-a speriat să 
vadă că eşti atât de frumoasă şi atât de matură. Şi nu trebuie 
să-l învinuieşti prea mult pentru felul cum s-a comportat. Nu se 
simte bine; iar îl sâcâie stomacul. Doctorul spune că nu-i decât 
vezica biliară şi că, odată ce va accepta să-i fie scoasă, totul va 
fi bine, dar îmi fac griji pentru el. 

Polly îi răspunsese pe acelaşi ton conciliant. A găsit că-i vine 
mai uşor s-o facă acum că începuse să meargă la cursuri de 
afaceri şi că pusese deoparte pe o perioadă indefinită planurile 
de a se întoarce în Maine. Şi apoi, către sfârşitul lui 1975, 
sosise telegrama. Era scurtă şi necruțătoare: TATĂL TĂU ARE 
CANCER. E PE MOARTE. TE ROG, VINO ACASĂ. DRAGOSTE, MAMA. 

Încă era în viaţă când a ajuns Polly la spitalul din Bridgton, 
cu capul învârtindu-i-se din cauza diferenţei de fus orar şi a 
vechilor amintiri pe care le scosese la suprafaţă vederea 
tuturor acelor locuri vechi. Acelaşi gând rătăcitor îi revenea în 
minte la fiecare cotitură a drumului care ducea de la Aeroportul 
Portland printre dealurile înalte şi munţii joşi din vestul 
Maine-ului. Ultima dată când am văzut asta, eram un copil! 

Newton Chalmers zăcea într-o cameră izolată, pierzând-şi şi 
recăpătându-şi cunoştinţa, cu tuburi în nas şi maşinării adunate 
în juru-i într-un semicerc hrăpăreţ. A murit trei zile mai târziu. 
Intenţionase să plece imediat înapoi în California - aproape că 
se gândea acum la locul acela ca la o casă dar la patru zile 
după ce a fost înmormântat tatăl ei, mama a suferit un atac de 
cord paralizant. 

Polly se mutase în casa familială. Şi-a îngrijit mama în 
următoarele trei luni şi jumătate şi, într-un anumit moment în 
fiecare noapte, îl visa pe Norville, bucătarul care pregătea 
mâncare la minut la restaurantul Yor Best. Norville se întorcea 
întruna spre ea, întinzând receptorul cu mâna dreaptă, cea 
care avea tatuat pe partea din spate un vultur şi cuvintele 
DECÂT DEZONOARE MAI BINE MOARTE. Polly, e poliția, spunea 
Norville. Vor să-ți vorbească. Polly, e poliția. Vor să-ți 
vorbească. 

Mama coborâse din pat, era iarăşi pe picioarele ei şi vorbea 


despre vinderea casei şi mutarea în California alături de Polly 
(ceva ce nu avea să se întâmple niciodată, dar Polly nu i-a răpit 
visele - era bătrână pe atunci şi puţin mai îngăduitoare), când 
a lovit-o al doilea atac de cord. Aşa s-a făcut că, într-o 
după-amiază crudă din luna martie a lui 1976, Polly se găsise în 
Cimitirul Homeland, stând alături de stră-mătuşa ei Evelyn şi 
uitându-se la un sicriu care stătea pe două bârne lângă 
proaspătul mormânt al tatălui ei. 

Trupul lui zăcuse în cripta Homeland toată iarna, aşteptând 
ca pământul să se dezmorţească destul cât să poată fi 
îngropat. Conform uneia dintre acele coincidenţe groteşti pe 
care nici un romancier decent n-ar îndrăzni să le inventeze, 
înmormântarea soţului avusese loc cu doar o zi înaintea morţii 
soţiei. Stratul de iarbă de deasupra ultimului apartament al lui 
Newton Chalmers nu fusese încă pus la loc; pământul era încă 
proaspăt şi mormântul părea obscen de gol. Ochii lui Polly au 
continuat să se abată de la sicriul mamei la mormântul tatălui. 
E ca şi când ar fi aşteptat ca el să fie înmormântat cum se 
cuvine, gândea ea. 

Când s-a sfârşit scurta slujbă, mătuşa Evvie o chemase 
deoparte. Ultima rudă în viaţă a lui Polly stătea lângă mârţoaga 
de la oiştea dricului firmei de pompe funebre Hay & Peabody, o 
femeie ca un băț subţire îmbrăcată într-un pardesiu negru 
bărbătesc şi încălţată cu o pereche ciudat de veselă de galoşi 
roşii, cu o ţigară Herbert Tareyton îndesată în colţul gurii. Pe 
când Polly se apropia de ea, a scăpărat un chibrit de lemn cu 
unghia de la degetul mare şi aprinse vârful ţigării. A inhalat 
profund, după care a alungat fumul afară în aerul rece de 
primăvară. Bastonul ei (un băț simplu de frasin; aveau să mai 
treacă trei ani înainte să-i fie oferit Bastonul revistei Post din 
Boston în calitate de cel mai în etate cetăţean al oraşului) îi era 
înfipt între tălpi. 

Acum, şezând într-un şezlong Boston care fără-ndoială că ar 
fi fost pe placul bătrânei doamne, Polly calculă că mătuşa Evvie 
trebuia să fi avut optzeci şi trei de ani în acea primăvară - 
optzeci şi trei de ani şi încă fuma ca un horn - deşi ei nu i se 
păruse foarte schimbată faţă de cum arăta când era ea mică şi 
sărea în loc până ce-i dădea o bomboană de un peni din 
aparent nesfârşita rezervă pe care o ţinea în buzunarul şorţului. 
Multe lucruri se schimbaseră în Castle Rock în anii cât fusese 


ea plecată, însă mătuşa Evvie nu era unul dintre ele. 

— Ei bine, cu asta s-a terminat, spusese mătuşa Evvie pe 
vocea ei aspră de fumătoare. Sunt sub pământ, Polly. Mama şi 
tata, amândoi. 

Polly izbucnise atunci în lacrimi, un trist potop de lacrimi. A 
crezut la început că mătuşa Ewvie va încerca s-o consoleze şi 
deja i se strângea pielea la atingerea bătrânei - nu voia să fie 
consolată. 

Şi n-avea de ce-şi face griji. Evelyn Chalmers nu fusese 
niciodată genul de om care să creadă în consolarea celor loviți 
de suferinţă; se putea foarte bine să creadă, şi-a spus Polly 
uneori mai târziu, că simpla idee a consolării era o iluzie. In 
orice caz, ea a rămas doar acolo cu bastonul înfipt între galoşii 
roşii, fumând şi aşteptând ca, pe măsură ce-şi recăpăta 
controlul, lacrimile lui Polly să lase loc suspinelor. 

Când acest lucru se petrecu, mătuşa Evvie a întrebat-o: 

— Pruncul tău - cel despre care au făcut tam-tam atâta 
timp - e mort, nu-i aşa? 

Deşi păzise acest secret cu gelozie faţă de toată lumea, 
Polly s-a descoperit că încuviinţează din cap. 

— Numele lui era Kelton. 

— Bunicel nume, a spus mătuşa Ewvie. 

A tras din ţigară şi apoi a exalat încet pe gură ca să poată 
inspira fumul înapoi pe nas - ceea ce Lorraine Chalmers numise 
„pompă dublă”, zbârcind din nas a dezgust în timp ce-o 
spunea. 

— Am ştiut-o din prima clipă când ai venit să mă vezi după 
ce ai ajuns acasă. Ţi-am citit-o în ochi. 

— A avut loc un incendiu, a spus Polly, uitându-se la ea pe 
sub sprâncene. 

Avea o batistă, dar era prea udă să-i mai ajute la ceva; a 
vârât-o în buzunarul hainei şi s-a folosit în schimb de pumni, 
rotindu-i în ochi ca o fetiţă care a căzut de pe trotinetă şi s-a 
lovit la genunche. 

— Probabil că l-a început tânăra pe care o angajasem să 
stea cu el. 

— Ahâm, a spus mătuşa Ewvie. Dar vrei să ştii un secret, 
Trisha? 

Polly a scuturat din cap a aprobare, zâmbind slab. Numele 
ei adevărat era Patricia, dar toată lumea îi spusese Polly încă 


de când era copil. Toată lumea mai puţin mătuşa Ewvie. 

— Kelton cel mic e mort... dar tu nu eşti. 

Mătuşa Evvie a aruncat ţigara şi s-a folosit de un deget 
arătător osos pentru a-i lovi uşor pieptul ca întărire a ceea ce 
spusese. 

— Tu nu eşti. Aşa că ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

Polly s-a gândit bine. 

— Mă întorc în California, a spus într-un sfârşit. Asta-i tot ce 
ştiu. 

— Da, şi asta-i bine pentru început. Dar nu-i destul. 

Apoi, mătuşa Ewvie a spus ceva foarte aproape de ceea ce 
Polly însăşi urma să spună, câţiva ani mai târziu, când avea să 
meargă la The Birches cu Alan Pangborn: 

— Nu tu eşti vinovatul aici, Trisha. Ţi-ai dat seama de lucrul 
ăsta? 

— Nu... nu ştiu. 

— Atunci nu ţi-ai dat. Până ce nu-ți vei fi dat seama de asta, 
nu contează unde mergi sau ce faci. Nu vei avea nici o şansă. 

— Ce şansă? - întrebase, uluită. 

— Şansa ta. Şansa ta de a-ţi trăi viaţa. Acum ai aspectul 
unei femei care vede fantome. Nu toată lumea crede în 
fantome, dar eu cred. Ştii ce sunt ele, Trisha? 

Ea scuturase încet din cap. 

— Bărbaţi şi femei care nu pot lăsa trecutul în urmă, a spus 
mătuşa Evvie. Asta sunt fantomele. Nu e. 

A fluturat braţul către sicriul care stătea pe bârne lângă 
întâmplător proaspătul mormânt. 

— Morţii sunt morţi. Îi îngropăm şi îngropaţi rămân. 

— Simt... 

— Da, a spus mătuşa Ewvie. Ştiu că simţi. Dar ei nu simt. 
Mama ta şi nepotul meu nu simt. Pruncul tău, cel care a murit 
cât ai fost Aiurea, e/nu simte. Mă înţelegi? 

O înţelesese. Putin, în orice caz. 

— Ai dreptate să nu vrei să rămâi aici, Polly - cel puţin, ai 
dreptate pentru acum. Du-te înapoi de unde ai venit. Sau du-te 
într-alt loc - Salt Lake, Honolulu, Bagdad, oriunde vrei. Nu 
contează, fiindcă mai devreme sau mai târziu te vei întoarce 
aici. Ştiu asta; locul ăsta îţi aparţine şi tu-i aparţii lui. Asta stă 
scris în fiecare trăsătură a feţei tale, în felul cum umbli, felul 
cum vorbeşti, chiar şi felul pe care-l ai de a-ţi îngusta ochii 


când te uiţi la cineva pe care nu l-ai mai întâlnit înainte. Castle 
Rock a fost făcut pentru tine şi tu pentru el. Aşa că nu-i nici o 
grabă. „Du-te unde te poartă paşii”, cum spune Cartea cea 
Bună. Dar du-te acolo vie, Trisha. Nu fi o fantomă. Dacă te 
transformi într-una din-asta, ar fi mai bine să nu te-ntorci aici. 

Bătrâna s-a uitat scrutător în jur, capul rotindu-i-se 
deasupra bastonului. 

— Blestematul ăsta de oraş are deja destule fantome, a 
spus. 

— O să-ncerc, mătuşă Ewvie. 

— Da, ştiu c-o vei face. Să încerci - şi asta e parte din felul 
cum eşti făcută. (Mătuşa Evvie a măsurat-o îndeaproape din 
priviri.) Ai fost un copil frumos şi-un copil bun, chiar dacă n-ai 
fost şi-un copil norocos. Păi, norocu-i pentru proşti. Numai asta 
pot şi ei spera, sărmani diavoli. Mă uimeşte că eşti încă 
frumoasă şi bună, şi ăsta-i cel mai important lucru. Cred c-o să 
te descurci. 

Apoi, iute, aproape arogant: 

— Te iubesc, Trisha Chalmers. Întotdeauna te-am iubit. 

— Şi eu te iubesc, mătuşă Ewvie. 

Apoi, în felul acela grijuliu pe care-l au bătrânii şi tinerii de 
a-şi arăta afecțiunea, s-au îmbrăţişat. Polly simţise vechiul 
miros de pudră aromată a mătuşii Evvie - o vibraţie de violete - 
şi asta a făcut-o să lăcrimeze din nou. 

Când s-a îndepărtat de ea, mătuşa Evvie căuta ceva în 
buzunarul hainei. Polly se aştepta să scoată o batistă, 
spunându-şi într-un fel uimit că în sfârşit, după atâţia ani lungi, 
o va vedea pe bătrâna doamnă cum plânge. Dar nu asta a 
făcut. În loc de o batistă, mătuşa Evvie a scos o singură 
bomboană tare, învelită, exact aşa cum făcea în zilele când 
Polly Chalmers era o fetiţă cu codițe ce-i atârnau pe pieptul 
bluzei ei de marinar. 

— Nu vrei ceva dulce, dulceaţă? - o întrebase cu voioşie. 


13 


Apusul începuse să se reverse peste zi. 


Polly se îndreptă în şezlong, conştientă că aproape 
adormise. Îşi lovi una dintre mâini şi un fulger tare de durere îi 
alergă pe braţ în sus înainte să fie înlocuit încă o dată de acea 
gâdilare caldă, anticipativă. Va fi rău, asta era sigur. Astă-seară 
târziu sau mâine, va fi într-adevăr foarte rău. 

Lasă baltă ce nu poți schimba, Polly - există cel puțin un 
lucru pe care îl poţi schimba, trebuie să-l schimbi. Trebuie să-i 
spui lui Alan adevărul despre Kelton. Trebuie să încetezi să mai 
adăposteşti fantoma aia în sufletul tău. 

Dar, drept răspuns, se ivi o altă voce - o voce furioasă, 
speriată, zgomotoasă. Vocea mândriei, bănuia, doar asta, dar 
era şocată de forţa şi ardoarea ei când cerea ca acele zile de 
demult, ca acea viaţă de demult, să nu fie exhumată... nici 
pentru Alan, nici pentru nimeni. Cerea ca, mai presus de orice, 
scurta viaţă şi groaznica moarte a copilului ei să nu fie oferite 
limbilor ascuţite, biciuitoare ale bârfitoarelor oraşului. 

Ce prostie e asta, Trisha? o întrebă în gând mătuşa Ewvie - 
mătuşa Evvie care murise cu atâţia ani în urmă, pompând 
dublu până-n ultima clipă mult iubitele ei ţigări Herbert 
Tareyton. Ce contează dacă află Alan cum a murit de fapt 
Kelton? Ce contează dacă află fiecare bârfitoare bătrână din 
oraş, de la Lenny Partridge la Myrtle Keeton? Crezi că mai dă 
cineva o ceapă degerată pe plodul tău, gâscă prostuţă ce eşti? 
Nu te flata - e-o ştire răsuflată. Care abia dacă merită o a doua 
ceaşcă de cafea la Nan. 

Poate că aşa era... dar Kelton fusese a/ ei, blestemăţie, a/ 
ei. |n timpul vieţii şi în moarte, fusese al ei. Şi ea fusese a ei - 
nu a mamei, a tatălui ei, a lui Duke Sheehan. fsi aparținuse 
sieşi. Acea fată speriată şi singuratică ce-şi spăla chiloţeii în 
fiecare seară în chiuveta ruginită din bucătărie fiindcă nu avea 
decât trei perechi, acea fată speriată care avea întotdeauna o 
băşică ce aştepta să-i apară la colţul buzei sau pe marginea 
unei nări, acea fată care şedea uneori la fereastra ce dădea 
spre puţul de aerisire şi-şi aşeza fruntea încinsă pe braţe şi 
plângea - acea fată era a ei. Amintirile despre ea şi fiul ei 
împreună în întunecimea nopţii, Kelton sugând de la un sân mic 
în vreme ce ea citea un roman în ediţie de masă scris de John 
D. MacDonald şi sirene disparate se făceau auzite şi urlau pe 
străzile înghesuite, deluroase, ale oraşului, aceste amintiri erau 
ale ei. Lacrimile pe care le vărsase, tăcerile pe care le îndurase, 


lungile, înceţoşatele după-amiezi în restaurant încercând să 
evite mâinile romane şi degetele ruseşti ale lui Norville Bates, 
ruşinea cu care în sfârşit căzuse la o pace incomodă, 
independenţa şi demnitatea pentru păstrarea cărora luptase 
atât de greu şi atât de neconcludent... aceste lucruri erau ale ei 
şi nu trebuiau să aparţină oraşului. 

Polly, asta n-are legătură cu ce aparține oraşului, şi ştii 
asta. Are legătură cu ce-i aparține lui Alan. 

Şezând în balansoar, ea scutură din cap de la stânga la 
dreapta şi invers, complet inconştientă de acest gest de 
negare. Bănuia că petrecuse prea multe ore nedormite din prea 
multe nesfârşite nopţi întunecate pentru a renunţa fără luptă la 
teritoriul ei interior. Cu vremea îi va spune lui Alan totul - nu 
intenţionase să păstreze secret tot adevărul nici până acum - 
dar nu venise încă timpul. Cu siguranţă nu... mai ales când 
mâinile îi spuneau că în următoarele câteva zile nu va reuşi să 
se gândească la mare lucru în afară de ele. 

Telefonul începu să sune. Trebuia să fie Alan, se întorsese 
de pe teren şi voia să vadă ce mai face. Polly se ridică şi 
traversă camera către el. Ridică receptorul cu grijă, folosind 
ambele mâini, pregătită să-i spună lucrurile pe care credea că 
vrea să le audă. Vocea mătuşii Evvie încercă să intervină, 
încercă să-i spună că acesta nu e un comportament potrivit, că 
e un comportament slab de copil, poate chiar un 
comportament periculos. Polly alungă această voce repede şi 
dur. 

— Alo? - spuse ea cu seninătate. O, bună, Alan! Cum eşti? 
Bine. 

Ascultă puţin, apoi zâmbi. Dacă şi-ar fi privit reflecţia în 
oglinda din hol, ar fi văzut o femeie care părea că strigă... dar 
nu se uită. 

— Bine, Alan, spuse. Mă simt chiar bine. 


14 


Aproape că sosise vremea să plece la hipodrom. 
Aproape. 


— Haide, şopti Danforth Keeton. Transpiraţia îi curgea pe 
faţă ca uleiul. - Haide, haide, haide. 

Stătea gârbovit deasupra Biletului Câştigător - măturase 
totul de pe masa de lucru pentru a-i face loc şi-şi petrecuse cea 
mai mare parte din zi jucându-se cu el. Incepuse cu exemplarul 
său din Bluegrass History: Forty Years of Kentucky Derby”. 
Organizase cel puţin două duzini de derbiuri, dând cailor de 
tinichea numele participanţilor exact aşa cum îi spusese 
domnul Gaunt. lar caii care aveau numele cailor câştigători la 
derbiurile din carte ieşeau mereu primii. S-a întâmplat din nou 
şi din nou. Era uimitor - atât de uimitor că se făcuse ora patru 
înainte ca el să-şi dea seama că-şi petrecuse ziua organizând 
curse de demult când erau zece nou-nouţe care urmau să se 
ţină la Hipodromul Lewiston chiar în seara aceea. 

Banii aşteptau să fie câştigaţi. 

În ultima oră, ziarul Daily Sun din Lewiston, împăturit la 
tabelul curselor, stătuse în stânga tablei Biletului Câştigător, în 
dreapta era o foaie de hârtie pe care o rupsese din carneţelul 
lui de buzunar. Pe ea, cu scrisul mare, lăţit de grabă al lui 
Keeton, erau înşirate următoarele: 


l-a Cursă: BAZOOKA JOHN 
a 2-a Cursă: FILLY DELFIA 
a 3-a Cursă: TAMMY'S WONDER 
(Minunea lui Tammy) 
a 4-a Cursă: I'M AMAZED 
(Sunt Uimit) 
a 5-a Cursă: BY GEORGE 
(De către George) 
a 6-a Cursă: PUCKY BOY 
(Săltăreţul, Spiriduşul) 
a 7-a Cursă: CASCO THUNDER 
(Tunetul Casco) 
a 8-a Cursă: DELIGHTFUL SON 
(Minunatul Fiu) 
a 9-a Cursă: TIKO-TIKO 


277 Aprox. Istoria Statului lerbii de Peluză: patruzeci de ani de 
derbiuri în Kenlucky - n. tr. 


Nu era decât cinci după-amiaza, dar Danforth Keeton asista 
deja la ultima cursă a serii. Caii zăngăneau şi se balansau de-a 
lungul pistei. Unul dintre ei conducea cu şase lungimi şi trecu 
linia de sosire cu mult înaintea celorlalţi. 

Keeton înşfăcă ziarul şi studie iarăşi tabelul curselor de cai 
din acea seară. Faţa îi sclipea atât de tare, încât părea 
satisfăcut. 

— Malabar! şopti el şi scutură pumnii în aer. 

Creionul prins într-unul dintre ei se avântă ca o săgeată şi 
ateriză ca un aprig ac de cusut. 

— E Malabar! Treizeci la un! Treizeci la unu în sfârşit! 
Malabar, pentru numele lui Dumnezeu! 

Mâzgăli informaţia pe foaia de hârtie, gâfâind aspru când o 
făcu. Cinci minute mai târziu. Biletul Câştigător era încuiat în 
dulapul din camera de lucru şi Danforth Keeton, în Cadillac-ul 
său, se afla pe drum către Lewiston. 


CAPITOLUL NOUĂ 


La zece fără un sfert în dimineaţa zilei de duminică, Nettie 
Cobb îşi trase pardesiul pe ea şi-l încheie cu grabă. Pe faţă 
avea imprimată o expresie de hotărâre implacabilă. Stătea în 
bucătărie. Raider şedea pe podea, uitându-se în sus la ea ca 
pentru a o întreba dacă vrea într-adevăr să meargă până la 
capăt de data aceasta. 

— Da, chiar vreau s-o fac, îi spuse ea. 

Raider lovi cu coada de podea, ca pentru a spune că ştie c-o 
poate face. 

— Am făcut o lasagna bună pentru Polly şi am să merg să 
i-o duc. Abajurul e încuiat în dulapul pentru haine, şi ştiu că e 
încuiat, nu e nevoie să mă tot întorc ca să verific fiindcă ştiu 
asta în mintea mea. Poloneza aia nebună n-o să mă ţină 
prizonieră în propria mea casă. Dacă o s-o văd pe stradă, o să-i 
trag eu o săpuneală! Am avertizat-o! 


Trebuia să iasă din casă. Trebuia şi ştia asta. Nu părăsise 
casa de două zile şi ajunsese la convingerea că îi va fi cu atât 
mai greu să iasă, cu cât amâna asta mai mult. Cu cât stătea 
mai mult în sufragerie cu draperiile trase, cu atât îi va fi mai 
greu să le ridice. Simţea acea veche teroare confuză 
insinuându-i-se în gânduri. 

Aşa că se trezise devreme în dimineaţa aceea - la ora cinci! 
- şi făcuse o lasagna bună pentru Polly, exact aşa cum îi plăcea 
ei, cu mult spanac şi ciuperci. Ciupercile erau din conservă, 
fiindcă nu îndrăznise să meargă la magazin aseară, dar credea 
că ieşise foarte bine în ciuda acestui lucru. Stătea acum pe 
poliţă, partea de sus a tigăii fiind acoperită cu folie de aluminiu. 

O luă şi merse în marş prin sufragerie către uşă. 

— Să fii un băiat cuminte, Raider. Mă-ntorc într-o oră. Doar 
dacă nu-mi dă Polly cafea şi-atunci s-ar putea să fie un pic mai 
mult. Dar o să fiu bine. N-am absolut nimic de ce să mă tem. 
N-am făcut nimic cearşafurilor polonezei ăleia nebune, iar dacă 
mă supără, o să-i arăt eu cine-i naşul. 

Raider scoase un lătrat aspru ca să arate că a înţeles şi că o 
credea. 

Deschise uşa, se uită pe furiş afară, nu văzu nimic. Strada 
Ford era pustie aşa cum numai strada dintr-un oraş mic poate fi 
devreme într-o dimineaţă de duminică. În depărtare, un clopot 
de biserică îi chema pe baptiştii reverendului Rose la slujbă şi 
altul îi anunţa pe catolicii părintelui Brigham. 

Adunându-şi tot curajul, Nettie păşi afară în lumina soarelui 
de duminică, aşeză tigaia cu lasagna pe scări, trase uşa şi o 
încuie. Apoi luă cheia de la casă şi se zgârie pe antebraţ în sus, 
lăsând o urmă subţire şi roşie. Când se aplecă să ridice tigaia, 
îşi spuse: Acum, când vei ajunge la jumătatea cvartalului - 
poate chiar mai repede - o să-ncepi să te gândeşti că totuşi 
n-ai încuiat uşa. Dar ai făcut-o. Ai pus lasagna jos ca s-o faci. 
lar dacă tot n-o să-ți vină să crezi, uită-te la braț şi aminteşte-ți 
că te-ai zgâriat chiar cu cheia de la casă... după ce ai folosit-o 
ca să iîncui casa. Aminteşte-ţi asta, Nettie, şi-o să te descurci 
bine atunci când or să-nceapă să apară îndoielile. 

Acesta era un gând minunat, iar să-şi zgârie braţul cu cheia 
fusese o idee minunată. Urma cea roşie era ceva concret şi, 
pentru prima dată în ultimele două zile (şi-n mare parte, 
ultimele două nopţi nedormite), Nettie chiar se simţea mai 


bine. Merse în pas vioi către trotuar, cu capul sus, cu buzele 
strânse atât de tare, că aproape dispărură. Când ajunse la el, 
se uită în ambele direcţii după maşinuţa galbenă a polonezei 
ăleia nebune. Dacă o vedea, intenţiona să meargă direct către 
ea şi să-i spună polonezei ăleia nebune s-o lase în pace. Nu se 
vedea, însă, nici urmă de ea. Singurul vehicul vizibil era un 
camion portocaliu vechi parcat în susul străzii, iar acesta era 
gol. 

Bun. 

Nettie porni la drum către casa lui Polly Chalmers şi, când o 
asaltară îndoielile, îşi aminti că abajurul din sticlă multicoloră 
era bine încuiat, că Raider stătea de pază şi că uşa din faţă era 
încuiată şi ea. Mai ales aceasta din urmă. Uşa din faţă era 
încuiată şi nu trebuia decât să se uite la urma roşie care-i 
dispărea încet de pe braţ, ca să-şi dovedească acest lucru. 

Aşa că Nettie merse în pas vioi mai departe, cu capul sus, 
şi, când ajunse la colţ, merse după el fără să se uite în spate. 


Pe când femeia aia dusă cu sorcova dispărea din vedere, 
Hugh Priest şedea la volanul camionetei portocalii de 
remorcare pe care o scosese de la parcul auto pustiu la ora 
şapte în dimineaţa aceea (se lăsase jos în scaun de-ndată ce o 
văzuse pe Nettie cea Nebună ieşind pe uşă.) Scoase 
schimbătorul de viteze la liber şi lăsă camioneta să ruleze încet 
şi fără sunet în josul pantei uşoare către casa lui Nettie Cobb. 


Clopoţelul de la uşă o trezi pe Polly dintr-o stare păstoasă 
care nu era tocmai somn, ci un fel de ameţeală narcotică 
bântuită de vise. Se ridică în şezut în pat şi-şi dădu seama că e 
îmbrăcată în capotul de casă. Când îl luase pe ea? Pentru o 
clipă, nu-şi putu aminti şi asta o înspăimântă. Apoi ştiu. 


Durerea la care se aşteptase sosise exact la timp, fiind de 
departe cea mai cumplită durere artritică din întreaga ei viaţă. 
O trezise la ora cinci. Se dusese la baie să urineze, apoi 
descoperise că nu putea rupe nici măcar o bucată de hârtie 
igienică din sul cu care să se şteargă. Aşa că luase o pastilă, 
îmbrăcase capotul şi se aşezase în scaunul de lângă fereastra 
dormitorului ca să aştepte până ce-şi va face efectul. Cândva, 
trebuie să i se fi făcut somn şi să se fi dus înapoi în pat. 

Îşi simţea mâinile ca nişte figurine din ceramică nefinisate, 
care au fost arse până în pragul de a se sparge. Durerea era 
caldă şi rece deopotrivă, cuibărită adânc în carnea ei 
asemenea unor reţele complexe de fire otrăvite. Ridică 
disperată mâinile în aer, două mâini de sperietoare de ciori, 
două mâini îngrozitoare, deformate, şi la parter clopoţelul de la 
uşă sună din nou. Scoase un strigăt scurt, aiurit. 

leşi pe palier cu mâinile întinse în faţă ca un căţel care stă 
în două labe şi cere ceva dulce. 

— Cine e? - strigă ea. 

Vocea îi era răguşită, gomoasă din cauza somnului. Limba 
avea gust de ceva folosit la tapetarea cutiei cu nisip a unei 
pisici. 

— Sunt Nettie! - urcă vocea scările către ea. Te simţi bine, 
Polly? 

Nettie. Dumnezeule mare, ce făcea Nettie aici înainte să se 
crape de ziuă într-o dimineaţă de duminică? 

— Sunt bine! strigă ea înapoi. Trebuie să iau ceva pe mine! 
Foloseşte cheia pe care o ai tu, scumpa mea! 

Când auzi cheia lui Nettie începând să scrâşnească în 
încuietoare, Polly se întoarse de grabă în dormitor. Aruncă o 
privire la ceasul de pe măsuţa de lângă pat şi văzu că de ziuă 
se crăpase cu câteva ore în urmă. Nu se întorsese ca să pună 
ceva pe ea; capotul ei de casă era numai bun pentru Nettie. 
Dar avea nevoie de o pastilă. Niciodată, niciodată în viaţa ei nu 
avusese nevoie de o pastilă mai mult ca acum. 

Nu ştiu cu adevărat cât de gravă era starea ei până ce nu 
încercă să ia una. Pastilele - de fapt capsulele - se aflau într-un 
bol din sticlă pe polita şemineului ornamental din încăpere. 
Reuşi fără nici o problemă să vâre mâna în bol, dar descoperi 
că este absolut incapabilă să apuce o capsulă. Degetele ei erau 
precum cleştii unei maşinării care s-a înţepenit din lipsă de ulei. 


încercă mai tare, concentrându-şi toată voinţa pentru a-şi 
face degetele să se strângă pe una dintre capsulele 
gelatinoase. Fu recompensată cu o mişcare infimă şi o imensă 
răbufnire de dure agonică. Asta era tot. Scoase un sunet scurt 
şi înfundat de durere şi frustrate. 

— Polly? 

De la baza scărilor acum, vocea lui Nettie era îngrijorată. 
Poate că oamenii din Castle Rock o considerau înceată la minte 
pe Nettie, îşi spunea Polly, dar când era vorba de vicisitudinile 
infirmităţii lui Polly, Nettie nu era deloc înceată la minte. 
Stătuse prin casă prea multă vreme ca să se lase dusă de nas... 
şi o iubise prea mult. 

— Polly, chiar te simţi bine? 

— Cobor imediat, scumpa mea! strigă ea drept răspuns, 
încercând să pară veselă şi plină de viaţă. 

Şi, în vreme ce-şi scotea mâna din bolul de sticlă şi-şi 
apleca fruntea asupra lui, îşi spuse: Te rog, Doamne. N-o lăsa 
să vină sus acum. N-o lăsa să mă vadă că fac asta. 

Îşi cobori faţa în bol precum un căţel pe cale să bea apă din 
castron, şi scoase limba. Durerea, ruşinea, oroarea şi, mai 
presus de orice, o depresie sumbră, în tonuri numai de castaniu 
şi gri, o învăluiră. Apăsă cu limba una dintre capsule până ce 
aceasta rămase lipită de ea. O trase în gură, acum nu ca un 
căţel, ci ca un furnicar luând o îmbucătură gustoasă, şi o 
înghiţi. 

Pe când pilula îşi urma drumul îngust şi anevoios în jos pe 
gâtlejul ei, îşi spuse din nou: Aş da orice să scap de asta. Orice. 
Absolut orice. 


4 


Hugh Priest rareori mai visa; în zilele din urmă nu adormea, 
ci mai degrabă cădea în inconştienţă. Dar azi-noapte avusese 
un vis, o adevărată revelaţie. Visul îi spusese tot ce trebuia să 
ştie şi tot ce trebuia să facă. 

În el, şedea la masa din bucătăria sa, bând o bere şi 
uitându-se la un joc de televiziune numit Vânzarea secolului. 


Toate lucrurile pe care le ofereau acolo erau lucruri pe care le 
văzuse în magazinul acela nou, Lucruri preţioase. Şi tuturor 
concurenţilor le sângerau urechile şi ochii pe la colţuri. Râdeau, 
dar păreau îngroziţi. 

Dintr-odată, o voce înfundată începuse să strige: 

— Hugh! Hugh! Dă-mi drumul, Hugh! 

Se auzea din dulap. S-a duse acolo şi l-a deschis, pregătit 
să-i dea în cap oricui s-ar fi ascuns înăuntru. Dar nu era nimeni; 
numai obişnuita vraişte de cizme, fulare, pardesiuri, scule 
pentru pescuit şi cele două puşti ale sale. 

— Hugh! 

A ridicat ochii, fiindcă vocea venea de pe raft. 

Era coada de vulpe. Coada de vulpe vorbea. lar Hugh i-a 
recunoscut pe dată vocea. Era vocea lui Leland Gaunt. Luase 
coada jos, desfătându-l iarăşi moliciunea ei ca de pluş, o 
textură care semăna puţin cu mătasea, puţin cu lâna şi de fapt 
cu nimic altceva decât cu sinele său secret. 

— Mersi, Hugh, a spus coada de vulpe. E cam îngrămădit 
acolo. Şi-ai lăsat o pipă veche pe raft. Puţea ca naiba. Pfui! 

— Vrei să mergi într-un alt loc? - o întrebase Hugh. 

Se simţea puţin caraghios că vorbea cu o coadă de vulpe, 
chiar şi într-un vis. 

— Nu - încep să mă obişnuiesc. Dar trebuia să discut cu 
tine. Trebuie să faci ceva, ţi-aminteşti? Ai promis. 

— Nettie cea Nebună, a aprobat el. Trebuie să-i joc o festă 
lui Nettie cea Nebună. 

— Aşa e, a spus coada de vulpe, şi trebuie s-o faci de-ndată 
ce te vei trezi. Aşa că ascultă. 

Hugh ascultase. 

Coada de vulpe îi spusese că nu va fi nimeni acasă la Nettie 
cu excepţia câinelui, dar acum că Hugh se afla chiar acolo, se 
hotări c-ar fi înţelept să bată la uşă. Aşa făcu. Dinăuntru auzi 
păcănitul unor gheare care veneau repede către uşă pe 
podeaua din lemn, dar nimic altceva. Bătu din nou, doar ca să 
fie sigur. De cealaltă parte a uşii, se auzi un singur lătrat sever. 

— Raider? spuse Hugh. 

Coada de vulpe îi spusese că acesta era numele câinelui. 
Lui Hugh i se părea că-i un nume destul de bun, chiar dacă 
femeia care-l născocise era nebună de legat. 

Acel unic lătrat se auzi din nou, de data aceasta nu chiar 


atât de sever. 

Hugh scoase un inel cu chei din buzunarul de la piept al 
jachetei simple de vânătoare pe care o purta şi îl examină. 
Avea inelul acela de multă vreme şi nici nu-şi mai amintea de 
la ce proveneau unele dintre chei. Însă patru dintre ele erau 
şperacle, uşor de recunoscut după tijele lor lungi, şi de acestea 
avea el nevoie. 

Hugh aruncă o privire în jur, văzu că strada era la fel de 
pustie cum fusese când ajunsese el, şi începu să încerce cheile 
una după alta. 


Când văzu Nettie faţa albă, buhăită şi ochii buimăciţi ai lui 
Polly, propriile ei temeri, care o roseseră ca nişte dinţi mici de 
nevăstuică pe când se îndrepta într-aici, fură date uitării. Nici 
măcar nu trebuia să se uite la mâinile lui Polly, încă întinse în 
faţă la nivelul şoldurilor (o durea îngrozitor să le lase în jos 
când era în starea aceasta), ca să ştie cum stăteau lucrurile cu 
ea. 

Aruncă fără vreo grijă lasagna pe o masă de la baza 
scărilor. Dacă ar fi căzut la podea, Nettie nu i-ar fi acordat nici 
o atenţie. Femeia agitată cu care Castle Rock se obişnuise s-o 
vadă pe străzile lui, femeia care arăta de parcă fugea pe furiş 
de cine ştie ce faptă extrem de reprobabilă chiar dacă nu 
mergea decât până la oficiul poştal, nu era prezentă. Aceasta 
era o altă Nettie; acea Nettie a lui Polly Chalmers. 

— Haide, spuse ea cu iuţeală. In sufragerie. Aduc eu 
mănuşile termice. 

— Nettie, sunt bine, spuse Polly istovită. Tocmai am luat o 
pastilă şi sunt sigură că-n câteva minute... 

Dar Nettie îşi petrecuse un braţ în jurul ei şi o conducea 
deja în sufragerie. 

— Ce ai făcut? Crezi c-ai dormit pe ele? 

— Nu - asta m-ar fi trezit. E doar... 

Râse. Era un sunet slab, tulburat. 

— E doar durere. Ştiam că astăzi va fi rău, dar habar nu 


aveam cât de rău. lar mănuşile termice nu-mi sunt de ajutor. 

— Uneori sunt. Ştii că uneori sunt. Acum, şezi numai acolo. 

Tonul lui Nettie nu lăsa loc de refuz. Rămase lângă Polly 
până ce aceasta se aşeză într-un fotoliu bine capitonat. Apoi se 
duse în baia de la parter să aducă mănuşile termice. Polly 
renunţase la ele cu un an în urmă, dar Nettie, se părea, păstra 
pentru ele o reverență aproape superstiţioasă. Versiunea lui 
Nettie a supei de pui, le numise Alan cândva, şi râseseră 
amândoi. 

Polly şedea cu mâinile odihnindu-i-se pe braţele fotoliului 
aidoma unor butuci aruncaţi la mal de ape şi se uita cu jind de 
cealaltă parte a camerei la canapeaua pe care ea şi cu Alan 
făcuseră dragoste în seara zilei de vineri. Atunci nu o duruseră 
deloc mâinile şi asta deja i se părea că fusese cu o mie de ani 
în urmă. 

li trecu prin minte că plăcerea, oricât de profundă, era un 
lucru fantomatic, trecător. Se poate ca iubirea să facă lumea să 
se învârtă, dar era convinsă că strigătele celor grav răniţi şi 
profund năpăstuiţi erau cele care făceau universul să se 
rotească în jurul axei sale ca un imens stâlp din sticlă. 

O, canapea proastă, gândi ea. O, canapea proastă şi goală, 
cu ce-mi eşti de ajutor acum? 

Nettie se întoarse cu mănuşile termice. Arătau ca nişte 
mănuşi de bucătărie vătuite, cu un singur deget, legate la un fir 
electric izolat. Din dosul mănuşii stângi şerpuia un cablu cu 
ştecher. Polly văzuse un anunţ pentru aceste mănuși, dintre 
toate locurile, în revista Good Housekeeping’. Sunase la 
numărul începând cu 800 al Fundaţiei Naţionale de Luptă 
împotriva  Artritei şi se asigurase că mănuşile ofereau 
într-adevăr o alinare temporară a durerii în unele cazuri. Când îi 
arătase anunţul doctorului Van Allen, acesta adăugase acea 
coda care-i era obositor de familiară chiar şi numai cu doi ani în 
urmă: „Păi, ce te doare dacă încerci?” 

— Nettie, sunt sigură că-n câteva minute... 

— ... O să te simţi mai bine, încheie Nettie. Da, sigur c-o să 
te simţi mai bine. Şi poate că astea o să te ajute. intinde 
mâinile, Polly. 

Polly cedă şi întinse mâinile. Nettie tinu mănuşile de capete, 


23 Aprox. Menaj de calitate - n. tr. 


le deschise strângându-le şi le vâri pe mâinile lui Polly la fel de 
delicat cum un expert din brigada de geniu ar acoperi cu o 
prelată anti-explozie nişte pachete de dinamită C-4. Atingerea 
ei era blândă, expertă şi înţelegătoare. Polly nu credea că vor 
ajuta la ceva mănuşile termice... Însă evidenta îngrijorare a lui 
Nettie îşi produsese deja efectele. 

Nettie luă ştecherul, se lăsă în genunchi şi îl vâări în priza de 
lângă picioarele fotoliului. Mănuşile începură să zumzăie încet 
şi primele fuioare de căldură uscată mângâiară pielea mâinilor 
lui Polly. 

— Eşti prea bună cu mine, spuse Polly încet. Ştii asta? 

— N-am cum fi, răspunse Nettie. Niciodată. 

Vocea ei era puţin înecată şi în ochi avea o sclipire 
puternică, lichidă. 

— Polly, nu-i treaba mea să-ţi spun ce să faci, dar pur şi 
simplu nu mai pot tăcea. Trebuie să faci ceva cu sărmanele 
tale mâini. Trebuie. Pur şi simplu nu se poate ca lucrurile să 
continue în felul ăsta. 

— Ştiu, scumpa mea. Ştiu. 

Polly făcu un efort imens să treacă peste zidul depresiei 
care se ridicase singur în mintea ei. 

— De ce ai venit, Nettie? Sunt sigură că nu doar ca să-mi 
pui la prăjit mâinile. 

Nettie se lumină. 

— Ţi-am făcut o lasagna! 

— Chiar aşa? O, Nettie, n-ar fi trebuit! 

— Nu? Eu nu-s de aceeaşi părere. Eu cred că n-o să fii în 
stare să găteşti astăzi şi nici mâine. O s-o pun în frigider. 

— Mulţumesc. Mulţumesc atât de mult! 

— Mă bucur c-am făcut-o. De două ori mai bucuroasă, acum 
că văd cum eşti. 

Ajunse la uşa antreului şi se uită în spate. O dâră de lumină 
solară îi căzu pieziş pe faţă şi, în clipa aceea, Polly, dacă 
durerea n-ar fi fost atât de cuprinzătoare, ar fi putu vedea cât 
de palidă şi de obosită arăta Nettie. 

— Să nu te mişti, bine? 

Polly izbucni în râs, luându-le pe amândouă prin 
surprindere. 

— Nu pot! Sunt blocată! 

În bucătărie, uşa frigiderului se deschise şi se închise atunci 


când Nettie puse lasagna la păstrare. Apoi strigă: 

— Să pun de cafea? Vrei o ceaşcă? Te ajut eu cu ea. 

— Da, spuse Polly, mi-ar plăcea asta. 

Mănuşile zumzăiau mai tare acum; erau foarte călduroase. 
Şi fie chiar îi erau de ajutor, fie pilula prelua controlul aşa cum 
cea de la ora cinci nu o făcuse. Cel mai probabil, combinaţia 
dintre cele două este de vină, îşi spuse ea. 

— Dar dacă trebuie să te întorci, Nettie... 

Nettie apăru în cadrul uşii. Îşi luase şorţul din cămară şi-l 
îmbrăcase, iar într-o mână ţinea vechiul vas de tinichea pentru 
fiert cafeaua. Nu voia să folosească noua cafetieră digitală 
Toshiba... iar Polly trebuia să recunoască faptul că ceea ce 
ieşea din vasul de tinichea al lui Nettie era mai gustos. 

— N-am unde să mă duc şi să fie mai bine ca aici, spuse ea. 
Pe lângă asta, casa e bine încuiată şi Raider stă de pază. 

— Sunt sigură, spuse Polly, zâmbind. 

Il ştia foarte bine pe Raider. Cântărea douăzeci de livre 
bătute pe muchie şi se rostogolea pe spate să fie scărpinat pe 
burtă ori de câte ori venea cineva pe acolo lăptarul, cititorul de 
contor, vânzătorul ambulant. 

— Oricum, cred c-o să mă lase în pace, spuse Polly. Am 
avertizat-o. N-am văzut-o prin jur şi nici n-am primit vreo veste 
de la ea, aşa că bănuiesc că i-a intrat cu adevărat bine-n cap că 
am vorbit serios. 

— Pe cine ai avertizat? Despre ce? întrebă Polly, dar Nettie 
plecase deja din cadrul uşii, iar Polly era la propriu ţintuită 
locului de mănuşile electrice. Pe când reapăru cu tava pentru 
cafele, Percodan-ul începuse s-o învăluie în ceaţă şi uitase 
complet de ciudata remarcă a lui Nettie... care în orice caz nu 
era surprinzătoare, dat fiind că Nettie făcea destul de des 
remarce bizare. 

Nettie puse frişcă şi zahăr în cafeaua lui Polly şi-i ţinu 
ceaşca ridicată ca să poată lua o înghiţitură. Discutară despre 
una, despre alta, şi, desigur, conversaţia se întoarse nu după 
multă vreme la noul magazin. Nettie îi spuse iarăşi de 
cumpărarea abajurului din sticlă multicoloră, dar nici pe 
departe atât de cu sufletul la gură şi în amănunt cum s-ar fi 
aşteptat Polly, dată fiind extraordinara natură a unui astfel de 
eveniment în viaţa lui Nettie. Însă îi declanşă altceva în minte: 
biletul pe care domnul Gaunt îl pusese în recipientul pentru 


prăjitură. 

— Aproape c-am uitat - domnul Gaunt m-a rugat să trec pe 
la el în după-amiaza asta. Spunea că s-ar putea să aibă un 
obiect care m-ar interesa. 

— Doar n-o să mergi, nu? Cu mâinile în starea în care se 
află? 

— S-ar putea să merg. Sunt mai bine - cred că de data asta 
mănuşile au dat roade, cel puţin un pic. Şi trebuie să fac ceva. 

Se uită la Nettie puţin rugătoare. 

— Păi... aşa cred. 

O idee o lovi brusc pe Nettie. 

— Ştii, aş putea trece pe acolo în drumul de întoarcere 
acasă şi să-l întreb dacă nu poate veni e/pe la tine! 

— O, nu, Nettie - nu-i în drumul tău! 

— Doar cu o stradă sau două mai încolo. 

Nettie aruncă o ocheadă afectuos de vicleană către Polly. 

— Pe lângă asta, s-ar putea să mai aibă vreo figurină din 
sticlă multicoloră. N-am destui bani pentru încă una, dar e/nu 
ştie asta şi nu costă nimic să arunc o privire, nu-i aşa? 

— Dar să-i ceri să vină aici... 

— O să-i explic care e situaţia ta, spuse Nettie cu hotărâre 
şi începu să aşeze lucrurile înapoi pe tavă. Păi, comercianții fac 
deseori demonstraţii la domiciliu - dacă au ceva demn de-a fi 
vândut, adică. 

Polly se uită la ea cu amuzament şi dragoste. 

— Ştii, eşti altfel când eşti aici, Nettie. 

Nettie se uită surprinsă la ea. 

— Sunt? 

— Da. 

— Cum? 

— Într-un fel bun. Nu contează. Doar dacă n-o să amo 
recădere, cred că voi; vrea să ies din casă astă după-amiază. 
Dar dacă se-ntâmplă să treci pe la Lucruri preţioase... 

— O să trec. 

În ochii lui Nettie sclipi o privire de înflăcărare prost 
mascată. Acum că-i venise ideea aceea, pusese stăpânire pe 
ea cu toată forţa unui viciu. S-o ajute pe Polly fusese un 
stimulent pentru nervii ei, fară-ndoială. 

— ... İar dacă se întâmplă să fie acasă, dă-i numărul meu de 
telefon şi spune-i să mă sune dacă a venit obiectul pe care voia 


să mi-l arate. Poţi face asta? 

— Ba bine că nu! - spuse Nettie. 

Se ridică în picioare cu tava pentru cafea şi o duse în 
bucătărie. Puse şorţul la loc în cuiul din cămară şi se întoarse în 
sufragerie să-i scoată lui Polly mănuşile termice. Avea deja 
haina pe ea. Polly îi mulţumi din nou - şi nu doar pentru 
lasagna. Încă o mai dureau rău mâinile, dar durerea era acum 
suportabilă. Şi-şi putea mişca iarăşi degetele. 

— Cu foarte multă plăcere, spuse Nettie. Şi ştii ce? Chiar 
arăţi mai bine. Îţi revine culoarea în obraji. M-am speriat când 
te-am văzut cum arătai când am intrat. Te mai pot ajuta cu 
ceva înainte să plec? 

— Nu, nu cred. 

Întinse mâinile, care încă erau înroşite şi foarte calde 
datorită mănuşilor, şi o prinse neîndemânatic de mâini pe 
Nettie. 

— Sunt extrem de bucuroasă că ai venit, scumpa mea. 

În rarele ocazii când zâmbea, Nettie o făcea cu toată faţa; 
era ca şi când ai privi soarele răzbătând printre nori într-o 
dimineaţă plumburie. 

— Te iubesc, Polly. Emoţionată, Polly răspunse: 

— Păi, şi eu te iubesc, Nettie. 

Nettie plecă. A fost ultima dată când Polly a mai văzut-o în 
viaţă. 


6 


Încuietoarea de la uşa din faţă a lui Nettie Cobb era cam la 
fel de complexă ca şi capacul unei cutii cu bomboane; primul 
şperaclu pe care-l încercă Hugh funcţionă după câteva 
zgâlţâieli şi smucituri. Deschise uşa. 

Un câine mic, galben cu baveţică albă, şedea pe podea. 
Scoase acel unic lătrat aspru când soarele de dimineaţă căzu în 
jurul lui şi asupra lui căzu umbra mare a lui Hugh. 

— Tu trebuie să fii Raider, spuse Hugh încet, vârând mâna 
în buzunar. 

Câinele lătră din nou şi se rostogoli prompt pe spate, cu 


toate cele patru labe atârnându-i fără vlagă în aer. 

— Ca să vezi, ce simpatic! - spuse Hugh. 

Ciotul de coadă al lui Raider pocni lovindu-se de podeaua 
din lemn, probabil a consimţământ. Hugh închise uşa şi se lăsă 
pe vine alături de căţel. Cu o mână îl scărpină pe partea 
dreaptă a pieptului, în locul acela magic aflat cumva în legătură 
cu laba dreaptă din faţă, făcând-o să se zbată repede în aer. Cu 
cealaltă scoase din buzunar un briceag. 

— Aă, nu-i aşa că eşti un băiat cuminte? - lălăi Hugh. Nu-i 
aşa că eşti unul dintr-o mie? 

Renunţă să-l mai scarpine şi scoase din buzunarul cămăşii o 
bucată de hârtie. Pe ea, cu scrisul lui elaborat de şcolar, se afla 
mesajul pe care i-l comunicase coada de vulpe - Hugh se 
aşezase la masa din bucătărie şi-l scrisese chiar înainte să se 
îmbrace, aşa încât să nu uite nici un cuvânt. 


(Pama Cum au mi În u ed 


era pa 
or pahane | 


Scoase tirbuşonul ascuns într-una dintre fantele briceagului 
cel dolofan şi înfipse biletul în el. Apoi întoarse pe lateral corpul 
briceagului şi-l strânse în pumn, astfel încât tirbuşonul să iasă 
printre degetul arătător şi cel din mijloc de la vânjoasa lui mână 
dreaptă. Incepu iarăşi să-l scarpine pe Raider, care stătuse pe 
spate în tot acest timp, uitându-se cu ochi voioşi la Hugh. E 
simpatic de-ţi vine să-l mănânci, gândi Hugh. 

— Da! Nu-i aşa că eşti cel mai bun băiat din lume? Nu-i aşa 
că eşti cel mai bun dintr-o mie? - întrebă Hugh, scărpinându-l. 

Acum i se zbăteau ambele picioare din spate. Raider arăta 
ca un câine care pedala o bicicletă invizibilă. 

— Sigur că eşti! Sigur că eşti! Şi ştii ce am eu? Am o coadă 
de vulpe! Sigur că am! 

Hugh ţinea tirbuşonul cu biletul înfipt în el deasupra 
baveţelei albe de pe pieptul lui Raider. 

— Şi mai ştii ceva? O s-o păstrez! 

Cobori iute mâna dreaptă. Stânga, cea care-l scărpinase pe 


Raider, ţinea acum câinele în loc cât cealaltă răsuci tare de trei 
ori tirbuşonul. Sângele cald ţâşni în aer, udându-i ambele 
mâini. Câinele se zvârcoli puţin, apoi rămase nemişcat. Nu 
avea să mai scoată lătratul acela aspru şi nevinovat al lui. 

Hugh se ridică în picioare, cu inima bubuindu-i din greu. Se 
simţi brusc foarte vinovat pentru ceea ce făcuse - aproape 
nesănătos. Poate că femeia era nebună, poate nu, dar era 
singură pe lume, iar el îl omorâse pe cel care probabil că era 
singurul ei blestemat de prieten. 

Îşi şterse mâinile însângerate de curmezişul cămăşii. Pata 
abia dacă se vedea pe lâna neagră. Nu-şi putea lua ochii de la 
câine. El făcuse aia. Da, el o făcuse şi-o ştia, dar abia dacă-i 
venea să creadă. Era de parcă fusese într-o transă sau ceva. 

Vocea interioară, cea care uneori îi vorbea despre întâlnirile 
organizaţiei A. A., se făcu brusc auzită. Da - şi presupun că, în 
timp, chiar o să reuşeşti să te convingi să crezi asta. Dar n-ai 
fost într-o afurisită de transă; ştiai bine ce făceai. 

Și de ce. 

Panica începu să gonească prin el. Trebuia să plece de 
acolo. Merse încet cu spatele în josul coridorului, apoi scoase 
un strigăt răguşit când se lovi de uşa închisă din faţă. Dibui în 
spate după clanţă şi, în cele din urmă, o găsi. O roti, deschise 
uşa şi se strecură afară din casa lui Nettie cea Nebună. Se uită 
hăituit în jur, aşteptându-se cumva să vadă jumătate din oraş 
adunat acolo, uitându-se la el cu ochi solemni, socotitori. Nu 
văzu pe nimeni, cu excepţia unui puşti care pedala în susul 
străzii. În coşul bicicletei lui se afla sprijinit într-un unchi ciudat 
o cutie frigorifică pentru picnic. Când trecu pe lângă el, puştiul 
nu-l învesti pe Hugh Priest nici măcar cu o privire şi, după ce 
dispăru, nu mai rămaseră decât clopotele de la biserică... de 
data aceasta îi chemau pe metodişti. 

Hugh se grăbi în josul trotuarului. Işi spuse să nu alerge, 
dar, pe când ajunse la camionetă, mergea deja cu paşi mici şi 
alerţi. Deschise portiera cu stângăcie, se furişă în spatele 
volanului şi înfipse cheia pe direcţia contactului. Făcu asta de 
trei sau patru ori şi cheia aia futută tot aiurea nimerea. Trebui 
să-şi stăpânească mâna dreaptă cu cea stângă înainte să 
reuşească în sfârşit s-o vâre unde trebuia. Fruntea îi era 
presărată cu bobiţe mici de transpiraţie. Trecuse cu chinuri prin 
multe mahmureli, dar niciodată nu se simţise ca acum - acum 


se simţea de parcă se contaminase cu malarie sau ceva. 

Camioneta porni cu un răcnet şi un râgâit de fum albastru. 
Piciorul lui Hugh alunecă de pe ambreiaj. Camioneta se 
îndepărtă de bordură cu două smucituri ample, furioase, şi i se 
înecă motorul. Respirând greu pe gură, Hugh îl porni din nou şi 
plecă în viteză. 

Pe când ajunse la parcul auto (încă era pustiu ca munţii de 
pe lună) şi schimbă camioneta cu vechiul lui Buick cu tabla 
îndoită, uitase complet de Raider şi de oribilul lucru pe care-l 
făcuse cu tirbuşonul. Avea altceva, ceva mult mai interesant, la 
care să se gândească. Pe drumul de întoarcere la parcul auto 
fusese prins în ghearele unei certitudini febrile: cineva îi intrase 
în casă când lipsise şi acel cineva îi furase coada de vulpe. 

Conduse spre casă cu mai bine de şaizeci de mile la oră, 
opri la patru inci de veranda sa şubredă într-o ploaie de pietriş 
şi un nor de praf, şi fugi pe scări în sus câte două odată. Dădu 
buzna înăuntru, dădu fuga la dulap şi dădu de perete uşa 
acestuia. Se ridică pe vârfurile degetelor şi începu să cerceteze 
raftul de sus cu mâinile lui tremurătoare, cuprinse de panică. 

La început nu simţi altceva decât lemnul gol şi Hugh începu 
să plângă cu sughiţuri de spaimă şi mânie. Apoi, mâna lui 
stângă se afundă adânc în pluşul dur care nu era nici mătase, 
nici lână, şi îl umplu un puternic sentiment de pace şi împlinire. 
Era ceva ca mâncarea pentru cel înfometat, ca odihna pentru 
cel obosit... chinina pentru cel suferind de malarie. Ropotul 
sacadat de tobă al inimii sale începu în sfârşit să se 
domolească. Scoase coada de vulpe din ascunzătoare şi se 
aşeză la masa din bucătărie. O întinse de-a curmezişul coapsei 
sale cărnoase şi începu s-o mângâie cu ambele mâini. 

Hugh rămase aşa mai bine de trei ore. 


Băiatul pe care-l văzuse Hugh dar nu reuşise să-l 
recunoască, cel pe bicicletă, era Brian Rusk. Brian avusese 
propriul lui vis cu o noapte în urmă şi, prin urmare, avea 
propria sa misiune de dus la îndeplinire în acea dimineaţă. 


În vis, al şaptelea meci din Campionatul Mondial era pe cale 
să înceapă - un Campionat Mondial străvechi, din era Elvis, 
punând în opoziţie vechii rivali ai apocalipsei, acel avatar al 
base-ballului, Dodgers împotriva Yankees. Sandy Koufax se afla 
pe spaţiul pentru încălzire, pregătindu-se pentru înfruntarea cu 
Da Bumii. De asemenea, îi vorbea lui Brian Rusk, care se afla 
lângă el, între portiţe. Sandy Koufax îi spunea lui Brian exact ce 
trebuia să facă. Era foarte clar în privinţa asta; punea punctul 
pe fiecare işi trăgea liniuţa la fiecare t. Nici o problemă aici. 

Problema era aceasta: Brian nu voia s-o facă. 

Se simţea ca un nemernic, să se ia la ceartă cu o legendă a 
base-ballului ca Sandy Koufax, dar, chiar şi aşa, încercase. 

— Nu înţelegeţi, domnule Koufax, a spus. Trebuia să-i joc o 
farsă Wilmei Jerzyck şi asta am făcut. Deja am făcut-o. 

— Şi ce dacă? - a spus Sandy Koufax. Unde baţi, ţâcă? 

— Păi, aşa ne-am înţeles. Optzeci şi cinci de cenți şi o farsă. 

— Eşti sigur de asta, ţâcă? O farsă? Eşti sigur? N-a spus 
cumva ceva de genul „nu mai mult de o farsă”? Ceva şiret ca 
asta? 

Brian nu-şi amintea foarte bine, dar sentimentul că fusese 
fraierit devenea constant tot mai puternic în sinea lui. Nu... nu 
doar fraierit. Prins în capcană. Ca un şoarece ademenit cu o 
bucăţică de brânză. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, ţâcă. Târgul... 

S-a întrerupt şi a scos un uuhh! scurt când a aruncat peste 
mână o minge puternică şi rapidă. Aceasta s-a oprit în mănuşa 
prinzătorului cu un pocnet de puşcă. Din mănuşă s-a ridicat 
praful şi Brian şi-a dat seama cu o spaimă proaspătă că ştia 
ochii albaştri precum cerul de furtună care se uitau la el din 
spatele măştii de prinzător. Ochii aceia îi aparţineau domnului 
Gaunt. 

Sandy Koufax a prins mingea aruncată înapoi de domnul 
Gaunt, apoi s-a uitat la Brian cu ochi inexpresivi precum sticla 
maro. 

— Târgul este cel care spun eu că este, ţâcă. 

Ochii lui Sandy Koufax nu erau maro deloc, îşi dăduse Brian 
seama în vis; erau de asemenea albaştri, ceea ce era absolut 
logic, dat fiind că Sandy Koufax era de asemenea domnul 
Gaunt. 

— Dar... 


Koufax/Gaunt a ridicat mâna înmănuşată. 

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, ţâcă: urăsc cuvântul acela. 
Dintre toate cuvintele din limba noastră, acela e de departe cel 
mai urât. Cred că este cel mai urât cuvânt din orice limbă. Ştii 
ce-i un dar, ţâcă? E aia ce primeşti când nici să te caci nu poţi 
singur. 

Bărbatul în uniformă Brooklyn Dodgers demodată a ascuns 
mingea în mănuşă şi s-a întors complet cu faţa către Brian. Era 
domnul Gaunt, sigur că da, iar Brian a simţit o groază 
paralizantă, întunecată, apucându-i inima. 

— Am spus că vreau să-i joci o farsă Wilmei, Brian, asta-i 
adevărat, dar n-am spus că-i singura farsă pe care vreau să i-o 
joci. Asta ai presupus tu, ţâcă. Mă crezi pe cuvânt sau vrei să 
asculţi înregistrarea discuţiei noastre? 

— Vă cred, a spus Brian. Acum era periculos de aproape să 
se bâlbâie. - Vă cred, dar... 

— Ce ţi-am spus tocmai acum despre cuvântul acesta, ţâcă? 

Brian şi-a lăsat privirea în pământ şi a înghiţit cu greu. 

— Ai o grămadă de învăţat despre târguială, a spus 
Koufax/Gaunt. Tu şi toată lumea din Castle Rock. Dar ăsta-i 
unul dintre motivele pentru care am venit - ca să ţin un 
seminar despre complexa artă a târguielii. A fost un tip în oraş, 
un domn pe nume Merrill, care ştia câte ceva despre asta, dar 
e demult plecat şi greu de găsit. 

A rânjit, scoțând la iveală pe faţa îngustă, ocrotitoare a lui 
Sandy Koufax dinţii mari, inegali ai lui Leland Gaunt. 

— lar cuvântul „tocmeală”, Brian - am de predat nişte lecţii 
importante şi pe subiectul ăsta. 

— Dar... 

Cuvântul îi ieşise lui Brian din gură înainte să-l poată reţine. 

— Nici un dar aici, a spus Koufax/Gaunt. 

S-a aplecat înainte. Faţa lui se holba solemn la Brian de sub 
cozorocul şepcii de base-ball. 

— Domnul Gaunt ştie mai bine. Poţi repeta asta, Brian? 

Gâtul lui Brian s-a mişcat, dar n-a ieşit nici un sunet. Simţea 
lacrimi calde, dezlănţuite în spatele ochilor. 

O mână mare, rece, i-a coborât pe umăr. Şi l-a strâns. 

— Spune-o! 

— Domnul Gaunt... 

Trebui să înghită din nou pentru a face loc cuvintelor. 


— Domnul Gaunt ştie mai bine. 

— Aşa-i, ţăcă. Exact aşa-i. lar ce-nseamnă asta e că vei face 
ce-ţi spun eu... dacă nu... 

Brian şi-a adunat voinţa şi a făcut un ultim efort. 

— Şi dacă eu tot spun nu? Dacă spun nu, fiindcă nu-nţeleg 
cumlezicelaălea... termenii problemei? 

Koufax/Gaunt a luat mingea din mănuşă şi a strâns-o în 
pumn. Mici picături de sânge au început să transpire pe la 
cusăturile ei. 

— Chiar nu ai cum spune nu, Brian, a rostit el molcom. Nu 
mai poţi. Ei, acesta este al şaptelea meci din Campionatul 
Mondial. Toţii puii s-au întors acasă să se-adăpostească, şi-a 
venit vremea să scuipi sau să lingi. Uită-te puţin în jur. Haide, 
dă-i drumul şi uită-te. 

Brian s-a uitat în jur şi a fost îngrozit să vadă că Ebbets 
Field era atât de plin, încât oamenii stăteau şi pe culoare... şi 
că-i cunoştea pe toți. l-a văzut pe mami şi pe tati stând cu 
frăţiorul lui, Sean, în Tribuna Oficială din spatele bazei 
principale. Colegii lui de la cursul de logopedie, flancaţi de 
domnişoara Ratcliffe într-o parte şi prietenul ei masiv şi tălâmb, 
Lester Pratt, în cealaltă, erau dispuşi de-a lungul liniei de la 
prima bază, bând Royal Crown Cola şi ronţăind hot-dog-uri. Tot 
personalul de la Oficiul Şerifului din Castle Rock şedea în 
tribune, bând bere din pahare de hârtie pe care se aflau 
fotografiile concurentele din anul acela la titlul de Miss 
Rheingold. Şi-a văzut colegii de la orele de şcoală duminicală, 
consilierii locali, pe Myra şi Chuck Evans, pe mătuşile, unchii şi 
verii lui. Acolo, şezând în spatele bazei a treia, se afla Sonny 
Jackett, iar când Koufax/Gaunt a aruncat mingea însângerată şi 
a scos iarăşi acel pocnet de puşcă în mănuşa prinzătorului, 
Brian a văzut că faţa din spatele măştii îi aparţinea acum lui 
Hugh Priest. 

— Dau peste tine, micul meu amic, a spus Hugh când a 
aruncat mingea înapoi. Te fac să scheauni. 

— Vezi, ţâcă, nu mai e vorba doar de-un cartonaş cu 
jucători de base-ball, a spus Koufax/Gaunt de lângă el. Ştii asta, 
nu? Când ai aruncat cu noroi în cearşafurile Wilmei Jerzyck, ai 
declanşat ceva. Precum un tip care declanşează o avalanşă 
doar strigând prea tare într-o zi călduţă de iarnă. Alegerea ta-i 
simplă acum. Poţi merge mai departe... sau poţi rămâne unde 


eşti şi să fii îngropat sub zăpadă. 

In visul lui, Brian a început în cele din urmă să plângă. 
Vedea, sigur că da. Vedea foarte bine, acum că era prea târziu 
să mai facă ceva semnificativ. 

Gaunt a strâns mingea. A curs şi mai mult sânge din ea şi 
degetele lui s-au afundat adânc în suprafaţa ei albă, cărnoasă. 

— Dacă nu vrei ca toţi oamenii din Castle Rock să ştie că tu 
ai declanşat avalanşa, Brian, ar fi bine să faci ce-ţi spun eu. 

Brian a plâns şi mai tare. 

— Când faci afaceri cu mine, a spus Gaunt, luându-şi avânt 
ca să arunce, e bine să ţii minte două lucruri: domnul Gaunt 
ştie mai bine... şi târgul nu s-a încheiat până ce domnul Gaunt 
nu spune că s-a încheiat. 

A aruncat în acel fel, dintr-odată sinuos, care-l făcuse pe 
Sandy Koufax atât de greu de nimerit (asta era, cel puţin, umila 
părere a tatălui lui Brian), iar când mingea a lovit de data 
aceasta mănuşa lui Hugh Priest, a explodat. Sânge şi păr şi 
bucăţi aţoase de carne au sărit în soarele puternic de toamnă. 
Şi Brian se trezise, lăcrimând în pernă. 


8 


Acum pornise să facă ceea ce domnul Gaunt îi spusese că 
trebuie să facă. li fusese uşor să scape de acasă; le spusese 
doar mamei şi tatălui lui că nu vrea să meargă la biserică în 
dimineaţa aceea fiindcă îi era rău la stomac (şi nici nu era o 
minciună aceasta.) Odată ce ei plecaseră, el îşi făcuse 
pregătirile. 

Era greu să pedaleze şi chiar mai greu să-şi ţină bicicleta în 
echilibru, şi asta din cauza cutiei frigorifice Playmate din coşul 
bicicletei. Era foarte greu şi el transpira şi avea răsuflarea 
tăiată pe când ajunse la reşedinţa Jerzyck. Nu simţea nici o 
ezitare de data aceasta, nu sună la uşă, nu-şi pregăti nici o 
poveste. Nu era nimeni acasă. Sandy Koufax/Leland Gaunt îi 
spusese în vis că soţii Jerzyck vor rămâne mult după slujba de 
la ora unsprezece ca să discute despre preparativele viitoarei 
Seri la Cazinou şi că apoi vor merge în vizită la prieteni. Brian îl 


credea. Tot ce-şi dorea acum era să încheie cu treaba asta 
urâtă cât de repede putea. lar când o va isprăvi, se va duce 
acasă, îşi va parca bicicleta şi va petrece tot restul zilei în pat. 

Scoase cutia frigorifică din coşul bicicletei folosindu-se de 
ambele mâini şi o puse jos pe iarbă. Era în spatele tufişurilor, 
unde nimeni nu-l putea vedea. Ce urma să facă avea să 
producă mult zgomot, dar Koufax/Gaunt îi spusese să nu-şi facă 
griji din pricina asta. A spus că majoritatea oamenilor de pe 
strada Willow erau catolici şi că aproape toţi cei care nu 
participau la slujba de la ora unsprezece au mers la opt şi apoi 
au plecat în diverse excursii duminicale. Brian nu ştia dacă asta 
era adevărat sau nu. Ştia sigur doar două lucruri: domnul 
Gaunt ştia mai bine şi târgul nu era încheiat până ce domnul 
Gaunt nu spunea că era încheiat. 

lar aceasta constituia târgul. Ş 

Deschise cutia frigorifică Playmate. Inăuntru se aflau în jur 
de-o duzină de pietre de dimensiuni bunicele. Infăşurată în jurul 
fiecăreia şi ţinută în loc de o bandă elastică sau două era o 
foaie de hârtie din caietul lui de şcoală. Pe fiecare, stătea scris 
cu litere mari acest mesaj simplu: 


em’ m Sn A 
LAN SPUS SA pia LASI IN PA 
2 

ASTA E ULBWUL ANER ICNEN 


Brian luă una dintre acestea şi merse pe peluză până ce 
ajunse la mai puţin de zece picioare de geamul mare de la 
sufrageria familiei Jerzyck - ceea ce se numea „geam 
panoramic” la începutul anilor şaizeci, atunci când fusese 
construită casa. Îşi luă avânt, ezită doar pentru o clipă, apoi 
lansă precum Sandy Koufax în prima repriză a meciului al 
şaptelea din Campionatul Mondial. Se auzi un zăngănit imens şi 
muzical, urmat de un bubuit atunci când piatra lovi covorul din 
sufragerie şi se rostogoli pe podea. 

Sunetul avu un efect ciudat asupra lui Brian. Teama îl 
părăsi, iar sila lui faţă de această misiune suplimentară - care 
prin nici o sforţare a imaginaţiei nu putea trece drept ceva atât 


de neînsemnat ca o festă - se evaporă şi ea. Sunetul sticlei 
sparte îl surescită... îl făcu să se simtă, de fapt, aşa cum se 
simţea când avea reverii cu domnişoara Ratcliffe. Acelea 
fuseseră prosteşti, acum ştia asta, dar treaba aceasta nu avea 
nimic prostesc în ea. Aceasta era reală. 

Pe lângă asta, descoperi că-şi dorea acum cartonaşul cu 
Sandy Koufax mai mult ca niciodată. Descoperise un alt mare 
adevăr legat de proprietăţi şi de bizara stare psihologică pe 
care acestea ţi-o provocau: cu cât ai mai mult de pătimit din 
cauza unui lucru pe care-l deţii, cu atât îţi doreşti mai mult să-l 
păstrezi. 

Brian mai luă două pietre şi se apropie de geamul 
panoramic spart. Se uită înăuntru şi văzu piatra pe care o 
aruncase. Zăcea în pragul uşii dintre sufragerie şi bucătărie. 
Părea foarte neverosimilă acolo - cum ar fi să vezi o cizmă din 
cauciuc pe un altar de biserică sau un trandafir zăcând pe 
blocul motor al unui tractor. Una dintre benzile elastice care 
ţineau biletul legat de piatră se rupse, dar cealaltă era încă 
întreagă. Privirea lui Brian se mută spre stânga şi se trezi că se 
uită la televizorul Sony al soţilor Jerzyck. 

Îşi luă avânt şi aruncă. Piatra lovi aparatul Sony chiar în 
mijloc. Se auzi un bang cavernos, se văzu o scăpărare de 
lumină şi cioburile căzură ca o ploaie pe covor. Televizorul se 
clătină pe stativ, dar nu se prăvăli la pământ. 

— Loo-vitura unu! murmură Brian, apoi dădu glas unui râs 
ciudat, sugrumat. 

Aruncă cealaltă piatră către o grămadă de bibelouri ce se 
aflau pe o măsuţă lângă sofa, dar rată. Lovi peretele cu un 
bufnet şi scobi o gamă în mortar. 

Brian apucă mânerul cutiei Playmate şi-o târî de cealaltă 
parte a casei. Sparse două geamuri de la dormitor. In spate, 
proiectă o piatră cât o franzelă prin geamul din partea de sus a 
uşii de la bucătărie, apoi aruncă alte câteva prin acea gaură. 
Una dintre acestea distruse mixerul Cuisinart ce se afla pe 
tejghea. O alta intră ca o vijelie prin uşa din sticlă a cuptorului 
cu microunde Radarrange şi se opri chiar înăuntru. 

— Loo-vitura trei! Stai jos, țâcă! strigă Brian şi apoi râse 
atât de tare, că aproape îşi udă pantalonii. 

După ce-i trecu accesul, încheie circuitul casei. Cutia 
Playmate era mai uşoară acum; descoperi că o putea duce 


într-o singură mână. Folosi ultimele trei pietre să spargă 
geamurile de la beci care se vedeau printre florile de toamnă 
ale Wilmei, apoi smulse câţiva pumni de boboci, ca să ştie o 
treabă. Odată asta făcută, închise cutia frigorifică, se întoarse 
la bicicletă, aşeză Playmate-ul în coş şi urcă în şa, gata să plece 
spre casă. 

Familia Mislaburski locuia vizavi de familia Jerzyck. Când 
Brian ieşi pedalând din parcarea casei Jerzyck, doamna 
Mislaburski deschise uşa din faţă a casei sale şi ieşi pe 
verandă. Era îmbrăcată într-un capot verde intens. Părul îi era 
legat sus cu o panglică roşie. Arăta ca o reclamă publicitară 
pentru sărbătorirea Crăciunului în iad. 

— Ce se petrece acolo, băiete? - întrebă ea tăios. 

— Nu ştiu exact. Cred că se ceartă domnul şi doamna 
Jerzyck, spuse Brian, fără a se opri. Eu am venit doar să-i întreb 
dacă n-au nevoie să le curețe cineva curtea de zăpadă în iarna 
asta, dar m-am hotărât să vin altă dată. 

Doamna Mislaburski îndreptă o privire scurtă, încruntată 
către casa celor doi Jerzyck. Din cauza tufişurilor, de unde 
stătea ea nu era vizibil decât etajul. 

— Dacă aş fi în locul tău, n-aş mai veni deloc, spuse ea. 
Femeia asta îmi aminteşte de peştişorii ăia pe care-i au în 
America de Sud. Aia care mănâncă vacile şi nu mai lasă nimic. 

— Peştii piraña, spuse Brian. 

— Aşa-i. Ăia. 

Brian a continuat să pedaleze. Se îndepărta acum de femeia 
cu capot verde pe ea şi panglică roşie în păr. Inima îi dădea 
ghionţi, dar nu bubuia sau galopa sau ceva de felul ăsta. O 
parte din el se simţea cât se poate de sigură că încă visează. 
Nu se simţea deloc în pielea lui - nu semăna cu Brian Rusk cel 
care lua numai note de A (10) şi B (9), Brian Rusk cel care era 
membru al Consiliului Elevilor şi al Ligii Cetăţenilor Buni ai 
Şcolii Gimnaziale, Brian Rusk cel care nu lua decât cea mai 
bună notă la purtare. 

— O să omoare pe cineva într-una din zilele astea! - strigă 
indignată doamna Mislaburski după Brian. [ine minte ce-ţi 
spun! 

Cu răsuflarea tăiată, Brian şopti: 

— N-aş fi deloc surprins. 

Chiar îşi petrecu restul zilei în pat. În împrejurări obişnuite, 


lucrul acesta ar fi îngrijorat-o pe Cora, poate destul cât să-l 
ducă pe Brian la Doctorul pe Arcuri? din Norway. Astăzi, însă, 
abia dacă observă că fiul ei nu se simte bine. Şi asta datorită 
minunaţilor ochelari de soare pe care i-i vânduse domnul Gaunt 
- era absolut vrăjită de ei. 

Brian se ridică în jurul orei şase, cu aproximativ 
cincisprezece minute înainte ca tati să se întoarcă după o zi 
petrecută la pescuit pe lac alături de doi prieteni. Îşi luă un 
Pepsi din frigider şi rămase lângă aragaz, bându-l. Se simţea 
oarecum mai bine. 

Se simţea ca şi când era posibil să-şi fi îndeplinit în sfârşit 
partea de înţelegere pe care o făcuse cu domnul Gaunt. 

Era convins că domnul Gaunt ştia într-adevăr mai bine. 


9 


Nettie Cobb, fără a avea cea mai vagă premoniţie cu privire 
la neplăcuta surpriză ce o aştepta acasă, era într-o stare de 
exaltare sufletească atunci când mergea în josul Străzii 
Principale către Lucruri preţioase. Avea o puternică intuiţie că, 
duminică dimineaţa sau nu, magazinul va fi deschis, şi nu fu 
dezamăgită. 

— Doamnă Cobb! - spuse Leland Gaunt pe când ea intra. Ce 
bine-mi pare să te văd! 

— Şi mie-mi pare bine, domnule Gaunt, spuse ea... şi aşa 
era. 

Domnul Gaunt se apropie de ea cu mâna întinsă, dar Nettie 
se feri de atingerea lui. Era un comportament groaznic, atât de 
nepoliticos, dar pur şi simplu nu se putu abţine. lar domnul 
Gaunt părea că înţelege asta, Domnul să-l binecuvânteze. El 
zâmbi şi schimbă direcţia, închizând în schimb uşa în urma ei. 
intoarse anunţul din DESCHIS în ÎNCHIS cu viteza unui cartofor 
profesionist palmând un as. 


 Paralază după expresia „jack-in-box” (aprox. Omuleţ pe 
Arcuri), care denumeşte o jucărie-surpriză: o cutie din care, la 
deschidere, e împins de-un arc afară un omuleţ, clovn cel mai 
adesea, speriindu-l astfel pe cel ce ţine cutia în mână -n. tr. 


— la loc, doamnă Cobb! Te rog! la loc! 

— Păi, bine... dar am venit doar să vă spun că Polly... Polly 
nu... 
Se simţea ciudat, cumva. | se învârtea capul. Se aşeză mai 
degrabă fără graţie într-unul dintre scaunele pluşate. Apoi, 
domnul Gaunt se afla în faţa ei, cu ochii aţintiţi asupra ei, iar 
lumea păru să se focalizeze asupra lui şi să stea iarăşi în loc. 

— Polly nu se simte foarte bine, aşa-i? - întrebă domnul 
Gaunt. 

— Asta-i, recunoscu Nettie cu recunoştinţă. Mâinile sunt de 
vină, ştiţi. Suferă de... 

— Artrită, da, îngrozitor, ce păcat, mai calci uneori şi-n 
căcat, viaţa-i o curvă şi-apoi mori, mă doare-o ţâţă spuse 
doamna pisicuţă. Ştiu, Nettie. 

Ochii domnului Gaunt creşteau din nou. 

— Dar nu e nevoie s-o sun la telefon... sau să-i fac o vizită, 
că tot veni vorba. Acum îi e mai bine cu mâinile. 

— Da? - întrebă Nettie neîncrezătoare. 

— Ba bine că nu! Inc-o mai dor, desigur, ceea ce-i bine, dar 
n-o dor atât de tare încât să o ţină în casă, iar asta-i şi mai bine 
- nu eşti de acord, Nettie? 

— Da, spuse Nettie fără vlagă, dar habar nu avea cu ce era 
de acord. 

— Tu, spuse domnul Gaunt pe vocea lui cea mai moale, cea 
mai veselă, ai în faţă o zi foarte mare, Nettie. 

— Am? 

Era ceva nou pentru ea; plănuise să-şi petreacă 
după-amiaza în scaunul ei preferat din sufragerie, croşetând şi 
uitându-se la televizor cu Raider la picioare. 

— Da. O zi foarte mare. Aşa că vreau să stai doar acolo şi să 
te-odihneşti o clipă cât eu merg să aduc ceva. Vrei să faci asta? 

— Da... 

— Bine. Şi închide ochii, vrei? Odihneşte-te bine de tot, 
Nettie! 

Nettie închise ascultătoare ochii. După o perioadă indefinită 
de timp, domnul Gaunt îi spuse să-i deschidă din nou. O făcu şi 
simţi un junghi de dezamăgire. Când îţi spunea cineva să 
închizi ochii, uneori voiau să-ţi ofere ceva frumos. Un cadou. 
Sperase ca, atunci când îi va deschide, domnul Gaunt să ţină în 
mâini un alt abajur din sticlă multicoloră, dar tot ce avea era un 


bloc de foi. Hârtiile erau mici şi roz. Fiecare avea în titlu 
cuvintele 


AVERTISMENT PRIVIND ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CIRCULAŢIE 


— O, făcu ea. Am crezut că va fi o figurină din sticlă 
multicoloră. 

— Nu cred c-o să mai ai nevoie de vreo astfel de figurină, 
Nettie. 

— Nu? 

Junghiul de dezamăgire se întoarse. Era mai puternic acum. 

— Nu. Trist, dar adevărat. Totuşi, îmi închipui că-ţi mai 
aminteşti că ai promis să faci un lucru pentru mine. 

Domnul Gaunt se aşeză lângă ea. 

— Îţi aminteşti asta, nu? 

— Da, spuse ea. Vreţi să-i joc o farsă lui Buster. Vreţi să-i 
pun în casă nişte hârtii. 

— Aşa este, Nettie - foarte bine. Mai ai cheia pe care ţi-am 
dat-o acum câteva zile? 

Încet, ca o femeie într-un balet subacvatic, Nettie scoase 
cheia din buzunarul din partea dreaptă a hainei. O ridică în aer, 
în aşa fel ca domnul Gaunt s-o poată vedea. 

— Asta-i foarte bine, îi spuse el cu căldură. Acum pune-o la 
loc, Nettie. Pune-o la loc unde-i în siguranţă. 

Aşa făcu. 

— Acum. Aici sunt hârtiile. 

Aşeză teancul roz în una din mâinile ei. În cealaltă aşeză o 
rolă de bandă adezivă. 

Undeva înlăuntrul ei se auzeau acum clopoței de alarmă, 
dar erau îndepărtați, abia audibili. 

— Sper să nu-mi ia mult asta. Trebuie să ajung repede 
acasă. Trebuie să-l hrănesc pe Raider. El e căţeluşul meu. 

— Ştiu totul despre Raider, spuse domnul Gaunt şi-i oferi lui 
Nettie un zâmbet larg. Dar am un sentiment că nu prea are 
poftă de mâncare astăzi. Nu cred că trebuie să-ţi faci griji nici 
c-o să facă treaba mare pe pardoseala din bucătărie. 

— Dar... 

El îi atinse buzele cu unul dintre degetele sale lungi şi ea 
simţi brusc că-i este rău la stomac. 

— N-o faceţi, se tângui ea, lăsându-se pe spate în scaun. 


N-o faceţi, e groaznic. 

— Aşa mi s-a spus şi mie, fu domnul Gaunt de acord. Aşa că 
dacă nu vrei să fiu groaznic cu tine, Nettie, nu trebuie să-mi 
spui niciodată cuvinţelul ăla groaznic. 

— Care cuvânt? 

— Dar. Nu sunt de acord cu cuvântul ăsta. De fapt, cred că 
se poate spune că urăsc acest cuvânt. In cea mai bună dintre 
lumile posibile, cu siguranţă nu e nevoie de un cuvinţel atât de 
miorlăit. Vreau să mai spui ceva pentru mine, Nettie - vreau să 
spui nişte cuvinte pe care le iubesc. Cuvinte pe care de-a 
dreptul le ador. 

— Ce cuvinte? 

— Domnul Gaunt ştie mai bine. Spune asta. 

— Domnul Gaunt ştie mai bine, repetă ea şi, de-ndată ce 
cuvintele îi ieşiră de pe buze, înţelese cât adevăr absolut şi 
complet conţineau ele. 

— Domnul Gaunt întotdeauna ştie mai bine. 

— Domnul Gaunt întotdeauna ştie mai bine. 

— Corect! Exact ca Tatăl, spuse domnul Gaunt şi apoi râse 
hidos. 

Era un sunet ca de plăci tectonice mişcându-se la mare 
adâncime sub pământ, iar culoarea ochilor lui atunci când o 
tăcu se schimbă repede din albastru în verde în maro în negru. 

— Acum, Nettie - ascultă cu atenţie. Ai de făcut trebuşoara 
asta pentru mine şi-apoi poţi merge acasă. Mă înţelegi? 

Nettie înţelese. 

Şi ascultă cu foarte mare atenţie. 


CAPITOLUL ZECE 


South Paris este un oraş muncitoresc mic şi sordid aflat la 
optsprezece mile nord de Castle Rock. Nu-i singurul oraş 
mărunt din Maine numit după un oraş sau o ţară europeană; 
există un Madrid (localnicii îl pronunţă Mad-drid), un Suedia, un 


Etna, un Calais (pronunţat aşa încât să rimeze cu Dallas), un 
Cambridge şi un Frankfort. Cineva s-ar putea să ştie cum de 
atâtea locuri întinse de-a lungul drumurilor s-au procopsit cu o 
varietate de nume atât de exotice, dar eu nu ştiu. 

Ceea ce ştiu eu este că, acum aproximativ douăzeci de ani, 
un foarte priceput bucătar francez s-a hotărât să plece din New 
York şi să-şi deschidă propriul restaurant în Regiunea Lacurilor 
din Maine şi că s-a mai hotărât că nu poate exista un loc mai 
bun pentru o astfel de afacere decât un oraş numit South Paris. 
Nici măcar izul puternic emis de tăbăcării nu l-au putut face 
să-şi schimbe gândurile. Rezultatul a fost un stabiliment culinar 
numit Maurice. Se află şi-n ziua de azi acolo, pe Ruta 117 lângă 
şinele de cale ferată şi chiar peste drum de Mcdonald's. Şi la 
Maurice a fost locul unde Danforth „Buster” Keeton şi-a dus 
nevasta pentru masa de prânz în ziua de duminică, 13 
octombrie. 

Myrtle îşi petrecu o mare parte din duminica aceea într-o 
stare de uimire extatică, iar mâncarea delicioasă de la Maurice 
nu avea legătura cu asta. In ultimele câteva luni - aproape un 
an, de fapt - viaţa alături de Danforth fusese extrem de 
neplăcută. O ignora aproape complet... mai puţin atunci când 
tipa la ea. Mândria ei de sine, care nu fusese niciodată foarte la 
înălţime, se prăbuşise şi mai mult. Ştia la fel de bine cum a 
ştiut orice femeie vreodată că abuzul nu trebuie să fie 
administrat cu pumnii ca să aibă eficienţă. Bărbaţii, ca şi 
femeile, pot răni cu vorbele, iar Danforth Keeton ştia foarte 
bine cum să se folosească de ale sale; de-a lungul ultimului an, 
produsese o mie de tăieturi invizibile cu muchiile ascuţite ale 
acestora. 

Ea nu ştia despre pariuri - ea chiar credea că soţul ei 
mergea la hipodrom în general ca să privească. Nu ştia nici 
despre delapidare. Ştia că unii dintre membrii familiei lui 
Danforth fuseseră instabili mintal, dar nu făcea legătura dintre 
acel comportament şi Danforth însuşi. El nu bea în exces, nu 
uita să-şi ia hainele pe el înainte să iasă dimineaţa din casă, nu 
vorbea cu oameni invizibili, aşa că ea presupusese că nu are 
nimic. Presupusese, cu alte cuvinte, că ea însăşi suferea de 
ceva. Că, într-un moment anume, acest ceva pur şi simplu îl 
făcuse pe Danforth să n-o mai iubească. 

Îşi petrecuse ultimele şase luni sau aşa ceva încercând să 


facă faţă sumbrei perspective a celor treizeci sau chiar 
patruzeci de ani fără iubire care o aşteptau în calitate de 
parteneră de viaţă a acestui bărbat, acest bărbat care faţă de 
ea devenise pe rând furios, rece-sarcastic şi nepăsător. In ceea 
ce-l privea pe Danforth, ea devenise doar o bucată de 
mobilier... doar dacă, desigur, nu se-ntâmpla să-i stea în cale. 
Dacă se întâmpla asta - dacă nu era gata cina pentru el, atunci 
când era el gata pentru ea, dacă podeaua din biroul său i se 
părea murdară, chiar dacă secţiunile ziarului nu erau în ordinea 
potrivită atunci când venea la masa de mic dejun - o numea 
tâmpită. li spunea că, dacă i-ar cădea curul, n-ar şti unde să-l 
caute. Spunea că dacă creierii ar fi o pudră neagră, ea n-ar 
putea să-şi sufle nasul fără o capsă detonatoare. La început 
încercase să se apere de aceste tirade, dar el îi distrugea 
apărarea ca şi când aceasta n-ar fi fost decât nişte pereţi ai 
unui castel de carton ridicat de-un copil. Dacă se mânia la 
rândul ei, i-o lua înainte cu nişte accese de furie albă care o 
îngrozeau. Aşa că renunţase la mânie şi se cufundase în 
schimb în stări de tulburare damnată. În zilele din urmă, nu 
făcea decât să zâmbească neajutorată în faţa mâniei lui, 
promitea să-şi dea mai mult străduinţa şi mergea în camera lor, 
unde stătea întinsă pe pat şi lăcrima şi se întreba ce se va 
întâmpla cu ea şi-şi dorea-dorea-dorea să aibă un prieten cu 
care să poată discuta. i 

Vorbea în schimb cu păpuşile. Incepuse să le colecţioneze în 
primii câțiva ani ai căsniciei şi le păstrase mereu în câteva cutii 
în pod. În ultimul an, le coborâse în camera de cusut şi uneori, 
după ce-şi vărsa lacrimile, se furişa acolo şi se juca cu ele. Ele 
nu strigau niciodată. E/e n-o ignorau niciodată. £E/e n-o întrebau 
niciodată cum de se prostise atât de tare, dacă a fost ceva 
natural sau dacă a trebuit să urmeze nişte cursuri speciale. 

Descoperise cea mai minunată păpuşă dintre toate, ieri, în 
noul magazin. 

Şi astăzi totul se schimbase. 

Astă-dimineaţă, mai exact. 

Mâna i se furişă sub masă şi se ciupi (nu pentru prima oară) 
doar pentru a se convinge că nu visa. Dar şi după aceasta tot 
aici se afla, în Maurice, şezând într-o jerbă de lumină puternică 
de octombrie, iar Danforth tot acolo era, de cealaltă parte a 
mesei, mâncând cu o poftă imensă, cu faţa împletită într-un 


zâmbet care ei i se părea aproape străin, fiindcă nu mai văzuse 
aşa ceva pe chipul lui de foarte multă vreme. 

Nu ştia ce provocase schimbarea şi se temea să întrebe. 
Ştia că el plecase aseară la Hipodromul Lewiston, aşa cum 
făcea aproape întotdeauna seara (probabil fiindcă oamenii pe 
care-i întâlnea acolo erau mai interesanţi ca oamenii pe care-i 
întâlnea zilnic în Castle Rock - soţia lui, de pildă) şi, când s-a 
trezit astă-dimineaţă, s-a aşteptat să găsească jumătatea lui de 
pat goală (sau fără vreo urmă că s-a dormit măcar în ea, ceea 
ce ar fi însemnat că el şi-a petrecut tot restul nopţii moţăind în 
scaunul din birou) şi să-l audă la parter, bodogănind de unul 
singur în felul lui irascibil. 

În loc de asta, se afla în pat alături de ea, îmbrăcat în 
pijamaua cu dungi roşii pe care i-o făcuse cadou de Crăciunul 
trecut. Acum era pentru prima dată când îl vedea purtând-o - 
prima dată când fusese scoasă din cutie, din câte ştia ea. Era 
treaz. S-a rostogolit pe o parte ca s-o vadă, deja zâmbind. La 
început, zâmbetul a înfricoşat-o. S-a gândit că ar putea 
însemna că se pregătea s-o omoare. 

Apoi, el i-a atins sânul şi a tras din ochi. 

— Vrei, Myrt? Sau e prea devreme pentru tine? 

Aşa că făcuseră dragoste, pentru prima dată în mai mult de 
cinci luni, făcuseră dragoste, şi el fusese absolut magnific, iar 
acum erau acolo, luând masa de prânz la Maurice într-o 
după-amiază timpurie de duminică, precum o pereche de tineri 
îndrăgostiţi. Nu ştia ce se petrecuse ca să producă această 
schimbare miraculoasă în soţul ei şi nu-i păsa. Nu voia decât să 
se bucure de ea şi să spere că va dura. 

— Totu-i în regulă, Myrt? - întrebă Keeton, ridicând ochii din 
farfurie şi curăţându-şi viguros faţa cu un şerveţel. 

Ea întinse timid mâna peste masă şi atinse mâna lui. 

— Totul e bine. Totul e absolut... absolut minunat. 

Trebui să-şi retragă mâna, ca să-şi poată tampona ochii în 
grabă cu şerveţelul. 


Keeton continuă să-şi ronţăie boof borgnine-ul, sau cum 
naiba-i spuneau broscării, cu mare poftă. Motivul poftei sale era 
simplu. Fiecare cal ales ieri după-amiază cu ajutorul Biletului 
Câştigător ieşise aseară câştigător la curse. Chiar şi Malabar, 
pariul de treizeci la unu din cursa a zecea. Se întorsese în 
Castle Rock nu conducând maşina, ci mai degrabă plutind prin 
aer, cu mai bine de optsprezece mii de dolari îndesaţi în 
buzunarele paltonului. Agentul lui de pariuri probabil că încă se 
mai întreba unde merseseră toţi banii. Keeton ştia; erau bine 
puşi la păstrare în spatele dulapului său din birou. Se aflau 
într-un plic. Plicul se afla în cutia Biletului Câştigător, alături de 
preţiosul joc însuşi. 

Dormise bine pentru prima dată de luni întregi, iar când se 
trezise, avusese licărul unei idei cu privire la revizia contabilă. 
Un licăr nu era mult, sigur, dar era mai bine decât întunecimea 
confuză care-i făcuse ravagii în minte de la sosirea acelei 
scrisori cumplite încoace. Tot ce-i trebuise ca mintea sa să intre 
în viteză, se părea, fusese o singură seară de pariuri câştigate 
la curse. 

Nu putea pune toţi banii la loc înainte de căderea toporului, 
asta era clar. Hipodromul Lewiston era singurul hipodrom care 
organiza curse în fiecare seară în timpul sezonului de toamnă, 
asta era unu la mână, şi câştigurile erau de fapt mizilicuri. 
Putea merge pe la bâlciurile din district şi să câştige câteva mii 
la cursele de acolo, dar nici asta nu i-ar fi fost de ajuns. Şi nici 
nu putea risca prea multe seri precum cea de ieri, chiar şi la 
hipodrom. Agentul lui de pariuri ar intra la bănuieli, după care 
ar refuza să-i mai accepte orice pariu. 

Dar credea că va putea pune parţial banii la loc şi că va 
putea în acelaşi timp minimaliza dimensiunea escrocheriei. 
Putea născoci de asemenea o poveste. Un proiect de 
dezvoltare imbatabil care nu-i ieşise. O greşeală cumplită... dar 
una pentru care-şi asumase toată responsabilitatea şi pe care 
încerca acum s-o răscumpere. Putea arăta că, un om cu 
adevărat lipsit de scrupule, dacă s-ar fi aflat în poziţia lui, s-ar fi 
putut foarte bine folosi de perioada de graţie pentru a pune 
mâna pe şi mai mulţi bani din bugetul oraşului - atât de mulţi 
cât putea lua - şi apoi să fugă într-un loc (într-un loc însorit cu o 
mulţime de palmieri şi o mulţime de plaje albe şi cu o mulţime 
de fete tinere în bikini mici) din care era greu să fie extrădat 


sau de-a dreptul imposibil. 

Putea face şi pe Christos şi să-i invite pe cei dintre ei care 
sunt fără de păcat să arunce primii piatra. Asta ar fi trebuit să-i 
pună pe gânduri. Dacă se afla printre ei vreunul care să nu-şi fi 
vârât degetele în plăcinta statului din când în când, Keeton era 
dispus să-i mănânce boxerii. Fără sare. 

Vor trebui să-i ofere timp. Acum că-şi putea lăsa deoparte 
isteria şi să analizeze raţional situaţia, era aproape sigur că aşa 
vor face. În definitiv, şi ei erau politicieni. Ştiau că, odată ce vor 
termina cu Dan Keeton, celor din presă trebuie să le fi rămas 
destul catran şi destule pene cu care să-i acopere şi pe ei, 
presupuşii paznici ai fondului public de investiţii. Cunoşteau 
întrebările care vor ieşi la suprafaţă în urma unei anchete 
publice sau chiar (Doamne fereşte) a unui proces pentru 
delapidare. Întrebări precum de cât timp - în ani fiscali, dacă se 
poate, domnilor - se află în desfăşurare această mică 
operaţiune a domnului Keeton? Întrebări precum: de ce Biroul 
Statal de Taxe şi Impozite nu s-a trezit şi n-a simţit mirosul de 
cafea încă de acum o bună bucată de timp? Intrebări pe care 
nişte oameni cu ambiţii le-ar fi găsit deranjante. 

Credea că se va putea strecura cumva. N-avea garanţii, dar 
părea posibil. 

Şi totul graţie domnului Leland Gaunt. 

Dumnezeule, îl iubea pe Leland Gaunt. 

— Danforth? - întrebă Myrt cu timiditate. 

El ridică ochii. 

— Hmmm? 

— Asta e cea mai frumoasă zi de câţiva ani buni încoace. 
Voiam doar să ştii asta. Cât îţi sunt de recunoscătoare pentru o 
astfel de zi. Alături de tine. 

— Oh! spuse el. 

Tocmai i se întâmplase cel mai ciudat lucru. Pentru o clipă 
nu reuşise să-şi amintească numele femeii care stătea în faţa 
lui. 

— Păi, Myrt, şi pentru mine e plăcut. 

— Mergi la hipodrom şi astă-seară? 

— Nu, spuse el, cred că astă-seară am să rămân acasă. 

— Asta-i frumos, spuse ea. 

Găsea de fapt că este atât de frumos, încât trebui să-şi 
tamponeze din nou ochii cu şerveţelul. 


El îi zâmbi - nu era vechiul lui zâmbet dulce, cel care o 
copleşise şi o cucerise la început - dar era pe aproape. 

— la zi, Myrt! Vrei desert? 

Ea chicoti şi flutură şerveţelul spre el. 

— 0, măi! 


Reşedinţa Keeton era un ranch cu niveluri diferite pe Castle 
View. Era o plimbare lungă pe deal în sus pentru Nettie Cobb şi, 
pe când ajunse acolo, o dureau picioarele şi-i era foarte frig. 
Întâlni pe drum doar trei sau patru pietoni şi nici unul nu se uită 
la ea; erau adânc înfundaţi în gulerele paltoanelor lor, căci 
vântul începuse să sufle puternic şi avea un tăiş ascuţit. Când 
intră în parcarea soţilor Keeton, un supliment cu anunţuri din 
exemplarul cuiva al ziarului Telegram de duminică dănţui pe 
stradă, apoi decolă înspre cerul de-un albastru dur aidoma unei 
păsări ciudate. Domnul Gaunt îi spusese că Buster şi Myrtle nu 
vor fi acasă şi domnul Gaunt ştia mai bine. Uşa garajului era 
ridicată şi Cadillac-ul acela cât un teatru plutitor pe care-l 
conducea Buster nu era înăuntru. 

Nettie înaintă pe alee, se opri la uşa din faţă şi scoase 
blocul de foi şi banda adezivă din buzunarul din partea stângă 
a hainei sale. Işi dorea foarte mult să fie acasă uitându-se la 
televizor la Super Filmul de Duminică cu Raider la picioare. ŞI 
acolo se va afla de-ndată ce va duce la îndeplinire sarcina 
aceasta. S-ar putea nici să nu se mai deranjeze cu croşetatul. 
S-ar putea să stea doar acolo, cu abajurul din sticlă multicoloră 
în poală. Rupse prima foaie roz şi-o prinse cu bandă deasupra 
anunţului de lângă butonul soneriei, cel imprimat în relief care 
spunea FAMILIA KEETON şi INTERZIS COMIS-VOIAJORILOR, MULŢUMIM. 
Văâri banda şi blocul de foi înapoi în buzunarul stâng, apoi 
scoase cheia din cel drept şi-o introduse în broască. Inainte s-o 
răsucească, examină în treacăt foiţa roz pe care tocmai o 
lipise. 

Deşi îi era frig şi era obosită, pur şi simplu trebui să 
zâmbească puţin. Chiar că era o glumă destul de bună, mai 


ales având în vedere felul cum conducea Buster. Era de mirare 
că încă nu omorâse pe nimeni. N-ar fi vrut să fie cel al cărui 
nume apărea în semnătură în partea de jos a înştiinţării. Buster 
putea fi îngrozitor de ursuz. Nici în copilărie nu fusese unul care 
să ştie să accepte o glumă. 

Roti cheia. Incuietoarea se deschise cu uşurinţă. Nettie intră 
în casă. 


4 


— Mai vrei cafea? întrebă Keeton. 

— Mie nu-mi mai trebuie, spuse Myrtle. Sunt plină ca o 
căpuşă. 

Zâmbi. 

— Atunci, hai să mergem acasă. Vreau să mă uit la Patriots 
la televizor. 

Aruncă o privire la ceasul său de mână. 

— Dacă ne grăbim, cred că reuşesc să prind lovitura de 
început. 

Myrtle  încuviinţă din cap, mai fericită ca niciodată. 
Televizorul se afla în sufragerie şi, dacă Dan voia să vadă 
meciul, nu avea să-şi petreacă după-amiaza închis în birou. 

— Hai să ne grăbim, atunci, spuse ea. 

Keeton ridică un deget poruncitor. 

— Chelner? Adu-mi nota de plată, te rog. 


Nettie nu-şi mai dorea să ajungă repede acasă; îi plăcea să 
stea în casa lui Buster şi a Myrtlei. 

In primul rând, era cald. In al doilea, faptul că se afla acolo îi 
dădea un neaşteptat sentiment de putere - era ca şi când te-ai 
afla în spatele scenei vieţii a două fiinţe umane în carne şi 
oase. Începu urcând la etaj şi aruncând câte o privire în toate 
camerele. Şi erau o grămadă, dat fiind că soţii Keeton nu aveau 


copii, dar, aşa cum îi plăcuse întotdeauna mamei ei să spună, 
ăi de au, iau. 

Deschise sertarele servantei lui Myrtle, cercetându-i lenjeria 
intimă. Unele piese erau din mătase, lucruri de calitate, dar lui 
Nettie, majoritatea celor bune îi păreau vechi. Acelaşi lucru era 
valabil şi în cazul rochiilor care atârnau în partea ei de dulap. 
Nettie se duse la baie, unde inventarie medicamentele din 
cutia medicală, şi de-acolo intră în camera de cusut, unde 
admiră păpuşile. O casă frumoasă. O casă încântătoare. Păcat 
că omul care locuia acolo era o bucată de rahat. 

Nettie aruncă o privire la ceasul ei de mână şi bănui că ar 
trebui să înceapă să pună bileţelele roz. Şi chiar asta va face. 

Imediat ce va termina de aruncat o privire şi la parter. 


6 


— Danforth, nu mergi un pic prea repede? - întrebă Myrtle 
cu răsuflarea tăiată când el intră în depăşirea unui camion cu 
buşteni care mergea încet. 

Când Keeton reintră pe banda lui, o maşină care venea din 
sens opus îi claxonă. 

— Vreau să ajung la lovitura de început, spuse el şi coti la 
stânga pe drumul Maple Sugar, trecând pe lângă o pancartă 
care spunea CASTLE ROCK 8 MILE. 


Nettie porni televizorul - soţii Keeton aveau un Mitsubishi 
color mare - şi se uită puţin la Super Filmul de Duminică. În el 
jucau Ava Gardner şi Gregory Peck. Gregory părea îndrăgostit 
de Ava, deşi era greu de desluşit; era posibil să fi fost 
îndrăgostit de cealaltă femeie. Avusese loc un război nuclear. 
Gregory Peck conducea un submarin. Nimic din toate acestea 
n-o interesa pe Nettie foarte tare, aşa că închise televizorul, lipi 
un bileţel roz pe ecran şi se duse în bucătărie. Se uită la ce se 


afla în dulapul cu vase (farfuriile erau de la Corelle, foarte 
frumoase, dar oalele şi tigăile nu erau cine ştie ce), apoi 
verifică frigiderul. Încreţi din nas. Prea multe rămăşiţe. Prea 
multe rămăşiţe erau semn sigur al neglijării curăţeniei în casă. 
Nu c-ar fi ştiut Buster aşa ceva; îşi punea cizmele la bătaie 
pentru asta. Bărbaţii ca Buster Keeton nu s-ar descurca prin 
bucătărie nici dacă ar fi dotați cu o hartă şi c-un câine însoțitor. 

Îşi verifică iarăşi ceasul de la mână şi începu. Pierduse o 
grămadă de vreme hoinărind prin casă. Prea multă vreme. Cu 
mişcări iuți, începu să rupă bileţele din hârtie roz şi să le 
lipească peste tot - pe frigider, pe aragaz, pe telefonul care 
stătea pe peretele din bucătărie lângă uşa de la garaj, pe 
servanta din sufragerie. Şi cu cât se mişca mai repede, cu atât 
devenea mai agitată. 


Nettie tocmai se apucase de treabă, când Cadillac-ul roşu al 
soţilor Keeton traversă Podul de Tinichea şi porni în sus pe 
Watermill Lane către Castle View. 

— Danforth? - întrebă Myrtle brusc. Mă poţi lăsa acasă la 
Amanda Williams? Ştiu că ocolim puţin, dar am la ea oala 
pentru sufleu cu brânză şi pesmet. Mă gândeam... 

Zâmbetul acela timid apăru şi dispăru iarăşi de pe buzele 
ei. 

— Mă gândeam să-ţi fac - să ne fac - ceva bun. Pentru 
meciul de fotbal. Poţi doar să mă laşi şi să mergi mai departe. 

El deschise gura pentru a-i spune că aveau mult de ocolit ca 
să ajungă la reşedinţa Williams, că meciul era pe cale să 
înceapă şi că-şi putea recupera blestemata aia de oală pentru 
sufleu mâine. Că, oricum, lui nu-i plăcea brânza când era caldă 
şi se-ntindea. Porcăria aia probabil că era plină de bacterii. 

Apoi se gândi mai bine. Pe lângă el, conducerea Consiliului 
Local era alcătuită din doi nemernici bătuţi în cap şi o târfă 
bătută şi ea în cap. Mandy Williams era acea târfă. Keeton îşi 
dăduse vineri toată osteneala să-i întâlnească pe Bill Fullerton, 
frizerul din localitate, şi pe Harry Samuels, singurul antreprenor 


de pompe funebre din Castle Rock. Îşi dăduse de asemenea 
toată osteneala ca aceste vizite să pară obişnuite, deşi nu erau. 
Exista fără-ndoială posibilitatea ca nemernicii din Comisia de 
Impozite să fi început să le trimită şi /or scrisori. Se liniştise cu 
gândul că s-ar putea să n-o fi făcut - nu încă, cel puţin dar târfa 
aia de Williams fusese plecată din oraş vineri. 

— Bine, spuse el, apoi adăugă: Ai putea-o întreba dacă nu i 
s-a adus la cunoştinţă ceva legat de treburile oraşului. Ceva 
care să necesite ca eu să iau legătura cu ea. 

— O, iubire, ştii că niciodată nu mă descurc cu astfel de 
treburi... 

— Ştiu lucrul ăsta, dar o poţi întreba, nu-i aşa? Nu eşti prea 
bătută-n cap să nu poţi întreba, nu? 

— Nu, se grăbi ea să spună pe o voce slabă. 

El o mângâie pe mână. 

— Îmi pare rău. 

Ea se uită la el cu o expresie uluită. Işi ceruse iertare de la 
ea. Myrtle credea că mai făcuse aşa ceva cândva de-a lungul 
căsniciei lor, dar nu-şi putea aminti când. 

— Întreab-o doar dacă băieţii de la Stat nu au agitat apele 
în legătură cu ceva în ultima vreme, spuse el. Normele de 
folosire a terenurilor, blestematul de sistem de canalizare... 
impozitele, poate. Aş intra şi-aş întreba-o personal, dar vreau 
neapărat să prind lovitura de început. 

— Bine, Dan. 

Reşedinţa Williams se afla la jumătatea urcuşului spre 
Castle View. Keeton conduse Cadillac-ul în parcarea din faţa 
casei şi parcă în spatele maşinii stăpânei. Era străină, desigur. 
Un Volvo. Keeton bănuia că aceasta era o comunistă reprimată, 
o lesbiană sau amândouă. 

Myrtle deschise portiera şi cobori, în acelaşi timp 
aruncându-i din nou acel zâmbet timid, uşor agitat. 

— Ajung acasă într-o jumătate de oră. 

— Bine. Nu uita s-o întrebi dacă ştie ceva nou legat de 
treburile oraşului, spuse el. 

lar dacă descrierea pe care o va face Myrt - oricât de 
deformată va părea ea - a ceea ce va spune Amanda Williams 
îi va ridica şi numai un singur fir de păr lui Buster pe spate, va 
discuta personal cu ea... mâine. Nu în după-amiaza aceasta. 
După-amiaza aceasta era a lui. Se simţea mult prea bine ca 


să-şi îngăduie şi numai să se uite la Amanda Williams, darămite 
să mai şi stea de vorbă cu ea. 

Nici nu aşteptă bine ca Myrtle să închidă portiera, că vâri 
Cadillac-ul în marşarier şi ieşi cu spatele înapoi în stradă. 


9 


Nettie tocmai lipise ultima foaie de hârtie roz pe uşa 
dulapului din biroul lui Keeton, când auzi o maşină intrând în 
parcare. Din gât îi scăpă un chiţăit înfundat. Pentru o clipă, 
împietri locului, incapabilă să se mişte. 

Sunt prinsă! strigă mintea ei în vreme ce ea asculta 
gâlgâitul moale, bine-amortizat scos de motorul cel mare al 
Cadillac-ului. Sunt prinsă! O, lisuse Mântuitorule blând şi 
milostiv, sunt prinsă! O să mă omoare! 

Vocea domnului Gaunt vorbi drept răspuns. Acum nu mai 
era prietenoasă; era rece şi era poruncitoare şi se auzea 
dintr-un loc adânc în mijlocul minţii ei. Probabil că TE VA omori 
dacă te va prinde, Nettie. lar dacă intri în panică, cu siguranță 
te va prinde. Răspunsul e simplu: nu intra în panică. leşi din 
cameră. Fă-o acum. Nu fugi, dar mergi repede. Şi cât mai pe 
tăcute poți. 

Păşi grăbit peste covorul turcesc cumpărat la mâna a doua 
de pe podeaua biroului, cu picioarele ţepene ca nişte bețe, 
murmurând: „Domnul Gaunt ştie mai bine” într-o litanie tăcută, 
şi intră în sufragerie. Dreptunghiuri roz de hârtie o orbiră din 
ceea ce părea fiecare suprafaţă disponibilă. Una se bălăbăânea 
la capătul unei bucăţi lungi de bandă lipită chiar şi de lustra din 
mijlocul tavanului. 

Motorul maşinii începuse acum să scoată sunete 
cavernoase, cu ecou. Buster intrase în garaj. 

Du-te, Nettie! Du-te fără întârziere! Acum e singura ta 
ocazie! 

Traversă în grabă sufrageria, se împiedică de o rogojină şi 
căzu lată la pământ. Se lovi cu capul de podea aproape destul 
de tare să-şi piardă cunoştinţa - și-ar fi pierdut cunoştinţa, 
aproape sigur, dacă nu i-ar fi amortizat căderea tamponul 


subţire al unui covoraş. Lumini globulare puternice îi 
împăienjeniră câmpul vizual. Se împletici înapoi în picioare, vag 
conştientă că-i sângera fruntea şi începu să dibuie după clanţa 
uşii din faţă în vreme ce, în garaj, motorul maşinii se opri. 
Aruncă o privire îngrozită peste umăr către bucătărie. Vedea 
uşa garajului, cea prin care va intra el. Unul dintre bileţelele roz 
era lipit pe ea. 

Clanţa i se roti în mână, dar uşa nu vru să se deschidă. 
Părea înţepenită. 

Dinspre garaj se auzi un vup-bang sănătos când Keeton 
trânti portiera. Apoi zumzetul uşii motorizate începând să 
coboare pe şine. Auzi paşii lui scrâşnind pe ciment. Buster 
fluiera. 

Privirea hăituită a lui Nettie, parţial ascunsă de sângele 
tăieturii de pe frunte, căzu pe butonul de la broască. Fusese 
rotit. Acesta era motivul din cauza căruia nu voia să se 
deschidă uşa. Trebuie să-l fi rotit chiar ea atunci când intrase, 
deşi nu-şi amintea s-o fi făcut. Îl învârti în sus, împinse uşa şi 
păşi afară. 

Cu mai puţin de o secundă după aceea, uşa dintre garaj şi 
bucătărie se deschise. Danforth Keeton păşi înăuntru, 
descheindu-şi paltonul. Se opri. Fluieratul îi muri pe buze. 
Rămase acolo cu mâinile înţepenite în mişcarea de a descheia 
unul dintre nasturii de jos ai paltonului, cu buzele încă pungite, 
şi se uită în jur prin bucătărie. Ochii începură să i se caşte. 

Dacă s-ar fi dus chiar atunci la geamul sufrageriei, ar fi 
văzut-o pe Nettie traversând peluza într-o fugă bezmetică, cu 
pardesiul descheiat fluturându-i în jurul corpului ca aripile unui 
liliac. Era posibil să n-o recunoască, dar şi-ar fi putut da seama 
că era o femeie, ceea ce ar fi schimbat considerabil 
evenimentele de mai târziu. Vederea tuturor acelor bileţele roz, 
însă, îl paraliză locului şi, în starea de şoc de la început, mintea 
sa reuşi să producă un singur cuvânt şi nimic altceva decât un 
singur cuvânt. Acesta pulsă în mintea lui aidoma unui gigantic 
indicator luminiscent pe care stătea scris cu litere stacoiii 
strigătoare: PERSECUTORII! PERSECUTORII! PERSECUTORII! 


10 


Nettie ajunse la trotuar şi alergă în jos pe Castle View cât de 
repede o ţinură picioarele. Călcâiele saboţilor ei răpăiau ca un 
aparat de tatuaj intrat în vrie şi urechile o convinseră că aude 
mai mult decât doar paşii ei - că Buster îi era pe urme, că 
Buster o urmărea şi că, atunci când Buster o va prinde, s-ar 
putea să o lovească... dar asta nu conta. Nu conta fiindcă ar fi 
putut face lucruri mai rele decât doar s-o lovească. Buster era 
un om important în oraş şi, dacă ar fi vrut să fie trimisă înapoi 
la Juniper Hill, aşa s-ar fi întâmplat. Aşa că Nettie fugea. 
Sângele îi şiroia pe frunte în jos şi-i intra în ochi şi, preţ de o 
clipă, văzu lumea printr-o lentilă de-un roşu-pal, de parcă toate 
casele frumoase de pe View începuseră să transpire sânge. Il 
şterse cu mâneca pardesiului şi continuă să alerge. 

Trotuarul era pustiu şi majoritatea ochilor dinăuntrul 
caselor, ocupate în acest început de după-amiază de duminică, 
erau îndreptaţi asupra meciului Patriots-jets. Nettie fu văzută 
doar de o singură persoană. 

Tansy Williams, tocmai întoarsă după două zile petrecute în 
Portland unde ea şi mămica ei fuseseră în vizită la bunicuţa, se 
uita pe geamul de la sufragerie, sugând o acadea şi ţinându-şi 
ursuleţul din pluş, pe Owen, la subsioara mâinii stângi, atunci 
când Nettie trecu pe acolo cu aripi la călcâie. 

— Mami, tocma' ce-a tlecut o doamnă pe-aţi, dădu Tansy 
raportul. 

Amanda Williams stătea în bucătărie cu Myrtle Keeton. 
Fiecare avea în faţă câte o ceaşcă de cafea. Oala pentru sufleu 
stătea între ele pe masă. Myrtle tocmai întrebase dacă erau 
ceva treburi orăşeneşti de care ar trebui să ştie şi Dan, iar 
Amanda credea că aceasta era o întrebare foarte bună. Dacă 
Buster voia să afle ceva, de ce nu venise personal? Dacă tot 
veni vorba, ce rost avea o asemenea întrebare într-o 
după-amiază de duminică? 

— lubire, mami vorbeşte cu doamna Keeton. 

— Avea sânge pe ea, adăugă Tansy la raport. 

Amanda zâmbi către Myrtle. 

— l-am spus lui Buddy că, dacă va închiria filmul ăla, 
Atracţie fatală, va trebui să aştepte până ce va adormi Tansy 
ca să-l vadă. 


Între timp, Nettie continua să fugă. Când ajunse la 
intersecţia lui Castle View cu Laurel, trebui să se oprească 
puţin. Acolo se afla Biblioteca Publică şi în jurul peluzei acesteia 
se ridica un zid curbat din piatră. Se sprijini de el, gâfâind şi 
trăgând cu disperare aer în piept în vreme ce vântul vâjâia în 
jurul ei, trăgând-o de pardesiu. Îşi ţinea mâinile apăsate în 
partea stângă a corpului, acolo unde simţea o înţepătură 
adâncă. 

Se uită înapoi pe deal în sus şi văzu că strada era goală. 
Buster n-o urmărise, totuşi; nu fusese decât imaginaţia ei. 
După câteva clipe, reuşi să vâneze prin buzunarele pardesiului 
după un Kleenex pentru a-şi şterge cât de cât sângele de pe 
faţă. Găsi unul şi descoperi şi că nu mai avea cheia de la casa 
lui Buster. Probabil că-i căzuse din buzunar când alergase pe 
deal în jos, dar credea că era mai posibil s-o fi uitat în broasca 
uşii din faţă. Dar ce mai conta asta? leşise înainte ca Buster s-o 
vadă, ăsta era cel mai important lucru. Îi mulțumea lui 
Dumnezeu că vocea domnului Gaunt îi vorbise în ceasul al 
doisprezecelea, uitând că domnul Gaunt era în acelaşi timp 
motivul pentru care ea se aflase în casa lui Buster. 

Se uită la pata de sânge de pe batista Kleenex şi ajunse la 
concluzia că tăietura probabil nu era chiar atât de gravă cum ar 
fi putut fi. Curgerea părea să înceteze. Şi împunsătura dintre 
coaste începea să se retragă. Se împinse în zidul de piatră şi 
începu să meargă greoi către casă cu capul în pământ, aşa 
încât tăietura să nu fie la vedere. 

Acasă, la asta trebuia să se gândească. Acasă şi la frumosul 
ei abajur din sticlă multicoloră. Acasă şi la Super Filmul de 
Duminică. Acasă şi la Raider. După ce va ajunge acasă şi uşa 
va fi încuiată, draperiile trase, televizorul deschis şi Raider va 
dormi la picioarele ei, toate acestea i se vor părea un vis oribil 
- genul acela de vis pe care-l avea la Juniper Hill, după ce-şi 
omorâse soţul. 

Acasă, acela era locul ei. 

Nettie grăbi puţin pasul. Mai avea un pic până acolo. 


11 


După slujbă, Peter şi Wilma Jerzyck luară o masă de prânz 
uşoară împreună cu soţii Pulaski şi, după aceea, Pete şi Jack 
Pulaski se instalară în faţa televizorului ca să-i vadă pe cei de la 
Patriots cum iau la şuturi nişte funduri de newyorkezi. Wilmei 
nu-i păsa nici cât îi negru sub unghie de fotbal - nici de 
base-ball, baschet sau hochei, dacă tot veni vorba. Singurul 
sport profesionist care-i plăcea erau luptele libere şi, chiar dacă 
Pete n-o ştia, Wilma l-a fi părăsit cât ai clipi pentru Chief Jay 
Strongbow*. 

Ea o ajută pe Frieda la vase, apoi spuse că merge acasă să 
vadă cât mai rămăsese din Super Filmul de Duminică - era 
vorba de Pe plajă, cu Gregory Peck. li spuse lui Pete că ia 
maşina. 

— Bine, spuse el, nedezlipindu-şi ochii de la televizor. Nu 
mă deranjează să merg pe jos. 

— E-un lucru al naibii de bun pentru tine, murmură ea pe 
sub mustață când ieşi din casă. 

Wilma era de fapt într-o dispoziţie bună şi principalul motiv 
avea legătură cu Seara la Cazinou. Părintele John nu dădea în 
spate aşa cum s-ar fi aşteptat ea din partea lui şi-i plăcuse cum 
arătase în dimineaţa aceea în timpul predicii, care se numise 
„Să ne îngrijim fiecare grădina noastră.” Vorbise pe un ton mai 
blând ca niciodată, dar nu fusese nimic blând în legătură cu 
ochii lui albaştri sau cu bărbia ridicată semeţ. La fel şi cu 
metaforele lui grădinăreşti întoarse din coadă sau cu orice 
altceva spusese: dacă baptiştii continuau să-şi mai vâre nasul 
colectiv în peticul de păr pubian roşcat al catolicilor, ei or să le 
bătucească fundul colectiv cum scrie la carte. 

Gândul de-a bătuci un fund (mai ales la o scară atât de 
mare) îi dădea întotdeauna Wilmei bună-dispoziţie. 

Şi bătucitul de fund nici măcar nu era singura plăcere din 
acea duminică pentru Wilma. Măcar o dată, nu trebuise să 
pregătească o masă duminicală abundentă, iar Pete era dat în 


3 Aprox. Şefu' Jay Arcdefier, numele de scenă al lui Joe 
Scarpa, luptător profesionist de wrestling (lupte libere), de 
patru ori campion pe echipe în anii '60-'70 al WWE (World 
Wrestling Entertainment, Inc.) - în arenă purta mereu costum 
de indian, de unde şi numele sau - n. tr. 


îngrijirea sigură a lui Jack şi a Friedei. Dacă avea noroc, el avea 
să-şi petreacă toată după-amiaza uitându-se la nişte bărbaţi 
care încercau să-şi rupă unii altora splinele şi ea va putea 
urmări filmul în linişte. Dar mai întâi se gândi c-ar putea-o suna 
pe vechea ei prietenă Nettie. Credea c-o băgase destul de tare 
în sperieţi pe Nettie cea Nebună... asta de încălzire. Dar numai; 
de încălzire. Nettie încă mai avea de plătit pentru cearşafurile 
alea înnoroiate, fie că ştia asta, fie că nu. Sosise vremea să-i 
mai aplice câteva figuri lui Miss Boală Mentală din 1991. 
Perspectiva aceasta o umplu pe Wilma de nerăbdare şi 
conduse către casă cât de repede putu. 


12 


Asemenea unui om în vis, Danforth Keeton păşi spre frigider 
şi smulse bileţelul roz care fusese prins acolo cu bandă 
adezivă. Cuvintele 


AVERTISMENT PRIVIND ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CIRCULAŢIE 


erau tipărite în partea de sus cu majuscule îngroşate. Sub 
acestea se afla următorul mesaj: 


Doar un AVERTISMENT - dar te rog citeşte şi bagă la cap! Ai 
fost văzut încălcând una sau mai multe reguli de circulație. 
Ofițerul de serviciu a ales să „te pedepsească doar cu un 
avertisment” de data aceasta, dar şi-a notat marca, 
modelul şi numărul de inmatriculare ale maşinii tale şi data 
viitoare vei fi amendat. Te rog, adu-ți aminte că regulile de 
circulație sunt pentru toți. 

Condu cu grijă! 

Să ajungi viu la destinație! 

Departamentul Local de Politie iți mulţumeşte! 


Sub acest text erau câteva spaţii goale: MARCĂ, MODEL şi NR. 
ÎNMAT. Primele două spaţii erau completate cu Cadillac şi Seville. 
In spaţiul pentru NR. ÎNMAT. erau următoarele: 


BUSTER 1. 


Cea mai mare parte a biletului era ocupată de o înşiruire de 
încălcări obişnuite ale regulilor de circulaţie cum ar fi 
nesemnalizarea schimbării direcției de mers, ignorarea 
indicatorului de stop şi parcare ilegală. Nici una dintre acestea 
nu era bifată. In partea de jos se aflau cuvintele alte 
contravenţii, urmate de două rânduri goale, alte contravenţii 
fusese bifată. Mesajul din rândurile oferite pentru descrierea 
contraventiei era şi el îngrijit scris cu majuscule mici. Spunea: 


FIINDCĂ E CEL MAI MARE MUIST DIN CASTLE ROCK. 


În partea de jos se afla o linie sub care erau scrise cuvintele 
OFIȚER DE SERVICIU. Semnătura imprimată cu o ştampilă de gumă 
deasupra liniei spunea Norris Ridgewick. 

Incet, foarte încet, Keeton îşi încleştă pumnul pe bileţelul 
roz. Acesta foşni şi se îndoi şi se mototoli. În cele din urmă, 
dispăru printre încheieturile mari ale degetelor lui Keeton. El 
rămase în mijlocul bucătăriei, uitându-se în jur la celelalte 
bileţele roz. O venă i se zbătea la intervale regulate de timp în 
mijlocul frunţii. 

— Îl omor, şopti el. Jur pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că-l 
omor pe futangiu' ăla mic şi sfrijit. 


13 


Când ajunse Nettie acasă era doar unu şi douăzeci, dar ei i 
se părea că fusese plecată luni întregi, poate chiar ani. Pe când 
avansa pe trotuarul din ciment către uşa de la intrare, temerile 
îi căzură din spinare asemenea unor greutăţi invizibile. Încă o 
mai durea capul din pricina căzăturii pe care o încasase, dar îşi 
spunea că o durere de cap era un preţ foarte mic de plătit 
pentru faptul că i se îngăduise să ajungă în siguranţă şi 
neobservată înapoi la micuța ei casă. 

Cheia ei încă o mai avea; se afla în buzunarul rochiei. O 
scoase şi o introduse în broască. 

— Raider? - strigă Nettie Raider, am ajuns acasă! 


Deschise uşa. 

— Unde-i băieţelul mamei, hmm? Unde ieste el? l-este 
fomică? 

Antreul era întunecat şi, la început, nu văzu mormanul cel 
mic ce zăcea pe podea. Scoase cheia din broască şi păşi 
înăuntru. 

— l-este foarte fomică băieţelului mamei? l-este atăăât de 
fomi... 

Piciorul ei lovi ceva care era atât ţeapăn, cât şi elastic, iar 
vocea i se opri în mijlocul fandoselii. Cobori privirea şi-l văzu pe 
Raider. 

La început încercă să-şi spună că nu vedea ceea ce Îi 
spuneau ochii că vedea - nu, nu, nu. Acela nu era Raider pe 
podea cu ceva ieşindu-i din piept - cum putea să fie? 

Închise uşa şi izbi agitată comutatorul din perete cu o 
mână. În cele din urmă, becul din antreu se aprinse şi ea văzu. 
Raider zăcea pe podea. Zăcea pe spate aşa cum făcea când 
voia să fie scărpinat şi din el ieşea ceva roşu, ceva care arăta 
ca şi... arăta ca şi... 

Nettie scoase un țipăt ascuţit, tânguitor - fu atât de ascuţit, 
că semănă cu zumzetul unui ţânţar imens - şi căzu în genunchi 
alături de cățelul ei. 

— Raider! O, lisuse Mântuitorule blând şi milostiv! O, 
Doamne, Raider, nu eşti mort, nu-i aşa? Nu eşti mort? 

Mâna ei - mâna ei rece, rece - lovi chestia aia roşie care 
ieşea din pieptul lui Raider aşa cum lovise comutatorul cu 
câteva secunde în urmă. În cele din urmă apucă ceva şi-l 
smulse, folosindu-se de o forţă provenită din cele mai adânci 
puțuri ale durerii şi-ale ororii ei. Tirbuşonul ieşi cu un pârâit 
corpolent, trăgând după el bucăţi de carne, cheaguri mici de 
sânge şi fire de păr încâlcit. Lăsă o gaură întunecată cu margini 
zdrenţuite de dimensiunea unui glonţ cilindric de patru pe zece. 
Nettie ţipă. Aruncă tirbuşonul însângerat şi adună în braţe 
cadavrul mic şi ţeapăn. 

— Raider! plânse ea. O, cățeluşul meu mic! Nu! O, nu! 

Îl legănă înainte şi-napoi la piept, încercând să-l aducă 
înapoi la viaţă cu căldura ei, dar se părea că nu mai avea nici o 
căldură de oferit. Era rece. Rece. 

Cândva mai târziu, îi aşeză cadavrul la loc pe podeaua 
antreului şi dibui în jur cu mâna până ce găsi briceagul din 


mânerul căruia ieşea tirbuşonul acela ucigaş. ÎI ridică 
nepăsătoare, dar o parte din acea nepăsare dispăru atunci 
când văzu că în arma crimei era un bileţel. Îi scoase cu degete 
amorţite şi-l ţinu în aer aproape de ochi. Hârtia era tare din 
cauza sângelui sărmanului ei căţeluş, dar încă mai putea citi 
cuvintele mâzgălite pe ea: 


(mira mmama nu. mai ÎN cum 
or dahas | 


Privirea rătăcită de durere şi teroare părăsi încet ochii lui 
Nettie. Fu înlocuită de un soi revoltător de inteligenţă care 
scânteia acolo aidoma argintului lustruit. Obrajii ei, care 
căpătaseră paloarea laptelui când îşi dăduse în sfârşit seama 
ce se întâmplase acolo, începură să se umple de-un 
roşu-întunecat. Buzele i se traseră încet de peste dinţi. Îi 
dezgoli către bileţel. Trei cuvinte crude îi alunecară din gura 
deschisă, încinse şi răguşite şi scrâşnite: 

— Târfă... ce eşti! 

Mototoli hârtia în pumn şi-o aruncă în perete. Aceasta sări 
înapoi şi ateriză aproape de cadavrul lui Raider. Nettie se 
avântă asupra ei, o ridică şi o scuipă. Apoi o aruncă din nou. Se 
ridică în picioare şi merse încet către bucătărie, palmele 
deschizându-i-se,  strângându-se brusc în pumni, apoi 
descleştându-se repede doar ca să se poată crispa la loc. 


AA 


14 


Wilma îşi conduse micuțul Yugo galben în parcarea din faţa 
casei, cobori şi merse în pas vioi către uşa de la intrare, 
căutându-şi în poşetă cheia. Fredona „Love Makes the World 


Go Roud”3!. Găsi cheia, o introduse în broască... şi apoi se opri, 
când prinse cu coada ochiului o mişcare haotică. Se uită în 
dreapta şi rămase cu gura deschisă la ceea ce văzu. 

Perdelele din sufragerie fluturau în vântul sprinten de 
după-amiază. Fluturau în afara casei. lar motivul pentru care 
fluturau în afara casei era că fereastra mare, panoramică, cea 
care-i constase pe soţii Clooney patru sute de dolari ca s-o 
înlocuiască atunci când idiotul lor de fiu o spărsese cu o minge 
de base-ball cu trei ani în urmă, era făcută ţăndări. Săgeţi lungi 
de sticlă înţepau aerul dinspre giurgiuvele către o gaură din 
mijloc. 

— Ce mama mă-si/? strigă Wilma şi răsuci cheia în broască 
atât de tare, că aproape o rupse. 

Se grăbi înăuntru, ţinându-se de uşă pentru a o trânti în 
urma ei, apoi înţepeni locului. Pentru prima dată în viaţa ei de 
adult, Wilma Wadlowski Jerzyck era şocată de nu se mai putea 
mişca absolut deloc. 

Sufrageria era o zalhana. Televizorul - frumosul lor televizor 
cu ecran mare pentru care mai aveau de plătit unsprezece rate 
- era ţăndări. Măruntaiele lui erau negre şi fumegânde. Tubul 
catodic zăcea într-o mie de bucăţi sclipitoare pe covor. De 
cealaltă parte a camerei, o gaură imensă fusese săpată 
într-unul dintre pereţii sufrageriei. Un pachet mare sub formă 
de franzelă zăcea sub gaură. Un altul zăcea în pragul uşii de la 
bucătărie. 

Inchise uşa şi se apropie de obiectul din pragul uşii. O parte 
a minţii ei, nu foarte coerentă, îi spuse să fie cu mare băgare 
de seamă - putea fi o bombă. Când trecu pe lângă televizor, 
simţi o aromă încinsă, neplăcută - o combinaţie de izolaţie 
topită şi şuncă arsă. 

Se lăsă pe vine lângă pachetul din pragul uşii şi văzu că nu 
era un pachet - cel puţin, în sensul obişnuit al cuvântului. Era o 
piatră cu o bucată de hârtie cu linii înfăşurată în jurul ei şi 
prinsă cu bandă elastică. Smulse hârtia şi citi acest mesaj: 


= „Dragostea face lumea să se învârtă” - n. tr. 


— ! . pe à A 
l-an SPUS SA FiA LASI IN p 
ASTA E ULGImUL ANCEY IENE] 


După ce-l citi de două ori, se uită la cealaltă piatră. Se duse 
la ea şi smulse foaia de hârtie prinsă cu bandă elastică. O foaie 
identică, un mesaj identic. Se ridică în picioare, ținând câte o 
foaie mototolită în fiecare mână, uitându-se fără încetare de la 
una la cealaltă, ochii mişcându-i-se asemenea celor ai unei 
femei care urmăreşte un meci de ping-pong intens disputat. In 
cele din urmă, rosti aceste cuvinte: 

— Nettie. Pizda aia. 

Merse în bucătărie şi inspiră printre dinți într-un gâfâit 
aspru, şuierător. Se tăie la mână într-un ciob de sticlă atunci 
când luă piatra din cuptorul cu microunde şi şi-o scoase absent 
din palmă înainte să desfacă hârtia ce învelea piatra. Purta 
acelaşi mesaj. 

Merse repede prin celelalte camere de la parter şi văzu şi 
mai multe stricăciuni. Luă toate biletele. Erau toate la fel. Apoi 
merse înapoi în bucătărie. Se uită la dezastru nevenindu-i să 
creadă. 

— Nettie, spuse din nou. 

În cele din urmă, aisbergul de şoc dimprejurul ei începu să 
se topească. Primul sentiment care-i luă locul nu fu mânia, ci 
uimirea. Măi, să fie, gândi ea, femeia aia chiar trebuie că-i 
nebună. Chiar trebuie să fie, dacă a crezut că-mi poate face 
aşa ceva - mie! - şi să mai apuce să vadă soarele la apus. Cu 
cine crede că are de-a face, cu Rebecca de la Ferma 
Futuiîncurescu? 

Mâna Wilmei strânse biletul într-un spasm. Se aplecă de 
spate şi se frecă energic la fundul ei lat cu garoafa de hârtii 
îmboţite ce-i ieşea din pumn. 

— Mă şterg la cur cu ultimu' tău avertisment! strigă ea şi 
aruncă hârtiile în lături. 

Se uită iarăşi în jur prin bucătărie cu ochii uimiţi ai unui 
copil. O gaură în cuptorul cu microunde. O adâncitură mare în 
uşa frigiderului Amana. Sticlă spartă peste tot. In cealaltă 


cameră, televizorul, care-i costase aproape şase sute de dolari, 
mirosea ca o friteuză Fry-O-Lator plină cu rahat de câine. Și 
cine făcuse toate acestea? Cine? 

Păi, Nettie Cobb le făcuse, uite cine. Miss Boală Mentală din 
1991. 

Wilma începu să zâmbească. 

O persoană care n-ar fi cunoscut-o pe Wilma ar fi putut 
crede că e-un zâmbet blând, un zâmbet prietenos, un zâmbet 
de dragoste şi bună tovărăşie. Ochii îi sclipeau animați de-un 
sentiment puternic; neştiutorul l-ar fi putut confunda cu 
exaltarea. Dar dacă Peter Jerzyck, care o cunoştea cel mai bine, 
i-ar fi văzut faţa în clipa aceea, ar fi fugit în sens opus cât de 
repede l-ar fi ţinut picioarele. 

— Nu, spuse Wilma pe o voce moale, aproape 
mângâietoare. O, nu, păpuşă. Nu înţelegi. Nu înţelegi 
ce-nseamnă să ţi-o tragi cu Wilma. N-ai nici cea mai vagă idee 
ce-nseamnă să ţi-o tragi cu Wilma Wadlowski Jerzyck. 

Zâmbetul i se lărgi. 

— Dar o să afli. 

Pe peretele de lângă cuptorul cu microunde fuseseră 
instalate două bucăţi de oţel magnetizat. Majoritatea cuţitelor 
care se aflaseră acolo fuseseră doborâte la pământ de piatra 
pe care o azvârlise Brian în cuptorul Radarrange; acestea 
zăceau pe tejghea într-o grămadă ca la jocul Ridică Beţişorul. 
Wilma îl ridică pe cel mai lung, un cuţit Kingsford pentru tăiat 
friptura, cu mâner din os alb şi, încet, îşi plimbă palma cea 
rănită de-a lungul lamei, mânjind tăişul cu sânge. 

— O să te-nvâăţ eu tot ce trebuie să ştii. 

Ţinând cuțitul în pumn, Wilma traversă cu paşi uriaşi 
sufrageria, sfărâmând sub călcâiele pantofilor ei negri, de mers 
la biserică, cioburile geamului şi ale tubului catodic sparte. leşi 
pe uşă afară fără s-o închidă şi trecu peluza de-a curmezişul pe 
direcţia străzii Ford. 


15 


În acelaşi timp când Wilma îşi alegea un cuţit din mormanul 


de pe tejghea, Nettie Cobb scotea un satâr din sertarele din 
bucătărie. Ştia că era ascuţit, fiindcă Bill Fullerton de la frizeria 
din centru i-l ascuţise cu piatra abrazivă cu mai puţin de o lună 
în urmă. 

Nettie se întoarse şi merse încet de-a lungul holului către 
uşa din faţă. Se opri şi îngenunche pentru o clipă lângă Raider, 
sărmanul ei căţeluş care nu făcuse niciodată nimic nimănui. 

— Am avertizat-o, spuse ea încet în vreme ce mângâia 
blana lui Raider. Am avertizat-o, i-am dat polonezei âleia 
nebune toate şansele, i-am dat toate şansele din lume. 
Scumpul meu căţeluş mic. Să mă aştepţi. Să mă aştepţi, fiindcă 
o să fiu imediat alături de tine. 

Se ridică şi ieşi din casă, nederanjându-se să închidă uşa 
mai mult decât se deranjase Wilma s-o închidă pe a ei. 
Siguranţa încetase s-o mai intereseze pe Nettie. Rămase în 
verandă pentru o clipă, inspirând adânc, apoi trecu peluza de-a 
curmezişul pe direcţia străzii Willow. 


16 


Danforth Keeton dădu fuga în birou şi trase în lături uşa 
dulapului. Se târî până în spatele lui. Preţ de-o clipă 
îngrozitoare crezu că-i dispăruse jocul, că nenorocitul ăla de 
persecutor spărgător ajutor de şerif i-l luase şi că, împreună cu 
el, îi luase şi viitorul. Apoi, mâinile îi căzură pe cutie şi dădu la o 
parte capacul. Pista de curse din tinichea încă era acolo. lar 
plicul se afla încă îndesat sub ea. ÎI îndoi de câteva ori, 
ascultând bancnotele pârâind înăuntru, şi apoi îl puse la loc. 

Se grăbi la fereastră, căutând-o din priviri pe Myrtle. Ea nu 
trebuia să vadă bileţelele roz. Trebuia să le ia pe toate înainte 
să se întoarcă Myrtle, şi câte erau de toate? O sută? Se uită în 
jur prin birou şi le văzu lipite pretutindeni. O mie? Da, poate. 
Poate că o mie. Nici două mii nu i se părea absolut de 
neînchipuit. Ei bine, dacă avea să ajungă înainte ca el, să le 
adune pe toate, va trebui să aştepte pur şi simplu în prag, 
fiindcă nu avea de gând s-o lase în casă până ce fiecare dintre 
blestematele astea de chestii persecutoare nu vor arde în soba 


cu lemne din bucătărie. Fiecare... blestemată... bucată. 

Inşfăcă foaia care atârna de lustră. Banda i se lipi de obraz 
şi o îndepărtă cu mâna cu un țipăt scurt de furie. Pe aceasta, 
un singur cuvânt îi sărea în ochi din rubrica rezervată pentru 
ALTE CONTRAVENŢII: 

DELAPIDARE 


Dădu fuga la lampa pentru citit de lângă scaunul rotativ, 
înşfăcă foaia lipită de abajur. 


ALTE CONTRAVENŢII: 
DETURNARE A FONDURILOR COMUNITARE 


Televizorul: 
ZOOFILIE 


Sticla care proteja Premiul pentru Cel mai Bun Cetăţean 
acordat de Clubul Lions, aşezat pe poliţa şemineului: 


ŢI-AI PENETRAT MAMA C-UN ŞTIULETE 
Uşa de la bucătărie: 
CÂŞTIG ILICIT DE BANI LA HIPODROMUL LEWISTON 
Uşa de la garaj: 
PARANOIA PSIHOTICĂ A CREIERULUI DE RAHAT 


Le strânse cât de repede putu, cu ochii larg deschişi şi 
ieşindu-i din găvanele feţei lui cărnoase, părul atins de calviţie 
stându-i măciucă într-o dezordine sălbatică. Curând gâfâia şi 
tuşea şi o culoare roşie-purpurie urâtă începu să-i cuprindă 
obrajii. Arăta ca un copil gras cu faţă de adult pornit într-o 
ciudată şi disperat de importantă vânătoare a comorii. 

Smulse un bilet de pe vitrina dulapului cu porţelanuri: 


FURT DIN FONDUL COMUNITAR DE PENSII PENTRU PLATA PONEILOR 


Keeton se grăbi în birou ţinând strâns în mâna dreaptă un 
teanc de bileţele, fâşiile de bandă fâlfâindu-i din pumn, şi 
începu să desprindă alte bileţele. Cele de acolo păstrau toate, 
acelaşi subiect şi cu o precizie oribilă: 


DELAPIDARE 
HOŢIE 
FURT 
DELAPIDARE 
FRAUDĂ 
DETURNARE 
GESTIONARE DEFECTUOASĂ 
DELAPIDARE 


Cuvântul acesta, mai mult ca altceva, strălucind, strigând, 
acuzând: 


ALTE CONTRAVENŢII: 
DELAPIDARE 


| se păru c-a auzit ceva afară şi fugi iarăşi la geam. Poate că 
era Myrtle. Poate că era Norris Ridgewick, venise să se bucure 
de privelişte şi să râdă. Dacă era aşa, Keeton îşi va lua arma 
şi-l va împuşca. Dar nu în cap. Nu. În cap ar fi prea bine, prea 
repede, pentru reziduurile ca Ridgewick. Keeton îi va face o 
gaură în stomac şi-l va lăsa să moară strigând pe peluză. 

Dar nu era decât Scout-ul familiei Garson, rostogolindu-se 
pe View în jos către oraş. Scott Garson era cel mai important 
bancher din oraş. Keeton şi soţia lui luau uneori cina cu soţii 
Garson - erau nişte oameni plăcuţi, iar Garson însuşi era, din 
punct de vedere politic vorbind, important. Ce ar gândi e/ dacă 
ar vedea bileţelele astea? Ce ar gândi el despre acel cuvânt, 
DELAPIDARE, care ţipa fără-ncetare de pe bileţelele roz de 
contraventie, ţipa ca şi o femeie violată în toiul nopţii? 

Dădu fuga înapoi în sufragerie, gâfâind. Îi scăpase vreunul? 
Nu credea. Le luase pe toate, cel puţin aici la part... 

Nu! Acolo era unul! Chiar pe stâlpul de susţinere a scărilor! 
Dacă i-ar fi scăpat? Dumnezeule! 

Fugi la el, îl înşfăcă. 


MARCA: CACAMOBIL 
MODEL: VECHI ŞI RABLAGIT 


NR. ÎNMAT.: FUTAIBĂTRÂN 1 | , 
ALTE CONTRAVENŢII: POPONĂRIE FINANCIARĂ 


Mai erau? Mai erau şi altele? Keeton alergă prin camerele 
de la parter mâncând pământul. Poalele cămăşii îi ieşiseră din 
pantaloni şi pântecele păros îi tresălta peste catarama curelei. 
Nu mai vedea altele... cel puţin nu la parter. 

După o altă privire rapidă, hăituită pe geam, ca să se 
asigure că Myrtle nu era încă de văzut, se avântă la etaj cu 
inima bubuindu-i în piept. 


17 


Nettie şi Wilma se întâlniră la colţul lui Willow cu Ford. 
Acolo, se opriră, uitându-se ţintă una la cealaltă ca doi pistolari 
dintr-un film western spaghetti. Vântul le flutura vioi hainele. 
Soarele intra şi ieşea de după nori; umbrele lor apăreau şi 
dispăreau ca nişte viziuni intermitente. 

Nici o maşină nu circula pe nici una dintre aceste două 
străzi şi nici pe trotuare nu se vedeau pietoni. Acest colţişor de 
după-amiază de toamnă le aparţinea. 

— Mi-ai omorât câinele, târfă ce eşti! 

— Mi-ai spart televizorul! Mi-ai spart geamurile! Mi-ai spart 
cuptorul cu microunde, pizdă nebună ce eşti! 

— Te-am avertizat! 

— Bagă-ţi avertismentul în gaura aia spurcată din dos a ta! 

— O să te omor! 

— Fă un singur pas şi cineva o să moară aici, sigur că da, 
dar n-o să fiu eu aia! 

Wilma articulă aceste cuvinte cu teamă şi o nou-apărută 
surprindere; faţa lui Nettie o făcea să-şi dea seama pentru 
prima dată că ele două s-ar putea angaja în ceva puţin mai 
serios decât doar într-o partidă de smuls păr sau de rupt haine. 
Totuşi, ce căuta Nettie aici? Ce se întâmplase cu elementul 
surpriză? Cum de ajunseseră atât de repede lucrurile la 
momentul culminant? 

Dar în natura Wilmei se afla o urmă adâncă de cazac 
polonez, o parte care găsea aceste întrebări irelevante. Aici 


trebuia purtată o luptă; ăsta era cel mai important lucru. 

Nettie fugi spre ea, ridicând în acelaşi timp satârul. Buzele îi 
dezgoliră dinţii şi din gât îi ieşi un urlet prelung. 

Wilma se ghemui, ţinând cuțitul înainte ca pe un şiş 
gigantic. Când Nettie întră în contact cu ea, Wilma îl întinse în 
faţă. Acesta se înfipse adânc în măruntaiele ei şi apoi se ridică, 
despicându-i stomacul şi făcând să curgă un jet de zeamă urât 
mirositoare. Wilma simţi o groază de moment faţă de ceea ce 
făcuse - chiar Wilma Jerzyck să fie cea de la capătul opus al 
lamei de oţel înfipte în Nettie? - şi muşchii braţelor i se 
relaxară. Mişcarea ascendentă a cuţitului se opri înainte ca 
lama să ajungă la inima ce pompa frenetic. 

— 000, TÂRFĂ CE EEEŞTI! strigă Nettie şi cobori satârul. 

Acesta se afundă până la mâner în umărul Wilmei, 
secţionând clavicula cu un pârâit sec. 

Durerea, o imensă platformă din lemn plină de durere, 
alungă orice gând obiectiv din mintea Wilmei. Nu rămase decât 
cazacul acela înrăit. Smuci cuțitul afară din Nettie. 

Nettie îşi smuci satârul afară din Wilma. Avu nevoie de 
ambele mâini pentru a o face şi, când reuşi în sfârşit să-l scoată 
din os, un mănunchi revărsat de viscere se scurse din gaura 
însângerată din rochia ei şi-i atârnă pe faţă ca un nod sclipitor. 

Cele două femei îşi dădură încet târcoale, picioarele 
imprimându-le urme în propriul lor sânge. Trotuarul începea să 
arate ca o ciudată schemă cu paşi de dans de Arthur Murray. 
Nettie simţi lumea cum începe să pulseze înăuntru şi-n afară în 
cercuri ample, încete - culoarea părăsea lucrurile, lăsând-o pe 
ea într-o ceaţă albicioasă, după care începea încet să revină. Işi 
auzea inima în urechi, bubuituri puternice, rare, împiedicate. 
Ştia că este rănită, dar nu simţea durerea. Credea că o tăiase 
Wilma puţin la coaste sau ceva. 

Wilma ştia cât de grav era rănită; era conştientă că nu-şi 
mai putea ridica braţul drept şi că spatele rochiei era îmbibat 
cu sânge. Nu avea, însă, absolut nici o intenţie să încerce să 
fugă. Nu fugise niciodată în viaţa ei şi nu avea de gând să 
înceapă acum. 

— Hei! strigă cineva la ele cu voce subţire de cealaltă parte 
a străzii. Hei! Ce faceți, doamnelor, acolo? Opriţi-vă, orice-ar fi! 
Opriti-v chiar acum sau sun la poliție! 

Wilma întoarse capul în acea direcţie. De-ndată ce îi fu 


distrasă atenţia, Nettie păşi înainte şi avântă satârul într-un arc 
plat, rotitor. Acesta pătrunse în umflătura şoldului Wilmei şi i se 
opri în osul pelvian, zdrobindu-l. Wilma ţipă şi se legănă pe 
spate, tăind aerul din faţa ei cu cuțitul. Picioarele i se 
împleticiră şi căzu pe trotuar cu un bufnet. 

— Hei! Hei! 

Era o bătrână, care stătea pe verandă şi strângea la gât un 
şal de culoarea şobolanului. Ochii îi erau măriţi de ochelari în 
două roţi apoase de teroare. Acum, trompetă pe vocea ei clară 
şi înţepătoare de bătrână: 

— Ajutor! Poliția! Crimă! CRIIIIIIIMĂAĂĂ! 

Femeile de la colţul lui Willow cu Ford nu o observară. 
Wilma căzuse într-un morman însângerat lângă indicatorul de 
stop şi, când Nettie se bălăbăni către ea, se împinse de stâlp 
într-o poziţie de şezut şi-şi sprijini cuțitul în poală, cu vârful în 
faţă. 

— Haide, târfă ce eşti, mârâi ea. Vino după mine, dacă vrei 
să vii. 

Nettie veni, cu gura deschisă. Intestinele ei făcute ghem se 
legănau de la stânga la dreapta, frecându-i-se de rochie ca un 
fetus avortat. Piciorul ei drept lovi piciorul stâng întins în faţă al 
Wilmei şi căzu pe burtă. Cuţitul pentru friptură o străpunse 
chiar mai jos de stern. Mârâi cu gura plină de sânge, ridică 
satârul şi-l coborî. Acesta se îngropă în creştetul capului Wilmei 
Jerzyck cu un singur sunet sec - clonc! Wilma intră în convulsii, 
trupul ei zbătându-se ca peştele pe uscat sub al lui Nettie. 
Fiecare zbatere şi zvârcolire împingea mai adânc cuțitul pentru 
friptură. 

— Mi-ai... omorât... cățe/ușul, spuse Nettie gâfâit, scuipând 
cu fiecare cuvânt o brumă fină de sânge pe faţa întoarsă în sus 
a Wilmei. A 

Apoi, Wilma se cutremură din tot corpul şi se pleoşti. In 
cădere, capul ei izbi stâlpul indicatorului de stop. Piciorul 
tremurând alunecă în rigolă. Pantoful negru, de mers la 
biserică, îi zbură şi ateriză pe un morman de frunze cu tocul jos 
arătând în sus către norii îngrămădiţi. Degetul mare i se îndoi o 
dată... Incă o dată... şi apoi se relaxă. 

Cele două femei zăceau una peste alta ca doi iubiţi, sângele 
lor pictând frunzele de culoarea scorţişoarei din rigolă. 


drum, după care se lăsă pe spate şi căzu cât era de lungă pe 
podeaua propriului ei antreu, leşinată. 

Alţi oameni din cartier ieşeau acum la geamuri şi 
deschideau uşi, întrebându-se unii pe alţii ce se întâmplase, 
păşind afară pe verande şi peluze, apropiindu-se mai întâi cu 
precauţie de scena crimei, apoi, când văzură nu doar ceea ce 
se întâmplase, ci şi sângeroasa dimensiune a întâmplării, dând 
repede înapoi, cu mâinile acoperindu-şi gurile. 

În cele din urmă, cineva sună la Oficiul Şerifului. 


18 


Polly Chalmers mergea încet pe Strada Principală în sus 
către Lucruri preţioase cu mâinile ei dureroase înfofolite în cea 
mai călduroasă pereche de mănuşi, când auzi prima sirenă a 
poliţiei. Se opri şi privi când una dintre cele trei maşini 
Plymouth maro de patrulă ale districtului tăie curba la 
intersecţia Principalei cu Laurel, cu girofarul scânteind şi 
rotindu-se. Deja mergea cu cincizeci şi încă mai accelera. Era 
îndeaproape urmată de o a doua patrulă. 

Le privi încruntată până ce dispărură din vedere. Sirenele şi 
maşinile de poliţie care să gonească erau o raritate în The 
Rock. Se întrebă ce se putuse întâmpla - ceva puţin mai serios 
decât o pisică într-un copac, bănuia. Îi va spune Alan când o va 
suna în seara aceea. 

Se uită iarăşi în susul străzii şi-l văzu pe Leland Gaunt stând 
în pragul uşii magazinului său, uitându-se şi el după maşini, pe 
chip cu o expresie de uşoară curiozitate. Ei bine, asta 
răspundea la o întrebare: era acasă. Nettie n-o sunase să-i 
spună dacă era sau nu. Asta n-o surprinsese pe Polly; suprafaţa 
minţii lui Nettie era alunecoasă şi se întâmpla ca lucrurile să-i 
cam patineze afară din memorie. 

Îşi continuă drumul în susul străzii. Domnul Gaunt se uită în 
jur şi o văzu. Faţa i se aprinse într-un zâmbet. 

— Domnişoară Chalmers! Ce frumos din partea ta că ai 
putut trece pe aici! 

Ea zâmbi slab. Durerea, care se potolise pentru o vreme în 


acea dimineaţă, îşi croia acum drum înapoi, ţesându-şi reţeaua 
de fire subţiri, neizolate prin carnea mâinilor ei. 

— Mi s-a părut c-am căzut de acord asupra numelui de 
Polly. 

— Polly, atunci. Intră - mă bucur să te văd. Ce-i cu toată 
gălăgia asta? 

— Nu ştiu, spuse ea. 

Gaunt îi ţinu uşa şi ea intră în magazin trecând pe lângă el. 

— Cred că a păţit cineva ceva şi trebuie dus la spital. 
Serviciul de Salvare din Norway e îngrozitor de lent la sfârşitul 
săptămânii. Deşi nu-nţeleg de ce ar trimite dispecerul dovă 
maşini de patrulă... 

Domnul Gaunt închise uşa în urma lor. Clopoţelul sună 
cristalin. Perdeaua de la uşă era trasă şi, cu soarele coborând 
acum de cealaltă parte a clădirii, interiorul Lucrurilor preţioase 
era întunecat... dar, îşi spuse Polly, dacă poate fi întunericul 
plăcut vreodată, acest întuneric era. O lampă mică pentru citit 
arunca un cerc aurit pe tejghea, lângă casa de marcat 
demodată a domnului Gaunt. Acolo stătea deschisă o carte. Era 
vorba de Comoara din insulă, de Robert Louis Stevenson. 

Domnul Gaunt se uita la ea cu atenţie, iar Polly trebui să 
zâmbească văzând expresia îngrijorată din ochii lui. 

— În ultimele zile, mâinile astea au dat din picioare ca toţii 
dracii, spuse ea. Bănuiesc că n-arăt tocmai ca Demi Moore. 

— Arăţi ca o femeie care e foarte obosită şi care simte un 
disconfort destul de mare, spuse el. _ 

Zâmbetul de pe chipul ei păli. In vocea lui se citea 
înţelegere şi o compasiune profundă şi, preţ de o clipă, Polly se 
temu că va izbucni în lacrimi. Gândul care îi ţinură lacrimile în 
frâu fu unul ciudat: Mâinile lui. Ducă plâng, o să-ncerce să mă 
liniştească. O să pună mâinile pe mine. 

Îşi reîntări zâmbetul. 

— Supravieţuiesc eu; aşa am făcut mereu. Spune-mi - s-a 
întâmplat să treacă pe aici Nettie Cobb? 

— Astăzi? (Se încruntă.) Nu; nu astăzi. Dacă ar fi făcut-o, 
i-aş fi arătat o figurină din sticlă multicoloră care a venit ieri. Nu 
e la fel de frumoasă ca aceea pe care i-am vândut-o 
săptămâna trecută, dar mi-am spus că ar putea fi interesată. 
De ce întrebi? 

— 0... fără motiv, spuse Polly. A spus c-ar putea trece, dar 


Nettie... Nettie deseori uită ce spune. 

— Mi se pare o femeie care a dus o viaţă grea, spuse 
domnul Gaunt grav. 

— Da. Da, aşa e. 

Polly rosti aceste cuvinte încet şi mecanic. Se părea că nu-şi 
poate lua ochii de la ai lui. Apoi, una din mâinile ei se frecă de 
marginea unei cutii pentru expoziţie şi asta o făcut să rupă 
contactul vizual. Îi scăpă un mic suspin de durere. 

— Te simţi bine? 

— Da, bine, spuse ea, dar era o minciună - nu era nici 
măcar la o aruncătură de băț depărtare de bine. 

Domnul Gaunt era limpede că înţelegea asta. 

— Nu eşti bine, spuse el cu hotărâre. Prin urmare am să sar 
peste discuţia de complezenţă. Obiectul despre care ţi-am spus 
a venit. Am să ţi-l dau şi-am să te trimit acasă. 

— Să mi-l dai? 

— O, nu-ți ofer un cadou, spuse el, mergând în spatele casei 
de marcat. Ne cunoaştem prea puţin ca să fac aşa ceva, nu 
crezi? 

Ea zâmbi. Era limpede un om bun, un om care, cât se poate 
de normal, voia să facă ceva frumos pentru prima persoană din 
Castle Rock care făcuse ceva frumos pentru el. Insă găsea că-i 
vine greu să răspundă - îi venea greu şi numai să urmărească 
firul discuţiei. Durerea din mâini era monstruoasă, îşi dorea 
acum să nu fi venit şi, cu toată bunătatea lui, tot ce-şi dorea să 
facă era să iasă de acolo şi să meargă acasă şi să ia un 
analgezic. 

— Acesta e genul de lucru pe care un negustor trebuie să-l 
ofere pentru o perioadă de probă - asta, desigur, dacă e un om 
cu etică profesională. 

Scoase un inel cu chei, alese una şi deschise sertarul de sub 
casa de marcat. 

— Dacă-l încerci vreo două zile şi descoperi că n-are nici o 
valoare pentru tine - şi trebuie să-ţi spun că probabil aşa se va 
întâmpla - mi-l înapoiezi. Dacă, pe de altă parte, afli că-ţi oferă 
oareşce alinare, putem discuta despre preţ. (Îi zâmbi.) lar 
pentru tine preţul va fi minim, de asta te asigur. 

Se uită la el, încurcată. Alinare? Despre ce vorbea? _ 

Gaunt scoase o cutiuţă albă şi o aşeză pe tejghea. li luă jos 
capacul cu mâinile lui bizare, cu degete lungi, şi scoase din 


vatelina dinăuntru un obiect mic din argint pus pe un lănţişor 
subţire. Părea să fie un fel de colier, dar lucrul care atârnă 
atunci când domnul Gaunt depărtă lanţul cu degetele semăna 
cu o punguliţă cu ceai sau cu un degetar supradimensionat. 

— E egiptean de origine, Polly. Foarte vechi. Nu la fel de 
vechi precum piramidele - măiculiţă, nu! - dar totuşi foarte 
vechi. Înăuntrul lui se află ceva. Un fel de iarbă, cred, deşi nu-s 
sigur. 

Îşi mişcă degetele sus-jos. Punguţa de ceai din argint (dacă 
asta era) tresăltă la capătul lănţişorului. Ceva se mişcă 
înăuntru, ceva care produse un sunet prăfos, târşâit. Polly îl 
găsi vag neplăcut. _ 

— | se spune azka sau poate azakah, zise domnul Gaunt. In 
orice caz, este o amuletă care ar trebui să te păzească de 
durere. 

Polly încercă să zâmbească. Voia să fie politicoasă, dar 
sincer... venise tot drumul până aici pentru asta? Lucrul ăla nu 
avea nici măcar valoare estetică. Era urât, nu dădeai nici o 
ceapă degerată pe el. 

— Sincer, nu cred că... 

— Nici eu, spuse el, dar situaţiile disperate cer deseori 
măsuri disperate. Te asigur că este cât se poate de veritabil... 
cel puţin în sensul că n-a fost făcut în Taiwan. Este un artefact 
egiptean autentic - nu tocmai o relicvă, dar un artefact cu 
siguranţă - din perioada Declinului Târziu. Are şi un certificat 
de provenienţă care îl identifică drept unealtă a benkalitis sau a 
magiei albe. Vreau să-l iei şi să-l porţi. Bănuiesc că sună 
caraghios. Probabil că aşa este. Dar sunt lucruri mai ciudate în 
rai şi pe pământ decât visăm unii dintre noi, chiar şi-n cele mai 
sălbatice momente de meditaţie filozofică. 

— Chiar crezi lucrul ăsta? - întrebă Polly. 

— Da. Am văzut lucruri la vremea mea care fac un medalion 
tămăduitor sau o amuletă să pară ceva absolut normal. (O 
licărire fugară pâlpâi pentru o clipă în ochii lui căprui.) Mu/te 
astfel de lucruri. Aproape toate ungherele lumii ăsteia sunt 
pline de vechituri fabuloase, Polly. Dar să lăsăm asta; tu eşti 
problema aici. 

Chiar alaltăieri, când bănuiesc că durerea nu era nici pe 
departe la fel de rea cum este acum, mi-am dat seama destul 
de bine cât de neplăcută devenise situaţia asta pentru tine. 


Mi-am spus că... obiectul ăsta... mic merită încercat. În 
definitiv, ce ai de pierdut? Nimic altceva ce-ai încercat n-a dat 
roade, aşa-i? 

— Apreciez gândul, domnule Gaunt, sincer îl apreciez, dar... 

— Leland. Te rog. 

— Da, bine. Apreciez gândul, Leland, dar mă tem că nu sunt 
superstiţioasă. 

Ridică ochii şi văzu că ochii lui căprui, luminoşi erau fixaţi 
asupra ochilor ei. 

— Nu contează dacă tu eşti superstiţioasă sau nu, Polly... 
fiindcă asta este. 

Îşi mişcă degetele. Azka săltă blând la capătul lănţişorului. 

Ea deschise iarăşi gura, dar de data aceasta nu ieşi nici un 
cuvânt. Se trezi că-şi aminteşte de o zi din primăvara trecută. 
Nettie îşi uitase când plecase acasă exemplarul ei din revista 
Inside View. Frunzărind-o fără băgare de seamă, aruncând câte 
o privire la articolele despre copiii de vârcolaci din Cleveland şi 
o formaţiune geologică de pe lună care semăna cu faţa lui JFK, 
Polly dăduse peste un anunţ la ceva numit O Rugă prin Telefon 
către Cei Străvechi. Se spunea că vindecă durerile de cap, 
durerile de stomac şi artrita. P 

Anunţul era dominat de un desen în alb-negru. Infăţişa un 
tip cu barbă lungă şi pălărie de vrăjitor (fie Nostradamus, fie 
Gandalf, bănuise Polly) ținând deasupra unui bărbat în scaun 
cu rotile un beţişor cu hârtie la capăt care semăna cu jucăria 
unui copil. Beţişorul arunca un con de lumină radiantă asupra 
invalidului şi, deşi anunțul n-o spunea direct şi tare, aluzia 
părea să fie că tipul va dansa ca un derviş la Copa într-o zi sau 
două. Era ridicol, desigur, doar o mâncare pe bază de 
superstiție pentru oamenii ale căror minţi se înmuiaseră sau 
poate chiar se rupseseră sub atacul susţinut al durerii şi al 
infirmităţii, dar totuşi... 

Rămăsese uitându-se la acel anunţ vreme îndelungată şi, 
oricât ar fi fost de ridicol, aproape că sunase la numărul cu 800 
oferit pentru comenzi telefonice în partea de jos a paginii. 
Fiindcă mai devreme sau mai târziu... 

— Mai devreme sau mai târziu o persoană copleşită de 
durere trebuie să exploreze până şi cele mai îndoielnice cărări, 
dacă există posibilitatea ca acestea să ducă la alinare, spuse 
domnul Gaunt. Nu-i aşa cum zic? 


— Nu... nu ştiu... 

— Terapie la rece... mănuşi termice... chiar şi tratamentul 
cu radiaţii... nici una n-a avut rezultate pentru tine, nu-i aşa? 

— De unde ştii despre toate astea? 

— Un comerciant bun se îngrijeşte să cunoască nevoile 
clienţilor săi, spuse domnul Gaunt pe vocea lui blândă, 
hipnotică. 

Se apropie de ea, întinzând lănţişorul din argint într-un cerc 
larg, cu azka atârnând în partea lui de jos. Ea se feri de mâinile 
acelea lungi cu unghiile lor asemănătoare cu pielea. 

— Nu te teme, scumpă domniţă. Nu-ţi voi atinge nici măcar 
un firişor de păr de pe gât. Nu dacă eşti calmă... şi nu te mişti 
deloc... 

lar Polly se calmă. Şi chiar nu se mişcă deloc. Rămase cu 
mâinile (încă învelite în mănuşile de lână) încrucişate sfios în 
faţă şi-i permise domnului Gaunt să-i treacă lănţişorul de argint 
peste cap. El făcu aceasta cu blândeţea unui tată care dă jos 
vălul de mireasă al fiicei sale. Ea se simţea departe de domnul 
Gaunt, de Lucruri preţioase, de Castle Rock, chiar de ea însăşi. 
Se simţea ca o femeie care stă sus pe cine ştie ce platou prăfos 
de munte, sub un cer nesfârşit, la depărtare de sute de mile de 
alte fiinţe umane. 

Azka se lovi cu un clinchet slab de fermoarul scurtei ei de 
piele. 

— Pune-l înăuntrul jachetei. lar când ajungi acasă, pune-l şi 
înăuntrul bluzei. Pentru un efect maxim, trebuie purtat în 
contact cu pielea. 

— Nu-l pot pune înăuntrul jachetei, spuse Polly pe un ton 
încet, visător. Fermoarul... nu pot trage fermoarul. 

— Nu? Încearcă. 

Aşa că Polly îşi dădu jos una dintre mănuşi şi încercă. Spre 
marea ei surpriză, descoperi că-şi putea îndoi degetul mare şi 
degetul arătător de la mâna dreaptă destul cât să apuce limba 
fermoarului şi s-o tragă în jos. 

— Poftim, ai văzut? 

Mica bilă din argint îi căzu pe pieptul bluzei. | se părea 
foarte grea, iar senzaţia de-a o purta nu era tocmai 
confortabilă. Se întrebă vag ce era înăuntrul ei, ce scosese 
sunetul acela prăfuit, târşâit. Vreun fel de iarbă, spusese el, 
însă lui Polly nu-i păruseră a fi frunze sau chiar vreo pudră. Ei i 


se păruse că acolo înăuntru ceva se mişcase singur. 

Domnul Gaunt părea să-i înţeleagă disconfortul. 

— O să te obişnuieşti cu el şi asta mult mai curând decât ai 
bănui. Crede-mă, aşa va fi. 

Afară, la mii de mile depărtare, ea auzi şi mai multe sirene. 
Păreau nişte spirite neliniştite. 

Domnul Gaunt se întoarse cu spatele şi, când ochii lui îi 
părăsiră faţa ei, Polly simţi cum începe să-şi recapete 
concentrarea. Se simţea puţin uluită, dar se simţea şi bine. Se 
simţea de parcă tocmai trăsese un scurt, dar satisfăcător pui 
de somn. Senzaţia ei de disconfort amestecat cu nelinişte 
dispăruse. 

— Încă mă mai dor mâinile, spuse ea şi era adevărat... daro 
mai dureau atât de tare? | se părea că avusese loc o anume 
alinare, dar asta putea fi nimic altceva decât sugestia - avea 
sentimentul că Gaunt, cu hotărârea lui de-a o face să accepte 
azka, îi indusese un fel de stare de hipnoză. Sau putea fi doar 
căldura din magazin după frigul de afară. 

— Mă-ndoiesc foarte mult că efectul promis este 
instantaneu, spuse domnul Gaunt sec. Dă-i însă o şansă - vrei 
să faci asta, Polly? 

Ea ridică din umeri. 

— Bine. 

La urma urmei, ce avea de pierdut? Bila era destul de mică 
să facă abia o umflătură sub o bluză şi un sveter. Dacă nimeni 
nu-şi dădea seama că e acolo, nu va trebui să răspundă la nici 
o întrebare despre ea şi asta-i convenea de minune - Rosalie 
Drake ar fi curioasă, iar Alan, care era la fel de superstiţios ca 
un ciot de copac, probabil că ar găsi-o comică. Cât despre 
Nettie... ei bine, Nettie probabil c-ar rămâne mută de uimire 
dacă ar afla că Polly poartă o amuletă magică aşa cum scrie la 
carte, exact ca şi cele care se vindeau în mult-iubita ei revistă 
Inside View. 

— N-ar trebui s-o dai jos nici măcar la duş, spuse domnul 
Gaunt. N-ai de ce s-o faci. Bila e din argint veritabil şi nu 
rugineşte. 

— Dar dac-o dau jos? 

El tuşi uşor în palmă, ca de stânjeneală. 

— Ei bine, efectul benefic al azka este cumulativ. Cel care o 
poartă se simte puţin mai bine astăzi, puţin mai bine mâine şi 


aşa mai departe. Aşa mi s-a spus, cel puţin. 

Ji s-a spus de către cine? - se întrebă ea. 

— Dacă azka e dată jos, însă, purtătorul se întoarce la 
durerea de dinainte, şi nu încet, ci dintr-odată, iar apoi, după 
ce-şi pune azka la loc, trebuie să aştepte zile în şir sau poate 
săptămâni pentru a recupera teritoriul pierdut. 

Polly râse uşor. Nu se putu abţine şi fu uşurată când Leland 
Gaunt i se alătură. 

— Ştiu cum sună, spuse el, dar nu vreau decât, dacă pot, să 
te ajut. Crezi lucrul ăsta? 

— İl cred, spuse ea, şi-ţi mulţumesc. 

Dar, când îi permise să o conducă afară din magazin, se 
trezi punându-şi întrebări în legătură şi cu alte lucruri. De 
exemplu, starea de semitransă în care căzuse atunci când îi 
petrecuse lănţişorul peste cap. Apoi, profunda ei neplăcere de 
a fi atinsă de el. Aceste lucruri nu se potriveau deloc cu 
sentimentele de prietenie, consideraţie şi compasiunea pe care 
le emana precum o aproape vizibilă aură. 

Însă chiar o fermecase în vreun fel? Asta era o idee 
prostească... nu-i aşa? Încercă să-şi amintească ce simţise mai 
precis atunci când discutau despre azka şi nu reuşi. Dacă i-ar fi 
făcut aşa ceva, fără-ndoială fusese din întâmplare şi cu ajutorul 
ei. Mai probabil era că intrase ea pur şi simplu într-o stare de 
ameţeală pe care i-o induceau deseori prea multe pastile de 
Percodan. Acesta era lucrul care-i displăcea cel mai mult în 
privinţa pastilelor. Nu, bănuia că acesta era lucrul care-i 
displăcea în al doilea rând. Ce ura cu adevărat la ele era că 
nu-şi mai făceau întotdeauna efectul aşa cum trebuia. 

— Dacă aş conduce, te-aş duce acasă cu maşina, spuse 
domnul Gaunt, dar mă tem că încă n-am învăţat asta. 

— Nu face absolut nimic, spuse Polly. Apreciez mult de tot 
bunătatea ta. 

— Mulţumeşte-mi dacă are efect, răspunse el. Să ai o 
după-amiază încântătoare, Polly. 

Sunetul şi mai multor sirene se ridică în aer. Se aflau în 
partea de est a oraşului, încolo către străzile Elin, Willow, Pod şi 
Ford. Polly se întoarse în acea direcţie. Era ceva în legătură cu 
sirenele acestea, mai ales într-o după-amiază atât de liniştită, 
care invoca gânduri - nu tocmai imagini - vag prevestitoare ale 
unei nenorociri iminente. Sunetul începu să se estompeze, 


destinzându-se în aerul luminos de toamnă precum un arc 
invizibil de ceas. 

Se întoarse pentru a-i spune ceva despre asta domnului 
Gaunt, dar uşa era închisă. Anunţul care spunea 


ÎNCHIS 


atârna între perdeaua trasă jos şi sticla geamului, legănându-se 
încet stânga-dreapta pe firul lui. Cât stătuse ea cu spatele, 
Gaunt intrase înapoi în magazin atât de repede, că nici măcar 
nu-l auzise. 

Polly porni încet către casă. Înainte să ajungă la capătul 
Străzii Principale, o altă maşină de poliţie, de data aceasta o 
patrulă a Poliţiei Statale, trecu în trombă pe lângă ea. 


19 


— Danforth? 

Myrtle Keeton păşi prin uşa din faţă şi intră în sufragerie. 
Luptându-se să scoată din încuietoare cheia uitată de Danforth, 
oala pentru sufleu i se legănă la subsioara mâinii stângi. 

— Danforth, am ajuns! 

Nu primi nici un răspuns şi televizorul nu era deschis. Asta 
era ciudat; fusese atât de hotărât să ajungă acasă la timp 
pentru lovitura de început. Se întrebă în treacăt dacă n-a mers 
să urmărească meciul altundeva, la soţii Garson, poate, dar uşa 
de la garaj era coborâtă, ceea ce însemna că maşina era 
înăuntru. lar Danforth nu mergea niciunde pe jos dacă nu era 
obligat să o facă. Mai cu seamă pe View în sus, care era o 
pantă abruptă. 

— Danforth? Eşti aici? 

Tot nici un răspuns. În sufragerie era un scaun răsturnat, 
încruntându-se, aşeză oala pentru sufleu pe masă şi îndreptă 
scaunul. Primele semne ale îngrijorării, transparente ca firul de 
păianjen, îi fluturară în minte. Merse către uşa biroului, care era 
închisă. Când ajunse la ea, îşi înclină capul către lemnul ei şi 
ascultă. Era aproape sigură că aude scârţâitul moale ale 


scaunului lui de birou. 

— Danforth? Eşti înăuntru? 

Nici un răspuns... dar i se păru că aude o tuse joasă. 
îngrijorarea deveni nelinişte. Danforth fusese extrem de 
tensionat în ultima vreme - era singurul dintre consilierii locali 
care muncea cu adevărat din greu - şi cântărea mai mult decât 
îi făcea bine. Dacă avusese un atac de cord? Dacă era acolo 
înăuntru, lungit pe podea? Dacă ceea ce auzise nu era o tuse, 
ci sunetul produs de Danforth încercând să respire? 

Dimineaţa şi după-amiaza încântătoare pe care le 
petrecuseră împreună făcură un asemenea gând să pară oribil 
de plauzibil: mai întâi plăcuta creştere, apoi declinul 
distrugător, întinse mâna către clanţa uşii de la birou... apoi o 
retrase şi se folosi în schimb de ea ca să tragă de pielea care-i 
atârna sub bărbie. Avusese nevoie doar de câteva întâmplări 
dureroase ca să înveţe că nu trebuie să-l deranjezi pe Danforth 
când era în birou fără să baţi la uşă... şi că niciodată, niciodată, 
niciodată nu trebuie să intri neinvitat în al său sanctum 
sanctorum. 

Da, dar dacă a avut un atac de cord... sau... sau... 

Se gândi la scaunul răsturnat şi o străbătu un nou val de 
panică. 

Și dacă a venit acasă şi a surprins un hoț? Dacă hoțul l-a 
lovit pe Danforth în cap, făcându-l să-şi piardă cunoştinţa, şi l-a 
târât în birou? 

Lovi cu încheieturile degetelor în uşă, producând o rafală de 
pocnete. 

— Danforth? Te simţi bine? 

Nici un răspuns. Nici un sunet în casă în afara ticăitului 
solemn al bătrânului orologiu din sufragerie şi... da, era 
aproape sigură de asta: scârţâitul scaunului în biroul lui 
Danforth. 

Mâna ei începu iarăşi să se întindă şovăitor către clanţă. 

— Danforth, eşti... 

Vârfurile degetelor chiar atingeau clanţa, când vocea lui 
răgi la ea, făcând-o să sară în spate de lângă uşă cu un țipăt 
subţire. 

— Lasă-mă-n pace! Nu mă poti lăsa-n pace, târfă proastă ce 
eşti? 

Ea gemu. Inima îi bubuia sălbatic în gât. Nu era doar din 


cauza surprizei; era şi din cauza furiei şi a urii descătuşate din 
vocea lui. După dimineaţa calmă şi plăcută pe care o 
petrecuseră, n-ar fi putut-o răni mai tare nici dacă i-ar fi 
mângâiat obrazul cu un pumn de lame de ras. 

— Danforth... am crezut că ai păţit ceva... 

Vocea ei era un gâfâit mic pe care de-abia îl auzi şi ea. 

— Lasă-mă-n pace! 

Acum, judecând după sunetul vocii, el se afla chiar de 
cealaltă parte a uşii. 

O, Dumnezeule, vorbeşte de parcă ar fi luat-o razna. Asta să 
fie? Cum poate să fie asta? Ce s-a întâmplat de când m-a lăsat 
la Amanda? 

Însă aceste întrebări nu aveau răspuns. Nu era decât 
durerea. Aşa că ea merse pe furiş la etaj, îşi scoase noua 
păpuşă cea frumoasă din dulapul din camera pentru cusut, apoi 
merse în dormitor. Îşi dădu jos pantofii, după care se lăsă peo 
rână în patul nupţial cu păpuşa în braţe. 

Undeva, în depărtare, auzi sirenele îngânându-se. Nu le 
acordă nici o atenţie. 

Dormitorul era încântător în această parte a zilei, plin de 
lumină puternică de octombrie. Myrtle n-o vedea. Ea vedea 
doar întunericul. Simţea doar suferinţa, o suferinţă adâncă, 
bolnăvicioasă pe care nici minunata păpuşă n-o putea alina. 
Suferinţa părea să-i umple gâtul şi s-o împiedice să respire. 

O, fusese atât de fericită astăzi - atât de foarte fericită. Şi e/ 
fusese fericit. Era sigură de asta. lar acum lucrurile erau mai 
rele decât fuseseră înainte. Mult mai rele. 

Ce se întâmplase? 

O, Doamne, ce se întâmplase şi cine era răspunzător? 

Myrtle îmbrăţişă păpuşa şi se uită în sus la tavan şi, după o 
vreme, începu să plângă cu suspine prelungi, plate, care-i 
făceau tot trupul să se cutremure. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


Când mai erau cincisprezece minute până la miezul nopţii 
acelei lungi, lungi duminici din octombrie, o uşă din subsolul 
Aripii Statale a Spitalului Kennebec Valley se deschise şi şeriful 
Alan Pangborn păşi prin ea. Mergea încet, cu privirea în 
pământ. Picioarele lui, înfăşurate în şoşoni elastici de spital, se 
târşâiau pe linoleum. Anunţul de pe uşa din spatele lui, când 
aceasta se închise, spunea: 


, MORGA 
INTERZISĂ INTRAREA PERSOANELOR NEAUTORIZATE 


La celălalt capăt al coridorului, un îngrijitor îmbrăcat în 
salopetă gri folosea un aparat pentru lustruirea podelei, 
mânuindu-l cu mişcări încete, leneşe. Alan merse către el, 
scoţându-şi în acelaşi timp de pe cap boneta de spital. Ridică 
halatul verde pe care-l purta şi vâri boneta într-un buzunar de 
la spatele jeanşilor pe care-i purta pe dedesubt. Murmurul slab 
al aparatului de lustruit îl făcea să-i fie somn. Un spital din 
Augusta era ultimul loc de pe pământ unde voia să fie în 
noaptea aceea. 

Când se apropie de el, îngrijitorul ridică privirea şi opri 
maşinăria. 

— Nu arăţi foarte bine, prietene, îl întâmpină pe Alan. 

— Nu sunt surprins. Ai o ţigară? 

Îngrijitorul scoase un pachet de Lucky din buzunarul de la 
piept şi scutură afară una pentru Alan. 

— Numai că n-ai voie să fumezi aici, spuse el. 

Înclină capul către uşa morgii. 

— Face crize dom’ doctor Ryan. 

Alan aplecă din cap. 

— Unde? 

Îngrijitorul îl duse la un coridor de legătură şi arătă cu 
degetul o uşă aflată cam la jumătatea lungimii acestuia. 

— Aia dă în aleea de lângă clădire. Pune însă ceva care s-o 
ţină deschisă sau o să trebuiască să mergi tot drumu’ până-n 
faţă ca să intri înapoi. Ai chibrituri? 

Alan porni de-a lungul coridorului. 

— Am brichetă. Mersi pentru ţigară. 

— Am auzit c-a fost o reprezentaţie dublă p-acolo-n seara 


asta, strigă îngrijitorul în urma lui. 

— Aşa-i, spuse Alan fără să se întoarcă. 

— Autopsiile astea-s nişte belele, nu-i aşa? 

— Da, spuse Alan. 

In spatele lui, murmurul slab al maşinăriei de lustruit 
pardoseli reîncepu. Erau nişte belele, sigur că da. Autopsiile lui 
Nettie Cobb şi Wilma Jerzyck fuseseră a douăzeci şi treia şi 
douăzeci şi patra din cariera sa şi toate fuseseră nişte belele, 
însă acestea două fuseseră de departe cele mai urâte. 

Uşa pe care i-o indicase îngrijitorul era din cele dotate cu 
braţ hidraulic. Alan se uită în jur după ceva ce-ar fi putut folosi 
ca s-o ţină deschisă şi nu văzu nimic. Îşi scoase halatul cel 
verde, îl făcu ghem şi deschise uşa. Aerul nopţii năpădi 
înăuntru, răcoros dar incredibil de împrospător după mirosul 
stătut de spirt din morgă şi din camera de autopsie învecinată. 
Alan aşeză halatul făcut ghem la îmbinarea uşii cu cadrul şi 
păşii afară. Lăsă cu grijă uşa să se retragă, văzu că halatul 
împiedica zăvorul să se închidă şi-o dădu uitării. Se sprijini de 
peretele din cărămidă, aproape de lumina subţire ca un creion 
ce ieşea prin uşa uşor întredeschisă şi-şi aprinse ţigara. 

Primul fum îl ameti. Încerca să se lase de aproape doi ani şi 
mereu aproape că reuşea. Apoi apărea ceva. Acesta era atât 
blestemul, cât şi binecuvântarea muncii de poliţist, întotdeauna 
apărea ceva. 

Se uită în sus către stele, care de obicei îl calmau, şi nu 
văzu multe - becurile de mare putere care împrejmuiau spitalul 
le estompau. Reuşi să recunoască Ursa Mare, Orion şi un punct 
roşu vag care probabil că era Marte, dar nimic altceva. 

Marte, gândi el. Asta e. Fără-naoială, asta e. Căpeteniile 
războinicilor de pe Marte au aterizat în Castle Rock în jurul 
prânzului şi primii oameni pe care i-au întâlnit au fost Nettie şi 
nemernica aia de Jerzyck. Căpeteniile le-au muşcat şi le-au 
infectat cu turbare. Asta-i singura explicație posibilă. 

Se gândi să meargă înăuntru şi să-i spună lui Henry Ryan, 
medicul legist şef al statului Maine: A fost vorba de-o invazie 
extraterestră, doctore. Caz închis. Se-ndoia că Ryan se va 
amuza. Şi pentru el fusese o noapte lungă. 

Alan trase prelung din ţigară. Avea un gust absolut 
minunat, cu sau fără ameţeală, şi credea că înţelege perfect de 
ce era interzis acum fumatul în zonele publice ale fiecărui spital 


din America. John Calvin avusese absolut dreptate: nimic care 
te făcea să te simţi aşa n-avea cum să-ţi fie benefic. Intre timp, 
însă, ia mai dă-mi o ţâr' dă nicotină d-aia, şefu' - e-atât dă 
bine. 

Se gândi în treacăt la cât de plăcut ar fi să cumpere un 
cartuş întreg chiar de Lucky de astea, să-l rupă la ambele 
capete şi-apoi să dea foc întregii blestemăţii cu o lampă de 
sudură. Se gândi la cât de plăcut ar fi să se îmbete. Acum ar fi 
un moment foarte prost să se îmbete, bănuia. O altă regulă 
inflexibilă a vieţii - Când ai nevoie cu adevărat să te îmbeti, 
nu-ți permiţi niciodată s-o faci. Alan se întrebă vag dacă 
alcoolicii din lume nu erau singurii care-şi cunoşteau bine 
priorităţile. 

Lumina subţire cât un creion de la picioarele lui se îngrăşă 
într-un drug. Alan se uită într-o parte şi-l văzu pe Norris 
Ridgewick. Norris păşi afară şi se sprijini de perete lângă el. 
Încă mai avea pe cap boneta verde, însă îi stătea strâmb şi 
peretele îi atârnau pe spatele halatului. Culoarea feţei i se 
potrivea cu halatul. 

— lisuse, Alan. 

— Au fost primele pentru tine, nu-i aşa? 

— Nu, am văzut odată o autopsie când eram în North 
Wyndham. Un caz de asfixiere. Dar astea... lisuse, Alan. 

— Mda, spuse el şi exală fum. lisuse. 

— Mai ai o ţigară? 

— Nu - scuze. Pe-asta am rezolvat-o de la îngrijitor. 

Se uită la ajutorul său cu o curiozitate temperată. 

— Nu ştiam că fumezi, Norris. 

— Nu fumez. Mă gândeam să încep acum. 

Alan râse fără vlagă. 

— Măiculiţă, de-abia aştept să plec mâine la pescuit. Sau 
punem zilele libere la popreală până facem ordine-n mizeria 
asta? 

Alan se gândi, apoi scutură din cap. De vină nu fuseseră de 
fapt căpeteniile de pe Marte; tărăşenia asta părea destul de 
simplă. Într-un fel, asta era ceea ce-o făcea atât de oribilă. Nu 
vedea nici un motiv să-i anuleze lui Norris zilele libere. 

— Minunat, spuse Norris şi apoi adăugă: dar vin, dacă vrei, 
Alan. Nici o problemă. 

— N-ar trebui să ai de ce veni, Norris, spuse el. John şi Clut 


au ţinut amândoi legătura cu mine - Clut s-a dus cu tipii de la 
Departamentul de Investigaţii Criminaliste să discute cu Pete 
Jerzyck şi John s-a dus cu echipa care anchetează situaţia lui 
Nettie. Amândoi au ţinut legătura. Este destul de clar. 
Neplăcut, dar clar. 

Şi chiar aşa era... numai că, totuşi, ceva îl neliniştea la 
povestea asta. La un nivel profund, era într-adevăr foarte 
neliniştit. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? Adică, nemernica aia de Jerzyck 
şi-o cerea de ani întregi, dar mă aşteptam ca atunci când 
cineva-i va răspunde la provocare să se trezească doar cu un 
ochi vânăt sau cu un braţ rupt... dar nimic de felul ăsta. S-a 
întâmplat fiindcă s-a legat de persoana greşită? 

— Cred că exprimarea asta rezumă destul de bine situaţia, 
spuse Alan. Wilma nu şi-ar fi putut alege din Castle Rock o 
persoană mai nepotrivită cu care să-nceapă o dihonie. 

— Dihonie? 

— Polly i-a dat primăvara trecută lui Nettie un căţeluş. La 
început a lătrat puţin. Wilma a făcut multă gălăgie pe seama 
asta. 

— Adevărat? Nu-mi amintesc de vreo reclamaţie scrisă. 

— N-a făcut decât o singură plângere oficială. Am primit-o 
eu. M-a întrebat Polly dacă n-o pot rezolva eu. Se simţea 
responsabilă în parte, întrucât ea i-a dat lui Nettie cățelul. 
Nettie a spus c-o să-l ţină în casă cât mai mult posibil şi asta a 
pus capăt discuţiei. 

Căţelul a încetat cu lătratul, dar Wilma se pare că a 
continuat să facă gălăgie pe lângă Nettie. Polly spune că Nettie 
trecea pe celălalt trotuar când o vedea pe Wilma venind, chiar 
dacă Wilma era la depărtare de două cvartale. Mai lipsea puţin 
şi Nettie şi-ar fi făcut şi semnul de deochi când o vedea. Apoi, 
săptămâna trecută, a sărit peste cal. S-a dus la casa celor doi 
Jerzyck când Pete şi Wilma erau la serviciu, a văzut cearşafurile 
pe fir şi le-a acoperit cu noroi din grădină. 

Norris fluieră. 

— Plângerea asta am primit-o, Alan? 

Alan scutură din cap. 

— De atunci şi până în după-amiaza asta, doamnele s-au 
descurcat singure. 

— Şi Pete Jerzyck ce-a făcut? 


— ÎI ştii pe Pete? 

— Păi... 

Norris se opri. Se gândi la Pete. Se gândi la Wilma. Se gândi 
la amândoi împreună. Înclină încet din cap. 

— Se temea că, dacă-ncearcă să facă pe arbitrul, Wilma ar 
începe să-l ronţăie la un capăt şi la celălalt să-l sfârtece... aşa 
că a stat pe margine. Asta e? 

— Oarecum. E posibil chiar să fi încetinit puţin derularea 
lucrurilor, cel puţin pentru o vreme. Clut zice că Pete le-a spus 
celor de la DIC că Wilma a vrut să meargă la Nettie imediat 
ce-a aruncat o privire cearşafurilor. Era gata s-o ia la picior. Se 
pare că a sunat-o pe Nettie la telefon şi că i-a spus c-o să-i rupă 
capul şi c-o să se cace în gâtul ei. 

Norris dădu dezaprobator din cap. Între autopsierea Wilmei 
şi cea a lui Nettie sunase la dispecerat în Castle Rock şi ceruse 
o listă a plângerilor depuse de ambele femei. Lista lui Nettie 
era scurtă - un singur lucru. Işi pierduse cumpătul şi-şi omorâse 
soţul. Sfârşitul poveştii. Nici un scandal înainte şi nici unul 
de-atunci încoace, inclusiv ultimii câţiva ani pe care şi-i 
petrecuse înapoi în oraş. Wilma era un cu totul alt soi de om. 
Nu omorâse niciodată pe nimeni, dar lista de plângeri - cele 
depuse de ea şi cele depuse împotriva ei - era o listă lungă şi 
începea cu ceea ce în vremea aceea se numea Şcoala Generală 
Castle Rock, unde-l lovise cu pumnul în ochi pe un profesor 
supleant pentru că a pedepsit-o cu ore suplimentare de studiu 
individual. Cu două ocazii, femei îngrijorate care avuseseră 
prostul noroc sau judecată să intre-n cartea neagră a Wilmei 
ceruseră protecţia poliţiei. De-a lungul anilor, Wilma fusese de 
asemenea subiectul a trei plângeri pentru atac de ordin fizic. În 
cele din urmă, toate acuzaţiile fuseseră retrase, dar nu era 
nevoie de-un studiu prea amănunţit ca să-ţi dai seama că 
nimeni în deplinătatea facultăţilor mentale nu şi-ar fi ales să 
şi-o tragă cu Wilma Jerzyck. 

— N-au fost deloc un medicament bun una pentru cealaltă, 
murmură Norris. 

— Au fost cel mai prost medicament. 

— Soţul a convins-o pe Wilma să nu meargă prima dată 
când a vrut s-o facă? 

— A ştiut că nici nu merită să încerce, l-a spus lui Clut că i-a 
strecurat două pastile de Xanax în ceai şi că asta i-a scăzut 


presiunea la termostat. De fapt, Jerzyck spune că a crezut că 
totul se terminase. 

— Tu îl crezi, Alan? 

— Mda - cam atât cât pot crede, adică, pe oricine fără să fi 
vorbit cu el sau ea faţă în faţă. 

— Ce-i chestia aia pe care i-a pus-o în ceai? Drog? 

— Un tranchilizant. Jerzyck le-a spus celor de la DIC că-l mai 
folosise de două ori înainte când se încingea şi că o calmase 
destul de bine. A spus că a crezut că aşa s-a întâmplat şi de 
data asta. 

— Dar nu s-a întâmplat. 

— Cred că s-a întâmplat la început. Cel puţin, Wilma nu s-a 
dus direct să-i molfăie dosul lui Nettie. Dar sunt destul de sigur 
că a continuat s-o hărţuiască; aşa a procedat şi atunci când se 
certau doar din pricina căţelului. Dădea telefoane. Trecea cu 
maşina pe lângă casa ei. Genul ăsta de lucruri. Pielea lui Nettie 
era destul de subţire. Lucruri de felul ăstora chiar trebuie s-o fi 
atins. John LaPointe şi echipa DIC cu care l-am făcut frate s-au 
dus pe la şapte să stea de vorbă cu Polly. Ea a spus că e 
aproape sigură că Nettie era îngrijorată de ceva. A trecut 
dimineaţă s-o viziteze pe Polly şi atunci i-a scăpat ceva pe 
gură. Polly n-a înţeles la vremea respectivă ce era. (Alan 
suspină.) Cred că acum îşi doreşte să o fi ascultat cu mai mare 
atenţie. 

— Cum face Polly faţă situaţiei, Alan? 

— Destul de bine, cred. 

Vorbise cu ea de două ori, o dată de la o casă din 
apropierea scenei crimei şi a doua oară de aici de la spitalul V. 
H., chiar după ce el şi Norris au ajuns. Cu ambele ocazii, vocea 
ei fusese calmă şi controlată, dar îi simţise lacrimile şi confuzia 
aflate chiar dincolo de aparenţa întreţinută cu grijă. N-a fost cu 
adevărat surprins în timpul primei lor convorbiri să afle că deja 
ştia mare parte din ce se întâmplase; veştile, în special veştile 
rele, călătoresc repede în oraşele mici. 

— Ce-a declanşat marea explozie? 

Alan se uită surprins la Norris, apoi îşi dădu seama că el nu 
ştia încă. Alan primise un raport mai mult sau mai puţin 
complet de la John LaPointe între autopsii, în vreme ce Norris 
se afla la celălalt telefon, vorbind cu Sheila Brigham şi 
alcătuind listele de plângeri privitoare la cele două femei. 


— Una dintre ele s-a hotărât să escaladeze situaţia, spuse 
el. Bănuiala mea este că Wilma, însă amănuntele imaginii de 
ansamblu sunt încă înceţoşate. Aparent, Wilma s-a dus 
dimineaţă la Nettie acasă cât timp Nettie se afla în vizită la 
Polly. Trebuie că Nettie plecase fără să încuie uşa sau măcar 
s-o închidă bine şi a deschis-o vântul - ştii cât a fost de vântos 
astăzi. 

— Mda. 

— Aşa că poate totul a pornit cu ideea de a fi doar o altă 
cursă cu maşina prin faţa casei lui Nettie ca s-o mai fiarbă puţin 
apa. Apoi, Wilma a văzut uşa deschisă şi cursa cu maşina s-a 
transformat în altceva. Poate că nu s-a întâmplat tocmai; aşa, 
dar mie mi se pare o variantă posibilă. 

Nici măcar nu-i ieşiseră bine cuvintele din gură, că-şi şi 
dădu seama că erau o minciună. Nu i se părea o variantă 
posibilă, asta era problema. Ar fi trebuit să i se pară posibilă, 
voia să i se pară posibilă, dar nu era aşa. Ce-l scotea din minţi 
era că acest sentiment de nepotrivire nu avea nici o rațiune, 
cel puţin nici una pe care s-o poată el vedea clar. Cel mult se 
putea întreba de ce, dacă era atât de paranoică în privinţa 
Wilmei Jerzyck pe cât lăsase să se vadă, de ce să fi fost Nettie 
atât de neglijentă încât nu doar să nu încuie uşa, dar nici măcar 
să n-o închidă bine... iar asta nu ajungea pentru articularea 
unei suspiciuni. Nu ajungea fiindcă nu toate angrenajele lui 
Nettie erau bine prinse în loc şi nu poţi face o presupunere 
despre ce ar fi sau nu capabilă să facă o asemenea persoană. 
Totuşi... 

— Ce a făcut Wilma? - întrebă Norris. l-a devastat casa? 

— l-a ucis cățelul. 

— Cum? 

— M-ai auzit. 

— lisuse! Ce nemernică! 

— Ei, dar asta ştiam despre ea, nu-i aşa? 

— Mda, dar totuşi... 

Poftim din nou. Chiar şi din partea lui Norris Ridgewick, pe 
care te puteai baza, chiar şi după atâţia ani, să completeze 
de-a-ndoaselea cel puţin douăzeci la sută dintre formulare: 
Maa, dar totuşi... 

— A făcut-o cu un briceag. S-a folosit de tirbuşonul ei şi-a 
înfipt un bileţel în el, spunând că aceea e răzbunarea pentru că 


i-a aruncat cu noroi în cearşafuri. Aşa că Nettie s-a dus la 
Wilma cu o grămadă de pietre. Le-a învelit şi ea în bileţele, 
prinzându-le cu benzi elastice. Acestea spuneau că pietrele 
sunt un ultim avertisment. Le-a aruncat prin toate geamurile de 
la parter ale casei soţilor Jerzyck. 

— Maică Precistă, spuse Norris, nu fără o urmă de 
admiraţie. 

— Soții jJerzyck au plecat la slujba de unsprezece cam pe la 
zece treizeci. După slujbă au luat prânzul cu soţii Pulaski. Pete 
jerzyck a rămas să urmărească împreună cu Jake Pulaski 
meciul celor de la Patriots, aşa că n-a avut cum să încerce s-o 
potolească pe Wilma şi de data asta. 

— S-au întâlnit accidental la colţul ăla de stradă? - întrebă 
Norris. 

— Mă-ndoiesc. Cred că Wilma a ajuns acasă, a văzut 
dezastrul şi a chemat-o pe Nettie afară. 

— Cam ca şi-ntr-un duel, vrei să spui? 

— Asta vreau să spun. 

Norris fluieră, apoi rămase în tăcere pentru câteva 
momente, cu mâinile împreunate la spate, uitându-se în 
depărtare, în întuneric. 

— Alan, de ce trebuie, totuşi, să participăm la blestematele 
astea de autopsii? - întrebă într-un sfârşit. 

— Aşa spune protocolul, bănuiesc, spuse Alan, dar era mai 
mult decât atât... cel puţin pentru el. 

Dacă erai nedumerit cu privire la aspectul unui caz sau la 
sentimentele pe care ţi le stârnea (cum era el nedumerit de 
aspectul şi sentimentele stârnite de acest caz), era posibil să 
vezi ceva care să-ţi scoată creierul de la liber şi să-l vâre 
într-una dintre vitezele de înaintare. Era posibil să vezi un cui în 
care să-ţi poţi agăța pălăria. 

— Ei bine, atunci, cred a sosit vremea ca districtul să 
angajeze un ofiţer însărcinat cu protocolul, bodogăni Norris şi 
Alan râse. 

In sinea lui nu râdea, însă, şi nu doar fiindcă întâmplarea 
asta avea s-o afecteze atât de tare pe Polly în următoarele 
câteva zile. Ceva în legătura cu cazul nu se potrivea. Totul 
părea în regulă la suprafaţă, dar acolo jos unde locuia instinctul 
(şi unde se ascundea uneori), căpeteniile marţiene încă păreau 
a avea mai multă logică. Cel puţin pentru Alan. 


Hei, fii serios! Nu tu ai fost cel care tocmai i-a explicai totul 
lui Norris, de la A la Z, în atâta timp cât îti ia să fumezi o țigară? 

Da, el fusese. Asta era o parte a problemei. Chiar era posibil 
ca două femei, chiar şi atunci când una era pe jumătate dusă 
cu pluta şi cealaltă era veninoasă ca o viperă, să se întâlnească 
la un colţ de stradă şi, ca doi dependenţi de droguri cărora le-a 
sărit muştarul, să se facă felii una pe cealaltă din motive atât 
de simple? 

Alan nu ştia. Şi fiindcă nu ştia, aruncă ţigara şi începu să 
treacă din nou în revistă toată povestea. 


Pentru Alan, a început cu un apel telefonic de la Andy 
Clutterbuck. Tocmai închisese televizorul în toiul meciului 
Patriots-jets (cei de la Patriots erau deja în urmă cu un eseu şi 
un gol de teren, iar al doilea sfert de repriză nu începuse nici 
de trei minute) şi-şi punea haina pe el, când a sunat telefonul. 
Intenţiona să meargă la Lucruri preţioase şi să vadă dacă nu-l 
putea găsi pe domnul Gaunt. În definitiv, era posibil, bănuia 
Alan, s-o întâlnească acolo chiar pe Polly. Telefonul lui Clut îi 
schimbase toate planurile. 

Eddie Warburton, a spus Clut, tocmai închidea telefonul 
când el, Clut, se întorcea de la masa de prânz. În bucata 
„străzii cu copaci” din oraş avea loc un fel de tărăboi. Se 
băteau nişte femei sau ceva. S-ar putea să fie o idee bună, i-a 
spus Eddie, dacă l-ar suna pe şerif şi i-ar spune de problema 
asta. 

— De ce dracu-mpieliţat răspunde Eddie Warburton la 
telefonul din Oficiul Şerifului? a întrebat Alan iritat. 

— Păi, cred că, dac-a văzut biroul dispecerului gol, şi-a 
spus... 

— Cunoaşte procedura la fel de bine ca oricine altcineva - 
când e gol dispeceratul, lasă Bastardul să retransmită apelurile 
primite. 

— Nu ştiu de ce-a răspuns la telefon, a spus Clut cu o 
nerăbdare abia mascată, dar nu cred că asta-i problema cu 


adevărat importantă. Al doilea telefon despre incident l-am 
primit acum patru minute, cât încă vorbeam cu Eddie. O 
doamnă în vârstă. Nu mi-a spus numele ei - fie era prea 
tulburată să-mi dea unul, fie pur şi simplu n-a vrut s-o facă. In 
orice caz, ea spune c-a avut loc o luptă în toată regula la colţul 
lui Ford cu Willow. Au fost implicate două femei. Apelantul 
spune că foloseau cuțite. Ea spune că femeile încă sunt acolo. 

— Incă se luptă? 

— Nu - la pământ, amândouă. Lupta s-a încheiat. 

— Aşa. 

Mintea lui Alan începea să gândească repede, precum un 
expres care acumulează viteză. 

— Ai înregistrat apelul, Clut? 

— Ba bine că nu. 

— Bun. Seaton e de serviciu în după-amiaza asta, nu? 
Trimite-l acolo imediat. 

— L-am trimis deja. 

— Domnul să te binecuvânteze. Acum sună la Poliţia 
Statală. 

— Vrei să-i chem şi pe cei de la UIC? 

— Nu încă. Pentru moment, anunţă-i doar de situaţie. 
Ne-ntâlnim acolo, Clut. 

Când a ajuns la scena crimei şi a văzut dimensiunea 
dezastrului, Alan a luat legătura prin radio cu Cazarma Oxford a 
Poliţiei Statale şi le-a spus să trimită numaidecât o Unitate de 
Investigare Criminalistă... două, dacă se puteau lipsi de ele. Pe 
atunci, Clut şi Seaton Thomas se aflau deja în faţa femeilor 
căzute la pământ cu braţele întinse, spunându-le oamenilor să 
meargă înapoi în case. Norris a sosit, a aruncat o privire, apoi a 
luat din portbagajul maşinii sale de patrulă o rolă de bandă 
galbenă marcată cu SCENA CRIMEI NU TRECEŢI. Pe ea se vedea o 
patină groasă de praf, iar Norris i-a spus lui Adam mai târziu că 
nu fusese sigur că se va lipi, că era prea veche. 

Se lipise, însă. Norris a întins-o pe după trunchiurile 
stejarilor, alcătuind un triunghi mare împrejurul celor două 
femei care păreau că se îmbrăţişează la baza indicatorului de 
stop. Spectatorii nu se întorseseră în casele lor, dar se 
retrăseseră pe peluze. Erau aproximativ cincizeci de toţi şi 
numărul creştea pe măsură ce se stabileau legături telefonice 
şi vecinii se grăbeau la faţa locului pentru a vedea efectele 


ciocnirii. Andy Clutterbuck şi Seaton Thomas păreau aproape 
destul de agitaţi să-şi scoată pistoalele şi să înceapă să tragă 
focuri de avertizare. Alan le înţelegea bine sentimentele. 

În Maine, Departamentul de Investigaţii Criminalistic al 
Poliţiei Statale se ocupă de anchetarea crimelor, iar pentru 
funcţionarii mărunți ai poliţiei locale (adică aproape toţi), 
perioada cea mai agitată intervine între descoperirea crimei şi 
sosirea celor de la DIC. Poliţiştii locali şi membrii poliţiei călare 
districtuale ştiau cu toţii foarte bine că aceasta e perioada când 
aşa-numitul lanţ al dovezilor este cel mai adesea rupt. 
Majoritatea ştiu de asemenea că ceea ce fac în acea perioadă 
de timp va fi îndeaproape supus observaţiei de către fundaşii 
de luni dimineaţa - cei mai mulţi de la judiciar şi de la Oficiul 
Procurorului General - care sunt de părere că funcţionarii 
mărunți din poliţia locală, chiar şi băieţii de la district, sunt o 
ceată de Câni Ajutori dă Şerifi cu mâini de şuncă şi degete 
împiedicate. 

De asemenea, acele cete tăcute de oameni, care stăteau pe 
peluzele de cealaltă parte a străzii, erau înfricoşătoare. Lui Alan 
i-au adus aminte de acei morţi-vii de supermagazin din Dawn 
of the Dead. 

A luat portavocea cu baterii de pe bancheta din spate a 
maşinii lui de patrulă şi le-a spus, să intre imediat în case. Ei au 
început să-i dea ascultare. A mai revăzut apoi în gând 
protocolul încă o dată şi a luat legătura prin radio cu 
dispeceratul. Sandra McMilian preluase conducerea acolo. Nu 
era la fel de promptă ca Sheila Brigham, dar calul de căpătat 
nu se caută la dinţi... iar Alan bănuia că Sheila va auzi ce se 
întâmplase şi-i va lua locul nu peste multă vreme. Dacă n-o va 
împinge s-o facă simţul datoriei, o va face curiozitatea. 

Alan i-a spus lui Sandy să-l contacteze pe Ray Van Allen. 
Ray era legistul de serviciu al districtului Castle - dar şi 
judecătorul de instrucţie - şi Alan voia ca el să se afle la faţa 
locului, dacă se putea, la sosirea celor de la DIC. 

— Recepţionat, domnule şerif, a spus Sandy pe un ton plin 
de sine. Baza, încheiat. 

Alan s-a dus înapoi la locul faptei, la ofiţerii săi. 

— Care dintre voi a verificat dacă-s moarte femeile? 

Clut şi Seat Thomas s-au uitat unul la celălalt cu o 
surprindere neliniştită, iar Alan şi-a simţit inima ratând o 


bătaie. Un punct în plus pentru fundaţii de luni dimineaţă - sau 
poate nu. Prima Unitate de Investigare Criminalistă nu ajunsese 
încă, deşi auzea sirenele apropiindu-se. Alan a trecut aplecat 
de spate pe sub panglica autocolantă şi s-a apropiat de 
indicatorul de stop, mergând pe vârful degetelor, precum un 
puşti care încearcă să se strecoare afară din casă după un 
refec. 

Sângele vărsat era în mare parte adunat în bălți între 
victime şi în rigola înfundată de frunze de lângă ele, însă o 
ploaie fină de picături - ceea ce băieţii de la judiciar numeau 
stropituri - punctau zona din jurul lor într-un cerc imperfect. 
Alan s-a lăsat într-un genunchi în afara cercului, a întins o 
mână şi a descoperit că poate ajunge la cadavre - nu se îndoia 
că asta şi erau - aplecându-se înainte până la limita echilibrului 
cu un braţ întins. 

S-a uitat în spate către Seat, Norris şi Clut. Erau strânşi 
laolaltă într-un ghem, uitându-se fix la el cu ochi mari. 

— Faceţi-mi o poză, a spus el. 

Clut şi Seaton s-au uitat doar la el de parcă le-ar fi dat un 
ordin în limba tagalog, dar Norris a dat fuga la patrula lui Alan 
şi-a scotocit în portbagaj până ce-a găsit vechiul Polaroid, unul 
dintre cele două aparate pe care le foloseau pentru a face 
fotografii la scena crimei. Când avea să se adune comisia de 
alocare a fondurilor, Alan plănuia să ceară măcar un aparat nou 
de fotografiat, însă în după-amiaza aceea întâlnirea comisiei de 
alocare a fondurilor părea foarte neimportantă. 

Norris s-a grăbit înapoi cu aparatul, l-a dus la ochi şi l-a 
declanşat. Motoraşul s-a tânguit. 

— Mai bine fă încă una, ca să fim siguri, a spus Alan. Prinde 
şi cadavrele. Nu vreau ca băieţii ăia să spună că am rupt lanţul 
de dovezi. Blestemat să fiu dacă vreau asta. 

Era conştient că vocea lui sunase plângătoare cu o nuanţă, 
dar nu avea ce face în privinţa asta. 

Norris a mai făcut o poză, documentând poziţia lui Alan în 
afara cercului de dovezi şi felul cum zăceau cadavrele la baza 
indicatorului de stop. Apoi, Alan s-a aplecat iarăşi cu grijă 
înainte şi şi-a aşezat degetele pe gâtul pătat cu sânge al femeii 
de deasupra. Nu era nici un puls, desigur, dar, după o secundă, 
presiunea degetelor lui i-a făcut capul să cadă de pe stâlpul 
indicatorului şi să se întoarcă într-o parte. Alan a recunoscut-o 


imediat pe Nettie şi gândul i-a zburat la Polly. 

O, lisuse, şi-a spus cu jale. Apoi a repetat mişcările pentru a 
simţi şi pulsului Wilmei, chiar dacă în craniul ei era înfipt un 
satâr. Obrajii şi fruntea femeii erau pătate cu picături mici de 
sânge. Semănau cu nişte tatuaje păgâne. 

S-a ridicat în picioare şi s-a întors la locul unde stăteau 
oamenii lui de cealaltă parte a panglicii. Se părea că nu-şi 
putea lua gândul de la Polly şi ştia că aceasta era o problemă. 
Trebuia neapărat să nu se mai gândească la ea, altfel avea s-o 
dea în bară cu siguranţă. Se întreba dacă n-o identificase deja 
pe Nettie vreunul dintre curioşi. Dacă da, Polly avea să afle cu 
siguranţă înainte s-o sune el. Spera cu disperare să nu vină 
acolo pentru a vedea cu ochii ei. 

Nu-ţi poți face griji despre asta acum, s-a admonestat 
singur. După cum arată, ai de rezolvat problema unei crime 
duble. 

— Scoate-ţi carneţelul, i-a spus lui Norris. Eşti secretarul 
clubului. 

— lisuse, Alan, ştii cât de urât scriu. 

— Scrie doar. 

Norris i-a dat aparatul Polaroid lui Clut şi şi-a scos carneţelul 
din buzunarul de la spate. Odată cu el ieşi şi căzu la pământ un 
teanc de AVERTISMENTE PRIVIND ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE 
CIRCULAŢIE. Norris s-a aplecat, le-a ridicat de pe trotuar şi le-a 
îndesat fără să le acorde atenţie înapoi în buzunar. 

— Vreau să consemnezi că femeia care se afla deasupra, 
numită Victima 1, avea capul sprijinit de stâlpul indicatorului de 
stop. Fără voie, când îi verificam pulsul, l-am făcut să cadă. 

Cât de uşore să treci la Limbajul Polițienesc, şi-a spus Alan, 
în care maşinile devin „vehicule” şi răufăcătorii devin „făptaşi” 
şi orăşenii morti devin „numitele victime.” Limbajul Poliţienesc, 
o minunată barieră batantă din sticlă. 

S-a întors către Clut şi i-a spus să fotografieze această a 
doua dispunere a cadavrelor, simțindu-se extrem de 
recunoscător că, înainte să atingă femeile, îl pusese pe Norris 
să documenteze poziţia lor originală. 

Clut a făcut fotografia. 

Alan s-a întors la Norris. 

— Vreau să mai consemnezi că, atunci când s-a mişcat 
capul Victimei 1, am reuşit s-o identific drept Netitia Cobb. 


Seaton a fluierat. 

— Vrei să spui că-i Nettie? 

— Da. Asta vreau să spun. 

Norris a notat informaţia în carneţel. Apoi a întrebat: 

— Şi acum ce facem, Alan? 

— Aşteptăm Unitatea de Investigaţii de la DIC şi-ncercăm să 
părem în deplinătatea funcţiilor vitale atunci când va ajunge, a 
spus Alan. 

UIC a sosit în două maşini cu mai puţin de trei minute după 
aceea, urmată de Ray Van Allen în vechiul lui Subaru Brat abia 
funcţional. Cinci minute mai târziu, o echipă de identificare a 
Poliţiei Statale a sosit într-o combi albastră. Toţi membrii 
echipei de la Poliţia Statală şi-au aprins apoi trabucuri. Alan 
ştiuse că aşa vor face. Cadavrele erau proaspete şi erau sub 
cerul liber, dar ritualul trabucurilor era imuabil. 

A început neplăcuta acţiune cunoscută în Limbajul 
Poliţienesc drept „securizarea scenei.” A ţinut până după 
lăsarea întunericului. Alan mai lucrase cu Henry Payton, şeful 
Cazărmii din Oxford (şi astfel aflat oficial la conducerea acestui 
caz şi a tipilor din UIC ce-l instrumentau), cu alte câteva ocazii. 
Niciodată nu văzuse nici cea mai mică dovadă de imaginaţie la 
Henry. Bărbatul era un cal de povară, însă un cal de povară 
meticulos, conştiincios. Tocmai fiindcă Henry fusese cel 
desemnat se simţise Alan în siguranţă să dispară pentru scurtă 
vreme din scenă şi s-o sune pe Polly. 

Când s-a întors, mâinile victimelor erau puse la adăpost în 
Punguliţe Ziploc având capacitatea unui galon. Wilma Jerzyck 
îşi pierduse un pantof şi piciorului ei tras în ciorap i-a fost 
acordat acelaşi tratament. Echipa de identificare a intrat în 
acţiune şi a făcut aproape trei sute de fotografii. Până atunci 
mai sosiseră la faţa locului alţi câţiva de la Poliţia Statală. Unii 
ţineau la distanţă mulţimea de privitori, care încercau iarăşi să 
se apropie, şi alţii îi direcţionau către Clădirea Municipalităţii pe 
jurnaliştii de televiziune care veneau. Un grafician al poliţiei a 
desenat o schiţă rapidă pe o Foaie Pre-marcată pentru Scena 
Crimei. 

În cele din urmă, s-a avut grijă şi de cadavre - cu excepţia, 
unei ultime probleme. Payton i-a dat lui Alan o pereche de 
mănuşi chirurgicale de unică folosinţă şi o Punguliţă Ziploc. 

— Satârul sau cuțitul? 


— lau eu satârul, a spus Alan. 

Dintre cele două, aceasta era ustensila cea mai murdară, pe 
care încă se mai aflau creierii Wilmei Jerzyck, dar nu voia s-o 
atingă pe Nettie. O plăcuse. 

Odată ce armele crimei au fost înlăturate, etichetate, vârâte 
în pungi şi trimise la Augusta, cele două echipe ale UIC au mers 
mai departe şi au început să cerceteze zona din jurul 
cadavrelor, care încă se mai aflau în ultima lor îmbrăţişare cu 
sângele care băltea între ele acum întărindu-se până la 
consistenţa unei substanţe asemănătoare cu emailul. Când i 
s-a permis în sfârşit lui Ray Van Allen să le urce în autoduba 
Asistenţei Medicale, scena a fost inundată de lumina 
reflectoarelor instalate pe capotele maşinilor de patrulă şi 
infirmierii au trebuit mai întâi să le separe pe Wilma şi pe 
Nettie din îmbrăţişare. 

În cea mai mare parte din acest timp, cei mai buni cetăţeni 
ai Castle Rock-ului au stat prin preajmă părând nişte cioturi pe 
un buştean. 

În timpul ultimilor paşi ai acestui ciudat şi delicat balet 
cunoscut sub numele de Investigare la Locul Faptei, Henry 
Payton i s-a alăturat lui Alan pe margine. 

— Al naibii mod de a-ţi petrece o după-amiază de duminică, 
a spus el. 

Alan a încuviinţat din cap. 

— Îmi pare rău că s-a mişcat capul când ai atins cadavrul. A 
fost un ghinion. 

Alan a încuviinţat din nou. 

— Nu cred, însă, c-o să-ţi facă cineva zile fripte din cauza 
asta. Ai cel puţin o fotografie bună a poziţiei originale. 

S-a uitat către Norris, care vorbea cu Clut şi cu nou-venitul 
John LaPointe. 

— Ai avut mare noroc că băiatul ăla tomnatic de-acolo n-a 
pus degetul pe lentile. 

— A, Norris e-n regulă. 

— La fel e şi Jeleul K-Y... la locul lui. În orice caz, întreaga 
poveste pare destul de simplă. 

Alan era de acord. Asta era problema; ştiuse asta cu mult 
înainte ca el şi cu Norris să-şi termine tura duminicală de 
serviciu într-o alee din spatele Spitalului Kennebec Valley. 
Întreaga poveste era, poate, prea destul de simplă. 


— Ai de gând să participi la petrecerea de hăcuire? - a 
întrebat Henry. 

— Da. Ryan o va face? 

— Aşa am înţeles. 

— Mă gândeam să-l iau pe Norris cu mine. Cadavrele vor fi 
duse mai întâi la Oxford, nu-i aşa? 

— Înî. Acolo le luăm în evidenţă. 

— Dacă Norris şi cu mine plecăm acum, putem fi în Augusta 
înainte să ajungă ele acolo. 

Henry Payton a aplecat din cap. 

— De ce nu? Cred că aici s-a tras deja linie. 

— Aş vrea să-mi trimit câte un om cu fiecare dintre echipele 
tale din UIC. Ca observatori. Te deranjează cu ceva? 

Payton s-a gândit puţin la asta. 

— Mnu - dar cine o să întreţină pacea? Bătrânul Seat 
Thomas? 

Alan a simţit un val de ceva care era puţin prea încins să 
treacă drept simplă iritare. Fusese o zi lungă, îl ascultase pe 
Henry luându-şi adjuncţii la chelfăneală atâta cât îşi dorise... şi 
totuşi, avea nevoie să rămână de partea lui ca să aibă rezervat 
un loc în ceea ce teoretic era un caz al Poliţiei Statale, aşa că 
şi-a ţinut gura. 

— Haide, Henry. E duminică seara. Până şi la The Mellow 
Tiger s-a închis. 

— De ce ţii cu tot dinadinsul să continui cu treaba asta, 
Alan? E ceva care te nelinişteşte? Am înţeles că-ntre femeile 
astea era o anume animozitate şi că cea de deasupra a mai 
scos din peisaj pe cineva. Pe nimeni altul decât pe soţul ei. 

Alan s-a gândit la asta. 

— Nu - nu mă zgândăreşte nimic. Nimic din câte ştiu eu, în 
orice caz. E doar că... 

— Nu se leagă tocmai bine lucrurile-n gând? 

— Ceva de felul ăsta. 

— Bine. Atâta vreme cât oamenii tăi înţeleg că sunt acolo 
ca să asculte şi nimic altceva. 

Alan a zâmbit strâmb. S-a gândit să-i spună lui Payton că, 
dacă le-ar cere lui Clut şi John LaPointe să pună întrebări, 
probabil că ar rupe-o la fugă, şi s-a hotărât să n-o facă. 

— Or să-şi ţină buzele lipite, a spus. Pe asta te poţi baza. 


Aşa se face că se aflau aici, el şi Norris Ridgewick, după cea 
mai lungă duminică pe care şi-o puteau aminti. Insă ziua avea 
un lucru în comun cu vieţile lui Nettie şi-a Wilmei: se încheiase. 

— Ai de gând să iei o cameră la motel pentru noaptea asta? 
- îl întrebă Norris cu ezitare. 

Alan nu trebuia să fie un cititor de gânduri ca să ştie la ce 
se gândea el: partida de pescuit pe care o va pierde mâine. 

— La naiba, nici pomeneală. 

Alan se aplecă şi culese de pe jos halatul pe care-l folosise 
ca să ţină uşa deschisă. 

— Hai să ne luăm tălpăşiţa. 

— Minunată idee, spuse Norris, părând fericit pentru prima 
dată de când îl întâlnise Alan la locul crimei. 

Cinci minute mai târziu, se aflau deja pe drum către Castle 
Rock mergând de-a lungul Rutei 43, farurile patrulei districtuale 
perforând găuri în întunericul vântos. Pe când ajunseră, era luni 
dimineaţa deja de trei ore. 


4 


Alan opri în spatele Clădirii Municipalităţii şi cobori din 
patrulă. Berlina lui era parcată lângă VW Beetle-ul rablagit al lui 
Norris, de cealaltă parte a parcării. 

— Mergi direct acasă? - îl întrebă pe Norris. 

Acesta îi oferi un rânjet sfrijit, stânjenit, şi-şi cobori privirea. 

— De-ndată ce mă schimb în civil. 

— Norris, de câte ori ţi-am spus să nu mai foloseşti toaleta 
bărbaţilor pe rol de cabină de schimb? 

— Haide, Alan - nu fac asta totdeauna. 

Amândoi ştiau, însă, că exact asta făcea. 

Alan suspină. 

— Nu contează - a fost o zi a naibii de lungă pentru tine. Îmi 
cer scuze. 


Norris ridică din umeri. 

— A fost o crimă. Nu se-ntâmplă foarte des prin părţile 
astea. Când se-ntâmplă, cred că toată lumea se-adună la un 
loc. 

— Pune-o pe Sandy sau pe Sheila, dacă mai e vreuna aici, 
să-ţi treacă pe foaia de pontaj plata pentru ore suplimentare. 

— Şi să-i mai dau lui Buster alt motiv ca să se lege de mine? 
- râse Norris cu o urmă de amărăciune. Cred că mă lipsesc. De 
data asta fac eu cinste, Alan. 

— Ţi-a făcut zile fripte? 

Alan uitase complet în ultimele două zile de şeful Consiliului 
Local. 

— Nu - da-mi aruncă priviri piezişe când ne-ntâlnim pe 
stradă. Dacă privirile ar putea ucide, aş fi la fel de mort ca 
Nettie şi Wilma. 

— O să te pontez eu însumi mâine dimineaţă. 

— Dacă apare numele tău acolo, e-n regulă, spuse Norris, 
dând să plece către uşa marcată ACCESUL PERMIS DOAR 
ANGAJAŢILOR. Noapte bună, Alan. 

— Noroc bun la pescuit. 

Norris se însenină pe dată. 

— Mersi - ar trebui să vezi undiţa pe care-am luat-o de la 
noul magazin, Alan - e-o splendoare. 

Alan rânji. g 

— Pun pariu că este. Imi tot pun în gând să merg să-l 
întâlnesc pe omul ăla - se pare că are de toate pentru toţi 
ceilalţi din oraş, de ce n-ar avea ceva şi pentru mine? 

— De ce nu? - se arătă Norris de acord. Are tot soiul de 
lucruri, sigur că da. O să fii surprins. 

— Noapte bună, Norris. Şi mersi din nou. 

— Pentru puţin. 

Însă Norris era în mod limpede mulţumit. 

Alan urcă în maşina sa, ieşi cu spatele din parcare şi porni 
în jos pe Strada Principală. Verifică automat din priviri clădirile 
de pe ambele părţi, fără a-şi da măcar seama c-o face... dar 
punând totuşi informaţiile la dosar. Unul dintre lucrurile pe care 
le observă era faptul că încă ardea lumina în zona sufrageriei 
de la etajul Lucrurilor preţioase. Era foarte târziu pentru ca 
oamenii dintr-un oraş mic să mai stea treji. Se întrebă dacă 
domnul Leland Gaunt nu suferea cumva de insomnie şi-şi 


aduse aminte că trebuia să-i facă o vizită - dar va trebui să 
aştepte, îşi făcu el socoteala, până ce va rezolva satisfăcător 
trista afacere a lui Nettie şi Wilmei. 

Ajunse la colţul Principalei cu Laurel, semnaliză la stânga, 
apoi se opri în mijlocul intersecţiei şi coti în schimb la dreapta. 
La naiba cu mersul acasă. Acela era un loc rece şi pustiu, acum 
că fiul care-i mai rămăsese în viaţă se afla la Cape Cod, 
vizitându-şi prietenul. Erau prea multe uşi închise cu prea 
multe amintiri stând la pândă în spatele lor în casa aceea. De 
cealaltă parte a oraşului se afla o femeie a cărei inimă încă 
bătea şi care acum probabil că avea destul de mare nevoie de 
cineva. Aproape la fel de mare, poate, ca şi nevoia acestui 
bărbat a cărui inimă încă bătea. 

Cinci minute mai târziu, Alan stinse farurile şi intră încet în 
parcarea din faţa casei lui Polly. Uşa avea să fie încuiată, dar 
ştia sub care colţ al scărilor de la verandă să se uite. 


— Ce mai cauţi aici, Sandy? întrebă Norris când păşi 
înăuntru, lărgindu-şi nodul la cravată. 

Sandra McMillan, o blondă trecută care era dispecera 
districtuală cu jumătate de normă de aproape douăzeci de ani, 
îşi îmbrăca pardesiul. Părea foarte obosită. 

— Sheila avea bilete la spectacolul lui Bill Cosby din 
Portland, îi spuse ea lui Norris. A spus că rămâne aici, dar am 
convins-o să plece - am împins-o la propriu pe uşă afară. Vreau 
să zic, cât de des vine Bill Cosby în Maine? 

Dacă aşa gândim, cât de des se hotărăsc două femei să se 
taie una pe alta în bucăţi pentru un căţel care probabil a fost 
adus de la Adăpostul pentru Animale din Castle Rock? gândi 
Norris... dar nu spuse cu voce tare. 

— Nu foarte des, bănuiesc. _ 

— Aproape niciodată. (Sandy suspină profund.) lţi zic un 
secret, însă-acum că totul s-a-ncheiat, aproape că-mi doresc să 
fi spus „da” când s-a oferit Sheila să rămână. A fost atât de 
aiurea în seara asta - cred că toate posturile de televiziune din 


stat au sunat cel puţin de nouă ori şi, până la ora unsprezece 
sau aşa ceva, locul ăsta a arătat ca un magazin universal în 
ajunul Crăciunului. 

— Ei bine, du-te acasă. Ai permisiunea mea. Ai pornit 
Bastardul? 

Bastardul era maşinăria care redirecţiona apelurile acasă la 
Alan când nu era nici un dispecer de serviciu la secţie. Dacă nu 
ridica nimeni la Alan după ce suna de patru ori, Bastardul 
întrerupea apelul şi le spunea celor care sunau să formeze 
numărul Poliţiei Statale din Oxford. Era un sistem improvizat 
care n-ar fi funcţionat într-un oraş mare, dar în districtul Castle, 
care avea cea mai mică populaţie din toate cele şaisprezece 
districte din Maine, funcţiona perfect. 

— E pornit. 

— Bun. Am impresia că Alan nu s-a dus direct acasă. 

Sandy ridică ştiutoare din sprâncene. 

— Ai primit vreo veste de la locotenentul Payton? - întrebă 
Norris. 

— Absolut nimic. (Făcu o pauză.) A fost cumplit, Norris? 
Adică... femeile alea două? 

— A fost destul de cumplit, sigur că da, aprobă el. 

Hainele lui de civil erau aşezate ordonat pe un umeraş pe 
care-l agăţase de mânerul unui fişet. Il luă de acolo şi porni 
către toaleta bărbaţilor. Îşi formase în ultimii trei ani sau aşa 
ceva un obicei din a se schimba din şi în uniformă la serviciu, 
deşi schimbările rareori se produceau la o oră atât de înaintată 
ca aceasta. 

— Du-te acasă, Sandy - închid eu aici când termin. 

Împinse uşa de la baie şi-şi agăţă umeraşul de partea de 
sus a uşii de la cabina de toaletă. Îşi desfăcea nasturii de la 
cămaşa de uniformă, când se auzi o bătaie uşoară la uşă. 

— Norris? - îl strigă Sandy. 

— Cred că eu sunt singurul de aici, strigă el ca răspuns. 

— Era să uit - ţi-a lăsat cineva un cadou. E pe biroul tău. 

Norris se opri în mijlocul acţiunii de a-şi desface nasturii de 
la pantaloni. 

— Un cadou? De la cine? 

— Nu ştiu - locul ăsta chiar a fost o casă de nebuni. Dar are 
un cartonaş pe el. Are şi o fundă. Trebuie să fie amanta ta 
secretă. 


— Amanta mea e atât de secretă că nici măcar eu nu ştiu 
cine e ea, spuse Norris cu real regret. 

Păşi afară din pantaloni şi, cât îi luă să-şi îmbrace jeanşii, îi 
aşeză peste uşa cabinei de toaletă. 

Afară, Sandy McMilian zâmbi cu o umbră de maliţiozitate. 

— A trecut pe aici în seara asta domnul Keeton, spuse ea. 
Poate că e/ţi l-a lăsat. Poate că-i un cadou de împăcare. 

Norris râse. 

— Asta ar fi poanta zilei. 

— Ei bine, să nu uiţi să-mi spui mâine despre ce e vorba - 
mor de curiozitate. E-un pachet frumuşel. Noapte bună, Norris. 

— Noapte. 

Cine să-mi fi lăsat un cadou? se întrebă el, încheindu-şi 
fermoarul. 


Sandy plecă, ridicându-şi gulerul pardesiului atunci când 
ieşi afară - era o noapte foarte rece, care-i amintea că iarna se 
afla pe drum. Cyndi Rose Martin, soţia avocatului, era una 
dintre cei mulţi pe care-i văzuse în noaptea aceea - Cyndi Rose 
îşi făcuse apariţia în primele ore ale serii. Sandy nu se gândise, 
însă, nici o clipă să-i pomenească despre ea lui Norris; el nu se 
mişca în cercurile sociale şi profesionale mai aerisite ale soţilor 
Martin. Cyndi Rose spusese că-şi caută soţul, ceea ce pentru 
Sandy avea o oarecare logică (chiar dacă seara aceea fusese 
atât de incredibilă, încât lui Sandy probabil că nu i s-ar fi părut 
ciudat nici dacă femeia i-ar fi spus că-l caută pe Mihail 
Barişnikov), întrucât Albert Martin se ocupa de o parte din 
treburile juridice ale oraşului. 

Sandy îi spusese că nu l-a văzut pe domnul Martin în seara 
aceea, chiar dacă Cyndi Rose, dacă voia, era bine-venită să 
verifice la etaj şi să vadă dacă nu era cu domnul Keeton. Cyndi 
Rose spusese că, dacă tot era acolo, credea că o să facă lucrul 
ăsta. Atunci, panoul de comandă era deja iarăşi plin de 
beculeţe ca un pom de Crăciun, iar Sandy n-o văzuse pe Cyndi 
Martin cum scosese din poşeta ei mare pachetul dreptunghiular 


împachetat în staniol sclipitor şi legat cu o panglică albastră de 
catifea şi îl aşezase pe biroul lui Norris Ridgewick. Când făcuse 
asta, faţa ei frumuşică fusese luminată de-un zâmbet, însă 
zâmbetul în sine nu era deloc frumuşel. Era, de fapt, mai 
degrabă un zâmbet de cruzime. 


Norris auzi uşa exterioară închizându-se şi, vag, sunetul 
maşinii lui Sandy pornind. Işi îndesă cămaşa în jeanşi, păşi în 
şoşoni şi-şi aranjă cu grijă uniforma pe umeraş. Îşi mirosi 
cămaşa la subsiori şi ajunse la concluzia că nu trebuia încă 
trimisă la spălătorie. Asta era bine; un bănuţ economisit era un 
bănuţ câştigat. 

Când părăsi toaleta bărbaţilor, aşeză umeraşul înapoi pe 
mânerul aceluiaşi fişet, de unde nu avea cum să nu-l vadă la 
ieşire. Asta era de asemenea bine, fiindcă Alan se făcea roşu 
de furie când uita şi îşi lăsa bulendrele să atârne prin secţia de 
poliţie. El spunea că fac locul acela să semene cu o spălătorie 
publică. 

Se duse la biroul lui. Cineva chiar îi lăsase un cadou - era o 
cutie împachetată în folie lucioasă de staniol şi legată cu o 
panglică albastră din catifea ce exploda deasupra într-o fundă 
pufoasă. Sub panglică era vârât un plic alb, pătrat. Foarte 
curios acum, Norris scoase plicul şi-l rupse la un capăt. Înăuntru 
se afla un cartonaş. Pe el, scris la maşină cu majuscule, se afla 
un mesaj scurt, enigmatic: 


JHIDOAR CA SĂ-ŢI ADUCI AMINTE!!! 


Se încruntă. Singurele două persoane la care se putea gândi 
că-i aduceau mereu aminte de diverse lucruri erau Alan şi 
mama lui... iar mama lui murise cu cinci ani în urmă. Ridică 
pachetul, rupse panglica şi aşeză funda cu grijă deoparte. Apoi 
desfăcu folia, scoțând la iveală o cutie din carton albă, simplă. 
Era lungă cam de un picior, lată de cinci inci şi adâncă tot de 
cinci. Capacul era lipit cu bandă adezivă. 


Norris rupse banda şi deschise cutia. Peste obiectul 
dinăuntru se afla un strat de hârtie pelur albă, destul de subţire 
pentru a dezvălui o suprafaţă plată cu o serie de umflături pe 
întinderea ei, dar nu îndeajuns de subţire pentru a-i permite să 
vadă ce era în cadoul lui. 

Întinse mâna ca să scoată hârtia pelur şi degetul arătător 
nimeri ceva dur - o limbă de metal ieşită în afară. Un maxilar 
greu din oţel se închise peste hârtia pelur şi la fel şi peste 
primele trei degete ale lui Norris Ridgewick. Durerea îi sfâşie 
braţul. Strigă şi se împletici în spate, apucându-şi încheietura 
mâinii drepte cu mâna stângă. Cutia albă se rostogoli pe 
podea. Hârtia pelur foşni. _ 

— O, fiu de târfă, ce mai durere! Inşfăcă hârtia, care atârna 
în jos într-o fâşie încreţită, şi-o smulse. Ceea ce dezveli era o 
cursă de şobolani Victory mare. Cineva o arcuise, o vârâse 
într-o cutie, pusese hârtie pelur deasupra ei pentru a o ascunde 
şi apoi o învelise într-o frumoasă folie albastră de staniol. Acum 
era agăţată de primele trei degete de la mâna lui dreaptă. li 
smulsese unghia de la degetul arătător fără drept de apel, 
observă el; tot ce mai rămăsese era o semilună de carne crudă, 
sângerândă. 

— Curvarul! strigă Norris. 

Sub imperiul durerii şi al şocului, în loc să tragă în spate 
bara din oţel, el lovi mai întâi cursa de marginea biroului lui 
John LaPointe. Tot ce reuşi să facă fu să-şi izbească degetele 
rănite de colţul metalic al mesei şi să trimită un nou mârâit de 
durere pe braţ în sus. Ţipă din nou, apoi prinse bara cursei şi o 
trase în spate. Îşi eliberă degetele şi aruncă jos cursa. Când 
aceasta atinse podeaua, bara din oţel se închise din nou pe 
baza ei din lemn. 

Norris rămase locului pentru o clipă, tremurând, apoi dădu 
buzna înapoi în toaleta bărbaţilor, deschise cu mâna stângă 
robinetul de apă rece şi-şi vâri mâna dreaptă sub jet. Aceasta 
pulsa ca o măsea de minte crăpată. Rămase cu buzele trase 
într-o grimasă, urmărind firele subţiri de sânge scurgându-se 
într-un vârtej în canalizare şi se gândi la ce-i spusese Sandy: 
Domnul Keeton a trecut pe aici... poate că-i un cadou de 
împăcare. 

Şi cartonaşul: DOAR CA SĂ-ŢI ADUCI AMINTE. 

O, Buster fusese, sigur că da. Nu se-ndoia absolut deloc. Era 


stilul lui Buster. 

— Fiu de târfă ce eşti, mormăi Norris. 

Apa rece îi amorţea degetele, potolind pulsaţia aceea 
bolnăvicioasă, dar ştia că aceasta va reveni pe când va ajunge 
acasă. Aspirina o va estompa un pic, însă credea în continuare 
că-şi putea lua rămas bun de la somn în noaptea aceea. Sau de 
la pescuit mâine, dacă tot veni vorba. 

O, ba o să merg - o să merg la pescuit chiar dacă-mi cade 
toată afurisita de mână, mi-am plănuit totul, aştept asta de 
mult, iar Danforth Futu-i Buster Keeton n-o să mă oprească să 
merg. 

Opri apa şi folosi un prosop de hârtie ca să-şi usuce încet 
mâna prin tamponări. Nici unul dintre degetele care fuseseră 
prinse în cursă nu era rupt - cel puţin aşa credea - dar, cu sau 
fără apă rece, începeau deja să i se umfle. Braţul cursei lăsase 
o dâră de-un roşu-închis-purpuriu care-i străbătea degetele 
între prima şi a doua încheietură a lor. Carnea scoasă la vedere 
de sub ceea ce fusese unghia degetului arătător transpira mici 
picături de sânge, iar pulsaţia aceea bolnăvicioasă deja 
reîncepea. 

Se duse înapoi în spaţiul de lucru pustiu şi se uită la cursa 
încleştată care zăcea pe-o rână lângă biroul lui John. O ridică şi 
se duse la propriul lui birou. Aşeză cursa în cutia pentru cadou 
şi pe aceasta o aşeză în sertarul de sus al mesei de scris. Din 
sertarul de jos scoase cutia de aspirină şi-şi scutură în gură trei 
pastile. Apoi luă hârtia pelur, staniolul pentru ambalat, panglica 
şi funda. Pe acestea le îndesă în coşul pentru gunoi, 
acoperindu-le cu mingi de hârtie inutilizabilă. 

Nu avea nici o intenţie să-i spună lui Alan sau altcuiva de 
josnicul renghi pe care i-l jucase Buster. Nimeni n-ar râde, dar 
Norris ştia ce ar gândi... aşa credea că ştie: Numai Norris 
Ridgewick s-ar putea lăsa păcălit de aşa ceva — şi-a vârât 
mâna într-o cursă de şobolani întinsă, îţi vine să crezi? 

Trebuie că-i amanta ta secretă... domnul Keeton a trecut pe 
aici astă-seară... poate că-i un cadou de împăcare. 

— Mă ocup singur de asta, spuse Norris pe o voce joasă, 
sumbră. Îşi ţinea mâna rănită la piept. - În felul meu şi atunci 
când aleg eu. 

Brusc, un gând nou şi imperativ îi veni: dacă Buster nu se 
mulţumise cu capcana pentru şobolani, care, în definitiv, era 


posibil să nu fi funcţionat? Dacă mersese la Norris acasă? 
Undiţa de pescuit Bazun era acolo şi nici măcar nu era sub 
cheie; o sprijinise doar într-un colţ al magaziei, alături de 
minciog. 

Dacă ştia Buster de ea şi se hotărâse s-o rupă în două? 

— Dacă a făcut asta, îl rup eu pe e/în două, spuse Norris. 

Vorbi pe o voce joasă, furioasă, ca un mârâit pe care Henry 
Payton - şi nici mulţi dintre colegii lui din rândul forţelor de 
ordine, dacă tot veni vorba - nu ar fi recunoscut-o. Uită complet 
să închidă atunci când plecă de la birou. Uită temporar chiar şi 
durerea din mână. Singurul lucru care conta era să ajungă 
acasă. Să ajungă acasă şi să se asigure că undiţa Bazun era 
încă întreagă. 


Silueta de sub pătură nu se mişcă atunci când Alan intră 
uşor în cameră şi-şi spuse că Polly doarme - probabil cu 
ajutorul unui Percodan luat înainte de-a urca în pat. Se 
dezbrăcă în linişte şi se strecură în pat lângă ea. Când îşi aşeză 
capul pe pernă, văzu că ochii ei erau deschişi, că-l priveau. ÎI 
speriară pentru o clipă şi-l tăcură să tresară. 

— Ce străin vine-n patul astei domniţe? - întrebă ea încet. 

— Numai eu, răspunse el, zâmbind subţire. Îmi cer iertare 
că v-am trezit, domniţă. 

— Eram trează, spuse ea şi-şi petrecu braţele pe după gâtul 
lui. 

Şi le petrecu şi el pe după mijlocul ei. Căldura adâncă a 
corpului ei îl mulţumi - era ca un cuptor amorţit. Simţi pentru o 
clipă ceva tare apăsându-i pieptul şi aproape îşi dădu seama că 
purta ceva sub cămaşa de noapte din bumbac. Apoi, poziţia 
obiectului se schimbă, căzând pe lănţişorul lui din argint între 
sânul ei stâng şi subsioară. 

— Te simţi bine? - o întrebă. 

Ea îşi apăsă obrazul pe obrazul lui, încă ţinându-l îmbrăţişat. 
Alan îi simţi mâinile împreunate la baza gâtului. 

— Nu, spuse ea. 


Cuvântul ieşi într-un suspin tremurat, după care începu să 
plângă molcom. 

El o ţinu în braţe cât plânse, mângâindu-i părul. 

— De ce nu mi-a spus ce-i făcea femeia aia, Alan? - întrebă 
Polly într-un sfârşit. 

Se îndepărtă de el puţin. Acum, ochii lui se adaptaseră 
întunericului şi-i putea vedea faţa - ochi negri, păr negru, piele 
albă. 

— Nu ştiu, spuse el. 

— Dacă mi-ar fi spus, aş fi rezolvat eu problema! M-aş fi dus 
eu însămi s-o văd pe Wilma Jerzyck şi... şi... 

Nu era momentul potrivit să-i spună că, aparent, Nettie 
intrase în joc cu aproape acelaşi aplomb şi pizmă ca Wilma 
însăşi. Şi nu era momentul potrivit nici să-i spună că venea o 
vreme când toate Nettie Cobb din lume - şi toate Wilma 
Jerzyck, bănuia el - nu mai puteau fi aduse pe calea cea bună. 
Venea o vreme când mergeau dincolo de putinţa oricui de-a le 
mai îndrepta. 

— E trei treizeci dimineaţa, spuse el. Nu-i un timp potrivit să 
discutăm despre ce-ar fi trebuit să faci şi ce s-ar fi putut 
întâmpla. 

A ezitat pentru o clipă înainte să vorbească din nou. 

— După spusele lui John LaPointe, Nettie ţi-a vorbit ceva 
despre Wilma în dimineaţa asta - în dimineaţa de ieri, acum. 
Ce-a fost? 

Polly se gândi la asta. 

— Păi, nu ştiam că despre Wilma vorbeşte - nu atunci, în 
orice caz. Mi-a adus o lasagna. lar mâinile mele... mâinile mele 
erau într-o stare destul de proastă. A observat imediat. Nettie 
este - a fost - se poate să fi fost - ce ştiu eu - înceată la minte 
în privinţa unor lucruri, dar eu nu-i puteam ascunde nimic. 

— Te iubea foarte mult, spuse Alan cu gravitate şi asta 
provocă o nouă repriză de suspine înlăcrimate. 

Ştiuse că aşa se va întâmpla, aşa cum ştia că lacrimile 
trebuie vărsate indiferent de oră - câtă vreme există, acestea 
se zbat şi te ard pe dinăuntru. i 

După o vreme, Polly fu în stare să continue. In timp ce 
vorbi, mâinile i se furişară înapoi în jurul gâtului lui Alan. 

— Mi-a adus mănuşile alea termice prosteşti, doar că de 
data aceasta mi-au fost de ajutor - criza de acum pare să fi 


trecut, în orice caz - şi apoi a făcut cafea. Am întrebat-o dacă 
nu are de lucru acasă şi a spus că nu. A spus că Raider stătea 
de pază şi apoi a spus ceva de felul: „Oricum, cred c-o să mă 
lase în pace. N-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit-o, aşa că 
bănuiesc c-a priceput în sfârşit mesajul.” N-a spus exact aşa, 
Alan, dar e destul de aproape de vorbele ei. 

— La ce oră a venit? 

— Pe la zece şi un sfert. Se poate să fi fost un pic mai 
devreme sau un pic mai târziu, dar nu cu mult. De ce, Alan? 
Înseamnă ceva? 

Când se strecurase între aşternuturi, Alan simţise că-l va 
fura somnul imediat ce-şi va aşeza capul pe pernă. Acum era 
iarăşi treaz şi gândea limpede. 

— Nu, a spus după o clipă. Nu cred că înseamnă nimic, doar 
că lui Nettie îi stătea gândul la Wilma. 

— Pur şi simplu nu-mi vine să cred. Părea că e mult mai 
bine - chiar părea. Ţi-aminteşti cum ţi-am spus că şi-a adunat 
curajul să intre singură în Lucruri preţioase joia trecută? 

— Da. 

Îi dădu drumul şi se rostogoli agitată pe spate. Alan auzi un 
slab c/inc! metalic atunci când făcu asta şi, iarăşi, nu-i acordă 
nici o importanţă. Mintea lui încă analiza ceea ce-i spusese 
Polly, întorcând vorbele pe toate părţile, asemenea unui bijutier 
care analizează o piatră suspectă. 

— Va trebui să fac pregătirile de înmormântare, spuse ea. 
Nettie are rude în Yarmouth - câteva, în orice caz - dar acestea 
n-au vrut să aibă de-a face cu ea cât încă era în viaţă şi vor 
vrea să aibă chiar mai puţin de-a face acum că a murit. Dar va 
trebui să le sun dimineaţă. Voi putea intra în casa lui Nettie, 
Alan? Cred că avea o agendă cu adrese. 

— Te duc eu. Nu ai voie să iei nimic de acolo, cel puţin până 
ce doctorul Ryan nu şi-a făcut publice rezultatele autopsiei, dar 
nu văd nimic împotrivă să te las să copiezi câteva numere de 
telefon. 

— Mulţumesc. 

Îi trecu brusc prin minte un gând. 

— Polly, la ce oră a plecat Nettie de aici? 

— Unsprezece fără un sfert, cred. Se poate să fi fost şi 
unsprezece fix. N-a stat o oră întreagă, nu cred. De ce? 

— Nimic, spuse el. 


Avusese o sclipire de moment: dacă Nettie stătuse destul 
de mult la Polly, n-ar fi avut timp să se întoarcă acasă, să-şi 
vadă cățelul mort, să adune pietrele, să scrie bileţelele, să le 
prindă de pietre, să se ducă la Wilma acasă şi să-i spargă 
geamurile. Dar dacă Nettie plecase de la Polly la unsprezece 
fără un sfert, asta-i dădea mai bine de două ore. O mulţime de 
timp. 

Hei, Alan! spuse vocea - cea fals voioasă care-şi limita de 
obicei intervenţiile la subiectul Anne şi Todd. Cum se face de 
încerci să-ți faci singur zile fripte, bunul meu amic? 

Şi Alan nu ştia. Mai era un lucru pe care nu-l ştia - cum de 
reuşise, totuşi, Nettie - să ducă atâtea pietre până la casa 
Wilmei? Nu avea permis de conducere şi habar nu avea cum să 
manevreze o maşină. 

Termină cu prostiile, bunul meu amic, îl sfătui vocea. A scris 
bilețelele acasă la ea - probabil chiar în holul unde zăcea 
cadavrul cățelului ei - şi a luat benzile elastice din sertarul 
propriei sale bucătării. Nu a fost nevoie să ducă pietrele cu ea; 
erau cu grămada în grădina din spatele casei Wilmei. Corect? 

Corect. Şi totuşi, nu se putea descotorosi de ideea că 
pietrele fuseseră aduse cu bileţelele deja prinse de ele. Nu 
avea nici un motiv concret să creadă asta, dar i se părea pur şi 
simplu varianta corectă... genul de lucru la care te-ai aştepta 
din partea unui copil sau a cuiva care gândește ca un copil. 

Cineva ca Nettie Cobb. 

Termină... las-o baltă? 

Însă nu putea. 

Polly îi atinse obrazul. 

— Sunt extrem de bucuroasă că ai venit, Alan. Trebuie să fi 
fost o zi oribilă şi pentru tine. 

— Am avut şi zile mai bune, dar acum s-a terminat. Dormi 
un pic. Mâine ai de făcut multe pregătiri. Vrei să-ţi dau o 
pastilă? 

— Nu, cel puţin mâinile nu mă mai dor atât de tare. Alan... 

Se întrerupse, dar se mişcă agitată sub pătură. 

— Cee? 

— Nimic, spuse ea. Nu era important. Cred că pot dormi, 
acum că eşti aici. Noapte bună. 

— Noapte bună, iubire. 

Se rostogoli cu spatele la el, trase pătura sus şi rămase 


nemişcată. Pentru o clipă, el se gândi la cum îl îmbrăţişase - 
senzaţia mâinilor ei încolăcite în jurul gâtului său. Dacă putea 
să-şi îndoaie degetele destul pentru a face asta, atunci chiar se 
simţea mai bine. Asta era un lucru bun, poate cel mai bun lucru 
care i se întâmplase lui de când îl sunase Clut în timpul 
meciului de fotbal. Numai dacă ar putea rămâne aşa lucrurile... 

Polly avea un sept uşor deviat şi acum începu să sforăie 
încet, un sunet pe care Alan îl găsea mai degrabă plăcut. Era 
bine să împartă patul cu o altă persoană, o persoană reală care 
scotea sunete reale... şi care uneori şterpelea pătura. Zâmbi 
satisfăcut în întuneric. 

Apoi, gândul i se întoarse la crime şi zâmbetul pieri. 

Oricum, cred c-o să mă lase în pace. N-am mai văzut-o şi 
nici n-am mai auzit-o, aşa că bănuiesc c-a priceput în sfârşit 
mesajul. 

N-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit-o. 

Bănuiesc c-a priceput în sfârşit mesajul. 

Un caz ca acesta nu avea nevoie de rezolvare; chiar şi Seat 
Thomas, după o singură privire aruncată asupra locului crimei 
prin ochelarii lui trifocali, ţi-ar fi putut spune cu precizie ce s-a 
întâmplat. În locul pistoalelor de duel la apus de soare fuseseră 
nişte ustensile de bucătărie, dar rezultatul era acelaşi: două 
cadavre în morga de la S.V.H. cu tăieturi de autopsie în formă 
de Y pe ele. Singura întrebare era de ce se întâmplase. Mai 
avea câteva întrebări, câteva nelinişti vagi, dar acestea aveau 
fără-ndoială să se spulbere înainte ca Wilma şi Nettie să fie 
însoţite pe ultimul drum. 

Acum, neliniştile erau mai urgente şi unele dintre ele 

(bănuiesc că a priceput în sfârşit mesajul) 

aveau nume. 

Pentru Alan, un caz de crimă semăna cu o grădină 
împrejmuită de un zid înalt. Trebuia să intri în grădină, aşa că 
porneai în căutarea porţii. Uneori erau mai multe, dar, după 
experienţa lui, întotdeauna exista cel puţin una; sigur că exista. 
Dacă nu, cum intrase grădinarul să planteze seminţele? Era 
posibil să fie o poartă mare, cu o săgeată indicând spre ea şi un 
panou cu neon care spunea intră aici sau era posibil să fie una 
mică şi acoperită cu atâta iederă, încât trebuia s-o cauţi o bună 
bucată de vreme înainte s-o găseşti, dar întotdeauna era acolo 
şi, dacă o căutai destul timp şi nu te temeai să capeţi câteva 


băşici pe mâini smulgând iarba în exces, întotdeauna o găseai. 

Uneori, poarta era un obiect găsit la locul crimei. Uneori era 
un martor. Uneori era o presupunere ferm bazată pe 
evenimente şi logică. Presupunerile pe care le făcuse în acest 
caz erau: unu, că Wilma urmărise un tipar al hărţuirii şi al 
agresării verbale demult instituit; doi, că de data aceasta îşi 
alesese persoana greşită cu care să se joace de-a şoarecele şi 
pisica; trei, că Nettie îşi pierduse iarăşi raţiunea, aşa cum 
făcuse atunci când îşi omorâse soţul. Dar... 

N-am mai văzut-o şi nici n-am mai auzit-o. 

Dacă Nettie într-adevăr spusese asta, cât de mult se 
schimba situaţia? Câte presupuneri punea la pământ această 
unică frază? Alan nu ştia. 

Se uită fix în întunericul din dormitorul lui Polly şi se întrebă 
dacă găsise, totuşi, soluţia. 

Poate că Polly nu auzise corect ce spusese Nettie. 

Teoretic, era posibil, dar Alan nu credea în varianta aceasta. 
Acţiunile lui Nettie, cel puţin până la un anumit punct, 
susțineau ceea ce Polly spunea că a auzit. Nettie nu venise 
vineri la serviciu - spusese că e bolnavă. Poate că era sau 
poate că doar se temea de Wilma. Asta avea logică; ştiau de la 
Pete Jerzyck că Wilma, după ce descoperise că-i fuseseră 
vandalizate cearşafurile, îi dăduse cel puţin un telefon de 
ameninţare lui Nettie. Era posibil să fi dat altele a doua zi 
despre care Pete să nu ştie. Dar Nettie venise duminică 
dimineaţa în vizită la Polly cu o lasagna cadou. Ar fi făcut ea 
asta dacă Wilma încă mai punea cărbuni pe foc? Alan nu 
credea. 

Apoi era problema pietrelor care fuseseră aruncate prin 
geamurile Wilmei. Fiecare dintre biletele însoţitoare spunea 
acelaşi lucru: ŢI-AM SPUS SĂ MĂ LAŞI ÎN PACE. ĂSTA E ULTIMUL 
AVERTISMENT. Un avertisment însemna de obicei că persoana 
care e avertizată încă mai are timp să-şi schimbe atitudinea, 
însă timpul se scursese pentru Wilma şi Nettie. Se întâlniseră la 
acel colţ de stradă doar la două ore după ce fuseseră aruncate 
pietrele. 

Bănuia că putea găsi o explicaţie pentru asta dacă era 
nevoie. Când Nettie îşi găsise cățelul, trebuie să fi fost furioasă. 
La fel şi Wilma când ajunsese acasă şi văzuse pagubele 
produse casei ei. Tot ce mai trebuise ca să apară şi ultima 


scânteie fusese un singur apel telefonic. Una dintre cele două 
femei făcuse apelul... şi balonul se ridicase în aer. 

Alan se întoarse pe o parte, dorindu-şi ca acestea să fie 
zilele de demult, când încă mai puteai obţine lista apelurilor pe 
plan local. Dacă ar fi putut dovedi faptul că Wilma şi Nettie 
vorbiseră una cu cealaltă înaintea întâlnirii finale, s-ar fi simţit 
mult mai bine. Totuşi - să luăm ultimul apel telefonic ca fapt 
cert. Asta tot mai lăsa pe dinafară bileţele. 

Aşa trebuie să se fi întâmplat, îşi spuse. Nettie vine acasă 
de la Polly şi-şi găseşte cățelul pe podeaua din hol. Citeşte 
biletul înfipt în tirbuşon. Apoi scrie acelaşi mesaj pe 
paisprezece sau şaisprezece foi de hârtie şi le îindeasă în 
buzunarul pardesiului. la de asemenea un mănunchi de benzi 
elastice. Când ajunge la Wilma acasă, se duce în curtea din 
spate. Pune paisprezece sau şaisprezece pietre într-un morman 
şi foloseşte benzile elastice să prindă biletele de ele. Trebuie să 
fi făcut asta înainte să arunce vreo piatră - i-ar fi luat prea mult 
să se oprească în mijlocul festivităților să mai adune pietre şi 
să mai prindă bilete de ele. lar când e gata, se întoarce acasă şi 
mai plânge puțin la căpătâiul cățelului ei mort. 

| se părea o variantă complet greşită. 

| se părea o variantă cu adevărat jalnică. 

Presupunea un lanţ de gânduri şi acţiuni care pur şi simplu 
nu se potriveau cu ceea ce ştia el despre Nettie Cobb. Uciderea 
soţului ei fusese rezultatul unor lungi cicluri de abuzuri, dar 
crima în sine fusese o mişcare impulsivă comisă de o femeie al 
cărei discernământ se frânsese. Dacă fişele din vechile dosare 
ale lui George Bannerman erau corecte, Nettie cu siguranţă 
nu-i scrisese în prealabil lui Albion Cobb nici un bileţel de 
avertizare. 

Varianta care i se părea valabilă era mult mai simplă: Nettie 
vine acasă de la Polly. Işi găseşte cățelul mort în antreu, la un 
satâr dintr-un sertar din bucătărie şi porneşte pe stradă în sus 
să-şi taie o felie mare dintr-un fund de poloneză. 

Dar dacă aşa stăteau lucrurile, cine spărsese geamurile 
Wilmei Jerzyck? 

— Pe deasupra, temporizarea e complet aiurea, murmură el 
şi se roti neliniştit pe cealaltă parte. 

John LaPointe  însoţise echipa UIC care-şi petrecuse 
după-amiaza şi seara de duminică reconstituind mişcările lui 


Nettie - atâtea câte fuseseră ele. Se dusese la Polly cu acea 
lasagna. Îi spusese lui Polly că probabil va trece pe la noul 
magazin, Lucruri preţioase, în drum spre casă şi că va vorbi cu 
proprietarul, cu Leland Gaunt, dacă era acolo - Polly spusese că 
domnul Gaunt o invitase să vadă un obiect în acea 
după-amiază şi că Nettie voia să-i spună domnului Gaunt că 
poate Polly va onora invitaţia, chiar dacă o dureau destul de 
tare mâinile. 

Dacă Nettie /ntrase în Lucruri preţioase, dacă Nettie 
petrecuse acolo câtva timp - uitându-se prin jur, vorbind cu 
noul proprietar pe care toată lumea din oraş îl găsea atât de 
fascinant şi pe care Alan nu reuşea nicicum să-l întâlnească - 
asta ar fi reţinut-o o vreme şi ar fi repus pe tapet posibilitatea 
existenţei unui aruncător de pietre misterios. Dar n-o făcuse. 
Magazinul fusese închis. Gaunt îi spusese atât lui Polly, care 
într-adevăr trecuse pe acolo mai târziu, cât şi băieţilor din UIC 
că nu văzuse nici măcar un fir din părul lui Nettie din ziua când 
venise şi cumpărase abajurul din sticlă multicoloră. În orice caz, 
el îşi petrecuse dimineaţa în camera din spate, ascultând 
muzică clasică şi catalogând obiecte. Dacă ar fi bătut cineva la 
uşă, probabil că oricum n-ar fi auzit. Aşa că Nettie trebuie să fi 
mers direct acasă, iar asta-i lăsa destul timp la dispoziţie să 
facă toate lucrurile acelea pe care Alan le găsea atât de 
improbabile. 

Şansele ca Wilma Jerzyck să facă ceva erau chiar mai slabe. 
Soțul ei avea în beci o maşinărie de prelucrat lemnul; acolo 
stătuse duminică dimineaţa de la opt până după zece. Văzuse 
că se făcea târziu, le spusese el, aşa că oprise maşinăria şi 
urcase pentru a se îmbrăca pentru slujba de la ora unsprezece. 
Wilma, le spusese ofiţerilor, era la duş când intrase el în 
dormitor, iar Alan nu avea motive să se îndoiască de mărturia 
proaspătului văduv. 

Trebuie să se fi întâmplat astfel: Wilma pleacă de acasă la 
volanul maşinii într-o misiune de „recunoaştere” la nouă 
treizeci şi cinci sau nouă patruzeci. Pete e în beci, făcând colivii 
sau cine ştie ce, şi nici măcar nu ştie că a plecat. Wilma ajunge 
la Nettie în jur de zece fară un sfert - la doar câteva minute 
după ce Nettie trebuie să fi plecat la Polly - şi vede uşa 
deschisă. Pentru Wilma, aceasta e ca o invitaţie cu margini 
poleite. Parchează, intră în casă, omoară cățelul şi scrie biletul 


sub imperiul momentului, după care pleacă înapoi. Nici unul 
dintre vecini nu-şi amintiseră să fi văzut Yugo-ul galben al 
Wilmei - un lucru inoportun, dar nici pe departe o dovadă că 
acesta nu fusese acolo. Majoritatea vecinilor erau oricum 
plecaţi de acasă fie la biserică, fie în vizită în afara oraşului. 

Wilma se întoarce acasă, merge la etaj câtă vreme Pete îşi 
închide raboteza sau ferăstrăul sau ce-o fi fost şi se dezbracă. 
Când Pete intră în dormitorul principal să-şi spele rumeguşul de 
pe mâini înainte să-şi ia sacoul şi cravata, Wilma tocmai a 
intrat sub duş; de fapt, probabil că încă e pe jumătate uscată. 

Faptul că Pete Jerzyck şi-a găsit soţia la duş era singurul 
lucru din toată tărăşenia asta care lui Alan i se părea absolut 
logic. Tirbuşonul folosit la uciderea câinelui era o armă letală, 
dar una scurtă. Ea trebuie să fi vrut să şteargă orice pată de 
sânge de pe mâini şi braţe. 

Wilma trece la mustață pe lângă Nettie într-un capăt şi 
trece la mustață pe lângă soţul ei în celălalt. Era posibil aşa 
ceva? Da. Numai cu o mare largheţe de gândire, dar era 
posibil. 

Aşa că, las-o baltă, Alan. Las-o baltă şi culcă-te. 

Dar tot n-o putea face, fiindcă tot i se părea aiurea. | se 
părea foarte aiurea. 

Alan se roti iarăşi pe spate. La parter auzi ceasul din 
sufragerie bătând încet de ora patru. În felul acesta nu ajungea 
absolut niciunde, dar i se părea imposibil să-şi reducă mintea la 
tăcere. 

încercă să şi-o închipuie pe Nettie şezând răbdătoare la 
masa din bucătărie, scriind întruna ĂSTA E ULTIMUL AVERTISMENT În 
vreme ce, la distanţă de mai puţin de douăzeci de picioare de 
ea, mult iubitul ei căţeluş zăcea mort. Oricât ar fi încercat, nu 
reuşi s-o facă. Ceea ce i se păruse a fi o poartă de intrare în 
această grădină, acum i se părea din ce în ce mai multcă eo 
imagine bine pictată pe un perete înalt, inexpugnabil, al unei 
uşi. O trompe l'oeil. 

Mersese Nettie la casa Wilmei de pe strada Willow şi-i 
spărsese geamurile? Nu ştia, dar ştia că Nettie Cobb încă era 
un centru de interes în Castle Rock... doamna nebună care-şi 
omorâse soţul şi apoi petrecuse atâţia ani la Juniper Hill. In 
rarele ocazii când devia de la parcursul său obişnuit era 
imediat observată. Dacă ar fi mers cu pas hotărât pe strada 


Willow duminică dimineaţa - în acelaşi timp poate şi 
bodogănind de una singură şi aproape sigur plângând - ar fi 
fost observată. Mâine, Alan va începe să bată la uşile dintre 
cele două case şi va pune întrebări. 

Incepu să alunece în sfârşit înspre somn. Imaginea care-l 
urmărea era un morman de pietre cu câte o foaie de carneţel 
înfăşurată în jurul fiecăreia. Şi-şi spuse din nou: Dacă nu le-a 
aruncat Nettie, atunci cine a făcut-o? 


9 


Când primele ore ale dimineţii de luni se apropiau cu paşi 
mărunți de zori şi de începutul unei noi şi interesante 
săptămâni, un tânăr pe nume Ricky Bissonette ieşi dintre 
boscheţii ce împrejmuiau casa parohială baptistă. Înăuntrul 
acestei clădiri la patru ace, reverendul William Rose dormea 
somnul celor drepţi şi fără de păcat. 

Ricky, în vârstă de nouăsprezece ani şi deloc împovărat de 
inteligenţă, lucra la benzinăria Sunoco a lui Sonny. leşise din 
serviciu cu câteva ore bune în urmă, dar rămăsese să piardă 
vremea prin birou, aşteptând să fie destul de târziu (sau destul 
de devreme) să-i joace o farsă reverendului Rose. Vineri 
după-amiaza, Ricky trecuse pe la noul magazin şi intrase în 
vorbă cu noul proprietar, care era un vârstnic interesant. Din 
vorbă în vorbă, Ricky ajunsese la un moment dat să-şi dea 
seama că-i spune domnului Gaunt cea mai profundă, cea mai 
ascunsă dorinţă a sa. A pomenit numele unei tinere actriţe 
fotomodel - al unei foarte tinere actriţe fotomodel - şi i-a spus 
domnului Gaunt că ar da aproape orice pentru nişte fotografii 
cu această tânără femeie dezbrăcată. 

— Ştii, am ceva care s-ar putea să te intereseze, i-a spus 
domnul Gaunt. 

A aruncat o privire în jur prin magazin ca pentru a verifica 
dacă era gol cu excepţia lor, apoi s-a dus la uşă şi a întors 
anunţul cu DESCHIS pe partea care spunea ÎNCHIS. A mers înapoi 
la locul său de lângă casa de marcat, a scormonit sub tejghea 
şi a scos un plic fără nici un însemn. 


— Aruncă o privire la astea, domnule Bissonette, a spus 
domnul Gaunt şi apoi i-a tras cu ochiul într-un fel destul de 
lasciv, de om-de-lume. Cred c-o să fii uimit. Poate chiar uluit. 

A fost mai degrabă năucit. Era actriţa fotomodel după care 
tânjea Ricky - trebuia să fie! - şi era mult mai mult decât doar 
nudă. În unele fotografii era împreună cu un actor 
binecunoscut. În altele, era împreună cu do; actori 
bine-cunoscuţi, dintre care unul era destul de bătrân să-i fie 
bunic. lar în altele... 

Dar înainte să apuce să vadă vreuna dintre celelalte (şi se 
părea că erau cincizeci sau mai multe, toate instantanee color, 
lucioase, de opt pe zece inci), domnul Gaunt i le-a luat cu o 
mişcare rapidă. 

— Asta e...! 

Ricky a înghiţit în sec, pomenind un nume bine-cunoscut 
cititorilor tabloidelor cu foi lucioase şi telespectatorilor 
talk-show-urilor de bulevard. 

— O, nu, a spus domnul Gaunt, în vreme ce ochii lui de 
culoarea jadului spuneau: O, da. Sunt sigur că nu se poate să 
fie... dar asemănarea este remarcabilă, nu-i aşa? 
Comercializarea unor fotografii ca acestea este ilegală, desigur 
- pe lângă conţinutul de natură sexuală, fata n-are cum avea 
nici cu o clipă mai mult de şaptesprezece ani, oricine ar fi ea - 
dar, chiar şi aşa, aş putea fi convins să cad la învoială pentru 
acestea, domnule Bissonette. Sângele-mi e încins nu de 
malarie, ci de comerţ. Aşa deci! Ne târguim? 

S-au târguit. Ricky Bissonette a ajuns să cumpere şaptezeci 
şi două de fotografii pornografice la preţul de treizeci şi şase de 
dolari... şi această mică farsă. 

Dădu fuga de-a lungul peluzei casei parohiale îndoit de la 
mijloc, rămase la adăpostul umbrei de la verandă pentru o clipă 
ca să se asigure că nu-l vedea nimeni, apoi urcă scările. 

Din buzunarul de la spate scoase un cartonaş alb simplu, 
deschise fanta pentru scrisori şi introduse cartonaşul prin ea. 
Închise cu grijă lamela din alamă cu degetele, nevrând ca 
aceasta să cadă singură cu un clic. Apoi sări peste balustrada 
verandei şi alergă iute înapoi peste peluză. Avea planuri mari 
pentru cele două sau trei ore de întuneric care mai rămâneau 
din dimineaţa aceea de luni; implicau şaptezeci şi două de 
fotografii şi o sticlă mare cu loţiune pentru mâini Jergens. 


Cartonaşul semănă cu o molie albă când flutură din fanta 
pentru scrisori până pe covoraşul spălăcit din antreul casei 
parohiale. Ateriză cu partea scrisă în sus: 


Ce mai faci baptist prost şi futangiu de şobolani. 

Îţi scriem ca să-ţi zicem c-ar fi mai bine să Termini să mai 
vorbeşti împotriva Serii noastre la Cazinou. N-o să facem 
decât să ne distrăm puţin n-o să-Ţi facem nimic rău. In orice 
caz o ceată alcătuită din noi Catolicii Loiali suntem obosiţi 
de Porcăriile tale Baptiste. Ştim oricum că voi toţi baptiştii 
sunteţi o adunătură de Lingăi de Pizde. Acum la ASTA Ai 
Face Bine Să Fii Atent, reverend Willy Vaporul. Dacă nu-ţi ţii 
Moaca de Pulă departe de treburile Noastre, o să vă facem 
pe Tine şi Amicii tăi Feţe de Cur să puţiţi atât de tare c-o să 
Puţiţi pentru Totdeauna! 

Lasă-ne-n pace baptist prost şi futangiu de şobolani sau O 
SĂ-ŢI PARĂ RĂU FIU DE CURVĂ CE EŞTI. „Doar un avertisment” de 
la 

CATOLICII ÎNGRIJORAŢI DIN CASTLE ROCK 


Reverendul Rose descoperi biletul când cobori scările în 
halatul său de baie ca să-şi ia ziarul de dimineaţă. Reacţia lui 
poate că e mai bine să ţi-o imaginezi decât s-o citeşti descrisă. 


10 


Leland Gaunt stătea la fereastra camerei din faţă de la 
etajul magazinului Lucruri preţioase cu mâinile prinse la spate, 
uitându-se afară asupra oraşului Castle Rock. 

Apartamentul cu patru camere din spatele lui ar fi făcut 
sprâncenele locuitorilor din Castle Rock să se ridice, căci nu se 
afla nimic în el - absolut nimic. Nici măcar un pat, nici măcar 
un aparat, nici măcar un singur scaun. Dulapurile erau deschise 
şi goale. Câţiva iepuraşi de praf se rostogoleau leneşi peste 
podelele care nu cunoşteau conceptul de covor, suflaţi de o 
pală slabă care hoinărea prin camere la nivelul gleznelor. 
Singurele decoraţiuni erau, în sensul cel mai propriu, de faţadă: 


nişte perdele liniştitoare în carouri. Acestea erau singurele 
decoraţiuni care contau, fiindcă erau singurele care se puteau 
vedea din stradă. 

Oraşul dormea acum. Magazinele erau întunecate, casele 
erau întunecate şi singura mişcare de pe Strada Principală era 
semaforul pâlpâitor de la intersecţia Principalei cu Watermill, 
care se stingea şi se aprindea cu bătăi galbene, adormite. Se 
uită peste oraş cu un ochi gingaş, iubitor. Încă nu era oraşul lui, 
dar curând avea să fie. Deja-şi aruncase nada în el. Ei nu ştiau 
asta... dar aveau să afle. Aveau să afle. 

Marea deschidere decursese foarte, foarte bine. 

Domnul Gaunt se considera un electrician al sufletului 
uman. Intr-un oraş mic precum Castle Rock, toate cutiile de 
siguranţă erau aliniate ordonat una lângă cealaltă. Ce trebuia 
să faci era să deschizi cutiile... şi apoi să-ncepi să le 
scurtcircuitezi între ele. Încingeai firul dintre Wilma Jerzyck şi 
Nettie Cobb folosind fire de la alte două cutii de siguranţă - 
aceea a unui flăcău precum Brian Rusk şi a unui beţiv precum 
Hugh Priest, să spunem. În acelaşi fel încingeai firul dintre alţi 
oameni, un Buster Keeton şi un Norris Ridgewick, un Frank 
Jewett şi un George Nelson, o Sally Ratcliffe şi un Lester Pratt. 

Câteodată îţi testai fabuloasele cablaje doar ca să te asiguri 
că totul funcţionează corect - aşa cum făcuse astăzi - şi apoi te 
lăsai la fund şi trimiteai din când în când câte o sarcină 
electrică prin circuite pentru a nu te plictisi. Pentru a ţine 
lucrurile în priză. Dar cel mai adesea te lăsai la fund până ce 
treaba era gata... după care dădeai drumul la curent. 

La tot curentul. 

Dintr-odată. 

Nu trebuia decât să înţelegi natura umană şi... 

— Desigur, e de fapt o problemă de cerere şi ofertă, spuse 
gânditor Leland Gaunt în vreme ce se uita afară pe deasupra 
oraşului adormit. 

Şi de ce toate acestea? Ei bine... de fapt, doar de aia. Doar 
de aia. 

Oamenii gândeau mereu în termeni de suflete şi, desigur, 
va lua cu el cât de multe va putea atunci când îşi va închide 
baraca; pentru Leland Gaunt, acestea însemnau ceea ce 
înseamnă trofeele pentru vânător, ceea ce înseamnă peştii 
împăiaţi pentru pescari. In zilele acestea, în toate sensurile 


posibile, sufletele nu mai valorau mult pentru el, dar încă-şi mai 
punea limitele la încercare dacă putea, indiferent de ce-ar fi 
spus el în contra acestei idei; să facă altceva ar fi însemnat să 
nu participe la joc. 

Şi totuşi, în mare parte distracţia, nu sufletele, era cea 
care-l făcea să continue. Simpla distracţie. Era singurul motiv 
care conta după o vreme, fiindcă atunci când anii erau lungi, 
profitai de o diversiune atunci când o găseai. 

Domnul Gaunt îşi luă mâinile de la spate - acele mâini 
care-i revoltau pe toţi destul de ghinionişti să le simtă atingea 
statică - şi le împleti împreună strâns, încheieturile degetelor 
de la mâna dreaptă apăsând palma mâinii stângi, încheieturile 
degetelor de la mâna stângă apăsând palma mâinii drepte. 
Unghiile lui erau lungi, groase şi galbene. Erau de asemenea 
foarte ascuţite şi, după o clipă sau două, tăiară pielea 
degetelor, provocând o scurgere roş-neagră de sânge gros. 

Brian Rusk strigă în somn. 

Myra Evans îşi aruncă mâinile în furca pelvisului şi începu să 
se masturbeze cu furie - în visul ei, Regele făcea dragoste cu 
ea. 

Danforth Keeton visă că stătea întins în mijlocul bucății de 
pistă dinspre linia de sosire a Hipodromului Lewiston şi-şi 
acoperi faţa cu mâinile când caii începură să-l calce sub copite. 

Sally Ratcliffe visă că deschide portiera Mustang-ului lui 
Lester Pratt doar ca să vadă că e plin de şerpi. 

Hugh Priest ţipă de se trezi dintr-un vis în care Henry 
Beaufort, barmanul de la The Mellow Tiger, turna gaz de 
brichetă peste coada lui de vulpe şi-i dădea foc. 

Everett Frankel, asistentul lui Ray Van Allen, visă că-şi vâră 
noua pipă în gură doar ca să descopere că muştiucul se 
transformase într-o lamă de ras şi că-şi tăiase complet limba. 

Polly Chalmers începu să geamă încet şi, înăuntrul micuţei 
amulete din argint pe care o purta, ceva îşi schimbă poziţia şi 
se mişcă, producând un foşnet ca un fâlfâit de mici aripi 
prăfuite. Şi emană o vagă aromă prăfoasă... ca o scuturare de 
violete. 

Leland Gaunt îşi relaxă încet prinsoarea. Dinţii lui mari, 
stricaţi, erau expuşi într-un rânjet deopotrivă vesel şi 
surprinzător de urât. Peste tot în Castle Rock, visele se 
spulberară şi locuitorii care dormiseră agitaţi dormiră din nou 


liniştiţi. 

Pentru moment. 

Curând, soarele va urca pe cer. Nu cu mult după aceea va 
începe o nouă zi, cu toate surprizele şi minunile ei. Credea că 
venise timpul să-şi angajeze un asistent... nu că acesta avea să 
fie imun la procesul pe care-l declanşase acum. Vai, nu. 

Asta i-ar strica toată distracţia. 

Leland Gaunt rămase la fereastră şi se uită la oraşul de 
dedesubt, desfăşurat în toate zările, lipsit de apărare, în toată 
acea încântătoare întunecime. 


Partea a doua 
VÂNZAREA SECOLULUI 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Luni, 14 octombrie, Ziua lui Columb începu senină şi caldă 
în Castle Rock. Locuitorii mormăiră nemulţumiţi de căldură şi, 
când se întâlniră în grupuri - în piaţa publică, la Nan, pe băncile 
din faţa Clădirii Municipalităţii îşi spuseră unii altora că era ceva 
nenatural. Probabil că avea vreo legătură cu blestematele alea 
de incendii de la rafinăriile din Kuweit, spuneau ei, sau poate cu 
gaura din stratul de ozon despre care se tot bătea din gură pe 
la televizor. Mai mulţi dintre bătrânii oraşului declarară că nu 
fusese niciodată şaptezeci de grade la ora şapte într-o 
dimineaţă din a doua săptămână a lunii octombrie când erau ei 
tineri. 

Asta nu era adevărat, desigur, şi majoritatea dintre ei (dacă 
nu toţi) ştiau lucrul acesta; odată la doi sau trei ani se puteau 
baza ca vara indiană să-şi iasă puţin din drepturi şi aveau parte 
de patru sau cinci zile care păreau rupte din mijlocul lunii iulie. 


Apoi, într-o dimineaţă te trezeai cu ceea ce părea o răcoare de 
vară doar ca să vezi peluza din faţa casei îngheţată bocnă şi un 
fulg sau doi de zăpadă plutind în aerul înţepător. Ştiau toate 
acestea, dar ca subiect de discuţie, vremea era pur şi simplu 
prea bună ca s-o distrugi recunoscându-i temperamentul. 
Nimeni nu voia să fie contra; să susţii contrariul când vremea 
devenea nefiresc de caldă nu era o idee bună. Oamenii aveau 
tendinţa să se înrăiască, iar dacă locuitorii din Castle Rock 
voiau un exemplu obiectiv a ceea ce se poate întâmpla când se 
înrăiau oamenii, nu trebuiau să se uite mai departe de 
intersecţia dintre străzile Willow şi Ford. 

— Fomeile ălea două ş-o căutau cu lumânarea, a opinat 
Lenny Partridge, cel mai vârstnic rezident şi cel mai de seamă 
bârfitor, în vreme ce stătea pe scările clădirii ca o cutie pentru 
pălării a judecătoriei districtuale, care ocupa aripa vestică a 
Clădirii Municipalităţii. Amândouă ierau mai duse pă plută ca 
doi şobolani într-o căcăstoare ce-a dat pă dă lături. Fomeia aia, 
Cobb, a-nfipt o furchiţă păntru friptură-n gâtu' lu’ bărbat-su, să 
ştiţi. (Lenny se trase de suspensorii de sub pantalonii lălâi.) 
L-a-njunghiat ca p-un porc, asta a făcut. E-a dracu' dă cald! 
Nu-s nebune unele fomei? - Se uită în sus către cer şi adăugă: 
P-o căldură ca asta să poate-ntâmpla să mai fie nişte gălăgie. 
Am mai văzut eu. Primu' lucru pă care-ar trăbui să-l facă şerifu' 
Pangborn ar fi să-i comande lu' Henry Beaufort să-nchidă la 
Tiger pân' ce-şi revine vremea la normal. 

— Asta mă doare-n paişpe pe mine, moşule, spuse Charlie 
Fortin. Po’ să-mi iau berea de la Hemphill păntr-o zi sau două şi 
s-o beau acasă. 

Asta-i aduse râsete din parte cetei de bărbaţi din jurul lui 
Lenny şi-o privire piezişă din partea domnului Partridge însuşi. 
Grupul se sparse. Majoritatea acestor bărbaţi aveau de lucru, 
sărbătoare au ba. Unele dintre şubredele camioane de cărat 
buşteni parcate în faţă la Nan deja porneau la drum, 
îndreptându-se spre exploatările forestiere din Sweden şi 
Nodd's Ridge şi-ncolo lângă Castle Lake. 


Danforth „Buster” Keeton şedea în biroul său îmbrăcat doar 
în indispensabili. Aceştia erau uzi leoarcă. Nu părăsise 
încăperea de duminică seara, când făcuse un drum scurt până 
la Clădirea Municipalităţii. Luase dosarul Biroului de Taxe şi 
Impozite şi-l adusese acasă. Şeful Consiliului Local din Castle 
Rock îşi ungea revolverul Colt pentru a patra oară. Cândva în 
dimineaţa aceasta avea de gând să-l încarce. Apoi avea de 
gând să-şi omoare soţia. Apoi avea de gând să meargă la 
Clădirea Municipalităţii, să-l găsească pe fiul ăla de căţea de 
Ridgewick (habar nu avea că aceea era ziua liberă a lui Norris) 
şi să-l omoare şi pe el. În cele din urmă, avea de gând să se 
încuie în birou şi să se sinucidă. Ajunsese la concluzia că 
singurul mod de a scăpa definitiv de Persecutori era să urmeze 
aceşti paşi. Fusese un prost să creadă altceva. Nici măcar o 
tablă de joc care alegea prin magie câştigătorii la cursele de cai 
nu-i putea opri pe Ei. O, nu. Învăţase lecţia aceasta ieri, când se 
întorsese acasă şi găsise îngrozitoarele alea de bileţele roz 
lipite prin toată casa. 

Telefonul de pe birou sună. Luat prin surprindere, Keeton 
apăsă trăgaciul Colt-ului. Se auzi un pocnet sec. Dacă ar fi fost 
încărcat pistolul, ar fi trimis un glonţ direct prin uşa camerei de 
lucru. 

Înşfăcă receptorul. 

— Nu mă puteţi lăsa în pace nici măcar un pic? - strigă el cu 
furie. 

Vocea liniştită care-i răspunse îl reduse imediat la tăcere. 
Era vocea domnului Gaunt şi se revărsă peste sufletul său 
amărât ca un balsam vindecător. 

— Ai avut vreun noroc cu jucăria pe care ţi-am vândut-o, 
domnule Keeton? 

— A funcţionat! - spuse Keeton. 

Vocea lui era radioasă. Uită, cel puţin pe moment, că punea 
la cale o dimineaţă aprigă de crime şi sinucidere. 

— Am câştigat la fiecare cursă, pentru Dumnezeu! 

— Păi, asta-i bine, spuse domnul Gaunt cu căldură. 

Faţa lui Keeton se înnoră din nou. Vocea îi scăzu până 
aproape la o şoaptă. 

— Apoi... ieri... când am ajuns acasă... 

Descoperi că nu putea continua. O clipă după aceea 


descoperi - spre marea lui surprindere şi spre şi mai marea lui 
desfătare - că nu trebuia s-o facă. 

— Ai descoperit că Ei au fost în casa ta? - întrebă domnul 
Gaunt. 

— Da! Da! De unde aţi şti... 

— Sunt pretutindeni prin oraş, spuse domnul Gaunt. Ti-am 
spus asta când ne-am întâlnit ultima dată, nu-i aşa? 

— Da! Şi... 

Keeton se întrerupse brusc. Chipul i se contorsiona de 
panică. 

— Poate că-mi urmăresc telefonul, vă daţi seama de asta, 
domnule Gaunt? Poate că ne ascultă convorbirea chiar acum! 

Domnul Gaunt îşi păstră calmul. 

— S-ar putea, dar nu o fac. Te rog, nu crede că sunt naiv, 
domnule Keeton. M-am mai întâlnit cu Ei înainte. De multe ori. 

— Sunt sigur că e aşa, spuse Keeton. 

Descoperea că bucuria dezlănţuită pe care i-o oferise Biletul 
Câştigător nu se putea compara decât puţin sau chiar deloc cu 
asta; cu descoperirea, după ceea ce i se păruseră secole întregi 
de lupte şi de întuneric, a unui suflet pereche. 

— La telefonul meu e ataşat un mic dispozitiv electronic, 
continuă domnul Gaunt pe vocea lui calmă şi suavă. Dacă e 
urmărit telefonul, se aprinde un bec mic. Chiar acum mă uit la 
el, domnule Keeton, şi e întunecat. La fel de întunecat precum 
unele inimi din oraşul ăsta. 

— Chiar ştiţi, nu-i aşa? - spuse Danforth Keeton pe o voce 
arzătoare, tremurătoare. li venea să plângă. 

— Da. Şi am sunat ca să-ţi spun că nu trebuie să faci nimic 
în pripă, domnule Keeton. 

Vocea era blândă, liniştitoare. Ascultând-o, Keeton îşi simţi 
gândurile cum îşi iau zborul precum balonul cu heliu al unui 
copil. 

— Asta ar face lucrurile mult prea uşoare pentru Ei. Păi, îţi 
dai seama ce s-ar întâmpla dacă ar fi să mori? 

— Nu, murmură Keeton. 

Se uita afară pe geam. Ochii lui erau goi şi visători. 

— Ar da o petrecere! - strigă încet domnul Gaunt. S-ar 
umple de alcool în biroul şerifului Pangborn! S-ar duce la 
Cimitirul Homeland şi ar urina pe mormântul tău! 

— Şeriful Pangborn? - spuse Keeton nesigur. 


— Doar nu crezi cu adevărat că un trântor ca ajutorul de 
şerif Ridgewick are voie să intervină într-un caz precum acesta 
fără ordine de la superiorii lui, nu? 

— Nu, sigur că nu. 

începea să vadă mai limpede acum. Ei; întotdeauna 
fuseseră Ei, un chinuitor nor negru în jurul lui, iar când dădeai 
să apuci norul, te trezeai cu mâna goală. Acum începea cel 
puţin să înţeleagă că Ei aveau feţe şi nume. Că Ei s-ar putea 
chiar să fie vulnerabili. Să ştie lucrul acesta îi oferă o uşurare 
incredibilă. 

— Pangborn, Fullerton, Samuels şi femeia aia, Williams, 
propria ta soţie. Cu toţii fac parte din asta, domnule Keeton, 
dar am o bănuială - da, şi încă destul de serioasă - că şeriful 
Pangborn este căpetenia lor. Dacă e aşa, el ar fi încântat dacă 
i-ai omori unul sau doi dintre subalterni şi apoi te-ai scoate 
singur din calea lui. Păi, am o bănuială că asta a urmărit 
dintotdeauna. Dar tu o să-l păcăleşti, domnule Keeton, nu-i 
aşa? 

— Daaa! - şopti Keeton pătimaş. Ce-ar trebui să fac? 

— Astăzi, nimic. Vezi-ţi de treabă ca de obicei. Du-te la 
curse deseară, dacă vrei, şi bucură-te de noua achiziţie. Dacă 
Le pari acelaşi dintotdeauna, o să-l debusolezi. Asta va sădi 
confuzie şi nesiguranţă în rândul duşmanilor. 

— Confuzie şi nesiguranţă. 

Keeton rosti cuvintele încet, degustându-le. 

— Da. Pun şi eu ceva la cale, iar când va veni timpul 
potrivit, o să-ţi spun şi ţie despre ce e vorba. 

— Promiteţi? 

— O, da, fară-ndoială, domnule Keeton. Eşti cât se poate de 
important pentru mine. De fapt, aş merge până acolo încât să 
spun că, fără tine, nu m-aş putea descurca. 

Domnul Gaunt închise telefonul. Keeton puse deoparte 
pistolul şi trusa de curăţat arme. Apoi se duse la etaj, îşi aruncă 
hainele murdare în coşul pentru rufe, făcu un duş şi se 
îmbrăcă. Când cobori la parter, Myrtle se feri de el la început, 
dar Keeton îi vorbi cu blândeţe şi-o sărută pe obraz. Myrtle 
începu să se relaxeze. Oricare ar fi fost criza, părea să fi trecut. 


Everett Frankel era un bărbat masiv cu păr roşcat care 
arăta la fel de irlandez ca orice locuitor din County Cork... ceea 
ce nu era surprinzător, întrucât din Cork se trăgeau strămoşii 
mamei lui. Era asistentul lui Ray Van Allen de patru ani, de 
când ieşise din Marină. În acea dimineaţă de luni, ajunse la 
cabinetul medical din Castle Rock la opt fără un sfert şi Nancy 
Ramage, asistenta-şefă îl întrebă dacă nu poate merge imediat 
la ferma Burgmeyer. Helen Burgmeyer suferise în timpul nopţii 
ceea ce probabil era o criză de epilepsie, spuse ea. Dacă 
diagnosticul său confirma acest lucru, trebuia s-o aducă în oraş 
cu maşina sa pentru ca doctorul - care trebuia să sosească în 
scurtă vreme - s-o poată consulta şi să hotărască dacă trebuie 
dusă la spital pentru analize. 

De obicei, lui Everett nu i-ar fi convenit să fie trimis la o 
consultaţie la domiciliu, mai ales la una atât de departe, dar 
într-o dimineaţă neobişnuit de caldă ca aceasta, un drum cu 
maşina afară din oraş i se părea exact ce-i trebuia. 

Pe deasupra, mai era şi pipa. 

Odată ce urcă în Plymouth-ul lui, deschise torpedoul şi o 
scoase. Era o pipă din spumă de mare, cu o cupă adâncă şi, 
totodată, largă. Fusese cioplită de un meşteşugar priceput, 
chiar aşa; păsări şi flori şi cârcei de viţă încercuiau cupa într-un 
desen care chiar părea să se schimbe atunci când se uita la el 
din diferite unghiuri. Lăsase pipa în torpedou nu doar fiindcă 
era interzis fumatul în cabinetul doctorului, dar şi fiindcă nu-i 
plăcea gândul să o vadă şi alţi oameni (mai ales o băgăcioasă 
ca Nancy Ramage.) Mai întâi, ar fi vrut să ştie de unde o luase. 
Apoi ar fi vrut să ştie cât plătise pentru ea. 

De asemenea, era posibil ca unii dintre ei chiar să 
râvnească la ea. 

Vâri muştiucul între dinţi, minunându-se din nou de cât de 
perfect părea acolo, de cât de perfect de /a locul lui. Înclină 
pentru o clipă oglinda retrovizoare aşa încât să se vadă şi fu 
absolut de acord cu ceea ce văzu. | se părea că pipa îl făcea să 
arate mai în vârstă, mai înţelept, mai chipeş. lar când avea 
pipa strânsă între dinţi, cupa ei îndreptată în sus numai un pic 


într-un unghi perfect degajat, se simțea mai în vârstă, mai 
înţelept, mai chipeş. 

Conduse în jos pe Strada Principală, având de gând să 
treacă Podul de Tinichea ce despărţea oraşul de restul ţării şi 
apoi, când se apropie de Lucruri preţioase, încetini. Umbrarul 
verde îl atrăgea ca un ac de pescuit. Dintr-odată i se păru 
foarte important - imperios necesar, de fapt - să se oprească. 

Trase lângă trotuar, dădu să iasă din maşină, apoi îşi aminti 
că ţinea pipa între dinţi. O scoase (încercând un mic spasm de 
regret când o făcu) şi o încuie la loc în torpedou. De data 
aceasta chiar ajunse la trotuar înainte să se întoarcă şi să 
încuie toate cele patru uşi ale Plymouth-ului. Cu o pipă atât de 
frumoasă, nu se făcea să-şi asume riscuri. Oricine s-ar fi putut 
simţi tentat să fure o pipă frumoasă ca aceasta. Absolut 
oricine. 

Se apropie de magazin şi apoi se opri, simțindu-se 
dezamăgit. In geam atârna un anunţ. 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 


Everett fu cât pe ce să facă cale întoarsă, când uşa se 
deschise. In cadrul ei stătea domnul Gaunt, arătând strălucitor 
şi cât se poate de degajat şi el într-o jachetă gălbuie cu cotiere 
şi pantaloni gri-cenuşiu. 

— Intră, domnule Frankel, spuse el. Mă bucur să te văd. 

— Ei bine, sunt în drum spre ieşirea din oraş - interes de 
serviciu - şi m-am gândit să mă opresc doar ca să vă spun din 
nou cât de mult îmi place pipa. Intotdeauna mi-am dorit una 
exact ca asta. 

Radiind, domnul Gaunt spuse: 

— Ştiu. 

— Dar am văzut că aţi închis, aşa că nu vă mai dera... 

— Niciodată nu ţin închis pentru clienţii mei preferaţi, 
domnule Frankel, şi printre ei te socotesc şi pe dumneata. 
Printre primii. Păşeşte înăuntru. 

Şi întinse mâna. 

Everett se feri de ea. Leland Gaunt râse voios de aceasta şi 
păşi în lături ca tânărul asistent să poată intra. 

— Sincer, nu pot rămâne... - începu Everett, dar îşi simţi 
picioarele purtându-l înainte în obscuritatea din magazin, de 


parcă ştiau ele mai bine. 

— Sigur că nu, spuse domnul Gaunt. Vindecătorul trebuie 
să-şi urmeze traseul stabilit, slăbind strânsoarea lanțurilor 
bolilor care încătuşează trupul şi... 

Rânjetul lui, ceva alcătuit din sprâncene ridicate şi dinţi 
înghesuiți încleştaţi, îşi făcu apariţia. 

— ... şi alungând diavolii aceia care subjugă spiritul. Am 
dreptate? 

— Aşa cred, spuse Everett. 

Când domnul Gaunt închise uşa, simţi un junghi de 
nelinişte. Spera că pipa lui era în siguranţă. Uneori oamenii 
spărgeau maşini. Uneori făceau asta chiar şi-n plină zi. 

— Pipa ta o să fie bine, îl mângâie domnul Gaunt. 

Din buzunar scoase un plic simplu cu un singur cuvânt scris 
pe partea din faţă. Cuvântul era /ubitel. 

— Ţi-aminteşti că ai promis că vei juca o mică farsă pentru 
mine, doctore Frankel? 

— Nu sunt doc... 

Sprâncenele domnului Gaunt se uniră într-un fel care-l făcu 
pe Everett deopotrivă să cedeze şi să tacă. Făcu o jumătate de 
pas în spate. 

— Îți sau nu-ți aminteşti? - întrebă domnul Gaunt tăios. Ai 
face bine să-mi răspunzi repede, tinere - nu mai sunt la fel de 
sigur în privinţa pipei ăleia cum am fost acum o clipă. 

— Mi-amintesc! - spuse Everett. Vocea lui era grăbită şi 
panicată. - Sally Ratcliffe! Profesoara de logopedie! 

Spaţiul încreţit dintre sprâncenele domnului Gaunt se relaxă 
cât de cât. Everett Frankel se relaxă şi el. 

— Aşa e. Şi a venit vremea să joci farsa aia mică, doctore. 
Poftim. 

Întinse plicul. Everett îl luă, fiind atent în acelaşi timp ca 
degetele lui să nu atingă degetele domnului Gaunt. 

— Astăzi e zi liberă la şcoală, dar tânăra domnişoară 
Ratcliffe e în biroul ei, unde-şi actualizează dosarele, spuse 
domnul Gaunt. Ştiu că nu-i în drumul tău spre ferma 
Burgmeyer... 

— De unde ştiţi atât de multe? - întrebă Everett pe o voce 
uluită. 

Domnul Gaunt flutură din mână nerăbdător, alungând acest 
subiect. 


— ... dar poate-ţi faci timp să treci pe acolo în drumul de 
întoarcere, da? 

— Presupun... 

— Şi fiindcă străinii sunt priviţi cu o oarecare suspiciune 
într-o şcoală, chiar dacă elevii nu sunt acolo, ţi-ai putea explica 
prezenţa printr-o vizită la cabinetul asistentei şcolii, da? 

— Dacă-i acolo, băânuiesc că pot face asta, spuse Everett. 
De fapt, chiar trebuie să trec pe acolo, fiindcă... 

— ... încă n-ai luat fişele cu vaccinările, termină domnul 
Gaunt în locul lui. Nu face nimic. La drept vorbind, nu va fi 
acolo, dar tu nu ştii asta, nu-i aşa? Vâră-ţi doar capul în 
cabinetul ei, apoi pleacă. Dar în drumul de ieşire sau la cel de 
intrare, vreau să pui plicul acela în maşina pe care domnişoara 
Ratcliffe a împrumutat-o de la tânărul ei domn. Vreau s-o pui 
sub scaunul şoferului... dar nu complet dedesubt. Vreau s-o laşi 
doar cu un colţ ieşit afară. 

Everett ştia foarte bine cine era „tânărul domn al 
domnişoarei Ratcliffe”: profesorul de educaţie fizică de la liceu. 
Dacă ar fi avut de ales, Everett ar fi preferat să-i joace farsa lui 
Lester Pratt mai degrabă decât logodnicei lui. Pratt era un 
tânăr baptist vânjos care purta de obicei tricouri albastre şi 
pantaloni albaştri de sport cu câte o dungă albă de-a lungul 
părţii exterioare a fiecărui picior. Era genul de om care 
transpira prin pori în cantităţi aproape egale (şi abundente) 
sudoare şi credinţă în lisus. Everett nu-l vedea cu ochi foarte 
buni. Se întrebă în treacăt dacă se culcase cu Sally încă - fata 
era o bucată destul de apetisantă. Credea că răspunsul 
probabil era nu. Mai credea că, atunci când i se scula lui Lester 
după prea multă mozoleală pe leagănul de pe verandă, Sally 
probabil că-l punea să facă genuflexiuni în curtea din spate sau 
să alerge câteva zeci de ture în jurul casei. 

— lar are Sally la dispoziţie Prattmobil-ul? 

— Întocmai, spuse domnul Gaunt, pe-un ton uşor iritat. Ai 
terminat cu vorbele de duh, doctore Frankel? 

— Sigur, spuse el. 

De fapt, încerca o senzaţie de uşurare surprinzător de 
profundă. Fusese puţin îngrijorat de „renghiul” pe care domnul 
Gaunt voia ca el să-l joace. Acum vedea că îngrijorarea lui 
fusese prostească. Nu era ca şi când domnul Gaunt ar fi vrut ca 
el să pună o pocnitoare în pantoful unei doamne sau să-i pună 


aceleiaşi doamnei laxativ Ex-Lax în laptele cu cacao sau ceva 
de felul ăsta. Ce rău putea face un plic? 

Zâmbetul domnului Gaunt, însorit şi sclipitor, ieşi iarăşi 
brusc la iveală. 

— Foarte bine, spuse el. 

Veni către Everett, care observă cu groază că domnul 
Gaunt voia aparent să-şi petreacă un braţ pe după umerii lui. 

Everett merse cu grabă în spate. În felul acesta, domnul 
Gaunt îl împinse înapoi spre uşa principală şi o deschise. 

— Bucură-te de pipa aceea, spuse el. i-am spus deja că i-a 
aparţinut cândva lui Sir Arthur Conan Doyle, creatorul marelui 
Sherlock Holmes? 

— Nu! - exclamă Everett Frankel. 

— Sigur că nu ţi-am spus, zise domnul Gaunt rânjind. Asta 
ar fi fost o minciună... şi eu niciodată nu mint când vine vorba 
de afaceri, doctore Frankel. Să nu uiţi de scurta misiune pe 
care o ai. 

— N-o să uit. 

— Atunci îţi doresc o zi bună. 

— La fel şi... 

Dar Everett vorbea singur. Uşa cu perdeaua se închisese 
deja în urma lui. 

Se uită la ea pentru o clipă, apoi merse încet înapoi la 
Plymouth-ul său. Dacă i s-ar fi cerut o relatare exactă a ceea 
ce-i spusese domnului Gaunt şi a ceea ce-i spusese domnul 
Gaunt lui, s-ar fi descurcat lamentabil, fiindcă nu-şi putea 
aminti cu exactitate. Se simţea ca un om căruia i se făcuse o 
infuzie cu un anestezic slab. 

De-ndată ce se afla iarăşi la volan, primul lucru pe care-l 
făcu fu să descuie torpedoul, să aşeze înăuntru plicul pe faţa 
căruia scria /ubițel şi să scoată pipa. Un lucru pe care chiar şi-l 
amintea era că domnul Gaunt îl luase peste picior, spunând că 
A. Conan Doyle deținuse cândva pipa. Şi aproape că-l crezuse. 
Ce necugetat din partea lui! Nu trebuia decât s-o pui în gură şi 
să o strângi cu dinţii ca să ştii că nu era aşa. Primul proprietar 
al pipei fusese Hermann Göring. 

Everett Frankel porni maşina şi ieşi încet din oraş. Şi în 
drum către ferma Burgmeyer, trebui să oprească pe marginea 
drumului doar de două ori ca să admire cât de mult îi 
îmbunătăţea pipa aceea aspectul exterior. 


4 


Albert Gendron îşi avea cabinetul stomatologic în Clădirea 
Castle, o structură din cărămidă lipsită de eleganţă care se afla 
peste drum de Clădirea Municipalităţii şi de flaconul bondoc din 
ciment care adăpostea Administraţia Apelor din districtul 
Castle. Clădirea Castle îşi arunca umbra peste râul Castle şi 
peste Podul de Tinichea din 1924 şi adăpostea cabinetele a trei 
dintre cei cinci avocaţi ai districtului, al unui oftalmolog, al unui 
orelist, birourile a mai multor agenţi de vânzări independenţi, al 
unui consultant financiar, al unui serviciu telefonic de 
secretariat slujit de o singură femeie şi un atelier de înrămat 
tablouri şi fotografii. Celelalte şase birouri din clădire erau în 
prezent libere. 

Albert, care era membru marcant al Bisericii Maica Noastră 
a Apelor Liniştite încă din zilele bătrânului părinte O'Neal, 
începea să-şi arate vârsta, părul lui odată negru începea să se 
grizoneze, umerii lui laţi începeau să se gârbovească într-un fel 
cum nu se gârboviseră niciodată în zilele tinereţii, dar încă era 
un bărbat de-o dimensiune impozantă - cu o înălţime de şase 
picioare şi şapte inci şi cu o greutate de două sute optzeci de 
livre, el era cel mai mare om din oraş, dacă nu din tot districtul. 

Urcă încet scările interioare până la etajul patru şi ultimul, 
oprindu-se pe paliere să-şi recapete răsuflarea înainte să 
continue urcuşul, având grijă la aritmia pe care doctorul Van 
Allen spune c-o are acum. La jumătatea ultimului rând de scări, 
văzu o foaie de hârtie lipită cu bandă adezivă pe sticla mată a 
uşii sale de la cabinet, astupând literele care spuneau ALBERT 
GENDRON DENTIST. 

Reuşi să citească formula de adresare de pe bilet cât încă 
se afla la distanţă de cinci scări şi inima începu să-i bubuie şi 
mai tare, cu sau fără aritmie. Numai că nu efortul îl făcu să-şi ia 
picioarele la spinare, ci furia. 

ASCULTĂ BINE SCRUMBIE ÎMPUŢITĂ! stătea scris în partea de sus 
a hârtiei cu un Magic Marker roşu aprins. 

Albert smulse biletul de pe uşă şi-l citi repede. Respiră pe 


nas în timp ce-o făcu - exalări aspre, sforăitoare care-l făcură 
să sune ca un taur pe cale să atace. 


ASCULTĂ BINE SCRUMBIE ÎMPUŢITĂ! 

Am încercat să discutăm frumos cu tine - „Să-nţeleagă 
cei ce ştiu a pricepe” dar nu a ajutat la nimic. Al PORNIT PE 
DRUMUL DAMNĂRII ŞI DUPĂ LUCRĂRILE LOR ÎL VEI RECUNOAŞTE. Am 
trecut cu vederea peste idolatria ta papală şi chiar şi peste 
imorala ta venerație a Curvei din Babilon. Dar acum ai mers 
prea departe. NU VA AVEA LOC NICI O PARTIDĂ DE ZARURI CU 
DIAVOLUL ÎN CASTLE ROCK! 

Creştinii cuviincioşi simt mirosul FOCULUI IADULUI ŞI AL 
PUCIOASEI în Castle Rock astă-toamnă. Dacă tu nu poţi, este 
pentru că nasul tău a fost înfundat cu propriu-ţi păcat şi 
degradare. ASCULTĂ AVERTISMENTUL NOSTRU ŞI ŢINE SEAMA DE EL: 
RENUNŢĂ LA PLANUL DE A TRANSFORMA ORAŞUL ĂSTA ÎNTR-UN 
BÂRLOG AL HOŢILOR ŞI AL JUCĂTORILOR DE JOCURI DE NOROC SAU O 
SĂ SIMŢI MIROSUL FOCULUI IADULUI! O SĂ SIMŢI MIROSUL DE 
PUCIOASĂ! 

„Cei răi se întorc la locuinţa morţilor: toate neamurile cari 
uită pe Dumnezeu.” Psalmul 9:17. | st ela . 

ASCULTĂ ŞI TINE SEAMA, SAU STRIGĂTELE TALE DE VĂICĂREALĂ 
VOR FI ÎNTR-ADEVĂR PUTERNICE. 

BAPTIŞTII ÎNGRIJORAŢI DIN CASTLE ROCK 


— Căcat pe pâine prăjită, spuse Albert într-un sfârşit şi 
crâmpoţi biletul într-un pumn cât o crupă de cal. Vânzătorul ăla 
de pantofi baptist mic şi idiot şi-a ieşit în sfârşit din minţi. 

Prima sa grijă după ce deschise cabinetul fu să-l sune pe 
părintele John şi să-i spună că s-ar putea ca jocul să se 
înăsprească puţin până la Seara la Cazinou. 

— Nu-ţi face griji, Albert, spuse părintele Brigham cu calm. 
Dacă idiotul ăla ne calcă pe bătături, o să afle cât de tare îi 
puteam călca şi noi, scrumbiile împuţite... am dreptate? 

— Mare dreptate ai, părinte, spuse Albert. 

Încă mai ţinea biletul crâmpoţit într-o mână. Acum se uită în 
jos la el şi un zâmbet firav, neplăcut, ieşi la iveală sub mustaţa 
lui de morsă. 

— Mare dreptate ai. 


Până la zece şi un sfert în acea dimineaţă, cadranul digital 
din faţa băncii anunţa că temperatura în Castle Rock este de 
şaptezeci şi şapte de grade. De cealaltă parte a Podului de 
Tinichea, soarele nefiresc de încins producea o scăpărare 
puternică, o stea de zi în locul unde Ruta 117 ajungea la orizont 
şi se-ndrepta către oraş. Alan Pangborn era în biroul lui, unde 
citea rapoartele referitoare la crimele Cobb-jerzyck şi nu văzu 
reflecţia aceea a soarelui pe metal şi pe sticlă. Nu l-ar fi 
interesat prea mult nici dacă ar fi văzut-o - era, la urma urmei, 
doar o maşină care se apropia. Chiar şi aşa, scăpărarea crunt 
de puternică a cromului şi sticlei, îndreptându-se către pod cu 
mai bine de şaptezeci de mile pe oră, vestea sosirea unei părţi 
semnificative a destinului lui Alan Pangborn... şi al destinului 
întregului oraş. 

In vitrina magazinului Lucruri preţioase, anunţul care 
spunea 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 


fu luat jos de o mână cu degete lungi care ieşea din mâneca 
unei jachete sport gălbuie. Locul lui fu luat de un alt anunţ. 
Acesta spunea 


SE CAUTĂ AJUTOR. 


6 


Când traversă podul, maşina încă mergea cu cincizeci într-o 
zonă de douăzeci şi cinci anunţată prin indicator. Era un bolid 
pe care puştii de liceu l-ar fi privit cu venerație şi invidie: un 
Dodge Challenger verde-lămâi, al cărui spate fusese înălţat, 
aşa încât botul stătea înclinat către şosea. Prin geamurile 
fumurii, ai fi putut vedea vag drugul de fier care fusese arcuit 


de-a lungul capotei între scaunele din faţă şi bancheta din 


spate. Portbagajul era acoperit cu autocolante: HEARST, FUELLY, 
FRAM, STATUL QUAKER-ILOR, PNEURI LATE GOODYEAR, BERBECE DE ASALT. 


Ţevile de eşapament gâlgâiau cu mulţumire, eliminând cu 
nesat combustibil cu cifră octanică nouăzeci şi şase, care putea 
fi cumpărat doar de la Pista de Curse Câmpiile Oxford odată ce 
ajungeai la nord de Portland. 

Încetini puţin la intersecţia Principalei cu Laurel, apoi intră 
cu un scrâşnet jos de cauciucuri într-unul dintre locurile de 
parcare înclinate din faţa lui The Clip Joint. In clipa aceea nu se 
tundea nimeni înăuntru; Bill Fullerton şi Henry Gendron, frizerul 
lui numărul doi, stăteau amândoi în scaunele pentru clienţi sub 
vechile reclame la Brylcreem şi Wildroot Creme Oil. Işi 
împărţiseră între ei ziarul de dimineaţă. Când şoferul îşi tură 
scurt motorul, făcând gazele de eşapament să pârâie şi să 
bubuie prin ţevi, amândoi ridicară privirile. 

— O maşină a morţii, dac-am văzut vreodată aşa ceva, 
spuse Henry. 

Bill aprobă din cap şi se trase de buza de jos cu degetul 
mare şi arătătorul de la mâna dreaptă. 

— Ăhâm. 

Urmăriră amândoi nerăbdători cum se opri motorul şi se 
deschise portiera şoferului. Un picior încălţat într-un bocanc 
scâlciat de muncitor ieşi din măruntaiele negre ale 
Challenger-ului. Acelaşi picior se continua cu cracul unei 
perechi de pantaloni strâmţi din dril. O clipă mai târziu, şoferul 
ieşi şi rămase în lumina nefiresc de caldă, scoţându-şi ochelarii 
de soare şi vârându-i în V-ul cămăşii în vreme ce se uita în jur 
într-un chip tacticos, nepăsător. 

— O-ho, spuse Henry. Se pare că tocmai şi-a făcut apariţia 
vulpea cea şireată. 

Bill Fullerton se uită ţintă la şofer cu secţiunea sport a 
ziarului în poală şi cu gura uşor căscată. 

— Ace Merrill, spuse el. Cum te ştiu şi cum mă ştii. 

— Ce dracu' face el aici? - întrebă Henry indignat. Credeam 
că-i colo-n Mechanic Falls, să distrugă felu' /or de viaţă. 

— Nu ş'tu, spuse Bill şi se trase iarăşi de buza de jos. Uită-te 
la iel! Gri ca şobolanu' şi probabil de două ori mai rău! Câţi ani 
are, Henry? 

Henry ridică din umeri. 


— Mai mult dă patruzăci şi mai puţin dă cincizăci ie tot ce 
ştiu. Cui îi pasă câţi ani are, totuşi? Mie tot mi se pare c-aduce 
belele. 

De parcă l-ar fi auzit, Ace se întoarse către geamul 
panoramic şi ridică mâna într-un salt lent, sarcastic. Cei doi 
bărbaţi tresăriră şi se foiră indignaţi, ca două domnişoare 
bătrâne care tocmai şi-au dat seama că insolentul fluierat 
prelung ce se aude din uşa salonului de biliard este pentru ele. 

Ace îşi îndesă mâinile în buzunarele pantalonilor Low Rider 
şi plecă în pas tacticos - portret al unui om cu tot timpul din 
lume la dispoziţie şi cu toate mişcările tari din universul 
cunoscut la îndemână. 

— Crezi c-ar trebuit să-l sunăm pe şerifu' Pangborn? - 
întrebă Henry. 

Bill Fullerton se mai trase puţin de buza de jos. În cele din 
urmă, scutură din cap. 

— O să afle dăstul de repede că-i Ace în oraş, spuse el. Nu-i 
nevoie să-i zic eu. Şi nici tu. 

Şezură în linişte şi-l urmăriră pe Ace cum mergea tacticos în 
susul Străzii Principale până ce le dispăru din vedere. 


7 


Nimeni n-ar fi bănuit, privindu-l pe Ace Merrill mergând 
ţanţoş şi indolent în susul Străzii Principale, că era un om cu o 
problemă disperată. Era o problemă cu care Buster Keeton s-ar 
fi putut identifica într-o anumită măsură; Ace le datora unor tipi 
o grămadă mare de bani. Mai bine de optzeci de mii de dolari, 
mai exact. Însă cel mai rău lucru pe care-l puteau face 
creditorii lui Buster erau să-l vâre în puşcărie. Dacă Ace nu 
făcea repede rost de bani, până la începutul lui noiembrie să 
spunem, creditorii /ui aveau să-l vâre în pământ. 

Băieţii pe care îi terorizase cândva Ace Merrill - băieţi 
precum Teddy Duchamp, Chris Chambers şi Vern Tessio*? - l-ar 
fi recunoscut imediat în pofida părului său încărunţit. În anii cât 
lucrase la fabrica de textile din localitate (în ultimii cinci ani 
fusese închisă), asta n-ar fi fost posibil. În zilele de atunci, 


Pentru întreaga poveste, vezi nuvela „The Body”, 
publicată în volumul „Different Seasons” - n. tr. 


viciile lui fuseseră berea şi furturile mărunte. Din pricina celui 
dintâi se îngrăşase destul de mult, iar din pricina celui din urmă 
îşi atrăsese destulă atenţie din partea răposatului şerif George 
Bannerman. Apoi, Ace a descoperit cocaina. 

Şi-a dat demisia de la fabrică, a pierdut cincizeci de livre 
consumând o cantitate foarte - foarte - mare de cocaină şi a 
primit diploma în furt calificat drept rezultat al acestei 
minunate substanţe. Situaţia lui financiară a început să 
fluctueze într-un fel grandios pe care numai comercianții veroşi 
de la bursa de valori şi traficanţii de cocaină îl înregistrează. 
Putea începe o lună sărac lipit pământului şi s-o încheie cu 
cincizeci sau şaizeci de mii de dolari puşi la păstrare sub 
rădăcinile mărului mort din spatele locuinţei sale de pe 
Cranberry Bog Road. Într-o zi lua o cină franţuzească cu şapte 
feluri de mâncare la Maurice; în a doua putea mânca 
macaroane Kraft cu brânză în bucătăria rulotei sale. Totul 
depindea de piaţă şi de marfă, fiindcă Ace, ca majoritatea 
traficanţilor de cocaină, era propriul client fidel. 

La un an sau aşa ceva după ce noul Ace - înalt, uscăţiv, 
încărunţit şi cu găuri în buzunare - şi-a dat jos costumul de 
osânză pe care-l tot îngroşa încă de când el şi sistemul 
educaţional public îşi luaseră rămas bun, a întâlnit nişte tipi din 
Connecticut. Tipii ăştia făceau comerţ cu arme de foc, dar şi cu 
droguri. Ace s-a înţeles imediat de minune cu ei; asemenea lui, 
fraţii Corson erau propriii lor cumpărători fideli. l-au oferit lui 
Ace ceea ce se ridica la o franciză de mare calibru pentru zona 
centrală din Maine şi Ace a acceptat cu bucurie. Aceasta nu era 
o hotărâre de afaceri mai adevărată decât fusese aceea să 
înceapă să facă trafic cu cocaină. Dacă era ceva în lume care 
lui Ace să-i placă mai mult ca maşinile şi cocaina, atunci acelea 
erau armele. 

Într-una dintre dăţile când s-a simţit ruşinat fiindcă a cerut 
bani împrumut, se dusese la unchiul său, care împrumutase 
bani la jumătate dintre oamenii din oraş şi care se spunea că se 
tăvăleşte în gologani. Ace nu vedea de ce nu s-ar fi calificat şi 
el pentru un asemenea împrumut; era tânăr (ei bine... 
patruzeci şi opt... relativ tânăr), avea perspective şi era sânge 
din sângele lui. 

Unchiul, însă, întreținea o perspectivă complet diferită 
asupra lucrurilor. 


— Mnu, i-a spus Reginald Marion „Pop” Merrill. Ştiu de unde 
provin banii tăi - când a; bani, vreau să zic. Provin din căcatu' 
ăla alb, 

— Aă, unghiuţe Reginald... 

— Nu mă lua pe mine cu unchiule Reginald, i-a răspuns Pop. 
Ai o pată albă chiar acu pe nas. Neatenţie. Oamenii care 
folosesc căcatu' ăla alb şi-l vând mereu sunt neatenţi. Oamenii 
neatenţi o sfârşesc la Shank. Asta dacă-s norocoşi. Dacă nu, 
ajung să fertilizeze o bucată de mlaştină lungă de vreo şase 
picioare şi adâncă de trei. Nu pot recupera banii dacă cei 
care-mi sunt datori sunt morţi sau fac puşcărie. Nu ţi-aş da nici 
sudoarea din gaura curului meu murdar, asta vreau să zic. 

Ace a simţit acea ruşine la scurtă vreme după ce Alan 
Pangborn preluase îndatoririle de şerif al districtului Castle. Și 
prima mare arestare a lui Alan a fost când l-a surprins pe Ace şi 
doi dintre prietenii lui încercând să spargă seiful din biroul lui 
Henry Beaufort de la The Mellow Tiger. A fost o arestare foarte 
bună, o arestare ca la carte, şi Ace s-a trezit la Shawshank la 
mai puţin de patru luni după ce unchiul lui îl prevenise cu 
privire la locul acela. Acuzaţiile de tentativă de jaf au fost 
retrase în urma unei înţelegeri, dar Ace tot a primit o doză de 
pârnaie destul de mare pentru intrare prin efracţie în timpul 
nopţii. 

A ieşit în primăvara lui 1989 şi s-a mutat în Mechanic Falls. 
Avea o ofertă de slujbă acolo; Pista de Curse Câmpiile Oxford 
participa la un program statal de angajare a deţinuţilor eliberaţi 
înainte de termen, iar John „Ace” Merrill a obţinut un post de 
îngrijitor şi mecanic cu jumătate de normă. 

Destul de mulţi prieteni vechi de-ai lui încă mai erau prin 
preajmă - ca să nu mai vorbim de vechii lui clienţi - şi, curând. 
Ace a intrat iarăşi în afaceri şi iarăşi avea scurgeri de sânge pe 
nas. 

Şi-a păstrat slujba de la Pista de Curse până ce pedeapsa i 
s-a sfârşit în mod oficial şi şi-a dat demisia chiar în ziua cu 
pricina. Primise un apel telefonic de la Fraţii Zburători Corson 
din Danbury, Connecticut, şi curând făcea iarăşi trafic cu arme 
de foc, dar şi cu pudră euforică boliviană. 

Cât stătuse el la pârnaie, se părea că potul se ridicase; în 
loc de pistoale, puşti de vânătoare şi puşti cu foc repetat, s-a 
trezit acum că făcea o afacere bună cu arme automate şi 


semi-automate. Punctul culminat a venit în iunie a acestui an, 
când a vândut o rachetă Thunderbolt cu lansare de la sol unui 
marinar cu accent sud-african. Marinarul a vârât Thunderbolt-ul 
sub punte, apoi i-a plătit lui Ace şaptesprezece mii de dolari în 
bancnote noi de o sută cu serii non-secvenţiale. 

— La ce foloseşti o chestie ca aia? - întrebase Ace cu o 
urmă de fascinaţie. 

— La orişe-ţi doreşte inima, señor, îi răspunsese marinarul 
fără să zâmbească. 

Apoi, în iulie, totul se schimbase. Ace încă nu înţelegea cum 
de se putuse întâmpla, doar că probabil ar fi fost mai bine dacă 
ar fi rămas cu Fraţii Zburători Corson în afacerea cu cocaină şi 
cu arme. Preluase două livre de pudră columbiană de la un tip 
din Portland, finanţând afacerea cu ajutorul lui Mike şi Dave 
Corson. Aceştia puseseră la bătaie în jur de optzeci şi cinci de 
mii. Mormanul ăla de drog păruse a avea de două ori valoarea 
cerută - ieşise albastru-intens la testare. Ace ştia că optzeci şi 
cinci de babani erau un mălai mult prea mare decât putea el 
mânui, dar se simţise încrezător şi gata să facă mişcarea. In 
zilele acelea, „Nici o problemă!” era principala directivă a vieţii 
lui Ace Merrill. De atunci, lucrurile se schimbase. Lucrurile se 
schimbaseră mult. 

Aceste schimbări au început când Dave Corson a sunat din 
Danbury, Connecticut, ca să-l întrebe ce credea că face 
încercând să-i bage pe gât praf de corp spunând că-i cocaină. 
Tipul din Portland aparent reuşise să-l tragă în piept pe Ace, 
albastru-intens sau nu, iar când Dave Corson a început să-şi 
dea seama de asta, a-ncetat să mai pară atât de prietenos. De 
fapt, a început să pară absolut neprietenos. 

Ace s-ar fi putut da la fund. În schimb, el şi-a adunat tot 
curajul - care nu era deloc puţin, chiar şi la vârsta pe care o 
avea - şi s-a dus să-i vadă pe Fraţii Zburători Corson. Le-a 
oferit versiunea sa a ceea ce se întâmplase. A dat aceste 
explicaţii în partea din spate a unei autodube Dodge dotată cu 
un covor din perete în perete, un pat preîncălzit şi o oglindă pe 
tavan. A fost foarte convingător. A trebuit să fie foarte 
convingător, fiindcă autoduba era parcată la capătul unui drum 
desfundat aflat la câteva mile vest de Danbury, un tip negru pe 
nume Timmy Prea-Înalt stătea la volan şi Fraţii Zburători 
Corson, Mike şi Dave, stăteau de-o parte şi de cealaltă a lui cu 


puşti H&K fără recul în mâini. 

In timp ce vorbea, Ace s-a trezit că-şi aminteşte ce-i 
spusese unchiul său înainte ca el să fie prins asupra faptului la 
The Mellow Tiger. Oameni; neatenţți o sfârșesc la Shank. Asta 
dacă-s norocoşi. Dacă nu, ajung să fertilizeze o bucată de 
mlaştină lungă de vreo şase picioare şi adâncă de trei. Ei bine, 
Pop avusese dreptate în privinţa primei jumătăţi; pentru a evita 
cea de-a doua jumătate, Ace avea intenţia să-şi exercite toată 
forţa de persuasiune. Mlaştina nu oferea nici un program de 
angajare a deţinuţilor eliberaţi înainte de termen. 

A fost foarte persuasiv. Şi-ntr-un moment anume a 
pronunţat două cuvinte magice: Ducky Morin. 

— Ai cumpărat bălegarul ăla de la Ducky? - a spus Mike 
Corson, ochii lui injectaţi deschizându-se larg. Eşti sigur că el a 
fost? 

— Sigur că-s sigur, i-a răspuns Ace. De ce? 

Fraţii Zburători Corson s-au uitat unul la celălalt şi au 
început să râdă. Ace nu ştia din ce pricină râdeau, dar, chiar şi 
aşa, era fericit c-o făceau. Părea un semn bun. 

— Cum arăta? - a întrebat Dave Corson. 

— E-un tip înalt - nu la fel de-nalt ca el - (Ace a întins un 
deget către şofer, care purta o pereche de căşti de walkman şi 
se legăna de la stânga la dreapta pe un ritm pe care numai el îl 
auzea.) - dar înalt. E-un canadian franţuz. Vohbeşte aşe, da. 
Are-un cerceluş din aur. 

— Asta-i bătrânu' Daffy Duck, a confirmat Mike Corson. 

— Sincer să fiu, mă mir că încă nu l-a rezolvat nimeni pe 
tipu' ăla, a spus Dave Corson. 

S-a uitat la fratele lui, Mike, şi au scuturat din cap unul spre 
celălalt, miraţi amândoi. 

— Mie mi s-a părut în regulă, a spus Ace. Ducky întotdeauna 
a fost în regulă. 

— Da-i fost o perioadă plecat, n-aşa? - a întrebat Mike 
Corson. 

— Un concediu scurt la hotelul Zăbrele, a spus Dave 
Corson. 

— Trebuie să fi fost la zdup când Duckman? a descoperit 
munca la liber, a spus Mike. Atunci au început să-i scadă 


3 Omul Raţă - n. tr. 


cotaţiile brusc. 

— Ducky are-n ultima vreme un truc mic pe care-i place să-l 
facă, a spus Dave. Ştii ce-i aia „momeşte şi schimbă”, Ace? 

Ace a căzut pe gânduri. Apoi a scuturat din cap. 

— Ba da, ştii, a spus Dave. Fiindcă din cauza asta ţi-ai prins 
curu’ la menghină. Ducky ţi-a arătat o mulţime de punguţe 
pline cu pudră albă. Una era plină cu cocaină de calitate. 
Celelalte erau pline cu rahat. Ca şi tine, Ace. 

— Am făcut teste! - a spus Ace. Am ales o pungă la 
întâmplare şi am testat-o! 

Mike şi Dave s-au uitat unul la celălalt animați de-un 
amuzament sumbru. 

— Ei au făcut testul, a spus Dave Corson. 

— El a ales o pungă la întâmplare, a adăugat Mike Corson. 

Şi-au dat ochii peste cap şi s-au uitat unul la celălalt în 
oglinda din tavan. 

— Şi? - a spus Ace, uitându-se de la unul la celălalt. 

Era bucuros că ştiau cine era Ducky, dar era de asemenea 
bucuros că-l credeau că n-a vrut să-i tragă pe sfoară, însă tot 
era îngrijorat. Îl tratau ca pe un nătărău, iar Ace Merrill nu era 
nătărăul nimănui. 

— Şi ce? - a întrebat Mike Corson. Dacă n-ai fi fost convins 
că tu însuţi ai ales punga pentru test, nu i-ar fi ieşit afacerea, 
aşa-i? Ducky e ca un magician care repetă întruna aceeaşi 
scamatorie tembelă cu cărţi. „Alege o carte, orice carte.” Ai 
auzit de aşa ceva, Găo-Ace de cur? 

Cu sau fără arme, Ace şi-a ieşit din pepeni. 

— Să nu-mi spui aşa. 

— Îţi spunem cum poftim, a zis Dave. Ne eşti dator cu 
optzeci şi cinci de babani, Ace, iar ce-am primit până acum în 
schimbul lor e-o încărcătură căcăcioasă de praf de copt Arm & 
Hammer, care valorează aproximativ un dolar jumate. ţi 
spunem Hubert J. Labăncur dacă vrem. ` 

El şi fratele lui s-au uitat unul la celălalt. Intre ei s-a 
desfăşurat o comunicare fără cuvinte. Dave s-a ridicat în 
picioare şi l-a atenţionat pe Timmy Prea-Înalt lovindu-l peste 
umăr. l-a dat acestuia arma sa. Apoi, Dave şi Mike au părăsit 
furgoneta şi-au stat împreună lângă o legănare de copaci de la 
marginea terenului cine ştie cărui fermier, discutând cu patimă. 
Ace nu ştia ce cuvinte-şi spuneau, dar ştia foarte bine ce se 


petrecea. Se hotărau ce să facă în privinţa lui. 

El şedea pe marginea patului, transpirând ca un porc, 
aşteptând ca ei să se întoarcă. Timmy Prea-Înalt s-a tolănit pe 
scaunul tapisat pe care-l eliberase Mike Corson, ţinând H&K-ul 
îndreptat spre Ace şi dând din cap de la stânga la dreapta. 
Foarte vag, Ace auzea vocile lui Marvin Gaye şi Tammi Terrell 
ieşind din căştile lui. Marvin şi Tammi, care amândoi erau 
ultimii pe val în zilele acela, cântau „My Mistake.” 

Mike şi Dave au revenit înăuntru. 

— O să-ţi dăm trei luni ca să te revanşezi, a spus Mike. 

Ace s-a simţit atât de uşurat, că s-a înmuiat tot. 

— În momentul de faţă ne vrem banii înapoi mai mult decât 
vrem să te jupuim pe tine. Mai e însă ceva. 

— Vrem să-i facem felul lui Ducky Morin, a spus Dave. 
Ne-am săturat de căcaturile lui. 

— Tipu' ne face pe toţi să apărem într-o lumină proastă. 

— Credem că tu-l poţi găsi, a spus Dave. Credem că-i 
convins că cine-i o dată Găo-Ace, rămâne pentru totdeauna o 
Găo-Ace. 

— Ai ceva de comentat la asta, Găo-Ace? - l-a întrebat Mike. 

Ace nu avea nimic de comentat la aia. Era bucuros numai 
să ştie că va mai prinde un sfârşit de săptămână. 

— Termenul limită e întâi noiembrie, a spus Dave. Ne-aduci 
banii înapoi până-n întâi noiembrie şi-apoi mergem toţi după 
Ducky. Dacă n-o faci, o să-ncercăm să vedem câte bucăţi din 
tine putem tăia înainte să renunti în sfârşit şi să mori. 


8 


Când se ridicase mingea la fileu. Ace deţinea în jur de 
douăsprezece arme de calibru mare atât din felul celor 
automate, cât şi din cele semiautomate. Şi-a petrecut mare 
parte din perioada de graţie încercând să transforme aceste 
arme în bani peşin. Odată ce-avea să facă asta, putea 
transforma banii înapoi în cocaină. Nu-ţi puteai dori un capital 
mai bun decât cocaina atunci când aveai nevoie să scoţi în 
grabă banul gros. 


Dar piaţa armelor se afla pentru moment în calmurile 
cancerului. Şi-a vândut jumătate din marfa - nici una dintre 
puştile cele mari - şi atâta tot. În a doua săptămână din 
septembrie întâlnise în cârciuma Piece of Work3* din Lewiston 
un client promiţător. Clientul făcuse aluzie în toate felurile 
posibile că i-ar plăcea să cumpere cel puţin şase sau poate 
chiar zece arme automate, dacă odată cu acestea primea şi 
numele unui traficant de muniţie de încredere. Ace putea face 
lucrul acesta; Fraţii Zburători Corson erau cei mai de încredere 
traficanţi de muniţie pe care-i cunoştea. 

Inainte să bată palma. Ace s-a dus la toaleta sumbră a 
localului pentru a trage pe nas vreo două linii. Era inundat de 
sclipirea ferice şi despovărată care i-a vrăjit pe mai mulţi 
preşedinţi americani; avea impresia că vedea lumina de la 
capătul tunelului. 

A aşezat pe rezervorul closetului oglinjoara pe care o purta 
în buzunarul de la piept şi tocmai întindea cocaină pe ea, când 
se auzi o voce dinspre pisoarul de lângă cabina în care era el. 
Ace încă nu aflase cui îi aparținuse acea voce; ştia doar că 
deţinătorul ei era posibil să-l fi scăpat de cincisprezece ani în 
penitenciarul federal. 

— Omule, ai vorbit c-un microfon ambulant, a spus vocea 
care părea că venea dinspre pisoar, iar când Ace a ieşit din 
toaletă, a folosit uşa din spate. 


9 


În urma acelui pericol evitat la mustață (niciodată nu-i 
trecuse prin gând că informatorul lui nevăzut era posibil doar 
să-şi fi bătut puţin joc de el), asupra lui Ace s-a pogorât un soi 
ciudat de paralizie. A început să se teamă să mai facă altceva 
în afară de a cumpăra puţină cocaină din când în când pentru 
folosul său personal. Niciodată nu mai încercase o asemenea 
senzaţie de punct mort. O ura, dar nu ştia ce să facă în privinţa 
ei. Primul lucru pe care-l făcea în fiecare zi era să se uite la 
calendar. Noiembrie părea să se apropie cu paşi repezi. 


+ Aprox. Lucrătură - n. tr. 


Apoi, în dimineaţa aceasta, se trezise înaintea zorilor cu un 
gând scânteindu-i în minte asemenea unei ciudate lumini 
albastre: trebuia să meargă acasă. Trebuia să se întoarcă în 
Castle Rock. Acolo se afla răspunsul. Să meargă acasă i se 
părea mişcarea potrivită... dar chiar dacă se dovedea a fi 
mişcarea greşită, schimbarea de decor era posibil să-i rupă 
chinga de abur din minte. 

In Mechanic Falls era John Merrill, un fost deţinut care locuia 
într-o magherniţă cu folie de plastic la geamuri şi carton pe 
uşă. In Castle Rock întotdeauna fusese Ace Merrill, căpcăunul 
care se plimba ţanţoş prin coşmarurile unei întregi generaţii de 
puştani. În Mechanic Falls era un gunoi albicios de pe-un drum 
lăturalnic, un tip care avea un Dodge modificat, dar nu avea un 
garaj în care să-l ţină. In Castle Rock fusese, cel puţin pentru 
scurtă vreme, un fel de rege. 

Aşa că se întorsese, şi aici era, şi acum ce? 

Ace nu ştia. Oraşul părea mai mic, mai sumbru şi mai gol 
decât şi-l amintea. Presupunea că Pangborn era pe undeva prin 
jur şi că-n scurtă vreme Bill Fullerton îl va lua deoparte şi-i va 
spune cine s-a întors în oraş. Apoi, Pangborn îl va găsi şi-l va 
întreba ce credea că face acolo. Îl va întreba dacă are o slujbă. 
Nu avea şi nu putea nici spune că s-a întors să-şi viziteze 
unchiul, fiindcă Pop se aflase în magazinul de vechituri atunci 
când acesta arsese din temelii. Bun atunci, Ace, va spune 
Pangborn, de ce nu sari înapoi în logomobilul tău şi nu pleci 
de-aici? 

Şi ce-avea să răspundă la asta? 

Ace nu ştia - ştia doar că sclipirea de lumină 
albastru-întunecată cu care se trezise în gând încă mai pâlpâia 
undeva înlăuntrul lui. 

Locul unde se aflase Emporium Galorium încă era vacant, 
observă el. Nu era nimic acolo în afară de buruieni, câteva 
bucăţi de scândură arsă şi alte câteva mizerii ca pe toate 
drumurile. Sticla spartă reflecta lumina soarelui în raze 
puternice, care-ţi aduceau lacrimile în ochi. Nu aveai la ce să te 
uiţi acolo, dar Ace voia să se uite, totuşi. Porni să traverseze 
strada. Aproape că ajunse de cealaltă parte, când umbrarul cel 
verde de mai sus cu două magazine îi reţinu atenţia. 


LUCRURI PREŢIOASE 


scria pe marginea umbrarului. Ei, ce fel de nume mai era şi 
ăsta pentru un magazin? Ace merse în susul străzii ca să vadă. 
Se putea uita mai târziu la lotul vacant unde se aflase capcana 
pentru turişti a unchiului său; nu credea c-o va mişca cineva 
din loc. 

Primul lucru care-i reţinu atenţia fu anunţul 


SE CAUTĂ AJUTOR. 


Nu-i acordă prea mare atenţie. Nu ştia de ce se întorsese în 
Castle Rock, dar în mod singur nu pentru o slujbă ca ajutor de 
vânzător. 

In vitrină se aflau câteva lucruri destul de pretenţioase - 
genul de lucruri pe care el le-ar fi luat dacă s-ar fi întâmplat să 
facă o tură de noapte prin casa unui bogătaş. Un set de şah cu 
figurine cioplite în chip de animale de junglă în loc de piese. Un 
colier cu perle negre - lui Ace i se părea valoros, dar bănuia că 
perlele probabil erau artificiale. Cu siguranţă nimeni din burgul 
ăsta de rahat nu-şi putea permite un şirag din perle negre 
veritabile. Frumoasă lucrătură, însă; lui i se păreau destul de 
reale. Şi... 

Ace se uită cu ochii îngustaţi la cartea din spatele perlelor. 
Fusese aşezată pe cotor aşa încât cel care se uita în vitrină să 
poată vedea uşor coperta, care înfăţişa siluetele a doi bărbaţi 
stând noaptea pe o movilă de pământ. Unul avea un târnăcop, 
celălalt o lopată. Păreau că sapă o groapă. Titlul cărţii era 
Comorile pierdute şi îngropate ale Noii Anglii. Numele autorului 
era tipărit sub imagine cu litere albe mici. 

Era vorba de Reginald Merrill. 

Ace merse la uşă şi încercă clanţa. Aceasta se roti cu 
uşurinţă. Clopoţelul de deasupra capului, sună. Ace Merrill intră 
în Lucruri preţioase. 


10 


— Nu, spuse Ace, uitându-se la cartea pe care domnul 


Gaunt o luase din vitrină şi i-o aşezase în mâini. Nu pe asta o 
vreau. Probabil c-aţi luat-o pe cea care nu trebuia. 

— E singura carte din vitrină, vă asigur, spuse domnul 
Gaunt pe o voce uşor încurcată. Vă puteţi uita singur dacă nu 
mă credeţi. 

Pentru o clipă, Ace aproape că făcu asta, apoi scoase un 
suspin scurt de exasperare. 

— Nu, e-n regulă, spuse el. 

Cartea pe care i-o înmânase proprietarul magazinului era 
Comoara din insulă de Robert Louis Stevenson. Ce se 
întâmplase era destul de limpede - gândul îi era la Pop şi 
făcuse o greşeală. Adevărata greşeală, însă, fusese în primul 
rând să se întoarcă în Castle Rock. De ce mama mă-sii făcuse 
asta? 

— Uitaţi, e-un loc foarte interesant ăsta pe care-l aveţi aici, 
da’ chiar tre’ s-o iau din loc. Ne întâlnim altă dată, domnule... 

— Gaunt, spuse proprietarul magazinului, întinzând mâna. 
Leland Gaunt. 

Ace întinse şi el mâna şi-i fu înghițită. În momentul 
contactului i se păru că-l străbate un curent electric de mare 
voltaj. Mintea îi fu umplută iarăşi de acea lumină 
albastru-întunecată: o pălălaie imensă, atotcuprinzătoare de 
data aceasta. 

Îşi retrase mâna, uluit şi cu genunchii înmuiaţi. 

— Ce-a fost asta? - şopti el. 

— Cred că-i puteţi spune „un captator de atenţie”, zise 
domnul Gaunt. Vorbi cu o stăpânire tăcută. - O să vreţi să-mi 
acordaţi atenţie, domnule Merrill. 

— De unde-mi ştiţi numele? Nu v-am spus cum mă cheamă. 

— O, ştiu cine sunteţi, spuse domnul Gaunt cu un râset 
scurt. Vă aşteptam. 

— Cum se poate să mă fi aşteptat? Nici măcar eu n-am ştiut 
că voi veni până ce n-am urcat în blestemata aia de maşină. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, pentru o clipă. 

Gaunt merse înapoi către vitrină, se aplecă şi ridică un 
anunţ care stătea sprijinit de perete. Apoi se aplecă în vitrină, 
luă anunţul 


SE CAUTĂ AJUTOR 


şi puse 
ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 


în locul lui. 

— De ce-aţi făcut asta? 

Ace se simţea ca un om care s-a împiedicat într-un gard din 
sârmă prin care trece o încărcătură scăzută de electricitate. 

— E-un lucru obişnuit ca proprietarii de magazine să ia jos 
anunţurile de angajare atunci când postul a fost ocupat, spuse 
domnul Gaunt, cu puţină severitate. Afacerea mea în Castle 
Rock s-a dezvoltat într-un ritm foarte satisfăcător şi-acum 
găsesc că am nevoie de-un spate puternic şi de-o pereche de 
mâini în plus. Obosesc atât de uşor în ultima vreme. 

— Hei, eu n-am... 

— Am de asemenea nevoie şi de un şofer, spuse domnul 
Gaunt. Condusul este, cred, calificarea ta de bază. Prima ta 
însărcinare va fi să mergi cu maşina la Boston. Am un 
automobil parcat într-un garaj de acolo. O să-ţi placă - e-un 
Tucker. 

— Un Tucker? 

Pentru o clipă, Ace uită că nu venise în oraş să se facă 
ajutor de vânzător... şi nici şofer, dacă tot veni vorba. 

— Vreţi să spuneţi ca-n filmul ăla? 

— Nu tocmai, spuse domnul Gaunt. 

Se duse în spatele tejghelei pe care stătea vechea lui casă 
de marcat, scoase o cheie şi descuie sertarul de dedesubt. De 
acolo luă două plicuri mici. Pe unul îl aşeză pe tejghea. Pe 
celălalt i-l întinse lui Ace. 

— A fost modificat pe alocuri. Poftim. Cheile. 

— Hei, numai puţin, aşteptaţi un minut! V-am spus că... 

Ochii domnului Gaunt erau de o culoare ciudată pe care Ace 
nu reuşea s-o identifice, dar când mai întâi se întunecară şi 
apoi trimiseră văpăi către el, Ace simţi cum i se înmoaie 
genunchii din nou. 

— Eşti prins la colţ, Ace, dar dacă nu-ncetezi să te mai 
comporti ca un struţ cu capul îndesat în nisip, cred că-mi voi 
pierde interesul de-a te ajuta. Ajutoare de vânzători se găsesc 
pe toate drumurile. Ştiu, crede-mă pe cuvânt. Am angajat sute 
de-a lungul anilor. Poate mii. Aşa că termină cu codeala și ia 


cheile. 

Ace luă plicul cel mic. Când vârfurile degetelor lui atinseră 
vârfurile degetelor domnului Gaunt, acel foc negru 
atotcuprinzător îi umplu iarăşi mintea. Gemu. 

— O să mergi cu maşina la adresa pe care ţi-o voi da eu, 
spuse domnul Gaunt, şi-o să o parchezi în locul unde se află 
acum maşina mea. Te aştept înapoi cel târziu până la miezul 
nopţii. Cred că te vei întoarce de fapt mult mai devreme de 
atât. 

Maşina mea e mai rapidă decât pare. 

Rânji, scoțând la iveală toți acei dinți. 

Ace încercă din nou. 

— Uitaţi, domnule... 

— Gaunt. 

Ace aprobă din cap, care i se mişcă sus-jos precum capul 
unei marionete controlată de un păpuşar începător. 

— În alte împrejurări, v-aş accepta oferta. Sunteţi... 
interesant. 

Nu era cuvântul pe care şi-l dorise, dar era cel mai bun 
cuvânt pe care limba lui voia să-l articuleze pentru moment. 

— Dar aveţi dreptate - chiar sunt prins la colţ şi, dacă nu 
găsesc un morman mare de bani în următoarele două 
săptămâni... 

— Păi, cum rămâne cu cartea? - întrebă domnul Gaunt. 
Tonul pe care vorbi era amuzat şi dojenitor în acelaşi timp. - Nu 
din cauza ei ai intrat? 

— Nu-i ce-am... 

Descoperi că încă o mai ţinea în mână şi se uită iarăşi la ea. 
Imaginea era aceeaşi, dar titlul se schimbase înapoi la cel pe 
care-l văzuse în vitrină: Comorile pierdute şi îngropate ale Noii 
Anglii de Reginald Merrill. 

— Ce-i asta? - întrebă el răguşit. 

Dar, brusc, ştiu. Nu se afla deloc în Castle Rock; era acasă 
în Mechanic Falls, zăcea în patul lui murdar şi visa toate 
acestea. 

— Mie mi se pare a fi o carte, spuse domnul Gaunt. ŞI 
Reginald Merrill n-a fost cumva numele răposatului tău unchi. 
Ce coincidenţă. 

— Unchiul meu n-a scris toată viaţa altceva în afară de 
chitanţe şi bonuri de datorii, spuse Ace pe aceeaşi voce 


răguşită, somnoroasă. 

Ridică iarăşi privirea spre Gaunt şi descoperi că nu-şi putea 
dezlipi ochii de la el. Ochii lui Gaunt continuau să-şi schimbe 
culoarea. Albaştri... cenuşii... căprui... maro... negri. 

— Ei bine, admise domnul Gaunt, poate că numele de pe 
carte e un pseudonim. Poate că eu însumi am scris tomul acela. 

— Dumneavoastră? 

Domnul Gaunt îşi duse degetele sub bărbie. 

— Poate că nici nu e o carte. Poate că lucrurile cu adevărat 
deosebite pe care le vând nu sunt ceea ce par să fie. Poate că 
nu sunt decât lucruri cenuşii cu o singură proprietate 
remarcabilă - puterea de a lua forma lucrurilor care bântuie 
visele bărbaţilor şi-ale femeilor. - Făcu o pauză, apoi adăugă cu 
un aer gânditor: Poate că ele însele sunt nişte vise. 

— Nu pricep nimic din tot ce spuneţi. 

Domnul Gaunt zâmbi. 

— Ştiu. Nu contează. Dacă unchiul tău chiar a scris o carte, 
Ace, nu crezi c-ar fi vorbit despre comori îngropate? Nu eşti de 
părere că ideea de comoară - fie ea îngropată în pământ sau în 
buzunarele semenilor lui - a fost un subiect care l-a interesat 
mult? 

— Îi plăceau banii, sigur că da, spuse Ace sumbru. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat cu ei? - strigă domnul Gaunt. 
Ţi-a lăsat ţie vreun sfant? Sigur c-a făcut-o; nu eşti tu singura 
lui rudă încă în viaţă? 

— Nu mi-a lăsat nici un afurisit de gologan! - ripostă Ace cu 
un țipăt de furie. Toată lumea din oraş spunea că bastardu’ ăla 
bătrân avea şi prima centimă pe care-a câştigat-o vreodată, 
dar când a murit erau mai puţin de patru mii de dolari în contul 
lui bancar. Ăştia s-au dus pe îngropăciune şi pe curăţarea 
dezastrului pe care l-a lăsat în urmă acolo-n stradă. lar când 
i-au deschis cutia de valori, ştiţi ce-au găsit? 

— Da, spuse domnul Gaunt şi, chiar dacă gura lui era 
serioasă - chiar compătimitoare - ochii îi râdeau. Cupoane de 
reducere. Şase clasoare pline de Cupoane Plaid şi paisprezece 
de Cupoane Gold Bond. 

— Aşa-i! spuse Ace. 

Se uită încruntat în jos la Comorile pierdute şi îngropate ale 
Noii Anglii. Neliniştea şi senzaţia lui de dezorientare visătoare 
fuseseră înghiţite, cel puţin pentru moment, de furie. 


— Şi ştiţi ce? Nici măcar nu mai poţi preschimba Cupoanele 
Gold Band. Compania a dat faliment. Toată lumea din Castle 
Rock se temea de el - chiar şi eu mă temeam puţin de el - şi 
toată lumea credea că e un Scrooke McFutui Duck bogat, dar a 
murit falit. 

— Poate că nu avea încredere în bănci, spuse domnul 
Gaunt. Poate că şi-a îngropat comoara. Crezi că-i posibil aşa 
ceva, Ace? 

Ace deschise gura. O închise la loc. O deschise. O închise. 

— Încetează cu aia, spuse domnul Gaunt. Arăţi ca un peşte 
într-un acvariu. 

Ace se uită la cartea din mână. O aşeză pe tejghea şi 
frunzări paginile, care erau înghesuite cu un scris mărunt. ŞI 
ceva zbură dintre ele. Era o bucată mare şi franjurată de hârtie 
maro, împăturită inegal, iar el o recunoscu pe dată - fusese 
ruptă dintr-o pungă de cumpărături de la Magazinul lui 
Hemphill. Cât de des, copil fiind, îl privise pe unchiul său 
rupând bucăţi de hârtie maro exact ca aceasta din câte o 
pungă dintre cele pe care le ţinea sub antica lui casă de marcat 
Tokeheim? De câte ori îl privise cum aduna cifre pe câte o 
astfel de fiţuică... sau cum scria bonuri de datorii pe ele? 

O despături cu mâini tremurânde. 

Era o hartă, măcar atâta lucru era limpede, dar la început 
nu reuşi să înţeleagă nimic din ea - nu erau decât o droaie de 
linii şi cruci şi cercuri înzorzonate. 

— Ce dracu'? 

— Ai nevoie de ceva care să te ajute să-ţi focalizezi atenţia, 
asta-i tot, spuse domnul Gaunt. Asta te-ar putea ajuta. 

Ace ridică privirea. Domnul Gaunt aşezase pe cutia din 
sticlă de lângă casa de marcat o oglindă mică montată într-o 
ramă din argint ornată. Acum deschise celălalt plic pe care-l 
luase din sertarul încuiat şi vărsă o cantitate generoasă de 
cocaină pe suprafața oglinzii. Pentru ochiul deloc 
neexperimentat al lui Ace, i se părea că este de o calitate 
incredibil de bună; spotul de lumină de deasupra cutiei-vitrină 
împrăştia mii de scântei din fulgii ei impecabili. 

— lisuse, domnule! 

Începu să-l gâdile nasul de nerăbdare. 

— E columbiană? 

— Nu, ăsta-i un hibrid special, spuse domnul Gaunt. Provine 


din Câmpiile lui Leng. 

Din buzunarul interior al jachetei lui gălbui scoase un 
desfăcător de scrisori şi începu să organizeze grămada în linii 
lungi, grăsulii. 

— Unde-i asta? 

— Colo peste dealuri şi-n mare depărtare, răspunse domnul 
Gaunt fără să ridice privirea. Nu pune întrebări, Ace. Oamenii 
care datorează bani ar face bine să se bucure de lucrurile bune 
care le cad în cale. 

Puse la loc desfăcătorul de scrisori şi din acelaşi buzunar 
extrase un pai scurt din sticlă. l-I dădu lui Ace. 

— Fii oaspetele meu. 

Paiul era incredibil de greu - nu era nicidecum din sticlă, ci 
dintr-un fel de cristal de stâncă, bănuia Ace. Se aplecă 
deasupra oglinzii, apoi ezită. Dacă avea moşneagul SIDA sau 
ceva de felul ăsta? 

Nu pune întrebări, Ace. Oamenii care datorează bani ar face 
bine să se bucure de lucrurile bune care le cad în cale. 

— Amin, spuse Ace cu voce tare şi se puse pe treabă. 

Capul i se umplu de gustul acela vag de banană cu lămâie 
pe care părea să-l aibă mereu cocaina cu adevărat bună. Era 
suavă, dar era şi puternică. Işi simţi capul cum începe să 
bubuie. In acelaşi timp, gândurile îi deveniră perfect definite şi 
prinseră pe margine un luciu de crom lustruit. Îşi aminti ceva 
ce-i spusese un tip nu cu mult după ce se îndrăgostise de 
treaba asta: Lucrurile au mai multe nume când ai cocaină la 
bord. Au o grămadă de nume. 

Atunci nu înţelesese, dar acum credea că-nţelegea. 

li oferi paiul lui Gaunt, dar acesta scutură din cap. 

— Niciodată înainte de cinci, spuse el, dar tu bucură-te, Ace. 

— Mersi, spuse Ace. 

Se uită iarăşi la hartă şi descoperi că acum o putea citi 
perfect. Cele două linii paralele cu X-ul între ele erau în mod 
clar Podul de Tinichea şi, odată ce-ţi dădeai seama de asta, tot 
restul avea noimă. Bucla care mergea printre linii, trecea prin X 
şi continua spre partea de sus a hârtiei era Ruta 117. Cercul cel 
mic în spatele căruia se afla cercul cel mare trebuia să 
reprezinte ferma de lapte a familiei Gavineaux: cercul cel mare 
probabil că era grajdul pentru vaci. Totul avea sens. Era la fel 
de clar şi de curat şi de sclipitor ca şi grămăjoara proaspătă de 


drog pe care tipul ăsta incredibil de degajat o turnase din plicul 
cel mic. 

Ace se aplecă iarăşi asupra oglinzii. 

— Foc de voie, murmură el şi mai aspiră două linii. Bang! 
Zap! - Christoase, treaba asta-i puternică, spuse el pe-o voce 
gâfâită. 

— Că ghini zâci, aprobă domnul Gaunt cu gravitate. 

Ace ridică privirea, brusc convins că bărbatul râdea de el, 
dar faţa domnului Gaunt era calmă şi senină. Ace se aplecă 
iarăşi asupra hărţii. 

Acum crucile fură cele care-i captară atenţia. Erau şapte de 
toate - nu, de fapt erau opt. Una părea să se afle pe terenul 
sterp, mlăştinos, deţinut de bătrânul Treblehorn... doar că 
bătrânul Treblehorn era mort, era mort de ani întregi, şi nu 
umblase oare vorba odată că unchiul său Reginald primise 
mare parte din terenul ăla ca restituire a unui împrumut? 

Acolo era alta, la marginea Rezervaţiei Naturale de pe 
cealaltă parte a Castle View, dacă se orienta el bine în teren. 
Două erau pe Drumul Orăşenesc nr. 3 lângă un cerc care, 
probabil, era locuinţa bătrânului Joe Camber, Ferma Şapte 
Stejari. Încă două pe terenul probabil deţinut de Diamond 
Match pe partea de vest a lacului Castle. 

Cu ochi sălbatici, injectaţi ace se uită ţintă în sus la Gaunt. 

— Şi-a îngropat banii? Asta înseamnă crucile? A/ea sunt 
locurile unde şi-a ingropat banii? 

Domnul Gaunt ridică elegant din umeri. 

— Sunt sigur că nu ştiu. Pare logic să fie aşa, dar logica 
deseori are puţine în comun cu felul în care se comportă 
oamenii. 

— Dar e posibil să fie, spuse Ace. 

Surescitarea şi supradoza de cocaină începeau să-l scoată 
din minţi; ceva care părea a fi nişte colace ţepene de sârmă de 
cupru îi explodau în muşchii lungi ai braţelor şi pântecelui. Faţa 
lui pământie, înţepată de cicatricele acneei adolescentine, 
căpătase o roşeaţă întunecată. 

— E posibil să fie! Toate locurile unde-s crucile alea... toate 
ar putea fi proprietăți ale lui Pop! Inţelegeţi? Poate că a dat 
toate terenurile alea spre administrare unui curator sau cum 
dracu' i se spune... aşa încât nimeni să nu le poată cumpăra... 
aşa încât nimeni să nu afle ce-a pus acolo... 


Trase pe nas restul de cocaină de pe oglindă şi apoi se 
aplecă peste tejghea. Ochii lui injectaţi, bulbucaţi se mişcau 
frenetic în orbite. 

— Aş putea nu doar să ies din bucluc, spuse el într-o şoaptă 
scăzută, tremurătoare. Aş putea fi al dracu’ de bogat. 

— Da, spuse domnul Gaunt. Aş zice că asta e o posibilitate 
de luat în seamă. Dar aminteşte-ţi aia. Ace. 

Îndreptă degetul mare spre perete şi spre anunţul de acolo 
care spunea 


NU RETURNEZ BANII ŞI NU FAC SCHIMBURI 
CAVEAT EMPTOR! 


Ace se uită la anunț. 

— Asta ce-nseamnă? 

— Înseamnă că nu eşti prima persoană care crede că 
găseşte cheia bogăției într-o carte veche. Înseamnă de 
asemenea că încă mai am nevoie de un ajutor şi de un şofer. 

Ace se uită la el, aproape şocat. Apoi râse. 

— Glumeşti? (Arătă cu degetul spre hartă.) Am o grămadă 
de gropi de săpat. 

Domnul Gaunt suspină plin de regret, împături foaia maro 
de hârtie, o puse la loc în carte şi aşeză cartea în sertarul de 
sub casa de marcat. Făcu toate acestea cu o repeziciune 
incredibilă. 

— Hei! ţipă Ace. Ce faci? 

— Tocmai mi-am amintit că volumul acesta e deja promis 
altui client, domnule Merrill. Îmi pare rău. Şi într-adevăr am 
închis magazinul - e Ziua lui Columb, să ştiţi. 

— Aşteaptă o clipă! 

— Desigur, dacă aţi fi considerat că merită să acceptaţi 
postul, sunt sigur că s-ar fi putut rezolva ceva. Dar observ că 
sunteţi foarte ocupat; cu siguranţă vreţi să vă asiguraţi că aveţi 
toate treburile în ordine înainte ca Fraţii Corson să vă 
transforme în file rece. 

Gura lui Ace începuse din nou să se deschidă şi să se 
închidă. Încerca să-şi amintească unde se aflaseră crucile 
acelea mici şi descoperea că n-o putea face. In mintea lui 
agitată, în al nouălea cer, toate păreau să se împletească 
laolaltă într-o singură cruce mare... genul de cruce pe care o 


vedeai în cimitire. 

— Bine! strigă el. Bine, iau fututa aia de slujbă! 

— În cazul acesta, cred că această carte e totuşi de 
vânzare, spuse domnul Gaunt. 

O scoase din sertar şi verifică supracoperta. 

— Are preţul de un dolar şi jumătate. 

Dinţii lui încălecaţi apărură într-un zâmbet larg, ca de 
rechin. 

— Asta-i un dolar treizeci şi cinci, cu reducerea pentru 
angajaţi. 

Ace îşi scoase portmoneul din buzunarul de la spate, îl 
scăpă şi aproape că se lovi cu capul de marginea cutiei din 
sticlă atunci când se aplecă să-l ridice. 

— Dar va trebui să-mi iau puţin timp liber, îi spuse domnului 
Gaunt. 

— Într-adevăr. 

— Deoarece chiar am nişte gropi de săpat. 

— Desigur. 

— Timpul e scurt. 

— Câtă înţelepciune din partea ta să ştii asta. 

— Ce ziceţi de când mă-ntorc de la Boston? 

— N-o să fii obosit? 

— Domnule Gaunt, nu-mi permit să fiu obosit. 

— S-ar putea să te pot ajuta cu asta, spuse domnul Gaunt. 

Zâmbetul lui se lărgi şi dinţii îi ieşiră în evidenţă ca dinţii 
unui craniu. 

— S-ar putea să am un mic stenic pentru tine, asta vreau să 
Zic. 

— Ce? întrebă Ace, ochii căscându-i-se. Ce aţi spus? 

— Poţi repeta, te rog? 

— Nimic, spuse Ace. Nu contează. 

— Bine - mai ai cheile pe care ţi le-am dat? 

Ace fu surprins să descopere că-şi îndesase în buzunarul de 
la spate plicul ce conţinea cheile. 

— Bun. 

Domnul Gaunt marcă 1.35$ pe vechea sa casă de marcat, 
luă bancnota de cinci dolari pe care o aşezase Ace pe tejghea 
şi-i oferi ca rest trei dolari şi şaizeci şi cinci de cenți. Ace luă 
banii cu mişcările unui om în transă. 

— Acum, spuse domnul Gaunt. Dă-mi voie să-ţi ofer câteva 


informaţii ajutătoare. Ace. Şi aminteşte-ţi ce ţi-am spus: vreau 
să te întorci până la miezul nopţii. Dacă nu eşti înapoi până 
atunci, voi fi nefericit. Când sunt nefericit, uneori îmi pierd 
cumpătul. N-ai vrea să fii prin preajmă când se întâmplă lucrul 
asta. 

— Vă ieşiţi din pepeni? - întrebă Ace în glumă. 

Domnul Gaunt se uită în sus cu o ferocitate rânjită care-l 
făcu pe Ace să se dea cu un pas în spate. 

— Da, spuse el. Exact asta fac, Ace. Imi ies din pepeni. 
Tocmai aşa. Acum fii atent. 

Ace fu atent. 


11 


Era unsprezece tară un sfert şi Alan tocmai se pregătea să 
meargă la Nan şi să bea repede o ceaşcă de cafea, când Sheila 
Brigham îl sună prin interfon. Sonny Jackett era pe linia unu, 
spuse ea. Insista să discute cu Alan şi cu nimeni altul. 

Alan ridică receptorul. 

— Bună, Sonny - ce pot face pentru tine? 

— Păi, spuse Sonny cu accentul lui tărăgănat de est 
îndepărtat, urăsc să-ţi mai pun pe tavă alte probleme după 
meniul dublu pe care l-ai primit ieri, domnule şerif, dar cred că 
un vechi prieten de al tău s-a întors în oraş. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre Ace Merrill. l-am văzut maşina parcată mai sus 
de-aici. 

O, rahat, ce mai urmează? gândi Alan. 

— L-ai văzut tu? 

— Mnu, da' n-ai cum să treci cu vederea maşina aia. Un 
Dodge Challenger verde ca voma - ceea ce puştii numesc 
țeavă de tun. Am văzut-o colo sus la Câmpii. 

— Păi, mersi, Sonny. 

— Pentru puţin - de ce crezi că s-a întors mucosu' ăla înapoi 
în Castle Rock, Alan? 

— Nu ştiu, spuse Alan şi, când închise, îşi spuse: Dar cred 
c-ar fi mai bine să aflu. 


12 


Lângă Challenger-ul verde era un spaţiu liber. Alan parcă 
Patrula 1 acolo şi cobori. Îi văzu pe Bill Fullerton şi pe Henry 
Gendron cum se uită pe geamul frizeriei la el cu ochi luminaţi 
de interes şi ridică o mână spre ei. Henry arătă cu degetul 
peste drum. Alan aplecă din cap şi traversă. Wilma Jerzyck şi 
Nettie Cobb se omoară una pe alta la un colţ de stradă într-o zi 
şi Ace Merrill îşi face apariţia în următoarea, gândi el. Oraşul 
ăsta se transformă în Circul Barnum & Bailey. 

Când ajunse la trotuarul de pe cealaltă parte a străzii, îl 
văzu pe Ace ieşind cu pas nesigur din umbrele aruncate de 
paravanul verde al magazinului Lucruri preţioase. Avea ceva 
într-o mână. La început, Alan nu-şi putu da seama ce era, dar, 
când Ace se apropie, ajunse la concluzia că-şi putuse da 
seama; doar că nu-i venise să-şi creadă ochilor. Ace Merrill nu 
era genul de om de la care să te aştepţi să-l vezi cu o carte în 
mână. 

Se întâlniră în faţa lotului vacant unde stătuse cândva 
Emporium Galorium. 

— Bună, Ace, spuse Alan. 

Ace nu părea câtuşi de puţin surprins să-l vadă. Îşi luă 
ochelarii din V-ul cămăşii, îi scutură cu o mână şi-i aşeză pe 
nas. 

— Măi, măi, măi - cum mai stă treaba, şefu'? 

— Ce cauţi în Castle Rock, Ace? - întrebă Alan fără vreo 
inflexiune în glas. 

Ace se uită către cer cu un interes exagerat. Scântei mici de 
lumină scăpărată pe lentilele ochelarilor lui marca Ray-Ban. 

— Frumoasă zi pentru o plimbare cu maşina, spuse el. 
Văratic. 

— Foarte frumoasă, se arătă Alan de acord. Ţi-e valabil 
permisul, Ace? 

Ace se uită la el cu reproş. 

— Aş mai merge cu maşina dacă n-ar fi? Asta n-ar fi legal, 
nu-i aşa? 


— Nu cred că ăsta-i un răspuns. 

— Am dat examenul din nou imediat ce am primit foaia roz, 
spuse Ace. Sunt cu acte-n regulă la volan. Ce zici de asta, 
şefu'? Asta-i un răspuns? 

— Poate aş putea vedea cu ochii mei. 

Alan întinse o mână. 

— Măi, să fie, am impresia că nu ai încredere în mine! - 
spuse Ace. 

Vorbi pe aceeaşi voce glumeaţă, sâcâitoare, dar Alan auzi 
furia de dincolo de ea. 

— Să spunem doar că-s din Missouri. 

Ace îşi mută cartea în mâna stângă aşa încât să poată săpa 
după portmoneu în buzunarul de la şold cu cea dreaptă şi Alan 
reuşi să vadă mai bine coperta. Cartea era Comoara din insulă 
de Robert Louis Stevenson. 

Se uită la permisul de conducere. Era ştampilat şi era 
valabil. 

— Talonul de înmatriculare al maşinii e în torpedou, dacă 
vrei să trecem strada şi să te uiţi şi la ăla, spuse Ace. 

Alan auzi acum mai limpede furia din vocea lui. 

— Cred că-n privinţa lui te cred pe cuvânt, Ace. De ce nu-mi 
spui ce cauţi cu adevărat înapoi în oraş? 

— Am venit să mă uit la ă/a, spuse Ace şi arătă cu degetul 
spre lotul vacant. Nu ştiu de ce, dar asta am făcut. Mă-ndoiesc 
că mă crezi, dar se-ntâmplă ca ăsta să fie adevărul. 

Cât se poate de ciudat, Alan chiar îl credea. 

— Văd că ţi-ai cumpărat o carte. 

— Ştiu să citesc, spuse Ace. Mă-ndoiesc c-o crezi şi pe asta. 

— Măi, măi. (Alan îşi vâri degetele în găicile de la curea.) Ai 
aruncat o privire-ntr-o parte şi-ai cumpărat şi-o carte. 

— Uite-un poet şi n-o ştie. 

— Păi, cred că asta sunt. Perspicace din partea ta să observi 
Ace. Acum cred c-o să pleci din oraş, nu-i aşa? 

— Şi dacă nu plec? O să găseşti ceva pentru care să mă 
arestezi, cred. Cuvântul „reabilitare” există-n vocabularul tău, 
şerife Pangborn? 

— Da, spuse Alan, dar la definiţie nu apare Ace Merrill. 

— Ai face bine să nu te iei de mine, omule. 

— Nu mă iau de tine. Dac-o să încep s-o fac, o să-ţi dai 
seama. 


Ace îşi scoase ochelarii de soare. 

— Tipii ca voi nu renunţă niciodată, nu-i aşa? Nu renunţaţi... 
pe mama voastră... niciodată. 

Alan nu spuse nimic. E 

După o clipă, Ace păru să-şi recapete cumpătul. Işi puse 
ochelarii Ray-Ban la loc pe nas. 

— Ştii, spuse el, chiar cred că voi pleca. Am locuri de vizitat 
şi lucruri de făcut. 

— Asta-i bine. Munca-l înnobilează pe om. 

— Dar dacă vreau să mă-ntorc, o s-o fac. Mă auzi? 

— Te aud, Ace, şi vreau să-ţi spun că n-ai da dovadă de 
înţelepciune dacă ai face asta. Tu mă auzi pe mine? 

— Să ştii că nu mă sperii. 

— Dacă nu te sperii, spuse Alan, eşti chiar mai prost decât 
te-am crezut. 

Ace se uită la Alan preţ de-o clipă prin ochelarii săi cu lentile 
fumurii, apoi râse. Pe Alan nu-l deranjă acest lucru - era un 
râset cavernos, ciudat şi deşănţat. Rămase locului şi se uită 
cum Ace traversează strada cu mersul lui demodat de 
şmecheraş, cum deschide portiera maşinii şi cum urcă la volan. 
O clipă mai târziu, motorul prinse viaţă cu un răcnet. Fumul 
gâlgâi prin ţevile de eşapament; oamenii se opriră pe stradă să 
se uite. 

Aia-i o tobă de eşapament ilegală, îşi spuse Alan. O tobă de 
sticlă. L-aş putea amenda pentru ea. 

Dar care ar fi scopul? Avea alte lucruri pe cap în afară de 
Ace Merrill, care oricum pleca din oraş. Pentru totdeauna de 
data aceasta, spera el. 

Urmări Challenger-ul verde cum face o întoarcere de o sută 
optzeci de grade pe Strada Principală şi cum se îndreaptă 
înapoi spre râul Castle şi spre marginea oraşului. Apoi se 
întoarse şi se uită gânditor în susul străzii la umbrarul cel 
verde. Ace se întorsese în oraşul natal şi cumpărase o carte - 
Comoara din insulă, mai exact. O cumpărase de la Lucruri 
preţioase. 

Credeam că astăzi e închis magazinul ăla, îşi spuse Alan. Nu 
aşa spunea anunţul din geam? 

Merse pe stradă în sus către Lucruri preţioase. Nu se 
înşelase în privinţa anunţului; spunea 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB. 


Dacă l-a primit pe Ace, poate că mă va primi şi pe mine, îşi 
spuse Alan, şi ridică pumnul să bată la uşă. Inainte să-l poată 
cobori, pager-ul pe care-l avea prins la centură emise un 
semnal sonor. Apăsă butonul care oprea acel odios dispozitiv şi 
rămase nehotărât în faţa uşii magazinului pentru încă un 
moment lung... dar nu era de fapt nici o îndoială cu privire la ce 
avea acum de făcut. Dacă erai avocat sau administratorul unei 
firme, poate că-ţi puteai permite să ignori o vreme semnalele 
primite prin pager, dar când erai şerif districtual - şi unul care a 
fost ales, nu numit în funcţie - nu existau prea multe îndoieli cu 
privire la priorităţi. 

Alan traversă trotuarul, apoi se opri şi se întoarse repede pe 
călcâie. Se simţea puţin ca jucătorul care numără la jocul de 
„Un, doi, la perete: Stop!”, cel care trebuie să-i prindă în 
mişcare pe ceilalţi jucători, aşa încât să-i trimită pe toţi înapoi 
la linia de pornire. Sentimentul că e privit se întorsese şi era 
foarte puternic. Era convins că va surprinde o mişcare a 
perdelei trase jos pe partea uşii unde se afla domnul Gaunt. 

Dar nu era nimic. Magazinul continuă doar să moţăie în 
lumina de octombrie neobişnuit de caldă şi, dacă nu l-ar fi 
văzut cu propriii lui ochi pe Ace ieşind de acolo, ar fi putut jura, 
cu sau fără sentimentul că este privit, că magazinul era gol. 

Trecu strada către maşina sa de patrulă, se aplecă înăuntru 
să ia microfonul şi se autentifică. 

— A sunat Henry Payton, îi spuse Sheila. Are deja de la 
Henry Ryan rapoartele preliminare în cazul lui Nettie Cobb şi 
Wilmei Jerzyck - bun? 

— Recepţionat. Bun. 

— Henry a spus că, dacă vrei să-ţi dea amănuntele de bază, 
îl găseşti la birou de acum până la prânz. Bun. 

— Bine. Tocmai sunt pe Strada Principală. Vin imediat. Bun. 

— Ăă, Alan? 

— Mada. 

— Henry m-a întrebat şi dac-o să ne luăm un fax înainte de 
intrarea-n noul secol, ca să ne poată trimite doar copii după 
chestii de felul ăsta în loc să sune tot timpul şi să ţi le citească. 
Bun. 

— Spune-i să-i trimită o scrisoare şefului Consiliului Local, 


A 


zise Alan ţâfnos. Nu eu sunt cel care stabileşte bugetul şi el o 
ştie. 

— Păi, nu fac decât să-ţi spun ce-a spus el. Nu-i nevoie să 
te-ncingi din cauza asta. Bun. 

Totuşi, lui Alan i se păru că Sheila avea ea însăşi capsa 
destul de bine pusă. 

— Am terminat şi-am închis, spuse el. 

Urcă în Patrula 1 şi puse microfonul la locul lui. Se uită către 
bancă la timp să vadă afişajul electronic cel mare de deasupra 
uşii anunțând timpul ca fiind zece cincizeci şi temperatura de 
optzeci şi două de grade. lisuse, n-avem nevoie de asta, gândi 
el. Toată lumea din oraş suferă de ţâfnă din cauza căldurii. 

Alan conduse încet înapoi la Clădirea Municipalităţii, pierdut 
în gânduri. Nu se putea descotorosi de sentimentul că se 
petrecea ceva în Castle Rock, ceva care se afla pe punctul de a 
scăpa de sub control. Era o nebunie, desigur, o nebunie dată 
naibii, dar pur şi simplu nu se putea descotorosi de acel 
sentiment. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Şcolile din oraş aveau zi liberă, dar Brian Rusk nu s-ar fi dus 
nici dacă s-ar fi ţinut cursuri. 

Brian era bolnav. 

Nu era vreun fel de boală fizică, nu era pojar sau varicelă şi 
nici măcar diaree de la batoanele de ciocolată Hershey, cea 
mai înjositoare şi mai vlăguitoare dintre boli. Nu era vorba nici 
de vreo boală mentală, nu tocmai - mintea lui juca şi ea un rol, 
sigur că da, dar era ca şi când rolul ar fi fost mai degrabă 
secundar. Partea din el care se îmbolnăvise se afla mai 
înlăuntrul lui decât mintea; o parte esenţială din constituţia lui 
ce nu putea fi atinsă de acul sau microscopul nici unui doctor 
se făcuse cenuşie şi nu mai funcţiona. Intotdeauna fusese 
genul de băiat care dănţuia în bătaia soarelui, dar acum acel 


soare dispăruse, îngropat sub pâlcuri dese de nori care încă se 
mai acumulau. 

Norii începuseră să se adune în după-amiaza când aruncase 
cu noroi în cearşafurile Wilmei Jerzyck, se îngroşaseră când 
domnul Gaunt îi apăruse în vis îmbrăcat într-o uniformă a 
echipei Dodger şi-i spusese că nu a terminat încă de plătit 
cartonaşul cu Sandy Koufax... dar cerul nu se acoperise 
complet până ce nu coborâse astă-dimineaţă la micul dejun. 

Tatăl lui, îmbrăcat în salopeta cenuşie pe care o purta la 
serviciu la Compania Dick Perry - Pereţi Laterali şi Uşi din South 
Paris, şedea la masa din bucătărie cu ziarul Press-Herald din 
Portland în faţa lui. 

— Blestemaţii ăia de Patriots, a spus el din spatele baricadei 
oferite de ziar. Când dracu' o să-şi ia un fundaş care să ştie 
s-arunce blestemata aia de minge? 

— Nu înjura în faţa băieţilor, a spus Cora de lângă aragaz, 
dar nu a vorbit cu obişnuita ei vervă exasperată - a părut 
distantă şi preocupată. 

Brian s-a strecurat în scaun şi şi-a turnat lapte peste fulgii 
de porumb. 

— Hei, Bri! a spus voios Sean. Vrei să mergem în centru 
astăzi? Să jucăm nişte jocuri video? 

— Poate, a spus Brian. Cred că... 

Apoi a văzut titlul de pe prima pagină a ziarului şi a tăcut. 


O CEARTĂ LA CUȚITE S-A SFÂRŞIT CU MOARTEA 
A DOUĂ FEMEI ÎN CASTLE ROCK. 


„A fost un duel”, pretinde o sursă din cadrul Poliţiei Statale 


Erau fotografii înfăţişând două femei, una lângă alta. Brian 
le-a recunoscut pe amândouă. Una era Nettie Cobb, care locuia 
după colţ, pe strada Ford. Mama lui spunea că era dusă cu 
pluta, dar lui Brian întotdeauna i se păruse în regulă. Se oprise 
de vreo două ori să-i mângâie cățelul atunci când ieşea să-l 
plimbe şi-i păruse destul de asemănătoare cu toţi ceilalţi 
oameni. 

Cealaltă femeie era Wilma Jerzyck. 

A amestecat în fulgii de porumb, dar n-a mâncat cu 
adevărat nici măcar unul. După ce a plecat la serviciu tatăl lui, 
Brian a aruncat fulgii muiaţi în găleata pentru gunoi şi apoi s-a 


furişat la etaj, în camera lui. S-a aşteptat ca mama să vină 
după el, să-l întrebe cum de a aruncat la gunoi mâncare bună 
în vreme ce copiii mureau de foame în Africa (părea să creadă 
că gândul la copiii care mor de foame îţi poate spori pofta de 
mâncare), dar n-a făcut-o; în acea dimineaţă, părea pierdută 
într-o lume numai a ei. 

Sean a fost  numaidecât acolo, însă,  sâcâindu-l 
ca-ntotdeauna. 

— Deci, ce spui, Bri? Vrei să mergem în centru? Vrei? 

Aproape că dansa de pe un picior pe altul de surescitare. 

— Am putea juca nişte jocuri video, poate să vedem şi ce-i 
cu magazinul ăla nou care are o grămadă de lucruri ca lumea 
în vitrină... 

— Să nu intri acolo! - a strigat Brian şi fratele lui cel mic s-a 
dat în spate, peste faţă lăţindu-se o expresie de şoc şi uimire. 

— Hei, a spus Brian, îmi pare rău. Dar ai face bine să nu 
intri acolo. Sean-băiete. E-un loc urât ăla. 

Buza de jos a lui Sean tremura. 

— Kevin Pelkey spune că... 

— Pe cine crezi tu? Pe nătăfleţul ăla sau pe fratele tău? Nu-i 
a bună, Sean. Este... 

Şi-a udat buzele şi apoi a spus ceea ce pentru el era 
adevărul gol-goluţ;: 

— Este un loc rău. 

— Care-i problema cu tine? - a întrebat Sean. Vocea lui era 
pătimaşă şi plângăreaţă. - Tot weekend-ul te-ai comportat ca 
un drogat! Şi mami la fel! 

— Nu mă simt foarte bine, asta-i tot. 

— Păi... (Sean a căzut pe gânduri. Apoi s-a luminat la faţă.) 
Poate că nişte jocuri video te vor face să te simţi mai bine. 
Putem juca Raid Aerian, Bri! Au Raid Aerian acolo! Ala în care 
şezi chiar înăuntru şi se leagănă înainte şi-napoi cu tine! E 
bestial! 

Brian a cugetat scurtă vreme la aceasta. Nu. Nu se putea 
închipui mergând la salonul de jocuri video, nu astăzi, poate 
niciodată. Acolo vor fi toţi ceilalţi copii - astăzi trebuia să stai la 
rând să ajungi la jocurile bune ca Raid Aerian - dar acum el era 
altfel decât ei şi era posibil ca întotdeauna să fie diferit. 

În definitiv, e/avea un cartonaş cu Sandy Koufax din 1956. 

Totuşi, voia să facă ceva frumos pentru Sean, pentru oricine 


- ceva care să răscumpere monstruosul lucru pe care i-l făcuse 
Wilmei Jerzyck. Aşa că i-a spus lui Sean că s-ar putea să vrea să 
joace nişte jocuri video în după-amiaza aceea, dar până atunci 
să ia de la el nişte monede de un sfert de dolar. Le-a scuturat 
din cutia lui mare de Coca Cola, depozitul său bancar. 

— Măiculiţă! - a spus Sean cu ochii mari. Sunt opt... nouă... 
zece monede de-un sfert aici! Tu chiarcă tre' să fii bolnav! 

— Mda, cred că aşa e. Distrează-te, Sean-băiete. Şi nu-i 
spune lui mami dacă nu vrei să te facă să-i pui la loc. 

— E-n camera ei, se plimbă pe acolo ca somnambula cu 
ochelarii ăia negri la ochi, a spus Sean. Nici măcar nu ştie că 
suntem în viaţă. 

A tăcut pentru o clipă şi apoi a adăugat: 

— Urăsc ochelarii ăia negri. Îmi dau fiori pe şira spinării. 

S-a uitat mai atent la fratele lui cel mare. 

— Chiar că nu arăţi prea bine, Bri. 

— Nu mă simt prea bine, a spus Brian cu sinceritate. Cred 
c-o să mă întind. 

— Păi... o să te-aştept un pic. Să văd dacă nu te simţi mai 
bine. O să mă uit la desene animate pe canalul cincizeci şi 
şase. Vino jos dacă te simţi mai bine. 

Sean a scuturat monedele în mâinile făcute căuş. 

— Aşa o să fac, a spus Brian şi-a închis încet uşa după ce 
frăţiorul lui a păşit afară. 

Dar nu se simţise mai bine. Pe măsură ce ziua a continuat 
să crească, a continuat să se simtă doar din ce în ce mai 

(înnorat) 

rău şi mai rău. S-a gândit la domnul Gaunt. S-a gândit la 
Sandy Koufax. S-a gândit la titlul acela ţipător de ziar - O 
CEARTĂ LA CUȚITE S-A SFÂRŞIT CU MOARTEA A DOUĂ FEMEI ÎN CASTLE 
ROCK. S-a gândit la fotografiile acela, la chipuri familiare 
înotând spre suprafaţă dintre pâlcuri de puncte negre. 

Odată, aproape că a adormit, apoi micuțul picup s-a pornit 
în dormitorul părinţilor lui. Mami asculta iarăşi discul acela 
zgâriat, înregistrat la 45 de rotații pe minut, cu Elvis. Făcuse 
lucrul acesta aproape tot weekend-ul. 

Gândurile se învârtejeau şi se legănau prin mintea lui Brian 
ca nişte reziduuri prinse într-un ciclon. 

CEARTĂ LA CUȚITE. 

„Sti, mi-au spus că ai clasă... da’ asta a fost numa’ o 


« 


minciună... 

A fost un duel. 

CEARTĂ: Nettie Cobb, doamna cu cățelul. 

„N-ai prins niciodată un iepure... “ 

Când faci afaceri cu mine, e bine să ţii minte două lucruri. 

LA CUȚITE: Wilma Jerzyck, doamna cu cearşafurile. 

Domnul Gaunt ştie mai bine... 

„„.. lar tu nu eşti prietenul meu.” 

... lar duelul nu s-a încheiat până ce domnul Gaunt nu SPUNE 
că s-a încheiat. 

De-a roata şi-mprejur se mişcau aceste gânduri, un 
amalgam de teroare, vină şi chin în ritmul hiturilor de aur ale 
lui Elvis Presley. Spre prânz, stomacul lui Brian începuse să 
freamete şi să se strângă. S-a grăbit doar în şosete la baia din 
capătul coridorului de la parter, a închis uşa şi a vomitat în 
bideu cât a putut el de nezgomotos. Mama nu l-a auzit. Incă 
era în camera ei, unde Elvis îi spunea acum că vrea să fie 
ursuleţul ei de pluş. 

Când Brian mergea încet înapoi spre camera lui, 
simțindu-se mai chinuit ca niciodată, l-a cuprins o certitudine 
oribilă, bântuitoare: cartonaşul lui cu Sandy Koufax dispăruse. 
Cineva i-l furase noaptea trecută cât timp el dormea. Fusese 
părtaş la o crimă din cauza acelui cartonaş şi acum acesta 
dispăruse. 

A rupt-o la fugă, aproape că a alunecat pe covorul din 
mijlocul camerei sale şi-a înşfăcat clasorul cu cartonaşe de 
base-ball de pe raftul de sus al dulapului. A întors paginile cu o 
viteză atât de înspăimântătoare, că a rupt mai multe din 
cotorul inelat. Dar cartonaşul - ace/ cartonaş - încă era acolo: 
faţa aceea îngustă se uita în sus la el de sub folia de plastic a 
ultimei pagini. Era tot acolo şi Brian a simţit umplându-l o mare 
şi chinuitoare uşurare. 

A scos cartonaşul din plicul lui, s-a dus la pat şi s-a întins cu 
el în mâini. Nu vedea cum s-ar putea despărţi vreodată de el. 
Era tot ceea ce-i rămăsese din acel coşmar. Singurul lucru. Nu-i 
mai plăcea, dar era al lui. Dacă le-ar fi putut aduce înapoi la 
viaţă pe Nettie Cobb şi pe Wilma Jerzyck arzându-l, ar fi dat 
fuga imediat după chibrituri (sau aşa era convins atunci), dar 
nu putea să le aducă înapoi la viaţă şi, fiindcă nu putea, gândul 
de-a pierde cartonaşul şi de-a rămâne fără absolut nimic era 


insuportabil. 

Aşa că l-a ţinut în ambele mâini şi s-a uitat la tavan şi a 
ascultat sunetul slab al vocii lui Elvis, care trecuse la „Wooden 
Heart.” Nu era surprinzător că-i spusese Sean că arăta rău; faţa 
lui era albă, ochii imenşi şi întunecaţi şi inexpresivi. Şi propria 
lui inimă părea destul de înlemnită, acum că se gândea la 
asta”. 

Dintr-odată, un nou gând, un gând cu adevărat oribil, a 
străbătut întunecimea din mintea sa cu sclipirea înfricoşător de 
rapidă a unei comete: fusese văzut! 

S-a ridicat ţeapăn în şezut şi s-a uitat ţintă cu oroare la 
reflexia sa din oglinda de pe uşa dulapului. Şorţ de un 
verde-intens! Batic de un roşu-intens peste o grămadă de 
bigudiuri! Doamna Mislaburski! 

Ce se petrece acolo, băiete! 

Nu ştiu exact. Cred că se ceartă domnul şi cu doamna 
JerzycK. 

Brian a coborât din pat şi s-a dus la fereastră, aproape 
aşteptându-se să-l vadă pe şeriful Pangborn intrând cu maşina 
de poliţie în parcare chiar în clipa aceea. Nu era de văzut, dar 
avea să vină curând. Fiindcă atunci când două femei se omorau 
reciproc în urma unei certe la cuțite, avea loc o anchetă. 
Doamna Mislaburski va fi chestionată. Şi ea va spune că a 
văzut un băiat la casa familiei Jerzyck. Băiatul acela. Îi va spune 
şerifului, fusese Brian Rusk. 

La parter, telefonul începu să sune. Mama lui nu-l ridică, 
chiar dacă exista o extensie şi în dormitor. Ea continuă doar să 
cânte odată cu muzica. În cele din urmă, îl auzi pe Sean 
răspunzând. 

— Cine este, vă rog? 

Brian îşi spuse cu calm: O să mă facă să mărturisesc. Nu 
pot minţi, nu în fața unui polițist. N-am putut-o minţi nici pe 
doamna Leroux despre cine a spart vaza de pe masa ei de 
lucru atunci când a trebuit să meargă la birou. O să mă facă să 
mărturisesc şi-o să merg la închisoare pentru crimă. 

Atunci se gândi Brian pentru prima dată la sinucidere. 
Gândul acesta nu era nefiresc, nici romantic; era foarte calm, 


3 Aluzie la piesa lui Elvis pe care o asculta mama lui Brian: 
„Wooden Heart” - aprox. „Inima înlemnită” - n. tr. 


foarte raţional. Tatăl lui ţinea în garaj o puşcă de vânătoare şi, 
în clipa aceea, puşca părea o soluţie extrem de logică. Puşca 
părea răspunsul la toate problemele. 

— Bri-aaan! Telefonul! 

— Nu vreau să vorbesc cu Stan! - ţipă el. Spune-i să sune 
mâine! 

— Nu-i Stan, strigă Sean înapoi. E-un tip. Un adult. 

Mâini mari şi îngheţate prinseră inima lui Brian şi o 
strânseră. Asta era - la telefon era şeriful Pangborn. 

Brian? Am să-ţi pun câteva întrebări. Sunt întrebări foarte 
serioase. Mă tem că dacă nu-mi vei răspunde sincer la ele, va 
trebui să vin să te iau. Va trebui să vin cu maşina mea de 
poliţie. În scurtă vreme, numele tău va apărea în ziar, Brian, şi 
poza la va apărea la televizor şi toţi prietenii tăi o vor vedea. 
Mama şi tatăl tău o vor vedea şi ei, la fel şi fratele tău cel mic. 
lar când vor arăta poza, cel de la ştiri va spune: „Acesta este 
Brian Rusk, băiatul care a ajutat la uciderea Wilmei Jerzyck şi a 
lui Nettie Cobb. 

— Ci-ci-cine-i? strigă spre parter pe-o voce subţire, slabă. 

— Nu şt'ul! 

Sean fusese luat cu forţa de la The Transformers şi părea 
iritat. 

— Cred c-a zis să-l cheamă Crowfix. Ceva de felul ăsta. 

Crowfix? 

Brian stătea în cadrul uşii cu inima bubuindu-i în piept. Pe 
faţa lui palidă ardeau acum două pete mari de culoare ca la 
clovni. 

Nu Crowfix. 

Koufax. 

Sandy Koufax îl căuta la telefon. Doar că Brian avea o 
bănuială că ştia cine era cu adevărat. 

Coborî scările cu picioare de plumb. Receptorul telefonului 
părea să cântărească cel puțin cinci sute de livre. 

— Bună, Brian, spuse blând domnul Gaunt. 

— Bu-bu-bună, răspunse Brian pe aceeaşi voce subţire, 
slabă. 

— N-ai absolut nici un motiv să-ți faci griji, spuse domnul 
Gaunt. Dacă te-a văzut doamna Mislaburski aruncând pietrele, 
nu te-ar fi întrebat ce se petrece acolo, nu crezi? 

— De unde ştiţi de asta? 


Lui Brian îi venea iarăşi să vomite. 

— Asta nu contează. Ce contează e că ai făcut ceea ce 
trebuia, Brian. Exact ceea ce trebuia. Ai spus că poate domnul 
şi doamna Jerzyck se ceartă. Dacă poliţia chiar află de tine, vor 
crede că ai auzit persoana care a aruncat cu pietre. Vor crede 
că nu l-ai văzut fiindcă era în spatele casei. 

Brian se uită prin arcadă în camera cu televizorul ca să se 
asigure că Sean nu trăgea cu urechea. N-o făcea; şedea cu 
picioarele încrucişate în faţa televizorului şi cu o pungă de 
popcorn făcut la cuptorul cu microunde în poală. 

— Nu pot minţi! şopti el în receptor. Întotdeauna sunt prins 
când mint! 

— Nu şi de data asta, Brian, spuse domnul Gaunt. De data 
asta o să minţi de nota zece. 

lar cel mai oribil lucru dintre toate era că Brian credea că 
domnul Gaunt ştia mai bine şi acum. 


În timp ce fiul ei cel mare se gândea la sinucidere şi apoi se 
tocmea într-o şoaptă disperată cu domnul Gaunt, Cora Rusk 
dansa încet în jurul dormitorului, îmbrăcată în capotul ei de 
casă. 

Doar că nu era dormitorul ei. 

Când îşi punea pe nas ochelarii de soare pe care i-i vânduse 
domnul Gaunt, se afla la Graceland. 

Dansa prin camere fabuloase care miroseau a Pine-Sol şi 
mâncare prăjită, camere unde singurele sunete erau murmurul 
molcom al aerului condiţionat (numai câteva, puţine, dintre 
geamurile de la Graceland chiar se deschideau; multe erau 
bine prinse în perete şi toate erau acoperite cu perdele de 
soare), şoapta paşilor ei pe covoarele groase şi vocea lui Elvis 
cântând „My Wish Came True” pe tonul său de neuitat, 
rugător. Dansa sub imensul candelabru din cristal franțuzesc 
din sufragerie şi pe lângă vitraliile originale cu păuni. Işi plimbă 
mâinile peste draperiile din catifea albastră. Mobila era în stilul 


3 Aprox. Mi s-a îndeplinit dorinţa - n. tr. 


provincial francez. Pereţii erau de-un-roşu sângeriu. 

Decorul se schimbă precum o schimbare lentă de cadru 
într-un film şi Cora se găsi în ascunzătoarea de la subsol. Pe un 
perete se aflau şiruri întregi cu coarne de animale şi pe celălalt 
discuri de aur înrămate. De pe un al treilea perete ieşeau în 
evidenţă ecrane de televizoare închise. În spatele barului lung, 
curbat erau rafturi pline cu suc Gatorade: cu arome de 
portocale, lămâi verzi şi lămâi galbene. 

Se schimbă discul la vechiul ei fonograf portabil cu 
fotografia Regelui lipită pe capacul lui din vinilin. Un alt disc de 
patruzeci şi cinci căzu pe placă. Elvis începu să cânte „Blue 
Hawaii” şi Cora începu să danseze hula-hula în Camera Junglă 
cu zeii ei tiki încruntaţi, cu sofaua cu braţe împodobite cu 
gargui, cu oglinda cu rama ei dantelată cu pene smulse din 
piepturile unor fazani vii. 

Dansa. Cu ochelarii de soare pe care-i cumpărase de la 
Lucruri preţioase ascunzându-i ochii, ea dansa. Dansa la 
Graceland în vreme ce fiul ei se strecura înapoi la etaj şi se 
întindea iarăşi pe pat şi se uita la faţa îngustă a lui Sandy 
Koufax şi se gândea la alibiuri şi puşti de vânătoare. 


Şcoala Gimnazială Castle Rock era un morman sumbru de 
cărămidă roşie aşezat între Oficiul Poştal şi Bibliotecă, o relicvă 
din vremea când bătrânii oraşului nu considerau a fi şcoală 
decât o clădire care arăta ca o casă de corecție. Aceasta fusese 
construită în 1926 şi se încadra foarte bine în aceste cerinţe. 
Cu fiecare an care trecea, administraţia locală se apropia tot 
mai mult de hotărârea de a construi una nouă, una cu ferestre 
adevărate în locul acelor crăpături şi un teren de joacă ce să nu 
arate precum curtea de exerciţii a unui penitenciar şi săli de 
clasă care chiar să rămână calde pe timp de iarnă. 

Încăperea unde Sally Ratcliffe ţinea orele de logopedie era 
un adaos ulterior aflat la subsol, îndesat între camera cazanelor 
şi depozitul în care se aflau teancurile de prosoape din hârtie, 
cretă, manualele Ginn and Company şi butoaie cu rumeguş 


roşu bine mirositor. Pe lângă catedră şi cele şase pupitre mici, 
în cameră abia dacă mai aveai loc să te întorci, dar Sally 
încercase, totuşi, să înveselească acel loc cât de bine putuse. 
Ştia că majoritatea copiilor care erau abonaţi la cursuri de 
logopedie - bâlbâiţii, sâsâiţii, dislexicii, cei care vorbeau nazal - 
găseau că aceasta e o experienţă înfricoşătoare, nefericită. 
Erau şicanaţi de către semenii lor şi învestiţi cu foarte puţină 
încredere de către părinţi. Pe lângă toate acestea, nu mai era 
nevoie ca şi decorul să fie în mod inutil sumbru. 

Aşa că din ţevile prăfuite din tavan atârnau două sculpturi 
mobile mici, pe pereţi se aflau fotografii cu vedete de 
televiziune şi de muzică rock şi pe uşă era lipit un poster mare 
cu Garfield. Cuvintele din balonul care ieşea din gura lui 
Garfield spuneau: „Dacă şi-o pisică şmecheră ca mine poate 
spune prostiile astea, şi voi puteţi!” 

Fişele ei erau groaznic de rămase în urmă chiar dacă şcoala 
începuse de doar cinci săptămâni. Voise să-şi petreacă toată 
ziua aducându-le la zi, dar la unu şi un sfert Sally le adună, le 
vâri la loc în fişetul din care le scosese, trânti uşa acestuia şi-o 
încuie. Îşi spuse că termină mai devreme fiindcă era o zi prea 
frumoasă să şi-o petreacă întemniţată în camera aia de la 
subsol, chiar dacă, de data asta, cazanul din fericire tăcea. 
Acesta nu era, însă, tot adevărul. Avea planuri foarte bine 
definite pentru acea după-amiază. 

Voia să meargă acasă, voia să se aşeze în scaunul ei de 
lângă geam unde soarele i se revărsa în poală şi voia să 
mediteze la fabuloasa aşchie de lemn pe care o cumpărase de 
la Lucruri preţioase. 

Devenise din ce în ce mai convinsă că aşchia aceea era un 
miracol autentic, una dintre micile comori divine pe care 
Dumnezeu le-a împrăştiat pe tot cuprinsul pământului pentru 
ca drept credincioşii Lui să le poată găsi. Să o ţii în mână era ca 
şi când te-ar înviora o cupă cu apă de fântână într-o zi 
caniculară. Să o ţii în mână era ca şi când ai fi hrănit la vreme 
de foamete. Să o ţii în mână era... Ei bine, să o ţii în mână era 
un extaz. Pe deasupra, ceva o tot sâcâia. Pusese aşchia în 
sertarul de jos al scrinului din dormitor, sub lenjeria ei intimă, şi 
avusese grijă să încuie casa când plecase, dar o încerca un 
sentiment groaznic de sâcâitor că putea pătrunde cineva în 
casă şi să-i fure 


(relicva sfântă relicva) 

aşchia. Ştia că nu prea avea logică - ce hoţ ar vrea să fure o 
bucată veche de lemn cenuşiu, chiar dacă ar da peste ea? Dar 
dacă se întâmpla ca hoţul să o atingă... dacă acele sunete şi 
imagini îi umpleau şi lui mintea aşa cum i-o umpleau ei de 
fiecare dată când strângea aşchia în pumnul ei mic... ei bine... 

Aşa că se va duce acasă. Se va schimba în pantaloni scurţi 
şi într-o bustieră şi va petrece o oră sau aşa ceva într-o tăcută 

(exaltare) 

meditaţie, simțind podeaua de sub ea cum se transformă 
într-o punte care tresaltă încet sus-jos, ascultând animalele 
mugind şi răcnind şi behăind, simțind lumina unui alt soare, 
aşteptând momentul magic - era convinsă că acesta va veni 
dacă va ţine aşchia destul de mult în mână, dacă rămânea 
foarte, foarte tăcută şi foarte, foarte rugătoare - când prora 
imensei bărci din lemn va ajunge să se odihnească pe vârful 
muntelui cu un scrâşnet gros. Nu ştia de ce considerase 
Dumnezeu că trebuia s-o binecuvânteze pe ea dintre toţi 
credincioşii lumii cu acest miracol sclipitor şi luminos, dar dacă 
tot o făcuse, Sally intenţiona să se bucure de această 
binecuvântare cât mai mult şi cât mai complet posibil. 

leşi pe uşa laterală şi traversă terenul de joacă spre 
parcarea corpului profesoral, o femeie înaltă, frumoasă, cu păr 
blond întunecat şi picioare lungi. La frizerie se discuta mult şi 
bine despre acele picioare când trecea Sally Ratcliffe prin 
dreptul geamului de acolo, păşind singură pe tocurile ei joase, 
sensibile, de obicei cu poşeta într-o mână şi cu Biblia - înţesată 
cu pamflete - în cealaltă. 

— Christoase, femeia aia are picioare până la bărbie, a spus 
odată Bobby Dugas. 

— Nu le da voie să-ţi ocupe gândul, i-a răspuns Charlie 
Fortin. N-o să le simţi niciodată încolăcite-n jurul curului tău. 
Ea-i aparţine lui lisus şi lui Lester Pratt. În ordinea asta. 

Frizeria bubuise de râsete bărbăteşti în ziua când Charlie 
scosese vorbele acestea pe gură - nişte adevărate 
Fălci-Căscate. lar afară, Sally Ratcliffe îşi continuase drumul 
către Cursul de Joi Seara de Studiere a Bibliei pentru Tinerii 
Adulţi ţinut de reverendul Rose, neştiutoare, nepăsătoare, 
înfăşurată la loc sigur în propria ei inocenţă voioasă şi-n 
puritate. 


Nu se făcea nici o glumă pe seama picioarelor lui Sally sau 
pe seama oricărui lucru legat de Sally dacă se întâmpla ca 
Lester Pratt să fie în The Clip Joint (şi el mergea acolo cel puţin 
o dată la trei săptămâni ca să-şi scurteze ţepii noii sale frizuri.) 
Era limpede pentru majoritatea celor din oraş care aveau un 
apetit pentru acest fel de lucruri că Lester credea că Sally 
beşea parfum şi defeca petunii, şi nu te luai în gură despre 
aceste lucruri cu un om de constituţia lui Lester. Era un tip 
destul de afabil, dar în privinţa lui Dumnezeu şi Sally Ratcliffe 
era întotdeauna extrem de serios. lar un bărbat ca Lester îţi 
putea smulge braţele şi picioarele înainte să ţi le aranjeze la loc 
în feluri noi şi interesante, dacă asta voia. 

El şi cu Sally avuseseră câteva partide destul de încinse, dar 
nu merseseră niciodată Până la Capăt. Lester se întorcea de 
obicei acasă după aceste partide într-o stare de descompunere 
totală, cu creierul explodându-i de bucurie şi cu boaşele 
explodându-i de-o frustrare ce-i dădea furnicături, visând la 
noaptea, nu foarte îndepărtată acum, când nu va trebui să se 
oprească. Se întreba uneori dacă n-o va îneca oare prima dată 
când O Vor Face. 

Sally aştepta şi ea căsătoria şi sfârşitul frustrării sexuale... 
deşi în aceste zile din urmă, îmbrăţişările lui Lester îi păruseră 
puţin mai neinteresante. Stătuse pe gânduri dacă să-i spună 
despre aşchia de lemn din Ţara Sfântă pe care o cumpărase de 
la Lucruri preţioase, aşchia în care sălăşluia un miracol, şi în 
cele din urmă nu-i spusese. li va spune, desigur; miracolele 
trebuie împărtăşite. Era fără-ndoială un păcat să nu le 
împărtăşeşti. Dar fusese surprinsă (şi puţin uimită) de 
sentimentul de posesiune geloasă care se trezea în ea de 
fiecare dată când se gândea să-i arate lui Lester aşchia şi să-l 
poftească să o ţină în mână. 

Nu! strigase o voce furioasă ca de copil prima dată când se 
gândise la asta. Nu, e a mea! Nu va-nsemna pentru el la fel de 
mult ca pentru mine! N-are cum! 

Avea să vină ziua când o va împărtăşi cu el, aşa cum avea 
să vină ziua când îşi va împărţi şi corpul cu el - dar încă nu era 
timpul ca vreunul dintre aceste lucruri să se întâmple. 

Această zi caldă de octombrie îi aparţinea strict ei. 

In parcarea cadrelor didactice nu erau decât puţine maşini, 
iar Mustang-ul lui Lester era cea mai nouă şi cea mai frumoasă 


dintre ele. Avea tot felul de probleme cu maşina ei - ceva la 
transmisie se rupea întruna dar nu asta era adevărata 
problemă. Când îl sunase pe Les în acea dimineaţă şi-l 
întrebase dacă-i putea împrumuta iarăşi maşina lui (i-o 
înapoiase de-abia ieri la prânz după o perioadă de împrumut de 
şase zile), el fusese de acord să i-o aducă imediat. Putea să 
facă o alergare înapoi, a spus el, iar mai târziu el şi câţiva 
dintre Băieți se vor duce să joace fotbal american pe atinse”. 
Bănuia că ar fi insistat să ia maşina chiar dacă /-ar fi trebuit-o, 
iar asta ei i se părea ceva absolut normal. Era conştientă - 
într-un fel vag, amorf, care era rezultatul intuiţiei mai degrabă 
decât al experienţei - că Les ar sări prin cercuri de foc dacă i-ar 
fi cerut, iar asta instituia un lanţ de adoraţie pe care ea îl 
accepta cu o complacere naivă. Les o venera; amândoi îl 
venerau pe Dumnezeu; totul era aşa cum trebuia să fie; în vecii 
vecilor, amin. 

Se strecură în Mustang şi, când se întoarse să-şi pună 
poşeta pe consolă, ochii îi căzură pe ceva alb care ieşea de sub 
scaunul pasagerului. Semăna cu un plic. 

Se aplecă şi-l smulse de acolo, spunându-şi că era foarte 
ciudat să găsească un astfel de lucru în Mustang; Les îşi ţinea 
maşina la fel de meticulos de curată ca şi propria sa persoană. 
Pe partea din faţă a plicului se afla un singur cuvânt, dar acesta 
îi dădu lui Sally Ratcliffe un fior mic şi neplăcut. Cuvântul era 
lubițel, scris cu litere uşor înclinate. 

Un scris feminin. 

Îl întoarse pe cealaltă parte. Nu scria nimic pe spate, iar 
plicul era lipit. 

— lubiţel? - întrebă Sally nesigură şi dintr-odată îşi dădu 
seama că stătea în maşina lui Lester cu toate geamurile încă 
ridicate, transpirând din abundență. Porni motorul, cobori 
geamul din partea şoferului, apoi se aplecă peste consolă să 
coboare şi scaunul din partea pasagerului. 

Când făcu aceasta i se păru că simte un iz slab de parfum. 
Dacă aşa era, nu-i aparţinea; ea nu se dăduse cu parfum, şi nici 


” În original „touch football” - variantă a fotbalului 
american jucată fără echipament de protecţie de obicei pe un 
teren improvizat, în care cel care are mingea este oprit prin 
atingere, nu prin placare - n. tr. 


un machiaj. Religia ei o învăţa că astfel de lucruri erau uneltele 
stricatelor. (Şi, pe lângă asta, nu avea nevoie de ele.) 

Oricum, n-a fost vorba de parfum. Doar de ultimele frunze 
de caprifoi care cresc de-a lungul gardului din jurul terenul de 
joacă - asta-i tot ce-ai simţit. 

— lubiţel? - spuse ea din nou, uitându-se la plic. 

Plicul nu spuse nimic. Zăcu doar îngâmfat acolo în palmele 
ei. 

Îşi flutură degetele peste el, apoi îl îndoi sus-jos. Înăuntru se 
afla o bucată de hârtie, credea - cel puţin una - şi încă ceva. 
Acel ceva părea să fie o fotografie. 

Ţinu plicul ridicat în aer spre parbriz, dar asta n-o ajută la 
nimic; soarele cobora acum de cealaltă parte. După ce stătu pe 
gânduri pentru o clipă, cobori din maşină şi ţinu plicul în faţa 
soarelui. Nu reuşi să întrevadă decât un dreptunghi subţire - 
scrisoarea, credea ea - şi o siluetă mai întunecată care probabil 
că era o fotografie de la 

(lubiţel) 

oricine i-ar fi trimis scrisoarea lui Les. 

Numai că, sigur, nu fusese trimisă - nu cu poşta, în orice 
caz. Nu era nici timbru, nici adresă pe ea. Numai acel unic 
cuvânt problematic. Nu fusese nici deschisă, ceea ce 
însemna... ce? Că cineva o strecurase în Mustang-ul lui Lester 
câtă vreme ea lucra la fişe? 

Era posibil. Putea de asemenea însemna că cineva o 
strecurase în maşină noaptea trecută - poate chiar ieri - şi că 
Lester n-o văzuse. În definitiv, nu se văzuse decât un colţ din 
ea; era posibil să fi alunecat puţin în faţă din locul ei de sub 
scaun când venise ea spre şcoală în dimineaţa aceea. 

— Bună, domnişoară Ratcliffe! - strigă cineva. 

Sally lăsă iute plicul jos şi-l ascunse între pliurile fustei. 
Inima îi bătea vinovată. 

Era micuțul Billy Marchant, care trecea de-a curmezişul 
terenului de joacă ţinându-şi skateboard-ul la subsioară. | se 
părea că o arde faţa. Roşea. Era o prostie - nu, o nebunie - dar 
se comporta aproape ca şi când Billy ar fi prins-o făcând ceva 
ce nu s-ar fi cuvenit să facă. 

Păi, şi nu-i aşa? Nu-ncercai să tragi cu ochiul la o scrisoare 
care nu-ți aparține? 

Atunci simţi primele muşcături de gelozie. Poate era a ei; o 


mulţime de oameni din Castle Rock ştiau că a folosit maşina lui 
Lester la fel de mult cât şi-a folosit-o pe a ei în ultimele câteva 
săptămâni. Şi chiar dacă aceasta nu era, Lester Pratt în schimb 
era. Nu se gândise ea tocmai acum cu acea plăcută, puternică 
mulţumire de sine pe care numai femeile creştine tinere şi 
frumoase o simt cu atâta înflăcărare că ar sări prin cercuri de 
foc pentru ea? 

lubițel. 

Nu lăsase nimeni plicul acela pentru ea, măcar de atâta era 
sigură. Ea nu avea nici o prietenă care să-i spună Dulceaţă sau 
Scumpo sau lubiţel. Fusese lăsat pentru Lester. Şi... 

Soluţia o lovi brusc şi se prăbuşi în spătarul albastru al 
scaunului cu un suspin scurt de uşurare. Lester preda educaţie 
fizică la Liceul Castle Rock. Nu-i antrena decât pe băieţi, 
desigur, dar o mulţime de fete - fete tinere, fete impresionabile 
- îl vedeau în fiecare zi. lar Les era un tânăr arătos. 

Vreo fătucă de liceu cu călcăiele încinse i-a strecurat în 
maşină un bilet. Asta-i tot. N-a îndrăznit nici măcar să-l lase pe 
bord, unde să-l vadă imediat. 

— N-o să-l deranjeze dacă îl deschid, spuse Sally cu voce 
tare şi rupse o fâşie îngustă de la un capăt al plicului pe care o 
puse apoi în scrumiera unde nu adăstase niciodată nici o 
ţigară. O să râdem bine de el astă-seară. 

Înclină plicul şi-n mână îi căzu o fotografie Kodak. O văzu şi 
inima i se opri pentru o clipă. Apoi icni. O culoare roşie intensă 
îi inundă obrajii şi cu o mână îşi acoperi gura care i se pungise 
într-un O mic, şocat de uluire. 

Sally nu intrase niciodată în The Mellow Tiger, aşa că nu ştiu 
că acela era fundalul, dar nu era inocentă chiar de tot; se 
uitase destul la televizor şi fusese la destule filme ca să 
recunoască un bar când îl vedea. Fotografia înfăţişa un bărbat 
şi o femeie stând la o masă în ceea ce părea a fi un colţ (un 
colţ retras, insistă mintea ei să adauge) al unei încăperi. Pe 
masă se afla o halbă de bere şi două pahare de Pilsner. In 
spatele şi-n jurul lor se vedeau alţi oameni stând la mese. In 
fundal se afla un ring de dans. 

Bărbatul şi femeia se sărutau. 

Ea purta un sveter sclipitor scurt care-i lăsa mijlocul expus 
şi o fustă din ceea ce părea a fi în alb. O fustă foarte scurtă. 
Una dintre mâinile bărbatului apăsa cu fermitate pielea taliei ei. 


Cealaltă era chiar sub fustă, ridicându-i-o şi mai mult. Sally 
putu vedea o bucată din chiloţii femeii. 

Păsăruica aia, îşi spuse Sally cu o uluire nervoasă. 

Bărbatul stătea cu spatele la fotograf; Sally îi putea 
întrevedea doar bărbia şi o ureche. Dar reuşi să observe că era 
foarte musculos şi că părul lui negru era tuns într-o frizură 
sever de scurtă. Purta un tricou albastru - ceea ce copiii de 
şcoală numeau „tricou cu muşchi” - şi pantaloni sport albaştri 
cu o dungă albă pe margine. 

Lester. 

Lester explorând peisajul de sub fusta păsăruicii. 

Nu! proclamă mintea ei într-o negare panicată. Nu poate fi 
el! Lester nu iese în baruri! El nici măcar nu bea! Şi niciodată 
n-a sărutat altă femeie, fiindcă mă iubeşte! Ştiu că mă iubeşte, 
fiindcă... 

— Fiindcă aşa spune el. 

Vocea ei, plată şi fără inflexiuni, i se păru şi ei şocată. Voia 
să mototolească fotografia şi s-o arunce din maşină, dar nu 
putea face asta - dacă o făcea, o putea găsi cineva şi ce-ar 
putea crede acel cineva? 

Se aplecă iarăşi asupra fotografiei, studiind-o cu ochi plini 
de gelozie şi de concentrare. 

Faţa bărbatului acoperea mare parte din faţa femeii, dar 
Sally putea vedea linia frunţii ei, colţul unui ochi, obrazul stâng 
şi linia maxilarului. Mai important, putea vedea cum era tuns 
părul ei negru - era tapat şi cu şuviţe lipite pe frunte. 

Judy Libby avea păr negru. Şi Judy Libby îşi tapa părul şi-şi 
lipea şuviţe pe frunte. 

Greşeşti. Nu, mai rău de atât - eşti nebună. Les s-a 
despărţit de Judy când ea s-a dezis de biserică. Şi apoi a plecat 
din localitate. In Portland sau Boston sau într-un loc ca acesta. 
Asta-i gluma sadică şi răuvoitoare a cuiva. Ştii că Les niciodată 
n-ar... 

Dar ştia ea asta? Ştia cu adevărat? 

Toată mulţumirea de sine dinainte reveni acum s-o ia în 
batjocură şi o voce pe care nu o auzise niciodată până astăzi se 
făcu dintr-odată auzită dintr-o tainiţă a inimii ei: Încrederea 
celor inocenți este cea mai puternică armă a mincinosului. 

Nu trebuia să fie Judy, însă; nu trebuia să fie nici măcar 
Lester. In definitiv, nu-ţi puteai da seama sigur cine erau cei doi 


care se sărutau, nu-i aşa? Nu-ţi puteai da seama sigur la film 
dacă intrai cu întârziere, nici chiar dacă era vorba de doi actori 
celebri. Trebuia să aştepţi până se opreau şi se uitau iarăşi la 
aparat. 

Asta n-a fost nici un film, o asigură noua voce. Asta a fost 
viața adevărată. lar dacă nu sunt ei, ce căuta plicul în maşina 
asta? 

Acum, ochii i se fixară pe mâna dreaptă a femeii, care era 
aşezată uşor pe gâtul 

(lui Lester) 

iubitului ei. Avea unghii lungi, ascuţite, vopsite cu o ojă 
închisă la culoare. Judy Libby avusese unghii ca acestea. Sally 
îşi aminti că nu a fost deloc surprinsă când Judy a încetat să 
mai vină la biserică. Unei fete cu asemenea unghii, îşi aminti 
că-şi spusese, îi stă gândul la cu totul altceva decât la Domnul 
celor Mulţi. 

Bine, probabil că e Judy Libby, deci. Asta nu înseamnă că 
acela de lângă ea e Lester. S-ar putea ca ăsta să fie modul ei 
scârbos de a se răzbuna pe amândoi fiindcă i-a dat Lester 
papucii când în sfârşit şi-a dat seama că e cam la fel de 
creştină ca şi luda Iscarioteanul. În definitiv, mulţi bărbaţi au 
părul tuns periuţă şi orice bărbat poate îmbrăca un tricou 
albastru şi o pereche de pantaloni albaştri cu dungi albe de 
antrenor pe laturile exterioare. 

Apoi îi căzură ochii pe altceva şi inima i se păru că se umple 
brusc cu plumb topit. Bărbatul purta un ceas la pulsul mâinii - 
un ceas digital. Ea îl recunoscu chiar dacă imaginea nu-l scotea 
foarte bine în evidenţă. Era normal să-l recunoască; nu i-l 
dăduse tocmai ea luna trecută lui Lester de ziua lui? 

Putea fi o coincidenţă, dar mintea ei insista fără vlagă. Nu 
era decât un Seiko, numai asta mi-am putut permite. Oricine 
poate avea un ceas ca şi acela. Dar noua voce râse aspru, cu 
disperare. Noua voce voia să ştie pe cine credea ea că 
păcăleşte. Şi mai era ceva. Nu putea vedea mâna de sub fusta 
fetei (mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile Lui daruri!), dar 
putea vedea braţul de care era ataşată. Erau două aluniţe mari 
pe braţ, chiar mai jos de cot. Aproape că se atingeau, alcătuind 
un desen asemănător cu cifra opt. 

Cât de des îşi trecuse iubitoare degetul exact peste acele 
aluniţe când ea şi Lester stăteau pe leagănul din verandă? Cât 


de des le sărutase iubitoare când el îi mângâia sânii (protejaţi 
de armura grea a unui sutien J. C. Penney ales cu grijă tocmai 
pentru astfel de conflicte de iubire pe veranda din spatele 
casei) şi-i gâfâia în ureche vorbe de dezmierdare şi promisiuni 
de loialitate statornică? 

Era Lester, sigur că da. Un ceas putea fi pus şi dat jos de la 
mână, dar aluniţele - nu... Îi veni în minte o bucată dintr-un 
cântec disco vechi: „Fetele rele... tut-tut... bip-bip...” 

— Păsăruică, păsăruică, păsăruică! - sâsâi ea la fotografie 
într-o bruscă şoaptă nesănătoasă. Cum se putuse întoarce la 
ea? Cum? 

Poate, spuse vocea, fiindcă ea-l lasă să facă ce nu-l laşi tu. 

Pieptul i se ridică ţâfnos; un suspin de uimire scurt şi sâsâit 
îi pătrunse cu forţa printre dinţi şi i se rostogoli pe gât în jos. 

Dar sunt într-un bar! Lester nu... 

Apoi îşi dădu seama că aceasta era în linii mari o judecată 
de ordin secund. Dacă Lester se vedea cu Judy, dacă minţea 
despre asta, o minciună despre faptul că bea sau nu bere nu 
era foarte importantă, nu? 

Sally puse fotografia deoparte cu o mână tremurândă şi 
scoase din plic biletul împăturit care o însoțea. Era o singură 
foaie de hârtie de culoarea piersicii, cu marginile tăiate. Când o 
scoase, dinspre ea se ridică un miros slab, prăfos şi dulce. Sally 
o duse la nas şi inhală profund. 

— Păsăruică! - strigă ea într-o şoaptă aspră, agonică. 

Dacă i-ar fi apărut Judy Libby în faţă în clipa aceea, Sally ar 
fi atacat-o cu unghiile, oricât de scurte erau acestea. Îşi dorea 
ca Judy să fie de faţă. Işi dorea să fie şi Lester. După ce va fi 
terminat ea cu el, avea să mai treacă multă vreme până să mai 
poată juca fotbal pe atinse. Foarte multă vreme. 

Despături biletul. Era scurt, cuvintele erau scrise cu 
rotunjirile metodei Palmer ale unei şcolăriţe. 


Scumpul meu Les, 

Felicia a făcut poza asta când eram la Tiger alaltăieri 
seară. A spus c-ar trebui s-o folosească pentru a ne şantaja! 
Dar nu făcea decât să ne tachineze. Mi-a dat-o mie şi eu ţi-o 
dau ţie ca suvenir al MARII NOASTRE NOPȚI. A fost un gest 
EXTREM DE OBRAZNIC din partea ta să-mi bagi mâna sub fustă 
aşa „chiar în public”, dar M-A PUS PE JAR atât de tare. Pe lângă 


asta eşti ATÂT DE PUTERNIC. Cu cât mă uitam mai mult la ea, 
cu atât mai „încinsă” mă simţeam. Dacă te uiţi de aproape, 
îmi poţi vedea lenjeria intimă! E bine că Felicia n-a fost prin 
preajmă mai târziu, când nu mai purtam nimic!!! Ne vedem 
curând. Între timp, păstrează poza asta „întru amintirea 
mea.” O să mă gândesc la tine şi la SCULA TA MARE. Ar fi mai 
bine să mă opresc acum, până ce nu mă-ncing şi mai tare 
şi-o să trebuiască să fac ceva obraznic. Şi, te rog, nu te mai 
gândi la ŞTII TU CINE. Ea-i prea ocupată săi fie fidelă lui lisus 
ca să-şi facă griji din pricina noastră. 

Ata, 

Judy 


Sally rămase în spatele volanului Mustang-ului lui Lester 
preţ de o jumătate de oră, citind iar şi iar acest bilet, mintea şi 
sentimentele ei fiind o fiertură de furie, gelozie şi durere. Era 
de asemenea o nuanţă de excitare sexuală în gândurile şi 
sentimentele ei - dar asta era ceva ce n-ar fi recunoscut în faţa 
nimănui, cu atât mai puţin în faţa ei însăşi. 

Târfa aia proastă nu ştie nici măcar să scrie „să-i”, gândi ea. 

Ochii ei continuau să găsească noi expresii asupra cărora să 
se fixeze. Majoritatea erau cele scrise cu majuscule. 


MARII NOASTRE NOPȚI 
EXTREM DE OBRAZNIC 
M-A PUS PE JAR 
ATÂT DE PUTERNIC 
SCULA TA MARE 


Dar propoziţia la care se tot întorcea, propoziţia care-i 
alimenta furia cu cel mai mare succes, era acea pervertire 
blasfematoare a ritualului împărtăşaniei: 

„„„ păstrează poza asta „intru amintirea mea.” 

În mintea lui Sally, nepoftite, răsăriră imagini obscene. Gura 
lui Lester închizându-se pe unul dintre sfârcurile lui Judy Libby 
în vreme ce ea fredonează: „Luaţi, beţi cu toţii întru amintirea 
mea.” Lester în genunchi între picioarele depărtate ale lui Judy 
Libby în vreme ce ea-i spune ia, mănâncă întru amintirea mea. 

Mototoli foaia de hârtie de culoarea piersicii într-o minge 
şi-o aruncă pe podeaua maşinii. Se îndreptă de spate la volan, 


expirând brusc, cu părul încreţit într-o ciufuleală asudată (cât 
studiase biletul, îşi trecuse abătută mâna liberă prin el.) Apoi se 
aplecă, îl ridică, îl îndreptă şi-l îndesă atât pe el, cât şi 
fotografia înapoi în plic. Îi tremurau mâinile atât de tare, că 
trebui să încerce de trei ori ca să-l poată introduce şi, când 
reuşi într-un sfârşit, rupse plicul în două pe la mijloc. 

— Păsăruică! strigă din nou şi izbucni în lacrimi. Lacrimile 
erau încinse; o ardeau ca acidul. - 7ârfă! Şi tu! Tu! Nemernic 
mincinos! 

Vâri cheia în contact. Mustang-ul se trezi la viaţă cu un 
răcnet care păru la fel de furios ca şi ea. lIntroduse 
schimbătorul în viteza întâi şi plecă din parcarea cadrelor 
didactice într-un nor de fum albastru şi-un țipăt tânguitor de 
cauciuc ars. 

Billy Marchant, care exersa bucle pe skateboard pe terenul 
de joacă, ridică surprins privirea. 


4 


Cincisprezece minute după aceea, era în dormitor, săpând 
prin lenjeria intimă, căutând aşchia şi negăsind-o. Furia pe Judy 
şi pe nemernicul ăla mincinos de iubit al ei fusese eclipsată de 
o teroare atotcuprinzătoare - dacă dispăruse? Dacă fusese, 
totuşi, furat? 

Sally adusese plicul rupt cu ea şi-şi dădu seama că încă-l 
ţinea încleştat în mâna stângă. Îi zădărnicea căutarea. Îl aruncă 
în lături şi-şi smulse cu ambele mâini din sertar chiloţii sensibili 
din bumbac şi-i aruncă pretutindeni. Chiar când îi veni să strige 
din pricina unei combinaţii de panică, furie şi frustrare, văzu 
aşchia. Trăsese sertarul atât de tare, că aceasta alunecase 
până în colţul lui din stânga spate. 

O înşfăcă şi, dintr-odată, simţi cum o năpădesc pacea şi 
liniştea. Apucă în cealaltă mână plicul şi apoi ridică ambele 
mâini în faţa ochilor, binele şi răul, sacrul şi profanul, alfa şi 
omega. Apoi puse plicul rupt în sertar şi aruncă lenjeria intimă 
peste el în mormane haotice. 

Se aşeză, îşi încrucişă picioarele şi-şi aplecă fruntea asupra 


aşchiei. Închise ochii, aşteptându-se să simtă podeaua cum 
începe să i se legene blând sub picioare, aşteptând pacea care 
o cuprindea atunci când auzea glasurile animalelor, acele 
sărmane animale fără judecată, salvate într-o vreme de 
restrişte de către graţia divină. 

În schimb, auzi vocea bărbatului care-i vânduse aşchia. 
Chiar ar trebui să rezolvi problema asta, ştii, spuse domnul 
Gaunt dinlăuntrul relicvei. Chiar ar trebui să rezolvi asta... 
problema asta josnică. 

— Da, spuse Sally Ratcliffe. Da, ştiu. 

Şezu acolo toată după-amiaza în patul ei încins de fecioară, 
gândindu-se şi visând înăuntrul cercului întunecat pe care-l 
întindea aşchia în jurul ei, o întunecime care semăna cu 
însemnul unei cobre. 


— Uită-l pe-al meu rege, e-mbrăcat în verde tot... iko-iko 
într-o zi... nu-i un om, e-o maşină de iubit... 

În vreme ce Sally Ratcliffe medita în noua sa întunecime, 
Polly Chalmers şedea într-o trâmbă de lumină sclipitoare lângă 
fereastra pe care o deschisese pentru a lăsa să intre puţin din 
neobişnuit de calda după-amiază de octombrie. Folosea maşina 
ei de cusut Singer Dress-O-Matic şi cânta „Iko Iko” pe vocea ei 
de alto curată şi plăcută. 

Rosalie Drake veni la ea şi-i spuse: 

— Ştiu pe cineva care se simte mai bine astăzi. Cu mu/t mai 
bine, după cum se pare. 

Polly ridică privirea şi-i oferi Rosaliei un zâmbet ciudat de 
complex. 

— Mă simt şi nu, spuse ea. 

— Ce vrei să spui e că te simţi mai bine şi că nu te poţi 
abţine. 

Polly se gândi o clipă la aceasta, apoi înclină din cap. Nu era 
tocmai adevărat, dar era în ordine. Două femei care muriseră 
împreună ieri erau astăzi iarăşi împreună la Biroul de Pompe 
Funebre Samuels. Mâine dimineaţă vor fi înmormântate de 


două biserici diferite, dar de mâine după-amiază Nettie şi 
Wilma vor fi iarăşi vecine... În Cimitirul Homeland, de data 
aceasta. Polly se considera parţial răspunzătoare pentru 
morţile lor - în cele din urmă, Nettie nu s-ar fi întors niciodată 
în Castle Rock dacă n-ar fi intervenit ea. Ea scrisese scrisorile 
necesare, participase la audierile necesare, îi găsise chiar şi o 
casă unde să locuiască. Şi de ce? Partea sâcâitoare era că Polly 
nu-şi putea aminti acum, îşi amintea doar că fusese o faptă de 
caritate creştină şi o ultimă responsabilitate a unei vechi 
prietenii de familie. 

Nu se va sustrage de la această culpabilitate şi nici nu va 
lăsa pe nimeni s-o convingă de contrar (Alan, înţelept, nici 
măcar nu încercase), dar nu era sigură dacă ar fi schimbat ceva 
din ceea ce făcuse. Miezul nebuniei lui Nettie fusese aparent 
dincolo de puterea ei de control sau de schimbare, însă ea 
petrecuse chiar şi aşa trei ani fericiţi şi productivi în Castle 
Rock. Poate că trei ani ca aceştia erau mai bine decât lungul 
timp cenuşiu pe care l-ar fi petrecut la azil, înainte ca 
bătrâneţea sau simpla plictiseală s-o răpună. lar dacă Polly, 
prin acţiunile sale, îşi semnase numele pe condamnarea la 
moarte a Wilmei Jerzyck, oare nu-şi scrisese Wilma singură pe 
acelaşi document detaliile de punere în practică? În definitiv, 
Wilma, nu Polly, îl înjunghiase de moarte cu un tirbuşon pe 
veselul şi inofensivul căţeluş al lui Nettie Cobb. 

Mai era o parte din ea, o parte mai simplă, care pur şi 
simplu plângea moartea prietenei sale şi se îndoia că Nettie ar 
fi putut face un asemenea lucru când ei tocmai i se părea că îşi 
revenea la normal. 

Işi petrecuse o bună parte din dimineaţă făcând pregătiri de 
înmormântare şi sunându-le pe puţinele rude ale lui Nettie 
(toate îi spuseseră că nu vor participa la înmormântare, lucru la 
care Polly se aşteptase), iar treaba aceasta, procesele 
funcţionăreşti ale morţii, o ajutase să-şi focalizeze propria 
durere sufletească... efect pe care, fără îndoială, trebuie să-l 
aibă ritualurile de îngropare a celor morţi. 

Erau unele lucruri, însă, care nu voiau să-i plece din gând. 

Lasagna, de pildă - încă mai era în frigider cu folia pusă 
peste ea ca să nu se usuce. Bănuia că ea şi cu Alan o vor 
mânca la cină astă-seară - dacă el putea veni, desigur. N-o va 
mânca singură. Asta nu putea face. 


Îşi tot amintea cât de repede văzuse Nettie că suferă, cât 
de precis identificase ea durerea şi cum îi adusese mănuşile 
termice, insistând că de data aceasta s-ar putea chiar să o 
ajute. Şi, desigur, ultimul lucru pe care-l spusese Nettie: „Te 
iubesc, Polly.” 

— Pământul către Polly, Pământul către Polly, răspunde. Pol, 
mă recepţionezi? - scandă Rosalie. 

Ea şi cu Polly îşi aduseseră împreună aminte de Nettie în 
dimineaţa aceea, făcând schimb de amintiri, şi plânseseră 
împreună în camera din spate, ţinându-se în braţe printre 
sulurile de material. Acum şi Rosalie părea fericită - poate doar 
fiindcă o auzise pe Polly cântând. 

Sau fiindcă ea n-a fost întru totul reală pentru nici una 
dintre noi, cugetă Polly. Era o umbră deasupra ei - nu una 
complet neagră, bagă de seamă; era doar destul de deasă ca 
să-ţi fie greu s-o vezi. Asta face ca durerea noastră să fie atât 
de fragilă. 

— Te-am auzit, spuse Polly. Chiar mă simt mai bine, nu mă 
pot abţine şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Te 
satisface răspunsul ăsta? 

— Aproape, acceptă Rosalie. Nu ştiu ce m-a surprins mai 
mult când am venit înapoi - să te aud cântând sau să te aud 
folosind iarăşi maşina de cusut. Ridică mâinile. 

Polly le ridică. Niciodată nu aveau să treacă drept mâinile 
unei regine a frumuseţii, cu degetele lor strâmbe şi cu 
umflăturile lor puhave, care îi îngroşau grotesc încheieturile, 
dar Rosalie observă că umflăturile se retrăseseră mult de 
vinerea trecută până acum, când durerea neîntreruptă o făcuse 
pe Polly să plece mai repede acasă. 

— Oau! spuse Rosalie. Te mai dor măcar un pic? 

— Sigur - dar tot sunt mai bine decât au fost de-o lună 
încoace. Uită-te. 

Îşi strânse încet palmele în pumni slabi. Apoi le deschise din 
nou, cu aceeaşi grijă. 

— A trecut cel puţin o lună de când n-am mai putut face 
asta. 

Adevărul, Polly ştia, era puţin mai crunt; nu mai reuşise să 
strângă pumnii fără s-o doară îngrozitor din aprilie sau mai. 

— Oau! 

— Aşa că mă simt mai bine, spuse Polly. Acum, dac-ar fi 


Nettie aici să se bucure şi ea, asta ar face lucrurile aproape 
perfecte. 

Uşa din faţă a atelierului se deschise. 

— Mergi tu să vezi cine este? - întrebă Polly. Vreau să 
termin de cusut mâneca asta. 

— Sigur că da. 

Rosalie dădu să plece, apoi se opri pentru o clipă şi se uită 
înapoi. 

— Nettie chiar s-ar fi bucurat că te simţi bine, să ştii. 

Polly aplecă din cap. 

— Ştiu asta, spuse ea cu gravitate. 

Rosalie merse în faţă să-l servească pe client. După ce 
plecă, mâna stângă a lui Polly se duse la piept şi atinse micuța 
umflătură, nu mai mare decât o ghindă, care se odihnea sub 
sveterul ei roz, între sâni. 

Azka - ce cuvânt minunat, gândi ea şi începu iarăşi să 
acţioneze maşina de cusut, răsucind pe toate părţile materialul 
rochiei - prima sa lucrare originală de vara trecută încoace - 
sub jucăuşa scăpărare argintie a acului. 

Se întrebă în treacăt cât îi va cere domnul Gaunt pentru 
amuletă. Oricât ar cere, îşi spuse, n-o să fie de ajuns. Nu voi 
gândi - nu voi putea gândi - aşa când va veni vremea să ne 
târguim, dar ăsta-i adevărul gol-goluţ. Oricât ar cere pentru ea, 
tot un chilipir va fi. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Consilierii (şi consilierele) locali din Castle Rock împărțeau o 
singură secretară cu normă întreagă, o femeie tânără cu 
numele exotic de Ariadne St. Claire. Era o tânără fericită, deloc 
împovărată de inteligenţă, dar neobosită şi plăcută la vedere. 
Avea sâni mari, care se reliefau precum nişte dealuri cu coline 
domoale şi pante abrupte sub o aparent fără de sfârşit rezervă 
de svetere de angora, şi o piele încântătoare. Avea de 


asemenea o vedere foarte slabă. Ochii îi înotau, maro şi măriţi, 
în spatele lentilelor groase ale unor ochelari cu rame din corn. 
Lui Buster îi plăcea de ea. O considera prea proastă ca să fie 
una dintre Ei. 

La patru fără un sfert, Ariadne îşi vâri capul în biroul lui. 

— A trecut pe aici Deke Bradford, domnul Keeton. Are 
nevoie de o semnătură pe un formular de eliberare de fonduri. 
l-o puteţi da? 

— Păi, hai să vedem despre ce-i vorba, spuse Buster, lăsând 
să cadă în sertarul biroului secţiunea sportivă, îndoită la tabelul 
curselor de cai, a ziarului Daily Sun din Lewiston din ziua aceea. 

Se simţea mult mai bine astăzi; hotărât şi vigilent. Acele 
jalnice bileţele roz, de duminică, fuseseră arse în soba din 
bucătărie, soţia sa, Myrtle încetase să se mai ferească precum 
o pisică pârlită când se apropia el (nu-i mai păsa cine ştie cât 
de Myrtle, dar tot era deranjant să locuieşti cu o femeie care te 
credea Strangulatorul din Boston) şi se aştepta să mai poată 
aduna un mănunchi de bani în seara aceea la Hipodromul 
Lewiston. Din pricina sărbătorii, mulțimile de oameni (ce să mai 
vorbim de sumele puse la bătaie) vor fi şi mai mari. 

Incepuse, de fapt, să se gândească să parieze în sistem 
quinella şi trifecta”. 

Cât despre ajutorul de şerif Faţădesulă şi şeriful Capdecaca 
şi tot restul cetei lor vesele... ei bine, el şi cu domnul Gaunt 
ştiau despre ei, iar Buster credea că împreună vor alcătui o 
echipă a naibii de bună. 

Din toate aceste motive o putu invita pe Ariadne în birou cu 
seninătate - reuşi chiar să-şi permită unele dintre vechile lui 
plăceri de a observa modul blând în care se legăna pieptul ei 
înăuntrul harnaşamentului fără-ndoială formidabil. 

Ea îi aşeză pe masa de lucru un formular de eliberare de 
fonduri. Buster îl ridică şi se lăsă pe spate în scaunul rotativ 
pentru a-i arunca o privire. Suma cerută se afla într-un chenar 
din partea de sus - nouă sute patruzeci de dolari. Beneficiarul 


3 quinella - sistem de pariuri în care pariorul, pentru a 
câştiga, trebuie să aleagă primii doi cai ce vor ajunge la linia de 
sosire, dar nu neapărat în ordinea corectă: trifecta - acelaşi 
sistem de pariuri, numai că pariorul are de ales primii trei cai 
sosiți şi neapărat în ordinea sosirii lor - n. tr. 


avea să fie Depozitul de Materiale pentru Construcţii din 
Lewiston. În locul rezervat pentru Bunurile şi/sau serviciile ce 
vor fi prestate, Deke scrisese 16 CUTII DE DINAMITĂ. Jos, în 
porţiunea Observații/Explicații, scrisese: 


În sfârşit am ajuns la creasta aia de granit de la 
balastiera de pe Drumul Orăşenesc nr. 5, cea despre care 
geologii de la stat ne-au prevenit în '87 (vezi raportul meu 
pentru detalii.) În orice caz, în spatele ei mai este o 
grămadă de prundiş, dar va trebui să dinamităm roca 
pentru a ajunge la el. Asta ar trebui făcut înainte să se 
răcească şi să înceapă ninsorile de iarnă. Dacă o să fie 
nevoie să cumpărăm prundişul pentru la iarnă din Norway, 
contribuabilii or să ne ia la Doamne păzeşte. Două sau trei 
pungi ar trebui să ajungă, iar Depozitul are la dispoziţie o 
rezervă mare de Taggart Hi-lmpact - am verificat. Dacă 
vrem, o putem cumpăra până mâine la prânz şi miercuri să 
începem detonările. Am identificat punctele dacă vrea 
cineva de la Oficiul Consiliului Local să vină şi să arunce o 
privire. 


Sub acestea, Deke îşi mâzgălise semnătura. 

Buster citi biletul de două ori, lovindu-şi gânditor dinţii din 
faţă în vreme ce Ariadne aşteptă. În cele din urmă, se aplecă 
înainte, făcu o schimbare, adăugă o propoziţie, parafă atât 
schimbarea, cât şi adausul, apoi îşi semnă numele cu o 
înfloritură sub numele lui Deke. Când îi înmână înapoi foaia roz 
de hârtie Ariadnei, zâmbea. 

— Poftim! - spuse el. Şi toată lumea mă crede un mare 
zgârie-brânză! 

Ariadne se uită la formular. Buster modificase suma din 
nouă sute patruzeci de dolari în o mie patru sute. Sub 
explicaţia lui Deke cu privire la întrebuinţarea dinamitei, Buster 
adăugase acestea: Dacă tot ne permite stocul, mai bine să 
luăm douăzeci de cutii. 

— Vreţi să mergeţi şi să vă uitaţi la balastieră, domnule 
Keeton? 

— Mnu, mnu, nu e necesar. 

Buster se lăsă înapoi pe spate în scaun şi-şi împleti degetele 
la ceafă. 


— Dar spune-i lui Deke să-mi dea un telefon când vine 
marfa. E-o grămadă de explozibil. Nu vrem să cadă-n mâini 
greşite, nu? 

— Chiar că nu, spuse Ariadne şi ieşi. 

Era bucuroasă că ieşea. Era ceva la zâmbetul domnului 
Keeton pe care-l găsea... păi, puţin înfiorător. 

Buster, între timp, se rotise cu scaunul pentru a se putea 
uita afară la Strada Principală, care acum era mult mai 
populată decât fusese duminică dimineaţa când se uitase 
asupra oraşului cu atâta disperare. Multe se întâmplaseră de 
atunci şi bănuia că multe se vor mai întâmpla în următoarele 
două zile. Păi, cu douăzeci de cutii de dinamită Taggart 
Hi-lmpact puse la păstrare în magazia Lucrărilor Publice - o 
magazie de la care, desigur, el avea cheie - se putea întâmpla 
aproape orice. 

Absolut orice. 


Ace Merrill traversă podul Tobin şi intră în Boston la ora 
patru după-amiaza, dar era bine trecut de cinci înainte să 
ajungă la ceea ce spera el că era destinaţia sa. Se afla într-o 
ciudată zonă mizeră aproape complet pustie din Cambridge, 
aproape de mijlocul unei şerpării sinuoase de străzi. Jumătate 
dintre ele păreau a fi semnalizate cu sens unic; cealaltă 
jumătate erau înfundate. Ruinele clădirilor din această zonă 
decăzută aruncau umbre lungi peste străzi atunci când Ace se 
opri în faţa unei construcţii din cărămidă refractară dezolantă, 
cu un singur etaj, de pe strada Whipple. Se afla în mijlocul unui 
lot vacant plin de buruieni. 

In jurul proprietăţii era un gard din lanţuri, dar acesta nu 
reprezenta o problemă; poarta fusese furată. Rămăseseră doar 
balamalele. Pe ele, Ace văzu ceea ce probabil că erau urme 
lăsate de un flex. Intră cu Challenger-ul prin golul unde fusese 
poarta şi conduse încet către clădirea din cărămidă. 

Pereţii ei erau negri şi fără geamuri. Poteca desfundată pe 
care mergea ei ducea la uşa închisă a unui garaj situat în 


partea clădirii care stătea cu faţa către râul Charles. Nici uşa 
garajului nu avea geamuri. Challenger-ul se legăna pe arcuri şi 
tresălta nefericit prin gropile din ceea ce cândva trebuia să fi 
fost o suprafaţă asfaltată. Trecu pe lângă un cărucior 
abandonat ce stătea în mijlocul unui morman de cioburi. 
Inăuntru lui stătea proptită o păpuşă decrepită care, atunci 
când trecu pe lângă ea, se uită fix la el cu un ochi albastru 
mucezit. Parcă în faţa uşii închise de la garaj. Ce naiba trebuia 
să facă acum? Clădirea din cărămidă avea aspectul unui loc 
care stătuse părăsit din 1945 sau aşa ceva. 

Ace cobori din maşină. Din buzunarul de la piept scoase o 
bucată de hârtie. Pe ea era scrisă adresa locului unde trebuia 
să fie depozitată maşina lui Gaunt. Se uită iarăşi neîncrezător la 
ea. Ultimele câteva numere pe lângă care trecuse îi sugeraseră 
că aceasta era probabil strada Whipple nr. 85, dar cine mama 
mă-sii îşi putea da seama sigur? Clădirile ca aceasta nu aveau 
niciodată număr de stradă şi niciodată nu părea să fie cineva 
prin jur pe care-l poţi întreba. De fapt, toată această zonă din 
oraş avea un aspect pustiu, înfiorător, care nu-i prea plăcea lui 
Ace. Loturi vacante. Maşini denudate care fuseseră prădate de 
fiecare componentă folositoare şi fiecare centimetru de fir de 
cupru. Case de raport goale aşteptând ca politicienii să-şi 
regleze conturile înainte să se prăbuşească în bătaia bilei 
pentru demolări. Străzi secundare alambicate care se înfundau 
în curţi murdare şi fundături mizere. li luase o oră să găsească 
strada Whipple, iar acum că o găsise, aproape că-şi dorea să fi 
rămas rătăcită. Aceasta era partea din oraş unde poliţiştii 
găseau uneori cadavrele  nou-născuţilor  îndesate în 
tomberoane ruginite şi în frigidere abandonate. 

Merse pe jos către uşa garajului şi căută din priviri un buton 
de sonerie. Nu era nici unul. Îşi apropie urechea de metalul 
ruginit şi încercă să audă vreun sunet dinăuntru. Putea fi un 
atelier ilegal de dezmembrări auto, bănuia el; un tip care avea 
un depozit de cocaină de mare putere precum treaba pe care 
i-o oferise Gaunt putea foarte bine cunoaşte genul de oameni 
care vindeau pe bani peşin Porsche-uri şi Lamborghini-uri după 
apusul soarelui. 

Nu auzi altceva decât linişte. 

Probabil că nici nu-i locul potrivit, îşi spuse, dar se 
plimbase-n susul şi-n josul blestematei ăleia de străzi şi era 


singurul loc de acolo destul de mare - şi destul de solid - în 
care să depozitezi o maşină clasică. Doar dacă nu-şi dăduse în 
petic de zile mari şi venise în partea de oraş greşită. Gândul 
acesta îl făcu să se agite. Dacă nu te întorci până la miezul 
nopții, voi fi nefericit. Când sunt nefericit, uneori îmi pierd 
cumpătul. 

Las-o mai moale, îşi spuse Ace cu înfrigurare. Nu-i decât un 
bătrân cu o proteză dentară de proastă calitate. Poate că-i 
homo. 

Dar nu putea s-o lase mai moale şi nu credea cu adevărat 
că domnul Leland Gaunt era doar un bătrân cu o proteză 
dentară de proastă calitate. Credea şi că nu voia să afle sigur 
dacă era sau nu aşa. 

Dar problema se punea acum astfel: nu peste mult timp 
avea să se întunece şi el nu vroia să se afle-n partea asta de 
oraş după lăsarea întunericului. Ceva nu era în regulă aici. 
Ceva mai mult decât casele de raport înfricoşătoare, cu 
geamurile lor moarte, holbate, şi maşinile care stăteau pe jante 
în rigole. De când începuse să se apropie de strada Whipple, nu 
văzuse nici măcar un om pe trotuar sau stând pe-o verandă 
sau uitându-se pe geam... dar, chiar şi aşa, încercase senzaţia 
că era privit. Incă o încerca, de fapt: senzaţia de ochi care i se 
târăsc avizi printre firişoarele de păr de la ceafă. 

Era aproape ca şi când nici nu s-ar mai fi aflat în Boston. 
Locul ăsta semăna mai degrabă cu fututa aia de Zonă 
Crepusculară. 

Dacă nu te întorci până la miezul nopții, voi fi nefericit. 

Ace strânse pumnul şi izbi faţa ruginită, fără trăsături a uşii 
de la garaj. 

— Hei! Vrea cineva de-acolo dinăuntru să se uite la nişte 
vase Tupperware? 

Nici un răspuns. 

În partea de jos a uşii se afla un mâner. ÎI încercă. Nici 
poveste. Uşa nu vru nici măcar să se scuture-n cadru, darămite 
să urce pe şine. 

Ace lăsă aerul să-i iasă într-un sâsâit printre dinţi şi se uită 
agitat în jur. Challenger-ul lui stătea în apropiere şi niciodată în 
viaţa lui nu-şi dorise mai mult ca acum să urce-n el şi să plece. 
Dar nu îndrăznea s-o facă. 

Dădu ocol clădirii şi nu văzu nimic. Absolut nimic. Doar 


întinderi de cărămidă vopsită într-un verde-muci neplăcut. Pe 
spatele garajului fusese vopsit cu spray-ul un graffitti ciudat şi 
Ace se uită la el câteva clipe, neînţelegând de ce-i făcea pielea 
de găină. 


YOG-SOTHOTH E CEL MAI TARE. 


scria cu litere roşii spălăcite. 

Ajunse înapoi la uşa garajului şi-şi spuse: Şi-acum ce? 

Fiindcă nu se putu gândi la altceva, urcă la loc în Challenger 
şi stătu pur şi simplu acolo, uitându-se la uşa garajului. In cele 
din urmă, aşeză ambele mâini pe claxon şi făcu să răsune o 
salvă prelungă, frustrată. 

Pe dată, uşa garajului începu să urce în linişte pe şine. 

Ace rămase locului şi se uită la ea cu gura căscată şi primul 
lui impuls fu să pornească Challenger-ul şi să plece cât de 
repede şi cât de departe putea. Ciudad de Mexico ar fi fost bun 
pentru început. Apoi se gândi iarăşi la domnul Gaunt şi ieşi 
încet din maşină. Când uşa garajului se opri sub tavanul 
dinăuntru, Ace merse către ea. 

Interiorul era puternic luminat de şase becuri de două sute 
de waţi ce atârnau la capătul unor cabluri electrice groase. 
Fiecare bec fusese înconjurat de câte o bucată de tinichea 
îndoită sub formă de con, aşa încât lumina cădea pe podea în 
bălți perfect rotunde. In spatele garajului se afla o maşină 
acoperită cu o prelată. Lângă perete era o masă plină de 
unelte. Pe un alt perete erau puse una peste alta trei lăzi. Pe 
ele se afla un magnetofon demodat. 

In afară de acestea, garajul era gol. 

— Cine a deschis uşa? - întrebă Ace pe o voce slabă, 
uscată. Cine a deschis fututa asta de uşă? 

Dar la aceasta nu primi nici un răspuns. 


Conduse Challenger-ul înăuntru şi-l parcă lângă peretele din 
spate - era loc berechet. Apoi se duse înapoi la intrare. Pe 


peretele de lângă uşă se afla un panou de control. Ace apăsă 
butonul jos. Terenul pustiu pe care stătea această clădire ca o 
fortăreață enigmatică era plin de umbre care îl făcură să se 
agite. | se tot părea că vede ceva mişcându-se acolo afară. 

Uşa cobori fără cel mai mic scârţâit sau zăngănit. Cât 
aştepta să se închidă până jos. Ace căută din priviri în jur 
senzorul de zgomot care reacţionase la sunetul claxonului său. 
Nu reuşi să-l vadă. Trebuia să fie pe-acolo pe undeva, însă - 
uşile de la garaje nu se deschideau singure-singurele. 

Deşi, îşi spuse el, dacă se-ntâmplă undeva-n oraşul ăsta o 
asemenea drăcovenie, probabil că asta-i pe strada Whipple. 

Ace se duse la stiva de lăzi pe care stătea magnetofonul. 
Picioarele lui produseră, călcând pe ciment, un scrâşnet 
cavernos. Yog-Sothoth e cel mai tare, îşi spuse el la nimereală 
şi apoi se cutremură. Nu ştia cine dracu' era Yog-Sothoth, 
probabil vreun cântăreţ rastafarian* de reggae cu nouăzeci de 
livre de şuviţe împletite crescându-i din scalpul mizerabil, însă 
lui Ace tot nu-i plăcea sunetul pe care i-l producea numele 
acela în gând. Să se gândească la numele acela în locul de faţă 
i se părea o idee proastă. | se părea o idee periculoasă. 

Pe una dintre rolele de magnetofon fusese lipită o bucată 
de hârtie. Pe ea erau scrise cu litere mari două cuvinte: 


ASCULTĂ-MĂ 


Ace smulse biletul şi apăsă butonul PLAY. Rola începu să se 
învârtă şi când auzi vocea aceea, tresări puţin. Totuşi, la vocea 
cui se aşteptase? A lui Richard Nixon? 

— Bună, Ace, spuse vocea înregistrată a domnului Gaunt. 
Bun venit în Boston. Te rog, ia jos prelata de pe maşina mea şi 
pune lăzile în ea. Conţin o marfă destul de specială de care mă 
aştept să am nevoie cât se poate de curând. Mă tem că va 
trebui să pui măcar o ladă pe bancheta din spate; portbagajul 
Tucker-ului cam lasă de dorit. Maşina ta va fi cât se poate de în 


3 Rastafarian - practicant al sectei rastafariene, originară 
din Jamaica, ai cărei membri îl venerează ca mântuitor pe Haile 
Selassie (împărat al Etiopiei între 1930-1974) şi privesc Africa, 
în special Etiopia, ca fiind Ţara Făgăduinţei (După Ras Tafari, 
fostul nume al lui Haile Selassie) - n. tr. 


siguranţă aici, iar drumul de întoarcere îţi va fi lipsit de 
evenimente neplăcute. Şi, te rog, ţine minte asta - cu cât 
ajungi mai repede înapoi, cu atât mai repede poţi începe să 
cercetezi locurile de pe hartă. Să ai o călătorie plăcută. 

Mesajul fu urmat de fâşâitul gol al benzii şi scâncetul slab al 
motoraşului care învârtea rola. 

Cu toate acestea, Ace lăsă rolele să se învârtă aproape un 
minut. Toată situaţia aceasta era bizară... şi continua să devină 
tot mai bizară. Domnul Gaunt fusese acolo în timpul 
după-amiezii - trebuia să fi fost, fiindcă pomenise de hartă, iar 
Ace nu dăduse cu ochii de hartă sau de domnul Leland Gaunt 
decât în acea dimineaţă. Hoţomanul ăla bătrân trebuia să fi 
luat avionul încolo câtă vreme el, Ace, venea cu maşina. Dar de 
ce? Ce mama mă-sii însemna toată treaba asta? 

Nu a fost aici, îşi spuse el. Nu-mi pasă dacă-i imposibil sau 
nu - el n-a fost aici. Uită-te, de pildă, la blestematul ăla de 
magnetofon. Nimeni nu mai foloseşte magnetofoane de felul 
ăsta. Şi uită-te la praful de pe role. Lucrurile astea aşteaptă aici 
de multă vreme. Poate că stau aici şi adună praf încă de când 
te-a trimis Pangborn la Shawshank. 

O, dar asta era o nebunie. 

Asta era pur şi simplu o porcărie. 

Chiar şi aşa, exista o parte adâncă din miezul fiinţei lui care 
credea că era adevărat. Domnul Gaunt nu fusese nici măcar în 
apropiere de Boston în acea după-amiază. Domnul Gaunt îşi 
petrecuse după-amiaza în Castle Rock - Ace ştia asta - stând la 
fereastră, urmărindu-i pe trecători, poate chiar scoțând anunţul 
cu 


ÎNCHIS DE ZIUA LUI COLUMB 
din când în când şi punând 
DESCHIS 


în locul lui. Asta dacă vedea că se apropia persoana potrivită - 
genul de persoană cu care un tip ca domnul Gaunt ar vrea să 
încheie o afacere mică. 

Numai că, mai exact, care era afacerea lui? 

Ace nu era sigur că voia să ştie. Dar voia să ştie ce era 


înăuntrul acelor lăzi. Dacă urma să le transporte de acolo până 
înapoi în Castle Rock, avea un afurisit de drept să ştie. 

Apăsă butonul sro al magnetofonului, îl ridică şi-l puse 
deoparte. Luă un ciocan dintre uneltele de pe masa de lucru şi 
ranga ce stătea sprijinită de peretele de lângă ea. Se întoarse 
la lăzi şi vâri capătul plat al răngii sub capacul de lemn al celei 
de sus. İl înălţă. Cuiele cedară cu un țipăt subţire. Conţinutul 
lăzii era acoperit cu un pătrat de muşama grea. O dădu în lături 
şi pur şi simplu se holbă la ceea ce văzu înăuntru. 

Capse detonatoare. 

Duzini întregi de capse detonatoare. 

Poate sute de capse detonatoare, fiecare odihnindu-se în 
propriul ei cuibuşor confortabil din câlţi. 

lisuse Christoase, ce-are de gând să facă? Să-nceapă al 
Treilea Război Mondial? 

Cu inima bubuindu-i tare în piept, Ace bătu cuiele la loc şi 
puse deoparte lada cu capse detonatoare. Deschise a doua 
ladă, aşteptându-se să vadă şiruri ordonate de bețe roşii grase 
care seamănă cu artificiile de semnalizare stradală. 

Dar nu era vorba de dinamită. Erau arme. 

Erau poate două duzini în total - pistoale automate de mare 
putere. Mirosul de ulei vâscos în care fuseseră ambalate pluti în 
sus către el. Nu ştia ce fel de arme erau - germane, poate - dar 
ştia ce însemnau: de la douăzeci de ani şi până la închisoare pe 
viaţă dacă era prins cu ele în Massachusetts. Statul întreținea 
vederi extrem de proaste despre arme, mai ales din felul celor 
automate. 

Pe această ladă o aşeză deoparte fără să-i pună capacul la 
loc. Deschise a treia ladă. Era plină cu încărcătoare pentru 
pistoale. 

Ace făcu un pas în spate, frecându-se agitat la gură cu 
palma de la mâna stângă. 

Capse detonatoare. 

Pistoale automate. 

Muniţie. 

Asta era marfă? 

— Eu, nu, spuse Ace pe o voce joasă, scuturând din cap. 
Puştiu' de faţă, nu. A-ă, nici pomeneală. 

Ciudad de Mexico arăta din ce în ce mai bine. Poate chiar 
Rio. Ace nu ştia dacă Gaunt construia o cursă de şoareci mai 


bună sau un scaun electric mai bun, dar ştia că el nu voia să fie 
părtaş la asta, orice-ar fi fost asta. El se căra, şi se căra chiar 
acum. 

Ochii i se fixară pe lada cu pistoale automate. 

Şi iau una dintre jucăriile alea cu mine, gândi. Ceva mic 
pentru deranj. Spune-i suvenir. 

Dădu să se apropie de ladă şi-n clipa aceea, deşi nici unul 
dintre butoane nu fusese apăsat, rola magnetofonului începu 
să se învârtă din nou. 

— Nici să nu te gândeşti, Ace, îl sfătui cu răceală vocea 
domnului Gaunt, iar Ace strigă. Ai face bine să nu ţi-o tragi cu 
mine. Ce-ţi fac eu dacă încerci vreodată va părea o zi la ţară pe 
lângă ceea ce puneau la cale Fraţii Corson. Acum eşti băiatul 
meu. Rămâi cu mine şi-o să ne distrăm. Rămâi cu mine şi-o să 
te răzbuni pe toţi cei din Castle Rock care ţi-au greşit 
vreodată... şi-o să pleci un om bogat. Ridică-te împotriva mea 
şi n-o să te opreşti niciodată din strigat. 

Magnetofonul se opri. 

Ochii holbaţi ai lui Ace urmăriră firul de alimentare până la 
ştecher. Acesta zăcea pe podea, acoperit cu un strat fin de 
praf. 

Şi pe deasupra, nu se vedea nicăieri nici o priză. 


4 


Ace începu brusc să se simtă puţin mai calm şi asta nu era 
chiar atât de ciudat cum ar fi trebuit să fie. Pentru stabilizarea 
barometrului său emoţional existau două motive. 

Primul era că Ace era un fel de regresiv. S-ar fi simţit 
absolut acasă şi dacă ar fi locuit într-o peşteră şi dacă, atunci 
când n-ar fi fost ocupat să arunce cu pietre în duşmani, şi-ar fi 
tras femeia de păr după el. Era genul de om a cărui reacţie 
este complet previzibilă doar atunci când este pus în faţa unei 
forţe şi autorităţi superioare. Confruntări de felul acesta nu 
aveau loc des, dar când aveau loc, el se înclina aproape 
instantaneu în faţa forţei superioare. Deşi nu o ştia, această 
trăsătură era cea care-l făcuse să nu fugă pur şi simplu de 


Fraţii Zburători Corson. La oamenii precum Ace Merrill, singura 
pornire mai puternică decât cea a dominaţiei este nevoia de a 
se da peste cap şi de a-şi îndoi umil gâtul când îşi face apariţia 
adevăratul conducător al cetei. 

Al doilea motiv era şi mai simplu: alese să creadă că visa. 
Exista o parte din el care ştia că asta nu e adevărat, dar gândul 
acesta tot era mai uşor de crezut decât dovezile pe care i le 
ofereau simţurile; nici măcar nu voia să ja în consideraţie o 
lume care ar permite prezenţa unui domn Gaunt. Era mai uşor 
- mai sigur - să-şi blocheze pur şi simplu procesele intelectuale 
pentru o vreme şi să meargă mai departe către încheierea 
acestei afaceri. Dacă făcea asta, era posibil ca într-un sfârşit să 
se trezească în lumea pe care o cunoştea dintotdeauna. 
Dumnezeu ştia că şi lumea aceea avea pericolele ei, dar el 
prea puţin o înţelegea. 

Bătu capacele la loc pe lada cu pistoale şi pe cea cu 
muniţie. Apoi se aplecă lângă automobilul depozitat acolo şi 
apucă prelata din pânză, care era şi ea acoperită cu un strat de 
praf. O trase jos... şi, pentru o clipă, cuprins de mirare şi 
încântare, uită de toate celelalte lucruri. 

Era un Tucker, sigur că da, şi era frumos. 

Vopseaua era galben-canar. De-o parte şi de alta a 
caroseriei şi dedesubtul barei de protecţie din faţă, cromul 
scânteia. Din mijlocul capotei din faţă, sub un ornament din 
argint care semăna cu locomotiva unui tren expres futurist, un 
al treilea far se uita ţintă la el. 

Ace se plimbă încet în jurul lui, încercând să-l mănânce din 
priviri. 

De-o parte şi de alta a punţii din spate se afla câte un grilaj 
cromat; habar nu avea la ce foloseau. Cauciucurile Goodyear 
groase şi cu exteriorul alb erau atât de curate, că aproape 
sclipeau în bătaia becurilor din tavan. De-a latul punţii din 
spate se aflau scrise cu litere înclinate din crom cuvintele 
„Tucker Talisman.” Ace nu auzise niciodată de un asemenea 
model. Crezuse că Torpedo-ul era singura maşină pe care o 
scosese vreodată pe piaţă Preston Tucker. 

Mai ai o problemă, bătrâne - nu-i nici un număr de 
înmatriculare pe chestia asta. Ai de gând să încerci să ajungi 
până în Maine cu o maşină care iese în evidenţă ca un deget 
buşit, cu o maşină fără număr de înmatriculare, cu o maşină 


plină cu arme şi dispozitive explozive? 

Da. Avea de gând. Era o idee proastă, desigur, o idee cu 
adevărat proastă... dar alternativa - care ar fi însemnat 
să-ncerce să şi-o tragă cu domnul Leland Gaunt - părea cu mult 
mai proastă. Pe deasupra, ăsta era un vis. 

Scutură cheile afară din plic, se duse în spatele 
portbagajului şi căută în van încuietoarea. După câteva clipe îşi 
aminti filmul cu Jeff Bridges şi înţelese. Asemenea VW 
Beetle-ului german şi Chevy Corvair-ului, motorul Tucker-ului 
se afla în spate. Portbagajul se afla în faţă. 

Cât se poate de sigur, găsi încuietoarea chiar sub acel 
ciudat al treilea far. Deschise portbagajul. Era într-adevăr 
foarte confortabil şi era gol cu excepţia unui singur obiect. O 
sticluţă cu praf alb de al cărei dop era legată cu un lănţişor o 
linguriţă. De lănţişor fusese lipită cu bandă adezivă o bucăţică 
de hârtie. Ace o rupse de acolo şi citi mesajul scris pe ea cu 
majuscule mărunte: 


CP IEI, 
| TIRAGE OR PE NAS | 
a a IPEE Ta T s 


=== 


Ace se supuse ordinului. 


Simţindu-se mult mai bine cu puţin din incomparabilul praf 
euforic al domnului Gaunt luminându-i creierul precum ecranul 
tonomatului Rock-Ola al lui Henry Beaufort, Ace urcă armele şi 
încărcătoarele în portbagaj. Puse lada cu capse detonatoare pe 
bancheta din spate, oprindu-se doar pentru o clipă să inspire 
profund. Berlina avea acel miros incomparabil de maşină nouă, 
nimic nu se asemuia cu el pe lume (cu excepţia poate doar a 
mirosului de pizdulice), iar când urcă la volan, văzu că era 
nou-nouţă: kilometrajul Tucker Talisman-ului domnului Gaunt 
era setat la 00000.0. 

Ace împinse cheia în contact şi o roti. 

Talisman-ul porni cu un huruit scăzut, gutural, încântător. 
Câţi cai erau sub capotă? Nu ştia, dar părea că e o întreagă 


herghelie. La închisoare fuseseră o mulţime de cărţi despre 
maşini, iar Ace le citise pe cele mai multe. Tucker Torpedoul 
fusese o maşină cu şase cilindri, aproximativ trei sute cincizeci 
de inci cubi, foarte asemănătoare cu maşinile pe care le 
construise domnul Ford între anii 1948 şi 1952. Avusese 
undeva pe la o sută cincizeci de cai putere sub capotă. 

Aceasta părea mai mare. Mult mai mare. 

Ace simţi un imbold de a cobori, de a merge în spate şi dea 
vedea dacă putea deschide capota de la motor... dar era ca şi 
când s-ar fi gândit prea mult la numele acela nebunesc - 
Yog-cumofi. Cumva, i se părea o idee proastă. Ceea ce i se 
părea a fi o idee bună era să ducă treaba asta înapoi în Castle 
Rock cât de repede putea. 

Dădu să iasă din maşină pentru a acţiona butonul de 
deschidere a uşii, apoi acţionă în schimb claxonul, doar ca să 
vadă dacă se întâmplă ceva. Ceva se întâmplă. Uşa urcă 
silențios pe şine. 

Cu siguranță-i un senzor de zgomot pe-aici pe undeva, îşi 
spuse, dar nu mai credea lucrul acesta. Şi nici nu-i mai păsa. 
Schimbă în viteza întâi şi Talisman-ul ieşi trepidând afară din 
garaj. Când porni în josul drumului desfundat către gaura din 
gard, claxonă din nou şi în oglinda retrovizoare văzu becurile 
din garaj stingându-se şi uşa începând să coboare. Işi observă 
de asemenea cu coada ochiului şi Challenger-ul, stând cu botul 
la perete, lângă el aflându-se prelata mototolită. Incercă un 
sentiment ciudat că nu avea să-l mai vadă vreodată. Ace 
descoperi că nu-i mai păsa nici de asta. 


6 


Talisman-ul nu doar că alerga ca vântul şi ca gândul, dar 
părea că ştia şi drumul înapoi spre Storrow Drive şi spre 
autostrada de nord. Din când în când, semnalizarea se pornea 
singură. Când se întâmpla asta, Ace cotea pur şi simplu pe 
strada următoare. Cât ai clipi, micuța mahala din Cambridge 
unde găsise Tucker-ul rămăsese în urma lui, iar silueta podului 
Tobin, mai bine cunoscut sub numele de Podul Râului Tainic, se 


profila în faţa lui, o schelă neagră pe fundalul cerului tot mai 
întunecat. 

Ace trase maneta care aprindea farurile şi în faţa ochilor lui 
se ivi pe dată un evantai bine definit de raze. Când roti volanul, 
evantaiul de lumină se roti odată cu el. Farul acela din mijloc 
era o găselniţă dată dracului. Nu-i de mirare că-l falimentaseră 
pe sărmanul tip care-a conceput maşina asta, gândi Ace. 

Era la aproximativ treizeci de mile nord de Boston când 
observă că acul indicatorului de benzină stătea pe tija de sub E. 
Trase pe dreapta la cea mai apropiată ieşire şi opri maşina 
domnului Gaunt la pompele unei benzinării Mobil care se afla la 
baza rampei. Benzinarul îşi împinse şapca pe spate cu un deget 
unsuros şi dădu admirativ ocol maşinii. 

— Frumoasă maşină! spuse el. De unde-aţi luat-o? 

Fără să se gândească, Ace spuse: 

— Din Câmpiile lui Leng. De la Yog-Sothoth - Maşini de 
Colecţie. 

— Hă? 

— Fă-i doar plinul, fiule - nu suntem la Douăzeci de 
Întrebări. 

— O! spuse benzinarul, mai aruncând o privire la Ace şi 
devenind pe dată servil. Sigur! Cum să nu! 

Şi încercă, dar pompa se opri după ce vărsă în rezervor 
benzină de numai paisprezece cenți. Benzinarul încercă să mai 
toarne acţionând pompa manual, dar benzina nu făcu decât să 
curgă pe jos, prelingându-se pe aripa de-un galben-strălucitor a 
Talisman-ului şi picurând pe macadam. 

— Cre’ că n-are nevoie de benzină, spuse benzinarul cu 
timiditate. 

— Aşa se pare. 

— Poate că vi s-a strigat indicatorul de benzină... 

— Şterge benzina de pe aripa maşinii. Vrei să se umfle 
vopseaua? Ce-i cu tine? 

Puştiul sări să execute şi Ace se duse la baie să-şi mai 
pudreze puţin nasul. Când ieşi, benzinarul stătea la o distanţă 
admirativă faţă de Talisman, răsucindu-şi agitat cârpa în mâini. 

E speriat, gândi Ace. Speriat de ce? De mine? 

Nu; puştiul în salopetă Mobil abia dacă se uita în direcţia lui 
Ace. Tucker-ul era cel care-i tot atrăgea privirea. 

A încercat să o atingă, îşi spuse Ace. 


Această revelaţie - şi asta era, exact asta era - îi aduse un 
zâmbet mic şi feroce la colţurile gurii. 

A încercat s-o atingă şi ceva s-a întâmplat. Ce-a fost nu 
contează câtuşi de puţin. L-a învăţat că se poate uita, dar că-i 
mai bine să nu pună mâna, şi asta-i tot ce contează cu 
adevărat. 

— N-aveţi nimic de plătit, spuse benzinarul. 

— Aici chiar ai dreptate. 

Ace se strecură la volan şi se puse degrabă în mişcare. Îi 
venise o idee nou-nouţă despre Talisman. Într-un fel era o idee 
înfricoşătoare, dar într-un alt fel era o idee cu adevărat 
măreaţă. Credea că, poate, indicatorul de benzină arăta mereu 
gol... şi că rezervorul era mereu plin. 


În New Hampshire, porţile de acces pe autostradă pentru 
maşinile mici sunt din cele automate; arunci în coş mărunţiş în 
valoare de un dolar (Nu Puneţi Penny Vă Rugăm), ledul roşu se 
face verde şi-ţi continui drumul. Doar că, atunci când Ace 
conduse Tucker-ul până lângă coşul ce ieşea din automat, ledul 
se făcu de la sine verde şi micuțul cadran se lumină: 


TAXĂ ACHITATĂ, VĂ MULŢUMIM. 


— Ba bine că nu, murmură Ace şi-şi continuă drumul spre 
Maine. 

Când lăsa Portland-ul în urmă, Talisman-ul gonea doar cu 
peste optzeci de mile la oră şi încă-i mai rămânea destulă forţă 
sub capotă. Imediat după drumul care părăsea drumul principal 
şi ducea spre Falmouth, ajunse în vârful unei coline şi văzu un 
echipaj al poliţiei statale stând la pândă pe marginea 
autostrăzii. De pe geamul din partea şoferului ieşea silueta 
asemănătoare cu o torpilă a unui aparat radar. 

O-o, gândi Ace. M-a prins. Zdrang-bang. lisuse Christoase, 
de ce mergeam totuşi cu viteză, cu tot rahatu' pe care-l am cu 
mine? 


Dar ştia de ce, şi nu era vorba de cocaina pe care o prizase. 
Poate altă dată, dar nu acum. Era vorba de Talisman. Voia să 
meargă repede. Se uita la vitezometru, îşi ridica puţin piciorul 
de pe acceleraţie... şi cinci minute mai târziu îşi dădea seama 
că iarăşi o ţinea apăsată trei sferturi până la podea. 

Aşteptă ca patrula să prindă viaţă într-un spectacol de 
lumini albastre pulsânde şi s-o ia pe urma lui, dar asta nu se 
întâmplă. Ace trecu pe lângă ea cu optzeci şi Ursache nu făcu 
nici o mişcare. 

La naiba, trebuie că moţăia la post. 

Dar Ace ştia mai bine. Când vezi un aparat de radar ieşit pe 
geamul portierei, ştii că tipul dinăuntru e treaz şi gata de dans. 
Nu, ce se întâmplase era următorul lucru: polițistul statal nu 
putuse vedea Talisman-ul. Suna nebunesc, dar părea absolut 
corect. Maşina cea mare şi galbenă cu trei faruri stând căscate 
în faţă era invizibilă atât pentru aparatele ultra-performante, 
cât şi pentru poliţiştii care le foloseau. 

Rânjind, Ace aduse Tucker Talisman-ul domnului Gaunt la o 
sută zece. Ajunse înapoi în The Rock la opt şi un sfert, cu 
aproape patru ore mai devreme. 


8 


Domnul Gaunt ieşi din magazinul său şi rămase sub umbrar 
să-l urmărească pe Ace cum parca cu grijă Talisman-ul în unul 
dintre cele trei locuri înclinate de parcare din faţa Lucrurilor 
preţioase. 

— Ai scos un timp bun, Ace. 

— Mda. Asta-i o maşină senzaţională. 

— Ba bine că nu, spuse domnul Gaunt. 

Îşi plimbă mâna peste puntea din faţă uşor înclinată a 
Tucker-ului. 

— E unică. Mi-ai adus marfa, să-nţeleg? 

— Mda. Domnule Gaunt, mi-am făcut o idee cam cât de 
specială e maşina asta a dumneavoastră la drumul de 
întoarcere, dar cred că tot ar trebui să vă gândiţi să-i puneţi 
nişte plăcuţe de înmatriculare şi poate un abţibild de revizie 


tehnică... 

— Nu sunt necesare, spuse domnul Gaunt cu indiferenţă. 
Parcheaz-o pe aleea din spatele magazinului, Ace, dacă eşti 
amabil. Am eu grijă de ea mai târziu. 

— Cum? Unde? 

Ace descoperi brusc că-i venea greu să-i predea domnului 
Gaunt maşina. Era doar că-şi lăsase maşina lui în Boston şi că 
avea nevoie de roţi pentru treaba lui de noaptea; Talisman-ul 
făcea orice altă maşină mai condusese, inclusiv Challenger-ul, 
să semene cu nişte gunoaie de pe marginea drumului. 

— Asta, spuse domnul Gaunt, este treaba mea. 

Se uită netulburat la Ace. 

— O să descoperi că-ţi merg mai unse lucrurile, Ace, dacă 
te gândeşti că a lucra pentru mine e ca şi când ai face serviciu 
în Armată. Acum ai trei feluri de a face lucrurile - cel corect, cel 
greşit şi cel al domnului Gaunt. Dacă alegi mereu a treia 
variantă, problemele nu te vor găsi niciodată. Mă înţelegi? 

— Mda. Mda, înţeleg. 

— Asta-i bine. Du, atunci, maşina la uşa din spate. 

Ace conduse maşina cea galbenă dincolo de colţ şi merse 
încet pe aleea îngustă care trecea prin spatele clădirilor cu 
magazine din partea de vest a Străzii Principale. Uşa din spate 
a Lucrurilor preţioase era deschisă. Domnul Gaunt stătea 
într-un dreptunghi înclinat de lumină galbenă, aşteptând. Nu se 
obosi să-l ajute atunci când Ace cără lăzile în camera din spate 
a magazinului, gâfâind din cauza efortului. El nu o ştia, dar o 
mulţime de clienţi ar ti fost surprinşi să vadă încăperea aceea. 
Il auziseră pe domnul Gaunt acolo în spatele draperiei din 
catifea care despărţea magazinul de zona pentru depozitare, 
lucrând cu diverse obiecte, mişcând cutii... dar nu fusese 
absolut nimic în cameră până ce, la ordinele domnului Gaunt, 
Ace nu stivui lăzile într-un colţ. 

Ba da - era un singur lucru. În partea îndepărtată a 
încăperii, un şobolan maro zăcea sub braţul destins al unei 
mari curse Victory pentru şobolani. Avea gâtul rupt şi dinţii din 
faţă expuşi într-un rictus mort. 

— Bine lucrat, spuse domnul Gaunt, frecându-şi una de 
cealaltă mâinile cu degete lungi, şi zâmbind. Una peste alta, ai 
făcut o treabă bună pentru seara asta. Ai fost la înălţimea 
aşteptărilor mele, Ace - chiar la înălţimea lor. 


— Mulţumesc, domnule. 

Ace era surprins peste măsură. Nu-i mai spusese nimănui 
„domnule” până în acel moment“. 

— Poftim aici ceva mic pentru deranj. 

Domnul Gaunt îi înmână lui Ace un plic maro. Ace îl apăsă 
cu buricele degetelor şi simţi mişcarea fină a prafului 
dinăuntru. 

— Cred că vei vrea să faci nişte cercetări astă-noapte, nu-i 
aşa? Asta s-ar putea să-ţi dau un plus de energie, cum spuneau 
vechile reclame la uleiul de motor Esso. 

Ace se sperie. 

— O, căcat! Căcat! Am lăsat cartea aia - cartea în care era 
harta - în maşina mea! E-n Boston! Dracu’ s-o ia! 

Strânse pumnul şi se lovi cu el peste coapsă. 

Domnul Gaunt zâmbea. 

— Nu prea cred, spuse el. Cred că-i în Tucker. 

— Nu, sunt... 

— De ce nu verifici singur? 

Aşa că Ace verifică şi, desigur, cartea era acolo, stătea pe 
bord cu cotorul lipit de parbrizul securizat al Tucker-ului. 
Comorile pierdute şi îngropate ale Noii Anglii O luă şi o 
frunzări. Harta era tot acolo. Se uită la domnul Gaunt cu o 
recunoştinţă tâmpă. 

— Nu voi mai avea nevoie de serviciile tale până mâine 
seară, cam pe la ora asta, spuse domnul Gaunt. Îţi sugerez să-ţi 
petreci orele din zi la locuinţa ta din Mechanic Falls. Asta ar 
trebui să-ţi convină; cred c-o să vrei să dormi până târziu. Încă 
mai ai o noapte plină în faţă, dacă nu mă înşel. 

Ace se gândi la cruciuliţele de pe hartă şi încuviinţă din cap. 

— Şi, adăugă domnul Gaunt, ar fi prudent din partea ta să 
eviţi să fii văzut de şeriful Pangborn mâine şi poimâine. După 
aceea, nu cred că mai contează. 

Buzele i se retraseră; dinţii-i ieşiră în faţă ca nişte cioturi 
mari, prădătoare. 

— Până la sfârşitul săptămânii, cred că multe dintre 
lucrurile care până acum au contat mult pentru cetăţenii 


+ În original „sir”, formulă de adresare mai reverenţioasă 
decât uzualul „mister” - având, însă, în română acelaşi 
corespondent - n. tr. 


acestui oraş vor înceta să mai aibă vreo însemnătate. Tu nu 
crezi la fel, Ace? 

— Dacă aşa spuneţi..., răspunse Ace. 

Cădea iarăşi în starea aceea ciudată de năucire şi nu-l 
deranja deloc. 

— Nu ştiu, însă, cum o să mă mişc prin jur. ` 

— Am avut grijă de toate, spuse domnul Gaunt. In față vei 
găsi parcată o maşină cu cheile în contact. O maşină de 
serviciu, ca să zic aşa. Mă tem că nu-i decât un Chevrolet - un 
Chevrolet absolut normal - dar îţi va fi, chiar şi aşa, un mijloc 
de transport de încredere la locul lui. O să-ţi placă mai mult 
furgoneta carului de televiziune, desigur, dar... 

— Furgonetă de televiziune? Ce furgonetă? 

Domnul Gaunt alese să nu răspundă. 

— Dar Chevrolet-ul îţi va satisface toate nevoile curente de 
transport, te asigur. Numai să nu încerci să fentezi cu el vreun 
radar al Poliţiei Statale. Mă tem că n-o să meargă. Nu şi cu 
maşina asta. Chiar deloc. 

Ace se auzi că spune: 

— Sigur mi-ar plăcea să am o maşină ca Tucker-ul 
dumneavoastră, domnule Gaunt, sir. E minunată. 

— Păi, poate că vom încheia un târg. Vezi tu. Ace, eu amo 
politică de afaceri foarte simplă. Vrei să ştii care este? 

— Sigur. 

Şi Ace era sincer. 

— Totul e de vânzare. Asta-i filozofia mea. Totul e de 
vânzare! 

— Totu-i de vânzare, spuse Ace ca prin vis. Oau! Profund! 

— Corect! Profund! Ei, Ace, cred c-o să îmbuc ceva. 
Sărbătoare sau nesărbătoare, am fost prea ocupat să mă ocup 
de asta. Ţi-aş cere să mi te alături, dar... 

— Pfi, chiar nu pot. 

— Nu, sigur că nu. Ai de mers undeva şi de săpat ceva, nu-i 
aşa? Te voi aştepta mâine seară, între opt şi nouă. 

— Între opt şi nouă. 

— Da. După lăsarea întunericului. 

— Când nimeni nu ştie şi nimeni nu vede, spuse Ace ca prin 
vis. 

— Ai nimerit-o! Noapte bună, Ace. 

Domnul Gaunt întinse mâna. Ace dădu să o strângă... şi 


apoi văzu că deja era ceva în ea. Era şobolanul maro din cursa 
din camera de depozitare. Ace se trase în spate cu un mormăit 
mic de dezgust. Nu avea nici cea mai vagă idee când luase 
domnul Gaunt şobolanul. Sau poate era altul? 

Ace se hotărî că nu-i păsa, oricum ar fi. Tot ce ştia era că nu 
avea de gând să dea mâna cu un şobolan mort, oricât de mişto 
era un tip ca domnul Gaunt. 

Zâmbind, domnul Gaunt spuse: 

— Scuză-mă. Cu fiecare an devin tot mai uituc. Cred că 
tocmai am încercat să-ţi dau cina mea, Ace! 

— Cina, spuse Ace pe o voce mică şi slabă. 

— Da, întocmai. 

O unghie groasă şi galbenă se înfipse în blana albă care-i 
acoperea şobolanului pântecele; o clipă mai târziu, intestinele 
lui curgeau în palma fără nici o linie a domnului Gaunt. Înainte 
ca Ace să poată vedea mai mult, domnul Gaunt se întoarse cu 
spatele şi trase uşa dinspre alee. 

— Ei, unde-am pus brânza aia...? 

Când fu acționată încuietoarea, se auzi un clic! metalic 
greu. 

Ace se aplecă în faţă, convins că va vomita între papuci. 
Stomacul i se crispă, mâncarea îi urcă în gât... apoi căzu înapoi 
în stomac. 

Fiindcă nu văzuse ceea ce crezuse că vedea. 

— A fost o glumă, bâigui el. Avea un şobolan de cauciuc în 
buzunarul hainei sau ceva. A fost doar o glumă. 

Aşa să fie? Cum rămânea, atunci, cu intestinele? Şi cu 
lichidul acela rece, ca jeleul, care le înconjurase? Cum rămânea 
cu asta? 

Eşti doar obosit, îşi spuse. Ţi-ai închipuit totul, nimic 
altceva. A fost un şobolan de cauciuc. Cât despre celelalte... 
puf! 

Dar pentru o clipă, totul - garajul părăsit, Tucker-ul care 
mergea singur, până şi graffitti-ul ăla  rău-prevestitor, 
YOG-SOTHOTH E CEL MAI TARE - Încercă să i se înghesuie în atenţie 
şi o voce puternică ţipă: Pleacă de-aici! Du-te cât încă mai poţi! 

Dar ăsta era gândul cu adevărat nebunesc. Acolo-n noapte 
undeva îl aşteptau nişte bani. Poate că mulţi bani. Poate că o 
afurisită de avere. 

Ace rămase în întuneric pentru câteva minute precum un 


robot cu rezerva de energie consumată. Puțin câte puţin i se 
întoarse un dram de realitate - un dram de e/ - şi ajunse la 
concluzia că şobolanul nu conta. La fel nu conta nici Tucker 
Talisman-ul. Drogul conta, şi harta conta, şi avea o bănuială că 
foarte simpla politică de afaceri a domnului Gaunt conta, dar 
nimic altceva. Nu putea /ăsa altceva să conteze. 

Merse în jos pe alee şi dădu colţul spre partea din faţă a 
Lucrurilor preţioase. Magazinul era închis şi întunecat, precum 
toate magazinele de pe Strada Principală de Jos. Un Chevy 
Celebrity era parcat în unul dintre locurile înclinate de parcare 
din faţa magazinului domnului Gaunt, exact cum promisese. 
Ace încercă să-şi amintească dacă fusese acolo când venise el 
cu Talisman-ul şi chiar nu reuşi. De fiecare dată când încerca 
să-şi arunce în urmă ochii memoriei spre lucruri mai vechi de 
câteva minute, aceştia se loveau de-o baricadă; se vedea dând 
să accepte mâna oferită de domnul Gaunt, cel mai natural 
lucru din lume, şi dintr-odată observă că domnul Gaunt ţine în 
ea un şobolan mare şi mort. 

Cred c-o să imbuc ceva. Ţi-aş cere să mi le alături, dar... 

Ei bine, era doar altceva care nu conta. Chevy-ul era aici, şi 
asta era tot ce conta. Ace deschise portiera, puse pe scaun 
cartea în care se afla preţioasa lui hartă, apoi scoase cheile din 
contact. Se duse în partea din spate a maşinii şi deschise 
portbagajul. Avea o bănuială bună a ceea ce va găsi şi nu fu 
dezamăgit. Un târnăcop şi un hârleţ cu coadă scurtă erau 
frumos aşezate unul peste celălalt într-un X. Ace se uită mai 
atent şi văzu că domnul Gaunt pusese chiar şi o pereche de 
mănuşi de protecţie. 

— Domnule Gaunt, tu te gândeşti la toate, spuse el şi trânti 
portbagajul. 

Când făcu asta, văzu că pe bara de protecţie din spate a 
Celebrity-ului era un abţibild şi se aplecă mai aproape să-l 
citească: 


EU IUBESC ANTICHITĂŢILE 


Ace începu să râdă. Când trecea peste Podul de Tinichea şi 
se îndrepta către vechiul teren Treblehorn, pe care intenţiona 
să-l facă situl primelor lui săpături, încă mai râdea. Când 
conducea în sus pe Dealul lui Panderly de cealaltă parte a 


podului, trecu pe lângă o decapotabilă care mergea în sens 
opus, către oraş. Decapotabila era plină cu bărbaţi tineri. 
Cântau „What a Friend We Have in Jesus”! din toţi bojocii şi 
într-o perfectă armonie baptistă. 


Unul dintre bărbaţii aceia tineri era Lester Ivanhoe Pratt. 
După meciul de fotbal american pe atinse, el şi câţiva dintre 
băieţi merseseră la lacul Auburn, la depărtare de aproximativ 
douăzeci şi cinci de mile. Acolo se desfăşura pe parcursul unei 
săptămâni o tabără a renaşterii spirituale în natură, iar Vic 
Tremayne spusese că va fi o întâlnire specială pentru rugăciuni 
şi cântări bisericeşti la ora cinci în Ziua lui Columb. Întrucât 
maşina lui Lester era la Sally şi nu-şi făcuseră nici un plan 
pentru seara respectivă - nici film la cinematograf, nici cină la 
restaurantul Mcdonald's din South Paris - mersese cu Vi şi 
ceilalţi băieţi, toţi buni creştini ca el. 

Ştia, desigur, de ce erau atât de nerăbdători ceilalţi băieţi 
să facă acest drum, iar motivul nu era religia - nu întru totul 
religia, în orice caz. Intotdeauna erau o mulţime de fete 
frumoase în taberele de renaştere spirituală în natură care 
străbăteau nordul Noii Anglii între mai şi ultimul bâlci statal de 
la sfârşitul lui octombrie, iar o repriză bună de imnuri bisericeşti 
(fără a mai pune la socoteală o porţie de predici înflăcărate şi o 
doză din acel vechi spirit al lui lisus) le aducea mereu într-o 
stare de veselie şi nerăbdare. 

Lester, care avea prietenă, privea planurile şi 
aranjamentele prietenilor lui cu indulgenţa pe care o arată un 
bărbat demult căsătorit faţă de năzdrăvăniile unei cete de 
tineri dezlănţuiţi. Le făcea jocul în mare parte ca să se arate 
prietenos şi pentru că întotdeauna îi plăcea să asculte nişte 
predici bune şi să cânte ceva după o după-amiază însufleţită de 
dat la cap şi de placat la corp. Era cel mai bun mod de revenire 
la normal pe care-l ştia. 

Fusese o întâlnire plăcută, dar mult prea mulţi oameni 


“ Aprox. Ce prieten avem noi în lisus - n. tr. 


voiseră să fie absolviţi de păcate la sfârşit. Drept rezultat, 
ţinuse puţin mai mult decât şi-ar fi dorit Lester. Intenţionase să 
o sune pe Sally şi să o întrebe dacă nu voia să meargă la 
Weeksie pentru un suc cu îngheţată sau ceva. Fetelor le plăcea 
uneori să facă lucruri de felul acesta sub imperiul momentului, 
observase el. 

Traversară Podul de Tinichea şi Vic îl lăsă jos la colţul 
Principalei cu Watermill. 

— Minunat meci, Les! - strigă Bill MacFarland de pe 
bancheta din spate. 

— Absolut! - strigă Lester înapoi cu voioşie. Hai să repetăm 
figura sâmbătă - poate c-o să reuşesc să-ţi rup braţul şi nu 
doar să ţi-l luxez. 

Cei patru bărbaţi din maşina lui Vie râseră din toată inima 
de această mostră de înţelepciune, apoi Vic plecă mai departe. 
Sunetul lui „Jesus Is a Friend Forever”? rămase plutind în urmă 
în aerul încă ciudat de văratic. După ce cobora soarele, te 
puteai aştepta să-şi facă simțită prezenţa răcoarea chiar şi-n 
timpul celor mai călduroase puseuri ale verii indiene. Nu şi în 
seara aceea, însă. 

Lester urcă încet dealul către casă, simțindu-se obosit şi cu 
muşchii încordaţi şi extrem de mulţumit. Fiecare zi era o zi 
frumoasă dacă-ţi puneai sufletul în mâna lui lisus, dar unele zile 
erau mai frumoase ca altele. Aceasta fusese una dintre - cele 
mai frumoase şi tot ce-şi dorea el acum era să facă un duş, s-o 
sune pe Sally şi apoi să sară în pat. 

Se uita în sus la stele, încercând să identifice constelația 
Orion, când intră în parcarea din faţa casei sale. Prin urmare, 
nimeri cu boaşele-nainte - şi mergea cu pas destul de alert - în 
partea din spate a Mustang-ului său. 

— Oooof! - strigă Lester Pratt. 

Se dădu în spate, se aplecă şi se prinse de testiculele 
rănite. După câteva momente, reuşi să ridice capul şi să se uite 
la maşină cu nişte ochi care lăcrimau de durere. Ce blestemâăţie 
căuta maşina lui aici, totuşi? Honda lui Sally nu trebuia să vină 
de la reparaţii decât cel mai devreme miercuri - probabil joi 
sau vineri, cu sărbătoarea şi tot restul. 

Apoi, într-o răbufnire puternică de lumină roz-oranj, îşi dădu 


42 Aprox. lisus e-un prieten pentru totdeauna - n. tr. 


seama. Sally era înăuntru! Venise la el cât fusese plecat şi 
acum îl aştepta! Poate că se hotărâse că noaptea aceea era 
noaptea cea mare! Sexul premarital era ceva greşit, desigur, 
dar uneori trebuia să spargi câteva ouă ca să faci o omletă. lar 
el era în mod sigur pregătit să se căiască de acest păcat dacă 
era şi ea. 

— Bum-pam-călare! - strigă Lester Pratt cu entuziasm. Sally 
cea mică şi dulce e-n rochiţă de serbare. 

Alergă spre verandă cu paşi mici, şovăitori, ţinându-se încă 
de boaşele pulsânde. Acum, totuşi, acestea pulsau de 
nerăbdare în aceeaşi măsură ca şi de durere. Luă cheia de sub 
covoraşul din faţa pragului şi intră în casă. 

— Sally! - strigă el. Sal, eşti aici? Scuze c-am întârziat - am 
mers la tabăra renaşterii spirituale în natură de la lacul Auburn 
cu câţiva dintre băieţi şi... 

Lăsă fraza neîncheiată. Nu primise nici un răspuns şi asta 
însemna că, totuşi, nu era acolo. Doar dacă...! 

Urcă scările la etaj cât de repede putu, convins dintr-odată 
că o va găsi dormind în patul lui. Ea va deschide ochii şi se va 
ridica în şezut, cearşaful va cădea de pe minunaţii ei sâni (pe 
care îi simţise - ei bine, oarecum - dar nu-i văzuse de fapt 
niciodată); va ridica braţele spre el, ochii aceia încântători, 
adormiţi, de culoarea albăstrelelor deschizându-se larg şi, pe 
când va bate ceasul de zece, ei nu vor mai fi virgini. Bum-pam! 

Dar dormitorul era gol aşa cum fuseseră şi bucătăria şi 
sufrageria. Albiturile şi păturile se aflau pe podea, acolo unde 
stăteau aproape întotdeauna; Lester era unul dintre tipii aceia 
atât de plini de energie şi duh sfânt, că pur şi simplu nu se 
putea trezi şi da jos din pat dimineaţa; el sărea din pat, 
nerăbdător nu doar să dea ochi cu ziua, ci să o pocnească în 
figură, s-o dea cu faţa de gazon şi s-o forţeze să-nghită iarba. 

Acum, însă, cobori încet la parter cu faţa lui ingenuă, lată 
încreţită de încruntare. Maşina era acolo, dar nu şi Sally. Ce 
însemna asta? Nu ştia, dar nu-i prea plăcea. 

Aprinse becul de pe verandă şi ieşi să se uite în maşină; 
poate că-i lăsase un bilet. Ajunse doar până în capul scărilor de 
la verandă, apoi încremeni. Era un bilet, sigur că da. Fusese 
scris de-a latul parbrizului Mustang-ului cu vopsea roz-aprins la 
tub, luată probabil din propriul său garaj. Majusculele mari 
strigau la el: 


DU-TE LA DRACU NEMERNIC INFIDEL CE EŞTI 


Lester rămase în capul scărilor de la verandă multă vreme, 
citind fără încetare acel mesaj lăsat de logodnica sa. Întâlnirea 
pentru rugăciuni? Asta să fi fost? Să fi crezut ea că mersese la 
întâlnirea pentru rugăciuni de la lacul Auburn ca să întâlnească 
nişte fufe? În nefericirea lui, aceasta era singura idee care i se 
părea cât de cât logică. 

Intră în casă şi o sună pe Sally acasă. Lăsă telefonul să sune 
de douăzeci de ori, dar nu răspunse nimeni. 


10 


Sally ştia că o va suna, aşa că o întrebase pe lrene Lutjens 
dacă nu putea rămâne peste noapte la ea. lrene, aproape dând 
pe dinafară de curiozitate, îi spusese da, sigur, cum să nu. Sally 
era atât de necăjită din cauza a ceva, că abia dacă mai era cât 
de cât frumoasă. Irenei de-abia îi venea să creadă asta, dar era 
adevărat. 

În ce o privea, Sally nu intenţiona câtuşi de puţin să-i spună 
lrenei sau altcuiva ce se întâmplase. Era prea groaznic, prea 
ruşinos. O va duce cu ea în mormânt. Aşa că refuză să 
răspundă la întrebările lrenei pentru mai bine de o jumătate de 
oră. Apoi, toată povestea începu să curgă din ea într-o 
revărsare de lacrimi încinse. Irene o ţinu în braţe şi ascultă, 
ochii ei făcându-se mari şi rotunzi. 

— E-n regulă, o consolă Irene, legănând-o în braţe. E-n 
regulă, Sally - lisus te iubeşte, chiar dacă fiul ăla de târfă n-o 
face. La fel te iubesc şi eu. La fel şi reverendul Rose. Şi chiar că 
i-ai lăsat sacului ăluia nemernic de muşchi ceva care să-i aducă 
aminte de tine, nu? 

Sally încuviinţă din cap, trăgându-şi nasul, iar cealaltă fată o 
mângâie pe păr şi scoase sunete de alinare. De-abia aştepta 
lrene să vină ziua de mâine, când putea începe să-şi sune 
celelalte prietene. N-o să le vină să creadă! Irenei îi părea rău 
pentru Sally, chiar îi părea, dar era şi oarecum bucuroasă că se 


întâmplase asta. Sally era atât de frumoasă şi Sally era atât 
de-a naibii de sfântă. Era plăcut într-un fel s-o vadă la pământ 
şi perpelindu-se, măcar de data asta. 

lar Lester e cel mai arătos tip din congregaţie. Dacă el şi cu 
Sally chiar se despart, mă-ntreb dacă n-o să mă invite pe 
mine-n oraş? Uneori se uită la mine ca şi când s-ar întreba ce 
fel de lenjerie am pe dedesubt, aşa că nu cred c-ar fi 
imposibil... 

— Mă simt atât de oribil! - se plânse Sally. Atât de 
m-m-murdară! 

— Sigur că te simţi, spuse lrene, continuând s-o legene şi să 
o mângâie pe păr. Nu mai ai scrisoarea şi poza aia, nu? 

— Le-am a-a-ars! - strigă Sally puternic cu faţa lipită de 
pieptul ud al lrenei, după care o cuprinse din nou furtuna 
sentimentelor de pierdere şi durere. 

— Sigur că le-ai ars, murmură lrene. Exact asta trebuia să 
faci. 

Totuşi, îşi spuse ea, ai fi putut aştepta până ce-aş fi aruncat 
şi eu măcar o privire la ele, fiinţă slabă ce eşti. 

Sally îşi petrecu noaptea în camera de oaspeţi a Irenei, dar 
abia dacă dormi. În cele din urmă accesul de plâns îi trecu şi-şi 
petrecu mare parte din acea noapte uitându-se în întuneric cu 
ochi uscați, abandonată în braţele acelor sumbre şi 
amar-satisfăcătoare fantezii de răzbunare pe care numai un 
iubit părăsit şi înainte fericit le poate înţelege pe deplin. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


Primul client a cărui vizită fusese „stabilită în prealabil” sosi 
prompt la ora opt în dimineaţa zilei de marţi. Aceasta era 
Lucille Dunham, una dintre chelneriţele de la Bufetul lui Nan. 
Lucille fusese lovită de o durere profundă, disperată la vederea 
perlelor negre într-una dintre vitrinele cele mici din Lucruri 
preţioase. Ştia că nu putea spera niciodată să cumpere un 


lucru atât de scump, nici într-un milion de ani. Nu cu salariul pe 
care i-l dădea calica aia de Nan Roberts. Totuşi, când domnul 
Gaunt i-a propus să discute despre asta fără ca jumătate din 
oraş să li se aplece peste umeri (aşa zicând), Lucille sărise la 
ofertă aşa cum ar sări un peşte flămând la momeala 
scânteietoare. 

Plecă de la Lucruri preţioase la opt douăzeci cu o expresie 
de fericire visătoare, năucită pe chip. Cumpărase perlele negre 
la incredibilul preţ de treizeci şi opt de dolari şi cincizeci de 
cenți. Promisese de asemenea să-i joace un mic renghi, absolut 
nevinovat, nulităţii ăleia cu ifose care era preotul baptist 
William Rose. În ceea ce o privea pe Lucille, asta nu avea să fie 
ceva greu; asta avea să fie o adevărată plăcere. Puturosul ăla 
plin de citate biblice nu-i lăsa niciodată bacşiş, nici măcar o 
amărâtă monedă de-un sfert. Lucille (o metodistă devotată 
care nu avea absolut nici o reţinere să dea puţin din coadă în 
ritmul unei piese zvăpăiate sâmbăta seara) auzise că ce-i al tău 
e pus deoparte; se întreba însă dacă reverendul Rose auzise că 
era mai creştineşte să dai decât să primeşti. 

Ei bine, o să-i plătească ea puţin cu aceeaşi monedă... şi 
era într-adevăr un lucru destul de nevinovat. Aşa-i spusese 
domnul Gaunt. 

Domnul cu pricina o privi cum se îndepărta cu un zâmbet de 
plăcere pe faţă. Avea planificată o zi extrem de plină, extrem 
de plină, cu întâlniri la fiecare jumătate de oră sau aşa ceva şi 
cu o mulţime de apeluri telefonice de dat. Carnavalul se 
aşezase bine: principala atracţie fusese testată cu succes; 
vremea să pornească toate maşinăriile deodată aproape că 
venise. Ca întotdeauna când ajungea la acest moment, fie că 
era în Liban, Ankara, provinciile vestice ale Canadei sau chiar 
aici, în Hicksville“, S.U.A., avea impresia că pur şi simplu nu-i 
ajungeau orele dintr-o zi. Totuşi, pentru a-ţi atinge scopul nu 
trebuie să precupeţeşti nici un efort, căci munca îl înnobilează 


% Nume de localitate folosit cu dublu sens: cel propriu, 
făcând trimitere la localitatea americană aflată la sud-est de 
New York, fondată în 1648, dar şi cu trimitere la un compus 
având ca rădăcină cuvântul „hick” (persoana naivă, 
provincială), cel mai bine tradus în româneşte probabil cu 
Naiviburg - n. tr. 


pe om, iar munca e brățară de aur şi... 

„„. Şi dacă nu-l înşelau ochii lui bătrâni, al doilea client al 
zilei, Yvette Gendron, tocmai înainta cu pas grăbit în susul 
trotuarului către umbrar. 

— O zi plină, plină, plină, murmură domnul Gaunt şi-şi lipi 
pe faţă un zâmbet larg, primitor. 


Alan Pangborn ajunse la birou la opt treizeci şi pe marginea 
telefonului avea deja lipit un mesaj. Henry Payton de la Poliţia 
Statală sunase la şapte patruzeci şi cinci. Voia ca Alan să-l 
contacteze cât de repede posibil. Alan se aşeză în scaun, îşi 
puse receptorul între ureche şi umăr, şi apăsă butonul care 
forma automat numărul de la Cazarma Oxford. Din sertarul de 
sus al mesei sale de scris scoase patru dolari de argint. 

— Bună, Alan, spuse Henry. Mă tem că am nişte veşti 
proaste despre crima aia dublă a ta. 

— O, aşadar, dintr-odată este crima mea dublă, spuse Alan. 

Inchise pumnul în jurul celor patru arginţi, strânse şi 
desfăcu iarăşi palma. Acum erau trei. Se lăsă pe spate în scaun 
şi-şi sprijini picioarele sus pe birou. 

— Chiar că trebuie să fie nişte veşti proaste. 

— Nu pari surprins. 

— Mnu. 

Strânse iarăşi pumnul şi se folosi de degetul mic pentru a 
„forţa” argintul cel mai de jos din grămadă. Aceasta era o 
mişcare oarecum delicată... dar Alan era mai mult decât la 
înălţimea provocării. Dolarul din arginti îi căzu din pumn şi i se 
rostogoli în mânecă. Se auzi un c/inc! tăcut atunci când se lovi 
de primul, un sunet care, într-un spectacol public, ar fi fost 
acoperit de vorbăria magicianului. Alan deschise iarăşi palma şi 
acum nu mai erau decât doi arginţi. 

— Poate nu te-ar deranja să-mi spui de ce nu, zise Henry. 

Părea uşor irascibil. 

— Păi, mi-am petrecut mare parte din ultimele două zile 
gândindu-mă la asta, spuse Alan. 


Deşi acesta era doar jumătate de adevăr. Din clipa când, 
duminică după-amiaza, văzuse că Nettie Cobb era una dintre 
cele două femei care zăceau moarte la baza unui indicator de 
stop, abia dacă se mai gândise la altceva. Chiar şi visa despre 
asta, iar sentimentul că cifrele adunate dădeau puţin, devenise 
o certitudine sâcâitoare. Asta tăcea din telefonul lui Henry nu 
un necaz, ci o uşurare, şi-l scutea pe Alan de efortul de a-l suna 
el. 

Strânse în palmă cele două monede din argint. 

Clinc! 

Deschise palma. Acum mai era una. 

— Ce te necăjeşte? - întrebă Henry. 

— Totul, spuse Alan plat. Incepând cu faptul că s-a 
întâmplat. Cred că ce mă zgândăreşte cel mai tare este felul 
cum funcţionează orarul crimei... sau cum nu funcţionează. Tot 
încerc s-o văd pe Nettie Cobb găsindu-şi câinele mort şi apoi 
stând pe scaun să scrie toate biletele alea. Şi ştii ce? Tot nu 
reuşesc s-o fac. Şi de fiecare dată când nu reuşesc, mă-ntreb 
cât din toată tărăşenia asta a dracu' de prostească nu înţeleg. 

Alan strânse pumnul cu putere, îl deschise şi nu mai era 
nimic în el. 

— lhî, aşa că poate vestea mea proastă-i o veste bună 
pentru tine. A mai fost implicat cineva, Alan. Nu ştim cine a 
omorât cățelul lui Cobb, dar putem fi aproape siguri că n-a fost 
Wilma Jerzyck. 

Picioarele lui Alan coborâră în grabă de pe birou. Arginţii îi 
căzură din mânecă şi aterizară pe tăblia mesei într-o mică 
revărsare argintie. Unul ateriză pe muchie şi se rostogoli către 
marginea mesei. Mâna lui Alan reacţionă înfricoşător de repede 
şi-l apucă înainte să cadă. 

— Cred c-ar fi bine să-mi spui ce-ai aflat, Henry? 

— Inî. Hai să-ncepem cu cățelul. Cadavrul i-a fost predat lui 
John Palin, un doctor veterinar din South Portland. El e pentru 
animale ce e Henry Ryan pentru oameni. El spune că, fiindcă 
tirbuşonul a pătruns prin inima căţelului şi fiindcă acesta a 
murit aproape instantaneu, ne poate oferi un timp al morţii cât 
se poate de precis. 

— Asta-i o schimbare plăcută, spuse Alan. 

Se gândea la romanele Agathei Christie pe care Annie le 
citea cu zecile. Acolo se părea că întotdeauna exista vreun 


doctor de la sat care să-şi târşâie picioarele după el şi care să 
fie mai mult decât dispus să estimeze timpul morţii între 4:30 
după-masa şi cinci fără un sfert. După aproape douăzeci de ani 
petrecuţi în funcţia de ofiţer în cadrul forţelor de apărare a 
legii, Alan ştia că un răspuns mai realist la întrebarea timpului 
morţii era „Cândva săptămâna trecută. Poate.” 

— Este, nu-i aşa? În orice caz, doctorul Palin ăsta spune că 
potaia a murit între ora zece şi prânz. Peter Jerzyck spune că 
atunci când a intrat în dormitorul principal să se pregătească 
pentru biserică - /a puțin după zece - soţia lui era la duş. 

— Da, ştiam că timpul a fost scurt, spuse Alan. 

Era puţin dezamăgit. 

— Dar tipul ăsta, Palin, dacă nu-i Dumnezeu, trebuie să 
permită o marjă de eroare. Nu e nevoie de mai mult de 
cincisprezece minute ca Wilma să se potrivească bine rolului. 

— Mda? După tine, Alan, cât de bine se potriveşte? 

El se gândi la întrebare, apoi spuse cu gravitate: 

— Sincer să fiu, bătrâne prietene, nu se potriveşte prea 
bine. Niciodată nu s-a potrivit. Se forţă să adauge: 

— Chiar şi aşa, am cam lăsa impresia unor neghiobi dacă 
am ţine deschis cazul ăsta pe seama raportului unui oarecare 
doctor pentru câini şi a unei falii de - cât? - cincisprezece 
minute? 

— Bine, hai să discutăm despre biletul din tirbuşon. 
Ţi-aminteşti biletul? 

— „Nimeni n-aruncă cu noroi în cearşafurile mele. Ti-am 
spus c-o să ţi-o plătesc.” 

— Exact ăsta. Expertul în grafologie din Augusta încă-l mai 
cercetează, dar Peter Jerzyck ne-a oferit o mostră din scrisul de 
mână al soţiei lui şi am în faţa mea pe birou copii atât ale 
biletului, cât şi ale mostrei. Nu se potrivesc. Nici poveste să se 
potrivească. 

— Vorbeşti prostii! 

— Vorbesc ce ştiu. Am crezut că tu eşti cel care nu e 
surprins. 

— Ştiam că ceva nu e în regulă, dar eu nu mi-am putut lua 
gândul de la pietrele alea cu bilete pe ele. Succesiunea 
temporală e dată peste cap şi asta m-a deranjat, mda, dar pe 
de-a întregul cred că am fost dispus să mă resemnez cu 
gândul. În mare parte fiindcă seamănă atât de mult cu un lucru 


de care Wilma Jerzyck ar fi fost capabilă. Eşti sigur că nu şi-a 
modificat scrisul? 

Nu credea asta - ideea de a se ascunde nu fusese niciodată 
stilul Wilmei Jerzyck - dar era o posibilitate care trebuia şi ea 
analizată. 

— Eu? Sunt sigur. Dar nu eu sunt expertul şi ceea ce cred 
eu nu poate avea cădere în sala de judecată. Din acest motiv 
am trimis biletul la analiză grafologică. 

— Când o să-şi completeze raportul tipul cu interpretarea 
scrisului? 

— Cine ştie? Până atunci, crede-mă pe cuvânt, Alan - sunt 
ca merele şi portocalele. Diferite întru totul. 

— Păi, dacă n-a făcut-o Wilma, cineva sigur şi-a dorit ca 
Nettie să creadă că a făcut-o ea. Cine? Şi de ce? De ce, pentru 
numele lui Dumnezeu? ` 

— Nu şt'u, băiete - e oraşul tău. Intre timp, mai am două 
lucruri pentru tine. 

— Trage. 

Alan puse dolarii de argint înapoi în sertar, apoi făcu un om 
înalt şi costeliv cu un joben pe cap să se plimbe pe perete. La 
drumul de întoarcere, jobenul deveni un baston. 

— Oricine-ar fi omorât cățelul, a lăsat un set de amprente 
digitale pe clanţa interioară de la uşa din față a casei lui Nettie 
- asta-i prima veste mare. 

— Mamă soare! 

— Mamă lună-n cel mai bun caz, mă tem. Sunt estompate. 
Făptaşul probabil că le-a lăsat când a strâns clanța ca să iasă 
din casă. 

— Nu-s bune de nimic? 

— Avem câteva fragmente care s-ar putea să ne fie de 
folos, deşi nu sunt şanse bune să poată fi folosite în sala de 
judecată. Le-am trimis la FBI Print-Magic în Virginia. Fac în 
zilele astea o treabă destul de uimitoare în privința reconstruirii 
amprentelor parțiale. Sunt mai lenți ca melasa rece - probabil 
c-o să treacă o săptămână sau chiar zece zile înainte să 
primesc vreo ştire de la ei - dar între timp, am comparat 
parţialele cu amprentele femeii Jerzyck, care mi-au fost puse la 
dispoziţie ieri seară de către mereu chibzuitul birou al 
medicului legist. 

— Nu se potrivesc? 


— Păi, e ca şi cu scrisul de mână, Alan - compari nişte 
amprente parţiale cu altele complete, iar dacă aş depune 
mărturie la tribunal pe o astfel de bază, apărarea mi-ar face cu 
dinţii o nouă gaură a curului. Dar dacă tot stăm la masa 
porcăriilor, aşa zicând, nu - nu seamănă deloc. Este problema 
dimensiunii, pentru început. Wilma Jerzyck avea mâini mici. 
Parţialele provin de la cineva cu mâini mari. Chiar şi când pui la 
socoteală factorul de estompare, sunt nişte mâini al naibii de 
mari. 

— Amprentele unui bărbat? 

— Sunt sigur de asta. Dar iarăşi, n-aş avea nici o şansă la 
tribunal. 

— Cui dracului îi pasă? 

Pe perete, umbra unui far apăru dintr-odată, apoi se 
transformă într-o piramidă. Piramida se deschise ca o floare şi 
deveni o gâscă ce zbura în lumina soarelui. Alan încercă să 
vadă faţa bărbatului - nu Wilma Jerzyck, cine vreun bărbat - 
care intrase în casa lui Nettie după ce aceasta plecase 
duminică dimineaţa. Bărbatul care-l omorâse pe Raider al lui 
Nettie cu un tirbuşon şi apoi îi pusese Wilmei fapta în cârcă. 
Căută o faţă, dar nu văzu decât umbre. 

— Henry, dacă n-a fost Wilma, cine ar vrea măcar să facă 
aşa ceva? 

— Nu ştiu. Dar cred că s-ar putea să avem un martor la 
incidentul cu pietrele. 

— Cum? Cine? 

— Am spus s-ar putea, ţine minte. 

— Ştiu ce ai spus. Nu mă tachina. Cine este? 

— Un puşti. Femeia care locuieşte vizavi de familia Jerzyck a 
auzit zgomote şi a ieşit să vadă ce se petrecea. A spus că s-a 
gândit că poate „nemernica aia” - folosesc cuvintele ei - se 
enervase în sfârşit destul de tare pe soţul ei ca să-l arunce pe 
geam afară. L-a văzut pe puşti îndepărtându-se de casă pe 
bicicletă, părând speriat. L-a întrebat ce se petrecea. El i-a spus 
că e de părere că domnul şi doamna Jerzyck se certau. Ei bine, 
asta a crezut şi ea şi, fiindcă pe atunci zgomotele se opriseră 
deja, nu s-a mai gândit la asta. 

— Trebuie să fi fost Jilian Mislaburski, spuse Alan. Casa de 
pe cealaltă parte a casei Jerzyck este goală - e scoasă la 
vânzare. 


— Mda. Jilian Misla-whatski. Asta scrie la mine aici. 

— Cine era puştiul? 

— Nu şt'u. Ea l-a recunoscut, dar nu şi-a adus aminte 
numele. A spus, însă, că-i din cartier - probabil chiar de acolo 
din cvartal. O să-l găsim noi. 

— Câţi ani are? 

— Ea a spus că între unsprezece şi paisprezece. 

— Henry? Fii un prieten şi lasă-mă pe mine să-l găsesc. Vrei 
să faci asta? 

— Mda, spuse Henry dintr-odată şi Alan se relaxă. Oricum, 
nu ştiu de ce trebuie să conducem noi ancheta atunci când 
crima se petrece chiar în braţele voastre. În Portland şi Bangor 
îi lasă să-şi vadă singuri de treabă, aşa că de ce nu şi-n Castle 
Rock? Christoase, n-am fost sigur nici măcar cum se pronunţă 
numele femeii ăleia până ce nu l-ai spus tu cu voce tare! 

— Sunt o mulţime de polonezi în The Rock, spuse Alan 
absent. 

Rupse un formular roz de Avertizare de Circulaţie din 
teancul de pe birou şi mâzgăli Jill Mis/aburski şi Băiat, 11-14 pe 
spate. 

— Dacă-l găsesc băieţii mei pe puştiul ăsta, o să vadă trei 
ofiţeri statali mari şi laţi şi-o să se sperie atât de tare, c-o să-şi 
iasă din minţi, spuse Henry. Pe tine probabil că te cunoaşte - 
nu mergi să le vorbeşti pe la şcoli? 

— Da, despre programul D.A.R.E.* şi despre Lege şi Ziua 
Siguranţei, spuse Alan. 

incerca să se gândească la familii cu copii din cvartalul 
unde locuiau soţii Jerzyck şi Mislaburski. Dacă Jill Mislaburski îl 
recunoscuse, dar nu-i ştia numele, asta probabil că însemna că 
puştiul locuia după colţ sau poate pe strada Pond. Alan scrise 
repede trei nume pe bucata de hârtie: DeLois, Rusk, 
Bellingham. Probabil că mai erau familii cu băieţi din grupul de 
vârstă potrivit pe care nu şi le aducea aminte pe moment, dar 
acestea trei ajungeau pentru început. O cercetare rapidă 
aproape sigur că va scoate copilul la iveală. 


+ Acronim pentru Drug and Alcohol Resistance Education, 
program care se desfăşoară în şcolile americane, în special în 
clasele V-VI, care vizează combaterea consumului de tutun, 
alcool, droguri şi alte substanţe nocive în rândul tinerilor - n. tr. 


— A ştiut Jill să-ţi spun la ce oră a auzit zarva şi l-a văzut pe 
băiat? - întrebă Alan. 

— Nu e sigură, dar crede că a fost după unsprezece. 

— Deci n-au fost soţii Jerzyck care se certau, fiindcă erau la 
slujbă. 

— Corect. 

— Atunci a fost aruncătorul de pietre. 

— Corect din nou. 

— Asta-i chiar ciudat, Henry. 

— Ai nimerit trei la rând. Încă una şi câştigi cuptorul 
electric. 

— Mă-ntreb dacă n-a văzut puştiul cine a fost? 

— De obicei aş spune „prea frumos să fie adevărat”, dar 
doamna Mislaburski a spus că părea speriat, aşa că poate l-a 
văzut. Dacă chiar l-a văzut pe făptaş, pun pariu cu tine pe-un 
tequilla şi o bere că n-a fost Nettie Cobb. Cred că s-a jucat 
cineva cu ele şi le-a întărâtat, prietene, şi poate doar de dragul 
jocului. Doar de asta. 

Dar Alan, care ştia oraşul mai bine decât avea să-l ştie 
Henry vreodată, găsi că această idee era fantasmagorică. 

— Poate c-a făcut-o chiar puştiul, spuse el. Poate că din 
cauza asta părea speriat. Poate că avem de-a face cu un 
simplu caz de vandalism. 

— Într-o lume în care există un Michael Jackson şi-un 
nemernic ca Axl Rose, totul e posibil, presupun, spuse Henry, 
dar mi-ar plăcea varianta cu vandalismul mult mai mult dacă 
puştiul ar avea şaisprezece sau şaptesprezece ani, ştii? 

— Da, spuse Alan. 

— Şi de ce să speculăm, dacă tot poţi găsi puştiul? Poţi, nu-i 
aşa? 

— Sunt destul de sigur, mda. Dar aş vrea să aştept până se 
termină şcoala, dacă n-ai nimic împotrivă. Cum ai spus şi tu - 
nu ajută la nimic dacă-l sperii. 

— Din partea mea-i bine; cele două doamne nu pleacă 
nicăieri altundeva decât în pământ. Reporterii sunt pe-aici prin 
jur, dar nu-s decât o neplăcere ca multe altele - scap eu de ei 
ca şi de muşte. 

Alan se uită la geam la timp ca să vadă o furgonetă de ştiri 
de la WMTW-TV trecând încet pe acolo, îndreptându-se probabil 
către intrarea principală, de după colţ, a tribunalului. 


— Mda, sunt şi aici, spuse el. 

— Mă poţi suna pe la cinci? 

— Pe la patru, spuse Alan. Mersi, Henry. 

— Pentru puţin, spuse Henry Payton şi închise. 

Primul impuls al lui Alan fu să meargă la Norris Ridgewick şi 
să-i spună toate acestea - Norris, dacă altceva nu, era un 
ascultător al naibii de bun. Apoi îşi aminti că Norris probabil se 
afla în mijlocul lacului Castle ţinând în mână noua lui undiţă. 

Mai tăcu câteva umbre de animale pe perete, apoi se ridică. 
Se simţea agitat, ciudat de nelalocul lui. Nu era rău să meargă 
prin zona unde avuseseră loc crimele. Dacă se uita la case, 
putea să-şi mai aducă aminte de alte familii cu băieţi cuprinşi 
între limitele potrivite de vârstă... şi cine ştia? Poate că ceea ce 
spusese Henry despre băieţi era adevărat şi despre doamnele 
poloneze de vârstă mijlocie care-şi cumpărau haine de la Lane 
Bryant. Memoria lui Jill Mislaburski s-ar putea îmbunătăţi dacă 
întrebările ar veni din partea cuiva cu o faţă cunoscută. 

Dădu să-şi ia pălăria de la uniformă de pe cuierul de lângă 
uşă şi apoi o lăsă unde era. Ar fi mai bine astăzi, se hotărî el, 
dacă aş avea un aer mai semioficial. Şi dacă tot vreau asta, 
n-aş muri dacă aş lua maşina mea. 

Plecă de la birou şi rămase în spaţiul cu separeuri pentru o 
clipă, uluit. John LaPointe îşi transformase masa de lucru şi 
spaţiul din jurul ei în ceva care arăta ca şi când ar fi avut 
nevoie de ajutoare din partea Crucii Roşii pentru sinistraţi. 
Hârtiile erau puse alandala. Sertarele erau stivuite unul în 
celălalt, formând un Turn Babel pe sugativa de protecţie de pe 
birou. Păreau că sunt gata să se prăbuşească în orice clipă. lar 
John, de obicei cel mai vesel dintre ofiţerii de poliţie, avea faţa 
roşie şi înjura. 

— O să-ţi spăl gura cu săpun, Johnny, spuse Alan, rânjind. 

John tresări, apoi se întoarse. li răspunse lui Alan tot cu un 
rânjet, unul deopotrivă ruşinos şi tulburat. 

Apoi Alan se puse în mişcare. Traversă încăperea cu aceeaşi 
viteză tăcută, lichidă, care o uimise atât de tare pe Polly 
Chalmers în seara de vineri. Gura lui John LaPointe căzu. Apoi, 
cu colţul ochiului, văzu ce punea la cale Alan - cele două 
sertare din vârful stivei pe care o tăcuse erau pe cale să se 
prăbuşească. 

Alan fu destul de rapid să evite un dezastru de proporţii, dar 


nu destul de rapid să prindă şi primul sertar. Acesta îi ateriză 
peste picioare, împrăştiind peste tot hârtii, agrafe de birou şi 
grămăjoare amorfe de capse. Pe celelalte două le prinse în 
cădere cu palmele de marginea biroului lui John. 

— lisuse sfinte! Da’ ştiu c-ai fost rapid, Alan! - exclamă 
John. 

— Mulţumesc, John, spuse Alan cu un zâmbet fals. 

Sertarele începeau să se despartă unul de celălalt. Nu ajuta 
la nimic să le împingă mai tare; nu făcea decât să mişte biroul. 
Şi îl mai dureau şi degetele de la picioare. 

— Complimentează-mă cât pofteşti, sigur că da. Dar 
poate-ţi găseşti timp şi să-mi iei blestematul ăsta de sertar de 
pe picioare. 

— O! Căcat! Sigur! Sigur! 

John se grăbi să-l ajute. În avântul său de a lua sertarul, îl 
lovi pe Alan. Acesta pierdu precara priză pe care o avea asupra 
celor două sertare. Şi acestea îi căzură peste picioare. 

— Au! - ţipă Alan. 

Dădu să se prindă de piciorul drept şi apoi se hotărî că 
stângul îl durea mai tare. 

— Fir-ar să fie! 

— lisuse sfinte, Alan. Îmi pare rău! 

— Ce-ai în ele? - Întrebă Alan, îndepărtându-se ţopăit cu 
piciorul stâng în mână. Jumătate din cariera de piatră Castle 
Land? 

— Cre' c-a trecut o vreme, da, de când nu am mai făcut 
curat în ele. 

John zâmbi vinovat şi începu să îndese de-a valma hârtii şi 
obiecte de birou înapoi în sertare. Chipul său plăcut într-un fel 
convenţional era de un stacojiu scăpărător. Stătea în genunchi, 
iar când pivotă să culeagă agrafele şi capsele care ajunseseră 
sub biroul lui Clut, lovi cu piciorul un teanc mare de formulare 
şi rapoarte care se adunase pe podea. Acum, zona de lucru cu 
publicul a Oficiului Şerifului începea să semene cu un loc prin 
care a trecut tornada. 

— Hopa! spuse John. 

— Hopa, spuse Alan, aşezându-se pe biroul lui Norris 
Ridgewick şi încercând să-şi maseze degetele prin pantofii grei 
şi negri de poliţist. Hopa e bine, John. O descriere foarte precisă 
a situaţiei. Dacă am văzut vreodată o hopa, asta e. 


— Scuze, spuse John din nou şi viermui de-a dreptul sub 
birou culcat pe burtă, măturând către el cu palmele capse şi 
agrafe. 

Alan nu era sigur dacă trebuia să râdă sau să plângă. 
Picioarele lui John se legănau stânga-dreapta în ritmul în care 
îşi mişca mâinile, împrăştiind hârtiile de pe podea pe culoare 
largi. 

— John, ieşi de acolo! strigă - Alan. 

încerca din greu să nu râdă, dar deja îşi dădea seama că 
era o cauză pierdută. 

LaPointe tresări. Se lovi tare cu capul de dedesubtul mesei 
sale. Şi un alt teanc de hârtii, unul care fusese aşezat chiar la 
marginea gravitaţiei pentru a face loc sertarelor, căzu de pe 
birou. Majoritatea se prăbuşiră direct pe podea, dar alte zeci 
fluturară leneşe înainte şi-napoi prin aer. 

Toată ziua o să stea să le pună în ordine, îşi spuse Alan cu 
resemnare. Poate toată săptămâna. 

Apoi nu se mai putu abţine. Îşi dădu capul pe spate şi 
izbucni în râs. Andy Clutterbuck, care se aflase în biroul 
dispecerului, ieşi să vadă ce se întâmpla. 

— Domnule şerif? - întrebă el. E totul în regulă? 

— Mda, spuse Alan. 

Apoi se uită la rapoartele şi formularele împrăştiate care pe 
unde şi începu iarăşi să râdă. 

— John s-a apucat de-un pic de birocraţie creativă, asta-i 
tot. 

John se târî afară de sub birou şi se ridică în picioare. Arăta 
ca un om care-şi dorea cu disperare să-i ceară cineva să stea 
drepţi sau poate să sară la pământ şi să facă patruzeci de 
flotări. Partea din faţă a uniformei sale înainte imaculată era 
acum plină de praf şi, în pofida amuzamentului său, Alan îşi 
făcu o însemnare în gând - trecuse multă vreme de când Eddie 
Warburton se ocupase de podeaua de sub birourile astea. Apoi 
începu să râdă din nou. Pur şi simplu nu avea cum se abţine. 
Clut se uită nedumerit de la John la Alan şi iarăşi înapoi la John. 

— Bine, spuse Alan, recăpătându-şi în sfârşit controlul. Ce 
căutai, John? Sfântul Graal? Coarda Pierdută? Ce? 

— Portmoneul meu, spuse John, scuturându-şi fără rost 
uniforma. Nu-mi găsesc blestematul ăla de portmoneu. 

— Te-ai uitat în maşină? 


— În amândouă, spuse John. 

Işi trecu privirea dezgustată peste mizeria ca o centură de 
asteroizi din jurul biroului său. 

— In patrula cu care am mers aseară şi în Pontiac-ul meu. 
Dar uneori când sunt aici îl vâr în sertarul de la birou fiindcă îmi 
face o umflătură pe fund când mă aşez. Aşa că mă uitam... 

— Nu te-ar deranja atât de tare la cur dacă nu ţi-ai ţine 
toată viaţa aia afurisită a ta în el, John, spuse cu înţelepciune 
Andy Clutterbuck. 

— Clut, zise Alan, du-te şi te joacă în mijlocul traficului, nu 
vrei? 

— Hă? 

Alan îşi dădu ochii peste cap. 

— Du-te şi află-ţi ceva de făcut. Cred că John şi cu mine ne 
descurcăm aici; suntem anchetatori învăţaţi. Dacă se 
dovedeşte că nu reuşim, o să-ţi dăm de veste. 

— O, sigur. Incercam doar să fiu de ajutor, să ştii. l-am 
văzut portmoneul. Arată ca şi când ar avea în el toată 
Biblioteca Congresului. De fapt... 

— Mulţumesc de informaţie, Clut. Ne mai vedem. 

— Bine, spuse Clut. Mă bucur întotdeauna să fiu de ajutor. 
Pe mai târziu, prieteni. g 

Alan îşi dădu ochii peste cap. li venea iarăşi să râdă, dar se 
controla. Era limpede, judecând după expresia nefericită de pe 
fața lui John, că pentru el nu era o glumă. Era stânjenit, dar 
asta era numai o parte din problemă. Alan îşi pierduse şi el 
portmoneul o dată sau de două ori şi ştia ce sentiment de tot 
rahatul era. Să piardă banii din el şi să declare pierdute cărţile 
de credit duse pe apa sâmbetei nu era decât o parte a 
problemei şi nici măcar cea mai urâtă parte. lţi tot aduceai 
aminte ce puseseşi acolo la păstrare, lucruri care altora li s-ar 
putea părea nimicuri, dar care pentru tine erau de neînlocuit. 

John stătea aplecat pe coapse, ridicând hârtii, sortându-le, 
punându-le deoparte şi părând de neconsolat. Alan îl ajută. 

— Chiar te-ai lovit la degete, Alan? 

— No. Ştii cum sunt papucii ăştia - e ca şi când ai purta în 
picioare camioane Brinks. Cât aveai în portmoneu, John? 

—A, nu mai mult de douăzeci de dolari, cred. Dar 
săptămâna trecută mi-am primit permisul de vânătoare şi ăsta 
era-n el. La fel şi Mastercard-ul. Dacă nu găsesc afurisitul ăla 


de portmoneu, o să trebuiască să sun la bancă şi să le spună să 
anuleze numărul. Dar ce-mi doresc cu adevărat sunt pozele. 
Mami şi tati, surorile mele... ştii tu. Chestii de-astea. 

Însă nu de pozele cu mami şi tati sau cele cu surorile lui îi 
păsa de fapt lui John; cea cu adevărat importantă era fotografia 
lui cu Sally Ratcliffe. Clut o făcuse la Bâlciul Statal din Fryeburg 
cu vreo trei luni înainte ca Sally să se despartă de el pentru 
cap-sec ăla de Lester Pratt. 

— Ei bine, spuse Alan, o să apară el. Banii şi cardurile s-ar 
putea să dispară, dar portmoneul şi fotografiile probabil că se 
vor întoarce acasă, John. Aşa se întâmplă de obicei. Ştii asta. 

— Mda, spuse John cu un suspin. E doar că... la naiba, tot 
încerc să-mi amintesc dacă-l aveam la mine dimineaţă când am 
venit la lucru. Pur şi simplu nu reuşesc. 

— Păi, sper să-l găseşti. Pune-un bilet cu OBIECTE PIERDUTE pe 
afişier, ce zici? 

— Aşa o să fac. Şi-o să adun ce-a mai rămas clin mizeria de 
aici. 

— Ştiu c-o s-o aduni, John. la-o încet. 

Alan ieşi în parcare, scuturând din cap. 


Clopoţelul din argint de deasupra uşii Lucrurilor preţioase 
scoase un clinchet şi Babs Miller, membră de vază a Clubului 
de Bridge de pe Strada Ash, intră cu puţină timiditate. 

— Doamnă Miller! - o întâmpină Leland Gaunt, consultând 
foaia de hârtie care stătea lângă casa de marcat. Făcu pe ea o 
mică bifare. - Cât mă bucur că aţi putut veni! Şi chiar la timp! 
Cutia muzicală vă interesa, nu-i aşa? O lucrătură minunată. 

— Voiam să vorbesc cu dumneavoastră despre ea, da, 
spuse Babs. Bănuiesc că s-a vândut. 

Era greu pentru ea să-şi închipuie că un lucru atât de 
încântător se poate să nu se fi vândut. Numai gândul acesta îi 
frângea puţin inima. Melodia pe care o cânta, cea de care 
domnul Gaunt spunea că nu-şi amintea... ea credea că ştia 
exact care era. Dansase cândva pe piesa aceea în Pavilionul de 


la Plaja Old Orchard cu căpitanul echipei de fotbal şi, mai târziu 
în aceeaşi seară, renunţase de bună-voie la virginitate făcând 
dragoste cu el sub o splendidă lună de mai. El îi dăduse primul 
şi cel din urmă orgasm din viaţă şi tot timpul când venele îi 
pulsaseră din cauza lui, piesa aceea i se învârtise în minte 
asemenea unui fir încins. 

— Nu, e chiar aici, spuse domnul Gaunt. 

O scoase din dulăpiorul de expoziţie unde stătuse ascunsă 
în spatele aparatului Polaroid şi o aşeză deasupra, pe sticlă. La 
vederea ei, faţa lui Babs Miller se lumină. 

— Sunt sigură că face mai mult decât îmi pot eu permite să 
dau, spuse Babs, dintr-odată, adică, dar chiar îmi place, 
domnule Gaunt, iar dacă ar fi vreo şansă să o plătesc în rate... 
orice şansă... 

Domnul Gaunt zâmbi. Era un zâmbet desăvârşit, 
reconfortant. 

— Cred că vă faceţi griji de pomană. Veţi fi surprinsă de cât 
de rezonabil e preţul acestei minunate cutii muzicale. Foarte 
surprinsă. Luaţi loc. Haideţi să discutăm despre asta. 

Ea se aşeză. 

El veni către ea. 

Ochii lui îi captară privirea. 

Piesa aceea începu din nou în mintea ei. 

Şi fu pierdută. 


4 


— Acum mi-amintesc, îi spuse Jilian Mislaburski lui Alan. A 
fost băiatul soţilor Rusk. Billy, cred că aşa-l cheamă. Sau poate 
Bruce. 

Stăteau în sufragerie, care era dominată de un televizor 
Sony şi de un gigantic lisus din gips crucificat care atârna pe 
peretele din spatele televizorului. Oprah era pe ecran. Judecând 
după cum îşi ţinea lisus ochii dat pe spate sub coroana Lui de 
spini, Alan credea că l-ar fi preferat pe Geraldo. Sau Judecata 
divorțurilor. Doamna Mislaburski îi oferise lui Alan o ceaşcă de 
cafea, pe care el o refuzase. 


— Brian, spuse el. 

— Aşa e! - zise ea. Brian! 

Purta şorţul ei verde, dar se lepădase în acea dimineaţă de 
plasa roşie pentru păr. Bucle de dimensiunea cilindrilor din 
carton pe care se înfăşoară de obicei hârtia igienică îi 
împânzeau capul precum o corolă bizară. 

— Sunteţi sigură, doamna Mislaburski? 

— Da. Mi-am amintit cine era dimineaţă când m-am trezit. 
Tatăl lui ne-a pus aluminiu pe pereţii laterali ai casei acum doi 
ani. Băiatul a venit şi el şi l-a ajutat o vreme. Mi s-a părut un 
băiat simpatic. 

— Aveţi vreo idee ce-ar fi putut face acolo? 

— A spus că vroia să întrebe dacă nu angajează pe cineva 
care să le curețe zăpada din faţa casei la iarnă. Asta cred că 
era. A spus că se va întoarce mai târziu, când nu se vor mai 
certa. Sărmanul copil arăta speriat de moarte şi nu-l 
învinovăţesc. (Scutură din cap. Buclele mari tresăriră cu 
moliciune.) Îmi pare rău că a murit cum a murit... (Jill 
Mislaburski scăzu vocea până la un ton confidenţial.) Dar mă 
bucur pentru Pete. Nimeni nu ştie ce a trebuit să îndure, 
căsătorit fiind cu femeia aia. Nimeni. 

Se uită cu subinţeles la lisus de pe perete, apoi înapoi la 
Alan. 

— Înî, spuse Alan. Aţi mai observat ceva, doamnă 
Mislaburski? Ceva în legătură cu casa sau cu sunetele sau 
băiatul? 

Ea îşi atinse nasul cu un deget şi înclină din cap. 

— Păi, nu tocmai. Băiatul - Brian Rusk - avea o cutie 
frigorifică în coşul bicicletei. Asta mi-amintesc, dar nu cred că 
ăsta-i genul de lucru... 

— Stop, spuse Alan, ridicând mâna. 

In faţa minţii sale se aprinsese pentru un moment un bec 
puternic. 

— O cutie frigorifică? 

— Ştiţi, de genul celor pe care le iei la picnic sau la 
petrecerile în aer liber? Mi-amintesc de ea doar pentru că era 
prea mare pentru coşul bicicletei lui. Stătea acolo înclinată. 
Arăta ca şi când urma să cadă. 

— Mulţumesc, doamnă Mislaburski, spuse Alan încet. Vă 
mulţumesc foarte mult. 


— Înseamnă ceva? E un indiciu? 

— O, mă-ndoiesc. 

Dar îl pusese pe gânduri. 

Mi-ar plăcea varianta cu vandalismul mult mai mult dacă 
puştiul ar avea şaisprezece sau şaptesprezece ani, spusese 
Henry Payton. Alan gândise la fel... dar mai dăduse până acum 
peste vandali de doisprezece ani şi bănuia că poţi pune destul 
de multe pietre într-o cutie din-aceea frigorifică pentru picnic. 

Dintr-odată, începu să se simtă mult mai interesat de 
discuţia pe care o va purta cu Brian Rusk în după-amiaza 
aceea. 


Clopoţelul din argint sună cristalin. Sonny Jackett intră în 
Lucruri preţioase încet, precaut, frământându-şi în mâini şapca 
Sunoco pătată cu ulei. Comportamentul lui era al unuia care 
crede cu sinceritate că va sparge curând multe lucruri de 
valoare indiferent de cât de mult îşi doreşte să n-o facă; să 
spargă lucruri, anunţa faţa lui, nu era dorinţa, ci karma lui. 

— Domnule Jackett! - îşi strigă Leland Gaunt obişnuitul 
bun-venit cu obişnuita sa vigoare, după care mai făcut o bifare 
mică pe foaia de lângă casa de marcat. Sunt atât de bucuros că 
aţi putut trece pe aici? 

Sonny mai avansă cu trei paşi înăuntrul camerei şi apoi se 
opri, uitându-se temător de la dulăpioarele-vitrină la domnul 
Gaunt. 

— Păi, spuse el, n-am vinit să cumpăr ceva. Tre’ să fiu 
sincer dă la bun început. Bătrânu' Harry Samuels a zis c-aţi 
întrebat de pot trece p-aci-n dimineaţa asta. A zis c-aveţi un set 
dă chei tubulare care-arată bine. Căutam să-mi cumpăr una, 
da' ăsta nu-i un magazin păntru ăi ca mine. Am venit numa' ca 
să fiu politicos, domnule. 

— Ei bine, vă apreciez sinceritatea, spuse domnule Gaunt, 
dar nu e bine să vorbiţi prea repede, domnul Jackett. Acesta e 
un frumos set de chei - ajustabile la două măsuri. 

— O, aha? - ridică Sonny din sprâncene. 


Ştia că existau astfel de lucruri, care te ajutau să lucrezi la 
maşini străine şi, totodată, la cele indigene cu aceleaşi chei 
tubulare, dar niciodată nu văzuse o asemenea trusă. 

— Chiar aşa? 

— Da. Le-am pus în camera din spate, domnule Jackett, 
de-ndată ce am aflat că vă interesează. Altfel s-ar fi cumpărat 
aproape cât ai clipi şi-am vrut ca măcar să le vedeţi înainte să 
vând setul altcuiva. 

Sonny Jackett reacţionă la aceasta cu o instantanee 
suspiciune yankee. 

— Ei, de ce-aţi vrea să faceţi aşa ceva? 

— Fiindcă am o maşină clasică, iar maşinile clasice au 
nevoie de reparaţii frecvente. Mi s-a spus că sunteţi cel mai 
bun mecanic din partea asta de Derry. 

— O. (Sonny se relaxă.) Se poa’ să fiu. Ce-aveţi în chip dă 
roţi? 

— Un Tucker. 

Sprâncenele lui Sonny săltară şi se uită la domnul Gaunt cu 
un nou respect. 

— Un Torpedo! Ca să vezi! 

— Nu. Am un Talisman. 

— Aha? N-am auzit niciodată de-un Tucker Talisman. 

— S-au construit doar două - prototipul şi-al meu. În 1953 
era asta. Domnul Tucker s-a mutat în Brazilia nu la mult timp 
după, unde a şi murit. (Domnul Gaunt zâmbi ceţos.) Preston 
era un tip simpatic şi-un magician când venea vorba de 
design-ul auto... dar nu era deloc un om de afaceri. 

— Chiar aşa? 

— Da. 

Ceaţa din ochii domnului Gaunt se ridică. 

— Dar asta se-ntâmpla ieri, iar acum suntem azi! Întoarcem 
pagina, hă, domnule Jackett? intoarcem pagina, aşa spun 
mereu - capul sus, la marş cu voioşie către viitor şi nu te uita 
niciodată-n urmă! 

Sonny se uită la domnul Gaunt cu colţul ochilor oarecum 
nesigur şi nu spuse nimic. 

— Daţi-mi voie să vă arăt cheile tubulare. 

Sonny nu fu de acord imediat. În schimb, se uită iarăşi 
neîncrezător la conţinutul dulăpioarelor-vitrină. 

— Nu-mi permit nimic prea frumos. Am facturi pân' la cer 


şi-napoi. Uneori îmi spun c-ar trebui mă să las dracu' de treabă 
şi să plec altundeva în district. 

— Ştiu ce spuneţi, zise domnul Gaunt. Blestemaţii ăştia de 
republicani sunt de vină, asta cred eu. 

Faţa scofâlcită, neîncrezătoare a lui Sonny se relaxă pe 
dată. 

— Ai a dracu' dă multă dreptate dăspre asta, prietenul meu! 
exclamă el. George Bush aproape c-a ruinat ţara asta... el şi 
afurisitul lui de război! Da' credeţi că democraţii au pe cineva 
pe care să-l propună anu' viitor şi care să poată câştiga? 

— Mă-ndoiesc, spuse domnul Gaunt. 

— Jesse Jackson, de exemplu - un negrotei. 

Se uită intens la domnul Gaunt, care înclină uşor din cap, ca 
pentru a spune: Da, prietenul meu - zi-i ce-ai pe suflet. Suntem 
amândoi oameni de lume care nu se tem să-i spună dracului pe 
nume. Sonny Jackett se mai relaxă puţin, fiind mai puţin 
conştient acum de uleiul de pe mâini, simțindu-se mai acasă. 

— N-am nimic cu negroteii, mă-nţelegeţi, da’ ideea ca un 
cioroi să stea-n Casa Albă - în Casa A/bă! - îmi dă fiori. 

— Sigur că vă dă, fu de acord domnul Gaunt. 

— lar macaronaru' ăla din New York - Mar-i-o Koo-who-amo! 
Credeţi c-un tip cu nume ca ăsta îl poate bate pă beţivanu' ăla 
cu patru ochi de la Casa Albă? 

— Nu, spuse domnul Gaunt. 

Ridică mâna dreaptă, ţinând arătătorul său lung cam la un 
sfert de inci de degetul cel mare lăţit şi urât. 

— Pe deasupra, n-am încredere în bărbaţii cu capete mici. 

Sonny rămase cu gura căscată pentru o clipă, apoi îşi plesni 
genunchiul şi râse sincopat, fără aer. 

— N-aveţi încredere în bărbaţii cu... Măi! Asta-i bună, 
domnule! Asta-i a dracu' de bună! 

Domnul Gaunt rânji. 

Rânjiră unul spre celălalt. 

Domnul Gaunt aduse setul de chei tubulare, care era aşezat 
într-o cutie din piele drapată pe interior în catifea neagră - cel 
mai frumos set de chei tubulare din aliaj de crom şi oţel pe 
care-l văzuse vreodată Sonny Jackett. 

Rânjiră pe deasupra cheilor tubulare, dezgolindu-şi dinţii 
asemenea unor maimuțe care nu mai au mult şi se prind la 
hartă. 


Şi, desigur, Sonny cumpără setul. Preţul fu incredibil de 
scăzut - o sută şaptezeci de dolari, plus două feste cu adevărat 
amuzante pe care trebuia să le joace lui Don Hemphill şi 
reverendului Rose. Sonny îi spuse domnului Gaunt că va fi o 
plăcere - că se va bucura să-mpută vieţile republicanilor ăia fii 
de curve şi cântători de psalmi. 

Rânjiră de festele care urmau să le fie jucate lui Willie 
Vaporul şi lui Don Hemphill. 

Sonny Jackett şi Leland Gaunt - doar doi bărbaţi de lume 
care rânjeau. 

Şi deasupra uşii, clopoţelul din argint sună cristalin. 


6 


Henry Beaufort, proprietar şi gestionar al The Mellow Tiger, 
locuia într-o casă aflată la aproximativ un sfert de milă distanţă 
de locul afacerii sale. Myra Evans opri maşina în parcarea 
localului - gol acum în lumina neobişnuit de caldă a dimineţii - 
şi merse pe jos către casă. Având în vedere natura misiunii 
sale, aceasta părea o măsură de precauţie justificată. N-ar fi 
avut de ce să-şi facă griji. The Tiger nu se închidea până la unu 
noaptea, iar Henry rareori se trezea înainte de aceeaşi oră 
după-amiaza. Toate perdelele, atât de la etaj, cât şi de la 
parter, erau trase. Maşina lui, un Thunderbird 1960 perfect 
întreţinut, care era mândria şi bucuria lui, stătea în parcarea 
din faţa casei. 

Myra purta o pereche de jeanşi şi una dintre cămăşile 
albastre de lucru ale soţului ei. Poalele acesteia erau scoase pe 
dinafară şi-i ajungeau aproape până la genunchi. Ascundeau 
vederii cureaua pe care o purta pe dedesubt şi teaca ce atârna 
prinsă de ea. Chuck Evans era un colecţionar de suveniruri din 
al Doilea Război Mondial (şi, chiar dacă ea nu ştia, el făcuse 
deja o achiziţie proprie de acest fel de la noul magazin din 
oraş), iar în teacă se afla o baionetă japoneză. Myra o luase cu 
o jumătate de oră în urmă de pe peretele bârlogului lui Chuck 
din subsolul casei. La fiecare pas i se lovea solidă de coapsa 
dreaptă. 


Era foarte nerăbdătoare să termine cu treaba aceasta, aşa 
încât să se poată întoarce la fotografia cu Elvis. Să ţină poza în 
mână, descoperise ea, producea un fel de poveste. Nu era o 
poveste reală, dar în multe feluri - în toate felurile, de fapt - o 
considera mai bună ca o poveste reală. Actul | era Concertul, 
unde Regele o trăgea pe scenă să danseze cu el. Actul Il era 
Camera Verde de După Spectacol, iar Actul III era în Limuzină. 
Unul dintre tipii din Memphis ai lui Elvis conducea limuzina, iar 
Regele nici măcar nu se deranja să ridice geamul negru dintre 
şofer şi el înainte să-i facă cele mai strigătoare la cer şi mai 
delicioase lucruri pe bancheta din spate în vreme ce se 
îndreptau spre aeroport. 

Actul IV era intitulat În Avion. În acest act, ei se aflau în Lisa 
Marie, avionul Convair cu reacţie al lui Elvis... mai exact, în 
marele pat dublu din spatele paravanului aflat în dosul cabinei. 
Acesta era actul de care se bucurase Myra ieri şi-n dimineaţa 
aceasta: zbura la douăzeci şi două de mii de picioare înălţime 
în Lisa Marie, zbura în pat cu Regele. N-ar fi deranjat-o să 
rămână acolo cu el pentru totdeauna, dar ştia că nu era posibil. 
Urma Actul V: Graceland. Odată ce ajungeau acolo, lucrurile nu 
puteau decât să se îmbunătăţească. 

Dar avea trebuşoara aceasta de care trebuia să se ocupe. 

Stătea în pat dimineaţă după ce plecase soţul ei, goală cu 
excepţia cordonului de la jartieră (Regele îşi exprimase foarte 
clar dorinţa ca Myra să nu şi-l dea jos), cu fotografia puternic 
strânsă în mâni, gemând şi zvârcolindu-se încet în aşternuturi. 
lar apoi, brusc, patul dublu dispăruse. Murmurul ca de şoaptă al 
motorului Lisa Mariei dispăruse. Mirosul parfumului English 
Leather purtat de Rege dispăruse. 

In locul acestor minunate lucruri se afla faţa domnului 
Gaunt... doar că nu mai arăta aşa cum arătase la magazin. 
Pielea de pe faţa lui părea beşicată, arsă de-o fabuloasă 
căldură secretă. Pulsa şi se contorsiona, de parcă sub ea s-ar fi 
aflat ceva care se lupta să iasă la suprafaţă. lar când zâmbise, 
dinţii lui mari şi pătrăţoşi deveniseră un şir dublu de coli. 

— A sosit timpul, Myra, îi spusese domnul Gaunt. 

— Vreau să fiu cu Elvis, s-a plâns ea. O s-o fac, dar nu chiar 
acum - vă rog, nu chiar acum. 

— Ba da, chiar acum. Ai promis şi-ai să te ţii de promisiune. 
Altfel o să-ţi pară foarte rău, Myra. 


Auzise un pârâit sfărâmicios. S-a uitat în jos şi a văzut cu 
groază că sticla de deasupra feţei Regelui era acum brăzdată 
de o crăpătură în zigzag. 

— Nu! a strigat ea. Nu, nu faceți asta! 

— Nu eu o fac, îi răspunsese domnul Gaunt, râzând. Tu o 
faci. Tu o faci, fiind o pizdulice proastă, proastă şi leneşă. 
Suntem în America, Myra, unde numai curvele fac afaceri în 
pat. În America, oamenii respectabili trebuie să se dea jos din 
pat ca să-şi câştige lucrurile de care au nevoie sau, dacă nu, le 
pierd pentru totdeauna. Cred că ai uitat lucrul ăsta. Sigur, pot 
găsi oricând pe altcineva care să joace farsa aia mică domnului 
Beaufort, însă în ceea ce priveşte minunata ta affaire de coeur 
cu Regele... 

O altă crăpătură s-a iscat precum un fulger de argint de-a 
lungul sticlei ce acoperea poza. lar faţa de sub ea, a observat 
ea cu o groază tot mai mare, se învechea şi se încreţea şi se 
îngălbenea pe măsură ce se infiltra înăuntru aerul stricător şi 
acţiona asupra ei. 

— Nu! O fac! O fac chiar acum! Mă ridic chiar acum, vedeți? 
Faceţi-o doar să se oprească! FĂCEŢI-O SĂ SE OPREASCĂ! 

Myra sărise pe podea cu viteza unei femei care a descoperit 
că împarte patul cu un cuib de scorpioni. 

— După ce-ţi ţii promisiunea, Myra, a spus domnul Gaunt. 

Acum îi vorbea dintr-un gol adânc înăuntrul minţii ei. 

— Ştii ce ai de făcut, nu? 

— Da, ştiu! 

Myra s-a uitat disperată la fotografie - imaginea unui bărbat 
bătrân şi bolnav, cu faţa buhăită de ani în şir de excese şi pofte 
împlinite. Mâna care ţinea microfonul era gheara unui vultur. 

— Când te vei întoarce cu misiunea îndeplinită, a spus 
domnul Gaunt, fotografia va fi în regulă. Doar să nu laşi pe 
nimeni să te vadă, Myra. Dacă te vede cineva, n-o să-l mai vezi 
nici tu pe e/niciodată. 

— N-o să mă vadă! - a bâiguit ea. Jur că n-o să mă vadă! 

lar acum, ajungând la casa lui Henry Beaufort, îşi aminti de 
acel avertisment. Se uită în jur pentru a se convinge că nu 
venea nimeni pe drum. Era pustiu în ambele direcţii. O cioară 
croncăni somnolent pe câmpul sterp, de octombrie, al cuiva. 
Nu era nici un alt sunet. Ziua părea să pulseze ca o fiinţă vie, 
iar pământul stătea prostrat sub bătaia înceată a neobişnuitei 


călduri. 

Myra se apropie de casă, trăgând în sus de poalele cămăşii, 
pipăind să se asigure că teaca şi baioneta din ea erau acolo. 
Transpiraţia îi curgea, gâdilând-o, pe mijlocul spatelui şi pe sub 
sutien. Deşi n-o ştia şi n-ar fi crezut dacă i-ar fi spus-o cineva, 
atinsese o frumuseţe momentană în acea nemişcare rurală. 
Faţa ei vagă, neprihănita de vreo idee, se umpluse, cel puţin în 
acele momente, cu un scop profund şi-o determinare care nu 
mai fuseseră niciodată acolo. Pomeţii îi erau clar definiţi pentru 
prima dată din liceu încoace, când se hotărâse că misiunea ei 
în viaţă era să mănânce toate batoanele cu ciocolată Yodel şi 
Ding-Dong şi Hoodsie Rocket din lume. În ultimele patru zile 
sau aşa ceva, devenise din ce în ce mai ocupată să întreţină 
relaţii sexuale tot mai ciudate cu Regele ca să se mai 
gândească cine ştie cât la mâncare. Părul ei, care-i atârna de 
obicei în jurul feţei într-un ciuf lălâu, bleg, era legat la spate 
într-o coadă mică, expunându-i fruntea. Probabil speriaţi de 
brusca supradoză de hormoni şi de la fel de brusca reducere a 
consumului de zahăr după ani întregi de supradoze, 
majoritatea coşurilor care-i scăpăraseră pe faţă precum nişte 
vulcani deranjaţi încă de la doisprezece ani intraseră acum în 
stare de latenţă. Chiar mai remarcabili erau ochii ei - largi, 
albaştri, aproape sălbatici. Nu erau ochii Myrei Evans, ci ai unei 
bestii din junglă ce ar putea ataca în orice clipă. 

Ajunse la maşina lui Henry. Acum venea ceva de-a lungul lui 
117 - un camion de fermă vechi şi hodorogit care mergea spre 
oraş. Myra dădu ocolul spre partea din faţă a T-Bird-ului şi se 
lăsă pe vine în spatele grilajului acestuia până ce trecu 
pericolul. Apoi se ridică iarăşi în picioare. Din buzunarul de la 
piept al cămăşii scoase o bucată împăturită de hârtie. O 
desfăcu, o netezi cu grijă şi apoi o vâri sub unul dintre 
ştergătoarele de parbriz ale Bird-ului, aşa încât scurtul mesaj 
scris acolo să se vadă clar. r 

SA Nu-i MAI TALU NICOBDADA RATIA 


pS 7 
Si SA Mi Tu APOI CHEILE PG LA MASIKA 
Bfoscoţ  BLESTEMAT CE asr / 


Sosise vremea pentru baionetă. 

Mai aruncă o privire scurtă în jur, dar singurul lucru 
mişcător în toată lumea încinsă de soare era o cioară, poate 
cea care croncănise înainte. Aceasta bătu din aripi până ce 
ajunse în vârful stâlpului de telefon aflat exact în partea opusă 
parcării din faţa casei Beaufort şi păru că se uită la ea. 

Myra scoase baioneta, o strânse puternic în ambele mâini, 
se opri, şi-o vâri până la plăsele în roata cu exteriorul alb din 
partea şoferului, faţă. Pielea de pe chipul ei era trasă toată spre 
spate într-un mârâit crispat, aşteptând un bang puternic, dar 
nu se auzi decât un brusc fâşșșșșșș! fără vlagă - sunetul pe 
care l-ar scoate un om solid când e lovit cu pumnul în plex. 
T-Bird-ul se lăsă sesizabil pe-o rână. Myra smulse baioneta, 
lărgind gaura, recunoscătoare că lui Chuck îi plăcea să-şi ţină 
jucăriile ascuţite. 

După ce tăie un zâmbet strepezit de cauciuc în roata ce se 
dezumfla cu viteză, dădu ocol până pe partea cealaltă, la roata 
dinspre locul  pasagerului şi repetă figura. Încă era 
nerăbdătoare să se întoarcă la fotografia ei, dar descoperi că 
era, totuşi, bucuroasă că venise. Asta era surescitant într-un 
fel. Gândul la faţa lui Henry când va vedea ce se întâmplase cu 
preţiosul lui Thunderbird chiar o excita. Dumnezeu ştie de ce, 
dar îşi spuse că, atunci când va ajunge iarăşi la bordul 
avionului Lisa Marie, îi va putea arăta Regelui unul sau două 
trucuri noi. 

Trecu la roţile din spate. Baioneta nu mai tăia atât de uşor 
acum, dar reuşi să contrabalanseze acest neajuns cu propriul ei 
entuziasm, tăind cu forţă cauciucurile. 

După ce încheie treaba, după ce toate cele patru roţi erau 
nu doar împunse, ci sfârtecate, Myra făcu un pas în spate 
pentru a-şi admira munca. Respira repede şi-şi şterse 
transpiraţia de pe frunte cu un gest rapid şi bărbătesc al mâinii. 
Thunderbird-ul lui Henry Beaufort stătea în parcare cu şase inci 
mai jos decât stătuse când sosise ea. Se odihnea pe jante, 
pneurile radiale cele scumpe stând împrăştiate în jurul lor în 
bălți de cauciuc încreţit. Şi apoi, deşi nu i se ceruse s-o facă, 
Myra se hotărî să adauge atingerea suplimentară care 
înseamnă atât de mult. Trecu vârful baionetei de-a lungul 
caroseriei maşinii, sfâşiind suprafaţa bogat vopsită cu o 
zgârietură lungă şi zimţată. 


Frecându-se de metal, baioneta scoase un scârţâit slab, 
tânguitor, şi Myra se uită spre casă, convinsă pe dată că Henry 
Beaufort trebuia s-o fi auzit, că perdeaua de la geamul 
dormitorului se va ridica dintr-odată şi că el se va uita afară la 
ea. 

Nu se întâmplă, dar ştiu că era vremea să plece. Stătuse 
mai mult decât îi fusese îngăduit şi, pe deasupra, acasă, în 
propriul ei dormitor, Regele o aştepta. Myra se grăbi în josul 
parcării, repunând baioneta în teacă şi apoi lăsând poalele 
cămăşii lui Chuck să cadă iarăşi peste ea. Inainte să ajungă 
înapoi la The Mellow Tiger, pe lângă ea trecu o maşină, dar 
mergea în sens invers - presupunând că şoferul n-o luase la 
ochi în oglinda retrovizoare, trebuie să-i fi văzut doar spatele. 

Se strecură în propria sa maşină, îşi smulse banda elastică 
din păr, lăsându-şi buclele să cadă în jurul feţei în felul lor 
obişnuit, lălâu, şi se întoarse în oraş. Conduse cu o singură 
mână. Cealaltă era ocupată să rezolve probleme mai jos de 
talie. Intră în casă şi sări câte două scările până la etaj. 
Fotografia era pe pat, acolo unde o lăsase. Myra îşi aruncă 
papucii din picioare, îşi împinse jos jeanşii, apucă poza şi sări 
cu ea în pat. Crăpăturile din sticlă dispăruseră; Regelui îi 
fuseseră redate tinereţea şi frumuseţea. 

Acelaşi lucru se putea spune şi despre Myra Evans... cel 
puţin pentru o vreme. 


Deasupra uşii, clopoţelul din argint îşi cântă scurta lui piesă 
veselă. 

— Bună, doamnă Potter! - spuse Leland Gaunt cu voioşie. 

Făcu o bifare pe hârtia de lângă casa de marcat. 

— Aproape că ajunsesem la concluzia că nu veţi mai trece 
pe aici. 

— Aproape că era să nu trec, spuse Lenore Potter. 

Părea necăjită, tulburată. Părul ei argintiu, de obicei coafat 
la perfecţie, fusese prins într-un coc indiferent. Un inci din furou 
i se vedea de sub tivul fustei cenuşii scumpe din material ţesut 


în diagonală, iar sub ochi avea cercuri întunecate. Ochii înşişi 
nu aveau stare, sărind de la un loc la celălalt cu o suspiciune 
crâncenă, furioasă. 

— La păpuşa Howdy Doody voiaţi să vă uitaţi, nu-i aşa? 
Cred că mi-aţi spus că aveţi o colecţie frumuşică de suveniruri 
din copilă... 

— Chiar nu cred că mă pot uita astăzi la lucruri atât de 
delicate, să ştiţi, spuse Lenore. 

Era soţia celui mai bogat avocat din Castle Rock şi vorbea 
cu inflexiuni sincopate, avocăţeşti. 

— Mă aflu într-o stare psihică extrem de jalnică, am o zi 
purpurie. Nu tocmai roşie, ci purpurie! 

Domnul Gaunt ocoli dulăpiorul-vitrină principal şi veni spre 
ea, cu faţa dintr-odată plină de îngrijorare şi compasiune. 

— Scumpa mea doamnă, ce s-a întâmplat? Arătaţi 
îngrozitor! 

— Sigur că arăt îngrozitor! ripostă ea. Curgerea normală a 
aurei mele psihice a fost întreruptă - grav întreruptă! În loc. de 
albastru, culoarea calmului şi a seninătăţii, toată calava mea 
s-a făcut de-un purpuriu-aprins! Şi-i numai vina târfei ăleia de 
peste drum! Târfa aia cu capul pătrat! 

Domnul Gaunt făcu ciudate gesturi de alinare care nici 
măcar nu atinseră vreo parte din corpul Lenorei Potter. 

— La ce târfă vă referiti, doamnă Potter? - Întrebă el, ştiind 
foarte bine răspunsul. 

— La  Bonsaint, desigur! Bonsaint! La mincinoasa aia 
scârboasă de Stephanie Bonsaint! Aura mea n-a fost niciodată 
până acum purpurie, domnule Gaunt! Roz-închis de câteva ori, 
da, şi o dată, când aproape m-a călcat în plină stradă un beţiv 
din Oxford, cred că-i posibil să se fi făcut roşie pentru câteva 
minute, dar niciodată n-a fost purpurie! Pur şi simplu nu pot tră; 
aşa! 

— Sigur că nu, o mângâie domnul Gaunt. Nimeni nu s-ar 
aştepta să poţi, draga mea. 

Ochii lui prinseră în sfârşit ochii ei. Nu era uşor de făcut, cu 
privirea doamnei Potter săltând din loc în loc într-un fel atât de 
haotic, dar în cele din urmă reuşi. Şi când reuşi, Lenore se 
calmă aproape pe dată. Să se uite în ochii domnului Gaunt, 
descoperi ea, era aproape ca şi când s-ar fi uitat în propria ei 
aură după ce-şi făcea toate exerciţiile, după ce mâncase tot ce 


trebuia (germeni de fasole şi tofu, în principal) şi după ce-şi 
îngrijea suprafeţele ca/ava-lei cu cel puţin o oră de meditaţie 
când se trezea dimineaţa şi iarăşi înainte să se ducă seara la 
culcare. Ochii lui erau de un albastru-pal, senin, precum cerul 
deasupra unui deşert. 

— Veniţi, spuse el. Aici. 

O conduse la rândul scurt format din trei scaune din catifea 
pluşată, cu spătar înalt, în care atât de mulţi cetăţeni ai Castle 
Rock-ului şezuseră în decursul ultimei săptămâni. lar după ce 
se aşeză, domnul Gaunt o invită: 

— Spuneţi-mi toată povestea. 

— M-a urât dintotdeauna, zise Lenore. Mereu a gândit că 
soţul ei n-a urcat în Firmă atât de repede cât şi-ar fi dorit ea 
fiindcă soţul meu l-a ţinut în spate. Şi că eu l-am pus să facă 
asta. E o femeie cu minte mică şi piept mare şi aură de-un 
gri-murdar. Ştiţi tipul. 

— Într-adevăr, spuse domnul Gaunt. 

— Dar n-am ştiut niciodată cât de tare mă urăşte până-n 
dimineaţa asta! 

Lenore Potter devenea iarăşi agitată, în pofida influenţei 
domolitoare a domnului Gaunt. 

— M-am ridicat din pat şi straturile mele cu flori erau 
complet ruinate! Ruinate! Tot ce ieri era minunat, astăzi e pe 
moarte! Tot ce era o mângâiere pentru aură şi o sursă de hrană 
pentru calava a fost ucis! De către târfa aia! De către cretina 
aia de TÂRFĂ Bonsaint! 

Palmele Lenorei se strânseră în pumni, ascunzând unghiile 
elegant manichiurate. Pumnii bubuiră pe braţele cioplite ale 
scaunului. 

— Crizanteme, cimicifuge“, ochiu-boului, gălbenele... târfa 
aia a venit noaptea şi le-a smuls din pământ pe toate! Le-a 
aruncat peste tot! Ştiţi unde se află-n dimineaţa asta verzele 
mele ornamentale, domnule Gaunt? 

— Nu - unde? - întrebă el blând, încă făcând acele mişcări 
de mângâiere deasupra corpului ei. 

Avea de fapt o idee destul de bună a locului unde se aflau şi 


s Cimicifuga - categorie mică de plante perene specifică 
regiunilor nordice, care au două sau trei frunze zimţate dispuse 
ternar şi flori albe în raceme lungi sub forma unei nuiele - n. tr. 


ştia fără umbră de îndoială cine era responsabil pentru 
dezastrul distrugător de calava: Melissa Clutterbuck. Lenore 
Potter n-o suspecta pe soţia ajutorului de şerif Clutterbuck 
fiindcă n-o cunoştea pe soţia ajutorului de şerif Clutterbuck - şi 
nici Melissa Clutterbuck n-o cunoştea pe Lenore, decât atât cât 
să-o salute pe stradă. Nu fusese nici o răutate din partea 
Melissei (cu excepţia, desigur, îşi spuse domnul Gaunt, a 
răutăţii normale pe care oricine o simte când face praf 
mult-iubitele obiecte personale ale altcuiva.) Rupsese straturile 
cu flori ale Lenorei Potter ca plată parţială pentru un set de 
porţelanuri Limoges. Dacă ajungeai cu socoteala până la ultima 
cifră, îţi ieşea că era vorba strict de-o afacere. Plăcută, da, îşi 
spuse domnul Gaunt, dar cine spusese că o afacere trebuie să 
fie-ntotdeauna o corvoadă? 

— Florile mele sunt în stradă! - strigă Lenore. În mijlocul lui 
Castle View! Nu i-a scăpat nimic! Până şi margaretele africane 
sunt distruse! Toate sunt distruse! Toate... sunt... distruse! 

— Aţi văzut-o? 

— N-am avut nevoie s-o văd! Ea e singura care mă urăşte 
destul ca să facă un asemenea lucru. lar straturile de flori sunt 
pline de urmele tocurilor ei înalte. Jur că împiedicata aia stă 
încălţată cu pantofi cu tocuri înalte până şi-n pat. 

O, domnule Gaunt, se văită ea, de fiecare dată când închid 
ochii totul se face purpuriu! Ce-o să mă fac? 

Domnul Gaunt nu spuse nimic pentru o clipă. Se uită doar la 
ea, o fixă cu ochii până ce ea se calmă şi luă distanţă. 

— E mai bine? - întrebă el într-un sfârşit. 

— Da! răspunse ea pe o voce leşinată, uşurată. Cred că pot 
vedea albastrul din nou... 

— Dar sunteţi prea necăjită şi numai să vă gândiţi la 
cumpărături. 

— Da... 

— Având în vedere ce v-a făcut târfa aia. 

— Da... 

— Ar trebui să plătească. 

— Da. 

— Dacă mai încearcă ceva de felul ăsta din nou, chiar c-o să 
plătească. 

— Da! 

— S-ar putea să am exact ce trebuie. Şedeţi doar acolo, 


doamnă Potter. Mă-ntorc într-o clipită. Între timp, gândiţi 
gânduri albastre. 

— Albastre, se arătă ea de acord visătoare. 

Când se întoarse domnul Gaunt, aşeză în mâinile Lenorei 
Potter unul dintre pistoalele automate aduse de Ace din 
Cambridge. Era încărcat la refuz şi, în bătaia luminilor 
direcţionale, strălucea de-un negru-albăstriu unsuros. 

Lenore ridică arma la nivelul ochiului. Se uită la ea cu o 
plăcere profundă şi cu o şi mai profundă uşurare. 

— Ei, n-aş îndemna niciodată pe nimeni să împuşte pe 
altcineva, spuse domnul Gaunt. Nu fără un foarte bun motiv, 
cel puţin. Dar dumneavoastră păreţi o femeie care s-ar putea 
să aibă un foarte bun motiv, doamnă Potter. Nu florile - ştim 
amândoi că nu ele sunt cele importante. Florile se pot înlocui. 
Dar karma dumneavoastră... calava dumneavoastră... ei bine, 
ce altceva ne mai rămâne - oricăruia dintre noi - cu adevărat? 
Şi râse depreciativ. 

— Nimic, fu ea de acord şi îndreptă arma automată către 
perete. Pac. Pac, pac, pac. Asta-i pentru tine, împiedicată mică 
şi invidioasă cu tocuri rotunde. Sper ca soţul tău s-o sfârşească 
în colectorul de gunoaie al oraşului. Asta merită. Asta meritaţi 
amândoi. 

— Vedeţi tija aceea mică de acolo, doamnă Potter? 

l-o arătă cu degetul. 

— Da, o văd. 

— Aceea e siguranţa. Dacă va mai veni târfa încă o dată, 
încercând să mai facă stricăciuni, aţi face bine să împingeţi 
asta mai întâi. Mă înţelegeţi? 

— O, da, spuse Lenore pe vocea ei de om adormit. Înţeleg 
perfect. Ca-bum. 

— Nimeni nu vă va învinovăţi. În definitiv, e de datoria unei 
femei să-şi protejeze proprietatea. E de datoria unei femei să-şi 
protejeze karma. Creatura aia de Bonsaint probabil că n-o să 
mai vină, dar dacă vine... 

Se uită la ea grăitor. 

— Dacă vine, va fi pentru ultima dată. 

Lenore duse ţeava scurtă a automatului la buze şi o sărută 
cu tandrete. 

— Puneţi, acum, asta în poşetă, spuse domnul Gaunt, şi 
duceţi-vă acasă. Păi, din câte ştiţi, s-ar putea ca târfa aia 


Bonsaint, să fie în grădină chiar acum. De fapt, s-ar putea să fie 
chiar în casă. 

Lenore păru panicată de acest gând. Prin aura ei albastră 
începură să se rotească şi să se împletească sinistre fuioare 
purpurii. Se ridică în picioare, îndesând pistolul în poşetă. 
Domnul Gaunt îşi luă ochii de la ea şi, imediat ce se întâmplă 
asta, ea clipi repede din pleoape de mai multe ori. 

— Îmi pare rău, dar va trebui să mă uit la Howdy Doody altă 
dată, domnule Gaunt. Cred c-ar fi mai bine să merg acasă. Din 
câte ştiu, femeia aia Bonsaint s-ar putea să fie în grădina mea 
chiar acum, cât eu sunt aici. S-ar putea să fie chiar în casă! 

— Ce idee îngrozitoare, spuse domnul Gaunt. 

— Da, dar proprietatea e o responsabilitate - trebuie 
protejată. Trebuie să dăm piept cu lucrurile astea, domnule 
Gaunt. Cât vă datorez pentru... pentru... 

Dar nu-şi putea aminti cu exactitate ce-i vânduse, deşi era 
sigură că foarte curând va afla. Făcu în schimb un gest vag 
către poşetă. 

— Nu-mi datoraţi nimic. Alea se dau gratis astăzi. Gândiţi-vă 
la el ca la un... (zâmbetul lui se lărgi)... ca la un dar de 
împrietenire. 

— Vă mulţumesc, spuse Lenore. Mă simt mult mai bine. 

— Ca întotdeauna, spuse domnul Gaunt cu o uşoară 
plecăciune, sunt bucuros că v-am putut fi de folos. 


8 


Norris Ridgewick nu pescuia. 

Norris Ridgewick se uita prin geamul de la dormitorul lui 
Hugh Priest. 

Hugh zăcea pe pat într-o grămadă destrăbălată, sforăind 
către tavan. Purta doar o pereche de boxeri pătaţi cu urină. In 
mâna sa mare ţinea încleştată o bucată cocoloşită de blană. 
Norris nu putea fi sigur - mâinile lui Hugh erau foarte mari şi 
geamul era foarte murdar - dar i se părea că era o coadă de 
vulpe veche şi mâncată de molii. Nu conta ce era, oricum; ce 
conta era că Hugh dormea. 


Norris merse înapoi pe peluză până la locul unde era oprită 
maşina sa personală, în spatele Buick-ului lui Hugh, în parcare. 
Deschise portiera pasagerului şi se aplecă înăuntru. Coşul său 
de pescuit se afla pe podea. Undiţa Bazun era pe bancheta din 
spate - găsea că se simţea mai bine, mai în siguranță, dacă o 
ţinea cu el. 

Era încă nefolosită. Adevărul era foarte simplu: se temea 
s-o folosească. O dusese ieri la lacul Castle, pregătită cum se 
cade şi gata de lucru... şi apoi ezitase chiar înainte să facă 
prima aruncare, cu undiţa înclinată în spate peste umăr. 

Și dacă, Îşi spusese, ia momeala un peşte cu adevărat 
mare? Smokey, de pildă? 

Smokey era un bătrân păstrăv maroniu, sursa multor 
legende care circulau printre pescarii din Castle Rock. Se 
spunea că avea peste două picioare lungime, că era viclean ca 
o nevăstuică, tare ca o bere neagră englezească, dur ca 
unghia. Potrivit spuselor celor bătrâni, fălcile lui Smokey 
zornăiau din pricina oţelului acelor care-l agăţaseră... dar nu 
reuşiseră să-l răpună. 

Și dacă rupe undița? 

Părea nebunesc să crezi că un păstrăv de lac, chiar şi unul 
mare ca Smokey (dacă Smokey exista cu adevărat), ar putea 
rupe o undiţă Bazun, dar Norris bănuia că era posibil... iar după 
cum îi fusese norocul în ultima vreme, chiar se putea întâmpla. 
Putea auzi deja în gând pârâitul fragil, simţea agonia vederii 
undiţei rupte în două bucăţi, una pe fundul bărcii şi cealaltă 
plutind alături pe apă. Şi odată ce se rupea o undiţă, îi puteai 
spune lui Katy să-nchidă uşa de la grajd - nu puteai face 
altceva cu ea decât s-o arunci la gunoi. 

Aşa că sfârşise folosind, totuşi, vechea Zebco. Nu avusese 
peşte la cină cu o seară în urmă... dar avusese un vis cu 
domnul Gaunt. În acesta, domnul Gaunt purta cizme până la 
brâu şi o pălărie veche cu muşte artificiale care dansau vesele 
de-a roata borului. Şedea într-o barcă la vreo cincizeci de 
picioare în larg pe lacul Castle în vreme ce el stătea pe malul 
vestic, cu vechea cabană a tatălui său, cea care arsese din 
temelii cu zece ani în urmă, în spate. Stătea şi asculta ce 
vorbea domnul Gaunt. Domnul Gaunt îi amintise de promisiune 
şi el se trezise copleşit de-o senzaţie de certitudine absolută: 
făcuse ceea ce trebuise ieri, să lase undiţa Bazun deoparte în 


favoarea bătrânei Zebco. Undiţa Bazun era prea frumoasă, 
mult prea frumoasă. Ar fi fost un act criminal să rişte chiar 
folosind-o. 

Acum, Norris îşi deschise coşul de pescar. Scoase din el un 
cuţit lung pentru eviscerat peşti şi se duse la Buick-ul lui Hugh. 

Nimeni n-o merită mai mult ca beţivul ăsta nepriceput, îşi 
spuse, dar ceva dinlăuntrul său nu fu de acord. Ceva 
dinlăuntrul lui îi spuse că făcea o greşeală mare şi tristă pe 
care s-ar putea să n-o poată niciodată răscumpăra. El era 
poliţist; o parte a meseriei sale era să-i aresteze pe cei care 
făceau genul de lucru pe care voia să-l facă şi el. Era 
vandalism, exact asta era când judecai la rece, iar vandalii erau 
tipi răi. 

Hotărăşte tu, Norris. Vocea domnului Gaunt i se făcu brusc 
auzită în minte. £ undiţa ta de pescuit. Şi e şi liberul tău arbitru, 
cel pe care ţi l-a dat Dumnezeu. Ai de ales. Intotdeauna ai de 
ales. Dar... 

Vocea din mintea lui Norris Ridgewick nu încheie. Nu era 
nevoie. Norris ştia care ar fi fost acum urmările unui refuz. 
Când se va duce înapoi la maşină, îşi va găsi Bazun-ul rupt în 
două. Fiindcă fiecare alegere se lăsa cu urmări. Fiindcă în 
America puteai avea tot ce-ţi doreai atâta vreme cât puteai 
plăti. Dacă nu puteai plăti sau dacă refuza; să plăteşti, 
rămâneai pentru totdeauna nevoiaş“€. 

Pe lângă asta, mi-ar face felul, îşi spuse Norris bosumflat. Și 
nici măcar pentru o undiţă frumoasă cum e Bazun-ul. Hugh 
Priest i-ar tăia gâtul şi maică-si pentru o sticlă de Old Duke 
şi-un pachet de Lucky. 

Aşa că îşi refuză vinovăția. Când acel ceva dinăuntru 
încercă să protesteze din nou, încercă să-i spună te rog 
gândeşte înainte să faci ceva, gândeşte, el îl înăbuşi. Apoi se 
aplecă de spate şi începu să sculpteze cauciucurile Buick-ului 
lui Hugh. Entuziasmul său, precum entuziasmul Myrei Evans, 
crescu pe măsură ce lucra. Ca atracţie suplimentară, sparse 
farurile Buick-ului şi la fel şi stopurile de pe spate, încheie 
punând un bilet care spunea 


+5 În original „needful”, făcând fără-ndoială trimitere la titlul 
romanului şi al magazinului condus de dl. Gaunt — n. tr. 


DOBRE. UN ANERQTSMENT 


Şru WL CE o SÁ WN DATA wi Tome 


ă di > METU 
HOBERI . -a WAT A ŞT IRA o 


PE Danma  YUTIPr ORLA <a N> TE 


VN Opina ÄN BARU wwa l 


d > 


sub ştergătorul de parbriz de pe partea şoferului. 

Odată treaba terminată, se căţără înapoi la geamul de la 
dormitor, cu inima bubuindu-i înfundat în pieptul îngust. Hugh 
Priest încă dormea profund, strângând în pumni blana aia 
jegoasă ca de şobolan. 

Cine-n numele lui Dumnezeu şi-ar dori o chestie veche şi 
murdară ca aia? se întrebă Norris. Se ţine de ea de parc-ar fi 
fututu’ lui de ursuleţ de pluș. 

Se întoarse la maşină. Urcă, scoase la liber şi-şi lăsă vechiul 
Beetle să ruleze în tăcere afară din parcare. Nu porni motorul 
până ce nu ajunse cu maşina pe drum. Apoi conduse cât de 
repede putu. Îl durea capul. Stomacul îi făcea tumbe urâte şi-i 
amesteca viscerele. Şi el continua să-şi tot spună că nu 
contează; că se simţea bine, se simţea bine, blestemâăţie, se 
simţea cu adevărat bine. 

Nu funcţionă foarte bine până ce nu întinse mâna în spate 
printre scaune şi nu apucă în mâna stângă vergeaua elastică şi 
îngustă a undiţei. Apoi începu să se simtă calm din nou. 

Norris o ţinu astfel tot drumul până acasă. 


9 


Clopoţelul din argint sună vesel. 

Slopey Dodd păşi în Lucruri preţioase. 

— Bună, Slopey, spuse domnul Gaunt. 

— Bu-bu-bună ziua, domnule Ga-Ga-Ga... 

— Nu trebuie să te bâlbâi în preajma mea, Slopey, spuse 
domnul Gaunt. 

Ridică una dintre mâini cu primele două degete depărtate în 


furcă. Le cobori prin aer în faţa chipului banal al lui Slopey şi 
Slopey simţi ceva - un cârcel încâlcit, înnodat în mintea sa - 
dizolvându-se ca prin magie. Gura îi căzu deschisă. 

— Ce mi-aţi făcut? - gâfâi el. 

Cuvintele îi ieşiră fără cusur, precum mărgelele pe un fir de 
aţă. 

— O şmecherie pe care domnişoarei Ratcliffe fără-ndoială 
că i-ar plăcea să o înveţe, spuse domnul Gaunt. 

Zâmbi şi făcu un semn lângă numele lui Slopey pe foaia de 
hârtie. Aruncă o privire la ceasul bătrân care ticăia mulţumit 
într-un colţ. Era unu fără un sfert. 

— Spune-mi cum de ai ieşit mai devreme de la şcoală. N-o 
să intre nimeni la bănuieli? 

— Nu. 

Faţa lui Slopey încă era uluită şi el părea că încerca să se 
uite în jos la propria sa gură, de parcă ar fi putut vedea 
cuvintele rostogolindu-se din ea într-o stare atât de fără 
precedent de bună. 

— l-am spus doamnei Deweese că mi-e rău la stomac. Ea 
m-a trimis la asistenta şcolii, l-am spus asistentei că mă simt 
mai bine, dar că încă mă mai doare. Ea m-a întrebat dacă cred 
că pot merge singur acasă. Am spus da, aşa că mi-a dat 
drumul. (Slopey făcu o pauză.) Am venit fiindcă am adormit în 
sala de studiu. Am visat că mă chemaţi. 

— Asta făceam. 

Domnul Gaunt îşi adăposti sub bărbie degetele ciudat de 
inegale şi-i zâmbi băiatului. 

— Spune-mi - mamei tale i-a plăcut ceainicul de cositor pe 
care i l-ai cumpărat? 

Sângele îi urcă lui Slopey în obraji, făcându-i de culoarea 
cărămizilor vechi. Dădu să spună ceva, apoi renunţă şi în 
schimb îşi cercetă picioarele. 

Pe vocea lui cea mai blândă şi prietenoasă, domnul Gaunt 
spuse: 

— L-ai păstrat pentru tine, nu-i aşa? 

Slopey aplecă din cap, încă uitându-se la picioare. Se 
simţea ruşinat şi confuz. Mai rău ca orice, încerca un sentiment 
îngrozitor de pierdere şi durere sufletească: cumva, domnul 
Gaunt dizolvase acel obositor şi enervant nod din mintea sa... 
şi la ce-l ajuta? Era prea stânjenit ca să vorbească? 


— Acum, spune-mi, rogu-te, ce-ar putea face un băiat de 
doisprezece ani cu un ceainic din cositor? 

Şuviţa rebelă a lui Slopey, care săltase sus-jos cu câteva 
secunde în urmă, se legănă acum de la stânga la dreapta când 
el scutură din cap. Nu ştia ce nevoie avea un băiat de 
doisprezece ani de un ceainic din cositor. Ştia doar că voia să-l 
păstreze. li plăcea. li plăcea... foarte... foarte mult. 

— ... | dă, murmură el în cele din urmă. 

— Scuză-mă? - întrebă domnul Gaunt, ridicând singura lui 
sprânceană vălurită. 

— Imi place sentimentul pe care mi-l dă, am spus! 

— Slopey, Slopey, spuse domnul Gaunt, venind pe după 
tejghea, nu trebuie să-mi explici mie. Ştiu tot ce se poate şti 
despre lucrul ăla ciudat pe care oamenii-l numesc „mândria 
posesiunii.” L-am transformat în piatra de temelie a carierei 
mele. 

Slopey Dodd, cuprins de panică, se feri de domnul Gaunt. 

— Să nu mă atingeti! Vä rog să nu! 

— Slopey, nu _ intenţionez să te ating mai mult decât 
intenţionez să-ţi spun să-i dai mamei tale ceainicul. Este a/ tău. 
Poţi face tot ce vrei cu el. Da fapt, ap/aud hotărârea ta de a-l 
păstra. 

— Chiar.... chiar aşa? 

— Chiar aşa! Într-adevăr aşa! Oamenii egoişti sunt oameni 
fericiţi. Cred asta cu tot sufletul. Dar Slopey... 

Slopey ridică puţin privirea şi se uită temător la Leland 
Gaunt printre laţele sale de păr roşcat. 

— A sosit vremea să termini de plătit pentru el. 


— O! 
Faţa lui Slopey fu umplută de o expresie de uşurare 
necuprinsă. 


— Asta e tot ce-aţi vrut de la mine? Am crezut că poate... 

Dar fie nu putu, fie nu îndrăzni să încheie. Nu era sigur ce 
voise domnul Gaunt. 

— Da. Ţi-aminteşti cui ai promis că-i vei juca o festă? 

— Sigur. Antrenorului Pratt. 

— Corect. Festa asta are două părţi - trebuie să pui ceva 
undeva, plus trebuie să-i spui antrenorului Pratt ceva. lar dacă 
vei urma indicaţiile exact, ceainicul va fi al tău pe vecie. 

— Pot să vorbesc ca şi acum? - întrebă Slopey cu 


înflăcărare. Pot să vorbesc şi fără să mă bâlbâi pe vecie? 

Domnul Gaunt suspină plin de regret. 

— Mă tem că te vei întoarce la ce-ai fost imediat ce vei 
părăsi magazinul, Slopey. Cred că am într-adevăr un dispozitiv 
antibâlbâire pe undeva prin stoc, dar... 

— Vă rog! Vă rog, domnule Gaunt! Fac orice! Fac orice şi 
oricui! Urăsc să mă bâlbâi! 

— Ştiu c-ai face, dar tocmai asta e problema, nu înţelegi? 
Rămân în ritm alert fără farse care trebuie jucate; ringul meu 
de dans, ai putea spune, este aproape plin. Aşa că n-ai putea 
să mă plăteşti. 

Slopey ezită vreme îndelungată înainte să vorbească din 
nou. Când o făcu, vocea lui era scăzută şi sfioasă. 

— N-aţi putea... adică, nu se-ntâmplă niciodată pur şi 
simplu să... dați diverse lucruri, domnule Gaunt? 

Faţa lui Leland Gaunt deveni profund îndurerată. 

— O, Slopey! De câte ori nu m-am gândit la asta, şi cu câtă 
dorinţă! În sufletul meu se află un adânc şi încă necaptat, izvor 
de caritate. Dar... 

— Dar? 

— Pur şi simplu n-ar mai fi o afacere, încheie domnul Gaunt. 

Îi oferi lui Slopey un zâmbet de compasiune... dar ochii lui 
scânteiară atât de avizi, că Slopey făcu un pas în spate. 

— Mă înţelegi, nu-i aşa? 

— Ă... mda! Sigur! 

— Pe deasupra, continuă domnul Gaunt, următoarele 
câteva ore sunt cruciale pentru mine. Odată ce lucrurile încep 
cu adevărat să se învârtă, rareori mai pot fi oprite... dar pentru 
moment, trebuie ca prudenţa să-mi fie religie. Dacă te-ai opri 
brusc din bâlbâit, s-ar putea să apară întrebări. Asta ar fi rău. 
Şeriful deja pune întrebări pe care n-ar trebui să le pună. 

Faţa i se înnegri pentru moment, după care zâmbetul lui 
urât, fermecător, înghesuit, răbufni iarăşi la suprafaţă. 

— Dar intenţionez să am grijă de el, Slopey. A, da. 

— De şeriful Pangborn, adică? 

— Da - de şeriful Pangborn, asta vreau să spun. 

Domnul Gaunt ridică primele sale două degete şi le cobori 
încă o dată prin faţa chipului lui Slopey Dodd, de la frunte spre 
bărbie. 

— Dar n-am discutat nimic despre el, nu-i aşa? 


— Să fi discutat despre cine? - întrebă Slopey, nedumerit. 

— Exact. 

Leland Gaunt purta astăzi o jachetă din velur gri-închis şi 
dintre buzunare scoase un portmoneu din piele neagră. ÎI 
întinse către Slopey, care-l luă delicat, fiind atent să nu-i atingă 
degetele. 

— Ştii maşina antrenorului Pratt, nu-i aşa? 

— Mustang-ul? Sigur. 

— Pune asta în el. Sub scaunul pasagerului, cu doar un colţ 
ieşit afară. Du-te la şcoală chiar acum - trebuie să fie pus acolo 
până la ultimul sunet de clopoțel. Mă înţelegi? 

— Da. 

— Apoi o să-l aştepţi până ce iese din clădire. lar când 
iese... 

Domnul Gaunt a continuat să vorbească într-un murmur 
scăzut, iar Slopey se uită la el în sus, cu gura întredeschisă, cu 
ochii înceţoşaţi, încuviinţând din când în când cu aplecări de 
cap. 

Slopey Dodd plecă peste câteva minute cu portmoneul lui 
John LaPointe adăpostit sub cămaşă. 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 


Nettie stătea culcată într-un sicriu simplu şi cenuşiu pentru 
care plătise Polly Chalmers. Alan îi ceruse să-i dea voie s-o 
ajute cu jumătate din cheltuieli şi ea refuzase în felul acela 
simplu, dar categoric pe care ajunsese să-l cunoască, să-l 
respecte şi să-l accepte. Sicriul stătea pe drugi din oţel 
deasupra unei parcele din cimitirul Homeland de lângă zona 
unde erau înmormântați cei din familia lui Polly. Grămada de 
pământ de lângă el era acoperită cu un covor de iarbă 
artificială de-un verde-intens, care scânteia febril în bătaia 
soarelui încins. larba falsă nu se întâmpla niciodată să nu-l facă 
pe Alan să se cutremure. Era ceva obscen la ea, ceva hidos. li 


plăcea chiar mai puţin decât obiceiul antreprenorului de pompe 
funebre de a sulemeni mai întâi mortul şi apoi de a-l îmbrăca 
precum o păpuşă în cele mai bune haine, de parcă ar fi fost 
pregătit pentru o mare întâlnire de afaceri în Boston în loc de 
un lung anotimp al putrezirii printre rădăcini şi viermi. 

Reverendul Tom Killingworth, preotul metodist care ţinea de 
două ori pe săptămână slujbe la Juniper Hill şi care o ştiuse bine 
pe Nettie, ţinu slujba la cererea lui Polly. Cazania fu scurtă şi 
călduroasă, plină de trimiteri la acea Nettie Cobb pe care o 
ştiuse vorbitorul, o femeie care ieşea încet şi cu îndârjire din 
umbrele nebuniei, o femeie care luase curajoasa hotărâre de a 
încerca să cadă la pace încă o dată cu lumea care o rănise atât 
de rău. 

— Când eram mic, spuse Tom Killingworth, mama ţinea în 
camera pentru cusut o placă pe care se afla o minunată zicală 
irlandeză. Spunea „Fie să ajungi în rai cu o jumătate de oră 
înainte ca diavolul să afle că ai murit.” Nettie Cobb a dus o 
viaţă grea, a dus în multe feluri o viaţă tristă, dar, în ciuda 
acestui lucru, nu cred că ea şi diavolul au avut vreodată de-a 
face unul cu celălalt. În ciuda morţii sale teribile, timpurii, 
sufletul meu crede că în rai e locul unde s-a dus ea şi că 
diavolul încă n-a prins de veste. 

Killingworth ridică braţele făcând tradiționalul gest al 
sfințirii. 

— Să ne rugăm. 

Dinspre cealaltă parte a dealului, unde în acelaşi timp era 
înmormântată Wilma Jerzyck, se auzi sunetul multor voci 
ridicându-se şi scăzând ca răspuns la vorbele părintelui John 
Brigham. Acolo, maşinile erau aliniate de la locul îngropăciunii 
până la poarta estică a cimitirului; veniseră pentru Pete 
Jerzyck, cel în viaţă, dacă nu pentru soţia lui cea moartă. Aici 
nu erau decât cinci persoane îndoliate: Polly, Alan, Rosalie 
Drake, bătrânul Lenny Partridge (care mergea din principiu la 
toate  înmormântările, atâta vreme cât cel care era 
înmormântat nu făcea parte din armata Papei) şi Norris 
Ridgewick. Norris arăta palid şi tulburat. Probabil că n-au 
muşcat peştii, îşi spuse Alan. 

— Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi să vă păstreze în 
suflete proaspete şi vii amintirile legate de Nettie Cobb, spuse 
Killingworth şi, lângă Alan, Polly începu să plângă. 


El îşi petrecu braţul pe după umerii ei şi ea se mişcă 
recunoscătoare spre el, mâna ei găsind-o pe a lui şi 
împletindu-se strâns cu ea. 

— Fie ca Domnul să-şi ridice privirea către noi; fie ca El să-şi 
arate milostenia faţă de voi; fie să vă înveselească sufletele şi 
să vă dea pace. Amin. 

Era o zi şi mai caldă decât fusese de Ziua lui Columb şi, 
când îşi ridică Alan privirea, săgeți de lumină puternică ricoşară 
în drugii sicriului şi-i intrară în ochi. Se şterse cu mâna liberă pe 
frunte, unde-i ieşise o transpiraţie serioasă de vară. Polly 
scotoci în poşetă în căutarea unui Kleenex curat şi-şi şterse 
ochii înlăcrimaţi. 

— Draga mea, te simţi bine? - întrebă Alan. 

— Da... dar trebuie să plâng după ea, Alan. Săraca Nettie. 
Săraca, săraca Nettie. De ce s-a întâmplat asta? De ce? 

Şi începu să plângă iarăşi cu suspine. 

Alan, care se întreba exact acelaşi lucru, o strânse în braţe. 
Peste umărul ei îl văzu pe Norris îndepărtându-se către locul 
unde erau îngrămădite maşinile aparţinând celor îndoliaţi după 
Nettie, semănând cu un om care fie nu ştie unde merge, fie nu 
e tocmai treaz. Alan se încruntă. Apoi Rosalie Drake se apropie 
de Norris, îi spuse ceva, iar Norris o îmbrăţişă. 

Alan îşi spuse: o cunoştea şi el - e doar trist, asta-i tot. Sari 
la o sumedenie de umbre-n ultimele zile - poate că adevărata 
întrebare aici e care-i problema cu tine? 

Apoi Killingworth se înfiinţă acolo şi Polly se întoarse să-i 
mulţumească, recăpătându-şi controlul. Killingworth întinse 
mâinile. Cu o uimire stăpânită, Alan privi fără ocolişuri felul în 
care Polly permise ca propriile sale mâini să fie înghiţite de 
mâinile mari ale preotului. Nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată 
pe Polly oferindu-şi una dintre mâini cu atâta uşurinţă şi 
nechibzuinţă. 

Nu se simte doar puţin mai bine; se simte mu/t mai bine. Ce 
naiba s-a întâmplat? 

Din cealaltă parte a dealului, vocea nazală, întrucâtva 
iritantă, a părintelui John Brigham proclamă: 

— Pacea fie cu voi. 

— Şi cu tine, răspunseră en masse cei îndoliaţi. 

Alan se uită la sicriul simplu şi gri de lângă brazda aceea 
hidoasă de iarbă verde şi-şi spuse: Pacea fie cu tine, Nettie. 


Acum Şi pururea, pacea fie cu tine. 


Când înmormântările gemene de la Homeland ajungeau 
spre sfârşit, Eddie Warburton parcă în faţa casei lui Polly. leşi 
din maşină - nu o maşină frumoasă ca aceea pe care 
nemernicul ăla cu faţă palidă de la Sunoco i-o distrusese, ci 
doar un mijloc de transport - şi se uită precaut în ambele 
direcţii. Totul părea în regulă; strada picotea în ceea ce-ar fi 
putut fi o după-amiază de început de august. 

Eddie merse cu paşi grăbiţi pe trotuarul ce ducea la casa lui 
Polly, scoțând în acelaşi timp de sub cămaşă un plic ce părea 
oficial. Domnul Gaunt îl sunase doar cu zece minute în urmă 
să-i spună că sosise vremea să termine de plătit pentru 
medalion şi uite-l aici... desigur. Domnul Gaunt era genul de tip 
care, atunci când spunea „broască”, săreai. 

Eddie urcă cele trei scări pe veranda lui Polly. O suflare 
slabă a brizei făcea să se mişte clopoţeii de vânt de deasupra 
uşii, producând un clinchet moale aşa cum se loveau unii de 
ceilalţi. Era cel mai civilizat sunet ce se putea închipui, dar 
Eddie tot tresări puţin. Mai aruncă o privire-n jur, nu văzu pe 
nimeni, apoi se uită iarăşi în jos la plic. Era adresat 
„Domnişoarei Patricia Chalmers” - cam pompos! Eddie habar 
nu avea că adevăratul prenume al lui Polly era Patricia şi nici 
nu-i păsa. Treaba lui era să facă acest truc mic şi apoi să plece 
naibii de acolo. 

Lăsă scrisoarea să cadă prin fanta din uşă. Aceasta flutură 
până pe podea şi ateriză deasupra celeilalte corespondențe: 
două cataloage şi o broşură cu programele televiziunii prin 
cablu. Doar un plic lung, oficial, cu numele şi adresa lui Polly 
scrise centrat sub timbrul poştal din colţul din dreapta sus şi cu 
adresa expeditorului în colţul stâng de sus: 


Departamentul de Protecţie a Copiilor San Francisco 
Strada Geary, nr. 666 
San Francisco, California, 94112 


— Ce este? - întrebă Alan când el şi cu Polly coborau încet 
dealul către berlina lui Alan. 

Sperase să schimbe măcar un cuvânt cu Norris, dar Norris 
urcase deja în VW-ul lui şi plecase. Înapoi la lac pentru încă o 
partidă scurtă de pescuit înainte să apună soarele, probabil. 

Polly ridică privirea spre el, cu ochii încă roşii şi mult prea 
palidă, dar încercând să zâmbească. 

— Ce este cu ce? 

— Cu mâinile tale. Ce le-a făcut dintr-odată mai bine? Parcă 
ar fi o magie. 

— Da, spuse ea şi le întinse în faţă cu degetele răşchirate, 
aşa încât să le poată vedea amândoi. Aşa-i, nu? 

Zâmbetul ei era puţin mai natural acum. 

Degetele erau încă deformate, încă încovoiate, iar 
încheieturile erau încă noduroase, dar umflătura acută pe care 
o văzuse vineri seara era aproape complet retrasă. 

— Haideţi, doamnă. Fiţi generoasă. 

— Nu-s sigură că vreau să-ţi povestesc, zise ea. Sunt puţin 
ruşinată, de fapt. 

Se opriră şi-i făcură cu mâna Rosaliei când aceasta trecu pe 
lângă ei la volanul vechii sale Toyota albastre. 

— Haide, spuse Alan. Varsă povestea. 

— Păi, spuse ea, cred că până la urmă totul e să întâlneşti 
doctorul potrivit. 

In obraji începea să-i urce încet culoarea. 

— Cine-i? 

— Doctorul Gaunt, spuse ea cu un râset mic şi nervos. 
Doctorul Leland Gaunt. 

— Gaunt! 

Se uită surprins la ea. 

— Ce legătură are el cu mâinile tale? 

— Du-mă la magazinul lui şi-ţi spun pe drum. 


4 


Cinci minute mai târziu (unul dintre lucrurile plăcute ale 
faptului că locuiai în Castle Rock, îşi spunea Alan uneori, era că 
aproape totul se afla la distanţă de doar cinci minute), intră în 
unul dintre locurile înclinate de parcare din faţa Lucrurilor 
preţioase. În fereastră se vedea un anunţ, unul pe care Alan îl 
mai văzuse înainte: 


MARŢEA ŞI JOIA ÎNCHIS, CU EXCEPŢIA VIZITELOR 
STABILITE ÎN PREALABIL 


Dintr-odată, lui Alan - care nu se gândise până atunci câtuşi 
de puţin la acest lucru în legătură cu noul magazin - îi trecu 
prin gând că închis cu excepţia „vizitelor stabilite în prealabil” 
era un fel al dracului de ciudat de a conduce o afacere într-un 
oraş mic. 

— Alan? - întrebă Polly ezitant. Pari supărat. 

— Nu sunt supărat, spuse el. Ce motiv am să fiu supărat? 
Adevărul e că nu ştiu cum mă simt. Cred că... (Scoase un râset 
scurt, scutură din cap şi începu din nou.) Cred că sunt ceea ce 
Todd numea „luluit.” Remedii empirice? Pur şi simplu nu mi se 
pare stilul tău, Pol. 

Buzele ei se îngustară pe dată şi în ochi, când se întoarse 
către el, i se citea un avertisment. 

— „Empiric” nu e cuvântul pe care l-aş folosi eu. Empiric e 
pentru tăntălăi şi... şi pentru roţile de rugăciuni din anunţurile 
de la spatele revistei /nside View. „Empiric” este greşit să-l 
foloseşti ca termen dacă obiectul dă rezultate, Alan. Crezi că 
greşesc? 

El deschise gura - ce să spună, nu ştia - dar ea continuă 
înainte ca el să poată rosti ceva. 

— Uită-te aici. 

Întinse mâinile în lumina soarelui care pătrundea prin 
parbriz, apoi le deschise şi le strânse fără nici un efort de mai 
multe ori. 

— Bine. Proastă alegere de cuvinte. Ce voiam... 

— Da, aşa aş zice şi eu. O alegere foarte proastă de cuvinte. 

— Îmi cer scuze. 


Atunci, ea se întoarse complet cu faţa către el, şezând acolo 
unde atât de des şezuse Annie, şezând în ceea ce fusese 
cândva maşina lor de familie. De ce n-am vândut deja chestia 
asta? - se întrebă Alan. Ce, sunt nebun? 

Polly îşi aşeză cu blândeţe mâinile peste ale lui Alan. 

— O, discuţia asta începe să fie cu adevărat incomodă - noi 
nu ne certăm niciodată şi n-am de gând să începem acum. 
Astăzi mi-am înmormântat o prietenă bună. N-am de gând să 
pornesc o ceartă şi cu prietenul meu. 

Un rânjet slab îi lumină lui faţa. 

— Asta sunt eu? Prietenul tău? 

— Păi... îmi eşti prieten. Cel puţin asta pot spune? 

El o îmbrăţişă, uimit puţin de cât de aproape ajunseseră să 
schimbe cuvinte dure. Şi nu fiindcă ea se simţea mai rău, ci 
fiindcă se simţea mai bine. 

— Draga mea, poţi spune tot ce vrei. Te iubesc cu grămada. 

— Şi n-ai să te iei la harţă, orice-ar fi. 

El încuviinţă solemn din cap. 

— Orice-ar fi. 

— Fiindcă şi eu te iubesc, Alan. 

O sărută pe obraz, apoi îi dădu drumul. 

— Dă-mi voie să văd tinicheaua asta pe care ţi-a dat-o. 

— Nu-i o tinichea, e o azka. Şi nu mi-a dat-o, mi-a 
împrumutat-o pentru o perioadă de probă. De asta sunt aici - 
să o cumpăr. Sper doar să nu vrea luna şi stelele de pe cer în 
schimbul ei. 

Alan se uită la anunţul din vitrină şi la perdelele trase de la 
uşă. Îşi spuse: mă tem că exact asta va vrea el, scumpo. 

Nu-i plăcea nimic din toate astea. li fusese greu să-şi ia 
ochii de la mâinile lui Polly în timpul serviciului funerar - o 
privise cum desfăcuse fără nici un efort catarama poşetei, cum 
căutase înăuntru un Kleenex, apoi cum închisese catarama cu 
vârfurile degetelor în loc să se muncească să răsucească 
poşeta aşa încât să poată lucra cu policele, care de obicei o 
dureau mult mai puţin. Ştia că-i erau mai bine mâinile, dar 
povestea asta despre o amuletă magică - şi exact asta era 
după ce răzuiai glazura pe de tort - îl făcea extrem de agitat. li 
zdruncina ideea de încredere. 


MARŢEA ŞI JOIA ÎNCHIS, CU EXCEPŢIA VIZITELOR 


STABILITE ÎN PREALABIL. 


Nu - cu excepţia câtorva restaurante cu ştaif precum 
Maurice, de când venise în Maine nu văzuse un magazin care 
să ţină întâlniri stabilite în prealabil. Şi te puteai duce când îţi 
poftea inima să iei o masă la Maurice de nouă ori din zece... cu 
excepţia verii, desigur, când înfloreau turiştii. 


CU EXCEPŢIA VIZITELOR STABILITE ÎN PREALABIL. 


Şi totuşi, văzuse (chiar dacă numai cu colţul ochiului) 
oameni intrând şi ieşind toată săptămâna. Nu cu turma, poate, 
dar era limpede că felul domnului Gaunt de a face afacere, 
ciudat sau nu, nu reprezenta un impediment. Uneori, clienţii 
veneau la el în grupuri mici, dar mult mai adesea păreau să 
vină singuri... sau aşa i se părea acum lui Alan, încercând să-şi 
amintească săptămâna din urmă. Şi nu acesta era felul în care 
lucrau şarlatanii? Te rupeau din turmă, te separau, te făceau să 
te simţi ca acasă şi apoi îţi arătau că Tunelul Lincoln putea fi al 
tău la un preţ doar de data aceasta atât de mic. 

— Alan? 

ÎI lovi uşor cu pumnul în frunte. 

— Alan, eşti acolo? 

Se uită iarăşi la ea cu un zâmbet. 

— Sunt aici, Polly. 

La înmormântarea lui Nettie, purtase un pulover lung 
albastru-închis care se potrivea cu eşarfa albastră de la gât. 
Când Alan stătuse căzut pe gânduri, îşi dăduse jos eşarfa şi-şi 
descheiase cu dexteritate cei doi nasturi de sus ai bluzei albe 
de dedesubt. 

— Mai mult! - spuse el cu o privire lacomă. Decolteu! Vrem 
decolteu! 

— Opreşte-te, spuse ea strâmbând din nas, dar zâmbind. 
Stăm în mijlocul Străzii Principale şi e două treizeci 
după-amiaza. Pe deasupra, tocmai venim de la o 
înmormântare, în caz c-ai uitat. 

El tresări. 

— Chiar atât de târziu e? 

— Dacă două treizeci e târziu, atunci e târziu. 

ÎI lovi peste încheietura mâinii. 


— Te uiţi vreodată la chestia pe care-o ai prinsă aici? 

Se uită acum la ceas şi văzu că era mai aproape de două 
patruzeci decât de două treizeci. Orele la gimnaziu se terminau 
la trei. Dacă voia să ajungă acolo când ieşea Brian Rusk, 
trebuia să se pună în mişcare chiar atunci. 

— Dă-mi voie să-ţi văd „bijuteria”, spuse el. 

Ea prinse lănţişorul din argint pe care-l avea în jurul gâtului 
şi scoase micuțul obiect de argint din capătul lui. II prinse în 
palma făcută căuş... apoi, când el dădu să-l atingă, strânse 
pumnul. 

— Aă... nu ştiu dacă ai voie. 

Zâmbea, dar mişcarea pe care o făcuse el era limpede c-o 
incomodase. 

— S-ar putea să dea vibraţiile peste cap sau ceva. 

— O, fii serioasă, Pol, spuse el, plictisit. 

— Uite, spuse ea, haide să lămurim ceva, bine? Vrei? 

Furia îi revenise în voce. Incerca să şi-o controleze, dar tot 
se mai auzea. 

— E uşor pentru tine să vorbeşti. Tu n-ai butoane 
supradimensionate la telefon şi nici reţete supradimensionate 
pentru Percodan. 

— Hei, Polly! Asta-i... 

— Nu, las-o baltă cu hei, Polly. 

Pete puternice de culoare îi urcaseră în obraji. O parte din 
furia ei, avea să-şi spună mai târziu, izvora dintr-o sursă foarte 
simplă: duminică se simţise exact cum se simţea Alan acum. 
De atunci se întâmplase ceva care-i schimbase impresia şi nu-i 
era uşor să facă faţă acestei schimbări. 

— Treaba aste funcționează. Ştiu că e o nebunie, dar chiar 
funcționează. Duminică dimineaţa, când a venit Nettie pe la 
mine, eram în agonie. Ilncepusem să mă gândesc că singura 
rezolvare adevărată a tuturor problemelor mele s-ar putea să 
fie o dublă amputare. Durerea era atât de mare, Alan, încât am 
acceptat acel gând cu un sentiment aproape de surprindere. 
Adică: „O, mda - amputarea! De ce nu m-am gândit la asta 
până acum? E atât de evident!” Acum, cu doar două zile mai 
târziu, tot ce simt e ceea ce doctorul Van Allen numeşte 
„durere fugitivă” şi până şi asta pare să mă lase. Mi-amintesc 
că acum aproximativ un an am ţinut vreme de o săptămână o 
dietă cu orez maro fiindcă asta se zicea că ajută. Să fie ăsta de 


acum un lucru chiar atât de diferit? 

Când vorbise, furia îi pierise din glas şi acum se uita la el 
aproape rugător. 

— Nu ştiu, Polly. Chiar nu ştiu. 

Ea îşi deschisese din nou palma şi acum ţinea azka între 
degetul mare şi cel arătător. Alan se aplecă pentru a vedea 
amuleta mai bine, dar de data aceasta nu făcu nici o mişcare 
pentru a o atinge. Era un obiect mic din argint, nu tocmai 
rotund. Găuri mici, nu mai mari ca punctele negre ce alcătuiesc 
o fotografie de ziar, îi înţepau partea din jos. Strălucea 
binevoitoare în bătaia soarelui. 

Şi, cât se uită Alan la ea, îl năpădi un sentiment puternic şi 
irațional: nu-i plăcea. Nu-i plăcea absolut deloc. Se opuse unei 
puternice porniri de moment să o smulgă pur şi simplu de la 
gâtul lui Polly şi să o arunce afară pe geamul deschis. 

Da! Bună idee, băiete! Fă asta şi-o să-ţi aduni dinţii din 
poală! 

— Uneori aproape că am impresia că se mişcă ceva 
înăuntrul ei, spuse Polly, zâmbind. Un fel de bob mexican de 
fasole săltător sau ceva. Nu-i aşa că-i caraghios? 

— Nu ştiu. 

O urmări cum îi dădu drumul înapoi sub bluză încercat de 
un puternic presentiment rău... dar, odată ce dispăru din 
vedere şi degetele ei - degetele ei indiscutabil mai flexibile - 
începură să lucreze la încheierea nasturilor de sus ai bluzei, 
senzaţia începu să se piardă. Ce nu-l părăsi era tot mai bine 
reliefata bănuială că domnul Leland Gaunt încerca să-i 
răpească femeia pe care o iubea... şi că, dacă aşa stăteau 
lucrurile, ea nu era singura. 

— Te-ai gândit că ar putea fi altceva? 

Acum, el se mişca delicat ca un om ce foloseşte lespezi 
alunecoase pentru a traversa un pârâu cu ape repezi. 

— Ai mai avut până acum perioade liniştite, să ştii. 

— Sigur că ştiu, spuse Polly cu o răbdare încordată. Sunt 
mâinile mele. 

— Polly, încerc doar... 

— Ştiam c-o să reacționeze exact aşa cum reacţionezi 
acum, Alan. Lucrul e simplu: ştiu cum e o perioadă liniştită 
când suferi de artrită şi, fratele meu, asta nu-i aşa ceva. Am 
avut perioade în ultimii cinci sau şase ani când m-am simţit 


destul de bine, dar niciodată nu m-am simţit atât de bine nici 
măcar în timpul celor mai bune dintre ele. Asta e ceva diferit. 
Asta e ca... 

Se opri, se gândi, apoi făcu un mic gest de frustrare care 
puse în mişcare în special mâinile şi umerii. 

— Asta e ca şi când aş fi bine din nou. Nu mă aştept să 
înţelegi ce vreau să spun, dar mai bine de atât nu reuşesc să 
mă exprim. 

El încuviinţă din cap, încruntându-se. Chiar înţelegea ce 
spunea ea şi mai înţelegea şi că vorbea serios. Poate că azka 
descătuşase vreo putere vindecătoare latentă în mintea ei. Era 
posibil aşa ceva, chiar dacă boala de care suferea ea nu avea 
origine psihosomatică? Rozacrucienii credeau că astfel de 
lucruri se petreceau tot timpul. La fel credeau şi milioanele de 
oameni care cumpăraseră cartea lui L. Ron Hubbard despre 
diabetici, dacă tot veni vorba. El însuşi nu ştia; singurul lucru 
pe care-l putea spune cu certitudine era că nu văzuse niciodată 
o persoană oarbă care să-şi redea singură vederea prin forţa 
gândului sau o persoană rănită oprindu-şi sângerarea printr-un 
efort de concentrare. 

Ceea ce ştia era aceasta: ceva nu mirosea cum trebuia la 
situaţia de faţă. Ceva mirosea la fel de puternic precum un 
peşte mort lăsat trei zile în soarele toropitor. 

— Să trecem la subiect, spuse Polly. Mă epuizează să încerc 
să nu mă enervez pe tine. Vino înăuntru cu mine. Vorbeşte şi tu 
cu domnul Gaunt. Oricum, e şi timpul să-l întâlneşti. Poate că el 
îţi va putea explica mai bine ce face amuleta... şi ce nu face. 

El se uită iarăşi la ceasul de la mână. Acum era trei fără 
paisprezece minute. Pentru un moment scurt, se gândi să facă 
ce propusese ea şi să-l lase pe Brian Rusk pentru mai târziu. 
Dar să-l prindă pe băiat când ieşea de la ore - să-l prindă cât 
încă era departe de casă - i se părea mişcarea potrivită. Ar 
primi răspunsuri mai bune dacă ar vorbi cu el în absenţa 
mamei lui, care s-ar plimba în jurul lor ca o leoaică ce-şi 
protejează puiul, întrerupându-i, poate chiar spunându-i fiului ei 
să nu răspundă. Da, asta era: dacă s-ar dovedi că fiul ei avea 
ceva de ascuns sau dacă doamna Rusk ar crede doar că avea, 
lui Alan s-ar putea să-i fie greu sau chiar imposibil să afle 
informaţiile de care avea nevoie. 

Aici avea un potenţial artist al escrocheriei; în Brian Rusk 


era posibil să aibă cheia ce-ar fi putut deschide poarta unei 
crime duble. 

— Nu pot, iubire, spuse el. Poate că puţin mai târziu astăzi. 
Trebuie să merg la şcoala gimnazială şi să vorbesc cu cineva şi 
trebuie s-o fac chiar acum. 

— E-n legătură cu Nettie? 

— E-n legătură cu Wilma Jerzyck... dar dacă intuiţia nu 
mă-nşală, şi Nettie intră în ecuaţie, da. Dacă aflu ceva, îţi spun 
mai târziu. Între timp, vrei să faci ceva pentru mine? 

— Alan, o cumpăr! Nu sunt mâinile tale! 

— Nu, vreau s-o cumperi. Vreau să-i plăteşti cu un cec, 
atâta tot. Nu văd de ce n-ar putea primi un cec - dacă e-un om 
de afaceri onorabil, adică. Locuim într-un oraş mic şi banca e 
chiar după colţ. Dar dacă ţi se pare că-i ciudat ceva, încă mai ai 
câteva zile la dispoziţie să blochezi plata. 

— Inţeleg, spuse Polly. 

Vocea ei era calmă, dar Alan îşi dădu seama cu o senzaţie, 
de leşin că-şi pierduse totuşi priza pe una dintre lespezile 
acelea alunecoase şi că aterizase cât era el de lat în pârâu. 

— Crezi că-i un escroc, nu-i aşa, Alan? Crezi c-o să ia banii 
de la doamna micuță şi credulă, c-o să-şi adune cortul şi s-o să 
dispară în noapte. 

— Nu ştiu, spuse Alan pe-un ton egal. Dar ceea ce știu e că 
nu face afaceri aici în oraş decât de o săptămână. Aşa că o 
verificare mi se pare o măsură de precauţie înţelept de luat. 

Da, era înţelept. Polly recunoştea asta. Exact înţelepciunea 
aceea, această înţelepciune încăpăţânată în faţa a ceea ce ei i 
se părea a fi o cură miraculoasă veritabilă, exact ea era cea 
care o înfuria acum. Se opuse unei porniri de a pocni din 
degete în faţa ochilor lui şi în acelaşi timp de a striga: VEZI asta, 
Alan? Eşti ORB? Faptul că Alan avea dreptate, că domnul Gaunt 
n-ar fi trebui să aibă absolut nici un motiv să nu accepte de la 
ea un cec dacă era o persoană cinstită, o înfuria doar şi mai 
tare. 

Ai grijă, îi şopti o voce. Ai grijă, nu te grăbi, rumegă în gând 
ideea înainte s-o scuipi pe gură. Aminteşte-ţi că-l iubeşti pe 
omul ăsta. 

Însă-i răspunse o altă voce, o voce mai rece, una pe care 
abia o recunoştea ca aparţinându.-i: îl iubesc? Chiar îl iubesc? 

— Bine, spuse ea cu buzele strânse şi se întoarse pe scaun, 


depărtându-se de el. Mulţumesc că te interesează ce-i mai bine 
pentru mine, Alan. Vezi tu, uneori uit cât de mult am nevoie de 
cineva care să facă asta în locul meu. O să am grijă să-i scriu 
un cec. 

— Polly... 

— Nu, Alan. Gata cu vorbele acum. Nu mai pot fi nervoasă 
pe tine astăzi. 

Deschise portiera şi cobori dintr-o mişcare sprintenă. 
Puloverul său lung se ridică, scoțând la iveală pentru o clipă o 
bucată de coapsă ce-ţi făcea inima să stea în loc. 

Dădu şi el să coboare pe partea lui, vrând s-o prindă, să-i 
vorbească, s-o îmbuneze, s-o facă să înţeleagă că dăduse glas 
îndoielilor lui doar fiindcă ţinea la ea. Apoi se uită iarăşi la ceas. 
Era trei fără nouă minute. Chiar dacă se grăbea, era posibil să 
nu-l mai prindă pe Brian Rusk. 

— Te sun diseară, strigă el pe geam. 

— Bine, spuse ea. Să mă suni, Alan. 

Se duse direct la uşa de sub umbrar fără să întoarcă 
privirea. Înainte ca el să introducă schimbătorul de viteză în 
marşarier şi să iasă cu spatele în stradă, Alan auzi clinchetul 
unui clopoțel din argint. 


— Domnişoară Chalmers! - strigă domnul Gaunt cu voioşie 
şi făcu o bifare mică pe hârtia de lângă casa de marcat. Se 
apropia acum de partea de jos a ei: numele lui Polly era 


penultimul. 
— Te rog... Polly, spuse ea. 
— Scuză-mă. 
Zâmbetul lui se lărgi. 
— Polly. 


Ea îi întoarse zâmbetul, dar era un zâmbet forţat. Acum că 
era înăuntru, simţea o durere tăioasă pentru nervii cu care se 
despărţise de Alan. Dintr-odată, descoperi că se luptă să nu 
izbucnească în lacrimi. 

— Domnişoară Chalmers? Polly? Te simţi bine? 


Domnul Gaunt ieşi de după tejghea. 

— Pari un pic palidă. 

Faţa lui se umbri de o reală îngrijorare. Acesta e omul pe 
care Alan îl crede escroc, îşi spuse Polly. Dacă l-ar putea vedea 
acum... 

— Soarele e de vină, cred, spuse ea pe o voce care nu era 
tocmai stăpână pe ea. E-atât de cald afară. 

— Dar aici înăuntru e răcoare, spuse el liniştitor. Vino, Polly. 
Vino şi stai jos. 

O conduse, ţinându-şi mâna aproape dar neatingându-i 
ceafa, spre unul dintre scaunele din catifea roşie. Se aşeză în el 
cu genunchii lipiţi. 

— Tocmai se întâmpla că mă uitam pe geam, spuse el, 
aşezându-se în scaunul de lângă ea şi împletindu-şi palmele în 
poală. Mi s-a părut că tu şi şeriful aveaţi o discuţie aprinsă. 

— Nu înseamnă nimic, spuse ea, dar apoi o singură lacrimă 
mare i se scurse fără voie de la colţul ochiului stâng şi i se 
rostogoli pe obraz. 

— Dimpotrivă, spuse el. Înseamnă totul. 

Ea ridică ochii spre el, surprinsă... şi ochii căprui ai 
domnului Gaunt i-i captură. Fuseseră căprui şi înainte? Nu-şi 
putea aminti, nu cu certitudine. Tot ce ştia era că, uitându-se în 
ei, simţea toate nenorocirile din acea zi - înmormântarea 
sărmanei de Nettie, apoi cearta aceea prostească pe care o 
avusese cu Alan - începând să se dizolve. 

— Chiar... chiar aşa? 

— Polly, spuse el cu blândeţe. Cred că totul va fi bine. Dacă 
ai încredere în mine. Ai? Ai încredere în mine? 

— Da, spuse Polly, deşi ceva dinlăuntrul ei, ceva îndepărtat 
şi vag, striga din răsputeri un avertisment disperat. Am - 
indiferent de ce spune Alan, am încredere cu tot sufletul. 

— Păi, asta-i bine, spuse domnul Gaunt. 

Se întinse şi luă o mână a lui Polly. Faţa ei se încreţi 
dezgustată pentru o clipă, după care îşi reveni la expresia 
goală şi visătoare de dinainte. 

— Asta-i numai bine. lar prietenul tău, şeriful, n-are de ce-şi 
face griji, să ştii; un cec e la fel de bun ca plata în aur. 


Alan văzu că avea să întârzie dacă nu pornea girofarul şi 
nu-l lipea pe capotă. Nu voia să facă asta. Nu voia ca Brian 
Rusk să vadă o maşină a poliţiei; voia să vadă o berlină uşor 
lăsată pe arcurile din spate, exact ca aceea pe care probabil că 
o conducea tatăl lui. 

Era prea târziu să ajungă la şcoală înainte să se încheie 
programul pe ziua aceea. Alan parcă în schimb la intersecţia 
Principalei cu străzile Şcolii. Pe aici era cel mai logic să vină 
Brian; trebuia doar să spere că logica sa va funcţiona astăzi 
undeva de-a lungul firului. 

Alan ieşi, se sprijini de bara de protecţie a maşinii şi căută 
pe pipăite în buzunar după o lamă de gumă de mestecată. 
Tocmai îi desfăcea staniolul, când auzi clopoţelul de ora trei, 
neclar şi îndepărtat în aerul cald, sunând la Şcoala Gimnazială. 

Se hotări să discute cu domnul Leland Gaunt din Akron, 
Ohio, de-ndată ce va termina cu Brian Rusk, întâlnire stabilită 
în prealabil sau nu... şi la fel de brusc se răzgândi. Va suna mai 
întâi la Oficiul Procurorului General din Augusta, îi va pune să 
verifice numele lui Gaunt în dosarele cu infractori. Dacă nu 
ieşea nimic din asta, îi puteau trimite numele mai departe în 
calculatorul celor de la LAWS R&I” din Washington - LAWS, 
după opinia lui Alan, era unul dintre puţinele lucruri bune pe 
care le făcuse administraţia Nixon. 

Primii copii începeau să vină deja pe stradă, ţipând, săltând, 
râzând. Pe Alan îl lovi brusc o idee şi deschise portiera 
şoferului. Se aplecă peste scaun, deschise torpedoul şi cotrobăi 
prin lucrurile de acolo. Când făcu asta, cutia cu nuci, jocul lui 
Todd, căzu pe jos. A 

Fu pe cale să renunţe, când găsi ceea ce-şi dorea. Il luă, 
trânti torpedoul şi ieşi din maşină cu spatele. Ţinea în mână un 
plic mic din carton pe care se afla un abţibild care spunea: 


Trucul cu floarea împăturită 


” Probabil, acronim pentru Licensed Appropriation of 
Wealth Research & Investigation (aprox. Institutul American de 
Analizare a Privilegiilor Băneşti) - n. tr. 


Blackstone Magic Co. 
Str. Greer, nr. 19 
Paterson, NJ. 


Din acest pachet, Alan strecură un pătrat şi mai mic - un 
teanc gros de hârtie pelur multicoloră. Îl strecură sub brăţara 
ceasului de mână. Toţi magicienii au o serie de „izvoare de 
palmare” asupra lor şi fiecare are izvorul său preferat. Sub 
brăţara ceasului era al lui Alan. 

Odată ce rezolvă problema faimoaselor Flori împăturite, 
Alan se întoarse să-l aştepte pe Brian Rusk. Văzu un băiat pe 
bicicletă, care ocolea cu mişcări iuți grupurile de pietoni mari 
cât nişte halbe, şi pe dată deveni atent. Apoi văzu că era unul 
dintre gemenii Hanlon şi-şi permise să se relaxeze din nou. 

— Mergi mai încet sau te amendez, mârâi când băiatul 
trecu în goană pe lângă el. 

Jay Hanlon se uită speriat la el şi aproape că intră într-un 
copac. Pedală mai departe cu viteză mai redusă. 

Alan îl urmări amuzat din priviri preţ de o clipă, apoi se 
întoarse pe direcţia şcolii şi continuă să aştepte apariţia lui 
Brian Rusk. 


Cinci minute după ce se sună de ora trei, Sally Ratcliffe urcă 
scările dinspre micuța sală de logopedie spre parterul Şcolii 
Gimnaziale şi merse de-a lungul coridorului principal către 
birou. Coridorul se golea cu repeziciune, cum se întâmpla de 
fiecare dată în zilele când vremea era caldă şi plăcută. Afară, 
pâlcuri de copii traversau strigând peluza spre locul unde 
autobuzele 2 şi 3 torceau la ralanti lângă curbă. Tocurile ei 
joase pocneau pe gresie. Într-o mână ţinea un plic. Numele de 
pe el, Frank Jewett, era întors cu faţa către pieptul ei blând 
rotunjit. 

Se opri la Sala 6, cu o uşă înainte de birou, şi se uită 
înăuntru prin geamul securizat cu sârmă. Înăuntru, domnul 
Jewett le vorbea celor şase profesori care se ocupau de 


sporturile de toamnă şi iarnă. Frank Jewett era un om scund şi 
îndesat care lui Sally îi amintea mereu de domnul Weatherbee, 
directorul şcolii din benzile desenate din seria de la Archie. 
Asemenea domnului Weatherbee, şi lui îi alunecau mereu 
ochelarii pe nas. 

La dreapta lui şedea Alice Tanner, secretara şcolii. Părea 
că-şi lua notițe. 

Domnul Jewett aruncă o privire la stânga, o văzu pe Sally că 
se uita pe geam şi-i oferi unul dintre zâmbetele lui mici şi 
afectate. Ea ridică o mână în semn de salut şi se forţă să-i 
răspundă la zâmbet. Îşi amintea de zilele când să zâmbească 
era ceva natural pentru ea; pe lângă rugăciune, să zâmbească 
fusese cel mai natural lucru din lume. 

Unii dintre ceilalţi profesori întoarseră capetele să vadă la 
cine se uita conducătorul lor neînfricat. La fel făcu şi Alice 
Tanner. Ea îşi mişcă sfios degetele către Sally, zâmbind cu o 
suavitate sarcastică. 

Ştiu, îşi spuse Sally. Fiecare dintre ei ştie că Lester şi cu 
mine facem parte din trecut. lrene a fost atât de bună aseară... 
atât de înţelegătoare... şi atât de nerăbdătoare să-şi dea 
drumul la gură. Nemernică mică. 

Sally mişcă şi ea prompt din degete, simţindu-şi şi ea 
buzele întinzându-se într-un zâmbet sfios - şi complet fals. Sper 
să dea peste tine un camion când pleci spre casă, arătare cu 
faţă de târfă ce eşti, îşi spuse ea, după care merse mai 
departe, tocurile ei mici şi sensibile pocnind pe gresie. 

Când o sunase domnul Gaunt în pauză şi-i spusese că era 
vremea să termine de plătit pentru minunata ei aşchie, Sally 
reacţionase cu entuziasm şi cu un fel de plăcere amară. 
Presimţea că „micuța glumă” pe care promisese să i-o facă 
domnului Jewett era o glumă răutăcioasă şi asta-i convenea de 
minune. Astăzi se simţea rea. 

Puse mâna pe uşa biroului... apoi se opri. 

Care-i problema cu tine? se întrebă dintr-odată. Ai aşchia... 
aşchia aceea minunată şi sfântă, în care e închisă acea viziune 
minunată şi sfântă. N-ar trebui ca astfel de lucruri să-i facă pe 
oameni să se simtă mai bine? Mai calmi? Mai în contact cu 
Dumnezeu, Tatăl Atotputernic? 7u nu te simţi mai calmă şi mai 
în contact cu nimic. Tu ai impresia că cineva ţi-a umplut capul 
cu sârmă ghimpată. 


— Da, dar asta nu-i din vina mea sau a aşchiei, murmură 
Sally. Asta e din vina lui Lester. A domnului Lester Puţă-Mare 
Pratt. 

O fată scundă cu ochelari şi cu un aparat dentar din sârmă 
groasă se întoarse cu faţa de la posterul Clubului Sportiv pe 
care-l studia şi se uită curioasă la Sally. 

— La cete uiţi, Irvina? - o întrebă Sally. 

Irvina clipi. 

— La nemic, dom'şoară Rat-Ciiff. 

— Atunci du-te şi te uită la el altundeva, sări Sally. S-a 
terminat şcoala, să ştii. 

Irvina merse cu pas grăbit în josul coridorului, aruncând din 
când în când câte o privire neîncrezătoare înapoi peste umăr. 

Sally deschise uşa biroului şi intră. Plicul pe care-l avea cu 
ea fusese exact acolo unde-i spusese domnul Gaunt că va fi, în 
spatele tomberoanelor pentru gunoi din faţa uşilor de la 
intrarea în bufetul cu autoservire. Scrisese numele domnului 
Jewett pe el cu mâna ei. 

Mai aruncă o privire rapidă peste umăr să se asigure că nu 
venea târfulicea aia de Alice Tanner. Nu venea. Apoi deschise 
uşa de la biroul interior, traversă în grabă camera şi aşeză 
plicul pe masa de lucru a lui Frank Jewett. Acum trebuia să facă 
celălalt lucru. 

Deschise sertarul de sus al biroului şi scoase o pereche de 
foarfece grele. Se aplecă şi smuci de sertarul de jos din stânga. 
Era încuiat. Domnul Gaunt îi spusese că probabil aşa va fi. Sally 
aruncă o privire în biroul exterior, văzu că era încă gol, că uşa 
dinspre coridor era încă închisă. Bun. Minunat. Vâri vârfurile 
foarfecii în crăpătura din partea de sus a sertarului încuiat şi 
trase tare în sus. Lemnul se crăpă şi Sally simţi cum i se 
întăreau ciudat şi plăcut sfârcurile. Era într-un fel distractiv 
ceea ce tăcea. Infricoşător, dar distractiv. 

Repoziţionă foarfecele - vârfurile se înfipseră mai adânc de 
data aceasta - şi trase din nou în sus. Incuietoarea se deblocă 
şi sertarul alunecă afară pe rotile, expunând vederii ceea ce 
era înăuntru. Lui Sally, surprinsă şi şocată, îi căzu falca. Apoi 
începu să chicotească - sunete înfundate, sacadate, care 
semănau de fapt mai mult cu nişte ţipete, decât cu un râs. 

— O, domnule Jewett! Ce băiat neastâmpărat sunteţi! 

In sertar se afla un teanc de reviste de dimensiunea unor 


cărţi de buzunar şi Băiatul neastâmpărat era, de fapt, chiar 
numele celei de deasupra. Fotografia înceţoşată de pe copertă 
înfăţişa un băiat de aproximativ nouă ani. Purta o şapcă de 
motociclist în stilul anilor '50 şi nimic altceva. 

Sally vâri mâna în sertar şi scoase revistele - erau o duzină, 
poate mai multe. Copii fericiţi. Frumuşele nude. În Bătaia 
Vântului. Lumea de la Ferma lui Bobby. Se uită în una şi abia-i 
veni să creadă ce văzu. De unde proveneau astfel de lucruri? 
Cu siguranţă nu se vindeau la drogheria din centru, nici măcar 
pe raftul de sus despre care reverendul Rose vorbea uneori în 
predica de la biserică, cel cu eticheta care spunea DOAR PENTRU 
OCHII CELOR PESTE 18 ANI SAU MAI MULT, VĂ RUGĂM. 

O voce pe care o cunoştea foarte bine se făcu brusc auzită 
în mintea ei. Grăbeşte-te, Sally. Aproape că-i gata întâlnirea şi 
nu cred că vrei să fii prinsă aici, nu? 

Şi apoi se mai auzi o voce, vocea unei femei, una căreia 
Sally aproape că-i putea atribui un nume. Să audă această a 
doua voce era ca şi când ar fi vorbit la telefon cu cineva în 
vreme ce altcineva vorbea în fundal la celălalt capăt al firului. 

Mai mult decât corect, spuse această a doua voce. Mi se 
pare divin. 

Sally reduse vocea la tăcere şi făcu ceea ce-i spusese 
domnul Gaunt să facă: împrăştie revistele porcoase peste tot în 
biroul domnului Jewett. Apoi puse foarfecele la loc şi părăsi 
camera în grabă, închizând uşa în urma ei. Deschise uşa de la 
biroul exterior şi se uită pe furiş afară. Nu era nimeni... dar 
vocile din Sala 6 erau mai puternice acum, iar oamenii râdeau. 
Se pregăteau într-adevăr să se despartă; fusese o întâlnire 
neobişnuit de scurtă. 

Slavă Domnului pentru domnul Gaunt! îşi spuse în gând şi 
se furişă afară pe coridor. Aproape ajunse la uşile de la intrare, 
când îi auzi ieşind din Sala 6 în spatele ei. Nu se uită în urmă. 
Işi dădu seama că nu se gândise la domnul Lester Puţă-Mare 
Pratt în ultimele cinci minute, iar asta era cu adevărat bine. Îşi 
spuse că se putea duce acasă şi să facă o baie bună cu spumă 
şi să urce în pat cu minunata ei aşchie şi să-şi petreacă 
următoarele două ore negândindu-se la domnul Lester 
Puţă-Mare Pratt, şi ce schimbare încântătoare ar fi asta! Da, 
într-adevăr! Da, într... 

Ce-ai făcut acolo 


A 


năuntru? Ce era în plic? Cine l-a pus 


acolo, la intrarea în bufet? Când? Şi, mai important ca orice, 
Sally, ce-ai declanşat? 

Rămase nemişcată pentru o clipă, simțind cum i se 
formează mărgeluţe de transpiraţie pe frunte şi în golurile 
tâmplelor. Ochii i se căscară de uluire, precum ochii unei 
căprioare speriate. Apoi se îngustară şi începu iarăşi să 
păşească. Purta pantaloni largi care se frecau de ea într-un fel 
ciudat de plăcut ce o ducea cu gândul la frecventele partide de 
mozoleală cu Lester. 

Nu-mi pasă ce-am făcut, îşi spuse. De fapt, sper să fie ceva 
foarte rău. Merită o festă răutăcioasă, pentru că arată ca 
domnul Weatherbee şi pentru că are grămada aia de reviste 
dezgustătoare. Sper să se înece când o să intre în birou. 

— Da, futu-i, sper să se înece, şopti ea. 

Era prima oară în viaţa ei când chiar rostea cu voce tare 
cuvântul cu „f” şi sfârcurile i se strânseră şi începură s-o gâdile 
din nou. Sally începu să păşească mai repede, gândindu-se 
oarecum vag că era posibil să mai; facă ceva în cada de baie. 
Dintr-odată i se păru că şi ea avea o nevoie personală sau 
două. Nu ştia sigur cum să le satisfacă... dar bănuia că va reuşi 
să afle. 

Domnul, în definitiv, îi ajuta pe cei care se ajutau singuri. 


8 


— Ţi se pare un preţ corect? - o întrebă domnul Gaunt pe 
Polly. 

Polly dădu să răspundă, apoi se opri. Atenţia domnului 
Gaunt păru pe dată ca distrasă; se uita ţintă în gol şi buzele i se 
mişcau mute, ca rostind o rugăciune. 

— Domnule Gaunt? 

Tresări puţin. Apoi ochii i se întoarseră la ea şi zâmbi. 

— Scuză-mă, Polly. Uneori îmi rătăceşte mintea. 

— Preţul mi se pare mai mult decât corect, îi spuse Polly. Mi 
se pare divin. 

Îşi scoase carnetul cu cecuri din poşetă şi începu să scrie. 
Din când în când se întreba indecisă ce făcea totuşi, apoi 


simţea ochii domnului Gaunt chemându-i pe ai săi. Când ridică 
privirea şi-i întâlni, întrebările şi îndoielile pieriră pe dată. 

Cecul pe care i-l înmână era completat pentru suma de 
patruzeci şi şase de dolari. Domnul Gaunt îl împături frumos şi-l 
vâri în buzunarul cu clapetă de la jacheta sa sport. 

— Să nu uiţi să completezi şi talonul, spuse domnul Gaunt. 
Prietenul tău băgăcios va vrea fără-ndoială să-l vadă. 

— Vine şi el să vă întâlnească, spuse Polly, făcând exact 
ceea ce-i sugerase domnul Gaunt. Crede că sunteţi un pungaş. 

— Are o mulţime de gânduri şi-o mulţime de planuri, spuse 
domnul Gaunt, dar planurile lui se vor schimba, iar gândurile i 
se vor spulbera ca şi ceața într-o dimineaţă vântoasă. 
Crede-mă pe cuvânt. 

— Nu... n-o să-i faceţi nici un rău, nu-i aşa? 

— Eu? Îmi faci un rău foarte mare, Patricia Chalmers. Eu 
sunt un pacifist - unul dintre ce; mai mari pacifişti ai lumii. N-aş 
ridica mâna împotriva şerifului nostru. Am vrut să spun doar că 
are treburi de rezolvat de cealaltă parte a podului în 
după-amiaza asta. Incă n-o ştie, dar are. 


— Cecul tău nu constituie plata completă pentru azka. 

— Nu? 

— Nu. 

Ţinea în mâini un plic alb simplu. Polly nu avea nici cea mai 
mică idee de unde apăruse, dar asta i se părea absolut în 
regulă. 

— Ca să termini de plătit pentru amuleta ta, Polly, trebuie 
să mă ajuţi să joc o mică festă cuiva. 

— Lui Alan? 

Dintr-odată, era panicată ca un iepure de pădure care simte 
mirosul uscat de foc într-o după-amiază încinsă de vară. 

— La Alan vă referiţi? 

— Cu siguranţa nu, spuse el. Să-ţi cer să joci o festă cuiva 
pe care-l ştii, darămite cuiva pe care crezi că-l /jubeşti, ar fi 
lipsit de etică, scumpa mea. 

— Ar fi? 

— Da... chiar dacă sunt de părere că trebuie să te gândeşti 
bine la relaţia ta cu şeriful, Polly. S-ar putea să afli că totul se 


reduce la o alegere destul de simplă: puţină durere acum ca să 
scapi de-o mare durere mai târziu. Altfel spus: cei care se iau în 
grabă se căiesc apoi toată viaţa. 

— Nuvă înţeleg. 

— Ştiu asta. O să mă-nţelegi mai bine, Polly, după ce-ţi vei 
citi corespondenţa. Vezi tu, nu sunt eu singurul care i-a făcut 
nasul băgăcios şi dispreţuitor să se ridice-n aer. Pentru 
moment, haide să discutăm despre mica poznă pe care vreau 
s-o faci. Calul de bătaie este un tip pe care l-am angajat de 
puţină vreme. Numele lui e Merrill. 

— Ace Merrill? 

Zâmbetul lui pieri. 

— Nu mă întrerupe, Polly. Să nu mă întrerupi niciodată când 
vorbesc. Asta dacă nu vrei ca mâinile să ţi se umfle ca nişte 
tuburi interioare umplute cu gaz otrăvitor. 

Se feri de el, cu ochii ei înceţoşaţi, visători, larg deschişi. 

— Îmi... Îmi pare rău. 

— Bine. Scuzele îţi sunt acceptate... de data asta. Acum 
ascultă la mine. Ascultă cu foarte mare atenţie. 


9 


Frank Jewett şi Brion McGinley, profesorul de geografie şi 
antrenorul de baschet de la Şcoala Gimnazială, venind dinspre 
Sala 6, intrară în biroul exterior în urma Alicei Tanner. Frank 
rânjea şi-i spunea lui Brion o glumă pe care o auzise mai 
devreme în ziua aceea de la un vânzător de manuale. Era în 
legătură cu un doctor căruia îi venea greu să diagnosticheze 
boala unei femei. Redusese totul la două posibilităţi - SIDA şi 
Alzheimer - dar mai mult de atât nu putea spune. 

— Aşa că soţul tipei îl ia pe doctor deoparte, continuă Frank 
în vreme ce păşeau în biroul exterior. 

Alice se apleca peste masă, frunzărind cu degetul printr-un 
teanc mic de mesaje, şi Frank scăzu vocea. Alice putea face 
feţe-feţe când venea vorba de glume şi numai puţin deocheate. 

— Mda? 

Acum, şi Brion începea să rânjească. 


— Mda. E foarte necăjit. Spune: „Măiculiţă, doctore - mai 
mult nu-mi puteţi spune? Nu avem cum afla de care dintre ele 
suferă?” 

Alice alese două dintre formularele roz pentru mesaje şi 
dădu să intre în biroul interior cu ele. Ajunse până în cadrul uşii 
şi apoi se opri locului, de parcă s-ar fi izbit de-un perete de 
piatră invizibil. Nici unul dintre cei doi tipi albi de vârstă 
mijlocie şi locuitori ai unui oraş mic nu băgă de seamă. 

— „Sigur, e uşor”, spune doctorul. „Du-o cam la două'ş'cinci 
de mile-n pădure şi las-o acolo. Dacă îşi găseşte drumul către 
casă, n-o fute.” 

Brion McGinley se uită prosteşte gură-cască la şeful lui preţ 
de o clipă, apoi explodă în hohote sănătoase de râs. Directorul 
Jewett i se alătură. Râdeau atât de tare, că nici unul dintre ei 
n-o auzi pe Alice când strigă prima dată numele lui Frank. A 
doua oară nu avură nici o problemă. A doua oară aproape că-l 
ţipă din toţi rărunchii. 

Frank dădu fuga la ea. 

— Alice? Ce... 

Apoi văzu ce, şi-l umplu o îngrozitoare spaimă inexpresivă. 
Cuvintele i se uscară. Îşi simţi scrotul făcându-i-se ca de găină; 
boaşele păreau că încercau să se retragă înapoi acolo de unde 
veniseră. 

Era vorba de reviste. 

Revistele secrete din sertarul de jos. 

Fuseseră împrăştiate peste tot prin birou precum nişte 
confeti de coşmar: băieţi în uniforme, băieţi în şura cu fân, 
băieţi cu pălării de paie, băieţi călărind cai de lemn. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce? 

Vocea, îngroşată de groază şi fascinaţie se auzea din stânga 
lui Frank. Întoarse capul în acea direcţie (tendoanele gâtului 
scârţâindu-i precum nişte arcuri ruginite de la o uşă cu plasă de 
țânțari) şi-l văzu pe Brion McGinley holbându-se la devălmăşia 
bezmetică de reviste. Aproape că-i cădeau ochii din orbite. 

Un renghi, încercă să spună. Un renghi prostesc, asta-i tot, 
revistele astea nu-s ale mele. Nu trebuie decât să te uiţi la 
mine ca să-ți dai seama că astfel de reviste n-ar prezenta nici... 
că n-ar prezenta nici un interes pentru un om... un om de... 
de... 

Un om de ce? 


Nu ştia şi, oricum, nici nu conta cu adevărat, fiindcă îşi 
pierduse capacitatea de a vorbi. Şi-o pierduse complet. 

Cei trei adulţi rămaseră, şocaţi, în linişte, uitându-se fix în 
biroul lui Frank Jewett, directorul şcolii gimnaziale. O revistă 
care stătea într-un echilibru precar pe marginea scaunului 
pentru oaspeţi îşi frunzări paginile ca răspuns la o adiere de aer 
cald care intră prin geamul pe jumătate deschis şi apoi căzu la 
podea. Tineri neruşinați, promitea coperta. 

Un renghi, da, aş spune că-i un renghi, dar ei m-ar crede? Si 
dacă a fost forțat sertarul de la birou? M-ar mai crede ei în 
cazul ăsta? 

— Doamnă Tanner? - întrebă o voce de fată din spatele lor. 

Toţi trei - Jewett, Tanner, McGinley - se învârtiră vinovaţi pe 
călcâie. Acolo stăteau două fete în uniforme roşu-cu-alb de 
majorate, din clasa a opta. Alice Tanner şi Brion McGinley se 
mişcară aproape simultan să blocheze vederea spre biroul lui 
Frank (Frank Jewett părea că prinsese rădăcini, că împietrise), 
dar se mişcară cu o secundă prea târziu. Ochii majoretelor se 
căscară. Una dintre ele - Darlene Vickery - îşi duse mâinile la 
guriţa ei ca un boboc de trandafir şi se uită ţintă, incredulă, la 
Frank Jewett. 

Frank îşi spuse: O, perfect. Până mâine la prânz, toţi elevii 
din şcoala asta vor şti. Până mâine la ora cinei, toţi cei din oraş 
vor şti. 

— Plecaţi, fetelor, spuse doamna Tanner. Cineva i-a făcut o 
glumă urâtă domnului Jewett - o glumă foarte urâtă - şi voi nu 
trebuie să suflaţi o vorbă. Mă înţelegeţi? 

— Da, doamnă Tanner, spuse Erin McAvoy; trei minute mai 
târziu avea să-i povestească celei mai bune prietene a ei, 
Donna Beaulieu, că biroul domnului Jewett fusese decorat cu 
fotografii cu băieţi care purtau brățări grele din metal şi cam 
nimic altceva. 

— Da, doamnă Tanner, spuse Darlene Vickery; cinci minute 
mai târziu avea să-i povestească prietenei e; cele mai bune, 
Natalie Priest, acelaşi lucru. 

— Duceţi-vă, spuse Brion McGinley. 

încerca să pară aspru, dar vocea lui încă era gâtuită de şoc. 

— Plecaţi de-aici. 

Cele două fete o luară la fugă, fustele lor de majorete 
săltându-le pe genunchii fermi. 


Brion se întoarse încet spre Frank. 

— Cred că... - începu el, dar Frank nu-i acordă nici o 
atenţie. 

El intră în birou, mişcându-se încet, ca un om într-un vis. 
Închise uşa pe care stătea scris DIRECTOR cu litere negre, 
îngrijite, şi începu să strângă încet revistele. 

De ce nu le dai o mărturisire scrisă? strigă o parte din 
mintea lui. 

Ignoră vocea. O parte mai profundă din el, vocea primitivă a 
supravieţuirii, vorbea şi ea, iar această parte îi spuse că în acel 
moment era cel mai vulnerabil. Dacă vorbea acum cu Alice sau 
cu Brion, dacă încerca să explice toate acestea, se va spânzura 
la fel de sus ca şi Haman. 

Alice bătea la uşă. Frank o ignoră şi îşi continuă mersul de 
somnambul prin jurul biroului, ridicând revistele pe care le 
adunase de-a lungul ultimilor nouă ani, trimițând comenzi 
scrise şi ridicând revistele de la oficiul poştal din Gates Falls, 
convins de fiecare dată că Poliţia Statală sau o echipă de 
inspectori poştali îi vor cădea în spate ca o tonă de cărămizi. 
Niciodată nu se întâmplase asta. Dar acum... uite. 

Nu vor crede că sunt ale tale, spuse vocea primitivă. Nu-şi 
vor permite să creadă - a face asta ar însemna să-şi clatine 
prea multe dintre concepţiile lor comode, de oraş mic, asupra 
vieţii. De-ndată ce reuşeşti să-ţi recapeţi controlul, ar trebui să 
poţi să-i pui capăt. Dar... cine să fi făcut un asemenea lucru? 
Cine ar fi putut face un asemenea lucru? (Niciodată nu-i trecu 
prin cap să se întrebe ce dorinţă nestăpânită îl făcuse să aducă 
revistele acolo - acolo, dintre toate locurile - încă de la 
început.) 

Nu se putea gândi decât la o singură persoană - singura 
persoană din The Rock căreia îi împărtăşise viaţa sa secretă. 
George T. Nelson, profesorul de tâmplărie de la liceu. George T. 
Nelson, care, dincolo de aspectul lui exterior colţos, de macho, 
era la fel de homosexual ca vechea panglică de pălărie a tatei. 
George T. Nelson, alături de care Frank Jewett participase 
odată la un fel de petrecere în Boston, genul acela de 
petrecere unde se aflau o mulţime de bărbaţi de vârstă mijlocie 
şi un grup mic de băieţi dezbrăcaţi. Genul de petrecere care 
te-ar putea trimite la pârnaie pentru tot restul vieţii. Genul de 
petrecere... 


Pe tăblia mesei se afla un plic. În mijlocul lui era scris 
numele său. Frank Jewett încercă o senzaţie oribilă de vertij în 
stomac. Era ca un lift care scăpase de sub control. Ridică ochii 
şi-i văzu pe Alice şi pe Brion uitându-se atenţi la el, aproape 
obraz la obraz. Ochii lor erau larg căscaţi, gurile deschise, iar 
Frank îşi spuse: acum ştiu cum e să fii un peşte în acvariu. 

Le făcu un semn cu mâna - plecati!. Ei nu plecară şi, 
cumva, asta nu-l surprinse. Acesta era un coşmar, iar în 
coşmaruri lucrurile nu decurgeau niciodată aşa cum voiai tu. 
Din pricina asta erau coşmaruri. Îl încercă o îngrozitoare 
senzaţie de pierdere şi dezorientare... dar undeva sub aceasta, 
asemenea unei scântei sub un morman de vreascuri ude, se 
afla o flacără mică şi albastră de furie. 

Se aşeză în spatele biroului şi puse teancul de reviste pe 
podea. Văzu că sertarul în care se aflaseră acestea fusese 
forţat, exact cum se temuse. Rupse un capăt al plicului şi vărsă 
ce era înăuntru. In mare parte era vorba de fotografii lucioase. 
Fotografii cu el şi George T. Nelson la petrecerea din Boston. 
Ţopăiau împreună cu câţiva tineri frumoşi (cel mai tânăr dintre 
tineri trebuie să fi avut doisprezece ani) şi, în fiecare poză, faţa 
lui George T. Nelson era ascunsă, dar a lui Frank Jewett se 
vedea limpede ca şi cristalul. Nici asta nu-l surprinse prea tare 
pe Frank. În plic era şi un bilet. Îl scoase şi-l citi. 


Frank, bătrânul meu Amic, 

Scuze că-ţi fac asta, dar trebuie să plec din oraş şi n-am 
vreme să ne căciulim. Vreau 2.000$. Adu-mi-i acasă 
deseară la ora 19. Incă mai poţi ieşi din treaba asta, o să-ţi 
fie greu, dar nu-i cu adevărat o problemă pentru un 
nemernic alunecos ca tine, dar întreabă-te dac-o să-ţi placă 
să vezi copii după pozele astea prinse în pioneze pe fiecare 
stâlp de telefon din oraş, chiar sub posterele alea cu Seara 
la Cazinou. Or să te gonească din oraş cu pietre, bătrânul 
meu Amic. Ţine mine, 2.000$ la mine acasă până la 19:15 
cel mai târziu sau o să-ţi doreşti să te fi născut fără sulă. 


Prietenul tău, 
George 


Prietenul tău. 


Prietenul tău! 

Ochii i se tot întorceau la acel rând de încheiere cu un soi 
de groază incredulă, zăpăcită. 

PRIETENUL tău labagiu, adorator al lui luda; care te-njunghie 
în spate! 

Brion McGinley încă mai bătea în uşă, dar când Frank Jewett 
ridică în sfârşit ochii de la orice ar fi fost acolo pe masă ceea 
ce-i reţinuse atenţia, pumnul lui Brion se opri la jumătatea 
loviturii. Faţa directorului era albă ca varul cu excepţia a două 
pete roşii ca de clovn pe obraji. Işi dezgolise buzele într-un 
zâmbet subţire. 

Nu semăna câtuşi de puţin cu domnul Weatherbee. 

Prietenul meu, îşi spuse Frank. Mototoli biletul într-o mână 
în vreme ce cu cealaltă vâri fotografiile înapoi în plic. Acum, 
scânteia albastră de furie se făcuse portocalie. Vreascurile ude 
începeau să se aprindă. Merg, sigur că da. Merg să discut 
problema asta cu prietenul meu George T. Nelson. 

— Chiar aşa, spuse Frank Jewett. Chiar aşa. 

Incepu să zâmbească. 


10 


Era aproape trei şi un sfert şi Alan ajunsese la concluzia că 
Brian Rusk trebuia să fi ales un alt drum; puhoiul de elevi care 
mergeau acasă aproape că secase. Apoi, chiar atunci când 
dădea să scoată din buzunar cheile de la maşină, văzu o siluetă 
singuratică coborând pe bicicletă Strada Şcolii, venind spre el. 
Băiatul pedala încet, aproape complet aplecat peste ghidon 
şi-şi ţinea capul atât de jos, că Alan nu-i putea vedea faţa. 

Dar reuşea se vadă ce se afla în coşul bicicletei lui: o cutie 
frigorifică Playmate. 


11 


— Mă înţelegi? - o întrebă Gaunt pe Polly, care încă mai 


ţinea plicul în mână. 

— Da, vă... vă înţeleg. Sigur. 

Dar faţa ei visătoare era nedumerită. 

— Nu pari fericită. 

— Păi... eu... 

— Lucrurile precum acea azka nu funcţionează foarte bine 
pentru oamenii care nu sunt fericiţi, spuse domnul Gaunt. 

Arătă cu degetul spre umflătura cea mică unde bila din 
argint stătea lipită de pielea ei şi, iarăşi, ei i se păru că se 
mişcă ceva înăuntru. În acelaşi moment, groaznice crampe de 
durere îi invadară mâinile, împrăştiindu-se ca o reţea de chingi 
nemiloase din oţel. Polly gemu cu putere. 

Domnul Gaunt îndoi într-un gest de chemare degetul cu 
care arătase. Ea simţi din nou acea mişcare în bila de argint, 
mai clară de data aceasta, şi durerea dispăru. 

— Nu vrei să te întorci la situaţia de dinainte, nu-i aşa, 
Polly? - întrebă domnul Gaunt pe o voce mătăsoasă. 

— Nu! strigă ea. 

Pieptul i se mişca sus-jos cu rapiditate. Mâinile ei începură 
să facă gesturi frenetice de spălare, una frecându-se de 
cealaltă, iar ochii ei nu se dezlipiră deloc de ai lui. 

— Vă rog, nu! 

— Fiindcă lucrurile ar putea merge din rău în mai râu, nu-i 
aşa? 

— Da! Da, ar putea! 

— Şi nimeni nu înţelege, nu? Nici măcar şeriful. E/ nu ştie 
cum e să se trezească la două dimineaţa cu mâinile arzând în 
flăcările iadului, nu-i aşa? 

Ea scutură din cap şi începu să plângă. 

— Fă cum îţi spun şi n-o să mai trebuiască niciodată să te 
trezeşti cu asemenea dureri, Polly. Şi-ţi mai spun ceva - fă cum 
ţi-am zis şi, dacă află cineva din Castle Rock că pruncul tău a 
murit ars într-un apartament luat cu chirie în San Francisco, n-o 
să afle de la mine. 

Polly scoase un strigăt răguşit, pierdut - strigătul unei femei 
fără speranţe prinsă într-un coşmar răvăşitor. 

Domnul Gaunt zâmbi. 

— ladul are mai multe feţe, nu doar una, nu-i aşa, Polly? 

— De unde ştiţi despre el? - şopti ea. Nimeni nu ştie. Nici 
măcar Alan. Lui Alan i-am spus că... 


— Ştiu fiindcă a şti este afacerea mea. lar suspiciunea a lui, 
Polly - Alan n-a crezut niciodată ce i-ai spus tu. 

— A spus că... 

— Sunt sigur că a spus tot felul de lucruri, dar nu te-a crezut 
niciodată. Femeia pe care ai angajat-o ca bonă era dependentă 
de droguri, nu-i aşa? Asta n-a fost vina ta, dar sigur că lucrurile 
care au condus la acea întâmplare au ţinut toate de alegerea ta 
personală, Polly, nu crezi? Alegerea ta. Tânăra pe care ai 
angajat-o să aibă grijă de Kelton şi-a pierdut cunoştinţa şi-a 
scăpat ţigara - sau poate că a fost un joint - într-un coş de 
hârtii. Al ei a fost degetul care a apăsat pe trăgaci, ai putea 
spune, dar arma a fost încărcată din cauza mândriei tale, a 
neputinței tale de a pleca din cap în faţa părinţilor tăi şi a 
celorlalţi oameni de bine din Castle Rock. 

Polly plângea acum mai tare. 

— Totuşi, nu are o femeie dreptul la mândria ei? - întrebă 
cu blândeţe domnul Gaunt. Când a pierdut tot restul, nu are 
dreptul cel puţin la asta, la moneda fără de care poşeta ei e 
complet goală? 

Polly ridică faţa sfidătoare, udă de lacrimi. 

— Am crezut că era treaba mea, spuse ea. Încă mai cred. 
Dacă asta e mândrie, ce dacă? 

— Da, spuse el mângâietor. Ai vorbit ca un campion... dar ei 
te-ar fi dus acasă, nu-i aşa? Mama şi tatăl tău? Poate că n-ar fi 
fost ceva plăcut - nu cu copilul mereu acolo ca să le aducă 
aminte, nu cu felul în care se zbat limbile într-o hazna mică aşa 
cum e asta - dar ar fi fost posibil. 

— Da, şi mi-aş fi petrecut fiecare zi încercând să nu intru în 
gura mamei! - izbucni ea pe o voce furioasă, urâtă, care nu 
avea aproape nici o asemănare cu tonul ei obişnuit. 

— Da, spuse domnul Gaunt pe aceeaşi voce mângâietoare. 
Aşa că ai rămas unde te aflai. Îl aveai pe Kelton şi-ţi aveai 
mândria. lar după ce a murit Kelton, ţi-a mai rămas totuşi 
mândria... nu-i aşa? 

Polly ţipă de durere şi agonie şi-şi îngropă faţa udă în 
palme. 

— Te doare mai tare ca şi mâinile, nu-i aşa? - întrebă 
domnul Gaunt. 

Polly aprobă din cap fără să-şi descopere faţa. Domnul 
Gaunt îşi duse mâinile cu degete urâte, lungi, la ceafă şi vorbi 


pe tonul cuiva care aduce un elogiu: 

— Omenirea! Atât de nobilă! Atât de dispusă să-l sacrifice 
pe celălalt! 

— Opriţi-vă! gemu ea. Nu vă puteţi opri? 

— E-un lucru secret, nu-i aşa, Patricia? 

— Da. 

El o atinse pe frunte. Polly scoase un geamăt înfundat, dar 
nu se feri. 

— Asta-i una dintre uşile către iad care ţi-ar plăcea s-o ţii 
încuiată, nu-i aşa? 

Aprobă, mişcând din cap odată cu mâinile. 

— Atunci fă cum îţi spun, Polly, şopti el. 

Îi luă o mână de pe faţă şi începu s-o mângâie. 

— Fă cum îţi spun şi ţine-ţi gura. 

Se uită îndeaproape la obrajii ei uzi şi la ochii ei scurşi, 
înroşiţi. Un mone mic de dispreţ îi pungi buzele pentru o clipă. 

— Nu ştiu ce mă scârbeşte mai tare - o femeie care plânge 
sau un bărbat care râde. Şterge-ţi naibii faţa, Polly. 

Încet, ca într-un vis, ea scoase din poşetă o batistă cu şiret 
pe margini şi începu să execute. 

— Aşa-i bine, spuse el şi se ridică. Acum te las să pleci 
acasă, Polly; ai de lucru. Dar vreau să ştii că a fost o mare 
plăcere să fac afaceri cu tine. Mi-au plăcut întotdeauna atât de 
mult femeile care se ţin la mare preţ! 


12 


— Hei, Brian - vrei să vezi un truc? 

Băiatul de pe bicicletă ridică repede ochii, părul îi zbură de 
pe frunte şi Alan văzu pe chipul lui o expresie inconfundabilă: o 
teamă goală, neviciată. 

— Truc? - spuse băiatul cu o voce tremurată. Ce truc? 

Alan nu ştia de ce se temea băiatul, dar înţelese un lucru - 
exerciţiile lui de magie, pe care se bazase deseori ca punct de 
pornire în relaţia sa cu copiii, fusese din cine ştie ce motiv 
tocmai alegerea greşită de data aceasta. Era mai bine să scape 
de asta cât mai degrabă şi s-o ia de la capăt. 


Ridică în aer braţul stâng - cel pe care se afla ceasul - şi 
zâmbi în faţa palidă, atentă şi speriată a lui Brian Rusk. 

— Observi că nu am nimic în mânecă şi că braţul urcă până 
la umăr. Dar acum... presto! 

Alan îşi trecu încet palma deschisă a mâinii drepte în josul 
braţului stâng, în acelaşi timp scoțând fără nici un efort cu 
degetul mare pacheţelul de sub ceas. Când închise pumnul, 
desfăcu firul aproape microscopic ce ţinea pachetul închis. 
Aşeză palma stângă peste mâna dreaptă şi, când le depărtă, un 
buchet mare de flori neverosimile din hârtie pelur înflori acolo 
unde, cu o clipă în urmă, nu fusese nimic altceva în afara 
aerului. 

Alan făcuse trucul acesta de sute de ori şi niciodată mai 
bine ca în acea după-amiază caldă de octombrie, dar reacţia 
scontată - o clipă de uimire şi surprindere urmată de un rânjet 
pe jumătate de amuzament şi pe jumătate de admiraţie - nu 
apăru pe chipul lui Brian. Acesta oferi buchetului o privire 
furtivă (părea să se citească uşurarea în acea scurtă privire, de 
parcă s-ar fi aşteptat ca trucul să fie de-un fel mult mai puţin 
plăcut) şi apoi îşi întoarse ochii la faţa lui Alan. 

— Mişto, hă? - întrebă Alan. 

Îşi întinse buzele într-un zâmbet larg care i se păru întru 
totul la fel de veritabil ca şi proteza dentară a bunicului său. 

— Mda, spuse Brian. 

— Înî. Văd şi eu că te-am dat pe spate. 

Alan îşi împreună mâinile, strângând buchetul la loc cu 
abilitate. Era uşor - prea uşor, de fapt. Era vremea să cumpere 
un exemplar nou din Trucul Florii Împăturite; nu ţinea o 
veşnicie. Arcul cel mic din acestea începea să se slăbească şi 
hârtia intens colorată avea să înceapă curând să se rupă. 

Îşi depărtă iarăşi mâinile, zâmbind acum mai mult a 
speranţă. Buchetul dispăruse; era iarăşi doar un pachet mic de 
hârtie aşezat sub brăţara ceasului. Brian Rusk nu-i întoarse 
zâmbetul; faţa lui nu purta absolut nici o expresie adevărată. 
Rămăşiţele bronzului de vară nu-i puteau acoperi paloarea de 
dedesubt şi nici faptul că tenul lui se afla într-o stare 
neobişnuită de revoltă pre-pubescentă: o devălmăşie de coşuri 
pe frunte, unul mai mare lângă colţul gurii, puncte negre stând 
cocoloşite de-o parte şi de alta a nasului. Sub ochi avea umbre 
purpurii, de parcă ultimul somn bun pe care-l avusese fusese 


cu multă vreme în urmă. 

Puştiul ăsta nu e bine deloc, îşi spuse Alan. Şi-a luxat ceva 
foarte tare, poate chiar şi-a rupt ceva. Păreau să existe două 
posibilităţi valabile: fie Brian Rusk văzuse pe cine-o fi fost cel 
sau cea care vandalizase reşedinţa Jerzyck, fie o făcuse el 
însuşi. Oricare ar fi fost cazul, trebuia să afle, iar dacă a doua 
variantă era cea corectă, Alan abia îşi putea imagina 
dimensiunea şi greutatea vinovâăţiei care trebuie că-l tortura pe 
băiatul acela. 

— E-un truc minunat, domnule şerif Pangborn, spuse Brian 
pe o voce incoloră, impasibilă. Sincer. 

— Mersi - mă bucur că ţi-a plăcut. Ştii ce vreau să vorbesc 
cu tine, Brian? 

— Cred... că da, spuse Brian şi Alan fu pe dată sigur că 
băiatul va mărturisi că spărsese geamurile. Chiar acolo, la 
colţul străzii, va mărturisi, iar el va face un pas uriaş către 
lămurirea a ceea ce se întâmplase între Nettie şi Wilma. 

Dar Brian nu spuse nimic altceva. Se uită doar în sus la Alan 
cu ochii aceia obosiţi, puţin injectaţi. 

— Ce s-a întâmplat, fiule? - întrebă Alan pe aceeaşi voce 
liniştită. Ce s-a întâmplat când ai fost la casa soţilor Jerzyck? 

— Nu ştiu, spuse Brian. Vocea lui era apatică. - Dar am 
visat cu asta azi-noapte. Şi duminică noaptea. Visez că merg la 
casa aia, doar că-n visul meu văd ceea ce face cu adevărat 
atâta gălăgie. 

— Şi despre ce e vorba, Brian? 

— Despre un monstru, spuse Brian. 

Vocea nu i se schimbă, dar îi apăruse în fiecare ochi câte o 
lacrimă mare, care creştea pe curburile de jos ale pleoapelor. 

— În vis, bat la uşă, nu sun, aşa cum am făcut, şi uşa se 
deschide şi e un monstru şi mă... mănâncă... tot. 

Lacrimile se umflară până la refuz, apoi se rostogoliră încet 
pe pielea afectată a obrajilor lui Brian Rusk. 

Şi da, îşi spuse Alan, chiar s-ar putea să fie aşa - o spaimă 
ca toate spaimele. Genul acela de spaimă pe care o simte un 
copil mic când deschide uşa de la dormitor atunci când nu 
trebuie şi-şi vede părinţii regulându-se. Doar că, fiindcă e prea 
mic să ştie cum arată când doi oameni se regulează, crede că 
se luptă. Dacă aceştia fac mult zgomot, poate crede chiar şi că 
încearcă să se omoare unul pe celălalt. 


Dar... 

Dar nu i se părea în regulă. Pur şi simplu. Avea impresia că 
puştiul minţea de îngheţau apele, în pofida privirii buimăcite 
din ochi, privirea aceea care spunea: vreau să vă povestesc 
totul. Ce însemna asta? Alan nu ştia sigur, dar învățase din 
experienţă că cea mai probabilă soluţie era că Brian văzuse 
cine aruncase pietrele. Poate că era cineva pe care Brian se 
simţea obligat să-l protejeze. Sau poate că aruncătorul de 
pietre ştia că-l văzuse Brian, iar Brian ştia asta. Poate că puştiul 
se temea de represalii. 

— Cineva, o persoană, a aruncat cu o grămadă de pietre în 
casa soţilor Jerzyck, spuse Alan pe o voce joasă şi (spera el) 
mângâietoare. 

— Da, domnule, spuse Brian - aproape suspină. Aşa cred. 
Cred că se poate să fi fost aşa. Mi s-a părut că se certau, dar se 
putea să fi fost cineva care arunca pietre. Zdrang, bum, bang. 

Întreaga bucată ritmică a fost a Găştii Purpurii“, gândi Alan 
dar nu spuse. 

— Ai crezut că se băteau? 

— Da, domnule. 

— Asta ai crezut cu adevărat? 

— Da, domnule. 

Alan suspină. 

— Ei bine, acum ştii ce a fost. Şi ştii că a fost un lucru rău. 
Să arunci cu pietre în geamurile cuiva e o treabă destul de 
serioasă, chiar dacă nu mai iese nimic din asta. 

— Da, domnule. 

— Dar de data asta ceva chiara mai ieşit. Ştii asta, nu-i aşa, 
Brian? 

— Da, domnule. 

Ochii aceia, uitându-se în sus la el de pe faţa aceea calmă, 
palidă... Alan începu să înţeleagă două lucruri: că băiatul voia 
să-i spună ce se întâmplase, dar că aproape sigur n-o va face. 

— Pari foarte nefericit, Brian. 

— Da, domnule? 


% E vorba de versurile „The drummer boy from Illiois went 
crash, boom, bang/The Whole rhythm section was the Purple 
Gand” (s.n.), din piesa lui Elvis Presley „Jailhause Rock”, de pe 
coloana sonoră a filmului omonim - n.tr. 


— „Da, domnule”... asta înseamnă că eşti nefericit? 

Brian încuviinţă din cap şi încă două lacrimi îi mai curseră 
din ochi şi se rostogoliră pe obraji în jos. Alan simţi două emoţii 
puternice, contradictorii: o milă profundă şi o exasperare 
extremă. 

— De ce eşti nefericit, Brian? Spune-mi. 

— Aveam de obicei un vis foarte frumos, spuse Brian pe o 
voce aproape prea joasă pentru a fi auzită. Era o prostie, dar 
era plăcut, chiar şi aşa. Era despre domnişoara Ratcliffe, 
profesoara mea de logopedie. Acum ştiu că-i o prostie. Inainte 
nu ştiam şi era mai bine. Dar ghiciţi ce? Acum ştiu şi altceva. 

Ochii aceia negri, îngrozitor de nefericiţi, se ridicară să-i 
întâlnească pe ai lui Alan. 

— Visul pe care îl am... cel despre monstrul care aruncă 
pietrele... mă sperie, domnule şerif Pangborn... dar ce mă face 
nefericit sunt lucrurile pe care le ştiu acum. E ca şi cum ai şti 
cum îşi face magicianul trucurile. 

Aplecă puţin din cap şi Alan putu jura că Brian se uita la 
brăţara ceasului său. 

— Uneori e mai bine să fii prost. Acum ştiu asta. 

Alan puse o mână pe umărul băiatului. 

— Brian, hai să terminăm cu balivernele, bine? Spune-mi ce 
s-a întâmplat. Spune-mi ce ai văzut şi ce ai făcut. 

— M-am dus să văd dacă nu vor să le curăâţ la iarnă 
parcarea din faţa casei, spuse băiatul pe o voce mecanică, de 
papagal, care-l sperie rău pe Alan. 

Puştiul arăta aproape ca oricare alt copil american de 
unsprezece sau doisprezece ani - tenişi Converse, jeanşi, un 
tricou cu Bart Simpson pe el dar vorbea ca un robot care a fost 
prost programat şi care acum se află în pericol de clacare. 
Pentru prima dată, Alan se întrebă dacă Brian Rusk nu-şi 
văzuse oare unul dintre părinţi aruncând cu pietre în casa 
familiei Jerzyck. 

— Am auzit zgomote, continuă băiatul. 

Vorbea cu propoziţii simple, declarative, aşa cum erau 
învăţaţi detectivii să vorbească în sala de judecată. 

— Erau zgomote înfricoşătoare. Bubuituri şi trosnete şi 
lucruri rupte. Aşa că am plecat cât am putut de repede. 
Doamna de vizavi era pe verandă. M-a întrebat ce se întâmpla. 
Cred că şi ea era speriată. 


— Da, spuse Alan. Jilian Mislaburski. Am vorbit cu ea. Atinse 
lada frigorifică Playmate care stătea înclinată în coşul bicicletei 
lui Brian. Nu rată să observe felul în care se strânseră buzele lui 
Brian când făcu asta. 

— Aveai cu tine cutia asta frigorifică duminică dimineaţa, 
Brian? 

— Da, domnule, spuse Brian. 

Îşi şterse obrajii cu dosul palmelor şi se uită cu băgare de 
seamă la faţa lui Alan. 

— Ce era în ea? 

Brian nu spuse nimic, dar lui Alan i se păru că-i tremurau 
buzele. 

— Ce era în ea, Brian? 

Brian mai spuse un pic de nimic. 

— Era plină cu pietre? 

Încet şi voluntar, Brian scutură din cap - nu. 

Pentru a treia oară, Alan întrebă: 

— Ce era în ea? 

— Acelaşi lucru care-i în ea şi acum, şopti Brian. 

— Pot s-o deschid şi să văd? 

— Da, domnule, spuse Brian pe o voce indiferentă. Aşa 
cred. 

Alan roti capacul într-o parte şi se uită în cutia frigorifică. 

Era plină cu cartonaşe de base-ball: Topps, Fleer, Donruss. 

— Astea sunt cele pe care le dau la schimb. Le duc cu mine 
aproape peste tot, spuse Brian. 

— Le... duci cu tine. 

— Da, domnule. 

— De ce, Brian? De ce duci o cutie frigorifică plină cu 
cartonaşe de base-ball cu tine? 

— V-am spus - sunt pentru schimb. Nu ştii niciodată când ai 
ocazia să faci un schimb beton cu cineva. Incă mai caut un Joe 
Foy - a tăcut parte din echipa Visul Imposibil în '67 - şi un 
cartonaş cu Mike Greenwell din perioada de început. Aligatorul 
e jucătorul meu preferat. 

Din când în când, lui Alan i se păru că vedea o sclipire vagă, 
fugitivă, de amuzament în ochii băiatului; aproape că auzi o 
voce telepatică scandând: Te-am păcălit! Te-am păcălit! Dar cu 
siguranţă asta era imaginaţia lui; nu era decât propria sa 
frustrare care îşi bătea joc de vocea băiatului. 


Nu-i aşa? 

Ei bine, ce te aşteptai să găseşti în cutia frigorifică, totuşi? 
O grămadă de pietre învelite în nişte bilete? Chiar credea că 
merge să facă acelaşi lucru casei a/tcuiva? 

Da, recunoscu el. O parte din el exact asta crezuse. Brian 
Rusk, Teroarea Pitică din Castle Rock. Pietrarul Nebun. lar 
partea cea mai rea era asta: era destul de sigur că Brian Rusk 
ştia ce îi trecea lui prin cap. 

Te-am păcălit! Te-am păcălit, dom’ şerif. 

— Brian, spune-mi te rog ce se petrece aici. Dacă ştii, te rog 
să-mi spui. 

Brian închise capacul cutiei frigorifice Playmate şi nu spuse 
nimic. Acesta scoase un capac! scurt şi moale în acea 
după-amiază adormită de toamnă. 

— Nu poţi spune? 

Brian aprobă încet din cap - însemnând, gândi Alan, că 
avea dreptate: nu putea spune. 

— Spune-mi asta, cel puţin: eşti speriat? Eşti speriat, Brian? 

Brian aprobă din nou, şi la fel de încet. 

— Spune-mi ce te sperie, fiule. Poate că te pot ajuta. 

Lovi încet cu un deget în insigna pe care o purta în partea 
stângă a cămăşii de uniformă. 

— Cred că de asta mă plătesc să port steaua cu mine. 
Pentru că uneori pot face să dispară lucrurile care te sperie. 

— Eu... - Începu Brian, şi atunci radioul de poliţie pe care 
Alan îl instalase dedesubtul bordului de la maşina sa cu trei sau 
patru ani în urmă se trezi la viaţă cu un cârâit. 

— Patrula unu, Patrula unu, aici baza. Mă recepţionezi? 
Încheiat? 

Ochii lui Brian se desprinseră de ai lui Alan. Se întoarseră 
către maşină şi sunetul vocii Sheilei Brigham - vocea 
autorităţii, vocea poliţiei. Alan observă că, dacă băiatul fusese 
pe punctul de a-i spune ceva (şi era posibil doar ca dorinţa sa 
ardentă să-l facă să creadă asta), acum nu mai era. Faţa lui se 
închisese precum carapacea unui scoici. 

— Du-te acum acasă, Brian. O să vorbim despre... despre 
visul ăsta al tău... mai târziu. Bine? 

— Da, domnule, spuse Brian. Aşa cred. 

— Între timp, gândeşte-te la ce ţi-am spus: mare parte din 
datoria unui şerif se rezumă la a face să dispară lucrurile care 


te sperie. 

— Acum trebuie să plec acasă, domnule şerif. Dacă nu 
ajung acasă în curând, o să se enerveze mama pe mine. 

Alan aprobă din cap. 

— Ei bine, nu vrem să se întâmple asta. Du-te, Brian. 

Îl urmări pe băiat cum se îndepărta. Capul lui Brian era lăsat 
în jos şi, iarăşi, nu părea să călărească bicicleta, ci mai degrabă 
să o tragă după el între picioare. Se întâmpla ceva rău cu 
băiatul acela, ceva atât de rău, încât pentru Alan să descopere 
ce li se întâmplase Wilmei şi lui Nettie i se părea mai puţin 
important decât să afle cine făcuse posibilă expresia aceea 
obosită, hăituită, de pe faţa puştiului. 

Femeile, în definitiv, erau moarte şi îngropate. Brian Rusk 
era încă în viaţă. 

Se duse la maşina cea veche şi obosită pe care ar fi trebuit 
s-o vândă acum un an, se aplecă înăuntru, apucă microfonul 
cumpărat de la Radio Shack şi eliberă butonul de emisie. 

— Mda, Sheila, aici Patrula unu. Te recepţionez - răspunde. 

— Te-a căutat la telefon Henry Payton, Alan, spuse Sheila. 
Mi-a spus să-ţi spun că-i urgent. Vrea să-ţi fac acum legătura cu 
el. Zece-patru? 

— Dă-i drumul, spuse Alan. 

Simţi cum îi creşte pulsul. 

— S-ar putea să dureze câteva minute, zece-patru? 

— E-n regulă. Aici voi fi. Patrula unu terminat. 

Cu microfonul în mână. se sprijini de lateralul maşinii în 
umbra pestriță, aşteptând să vadă ce era urgent în viaţa lui 
Henry Payton. 


13 


Când ajunse Polly acasă, era trei şi douăzeci de minute şi se 
simţea sfâşiată în două direcţii complet diferite. Pe de o parte, 
simţea o nevoie profundă şi presantă de a porni în misiunea pe 
care i-o dăduse domnul Gaunt (nu-i plăcea să se gândească la 
ea în termenii lui, ca o farsă - Polly Chalmers nu prea era o 
farsoare), să termine cu ea, aşa încât azka să-i aparţină în 


sfârşit ei. Ideea că târgul nu e încheiat până ce domnul Gaunt 
nu spunea că e încheiat nici măcar nu-i trecuse prin gând. 

Pe cealaltă parte, simţea o nevoie profundă şi presantă să 
ia legătura cu Alan, să-i spună exact ce se întâmplase... sau cât 
de mult îşi putea aminti. Un lucru pe care şi-l putea aminti - o 
umplea de ruşine şi un fel scăzut de groază, dar şi-l putea 
aminti, sigur că da - era acesta: domnul Leland Gaunt îl ura pe 
bărbatul pe care ea îl iubea şi domnul Gaunt făcea ceva - ceva 
- ce era foarte rău. Alan ar fi trebuit să ştie. Ar ti trebuit să ştie 
chiar dacă azka ar fi încetat să mai aibă vreun efect. 

Doar nu vorbeşti serios. 

Dar da - o parte din ea vorbea extrem de serios. Partea 
care era îngrozită de Leland Gaunt chiar dacă nu-şi amintea 
ce-i făcuse, mai exact, ca să-i inducă acel sentiment de groază. 

Vrei să te întorci la situația de dinainte, Polly? Vrei să te 
întorci să ai două mâini care să pară pline de şrapnel? 

Nu... dar nu voia nici ca Alan să aibă de suferit. Şi nu voia 
nici ca domnul Gaunt să facă ceea ce plănuia să facă, dacă. era 
vorba de ceva (bănuia că aşa era) care ar avea consecinţe rele 
asupra oraşului. Şi nu voia nici ca ea să ia parte la acel ceva, 
mergând la vechea reşedinţa Camber acum părăsită de la 
capătul Drumului Orăşenesc Nr. 3 şi jucând o festă pe care nici 
măcar n-o înţelegea. 

Aşa încât, aceste nevoi contradictorii, fiecare întărită de 
propria ei voce copleşitoare, trăgeau de ea în vreme ce mergea 
încet către casă. Dacă o hipnotizase în vreun fel domnul Gaunt 
(când plecase din magazin era convinsă de acest lucru, dar 
devenise din ce în ce mai puţin convinsă pe măsură ce trecuse 
timpul), efectele se disipaseră acum. (Polly credea asta cu 
adevărat.) Şi niciodată în viaţa ei nu se găsise atât de 
incapabilă să hotărască ce să facă în continuare. Era ca şi când 
întreaga ei rezervă de substanţă chimică vitală pentru luarea 
hotărărilor îi fusese furată din creier. 

In cele din urmă, se duse acasă să facă ceea ce-o sfătuise 
domnul Gaunt (deşi nu-şi mai amintea acum cu precizie acel 
sfat.) Işi va verifica poşta, după care îl va suna pe Alan şi-i va 
spune ce voia domnul Gaunt să facă ea. 

Dacă faci asta, spuse neîndurătoare vocea interioară, azka 
nu va mai avea chiar nici un efect. Şi ştii asta. E 

Da - dar încă exista problema binelui şi a răului. Incă exista 


asta. Îl va suna pe Alan şi-şi va cere scuze că-l luase aşa din 
scurt, după care îi va spune ce voia de la ea domnul Gaunt. 
Poate că-i va da chiar şi plicul pe care i-l dăduse domnul Gaunt, 
cel pe care trebuia să-l pună în cutia de tinichea. 

Poate. 

Simţindu-se puţin mai bine, Polly introduse cheia în uşa de 
la intrare în casa ei - bucurându-se din nou de uşurinţa acestei 
manevre, aproape fără s-o conştientizeze - şi o răsuci. 
Corespondenta era în locul ei obişnuit pe covor - nu erau foarte 
multe astăzi. De obicei, după ce aveau o zi liberă la Oficiul 
Poştal, primea mai multe pliante. Se aplecă şi ridică hârtiile. O 
broşură pentru televiziunea prin cablu cu faţa zâmbitoare, 
imposibil de frumoasă a lui Tom Cruise pe copertă; un catalog 
de la Horchow Collection şi un altul de la The Sharper Image. 
De asemenea... 

Polly văzu singura scrisoare şi adânc în stomac începu să-i 
crească un ghem de spaimă. Pentru Patricia Chalmers din 
Castle Rock, de la Departamentul de Protecţie a Copilului San 
Francisco... de pe strada Geary nr. 666. Îşi amintea foarte bine 
de strada Geary nr. 666 datorită drumurilor pe care le făcuse 
acolo. Trei drumuri, de toate. Trei interviuri cu trei birocraţi de 
la Ajutorul pentru Copiii Minori, dintre care doi fuseseră bărbaţi 
- bărbaţi care se uitaseră la ea aşa cum te uiţi la un ambalaj de 
bomboană care s-a lipit pe cei mai buni pantofi ai tăi. Al treilea 
birocrat fusese o negresă extrem de mare, o femeie care ştiuse 
cum să asculte şi cum să râdă şi de la acea femeie primise 
Polly aprobarea. Dar îşi amintea foarte, foarte bine strada 
Geary nr. 666, etajul doi. Işi amintea cum lumina care intra pe 
geamul cel mare din capătul coridorului lăsa pe linoleum o dâră 
lungă, lăptoasă; îşi amintea sunetul reverberat de maşini de 
scris venind din birourile ale căror uşi erau mereu deschise; îşi 
amintea cetele de bărbaţi care fumau ţigări lângă urna cu nisip 
din celălalt capăt al coridorului şi cum se uitaseră la ea. Mai 
mult ca orice îşi amintea cum se simţise îmbrăcată în singurele 
ei haine bune - un costum negru din poliester cu pantaloni, o 
bluză albă din mătase, chiloţi cu ciorapi de damă L'eggs Nearly 
Nude“, pantofii ei cu tocuri joase - şi cât de îngrozită şi singură 


% Joc ortografic: l'egags [leggs - n.n.] nearly nude - picioare 
aproape goale- nitr. 


se simţise, căci coridorul întunecos de la etajul al doilea din 
strada Geary nr. 666 părea să fie un loc fără inimă şi fără 
suflet. Acolo, cererea ei ACM fusese în cele din urmă aprobată, 
dar ce-şi amintea ea, desigur, erau refuzurile - ochii bărbaţilor, 
cum se târâseră aceştia peste sânii ei (erau mai bine îmbrăcaţi 
ca Norville cel de la restaurant, dar altfel, îşi spuse ea, nu erau 
cine ştie cât de diferiţi); gurile bărbaţilor, cum se pungiseră ele 
într-o dezaprobare cuviincioasă în vreme ce studiau problema 
lui Kelton Chalmers, odrasla bastardă a neglijentei ăsteia mici, 
această „Janey coaptă mai apoi” care atunci nu mai arăta ca un 
hippy, o, nu, dar care fără-ndoială că-şi va da jos bluza de 
mătase şi frumosul costum cu pantaloni de-ndată ce va pleca 
de acolo, fără a mai pomeni de brasieră, şi va îmbrăca o 
pereche de jeanşi colanţi şi o bluză vopsită la comandă care-i 
va scoate în evidenţă sfârcurile. Ochii lor spuneau toate 
acestea şi multe altele, şi deşi răspunsul din partea 
Departamentului îl primise prin poştă, Polly ştiuse imediat că 
va fi refuzată. În ambele acele ocazii, când plecase din clădire, 
plânsese şi acum i se părea că-şi poate aminti scurgerea acidă 
a fiecărei lacrimi în parte în vreme ce îi aluneca pe obraz în jos. 
Asta, şi felul în care se uitaseră la ea oamenii de pe stradă. 
Fără păsare în ochi; doar o anumită curiozitate plată. 

Niciodată nu voise să se gândească din nou la acele 
vremuri sau la acel coridor întunecat de la etajul al doilea, dar 
acum totul îi revenise în gând - atât de clar, că simţea mirosul 
lustrului pentru podea, vedea lumina lăptoasă reflectată din 
fereastra cea mare, auzea sunetele reverberate, ca dintr-un 
vis, ale vechilor maşini de scris manuale care-şi mai ronţăiau 
drumul încă o zi prin măruntaiele birocraţiei. 

Ce voiau? Dumnezeule mare, ce şi-ar mai fi putut dori atât 
de târziu de la ea oamenii de pe strada Geary nr. 666? 

Rupe-o! aproape că strigă o voce înlăuntrul ei, iar ordinul fu 
atât de imperativ, că ea ajunse foarte aproape să i se supună. 
În schimb, rupse plicul doar la un capăt. Înăuntru se afla o 
singură foaie de hârtie. Era o copie xerox. Şi chiar dacă plicul îi 
fusese adresat ei, văzu cu uluire că scrisoarea în schimb nu 
era; această scrisoare îi era adresată şerifului Alan Pangborn. 

Ochii îi căzură la partea de jos a scrisorii. Numele scris la 
maşină sub semnătura lăbărţată era John L. Perlmutter, şi 
acesta i se părea foarte vag cunoscut. Ochii îi căzură puţin mai 


departe şi văzu, chiar în extrema de jos a paginii, menţiunea 
„cc: Patricia Chalmers.” Ei bine, aceasta era o copie xerox, nu 
una carbon, însă tot elimina obositoarea problemă că ar fi 
scrisoarea lui Alan (şi-i nega prima sa idee confuză că-i fusese 
adusă din greşeală.) Dar ce, pentru numele lui Dumnezeu... 

Polly se aşeză pe banca Shaker din hol şi începu să citească 
scrisoarea. In vreme ce făcea asta, pe faţa ei se focaliză o serie 
remarcabilă de sentimente, aidoma unor formaţiuni de nori 
într-o zi agitată, vântoasă: zăpăceală, înţelegere, ruşine, 
groază, supărare şi în cele din urmă furie. Strigă tare o dată - 
„Nu!” - şi apoi se întoarse şi se forţă să mai citească o dată 
scrisoarea, mai încet, până la capăt. 


Departamentul de Protecţie a Copiilor San Francisco 
Str. Geary nr. 666 
San Francisco, California 94112 
23 septembrie 1991 
Şeriful Alan Pangborn 
Oficiul Şerifului din Districtul Castle 
Către Clădirea Municipalităţii 
Castle Rock, Maine 04055 


Dragă domnule şerif Pangborn: 


Mi-a ajuns scrisoarea trimisă de dumneavoastră pe 1 
septembrie şi vă scriu ca să vă spun că nu vă pot oferi 
absolut nici un ajutor în această problemă. Politica acestui 
Departament este să oferim informaţiile din cererile pentru 
Ajutorul pentru Copiii Minori (ACM) doar când suntem 
obligaţi s-o facem de către un ordin judecătoresc valabil. 
l-am arătat scrisoarea dumneavoastră lui Martin D. Chung, 
prim-avocatul nostru, care m-a sfătuit să vă spun că o copie 
a scrisorii dumneavoastră a fost înaintată Oficiului 
Procurorului General din California. Domnul Chung a cerut 
să afle dacă cererea dumneavoastră este ilegală. Oricare ar 
fi rezultatul acelei întreprinderi, trebuie să vă spun că 
această curiozitate a dumneavoastră cu privire la viaţa 
femeii acesteia în San Francisco mi se pare atât nepotrivită, 
cât şi ofensatoare. 

Vă propun, domnule şerif Pangborn, să abandonaţi 


această problemă înainte să întâmpinați dificultăţi de ordin 
juridic. 


Cu sinceritate, 
John L. Perlmutter 
Director Adjunct 


cc: Patricia Chalmers 


După a patra citire a acestei scrisori îngrozitoare, Polly se 
ridică de pe bancă şi merse în bucătărie. Păşi încet şi cu graţie, 
mai degrabă ca o persoană care înoată decât una care umblă. 
La început, ochii ei fură uluiţi şi confuzi, dar pe când luă 
receptorul de pe aparatul instalat pe perete şi formă pe tastele 
supradimensionate numărul de la Oficiul Şerifului, aceştia se 
curăţaseră. Privirea care-i lumina era simplă şi evidentă: o 
mânie atât de puternică, încât aproape că era ură. 

lubitul ei îşi vârâse bocancii în trecutul ei - descoperi ideea 
în acelaşi timp incredibilă şi ciudat, hidos de plauzibilă. Se 
comparase de multe ori cu Alan Pangborn în ultimele patru sau 
cinci luni şi asta însemna că de multe ori ieşise pe locul al 
doilea. Lacrimile lui; calmul ei înşelător, care ascundea atât de 
multă ruşine şi mândrie sfidătoare secretă. Sinceritatea lui; 
mormanul ei mic de minciuni. Cât de sfânt îi păruse! Cât de 
descurajant de perfect! Cât de ipocrită insistența ei că el lăsase 
trecutul deoparte! 

Şi-n tot acest timp, el tropăia cu bocancii prin jur, încercând 
să afle adevărata poveste despre Kelton Chalmers. 

— Nemernicule, şopti ea şi, când începu să sune telefonul, 
încheieturile degetelor de la mâna cu care ţinea receptorul se 
albiseră din pricina încordării. 


14 


Lester Pratt pleca de obicei de la Liceul Castle Rock în 
compania mai multor prieteni; mergeau cu toţii la Magazinul lui 
Hemphill să bea sucuri carbogazoase, apoi se ducea acasă la 


cineva pentru două ore să cânte imnuri sau să joace jocuri sau 
doar să ardă gazul. Astăzi, însă, Lester plecă singur de la şcoală 
cu rucsacul în spate (dispreţuia tradiționala servietă a 
profesorului) şi cu privirea în pământ. Dacă ar fi fost Alan acolo 
să-l vadă cum traversa încet peluza şcolii către parcarea 
cadrelor didactice, ar fi fost uimit de asemănarea bărbatului cu 
Brian Rusk. 

De trei ori încercase în ziua aceea Lester să ia legătura cu 
Sally, să afle ce, pentru numele ținutului Goshen, o enervase 
atât de tare. Ultima oară fusese în a cincea lui pauză, pauza de 
prânz. Ştia că e la şcoala gimnazială, dar un apel de răspuns 
din partea Monei Lawless, care preda matematica la clasele a 
şasea şi a şaptea şi care mai stătea de vorbă cu Sally, fusese 
tot ce reuşise să primească. 

— Nu poate veni la telefon, îi spusese Mona, oferindu-i toată 
căldura unor îngheţate pe băț scoase din congelator. 

— De ce nu? întrebase el - aproape se tânguise. Haide, 
Mona - spune! 

— Nu ştiu. 

Tonul Monei progresase de la îngheţată pe băț scoasă din 
congelator la echivalentul verbal al nitrogenului lichid. 

— Tot ce ştiu e că a stat la Irene Lutjens, arată de parcă ar 
fi plâns toată noaptea şi spune că nu vrea să discute cu tine. 

lar asta-i numai vina ta, spunea tonul îngheţat al Monei. 
Știu asta fiindcă eşti bărbat şi toți bărbații sunt de rahat — ăsta 
nu-i decât incă un exemplu particular care ilustrează situația 
generală. 

— Păi, eu n-am nici cea mai vagă idee despre ce e vorba! 
strigase Lester. Îi spui asta, cel puţin? Spune-i că nu ştiu de ce 
e supărată pe mine! Spune-i că orice ar fi, trebuie să fie o 
neînțelegere, fiindcă nu pricep nimic! 

A urmat o pauză lungă. Când a vorbit Mona din nou, vocea 
ei se încălzise puţin. Nu mult, dar era mult mai bine ca 
nitrogenul lichid. 

— Bine, Lester. O să-i spun. 

Acum el ridică mâna, aproape sperând că Sally ar putea sta 
în scaunul pasagerului din Mustang, pregătită să-l sărute şi să 
se împace, dar maşina era goală. Singura persoană din 
apropierea lui era Slopey Dodd cel moale la cap care se prostea 
pe acolo cu skateboard-ul. 


Steve Edwards se apropie prin spatele lui Lester şi-l lovi 
peste umăr. 

— Les, băiete! Vrei să vii la mine pentru o Cola? Câţiva 
dintre băieţi au zis c-or să treacă şi ei. Trebuie să discutăm 
despre această imorală hărţuire din partea catolicilor. Intâlnirea 
cea mare e la biserică în seara asta, să nu uiţi, şi ar fi bine dacă 
noi, tinerii adulţi, am putea prezenta un front unit când vine 
vorba să hotărâm ce să facem, l-am spus această idee lui Don 
Hemphill şi el a zis mda, minunat, dă-i bătaie. 

Se uită la Lester de parcă s-ar fi aşteptat să-l mângâie pe 
cap. 

— Nu pot în după-amiaza asta, Steve. Poate altă dată. 

— Hei, Les - nu pricepi? S-ar putea să nu mai fie o altă 
dată! Băieţii Papei nu-şi mai fac de cap! 

— Nu pot veni, spuse Les. 

lar dacă eşti deştept, spunea faţa lui, o să-ncetezi să mă 
mai împingi de la spate. 

— Păi, dar... de ce nu? 

Fiindcă trebuie să aflu ce naiba am făcut de-a înfuriat-o pe 
prietena mea, îşi spuse Lester. Şi chiar am să aflu, chiar dac-o 
să trebuiască să-i scot vorbele cu cleştele. 

Cu voce tare spuse: 

— Am ceva de făcut, Steve. Lucruri importante. Crede-mă 
pe cuvânt. 

— Dacă are legătură cu Sally, Las... 

Ochii lui Lester scăpărară periculos. 

— Tacă-ţi fleanca despre Sally. 

Steve, un tânăr inofensiv care fusese pus pe jar de 
conflictul privitor la Seara la Cazinou, nu ardea încă destul de 
tare să treacă peste linia pe care Lester Pratt o trasase atât de 
clar. Dar nici nu era încă tocmai pregătit să renunţe. Fără 
Lester Pratt, întâlnirea Politică a Tinerilor Adulţi era o glumă, 
indiferent câţi din grupul T.A. lipseau. Coborându-şi vocea la un 
ton mai rezonabil, spuse: 

— Ştii de mesajul anonim pe care l-a primit Bill? 

— Da, spuse Lester. 

Rose îl găsise pe podeaua holului din faţă al casei parohiale: 
deja celebrul mesaj către „baptistul futangiu de şobolani.” 
Reverendul îl dăduse să treacă din mână în mână la o întâlnire 
în grabă numită T.A. Doar Pentru Bărbaţi deoarece, spusese el, 


îți era imposibil să crezi josnicia aceea dacă n-o vedeai cu ochii 
tăi. Era greu să înţelegi întru totul, adăugase reverendul Rose, 
adâncimile la care s-ar scufunda-ă catolicii pentru a înăbuşi 
opoziţia justă pe care le-o făceau serii ăleia satanice de jocuri 
de noroc; poate că văzând cu ochii lor această revărsare 
josnică de mizerii îi va ajuta pe aceşti „buni tineri domni” să 
înţeleagă cu cine aveau de-a face. „Căci nu se spune că a fi 
prevenit înseamnă a-ă te pregăti de război?” încheiase 
maiestuos reverendul Rose. Apoi scosese mesajul (era 
înăuntrul unei punguţe, ca şi când cei care lucraseră cu el 
trebuiseră să se apere de infecţii) şi-l dăduse să treacă din 
mână în mână. 

Când terminase Lester să-l citească, fusese mai mult decât 
pregătit să sucească vreo câteva gâturi de catolici, dar acum 
întreaga afacere i se părea îndepărtată şi copilărească. Cui îi 
păsa cu adevărat dacă se puneau catolicii să joace puţin pe 
bani şi să ofere ca donaţie câteva pneuri noi şi nişte aparatură 
de bucătărie? Când venea vorba să aleagă între catolici şi Sally, 
Lester ştia din pricina căreia trebuia să-şi faci griji. 

— ... O întâlnire pentru a încerca să stabilim pasul următor! 
continua Steve. Începea iarăşi să se încingă. - Trebuie să 
preluăm iniţiativa, Les... trebuie! Reverendul Bill spune că se 
teme că aceşti aşa-numiţi Catolici Ingrijoraţi au terminat cu 
vorbele. Următorul pas s-ar putea să fie... 

— Uite, Steve, fă ce vrei, dar nu mă implica şi pe mine! 

Steve se opri şi se holbă la el, în mod clar şocat şi la fel de 
clar aşteptându-se ca Lester, de obicei cel mai echilibrat dintre 
oameni, să-şi revină în simţuri şi să-şi ceară scuze. Când îşi 
dădu seama că nu se întrevedea nici o scuză, începu să 
meargă înapoi spre şcoală, mărind distanţa dintre el şi Lester. 

— Măi, să fie, da' ştiu că eşti într-o dispoziţie rea, spuse el. 

— Ai dreptate! - strigă Lester cu agresivitate în urma lui. 

Îşi strânse palmele lui cele mari în pumni, pe care şi-i 
înfipse apoi în şolduri. 

Dar Lester era mai mult decât doar furios; îl durea, la naiba, 
îl durea din cap până-n picioare, şi ce-l durea mai rău era 
mintea, şi voia să lovească pe cineva. Nu pe sărmanul Steve 
Edwards; doar că, permiţându-şi să se înfurie pe Steve, parcă 
apăsase un comutator înlăuntrul său. Acel comutator trimisese 
curent electric spre o mulţime de dispozitive metalice care de 


obicei stăteau în linişte şi-n întuneric. Pentru prima dată de 
când se îndrăgostise de Sally, Lester - de obicei cel mai placid 
dintre oameni - se simţea furios şi pe ea. Ce drept avea să-i 
spună să se ducă dracului? Ce drept avea să-l facă nemernic? 

O înfuriase ceva, nu? Bine, era furioasă. Poate că-i dăduse 
într-adevăr vreun motiv să fie furioasă. Nu avea nici cea mai 
vagă idee care ar putea fi acel motiv, dar să spunem (doar de 
dragul demonstraţiei) că i-l dăduse. li dădea asta dreptul să-i 
sară la cap fără ca măcar să aibă buna-cuviinţă să-i ceară mai 
întâi o explicaţie? Îi dădea dreptul să stea cu Irene Lutjens aşa 
încât el să nu poată da buzna peste ea oriunde s-ar afla sau 
să-i refuze toate telefoanele sau s-o folosească pe Mona 
Lawless ca intermediar? 

O s-o găsesc, îşi spuse, şi-o să aflu ce o roade. Apoi, odată 
ce va ieşi totul la iveală, ne vom putem împăca. lar după ce ne 
vom împăca, o să-i ţin aceeaşi predică pe care le-o ţin elevilor 
noi când începe antrenamentul de baschet - despre încredere 
şi despre cum stă ea la temelia lucrului în echipă. 

Îşi dădu jos rucsacul, îl azvârli pe bancheta din spate şi urcă 
în maşină. Când făcu asta, văzu ceva iţindu-se de sub scaunul 
pasagerului. Ceva negru. Semăna cu un portmoneu. 

Lester îl înşfăcă nerăbdător, crezând la început că-i 
aparţinea lui Sally. Dacă şi-l lăsase în maşina lui cândva în 
timpul weekend prelungit din pricina sărbătorii, deja trebuia 
să-i fi observat lipsa. Probabil că era îngrijorată. lar dacă el îi 
putea înlătura îngrijorarea cu privire la portmoneul pierdut, 
restul discuţiei s-ar putea să devină mai uşor de purtat. 

Dar nu era al lui Sally; observa asta de-ndată ce se uită mai 
bine la obiectul care fusese sub scaunul pasagerului. Era din 
piele neagră. Al lui Sally era din piele de căprioară albastră, 
zgâriată, şi mult mai mic. 

Curios, îl deschise. Primul lucru pe care-l văzu îl lovi ca un 
pumn puternic în plexul solar. Era actul de identitate al lui John 
LaPointe de la departamentul şerifului. 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce căuta în maşina /ui? 

Sally a condus-o tot weekend-ul, îi şopti mintea. Aşa că ce 
dracu' crezi că face-n maşina ta? 

— Nu, spuse el. A-ă, nici pomeneală - n-ar face-o. Nu s-ar 
vedea cu e/. Nici în ruptul capului. 

Dar chiar îl văzuse. Ea şi ajutorul de şerif John LaPointe 


ieşiseră împreună mai bine de un an, în pofida sentimentelor 
din ce în ce mai rele dintre catolicii şi baptiştii din Castle Rock. 
Se despărţiseră înainte de prezenta cacealma cu Seara la 
Cazinou, dar... 

Lester ieşi iarăşi din maşină şi frunzări buzunarele 
transparente ale portmoneului. Senzaţia lui de îndoială spori. 
Acolo era permisul de conducere al lui LaPointe - în poza de pe 
el, acesta purta mustaţa aceea mică pe care şi-o creştea când 
ieşea cu Sally. Lester ştia cum numeau unii oameni astfel de 
mustăţi: gâdilitoare de păsărică. Acolo era permisul de pescuit 
al lui John LaPointe. Acolo era o fotografie cu mama şi tatăl lui 
LaPointe. Acolo era permisul lui de vânătoare. Şi acolo... 
acolo... 

Lester se uită fix la instantaneul peste care dăduse. Era un 
instantaneu cu John şi Sally. Un instantaneu al unui tip alături 
de cea mai bună prietenă a sa. Stăteau în faţa a ceea ce părea 
a fi o galerie de tir de la un carnaval. Se uitau unul la celălalt şi 
râdeau. Sally ţinea în braţe un ursuleţ de pluş mare. Probabil că 
LaPointe tocmai îl câştigase pentru ea. 

Lester se holbă la poză. O venă i se ivise în mijlocul frunţii, 
o venă destul de proeminentă, şi-i pulsa în continuu. 

Cum îl numise? Nemernic infidel? 

— Măi, să fie, uite cine vorbeşte, şopti Lester Pratt. 

Furia începu să crească în el. Se întâmplă foarte repede. Şi 
când îl atinse cineva pe umăr, se roti pe călcâie, scăpând 
portmoneul şi ridicând ambii pumni în aer. Aproape că-l lovi în 
plină faţă pe inofensivul Slopey Dodd cel bâlbâit. 

— D-domnule an-antrenor P-Pratt? - întrebă Slopey. 

Ochii lui erau mari şi rotunzi, dar nu părea speriat. 
Interesat, dar nu speriat. 

— S-sunteţi bi-bine? 

— Sunt bine, spuse Lester răguşit. Du-te acasă, Slopey. N-ai 
ce căuta cu skateboard-ul acela în parcarea cadrelor didactice. 

Se aplecă să ridice portmoneul, dar Slopey era cu două 
picioare mai aproape de pământ şi i-o luă înainte. Inainte să-i 
dea portmoneul înapoi antrenorului Pratt se uită curios la 
fotografia de pe permisul de conducere al lui LaPointe. 

— Ahâm, spuse Slopey. E-acelaşi ti-tip, sigur că d-da. 

Sări pe tablă şi se pregăti să plece. Lester îl apucă de tricou 
înainte s-o poată face. Tabla îi fugi de sub picior, porni singură 


la drum, ajunse într-o groapă din asfalt şi se întoarse invers. 
Tricoul cu AC/DC al lui Slopey - FOR THOSE ABOUT TO ROCK, WE 
SALUTE YOU5, scria pe el - se rupse la gât, dar lui Slopey nu păru 
să-i pese; nu păru nici măcar foarte surprins de gestul lui 
Lester, darămite speriat. Lester nu observă. Lester nu putea 
observa nuanţe. Era unul dintre oamenii aceia mari şi de obicei 
placizi care, dincolo de acea placiditate, avea o fire iute, urâtă, 
o  tornadă emoțională devastatoare aşteptând să se 
declanşeze. Unii oameni nu descoperă toată viaţa acel centru 
urât al furtunii. Lester, însă, şi-o descoperise pe a sa (sau, mai 
degrabă, el fusese descoperit) şi acum se afla complet sub 
puterea ei. 

Ţinând o fâşie din tricoul lui Slopey într-un pumn aproape 
de dimensiunea unei conserve de şuncă Daisy, îşi aplecă faţa 
transpirată către faţa lui Slopey. Vena din mijlocul frunţii pulsa 
mai repede ca niciodată. 

— Ce vrei să spui că „e-acelaşi tip, sigur că da”? 

— E-acelaşi ti-tip care s-a în-întâlnit cu dom-dom'şoara 
Ra-Ra-Rathclifee după şcoală vi-vinerea trecută. 

— S-a întâlnit cu ea după şcoală? -întrebă Lester răguşit. 

Îl îmbrânci pe Slopey destul de tare să-i facă dinţii să 
clănţănească. 

— Eşti sigur de asta? 

— Mda, spuse Slopey. Au ple-plecat cu ma-maşina 
du-dumneavoastră, dom' antrenor P-Pratt. Con-conducea el. 

— Conducea?  Conducea maşina mea? John LaPointe 
conducea maşina mea şi Sally era înăuntru? 

— Păi, ti-tipu' ăla, spuse Slopey, arătând iarăşi spre 
fotografia de pe permisul de conducere. Da' înainte să ur-urce, 
i-a dat un pu-pupic. 

— Aşa a făcut, spuse Lester. Faţa lui devenise foarte 
imobilă. Aşa a făcut, deci. 

— O, s-s-sigur, spuse Slopey. 

Un rânjet larg (şi destul de lasciv) îi lumină chipul. 

Pe un ton moale, mătăsos, foarte deosebit de obişnuita lui 
voce „hei, băieţi, hai să le facem felul”, Lester spuse: 

— Şi ea i-a răspuns la sărut? Ce crezi, Slopey? 


5 Celebră piesă a formaţiei rock AC/DC; aprox. „Voi cei pe 
cale să cântaţi rock, vă salutăm” - n. tr. 


Slopey îşi dădu vesel ochii peste cap. 

— Eu aşa aş z-zice! Se mo-mozoleau de-de-adevăratelea, 
dom' a-antrenor P-Pratt! 

— Se mozoleau, spuse Lester meditativ, pe noua sa voce 
moale şi mătăsoasă. 

— Ahâm. 

— Se mozoleau de-adevăratelea, se minună Lester pe noua 
lui voce moale şi mătăsoasă. 

— Ba bi-bine că nu. 

Lester îi dădu drumul lui Şleampezilă”! (cum îi spuneau 
puţinii lui prieteni) şi se îndreptă de spate. Vena din mijlocul 
frunţii continua să pulseze şi să pompeze. Începuse să 
rânjească. Era un rânjet neplăcut, expunând ceea ce părea 
mult mai mulţi dinţi albi şi pătraţi decât ar trebui să aibă un om 
normal. Ochii lui albaştri deveniseră nişte triunghiuri mici, 
înclinate. Părul tuns scurt îi stătea ridicat în toate direcţiile. 

— Dom’  an-antrenor Pratt? - întrebă Slopey. S-a 
în-întâmplat ce-ceva? 

— Mnu, spuse Lester Pratt pe noua sa voce moale şi 
catifelată. Rânjetul nu-i tremură deloc. Nimic ce să nu pot 
îndrepta. 

În mintea sa, mâinile i se strângeau deja în jurul gâtului 
broscoiului ăluia franţuz mincinos, adorator de Papă, câştigător 
de urşi de pluş, hoţ de fete, mâncător de rahat de John 
LaPointe. Gaura de cur care umbla pe două picioare. Gaura de 
cur care se pare că o învățase pe fata pe care o iubea Lester - 
pe fata care de-abia îşi depărta puţin buzele când o săruta el - 
cum să se mozolească de-adevăratelea. 

Prima dată se va ocupa de John LaPointe. Nici o problemă 
cu asta. Odată ce va termina cu el, va vorbi cu Sally. 

Sau ceva. 

— Absolut nimic ce să nu pot îndrepta, repetă el pe noua sa 
voce moale şi mătăsoasă, şi se strecură înapoi la volanul 
Mustang-ului. 

Maşina se înclină vizibil pe stânga atunci când cele două 
sute şi treizeci de livre de carne ale lui Lester se lăsară în 
scaun. Porni motorul, îl tură într-o serie de răcnete de leu 


5 În original „Sloopester”, derivat din numele personajului, 
Slopey, care se aseamănă fonetic cu sloppy - şleampăt - n. tr. 


înfometat închis în cuşcă, apoi porni în scrâşnetul roţilor. 
Şleampezilă, tuşind şi alungând teatral cu mâna praful din faţa 
sa, se duse spre locul unde se odihnea skateboard-ul. 

Gâtul vechiului său tricou fusese rupt complet, lăsând să-i 
atârne peste claviculele proeminente ceea ce semăna cu un 
colier negru şi rotund. Rânjea. Făcuse exact ceea ce-i ceruse 
domnul Gaunt să facă şi mersese ca uns. Antrenorul Pratt 
arătase mai furios ca o găină plouată. 

Acum se putea duce acasă şi să se uite la ceainic. 

— Mi-aş d-dori d-doar să nu mă m-mai bâl-bâlbâi, spuse el 
către nimeni în special. 

Slopey urcă pe skateboard şi plecă. 


15 


Sheila reuşi cu greu să-l pună pe Alan în legătură cu Henry 
Payton - o dată fu convinsă că-l pierduse pe Henry, care părea 
cu adevărat surescitat, şi că va trebui să-l sune înapoi - şi 
tocmai izbutise să înfăptuiască această ispravă tehnologică, 
când prinse linia personală a lui Alan. Puse deoparte ţigara pe 
care voia să şi-o aprindă şi răspunse. 

— Oficiul Şerifului din Castle Rock, linia şerifului Pangborn. 

— Bună, Sheila. Vreau să vorbesc cu Alan. 

— Polly? - se încruntă Sheila. Era sigur că ea era, dar nu o 
auzise niciodată pe Polly Chalmers vorbind aşa cum vorbea 
acum - rece şi tăios, ca un secretar executiv de la o mare 
companie. - Tu eşti? 

— Da, spuse Polly. Vreau să vorbesc cu Alan. 

— Doamne, Polly, nu poţi. Vorbeşte cu Henry Payton chiar 
a... 

— Pune-mă pe aşteptare, o întrerupse Polly. Aştept să 
termine. 

Sheila începu să se simtă ameţită. 

— Păi... ă... te-aş pune, dar e puţin mai complicat. Vezi tu, 
Alan e... ştii tu, pe teren. A trebuit să-i fac legătura cu Henry. 

— Dacă-i poţi face legătura cu Henry Payton, i-o poţi face şi 
cu mine, spuse Polly cu răceală. Corect? 


— Păi, da, dar nu ştiu cât o să... 

— Nu-mi pasă dacă vorbesc până îngheaţă iadul, spuse 
Polly. Pune-mă pe aşteptare şi, când termină, fă-mi legătura cu 
Alan. Nu ţi-aş cere asta dacă n-ar fi vorba de ceva important - 
ştii asta, Sheila, nu-i aşa? 

Da - Sheila ştia. Şi mai ştia ceva: Polly începea s-o sperie. 

— Polly, eşti bine? 

Urmă o pauză lungă. Apoi Polly răspunse tot cu o întrebare. 

— Sheila, ai bătut tu la maşină vreo scrisoare de-a şerifului 
Pangborn adresată Departamentului de Protecţie a Copiilor din 
San Francisco? Sau ai văzut vreun plic adresat în felul ăsta? 

Lumini roşii - o întreagă serie - se aprinseră brusc în mintea 
Sheilei. Aproape că-l idolatriza pe Alan Pangborn, iar Polly 
Chalmers îl acuza de ceva. Nu era sigură de ce, dar recunoştea 
un ton acuzator atunci când îl auzea. Îl recunoştea foarte bine. 

— Ăsta nu-i genul de informaţie pe care să-l pot oferi 
nimănui, spuse ea şi propriul ei ton scăzu cu douăzeci de 
grade. Cred c-ar fi mai bine să-l întrebi pe şerif, Polly. 

— Da - aşa cred că-i mai bine. Pune-mă pe aşteptare şi 
fă-mi legătura când poţi, te rog. 

— Polly, care e problema? Eşti nervoasă pe Alan? Fiindcă 
trebuie să ştii că n-ar face nimic care să... 

— Nu mai ştiu nimic, spuse Polly. Dacă te-am întrebat ceva 
deplasat, îmi cer scuze. Vrei, acum, să mă pui pe aşteptare şi 
să-mi faci legătura imediat ce poţi sau trebuie să ies din casă şi 
să-l găsesc singură? 

— Nu, îţi fac eu legătura, spuse Sheila. 

Inima i se părea ciudat de încurcată, de parcă se întâmplase 
ceva teribil. Ea, asemenea celor mai multe dintre femeile din 
Castle Rock, crezuse că Alan şi Polly erau profund îndrăgostiţi 
şi, asemenea celor mai multe dintre celelalte femei din oraş, 
Sheila avea tendinţa să-i vadă drept personaje dintr-o poveste 
cu tonuri negre unde totul se va rezolva la final... cumva, 
dragostea va izbândi. Dar acum Polly părea mai mult decât 
supărată; părea plină de durere şi de încă ceva. Sheilei, acel 
altceva aproape că-i părea a fi ură. 

— Intri pe aşteptare acum, Polly - s-ar putea să dureze o 
vreme. 

— E în regulă. Mulţumesc, Sheila. 

— Cu plăcere. 


Apăsă butonul pentru aşteptare şi apoi îşi găsi ţigara. O 
aprinse şi inspiră profund, uitându-se cu o încruntare la lumina 
cea mică şi pâlpâitoare. 


16 


— Alan? - strigă Henry Payton. Alan, eşti acolo? 

Semăna cu un prezentator care transmitea dinăuntrul unei 
mari cutii goale de Saltines. 

— Chiar aici, Henry. 

— Am primit un telefon de la FBI chiar acum o jumătate de 
oră, spuse Henry dinăuntrul cutiei sale de biscuiţi. Am avut un 
noroc incredibil cu amprentele alea. 

Inima lui Alan intră cu o viteză mai sus. 

— Cele de pe clanţa de la casa lui Nettie? Cele parţiale? 

— Corect. Avem o potrivire probabilă cu un timp chiar de 
acolo din oraş. Un antecedent - furt simplu în 1977. Avem şi 
amprentele lui din armată. 

— Nu mă ţine în suspensie - cine-i? 

— Numele individului este Hugh Albert Priest. 

— Hugh Priest! - exclamă Alan. 

N-ar fi fost mai surprins nici dacă Payton l-ar fi numit pe J. 
Danforth Quayle. Din câte ştia Alan, amândoi bărbaţii o 
cunoscuseră pe Nettie la fel de bine. 

— De ce să fi omorât Hugh Priest câinele lui Nettie? Sau să 
fi spart geamurile Wilmei Jerzyck, dacă e vorba pe-aşa. 

— Nu-l cunosc pe domn, aşa că n-aş putea spune, replică 
Henry. De ce nu-l salţi şi nu-l întrebi? De fapt, de ce n-o faci 
chiar în clipa asta, înainte să se agite şi să se hotărască să-şi 
viziteze rudele din Dry Hump, Dakota de Sud? 

— Bună idee, spuse Alan. Vorbim mai târziu, Henry. Mersi. 

— Ţine-mă doar la curent, băiete - ăsta s-ar zice că e cazul 
meu, să ştii. 

— Mda. Vorbim. 

Se auzi un sunet metal ascuţit - b/inc! - când se întrerupse 
legătura, după care radioul lui Alan transmise zumzetul liniei 
telefonice deschise. Alan se întrebă în treacăt ce ar spune 


Nynex şi AT&T despre jocurile pe care le jucau ei, apoi se 
aplecă să pună microfonul la loc. Când făcu asta, zumzetul 
liniei telefonice fu întrerupt de vocea Sheilei Brigham - vocea ei 
necaracteristic de ezitantă. 

— Domnule şerif, o am pe Polly Chalmers pe aşteptare. Mi-a 
cerut să-i fac legătura de-ndată ce puteţi vorbi. Zece-patru? 

Alan clipi. 

— Polly? 

Dintr-odată se temea, aşa cum te temi când sună telefonul 
la trei dimineaţa. Polly nu ceruse niciodată un astfel de serviciu 
- ar fi intrat în conflict cu ideea ei de comportament corect, iar 
pentru Polly comportamentul corect era foarte important. 

— Ce este, Sheila - ţi-a spus? Zece-patru. 

— Nu, domnule şerif. Zece-patru. 

Nu. Desigur că nu-i spusese. Ştiuse şi asta. Polly nu-şi 
vântura problemele peste tot. Şi numai faptul că întrebase 
arăta cât de surprins era. 

— Domnule şerif? 

— Fă-i legătura, Sheila. Zece-patru. 

— Zece-patru, domnule şerif. 

Blinc! 

Rămase acolo în bătaia soarelui, inima bătându-i prea tare 
şi prea repede. Nu-i plăcea asta. 

Blinc!-ul se auzi din nou, urmat de vocea Sheilei - 
îndepărtată, aproape pierdută. 

— Dă-i drumul, Polly - ar trebui să fii în legătură. 

— Alan? 

Vocea era atât de puternică, încât el se dădu înapoi. Era 
vocea unui uriaş... a unui uriaş nervos. Ştia deja asta; un singur 
cuvânt era destul. 

— Aici sunt, Polly - care e problema? 

Pentru o clipă nu fu decât linişte. Undeva, adânc înlăuntrul 
acesteia, se auzea murmurul vag al altor voci angajate în alte 
convorbiri. Avu timp să se întrebe dacă nu pierduse legătura... 
timp aproape să spere că o pierduse. 

— Alan, ştiu că linia asta e deschisă, spuse ea, dar o să ştii 
despre ce vorbesc. Cum ai putut? Cum ai putut? 

Ceva îi era familiar la discuţia aceasta. Ceva. 

— Polly. Nu te înţeleg... 

— O, ba eu cred că da, răspunse ea. 


Vocea i se îngroşa, devenea greu de înţeles, şi Alan îşi dădu 
seama că, dacă nu plângea, curând o va face. 

— E greu să afli că nu cunoşti o persoană aşa cum ai crezut 
c-o cunoşti. E greu să afli că faţa pe care ai crezut că o iubeşti 
nu este decât o mască. 

Ceva e familiar, corect, şi acum ştia despre ce era vorba. 
Era ca şi coşmarurile pe care le avusese după moartea lui 
Annie şi Todd, coşmarurile în care stătea pe marginea drumului 
şi-i privea cum trec pe lângă el cu Scout-ul. Erau în drum spre 
moarte. Ştia asta, dar nu avea cum schimba ceva. Incerca să 
fluture din braţe, dar erau prea grele. incerca să strige şi nu-şi 
amintea cum să deschidă gura. Ei treceau pe lângă el de parcă 
ar fi fost invizibil, şi aşa era şi acum - de parcă, într-un fel 
ciudat, ar fi devenit dintr-odată invizibil pentru Polly. 

— Annie... 

Îşi dădu seama îngrozit al cui nume îl pronunţase şi reluă. 

— Polly. Nu ştiu despre ce vorbeşti, Polly, dar... 

— Ba ştii! strigă la el dintr-odată. Să nu spui că nu ştii când 
ştii! De ce n-ai putut aştepta să-ţi spun eu, Alan? lar dacă n-ai 
putut aştepta, de ce n-ai putut întreba? De ce a trebuit să 
lucrezi pe la spatele meu? Cum de ai putut acționa pe la 
spatele meu? 

El închise ochii strâns într-un efort de a-şi ţine în frâu 
gândurile confuze, care goneau frenetic, dar nu-i ajută la nimic, 
în schimb îi veni în gând o imagine hidoasă: Mike Horton de la 
Journal-Register din Norway, aplecat peste scanerul Bearcat din 
redacţia ziarului, luând notițe fără oprire cu scrisul lui de mână 
simplu. 

— Nu ştiu ce crezi că am făcut, dar ai înţeles greşit. Hai să 
ne întâlnim, să discutăm... 

— Nu. Nu cred că ne putem întâlni acum, Alan. 

— Ba da. Putem. Şi-o să ne întâlnim. O să... 

Atunci interveni vocea lui Henry Payton. De ce n-o faci chiar 
în clipa asta, înainte să se agile şi să se hotărască să-şi viziteze 
rudele din Dry Hump, Dakota de Sud? 

— O să ce? - Întreba ea. O să ce? 

— Tocmai mi-am amintit ceva, spuse Alan încet. 

— O, chiar aşa? Să fie vorba de-o scrisoare pe care ai scris-o 
la începutul lui septembrie, Alan? O scrisoare de trimis în San 
Francisco? 


— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Polly. Nu pot veni acum 
fiindcă a apărut ceva nou în... în cealaltă treabă. Dar mai 
târziu... 

Ea îi vorbi printre o serie de suspine adânci care ar fi trebuit 
să-i facă grea înţelegerea, dar nu era aşa. 

— Nu pricepi, Alan? Nu mai este un mai târziu, s-a terminat. 
Tu... 

— Polly, te rog... 

— Nu! Lasă-mă doar în pace! Lasă-mă în pace, nemernic 
băgăcios şi indiscret! 

Blinc! 

Şi, brusc, Alan asculta iarăşi zumzetul acela de linie 
telefonică deschisă. Se uită în jur la intersecţia Principalei cu 
Şcolii aidoma unui om care nu ştie unde se află şi nu pricepe 
deloc clar cum a ajuns acolo. Ochii lui aveau acea privire 
distantă, frământată, pe care deseori o vezi în ochii luptătorilor 
în ultimele câteva secunde dinainte ca genunchii să-i lase şi să 
se prăbuşească la pământ pentru un somn de-o iarnă lungă. 

Cum de se întâmplase asta? Cum de se întâmplase atât de 
repede? _ 

Nu avea nici cea mai mică idee. intreg oraşul părea s-o fi 
luat uşor razna în ultima săptămână sau aşa ceva... iar acum 
era infectată şi Polly. 

Blinc! 

— A... domnule şerif? 

Era Sheila, iar Alan ştia după tonul ei liniştit, şovăitor, că 
trăsese cu urechea la cel puţin o parte din discuţia lui cu Polly. 

— Alan, eşti acolo? Răspunde? 

Simţi o pornire bruscă, incredibil de puternică, să smulgă 
microfonul din locaşul lui şi să-l arunce în tufişurile din spatele 
trotuarului. Şi apoi să plece. Unde vedea cu ochii. Doar să nu se 
mai gândească la nimic şi să conducă până la apus. 

In schimb, îşi adună toate forţele şi se convinse să se 
gândească la Hugh Priest. Asta trebuia să facă, fiindcă acum se 
părea că Hugh provocase poate moartea a două femei. Hugh 
era treaba lui acum, nu Polly... şi descoperi că-n asta se 
ascunde un mare sentiment de uşurare. 

Apăsă butonul de EMISIE. 

— Aici, Sheila. Zece-patru. 

— Alan, cred că am pierdut legătura cu Polly. Eu... â... n-am 


vrut să ascult, dar... 

— E-n regulă, Sheila; terminaserăm. (Era ceva îngrozitor la 
exprimarea aceea, dar refuză să se gândească acum la ea.) 
Cine-i acum acolo cu tine? Zece-patru? 

— John moţăie, spuse Sheila, evident uşurată de turnura 
conversaţiei. Clut e pe teren. Lângă Castle View, potrivit 
ultimului zece-douăzeci. 

— Bine. 

Faţa lui Polly, scăldată într-o furie străină ei, încercă să 
înoate spre suprafaţa minţii lui. O forţă înapoi în adâncuri şi se 
concentră iarăşi asupra lui Hugh Priest. Dar preţ de o singură 
secundă teribilă nu putu vedea nici o faţă; doar o întunecime 
îngrozitoare. 

— Alan? Eşti acolo? Zece-patru? 

— Da. Cum să nu. Sună-l pe Clut şi spune-i să meargă acasă 
la Hugh Priest, aproape de capătul lui Castle Hill Road. O să ştie 
el unde. Îmi închipui că Hugh e la muncă, dar dacă se-ntâmplă 
să-şi fi luat zi liberă, vreau să-l ridice Clut şi să-l aducă la secţie 
pentru interogatoriu. Zece-patru? 

— Zece-patru, Alan. 

— Spune-i să opereze cu extremă precauţie. Spune-i că 
Hugh este dorit pentru interogatoriu în cazul morţilor lui Nettie 
Cobb şi Wilma Jerzyck. Restul spaţiilor goale ar trebui să le 
poată umple şi singur. Zece-patru. 

— O! făcu Sheila, panicată şi surescitată în acelaşi timp. 
Zece-patru, domn şerif. 

— Eu pornesc spre parcul auto al oraşului. Mă aştept să-l 
găsesc acolo pe Hugh. Zece-patru încheiat şi închis. 

Când puse microfonul la loc (i se părea că-l ţinuse în mână 
cel puţin patru ani), îşi spuse: Dacă i-ai fi zis lui Polly ceea ce 
tocmai i-ai transmis Sheilei, situaţia asta pe care o ai în braţe 
poate că ar fi fost mai puţin supărătoare. 

Sau poate că nu - cum să poată spune el un asemenea 
lucru când nici nu ştia care era situaţia? Polly îl acuzase de 
indiscreţie... că-şi băgase nasul unde nu-i fierbea oala. Asta 
acoperea un teritoriu vast din care nici măcar o parte nu era 
cartografiată. Pe deasupra, mai era ceva. Să-i spună dispecerei 
să anunţe un „ridică şi reţine” era parte din ceea ce însemna 
funcţia asta. La fel era şi să se asigure că ofiţerii lui din teren 
ştiau că omul pe care-l căutau putea fi periculos. Să ofere 


aceeaşi informaţie prietenei lui pe o linie radio-telefonică 
deschisă era cu totul altă poveste. Făcuse ceea ce trebuia şi o 
ştia. 

Asta nu-i potoli însă durerea din inimă şi mai făcu un efort 
de a-şi concentra mintea asupra problemei curente - să-l 
găsească pe Hugh Priest, să-l aducă la secţie, să-i cheme un 
afurisit de avocat dacă voia unul şi apoi să-l întrebe de ce 
înfipsese un tirbuşon în cățelul lui Nettie, Raider. 

Pentru o clipă, funcţionă, dar când porni motorul maşinii şi 
când se depărtă de bordură, tot faţa lui Polly - nu a lui Hugh - o 
vedea în minte. 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


Cam în acelaşi timp când Alan se îndrepta spre celălalt 
capăt al oraşului să-l aresteze pe Hugh Priest, Henry Beaufort 
stătea în parcarea din faţa casei şi se uita la Thunderbird-ul 
său. Intr-o mână ţinea biletul pe care-l găsise sub ştergătorul 
de parbriz. Dezastrul pe care nemernicul ăla fricos îl făcuse 
cauciucurilor era mare, dar cauciucurile puteau fi înlocuite. 
Zgârietura de pe partea dreaptă a maşinii era cea care-l scotea 
pe Henry din sărite. 

Se uită la bilet din nou şi-l citi cu voce tare. 

— Să nu-mi mai tai niciodată raţia şi apoi să-mi ţii cheile de 
la maşină broscoi blestemat ce eşti! 

Cui îi tăiase raţia în ultima vreme? O, unei mulţimi de 
oameni. Serile când nu trebuia să taie raţia nimănui erau, 
într-adevăr, rare. Dar să taie raţia şi să ţină cheile de la maşină 
pe tăblia din spatele barului? Numai unul fusese din-acesta în 
ultima vreme. 

Numai unul. 

— Labagiule, spuse proprietarul şi barmanul de la The 
Mellow Tiger pe o voce moale, gânditoare. Labagiu fiu de curvă 
prost şi nebun. 


Se gândi să meargă înapoi în casă şi să-şi ia puşca de 
vânătoare, după care se gândi mai bine. The Tiger nu era decât 
mai sus pe stradă şi sub bar ţinea o cutie destul de specială, 
înăuntrul ei se afla un Winchester eu ţeavă dublă, tăiată pe la 
jumătate. O ţinea acolo de când labă tristă ăla de Ace Merrill 
încercase să-l jefuiască acum câţiva ani. Era o armă cât se 
poate de ilegală şi Henry nu o folosise niciodată. 

Îşi spuse c-ar fi foarte posibil s-o folosească astăzi. 

Atinse zgârietura urâtă pe care o săpase Hugh în lateralul 
T-Bird-ului său, apoi mototoli biletul şi-l aruncă în lături. Billy 
Tupper trebuia să fi ajuns deja la Tiger, probabil că mătura 
podeaua şi arunca la gunoi chiştoacele. Henry îşi va lua puşca 
modificată, apoi va împrumuta Pontiac-ul lui Billy. Se părea că 
trebuia să participe la o scurtă vânătoare de găoaze. 

Lovi cu piciorul biletul crâmpoţit din iarbă. 

— lar te-ai îndopat cu pastilele alea împotriva prostiei, 
Hugh, da’ n-o să mai iei altele după ziua de azi - asta ţi-o 
garantez. 

Mai atinse o ultimă dată zgârietura. Nu mai fusese atât de 
furios niciodată în viaţă. 

— i-o garan-futu-i-tez. 

Cu pas grăbit, Henry porni la drum în susul străzii către The 
Mellow Tiger. 


În timp ce devasta dormitorul lui George T. Nelson, Frank 
Jewett descoperi jumătate de uncie de cocaină sub salteaua 
patului dublu. O aruncă la toaletă şi trase apa şi, privind-o cum 
se învârte în apă, simţi brusc o crampă în stomac. Dădu să-şi 
desfacă pantalonii, dar se întoarse în schimb în dormitorul făcut 
praf. Frank bănuia că-şi pierduse complet minţile, dar nu-i mai 
păsa cine ştie ce. Nebunii nu trebuiau să se gândească la viitor. 
Pentru nebuni, viitorul era o prioritate de la coada listei. 

Unul dintre puţinele lucruri nemişcate din dormitorul lui 
George T. Nelson era o fotografie de pe perete. Era fotografia 
unei doamne bătrâne. Era fixată într-o ramă scumpă din aur, 


iar asta îi sugeră lui Frank că era o fotografie a sfintei mame a 
lui George T. Nelson. Crampa îl lovi din nou. Frank luă 
fotografia de pe perete şi o aşeză pe podea. Apoi îşi desfăcu 
pantalonii, se lăsă pe vine cu grijă deasupra ei şi făcu ceea ce-i 
venea natural să facă. 

Era punctul culminant a ceea ce fusese până atunci o zi 
foarte proastă. 


Lenny Partridge, cel mai bătrân rezident din Castle Rock şi 
deţinătorul Bastonului Boston G/obe pe care-l avusese cândva 
în posesie mătuşa Evvie Chalmers, conducea, de asemenea, 
una dintre cele mai bătrâne maşini din Castle Rock. Era un 
Chevrolet Bel-Air din 1966 care fusese cândva alb. Acum avea 
o non-culoare mânjită peste tot - să-i spunem Gri Drum Prăfuit. 
Nu era într-o stare foarte bună. Sticla lunetei fusese înlocuită 
cu câţiva ani în urmă cu o bucată fâlfâitoare de plastic bun pe 
orice vreme, tabla podelei ruginise atât de tare că Lenny putea 
vedea drumul printr-o împletitură complicată de rugină în 
vreme ce conducea, iar ţeava de eşapament atârna ca braţul 
putred al unui om care a murit într-o regiune cu climă uscată. 
De asemenea, simeringurile dispăruseră. Când conducea Lenny 
Bel-Air-ul, împrăştia în urmă nori mari de fum negru, iar ruta pe 
care mergea zilnic în drum spre oraş arăta ca şi când un aviator 
ucigaş tocmai ar fi presărat-o cu erbicid. Chevy-ul înghiţea trei 
(uneori patru) litri de ulei pe zi. Acest consum strigător la cer 
nu-l deranja câtuşi de puţin pe Lenny; cumpăra ulei de motor 
Diamond reciclat de la Sonny Jackett la bidon de cinci galoane, 
economicos, şi mereu se asigura că Sonny îi deducea zece 
procente... reducere de care beneficia pentru Vârsta sa de Aur. 
Şi fiindcă nu condusese Bel-Air-ul cu o viteză mai mare de 
treizeci şi cinci de mile pe oră în ultimii zece ani, probabil că 
avea să rămână întreg mai mult decât Lenny însuşi. 

În vreme ce Henry Beaufort pornea în susul drumului către 
The Mellow Tiger de cealaltă parte a Podului de Tinichea, la 
distanţă de aproape cinci mile, Lenny îşi conducea Bel-Air-ul 


peste culmea dealului Castle. 

In mijlocul drumului stătea un om cu braţele ridicate într-un 
gest imperial de oprire. Omul era cu pieptul şi picioarele goale. 
Purta doar o pereche de pantaloni kaki cu fermoarul desfăcut 
şi, în jurul gâtului, o bucată de blană mâncată de molii. 

Inima lui Lenny făcu un salt mare şi hârâit în pieptul costeliv 
şi apăsă cu ambele picioare, încălţate într-o pereche de bocanci 
pe cale sigură şi lentă de dezintegrare, pe pedala de frână. 
Aceasta se afundă aproape până la podea cu un geamăt 
nepământean şi Bel-Air-ul se opri în cele din urmă la mai puţin 
de trei picioare distanţă de bărbatul din drum, pe care Lenny îl 
recunoscu acum ca fiind Hugh Priest. Hugh nici măcar nu clipi. 
Când se opri maşina, acesta merse în pas alert de partea unde 
şedea Lenny cu mâinile apăsate pe partea din faţă a maioului 
său termic, încercând să-şi recapete suflul şi întrebându-se 
dacă acesta era cel din urmă stop cardiac. 

— Hugh! gâfâi el. Măi, să fie, ce drac negru faci? Aproape că 
te-am călcat! Era... 

Hugh deschise portiera şoferului şi se aplecă înăuntru. 
Medalionul din blană pe care-l purta la gât se legănă în faţă şi-l 
făcu pe Lenny să se ferească de el. Arăta ca o coadă de vulpe 
pe jumătate putredă, din care lipseau bucăţi mari de blană. 
Mirosea urât. 

Hugh îl prinse de bretelele salopetei şi-l trase afară din 
maşină. Lenny scoase un cârâit de teroare şi revoltă. 

— Scuze, moşule, spuse Hugh pe vocea absentă a unuia pe 
care-l preocupă probleme mai importante decât aceasta. Am 
nevoie de maşina ta. A mea-i puţin luată de viitură. 

— Nu poţi... 

Dar Hugh sigur că putea. Îl aruncă pe Lenny dincolo de 
drum ca şi când bătrânul n-ar fi fost altceva decât un sac de 
cârpe. Când ateriză, se auzi un pocnet clar şi cârâielile lui se 
transformară în ţipete jalnice, ascuţite, de durere. Îşi rupsese o 
claviculă şi două coaste. 

Ignorându-l, Hugh se urcă la volanul Chevy-ului, închise 
portiera şi apăsă acceleraţia până la podea. Motorul scoase un 
țipăt de surpriză şi un fum albastru de ulei se rostogoli afară 
din ţeava de eşapament. Inainte ca Lenny să reuşească să se 
răsucească pe spate, cobora dealul cu mai bine de cincizeci de 
mile pe oră. 


4 


Andy Clutterbuck viră pe Castle Hill Road la aproximativ 
15:35. Trecu pe lângă înghiţitorul de ulei al lui Lenny Partridge 
care venea pe celălalt sens şi nu-i acordă nici o atenţie; mintea 
sa era întru totul ocupată de Hugh Priest, iar Bel-Air-ul bătrân şi 
ruginit nu era decât o altă parte a decorului. 

Clut nu avea nici cea mai vagă idee de ce sau cum ar putea 
fi implicat Hugh în morţile Wilmei şi a lui Nettie, dar asta era în 
regulă; el era un pedestraş şi atâta tot. De ce-urile şi cum-urile 
erau treaba altcuiva, iar aceasta era una dintre acele zile când 
era al naibii de bucuros de asta. Ştia că Hugh era un beţiv 
periculos pe care trecerea anilor nu-l îndulcise. Un astfel de om 
ar fi în stare de orice... mai ales când era adânc înecat în 
alcool. 

Probabil că oricum e la muncă, îşi spuse Clut, dar când se 
apropie de cocioaba pe care Hugh o numea casă, desfăcu 
totuşi capsa de protecţie a revolverului. O clipă mai târziu văzu 
soarele scăpărând pe sticlă şi crom în parcarea lui Hugh şi 
nervii i se întinseră până ce-i zumzăiau ca nişte fire de telefon 
în timpul vijeliei. Maşina lui Hugh era acolo, iar când era acasă 
maşina cuiva, de obicei şi stăpânul era. Acesta nu era decât un 
fapt al vieţii de la ţară. 

Când plecase Hugh din parcare pe jos, cotise la dreapta, 
depărtându-se de oraş şi îndreptându-se către culmea dealului 
Castle. Dacă s-ar fi uitat Clut în acea direcţie, l-ar fi văzut pe 
Lenny Partridge zăcând pe marginea prăfoasă a drumului şi 
zbătându-se ca o găină care face baie în nisip, dar nu se uită 
într-acolo. Întreaga atenţie a lui Clut era îndreptată asupra 
casei lui Hugh. Ţipetele slabe, păsăreşti, ale lui Lenny îi intrau 
pe o ureche, treceau direct prin creier fără să stârnească nici 
cea mai mică sirenă de alarmă şi ieşeau pe cealaltă. 

Clut îşi scoase pistolul înainte să coboare din maşina de 
poliţie. 


William Tupper nu avea decât 19 ani şi niciodată nu avea să 
fie un savant, dar era destul de răsărit să-l înspăimânte 
comportamentul lui Henry când acesta intră în Tiger la 15:40 
din ultima zi adevărată a existenţei oraşului Castle Rock. Era de 
asemenea destul de răsărit să ştie că, dacă încerca să refuze 
să-i dea lui Henry cheile de la Pontiac-ul său, nu rezolva nimic; 
în starea de acum, Henry (care era, în condiţii normale, cel mai 
bun şef pe care-l avusese vreodată Bill) l-ar dobori pur şi simplu 
la pământ şi i le-ar lua. 

Aşa că pentru prima - şi poate singura - dată în viaţa lui, 
Billy încercă un şiretilic. 

— Henry, spuse el cu timiditate, arăţi ca şi când ţi-ar prinde 
bine un pahar. Ştiu că mie mi-ar prinde bine. De ce nu stai să 
torn câte un păhărel pentru fiecare înainte să pleci? 

Henry dispăruse după bar. Billy îl auzea acolo în spate, 
scormonind şi înjurând cu jumătate de gură. Într-un sfârşit se 
îndreptă de spate, ţinând în mâini o cutie dreptunghiulară din 
lemn închisă cu un lacăt mic. Aşeză cutia pe bar şi apoi se 
aplecă să se uite printre cheile pe care le avea prinse pe un 
inel la curea. 

Se gândi la ce-i spusese Billy, dădu să scuture din cap, apoi 
se răzgândi. O băutură nu era într-adevăr o idee atât de rea; fi 
va potoli atât mâinile, cât şi nervii. Găsi cheia potrivită, desfăcu 
lacătul şi-l aşeză deoparte pe bar. 

— Bine, spuse el. Dar dacă tot o facem, s-o facem cum se 
cuvine. Chivas. Simplu pentru tine, dublu pentru mine. 

Arătă cu degetul spre Billy. Billy tresări - fu pe dată sigur că 
Henry va adăuga: Dartu vii cu mine. 

— Şi nu-i spune maică-ti că te-am lăsat să bei tărie aici, 
mă-nţelegi? 

— Da, domnule, spuse Billy uşurat. 

Se duse repede să ia sticla înainte ca Henry să aibă timp să 
se răzgândească. 

— Vă-nţeleg perfect. 


Deke Bradford, omul care conducea cel mai mare şi mai 
costisitor departament din Castle Rock - Lucrările Publice - era 
extrem de dezgustat. 

— Mnu, nu-i aici, îi spuse lui Alan. N-a venit toată ziua. Dar 
dacă-l vezi înaintea mea, fă-mi un serviciu şi spune-i că-i 
concediat. 

— De ce l-ai ţinut atât de mult în serviciu, Deke? 

Stăteau în bătaia soarelui puternic de după-amiază în faţa 
Garajului Orăşenesc nr. 1. In partea stângă, un camion de la 
Depozitul de Materiale pentru Construcţii era dat cu spatele 
înăuntrul magaziei. Trei bărbaţi descărcau cutii din lemn mici, 
dar grele. Pe fiecare dintre ele era imprimat un desen sub 
forma unui diamant roşu - simbolul pentru explozivi puternici. 
Dinăuntrul magaziei, Alan auzea şoapta instalaţiei de aer 
condiţionat. Părea foarte ciudat să auzi instalaţie funcţionând 
atât de târziu în an, dar în Castle Rock, aceasta fusese o 
săptămână extrem de bizară. 

— L-am ţinut mai mult decât ar fi trebuit, recunoscu Deke 
şi-şi trecu mâinile prin părul cărunt tuns scurt. Am făcut-o 
fiin'c-am crezut că-năuntru' lui s-ascunde-un om bun. 

Deke era unul dintre acei oameni scunzi, îndesaţi - hidranţii 
cu picioare - care părea mereu gata să ia o muşcătură mare 
din fundul cuiva. Era, totuşi, unul dintre cei mai amabili şi mai 
blânzi oameni pe care-i întâlnise Alan vreodată. 

— Când nu era beat sau prea mahmur, nu era nime-n oraşul 
ăsta care să facă munci mai grele ca Hugh. Şi-avea ceva pe 
chip care mă făcea să cred că se poate să nu fie unu' dintre cei 
care tre' să bea pân' ce-i doboară dracu' la pământ. Am crezut 
că poate c-o slujbă constantă, o să se-ndrepte ş-o să zboare-n 
linie. Da' săptămâna asta din urmă... 

— Ce-i cu săptămâna asta din urmă? 

— Omu' a arătat de parcă-i mai lipsea puţin şi-o mierlea. A 
arătat de parcă avea mereu ceva-n sânge, şi nu mă refer 
neapărat la pileală. Ţi se părea că ochi i-i sunt înfundaţi până-n 
spatele capului şi mereu ţi se uita peste umăr când vorbeai cu 
el, niciodată drept la tine. Pe lângă asta, a-nceput şi să 


vorbească singur. 

— Despre ce? 

— Nu şt'u. Mă-ndoiesc că ăilalţi băieţi ştiu ceva. Urăsc să 
concediez oameni, da' m-am hotărât în privinţa lui Hugh cu 
mult “nainte să vii aci acu’ dup-amiază. Am încheiat-o cu el. 

— Scuză-mă, Deke. 

Alan se întoarse la maşină, o chemă pe Sheila şi-i spuse că 
Hugh nu fusese la muncă toată ziua. 

— Vezi dacă-l poţi prinde pe Clut, Sheila, şi spune-i c-ar face 
bine să-şi păzească fundul. Şi trimite-l pe John acolo ca întărire. 

Ezită asupra părţii următoare, ştiind că precauţia a rezultat 
în alte câteva gloanţe inutile, apoi merse mai departe. Trebui 
s-o facă; le-o datora ofiţerilor săi din teren. 

— Clut şi John ar trebui să se aştepte ca Hugh să fie înarmat 
şi periculos. Ai priceput? 

— Înarmat şi periculos, zece-patru. 

— Bine. Zece-patru. Patrula Unu încheiat. 

Puse microfonul la loc şi se duse înapoi la Deke. 

— Crezi c-ar fi posibil să fi plecat din oraş, Deke? 

— EI? 

Deke înclină din cap într-o parte şi scuipă suc de tabac. 

— Tipii ca el nu pleacă niciodată din oraş înainte să-şi ridice 
ultimul cec de salariu. Cei mai mulţi nu pleacă deloc. Când vine 
vorba să-şi amintească ce drumuri duc afară din oraş, tipii ca 
Hugh par să sufere de-un fel de boală a uitării. 

Ceva îi atrase privirea lui Deke şi se întoarse către bărbaţii 
care descărcau cutiile din lemn. 

— Aveţi grijă ce faceţi cu alea, băieţi! Tre’ să le descărcaţi, 
nu să vă jucaţi leapşa cu ele! 

— Aveţi o grămadă de bubuitori acolo, spuse Alan. 

— Ahâm - douăzeci de lăzi. O să facem un dop în granitul 
de la balastiere pe la nr. 5. După cum văd eu, o să ne rămână 
destul cât să-l proiectăm pe Hugh pân' pe Marte, dac-o să 
vrem. 

— De ce-aţi luat atât de mult? 

— N-a fost ideea mea; Buster a ridicat cantitatea propusă 
de mine pe ordinu’ de cumpărare, Dumnezeu ştie de ce. |ţi pot 
zice-un lucru, însă - o să facă pe el când o să vadă factura la 
electricitate pe luna asta... numa' dacă nu ne face-o vizită 
frontu' de aer rece. Instalaţia de aer condiţionat suge la 


electricitate ceva de speriat, da’ tre’ să ţii treaba aia la răcoare, 
dacă nu transpiră. Toţi îţi zic că bubuiala asta nouă nu 
transpiră, da’ io cred că-i mai bine să fii sigur decât să-ţi pară 
rău mai târziu. 

— Ţi-a ridicat Buster cantitatea comenzii, spuse Alan 
meditativ. 

— Mda - cu patru sau şase cutii, nu-mi amintesc câte. 
Minunile nu mai încetează, hă? 

— Aşa se pare. Deke, pot folosi telefonul din biroul tău? 

— Cu mare plăcere. 

Alan şezu în spatele mesei de lucru a lui Deke aproape un 
minut întreg, adunând transpiraţie în pete mari la subsioara 
mânecilor cămăşii sale de uniformă şi ascultând telefonul din 
casa lui Polly cum sună şi tot sună. Intr-un sfârşit, puse 
receptorul înapoi în furcă. 

leşi din birou cu pas lent, cu capul în pământ. Deke închise 
lacătul de la magazia cu dinamită şi, când se întoarse către 
Alan, faţa lui era lungă şi nefericită. 

— Undeva-năuntru' lui Hugh Priest era un om bun, Alan. Jur 
pe Domnul că era. De multe ori, omul ăla iese la iveală. Am 
văzut asta cu ochii mei. Mai deseori decât le-ar veni majorităţii 
oamenilor să creadă. Cu Hugh... (ridică din umeri.) A-ă. N-are 
rost. 

Alan încuviinţă din cap. 

— Eşti bine, Alan? Arăţi de parcă ţi s-ar fi înecat corăbiile. 

— Sunt bine, spuse Alan, zâmbind firav. 

Dar ăsta era adevărul; chiari se înecaseră corăbiile. La fel şi 
lui Polly. Şi lui Hugh. Şi lui Brian Rusk. Se părea că tuturor li se 
înecaseră corăbiile astăzi. 

— Vrei un pahar cu apă sau ceai rece? Am câtva. 

— Mersi, dar arti mai bine s-o iau din loc. 

— Bine. Dă-mi de veste despre ce se mai întâmplă. 

Asta era ceva ce Alan nu putea promite să facă, dar 
senzaţia de greață din gura stomacului îi spunea că Deke va 
putea citi singur despre asta într-o zi sau două. Sau o să vadă 
la televizor. 


Bătrânul Chevy Bel-Air al lui Lenny Partridge opri într-unul 
dintre locurile înclinate de parcare din faţa Lucrurilor preţioase 
cu puţin înainte de ora patru şi omul orei cobori. Fermoarul lui 
Hugh era încă desfăcut şi încă purta la gât coada de vulpe. 
Traversă trotuarul, picioarele lui goale plesnind cimentul încins, 
şi deschise uşa. Clopoţelul din argint de deasupra scoase un 
clinchet. 

Singura persoană care-l văzu intrând fu Charlie Fortin. El 
stătea în cadrul uşii de la Western Auto şi fuma una dintre 
ţigările lui puturoase pe care şi le rula singur. 

— In sfârşit a căzut şi bătrânu' Hugh, spuse Charlie nimănui 
în special. 

Inăuntru, domnul Gaunt se uită la Hugh cu un zâmbet de 
plăcere, de aşteptare... de parcă oameni cu pieptul şi picioarele 
goale care să poarte la gât cozi de vulpe mâncate de molii îi 
călcau pragul magazinului în fiecare zi. Făcu o mică bifare pe 
hârtia de lângă casa de marcat. Ultima bifare. 

— Am dat de bucluc, spuse Hugh, avansând către domnul 
Gaunt. Ochii i se mişcau dintr-o parte în cealaltă în orbite 
asemenea unor bile de flipper. - De data asta am intrat în 
bucluc până peste cap. 

— Ştiu, spuse domnul Gaunt pe cea mai mângâietoare voce 
a sa. 

— Aici mi s-a părut locul potrivit să vin. Nu şt'u - visez 
întruna cu tine. Eu... nu ştiam unde altundeva să merg. 

— Acesta este locul potrivit, Hugh. 

— Mi-a tăiat cauciucurile, şopti Hugh. Beaufort, nemernicul 
care are The Mellow Tiger. Mi-a lăsat un bilet. „Ştii după ce-o să 
vin data viitoare Hubert”, spune. Ştiu ce-nseamnă asta. Sigur 
că ştiu. 

Una dintre mâinile soioase cu degete lungi ale lui Hugh 
mângâie blana zdrenţuroasă şi o expresie de adoraţie i se lăţi 
pe faţă. Ar fi fost un gest caraghios dacă n-ar fi fost atât de 
limpede autentic. 

— Frumoasa, frumoasa mea coadă de vulpe. 

— Poate că ar trebui să te ocupi de el, sugeră domnul Gaunt 
cu un aer gânditor, înainte să poată avea el grijă de tine. Ştiu 
că asta sună puţin cam... ei bine... extrem... dar când ai în 


vedere... 

— Da! Da! Exact asta vreau să fac! 

— Cred că am chiar ce-ţi trebuie, spuse domnul Gaunt. 

Se aplecă şi, când se ridică înapoi, în mâna stângă ţinea un 
pistol automat. Îl împinse pe capacul de sticlă al 
dulapului-vitrină. 

— E gata încărcat. 

Hugh îl ridică. Confuzia lui păru să se împrăştie ca fumul 
când greutatea solidă a pistolului îi umplu mâna. Simţea 
mirosul slab şi parfumat al uleiului pentru arme. 

— Eu... mi-am lăsat portmoneul acasă, spuse el. 

— O, nu trebuie să-ţi faci griji de asta, îi spuse domnul 
Gaunt. La Lucruri preţioase, ne asigurăm lucrurile pe care le 
vindem. 

Dintr-odată, faţa i se înăspri. Buzele i se retraseră de peste 
dinţi şi ochii îi scăpărară. 

— Du-te după el! - strigă pe o voce joasă, aspră. Du-te şi 
pune mâna pe nemernicul care vrea să distrugă ce-i al tău! 
Du-te după el, Hugh! Apără-te! Apără-ţi proprietatea! 

Hugh rânji brusc. 

— Mulţumesc, domnule Gaunt. Mulţumesc mult. 

— Pentru puţin, spuse domnul Gaunt, revenind imediat la 
tonul obişnuit al vocii sale, dar clopoţelul din argint deja scotea 
clinchete şi Hugh ieşi afară, îndesând în acelaşi timp automatul 
la talia lăsată a pantalonilor. 

Domnul Gaunt se duse la fereastră şi-l urmări pe Hugh cum 
urcă la volanul Chevy-ului obosit şi dă cu spatele în stradă. Un 
camion Budweiser care mergea încet pe Strada Principală în jos 
claxonă şi viră pentru a-l ocoli. 

— Du-te după el, Hugh, spuse domnul Gaunt pe o voce 
joasă. Din urechile şi părul lui începură să se ridice în aer 
fuioare mici de fum; fuioare mai groase îi ieşiră din nări şi 
dintre lespezile de mormânt şi pătrate care erau dinţii lui. - 
Pune mâna pe cât mai mulţi poţi. Fă-ţi de cap, uriaşule. 

Domnul Gaunt îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă. 


8 


John LaPointe se grăbi spre uşa laterală a Oficiului Şerifului, 
cea care dădea spre parcarea Clădirii Municipalităţii. Era 
surescitat. Inarmat şi periculos. Nu se întâmpla des să asişti la 
arestarea unui suspect înarmat şi periculos. Nu într-un orăşel 
adormit precum Castle Rock, în orice caz. Uitase complet de 
portmoneul său pierdut (cel puţin pentru moment), iar Sally 
Ratcliffe era chiar mai departe de gândurile lui. 

Întinse mâna către uşă chiar în timp ce altcineva o 
deschidea din cealaltă parte. Dintr-odată, John se află în faţa 
unui antrenor de educaţie fizică de două sute douăzeci de livre 
furios. 

— Exact omul pe care voiam să-l văd, spuse Lester Pratt pe 
noua sa voce moale şi mătăsoasă. Ridică în aer un portmoneu 
din piele neagră. - Ţi-ai pierdut ceva, fiu de curvă urât, hoţ de 
iubite, cartofor şi fără de Dumnezeu? 

John nu avea nici cea mai mică idee ce căuta Lester Pratt 
acolo sau cum de-i găsise portmoneul pierdut. Ştia doar că el 
era cel care trebuia să-i ofere lui Clut întăriri şi că trebuia să 
plece la drum chiar atunci. 

— Orice ar fi, vorbim despre asta mai târziu, Lester, spuse 
John şi întinse mâna după portmoneu. 

Când Lester îl trase mai întâi în spate şi apoi îl avântă tare 
în jos, lovindu-l în mijlocul feţei cu el, John fu mai mult uluit 
decât furios. 

— O, nu vreau să vorbesc, spuse Lester pe noua sa voce 
moale şi mătăsoasă. Nu-mi mai pierd vremea. 

Aruncă portmoneul, îl apucă pe John de umeri, îl ridică şi-l 
trânti înapoi în Oficiul Şerifului. Ajutorul de şerif LaPointe zbură 
şase picioare prin aer şi ateriză pe biroul lui Norris Widgewick. 
Patină cu fundul pe el, săpându-şi cărare prin mormanul de 
hârtii de acolo şi aruncând pe jos tăviţele cu INTRĂRI/IEŞIRI ale lui 
Norris. John sări după el, aterizându-i în spate cu un bufnet 
dureros. 

Sheila Brigham se holba prin geamul dispeceratului cu gura 
larg deschisă. 

John dădu să se ridice. Era zdruncinat şi ameţit şi nu avea 
nici cel mai mic indiciu cu privire la ce se întâmpla acolo. 

Lester venea către el în pas de luptă. Ţinea pumnii ridicaţi 
într-o postură demodată ă la John L. Sullivan care ar trebui să 


fie comică, dar nu era. 

— O să-ţi dau o lecţie, spuse Lester pe noua sa voce moale 
şi mătăsoasă. O să te-nvăţ ce se întâmplă cu tipii catolici care 
fură iubitele tipilor baptişti. O să te-nvâăţ tot ce se poate despre 
asta, iar când o să termin, o să ştii totu’ atât de bine, că n-o să 
mai uiţi niciodată. 

Lester Pratt se apropie până la o distanţă ca de la elev la 
profesor. 


Poate că Billy Tupper nu era un intelectual, dar era un 
ascultător înţelegător, iar un ascultător înţelegător era 
medicaţia potrivită pentru furia lui Henry Beaufort din acea 
după-amiază. Henry îşi bău băutura şi-i spuse lui Billy ce se 
întâmplase... şi-n vreme ce vorbea, simţi cum se calmează. li 
trecu prin gând că, dacă ar fi luat puşca şi ar fi pornit pur şi 
simplu la drum, era posibil să încheie ziua nu în spatele barului 
său, ci în spatele barelor de la celula din Oficiul Şerifului. Işi 
iubea mult T-Bird-ul, dar începu să-şi dea seama că nu-l iubea 
destul să meargă la închisoare din pricina lui. Putea înlocui 
cauciucurile, iar zgârietura de pe lateral se va acoperi în cele 
din urmă. Cât despre Hugh Priest, să aibă legea grijă de el. 

Îşi termină băutura şi se ridică în picioare. 

— Vă mai duceţi după el, domnule Beaufort? - întrebă Billy 
cu teamă. 

— Nu-mi mai pierd vremea, spuse Henry, iar Billy eliberă un 
suspin de uşurare. O să-l las pe Alan Pangborn să aibă grijă de 
el. Nu de asta-mi plătesc taxele, Billy? 

— Aşa cred. 

Billy se uită pe geam şi se lumină puţin la faţă. O maşină 
veche şi ruginită, o maşină care fusese cândva albă, dar care 
acum era de o non-culoare spălăcită - să-i spunem Gri Drum 
Prăfuit - urca dealul către The Mellow Tiger, împrăştiind în 
urma ei un nor gros de fum de eşapament. 

— Uitaţi! E bătrânu' Lenny! Nu l-am mai văzut de-un car de 
ani! 


— Păi, tot nu deschidem până la cinci, spuse Henry. 

Se duse în spatele barului să folosească telefonul. Cutia în 
care era arma cu ţeava tăiată se afla încă pe bar. Cred că 
aveam de gând s-o folosesc, îşi spuse el gânditor. Cred că 
într-adevăr aveam de gând asta. Ce dracu' îi apucă pe oameni 
- vreun fel de otravă? 

Când bătrâna maşină a lui Lenny intră în parcare, Billy se 
duse către uşă. 


10 


— Lester... - începu John LaPointe şi atunci intră în contact 
cu mijlocul feţei lui un pumn mare cât o conservă de şuncă 
Daisy - dar mult mai dur. Se auzi un sunet urât de zdrobire 
când, într-o răbufnire oribilă de durere, i se rupse nasul. John 
strânse din ochi şi scântei puternic colorate ţâşniră în întuneric 
ca o fântână arteziană. Merse sacadat cu spatele de-a latul 
încăperii, fluturând din braţe, purtând o luptă pierdută pentru a 
rămâne în picioare. Sângele îi curgea din nas peste gură. Se 
izbi de afişier şi-l dobori de pe perete. 

Lester porni către el, cu fruntea încreţită într-o încruntătură 
mobilă de concentrare sub frizura ţipătoare. 

În biroul dispecerului, Sheila făcu legătura prin radio şi 
începu să ţipe la Alan. 


11 


Frank Jewett era pe cale să plece din casa bunului şi 
vechiului său „prieten” George T. Nelson, când avu un brusc 
gând prevenitor. Acest gând era că, atunci când va sosi George 
T. Nelson şi-şi va găsi dormitorul devastat, cocaina aruncată la 
closet şi portretul mamei sale „descăcat”, s-ar putea să vină în 
căutarea vechiului său amic de petrecere. Frank se hotărî c-ar 
fi o nebunie să plece fără să termine ceea ce începuse... iar 
dacă să termine ceea ce începuse însemna să-i arunce pe 


pereţi creierii nemernicului ăluia şantajist, aşa să fie. La parter 
se afla un dulap-rastel cu arme, iar ideea de a face treaba cu 
una dintre armele lui George T. Nelson i se părea lui Frank că 
e-un fel de justiţie poetică. Dacă nu reuşea să descuie rastelul 
sau să forţeze uşa, se va servi cu unul dintre cuţitele pentru 
friptură ale vechiului său amic de petreceri şi va face treaba cu 
ăla. Va sta în spatele uşii de ia intrare, iar când George T. 
Nelson va intra, fie îi va spulbera căcaţii ăia de creieri ai lui, 
fie-l va apuca de păr şi-i va tăia căcatul ăla de gât. Arma 
probabil c-ar fi cea mai sigură dintre alegeri, dar cu cât se 
gândea mai mult Frank la sângele cald ţâşnind din gâtul tăiat al 
lui George T. Nelson şi mânjindu-l peste tot pe mâini, cu atât i 
se părea mai potrivită soluţia. Et tu, Georgie. Et tu, futai 
şantajist ce eşti. 

Gândurile lui Frank fură deranjate în acel moment de 
papagalul lui George T. Nelson, Tammy Faye, care-şi alesese 
cel mai nepotrivit moment din viaţa lui scurtă de pasăre să 
izbucnească în cântat. În vreme ce ascultă, pe faţa lui Frank 
începu să iasă la suprafaţă un zâmbet bizar şi îngrozitor. Cum 
de mi-a scăpat prima dată blestemata aia de pasăre? se 
întrebă pe când mergea cu pas grăbit spre bucătărie. 

După o scurtă căutare găsi sertarul în care erau cuţitele 
ascuţite şi-şi petrecu următoarele cincisprezece minute 
înţepând cu el printre barele cuştii lui Tammy Faye, forțând 
pasărea cea mică să intre într-o stare de panică fâlfâitoare, 
care-o făcu să-şi piardă multe pene, înainte să se plictisească 
de joc şi s-o facă frigăruie. Apoi se duse la parter să vadă ce 
putea face în privinţa rastelului cu arme. Încuietoarea se 
dovedi a fi uşor de deschis şi, urcând iarăşi scările spre primul 
etaj, începu să cânte un cântec nepotrivit anotimpului, dar 
chiar şi aşa voios: 


Ooo... mai bine nu te-opune, mai bine nu plânge, 
Mai bine nu te îmbufna, şi-ţi zic şi de ce, 

Căci Moş Crăciun vine-n oraş! 

EI te vede când dormi! 

EI ştie când eşti treaz! 

EI ştie dac-ai fost cuminte sau rău, 

Aşa că mai bine fii cuminte, e spre binele tău! 


Frank, care se uitase în fiecare sâmbătă seară la emisiunea 
lui Lawrence Welk alături de mult-iubita sa mamă, cântă 
ultimul vers pe un bas grav à la Larry Hooper. Doamne, ce bine 
se simţea! Cum de crezuse vreodată, cu doar o oră sau aşa 
ceva în urmă, că-i ajunsese viaţa la capăt? Acesta nu era 
capătul; era începutul! La gunoi cu vechiturile - mai ales cu 
dragii de „prieteni” vechi precum George T. Nelson - şi 
bun-venit noului! 

Frank se aşeză în spatele uşii. Era înarmat până în dinţi; de 
perete era sprijinită o armă de vânătoare Winchester, la brâu 
avea un Llama automat de calibru 32 şi în mână ţinea un cuţit 
Sheffington pentru friptură. De unde stătea, putea vedea 
mormanul de pene galbene care fusese Tammy Faye. Un rânjet 
slab făcu să tresară gura lui care aducea cu gura domnului 
Weatherbee şi ochii - nişte ochi complet nebuni acum - i se 
mişcau fără încetare de la stânga la dreapta în spatele 
ochelarilor fără rame care semănau cu ochelarii domnului 
Weatherbee. 

— Mai bine să fii cuminte, e spre binele tău! - povăţui el cu 
voce scăzută. 

Cântă acest vers de mai multe ori şi încă de câteva după ce 
se făcu mai comod, şezând după uşă cu picioarele încrucişate, 
cu spatele sprijinit de perete şi cu armele în poală. 

Începu să se simtă speriat de cât de somnoros era. | se 
părea o nebunie să fie pe punctul de-a moţăi când aştepta să 
taie gâtul unui om, dar asta nu schimba realitatea. | se părea 
că citise undeva (poate la unul dintre cursurile de la 
Universitatea Maine de la Farmington, un colegiu de vaci pe 
care-l absolvise fără absolut nici un merit deosebit) că un şoc 
grav la nivelul sistemului nervos producea uneori acel efect... 
iar el suferise un şoc grav, sigur că da. Era de minune că nu-i 
explodase inima ca un pneu vechi când văzuse revistele alea 
împrăştiate peste tot prin biroul lui. 

Frank ajunse la concluzia că ar fi imprudent să-şi asume 
riscuri. Mută sofaua lungă, de culoarea făinii de ovăz, a lui 
George T. Nelson puţin mai departe de perete, se târi în spatele 
ei şi se aşeză pe spate cu arma de vânătoare în partea stângă. 
Mâna dreaptă, încă strânsă pe mânerul cuţitului pentru friptură, 
şi-o ţinea pe piept. Aşa. Mult mai bine. Covorul gros al lui 
George T. Nelson era de fapt chiar comod. 


— Mai bine să fii cuminte, e spre binele tău, cântă Frank în 
şoaptă. 

Încă mai cânta pe-o voce joasă, sforăitoare, zece minute 
mai târziu, când în cele din urmă aţipi. 


12 


— Patrula unu! strigă Sheila din radioul agăţat sub bord 
când Alan traversa Podul de Tinichea în drum înapoi spre oraş. 
Răspunde, Patrula unu! Răspunde imediat! 

Alan simţi un gol ameţitor în stomac. Clut nimerise într-un 
cuib de viespi acolo sus la casa lui Hugh Priest de pe Castle Hill 
Road - era sigur de asta. Pentru numele lui Christos, de ce nu-i 
spusese lui Clut să-l aştepte undeva pe John înainte să-l 
abordeze pe Hugh? 

Ştii de ce - fiindcă nu-ţi era toată atenţia la muncă atunci 
când dădeai ordine. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Clut din cauza 
ta, va trebui s-o recunoşti şi să-ţi asumi partea care-ţi aparţine. 
Dar asta vine mai târziu. Treaba ta de acum este să-ţi faci 
treaba. Aşa că fă-o, Alan - uită de Polly şi fă-ţi afurisita aia de 
meserie. 

Smulse microfonul din stativ. 

— Patrula unu, răspunde? 

— Cineva îl cotonogeşte pe John! strigă ea. Vino repede, 
Alan, îl loveşte rău! 

Informaţia aceasta era atât de diferită de ceea ce se 
aşteptase el, că pentru o clipă fu complet consternat. 

— Ce? Cine? Acolo? 

— Grăbeşte-te, îl omoară! 

Dintr-odată, îşi dădu seama. Era Hugh Priest, desigur. Din 
cine ştie ce motiv, Hugh mersese la Oficiul Şerifului, ajunsese 
înainte ca John să poată porni către dealul Castle şi începuse 
bătaia. În pericol era John LaPointe, nu Andy Clutterbuck. 

Alan apucă girofarul mobil, îl porni şi-l lipi pe capotă. Când 
ajunse în partea dinspre oraş a podului, îşi ceru pe tăcute scuze 
de la vechea sa maşină şi apăsă acceleraţia până la podea. 


13 


Clut începu să suspecteze că Hugh nu era acasă când văzu 
că toate cauciucurile maşinii lui erau nu doar dezumflate, ci 
tăiate în bucăţi. Era pe cale să se apropie, totuşi, de casă, când 
auzi în cele din urmă strigătele de ajutor. 

Rămase pentru o clipă indecis unde era, apoi se grăbi înapoi 
de-a curmezişul parcării. De data aceasta îl văzu pe Lenny pe 
marginea drumului şi fugi, tocul pistolului săltându-i la şold, 
către locul unde zăcea bătrânul. 

— Ajută-mă! - hârâi Lenny când Clut îngenunche lângă el. 
Hugh Priest a înnebunit, prostu' ăla afurisit a dat cu mine până 
sus la Christos! 

— Eşti rănit, Lenny? - întreba Clut. 

Atinse umărul bătrânului. Lenny scoase un țipăt. Era un 
răspuns la fel de bun ca oricare altul. Clut se ridică, nesigur ce 
să facă în continuare. Prea multe lucruri i se îngrămădiseră în 
minte. Tot ce ştia sigur era că-şi dorea cu disperare să n-o facă 
de oaie de data asta. 

— Nu te mişca, spuse el într-un sfârşit. O să sun la Salvare. 

— N-am absolut deloc de gând să mă ridic şi să dansez 
tangou, prost afurisit ce eşti, spuse Lenny. 

Striga şi mârâia de durere. Semăna cu un ogar bătrân cu un 
picior rupt. 

— Corect, spuse Clut. 

Dădu s-o ia la fugă înapoi la patrulă, apoi se întoarse iarăşi 
spre Lenny. 

— Ţi-a luat maşina, aşa-i? 

— Nu! - icni Lenny, ţinându-se cu mâinile de coastele rupte. 
M-a făcut arşice şi-apoi şi-a luat zboru' pe-un futut de covor 
magic. Sigur că mi-a luat maşina! De ce crezi că zac aici? Să 
mă bronzez, futu-i? 

— Corect, repetă Clut şi sprintă înapoi în josul drumului. 

Monede de zece şi de un sfert de dolar îi săriră afară din 
buzunar şi se împrăştiară pe macadam în arcuri mici şi 
scânteietoare. 

Se aplecă prin geamul maşinii aşa de repede, că aproape îşi 


pierdu cunoştinţa lovindu-se cu capul de pragul de sus al 
portierei. Smulse microfonul. Trebuia să-i spună Sheilei să 
trimită nişte ajutoare pentru bătrân, dar nu ăsta era lucrul cel 
mai important. Atât Alan, cât şi Poliţia Statală trebuiau să ştie 
că Hugh Priest conducea acum vechiul Chevrolet Bel-Air al lui 
Lenny Partridge. Clut nu era sigur din ce an era, dar nimeni nu 
putea să nu observe arzătorul ăla de ulei de culoarea prafului. 

Dar nu reuşi s-o prindă pe Sheila la dispecerat. Incercă de 
trei ori şi nu primi nici un răspuns. Absolut nici un răspuns. 

Acum îl putea auzi pe Lenny cum începe iarăşi să ţipe, şi se 
duse în casa lui Hugh să sune de la telefonul de acolo la 
Serviciul de Salvare din Norway. 

Al naibii de bun moment şi-a găsit şi Sheila să se ducă la 
budă, îşi spuse el. 


14 


Şi Henry Beaufort încerca să sune la Oficiul Şerifului. Stătea 
la bar cu telefonul la ureche. Suna din nou şi din nou şi din nou. 

— Haide, spuse el, răspunde la fututu’ ăla de telefon. Ce 
naiba faceţi, băieţi, acolo? Jucaţi remi etalat? 

Billy Tupper ieşise afară. Henry îl auzi că ţipă ceva şi ridică 
imediat capul. Ţipătul fu urmat de un neaşteptat bubuit 
puternic. Primul gând al lui Henry fu că unul dintre vechile 
cauciucuri ale lui Lenny explodase... şi apoi se mai auziră două 
bubuituri. 

Billy intră înapoi în Tiger. Mergea foarte încet. Ţinea o mână 
la gât şi printre degete îi curgea sânge. 

— “'Enry! strigă Billy pe-o voce ciudată, sugrumată, de 
londonez. ‘Enry! “En... 

Se sprijini de  tonomatul Rock-Ola, rămase acolo 
legănându-se pentru o clipă şi apoi întreg corpul păru să i se 
năruiască dintr-odată şi se prăbuşi moale la pământ. 

Deasupra picioarelor lui, care aproape că ieşeau afară pe 
uşă, căzu o umbră, după care apăru şi proprietarul acesteia. La 
gât purta o coadă de vulpe şi într-o mână ţinea un pistol. Din 
ţeava acestuia ieşea fum. Mici bijuterii de transpiraţie stăteau 


cuibărite în smocul rar de păr dintre sfârcurile lui. Pielea de sub 
ochi era buhăită şi maro. Păşi peste Billy Tupper şi intră în 
întunecimea din The Mellow Tiger. 

— Salut, Henry, spuse Hugh Priest. 


15 


John LaPointe nu ştia de ce se întâmpla asta, dar ştia că 
Lester îl va omori dacă o ţinea tot aşa - iar Lester nu dădea nici 
un semn c-ar vrea măcar s-o lase mai moale, darămite să se 
oprească. Încercă să alunece pe perete şi să scape de 
atingerea lui Lester, dar acesta îl apucă de cămaşă şi-l smuci 
sus. Lester încă respira cu uşurinţă. Cămaşa lui nici măcar nu 
ieşise din talia elastică a pantalonilor sport. 

— Ţine-aici, Johnny băiete, spuse Lester şi mai proiectă un 
pumn în buza superioară a lui John. Acesta îl simţi cum se 
crapă în contact cu dinţii. - Mai creşteţi blestemata aia de 
gâdilitoare de păsărici peste asta. 

Orbeşte, John întinse un picior în spatele lui Lester şi 
împinse cât de tare putu. Lester scoase un țipăt de surprindere 
şi se prăvăli, dar în căderea lui întinse ambele mâini, 
înfigându-le în cămaşa stropită de sânge a lui John şi trăgându-l 
pe ajutorul de şerif peste el. Incepură să se rostogolească pe 
podea, lovindu-se cu pumnii şi cu picioarele. 

Amândoi erau mult prea ocupați s-o vadă pe Sheila Brigham 
ţâşnind din separeul dispeceratului şi intrând în biroul lui Alan. 
Acolo, înşfăcă puşca de pe perete, o puse pe umăr şi dădu fuga 
înapoi în zona de lucru cu publicul, care era acum un abator. 
Lester stătea deasupra lui John, lovindu-i cu hărnicie capul de 
podea. 

Sheila ştia cum să folosească arma pe care o avea în mână; 
trăgea la ţintă de la vârsta de opt ani. Acum îşi sprijini patul ei 
pe umăr şi ţipă: 

— Depărtează-te de el, John! Dă-mi câmp liber! 

Lester se întoarse la auzul vocii ei în ochi cu o privire fixă. 
Îşi dezveli dinţii spre Sheila asemenea unei gorile furioase, apoi 
se întoarse să-l izbească pe John cu capul de podea. 


16 


Când se apropie de Clădirea Municipalităţii, Alan văzu 
primul lucru fără-ndoială bun din ziua aceea: VW-ul lui Norris 
Ridgewick apropiindu-se din cealaltă direcţie. Norris purta 
haine civile, dar lui Alan nu-i păsa absolut deloc de asta. Avea 
la ce să-l folosească în acea după-amiază. Măi, să fie, chiar că 
avea la ce-l folosi! 

Atunci şi asta se duse dracului. 

O maşină roşie mare - un Cadillac, plăcuţe de înmatriculare 
KEETON 1 - ţâşni brusc de pe o alee îngustă care permitea 
accesul spre parcarea Clădirii Municipalităţii. Alan urmări cu 
gura căscată cum Buster intră cu maşina sa în lateralul 
Beetle-ului lui Norris. Caddy-ul nu mergea repede, dar era mai 
mult sau mai puţin de patru ori mai mare ca maşina lui Norris. 
Se auzi un scrâşnet de metal îndoit şi VW-ul se rostogoli pe 
partea pasagerului cu un bubuit spart şi un clinchet de cioburi. 

Alan apăsă frânele cu forţă şi ieşi din patrulă. 

Buster ieşea din Cadillac. 

Norris se muncea să iasă prin geamul Volkswagen-ului cu o 
expresie de năuceală pe faţă. 

Buster începu să păşească apăsat către Norris, palmele 
strângându-i-se în pumni. Un rânjet îngheţat se iscă pe faţa lui 
grasă şi rotundă. 

Alan aruncă o singură privire la acel rânjet şi începu să 
alerge. 


17 


Primul cartuş pe care-l trase Hugh sparse o sticlă de Wild 
Turkey în barul din spate. Al doilea sparse sticla ce acoperea un 
document înrămat care atârna pe perete chiar deasupra 
capului lui Henry şi lăsă o gaură rotundă în permisul de 
comercializare a băuturilor alcoolice de sub ea. Al treilea rupse 


obrazul drept al lui Henry într-un nor roz de sânge şi carne 
spulberată. 

Henry ţipă, prinse cutia în care se afla puşca de vânătoare 
cu ţeava tăiată şi se lăsă să cadă în spatele barului. Ştia că 
Hugh îl împuşcă, dar nu ştia dacă era grav sau nu. Era 
conştient doar că partea dreaptă a feţei sale era brusc la fel de 
încinsă ca un cuptor şi că sângele, cald, ud şi lipicios, îi curgea 
pe-o parte a gâtului. 

— Hai să vorbim despre maşini, Henry, spunea Hugh în 
vreme ce se apropia de bar. Chiar mai bine decât asta, hai să 
vorbim despre coada mea de vulpe - ce zici? 

Henry deschise cutia. Era drapată în catifea roşie. Vâri în ea 
mâinile sale agitate, instabile, şi scoase Winchester-ul cu ţeava 
tăiată. Dădu s-o desfacă, apoi îşi dădu seama că nu avea timp. 
Pur şi simplu, trebuia să spere că era încărcat. 

Îşi adună picioarele sub el, pregătindu-se să sară şi să-i 
ofere lui Hugh ceea ce spera cu sinceritate să fie o mare 
surpriză. 


18 


Sheila îşi dădu seama că John nu va ieşi de sub acel nebun, 
care acum credea că era Lester Platt sau Pratt... profesorul de 
sport de la liceu, în orice caz. Nu credea că John putea ieşi de 
acolo. Lester încetase să-l mai izbească de podea cu capul şi, în 
schimb, îşi strânsese mâinile în jurul gâtului lui. 

Sheila întoarse invers arma, prinse cu ambele mâini de 
ţeavă şi-o puse la loc pe umăr asemenea lui Ted Williams. Apoi 
o cobori puternic într-un arc strâns. 

Lester întoarse capul în ultimul moment, exact la timp să 
prindă între ochi patul placat cu oţel al puştii. Se auzi un pârâit 
urât când acesta săpă o gaură în craniul lui Lester şi-i 
transformă creierul din faţă în jeleu. Sună ca şi când cineva ar 
fi călcat foarte tare pe o pungă plină de popcorn. Lester Pratt 
muri înainte să cadă la podea. 

Sheila Brigham se uită la el şi începu să strige. 


19 


— Ai crezut că n-o să ştiu cine-a fost? - mormăia Buster 
Keeton în vreme ce-l trăgea pe Norris - care era ameţit, dar 
nevătămat - afară pe geamul din partea şoferului. Ai crezut că 
n-o să ştiu, cu numele tău scris în josul fiecărei bucăţi 
blestemate de hârtie pe care le-ai lipit? Asta credeai? Asta 
credeai? 

Trase pumnul în spate pentru a-l lovi pe Norris şi Alan 
Pangborn îi strecură pe mână cătuşele mai repede decât ai 
crede. 

— Hă! exclamă Buster şi se roti cu toată greutatea lui. 

Înăuntrul Clădirii Municipalităţii, cineva începu să strige. 

Alan se uită în acea direcţie, apoi folosi cătuşa de la celălalt 
capăt al lanţului pentru a-l trage pe Buster spre portiera 
deschisă a Cadillac-ului său. În tot acest timp, Buster se zbătu. 
Alan încasă mai mulţi pumni inofensivi în spate şi fixă cătuşa 
liberă pe mânerul maşinii. 

Se întoarse şi-l văzu pe Norris chiar lângă el. Avu timp să 
observe că Norris arăta îngrozitor şi să pună asta pe seama 
consecinţelor faptului că fost răsturnat cu maşina pe-o rână de 
către şeful Consiliului Local. 

— Haide, îi spuse acestuia. Avem probleme. 

Dar Norris îl ignoră, cel puţin pentru moment. Trecu 
nepăsător pe lângă el şi-l pocni pe Buster Keeton direct în ochi. 
Buster scoase un cârâit de uimire şi căzu cu spatele în portiera 
maşinii. Aceasta era încă deschisă şi greutatea lui o trânti, 
prinzându-i la încuietoare poalele cămăşii sale albe, pătate de 
transpiraţie. 

— Asta-i pentru cursa de şobolani, căcat gras ce eşti! - 
strigă Norris. 

— Pun eu mâna pe tine! - strigă Buster ca răspuns. Să nu 
crezi că nu! O să pun mâna Pe Voi Toti! 

— Pune mâna pe asta, mârâi Norris. 

Se avânta iarăşi cu pumnii ridicaţi de-o parte şi de alta a 
pieptului său înfoiat de porumbel, când Alan îl prinse şi-l trase 
în spate. 


— Termină! - strigă el în faţa lui Norris. Avem probleme 
înăuntru! Probleme mari! 

Strigătul se ridică iarăşi în aer. Oamenii se adunau acum pe 
trotuarele Străzii Principale de Jos. Norris se uită la ei, apoi 
înapoi la Alan. Ochii i se limpeziseră şi arăta din nou stăpân pe 
sine. Mai mult sau mai puţin. 

— Despre ce-i vorba, Alan? Are vreo legătură cu e/? 

Ridică din bărbie spre Cadillac. Buster stătea acolo, 
uitându-se posac la ei şi trăgând de cătuşa de la încheietura 
mâinii cu mâna liberă. Părea să nu fi auzit deloc strigătele. 

— Nu, spuse Alan. Ai arma la tine? 

Norris scutură din cap. 

Alan desprinse capsa curelei de protecţie de la tocul de la 
şold, scoase pistolul de serviciu, calibru 38, şi i-l dădu lui Norris. 

— Şi tu, Alan? - întrebă Norris. 

— Vreau să am mâinile libere. Haide, hai să mergem. Hugh 
Priest e în birou şi a înnebunit. 


20 


Hugh Priest înnebunise, sigur că da - nu prea era îndoială 
despre asta - dar se afla la trei mile bune depărtare de Clădirea 
Municipalităţii din Castle Rock. 

— Hai să discutăm despre... - spuse Hugh Priest şi atunci fu 
când, cu o parte a cămăşii îmbibată de sânge şi cu puşca 
ridicată, Henry Beaufort sări din spatele barului ca o păpuşă cu 
arc. 

Henry şi Hugh traseră în acelaşi timp. Pocnetul pistolului 
automat se pierdu în răcnetul indistinct, primitiv al puştii de 
vânătoare. Fumul şi focul sări din ţeava secţionată. Hugh fu 
ridicat în aer şi aruncat prin încăpere cu picioarele lui goale 
târşâind pe podea şi cu pieptul transformat într-o mlaştină de 
noroi roşu descompus. Pistolul îi zbură din mână. Capetele cozii 
de vulpe ardeau. 

Când glontul lui Hugh îi străpunse plămânul drept, Henry fu 
aruncat în barul din spate. Sticlele căzură şi se sparseră peste 
tot în jurul lui. În pieptul său îşi făcu loc o amorţeală 


atotcuprinzătoare. Scăpă arma din mână şi se împletici către 
telefon. Aerul era plin de mirosuri nebuneşti: băutură vărsată şi 
păr de vulpe ars. Henry încercă să inspire şi, deşi pieptul i se 
ridică, i se păru că nu are nici un pic aer. Se auzi un sunet 
subţire şi ascuţit când gaura din pieptul lui lăsă aerul să intre. 

Telefonul părea să cântărească o sută de livre, dar reuşi 
într-un sfârşit să-l ridice la ureche şi apăsă butonul care forma 
automat Oficiul Şerifului. 

Țârrr... țârrr... țârrr... 

— Care dracu-i problema cu voi, oameni buni? - gâfâi aspru 
Henry. Sunt pe moarte aici! Răspundeţi la afurisitu' ăla de 
telefon! 

Dar telefonul continuă doar să sune. 


21 


Norris îl prinse pe Alan din urmă la jumătatea aleii şi intrară 
umăr la umăr în mica parcare a Clădirii Municipalităţii. Norris 
ţinea în mână, cu degetul pe garda trăgaciului, revolverul de 
serviciu al lui Alan cu ţeava butucănoasă îndreptată în sus 
către cerul încins de octombrie. Saab-ul Sheilei Brigham era 
parcat alături de Patrula 4, maşina de serviciu a lui John 
LaPointe, dar alte maşini nu se mai vedeau. Alan se întrebă în 
treacăt unde era maşina lui Hugh şi atunci se deschise uşa 
laterală a Oficiului Şerifului. Cineva care avea în mâinile 
însângerate puşca din biroul lui Alan ţâşni afară. Norris îndreptă 
într-acolo pistolul cu ţeavă scurtă de calibru 38 şi-şi introduse 
degetul înăuntrul gărzii pentru trăgaci. 

Alan observă două lucruri deodată. Primul era că Norris va 
trage. Al doilea, că persoana care striga şi avea puşca în mână 
nu era Hugh Priest, ci Sheila Brigham. 

Reflexele aproape divine ale lui Alan Pangborn îi salvară 
viaţa Sheilei în acea după-amiază, dar fu o situaţie chiar la 
limită. Nu se deranjă să strige sau să coboare măcar ţeava 
pistolului cu mâna. Nici una n-ar fi avut mari şanse de reuşită. 
Scoase în schimb cotul, apoi îl smuci în sus asemenea unui om 
care face o mişcare săltată, entuziastă, dansând la o serbare 


câmpenească. Lovi pistolul lui Norris cu o clipă înainte ca el să 
tragă, aruncând ţeava în sus. În curtea interioară, pocnitura de 
pistol semănă cu un pocnet amplificat de bici. Un geam de la 
Oficiul Serviciilor Orăşeneşti care se găsea la etajul al doilea se 
sparse. Apoi, Sheila aruncă puşca pe care o folosise să-i sfarme 
creierii lui Lester Pratt şi fugi către ei, strigând şi plângând. 

— lisuse, spuse Norris pe o voce slabă, şocată. Când îi 
aruncă pistolul, cu patul înainte, lui Alan, faţa lui era albă ca 
hârtia. - Aproape c-am împuşcat-o pe Sheila - o, mamă, lisuse 
Christoase. 

— Alan! - plânse Sheila. Slavă Domnului! 

Se lovi de el fără să încetinească, aproape doborându-l din 
picioare. El îşi puse pistolul la loc în toc şi apoi îşi petrecu 
braţele în jurul ei. Femeia tremura ca un fir electric prin care 
trece prea mult curent. Alan bănuia că şi el tremură destul de 
tare, şi nu-i lipsise mult să-şi ude pantalonii. Sheila era isterică, 
orbită de panică, iar asta probabil că era o binecuvântare: el nu 
credea că femeia avea cea mai vagă idee cât de aproape 
fusese să dea colţul. 

— Ce se petrece acolo înăuntru, Sheila? - întrebă el. 
Spune-mi repede. 

Urechile îi ţiuiau atât de tare din pricina împuşcăturii şi a 
ecoului care-i urmase, că aproape putea jura că auzea un 
telefon sunând undeva. 


22 


Henry Beaufort se simţea ca un om de zăpadă ce se topeşte 
în bătaia soarelui. Picioarele îl abandonau. Se pleoşti încet 
într-o poziţie îngenuncheată cu telefonul care suna fără ca 
cineva să-i răspundă încă şuierându-i în ureche. Totul se 
învârtea în jurul lui, ameţit din pricina izului amestecat de tărie 
şi blană arsă. Acum, cu acestea se mai amesteca un miros 
greţos. Bănuia că era vorba de Hugh Priest. 

Era vag conştient că nu va rezolva nimic cu asta şi că ar fi 
trebuit să formeze alt număr pentru a cere ajutor, dar nu 
credea că o putea face. Forţele nu-l mai ajutau să tasteze încă 


un număr pe telefon - asta era. Aşa că îngenunche în spatele 
barului într-o baltă tot mai mare adunată din propriul său 
sânge, ascultând şuieratul ca de horn produs de aerul care-i 
intra în gaura din piept, luptându-se cu disperare să-şi păstreze 
cunoştinţa. Tiger nu se deschidea decât peste o oră, Billy era 
mort, iar dacă nimeni nu răspundea la telefon, şi el va fi mort 
pe când primii clienţi vor începe să vină pentru diversele lor 
băuturi dătătoare de fericire trecătoare. 

— Vă rog, şopti Henry pe o voce strigătoare, fără vlagă. Vă 
rog, răspundeţi la telefon, cineva să răspundă, vă rog, la fututu’ 
ăla de telefon. 


23 


Sheila Brigham începu să-şi recapete cât de cât controlul şi 
Alan scoase imediat de la ea cel mai important lucru: că îl 
trimisese la casare pe Hugh cu patul puştii. 

Nu va încerca nimeni să-i împuşte când vor intra pe uşă. 

Spera el. 

— Haide, îi spuse lui Norris, hai să mergem. 

— Alan... Când a ieşit... am crezut că... 

— Ştiu ce ai crezut, dar nimeni n-a păţit nimic. Dă-o uitării, 
Norris. John e-năuntru. Haide. 

Se duseră la uşă şi se postară de-o parte şi de alta a ei. 
Alan se uită la Norris. 

— Intră în mersul piticului, spuse el. 

Norris aprobă din cap. 

Alan prinse de clanţă, deschise uşa cu o smucitură şi se 
avântă înăuntru. Norris merse după el aplecat de spate. 

John reuşise să-şi găsească picioarele şi să se bălăbănească 
aproape până la uşă. Alan şi Norris îl loviră ca linia de ataca 
vechii echipe Pittsburgh Steelers şi John suferi o ultimă umilinţă 
dureroasă: fu doborât la pământ de colegii lui şi proiectat în 
spate pe gresia de pe jos ca o bilă de popice. Se izbi cu o 
bufnitură de peretele din spate al încăperii şi scoase un strigăt 
de durere care era atât surprins, cât şi oarecum epuizat. 

— lisuse, ăsta-i John! - strigă Norris. Ce mai exerciţiu 


anti-incendiu francez! 

— Ajută-mă să-l ridic, spuse Alan. 

Se grăbiră de cealaltă parte a încăperii către John, care se 
ridica deja singur. Faţa lui era o mască de sânge. Buza 
superioară i se umfla asemenea unui tub interior supraplin. 
Când ajunseră Alan şi Norris la el, acesta îşi făcu palma căuş 
sub gură şi scuipă în ea un dinte. 

— Ela ne'un, spuse John pe o voce apoasă, uluită. Theela l-a 
“ovit u pu'ca. Cle’ că l-a omo'ât. 

— John, eşti teafăr? - Întrebă Norris. 

— Is dis'us com'et, spuse John. 

Se aplecă în faţă şi vomită abundent între picioarele sale 
depărtate ca să-şi dovedească vorbele. 

Alan se uită în jur. Era vag conştient că nu-i juca feste 
auzul; un telefon chiar suna. Dar nu telefonul era important 
acum. Îl văzu pe Hugh zăcând cu faţa în jos lângă peretele din 
spate şi se duse acolo. Işi cobori urechea şi-o lipi de spatele 
cămăşii lui Hugh, vrând să audă vreo bătaie a inimii. Tot ce 
reuşi să audă la început fu ţiuitul din urechi. Telefoanele alea 
blestemate sunau pe toate birourile, aşa i se părea. 

— Răspunde la porcăria aia sau scoate-l din priză! - sări 
Alan la Norris. 

Norris se duse la cel mai apropiat telefon - se întâmplă să 
fie cel de pe biroul lui apăsă butonul care pâlpâia şi ridică 
receptorul. 

— Nu ne deranjaţi acum, spuse el. Avem o situaţie de 
urgenţă. Va trebui să sunaţi mai târziu. 

Il aruncă la loc în furcă fără să aştepte vreun răspuns. 


24 


Henry Beaufort îndepărtă de ureche receptorul - acel 
receptor greu, foarte greu - şi se uită la el cu ochi aproape orbi, 
increduli. 

— Ce ai spus? - şopti el.” 

Dintr-odată, nu mai putu ţine în mână receptorul; era prea 
al naibii de greu. Îl scăpă pe jos, se lăsă încet pe-o rână şi 


rămase acolo gâfâind. 


25 


Din câte îşi dădea seama Alan, Hugh ajunsese ia capătul 
drumului. Îl apucă de umeri, îl răsuci... şi nu era câtuşi de puţin 
Hugh. Faţa era prea acoperită de sânge, creieri şi bucăţi de os 
ca să-şi dea seama cine era, dar în mod sigur nu era Hugh 
Priest. 

— Ce mama mă-sii se întâmplă aici? - spuse pe o voce 
joasă, uluită. 


26 


Danforth „Buster” Keeton stătea în mijlocul străzii, legat cu 
cătuşe de propriul său Cadillac, şi se uită la Ei cum se uitau la 
el. Acum că plecaseră Persecutorul Şef şi Ajutorul lui, Ei nu mai 
aveau la ce altceva să se uite. 

Se uită la Ei şi-i recunoscu drept ceea ce erau - absolut 
fiecare dintre Ei. 

Bill Fullerton şi Henry Gendron stăteau în faţa frizeriei. 
Bobby Dugas stătea între ei cu şorţul de frizer încă legat după 
gât şi atârnându-i în faţă aidoma unei bavete gigantice. Charlie 
Fortin stătea în faţa reprezentantei Western Auto. Scott Garson 
şi prietenii lui, avocaţii borâţi Albert Martin şi Howard Potter, 
stăteau în faţa băncii, unde probabil că discutau despre el 
atunci când izbucnise tărăboiul. Ochi. 

Ochi afurisiţi. 

Peste tot erau ochi. 

Toţi se uitau la e/. 

— Vă văd! - strigă Buster dintr-odată. Vă văd pe toţi! Pe 
Toţi! Şi ştiu ce am de făcut! Da! Puteţi fi siguri! 

Deschise uşa Cadillac-ului şi încercă să urce. Era legat de 
mânerul exterior al portierei. Lanţul dintre cătuşe era lung, dar 
nu atât de lung. Cineva râse. 


Buster auzi râsetul acela cât se poate de limpede. Se uită în 
jur. 

Mulţi rezidenți ai Castle Rock-ului stăteau în faţa 
magazinelor de pe Strada Principală, uitându-se înapoi la el cu 
ochii negri, ca nişte alice mari. ai unor şobolani inteligenţi. 

Toată lumea era acolo, mai puţin domnul Gaunt. 

Şi totuşi, domnul Gaunt era acolo; domnul Gaunt era în 
mintea lui Buster şi-i spunea pas cu pas ce are de făcut. 

Buster îl ascultă... şi începu să zâmbească. 


27 


Camionul Budweiser, pe care Hugh aproape că-l răsese pe-o 
parte cu maşina în oraş, se opri la două dintre micuţele localuri 
de familie de cealaltă parte a podului şi în cele din urmă intră 
în parcarea de la The Mellow Tiger la 16:01. Şoferul cobori, îşi 
luă planşeta pe care erau prinse hârtiile de livrare a mărfii, îşi 
săltă pantalonii de postav verde şi păşi hotărât către clădire. Se 
opri la cinci picioare depărtare de uşă cu ochii larg deschişi. In 
pragul intrării în bar putea vedea două picioare. 

— Sfinte losife! - exclamă şoferul. Eşti bine, amice? 

La urechi îi ajunse un strigăt slab, şuierat: 


Şoferul fugi înăuntru şi-l descoperi pe Henry Beaufort, abia 
viu, stând grămadă în spatele barului. 


28 


— E Lef'er Pratt, cârâi John LaPointe. 

Susţinut de Norris într-o parte şi de Sheila în cealaltă, 
țopăise până acolo unde Alan stătea îngenuncheat alături de 
cadavru. 

— Cine? - întrebă Alan. 

Se simţea ca şi când ar fi intrat din greşeală într-o comedie 
nebună. Ricky şi Lucy Se Duc Dracului. Hei, Lester, ai de dat 


nişte explicaţii. 

— Lef'er Pratt, spuse John din nou cu o răbdare dureroasă. E 
plofu' de educa'ie fi'ică de la liceu. 

— Şi ce caută el aici? - întrebă Alan. 

John LaPointe scutură obosit din cap. 

— Nu şt'u. A veni' numa’ şi-a-nşepu' să facă pe nebunu'. 

— Să mă lumineze cineva, spuse Alan. Unde-i Hugh Priest? 
Unde-i Clut? Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă aici? 


29 


George T. Nelson stătea în cadrul uşii de la dormitor şi se 
uita în jur nevenindu-i să creadă. Camera arăta de parcă cine 
ştie ce formaţie de punk - Sex Pistols, poate Cramps - ţinuse 
acolo o petrecere la care-şi aduseseră şi toţi fanii. 

— Ce... - începu el şi altceva nu mai putu spune. Şi nici nu 
mai trebui. Știa ce. Era vorba de cocaina aceea. Trebuia să fie. 
Vindea droguri cadrelor didactice de la Liceul Castle Rock de 
şase ani (nu toţi profesorii erau consumatori de ceea ce Ace 
Merrill numea uneori Praful Bolivian Bingo, dar cei care erau se 
calificau pentru statutul de mari consumatori) şi lăsase o 
jumătate de uncie de cocaină aproape pură sub saltea. Despre 
drog era vorba, sigur că da. Cineva ciripise şi altcineva se 
lăcomise. George bănuia că ştiuse asta de-ndată ce oprise în 
parcare şi văzuse geamul spart de la bucătărie. 

Traversă încăperea şi smuci de saltea în sus cu ambele 
mâini, care acum i se păreau ţepene şi străine de el. Nimic 
dedesubt. Cocaina dispăruse. Cocaină aproape pură în valoare 
de aproape două mii de dolari - dispărută. Merse somnambulic 
spre baie să vadă dacă mica sa rezervă personală mai era în 
sticla de Anacin de pe raftul de sus al cutiei cu medicamente. 
Niciodată nu-i trebuise o doză mai mult ca acum. 

Ajunse la intrare şi se opri cu ochii larg deschişi. Nu 
dezastrul îi reţinu atenţia, cu toate că şi acolo lucrurile fuseseră 
întoarse pe dos cu mare zel; era vorba de toaletă. Colacul era 
coborât şi era presărat cu un strat fin de praf alb. 

George avea o bănuială că praful cel alb nu era Pudra 


pentru Copii de la Johnson's. 

Merse către bideu, îşi umezi un deget şi atinse praful. Puse 
degetul în gură. Vârful limbii îi amorţi aproape imediat. Pe 
podea, între tron şi cadă, se afla o punguţă de plastic goală. 
Imaginea era limpede. Nebunească, dar limpede. intrase 
cineva, găsise cocaina... şi apoi o aruncase la căcăstoare şi 
trăsese apa. De ce? De ce? Nu ştia, dar era hotărât ca, atunci 
când îl va găsi pe cel care făcuse asta, să-l întrebe. Chiar 
înainte să-i smulgă scăfârlia de pe umeri. Doar nu-i era greu 
să-ntrebe. 

Rezerva lui de trei grame era intactă. O duse afară din baie 
şi apoi se opri din nou când dădu cu ochii de altceva şocant. Nu 
văzuse abominaţia aceasta când traversase dormitorul venind 
din hol, dar de unde se afla atunci nu avea cum să n-o vadă. 

Rămase unde era preţ de-o clipă lungă, cu ochii mari de-o 
groază uluită, cu gâtul înghițind convulsiv în sec. Cuibul de 
vene de la temple bătea cu viteză, asemenea aripilor unor 
păsări mici. Reuşi într-un sfârşit să scoată un singur cuvânt mic 
şi strangulat: 


La parter, în spatele sofalei de culoarea terciului de ovăz a 
lui George T. Nelson, Frank Jewett continua să doarmă. 


30 


Spectatorii de pe Strada Principală de Jos, care fuseseră 
scoşi pe trotuar de ţipete şi Împuşcături, erau acum întreţinuţi 
de o nouă atracţie: evadarea desfăşurată cu încetinitorul a 
primului dintre consilierii lor locali. 

Buster se aplecă în Cadillac atât de mult cât putu şi roti 
comutatorul de contact în poziţia ON. Apăsă apoi butonul care 
cobora geamul electric dinspre partea şoferului. Inchise 
portiera din nou şi începu cu grijă să se strecoare înăuntru prin 
geam. 

Încă mai era afară de la genunchi în jos, cu braţul stâng tras 
în spate într-un unghi ascuţit de cătuşele cu care era prins de 
mânerul uşii, cu lanţul întins de-a lungul marii sale coapse 


stângi, când Scott Garson se apropie de el. 

— A, Danforth, spuse bancherul ezitant, nu cred c-ar trebui 
să faci asta. Am impresia că eşti arestat. 

Buster se uită pe la subsioara mâinii drepte, mirosindu-şi 
propria aromă - destul de picantă deja, şi-l văzu pe Garson cu 
capul în jos. Stătea chiar în spatele său. Arăta de parcă avea de 
gând să-ncerce să-l tragă afară din maşină. 

Buster îşi trase picioarele sus atât de mult cât putu şi apoi 
le împinse afară cu forţă, asemenea unui ponei pe care l-au 
apucat pandaliile pe păşune. Călcâiele pantofilor lui îl loviră pe 
Garson în faţă cu o pocnitură pe care Buster o găsi cât se poate 
de satisfăcătoare. Ochelarii cu rame de aur ai lui Garson se 
sparseră. Bărbatul urlă, se dădu câţiva paşi în spate 
acoperindu-şi faţa însângerată cu palmele şi căzu pe spate în 
mijlocul Străzii Principale. 

— Ha! - grohăi Buster. La asta nu te-ai aşteptat, nu? Nu 
te-ai aşteptat de/oc, fiu de curvă persecutor ce eşti, nu? 

Şerpui mai departe până ce reuşi să urce în maşină cu totul. 
Lanţul era atât de lung cât trebuia. Incheietura umărului pârâi 
alarmant şi apoi se roti în locaşul ei destul cât să-i permită lui 
Buster să se strecoare pe sub propriul braţ şi să-şi arunce 
fundul înapoi în scaun. Acum şedea în spatele volanului cu 
braţul încătuşat scos pe geam. Porni maşina. 

Scott Garson se ridică la timp să vadă Cadillac-ul 
apropiindu-se de el. Grilajul acestuia părea că-i rânjeşte în faţă, 
un munte mare de crom care avea să-l zdrobească. 

Se rostogoli speriat pe partea stângă, evitându-şi moartea 
cu mai puţin de o secundă. Unul dintre cauciucurile mari din 
faţă ale Cadillac-ului se rostogoli peste mâna lui dreaptă, 
sfărâmând-o destul de bine. Apoi se rostogoli peste ea şi 
cauciucul din spate, terminând treaba. Garson se lăsă pe spate, 
uitându-se la degetele lui grotesc măcinate, care erau acum 
cam de dimensiunea unor cuțite pentru chituit, şi începu să 
strige către cerul albastru şi încins. 


31 


— TAMMMEEEE FAYYYYE! 

Ţipătul îl smulse pe Frank Jewett din moţăiala tot mai 
profundă. În acele prime secunde confuze, nu avu absolut nici o 
idee unde se afla - doar că era vorba de-un loc strâmt, închis. 
Un loc neplăcut. Şi că avea ceva în mână... ce era? 

Ridica mâna dreaptă şi aproape că îşi scoase ochiul cu 
cuțitul pentru friptură. 

— 000000, nuuuuuuuu! TAMMMEEEE FAYYYYE! 

Îşi aminti totul pe dată. Se afla în spatele canapelei 
vechiului şi bunului său „prieten” George T. Nelson, iar acela 
era George T. Nelson în persoana, în carne şi oase, care-şi jelea 
cu mare tărăboi papagalul mort. Odată cu această realizare, tot 
restul se întoarse în amintirea lui Frank: revistele împrăştiate 
peste tot prin birou, biletul de şantaj, posibila (nu, probabila - 
cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai 
probabilă) ruinare a carierei şi a vieţii lui. 

Acum, incredibil, îl auzea pe George T. Nelson plângând cu 
suspine. Plângând cu suspine pentru o blestemată de 
căcăstoare cu aripi. Ei bine, îşi spuse Frank, am să-ţi curm 
suferinţele, George. Cine ştie - poate c-o să ajungi chiar într-un 
rai al păsărilor. 

Suspinele se apropiau de sofa. Din ce în ce mai bine. Putea 
sări în picioare - surpriză, George! - şi nemernicul va fi mort 
înainte să-şi formeze o impresie despre ce se petrecea. Frank 
era pe cale să pună în practică saltul, când George T. Nelson, 
încă plângând de să i se frângă sufletul, se trânti pe sofa. Era 
un om greu, iar greutatea lui făcu sofaua să alunece 
considerabil către perete. Nu auzi „Ooooof!”-ul de surprindere, 
fără vlagă, din spatele lui; propriile lui suspine îl acoperiră. 
Dibui după telefon, formă un număr printr-o peliculă 
clipocitoare de lacrimi şi-l prinse (aproape miraculos) pe Fred 
Rubin de la primul apel. 

— Fred! - plânse el. Fred, s-a întâmplat ceva îngrozitor! 
Poate că încă se întâmplă! O, lisuse, Fred! O, lisuse! 

Jos şi-n spatele lui, Frank Jewett se lupta să respire. 
Poveştile lui Edgar Allan Poe pe care le citise în copilărie, 
poveşti despre oameni îngropaţi de vii, îi străbăteau cu viteză 
mintea. Faţa lui începea încet să capete culoarea cărămizii 
vechi. Piciorul greu din lemn care-i apăsase pieptul când se 
prăbuşise George T. Nelson pe sofa i se părea un drug de 


plumb. Spatele sofalei îi apăsa umărul şi-o parte a feţei. 

Deasupra lui, George T. Nelson debita în urechea lui Fred 
Rubin o descriere trunchiată a ceea ce găsise când în sfârşit 
ajunsese acasă. Intr-un sfârşit, se opri pentru o secundă şi apoi 
ţipă: 

— Nu-mi pasă că n-ar trebui să vorbesc despre asta la 
telefon - CUM SĂ-MI PESE CÂND MI L-A OMORÂT PE TAMMY FAYE? 
NEMERNICUL L-A OMORÂT PE TAMMY FAYE! Cine s-o fi făcut, Fred? 
Cine? Trebuie să mă ajuţi! 

O altă pauză când George T. Nelson ascultă, şi Frank îşi 
dădu seama cu o panică tot mai mare că-n curând va leşina, 
înţelese imediat ce avea de făcut - să folosească pistolul 
automat Llama să tragă prin sofa. Poate că nu-l va omori pe 
George T. Nelson, s-ar putea chiar să nici nu-l nimerească pe 
George T. Nelson, dar cu siguranţă că-i va atrage atenția lui 
George T. Nelson, iar, odată ce va face asta, erau şanse mari 
ca George T. Nelson să-şi ridice fundul ăla gras de pe sofa 
înainte ca el să moară acolo cu nasul strivit de caloriferul de la 
nivelul podelei. 

Frank deschise palma în care ţinea cuțitul pentru friptură şi 
încercă să ajungă la pistolul îndesat la betelia pantalonilor. O 
groază ca de coşmar îl năpădi când îşi dădu seama că nu-l 
poate lua - degetele i se deschideau şi închideau la distanţă de 
exact doi inci deasupra mânerului din fildeş intarsiat al armei. 
Incercă folosindu-şi toată forţa pe care o mai avea să întindă şi 
mai mult mâna, dar umărul înţepenit nu voia să se mişte deloc; 
sofaua cea mare - şi greutatea considerabilă a lui George T. 
Nelson - îl ţinea ferm țintuit la perete. 

Trandafiri negri - vestitori ai asfixierii tot mai apropiate - 
începură să-şi deschidă bobocii în faţa ochilor holbaţi ai lui 
Frank. 

Ca de la o depărtare imposibilă, îşi auzi vechiul „prieten” 
cum strigă la Fred Rubin, care fără-ndoială fusese partenerul lui 
George T. Nelson în afacerea cu cocaina. 

— Despre ce tot vorbeşti? Te sun să-ţi spun c-am fost 
prădat şi tu-mi spui să merg să mă-ntâlnesc cu tipu' ăla nou din 
josu' străzii? N-am nevoie de bibelouri, Fred, am nevoie de... 

Se întrerupse, se ridică şi traversă încăperea. Cu ceea ce 
era la propriu ultima sa fărâmă de putere, Frank reuşi să 
împingă sofaua câţiva inci de la perete. Nu era mult, dar putea 


să ia sorbituri mici de aer incredibil de minunat. 

— Vinde ce? - strigă George T. Nelson. Păi, lisuse! lisuse H. 
Christos! De ce n-ai spus aşa de la-nceput? 

Linişte din nou. Frank zăcea în spatele sofalei ca o balenă 
eşuată, sorbind aer şi sperând că nu-i va exploda capul ce 
bubuia chinuitor. Într-un moment se va ridica şi-i va zbura 
creierii vechiului său „prieten” George T. Nelson. Intr-un 
moment. După ce-şi recăpăta respiraţia. Şi după ce florile alea 
mari şi negre care-i umpleau acum vederea se vor micşora la 
loc şi vor dispărea. Într-un moment. Cel mult două. 

— Bine, spuse George T. Nelson. Mă duc să mă-ntâlnesc cu 
el. Mă-ndoiesc că-i făcătoru' de minuni pe care-l crezi tu, da-i 
bun orice port într-o furtună, corect? Trebuie să-ţi spun ceva, 
însă - mă doare-n cot dacă ţine sau nu deschis. O să-l găsesc 
pe fiu’ ăla de curvă care-a făcut asta - ăsta-i primul lucru pe 
agenda mea - şi-o să-l crucific pe primul zid. Ai înţeles asta? 

Eu am înţeles, îşi spuse Frank, dar care pe care are să 
crucifice pe zidul ăla încă mai rămâne de văzut, scumpul şi 
vechiul meu amic de petreceri. 

— Da, am reţinut numele! - strigă George T. Nelson în 
receptor. Gaunt, Gaunt, futu-i Gaunt! 

Trânti receptorul în furcă, apoi trebuie să fi aruncat 
telefonul prin cameră - Frank auzi zornăitul de sticlă spartă. 
Câteva secunde mai târziu, George T. Nelson rosti un ultim 
jurământ şi ieşi ca o furtună din casă. Motorul lroc-Z-ului său se 
trezi la viaţă cu un răcnet. În vreme ce împinse sofaua de lângă 
perete, Frank îl auzi cum iese cu spatele din parcare. 
Cauciucurile ţipară afară pe asfalt şi apoi vechiul său „prieten” 
George T. Nelson era dus. 

Două minute mai târziu, două mâini se ridicară la vedere şi 
prinseră de spatele sofalei de culoarea terciului de ovăz. O 
clipă după aceea, faţa lui Frank M. Jewett - palidă şi dementă, 
cu ochelarii fără rame ă la domnul Weatherbee stând strâmbi 
pe nasul lui mic şi teşit şi având o lentilă crăpată - apăru între 
mâini. Spatele sofalei îi lăsase imprimat pe obrazul drept un 
desen roşu. În părul rar îi dansau câţiva iepuraşi de praf. 

Încet, asemenea unui cadavru umflat care se ridică de pe 
fundul unui râu până ce ajunge să plutească puţin sub 
suprafaţa apei, rânjetul reapăru pe faţa lui Frank. Il ratase pe 
vechiul său „prieten” George T. Nelson de data aceasta, dar 


George T. Nelson nu avea planuri să plece din oraş. Discuţia lui 
la telefon exprimase limpede acest lucru. Frank avea să-l 
găsească înainte să se sfârşească ziua. Într-un oraş de 
mărimea Castle Rock-ului, cum avea să-i scape? 


25 


Sean Rusk stătea în uşa de la bucătăria casei sale şi se uita 
cu nelinişte afară la garaj. Cu cinci minute în urmă, fratele lui 
mai mare mersese acolo - Sean se uita pe geamul de la 
dormitorul său şi se întâmplase să-l vadă. Brian ţinea ceva 
într-o mână. Distanţa era prea mare ca Sean să vadă ce era, 
dar nu avusese nevoie să vadă. Ştia. Era cartonaşul de 
base-ball cel nou, cel pe care Brian se tot furişa sus să-l vadă. 
Brian nu ştia că el ştie de cartonaş, dar aşa era. Ştia şi cine era 
pe el, fiindcă ajunsese acasă de la şcoală mult mai devreme ca 
Brian astăzi şi se furişase în camera lui Brian să-l vadă. Nu avea 
nici cea mai vagă idee de ce ţinea Brian atât de mult la el; era 
vechi, murdar, cu urechi de măgar şi şters. De asemenea, 
jucătorul era cineva de care Sean nu auzise niciodată - un 
aruncător de la Los Angeles Dodgers pe nume Sammy Koberg, 
care înregistrase în toată activitatea o sigură victorie şi trei 
ratări. Tipul nu stătuse nici măcar un an întreg în liga 
profesionistă. De ce să ţină Brian atât de mult la un cartonaş 
fără valoare ca acela? 

Sean Rusk nu ştia. Ştia doar două lucruri cu siguranţă: că 
Brian, fratele lui, chiar ţinea la el şi că felul în care se 
comportase Brian în ultima săptămână sau aşa ceva era 
înfricoşător. Semăna cu reclamele alea pe care le vedeai la 
televizor despre copiii care iau droguri. Dar Brian nu folosea 
droguri... nu-i aşa? 

Ceva de pe chipul lui Brian când se dusese în garaj îl 
speriase pe Sean atât de tare, că se dusese să-i spună mamei. 
Nu era sigur ce să-i spună mai exact şi se dovedi că nu 
contează, fiindcă nu avu ocazia să spună nimic. Ea umbla ca 
somnambula prin dormitor, îmbrăcată în capot şi pe nas cu 
ochelarii ăia prosteşti de soare pe care-i cumpărase de la noul 


magazin din centru. 

— Mami, Brian a... - a început el şi mai departe de atât nu a 
reuşit să meargă. 

— Du-te de aici, Sean. Mami e ocupată acum. 

— Dar, mami... 

— Du-te de aici, am spus! 

Şi înainte să poată pleca singur, se trezise împins 
nepoliticos afară din dormitor. Când îl împinse, capotul ei se 
desfăcuse şi, înainte să-şi poată feri ochii, Sean văzu că mama 
lui nu purta absolut nimic pe dedesubt, nici măcar o cămaşă de 
noapte. 

Femeia trântise uşa în spatele lui. Şi-o încuiase. 

Acum stătea în uşa de la bucătărie, aşteptând cu nelinişte 
ca Brian să iasă din garaj... dar Brian nu ieşea. 

Neliniştea lui crescu într-un fel tainic până ce deveni o 
teroare abia controlabilă. Sean ieşi pe uşa de la bucătărie, 
străbătu repede şi cu paşi mărunți culoarul dintre casă şi garaj 
şi intră în garaj. 

Era întuneric şi mirosea a ulei şi era o căldură sufocantă 
înăuntru. Pentru o clipă, nu-şi văzu fratele în umbre şi-şi spuse 
că trebuie să fi ieşit în curte pe uşa din spate. Ochii i se 
ajustară şi scoase un icnet mic, scâncit. 

Brian şedea sprijinit de peretele din spate, lângă maşina de 
tuns iarba marca Lawnboy. Luase puşca lui tati. Patul ei era 
aşezat pe podea. Ţeava era îndreptată spre propria sa faţă. 
Brian susţinea arma cu o mână în vreme ce în mâna cealaltă 
ţinea cartonaşul de base-ball vechi şi soios care pusese cumva 
atât de tare stăpânire pe viaţa lui în ultima săptămână. 

— Brian! - strigă Sean. Ce faci? 

— Nu te mai apropia, Sean, o să te murdăresc. 

— Brian, nu! strigă Sean, începând să plângă. Nu fi aşa un 
nătăfleţ! Mă... mă sperii! 

— Vreau să-mi promiţi ceva, spuse Brian. 

Îşi dăduse jos din picioare şosetele şi tenişii şi acum îşi vâri 
unul dintre degetele mari în garda pentru trăgaci a 
Remington-ului. 

Sean simţi în zona pelvisului ceva ud şi cald. Niciodată nu 
mai fusese aşa de speriat. 

— Brian, te rog! Te rooooog! 

— Vreau să-mi promiţi că n-o să mergi niciodată la 


magazinul cel nou, spuse Brian. Mă auzi? 

Sean făcu un pas către fratele lui. Degetul lui Brian se 
strânse pe trăgaciul armei. 

— Nu! - strigă Sean, trăgându-se imediat în spate. Adică, 
da! Da! 

Brian îndepărtă puţin ţeava când văzu că fratele lui se 
retrage. Degetul se relaxă puţin. 

— Promite-mi. 

— Da! Orice vrei! Numa' nu mai face asta! Nu... nu mă mai 
necăji, Bri! Hai să mergem înăuntru şi să ne uităm la The 
Transformers! Nu... alege tu! Orice vrei! Chiar şi Wapner*?! Ne 
putem uita la Wapner dacă vrei! Toată săptămâna! Toată /una! 
O să mă uit cu tine! Numa’ nu mă mai speria, Brian, te rog nu 
mă mai speria! 

Brian Rusk parcă nici nu-l auzise. Ochii lui păreau să 
plutească pe faţa aceea îndepărtată, liniştită. 

— Nu te duce niciodată acolo, spuse el. Lucruri preţioase e 
un loc otrăvitor, iar domnul Gaunt e-un om otrăvitor. De fapt 
nu-i om, Sean. Nu-i deloc om. Jură-mi că n-o să cumperi 
niciodată vreunul dintre lucrurile otrăvitoare pe care le vinde 
domnul Gaunt. 

— Jur! Jur! îngăimă Sean. Jur pe numele lu' mami! 

— Nu, spuse Brian, nu poţi face asta, fiindcă şi pe ea 
domnul Gaunt a pus mâna. Jură pe numele tău, Sean. Jură chiar 
pe numele tău. 

— Jur! strigă Sean înăuntrul garajului încins, întunecat, 
întinse implorator mâinile către fratele lui. - Chiar jur, jur chiar 
pe numele meu! Acum, te rog, lasă jos arma, Bri... 

— Te iubesc, frăţioare. 

Se uită în jos la cartonaşul de base-ball pentru o clipă. 

— Sandy Koufax e de căcat, spuse Brian Rusk şi apăsă 
trăgaciul cu degetul de la picior. 

Ţipătul sfredelitor de groază a lui Sean se ridică deasupra 
detunăturii, care fu plată şi puternică în garajul încins şi 


5: Joseph Albert Wapner jr., cunoscut sub numele de 
Judecătorul Wapner, a condus o emisiune de televiziune pe 
teme juridice, The People's Court (Tribunalul Poporului), din 
1981 până în 1993, timp în care a prezidat peste 7.000 de 
procese - n. tr. 


întunecat. 


33 


Leland Gaunt stătea la geamul magazinului său, se uita 
afară la Strada Principală şi zâmbea blând. Sunetul împuşcăturii 
de pe strada Ford fu slab, dar urechile lui erau ascuţite şi-l 
auziră. 

Zâmbetul i se lărgi puţin. 

Luă anunţul din vitrină, cel care spunea că e ÎNCHIS CU 
EXCEPŢIA VIZITELOR STABILITE ÎN PREALABIL, Şi puse unul nou. Acesta 
spunea 


ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DISPOZIŢII 


— Începem să ne distrăm, spuse Leland Gaunt absolut 
nimănui. Da, dom'le. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


Polly Chalmers nu ştia nimic de toate acestea. 

În vreme ce Castle Rock rodea primele fructe adevărate ale 
strădaniilor domnului Gaunt, ea era la capătul Drumului 
Orăşenesc nr. 3, la vechea reşedinţă Camber. Mersese acolo 
de-ndată ce încheiase discuţia cu Alan. 

Ai încheiat-o? îşi spuse. O, dragă, asta-i mult prea civilizat. 
După ce i-ai închis în nas - nu asta vroiai să spui? 

Bine, fu ea de acord. După ce i-am închis în nas. Dara 
acţionat fără ştirea mea. lar când l-am sunat să-i spun, s-a 
burzuluit tot şi apoi m-a minţit. M-a minţit. Se-ntâmplă să 
consider că un astfel de comportament merită un răspuns 
necivilizat. 


La aceasta, ceva se mişcă în ea, ceva care ar fi vorbit dacă 
i-ar fi oferit timp şi spaţiu, dar nu-i oferi nici una, nici alta. Nu 
voia nici o voce contradictorie; nu voia, de fapt, să se 
gândească deloc la ultima discuţie cu Alan Pangborn. Voia doar 
să-şi vadă de treaba pe care o avea de făcut aici, la capătul 
Drumului Orăşenesc nr. 3, şi apoi să plece acasă. Odată ce 
avea să ajungă acolo, intenţiona să facă o baie rece şi apoi să 
doarmă doisprezece sau şaisprezece ore. 

Vocea aceea lăuntrică reuşi să rostească doar cinci cuvinte: 
Dar, Polly... te-ai gândit... 

Nu. Nu se gândise. Bănuia că va trebui în timp să se 
gândească, dar acum era prea devreme. Odată ce începea să 
gândească, avea să înceapă şi durerea. Pentru moment voia 
doar să-şi vadă de treabă... şi să nu se gândească deloc. 

Reşedinţa Camber era înfricoşătoare... unii spuneau că este 
bântuită. Nu cu mulţi ani în urmă, doi oameni - un băieţel şi 
şeriful George Bannerman - muriseră în curtea din faţa acestei 
case. Alţi doi oameni, Gary Pervier şi Joe Camber însuşi, 
muriseră mai în josul dealului. Polly parcă maşina în locul unde 
o femeie pe nume Donna Trenton făcuse cândva greşeala 
fatală de a-şi parca Ford Pinto-ul55, şi cobori. Când făcu asta, 
azka i se legănă de la stânga la dreapta între sâni. 

Se uită neliniştită în jur pentru o clipă la veranda căzută, la 
pereţii fără vopsea năpădiţi de iederă, la geamurile în mare 
parte sparte care se holbau oarbe înapoi la ea. Greierii îşi 
cântau cântecele lor prosteşti în iarbă, iar soarele încins biciuia 
totul aşa cum făcuse în acele zile îngrozitoare când Donna 
Trenton se luptase acolo pentru viaţa ei şi a fiului ei. 

Ce caut eu aici? îşi spuse Polly. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce caut eu aici? 

Dar ştia, şi nu avea nici o legătură cu Alan Pangborn sau cu 
Kelton sau cu Departamentul pentru îngrijirea Copiilor din San 
Francisco. Această scurtă excursie pe teren nu avea nici o 
legătură cu dragostea. Avea legătură cu durerea. Asta era tot... 
dar asta era destul. 

Înăuntrul amuletei mici din argint se afla ceva. Ceva viu. 
Dacă nu-şi onora partea ei din înţelegerea pe care o făcuse cu 


5 Pentru întreaga poveste, vezi romanul Cujo, publicat de 
Stephen King în 1981 - n. tr. 


Leland Gaunt, acel ceva urma să moară. Nu ştia dacă putea 
îndura să se prăvălească înapoi în acea durere oribilă, 
chinuitoare, cu care se trezise în dimineaţa zilei de duminică. 
Dacă trebuia să facă faţă toată viaţa unei asemenea dureri, îşi 
spuse că s-ar sinucide. 

— Şi nu-i vorba de Alan, şopti ea, îndreptându-se către 
hambarul cu uşa lui căscată şi cu acoperişul lui ameninţător 
înclinat pe spate. A spus că nu va ridica mâna împotriva lui. 

De ce-ţi pasă, totuşi? şopti vocea aceea obositoare. 

Îi păsa fiindcă nu voia să-l rănească pe Alan. Era nervoasă 
pe el, da - furioasă, de fapt - dar asta nu însemna că trebuia să 
se coboare la nivelul lui, că trebuia să-l trateze şi ea aşa cum o 
tratase el. 

Dar, Polly... te-ai gândit... 

Nu. Nu! 

Îi va juca o festă lui Ace Merrill şi de Ace nu-i păsa absolut 
deloc - nici măcar nu se-ntâlnisc cu el vreodată, îl cunoştea 
doar datorită reputației lui. Festa era pentru Ace, dar... 

Dar Alan, care-l trimisese pe Ace Merrill la Shawshank, intra 
şi el în joc pe undeva. Aşa-i spunea inima. 

Şi putea da în spate din asta? Chiar dacă voia s-o facă, 
putea? Acum era vorba şi de Kelton. Domnul Gaunt nu-i 
spusese cu exactitate că, dacă nu făcea ceea ce-i spunea el să 
facă, vestea a ceea ce se întâmplase cu fiul ei va ajunge peste 
tot prin oraş... dar făcuse o aluzie la asta. Nu putea îndura să 
se întâmple aşa ceva. 

Nu are o femeie dreptul la mânaria ei? Când a pierdut tot 
restul, nu are dreptul cel puțin la asta, la moneda fără de care 
poşeta ei e complet goală? 

Da. Şi da. Şi da. 

Domnul Gaunt îi spusese că va găsi în hambar singura 
unealtă de care avea nevoie; acum, Polly începu să meargă 
încet în acea direcţie. 

Du-te unde te poartă paşii, dar du-te acolo vie, Trisha, îi 
spusese mătuşa Evvie. Nu fi o fantomă. 

Dar acum, păşind înăuntrul hambarului de la reşedinţa 
Camber prin nişte uşi care stăteau căscate şi înţepenite pe 
şinele lor ruginite, se simțea ca o fantomă. Niciodată în viaţa ei 
nu se simţise ca o fantomă mai mult ca acum. Azka i se mişcă 
între sâni... singură, de data aceasta. Era ceva înăuntru. Ceva 


viu. Nu-i plăcea, dar îi plăcea chiar mai puţin ideea a ce s-ar 
întâmpla dacă ar muri vietatea aceea. 

Va face ceea ce-i spusese domnul Gaunt să facă, cel puţin 
de data aceasta, va rupe toate legăturile cu Alan Pangborn 
(fusese o greşeală să înceapă ceva cu el, acum vedea asta, o 
vedea limpede) şi-şi va ţine trecutul pentru ea. De ce nu? 

În definitiv, era un lucru atât de mărunt. 


Lopata era exact acolo unde-i spusese că va fi, sprijinită de 
un perete într-o rază de lumină prăfoasă. Prinse cu mâna de 
coada ei netedă, învechită. 

Dintr-odată i se păru că aude din umbrele dese ale 
hambarului un mârâit gros, gutural, de parcă Saint Bernard-ul 
turbat care-l omorâse pe George Bannerman cel Uriaş şi-i 
provocase moartea lui Tad Trenton era încă acolo, întors dintre 
morţi şi mai rău ca niciodată. Pielea de găină îi acoperi braţele 
şi Polly plecă în grabă din hambar. Curtea din faţa casei nu era 
tocmai însufleţită - nu cu clădirea aceea goală uitându-se 
posacă la ea - dar era mai bine decât hambarul. 

Ce caut eu aici? - întrebă din nou plină de jale mintea ei şi 
cea care răspunse fu vocea mătuşii Ewvie: Faci pe fantoma. 
Asta cauţi aici? Faci pe fantoma. 

Polly strânse tare din ochi. 

— Încetează! - şopti ea cu furie. Încetează imediat? 

Corect, spuse Leland Gaunt. Pe /ângă, ce-i aşa mare lucru? 
Nu-i decât o glumiță nevinovată. lar dacă va fi să iasă ceva 
serios din asta — nu va ieşi, desigur, dar să presupunem doar, 
de dragul demonstrației, că va ieşi - a cui va fi vina? 

— A lui Alan, şopti ea. 

Ochii i se mişcau agitaţi în orbite şi mâinile i se încleştau şi 
descleştau agitate între sâni. 

— Dacă ar fi el aici să-i pot vorbi... dacă nu s-ar fi separat 
singur de mine vârându-şi nasul în lucrurile care nu-l priveau... 

Vocea aceea mică încercă iarăşi să vorbească, dar Leland 
Gaunt o reteză înainte să poată rosti un cuvânt. 


Corect din nou, spuse Gaunt. Cât despre ce cauti tu aici, 
Polly, răspunsul la întrebarea asta este cât se poate de simplu: 
plăteşti. Asta cauţi aici şi asta-i tot ce cauţi aici. Fantomele 
n-au nici o legătura cu asta. Şi ține minte asta, fiindcă este cel 
mai simplu, cel mai minunat aspect al comerțului: odată ce-ai 
plătit pentru un lucru, îti aparține de drept. Doar nu te-ai 
aşteptat ca un lucru atât de minunat să fie ieftin, nu? Dar odată 
ce vei fi terminat de plătit pentru el, îti va aparține. Acum, vrei 
să stai aici toată ziua şi să asculti vocile alea bătrâne şi 
speriate sau vrei să faci ceea ce-ai venit să faci? 

Polly deschise iarăşi ochii. Azka atârna nemişcată la capătul 
lănţişorului. Dacă se mişcase - şi nu mai era sigură că se 
mişcase - acum se oprise. Casa nu era decât o casă, o casă 
care a stat goală prea multă vreme şi care arăta inevitabilele 
cu sticla spartă de pietrele aruncate de nişte băieţi aventuroşi. 
Dacă auzise ceva în hambar - şi nu mai era sigură că auzise - 
nu fusese decât sunetul produs de o scândură umflându-se în 
neobişnuita căldură de octombrie. 

Părinţii ei erau morţi. Băieţelul ei dulce era mort. lar câinele 
care dominase atât de teribil şi de complet această curte 
vreme de trei zile şi trei nopţi de vară în urmă cu unsprezece 
ani era mort şi el. 

Nu era nici o fantomă. 

— Nici măcar eu, spuse ea şi începu să dea ocol 
hambarului. 


Când vei merge în spatele hambarului, spusese domnul 
Gaunt, o să vezi rămăşiţele unei vechi rulote. Le văzu; o rulotă 
Air-Flow cu pereţi exteriori argintii, aproape ascunsă vederii de 
splinuţe şi lujeri înalţi de floarea-soarelui târzie. 

Într-o parte a rulotei o să vezi o piatră mare şi plată. 

O găsi cu uşurinţă. Era la fel de mare ca şi o piatră pentru 
pavarea grădinilor. 

Mişcă piatra şi sapă. Cam la două picioare sub pământ vei 


găsi o cutie de biscuiţi Crisco. 

Aruncă piatra în lături şi săpă. La mai puţin de cinci minute 
după ce începuse, lama lopeţii se lovi de cutie. Scăpă de lopată 
şi săpă în pământul afânat cu degetele, rupând reţeaua firavă 
de rădăcini. Un minut mai târziu ţinea în mână cutia de biscuiţi 
Crisco. Era ruginită, dar intactă. Eticheta mucedă se desprinse 
şi văzu pe spatele ei o reţetă pentru Prăjitura Surpriză cu 
Ananas (lista de ingrediente era în mare parte acoperită de-o 
pată mare de mucegai), alături de-un cupon Bisquick care 
expirase în 1969. Prinse cu degetele de marginea capacului şi-l 
desprinse. Pala de aer care ieşi dinăuntru o făcu să se crispeze 
şi să-şi ferească nasul pentru o clipă. Vocea aceea mai încercă 
o ultimă dată să întrebe ce căuta ea acolo, dar Polly o reduse la 
tăcere. 

Se uită în cutie şi văzu ceea ce-i spusese domnul Gaunt că 
va vedea: un mănunchi de cupoane Gold Bond şi mai multe 
fotografii şterse ale unei femei surprinse în toiul unei partide de 
sex cu un ciobănesc scoţian. 

Scoase aceste lucruri afară, le îndesă în buzunarul de la 
şold şi apoi îşi şterse în treacăt degetele pe piciorul jeanşilor. 
Se va spăla pe mâini de-ndată ce va avea ocazia, îşi promise. 
Să atingă lucrurile acelea care zăcuseră în pământ atât de 
multă vreme o făcea să se simtă murdară. 

Din celălalt buzunar scoase un plic sigilat. Pe partea lui din 
faţă erau scrise la maşină cu litere mari acestea: 


UN MESAJ PENTRU ÎNDRĂZNEŢUL VÂNĂTOR DE COMORI. 


Polly puse plicul în cutie, apăsă capacul la loc şi-o aruncă 
înapoi în groapă. Folosi lopata pentru a o umple, lucrând 
repede şi neglijent. Tot ce-şi dorea acum era să plece dracului 
de acolo. 

După ce termină, se îndepărtă cu pas grăbit. Lopata o 
aruncă în buruienele înalte. Nu avea nici o intenţie să o ducă 
înapoi în hambar, indiferent când de plauzibilă putea părea 
explicaţia sunetului pe care-l auzise. 

Când ajunse la maşină, deschise mai întâi portiera 
pasagerului şi apoi torpedoul. Scotoci prin droaia de hârtii 
dinăuntru până ce găsi o cutie veche de chibrituri. Avu nevoie 
de patru încercări pentru a scoate o flacără mică. Durerea îi 


părăsise aproape complet mâinile, dar tremurau atât de tare, 
încât frecă primele trei chibrituri mult prea tare, îndoind 
capetele de hârtie şi, nefolositoare, trebui să le arunce. 

Când al patrulea scăpără, îl ţinu între două degete de la 
mâna dreaptă, flacăra fiind aproape invizibilă în lumina încinsă 
a după-amiezii, şi scoase din buzunarul jeanşilor mormanul 
mototolit de cupoane şi fotografii obscene. Atinse flacăra de 
morman şi-o ţinu acolo până ce fu sigură că se aprinsese. Apoi 
aruncă chibritul şi ţinu hârtiile în poziţie verticală pentru a le 
face să ardă mai bine. Femeia era malnutrită şi avea ochii goi. 
Câinele arăta decrepit şi destul de deştept să fie ruşinat. Era o 
uşurare să privească suprafaţa singurei fotografii pe care o 
putea vedea băşicându-se şi devenind maro. Când începură să 
se încovoieze pozele, aruncă mormanul înflăcărat în praful 
unde o femeie omorâse cândva în bătaie un alt câine, acesta 
un Saint Bernard, cu o bâtă de base-ball. 

Flăcările pâlpâiau. Mormanul mic de cupoane şi fotografii se 
mototoliră repede într-un morman de cenuşă neagră. Flăcările 
tremurară, se stinseră... şi-n clipa când se întâmplă asta, o 
pală, bruscă adiere de vânt suflă prin nemişcarea zilei, 
spulberând ghemotocul de cenuşă în fulgi mici. Aceştia urcară 
într-un vertij de aer pe care Polly îl urmări cu nişte ochi ce 
deveniseră pe dată largi şi înspăimântați. De unde venise mai 
exact pala aceea ciudată de vânt? 

O, te rog! Nu poți înceta să fii atât de-a naibii de... 

In clipa aceea, mârâitul gros, asemănător cu un motor 
exterior mergând la ralanti, se ridică iarăşi din pântecele încins 
şi-ntunecat al hambarului. Nu era închipuirea ei şi nu era o 
scândură care scârţâia. 

Era un câine. 

Polly se uită înspăimântată într-acolo şi văzu două cercuri 
roşii înfundate de lumină fixând-o din mijlocul întunericului. 

Ocoli maşina în fugă, lovindu-se tare cu şoldul de o latură a 
capotei, urcă, ridică geamurile şi încuie uşile. Roti cheia de 
contact. Motorul cârâi... dar nu porni. 

Nimeni nu ştie unde sunt, îşi dădu ea seama. Nimeni în 
afară de domnul Gaunt... iar el nu va anunţa pe nimeni. 

Preţ de o clipă, se închipui prinsă acolo în capcană, aşa cum 
fuseseră prinşi în capcană şi Donna Trenton şi fiul ei. Apoi 
motorul se trezi la viaţă şi ea ieşi cu spatele din parcare atât de 


repede, că aproape intră cu maşina în șanțul de pe cealaltă 
parte a drumului. Schimbă maneta în viteza întâi şi porni către 
oraş cu cea mai mare viteză de care era în stare. 

Uitase complet că voia să se spele pe mâini. 


4 


Ace Merrill se rostogoli din pat cam în acelaşi timp când, la 
o distanţă de treizeci de mile, Brian Rusk îşi trăgea un glonţ în 
cap. 

Intră în baie, descotorosindu-se din mers de chiloţii murdari, 
şi urină preţ de-o oră sau două. Ridică un braţ şi-şi adulmecă 
subsioara. Se uită la duş şi se hotărî să nu-l folosească. Avea 
înainte o zi mare. Duşul putea aştepta. 

leşi din baie fără să se deranjeze să tragă apa - dacă-i; 
galbenă ca para, las-o-n apă toată vara făcea parte din filozofia 
lui Ace - şi se duse direct la masa de lucru, unde ceea ce-i mai 
rămăsese din praful primit de la domnul Gaunt stătea întins 
pe-o oglindă pentru bărbierit. Era un drog minunat - nu afecta 
nasul, dar cocea creierii. Era de asemenea aproape gata. Ace 
avusese nevoie de-o mulţime de carburant azi-noapte, aşa cum 
spusese domnul Gaunt, dar întreținea o bănuială destul de 
solidă că mai era destul acolo de unde venise şi acesta. 

Ace folosi marginea permisului său de conducere să 
formeze două linii. Le trase pe nas cu o bancnotă de cinci dolari 
răsucită şi-n creieri îi explodă ceva care semăna cu un proiectil 
Shrike. 

— Bum! strigă Ace Merrill pe cea mai reuşită voce Warner 
Wolf a sa. Hai să revedem înregistrarea!5* 

Îşi trase peste şoldurile goale o pereche de jeanşi spălăciţi 
şi apoi îmbrăcă un tricou Harley-Davidson. Asta poartă anul 
ăsta toţi vânătorii de comori bine îmbrăcaţi, îşi spuse şi râse 
sălbatic. Măi, să fie, cocaina aia chiar c-a fost bună! 

Pornise în drum spre ieşirea din casă când ochii îi căzură pe 


5 Warner Wolf, celebru comentator sportiv american, 
autorul cărţii „Let's Go to the Videotape!” („Hai să revedem 
înregistrarea”) - n. tr. 


captura din noaptea trecută şi-şi aminti că voise să-l sune pe 
Nat Copeland în Portsmouth. Se duse înapoi în dormitor, săpă 
printre hainele făcute alandala ghem în sertarul de sus al mesei 
de lucru şi-n cele din urmă găsi o agendă cu adrese îmboţită. 
Se întoarse în bucătărie, se aşeză şi formă numărul pe care-l 
avea. Se-ndoia că-l va prinde pe Nat acasă, dar merita să 
încerce. Cocaina îi zumzăia şi-i huruia în cap, dar simţea deja 
euforia cum scade. O doză bună de cocaină făcea din tine un 
om nou. Singura problemă era că primul lucru pe care şi-l 
dorea omul cel nou era încă o doză, iar rezerva lui Ace era grav 
micşorată. 

— Mda? - spuse o voce obosită în urechea lui şi Ace îşi dădu 
seama că iarăşi ieşise în avantaj - norocul era de partea lui. 

— Nat! strigă el. 

— Cine mă-sa spune asta? 

— Eu spun, mârţoagă bătrână! Eu spun! 

— Ace? Tu eşti? 

— Nimeni altul! Ce mai faci, bătrâne Natty? 

— Am fost şi mai bine. 

Nat părea mai puţin decât fericit să discute cu vechiul său 
amic de la atelierul auto din Shawshank. 

— Ce vrei, Ace? 

— Ei, aşa se vorbeşte c-un prieten bun? - întrebă Ace plin 
de reproş. 

Prinse receptorul între ureche şi umăr şi trase spre el două 
cutii de tinichea ruginită. 

Una dintre ele provenea din pământul din spatele vechii 
reşedinţe Treblehorn, cealaltă din pivniţa vechii ferme Masters, 
care arsese din temelii când Ace avea doar zece ani. Prima 
cutie conţinuse doar patru albume de cupoane S&H Green şi 
mai multe pachete prinse laolaltă cu bandă elastică de 
cupoane Raleigh pentru ţigări. A doua conţinuse câteva legături 
de cupoane valorice emise de diverse magazine şi şase fişicuri 
de penny. Doar că nu păreau nişte penny obişnuiţi. 

Erau albi. 

— Poate că nu voiam decât să văd cum îţi mai merge, îl 
tachină Ace. Ştii tu, să văd cum stai cu hemoroizii, să aflu în ce 
stare e rezerva ta de săpun. Lucruri de felul ăsta. 

— Ce vrei, Ace? - repetă Nat Copeland obosit. 

Ace scoase unul dintre fişicurile de penny din vechea cutie 


Crisco. Hârtia se decolorase de la purpuriul din tinereţe la un 
roz spălăcit şi sec. Scutură doi penny într-o mână şi se uită 
curios la ei. Dacă ştia cineva ceva despre lucrurile astea, Nat 
Copeland era acela. 

Deţinuse cândva un magazin în Kittery numit Monedele şi 
Obiectele de Colecţie ale lui Copeland. Avusese de asemenea 
propria sa colecţie de monede - una dintre cele mai bune zece 
colecţii din Noua Anglie, cel puţin potrivit spuselor lui Nat 
însuşi. Apoi descoperise şi el minunile cocainei. În cei patru sau 
cinci ani care urmaseră acestei descoperiri, îşi descompletase 
colecţia de monede bucată cu bucată şi şi-o vârâse pe nas în 
sus. În 1985, poliţia, răspunzând unei alarme silenţioase la 
magazinul de monede Long John Silver din Portland, îl găsise 
pe Nat Copeland în încăperea din spate, îndesând într-o geantă 
din piele de căprioară dolari de argint ştanţaţi cu Doamna 
Libertăţii. Ace îl întâlnise nu mult după aceea. 

— Ei bine, chiar am o întrebare pentru tine, acum că ai 
pomenit de asta. 

— O întrebare? Asta-i tot? 

— Asta-i absolut tot, bunul meu prieten. 

— Bine. - Vocea lui Nat se relaxă foarte puţin. - Întreabă, 
atunci. N-am toată ziua la dispoziţie. 

— Corect, spuse Ace. Ocupat, ocupat, ocupat. Ai de mers 
undeva şi ai de mâncat ceva - oameni; n-am dreptate, Natty? 

Râse nebuneşte. Nu era vorba doar de drog; era vorba de 
zi. Nu ajunsese acasă decât la prima geană de lumină, cocaina 
pe care o trăsese pe nas îl ţinuse treaz aproape până la zece în 
dimineaţa aceasta în pofida draperiilor trase şi a epuizării 
fizice, şi tot se simţea pregătit să mănânce drugi de oţel şi să 
scuipe cuie de zece penny bucata. Şi de ce nu? De ce, futu-i, 
nu? Stătea pe marginea unei averi. Ştia asta, o simţea cu 
fiecare fibră a corpului. 

— Ace, chiar este ceva în chestia aia la care tu-i spui minte 
sau m-ai sunat numa' ca să mă iei peste picior? 

— Nu, nu te-am sunat să te iau peste picior. Dă-mi tot ce-ai 
mai bun, Natty, şi s-ar putea să-ţi dau şi eu tot ce-am mai bun. 
Foarte bun. 

— Adevărat? - Vocea lui Nat Copeland îşi pierdu pe dată 
tăişul. Deveni liniştită, aproape uimită. - Îţi baţi joc de mine, 
Ace? 


— Cel mai bun, cel mai primo căcat pe care l-am avut 
vreodată, Natty Bumppo, băiatul meu. 

— Îmi poţi da şi mie o porţie? 

— Fără nici o îndoială, spuse Ace, neintenţionând să facă 
aşa ceva. 

Scosese încă trei sau patru dintre penny aceia ciudaţi din 
fişicul cel vechi, decolorat. Acum îi împinse într-o linie dreaptă 
cu degetul. 

— Dar trebuie să-mi faci un serviciu. 

— Zi-i pe nume. 

— Ce ştii despre penny albi? 

Urmă o pauză la celălalt capăt al firului. Apoi Nat spuse cu 
precauţie: 

— Penny albi? Vrei să spui penny din otel? 

— Nu ştiu ce vreau să spun - tu eşti colecţionarul de 
monede, nu eu. 

— Uită-te la date. Vezi dacă sunt din anii 1941 şi 1945. 

Ace întoarse un penny din faţa lui. Unul era din 1941; patru 
erau din 1943; ultimul era din 1944. 

— Mda. Sunt. Cât valorează, Nat? 

încercă să-şi mascheze înflăcărarea din voce şi nu reuşi 
complet. 

— Nu foarte mult luaţi unul câte unul, spuse Nat, da’ al 
naibii de mult faţă de penny obişnuiţi. Poate doi gologani 
bucata. Trei dacă-s N.C. 

— Asta ce-i? 

— Neintraţi în circulaţie. În condiţii optime. Ai mulţi, Ace? 

— Destui, spuse Ace, destui, Natty, omul meu. 

Dar era dezamăgit. Avea şase fişicuri, trei sute de penny, 
iar cei la care se uita nu i se păreau într-o stare deosebit de 
bună. Nu erau tocmai bătuciţi de tot, dar erau departe de a fi 
lucioşi şi noi. Şase sute de dolari, opt sute cel mult. Nu cine ştie 
ce mare lovitură. 

— Păi, adu-i aici şi lasă-mă să-i văd, spuse Nat. Ţi-i pot 
schimba pe bani buni. 

Ezită, apoi adăugă: 

— Şi-adu cu tine şi nişte pudră d-aia de mărşăluit. 

— O să mă gândesc la asta, spuse Ace. 

— Hei, Ace! Nu închide! 

— Îţi futulesc mult de tot, Natty, răspunse Ace şi exact asta 


făcu. 

Rămase unde era pentru o clipă, gândindu-se la penny şi la 
cele două cutii ruginite. Era ceva foarte ciudat cu toate astea. 
Cupoane valorice nefolositoare şi penny de oţel în valoare de 
şase sute de dolari. Ce însemna asta? 

Tocmai aici e drăcovenia, îşi spuse Ace. Nu înseamnă nimic. 
Unde-i marfa adevărată? Unde-i afurisita aia de PRADĂ? 

Se împinse de lângă masă, se duse în dormitor şi trase pe 
nas ce-i mai rămăsese din praful pe care i-l dăduse domnul 
Gaunt. Când ieşi iarăşi afară, avea în mâini cartea în care se 
afla harta şi se simţea mult mai voios. Ba însemna ceva. 
Insemna ceva foarte bine. Acum că-şi rezolvase puţin creierii, 
vedea că era aşa. 

In definitiv, pe hartă erau o mulţime de cruci. Găsise două 
capturi chiar acolo unde spuneau crucile că se află, fiecare loc 
fiind marcat cu o piatră mare şi plată. Cruci + Pietre Plate = 
Comori Ascunse. Chiar se părea că Pop fusese puţin mai moale 
la scăfârlie la bătrâneţe decât crezuseră oamenii din oraş, că 
întâmpina mici probleme aproape de sfârşit când venea vorba 
să facă diferenţa dintre diamante şi praf, dar lucrurile cele mari 
- aur, bani, poate titluri de acţiuni - trebuiau să fie acolo 
undeva, sub una sau mai multe dintre pietrele acelea plate. 

Dovedise asta. Unchiul său îngropase lucruri de va/oare, nu 
doar maldăre de cupoane vechi şi mucegăite. La vechea fermă 
Masters găsise şase fişicuri de penny din oţel în valoare de cel 
puţin şase sute de dolari. Nu era mult... dar era un semn. 

— E-acolo undeva, spuse Ace încet. Ochii lui scânteiară 
nebunesc. - Toate sunt acolo undeva - Într-una dintre celelalte 
şapte gropi. Sau două. Sau trei. 

Știa asta. 

Scoase din carte harta din hârtie maro şi-şi lăsă degetele să 
rătăcească de la o cruce la alta, întrebându-se dacă unele erau 
cu mai multe şanse ca altele. Degetul lui Ace se opri la vechea 
reşedinţă Camber. Era singura locaţie unde se aflau două cruci 
una lângă alta. Degetul lui începu să se mişte încet de la una la 
cealaltă. 

Joe Camber murise într-o tragedie care mai răpise alte trei 
vieţi. Soţia şi băiatul lui fuseseră plecaţi de acasă atunci. În 
vacanţă. Oamenilor precum soţii Camber nu le plac de obicei 
vacantele, dar Charity Camber câştigase nişte bani la loteria 


statului, i se părea lui Ace că-şi aminteşte. Încercă să-şi mai 
amintească ceva, dar totul îi era înceţoşat în minte. Pe atunci, 
el avea alte treburi pe cap - o mulţime de treburi. 

Ce făcuse doamna Camber când ea şi băiatul ei se 
întorseseră din scurta lor excursie şi descoperise că Joe - un 
rahat universal, potrivit tuturor celor pe care-i auzise Ace - era 
mort şi îngropat? Se mutaseră din stat, nu-i aşa? lar 
proprietatea? Poate că voise să scape de ea în grabă. In Castle 
Rock, un nume stătea asupra tuturor celorlalte când venea 
vorba să scapi de unele lucruri în grabă; numele acela era 
Reginald Marion „Pop” Merrill. Mersese ea la el? El i-ar fi oferit o 
sumă derizorie - aşa era felul lui - dar, dacă ea era destul de 
nerăbdătoare, o sumă derizorie i-ar fi convenit. Cu alte cuvinte, 
reşedinţa Camber era posibil să-i fi aparţinut şi ea lui Pop ia 
momentul morţii lui. 

Această posibilitate căpătă forţa unei certitudini în mintea 
lui Ace cu doar câteva momente după ce-i recunoscu existenţa. 

— Reşedinţa Camber, spuse el. Pun pariu că acolo e locul! 
Știu că acolo e locul! 

Mii de dolari! Poate zeci de mii! lisuse plin de speranţe! 

Înşfăcă harta şi o trânti înapoi în carte. Apoi merse afară, 
aproape fugind, spre Chevy-ul pe care i-l împrumutase domnul 
Gaunt. 

O singură întrebare încă-l mai sâcâia: dacă Pop chiar fusese 
capabil să facă diferenţa dintre diamante şi praf, de ce se mai 
deranjase să îngroape şi cupoanele valorice? 

Ace, nerăbdător, alungă această întrebare şi porni la drum 
spre Castle Rock. 


Danforth Keeton ajunse înapoi acasă pe Castle View chiar în 
timp ce Ace pornea spre zonele mai rurale ale oraşului. Buster 
încă era încătuşat de mânerul portierei Cadillac-ului său, dar 
starea lui mentală era una de-o euforie sălbatică. Işi petrecuse 
ultimii doi ani luptându-se cu nişte umbre, iar umbrele ieşeau 
mereu câştigătoare. Ajunsese la punctul în care începuse să se 


teamă că-şi pierdea minţile... ceea ce, desigur, era exact ce-şi 
doreau Ei ca el să creadă. 

Văzu mai multe „farfurii parabolice” pe drumul dinspre 
Strada Principală către casa de pe View. Le observase şi înainte 
şi se întrebase dacă nu sunt cumva o parte a ceea ce se 
petrecea în oraşul ăla. Acum era sigur de asta. Nu erau câtuşi 
de puţin „farfurii parabolice.” Erau dispozitive de bruiere a 
undelor cerebrale. Era posibil ca nu toate să fie îndreptate spre 
casa lui, dar puteai fi sigur că oricare dintre acestea erau 
îndreptate spre puţinii oameni asemenea lui care înțelegeau că 
se desfăşura o conspirație monstruoasă. 

Buster parcă în faţa casei şi apăsă butonul de deschidere a 
garajului, ce era prins pe parasolar. Uşa începu să se ridice, dar 
el simţi în acel moment un junghi monstruos de durere 
trecându-i prin cap. Inţelese că şi asta făcea parte din 
conspirație - Ei înlocuiseră adevăratul dispozitiv de deschidere 
a uşii de la garaj cu altceva, ceva care, în timp ce deschidea 
uşa, trimitea raze nocive în mintea sa. 

II smulse de pe parasolar şi-l aruncă pe geam înaintea să 
intre în garaj. 

Opri motorul, deschise portiera şi ieşi. Cătuşele îl priponeau 
de portieră la fel de eficient ca o lesă ajustabilă. Pe pereţi 
stăteau frumos aranjate în cuie diverse unelte, dar erau mult 
prea departe de el. Buster se lăsă iarăşi pe spate în scaun şi 
începu să claxoneze. 


Myrtle Keeton, care avusese propria ei misiune de îndeplinit 
în acea după-amiază, stătea întinsă pe patul de la etaj într-o 
semitrezie preocupată atunci când începu să sune claxonul. Se 
ridică ţeapă în şezut, ochii căscându-i-se de teroare. 

— Am făcut-o! gâfâi ea. Am făcut ce mi-aţi spus să fac, 
acum vă rog să mă lăsaţi în pace! 

Işi dădu seama că visase, că domnul Gaunt nu era acolo, şi 
lăsă aerul să-i iasă din plămâni într-un suspin prelung, 
tremurat. 


TIT! TIT! TIIIIIIIITI 

Semăna cu claxonul Cadillac-ului. Luă păpuşa care stătea 
pe pat alături de ea, păpuşa cea frumoasă pe care o 
cumpărase de la magazinul domnului Gaunt, şi o strânse în 
braţe întru propria ei alinare. In după-amiaza aceasta făcuse 
ceva, ceva ce o parte obscură, speriată din ea credea că e un 
lucru rău, un lucru foarte rău, şi de atunci păpuşa devenise 
pentru ea nepreţuită. Preţul, ar fi spus domnul Gaunt, sporeşte 
mereu valoarea... cel puţin în ochii cumpărătorului. 

TIIIMIIIIUIIIIIIITI 

Era claxonul Cadillac-ului. De ce stătea Danforth Keeton în 
garaj şi claxona? Bănuia că era mai bine să meargă şi să vadă. 

— Dar ar face bine să nu-mi rănească păpuşa, spuse ea pe 
o voce scăzută. 

O aşeză cu grijă în umbrele de sub partea ei de pat. 

— Ar face bine să n-o atingă, fiindcă asta ar umple paharul. 

Myrtle era una dintre foarte mulţii oameni care vizitaseră 
Lucruri preţioase în ziua aceea, doar un alt nume cu o bifare în 
dreptul lui pe lista domnului Gaunt. Mersese acolo, asemenea 
multor altora, fiindcă domnul Gaunt îi spusese să meargă. 
Primise mesajul într-un fel pe care soţul ei l-ar fi înţeles perfect: 
îl auzise în gând. 

Domnul Gaunt îi spusese că venise timpul să termine de 
plătit pentru păpuşă... dacă voia s-o păstreze, adică. Trebuia să 
ducă o cutie din metal şi o scrisoare sigilată la Sala Fiicelor 
Izabelei, de lângă Maica Noastră a Apelor Liniştite. Cutia avea 
perforate fante pe fiecare latură, mai puţin pe fund. Dinăuntru 
auzise slabe ticăituri. Încercase să se uite printr-una dintre 
fantele rotunde - semănau cu cele din difuzoarele vechilor 
aparate de radio - dar nu reuşise să vadă decât un obiect 
nedesluşit, de formă cubică. Şi adevărul era că nici nu se uitase 
foarte atentă. Părea mai bine - mai sigur - să n-o facă. 

În parcarea micului complex bisericesc se afla o singură 
maşină când sosise Myrtle, care era pe jos. Casa parohială 
fusese şi ea goală, însă. Se uitase dincolo de anunţul lipit pe 
geamul dispus în jumătatea de sus a uşii ca să se asigure, apoi 
citise anunţul. 


__ FIICELE IZABELEI 
INTALNIRE MARŢI LA 19:00 


AJUTAŢI-NE SĂ PLANIFICĂM „SEARA LA CAZINOU” 


Myrtle se furişase înăuntru. La stânga ei, de-a lungul 
peretelui, se afla un şir de compartimente vopsite în culori vii - 
acolo îşi luau prânzul copiii luaţi în plasament şi acolo îşi ţineau 
diversele desene şi proiecte de lucru copiii de la Şcoala 
Duminicală. Lui Myrtle i se spusese să pună obiectul pe care-l 
avea într-unul dintre acele compartimente, şi asta şi făcuse. Se 
potrivea la fix. În partea din faţă a încăperii se afla masa 
preşedintei de consiliu, la stânga ei era steagul american şi la 
dreapta o pancartă înfăţişând Pruncul din Praga. Masa era deja 
aranjată pentru întâlnirea din seara aceea, cu pixuri, creioane, 
formulare de înscriere la Seara la Cazinou şi, în mijloc, cu 
ordinea de zi a preşedintei. Myrtle pusese sub această foaie 
plicul pe care i-l dăduse domnul Gaunt, aşa încât Betsy Vigue, 
Preşedinta Activităţilor Fiicelor Izabelei, să-l vadă de-ndată ce 
va ridica foaia cu ordinea de zi. 


CITEŞTE ASTA IMEDIAT CURVĂ PAPALĂ 


era scris la maşină cu majuscule pe partea din faţă a plicului. 

Cu inima bubuindu-i repede în piept, cu tensiunea arterială 
undeva dincolo de lună, Myrtle ieşise în vârful degetelor de la 
picioare din Sala Fiicelor Izabelei. Se oprise afară pentru o 
clipă, cu palma lipită deasupra pieptului ei amplu, încercând 
să-şi recapete răsuflarea. 

Şi a văzut pe cineva ieşind în grabă din Sala Cavalerilor lui 
Columb din spatele bisericii. 

Era June Gavineaux. Părea la fel de speriată şi de vinovată 
cum se simţea şi ea. Femeia a coborât atât de repede scările 
de lemn ce duceau la parcare, că aproape a căzut, şi apoi a 
mers cu pas alert spre singura maşină de acolo, tocurile ei 
joase păcănind vioi pe asfalt. 

A ridicat ochii, a văzut-o pe Myrtle şi a pălit. Apoi s-a uitat 
mai atentă la faţa lui Myrtle... şi a înţeles. 

— Şi tu? - a întrebat pe o voce joasă. 

Un rânjet ciudat, deopotrivă vesel şi scârbit, îi apăruse pe 
faţă. Era expresia unui copil de obicei cuminte care a pus, din 
motive pe care nici ea nu le înţelege, un şoarece în sertarul de 
la catedra profesoarei ei preferate. 


Myrtle a simţit un rânjet de răspuns, de exact acelaşi fel, 
apărându-i şi ei pe faţă. Totuşi, a încercat să-l disimuleze. 

— Pe toată mila divină! Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

— Ba ştii. 

June se uitase în jur repede, dar cele două femei aveau acel 
colţ al după-amiezii aceleia ciudate numai pentru ele. 

— Domnul Gaunt. 

Myrtle a  încuviinţat din cap şi şi-a simţit obrajii 
încingându-se de-o roşeaţă crâncenă, neobişnuită. 

— Tu ce ţi-ai luat? - a întrebat June. 

— O păpuşă. Tu ce ţi-ai luat? 

— O vază. Cea mai frumoasă vază c/oisonne pe care am 
văzut-o vreodată. 

— Ce ai făcut? 

Zâmbind viclean, June a ricanat: 

— Tu ce ai făcut? 

— Nu contează. - Myrtle s-a uitat înapoi spre Sala Fiicelor 
Izabelei şi apoi a pufnit. - Oricum nu contează. Nu-s decât nişte 
catolici. 

— Ai dreptate, a răspuns June (care era ea însăşi o catolică 
nepracticantă.) 

Apoi mersese la maşină. Myrtle nu-i ceruse s-o ducă şi pe 
ea şi June Gavineaux nu se oferise singură. Myrtle ieşise pe jos 
cu pas alert din parcare. Nu ridicase ochii atunci când June 
trecuse în viteză pe lângă ea la volanul Saturn-ului. Tot ce-şi 
dorise Myrtle era să ajungă acasă, să tragă un pui de somn 
ţinându-şi minunata păpuşă strânsă la piept şi uitase ce făcuse. 

Asta, descoperea acum, nu avea să fie la fel de uşor de 
făcut precum sperase ea. 


TI1111111111111111111111111111111111111111111111111111001101101IT! 

Buster îşi lipi palma pe claxon şi-o ţinu acolo. Ţiuitul îi sună 
şi-i tună în urechi. Unde dracu-mpieliţat era femeia aia? 

Într-un sfârşit, uşa dintre garaj şi bucătărie se deschise. 
Myrtle îşi îţi capul prin ea. Ochii ei erau mari şi înspăimântați. 


— Ei, în sfârşit, spuse Buster, luând mâna de pe claxon. Am 
crezut c-ai murit pe budă. 

— Danforth? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Totu-i mai bine de cum a fost în ultimii doi ani. Am 
nevoie doar de-un mic ajutor, asta-i tot. Myrtle nu se mişcă. 

— Femeie, mişcă-ţi cur’ ăla gras încoace! 

Ea nu voia să meargă - o speria - dar obiceiul era vechi şi 
adânc şi greu de înfrânt. Dădu ocol pe partea unde era el, în 
spaţiul îngust din spatele portierei deschise a maşinii. Păşi 
încet, saboţii ei târându-se pe podeaua de ciment într-un fel 
care-l făcu pe Buster să scrâşnească din dinţi. Ea văzu cătuşele 
şi ochii i se căscară. 

— Danforth, ce s-a întâmplat? ! 

— Nimic ce să nu pot rezolva. Dă-mi bomfaierul, Myrt. Ala 
de pe perete. Nu - dacă mă gândesc mai bine, lasă naibii 
bomfaierul acum. Dă-mi mai bine şurubelniţa aia mare. ŞI 
ciocanul. 

Ea dădu să se îndepărteze de el, ducând mâinile la piept şi 
împletindu-le acolo într-o legătură de îngrijorare. Repede ca un 
şarpe, mişcându-se înainte ca ea să se poată da cu spatele 
departe de atingerea lui, Buster îşi avântă mâna prin geamul 
deschis al portierei şi-o prinse de păr. 

— Au! - strigă ea, încercând fără sorţi de izbândă să-l apuce 
de pumn. Danforth, au! Auuu! 

Cu faţa crispată într-o grimasă oribilă, Buster o trase către 
el. Două vene mari îi pulsau pe frunte. Nu simţi cum ea încerca 
să-l prindă de pumn mai mult decât ar fi simţit aripa unei 
păsări. 

— Adu-mi ce-ţi zic! - strigă el continuând s-o tragă de păr. O 
izbi de partea de sus a portierei deschise o dată, de două ori, 
de trei ori. - Te-ai născut proastă sau aşa ai devenit odată cu 
vârsta? Adu-mi, adu-mi, adu-mi! 

— Danforth, mă doare! 

— Corect! - răspunse el strigând şi-o mai izbi o dată cu 
capul de partea de sus a portierei deschise, de data aceasta 
mai tare. Pielea de pe frunte i se crăpă şi un fir subţire de 
sânge începu să-i curgă pe partea stângă a feţei. - Ai de gând 
să mă asculți, femeie? 

— Da! Da! Da! 

— Bun. 


Îşi relaxă priza asupra părului ei. 

— Dă-mi, acum, şurubelniţa aia mare şi ciocanul. ŞI 
nu-ncerca să faci cine ştie ce şmecherie. 

Myrtle flutură mâna dreaptă spre perete. 

— Nu ajung. 

Buster se aplecă în faţă, întinzând şi el puţin mâna şi 
permițându-i ei să avanseze cu un pas către peretele pe care 
atârnau uneltele. Cât ea bâjbâi, el îşi tinu degetele ferm înfipte 
în părul ei. Picături de sânge de dimensiunea unor monede de 
zece cenți căzură pe şi între saboţii ei. 

Mâna i se închise pe una dintre unelte, iar Danforth o 
scutură puternic de cap, aşa cum scutură un terier un şobolan 
mort. 

— Nu aia, cretino, spuse el. Aia-i o maşină de găurit. Ti-am 
cerut o maşină de găurit? Hä? 

— Dar Danforth - Au! - nu văa! 

— Cred că ţi-ar plăcea să-ţi dau drumul. Atunci ai putea fugi 
în casă să le dai telefon Lor, nu-i aşa? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

— O, nu. Eşti un mieluşel atât de inocent. A fost doar o 
întâmplare că m-ai dus de acasă duminica, ca fututu' ăla de 
ajutor de şerif să poată lipi avertismentele ale mincinoase 
peste tot - asta te aştepţi să cred? 

Myrtle se uită la el printre şuviţele încâlcite de păr. Pe gene, 
sângele i se adunase sub forma unor mărgeluţe fine. 

— Dar... dar Danforth... tu m-ai invitat pe mine în oraş 
duminică. Ai spus... 

O smuci tare de păr. Myrtle strigă. 

— Adu-mi numa' ce ţi-am cerut. Putem discuta despre asta 
mai târziu. 

Ţinând capul în pământ, cu părul (mai puţin cel din pumnul 
lui Buster) atârnându-i peste faţă, Myrtle dibui iarăşi pe perete. 
Degetele ei oarbe atinseră şurubelniţa cea mare. 

— Asta-i una, spuse el. Să-ncercăm acum şi cealaltă, ce 
spui? 

Mai dibui puţin şi, într-un sfârşit, degetele ei tremurânde 
nimeriră peste manşonul din cauciuc care acoperea coada 
ciocanului Craftsman. 

— Bun. Acum dă-mi-le. N 

Luă ciocanul din cui şi Buster o trase către el. li dădu 


drumul la păr, gata s-o mai înşface de-un smoc în caz că ar fi 
dat vreun semn de rebeliune. Myrtle nu făcu asta. Era 
intimidată. Nu voia decât să poată merge la etaj, unde-şi putea 
strânge în braţe păpuşa cea frumoasă şi să adoarmă. li venea 
să doarmă pentru totdeauna. 

El luă uneltele din mâinile ei docile. Aşeză vârful 
şurubelniţei pe mânerul portierei, apoi izbi capătul ei de mai 
multe ori cu ciocanul. La a patra lovitură, mânerul cedă. Buster 
scoase cercul cătuşei de pe el, apoi aruncă atât mânerul, cât şi 
şurubelniţa pe podeaua de ciment. Duse mâna mai întâi la 
butonul care închidea uşa garajului. Apoi, în vreme ce aceasta 
zăngănea coborând pe şine, se apropie de Myrtle cu ciocanul în 
mână. 

— Te-ai culcat cu el, Myrtle? - întrebă el încet. 

— Ce? 

Se uită la el cu ochi inexpresivi, apatici. 

Buster începu să bată cu ciocanul în propria sa palmă. 
Scoase un sunet moale, cărnos - plac! plac! plac! 

— Te-ai culcat cu el după ce-aţi lipit amândoi biletele alea 
prin toată casa? 

Se uită la el tâmp, neînţelegând. Buster uitase el însuşi că 
fusese cu el la Maurice atunci când Ridgewick intrase în casă şi 
făcuse ceea ce făcuse. 

— Buster, despre ce vorbe... 

El se opri, ochii căscându-i-se în orbite. 

— Cum mi-ai spus? 

Apatia dispăru din ochii lui Myrtle. Începu să se retragă din 
faţa lui, ridicând protectiv din umeri. In spatele lor, uşa 
garajului se opri. Acum singurele sunete din garaj erau cele de 
picioare târşâite şi clinchetul slab al lanţului de la cătuşe în 
vreme ce se legăna de la stânga la dreapta. 

— Îmi cer scuze, şopti ea. Îmi cer scuze, Danforth. 

Apoi se întoarse pe călcâie şi fugi spre uşa de la bucătărie. 

O prinse când mai avea trei paşi până la ea, prinzând-o 
iarăşi de păr şi trăgând-o către el. 

— Cum mi-ai spus? - strigă şi ridică ciocanul. 

Ochii ei se ridicară pentru a-i urmări mişcarea ascendentă. 

— Danforth, nu, te rog! 

— Cum mi-ai spus? Cum mi-ai spus? 

Strigă acestea fără încetare şi, de fiecare dată când rostea 


întrebarea, o puncta cu acel sunet moale, cărnos: Plac. Plac. 
Plac. 


Ace intră cu maşina în curtea din faţa casei Camber la ora 
cinci. Indesă harta cu comori în buzunarul de la spate, apoi 
deschise portbagajul. Scoase târnăcopul şi lopata pe care 
domnul Gaunt i le oferise şi apoi merse spre veranda înclinată, 
năpădită de buruieni, care era dispusă de-a lungul unei laturi a 
casei. Scoase harta din buzunarul din spate şi se aşeză pe scări 
s-o examineze. Efectele pe termen scurt ale cocainei se 
terminaseră, dar inima încă-i mai bubuia vioi în piept. 
Vânătoarea de comori, descoperise el, era şi ea un stimulent. 

Se uită în jur pentru o clipă la curtea plină de buruieni, la 
hambarul pe jumătate prăbuşit, la grupurile de floarea-soarelui 
care se holbau oarbe în sus. Nu-i mare lucru, dar cred că, 
totuşi, ăsta-i locul, îşi spuse. Locul unde-i las în urmă pe Fraţii 
Corson pentru totdeauna şi unde, ca bonus, mă mai şi 
îmbogăţesc. Comoara e aici - o parte din ea sau toată. Chiar 
aici. Simt asta. 

Dar era mai mult decât o senzaţie - putea să audă asta, îi 
cânta cu glas blând. Cânta din străfundul pământului. Nu doar 
zeci de mii, ci sute de mii. Poate chiar un milion. 

— Un milion de dolari, şopti Ace pe o voce aspră, răguşită şi 
se aplecă deasupra hărţii. 

Cinci minute mai târziu, vâna pe partea vestică a casei 
Camber. Aproape în partea îndepărtată din spate, aproape 
ascunsă de buruieni înalte, găsi ceea ce căuta - o piatră mare, 
plată. O ridică, o aruncă deoparte şi începu să sape frenetic. Cu 
mai puţin de două minute mai târziu, se auzi un pocnet 
înfundat când lama se lovi de-un metal ruginit. Ace căzu în 
genunchi, săpă în pământ ca un căţel care-şi caută osul, şi-un 
minut mai târziu dezgropase cutia de vopsea Sherwin-Williams 
care fusese pusă acolo la păstrare. 

Majoritatea consumatorilor devotați de cocaină sunt de 
asemenea devotați rozători de unghii şi Ace nu făcea excepţie. 


Nu avea unghii cu ce forţa capacul şi nu reuşi să deschidă 
cutia. Vopseaua de pe margine se uscase şi formase un lipici 
îndărătnic. Cu un mormăit de frustrare şi furie, îşi scoase cuțitul 
de buzunar, introduse lama sub marginea cutiei şi desprinse 
capacul. Se uită nerăbdător înăuntru. 

Bancnote! 

Teancuri şi teancuri de bancnote! 

Cu un țipăt, le apucă, le trase afară... şi văzu că nerăbdarea 
îi jucase feste. Nu erau decât alte cupoane valorice. Cupoane 
Red Ball de data aceasta, de felul celor care puteau fi 
valorificate doar la sud de linia Mason-Dixon... şi acolo doar 
până în 1964, când compania dăduse faliment. 

— Căca-m-aş foc şi pişa-m-aş chibrituri! - strigă Ace. 

Aruncă deoparte cupoanele. Acestea se desfăcură şi 
începură să se rostogolească în briza uşoară şi încinsă care se 
iscase. Unele dintre ele îşi luară zborul, ieşind fâlfâind dintre 
ierburi aidoma unor fluturaşi prăfuiţi. 

— Pizdă! Nemernic! Fiudecurvă! 

Săpă în cutie, o întoarse chiar şi invers să vadă dacă nu era 
nimic lipit de fundul ei, şi nu găsi nimic. O aruncă, se uită ţintă 
la ea pentru o clipă, apoi dădu fuga spre ea şi-o lovi ca pe-o 
minge de fotbal. 

Dibui iarăşi în buzunar după hartă. Urmă o secundă plină de 
groază când se temu că nu era acolo, că o pierduse cumva, 
dar, în nerăbdarea lui de-a se pune pe fapte, nu făcuse decât 
s-o îndese în buzunar până la capăt. O smuci afară şi se uită la 
ea. Cealaltă cruce era chiar în spatele hambarului... şi, 
dintr-odată, îi veni o idee minunată, aducând lumină în 
întunecimea de acolo asemenea unei făclii romane la 
sărbătoarea de Patru lulie. 

Cutia pe care tocmai o dezgropase era un fel de cartuş orb! 
Era posibil ca Pop să se fi gândit că cineva-şi va da seama de 
faptul că el îşi marcase „depozitele” cu pietre plate. Astfel, 
pusese în practică aici, la reşedinţa Camber, o variantă în 
miniatură a bătrânei tactici „momeşte şi schimbă.” Un vânător 
care găsea o comoară nefolositoare nu s-ar gândi niciodată că 
există un a/t „depozit”, chiar aici, pe aceeaşi proprietate, dar 
într-un loc mai ferit... 

— Doar dacă n-ar avea harta, şopti Ace. Aşa cum o am eu. 

Apucă târnăcopul şi lopata şi, cu ochii mari, cu părul 


încărunţit transpirat şi lipit de tâmple, Ace dădu fuga spre 
hambar. 


Văzu rulota Air-Flow şi alergă spre ea. Aproape că ajunse 
acolo, când lovi cu piciorul în ceva şi căzu lat la pământ. Într-o 
clipă era deja sus şi se uita în jur. Văzu imediat în ce se 
împiedicase. 

Era o lopată. Una cu pământ proaspăt pe lamă. 

Un sentiment rău începu să-l străbată; un sentiment 
într-adevăr foarte rău. Începu în stomac, apoi se răspândi în 
sus către piept şi-n jos către boaşe. Buzele îi dezgoliră dinţii, 
foarte încet, într-un rictus foarte urât. 

Se ridică în picioare şi văzu piatra-reper din apropiere stând 
cu partea murdară de pământ în sus. Fusese aruncată în lături. 
Cineva fusese acolo înaintea lui... şi nu cu mult timp în urmă, 
după toate aparențele. Cineva îl întrecuse în găsirea comorii. 

— Nu, şopti el. 

Cuvântul îi căzu din gura strâmbată de rictus asemenea 
unei picături de sânge înveninat sau de salivă infectată. 

— Nu! 

Nu departe de lopată şi de piatra dezrădăcinată, Ace văzu o 
grămadă de pământ afânat care fusese aruncat cu indiferenţă 
înapoi în groapă. Ignorând atât propriile sale unelte, cât şi 
lopata lăsată în urmă de hoţ, Ace căzu iarăşi în genunchi şi 
începu să arunce în lături pământul din groapă. Cât ai zice 
peşte, găsi cutia de Crisco. 

O scoase la lumină şi-i deschise capacul. 

Nu era nimic înăuntru în afara unui plic alb. 

Ace îl scoase şi-l rupse la un capăt. Două lucruri căzură din 
el: o bucată de hârtie împăturită şi un plic mai mic. Ignoră al 
doilea plic pentru moment şi despături hârtia. Era un bilet scris 
la maşină. Când îşi citi propriul nume în partea de sus a hârtiei, 
îi căzu falca. 


Dragă Ace, 


N-am cum fi sigur c-o să găseşti asta, dar nu există nici o 
lege care să te împiedice să speri. A fost distractiv să te 
trimit la Shawshank, dar asta a fost şi mai distractiv. Mi-aş 
dori să-ţi pot vedea faţa când vei termina de citit asta. 

Nu cu mult după ce te-am trimis la pârnaie, m-am dus să 
discut cu Pop. Discutam cu el destul de des - o dată pe 
lună, de fapt. Aveam un aranjament: el îmi dădea o sută pe 
lună şi eu îl lăsam să facă împrumuturi ilegale. Totul foarte 
civilizat. La jumătatea întâlnirii despre care-ţi povestesc, s-a 
scuzat că trebuie să meargă la toaletă - „o hi şeva ş-am 
mâncat”, a zis. Ha-ha! M-am folosit de ocazie să arunc o 
privire în biroul lui, pe care-l lăsase descuiat. O astfel de 
neglijenţă nu-i era caracteristică, dar cred că se temea c-o 
să se scape-n pantaloni dacă nu mergea „în vizită la 
Unghiu' John” imediat. Ha! 

Am găsit un singur lucru demn de interes, dar era ceva 
de milioane. Semăna cu o hartă. Pe ea erau o mulţime de 
cruci, dar una dintre ele - cea care însemna locul ăsta - era 
marcată cu roşu. Am pus harta la loc înainte să se întoarcă 
Pop. N-a ştiut niciodată că m-am uitat la ea. Am venit aici 
imediat ce-a murit şi am dezgropat cutia asta de Crisco. În 
ea erau mai bine de două sute de mii de dolari, Ace. Nu-ţi 
face griji, însă - m-am hotărât să „împart la toţi în mod 
egal” şi am să-ţi las exact ceea ce meriţi. 

Bun venit înapoi în oraş, Găo-Ace! 
Al tău devotat, 

Alan Pangborn 

Şeriful Districtului Castle 


P.S. O vorbă pentru cine are urechi să audă, Ace: acum 
că ştii, „ia-ţi picioarele la spinare” şi uită de toată povestea 
asta. Ştii vechea zicală - ce-ai găsit e bun găsit. Dacă 
încerci vreodată să-mi scoţi ochii cu banii unchiului tău, o 
să-ţi fac o nouă gaură-n cur şi-o să-ţi îndes capu-n ea. 

Ai încredere în ce spun. 

A.P. 


5 În limba engleză „john”, pe lângă nume propriu, are şi 
înţelesul de toaletă, budă, bideu - n. tr. 


Ace lăsă foaia de hârtie să-i alunece dintre degetele 
amorţite şi desfăcu al doilea plic. 

Din el căzu o singură bancnotă de un dolar. 

M-am hotărât să „ împart la toti în mod egal” şi am să-ți las 
exact ceea ce meriți. 

— Nemernic mâncător de crabi stricaţi, şopti Ace şi ridică 
bancnota de un dolar cu nişte degete tremurânde. 

Bun venit înapoi în oraş, Găo-Ace! 

— FIUDECURVĂ! - strigă Ace atât de tare, că simţi ceva în gât 
cum se întinde şi aproape că se rupe. Ecoul se întoarse cu forţă 
redusă:... curvă... curvă... curvă... 

începu să rupă dolarul, apoi îşi forţă degetele să se 
relaxeze. 

A-ă. Nici vorbă, Jose. 

Pe ăsta-l va păstra. Fiul ăla de curvă voise banii lui Pop, nu? 
Furase ceea ce aparţinea de drept ultimei rude în viaţă a lui 
Pop, nu? Păi, prea-bine. Bun. Perfect. Dar ar trebui să ia toți; 
banii. Aşa că, după ce-i va tăia lui Pangborn testiculele cu 
briceagul, avea intenţia să-i îndese bancnota asta de-un dolar 
în gaura însângerată rămasă în locul lor. 

— Vrei banii, tăticuţule? - întrebă Ace pe o voce slabă, 
gânditoare. Bine. Asta-i bine. Nici o problemă. Nici o... futută... 
de problemă. 

Se ridică în picioare şi porni înapoi către maşină într-o 
variantă  ţeapănă, bălăbănită a  obişnuitului său mers 
şmecheresc. 

Pe când ajunse acolo, aproape că fugea. 


Partea a treia 


TOTUL TREBUIE SĂ TREACĂ 
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


La şase fără un sfert, un crepuscul bizar începuse să se 
strecoare peste Castle Rock; în partea sudică a orizontului se 
adunau nori grei de furtună. Deasupra pădurilor şi câmpiilor din 
acea direcţie se auzea murmur de bubuituri slabe, îndepărtate. 
Norii se mişcau spre oraş, pe drum dezvoltându-se mereu. 
Becurile din vârful stâlpilor de iluminare stradală, acţionate de 
o fotocelulă principală, se aprinseră cu o jumătate de oră mai 
devreme ca de obicei în acea parte a anului. 

Pe Strada Principală de Jos era o învălmăşeală aglomerată. 
Fusese ocupată de vehicule ale Poliţiei Statale şi de furgonete 
ale reţelelor de televiziune. Apelurile radio pârâiau şi se 
împleteau în aerul încins, nemişcat. Tehnicienii de televiziune 
întindeau cabluri şi ţipau la cei - la copii, în principal - care se 
împiedicau în bucăţile deprinse înainte ca ei să le ancoreze 
provizoriu de pavaj cu bandă izolantă. Fotografii de la patru 
ziare stăteau în afara baricadelor din faţa Clădirii Municipalități 
şi făceau instantanee ce aveau să apară pe primele pagini în 
ziua următoare. Câţiva localnici - surprinzător de puţini, dacă 
se deranjase cineva să observe astfel de lucruri - stăteau 
gură-cască. Un corespondent de televiziune stătea sub lumina 
unui reflector de mare intensitate şi-şi înregistra transmisia cu 
Clădirea Municipalităţii în fundal. „Un inexplicabil val de 
violenţe a biciuit oraşul Castle Rock în această după-amiază”, 
începu el, apoi se opri. „Biciut?” se întrebă el dezgustat. 
„Căcat, hai s-o luăm de la capăt.” La stânga lui, un tip de la 
altă televiziune îşi privea echipa cum se pregătea pentru ceea 
ce avea să fie o transmisie în direct peste mai puţin de 
douăzeci de minute. Cei mai mulţi dintre spectatori fuseseră 
atraşi mai mult de chipurile familiare ale corespondenţilor de 
televiziune decât de baricade, unde nu mai fusese nimic de 
văzut de când doi brancardieri de la Salvare îl aduseseră afară 
pe ghinionistul de Lester Pratt într-un sac din plastic negru, îl 
încărcaseră în spatele unei ambulanţe şi plecaseră. 

Strada Principală de Sus, departe de luminile albastre 
stroboscopice ale patrulelor de la Poliţia Statală şi de 
reflectoarele puternice ale carelor de televiziune, era aproape 
complet părăsită. 

Aproape. 


Din când în când, câte o maşină mică sau o camionetă 
parca într-unul dintre locurile înclinate din faţa Lucrurilor 
preţioase. Din când în când, câte un pieton hoinărea până sus 
la noul magazin, unde spoturile luminoase din vitrină erau 
stinse şi draperia era trasă la uşa de sub umbrar. Din când în 
când, câte unul dintre gură-cască de pe Principala de Jos se 
despărţea de grupul schimbător de privitori şi urca strada, 
trecea de lotul vacant unde se aflase cândva Emporium 
Galorium, trecea de atelierul Coşi intruna, acum închis şi 
întunecat, şi ajungea la noul magazin. 

Nimeni nu observă această preumblare de vizitatori - nici 
poliţia, nici echipele de filmare, nici corespondenţii, nici 
majoritatea spectatorilor. Aceştia se uitau la SCENA CRIMEI şi 
stăteau cu spatele întors la locul unde, la distanţă de mai puţin 
de trei sute de yarzi, crima încă era în desfăşurare. 

Dacă vreun observator dezinteresat ar fi ţinut un ochi pe 
Lucruri preţioase, el sau ea ar fi observat repede un tipar. 
Vizitatorii se apropiau. Vizitatorii vedeau anunţul din vitrină 
care spunea 


ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI DIRECTIVE 


Vizitatorii făceau un pas în spate cu expresii identice de 
frustrare şi istovire pe chipuri - arătau ca nişte narcomani 
suferinzi care au descoperit că furnizorul nu este acolo unde 
promisese că va fi. Şi acum ce fac? spuneau chipurile lor. 
Majoritatea păşeau în faţă pentru a citi din nou anunţul, de 
parcă o a doua privire, mai de aproape, va schimba cumva 
conţinutul mesajului. 

Câţiva urcau în maşini şi plecau sau rătăceau în jos către 
Clădirea Municipalităţii să se uite pentru o vreme cu ochi mari 
la spectacolul gratuit, părând ameţiţi şi vag dezamăgiţi. Pe 
feţele celor mai mulţi, însă, se instala o expresie de bruscă 
înţelegere. Aveau aspectul unor oameni care pricep brusc 
ideea de bază, cum ar fi să facă schema unor fraze simple sau 
să reducă două fracţii la cel mai mic numitor comun. 

Aceşti oameni dădeau colţul spre aleea de serviciu care 
trecea prin spatele magazinelor de pe Strada Principală - aleea 
unde parcase Ace Tucker Talisman-ul cu o seară înainte. 

Patruzeci de picioare mai încolo, un dreptunghi de lumină 


galbenă ieşea prin uşa deschisă şi cădea pe cimentul peticit. 
Lumina aceasta devenea tot mai puternică pe măsură ce ziua 
făcea trecerea spre seară. În mijlocul dreptunghiului stătea o 
umbră, asemenea unei siluete decupate din hârtie creponată 
neagră. Umbra îi aparţinea, desigur, lui Leland Gaunt. 

În cadrul uşii aşezase o masă. Pe ea se afla o cutie de 
trabucuri Roi-Tan. Punea banii pe care-i primea de la clienţii lui 
în acea cutie şi din ea oferea restul. Aceşti clienţi se apropiau 
cu fereală, chiar cu teamă în unele cazuri, dar toţi aveau un 
lucru în comun: erau oameni nervoşi care aveau de rezolvat 
duşmănii crunte. Câţiva - nu mulţi - se întorceau înainte să 
ajungă la tejgheaua improvizată a domnului Gaunt. Unii o luau 
la fugă, cu ochii largi ai celor care au observat în umbre o fiară 
înspăimântătoare  lingându-se pe labe. Majoritatea, însă, 
rămâneau să încheie târgul. Şi-n vreme ce domnul Gaunt îi lua 
în râs, tratând acest ciudat fel de comerţ la uşa din dos drept o 
diversiune amuzantă de la capătul unei zile lungi, aceştia se 
relaxau. 

Domnului Gaunt îi plăcuse magazinul, dar niciodată nu se 
simţise la fel de confortabil în spatele geamurilor de vitrină şi 
cu un acoperiş deasupra capului cum se simţea acolo, la 
marginea aerului, cu primele brize ale viitoarei furtuni 
fluturându-i părul. Magazinul, cu inteligentele lui spoturi 
luminoase instalate în tavan, era în regulă... dar acolo era mai 
bine. Acolo era totdeauna mai bine. 

Începuse să facă afaceri cu mulţi ani în urmă - ca negustor 
ambulant pe faţa oarbă a unui tărâm îndepărtat, un negustor 
care-şi purta marfa în spinare, un negustor care venea de 
obicei la lăsarea întunericului şi pleca întotdeauna în dimineaţa 
următoare, lăsând în urma lui vărsări de sânge, orori şi 
nefericire. Ani mai târziu, în Europa, în vreme ce ciuma făcea 
ravagii şi roţile cărucioarelor cu morţi se învârteau întruna, 
mersese din oraş în oraş şi din ţară în ţară într-o căruţă trasă 
de un cal alb slab ca varga, cu ochi înfiorător de arzători şi o 
limbă la fel de neagră ca inima unui ucigaş. Işi vindea marfa 
din spatele căruţei... şi pleca înainte ca devotaţii lui clienţi, care 
plăteau cu monede mici, zgâriate sau făceau chiar troc, să 
poată descoperi ce cumpăraseră de fapt. 

Vremurile se schimbaseră; metodele se schimbaseră; şi 
feţele la fel. Dar când feţele erau în nevoie întotdeauna erau la 


fel, feţele unor oi care şi-au pierdut păstorul, şi cu genul acesta 
de comerţ se simţea el cel mai în larg, stând nu în spatele unei 
tejghele  fistichii cu o casă de marcat Sweda alături, ci în 
spatele unei mese simple din lemn, dând restul dintr-o cutie de 
trabucuri şi vânzându-le acelaşi obiect mereu şi mereu şi 
mereu. 

Bunurile care-i atrăseseră atât de mult pe rezidenții din 
Castle Rock - perlele negre, relicvele sfinte, sticla multicoloră, 
pipele, vechile reviste cu benzi desenate, cartonaşele de 
base-ball, caleidoscoapele antice - se vânduseră toate. Domnul 
Gaunt ajunsese înapoi la adevărata sa afacere, iar atunci când 
ajungeai cu judecata la capăt, adevărata afacere era 
întotdeauna aceeaşi. Obiectul ultim se schimbase odată cu 
trecerea anilor, exact ca tot restul, dar schimbările erau lucruri 
de suprafaţă, glazuri de diferite arome pe aceeaşi prăjitură 
neagră şi amară. 

In cele din urmă, domnul Gaunt le vindea întotdeauna 
arme... şi ei întotdeauna le cumpărau. 

— Ei, mulţumesc, domnule Warburton! - spuse domnul 
Gaunt, luând o bancnotă de cinci dolari de la îngrijitorul cel 
negru. Îi dădu înapoi una de un dolar şi unul dintre pistoalele 
automate pe care le adusese Ace din Boston. 

— Mulţumesc, domnişoară Milliken! 

Luă zece şi dădu înapoi opt. 

Le cerea cât îşi permiteau să dea - nici un penny mai mult, 
nici mai puţin. Fiecare după posibilităţi, acesta era mottoul 
domnului Gaunt şi lasă deoparte „fiecare după trebuinţe”, 
fiindcă toate erau lucruri de trebuinţă, lucruri preţioase, iar el 
venise acolo să le umple goliciunea şi să le pună capăt 
suferințelor. 

— Mă bucur să vă văd, domnule Emerson! 

O, întotdeauna era o bucurie, o mare bucurie, să facă iarăşi 
afaceri aşa cum făcea altădată. lar vânzările nu-i merseseră 
niciodată mai bine. 


Alan Pangborn nu era în Castle Rock. În vreme ce reporterii 
şi echipajele Poliţiei Statale se adunau la un capăt al Străzii 
Principale şi la jumătatea dealului Leland Gaunt îşi desfăşura 
vânzarea de adio, Alan şedea în camera asistentelor din Aripa 
Blumer a Spitalului Cumberland-ului de Nord din Bridgton. 

Aripa Blumer era mică - doar paisprezece camere pentru 
pacienţi - dar ceea ce-i lipsea ca dimensiune recupera în 
culoare. Pereţii încăperilor celor internaţi erau vopsite în 
nuanţe primare luminoase. Din tavanul camerei asistentelor 
atârna o zornăitoare, păsările care erau agăţate de ea 
legănându-se şi înclinându-se cu graţie în jurul unei tije 
centrale. 

Alan şedea în faţa unei imense picturi murale care înfăţişa 
un amestec de poezii cu Mama Gâscă. O bucată a picturii 
prezenta un om aplecându-se peste o masă, întinzând ceva 
către un băieţel, evident un provincial, care părea atât speriat, 
cât şi fascinat. Ceva în legătură cu imaginea aceasta îl izbi pe 
Alan, şi o frântură dintr-o poezie din copilărie îi reveni ca o 
şoaptă în amintire: 


Simon cel Simplu a-ntâlnit un om-plăcinţică 
în drum spre bâlci. 

„Simon cel Simplu”, spuse omul-plăcinţică, 
„vino şi gustă ce-am în desagi!” 


Pe braţele lui Alan apăruse piele de găină - puncte mici 
asemenea unor mărgeluţe de transpiraţie rece. Nu-şi dădea 
seama de ce, iar asta i se părea perfect normal. Niciodată în 
întreaga sa viaţă nu se mai simţise atât de zguduit, atât de 
speriat, atât de profund nedumerit cum se simţea acum. Ceva 
ce-i depăşea complet posibilitatea de înţelegere se petrecea în 
Castle Rock. Acest lucru devenise clar vizibil doar târziu astă 
după-amiază, când totul păruse să sară până la cer deodată, 
dar începuse cu zile, poate chiar săptămâni, în urmă. Nu ştia ce 
este, dar ştia că Nettie Cobb şi Wilma Jerzyck fuseseră doar 
primele semne exterioare. 

Şi era îngrozitor de speriat că lucrurile încă se aflau în 
mişcare în vreme ce el stătea acolo alături de Simon cel Simplu 
şi omul-plăcinţică. 

O asistentă, domnişoara Hendrie potrivit micuţei plăcuţe de 


la piept, veni de-a lungul coridorului călcând pe tălpile de crep 
vag scârţâitoare ale pantofilor, croindu-şi drum cu graţie printre 
jucăriile care stăteau aruncate peste tot pe hol. Când intrase 
Alan, şase copii, unii cu membrele în ghips sau altele, unii cu 
acea chelie parţială pe care el o asocia cu tratamentele de 
chimioterapie, se jucau în hol, făcând schimb de cuburi şi 
maşinuţe, strigând cu prietenie unii la alţii. Acum era ora mesei 
de seară şi merseseră fie jos la bufetul cu autoservire, fie 
înapoi în camerele lor. 

— Cum este? - o întrebă Alan pe domnişoara Hendrie. 

— Nici o schimbare. 

Se uită la Alan cu o expresie calmă ce conţinea un element 
de ostilitate. 

— Doarme. Trebuie să doarmă. A suferit un şoc puternic. 

— Ce aţi auzit de la părinţii lui? 

— Am sunat la locul de muncă al tatălui lui din South Paris. 
A avut o lucrare de instalare în New Hampshire în după-amiaza 
asta. A plecat spre casă, am înţeles, şi va fi informat când va 
sosi. Ar trebui să ajungă aici în jur de nouă, aş zice, dar, 
desigur, e imposibil de spus. 

— Şi mama? 

— Nu ştiu, spuse domnişoara Hendrie. 

Ostilitatea era mai vizibilă acum, dar nu mai era îndreptată 
spre Alan. 

— Nu eu am dat telefonul acela. Tot ce ştiu e ceea ce văd - 
că nu este aici. Băieţelul şi-a văzut fratele sinucigându-se cu o 
puşcă de vânătoare şi, chiar dacă asta s-a petrecut acasă, 
mama încă n-a ajuns aici. Va trebui să mă scuzaţi - trebuie să 
umplu căruciorul cu medicamente. 

— Desigur, murmură Alan. 

O privi cum se îndepărtează, apoi se ridică din scaun. 

— Domnişoară Hendrie? 

Se întoarse către el. Ochii ei încă erau calmi, dar 
sprâncenele ridicate exprimau iritare. 

— Domnişoară Hendrie, chiar trebuie să vorbesc cu Sean 
Rusk. Cred că e absolut necesar să vorbesc cu el. 


— 0? 
Vocea ei era rece. $ 
— Ceva... - Alan se gândi brusc la Polly şi vocea îl lăsă. Işi 


curăţă gâtul şi se forţă să continue. - Se întâmplă ceva în 


oraşul meu. Sinuciderea lui Brian Rusk nu e decât o parte din 
asta, cred. Şi mai cred că Sean Rusk s-ar putea să aibă cheia 
pentru cealaltă parte. 

— Domnule şerif Pangborn, Sean Rusk nu are decât şapte 
ani. lar dacă ştie într-adevăr ceva, de ce nu mai sunt şi alţi 
poliţişti aici? 

Alţi poliţişti, îşi spuse el. Ce vrea să zică e poliţişti ca/ificati. 
Poliţişti care nu interoghează băieţi de unsprezece ani pe 
stradă şi apoi îi trimit acasă pentru a se sinucide în garaj. 

— Fiindcă sunt ocupați cu altceva, spuse Alan, şi fiindcă ei 
nu cunosc oraşul aşa cum îl cunosc eu. 

— Inţeleg. 

Se întoarse să plece din nou. 

— Domnişoară Hendrie. 

— Domnule şerif, sunt în lipsă de personal în seara asta şi 
foarte... 

— Brian Rusk nu este singura victimă de astăzi din Castle 
Rock. Au mai fost cel puţin alte trei. Un alt om, proprietarul 
tavernei din localitate, a fost dus la spitalul din Norway cu 
traumatisme prin împuşcare. S-ar putea să trăiască, dar va sta 
sub strictă observare în următoarele treizeci şi şase de ore sau 
aşa ceva. Şi am o presimţire că ucigaşul n-a terminat încă. 

Reuşise în sfârşit să-i capteze întreaga atenţie. 

— Credeţi că Sean Rusk ştie ceva despre asta? 

— S-ar putea să ştie de ce s-a sinucis fratele lui. Dacă ştie, 
asta ar putea face lumină asupra celorlalte lucruri. Aşa că, dacă 
se trezeşte, vreţi să-mi daţi de veste? 

Femeia ezită, apoi spuse: 

— Asta depinde de starea mentală de atunci, domnule şerif. 
N-am să vă permit să înrăutăţiţi condiţia unui băieţel isteric, 
indiferent ce se petrece în oraşul dumneavoastră. 

— Inţeleg. 

— Chiar? Bun. 

li oferi o privire care spunea: şedeți doar acolo şi nu-mi 
faceţi probleme, atunci, şi se duse înapoi spre biroul cel înalt. 
Se aşeză, iar el o auzi cum aşază sticle şi cutii în căruciorul cu 
medicamente. 

Alan se ridică în picioare, se duse la telefonul public din hol 
şi formă iarăşi numărul lui Polly. Şi încă o dată, acesta sună 
fără răspuns. Formă numărul de la Coşi Întruna, îi răspunse 


robotul şi trânti receptorul în furcă. Se întoarse înapoi la scaun, 
se aşeză şi se mai uită puţin fix la pictura murală cu Mama 
Gâscă. 

Ai uitat să-mi pui o întrebare, domnişoară Hendrie, îşi spuse 
Alan. Ai uitat să mă întrebi de ce sunt aici dacă se petrec atât 
de multe în capitala districtului pe care am fost ales să-l 
protejez şi să-l apăr. Ai uitat să mă întrebi de ce nu conduc eu 
anchetele, iar aici, aşteptând ca Sean Rusk să se trezească, să 
fie un ofiţer cu mai puţine responsabilităţi - bătrânul Seat 
Thomas, de pildă. Ai uitat să întrebi de lucrurile astea, 
domnişoară Hendrie, şi eu ştiu un secret. Mă bucur că ai uitat. 
Asta-i secretul. 

Motivul era simplu aşa cum era şi umilitor. Cu excepţia 
Portland-ului şi a Bangor-ului, cazurile de crimă nu intrau în 
atribuţiile Oficiului Şerifului, ci ale Poliţiei Statale. Henry Payton 
făcuse aluzie la asta după duelul lui Nettie cu Wilma, dar acum 
nu mai făcea asta. Nu-şi mai permitea. Reprezentanţi de la 
fiecare ziar şi post de televiziune clin sudul Maine-ului se aflau 
fie în Castle Rock, fie pe drum într-acolo. Aveau să li se alăture 
nu peste mult timp colegii din restul statului... iar dacă treaba 
asta chiar nu se terminase, aşa cum bănuia Alan, în curând 
aveau să li se alăture trimişi ai organelor de mass-media din tot 
sudul statului. 

Asta era simpla realitate a situaţiei, însă nu schimba felul în 
care se simţea Alan. El se simţea ca un aruncător ce nu-şi 
poate face treaba şi e trimis la duşuri de către antrenor. Era un 
fel al naibii de prost de-a te simţi. Şedea în faţa lui Simon cel 
Simplu şi încă o dată începu să adune scorul. 

Lester Pratt, mort. Venise la Oficiul Şerifului orbit de gelozie 
şi-l atacase pe John LaPointe. Era vorba de prietena lui, se pare, 
deşi John îi spusese lui Alan înainte să vină ambulanţa că nu 
mai ieşise cu Sally Ratcliffe de peste un an. „Am vă'ut-o doa’ 
din cân’ în cân’ pe st'adă ş-atunşi mi-o reteza ce’ mai des cân’ 
voiam să-i vo'besc. Era convinsă că-s unu’ din ăi ce-o să a'dă-n 
iad.” Îşi atinsese nasul spart şi se crispase de durere. „Acu' 
chia’ că simt c-o să a'd în iad.” 

John era acum spitalizat în Norway cu nasul spart, cu 
maxilarul fracturat şi mai multe posibile leziuni interne. 

Sheila Brigham era şi ea în spital. Şocul. 

Hugh Priest şi Billy Tupper erau morţi amândoi. Vestea 


aceasta o primise chiar în timp ce Sheila începea să-şi piardă 
raţiunea. Telefonul fusese dat de un distribuitor de bere, care 
avusese prezenţa de spirit să sune la Salvare înainte să-l sune 
pe şerif. Bărbatul fusese aproape la fel de isteric ca şi Sheila 
Brigham, iar Alan nu-l condamnase pentru asta. Atunci, începea 
deja să se simtă şi el destul de isteric. 

Henry Beaufort, în condiţii critice ca rezultat al multiplelor 
răni prin împuşcare. 

Norris Ridgewick lipsea... iar asta, cumva, îl durea cel mai 
tare. 

Alan îl căutase prin jur după ce primise telefonul de la 
distribuitorul de bere, dar Norris pur şi simplu dispăruse. Alan 
presupuse la vremea aceea că ieşise afară să-l aresteze după 
toate uzanţele pe Danforth şi că se va întoarce însoţit de şeful 
Consiliului Local, dar se dovedise mai apoi că nimeni nu-l 
arestase pe Keeton. Alan bănuia că îl vor aresta cei de la stat 
dacă vor da peste el în vreme ce urmăreau alte fire ale 
anchetei, dar altfel, nu. Aveau lucruri mai importante de făcut. 
Intre timp, Norris pur şi simplu dispăruse. Oriunde se afla, 
ajunsese acolo pe jos; când ieşise el din oraş, VW-ul lui Norris 
încă mai stătea răsturnat în mijlocul Străzii Principale de Jos. 

Martorii spuneau că Buster se târâse în Cadillac pe geam şi 
pur şi simplu plecase. Singura persoană care încercase să-l 
oprească plătise un preţ scump. Scott Garson era spitalizat 
acolo, la Spitalul Cumberland-ului de Nord, cu maxilarul rupt, 
cu pometele rupt, cu încheietura de la mână ruptă şi cu trei 
degete rupte şi ele. Ar fi putut fi şi mai rău; spectatorii 
pretindeau că Buster chiar încercase să-l calce pe om cu 
maşina când acesta zăcea în mijlocul străzii. 

Lenny Partridge, cu clavicula ruptă şi cu Dumnezeu ştie 
câte coaste fracturate, era şi el acolo undeva. Andy Clutterbuck 
venise cu vestea acestui nou dezastru în vreme ce Alan încă 
încerca să priceapă faptul că primul consilier al oraşului era 
acum un fugar din calea justiţiei, încătuşat de un Cadillac mare 
şi roşu. Hugh Priest se pare că-l oprise pe Lenny, îl aruncase 
peste drum şi plecase la volanul maşinii bătrânului. Alan bănuia 
că vor găsi maşina lui Lenny în parcarea de la The Mellow 
Tiger, dat fiind că acolo dăduse ortul popii Hugh. 

Şi, desigur, era Brian Rusk, care înghiţise un glonţ la 
frageda vârstă de unsprezece ani. Clut abia începuse să-şi 


spună povestea, când sunase iarăşi telefonul. Sheila plecase 
deja şi ridicase Alan pentru a auzi vocea unui băieţel isteric, 
care striga - Sean Rusk, care formase numărul de pe abţibildul 
portocaliu aprins de lângă telefonul din bucătărie. 

Una peste alta, ambulanţele de la Asistenţa Medicală şi 
echipajele de la Serviciul de Salvare din patru oraşe diferite 
făcuseră opriri de după-amiază în Castle Rock. 

Acum, şezând cu spatele la Simon cel Simplu şi la 
omul-plăcinţică, urmărind păsările din plastic cum se leagănă şi 
se înclină în jurul axului lor, Alan se întoarse încă o dată la 
Hugh şi la Lenny Partridge. Înfruntarea dintre ei nu era nici pe 
departe cea mai mare dintre cele care avuseseră loc în Castle 
Rock în ziua aceea, dar era cea mai ciudată... iar Alan 
presimţea că rezolvarea acestei tărăşenii s-ar putea afla chiar 
în ciudăţenia ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu şi-a luat Hugh 
maşina lui, dacă tot avea o răfuială cu Henry Beaufort? - îl 
întrebase Alan pe Clut, trecându-şi mâinile prin părul care deja 
era ciufulit de-a binelea. De ce să-şi facă de lucru ai rabla aia 
bătrână a lui Lenny? 

— Fiindcă Buick-ul lui Hugh avea toate cauciucurile sparte. 
Se pare că cineva i le-a făcut ferfeniţă cu cuțitul. 

Clut ridicase din umeri, uitându-se neliniştit la abatorul care 
devenise Oficiul Şerifului. 

— Poate c-a crezut că Henry Beaufort i-a făcut-o. 

Da, îşi spuse Alan acum. Poate că da. Era o nebunie, dar era 
o nebunie mai mare decât ce crezuse Wilma, şi anume că, 
Nettie împroşcase cu noroi în cearşafurile ei şi apoi aruncase cu 
pietre prin geamurile casei sale? O nebunie mai mare decât să 
creadă Nettie că Wilma îi omorâse cățelul? 

Înainte să aibă ocazia să-i mai pună nişte întrebări lui Clut, 
venise Henry Payton şi-i spusese lui Alan, cât de blând putuse, 
că preia el cazul. Alan încuviinţase din cap. 

— Trebuie să afli un lucru, Henry, cât de repede poţi. 

— Care, Alan? - întrebase Henry, dar Alan văzuse cu o 
senzaţie de greață că Henry îl asculta cu doar jumătate de 
ureche. 

Vechiul lui prieten - primul prieten adevărat pe care şi-l 
făcuse Alan în rândul largii comunităţi a apărătorilor legii după 
ce câştigase postul de şerif şi se dovedise a fi într-adevăr un 


prieten valoros - se concentra deja asupra altor lucruri. Cum îşi 
va desfăşura ofiţerii în teren, dată fiind larga răspândire a 
incidentelor, era probabil printre primele pe listă. 

— Trebuie să afli dacă Henry Beaufort era la fel de furios pe 
Hugh Priest cum se pare că era Hugh pe el. Nu-l poţi întreba pe 
el acum, am înţeles că e inconştient, dar când se va trezi... 

— Am s-o fac, spusese Henry şi-l lovise amical peste umăr 
pe Alan. 

Am s-o fac. - Apoi, ridicând vocea: Brooks! Morrison! Veniţi 
aici! 

Alan îl privise cum se îndepărta şi s-a gândit să meargă 
după el. Să-l prindă de mână şi să-l facă să-l asculte. N-o 
făcuse, fiindcă Henry şi Hugh şi Lester şi John - chiar şi Wilma 
şi Nettie - începeau să nu mai aibă pentru el nici o importanţă 
imediată. Morţii erau morţi; răniții se aflau sub îngrijire; crimele 
fuseseră comise. 

Doar că Alan avea o bănuială îngrozitoare, nemărturisită, că 
adevăratele crime încă se aflau în desfăşurare. 

Când plecase Henry să-şi instruiască oamenii, Alan îl 
chemase iarăşi pe Clut. Ajutorul de şerif venise cu mâinile 
îndesate în buzunare şi cu o expresie îmbufnată pe faţă. 

— Am fost înlocuiţi, Alan, spusese el. Ne-au scos din decor. 
La naiba! 

— Nu complet, a spus Alan, sperând că vorbise de parcă ar 
fi crezut cu adevărat asta. Tu vei fi omul meu de legătură aici, 
Clut. 

— Tu unde mergi? 

— La casa familiei Rusk. 

Dar când ajunsese acolo, atât Brian, cât şi Sean Rusk nu 
erau de găsit. Ambulanţa care se ocupa de nefericitul Scott 
Garson trecuse pe acolo să-l ia pe Sean; se aflau în drum spre 
Spitalul Cumberland-ului de Nord. Al doilea dric al lui Harry 
Samuels, un vechi Lincoln decapotat, îl luase pe Brian Rusk şi 
aveau să-l ducă la Oxford, în aşteptarea autopsiei. Dricul cel 
bun al lui Harry - cel la care se referea drept „maşina 
companiei” - plecase deja spre acelaşi loc cu Hugh şi Billy 
Tupper. 

Alan îşi spusese: cadavrele vor fi puse la păstrare în morga 
aia mică de acolo ca şi nişte stânjeni. 

Doar când ajunsese la casa familiei Rusk îşi dăduse seama 


Alan - în viscere la fel ca şi în gând - că fusese complet scos 
din joc. Doi dintre oamenii de la DIC ai lui Henry ajunseseră 
acolo înaintea lui şi se exprimaseră clar că putea rămâne doar 
atâta vreme cât nu punea mâna pe vâslă şi nu-ncerca să-i ajute 
să vâslească. El rămăsese în cadrul uşii de la bucătărie pentru 
o clipă, uitându-se la ei, simțindu-se la fel de folositor ca o a 
cincea roată la o trotinetă cu motor. Răspunsurile Corei Rusk 
erau încete, aproape anemice. Alan crezuse că era poate din 
cauza şocului sau poate medicii de pe ambulanţă care-i duceau 
fiul încă viu la spital îi dăduseră cine ştie ce calmant înainte să 
plece la drum. Işi amintise cu înfiorare de felul cum arătase 
Norris când se târâse afară pe geamul VW-ului său răsturnat. 
Că era din cauza tranchilizantelor sau doar a şocului, detectivii 
nu scoteau de la ea mare lucru. Nu plângea, nu tocmai, dar era 
limpede că nu se putea concentra destul asupra întrebărilor 
încât să ofere răspunsuri folositoare. Nu ştia nimic, le spusese 
ea; fusese la etaj, trăgea un pui de somn. Sărmanul de Brian, 
spunea întruna. Sărmanul, sărmanul de Brian. Dar îşi exprima 
acest sentiment într-un mormăit pe care Alan îl găsise 
înfiorător şi-şi tot făcea de lucru cu perechea de ochelari de 
soare care stătea lângă ea pe masa din bucătărie. Unul dintre 
braţe fusese lipit cu bandă adezivă şi una dintre lentile era 
crăpată. 

Alan plecase plin de dezgust şi venise aici, la spital. 

Acum se ridică şi se duse la telefonul public de la capătul 
coridorului, din antreul principal. Încercă iarăşi la Polly, nu primi 
nici un răspuns, după care formă numărul Oficiului Şerifului. 
Vocea care răspunse mârâi: „Poliţia Statală”, iar Alan simţi o 
pornire copilărească de gelozie. Se prezentă şi-l ceru pe Clut. 
După cinci minute, Clut veni la aparat. 

— Scuze, Alan. Au lăsat receptorul pur şi simplu pe birou. 
Noroc c-am trecut pe aici să verific, altfel încă ai mai aştepta. 
Afurisiţilor ăştia de statali nu le pasă deloc de noi. 

— Nu-ţi faci griji de asta, Clut. L-a înghesuit cineva pe 
Keeton până acum? 

— Păi... nu ştiu cum să-ţi zic asta, Alan, dar... 

Alan simţi un gol în stomac şi închise ochii. Avusese 
dreptate; nu se terminase. 

— Spune-mi doar, zise el. Lasă introducerea. 

— Buster - Danforth, adică - s-a dus acasă şi-a folosit o 


şurubelniţă să rupă mânerul de la portiera Cadillac-ului. Ştii, de 
care era încătuşat. 

— Ştiu, aprobă Alan. 

Încă-şi ţinea ochii închişi. 

— Păi... şi-a omorât soţia, Alan. Cu un ciocan. Nu a găsit-o 
un poliţist de la stat, fiindcă statalii n-au prea fost interesaţi de 
Buster până acum douăzeci de minute. A găsit-o Seat Thomas. 
A trecu pe la Buster pe acasă să mai verifice o dată. A transmis 
prin radio ce-a găsit şi-a ajuns înapoi aici acum nici cinci 
minute. Are dureri de piept, spune, şi nu mă surprinde. Mi-a 
spus că Buster aproape că i-a dat faţa jos. Zice că-s maţe şi păr 
peste tot. Acolo sus pe View îi un pluton întreg sau aşa ceva de 
oamenii d-ăştia cu jachete albastre de-ai lui Payton. L-am pus 
pe Seat în biroul tău. Mi-am zis că-i mai bine să şadă decât să 
cadă. 

— lisuse Christoase, Clut - du-l repede la Ray Van Allen. Are 
şaizeci şi doi şi fumează Camel de când e pe lume. 

— Ray s-a dus la Oxford, Alan. Încearcă să-i ajute pe doctori 
să-l peticească pe Henry Beaufort. 

— Asistentul lui, atunci - cum îl cheamă? - Frankel. Everett 
Frankel. 

— Nu-i de găsit. Am încercat şi la cabinet, şi acasă la el. 

— Ei, şi ce spune soţia lui? 

— Ev e burlac, Alan. 

— O, Christoase. 

Cineva mâăzgălise un graffitti mic deasupra telefonului. Nu-ti 
face griji, fii fericit, spunea. Alan considera că asta-i o glumă 
nesărată. 

— Îl pot duce eu la spital, se oferi Clut. 

— Am nevoie să rămâi unde eşti, spuse Alan. Au apărut 
reporterii şi cei de la televiziune? 

— Mada. Mişună peste tot. 

— Ei bine, vezi ce face Seat imediat ce terminăm de vorbit. 
Dacă nu se simte mai bine, uite ce să faci: ieşi pe uşa din faţă, 
prinde un reporter care ţi se pare cât de cât mai luminat, fă-l 
ajutor de şerif şi pune-l să-l ducă pe Seat aici la Cumberland-ul 
de Nord. 

— Bine. 

Clut ezită, apoi izbucni: 

— Am vrut să merg la casa lui Keeton, dar cei de la Poliţia 


Statală... n-au vrut să mă lase la scena crimei! Ce zici de asta, 
Alan? Nemernicii ăia nu vor să lase un Ajutor de Şerif Districtual 
la scena crimei! 3 

— Ştiu ce simți. Nici mie nu-mi place. Dar îşi fac meseria. Il 
poţi vedea pe Seat de unde te afli, Clut? 

— Mda. 

— Ei? E-n viaţă? 

— Stă la masa ta, fumează şi se uită peste Rural Law 
Enforcement de luna asta. 

— Bun, spuse Alan. 

Îi venea să râdă sau să plângă sau să le facă pe amândouă 
în acelaşi timp. 

— Aşa mai merge. A sunat Polly Chalmers, Clut? 

— N... aşteaptă un minut, uite condica. Am crezut c-a 
dispărut. A sunat, Alan. Chiar înainte de trei treizeci. 

Alan făcu o grimasă. 

— De asta ştiu. Altceva, mai târziu? 

— Din câte văd, nu, dar asta nu-nseamnă cine ştie ce. 
Sheila fiind plecată şi afurisiţii ăştia de Ursoi Statali tot bătând 
pe-aici din bocanci, cine poate fi sigur? 

— Mersi, Clut. Mai e ceva ce-ar trebui să ştiu? 

— Mda, vreo două lucruri. 

— Trage. 

— Au găsit arma pe care a folosit-o Hugh să-l împuşte pe 
Henry, dar David Friedman de la Departamentul de Balistică al 
Poliţiei Statale spune că nu ştie ce este. Un fel de pistol 
automat, dar tipul a zis că n-a văzut niciodată vreunul 
asemănător. 

— Eşti sigur că-i vorba de David Friedman? întrebă Alan. 

— Friedman, mda - aşa-l chema pe tip. 

— El trebuie să ştie. Dave Friedman e-o Biblie a vânătorului 
ambulantă. 

— Dar nu ştie. Am fost chiar de faţă când vorbea cu amicul 
tău Payton. A zis că seamănă puţin cu un Mauser german, dar 
că-i lipsesc însemnele normale şi că lateralul e altfel. Cred că 
l-au trimis la Augusta alături de-o tonă de alte dovezi. 

— Ce altceva? 

— Au găsit un bilet anonim în curtea lui Henry Beaufort, 
spuse Clut. Era mototolit şi făcut minge lângă maşina lui - ştii 
T-Bird-ul ăla clasic al lui? Şi ăla a fost devastat. La fel ca şi 


maşina lui Hugh. 

Alan se simţi de parcă o mână mare şi moaie tocmai îl 
plesnise peste faţă. 

— Ce spunea în bilet, Clut? 

— Doar un minut. 

Auzi un foşnet vag în vreme ce Clut frunzări prin carneţel. 

— Aici e. „Să nu-mi mai tai niciodată raţia şi să-mi ţii apoi 
cheile de la maşină broscoi; blestemat ce eşti.” 

— Broscoi? 

— Aşa scrie. - Clut chicoti tensionat. - Cuvântul „niciodată” 
şi cuvântul „broscoi” au sub ele trasă câte o linie. 

— Şi spui că maşina a fost devastată? 

— Aşa-i. Cauciucuri ferfeniţite, la fel ca la a lui Hugh. Şi-o 
zgârietură mare şi lungă pe partea pasagerului. Au! 

— Bun, spuse Alan, îţi mai dau ceva de făcut. Du-te la 
frizerie, iar apoi la salonul de biliard dacă e nevoie. Află cui i-a 
tăiat raţia Henry săptămâna asta sau cea trecută. 

— Dar cei de la Poliţia Statală... 

— Să-i fut pe cei de la Poliţia Statală! - spuse Alan cu 
pasiune. E oraşul nostru. Noi ştim pe cine să întrebăm şi unde 
să-i găsim. Vrei să-mi spui că nu poţi pune mâna în cel mult 
cinci minute pe cineva care să cunoască povestea asta? 

— Sigur că nu, spuse Clut. L-am văzut pe Charlie Fortin 
când m-am întors de pe Castle Hill, stând la palavre cu câţiva 
băieţi în faţa reprezentanţei Western Auto. Dacă se bătea 
Henry în coarne cu cineva, Charlie trebuie să ştie cu cine. La 
naiba, Tiger e casa departe de casă a lui Charlie. 

— Da. Dar l-au interogat cei de la Poliţia Statală? 

— Păi... nu. 

— Nu. Aşa că interoghează-l tu. Dar cred că deja ştim 
amândoi răspunsul, nu? 

— Hugh Priest, spuse Clut. 

— Are inconfundabilul dangăt al unui clopot pentru mine, 
spuse Alan. 

Îşi spuse: poate că, în definitiv, asta nu-i atât de diferită de 
prima bănuială a lui Henry Payton. 

— Bine, Alan. Mă pun pe treabă. ` 

— Şi sună-mă în clipa în care ştii ceva sigur. In secunda 
aceea. 

Îi dădu lui Clut numărul, apoi îi ceru să-l repete ca să fie 


sigur că-l copiase corect. 

— Aşa am să fac, spuse Clut, după care izbucni cu furie: ce 
se petrece, Alan? La dracu, ce se petrece aici? 

— Nu ştiu. 

Alan se simţea foarte bătrân, foarte obosit... şi nervos. Nu 
mai era nervos pe Payton că-i luase cazul, ci pe acela, oricine 
ar fi fost el, care era răspunzător pentru aceste focuri de 
artificii oribile. Şi era din ce în ce mai convins că, atunci când 
avea să-i dea de capăt, vor descoperi că în tot acest timp nu 
lucrase decât o singură mână. Wilma şi Nettie. Henry şi Hugh. 
Lester şi John. Cineva îi legase unii de alţii precum nişte 
pachete de explozivi puternici. 

— Nu ştiu, Clut, dar vom afla. 

închise şi formă iarăşi numărul lui Polly. Dorinţa lui 
nestăvilită de a îndrepta lucrurile cu ea, de a înţelege ce se 
întâmplase de se înfuriase atât de tare pe el, pierea. 
Sentimentul înlocuitor care începuse să-şi facă loc înlăuntrul 
său era chiar mai puţin încurajator: o groază profundă, fără 
explicaţie; un sentiment tot mai puternic că ea era în pericol. 

Târ, ţâr, ţâr... dar nici un răspuns. 

Polly, te iubesc şi trebuie să discutăm. Te rog, ridică 
telefonul. Polly, te iubesc şi trebuie să discutăm. Te rog, ridică 
tele fonul. Polly, te iubesc... 

Litania aceasta i se învârtea în cap asemenea unei jucării cu 
arc. Voia să-l sune înapoi pe Clut şi să-i ceară ca, înainte să 
facă altceva, să treacă imediat pe la ea, dar nu putea. Asta ar fi 
fost ceva foarte greşit când era posibil să mai existe ale 
pachete de explozivi gata să sară în aer în The Rock. 

Da, dar Alan... dar dacă Polly e unul dintre aceştia? Gândul 
acesta scoase la iveală o asociere îngropată, dar nu reuşi s-o 
înţeleagă înainte ca ea să-şi ia zborul. 

Alan închise încet telefonul, întrerupând ţârâitul la jumătate. 


Polly nu mai suporta. Se rostogoli pe o parte, se întinse 
după telefon... şi acesta se opri în mijlocul târâitului. 


Bun, îşi spuse. Dar aşa era? 

Stătea întinsă pe pat, ascultând sunetul tunetelor care se 
apropiau. Era cald la etaj - cald ca-n mijlocul lunii iulie - dar să 
deschidă geamurile nu era de ajutor, fiindcă-l chemase tocmai 
săptămâna trecută pe Dave Phillips, unul dintre îngrijitorii buni 
la toate din localitate, să-i monteze geamurile şi uşile pentru 
furtună. Aşa că-şi dăduse jos vechii jeanşi şi cămaşa cu care 
fusese îmbrăcată în expediţia din ţinutul rural şi le aşezase, 
împăturite cu grijă, pe scaunul de lângă uşă. Acum stătea 
întinsă pe pat în lenjeria intimă, vrând să tragă un pui de somn 
înainte să se ridice şi să facă un duş, dar nereuşind să 
adoarmă. 

În parte, de vină erau sirenele, dar în cea mai mare parte 
de vină era Alan; ceea ce făcuse Alan. Nu putea înţelege 
această trădare grotescă a tuturor lucrurilor pe care le crezuse 
şi în care avusese încredere, dar nu reuşea nici să scape de ea. 
Mintea ei se întorcea la altceva (la sirenele acelea, de pildă, şi 
la zgomotul ca de sfârşit de lume pe care-l scoteau acestea) şi 
apoi, brusc, iarăşi era acolo, la cum acţionase el fără ştirea ei, 
la cum se furişase. Era ca şi când ar fi înţepat-o cineva într-un 
loc moale, secret, cu un capăt plin de aşchii al unei scânduri. 

O, Alan, cum ai putut? îl întreba - şi se întreba - din nou. 

Vocea care-i răspunse o surprinse. Era vocea mătuşii Ewvie, 
iar dincolo de lipsa seacă de sentiment care-i stătuse mereu în 
fire, Polly simţi o furie alarmantă, puternică. 

Dacă i-ai fi spus de la început adevărul, fata mea, n-ar fi 
fost nevoit s-o facă. 

Polly se ridică repede. Aceasta era o voce neliniştitoare, 
sigur că da, iar cel mai neliniştitor lucru legat de ea era că era 
propria sa voce. Mătuşa Evvie era moartă de mulţi ani. Acesta 
era propriul ei subconştient, care se folosea de mătuşa Ewvie 
pentru a-şi exprima furia aşa cum se foloseşte un ventriloc de 
fantoşă ca să-i ceară o întâlnire unei fete frumoase, şi... 

Opreşte-te, fata mea - nu ţi-am spus eu cândva că oraşul 
ăsta e plin de fantome? Poate că sunt chiar eu. Poate că sunt. 

Polly scoase un strigăt scâncit, speriat, apoi îşi acoperi gura 
cu palma. 

Sau poate că nu sunt. În cele din urmă, cine-i nu contează 
foarte mult, nu? Întrebarea-i asta, Trisha: cine-a păcătuit mai 
întâi? Cine-a minţit mai întâi? Cine s-a ascuns mai întâi? Cine-a 


aruncat primul cu piatra? 

— Asta nu-i corect! - strigă Polly în camera încinsă, după 
care se uită la propria sa reflexie speriată, cu ochii mari, din 
oglinda din dormitor. 

Aşteptă ca vocea mătuşii Evvie să revină, iar când asta nu 
se întâmplă, se lăsă încet înapoi pe spate. 

Poate că ea păcătuise mai întâi, dacă a omite o parte din 
adevăr şi a spune câteva minciuni albe însemna să păcătuieşti. 
Poate că ea se ascunsese prima. Dar îi dădea asta lui Alan 
dreptul să deschidă o anchetă în privinţa ei, aşa cum deschide 
un ofiţer de poliţie o anchetă în privinţa unui răufăcător 
cunoscut? Îi dădea dreptul să-i rostească numele prin cine ştie 
ce fir interstatal al forţelor de apărare a legii... sau să înceapă o 
căutare asupra ei, dacă aşa-i spuneau ei... sau... sau... 

Nu contează, Polly, şopti o voce - una pe care o cunoştea. 
Nu te mai frământa din pricina a ceea ce-a fost un 
comportament foarte potrivit din partea ta. Adică, la urma 
urmei! Ai auzit vina din vocea lui, nu-i aşa? 

— Da! - murmură ea cu înverşunare în pernă. Aşa e, am 
auzit-o! Ce zici de asta, mătuşă Ewvie? 

Nu primi nici un răspuns... doar o frământare slabă, ciudată 

(întrebarea-i asta Trisha) 

a minţii ei subconştiente. De parcă uitase ceva, lăsase ceva 
pe afară 

(vrei ceva dulce Trisha) 

din ecuaţie. 

Polly se rostogoli neliniştită pe-o parte şi azka căzu peste 
rotunjimea pieptului ei. Auzi ceva înăuntru zgâriind delicat 
peretele din argint al închisorii. 

Nu, îşi spuse Polly, e doar ceva care se mişcă. Ceva inert. 
Ideea asta c-ar fi ceva viu acolo înăuntru... nu e decât 
imaginaţia ta. 

Hârş-hăr-hărş. 

Bila de argint se zgâlţâi uşor între bumbacul alb al cupei 
sutienului ei şi cuvertura de pe pat. 

Hărşa-hăr-hâryş. 

Lucrul ăla e viu, Trisha, spuse mătuşa Evvie. Lucrul ăla e viu 
şi-o ştii bine. 

Nu fi caraghioasă, îşi spuse Polly, rostogolindu-se pe 
cealaltă parte. Cum e posibil să fie cine ştie ce creatură acolo 


înăuntru? Presupun c-ar putea respira prin găurile alea mici, 
dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce-ar putea mânca? 

Poate, răspunse mătuşa Evvie cu o voce blând-implacabilă, 
că te mănâncă pe TINE, Trisha. 

— Polly, murmură ea. Numele meu e Polly. 

De data aceasta, frământarea minţii sale subconştiente fu 
mai puternică - oarecum mai alarmantă - şi, pentru o clipă, 
aproape că reuşi să pună stăpânire pe ea. Apoi, telefonul 
începu iarăşi să sune. Icni şi se ridică în şezut, pe faţă purtând 
o privire de exasperare obosită. Mândria şi aleanul se aflau 
acolo în război. 

Vorbeşte cu el, Trisha — ce te costă? Mai bine chiar, 
ascultă-l. Nu prea ai făcut asta înainte, nu-i aşa? 

Nu vreau să vorbesc cu el. Nu după ceea ce-a făcut. 

Dar încă-l mai iubeşti. 

Da; asta era adevărat. Singurul lucru era că acum îl şi ura. 

Vocea mătuşii Evvie se făcu din nou auzită, răbufnindu-i cu 
furie în minte. Vrei să fii o fantomă toată viața, Trisha? Care-i 
problema cu tine, fata mea? 

Polly întinse mâna după telefon într-o parodie a hotărârii. 
Mâna ei - mâna ei flexibilă, nedureroasă - ezită la mică 
distanţă de receptor. Fiindcă poate nu era Alan. Poate că era 
domnul Gaunt. Poate că domnul Gaunt voia să-i spună că încă 
n-a terminat cu ea, că încă n-a terminat de plătit. 

Făcu încă o mişcare spre telefon - de data aceasta, vârfurile 
degetelor chiar atinseră scurt carcasa de plastic - şi apoi se 
retrase. Mâna ei se prinse de cealaltă şi se împletiră împreună 
pe burtă într-un ghemotoc agitat. Se temea de vocea mătuşii 
Evvie, de ceea ce făcuse în după-amiaza aceea, de ceea ce 
domnul Gaunt (sau Alan!) le-ar putea spune celor din oraş 
despre fiul ei mort, de ce-ar putea însemna învălmăşeala aceea 
de sirene şi maşini mergând în goană. 

Dar mai mult ca orice lucru, descoperise ea, se temea chiar 
de Leland Gaunt. Se simţea de parcă o legase cineva de limba 
unui clopot mare de fier, un clopot care în acelaşi timp ar 
asurzi-o, ar înnebuni-o şi ar face-o terci dacă ar începe să bată. 

Telefonul tăcu. 

Afară, o altă sirenă începu să ţipe şi, când începu să 
estompeze mergând spre Podul de Tinichea, tunetul se 
rostogoli din nou. Mai aproape acum ca niciodată. 


Scoate-o, şopti vocea mătuşii Evvie. Scoate-o, scumpa mea. 
O poti face - puterea lui stă în nevoie, nu în voinţă. Scoate-o. 
Rupe chingile cu care te ţine legată. 

Dar ea se uita la telefon şi-şi amintea de noaptea - fusese 
cu mai puţin de-o săptămână în urmă? - când dusese mâna la 
ea şi-o lovise cu degetele, doborând-o la podea. Îşi aminti de 
durerea care i se căţărase cu ghearele în sus pe braţ asemenea 
unui şobolan înfometat cu dinţi sparţi. Nu se putea întoarce la 
aia. Pur şi simplu nu putea. 

Nu-i aşa? 

Se-ntâmplă ceva urât în The Rock astă-seară, spuse mătuşa 
Evvie. Vrei să te trezeşti mâine şi să trebuiască să stai pe 
gânduri cât din asta ti se datorează ŢIE? Să fie ăsta cu adevărat 
un scor pe care să vrei să-l aduni, Trisha? 

— Nu înţelegi, se tângui ea. N-a fost pe seama lui Alan, a 
fost pe-a lui Ace! Ace Merrill! lar el merită tot ce primeşte! 

Vocea implacabilă a mătuşii Evvie se întoarse: Atunci, meriti 
şi tu, scumpa mea. Meriti şi tu. 


4 


La şase şi douăzeci de minute în acea seară de marţi, pe 
când norii de furtună se apropiau şi adevăratul întuneric 
începea să ia locul crepusculului, ofiţerul de la Poliţia Statală 
care o înlocuise pe Sheila Brigham la dispecerat ieşi în spaţiul 
pentru relaţii cu publicul din Oficiul Şerifului. Ocoli zona mare, 
aproape în formă de diamant, care era marcată cu bandă pe 
care scria SCENA CRIMEI şi se grăbi spre locul unde se afla Henry 
Payton. 

Payton arăta răvăşit şi nefericit. Îşi petrecuse ultimele cinci 
minute în compania doamnelor şi domnilor de la presă şi se 
simţea cum se simţea de obicei după una dintre aceste 
confruntări: de parcă fusese uns cu miere şi apoi obligat să se 
rostogolească într-un morman mare de căcat de hienă năpădit 
de furnici. Declaraţia lui nu fusese aşa de bine pregătită - sau 
aşa de explicit vagă - cum i-ar fi plăcut să fie. Cei de la 
televiziune îi forţaseră mâna. Voiau să facă transmisii în direct 


în timpul segmentului de la şase până la şase treizeci când se 
transmiteau ştirile locale - simțeau că trebuie să facă transmisii 
în direct - iar dacă el nu le arunca vreun os de orice fel, la 
unsprezece aveau să-l crucifice. Aproape că-l crucificaseră şi 
aşa. Ajunsese mai aproape decât în toată cariera sa să 
recunoască faptul că nu avea nici un afurisit de indiciu. Nu 
plecase de la această conferinţă de presă ad-hoc; evadase de 
la ea. 

Payton se descoperi că-şi doreşte să-l fi ascultat mai bine 
pe Alan. Când sosise, i se păruse că treaba ţinea în principal de 
controlarea dezastrului. Acum stătea pe gânduri, fiindcă 
avusese loc o altă crimă de când preluase el cazul - o femeie 
pe nume Myrtle Keeton. Soţul ei încă era-n libertate pe undeva, 
probabil că-n drum deja spre zări şi dincolo de depărtări, dar la 
fel de probabil era că încă mai alerga plin de voioşie prin 
orăşelul ăsta ciudat. Un bărbat care-şi scosese soţia din 
circulaţie cu un ciocan. Un psihopat de primă mână, cu alte 
cuvinte. 

Problema era că nu-i cunoştea pe oamenii ăştia. Alan şi 
ajutoarele lui îi ştiau, dar atât Alan, cât şi Ridgewick erau 
plecaţi. LaPointe era în spital, probabil sperând ca doctorii să-i 
poată îndrepta la loc nasul. Se uită în jur după Clutterbuck şi fu 
cumva deloc surprins să observe că şi acesta se volatilizase. 

Îl vrei, Henry? îl auzi pe Alan în gând. Bine. /a-l. Cât despre 
suspecți, de ce nu-ncerci să te uiti în cartea de telefon? 

— Locotenente Payton? Locotenente Payton! 

Era ofiţerul de la dispecerat. 

— Ce? - mârâi Henry. 

— Prin staţie e doctorul Van Allen. Vrea să vă vorbească. 

— Despre ce? 

— N-a vrut să spună. Mi-a zis doar că trebuie să vă 
vorbească. 

Henry Payton intră în biroul dispecerului simțindu-se din ce 
în ce mai mult ca un copil călare pe-o bicicletă fără frâne care 
coboară un deal abrupt cu o prăpastie de-o parte, un zid de 
piatră de cealaltă şi o haită de lupi flămânzi cu feţe de reporteri 
în spate. 

Ridică microfonul. 

— Aici Payton, răspunde. 

— Locotenente Payton, aici doctorul Van Allen. Medicul 


legist al districtului? 

Vocea era spartă şi îndepărtată, întreruptă din când în când 
de răbufniri ample de electricitate statică. Asta era din cauza 
furtunii ce se apropia, Henry o ştia. Distracţia continuă alături 
de Dick şi Jane. 

— Da, ştiu cine sunteţi, spuse Henry. L-aţi dus pe domnul 
Beaufort la Oxford. Cum se simte, răspunde? 

— Este... 

Bâr, bâr, bâz, câr. 

— Pierdem legătura, doctore Van Allen, spuse Henry, 
vorbind cât de răbdător putea. Ne paşte aici ceea ce pare afio 
furtună de electricitate cu adevărat clasa-ntâi. Vă rog repetati. 
Bun. 

— Mort! - strigă Van Allen printr-o pauză între bârâituri. A 
murit în ambulanţă, dar nu credem că s-a întâmplat din cauza 
traumatismelor provocate de gloanţe. Mă înţelegeţi? MNu 
credem că pacientul acesta a murit din cauza traumatismelor 
provocate de gloanțe. Creierul lui a suferit mai întâi un edem 
atipic şi apoi s-a sfărâmat. Cel mai probabil diagnostic este că o 
substanţă toxică, o substanţă extrem de toxică, i-a fost 
introdusă în sânge când a fost împuşcat. Aceeaşi substanţă 
pare să-i fi făcut inima să explodeze, la propriu. Vă rog, 
confirmaţi recepţia. _ 

O, Iisuse, îşi spuse Henry Payton. Işi trase cravata în jos, se 
descheie la guler, după care apăsă iarăşi butonul de emisie. 

— Confirm recepţia mesajului, doctore Van Allen, dar 
blestemat să fiu dacă-l pricep. Bun. 

— Toxina e foarte probabil să se fi aflat pe gloanţele din 
arma cu care a fost împuşcat. Infecția pare să se răspândească 
încet la început, apoi să prindă viteză. Avem două zone de 
intrare clare, sub formă de evantai - rana de la obraz şi cea de 
la piept. Este foarte important să... 

Câr, bâr, măr. 

— ... aceea? Zece-patru? 

— Repetaţi, doctore Van Allen. 

Henry spera din tot sufletul ca bărbatul să fi ridicat pur şi 
simplu receptorul. 

— Vă rog, spuneţi din nou, răspunde. 

— La cine e arma aceea? - strigă Van Allen. Zece-patru! 

— David Friedman. Balistică. A dus-o la Augusta. Bun. 


— Credeţi că a descărcat-o mai întâi - zece-patru? 

— Da. Aşa cere regulamentul. Răspunde. 

— A fost un revolver sau un automat, locotenente Payton? 
Asta contează cel mai mult acum. Zece-patru. 

— Un automat. Bun. 

— Credeţi că a descărcat încărcătorul? Zece-patru? 

— Va face asta la Augusta. 

Payton se aşeză greoi în scaunul dispecerului. Brusc, simţea 
nevoia să se cace abundent. 

— Zece-patru. 

— Nu! Nu, să n-o facă! Nu trebuie să facă asta - mă auziţi? 

— Vă aud, spuse Henry. Am să-i las un mesaj la Laboratorul 
de Balistică, spunându-i să lase blestematele alea de gloanţe în 
blestematul ăla de încărcător până ce rezolvăm blestemata 
asta de încâlceală ce tocma' a apărut. 

Simţi o plăcere copilărească la gândul că vorbele acestea 
călătoreau prin eter... şi apoi se întrebă câţi dintre reporterii 
din faţa clădirii îl monitorizau cu aparatele lor Bearcat. 

— Ascultaţi, doctore Van Allen, nu trebuie să discutăm 
despre astea la radio. Zece-patru. 

— Lăsaţi aspectul relaţiilor cu publicul, răspunse Van Allen 
cu asprime. Discutăm despre viața unui om aici, locotenente 
Payton - am încercat să vă prind la telefon şi n-am obţinut 
legătura. Spuneţi-i omului aceluia, Friedman, să-şi examineze 
cu grijă mâinile, să caute zgârieturi, crăpături mici, chiar şi 
pieliţe rupte la unghii. Dacă are cea mai mică ruptură în pielea 
mâinilor, trebuie să meargă la cel mai apropiat spital imediat. 
N-am cum să ştiu dacă rahatu' cu care avem de-a face se afla 
şi pe carcasa încărcătorului, nu doar pe gloanţe. Şi nu-i genul 
de lucru cu care să-şi asume şi cel mai mic risc. Chestia asta e 
mortală. Zece-patru? 

— Am recepționat, se auzi Henry că spune. 

Se găsi că-şi doreşte să fie oriunde altundeva în afară de 
acolo - dar, dat fiind că era acolo, îşi dorea ca Alan Pangborn să 
fie lângă el. De când sosise în Castle Rock, ajunsese să se 
simtă din ce în ce mai mult ca Fratele lepuraş înţepenit în 
lubita Smoală. 

— Ce este? Bun? 

— Nu ştim încă. Nu-i curare, fiindcă n-a fost nici urmă de 
paralizie până la sfârşitul propriu-zis. De asemenea, curare este 


relativ nedureroasă, iar domnul Beaufort a suferit destul de 
mult. Tot ce ştim acum este că a început încet şi apoi s-a 
mişcat ca un tren de marfă. Zece-patru. 

— Asta-i tot? Zece-patru. 

— lisuse Christoase, ejaculă Ray Van Allen. Nu-i destul? 
Zece-patru. 

— Da. Cred că este. Bun. 

— Fiţi doar bucuroşi... 

Bâr, câr, brrac! 

— Repetati, doctore Van Allen. Repetaţi. Zece-patru. 

Prin oceanul umflat de electricitate statică îl auzi pe 
doctorul Van Allen spunând: 

— Fiţi doar bucuroşi că aveţi arma în custodie. Că nu 
trebuie să vă faceţi griji că produce noi dezastre. Zece-patru. 

— P-asta ai nimerit-o, prietene. Zece-patru, terminat. 


Cora Rusk intră pe Strada Principală şi merse încet către 
Lucruri preţioase. Trecu pe lângă o dubă Ford Econoline 
galben-sclipitor pe-a cărei latură stătea scris WPTD CANALUL 5 
ŞTIRILE ÎN ACŢIUNE, dar nu-l văzu pe Danforth „Buster” Keeton 
uitându-se afară la ea pe geamul şoferului cu doi ochi ce nu 
clipeau. Probabil că oricum nu l-ar fi recunoscut; Buster 
devenise, într-un fel de a spune, un om nou. Şi chiar dacă l-ar fi 
văzut şi recunoscut, asta n-ar fi însemnat nimic pentru Cora. 
Avea ea propriile ei griji şi dureri. Mai mult ca orice, avea 
propria ei mânie. Şi nimic din toate acestea nu avea legătură 
cu fiul ei mort. 

Într-o mână, Cora Rusk ţinea o pereche de ochelari de soare 
sparţi. 

| se păruse că poliţiştii o vor interoga pentru totdeauna... 
sau cel puţin până ce-şi va lua câmpii. P/ecați! voise să strige la 
ei. Nu-mi mai puneti întrebările astea prosteşti despre Brian! 
Arestaţi-l dacă a dat de bucluc, taică-său o să rezolve 
problema, nu se pricepe decât să rezolve probleme, dar 
lăsaţi-mă în pace! Am o întâlnire cu Regele şi nu-l pot face să 


aştepte! 

La un moment dat îl văzuse pe şeriful Pangborn stând 
sprijinit de cadrul uşii dintre bucătărie şi veranda din spate cu 
braţele împletite pe piept şi fusese cât pe ce să-i scape 
acestea, spunându-şi că e/o va înţelege. El nu era ca şi ceilalţi 
- el era din oraş, el trebuia să ştie de Lucruri preţioase, el 
trebuia să fi cumpărat un obiect foarte special de acolo, el 
trebuia s-o înţeleagă. 

Doar că domnul Gaunt îi vorbise chiar atunci în minte la fel 
de calm şi de rezonabil ca întotdeauna. Nu, Cora-nu vorbi cu el. 
EI nu te-ar înțelege. El nu e ca tine. El nu-i un cumpărător 
deştept. Spune-le că vrei să mergi la spital să-ți vezi celălalt 
băiat. Aşa vei scăpa de ei, cel puțin pentru o vreme. După 
aceea, n-o să mai conteze. 

Aşa că exact asta le spusese şi mersese ca uns. Reuşise 
chiar şi să stoarcă o lacrimă sau două, gândindu-se la Brian, 
dar la cât de trist trebuia să se simtă Elvis, hoinărind prin 
Graceland fără ea. Sărmanul Rege rătăcit! 

Plecaseră toţi, mai puţin doi sau trei, care erau afară în 
garaj. Cora nu ştia cu ce se ocupau sau ce-şi puteau dori de 
acolo, şi nici nu-i păsa. Îşi înşfăcase ochelarii de soare magici 
de pe masă şi dăduse fuga la etaj. Odată ce se văzuse în 
camera ei, îşi dăduse jos capotul, se întinsese pe pat şi şi-i 
pusese la ochi. 

Pe dată, se afla iarăşi la Graceland. Uşurarea, aşteptarea şi 
o excitare uimitoare o umplură. 

A alunecat în sus pe scările curbate, nudă şi fără griji, către 
holul de la etaj, acoperit de tapiserii înfăţişând peisaje de 
junglă şi aproape la fel de lat ca şi o autostradă. A mers către 
uşile duble din celălalt capăt, picioarele ei goale şoptind în 
puful adânc al covorului. Şi-a văzut degetele întinzându-se şi 
închizându-se pe clanţă. A împins uşile, scoțând la iveală 
dormitorul Regelui, o încăpere toată numai negru şi alb - pereţi 
negri, covor alb din păr aspru, draperii negre la geamuri, 
margini albe la cuvertura neagră de pe pat - cu excepţia 
tavanului, care era vopsit într-un albastru miez de noapte cu o 
mie de stele electrice scânteietoare. 

Apoi ea s-a uitat la pat şi atunci a lovit-o groaza. 

Regele era pe pat, dar Regele nu era singur. 

Deasupra lui, călărindu-l ca pe un ponei, stătea Myra Evans. 


Când s-au deschis uşile, ea a întors capul şi s-a uitat ţintă la 
Cora. Regele nu făcea decât să se uite în sus la Myra, clipind 
din ochii aceia albaştri frumoşi şi adormiţi ai lui. 

— Myra! - exclamase Cora. Ce cauţi aici? 

— Păi, a spus Myra plină de venin, cu siguranţă nu aspir 
mizeria de pe jos. 

Cora, năucită de-a binelea, s-a luptat după o gură de aer. 

— Măi... măi... măi, fir-aş a căprii! - a strigat ea, vocea ei 
ridicându-se atunci când îşi recăpăta respiraţia. 

— Atunci, fii a căprii, a spus Myra, mişcând mai repede din 
şolduri, şi dă-ţi jos ochelarii ăia caraghioşi dacă tot vrei s-o faci. 
Arată prostesc. leşi de aici. Du-te înapoi în Castle Rock. Suntem 
ocupați... nu-i aşa, E? 

— Aşa-i, dulşaţa mia, a spus Regele. Ocupaţi ca doi 
gândăşei într-un covoraş. 

Groaza se transformase în furie şi paralizia Corei se 
spărsese cu un pocnet. Dăduse fuga spre aşa-numita ei 
prietenă, intenţionând să-i smulgă ochii ăia înşelători din orbite. 
Dar când ridicase o mână plină de gheară să facă asta, Myra se 
întinsese către ea - fără să uite de nici o mişcare a şoldurilor în 
acest timp - şi înşfăcase ochelarii de soare de pe faţa Corei. 

Cora, surprinsă, strânsese din ochi... şi când îi deschisese, 
se afla întinsă iarăşi în propriul ei pat. Ochelarii de soare erau 
pe podea, cu ambele lentile sparte. 

— Nu, gemuse Cora, sărind din pat. 

Vrusese să ţipe, dar o voce interioară - nu vocea ei -o 
prevenise că poliţiştii din garaj ar auzi-o şi ar veni în grabă. 

— Nu, te rog, nu, te rog, te rooo0o000000g... 

Incercase să potrivească bucăţi din lentilele sparte înapoi în 
ramele aurii, dar îi fusese imposibil. Erau sparţi. Sparţi de târfa 
aia care se dădea-n bărci cu diavolul. Sparţi de prietena ei, 
Myra Evans. Prietena ei care găsise cumva intrarea spre 
Graceland, prietena ei care chiar atunci, în vreme ce Cora 
încerca să pună laolaltă nepreţuitul artefact care era 
iremediabil distrus, făcea dragoste cu Regele. 

Cora se uitase în sus. Ochii ei deveniseră două tăieturi 
negre, scăpărătoare. 

— O s-o dau pe ea căprii, şoptise răguşit. Să vezi dacă nu. 


Citi anunţul din vitrina Lucrurilor preţioase, se opri pentru o 
clipă, gândindu-se, şi apoi dădu ocol spre aleea de serviciu. 
Trecu pe lângă Francine Pelletier, care ieşea de pe alee, 
punând ceva în poşetă. Cora abia dacă se uită la ea. 

La jumătatea aleii, îl văzu pe domnul Gaunt stând în spatele 
unei mese din lemn care închidea ca o baricadă partea de jos a 
uşii sale din spate. 

— A, Cora! - exclamă el. Mă-ntrebam când o să vii. 

— Târfa aia! - scuipă Cora. Târfa aia curvă mică hoaţă de 
iubiţi! 

— Scuză-mă, Cora, spuse domnul Gaunt cu o politeţe 
urbană, dar mi se pare că ai uitat să-ţi închei un nasture sau 
doi. 

Arătă cu unul dintre degetele lui ciudat de lungi spre partea 
din faţă a rochiei ei. 

Cora îşi trăsese peste goliciunea corpului primul lucru pe 
care-l găsise în dulap şi reuşise să-şi încheie doar nasturele de 
sus. Mai jos de acesta, rochia se căsca deschisă spre buclele 
părului pubian. Pântecele, umflat de mulţimea de batoane 
Ring-Ding, Yodel şi vişine trase în ciocolată pe care le mânca în 
timpul serialului Santa Barbara (şi al tuturor celorlalte seriale 
ale ei), ieşea blând în evidenţă. 

— Cui dracului îi pasă? - ripostă ea. 

— Mie nu, se arătă liniştit de acord domnului Gaunt. Cu ce 
te pot ajuta? 

— Târfa aia se fute cu Regele. Mi-a spart ochelarii de soare. 
Vreau s-o omor. 

— Chiar aşa, spuse domnul Gaunt, ridicând din sprâncene. 
Ei bine, nu pot spune că nu te înţeleg, Cora, fiindcă te înţeleg. 
S-ar putea ca o femeie care fură bărbatul altei femei să merite 
să trăiască. Nu ţin să mă pronunţ asupra acestui subiect în nici 
un fel - toată viaţa am fost un om de afaceri şi ştiu foarte 
puţine legate de problemele sufleteşti. Dar o femeie care 
sparge în mod voit cel mai de preţ obiect al altei femei... ei 
bine, ăsta e un lucru mult mai serios. Eşti de acord? 

Ea începu să zâmbească. Era un zâmbet crispat. Era un 


zâmbet nemilos. Era un zâmbet golit complet de sănătate 
mintală. 
— Aveţi a dracu’ de multă dreptate, spuse Cora Rusk. 
Domnul Gaunt se întoarse cu spatele pentru o clipă. Când 
se roti înapoi către Cora, într-o mână ţinea un pistol automat. 
— E posibil să cauţi ceva de felul acesta? - întrebă el. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


După ce termină cu Myrtle, Buster căzu într-o profundă 
stare de alertă. Orice urmă de hotărâre păru să-l părăsească. 
Se gândi la Ei - întreg oraşul viermuia de Ei - dar în loc de furia 
limpede, dreaptă pe care i-o adusese ideea doar cu câteva 
minute în urmă, simţea acum doar oboseală şi depresie. Avea o 
durere de cap bubuitoare. Braţul şi spatele îl dureau de la 
mânuirea ciocanului. 

Se uită în jos şi văzu că încă-l mai ţinea în mână. Deschise 
palma şi acesta căzu pe linoleumul din bucătărie, lăsând acolo 
o pată sângerie. Rămase locului şi se uită cu un soi de atenţie 
idioată la aceasta preţ de aproape un minut întreg. Pata se uită 
la el asemenea unei schiţe a chipului tatălui său trasată în linii 
de sânge. 

Tropăi prin bucătărie şi intră în birou, frecându-se în acelaşi 
timp la umeri şi la partea de sus a braţului drept. Lanţul de la 
cătuşă scotea un clinchet înnebunitor. Deschise uşa dulapului, 
se lăsă în genunchi, se târî pe sub hainele ce atârnau în partea 
din faţă şi dezgropă cutia pe care erau desenaţi caii de curse. 
leşi neîndemânatic cu spatele din dulap (cătuşa se agăţă 
într-unul dintre pantofii lui Myrtle şi el îl aruncă spre spatele 
dulapului însoţit de-o înjurătură îmbufnată), duse cutia la masa 
de lucru şi se aşeză cu ea în faţă. In loc de surescitare, simţea 
doar tristeţe. Biletul Câştigător era minunat, sigur că da, dar la 
ce-i mai era acum de folos? Nu mai conta dacă punea sau nu 
banii la loc. Îşi omorâse soţia. Fără-ndoială c-o meritase, dar Ei 


nu aveau să vadă lucrurile astfel. Ei aveau să-l azvârle cu 
bucurie în cea mai adâncă şi mai întunecoasă celulă de la 
Penitenciarul Shawshank pe care o puteau găsi şi-aveau să 
arunce cheia. 

Văzu că lăsase pete mari de sânge pe capacul cutiei şi se 
uită în jos la el. Pentru prima dată observă că era acoperit de 
sânge. Antebraţele lui cărnoase arătau de parcă i-ar fi aparţinut 
unui măcelar din Chicago. Depresia se lăsă iarăşi asupra lui 
într-un val moale, negru. Îl înfrânseseră... bine. Şi totuşi avea 
să scape de Ei. Avea să scape de Ei în pofida tuturor lucrurilor. 

Se ridică, istovit până-n măduva oaselor, şi tropăi încet la 
etaj. Pe drum se dezbrăcă, îşi aruncă papucii din picioare în 
sufragerie, lăsându-şi pantalonii să cadă la baza scărilor, apoi 
aşezându-se la jumătatea urcuşului ca să-şi dea jos şosetele. 
Până şi acestea erau însângerate. Cu cămaşa avu cel mai mult 
de furcă; să tragi de pe tine o cămaşă în vreme ce aveai pe 
mână o cătuşă era o treabă a naibii de grea. 

Trecură aproape douăzeci de minute de la uciderea 
doamnei Keeton şi până la mersul târşâit şi bălăbănit al lui 
Buster către duş. Aproape oricând în acest interval ar fi putut fi 
luat în custodie fără nici o problemă... dar pe Strada Principală 
de Jos se desfăşura un transfer de autoritate, Oficiul Şerifului 
era într-un haos aproape total, iar domiciliul lui Danforth 
„Buster” Keeton pur şi simplu nu părea a prezenta un foarte 
mare interes. 

Odată ce se uscase cu prosopul, îşi luă pe el o pereche 
curată de pantaloni şi un tricou - nu avea energia să se lupte 
din nou cu mânecile lungi - şi cobori înapoi în camera sa de 
lucru. Se aşeză în scaun şi se uită iarăşi la Biletul Câştigător, 
sperând ca depresia lui să se dovedească a fi doar un lucru 
trecător, că o parte din bucuria de mai devreme va reveni. Dar 
imaginea de pe cutie părea să se fi şters, să-şi fi pierdut din 
strălucire. Cea mai luminoasă culoare vizibilă era o pată din 
sângele lui Myrtle mânjită de-o parte a şaretei cu doi cai. 

Luă capacul jos şi se uită înăuntru. Fu şocat să vadă că 
micuţii cai de tinichea se înclinau trist dintr-o parte în cealaltă. 
Şi culorile lor se şterseseră. O bucată ruptă dintr-un arc ieşea 
prin gaura unde trebuia să introduci cheia ca să pui maşinăria 
în mişcare. 

A fost cineva aici! strigă mintea lui. A fost cineva aici! Unul 


dintre Ei! Nu le-a ajuns să mă ruineze pe mine! Au trebuit să-mi 
ruineze şi jocul! 

Dar o voce mai profundă, poate vocea tot mai slabă a 
raţiunii, şopti că asta nu era adevărat. Așa a fost încă de la 
început, şopti vocea. Doarcă nu ai văzut. 

Se duse înapoi la dulap, vrând să ia totuşi arma jos. Era 
vremea s-o folosească. Pipăia pe raft după ea, când sună 
telefonul. Buster îl ridică foarte încet, ştiind cine era la celălalt 
capăt al firului. 

Şi nu-i fură înşelate aşteptările. 


— Bună, Dan, spuse domnul Gaunt. Cum mai eşti în seara 
asta frumoasă? 

— Îngrozitor, spuse Buster pe o voce sumbră, nazală. 
Lumea s-a făcut de muci. O să mă omor. 

— 0? 

Domnul Gaunt părea uşor dezamăgit, nimic mai mult. 

— Nimic nu mai e bine. Nici măcar jocul pe care mi l-aţi 
vândut nu mai e bun. 

— 0, mă îndoiesc de asta foarte mult, răspunse domnul 
Gaunt cu o fărâmă de asprime. Îmi verific cu foarte mare 
atenţie toată marfa, domnule Keeton. Cu foarte mare atenţie, 
într-adevăr. De ce nute uiţi din nou? 

Buster se uită şi ceea ce văzu îl surprinse peste măsură. 
Caii stăteau drepţi în fantele lor. Fiecare haină părea proaspăt 
vopsită şi sclipea. Până şi ochii lor păreau să arunce flăcări. 
Pista de curse din tinichea era toată numai porţiuni de-un 
verde-aprins şi maro de praf văratic. Pista pare rapidă, îşi spuse 
ca prin vis şi ochii i se mutară la capacul cutiei. 

Fie ochii lui, înceţoşaţi de depresia aceea profundă, îi 
jucaseră feste, fie culorile se intensificaseră într-un fel uimitor 
în cele câteva secunde care trecuseră de când sunase 
telefonul. Acum sângele lui Myrtle era cel pe care abia dacă-l 
vedea. Se usca şi devenea un maro-gălbui. 

— Dumnezeule! - şopti el. 


— Ei bine? - întrebă domnul Gaunt. Ei bine, Dan? Am greşit? 
Fiindcă dacă-i aşa, va trebui să-ţi amâni sinuciderea cel puţin 
până ce-mi aduci înapoi ce ţi-am vândut ca să-ţi pot returna 
toţi banii. Eu îmi susţin marfa. Trebuie s-o fac, să ştii. Am o 
reputaţie de apărat, iar asta-i o afirmaţie pe care o iau foarte în 
serios într-o lume unde sunt miliarde de Ei şi doar unul ca 
mine. 

— Nu... nu! spuse Buster. Este... este minunat! 

— Atunci te-ai aflat în eroare? - insistă domnul Gaunt. 

— Cred... cred că trebuie să fi fost. 

— Recunoşti că te-ai aflat în eroare? 

— Eu... da. 

— Bun, spuse domnul Gaunt. Vocea lui îşi netezi tăişul. - 
Atunci, negreşit, dă-i drumul şi sinucide-te. Deşi trebuie să 
recunosc că sunt dezamăgit. Credeam că în sfârşit am întâlnit 
un om care are curaj să mă ajute să Le trag nişte şuturi în cur. 
Cred că eşti doar un gură-mare, ca toţi ceilalţi. 

Domnul Gaunt suspină. Era suspinul unuia care-şi dă seama 
că n-a văzut totuşi lumina de la capătul tunelului. i 

Cu Buster Keeton se întâmpla un lucru ciudat. Işi simţi 
vitalitatea şi hotărârea ieşind din nou la suprafaţă. Propriile lui 
culori interioare păreau să se lumineze, să se intensifice din 
nou. 

— Vreţi să spuneţi că nu-i prea târziu? 

— Trebuie să fi chiulit de la cursul de poezie. Niciodată nu-i 
târziu prea tare o lume nouă să o cauţi. Nu dacă eşti un om cu 
coloană vertebrală. Ei, pregătisem totul pentru tine, domnule 
Keeton. Mă bizuiam pe tine, înţelegi? 

— Îmi place mai mult să-mi spuneţi simplu Dan, zise Buster, 
aproape cu timiditate. 

— Bine, Dan. Chiar eşti hotărât să-ţi faci ieşirea din viaţă cu 
atâta laşitate? 

— Nu! - strigă Buster. E doar că... mi-am spus, care-i 
folosul? Sunt prea mulţi de Ei. 

— Trei oameni de calitate pot face mare dezastru, Dan. 

— Trei? Aţi spus trei? 

— Da... mai e unul ca noi. Altcineva care vede pericolul, 
care înţelege ce au pus Ei la cale. 

— Cine? - întrebă Buster nerăbdător. Cine? 

— Cu timpul, spuse domnul Gaunt, dar deocamdată, 


rezerva de timp e pe terminate. Au să vină după tine. 

Buster se uită pe geamul biroului cu ochii îngustaţi ai unui 
dihor care miroase pericolul în aer. Strada era goală, dar numai 
pentru moment. li simţea, îi percepea apropiindu-se de el. 

— Ce trebuie să fac? 

— Eşti, deci, în echipa mea? - întrebă domnul Gaunt. Mă pot 
bizui pe tine, totuşi? 

— Da! 

— Până la capăt? 

— Până-ngheaţă iadul sau până-mi spuneţi dumneavoastră! 

— Foarte bine, spuse domnul Gaunt. Ascultă cu atenţie, 
Dan. 

Şi-n vreme ce domnul Gaunt vorbi şi Buster ascultă, 
scufundându-se treptat în starea de hipnoză pe care domnul 
Gaunt părea s-o poată induce după bunul plac, primele 
bubuituri ale furtunii ce se apropia începură să scuture aerul de 
afară. 


Cinci minute mai târziu, Buster ieşi din casă. Peste tricou 
îmbrăcase o jachetă uşoară şi-şi îndesă mâna la care încă mai 
avea cătuşa într-unul dintre buzunare. La jumătatea străzii găsi 
o dubă parcată lângă bordură, exact acolo unde-i spusese 
domnul Gaunt c-o va găsi. Era de-un galben-luminos, o garanţie 
că majoritatea trecătorilor se vor uita la vopsea şi nu la şofer. 
Aproape că nu avea geamuri şi ambele laturi erau însemnate 
cu logo-ul unui post de televiziune din Portland. 

Buster aruncă o privire rapidă dar atentă în ambele direcţii, 
apoi urcă. Domnul Gaunt îi spusese că sub scaun va găsi 
cheile. Acolo erau. Pe scaunul pasagerului se afla o pungă maro 
pentru cumpărături. In ea, Buster găsi o perucă blondă, o 
pereche de ochelari cu rame subţiri de intelectual tânăr şi-o 
sticlă mică. 

Işi puse peruca pe cap cu oarecari urme de îndoială - lungă 
şi lăţoasă, aceasta semăna cu scalpul unui cântăreţ de rock 
mort - dar când se uită în oglinda retrovizoare a dubei, fu uimit 


de cât de bine îi venea. Îl făcea să pară mai tânăr. Mult mai 
tânăr. Lentilele ochelarilor de intelectual erau din sticlă curată 
şi-i schimbau aspectul (cel puţin după părerea lui Buster) chiar 
mai mult ca şi peruca. Îl făceau să pară inteligent, precum 
Harrison Ford în The Mosquito Coast. Se holbă fascinat la 
reflexia lui. Dintr-odată, arăta de treizeci şi ceva în loc de 
cincizeci şi doi, asemenea unuia care ar putea foarte bine să 
lucreze pentru un post de televiziune. Nu drept corespondent 
de ştiri, nimic în lumina rampei ca aşa ceva, dar poate drept 
cameraman sau chiar producător. 

Dădu jos capacul sticlei şi făcu o grimasă - ceea ce era 
înăuntru mirosea ca o baterie de tractor topită. Din gura sticlei 
se ridicară firicele de fum. Tre’ s-am grijă cu treaba asta, îşi 
spuse Buster. Tre’ s-am mare grijă. 

Aşeză cătuşa goală sub coapsa dreaptă şi trase de lanţ 
până se întinse. Apoi turnă o parte din conţinutul sticlei peste 
el chiar sub cătuşa de la încheietura mâinii sale, având grijă să 
nu-şi scape nici un pic din lichidul acela negru şi vâscos pe 
piele. Oţelul începu imediat să fumege şi să facă bulbuci. 
Câteva picături căzură pe covoraşul din cauciuc al maşinii şi 
începu şi acesta să facă bulbuci. Dintr-acolo se ridică fum şi un 
miros oribil de prăjit. După câteva momente, Buster îşi scoase 
cătuşa cea goală de sub coapsă, îşi trecu degetul prin ea şi 
smuci uşor. Lanţul se rupse ca o hârtie şi el îl aruncă pe podea. 
Încă mai purta o brățară, dar cu asta se putea obişnui; lanţul şi 
cătuşa goală care se tot legăna fuseseră adevărate dureri în 
poponeţ. Introduse cheia în contact, pornind motorul, şi plecă. 

După nici trei minute, o maşină a şerifului districtului Castle 
condusă de Seaton Thomas intră în parcarea din faţa casei lui 
Keeton şi bătrânul Seat o descoperi pe Myrtle Keeton căzută la 
pământ jumătate înăuntru şi jumătate afară în pragul uşii 
dintre garaj şi bucătărie. Nu mult după aceea, lângă maşina lui 
opriră patru patrule ale Poliţiei Statale. Poliţiştii scotociră casa 
de jos până sus, căutându-l fie pe Buster, fie vreun semn al 
locului unde-ar putea fi găsit. Nimeni nu-i oferi o a doua privire 
jocului de pe masa din birou. Era vechi, murdar şi evident 
stricat. Semăna cu ceva scos din podul casei unei rude sărace. 


4 


Eddie Warburton, îngrijitorul de la Clădirea Municipalităţii, 
era nervos pe Sonny Jackett de mai bine de două zile. În tot 
acest timp, mânia lui se transformase într-o furie roşie. 

Când se blocase transmisia de la Honda Civic micuță şi 
cochetă a lui Eddie în timpul verii lui 1989, el nu voise s-o ducă 
la cea mai apropiată reprezentanţă Honda. Asta ar fi cerut o 
taxă mare de tractare. Ghinionul lui că transmisia clacase la 
trei săptămâni după ce ieşise din garanţie. Aşa că se dusese la 
Sonny Jackett mai întâi, îl întrebase dacă are experienţă să 
lucreze pe maşini străine. 

Sonny îi spusese că avea. Vorbise în felul acela expansiv, 
condescendent pe care îl aveau majoritatea yankeilor de la 
ţară când vorbeau cu Eddie. Noi n-avem prejudecăți, băiete, 
spunea tonul acela. Aici suntem în nord, să ştii. La noi nu ţine 
tot rahatu' ăla sudlist. SIGUR că eşti un negrotei, oricine poate 
vedea asta, da' asta nu-nseamnă nimic pentru noi. Negru, 
galben, alb sau verde, pe toti îi lăsăm să zburde. Adu-o acilea. 

Sonny reparase transmisia Hondei, dar factura fusese cu o 
sută de dolari mai mult decât spusese la început că va fi şi 
aproape că ajunseseră să se ia la pumni pentru asta într-o 
seară la Tiger. Apoi avocatul lui Sonny (yankei sau sudişti 
săraci, din experienţă, Eddie Warburton ştia că toţii albii au 
avocați) l-a chemat pe Eddie şi i-a spus că Sonny îl va cita la 
tribunalul pentru ofense minore. Eddie sfârşise cu cincizeci de 
dolari mai puţin în buzunar ca rezultat al acelei experienţe, iar 
incendiul la sistemul electric al Hondei se întâmplase cinci luni 
mai târziu. Maşina fusese oprită în parcarea Clădirii 
Municipalităţii. Cineva strigase după el, dar pe când a ajuns el 
afară cu un extinctor, interiorul maşinii sale era o masă 
dansată de foc galben. Fusese o pierdere irecuperabilă. 

De atunci se întreba dacă nu Sonny Jackett aprinsese focul 
acela. Anchetatorul de la asigurări spusese că era un accident 
cum scrie la carte provocat de un scurt-circuit... genul de lucru 
care se întâmplă o dată la un milion de cazuri. Dar ce ştia omul 
ăla? Probabil nimic şi pe deasupra, nu era vorba de banii /u;. Nu 
că-i ajunsese lui Eddie ce primise de la asigurări ca să-şi 


acopere investiţia. 

lar acum ştia. Ştia cu siguranţă. 

Mai devreme astăzi primise în poştă un pacheţel. Obiectul 
dinăuntru fusese extrem de lămuritor: câteva clame-crocodil 
înnegrite, o fotografie veche cu colţurile îndoite şi un bilet. 

Clamele erau de genul celor care puteau fi folosite pentru 
pornirea unui incendiu pe bază electrică. Nu trebuia decât să 
desfaci izolaţia de pe două fire potrivite în locurile potrivite, să 
legi firele laolaltă şi voilà. 

Instantaneul îl înfăţişa pe Sonny şi câţiva dintre prietenii lui 
albi ca pâinea, tipii care stăteau întotdeauna tolăniţi în 
scaunele de bucătărie din biroul de la benzinărie când treceai 
pe acolo. Locul cu pricina nu era benzinăria Sunoco a lui Sonny, 
însă; era Curtea cu Vechituri a lui Robicheau de pe Drumul 
Orăşenesc nr. 5. Feţele palide stăteau în faţa Civicului ars 
complet al lui Eddie, bând bere, râzând... şi mâncând bucăţi 
mari de pepene verde. 

Biletul era scurt şi la obiect. Dragă negrotei: să ţi-o tragi cu 
mine a fost o mare greşeală. 

La început, Eddie s-a întrebat de ce i-ar trimite Sonny un 
asemenea bilet (deşi nu făcu nici o legătură cu scrisoarea pe 
care el însuşi o strecurase prin fanta pentru corespondenţă din 
uşa casei lui Polly Chalmers la îndemnul domnului Gaunt.) S-a 
hotărât că motivul era fiindcă Sonny era chiar mai zevzec şi 
mai rău ca majoritatea feţelor palide. Totuşi - dacă treaba asta 
încă-i mai răsucea lui Sonny maţele-n stomac, de ce aşteptase 
atât de mult s-o repună pe tapet? Dar cu cât se gândea mai 
mult la vremurile acelea vechi 

(Dragă negrotei:) 

cu atât părea să însemne mai puţin întrebarea. Biletul şi 
clamele-crocodil arse şi fotografia aceea veche îi intraseră în 
cap, băzâind acolo asemenea unui nor de țânțari înfometați. 

Mai devreme în seara aceasta, cumpărase o armă de la 
domnul Gaunt. 

Luminile fluorescente din biroul benzinăriei Sunoco aruncau 
un trapezoid alb pe macadamul spaţiului de deservire cu 
benzină când opri Eddie acolo - conducând Olds-ul cumpărat la 
mâna a doua care înlocuise Civic-ul. Cobori cu o mână în 
buzunarul jachetei, ţinând pistolul. 

Se opri în faţa uşii pentru un minut, uitându-se înăuntru. 


Sonny şedea lângă casa de marcat într-un scaun de plastic 
lăsat pe picioarele din spate. Eddie putea vedea cupola şepcii 
lui Sonny pe deasupra ziarului deschis. Citea ziarul. Desigur. 
Albii aveau întotdeauna avocaţi, iar după o zi de măturat 
negrotei ca Eddie, întotdeauna şedeau în birourile lor, îşi lăsau 
scaunele pe spate şi citeau ziarul. 

Albii ăştia futuţi, cu avocați; lor futuţi şi cu ziarele lor futute. 

Eddie scoase pistolul automat şi intră. O parte din el care 
dormea se trezi brusc şi strigă panicată că nu trebuie să facă 
asta, că e o greşeală. Dar vocea nu conta. Nu conta fiindcă, 
brusc, lui Eddie nu i se mai părea că se află înlăuntrul său. I se 
părea că e un spirit ce pluteşte deasupra propriilor săi umeri, 
uitându-se la toate acestea câte se întâmplau. Un duh malefic 
preluase controlul corpului său. 

— Am ceva pentru tine, fiudecurvă escroc ce eşti, îşi auzi 
Eddie gura rostind şi-şi urmări degetul apăsând de două ori 
trăgaciul automatului. Două cercuri mici şi negre apărură 
într-un titlu care spunea ÎNCREDEREA CREŞTE ÎN MCKENAN. Sonny 
Jackett strigă şi tresări. Picioarele din spate ale scaunului 
înclinat alunecară şi Sonny se nărui la pământ, sângele 
îmbibându-i halatul... doar că numele cusut pe aceasta cu fir 
de aur era RICKY. Acela nu era câtuşi de puţin Sonny, ci Ricky 
Bissonette. 

— A, căcat! - strigă Eddie. Am împuşcat altă faţă palidă 
futută! 

— Bună, Eddie, rosti Sonny Jackett din spatele lui. Norocul 
meu că eram la căcăstoare, nu? 

Eddie dădu să se întoarcă. Trei gloanţe din pistolul automat 
pe care Sonny îl cumpărase de la domnul Gaunt târziu în acea 
după-amiază îi intră în partea de jos a spatelui, pulverizându-i 
coloana vertebrală, înainte să poată să se-ntoarcă măcar pe 
jumătate. 

Se uită cu ochi mari şi neajutoraţi cum Sonny se apleca în 
jos deasupra lui. Gura ţevii de la arma pe care o avea Sonny în 
mână era la fel de mare ca şi gura unui tunel şi la fel de 
întunecată ca veşnicia. Deasupra ei, faţa lui Sonny era palidă şi 
imobilă. Pe un obraz îi curgea un firicel de ulei. 

— Greşeala ta n-a fost să pui la cale să-mi furi setul de chei 
tubulare, spuse Sonny şi apăsă ţeava pistolului automat în 
mijlocul frunţii lui Eddie Warburton. Să-mi scrii şi să-mi spui că 


ai de gând s-o faci... asta a fost greşeala ta. 

O lumină albă şi puternică - lumina înţelegerii - se aprinse 
brusc în mintea lui Eddie. Acum îşi amintea de scrisoarea pe 
care o împinsese prin fanta pentru corespondenţă din uşa casei 
Chalmers şi descoperi că e în stare să pună laolaltă acea 
răutate cu biletul pe care-l primise şi cel despre care vorbea 
Sonny. 

— Ascultă! - şopti el. Trebuie să mă asculţi, Jackett - am 
fost luaţi drept prostănaci, amândoi. Am... 

— La revedere, băiat negru, spuse Sonny şi apăsă trăgaciul. 

Sonny se uită fix pentru aproape un minut întreg la ceea ce 
rămase din Eddie Warburton, întrebându-se dacă n-ar fi trebuit 
să ascult ce avea de zis Eddie. Se hotări că răspunsul era nu. 
Ce-ar fi putut avea de spus un tip atât de prost, încât să trimită 
un bilet ca acela, şi să aibă vreo importanţă? 

Sonny se ridică, se duse în birou şi păşi peste picioarele lui 
Ricky Bissonette. Deschise seiful şi scoase cheile tubulare 
ajustabile pe care i le vânduse domnul Gaunt. Încă se mai uita 
la ele, luându-le pe rând în mână, mânuindu-le cu dragoste, 
apoi aşezându-le înapoi în cutia special făcută pentru ele, când 
cei de la Poliţia Statală sosiră să-l ia în custodie. 


Parchează la colțul străzii Mesteacănului cu Principala, îi 
spusese domnul Gaunt lui Buster la telefon, și aşteaptă doar. 
Voi trimite pe cineva la tine. 

Buster urmărise aceste indicaţii cu sfinţenie. De la locul său 
privilegiat de observare, cu o stradă mai sus, văzuse la intrarea 
în aleea de serviciu o mulţime de oameni venind şi plecând - 
aproape toţi prietenii şi vecinii lui, i se păruse, aveau un mic 
târg de încheiat cu domnul Gaunt în acea seară. Cu zece 
minute în urmă, doamna Rusk mersese într-acolo cu rochia 
descheiată, semănând cu ceva ieşit dintr-un vis urât. 

Apoi, la nici cinci minute după ce ieşise de pe alee, punând 
ceva în buzunarul rochiei (aceasta era încă descheiată şi puteai 
vedea multe, dar cine-n deplinătatea facultăţilor mentale, se 


întrebase Buster, ar vrea să se uite), se auziseră mai multe 
împuşcături mai sus pe Strada Principală. Buster nu avea cum 
fi sigur, dar i se păruse că proveneau de la benzinăria Sunoco. 

Dinspre Clădirea Municipalităţii veniseră în goană pe 
Principală patrule ale Poliţiei Statale, cu girofarurile albastre 
puse în funcţiune, împrăştiind reporterii ca pe nişte porumbei. 
Cu sau fără deghizare, Buster se hotărâse c-ar fi prudent să se 
târască în partea din spate a dubei pentru o vreme. 

Maşinile Poliţiei Statale trecură valvârtej pe lângă el, iar 
luminile lor rotitoare scoaseră la iveală ceva sprijinit de uşile 
din spate ale dubei - o geantă din sibir verde. Curios, Buster 
desfăcu nodul şiretului cu care era legată, deschise gura genţii 
şi se uită înăuntru. 

Deasupra conţinutului genţii se afla o cutie. Buster o scoase 
şi văzu că restul interiorului era plin de ceasuri electronice. 
Ceasuri electronice de comandă cu impulsuri. Erau cu siguranţă 
vreo două duzini. Feţele lor netede şi albe se holbau în sus la el 
asemenea ochilor fără pupile ale Orfanei Annie. Deschise cutia 
pe care o scosese şi văzu că era plină de clame-crocodil - de 
felul celor folosite de electricieni să facă legături rapide. 

Buster se încruntă... şi apoi, brusc, ochiul său din minte 
văzu un formular de birou - un formular de eliberare de fonduri 
din bugetul oraşului, mai exact. Scris cu grijă la maşină în 
spaţiul oferit pentru Bunurile şi/sau serviciile ce vor fi prestate 
se aflau aceste cuvinte: 16 CUTII DE DINAMITĂ. 

Şezând în spatele dubei, Buster începu să rânjească. Apoi 
începu să râdă. Afară, tunetul bubui şi se rostogoli. O limbă de 
fulger ieşi din burta umflată a unui nor şi se înfipse în râul 
Castle. 

Buster continuă să râdă. Râse până ce duba începu să se 
scuture cu el. 

— Ei! - strigă el, râzând. O, băiete, da’ ştiu că avem ceva 
pentru Ei! Mereu avem ceva! 


Henry Payton, care venise în Castle Rock să scoată din foc 


castanele fumegânde ale şerifului Pangborn, stătea în cadrul 
uşii biroului de la benzinăria Sunoco cu gura deschisă. Mai 
aveau doi oameni la pământ. Unul era alb şi unul negru, dar 
amândoi erau morţi. 

Un al treilea bărbat, proprietarul benzinăriei potrivit numelui 
de pe halat, stătea pe podea lângă seiful deschis şi ţinea ca pe 
un copil în braţe o cutie murdară din oţel. Alături de el, pe 
podea, se afla un pistol automat. Uitându-se la el, Henry simţi 
un lift coborându-i în viscere. Era geamănul celui folosit de 
Hugh Priest să-l împuşte pe Henry Beaufort. 

— Uite, spuse pe o voce liniştită, uimită unul dintre ofiţerii 
din spatele lui Henry. Mai este unul. 

Henry întoarse capul să se uite şi-şi auzi tendoanele gâtului 
pârâind. O altă armă - un al treilea pistol automat - zăcea 
lângă mâna întinsă a tipului negru. 

— Nu le-atingeţi, le spuse el celorlalţi ofiţeri. Nici măcar să 
nu v-apropiaţi de ele. 

Păşi peste balta de sânge, îl prinse pe Sonny Jackett de 
reverele halatului şi-l trase în picioare. Sonny nu se opuse, dar 
strânse mai tare la piept cutia de oţel. 

— Ce s-a întâmplat aici? - îi ţipă Henry în faţă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

Sonny tăcu un semn către Eddie Warburton, folosindu-se de 
cot, aşa încât să nu trebuiască să ia mâna de pe cutie. 

— El a venit. Avea o armă. Era nebun. lţi poţi da seama că 
era nebun; uită-te la Ricky. A crezut că Ricky sunt eu. Voia 
să-mi fure reglabilele. Uite. 

Sonny zâmbi şi înclină cutia de oţel aşa încât Henry să se 
poată uita la amestecul de fierării ruginite dinăuntru. 

— Nu-l puteam lăsa să facă asta, nu? Adică... astea-s a/e 
mele. Am plătit pentru ele şi sunt a/e mele. 

Henry deschise gura să spună ceva. Habar nu avea ce urma 
să fie şi niciodată nu fu rostită. Înainte să poată articula primul 
cuvânt, se auziră alte focuri de armă, de data aceasta de sus 
de pe Castle View. 


Lenore Potter stătea deasupra cadavrului Stephaniei 
Bonsaint ţinând în mână un pistol automat ce fumega. 
Cadavrul zăcea în stratul de flori din spatele casei, singurul pe 
care curva aia rea şi răzbunătoare nu-l distrusese în ultimele ei 
două excursii. 

— N-ar fi trebuit să te întorci, spuse Lenore. Niciodată în 
viaţa ei nu trăsese cu arma, iar acum omorâse o femeie... dar 
singurul sentiment pe care-l avea era cel de exultare sumbră. 
Femeia fusese pe proprietatea ei, îi distrugea grădina (Lenore 
aşteptase până ce târfa chiar se pusese pe lucru - mama ei nu 
crescuse copii proşti) şi avusese toate drepturile s-o facă. 
Avusese absolut toate drepturile. 

— Lenore? - o strigă soţul ei. 

Stătea aplecat pe geamul băii de la etaj cu spumă de 
bărbierit pe faţă. Vocea lui era alarmată. 

— Lenore, ce se întâmplă? 

— Am împuşcat pe cineva care ne încălca proprietatea, 
spuse Lenore cu calm, fără să întoarcă privirea. 

Îşi aşeză piciorul sub greutatea cadavrului şi-l ridică. Să-şi 
simtă degetele înfundându-se în coasta docilă a târfei ăleia de 
Bonsaint îi oferi o plăcere bruscă şi josnică. 

— Este Stephanie Bon... 

Cadavrul se rostogoli pe spate. Nu era Stephanie Bonsaint. 
Era soţia aceea simpatică a ajutorului de şerif. 

O împuşcase pe Melissa Clutterbuck. 

Cât ai zice peşte, ca/ava Lenorei Potter trecu de albastru, 
trecu de purpuriu, trecu de fucsia. Merse până la capăt la negru 
miez-de-noapte. 


Alan Pangborn şedea uitându-se la mâinile sale, uitându-se 
dincolo de ele într-un întuneric atât de negru, că nu putea fi 
decât simţit. Îi trecu prin gând că era posibil s-o fi pierdut pe 
Polly în acea după-amiază, nu doar pentru scurtă vreme - până 
ce se lămurea această neînțelegere - ci pentru totdeauna. lar 


asta avea să-l lase cu aproximativ treizeci şi cinci de ani de 
singurătate. 

Auzi un târşâit slab şi ridică privirea repede. Era domnişoara 
Hendrie. Arăta agitată, dar arăta şi de parcă ar fi ajuns la o 
concluzie. 

— Băiatul soţilor Rusk a început să se mişte, spuse ea. Nu-i 
treaz - i-au dat un tranchilizant şi n-o să fie cu adevărat treaz 
încă destulă vreme - dar a început să se mişte. 

— Chiar aşa? - întrebă Alan liniştit, şi aşteptă. 

Domnişoara Hendrie îşi muşcă buza şi apoi se convinse să 
continue. 

— Da. V-aş lăsa să-l vedeţi, domnule şerif Pangborn, dar 
sincer nu pot. Mă-nţelegeţi, nu-i aşa? Adică, ştiu că aveţi 
probleme în oraş, dar băieţelul acesta nu are decât şapte ani. 

— Da. 

— Merg jos la bufet să beau o ceaşcă de ceai. Doamna 
Evans întârzie - întotdeauna face asta - dar va fi aici într-un 
minut sau două. Dacă aţi merge în camera lui Sean Rusk - 
Camera Nouă - imediat după ce plec eu, probabil că nici nu 
şi-ar da seama că aţi fost aici. Inţelegeţi? 

— Da, spuse Alan recunoscător. 

— Vizitele doctorului nu sunt decât la opt, aşa că dacă ați; fi 
în camera lui, probabil că nici nu v-ar observa. Sigur, dacă o va 
face, îi veţi spune că am urmat directivele spitalului şi v-am 
refuzat intrarea. Că v-aţi furişat înăuntru în vreme ce biroul era 
temporar gol. Nu-i aşa? 

— Da, spuse Alan. Puteţi fi sigură de asta. 

— Aţi putea pleca pe scările din celălalt capăt al coridorului. 
Dacă intraţi în camera lui Sean Rusk, adică. Ceea ce, desigur, 
eu v-am spus să nu faceţi. 

Alan se ridică şi, sub imperiul momentului, o sărută pe 
obraz. 

Domnişoara Hendrie roşi. 

— Mersi, spuse Alan. 

— Pentru ce? N-am făcut nimic. Cred că acum am să merg 
să-mi beau ceaiul. Vă rog, staţi unde sunteţi până ce plec, 
domnule şerif. 

Alan se aşeză la loc ascultător. Rămase acolo, cu capul 
aşezat între Simon cel Simplu şi omul-plăcinţică, până ce uşile 
duble se închiseră aproape complet în urma domnişoarei 


Hendrie. Apoi se ridică şi merse repede de-a lungul coridorului 
vopsit în culori vii, plin de jucării şi piese de puzzle aruncate 
peste tot, către Camera 9. 


Lui Alan, Sean Rusk i se părea complet treaz. 

Aceasta era aripa de pediatrie şi patul în care stătea băiatul 
era unul mic, însă Sean tot părea pierdut în el. Trupul lui crea 
doar o mică umflătură sub cuvertură, făcându-l să pară un cap 
fără corp ce se odihnea pe-o pernă albă, apretată. Faţa lui era 
foarte palidă. Avea umbre purpurii, aproape la fel de închise la 
culoare ca nişte vânătăi, sub ochii ce se uitau la Alan cu o 
calmă lipsă de surprindere. O buclă de păr negru îi stătea în 
mijlocul frunţii precum o virgulă. 

Alan luă scaunul de lângă fereastră şi îl trase spre o parte a 
patului, unde barele fuseseră ridicate pentru a-l împiedica pe 
Sean să cadă. Sean nu întoarse capul, dar ochii i se mişcară, 
urmărindu-l. 

— Bună, Sean, spuse Alan încet. Cum te simţi? 

— Mi-e uscat gâtul, spuse Sean într-o şoaptă aspră. 

Pe masa de lângă pat se aflau o carafă cu apă şi două 
pahare. Alan turnă apă într-un pahar şi se aplecă peste barele 
de spital cu el. 

Sean încercă să se ridice şi nu reuşi. Căzu înapoi pe pernă 
cu un suspin slab care pe Alan îl duru. Se întoarse cu gândul la 
propriul său fiu - sărmanul, damnatul de Todd. Când îşi 
strecură o mână pe după gâtul lui Sean Rusk pentru a-l ajuta să 
se ridice în şezut, avu un moment infernal de rememorare 


totală. Îl văzu pe Todd stând lângă Scout în ziua aceea, 
răspunzând gestului său de rămas bun cu un gest asemănător 
şi, prin ochii amintirii, un soi de lumină hialină, 


semitransparentă părea că se joacă în jurul capului său, 
iluminându-i fiecare linie şi trăsătură mult-iubite. 

Mâna lui Alan tremură. Puţină apă se vărsă pe partea din 
faţă a pijamalei de spital pe care o purta Sean. 

— Scuze. 


— Nu-i nimic, răspunse Sean în şoapta lui aspră şi bău cu 
nesaţ. Aproape că goli paharul. Apoi râgâi. 

Alan îl lăsă încet înapoi jos. Sean părea puţin mai însufleţit 
acum, însă tot nu i se vedea nici urmă de strălucire în ochi. 
Alan îşi spuse că niciodată n-a văzut un băieţel care să pară 
atât de îngrozitor de singur, iar mintea lui încercă din nou să 
recheme acea ultimă imagine a lui Todd. 

O împinse în lături. Avea de lucru aici. Era ceva neplăcut, 
şi-al naibii de dificil, dar simţea din ce în ce mai mult că era un 
lucru de-o importanţă disperată. Indiferent de ce se întâmpla 
chiar atunci în Castle Rock, el se simţea tot mai sigur că cel 
puţin unele dintre răspunsuri se găseau acolo, în spatele acelei 
frunţi palide şi acelor ochi trişti, lipsiţi de sclipire. 

Se uită în jur prin cameră şi se forţă să zâmbească. 

— Ce cameră plicticoasă, spuse el. 

— Mda, spuse Sean pe vocea lui joasă, aspră. Cu totu' 
adormită. 

— Poate că nişte flori o vor înveseli, spuse Alan şi-şi trecu 
mâna dreaptă prin faţa antebraţului de la cea stângă, scoțând 
cu dibăcie buchetul împăturit din ascunzătoarea lui de sub 
brăţara ceasului. 

Ştia că-şi forţa norocul, dar se hotărâse, aproape sub 
impulsul momentului, să facă o încercare. Aproape că-i părea 
rău. Doi dintre bobocii din hârtie pelur se rupseră când el trase 
de inel şi desfăcu buchetul. Auzi arcul cum scoate zbârnâit 
obosit. Acesta era fără îndoială ultima reprezentaţie a acestei 
versiuni a Trucului Florilor Împăturite, dar Alan chiar o scoase la 
capăt... cumva. lar Sean, spre deosebire de fratele lui, era 
limpede amuzat şi încântat în pofida stării sale de spirit şi a 
calmantelor care-i circulau prin sânge. 

— Beton! Cum aţi făcut-o? 

— Printr-un pic de magie... Le vrei? 

Dădu să pună în carafa cu apă evantaiul de flori din hârtie 
pelur. 

— No. Nu-s decât nişte hârtii. Şi mai sunt şi rupte-n câteva 
locuri. 

Sean se gândi la asta, hotărându-se aparent că suna 
nerecunoscător, şi adăugă: 

— Fain truc, însă. Le puteţi face să dispară? 

Mă-ndoiesc, fiule, îşi spuse Alan. Cu voce tare, el spuse: 


— O să-ncerc. 

Ridică buchetul, aşa încât Sean să-l poată vedea bine, apoi 
îşi îndoi puţin mâna dreaptă şi-o trase în jos. Făcu această 
trecere mai încet ca de obicei în semn de respect faţă de 
tristeţea băiatului şi se trezi surprins şi impresionat de rezultat. 
În loc să dispară brusc din vedere cum tăceau de obicei, Florile 
Împăturite părură să dispară precum fumul în pumnul său slab 
strâns. Simţi arcul slăbit şi suprasolicitat încercând să se 
îndoaie şi să se rupă, dar în cele din urmă se hotărî să mai 
colaboreze o ultimă oară. 

— Asta-i chiar culmea, spuse Sean plin de respect şi Alan îi 
dădu dreptate în sinea lui. 

Era o variaţie minunată a unui truc cu care uimise ani de 
zile şcolarii, dar se îndoia că putea fi făcut cu un set nou al 
Trucului Florilor împăturite. Un arc nou-nouţ ar face imposibilă 
acea trecere înceată, ca de vis. 

— Mersi, spuse el şi puse pentru ultima dată buchetul 
împăturit sub brăţara ceasului. Dacă nu vrei flori, ce zici de-o 
monedă de ur sfert pentru automatul de Coca-Cola? 

Alan se aplecă înainte şi, cu mişcări obişnuite, scoase o 
monedă din nasul lui Sean. Băiatul rânji. 

— Hopa, am uitat - e nevoie de şaptezeci şi cinci de cenți în 
zilele de-acum, nu-i aşa? Păi, nici o problemă. 

Scoase o monedă din gura lui Sean şi descoperi o a treia 
într-una dintre propriile sale urechi. Pe atunci, zâmbetul lui 
Sean deja pierise puţin şi Alan ştiu că era mai bine să treacă 
imediat la treabă. Puse una peste alta cele trei monede pe 
noptiera scundă de lângă pat. 

— Pentru când o să te simţi mai bine, spuse el. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Cu plăcere, Sean. 

— Unde-i tati? - întrebă Sean. 

Vocea lui era oarecum mai puternică acum. 

Întrebarea i se păru ciudată lui Alan. S-ar fi aşteptat ca Sean 
să întrebe de mama lui. Băiatul avea, în cele din urmă, doar 
şapte ani. 

— O să ajungă imediat, Sean. 

— Aşa sper. Am nevoie de el. 

— Ştiu asta. 

Alan făcu o pauză şi spuse: 


— Şi mama ta va fi aici imediat. 

Sean se gândi la asta, apoi scutură din cap încet şi hotărât. 
Faţa de pernă scoase un foşnet slab. 

— Ba n-o să fie. E prea ocupată. 

— Prea ocupată să vină şi să te vadă? - întrebă Alan. 

— Da. E foarte ocupată. Mami e în vizită la Rege. De aia nu 
mai pot intra la ea în cameră. Ea închide uşa şi-şi pune 
ochelarii de soare şi pleacă în vizită la Rege. 

Alan o văzu pe doamna Rusk răspunzând poliţiştilor statali 
care o interogau. Vocea ei înceată şi deconectată. O pereche 
de ochelari de soare lângă ea pe masă. Nu părea să-i poată 
lăsa în pace; o mână se juca încontinuu cu ei. O retrăgea, de 
parcă se temea să n-o observe cineva, şi apoi, după doar 
câteva secunde, mâna i se întorcea la ei, parcă singură. La 
vremea aceea, crezuse că femeia fie suferea de pe urma 
şocului, fie se afla sub influenţa tranchilizantelor. Acum se 
îndoia. Se îndoia şi dacă era bine să-l întrebe pe Sean despre 
Brian sau să meargă mai departe pe această nouă pistă. Sau 
erau amândouă una şi aceeaşi pistă? 

— Nu sunteţi de fapt un magician, spuse Sean. Sunteţi 
poliţist, nu-i aşa? 

— Îhî. 

— Sunteţi un poliţist statal cu o maşină albastră care merge 
foarte repede? 

— Nu - eu sunt şeriful districtului. De obicei am o maşină 
maro cu o stea pe laturi care merge într-adevăr destul de 
repede, dar în seara asta sunt cu vechea mea maşină pe care 
tot uit s-o dau la vânzare. - Alan rânji. - Merge foarte încet. 

Aceasta produse o mică scăpărare de interes. 

— De ce nu conduceţi maşina maro de poliţie? 

Ca s-o sperii pe Jill Mislaburski sau pe fratele tău, îşi spuse 
Alan. Nu ştiu despre Jill, dar cred că n-a mers prea bine cu 
Brian. 

— Sincer, nu-mi amintesc, spuse el. A fost o zi lungă. 

— Sunteţi un şerif ca în Tinerii pistolari? 

— Înî. Aşa cred. Cam ca acolo. 

— Eu şi cu Brian am închiriat filmul ăla şi ne-am uitat la el. A 
fost extrem de foarte beton. Am vrut să mergem să vedem 
Tinerii pistolari II când a fost la The Magic Lantern în Bridgton 
vara trecută, dar mami n-a vrut să ne lase fiindcă era 


recomandat doar celor peste şaptesprezece ani. Noi nu avem 
voie să vedem filme de astea, doar că tati ne lasă uneori să le 
vedem acasă la video. Mie şi lui Brian ne-a plăcut cu adevărat 
Tinerii pistolari. 

Sean se opri şi ochii i se întunecară. 

— Dar asta a fost înainte ca Brian să-şi ia cartonaşul. 

— Ce cartonaş? 

Pentru prima dată, în ochii lui Sean apăru un sentiment 
adevărat. Era vorba de teroare. 

— Cartonaşul de base-ball. Marele şi specialul cartonaş de 
base-ball. 

— 0? - Alan se gândi la lada frigorifică Playmate şi la 
cartonaşele de base-ball - cele pentru schimb, le numise Brian 
- dinăuntru. - Lui Brian îi plăceau cartonaşele de base-ball, nu-i 
aşa, Sean? 

— Da. Aşa a pus el mâna pe el. Cred că tre’ să folosească 
lucruri diferite ca să pună mâna pe oameni diferiţi. 

Alan se înclină înainte. 

— Cine, Sean? Cine a pus mâna pe el? 

— Brian s-a sinucis. L-am văzut cu ochii mei. S-a întâmplat 
în garaj. 

— Ştiu. Îmi pare rău. 

— Pe la ceafă i-a ieşit ceva scârbos. Nu doar sânge. Ceva. 
Era galben. 

Alan nu se putut gândi la nimic ce să spună. Inima îi bătea 
încet şi greu în piept, gura îi era uscată ca deşertul şi simţea în 
stomac o senzaţie de greață. Numele fiului său îi sună în gând 
asemenea unui clopot funerar tras în toiul nopţii de nişte mâini 
idioate. 

— Îmi doresc să n-o fi făcut, spuse Sean. 

Vocea lui era ciudat de rece, dar acum câte o lacrimă îi 
apăru în fiecare dintre ochi, crescu şi-i curse pe obrajii netezi. 

— N-o să mai putem vedea Tinerii pistolari II împreună când 
îl vor scoate pe video. O să trebuiască să-l văd singur şi n-o să 
fie deloc distractiv fără ca Brian să facă toate glumele alea 
prosteşti ale lui. Ştiu că n-o să fie. 

— Ţi-ai iubit fratele, nu-i aşa? - spuse Alan răguşit. 

Se întinse printre barele de spital. Mâna lui Sean Rusk se 
furişă într-a lui şi apoi se strânse tare peste ea. Era caldă. ŞI 
mică. Foarte mică. 


— Mda. Brian voia să arunce pentru Red Sox când va fi 
mare. A spus că va învăţa cum să arunce o minge cu mantă de 
efect, exact ca Mike Boddicker. Acum n-o să mai poată. Mi-a 
spus să nu merg mai aproape sau o să sară pe mine mizerie. 
Am plâns. Eram speriat. Nu era ca-ntr-un film. Era doar garaju/ 
nostru. 

— Ştiu, spuse Alan. 

Îşi aminti de maşina Anniei. Geamurile sparte. Sângele de 
pe scaune în bălți mari şi groase. Nici aceea nu fusese 
ca-ntr-un film. Alan începu să plângă. 

— Ştiu, fiule. 

— Mi-a cerut să promit şi i-am promis şi-o să mă ţin de 
promisiune. O să mă ţin de promisiunea aia toată viaţa. 

— Ce ai promis, fiule? 

Alan îşi şterse faţa cu mâna liberă, dar lacrimile nu voiau să 
se oprească. Băiatul stătea în faţa lui cu pielea aproape la fel 
de albă ca şi faţa de pernă pe care i se odihnea capul; băiatul 
îşi văzuse fratele sinucigându-se, îi văzuse creierii lovindu-se 
de peretele garajului asemenea unui cocoloş de muci 
proaspeţi, iar mama lui unde era? Era în vizită la Rege, spusese 
el. Ea închide uşa şi-şi pune ochelarii de soare şi pleacă în vizită 
la Rege. 

— Ce ai promis, fiule? 

— Am încercat să jur pe numele lui mami, dar Brian nu m-a 
lăsat. A spus că trebuie să jur pe numele meu. Fiindcă ela pus 
mâna şi pe ea. Brian a spus că el pune mâna pe toţi cei care 
jură pe numele altora. Aşa că am jurat pe numele meu, cum a 
vrut el, dar Brian tot a făcut puşca să bubuie. 

Sean plângea mai tare acum, dar se uita în sus cu 
seriozitate la Alan printre lacrimi. 

— N-a fost doar sânge, domnule şerif. Era şi altceva. Ceva 
galben. 

Alan îl strânse de mână. 

— Ştiu, Sean. Ce a vrut fratele tău să promiţi? 

— Poate că Brian n-o să meargă în rai dacă spun. 

— Ba o să meargă. Îţi promit eu. lar eu sunt şeriful. 

— Şerifii îşi încalcă vreodată promisiunile? 

— Nu le încalcă niciodată când le fac puștilor mici din spital, 
spuse Alan. Şerifii nu pot să-şi încalce promisiunile făcute 
acestor puşti. 


— Merg în iad dacă o fac? 

— Da, spuse Alan. Aşa e. Merg în iad dacă o fac. 

— Juraţi că Brian o să meargă în rai chiar dacă spun? Juraţi 
pe numele dumneavoastră? 

— Pe numele meu, spuse Alan. 

— Bine, zise Sean. M-a făcut să promit că n-o să merg 
niciodată la noul magazin de unde şi-a cumpărat el cartonaşul 
de base-ball cel mare şi special. El credea că pe cartonaşul 
acela se află Sandy Koufax, dar nu era el. Era un altjucător. Era 
vechi şi murdar, dar nu cred că Brian a ştiut asta. 

Sean se opri pentru un moment, gândindu-se, şi apoi 
continuă pe vocea lui ciudat de calmă. 

— A venit acasă într-o zi cu noroi pe mâini. S-a spălat de 
noroi şi mai târziu l-am auzit în camera lui, plângând. 

Cearşafurile, îşi spuse Alan. Cearşafurile Wilmei. Brian a fost 
totuşi. 

— Brian a spus că magazinul acela Lucruri preţioase e un 
loc otrăvitor şi că e/e un om otrăvitor şi că nu trebuie să merg 
niciodată acolo. 

— Brian a spus asta? A spus Lucruri preţioase? 

— Da. 

— Sean... 

Se opri, gândindu-se. Scântei de electricitate treceau prin el 
în toate direcţiile, săltând şi ţopăind sub forma unor mici aşchii 
albastre. 

— Ce? 

— Mama... mama ta şi-a cumpărat ochelarii de la Lucruri 
preţioase? 

— Da. 

— Ţi-a spus ea asta? 

— Nu. Dar ştiu că-i aşa. Îşi pune ochelarii la ochi şi aşa 
pleacă în vizită la Rege. 

— Ce Rege, Sean? Ştii? 

Sean se uită la Alan de parcă Alan era nebun. 

— Elvis. E/e Regele. 

— Elvis, bâigui Alan. Sigur - cine altcineva? 

— Am nevoie de tati. 

— Ştiu, dragul meu. Încă vreo două întrebări şi-o să te las în 
pace. Apoi o să adormi la loc şi când te vei trezi, tatăl tău va fi 
aici. (Spera el.) Sean, ţi-a spus Brian cine e omul cel otrăvitor? 


— Da. Domnul Gaunt. Cel care conduce magazinul. £/ e 
omul cel otrăvitor. 

Acum, gândul îi zbură la Polly - Polly după înmormântare, 
spunând: Cred că până la urmă totul e să întâlneşti doctorul 
potrivit... Doctorul Gaunt. Doctorul Leland Gaunt. 

O văzu întinzând bila aceea mică din argint pe care o 
cumpărase de la Lucruri preţioase aşa încât el s-o poată 
vedea... dar făcându-şi protectiv mâna căuş peste ea atunci 
când el dădu s-o atingă. Pe chipul ei se aflase în clipa aceeao 
expresie ce nu-i era absolut deloc caracteristică. O expresie de 
mare suspiciune şi posesiune. Apoi, mai târziu, vorbind pe o 
voce stridentă, tremurată, înecată de lacrimi care nici ea nu-i 
era deloc caracteristică: E greu să afli că fața pe care ai crezut 
că o iubeşti nu este decât o mască... Cum de ai putut acţiona 
pe la spatele meu?... Cum ai putut? 

— Ce i-ai făcut? - murmură el. 

Nu-şi dăduse deloc seama că apucase cuvertura de pe patul 
de spital cu o mână şi că o răsucea încet în pumnul încleştat. 

— Ce i-ai spus? Şi cum dracu' ai făcut-o să te creadă? 

— Domnule şerif? Sunteţi bine? 

Alan se forţă să deschidă pumnul. 

— Da - bine. Eşti sigur că Brian a spus domnul Gaunt, nu-i 
aşa, Sean? 

— Da. 

— Mulţumesc, spuse Alan. 

Se aplecă peste bare, luă mâna lui Sean şi îl sărută pe 
obrazul rece şi palid. 

— Mulţumesc că ai vorbit cu mine. 

Lăsă mâna băiatului şi se îndreptă de spate. 

In ultima săptămână, fusese un singur lucru pe agenda lui 
care pur şi simplu nu fusese rezolvat - o vizită de curtoazie 
celui mai nou comerciant din Castle Rock. Nu mare lucru; doar 
o salutare prietenească, un bun-venit în oraş şi o rapidă trecere 
în revistă a procedurii prevăzute în caz că apăreau probleme. 
Intenţionase s-o facă, o dată chiar trecuse pe acolo, dar pur şi 
simplu nu-i ieşise. lar astăzi, când comportamentul lui Polly 
începuse să-l facă să se întrebe dacă nu cumva domnul Gaunt 
punea ceva la cale, rahatul chiar lovise elicele ventilatorului, iar 
el nimerise aici, la mai bine de douăzeci de mile depărtare. 

Mă ţine le distanță? M-a ţinut la distanţă în tot acest timp? 


Ideea ar fi trebuit să i se pară ridicolă, dar în această 
încăpere tăcută şi umbrită, nu i se părea câtuşi de puţin 
ridicolă. 

Dintr-odată, simţi nevoia să se întoarcă. Să se întoarcă 
înapoi în oraş cât de repede putea. 

— Domnule şerif? 

Alan se uită în jos la el. 

— Brian a mai spus ceva, zise Sean. 

— Chiar aşa? - întrebă Alan. Ce-a spus, Sean? 

— Brian a spus că domnul Gaunt de fapt nu este deloc om. 


10 


Alan merse cât de repede putu pe coridor în jos către uşa 
deasupra căreia se afla semnul de ieşire, aşteptându-se din 
clipă în clipă să fie îngheţat locului de un strigăt nepământean 
din partea înlocuitoarei domnişoarei Hendrie. Dar singura 
persoană care îi vorbi fu o fetiţă. Aceasta stătea în cadrul uşii 
de la camera ei, cu părul blond prins în codițe care se odihneau 
pe pieptul cămăşuţei ei de noapte din flanel roz spălăcit. Ţinea 
în mâini o pătură. Preferata ei, după aspectul ros, dar îngrijit al 
acesteia. Avea picioarele goale, panglicile de la capătul 
codiţelor erau strâmbe, iar ochii de pe faţa ei buimacă erau 
enormi. Era o faţă care ştia mai multe despre durere decât ar 
trebui să ştie faţa oricărui copil. 

— Aveţi un pistol, anunţă ea. 

— Da. 

— Şi tata are un pistol. 

— Chiar aşa? 

— Da. E mai mare ca al dumneavoastră. E mai mare ca 
orice. Sunteţi Omul Negru? 

— Nu, scumpete, spuse el, şi-şi spuse: Cred că Omul Negru 
s-ar putea să fie-n oraşul meu astă-seară. 

Împinse uşa de la capătul coridorului, coborî scările şi mai 
împinse încă o uşă pentru a intra într-un crepuscul târziu la fel 
de înăbuşitor ca în orice seară de la mijlocul verii. Se grăbi de 
cealaltă parte a parcării, nu tocmai în pas de alergare. Tunetul 


bolborosea şi bodogănea înspre vest, din direcţia Castle 
Rock-ului. 

Descuie portiera din partea şoferului a maşinii sale, urcă şi 
scoase din stativ microfonul, cel pe care l-a cumpărat de la 
Radio Shack. 

— Patrula unu către bază. Răspunde. 

Singurul răspuns pe care-l primi fu o porţie disproporţionată 
de electricitate statică. 

Afurisita aia de furtună. 

Poate că Omul Negru a făcut comandă specială pentru ea, 
şopti o voce de undeva adânc înlăuntrul său. Alan zâmbi cu 
buzele strânse. 

Incercă din nou, primi acelaşi răspuns, apoi încercă la Poliţia 
Statală din Oxford. Aceştia răspunseră în forţă şi clar. 
Dispecerul îi spuse că în apropierea Castle Rock-ului se afla în 
desfăşurare o mare furtună cu descărcări electrice şi că 
mijloacele de comunicare întâmpinau mici dificultăţi. Până şi 
telefoanele păreau să funcţioneze doar când voiau. 

— Ei bine, intră în legătură cu Henry Payton şi spune-i să ia 
în custodie un om pe nume Leland Gaunt. Pentru început, ca 
martor ocular. E vorba de Gaunt, cu G de la George. Mă 
recepţionezi? Zece-patru. 

— Te recepţionez cinci-cu, şerife. Gaunt, cu G de la George. 
Zece-patru. 

— Spune-i că am o bănuială că Leland Gaunt ar putea avea 
o legătură cu morţile lui Nettie Cobb şi Wilma Jerzyck. 
Zece-patru. 

— Recepţionat. Zece-patru. 

— Zece-patru. Încheiat şi închis. 

Puse microfonul la loc, porni motorul şi se îndreptă înapoi 
spre The Rock. La periferia Bridgton-ului, coti în parcarea 
magazinului Red Apple şi folosi telefonul de acolo să sune la 
biroul său, Auzi două clicuri şi apoi o voce înregistrată care-i 
spuse că numărul era temporar nefuncţional. 

Puse receptorul în furcă şi se duse înapoi la maşină. De data 
aceasta chiar alergă. Inainte să iasă din parcare şi să reintre pe 
Ruta 117, porni Porta-Bubble-ul şi-l lipi iarăşi pe capotă. Pe 
când făcuse doar o jumătate de milă din drum, conducea deja 
Ford-ul tremurător şi îndărătnic cu şaptezeci şi cinci la oră. 


11 


Ace Merrill şi întunericul deplin se întoarseră în Castle Rock 
împreună. 

Conduse Chevy Celebrity-ul peste podul ce traversa râul 
Castle în vreme ce tunetul se rostogoli greoi înainte şi-napoi pe 
cerul de deasupra lui şi fulgerele spintecau pământul supus. 
Conducea cu geamurile deschise; încă nu cădea nici o picătură 
de ploaie şi aerul era gros ca siropul. 

Era murdar şi obosit şi furios. În pofida biletului, mai 
mersese în alte trei locaţii de pe hartă, incapabil să creadă ce 
se întâmplase, incapabil să creadă că se putuse întâmpla. 
Folosind o expresie potrivită, era incapabil să creadă că cineva 
vârâse asul în mână înaintea lui. La fiecare dintre acele locuri 
găsise câte o piatră plată şi o cutie de tinichea îngropată. Două 
conţinuseră teancuri murdare de cupoane. Ultima, în terenul 
mlăştinos din spatele fermei Strout, conţinuse nimic altceva în 
afară de un pix vechi. Pe corpul pixului era desenată o femeie 
cu o tunsoare din anii patruzeci. Purta şi un costum de baie 
întreg din anii patruzeci. Când ţineai pixul sus, costumul de 
baie dispărea. 

Asta da comoară! 

Ace se întorsese cu toată viteza spre Castle Rock, cu ochii 
sălbăticiţi şi jeanşii împroşcaţi până la genunchi cu mâl de 
mlaştină, dintr-un motiv şi doar un singur motiv: să-l omoare 
pe Alan Pangborn. Apoi îşi va lua pur şi simplu călcâiele la 
spinare către Coasta de Vest - ar fi trebuit s-o facă încă demult. 
Poate că va reuşi să scoată o parte din bani de la Pangborn; 
poate că nu va scoate nimic. In orice caz, un lucru era sigur: 
fiul ăla de curvă avea să moară şi avea să moară urât. 

Când mai avea trei mile de la pod, îşi dădu seama că nu 
avea o armă. Intenţionase să ia una dintre automatele alea din 
ladă din garajul din Cambridge, dar atunci se pornise 
blestematul ăla de magnetofon, speriindu-l de să-şi dea drumul 
în pantaloni. Dar ştia unde erau de găsit. 

O, da. 

Traversă podul... şi apoi se opri la intersecţia Principalei cu 


Watermill Lane, deşi avea prioritate de dreapta. 

— Ce căcatu' mă-si? - murmură el. 

Strada Principală de Jos era un amalgam indistinct de 
patrule ale Poliţiei Statale, lumini albastre pulsatile, dube de 
televiziune şi grupuri mici de oameni. Cea mai mare parte a 
acţiunii gravita în jurul Clădirii Municipalităţii. Arăta aproape ca 
şi când părinţii proteguitori ai oraşului s-ar fi hotărât pe 
moment să organizeze un carnaval de stradă. 

Lui Ace nu-i păsa ce se întâmplase; dacă era după el, întreg 
oraşul putea să se usuce şi să sară în aer. Dar îl voia pe 
Pangborn, voia să-i smulgă scalpul hoţului ăluia labagiu şi să 
şi-l atârne la centură, şi cum trebuia să facă el asta dacă toţi 
poliţiştii statali din Maine frecau menta la Oficiul Şerifului? 

Răspunsul veni pe dată. Domnul Gaunt va şti. Domnul 
Gaunt are artileria şi, odată cu aceasta, el va avea şi 
răspunsurile. Du-te la domnul Gaunt. 

Aruncă o privire în oglindă şi văzu alte lumini albastre 
deasupra celei mai apropiate ridicături a şoselei de cealaltă 
parte a podului. Veneau şi mai mulţi poliţişti. Ce mama mă-si 
s-a-ntâmplat aicea-n după-amiaza asta? se întrebă din nou, dar 
aceasta era o întrebare la care putea primi răspuns altă dată... 
sau niciodată, dacă aşa se ordonau lucrurile. Intre timp, avea 
treaba lui de rezolvat, şi aceasta începea prin a spăla putina 
înainte ca poliţiştii ce veneau să-l prindă din spate. 

Ace coti la stânga pe Watermill Lane, apoi la dreapta pe 
Strada Cedrului, ocolind zona centrului înainte să iasă înapoi pe 
Strada Principală. Se opri la semafor pentru un moment, 
uitându-se la cuibul de lumini pâlpâitoare de la poalele 
dealului. Apoi parcă în faţa Lucrurilor preţioase. 

Cobori din maşină, traversă strada şi citi anunţul din vitrină. 
Simţi pentru o clipă o dezamăgire zdrobitoare - nu-i trebuia 
doar o armă, ci şi puţin din praful acela exploziv al domnului 
Gaunt - şi apoi îşi aminti intrarea de serviciu dinspre alee. 
Merse pe stradă în sus şi dădu colţul, neobservând duba 
vopsită în galben intens parcată cu douăzeci sau treizeci de 
yarzi mai sus sau bărbatul care şedea înăuntrul ei (Buster se 
mutase acum pe scaunul pasagerului), uitându-se la el. 

Când intră pe alee, se lovi de un om care purta o pălărie de 
tweed trasă peste ochi. 

— Hei, uită-te pe unde umbli, tăticuţule, spuse Ace. 


Bărbatul cu pălărie de tweed ridică privirea, îşi dezveli - 
dinţii spre Ace şi mârâi. In acelaşi moment, scoase din buzunar 
un pistol automat şi-l îndreptă aproximativ spre Ace. 

— Nu te pune cu mine, prietene, decât dacă vrei şi tu nişte 
plumb. 

Ace ridică braţele şi făcu un pas în spate. Nu se temea; era 
uimit peste măsură. 

— Nu eu, domnule Nelson. Nu mă amesteca şi pe mine. 

— Corect, spuse bărbatul cu pălărie de tweed. L-ai văzut pe 
muistu’ ăla de Jewett? 

— A... ăla de la şcoala generală? 

— Şcoala Gimnazială, corect - mai sunt şi alți de Jewett în 
oraş? Fii serios, pentru numele lui Christos! 

— Tocmai am ajuns aici, spuse Ace cu precauție. Sincer 
n-am văzut pe nimeni, domnule Nelson. 

— Ei bine, o să-l găsesc eu, şi-atunci o să fie un sac de 
căcat jalnic. Mi-a omorât papagalul şi s-a căcat pe mama. 

George T. Nelson îşi îngustă ochii şi adăugă: 

— Asta-i o seară în care nu-i bine să-mi stai în cale. 

Ace nu-l contrazise. 

Domnul Nelson îşi îndesă arma înapoi în buzunar şi dispăru 
după colţ, umblând cu pasul hotărât al celui care este 
într-adevăr enervat peste măsură. Ace rămase pentru un 
moment acolo unde se găsea, cu mâinile ridicate. Domnul 
Nelson era profesorul care ţinea la liceu cursurile de tâmplărie 
şi prelucrare a fierului. Ace crezuse întotdeauna că acesta e 
unul dintre tipii aceia care n-ar avea curajul să omoare o muscă 
de cal nici dacă l-ar muşca de pupilă, dar credea că s-ar putea 
să se vadă nevoit să-şi revizuiască această părere. De 
asemenea, Ace recunoscuse arma. Trebuia s-o recunoască; 
adusese de la Boston o cutie întreagă de asemenea arme doar 
cu o seară în urmă. 


12 


— Ace! spuse domnul Gaunt. Ai ajuns tocmai la timp. 
— Am nevoie de o armă, spuse Ace. De asemenea, de încă 


nişte praf d-ăla clasa-ntâi, dacă mai aveţi. 

— Da, da... cu timpul. Toate lucrurile la timpul lor. Ajută-mă 
la masa asta, Ace. 

— O să-l omor pe Pangborn, spuse Ace. Mi-a furat împuţita 
aia de comoară şi o să-l omor. 

Domnul Gaunt se uită la Ace cu privire plată şi galbenă a 
unei pisici ce pândeşte un şoarece... şi-n clipa aceea, Ace se 
simţi ca un şoarece. 

— Nu-mi pierde timpul spunându-mi lucruri pe care deja le 
ştiu, spuse el. Dacă vrei ajutorul meu, Ace, ajută-mă tu mai 
întâi. 

Ace prinse de o parte a mesei şi o duseră înapoi în camera 
de depozitare. Domnul Gaunt se aplecă şi ridică un anunţ care 
stătea sprijinit de perete. 


DE DATA ACEASTA CH/AR AM ÎNCHIS 


Îl puse la uşă şi apoi o închise. Răsucea deja încuietoarea 
înainte ca Ace să-şi dea seama că nu era nimic pe anunţ care 
să-l ţină în loc - nici o ventuză, nici o bucată de bandă adezivă, 
nici nimic. Dar, chiar şi aşa, rămăsese lipit pe uşă. 

Apoi ochii îi căzură peste lăzile care conţinuseră pistoalele 
automate şi capsele detonatoare. Nu mai rămăseseră decât trei 
arme şi trei încărcătoare. 

— lisuse Sfinte! Unde-s toate? 

— Vânzările au mers bine în seara asta, Ace, spuse domnul 
Gaunt, frecându-şi una de alta mâinile cu degete lungi. Extrem 
de bine. Şi-o să meargă din ce în ce mai bine. Am de lucru 
pentru tine. 

— Dar v-am spus, zise Ace. Şeriful mi-a furat... 

Leland Gaunt era lângă el înainte ca Ace să-l vadă măcar că 
se mişcă. Mâinile acelea lungi şi urâte îl apucară de partea din 
faţă a tricoului şi-l ridicară în aer de parcă ar fi fost din pene. 
Din gură îi scăpă un strigăt de surprindere. Mâinile care-l ţineau 
erau ca nişte drugi de fier. Domnul Gaunt îl ridică mai sus şi 
Ace se găsi brusc că se uită în jos la acea faţă scânteietoare, 
diavolească, având doar cea mai înceţoşată idee a cum 
ajunsese acolo. Chiar şi-n starea limită a terorii sale bruşte, 
observă că din urechile şi nările domnului Gaunt ieşea fum - 
sau poate că erau aburi. Arăta ca un dragon uman. 


— Tu nu-mi Spui mie NIMIC! - strigă domnul Gaunt la el. 
Limba îi ieşi printre dinţii aceia înghesuiți ca nişte lespezi de 
mormânt şi Ace văzu că se bifurca, aidoma limbii unui şarpe. 

— Eu îți spun TOTUL! Taci din gură când te afli în prezența 
celor mai mari şi mai buni ca tine, Ace! Taci din gură şi ascultă! 
Taci din gură şi ascultă! TACI DIN GURĂ ŞI ASCULTĂ! 

II roti pe Ace de două ori în jurul capului său asemenea unui 
luptător de carnaval care-l face avion pe oponent, şi-l aruncă în 
peretele din cealaltă parte a încăperii. Capul lui Ace se izbi de 
tencuială. Un spectacol grandios de artificii i se declanşă în 
creier. Când i se limpezi vederea, îl văzu pe Leland Gaunt 
apropiindu-se de el. Faţa lui era o grozăvie de ochi şi dinţi şi 
fum care ţâşnea. 

— Nu! - ţipă Ace. Nu, domnule Gaunt, vă rog! NU! 

Mâinile deveniseră gheare, unghiile crescuseră lungi şi 
ascuţite cât ai clipi... sau așa să fi fost de la început? bâigui 
mintea lui Ace. Poate că aşa au fost de la inceput şi pur şi 
simplu n-ai observat. 

Tăiară materialul tricoului lui Ace ca nişte lame, iar Ace fu 
tras înapoi spre faţa aceea fumegândă. 

— Eşti pregătit să asculţi, Ace? întrebă domnul Gaunt. La 
fiecare cuvânt, nori încinşi de aburi îi împungeau lui Ace obrajii 
şi gura. - Eşti pregătit sau trebuie să-ţi trag fermoarul de la 
pântece, să-ţi arunc pe jos maţele şi să termin odată cu tine? 

— Da! - plânse el. Adică nu! O să ascult! 

— O să fii un curier cuminte şi-o să urmezi ordinele? 

— Da! 

— Ştii ce-o să se întâmple dacă n-o faci? 

— Da! Da! Da! 

— Eşti dezgustător, Ace, spuse domnul Gaunt. Îmi place 
asta la o persoană. 

Il trânti pe Ace de perete. Acesta alunecă într-o poziţie cu 
genunchii răşchiraţi, gâfâind şi plângând cu suspine. Se uită în 
jos la podea. Se temea să se uite direct la faţa monstrului. 

— Dacă se va-ntâmpla şi numai să te gândeşti să-mi 
nesocoteşti dorinţele, Ace, o să am grijă să primeşti drept 
răsplată marele tur al iadului. O să-l ai pe şerif, nu-ţi face griji. 
Pentru moment, însă, acesta-i plecat din oraş. Acum. Ridică-te. 

Ace se ridică încet în picioare. Îi pulsa capul; tricoul îi atârna 
în fâşii. 


— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. 

Domnul Gaunt era civilizat şi zâmbea din nou, nici un fir de 
păr nu era unde nu trebuia. 

— Îţi place orăşelul ăsta? Îl iubeşti? Ţii instantanee cu el pe 
pereţii magherniţei tale infecte ca să-ţi amintească de farmecul 
său rustic în acele zile când albina înţeapă şi câinele muşcă? 

— La dracu, nu, spuse Ace pe o voce nesigură. 

Vocea lui se ridica şi cădea odată cu bubuiturile inimii. 
Reuşi să se ridice în picioare doar după cel mai mare efort. | se 
părea că are picioarele făcute din spaghete. Rămase cu spatele 
la zid, uitându-se la domnul Gaunt cu băgare de seamă. 

— Ţi-ar surâde dacă ţi-aş spune că vreau să ştergi de pe 
faţa hărţii burgul ăsta mic şi căcăcios în vreme ce-l aştepţi pe 
şerif să se întoarcă? 

— Nu... nu ştiu ce înseamnă cuvântul ăla, spuse Ace agitat. 

— Nu mă surprinde. Dar cred că înţelegi ce vreau să spun, 
Ace. Nu-i aşa? 

Ace se întoarse cu gândul înapoi. Se întoarse cu gândul 
până la un timp, cu mulţi ani în urmă, când patru mucoşi îi 
păcăliseră pe el şi prietenii lui (Ace avusese prieteni în zilele de 
atunci sau cel puţin ceva care să fie rezonabil de-aproape de 
aşa ceva) cu un lucru pe care el şi-l dorise. Il prinseseră pe unul 
dintre mucoşi - Gordie LaChance - mai târziu şi-l bătuseră de-i 
sunase apa în cap, dar asta nu contase. În zilele de acum 
LaChance era un scriitor barosan care locuia într-o altă parte a 
statului şi probabil că se ştergea la cur cu bancnote de zece 
dolari. Cumva, mucoşii ieşiseră câştigători, iar lucrurile nu mai 
fuseseră la fel pentru Ace după aceea. Atunci i se terminase lui 
norocul. Uşile care-i fuseseră deschise începuseră să se închidă 
una câte una. Puțin câte puţin, începuse să-şi dea seama că nu 
este un rege şi că oraşul Castle Rock nu este regatul lui. Dacă 
asta fusese vreodată adevărat, zilele acelea începuseră să 
treacă în weekend-ul acela de Ziua Muncii când avea 
şaisprezece ani, când mucoşii îi păcăliseră pe el şi pe prietenii 
lui cu ceea ce le aparţinea de drept lor. Pe când Ace avea 
vârsta necesară să bea conform legii în The Mellow Tiger, 
făcuse trecerea de la statutul de rege la cel de soldat fără 
uniformă, furişându-se pe teritoriul inamic. 

— Urăsc cloaca asta futută, îi spuse lui Leland Gaunt. 

— Bine, spuse domnul Gaunt. Foarte bine. Am un prieten - 


a oprit maşina puţin mai sus pe stradă - care te va ajuta să faci 
ceva în privinţa asta, Ace. O să-l ai pe şerif... şi-o să ai şi tot 
oraşul. Îţi sună bine? 

li capturase ochii lui Ace cu ai săi. Ace rămase în faţa lui 
îmbrăcat în zdreanţa ferfeniţită a tricoului său şi începu să 
rânjească. Nu-l mai durea capul. 

— Mda, spuse el. Sună absolut p-fect. 

Domnul Gaunt îşi vâri mâna în buzunarul hainei şi scoase 
afară o pungă de plastic pentru sandvişuri plină cu pudră albă. 
O întinse către Ace. 

— Ai de lucru, Ace, spuse el. 

Ace luă punga pentru sandvişuri, dar tot la - şi în - ochii 
domnului Gaunt se uita. 

— Bine, spuse el. Sunt pregătit. 


13 


Buster se uită cum ultimul bărbat pe care-l văzuse intrând 
pe aleea de serviciu ieşi înapoi în stradă. Tricoul tipului atârna 
acum în fâşii şi ducea cu el o ladă. La talia jeanşilor avea 
îndesate două pistoale automate. 

Buster se trase în spate cuprins de-o bruscă panică în 
vreme ce bărbatul, pe care-l recunoştea acum ca fiind John 
„Ace” Merrill, se îndreptă direct spre dubă şi aşeză lada jos. 

Ace bătu în sticlă. 

— Deschide prin spate, tăticuţule, spuse el. Avem de lucru. 

Buster lăsă jos geamul. 

— Pleacă de aici, spuse el. Pleacă, tâlharule! Sau sun la 
poliţie! 

— Mult noroc să-l fuţi, mormăi Ace. 

Scoase unul dintre pistoalele de la brâul pantalonilor. Buster 
înţepeni, după care Ace îl împinse prin geam spre el, cu tocul în 
faţă. Buster clipi speriat. 

— la-l, spuse Ace cu nerăbdare, şi-apoi deschide prin spate. 
Dacă nu ştii cine m-a trimis, eşti chiar mai hăbăuc de cum pari. 

Întinse cealaltă mână şi pipăi peruca. 

— Imi place părul tău, spuse cu un zâmbet slab. Pur şi 


simplu splendid. 

— Termină, spuse Buster, dar nervii şi furia ofensată îi 
dispăruseră din voce. Trei oameni de calitate pot face mare 
dezastru, spusese domnul Gaunt. Voi; trimite pe cineva la tine. 

Dar Ace? Ace Merrill? El era un criminal! 

— Uite, spuse Ace, dacă vrei să discuţi motivele cu domnul 
Gaunt, cred că încă-l mai găseşti acolo. Dar după cum poţi 
vedea - (flutură din mâini prin fâşiile lungi de tricou ce-i 
atârnau peste piept şi burtă) - e cam iute la mânie astăzi. 

— Tu ar trebui să mă ajuţi să scap de Ei? - Întrebă Buster. 

— Aşa e, spuse Ace. O să transformăm oraşul ăsta într-o 
gogoriţă coaptă la flacără mare. (Ridică lada.) Deşi nu ştiu cum 
ar trebui să facem vreun dezastru adevărat cu doar o cutie de 
capse detonatoare. A spus c-o să ştii tu răspunsul la asta. 

Buster începuse să rânjească. Se ridică, se târî în spatele 
dubei şi împinse uşa pe şine. 

— Cred că ştiu, spuse el. Urcă, domnule Merrill. Avem de 
făcut un comision. 

— Unde? 

— La parcul auto orăşenesc, pentru început, spuse Buster. 

Incă mai rânjea. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


Reverendul William Rose, care păşise în amvonul Bisericii 
Baptiste Unite din Castle Rock în luna mai din 1983, era un 
bigot de primă mână; nici o îndoială în privinţa asta. Din 
nefericire, el era de asemenea energic, uneori şiret într-un fel 
ciudat, crud, şi extrem de popular în rândul congregaţiei sale. 
Prima lui predică în calitate de conducător al turmei baptiste 
fusese un semn al lucrurilor ce-aveau să vină. Se numise „De 
ce sunt catolicii meniţi iadului.” Continuase în acelaşi spirit, 
care era extrem de popular în congregația sa, încontinuu de 
atunci. Catolicii, îi informa el, erau nişte creaturi blasfemitoare, 


pornite pe calea cea greşită care-l venerau nu pe lisus, ci pe 
femeia care a fost aleasă să-l aducă pe lume. Era de mirare 
atunci că şi asupra altor subiecte înclinau să greşească? 

El a explicat turmei sale că, în timpul Inchiziției, catolicii 
perfecţionaseră ştiinţa torturii; că inchizitorii îi arseseră pe 
drept credincioşii pe ceea ce el numea Rugul de-ă Foc până la 
sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, când protestanții eroici 
(baptişti, în mare parte) îi făcuseră să se oprească; că patruzeci 
de papi diferiţi de-a lungul istoriei îşi cunoscuseră propriile 
mame şi surori, şi chiar şi fiicele lor nelegitime, în î-ă întruniri 
sexuale-ă imorale; că Vaticanul era construit din aurul 
martirilor protestanți şi ă al naţiunilor jefuite. 

Acest fel de trăncăneală ignorantă cu greu era ceva nou 
pentru Biserica Catolică, care trebuise să îndure erezii 
asemănătoare vreme de sute de ani. Mulţi preoţi ar fi tratat cu 
nepăsare această situaţie, poate chiar ar fi făcut glume 
nevinovate pe seama ei. Părintele John Brigham, însă, nu era 
genul de om care să trateze cu nepăsare lucrurile. Dimpotrivă, 
mai degrabă. Un irlandez iute la mânie şi cu picioare strâmbe, 
Brigham era unul dintre acei oameni lipsiţi de umor care nu-i 
poate îndura pe măscărici, mai ales pe măscăricii bâlbâiţi de 
teapa reverendului Rose. 

Suportase în tăcere stridentele atacuri anti-catolice ale lui 
Rose vreme de aproape un an înainte să se dezlănţuie şi el la 
propriul său amvon. Predica sa, care nu făcea rabat de la 
absolut nici o lovitură, se numise „Păcatele reverendului 
Willie.” În cadrul ei îl caracterizase pe preotul baptist drept „un 
nătăfleţ cântător de psalmi care crede că Billy Graham umblă 
pe ape şi că Billy Sunday şede de-a dreapta lui Dumnezeu, 
Tatăl Atotputernic.” 

Mai târziu în acea duminică, reverendul Rose şi patru dintre 
diaconii săi cei mai corpolenţi îi făcuseră o vizită părintelui 
Brigham. Erau şocaţi şi înfuriaţi, au spus ei, de lucrurile 
defăimătoare pe care le spusese părintele Brigham. 

— Ce tupeu ai să-mi spui mie să fac ciocu' mic, a spus 
părintele Brigham, după o dimineaţă întreagă în care le-ai spus 
credincioşilor că o slujesc pe Târfa din Babilon. 

Culoarea se ridicase repede în obrajii de obicei palizi ai 
reverendului Rose şi se răspândise pe mare parte din scăfârlia 
lui cheală. Nu spusese niciodată nimic despre Târfa din Babilon, 


i-a zis părintelui Brigham, deşi pomenise într-adevăr de mai 
multe ori de Târfa din Roma, iar dacă i se potrivea pantoful, ei 
bine, părintele Brigham era poftit să-şi vâre piciorul în el şi să-l 
poarte. 

Părintele Brigham ieşise pe uşa din faţă a casei parohiale cu 
pumnii încleştaţi. 

— Dacă vrei să discutăm despre asta la lumina zilei, 
prietene, a spus el, spune-le doar celor din mica ta brigadă 
Gestapo să păstreze distanţa şi-o să discutăm cât pofteşti. 

Reverendul Rose, care era cu trei inci mai înalt ca părintele 
Brigham - dar poate cu douăzeci de livre mai uşor - a păşit în 
spate cu o expresie batjocoritoare pe chip. 

— N-am să-mi-ă mânjesc mâinile, a spus el. 

Unul dintre diaconi era Don Hemphill. El era deopotrivă mai 
înalt şi mai greu ca preotul combativ. 

— Discut eu cu tine dacă vrei, spuse el. O să mătur 
trotuarul cu fundu’ tău de adorator de papă şi de umblător pe 
mlaştini. 

Doi dintre ceilalţi diaconi, care ştiau că Don e capabil de 
asta, îl reţinuseră cât ai zice peşte... dar după aceea, începuse 
distracţia. 

Până în acest octombrie, lucrurile se desfăşuraseră în mare 
parte sub rosa - glume cu substrat etnic şi flecăreli maliţioase 
în grupurile doamnelor şi-ale domnilor din cele două biserici, 
tachinări în curtea şcolii între copiii celor două facţiuni şi, mai 
mult ca orice, grenade retorice aruncate de la amvon duminica, 
acea zi a păcii când, după cum ne învaţă istoria, încep 
majoritatea războaielor. Din când în când se înregistrau 
incidente urâte - s-a aruncat cu ouă în Sala Parohială în timpul 
unui dans al Prieteniei dintre Tinerii Baptişti şi, o dată, o piatră 
a fost proiectată prin geamul de la sufrageria casei parohiale - 
dar fusese în principal un război al cuvintelor. 

Asemenea tuturor războaiele, acesta avusese atât 
momente de tensiune, cât şi de linişte, dar o furie care se 
adâncea constant începuse să-l domine de când Fiicele Izabelei 
îşi anunţaseră planurile pentru Seara la Cazinou. Pe când 
reverendul Rose primi infamul mesaj către „Batistul Futangiu 
de Şobolani”, probabil că era deja prea târziu să se mai evite o 
confruntare de vreun fel; limbajul extrem de obscen al 
mesajului nu părea să garanteze decât că, atunci când va avea 


loc confruntarea, aceasta va fi de răsunet. Vreascurile fuseseră 
deja aşezate; tot ce mai trebuia era ca cineva să aprindă un 
chibrit şi să pornească focul de tabără. 

Dacă subestimase cineva volatilitatea situaţiei, acesta era 
părintele Brigham. El ştiuse că omologului său baptist nu-i va 
plăcea ideea unei Seri la Cazinou, dar nu înţelesese cât de tare 
îl înfuria şi-l ofensa pe predicatorul baptist conceptul de jocuri 
susţinute de biserică. El nu ştia că tatăl lui Willie Vaporul fusese 
un cartofor inveterat care-şi abandona de multe ori familia 
când îl copleşea febra jocului sau că bărbatul se împuşcase în 
cele din urmă în camera din spate a unei săli de dans după o 
noapte în care pierduse la barbut. lar adevărul neplăcut cu 
privire la părintele Brigham era acesta: probabil că n-ar fi 
contat deloc pentru el chiar dacă ar fi ştiut de acestea. 

Reverendul Rose şi-a mobilizat forţele. Baptiştii au început 
cu o campanie de scrisori „ Împotriva Serii la Cazinou” trimise 
ziarului Cal/ din Castle Rock (Wanda Hemphill, soţia lui Don, 
le-a scris ea însăşi pe cele mai multe) şi au urmat scrisorile cu 
posterele LA ZARURI CU DIAVOLUL. Betsy Vigue, preşedinta Serii la 
Cazinou şi Grand Regeant de la filiala locală a Fiicelor Izabelei 
au organizat contraatacul. În ultimele trei săptămâni, Ca// 
mărise numărul de pagini la şaisprezece ca să facă faţă 
dezbaterii ce-a rezultat (doar că a fost mai mult un meci de 
strigături decât o emitere rezonabilă a unor opinii diferite.) Au 
fost lipite şi mai multe postere; la fel de repede au şi fost rupte. 
Chemarea la cumpătare din partea editorilor ziarului a ambelor 
părţi a fost ignorată. Unii dintre partizani se distrau; era într-un 
fel ca lumea să fii prins într-o asemenea furtună în pahar. Dar 
pe măsură ce se apropia sfârşitul, Willie Vaporul nu se distra, 
aşa cum nu se distra nici părintele Brigham. 

— Îl detest pe rahatul ăla mic şi făţarnic! - a izbucnit 
Brigham la un Albert Gendron surprins în ziua când Albert i-a 
adus infama scrisoare „ASCULTĂ BINE SCRUMBIE ÎMPUŢITĂ” pe care 
o găsise lipită pe uşa cabinetului său stomatologic. 

— Închipuie-ţi-l pe fiul ăla de curvă acuzând baptişti 
onorabili de-un asemenea lucru! - a scuipat reverendul Rose la 
Norman Harper şi Don Hemphill la fel de surprinşi şi ei. Asta se 
întâmpla în Ziua lui Columb, în urma unui telefon din partea 
părintelui Brigham. Acesta încercase să-i citească reverendului 
Rose scrisoarea către scrumbia împuţită; reverendul Rose 


refuzase (cât se poate de corect, conform părerii diaconilor) 
să-l asculte. 

Pe Norman Harper, un om care-l depăşea pe Albert Gendron 
la greutate cu douăzeci de livre şi avea aproape aceeaşi 
înălţime, l-a neliniştit ţipătul aproape isteric al vocii lui Rose, 
dar n-a spus asta. 

— Vă spun eu ce este, a tunat el. Bătrânul Părinte Călcător 
pe Mlaştini a cam început se se agite din pricina mesajului ăluia 
pe care l-ai primit la casa parohială, Bill, asta-i tot. Şi-a dat 
seama că a mers prea departe. Şi-a făcut socoteala că dacă 
zice că unul dintre amicii lui a primit o scrisoare plină de 
acelaşi fel de mizerii, asta o să facă vina să se-mpartă. 

— Ei, n-o să-i meargă! (Vocea lui Rose era mai ţipătoare ca 
niciodată.) Nimeni din congregația mea nu va lua parte lao 
astfel de mizerie! Nimeni! 

Vocea i s-a frânt la acest ultim cuvânt. Mâinile i s-au deschis 
şi închis convulsiv. Norman şi Don au schimbat o privire furtivă, 
neliniştită.  Discutaseră despre exact acest fel de 
comportament, care devenea din ce în ce mai obişnuit la 
reverendul Rose, cu mai multe ocazii în ultimele câteva 
săptămâni. Treaba cu Seara la Cazinou îl sfâşia pe Bill. Cei doi 
bărbaţi se temeau chiar că, înainte ca situaţia să se rezolve în 
sfârşit, el va avea o cădere nervoasă. 

— Nu te nelinişti, a spus Don mângâietor. Noi ştim adevărul 
lucrului, Bill. 

— Da! - a strigat Rose, fixându-i pe cei doi bărbaţi cu o 
privire lichidă, tremurătoare. Da, vo; ştiţi - voi doi. Şi eu - eu 
ştiu! Dar cum rămâne cu ceilalţi oameni din oraşul-ă ăsta? Ei 
ştiu? 

Nici Norman, nici Don nu i-au putut răspunde la aceasta. 

— Sper să-l tragă cineva pe roată pe veneratorul ăla 
mincinos de idoli! - a strigat William Rose, încleştându-şi 
pumnii şi scuturându-i neputincios. Pe roată! Aş plăti să văd 
asta! Aş plăti gras! 

Mai târziu în ziua de luni, părintele Brigham telefonase în 
stânga şi-n dreapta, întrebându-i pe cei interesaţi de „prezenta 
atmosferă de represiune religioasă din Castle Rock” dacă nu 
vor să treacă pe la casa parohială în acea seară pentru o scurtă 
întâlnire. Atât de mulţi au venit, că întâlnirea a trebuit mutată 
în Sala Cavalerilor lui Columb de vizavi. 


Brigham a început vorbind despre scrisoarea pe care o 
găsise Albert Gendron pe uşa sa - scrisoarea semnată ca 
venind din partea Baptiştilor Îngrijoraţi din Castle Rock - şi apoi 
le-a relatat nesatisfăcătoarea discuţie la telefon cu reverendul 
Rose. Când le-a spus oamenilor adunaţi acolo că Rose 
pretindea să fi primit şi el un bilet obscen, un bilet care era 
semnat ca venind din partea Catolicilor Ingrijoraţi din Castle 
Rock, s-a auzit o rumoare dinspre mulţime... mai întâi şocată, 
apoi furioasă. 

— Omul âăla-i un mincinos afurisit! - a strigat cineva din 
spatele încăperii. 

Părintele Brigham a părut că aprobă şi, totodată, neagă din 
cap. 

— Poate, Sam, dar nu asta-i adevărata problemă. Este cât 
se poate de nebun - cred că asta e problema. 

Aceasta a fost întâmpinată de-o tăcere gânditoare, 
îngrijorată, dar părintele Brigham a încercat, chiar şi aşa, o 
senzaţie de uşurare aproape palpabilă. Cât se poate de nebun: 
era pentru prima dată când rostea cuvintele acestea cu voce 
tare, cu toate că-i dădeau târcoale în gând de cel puţin trei ani. 

— Nu vreau să fiu oprit de-un nebun religios, a continuat 
părintele Brigham. Seara noastră la Cazinou e inofensivă şi 
priincioasă, indiferent de ce gândeşte despre ea reverendul 
Willie Vaporul. Dar am sentimentul, dat fiind că a devenit tot 
mai virulent şi tot mai puţin stabil, că trebuie să supunem la 
vot. Dacă sunteţi de acord să renunţăm la Seara la Cazinou - 
să cedăm acestor presiuni în numele siguranţei - atunci trebuie 
s-o spuneţi. 

Votul pentru a merge mai departe cu Seara la Cazinou 
conform planului fusese unanim. 

Părintele Brigham a aplecat din cap, mulţumit. Apoi s-a 
uitat la Betsy Vigue. 

— O să ţineţi o sesiune de planificare mâine seară, nu-i aşa, 
Betsy? 

— Da, părinte. 

— Atunci, vă pot sugera, a spus părintele Brigham, ca noi 
bărbaţii să ne întâlnim aici, în Sala C lui C, chiar în acelaşi timp? 

Albert Gendron, un om mătăhălos căruia îi lua mult să se 
enerveze şi la fel de mult să-şi revină după nervi, s-a ridicat 
încet şi a rămas în picioare cu toată înălţimea sa. Gâturile s-au 


răsucit să-i urmărească mişcarea. 

— Sugerezi că prostănacii ăia de baptişti ar putea încerca 
să le deranjeze pe doamnele noastre, părinte? 

— Nu, nu, deloc, a îndulcit-o părintele Brigham. Dar cred 
c-ar fi înţelept să discutăm despre nişte planuri ca să fim siguri 
că Seara la Cazinou însăşi va merge ca pe roate... 

— Gărzi? - a întrebat altcineva cu entuziasm. Gărzi, părinte? 

— Ei bine... ochi şi urechi, a spus părintele Brigham, 
nelăsând absolut nici o îndoială că la gărzi se referise de fapt. 
lar dacă ne vom întâlni marţi seara în timp ce se întâlnesc 
doamnele, vom fi pe aproape în caz că se ivesc totuşi 
probleme. 

Aşa că, în vreme ce Fiicele Izabelei s-au adunat în clădirea 
dintr-o parte a parcării, bărbaţii catolici s-au adunat în clădirea 
din cealaltă parte. Şi, la celălalt capăt al oraşului, reverendul 
William Rose programase o întâlnire la aceeaşi oră pentru 
discutarea ultimelor calomnii aduse de catolici şi planificarea 
fabricării unor pancarte şi a organizării unor pichete împotriva 
Serii la Cazinou. 

Multele alarme şi diversiuni din The Rock din acea seară 
timpurie nu au ştirbit foarte mult participarea la aceste întâlniri 
- majoritatea acelor gură-cască adunaţi în jurul Clădirii 
Municipalităţii atunci când furtuna se apropia erau oameni 
neutri în Marea Controversă a Serii la Cazinou. Cât despre 
catolicii şi baptiştii chiar implicaţi în acest tărăboi, două crime 
nu se puteau compara cu perspectiva unui meci cu adevărat 
bun al ranchiunelor sfinte. Fiindcă, în definitiv, când venea 
vorba de religie, celelalte lucruri trebuiau să ocupe locurile din 
spate. 


Peste şaptezeci de oameni veniră la a patra întâlnire a celor 
pe care reverendul Rose îi numise Soldaţii Creştini Baptişti 
împotriva Jocurilor de Noroc din Castle Rock. Aceasta era o 
mare revelaţie; prezenţa scăzuse radical la ultima întâlnire, dar 
zvonurile cu privire la mesajul obscen lăsat în cutia poştală a 


casei parohiale alimentaseră din nou spiritele. Numărul celor 
din sală îl făcu pe reverendul Rose să răsufle uşurat, dar el era 
deopotrivă dezamăgit şi nedumerit să-şi dea seama că Don 
Hemphill nu era de faţă. Don promisese că va veni, iar Don era 
braţul lui cel drept şi puternic. 

Rose aruncă o privire la ceas şi văzu că era deja şapte şi 
cinci minute - nu avea timp să sune la magazin şi să vadă dacă 
nu cumva uitase Don. Toţi cei care trebuiau să vină erau de 
faţă, iar el voia să-i prindă cât indignarea şi curiozitatea erau 
încă la pragul de inundare. Îi mai oferi lui Hemphill încă un 
minut, apoi se urcă la amvon şi îşi ridică braţele slabe într-un 
gest de bun-venit. Congregația sa - astă-seară îmbrăcată în 
haine de lucru, în cea mai mare parte - intrară pe rând în 
strane şi se aşezară pe băncile din lemn. 

— Haideţi să începem această strădanie aşa cum încep 
toate marile-ă strădanii, spuse reverendul Rose cu voce joasă. 
Haideţi să ne plecăm frunţile-ă în rugăciune. 

Işi coborâră frunţile şi atunci fu momentul când uşile de la 
vestibul se deschiseră în spatele lor cu forţa unui glonţ ieşind 
din ţeava armei. Câteva dintre femei strigară şi mai mulţi 
bărbaţi săriră în picioare. 

Era Don. El era propriul său măcelar-şef şi încă mai purta la 
brâu şorţul alb pătat cu sânge. Faţa lui era roşie ca un biftec cu 
tomate. Din ochii lui sălbatici lacrimile îi curgeau întruna. La 
nas, pe buza de sus şi în crestăturile care-i puneau gura între 
paranteze i se uscau dâre de muci. 

De asemenea, puţea. 

Don mirosea ca o ceată de sconcşi care au fost mai întâi 
trecuţi printr-un cazan cu sulf, apoi împroşcaţi cu balegă 
proaspătă şi-n cele din urmă lăsaţi liberi să-şi facă de cap într-o 
cameră închisă. Mirosul i-o lua înainte; mirosul îl urma; dar în 
cea mai mare parte mirosul atârna în jurul lui aidoma unui nor 
pestilenţial. Femeile se feriră de culoarul principal şi bâlbâiră 
după batiste în vreme ce el se împletici pe lângă ele cu şorţul 
fluturându-i în faţă şi cămaşa albă descheiată fluturându-i în 
spate. Puţinii copii din auditoriu începură să plângă. Bărbaţii 
scoaseră urlete de dezgust amestecat cu consternare. 

— Don! - striga reverendul Rose pe o voce afectată, 
surprinsă. 

Incă îşi ţinea mâinile ridicate, dar când Don Hemphill se 


apropie de amvon, Rose le cobori şi involuntar îşi duse o palmă 
la nas şi la gură. Îi venea să vomite. Era putoarea cea mai 
îndoitoare de nas pe care o întâlnise vreodată. 

— Ce... ce s-a întâmplat? 

— Întâmplat? - răcni Don Hemphill. întâmplat? Îţi zic eu ce 
s-a întâmplat! Îţi zic eu tot ce s-a întâmplat! 

Se întoarse către congregaţie şi, în pofida putorii care 
atârna de şi, în acelaşi timp, emana din el, aceştia rămaseră 
nemişcaţi atunci când ochii lui furioşi, înnebuniţi căzură asupra 
lor. 

— Fiii ăia de curve mi-au aruncat bombe puturoase în 
magazin, asta s-a întâmplat! Nu erau mai mult de şase oameni 
înăuntru fiindcă pusesem un anunţ prin care spuneam că voi 
închide mai devreme şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, 
dar marfa din stoc e compromisă! Toată! Marfa în valoare de 
patruzeci de mii de dolari! Nu ştiu ce-au folosit nemernicii ăia, 
da’ o să pută zile întregi! 

— Cine? - întreba reverendul Rose pe o voce timorată. Cine 
a făcut-o, Don? 

Don Hemphill vâri mâna în buzunarul şorţului. Scoase o 
bandă neagră îndoită în care era o crestătură albă şi un teanc 
de manifeste. Banda era un guler roman. Il ridică în aer, aşa 
încât să-l vadă toţi. 

— CINE DRACU’ CREZI? - strigă el. Magazinul meu! Marfa mea! 
S-a dus toată dracului, şi cine crezi c-a făcut-o? 

Aruncă manifestele către membrii uluiţi ai Soldaţilor Creştini 
Baptişti Împotriva Jocurilor de Noroc. Acestea se împrăştiară în 
aer şi plutiră la pământ asemenea unor confeti. Unii dintre cei 
prezenţi întinseră mâna şi dădură să le prindă. Toate erau la 
fel; toate arătau o mulţime de bărbaţi şi femei care râdeau, 
stând în jurul unei mese de ruletă. 


DOAR DE DISTRACŢIE! 


spunea deasupra imaginii. lar dedesubtul ei: 


VENIȚI CU NOI LA „SEARA LA CAZINOU” 
LA SALA CAVALERILOR LUI COLUMB 
31 OCTOMBRIE 1991 
CA SĂ STRÂNGEM FONDURI PENTRU 


CONSTRUCTORII CATOLICI 


— Unde ai găsit pamfletele astea, Don? - întrebă Len 
Miliken pe o voce tunătoare, rău-prevestitoare. Şi gulerul ăsta? 

— Cineva le-a pus înăuntrul uşilor principale, spuse Don, 
chiar înainte ca totul să se ducă dr... 

Uşile din vestibul bubuiră, făcându-i pe toţi să tresară, doar 
că de data aceasta nu se deschiseră, ci se închiseră. 

— Sper să vă placă mirosul, homalăi baptişti ce sunteţi! - 
strigă cineva. 

Acestea fură urmate de un râset ascuţit, obscen. 

Congregația se uită la reverendul William Rose cu ochi 
înspăimântați. El se uită ţintă înapoi la ei cu ochi la fel de 
înspăimântați. Şi-atunci a fost momentul când cutia ascunsă în 
strana corului începu să sâsâie. Asemenea cutiei aşezate în 
Sala Fiicelor Izabelei de către răposata Myrtle Keeton, aceasta 
(pusă acolo de Sonny Jackett, acum răposat şi el) conţinea un 
temporizator care ticăise toată după-amiaza. 

Prin grilajele perforate în laturile cutiei începură să se 
reverse nori mirosind incredibil de urât şi de puternic. 

La Biserica Baptistă Unită din Castle Rock, distracţia tocmai 
începuse. 


Babs Miller se furişă de-a lungul unei laturi a Sălii Fiicelor 
Izabelei, îngheţând locului de fiecare dată când o scăpărare 
alb-albăstruie de lumină străbătea cerul. Intr-o mână avea o 
rangă şi în cealaltă unul dintre pistoalele automate ale 
domnului Gaunt. Cutia muzicală pe care o cumpărase de la 
Lucruri preţioase era îndesată într-unul dintre buzunarele 
paltonului bărbătesc pe care-l purta şi, dacă încerca cineva să 
i-o fure, persoana aceea avea să înghită o uncie sau aşa ceva 
de plumb. 

Cine ar vrea să facă un lucru atât de josnic, de urât, de rău? 

Cine ar vrea să fure cutia muzicală înainte ca Babs să afle 
măcar ce piesă cânta? 


Ei bine, îşi spuse ea, să zicem în felul următor - sper ca 
Cyndi Rose Martin să nu dea ochii cu mine în seara asta. Dacă 
o face, n-o să mai dea ochii cu nimeni niciodată - nu-n partea 
asta de iad, în orice caz. Ce crede că sunt... proastă? 

Între timp, avea de făcut un mic truc. Un renghi. La cererea 
domnului Gaunt, desigur. 

O cunoşti pe Betsy Vigue? - o întrebase domnul Gaunt. O 
cunoşti, nu-i aşa? 

Sigur că o cunoştea. O cunoştea pe Betsy din şcoala 
primară, când erau deseori observatoare pe coridor împreună 
şi tovarăşe inseparabile. 

Bun. Uită-te pe geam. Ea va sta jos. Va ridica o foaie de 
hârtie şi va vedea ceva sub ea. 

Ce? - întrebase Babs curioasă. 

Nu contează ce. Dacă vrei să găseşti vreodată cheia care 
deschide cutia aia muzicală, ai face bine să-ți ţii fleanca şi să 
deschizi urechile - mă-nțelegi, scumpo? 

Înţelesese. Şi mai înţelesese un lucru. Domnul Gaunt era un 
om înfricoşător uneori. Un om foarte înfricoşător. 

O să ridice lucrul pe care l-a găsit. O să-l examineze. Va da 
să-l deschidă. Pe atunci tu va trebui să fii deja lângă uşa 
clădirii. Aşteaptă până ce toată lumea va întoarce ochii spre 
partea stângă a sălii. 

Babs voise să întrebe de ce să facă ei asta, dar se hotărâse 
că va fi mai bine să nu întrebe. 

Când se vor intoarce să se uite, tu vei introduce capătul 
despicat al răngii sub clanță. Vei propti celălalt capăt în 
pământ. Îl vei fixa acolo bine. 

Când voi striga? - întrebase Babs. 

Vei şti când. Cu toții vor arăta ca şi când le-ar fi îndesat 
cineva pe cur în sus bombe Flit pline cu ardei iute. Ţi-aminteşti 
ce trebuie să strigi, Babs? 

Îşi amintise. | se părea un renghi cam răutăcios ca să i-l 
joace lui Betsy Vigue, împreună cu care mersese săltând mână 
în mână către şcoală, dar i se părea de asemenea inofensiv (ei 
bine... relativ inofensiv), iar ele nu mai erau nişte copile, ea şi 
fetiţa pe care din cine ştie ce motiv o strigase mereu Betty 
La-La; toate acelea fuseseră cu mult timp în urmă. Şi, aşa cum 
arătase domnul Gaunt, nimeni nu va face niciodată legătura cu 
ea. De ce-ar face-o? Babs şi soţul ei erau, în definitiv, adventişti 


de ziua a şaptea, iar în ceea ce o privea pe ea, catolicii şi 
baptiştii meritau exact ceea ce primeau - inclusiv Betty La-La. 
Fulgerul scăpără. Babs îngheţă, apoi se furişă cu un geam 
mai aproape de uşă, uitându-se înăuntru să se asigure că Betsy 
nu şedea încă în capul mesei. 
Şi primele picături ezitante ale acelei puternici furtuni 
începură să cadă în jurul ei. 


4 


Duhoarea care începu să umple Biserica Baptistă semăna 
cu duhoarea care se ţinuse de Don Hemphill... dar de o mie de 
ori mai rea. 

— O, căcat! - răcni Don. 

Uitase complet unde se afla şi, chiar dacă şi-ar fi amintit, 
probabil că asta nu l-ar fi făcut să-şi schimbe prea mult 
limbajul. 

— Au pus şi aici una! Afară! Afară! Toată lumea afară! 

— Mişcarea! urlă Nan Roberts pe vocea ei viguroasă de 
bariton, pe care o folosea în bufetul său la ora de vârf. 
Mişcarea! Daţi jos grăsimea, oameni buni! 

Puteau vedea cu toţii de unde venea putoarea - fuioare 
groase de smog alb-gălbui curgeau peste balustrada înaltă 
până la brâu de la strana corului şi prin decupajele sub formă 
de diamant din panourile de jos. Uşa laterală se afla tocmai sub 
balconul stranei corului, dar nimeni nu se gândi să meargă în 
acea direcţie. O duhoare atât de puternică te putea omori... dar 
mai întâi îţi făcea pupilele să explodeze şi părul să-ţi cadă şi 
gaura curului să se strângă din pricina groazei indescriptibile. 

Soldaţii Creştini Baptişti Împotriva Jocurilor de Noroc din 
Castle Rock deveniră o armată în devălmăşie în mai puţin de 
cinci secunde. Tropăiau în vestibulul din spatele bisericii, 
strigând şi tuşind înecaţi. Una dintre bănci fu răsturnată şi se 
lovi de podea cu un bubuit puternic. Deborah Johnstone fu 
prinsă sub ea şi, când încercă să se elibereze, Norman Harper o 
lovi din plin. Aceasta căzu şi se auzi un pocnet puternic atunci 
când i se rupse glezna. Ţipă de durere cu piciorul încă prins sub 


bancă, dar strigătele ei trecură nebăgate în seamă printre 
atâtea altele. 

Reverendul Rose era cel mai apropiat de strana corului şi 
duhoarea îi învălui capul asemenea unei măşti mari şi 
puturoase. Asta-i mirosul catolicilor care ard în iad, îşi spuse el 
confuz şi sări de la amvon. Ateriză strâmb pe abdomenul lui 
Deborah Johnstone cu ambele picioare, iar ţipetele ei deveniră 
un hârâit lung, sugrumat, care se pierdu în neant atunci când 
ea leşină. Reverendul Rose, inconştient că-şi trimisese în 
inconştienţă unul dintre cei mai credincioşi enoriaşi, îşi croi 
drum cu disperare spre spatele bisericii. 

Cei care ajunseră primii la uşile din vestibul descoperiră că 
pe acolo nu-şi puteau afla libertatea; cumva, uşile fuseseră 
blocate. Inainte să se poată întoarce, aceşti conducători ai 
exodului fură striviţi de uşile încuiate de către cei din urma lor. 

Ţipete, răcnete de disperare şi înjurături furioase albăstriră 
aerul. Şi-n vreme ce afară începea să cadă ploaia, înăuntru 
începu să curgă voma. 


Betsy Vigue ocupă locul de la masa preşedintei între 
steagul american şi pancarta cu Pruncul din Praga. Lovi cu 
încheieturile degetelor în masă pentru a face linişte şi 
doamnele - aproximativ patruzeci de toate - începură să-şi 
ocupe locurile. Afară, tunetul bubui de-a curmezişul cerului. Se 
auzeau strigăte slabe şi râsete tensionate. 

— Cer linişte la această întâlnire a Fiicelor Izabelei, spuse 
Betsy şi ridică ordinea de zi. Incepem ca de obicei citind... 

Se opri. Pe masă stătea un plic alb. Se aflase sub ordinea de 
zi. Cuvintele scrie la maşină pe el îi sclipiră în ochi. 


CITEŞTE ASTA IMEDIAT CURVĂ PAPALĂ 


Ei, îşi spuse. Baptiştii ăia. Oamenii ăia urâţi, imorali, cu 
minţi înguste. 
— Betsy? - întrebă Naomi Jessup. S-a întâmplat ceva? 


— Nu ştiu, spuse ea. Aşa cred. 
Rupse plicul la un capăt. Din el căzu o foaie de hârtie. Pe ea 
era scris la maşină următorul mesaj: 


AŞA MIROS PIZDELE CATOLICELOR! 


Din colţul stâng din spatele sălii începu să se audă brusc un 
sâsâit, un sunet asemănător cu cel scos de o ţeavă prin care 
circulă prea mult abur. Mai multe dintre femei exclamară şi se 
întoarseră într-acolo. Tunetul biciui cu poftă deasupra lor şi de 
data aceasta strigătele fură serioase. 

Din separeurile dispuse pe o parte a încăperii curgea un 
vapor alb-gălbui. Şi dintr-odată, micuța clădire cu o singură 
încăpere se umplu cu cel mai îngrozitor miros pe care-l simţise 
vreodată oricare dintre ele. 

Betsy se ridică în picioare, răsturnându-şi scaunul. Tocmai 
deschisese gura - să spună, habar nu avea - când o voce de 
femeie strigă afară: 

— Asta-i din cauza Serii la Cazinou, târfelor! Căiţi-vă! 
Căiți-vă! 

Înainte ca norul dens ce ieşea din separeu să acopere 
complet geamul din uşă, prinse cu coada ochiului o mişcare 
dincolo de uşa din spate... şi apoi nu-i mai păsă. Putoarea era 
insuportabilă. 

Infernul se dezlănţuise. Fiicele Izabelei alergau de colo-colo 
prin încăperea înceţoşată, puţind greu, aidoma unor oi care au 
luat-o razna. Când Antonia Bissette fu împinsă în spate şi-şi 
rupse gâtul de marginea mesei preşedintei de consiliu, nimeni 
nu auzi şi nici nu observă. 

Afară, tunetul bubuia şi fulgerul scăpăra. 


6 


Catolicii din Sala C lui C formaseră un cerc amorf în jurul lui 
Albert Gendron. Folosindu-se ca punct de pornire de biletul pe 
care-l găsise lipit pe uşa cabinetului său („A, asta nu-i nimic - 
ar fi trebuit să fiţi acolo atunci când...”), îi încânta cu poveşti 


oribile şi totuşi fascinante despre prigonirea catolicilor şi apoi 
răzbunarea urmărită de aceştia în Lewiston-ul anilor treizeci. 

Aşa că văzând cum gloata aia de fanatici a acoperit 
picioarele Sfintei Fecioare cu pateu de vacă, el a sărit imediat 
în maşină şi-a plecat... 

Albert se întrerupse brusc şi ascultă. 

— Ce-i aia? - întrebă el. 

— Tunetul, spuse Jack Pulaski. O să fie o furtună pe cinste. 

— Nu - aia, spuse Albert şi se ridică în picioare. Seamănă cu 
nişte ţipete. 

Tunetele deveniră pentru moment simple bolboroseli şi, în 
această pauză, le auziră cu toţii: femei. Femei care strigau. 

Se întoarseră spre părintele Brigham, care se ridicase de pe 
scaun. 

— Haideţi, oameni buni! spuse el. Haideţi să vedem... 

Apoi începu sâsâitul şi duhoarea porni în valuri din spatele 
sălii către locul unde bărbaţii stăteau adunaţi într-un grup. O 
fereastră se sparse şi o piatră săltă nebuneşte pe podeaua care 
fusese adusă de-a lungul atâtor ani la un lustru pal de 
picioarele  dansatorilor. Bărbaţii strigară şi se feriră de 
carambol. Piatra se rostogoli spre peretele opus, mai sărind o 
dată, şi se opri. 

— Focul iadului din partea baptiştilor! - strigă cineva de 
afară. Nici un joc de noroc în Castle Rock! Răspândiți cuvântul, 
futangii de călugărițe! 

Uşa de la foaierul Sălii C lui C fusese şi ea blocată cu o 
rangă. Bărbaţii se loviră de ea şi începură să se adune 
grămadă. 

— Nu! urlă părintele Brigham. 

Îşi croi drum prin putoarea tot mai grea spre o uşă laterală 
mică. Era descuiată. 

— Pe aici! PE AICI! 

La început, nimeni nu-l ascultă; cuprinşi de panică, bărbaţii 
continuară să se adune grămadă în spatele uşii nemişcate de la 
intrarea în Sală. Apoi, Albert Gendron întinse mâinile sale mari 
şi lovi două capete unul de celălalt. 

— Faceți ce spune părintele! răcni el. Ne omoară femeile! 

Albert îşi croi drum cu coatele înapoi prin gloată şi ceilalţi 
începură să-l urmeze. Tuşind şi înjurând, aceştia merseră 
într-un şir dezordonat şi împiedicat prin  întunecimea 


atotcuprinzătoare. Meade Rossignol nu-şi mai putu ţine 
stomacul revoltat. Deschise gura şi-şi deversă cina peste 
spatele lat al cămăşii lui Albert Gendron. Acesta abia dacă 
observă. 

Părintele Brigham se împleticea deja către scările ce 
duceau la parcare şi la Sala Fiicelor Izabelei de cealaltă parte a 
ei. Din când în când se oprea ca să vomite în gol. Putoarea se 
ţinea de el ca banda adezivă pentru muşte. Bărbaţii începură 
să-l urmeze într-o procesiune dezlânată, abia observând ploaia, 
care acum începuse să cadă mai abundentă. 

Când părintele Brigham ajunse la jumătatea puţinelor scări, 
scăpărarea unui fulger îşi arătă ranga sprijinită de uşa Sălii 
Fiicelor Izabelei. O clipă după aceea, geamurile de pe partea 
dreaptă a clădirii se sparseră spre exterior şi femeile începură 
să se azvârle prin spărtură, prăvălindu-se pe peluză asemenea 
unor păpuşi mari de cârpe care au învăţat să vomite. 


Reverendul Rose nu reuşi să ajungă la vestibul; în faţa lui 
erau îngrămădiţi prea mulţi oameni. Se întoarse ţinându-se de 
nas şi se bălăbăni înapoi în biserică. Încercă să strige la ceilalţi, 
dar când deschise gura, eliberă în schimb un jet gros de vomă. 
Picioarele i se împiedicară unul în celălalt şi căzu, lovindu-se 
tare cu capul de spătarul unei bănci. Încercă să se ridice şi nu 
reuşi s-o facă. Apoi nişte mâini mari îl prinseră de subsiori şi-l 
traseră în picioare. 

— Pe geam, reverende! - strigă Nan Roberts. Dă jos 
grăsimea! 

— Sticla... 

— Dă-o naibii de sticlă! O să ne sufocăm aici! 

Il azvârili în faţă, iar reverendul Rose avu timp doar cât să-şi 
ducă mâna la ochi înainte să-şi croiască drum prin geamul cu 
vitraliu înfăţişându-l pe Christos conducându-şi oile în jos pe-un 
deal având exact culoarea jeleului de lămâie verde. Zbură prin 
aer, ateriză pe peluză şi sări ca mingea. Placa dentară de sus îi 
sări din gură şi el icni. 


Se ridică în şezut, conştient pe dată de întuneric, de 
ploaie... şi de binecuvântatul parfum al aerului proaspăt. Nu 
avu timp să savureze asta; Nan Roberts îl apucă de părul din 
cap şi-l săltă în picioare. 

— Haide, reverende! - strigă ea. 

Faţa ei, zărită într-o scăpărare alb-albăstruie de fulger, era 
faţa contorsionată a unei zgripţuroaice. Incă era îmbrăcată în 
uniforma ei albă de mătase artificială - îi stătuse dintotdeauna 
în obicei să se îmbrace aşa cum se îmbrăcau chelneriţele ei - 
dar umflătura pieptului ei purta acum o bavetă din vomă. 

Reverendul Rose se împletici în pas cu ea, cu capul în 
pământ. Îşi dorea să-i dea drumul la păr, dar de fiecare dată 
când încerca să-i spună asta, tunetul îi acoperea cuvintele. 

Alţi câţiva îi urmaseră afară pe geamul spart, dar 
majoritatea erau încă îngrămădiţi de cealaltă parte a uşii de la 
vestibul. Nan văzu imediat de ce; două răngi fuseseră sprijinite 
sub clanţe. Le lovi cu piciorul în vreme ce un fulger lovi piaţa 
publică, aruncând în aer estrada pentru orchestră, unde un 
tânăr frământat de chinuri pe nume Johnny Smith descoperise 
cândva numele unui ucigaşss, transformând-o în lemne de foc 
arzânde. Acum, vântul începu să sufle mai tare, biciuind copacii 
pe fundalul cerului negru, agitat. 

Din clipa când răngile dispărură, uşile fură dale de perete - 
una fu complet smulsă din balamale şi se prăbuşi în rondul cu 
flori din partea stângă a scărilor. Un puhoi de baptişti cu ochii 
mari se scurse afară, împiedicându-se şi căzând unul peste 
celălalt în vreme ce se împleticeau în jos pe scările bisericii. 
Puteau. Plângeau. Tuşeau. Vomitau. 

Şi erau toţi nebuni de furie. 


Cavalerii lui Columb, conduşi de părintele Brigham, şi 
Fiicele Izabelei, conduse de Betsy Vigue, se întâlniră în mijlocul 
parcării atunci când cerul se deschise şi ploaia începu să cadă 


5 Vezi romanul lui Stephen King Zona moartă, Ed. Aquila 
“93, 2004 -n. tr. 


cu găleata. Betsy bâjbâi după părintele Brigham şi-l prinse, din 
ochii ei lacrimile curgând râu, cu părul lipit de craniu sub forma 
unei bonete ude, sclipitoare. 

— Mai sunt alţii înăuntru! - strigă ea. Naomi Jessup... ‘Tonia 
Bissette... Nu ştiu câţi alţii! 

— Cine-a fost! - răcni Albert Gendron. Cine dracu' a făcut-o? 

— O, baptiştii au fost! Sigur c-au fost ei! strigă Betsy şi-apoi 
începu să plângă în vreme ce fulgerul brăzdă cerul asemenea 
unui filament de tungsten alb şi încins. M-au făcut curvă 
papală! Baptiştii au fost! Baptiştii! Au fost afurisiții ăia de 
baptişti! 

Părintele Brigham, între timp, se rupsese de Betsy şi se 
avântă spre uşa Sălii Fiicelor Izabelei. Lovi cu piciorul ranga - 
uşa se spărsese în cerc în jurul ei - şi, smucind de ea, o 
deschise. Trei duzini de femei în pragul vomei şi un nor de fum 
puturos ieşiră afară. 

Prin ea o văzu pe Antonia Bissette, pe frumoasa ‘Tonia care 
era atât de îndemânatică şi de rapidă cu acele şi mereu atât de 
dornică să ajute la orice proiect nou al bisericii. Zăcea pe podea 
lângă masa preşedintei, ascunsă parţial de pancarta răsturnată 
înfăţişând Pruncul din Praga. Naomi Jessup stătea 
îngenuncheată lângă ea, jelind. Capul “Toniei era îndoit într-un 
unghi ciudat, imposibil. Ochii ei lucioşi se uitau ţintă în tavan. 
Duhoarea încetase s-o mai deranjeze pe Antonia Bissette, care 
nu cumpărase nici cel mai mic lucru de la domnul Gaunt şi care 
nu participase la nici unul dintre jocurile lui mărunte. 

Naomi îi văzu pe părintele Brigham stând în cadrul uşii, se 
ridică în picioare şi se împletici către el. In profunzimea şocului 
ei, mirosul bombei cu gaz urât mirositor nu mai părea s-o 
deranjeze nici pe ea. 

— Părinte, strigă femeia. Părinte, de ce? De ce au făcut 
asta? Nu trebuia să fie decât o mică distracţie... doar atât 
trebuia să fie. De ce? 

— Fiindcă omul ăla e nebun, spuse părintele Brigham. 

O cuprinse pe Naomi cu braţele. 

Lângă el, pe o voce deopotrivă calmă şi duşmănoasă, Albert 
Gendron spuse: 

— Hai să punem mâna pe ei. 


9 


Soldaţii Creştin Baptişti Împotriva Jocurilor de Noroc 
mărşăluiau în sus pe strada Harrington de la Biserica Baptistă 
prin ploaia deasă cu Don Hemphill, Nan Roberts, Norman 
Harper şi William Rose în linia întâi. Ochii lor erau nişte globi 
înroşiţi şi furioşi holbându-se din nişte orbite buhăite, iritate. 
Majoritatea soldaţilor creştini îşi vomitaseră pe pantaloni, pe 
cămăşi, pe pantofi sau pe toate trei. Mirosul de ouă stricate al 
bombei cu gaz puturos se ţinea de ei în pofida ploii în rafale, 
refuzând să se spele. 

O maşină a Poliţiei Statale se opri la intersecţia străzii 
Harrington cu Castle Avenue, care, mai sus cu jumătate de 
milă, devenea Castle View. Un ofiţer cobori din ea şi se uită cu 
gura deschisă la ei. 

— Hei! - strigă el. Oameni buni, unde credeţi că mergeţi? 

— O să tragem nişte şuturi în câteva cururi de lingăi papali 
şi, dacă ştii ce-i bine pentru tine, o să stai dracului departe din 
calea noastră! - strigă Nan Roberts înapoi la el. 

Dintr-odată, Don Hemphill deschise gura şi începu să cânte 
pe o voce plină, bogată, de bariton. 

— Înainte, soldaţi creştini, mărşăluiţi ca la război... 

| se alăturară şi alţii. În curând, întreaga congregaţie cânta 
şi începură să se mişte mai repede, acum nu doar mergând, ci 
mărşăluind în cadență. Feţele lor erau palide şi furioase şi 
golite de orice gând pe când începură nu doar să cânte, ci să 
urle răcnit cuvintele. Reverendul Rose cânta alături de ei, deşi 
se bâlbâia destul de rău acum că-şi pierduse placa dentară 
superioară. 


„Christos, stăpânul absolut, împotriva duşmanilor ne duce, 
Inainte către luptă, flamura-l se-nalţă ca o cruce!” 


Acum aproape că fugeau. 


10 


Ofiţerul Morris stătea lângă portiera maşinii cu microfonul în 
mână, uitându-se holbat în urma lor. Apa curgea în pârâiaşe 
mici de pe borurile impermeabile ale pălăriei sale de poliţist. 

— Răspunde, Patrula şase, pârâi vocea lui Henry Payton. 

— Aţi face bine să trimiteţi imediat nişte oameni aici! Strigă 
Morris. Vocea lui era deopotrivă speriată şi surescitată. Era 
poliţist statal de mai puţin de un an. Se petrece ceva! Ceva 
rău! O mulţime de aproximativ şaptezeci de oameni tocmai a 
trecut pe lângă mine! Zece-patru! 

— Păi, ce făceau? - întrebă Payton. Zece-patru. 

— Cântau „Înainte, soldat creştin”! Zece-patru! 

— Tu eşti, Morris? Zece-patru. 

— Da, domnule! Zece-patru! 

— Ei, din câte ştiu eu, ofiţere Morris, încă nu există o lege 
care să te împiedice să câţi imnuri religioase, chiar şi pe o 
ploaie ca asta. După părerea mea-i o activitate prostească, dar 
nu una ilegală. Acum, vreau să spun asta o singură dată: am de 
rezolvat vreo patru dezastre diferite, nu ştiu unde e şeriful sau 
vreunul dintre blestemaţii ăia de ajutoare de şerif, şi nu vreau 
să fiu deranjat cu nimicuri! Ai recepționat asta? Zece-patru! 

Ofiţerul Morris înghiţi din greu. 

— Da, domnule, recepționat. Sigur că da, dar cineva din 
mulţime - a fost o femeie, cred - a spus că merg să, „tragă 
nişte şuturi în câteva funduri de lingăi papali” cred că s-a 
exprimat. Ştiu că asta nu prea are multă logică, dar nu mi-a 
cam plăcut felul cum a sunat. 

Apoi, Morris adăugă cu timiditate: 

— Zece-patru! 

Tăcerea fu atât de lungă, încât Morris fu pe cale să mai 
încerce o dată să intre în legătură cu Payton - electricitatea din 
aer făcuse imposibilă comunicarea la distanţă prin radio şi 
făcuse dificilă chiar şi comunicarea în interiorul oraşului - şi 
apoi Payton spuse pe o voce obosită, speriată: 

— Ah. Ah, lisuse. Ah, lisuse Christoase dă cu banul. Ce se 
petrece aici? 

— Păi, doamna a spus că merg să... 

— Te-am auzit de prima dată! 

Payton ţipă acestea atât de tare, că vocea i se distorsionă şi 
se întrerupse. 


— Du-te la Biserica Catolică! Dacă se întâmplă ceva, 
încearcă să intervii, dar să nu păţeşti ceva. Repet, să nu pățeşti 
ceva. Trimit întăriri imediat ce pot - dacă voi mai avea ce 
trimite. Fă-o acum! Zece-patru! 

— A, locotenente Payton? Unde este Biserica Catolică în 
oraşul ăsta? 

— De unde dracu’ să ştiu eu? strigă Payton. Nu merg acolo 
la slujbă! Urmează doar mulțimea! Zece-patru terminat! 

Morris închise microfonul. Nu mai putea vedea mulţimea, 
dar încă-i mai auzea între bubuiturile tunetului. Vâri maşina de 
poliţie în viteză şi merse pe urma cântării. 


11 


Poteca ce ducea spre uşa de la bucătărie a casei Myrei 
Evans era presărată cu pietre vopsite în diferite culori 
pastelate. 

Cora Rusk luă una albastră şi o săltă în palma în care nu 
ţinea arma, testându-i greutatea. Incercă uşa. Era încuiată, 
cum se aşteptase. Aruncă piatra prin sticlă şi folosi mânerul 
pistolului să curețe cioburile care mai rămăseseră în ramă. Apoi 
întinse mâna înăuntru, descuie uşa şi păşi în casă. Părul îi 
stătea lipit pe obraji în bucle şi virgule ude. Rochia încă-i era 
descheiată şi de pe umflăturile pline de coşuri ale sânilor îi 
curgea apă de ploaie. 

Chuck Evans nu era acasă, dar Garfield, pisoiul lui Chuck şi 
a Myrei, era. Acesta intră cu paşi ţanţoşi în bucătărie, 
mieunând, sperând să primească mâncare, iar Cora îl servi. 

Pisoiul zbură în spate într-un nor de sânge şi blană. 

— Mâncă asta, Garfield, remarcă ea. 

Păşi hotărâtă prin norişorul de fum lăsat de pistol şi intră în 
hol. Porni pe scări în sus. Ştia unde avea s-o găsească pe târfă. 
Avea s-o găsească în pat. Cora ştia asta la fel de bine cum îşi 
ştia propriul nume. 

— E vremea de culcare, sigur că da, spuse ea. Ai face bine 
să crezi asta, scumpa mea Myra. 

Cora zâmbea. 


12 


Părintele Brigham şi Albert Gendron conduceau un pluton 
de catolici înfuriaţi pe Castle Avenue în jos către strada 
Harrington. La jumătatea drumului, auziră o cântare. Cei doi 
bărbaţi schimbară o privire. 

— Crezi că suntem în stare să-i învăţăm altă melodie, 
Albert? - întrebă încet părintele Brigham. 

— Aşa cred, părinte, răspunse Albert. 

— Să-i învăţăm să cânte „Am fugit întruna până acasă”? 

— O melodie foarte bună, părinte. Cred că până şi jegurile 
ca ei ar putea-o învăţa. 

Fulgerul zbură pe cer. Inundă Castle Avenue într-o sclipire 
de moment şi le arătară celor doi bărbaţi o mulţime mică 
avansând pe deal în sus către ei. În scăpărarea fulgerului, ochii 
lor scânteiară albi şi goi, asemenea ochilor unor statui. 

— Uite-i acolo! - strigă cineva şi o femeie ţipă: 

— Puneţi mâna pe jigodiile alea beţive şi căcăcioase! 

— Hai să adunăm nişte gunoi, expiră fericit părintele John 
Brigham şi porni în asaltul asupra baptiştilor. 

— Amin, părinte, spuse Albert, alergând de-a dreapta lui. 

Şi atunci începură toti să alerge. 

Când ofiţerul Morris dădu colţul, o nouă fulgerare spintecă 
cerul, doborând la pământ unul dintre ulmii bătrâni de lângă 
râul Castle. In acea sclipire, ofiţerul văzu două cete de oameni 
alergând una către cealaltă. O ceată alerga pe deal în sus, 
cealaltă ceată alerga în jos, şi amândouă cetele strigau după 
sânge. Ofiţerul Morris se trezi pe dată că-şi doreşte să fi 
anunţat că e bolnav în acea după-amiază. 


13 


Cora deschise uşa dormitorului lui Chuck şi al Myrei şi văzu 
exact ceea ce se aşteptase: târfa zăcea goală într-un pat dublu 


răvăşit care arăta de parcă ar fi îndurat de curând o repriză 
serioasă de tăvăleală. Işi ţinea una dintre mâini la spate, vârâtă 
sub pernă. În cealaltă ţinea o fotografie înrămată. Fotografia 
stătea între coapsele cărnoase ale Myrei. Se părea că o 
călărea. Işi ţinea ochii pe jumătate închişi de extaz. 

— Oooo, E! gemu ea. Oooo, E! 0000000, EEEEEEEEEE! 

O gelozie îngrozitoare scăpără în inima Corei şi i se ridică în 
gât până ce-i putu simţi în gură sucul amar. 

— O, şoarece de căcăstoare, expiră ea şi ridică pistolul 
automat. 

In clipa aceea, Myra înălţă privirea şi femeia zâmbea. 
Scoase mâna liberă de sub pernă. În ea ţinea şi ea un pistol 
automat. 

— Mi-a spus domnul Gaunt că vei veni, Cora, zise ea şi 
trase. 

Cora simţi glonţul lovind aerul de lângă obrazul ei; îl auzi 
înfundându-se în tencuiala din stânga uşii. Trase şi ea. Lovi 
fotografia dintre picioarele  Myrei, spărgând sticla şi 
îngropându-se în partea de sus a coapsei Myrei. 

Lăsă de asemenea o gaură de glonţ în mijlocul frunţii lui 
Elvis Presley. 

— Uite ce-ai făcut! - urlă Myra. L-ai împuşcat pe Rege, pizdă 
proastă! 

Trase trei focuri spre Cora. Două merseră aiurea, dar al 
treilea o lovi pe Cora în gât, împingând-o pe spate şi lipind-o de 
perete într-o ploaie roz de sânge. Când se prăbuşi în genunchi, 
Cora trase din nou. Glonţul făcu o gaură în rotula Myrei şi-o 
doborâră din pat. Apoi Cora căzu cu faţa în jos la podea, 
pistolul alunecându-i din mână. 

Vin la tine, Elvis, încercă ea să spună, dar ceva nu era 
deloc, deloc bine. Nu părea să fie decât întuneric, şi-n el nu era 
nimeni în afară de ea. 


13 


Baptiştii din Castle Rock, conduşi de reverendul William 
Rose, şi catolicii din Castle Rock, conduşi de părintele John 


Brigham, se întâlniră aproape la poalele dealului Castle cu un 
scrâşnet aproape audibil. Nu avu loc nici o luptă politicoasă cu 
pumnii, nu existară reguli ă la Marchizul de Queensberry; 
ajunseseră să-şi scoată ochii şi să-şi rupă nasurile. Foarte 
posibil, să se omoare. 

Albert Gendron, imensul dentist care era încet la mânie, dar 
teribil odată ce era stârnit, îl apucă pe Norman Harper de 
urechi şi-i smuci capul în faţă. În acelaşi timp îşi avântă şi el 
capul înainte. Craniile lor se zdrobiră cu un sunet de oale 
sparte în mijlocul unui cutremur. Norman se cutremură, apoi 
rămase inert. Albert îl aruncă în lături ca pe o geantă cu rufe 
şi-l apucă pe Bill Sayers, care vindea unelte la Western Auto. 
Bill se feri, apoi dădu cu pumnul. Albert îl primi drept în gură, 
scuipă un dinte, îl apucă pe Bill într-o îmbrăţişare de urs şi-l 
strânse până ce auzi o coastă plesnind. Bill începu să ţipe. 
Albert îl aruncă aproape până de cealaltă parte a străzii, unde 
ofiţerul Morris se opri chiar înainte să-l calce cu maşina. 

Zona era acum un amalgam de siluete care se luptau, se 
loveau cu pumnii, se smuceau, ţipau. Se împiedicau unii în 
ceilalţi, alunecau în apa de ploaie, se ridicau la loc, loveau şi 
erau la rândul lor loviți. Răbufnirile orbitoare ale fulgerelor 
făcea să pară că avea loc un dans ciudat, un dans în care îţi 
arunci partenera în cel mai apropiat copac în loc s-o răsuceşti 
pe sub braţ sau îi înfigi genunchiul în vintre în loc să o strângi 
în braţe. 

Nan Roberts o prinse pe Betsy Vigue de spatele rochiei în 
vreme ce Betsy săpa tatuaje în obrajii lui Lucille Dunham cu 
unghiile. Nan o smuci pe Betsy către ea, o răsuci şi-şi vâri două 
degete în nările lui Betsy până la a două încheietură. Betsy 
emise un țipăt nazal ca o sirenă pentru ceaţă în timp ce Nan 
începu s-o scuture cu entuziasm înainte şi înapoi de nări. 

Frieda Pulaski o lovi sub centură pe Nan cu cartea sa de 
buzunar. Nan se văzu nevoită să cadă în genunchi. Degetele ei 
ieşiră din nările lui Betsy Vigue cu un pocnet audibil. Când 
încercă să se ridice, Betsy o lovi cu piciorul în faţă şi-o proiectă 
cât era de lată în mijlocul străzii. 

— Cuhvă, mi-ai liupt nazu'! ţipă Betsy. Mi-ai hupt Nazu'! 

Incercă să-i tragă una în burtă cu papucul. Nan o prinse de 
picior, o răsuci şi-o trânti pe a-fost-cândva-odată Betty La-La cu 
faţa-n jos în stradă. Nan se târî către ea; Betsy o aştepta; o 


clipă mai târziu, se  rostogoleau împreună pe stradă, 
muşcându-se şi zgâriindu-se. 

— ÎNCETAŢI!!! urlă ofiţerul Morris, dar vocea lui fu scufundată 
într-un voleu de tunete care scutură toată strada. 

Îşi scoase arma, o ridică spre cer... dar înainte să poată 
trag, cineva - Dumnezeu ştie cine - îl împuşcă în vintre cu una 
dintre ofertele speciale ale lui Leland Gaunt. Ofiţerul Morris sări 
în spate pe capota patrulei sale şi se rostogoli în stradă, 
ţinându-se cu mâinile de ruinele echipamentului său sexual şi 
încercând să strige. 

Era imposibil de spus câţi dintre combatanți aduseseră cu ei 
arme cumpărate de la domnul Gaunt în acea zi. Nu mulţi, iar 
unii dintre cei care fuseseră înarmaţi îşi pierduseră automatele 
în încercarea disperată de a scăpa de bombele cu gaz urât 
mirositor. Dar cel puţin încă patru focuri mai fură trase într-o 
succesiune rapidă, împuşcături care fură în mare trecute cu 
vederea în amestecul de voci care strigau şi tunete care 
bubuiau. 

Len Milliken îl văzu pe Jake Pulaski îndreptând unul dintre 
aceste pistoale spre Nan, care-i permisese lui Betsy să scape şi 
care acum încerca s-o sugrume pe Meade Rossignol. Len îl 
prinse pe Jake de încheietura mâinii şi i-o duse cu forţa în sus 
spre cerul brăzdat de fulgere, cu o secundă înainte ca - arma 
să se descarce. Apoi cobori încheietura lui Jack şi o izbi de 
genunche ca pe o bucată de lemn uscat. Pistolul căzu pe 
asfaltul ud. Jack începu să urle. Len păşi în spate şi spuse: 

— Asta o să te-nveţe să... 

Nu merse mai departe, fiindcă acel moment fu ales de 
cineva să înfigă tăişul cuţitului său de buzunar în gâtul lui, 
secţionându-i lui Len măduva spinării la nivelul trunchiului 
cerebral. 

Începeau să sosească alte maşini de poliţie, girofarurile lor 
albastre rotindu-se nebunește în întunericul brăzdat de ploaie. 
Combatanţii nu luară în seamă ordinele amplificate să înceteze 
şi să se predea. Când ofiţerii încercară să spargă petrecerea, se 
găsiră în schimb prinşi şi ei în joc. 

Nan Roberts îl văzu pe părintele Brigham, a cărui 
blestemată cămaşă neagră era ruptă drept pe mijlocul spatelui. 
ÎI ţinea pe reverendul Rose de gât cu o mână. Cealaltă mână 
era strânsă într-un pumn implacabil cu care-l tot lovea pe 


reverend în nas. Pumnul îşi atingea ţinta, mâna care-l ţinea pe 
reverend de gât se mişca în spate puţin şi apoi îl trăgea pe 
reverend înapoi în poziţie pentru următoarea lovitură. 

Urlând din toţi rărunchii, ignorând ofiţerul de poliţie confuz 
care-i spunea - aproape o implora - să înceteze şi să înceteze 
imediat, Nan o azvârili în lături pe Meade Rossignol şi se avântă 
asupra părintelui Brigham. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


Atacul violent al furtunii îl încetini mult pe Alan în pofida 
sentimentului său tot mai apăsat că timpul devenise de-o 
importanţă vitală şi că, dacă nu ajungea repede în Castle Rock, 
putea foarte bine să n-o mai facă niciodată. Cele mai multe 
dintre informaţiile de care avusese cu adevărat nevoie, i se 
părea acum, se aflaseră în mintea lui tot timpul, încuiate în 
spatele unei uşi solide. Uşa avea pe ea frumos imprimată o 
legendă - dar nu BIROUL PREŞEDINTELUI sau CAMERA DE CONSILIU şi 
nici măcar PRIVAT, NU INTRAŢI. Legenda imprimată pe uşa din 
mintea lui Alan fusese ASTA NU ARE NICI O LOGICĂ. Tot ce-i 
trebuise s-o descuie era cheia potrivită... cheia pe care i-o 
dăduse Sean Rusk. Şi ce se afla în spatele uşii? 

Păi, Lucruri preţioase. Şi proprietarul acestuia, domnul 
Leland Gaunt. 

Brian Rusk cumpărase un cartonaş de base-ball de la 
Lucruri preţioase şi Brian era mort. Nettie Cobb cumpărase un 
abajur de la Lucruri preţioase şi şi ea era moară. Câţi alţii din 
Castle Rock se duseseră la fântână şi cumpăraseră apă otrăvită 
de la un om otrăvitor? Norris se dusese - o undiţă. Polly se 
dusese - o amuletă magică. Mama lui Brian Rusk se dusese - o 
pereche de ochelari de soare care aveau ceva legat de Elvis 
Presley. Chiar şi Ace Merrill se dusese - o carte veche. Alan era 
dispus să parieze că Hugh Priest făcuse şi el o achiziţie... şi 
Danforth Keeton... 


Câţi alţii? Câţi? 

Urcă Podul de Tinichea pe partea opusă oraşului chiar 
atunci când un trăsnet căzu din cer şi tăie în două unul dintre 
bătrânii ulmii de pe cealaltă parte a râului Castle. Se auzi un 
puternic pârâit electric şi se văzu o licărire bezmetică de 
lumină. Alan îşi duse un braţ la ochi, dar încă mai vedea 
imprimată pe ei într-un albastru puternic reliefat o imagine 
remanentă când radioul scoase un pârâit puternic de 
electricitate statică şi ulmul se prăbuşi în râu cu toată 
grandoarea unui lucru masiv. 

Cobori braţul, apoi ţipă când tunetul bubui chiar deasupra 
sa, parcă destul de puternic să facă lumea să se crape. Pentru 
o clipă, ochii lui orbiţi nu reuşiră să vadă nimic şi se temu că 
pomul ar fi putut cădea peste pod, blocându-i accesul în oraş. 
Apoi îl văzu prăbuşit puţin mai sus de vechea structură 
ruginită, îngropat într-o învălmăşeală de apă bolborosită. Alan 
vâri maşina în viteză şi făcu trecerea. In acest timp, reuşi să 
audă vântul, care acum sufla vijelios, şuierând pe la picioarele 
şi grinzile podului. Era un sunet înfiorător, singuratic. 

Ploaia răpăia pe parbrizul berlinei vechi, transformând tot 
ceea ce era dincolo de el într-o halucinație vălurită. Când Alan 
cobori de pe pod şi intră pe Strada Principală de Jos la 
intersecţia acesteia cu Watermill Lane, ploaia începu să cadă 
atât de puternic, încât ştergătoarele, chiar dacă acţionate la 
viteză maximă, erau complet nefolositoare. Lăsă jos geamul, 
scoase capul afară şi conduse aşa. Intr-o clipă, era ud leoarcă. 

Zona din jurul Clădirii Municipalităţii era plină de maşini de 
poliţie şi dube de televiziune, însă avea şi un aspect ciudat, 
părăsit, de parcă oamenii care aparţineau tuturor acelor 
vehicule ar fi fost subit teleportaţi pe planeta Neptun de către 
extratereştri malefici. Alan văzu câţiva reporteri uitându-se 
afară din adăpostul dubelor lor, iar un poliţist statal alergă în 
josul aleii care ducea spre parcarea Clădirii Municipalități, 
ridicând apa de ploaie cu pantofii, dar asta era tot. 

Cu trei străzi mai încolo, către dealul Castle, o patrulă a P.S. 
traversă Strada Principală de Sus cu mare viteză, 
îndreptându-se spre vest de-a lungul străzii Laurel. O clipă mai 
târziu, o altă patrulă traversă Principala. Aceasta era pe Strada 
Mesteacănului şi se îndrepta în direcţie opusă faţă de prima. Se 
întâmplă atât de repede - ţuşti, ţuşti - că fu asemenea unei 


scene pe care o vezi într-o comedie despre poliţişti zevzeci. 
Smokey şi banditul, poate. Alan, însă, nu văzu nimic comic la 
asta. Îi lăsă sentimentul unei acţiuni fără finalitate, un fel de 
mişcare panicată, alandala. Fu pe dată convins că Henry 
Payton pierduse controlul a orice ar fi fost ceea ce se întâmpla 
în Castle Rock în seara aceea... asta, adică, dacă avusese 
vreodată altceva în afară de iluzia unui control. 

| se păru că aude strigăte venind din direcţia dealului 
Castle. Cu ploaia, tunetul şi vântul întețit, era greu să-ţi dai 
seama sigur, dar el nu credea că-şi imagina doar acele strigăte. 
Ca pentru a i-o dovedi, o maşină a Poliţiei Statale ieşi în trombă 
de pe aleea de lângă Clădirea Municipalităţii, cu farurile aprinse 
şi cu girofarurile iluminând în argintiu rafalele de ploaie, şi se 
îndreptă în acea direcţie. Aproape că acroşă în timpul manevrei 
o dubă a postului de televiziune WMTW. 

Alan îşi aminti că simţise la începutul acelei săptămâni că 
ceva nu funcţiona deloc bine în oraşul ăsta - că lucruri pe care 
el nu le putea vedea mergeau înspre rău şi că întreg oraşul 
tremura pe punctul unui dezastru inimaginabil. lar acum 
confuzia venise şi totul fusese plănuit de un om 

(Brian a spus că domnul Gaunt de fapt nu este deloc om) 

pe care Alan nu reuşise încă să-l întâlnească. 

Un strigăt se ridică în noapte, ascuţit şi sfredelitor. Fu urmat 
de un sunet de sticlă spartă... şi apoi, de altundeva, o 
împuşcătură şi o răbufnire de râs bezmetic, idiot. Tunetul bubui 
în cer asemenea unui morman de scânduri scăpate la pământ. 

Dar acum am timp, îşi spuse Alan. Da. O mulţime de timp. 
Domnule Gaunt, cred c-ar trebui să ne salutăm unul pe celălalt, 
şi cred că-i momentul potrivit să afli ce se întâmplă cu cei care 
se iau de oraşul meu. 

Ignorând sunetele vagi ale haosului şi violenţei pe care le 
auzea prin geamul deschis, ignorând Clădirea Municipalităţii de 
unde Henry Payton chipurile coordona forţele de apărare a legii 
şi de menţinere a ordinii - sau încerca să facă asta - Alan 
conduse pe Strada Principală în sus către Lucruri preţioase. 

In acest timp, o străfulgerare violentă alb-purpurie brăzdă 
cerul desenând un copac de electricitate şi, în vreme ce 
canonada însoţitoare de tunete încă mai bubuia deasupra sa, 
toate luminile din Castle Rock se stinseră. 


Ajutorul de şerif Norris Ridgewick, înveşmântat în uniforma 
pe care o păstra pentru parade şi alte ocazii speciale, se afla în 
magazia ataşată căsuţei pe care o împărţise cu mama sa până 
ce aceasta murise de un atac cerebral în toamna lui 1986, casa 
în care de atunci locuia singur. Stătea pe un scaun fără spătar. 
De una dintre grinzile din tavan atârna o funie groasă cu laţ la 
capăt. Norris îşi vâri capul în acest laţ şi trăgea tare de frânghia 
ce i se înţepenise în urechea dreaptă, când fulgerul lovi şi cele 
două becuri electrice care iluminau magazia se stinseră. 

Totuşi, el încă mai reuşi să vadă undiţa Bazun sprijinită de 
peretele de lângă uşa ce dădea în bucătărie. Îşi dorise acea 
undiţă atât de tare şi crezuse că o cumpărase atât de ieftin, dar 
în cele din urmă preţul fusese piperat. Prea piperat pentru 
buzunarul lui Norris. 

Casa se afla pe braţul de sus al Watermill Lane, unde 
drumul o coteşte înapoi spre dealul Castle şi spre View. Vântul 
bătea din direcţia potrivită şi el putea auzi sunetele încăierării 
care se desfăşura acolo - strigătele, ţipetele, din când în când 
câte o împuşcătură de armă. 

Eu sunt răspunzător pentru astea, îşi spuse. Nu întru totul - 
la naiba, nu - dar sunt în parte răspunzător. Eu am luat parte. 
Eu sunt motivul pentru care Henry Beaufort e rănit şi pe 
moarte, poate chiar mort acolo, în Oxford. Eu sunt motivul 
pentru care Hugh Priest se află în camera frigorifică. Eu. Tipul 
care şi-a dorit dintotdeauna să fie poliţist şi să ajute oamenii, 
tipul care şi-a dorit asta încă din copilărie. Prostul, caraghiosul, 
neîndemânaticul de Norris Ridgewick, care a crezut că are 
nevoie de o undiţă Bazun şi că o poate cumpăra ieftin. 

— |lmi pare rău pentru ce am făcut, spuse el. Asta nu 
rezolvă nimic, dar chiar şi aşa, îmi pare cu adevărat rău. 

Se pregăti să sară de pe scaun şi, brusc, o voce începu să-i 
vorbească în minte. Atunci de ce nu încerci să îndrepți lucrurile, 
laş bun de nimic ce eşti? 

— Nu pot, spuse Norris. 

Fulgerul lumină cerul; umbra lui săltă nebunesc pe peretele 


magaziei, de parcă deja făcea dansul prin aer. 

— E prea târziu. 

Atunci, uită-te măcar la lucrul pentru care ai făcut ce ai 
FĂCUT, insistă vocea aceea furioasă. Măcar asta poti face, nu? 
Aruncă o privire! Aruncă o privire foarte ATENTĂ! 

Fulgerul scăpără din nou. Norris se uită ţintă la undiţa 
Bazun... şi scoase un țipăt de agonie şi uimire. Tresări, aproape 
căzând de pe scaun şi spânzurându-se din greşeală. 

Undiţa aceea lucioasă, atât de flexibilă şi puternică, nu mai 
era acolo. Fusese înlocuită de o vergea murdară şi roasă de 
bambus, de fapt nimic altceva decât un băț de care era prinsă 
cu un şurub ruginit o mulinetă Zebco aşa cum au copiii. 

— Mi-a furat-o cineva! - strigă Norris. 

Întreaga lui gelozie crâncenă şi lăcomie paranoică se 
întoarse într-o clipită, iar el simţi că trebuie să dea degrabă 
fuga în stradă şi să găsească hoţul. Trebuie să-i omoare pe toţi, 
pe toţi din oraş, dacă era nevoie, ca să-l prindă pe omul cel rău 
care era răspunzător de faptă. 

— MI-A FURAT CINEVA UNDITA BAZUN! - se lamentă din nou, 
legănându-se pe scaun. 

Nu, răspunse vocea aceea furioasă. Așa a fost de la început. 
Tot ce ţi-a fost furat au fost ochelarii de cal - cei pe care singur 
ti i-ai pus, nesilit de nimeni. 

— Nu! 

Mâini monstruoase păreau să-l ţină pe Norris de la tâmple; 
acum, începură să-l strângă. 

— Nu, nu, nu! 

Dar fulgerul scăpără, arătându-i din nou vergeaua murdară 
de bambus acolo unde se aflase undiţa Bazun cu doar câteva 
clipe în urmă. O pusese acolo, aşa încât să fie ultimul lucru pe 
care să-l vadă înainte să coboare de pe scaun. Nu fusese 
nimeni acolo înăuntru; nimeni n-o mişcase; prin urmare, vocea 
trebuia să aibă dreptate. 

Aşa a fost de la început, insistă vocea aceea furioasă. 
Singura întrebare e următoarea: ai de gând să faci ceva în 
privința asta sau ai de gând să dai bir cu fugiţii în întuneric? 

Dădu să apuce laţul şi-n clipa aceea simţi că nu era singur 
în magazie. În acea clipă i se păru că simte miros de tabac şi 
cafea şi o urmă vagă de apă de toaletă - Southern Gentleman, 
poate - mirosurile domnului Gaunt. 


Fie îşi pierdu echilibrul, fie nişte mâini furioase şi invizibile îl 
împinseră de pe scaun. Un picior se prinse în el când ateriză în 
faţă şi-l dobori. 

Strigătul lui Norris fu strangulat atunci când se strânse 
nodul mobil. O mână agitată găsi grinda din tavan şi se prinse 
de ea. Se trase puţin în sus, destinzând puţin frânghia. Cealaltă 
mână începu să desfacă laţul. Simţea cum îl înţeapă cânepa la 
gât. 

Acum e aşa cum trebuie să fie! strigă plin de mânie domnul 
Gaunt. Acum e exact aşa cum trebuie să fie, datornic blestemat 
ce eşti! 

El nu era acolo, nu cu adevărat; Norris ştia că nu fusese 
împins. Totuşi, era absolut convins că o parte din domnul Gaunt 
era totuşi acolo... iar domnul Gaunt nu era mulţumit, fiindcă nu 
aşa trebuia să se întâmple. Fraierii nu trebuiau să vadă nimic. 
Nu, cel puţin, până ce era prea târziu să mai conteze. 

Trase cu unghiile de laţ, dar parcă nodul mobil fusese turnat 
în ciment. Braţul care-l ţinea ridicat tremura puternic. Picioarele 
lui forfecau la distanţă de trei picioare de podea. Nu se mai 
putea ţine multă vreme în această tracţiune până la bărbie. Era 
uimitor că reuşea să ţină frânghia şi atât de destinsă cât era. 

În cele din urmă reuşi să-şi vâre două degete sub laţ şi să-l 
desfacă puţin. Îşi strecură capul afară exact când o crampă 
îngrozitoare îi cuprinse braţul cu care se ţinea, amorţindu-l. Se 
prăbuşi la podea într-un morman plângător, ţinându-şi la piept 
braţul care-l durea. Fulgerul zbură şi transformă saliva de pe 
dinţii lui dezgoliţi în mici arce de lumină purpurie. Atunci îşi 
pierdu pe jumătate cunoştinţa... cât de mult, nu ştiu, dar ploaia 
încă răpăia şi fulgerul încă scăpăra când îşi reveni în simţiri. 

Se ridică împleticit în picioare şi, ţinându-şi încă braţul la 
piept, merse către undiţă. Crampa începea să-l lase, dar Norris 
încă mai gâfâia. Apucă undliţa şi o examină cu atenţie şi furie. 

Bambus. Un bambus murdar şi infect. Nu făcea nici doi 
bani; nu făcea nici cât o ceapă degerată. 

Inspiră, pieptul lui slab ridicându-se, şi scoase un strigăt de 
ruşine şi furie oarbă. În acelaşi timp, ridică genunchiul şi lovi de 
el undiţa, rupând-o. Puse bucăţile una lângă cealaltă şi le rupse 
din nou. Îi lăsau o senzaţie urâtă - aproape infectă - să le ţină 
în mâini. Îi lăsau o senzaţie de fraudă. Le aruncă de-o parte şi 
acestea se opriră cu un zăngănit lângă scaunul răsturnat, 


asemenea unor beţişoare de joc fără nici o însemnătate. 

— Poftim! - strigă el. Poftim! Poftim! POFTIM! 

Gândurile lui Norris se întoarseră la domnul Gaunt. Domnul 
Gaunt cu părul lui argintiu şi cu jacheta lui de tweed şi cu 
zâmbetul lui înfometat, plin de dinţi înghesuiți. 

— O să pun mâna pe tine, şopti Norris Ridgewick. Nu ştiu 
ce-o să întâmple după aia, dar sunt atât de sigur c-o să pun 
mâna pe tine. 

Se duse la uşa magaziei, o deschise cu o smucitură şi păşi 
afară în ploaia abundentă. Patrula 2 era parcată în faţa casei, 
îşi îndoi trupul slab (asemănător cu al lui Barney Fife”) 
împotriva vântului şi merse într-acolo. 

— Nu şt'u ce eşti, zise Norris, da' vin după tine, pungaş 
zevzec ce eşti. 

Urcă în maşina de patrulă şi ieşi cu spatele din parcare. 
Umilinţa, suferinţa şi furia se luptau cu sorţi egali de izbândă la 
el pe chip. La ieşirea din parcare, coti la stânga şi porni la drum 
spre Lucruri preţioase, conducând cât de repede îl ţinea 
îndrăzneala. 


Polly Chalmers visa. 

În vis, Polly intra în Lucruri preţioase, dar silueta din spatele 
tejghelei nu-i aparţinea lui Leland Gaunt; silueta aceea era a 
mătuşii Evvie Chalmers. Mătuşa Evvie purta rochia ei albastră 
cea mai bună şi şalul albastru, cel cu tiv roşu. Între dinţii ei 
mari şi nesiguri ţinea strânsă o ţigară Herbert Tareyton. 

Mătuşă Ewvie! strigă Polly în vis. O mare încântare şi o 
uşurare la fel de mare - acea uşurare pe care o cunoaştem 
doar în visele fericite şi în clipa trezirii din cele înfiorătoare - o 
umplu ca o lumină. Mătuşă Ewvie. eşti vie! 

Dar mătuşa Evvie nu dădea nici un semn de recunoaştere. 
Cumpără tot ce vrei, domniță, spuse mătuşa Evvie. Apropo - 


> Personaj (tot ajutor de şerif) interpretat de actorul Don 
Knotts în serialul comic de televiziune „The Andy Griffith Show” 
(1960-1968) - n. tr. 


numele tău e Polly sau Patricia? Îmi scapă, cumva. 

Mătuşă Ewvie, îmi ştii numele - sunt Trisha. Întotdeauna am 
fost Trisha pentru tine. 

Mătuşa Evvie nu o băgă deloc în seamă. Oricare ar fi 
numele tău, astăzi avem o ofertă specială. Totul trebuie să 
treacă. 

Mătuşă Evwvie, ce cauţi aici? 

Aici mi-e LOCUL, spuse mătuşa Ewvie. Aici e locul tuturor 
celor din oraş, domniță Două-Nume. De fapt, aici e locul tuturor 
celor din LUME, fiindcă tuturor le place să facă un târg. Tuturor 
le place să primească ceva pentru nimic... chiar dacă îi costă 
totul. 

Sentimentul plăcut dispăru pe dată. Îl înlocui spaima. Polly 
se uită în dulapurile-vitrină şi văzu sticle conţinând un lichid 
negru etichetate TONICUL ELECTRIZANT AL DR. GAUNT. Erau păpuşi 
cu arc ce aveau să-şi scuipe rotiţele şi angrenajele imediat ce 
erau acţionate. Erau jucării sexuale grosolane. Erau sticluţe cu 
ceea ce părea a fi cocaină; acestea erau etichetate PUDRA DE 
POTENŢĂ KICKAPOO A DR. GAUNT. Ciudăţeniile ieftine abundau: 
vomă de câine din plastic, pudră de scărpinat, ţigări explozive, 
aparate manuale de electroşocuri. Era o pereche de ochelari 
din aceia cu raze X care îţi permiteau să vezi prin uşile închise 
şi prin hainele femeilor, dar nu făceau de fapt altceva decât 
să-ţi facă cercuri ca de raton în jurul ochilor. Erau flori din 
plastic şi cărţi de joc măsluite şi sticle de parfum ieftin 
etichetate POŢIUNEA IUBIRII NR. 9 A DR. GAUNT, TRANSFORMĂ 
OBOSEALA ÎN POFTĂ CARNALĂ. Dulapurile-vitrină erau un catalog al 
tuturor lucrurilor fără vârstă, fără gust şi fără folosinţă. 

Orice vrei, domniță Două-Nume, spuse mătuşa Evvie. 

De ce-mi spui aşa, mătuşă Evvie? Te rog - nu mă recunoşti? 

Totul e garantat că funcţionează. Singurul lucru negarantat 
că mai funcţionează după vânzare eşti TU. Aşa că fă un pas în 
față şi cumpără, cumpără, cumpără. 

Acum se uită direct la Polly, şi Polly fu străpunsă de teroare 
ca de un cuţit. Văzu compasiune în ochii mătuşii Evvie, dar era 
o compasiune teribilă, neîndurătoare. 

Care este numele tău, copilă? Mi se pare că te cunosc de 
undeva. 

În vis (şi în pat), Polly începu să lăcrimeze. 

Ţi-a mai uitat cineva numele? întrebă mătuşa Evvie. Mă mir. 


Se pare că l-au uitat. 

Mătuşă Ewvie, mă sperii! 

Te sperii singură, copilă, replică mătuşa Evvie, uitându-se 
direct la Polly pentru prima oară. Domniţă Dovă-Nume, 
aminteşte-ţi doar că, atunci când cumperi de aici, de asemenea 
şi vinzi. _ 

Dar am nevoie de ea! se tângui Polly. incepu să lăcrimeze 
mai tare. Mâinile mele...! 

Da, asta rezolvă problema, domniță Polly Frisco, spuse 
mătuşa Evvie şi scoase una dintre sticlele marcate TONICUL 
ELECTRIZANT AL DR. GAUNT. O aşeză pe tejghea, o sticlă mică, 
pătrată, plină cu ceva care părea a fi noroi moale. Nu-ti poate 
face durerea să dispară - nimic nu poate face asta - dar poate 
efectua un transfer. 

Cum adică? De ce mă sperii? 

Schimbă locul artritei, domniță Două-Nume - în loc de 
mâini, boala îţi atacă inima. 

Nu! 

Da. 

Nu! Nu! NU! 

Da. O, da. Și sufletul de asemenea. Dar iți va rămâne 
mândria. Asta-ţi va fi lăsată, cel puțin. Şi n-are o femeie dreptul 
la mândria ei? Când ai pierdut tot restul - inima, sufletul, chiar 
şi bărbatul pe care-l iubeşti - îți mai rămâne asta, micuță 
domniță Polly Frisco, nu-i aşa? iţi va rămâne acea unică 
monedă fără de care poşeta ti-ar fi complet goală. Dă-i voie ca 
acesta să fie pentru tot restul vieții confortul tău întunecat şi 
amar. Dă-i voie să te slujească. Trebuie să te slujească, fiindcă, 
dacă mergi în continuare pe drumul de acum, cu siguranță nu 
vei avea alt sprijin. 

Încetează, te rog, nu poţi să... 


4 


— Încetează, murmură ea în somn. Te rog, încetează. 
Incetează. 
Se rostogoli pe o parte. Azka zăngăni încet pe lanţ. Fulgerul 


lumină cerul, lovind ulmul de lângă râul Castle, răsturnându-l în 
apa învolburată în vreme ce Alan Pangborn şedea la volanul 
maşinii sale, orbit de fulgerare. 

Pârâitul de tunet care urmă o trezi. Deschise ochii. Duse 
imediat mâna la azka şi o strânse protector. Mâna ei era 
flexibilă; încheieturile i se mişcară la fel de uşor ca un rulment 
bine uns. 

Domniţță Două-Nume... micuță domniță Polly Frisco. 

— Ce...? 

Vocea ei era groasă, dar mintea îi era deja limpede şi 
alertă, de parcă nu dormise deloc, ci intrase într-o stare de 
meditaţie atât de profundă, că aproape fusese o transă. Ceva îi 
apăru în minte, ceva de dimensiunea unei balene. Afară, 
fulgerul scăpără şi tremură pe cer asemenea unor scântei 
purpurii puternice. 

Ţi-a mai uitat cineva numele?... Se pare că l-au uitat. 

Se întinse spre noptieră şi aprinse veioza. Lângă telefonul 
Princess, cel prevăzut cu taste mari de care ea nu mai avea 
nevoie, se afla plicul pe care-l găsise în hol alături de restul 
corespondenţei când se întorsese acasă în acea după-amiază. 
Reîmpăturise teribila scrisoare şi-o introdusese la loc în plic. 

Undeva în noapte, printre răbufnirile tunetelor, i se păru că 
aude oameni strigând. Polly îi ignoră; se gândea la pasărea cuc, 
cea care-şi lăsa ouăle în cuibul altei păsări atunci când aceasta 
era plecată. Când viitoarea mamă se întoarce, observă că are 
ceva nou în cuib? Sigur că nu; acceptă pur şi simplu ouăle ca 
fiind ale ei. Aşa cum acceptase şi ea această scrisoare 
blestemată doar fiindcă se întâmpla să stea pe podeaua holului 
alături de două cataloage şi o reclamă la Reţeaua de 
Televiziune prin Cablu Maine. 

Pur şi simplu o acceptase... dar oricine poate vâri o 
scrisoare prin fanta cutiei poştale, nu era aşa? 

— Domnița Două-Nume, murmură ea pe o voce îngrozită. 
Micuța domniţă Polly Frisco. , 

Şi asta era ce conta, nu? Asta era lucrul pe care 
subconştientul ei şi-l amintise şi-o fabricase pe mătuşa Evvie 
pentru a i-l spune. Ea fusese domniţa Polly Frisco. 

Odată ca niciodată, fusese. 

Întinse mâna după plic. 

Nu! Îi spuse o voce pe care o cunoştea foarte bine. Nu 


atinge aia, Polly - nu dacă ştii ce-i bine pentru tine! 

O durere întunecată şi puternică precum cafeaua veche de 
o zi ţâşni adânc în mâinile ei. 

Nu-ţi poate face durerea să dispară... dar poate efectua un 
transfer. 

Lucrul acela de dimensiunea unei balene se ridica la 
suprafaţă. Vocea domnului Gaunt nu-l putu opri; nimic nu-l 
putea opri. 

Numai TU îl poti opri, Polly, spuse domnul Gaunt. Crede-mă, 
trebuie s-o faci. 

Îşi retrase mâna înainte să atingă plicul. O duse înapoi la 
azka şi deveni un pumn protector în jurul ei. Simţea ceva 
înăuntrul ei, ceva care fusese încălzit de căldura ei, mişunând 
agitat înăuntrul amuletei argintii goale, şi-o umplu repulsia, 
făcându-i stomacul să pară slab şi dezlegat, iar viscerele 
putrede. 

Îi dădu drumul şi se întinse din nou după scrisoare. 

Ultimul avertisment, Polly, îi spuse vocea domnului Gaunt. 

Da, replică vocea mătuşii Ewvie. Cred că vorbeşte serios, 
Trisha. l-au plăcut întotdeauna atât de mult femeile care se tin 
la mare preț. dar ştii ce? Nu cred că le are prea mult la inimă 
pe cele care ştiu să aleagă de unele singure. Cred că a sosit 
timpul ca tu să alegi, să te hotărăşti odată pentru totdeauna 
care este numele tău adevărat. 

Apucă plicul, ignorând un alt junghi care-i încălzi mâinile, şi 
se uită la adresa scrisă cu grijă la maşină. Această scrisoare - 
intenție de scrisoare, intenție de xerocopie - fusese trimisă 
„D-rei Patricia Chalmers.” 

— Nu, şopti ea. Greşit. Numele e greşit. 

Mâna ei se strânse încet şi hotărât pe scrisoare, 
mototolind-o. Pumnul îi fu umplut de o durere surdă, dar Polly o 
ignoră. Ochii ei erau sclipitori, înflăcăraţi. 

— În San Francisco am fost mereu Polly - am fost Polly 
pentru toată lumea, chiar şi pentru Întreţinerea Copiilor! 

Aceasta fusese o parte din încercarea ei de a o rupe 
definitiv cu orice aspect al vechii sale vieţi, viaţă care ea 
credea că-i provocase atâtea dureri, nepermiţându-şi niciodată 
în cele mai întunecate nopţi să viseze că majoritatea rănilor 
fuseseră auto-provocate. În San Francisco nu fusese nici o 
Trisha sau Patricia; doar Polly. Aşa completase toate cele trei 


formulare de înscriere pentru ajutorul social şi aşa îşi semnase 
numele - ca Polly Chalmers, fără nici o iniţială de mijloc. 

Dacă Alan le-ar fi scris într-adevăr celor de la întreţinerea 
Copiilor din San Francisco, bănuia că trebuie să le fi dat numele 
ei ca fiind Patricia şi-n cazul acesta rezultatul căutărilor în 
dosare n-ar fi fost oare nul? Da, desigur. Nici măcar adresele nu 
s-ar fi potrivit, fiindcă cea pe care o scrisese cu atâţia ani în 
urmă în locul pentru ADRESA ULTIMULUI DOMICILIU fusese adresa 
părinţilor, iar aceea se afla în cealaltă parte a oraşului. 

Și dacă Alan le-a dat ambele nume? Polly şi Patricia? 

Şi ce le-a dat dacă? Cunoştea destul de bine felul cum 
lucrează birocraţii ca să ştie că nu contează ce nume le dăduse 
Alan; când îi scriseseră, scrisoarea era completată cu numele şi 
adresa din dosar. Polly avea o prietenă în Oxford a cărei 
corespondenţă de la Universitatea din Maine încă mai venea pe 
numele ei de fată, deşi era căsătorită de mai bine de douăzeci 
de ani. 

Dar plicul acesta fusese adresat Patriciei Chalmers, nu lui 
Polly Chalmers. Şi cine din Castle Rock îi spusese Patricia chiar 
astăzi? 

Aceeaşi persoană care ştiuse că Nettie Cobb era de fapt 
Netitia Cobb. Bunul ei prieten Leland Gaunt. 

Treaba aiasta cu numele-i foarte interesantă, spuse mătuşa 
Evvie pe neaşteptate, da’ nu-i tocma' lucru’ ăl important. 
Lucru’ ăl important e bărbatul - bărbatul tău. El este bărbatul 
tău, nu-i aşa? Chiar şi acum. Ştii că niciodată nu te-ar putea 
lucra pe la spate aşa cum zice scrisoarea aia c-a făcut. 
Indiferent ce nume era pe ea sau cât de convingător sună... tu 
ştii asta, nu? 

— Da, şopti ea. Îl ştiu pe el. 

Chiar crezuse ceva din toate astea? Sau îşi lăsase deoparte 
îndoielile cu privire la scrisoarea aia absurdă, incredibilă, 
fiindcă se temea - era terorizată, de fapt - că Alan ar putea 
vedea adevărul urât al acelei azka şi să o pună să aleagă între 
el şi ea? 

— O, nu - asta-i prea simplu, şopti ea. Aşa ai crezut, sigur 
că da. Doar pentru jumătate de zi, dar chiar ai crezut-o. O, 
lisuse. O, lisuse, ce-am făcut? 

Aruncă scrisoarea  mototolită pe podea cu expresia 
revoltată a unei femei care tocmai şi-a dat seama că ţine în 


mână un şobolan mort. 

Nu i-am spus de ce sunt nervoasă; nu i-am dat ocazia să se 
explice; doar... doar am crezut-o. De ce? Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce? 

Ştia, desigur. Fusese din cauza neaşteptatei, ruşinoasei frici 
că minciunile despre cazul morţii lui Kelton fuseseră 
demascate, că vinovăția ei pentru moartea copilaşului său erau 
evaluate... şi toate acestea de către singurul om din lume a 
cărui bună părere şi-o dorea şi de care avea nevoie. 

Dar asta nu era totul. Asta nu era nici măcar cea mai mare 
parte. Cea mai mare vină o purta mândria - mândria ei rănită, 
ultragiată, afectată, umflată, malignă. Mândria, moneda fără de 
care poşeta ei ar fi complet goală. Crezuse fiindcă se aflase 
cuprinsă de-o panică izvorâtă din ruşine, o ruşine care se 
născuse din mândrie. 

Mi-au plăcut întotdeauna atât de mult femeile care se tin la 
mare preț. 

Un val cumplit de durere i se sparse în mâini; Polly gemu şi 
le lipi de piept. 

Nu-i prea târziu, Polly, spuse încet domnul Gaunt. Nu-i prea 
târziu, nici măcar acum. 

— O, dracu s-o ia de mândrie! ţipă brusc Polly în întunericul 
dormitorului ei închis, îmbăcsit, şi smulse azka de la gât. O ţinu 
deasupra capului în pumnul încleştat, lănţişorul fin de argint 
legănându-se  bezmetic, şi simţi suprafaţa  amuletei 
crăpându-i-se în mână asemenea cojii unui ou. DRACU S-O IA DE 
MÂNDRIE! 

Durerea îşi croi pe dată drum cu ghearele în mâinile ei 
aidoma unui animal mic şi înfometat... dar ştiu chiar şi atunci 
că durerea nu era atât de mare cum se temuse; nici pe departe 
la fel de mare cum se temuse. Ştiu asta la fel de sigur cum ştia 
că Alan nu scrisese niciodată la Îngrijirea Copilului în San 
Francisco, întrebând de ea. 

— DRACU S-O IA DE MÂNDRIE! DRACU S-O IA! DRACU S-O IA! DRACU 
S-O IA! strigă ea şi aruncă azka de cealaltă parte a încăperii. 

Aceasta se lovi de zid şi ea văzu două picioare păroase 
ieşind prin acea crăpătură. Crăpătura se lărgi şi ceea ce se tări 
afară fu un păianjen mic. Incepu să fugă spre baie. Fulgerul 
scăpără din nou, imprimându-i umbra elongată, ovală pe podea 
asemenea unui tatuaj electric. 


Polly sări din pat şi porni pe urma lui. Trebuia să-l omoare, 
şi asta repede... fiindcă, în vreme ce se uita la el, păianjenul se 
umfla. Se hrănise cu otrava pe care o sorbise din trupul ei, iar 
acum că ieşise din carcera sa, nu aveai de unde şti cât de mare 
putea creşte. 

Plesni comutatorul din baie şi tubul fluorescent de deasupra 
chiuvetei prinse viaţă, pâlpâind. Văzu păianjenul cum se 
grăbea către cadă. Când trecuse prin uşă, nu fusese mai mare 
decât un gândac. Acum avea dimensiunea unui şoarece. 

Când intră, acesta se întoarse şi porni către ea - păcănitul 
acela oribil al picioarelor lui lovindu-se de gresie - şi ea avu 
timp să-şi spună: a stat între sânii mei, a stat PE mine, a stat pe 
mine TOT ACEST TIMP... 

Trupul lui era de-un negru-maroniu zbârlit. Fire mici de păr 
îi stăteau drepte pe picioare. Nişte ochi goi precum nişte rubine 
false se holbau la ea... şi ea văzu că doi coli îi ieşeau din gură 
asemenea dinţilor curbați de vampir. De pe ei picura un lichid 
transparent. Acolo unde picăturile cădeau pe pardoseală, lăsau 
cratere mici, fumegânde. 

Polly ţipă şi apucă desfundătorul de lângă vasul de toaletă. 
Mâinile ţipară înapoi la ea, dar ea tot le strânse pe mânerul de 
lemn al desfundătorului şi lovi păianjenul cu el. Acesta se 
retrase, cu unul dintre picioare acum rupt şi atârnându-i inutil 
într-o parte. Polly porni după el atunci când el porni către cadă. 

Rănit sau nu, păianjenul încă mai creştea. Acum avea 
mărimea unui şobolan. Îşi trăsese pântecele bombat pe gresie, 
dar urcă pe perdeaua de duş cu o agilitate ciudată. Picioarele 
lui, frecându-se de plastic, scoaseră un sunet asemenea unor 
picături mici de apă căzând pe-o suprafaţă moale. Inelele 
zornăiră pe bara de oţel de deasupra. 

Polly avântă desfundătorul precum o bâtă de base-ball, 
ventuza grea de cauciuc vâjâi prin aer, şi lovi iarăşi vietatea 
aceea oribilă. Ventuza de cauciuc acoperi o zonă mare, dar, din 
nefericire, nu fu foarte eficientă când intră în contact. Perdeaua 
de duş se umflă în interior şi păianjenul căzu în cadă cu un 
plescăit cărnos. 

În clipa aceea, lumina se stinse. 

Polly rămase în întuneric cu desfundătorul în mână şi 
ascultă păianjenul cum fuge. Apoi fulgerul scăpără din nou şi 
ea îi putu vedea spatele gârbovit, păros, ieşind în evidenţă pe 


marginea căzii. Vietatea care ieşise din azka de dimensiunea 
unui degetar era acum mare cât o pisică - vietatea care se 
hrănise cu sângele din inima ei chiar în vreme ce-i alina 
durerea din mâini. 

Plicul pe care l-am lăsat la vechea reşedinţă Camber - ce-a 
fost aia? 

Cu azka luată de la gât, cu durerea trezită la viaţă şi 
ţipându-i în mâini, nu-şi mai putea spune că nu avea nici o 
legătură cu Alan. 

Colţii păianjenului păcăneau pe marginea de porțelan a 
căzii. Suna ca atunci când cineva loveşte intenţionat cu o 
monedă pe o suprafaţă dură pentru a atrage atenţia. Ochii lui 
inexpresivi de păpuşă se uitau acum la ea de pe marginea 
căzii. 

E prea târziu, păreau să spună acei ochi. Prea târziu pentru 
Alan, prea târziu pentru tine. Prea târziu pentru toată lumea. 

Polly se avântă asupra lui. 

— Ce m-ai convins să fac? - strigă ea. Ce m-ai convins să 
fac? O, monstru ce eşti, ce m-ai convins să fac? 

Şi păianjenul se ridică pe labele din spate, menţinându-şi 
echilibrul lovind obscen cu labele din faţă în perdeaua de duş, 
pentru a-i întâmpina atacul. 


Ace Merrill începu să-l respecte puţin pe boşorog atunci, 
când acesta scoase o cheie care deschidea magazia încuiată pe 
ale cărei uşi se aflau semnele de EXPLOZIVI PUTERNICI sub formă 
de diamant. Începu să-l respecte încă puţin când simţi aerul 
răcoros, auzi vâjâitul jos şi egal al instalaţiei de aer condiţionat 
şi văzu lăzile stivuite. Dinamită comercială. O grămadă de 
dinamită comercială. Nu era tocmai ca şi când ai avea un 
arsenal plin de rachete Stinger, dar era destul cât să faci 
tam-tam. Doamne, da. 

În compartimentul dintre scaunele din faţă ale dubei fusese 
o lanternă cu opt baterii puternică, alături de o serie de alte 
unelte folositoare, iar acum - în vreme ce Alan se apropia de 


Castle Rock în maşina personală, în vreme ce Norris Ridgewick 
şedea în bucătărie, făcând un laţ de spânzurat dintr-o bucată 
de frânghie de cânepă, în vreme ce visul lui Polly Chalmers cu 
mătuşa Evvie se apropie de încheiere - Ace trecu spotul 
luminos al lanternei de la o ladă la cealaltă. Deasupra, ploaia 
bătea darabana pe acoperişul magaziei. Cădea atât de tare, că 
Ace aproape că avea impresia că se afla din nou la duşurile din 
închisoare. 

— Hai să trecem la treabă, spuse Buster pe o voce joasă, 
răguşită. 

— Un minut, tăticuţule. spuse Ace. E vremea să luăm o 
pauză. 

Îi înmână lui Buster lanterna şi scoase punga din plastic pe 
care i-o dăduse domnul Gaunt. Strecură o grămâjoară de 
cocaină în „golul pentru inhalat” de la mâna stângă şi-o trase 
pe nas repede. 

— Ce-i aia? - întrebă Buster suspicios. 

— Praf de bingo sud-american, şi-i la fel de gustos ca 
barabulele. 

— Hă, fornăi Keeton. Cocaină. Ei vând cocaină. 

Ace nu trebui să întrebe cine erau Ei. Până acolo, boşorogul 
nu vorbise despre altceva tot drumul, iar Ace bănuia că nu va 
vorbi despre altceva toată noaptea. 

— Nu-i adevărat, tăticuţule, spuse Ace. Ei n-o vând; Ei sunt 
cei care o vor pentru Ei. 

Mai scutură puţină în golul de la baza degetului mare şi 
întinse mâna. 

— Încearc-o şi spune-mi dacă greşesc. 

Keeton se uită la el cu un amestec de îndoială, curiozitate şi 
suspiciune. 

— De ce-mi tot spui tăticuţule? Nu-s destul de bătrân să-ţi 
fiu tată. 

— Păi, mă-ndoiesc c-ai citit vreodată benzile desenate 
underground, da' e-un tip pe nume R. Crumb, spuse Ace. 

Cocaina începea să lucreze în el, aprinzându-i toate 
terminaţiile nervoase. 

— El face o grămadă de benzi desenate despre un tip pe 
nume Zippy. Mi se pare că eşti leit tăticuţu' lu’ Zippy. 

— Asta-i de bine? - întrebă Buster suspicios. 

— E bestial, îl asigură Ace. Dar îţi spun domnul Keeton, 


dacă vrei. 

Făcu o pauză, apoi adăugă cu intenţie: 

— Aşa cum îţi zic Ei. 

— Nu, spuse Buster imediat, e bine aşa. Atâta vreme cât 
nu-i o insultă. 

— Categoric, nu, spuse Ace. Haide - Încearc-o. Un pic din 
căcatu' ăsta şi-o să cânţi „Hai-ho, hai-ho, suntem pitici mişto” 
până la ivirea zorilor. 

Buster îi mai acordă o privire de suspiciune neagră, apoi 
trase pe nas cocaina oferită de Ace. Tuşi, strănută, apoi îşi duse 
o mână la nas. Ochii lui înlăcrimaţi se uitară încruntaţi la Ace. 

— Mă arde! 

— Numa” prima oară, îl asigură Ace cu voioşie. 

— Oricum, nu simt nimic. Hai să nu ne mai prostim şi să 
ducem dinamita asta-n dubă. 

— Categoric, tăticuţule. 

Le luă mai puţin de zece minute să încarce lăzile cu 
dinamită. După ce-o puseră înăuntru şi pe ultima, Buster spuse: 

— Poate că treaba aia a ta chiar face ceva, totuşi. Îmi mai 
dai un pic? 

— Sigur, tăticuţule. (Ace râniji.) lau şi eu. 

Işi făcură plinul şi plecară înapoi spre oraş. Conduse Buster, 
iar acum începea să semene nu cu tăticuţul lui Zippy, ci cu 
domnul Toad din filmul lui Walt Disney The Wind în the Willows. 
In ochii şefului Consiliului Local apăruse o lumină nouă, 
frenetică. Era uimitor cât de repede dispăruse confuzia din 
mintea sa; acum simţea că poate înţelege tot ce puseseră Ei la 
cale - fiecare plan, fiecare complot, fiecare maşinaţiune. Îi 
spuse lui Ace tot ce ştia despre asta. Ace şedea în spatele 
dubei cu picioarele încrucişate, legând temporizatoare Hotpoint 
la capse detonatoare. Cel puţin pentru moment, Buster uitase 
complet de Alan Pangborn, care era căpetenia Lor. Era animat 
de ideea de-a arunca în aer Castle Rock-ul - sau cât mai mult 
din el posibil - proiectându-l până la cer. 

Respectul lui Ace deveni o admiraţie profundă. Labagiul 
ăsta bătrân era nebun, iar lui îi plăceau oamenii nebuni - 
întotdeauna îi plăcuseră. Se simţea confortabil în prezenţa lor. 
Şi, asemenea celor mai mulţi oameni la primele efecte ale 
cocainei, mintea bătrânului tăticuţ făcea turul planetelor din 
afara sistemului solar. Nu putea să tacă. Tot ce trebuia să facă 


Ace era să spună întruna „Îhî” şi „Aşa-i, tăticuţule” şi „Fute-o-aş 
c-aşa-i, tăticuţule.” 

De mai multe ori aproape că-i spusese lui Keeton domnul 
Toad în loc de tăticuţ, dar se surprinsese. Să-i spună tipului 
ăstuia domnul Toad putea fi o idee foarte rea. 

Traversară Podul de Tinichea în vreme ce Alan încă se afla 
la trei mile depărtare de el şi coborâră în ploaia torențială. Ace 
găsi o pătură într-unul dintre compartimentele de depozitare 
ale dubei şi-o trase peste un morman de dinamite şi unul dintre 
temporizatorii dotați cu capse. 

— Vrei să te ajut? - întrebă Buster agitat. 

— Ar fi bine să mă laşi să mă ocup eu de asta, tăticuţule. Ai 
putea cădea în blestematul ăsta de râu şi-ar trebui să-mi pierd 
vremea încercând să te pescuiesc. Tu ţine doar ochii deschişi, 
bine? 

— Bine. Ace... de ce nu mai tragem un pic de cocaină de aia 
mai întâi? 

— Nu acum, spuse Ace cu indulgență şi-l mângâie pe Buster 
pe una dintre mâinile lui cărnoase. Căcatu' ăsta aproape-i pur. 
Vrei să explodeze? 

— Eu nu, spuse Buster. Oricine altcineva, dar eu nu. 

Incepu să râdă bezmetic. Ace i se alătură. 

— Ne distrăm în seara asta, hă, tăticuţule? 

Buster fu uimit să descopere că aşa era. Depresia lui după... 
după accidentul lui Myrtle... acum i se părea la distanţă de ani 
întregi. Avea impresia că el şi excelentul lui prieten, Ace Merrill 
în sfârşit îi prinseseră acolo unde şi-l doreau: în palma mâinii 
lor colective. 

— Ba bine că nu, spuse el şi-l urmări pe Ace cum alunecă în 
jos pe malul ud şi plin de iarbă al râului cu pachetul de 
dinamită înfăşurat în pătură strâns ţinut la nivelul burţii. 

Sub pod era relativ uscat; nu c-ar fi contat - atât dinamita, 
cât şi capsele detonatoare fusese impermeabilizate. Ace aşeză 
pachetul în cotul format de doi dintre pilonii de susţinere, apoi 
ataşă capsa detonatoare de dinamită înfigând firele - vârfurile 
erau deja dezgolite, ce convenabil - într-unul dintre batoane. 
Roti cadranul mare şi alb al temporizatorului la 40. Acesta 
începu să ticăiască. 

Se târi afară şi se luptă să urce înapoi malul alunecos. 

— Ei? întrebă Buster surescitat. O să explodeze, ce zici? 


— O să explodeze, spuse Ace liniştitor şi urcă în dubă. 

Era ud până la piele, dar nu-l deranja. 

— Şi dacă Ei o găsesc? Dacă o deconectează înainte să... 

— Tăticuţule, spuse Ace. Ascultă un minut. Scoate capul pe 
uşă şi ascultă. 

Buster făcu aşa. Vag, printre bubuiturile tunetului, i se păru 
că aude ţipete şi strigăte. Apoi, limpede, auzi pocnetul slab şi 
dur al unei Împuşcături de pistol. 

— Domnul Gaunt îi ţine ocupați, spuse Ace. E-un nemernic 
tare deştept. 

Vărsă o grămăjoară de cocaină în adâncitura mâinii, o trase 
pe nas, apoi întinse mâna sub nasul lui Buster. 

— Poftim, tăticuţule - e vremea să te-nfrupţi. 

Buster lăsă capul în jos şi trase pe nas. 

Se îndepărtară de pod cu aproximativ şapte minute înainte 
ca Alan Pangborn să-l traverseze. Dedesubt, indicatorul negru 
al temporizatorului stătea la 30. 


6 


Ace Merrill şi Danforth Keeton - alias Buster, alias tăticuţul 
lui Zippy, alias Toad din Toad Hall - merseră cu maşina încet pe 
Strada Principală în sus prin ploaia torențială asemenea lui Moş 
Crăciun şi a ajutorului său, lăsând pacheţele ici şi colo. Maşini 
ale Poliţiei Statale trecură în trombă pe lângă ei de două ori, 
dar nici una nu prezentă vreun interes pentru ceea ce părea a 
fi doar un alt car de televiziune. Aşa cum spusese Ace, domnul 
Gaunt îi ţinea ocupați. 

Lăsară un temporizator şi cinci batoane de dinamită în uşa 
Pompelor Funebre Samuels. Lângă se afla frizeria. Ace îşi 
înfăşură o bucată de pătură în jurul braţului şi lovi cu cotul în 
panoul de sticlă din uşă. Se îndoia că frizeria era dotată cu 
sistem de alarmă... sau că s-ar deranja poliţia să răspundă, 
dacă ar avea aşa ceva. Buster îi înmână o bombă proaspăt 
preparată - foloseau fir luat din unul dintre compartimentele de 
depozitare ca să lege bine temporizatoarele şi capsele 
detonatoare de dinamită - şi Ace o aruncă prin gaura din uşă. O 


urmăriră cum se rostogoleşte şi se opreşte la picioarele 
scaunului nr. 1, temporizatorul ticăind în jos de la 25. 

— N-o să se mai bărbierească nimeni acolo o vreme, 
tăticuţule, expiră Ace şi Buster chicoti cu răsuflarea tăiată. 

Atunci se despărţiră, Ace aruncând o legătură în Galaxia în 
vreme ce Buster înghesui o alta în gura fantei pentru depozite 
nocturne de la bancă. Când se întorceau spre dubă prin ploaia 
biciuitoare, fulgerul brăzdă cerul. Ulmul se prăbuşi în râul 
Castle cu un tunet sfâşietor. Rămaseră pe trotuar pentru o 
vreme, uitându-se ţintă în acea direcţie, amândoi gândindu-se 
că dinamita de sub pod avea mai puţin cu douăzeci sau mai 
bine de minute până la explozie, dar nu văzură nici o pală de 
foc. 

— Cred c-a fost fulgerul, spuse Ace. Tre' să fi lovit un copac. 
Haide. 

Când porniră, Ace stând acum la volan, pe lângă ei trecu 
maşina lui Alan. În ploaia torențială, nici unul dintre şoferi nu-l 
observă pe celălalt. 

Merseră în sus către Bufetul lui Nan. Ace sparse cu cotul 
sticla din uşă şi lăsară dinamita şi un temporizator, acesta 
programat la 20, chiar înăuntru, lângă ghişeul casei de marcat. 
Când se aflau pe picior de plecare, un fulger incredibil de 
luminos scăpără şi toate becurile de iluminat stradal se 
stinseră. 

— E curentul! - strică Buster fericit. S-a tăiat curentul! 
Fantastic! Hai să rezolvăm Clădirea Municipalităţii! Hai s-o 
aruncăm în aer până la cer! 

— Tăticuţule, locul ăla viermuieşte de copoi! Nu i-ai văzut? 

— Fug după propriile lor cozi, spuse Buster nerăbdător. lar 
când vor începe treburile astea să facă scântei, vor alerga după 
ea de două ori mai repede. In plus, acum e-ntuneric şi putem 
intra prin tribunalul de cealaltă parte. Cheia principală deschide 
şi uşa aia. 

— Ai curajul unui tigru, tăticuţule - ştii asta? 

Buster zâmbi cu buzele strânse. 

— La fel şi tu, Ace. La fel şi tu. 


Alan opri în unul dintre locurile înclinate de parcare din faţa 
Lucrurilor preţioase, opri motorul berlinei şi rămase pur şi 
simplu acolo pentru o vreme, uitându-se ţintă la magazinul 
domnului Gaunt. Anunţul din vitrină spunea acum 


TU SPUI BUNĂ 
EU SPUNPAPAPA 
NU ŞTIU DE CE SPUI BUNĂ 


EU SPUN PA. 


Fulgerul pâlpâi în continuare asemenea unui neon gigantic, 
oferind vitrinei aspectul unui ochi gol, mort. 

Totuşi, un instinct profund îi sugera că Lucruri preţioase, 
deşi închis şi tăcut, s-ar putea să nu fie gol. Era posibil ca 
domnul Gaunt să fi părăsit oraşul în toată această zarvă, da - 
cu furtuna dezlănţuită şi poliţiştii alergând pretutindeni precum 
nişte pui de găină cu capetele retezate, să facă asta n-ar fi 
reprezentat absolut nici o problemă. Dar imaginea domnului 
Gaunt care i se formase în minte pe parcursul lungului şi 
aiuritorului drum de la spitalul din Bridgton era aceea a 
opusului lui Batman, Jokerul. Alan bănuia că avea de-a face cu 
genul de om care crede că a instala o valvă de refulare 
acționată cu combustibil în toaleta unui prieten este culmea 
umorului. lar un asemenea individ - genul de individ care ti-ar 
pune o piuneză pe scaun sau ţi-ar înfige un chibrit aprins în 
talpa papucilor doar de dragul distracţiei - ar putea pleca 
înainte să te aşezi sau să observi că ţi-au luat foc şosetele şi că 
ţi se aprindeau şi manşetele pantalonilor? Sigur că nu. Unde ar 
fi toată distracţia? 

Cred că încă eşti pe aici, îşi spuse Alan. Cred că vrei să 
asişti la toată distracţia. Nu-i aşa, fiu de curvă ce eşti? 

Şezu în tăcere mai departe, uitându-se la magazinul cu 
umbrar verde, încercând să pătrundă în mintea unui om care ar 
declanşa o înşiruire de evenimente atât de complexă şi de 
răutăcioasă. Se concentra mult prea tare ca să observe că 
maşina parcată la stânga lui era destul de veche, deşi 
concepută fără greş, aproape aerodinamic. De fapt, acela era 
Tucker Talisman-ul domnului Gaunt. 


Cum ai făcut-o? Sunt multe lucrurile pe care vreau să le 
aflu, dar acesta mi-ar fi de ajuns pentru acum. Cum ai putut s-o 
faci? Cum de ai putut învăţa atât de multe despre noi atât de 
repede? 

Brian a zis că domnul Gaunt de fapt nu este deloc om. 

În puterea zilei, Alan ar fi negat cu vehemenţă această idee, 
aşa cum negase şi ideea că amuleta lui Polly ar putea avea 
vreo putere supranaturală de vindecare. Dar astă-seară, prins 
în palma nebunească a furtunii, uitându-se ţintă la vitrina care 
devenise un ochi mort şi gol, ideea avea propria ei putere 
incontestabilă, sumbră. Îşi aminti de ziua când venise la Lucruri 
preţioase cu intenţia expresă de a-l întâlni şi de a vorbi cu 
domnul Gaunt şi-şi aminti de ciudata senzaţie care-l copleşise 
când se uitase prin geam cu palmele făcute căuş la tâmple 
pentru a micşora lumina. Simţise că este privit, deşi magazinul 
era limpede că era gol. Şi nu doar asta; simţise că privirea era 
malignă, plină de ură. Senzaţia fusese atât de puternică, încât, 
preţ de o clipă, chiar îşi confundase propria reflexie cu faţa 
neplăcută (şi pe jumătate transparentă) a altcuiva. 

Cât de puternică fusese acea senzaţie... cât de a naibii de 
puternică. 

Alan se descoperi că-şi aminteşte încă ceva - ceva ce 
bunica lui obişnuia să-i spună când era mic: Vocea diavolului e 
dulce la auz. 

Brian a Zis... 

Cum reuşise domnul Gaunt să ştie ceea ce ştia? Şi de ce, 
pentru numele lui Dumnezeu, s-ar deranja el cu un nod în drum 
cum era Castle Rock? 

... domnul Gaunt de fapt nu e deloc om. 

Alan se înclină brusc în jos şi bâjbâi pe podeaua din partea 
pasagerului a berlinei. Pentru o clipă, avu impresia că lucrul 
după care pipăia dispăruse - că picase din maşină cândva în 
timpul zilei când fusese deschisă portiera pasagerului - şi apoi 
degetele lui dădură peste o bucată de metal curbat. Se 
rostogolise sub scaun, asta era tot. Il înşfăcă, îl ridică... şi vocea 
depresiei, absentă de când plecase din camera de spital a lui 
Sean Rusk (sau poate că lucrurile se aglomeraseră prea tare de 
atunci ca Alan s-o poată auzi), se trezi la viaţă pe tonul ei 
puternic şi neliniştitor de voios. 

Bună, Alan! Bună! Am fost plecată, scuze de asta, dar m-am 


întors, bine? Ce ai acolo? O cutie cu nuci? Mnu - aşa arată, dar 
nu asta este, nu-i aşa? Este ultima năzdrăvănie pe care a 
cumpărat-o Todd de la Magazinul de Ciudăţenii din Auburn, 
corect? O cutie falsă de Nuci Amestecate Bune-Bunicele cu un 
şarpe verde inăuntru - hârtie creponată înfăşurată în jurul unui 
arc. lar când a venit cu ea la tine, cu ochii strălucitori şi mari, 
cu un zâmbet tălâmb pe faţă, i-ai spus să se ducă de acolo cu 
prostia aia, nu-i aşa? lar când i-a căzut fața, le-ai prefăcut că nu 
observi - i-ai spus... stai să văd. CE i-ai spus? 

— Că banii nu fac casă bună cu nebunii, spuse Alan fără 
expresivitate. Roti cutia în mâini pe toate feţele, uitându-se la 
ea, amintindu-şi chipul lui Todd. - Asta i-am spus. 

0ooooo, coooorect, fu de acord vocea. Cum de-am putut 
uita un asemenea lucru? Vrei să vorbim despre răutate? 
Doamne, Louise! Ce bine că de mine ti-ai amintit! Bine că ţi-ai 
amintit de noi AMÂNDOI, corect? Doar că Annie te-a scos din 
bucluc - ţi-a spus să-l laşi să şi-o cumpere. A spus... stai să văd. 
CE a spus? 

— A spus că-i oarecum comic, că Todd îmi semăna întru 
totul şi că n-o să fie tânăr decât o dată. 

Vocea lui Alan era răguşită şi tremura. Începuse iarăşi să 
plângă, şi de ce nu? De ce dracu' să nu? Vechea durere se 
întorsese şi se răsucea neîncetat în jurul inimii sale inflamate 
asemenea unei cârpe murdare. 

Doare, nu-i aşa? întrebă vocea depresiei - vocea aceea 
vinovată, care se ura pe sine - cu o compătimire care Alan 
(restul din Alan) bănuia că e complet falsă. Doare prea tare, 
cum ar fi să trăieşti într-un cântec country şi western despre 
dragostea bună ce s-a înrăutățit şi despre copiii buni ce-au 
murit. Nimic ce doare atât de tare nu-ți poate face nici un bine. 
Arunc-o la loc în torpedou, amice. Uită de ea. Săptămâna 
viitoare, când se va fi terminat toată nebunia asta, poți vinde 
maşina cu cutia de nuci falsă încă în ea. De ce nu? E-un fel de 
glumă ieftină care l-ar atrage doar pe-un copil sau pe un om ca 
Leiland Gaunt. Uită de ea. Uită... 

Alan întrerupse vocea în mijlocul vorbei. Până în clipa de 
faţă, nu ştiuse că poate face asta şi era un lucru bun de ştiut, 
un lucru ce i-ar fi putut fi de folos pe viitor... dacă avea un 
viitor, desigur. Se uită mai atent la cutie, o răsuci pe toate 
părţile, pentru prima dată uitându-se cu adevărat la ea, 


văzând-o nu doar ca pe o amintire lacrimogenă a fiului său 
pierdut, ci ca pe un obiect având rolul de instrument de 
inducere în eroare în aceeaşi măsură ca şi bagheta lui magică 
goală, jobenul lui de mătase cu fund fals sau Trucul Florilor 
Împăturite care încă se afla sub brăţara ceasului de la mână. 

Magie - nu despre asta era vorba aici, doar despre asta? 
Era o magie răutăcioasă, gratuită; magie gândită nu să-i facă 
pe oameni să suspine de mirare şi să râdă, ci să-i transforme în 
nişte tauri furioşi pe picior de atac, însă, chiar şi aşa, era vorba 
de magie. Şi care era raţiunea oricărui truc de magie? 
Inducerea în eroare. Era un şarpe lung de cinci picioare ascuns 
înăuntrul unei cutii cu nuci... sau, îşi spuse el, gândindu-se la 
Polly, este o boală care pare a fi un leac. 

Deschise portiera maşinii şi, când ieşi în ploaia torențială, 
încă mai ţinea în mâna stângă cutia de nuci falsă. Acum că 
luase puţină distanţă faţă de ispita periculoasă a sentimentelor, 
cu ceva ce părea amuzament îşi aminti refuzul lui de a 
cumpăra acel obiect. Toată viaţa fusese fascinat de magie şi, 
desigur, în copilărie ar fi fost fermecat de vechiul truc al 
şarpelui în cutia cu nuci. De ce îi vorbise, deci, lui Todd într-un 
mod atât de neprietenos când băiatul voise să-l cumpere şi 
apoi se prefăcuse că nu vede durerea băiatului? Să fi fost vorba 
de invidia faţă de tinereţea şi entuziasmul lui Todd? O 
incapacitate de a-şi aminti farmecul lucrurilor simple? Ce? 

Nu ştia. Ştia doar că era exact genul de truc pe care un 
domn Gaunt l-ar înţelege, iar acum îşi dorea să-l aibă cu el. 

Alan se aplecă înapoi în maşină, luă o lanternă din cutia cea 
mică plină cu unelte de tot felul de pe bancheta din spate apoi 
trecu pe lângă botul Tucker Talisman-ului domnului Gaunt (încă 
fără a-l observa) şi intră sub umbrarul de-un verde-închis al 
Lucrurilor preţioase. 


Ei bine, uite-mă aici. Uite-mă în sfârşit aici. g 
Inima lui Alan bătea tare, dar constant, în piept. In minte, 
fețele fiului şi soţiei lui şi a lui Sean Rusk păreau să se fi 


combinat. Aruncă din nou o privire la anunţul din vitrină şi apoi 
încercă uşa. Era încuiată. Deasupra, umbrarul din pânză se 
zbătea şi pocnea în vântul şuierător. 

Îşi vârâse sub cămaşă cutia de Bune-Bunicele. Acum o 
atinse cu mâna dreaptă şi i se păru că absoarbe din ea un 
confort incredibil, dar perfect real. 

— Bine, murmură el. Uite-mă aici, cine nu-i gata îl iau cu 
lopata. 

Întoarse lanterna în mână şi folosi mânerul să spargă o 
gaură în sticlă. Se pregăti pentru ţipătul alarmei antifurt, dar 
aceasta nu spuse nimic. Fie domnul Gaunt n-o activase, fie nu 
era nici o alarmă. Vâri mâna prin gaura plină de cioburi şi 
încercă clanţa din interior. Aceasta se roti şi, pentru prima 
dată, Alan Pangborn păşi înăuntrul magazinului Lucruri 
preţioase. 

Mirosul îl lovi primul; era gros şi nemişcat şi prăfos. Nu era 
mirosul unui magazin nou, ci al unui loc rămas neîngrijit luni 
sau chiar ani întregi. Ţinând pistolul în mâna dreaptă, plimbă 
lanterna în jur cu mâna stângă. Aceasta lumină o podea goală, 
pereţi goi şi o serie de dulapuri-vitrină. Dulapurile erau goale, 
marfa dispăruse. Totul era acoperit de-o pătură groasă de praf, 
iar praful nu era deranjat de nici un semn. 

Nimeni n-a mai fost aici de multă, multă vreme. 

Dar cum putea fi asta adevărat, când văzuse oameni 
intrând şi ieşind toată săptămâna? 

Fiindcă nu e deloc om. Fiindcă vocea diavolului e dulce la 
auz. 
Mai făcu doi paşi, folosindu-se de lanternă să lumineze 
încăperea goală pe bucăţi, respirând praful uscat de muzeu 
care plutea în aer. Se uită în spate şi văzu, într-o scăpărare de 
fulger, urmele propriilor săi paşi imprimate în praf. Indreptă 
lanterna înapoi în magazin, o plimbă de la dreapta la stânga 
de-a lungul dulapului-vitrină care-i servise domnului Gaunt şi 
de tejghea... şi se opri. 

Acolo, alături de un televizor portabil Sony - unul din acele 
modele sport, rotund în loc de pătrat, cu o carcasă la fel de 
roşie ca o tulumbă de pompieri - se afla un aparat video, în 
jurul televizorului era înfăşurat un cablu. Şi pe video se afla 
ceva. În acea lumină semăna cu o carte, dar Alan nu credea că 
asta era. 


Merse într-acolo şi îndreptă raza lanternei mai întâi spre 
televizor. Era la fel de bine acoperit de praf ca şi podeaua şi 
dulapurile-vitrină. Cablul înfăşurat în jurul lui era o bucată 
scurtă de cablu coaxial cu un conector la capăt. Alan mişcă 
raza spre obiectul de pe aparatul video, obiectul care nu era o 
carte, ci o casetă video într-o cutie neagră din plastic fără nici 
un însemn. 

Lângă ea se afla un plic alb. Pe partea lui din faţă stătea 
scris mesajul 


ATENŢIE ŞERIFE ALAN PANGBORN 


Îşi aşeză pistolul şi lanterna pe tejgheaua din sticlă, luă 
plicul, îl deschise şi scoase singura foaie de hârtie dinăuntru. 
Apoi luă iarăşi lanterna şi îndreptă cercul ei puternic de lumină 
spre scurtul mesaj scris la maşină. 


Dragă şerife Pangborn, 

Trebuie să fi aflat deja că eu sunt un gen destul de 
special de comerciant - acel gen rar care chiar încearcă să 
aibă în stoc „ceva pentru toată lumea.” Regret că nu am 
putut niciodată să ne întâlnim faţă în faţă, dar sper să 
înţelegi că o astfel de întâlnire ar fi fost foarte neînţeleaptă 
- din punctul meu de vedere, cel puţin. Ha-ha! în orice caz, 
ţi-am lăsat ceva mic care cred că te va interesa foarte mult. 
Acesta nu este un dar - nu sunt deloc un fel de Moş 
Crăciun, după cum cred că vei fi de acord - dar toată lumea 
din oraş m-a asigurat că eşti un om onorabil şi cred că vei 
plăti preţul pe care-l cer. Preţul acela include un mic 
serviciu... un serviciu care este, în cazul tău, mai mult o 
faptă bună decât un renghi. Cred că vei fi de acord cu mine, 
domnule. 

Ştiu că te-ai întrebat mult şi bine ce s-a întâmplat în 
ultimele câteva momente ale vieților soţiei şi fiului tău. Sunt 
încredinţat că toate întrebările vor primi un răspuns în 
scurtă vreme. 

Te rog, crede-mă că-ţi doresc numai bine şi că rămân al 
tău 

Servitor credincios şi suspus 
Leland Gaunt 


Alan lăsă încet hârtia jos. 

— Nemernicule! - murmură el. 

Îndreptă iarăşi lanterna în jur şi văzu cablul aparatului video 
coborând prin spatele micii vitrine şi intrând într-o priză de pe 
podea aflată la mai multe picioare de cea mai apropiată priză 
de perete. Ceea ce nu era nici o problemă, din moment ce, 
oricum, curentul era tăiat. 

Dar ştii ce? îşi spuse Alan. Nu cred că asta are vreo 
importanţă. Nu cred că are nici cea mai mică importanţă. Cred 
că, odată ce voi conecta aparatele şi le voi deschide şi voi 
introduce caseta în video, totul va funcţiona perfect. Fiindcă nu 
are cum să fi provocat lucrurile pe care le-a provocat sau să 
ştie lucrurile pe care le ştie... nu dacă e om. Vocea diavolului e 
dulce la auz, Alan, şi orice ai face, nu trebuie să te uiţi la ceea 
ce ţi-a lăsat. 

Chiar şi aşa, aşeză iarăşi lanterna jos şi luă cablul coaxial, îl 
examină preţ de o clipă, apoi se aplecă să-l introducă în mufa 
potrivită din spatele televizorului. Atunci, cutia de Bune-Bunicle 
dădu să-i alunece din cămaşă. O prinse cu una dintre mâinile 
sale agile înainte să cadă la podea şi o aşeză pe vitrină, lângă 
video. 


Norris Ridgewick se afla la jumătatea distanţei spre Lucruri 
preţioase, când se hotărî brusc că ar fi nebun - mult mai nebun 
decât fusese deja, iar asta deja însemna mult - să-l abordeze 
singur pe Leland Gaunt. 

Scoase microfonul din stativ. 

— Patrula doi către Bază, spuse el. Aici Norris, răspunde! 

Eliberă butonul. Nu auzi nimic în afară de şuieratul oribil al 
electricităţii statice. Inima furtunii se afla acum chiar deasupra 
oraşului. 

— Futu-i, spuse el şi coti spre Clădirea Municipalităţii. 

Acolo era posibil să-l găsească pe Alan; dacă nu, cineva 
avea să-i spună unde era Alan. Alan avea să ştie ce să facă... şi 


chiar dacă nu ştia, Alan trebuia să-i asculte confesiunea: el 
spintecase cauciucurile maşinii lui Hugh Priest şi-l trimisese pe 
om spre moarte doar fiindcă el, Norris Ridgewick, îşi dorise să 
aibă o undiţă Bazun aşa cum fusese cea a tatălui său. 

Ajunse la Clădirea Municipalităţii atunci când temporizatorul 
de sub pod arăta 5 şi parcă exact în spatele unei dube de-un 
galben-aprins. Un car de televiziune, după cum arăta. 

Norris ieşi în ploaia torențială şi fugi înăuntrul Oficiul 
Şerifului pentru a încerca să dea de Alan. 


10 


Polly avântă ventuza desfundătorului de chiuvetă asupra 
obscenului păianjen ce dădea în spate şi acum acesta nu se 
feri. Păroasele lui picioare din faţă apucară de coada 
desfundătorului şi mâinile lui Polly strigară în agonie când 
păianjenul îşi mută greutatea vibratilă pe ventuza din cauciuc. 
Priza ei slăbi, desfundătorul cobori şi, dintr-odată, văzu 
păianjenul căţărându-se pe mâner asemenea unui om gras pe 
o frânghie de echilibristică. 

Polly trase aer în piept pentru a striga şi apoi picioarele din 
faţă ale creaturii îi căzură pe umeri aidoma braţelor unui gigolo 
de doi bani scârbos. Ochii rubinii, inexpresivi, ai păianjenului se 
uitară ţintă în ochii ei. Gura lui cu colţi se deschise şi ea îi simţi 
mirosul respirației - o duhoare de mirodenii amare şi carne 
putredă. 

Deschise gura să strige. Unul dintre picioarele lui intră în 
ea. Perişori duri, revoltători îi mângâiară dinţii şi limba. 
Păianjenul miorlăi nerăbdător. 

Polly se opuse primului impuls de a scuipa vietatea aceea 
oribilă,  pulsatilă. Dădu drum  desfundătorului şi prinse 
păianjenul de picioare. In acelaşi timp, strânse din dinţi, 
folosindu-se de toată forţa  maxilarelor. Ceva clănţăni 
asemenea unor biscuiţi tari şi gura îi fu umplută de-un gust 
amar, rece, ca de ceai vechi. Păianjenul scoase un țipăt şi 
încercă să se retragă. Fire mici de păr se strecurară aspre 
printre degetele ei încleştate, însă ea îşi strânse iarăşi puternic 


mâinile agonice în jurul piciorului vietăţii înainte ca aceasta să 
poată scăpa fără întoarcere... şi-l învârti, asemenea unei femei 
care încearcă să învârtă copanul unui curcan. Se auzi un pârâit 
dur, cartilaginos. Păianjenul scoase un alt țipăt scâncit de 
durere. 

Acesta încercă să se smucească. Scuipând lichidul amar şi 
negru care-i umpluse gura, ştiind că va trece mult, foarte mult 
timp până să scape cu totul de acel gust, Polly îl trase iarăşi 
înapoi. O parte îndepărtată din ea era uluită de această 
demonstraţie de forţă, dar mai era o parte din ea care o 
înţelegea perfect. Era speriată, era revoltată... dar mai mult ca 
orice, era furioasă. 

Am fost folosită, îşi spuse incoerent. Am vândut viața lui 
Alan pentru asta! Pentru monstrul ăsta! 

Păianjenul încercă s-o sfâşie cu colții, dar picioarele lui din 
spate îşi pierdură priza precară asupra cozii desfundătorului şi 
ar fi căzut... dacă i-ar fi permis Polly să cadă. 

Nu-i permise. Prinse trupul lui cald, bombat între antebraţe 
şi strânse. Îl ridică în aer aşa încât acesta să se zvârcolească 
deasupra ei, picioarele lui agitându-se şi dând să o prindă de 
faţă. Din trupul lui începură să curgă sucuri şi-un sânge negru 
şi să se scurgă pe braţele ei în pârâiaşe arzătoare. 

— AJUNGE! urlă Polly. AJUNGE, AJUNGE, AJUNGE! 

Îl aruncă. Acesta se lovi de zidul cu gresie din spatele căzii 
şi se sparse într-un cheag de supuraţie. Rămase atârnând acolo 
pentru o clipă, lipit locului de propriile sale viscere, şi apoi căzu 
în cadă cu un bufnet mucilaginos. 

Polly apucă iarăşi desfundătorul de chiuvetă şi-l avântă 
asupra lui. Începu să-l lovească aidoma aşa cum dă o femeie cu 
mătura într-un şoarece, dar asta nu dădea nici un rezultat. 
Păianjenul nu făcu decât să tresară şi să încerce să se târască 
afară, picioarele lui râcâind covoraşul din cauciuc pentru duş cu 
desenul lui  înfăţişând margarete galbene. Polly trase 
desfundătorul spre ea, îl întoarse şi apoi îl avântă cu toată forţa 
în faţă, folosind coada ca pe o lance. 

Nimeri din plin creatura aceea jalnică, monstruoasă, şi-o 
trase în ţeapă. Se auzi un pocnet grotesc şi apoi măruntaiele 
păianjenului cedară şi se scurseră pe covoraşul de duş într-o 
inundație infectă. Acesta se zbătu frenetic, încovrigându-şi 
picioarele fără nici un efect în jurul ţepei pe care ea i-o 


înfipsese în inimă... şi apoi, într-un sfârşit, rămase nemişcat. 

Polly făcu un pas în spate, închise ochii şi simţi cum se 
învârte lumea. Fu chiar pe cale să leşine, când numele lui Alan 
îi explodă în minte asemenea unei artificii romane. Işi strânse 
mâinile în pumni şi-i lovi puternic unul de celălalt. Durerea fu 
orbitoare, bruscă şi imensă. Lumea reveni la stabilitate cu o 
scăpărare rece. 

Deschise ochii, se apropie de cadă şi se uită înăuntru. La 
început, i se păru că nu era nimic acolo. Apoi, lângă ventuza 
desfundătorului, văzu păianjenul. Nu era mai mare ca unghia 
de la degetul mic şi era cât se poate de mort. 

Restul nici nu s-a întâmplat. A fost închipuirea ta. 

— Ba pe mama măssii c-a fost, spuse Polly pe o voce 
subţire, tremurătoare. 

Dar nu păianjenul era ceea ce conta. A/an conta - Alan se 
afla într-un pericol groaznic, iar ea era motivul. Trebuia să-l 
găsească şi s-o facă înainte să fie prea târziu. 

Dacă nu era deja prea târziu. 

Trebuia să meargă la Oficiul Şerifului. Cineva de acolo 
trebuia să ştie unde... 

Nu, spuse mătuşa Evvie în mintea ei. Nu acolo. Dacă mergi 
acolo, chiar că va fi prea târziu. Ştii unde să mergi. Ştii unde 
este. 

Da. 

Da, sigur că ştia. 

Polly porni către uşă. În minte i se zbătea, asemenea unor 
aripi de molie, un singur gând confuz: Te rog, Doamne, nu-l 
lăsa să cumpere ceva. O, Doamne, te rog, te rog, te rog nu-l 
lăsa să cumpere ceva. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


Temporizatorul de sub podul Râul Castle, care era cunoscut 
localnicilor sub numele de Podul de Tinichea din vremuri 


imemoriale, ajunse la 0 la ora 19:38 în seara zilei de marţi, 15 
octombrie, în Anul Domnului 1991. Impulsul de electricitate 
care ar fi trebuit să acţioneze clopoţelul trecu prin firul neizolat 
pe care Ace îl înfăşurase în jurul terminalelor bateriei de nouă 
volţi ce făcea dispozitivul să funcţioneze. Clopoţelul chiar 
începu să sune, dar acesta - şi tot restul temporizatorului - fu 
înghiţit cu o fracțiune de secundă mai târziu de o scăpărare de 
lumină atunci când electricitatea amorsă capsa detonatoare şi 
capsa, la rândul ei, amorsă dinamita. 

Doar câţiva oameni din Castle Rock confundară bubuitul 
dinamitei cu un tunet. Tunetul producea în cer sunetul unei 
artilerii grele; acesta era bubuitul gigantic al unei împuşcături 
de armă. Capătul sudic al bătrânului pod, care era construit nu 
din tinichea, ci din fier vechi şi ruginit, se ridică din terasament 
într-o minge de foc teşită. Se înălţă poate zece picioare în aer, 
devenind o rampă uşor înclinată, şi apoi căzu la loc într-un 
sunet crunt de ciment zdrobit şi zăngănit de metal spulberat. 
Capătul nordic al podului se desprinse şi se răsuci şi toată 
namila căzu strâmb în râul Castle, care se afla acum la debit 
maxim. Capătul sudic se opri pe ulmul doborât de fulger. 

Pe Castle Avenue, unde catolicii şi baptiştii - împreună cu 
aproape o duzină de poliţişti statali - se aflau încă încleştaţi 
într-o dezbatere extenuantă, luptele încetară. Toţi combatanții 
se uitară ţintă spre pălălaia din partea de oraş unde curgea râul 
Castle. Albert Gendron şi Phil Burgmeyer, care se cotonogeau 
cu mare ferocitate câteva secunde înainte, rămaseră acum 
umăr la umăr, uitându-se la lumina orbitoare. Pe partea stângă 
a feţei lui Albert, dintr-o rană de la tâmplă, curgea sânge, iar 
cămaşa lui Phil era aproape complet sfâşiată. 

In apropiere, Nan Roberts se ridică pe vine deasupra 
părintelui Brigham asemenea unui vultur foarte mare (şi, în 
uniforma ei de chelneriţă din mătase artificială, foarte albă.) Se 
folosise de părul bunului părinte ca să-i ridice capul şi să-l 
izbească ritmic de pavaj. Reverendul Rose zăcea inconştient în 
apropiere ca rezultat al slujbei părintelui Brigham. 

Henry Payton, care, de când venise, îşi pierduse un dinte 
(fără a mai vorbi de orice iluzie întreţinuse cândva cu privire la 
armonia religioasă din America), îngheţă în timp ce-l trăgea pe 
Tony Mislaburski din cârca diaconului baptist Fred Mellon. 

Cu toții îngheţară, asemenea unor copii care joacă Statui. 


— lisuse Christoase, ăsta a fost podul, murmură Don 
Hemphill. 

Henry Payton se hotărî să profite de linişte. Îl aruncă în 
lături pe Tony Mislaburski, îşi puse mâinile căuş de-o parte şi 
de alta a gurii sale rănite, şi răcni: 

— În regulă, oameni buni! Aici poliția! vă ordon să... 

Apoi Nan Roberts ridică vocea într-un țipăt. Işi petrecuse 
mulţi ani lungi ţipând comenzi în bucătăria bufetului ei şi era 
obişnuită să se facă auzită indiferent de cât de mare era zarva. 
Nu avu egal; vocea ei o acoperi cu uşurinţă pe a lui Payton. 

— BLESTEMAŢII DE CATOLICI FOLOSESC DINAMITĂ! - trompetă ea. 

Acum erau mai puţini participanţi, dar ceea ce le lipsea în 
număr compensau în entuziasm furibund. 

Câteva secunde după strigătul lui Nan, tumultul începuse 
din nou, răspândindu-se acum într-o duzină de încăierări de-a 
lungul unei porţiuni de cincizeci de yarzi din şoseaua măturată 
de ploaie. 


Norris Ridgewick dădu buzna în Oficiul Şerifului cu doar 
câteva clipe înainte să explodeze podul, ţipând din toţi 
rărunchii. 

— Unde-i şeriful Pangborn? Tre’ să-l găsesc pe şeriful P... 

Se opri. Cu excepţia lui Seaton Thomas şi a unui poliţist 
statal care nu părea încă destul de în vârstă să bea bere, biroul 
era pustiu. 

Unde dracu' era toată lumea! Afară erau, parcă, parcate 
alandala aproape şase mii de patrule ale Poliţiei Statale şi alte 
vehicule de tot soiul. Una dintre ele era VW-ul lui, care ar fi 
putut uşor câştiga medalia de aur pentru alandala, dacă s-ar fi 
acordat asemenea medalii. Incă zăcea pe-o rână unde o 
răsturnase Buster. 

— lisuse! strigă Norris. Unde este toată lumea? 

Polițistul statal care nu părea încă destul de în vârstă să bea 
bere observă uniforma lui Norris şi apoi spuse: 

— E-o încăierare mai sus undeva - creştinii împotriva 


canibalilor sau altă blestemăţie. Eu trebuie, cică, să stau de 
veghe la dispecerat, dar cu furtuna asta nu pot transmite sau 
recepționa nici o ceapă degerată. 

Adăugă îmbufnat: 

— Cine eşti? 

— Ajutorul de şerif Ridgewick. 

— Ei, eu sunt Joe Price. Ce fel de oraş aveţi, totuşi, aici, 
domnule ajutor de şerif? Toată lumea din el şi-a luat câmpii. 

Norris îl ignoră şi se duse la Seaton Thomas. Tenul lui Seat 
era de-un gri murdar şi respira cu mare dificultate. Işi ţinea una 
dintre mâinile zbârcite apăsată în mijlocul pieptului. 

— Seat, unde-i Alan? 

— Nu şt'u, spuse Seat şi se uită la Norris cu nişte ochi 
obosiţi, speriaţi. Se-ntâmplă ceva rău, Norris. Foarte rău. Peste 
tot prin oraş. Telefoanele-s mute, iar asta n-ar trebui să 
se-ntâmple, fiindcă majoritatea cablurilor sunt acum sub 
pământ. Dar ştii ceva? Mă bucur că-s mute. Mă bucur fiin'că nu 
vreau să ştiu. 

— Ar trebui să fii în spital, spuse Norris, uitându-se îngrijorat 
la bătrân. 

— Ar trebui să fiu în Kansas, spuse Seat trist. Între timp, o 
să stau numa’ aci şi-o s-aştept să se termine. Nu-s... 

Atunci sări în aer podul, întrerupându-l - sunetul acela 
puternic de împuşcătură sfâşie noaptea ca o gheară. 

— Iisuse! strigară la unison Norris şi Joe Price. 

— Mda, spuse Seat Thomas pe vocea lui obosită, speriată, 
sâcâitoare, nesurprinsă, or s-arunce oraşu'n aer, cred. Cre' 
c-asta urmează. 

Brusc, şocant, bătrânul începu să plângă. 

— Unde-i Henry Payton? - strigă Norris la ofiţerul Price. 
Acesta îl ignoră. Alerga spre uşă să vadă ce explodase. 

Norris aruncă o privire la Seaton Thomas, dar Seat se uita 
sumbru ţintă în gol, cu lacrimile curgându-i pe faţă şi cu mâna 
încă lăţită în mijlocul pieptului. Norris îl urmă pe ofiţerul Joe 
Price şi-l găsi în parcarea Clădirii Municipalităţii, unde Norris îl 
amendase pe Buster Keeton cu aproximativ o mie de ani în 
urmă. Un pilon de foc muribund ieşea clar în evidenţă în seara 
ploioasă, iar în sclipirea lui amândoi puteau vedea că podul 
peste râul Castle dispăruse. Semaforul din celălalt capăt al 
oraşului fusese doborât în stradă. 


— Maică  Precistă, spuse ofiţerul Price pe o voce 
reverenţioasă. Mă bucur că ăsta nu-i oraşul meu. 

Lumina focului îi adusese boboci în obraji şi tăciuni în ochi. 

Nevoia lui Norris de a-l găsi pe Alan se întărise. Se hotări 
c-ar fi mai bine să urce înapoi în patrulă şi să-ncerce să-l 
găsească mai întâi pe Henry Payton - dacă se desfăşura vreo 
încăierare de proporţii, asta n-ar fi trebui să fie foarte greu de 
făcut. Era posibil ca şi Alan să fie acolo. 

Aproape că traversase trotuarul, când un fulger îi arătă 
două siluete dând colţul cu paşi hotărâți pe după tribunalul de 
lângă Clădirea Municipalităţii. Păreau să se îndrepte către carul 
de ştiri galben aprins. Nu era sigur cine era unul dintre ei, dar 
celălalt - corpolent şi puţin crăcănat - era imposibil de 
confundat. Era Danforth Keeton. 

Norris Ridgewick făcu doi paşi la dreapta şi-şi lipi spatele de 
zidul din cărămidă de la intrarea pe alee. Scoase revolverul de 
serviciu. ÎI ridică la nivelul umărului cu ţeava îndreptată spre 
cerul ploios şi strigă „STAI!” din toţi rărunchii. 


Polly, la volanul maşinii, ieşi cu spatele din parcare, porni 
ştergătoarele de parbriz şi coti la stânga. Durerii din mâini i se 
alăturase o arsură adâncă şi grea în braţe, unde-i căzuse pe 
piele supuraţia păianjenului. Cumva, o otrăvise, iar otrava 
părea să-şi croiască drum constant în ea. Dar nu avea acum 
timp să-şi facă griji de asta. 

Când explodă podul, se apropia de indicatorul de oprire de 
la intersecţia străzii Laurel cu Principala. Işi feri privirea cu un 
icnet din calea puternicei bubuituri şi, uluită, se uită ţintă 
pentru o clipă la pălălaia orbitoare ce se ridică din râul Castle. 
Preţ de un moment, văzu silueta ca o schelă a podului însuşi, 
numai unghiuri negre profilate pe lumina intensă, şi apoi fu 
înghițită de flăcări. 

Coti iarăşi la stânga pe Strada Principală, în direcţia 
magazinului Lucruri preţioase. 


4 


Cândva, Alan Pangborn fusese un împătimit creator de filme 
de familie - nu avea idee câţi oameni plictisise până la lacrimi 
cu pelicule tremurate, proiectate pe un cearşaf agăţat pe 
peretele din sufragerie, prezentându-i pe copiii lui în scutece 
bălăbănindu-se  nesiguri pe picioare prin sufragerie, 
prezentând-o pe Annie făcându-le baie, petreceri de 
aniversare, ieşiri în familie. În toate aceste pelicule, oamenii 
făceau cu mâna şi se strâmbau la aparat. Parcă ar fi existat o 
lege nerostită: când îndreaptă cineva spre tine un aparat de 
filmat, trebuie să faci cu mâna sau să te strâmbi sau 
amândouă. Dacă nu făceai asta, puteai fi arestat sub acuzaţia 
de Indiferenţă de Gradul Doi, care presupunea o pedeapsă de 
până la zece ani, perioadă în care erai nevoit să urmăreşti role 
nesfârşite cu filme de familie tremurate. 

Cu cinci ani în urmă trecuse la o cameră video, care era 
deopotrivă mai ieftină şi mai uşor de folosit... şi, în loc să-i 
plictisească pe oameni până la lacrimi vreme de zece sau 
cincisprezece minute, care era durata a trei sau patru role de 
film de opt milimetri când le lipeai laolaltă, îi puteai plictisi ore 
întregi şi fără ca măcar să trebuiască să schimbi caseta. 

Scoase caseta din carcasă şi se uită la ea. Nu avea nici o 
etichetă. In regulă, îşi spuse el. Asta-i cât se poate de în regulă. 
Va trebui să aflu singur ce se găseşte pe ea, nu-i aşa? Duse 
mâna la butonul ON al aparatului video... şi acolo ezită. 

Colajul format din feţele lui Todd, Sean şi a soţiei lui se 
retrase brusc; fu înlocuit de faţa palidă şi şocată a lui Brian 
Rusk atunci când îl întâlnise chiar în după-amiaza aceea. 

Pari nefericit, Brian. 

Da, domnule. 

Asta înseamnă că EŞTI nefericit? 

Da, domnule - iar dacă apăsați butonul acela, şi 
dumneavoastră veți fi nefericit. El vrea să vă uitati la ea, dar nu 
fiindcă vrea să vă facă un favor. Domnul Gaunt nu face 
favoruri. El vrea să vă otrăvească, atâta tot. Aşa cum i-a otrăvit 
pe toți ceilalți oameni. 


Şi totuşi, trebuia să se uite. 

Degetele lui atinseră butonul, îi mângâie forma netedă, 
pătrată. Se opri şi se uită în jur. Da; Gaunt era încă acolo. 
Undeva. Alan îl putea simţi - o prezenţă grea, deopotrivă 
amenințătoare şi ademenitoare. Se gândi la biletul pe care 
acesta i-l lăsase. Știu că te-ai întrebat mult şi bine ce s-a 
întâmplat în ultimele câteva momente ale vieților soției şi fiului 
tău... 

N-o faceți, domnule şerif, şopti Brian Rusk. Alan văzu faţa 
aceea palidă, rănită, pre-suicidală uitându-se la el de deasupra 
lăzii frigorifice din coşul bicicletei, lada aceea plină cu 
cartonaşe de base-ball. Lăsați trecutul să se odihnească. E mai 
bine aşa. lar el vă minte; ŞTIŢI că vă minte. 

Da. Ştia. Într-adevăr, ştia asta. 

Şi totuşi, trebuia să se uite. 

Dintr-odată, lumina mică şi verde de POWER se aprinse. 
Aparatul video funcţiona perfect, cu sau fără curentul tăiat, 
exact aşa cum ştiuse Alan. Porni televizorul Sony cel sexy şi 
roşu şi, într-o clipă, strălucirea puternică şi albă a ninsorii de pe 
Canalul 3 îi lumină faţa palidă. Apăsă butonul EJECT şi tăviţa 
pentru casetă ieşi afară. 

N-o faceți, şopti din nou vocea lui Brian Rusk, dar Alan n-o 
ascultă. Puse caseta pe tăviţă, apăsă butonul potrivit şi ascultă 
slabele pocnete ale mecanismului atunci când capetele de 
redare prinseră caseta. Apoi inspiră profund şi apăsă butonul 
PLAY. Ninsoarea puternică şi albă de pe ecran fu înlocuită de o 
întunecime netedă. O clipă mai târziu, ecranul se făcu de-un 
gri-ardezie şi începu să pâlpâie o serie de numere: 8... 7...6... 
5... Aaa: 3... 2... X. 

Ceea ce urmă fu un cadru tremurat, filmat cu camera de 
mână, a unui drum de ţară. În prim-plan, uşor de focalizat, dar 
încă lizibil, era un indicator. 117, spunea, dar Alan nu avea 
nevoie de el. Condusese de multe ori pe bucata aceea de drum 
şi o ştia bine. Recunoscu pâlcul de pini chiar din spatele locului 
unde drumul făcea curbă - era pâlcul în care se oprise Scout-ul 
cu botul adunat în jurul celui mai mare copac într-o îmbrăţişare 
de tablă. 

Dar copacii din imagine nu prezentau nici o urmă de 
accident, deşi acestea încă erau vizibile dacă mergeai acolo şi 
te uitai (o făcuse de multe ori.) Mirarea şi teroarea i se 


strecurase pe tăcute în oase când îşi dădu seama - nu doar 
după suprafeţele nemarcate ale copacilor şi cotitura drumului, 
ci după fiecare dispunere a peisajului şi fiecare intuiţie a 
sufletului său - că banda aceasta fusese filmată în ziua când 
muriseră Annie şi Todd. 

Urma să vadă accidentul în desfăşurare. 

Era cât se poate de imposibil, dar era adevărat. Urma să-şi 
vadă soţia şi fiul cum se zdrobesc în faţa ochilor lui. 

Închideți-l! strigă Brian. Închideţi-l, e un om otrăvitor şi 
vinde lucruri otrăvitoare! Închideţi-l înainte să fie prea târziu! 

Dar Alan nu putea face asta mai mult decât îşi putea face 
inima să stea în loc doar gândindu-se la asta. Era îngheţat, 
înţepenit. 

Acum, camera se mişcă tremurat spre stânga, în susul 
drumului. Pentru o clipă, nu se văzu nimic, şi apoi se văzu o 
scăpărare de soare reflectată. Era Scout-ul. Venea Scout-ul. 
Scout-ul se afla în drum spre pinii unde el şi oamenii din el 
aveau să-şi afle sfârşitul. Scout-ul se apropia de punctul lui 
terminus pe pământ. Nu accelera; nu se mişca haotic. Nu era 
nici un semn că Annie pierduse controlul sau că era în pericol 
să-l piardă. 

Alan se aplecă în faţă lângă video-ul ce murmura, cu 
transpiraţia şiroindu-i pe obraji, cu sângele zbătându-i-se 
puternic în tâmple. Simţi cum i se urcă stomacul în gât. 

Asta nu-i adevărat. E-o făcătură. El o făcuse cumva. Nu sunt 
ei; înăuntru s-ar putea să fie o actriţă şi un actor tânăr 
pretinzând că sunt ei, dar nu sunt ei. Nu pot fi. 

Şi totuşi, ştia că ei erau. Ce altceva să vezi în imaginile 
transmise de un video la un televizor care nu era conectat la 
priză, dar care totuşi funcţiona? Ce altceva în afară de adevăr? 

O minciună! strigă vocea lui Brian Rusk, dar era îndepărtată 
şi uşor de ignorat. O minciună, domnule şerif, o minciună! O 
MINCIUNĂ! 

Acum putea vedea numărul de înmatriculare al Scout-ului 
ce se apropia. 24912 V. Numărul de înmatriculare al maşinii 
Anniei. 

Dintr-odată, în spatele Scout-ului, Alan văzu o altă 
scăpărare de lumină. O altă maşină, apropiindu-se cu viteză, 
scurtând distanţa. 

Afară, Podul de Tinichea sări în aer cu o bubuitură 


monstruoasă de armă. Alan nu se uită în acea direcţie, nici 
măcar nu auzi bubuitura. Fiecare fărâmă a concentrării lui era 
aţintită asupra ecranului televizorului Sony roşu, unde Annie şi 
Todd se apropiau de copacul ce stătea între ei şi tot restul 
vieților lor. 

Maşina din spatele lor mergea cu şaptezeci, poate optzeci 
de mile pe oră. In vreme ce Scout-ul se apropia de poziţia 
cameramanului, această a doua maşină - despre care nu 
existase nici o mărturie - se apropie de Scout. Aparent, şi Annie 
o văzu; Scout-ul începu să prindă viteză, dar era prea puţină. Şi 
era prea târziu. 

A doua maşină era un Dodge Challenger verde ca lămâia 
crudă, ridicată de spate în aşa fel încât botul stătea înclinat 
spre şosea. Prin geamurile fumurii se vedea vag drugul de fier 
ce se arcuia de-a lungul plafonului. Partea din spate era plină 
de abţibilduri: HEARST FUELLY, FRAM, STATUL QUAKER- ILOR... Deşi 
înregistrarea nu avea sonor, Alan aproape că putea auzi 
bubuitul şi păârâitul eşapamentului prin ţevile drepte. 

— Ace! - strigă el cuprins de-o înţelegere agonică. 

Ace! Ace Merrill! Răzbunare! Desigur! De ce nu se gândise 
la asta înainte? 

Scout-ul trecu prin faţa camerei, care se mişcă în dreapta 
pe urmele lui. Alan avu un moment când putu vedea înăuntru şi 
da; Annie era, cu eşarfa de lână pe care o purtase în ziua aceea 
prinsă peste păr, Şi Todd, în tricoul lui cu Star-Trek. Todd se 
uita în urmă la maşina care-i urmărea. Annie se uita sus în 
oglinda retrovizoare. Nu reuşi să-i vadă faţa, dar corpul ei 
încordat stătea aplecat în faţă, întinzând centura de siguranţă. 
Avu parte de acea ultimă imagine a lor - soţia şi fiul lui - şi o 
parte din el îşi dădu seama că nu voia să-i vadă astfel dacă nu 
avea nici o speranţă să poată schimba rezultatul: nu voia să 
vadă teroarea ultimelor momente ale vieților lor. 

Dar acum nu mai avea cum să dea în spate. 

Challenger-ul lovi Scout-ul. Nu fu o lovitură puternică, dar 
Annie accelerase şi fu îndeajuns de puternică. Scout-ul rată 
curba şi ieşi de pe şosea, îndreptându-se către pâlcul de copaci 
unde-i aştepta pinul cel mare. 

— NU! strigă Alan. 

Scout-ul sări în şanţ şi afară din el. Se ridică pe două roţi, 
căzu la loc şi se izbi de trunchiul pinului cu un scrâşnet surd. O 


păpuşă din cârpe cu o eşarfă de lână în păr zbură prin parbriz, 
se lovi de copac şi căzu în lăstăriş. 

Challenger-ul verde ca lămâia necoaptă se opri pe 
marginea drumului. 

Portiera şoferului se deschise. 

Ace Merrill cobori. 

Se uita spre epava Scout-ului, acum abia vizibil în fumul ce 
ieşea din radiatorul spart, şi râdea. 

— NU! strigă Alan din nou şi împinse video-ul cu ambele 
mâini de pe dulapul-vitrină. Acesta se lovi de podea, dar nu se 
sparse şi cablul coaxial era destul de lung să nu iasă din mută. 
Pe ecranul televizorului se văzu o dungă de electricitate statică, 
dar atâta tot. Alan îl văzu pe Ace urcând înapoi în maşină, încă 
râzând, şi apoi apucă televizorul roşu, îl ridică deasupra capului 
în timp ce se roti pe jumătate şi-l aruncă în perete. Urmă o 
scăpărare de lumină, un bubuit înfundat, iar apoi nimic în afară 
de zumzetul video-ului în care banda încă se învârtea. Alan îi 
trase un şut şi acesta în sfârşit tăcu. 

Prinde.-l. Locuieşte în Mechanic Falls. 

Aceasta era o voce nouă. Era rece şi era nebună, dar avea 
propria ei logică nemiloasă. Vocea lui Brian Rusk dispăruse; 
acum nu mai era decât această voce, repetând întruna aceleaşi 
două lucruri. 

Prinde.-l. Locuieşte în Mechanic Falls. Prinde-l. Locuieşte în 
Mechanic Falls. Prinde-l. Prinde-l. Prinde-l. 

De cealaltă parte a străzii se mai auziră încă două explozii 
din acelea ca nişte focuri de armă atunci când frizeria şi 
Pompele Funebre Samuels săriră în aer aproape în acelaşi timp, 
râgâind sticlă şi sfărâmături arzânde către cer şi în stradă. Alan 
nu observă nimic. 

Prinde.-l. Locuieşte în Mechanic Falls. 

Luă fără să se gândească cutia de Bune-Bunicele, o apucă 
doar fiindcă era ceva ce adusese cu el şi, prin urmare, era ceva 
ce trebuia să ducă la plecare. Traversă camera către uşă, 
stricând urmele lăsate înainte, şi ieşi din Lucruri preţioase. 
Exploziile nu însemnau nimic pentru el. Gaura imperfectă şi 
arzândă din şirul de clădiri aflate de cealaltă parte a Străzii 
Principale nu însemna nimic pentru el. Mormanele de lemne şi 
sticlă şi cărămizi din stradă nu însemnau nimic pentru el. Castle 
Rock şi toţi oamenii care locuiau acolo, inclusiv Polly Chalmers, 


nu însemnau nimic pentru el. Avea o misiune de îndeplinit în 
Mechanic Falls, la treizeci de mile depărtare de unde se afla 
atunci. Asta însemna ceva pentru el. De fapt, asta însemna 
totul. 

Alan merse cu pas grăbit de partea şoferului. Aruncă pe 
scaun pistolul, lanterna şi cutia cu nuci. În gând, mâinile lui se 
aflau deja în jurul gâtului lui Ace Merrill şi începeau să-l 
strângă. 


— STAI! strigă Norris din nou. STAI UNDE EŞTI! 

Îşi spunea că era cea mai incredibilă întâmplare fericită. Se 
afla la mai puţin de şaizeci de yarzi depărtare de celula unde 
intenţiona să-l pună la păstrare pe Dan Keeton. Cât despre 
celălalt tip... ei bine, asta avea să depindă de lucrurile cu care 
se învredniciseră cei doi, nu-i aşa? Nu aveau tocmai expresiile 
unor oameni care-i îmbărbătaseră pe cei bolnavi şi 
mângâiaseră pe cei loviți de nenorocire. 

Ofiţerul Price se uită de la Norris la bărbaţii care stăteau 
lângă panoul demodat care spunea TRIBUNALUL DISTRICTULUI 
CASTLE. Apoi se uită înapoi la Norris. Ace şi tăticuţul lui Zippy se 
uitară unul la celălalt. Apoi amândoi îşi coborâră mâinile către 
paturile pistoalelor. 

Norris îndreptase spre cer ţeava pistolului său, aşa cum 
fusese învăţat să facă în astfel de situaţii. Acum, urmând încă 
procedura, îşi prinse încheietura mâinii drepte cu mâna stângă 
şi cobori revolverul. Dacă era adevărat ce spuneau manualele, 
aceştia nu aveau să-şi dea seama că ţeava era îndreptată 
direct între ei; fiecare avea să creadă că Norris ţintea spre el. 

— Luaţi-vă mâinile de la arme, prieteni. Faceţi-o acum! 

Buster şi tovarăşul său schimbară încă o privire şi-şi lăsară 
mâinile să cadă de-o parte şi de alta a corpului. 

Norris aruncă o privire la ofiţer. 

— Tu, spuse el. Price. Vrei să-mi dai o mână de ajutor aici? 
Asta dacă nu eşti prea obosit, desigur. 

— Ce crezi că faci? - întrebă Price. 


Părea îngrijorat şi nedoritor să intervină. Mişcările din acea 
seară, cu demolarea bubuitoare a podului care le pusese 
capac, îl reduseseră la statutul de spectator. Se simţea aparent 
stingherit să păşească înapoi într-un rol mai activ. Lucrurile 
căpătaseră o amploare prea mare, prea repede. 

— Îi arestez pe mucoşii ăştia doi, sări Norris. Ce dracu’ ţi se 
pare că fac? 

— Arestează asta, prietene, spuse Ace şi făcu un gest 
obscen către Norris. Buster scoase un râset ascuţit, afon. 

Price se uită agitat la ei şi îşi întoarse privirea nedumerită la 
Norris. 

— Ă... sub ce acuzare? 

Prietenul lui Buster râse. 

Norris îşi îndreptă întreaga atenţie înapoi la cei doi bărbaţi 
şi fu alarmat să vadă că poziţia lor unul faţă de celălalt se 
schimbase. Când îi surprinsese, aproape că stăteau umăr la 
umăr. Acum stăteau la depărtare de aproape cinci picioare unul 
de celălalt şi încă se mai depărtau. 

— Stati pe loc! - urlă el. 

Aceştia se opriră şi mai schimbară o privire. 

— Mişcaţi-vă înapoi laolaltă! 

Aceştia rămaseră doar acolo în ploaia torențială, cu mâinile 
atârnându-le pe lângă corp, uitându-se la el. 

— Îi arestez pentru început sub acuzarea de port ilegal de 
armă! ţipă Norris furios la ofiţerul Joe Price. Scoate-tți, acu’, 
degetu' din cur şi ajută-mă! ă 

Asta îl şocă pe Price şi-l puse în mişcare. Incercă să-şi 
scoată revolverul din toc, descoperi că siguranţa era încă pusă 
şi începu să dibuie pentru a o desface. Incă mai dibuia, când 
frizeria şi pompele funebre săriră în aer. 

Buster, Norris şi ofiţerul Price se uitară cu toţii în susul 
străzii. Ace n-o făcu. El aşteptase exact acest fel de moment de 
aur. Scoase pistolul automat de la cingătoare cu viteza unui 
pistolar din vestul sălbatic şi trase. Glonţul îl nimeri pe Norris în 
spate, sus şi-n partea stângă, perforându-i plămânul şi 
spulberându-i clavicula. Când văzuse că cei doi bărbaţi se 
depărtaseră unul de celălalt, Norris făcuse un pas în faţă de 
lângă zidul din cărămidă; acum fu aruncat înapoi în el. Ace 
trase din nou, săpând în cărămidă un crater mic la un inci de 
urechea lui Norris. Ricoşeul scoase un sunet asemenea unei 


insecte foarte mari şi foarte furioasă. 

— O, Christoase! strigă ofiţerul Price şi începu să lucreze 
mai cu entuziasm la catarama de siguranţă de deasupra 
patului pistolului. 

— Arde-l pe tipu’ ăla, tăticuțule! ţipă Ace. Rânjea. Trase 
iarăşi în Norris şi acest al treilea glonţ intră în partea stângă a 
costelivului ajutor de şerif în vreme ce acesta se prăbuşea în 
genunchi. Deasupra lor, fulgerul scăpără. Incredibil, Norris încă 
mai auzea cărămida şi lemnul aruncate în aer de ultima 
explozie răpăind pe stradă. 

Ofiţerul Price reuşi într-un foarte târziu sfârşit să-şi desfacă 
siguranţa de la armă. Tocmai scotea pistolul, când un glonţ 
pornit din automatul lui Keeton îi spulberă capul de la 
sprâncene în sus. Price fu smuls din bocanci şi aruncat în zidul 
din cărămidă al aleii. 

Norris ridică şi el arma pentru ultima dată. | se părea că 
pistolul cântărea o sută de livre. Încă ţinând-o cu ambele mâini, 
o îndreptă spre Keeton. Buster era o ţintă mai bună decât 
prietenul lui. Mai important, Buster tocmai omorâse un poliţist, 
iar căcaturi de felul ăsta în mod clar nu se iertau în Castle 
Rock. Erau nişte ţărănoi, poate, dar nu erau barbari. Norris 
apăsă trăgaciul în acelaşi moment când Ace încercă iarăşi să-l 
împuşte. 

Reculul revolverului îl făcu pe Norris să zboare în spate. 
Glonţul lui Ace bâzâi prin aer acolo unde fusese capul său cu 
doar o jumătate de secundă în urmă. Buster Keeton zbura şi el 
în spate cu mâinile strânse pe burtă. Printre degete îi curgea 
sânge. 

Norris rămase sprijinit de zidul din cărămidă lângă ofiţerul 
Price, gâfâind aspru, cu o mână apăsându-şi pe umărul rănit. 
Christoase, asta chiar c-a fost a zi jalnică, gândi el. 

Ace ridică automatul către el, apoi se răzgândi - cel puţin 
pentru moment. Se duse în schimb la Buster şi se lăsă într-un 
genunche lângă el. La nord de ei, banca sări în aer într-un 
răcnet de foc şi granit pulverizat. Ace nici măcar nu se uită în 
acea direcţie. Mişcă mâinile tăticuţului ca să se uite mai bine la 
rană. Îi părea rău că se întâmplase asta. Începuse să-i placă 
destul de mult de tăticuţul ăsta bătrân. 

Buster ţipă: 

— O, mă doare! O, mă dooooare! 


Ace putea jura că-l durea. Bătrânul tăticuţ încasase un glonţ 
cilindric de calibru 45 chiar deasupra buricului. Gaura de 
intrare avea dimensiunea unui şurub. Ace nu trebui să-l 
rostogolească pentru a şti că gaura de ieşire avea dimensiunea 
unei ceşti de cafea, probabil cu bucăţi din coloana lui 
vertebrală ieşind din ea asemenea unor acadele însângerate. 

— Mă doooare! DOOOOOOARE! strigă Buster în sus către 
ploaie. 

— Mda. 

Ace puse gura ţevii automatului său la tâmpla lui Buster. 

— Ghinion, tăticuţule. O să-ţi dau nişte analgezice. 

Apăsă trăgaciul de trei ori. Trupul lui Buster tresări şi 
rămase nemişcat. 

Ace se ridică în picioare, vrând să-l termine pe afurisitul ăla 
de ajutor de şerif - dacă mai avea ce termina de el - cândo 
armă bubui şi un glonţ vâjâi prin aer la mai puţin de un picior 
deasupra capului său. Ace ridică privirea şi văzu un poliţist 
stând chiar în faţa uşii Oficiului Şerifului care dădea spre 
parcare. Acesta arăta mai bătrân ca Dumnezeu. Trăgea către el 
cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îşi apăsa pieptul deasupra 
inimii. 

A doua încercare a lui Seat Thomas se înfipse în pământ la 
dreapta lui Ace, împroşcându-i bombeurile bocancilor de 
muncitor cu apă noroioasă. Boşorogul nu ştia defel să tragă, 
însă Ace îşi dădu pe dată seama că totuşi trebuia să-şi ia naibii 
tălpăşiţa de acolo. Puseseră destulă dinamită în tribunal să 
trimită clădirea până la cer, programaseră temporizatorul 
pentru cinci minute şi uite unde era el, aproape sprijinindu-se 
de el în vreme ce fututul ăla de Matusalem trăgea la nimereală 
spre el. 

Să se ocupe dinamita de ei amândoi. 

Era timpul să meargă să-l vadă pe domnul Gaunt. 

Ace se ridică şi fugi în stradă. Ajutorul de şerif cel bătrân 
trase din nou, dar acum nici măcar nu fu pe aproape. Ace fugi 
în spatele carului de ştiri galben, dar nu încercă să urce în el. 
Chevrolet Celebrity-ul era parcat în faţa Lucrurilor preţioase. 
Era cea mai bună maşină de evadare. Dar mai întâi intenţiona 
să-l găsească pe domnul Gaunt şi să-şi primească plata. Cu 
siguranţă îl aştepta ceva şi cu siguranţă domnul Gaunt avea 
să-i dea acel ceva. 


De asemenea, avea de găsit un hoţ de şerif. 
— Răzbunarea-i o curvă, murmură Ace şi alergă pe Strada 
Principală în sus către Lucruri preţioase. 


6 


Frank Jewett stătea pe scările tribunalului când în sfârşit îl 
văzu pe cel pe care-l căuta. Frank stătea acolo de-o bună 
bucată de vreme şi nimic din cele ce se întâmplaseră în Castle 
Rock în seara aceea nu însemnaseră mare lucru pentru el. Nici 
strigătele şi ţipetele venind din direcţia dealului Castle, nici 
Danforth Keeton şi un bătrân Înger al ladului coborând în fugă 
scările tribunalului cu aproximativ cinci minute în urmă, nici 
exploziile, nici cele mai recente pârâituri de armă, de data 
aceasta venind chiar de după colţ, din parcarea Oficiului 
Şerifului. Frank avea altă ciorbă de fiert şi alte roşii de stors. 
Frank avea o daraveră personală cu excelentul său vechi 
„prieten”, George T. Nelson. 

Şi uite-l colo-şa! In sfârşit! Acolo era George T. Nelson în 
persoană, în carne şi oase, plimbându-se ţanţoş pe trotuarul de 
la poalele scărilor tribunalului! Cu excepţia pistolului automat 
îndesat la brâul pantalonilor să-i fără curea din poliester (şi a 
faptului că încă ploua ca la sfârşitul lumii), bărbatul ar fi putut 
la fel de bine să se afle în drum spre un picnic. 

Cel care se plimba fără nici o grijă prin ploaie era tocmai 
monsieur George T. Fututencur Nelson, se plimba împins de la 
spate parcă de-o briză divină, şi ce spusese biletul din biroul lui 
Frank? O, da: Jine mine, 2.000$ la mine acasă până la 19:15 
cel mai târziu sau o să-ți doreşti să te fi născut fără sulă. Frank 
aruncă o privire la ceasul de la mână, văzu că era mai aproape 
de 19:15 şi se hotărî că asta nu conta cine ştie ce. 

Ridică Llama spaniolă a lui George T. Nelson şi o îndreptă 
spre capul profesorului ăluia de dugheană fiu de curvă care-i 
făcuse atâtea necazuri. 

— NELSON! strigă el. GEORGE NELSON! ÎNTOARCE-TE ŞI UITĂ-TE LA 
MINE, SULĂ CE EŞTI! 

George T. Nelson se roti pe călcâie. Duse mâna la mânerul 


pistolului automat şi apoi o cobori când văzu că e acoperit, în 
schimb, îşi puse mâinile în şolduri şi se uită cu ochii îngustaţi în 
susul scărilor tribunalului la Frank Jewett, care stătea acolo cu 
apa de ploaie picurându-i din vârful nasului, de pe bărbie şi de 
pe gura ţevii armei sale furate. 

— O să mă-mpuşti? - întrebă George T. Nelson. 

— Poţi fi sigur că da! mârâi Frank. 

— Vrei să mă-mpuşti ca pe-un câine, hă? 

— De ce nu? Asta meriţi! 

Spre uimirea lui Frank, George T. Nelson zâmbea şi dădea 
dezaprobator din cap. 

— Ahâm, spuse el, asta-i ceea ce mă aşteptam de la un 
nemernic laş care intră cu forţa-n casa unui prieten şi omoară o 
pasăre mică şi neajutorată. Exact ceea ce mă aşteptam. Aşa că 
dă-i drumul, futangiu mişel cu patru ochi. Împuşcă-mă şi 
termină odată cu asta. 

Tunetul bubui deasupra, dar Frank nu-l auzi. Banca sări în 
aer zece secunde mai târziu şi abia dacă auzi şi asta. Era prea 
ocupat să se lupte cu propria sa furie... şi cu uluirea sa. Uluire 
faţă de tupeul lui George T. Fututencur Nelson, tupeul lui 
necugetat, fără acoperire. 

In cele din urmă, Frank reuşi să-şi dezlege limba. 

— Ţi-am omorât pasărea, corect! M-am căcat pe poza aia 
tâmpită a lu’ maică-ta, corect din nou! Şi tu ce ai făcut, George, 
pe lângă că te-ai asigura c-o să-mi pierd slujba şi că n-o să mai 
predau niciodată? Doamne, aş fi norocos să n-o sfârşesc în 
închisoare! 

Văzu cumplita nedreptate a acestor vorbe într-o bruscă 
fulgerare neagră de înţelegere; parcă s-ar fi frecat cu oţet 
peste o rană deschisă. 

— De ce n-ai venit pur şi simplu şi nu mi-ai cerut banii, dacă 
aveai nevoie de ei? De ce n-ai venit pur şi simplu şi nu mi i-ai 
cerut? Am fi putut rezolva cumva problema, nemernic prost ce 
eşti! 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! strigă George T. Nelson 
înapoi. Tot ce ştiu e că eşti destul de curajos să omori nişte 
papagali mici-micuţi, da’ n-ai îndrăzneala să te iei de mine în 
luptă dreaptă! 

— Nu ştii despre ce... nu ştii despre ce vorbesc? vorbi Frank 
împleticit. 


Ţeava armei se legănă nebunesc de la stânga la dreapta. 
Nu-i venea să creadă ce tupeu avea bărbatul de pe trotuar; pur 
şi simplu nu-i venea să creadă. Să stea acolo cu un picior pe 
pavaj şi cu celălalt de-a dreptul în eternitate şi pur şi simplu să 
continue să mintă... 

— Nu! Nu ştiu! N-am nici cea mai mică idee! 

Ajuns la culmea furiei, Frank Jewett regresă la răspunsul din 
copilărie la o asemenea negare sfruntată: 

— Minţi, minţi, creieri de câlţi! 

— Laşule! ricană cu înţelepciune George T. Nelson. Eşti laş 
ca un ţânc! Eşti un ucigaş de papagali! 

— Şantajistule! 

— Ţăcănitule! Pune arma de-o parte, ţăcănitule! Luptă-te 
cinstit cu mine! 

Frank rânji spre el. 

— Cinstit? Să mă lupt cu tine cinstit? Ce ştii tu despre 
cinste? 

George T. Nelson ridică mâinile goale şi mişcă din degete 
către Frank. 

— Mai multe ca tine, se pare. 

Frank deschise gura să răspundă, dar nu ieşi nimic. Era pe 
moment amuţit de mâinile goale ale vechiului său „prieten” 
George T. Nelson. 

— Haide, spuse George T. Nelson. Pune-o deoparte. Hai s-o 
facem cum o fac în filmele western, George. Dacă ai ficaţi 
pentru asta, desigur. Cel mai iute câştigă. 

Frank îşi spuse: ei bine, de ce nu? De ce dracu' nu? 

Oricum, nu avea multe alte lucruri pentru care să mai 
trăiască şi, dacă altceva nu făcea, îi putea arăta vechiului său 
„prieten” cine era laşul. 

— Bine, spuse el şi vâri arma la brâul pantalonilor. 

Întinse mâinile în faţă, ţinându-le chiar deasupra patului 
armei. 

— Cum vrei s-o facem, Georgie băiete? 

George T. Nelson rânjea. 

— Tu începi să cobori scările, spuse el. Eu încep să le urc. 
Când bubuie data următoare tunetul... 

— Bine, spuse Frank. Bun. Hai s-o facem. 

Porni pe scări în jos. lar George T. Nelson porni în sus. 


Polly tocmai văzuse în faţă umbrarul verde al magazinului 
Lucruri preţioase, când pompele funebre şi frizeria săriră în aer. 
Explozia de lumină şi detunătura fură enorme. Văzu rămăşiţe 
sărind în aer din miezul exploziei asemenea unor asteroizi 
într-un film ştiinţifico-fantastic şi se feri din instinct. Şi bine 
făcu; mai multe bucăţi de lemn şi mânerul din oţel inoxidabil al 
Scaunului 2 - scaunul lui Henry Gendron - pătrunseră prin 
parbrizul Toyotei sale. Mânerul produse un sunet ciudat, un 
zumzet înfometat când zbură prin maşină şi ieşi prin lunetă. 
Cioburile de sticlă şoptiră prin aer într-un nor crescător ca de 
împuşcătură. 

Toyota, fără vreun şofer care s-o conducă, sări peste 
bordura trotuarului, se lovi de un hidrant şi se opri. 

Clipind, Polly se ridică în şezut şi se holbă afară prin gaura 
din parbriz. Văzu pe cineva ieşind din Lucruri preţioase şi 
îndreptându-se spre una dintre cele trei maşini parcate în faţa 
magazinului. În lumina puternică a focului de cealaltă parte a 
străzii, îl recunoscu pe Alan cu uşurinţă. 

— Alan! 

Ea îi strigă numele, dar Alan nu se întoarse. Se mişca parcă 
mânat de-un singur ţel, asemenea unui robot. 

Polly deschise portiera maşinii şi fugi spre el, strigându-i 
numele întruna. Din josul străzii se auzi un răpăit rapid de 
arme. Alan nu se întoarse în direcţia aceea, nici nu se uită la 
conflagraţia care, cu doar câteva clipe în urmă, fusese pompele 
funebre şi frizeria. Părea a fi prizonierul propriei sale acţiuni şi 
Polly îşi dădu brusc seama că ajunsese prea târziu. Leland 
Gaunt pusese mâna pe el. Cumpărase totuşi ceva şi, dacă nu 
ajungea la maşina lui înainte ca el să pornească la vânătoarea 
de stafii la care-l trimisese domnul Gaunt, pur şi simplu avea să 
plece... şi Dumnezeu ştia ce se putea întâmpla atunci. 

Alergă mai repede. 


— Ajută-mă, îi spuse Norris lui Seaton Thomas şi-şi încolăci 
un braţ pe după gâtul lui Seat. Se împletici în picioare. 

— Cred că l-am atins, spuse Seaton. 

Gâfâia, dar în obraji îi revenise culoarea. 

— Bine, spuse Norris. 

Umărul îl ardea ca un foc... iar durerea părea să i se afunde 
în carne tot mai mult, de parcă i-ar fi căutat inima. 

— Acum doar ajută-mă. 

— O să fii bine, spuse Seaton. 

Cuprins de grijă pentru Norris, Seat uitase de teama că, 
folosind cuvintele lui, îl păştea un atac de cord. 

— De-ndată ce te duc înăuntru... 

— Nu, gâfâi Norris. În patrulă. 

— Ce? 

Norris întoarse capul şi se uită la Thomas cu nişte ochi 
agitaţi, plini de durere. 

— Du-mă în patrula mea! Trebuie să merg la Lucruri 
preţioase! 

Da. De-ndată ce-i ieşiră cuvintele din gură, totul păru să 
capete sens. Lucruri preţioase era locul de unde-şi cumpărase 
undiţa Bazun. Era direcţia spre care plecase în fugă bărbatul 
care-l împuşcase. Lucruri preţioase era locul unde totul 
începuse; Lucruri preţioase era locul unde totul trebuia să se 
sfârşească. 

Galaxia sări în aer, inundând Strada Principală cu o nouă 
strălucire. Dintre ruine se ridică un aparat Double Dragon, se 
roti de două ori şi ateriză cu susul în jos în stradă cu un zornăit. 

— Norris, ai fo' împuşcat... 

— Sigur c-am fost împuşcat! strigă Norris. De pe buzele lui 
zbură o spumă însângerată. 

— Du-mă acum la patrula mea! 

— E-o idee proastă, Norris... 

— Ba nu-i, spuse Norris sumbru. 

Întoarse capul şi scuipă. 

— Este singura idee. Acum, haide. Ajută-mă. 

Seat Thomas porni cu el spre Patrula doi. 


Dacă nu s-ar fi uitat în oglinda retrovizoare înainte să dea 
cu spatele în stradă, Alan ar fi călcat-o pe Polly, încheind seara 
zdrobind-o, pe femeia pe care o iubea, sub roţile din spate ale 
vechii sale berline. Nu o recunoscu; nu era decât o umbră în 
spatele maşinii, umbra unei femei reliefată pe cazanul de 
flăcări de cealaltă parte a străzii. Apăsă frânele şi, o clipă mai 
târziu, ea bătea cu pumnii în geam. 

Ignorând-o, Alan începu să dea iarăşi cu spatele. Nu avea 
timp în seara asta pentru problemele oraşului; avea problemele 
lui. N-aveau decât să se măcelărească unii pe alţii ca nişte 
animale proaste, dacă asta voiau să facă. El mergea în 
Mechanic Falls. Mergea să pună mâna pe omul care-i omorâse 
soţia şi fiul ca răzbunare pentru patru ani neînsemnaţi la 
Shank. 

Polly apucă mânerul portierei şi fu pe jumătate împinsă, pe 
jumătate trasă în strada plină de sfărâmături. Apăsă butonul de 
sub mâner, mâna ţipându-i de durere, şi portiera se deschise 
brusc. Când Alan întoarse de volan, ea încă se ţinea disperată 
de mâner şi picioarele îi târşâiau pe asfalt. Botul berlinei era 
îndreptat în josul Străzii Principale. Cuprins de durere şi furie, 
Alan uitase complet că, oricum, pe acolo nu mai era podul 
peste care să treacă. 

— Alan! strigă ea. Alan, opreşte! 

Ajunse la el. Cumva, ajunse la el în pofida ploii, a tunetelor, 
a vântului şi a pârâitului greu şi înfometat al focului. În pofida 
hotărârii lui oarbe. 

Se uită la ea, iar lui Polly i se frânse inima văzând expresia 
din ochii lui. Alan avea privirea unui om ce pluteşte în 
pântecele unui coşmar. 

— Polly? întrebă el distant. 

— Alan, trebuie să te opreşti! 

Voia să dea drumul mânerului - mâinile îi erau în agonie dar 
se temea că, dacă o făcea, el pur şi simplu va merge mai 
departe şi-o va lăsa acolo în mijlocul Străzii Principale. 

Nu... ştia că aşa va face. 

— Polly, trebuie să merg. Imi pare rău că eşti supărată pe 


mine - că ai impresia că ţi-am făcut ceva - dar o să lămurim 
problema. Doar că trebuie să m... 

— Nu mai sunt supărată pe tine, Alan. Ştiu că n-ai fost tu. A 
fost e/, care ne-a întărâtat unul împotriva celuilalt, aşa cum a 
făcut cu aproape toată lumea din Castle Rock. Fiindcă el cu 
asta se ocupă. Mă înţelegi, Alan? Mă auzi? Fiindcă el cu asta se 
ocupă! Acum, opreşte-te! Opreşte blestematul ăla de motor şi 
ascultă-mă! 

— Trebuie să merg, Polly, spuse el. 

| se părea că propria-i voce vine de foarte departe. De la 
radio, poate. 

— Dar o să mă-ntorc... 

— Ba n-o să te-ntorci! - strigă ea. 

Dintr-odată, era furioasă pe el - furioasă pe ei toti, pe toţi 
oamenii lacomi, speriaţi, furioși, rapace din oraşul ăla, inclusiv 
pe ea. 

— Ba n-o să te întorci, fiindcă, dacă pleci acum, n-o să mai 
ai dracului UNDE te întoarce! 

Salonul cu jocuri video sări în aer. Rămăşiţele lui zburară 
peste tot în jurul maşinii lui Alan, care era oprită în mijlocul 
Străzii Principale. Talentata lui mână dreaptă se mişcă brusc, 
luă cutia de Bune-Bunicele, ca pentru a-i oferi confort, şi-o ţinu 
în poală. 

Polly nu băgă în seamă explozia; se uita ţintă la Alan cu 
ochii ei întunecaţi, plini de durere. 

— Polly... 

— Uite! strigă ea dintr-odată şi-şi desfăcu partea din faţă a 
bluzei. Apa de ploaie căzu pe umflăturile sânilor ei şi străluci în 
adâncitura de la baza gâtului. - Uite, am dat-o jos - amuleta! 
S-a dus! Dă-ţi-o şi tu jos, acum, Alan! Dacă eşti bărbat, dă-ți-o 
jos! 

Intâmpina greutăţi să o înţeleagă din adâncimile coşmarului 
care-l ţinea prizonier, coşmarul pe care domnul Gaunt îl ţesuse 
în jurul lui aidoma unui cocon otrăvitor... şi, într-o răbufnire 
bruscă de intuiţie, ea înţelese care era acel coşmar. Care 
trebuia să fie. 

— Ţi-a spus ce s-a întâmplat cu Annie şi Todd? - întrebă ea 
cu blândeţe. 

Capul lui se lăsă pe spate, de parcă ea l-ar fi pălmuit, şi 
Polly ştiu că nimerise drept la ţintă. 


— Sigur că ţi-a spus. Care-i singurul lucru din lumea asta, 
singurul lucru nefolositor, pe care ţi-l doreşti atât de tare, încât 
ai impresia că ţi-e indispensabil? Asta e amuleta ta, Alan - asta 
ţi-a pus el la gât. 

Eliberă mânerul portierei şi-şi vâri ambele mâini înăuntrul 
maşinii. Lumina plafonierei căzu pe ele. Pielea ei era de-un 
roşu-întunecat, maroniu. Braţele ei erau atât de tare umflate, 
încât coatele îi semănau cu nişte gropiţe durdulii. 

— Înăuntrul amuletei mele era un păianjen, spuse ea încet. 
„Un păianjen mic în burlan s-a căţărat. A venit ploaia şi l-a 
luat.” Doar un păianjen mic. Dar a crescut. Mi-a înghiţit durerea 
şi a crescut. Asta a făcut-o înainte să-l omor şi să-mi recapăt 
durerea. Mi-am dorit atât de mult să-mi dispară durerea, Alan. 
Asta mi-am dorit eu, dar nu am nevoie să dispară. Te pot iubi şi 
pot iubi viaţa şi pot îndura durerea toate în acelaşi timp. Cred 
că durerea s-ar putea chiar să facă tot restul să arate mai bine, 
aşa cum o dispunere potrivită în vitrină poate face diamantul 
să arate mai bine. 

— Polly... 

— Sigur că m-a otrăvit, continuă ea gânditoare, şi cred că 
otrava mă poate omori dacă nu facem nimic. Şi de ce nu? Aşa e 
corect. Crunt, dar corect. Am cumpărat otrava odată cu 
amuleta. El a vândut o mulţime de amulete în magazinul ăsta 
mic şi infect al lui în ultima săptămână. Nemernicul lucrează 
repede, măcar meritul ăsta i-l recunosc. Un păianjen mic în 
burlan s-a căţărat. Asta se afla în amuleta mea. In ata ce este? 
Annie şi Todd, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

— Polly, Ace Merrill mi-a ucis soţia! L-a ucis pe Todd! El... 

— Nu! strigă ea şi-i cuprinse faţa în mâinile ce-i pulsau de 
durere. Ascultă-mă! Înțelege-mă! Alan, nu-i vorba doar de viața 
ta, nu-ți dai seama? Te face să-ţi răscumperi propria boală şi te 
pune să plăteşti dublu! Incă nu înţelegi asta? Nu pricepi? 

Se uită fix la ea cu gura căscată... şi apoi, încet, îşi apropie 
maxilarele. Pe faţă îi apăru brusc o expresie de surpriză 
nedumerită. 

— Aşteaptă, spuse el. Ceva nu era în regulă. Ceva nu era în 
regulă pe caseta pe care mi-a lăsat-o. Nu-mi pot da bine... 

— Poți, Alan! Orice ţi-a vândut nemernicul, n-a fost în 
regulă! Aşa cum n-a fost în regulă nici numele de pe scrisoarea 
pe care mi-a lăsat-o mie. 


O auzea cu adevărat pentru prima dată. 

— Ce scrisoare? 

— N-are importanţă acum - dacă există un mai târziu, o 
să-ţi spun atunci. Ideea e că sare nişte paşi. Cred că 
întotdeauna sare nişte paşi. E-atât de plin de mândrie, că-i de 
mirare că nu explodează. Alan, te rog, încearcă să înţelegi: 
Annie e moartă, Todd e mort, iar dacă mergi să-l prinzi pe Ace 
Merrill în vreme ce oraşul arde din temelii în faţa ochilor tăi... 

Peste umărul lui Polly apăru un braţ. Un antebraţ îi cuprinse 
gâtul şi-o smuci puternic în spate. Din senin, Ace Merrill stătea 
în spatele ei, o ţinea, îndrepta spre ea o armă şi rânjea peste 
umărul ei la Alan. 

— Vorbeşti de lup, domniţă, spuse Ace şi deasupra lor... 


10 


... tunetul sfâşie cerul. 

Frank Jewett şi bunul şi vechiul său „prieten” George T. 
Nelson stăteau faţă în faţă pe scările tribunalului ca doi 
pistolari ciudaţi cu ochelari deja de aproape patru minute, cu 
nervii întinşi ca şi corzile unei vioare acordate la ultima octavă. 

— lug! făcu Frank. 

Duse mâna la pistolul automat îndesat la brâul pantalonilor. 

— Auc! făcu George T. Nelson şi duse şi el mâna la pistol. 
Scoaseră armele pe faţă cu nişte rânjete febrile identice - 
rânjete care păreau nişte strigăte mari şi surde - şi se aruncară 
la pământ. Degetele lor apăsară trăgacele. Cele doua 
detunături se suprapuseră atât de bine, că părură una singură. 
Fulgerul scăpără când cele două gloanţe porniră din ţevi... şi-i 
surprinseră pe amândoi la jumătatea saltului, abătându-se 
exact cât trebuia să rateze ceea ce-ar fi trebuit să fie două 
ţinte clare. 

Frank Jewett simţi lângă tâmpla stângă o suflare de aer. 

George T. Nelson simţi o pişcătură pe partea dreaptă a 
gâtului. 

Se uitară ţintă unul la celălalt pe deasupra armelor, 
nevenindu-le să creadă. 


— Hă? - făcu George T. Nelson. 

— Ce? - făcu Frank Jewett. 

Începură să-şi strâmbe gurile în două rânjete identice, 
incredule. George T. Nelson făcu un pas ezitant în sus către 
Frank; Frank făcu un pas ezitant în jos spre George. Încă o clipă 
sau două şi s-ar fi îmbrăţişat, cearta lor fiind redusă la scară de 
acele două mici suflări de eternitate... dar atunci sări în aer 
Clădirea Municipalităţii cu un bubuit care păru să despice 
lumea în două, pulverizându-i pe amândoi acolo unde se aflau. 


11 


Explozia finală le-a întrecut pe toate celelalte. Ace şi Buster 
puseseră patruzeci de dinamite în mănunchiuri de câte zece în 
Clădirea Municipalităţii. Una dintre aceste bombe fusese lăsată 
pe scaunul judecătorului din sala de judecată. Buster insistase 
să o pună pe cealaltă pe biroul Amandei Williams din Aripa 
Consilierilor. 

— Oricum, femeile n-au ce căuta în politică, îi explicase 
Buster lui Ace. 

Sunetul exploziei a fost zguduitor şi, pentru o clipă, fiecare 
fereastră a celei mai mari clădiri din oraş a fost umplută de o 
lumină violet-portocalie supranaturală. Apoi, focul a izbucnit 
afară prin ferestre, prin uşi, prin guri de aerisire şi grilaje, 
precum nişte braţe musculoase, nemiloase. Acoperişul din 
ardezie s-a ridicat întreg aidoma unei ciudate nave spaţiale cu 
frontoane, s-a înălţat pe o pernă de foc, apoi s-a spulberat 
într-o sută de mii de fragmente ascuţite. 

În clipa următoare, clădirea însăşi a explodat în toate 
direcţiile, transformând Strada Principală de Jos într-o ploaie 
biciuitoare de cărămidă şi sticlă în care nimic mai mare ca un 
gândac n-avea cum să supravieţuiască. Nouăsprezece bărbaţi 
şi femei au fost omorâţi în explozie, dintre care cinci erau 
jurnalişti veniţi să povestească lumii despre ciudata situaţie din 
Castle Rock şi deveniți în schimb parte din poveste. 

Maşini ale Poliţiei Statale şi vehicule ale jurnaliştilor au fost 
aruncate peste cap prin aer asemenea unor jucării Corgi. Duba 
galbenă pe care domnul Gaunt le-o pusese la dispoziţie lui Ace 
şi lui Buster a rulat neabătută în susul Străzii Principale la nouă 


picioare deasupra solului, cu roţile învârtindu-se, cu uşile din 
spate atârnând în balamalele lor contorsionate, cu unelte şi 
temporizatoare vărsându-se din ea. A cotit la stânga împinsă 
de un val imens de căldură şi a intrat în biroul din faţă al 
Agenţiei de Asigurări Dostie, măturând cu grilajul ei diform 
maşini de scris şi fişete. 

O vibraţie ca de cutremur s-a împrăştiat prin pământ. 
Geamurile s-au spart în tot oraşul. Moriştile de vânt, care 
arătaseră constant spre nord-est suflate de vântul copleşitor al 
furtunii (care acum începea să se potolească, parcă stânjenită 
de apariţia acestei schimbări), au început să se învârtă 
nebunesc. Mai multe au zburat din suporţi, iar a doua zi una 
avea să fie găsită îngropată adânc în uşa Bisericii Baptiste, 
asemenea unei săgeți indiene. 

Pe Castle Avenue, unde sorții de izbândă se întorceau 
decisiv în favoarea catolicilor, luptele au încetat. Henry Payton 
a rămas lângă patrula sa, cu pistolul scos din teacă 
legănându-i-se lângă genunchiul drept, şi se uita ţintă la 
mingea de foc dinspre sud. Sângele îi curgea pe obraji ca nişte 
lacrimi. Reverendul William Rose s-a ridicat în şezut, a văzut 
sclipirea monstruoasă de la orizont şi a început să suspecteze 
că venea sfârşitul lumii şi că ceea ce vedea el era steaua Pelin. 
Părintele John Brigham s-a împleticit spre el cu paşi împiedicaţi 
şi ezitanţi. Nasul lui era îndoit mult spre stânga şi gura era un 
cheag de sânge. S-a gândit să dea cu piciorul în capul 
reverendului Rose ca într-o minge de fotbal şi în schimb l-a 
ajutat să se ridice în picioare. 

Pe Castle View, Andy Clutterbuck nici măcar n-a ridicat 
privirea. Şedea pe scările din faţă ale casei Potter, plângând şi 
legănându-şi în braţe soţia moartă. Mai avea încă doi ani până 
la beţia şi la saltul prin gheaţa de pe lacul Castle care-l va 
omori, dar se afla la capătul ultimei zile sobre din viaţa sa. 

Pe Dell's Lane, Sally Ratcliffe se afla în dulapul din dormitor 
şi un şir scurt şi forfotitor de insecte cobora pe cusătura 
laterală a rochiei ei. Auzise ce se întâmplase cu Lester, 
înţelesese că era în parte răspunzătoare pentru asta (sau 
crezuse că înţelege şi, în cele din urmă, tot aia era) şi se 
spânzurase cu cordonul halatului ei de baie. Una dintre mâinile 
ei era adânc înfiptă în buzunarul rochiei. În ea se afla încleştată 
o aşchie de lemn. Era înnegrită de vreme şi spongioasă din 


cauza putreziciunii. Păduchii de lemn cu care fusese infestată 
plecau acum în căutarea unei case noi, mai stabile. Ajunseră la 
tivul rochiei şi începură să mărşăluiască în jos către podea pe 
un picior care se legăna. 

Cărămizile au vâjâit prin aer, transformând clădirile aflate la 
o anumită distanţă de centrul exploziei în ceea ce semăna cu 
rămăşiţele unui foc de artilerie. Cele mai apropiate semănau cu 
nişte bucăţi de şvaiţer sau erau complet prăbuşite. 

Noaptea răgea ca un leu cu o lance otrăvită înfiptă în gât. 


12 


Seat Thomas, care conducea patrula pe care Norris 
Ridgewick insistase s-o ia, simţi cum se ridică puţin partea din 
spate a maşinii, ca prinsă de mâna unui uriaş. O clipă mai 
târziu, o furtună de cărămizi înghiţi maşina. Două sau trei 
intrară în portbagaj prin capac. Una bubui pe plafon. O alta 
ateriză pe capotă într-un nor de praf de culoarea sângelui vechi 
şi se rostogoli în stradă. 

— lisuse, Norris, tot oraşu' sare-n aer! - strigă Seat ascuţit. 

— Tu mergi mai departe, spuse Norris. 

| se părea că arde în flăcări; transpiraţia îi stătea în 
broboane mari pe faţa trandafirie, îmbujorată. Bănuia că Ace 
nu-l rănise mortal, că nu făcuse decât să-l zgârie de ambele 
dăţi, însă ceva tot nu era deloc bine. Simţea o stare de rău cum 
îşi croieşte drum în carnea lui, iar vederea i se tot vălurea. Se 
ţinea cu îndârjire de starea de conştienţă. Pe măsură ce-i 
creştea febra, devenea din ce în ce mai sigur că Alan avea 
nevoie de el şi că, dacă era foarte norocos şi foarte curajos, 
încă mai putea să-şi ispăşească îngrozitorul dezastru pe care-l 
pusese în mişcare când tăiase cauciucurile maşinii lui Hugh. 

În faţa lui, în stradă, lângă umbrarul verde al magazinului 
Lucruri preţioase, văzu un grup mic de siluete. Trâmba de foc 
ce ieşea dintre ruinele Clădirii Municipalităţii lumina siluetele 
într-un tablou, ca nişte actori pe scenă. Putea vedea berlina lui 
Alan şi pe Alan însuşi coborând din ea. În faţa lui, cu spatele 
întors spre patrula în care se apropiau Norris Ridgewick şi 


Seaton Thomas, era un bărbat cu un pistol. Ţinea o femeie în 
faţa lui ca pe un scut. Norris nu reuşea să vadă destul de bine 
femeia ca să-şi dea seama cine era, dar bărbatul care o ţinea 
ostatică purta rămăşiţele  franjurate ale unui tricou 
Harley-Davidson. Era bărbatul care încercase să-l omoare pe 
Norris la Clădirea Municipalităţii, bărbatul care-i zburase creierii 
lui Buster Keeton. Deşi nu-l întâlnise niciodată, Norris era destul 
de sigur că acesta era băiatul rău fugit din oraş, Ace Merrill. 

— lisuse-mare, Norris! Ăla-i Alan! Acu’ ce se mai întâmplă? 

Oricine ar fi tipul, nu ne aude că venim, îşi spuse Norris. Nu 
cu toate celelalte zgomote. Dacă Alan nu se uită spre noi, dacă 
nu varsă troaca... 

Revolverul de serviciu al lui Norris îi stătea în poală. Cobori 
geamul din partea pasagerului şi apoi ridică arma. Cântărise o 
sută de livre înainte? Acum cântărea de cel puţin două ori mai 
mult. 

— Condu încet, Seat - cât de încet poţi. lar când te ating cu 
piciorul, opreşte maşina. Imediat. Nu-ţi pierde vremea să te 
mai gândeşti. 

— Cu picioru'! Cum vine asta, cu pi... 

— Taci, Seat, spuse Norris cu o blândeţe obosită. 
Aminteşte-ţi doar ce-am spus. 

Norris se întoarse în lateral, îşi scoase capul şi umerii pe 
geam şi se prinse de bara care susţinea girofarul. Încet, cu 
efort, se trase în sus şi afară până ce şedea în geam. Umărul lui 
urla de agonie şi sângele începu să-i ude din nou cămaşa. 
Acum se aflau la mai puţin de trei yarzi de cei trei oameni din 
stradă şi putea ţinti direct peste acoperiş spre bărbatul care o 
ţinea pe femeie. Nu putea trage, cel puţin nu încă, fiindcă era 
posibil s-o nimerească şi pe ea. Dar dacă se mişca unul dintre 
ei... 

Mai aproape de atât, Norris nu îndrăznea să meargă. ÎI 
atinse pe Seat cu piciorul. Seat opri încet patrula în mijlocul 
străzii plină de cărămizi şi moloz. 

Mişcă-te, se rugă Norris. Unul dintre voi, te rog, mişcă-te. 
Nu-mi pasă care şi nu trebuie să te mişti decât puţin, dar, te 
rog, mişcă-te. 

Nu observă cum se deschide uşa magazinului Lucruri 
preţioase; se concentra prea tare asupra bărbatului cu pistolul 
şi a ostaticului său. Nu-l văzu nici pe domnul Leland Gaunt cum 


iese din magazin şi rămâne sub umbrarul verde. 


13 


— Banii ăia erau ai mei, nemernicule! - strigă Ace la Alan, 
iar dac-o vrei înapoi pe târfa asta cu toate dotările din fabrică, 
ai face bine să-mi spui ce dracu' ai făcut cu ei! 

Alan coborâse din maşină. 

— Ace, nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Răspuns greşit! strigă Ace. Ştii exact despre ce vorbesc! 
Banii lui Pop! În cutii! Dac-o vrei pe târfă, spune-mi ce-ai făcut 
cu ei! Oferta asta e valabilă doar pentru o perioadă limitată, 
muistule! 

Cu coada ochiului, Alan prinse o mişcare mai în jos de ei pe 
Strada Principală. Era o patrulă, iar lui i se părea că e o maşină 
a districtului, dar nu îndrăznea să arunce o privire mai atentă. 
Dacă afla Ace că este atacat pe flanc, îi lua viaţa lui Polly. O 
făcea mai repede decât îţi lua să clipeşti. 

Aşa că, în schimb, îşi fixă direcţia privirii spre chipul ei. 
Ochii ei negri erau istoviţi şi plini de durere... dar nu erau 
temători. 

Alan simţi cum îl umple din nou cumpătarea. Ciudat lucru şi 
cumpătarea asta. Când rămâneai fără ea, nu-ţi dădeai seama. 
Nu-i simţeai lipsa. N-o recunoşteai decât atunci când îţi era 
redată, asemenea unei păsări sălbatice care trăia şi cânta în 
tine nu fiindcă aşa trebuie, ci fiindcă aşa alegi tu. 

— A greşit, îi spuse încet lui Polly. Gaunt a greşit pe casetă. 

— Despre ce dracu’ vorbeşti? ` 

Vocea lui Ace era frântă, ameţită. Infipse țeava pistolului 
automat în tâmpla lui Polly. 

Dintre toți, doar Alan văzu uşa magazinului Lucruri 
prețioase deschizându-se încet şi nici el n-ar fi văzut-o dacă nu 
şi-ar fi îndreptat atât de hotărât privirea în altă parte de la 
patrula ce avansa lent în susul străzii. Doar Alan văzu - 
fantomatic, chiar la marginea câmpului vizual - silueta înaltă 
care ieşi pe ea, o siluetă îmbrăcată nu într-o haină sport sau o 
jachetă de seară, ci într-un mantou din postav negru. 


Un mantou de călătorie. 

Intr-o mână, domnul Gaunt ţinea o valiză demodată, genul 
acela de valiză în care un comis-voiajor îşi purta în vremurile de 
demult bunurile şi mostrele. Era făcută din piele de hienă şi nu 
era imobilă. Se umfla şi se bomba, se umfla şi se bomba sub 
degetele lungi şi albe care o ţineau de mâner. lar dinăuntrul ei, 
asemenea vâjâitului unui vânt îndepărtat sau a şuieratului 
fantomatic pe care-l auzi în firele de înaltă tensiune, se auzea 
un sunet slab de strigăte. Alan auzi cu urechile acest sunet 
oribil şi neliniştitor; i se părea că-l aude cu inima şi cu mintea. 

Gaunt rămase sub umbrar acolo unde putea vedea atât 
patrula care se apropia, cât şi tabloul de lângă berlină, iar în 
ochi avea o expresie de iritare crescândă... poate chiar 
îngrijorare. 

Alan îşi spuse: şi nu ştie că l-am văzut. Sunt aproape sigur 
de asta. Te rog, Doamne, fă să am dreptate. 


14 


Alan nu-i răspunse lui Ace. Îi vorbi în schimb lui Polly, 
strângând în acelaşi timp mai tare în mâini cutia de 
Bune-Bunicele. Ace nici măcar nu observase cutia, se părea, 
foarte probabil fiindcă Alan nu făcuse absolut nici o încercare 
s-o ascundă. 

— Annie nu purta centura de siguranţă în ziua aceea, îi 
spuse Alan lui Polly. Ţi-am spus asta vreodată? 

— Nu... nu-mi amintesc, Alan. 

In spatele lui Ace, Norris Ridgewick se muncea să se tragă 
afară prin geamul patrulei. 

— Din cauza asta a ieşit prin parbriz. 

În doar o clipă va trebui să trag asupra unuia dintre ei, îşi 
spuse. Ace sau domnul Gaunt? În ce direcţie? În care? 

— Asta m-am întrebat întotdeauna - de ce nu avea centura 
pusă. Nici măcar nu se gândea la ea, obiceiul era atât de adânc 
înrădăcinat. Dar în ziua aia nu a făcut-o. 

— Ultima ocazie, copoiule! ţipă Ace. Îmi iau banii sau o iau 
pe târfa asta! Tu alegi! 


Alan continuă să-l ignore. 

— Dar pe casetă, centura de siguranță era totuşi pusă, 
spuse Alan şi dintr-odată ştiu. Certitudinea răsări în mijlocul 
minţii sale asemenea unei limpezi coloane argintii din flăcări. - 
Era totuşi pusă ŞI-Al DAT-O ÎN BARĂ, DOMNULE GAUNT! 

Alan se avântă spre silueta înaltă care stătea sub umbrarul 
verde la depărtare de opt picioare. Când făcu un singur pas 
mare către cel mai nou comerciant din Castle Rock, prinse 
capacul cutiei de Bune-Bunicele şi, înainte ca Leland Gaunt să 
poată face ceva - înainte ca ochii lui să poată face mai mult 
decât să înceapă să se caşte - Alan desprinse capacul ultimei 
jucării a lui Todd, cea pe care Annie îi spusese să-l lase s-o 
cumpere fiindcă nu va fi copil decât o singură dată. 

Şarpele ţâşni afară şi de data aceasta nu fu o glumă. 

De data aceasta fu real. 

Fu real doar câteva secunde şi Alan nu ştiu niciodată dacă-l 
mai văzuse cineva, dar Gaunt îl văzu; era absolut sigur de asta. 
Era lung - mult mai lung decât şarpele din hârtie creponată 
care sărise cu o săptămână sau aşa ceva în urmă când luase 
capacul cutiei în parcarea Clădirii Municipalităţii după lungul şi 
singuraticul său drum de la Portland. Pielea lui sclipi cu o 
irizaţie schimbătoare şi trupul lui era împestriţat cu diamante 
de roşu şi negru, asemenea pielii unui şarpe cu clopoței 
fabulos. 

Maxilarele i se deschiseră şi muşcă de umărul mantoului din 
postav al lui Leland Gaunt. Alan se uită pe furiş la strălucirea 
orbitoare, ca de crom, a colţilor lui. Văzu capul triunghiular 
mortal retrăgându-se, apoi avântându-se spre gâtul lui Gaunt. Il 
văzu pe Gaunt dând să-l prindă şi prinzându.-l... dar, înainte de 
asta, colții şarpelui se înfipseră în carnea lui, nu o dată, ci de 
mai multe ori. Capul triunghiular se ridică şi cobori ca motorul 
unei maşini de cusut. 

Gaunt strigă - deşi Alan nu-şi putu da seama dacă de 
durere, furie sau amândouă - şi aruncă valiza pentru a putea 
prinde şarpele cu ambele mâini. Alan profită de ocazie şi sări 
înainte atunci când Gaunt îndepărtă de el şarpele biciuitor, apoi 
îl azvârli pe trotuar lângă picioarele lui încălţate în bocanci. 
Când ateriză, era iarăşi ceea ce fusese înainte - nimic altceva 
decât o ciudăţenie ieftină, un arc lung de cinci picioare 
înfăşurat în hârtie creponată decolorată, genul de truc pe care 


numai un copil ca Todd l-ar putea îndrăgi cu adevărat şi pe 
care numai o creatură ca Leland Gaunt o putea aprecia cu 
adevărat. 

Sângele curgea din gâtul lui Gaunt în firişoare subţiri din 
trei perechi de găuri. Când se aplecă să-şi ridice valiza, îl şterse 
absent cu una dintre ciudatele sale mâini cu degete lungi... şi 
se opri brusc. Aplecat aşa, cu lungile lui picioare îndoite, cu 
lungul lui braţ întins, semăna cu o xilogravură înfăţişându-l pe 
Ichabod Crane. Dar ceea ce voia el să ia nu mai era acolo. 
Valiza din piele de hienă cu lateralele ei care respirau 
revoltător se afla acum pe pavaj între picioarele lui Alan. O 
luase în vreme ce domnul Gaunt fusese ocupat cu şarpele şi o 
făcuse cu obişnuita lui viteză şi dexteritate. 

Nu exista nici o urmă de îndoială acum cu privire la 
expresia lui Gaunt; o combinaţie furtunoasă de furie, ură şi 
surpriză incredulă îi schimonosea trăsăturile. Buza lui de sus se 
răsuci în sus aidoma botului unui câine expunând şirurile de 
dinţi încălecaţi. Acum, toţi acei dinţi se terminau cu vârfuri ca 
de ac, parcă piliţi special pentru această ocazie. 

Întinse mâinile lui late şi sâsâi: 

— Dă-mi-o — e-a mea! 

Alan nu ştia că Leland Gaunt asigurase zeci de rezidenţi din 
Castle Rock, de la Hugh Priest la Slopey Dodd, că nu-l interesa 
câtuşi de puţin sufletele oamenilor - doar nişte lucruri sărmane, 
scofâlcite, micşorate. Dacă ar fi ştiut, Alan ar fi râs şi ar fi arătat 
cu voce tare că minciunile erau principala marfă a domnului 
Gaunt. O, ştia ce se afla în geantă, sigur că da - ce era acolo 
înăuntru, strigând asemenea firelor de electricitate într-un vânt 
puternic şi respirând ca un bătrân speriat aflat pe patul de 
moarte. Ştia foarte bine. 

Buzele domnului Gaunt se traseră de peste dinţi într-un 
rânjet macabru. Mâinile lui oribile se întinseră şi mai mult spre 
Alan. 

— Te avertizez, şerife - nu ti-o trage cu mine. Nu-s omul cu 
care să vrei să ţi-o tragi. Geanta aia e a mea, îti zic! 

— Nu cred asta, domnule Gaunt. Am o bănuială că ceea ce 
se află acolo înăuntru sunt bunuri furate. Cred c-ai face mai 
bine... 

Ace se uitase fix, cu gura căscată, la transformarea subtilă, 
dar implacabilă, a domnului Gaunt din om de afaceri în 


monstru. Mâna din jurul gâtului lui Polly se relaxase puţin, iar 
ea profită de ocazie. Işi răsuci capul şi-şi înfipse dinţii până la 
gingii în încheietura mâinii lui Ace Merrill. Ace o plesni fără să 
se gândească şi Polly se prăbuşi în stradă. Ace îndreptă arma 
spre ea. 

— Târfă! strigă el. 


15 


— Aşa, murmură mulţumit Norris Ridgewick. 

Işi sprijinise ţeava revolverului de serviciu pe una dintre 
barele girofarului. Acum îşi ţinu răsuflarea, îşi prinse între dinţi 
buza de jos şi apăsă trăgaciul. Ace Merrill fu dintr-odată azvârlit 
peste femeia din stradă - era Polly Chalmers, iar Norris avu 
timp să-şi spună că ar fi trebui să ştie asta - cu partea din 
spate a capului împrăştiindu-se şi zburând în cocoloaşe şi 
cheaguri. 

Dintr-odată, Norris se simţi foarte slăbit. 

Dar se simţea de asemenea şi foarte, foarte fericit. 


16 


Alan nu observă sfârşitul lui Ace Merrill. 

La fel nici Leland Gaunt. 

Ei stăteau unul în faţa celuilalt, Gaunt pe trotuar, Alan în 
stradă lângă berlina sa, între picioare cu valiza aceea oribilă 
care respira. 

Gaunt inspiră profund şi închise ochii. Ceva îi trecu peste 
faţă - un fel de licărire. Când îşi deschise iarăşi ochii, un 
simulacru al acelui Leland Gaunt care păcălise atât de mulţi 
oameni în The Rock se întorsese - fermecătorul şi civilizatul 
domn Gaunt. Aruncă o privire în jos la şarpele din hârtie ce 
zăcea pe trotuar, făcu o grimasă de silă şi-l trimise cu piciorul 
în rigolă. Apoi se uită înapoi la Alan şi întinse o mână. 

— Te rog, şerife - hai să nu ne certăm. E târziu şi sunt 


obosit. Vrei să plec din oraşul tău, iar eu vreau să plec. Vo; 
pleca... de-ndată ce-mi vei da ce-i al meu. Şi este al meu, te 
asigur de asta. 

— Asigură şi fii blestemat. Nu te cred, prietene. 

Gaunt se uită ţintă la Alan cu iritare şi furie. 

— Geanta aceea şi conţinutul ei îmi aparţin mie! Nu crezi în 
comerţul liber, şerife Pangborn? Ce eşti, vreun fel de comunist? 
M-am târguit pentru absolut fiecare dintre lucrurile din valiza 
aceea! Le-am dobândit cinstit şi echitabil. Dacă ceea ce vrei eo 
recompensă, o retribuire, un comision, o taxă a găsitorului, o 
lingură din bătrâna sosieră, oricum vrei să-i spui, asta pot 
înţelege şi asta o voi plăti cu bucurie. Dar trebuie să vezi că 
aceasta e o problemă de afaceri, nu una legală... 

— Trişorule! strigă Polly. Ai trişat şi ai mințit şi ai înşelat! 

Gaunt îi aruncă o privire îndurerată, apoi se uită înapoi la 
Alan. 

— N-am făcut-o, să ştii. Am procedat cum procedez mereu. 
Le arăt oamenilor ce am de vânzare... şi-i las să se hotărască 
singuri. Aşa că... dacă eşti bun... 

— Cred c-am s-o păstrez, spuse Alan fără nici o inflexiune. 

Un zâmbet mic, la fel de subţire şi de tăios ca o pojghiţă de 
gheaţă în noiembrie, îi atinse buzele. 

— Hai să spunem doar că-i o probă la dosar, bine? 

— Mă tem că nu poţi face asta, şerife. _ 

Gaunt cobori de pe trotuar în stradă. In ochi îi străluceau 
găuri mici şi roşii de lumină. 

— Poţi muri, dar nu poţi păstra ce-i al meu. Nu dacă 
intenţionez s-o iau înapoi. Şi asta intenţionez. 

Incepu să meargă spre Alan, găurile roşii ca de ac din ochi 
se adânciră. Inaintând, lăsă o urmă de bocanc în gogoloiul de 
culoarea terciului de ovăz care erau creierii lui Ace. 

Alan îşi simţi stomacul încercând să se adune în sine, dar nu 
se mişcă. In schimb, îndemnat de-un instinct pe care nu făcu 
nici un efort să-l înţeleagă, îşi împreună mâinile în faţa farului 
stâng al berlinei. Le împleti, făcu o formă de pasăre şi începu 
să-şi îndoaie repede încheieturile înainte şi înapoi. 

Vrăbiile zboară din nou, domnule Gaunt, îşi spuse el. 

Umbra mare a unei păsări - mai mult şoim decât vrabie şi 
neliniştitor de realistă pentru o siluetă lipsită de substanţă - 
bătu brusc din aripi pe faţada falsă a Lucrurilor preţioase. 


Gaunt o văzu cu colţul ochiului, se roti spre ea, icni şi se retrase 
din nou. 

— Pleacă din oraş, prietene, spuse Alan. 

Işi rearanjă mâinile şi acum umbra mare a unui câine - 
poate un Saint Bernard - se cocârjă pe faţada atelierului Coşi 
Întruna în spotul de lumină aruncat de farurile berlinei. Şi 
undeva în apropiere - poate din coincidenţă, poate nu - un 
câine începu să latre. Unul mare, după sunet. 

Gaunt se întoarse în direcţia aceea. Părea uşor chinuit acum 
şi-n mod sigur scos din echilibru. 

— Eşti norocos că te las să pleci, continuă Alan. Dar de ce 
să te acuz, dacă tot veni vorba? Furtul de suflete s-ar putea să 
figureze în codul de legi cu care au de-a face Brigham şi Rose, 
dar nu cred că l-aş găsi în al meu. Totuşi, te sfătuiesc să pleci 
cât încă poţi. 

— Dă-mi geanta! 

Alan se uită fix la el, încercând să pară incredul şi sfidător în 
vreme ce inima îi bubuia mai departe bezmetic în piept. 

— Încă nu înţelegi? Nu pricepi? Ai pierdut. Ai uitat cum e să 
faci faţă eşecului? 

Gaunt rămase uitându-se la Alan pentru o secundă lungă şi 
apoi dădu din cap. 

— Am ştiut că ar fi bine să te evit, spuse el. Aproape că 
părea că vorbeşte singur. - Am ştiut-o foarte bine. Sigur că da. 
Ai câştigat. 

Dădu să se întoarcă; Alan se relaxă uşor. 

— Merg... 

Se întoarse înapoi, rapid ca un şarpe şi el, atât de rapid, că-l 
făcu pe Alan să pară lent. Faţa i se schimbase din nou; aspectul 
său uman dispăruse complet. Era faţa unui demon acum, cu 
obraji brăzdaţi de tăieturi lungi şi adânci şi cu ochi apoşi care 
scăpărau de-un foc portocaliu. 

. DAR NU FĂRĂ CE-I AL MEU! strigă el şi sări după geantă. 

Undeva - în apropiere sau la o mie de mile depărtare - Polly 
ţipă: „Păzea, Alan!”, dar nu mai avu timp să se păzească; 
demonul, mirosind ca un amestec de sulf şi piele de bocanci 
prăjită, era asupra sa. Nu mai era timp decât să acţioneze ori 
să moară. 

Alan îşi duse mâna dreaptă la partea interioară a 
încheieturii celei stângi, dibuind după ochiul mic de plastic ce 


ieşea de sub brăţara ceasului. O parte din el îl anunţa că asta 
nu va funcţiona niciodată, că nici măcar încă un miracol al 
transmutaţiei nu-l mai putea salva de data aceasta, fiindcă 
Trucul Florilor Împăturite era fumat, era... 

Degetul mare intră în ochiul elastic. 

Pacheţelul din hârtie sări afară. 

Alan întinse mâna înainte, deschizând ochiul elastic pentru 
ultima dată. 

— ABRACADABRA, LA ZBURĂTOARE! strigă el şi ceea ce 
dintr-odată îi înflori în mână nu era un buchet de flori, ci un 
buchet scăpărător de lumină care scufundă Strada Principală 
de Sus într-o irizaţie fabuloasă, schimbătoare. Îşi dădu seama 
că, totuşi, culorile care i se ridicau din pumn într-o incredibilă 
fântână arteziană erau toate o singură culoare, aşa cum toate 
culorile reflectate de o prismă de sticlă sau un curcubeu în aer 
sunt o singură culoare. Simţi trecându-i pe braţ în sus un val de 
electricitate şi, preţ de o clipă, fu umplut de-un extaz mare şi 
incoerent: 

Albul! Venirea albului! 

Gaunt urla de durere şi furie şi frică... dar nu se dădu în 
spate. Poate că era aşa cum sugerase Alan: trecuse atât de 
mult timp de când pierduse la jocul acesta, încât uitase cum 
este. Incercă să sară mai jos de buchetul de lumină ce pâlpâia 
deasupra palmei strânse a lui Alan şi, doar pentru un moment, 
degetele lui chiar atinseră mânerele valizei dintre picioarele lui 
Alan. 

Dintr-odată, apăru un picior vârât într-un şoşon de casă - 
piciorul lui Polly. Călcă tare pe mâna lui Gaunt. 

— Las-o acolo! - strigă ea. 

El ridică privirea, mârâind... şi Alan îi vâri pumnul de raze în 
faţă. Domnul Gaunt dădu glas unui strigăt prelung şi trăncănit 
de durere şi frică şi se împletici în spate cu un foc albastru 
dansându-i în păr. Degetele lungi şi albe mai făcură o singură 
încercare să prindă mânerele valizei şi de data aceasta Alan fu 
cel care călcă pe ele. 

— Iţi spun pentru ultima dată să pleci de aici, zise el pe o 
voce pe care nu şi-o recunoştea ca aparţinându-i. Era prea 
robustă, prea sigură, prea plină de forţă. Înţelese că probabil 
nu va putea pune capăt arătării care stătea ghemuită în faţa lui 
cu o mână scofâlcită ridicată să-şi apere faţa de spectrul 


schimbător de lumină, dar o putea face să plece. Astă-seară, 
această putere era a lui... dacă îndrăznea s-o folosească. Dacă 
îndrăznea s-o înfrunte cu toată fiinţa lui. - Şi-ţi zic pentru ultima 
dată că pleci fără asta. 

— Vor muri fără mine! - gemu arătarea-Gaunt. 

Acum, mâinile ei îi atârnau între picioare; gheare lungi 
clănţăneau şi păcăneau în rămăşiţele de tot felul din stradă. 

— Toţi până la ultimul dintre ei vor muri fără mine, ca 
plantele fără apă în deşert. Asta vrei să se întâmple? Asta? 

Polly era alături de Alan atunci, lipită de braţul lui. 

— Da, spuse ea cu răceală. Mai bine ca ei să moară aici şi 
acum, dacă asta trebuie să se întâmple, decât să meargă cu 
tine şi să trăiască. Ei - no; - am făcut unele lucruri josnice, dar 
preţul ăsta-i mult prea mare. 

Arătarea-Gaunt sâsâi şi îşi scutură ghearele spre ei. 

Alan ridică geanta şi merse încet cu spatele în stradă cu 
Polly alături. Ridică fântâna de flori-lumină aşa încât aceasta să 
arunce o strălucire uimitoare şi rotitoare asupra domnului 
Gaunt şi a Tucker Talisman-ului său. Trase aer în piept - mai 
mult aer decât conţinuse vreodată trupul lui, i se părea. lar 
când vorbi, cuvintele răcniră din el pe o voce amplă care nu-i 
aparţinea. 

— „DU-TE ACUM DEMONULE EŞTI ALUNGAT DIN LOCUL ASTA!” 

Arătarea-Gaunt strigă parcă arsă de-o apă opărită. 
Umbrarul verde al magazinului Lucruri preţioase izbucni în 
flăcări şi vitrina explodă în interior, sticla ei pulverizându-se în 
mici diamante. De deasupra palmei închise a lui Alan, raze 
puternice de lumină - albastre, roşii, verzi, portocalii, violet de 
nuanţe adânci - săriră în toate direcţiile. Pentru o clipă, o stea 
mică părea să explodeze stându-i în echilibru pe pumn. 

Valiza din piele de hienă se deschise cu un pocnet putrezit, 
iar vocile întemniţate şi tânguitoare evadară într-un vapor ce 
nu putu fi văzut, ci simţit de către toţi - Alan, Polly, Norris, 
Seaton. 

Polly simţi cum îi dispare din braţe şi piept otrava încinsă şi 
vlăguitoare. 

Căldura adunată încet în jurul inimii lui Norman se risipi. 

Peste tot în Castle Rock, armele şi bâtele fură aruncate în 
lături; oamenii se uitară unii la ceilalţi cu ochii întrebători ai 
celor care s-au trezit dintr-un vis îngrozitor. 


lar ploaia se opri. 


17 


Încă strigând, arătarea care fusese Leland Gaunt ţopăia şi 
se târî de-a buşilea pe trotuar către Tucker. Deschise portiera şi 
sări în spatele volanului. Motorul porni cu un strigăt. Nu era 
sunetul oricărui motor făcut de mâini de om. O limbă lungă de 
foc portocaliu râgâi din ţeava de eşapament. Luminile de 
poziţie prinseră viaţă şi nu erau nişte bucăţi de sticlă roşie, ci 
nişte ochi mici şi urâţi - ochii unor drăcuşori sadici. 

Polly Chalmers strigă şi îşi întoarse faţa spre umărul lui 
Alan, dar Alan nu se putu întoarce. El era damnat să vadă şi 
să-şi amintească toată viaţa ce văzu, aşa cum avea să-şi 
amintească cea mai strălucitoare minune a serii: şarpele de 
hârtie care devenise pe moment real, florile de hârtie care se 
transformaseră într-un buchet de lumină şi un rezervor de 
putere. 

Cele trei faruri porniră. Tucker-ul ieşi cu spatele în stradă, 
fumegând macadamul de sub cauciucuri şi transformându-l 
într-o viscozitate bolborositoare. Ţipă atunci când făcu o 
întoarcere de o sută optzeci de grade şi, deşi nu atinse maşina 
lui Alan, berlina zbură totuşi câteva picioare în spate, ca 
împinsă de-un magnet puternic. Partea din faţă a Talisman-ului 
începuse să strălucească de-o radiaţie albă, ceţoasă, iar sub 
această strălucire maşina părea să se schimbe şi să se 
reformeze. 

Maşina ţipă, îndreptată în josul dealului spre cazanul 
clocotitor care fusese Clădirea Municipalităţii, spre amalgamul 
de maşini mici şi dube zdrobite şi spre râul care vuia şi peste 
care nu se întindea nici un pod. Motorul se ambală nebunește, 
nişte suflete urlând într-o frenezie discordantă, şi strălucirea 
puternică şi ceţoasă începu să se împrăştie spre spate, 
înghițind maşina. 

Preţ de un singur moment, arătarea-Gaunt se uită afară pe 
geamul lăsat, topit, din partea şoferului la Alan, părând să-l 
marcheze pentru totdeauna cu ochii lui roşii, sub formă de 


pastile, şi cu gura deschisă într-un mârâit căscat. 

Apoi Tucker-ul se puse în mişcare. 

Coborând dealul, acumulă viteză şi acumulară viteză şi 
schimbările. Maşina se topi, se rearanjă. Plafonul se trase în 
spate, capacelor sclipitoare de roţi le crescură spiţe, 
cauciucurile deveniră în acelaşi timp mai înalte şi mai subţiri. 
Din grilajul Tucker-ului începu să iasă afară o formă. Era un cal 
negru cu ochi la fel de roşii ca ai domnului Gaunt, un cal 
învăluit într-un giulgiu lăptos de strălucire, un cal ale cărui 
copite iscau flăcări pe pavaj şi lăsau urme adânci şi fumegânde 
imprimate în mijlocul străzii. 

Talisman-ul devenise o trăsură neacoperită pe al cărei 
scaun şedea un pitic cocoşat. Cizmele piticului erau sprijinite 
pe apărătoarele din faţă, iar vârfurile răsucite în sus ale acelor 
cizme păreau cuprinse de flăcări. ` 

Şi, totuşi, schimbările nu erau gata. In vreme ce trăsura 
sclipitoare gonea spre capătul de jos al Străzii Principale, 
părţile laterale începură să crească; din giulgiul hrănitor se 
formă un acoperiş de lemn cu streşini proeminente. Apăru o 
fereastră. Spiţele roţilor prinseră scăpărări fantomatice de 
culoare în vreme ce roţile însele - şi copitele calului celui negru 
- părăsiră pavajul. 

Talismanul devenise o trăsură; trăsura devenea acum o 
căruţă cu coviltir, o farmacie ambulantă, de genul celor care 
trebuie să fi străbătut ţara în lung şi-n lat cu o sută de ani în 
urmă. Pe lateral stătea scris un mesaj, iar Alan reuşi să-l 
citească. 


CAVEAT EMPTOR 


La cincisprezece picioare în aer şi încă ridicându-se, căruţa 
trecu prin flăcările ce se răspândeau din ruinele Clădirii 
Municipalităţii. Copitele calului celui negru galopau pe un drum 
invizibil din cer, încă iscând scântei albastre şi portocalii 
strălucitoare. Se ridică deasupra râului Castle, o cutie 
scânteietoare în cer; trecu peste podul doborât în apele iuți 
asemenea scheletului unui dinozaur. 

Apoi un val de fum de la mormanul arzător al Clădirii 
Municipalităţii mătură Strada Principală şi, când fumul se ridică, 
Leland Gaunt şi căruţa lui infernală dispăruseră. 


18 


Alan o duse pe Polly la patrula care-i adusese pe Norris şi 
pe Seaton în susul străzii de la Clădirea Municipalităţii. Norris 
încă stătea în geam, ţinându-se de barele girofarurilor. Era prea 
slăbit să se coboare singur înapoi înăuntru fără să cadă. 

Alan îşi strecură mâinile în jurul burţii sale (nu că Norris, 
care era solid cât un ţăruş de cort, avea cine ştie ce burtă) şi-l 
ajută să coboare pe pământ. 

— Norris? 

— Ce-i, Alan? 

Norris lăcrima. 

— De-acum înainte poţi să-ţi schimbi hainele în căcăstoare 
oricând vrei, spuse Alan. Bine? 

Norris nu păru să-l audă. 

Alan simţise sângele care-i înmuia hainele primului său 
ajutor. 

— Cât de grav eşti rănit? 

— Nu prea grav. Cel puţin, nu cred că-i grav. Dar astea - 
(îndreptă mâna spre oraş, cuprinzând toate incendiile şi toate 
dezastrele) - toate astea sunt vina mea. A mea! 

— Te-nşeli, spuse Polly. 

— Nu înţelegi! 

Faţa lui Norris era o cârpă răsucită de durere şi ruşine. 

— Eu sunt cel care a tăiat cauciucurile de la maşina lui 
Hugh Priest! Eu l-am întărâtat! 

— Da, spuse Polly, probabil că ai făcut-o. O să trebuiască să 
te obişnuieşti cu gândul. Aşa cum şi eu sunt cea care l-a 
întărâtat pe Ace Merrill şi o să trebuiască să mă obişnuiesc cu 
asta. 

Arătă spre locul unde catolicii şi baptiştii se împrăştiau în 
direcţii diferite, nestânjeniţi de cei câţiva poliţişti ameţiţi care 
încă mai stăteau în picioare. Unii dintre războinicii religioşi 
mergeau singuri; alţii mergeau împreună. Părintele Brigham 
părea să-l susţină pe reverendul Rose, iar Nan Roberts îşi avea 
braţul petrecut pe după mijlocul lui Henry Payton. 


— Dar cine i-a întărâtat pe ei, Norris? Şi pe Wilma? Şi pe 
Nettie? Şi pe toţi ceilalţi? Tot ce pot spune e că dacă ai făcut 
totul de unul singur, trebuie să fii un adevărat cal de povară. 

Norris izbucni într-un plânset cu suspine puternice, chinuite. 

— Îmi pare atât de rău. 

— Şi mie la fel, spuse Polly încet. Mi-e frântă inima. 

Alan le oferi lui Norris şi Polly o îmbrăţişare scurtă şi apoi se 
aplecă înăuntru prin geamul pasagerului al patrulei lui Seat. 

— Tu cum te simţi, bătrâne? 

— Destul de vioi, spuse Seat. 

Părea, de fapt, cât se poate de surescitat. Confuz, dar 
surescitat. 

— Voi, oameni buni, arătaţi mul’ mai rău ca mine. 

— Cred c-ar fi mai bine să-l ducem pe Norris la spital, Seat. 
Dacă ai loc acolo, putem merge cu toţii. 

— Sigur că da, Alan! Hopa sus! Care spital? 

— Cumberland-ul de Nord, spuse Alan. E-un băieţel acolo pe 
care vreau să-l văd. Vreau să mă asigur c-a ajuns taică-său la 
el. 

— Alan, chiar am văzut ce mi se pare c-am văzut? Chiar s-a 
transformat maşina tipului ăluia într-o căruţă şi-a zburat cu ea 
spre cer? 

— Nu ştiu, Seat, spuse Alan, şi-o să-ţi spun adevărul cel mai 
adevărat: nu vreau să ştiu niciodată. 

Henry Payton tocmai sosise şi acum îl atinse pe Alan pe 
umăr. Ochii lui erau şocaţi şi ciudaţi. Avea aspectul unui om 
care va face curând unele schimbări majore în felul lui de viaţă, 
în felul lui de gândire sau în amândouă. 

— Ce s-a întâmplat, Alan? - întrebă el. Ce s-a întâmplat de 
fapt în blestematu' ăsta de oraş? 

Polly fu cea care-i răspunse. 

— A avut loc o vânzare. Cea mai mare vânzare de adio pe 
care-ai văzut-o vreodată... dar, în cele din urmă, unii dintre noi 
ne-am hotărât să nu cumpărăm nimic. 

Alan deschisese portiera şi-l ajutase pe Norris să urce în 
scaunul din faţă. Acum o atinse pe Polly pe umăr. 

— Haide, spuse el. Să mergem. Norris e rănit şi-a pierdut o 
mulţime de sânge. 

— Hei! zise Henry. Am o mulţime de întrebări şi... 

— Păstrează-le. 


Alan urcă în spate alături de Polly şi închise portiera. 

— Vorbim mâine, dar deocamdată sunt în afara serviciului. 
De fapt, cred că am ieşit din serviciu în oraşul ăsta pentru 
totdeauna. Mulţumeşte-te cu atât - s-a terminat. Orice a fost 
ceea ce s-a petrecut în Castle Rock, acum s-a terminat. 

— Dar... 

Alan se aplecă în faţă şi-l lovi uşor cu degetul pe Seat peste 
umărul său osos. 

— Să mergem, spuse el încet. Şi apasă pedala cât poţi de 
tare. 

Seat începu să conducă, îndreptându-se în susul Străzii 
Principale, îndreptându-se spre nord. Patrula viră la stânga în 
intersecţie şi începu să urce dealul Castle spre Castle View. 
Când ajunseră în culmea dealului, Alan şi Polly se întoarseră 
împreună în spate să se uite la oraş, unde focul înflorea roşu ca 
rubinele. Pe Alan îl încercă un sentiment de tristeţe şi de 
pierdere şi o durere ciudată, amăgită. 

Oraşul meu, îşi spuse. A fost oraşul meu. Dar nu mai este. 
Nu va mai fi niciodată. 

Dădură în acelaşi timp să se întoarcă la loc înainte şi 
ajunseră în schimb să se uite unul în ochii celuilalt. 

— N-o să ştii niciodată, spuse ea încet. Ce s-a întâmplat cu 
adevărat cu Annie şi Todd în ziua aceea - n-o să ştii niciodată. 

— Şi nici nu mai vreau să ştiu, spuse Alan Pangborn. O 
sărută blând pe obraz. - Locul acestor lucruri e în întuneric. Să 
lăsăm întunericul să aibă grijă de ele. 

Trecură dincolo de View şi se angajară pe Ruta 119 de 
cealaltă parte a dealului şi Castle Rock dispăru; întunericul se 
ocupase şi de el. 


Al MAI FOST PE-ACI 


Sigur c-ai fost. Sigur. Nu uit niciodată o faţă. 

Vino mai aproape, dă-mi voie să-ţi strâng mâna! Să-ţi zic 
ceva: te-am recunoscut după cum mergi chiar înainte să-ţi văd 
bine faţa. N-ai fi putut alege o zi mai bună să te întorci în 
Junction City, cel mai frumos orăşel din lowa - cel puţin din 


partea asta de Ames. Dă-i drumu, poţi să râzi; asta chiar 
trebuia să fie o glumă. 

Ai vreme să stai cât să-ţi zic o poveste? Chiar aci pe banca 
asta de lângă Monumentul Eroilor e bine. Soarele-i cald şi de 
aci putem vedea aproape tot centrul oraşului. Să ai grijă la 
aşchii, atâta tot; banca asta-i aci de cân’ Hector a fo’ ţânc. 
Acuma - uită-te colo-şa. Nu, puţin mai la dreapta. La clădirea 
cu geamurile ălea de-au fo’ toate săpunite. Ala era biroul lu’ 
Sam Peebles. Agent imobiliar, şi-unu' al naibii de bun. Apoi 
s-a-nsurat cu Naomi Higgins de mai încolo din Proverbia şi-au 
plecat în lumea mare, exact cum fac tinerii aproape mereu în 
zilele de-acu'. 

Locu' ăla-a lui a stat gol mai bine de-un an - economia a fo' 
la pământ aci de când a-nceput treaba aia-n Orientu' Mijlociu - 
da' acu' cineva-l ia în sfârşit. Şi s-a vorbit mult despre asta, 
vreau să-ţi zic. Da’ ştii cum e; într-un loc ca Junction City, unde 
lucrurile nu se schimbă mult de la un an la altul, deschiderea 
unui nou magazin e-o veste mare. Şi nici n-o să mai dureze 
mult, după cum par lucrurile; ultimii muncitori şi-au făcut 
bagajele ş-au plecat vinerea trecută. Ce mă gândesc acu-i că... 

Cine? 

O, ea! Păi, e Irma Skillins. Era directoarea de la Liceul 
Junction City - prima femeie director de şcoală din partea asta 
de stat, am auzit. A ieşit la pensie acu’ doi ani şi se pare că a 
terminat-o în acelaşi timp şi cu toate celelalte - Steaua Estului, 
Fiicele Revoluţiei Americane, Jucătorii din Junction City. A 
renunţat până şi la coru' bisericesc, am înţeles. Mi-nchipui că-n 
parte-i de vină reumatismu' - suferă foarte tare de el acu'. Vezi 
cum se-apleacă pe bastonu' ăla-l ei? Când ajunge-aşa, o 
persoană cre' c-ar face aproape orice să capete-un pic de 
alinare. 

Uită-te la ea! Studiază magazinu’ ăl nou destul de atent, 
nu-i aşa? Păi, de ce nu? Poate că-i bătrână, da' nu-i moartă, nici 
pe departe. Pe lângă, ştii ce se spune: curiozitatea a omorât-o 
pe mâţă, da’ satisfacția a fo' aia de-a înviat-o. 

Dacă pot citi anunţu'? Sigur că pot! Mi-am făcut ochelari 
acu' doi ani, da' nu-s decât de apropiere; vederea la distanţă 
nu mi-a fo' niciodată mai bună. Sus zice SE DESCHIDE CURÂND şi 
dedesubt DORINŢE ÎMPLINITE, UN NOU FEL DE MAGAZIN. lar ultimu' 
rând - stai un minut, e-un pic mai mic scrisu' - ultimu' rând 


spune N-o să vă credeți ochilor! Probabil că io o să cred, însă. 
În Ecleziastul spune că nu-i nimic nou sub soare şi io cred că-i 
adevărată vorba asta. Da’ Irma o să se-ntoarcă. Dacă nu pentru 
altceva, mi-nchipui c-o să vrea să arunce o privire mai atentă la 
ăl de s-a hotărât să pună umbraru' ăla roşu-aprins deasupra 
vechiului birou al lu' Sam Peebles! 

S-ar putea să arunc şi io un ochi înăuntru. Bănuiesc că toată 
lumea din oraş o s-o facă nu peste multă vreme. 

Interesant nume pentru un magazin, nu-i aşa? Dorinţe 
împlinite. Te face să te-ntrebi ce-i de vânzare înăuntru. 

Păi, c-un nume ca ăsta ar putea fi orice. 

Absolut orice. 


24 octombrie 1988 
28 ianuarie 1991