John Katzenbach — Calatorul

CALATOR 


KAIZENBACH 


Calatorul 


Traducere din limba engleză 
SANDA APOSTOLESCU 
VLASTAR APOSTOLESCU 


Editura RAO 
Februarie 1999 


— N-am auzit până acum despre diav... despre tine c-ai fi 
cerut cetățenie americană, spuse Dan Webster mirat. 

— Cine oare ar fi mai îndreptățit decât mine s-o facă? zise 
străinul, cu unul dintre zâmbetele acelea ce făceau să te treacă 
fiorii. Când cea dintâi nedreptate i-a fost făcută primului indian, 
eram de faţă. Când prima corabie pentru transportul sclavilor a 
pornit spre Congo, eram pe punte. Nu mă aflu eu în cărțile și 
povestirile voastre încă de la primele colonizări? Nu se 
vorbește și azi despre mine în fiecare biserică din New 
England? E drept că Nordul pretinde c-aș fi sudist și Sudul c-aș 
fi nordist, dar eu nu sunt nici una, nici alta. Sunt doar un 
american cinstit, ca și dumneata - și cu o origine dintre cele 
mai bune - căci, sincer să fiu, domnule Webster, deși nu-mi 
place să mă fălesc cu asta, numele meu e mai vechi în această 
țară decăt e al dumitale... 


STEPHEN VINCENI BENET 
Diavolul și Daniel Webster 


UNU 
Cauzele obsesiei inspectorului Barren 


1 


Dormea agitat. 

I se arăta o barcă dusă de valuri, întâi la distanță, apoi, 
brusc, mai aproape, până ce-și dădu seama că se afla în barcă, 
înconjurată de apă. În primul moment o cuprinse panica, se 
gândi că trebuie să caute pe cineva în jur și să-i comunice 
importanta informaţie că nu știa să înoate. Dar de fiecare dată 
când se ridica să vadă, poziţia ei cocoţată pe marginea bărcii 
devenea și mai nesigură și valurile riscau să salte barca în sus, 
legănând-o pe creasta lor, apoi prăbușind-o, ametitor, 
aruncând-o dintr-o parte în alta, fără să se poată împotrivi. În 
visul ei căută un obiect fix, de care să se ţină. Când prinse 
catargul bărcii și se agăţă de el cu toată forța, o alarmă se 
porni să sune fără oprire, înspăimântător, și ea știa că sunetul 
era făcut de spărtura ce tocmai apăruse în barcă și că, în 
câteva clipe, apa mării îi va linge picioarele, gâdilând-o cu o 
teroare soră cu moartea. Alarma urla în continuare și ea 
deschise larg gura, gata să cheme sau să strige îngrozită după 
ajutor, luptându-se în timp ce barca se clătina sub ea. În vis, 
puntea se prăvăli brusc și ea ţipă, către ea însăși parcă: 

— Trezește-te! Trezește-te! Salvează-te! 

Ceea ce și făcu. 

Icni când trecu din somn în starea de trezie, ridicându-se 
brusc în pat, braţul drept întinzându-se și apucând marginea 
patului, singurul lucru solid în mijlocul aburilor fricii din vis. Își 
dădu seama că suna telefonul. 

Injură cu voce tare, se frecă la ochi și găsi telefonul pe 
podea, lângă pat. Işi drese glasul înainte să răspundă: 

— Inspector Barren. Ce-i? 

Nu avusese timp să-și dea seama ce se întâmpla de fapt. 
Trăia singură, fără soţ, fără copii, părinţii îi muriseră de mult, 
așa că ideea că telefonul sună în miezul nopţii nu o înspăimânta 
prea tare, cum s-ar fi întâmplat cu cea mai mare parte dintre 
oamenii neobișnuiţi cu chemările în toi de noapte și care și-ar fi 
dat seama imediat că telefonul, sunând în întuneric, ascundea 


exact ce ascundea de fapt: o veste cumplită. În plus, fiind de 
meserie inspector, nu era nimic neobișnuit în aceea că se 
trezea chemată noaptea, treburile poliţiei având loc adesea, de 
nevoie, după ora de închidere a băncilor. La asta se aștepta, 
deci: că, din motive de procedură, era nevoie de cunoștințele ei 
de tehnician la locul crimei. 

— Merce? Te-ai trezit? 

— Da. E-n ordine. Cine e? 

— Merce, sunt eu, Robert Wills de la omucideri. Eu... vocea i 
se pierdu. Inspectorul Barren așteptă. 

— Cu ce pot să te ajut? întrebă. 

— Merce, îmi pare rău că tocmai eu trebuie să-ţi spun... 

Brusc, și-l imagină pe Bob Wills așezat la masa lui de lucru, 
în Biroul omucideri. Era un birou rece, sever, lipsit de 
intimitate, luminat cu becuri neiertătoare de neon tot timpul 
aprinse, plin de fișete metalice și mese de lucru vopsite în 
portocaliu și care, în mintea ei, păreau pătate de toate ororile 
care trecuseră peste tăbliile lor în timpul mărturisirilor și al 
interogatoriilor. 

— Ce? 

Simţi o clipă un fel de emoție, o teamă delicioasă, total 
diferită de panica din visul în care fusese cufundată. Apoi, când 
Bob se opri, un gol i se deschise în stomac, un soi de senzaţie 
de vid, înlocuită imediat de un val de teamă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă, conștientă că în vocea ei 
răzbătea ceva din acest sentiment nou. 

— Merce, ai o nepoată... 

— Da, ce naiba! O cheamă Susan Lewis. E studentă la 
universitate. Ce s-a întâmplat? A avut un accident? 

În momentul acela însă își dădu seama: Bob Wills de la 
omucideri. Omucideri. Omucideri. Și pricepu de ce-i telefonase. 

— Îmi pare rău, spunea Bob, dar vocea lui părea că vine 
foarte de departe și, pentru o clipă, își dori să se întoarcă la 
visul ei. 


Inspectorul Mercedes Barren se îmbrăcă iute și porni prin 
noaptea de vară târzie cu miros dulceag spre adresa pe care o 
scrisese cu o mână ce părea condusă de emoţiile altcuiva; își 
simţise propria inimă bătând nebunește, dar văzuse că mâna îi 
era sigură în timp ce scria cifre și cuvinte pe o foaie de hârtie. I 


se păruse că altcineva terminase convorbirea cu inspectorul de 
la omucideri. Își auzise propria voce rece și dură, solicitând 
informaţiile disponibile, întrebând în ce stadiu se aflau, care 
erau numele ofiţerilor ce se ocupau de caz, ce știau deja despre 
crimă, ce piste urmăreau. Martorii. Dovezile. Declaraţiile. 
Insistase, încercând să nu se lase impresionată de răspunsurile 
evazive și de scuzele inspectorului Wills, conștientă că nu el 
răspundea de caz, dar că știa ce voia ea să afle, și tot timpul 
gândindu-se că în sinea ei urla, gata să explodeze din cauza 
unui sentiment animalic care voia s-o transforme într-un singur 
strigăt-suspin de durere. 

Nu-și permitea să se gândească la nepoata ei. 

La un moment dat, când intrase cu mașina pe autostrada ce 
taie centrul orașului, orbită pentru o clipă de farurile unui 
trailer care trecuse teribil de aproape, cu claxonul urlând 
răgușit, gonise teama bruscă de accident și se pomenise că în 
locul ei apăruse o imagine de-a ei și a nepoatei ei, cu vreo două 
săptămâni în urmă. Stăteau la soare lângă piscina micului bloc 
de pe malul mării în care locuia, și Susan zărise revolverul din 
dotare care ieșea din geanta ei de plajă, caraghios și nelalocul 
lui printre prosoape, loţiuni pentru bronzat și un roman în 
ediție de buzunar. Mercedes Barren se gândi la reacția 
adolescentei: spusese că era „vulgar”, apreciere pe care 
detectivul o consideră cât se poate de potrivită. 

— De ce trebuie să-l porţi cu tine? 

— Pentru că, tehnic vorbind, niciodată nu suntem în afara 
serviciului. Dacă aș descoperi un delict, ar trebui să reacţionez 
ca un poliţist. 

— Credeam că nu mai e cazul, de la... 

— Așa e. De când s-a tras în mine. Nu, acum sunt un poliţist 
cât se poate de pașnic. Când ajung eu la locul crimei, aproape 
că s-a terminat totul. 

— Aha. Cadavrele, așa-i? 

— Da, cadavrele. 

Râseseră amândouă. 

— Ar fi nostim, spusese Susan. 

— Ce-ar fi nostim? 

— Să te aresteze o polițistă în bikini. 

Râseseră din nou. Mercedes o privise pe nepoata ei cum se 
ridică și se aruncă în apa albastră, opacă, a piscinei. O 


urmărise pe Susan cum înoată pe sub apă până la capătul 
bazinului, după care, fără să iasă la suprafaţă, se întoarce la 
marginea lui. Pentru o clipă simţise împunsătura geloziei 
pentru tinereţea ei pierdută, dar îi trecu, spunându-și: Las’ că 
nici tu nu arăţi prea rău. 

Fata se ţinea de marginea bazinului și-și întrebă mătușa: 

— Merce, cum de locuiești chiar lângă ocean și nu știi să 
înoţi? 

— Face parte din misterul meu, răspunsese. 

— Mie mi se pare o prostie, zisese Susan ieșind din piscină, 
cu apa scânteind și prelingându-se pe corpul ei zvelt. Ti-am 
spus că m-am hotărât ca de la toamnă să mă specializez în 
oceanografie? Peşti alunecoși. Râse. Crustacee ţepoase. 
Mamifere masive. La o parte, Jacques Cousteau. 

— Minunat, răspunsese Merce. Totdeauna ţi-a plăcut apa. 

— Așa e. Cântase: Uite-așa să tot trăieşti cu soare, nisip, 
marea adâncă și albastră și maţe de pești. 

Râseseră din nou. 

Râdea tot timpul, gândi Mercedes și acceleră în noapte. 
Albeaţa explozivă a luminilor de noapte din centru izbucni pe 
lângă ea, luminând colţurile clădirilor înalte ce se profilau pe 
cerul sudului. Apoi inspectorul Barren simţi cum un val de 
căldură îi inundă inima, sufocând-o, și se sili să se concentreze 
asupra volanului, încercând să-și șteargă din gând orice 
amintire, spunându-și: Stai să vedem, să vedem ce-o fi, 
străduindu-se să nu facă nicio legătură între scena spre care se 
îndrepta și amintirile din mintea ei. 


Mercedes Barren ieși de pe autostrada 1 și traversă un 
cartier rezidenţial. Era târziu, mult după miezul-nopţii, și se 
apropiau zorile; circulaţia era redusă și ea se grăbise, copleșită 
de sentimentul nevoii de viteză care însoțește orice moarte 
violentă. Dar la câţiva kilometri de destinaţie încetini brusc, 
până ce mașina se târî pur și simplu la vale pe străzile pustii. 
Cercetă șirurile de case îngrijite, case de oameni înstăriți, în 
căutarea unui semn de viață. Străzile erau întunecate, la fel și 
casele. Încercă să-și imagineze vieţile ce dormeau în spatele 
acelui întuneric ordonat, de suburbie. Din când în când 
descoperea câte o lumină arzând într-o cameră și se întreba ce 
carte sau ce program de televiziune sau ce ceartă sau ce grijă îl 


ținea treaz pe cel ce-o ocupa. Simţea o dorinţă copleșitoare să 
se oprească, să ciocănească la ușa uneia din casele acelea ce 
dădeau un slab semn de viaţă și să întrebe: Vreun necaz te ţine 
treaz? Ceva ce-ţi încearcă amintirile și inima și nu te lasă să 
dormi? Împărtășește-l cu mine. 

Coti pe Old Cutler Road și-și dădu seama că până la intrarea 
în parc nu mai erau decât câteva sute de metri. Părea că 
noaptea pătrunsese frunzișul copacilor; copacii mari de 
melaleuca și sălciile ascundeau întunericul în frunzele și 
ramurile lor ce se întindeau deasupra drumului ca niște braţe 
învăluitoare. Avea sentimentul ciudat că era singură pe lume, 
că era unicul supravieţuitor îndreptându-se spre nicăieri în 
miezul unei nopţi fără sfârșit. Abia dacă putu distinge literele 
albe, decolorate, de pe indicatorul mic de la intrarea în parc. 
Tresări când un oposum trecu fugind prin fața roţilor mașinii și 
apăsă brusc frâna, cutremurându-se o clipă de teamă, răsuflând 
ușurată când își dădu seama că animalul evitase pneurile. 
Coborâse geamul și simţi mirosul sărat al aerului; copacii din 
jurul ei se chirciseră, locul palmierilor giganţi care mărginiseră 
autostrada fiind luat de crengile încurcate și noduroase ale 
arborilor de mangrovă de pe malul apei. Drumul cotea brusc și 
știa că, după cotitură, va putea vedea întinderea vastă a 
Golfului Biscayne. 

La început crezu că lumina lunii era cea care sclipea pe apele 
golfului. 

Nu era așa. 

Opri brusc mașina și privi la scena din fața ochilor. Primul 
lucru de care-și dădu seama fu zgomotul mecanic al unor 
generatoare puternice.  Pulsaţiile lor ritmice, regulate, 
alimentau trei şiruri de lumini de mare intensitate. 
Reflectoarele delimitau un fel de scenă tăiată în întunericul de 
la marginea parcajului din parc, populată de zeci de polițiști în 
uniformă ce se mișcau prudent prin lumina nefirească. Un șir 
de mașini de poliţie, o salvare, furgonetele alb cu verde ale 
echipei de cercetare a locului crimei stăteau toate aliniate la 
marginea scenei, luminile lor de urgenţă, albastre și roșii, 
aruncând fulgere de culoare peste oamenii care lucrau în 
perimetrul reflectoarelor. 

Inspiră adânc și porni spre lumini. 

Își parcă mașina la limita de unde începea activitatea și o luă 


spre centru, unde zărise un grup de oameni. Priveau în jos la 
ceva ascuns privirilor ei. Ştia ce anume era, dar asta datorită 
experienţei, nu emoţiei. Întreaga zonă fusese încercuită cu o 
bandă galbenă lată de opt centimetri. Cam din trei în trei metri, 
de bandă atârna câte o tăbliță: POLIŢIA CRIMINALISTICĂ. 
ACCESUL INTERZIS. Ridică banda și se strecură pe sub ea. 
Mișcarea atrase atenţia unui poliţist în uniformă, care îi veni 
iute în întâmpinare, cu braţele întinse. 

— Hei, spuse. Doamnă, nu e voie. 

Îl privi și polițistul se opri locului. Braţele îi căzură în jos. 

Cu o încetineală exagerată, deschise geanta și scoase insigna 
aurie. Polițistul îi aruncă o privire iute, după care se retrase 
rapid, mormăind o scuză. Dar sosirea ei fusese observată de 
bărbaţii din centrul scenei și unul dintre ei se rupse repede din 
mulțime și se îndreptă spre ea, s-o oprească. 

— Merce, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ţi-a spus Wills să 
nu vii? 

— Ba da, răspunse. 

— N-ai ce căuta aici. 

— De unde naiba știi tu? 

— Merce, îmi pare rău. Trebuie să fie... 

Îl întrerupse furioasă. 

— Cum trebuie să fie? Greu? Trist? Dur? Tragic? Cum crezi 
că trebuie să fie? 

— Calmează-te. Ascultă-mă, știi ce se petrece aici, nu poţi să 
mai aștepți câteva minute? Stai să-ţi aduc o ceașcă de cafea. 
Încercă s-o apuce de cot și s-o ducă de acolo. Se smulse iute din 
strânsoarea lui. 

— Nu încerca să mă iei de aici, fir-ar să fie! 

— Doar câteva minute, după care îţi spun totul... 

— N-am nevoie să-mi spui tu. Vreau să văd eu. 

— Merce... Inspectorul își desfăcu larg braţele, împiedicând- 
o în continuare să vadă. Dă-mi câteva minute. 

Mercedes inspiră adânc și închise ochii. Spuse sacadat, 
apăsat. 

— Peter. Locotenent Burns. Două lucruri. Unu, acolo zace 
nepoata mea. Doi, sunt de profesie poliţist. Vreau să văd cu 
ochii mei. Cu ochii mei! 

Locotenentul se opri. Se uită la ea. 

— În ordine. În câteva minute medicul termină examenul 


preliminar. Când o pun pe targă, poţi veni și tu. Dacă vrei, poţi 
s-o identifici oficial. 

— Nu în câteva minute. Nu pe targă. Vreau să văd ce s-a 
întâmplat cu ea. 

— Merce, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Vreau să văd. 

— De ce? O să-ţi fie și mai greu. 

— De unde naiba știi tu? Cum naiba ar putea să-mi fie mai 
greu? 

Un fulger de lumină explodă brusc în spatele locotenentului. 
Acesta se întoarse și Mercedes văzu un fotograf al poliţiei 
schimbându-și mereu poziţia. 

— Acum, spuse. Vreau s-o văd acum. 

— Bine, spuse locotenentul, dându-se deoparte. E coșmarul 
tău. 

Trecu iute pe lângă el. 

Apoi se opri. 

Respiră adânc. 

Închise ochii, imaginându-și zâmbetul nepoatei ei. 

Respiră din nou adânc și se apropie cu grijă de corp. Ţine 
minte totul! gândi. Întipărește-ţi totul în minte. Își forță ochii să 
cerceteze pământul în jurul formei la care nu se putea uita. 
Nisip murdar și frunze. Imposibil să iei o amprentă de pantof. 
Cu o privire experimentată, estimă distanța dintre parcare și 
locul unde se afla forma - în sinea ei nu putea rosti cuvântul 
cadavru. Cam douăzeci de metri. Tocmai potrivit ca să te 
descotorosești de un cadavru. Se strădui să analizeze situaţia: 
asta crea o problemă. Ar fi fost mai ușor dacă - din nou 
gândurile ei se speriară și șovăi - victima ar fi fost găsită acolo 
unde avusese loc crima, întotdeauna exista o dovadă. Continuă 
să cerceteze pământul, auzind vocea locotenentului în spatele 
ei: 

— Merce, am examinat zona cu mare atenţie, nu trebuie să... 

Dar nu-l luă în seamă, îngenunche și simţi cât de solidă era 
murdăria de pe jos. Gândi: Dacă s-a lipit pe pantofi, putem 
compara. Fără a se întoarce, ca să se convingă că mai era 
acolo, spuse cu voce tare: 

— Luaţi probe de sol de pretutindeni. După un moment de 
pauză, auzi un mormăit aprobator. Continuă, gândind: fii tare, 
fii tare, până ajunse lângă forma întinsă pe jos. În ordine, își 


spuse. Uită-te la Susan. Tine minte ce i s-a întâmplat în noaptea 
asta. Uită-te la ea. Uită-te la fiecare părticică din ea. Să nu-ţi 
scape nimic. 

Şi ridică privirea spre corp. 

— Susan, spuse cu voce tare, dar blândă. 

Era conștientă că în jur, undeva la periferia simţurilor ei, se 
mișcau oameni. Că aveau chipuri, că erau oameni pe care-i 
cunoștea, colegi, prieteni, era conștientă de asta, dar numai 
sub pragul conștiinței propriu-zise. Mai târziu va încerca să-și 
amintească cine fusese acolo, la locul crimei, și nu va reuși. 

— Susan, spuse din nou. 

— E nepoata ta, Susan Lewis? Era vocea locotenentului. 

— Da. 

Șovăi. 

— Era. 

Simţi cum o năpădește brusc un val de căldură, ca și cum 
unul dintre reflectoare s-ar fi concentrat asupra ei, acoperind-o 
cu o rază solidă de strălucire intensă. Trase adânc aer în piept, 
încă o dată, luptând cu o senzaţie de ameţeală. Își aminti de un 
moment, cu ani în urmă, când își dăduse seama că se trăsese în 
ea, că acea căldură pe care o simţea era sângele vieţii ce se 
scurgea din ea și luptă cu aceeași intensitate ca să nu dea ochii 
peste cap, de parcă alunecarea în întunericul inconștienţei ar fi 
fost acum la fel de fatală cum era atunci. 

— Merce? 

Auzi o voce. 

— Te simţi bine? 

Nu se putea mişca. 

— Să cheme cineva primul ajutor! 

Reuși să dea din cap. 

— Nu, spuse. O să-mi fie bine. 

Ce prostii mai spun și eu, gândi. 

— Eşti sigură? Nu vrei să stai jos? 

Nu știa cu cine vorbea. Dădu din nou din cap în semn că nu. 

— Mi-e bine. 

Cineva o ţinea de braţ. Se smulse și și-l eliberă. 

— Controlaţi-i unghiile, spuse. Trebuie să fi luptat din 
răsputeri. S-ar putea să avem un suspect plin de zgârieturi. 

Il văzu pe medic aplecându-se deasupra corpului, ridicându-i 
cu delicateţe fiecare mână pe rând și, folosind un bisturiu mic, 


scoțând murdăria de sub fiecare unghie și punând-o într-o 
pungă de plastic. 

— Nu prea e mare lucru, zise. 

— Trebuie să se fi luptat ca un tigru, insistă inspectorul 
Barren. 

— Poate că nu i-a dat prilejul. Are un traumatism grav la 
baza craniului. Un corp contondent. Probabil că era 
inconștientă când a omorât-o. Doctorul arătă spre dresul bine 
strâns în jurul gâtului Susanei. Mercedes privi o clipă urmele 
albăstrii de pe piele. 

— Controlează nodul, spuse. 

— M-am uitat la el, zise doctorul. Un nod simplu. Manualul 
cercetașului, pagina întâi. j 

Mercedes se uită fix la dres. Işi dorea cu disperare să-i 
slăbească strânsoarea, să-i redea nepoatei ei pacea, de parcă 
dac-ar fi făcut să pară că doarme ar fi fost adevărat. Își aminti 
de o întâmplare de pe vremea când Susan era copil. Nu avea 
mai mult de cinci sau șase ani și câinele familiei fusese călcat 
de o maşină. „De ce e Lady moartă? îl întrebase pe tatăl ei. 
Pentru că oasele ei sunt rupte, îi răspunsese acesta. Dar când 
mi-am rupt eu mâna, doctorul mi-a pus-o în ghips și acum e 
bine, zisese. Hai s-o punem pe Lady în ghips. Numai că și-a 
pierdut şi tot sângele, spusese tatăl ei. Atunci, propusese 
copilul din amintirea ei, cu insistența pe care i-o producea 
disperarea, hai să-i punem sângele înapoi. Biata mea copilă, 
răspunsese tatăl, mi-aş dori să pot. Mi-aş dori să fie atât de 
simplu”, și-o înconjurase cu brațele lui mari în timp ce ea 
plângea cu suspine în cea mai lungă noapte a copilăriei. 

Se uită la trupul Susanei și-și dori ca braţele acelea s-o 
cuprindă iar. 

— Şi încheieturile mâinilor? întrebă. Vreo urmă? 

— Nu, răspunse doctorul. Şi asta ne spune ceva. 

— Da, zise o voce ce venea dintr-o parte. Mercedes nu se 
întoarse să vadă cine vorbise. Ne spune că ticălosul o lovise în 
cap înainte să-și facă poftele. Probabil că nici nu și-a dat seama 
ce anume a lovit-o. 

Privirea lui Mercedes cercetă zona de sub gât. 

— Pe umăr are o urmă de mușcătură? 

— Probabil, spuse doctorul. Trebuie să verific la microscop. 

O clipă își opri privirea pe bluza ruptă a nepoatei ei. Sânii 


Susanei erau dezgoliţi și-și dori să-i acopere. 

— Căutaţi urme de salivă pe gât, spuse. 

— Am făcut-o, zise doctorul. Am luat și probe din zona 
genitală. O să mai iau când ajungem la morgă. 

Ochii lui Mercedes coborâră centimetru cu centimetru. Un 
picior era aruncat peste celălalt, pudic, ca și cum nepoata ei s- 
ar fi rușinat și moartă. 

— Vreo laceraţie în zona genitală? 

— Nimic ce să se poată vedea aici. 

Inspectorul Barren se opri, încercând să absoarbă totul. 

— Merce, spuse doctorul blând, seamănă destul de bine cu 
celelalte patru. Felul în care s-a produs moartea. Cum e așezat 
corpul. Locul unde a fost aruncat cadavrul. 

Mercedes ridică brusc privirea. 

— Celelalte? Celelalte patru? 

— Nu ţi-a spus locotenentul Burns? Ei cred că e vorba despre 
tipul pe care ziarele-l numesc Ucigașul din campus. Credeam 
că ţi-au spus... 

— Nu... zise. Nu mi-a spus nimeni. 

Trase adânc aer în piept. 

— Dar pare foarte plauzibil. Se potrivește... Vocea i se stinse. 

Auzi glasul locotenentului lângă ea. 

— Probabil e prima lui crimă în semestrul ăsta. Vreau să 
spun că nimic nu e sigur, dar modelul general e același. O să-i 
atribuim lui cazul, astfel ca echipa să poată lucra la el... cred că 
așa e cel mai bine, ce zici, Merce? 

— Așa e. 

— Acum ai văzut destul? Vrei să vii cu mine și să mă lași să-ţi 
spun ce avem și ce nu avem? 

Încuviinţă din cap. Închise ochii și se întoarse cu spatele la 
cadavru. Spera c-o vor lua curând pe Susan de acolo, de parcă 
faptul că o scoteau din cătina tânără și din murdărie i-ar fi 
redat ceva din demnitatea ei de om, ar fi micșorat cumva 
abuzul, ar fi făcut să scadă caracterul definitiv al morții ei. 


Așteptă răbdătoare lângă mașinile experţilor criminaliști și 
ale tehnicienilor poliţiei. Îi cunoștea bine pe toţi, schimbul de 
noapte din același birou cu ea. Fiecare își lăsase pentru o clipă 
îndatoririle din zona încercuită de banda galbenă și venise să 
vorbească cu ea, sau s-o atingă pe umăr, sau să-i strângă mâna, 


înainte de a se reîntoarce la cercetarea locului. Peste câteva 
minute, locotenentul Burns veni spre ea cu două cești cu cafea. 
Cuprinsese cu palmele ceașca din plastic pe care i-o întinsese, 
brusc înfrigurată, deși noaptea tropicală era apăsător de caldă. 
Privise în sus Ja cerul care tocmai începea să se decoloreze, 
lumina cenușie ce se strecura încet marcând sosirea dimineţii. 

— Vrei să știi? o întrebă. Una peste alta, ar fi mai bine dacă 
n-ai... 

Îl întrerupse iute. 

— Vreau să știu. Totul. 

— Ei bine, începu el rar. 

Ştia că, în mintea lui, încerca să-și dea seama dacă faptul că-i 
transmitea ei informaţiile ar fi putut dăuna investigaţiei. Știa că 
se întreba dacă are de-a face cu o polițistă sau cu o rudă pe 
jumătate scoasă din minţi. Problema e, gândi ea, că avea de-a 
face și cu una, și cu alta. 

— Locotenente, spuse, tot ce vreau e să vă ajut. După cum 
știi, am multă experienţă. Vreau să mă pun la dispoziţia 
voastră. Dar dacă crezi că v-aș încurca, mă pot retrage... 

— Nu, nu, nu, răspunse el iute. 

Ce simplu, gândi Mercedes. Ştia că, oferindu-se să nu pună 
întrebări, va primi permisiunea de a întreba pe oricine. 

— Ascultă-mă, continuă locotenentul, până acum nu 
dispunem decât de fragmente de informaţii. Se pare că fata s-a 
dus cu câteva prietene la un bar din campus. Era o groază de 
lume acolo, o mulțime de tipi de tot felul pierzându-și vremea. 
A și dansat cu niște tipi. Cam pe la zece seara a ieșit să ia aer. 
Singură. Nu s-a mai întors. Doar cu vreo două ore mai târziu, 
cam pe la miezul nopţii, prietenele ei au început să se 
îngrijoreze și au chemat poliția campusului. 

Cam la aceeași oră, o pereche care venise în parc și 
intenţiona să intre printre tufișuri a dat de cadavru... Ridică 
mâna. Nu. N-au văzut și n-au auzit nimic. Pur și simplu s-au 
împiedicat de ea. Unul dintre tipi a căzut peste... 

Cadavru, gândi ea. Își mușcă buza. 

— O fată dispare din campus. Corpul e găsit într-un parc, la 
vreo trei kilometri. Nu ne-a fost greu să adunăm unu și cu unu. 
Și de atunci suntem aici. Avea numele tău în geantă. De-aia ți- 
am telefonat. E fata surorii tale? 

Mercedes încuviinţă din cap. 


— Vrei s-o suni tu? 

Dumnezeule, gândi. 

— O s-o chem. Când terminăm aici. 

— Ceva mai încolo e un telefon public. N-aș vrea să-i fac să 
aștepte. Și o să mai dureze... 

Își dădu seama că lumina zorilor apăruse. Zona ieșea din 
întunericul nopţii, lucrurile căpătau formă, se puteau distinge 
pe măsură ce întunericul pălea. 

— Bine, spuse. 

Se gândi cât de lumesc, lipsit de orice speranţă și banal era 
faptul că le va telefona surorii și cumnatului ei. O clipă speră că 
nu avea moneda pe care trebuia s-o pună în fanta telefonului 
public, după care speră că telefonul era defect. Nu era. 
Telefonista răspunse cu veselia de rutină, de parcă putin i-ar fi 
păsat de cât era ceasul. Mercedes ceru ca apelul să fie trecut în 
contul serviciului ei. Telefonista o întrebă la ce oră va fi cineva 
acolo ca să confirme că acceptă taxarea. Mercedes îi răspunse 
că tot timpul era cineva acolo. Auzi apoi ţăcănitul electronic al 
numărului format și deodată, înainte de a-și fi găsit cuvintele 
potrivite, telefonul suna în casa surorii ei. Gândește-te! Se 
gândi. Găsește cuvintele cele mai potrivite! Auzi la celălalt 
capăt al firului vocea surorii ei, ușor ameţită de somn: 

— Da, alo... _ 

— Annie, sunt Merce... Își mușcă buza. 

— Merce! Ce mai faci? Ce s-a... 

— Annie. Ascultă-mă cu atenţie: E vorba despre Susan. A 
avut loc un... Se împotmoli. Accident? Incident? Urmă 
precipitat, trecând peste cele spuse, străduindu-se să păstreze 
un ton profesional calm, egal, plat. Te rog să stai jos și să-i ceri 
lui Ben să ridice receptorul... 

O auzi pe sora ei icnind și, apoi, chemându-și soțul. 

Ridică imediat receptorul. 

— Merce, ce s-a întâmplat? Vocea lui era sigură. Ben era 
contabil. Spera că va fi la fel de tare ca numerele. Trase adânc 
aer în piept. 

— Nu știu cum aș putea să va spun ce am de spus, în așa fel 
încât să fie ceva mai ușor, așa c-o să vă zic direct. Susan e 
moartă. A fost omorâtă în noaptea asta. Asasinată. Îmi pare 
Tău. 

Dintr-odată o văzu pe sora ei, cu vreo optsprezece ani în 


urmă, cu o burtă enormă, la o săptămână înainte să nască, 
mișcându-se cu greu în căldura apăsătoare de iulie ce stăruia 
neiertătoare asupra văii Delaware în plină vară, ca să se așeze 
lângă ea. Mercedes strângea cu încăpățânare în mână 
stegulețul pe care i-l dăduse căpitanul gărzii de onoare, cu 
mintea goală, înceţoșată, reverberând cuvintele capelanului ce 
se amestecau cu pocnetul salvei trase deasupra mormântului. 
Nu avusese niciun cuvânt de spus vreunuia dintre membrii 
familiei sau dintre prieteni, care se retrăseseră deoparte, muţi 
de uimire în faţa nefirescului morţii unei persoane atât de 
tinere și de pline de viaţă ca John Barren, chiar dacă se 
întâmplase în luptă. Annie se așezase pe canapea alături de 
Mercedes și, într-un moment când nu se uita nimeni la ele, 
luase mâna surorii ei și o așezase pe burta ei umflată, 
spunându-i cu o simplitate ce-ţi sfâșia inima: „E nedrept că 
Dumnezeu l-a luat, dar aici e o viaţă nouă și nu trebuie să-ți 
îngropi iubirea odată cu el, ci să i-o dai acestui copil”. 

Copilul fusese Susan. 

O clipă, inspectorul Barren zâmbi acestei amintiri, gândind: 
Copilul mi-a salvat viaţa. 

După care, revenind brusc la realitate, auzi primul suspin de 
durere maternă al surorii ei. 


Ben voise să ia primul avion spre Miami, dar reuși să-l 
convingă să renunţe. Va fi mai simplu, le spuse, dacă va aranja 
ea cu pompele funebre să transporte corpul, după ce medicul 
legist va termina autopsia. Va însoţi trupul Susanei în avion. 
Ben îi spusese că va lua legătura cu un serviciu funerar local, 
ca să coordoneze totul. Mercedes îi avertiză că, probabil, 
ziarele, poate și televiziunea vor lua legătura cu ei. Le 
recomandă să se arate cooperanțţi; era mult mai ușor așa, le 
spuse, și reporterii i-ar pisa mai puţin. Le explică cum că 
primele indicii arătau că Susan fusese victima unui ucigaș care 
se învârtise prin campusurile diferitelor universităţi din Miami 
în căutarea prăzii și că exista o echipă de polițiști care avea 
drept sarcină aceste cazuri. Le spuse că aceștia vor păstra 
legătura cu ei. Ben o întrebase dacă era sigură în ce-l privea pe 
ucigaș, și ea spusese că nimic nu era sigur, părea însă că ar fi 
același. Ben izbucnise, furios, dar după câteva cuvinte 
mânioase se oprise; încuviințând totul într-o stare de torpoare. 


Annie nu spusese nimic. Mercedes bănuia că se află în camere 
separate și abia după ce vor închide telefonul și se vor trezi 
faţă în faţă, îi va cuprinde cu adevărat disperarea. 

— Asta e tot ce pot să vă spun pentru moment, zise. Vă chem 
din nou, cum aflu ceva. 

— Merce? Era vocea surorii ei. 

— Da, Annie. 

— Eşti sigură? 

— Oh, Annie... 

— Vreau să spun, ai verificat, nu-i așa? Eşti sigură? 

— Annie, am văzut-o. M-am uitat la ea. E Susan. 

— Mulţumesc. Voiam doar să fiu sigură. 

— Îmi pare rău. 

— Da. Da. Sigur. Vorbim mai târziu. 

— Ben? 

— Da, Merce. Te ascult. Vorbim mai târziu. 

— Bine. 

— O, Doamne, Merce... 

— Annie? 

— Oh, Doamne. 

— Annie, fii tare. Trebuie să fii tare. 

— Merce, te rog, ajută-mă. Am impresia că dacă închid 
telefonul, va fi ca și cum aș omori-o. Oh, Doamne. Ce se 
întâmplă? Te rog. Nu înţeleg. 

— Nici eu nu înţeleg, Annie. 

— Oh, Merce, Merce, Merce... 

Mercedes își auzi numele din ce în ce mai slab. Ştia că sora 
ei lăsase telefonul să-i alunece din mână lângă pat. Putea auzi 
lacrimi și era de parcă ar fi auzit cum se sfâșie o inimă. Işi 
aminti cum asistase, la liceu fiind, la un antrenament de fotbal; 
pe când stătea pe margine, unul dintre jucători fusese lovit rău. 
Trosnetul piciorului se înălțase deasupra zgomotului trupurilor 
ce se izbeau unul de altul. Văzuse cum unui alt jucător i se face 
rău, în timp ce arbitrii și antrenorul se repezeau la băiatul lovit. 
O clipă se aștepta să audă același trosnet. Mai tinu puţin 
receptorul în mână, după care îl agăţă în furcă ușor, de parcă s- 
ar fi străduit să nu trezească un copil care dormea. Rămase 
nemișcată, ascultându-și propria inimă. Înghiţi în sec, după 
care își flexă o dată, de două ori mușchii braţelor. Pe urmă ai 
picioarelor. Simţea cum pielea, mușchii și tendoanele se întind 


și se contractă. Sunt puternică, gândi. Să fiu și mai puternică. 
2 


Abia pe la jumătatea dimineţii trupul Susanei fu, în cele din 
urmă, luat de acolo. Inspectorul Barren stătuse pe margine, 
urmărind căutarea ordonată de dovezi. Poliţiști în uniformă 
ţineau departe mulţimea din ce în ce mai mare de curioși și le 
fu recunoscătoare. Ziariștii și reporterii sosiseră devreme, 
strecurându-se pretutindeni. Operatorii de televiziune filmaseră 
toate activităţile, în timp ce reporterii se aflaseră în treabă 
punându-i întrebări locotenentului Burns și altor câţiva 
inspectori. Ştia că era inevitabil ca, până la urmă, unul dintre 
reporteri să afle de legătura dintre ea și cadavru și că lucrul 
acesta va apărea în presă. Se decise să aștepte, pur și simplu, 
întrebările. 

Se întorsese cu spatele când doi tehnicieni de la serviciul de 
medicină legală introduseseră delicat corpul Susanei într-un 
sac negru. Se îndreptase spre locul unde se afla locotenentul 
Burns, de vorbă cu doi inspectori corect îmbrăcaţi în costume 
cu vestă, părând că nu-i deranjează căldura umedă a zilei. Când 
o văzu apropiindu-se, se întoarse spre ea și făcu prezentările. 

— Merce. Inspectorul Barren. Nu știu dacă i-ai cunoscut pe 
inspectorii Moore și Perry de la serviciul districtual de 
omucideri. 

— Doar din auzite. 

— La fel și noi, spuse inspectorul Perry. 

Își strânseră cu toţii mâinile și încremeniră locului, jenaţi. 

— Îmi pare rău că vă cunosc în asemenea împrejurări, spuse 
inspectorul Perry. Întotdeauna v-am admirat munca. Mai ales în 
cazul acela de violuri în serie. 

— Mulţumesc, spuse Mercedes. Pe dinaintea ochilor îi trecu 
un chip cu ciupituri ca de vărsat și cu nasul strâmb. Își aminti 
cum studiase și iar studiase peste douăzeci de dosare, până 
descoperise veriga de legătură care condusese la arestare. 
Violatorul musculos purta întotdeauna un ciorap drept mască. 
Aproape toate victimele declaraseră că au observat că avea o 
acnee puternică pe spate. Un dermatolog îi spusese că oamenii 
cu acnee pe spate au, de obicei, urme și pe faţă. Ea însă credea 
că masca voia să ascundă altceva. Începuse să se învârtă pe la 


sălile de gimnastică din zonă și pe la cluburile de sănătate. Mai 
degrabă o bănuială, nu o cauză probabilă. La sala de 
gimnastică de pe Strada 5 din Miami Beach, un loc în care 
visurile celor care aspirau să devină boxeri se amestecau cu 
zgomotul sacilor de box loviți cu putere, descoperise un boxer 
de categorie ușoară scund, bine clădit, cu ciupituri adânci pe 
spate și pe faţă, cu nasul spart și strâmb și cu o cicatrice roșie 
care-i deforma obrazul. 

— Niciodată nu trebuie să subapreciem intuiţia, spuse 
inspectorul Perry. 

— Numai că nu-ţi prea folosește în faţa unui judecător, când 
ai nevoie de un mandat de percheziţie. 

Zâmbiră cu toţii șovăielnic. 

— Cum vă putem ajuta? întrebă inspectorul Perry. 

— S-a descoperit ceva sub corp? 

— Nimic de reală valoare. Doar o bucată ciudată de hârtie. 

— Ce hârtie? 

— Un fragment, de fapt. E ca și cum ar fi partea de sus a unei 
etichete dintre acelea care se agaţă de mânerul bagajelor, când 
îți înregistrezi valizele la aeroport, numai că e mult mai mare. 
Oricum, e un fel de etichetă. Ridică mâna. Nu, nimic scris pe 
ea. Doar sfertul de sus, restul fusese rupt. Nici nu putem spune 
de cât timp era acolo. S-ar fi putut ca fata să fie așezată peste 
ea. Un gunoi, cred. 

Se gândi la nepoata ei zăcând printre gunoaie. Scutură din 
cap, încercând să-și limpezească gândurile. 

— Şi acum ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Mercedes. 

— O să ne ocupăm de clubul de noapte, să vedem dacă nu 
găsim pe cineva care să fi observat cu cine a vorbit, cine a 
urmărit-o... Inspectorul se uită la Mercedes. Va lua ceva timp. 

— Timpul nu e important. 

— Înţeleg. 

Inspectorul făcu o pauză. 

— Îmi dau seama că trebuie să fie groaznic pentru 
dumneavoastră. Ştiu că, dacă ar fi fost una dintre surorile mele, 
aș fi înnebunit. Aș fi dorit să-l împușc eu cu mâna mea. În ce mă 
privește, vă vom ţine la curent cu mersul anchetei, atâta timp 
cât nu încercaţi să vă amestecați sau să faceţi treaba în locul 
nostru. Sunteţi de acord? 

Mercedes Barren încuviinţă din cap. 


— Mai e ceva, adăugă Perry. Dacă vă vine vreo idee, spuneti- 
mi mie direct. 

— Nicio problemă, zise Mercedes. Se întreba dacă minţea 
sau nu. Se gândi o clipă. O întrebare. Crima asta e a cincea, 
așa-i? În ce stadiu vă aflaţi cu celelalte? Aveţi vreun suspect în 
vreunul dintre cazurile precedente? 

— Bună întrebare. Avem câteva piste. Vreo două chiar bune 
de tot. Veniţi peste vreo două zile să stăm de vorbă, de acord? 
După ce vă mai reveniti puţin, ce ziceţi? 

Ce ticălos arogant, gândi. 

— In ordine, spuse. 

li lăsă pe bărbaţi, care continuară să stea de vorbă, și se 
duse înapoi la camionetele poliţiei. Un tip slab, cu o figură 
ascetică, verifica numerele scrise cu pix gros, negru, pe pungile 
de plastic comparându-le cu cele de pe o listă pe care o ţinea în 
mână. 

— Bună, Teddy, spuse. 

Omul se întoarse spre ea. Avea mâini mari și osoase, care 
parcă fâlfâiau în jurul lui. 

— Oh, Merce, credeam că ai plecat. Nu-i nevoie să rămâi aici. 

— Ştiu. De ce îmi repetati toţi lucrul ăsta? 

— Scuză-mă. Drept să-ţi spun, nimeni nu știe exact cum să se 
poarte. Cred că-i faci pe toţi să se simtă nervoși. Nu suntem 
obișnuiți ca moartea să ne afecteze, știi prea bine și chestia 
asta, dar văzându-te pe tine, totul pare mai puţin un lucru de 
rutină, devine mai real. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. Îi zâmbi. 

— Merce, nu pot să-ţi spun ce rău ne pare la toţi. Toată 
lumea a lucrat din greu la fața locului. Nu-mi rămâne decât să 
sper că e ceva în pungile astea care să ne conducă la ticălosul 
ăla. 

— Mulţumesc, Teddy. Ce aţi găsit? 

— Nu cine știe ce. Uite lista. 

I-o întinse și ochii ei măturară pagina: 


1. Probă de sânge din zona capului victimei 

2.Probă de sânge din zona genitală a victimei (vezi 
diagrama) 

3. Probă de salivă de pe umărul victimei 

4. Frotiu de pe organele genitale ale victimei 


5. Frotiu de pe umărul victimei (urmă de mușcătură, vezi 
diagrama) 

6. Probă de pământ A (vezi diagrama) 

7. Probă de pământ B (vezi diagrama) 

8. Probă de pământ C (vezi diagrama) 

9. Probă de sub unghiile de la mâna dreaptă a victimei (vezi 
diagrama) 

10. Idem, mâna stângă (vezi diagrama) 

11. Substanţă neidentificată/frunză 

12. Posibilă probă de țesătură 

13. Urmă de sânge pe frunză 

14. Muc de ţigară (vezi diagrama) 

15. Muc de ţigară (vezi diagrama) 

16. Prezervativ folosit 

17. Prezervativ folosit 

18. Prezervativ nefolosit în folie metalică (marca Ramses) 

19. Cutie de bere (Budweiser) 

20. Cutie de Coca-Cola 

21. Sticlă de apă minerală Penier (un litru și jumătate) 

22. Substanţă neidentificată în folie metalică 

23. Substanţă neidentificată în pungă de plastic 

24. Cutie de film Kodacolor Instamatic 

25. Cutie de film Kodacolor Instamatic 

26. Bobină goală de film alb-negru Kodak 400 pentru 
negative 

27. Loţiune Cutter 150 grame folosită 

28. Loţiune pentru mare și pentru schi 300 grame 

29. Pachet gol de ţigări Marlboro mototolit 

30. Poșetă de damă (vezi lista cu conţinutul) 

31. Portofel de damă (al victimei) 

32. Cercel de damă 

33. Partea de sus a unui ecuson de hârtie de culoare galbenă, 
de origine necunoscută (sub cadavru) 


— Ce-i cu prezervativele? întrebă. 

Teddy clătină din cap. 

— Merce, uită-te la ele. Sunt genul pe care-l găsești în orice 
loc unde oamenii organizează picnicuri. Și par vechi, probabil 
de câteva zile, cel puţin așa bănuiesc. Uită-te și la diagrame. Cu 
excepţia probelor de piele și de sânge, restul a fost adunat de 


la cel puţin jumătate de metru de corp. Sunt genul de lucruri pe 
care le iei când vii să stai puţin la soare - nu când omori pe 
cineva în miezul nopţii. 

Mercedes încuviinţă din cap. 

— Îţi face rău? Vrei să... 

— Da. 

— Mi-am închipuit eu. Oricum, nu vom ști nimic exact până 
ce nu le ducem la laborator, dar părerea mea și a tuturor 
celorlalți e că a fost adusă aici. Probabil că ticălosul a tras 
mașina până aici și a aruncat-o ceva mai încolo. Când i-om găsi 
mașina, îi venim de hac. În mașină trebuie să fie sânge, piele, 
de toate. Chestii care nu se pot ascunde. Cât despre dovezile de 
aici pe baza cărora să putem face ceva... Putem spera, dar n-aș 
pune prea mare bază pe asta. 

Încuviinţă din nou din cap. 

— Nu-ţi spun nimic ce nu știi și tu. 

— Așa e. 

Îi înapoie lista și se uită fix la șirul de pungi de plastic, 
înșirate cu grijă în spatele mașinii. Nu știa nici ea ce anume 
căuta. 

— Ce-i asta? întrebă, arătând spre una dintre pungi. 

— Ultimul punct de pe listă. Un fel de ecuson galben. A fost 
găsit sub corp. 

I-l întinse. Cercetă bucata uzată de hârtie prin plasticul 
translucid, întorcând-o pe o parte și pe alta. Ce reprezinţi? se 
întrebă. Ce anume însemni? Ce anume încerci să-mi spui? Cine 
te-a așezat acolo? Simţi cum o cuprinde năvalnic dorinţa de a 
scutura bucăţica de hârtie, ca și cum ar fi putut s-o silească să-i 
răspundă. Te voi ţine minte, îi spuse. Privi la toate probele 
adunate. Vă voi ţine minte pe toate. 

Își dădu seama cât era de nebună. Puse punga de plastic la 
loc, în spatele mașinii. 

Gândi că trebuie să arate ca o caraghioasă. Ştia că va mai 
trece timp până vor cerceta temeinic locul faptei, știa că 
probabilitatea găsirii unei probe importante era minimă. Roși 
brusc și se întoarse cu spatele. li văzu pe polițiști urcându-se 
într-o mașină fără însemnele poliţiei. Un fotograf din același 
serviciu se afla ceva mai încolo, făcând fotografii de la distanţă. 
Camioneta medicului legist pornea din spatele parcajului; îi 
văzu pe operatorii de la televiziune înșiraţi, filmând plecarea. 


Un sentiment de neputinţă o cuprinse, ca și cum masca de 
polițist pe care și-o construise cu grijă și care o ocrotise în tot 
cursul dimineţii s-ar fi cojit, pe măsură ce mulţimea de 
tehnicieni, agenţi și curioși începea să se risipească. Se simţi 
brusc vulnerabilă, de parcă tot ce i-ar mai fi rămas erau 
emoțiile. Simti cum în piept îi urcă un fel de icnet, gata să 
izbucnească. Răsuflând greu, se întoarse și se îndreptă spre 
mașina ei. Când deschise portiera, simţi răbufnirea aerului 
fierbinte ce se adunase înăuntru. Se strecură repede la volan și 
închise ușa. $edea în mașina încinsă, lăsând căldura s-o 
pătrundă. Se gândi la Susan. Se gândi la visul ei. Își dorea să-și 
strige, așa cum o făcuse în ultimele momente ale somnului: 
Trezește-te! Salvează-te! 
Dar nu era în stare. 


Doamna de la florărie o privise pe Mercedes cu suspiciune și, 
în cele din urmă, întrebase: 

— Le luaţi pentru vreo ocazie sau vreun eveniment deosebit? 

Mercedes șovăise înainte să răspundă și doamna continuase, 
veselă: 

— Vreau să spun că dacă sunt pentru o colegă sau o 
secretară, v-aș putea recomanda unul dintre aranjamentele 
astea florale. Sunt pentru o persoană care nu poate ieși din 
casă sau pentru o invalidă? Un buchet cum e acesta ar fi tocmai 
potrivit. Poate pentru cineva care e la spital? Am constatat că 
bolnavilor internaţi în spital le place să primească plante mici... 
înţelegeţi, se bucură când văd că plantele prind rădăcini și 
cresc... 

— Sunt pentru iubitul meu... spuse inspectorul Barren. 

— Oh, zisese femeia, ușor descumpănită. 

— Ceva nu-i în regulă? 

— Nu, numai că e cam neobișnuit. De obicei, știți, bărbaţii 
sunt cei care cumpără flori, trandafiri în general, pentru, hm, 
prietenele lor. Asta e ceva nou. Râse. Unele lucruri nu se 
schimba niciodată pe lumea asta, oricât de moderni am deveni. 
Bărbaţii cumpără flori pentru iubitele și nevestele lor. Şi nu 
invers. Intră în prăvălie și stau, destul de plini de ei, în faţa 
florilor păstrate la rece, privindu-le îndelung, de parcă ar 
aștepta un semn, ceva care să le spună: Cumpără-mă pentru 
nevasta ta. Sau pentru iubita ta. Și nu sunt tineri. Tinerii din 


ziua de azi nu par să înţeleagă valoarea florilor bine alese. 
Uneori cred că și noi am devenit - nu știu cum să spun - mai 
știinţifici. Cu alte cuvinte, mă aştept să dorească, și asta cât de 
curând, să trimită de Sfântul Valentin felicitări scrise la 
calculator. Numai că întotdeauna cumpărătorii sunt bărbaţi, 
draga mea, nu femei. Nu, nu cred să mi se mai fi întâmplat ca o 
femeie să vină și să... 

Mercedes se uită la femeia care se întrerupsese la mijlocul 
unei fraze, șovăi, după care continuă. 

— Vai de mine, spuse femeia. Cred că sunt o caraghioasă, nu- 
i așa? 

— Puțin, răspunse Mercedes. 

— Vai de mine, repetă femeia. 

— Nu face nimic, spuse Mercedes. 

— Sunteţi foarte de treabă, zise femeia. Mercedes o privi cât 
își dădu la o parte o șuviţă de păr cenușiu de pe frunte și își 
reveni. S-o luăm de la capăt. Cu ce vă pot servi? 

— Aș dori să cumpăr niște flori, zise Mercedes. 

— Pentru cineva deosebit? 

— Desigur. 

— Ah, îmi permit să vă sugerez trandafirii. Reprezintă, 
probabil, alegerea cea mai puţin originală, dar cea mai sigură. 
Și întotdeauna fac plăcere, motiv pentru care, fără doar și 
poate, cumpărăm flori. 

— Cred că sunt tocmai nimeriţi, zise Mercedes. 

— Doisprezece? 

— Perfect. 

— Am roșii, albi și roz. Era o întrebare. Mercedes se gândi o 
clipă. 

— Cred că roșii și albi. 

— Grozav. Şi niște Baby's Breath ca să-i pună în evidenţă, nu- 
i așa? 

— Arată minunat. 

— Mulţumesc. 

Mercedes plăti și femeia îi întinse cutia cu flori. 

— M-am cam scrântit, zise femeia. 

— Aţi spus ceva? răspunse Mercedes. 

— Am ajuns să-mi petrec cea mai mare parte a zilei vorbind 
cu florile și cu plantele. Uneori uit cum se vorbește cu oamenii. 
Sunt sigură că, hm, prietenului dumneavoastră or să-i placă. 


— Iubitului meu, spuse Mercedes. 
Strânse cutia cu flori sub braţ și încercă să-și aducă aminte 
de câţi ani nu mai fusese la mormântul lui John Barren. 


Aerul de început de septembrie nu dădea nici cel mai mic 
semn de toamnă. Atârna greu de căldura reziduală a verii, cerul 
albastru era presărat cu câţiva nori mari și albi; o zi în care să 
lenevești cu amintirile din august, ignorând caracterul 
inevitabil al lui ianuarie în Valea Delaware, cu zăpezile ei, cu 
vântul rece dinspre râu, cu gheaţa și cu prezenţa frecventă a 
ceea ce localnicii numeau furtuni de moină, un amestec 
nefericit de gheaţă, lapoviţă, zăpadă și ploaie, dând toate, 
laolaltă, ceva imposibil, impenetrabil, alunecos, care-ţi îngheţa 
oasele. La o asemenea furtună se gândi inspectorul Barren, cu 
un zâmbet ușor. O prinsese afară din oraș, cu bateria 
descărcată, cu cizmele îmbibate de apă. Când, în cele din urmă, 
ajunsese acasă, epuizată, înfrigurată, singură, jurase că va lua 
totul de la capăt într-un loc cald. Miami. 

Așeză florile pe scaunul din dreapta al mașinii închiriate și 
ieși din Lambertvilie, pe podul de pe râul spre New Hope. 
Orașul se întindea pe cele două maluri ale apei; în câteva 
momente îl lăsă în urma ei, conducând încet prin după-amiaza 
caldă, la vale pe un drum umbrit, spre cimitir. O clipă se 
întrebă de ce familia se mutase mai aproape de Philadelphia 
când la ţară era atât de frumos. Îl revăzu pe tatăl ei, când 
aflase c-a fost numit la Universitatea din Pennsylvania, rotind-o 
pe mama ei în aer ca la un dans sălbatic. Preda teoria 
matematicii și mecanica cuantică. O inteligenţă 
înspăimântătoare, nici urmă de mondenitate. Zâmbi. N-ar fi 
înţeles în ruptul capului de ce se făcuse poliţist. Ar fi admirat 
unele dintre raționamentele ei deductive, unele dintre tacticile 
de investigaţie, câte ceva din aparenta precizie a muncii 
poliţiei, dar l-ar fi zăpăcit și l-ar fi înspăimântat adevărurile 
profesiei și contactul permanent cu răul. Cu siguranţă n-ar fi 
înţeles de ce fiica lui o iubește atât, deși ar fi admirat 
simplitatea elementară a dăruirii ei: era modul cel mai ușor de 
a face puţin bine într-o lume plină de - ezită în gând, așa cum o 
făcuse de atât de multe ori în ultimele zile - ticăloși care 
ucideau fete de optsprezece ani pline de viaţă, de bunătate și 
cu tot viitorul în faţa lor. Mercedes merse mai departe, 


amintirea caldă a tatălui ei retrăgându-se în umbră, înlocuită în 
mintea ei de un bloc de desen pe care încerca să deseneze 
trăsăturile unui asasin. Aproape că trecu de intrarea în cimitir. 

Cineva așezase un mic steag american pe mormântul lui John 
Barren și o clipă nu fu prea sigură dacă dorea ca steagul să 
rămână acolo. Apoi se înduplecă, gândind că dacă veteranilor 
de război din localitate lucrul ăsta le făcea plăcere, cine era ea 
ca să-l refuze? Asta înseamnă mormintele și monumentele 
memoriale pentru cei în viaţă. Nu se putea uita la piatra de 
mormânt și la iarba arsă de soare care acoperea locul și să și-l 
închipuie pe John sub ea, într-un sicriu. Își aminti ceva și, 
brusc, i se tăie răsuflarea: 

A nu se deschide. 

Sicriul avea un bilet prins de unul dintre mânere. Probabil că 
ar fi trebuit scos înainte să-l vadă ea, dar îl văzuse. 

În durerea ei nestăpânită, biletul o uimise. 

A nu se deschide. 

În prima clipă se gândise, ciudat, că asta însemna că John 
era gol și că armata, într-un mod stupid, caraghios, masculin, 
încerca să nu pună pe nimeni în încurcătură. Voise să le spună 
bărbaţilor care înconjurau sicriul: Nu fiţi proști. Bineînţeles că 
ne-am văzut unul pe celălalt goi. Momentele alea au fost 
minunate. Ne-am iubit în liceu, în facultate, în noaptea în care a 
fost luat la armată și în orele dinainte de a se urca în autobuzul 
care-l ducea spre instrucţie, precum și tot timpul în acele două 
scurte săptămâni de permisie, înainte să fie trimis peste ocean. 
Verile, la Jersey Shore, ne strecuram afară după ce părinţii 
noștri se culcau și ne întâlneam în lumina lunii și ne 
rostogoleam goi în dunele de nisip. 

A nu se deschide. 

Se gândi la cuvintele acelea ciudate. A nu se deschide 
însemna că ea nu-l putea vedea. Se întrebă de ce. Ce-i 
făcuseră? Încercă să întrebe, dar descoperise că soţia unui 
tânăr mort nu primește răspunsuri răspicate. În loc de răspuns, 
fusese îmbrăţișată și i se spusese că era mai bine așa, că asta 
fusese Voia lui Dumnezeu, că războiul era un infern și o 
mulţime de alte lucruri care, în mintea ei, nu aveau prea mare 
legătură cu problema. Devenise nerăbdătoare și din ce în ce 
mai insistentă, lucru care făcea ca refuzul militarilor și al 
bărbaţilor din familie să fie tot mai greu de suportat. In cele din 


urmă, cum ridicase vocea și cererea ei era din ce în ce mai 
stridentă, simţise cum o mână o prinde strâns de braţ. Era 
directorul serviciului de pompe funebre, un om pe care nu-l 
văzuse în viaţa ei. O privise intens după care, spre surprinderea 
familiei ei, o dusese într-un birou retras. O invitase să ia loc, ca 
un om de afaceri, pe un scaun din faţa biroului său. O clipă 
răsfoise niște hârtii, în timp ce ea aștepta. În cele din urmă 
găsise ce căuta. 

— Nu v-au spus, nu-i așa? întrebă. 

— Nu, zise. Nu știa despre ce anume vorbea. 

— V-au spus doar că e mort, așa e? 

Așa era. Încuviinţă din cap. 

— Ei bine, spusese brusc, după care reluase mai rar, sunteţi 
sigură că vreţi să știți? 

Ce să știu? se întrebă, dar încuviinţă din nou din cap. 

— Prea bine, zise. În glasul lui se strecurase o undă de 
tristeţe. Caporalul Barren a fost ucis în timp ce patrula în 
provincia Quang Tri. Bărbatul de lângă el a călcat pe o mină. 
Una mare. I-a ucis pe soțul dumneavoastră și pe încă alţi doi. 

— Dar de ce nu pot... 

— Pentru că n-a mai rămas destul din el la care să vă uitaţi. 

— Oh! 

Tăcerea umplu camera. Nu mai știa ce să spună. 

— Kennedy ne-ar fi scos din asta, spuse directorul pompelor 
funebre. Numai că a trebuit să-l omorâm. Cred că el era 
singura noastră șansă. Băiatul meu e acum acolo. Doamne, mi-e 
atât de frică! De parcă în fiecare săptămână mi-aș îngropa un 
fiu. Îmi pare rău pentru dumneavoastră. 

— Cred că vă iubiţi băiatul. 

— Da. Foarte mult. 

— Ştiţi, nu era un neîndemânatic. 

— N-am înţeles. 

— John. Era plin de graţie. Era un atlet frumos. Făcea 
gimnastică, juca baschet și alerga. Niciodată n-ar fi călcat pe o 
mină. 

Își aminti o veche poezie pentru copii: Calci pe-o plesnitoare, 
o lovești pe mama la picioare, calci pe o mină, inima mi-o frângi 
făr'de vină. 

A nu se deschide. 

— Bună, iubitule, spuse. Şi scoase florile din cutie. 


Mercedes Barren şedea pe marginea mormântului, cu 
spinarea sprijinită de piatra funerară, ascunzând numele 
soţului și datele vieţii lui. Tinea ochii ridicaţi spre cer; privea 
norii rătăcind pe întinderea albastră, într-o stare pe care o 
considera ca fiind de totală delăsare. Juca un joc de copii, 
încercând să ghicească cu ce seamănă forma fiecărui nor; se 
gândea la elefanţi și balene și rinoceri. Își spuse că Susan ar fi 
văzut doar pești și mamifere acvatice. Işi permise cu plăcere 
să-și închipuie că sus, dincolo de nori, era Raiul și că John o 
aștepta acolo pe Susan. Gândul ăsta o mai liniști puţin, dar 
simţi cum lacrimile i se adună la colțurile ochilor. Le șterse 
iute. Era singură în cimitir. Gândi că are noroc, căci 
comportarea ei nu era cea mai potrivită. Simţi o boare de vânt, 
care mai risipi puţin din căldură, făcând să foșnească ramurile 
copacilor. Râse, un râs trist, și spuse cu voce tare: 

— O, Johnny, am aproape patruzeci de ani, tu ai murit de 
optsprezece și eu tot nu mai pot de dorul tău. 

Bănuiesc că la mijloc era Susan, pricepi? Tu muriseși și ea s- 
a născut și era atât de micuță, de neajutorată și de bolnavă. 
Dumnezeule! Colici și pe urmă probleme respiratorii și 
Dumnezeu mai știe ce. Era prea mult pentru Annie, înţelegi? 
lar Ben, ei bine, afacerea lui abia se punea pe picioare și 
muncea toată ziua. Așa că m-am trezit prinsă în chestia asta. 
Stăteam trează toată noaptea, astfel ca Annie să apuce câteva 
ore de somn. O legănam. Mă plimbam cu ea în braţe. Inainte și 
înapoi, înainte și înapoi. Toate lacrimile alea de bebeluș, 
pricepi, toată durerea pe care o simţea, o simțeam și eu. De 
parcă am fi putut plânge amândouă împreună și ne-am fi simţit 
un pic mai bine și cred că dacă n-ar fi fost ea, n-aș fi rezistat. 
Ticălosule! Nu aveai dreptul să te lași omorât! 

Se opri. 

Își aminti de o noapte în care, înghesuiți într-un pat mic din 
dormitorul lui, îi spusese că refuzase să facă cerere de amânare 
a înrolării din cauza studiilor. Nu era drept, spusese. Toţi 
băieţii de la ţară și din aglomerările marilor orașe erau 
măcelăriți, în timp ce fiii de avocaţi se duceau la universităţile 
Ivy League și se aflau în siguranţă. Sistemul era nedrept și 
inechitabil și ticălos, și el nu va participa la ticăloșie. Dacă-l 
înrolează, să-l înroleze. Dacă trece de examenul medical, așa să 


fie. Nu te teme, îi spuse. Armata n-o să mă vrea. Un încurcă- 
lume. Anarhist. Instigator al gloatei. Aș fi un soldat ca vai de 
lume. Ei ar striga la atac și eu aș întreba unde și de ce, și cum 
se face că, și de ce nu acolo și hai să punem la vot. Au râs la 
imaginea puţin probabilă a lui John Barren conducând discuţii 
în grup despre dacă e sau nu cazul să-l atace pe inamic, 
aducând argumente pro și contra. Dar râsul ei ascundea o 
teamă aducătoare de ghinion, și când sosi scrisoarea care 
începea cu felicitări din partea președintelui, insistase să se 
căsătorească, gândindu-se doar că trebuia să-i poarte numele, 
că asta era important. 

— Susan s-a însănătoșit, spuse Mercedes. I-a trebuit o 
veșnicie, dar s-a însănătoșit. Şi dintr-odată s-a transformat în 
fetiță, Annie a mai îmbătrânit puţin și nu-i mai era frică de tot 
și de toate, iar munca lui Ben nu mai era atât de grea și 
bănuiesc că mergea bine, așa că devenise tanti Merce, Susan 
trăia și cred că știam că voi trăi și eu. 

Mercedes Barren se înecă brusc cu gândurile ei. 

— O, Doamne, Johnny, și acum a venit cineva și a omorât-o! 
Pe ea, copilașul meu. Semăna atât de mult cu tine. Și tu ai fi 
iubit-o. Semăna cu copilul pe care l-am fi avut. Sună cam banal. 
Nu râde de mine că sunt o sentimentală. Te cunosc, tu erai mai 
sentimental decât mine. Erai cel care plângea la filme. Îţi 
amintești Melodiile Gloriei? La festivalul Alee Guinness? Mai 
întâi am văzut Ucigașii de femei și tu ai insistat să rămânem și 
la al doilea film. Îţi aduci aminte? După ce John Mills s-a 
împușcat și Guinness o cam luase razna și începuse un marș 
lent al morții în fața oamenilor de la popotă? Se auzea slab o 
melodie cântată la cimpoi și tu ședeai acolo, în cinematograf, 
cu lacrimile prelingânduţi-se pe obraji, așa că nu-mi spune mie 
că eu sunt o sentimentală. Și la liceu, îţi aduci aminte când 
Tommy O'Connor n-a putut să arunce mingea împotriva celor 
de la Saint Brendan și ţi-a aruncat-o ţie și tu ai ţâșnit cu ea în 
braţe drept înainte, toată lumea striga și își ţinea răsuflarea, în 
plin campionat, la zece metri de coș? Nimic deosebit, spuneai, 
dar de fiecare dată când aduceam vorba despre cele petrecute, 
începeai să plângi. Câștigaseși, și asta te făcea să plângi. Cred 
că și Susan ar fi plâns. Plângea pentru balenele bolnave care 
ieșeau pe plajă ca să moară și pentru focile care nu erau destul 
de deștepte ca să fugă de vânători și pentru păsările de mare 


acoperite de păcură. Toate lucruri pentru care ai fi plâns și tu. 
Trase adânc aer în piept. 
Sunt nebună, gândi. 
Vorbesc cu un soţ mort despre o nepoată moartă. 
Dar mi-au ucis iubirea, își spuse. 
Iubirea întreagă. 


Inspectorul Barren își arătă insigna unui ofițer de poliţie în 
uniformă, așezat la un birou pe la care trebuiau să treacă toți 
care voiau să intre în biroul șerifului din Dade County. Luă 
liftul până la etajul trei și porni, din memorie, spre divizia 
omucideri. Dădu de o secretară care o făcu să aștepte pe o 
canapea incomodă din plastic. Privi în jurul ei, observând 
amestecul de aparatură de birou veche și nouă. Gândi că în 
munca poliției exista ceva aparte. Chiar și lucrurile noi își 
pierdeau imediat lustrul. Se întrebă dacă asta avea vreo 
legătură cu murdăria cu care lucrau și cu atmosfera niciodată 
curată a birourilor de poliţie. Privirea ei rătăci spre cele trei 
tablouri agăţate pe perete: președintele, șeriful și un al treilea 
bărbat pe care nu-l recunoscu. Se ridică și se apropie de tabloul 
necunoscut. Dedesubtul portretului unui bărbat zâmbitor, cam 
grăsuţ, cu drapelul american la butoniera hainei, se afla o 
plăcuţă. Era din bronz murdar și pe ea erau trecute numele 
tipului și inscripţia MORT LA DATORIE, precum și o dată veche 
de doi ani. 

Iși aminti cazul; proceda la o arestare de rutină, urmare a 
unui scandal în familie care degenerase în omucidere. Un tată 
beat și fiul său în Little Havana. O crimă tipică, cel mai ușor caz 
de omucidere: când poliţia ajunsese la faţa locului, tatăl stătea 
aplecat deasupra corpului, plângând cu sughiţuri. Era într-atât 
de distrus, că polițiștii l-au așezat pur și simplu pe un scaun, 
fără să-i pună cătușele. Nimeni n-ar fi bănuit că-și va ieși din 
minţi atunci când au încercat să-l scoată din casă, că va apuca 
pistolul din tocul unuia dintre polițiști și îl va îndrepta spre ei. 
Mercedes își aminti funeraliile, uniformele de paradă, drapelul 
împăturit și salva de focuri de armă, atât de asemănătoare cu 
cele pe care le trăise mai de mult. Ce mod prostesc de a muri, 
gândi. Dar meditând mai bine, se întrebă care ar fi modul 
folositor de a muri. Se întoarse iute, când detectivul Perry intră 
în cameră. 


— Iartă-mă că te-am făcut să aștepți, spuse acesta. Hai la 
mine în birou. 

Îl urmă de-a lungul unui coridor. 

— De fapt, o boxă. Cât să ai unde să lucrezi. Nu mai avem 
birouri adevărate, cu uși. Bănuiesc că asta se numește progres. 
Mercedes zâmbi și Perry îi făcu semn să ia loc pe un scaun. 

— Ce-i nou? întrebă el. 

— Asta era și întrebarea mea, răspunse ea. 

— OK, zise Perry. Avem ceva. Îi întinse o foaie de hârtie 
peste birou. O luă și se uită la portretul-robot al unui bărbat cu 
tenul închis la culoare și cu părul creţ, arătând destul de bine 
dacă nu luai în seamă ochii adânc înfundaţi în cap, care-i 
dădeau un aspect ușor cadaveric. Dar nu destul ca să te facă 
să-l respingi, gândi. 

— Asta e... 

— Tot ce-am reușit să facem, o întrerupse. A fost distribuit în 
tot orașul și în toate campusurile universitare. A fost dat la 
televiziune, cât erai la înmormântare. 

— Rezultatul? 

— Cel obișnuit. Toţi cred că seamănă leit cu proprietarul lor, 
sau cu vecinul care le datorează niște bani, sau cu tipul care 
iese în oraș cu fata lor. Dar îi verificăm încetul cu încetul. Poate 
avem noroc. 

— Altceva? 

— Mă rog, fiecare dintre crime a avut caracteristicile ei 
distincte, dar dacă te uiţi bine, toate arată cam la fel. Toate 
fetele au fost agăţate la o petrecere sau la un bar sau la o 
asociaţie studenţească sau la un cinematograf dintr-un campus. 
Agăţate nu e cuvântul potrivit. Mai degrabă urmărite. De fapt, 
nimeni nu l-a văzut pe tip agățându-și victima. 

— Dar... 

— Ei bine, niciun dar. Îi întrebăm pe oameni. Verificăm 
trecutul unei serii de persoane - grădinari, studenţi, vagabonzi 
- încercând să găsim un tip care cunoaște destul de bine 
campusurile, e suficient de tânăr și arată în așa fel că poate să 
se amestece cu cei din campus. 

— S-ar putea să dureze cam mult. 

— Avem câţiva băieţi care lucrează numai la asta. 

Inspectorul Barren se gândi o clipă. Nu i se ofereau chiar 
indicii, dar nici nu avea imaginea completă a situaţiei. Și simţi 


la detectivul Perry un fel de încredere care nu se potrivea cu 
orele lungi de alergătură și cu frustrarea la care tocmai fusese 
supus. Avea impresia că încerca s-o liniștească. Dar mai știa și 
că doar punând întrebarea care trebuia va deschide ușa care 
trebuia. Se gândi puţin. Ideea îi veni brusc. 

— Şi cu atacurile nereușite ce e? 

— Ce-ai spus? întrebă detectivul Perry. 

— Mi-ai zis că ai câte puţin din toate, dar nu destul ca să 
prezinţi un caz de omucidere. N-ai niciun atac ratat? Dacă tipul 
se ocupă cu asta de... cât timp? Un an și mai bine, bănuiesc, nu 
se poate să nu fi ratat o dată sau de două ori. S-o fi dat în bară. 
Să fi fost surprins de vreun alt student tocmai când încerca să 
înhaţe o victimă. Ceva de genul ăsta, ce zici? Tu trebuie să-mi 
spui. 

— Păăăi, răspunse Perry, lungind cuvântul. E o idee 
interesantă... 

— Și nu sunt singura căreia i-a venit. 

— Păi... șovăi. 

— Nu mă duce pe mine de nas. 

— Nici nu încerc. 

— Atunci răspunde-mi. 

Părea încurcat. Răsfoi câteva hârtii. Privi în jur după ajutor. 

— Ne-am gândit să nu-ţi spunem chiar totul, recunoscu. 

— Mi-am închipuit. 

— N-ai putea s-o lași baltă? Adică... 

— Nici gând, spuse Mercedes. Vreau să știu. 

— Bine, dar n-am să intru în amănunte. 

Încuviinţă din cap. 

— De două ori. 

Dădu iar din cap. 

— De două ori ticălosul a dat greș. Ultima dată, în noaptea 
dinainte ca nepoata ta s-o păţească. Dispunem de o parte dintr- 
un număr mineralogic și de o marcă de mașină. 

— Aveţi un nume? 

— Nu pot să-ţi spun. 

Inspectorul Barren se ridică. 

— Mă duc la șeful tău. Mă duc la al meu. Mă duc la ziare... 

Îi făcu semn să se așeze la loc. 

— Avem un nume. Şi am pus să fie urmărit. Când vom avea 
destule date pentru un mandat, îţi spunem și ţie. 


— Eşti sigur? 

— Nimic nu e sigur. Ascultă-mă, ziarele au tăbărât pe chestia 
asta și o groază de amănunte au apărut în presă. Așa că ne 
mișcăm cu grijă, vrem să fim siguri că-l prindem pe tip pentru 
crimă de gradul unu, nu încercare de atac. Fir-ar să fie, vrem 
să-l condamnăm pentru toate cinci cazurile. Asta ne va lua ceva 
timp. 

— Procedaţi corect, spuse Mercedes. 

Detectivul Perry zâmbi, ușurat. 

— Mi-am închipuit că așa ai să spui. 

Îl privi. 

— Mă rog, am sperat că ai să spui așa. Se ridică în picioare. 
Vreau ca ticălosul ăla să priceapă ce-l așteaptă. Mai întâi îi 
pregătesc o plasă a-ntâia, în orice direcţie s-ar întoarce, am un 
răspuns gata pentru el. Pe urmă îl așteaptă o celulă pe Raiford 
Riviera... 

Rândul la execuţia capitală, gândi Mercedes. Încuviinţă din 
cap. 

— Şi poţi ghici și singură ce urmează. 

Mercedes simţi, pentru o clipă, o imensă satisfacţie. 

— Mulţumesc, spuse și se ridică în picioare. 

— Vrei să fii de faţă când îi venim de hac? 

— N-aș lipsi pentru nimic în lume. 

— Foarte bine. Te chem eu. 

— Aştept. 

Își strânseră mâinile şi Mercedes ieși, simțind, pentru prima 
oară de mai multe zile, că-i era foame. 

Două zile mai târziu, când s-a întors la serviciu, după o zi 
mohorâtă în care făcuse un inventar al pieselor de schimb 
pentru maşină pe care le descoperise la un magazin din zona 
comercială a districtului, a găsit pe biroul ei două rapoarte. 
Primul era de la șeful ei și conținea datele adunate de la locul 
în care fusese găsit corpul Susanei. Al doilea era un raport de 
autopsie de la ofițerul-medic examinator. Le-a citit cu atenţie. 


CĂTRE: Insp. Mercedes Barren 

DE LA: Lt. Ted March 

MERCE: Era o urmă de mușcătură. Dar prea difuză pentru 
un mulaj clar, de aceea nu reprezintă o dovadă de mare 
valoare. Saliva analizată de pe frotiul zonei prezintă valori 


enzimatice normale, dar urmele de alcool au făcut dificilă, dacă 
nu imposibilă, stabilirea grupei sanguine. Tipul băuse un pahar 
sau două. Băutura încurcă întotdeauna lucrurile. Chiar și una 
sau două beri. Am trimis oricum proba înapoi la laborator și le- 
am cerut să mai încerce o dată. Cele două prezervative găsite 
la faţa locului conţineau probe de spermă diferite. Amândouă 
erau considerabil deteriorate. Totuși, una era tipul A pozitiv, 
cealaltă O pozitiv. Sunt analizate în continuare. Până acum, 
niciun fel de amprente care să ne ajute la ceva, dar vor încerca 
cu laser pe cutiile de răcoritoare. O să te informez. Până în 
prezent, mai nimic care să servească la ceva. Îmi pare rău. Dar 
încercăm în continuare. 


CĂTRE: Inspector Mercedes Barren 

DE LA: Medic legist Arthur Vaughn 

INSPECTORE Barren: Decesul femeii albe de optsprezece 
ani, identificată ca fiind Susan Lewis din Bryn Mawr 
Pennsylvania, a fost provocat de traumatisme masive în partea 
din dreapta spate a osului occipital, însoţite de asfixiere 
datorată strangulării cu o ligatură de nailon în jurul gâtului. 
(Pentru cauza exactă, vezi procesul-verbal al autopsiei.) 
Frotiurile genitale negative. Testul fosfatază acidă negativ. 

INSPECTORE: când a fost violată, victima era inconștientă 
din cauza loviturii primite în cap. Probabil că nu și-a recăpătat 
cunoștința când a strangulat-o. Actul sexual însă a avut loc 
înaintea decesului. Dar nu există semne de ejaculare. Probabil 
datorită prezervativului. 

Îmi pare nespus de rău de ce s-a întâmplat. Procesul-verbal 
al autopsiei poate răspunde la toate întrebările tale, dar dacă n- 
o face, nu ezita să mă chemi. 


Mercedes puse cele două rapoarte în poșetă. Aruncă o 
privire prin procesul-verbal al autopsiei, cu diagrama lui 
schematică și paginile de descriere transcrise cuvânt cu cuvânt 
de pe dictafonul medicului legist. Înălţime. Greutate. Creierul: 
1220 grame. Inima: 230 grame. Cetăţean american de gen 
feminin, bine dezvoltată. Nu se observă nicio anomalie. Viaţa 
redusă la aceste fapte și cifre. Nu aveai cum să măsori 
tinereţea, entuziasmul și viitorul. Mercedes simţea că-i era 
greață și-i fu recunoscătoare medicului că nu-i trimisese 


diapozitivele de la autopsie. 

În seara aceea, în drumul ei spre casă de la birou, se opri la o 
librărie mică. Vânzătorul era un bărbat cu ochii ca mărgelele, 
care-și freca tot timpul mâinile, punctându-și vocea cu mișcări 
ale corpului. Mercedes gândi că era o perfectă reîncarnare a lui 
Uriah Heep. 

— Ceva care să vă ajute să evadați din realitate? Un roman, 
presupun, un roman de aventuri sau un roman de groază. O 
poveste de dragoste sau polițistă. Ce să fie? 

— Evadarea adevărată, spuse Mercedes, nu face decât să 
înlocuiască o realitate cu alta. 

Vânzătorul se gândi o clipă. 

— Sunteţi genul care preferă nonficțiunea, așa-i? 

— Nu. Poate. Numai că nu sunt într-o dispoziție romantică. 
Dar aș vrea ceva care să mă facă să uit. 

leși din prăvălie cu două cărţi. O istorie a campaniei 
britanice în Insulele Falkland și o nouă traducere a Orestiei lui 
Eschil. Ceva mai încolo, pe aceeași stradă, era un magazin de 
delicatese și-și făcu pofta cumpărând o salată cu paste și o 
sticlă de vin despre care vânzătorul o asigură că era un 
excelent Chardonnay californian. Va mânca bine, gândi, va citi 
puţin. In seara aceea, la televizor era un meci de fotbal, la care 
se putea uita până adormea. Fotbalul era o pasiune secretă. 
Zâmbi la acest gând; își ascundea entuziasmul de colegii ei. Şi- 
așa competenţa ei feminină reprezenta o ameninţare pentru ei. 
Dac-ar fi încercat să le uzurpe și jocul... Așa că se bucura de el 
în particular. 

Cumpărând un singur bilet la meciuri, stând în partea din 
spate a stadionului sau acasă, tolănită de una singură în faţa 
televizorului,  concesia făcută sexului slab fiind poate 
reprezentată de vinul alb băut dintr-un pahar de cristal cu 
picior lung, și nu o cutie cu bere fără calorii. Dar, gândi ea, se 
îmbrăca special pentru această ocazie. Dacă jucau Delfinii, 
scotea la purtare tricoul albastru cu portocaliu și privea meciul 
cu palmele asudate ca orice bărbat. Recunoștea că purtarea ei 
avea ceva nebunesc, dar considera că nu face nimănui niciun 
rău, și ei îi plăcea. Își aminti de Susan, care trecuse pe la ea 
într-o duminică cu un an în urmă și privise, cu gura căscată de 
uimire, cum inspectorul Barren, înjurând tot timpul, incapabilă 
să stea locului, se plimba de la un capăt la altul al camerei de zi 


a apartamentului ei, cuprinsă de o evidentă durere, de care nu 
scăpase decât datorită unui gol băgat de Delfini în ultimele 
momente ale jocului. Această amintire o făcu să zâmbească. 

— Dacă ar ști... spusese Susan. 

— Şşş. E secret, răspunsese mătușa ei. Nu spune nimănui. 

— Oh, tanti Merce, zisese Susan în cele din urmă, cum se 
face că nu știu niciodată la ce să mă aștept de la tine? După 
care se îmbrăţișaseră. Dar de ce fotbal? De ce sportul? 
insistase nepoata. 

— Pentru că toţi avem nevoie de victorii în viața noastră, 
răspunsese Mercedes. 


3 


De mai multe ori în următoarele câteva zile, Mercedes 
luptase din greu cu tentaţia de a le telefona inspectorilor de la 
omucideri. Ocupându-se de treburile ei, lucrând la alte delicte, 
prelucrând probe, își închipuia ce anume se întâmpla. Il vedea 
pe urmăritor ţinându-se după asasin, studiindu-i în tăcere 
mișcările, în timp ce alţi inspectori descopereau pe unde 
umblase, începuseră să-i arate fotografia martorilor, adunând 
laolaltă toate bucăţelele din care se construiește un caz de 
crimă. 

Cam la zece zile după asasinarea Susanei, inspectorul Barren 
depunea mărturie într-un caz de crimă; după locul în care 
fuseseră descoperite cartușele în casa în care un traficant de 
droguri și iubita lui fuseseră uciși, inspectorul Barren 
reconstituise întreaga crimă. Mărturia ei era importantă, nu 
cea mai importantă; ca urmare, interogatoriul la care o 
supunea avocatul teribil de apreciat al ucigașului plătit era mai 
degrabă o hărțuială, nimic foarte grav. Ştia că nu existau fapte 
care s-o pună în încurcătură; cu toate astea se străduia din 
greu să nu-i permită avocatului să-i zăpăcească într-atât pe 
juraţi, încât să se piardă impactul celor ce avea de spus. 

Il auzi rostind monoton o altă întrebare: 

— Așadar, pentru că acele cartușe erau așezate aici, unde aţi 
dedus că stătea asasinul? 

— Dacă vă uitaţi la diagrama care poartă ca probă a acuzării 
numărul doisprezece, veţi vedea, domnule avocat, că toate 
cartușele au fost descoperite cam la șaizeci de centimetri de 


ușa de la dormitor. Un Browning de nouă milimetri azvârle 
cartușele cu o viteză constantă. Ca urmare, se poate spune, cu 
un anumit grad de certitudine științifică, unde stătea cel ce a 
tras. 

— Nu se puteau rostogoli? 

— Covorul din partea aceea a camerei este lăţos și gros de 
cinci centimetri, domnule avocat. 

— L-aţi măsurat dumneavoastră? 

— Da. 

Avocatul se uită în notițele lui. Mercedes își fixă privirea 
asupra acuzatului. Era un imigrant columbian scund, musculos, 
fără altă educaţie decât cea referitoare la metodele și modurile 
de a ucide. Va fi condamnat, își spuse, și peste treizeci de 
secunde un altul va cobori din următorul avion al companiei 
Avianca și-i va lua locul. Ucigașii erau batistele de hârtie ale 
industriei drogurilor: erau folosiți de câteva ori și pe urmă 
aruncaţi fără nicio ceremonie. 

Privirea îi trecu dincolo de acuzat și-l văzu pe locotenentul 
Burns intrând prin ușa din spate. O clipă crezu că avea vreo 
legătură cu ucigașul judecat, dar văzu cum îi face semn pe 
ascuns, ridicând degetul mare spre ea. 

Imaginaţia ei făcu un salt. 

Il privi pe locotenent avansând cu pași mari pe culoarul 
central al sălii tribunalului și aplecându-se peste balustradă, 
pentru a șopti câteva cuvinte în urechea procurorului plictisit. 
Acesta se îndreptă pe scaun, se răsuci și pe urmă se ridică în 
picioare. 

Inspectorul Barren se uită la locotenent, care-i zâmbi, un 
zâmbet mic, o ușoară ridicare a colțurilor buzelor. 

— Onorata Curte, spuse tânărul procuror, putem veni la 
bară? 

— E important? întrebă judecătorul. 

— Așa cred, răspunse procurorul. 

Avocatul apărării, stenograful tribunalului și procurorul se 
îndreptară cu toţii spre judecător, într-o parte unde juraţii nu-i 
puteau auzi. Discutară o clipă, după care cei trei se întoarseră 
la locurile lor. Judecătorul se adresă juraţilor. 

— Vom lua o scurtă pauză, după care acuzarea va audia un 
nou martor. Privi spre inspectorul Barren. Se pare că e nevoie 
de serviciile dumneavoastră în altă parte. Puteţi fi oricând 


rechemată, așa că vă rog să ţineţi minte că sunteţi în 
continuare sub prestare de jurământ. _ 

Inspectorul Barren încuviinţă din cap. Înghiţi în sec. 

Judecătorul se încruntă. 

— Inspector Barren, stenograful nu poate înregistra un semn 
făcut cu capul. A 

— Da, onorată Curte. Sub jurământ. Înţeleg. 

Mercedes și locotenentul ieșiră repede din sala de judecată. 
Când ieșiră pe ușă și trecură prin detectorul de metale, 
locotenentul spuse: 

— L-au găbijit pe nenorocitul ăla cam acum o oră și jumătate. 
E la omucideri, la interogatoriu. Acum îi piaptănă casa și 
mașina. Dimineaţa asta s-a emis mandat de percheziţie. 
Probabil că ne-am intersectat în drum spre tribunal. Am 
încercat să dăm de tine, dar tocmai depuneai mărturie. Așa că 
m-am decis să vin să te iau chiar eu. 

Inspectorul Barren încuviinţă din cap. 

leșiră în grabă din tribunal. Era toamnă în Florida, o ușoară 
scădere a căldurii apăsătoare din timpul verii. O adiere slabă 
făcea ca drapelele de pe faţada tribunalului să se umfle. 

— De ce l-au înhăţat? întrebă Mercedes. 

— Urmăritorul l-a văzut pe ticălos cumpărând două perechi 
de dresuri de damă noaptea trecută, într-un magazin deschis 
toată noaptea. Le-a băgat într-un fișet de la Universitatea din 
Miami, împreună cu un ciocan cu cap rotund. 

— Cine e? 

— Un tip ciudat, un străin. Un fel de arab. Din câte am auzit, 
student de profesie. A urmat cursuri pe la toate facultăţile. S-a 
înscris cu tot felul de nume diferite. Curând vom ști mai multe. 
Locotenentul se opri lângă portiera unei mașini fără însemnele 
poliţiei. Vrei să asiști la interogatoriu sau la percheziţia de la el 
de-acasă? 

Se gândi o clipă. 

— Hai să dăm o fugă până la el acasă, și după aia ne ducem 
la poliţie. 

— S-a făcut. 

Orașul defila în spatele parbrizului în timp ce se îndreptau 
spre casa suspectului. Locotenentul conducea iute, în tăcere. 
Inspectorul Barren încerca să-și închipuie imaginea suspectului 
și nu reușea. Se ocăra în gând: a fi bun poliţist înseamnă a 


trage concluzii și a emite suspiciuni bazate pe fapte. Nu știi 
nimic despre omul acela, își spuse. Așteaptă. Află. Adună. Așa 
vei ajunge să-l cunoști. Locotenentul încetini și o luă pe una 
dintre ieșirile spre aeroport. Doar cu câteva cvartale înainte de 
aeroport, coti pe o stradă ciudată, cu case scunde din cărămizi 
de cenușă, în care locuiau mai ales familii de latino-americani și 
de negri. Multe dintre ele erau înconjurate de garduri din 
lanţuri, dincolo de care patrulau câini mari. Era firesc, câinii 
cei mai mari trăiau în zonele mărginașe, în cartierele 
muncitorești atât de vulnerabile în faţa hotilor, acolo unde atât 
soțul cât și soţia se duceau în fiecare zi la lucru. Casele erau 
ușor retrase de la stradă, dar nu exista urmă de verdeață. Pe 
stradă nu vedeai nici urmă de copac, nici măcar palmieri, care 
păreau să crească pretutindeni în oraș. Mercedes gândi că era 
un loc deosebit de neatrăgător; probabil că vara căldura 
transforma toată strada într-un infern mereu prăfuit, în care 
tensiunile și mânia creșteau cu aceeași intensitate ca bacteriile. 

Văzu mașinile poliţiei înșirate la capătul străzii, în jurul 
ultimei dintre casele acelea micuţe, cafenii. Era și o camionetă 
de la hingheri. Locotenentul făcu semn spre ea. 

— Se pare că tipul avea un doberman teribil de credincios. 
Cineva de la ecarisaj a trebuit să-i facă felul. Un avion, cu 
aripile și cu flapsurile coborâte, trecu înspăimântător de 
aproape pe deasupra capetelor lor, înecând într-o avalanșă de 
zgomote tot ce ar mai fi vrut să adauge locotenentul. 
Inspectorul Barren gândi ea, dacă ar fi fost silită să audă 
zgomotul acesta tot timpul, și ea ar fi ajuns să ucidă. 

Parcară mașina și-și croiră drum printr-un grup mic de 
curioși, care priveau în tăcere. Inspectorul Barren zări doi 
oameni de la omucideri pe care-i cunoștea vorbind cu vecinii, 
ca să se asigure că nu pierd vreun fir care i-ar putea conduce 
undeva înainte ca presa să tabere peste ei. Il salută din cap pe 
șeful echipei care percheziţiona casa. Era un fost poliţist de 
stradă, asemănător cu ea, care lucrase cam prea de multe ori 
sub acoperire. In unul dintre ultimele lui cazuri se pusese o 
întrebare cam ciudată în legătură cu niște bani pentru droguri 
capturați într-o razie. O sută de mii de dolari în bancnote de 
douăzeci și de o sută a fost predată la casierie, împreună cu un 
kilogram de cocaină. Acuzaţii erau doi studenţi la Northeast, 
care au declarat celor de la poliţie că avuseseră mai mult de un 


sfert de milion bani gheață în momentul raziei, lăsând astfel 
cam o sută cincizeci de mii descoperite. O situaţie nasoală, care 
făcuse ca polițistul sa fie transferat și cei doi studenţi să 
primească pedepse mult mai mici. Banii nu au fost recuperati 
niciodată. Ca mulţi alți polițiști, inspectorul Barren refuzase cu 
tărie să tragă concluzia evidentă, preferând să creadă că cineva 
minţise și sperând că acest cineva nu era polițistul. Dar, gândi 
pe când se apropia de el, era un poliţist extrem de competent și 
se simţi ciudat de ușurată. 

— Ce mai faci, Fred? întrebă. 

— Bine, Merce. Dar tu? 

— Destul de bine. 

— Îmi pare sincer rău în legătură cu motivul pentru care ești 
aici. 

— Mulţumesc, Fred. Drăguţ din partea ta. 

— Ăsta e nenorocitul, Merce. Nu există nicio îndoială. Intră 
numai și ai să vezi că lucrul ăsta se simte. 

— Sper. 

Îi tinu ușa deschisă. În interiorul căsuţei era răcoare. Putea 
auzi suflul instalaţiei de aer condiţionat. Probabil că polițiștii i- 
au dat drumul, gândi. O trecu, totuși, un frison, întrebându-se 
dacă se datora schimbării bruște de temperatură. 

La prima vedere, casa părea tipică pentru un student. 
Biblioteca era construită din blocuri cenușii de cărămidă din 
cenușă și din scânduri din lemn de pin, și șiruri de cărți în ediţii 
de buzunar se luptau pentru puţin spaţiu. Mobila părea uzată și 
sărăcăcioasă, o canapea cu o cuvertură indiană decolorată, 
aruncată peste ea ca să ascundă o ruptură în material, două 
scaune cu tapiseria din plastic, o masă cafenie din lemn, uzată, 
cu urme de arsuri de ţigară. Pe pereţi erau afișe de călătorie 
din Elveţia, Irlanda și Canada, peisaje bucolice cu vegetaţie 
luxuriantă. Mercedes cuprinse totul din priviri, gândind că, 
până acum, nu dovedea nimic. 

— Cât se poate de obișnuit, ce zici? 

Se întoarse spre locul de unde venea vocea. 

— Fred, arată-mi ceva interesant. 

— Tocmai am început să cercetăm mai în amănunt. Uită-te la 
mașina de scris. 

Pe masa cafenie se afla o mașină de scris, cu o foaie de hârtie 
în ea. Se aplecă și citi ce scria pe foaie: 


murdar murdar murdar murdar murdar murdar murdar 
murdar murdar murdar murdar murdar murdar murdar murdar 
murdar 

Dumnezeule Dumnezeule Dumnezeule Dumnezeule 
Dumnezeule 

Dumnezeule Dumnezeule 

Ucide 

Trebuie să spăl lumea 


— Am găsit și cutia lui cu trofee. 

— Cu ce? 

— Cu trofee. 

— Nu vre... 

— Iartă-mă, Merce, am uitat ce te leagă de el. Inspectorul 
făcu o pauză. Se pare că păstra câte ceva de la victimele lui. 
Sau, cel puţin, câte ceva de la unele dintre ele. În dulap, într-o 
cutie de pantofi, e un teanc de tăieturi din ziare despre crime, 
până la uciderea nepoatei tale. Mai sunt câţiva cercei și unul 
sau două inele. Și mai ce? Un pantof de damă și o pereche de 
chiloţi cu o pată de sânge pe ei. 

Șovăi. 

— E exact genul de cutie pe care ne rugăm s-o găsim în 
cazuri ca ăsta. Nu știu dacă există câte ceva care să facă 
legătura cu fiecare dintre crime, dar oricum e destul în ea care 
să trimită la unele dintre ele. Or asta înseamnă că ticălosul s-a 
prins cât se poate de zdravăn în laţ. 

Mercedes se uită la el. 

— Sper. 

— Crede-mă. Nu există niciun dubiu. Groaznic e că pot pune 
pariu că mai există vreo două crime pe care ticălosul le-a comis 
și despre care habar n-aveam. 

Își petrecu braţul pe după umerii ei și începu s-o conducă 
spre ieșire. 

— Nu-ţi fie frică. Percheziţia e legală. Probele sunt aici. 
Probabil că acum tipul face mărturisiri. Singurul lucru care mă 
îngrijorează e nota asta de ciudăţenie. Probabil e cam scrântit. 
De ce nu te duci să vezi cu ochii tăi? 

— Mulţumesc, Fred. 

— N-ai pentru ce. Cheamă-mă oricând, dacă vrei să știi ceva 


anume. 

— Mulţumesc mult. Deja mă simt mai bine. 

— Grozav. 

Dar nu se simţea. 

Se adresă locotenentului Burns, care o aștepta afară. 

— Vreau să-l văd pe tipul ăsta. În carne și oase. 

Când mașina porni, nu se întoarse să privească spre casă. 

La serviciul omucideri al districtului fură conduși, ea și 
locotenentul Burns, într-o cameră întunecoasă cu o oglindă cu 
două feţe ce dădea în altă cameră. Dădu mâna cu mai mulţi 
polițiști adunaţi ca să asiste la interogatoriul din camera de 
alături. Într-un colț, unul dintre ei înregistra pe un casetofon. 
Nu vorbea nimeni. O clipă își aminti de sute de filme și de 
programe de televiziune pe care le văzuse. Cineva îi oferi un 
scaun și șopti: 

— Neagă încă totul și se pare că e tare. De două ore se ocupă 
de el. li mai dau cinci minute, poate cinci ore. Greu de spus. 

— A cerut un avocat? întrebă. 

— Încă nu. Cu atât mai bine. 

Se gândi la foaia scrisă la mașină. 

— E normal? întrebă Mercedes vocea cu care vorbea, 
privindu-l pentru prima dată pe suspect. Era un bărbat scund, 
musculos, bine făcut, ca un luptător sau boxer de categorie 
ușoară, cu păr negru ondulat și ochi albaștri strălucitori, 
combinaţie ciudat de tulburătoare pentru inspectorul Barren. 
Purta blugi și un tricou portocaliu, în cinstea campionatului 
național de fotbal al Universităţii din Miami. Lui Mercedes i se 
păru alunecos; văzu cum mușchii braţului i se încordează. 
Gândi cât de puternic era brațul acesta mic și dintr-odată în 
fața ochilor îi apăru lovitura scurtă, razantă a ciocanului, o 
explozie albă de durere în întunericul neantului. 

— Nu-i întreg la minte. Acum un minut ne-a citat din Coran. 
Ascultă-l. 

Își concentră atenţia asupra celor trei bărbaţi din camera de 
interogatoriu. Inspectorul Moore punea întrebările, în timp ce 
inspectorul Perry, stând pe scaun, lua notițe, dar mai ales îl fixa 
pe suspect cu o privire dură, ochii săi urmărind fiecare mișcare 
pe care o făcea acesta, îngustându-se atunci când respectivul 
dădea răspunsuri cu tentă religioasă, echivoce, reflectând 
mânie și ameninţare, ca și cum s-ar fi înfuriat până la a deveni 


violent din cauza minciunilor. De fiecare dată când inspectorul 
se mișca pe scaun, suspectul se fâţâia și el, încurcat. Mercedes 
gândi că era un joc plin de măiestrie. 

— Spune-mi, de ce ai cumpărat dresurile? 

— Erau un cadou. 

— Pentru cine? 

— Pentru cineva de acasă. 

— Unde e acasă? 

— În Liban. 

— Şi ciocanul? 

— Voiam să-mi repar mașina. 

— Unde te aflai în noaptea de opt septembrie? 

— Acasă. 

— Te-a văzut cineva? 

— Locuiesc singur. 

— De ce le-ai omorât pe toate fetele alea? 

— N-am omorât pe nimeni. 

— Atunci cum se explică faptul că am găsit un cercel 
aparținând unei tinere pe nume Lisa Williams, la tine acasă? Și 
ce-i cu perechea aia de chiloţi pătaţi cu sânge, la fel cu cei pe 
care-i purta Andrea Thomas când un nemernic a înhăţat-o din 
campusul Miami-Dade? Presupun că și ăștia erau un cadou. Şi 
ţi-ai făcut de lucru cu tăieturile, ai? Făceai colecţie de relatări 
din ziare, așa-i? 

— Astea sunt obiectele mele! Obiectele mele speciale! Nu 
aveaţi dreptul să vă atingeţi de ele! Pretind să-mi fie date 
înapoi! 

— Nu zău, nemernicule. N-ai dreptul să pretinzi nimic. 

— Ești un diavol. 

— Da, se prea poate, pentru că o să am grijă să ajungi în iad. 

— Niciodată! Eu cred cu adevărat. 

— Cum? Crezi în crimă? 

— Pe lumea asta trăiesc oameni murdari. 

— Femei tinere? 

— Mai ales femei tinere. 

— De ce sunt murdare femeile tinere? 

— Ha! Ştii tu de ce. 

— Mai spune-mi și tu. 

— Nu. Şi tu ești murdar. Necredincios! 

— Numai eu sau toţi polițiștii? 


— Poliţiștii, toţi polițiștii. 

— Ti-ar plăcea să bagi un glonţ în mine, așa-i? 

— Ești un necredincios. Cartea îmi spune că dacă omori un 
necredincios e un lucru sfânt. Profetul spune că asta îţi 
deschide drumul spre rai. 

— Ei bine, omule, unde te duci tu nu prea seamănă a rai. 

— Asta nu înseamnă nimic. Doar carnea mea merge acolo. 

— Mai spune-mi despre carne. 

— Carnea e ticăloasă. Puritatea vine din gânduri. 

— Ce trebuie să faci cu carnea ticăloasă? 

— S-o distrug. 

— De câte ori ai făcut-o? 

— În inima mea, de multe ori. 

— Dar cu propriile tale mâini? 

— Asta e o treabă între mine și stăpânul meu. 

— Cine anume? 

— Avem un singur stăpân care sălășluiește în grădină. 

— De unde știi? 

— Imi vorbește. 

— Adesea? 

— Când îmi poruncește, îl ascult. 

— Ce-ţi spune? 

— Să învăţ căile necredincioșilor. Să-mi însușesc obiceiurile 
lor. Să mă pregătesc pentru războiul sfânt. 

— Când începe războiul sfânt? 

Suspectul râse cu poftă, lăsându-se pe spate pe scaun, 
deschizând larg gura, astfel că disprețul și scâncetele vocii lui 
inundară camera mică. Lacrimi porniră să i se prelingă pe 
obraji. Râse câteva minute, fără ca inspectorii să-l întrerupă. 
Mercedes Barren ascultă sunetul acelui râs și simţi cum i se 
face rău. În cele din urmă, suspectul se liniști, doar din când în 
când câte un chicotit mai ieșindu-i de pe buze. Privi drept spre 
inspectorul Perry, după care rosti cu o voce egală, 
înspăimântătoare: 

— A și început. 

Perry se smuci brusc din scaun și lovi tare cu amândoi 
pumnii în masa care-l despărțea de suspect. Zgomotul semănă 
cu o împușcătură și Mercedes Barren văzu cum cei care se 
aflau cu ea în cameră încremenesc. 

— Războiul împotriva fetelor tinere, da? Faptul că le posedai 


făcea și el parte din planul de bătaie? 

Suspectul privea îngheţat la inspector. 

Se lăsă tăcerea. 

Când vorbi, spusele lui erau bine chibzuite, vocea 
înspăimântătoare. 

— Nu știu nimic despre femeile voastre murdare. 

Îndreptă un deget spre inspector. 

— Nu mai intenţionez să discut cu tine. 

Degetul căzu brusc pe o foaie de hârtie din faţa suspectului. 
Inspectorul Barren știa că era un formular cu drepturile 
constituţionale. Suspectul începu să lovească cu degetele în 
formular. 

— Nu sunt obligat să discut cu tine... 

Loviturile degetelor sunau ca împușcăturile unei arme de 
calibru mic. 

— Doresc să fie de față un avocat... 

Sunetul crescu în intensitate. 

— Numiţi-mi unul... 

Degetele se strânseră pumn și loviră cu putere masa. 

— Îmi cunosc drepturile. Îmi cunosc drepturile. Îmi cunosc 
drepturile. Îmi cunosc drepturile. Îmi cunosc drepturile. 

Cei doi inspectori se ridicară în picioare, privind răuvoitor 
spre prizonier. 

— Nu mi-e frică de voi, spuse acesta. Dumnezeu e cu mine și 
nu mă tem de justiţia voastră păgână. Aduceţi-mi un avocat ca 
sa pot beneficia de drepturile mele! Ca să mă pot bucura de 
drepturile mele! M-aţi auzit? Sadegh Rhotzbadegh solicită un 
avocat, e bine?! 

Cei doi inspectori ieșiră din cameră. 

— Sunt un adevărat credincios! strigă. Un adevărat 
credincios! 

Suspectul îi privi plecând. Se întoarse apoi spre oglindă și 
ridică degetul mijlociu. Casetofonul ce rula banda în tăcere, în 
colţ, înregistră un nou hohot de râs lung, răgușit, înainte de a fi 
oprit de un poliţist care înjura în barbă. Inspectorul Barren se 
ridică și oftă. Cel puţin, își spuse, nu e greu să-l urăști pe omul 
care a omorât-o pe Susan. Și gândul ăsta o mai liniști puţin. 


Timpul aluneca pe lângă sentimentele inspectorului Barren. 
Își reluă rutina de zi cu zi, împingând arestarea studentului 


libanez undeva mai în spatele gândurilor ei. O zi grea a fost 
aceea în care s-a dus în dormitorul de la cămin al Susanei și i-a 
împachetat toate cărţile și hainele și hârtiile, ca să le trimită 
surorii sale. Dăduse peste o scrisoare de dragoste neterminată 
către un băiat pe nume Jimmy, pe care nu-l cunoștea, plină de 
entuziasmul unei tinere fete care-și lăsa rapid în urmă 
copilăria. Citise rândurile scrise și făcuse legătura cu un băiat 
înalt, stângaci, care stătuse intenționat în spatele tuturor la 
biserică, în timpul slujbei, și apoi la mormânt, neștiind care era 
locul lui în mijlocul acelei dureri; încurcat, gândi Mercedes, așa 
cum fusese și ea cândva, la gândul că trăia și îngrozit de 
sentimentul oribil de ușurare ce se face auzit în cei tineri în 
clipele morţii, spunând: Cel puţin viaţa mea merge înainte. 
Mercedes Barren citi: „... Abia aştept să treacă anul ăsta. La 
jumătatea trimestrului ne ducem o săptămână în Bahams, 
pentru lucrări de laborator. Ne îmbarcăm pe submarinul de 
cercetare și petrecem o săptămână sub apă. Mi-aș dori să fii și 
tu acolo. Mă gândesc la aceste ultime nopţi și la tot ce am trăit 
împreună...” Mercedes zâmbi. Ce trăiseră împreună? Pentru o 
clipă, speră că nepoata ei trăise cu pasiune și se abandonase cu 
adevărat, se dăruise cu totul dorinţei. Ar fi atenuat cumva violul 
din ultimele clipe ale vieții ei. 

Pusese apoi scrisoarea deoparte. Nu era cinstit s-o citească. 
Dar, pentru moment, simţise o oarecare plăcere, ca și cum 
Susan, chiar dacă nu înviase, ar fi revenit câteva clipe lângă ea. 
Acest gând îi trezise un puternic sentiment de vinovăţie și 
Mercedes se dedicase apoi împachetatului, păstrând scrisoarea 
și câteva alte lucruri de același fel, ca să le dea băiatului 
aceluia stângaci. 

Fă tot timpul ceva, își spunea. 

Zece zile după arestarea lui Sadegh Rhotzbadegh îi telefona 
inspectorului Perry la serviciu. Era într-o marţi, după-amiaza 
târziu, ziua în care se întrunea completul de judecată. Perry 
veni repede la telefon, cu un ton de scuză în glas. 

— Doamne, Merce, îmi pare rău că n-am telefonat eu, dar am 
fost atât de ocupat... 

— Nu face nimic, răspunse. Aţi compărut astăzi? 

— Păi, și da, și nu. 

— Ce vrei să spui? 

— Da, am compărut și da, ne așteptăm azi la o punere sub 


acuzare pentru crimă de gradul unu. Dar nu în cazul lui Susan 
și în încă într-un caz. 

— Nu pricep. 

— Ascultă-mă. Modul de operare a fost același în cazul 
tuturor celor cinci crime de la Dade și a celei de la colegiul din 
Broward County. Tipul studiază acolo, la electrotehnică. 
Oricum, avea la el acasă tăieturi din ziare despre toate cele 
cinci asasinate. Grupa lui sanguină se potrivește cu cea a 
sângelui din una dintre probele de spermă găsite lângă corpul 
Susanei - dar nu și cu cealaltă. Mai e și problema vechimii 
probei, care se potrivește. Grupa lui sanguină e foarte obișnuită 
și n-am putut analiza mai în detaliu proba. Tot ce a putut face 
laboratorul a fost să-l încadreze în categoria de cincizeci la 
sută. 

— N-au putut să meargă mai departe cu analiza? 

— Nu. Nici în cazul de la Broward. 

— Deci? 

— Pentru unul dintre celelalte cazuri de la Dade nu dispunem 
de nimic, doar de tăieturile din ziare. 

— Deci? 

— Păi, în concluzie, datorită bijuteriilor, lenjeriei găsite la el 
acasă, datorită unui pantof, pe care naiba știe de ce l-a păstrat, 
am făcut legătura cu trei dintre cele șase crime. Legătura nu e 
cuvântul cel mai potrivit. L-am priponit definitiv e mai corect 
spus. În consecinţă, închidem toate cazurile. Dar numai cu trei 
acuzaţii. Evident, dacă se ajunge la condamnarea la moarte, 
putem introduce dovezi legate și de celelalte crime, dar asta 
abia mai târziu. 

Inspectorul Barren nu spunea nimic, se gândea. 

— Merce, îmi pare rău. Esenţialul e că tipul va dispărea. 
Poate va fi condamnat la moarte. Nu asta contează? 

— Nu renunţa, spuse Mercedes. 

— Ce-ai zis? 

— Şi cu mașina cum rămâne? 

— Era curată, cu excepţia unui cercel. 

Mercedes dădu să spună ceva, dar fu întreruptă. 

—... Nu... știu la ce te gândești. Aparţinea uneia dintre 
celelalte fete. N-am dat de perechea cercelului găsit lângă 
cadavrul Susanei. Dac-am găsi-o, am da lovitura. 

— Nu renunţa. 


— Merce, nu renunțăm. Căutăm în continuare. Dar știi cum 
merg lucrurile. Trebuie să justific în faţa șefilor mei ce fac 
oamenii și cât timp anume. Pentru ei, cazul e închis. Vom 
obține o condamnare. Tipul e deja de domeniul trecutului. 
Birocraţia de la mine nu diferă deloc de cea de la tine. 

— Fir-ar să fie, spuse ea. 

— Nu te condamn. 

— Mă simt înșelată. 

— Nu privi așa lucrurile. Gândește-te la cei care comit crime 
și scapă. Hai, Merce, știi că nu obișnuim să pornim un caz când 
avem de-a face cu un ucigaș oarecare. Fii mulțumită că-l vezi 
plătind pentru cazurile pe care le putem duce la bun sfârșit. 

— N-a spus nimic care să-l dea de gol? 

— Nu. E prea deștept. A urmat și un curs de drept 
constituțional, dacă te interesează. 

— Nue... 

— Nici vorbă. Vreau să spun că sunt sigur că vor încerca să-l 
scape zicând că-i nebun, și trebuie să recunosc că nu-i chiar în 
toate minţile. Cred că, de fapt, îi lipsește o doagă. Dar chiar 
dacă Alah i-a șoptit la ureche să le omoare pe fetele alea, cu 
siguranţă că nu i-a spus să le și violeze. Nu așa procedează 
Alah, nici chiar în zilele lui proaste. Şi tot atât de sigure că nu 
așa operează un schizofren paranoic. 

Tăcură o clipă. 

Mercedes nu se simţea în largul ei, de parcă, brusc, în 
cameră s-ar fi făcut foarte cald. Auzi vocea detectivului Perry la 
celălalt capăt al firului. 

— Ascultă, Merce, cheamă-mă oricând. Dacă mai aflăm ceva, 
te ţin la curent. 

Îi mulțumi și închise telefonul. 

Gândi că era nespus de nedrept, lipsit de sens, exact așa cum 
acţiona de obicei justiţia. Îi era ciudă pe ea că știa atât de bine 
toate chițibușurile și toate scurtăturile ce caracterizau sistemul 
juridic. Faptul că tot ce era legat de omorârea Susanei părea 
perfect de înţeles din punctul de vedere al unui poliţist o înfuria 
și mai tare. Era furioasă pe ea însăși că înțelege. 

În noaptea aceea n-a putut să doarmă. S-a uitat la toate 
emisiunile de la televizor și în cele din urmă a citit Eschil până- 
n zori, când, odată cu primele licăriri ale dimineţii, a trecut la 
primele strofe din Odiseea, dar nici măcar clasicii n-au reușit s- 


o liniștească. În ziua aceea s-a dus mai devreme la lucru și a 
stat până târziu, rezolvând febril tot felul de hârţoage, refăcând 
rapoarte, analize și descrieri ale locurilor unor crime, totul pe 
cât îi stătea în putinţă de bine, până când, în cele din urmă, s-a 
dus acasă prin noaptea care se lăsase din nou și, după ce s-a 
dezbrăcat în chiloţi și tricou, a pus perna și o cuvertură pe 
podea și a dormit pe lemnul tare, gândindu-se tot timpul că nu- 
și dorea sa se simtă bine. 


Timpul lichid o învălui. Avea impresia că sentimentele ei erau 
cumva în așteptarea unei hotărâri legate de moartea Susanei. 
După ce a fost anunţată punerea sub acuzare pentru cele trei 
crime din culpă, inspectorul Barren se duse la șeful biroului 
Omucideri de la procuratură, amintindu-i, prin prezenţa ei că, 
deși neacuzat de moartea Susanei, studentul libanez era totuși 
răspunzător de ea. Participă la toate audierile, la fiecare 
întâlnire cu cei doi tineri procurori cărora li se încredinţaseră 
cazurile. Revăzu toate probele, le cercetă pe fiecare în parte, 
după care le trecu din nou în revistă. IÎncercă să anticipeze 
punctele slabe pe care le-ar fi putut exploata avocaţii 
însărcinaţi din oficiu cu apărarea lui Sadegh Rhotzbadegh. Le 
trimise procurorilor memorii cu toate consideraţiile ei, memorii 
urmate fie de o vizită sau, măcar de un telefon, până se 
convingea că lacuna pe care o observase în desfășurarea 
cazului era eliminată. Ştia că îi enerva cu comportarea ei, mai 
ales prin felul plin de pedanterie în care analiza fiecare aspect 
al cazului. Dar văzuse în viața ei prea multe procese pierdute 
din cauza lipsei de energie a acuzării, a lipsei de previziune, și 
era hotărâtă ca una ca asta să nu se întâmple. 

Și după ce își simţea mintea și memoria epuizate de repetata 
trecere în revista a probelor, se ducea la închisoarea 
districtuală, unde studentul libanez ocupa singur o celulă în 
aripa de maximă securitate. Trecea de sistemele electronice de 
încuiere, cobora pe coridoare cenușii de atâtea crime comise de 
om, prin detectoare de metal și dincolo de o inscripţie care 
spunea: INTRAREA NEAUTORIZATĂ ÎN ARIPA DE VEST ESTE 
PASIBILĂ DE PEDEAPSĂ PRIN LEGE. Își trăgea un scaun pe 
culoar, în faţa celulei în care se afla studentul libanez și ședea 
privindu-l. Prima dată, acesta râsese și-i strigase obscenităţi. 
Când văzuse că nu reușește să-i clintească un mușchi de pe 


față, se descheiase la pantaloni. O dată se apucase de gratiile 
celulei, scuipând, urlând, încercând să ajungă la ea. În cele din 
urmă însă se dăduse bătut, retrăgându-se în spatele closetului, 
privind din când în când pe deasupra ca să vadă dacă Mercedes 
mai era acolo. Avea grijă să nu vorbească niciodată cu el, de 
fapt nici nu-l asculta, orice i-ar fi spus. Lăsa ca puterea tăcerii 
ei să-l umple, spera ea, de teamă. Nu pomeni nimănui despre 
aceste vizite clandestine. Iar personalul închisorii, pe deplin 
conștient de cauzele care stăteau la baza atitudinii ei, nu 
înregistra niciodată intrarea sau plecarea ei în vreun formular 
oficial. Era, îi spuse căpitanul gărzii în treacăt, cel mai 
neînsemnat lucru pe care-l puteau face pentru ea. 

Participă la audierea cu prezentare a probelor, când 
apărarea încercă să mușamalizeze dovezile găsite în locuinţa 
studentului. Stătea în rândul întâi, cu privirea aţintită în 
spinarea studentului. Ştia că-i simte privirea și observă cu 
deosebită satisfacţie cum se foia pe scaun și cum, din când în 
când, se întorcea să întâlnească privirea inspectorului. Dovezile 
nu au fost eliminate. I-a șoptit „Bravo” prietenului ei Fred, 
inspector districtual, după ce acesta și-a terminat mărturia. „N- 
a fost cine știe ce”, i-a răspuns el șoptit, ieșind cu pași mari din 
sală. 

A participat la o audiere pentru stabilirea gradului de 
responsabilitate mintală a lui Sadegh Rhotzbadegh. I-a auzit pe 
avocaţii apărării argumentând că clientul lor era în stare de 
decompensare datorită stresului sporit la care era supus, lucru 
despre care judecătorul, spre bucuria ei, spusese că reprezenta 
starea normală pentru cineva care risca pedeapsa cu moartea. 

Lunile trecură. Veni iarna, o iarnă ca la Miami. Lumina zilei 
părea că a câștigat o nouă limpezime, neîmpovărată de 
insuportabila căldură tropicală. Nopțile, Mercedes stătea la ea 
pe verandă și lăsa aerul rece s-o spele ca o îmbăiere. Nu se 
gândea la nimic altceva decât la procesul care se apropia; 
singura plăcere, singurele clipe în care se simţea detașată de 
concentrarea legată de caz erau cele când se ducea pe stadion, 
cu biletul în mâna, și bătea din picioare și striga și fâlfâia o 
batistă albă spre adversari, în timp ce Delfinii își făceau 
numărul. Când au pierdut campionatul, într-o zi groaznică, ca 
în New England, cu burniţă și vânt suflând în partea deschisă a 
stadionului, făcând să îngheţe mulțimea în cămașă, neobișnuită 


cu altfel de vreme decât caldă, simţise cum o ia cu frig pe 
dinăuntru. Moartea unui fan, gândi. Pierderile sunt inevitabile 
și cu toate astea cumplite. A merge la meci însemna 
întotdeauna, în ultimă instanţă, a cunoaște tristeţea înfrângerii. 
În noaptea aceea a băut aproape o sticlă întreagă de vin înainte 
să adoarmă. S-a sculat cu durere de cap și și-a spus că echipa 
din Los Angeles era plină de fotbaliști libanezi. 

Într-o seară, cu o săptămână înainte de ziua procesului, a 
primit un telefon de la inspectorul Perry. Părea agitat. 

— Merce, spuse. Mâine se termină. 

— Ce? 

— Se declară vinovat. 

— Fără proces? 

— Fără. O să recunoască toate trei crimele. 

— Care e târgul? 

— Va scăpa cu viaţă. Asta-i tot. 

— Cât o să capete? 

— Maximum pentru fiecare. Câte douăzeci și cinci de ani 
obligatoriu, ani grei, fără reduceri, fără facilități. Consecutiv. 
Șaptezeci și cinci de ani șnur. Mai recunoaște și câteva 
tentative, așa că judecătorul o să mai adauge ceva. Atinge suta 
ca nimic. Ne putem duce la închisoarea Raiford să-i săpăm 
mormântul, căci acolo o să moară. N-o să iasă niciodată. 

— Ar trebui condamnat la moarte. 

— Merce, Merce. Apare în faţa judecătorului Rule. 
Nenorocitul ăla bătrân a mai avut peste zece cazuri de ucidere 
din culpă, inclusiv cazul ăla cu motocicliștii torturați și încă n-a 
trimis pe nimeni pe scaunul electric. Ițti mai aduci aminte de 
cazul ăla, Merce? 

— Mi-aduc. 

— Şocuri electrice ca la vite. Brichete aprinse. 

— Mi-aduc aminte, fir-ar să fie. 

— Tipii ăia au fost condamnaţi la douăzeci și cinci de ani. 

— Tot nu... 

O întrerupse. 

— Sigur, te scoate din fire. Cum le scoate din fire și pe 
familiile celorlalte victime. Dar n-au de ales. Unde mai pui că 
tuturor le e ușor frică de apărare, care vrea să-l scoată nebun. 

— Pe naiba! Tipul ar putea fi strâns mai bine cu ușa... 

O întrerupse din nou. 


— Știu, știu. Numai că ăia doi care-l apără au reușit, acum un 
an, să-l bage într-un spital de nebuni pe tipul care-și tăiase 
iubita cu un ferăstrău pentru metale. 

— Da, dar... 

— Niciun dar. Vrei să riști? 

Se gândi bine o clipă. Înainte de a răspunde, inspectorul 
Perry îi întrerupse gândurile. 

— Şi să nu te gândești nicio clipă că i-ai putea veni tu de hac 
nemernicului ăluia. Ştiu despre vizitele tale la pușcărie, Merce. 
Nici să nu-ţi treacă prin minte. 

— Merită să moară. 

— O să moară, Merce. 

— Așa, spuse. Toţi o să murim. 

— Merce, zise inspectorul Perry. Vocea i se înmuiase. Merce. 

Nu te mai gândi la asta. Tipul o să dispară. Ţine deja de 
domeniul trecutului. S-a terminat, înţelegi? Nu mă obliga să-ţi 
ţin un discurs pe care, fir-ar să fie, îl știi probabil pe dinafară. 
Presupun că l-ai ţinut și tu de câteva ori. S-a terminat. Gata. Ai 
priceput? 

— Gata. 

— Așa e. 

— Gata. 

— O să fie gata la ora nouă dimineaţa. 

— Ne vedem acolo, spuse, închizând telefonul. 


Sadegh  Rhotzbadegh semăna cu un șoricel, timid, 
tremurând, cu toate că lumea îngrămădită în sala de ședințe 
făcea ca aerul să fie greu, fierbinte și apăsător. Când o 
descoperi pe Mercedes așezată, ca de obicei, în primul rând, se 
chirci lângă unul dintre apărătorii lui, care se întoarse și se uită 
urât la ea. La intrarea judecătorului, sala încremeni. Acesta, un 
bărbat mai în vârstă cu o claie de păr alb care-l făcea să pară 
ușor nebun, mătură dintr-o privire sala, observând familiile 
victimelor și reporterii de televiziune și ziariștii care ocupaseră 
toate scaunele sau se sprijineau de pereţi. Era o sală dintre 
cele vechi, cu portretele unor distinși judecători, acum anonimi, 
privind în jos de pe pereții întunecaţi. 

— Începem cu domnul Rhotzbadegh, spuse. Dacă nu mă 
înșel, există o pledoarie. 

— Da, onorată Curte. Unul dintre procurorii cei tineri se 


ridicase în picioare. Pe scurt, ca răspuns la faptul că acuzatul 
se declară vinovat de toate acuzaţiile aduse, statul își va 
retrage cererea de condamnare la moarte. Înţelegem prin 
aceasta că domnul Rhotzbadegh va primi sentinţe maxime 
pentru toate capetele de acuzare, sentinţe care vor fi executate 
consecutiv. Adunate, vor da un total de o sută unsprezece ani. 

Se așeză la loc. Judecătorul privi spre masa apărării. 

— Corect, spuse unul dintre avocaţii apărării. 

Judecătorul se uită la acuzat. Studentul libanez se ridică în 
picioare. 

— Domnule  Rhotzbadegh, avocaţii v-au explicat ce se 
întâmplă? 

— Da, domnule judecător. 

— Şi sunteţi de acord cu termenii menţionaţi? 

— Da, domnule judecător. 

— Aţi fost cumva constrâns, silit să acceptaţi? 

— Nu, domnule judecător. 

— O faceţi de bunăvoie? 

— Da, domnule judecător. 

— Ştiţi că avocaţii dumneavoastră au pregătit o apărare și că 
aveaţi dreptul să vă confruntaţi acuzatorii în fața unui juriu 
alcătuit din semeni de-ai dumneavoastră, să obligaţi statul să 
dovedească în afara oricărui dubiu acuzaţiile ce vi se aduc? 

— Înţeleg, domnule judecător. Erau pregătiţi să mă declare 
iresponsabil. Nu sunt. 

— Mai doriţi să adăugaţi ceva? 

— Am făcut ce-am făcut pentru că așa a fost scris și așa mi s- 
a poruncit să fac. De asta mă fac vinovat. În ochii Profetului, 
sunt nevinovat. Abia aștept ziua în care mă va chema la sânul 
lui și ne vom plimba împreună prin grădini. 

Inspectorul Barren auzi zgomotul pe care-l făceau reporterii 
luând notițe, încercând să nu scape niciunul dintre cuvintele 
suspectului. Judecătorul îl întrerupse. 

— Foarte bine, credințele dumneavoastră religioase vă 
consolează, mă bucur... 

— Chiar așa, domnule judecător. 

— Bine. Mulţumesc. 

Judecătorul făcu un gest scurt cu mâna și studentul libanez 
se așeză. Judecătorul privi peste sala ticsită. 

— Rudele victimelor sunt prezente? 


Tăcere. După care o pereche ceva mai în vârstă, așezată la 
dreapta inspectorului Barren, se ridică în picioare. Văzu o altă 
pereche ridicându-se, urmată de o întreagă familie. Se ridică și 
ea. Liniștea fragilă din sală persistă și văzu cum umerii lui 
Sadegh Rhotzbadegh tresar. Frică, gândi. Privi cu hotărâre 
drept în faţă. 

— Dorește cineva dintre dumneavoastră să spună ceva 
pentru a fi înregistrat? 

Urmă un moment de confuzie. Mercedes simţi cum mintea ei 
e inundată de cuvinte despre Susan, despre ce însemnase ea, 
despre ce ar fi devenit. Emoţia o sugrumă și se așeză la loc. Dar 
unul dintre cei care se ridicaseră, un bărbat înalt și slab, cu un 
aer distins, îmbrăcat într-un costum cu dungi fine, bine croit, 
păși în faţă. Avea ochii roșii. Privi o clipă masa apărării cu o 
privire ce părea că absoarbe întreaga căldură din sală. Apoi se 
întoarse spre judecător. 

— Domnule judecător, sunt Morton Davies, tatăl Angelei 
Davies, victimă... 

Șovăi. 

— Am fost de acord cu această pledoarie pentru că am 
înţeles ca s-ar putea ca sistemul să ne înșele mai degrabă pe 
noi, cei care am suferit o asemenea pierdere, decât pe acest... 
Se poticni, căutând un cuvânt... pe acest gunoi. 

Făcu o pauză. 

— Pierderea noastră, onorată Curte, pierderea noastră... 

După care se opri. 

Ultimul cuvânt rostit plutea în aerul sălii, trezind ecou în 
liniștea care se lăsase brusc. 

Mercedes știu imediat de ce se oprise. Gândi că toţi știau. 

Cum ai fi putut exprima pierderea în cuvinte? Simţi cum i se 
pune un nod în gât și, pentru o clipă, o cuprinse un fel de 
panică, teama că nu va mai putea respira, cu siguranţă nu va 
mai putea respira dacă omul acela va încerca să continue. 

Nu încercă. Se întoarse și traversă încăperea, ieși pe ușa din 
spate afară pe coridor. Urmă o explozie bruscă de lumină, când 
operatorii de televiziune ce așteptau în hol îi filmau durerea. 

Mercedes Barren se întoarse din nou spre judecător. Sadegh 
Rhotzbadegh se sculase în picioare, cu avocaţii săi de-o parte și 
de alta. I se luau amprentele digitale și judecătorul rostea 
sentința, citind capetele de acuzare și pronunţând sentința 


maximă. Anii se adunau iute și deodată judecătorul încheie, și 
cei doi avocaţi ai apărării se traseră deoparte, locul lor fiind 
luat imediat de doi gardieni uriași, care îl conduseră cu 
fermitate, dar cu grijă pe Sadegh Rhotzbadegh afară din sala 
de judecată. Il auzi pe judecător spunând că urma o pauză și-l 
văzu cum dispare cu roba neagră fâlfâind, pe o ușă laterală. 
Reporterii se adunaseră în jurul ei, întrebări și răspunsuri 
bombardând aerul. Una dintre familii se strecură pe lângă ei, 
clătinând din cap. Alta se opri ca sa arunce invective la adresa 
sistemului. Mercedes îi văzu pe avocaţi dând mâna cu 
inspectorul Perry, râzând cu gura până la urechi. Păși apoi mai 
în faţă și se uită după studentul libanez. Aproape că ajunsese la 
ieșirea pentru inculpaţi când se opri și se întoarse, căutând 
ceva cu privirea. Ochii lui îi întâlniră pe ai lui Mercedes și, o 
clipă, rămaseră parcă înlănţuiţi. Pentru prima dată privirea lui 
nu părea speriată, ci plină de tristeţe. Se priviră. Sadegh 
scutură cu putere din cap, ca și cum ar fi insistat în încercarea 
de a-i transmite un important mesaj negativ. Văzu cum buzele 
lui formează un cuvânt sau două, dar nu era sigură c-a înţeles 
ce voia să spună. 

După care dispăru. Parcă-l înghiți pământul. Auzi cum se 
trântește ușa și zgomotul cheii în broască. 

În clipa aceea simţi un gol cumplit în stomac. 


La început exagera în tot ce făcea. Obișnuită să alerge lejer 
cam trei kilometri dimineaţa, pe plajă, crescu brusc distanţa la 
opt kilometri în patruzeci și cinci de minute, cu dureri în tot 
corpul și gâfâind cu răsuflarea tăiată. La serviciu, analiza 
fiecare aspect al cazurilor ei de câte două sau trei ori, precizia 
și exactitatea oferindu-i alinare. Începu și să bea mai mult, 
nereușind să-și găsească somnul fără acest ajutor. Un prieten îi 
oferi Valium, dar se folosi de ceea ce considera cu tristeţe a fi 
un rest de bun-simt și refuză medicamentul. Recunoștea că se 
purta ciudat, cu disperare, și știa că ceva nu era în ordine. 
Visele ei, când reușea să doarmă, erau agitate, populate de 
studentul libanez, sau de Susan, sau de soţul ei mort. 
Câteodată vedea chipul tipului care trăsese în ea, câteodată pe 
al tatălui ei, care o privea ciudat, cu lacrimi în ochi, întristat 
parcă și în moarte. 

Nu se putea împăca cu ideea că totul se terminase. 


Cunoștea procedura. Sadegh Rhotzbadegh va fi trimis în 
centrul de triere din Florida, unde va fi supus examenelor fizice 
și mintale. Apoi, la timpul potrivit, va fi transferat în unitatea 
de securitate maximă de la Railford, pentru a-și începe viaţa de 
deţinut, a-și număra zilele una câte una. 

Faptul că era în viaţă o înspăimânta. 

Îl revedea la infinit ridicând din umeri, încerca să descifreze, 
în mijlocul confuziei, al terorii și al nebuniei, ce anume voise să 
spună prin acea ultimă clătinare din cap. 

Stătea nopţile, culcată în pat, și se gândea. 

Relua totul cu încetinitorul, ca la televizor, încercând să 
separe fiecare mișcare într-un întreg de sine stătător. Capul lui 
aplecat mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, gura 
deschizându-se, formând cuvintele ce se pierdeau în zgomot. 

Incepu să se ducă la fiecare sfârșit de săptămână la poligonul 
poliţiei. Simţea o oarecare satisfacţie pe măsură ce-și ameliora 
rezultatele în folosirea pistolului Special Police de calibru 0,38. 
Senzaţia pe care o avea când arma se așeza și tresărea în mâna 
ei era aproape senzuală, liniștitoare. Cumpără un Browning 
semiautomat de 9 milimetri, un pistol mare, violent și învăţă să 
se descurce foarte bine și cu el. Se duse la locotenentul Burns 
și ceru să fie transferată de la analiza locurilor unde se 
comiseseră crimele înapoi în stradă. 

— Aș dori să mă întorc la munca de patrulare. 

— Cum? 

— Să lucrez în schimburi regulate. În ture. 

— Nici gând. 

— E o cerere oficială. 

— Ei și? Să te las pe stradă și să-mi împuști un tip care-a 
smuls o geantă de pe umărul unei femei? Crezi că sunt nebun? 
Cererea nu se aprobă. Dacă vrei să te duci mai sus, treaba ta. 
Poţi să te duci și la sindicat, dar concluzia va fi aceeași. 

— Vreau să plec. 

— Nu, nu vrei. Vrei pace. Nu pot să ţi-o dau. Doar timpul 
poate. 

Numai că pacea nu venea. 

li telefonă inspectorului Perry. 

— Ştii, Merce, spre sfârșit eram gata să-l acuzăm de uciderea 
Susanei. Aveam tăietura din ziar pe care o găsisem la el acasă 
și după ce fotografia tipului a apărut în presă, două studente 


care fuseseră la bar cu Susan, în noaptea crimei, l-au 
recunoscut. Erau dispuse să depună mărturie că-l văzuseră 
acolo în noaptea aia. Problema era că nu-l văzuseră cu ea, sau 
luându-se după ea când a plecat, și una dintre ele își amintea 
foarte bine că l-a mai văzut pe nemernic și după ce Susan 
dispăruse. Așa că am fost aproape, dar... 

— Poţi să-mi dai numele lor? 

— Sigur. 

Le scrise. Intenţiona să le viziteze. 

Se gândea adesea la clătinatul din cap al studentului libanez. 
Ce? se întreba mereu. Ce anume mi-a spus? 


Zăcea culcată în pat, simțind cum întunericul o înconjoară. 
Trecuseră săptămâni de la verdict; primăvara tropicală, cu 
asaltul ei de vegetaţie luxuriantă, învăluise orașul. Chiar și 
întunericul părea că trăiește reînvierea. Să presupunem că 
libanezul voise să zică: „Nu, nu am omorât-o pe Susan”. Nu fi 
ridicolă. Tipul nu putea să te sufere, gândi. Era nebun de legat. 
Alah în sus, Alah în jos, parcă cerea iertare. De la ea? Era prea 
speriat și prea arogant, o combinaţie imposibilă. Atunci ce-a 
spus? A clătinat din cap, asta a fost tot. Uită. Cum? 

O cuprinse apoi o frică ciudată, neliniștitoare, de parcă ar fi 
existat ceva cât se poate de evident, un lucru pe care-l uitase. 
Simti o clipă cum se învârtește totul cu ea și aprinse lumina. 
Sfâșie întunericul. Traversă dormitorul spre un birouaș în care 
ținea copii de rapoarte, probe și note de la cercetarea și 
procesul uciderii Susanei. Le întinse încet în jurul ei. După 
care, cu grijă, gândind: „Fii naibii detectiv și nimic mai mult, nu 
te mai purta ca un căţeluș zdrobit de durere”, începu să caute 
prin ele. Uită-te bine, își spuse. Găsește, orice ar fi. Ceva e aici. 

Și era. Ceva mic de tot. 

Se găsea în raportul șefului ei. 

Urme de alcool. 

Citi: „... Tipul trebuie să fi băut un pahar sau două. Băutura 
încurcă întotdeauna lucrurile...” 

— Dumnezeule, spuse cu voce tare, deși nu era nimeni care 
s-o audă. 

Alergă la un raft cu cărți din camera de zi, luă un dicţionar și 
căută „musulman șiit”, dar nu află prea multe. Dădu peste un 
program al cursurilor de la universitate, pe care Susan îl lăsase 


când va acolo. 

Îl deschise cu violenţă. Găsi Studiile despre Orientul Mijlociu 
la pagina 154. Sublinie numele șefului de catedră și apucă o 
carte de telefon. Figura în ea. 

Se uită la ceas. Trei noaptea. 

Rămase nemișcată trei ore, străduindu-se să-și uite frica. 

Îmi pare rău, gândi, când ceasul arătă ora șase dimineaţa. 
Formă numărul. 

— Cu Harley Trench, vă rog. 

— Dumnezeule, rosti o voce adormită. Eu sunt. Nu admit 
amânări. V-am spus la ore. 

— Domnule profesor Trench, sunt inspectorul Mercedes 
Barren, de la Poliția Municipală Miami. E o problemă de poliţie. 

— Doamne sfinte, iertați-mă. De obicei sunt studenţii. Știu că 
mă scol devreme și profită... 

Îl auzi cum se străduiește să se adune. 

— Cu ce vă pot fi de folos? întrebă. 

— Avem un suspect într-un caz important, care provine din 
Orientul Mijlociu. Pretinde că e musulman șiit. 

— Oh, ca tipul groaznic care le-a omorât pe fetele alea. 

— Foarte asemănător. 

— Mă rog, continuaţi... 

— Am vrea să știm, în fine, dacă-l putem exclude ca suspect 
într-un caz, putând dovedi c-a băut ceva. 

— O băutură alcoolică, vreţi să spuneți. 

— Da. 

— O bere, sau un pahar cu vin sau un gin tonic. 

— Exact. 

— Întrebarea e cât se poate de simplă. Dacă e șiit sincer, 
cum pretindea nebunul ăla că e, în orice caz. 

— Ce-aţi spus? 

— Ar fi un păcat de moarte. Niciun strop de alcool. Nu s-ar 
atinge de așa ceva. Niciodată. Este un principiu larg răspândit 
în rândurile musulmanilor fanatici și ale reformiștilor. Un 
adevărat musulman conservator n-ar pune o picătură de alcool 
în gură. Își închipuie probabil că ayatolahul în persoană ar veni 
să-l pedepsească. Nu vorbim despre un saudit sau un african 
musulman din nord, ci despre un șiit adevărat, dintre cei care- 
și dau ochii peste cap și iau ostatici? Nici gând. V-am răspuns 
cu asta la întrebare? 


Mercedes nu zise nimic. 

— Alo? 

— Da. lertaţi-mă. Mă gândeam. Vă mulțumesc, mi-aţi 
răspuns. 

Urme de alcool, gândi. 

Era ameţită. 

Închise telefonul și privi fix cuvintele din faţa ei. Urme de 
alcool. 

Dumnezeule, gândi. 

Văzu capul clătinându-se parcă cu încetinitorul. 

Alergă în dormitor și răscoli prin hârtii până dădu de un 
inventar cu tot ce se găsea în casa lui Sadegh Rhotzbadegh. 
Niciun fel de băutură alcoolică. 

Dar se afla la bar, gândi. A fost văzut acolo. 

L-au văzut bând ceva? 

Dumnezeule, spuse din nou. 

Se sculă în picioare și se duse în baie. O clipă se privi fix în 
oglindă. Își văzu propriii ochi lărgindu-se de teamă, de groază. 
O cuprinse apoi greaţa, se aplecă deasupra closetului și vărsă 
violent. Se șterse la gură și se uită din nou în oglindă. 

— Sfinte Dumnezeule, spuse către reflecţia ei. E încă în 
libertate. Poate, poate, poate, sfinte Dumnezeule, poate. Oh, 
Susan, oh, Doamne sfinte, îmi pare rău, dar s-ar putea să fie 
încă în libertate. Oh, Susan, îmi pare nespus de rău. Oh, Susan. 

O înecă un suspin. li ţâșni printre buze ca o explozie. 

— Oh, Susan, Susan, Susan, spuse. 

După care, pentru prima dată după primul telefon primit cu 
atâtea luni în urmă, dădu frâu liber durerii, capitulă în faţa 
tuturor rezonanţelor din inima ei pe care le înăbușise cu atâta 
succes și se lăsă brusc, cu totul pradă lacrimilor. 


DOI 
O studentă la literatură engleză 


4 


Strălucirea autostrăzii umplu parbrizul, orbindu-l pentru o 
secundă și își aminti cum se uitase fix, peste masă, la fratele 
său când acesta îi spusese: „Ştii, aș fi vrut ca, odată cu vârsta, 
să fim mai apropiaţi...” 

Işi aminti și răspunsul lui, prompt, iute, dar adevărat: „O, 
suntem mai apropiaţi decât crezi. Mult mai apropiaţi”. 

Douglas Jeffers conducea spre sud, gândindu-se la lumina 
palidă a cantinei spitalului care înghiţise chipul fratelui său, 
făcând să-i piară contururile. Lumina, gândi, întotdeauna îmi 
aduc aminte de lumină. Apăsă pe accelerator și privi cum pinii 
pitici și tufișurile de pe marginea autostrăzii păreau să ia 
viteză, repezindu-se spre el. 

America în ceaţă, gândi. 

Iși spuse cu voce tare: 

— O sută cincizeci, și apăsă din nou pe accelerator. Simţi 
zvâcnetul mașinii și privi cu oarecare plăcere cum decorul 
zboară dincolo de geamuri. Avea senzaţia ciudată că stă locului 
și că lumea era aceea care se mișca în viteză pe lângă el. 
Strânse mai tare volanul când mașina se cutremură, trecând pe 
lângă un camion cu remorcă, prins pentru o clipă în conflictul 
dintre vitezele celor două vehicule. Simţi cum volanul se 
smucește sub degetele lui, ca o plângere sau un avertisment. I 
se părea însă că motorul urlă de plăcere, în tonalitate profundă 
de bas, pe măsură ce mătura kilometrii. Se uita la vitezometru 
și când acul ajunse la o sută cincizeci, ridică brusc piciorul de 
pe acceleraţie, până când mașina încetini la o modestă sută de 
kilometri la oră. Răsuci o clipă butonul radioului, până ce 
prinse clar o muzică country și western ritmată, din Florence, 
Georgia. Disc-jockey-ul anunţa tărăgănat că s-a cerut un cântec 
„pentru toţi acei șoferi de autobuze școlare aflaţi în grevă, la 
Florence, care ascultă în pichete...” și-l transmise pe Johnny 
Paycheck cântând: „... poţi să iei slujba asta și să ţi-o bagi 
undeva, eu nu mai lucrez aici...” 

Jeffers fredonă și el refrenul și se gândi la întâlnirea pe care 


o avusese, cu două zile în urmă, cu fratele lui. 


Așteptase răbdător la o măsuţă dintr-un colţ al cantinei 
spitalului până când Marty terminase vizita de dimineaţă și 
intrase în sală. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți, începuse fratele mai 
mic, dar Douglas i-o tăiase cu un gest brusc. Câteva minute 
discutaseră de una și de alta, ignorând zgomotul de farfurii și 
vocile care-i înconjurau. Lumina fluorescentă umplea 
încăperea, făcând ca amândoi fraţii să pară palizi și bolnavi. 

— Lumina de aici face ca toată lumea să pară pe punctul de a 
se îmbolnăvi de nervi, spuse Douglas Jeffers. 

Martin Jeffers râse. 

— Cât a trecut? întrebă. 

— Doi ani. Poate trei, răspunse Douglas Jeffers. 

— Pare mai puţin. 

— Ai dreptate. 

— Ocupat? 

— Amândoi am fost ocupati. 

— Așa e. 

Douglas Jeffers se gândi la râsul fratelui lui mai mic și la cât 
de rar îl auzise. Fratele lui mai mic, gândi, era înclinat spre o 
seriozitate tăcută. Pe de altă parte, exact la asta te-ai aștepta 
din partea unui psihiatru, chiar și de la unul care-și petrecea 
zilele înconjurat de zgomotele stridente și strigătele bruște, 
dezarticulate, ale unui spital de stat de boli mintale. 

— De ce rămâi aici? îl întrebase. 

Martin Jeffers dăduse din umeri. 

— Nu știu exact. Mi-e bine aici, salariul e bun, mai e și 
gândul că fac, de fapt, ceva util pentru societate... o mulțime de 
factori. 

Penitenţă, gândi Douglas Jeffers. 

Dar nu izbuti să rostească cuvântul cu voce tare. 

Fratele meu, gândi, vede prea mult. Şi, ca urmare, vede prea 
puţin. 

Când fratele lui bea cafea, ţinea degetul mic departe de 
ceașcă, întocmai ca o mătușă bogată și văduvă, bând cu 
delicateţe ceai. Mâinile fratelui lui erau într-o continuă 
mișcare. Trăgea tot timpul de ecusonul cu numele lui pe care-l 
purta pe halatul alb de spital, sau scotea un pix din buzunar, îi 


rodea câteva clipe capătul, după care-l strecura înapoi. Adesea, 
când chibzuia la o întrebare, își ducea mâna la ceafă și răsucea 
o șuviță de păr în jurul degetului. Când șuviţa era destul de 
întinsă, răspundea. 

— Cum stau afacerile cu nebunii? Merg? întrebă Douglas 
Jeffers. 

— E o industrie în creștere, răspunse Martin Jeffers. Mereu 
aceleași povești, repetate la infinit pe tonuri și în limbi diferite, 
dar aceleași, numai că individualizate. Tocmai asta le face 
interesante. Şi cu toate astea, uneori te invidiez pentru 
varietatea cu care te întâlnești... 

Fratele mai mare se încruntă. j 

— Nu e chiar atât de diferit, spuse. Intr-un fel, și pentru mine 
poveştile sunt mereu aceleaşi. Oare există cu adevărat vreo 
diferență între Jonestown sau Salvador și tulburările din Miami 
sau din cartierul spaniol din Los Angeles? Nenorocirea e 
aceeași, fie că e vorba despre un avion 727 care s-a prăbușit la 
New Orleans sau despre oamenii de pe bărcile din Filipine. Una 
după alta. O tragedie pe săptămână. O catastrofă pe zi. De fapt, 
asta-i tot ce fac. Merg pe urmele râului, încercând să prind o 
imagine, cât de mică, a lui, înainte de a o lua spre o nouă ţintă. 

Zâmbi. li plăcea descrierea pe care o făcuse. 

Fratele lui, bineînţeles, clătină din cap. 

— Când prezinţi așa lucrurile, spuse Martin Jeffers, par... 
neatrăgătoare. Mai mult, par epuizante. 

— Nu chiar. 

— Nu te saturi niciodată? Vreau să spun că eu mă enervez pe 
pacienţii mei... 

— Nu. Îmi place vânătoarea. 

Fratele lui nu răspunse. 


Douglas Jeffers privi șoseaua ce se întindea în faţa lui și văzu 
asfaltul negru licărind de căldură. Soarele se răsfrângea 
supărător în capota mașinii, făcând lumina să-i joace în ochi. 
Șoseaua era liberă și-și lăsă privirea să  hoinărească, 
înregistrând culorile și formele peisajului Georgiei. Pini înalţi 
se înșiruiau cam la o sută de metri de banda de avarie, 
aruncând pe pământ umbre răcoroase. Umbra părea că te 
invită și, un moment, își dori să oprească și să se așeze sub un 
copac. Ar fi plăcut, gândi, să fac ceva simplu, copilăresc. 


Scutură apoi din cap și privi drept în faţă, măsurând kilometrii 
dintre mașină și cocoașa întunecată ce se înălța pe autostradă, 
în faţa lui. Trecu un minut. Încă unul și ajunse în spatele unui 
break. Era o mașină mare, americană, plină de copii, valize, 
câinele familiei și părinţii. Prelata care acoperea bagajele 
legate deasupra mașinii fâlfâia în vânt. Ochii lui Douglas Jeffers 
îi întâlniră pe cei ai unui băiat așezat pe bancheta din fundul 
mașinii, cu spatele la drum, ca și cum ar fi fost ostracizat de 
restul familiei. Băiatul îi făcu un semn nesigur cu mâna și 
Jeffers îi răspunse la fel, zâmbind. Trecu apoi pe banda din 
stânga și acceleră, depășindu-i. 


— Mai ţii minte, îl întrebă fratele lui, ce cărți citeam când 
eram mici? 

— Sigur, răspunse Douglas Jeffers. Vrăjitorul din Oz, 
Robinson Crusoe, Căpitanii curajoși. Ivanhoe. Hobbit și Regele 
Inelelor... 

— Vântul prin sălcii. Ceasul Minune. Insula comorii... 

— Peter Pan. Gândește-te numai la lucruri fericite... 

— Şi poţi zbura. 

Râseră. 

— Așa le spun și lor, zise Marin Jeffers. 

— Cui? 

— Tipilor din programul meu. E un fel de glumă a spitalului. 
Bărbaţii din programul celor care au comis abuzuri sexuale. 
Noi le zicem Băieţii rătăciţi. 

— Ei știu? 

Martin Jeffers dădu din umeri. 

— Oricum, se simt cu totul speciali. 

— Așa e, zise Douglas Jeffers. Nu sunt genul de care te ocupi 
de obicei. 

— Nu, deloc. 

Tăcură o clipă. 

— Spune-mi ceva, zise fratele lui. Ce-ţi place cel mai mult 
când fotografiezi? 

Douglas Jeffers chibzui cu grijă înainte să răspundă. 

— Îmi place ideea că o imagine e ceva de neșters, cu o 
nuanţă de autenticitate. Aproape de religiozitate. Nu minte, nu 
poate minţi. Prinde perfect timpul și evenimentele. În meseria 
ta, când vrei să-ţi aduci aminte, trebuie să scormonești trecutul 


încurcat de emoţii, temeri, amintiri învălmășite. Nu și în a mea. 
Dacă trebuie să revin în trecut, iau un dosar, scot o fotografie. 
Clară. Neîmpovărată de nimic. Adevărul. 

— Nu poate fi chiar atât de ușor. 

Ba e, gândi Douglas Jeffers. N 

— O să-ți spun ce nu-mi place, zise. Intotdeauna ai impresia 
că fotografia cea mai bună e în teancul celor respinse. 
Redactorii caută întotdeauna cea mai bună ilustrare a 
evenimentului. Rareori aceasta e și cea mai bună fotografie. 
Fiecare fotograf are expoziția lui particulară, rezerva lui 
secretă de fotografii. Modul lui propriu în care își aduce aminte 
adevărul. 

Tăcură din nou. Douglas Jeffers știa exact care va fi 
următoarea întrebare a fratelui său. Se miră cum de se 
abţinuse atât. 

— De ce tocmai acum? întrebă Martin Jeffers. De ce ai venit 
să mă vezi? 

— Plec într-o mică excursie. Vreau să-ţi las cheia de la 
apartamentul meu. De acord? 

— Da, dar... încotro te duci? 

— O, de colo-colo. Înapoi la unele amintiri. M-am gândit să 
retrăiesc unele experienţe ale trecutului. 

— Nu mai poţi rămâne puţin? Am putea vorbi despre 
vremurile de demult. 

— Ne-am aminti că vremurile de demult, pentru noi, n-au 
prea fost grozave. 

Fratele lui încuviinţă din cap. 

— În regulă. Dar unde te duci exact? 

Douglas Jeffers nu răspunse. 

— Nu vrei să spui sau nu poţi să spui? 

— Hai să zicem, răspunse în cele din urmă, că e vorba despre 
o călătorie sentimentală. Şi pe un ton ironic: Dacă i-aș dezvălui 
traseul, aș pierde ceva din, mă rog, senzaţia de aventură. 

Martin Jeffers păru intrigat. 

— Nu înţeleg. 

— O să înţelegi. Douglas râse zgomotos. Câteva capete se 
întoarseră spre ei. Ascultă-mă, nu voiam decât să-mi iau rămas 
bun. Ce-i așa de misterios în asta? 

— Nimic, dar... 

Fratele mai mare îl întrerupse. 


— Lasă-mă să mă bucur. 

— Desigur, răspunse prompt fratele mai mic. Cei doi merseră 
împreună pe un coridor de spital, în tăcere. Lumina ce 
pătrundea printr-un șir de ferestre mari se reflecta pe pereţii 
albi ai spitalului, conferindu-le celor doi bărbaţi un fel de aură 
luminoasă. Ajunseră la intrarea principală a spitalului și se 
opriră. 

— Când te mai văd? întrebă Martin. 

— Când o să mă vezi. 

— Păstrăm legătura? 

— În felul meu. 

Douglas Jeffers putea vedea că fratele lui era gata să-i mai 
pună și alte întrebări, dar se abţinu și nu deschise gura. 

— Poate că o să ai vești de la mine, spuse Douglas Jeffers. 

Fratele mai tânăr încuviinţă. 

— Poate o să auzi despre mine. 

— Nu înţeleg. 

Dar fratele mai mare clătină din cap și se prefăcu că-i trage 
un pumn în bărbie. Apoi se răsuci și porni spre ieșire. Înainte 
de a păși pe ușă afară se întoarse, scoase cu îndemânare de 
expert aparatul de fotografiat din geanta de pe umăr și-l ridică 
la ochi cu o mișcare fluidă. Se lăsă pe vine, îl încadră iute pe 
fratele său și apoi apăsă de mai multe ori pe buton. Douglas 
Jeffers cobori aparatul și-i făcu vesel semn cu mâna. Martin 
Jeffers încercă să zâmbească și ridică cu greu mâna într-un fel 
de salut neterminat. 


Așa se despărţise de el. Douglas Jeffers râse cu voce tare, 
amintindu-și mutra fratelui său. 

— Fratele meu, își spuse, vede, dar nu poate vedea, aude, dar 
nu poate auzi. 

Pentru o clipă se lăsă pradă tristeţii. La revedere, Marty. 
Adio. Când va veni vremea, ia cheia locuinţei mele și învaţă, 
dacă poţi. Adio. 

Brusc, atenţia îi fu atrasă de o mașină de poliţie parcată 
lângă un pâlc de copaci. Privi iute vitezometrul. Avea peste o 
sută. Apoi gândi: ce importanţă are? 

După Tallahassee, își spuse că trebuie să fie mai atent. 
Gândul că o întâlnire întâmplătoare cu un ofiţer de poliţie ar 
putea pune capăt călătoriei lui îl făcu să încetinească. Numai 


că, își spuse, o mașină care merge prea încet atrage atenţia în 
aceeași măsură ca una care merge prea repede. Păstrează o 
viteză medie. Băgă mâna sub scaun și pipăi după cutia din piele 
pe care o vârâse în locul liber de acolo. Era unde o pusese. Se 
gândi la pistolul cu ţeavă scurtă. Nu la fel de precis ca acela de 
9 milimetri din valiză, nici la fel de bun ca pușca Ruger 
semiautomată de calibru 30, aflată în cutia din portbagaj. Dar, 
de aproape, era foarte eficient. Şi se potrivea de minune în 
buzunarul hainei, lucru foarte important. Nu era cazul să 
hoinărească prin campus cu un pistol care să-i umfle haina. 

Trecu pe lângă un indicator. Mai avea șaisprezece kilometri 
până la graniţa cu Florida. 

Mă apropii, gândi. 

Simţi cum îl cuprinde un fel de nerăbdare minunată, ca 
atunci când te trezești în prima dimineaţă a vacanței de vară. 
Deschise complet fereastra și lăsă aerul fierbinte al sudului să 
sufle în mașină. Căldura se învolbură în jurul lui, în el, făcând 
oboseala să-i pătrundă în oase. Simţi cum sudoarea i se adună 
la subsuori și închise geamul la loc, permiţând aerului 
condiționat să se facă din nou simtit. 

Merse mai departe, lăsând în urmă amintirea fratelui său, 
concentrându-și atenţia asupra drumului, ieșind de pe 
autostradă și mergând pe breteaua ce ducea spre capitala 
statului. Copacii, gândi, păreau mai puţin maiestuoși, mai mici, 
ca și cum ar fi fost bătuţi de căldură, chirciţi de soare. 

Găsi un motel cam la șaisprezece kilometri de oraș. Era 
părăginit, nu aveai de ce să-l ţii minte, și se numea Hanul 
Nopţilor Fericite. Începu să-i spună ceva despre greșeala de pe 
firma femeii obosite, cu părul cărunt și lăţos, din spatele 
contorului din micul birou, dar se răzgândi. Semnă cu un nume 
fals, gata să prezinte actele necesare, dar femeia nu i le ceru. 
Plăti înainte pentru cinci nopţi și luă cheia bungaloului celui 
mai îndepărtat din spatele motelului. Bănuia că nimeni nu-l va 
deranja acolo. Nici nu era nevoie să ceară să nu fie deranjat. 
Camera costa optsprezece dolari pe noapte și corespundea 
perfect preţului. Patul era șubred, plin de cocoașe, cu 
cearșafuri cenușii și cu o pătură ponosită. Dar era destul de 
curată și, gândi el, total izolată. Strecură armele sub saltea, 
făcu un duș și dădu drumul la televizor, dar nu-i trezi niciun 
interes și, după câteva minute, se hotări să se culce. 


Întins în pat, însă, nehotărârea începu să-l frământe. 

Trecu în revistă toate argumentele care-i bântuiseră 
imaginația săptămâni la rând. Se gândi din nou că avea nevoie 
de cineva care să studieze istoria. l-ar putea oferi contextul, 
gândi, un sentiment al continuității, ar fi în stare să potrivească 
faptele în schema mai largă a lucrurilor. Dar ar fi în stare să 
scrie? Ar avea istețimea necesară pentru a fi mereu treaz, 
oricând gata să sesizeze ce anume avea în gând? șovăi. Poate o 
studentă la sociologie. Au o concepţie mai clară despre tendinţe 
și va putea privi declaraţiile în perspectiva socială corectă. Dar 
se opri din nou, interesat mai mult de flexibilitatea individuală. 
Respinse imediat ideea unei studente la psihologie; ar fi silit să 
acţioneze cu un soi de exactitate clinică, ce nu-l tenta. Științele 
și managementul erau ușor de eliminat. Ar fi dogmatică și, 
probabil, prost informată. Și, cu siguranţă, nu dorea să-și 
petreacă timpul liber discutând politică. Mai știa că nu vrea o 
matematiciană, sau, nici atât, o muziciană sau o lingvistă. Ar fi 
prea absorbite de specialitatea lor, ca să poată aprecia 
evenimentele. 

Primul impuls fusese, probabil, cel bun: să caute sau o 
studentă la literatură, sau una la ziaristică. O persoană 
interesată de jurnalism i-ar putea fi de folos; ar discuta 
împreună despre multele istorisiri pe care le-a ilustrat și, în 
felul acesta, i-ar abate gândul de la teama și anxietatea 
firească. Dar, dacă te gândești mai bine, s-ar putea ca un ziarist 
în devenire să nu priceapă întreaga imagine, limitându-se la o 
narare nefericită, unilaterală a evenimentelor și scăpându-i 
unele dintre subtilităţile la care se gândea. Ce vreau eu să fac, 
gândi, ar putea umple o carte, așa că trebuie să găsesc un 
iubitor de cărți. Pe cineva de la engleză, decise. Această decizie 
îl umplu de plăcere, mai ales când își dădu seama că primele 
intuiții se dovediseră, după o trecere în revistă și o analiză 
atente, cele corecte. Ezită însă din nou, ca un avertisment. Ai 
răbdare: genul însingurat, retras ar fi un dezastru. Nu un 
șoarece de bibliotecă, nicio persoană prea extravertită. Alege 
cu grijă, își spuse. 

Simţi cum îl cuprinde liniștea. De afară se auzeau zgomotele 
nopţii, gângănii lovindu-se de geamul ferestrelor și, departe de 
tot, plângerea roţilor tirurilor de pe autostradă. 

Procedează conform planului, gândi. E un plan bun. 


Era mulţumit și, în câteva clipe, adormi. 


Luminile strălucitoare se  revărsau prin ferestrele 
restaurantului  MacDonald's de la marginea campusului 
Universităţii de Stat Florida din Tallahassee. Puse mâna pe 
pahar și simți cum căldura se acumulează pe peretele lui. 
Auzea zgomotul sistemului de aer condiționat ce se lupta cu 
căldura de afară și cu aceea ce se ridica din șirul de mașini de 
prăjit și de hamburgeri ce sfârâiau aliniaţi cu precizie militară 
pe plită. Deși dimineaţă, restaurantul era deja plin de studenți. 
Işi sorbea cafeaua studiind harta campusului, găsind locurile 
după un orar pe care nu-i fusese greu să-l obţină de la 
biblioteca universităţii înainte de micul dejun. 

La a treia cafea reușise să depisteze câteva cursuri 
promițătoare, în locuri convenabile. Puse harta și orarul în 
servietă. Înainte de a pleca, se privi în oglinda de la toaleta 
bărbaţilor. Își îndreptă nodul de la cravată și-și perie părul spre 
spate. Purta o jachetă sport albastră și pantaloni kaki. 

Nimănui n-o să i se pară ciudaţi ochelarii de soare, gândi. 
Toată lumea poartă ochelari de soare într-un campus din 
Florida. Işi aranjă pixurile care ieșeau din buzunarul 
cămășii și-și șifonă puţin jacheta, scoase apoi din servietă o 
ediţie de buzunar din Colecţionarul lui John Fowles și o vâri în 
buzunarul hainei, în așa fel încât să se vadă titlul. Cumpărase 
cartea în dimineaţa aceea și-i îndoise cu atenţie colţurile 
paginilor și cotorul, ca să pară citită și răscitită. Ar fi trebuit să- 
și aducă propriul exemplar, gândi. În celălalt buzunar îndesă un 
teanc de hârtii. Se privi mulţumit. Un asistent universitar, ușor 
zăpăcit de sarcinile didactice, preocupat în cea mai mare 
măsură de postul lui, dar prietenos, deschis, destul de chipeș și, 
mai ales, inofensiv. 

Porni spre campus. Plin de încredere. Nerăbdător. Mulţumit 
de cum arată, mulțumit de planul lui. 

Dar mai întâi, gândi, o vizită de suflet. 

Porni pe o stradă liniștită, mărginită de copaci, trecând pe 
lângă un grup de studenţi, zâmbind, dând din cap spre ei când 
se încrucișară, căutând adresa. Se aștepta să aibă o inscripţie, 
cum aveau celelalte tipuri de societăţi. Era o zi cu totul 
deosebită; cald dar nu zăpușeală, o ușurare faţă de cum e de 
obicei vara în Florida. În felul ei, gândi, ziua tipică de vară în 


Florida semăna cu miezul iernii în nord-est: în Florida, căldura 
dă naștere aceleiași apăsări, aceluiași sentiment de închistare 
pe care-l dau gerurile din nord. E la fel de greu, în zilele cele 
mai cumplite, să ieși din casă. In Florida te ascunzi la aer 
condiționat. Cu mâna deasupra ochilor, privi în sus, la soarele 
care-și croia drum pe cerul fără nori. Se gândi la Jack London și 
făcu o extrapolare: Nu, nu poţi umbla singur în Florida, când 
temperatura crește... 

Douglas Jeffers își zâmbi și se opri sub crengile întunecate 
ale unui stejar înalt. Privi dincolo de o pajiște verde la o casă 
albă cu două etaje, retrasă cu vreo douăzeci de metri de la 
drum. 

Cât se uita, două adolescente ieșiră pe ușa mare din faţă și 
își feri privirea, uitându-se de-a lungul străzii până trecură. 
Râdeau și se îndoia că-i observaseră prezenţa. Își întoarse din 
nou privirea spre casa cea albă, cercetându-i faţada. Casa avea 
o mulțime de ferestre și o altă ușă, într-o parte. Pe pajiștea din 
faţa ei era o tăbliță cu două litere grecești. Citi de două ori 
literele, apoi zâmbi în sinea lui. 

Chi Omega. 

Asta e, gândi. Aici s-a petrecut. 

Ochiul minţii văzu imaginea cu o viteză de profesionist. 

Chiar acum, gândi. Captează lumina cât lovește în pătratul 
din stânga al fațadei. O poză, repede. Să nu te observe nimeni. 
l-ar fi plăcut să aștepte până când cineva ar fi mers pe potecă 
sau ar fi ieșit pe ușă, ca să dea perspectivă fotografiei. Dar s-ar 
fi putut ca persoana respectivă să observe și asta n-ar fi fost 
bine. Încadră vizual imaginea, astfel ca un stejar mare de la 
marginea pajiștii cu iarba verde tunsă scurt să-i ofere o 
dimensiune laterală, pe verticală. Se deplasă puţin, ca să se 
plaseze într-un unghi anume. Se uită iute în susul și în josul 
străzii. Se lăsă apoi pe un genunchi, ca și cum și-ar fi legat 
șiretul la pantof, deschise servieta și apucă aparatul de 
fotografiat. Puse la punct timpul și diafragma înainte să-l 
scoată din servietă. Apoi, cu o singură mișcare curgătoare, 
rapidă, îl ridică la ochi, rotindu-se spre casă, centrând în timp 
ce se întorcea. Puse distanţa și făcu o poză. Se auzi torsul 
motorașului și apăsă din nou pe declanșator. Și din nou. După 
care, mulțumit, strecură din nou aparatul în servietă, își legă 
de-adevăratelea șiretul și se ridică. Privi în jur, ca să se asigure 


că nu-l văzuse nimeni și porni cu pași repezi în josul și razii. 

Merse iute cale de vreo douăsprezece cvartale, în campus, 
fără să se oprească până nu zări o bancă liberă sub un copac. 
Se așeză pe bancă, dându-și brusc seama că respira cu greu, 
din cauza plăcerii, nu a oboselii. _ 

— Ai făcut fotografia? se întrebă. În mintea lui, vocea avea 
acel accent disperat al unui redactor pus pe harţă. 

— Întotdeauna o fac, își răspunse. 

— Dar pe asta ai făcut-o? 

— Te-am dezamăgit eu vreodată? 

— Te rog, spune-mi pur și simplu dacă ai făcut fotografia? 

— Nicio problemă. 

Râse cu voce tare. 

Ce mai turist, gândi. În timp ce toţi cei care vin în Florida se 
îndreaptă spre Disney World sau Epcot Center sau mărșăluiesc 
spre Chei, tu vizitezi locul unde... unde ce? Medită. Majoritatea 
oamenilor s-ar uita la fotografia Casei Chi Omega din campusul 
Universităţii de Stat din Florida și s-ar gândi la ea ca fiind locul 
unde două fete fuseseră ucise cu brutalitate, pe când dormeau 
în pat, iar o a treia fusese grav rănită. O clipă Jeffers cântări 
fraza: ucise cu brutalitate. Era limbajul jurnaliștilor, vag înrudit 
cu engleza. Omorurile erau întotdeauna brutale. Așa erau și 
bătăile, exceptând cazurile în care erau sălbatice. Clișeele lumii 
ziaristice creaseră un gen de stenografie sigură - cititorii 
puteau absorbi cuvintele „ucise cu brutalitate” și nu era nevoie 
să știe că ucigașul fusese într-atât de nebun încât mușcase unul 
dintre sfârcurile uneia dintre fete, iar pe celălalt îl zdrobise cu 
o creangă de stejar, ca un om preistoric care-și ieșise din minţi. 
Douglas Jeffers se gândi la fetele pe care le văzuse ieșind din 
casă râzând. Se întrebă o clipă dacă ele și colegele lor din 
aceeași societate nu-și încuiau de două ori ușa în timpul nopții, 
trăgând zăvoare solide la memoria lor. Jeffers își imagină casa. 
Gândi: își spun că e locul în care locuiesc, unde se desfășoară 
camaraderia lor în timpul celor patru ani de facultate, dar de 
fapt e mai mult, e un monument ridicat pentru ceva mult mai 
important: marchează locul unde un ucigaș prolific a început să 
o ia razna și să se îndrepte spre propriul sfârșit. 

Jeffers își aminti de bărbatul scund, cu păr castaniu ondulat 
pe care-l văzuse pentru prima dată într-un tribunal din Miami, 
la multe luni după noaptea cumplită din casa Chi Omega. 


Un idiot! gândi. 

Mintea lui fragmentă amintirea în imagini. Clic! Ucigașul se 
întorsese. Clic. Ucigașul îl privise. Clic! Se uită unul la celălalt, 
fără să-și poată desprinde privirile. Jeffers se întrebase dacă 
bărbatul era în stare să vadă și altceva în afara spectacolului 
său mărunt. Clic! Gura ucigașului se deschisese când începuse 
să spună un cuvânt care se evaporase într-un zâmbet strâmb. 
Clic! Ucigașul întorsese la loc capul, zâmbind cu îngâmfare, 
comentând cu iuţeală procesul, înfuriindu-l pe judecător, 
îndepărtând juraţii, asigurând inevitabilitatea rezultatului final. 
Clic! Jeffers prinsese strâmbătura, urma întunecată de nebunie 
și furie, cu o clipă înainte ca sarcasmul și aroganţa să le 
acopere. Aceasta era fotografia pe care o păstra pentru dosarul 
lui personal. 

Ce tâmpit! gândi iar. 

Stomacul lui Jeffers se strânse la această amintire. Ziarele 
scriseseră că era inteligent! 

Jeffers scutură brusc din cap, înapoi și înainte. Ce inteligenţă 
e aia care nu-și poate controla propriile pasiuni? Unde era 
autodisciplina? Unde erau seriozitatea, planificarea, 
inventivitatea atunci când a dat buzna, în miez de noapte, într- 
un cămin studenţesc și le-a ucis cu sălbăticie pe cele care 
locuiau în el? Total lipsit de control. Robit dorinţei. Slăbiciune, 
gândi Jeffers. Plăcere prostească, de școlar, născută din 
îngâmfare. 

Își aminti de propria furie neexprimată atunci când colegii de 
la ziare și televiziune se minunaseră cu răsuflarea tăiată de cât 
de articulat, cât de educat era un multiplu asasin. Arăta la fel 
ca noi. Vorbea la fel ca noi. Se purta la fel ca noi. Cum putea fi 
ce spunea poliţia că este? 

Jeffers scuipă, furios. 

Adevărul, gândi Jeffers, e că nu era ca noi. 

Cât de simplist. Cât de stupid. Deci era deștept. Deci era 
simpatic. 

Ei bine, îi place așteptarea execuţiei? 

O merită, gândi Jeffers. 

Prostie de gradul întâi. 


Se ridică de pe bancă, conștient din nou de căldura din ce în 
ce mai mare a zilei. Se hotări să se ducă la uniunea studenţilor 


să mănânce ceva de prânz, înainte de a porni în recunoașterea 
finală și de a-și executa planurile. 

Cantina era aglomerată, zgomotoasă, anonimă. Jeffers îşi 
duse tava cu mâncare la o masă din colț și mâncă încet, cu 
harta și lista cursurilor întinse în faţa lui, din când în când 
îndrăznind să ridice ochii și să se uite la amestecătura de 
studenţi. Gândi că în comportamentul lui exista o simetrie cât 
se poate de plăcută; își aminti de primele luni pe care le 
petrecuse la facultate, înainte de a se lăsa ca să-și înceapă 
cariera de fotograf. În mare măsură își petrecea timpul exact ca 
acum. Singur. Tăcut. Închis în sine, privind mai degrabă decât 
participând. Ascultând mai curând decât vorbind. Își aminti cât 
de prost se simţise, singur la el în dormitor, departe de 
manifestările spontane de bun-venit ale comunităţii studențești. 
În nord era iarnă, o zi îngheţată, tristă, cenușie și umedă sub 
amenințarea ninsorii, când și-a aruncat puţinele haine în sac, 
și-a încărcat aparatele de fotografiat și a pornit spre marginea 
campusului, salutând libertatea cu degetul mare ridicat în sus, 
făcând autostopul spre apus, de-a curmezișul ţării. Amintirea 
acelei călătorii îl făcu să zâmbească: la o săptămână după ce 
pornise a vândut prima fotografie. Își amintea cum stătea la o 
masă într-o cantină de binefacere din centrul Clevelandului. 
Era singur, ca de obicei; un vagabond bătrân încercase să se 
așeze lângă el, frecându-și genunchiul de al lui pe sub masă, în 
timp ce înfuleca linguri pline ochi din mâncarea grasă și 
încerca să se poarte cu o nonșalanță demodată. Jeffers îi 
prinsese piciorul pe sub masă între picioarele lui și-l trăsese 
brusc înapoi și apoi într-o parte, răsucind cu furie genunchiul 
fragil al vagabondului. Piciorul pârâise în timp ce omul se 
apucase de masă, gata să strige de durere, dar redus la tăcere 
de avertismentul șoptit al lui Jeffers: 

— Dacă spui o vorbă, strigi, ţipi sau faci ceva, ţi-l rup și iarna 
asta ai să mori afară în stradă. 

Când i-a dat drumul, omul s-a târât iute de la masă. Câteva 
clipe mai târziu, exact când ștergea cu o bucată de pâine albă 
necoaptă ultimele resturi de sos, Jeffers auzise sunetul 
sirenelor, multe sirene, coborând la vale pe stradă și oprindu-se 
câteva case mai departe. Apucase sacul cu aparatele de 
fotografiat și alergase spre locul de unde răsuna alarma. 
Oameni scoteau copii pe ferestre și-i dădeau pompierilor, 


ţipând speriaţi, și Jeffers fotografiase totul. Dar fotografia pe 
care o vânduse era aceea a unui pompier cu ţurţuri de gheaţă 
atârnându-i de pe manta și de pe pălărie, strângând la piept un 
copil de șase ani, înfășurat într-o pătură și ducându-l departe 
de primejdie. Redactorul de la Plain Dealer era cam sceptic, 
dar îi dăduse voie lui Jeffers să utilizeze camera obscură. Ziua 
fusese săracă în știri și-și dorea ceva special pentru pagina de 
întâmplări locale. Jeffers își aminti cu câtă grijă, închis singur 
în camera obscură, amestecase chimicalele, ţinând filmul 
scufundat în lichid până când imaginea începuse să se formeze. 
Ochii erau cei care făcuseră ca fotografia să se vândă, gândi 
Jeffers, amestecul nevinovat de epuizare și bucurie din privirea 
salvatorului în opoziţie cu teroarea acumulată în cea a 
copilului. Era o imagine plină de forţă și foto-redactorul o 
publicase pe prima pagină. 

— Grozavă poză, spusese. Cincizeci de dolari. Unde să 
trimitem cecul? 

— Sunt în trecere. 

— N-ai adresă? 

— Nu. 

— Unde te duci? 

— În California. 

— Toată lumea vrea să se ducă în ţara viselor. Oftă. 
Libertatea cuvântului, iubire liberă, orgii și droguri. Haight- 
Ashbury și rock LSD. Râse. Fir-ar să fie, nici nu sună prea rău. 

Redactorul își scoase propriul portofel și-i întinse două 
bancnote de douăzeci și două de cinci. De ce nu mai rămâi 
puţin pe-aici, să mai faci câteva poze pentru noi? Te plătesc. 

— Cât? 

— Nouăzeci pe săptămână. 

Se gândi: la Cleveland e frig. Așa că-i spuse. 

— La Cleveland e frig. 

— Şi la Detroit și la Chicago. New York e ceva de groază, și 
Boston nici nu intră în discuţie. Puștiule, dacă vrei căldură, du- 
te la Miami sau la Los Angeles. Vrei de lucru, dă-i drumul chiar 
aici. Ce-i drept, e iarnă. Ştii ce, îţi dau nouăzeci și cinci și-ți 
cumpăr o canadiană și o pereche de izmene lungi. 

— Ce-o să fotografiez? 

— În niciun caz expoziţii de flori. Nici întrunirile Camerei de 
Comerţ. Ce-ai fotografiat și acum. 


— O să încerc, spuse Jeffers. 

— Bravo, puștiule. Dar ar mai fi ceva. 

— Ce anume? 

— Eu risc. Fotografia de azi, mă rog, s-a dovedit câștigătoare 
- vreau să spun că dacă nu-mi mai aduci și altele de genul ăsta 
- ei bine, te trezești din nou în drum spre California. Ai 
priceput ce vreau să spun? 

— Cu alte cuvinte, dovedește-mi. 

— Exact. Mai vrei? 

— Sigur. De ce nu? 

— Cu felul ăsta de a fi, puștiule, ai să ajungi departe în 
meseria asta. Și-ar mai fi ceva. Cleveland e un oraș 
muncitoresc. Tunde-te. 

A petrecut la Cleveland unsprezece luni cu părul scurt. 

Își aminti: un bărbat care protesta împotriva războiului 
ciomăgit pe spinare de un poliţist înarmat. Fotografiat la 1 pe 
250 dintr-o secundă, cu diafragma f-16, cu teleobiectiv, de la 
distanţa de un cvartal. Granulaţia hârtiei accentuase violenţa. 
O înmormântare de gangsteri, cu un bodyguard răbufnind 
furios în faţa șirului de fotografi și operatori. Fotografiase 
repede, lăsându-se pe vine în ultimul moment, prinzând gorila 
în costum închis când își lua avânt, cu dinţii dezgoliţi, cu un 
timp pe 1 pe 1000, cu film rapid. Altă înmormântare, cu sicriul 
acoperit de drapel, un aviator în care se trăsese deasupra 
Haiphong-ului și care își condusese cu grijă avionul F-16 tot 
drumul înapoi până la Oriskany, în Golful Tonkin, unde era în 
siguranţă, ca motorul să piardă din putere aproape de aterizare 
și să moară în apele calde, vălurile, mai înainte ca cei de la 
salvare să ajungă la el. Familia părea resemnată, gândi Jeffers; 
se vărsaseră puţine lacrimi. Îi prinsese așezați într-un singur 
șir, privind fix în groapă, ca la paradă, timp 1 pe 15 dintr-o 
secundă, diafragma f-22, lăsând filmul ceva mai mult în soluţie, 
astfel ca să iasă în evidenţă cenușiul cerului. Își aminti și de 
trupul ţeapăn, îngheţat al unui drogat, care-și găsise căldura în 
acul unei seringi și care bravase frigul unei nopţi de februarie 
și murise pur și simplu în stradă. Se întâmplase aproape de 
malul mării; fotografia lui prinsese lumina de la Cuyahoga, 
reflectând o lume încorsetată în gheaţă, cu timp 1/500, 
diafragma f-5,6. Dar, ca întotdeauna când își amintea de 
Cleveland, se gândi la fată. 


Se afla în camera obscură, micul radio cu tranzistori pe care 
îl cumpărase din primul salariu cânta într-un colţ, umplând 
camera cu versurile și sunetul sălbatic al formaţiei The Doors. 
De fiecare dată când dădea drumul la radio, Light My Fire 
inunda camera. Petrecuse două zile ameţitoare de vară făcând 
rondul de dis-de-dimineaţă cu unul dintre ultimii polițiști care 
patrulau pe jos. Fotografiile i se păreau ceva de rutină, prea 
blânde. Polițistul era foarte popular, se apropia de pensie. 
Oriunde se ducea era întâmpinat cu bucurie, cu aplauze, bine 
primit. Jeffers mârâise văzând fotografiile. Unde era poanta? 
Unde era tensiunea? Își dorea ca cineva să tragă în poliţist. Se 
ruga să se întâmple așa și se hotărâse să mai petreacă o zi pe 
străzi. Pierdut în muzică, obscuritate și planurile lui, abia își 
dădu seama de vocea redactorului care striga la el. 

— Jeffers, puturosule, ieși de-acolo! 

Așezase cu grijă lucrurile, mișcându-se alene. Jim Morrison 
cânta: „Știu că nu va fi adevărat...” Așa cum descoperise cât se 
poate de repede, redactorul nu avea decât două stări de spirit: 
plictiseală și panică. 

— Ce-i? întrebase, ieșind din cămăruţă. 

— Un cadavru, Jeffers, mort sută la sută, chiar în mijlocul 
cartierului Heights. O adolescentă drăguță moartă de-a binelea 
într-un cartier de bogătași. Fugi, fugi, fugi! Te întâlnești cu 
Buchanan la faţa locului. Fugi! 

Bătuse în lung și-n lat, ciudat de emoţionat, zona de lângă 
perimetrul interzis de poliţie, ţinându-se departe de ceilalţi 
ziariști și operatori de televiziune, care stăteau adunaţi ghem, 
glumind, încercând să afle câte ceva, dar așteptând mai ales 
până când un purtător de cuvânt sau un agent va veni să-i 
informeze. De unde să ia fotografia cea mai bună? se întrebase. 
Se deplasase la dreapta, apoi la stânga, pătrunzând și ieșind de 
sub umbrele după-amiezii, pentru ca în cele din urmă, când 
nimeni nu băgase de seamă, să se caţăre într-un copac mare, 
încercând să vadă ceva. Întins ca un trăgător de elită pe o 
creangă a copacului, fixase teleobiectivul și se uitase la 
polițiștii care lucrau cu meticulozitate în jurul trupului tinerei 
fete. Când zărise pentru prima dată un picior gol, înghiţise cu 
greu. Jeffers se străduise să vadă, febril, făcând poză după 
poză, apropiindu-se din ce în ce mai mult de victimă. Simţise 
nevoia să-i vadă sânii, părul, zona pubiană; pusese la punct 


unghiul și centrase, apoi continuase să fotografieze ca și cum 
ar fi tras cu o armă, răsucind aparatul, manipulându-l, 
mângâindu-l ca să-l aducă mai aproape de cadavru. Își ștersese 
sudoarea de pe frunte și apăsase din nou pe declanșator, 
înjurând de fiecare dată când un poliţist intra în raza lui 
vizuală, motorașul torcând ori de câte ori avea o imagine clară. 

Fotografiile alea le păstrase pentru el. 

Ziarul publicase alte trei: o fotografie cu brancardierii care 
purtau pe o targă trupul victimei vârât într-un sac, o imagine de 
la nivelul solului, luată de la distanţă, cu polițiștii 
îngenuncheaţi lângă cadavrul pe care-l acopereau cu trupurile 
lor, cu excepţia unui braț tânăr surprinzător de subţire, 
îndepărtat de trup și ţinut cu delicateţe de unul dintre polițiști, 
și o fotografie cu un grup de adolescente, atrase de teamă și de 
curiozitate la locul crimei, privind uluite, în lacrimi, cum era 
scos cadavrul de sub tufișuri. Ultima fotografie îi plăcuse cel 
mai mult, se apropiase cu grijă de fete ca să le obţină numele, 
vorbindu-le frumos și obținând cu ușurință informaţii de la ele. 
Fotografia, își spunea, vorbea despre efectul produs de crimă. 
Ochii uneia dintre fete erau larg deschiși din cauza șocului, în 
timp ce fata de lângă ea își acoperise faţa cu mâinile, ochii 
ivindu-se pe deasupra degetelor înţepenite de groază. O a treia 
stătea cu gura căscată, în timp ce o a patra se întorsese cu 
spatele, ca să nu vadă. Redactorul spusese că era cea mai bună 
dintre toate. O publicase pe prima pagină. 

— S-ar putea să primești o primă, zisese, dar Jeffers, agitat 
încă la culme, gândise că adevărata primă se developa în 
soluția din camera obscură și, de îndată ce văzuse punerea în 
pagină, se grăbise să se întoarcă la singurătatea lui. 

Zâmbi. 

După aproape douăzeci de ani, încă mai avea aceste 
fotografii. 

Le va păstra totdeauna. 

Auzi râsete și se întoarse spre un grup de studenţi așezați 
aproape de el. Îl tachinau pe unul dintre colegii lor, care nu se 
supăra deloc. Jeffers prindea doar frânturi din discuţie, dar 
înţelese că era vorba despre o lucrare trimestrială pe care 
studentul o prezentase, nimic important, un moment oarecare, 
tipic. Jeffers se uită la programul și la harta lui și decise că 
venise momentul să treacă la treabă. 


Traversă iute campusul; mai era puţin până la ora unu și voia 
să găsească un loc înainte de începerea cursului „Conștiinţa 
socială în literatura secolului al XIX-lea”. Urcă în fugă cele 
câteva trepte ale clădirii unde se afla clasa, își scoase ochelarii 
când păși în holul întunecos, intră sigur pe el în sala 101, 
împreună cu un flux neîntrerupt de studenţi, unii singuri, alţii 
perechi. Sala se umplea repede; găsi iute un loc lângă interval, 
mai în spate. li zâmbi tinerei de lângă el. Fata îi zâmbi și ea, 
fără să întrerupă conversaţia cu băiatul de alături. Aruncă o 
privire grăbită în jur; cel puţin vreo zece discuţii cum era aceea 
de lângă el, destul zgomot ca să spargă tăcerea sălii. În dreapta 
zări un student citind ziarul, un altul întorcea paginile unui 
roman în ediție de buzunar. Alţii își aranjau teancuri de foi de 
hârtie în fața lor. Făcu la fel, încercând să citească ceva în 
comportamentul celor din jur, vreo mișcare, oricât de mică, 
putând să indice o atitudine ce-ar fi semnalat candidatura uneia 
dintre persoanele respective. 

Zări o fată, singură, de cealaltă parte a intervalului, cu 
câteva rânduri mai jos. Citea o carte de Ambrose Bierce, cu 
capul aplecat peste In mijlocul vieții. Jeffers simţi cum i se 
ridică sprâncenele, gândind: Ce combinaţie extraordinară! 
Scriitorul care și-ar fi vândut sufletul și o fată de nouăsprezece 
ani. Interesant, gândi. Decise s-o urmărească în timpul 
prelegerii. 

Cu câteva locuri mai încolo ședea o altă tânără. Schița leneș 
pe o foaie de hârtie. Jeffers zărea cu greu formele pe care 
creionul ei le desena cu îndemânare. O clipă se gândi, tentat, la 
posibilităţile pe care le putea oferi o asemenea artistă. Se 
întrebă dacă ar fi fost în stare să deseneze cu cuvinte. Gândi: 
Cineva care poate recrea realitatea în artă ar putea fi o bună 
alegere. Hotări să n-o scape nici pe ea din ochi. 

La unu și un minut intră profesorul. 

Jeffers se încruntă. Acesta avea vreo treizeci și cinci de ani, 
vârsta și agilitatea lui. Începu ora cu o glumă despre cum își 
povestește David Copperfield propria naștere, ca și cum ar fi 
fost un banc al lui Dickens, o glumă veche de când lumea. Lui 
Jeffers îi veni brusc să se ridice și să urle. Rămase însă locului, 
căutând în public pe cineva care să nu fi râs la gluma 
profesorului. 

O fată îi atrase atenţia. 


Stătea chiar în stânga lui. Ridică mâna. 

— Da, domnişoară... hm... 

— Hampton, spuse faţa. 

— Domnișoară Hampton. Vrei să pui o întrebare? 

— Vreţi să spuneţi că Dickens, fiindcă scria pentru publicul 
larg, își aranja ideile și stilul astfel încât să semene cu cele din 
săptămânale? Nu credeţi că exact inversul e valabil, că Dickens 
înţelegea perfect poantele pe care dorea să le facă și, folosindu- 
și marele talent, le plasa în segmente ușor de mânuit? 

Jeffers simţi cum îi încetinesc bătăile inimii, cum mintea i se 
concentrează. 

— Mă rog, domnișoara Hampton, știm că pentru Dickens 
forma era importantă... 

— Forma, domnule, mai importantă decât conţinutul? 

Jeffers scrise cu majuscule și sublinie: FORMA MAI 
IMPORTANTĂ DECÂT CONŢINUTUL? 

— Domnișoară Hampton, aţi înţeles greșit... 

Pe naiba, gândi Jeffers. 

— ...Fără doar și poate, Dickens era preocupat de impactul 
politic și social al scrierilor sale. Dar din cauza necesităţilor 
formei, acum putem observa anumite limite. Nu v-aţi întrebat 
cum ar fi arătat personajele și povestirile lui dacă n-ar fi fost 
silit să joace rolul de pamfletar? 

— Nu, domnule, n-aș putea spune că m-am întrebat. 

— Exact asta am vrut să spun, domnișoară... hm... Hampton. 

Nu se prea vede, gândi Jeffers. 

O privi pe fată aplecându-și capul spre foaia de hârtie și 
mâzgălind iute câteva cuvinte. Avea un păr blond murdar, care- 
i cădea alandala pe faţă, ascunzând ceea ce Jeffers gândi că era 
o frumuseţe naturală destul de izbitoare. După care băgă de 
seamă că locul din stânga, precum și cel din dreapta ei, nu erau 
ocupate. 

Simţi cum, fără să vrea, e străbătut de un frison. 

Inspiră adânc și expiră încet. 

Încă o dată, gândi, trăgând o gură mare de aer și lăsându-l să 
iasă cu grijă, ca și cum ar fi fost ceva de valoare. Își puse pe 
furiș mâna pe piept, spunându-și: Fii calm. Nu te așteptai să 
găsești un biograf la primul curs la care te-ai dus. Prudenţă, 
prudenţă. Prudenţă tot timpul. Are ceva în ea. Așteaptă. 
Priveşte. Se sili să le studieze pe celelalte două fete pe care le 


observase mai devreme. Brusc se văzu sub forma unui animal 
mic, închis la culoare, încolăcit, așteptând, pregătindu-se, făcut 
ghem în întunericul de sub o piatră, gata să cadă pe o cărare pe 
care trece multă lume. Zâmbi, gândind cu plăcere: asta 
înseamnă progres. 


TREI 
Boswell 


5 


Soarele după-amiezii se infiltra slab pe fereastra bibliotecii. 
Lumina carnetul deschis pe masa la care stătea Anne Hampton, 
făcând ca liniile albastre să dispară, şterse de strălucirea lui. 
Se uită atât de fix la cuvintele pe care le scrisese, că marginile 
literelor se încețoşară și deveniră neclare, întreaga pagină 
transformându-se într-un câmp plutitor, vaporos. O făcu să se 
gândească la câmpurile acoperite de zăpadă, iarna, acasă în 
Colorado. Se văzu stând locului după ce alergase mult, lumina 
soarelui explodând din întinderea de omăt, nebrăzdată încă de 
urmele schiorilor. E dimineața devreme, soarele încă nu 
promite căldură, e o simplă lumină rece inundând albul 
câmpului. Se gândi la felul în care reflecția părea că se înalță, 
tangibilă, contopindu-se cu aerul îngheţat și cu vântul, dând 
naștere unei lumi fără contururi, fără profunzime sau înălţime, 
o singură prăpastie mare, singuratică, albă în întreaga lume, 
așteptând ca ea să-și învingă șovăiala de moment care este 
frontiera fricii și să se arunce la vale, un salt ameţitor înainte, 
având senzaţia rece a zăpezii ce zbura și exploda ca obuzele în 
jurul ei, în timp ce despica pulberea adâncă. 

Râse cu voce tare. Apoi, amintindu-și unde se afla, își acoperi 
faţa cu mâinile, prefăcându-se jenată și se lăsă pe spate pe 
scaun, privind pe fereastră dincolo de curtea interioară, spre 
un șir de palmieri pe care briza îi mișca ușor. Palmierii, gândi, 
pot găsi o adiere de vânt chiar și atunci când aceasta nu există. 
Iși lovesc frunzele între ele ca și cum și-ar ura bun-venit, 
simțind cea mai ușoară boare, primind-o cu plăcere, 
bucurându-se de ea, gândi cu o gelozie ciudată, chiar și atunci 
când ea nu era în stare să sesizeze cea mai slabă adiere în 
zăduful verii. 

Își întoarse privirea la cărțile întinse în faţa ei. Gândi ce ușor 
era să-ți dai seama când cineva era student la literatură. 
Impărțţi teancul de cărți în două: Conrad, Camus, Dostoievski și 
Melville de o parte a foilor de hârtie, Dickens și Twain de 
cealaltă, întuneric și lumină, gândi. Scutură din cap. Nu citea 


nici măcar jumătate din aceste cărţi și nu prea înţelegea de ce 
era atât de important să le trambaleze în rucsacul din spinare. 
Dar o făcea, băgându-le în sac în fiecare zi, lângă temele 
curente, de parcă greutatea cuvintelor mari din spatele ei i-ar fi 
influențat cumva felul de a privi și i-ar fi motivat 
comportamentul. Se întrebă dacă, inconștient, își stabilise vreo 
limită privind timpul cât va purta cărţile odată citite. Se gândi 
c-ar putea elabora un sistem de clasificare a literaturii: cărțile 
pe care le purta mai mult de o lună după citire erau adevărate 
opere clasice. Trei săptămâni însemnau o valoare de durată. 
Două săptămâni ar fi probabil cărţile cărate datorită temei lor, 
dacă nu a realizării. O săptămână reflecta poate un personaj 
reușit, dar nu o carte mare. Mai puţin de o săptămână? 
Impostori. 

Dar, gândi ea, e o uriașă mângâiere să știi că vorbele mari îţi 
sunt la îndemână. 

Uneori se întreba de nu cumva cărțile erau vii; dacă, după ce 
le-ai închis, personajele și locurile și întâmplările nu se 
schimbau, nu se certau, nu discutau între ele, ca să nu revină la 
locul lor decât în momentul în care deschideai coperta. Ar fi cât 
se poate de firesc. Privi fix la Camus, așezat deasupra teancului 
întunecat. Poate, gândi, Sisif se odihnește când cartea e 
închisă. Se așază, respirând greu, cu spinarea sprijinită de 
stânca lui, întrebându-se dacă nu cumva de data asta stânca se 
va clătina și apoi, ca prin minune, va rămâne locului. După 
care, văzând cum paginile cărţii sunt deschise în preajma lui, 
se ridică în picioare, pune umărul sub stâncă și, simțind răceala 
liniștitoare a suprafeţei ei tari, își încordează mușchii, își adună 
puterile și împinge din greu 

Simţi deodată dorinţa să apuce cartea și s-o deschidă, ca să 
vadă dacă nu cumva îl prinde pe Sisif odihnindu-se. 

Zâmbi din nou. 

Ridică privirea și ochii ei îi întâlniră pentru o clipă pe cei ai 
unui bărbat așezat de cealaltă parte a încăperii. Citea ceva, nu 
putea distinge titlul. Se pare că ridicase privirea în același 
moment cu ea. Bărbatul zâmbi. li zâmbi și ea. Un profesor 
tânăr, gândi. O clipă privi afară pe fereastră. Lăsă apoi privirea 
să revină la acel bărbat. Işi reluase cititul. 

Se uită la cărţile ei. Se uită la notițele pe care le luase. Se 
uită din nou afară pe fereastră. Și iar spre el, dar bărbatul 


dispăruse. 

Işi aminti brusc de văicăreala mamei ei: 

— Dar n-o să cunoști pe nimeni în Florida! 

Și de răspunsul ei: 

— N-am nevoie să cunosc pe cineva. 

— O să-mi fie dor de tine... și Florida e atât de departe. 

— Și mie o să-mi fie dor de tine. Numai că am nevoie de timp 
ca să mă eliberez. 

— Dar e cald mereu. 

— Mamă. 

— Bine. Dacă asta vrei. 

— Asta vreau. 

Nu era cald tot timpul, gândi. Mama ei se înșelase. Iarna 
exista, inevitabil, o perioadă de îngheţ, o masă încăpăţânată de 
aer rece din Canada, pierdută în drumul ei spre Massachusetts, 
împiedicându-se de mijlocul ţării și aterizând greoi pe fâșia de 
pământ a Floridei. Era un frig nenorocit, fără nimic din 
frumuseţea sau din nemișcarea înspăimântătoare a munţilor 
din Colorado. Era, pur și simplu, un frig enervant. Palmierii 
păreau că se închid în ei, clădirile, cu lipsuri mari în ce privea 
izolaţia, păreau că păstrează în ele cu încăpăţânate aerul rece. 
Pulovere și pardesie sub un cer care părea că nu știe decât de 
plajă. Gândi ce caraghios era că-i fusese cu mult mai frig într-o 
zi de ianuarie la Tallahassee decât îi fusese vreodată acasă. 

Privi lumina soarelui de pe masa ei. Mulţumesc lui 
Dumnezeu pentru căldura verii, gândi. O izbi gândul că în trei 
ani și jumătate nu reușise să se împrietenească cu nimeni de- 
adevărat, în ciuda căldurii, în ciuda familiarităţii pe care o 
năștea. 

Prieteni de pizza, gândi. 

Prieteni de bere. Prieteni de plajă. Prieteni de ce-ţi-a-picat-la- 
examen. Prieteni de ai-citit-lectura-facultativă. Prieteni de vrei- 
să-te-culci-cu-mine. 

Nu prea mulţi din ultima categorie, râse în sinea ei. 

Asta nu fiindcă n-ar fi încercat destui. 

Trase teancul de hârtii spre ea și scrise pe margine: 
Recunoaște că ești ca un sloi. Era mulțumită. O asociere cât se 
poate de firească: un sloi și Camus. 

Se instală mai bine pe scaun și citi mai departe. 


Se lăsase amurgul când Anne Hampton plecă de la bibliotecă 
și o luă agale de-a curmezișul campusului. La apus, soarele în 
asfinţit colorase cerul într-un purpuriu uimitor, luminând 
formaţiuni masive, compacte, de nori undeva deasupra Golfului 
Mexicului. Gândi ce mult îi plăcea să se plimbe la ora asta; ce 
mai rămăsese din lumina zilei părea tenace, căutând forme și 
contururi și străduindu-se, împotriva întunericului care se lăsa, 
să dea soliditate lumii înainte de a ceda în faţa nopții. 

Ora muribundă, gândi. 

Își aminti cum părea că ultimele fragmente de lumină solară 
se agăţaseră de casca scafandrului când acesta apăruse în 
copca din heleșteul îngheţat al bunicului, purtând trupul 
fratelui ei. Lumina se rostogolea de pe aparatul din aluminiu 
lucios al acestei ciudate creaturi marine, reflectându-se pe 
trăsăturile mânjite de mâl ale băieţelului. Apoi îl pierduse din 
vedere; Tommy fusese imediat înconjurat de pompieri și de 
oameni de la salvare și tot ce putuse vedea era o masă 
întunecată alergând la deal, spre o lumină roșie care pulsa. li 
văzuse patinele, cu șireturile tăiate, aruncate deoparte. Se 
smulsese din strângerea dureroasă a bunicului ei și le luase. 

Desigur, își spuse mergând, nu murise atunci, ci două ore 
mai târziu, în mijlocul bâzâitului și piuitului aparatelor 
medicale moderne. Atunci murise din punct de vedere biologic. 
Serviciul de terapie intensivă al spitalului era o minunăţie de 
lumini, gândi; unde se uita zărea altă lumină, umplând fiecare 
unghi, sondând fiecare colț. Ca și cum prin faptul că refuzau 
intrarea întunericului în încăpere, ţineau moartea la distanţă. 

Văzuse din întâmplare fișa medicală. Avea o rubrică pentru 
ora decesului și sora trecuse optsprezece patruzeci și două. Se 
gândise că nu era corect. Când murise Tommy? Era mort când 
am auzit crăpăturile ca o pânză de păianjen ce apăreau sub 
picioarele mele, pe suprafaţa gheții. A murit când l-am strigat 
și mi-a făcut semn cu mâna, cu enervarea și încrederea în sine 
specifice băieţeilor. A murit când a atins apa. Își aminti că se 
gândise cât de lipsit de dramatism fusese totul: în clipa asta 
aluneca, dând din braţe, în următoarea era înghiţit de groapa 
neagră ce se căscase sub el, murind atunci când întunericul îl 
învăluise. Capul nu-i revenise nici măcar o dată la suprafaţă. 
Brusc, își aduse aminte de durerea rece și de amorţeala din 
picioarele ei pe când fugea, după ce își scosese patinele, spre 


casa bunicului. Cu fiecare pas îi era mai greu, mai frig, zăpada 
era mai adâncă, mai plină de primejdii. Căzuse de nenumărate 
ori, plângând cu sughițuri. Gândi: eram doar o fetiță. Iar el era 
deja mort. 

O briză caldă îi înfoie bluza și-și trecu mâna prin păr. Lumina 
soarelui aproape se stinsese și, odată cu ea, entuziasmul și 
sentimentul că totul avea un rost. Locul lor îl luă o oboseală de 
vară, în căldura serii. 

În Florida nu există gheaţă subţire, gândi. 

Niciodată. 

Traversă campusul, trecu pe lângă grupuri de studenţi care 
se îndreptau spre masă, spre petreceri, învăţătură sau 
Dumnezeu știe ce și coti pe Raymond Street, spre locuinţa ei. 
Se gândi la lucruri obișnuite, la iaurtul, brânza și fructele din 
frigider, șovăind o clipă dacă să nu se oprească să cumpere un 
cheeseburger, apoi renunţă. Mănâncă alune și fructe de 
pădure, își spuse, râzând. Îi văzu în gând pe părinţii ei; 
amândoi aveau o tendinţă spre îngrășare, gândi. Nu putea să 
sufere mesele cu cartofi piure și friptură, inevitabile în timpul 
rarelor ei vizite acasă. Cred, probabil, că nu am poftă de 
mâncare, gândi. Nu-i adevărat. Sunt selectiv anorexică. 

Traversă pe sub lumina fluorescentă de la colţul dintre 
strada Raymond și strada Bond, minunându-se, ca de obicei, 
cum lumina îi preschimba hainele și pielea într-un purpuriu 
fluorescent. Se văzu, pentru o clipă, vedeta unui spot publicitar 
de groază din anii '50; după o expunere accidentală la o doză 
unică de radiaţii, acum se va transforma într-o... într-o ce? se 
întrebă. În Incredibila Făptură pe care n-o invită nimeni la 
dans? În Fantastica Tocilară? În Fenomenala Studentă 
Serioasă? Auzi un hohot răgușit de râs izbucnind brusc printr-o 
fereastră deschisă, contopindu-se cu melodia săltăreaţă ce 
răzbătea dintr-un aparat stereo dat la maximum. Semestrul de 
vară, gândi, este cel mai puţin serios dintre toate. Își dădu 
seama că-i plăcea cel mai mult; făcea ca munca ei să se 
distingă printre eșecurile celorlalţi. 

Își continuă drumul, fredonând acum o melodie fără nume 
împrumutată de la aparatul stereo care urla, până ce coti pe 
strada Francis. Era la două cvartale de casa ei și nu-l văzu până 
ce aproape că se lovi de el. 

— Iartă-mă, spuse bărbatul. Poţi să mă ajuţi? Cred că m-am 


rătăcit. 

Tresări. Bărbatul se afla aproape în umbră, lângă portiera 
deschisă a mașinii. 

— Te-am speriat? întrebă. 

— Nu, nu, deloc... 

— Îmi pare rău dac-am făcut-o... 

— Nu, e-n ordine. Mă gândeam. 

— Erai cu gândurile în altă parte. 

— Exact. 

— Cunosc sentimentul ăsta, spuse, venind spre ea. Un gând 
te duce la altul, apoi la altul, și până să-ţi dai seama, te afli în 
mijlocul unei adevărate reverii. Scuză-mă că te-am deranjat. 

— Realitatea, spuse ea, te deranjează întotdeauna. 

Bărbatul râse. 

Îl privi mai atent în lumina slabă a unei lămpi depărtate. 

— Nu v-am văzut azi mai devreme, la bibliotecă? întrebă. 
Bărbatul zâmbi. 

— Da, eram acolo, încercam să recuperez câte ceva din ce n- 
am citit... 

Îl văzu studiindu-i chipul. 

— Nu ești fata - scuză-mă, doamna - cu toate cărţile alea? M- 
am gândit că n-o să mai pleci niciodată de acolo, dacă trebuie 
să le citești pe toate. 

Zâmbi. 

— Numai pe unele dintre ele. Nu pe toate. Unele le citisem. 

— Probabil ești studentă la engleză. 

— Ai ghicit. 

— Nici nu era prea greu, zău așa. 

— Nu, bănuiesc că nu era, zise Anne. Nostim e că tocmai mă 
gândeam la asta ceva mai devreme. 

— Vezi, răspunse el, instinctul. 

Anne îi zâmbi și el rânji drept răspuns. 

Tăcură o clipă. Gândi că bărbatul nu arăta rău; era înalt, bine 
făcut, cu un soi de nonșalanţă. Probabil din cauza jachetei, își 
spuse. Jacheta sport face ca toţi bărbaţii să ţi se pară ceva mai 
șifonaţi și mai apropiaţi. 

— Sunteţi profesor? 

— Cam așa ceva, zise bărbatul. 

— Dar nu aici? 

— Nu. Mă aflu aici pentru prima oară. Şi nu reușesc să 


găsesc strada Garden: am căutat peste tot... Bărbatul se 
întoarse, arătând mai întâi într-o parte, apoi privind în cealaltă. 
O clipă Anne se gândi că se uita după ceva, când privirea lui 
întârzie în stânga și în dreapta, înainte de a se întoarce la ea. 

— Strada Garden e ușor de găsit, spuse. Cotiţi de două ori. 
La colț o luaţi la stânga, pe urmă a doua la dreapta. Se 
intersectează cu strada care dă în asta, ceva mai jos. Am uitat 
cum îi spune, dar nu e prea departe. 

— Am o hartă, nu prea bună, spuse bărbatul. Vrei să-mi spui 
unde ne aflăm exact? Zâmbi. Desigur, asta e o întrebare pur 
filosofică, dar mă voi mulţumi de data asta cu un răspuns 
topografic. 

Râse. 

— Sigur, spuse. 

Se apropie de el când întinse harta pe acoperișul mașinii. 
Băgă mâna în buzunar după un creion, în timp ce vorbea cu 
sine însuși: 

— ...cred că mă aflu aici... După care, brusc: fir-ar să fie! Nu 
te mișca! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mi-a căzut cheia de la cameră. 

Se aplecă. 

— Trebuie să fie pe aici pe undeva... Anne se pregăti să se 
aplece ca să-l ajute s-o caute, dar îi făcu semn să nu se apropie. 
Vezi mai bine dacă nu poţi să notezi pe hartă unde ne găsim. 

Anne se apropie de mașină și se uită pe hartă. O clipă nu știu 
ce să creadă: Nu era Tallahassee, ci Trenton, New Jersey. 

— Aţi greșit harta... 

Nu apucă să termine fraza. 

O clipă privi în jos. Văzu că bărbatul ţinea în mână un obiect 
mic, dreptunghiular. 

— Noapte bună, domnișoară Hampton, spuse el. 

Înainte de a se putea mișca, îi trase piciorul spre el și o lovi 
cu obiectul acela în pulpă. Se auzi un trosnet; o durere 
cumplită îi străbătu corpul; ca și cum cineva ar fi pătruns în ea, 
i-ar fi prins inima între degete și i-ar fi răsucit-o cu sălbăticie. 
Cum de-mi știe numele? gândi. Simţi apoi cum își dă ochii peste 
cap și cum o cuprinde întunericul. Trosnetul încetă și Anne 
gândi: gheaţa s-a spart. 

După care se lăsă pradă întunericului. 


6 


Primul ei gând când își reveni a fost că moartea era altfel de 
cum și-o închipuise. Apoi, când simţurile îi reveniră încetul cu 
încetul, își dădu seama că era în viaţă. Următorul lucru pe care- 
l simţi a fost durerea; de parcă fiecare oscior și mușchi din 
trupul ci fusese întins până la limită, și pe urmă lovit sau 
răsucit. Capul îi pulsa și pulpa îi ardea în locul în care fusese 
lovită. Gemu încetișor, încercând să deschidă ochii în ciuda 
durerii. 

Îi auzi vocea, de undeva de aproape, dar parcă fără trup. 

— Nu încerca să te miști. Nu te zbate. Destinde-te. 

Gemu din nou. 

Deschise ochii clipind, gândindu-se că nu trebuia să intre în 
panică, deși teama depăși iute senzaţia de durere și o învăluia 
ca un lințoliu. Trase adânc aer în piept. Auzi din nou vocea. 

— Încearcă să-ţi păstrezi calmul. Știu că pare greu, dar 
încearcă. E important. Privește așa lucrurile: dacă îţi păstrezi 
calmul, îţi prelungești viața. Dacă intri în panică... știu că ești 
la doi pași de o criză de isterie... ei bine, ar fi greu pentru noi 
amândoi. Inspiră adânc și păstrează-ţi controlul. 

Făcu ce i se ceruse. 

Deschise ochii și încercă să evalueze situaţia. Nu ardea decât 
o lumină mică într-un colţ; camera era, în cea mai mare parte, 
cufundată în întuneric. Nu-l putea vedea, dar îi auzea 
răsuflarea. Încet-încet, își dădu seama că nu se putea mișca; 
zăcea pe spate pe un pat, cu mâinile legate și fixate de tăblia de 
la capul patului, cu picioarele prinse de cea de la picioarele lui. 
Strânsoarea lăsa puţin loc de mișcare și se deplasă cât putu de 
mult, încercând să vadă unde se afla. 

— Aha, curiozitate. Bun. Asta arată că gândești. 

Simţi cum o năpădesc brusc două emoţii, una urmând 
imediat celeilalte. O cuprinse mai întâi o disperare fără margini 
în faţa vulnerabilităţii ei, și suspină. Era ca și cum ar fi căzut de 
la o mare înălţime și s-ar fi rostogolit la vale, din ce în ce mai 
repede. Apoi, de îndată ce o cuprinse, acest sentiment se 
retrase și simţi o izbucnire de furie. O să trăiesc, gândi. N-o să 
mor. 

Pe urmă însă, când această declarație făcută în sinea ei puse 


stăpânire pe ea, se auzi vocea rece, egală a bărbatului. 

— Pe lumea asta există multe feluri de durere. Le cunosc pe 
cele mai multe dintre ele. Nu mă pune la încercare. 

Nu-și putu înăbuși suspinul. Simţi cum lacrimile îi umplu 
ochii. Începu să se întrebe ce se va întâmpla cu ea, dar izbuti să 
se oprească, gândind: Nimic bun. Cuvintele îi ieșiră din gură de 
parcă ar fi fost rostite de altcineva, de un copil pierdut. 

— Te rog. Te rog, dă-mi drumul. Fac tot ce vrei. Numai dă-mi 
drumul. 

Niciun răspuns. Ştia că nu se gândea dacă să-i satisfacă sau 
nu cererea. 

— Te rog, spuse din nou. O izbi cât de inutil părea sunetul 
acestor cuvinte. 

— Spune-mi ce vrei de la mine, se rugă. Mintea ei trecea în 
revistă, în viteză, posibilităţile, dar refuză să pună imaginile în 
cuvinte. Îl auzi răsuflând rar. Un sunet îngrozitor. 

— Eşti studentă, spuse. Va trebui să înveţi. 

O clipă avu senzaţia că inima i s-a oprit. 

Bărbatul ieși din umbră, intrând pentru prima dată în 
periferia câmpului ei vizual. Își întinse gâtul, ca să-l vadă. Își 
schimbase hainele, în locul jachetei sport și a pantalonilor kaki 
purta acum niște blugi închiși la culoare și o cămașă sport, 
neagră. Lucrul ăsta o zăpăci și trebui să se uite de două ori ca 
să se asigure că e același om. Şi chipul lui părea diferit; 
zâmbetul decontractat pierise, dintr-odată părea făcut numai 
din muchii și unghiuri. Ochii lui se fixară într-ai ei și avu 
senzaţia că rigiditatea privirii lui o trăgea înainte, fără să se 
poată opune. Înghiţi cu greu în sec. 

— Nu opune rezistenţă, spuse. 

Făcu o pauză. 

— Dacă te opui, nu faci decât să-ţi prelungești chinul. Dacă 
ești isteaţă, te supui programului. 

— Te rog, spuse. Nu-mi face vreun rău. Se ascultă vorbind. 
Cuvintele ieșeau pur și simplu din gura ei, nechemate, 
plângăreţe, neputincioase. O să fac tot ce vrei. 

— Sigur că o să faci. 

Nu-și dezlipea ochii de ai ei. Siguranţa totală a cuvintelor lui 
o izbi ca o lovitură. 

— Tot ce vreau. 

Șovăi din nou. 


— Dar acesta e un răspuns învăţat. Condiţionat. Și lecţia abia 
a început. 

Ridică obiectul mic, dreptunghiular, ca Anne să-l poată 
vedea. Tresări fără să vrea, chircindu-se. Bărbatul apăsă pe un 
buton la unul dintre capetele obiectului și Anne văzu curentul 
electric trecând de la un pol la celălalt. 

— Ai făcut deja cunoștință cu asta, spuse. Anne deveni brusc 
conștientă de durerea ascuţită din corpul ei. Lăsă să-i scape un 
sunet pe jumătate suspin, pe jumătate geamăt. Ştii că poţi 
cumpăra o armă ca asta, făcută ca să paralizeze, fără să ai 
permis, în Georgia, Alabama, Missouri, Montana și New Mexico 
și încă în vreo șase alte state? Poţi să le comanzi și prin poștă, 
dar așa sunt mai ușor de depistat. Spune-mi, ce motiv ai putea 
avea ca să cumperi o armă ca asta? 

Răspunse singur. 

— Să provoci durere. 

Simţi cum buza de jos îi tremură, și în vocea ei se auzi un 
tremur ce nu fusese acolo înainte. 

— Te rog, fac orice, te rog. 

Lăsă obiectul din mână. 

— N-ar prea fi drept, spuse, să-l folosesc din nou după ce l- 
am experimentat o dată pe tine. 

Suspină, aproape recunoscătoare. 

Scoase apoi un icnet, când își apropie brusc faţa de a ei. 

— Închipuie-ţi, șuieră. Când te-am lovit cu el, era pus la 
minimum. Închipuie-ţi cum ar fi dacă l-aș da mai tare. 
Gândește-te la durere. Ti s-a părut că cineva te-a prins de suflet 
și ţi l-a smuls din trup, nu-i așa? Gândește-te. 

Anne avu brusc senzaţia unei dureri insuportabile, care se 
năpustea asupra ei. Auzi vocea aceea de fetiță răspunzând: 

— Da, da, da, spuse. Te rog, Dumnezeule. 

— Nu te ruga, zise el iute. 

— Nu, nu, nu mă rog. Cum spui tu. Te rog. 

— Nu mă ruga. 

— Da, da, desigur. Da. 

— Gândește-te numai. 

— Da, da, da. Încuviinţă viguros din cap. 

— Bine. Dar ţine minte. E mereu prin apropiere. 

— O să ţin minte, o să ţin minte. 

Vocea bărbatului se schimbă brusc. Deveni grijulie. 


— Ti-e sete? 

Cuvântul sete o făcu să-și dea seama că avea gâtul uscat, 
încuviinţă din cap. Dispăru din raza ei vizuală. Auzi apa de la 
robinet curgând. Se întoarse lângă ea cu un prosop ud în mână. 
Începu să-i mângâie buzele cu el. Anne supse umezeala din 
prosop. 

— Nu ţi se pare fascinant cum de un lucru atât de simplu, ca 
un prosop înmuiat în apă, ne poate oferi o asemenea ușurare... 

Încuviinţă din cap. 

— Dar... același lucru care ne oferă ușurare ne poate 
înspăimânta, nu? 

Rostind ultimul cuvânt, apăsă brusc prosopul peste gura și 
nasul ei. Se sufocă și icni, încercând să strige, prosopul umed 
înăbușind-o. O, Doamne! gândi. Mor! Nu pot respira! Își dădu 
seama că se îneacă și-l văzu deodată pe fratele ei făcându-i 
semn cu mâna deasupra gheții. Avea senzaţia că cineva îi 
smulge plămânii din piept. Își dădu ochii peste cap și se răsuci 
cât putu în legături, în timp ce mintea îi era învăluită de un 
linţoliu de frică. 

Bărbatul ridică prosopul. 

Luptă să respire, umplându-și plămânii cu disperare. 

— Şi acum ușurarea, spuse bărbatul. Se servi de prosop ca 
să-i umezească fruntea. Anne suspină din nou. 

— Ce ai de gând să-mi faci? 

— Dacă ţi-aș spune, n-ar mai exista misterul. 

Suspinele îi cuprinseră corpul și izbucni în plâns. 

— De ce? 

N-o luă în seamă, lăsând-o să plângă un timp. 

Lacrimile se opriră și Anne se uită la el. 

— Alte întrebări? spuse. 

— Da. Nu. Nu pot... 

— E-n ordine, rosti blând. Mă aşteptam să fii curioasă. 

O clipă căzu pe gânduri. Timpul părea că stă în cumpănă 
odată cu el. 

— Ai citit vreodată în ziar un articol care relatează despre o 
crimă, un articol care să sugereze că un lucru sau altul i s-a 
întâmplat cuiva, dar fără să fie prea limpede, astfel că 
imaginaţia ta trebuie să filtreze eufemismele și analogiile, ca să 
poată înţelege? Ai citit așa ceva? 

— Da. Nu. Bănuiesc că da. Te rog, tot ce vrei. 


O privi furios. 

— Ei bine, asta ţi s-a întâmplat ţie. Te afli într-o asemenea 
poveste. Ești o știre dintr-un ziar... Râse. Numai că încă nu e 
scrisă în întregime. Și mai trebuie să-i găsim un titlu. Inţelegi 
asta? Înţelegi ce-ţi spun? 

Aprobă din cap. 

— Înseamnă că ai o șansă să rămâi în viaţă. 

Suspină. Nu știa dacă să fie recunoscătoare sau nu. 

Apoi îi trase o palmă puternică peste gură și camera se 
învârti cu ea. Luptă să nu leșine. Simţea gustul sângelui pe 
gingii și părea că un dinte stă să cadă. 

— Cum tot atât de bine s-ar putea să nu ai. Nu uita acest 
lucru. 

Așteptă o clipă, urmărind pe faţa fetei efectul cuvintelor lui. 

Anne știa că nu e în stare să ascundă teroarea pe care o 
simţea, îi tremurară buzele. 

— Chestia asta nu-mi place, spuse el într-o doară. 

După care o lovi din nou. Mâna lui se deplasă spre faţa ei 
parcă cu încetinitorul. O surprinse faptul că simţi durerea. Se 
destinse, întrebându-se cum de era în stare, după care, de data 
asta, se lăsă cu totul pradă durerii și leșină. 


Când se trezi din noaptea inconștienţei avu grijă să înghită 
exclamaţia de durere, răspunsul involuntar la revenirea în 
simţiri. Era conștientă ce tare i se umflase buza și simțea gust 
de sânge uscat. Încă mai era legată, și durerea din încheieturi 
și mușchi revenise, mai puţin acută, dar cu o energie pulsatorie 
de care se temea. 

Nu-l putea auzi, știa însă că era pe-aproape. 

Trase încet aer în piept, luptând cu durerea, și se strădui să 
cerceteze locul unde se afla. Fără să-și miște capul, mătură cu 
privirea tavanul. Nu era decât o singură lampă, cu becul 
descoperit, dar stins. Își dădea seama că era o cameră mică și 
bănui că se afla într-un apartament mic sau într-o cameră de 
motel. Bălăbănindu-și ușor capul dintr-o parte în alta, putu să 
vadă câteva mobile prăpădite și o fereastră cu jaluzelele trase. 
Părea că există un coridor, imediat dincolo de câmpul ei vizual 
și se gândi că era probabil antreul. Nu putea vedea de unde 
venea lumina slabă din cameră, dar bănui că alături era o baie 
și că bărbatul lăsase lumina aprinsă. Nu putea să-și dea seama 


cât era ceasul sau cât zăcuse fără cunoștință. 

Într-un acces brusc de disperare, își dădu seama că nu-și 
putea aminti ziua sau data și încercă iute să-și aducă aminte. 
Lucram, gândi, într-o marți, la bibliotecă. E iulie. E sfârșit de 
iulie. Ultima săptămână. Semestrul ăsta nu mai durează decât 
trei săptămâni. 

Sau patru? Își mușcă buza și simţi cum ochii i se umplu de 
lacrimi. Amintește-ţi! strigă în sinea ei. Își putea simţi mintea 
învârtejindu-se îndurerată că nu e în stare să-și aducă aminte 
data. 

Cât timp e de când mă aflu aici? strigă la ea însăși. 

Și atunci, de parcă i-ar fi auzit gândurile, bărbatul răspunse. 

— De acum înainte eu controlez timpul. 

Vocea lui părea că poartă în ea o finalitate neagră și Anne 
nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Scoase un suspin, apoi un 
altul, până când tot corpul i se cutremură de disperare. 

O lăsă în voia ei. Nu știa cât plânsese, dacă trecuseră minute 
sau ore. Când se opri, îl auzi oftând, după care îi spuse: 

— Bun. Acum putem continua. 

Încremeni, printr-un reflex. 

Îl auzi scotocind într-un sac, undeva unde nu-l putea vedea. 

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă. 

Veni imediat lângă ea. 

— Fără întrebări! șopti furios. 

O plesni. 

— Fără întrebări! 

O plesni din nou. 

— Fără întrebări! 

O plesni pentru a treia oară. 

Totul se petrecuse atât de repede, încât părea că durerea și 
surprinderea se contopiseră. 

— Nu, nu, nu, iartă-mă... spuse. 

O privi. 

— Vrei să întrebi ceva? zise. 

Scutură iute din cap. 

Bărbatul râse scurt. 

— Mi-am închipuit eu că nu, spuse. 

Își simţi din nou inima cuprinsă de disperare. Luptă 
împotriva unei crize bruște de isterie. 

Auzi un clinchet și-și întinse gâtul, să vadă ce era. 


— E timpul să ne dezbrăcăm, spuse el. 

Tinea în mână o foarfecă chirurgicală din oţel. 

Metalul bont era rece pe pielea ei. Se cutremură, apoi 
ascultă. După care gemu, gândind: trebuia să se întâmple, oh, 
Dumnezeule, știam că așa o să fie. Îi tăia blând, dar hotărât 
materialul blugilor. 

Mai întâi tăie un crac, de la gleznă până la talie, apoi pe 
celălalt. 

Răsuci cu grijă pantalonii, dezgolindu-i picioarele. O trecură 
fiorii. Simţi cum mâna lui pătrunde sub ea, săltând-o din şale, 
ridicându-i fundul de pe pat, dându-i apoi drumul, după ce îi 
scoase blugii. Îl auzi aruncând pantalonii sfâșiaţi într-un colţ. 
Închise ochii și simţi cum foarfeca lucrează cu o precizie 
înfiorătoare la bluza ei. Simţi cum îi scoate sutienul și apoi 
senzaţia oţelului pe coapse, când îi tăie chiloţii. 

Suspină din nou. 

Durerea și rușinea o copleșiră, era goală, legată și pierdută. 
Caracterul inevitabil al celor ce aveau să urmeze i se părea 
prea stupid, atât de evident, imposibil de evitat; aproape că nici 
nu-i era frică. Gândi: Fă-o odată, te rog, fă-o și termină. 

Așteptă să se suie peste ea. 

Secundele se transformară în minute și-și dădu seama că-i 
era frig. Se cutremură, cu ochii tot închiși. 

Nu auzea nimic altceva decât respiraţia lui, alături. 

Era conștientă că minutele se adunau mereu. 

Un gând îngrozitor îi trecu prin minte: Dumnezeule! Dacă nu 
poate? Dacă sentimentul frustrării... se strădui să alunge 
gândul ăsta și deschise încet ochii. Pur și simplu stătea lângă 
ea. Când văzu că deschisese ochii, își lăsă privirea să 
rătăcească peste corpul ei. 

— Desigur, îţi dai seama că aș putea face cu tine tot ce 
vreau? 

Aprobă din cap. 

— Desfă picioarele. 

Le desfăcu cât îi permiteau legăturile. 

Auzi torsul unui aparat de fotografiat și, în spatele ochilor ei 
bine închiși, lumea deveni brusc roșie, la explozia unui flash. 
Mai urmă una, apoi o a treia. Deschise încet ochii. 

— Bine, spuse el. Punea aparatul înapoi în sac. 

Nervoasă, încercă să-și apropie picioarele. 


— Ai de gând să... începu, dar cuvintele se pierdură în 
zgomotul unei alte palme trase peste faţă. 

— Credeam că chestia asta am învăţat-o deja, spuse. 

O lovi din nou. 

Nu-și putu reține lacrimile. 

— Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, spuse. Te rog, nu mă mai lovi. 
Nu făcu decât să se uite la ea. 

— În ordine. Poţi să mă întrebi. 

Suspină. 

— Întreabă-mă! 

— O să mă, o să mă, o să mă violezi? 

Nu răspunse. 

— E nevoie? zise. 

Își puse mâna între picioarele ei. Simţi cum pielea i se 
chircește sub degetele lui. 

După care o plesni din nou. Icni. 

— Te-am întrebat ceva. Nu mă face să aștept. 

— O, Doamne, nu, da, nu știu, cum vrei, te rog. 

— Bine, spuse. 

Se ridică și se duse la picioarele patului. Anne săltă puţin 
capul de pe pernă, ca să-l poată urmări. Apucă un obiect micut, 
care reflecta lumina slabă. 

— Vezi ce e asta? 

Gemu. Simti cum mintea i se întunecă. 

— Întotdeauna, spuse el, lama briciului m-a fascinat. Îţi poate 
tăia gâtul cu o asemenea viteză, că nu-ţi dai seama ce s-a 
petrecut până ce nu-ţi gâlgâie sângele în gâtlej. 

Ochii Annei se căscară mari de groază. 

Privirea lui o întâlni pe a ei. Cobori apoi încet, cu grijă, lama 
și o petrecu pe pielea dură de pe degetul cel mare de la piciorul 
ei. 

— Te rog, începu, dar se opri când privirea lui o fulgeră. Se 
mută lângă ea și îi atinse coapsa cu marginea lamei. Nu simţea 
nimic, dar văzu o dâră de sânge, mică de câţiva centimetri, 
apărându-i pe piele. 

— Gândește-te la mine ca la o lamă de brici, spuse. 

Urcă în sus pe corpul ei și-i trecu lama peste braţ, la limita 
unde mai putea să vadă. Apucă să zărească o altă dâră de 
sânge. Simţi cum se răsucește, ameţită, străduindu-se să 
rămână conștientă, să se controleze, să tipe, să facă ceva. 


Dintr-odată se trezi cu el aproape de obraz și putu vedea lama 
între degetele lui. Îi astupă nasul și gura cu o mână și șuieră: 

— Să-ţi aranjez puţin mutra? 

Leșină. 


Anne Hampton se trezi încet, gândindu-se că-și va pregăti pe 
îndelete un mic dejun copios, cu ouă și pâine prăjită și costiţă, 
cafea, poate un corn, și lectura fără grabă a ziarului de 
dimineaţă. Se gândi că mâncarea și veștile rele o vor ajuta să 
scape de coșmarul ce-o chinuise, un vis urât despre briciuri și 
nebunie. Pe jumătate adormită, încercă să se rostogolească din 
pat, dar simţi din nou că era legată. O clipă nu știu ce să 
creadă, ca și cum ar fi fost de-ajuns să scuture somnul de pe 
ochi ca să se elibereze de acest amestec cețos al coșmarului în 
existenţa ei solidă de zi cu zi. Numai că tensiunea din glezne și 
încheieturi deveni reală și-și dădu seama că gândurile acelei 
dimineţi erau un vis și suspină o dată, a recunoaștere și 
înfrângere. 

Se gândi apoi la faţa ei. 

Mâna îi ţâșni fără voie spre ochi, dar fu împiedicată de 
legături. Încercă să se aplece spre mâini: trebuie să pipăi! 
strigă în sinea ei. Ce mi-a făcut? 

Simţi o groază nestăpânită, de necontrolat. Mai sunt oare eu 
însămi? urlă mintea ei. Își întinse gâtul ca să se uite la tăietura 
de brici de pe antebraţ. Spre spaima ei nemărginită, nu simţea 
nimic, cu toate că putea vedea cum sângele se coagulase într-o 
cicatrice subţire, cafenie. Nici urmă de durere, niciun fel de 
senzație. Fața mea! Ce mi-a făcut la față? Incercă să-și împartă 
chipul pe părţi: strâmbă din nas și avu impresia că nasul 
răspunde normal. Ridică din sprâncene încet, încercând să 
simtă ezitarea cărnii care ar putea să însemne că pielea fusese 
tăiată. Împinse falca înainte, întinzându-și pielea de pe bărbie 
și de pe buza de jos. Nu era sigură, buza era încă umflată. 
Comandă gurii să zâmbească, apoi să rânjească larg, simțind 
cum carnea de pe obraji se întinde și se contractă. Încercă 
totodată să-și încrunte fruntea. Păstră această mimică grotescă, 
bâjbâind parcă în întuneric, asemenea orbului într-o încăpere 
cu care e familiarizat și în care, brusc, își dă seama că cineva a 
mutat toate mobilele din poziţiile pe care le memorase cu atâta 
grijă și dificultate. 


_ Nu putea fi sigură și lucrul ăsta o speria nespus de mult. 
Inchise ochii, rugându-se în tăcere ca de data asta să-i deschidă 
și să se trezească înapoi în camera ei, înconjurată de lucrurile 
ei. Strânse tare ochii și încercă să-și amintească propriul 
dormitor. Se gândi la fotografiile de pe birou; părinţii, bunicii, 
fratele înecat, bătrânul câine ciobănesc al familiei. La mijloc, 
între fotografii, se găsea o cutie mică, o veche cutie de bijuterii 
din lemn sculptat în care ţinea cercei, și inele, și coliere care 
valorau toate cu mult mai puţin decât cutia în sine. Încercă să- 
și aducă aminte dimineaţa de Crăciun în care o desfăcuse din 
hârtia cu care era ambalată și îmbrăţișările și sărutările pe 
care le revărsase asupra părinţilor ei drept mulțumire. Se 
strădui să-și amintească senzaţia netedă, caldă, a lemnului 
lustruit. Sculptura ca de pergament de pe capac era deosebit 
de delicată și rafinată și luptă să-și aducă aminte ce simţea în 
degete când își trecea mâna peste capac. 

Numai că totul părea departe, ca un lucru de care îţi aduci 
aminte după ce l-ai visat, și pentru prima dată se întrebă dacă 
tot ce existase cu atât de puţine ore în urmă fusese vreodată 
adevărat. 

Se cutremură, dar nu de frig. 

Unde e? se întrebă. 

Nu-i mai auzea respiraţia, dar asta nu însemna nimic; știa că 
e undeva pe aproape. Își înălţă capul ca să vadă ce-o înconjura 
în aceeași lumină palidă ce se strecura în cameră. Nu-l văzu pe 
bărbat, dar ce văzu o cutremură și-i umplu sufletul de groază. 

Își trânti capul înapoi pe pernă și lăsă suspinele să-i sfârtece 
trupul. Atunci, pentru prima dată, află cu adevărat ce-i aceea 
violul. 

O îmbrăcase. 

Avea pe ea chiloti, pantaloni, un sutien nou și un tricou. 

Se gândi: sunt un copil. 

Și plânse cu sughiţuri. 


Abia după câteva minute își dădu seama că bărbatul stătea 
pe un scaun, chiar în spatele capului ei. Când lacrimile mai 
conteniră, îi atinse din nou buzele cu un prosop umed. Apoi 
începu să-i spele ușor, cu grijă, faţa. Continuă până când Anne 
reuși să-și ţină în frâu teama; se concentra asupra senzaţiei pe 
care i-o dădea prosopul pe piele, străduindu-se să sesizeze 


orice ezitare sau durere care să poată fi un semn că briciul își 
făcuse datoria. Nimic. Își îngădui să ofteze ușurată în sinea ei. 
Simţi cum mușchii i se destind și luptă să rămână rigidă, 
gândind că trebuia să fie pregătită pentru orice eventualitate. 
Apoi își dădu seama că disciplina pe care mintea ei o impunea 
corpului cedase, că nu mai era în stare să comande membrelor 
ei să facă ceva, că în ultimele ore, trăite în spaimă și tensiune, 
pierduse o parte din autocontrol. Bărbatul începu să vorbească, 
blând, încet. Ura sunetul vocii lui, dar nu era în stare să-i 
reziste. 

— Așa, spuse. Relaxează-te. Respiră rar. 

Tăcu. 

— Închide ochii și recapătă-ţi forțele. 

Nu asta vrea, gândi. Vrea să mi le pierd. i 

— Ascultă-ți bătăile inimii, spuse bărbatul. Incă mai ești în 
viaţă. Până acum, ai supravieţuit. Ai făcut progrese. 

O sută de întrebări îi trecură prin minte și le înghiţi pe toate. 

— Stai liniștită și-atât, spuse. 

Simti cum răsuflarea i se potolește și cum bătăile inimii 
încetinesc. Se ascunse în spatele ochilor închiși, conștientă că 
plecase de lângă ea. Îl putea auzi târșindu-și picioarele la câţiva 
metri de ea, după care, la fel de repede, reveni. 

— Foarte bine. Ţine ochii închiși, spuse. Vocea lui avea un 
ton amabil. 

O mângâie blând pe frunte. 

— Crezi că o să-ţi fac vreun rău? o întrebă dulce. 

— Nu, răspunse ea încet. Nu deschise ochii. 

— Te înșeli, zise el, cu aceeași voce blândă. 

Lumina păru că explodează în spatele ochilor ei închiși când 
o lovi. Zgomotul făcut de mâna lui pe obrazul ei era ascuţit și 
îngrozitor și Anne icni într-un amestec de surprindere și 
durere. Ochii i se deschiseră brusc și-i văzu mâna pregătindu- 
se pentru o nouă lovitură, singurul lucru fix într-o încăpere care 
se rotea sălbatic. 

Strânse tare ochii și încercă să se chircească pe pernă. 

— Nu, nu, nu, nu, nu mai da, te rog, spuse. 

Urmă o clipă de tăcere. 

În întunericul din spatele ochilor ei închiși, mintea Annei 
Hampton se mișca nebunește. Pentru prima dată nu se putea 
gândi la nimic altceva în afara durerii, urând-o, fiindu-i frică de 


ea, dorind să scape. 

După o clipă, bărbatul spuse: 

— Îţi mai datorez o palmă. Ţine minte. 

Și-l auzi îndepărtându-se de lângă pat, mergând undeva unde 
începuse să înțeleagă că se afla vastul întuneric al camerei 
micuţe. Ea rămase în spatele ochilor închiși, simțindu-se 
părăsită de toţi și de toate, cu excepţia durerii neostoite. 


Nu mai era conștientă dacă dormea sau era trează. 
Deosebirea dintre fantezie și realitate, dintre vis și veghe se 
evaporase. O clipă se întrebă dacă nu cumva și bariera dintre 
viață și moarte devenise la fel de nesigură. 

Gândul acesta o sperie și încercă să-și facă curaj, gândind: 
Sunt încă în viață. Dacă ar intenţiona să mă omoare, ar fi făcut- 
o până acum. Încă de la început. Nu m-ar lăsa în viaţă, nu mi-ar 
ţine trează durerea, ca să mă omoare la sfârșit. Nu, are nevoie 
de mine. Nevoia asta înseamnă viaţă. 

Și apoi, la fel de iute, gândurile negre reveniră și-și spuse că 
s-ar putea să nu aibă dreptate. Poate avea nevoie de ea doar ca 
de o victimă imobilizată. Poate că nu făcea decât să se îndrepte 
spre un punct culminant și, odată atins, va deveni... ce va 
deveni? Inutilă? încercă să înlăture acest gând și să-l 
depoziteze într-un sertar închis al minţii ei, dar odată apărut, 
gândul luă amploare, până când ajunse să-i domine întreaga 
imaginaţie. Văzu scene asemănătoare celor de la actualităţile 
de seară de la televizor: un grup de operatori, o brigadă de 
polițiști, o masă fremătătoare de curioși, adunaţi cu toţii în 
jurul trupului ei gol. În imaginaţia ei, încerca să strige mulțimii 
că era vie, că respira, plângea, și gândea, dar nimeni n-o lua în 
seamă. Pentru masa aceea de oameni, ea era moartă, în ciuda 
insistenţei cu care repeta contrariul și se văzu, în acest coșmar 
în stare de veghe, ridicată și pusă pe o targă, pentru a fi dusă la 
morgă. Ca și cum strigătele ei ar fi fost mute, pierzându-se 
neauzite în înaltul cerului. 

Bărbatul apăru în reveria ei și văzu că ţinea în mână un 
revolver. 

— Mai am și alte arme, spuse pe același ton egal. 

O clipă îi fu greu să-și dea seama dacă ce vedea era vis sau 
realitate. Apoi, cu încetul, percepu lumina slabă, pereţii bej, 
curelele care o ţineau legată și reveni din acea lume ireală în 


camera de hotel. 

— Saltă-ţi șoldurile, spuse. 

Făcu ce i se ceruse. 

Lăsă arma din mână și, cât stătu ridicată, îi trase în jos 
pantalonii și chiloţii cu care el o îmbrăcase și o lăsă goală. 

— O armă e teribil de rece, spuse. 

Așeză revolverul pe pântecele ei plat. Simţea greutatea și 
răceala metalului. Îl lăsă acolo câteva momente. 

Îl luă din nou. Anne îl văzu privind-o mai întâi pe ea, apoi 
arma. 

— Dacă ai vrea să-ţi distrugi identitatea, n-ai începe prin a-ţi 
trage un glonţ între picioare? întrebă. 

Îndreptă arma spre organele ei genitale. 

— O, Doamne, nu! strigă. N 

Auzi ţăcănitul pistolului când îl armă. Il văzu îndreptând 
ţeava în jos. Se răsuci cu disperare pe pat, luptând cu legăturile 
în timp ce bărbatul ţintea lent. Începu să scoată un fel de 
scheunături, ca de animal, protestând și privind în sus spre 
gura neagră și rotundă a revolverului. Părea uriaș, gata s-o 
înghită toată. Se smuci din răsputeri ca să se smulgă din 
legături, după care se lăsă să cadă pe spate, acceptându-și, 
învinsă, soarta. Nu închise ochii; rămaseră fixaţi pe ţeava 
armei. O clipă crezu că vede glonţul ieșind pe ţeavă. 

Bărbatul o privi, șovăi o clipă, după care apăsă pe trăgaci. 

Se auzi un ţăcănit. 

— Gol, spuse el. Apăsă din nou pe trăgaci. Alt cartuș gol. 

Anne lăsă brusc aerul să-i iasă din piept și se simţi ca și cum 
cineva ar fi călcat-o mărunt în picioare. Respiră gâfâit. 

O privea cu mare atenţie. Scoase apoi din buzunar un pumn 
de cartușe adevărate și începu să le introducă încet în revolver. 

Simţi cum i se face greață. 

— Te rog, spuse, îmi vine să vărs... 

Se apropie iute de capul ei. Aruncase arma deoparte și-i simţi 
mâna sub ceafă, sprijinind-o. În cealaltă mână ţinea un vas mic 
de plastic. Icni, dar nu ieși nimic. Bărbatul îi așeză ușurel capul 
pe pernă și începu să-i frece iute buzele cu cârpa umedă. Linse 
umezeala și suspină din nou. 

— Saltă-te. 

Făcu din nou ce i se ceruse. 

Îi ridică iute chiloţii și pantalonii, încheindu-i cu îndemânare. 


Apucă arma și i-o arătă. 

— Mă pricep foarte bine și la arme, spuse. Ştiai lucrul ăsta, 
nu-i așa? 

Făcu semn din cap că nu. 

— Înveţi. 

Se uită în jos la ea, făcând o pauză înainte să continue. 

— L-ai citit pe Dostoievski, nu-i așa? 

Încuviinţă din cap. 

— Câte ceva... i 

— Crimă și pedeapsă? Fraţii Karamazov? Însemnările? 

— Da. Şi Idiotul. 

— Când? 

— Acum un an, la seminarul din anul întâi. 

— Bine. Înseamnă că-ţi aduci aminte ce i s-a întâmplat 
celebrului scriitor înainte de a fi transportat în lagărul de 
muncă din Siberia? 

Făcu semn din cap că nu. 

— El, împreună cu ceilalți condamnaţi, a fost pus la zid în 
faţa plutonului de execuţie țarist. Atenţie, a strigat căpitanul, în 
timp ce condamnaţii tremurau. Ochiţi, a continuat, în timp ce 
oamenii își spuneau iute ultimele rugăciuni și priveau 
neajutoraţi la călăii lor. Sabia căpitanului se ridicase, dar 
înainte să apuce să taie aerul cu ea și să urle comanda: Foc! un 
călăreț năvălise ca fulgerul, fâlfâind cu disperare o hârtie. Era 
iertarea țarului. Oamenii  căzură în genunchi drept 
recunoștință. Unii dintre ei bâiguiau, căci își pierduseră minţile 
în clipa aceea fugară în care văzuseră moartea cu ochii. Câţiva 
au murit oricum, le-a cedat inima. Și au fost transportaţi cu 
toţii în lagăre. Cum supravieţuiești în lagăr? 

l-a trebuit o clipă până să-și dea seama că i se pusese o 
întrebare. Mintea ei zburase înapoi în încăperea mică în care 
ea împreună cu alţi nouă studenţi se adunaseră ca să discute 
despre romanele rusului. Vedea în gând razele soarelui 
reflectându-se în verdele mat al tablei. 

— Supunându-te, răspunse. 

— Bine. Crezi că același lucru e valabil și aici? 

Încuviinţă din cap. 

Bărbatul șovăi, privind-o atent. 

— Spune-mi, dintre toate câte ţi s-au întâmplat, ce ţi s-a 
părut cel mai rău? Ce te sperie cel mai tare? Ce-ţi provoacă cea 


mai mare durere? 

Se așeză pe marginea patului, așteptând răspunsul. 

Un val de emoţii și de amintiri se năpusti asupra ei, 
întrebarea o aruncă în cea mai neagră disperare. Se gândi la 
pistolul îndreptat spre organele ei genitale și luptă cu gustul 
amar de fiere pe care îl simţea în gură; la sălbăticia electrică a 
pistolului electroșoc; la briciul apropiat de faţa ei; la senzaţia 
de sufocare pe care o avusese când îi apăsase prosopul peste 
gură și nas; la bătăile arbitrare și capricioase pe care i le 
administrase. Toate dor, strigă în sinea ei. Toate mă îngrozesc. 
Și pe urmă se întrebă: De ce vrea să știe? Din bunătate... ce 
bunătate mai e și asta? Nu se putea forța să gândească atent, 
raţional; gândul că avea o oarecare putere, capacitatea de a 
influenţa situaţia o înspăimânta. O cuprinse apoi un nou val de 
groază: Poate că vrea să afle ca să le elimine pe celelalte, 
păstrând-o doar pe cea mai rea. O, Doamne, gândi, de unde să 
știu? 

— Hai, spuse el cu o ușoară notă de nerăbdare în glas. Care e 
cea mai rea? 

Șovăi. Ajută-mă, se rugă în sinea ei. 

— Ei? 

— Briciul. Izbucni în plâns. Lacrimile se prelingeau în voie pe 
obrajii ei. 

— Briciul? răspunse el. Se ridică, în timp ce ea plângea în 
continuare. Dispăru pentru o clipă din vedere, apoi se întoarse, 
ţinând lama briciului în mână. Briciul ăsta? întrebă. 

— Da, da, da, te rog, Dumnezeule, te rog. 

Il apropie de faţa ei. 

— Ăsta te sperie cel mai tare? 

— Te rog, te rog, te rog... 

Apropie briciul la câţiva centimetri de nasul ei. 

— Nu poţi să suporţi, ai? 

Plângea cu sughițuri, cu mintea golită din cauza fricii. 

— Bine, spuse simplu. 

Se uită la el printre lacrimi. 

— Bine. N-am să mai folosesc briciul. Făcu o pauză. Numai 
ca să mă bărbieresc. Râse. O privi și spuse. Poţi să zâmbești. A 
fost o glumă. 

Anne plângea în continuare. Bărbatul nu spuse nimic, în timp 
ce sughiţurile ei nu conteneau. În cele din urmă, când izbuti să 


se controleze cât de cât, o privi atent și spuse: 

— Vrei să mergi la baie? 

Simplitatea întrebării o ului. 

Încuviinţă din cap. 

— Bine, spuse. Îi desfăcu iute legăturile. Dar înainte de a-i 
dezlega încheieturile, o privi atent. E nevoie să-ți explic care 
sunt regulile sau le-ai înțeles? 

Se fâstâci din nou. Nu știa despre ce anume vorbește. 

— Nu, zise el. Cred că știi cum să te porţi. Baia e acolo, după 
colţ. Bineînţeles, are o ferestruică și asta te va pune în faţa unei 
opţiuni. Pentru unii, o fereastră deschisă ar putea să însemne 
libertate. Permite-mi însă să te asigur că e exact contrariul. Nu 
exista decât o singură cale prin care te poţi elibera de mine, și 
anume, atunci când voi spune eu că poţi. Cred c-ai înţeles 
lucrul ăsta până acum. Fereastra e totuși acolo. Așa că tu alegi. 

Îi dezlegă mâinile. Își cobori picioarele peste marginea 
patului și încercă să se ridice, dar sângele îi cobori brusc din 
cap și ameţi cumplit. Se apucă bine de pat, încercând să stea 
dreaptă. 

— Nu te grăbi. Vezi să nu cazi. 

Nu se sculase de pe pat, nu se mișca. 

Anne se ridică încet și simţi cum toţi mușchii i se contractă 
de durere. Făcu un pas mic, urmat de un altul. 

— Pași de copil, spuse bărbatul. Bine. 

Se sprijini de perete cu o mână, apoi cu cealaltă. Folosind 
peretele ca să se orienteze, păși în coridorul mic, apoi intră în 
baie. Lumina îi răni ochii și și-i acoperi cu palma. Primul ei 
gând fu oglinda și se strădui să-și deschidă ochii, durerea 
alăturându-se celorlalte dureri ce-i sfârtecau trupul. Ridică faţa 
spre oglindă și căută dezastrul. Buza e umflată, gândi, dar mă 
așteptam la asta. Pe frunte avea o vânătaie de care nu-și 
amintea. Şi maxilarul era roșu și pătat, de la lovituri. Altfel 
însă, era neatinsă. Lăsă să-i scape un oftat de recunoștință. 
Mâinile îi tremurau când umplu chiuveta cu apă și-și stropi 
faţa, spălând câte ceva din durere. Brusc își dădu seama că 
murea de sete și începu să bea din pumni până când i se făcu 
rău. O cuprinse un val de greață, se aplecă peste closet și vărsă 
violent. Când termină, se ridică și se sprijini de chiuvetă. Se 
spălă din nou. 

Apoi privi în sus și văzu fereastra. 


Era deschisă, așa cum spusese că va fi. 

Își permise să viseze o clipă că fuge, apoi își dădu seama că o 
aștepta de partea cealaltă. Era absolut sigură că e așa. Se duse 
totuși la fereastră și-și puse mâna pe ea, ca și cum ar fi sperat 
că răcoarea slabă a nopţii de vară ar putea-o alina. Privi la 
întunericul de afară. E acolo, gândi. li văzu, cu coada ochiului, 
silueta mișcându-se. Văzu ramuri de copac îndoindu-se în vânt, 
dar știa că era acolo, așteptând-o. M-ar omori, gândi, cu toate 
că în mintea ei cuvântul omori nu se formă altfel decât ca un 
văl negru de durere. 

Brusc își spuse: Durează prea mult! O să se supere! Se 
întoarse iute la chiuvetă și, cât putu de repede, își mai stropi o 
dată faţa cu apă, apoi mai înghiţi o gură. Grăbește-te! Fă exact 
ce vrea el! 

Se prinse din nou de zid și intră, clătinându-se pe picioare, în 
camera de motel. 

— Aștept, îl auzi spunând. 

Traversă cât putu de repede camera, până la pat. Se culcă 
fără s-o îndemne nimeni, întinzând mâinile în sus, ca să i le 
poată lega mai ușor. Făcu același lucru și cu picioarele, simțind 
cum funia se strânge în jurul lor. 

— 'Ţi-e mai bine? o întrebă. 

Aprobă din cap. 

— Vrei să dormi sau ai prefera să-ţi răspund la întrebări? 

Simţi brusc cum o îneacă oboseala, de parcă drumul până la 
baie ar fi fost un pisc greu de escaladat. 

— Atunci dormi, îl auzi spunând. 

Simţi cum i se închid ochii. 


Când se trezi, bărbatul stătea la picioarele patului. 

— Cât timp am... dădu să întrebe, dar o întrerupse. 

— Cinci minute. Cinci ore. Cinci zile. N-are nicio importanţă. 

Incuviință din cap, gândind că avea dreptate. 

— Pot să-ţi pun acum întrebări? 

— Da. Cred că e momentul potrivit. 

— O să mă omori? întrebă. Regretă aceste cuvinte, de îndată 
ce le rosti. j 

— Numai dacă ai să mă silești s-o fac, răspunse. Ințelege că 
treaba asta nu s-a schimbat. Incă mai ești stăpână pe soarta ta. 

Nu credea că era așa. 


— De ce-mi faci toate astea? Nu înţeleg. 

— Am o treabă pentru tine și trebuie să fiu sigur c-o vei face. 
Trebuie neapărat să am încredere în tine, să mă simt bine cu 
tine. 

— Fac tot ce vrei. Cere-mi numai... 

— Nu, spuse. Îţi mulţumesc pentru ofertă, dar trebuie să știu 
sigur, asigurările tale verbale nu-mi ajung. Trebuie să știu cât 
de departe pot merge. Trebuie să știi cât de aproape ești de 
moarte. 

Se ridică și-i desprinse mâinile de tăblia patului, legându-le 
la loc în faţă. 

— Acum trebuie să ies. Mă întorc repede. Nu-i nevoie să-ţi 
amintesc ce pretind de la tine. 

Se depărta de pat și porni spre ușă. 

— Te rog, spuse Anne. Nu mă lăsa singură. Sunetul vocii ei o 
surprinse și cuvintele pe care le bolborosise o surprinseră și 
mai tare. 

— Mă întorc repede, spuse. N-o să ţi se întâmple nimic. 

Strigă din nou, când bărbatul ieși pe ușă. Pentru o clipă, zări 
întunericul de afară și-și spuse: înseamnă că încă e noapte. 

Singură în cameră, privi în jur. Totul era așa cum fusese și 
mai devreme, dar acum, când bărbatul lipsea, i se părea și mai 
înspăimântător. O luă cu frig. Gândi: Ești nebună. El e cel care- 
ți face toate astea. Apoi se sperie și mai tare, când își spuse: N- 
a încuiat ușa. Oricine poate da buzna și mă poate găsi aici. 
Dintr-odată i se făcu teamă că s-ar putea să intre altcineva și s- 
o violeze; chestia asta l-ar înfuria, ar considera-o un bun 
depreciat și s-ar descotorosi de ea ca de un gunoi. Se 
contrazicea în sinea ei, cele două euri luptând între ele, unul 
strigând la ea pentru cât de greșite îi erau gândurile. El e 
vinovatul! Ia revolverul! Omoară-l! Acum ai ocazia! 

Dar rămase încremenită. 

Dezleagă-te! se auzi spunând. Fugi! 

Unde să fugă? 

Unde sunt? Unde mă pot duce? 

M-ar ucide, gândi. Încă n-a făcut-o, dar ar face-o dacă aș 
încerca să fug. E chiar în spatele ușii, mă așteaptă. N-o să apuc 
să fac nici zece metri. 

Nu, fugi! Nu fugi! 

Strigă din nou la ea și încercă să se gândească la școală, la 


familia ei, la prietenii ei, la viaţa ei. Numai că păreau cu toţii 
teribil de departe, ireali. Singurul lucru real, gândi, este 
camera asta. 

Incercă să se liniștească și se trezi cântând încetișor un 
cântec pe care și-l amintea din copilărie: „Levănţica e albastră, 
tralala, tralala, levănţica e lumină; când o să ajung rege, 
tralala, tralala, tu ai să fii a mea regină...” Își aminti cum îi 
cânta acest cântec fratelui ei mai mic ca să adoarmă. Simţi cum 
lacrimile i se adună în piept. El e mort, gândi. O, Doamne, a 
murit. 

Își așeză capul la loc pe pernă și aşteptă ca bărbatul să se 
întoarcă. Încercă să-și golească mintea, dar gândurile și teama 
apăreau tot timpul. Își dădu seama că nu mai era în stare să 
măsoare timpul ce zbura pe lângă ea, de parcă bărbatul ar fi 
făcut-o să-și piardă capacitatea de a socoti clipele care treceau. 
Plecase de o oră? Sau de cinci minute? Tăcerea care o 
înconjura era atotcuprinzătoare, întunericul era furios și 
ameninţător. Se strădui să pândească zgomotele care-i vor 
anunţa întoarcerea, dar nu era în stare să distingă niciun sunet 
limpede în întunericul camerei. Ridică mâinile și își acoperi 
ochii, apăsând tare pleoapele, gândindu-se că se putea măcar 
retrage în propria obscuritate și poate va găsi acolo ceva solid 
de care să se agaţe. Incercă din nou să se gândească la ceva 
mărunt, de rutină și obișnuit, la un obiect care să-i vorbească 
despre existenţa ei, la o întâmplare care să-i amintească de 
trecut și să-i ofere ceva concret care s-o ajute să lupte pentru 
viitor. Se gândi la părinţii ei, acasă în Colorado, dar dintr-odată 
i se părură niște stafii. Se strădui să-și concentreze gândurile 
asupra chipului mamei ei; cu ochii minţii îi construi trăsăturile 
așa cum pictezi un portret. Își fixă în cap ochii, gura, zâmbetul 
care ar fi trebuit să-i fie atât de familiar. Se întrebă apoi dacă 
nu cumva amintirea era un vis și deschise încet ochii. 

Tresari, icnind. 

Bărbatul era aplecat deasupra ei. 

— Nu te-am auzit când ai intrat, spuse. 

Văzu cum chipul îi împietrește. Pentru o clipă nu făcu decât 
s-o privească cu duritate. 

— Acum asta e realitatea, îi spuse. O lovi apoi puternic, cu 
dosul palmei. Mă crezi? 

— Da, te rog, răspunse. 


O lovi iar. Simţi cum mintea i se încețoșează de durere. 

— Vrei să trăiești? 

O lovi. Încuviinţă cu putere din cap. 

— Nu te cred, îi spuse. 

O plesni pentru a treia oară. 

— Da, da, se rugă. 

O a patra lovitură îi atinse faţa. 

Apoi a cincea, a șasea și a șaptea, în succesiune rapidă, până 
când loviturile se abătură asupra ei ca ploaia, bărbatul folosind 
amândouă mâinile, ca și cum ar fi alimentat focul isteriei ei. 
Încercă să spună, printre sughiţuri, „te rog”, în secundele 
dintre lovituri, dar în cele din urmă, când palmele lui ţâșneau 
din întuneric spre ea, renunţă, ridicându-și mâinile legate într- 
un gest de implorare, lăsând lacrimile sa vorbească pentru ea. 
Se opri abia când, într-un târziu, oboseala îi tăie răsuflarea. 

Bărbatul se așeză pe marginea patului, odihnindu-se în timp 
ce ea plângea încetișor. Vorbi abia după câteva clipe, iar vocea 
părea că vine de departe, de undeva de dincolo de durerea și 
lacrimile ei. 

— Mă faci să mă supăr, îi spuse. 

Îi simţi mâinile pe pantaloni. Brusc, i-i trase în jos, cum mai 
făcuse și înainte, dezgolind-o. 

— Mă asculţi? o întrebă. 

— Da, da, spuse, deschizând ochii și privind în sus spre el. 

Văzu că avea revolverul în mână. 

— Îmi creezi prea multe probleme, spuse pe tonul lui sigur. 
Am sperat c-o să fie bine, dar văd că nu ești în stare să înveţi. 
Așa c-am să ţi-o trag și după aia am să te omor, cum ar fi 
trebuit să fac de la bun început. 

Cuvintele făcură explozie în durerea ei și se grăbi să iasă din 
izolarea în care se refugiase. 

— Te rog, nu, nu, nu, nu, nu, fac tot ce vrei, dă-mi din nou o 
șansă, o să fiu cuminte, o să fac orice, doar să-mi spui, te rog. 
Nu mi-am dat seama, te rog, orice, orice... 

Stătea lângă pat, cu revolverul îndreptat în jos, spre ea. 

— O, Dumnezeule, te rog, te rog, suspină. Voia să se 
gândească la altceva, să-și petreacă ultima clipă în altă parte, 
dar nu reușea decât să vadă ţeava armei care o îngrozea. 
Gemu, pe măsură ce clipele treceau. 

— Orice? o întrebă el în cele din urmă. 


— O, da, da, da, te rog, orice... 

— Bine, spuse. Om vedea. 

Dispăru pentru o clipă, apoi se întoarse. Avea în mână 
pistolul electroșoc. I-l puse în mână. Dă-i drumul, spuse. Arătă 
spre organele ei genitale. Aici. 

Dintr-odată avu impresia că toată durerea pe care o 
suportase până atunci nu însemnase nimic. Groaza îi întunecă 
mintea. Simţi cum o sufocă, de parcă tot ce-i făcuse s-ar fi 
abătut, în cele din urmă, dintr-odată asupra ei. Dar în mijlocul 
acestui amestec de durere, un singur gând era limpede în 
mintea ei: Nu șovăi, își spuse. 

Și-și înfipse pistolul în ea, încercând în aceeași fracțiune de 
secundă să se pregătească pentru durerea pe care știa că și-o 
va provoca. 

Dar nu simţi nimic. 

Privi în sus, zăpăcită. 

— E închis, spuse. 

Îi luă arma din mână. 

— Graţiere, spuse. Râse. Din partea ţarului. 

Începu să plângă. I se părea că plânsese de un milion de ori 
în ultimele câteva minute. 

— Mai sunt speranţe în ce te privește. 

Așteptă o clipă. 

— La propriu, vreau să spun. 

Se trase înapoi în umbră și o lăsă să plângă în voie. 


Primul gând al Annei Hampton după ce-i secară lacrimile fu 
că se schimbase ceva. Nu știa sigur ce anume, dar se simţea ca 
un alpinist care a alunecat pe gheaţa unui ghețar prăvălindu-se 
într-o crevasă, până când frânghia i-a oprit brusc căderea. Avea 
senzaţia clară că se învârte ca un yo-yo desfășurat la maximum, 
conștientă că primejdia nu trecuse, dar că, pentru o clipă, se 
afla în siguranţă. Își permise pentru prima dată să creadă că, 
dacă se va supune, ar putea avea o șansă de supravieţuire. 
Încercă să-și imagineze propria persoană, dar nu izbuti. Își 
amintea că avusese vise și aspirații cândva, dar nu-și mai putea 
aduce aminte ce anume. Recunoscu însă că, poate, într-o zi, și 
le va aminti și totodată se hotări să facă tot ce i se va cere ca să 
rămână în viaţă. Ridică privirea și-l văzu fixând-o cu intensitate. 
Încuviinţă din cap, ca și cum i-ar fi făcut semn că avea 


dreptate. 

— Un timp n-o să avem nevoie de astea, ce zici? spuse. 

Dezlegă curelele care o ţinuseră legată de pat. 

— Dezbracă-te, spuse. 

Se supuse. Nu simţi nimic cât îi cotrobăi prin corp. 

— De ce nu faci un duș? Ai să te simţi mai bine, spuse. 

Încuviinţă din cap şi porni cu pași șovăitori spre baie. Când 
ajunse la ușă, se întoarse să se uite la bărbatul acela, dar el 
stătea în lumina slabă, descifrând absorbit o hartă. 

Apa fierbinte se prăvăli peste ea în cascade și Anne nu se mai 
gândi la nimic altceva decât la spuma pe care o făcea săpunul 
și la căldura care o învăluia. Nici nu-și dăduse seama cât îi 
fusese de frig. Pentru prima dată, i se părea că mintea i se 
trezește la viață, că e goală și liniștită. Se uită la fereastra 
deschisă și văzu cum lumina palidă, cenușie, a zorilor sfâșie 
întunericul. 

Când închise apa, simţi o tristeţe ciudată, ca și cum odată cu 
ea s-ar fi dus și ceva vechi, bine cunoscut. Se șterse repede, 
înfășurându-și un prosop pe cap ca un turban și un altul în jurul 
taliei. Încercă să se grăbească, dar ameti și trebui să se apuce 
de cadrul ușii ca să nu cadă. Văzu că bărbatul ridică privirea. 

— Fii atentă, spuse. Să nu cazi. O să mai treacă ceva timp 
până să-ți recapeţi puterile. 

Anne se așeză pe pat. 

— E aproape dimineaţă, zise. De cât timp sunt aici? 

— Dintotdeauna, răspunse el. Se ridică și se apropie de ea. Ia 
asta, zise. Îi întinse o pilulă și o cană cu apă. R 

Dădu să întrebe ce era, dar se abţinu. IÎnghiţi iute pilula. 
Bărbatul îi cunoștea gândurile. 

— Un simplu antinevralgic. Mai exact, codeină. O să te ajute 
să dormi. 

— Mulţumesc, îi răspunse. Se uită la hartă. Când plecăm? 

Bărbatul zâmbi. 

— Diseară. Trebuie să mă odihnesc și eu puţin. 

— Sigur, zise ea. Se întinse pe pat. 

Bărbatul scotoci un timp în sacul de voiaj în care-și ţinea 
lucrurile. Scoase o pereche de cătușe. 

— Astea sunt mai comode decât funiile, spuse. Ridică-te. 
Făcu ce îi ceruse. li puse cătușa la încheietura uneia dintre 
mâini, iar pe a doua o fixă de mâna lui. Culcă-te, zise. Anne își 


puse capul pe pernă. Bărbatul se întinse lângă ea. 

— Vise plăcute, zise. 

Aidoma unor amanți istoviţi, se lăsară imediat pradă 
somnului. 


Anne Hampton se trezi la zgomotul dușului. Își dădu seama 
că era din nou prinsă, cu cătușele, de tăblia patului. Se încolăci 
cum putu mai bine în poziţie fetală și așteptă. Prosopul pe care 
și-l înfășurase în jurul taliei dispăruse și era goală. O clipă se 
întrebă dacă bărbatul o va viola când va ieși de sub duș, dar 
gândul îi ieși iute din minte, înlocuit de o încuviinţare 
mohorâtă. 

Auzi cum apa de la duș se oprește și, după câteva momente, 
bărbatul ieși din baie, ștergându-se. Era gol. 

— Scuză-mă, îi spuse. A trebuit să-ţi iau prosopul. E un motel 
ieftin; fac economie la prosoape. 

Anne așteptă. 

— Nu, zise el, după o pauză. E timpul să facem ceva. 

Anne încuviinţă din cap. 

— Bine, spuse el. 

Îl privi cum își pune slipul, blugii şi o cămașă sport. Remarcă 
într-o doară că părea foarte voinic. Își pieptănă iute părul, apoi 
se așeză pe marginea patului și-și puse șosete de bumbac și 
pantofi sport. Anne aștepta să-i ordone să facă ceva, în timp ce 
el își aduna lucrurile. Îl văzu vârând pistolul electroșoc și 
revolverul într-o sacoșă mică. Trase de sub pat o valijoară și 
zări jacheta sport împăturită în ea. 

— Mă întorc imediat, spuse. Il privi cum iese pe ușă. Era 
noapte. Se întoarse peste o clipă. Avea o sacoșă roșie, de 
mărime mijlocie, cu mai multe despărțituri cu fermoar. 

— Îmi pare rău, dar a trebuit să ghicesc culorile și măsura. 
De obicei le nimeresc. Îi scoase de tot cătușele și se dădu 
înapoi, privind-o. 

Sacoșa era plină de haine. Pantaloni kaki, blugi, un șort, un 
vindiac, un pulover și o cămașă sport. Mai erau și două bluze 
de mătase, una cu flori viu colorate și o fustă asortată. Și o 
rochie de mătase, cu o etichetă de casă de mode. Într-una 
dintre despărţituri era un ghem de lenjerie intimă, în alta 
ciorapi și șosete. 

— Pune-ţi blugii, spuse bărbatul. Sau pantalonii kaki, dacă 


preferi. Se întoarse spre ea și-i întinse două cutii de pantofi. Nu 
văzuse unde le ţinea. Într-una era o pereche de sandale de 
seară, în cealaltă o pereche de pantofi sport. Pe cei de seară 
pune-i la loc, zise. 

O privi cât se îmbrăcă. 

— Eşti drăguță, îi spuse când se opri în faţa lui. 

— Mulţumesc, răspunse. I se părea că vocea care vorbea 
aparținea altcuiva. O clipă se întrebă cine putea fi, până ce își, 
dădu seama că era vocea ei. 

Bărbatul îi întinse o pungă de hârtie, cu numele unei farmacii 
scris pe ea. O deschise și văzu o periuţă de dinţi, pastă de dinţi, 
ceva farduri, o pereche de ochelari de soare și o cutie cu 
tampoane Tampax. Apucă cutia albastră și o privi ciudat. O 
cuprinse un fel de teamă, declanșată cumva de cutie. 

— Nu sunt la... se opri. 

— Dar s-ar putea să-ţi vină, înainte de a termina, spuse. 

Îi veni să plângă, dar își dădu seama că nu ar fi bine. Își 
mușcă deci buza și încuviinţă din cap. 

— Adună-ţi puterile și pornim, spuse. 

Se duse cu pași șovăitori în baie și începu să folosească 
obiectele de toaletă. Mai întâi se spălă pe dinţi. Își puse apoi 
puţin fond de ten pe față, încercând să acopere vânătăile. 
Bărbatul stătea în prag, privind-o. 

— Într-o zi, cel mult două, dispar. 

Nu zise nimic. 

— Eşti gata? o întrebă. 

Făcu semn din cap că da. 

— Du-te mai întâi la closet. Avem mult de mers. 

Anne se întrebă unde dispăruse orice urmă de decenţă. Și din 
nou avu senzaţia că altcineva și nu ea ședea pe closet, în timp 
ce bărbatul o privea. Poate un copil. 

— Du-ţi singură sacoșa, zise el. 

Puse periuţa de dinţi și alte articole într-una dintre 
despărţituri. Apoi săltă sacoșa. Avea o curea de umăr, pe care 
și-o trecu peste braţ. 

— Pot să mai duc și altceva, spuse. 

— Ia asta. Dar ai grijă. 

Îi întinse o cutie ponosită de fotograf și-i ţinu ușa cât să iasă. 

Anne Hampton păși afară în noapte și simţi cum căldura 
Floridei pune stăpânire pe ea, strecurându-i-se în mușchi și în 


oase. Ameţi și se clătină pe picioare. Bărbatul îi puse o mână pe 
umăr și-i făcu semn spre un Chevrolet Camaro bleumarin, 
parcat în fața căsuţei mici a motelului. O clipă, Anne își ridică 
privirea în sus și văzu cerul plin de stele: recunoscu Ursa Mare 
și Ursa Mică și Orion. Simţi o căldură bruscă, de parcă s-ar fi 
aflat undeva în centrul tuturor acelor lumini de pe cer, 
strălucirea ei contopindu-se cu a lor. Își aţinti privirea asupra 
unei stele, una din multitudinea de pe cer, suspendată în vidul 
întunecat al spaţiului și se gândi că ea era steaua aceea: 
singură, nelegată de nimic, atârnând în noapte. 

— Vino, spuse bărbatul. Se dusese la mașină și-i ţinea 
portiera deschisă. 

Se duse lângă el. 

— Ce noapte frumoasă, zise Anne. 

— Ce noapte frumoasă, Doug, o corectă. 

Îl privi întrebător. 

— Spune după mine. 

— Ce noapte frumoasă, Doug, zise. 

— Bine. Spune-mi Doug. 

— În ordine. 

— Așa mă cheamă. Douglas Jeffers. 

Bine. Bine, Doug. Douglas. Douglas. 

Bărbatul zâmbi. 

— Imi place. De fapt, prefer Douglas, nu Doug, dar poţi să-mi 
spui cum îţi place mai mult. 

Probabil că arăta ciudat, pentru că bărbatul zâmbi și adăugă: 

— E numele meu adevărat. E important să-ţi dai seama că n- 
am de gând să-ţi spun minciuni. Niciun fel de înșelătorie. 
Numai adevărul. Sau ce trece drept adevăr. 

Anne încuviinţă din cap. Nu se îndoi nicio clipă de spusele 
lui. Se întrebă prostește cum de nu se îndoia, dar imediat goni 
acest gând din mintea ei. 

— Ar fi o problemă, spuse Douglas Jeffers. Vocea lui avea 
dintr-odată un ton întunecat, care o sperie. 

— Nu, nu, nu, nicio problemă, zise iute. 

Douglas își ridică ochii spre cer. Pare că se gândește intens, 
își zise Anne. 

— Cred că-ţi trebuie un alt nume, spuse. Nu-mi place numele 
tău. Vine din trecut, or, tu ai nevoie de un nume pentru prezent 
și pentru viitor. 


Încuviinţă din cap. O surprinse faptul că ideea i se părea 
rezonabilă. 

Făcu semn cu capul spre mașină și Anne se așeză pe 
banchetă. 

— Centura de siguranţă, spuse. 

Și-o prinse. 

— Ai să fii biograful meu, zise el. 

— Biograf? 

— Exact. În compartimentul pentru mânuși găsești caiete de 
notițe și pixuri. Sunt pentru tine. Ai grijă să-ţi ajungă ca să scrii 
tot ce spun. 

— Nu înţeleg prea bine, zise Anne. 

— Îţi explic pe drum. 

O privi. Apoi zâmbi. 

— De acum înainte ești Boswell!, zise. 

— Boswell? 

— Exact. Zâmbi. O mică glumă literară, dacă vrei. 

Îi închise portiera, ocoli mașina și se sui la volan. Îl urmări 
cum își pune centura și întoarce cheia în contact. 

— Încearcă mânerul de la portieră, îi spuse. Puse mâna pe el 
și trase. Se mișca liber, dar ușa nu se deschise. Una dintre 
caracteristicile cele mai agreabile ale Chevroletului Camaro e 
aceea că închizătorile de la portiere sunt remarcabil de ușor de 
deconectat. Așa că, ori de câte ori ne oprim, mă aștepți să 
ocolesc mașina și să-ţi dau drumul. Ai priceput? 

Încuviinţă din cap. 

— Am învăţat chestia asta la Cleveland, când făceam poze la 
procesul unui fotbalist căruia îi plăcea să agaţe curve și pe 
urmă să se descheie la pantaloni. Când curvele încercau să 
coboare din mașină, nu reușeau. Chestia asta îl excita cel mai 
tare. 

Douglas Jeffers o privi. 

— Vezi, ăsta e genul de lucruri pe care trebuie să-l notezi. 

Arăta cu capul spre compartimentul pentru mănuși. 

O clipă simţi că-i e frică și întinse iute mâna. 

O opri. : 

— E-n ordine. Îţi dădeam doar un exemplu. 

Se uită la ea. 


1 James Boswell - memorialist englez (1740-1795), autor al unei 
biografii a lui Samuel Johnson. 


— Ştii doar că Boswell își notează tot. 

Încuviinţă din cap. 

— Bun, spuse. Boswell. 

Intră apoi cu mașina pe alee și acceleră ușor, pătrunzând lin 
în întunericul autostrăzii cufundate în noapte. Anne se întoarse 
și privi în sus, spre stele. Își aminti brusc o poezioară din 
copilărie și și-o spuse în gând: Steluţă strălucitoare, steluţă 
luminoasă, prima stea ce-o să răsară o să-mi împlinească o 
dorinţă frumoasă. 

Aceea de a trăi, gândi. 


PATRU 
O ședință obișnuită a băieţilor rătăciţi 


7 


Cuvintele obscene cădeau ploaie în jurul lui, dar nu le dădu 
nicio atenţie. Şi-l imagina pe fratele său, așezat la o masă în 
cantina spitalului, rânjind cu o nepăsare ce se potrivea mai 
degrabă unui adolescent și care, pe chipul adult al fratelui său, 
avea ceva neliniștitor. Încercă să-și amintească în ce ordine 
fuseseră rostite gândurile, dar îi revenea mereu în minte 
momentul în care spusese prostește, din toată inima: 

— Ştii, aș fi vrut să fim mai apropiaţi, acum că am crescut... 

Și replica crudă, criptică, de neînțeles a fratelui său: 

— Păi suntem. Suntem mai apropiaţi decât îţi închipui. 

Cât de apropiaţi îmi închipui eu că suntem? se întrebă Martin 
Jeffers. 

La dreapta lui, două dintre vocile bărbaţilor crescuseră în 
intensitate, urcând iute ca ton, ajungând la limita furiei. Jeffers 
se întoarse și se uită la ei, încercând să determine natura și 
calitatea certei, precaut, prudent, conștient că, confruntarea 
reprezintă un element component al terapiei, dar în același 
timp și de faptul că avea de-a face cu oameni violenţi și că nu 
avea niciun chef să cunoască sălbăticia cu care își puteau face 
rău unul altuia. Îi trecu prin minte gândul ciudat că semănau cu 
un cârd de femei bătrâne și furioase, certându-se mai puţin în 
legătură cu vreo idee sau vreun conflict real, ci mai degrabă de 
dragul certei. Se hotări să intervină. 

— Nu cred că spui ce gândești. 

Era unul dintre comentariile lui obișnuite. Ştia că oamenii 
erau nemulțumiți de reacţiile lui ocolite; cei mai mulţi dintre ei 
erau oamenii unor idei și sentimente concrete. El dorea să-i 
facă să gândească și pe urmă să simtă în abstract. Odată 
realizată empatia, gândea, puteau fi trataţi. 

Își aminti de un profesor de la facultatea de medicină, stând 
în fața unui amfiteatru și spunând: „Gândiţi-vă la experienţa 
bolii. Ţineţi seama de cum ne pune stăpânire pe simţuri, pe 
sentimente, pe emoţii. Și apoi amintiţi-vă, indiferent de cât de 
bun doctor consideraţi că sunteţi, că sunteţi bun numai în 


măsura în care ultimul dumneavoastră diagnostic a fost 
corect”. La care, cu un deceniu mai târziu, Martin Jeffers gândi 
că ar adăuga: la fel și ultimul tratament. 

Jeffers se uită la cei doi inși care se certau. 

— Du-te-n mă-ta, Jeffers, spuse primul, eliminându-l cu o 
mișcare leneșă a mâinii. 

— Ba du-te tu, interveni al doilea. Şi ai face bine să te bucuri, 
căci n-ai să mai ai mult timp ocazia... 

— Uite cine vorbește. 

— Așa e, ai face bine să te uiţi la cine vorbește, prăpăditule. 

— Aoleu. Tremur tot. Uită-te la mâinile mele. Tremură-n 
draci de frică. 

Jeffers îi privi cu atenţie. Caută să vadă semne care să-i arate 
că cearta i-ar putea face să se ridice de pe scaun. Cearta în sine 
nu-l preocupa prea tare: Bryan și Senderling se certau des. Cât 
timp făceau schimb de insulte, erau șanse ca totul să se rezume 
la vorbe. În alte condiţii, gândi Jeffers, ar fi probabil consideraţi 
prieteni. Ce-l deranja era tăcerea lor. Câteodată, gândi Jeffers, 
nu-și mai vorbesc. Nu era tăcerea care apare atunci când nu 
mai știi ce să spui, sau când ești plictisit, sau când aștepți ca 
altcineva să spună ceva. Era o tăcere provocată de furie. Apoi 
mai erau ochii care se îngustau și se fixau asupra celuilalt, 
semn al unui atac iminent, uneori doar o ușoară încordare a 
mușchilor. Jeffers se gândi că își petrece adesea timpul 
uitându-se la mâinile care strâng braţele scaunului, ca să vadă 
dacă nu cumva încheieturile degetelor s-au albit. A fost o dată 
un tip în grup, își aminti Jeffers, care se așeza mereu pe 
marginea scaunului, cu picioarele încrucișate sub el. Într-o 
dimineaţă, când tipul și-a desfăcut picioarele, Jeffers se și 
sculase de pe scaun, gata să intercepteze explozia care izbucni 
câteva secunde mai târziu. Jeffers își dăduse seama, odată cu 
trecerea lunilor, că ajunsese să-i cunoască pe fiecare dintre 
oamenii din grup nu ca pe o colecţie de amintiri și experienţe, 
ci și ca pe niște persoane având poziţii fizice distincte. Era 
normal ca în biroul lui să fie douăsprezece dosare pline ochi de 
însemnări; nu era ușor să fii considerat bun pentru echipa 
băieţilor rătăciţi. Aveai nevoie de două lucruri: să fii un ticălos 
și să fi avut ghinionul de a fi prins asupra faptului. 

— Te bag în mă-ta! 

— Ba eu pe tine! 


Obscenităţile erau ceva curent în grup, aruncate în dreapta 
și în stânga ca monedele de mică valoare. Se întreba într-o 
doară cam de câte ori auzea cuvântul „mă-ta” pe zi. De o sută 
de ori? Cu siguranță mai mult. Poate de o mie. Pentru el, 
cuvântul nu mai avea nicio legătură cu actul sexual. Grupul îl 
folosea ca pe un semn de punctuație. Unii ziceau „mă-ta” așa 
cum alții folosesc virgula. Işi aminti de celebrul obicei al 
comediantului Lenny Bruce, care-și începea spectacolul privind 
fix în public și întrebând: „Oare câţi negri sunt aici în seara 
asta?” înainte de a trece la bancurile și figurile lui obișnuite, la 
de toate, pentru ca, până la urmă, insultele să devină atât de 
grave, că nici nu te mai deranjau, nu mai aveau niciun efect. 
Jeffers își închipui că, în mare măsură, același proces avea loc 
și în încăperea aceea. Tipii foloseau cuvinte obscene atât de 
des, încât nu mai aveau nicio semnificaţie. Și cu siguranţă că 
nu prea aveau nicio legătură cu crimele pe care le 
recunoscuseră, deși comiseseră cu toţii delicte sexuale. 

— Ah, lua-te-ar dracu', spuse unul dintre ei. Era Bryan. Se 
întoarse spre Jeffers. Hei, doctore, nu poţi să-l faci bine pe 
nenorocitul ăsta? Încă nu-și dă seama de ce e aici. 

— Ascultă, tâmpitule, răspunse Senderling, știu de ce suntem 
aici. Și mai știu că n-o să plecăm prea repede. Iar când om 
pleca, ne ducem la mititica, să facem pușcărie pe bune. 

Un alt bărbat se amestecă în vorbă, mai întâi ţuguindu-și 
buzele, ca pentru un sărut, apoi plescăind destul de tare ca să 
le atragă atenţia celor din încăpere. Jeffers se uită spre el și 
văzu că era Steele, așezat de cealaltă parte a camerei. Lui 
Steele îi plăcea teribil să-i aţâţe pe Bryan și pe Senderling. 

— Şi doar știți, iubiţilor, cât de apreciaţi sunt acolo tipii ca 
voi... N 

Cei trei bărbaţi se priviră, apoi se întoarseră spre Jeffers. Își 
dădu seama că așteptau un răspuns de la el. Își dori să fi fost 
mai atent. 

— Ştiţi cu toţii care e regulamentul aici. 

Spusele lui fură primite cu o tăcere mohorâtă. 

Prima lecţie ca rezident la psihiatrie, gândi. Când nu ești 
sigur, nu spune nimic. 

Astfel că o tăcere neutră umplu camera. Jeffers încercă să 
întâlnească privirea fiecăruia dintre ei; unii se zgâiră la el, alţii 
își întoarseră ochii. Unii păreau plictisiţi, distraţi, cu mintea 


aiurea, alţii erau în așteptare, dornici să afle ceva. Jeffers se 
gândi o clipă la misterul dinamicii de grup: băieţii rătăciţi erau 
doisprezece la număr, fiecare dintre ei unic în ce privește 
delictul comis, tipic dacă era vorba despre natura lui. Dintr- 
odată se gândi că toţi sufereau de același lucru: cândva, în 
copilărie, fiecare dintre ei se rătăcise. Fusese abandonat era, 
poate, mai corect spus. Primejdiile ascunse ale copilăriei, 
gândi. Obscuritatea și cruzimea tinereţii. Cei mai mulţi cresc și 
le depășesc, purtând cicatricele pe dinăuntru, pe vecie, 
învățând să se adapteze. Băieţii rătăciţi nu izbutiseră. 

lar pedeapsa pe care o aplicaseră lumii adulte fusese cu- 
adevărat tristă. 

Doisprezece bărbaţi. Puse laolaltă, aproape o sută de delicte 
recunoscute. Cel puţin de două ori pe-atâtea ascunse, 
neraportate, nerezolvate, neatribuite lor, de la vandalism și 
furtișaguri și până la viol, două, o duzină, o groază. Printre 
băieţii rătăciți se numărau și trei ucigași - bărbaţi care în 
sistemul special de cântărire al justiţiei reușiseră să ia niște 
vieți care erau, cumva, de mai mică valoare și de aceea 
pedeapsa trebuia să fie mai blândă, deși lui Jeffers uneori îi era 
teribil de greu să priceapă deosebirea între omucidere și 
ucidere din culpă, mai ales atunci când privea lucrurile din 
punctul de vedere al cadavrului. 

Tăcerea persista și Jeffers se gândi iar la fratele lui. Atât de 
caracteristic pentru Doug, își spuse. Telefonezi și în clipa 
următoare apari. Trei ani între vizite, luni întregi între 
telefoane întâmplătoare, purtându-te ca și cum totul ar fi cât se 
poate de firesc. li lasă cheia apartamentului lui cu niște 
instrucţiuni la fel de neclare ca de obicei. Caracteristic pentru 
el. 

Ce făcea? se întrebă. Reveni, în gând, la întâlnirea de azi. 
Dar mai întâi se gândi: Ce anume e caracteristic pentru Doug? 
Şi se simţi ușor încurcat că nu era în stare să răspundă pe loc. 

Il văzu pe fratele lui stând în faţa sa, cu soarele în părul 
zburlit de culoarea nisipului. Doug, gândi, are dezinvoltură, 
elan, arată bine, e decontractat, destins, emană genul de 
atracţie care nu provine din vreo trăsătură fizică izbitoare, ci 
din modul nonșalant de a privi viaţa. Pentru o clipă, invidie 
dezinvoltura în blugi și pantofi de sport care întovărășea 
meseria de fotograf profesionist a fratelui său, detestând, pe 


moment, caracterul oficial al propriei meserii. Sunt băţos, 
gândi. Invidie viața în aer liber a fratelui său, înconjurat de 
lucruri care se petreceau cu adevărat, nu despre care auzea 
doar vorbindu-se. Câteodată nu mai pot suporta aceleași 
camere mici și uși închise, comentariile și observaţiile pline de 
subînţelesuri și privirile tăcute, grăitoare, care reprezintă 
meseria mea, gândi. 

Clătină apoi din cap, în sinea lui, și-și spuse: Bineînţeles că 
poţi să le suporţi. Mai mult, le iubești. 

Pentru o clipă însă se întrebă, prostește, cum e când vezi 
viața printr-o lentilă. 

— O, suntem mai apropiaţi decât crezi. Mult mai apropiaţi. 

Să fie oare chiar atât de diferit? gândi brusc. Sigur că da. El 
vede lucrurile în lumina lor imediată, definită de eveniment, de 
moment. Eu aud povestea mult timp după ce s-a petrecut. 

Se sperie când își dădu seama că nu-și putea aminti primul 
aparat de fotografiat al fratelui său. Părea că Doug avusese 
întotdeauna unul, încă din primii ani de școală. Se întrebă de 
unde și cum făcuse Doug rost de primul; cu siguranţă nu de la 
părinţii lor. 

Singurul lucru concret pe care li-l] dăduseră aceștia fusese 
nefericirea, gândi Martin Jeffers. 

Cei doi fraţi fuseseră întotdeauna de acord în privinţa asta. 

Își aminti dintr-odată noaptea în care-i luaseră la ei și se miră 
de ce trecuse atâta timp de când nu se mai gândise la ea. Se 
gândi la ploaia sălbatică ce lovea în ferestrele circumscripţiei 
de poliţie, mânată de vijelia de vară. Noaptea învăluise 
clădirea, dar banca tare de lemn pe care şedea, ținând strâns 
mâna fratelui său, era luminată de o lumină artificială. Era 
noaptea târziu și ei erau foarte mici; nu simțeau o emoție ca în 
noaptea Ajunului de Crăciun, când se duceau atât de târziu la 
culcare, ci o teamă cumplită, conștienți cumva că fuseseră 
prinși într-un mister al oamenilor mari, mister care avusese loc 
când ochii lor de băieţei ar fi trebuit să fie de mult închiși și 
minţile lor pradă somnului; că vedeau ceva ce n-ar fi trebuit să 
vadă la o oră la care n-ar fi trebuit să fie treji. I se strânse 
stomacul amintindu-și cum își ridicase privirea în lumina aceea 
și-o văzuse pentru prima oară pe verișoara lui, cu fața 
posomorâtă, rigidă și fără urmă de bun-venit pe ea, aducându-și 
aminte primele ei cuvinte; „Mama voastră s-a dus, cum ne 


așteptam de altfel de câtva timp. De-acum încolo veţi sta cu 
noi. Urmaţi-mă”. Și imaginea acelei spinări înguste, încovoiate, 
întorcându-se și conducându-i afară, în furtună. Aveam patru 
ani, gândi, iar Doug șase. 

Încercă să alunge amintirea, întrebându-se cum se face că nu 
discutaseră niciodată despre mama lor adevărată. Privi afară 
pe fereastra camerei de zi și încercă să-și aducă aminte 
trăsăturile chipului ei, dar nu izbuti. Nu-și amintea decât că era 
lipsită de tandreţe și părea tot timpul furioasă. Nu se deosebea 
prea mult de verișoara care devenise mama lor. li văzu părul 
rar, șaten, prins la spate într-un coc sever, în contradicţie cu 
buzele groase date cu ruj ţipător, care nu se desfăceau 
niciodată pentru un zâmbet. În mașină, pe ploaie, ștergătoarele 
făcând un zgomot ca și cum ar fi săpat pământul, această nouă 
femeie-mamă se întorsese spre ei și le spusese: „Acum noi 
suntem părinţii voștri. Eu sunt mama. El e tata. Nici să nu mai 
pomeniţi de altcineva”. 

Își aminti cum propriul lui terapist îl întrebase odată: „Dar ce 
s-a întâmplat cu mama ta adevărată?” 

Și răspunsul lui: „N-am aflat niciodată”. 

Terapistul nu zisese nimic. O tăcere clasică, plină de 
îndoială; o folosise și el de mii de ori. 

Ce s-a întâmplat? se întreba. 

Simplu: plecase. Murise. Fugise. Care era diferenţa? 
Amândoi au trebuit să muncească în prăvălia părinţilor lor. El 
trebuia să spele sticlele de doctorii și să aibă grijă ca 
medicamentele pe reţetă să fie frumos aranjate pe rafturi, 
urmând să ajungă doctor. Treaba lui Doug era să măture 
camera obscură și pe urmă să amestece chimicalele pentru 
developarea filmelor, ca până la urmă să le developeze chiar el, 
când a mai crescut, așa că s-a făcut fotograf. Simplu. 

Am ajuns bine, gândi. 

Dar ce am ajuns? 

Nimic nu e simplu. 

Ştia lucrul ăsta. A fost primul lucru pe care l-a învăţat în anii 
de rezidenţă. Lucrurile minţii pot părea clare și directe, dar 
rareori rămân așa. Dacă formulările psihiatriei erau corecte - 
teoriile, și diagnosticele, și schemele de tratament - realităţile 
comportamentului îi păreau întotdeauna straniu de 
inexplicabile. De o manieră clar clinică înţelegea de ce băieţii 


rătăciţi erau delincvenţi sexuali, dar exista un de ce mai 
profund pe care nu-l putea sesiza și care-l făcea să se simtă 
învins. Își putea imagina forța fizică de care era nevoie ca să 
apuci victima de braţ și s-o violezi, dar nu-și putea închipui și 
forţa voinţei de care era nevoie. 

Clătină din cap. 

Doug înţelege realităţile, gândi. Eu înţeleg teoriile. 

Se gândi la propria-i viaţă. Am supravieţuit, gândi. La naiba, 
amândoi am supravieţuit. Am reușit în viaţă. Foarte bine. 
Medită apoi la cât de extraordinar era că puteai obţine toate 
cunoștințele și experienţa legate de slăbiciunile și suferinţele 
omenești și totuși să nu fii în stare să aplici niciuna dintre ele la 
propria persoană. 

Râse de el. Ești un mincinos, gândi. 

Și minţi prost, pe deasupra. 

Se întrebă cum de vizita fratelui său stârnise atâtea amintiri, 
apoi se gândi că era o întrebare prostească: bineînţeles că 
vizita fratelui său va trezi introspecţia. 

Simţi că-i era cald și-și dădu seama că lumina soarelui se 
strecura pe fereastră și lovea în pieptul lui. Se mută pe scaun, 
nu fu mulțumit, așa că mută puţin scaunul. 

— Ştii ce urăsc eu cel mai tare, spuse unul dintre băieţii 
rătăciţi. Când suntem trataţi ca și cum am fi niște monștri 
dintr-un spectacol de mâna a doua. _ 

Jeffers ridică privirea, să vadă cine anume vorbise. Il zări cu 
coada ochiului pe Simon, sanitarul spitalului desemnat să 
păstreze ordinea în rândul băieţilor rătăciţi. Părea că Simon 
moţăie în lumina soarelui, fără ca discuţia să-l atingă. Era un 
negru uriaș, a cărui forță era bine ascunsă de halatul alb și larg 
pe care îl purtau sanitarii. Jeffers mai știa și că era deţinătorul 
unei centuri negre la karate și că fusese boxer profesionist. 
Prezenţa lui Simon descuraja orice intenţie de violenţă. 

— Monștri, monștri, monștri, asta suntem. 

Cel care vorbea era Meriwether. Acesta era unul dintre 
subiectele favorite ale mărunţelului. Meriwether era un bărbat 
de vârstă mijlocie, pirpiriu, smead. Avusese o firmă prăpădită 
de contabilitate și recunoscuse acuzaţia de a fi violat-o pe fiica 
unui vecin. Abia după ce intrase în grupul băieţilor rătăciţi, 
Jeffers descoperise la el o atracţie de nestăpânit pentru tineri. 
Meriwether se afla pe lista celor asupra cărora planau îndoieli: 


Jeffers se îndoia că delictul pentru care fusese condamnat era 
unicul și se îndoia că programul îl poate ajuta în vreun fel. Intr- 
o zi, gândi Jeffers, va conduce mașina pe o stradă, va agăța un 
adolescent care se va dovedi mai șmecher decât el și se va trezi 
cu gâtul tăiat pentru mărunţișul din buzunar. Jeffers refuza să 
se rușineze din cauza acestei bănuieli neștiinţifice. 

— Nu pot suporta felul în care se uită la noi, spuse 
Meriwether. 

— La tine, zise Miller, așezat de cealaltă parte a cercului. 
Miller era un criminal autentic, în plus și violator. Omorâse de 
două ori în timpul unor bătăi în baruri, făcuse de trei ori 
închisoare pentru atac, jaf și escrocherii. Jeffers îl plăcea 
pentru modul direct în care privea ședințele de terapie. Miller 
le ura. Totuși nu era pe lista celor cu îndoieli; Jeffers considera 
că e posibil ca tipul să înveţe să renunţe la violuri. Va rămâne, 
totuși, un criminal cu normă întreagă. 

— Vezi tu, micuţule, ei nu pot să-și dea seama ce-i cu tine. 
Cum zgândări puţin, cum iese la iveală ceva murdar. Noi ne 
dăm toţi seama, micuţule. Toţi. Chestia asta te pune pe 
gânduri, nu-i așa? 

Meriwether nu șovăi: 

— Mă rog, s-ar putea să simtă ceva în ce mă privește, dar le- 
ar fi de ajuns să arunce o privire la faţa ta ca să-și dea imediat 
seama, Ştii ce vreau să spun? Își dau imediat seama. 

Miller mârâi, apoi râse. Jeffers aprecia faptul că Miller nu 
putea fi prins în cursă, deși se întreba cum s-ar mai putea 
reţine după un pahar de băutură. 

Și ceilalţi bărbaţi așezați în cercul larg din camera de zi 
râseră sau zâmbiră. Wright; Weingarten; Bloom, care părea că 
preferă băieţii; Wasserman, cel mai tânăr la cei nouăsprezece 
ani ai lui, o violase pe regina balului de absolvire, care refuzase 
să danseze cu el; Pope, patruzeci și doi de ani, cel mai în 
vârstă, greu de manevrat, răuvoitor, cu părul cenușiu, cu 
mușchi de atlet, tatuat. Jeffers credea că avea pe conștiință 
mult mai multe crime decât bănuia poliţia. Cea mai mare parte 
a timpului tăcea, fiind primul pe lista de îndoieli. Parker și 
Knight erau ultimii băieţi rătăciţi. Formau o pereche potrivită, 
amândoi cu acnee, furioși, peste douăzeci de ani, amândoi foști 
studenți. Unul fusese programator la calculatoare, celălalt 
asistent social cu jumătate de normă. Işi băteau joc de o 


mulțime de lucruri, dar, gândi Jeffers, până la urmă își vor da 
seama că aveau totuși o șansă în viaţă. 

Râsul se stinse și Meriwether întrerupse tăcerea. 

— Mie tot nu-mi place. 

— Ce nu-ţi place, micuţule? 

— Nu suntem nebuni. Ce căutăm aici? 

Mai multe voci interveniră iute: 

— Suntem aici ca să ne facem bine... 

— Suntem aici pentru program... 

— Suntem aici, tâmpitule, pentru că suntem toţi condamnaţi 
conform legii statului ăstuia referitoare la delictele sexuale. E 
destul de limpede pentru tine, nenorocitule? 

— Poate că tu nu știi ce cauţi aici, dar eu știu... 

Ultimul comentariu trezi râsul. Încetă după un moment și 
Jeffers îl văzu pe Meriwether cum așteaptă să se lase liniștea. 

— Sunteţi mai proști decât credeam... începu. Se auziră 
huiduieli slabe. Meriwether așteptă din nou. Jeffers observa 
zâmbetul strâmb ce apăruse pe fața mărunţelului, vizibil 
încântat că era în centrul atenţiei grupului. 

— Gândiţi-vă și voi o clipă, anormalilor. Ne aflăm aici la 
balamuc, dar e vreunul dintre noi cu adevărat nebun? Dacă am 
fi fost pe bune criminali, nu credeţi că ne-ar fi băgat la zdup? 
Ne-au adus în schimb aici, în lumea asta a morcovului și a 
bățului. Urmează programul, ne spun, învaţă să trăieşti cum 
trebuie, învaţă să urăști ce-ai fost. După care o să te conducem 
pe calea cea dreaptă și o să-ți dăm drumul în lume... 

Făcu o pauză, ca să vadă ce efect aveau spusele lui. 

— Ştiţi ce mă scoate pe mine din pepeni? De fiecare dată 
când trec printr-una dintre secţiile de psihiatrie, toată lumea se 
dă deoparte din calea mea. Din calea mea! Nu vă vine să 
râdeţi? Miller, tu, forţosule? Ei știu, nu-i așa? știu. 

Râse. 

— Noi toţi cei de aici, în sinea noastră, hm, adânc în noi, 
unde credem că doctorul nu poate să vadă, ne închipuim că o 
să le venim de hac. Stăm câtva timp și spunem ce trebuie... ei 
bine, credem c-o să plecăm de aici. Pe mine n-o să fie în stare 
să mă schimbe! 

Se întoarse spre Jeffers. 

— Fac ceva pe terapia ta. Fac ceva pe presiunea exercitată 
de grupurile de persoane asemănătoare. Eu sunt mai isteţ 


decât toate chestiile astea. 

— Asta crezi tu? răspunse Jeffers. 

Meriwether râse. 

— Ce întrebare tâmpită. Nu vezi că așa gândim cu toţii în 
sinea noastră... 

Căzu pe gânduri. 

— Adânc în sinea noastră. Foarte, foarte adânc. Unde tu nu 
poţi ajunge. 

— Vorbește în numele tău, boule, mârâi Miller. 

— Asta și fac, spuse Meriwether. i 

Cei doi se priviră și Jeffers se gândi din nou la fratele lui. Işi 
aminti cât de surprins fusese când aflase că Doug fura regulat 
din casa de bani de la magazin. Işi dădu seama că i se păruse o 
faptă rea nu pentru că nu era bine să furi, ci pentru că, dacă ar 
fi fost descoperit, consecințele ar fi fost teribil de severe. Iși 
aminti râsul nepăsător al fratelui său și cât insistase că banii 
erau doar în parte motivul pentru care o făcea. 

— Nu înţelegi, Marty? De fiecare dată când iau ceva, am 
senzaţia că mă răzbun pe el. Preţioșii lui bani. Puțin azi, puţin 
mâine. Asta mă face să mă simt ca și cum nu aș fi pur și simplu 
o victimă. 

Doug avea treisprezece ani. Și greșea. Eram amândoi 
victimele lui. 

Il bătea pe Doug, gândi Jeffers. De ce nu și pe mine? Bănuia 
că de vină era caracterul mereu vizibil revoltat al fratelui său. 
Clătină apoi din cap, gândind că, probabil, acest lucru era doar 
în parte adevărat. Sigur că Doug era de nestăpânit, dar mai era 
ceva, altceva ce tatăl lor văzuse, ce-l făcuse să devină stacojiu 
la faţă și-i provocase o criză sălbatică. 

— Micuţule, zise Miller, mă plictisești. 

— Adevărul, răspunse Meriwether, doare întotdeauna. 

— Spune-mi care crezi tu că e adevărul, zise Miller. Ştii atât 
de multe, piticanie ce ești, așa că spune-mi ce știi tu despre 
viața mea adevărată! 

Meriwether râse. N 

— Lasă-mă să mă gândesc, spuse. Il măsură pe Miller din 
ochi ca un cumpărător care preţuiește un obiect crăpat. 

— Ei bine, începu rar, conștient că tot grupul era atent la el, 
probabil ţi-ai urât mama... 

Râseră cu toţii, în afară de Miller. 


— Iubea pe toată lumea, numai pe tine nu... 

Meriwether zâmbi spre public și continuă. 

— Şi acum, fiindcă nu ești în stare s-o pedepsești... 

Camera izbucni în râs la acest truism. 

— Îi pedepsești pe alţii. 

Meriwether șovăi. Apoi, zâmbind spre public, spuse: 

— Ce mare scofală! Adevăruri elementare scoase la lumină! 

Miller nu zâmbea. Jeffers se trezi că încerca din nou să-și 
amintească chipul mamei lui, dar nu izbuti. Când rostea pentru 
el cuvântul „mamă”, tot ce-i apărea în faţa ochilor era soţia 
patronului prăvăliei, verișoara lor-mamă, care stătea după- 
amiezile, vară sau iarnă, într-un colţ al casei, făcându-și vânt cu 
un evantai și bând ceai. 

— Spune mai departe, căcat ce ești. Ai și dat de belea, așa că 
poţi să turui cât vrei, zise Miller. 

Jeffers se întrebă o clipă dacă Miller va exploda, apoi se 
îndoi. Era prea șmecher. Dacă simte nevoia să se răzbune, o va 
face când îi pică lui mai bine. O să aștepte și o să-și calculeze 
bine timpul; toţi ticăloșii ăștia știau că au timp berechet, și să-ţi 
savurezi răzbunarea putea produce o bucurie la fel de mare ca 
împlântarea între coaste a unui cuţit meșterit de tine însuți. 
Jeffers mâzgăli în jurnalul ședinţelor zilnice o nota cum că să fie 
atent la un eventual conflict între cei doi. 

— Ei bine, spuse Meriwether, câţi ani avea ultima puicuţă? 
Aia pe care ai bătut-o și ai jefuit-o în plus faţă de... cum să-i 
spunem? Cât mai delicat, desigur, ah, de care te-ai bucurat. Să 
fi avut douăzeci? Nu, poate mai mult. Treizeci, să zicem? Nu, 
tot cam puţin. Mă rog, patruzeci? Doamne, nu, nici vorbă... 
cincizeci? 

Şaizeci? Ce zici de șaptezeci și trei? Am nimerit-o! 

Meriwether închise ochii și se lăsă pe spate în scaun. 

— Destul de bătrână, aș zice, ca să-ţi poată fi mamă. 

Tăcu înainte de a se întoarce spre Jeffers. 

— Ştii, doctore, ar trebui să mă plătești pentru că fac toată 
treaba în locul tău. 

Jeffers nu zise nimic. 

— Așadar, continuă Meriwether, spune-ne, forțosule. Cum a 
fost? 

Ochii lui Miller se îngustaseră. Așteptă până când se făcu 
liniște. 


— Ştii ce, gură-mare? A fost perfect. Întotdeauna e perfect. 

Miller făcu o pauză. 

— Așa-i, bâzdâganie? 

— Așa-i, aprobă Meriwether dând din cap. 

Jeffers privi în jurul lui, sperând mai mult sau mai puţin că o 
voce se va ridica să se opună, dar îndoindu-se că va fi așa. 
Ajunsese să înțeleagă că existau unele lucruri de care grupul 
nu s-ar fi lipsit pentru nimic în lume, unul dintre ele fiind 
plăcerea. Își notă să urmărească acest aspect în ședințele 
individuale pe care le avea regulat cu fiecare dintre ei. Grupul, 
gândi, nu face decât să consolideze ideile împărtășite la 
ședințele de terapie zilnice. Uneori - zâmbi pentru el - magia 
funcţionează. Alteori, nu. 

— Miller, spuse Jeffers, vrei să spui grupului că tu consideri 
siluirea și bătaia unei femei de șaptezeci și trei de ani ca fiind o 
experienţă sexuală satisfăcătoare? 

Cu alţii n-ar fi atât de direct, gândi. 

Miller scutură din cap. 

— Nu, doctore. Nu dacă prezinţi așa lucrurile, zâmbi 
dispreţuitor. Experienţă sexuală satisfăcătoare, indiferent ce 
naiba o fi aia. Ce voiam să spun e că - și pocitania de acolo știe 
ce voiam să spun, nu-i așa, vierme? - e că femeia era acolo. Eu 
eram acolo. Era doar o parte din scenă... nimic special. 

— Nu crezi că pentru ea era ceva special? 

Miller încercă o glumă. 

— Mă rog, se prea poate ca niciodată să nu fi avut parte de 
ceva așa de bun... 

Se auziră râsete slabe, care se stinseră iute. 

— Recunoaște, Miller. Ai siluit cu sălbăticie o femeie bătrână. 
Ce fel de om face una ca asta? 

Miller, așezat de cealaltă parte a camerei, îl privi pe Jeffers. 

— Doctore, văd că nu mă asculti. Îţi tot spun că era acolo. Ce 
mare scofală. 

— Tocmai asta e problema. E mare scofală. 

— Mă rog, nu și pentru mine. 

— Dacă nu era mare scofală, la ce te-ai gândit când ai făcut- 
0? 

— La ce m-am gândit? Miller șovăi. Al naibii să fiu dacă știu. 
Mi-era teamă c-o să mă recunoască, pricepi, așa că i-am spart 
ochelarii și m-am străduit să am grijă să nu trezesc vecinii... 


— Să fim serioși, domnule Miller. Ai lăsat amprente digitale 
peste tot și ai fost prins când încercai să ascunzi bijuteriile 
bătrânei. Ce era în capul tău? 

— Al naibii să fiu dacă știu. 

Își încrucișă braţele și privi fix în faţa lui. 

— Mai încearcă. 

— Ascultă, doctore, tot ce-mi amintesc e că eram furios. 
Pricepi ce vreau să zic. Plin de draci. Aveam impresia ca toate 
îmi merg pe dos. Deci eram cu fundu'n sus. Atât de furios, că- 
mi venea să urlu. Voiam să fac rău cuiva, înţelegi? Asta-i tot, 
doar să-i fac rău altcuiva. Voiam grozav. Îmi pare rău că 
bătrâna mi-a ieșit în cale. Dar era acolo și eu asta voiam. Ai 
priceput? Eşti mulțumit? 

Jeffers se lăsă pe spate. Își spuse: Pentru un începător, sunt 
destul de bun. 

— În ordine, zise. Hai să vorbim despre furie. Vrea cineva să 
spună ceva? 

Urmă o scurtă tăcere, înainte ca Wasserman, care se bâlbâia, 
să spună: 

— U-u-uneori cred că s-s-sunt tot timpul furios. 

Jeffers se așeză mai bine în scaun când îl auzi pe unul dintre 
ei replicând: 

— Din ce cauză furios? Mai erau doar câteva minute până la 
sfârșitul ședinței și știa că dinamica de grup va deveni 
predominantă; furia era întotdeauna un subiect plin de 
posibilități. Toţi băieţii rătăciţi erau furioși. Furia făcea parte 
din viaţa lor. 

Privi în jurul lui, la camera de zi. Era o încăpere mare, 
aerisită, zugrăvită în alb, cu un rând de ferestre care dădeau 
spre terenul de sport. Mobila era veche și roasă, lucru de 
așteptat într-o instituţie de stat. Lângă un perete, o masă de 
ping-pong rar folosită stătea strânsă. Cândva fusese aici și o 
masă de biliard, dar un tac de biliard în mâinile unui bolnav 
psihic îi băgase într-o zi pe doi îngrijitori la infirmerie, așa că 
nu mai exista. Mai erau două reviste, ale căror pagini fâlfâiau 
când briza găsea o fereastra deschisă, un televizor care exista 
parcă numai ca să prezinte seriale de duzină și filme vechi. Mai 
era o pianină dezacordată. Din când în când, câte cineva se 
apropia de ea și cânta câteva note, ca și cum ar fi sperat că, 
printr-un proces de osmoză, se acordase. Pianul e la fel ca 


pacienţii, gândi Jeffers. Apăsăm tot timpul clapele, în speranța 
că vom da de o melodie, când de obicei producem doar 
disonanţe. Lui Jeffers îi plăcea camera; avea ceva liniștit, 
benign și uneori i se părea că însăși camera era aceea care 
îndepărta necazurile. Nu era un loc potrivit pentru o bătaie. 

Nu-și putea aminti să se fi bătut vreodată cu fratele lui. 

Lucru neobișnuit: toţi fraţii se bat între ei, de ce am fi fost 
noi altfel? Şi cu toate astea nu izbutea să-și aducă aminte o 
singură dată în care să fi fost stăpânit de o furie oarbă faţă de 
fratele lui, genul de furie care pune în întregime stăpânire pe 
tine, pentru ca în clipa următoare să se evapore. 

Își aminti cum o dată Doug îl imobilizase cu ușurință la 
podea, cu mâinile răsucite la spate; dar o făcuse ca să-l 
împiedice să alerge după mama lor, care ducea carnetele lor de 
note tatălui. Pentru prima dată picase la un examen - la 
franceză - și-i era rușine. Își aminti de strânsoarea fratelui său, 
din care nu putea scăpa. Doug nu spunea nimic, doar îl ţintuia 
la podea. Nu era sigur ce voise să facă: să ia carnetul de note, 
să-l distrugă, nu mai știa. Tot ce știa era că tatăl va fi furios, 
cum a și fost. M-a încuiat la mine în cameră în fiecare seară, 
timp de o săptămână. Dar semestrul următor am luat un opt și 
în ultimul un zece. 

— Hei, Pope! Meriwether era cel care vorbea. Dă-i drumul, 
Pope, tu ești un ucigaș, Pope. Spune-ne cât de furios trebuie să 
fii ca să omori pe cineva. 

Jeffers așteptă, la fel și ceilalţi bărbaţi din cameră. E o 
întrebare bună, gândi, poate că nu din punct de vedere strict 
terapeutic, ci din curiozitate. 

Pope pufni dispreţuitor. Avea ochi mici și negri și umeri 
disproporţionaţi faţă de statura lui scundă. Jeffers își închipuia 
că avea o forță uriașă. 

— N-am omorât pe cineva pe care să fiu cu adevărat furios. 

Meriwether râse. 

— Aoleu, dă-i drumul, Pope. L-ai omorât pe tipul ăla din bar. 
Ne-ai spus chiar tu săptămână trecută. V-aţi bătut, ţi-aduci 
aminte? 

— Nu eram furios. Pur și simplu ne-am bătut. 

— Tipul a dat ortul popii. 

— Se mai întâmplă. Chestie de noroc. 

— De ghinion, vrei să zici. 


Pope strânse din umeri. 

— Bănuiesc că da, din punctul lui de vedere. 

— Vrei să spui că te-ai bătut cu tipul ăla de-a mierlit-o și nici 
măcar nu erai furios pe el? 

— Nu prea înţelegi cum stau lucrurile, nu-i așa, deșteptule. 
Așa e, ne-am bătut. Băuserăm. Am ajuns din una în alta, dar n- 
ar fi trebuit să-mi spună cum mi-a zis. Numai că asta nu e nimic 
special. Lucruri de-astea se petrec în fiecare bar, în fiecare 
noapte. Dar niciodată n-am fost atât de furios pe cineva ca să 
stau cu mintea limpede și să mă gândesc cum să-i vin de hac. 
Cred că e clar. 

Grupul pricepu și amuți. 

O dată am fost teribil de furios, spuse Weingarten. Jeffers 
observă că nu scosese o vorbă mai toată ședința. Era un tip cu 
părul slinos, care obișnuia să-și expună părțile intime, și o 
făcuse într-un centru comercial, unde înșfăcase și o tânără. 
Fata se zbătuse, scăpase și-l recunoscuse cu ușurință a doua zi, 
la poliție, când o puseseră să-l desemneze dintr-un șir de 
bărbaţi, așa că ajunsese la băieţii rătăciţi. Jeffers se îndoia că 
programul va avea prea mare succes în cazul lui; se afla exact 
în faza în care comportamentul lui deviant se agrava. Era 
probabil mult prea fascinat de noua sa viziune, ca să renunţe 
atât de devreme la ea. Băieţii rătăciți nu suferă de boli 
obișnuite. Își aduse brusc aminte de accentul pe care îl puneau 
la facultate pe depistarea timpurie a bolii, înainte ca ea să 
progreseze. Nu și în cazul ăsta, își spuse. Aici boala poate fi 
depistată după ce a apărut și s-a manifestat în plenitudinea ei. 
Abia pe urmă încerci s-o eradichezi. În general era un eșec, își 
dădu seama cu părere de rău, în ciuda indicatorilor umflaţi ai 
succeselor,  meniţi să asigure continuarea finanțării 
programului. 

— Vreau să spun că voiam să-l omor. 

— Şi ce-ai făcut? întrebă Jeffers. 

— Era un tip la liceu care mereu avea ceva cu mine. 
Cunoașteţi genul de individ care vine la tine în faţa tuturor și-ţi 
trage una zdravănă, doar ca să te facă de râs. Fiindcă știe că nu 
poţi să-i tragi și tu una? Pricepeţi ce vreau să spun. Un bou. 
Avea cu siguranţă ceva la cap... 

— Ia te uită cine vorbește, zise Meriwether. 

Weingarten nu-l luă în seamă și continuă. 


— La început am avut de gând să-l omor. Taică-miu avea o 
pușcă de vânătoare, îi plăcea să vâneze căprioare, chestie care 
mi se părea dezgustătoare, dar oricum nu s-a ostenit niciodată 
să mă ia cu el. Avea o lunetă grozavă și, o dată, l-am prins pe 
tip exact în centru. Ar fi trebuit s-o fac. Numai că mi-am zis că 
sunt mai deștept și că o să i-o plătesc cu aceeași monedă, 
pricepeţi? Așa cum trebuie și de faţă cu toată lumea. Am 
așteptat deci, zicându-mi că-i arăt eu lui chiar înainte de marele 
meci de după vacanţă. O să fac să fie suspendat, pricepeţi, 
nimic mai simplu. Antrenorul îi băgase în cantonament și știam 
că de fiecare dată când se întâmplă așa, jigodia și-o trăgea cu 
șefa majoretelor. Așa că i-am urmărit până la locul unde se 
duceau toţi puștii să-și parcheze mașinile și am așteptat. N-a 
trecut prea mult și s-au pus pe treabă. M-am uitat ce m-am 
uitat și pe urmă m-am ridicat și hârști! Un toporaș de spart 
gheaţa, frumușel, în fiecare pneu. Ştiam că n-au cum să mai 
ajungă la timp înapoi. Ura! A fost suspendat. Fata era fiica 
antrenorului, pricepeţi? Mai simplu nici că se putea. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— N-au ajuns până la patru dimineaţa. 

— Antrenorul l-a suspendat pe ticălos? 

Weingarten șovăi. 

— Nenorocitul era cel mai bun fundaș din toată regiunea. 
Avea o bursă la nenorocita aia de Notre-Dame. Era nenorocitul 
de meci de deschidere a sezonului. Ce părere aveţi? 

Băieţii rătăciți râseră cu toţii și Jeffers râse și el. 

La fel și Weingarten. 

— A fost o idee grozavă, spuse. Măcar jigodia și-a rupt 
genunchiul în repriza a doua și și-a luat adio de la bursă. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întreba unul dintre ceilalţi pacienţi. 

Weingarten zâmbi. 

— Omule, era atât de jigodie, că era musai să se facă poliţist. 

Râsetele băieţilor rătăciți umplură camera de zi. 

Fratele lui, gândi Jeffers, ar fi putut deveni un sportiv 
celebru. Când juca, aveai impresia că mingea se ţinea după el. 
Era rapid și coordonat în mișcări și avea forţa aceea ciudată, nu 
legată de mușchi, nici vorbă, doar că era mai puternic decât 
alții. Doug avea și acea capacitate specială de a alerga toată 
ziua, dacă era nevoie. Dispunea de o rezistenţa ieșită din 
comun. Izvora din furie. Cu cât părinţii lui încurajau mai mult 


sportul, cu atât mai puţin se ocupa de el. Și asta era una dintre 
minirăscoalele lui. Își amintea de o noapte anume. Stăteau în 
camera lor cu lumina stinsă și îl ascultase pe fratele lui vorbind 
despre ură. Il mirase când își dăduse seama cât de profunde 
erau sentimentele fratelui său: „N-o să fac nimic pentru ei, 
spusese. Nimic. Nimic care să le facă plăcere. Nimic”. 

Acum, gândi Jeffers, ar spune că o asemenea atitudine 
reflecta o ură de sine fundamentală. Dar amintirile din copilărie 
erau mai puternice. Nu-și mai amintea decât forța cuvintelor 
fratelui său în întunericul camerei. Nu putea vedea chipul 
fratelui său, își amintea în schimb priveliștea nopţii ce se zărea 
pe fereastra camerei lor, dincolo de curte și până în stradă, cu 
lumina lunii filtrată printre copaci. Era o casă modestă, într-o 
suburbie modestă, închizând pe tăcute toată furia în interiorul 
ei. 

— Singura persoană care mă enerva într-așa un hal încât aș 
fi omorât-o a fost maică-mea. Jeffers ridică privirea și-l văzu pe 
Steele vorbind. Zi și noapte nu făcea decât să se vaite. 
Dimineaţa, la prânz și seara. Al naibii să fiu, dar uneori 
credeam că se vaită și în somn... 

Ceilalţi râseră. Jeffers văzu cum unii dădeau din cap 
aprobator. 

— Pricepeţi, nu avea importanţă unde ne aflam sau ce 
făceam. Mă făcea să mă simt, hm, mic, înţelegeţi? Mărunt. 

Steele continuă după o pauză. Jeffers îi văzu iute, în gând, 
dosarul. Își jefuise vecinii, plecând de la munca lui de instalator 
la orele prânzului, când le găsea pe gospodine singure acasă. 

În cameră se făcuse liniște. 

— Presupun, spuse Steele, că dacă aș fi găsit un mod dea mă 
răzbuna pe ea n-aș fi ajuns aici. 

Jeffers își notă ceva, gândind: Dar ai ajuns. 

Se uita la ceas. Ședinţa se apropia de sfârșit. Se întrebă o 
clipă de ce fratele lui refuzase să ia prânzul cu el sau să 
rămână peste noapte, sau chiar să-și prelungească vizita. 

— E o călătorie sentimentală... 

Ce voise să spună cu asta? Simţi cum îl cuprinde și pe el 
furia. Doug era în stare de o sinceritate totală într-un moment, 
pentru ca în următorul să devină de o opacitate de nepătruns. 
Brusc, simţi un gol în stomac, întrebându-se: Cât de bine îmi 
cunosc fratele? După care adăugă, automat parcă: Cât de bine 


mă cunosc pe mine? Văzu iute în minte cum va decurge restul 
zilei: vizite la bolnavi. Câteva ședințe de terapie individuală. 
Cina, singur, în apartamentul lui. Un meci la televizor, un 
capitol dintr-o carte și la culcare. Același lucru și dimineaţa. 
Rutina e un fel de apărare, gândi. Se întrebă ce anume găsise 
fratele său ca să se apere. Şi de ce anume? Răspunsul nu-i 
deloc greu, gândi. Privi în jurul lui. 

Ne apărăm numai și numai de noi înșine. 

„Merg pe urmele răului...” Zâmbi. Ăsta era Doug. O oarecare 
înclinare spre dramatism. O clipă simţi o gelozie cumplită. O 
lăsă apoi să treacă, gândind: Ei bine, suntem cine suntem, după 
care se simţi jenat. Nu prea dau dovadă de pătrundere 
psihologică, își spuse. Se întreba din nou: Cât suntem de 
apropiaţi? 

La dreapta lui, Simon, îngrijitorul, se mișcă. Se întinse și se 
ridică în picioare. 

Îi auzi pe pacienţi cum încep să se fâțâie în scaune și se 
gândi la o clasă cu câteva minute înainte să sune clopoţelul 
pentru recreaţie. 

— În ordine, zise Martin Jeffers. Destul pentru azi. 

Se ridică și își spuse: Mai apropiaţi decât îţi închipui. 

Martin Jeffers îi privi cum se ridică și ies agale din camera de 
zi, singuri sau câte doi. Auzi ecoul câte unui râs pe coridor. 
Rămas singur, își adună însemnările și hârtiile, scrise câteva 
cuvinte în jurnal și traversă camera de zi, simțind căldura 
Soarelui când razele lui îi atinseră spinarea. Camera era 
cufundată în tăcere și își spuse că ședința fusese un succes: nu 
tu bătăi, nu tu certuri de neconciliat, cu toate că Miller și 
Meriwether trebuiau supravegheați. Progresul înregistrat 
fusese minor, gândi. Poate că povestirea lui Weingarten merita 
continuată. Se hotărî ca la ședința următoare să discute despre 
gelozie și închise ușa camerei de zi în urma lui. 

Coridorul spitalului era pustiu și trecu iute pe lângă intrarea 
într-una dintre secţii. Aruncă o privire prin geamul ușii și văzu 
aceeași imagine letargică pe care o vedea în fiecare zi. Câţiva 
oameni stând la taifas, alţii vorbind de unii singuri. Unii citeau, 
alții jucau șah sau dame. Cât timp se cheltuia într-un spital de 
boli mintale pentru simpla trecere de la o zi la alta. Pacienţii 
deveneau experţi în arta prelungirii timpului: mesele erau 
interminabile. Activităţile erau prelungite. Se pierdea timp cu 


bună știință, cu pasiune. Nici nu era atât de stupid, gândi, în 
cazul unor oameni pentru care timpul nu mai era presant. | 

Când ajunse la biroul său, găsi un bilet lipit pe ușă: SUNA-L 
IMEDIAT PE DOCTORUL HARRISON. Doctorul Harrison era 
administratorul spitalului. Jeffers privi biletul, întrebându-se 
despre ce o fi vorba. Descuie ușa și puse hârtiile pe masă. O 
clipă se uită în jurul lui, la raftul vechi din oţel ticsit de hârtii, 
dosare și manuale. Pe perete era un calendar cu peisaje din 
Vermont. Brusc își aduse aminte de ceva plăcut: Fusese tare 
vesel acolo, gândi. Pescuitul, dormitul în cort. Își aminti de un 
păstrăv pe care Doug îl prinsese și apoi îi dăduse drumul înapoi 
în apă și cum râsese tatăl lor. „O să moară, spusese el. Dacă-l 
atingi, ștergi ceva din mâlul care-i acoperă corpul, i se face frig 
și moare. În niciun caz un păstrăv nu se aruncă înapoi.” După 
care râsese în continuare, arătând spre fratele lui. Pentru o 
clipă, Martin Jeffers se întrebă dacă era adevărat. Nu verificase 
niciodată. Se simţi încurcat gândind cum trecuse, din clipa 
aceea, prin viaţă crezând că nu poţi arunca un păstrăv înapoi în 
apă fără să-l omori pe loc. Doctorul Harrison e pescar, gândi. 
Fir-ar să fie, am să-l întreb pe el. 

Ridică receptorul și formă interiorul administratorului. 
Răspunse secretara. 

— Alo, Martha. Sunt Marty Jefferson. Am găsit biletul tău. Ce 
vrea șeful? 

— O, doctorul Jeffers, zise secretara. Nu știu exact, dar e un 
inspector de poliţie aici. A venit tocmai din Florida. Din Miami, 
zice, și vrea să vorbească cu tine... 

Secretara șovăi și Jeffers văzu în gând palmieri și plaje. 

— N-am fost niciodată la Miami, spuse. Întotdeauna am vrut 
să mă duc. 

— O, doctore, continuă secretara. Zice că e în legătură cu 
investigarea unei crime. 

O clipă Jeffers se întrebă dacă păstrăvul știa, după ce fusese 
atins, că era condamnat la moarte; dacă înota căutând un vârtej 
singuratic în spatele unei îngrămădiri de pietre, unde să 
tremure până-și dă duhul, zăpăcit și trădat cu cruzime de 
propriul lui mediu înconjurător. 

— Vin imediat, spuse. 


CINCI 
O urmărire ciudată 


8 


Cuvintele trezeau ecou în mintea ei: urme de alcool. 

Mai întâi se întrebă dacă nu cumva lacrimile lăsaseră 
cicatrice pe obrajii ei, la fel cum simţise că inima i-a fost smulsă 
și sfâșiată de durerea de nestăpânit. Se privi în oglindă, 
așteptându-se mai mult sau mai puţin să vadă vrâste roșii de 
neșters pe pielea feţei, marcând cărările pe care își croise drum 
nefericirea ei. Nu era nicio urmă. Își frecă tare ochii și simţi 
cum o sfârșeală fără margini pune stăpânire pe trupul ei, 
oboseala dând deoparte și rupând barierele hotărârilor și ale 
voinţei și învingând orice rezistență. Expiră rar, luptându-se cu 
un fel de ameţeală și resturi de greață. 

Inspectorul Mercedes Barren dorea cu disperare să-și 
organizeze gândurile, dar sentimentele o înfrângeau. Se apucă 
strâns de marginile chiuvetei și rămase un timp așa, încercând 
să-și golească complet mintea de gânduri, ca și cum făcând 
tabula rasa ar fi fost în stare să-și controleze ideile și 
simțămintele. Trase adânc aer în piept și, mișcându-se cu grijă 
exagerată, răsuci robinetele. Se simţea încinsă și îmbujorată, 
așa că lăsă apa rece să-i curgă peste încheieturile mâinilor, 
amintindu-și că soţul ei fusese acela care îi spusese că așa se va 
răcori iute - truc de sportiv. Se stropi apoi cu apă pe faţă și se 
privi din nou în oglindă, uitându-se fix la imaginea ei. 

Sunt bătrână, gândi inspectorul Barren. 

Sunt slabă, fragilă și obosită și sunt nefericită, și pe frunte și 
la colţurile ochilor am riduri care, până de curând, nu erau 
acolo. Își privi mâinile, numărând venele de pe dosul palmelor. 
Mâini de femeie bătrână, gândi. 

Se întoarse cu spatele la oglindă și reveni în camera de zi a 
micuţului ei apartament. Aruncă o privire spre teancurile de 
rapoarte și dosare pline de declaraţii, analize ale probelor, 
fotografii, transcrieri, rapoarte psihologice și liste de corpuri 
delicte care formau, pe hârtie, substanţa cercetării unei crime. 
Toate erau îngrămădite la întâmplare pe birouașul ei. Se 
apropie de el și începu să sorteze și să aranjeze agale 


documentele, încercând să facă o oarecare ordine în mormanul 
de materiale. Moștenirea Susanei, gândi, și din nou își înghiţi 
cu greu lacrimile. 

Se întrebă cât timp plânsese. 

Se duse la fereastră și privi afară, la cerul albastru-deschis al 
dimineţii. Nu vedeai pe el urmă de nor și era apăsător de 
luminos. Avea impresia că aerul era plin de reflectarea soarelui 
ce exploda din întinderea mării albastre, atât de apropiate de 
oraș. Era o zi fără întunecimi, fără urmă de dezordine, și 
chestia asta o enerva. Puse mâna pe geamul ferestrei și simţi 
căldura tropicală. O clipă vru să strângă mâna pumn și să 
treacă cu el prin geam. Voia să audă sticla spărgându-se și 
căzând. Voia să simtă durerea fizică. Se opri când își dădu 
seama că mâna se strânsese deja, se întoarse cu spatele la 
fereastră și se uită la cameră. 

— Ei bine, își spuse cu voce tare, deci asta e. 

Avea sentimentul că ceva anume se isprăvise și că altceva 
începea, dar nu știa exact ce. Își șterse o lacrimă din colțul 
ochiului și trase adânc aer în piept, o dată, de două ori. 
Deasupra bibliotecii era o fotografie a nepoatei ei, într-o ramă 
simplă de argint, se apropie încet și se uită la ea. 

— Ei bine, spuse iar, cred c-a sosit momentul s-o iau de la 
capăt. Puse fotografia la loc și simţi cum o inundă un val de 
tristețe, ca un vânt rece în ultimele secunde dinaintea unei 
vijelii. Imi pare rău, își spuse. Imi pare nespus de rău. Numai că 
nu era sigură cui anume îi cere scuze. 

Femeia ofițer de la recepţia biroului șerifului din Dade 
County o întrebă scurt: 

— Aveţi întâlnire cu cineva? 

— Nu. Nu cred că e necesar... răspunse Mercedes. 

— Regret, nu pot să vă las să urcați la omucideri, dacă nu vă 
așteaptă nimeni. Pe cine vreţi să vedeţi? 

Inspectorul Barren oftă tare, iritată, scoțând iute insigna 
aurie din poșetă. 

— Vreau să-l văd pe inspectorul Perry. Chiar acum. Ridică 
receptorul și sună-l. Imediat. 

Femeia întinse o mână după insignă. Mercedes i-o dădu și 
femeia notă cu atenţie numărul insignei pe un formular. li 
înapoie insigna și, fără să se uite în ochii lui Mercedes, formă 
numărul de la omucideri. După o clipă, spuse: 


— Cu inspectorul Perry, te rog. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Inspector Perry? Inspectorul Barren, de la municipiu, vrea 
să te vadă. 

Altă pauză. 

Femeia închise telefonul. 

— Etajul trei, spuse. 

— Ştiu, răspunse Mercedes. 

Urcatul cu liftul păru că durează mult mai mult decât își 
aducea aminte. Își dori brusc să aibă la îndemână o oglindă; 
voia să-și verifice machiajul, să se asigure că toate semnele 
exterioare ale durerii erau bine ascunse. Își îndreptă spinarea. 
În dimineaţa aceea își alesese hainele cu mult mai multă grijă 
ca de obicei, știind că aspectul ei era important, legat de ceea 
ce avea de spus. Renunţase la taiorul bleumarin sau cenușiu ca 
pentru tribunal în favoarea unui blazer simplu de bumbac, 
deschis la culoare și a unei fuste kaki. Dorea să pară 
decontractată, destinsă, relaxată - neoficială. Jacheta era croită 
larg, așa cum se purta. Pe vremuri, își spusese când o 
îmbrăcase, s-ar fi spus că e lălâie. Acum era doar cu un număr 
mai mare. Oricum croiala era excelentă ca să ascundă curelele 
care ţineau pistolul de 9 milimetri. Nu era genul de armă pe 
care-l prefera. De obicei, vâra în geantă un revolver calibrul 38, 
cu ţeava scurtă, și uita de el pentru tot restul zilei. Dar, după ce 
se îmbrăcase, simţise un fel de nesiguranţă sălbatică, tresărise 
și ridicase brusc privirea când auzise un zgomot în faţa ușii de 
la intrare, simțind cum i se ridică părul pe ceafă. Și se trezise 
că se încinge fără să-și dea seama cu pistolul automat, fără să 
se gândească măcar, și acum îi putea simţi greutatea și se 
bucura că-l are asupră-i. 

Ușile ascensorului se deschiseră cu un fâșâit. 

— Hei, Merce! Aici! 

Se întoarse și-l văzu pe inspectorul Perry făcându-i semn de 
pe un coridor. Se îndreptă iute spre el. Tinea mâna întinsă și 
Mercedes i-o strânse. Porniră spre biroul lui. 

— Intră. Vrei o cafea? Ce mai faci? o întrebă, dar, fără să 
aștepte răspuns, se lansă: Ştii, chiar mă gândeam la tine acum 
două zile. Aveam un caz de viol cu omor, puștoaica din South 
Miami, chiar lângă canal, probabil ai citit în ziare, și nu m-am 
gândit la altceva decât la boxerul ăla pe care l-ai arestat. 


Intuiţia nu-ţi dă mandat de percheziţie, nu așa ai zis? În orice 
caz, aveam senzaţia, pricepi? că ucigașul nu era cu-adevărat un 
asasin. Vreau să zic că fusese viol în regulă, dar puștoaica își 
fracturase craniul. Era inconștientă când a murit, a zis 
procurorul. Începusem să cred că poate nu și-a dat seama, 
înţelegi? Poate n-a știut cât de tare a lovit-o. Așa c-am luat cu 
mine doi tipi și o polițistă îmbrăcată ca o adolescentă și am 
păzit locul noaptea trecută - același loc, dacă poţi să crezi așa 
ceva, unde fusese înfăptuită prima crimă și ce să vezi! Cine se 
îndreaptă spre poliţista noastră? Un tip cu faţa acoperită de 
zgârieturi pe cale să se vindece. Vrei să ne distrăm? întreabă 
javra. Ţi-am pregătit eu o distracţie pe cinste, îi răspunde fata. 
După ce a negat vreo două ore, tipul a mărturisit. Știi ceva, 
Merce? Ne-am pierde cu toţii timpul de pomană dacă ticăloșii 
n-ar fi, cel mai adesea, atât de tâmpiţi. Așa că, după cum vezi, 
am avut o noapte de groază. De groază. Cristoase, genul de 
noapte care face să pară că merită... 

Înainte de a continua, o privi pe Mercedes. 

— ...Aşa că stau aici să termin niște hârtii, înainte de a mă 
duce acasă la nevastă și la copii, și cine mă sună de la intrare? 
Bănuiesc că nu e o vizită de curtoazie. Ia loc. 

Făcu semn peste tăblia biroului spre un scaun și se așezară 
amândoi. 

— Eşti foarte tăcută, spuse. E 

— Pare o captură grozavă. Cu-adevărat grozavă. li trecu prin 
minte că inspectorul Perry îi era simpatic și se întristă brusc, 
pentru că știa că ea n-o să-i mai fie, după ce vor isprăvi 
conversaţia. Ne ajută, spuse. 

— Ce ne ajută? 

— Că atât de mulţi dintre ei sunt tâmpiţi. 

— Fii serioasă, râse el. 

Se uită pe deasupra mormanului de hârtii la inspectorul 
Barren. 

— Merce, zise blând, de ce ai venit? 

Șovăi câteva secunde, înainte de a răspunde cu o voce la fel 
de blândă: 

— Nu ela făcut-o. 

Inspectorul Perry o privi fix, în liniștea care se lăsă. Apoi se 
ridică de pe scaun și începu să meargă prin cameră. Mercedes 
îl privea cu atenţie. 


— Merce, răspunse, în cele din urmă, inspectorul Perry, las-o 
baltă. 

— Nu el a făcut-o. 

— Las-o baltă, Merce. 

— Nu el a făcut-o! 

— În ordine. Să zicem că n-a făcut-o el. De unde știi? Cum 
poti fi sigură? 

— Urme de alcool. 

— Ce? 

— Urme de alcool. S-au luat frotiuri de pe mușcătura aflată 
pe corpul Susanei și au fost analizate. Au prezentat urme de 
alcool. A 

— Așa e. Îmi aduc aminte. Şi ce-i cu asta? 

— Zicea că e musulman șiit. 

— Așa e. 

— Habotnic. 

— Da, așa zicea. Și? 

— Nu pune picătură de alcool în gură. Nici măcar o bere. 
Niciun whisky. Niciun pahar de vin. 

Inspectorul Perry se lăsă să cadă pe scaun. 

— Asta era? 

— Pentru început. 

— Mai ai și altceva? 

— Încă nu. 

— Merce, de ce-ţi faci una ca asta? 

— Ce-mi fac? 

— De ce te pedepsești? 

— Nu mă pedepsesc. Nu fac decât să încerc să-l găsesc pe 
asasinul Susanei. 

— L-am găsit. E la pușcărie pentru tot restul vieţii. După 
moarte, va ajunge probabil în iad. Sigur va ajunge în iad. 
Merce, lasă-te păgubașă. 

— De ce naiba nu mă asculţi? Urme de alcool! 

— Merce, te rog... Prin vocea lui răzbătea o nuanţă de 
tristeţe și de înfrângere. Sunt obosit. Foarte obosit. Ştii la fel 
de bine ca și mine că respectivul și-a agăţat jumătate dintre 
victime în baruri și sedii studențești. Zici că n-a gustat vreodată 
o bere? Rahat! Era nebun, Merce! Era nebun de legat. Ar fi 
făcut orice, orice! ca să pună mâna pe victimele lui. Restul, 
toate prostiile alea religioase, nu erau decât, cum să zic, un 


rahat cu care să se acopere. Să se justifice. Nebunie, fir-ar să 
fie, nu știu... 

Inspectorul Perry se răsuci în scaun. 

— Sunt obosit, Merce. Tu ești ultima căreia ar trebui să-i 
spun că analizele alea nenorocite de salivă ar fi pus în evidenţă 
urme de alcool dacă javra s-a clătit cu apă de gură înainte de 
comiterea crimei. Fir-ar să fie, tu știi lucrurile astea mai bine 
decât mine. Tu ești expert. Tu știi. 

— N-a făcut-o el. 

— Merce, îmi pare rău. A făcut-o. A omorât-o. Le-a omorât pe 
toate. Va trebui să te obișnuiești să trăiești cu ideea asta. Te 
rog, Merce. Te rog, obișnuiește-te. 

Inspectorul Barren se uită la inspectorul Perry. Șovăi o clipă, 
măsurând toată tristeţea și descurajarea din glasul lui. Se 
gândi cât de nebună trebuie să i se pară. Se gândi apoi vag, 
nedefinit, ca prin ceaţă la nepoata ei și își reveni iute. 

— Mă ajuţi? 

— Merce... 

— Mă ajuti, fir-ar să fie, sau nu? 

— Lasă-mă să mă gândesc... 

— Mă ajuţi? 

— Merce. Vezi cine poate să te ajute. Du-te la psihiatrul 
departamentului. Vorbește cu preotul tău. la-ţi o vacanţă. 
Citește o carte. Al naibii să fiu dacă știu ce să faci, dar nu-mi 
cere mie să te ajut. 

— Atunci dă-mi dosarul. 

— Dumnezeule, Merce, ţi-am dat tot ce aveam. [i-am dat 
totul înainte să-și pledeze vinovăția. 

— N-ai ascuns nimic? 

Pe chipul lui Perry se citi furia. 

— Nu! Fir-ar să fie! Ce întrebare tâmpită! 

— Trebuia să știu. 

— Dar știai! 

Tăcură amândoi, privindu-se. După o clipă, Perry vorbi din 
nou. Vocea lui era înceată și tristă. 

— Îmi pare rău că gândești așa. Ascultă, cazul asasinului 
nepoatei tale a fost rezolvat de noi. Dacă dai de vreo dovadă 
importantă, mă rog, oricând putem reveni, ca să vedem despre 
ce e vorba. Dar, Merce, s-a terminat. Cel puţin așa ar trebui să 
fie. Mi-aș dori să privești lucrurile așa... 


Șovăi înainte să continue. 

— „pentru că ai fi mult mai fericită dacă ţi-ai da seama că 
așa e. 

Așteptă, ca să fie sigură că nu mai avea nimic de spus. 

— Mulţumesc... 

Perry clătină din cap și dădu să spună ceva, dar i-o tăie scurt. 

— ...Vorbesc serios. Știu că tu crezi în ce spui. Intotdeauna ai 
fost cinstit cu mine și apreciez acest lucru. 

Îl privi fix. 

— Ştiu la ce te gândești, dar te înșeli. Nu sunt nebună. Și 
două săptămâni de concediu nu mă vor ajuta să-mi schimb 
părerea. Tipul e în libertate. 

— Nu cred că ești nebună, Merce. Doar... 

Nu reuși să găsească cuvântul. 

— Nicio problemă, spuse Mercedes. Te înţeleg foarte bine. 
Se ridică în picioare. Puțin îmi pasă, spuse, dar tot am să încerc 
să-l găsesc pe ucigașul Susanei. 

Șovăi puţin. 

— Te anunţ eu când pun mâna pe el. 


Nu știa exact ce-i va spune șefului ei. Că nu credea că arabul 
o omorâse pe Susan; că asasinul era încă în libertate; că nu-și 
va găsi liniștea până nu puneau mâna pe el? Oricum ar fi 
formulat frazele prin care descria situaţia în care se afla, 
acestea sunau prostește, melodramatic și neconvingător. 
Răzbunarea e ceva obișnuit și banal. Este un impuls comun, 
decurgând din împrejurări neobișnuite. Poartă în ea o 
încărcătură de culpabilitate, bine ascunsă și inevitabilă. Ştia că 
nu-i bine că și-o dorea cu atâta încrâncenare, dar nu era în 
stare să spună exact de ce. 

Ușa de la biroul locotenentului Burns era larg deschisă. 
Ciocăni șovăielnic, apoi vâri capul înăuntru. 

Locotenentul stătea la birou. În faţa lui erau întinse peste 
douăzeci de fotografii color opt pe zece. Ridică privirea și 
zâmbi când o întâlni pe a ei. 

— Ah, Merce. Exact persoana de care aveam nevoie. Vino și 
uită-te la astea... 

Intră încet în birou. 

— ...Vino aici. Uită-te la fotografiile astea. 

Privi la fotografiile așezate în ordine. Văzu un corp încolăcit 


în poziţie fetală în portbagajul unei mașini. Era al unui tânăr 
care ar fi părut că doarme, dacă o pată uriașă de sânge nu i-ar 
fi acoperit pieptul. Mercedes privi fix fotografiile, șocată de 
pacea stranie întipărită pe chipul bărbatului. Ridică apoi câteva 
poze luate din unghiuri diferite și văzu aceeași pace, același 
sânge, același ţesut. Se întrebă într-o doară ce făcuse oare 
tânărul ca să merite o astfel de moarte, cunoscând intuitiv 
răspunsul: în nouă cazuri din zece, la Miami cel puţin, tinereţea 
și moartea se traduceau prin droguri. 

— Ce mă miră pe mine, Peter, e că nu era speriat. 

Ochii locotenentului Burns o priviră atent. 

— Vreau să spun că știm destule despre fiziologia mortii, ca 
să facem câteva speculaţii. Iar tipul ăsta pare, într-un fel, prea 
destins. Dacă pe tine sau pe mine ne-ar fi luat cineva cu forţa și 
ne-ar fi aruncat într-un portbagaj, apoi ne-ar fi dus... unde? 

— Într-o carieră de piatră din South Dade... 

— Deci, într-o carieră de piatră. Și pe urmă ar fi tras cu o 
armă de vânătoare... armă de vânătoare era, nu-i așa? vreau să 
spun că pieptul tipului aproape că nu mai există... 

— Calibrul doisprezece, o singură împușcătură. 

— Ce vreau de fapt să spun e că frica s-ar vedea de la o 
poștă. Ochii ar fi, probabil, deschişi, fața rigidă. Degetele 
ţepene. Uită-te. Nici măcar nu i-au legat mâinile. Când l-aţi 
scos, ce-a mai rămas în urma lui? 

— Ceva sânge. Putin ţesut. 

— Nu mult? 

— Așa și așa. 

— Și mașina? Pare un BMW nou-nouţ, așa-i? 

— Vechi de șase luni. 

— Pun pariu, spuse Mercedes, că aparține unui traficant de 
droguri de nivel mijlociu. Un tip de zece la douăzeci de kile pe 
lună, nu cine știe ce grangur. 

— Şi de data asta ai dreptate. 

— A raportat cumva că i-a fost furată? 

— Tocmai verificam. 

— Mă rog, chestia asta mă depășește și, desigur, nu fac decât 
să presupun, dar dacă m-ai întreba pe mine, ţi-aș spune că 
bietul băiat a fost împușcat în altă parte de către cineva de la 
care nu se aștepta la așa ceva, dacă pricepi ce vreau să spun... 

Locotenentul Burns râse strâmb. 


— ...Pe urmă a fost aruncat iute în portbagajul mașinii furate 
în acest scop ceva mai devreme, dus la cariera de piatră... unde 
știau c-o să-l găsim repede, nu cum s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi 
lăsat în mlaștinile de la Everglades. Mie mi se pare că a fost 
ideea unui traficant columbian de droguri, cam tâmpit, despre 
cum să însceneze chestia asta împotriva unui concurent. Poate 
că cineva încearcă să provoace scandal între organizaţii, și ăsta 
e primul atu jucat. Bineînţeles, toate astea sunt simple 
speculaţii. Dar nu sunt prea sigură c-aș emite mandat de 
arestare pentru proprietarul mașinii. 

— Merce, știi de ce îmi place să lucrez cu tine? 

— Nu, Peter. De ce? 

— Pentru că gândești ca mine. 

Mercedes zâmbi. 

— Oricui îi place cineva care e de acord cu el. Bărbat sau 
femeie. 

Locotenentul Burns râse. 

— Sunt de acord cu ce spui legat de crimă. l-am pus pe cei de 
la medicină legală să analizeze bascheţii tânărului. Nici urmă 
de praf de carieră. Au găsit însă câteva urme proaspete de 
iarbă. Îţi poţi imagina iarbă crescând în cariera aia? Nu prea-mi 
vine să cred. 

Se uită în jos, la fotografii. 

— Merce, ţi s-a întâmplat vreodată să crezi că lumea aparţine 
traficanţilor de droguri? Uneori îmi vine să râd când mă 
gândesc că ei sunt noii antreprenori ai societăţii noastre. Vreau 
să spun că acum o sută de ani, acum două sute de ani, oamenii 
au venit în ţara asta, au muncit din greu, le-au crescut aici 
rădăcini și le-a mers bine. Visul american. Care-i acum visul 
american, Merce? O sută de kile pe an și un BMW frumușel și 
nou-nouț. 

Se ridică și strânse teanc fotografiile. 

— Am devenit prea pesimist. Cred c-am să mă duc până la 
omucideri să discut cu inspectorii de acolo. Trebuie să le spun 
care-i situaţia. Cred c-ar fi cazul să-i sun și pe cei de la 
narcotice. Se uită la ea și se așeză la loc. Dar mai întâi spune- 
mi ce pot face pentru tine? 

Mercedes se gândi la tânărul din fotografii și se întrebă cum 
de cineva atât de tânăr poate fi atât de prost încât să se 
amestece în traficul de droguri. Nu mai prost decât John 


Barren, care s-a dus la război din cauza unor principii stupide 
și a murit, lăsând-o să se descurce singură. Simţi cum o 
cuprinde brusc tristeţea pentru toţi tinerii proști care au murit 
într-un fel sau altul, urmată repede de o furie amestecată cu 
nerăbdare. Cât de inutil, gândi. Cât de teribil de inutil și de 
egoist. Cineva, gândi, a plâns cu disperare lângă corpul 
sfârtecat al acestui tânăr. 

— Merce? 

— Peter, trebuie să-mi iau liber câtva timp. 

— Din cauza nepoatei tale. 

— Exact. 

— S-ar putea să fie mai ușor dacă discuţi cu un psihiatru și 
rămâi la serviciu. Ştii ce vreau să spun, e mai ușor dacă ai ceva 
de făcut. Se zice că nimic nu e mai rău decât să stai așa, fără 
nicio treabă. Zâmbi. 

— N-o să stau. 

— Ce vreau să spun e că nu mi-aș dori să te știu în concediu, 
clocind la tine în casă. Ce vrei să faci? 

Să-l găsesc pe cel care a omorât-o pe Susan! strigă în gând. 
Își înghiţi cuvintele. Se strădui să fie diplomată. 

— Ştii, Peter, în cazul Susanei n-au reușit niciodată să 
întocmească un dosar ca lumea împotriva lui Rhotzbadegh. Nu 
vreau să spun că tipii de la district nu și-au făcut bine treaba. 
Numai că mă înfurie. Tot ce vreau e să casc și eu ochii prin jur, 
să văd dacă nu dau de ceva. Poate, după aia, o să stau un timp 
cu sora mea, pricepi, s-o ajut să treacă peste perioada asta. E 
încă teribil de afectată. 

Locotenentul Burns o privi cu atenţie în ochi. Mercedes nu se 
mișcă. 

— Nu știu ce să spun despre căscatul ochilor. După mine, 
cazul e închis. Chestia cealaltă, păi, desigur... 

— Cât îmi dai? întrebă. N-are nicio importanţă, se gândi. Nu 
mă mai întorc niciodată. O să îmbătrânesc, o să încărunţesc și o 
să-mi înțepenească articulațiile, și eu tot o să mai caut. 

Locotenentul Burns deschise unul dintre sertarele biroului și 
răsfoi un dosar. Scoase o foaie de hârtie cu numele ei scris sus. 

— Ai, deci, trei săptămâni de concediu și cel puţin încă două 
recuperare pentru ore suplimentare... ce naiba, să zicem tot 
trei. Regulamentul departamentului prevede și concedii pentru 
situaţii speciale. Pot să te trec și pe tine, dar asta înseamnă o 


reducere de salariu. Cam de cât crezi că ai nevoie? 

Habar nu avea. 

— Greu de spus. 

— Sigur. Înţeleg. Cred. Se uită la ea, cu o oarecare prudenţă. 
De ce porţi tunul? 

— Ce? 

Făcu semn spre haina ei. 

— Arma pentru elefanţi. Ce-i, un patruzeci și cinci sau un 
nouă milimetri? 

— Un nouă milimetri. 

— Ai nevoie de el ca să te uiţi la fotografii? 

— Nu. 

— Atunci? 

Nu răspunse. Tăcerea îi învălui. Locotenentul Burns se uită 
la hârtie, apoi ridică ochii spre ea. 

— Las-o baltă, Merce. S-a terminat. E la pușcărie, acolo unde 
îi e locul... Înţepeni, vocea lui căpătând o notă oficială. E un 
ordin: Nu te amesteca în cazul ăsta. E închis. N-ai să te alegi 
decât cu și mai multă durere. Vrei concediu, foarte bine, ia-ţi-l. 
Dar nu ca să lucrezi. Ca să-ţi revii. Ai înţeles? 

Nu răspunse. Burns se uită la ea și vocea i se îmblânzi. 

— În ordine. Eu măcar ţi-am ţinut prelegerea oficială... 

Mercedes zâmbi. 

— Mulţumesc, Peter. 

— Numai că, Merce, de dragul meu, revino-ţi și întoarce-te la 
lucru. De acord? 

— Exact asta încerc să fac, spuse. 

— Bine, ia-ţi mai întâi recuperările și după aia, dacă mai ai 
nevoie, ia-ţi concediu. Sună-mă pe urmă și găsim noi o soluţie. 
O să-i pun să-ţi trimită cecurile acasă. Cu o condiţie. 

— Care? 

— Du-te mai întâi să te vadă psihiatrul departamentului. 

Oricum or să te trimită la el când te întorci. Ai încredere în 
mine. Tot ce-ţi va spune va fi să-ţi iei liber un timp, două 
aspirine și să te duci din nou la el când te întorci. 

Încuviinţă din cap. 

— În ordine. Asta-i e tot. Se ridică din nou și adună teancul 
de fotografii. Vrei să vii cu mine la omucideri? De obicei idioţii 
ăia trebuie convinși, mai ales atunci când asta înseamnă că vor 
avea de umblat, că vor trebui să bage spaima în niște martori și 


să găsească niște probe. 

— Nu, mulțumesc, spuse. Data viitoare când mă voi duce la 
omucideri, va fi cu un caz. 

Işi mușcă buza. Sau ca să mă predau, gândi. 


Vizita la psihiatrul departamentului fu exact atât de 
superficială cum sugerase locotenentul că va fi. li descrise o 
oarecare stare de neliniște, insomnii, incapacitatea de a se 
concentra și accese de depresie. li spuse că se simțea vinovată 
de moartea Susanei. Socotea că are nevoie de timp ca să se 
împace cu pierderea suferită. Se ascultă vorbind, gândind cât 
de ușor era să creezi o minciună credibilă dacă amestecai în ea 
și puţin adevăr. O întrebă dacă voia să-i prescrie somnifere. Îl 
refuză. li spuse că, probabil, nu va scăpa de depresie până când 
nu va trata prin terapie sentimentul de pierdere, dar că era de 
acord că un concediu s-ar putea dovedi benefic. Zise că va face 
formele necesare ca să i se dea concediu medical, ceea ce 
însemna aproape salariul întreg. Mercedes se întrebă de ce 
toată lumea era preocupată de bani. li spuse apoi că dorea s-o 
vadă după o lună și-i fixă o programare. Completă o fișă și-și 
stinseră mâinile. li mulțumi și aruncă fișa după ce închise ușa 
biroului în urma ei. 

Totul era cu mult mai ușor decât se așteptase. 

N-a durat mult până și-a luat tot de ce avea nevoie din birou, 
în ciuda faptului că ceilalți membri ai secţiei au tot întrerupt 
analiza probelor ca să-și exprime condoleanţele și prietenia lor, 
lucru care a mișcat-o. Dar era nerăbdătoare, bucuroasă, 
dornică să termine și să plece. 

Când ieși pe ușa departamentului de poliţie al orașului, 
căldura era intensă. Cărămizile solide ale clădirii păreau că ard 
ca niște cărbuni încinși. Trase încet aer în piept, de parcă s-ar fi 
temut să nu-i pârjolească plămânii, ridicând capul și privind 
spre cer, ferindu-și ochii cu palma. O clipă avu senzaţia că 
intrase în raza unui reflector, care o urmărea. 

Trecu însă și simţi un fel de nerăbdare, aproape bucurie. 
Pentru prima dată după luni de zile simțea cum starea de 
depresie o părăsește. Fac ceva, gândi. Un picior în fața 
celuilalt. Câte un pas. Își aminti brusc cum o trezeau în 
întunericul din miezul nopţii, în casa surorii ei, primele 
scâncete de durere și foame ale sugarului. Își amintea ca de un 


ritual: arunci pătura de pe tine, bagi picioarele în papuci dintr- 
o singură mișcare, apuci halatul de baie de unde l-ai aruncat, la 
picioarele patului. „Vin”, spui, destul de tare ca bebelușul să 
audă, destul de tare pentru ca sora ta să știe că te ocupi tu și să 
alunece din nou în somn. „Vin imediat, șșș, șșș, șșș”, ultimele 
cuvinte rostite ca o gângureală adormitoare în miez de noapte. 

— Vin, spuse cu voce tare, dar nu avea cine s-o audă. 

Începu apoi să coboare treptele fredonând o melodie. 


9 


Primul lucru pe care-l făcu fu să cumpere trei aviziere ieftine 
din plută și o tablă verde pentru copii. Le duse acasă și le fixă 
lângă biroul ei. Scrise SUSAN pe o bucată de hârtie adezivă și 
o lipi sus, pe primul; RHOTZBADEGH pe al doilea și ALŢII pe al 
treilea. Tabla o puse în centrul camerei. Mută un corp de 
bibliotecă ce-i stătea în drum, mormăind în timp ce-l împingea 
prin cameră, ca să aibă mai mult loc. Fixă cu pioneze, în 
mijlocul avizierului pe care scria Susan, un grup de fotografii 
color opt pe zece de la locul crimei. Lângă ele, lista probelor 
găsite și declaraţiile celor doi homosexuali care găsiseră 
corpul. Şi avizierul Rhotzbadegh se umplu repede cu listele de 
obiecte găsite la el acasă și cu copii ale articolelor din ziare pe 
care le tăiase. Luă o fotografie a lui și o plasă pe avizier, unde-o 
putea vedea. 

Activitatea îi dădu un sentiment ciudat de ușurare. 
Acţionează ca un detectiv, își spuse. Construiește un caz. 

Dar mai întâi distruge-l pe al lor. 

Interiorul uniunii studenţilor de la Universitate arăta ca o 
cavernă. Nu i-a fost greu să dea de cei cu care fusese Susan în 
noaptea morții. Erau în sesiune și dornici să stea de vorbă. De 
fapt, să trăncăne. Despre orice, gândi Mercedes, doar ca să se 
rupă de la truda învățatului, deși feţele lor bronzate vorbeau 
mai degrabă despre orele petrecute la soare, nu în biblioteci. 

— Cum se face că ești atât de sigură? o întrebă pe o fată, o 
tânără cu păr negru și cu prostul obicei de a se uita direct la o 
persoană, cât timp o asculta, pentru ca după aceea, când 
răspundea, să-și lase privirea să rătăcească prin cameră. Cred 
că-i înnebunește pe profesori, gândi Mercedes. Cum de știi că 
Susan dispăruse la ora unsprezece în noaptea aceea? 


— Pentru că ne înţeleseserăm să plecăm la unsprezece. Era 
musai, aveam amândouă ore devreme și promiseserăm că, 
indiferent de cât de bine ne-am fi distrat, la unsprezece plecăm. 
Urma ca eu s-o scot pe ea de acolo, pricepeţi, sau ea pe mine. 
Dansam și n-am mai văzut-o. Dar la zece și jumătate am început 
s-o caut și la unsprezece fără cinci i-am pus pe băieţi să mă 
ajute. Teddy s-a dus și în parcare, a înconjurat clădirea. Vreau 
să spun că era imposibil să n-o vedem, oricât de aglomerat ar fi 
fost. Oricum, Susan ieșea întotdeauna în evidenţă. Nu se putea 
ascunde, chiar și atunci când localul era ticsit. Așa era ea. 

Știu, își spuse inspectorul Barren. 

— N-ai văzut-o cu cineva mai deosebit, cu cineva pe care nu-l 
cunoșteai? 

— Păi problema e că, fiind început de semestru, toată lumea 
era nouă. Nu cunoșteam pe nimeni. Erau studenți în anul întâi 
și proaspeţi absolvenţi. Erau și câţiva dintre noii membri ai 
corpului didactic, dar ei au plecat devreme. Vreau să spun că 
totul era nou și palpitant, și prietenos. Dar n-am văzut-o cu 
nimeni suspect, dacă la asta vă referiti. 

Inspectorul Barren oftă și se îndreptă spre un alt student, un 
tânăr uriaș, musculos, îmbrăcat într-un tricou. Se întrebă cum 
de nu-i era frig în camera în care aerul condiționat mergea la 
maximum. 

— Te rog să-mi spui cum de știi că Rhotzbadegh a fost aici 
până la miezul nopţii. 

— Le-am spus și celorlalţi de la poliţie, dar vă mai spun și 
dumneavoastră. De fapt, e foarte simplu. Aveam întâlnire la 
miezul nopții cu o fată... 

— La miezul nopţii? 

— Da. Romantic, nu-i așa? Urma cursul de istoria 
cinematografului și trebuiau să se ducă să vadă filmul unui rus. 
Un film lung, lung de tot. Se termina după unsprezece. Așa că 
ne-am înţeles să ne întâlnim aici. M-am pitulat într-un colț al 
barului, de unde vedeam ușa. E o fată tare drăguță și nu voiam, 
știu și eu, nu voiam s-o fac să mă caute, înţelegeţi? Erau prea 
mulți tipi singuri, dispuși să-i sară în ajutor, pricepeţi ce vreau 
să zic. Așa se face c-am intrat în vorbă cu tipul care ședea 
lângă mine. Nu era întreg la cap. Se vedea de la o poștă. Dar și 
cam tăntălău, după felul în care vorbea despre fete și cât sunt 
ele de ticăloase. A spus chestia asta, eu m-am uitat la el, după 


care a râs, am râs și eu și nu l-am prea luat în serios. Oricum, 
nu era genul de conversație pe care s-o uiţi... 

Mercedes ridică privirea de pe agendă. 

— Ce ai băut? 

— Două beri. Asta e limita. Echipa încă se mai antrena de 
două ori pe zi și, dacă beai prea mult, s-a zis cu tine. 

Ceilalţi studenţi protestară cu zgomot. 

— Două pachete de câte șase, vrei să spui, zise unul. Prietena 
Susanei adăugă: 

— Te-am văzut în noaptea aia, Tony. Erai matol. 

— Poate puţin... 

— Două beri le-ai spus antrenorilor, așa-i? întrebă Mercedes. 

Tânărul încuviinţă. 

— Ce s-a întâmplat a doua zi la antrenament? 

— Mi s-a făcut rău. 

— În ordine. Deci cât ai băut de fapt? 

Încercă să zâmbească, dar zâmbetul se stinse iute. 

— O groază. 

— De unde știi că asta s-a petrecut în noaptea în care a 
dispărut Susan? 

— Din cauza filmului. Nu s-a dat decât o dată. 

— Ce titlu avea? 

Șovăi, apoi se lumină la faţă. 

— Era despre nava aia pe care au făcut revoluţia... 

Mercedes își aminti dintr-odată de un căruț de copil ţopăind 
la vale pe o scară uriașă. 

— Crucișătorul Potiomkin? 

— Ăsta e. 

— Tony, îl întrerupse fata cu părul negru. Cred că ăsta a 
rulat în seara următoare. În seara în care a dispărut Susan a 
rulat filmul de război, știi care, ăla cu cavaleri și cu gheaţă 
spartă. Așa cred. 

— Habar n-am de asta, spuse băiatul. 

— Aleksandr-Nevski, zise inspectorul Barren. Oftă. Oricum, 
ești sigur că suspectul nu s-a urnit de pe scaun. 

— Aproape sigur. Adică am mai dansat și eu. Și a trebuit să 
mă duc la closet. Ca să nu mai vorbim că era o petrecere, așa 
că atunci când apărea câte un tip din echipă trebuia să mă scol 
și să-l salut... 

— Deci n-ai stat tot timpul lângă el? 


— Mă rog, nu tot timpul. 

Inspectorul Barren aruncă o privire spre încheietura mâinii 
tânărului. Grozav martor, gândi. Beat. Dispus să-și mintă 
antrenorii și, probabil, pe toată lumea. Nu-și poate aduce 
aminte amănuntele. Probabil nu-și aduce aminte ce zi era. Se 
uită din nou la el. Sper să ajungă profesionist, gândi. Nu-i de 
mirare că polițiștii nu i-au luat în considerare depoziţia. Juraţii 
ar fi râs dacă ar fi auzit-o. 

— Porţi vreodată ceas? 

— Nt. Ti-l saltă de la vestiar. 

— Deci nu poţi fi sigur cât era ceasul. 

— Păi, chiar cu exactitate, nu. 

— Bine, ce-a băut suspectul? 

— l-am adus eu o băutură. Apă tonică. Așa cum v-am spus, nu 
era întreg la cap. 

— Altceva? 

— Numai apă tonică. Dar cu puţin suc de lămâie. 

— Continuă. 

— Păi mare lucru n-ar mai fi de spus. Am stat mai tot timpul 
amândoi acolo, până ce orologiul a bătut de miezul nopţii și 
Cenușăreasa a intrat pe ușă. Şi am apucat-o înainte ca lupii să 
sară pe ea, înțelegeţi ce vreau să zic? Vreau să zic că, în unele 
nopți, în locul ăla se stârnesc scandaluri. Ce-a făcut tipul pe 
urmă, asta nu mai știu. Nu mai era de stat acolo... 

Prietena Susanei zâmbi. 

— Susan știa lucrul ăsta. De-aia am hotărât s-o întindem. La 
miezul nopţii, locul ăla devine un fel de grădină zoologică. N- 
am mai fi ieșit vii de-acolo... 

Era o glumă și ceilalți studenţi râseră, membri ai aceleiași 
familii. 

— Susan nici n-a ieșit, spuse Mercedes. 

Cam la două săptămâni după ce și-a luat concediu, 
inspectorul Mercedes Barren își conducea mașina într-o după- 
amiază fierbinte spre parcul unde fusese descoperit cadavrul 
Susanei. Era vară și dogoarea se ridica deasupra autostrăzii ca 
o cortină unduitoare, vaporoasă. Își spuse că atinsese un 
moment hotărâtor în investigaţiile ei. Zilele petrecute bântuind 
prin Universitatea din Miami și recitind documentele medico- 
legale o convinseseră de două lucruri: Sadegh Rhotzbadegh era 
suspectul firesc, evident, în această crimă. Se aflase în locul de 


unde fata dispăruse, tăiase din ziare relatarea crimei, ca și în 
celelalte cazuri, omorul însuși fusese comis în stilul său. Toate 
celelalte victime fuseseră tăbăcite și strangulate. Gândi că dacă 
s-ar fi ocupat ea de caz, s-ar fi străduit din răsputeri să 
găsească vreo legătura întâmplătoare între Susan și 
Rhotzbadegh. Cea mai mică legătură ar fi dus, cu siguranţă, la 
condamnare pentru crimă cu premeditare. Dar inspectorul 
Barren era la fel de sigură că nu el comisese crima, în primul 
rând, gândi, din cauza lipsei vreunei legături evidente. 

E prea simplu, își spuse. 

Își aminti de ușoara mișcare din cap. 

Nu e el, gândi. E clar ca lumina zilei. Urme de alcool. 

Se încruntă și, în mintea ei, se dojeni: Găsește ceva! 

Coti la vale spre parc, care în lumina strălucitoare a zilei 
părea să nu mai aibă nimic din aspectul demonic pe care și-l 
amintea din noaptea uciderii Susanei. O luă pe după colţ, spre 
parcare, și rămase privind la apele de lumină opacă ale 
golfului, ce păreau că se contopesc cu cerul palid de deasupra 
lor într-un albastru ca de porțelan. Nu adia nicio boare de vânt 
și vălurelele alunecau spre mal, lipăind poalele arbuștilor de 
mangrove noduroși cu un sunet ușor, oarecum asemănător cu 
cel al unui robinet picurând. Simţi miros de mâncare; o familie 
frigea carne la un foc, pentru masa de prânz. Zgomotul 
inevitabil al copiilor mici jucându-se părea că vine de departe, 
ca o muzică de fond. 

Parcă mașina și șovăi, privind peste parcarea aproape pustie 
spre tufișurile și copacii unde fusese ascuns cadavrul. După 
care, cobori oftând din mașină, o încuie și porni spre locul 
cunoscut. Ajunsă la marginea parcării, începu să numere. 
Susan cântărea cincizeci și trei de kilograme. Se imagină 
ducând corpul nepoatei ei pe umăr, așa cum fac pompierii. Un 
cadavru e mai greu, mai puţin maleabil. Se gândi cât era arabul 
de subţire, dar știa că asta nu înseamnă nimic; braţele lui erau 
puternice. Ar fi putut s-o care fără probleme. Dar nici asta nu 
însemna nimic. Socoti în gând distanţa, un metru, doi metri, 
până la douăzeci, înainte de a se opri și a privi la nisipul 
murdar. El o omorâse deja, gândi, Susan nu a simţit violenţa 
aruncării pe jos. 

El, gândi. Cine-o fi el. 

Unde o omorâse? se întrebă. Mașina arabului era curată. 


Perfect curată. Carpetele dinăuntru, ca și husele din faţă și din 
spate, fuseseră cercetate la microscop. Și eșantioane din 
portbagaj fuseseră analizate spectrografic. Nici urmă de sânge. 
Nici urmă de păr. Nici urmă de piele. Nici urmă de moarte. 

Adăugă în gând acest element pe listă. 

Se aplecă și pipăi murdăria peste care zăcuse trupul Susanei. 
Hai, își spuse. De-ar veni vreun mesaj cosmic. Vreo idee. Orice. 

Dar nu veni nimic. 

Tot ce simţea era zăpușeala. Copiii se jucau. Și ucigașul 
Susanei se plimba liber pe undeva. 

— Nimic, spuse. Absolut nimic. 

Se uită înapoi și deodată îi apăru în minte Susan, întinsă în 
faţa ei. Își aminti cu o cumplită claritate ciorapul mușcându-i 
gâtul, pata de sânge de sub capul ei, modul insultător în care 
fusese aruncată la pământ, cu picioarele desfăcute, cu sexul la 
vedere. 

Câtă cruzime, gândi. 

Clătină apoi din cap. 

Există ceva, își spuse. Gândește-te. Reflectă asupra loviturii 
din spatele capului Susanei. Dac-aș putea găsi arma, gândi. Sau 
locul unde a fost, cu-adevărat, înfăptuită crima. Locurile 
vorbesc aproape întotdeauna despre personalitate. Enumeră în 
gând toate testele de laborator la care fusese supus corpul 
Susanei. Dacă aș avea un obiect, își spuse, poate aș găsi ceva. 
Se gândi din nou la ciorap și, brusc, îi veni o idee. 

Se îndreptă, se întoarse iute și porni spre mașină. 

Observă o fetiță care se uita la ea. Avea părul blond și o 
figură deschisă, poznașă. Purta un slip micut, de fetiță, și asta o 
făcu pe Mercedes să zâmbească. Fetiţa mânca dintr-un cornet 
cu îngheţată de vanilie, care se topea mânjind-o de sus până 
jos, conferind zâmbetului ei sfios un contur alb. Inspectorul 
Barren îi făcu cu mâna și fetița răspunse și ea cu un semn mic, 
înainte de a se întoarce și a o lua la fugă. Să nu ai încredere în 
nimeni, gândi Mercedes privind cum fetița dispare printre 
copaci și umbre, spre plajă și locul de joacă. Să crești mare și 
să nu ai încredere în nimeni. 


Întotdeauna detestase să meargă la morgă, nu din cauza 
cadavrelor disecate acolo, ci din cauza luminii strălucitoare, 
dure ce umplea încăperile cu o strălucire ca de pe altă lume. I 


se părea că lumina se contopește într-un chip ciudat cu mirosul 
de formaldehidă și de antiseptice ce emana din tot și din toate. 
Prefera să se gândească la moarte ca la ceva întunecat și intim, 
total opus atmosferei de la morgă, unde oamenii intrau și 
ieșeau aproape fără oprire. Privi, dintr-un colţ al sălii de 
autopsie, cum medicul scotea diferite organe dintr-un trup 
despicat, în timp ce vorbea într-un dictafon. Glasul îi era 
monoton, până descoperi ceva ce-l interesa, moment în care 
urcă cu o octavă, devenind piţigăiat, ca al unui băieţaș. Îl văzu 
scotocind în trup, ca să scoată până la urmă un obiect mic 
dintr-o masă sângerândă și, ridicând sus la lumină ce scosese, 
să spună încântat: 

— Vezi ce mică poate fi moartea? 

Mercedes nu răspunse și el lăsă să cadă ce găsise într-un 
recipient pentru probe. 

— „In artera coronariană stângă, la aproximativ trei 
centimetri, un fragment de glonţ, aproape intact, aparent de 
calibrul douăzeci și doi sau, poate, douăzeci și cinci. Acesta a 
provocat decesul... impactul a secţionat artera, a dus la o 
pierdere bruscă și masivă de sânge, starea de șoc și oprirea 
instantanee a cordului... 

Privi, peste umăr, la inspectorul Barren. 

— Cu alte cuvinte, un glonţ i-a pătruns direct în inimă... 
Tipilor de la ziare le plac focurile de mitralieră și puști 
automate și toate chestiile alea teribile de la televizor. Sunt 
însă lucruri care nu s-au schimbat de douăzeci de ani. Vrei să 
omori pe cineva cu sânge rece și profesionalism? Un glonţ de 
calibru mic, dar cu putere mare, tras de aproape drept în 
inimă. Sau, dacă vrei o variaţie, chiar aici, la baza craniului... 
Se lovi cu degetul arătător în ceafă... Pac! și s-a zis cu el. Sau 
cu ea. Nu tu zgomot. Nu tu mizerie. Nici oameni alergând să se 
ascundă. Nici trecători nevinovaţi împușcați. Nici explozii. Și, 
din punctul meu de vedere, un mare avantaj. O găurică, chiar 
aici... Se bătu în piept și, în încăperea mică, sunetul păru să 
reverbereze. O Uzi sau o Ingram fac o mizerie de nedescris. N- 
au stil. N-au urmă de stil. 

Își întoarse privirea spre forma de pe masa din faţa lui. 

— ...Genul meu favorit de crimă. Nu există niciun dubiu. 
Simplu. Direct și la obiect, fiți amabilă, vă mulțumesc, doamnă. 

Clătină din cap și se uită la inspectorul Barren. 


— Am auzit că ești în concediu medical. Ce te aduce pe aici? 

— Trebuie să discut despre... 

— ...Nepoata ta. Așa e? 

— Da. 

— Ei bine, care-i întrebarea? 

Doctorul se uită la unul dintre îngrijitori, care punea un corp 
înfășurat într-un linţoliu în unul dintre containerele frigorifice. 

— Hei, Jesus! Du-te și adu-mi dosarul numărul optzeci și șase 
pe o mie o sută paisprezece. Pronto, te rog. Numele e Susan 
Lewis. 

Mercedes se uită după îngrijitorul care ieși din încăpere. 

— Nu durează mai mult de două minute, zise doctorul. 
Spune-mi, totuși, ce nu-ţi dă pace? 

— Susan a fost... 

— Asfixiată. Cauza decesului a fost strangularea. Metoda 
prin care a fost ucisă, un ciorap în jurul gâtului. Nu era 
conștientă când s-a întâmplat. Toate astea le știi. Erai acolo și 
ai văzut raportul. 

— Doborâtă de o lovitură la baza craniului? 

— Ahhh, da. Probabil. 

— Nu ești sigur? 

— Mda, traumatismul de la baza craniului era serios. Ar fi 
putut, el singur, să provoace moartea. Dar m-a deranjat... 
Îngrijitorul se întoarse și-i întinse un dosar. Bun. Ăsta e... Citi o 
clipă. Așa. Emisfera stângă... pierdere de ţesut... pierdere de 
materie cerebrală... ei bine, ce m-a deranjat pe mine a fost că 
la faţa locului nu s-au găsit prea multe urme provenind din 
lovitură. Vreau să spun că nu era acolo decât ce te-ai aștepta să 
curgă dintr-o rană atât de serioasă. 

— Nu cred că te înţeleg. 

— Bine-bine, a lovit-o, pe urmă a strangulat-o. Mă rog, 
dosarul arată că arabul a agăţat-o la ieșirea de la uniunea 
studenților din Universitate, i-a dat una în cap, a vârât-o în 
mașină, după care a dus-o în parc, a violat-o, a strangulat-o și a 
lăsat-o acolo. Pentru mine însă chestia asta nu are sens. 

— De ce nu? 

— Păi, așa cum ţi-am spus, lovitura pe care Susan a primit-o 
în cap ar fi trebuit s-o omoare. Probabil pe loc. Ar fi trebuit să 
fie mizerie în toată mașina. Mizerie pe care, realist privind 
lucrurile, n-ar fi putut s-o curețe atât de bine încât să treacă de 


examenul spectrografic. Şi dacă fata a murit în timp ce el 
conducea spre parc, înseamnă că strangularea și actul sexual 
au avut loc post-mortem. În cazul ăsta, urmele ar fi arătat cu 
totul altfel. Vreau să spun că pentru un medic legist ar fi arătat 
altfel. 

— Cred că înţeleg... 

— Mai era ceva. Dedesubtul urmei circulare lăsate de ciorap 
în jurul gâtului am găsit câteva zone ușor învineţite. 

— Chiar despre asta voiam să te întreb, zise inspectorul 
Barren. Le menţionezi în unul dintre rapoarte, dar nu și în 
celălalt. Ce-i cu urmele alea? Puteau fi vânătăi lăsate de 
degete? 

— Mda, răspunsul la întrebarea asta e da. Dar dacă mă duci 
la bară și mă pui să declar sub jurământ că vânătăile alea au 
fost produse de două mâini, n-o s-o pot face, nu cu un anume 
grad de certitudine medicală. Ce vreau eu să spun e că urmele 
se potriveau cu cele datorate strangulării manuale, dar nu erau 
concludente. Și abia se vedeau. 

Șovăi înainte să continue. A 

— Nu pot să sufăr chestia asta, înţelegi? Imi place ca 
lucrurile să fie conforme scenariului pe care mi-l prezintă 
inspectorii de la omucideri. Dacă adaugi strangularea asta 
manuală, se pune întrebarea: unde? când? 

— Ai putut să măsori distanţa dintre vânătăi? 

Doctorul zâmbi. 

— Bună întrebare. Tu pui întotdeauna întrebări pertinente. 
Da. Dar o singură combinaţie posibilă... 

Işi scoase cu grijă mănușile chirurgicale și se apropie de 
Mercedes. 

— Din punct de vedere medical, problema constă în a găsi 
poziția corectă a mâinii și a degetelor... Își puse mâinile în jurul 
gâtului inspectorului Barren. Doctorul era un bărbat scund, 
subţirel, cu trăsături ca de șoricel și cu ochelarii veșnic cocoțați 
pe vârful nasului. Dar Mercedes tresări când simţi forța 
degetelor lui fine care se strânseră teatral în jurul gâtului ei. Ai 
aici strangularea clasică, de tip Hollywood anii treizeci, faţă în 
faţă. Dar uită-te, dacă aș fi ceva mai înalt - se ridică pe vârfuri - 
unghiul se schimbă. Sau dacă te lupti, și atunci se schimbă... 
Cât vorbea, doctorul își mișca în continuare degetele pe gâtul 
inspectorului Barren. Mercedes se uita la el așa cum se uită un 


bărbat la bărbierul care-l bărbierește și în care nu prea are 
încredere... Şi acum să vedem ce se întâmplă dacă o face din 
spate. Şi în cazul ăsta lucrurile se schimbă. 

Lăsă mâinile să-i cadă. 

— Aproape paisprezece centimetri. 

— De unde până unde? 

— Bănuiala mea, și e numai o bănuială, niciodată n-aş 
depune mărturie la tribunal în legătură cu asta, e că la mâinile 
asasinului, distanța dintre degetul mare și arătător trebuie să 
fie de cel puţin paisprezece centimetri de la degetul mare și 
până la arătător. 

Doctorul scoase un fornăit. 

— Nu pot să sufăr chestia asta, spuse. Zău. Uneori 
întrebările mă indispun îngrozitor. 

— Crezi că Rhotzbadegh... 

O întrerupse. 

— Sigur că așa cred. Se uită la ea. Cine altul, spune-mi? Tipul 
avea predispoziţie spre așa ceva. Era în zonă. Urma destul de 
bine tiparul lui obișnuit. El a omorât-o... asta e sigur, zău așa. 
Sunt convins. 

— Dar? 

— Dar nu exact așa cum își imaginează ei că s-au petrecut 
lucrurile. 

— Ai discutat vreodată despre asta cu ei? 

Doctorul fornăi din nou. 

— Bineînţeles! 

Se întoarse și se duse înapoi la cadavrul de pe masa de 
disecţie. Privi în interiorul lui, apoi rosti cu voce tare. 

— Necazul e că nu există nicio indicație limpede că nu s-au 
petrecut așa cum cred ei. Şi, zău, care-i diferența? El a făcut-o, 
asta e la fel de sigur cum e că stau aici și respir, iar tânărul 
ăsta zace mort... Împunse de câteva ori cu degetul în cadavru, 
ca și cum ar fi vrut să se asigure că avea dreptate. 

— Dar? 

— Dar. Dar. Dar. Dar mie-mi plac lucrurile clare. Așa 
funcţionează corpul omenesc. Scoate ceva și voilà! Nu mai 
merge cum trebuie. Scrântește-ţi o gleznă și începi să 
șchiopătezi. Fă-te cu un glonţ în inimă și mori. Chestiile 
neobișnuite. Chestiile contorsionate și chestiile obscure. Zău că 
nu pot să le sufăr. De-aia îmi place o împușcătură ca la carte. 


Sapi în jur și ura! Uite glonţul. Niciun dubiu. E mort. Asta-i 
cauza. Nu pot să sufăr treburile neterminate... 

Șovăi din nou. 

— La drept vorbind, nu are nicio importanţă. Și s-ar putea să 
fiu complet sărit de pe fix. Oricum, procurorul asta mi-a spus. 
Se uită din nou, peste umăr, la inspectorul Barren. Ştii, spuse 
cu o urmă de tristeţe în glas, că dacă le arăţi la doi medici 
legiști aceleași fapte ajung la concluzii diferite? De fiecare dată. 
Poţi pune pariu că-i așa. Suntem grupul cel mai certăreţ, 
niciodată nu cădem de acord. Toată lumea crede că, fiindcă 
avem de-a face cu morţii și nu cu viii, nu suntem supuși 
acelorași capricii legate de diagnostic, de supoziţii, pe care le 
aveți și voi. Și așa e. 

Trase adânc aer în piept. 

— Asta mă întristează. 

Părea că doctorul privește în pieptul deschis al subiectului 
său. Mercedes așteptă o clipă înainte să vorbească. 

— Paisprezece centimetri? 

— Da. Dacă-ţi servește la ceva. 

Se răsuci și se îndreptă spre ieșire. 

— Numai că nu dovedește nimic, spuse doctorul în urma ei. 
Când să iasă pe ușa sălii de operaţii, se întoarse și-l văzu 
aplecat peste ce rămăsese din bărbatul acela, pierdut din nou 
în munca lui. 


În noaptea aceea, în locuinţa ei, inspectorul Barren își turnă 
un pahar de vin roșu, amintindu-și de cuvintele vânzătorului de 
la magazinul de băuturi, care o asigurase că acest cabernet de 
California era la fel de bun ca și alte vinuri care costau de două 
ori mai mult. Mercedes nu-i spusese că era prea puţin probabil 
să-și dea seama de diferenţă și, în plus, pusese și un cub de 
gheaţă în pahar. Se dezbrăcase după vizita la morgă și stătuse 
îndelung sub duș, frecându-se bine - patologic, își spusese în 
glumă - ca să îndepărteze duhoarea camerei morţii de care nu 
izbutea să scape. Nu se simte, gândise când ieșise de sub duș, 
apoi se oprise, adulmecase aerul și, în cele din urmă, rostise cu 
voce tare: 

— Mă rog, fir-ar să fie, nu se simte. 

Stătea la ea în cameră, în pielea goală, și sorbea vinul, 
simțind cum atingerea alcoolului îi străbate trupul. Trase adânc 


aer în piept. O clipă avu chef să rămână goală, să stingă toate 
luminile și să lase întunericul s-o alinte. Ideea o făcu să 
chicotească și să se gândească cât de mult trecuse de când 
făcuse ceva spontan și neconvențional, orice care să-i aducă 
aminte că lumea nu însemna doar crimă și moarte. Clătină apoi 
din cap și luă un șort și un tricou vechi al echipei Miami 
Dolphins, din anii când mergea la meciuri, și se îmbrăcă. 

Trecu desculță în camera de zi, luând cu ea paharul și sticla 
de vin. Se duse la bibliotecă și scoase din raft un album de 
fotografii legat în piele, se așeză apoi într-un fotoliu și, așezând 
grijuliu paharul cu vin pe genunchi, îl deschise. Căuta o 
fotografie anume. 

Răsfoi pagini cu fotografii de-ale ei, de-ale Susanei și de-ale 
părinţilor Susanei, stăruind câte o clipă asupra unora dintre 
ele, ba o fotografie de la o petrecere de aniversare, ba una de 
la absolvire. Se simţea inundată de căldura amintirilor, alinată. 
În cele din urmă găsi fotografia pe care o căuta. 

Era o poză cinci pe șapte cu inspectorul Barren la douăzeci și 
unu de ani, în picioare între John Barren și tatăl ei. Gândi: Vara 
dinainte de căsătoria noastră, vara în care a murit tata. Privi 
fondul, o întindere de valuri albastre-verzui rostogolindu-se 
regulat și blând pe ţărmul din Jersey. În fotografie erau toţi trei 
în costume de baie și Mercedes își aduse aminte cum cei doi o 
necăjeau fără milă, fiindcă nu știa să înoate și cu toate astea 
era constant atrasă de plajă. Își aminti cum obișnuia să stea, 
ore în șir, citind pe nisip, la soare, liniștită, destinsă. Când 
căldura devenea de nesuportat, lua o găletușă din plastic de 
jucărie, se ducea la malul oceanului și se lăsa să cadă pe nisipul 
umed, așteptând ca un val ceva mai mare să trimită un șuvoi de 
apă pe plajă, spre ea. Lichidul rece, limpede și înspumat îi 
cuprindea degetele de la picioare și se răsucea în jurul 
coapselor ei, răcorind-o. Dacă era nevoie, lua găletușa, o 
umplea acolo unde apa nu era adâncă și, fără prea multă 
ceremonie, și-o turna în cap. John râdea, arăta spre ea și pleda 
din nou că trebuie să înveţe să înoate, dar nu cine știe ce 
serios, fiindcă știa că n-o s-o facă, indiferent cât de ridicolă 
părea. 

Nu știa să înoate din cel mai simplu motiv cu putinţă. 

Era mică, dacă avea mai mult de cinci ani. În locuinţa ei, 
închise ochii și, ca de obicei, simţi neliniștea cuprinzând-o, așa 


cum se petrecea întotdeauna când amintirea îi revenea în 
minte. Părea că inima îi bate mai repede, sudoarea de pe ceafă 
devenea ușor mai rece și mai neplăcută, stomacul i se strângea. 
O clipă se gândi la puterea fricii, la fel de mare chiar și acum, 
când traversa decenii de amintiri. Stătea pe nisip cu mama ei, 
tatăl ei călărea valurile ce se spărgeau pe plajă, pentru ca apoi 
să se avânte iar în apă cu acea exuberanţă de băieţel pe care o 
dovedea întotdeauna când erau la ocean. Mama ei o privise și 
spusese: „Merce, dragă, du-te la tata și spune-i că e ora mesei”. 
Nimic mai normal; chiar și acum, stând în locuinţa ei, gândi că 
era teribil de simplu. 

Inspectorul Barren închise ochii și își aminti, cu o claritate 
orbitoare, fiecare pas. Sărise în picioare, se întorsese și fugise 
spre apă, fără să-și ia ochii de pe tatăl ei, care tocmai se 
răsucise și prinsese un val mare ce se îndrepta cu viteză spre 
plajă. Când deschisese gura ca să-l strige, privise în sus și, ca 
într-un stop cadru de groază cumplită, își dăduse seama că 
nimerise drept într-un val uriaș. Când valul se sparse deasupra 
capului ei, forța apei o trânti pe spate, scoţându-i tot aerul din 
piept, furându-l din pieptul micuţ al fetiţei. Dintr-odată apa i se 
păruse de un verde închis, apoi neagră, și părea că înghiţise 
întreaga lume. Luptase cu disperare, căutând să iasă din val și 
deodată ceva greu și întunecat aterizase chiar deasupra ei, 
ținând-o mai departe la fund, împiedicând-o să ajungă la lumina 
soarelui. Işi mai amintea și-acum, cu un sentiment neașteptat 
de disconfort, cum îi zgâria nisipul spatele. Mintea i se 
învârtejise, ochii i se înceţoșaseră, plămânii ei micuţi ardeau, 
inima îi fusese cuprinsă în ghearele întunericului. Nu știa cu 
adevărat ce era aceea moarte, dar în clipa aceea incredibil de 
scurtă, interminabilă, crezuse că moartea pusese stăpânire pe 
ea. 

Și apoi, brusc, fusese smulsă din întuneric și scoasă la lumina 
soarelui. 

Era tatăl ei. 

Valul îl purtase chiar deasupra ei. El o ţinuse la fund, el o 
ridicase la suprafaţă. 

Își amintea de câteva lacrimi, uscate repede în după-amiaza 
fierbinte. În ziua aceea se jucase în siguranţă, pe nisip. Dar 
noaptea, bine învelită în patul ei, când lumina zilei pălise și 
întunericul umpluse camera, plânsese cu lacrimi amare și 


jurase să nu se încredinţeze niciodată valurilor, să nu cunoască 
niciodată senzaţia oceanului care se închide deasupra capului 
ei, niciodată să nu mai intre în apă. 

Încăpăţânată, gândi. O fetiță încăpăţânată, care se ţinuse de 
cuvânt. 

Râse. Fetița nu se schimbase niciun pic în treizeci și ceva de 
ani. Şi probabil nici nu se va schimba. 

Privi iar fotografia. Zâmbi. John avea un corp neted, 
musculos, care lucea în lumina soarelui răsfrântă de apele 
oceanului. Își aminti cum îl tachina tatăl ei pentru că nu avea 
păr pe piept, în timp ce el își bomba pieptul, cu pădurea lui de 
păr negru ondulat, fudulindu-se, făcând pe culturistul la plajă. 

Ce vremuri fericite, gândi. 

Se uită la chipul tatălui ei. Soarele îl silea să-și strângă puţin 
ochii, dându-i un aer șmecheresc. Râse cu voce tare. 

— Ce părere ai avea despre cazul ăsta? îl întrebă pe bărbatul 
din fotografie. 

Matematica, i-ar fi răspuns ca la lecţie tatăl ei, cu cel mai 
perfect accent universitar, preferă o procesiune constantă de 
date pentru a ajunge la o concluzie care, altminteri, îţi scapă 
printre degete. Dar nu e întotdeauna cazul: uneori poţi 
demonstra o teoremă prin absenţa unor informaţii 
contradictorii. 

Simti, brusc, cum o cuprinde disperarea. 

Nu va putea dovedi că Sadegh Rhotzbadegh n-o omorâse pe 
nepoata ei. 

Să dovedești că un anumit lucru nu s-a petrecut. Tatăl ei ar 
clătina din cap și ar zâmbi. Pentru asta, ar spune, e nevoie deo 
inteligență adevărată, de un raţionament matematic pur. 

Simţi că-i vine să urle. 

Trase apoi adânc aer în piept și sorbi o gură de vin. 

Se gândi mânioasă la conceptul de probă. Probă legală. 
Probă care să se susţină și să fie admisă la tribunal. Probă care 
să elucideze cazuri de crimă. Dovadă plus ocazie egal 
prezumție de vinovăţie și, în cele din urmă, în lipsa unor alte 
ipoteze, duce la verdict. Ipotenuza la pătrat este egală cu suma 
pătratelor celorlalte două laturi. Logica, gândi, este insidioasă. 
Toate aspectele logice îl indică pe arab. Trăim într-o lume care 
pune accentul pe compromis. Pentru fiecare acţiune există o 
reacţie opusă egală. 


Instinctul însă indica altceva. 

De ce anume dispunea? De o crimă care nu s-a petrecut 
exact așa cum ar dori anchetatorii. De un suspect care se 
potrivește aproape perfect cu locul pe care i se cere să-l ocupe 
- cu excepţia a unul sau două amănunte critice. 

Pornește de la sursa dilemei, ar fi spus tatăl ei. 

Destul de ușor, gândi. Și știu unde se va duce în dimineaţa 
aceea. Simţi un fel de agitaţie și goli paharul. Se uită pentru 
ultima oară la fotografia din albumul ce se odihnea în poala ei. 

La două săptămâni după ce mama ei făcuse fotografia, vara 
luase sfârşit.  Ingrămădiseră  cearșafurile,  prosoapele, 
umbrelele și toate celelalte catrafuse de voiaj în vechiul lor 
break murdar. Traficul la acel sfârșit de săptămână în care 
căzuse și Labor Day fusese îngrozitor, bară la bară, cu sub o 
sută de kilometri la oră. Işi amintea de felul în care tatăl ei 
strângea volanul în mâini, înjurând din când în când, 
plângându-se când alte mașini îl depășeau. Invitaţie la măcel, 
spusese. Așa spunea în fiecare an, când își strângeau lucrurile 
după vacanţă și se îndreptau spre casă. Nu-i de mirare că atâţia 
oameni mor pe autostradă, se văita. Işi lasă creierele pe plajă. 
O oră se transformă în două, apoi în trei și în cele din urmă, 
cotiră pe strada lor. Și-l amintea pe tatăl ei, imitând perfect 
accentul lui Charles Laughton și cocoșându-se asupra 
volanului: „Sanctuar! Sanctuar!” strigă în timp ce familia, 
epuizată, ovaţiona. Se uită din nou la fotografie și, cu ochii 
minţii, văzu cum descărcaseră mașina și cum mama se 
întorsese spre tatăl ei și-i spusese: „Oh, n-avem nimic de 
mâncare în casă, du-te până la prăvălia din colţ și cumpără 
niște hamburgeri”. Tatăl ei încuviințase din cap, sărise din nou 
în mașină, le făcuse semn cu mâna că se întoarce în 
cincisprezece minute. 

Dar nu se mai întorsese, gândi. 

Ea și John erau pe pajiștea din faţa casei, cărând lucrurile 
înăuntru, și auziseră sirenele salvării și ale poliţiei în depărtare, 
ridicaseră privirile, nu se gândiseră la nimic și mai luaseră un 
rând de bagaje. 

Doi adolescenţi beţi trecuseră pe roșu și-i izbiseră în plin 


Labor Day - Ziua Muncii la americani; se sărbătorește la 
începutul lui septembrie. 


mașina. Fusese aruncat de pe scaun afară din mașină și zdrobit 
când vehiculul trecuse peste el. 

Zâmbi. Probabil că apreciase ironia prin care un 
matematician devenise o cifră statistică referitoare la 
accidentele de la sfârșitul de săptămână de la Labor Day. Încă 
îmi mai e dor de el, gândi. Încă îmi mai e dor de ei toţi. Se uită 
iar la fotografie. Stătea între cei doi bărbaţi ai vieţii ei și fiecare 
își petrecuse câte un braț peste spatele ei. Își aminti de clipele 
dinainte ca fotografia să fie făcută: între tată și iubit se iscase 
un simulacru de ceartă legat de locul pe care braţul fiecăruia 
trebuia să-l ocupe pe spatele ei. Se iubiseră, gândi, iar eu i-am 
iubit pe amândoi. Amintirea îi dădu un sentiment de plăcere, ca 
și cum ar fi simţit greutatea și apăsarea celor două braţe care-i 
înconjurau umerii și căldura pe care o emanau corpurile lor 
când se cuibărise între ei. 

Sanctuar, gândi. 

Inchise albumul și se duse la culcare. 


10 


Își ferea ochii de strălucirea amiezii și aproape că nu observă 
indicatorul mic, pătrat, de pe marginea drumului. Era retras cu 
câţiva metri faţă de toate celelalte semne, și Mercedes Barren 
își spuse că aceasta reprezenta o concesie făcută reacției de 
respingere. Nimeni nu-și dorește o închisoare ca vecin. Pe el 
scria: CENTRUL DE EVALUARE ȘI CLASIFICARE F.S.D.O.C. 
LAKE BUTLER PRIMA LA DREAPTA. Cam la o sută de metri 
dincolo de semn se deschidea un drum pavat, murdar. Drumul 
era tăiat între două șiruri de pini înalţi, cu acele colorate într- 
un verde-cafeniu din cauza soarelui necruţător al verii din 
Florida. Inspectorul Barren conduse încet mașina pe drum, 
trecând pe sub o salcie uriașă care-și arunca sfidătoare umbra 
pe jos. Drumul șerpuia, ocolind un câmp cafeniu pe care câteva 
vite pășteau, leneșe, mulțumite, și inspectorul Barren zări o 
îngrămădire de clădiri scunde, cenușii, ce păreau că strălucesc 
în dogoarea amiezii. Opri mașina ca să citească un indicator 
mare, negru cu galben, care domina una dintre laturile 
drumului: ATENŢIE. ORICINE DEPĂȘEȘTE LINIA GALBENĂ E 
SUPUS PERCHEZIŢIEI. ORICINE TRANSPORTĂ BUNURI DE 
CONTRABANDĂ ÎN C.E.C.L.B. VA FI DEFERIT JUSTIŢIEI 


CONFORM LEGII. De-a curmezișul drumului era trasată o 
dungă lată, galbenă. Inspectorul Barren acceleră ușor și dădu 
cu ochii de un gard înalt de aproape cinci metri, cu sârmă 
ghimpată deasupra, care înconjura grupul de clădiri. 

Parcă mașina în zona cu semnul VIZITATORI și o luă pe jos 
spre o ușă dublă, mare, din sticlă. Un alt indicator o informă că 
această clădire găzduia administraţia închisorii, deși cuvântul 
„închisoare” nu era folosit. Cât de caracteristic! Trăim într-o 
epocă luminată, dependentă de eufemisme, gândi. Așa se face 
că închisorile sunt unităţi corecţionale, având încadraţi nu 
gardieni, ci ofiţeri corecţionali, iar prizonierii sunt subiecți. 
Avem cumva senzaţia că dacă schimbăm denumirea, realitatea 
e mai puţin rea și dezgustătoare, deși, de fapt, nu se schimbă 
niciodată nimic. Intră pe ușă în clădirea întunecată, răcoroasă, 
schimbarea bruscă de lumină orbind-o. Privirea i se adaptă cu 
încetul. Se îndreptă apoi spre recepţie. 

În câteva minute își lăsase automatul unui gardian în 
uniformă, care o privise bănuitor când scosese pistolul acela 
mare și fusese condusă într-un birouaș pe ușa căruia scria 
Arthur Gonzales, ofițer de clasificare. Era o încăpere strâmtă, 
plină de fișete, cu un birou mic, pe care domnea dezordinea, și 
două scaune. O fereastră dădea spre zona de exerciţii în aer 
liber a închisorii. Inspectorul Barren privi afară și văzu câţiva 
bărbaţi jucând baschet. Erau goi până la brâu și sudoarea făcea 
ca trupurile lor să strălucească atunci când se deplasau pe 
teren. Fereastra era închisă din cauza aerului condiționat, așa 
că nu le putea auzi vocile. Dar cunoștea zgomotele pe care le 
făceau: bascheţii lovind suprafaţa de ciment și corpurile 
ciocnindu-se între ele. 

Se gândi într-o doară la soțul ei, care iubea acest sport. 

„Există o zonă, Merce, un moment, bănuiesc, nu știu, în care 
te încingi. Nu seamănă cu niciun alt sport, pur și simplu pune 
stăpânire pe tine senzaţia că poţi arunca orice spre coș și vei 
nimeri. Fierbinte. Electric. Presupun. E greu de descris, dar 
uneori ai impresia că poţi sări ceva mai sus, ceva mai repede și 
coșul pare dintr-odată mai aproape, și rama mai lată și știi, pur 
și simplu știi, că ce arunci în sus va trece prin el. Asta se 
întâmplă în timpul jocului. Nu știu de ce. Şi pe urmă, senzaţia 
dispare exact așa cum a apărut. Mingea începe să clămpăne și 
să cadă. Picioarele îţi încetinesc. Magia s-a evaporat. Poate că 


trece la altcineva. Brusc, trist, devii muritor. Dar clipele de 
imortalitate, Merce, sunt grozave. Ca și cum un zeu al 
sporturilor te-ar fi atins, ţi-ar fi transmis harul lui. Şi până când 
această stare de spirit te părăsește și zeul își alege pe 
altcineva, ești ca pe jăratic...” 

Mercedes zâmbi. 

În dimineţile de vară o ducea pe terenul în aer liber și făceau 
o partidă. La început se limitase să tragă doar cu stânga. Pe 
urmă, într-o dimineaţă, îl bătuse printr-o săritură din fugă, 
chicotind. 

Zâmbi din nou, gândindu-se cât de caraghioși erau bărbaţii 
cu locurile lor. Caraghioși, dar și minunati în același timp. Ce-i 
plăcuse la John fusese că, în dimineaţa în care îl bătuse, el 
fusese primul care anunţase familiei ei evenimentul. Fără 
justificări. Bineînţeles că, a doua zi, a trecut dintr-odată mingea 
din stângă în dreapta și a atacat în forţă. În felul acesta o 
anunţa că regulile jocului se schimbaseră. 

— Trișorule! strigase ea. 

— Nu, nu, nu, răspunsese John. N-am făcut decât să 
restabilesc echilibrul dintre sexe. 

În noaptea aceea fusese deosebit de tandru și de nesigur 
când se apropiase de ea. 

Inspectorul Barren scutură din cap și nu se putu abtine să nu 
zâmbească amintirii. 

Se întoarse când auzi ușa deschizându-se în spatele ei. 

Un bărbat rotofei, îmbrăcat într-o pereche de pantaloni kaki 
și o cămașă albă, intră în cameră. li întinse mâna și-i spuse: 

— Bună, cu ce pot să vă fiu de folos? pe un ton care-i arăta că 
avea chef s-o vadă sau s-o ajute cum avea chef să se 
molipsească de vreo boală. Işi îngropă imediat capul în 
maldărul de hârtii, vrând parcă să-i indice că prezenţa ei nu 
solicita decât o parte din atenţia lui. Niciun inspector nu poate 
să sufere să aibă de-a face cu personalul din închisori, gândi. 
Pentru că întotdeauna se poartă așa. li preocupă logistica și 
paza, cine unde e trimis și ce pat va ocupa. Nici vorbă de 
vinovăţie sau nevinovăție. 

Luă loc în faţa lui. 

— Sadegh Rhotzbadegh. 

— Da, e unul dintre clienţii mei... 

Un nou eufemism, gândi Mercedes. 


— Aș dori să vorbesc cu el, vă rog. 

— Vreun nou caz de genul celor pe care le-a recunoscut? 

— Da. 

— E o cerere oficială? 

— Nu. Nu chiar. Neoficială. 

— Nu? Chiar și așa, probabil îl voi sfătui să solicite asistenţă 
juridică înainte de a vorbi cu dumneavoastră... 

De partea cui ești? gândi Mercedes Barren mânioasă. Își 
păstră gândurile pentru ea. 

— Domnule Gonzales, e vorba despre o anchetă neoficială. 
Cred că domnul Rhotzbadegh a fost pe nedrept implicat într-o 
crimă și cred că va fi în stare să lămurească repede lucrurile. 
Bineînţeles, are drept la un avocat. Dacă va fi nevoie, o să-i 
citesc drepturile... 

Privi cu duritate peste birou. 

— ...Dumneavoastră însă nu aveţi niciun drept să-i spuneţi 
ceva. Cu atât mai puţin să-i daţi sfaturi. Mă rog, dacă vreţi să 
vorbesc cu șeful dumneavoastră... 

— Nu, desigur, nu va fi nevoie. 

Răscoli iute câteva hârtii. 

— Și-atunci? 

— Domnul Rhotzbadegh se află în prezent la activităţi. 
Urmează o pauză, chiar înainte de masa de seară. Puteţi să-i 
vorbiţi atunci... dacă o să vrea să vă vadă. Știţi că are dreptul 
să refuze... 

— Numai că dumneavoastră veţi avea grijă să nu-și exercite 
acest drept. 

— Păi nu pot... 

— Ba puteţi al naibii de bine. N-am condus trei ore și 
jumătate mașina ca să aud un asasin condamnat spunând: „Nu, 
mulțumesc, azi nu”. Il luaţi și îl aduceţi într-o cameră unde să 
putem sta de vorbă. Dacă preferă să nu spună nimic, mă rog, 
asta e o problemă între el și mine. Nu e treaba dumneavoastră. 

— Pot aranja în ce privește camera. Dar... 

— Dar ce? 

— Tocmai am terminat evaluările și e planificat să fie mutat 
la sfârșitul săptămânii... 

— Da? 

— Mă rog, se duce la unitatea de psihiatrie de la Gainesville. 
Nu cred c-ar fi în siguranţă printre ceilalţi deţinuţi. 


— Nu credeţi c-ar fi în siguranţă! 

— E într-o stare de decompensare... 

— Credeţi că necesită protecţie! 

— Asta e părerea grupului de evaluare și clasificare. 

— Așa c-o să-l trimiteţi la un club, la ţară? 

— E o unitate cu securitate maximă. 

— Desigur. 

— Mă rog, acolo va fi trimis. 

— Nu înţeleg. 

— Dacă-l trimitem la închisoarea statală, cineva o să-l 
omoare. E, mă rog, nu găsesc alt cuvânt, antipatic și aproape 
psihotic. Celorlalţi nu le plac bălmăjelile lui religioase. Sau 
aerele pe care și le dă. Violatorii au tot felul de neplăceri între 
deţinuţii obișnuiți și fără aceste, hm, caracteristici. Ce să vă 
spun eu? 

Inspectorul Barren recepționa încet vestea. Avea gura uscată 
și stomacul făcut ghem. Clătină din cap. 

— Pregătiţi o cameră în care să putem vorbi, nimic mai mult. 


Când intră în biroul cel mic, ochii lui Sadegh Rhotzbadegh 
scrutară încăperea, ca și cum ar fi încercat să-și întipărească 
planul ei în minte. După această evaluare de o clipă, își 
îndreptă privirea spre Mercedes, care stătea răbdătoare la 
măsuța din mijlocul camerei. Masa și două scaune erau 
singurele mobile. Rhotzbadegh o privi fix, făcu apoi, brusc, un 
pas înainte, se opri locului, mai făcu un pas mare înapoi, ochii 
săi reflectând mai întâi mânie, apoi teamă, pentru ca, în cele 
din urmă, în ei să se înstăpânească un fel de supunere confuză. 
Încremeni locului, așteptând ca Mercedes să facă o mișcare, 
cum și făcu, arătându-i cu mâna scaunul gol din faţa ei. S-a 
îngrășat, gândi Mercedes, și a pierdut ceva din forța pe care o 
avea. Amidonul din mâncărurile de pușcărie, îi trecu prin 
minte. Rhotzbadegh se așeză, foindu-se pe scaun, și în cele din 
urmă rămase pe marginea lui, aplecat în faţă și privind-o fix pe 
Mercedes. Ea îi prinse privirea și nu-i dădu drumul până când 
el nu și-o întoarse pe a lui. Apoi Mercedes vorbi: 

— Mai întâi vreau să te informez ce drepturi ai. Ai dreptul să 
nu spui nimic, dreptul la un avocat... 

Rhotzbadegh o întrerupse. 

— Știu toate astea. Le-am auzit de multe ori și n-am nevoie 


să le mai aud o dată. Spune-mi de ce ai venit să-l vezi pe 
Sadegh Rhotzbadegh! De ce l-ai smuls din odihna lui? 

— Ştii de ce. 

Bărbatul râse. 

— Nu, trebuie să-mi spui tu. 

— Susan Lewis. Nepoata mea. 

— Îmi aduc aminte ca prin vis de numele ăsta. Spune-mi mai 
mult, ca să-mi amintesc mai bine. 

— Septembrie. Uniunea studenţilor Universităţii din Miami. 

— Tot nu-mi aduc aminte. 

Râse iar, apoi continuă. 

— De ce ar trebui să-mi amintesc de persoana asta? 

Chicoti ca o fată. 

— Ce motiv am să-mi amintesc de persoana asta? E vreo 
personalitate, cineva remarcabil? Poate cineva important? Cred 
că nu. Așa că nu există niciun motiv pentru ca Sadegh 
Rhotzbadegh să-și aducă aminte de această persoană. 

Rhotzbadegh se lăsă pe spate pe scaun, relaxându-se, 
încrucișându-și braţele la piept și rânjind încântat de sine. 

Inspectorul Barren trase adânc aer în piept și-și fixă privirea 
într-a lui. Aștepta o clipă, înainte să vorbească cu voce înceată, 
egală, răgușită: 

— Pentru că dacă nu începi să-ţi aduci aminte, o să-ţi crestez 
fața cu mâinile mele, chiar aici, chiar acum. 

Rhotzbadegh încremeni pe scaun, brusc speriat. 

— Nu poţi face una ca asta! 

— Nu mă pune la încercare. 

Omul se aplecă în faţă, încordându-și braţul și arătându-i 
mușchii umflaţi. 

— Crezi că ai destulă putere... 

Îl întrerupse, aplecându-se iute spre el. 

— Tu ce părere ai? 

Îi urmări ochii, încercând să măsoare profunzimea intenţiilor 
ei. Își miji și ea ochii, cu chipul împietrit. Rhotzbadegh izbucni 
brusc în suspine și își acoperi fața cu mâinile. 

— Am coşmaruri, spuse. 

— E și cazul să ai, răspunse inspectorul Barren. 

— Văd chipuri, oameni, dar nu-mi pot aduce aminte numele 
lor. 

— Știu eu cine sunt. 


La colţurile ochilor lui începuseră să se formeze lacrimi și le 
șterse cu mâna. 

— Dumnezeu nu e cu mine. Nu mai e, nu mai e. M-a părăsit. 

— Poate că nu i-a prea plăcut ce-ai făcut. 

— Nu! El mi-a spus ce să fac! 

— L-ai înţeles greșit. 

Rhotzbadegh făcu o pauză. Scoase dintr-un buzunar o batistă 
murdară și-și suflă tare nasul, de trei ori. 

— Ar fi și asta, zise pe un ton înecat în disperare, o 
posibilitate. 

Își șterse cu putere nasul. 

— Totuși, continuă, am să-l caut din nou. Am să-i ascult 
mesajele și am să găsesc calea cea dreaptă. Atunci o să mă 
primească la sânul lui, în grădina în care am să trăiesc pe 
vecie. 

— Grozav. Mă bucur pentru tine. 

Nu sesiză sarcasmul din vocea ei. 

— Mulţumesc, spuse. 

Inspectorul Barren băgă mâna în geantă și scoase o riglă de 
școală, pentru copii. 

— Întinde mâna, spuse. Desfă degetele. 

Rhotzbadegh se supuse. Mercedes apropie rigla de mâna lui. 
Distanţa dintre degetul mare și arătător era de paisprezece 
centimetri și jumătate. Fir-ar să fie, gândi. Urmele ar putea fi 
ale lui. 

— Mâinile mele se întind spre Dumnezeu, zise el. 

— Lasă-mă să văd dacă reușești să-l atingi, îi răspunse. 

Rhotzbadegh privi din nou în jurul lui, prin cameră. Împinse 
apoi scaunul în spate și se ridică. Făcu câţiva pași și-și sprijini 
bine spinarea de unul dintre pereţii camerei. După care, 
numărând cu voce tare, traversă camera, lovindu-se de peretele 
opus când spunea douăzeci și unu. Execută o întoarcere ca la 
militărie și reveni la scaunul lui. 

— Douăzeci și unu de pași, spuse, clătinând, mirat parcă, din 
cap. Douăzeci și unu de pași întregi. Sări în picioare și se repezi 
la peretele din faţa inspectorului Barren. Măsură apoi cu pasul 
distanţa, trecând pe lângă Mercedes fără să se uite la ea. 

— Nouăsprezece pași! 

Se întoarse din nou la scaun. 

— Celula mea măsoară doar nouă pași pe opt. Câteodată am 


senzaţia că inima mi-a fost închisă într-o colivie. 

Își cufundă capul în mâini și începu să suspine. 

— Nu mă lasă să ies în curte cu ceilalţi, scânci. Se tem 
pentru securitatea mea. Cred c-aș fi executat. Nu pot să dorm 
noaptea. Nu pot să mănânc. Mi se pare că mâncarea are gust 
de otravă. Au pus ceva în apă, ca să mă toropească, și pe urmă 
or să vină să mă omoare. Trebuie să mă lupt la fiecare pas. 

— Fetele? 

— Ele sunt cele mai rele. Vin în visele mele și-i ajută pe 
bărbaţii care or să mă omoare. 

— Cine sunt? 

— Nu știu... 

— Nu știi pe naiba! Gândește-te! Fir-ar să fie, vreau un 
răspuns. 

Rhotzbadegh își înălţă capul, cu prefăcută îngâmfare. 

— Sunt visele mele. Nu sunt obligat să ţi le spun. 

Inspectorul Barren îl privi cu duritate pe bărbatul acela 
micuţ, dar în sinea ei oftă. Degeaba, gândi. Mintea lui fuge în 
toate părțile, numai unde vreau eu nu. Băgă mâna în geantă și 
scoase o fotografie obișnuită, de școală, a nepoatei ei. 

— Apare și ea în visele tale? 

Rhotzbadegh aruncă o privire spre fotografie. O ridică de pe 
masă și și-o apropie de faţă, o ţinu apoi la distanţă. 

— Ea, nu prea. 

— Ce vrei să spui? 

— Apare în vise, dar nu face decât să se uite la celelalte. 
Plânge de una singură. Celelalte mă torturează. 

Se aplecă peste masă cu un aer de conspirator și-i spuse în 
șoaptă: 

— Uneori ele râd! Dar eu o să fiu cel care o să trăiască și o să 
râdă la urmă. 

Mercedes Barren luă fotografia și o ţinu așa încât 
Rhotzbadegh s-o vadă. Ridică apoi glasul, revendicator, 
insistent, ameninţător, adunând totul într-o singură întrebare. 

— Ai ucis-o pe tânăra asta? 

Tăcere. 

— Ai luat-o cu forţa din parcarea de la uniunea studenților a 
Universităţii Miami? 

Tot tăcere. 

— I-ai tras una în cap și-ai dus-o în parcul Matheson- 


Hammock, unde ai lăsat-o să moară? 

Nu răspunse. 

Mercedes lăsă fotografia în jos și se uită fix la Rhotzbadegh. 
Simti cum ura i se strecoară afară din inimă, golind-o de orice 
sentiment. Ochii lui se umpleau din nou de lacrimi, speriat de 
furia din întrebările ei. Nu simțea milă, nu simţea nimic, doar 
nevoia de a umple un vid imens dinăuntrul ei. 

Șopti: 

— Spune-mi! 

Omul își lăsă faţa în palme o clipă, apoi o ridică. 

— Nu pot să spun! suspină. Nu pot să spun! 

Trase adânc aer în piept și se agită pe scaun, de parcă l-ar fi 
chinuit o durere cumplită. 

— Pare să fie ceva de care-mi aduc aminte. Ca și cum ar 
trebui să fac ceva. Îmi amintesc uniunea studenţilor, cu toată 
murdăria dansului, și a alcoolului, și a râsetelor. Un loc al 
diavolului. Într-o bună zi, Dumnezeu îl va purifica prin foc. Asta 
o știu... 

— Fata! îl întrerupse Mercedes Barren. 

— Eram acolo. Corpurile mă înconjurau. Asta o știu. Dar 
restul... 

Clătină din cap. 

— Vine în vis, dar n-o cunosc, nu ca pe celelalte. 

— De ce ai tăiat articolul din ziar? 

— Trebuia să ţin o evidenţă! Altfel cum ar fi știut Dumnezeu 
că i-am îndeplinit dorinţa? Era o dovadă. 

— De ce aveai nevoie de o dovadă în cazul ăsta? 

— Exact de aia nu știu ce să zic, strigă. Pentru celelalte am 
avut... am avut... am avut premiile mele. Dar pe ea nu mi-o 
amintesc. 

— Ce spune, când apare în vis? 

— Nu spune nimic. Stă deoparte și se uită. N-o urăsc chiar 
atât cât le urăsc pe celelalte. 

Făcu o pauză. 

— Am nevoie de somn. Doamne, dă-mi somn. Mă poti ajuta, 
doamnă inspector, să dorm? Sunt atât de obosit. Și totuși nu 
pot dormi. Nu trebuie. Vin și-mi chinuie visele. Dușmanii mei 
uneltesc cât am ochii închiși. Într-o zi n-o să mă mai scol. 

Plânse în continuare, încetișor. 

— Asta te sperie? întrebă Mercedes. 


Sări brusc de pe scaun și rămase rigid în faţa ei, cu pieptul 
scos în faţă, cu mușchii încordaţi. Vocea lui nu mai scâncea, 
urla: 

— Să mă sperie? Nimic nu-l sperie pe Sadegh Rhotzbadegh. 
Nu mi-e frică de nimic! Se lovi cu pumnii în piept. Mă auzi! 
Nimic! Dumnezeu e cu mine. El mă apără. Nu mi-e frică de 
nimic! 

Rhotzbadegh o fixa cu privirea. Mercedes lăsă ca liniștea să 
cuprindă camera, înainte de a răspunde rar: 

— Ar trebui să-ţi fie, spuse. 


Se făcuse târziu când Mercedes Barren ajunse, în cele din 
urmă, acasă. Condusese mașina, de la centrul de clasificare, cu 
o viteză constantă, minimă, lăsând alţi șoferi să treacă în 
trombă pe lângă ea, în timp ce respecta, cu încăpățânare, limita 
legală. Simţea înlăuntrul ei un vid apăsător, o senzaţie de 
nestăpânit, supărătoare, ca și cum organele din interiorul 
trupului său și-ar fi schimbat cumva locurile, n-ar mai fi fost 
chiar acolo unde trebuiau să fie. Gândul o făcu să zâmbească, 
imaginându-și cum ar reacţiona prietenul ei, medicul legist. Își 
putea ușor imagina vocea piţigăiată atingând noi registre de 
soprană în timp ce tăia felii din ea: „Ce-i asta, apendicele s-a 
mutat! Splina a luat-o razna! Stomacul a plecat în voiaj! Inima 
și-a făcut bagajele și și-a schimbat domiciliul!” Mercedes râse 
cu voce tare. 

Nu era chiar atât de grav, gândi. 

Își aminti de o vizită pe care o primise la doi ani după 
moartea lui John Barren din partea unui tânăr care se bâlbâia, 
dar nu prea rău. Făcuse parte din plutonul lui John și stătea în 
faţa ei la un restaurant și-i povestea despre John. Fusese foarte 
curajos, spusese tânărul acela. O dată, țintuit la pământ, se 
dusese totuși să aducă înapoi un rănit. Întotdeauna procedam 
așa, spuse tânărul. li aduceam pe răniţi, apoi pe doctor. După 
care îi aduceam pe cei care aveau nevoie de doctor, adică pe 
toată lumea. 

— John era cel mai bun dintre noi, zise el. 

Mercedes aprobase din cap și nu spusese nimic. Știa lucrul 
asta și fără să i se spună. 

— Voiam doar să știi, adăugase el. Se ridicase în picioare. 

— Mulţumesc, îi spuse, mai mult pentru el decât pentru ea. 


Îmi face bine să aud lucrurile astea. 

Ştia că minte. 

— Sper, spusese omul. 

Şovăise. 

— Eu eram ră-ră-rănitul. 

Încuviinţă din cap. 

— Am bănuit. 

Schimbaseră o privire. 

După o scurtă tăcere, Mercedes îl întrebase: 

— Ce-ai să faci acum? 

Zâmbise. 

— Trebuie să mă întorc la spital. O nouă intervenţie la 
bătrânele mele intestine. Asta-i necazul când ești rănit. 
Gloanţele  sfâșie totul. Chirurgii militari sunt mari 
improvizatori. Seamănă cu tipul pe care îl știm cu toţii din 
liceu, tipul care cârpăcește un motor, trebăluiește ici, ajustează 
colo, până ce mașina merge. Asta-mi fac și ei mie. Intestinele 
au luat-o spre nord, tubul digestiv spre sud. Curând o să le 
așeze așa cum vor. 

— Şi pe urmă? N 

Strânsese din umeri. In mintea ei, Mercedes îşi amintise 
adesea umerii acelui tânăr lăsându-se în jos în fața realităţii. 
Asta era ce-și amintea de fiecare dată când se gândea la război: 
un bărbat rănit, dând din umeri în faţa viitorului. 

Uneori se întreba dacă John ar fi fost la fel. El nu avusese 
niciodată prilejul să cunoască dezamăgirea. Nu cunoscuse 
niciodată frustrarea, sau refuzul, sau ghinionul. Nu fusese 
niciodată concediat, niciodată nu fusese respins, nu i se 
spusese niciodată s-o șteargă, să spele putina. Nu știuse 
niciodată ce înseamnă să pierzi. 

Nu așa cum se întâmplase cu ea. 

Inspectorul Barren azvârli carneţelul de însemnări și servieta 
pe biroul ei cel mic, își aruncă pantofii din picioare și se duse în 
bucătărie. Scoase din frigider niște salată, brânză și fructe. 
Hrană pentru iepuri, își spuse. Puse totul pe o farfurie pe care 
o așeză pe masă. Se duse în dormitor și lăsă fusta să-i alunece 
pe podea. Se spălă pe mâini și pe faţă, apoi ieși din cameră, pe 
jumătate dezbrăcată. Mâncă, încercând să nu se gândească la 
Rhotzbadegh, încercând să nu lase disperarea s-o cuprindă cu 
totul. Abia dacă gustă din mâncare. 


Ar fi putut s-o spună mai direct, gândi mânioasă. 

Fir-ar să fie! Vise! O vede în vis, dar nu-l chinuie! Ce naiba 
înseamnă asta? Că n-a omorât-o? Probabil. Probabil. 

Zâmbi trist, imaginându-se cum se duce la inspectorul Perry. 
Veşti grozave! i-ar spune. Ticălosul visează! Dovadă clară ca 
lumina zilei că n-a omorât-o pe Susan. 

Clătină din cap. 

Ce încurcătură. Ce încurcătură de nedezlegat. _ 

Termină salata și împinse farfuria deoparte. In ordine, își 
spuse. Ajunge! Ajunge! Nu-ţi mai pierde timpul cu arabul ăla. 

Limpezește-ţi mintea și ia-o de la capăt. 

Se ridică de la masă și duse farfuriile la chiuvetă. Le spălă cu 
atenţie,  cufundându-și mâinile în apa aproape opărită, 
scrâșnind din dinţi, dar silindu-se să o facă. Puse farfuriile la 
loc și se duse în camera de zi. Privi, pentru a milioana oară, își 
zise, la teancul de hârtii de pe biroul ei. Poate a miliarda. E 
undeva acolo, gândi. Undeva acolo e ceva. 

— Dimineaţă, spuse cu voce tare, du-te la omucideri și apucă- 
te de cercetat cazuri înrudite. Verifică listele cu delincvențţi 
sexuali cunoscuţi. Întoarce-te la facultate și află dacă Susan 
avea vreun dușman. Verifică modul de operare cu ajutorul 
calculatorului. 

Poate și la FBI. Vezi dacă s-au mai comis crime similare după 
arestarea arabului... 

Se opri și se gândi. Privi afară, pe fereastră. 

— Acolo, afară, spuse. 

Zâmbi. N-ai crezut că va fi ușor. Nu te așteptai să poţi dovedi 
cu-adevărat că n-a făcut-o arabul și să redeschizi cazul. 

Tot singură trebuie să te descurci și nu-i prea rău. 

Nu e rău deloc. 

Se uită la fotografia Susanei de pe raftul cu cărţi. Nu-ţi face 
griji, gândi, ajung eu acolo. Ajung eu acolo. 

Dar ochii i se umpleau rapid cu lacrimi. 

Se întoarse cu spatele și privi din nou întunericul nopţii 
tropicale. Cerul era plin de constelații și inspectorul Barren 
văzu o stea strălucitoare căzând iute prin vid, apoi dispărând. 

— Fir-ar să fie, spuse. Simţi cum lacrimile i se preling libere 
pe obraji, dar rămase încremenită. 

După ce stătu așa, goală de gânduri, câteva minute, în cele 
din urmă se întoarse de la fereastră. Limpezește-ţi gândurile, 


își spuse. Se duse la televizor și-i dădu drumul. Fu mirată când 
văzu doi crainici sportivi locali vorbind cu animaţie în faţa 
camerei de luat vederi și distinse, în planul doi, stadionul 
Orange Bowl din centrul Miami-ului. 

— ...Am putea spune că Delfinii au inaugurat cu bine sezonul, 
spunea unul dintre crainici. Ne apropiem de sfârșitul partidei, 
primul meci al anului, și scorul e de douăzeci și patru la 
douăzeci și mingea se află în careul de douăzeci de metri al 
Sfinţilor. 

Uitase că începe sezonul de fotbal. 

— Nu e genul tău să uiţi așa ceva, își spuse, dojenindu-se. Nu 
e deloc genul tău... Apucă paharul cu vin și se așeză în faţa 
televizorului. 

— Cel mai bun mijloc de a-ţi schimba gândurile, spuse. Hai, 
Delfinilor. 

Urmărea meciul cu plăcere, uitând de sine, lăsând ca jocul 
să-i măture gândurile și lacrimile, simțindu-se bine, singură, 
începutul unui nou sezon, gândi. Pentru ei și pentru mine. 

La mai puţin de un sfert de oră înainte de terminarea jocului, 
Sfinţii marcară trei puncte. Un minut mai târziu, o greșeală a 
Delfinilor îi făcu pe adversari să marcheze trei puncte. Sfinţii 
conduceau acum cu șase puncte, în timp ce jocul începu să 
scadă în intensitate. Dar pe măsură ce se apropia de sfârșit, 
Delfinii își reveniră. Avansară pe teren în așa fel încât, atunci 
când nu mai era decât un minut până la sfârșitul jocului, 
atinseră linia de un metru a Sfinţilor. Egalitate! 

— Hai, fir-ar să fie! Mercedes lovi cu pumnul în palma 
deschisă. Hai! 

Privi cum un jucător se apropie de linie. 

— Pe deasupra, fir-ar să fie! Arunc-o pe deasupra! Amândouă 
echipele erau strânse ghem, așteptând explozia de la centru, 
forţă lângă forță. Îi plăcea la nebunie. Arunc-o! strigă. 

Brusc, cele două linii se contopiră și Mercedes îl văzu pe 
jucător rotindu-se și pasând mingea unui mijlocaș care zbura 
spre centru. Urmă un trosnet puternic și larma mulţimii crescu. 
Apoi stadionul se zgudui de vacarmul făcut de mulţimea care 
sări în picioare, scoțând un strigăt puternic. Inspectorul 
Barren, ca și miile de oameni pe stadion, se ridică ovaţionând, 
strigând, căci văzuse, ca și ei, că jucătorul nu pasase mingea, 
se prefăcuse doar c-o face și acum se lupta cu disperare de 


unul singur, fără apărare, să ajungă în corner. În același timp, 
un fundaș de la Sfinţi, un zdrahon violent, se repezise spre 
fundaș să-i taie drumul chiar aproape de linia de gol, în colţul 
terenului. 

— Hai! Hai! Hai! strigă inspectorul Barren, vocea ei 
contopindu-se cu vuietul mulțimii ce se auzea din televizor. Dă-i 
drumul! 

Fundașul chiar așa și făcu. 

Când se aruncă peste linia de gol, se ciocni de jucătorul de la 
Sfinţi. Amândoi zburară în aer, rostogolindu-se cu violenţă în 
mulțimea de fotografi strânși acolo ca să facă fotografii. 
Operatorii se dădură la o parte ca niște gâște speriate, 
încercând să evite corpurile în zbor. Mulțimea vuia, pentru că 
arbitrul ridicase braţele spre cer, semnalizând golul, și 
Mercedes se lăsă pe spate, cu capul gol de gânduri, savurând 
victoria echipei favorite. 

Crainicii sporovăiau agitațţi. 

— A avut loc o coliziune pe linia de gol, nu-i așa, Bob? 

— Ei bine, cred că a fost o încercare plină de curaj a noului 
fundaș și un mod dur de a învăţa cum e viaţa în liga naţională 
de fotbal. O adevărată lovitură de profesionist. 

— Sper că fotografii n-au păţit nimic... 

— Mă rog, bănuiesc că jucătorul de la Sfinţi i-a mâncat pe 
vreo doi dintre ei... 

Râseră amândoi, apoi făcură o pauză. 

— Ştii ce, hai să mergem la Chuck, pe teren. Îl văd cu doi 
fotografi. Au putut vedea de aproape când ai marcat, nu-i așa, 
Chuck? 

— Așa e, Ted. Mă aflu aici cu Pete Cross și Tim Chapman de 
la Miami Herald și cu Kathy Willens de la Associated Press. 
Spuneţi-ne ce aţi văzut... 

— Păi, spuse unul dintre fotografi, un bărbat cu părul de 
culoarea nisipului și cu barbă, eram toţi aliniaţi ca să prindem 
lovitura. Şi ce ne e dat să vedem? 

Femeia îl întrerupse. 

— ...Următorul lucru pe care-l vedem sunt jucătorii ăștia doi, 
scoțând foc pe nări, îndreptându-se spre noi și... 

— A trebuit s-o smulg pe Kathy de acolo, spuse celălalt, un 
bărbat cu părul cârlionţat și cu pieptul cât un butoi. Fotografia 
de zor și am crezut c-or s-o doboare la pământ... 


— Poate fi destul de periculos acolo, pe margine, nu-i așa? 
întrebă crainicul. 

— Nu e mai rău decât la război sau revoluţie, spuse tânăra. 

Imaginea televizată oferi atunci un prim plan al celor trei 
fotografi. Mercedes asculta cu mintea aiurea, întrebându-se 
dacă nu-l întâlnise vreodată pe vreunul dintre operatori cu 
prilejul vreunei crime de care se ocupase. 

Și în clipa aceea se ridică brusc în picioare. 

— Oh, Dumnezeule! spuse. 

Căzu în genunchi în faţa televizorului. 

— Oh, Dumnezeule. Sfinte Doamne! 

— Asta e povestea văzută de la marginea terenului. Ai 
cuvântul, Ted... spuse crainicul. 

— Rămâi așa! strigă Mercedes. Oprește! 

Se prinse cu furie de marginile televizorului. 

— Nu! Oprește! Trebuie să văd! 

Crainicii vorbeau în continuare și echipele se aliniau pentru 
punctul suplimentar. Mercedes Barren nici nu auzi uralele 
mulțimii, când mingea se ridică spre cer. Zgâlţâi televizorul, 
strigând: 

— Nu, nu, nu! Înapoi, înapoi! 

După care se prăbuși pe fotoliu și începu să se gândească la 
ce văzuse. 

Trei fotografi în faţa camerei de luat vederi. 

O ușoară adiere de vânt. Cât să agite părul. 

Sau să facă acreditările de presă să le fâlfâie la gât. 

Un ecuson din hârtie lată, groasă, galbenă, cu cuvintele 
PERMIS OFICIAL DE PRESĂ ștanţate pe el. 

Inspectorul Barren se târi înnebunită pe podea, spre birou. 
Răscoli disperată printre hârtii, prin dosarele cu probe, până 
dădu de lista cu obiecte găsite la locul unde fusese omorâtă 
nepoata ei. Treizeci și trei de obiecte fuseseră identificate, 
izolate și luate de tehnicieni. Dar numai ultimul o interesa. 

„... O bucată dintr-un ecuson de culoare galbenă, origine 
necunoscută (sub cadavru).” 

— Da, spuse cu voce tare. Cred că da. 

Inspiră cu greu. 

— Da, spuse. 

Se trânti pe podea și începu să se legene, cu lista în mână, ca 
o femeie ţinând un copil, amintindu-și de bucata de hârtie pe 


care o cercetase cu luni în urmă. 
— Cred că da, spuse. 


Dimineaţă se duse la depozitul murdar din centrul orașului 
Miami, în care erau păstrate obiectele găsite. Funcţionarul nu 
avea niciun chef să se lupte cu teancurile de cutii care adunau 
praful pe ele în încăperea ca o peșteră. Un bărbat furios, 
antipatic, privind-o urât din clipa în care intrase pe ușă, îi 
ceruse mai întâi un ordin judecătoresc, apoi o scrisoare de la 
șeful ei. În cele din urmă căzuseră de acord pe baza unei 
autorizaţii scrise de Mercedes, care zâmbea tot timpul și se 
purta dezinvolt ca să înăbușe văicărelile omului. Funcţionarul 
era un bărbat lat în spate, cu acel aspect de om fără gât al 
celor care-și petrec timpul liber mormăind prin sălile în care se 
ridică haltere. Avea mânecile suflecate sus de tot, lăsând să se 
vadă o pereche de dragoni complicaţi tatuaţi, și când catadicsi 
să-i dea un ciot de creion, pe care îl luă de după ureche, 
Mercedes crezu c-o să-l frângă cu forța degetelor lui boante. Se 
tinu după el, încercând să nu se aștepte la prea mult, să nu aibă 
idei preconcepute, dar cu inima bătând din ce în ce mai repede 
și simțind cum sudoarea îi curge sub braţe. 

A fost nevoie de aproape o oră ca să găsească cutiile pe care 
le căutau. 

— Cazuri clasate, dracu' să le ia, doamnă, se plânse 
funcţionarul. Nenorocitele astea de cazuri clasate înseamnă 
niște nenorocite de cutii sigilate. Ştiţi că nu sunt obligat s-o fac. 

— Ştiu. Ştiu. Domnule ofițer, îmi dau seama că rugămintea 
mea e mai specială. Nu pot să vă spun cât de mult vă apreciez 
ajutorul. 

— Asta doar așa, ca să știți că nu-s obligat s-o fac, insista el. 

— Înţeleg, răspunse. 

Toate cutiile erau codificate în progresie aritmetică simplă. 
Primele cifre reprezentau anul în care fusese comisă crima și 
erau urmate de numărul atribuit cazului de către diferitele 
brigăzi care-l investigaseră. Jafuri, spargeri, violuri, omucideri 
și alte crime erau amestecate la întâmplare, în felul ăsta 
arătând cel mai bine că toate cazurile acelea erau clasate. Lăsă 
privirea să-i alerge în sus și-n jos, peste teancurile de cutii, 
gândind că dacă ar deschide vreuna, din ea s-ar revărsa o 
tragedie, urmată de durerea sau de groaza cuiva. 


— Oh, Doamne. Ştiam eu. E chiar aia de sus, fir-ar să fie. Mă 
duc să aduc nenorocita aia de scară. 

Mercedes așteptă nemișcată până ce omul recuperă cutia. 

— Așa, și-acum, dacă vreţi s-o deschideţi, e musai să semnaţi 
aici... împinse spre ea un formular tipărit, pe care Mercedes îl 
semnă fără să-l citească. Omul verifică semnătura și privi la ea. 

— Datoria mea e să fiu de faţă, chiar și pentru nenorocitele 
astea de cazuri clasate. Dar dracu’ să le ia. Vreţi ceva din cutie. 
N-aveţi decât să luaţi. 

Funcţionarul plecă tropăind, la fel de agresiv și de 
nemulțumit, și reprezentând pentru inspectorul Barren un 
mister la fel de mare ca în clipa în care pusese piciorul în 
depozit. Privi la cutia cu probe. Lipită de capac, se afla o foaie 
pe care erau trecute obiectele dinăuntru și pe care figura 
declaraţia de vinovăție a lui Sadegh  Rhotzbadegh și 
condamnarea pe viaţă. În partea de sus a foii se afla o ștampilă 
mare, roșie: CLASAT/REZOLVAT. 

Mai vedem noi, gândi. 

Folosi briceagul din geantă ca să taie banda care închidea 
cutia și, cu delicateţe, ca și cum ar fi încercat să nu deranjeze 
praful adunat pe ea, ridică ușor capacul. Refuză să se lase 
pradă speranţei, gândind: ăsta nu e decât primul pas. 

Umblă iute în cutie și scoase ecusonul galben. Era vârât într- 
o apărătoare de plastic. Când îl băgă în agendă, observă restul 
de praf de pe suprafaţa lui, rămas de la luarea amprentelor. Mă 
agăţ de un pai, gândi: Rareori găsești amprente digitale pe 
hârtie. Se uită la cutie, întrebându-se dacă ar mai trebui să fure 
și altceva. Clătină apoi din cap și închise clapele de carton. 

Trecu iute pe lângă funcţionarul prost dispus. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Mă întorc, dacă mai am nevoie 
de ceva. 

— Foarte bine, spuse omul pe o voce care voia să zică exact 
contrariul. 

Soarele dimineţii târzii o izbi când ieși din depozit. Nu-și 
permitea să gândească, să-și imagineze, să prelucreze 
informaţiile. Un pas, doi, își spuse. Pentru o clipă scurtă avu 
senzaţia că va câștiga. Nu se gândea la nepoata ei, nu asociase 
cutia murdară sau hârtia acoperită cu folia de plastic cu 
amintirea locului crimei. Privirea ei cuprinse în schimb 
circulaţia depărtată a mașinilor pe autostradă. Soarele făcea să 


strălucească trupurile de oţel, ca și cum fiecare mașină 
lucitoare era, cumva, binecuvântată. Mișcarea vehiculelor ce 
ţâșneau dintr-o parte în alta o captiva și se trezi cuprinsă de 
gânduri legate de comerț, și viaţă, și progres. Privirea îi rătăci 
în sus și se opri pe o mierlă mare, singuratică, dând destoinic 
din aripi împotriva brizei dimineţii. Văzu hotărârea păsării, 
conturată pe albastrul perfect al cerului tropical. Pasărea 
scoase un țipăt răgușit, după care păru că îndreaptă ciocul spre 
vânt și-și croi cu o siguranţă de neclintit drum de-a curmezișul 
cerului. Inspectorul Barren zâmbi și apoi se îndreptă iute spre 
mașină, ca să se alăture fluxului de oameni ce se îndreptau 
spre centrul orașului. 

La birourile echipei Delfinilor din Miami, pe bulevardul 
Biscayne, o secretară o făcu pe Mercedes să aștepte. 

— Aveţi mare noroc că domnul Stark poate să-și facă timp să 
vă primească, spuse secretara. Era o femeie tânără, dotată cu 
drăgălășenia pe care părea că trebuiau să o aibă toate fetele de 
la recepţie: un zâmbet fugar, o voce blândă și o privire ușor 
ironică. 

— De ce? 

— Nu citiţi ziarele? întrebă tânăra. 

— În dimineaţa asta nu le-am citit. 

— Oh! N-aţi auzit despre noul contract? 

Când inspectorul Barren clătină din cap, auzi un hohot de râs 
dintr-unul dintre birouri. 

— Asta e conferinţa de presă, zise recepţionera. 

— Pot să arunc și eu o privire? întrebă. 

Fata șovăi. Privi iute în jur. Nu era nimeni. 

— Sunteţi un suporter al echipei? 

Mercedes zâmbi. 

— Nu pierd niciun meci. 

Fata zâmbi și ea, un zâmbet larg. 

— Atunci veniţi cu mine. O să vârâm capul pe ușa din spate. 

Inspectorul Barren urmări fusta foșnitoare a recepţionerei și 
intrară înăuntru. Fata deschise încetișor ușa unui birou și 
amândouă se strecurară prin crăpătură. Mercedes recunoscu 
imediat scena, datorita nenumăratelor emisiuni sportive pe 
care le urmărise până noaptea târziu, când somnul nu voia să 
vină. Vreo șase camere de televiziune, montate pe trepieduri, 
dominau centrul camerei. Fuseseră instalate în fața unei mese 


ridicate pe o estradă mică. Reporterii de la ziare și televiziune 
erau răspândiţi prin cameră; unii așezați pe scaune, unii 
sprijinind pereţii, mâzgălind tot timpul în carnetele de 
însemnări. Sunetiștii și fotografii ședeau pe jos, în spatele 
camerelor de televiziune. La masă, vorbind în faţa unui șir de 
microfoane, se aflau celebrul antrenor cu bărbia proeminentă, 
proprietarul și fundașul înalt, cu păr creţ. Zâmbeau cu toţii. Din 
când în când își dădeau mâna, lucru care stârnea o explozie de 
fotografii, toate motoarele camerelor torcând deodată. 
Inspectorul Barren fu pe loc vrăjită. Se simţea ca un copil care 
l-a prins pe Moș Crăciun tocmai când așeza darurile în jurul 
pomului. 

— E mai înalt decât credeam, îi șopti secretarei, ca o 
fetișcană orbită de admiraţie. Și mai chipeș. 

— Da, răspunse fata. E și mai bogat. Va primi mai bine de un 
milion pe an. 

Tânăra tăcu o clipă. Apoi adăugă posomorâtă: 

— Şi nu m-aș mira dacă s-ar duce să se însoare cu iubita lui 
din liceu. 

O spusese cu neascunsă gelozie, strâmbându-se, așa că 
Mercedes aproape că izbucni în râs. Se întoarse și se uită la 
persoanele de pe estradă. Cineva făcuse o glumă și cei trei 
bărbaţi râdeau. Asta duse la o altă explozie de fotografii. 
Motorașele toarseră din nou. În clipa aceea păru că sunetul îi 
inundă inima. Dumnezeule! gândi, privind înnebunită în jur. S- 
ar putea să fie aici. Cuprinsă o clipă de panică, duse mâna la 
geantă ca să apuce pistolul. Se stăpâni, exact în momentul în 
care degetele cuprinseseră mânerul rece. Dar cine anume? 

Ochii ei priviră cu disperare în jur. 

Văzu un bărbat musculos, cu barbă, făcându-și de lucru cu o 
lentilă mare. Se uită la mâinile lui solide, văzându-le brusc 
înfășurate în jurul gâtului nepoatei ei; se întoarse, fixându-și 
privirea asupra unui tip zdravăn, cu un început de chelie, care, 
între poze, făcea bancuri. Colţurile gurii lui aveau o asprime 
ciudată, care făcu s-o ia cu frig. Un alt tip, subţire, blond, tânăr, 
cu un aspect aproape ascetic, se agita prin faţa ochilor ei. 
Părea delicat, laș parcă, și-l văzu contopindu-se perfect cu 
mulțimea de la uniunea studenţilor, ochii lui ca niște mărgele 
descoperind părul blond al nepoatei ei. 

Strânse tare ochii, încercând să alunge viziunea. Larma 


conferinţei de presă părea să crească în jurul ei; râsetele și 
glumele ţâșneau din toate părţile, ca și cum și-ar fi bătut joc de 
sentimentele ei, de căutarea ei. Simţi cum o cuprinde ameţeala 
și se întrebă dacă nu cumva o să i se facă rău. 

Auzi atunci o șoaptă lângă urechea ei. 

— Inspector Barren? 

Deschise ochii. Un bărbat scund într-o haină sport se afla 
alături de ea. Încuviinţă. 

— Sunt Mike Stark. Tipul care conduce grădina asta 
zoologică... 

Râse, și Mercedes își reveni cu greu, ca să poată participa la 
discuţie. Tânărul privi mulţimea, apoi peste ea, la siluetele 
spălate de lumina reflectoarelor. 

— Ce părere aveţi? 

Mercedes trase adânc aer în piept și-și izgoni gândurile de 
coșmar. Își alcătui un zâmbet. 

— Zic că un milion de dolari pe an sunt bani, nu glumă. 

— Şi el e un jucător strașnic. 

— Cu siguranţă... 

Stark șovăi. Apoi își împreună mâinile ca pentru rugă. 

— Aveţi dreptate. O groază de bani pentru un tip ai cărui 
genunchi nu sunt buni de nimic. Sper că Dumnezeul jucătorilor 
de fotbal e cu ochii pe el. Ridică privirea spre cer. Hei, Tu cel 
de Sus, mă asculţi? 

Zâmbetul inspectorului Barren era sincer. 

— Nu pasează cu genunchii, spuse. 

— Pentru câţi bani îi dăm, ar trebui să fie în stare s-o facă, 
răspunse Stark. 

Râsul lor se amestecă cu hărmălaia din cameră. 

Bărbatul cel mărunţel privi în jurul lui. 

— Închei toate formele. Mulţumesc lui Dumnezeu, am semnat 
pentru tipul ăsta în august, înainte ca sezonul să înceapă cu 
adevărat. Nu vreau să mă gândesc cât va valora dacă va mai 
avea un sezon ca ăsta. De ce nu mă așteptați în biroul meu? 

Inspectorul Barren aprobă din cap. 

Când intră Stark, privea afară pe fereastra mare, urmărind 
cum vaporașele lăsau dâre albe de spumă în golf. Stark se 
așeză la birou și Mercedes luă loc în fotoliul din faţa lui. 

— Așadar? întrebă. 

Mercedes scoase ecusonul din agendă. O clipă îl ţinu astfel 


ca el să nu-l poată vedea, întrebându-se dacă procedează 
corect. Apoi, fără un cuvânt, îl lăsă să cadă pe birou, în faţa lui. 
Văzu cum sprâncenele i se ridică o clipă a mirare, atunci când 
apucă ecusonul și-l învârti încet între degete. 

Îl puse la loc pe birou. 

— Îmi pare rău... spuse, apoi se opri. 

Tăcerea doare, gândi ea. Ca și cum trupul i-ar fi fost stors de 
o mașinărie mare, invizibilă. 

Bărbatul ridică din nou punga de plastic și Mercedes avu 
impresia că inima i-a luat-o razna în piept. 

— Mă rog, poate, spuse. O puse din nou pe masă și-și 
îndreptă scaunul cu rotile spre un fișier, în care începu să 
scotocească. Reveni, după o clipă, cu un dosar. Il deschise pe 
birou și inspectorul Barren văzu un teanc mic de permise 
galbene. 

— E modelul de anul trecut, spuse Stark. Anul ăsta le-am 
tipărit pe albastru și portocaliu, culorile echipei. Puse unul 
dintre ecusoane lângă proba din punga de plastic. 

— S-ar putea să fie, zise. Hotărât, se prea poate. 

Mercedes se uită la cele două bucăţi de hârtie. Aveau aceeași 
lățime. 

— Culoarea se potrivește, continuă Stark. Pipăi ecusonul prin 
plastic. Pare și la fel de gros. Nu pot să spun cu certitudine, 
zise. Dar e foarte posibil. 

Șovăi, apoi se uită la inspectorul Barren. 

— De ce? 

Mercedes ezită. De ce nu? gândi. 

— Crimă, răspunse. 

Bărbatul scoase un șuierat lung. Se uită din nou la cele două 
bucăţi de hârtie. 

— Cred că trebuia să se întâmple, spuse. 

— Ce-aţi zis? 

— Păi trăim în Miami, n-am dreptate? Locul crimelor 
americane, nu-i așa? Bănuiesc că, la Miami, unde te întorci dai 
de o crimă, ce părere aveţi? 

— Poate. 

— Mă rog, zise el, ăsta poate fi un rest dintr-unul dintre 
ecusoanele noastre de acreditare pe teren. Dar ar putea la fel 
de bine să fie și orice altceva. De unde să știu? 

— Ştiţi cine le tipărește pentru dumneavoastră? 


— Sigur. Cât se poate de simplu. Biscayne Printing, pe 
Strada șaizeci și opt. Ei pot să vă spună pe loc dacă e al lor. 

La fel și cei de la medicină legală, gândi iute. 

— Aveţi cumva și o listă cu cei cărora le-aţi eliberat? 

— Da. Pentru care meci? 

— Opt septembrie anul trecut. 

— O am chiar aici. Se răsuci spre fișet, scotoci din nou în el și 
scoase un alt dosar. li venea să i-l smulgă din mâini, dar se 
abţinu. Meciul a fost, de fapt, pe nouă. Opt a fost în sâmbăta 
dinainte. 

Îi veni brusc o idee. Simţi cum îi tremură vocea. Avea gâtul 
uscat de tot și fu silită să tușească înainte de a pune 
următoarea întrebare. Avea din nou amețeli. 

— A cerut cineva două permise? Adică a venit cineva să 
ceară încă unul, pentru că-l pierduse pe primul? 

Stark păru mirat, apoi dădu din cap aprobator. 

— Am înţeles ce vreţi să ziceţi, spuse. Se uită din nou la 
dosar. Liga Naţională de Fotbal ne cere să păstrăm liste exacte 
cu cei care fotografiază meciurile. În parte din motive de 
securitate. În cea mai mare măsură, însă, pentru că le place să- 
i controleze pe fotografi, să aibă sub control publicitatea. 
Câteodată am impresia că lucrez pentru Big Brother. Scoase o 
foaie dactilografiată. S-au dat o mulţime de permise pentru 
meciul ăla, spuse. Toată lumea voia să facă fotografii cu 
armăsarul care tocmai a pus mâna pe contract. Era nou și 
nimeni nu avea „artă bună” cu el. 

— Așa-i zic ei. Dumnezeu știe de ce. O fotografie bună e artă 
bună. Rembrandt s-ar întoarce în mormânt dacă l-ar auzi pe 
unul dintre animalele astea zicând așa. 

Consultă lista. 

— Trei tipi, zise. Trei tipi și-au pierdut permisul. Staţi puţin, 
scuzaţi-mă. Doi tipi și o fată. O femeie, vreau să spun. Tipa de 
la Associated Press din oraș, un tip de la News din Miami și un 
tip care face poze pentru Sport Ilustrated. Are contract cu 
Black Star. De obicei, Sport Illustrated își folosește propriii 
angajaţi, dar bănuiesc că de data asta erau cam strânși cu ușa. 
Baseball, fotbal de colegiu, profesioniștii... știți şi 
dumneavoastră cum merg lucrurile. Trecu foaia de partea 
cealaltă a biroului. O copie e bună? întrebă. Originalul trebuie 
să-l păstrez eu. 


Încuviinţă. Capul i se învârtea, dar îi veni în minte o altă 
întrebare: 

— Au spus și ce s-a întâmplat de aveau nevoie de alt permis? 

— Da, zise Stark. Liga are mare grijă cum dăm permisele. Nu 
vor ca pe margini să se înghesuie fitecine. Se uită la altă foaie 
de hârtie. Să vedem, aha, da. Fata de la AP îl avea în bagaj. 
Compania Eastern i-a pierdut bagajul. Trebuie să fi fost 
adevărat. Tipului de la News i l-a mâncat copilul de zece luni, 
iar tipul care nu e de la noi din oraș, să vedem, l-a pierdut în 
timpul unei bătăi... 

Stark se lăsă pe spate pe scaun. 

— Ştiţi, parcă-mi amintesc că atunci când a venit, în 
dimineaţa aceea, să ceară unul nou, avea o zgârietură serioasă 
deasupra ochiului. 'Toată lumea făcea mișto de el. Dar s-a ţinut 
cât se poate de tare. 

Inspectorul Barren simţi cum stomacul i-o ia din loc. Ştiam 
eu, gândi. Ştiam că s-a luptat din răsputeri. Susan n-ar fi lăsat 
pe nimeni să-i fure viaţa cu una cu două. 

Luă lista de pe birou, privind la numele scrise pe ea. 

Încercă să se liniștească, spunându-și că nu poate fi sigură 
până nu se duce la tipografie. După care va avea nevoie de 
testele legiștilor, ca să verifice de două ori. S-ar putea să 
dureze ceva timp, își spuse. Nu te pripi. Fii atentă. Fii sigură. 
În sinea ei se îndoia că va fi în stare să-și urmeze propriul sfat. 

Se uită din nou la numele scrise pe pagină, dar literele 
păreau că joacă, ca și cum și-ar fi bătut joc de ea. L-am prins, 
gândi. L-am prins. 


Cubanezul în vârstă care ieși din spatele tejghelei la 
Biscayne Printing, ca s-o servească, era amabil și respectuos. [i 
arătă insigna, fapt care-l făcu să-și ridice uimit privirea, 
evident, gândi inspectorul Barren, ușor tulburat de ideea unei 
femei-polițist. Scoase totuși cu grijă bucata de ecuson din 
punga ei de plastic și o răsuci între degete, ca să simtă textura 
hârtiei. 

— Acesta, spuse cu o urmă de accent, este cu siguranţă 
similar cu permisele pe care le tipărim pentru Delfini. Numai că 
anul ăsta culoarea e alta. 

— Ar putea fi... începu Mercedes, dar el ridică mâna. 

— De anul trecut, zise. Dacă mi-l daţi puţin, vă pot arăta lotul 


din care provine, poate reușim să găsim de unde vine, nu-i așa? 

Afirmația era prezentată sub forma unei întrebări. 
Inspectorul Barren știa că Departamentul de medicină legală al 
poliţiei districtuale putea cu ușurință să demonstreze același 
lucru. 

Scutură din cap. 

— Nu, mulţumesc. Tot ce voiam... 

Bărbatul ridică mâna. 

— Orice pentru frumoasa doamnă inspector. Zâmbi cu 
lascivitatea benignă a unui om în vârstă. 

Mercedes luă bucata de hârtie și se întrebă când decolează 
următorul avion spre New York. 


Zumzetul motoarelor avionului cu reacţie nu izbutea să-i 
tulbure gândurile, de fapt singurul gând dominant, 
incapacitatea de a se concentra asupra unui alt lucru în afara 
numelui pe care și-l repeta la infinit, îngrozită cumva de cât era 
de obișnuit. Aproape inconștient, îi dădu șoferului de taxi 
adresa. Abia dacă își dădu seama când mașina trase în faţa 
uriașei clădiri cu birouri. În lift, apăsă ca un automat pe 
butonul etajului șaptesprezece, înghesuită în spatele cabinei cu 
vreo șase funcţionari ce urcau într-o tăcere fâșâitoare spre 
agenţia fotografică. 

Așteptă câteva minute într-un hol, în timp ce recepţionera se 
duse să-l aducă pe redactor. Zări o serie de fotografii înrămate, 
arătând toate dezastre de război și începu să le parcurgă, la 
prima uitându-se din curiozitate, apoi cu un interes plin de 
spaimă. Când văzu numele, se trezi din starea de 
semiobscuritate a conștiinței în care intrase. Uite-l, își spuse. E 
aici. Constatarea îi dădu puteri. Mai multe dintre fotografiile 
expuse pe perete erau ale lui Douglas Jeffers, inclusiv cea a 
unui pompier cu dâre de funingine pe chip, cu ochii învăluiţi de 
sentimentul înfrângerii, în timp ce un bloc ardea în spatele lui. 
Orașul era Philadelphia. 

Se întoarse când redactorul intră în cameră, ca să vorbească 
cu ea. Primul ei gând fu să mintă. Să mintă inteligent, să mintă 
groaznic. Să nu facă nimic care-ar putea stârni alarma. Să 
creeze o diversiune, gândi. Nu voia ca agenţia să-l contacteze 
pe Jeffers și să-i spună că-l căuta o polițistă. Șovăi doar o clipă, 
înainte de a rosti prima minciună. Goni sentimentul de 


vinovăţie din gând și se lansă. Era conștientă că minciunile 
erau necesare, cu toate astea, le considera o slăbiciune de 
moment, în timp ce forţele care o mânau pe ea erau dominate 
de dreptate și cinste. Așa trebuiau să fie. 

Redactorul-șef adjunct de la serviciul de trimiteri pe teren 
era prietenos, dar nu prea avea chef de ea. 

— Vreau să spun că nu e aici. Zău că nu știu ce să vă zic mai 
mult. Îmi pare rău, dar... 

Inspectorul Barren aprobă din cap, cu falsă dezamăgire. 

— Vai, vechea bandă o să fie tare necăjită. Toată lumea voia 
să-l vadă pe Doug. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă redactorul. Era un bărbat 
între două vârste, cu papion. Avea un aer ușor lasciv, era genul 
de bărbat cam neglijent, mereu gata de atac și cel mai adesea 
în stare să-și folosească cu succes metodele de urs mototolit. 
Se gândi că s-ar putea folosi de asta și îi zâmbi larg. 

— Oh, zău, nu-i mare lucru. Un grup care am fotografiat 
efectele bombei din Philadelphia împreună și am plănuit să ne 
întâlnim din nou... zău că nu-i cine știe ce. Ştiţi cum ne-am 
întâlnit cu toţii? Stăteam pe vine puţin mai retrași faţă de locul 
unde pompierii și polițiștii se pregăteau să treacă la asalt. 
Bătrânul Doug era ca un cal de curse. Nu avea stare. Trebuia 
musai să facă fotografii, pricepeţi, indiferent că se trăgea de 
zor. Exact genul lui Doug... 

— Mie mi se pare o nebunie... 

— Mă rog, nu era cine știe ce. Doar că mi-ar fi plăcut să fie și 
Doug. Știţi doar că tuturor le place să asculte povestiri din 
război. De-aia am venit aici... 

— Pare amuzant... _ 

— Da, în fine, acum un an s-a lăsat cu gălăgie cam mare... li 
făcu ușor cu ochiul și adăugă un pic de roșeaţă, de dragul 
redactorului. Spera că n-o s-o întrebe nimic despre incidentul 
din Philadelphia. Își scormoni de zor mintea după puţinele 
relatări din ziare pe care le citise. Zău că nu face nimic. 

— Îmi pare rău, spuse redactorul. 

— Nu-i nimic. Numai că, mă rog, îl știți pe Doug. E atât de 
retras. Noi speram să reuşim să-l mai scoatem puţin în lume, 
înţelegeţi? 

— Chiar așa. Fotografii sunt niște oameni ciudati... 

— Păi, bătrânul Doug e unul dintre cei mai buni... 


— Fără nicio îndoială. 

— Ştiţi, v-aţi mira cu siguranţă dacă aţi afla câţi prieteni și-a 
făcut acolo, la dracu-n praznic, pe teren. 

— Întotdeauna mi-am imaginat că și-a făcut. Ce-i drept, pe 
aici se ţine departe de toată lumea. Ce vreau să spun, zise 
redactorul, e că nu poţi să te duci în locurile alea fără să înveţi 
să riști puţin împreună cu ceilalți. Când zboară gloanţele, 
prieteniile se leagă repede. 

— Adevărat? întrebă inspectorul Barren. 

— De unde ziceaţi că sunteţi? o întrebă. 

— De la Herald. Mă aflu în oraș pentru o zi sau două... 

— Păi tot ce pot să vă spun, zise el, e că-i în vacanţă și n-a 
lăsat niciun itinerar. Se întoarce la serviciu peste trei 
săptămâni, dacă asta vă e de vreun ajutor. Puteţi să-i lăsaţi un 
mesaj... 

Mercedes se gândi la cât ar fi avut de așteptat. Imposibil. 

— ...Sau de ce nu încercaţi la fratele lui? 

— Doug n-a pomenit niciodată despre vreun frate. 

— E doctor la spitalul de stat din New Jersey. La Trenton. 
Înainte de a pleca spre o zonă unde se dau lupte, Doug lasă 
întotdeauna numele lui, ca fiind ruda cea mai apropiată. De ce 
nu încercaţi la el? Poate știe cum să-i transmită un mesaj lui 
Doug. Mi-ar părea rău să piardă o petrecere reușită... 

— Ştiţi ce, zise inspectorul Barren. O să încerc la fratele lui. 
Dacă nu merge, las un mesaj aici, e-n ordine? 

— Sigur. 

— Zău, spuse cu o voce ca de fetiță, mi-aţi fost de mare 
ajutor. Ştiţi, poate că după ce rezolvăm chestia asta, o să vreţi 
să mergem să bem ceva împreună. 

— Mi-ar plăcea grozav. 

— Vă dau un telefon, răspunse Mercedes. Vă găsesc ușor 
aici? 

Bărbatul zâmbi cu zâmbetul vag al celor plini de speranţă. 

— Tot timpul. 

Numai că mintea ei se închisese deja în jurul informaţiei pe 
care o primise, iar inima o trăgea cu viteză spre New Jersey. 


SASE 
O persoană uşor de ucis 


11 


Douglas Jeffers privea cum întinderea neagră ca cerneala a 
autostrăzii zbura sub roțile din față ale mașinii și fredona 
crâmpeie de melodii. În spatele lui, dimineața se ridica la 
orizont. Lumina începu să se infiltreze încet în mașină, 
strecurându-se prin colțuri și umplând interiorul. Jeffers aruncă 
o privire spre silueta adormită de lângă el. Gura Annei 
Hampton era întredeschisă, răsuflarea egală, regulată. Părea 
că lumina dimineții se odihneşte pe trăsăturile ei, făcându-le 
ascuțite și distincte. Încercă să-i studieze sprâncenele 
întunecate, nasul lung, acvilin, pomeţii înalți și buzele groase, 
luându-și privirea de pe drumul asupra căruia era concentrat. 
Observă modul în care lumina curată a dimineții se contopea cu 
părul ei de culoarea paiului; o clipă i se păru că părul 
strălucește. Se întrebă din nou dacă era sau nu frumoasă. După 
cât își dădea el seama, era, într-un fel luminos, simplu. 

Simţi dorinţa de a-și trece degetele peste obrazul ei, acolo 
unde lumina însemna conturul feţei, de a o trezi cu o mică 
mângâiere tandră. Văzu că avea în locul acela o mică vânătaie 
și o clipă fu trist. Ce noroc că nu fusese silit s-o ucidă. 

Își întoarse privirea și văzu ultimul contur palid al lunii pe 
cer, înainte ca întinderea de azur ce mătura totul și se 
preschimba iute în zi s-o înghită. li plăceau dimineţile, cu toate 
că lumina era dificil, uneori imposibil de prins în fotografie. 
Dar, când izbuteai, conferea fotografiei un farmec de 
netăgăduit. Se gândi la o dimineaţă în Vietnam, când făcuse 
nebunia să încerce să iasă cu un batalion de soldaţi sud- 
vietnamezi. Era tânăr, tineri erau și soldaţii. Ceilalţi fotografi 
cu care era - o echipă de la ABC News, un alt liber-profesionist 
care fotografia pentru Magnum și un tip de la Australian - 
refuzaseră oferta de a încerca să vadă o luptă și încercaseră pe 
șoptite să-l facă să renunţe și el. Numai că el fusese cucerit de 
râsetele, strigătele și nepăsarea tinerilor, își dădeau cu toţii 
aere, agitând armele și zâmbind cu gura până la urechi, plini de 
încredere, în timp ce se urcau în camioanele verzi ca vai de 


lume care urmau să-i ducă pe câmpul de luptă. Sărise într-un 
camion împreună cu ei, zâmbind, făcând poze, notându-și nume 
și bucurându-se de nepăsarea atât de ameţitor de nefamiliară 
în timp de război. 

Urmase o zi de marș, fără incidente, prin orezării și peste 
câmpuri, sub un cer prietenos și bine cunoscut. Puțin înainte să 
se lase întunericul, își stabiliseră tabăra pe o ridicătură mică de 
pământ, înconjurată de arbori și de tufișuri înalte. Jeffers își 
amintea că oamenii râdeau încă destinși când se lăsase 
noaptea, dar el privise cu teamă la întunericul care-i învăluia. 
Se strecurase devreme în adăpost, după ce luase o carabină M- 
16 și vreo șase cartușe din mormanul de muniții și le pusese 
lângă rogojina lui de dormit. Făcu un mic depozit de grenade 
de mână de o parte a patului și așeză aparatul Nikon, încărcat 
cu film rapid, de cealaltă. Își strânsese jacheta impermeabilă în 
jurul corpului, neluând în seamă lipsa de confort. Ultimele 
gânduri înainte de a adormi fuseseră de furie, mai ales 
împotriva lui, sperând că va supravieţui acelei nopți. 
Nenorocitul de ofițer de comandă pusese doar un pluton redus 
să păzească perimetrul taberei și nu trimisese pe nimeni mai 
adânc, în tufișuri, și se întrebase într-o doară, fără panică, fără 
teamă, dar cu un sentiment de frustrare în faţa prostiei 
omenești, dacă vor muri cu toţii în noaptea aceea. Sau numai 
cei mai mulţi dintre ei. 

Apoi căzuse într-un somn ușor. Tabăra fusese atacată la 
câteva ore după miezul nopţii și focurile de armă continuaseră 
cât ţinuse întunericul, până când lumina zilei îl gonise pe 
dușman, care se retrăsese victorios, dispărând în jungla 
succesului său. Jeffers se târâse afară din vizuina lui, mișcându- 
se încet și cu greu, murdar de noroi și de sânge, aidoma unui 
animal preistoric ieșind din bârlog. Grenadele dispăruseră, 
muniţia fusese consumată în nebunia din timpul noptii. Dar, își 
aminti, mai avea role întregi de film și, pe măsură ce 
întunericul se retrăgea, se ridicase încărcându-și aparatul, 
așteptând ca lumina să scoată la iveală victimele nopţii. Primele 
semne ale dimineţii se lăsaseră asupra morților, făcându-i să 
încremenească în poziţii grotești. Își aminti cum privise doar o 
clipă, în timp ce ceața se ridica în valuri, o briză ușoară ducând 
cu ea frigul și mirosul de cordită, lăsând să se vadă trupurile 
răsucite, sfârtecate ce acopereau câmpul de bătaie. Apucase 


apoi aparatul Nikon și începuse să fotografieze, mișcându-se ca 
un crab printre resturile de oameni și materiale, încercând să 
le smulgă morţilor atât graţia cât și oroarea, ducând propriul 
său război după ce lupta adevărată se terminase. 

Newsweek îi publicase una dintre fotografii într-unul dintre 
articolele prudente despre posibilităţile îndoielnice ale armatei 
sud-vietnameze. Își aminti fotografia: un soldat tânăr, probabil 
nu mai mare de paisprezece ani, aruncat pe spate peste o cutie 
de muniții îndoită, cu ochii larg deschişi în faţa morţii, ca și 
cum ar fi urmărit tot ce mai era în viaţă, care pentru el se 
isprăvise. O dăduseră cam cu șase luni înainte ca Saigonul să 
cadă. Au trecut mai mult de zece ani de atunci, gândi. 

Era atât de tânăr. 

Își zâmbi. 

Atleţilor le place să vorbească despre picioare tinere, 
picioare care pot să alerge toată ziua și încă puţin pe deasupra, 
dar și fotografii au nevoie de picioare agile. Işi aminti cum, 
doar cu câteva luni în urmă, mărșăluia peste dealurile 
acoperite de vegetaţie din Nicaragua, cu un detașament al 
Gărzilor, când rebelii deschiseseră focul. Se oprise, ascultând 
șuierul ascuţit și izbitura obuzelor în timp ce exploziile se 
apropiau inexorabil de locul în care el și ceilalți coborâseră în 
căutare de adăpost. Își aminti cum auzea sunetul camerei mai 
presus de zgomotul obuzelor și cum se gândise cât era de 
ciudat că bătălia îţi ascute toate simţurile. Bineînţeles că tipii 
care îl înconjurau nu mai rezistaseră și o luaseră la goană. 
Nevoia de a fugi de frică era contagioasă și, cu toate că nu-și 
putea aminti gustul fricii pe limbă, simţise cum și picioarele lui 
erau gata de fugă. Fugise cu tinerii aceia, cu cel puţin zece ani 
mai tineri decât el, depășindu-i cu ușurință, încrezător în el, 
astfel încât se putuse întoarce și face o fotografie, una dintre 
fotografiile lui favorite. Diafragmă f-1.6 cu timp 1 pe 1000 din 
secundă. Moartea violentă nu s-a schimbat prea mult, gândi. În 
fundal se vedeau o spirală de fum și un vârtej puternic de praf, 
în timp ce, în prim plan, trei bărbaţi se repezeau spre aparat, 
aruncând armele și cartușierele. Un al patrulea se răsucea spre 
pământ, prins de moarte pe la spate, țintuit locului de un 
șrapnel. Revista Life folosise fotografia în secțiunea cu știri din 
lume. O mie cinci sute de dolari, gândi, pentru a mia parte 
dintr-o secundă furată din săptămâni de privaţiuni, ceva teamă 


și multă plictiseală. Esenţa fotografiilor pentru știri. 

Se uită din nou la Anne Hampton. 

Se mișcă și-i prinse ochii cum se deschid în lumina soarelui. 

— Ah, Boswell se trezește! spuse. 

Tresări și se ridică iute, frecându-și cu putere faţa. 

— Iartă-mă, spuse. N-am vrut să aţipesc. 

— E-n regulă, răspunse el. Ai nevoie de odihnă. Somnul care 
te face frumoasă. 

Anne se întoarse și privi pe fereastră. 

— Unde suntem? întrebă, apoi se întoarse spre el, îngrozită. 
Asta numai dacă vrei să-mi spui, de fapt n-are nicio importanţă, 
eram curioasă și-atât, nu e nevoie să-mi spui nimic dacă nu 
vrei. lartă-mă. lartă-mă. 

— Nu e niciun secret, zise. Prima oprire va fi pe coasta 
Louisianei. 

Anne dădu din cap și deschise torpedoul, scoțând unul dintre 
caiete. 

— Să notez? întrebă. 

— Boswell, spuse el. Fii Boswell. 

Încuviinţă din cap și notă ceva în caiet. 

Se uită apoi la el, cu creionul în aer. Văzu că o privea cât 
putea de atent, fără să scape drumul din ochi. 

— Îmi aduci aminte de cineva, spuse el. De o femeie pe care 
am văzut-o în Guatemala, cu vreo doi ani în urmă. 

Anne nu zise nimic, continuă însă să scrie în caiet. Scrise: 
„Amintire din Guatemala, veche de câţiva ani...” 

— Povestea adevărată, continuă Jeffers, avea loc la frontieră, 
unde militarii încercau să scoată din bârlog doi membri ai 
gherilei. Era unul dintre acele războaie minore, în care se 
presupune că americanii nu se amestecă, dar în care sunt 
băgaţi până-n gât. Mă refer la consilierii militari, la 
armamentul de înaltă tehnicitate, la tipii de la CIA care aleargă 
în jachete de camuflaj și cu ochelari cu lentile-oglindă și la 
distrugătoarele marinei Statelor Unite, ieșite la manevre în 
afara coastelor... Râse scurt și continuă. Adu-mi aminte să-ţi 
vorbesc despre prefăcătorie. La asta ne pricepem cel mai 
bine... 

Anne sublime de trei ori cuvântul prefăcătorie. 

— În orice caz, pierdută în tot acest război de gherilă, 
situaţia din Guatemala avea o mică particularitate. Timp de ani, 


pe naiba, bănuiesc că timp de secole, populaţia indiană 
băștinașă fusese cea care dusese greul vremurilor de restriște. 
Ambele părţi, gherila marxistă, militariștii de dreapta, fir-ar să 
fie, chiar și liberalii, ce mai rămăsese din ei după ce fuseseră 
uciși, îi măcelăreau din când în când pe indieni. Vreau să spun 
că nici nu-i considerau oameni, pricepi? De exemplu, dacă un 
sat indian era așezat între cele două părti, îl ignorau... 

— Ce înţelegi prin „ignorau”? întrebă ea într-o doară. 

Douglas zâmbi. N 

— Bine. Foarte bine, Boswell. Întrebările care ajută la 
lămurirea anumitor lucruri sunt întotdeauna bine venite... 

Se opri, meditând. 

— Dacă părţile erau gata de luptă, dar terenul dintre ele era 
o fermă importantă, ei bine, schimbau pozițiile. Ca și cum 
ambele părți și-ar fi dat seama că unele locuri trebuiau cruțate. 
Ca nişte copii jucând fotbal. Era o situație delimitată mai puțin 
de granițe, cât de o concepție asupra căreia căzuseră cu toții 
de acord... 

Continuă: 

— Oricum, nu acelaşi lucru era valabil în cazul unui sat 
indian. Pur și simplu îl ștergeau de pe faţa pământului. Oricine 
le ieșea în cale era ras. La asta m-am referit. Am trecut printr- 
un sat ca ăsta după o bătălie. Cred că trupele guvernamentale 
reușiseră să ucidă vreo doi membri ai gherilei și gherila reușise 
să ucidă vreo doi membri ai trupelor guvernamentale. Asta era 
tot. Mare scofală. Ce e sigur însă e că satul îl făcuseră una cu 
pământul. 

Șovăi. 

— Sânge de prunc. Nimic nu se aseamănă cu sângele de 
prunc. Aproape că n-are rost să faci fotografii cu sânge de 
prunc, căci nu le publică nimeni. Redactorii se uită la ele, îţi 
spun cât sunt de convingătoare, ce mesaj poartă, dar, naiba să-i 
ia, nu le publică. Americanii nu vor să știe despre sângele de 
prunc... 

Se uită la ea. 

— Era acolo o femeie indiană, ședea pe jos, își ţinea pruncul 
în braţe. Când am fotografiat-o, și-a ridicat privirea. Ochii ei 
erau ca ai tăi. Asta îmi aduc aminte... 

Făcu o nouă pauză. 

— Eram lângă tipul ăla de la CIA, pe nume, pe nume, 


Dumnezeule, Jones sau Smith sau altă minciună pe care ne-o 
spusese nouă. A privit în jos și a văzut femeia și copilul, la fel ca 
mine, și mi-a spus: „Probabil a fost omorât când gloanţele 
rebelilor au pierdut din viteză”. S-a uitat apoi dur la mine și a 
zis: „Blestemaţii ăia de ruși, întotdeauna le vând un rahat 
revoluționarilor ăstora nenorociţi. Păcat, ce zici?” 

Jeffers se gândi puţin, înainte să continue. 

— Îmi amintesc exact cuvintele lui. 

Jeffers tăcu o clipă, conducând concentrat. 

— Înţelegi ce voia să spună? 

— Nu prea, răspunse ea. 

Fără să șovăie, Jeffers luă o mână de pe volan și o pocni tare. 

— Trezește-te, fir-ar să fie! Fii atentă! Folosește-ţi mintea! 

Anne se trase înapoi pe banchetă, luptând cu lacrimile care-i 
apăruseră imediat în colțurile ochilor. Nu atât din cauza durerii 
provocate de lovitură, care, pe scara pe care tipul o stabilise, 
era joasă, cât a faptului că nu se așteptase. 

Trase adânc aer în piept, - luptând să-și recâștige stăpânirea 
de sine. Când vorbi, putea auzi tremurul din glasul ei: 

— Spunea că nu noi am făcut-o... 

— Așa e! Și mai ce? 

— Învinovăţea de crimă pe oricine în afară de... 

— Şi de data asta ai dreptate! zâmbi Jeffers. Vezi, nu-i mai 
ușor dacă-ţi foloseşti capul? 

Încuviinţă. 

— Cruzime gratuită. Prefăcătorie. Dacă noi n-am fi fost acolo, 
n-ar fi fost nici lupte și copilul ar fi trăit, măcar câteva zile în 
plus, câteva săptămâni, cine știe. Dar eram acolo. Nu noi eram 
cauza morții? 

Râse, dar nu era un râs vesel, ca la o glumă bună. 

— Prefăcătorie, prefăcătorie, prefăcătorie. 

Anne notă în caiet. 

O groază de întrebări îi veniră în minte, dar se abţinu să 
pună vreuna. 

— Moartea e cel mai ușor lucru de pe lume, spuse el după o 
clipă. Oamenii cred că e greu să omori. Așa vor să creadă. În 
realitate, nimic mai simplu. Ia ziarul într-o dimineaţă și ce-ai să 
vezi? Bărbaţii își omoară nevestele. Nevestele își omoară 
bărbaţii. Părinţii își omoară copiii. Copiii se omoară între ei. 
Negrii îi omoară pe albi. Albii îi omoară pe negri. Omorâm în 


taină, omorâm pe furiș, omorâm în public, omorâm cu un motiv, 
omorâm accidental. Omorâm cu pistoale, cu cuțite, cu bombe, 
cu puști - cu ce se nimerește. Dar ce se întâmplă când oprim un 
transport de grâne subvenţionat de stat pentru Etiopia? 
Omorâm, la fel de bine ca și cum am fi luat o armă și am fi pus- 
o la tâmpla unui copilaș cu burta umflată. Pe naiba, dacă te 
gândești o clipă, întregul nostru mod de abordare a lumii, a 
vieţii însăși, se bazează pe întrebarea pe cine putem sau nu să 
ucidem într-o anume zi. Și ce arme putem sau nu putem folosi. 
Politica externă? Ha! Ar trebui s-o numim politica mortii. După 
care un purtător de cuvânt se ridică la Washington, la o 
drăgălașă ședință de informare, și spune: „Președintele și 
guvernul și Congresul au hotărât astăzi că ţăranii indieni din 
Guatemala, participanţii la demonstrațiile din Africa de Sud, 
unele elemente din Irlanda de Nord, de ambele părti, reţine 
lucrul ăsta, și alți câţiva oameni din restul lumii sunt 
condamnaţi la moarte. Repet, așa cum am spus-o ieri, și 
alaltăieri, și răsalaltăieri, rușii sunt cumsecade. La ei nu trebuie 
să mori. Privi autostrada și râse. 

— Ti se pare că sunt nebun, nu-i așa? 

Se uită la ea. 

— TȚi-e frică de mine? 

Inima începu să-i bată mai repede, cât încerca să se decidă 
care era răspunsul bun. Închise ochii și spuse adevărul: 

— Da. 

— Cred, zise el, că e normal. 

Tăcu un timp, înainte să continue. 

— Mă rog, nu voiam să încep cu politica. Vreau să spun că 
putem vorbi despre politică mai pe larg după ce ai să mă 
cunoști ceva mai bine. De-aia am luat-o în direcţia asta. 

— Pot să pun o întrebare? zise ea timid. 

— Ascultă, răspunse el cu o ușoară iritare în glas. Poţi să 
întrebi oricând. Ti-am mai spus. Te rog, nu mă face să repet. 
Dacă primești răspuns sau - strânse pumnul, apoi îl desfăcu - 
altceva, depinde de dispoziţia în care mă aflu. Întinse mâna și o 
ciupi tare de mușchiul de deasupra genunchiului. I se tăie 
răsuflarea. Ţine minte că nu există reguli. Jocul merge pur și 
simplu înainte, pas cu pas, până la sfârșit. 

Îi dădu drumul, dar piciorul o ustura în continuare. Își dorea 
să-l frece, ca să mai scadă din durere, dar nu îndrăznea. 


— Întreabă! spuse el. 

— Mergem undeva unde o să mă ajuţi să te cunosc mai bine? 

Zâmbi. 

— Deșteptul Boswell, spuse. Excelent, Boswell. 

Jeffers șovăi, cât să dea mai multă greutate cuvintelor sale: 

— Ar trebui să fie evident. Ăsta e rostul micii noastre 
excursii. Zâmbi și o luă la vale, pe autostradă. 

Își continuară drumul în tăcere. 


Anne Hampton visa cu ochii deschiși când trecură de Mobile, 
pe șoseaua interstatală. Era încă devreme și se gândi la cât de 
plăcut era să te trezești vara, în zori; sentimentul sincronizării 
cu ziua. Își aminti cât de mult îi plăcea, în copilărie, să stea 
singură în casă. Își petrecea timpul într-o liniște specială, doar 
ea și lucrurile ei. Câteodată, își amintea, crăpa ușa de la 
camera părinţilor ei și-i privea culcațţi în pat. Când se asigura 
că nu se trezesc, se strecura, prin hol, până la camera fratelui 
ei. Il găsea trântit deasupra păturii, în dezordinea somnului, 
uitând complet de lume. Fratele ei se scula târziu. Întotdeauna. 
Fără excepţie. Nici explozia unei bombe n-ar fi reușit să-l 
trezească pe acest mic terorist. Ca și cum trupul fratelui ei ar fi 
știut cât de important era să depoziteze energie pentru drumul 
fără oprire pe care se arunca în viaţă. Când Tommy murise, se 
gândise că, probabil, întreaga lume își încetinise cursul, chiar 
dacă numai cu puţin, cu o unitate infinitezimală, ce putea fi 
citită doar de savanții cei mai bătrâni și cei mai înţelepţi de la 
cele mai mari universităţi, cu cele mai noi, cele mai precise 
instrumente. Când o să mor eu, dacă o să se stârnească un 
vălurel pe vreun heleșteu micuţ sau o adiere slabă de vânt prin 
copaci. 

Clipi iute de câteva ori, ca să-și alunge gândurile. Nu mă 
gândesc decât la moarte, își spuse. Cum s-ar putea altfel? Îi 
aruncă o privire lui Jeffers, care fluiera o melodie necunoscută 
în timp ce conducea mașina. 

— O să vorbești numai despre moarte? îl întrebă. 

Se întoarse spre ea o clipă, înainte de a-și îndrepta privirea 
spre drum. Zâmbi. 

— Bunul Boswell, spuse. Fii reporter. Făcu o pauză, apoi 
continuă. Nu. Voi încerca să vorbesc și despre altceva. Ai 
ridicat o problemă reală. Necazul e... râse înainte să continue... 


că mă cam preocupă aspectele morbide. Fatalismul. 
Sfârșiturile, mai degrabă decât începuturile. 

Se opri din nou, adâncit în gânduri. Anne Hampton scrise în 
pripă cât de mult reuși, apoi își privi disperată scrisul. Nu prea 
credea că e lizibil și, într-un moment de teroare, se întrebă 
brusc dacă el o să controleze ce-a scris. 

Jeffers râse cu voce tare. 

— Ascultă o poveste special pentru tine. Cea mai bună 
poveste în favoarea vieţii care-mi vine acum în minte. Voi 
încerca să-ţi mai spun și altele, din când în când, dar asta s-a 
petrecut când lucram pentru ziarul din Dallas, Times-Herala, 
pe la jumătatea anilor șaptezeci. Unii îi spuneau Crimes- 
Herald, dar asta e altă poveste... 

Ei bine, eram angajat să mă ocup de toate, ceea ce însemna, 
în general, totul, de la expoziţiile florale și fotografiile pentru 
pagina de afaceri ale magnaţilor industriei - ce frază tâmpită - 
până la accidente și polițiști, și orice altceva ar mai fi 
intervenit. Și-atunci a sunat telefonul acela, adică unul dintre 
momentele sublime de la redacţia unui ziar, de care, evident, 
nimeni nu-și dă seama, dar care, totuși, există. Sună un tip și 
spune că s-a întâmplat cel mai fantastic lucru cu putinţă. Ce 
anume? întreabă redactorul de la urgenţe locale, plictisit de 
moarte. Păi, spune tipul, se pare că o pereche se bate, știți și 
dumneavoastră, probleme de familie. Urmează să divorțeze și 
se ceartă în legătură cu copilul, cui să-i revină, așa că-l apucă 
unul de-o parte, celălalt de cealaltă, ţipând, și individul 
încearcă să smulgă copilul din mâinile nevesti-sii și ţuști, 
copilul zboară afară pe fereastra de la etajul patru... 

Redactorul se trezește, în fine, pentru că asta e o poveste de 
milioane și începe să strige după mine și după un reporter să 
ne ducem urgent acolo, că un sugar a fost aruncat pe fereastră 
și deodată își dă seama că tipul de la telefon încearcă să-l 
întrerupă. Bine, bine, spune el, dă-mi adresa. Nu înţelegi, zice 
tipul de la telefon, exasperat. Ce nu înţeleg? întreabă 
redactorul. Ce s-a întâmplat, zice tipul. Ce anume? întreabă 
redactorul. Ce s-a întâmplat e că, spune tipul după ce-i revine 
vocea, cineva a prins copilul din zbor. Cum?! zice redactorul. 
Chiar așa, spune tipul, individul trecea chiar pe dedesubt, s-a 
uitat în sus și a văzut copilul zburând pe fereastră... și al naibii 
să fiu dacă nu l-a prins din zbor. 


Jeffers se uită la Anne Hampton. Fata zâmbi. 

— Zău? A prins copilul. Nu-mi vine să cred... 

— Ba da, l-a prins. Jur... Jeffers râse. De la etajul patru. Ca un 
jucător de fotbal care prinde o pasă corectă. 

— Ce-i aia? 

— E atunci când tipul care primește mingea poate ridica 
braţul, semnalizând echipei adverse că va prinde mingea fără 
să încerce s-o paseze. În acest caz n-au voie să-l atace. Este 
ultimul act de autoapărare. 

— Dar cum... 

— Aș vrea și eu să știu, râse Jeffers din nou. Tipul trebuie să 
li avut o prezenţă de spirit incredibilă... Bănuiesc că 
majoritatea oamenilor ar privi în sus, ar vedea forma aia ieșind 
pe geam și ar întinde-o cât se poate de repede din calea ei. El 
nu a făcut așa. 

— Ai vorbit cu el? Ce-a zis? 

— A zis că s-a uitat în sus și și-a dat imediat seama, într-o 
fracțiune de secundă, că era un bebeluș, așa că s-a așezat exact 
dedesubt. A mai spus că fusese mijlocaș în echipa de baseball a 
școlii și e nostim că, atunci când a spus asta, toţi au dat din cap 
și s-au gândit: Bineînţeles, asta explică totul, dar se-nţelege că, 
de fapt, nu explică nimic, pentru că jucătorii de baseball nu se 
antrenează cum să prindă copii. 

— Dar s-ar putea ca acolo să fi învăţat cum să prindă în 
general? 

— Probabil. Fotbal, baseball. Povestea asta a dus la o 
mulțime de metafore sportive. 

Jeffers se uită la Anne Hampton. Anne îi prinse privirea și 
clătină din cap. Apoi zâmbi și zâmbetul i se întinse pe faţă. 
Râseră amândoi cu poftă. 

— E de necrezut. Şi cam fantastic... 

— Într-un fel, asta e ce fac fotografii. Trec, periodic, de la un 
lucru incredibil la altul... Jeffers șovăi. Ar fi mai bine dacă ţi-ai 
nota, spuse, apoi tăcu cât Anne Hampton făcu mai multe 
însemnări în caiet. Când ridică din nou privirea, Jeffers 
continuă. Oricum, pot să-ţi spun că misiunea din ziua aia m-a 
făcut fericit. La naiba, i-a făcut pe toţi fericiţi. M-a făcut fericit 
pentru o săptămână. Pentru o lună, probabil. L-am fotografiat 
pe tip, avea cel mai, nu știu cum să spun, cel mai încântător, 
cel mai stângaci - zâmbet întipărit pe faţă. Râdeam și 


chicoteam cu toţii, reporteri, fotografi, echipe de televiziune, 
trecători, vecini, polițistul care-și făcea rondul, toată lumea. 
Chiar și tatăl copilului, cu cătușele la mâini, pentru că sticleţii 
au considerat că e neapărată nevoie să aresteze pe cineva 
atunci când un bebeluș e azvârlit pe fereastră. Nostim era că 
nu părea să-i pese. l-am făcut apoi o fotografie și mamei. Ai 
văzut vreodată pe cineva a cărui viață să se schimbe dintr- 
odată, atât de repede, de atât de multe ori? În două secunde de 
la groază, disperare și durere la speranţă și la o fericire 
incredibilă. Totul se vedea în ochii ei. O fotografie ușor de 
făcut. Dă-i copilul în braţe, așaz-o lângă tipul care l-a prins din 
zbor și apasă pe buton. Bingo! Patos instantaneu. Bucurie 
instantanee. 

— De necrezut, spuse ea. 

— De necrezut, spuse el. 

— Nu mă duci de nas, încercând să mă faci să mă simt mai 
bine? 

— Nu. Nici vorbă. N-aș face așa ceva. 

— Ce anume? 

— Să încerc să-i fac pe oameni să se simtă mai bine. Chestia 
asta nu figurează în fișa postului meu. 

— N-am vrut să spun... 

— Ştiu ce ai vrut să spui, o întrerupse. 

Îi aruncă o privire și zâmbi. 

— Dar, oricum, ar trebui să te facă să te simţi mai bine. 

Simţi o căldură ciudată. 

— E frumoasă, spuse. E o poveste cu-adevărat frumoasă. 
Zău. 

— Nu cumva să n-o notezi, zise el. 

Anne notă iute în caiet. 

„... Şi copilul a trăit”, scrise. g 

O clipă se uită la aceste cuvinte: a trăit. li veni să plângă, dar 
reuși să se abţină. 

Merseră mai departe, la vale, pe autostradă, în tăcere, calmi 
pentru prima dată după ore, care i se păreau brusc a fi 
săptămâni. 


Gulfport trecu în zbor pe lângă ei, în timp ce soarele 
dimineţii se înteţea. Ici-colo, drumul cobora spre Golful Mexic 
și Anne Hampton privea albastrul lipsit de griji al apei. Vederea 


ei o liniștea, la fel ca și rarele stoluri de pescăruși, plutind, duși 
de curent, chiar deasupra valurilor. Gândi că semănau cu niște 
bărci cu pânze cenușii și albe, cu mișcarea lor ușoară, 
conformă cererilor și dorințelor naturii. 

Dimineaţa ajunsese spre mijlocul ei când Jeffers spuse: 

— E momentul să facem plinul. 

leși de pe șoseaua interstatală, pe o bretea îngustă, spre 
prima staţie de benzină pe care o văzu. Annei Hampton i se 
păru un loc în paragină; construcţia mică în care stătea 
vânzătorul părea că se clatină în briza dimineţii, sprijinindu-se 
de garajul solid din cărămizi. Două șiruri de fanioane roșii, 
albastre, verzi și galbene fâlfâiau în vânt deasupra pompelor. 
Acestea erau modelul vechi, dintre cele care scot un sunet după 
fiecare galon pompat, nu genul mai nou, computerizat, cu care 
era mai obișnuită. Locul se numea Ted's Dixie Gas și era pustiu, 
cu excepţia a trei mașini parcate de-o parte a garajului. Două 
dintre ele păreau lăsate în părăsire, dezmembrate și ruginite, 
greu de recunoscut. A treia era o mașină de curse de culoarea 
cireșei, cu coada ridicată, cu anvelope supradimensionate și 
jenţi cromate. Fantezia cuiva, gândi. Timpul, și efortul, și banii 
cuiva investiţi într-un teribilism de oraș mic. Se uită la mașină 
în timp ce Jeffers se îndreptă spre pompă, știind că un 
adolescent cu părul unsuros va ieși imediat să-i servească. 

— Du-te la closet, îi ceru Jeffers. 

Vocea lui suna dintr-odată aspru. Pe Anne o trecu un fior. 

— Cunoști regulile, nu-i așa? 

Încuviinţă din cap. 

— Nu-i nevoie să-ţi mai explic nimic, ce zici? 

Negă din cap. Observă că Doug avea în mână pistolul cu 
ţeava scurtă și că îl înfigea în centură, sub cămașă. Il privi, pe 
urmă întoarse capul. 

— Bine, spuse el. Asta ne ușurează treaba. Stai cuminte până 
vin să deschid ușa. 

Anne așteptă. 

— Grăbește-te, spuse când deschise violent portiera. Anne 
ridică privirea și văzu un adolescent golănos, cu părul negru 
drept ieșind alandala de sub o șapcă de baseball prăpădită, 
decolorată, care traversa staţia de benzină prăfuită venind spre 
ei. 

— Să fac pliiinul, zise tărăgănat. Durase aproape la fel de 


mult până rostise cuvintele cât îi trebuise ca să vină de la garaj 
la pompe. 

— Cu vârf, spuse Jeffers. Unde e toaleta pentru femei? 

— Nu cumva vreţi toaleta pentru bărbaţi? răspunse băiatul, 
rânjind. Anne Hampton se gândi că Jeffers o să-l împuște pe 
adolescent pe loc. Dar Jeffers râse. Întinse două degete ca un 
revolver și le îndreptă spre băiat. 

— Bang! spuse. M-ai prins cu chestia asta. Întrebam pentru 
doamna. Băiatul își întoarse rânjetul larg spre Anne Hampton și 
ea îi zâmbi slab la rândul ei. 

Băiatul arătă spre o latură a clădirii. 

— Cheia e înăuntru, lângă ușă. O să vă arate bătrânul. Făcu 
semn spre biroul staţiei de benzină. 

Anne Hampton se uită la Jeffers și el încuviinţă din cap. 

Simţi că o ia cu călduri când traversă cei șaizeci de metri 
care o despărţeau de staţie. De parcă vântul ar fi stat dintr- 
odată. Se uită în sus, la fanioane, care tot se mai loveau și se 
răsuceau deasupra ei și se miră că ea nu simte briza. Era 
ameţită și stomacul i se zbătea iute. Ieși din lumina soarelui și 
păși peste prag. Lângă mașina de la casă stătea un bătrân 
nebărbierit, cu o cămașă soioasă în dungi și bea sifon dintr-o 
cutie. Privirea ei se fixă pe numele cusut deasupra buzunarului 
cămășii. Leroy. 

— Cheia de la toaletă? întrebă. 

— Chiar lângă dumneata, răspunse omul. Te simţi bine, 
domnişoară? Arăţi ca o felie de şuncă de ieri, lăsată peste 
noapte afară. Vrei ceva rece? 

— Ce să vreau? 

— Un sifon. Arătă cu capul spre un răcitor. 

— A, nu. Nu. Adică, da. Mulţumesc, Leroy. 

— La naiba, e cămașa lui frate-miu. Neisprăvitul ăla n-a 
lucrat în viaţa lui o zi întreagă. Eu bag toţi banii în casă. Mă 
cheamă George. O Coca? 

— Foarte bine. 

li întinse cutia rece și ea și-o apăsă pe frunte. Omul zâmbi. 

— Şi mie îmi place să fac așa când mă doboară căldura. Am 
impresia că lucrurile mi se așază în cap. Dar e mai bine cu o 
sticlă de bere. 

Anne zâmbi. 

— Cât vă datorez? Imediat însă simţi că se îneacă. Nu avea 


bani. Se întoarse iute, uitându-se după Jeffers. 

— Fac eu cinste. Nu prea mai am ocazia să cumpăr de băut 
pentru fete frumoase. O să-l fac pe băiat gelos. Râse, iar Anne i 
se alătură, răsuflând ușurată. 

— Mulţumesc. Puse cutia în geantă. 

— N-ai pentru ce. Incotro? 

Se înecă din nou. Încotro? se întreba. Ce-ar vrea să spun? 

— Louisiana, zise. O mică vacanţă. 

— E vremea cea mai potrivită, răspunse bătrânul. Chiar dacă 
e puţin cam prea cald. O mulţime de oameni trec pe aici. Ar 
trebui să rămână. Avem o plajă grozavă și poţi să pescuiești în 
voie. Numai că locul nu e prea cunoscut. Asta e problema. Azi 
totul ţine de publicitate. Trebuie să faci să se ducă vestea. N-ai 
de ales. 

— Să se ducă vestea, zise Anne. Așa e. 

— Dar vestea care trebuie. 

— Aveţi dreptate. 

— Să luăm, de pildă, locul ăsta, spuse. Băiatul e un mecanic 
foarte priceput. Cu siguranţă mai bun decât taică-su, deși nu i-o 
spun. L-ar face să se umfle în pene. Dar cum naiba să-i faci pe 
oameni să afle? Până la urmă toţi își duc mașinile la garajele 
alea mari și moderne de lângă centrele comerciale, chiar dacă 
noi, fir-ar să fie, am face o treabă mai bună la jumate preţ. 

— De asta sunt sigură. 

Bărbatul râse. 

— Te simţi mai bine? 

— Da, zise ea. 

— Trebuie să faci să se ducă vestea. N-are a face cu ce te 
ocupi, dacă repari mașini sau vinzi hamburgeri sau organizezi 
zboruri pe lună. Publicitatea face națiunea asta să funcţioneze. 
Da, doamnă. E musai să le spui oamenilor ce ai și ce or să 
capete. Trebuie să dai sfoară în ţară. 

li întinse cheia de la toaletă. 

— Am făcut curat chiar azi-dimineaţă. Am pus săpun și 
prosoape curate, în spatele ușii. Dacă mai ai nevoie de ceva, 
strigă. 

Anne aprobă din cap și ieși pe ușă. Se întoarse și arătă cu 
degetul, întrebător, el încuviinţă și-i făcu semn s-o ia pe după 
colț. 

In toaletă era răcoare, dar aerul era închis și stătut. Folosi 


iute toaleta, se duse apoi la chiuvetă și-și clăti faţa cu apă. Se 
uită în oglindă. Era palidă și trasă la faţă. Am văzut scena asta 
de o sută de ori, gândi, apucând bucata de săpun. O găsești în 
fiecare film de la televizor. Își aminti de Jimmy Cagney și de 
Edmund O'Brien. A 

— White Heat, spuse cu voce tare. În film el scrie pe oglinda 
de la staţia de benzină. Se gândi la Jeffers și și-l imagină 
spunând: „Toată lumea e la picioarele mele, mamă!” Scrise 
cuvântul AJUTOR pe oglindă. Apoi scrise AM FOST... ce? șterse 
totul. Îi era cald și îi tremura mâna. Trebuie să dai sfoară în 
țară, gândi, imitând în gând accentul sudic tărăgănat al 
bătrânului. CHEAMĂ POLIȚIA, mâzgăli, apoi șterse cele scrise, 
când își dădu seama că scrisese prea repede și nu se putea citi. 
Şi ce să le spună? Simţi cum i se face greață și se apucă de 
chiuvetă, ca să-și revină. Se uită la mâinile ei și se rugă de ele, 
ca și cum n-ar fi făcut parte din corpul ei. Opriţi-vă, le ruga. Nu 
mai tremuraţi. 

Ridică din nou privirea. Acum urmează momentul în care 
eroina e salvată, gândi. Vânzătorul îl cheamă pe polițistul cel 
tânăr și chipeș, care o salvează. Așa se întâmplă întotdeauna. 
De fiecare dată. Șterse oglinda, cu gesturi iuți, panicate. Și 
dacă nu se întâmplă așa? îi trecu prin minte. Brusc o cuprinse 
furia și nerăbdarea și mânji oglinda cu săpun. Bucata de săpun 
se umezise și dâre albe se prelinseră pe luciul oglinzii. Ca niște 
lacrimi, gândi. Niciodată nu se întâmplă ca... ca în ce? In 
basme, în filme. În poveștile pe care tatăl ei i le spunea când 
era copil. Se uită la reflecţia ei printre dârele de săpun. Putu 
vedea că ochii îi erau roșii. Scutură înspăimântată și 
neputincioasă din cap și strânse pumnii, furioasă și neajutorată. 
Niciun prinţ chipeș n-o să intre pe ușă. O să intre el. O să vadă. 
O să mă omoare. Și pe George. Şi pe băiatul care repară 
mașini. O să ne omoare pe toţi. Unul câte unul. 

Și atunci poate o să se ducă vestea. 

Auzi de afară un zgomot ca o zgârietură. 

Simti în gură gust amar de fiere. Dumnezeule, gândi. E aici. 

Cineva zgâlţâi ușa. 

E vântul, își spuse. Dar șterse înnebunită urmele de săpun de 
pe oglindă. 

Ce faci? se întrebă? Vrei să mori? 

Să nu faci nimic. Pleacă. Încă nu ţi-a făcut niciun rău. 


Era o minciună și ea știa acest lucru. Se contrazise iute în 
gând. Îţi va face. Ţi-a făcut. Te va folosi și te va ucide, chiar ela 
spus-o. 

Ușa se zgâlţâi din nou. 

E pretutindeni, gândi brusc. Camera nu avea geam și se 
întoarse, privind la pereţii văruiţi în alb. Poate vedea, spuse. 
Ştie. Ştie. Ştie. 

leși calmă și cere-ți scuze, gândi. 

Se uită la ea în oglinda din nou curată, de parcă pe faţa ei s- 
ar fi putut citi semnele trădării. Apoi se întoarse și ieși încet, 
gândind: Sunt pustiită pe dinăuntru. Puse înapoi cheia pe 
cârligul de lângă ușă și se îndreptă spre pompele de benzină, 
dar îngheţă brusc, îngrozită. 

Jeffers stătea lângă mașină, de vorbă cu un jandarm. 
Amândoi purtau ochelari mari de soare, așa că nu le putea 
vedea ochii. Se opri, de parcă încremenise brusc. 

Îl văzu pe Jeffers cum se uită la ea și-i zâmbește. Îi făcu semn 
cu mâna. 

Anne nu era în stare să se miște. 

Jeffers îi făcu din nou semn. 

Strigă comenzi propriului corp: Umblă! Dar tot încremenită 
rămase. Se forță să-și împingă și să tragă de fiecare mușchi și 
reuși să facă un pas, apoi încă unul. Traversarea asfaltului 
luminat de soare i se păru interminabilă. Părea că arșiţa se 
ridică în jurul ei și prin minte îi trecu gândul ciudat că o ardea. 
Vom muri cu toţii, gândi. Îl văzu pe Jeffers ducând mâna sub 
cămașă şi scoțând revolverul negru. Auzi  pocnetul 
împușcăturii. Îl văzu pe jandarm căzând pe spate, murind, dar 
și el avea arma în mână, scuipând gloanţe și foc. li zări pe 
adolescent și pe George cum fug să se ascundă, în timp ce 
pompele explodează în flăcări. 

Mai făcu un pas și-și dădu seama că nimic din toate astea nu 
se întâmplase. 

Jeffers îi făcu din nou semn cu mâna. 

— Hopa sus, Annie. Voiam doar să întreb în ce direcţie 
trebuie s-o luăm. Se întoarse spre jandarm. Așadar, când ajung 
la New Orleans, drumul se bifurcă, șase-zece mă duce în 
centrul orașului, iar patru-zece spre parcurile de pe țărm. 

— Exact, spuse jandarmul. Îi zâmbi Annei Hampton și duse 
mâna la borul pălăriei. Micul gest de politeţe îi arse sufletul. 


— Grozav, spuse Jeffers. Întotdeauna mi-a plăcut să verific de 
două ori. Mi-ai fost de mare ajutor. 

— Cu plăcere, spuse jandarmul. Vă urez o zi frumoasă. 

Se îndreptă spre mașina lui și Jeffers se așeză la volan. Cât 
acceleră ca să iasă din staţie, pe lângă mașina jandarmului, nu 
spuse nimic. Apoi întrebă cu o voce aspră, fără inflexiuni: 

— Despre ce aţi trăncănit, tu și bătrânul? 

— Îmi vine să vărs, spuse Anne Hampton. 

— Dacă verși, răspunse Jeffers, mijind ochii, vocea lui 
devenind monotonă, ca și cum ar fi vorbit despre vreme sau 
despre preţurile în creștere, toată lumea moare. 

Anne strânse din dinţi și închise tare ochii. 

Trase cu greu aer în piept. 

— Am vorbit despre publicitate, spuse. Despre cum trebuie 
să-ţi faci reclamă, dacă ai ceva de vânzare. Cum ar fi talentul 
de mecanic al băiatului. 

— Publicitatea e combustibilul lumii, zise Jeffers. La fel ca 
petrolul arabilor. Se uită iute la ea. Anne se întoarse și văzu 
drumul întinzându-se în faţa lor. Jeffers conducea mașina pe o 
bretea, înapoi spre șoseaua interstatală. 

— Mi-a trecut, spuse, și gândi: Trebuie. 

Se uită la Jeffers și văzu că părea să se fi destins. Zâmbea 
slab. 

— Bunul Boswell, spuse. Când te simţi destul de bine, scrie 
totul în caiet. Palpitant, nu? Mai ales partea cu jandarmul, ce 
zici? Face să-ţi crească adrenalina. 

Jeffers fredonă ceva și acceleră. Nici de data asta Anne nu 
recunoscu melodia, dar oricum nu putea s-o sufere. 


Conducând, Douglas Jeffers visa cu ochii deschiși și fără prea 
mare chef. Anne Hampton amuţise alături de el, privind fix 
afară pe geam, cu o privire goală, exact cum își dorea. Nu voia 
ca imaginaţia ei să se miște prea repede. Incă mai era 
vulnerabilă în fața forțelor din interiorul ei. Faptul că nu era 
conștientă de ele era tipic. Incă ar mai fi putut rupe vraja și 
încerca să se elibereze sau să facă ceva care să pună în 
primejdie călătoria, dar știa că, în timp, capacitatea ei de ao 
face va scădea. Deja era redusă la jumătate, poate la un sfert. 
Intr-o zi sau două, își spuse, se va evapora, cu excepţia unui 
rest primejdios de care trebuie să fie tot timpul conștient. Chiar 


și animalul cel mai bine îmblânzit și docil va lovi din copită, 
uneori, atunci când te aștepți cel mai puţin, la ameninţarea 
morții. Se hotărî să fie în gardă, dacă apar semne. Evident, nu 
era sigur că vor apărea la suprafaţă. O clipă se întrebă dacă 
avea cunoștință de vreo lucrare literară despre cum să-i 
stăpânești pe ceilalţi. Cu siguranţă, gândi, îl citise pe John 
Fowles. Și-l amintea oare Anne pe Rubashov și pe cei care-l 
interogau? Să-i spună despre sindromul de la Stockholm? Işi 
zise că da, poate ceva mai târziu. Cunoștinţele, atunci când 
erau mânuite cum trebuie, credea el, puteau fi folosite ca să 
facă adevărul și mai confuz, și mai greu de deslușit. Dacă îi va 
spune că, psihologic, era prinsă într-un păienjeniș din care nu 
putea să se elibereze, îi va sublinia neputinţa. li va adânci 
disperarea. Se uită la ea, examinându-i profilul în timp ce, de 
pe bancheta ei, privea fix orizontul. Incercă să vadă vreo 
scânteie de independenţă, să miroasă vreo urmă de hotărâre. 
Nu, gândi, nu în cazul ei. 

I-am răpit-o. Știam că așa se va întâmpla. 

Fata a cedat. 

Pot să fac ce vreau cu ea. 

Era gata să râdă cu voce tare, dar se abţinu, ca un școlar 
căruia i-a fost dată o fotografie pornografică, în spatele 
profesorului. 

Acum era ca lutul în mâinile lui. Putea să-i dea orice formă 
voia. Se întrebă într-o doară dacă fata bănuia că viaţa ei se 
schimbase radical, că nu va mai fi niciodată aceeași, nu va mai 
fi în stare să se întoarcă la viitorul pe care și-l imaginase. 

Lui însuși își spuse: Nimeni nu se mai întoarce acasă. 

Se gândi la șocul pe care-l citise pe chipul ei când îl văzuse 
pe jandarm. O îngrozise, gândi. Până mâine va fi atât de 
ambalată, că-i va fi mai frică de poliţie decât mi-e mie. Iar mie 
nu mi-e frică deloc. 

Zâmbi în sinea lui, o urmă palidă de zâmbet apărându-i și pe 
buze. 

E a mea. 

Sau cel puţin va fi, în următoarele douăzeci și patru de ore. 

Mintea lui dansa printre posibilități. Ce educaţie e pe cale să 
primească, își spuse. 

Nu mai dură decât am primit eu. 

O amintire i se strecură iute în gând, agresivă, nechemată. 


Se văzu la șase ani, dus în noapte de negustor și de nevasta lui. 
Își aminti cât de surprins fusese când văzuse casa. În ochii lui 
de copil părea uriașă, impunătoare, dominantă. Îi fusese frică 
și-și aminti cât de important i se păruse să nu-l lase pe Marty să 
vadă ce speriat era. Nu semăna deloc cu camerele de hotel și 
cu parcurile de rulote prin care îi purtase mama lui. Prima lui 
mamă, gândi. O clipă avu impresia că simte mirosurile 
contradictorii de parfum și de alcool care-l năpădeau ori de 
câte ori își amintea de ea. Întinse mâna și crăpă puţin geamul, 
lăsând aerul să pătrundă în mașină, temându-se că toată ura 
care-i strângea stomacul îl va face să vomite. 

Aerul luă cu el mirosul din amintire și se gândi cum fusese 
prima oară când văzuse camera lor, sus, la etaj. Își aminti cât 
de strâns îl ţinea Marty de mână. Era întuneric și lumina slabă 
pe care negustorul o aprinsese arunca umbre ciudate pe pereţi. 
Nu-și amintea de fapt cum urcase scările, deși le urcase. Ce-și 
amintea era că după aceea fusese pe jumătate tras, pe jumătate 
împins în camera micuță. Pereţii erau văruiţi în alb și două 
paturi de campanie erau pregătite. Exista o singură lampă, fără 
abajur. Şi o singură fereastră, deschisă, lăsând aerul rece să 
intre în cameră. 

Era lugubru și steril, gândi. 

Se sili să zâmbească. Nu ca un răspuns la un gând plăcut, ci 
ca o expresie a ironiei. Acesta fusese primul câmp de bătaie, 
gândi. Marty era frânt de oboseală și adormise imediat. Eu însă 
am privit la pereţi. Văzu, în gând, confruntarea de a doua zi 
dimineaţă: 

— Putem pune ceva pe pereţi? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— O să faceţi mizerie. 

— N-o să facem. O să avem grijă. 

— Te rog. 

— Nu te mai smiorcăi! Am spus nu, nu rămâne. Nu! 

— Nu seamănă cu o cameră. E ca o închisoare. 

— Te învăţ eu să-mi mai vorbești așa. 

Fusese prima bătaie primită. Prima din multe altele. I se păru 
ciudat că nu simţea nicio emoție când își amintea de pumnii 
încasaţi și de loviturile care-l făceau să se clatine pe picioare, 
lovituri pe care noul lui tată le revărsa asupra lui. Dar mintea i 


se umplu de ură când se gândi cât de liniștită asista noua lui 
mamă. Blestemaţi să-i fie ochii! gândi cu furie. Nu făcea nimic! 
Stătea și se uita. Întotdeauna stătea și se uita. Nu spunea 
nimic, nu făcea nimic. 

Șovăi, parcă și-ar fi tras, în gând, sufletul. 

Blestemaţi să-i fie ochii. Iadul să i-i mănânce! 

Memoria i se umplu din nou de amintiri, ca și cum ar fi ţinut 
o ceașcă sub un cep. Fusese mutat la o școală nouă, străină, cu 
program toată ziua. Numai asta și era cumplit. Dar ce-și 
amintea cel mai bine era ora de desen din cursul dimineţii, 
când luase cea mai mare coală de hârtie albă pe care o aveau și 
o mânjise iute, intenţionat, cu dungi mari albastre și portocalii, 
roșii, galbene și verzi, făcând repede să apară un curcubeu 
mare, strălucitor. Luase apoi altă coală și desenase un vapor cu 
aburi clătinându-se pe o mare cenușie în furtună. Apoi, peoa 
treia, un căpitan de pirați, cu o eșarfă roșie și barbă neagră și 
cu Jolly Roger în mână. Lăsase picturile să se usuce și revenise 
după-amiaza, ca s-o întrebe pe profesoară dacă le putea lua 
acasă. Când îi spuse că da, le luă și dădu fuga la toaletă. Se 
încuie într-o cabină și, dându-și jos pantalonii, le înfășură în 
jurul piciorului. 

Își amintea cum mersese, ţeapăn, până acasă. De ce 
șchiopătezi? îl întrebase noua lui mamă. Am căzut la școală, 
spuse. 

Nu e nimic grav. Deja mi-e mai bine. Urcase ţopăind scările 
până la camera lor, unde-l găsise pe Marty încercând să se 
joace pe podea cu o cutie de pantofi goală. Își aminti zâmbetul 
fratelui său când scosese picturile și le prinsese, cu ţinte furate 
de la școală, pe pereţii impecabil de albi ai negustorului. Își 
aminti zâmbetul larg care apăruse brusc pe faţa lui Marty, și 
asta îl făcu să rânjească de plăcere: Un vapor, strigase fratele 
lui, care să ne ducă înapoi la mămica! 

A fost o călătorie foarte lungă, gândi Jeffers. 

Și încă nu s-a terminat. 

Depăși un camion mare, al cărui motor huruia asurzitor, 
pătrunzând în tăcerea din mașină. O văzu pe Anne Hampton 
tresărind când zgomotul îi lovi auzul. Trecu fără probleme 
înapoi pe banda din dreapta, în timp ce camionul dispărea în 
urma lor și merse mai departe, silindu-și mintea să se golească 
de gânduri ca și cum, își spuse, ar fi putut să devină la fel de 


goală și de oribilă ca blestemaţii ăia de pereţi albi, pustie, 
uitând ce-a văzut, ce-a făcut și ce mai intenţiona să facă. 


Lăsară în urmă suburbiile orașului New Orleans când cerul 
după-amiezii timpurii începu să se întunece și Anne Hampton 
văzu cum nori mari și negri de furtună umplu orizontul. 
Observă că Jeffers părea să accelereze pe măsură ce vremea se 
strica și când primele picături mari de ploaie loviră parbrizul, 
dădu drumul la ștergătoare cu o înjurătură de enervare 
înăbușită. 

Anne nu spuse nimic, căci învățase că va vorbi el când va voi. 
După o clipă, Jeffers rupse tăcerea, dovedind că prudenta ei 
fusese justificată. 

— Fi-ar să fie, spuse. Ploaia asta nenorocită o să îngreuneze 
lucrurile. 

— De ce? 

— Pe ploaie e greu să găsești puncte de reper. A trecut mult 
de când am fost aici. 

— Poţi să-mi spui unde mergem? 

— Da. 

Tăcu. 

— Îmi spui? Dar numai dacă vrei... 

— Nu, zise. O să-ţi spun. Ne ducem într-un loc care se 
numește Terrebonne, o zonă de la țărm. Nu departe de un 
orășel pe nume Ashland. N-am mai fost acolo din, ei bine, din 
opt august o mie nouă sute șaptezeci și patru. De-aia orice, 
cum ar fi vremea care se schimbă, sau un drum nou, și 
Dumnezeu știe că toate drumurile îmi par al naibii de noi, mă 
poate întoarce pe dos. 

Anne Hampton privea pe geamul mașinii la mlaștinile 
presărate ca niște petice pe care creșteau pini și, rareori, câte 
o salcie. Părea un loc preistoric, de groază, și o trecură fiorii. 

— Pare foarte sălbatic. 

— Chiar e. E un loc fantastic. Parc-ar fi o altă planetă. 
Singuratic. Uitat de lume. Izolat. Mi-a plăcut mult, când am fost 
acolo. 

Pentru o clipă, crezu că inima a încetat să-i mai bată. Gâtul i 
se strânse, de parcă cineva și-ar fi petrecut mâinile în jurul lui. 
Gura i se uscase de tot. 

Acolo are de gând să mă omoare, gândi. 


Încercă să deschidă gura ca să vorbească, dar nu reuși. 

Ştia că trebuie să umple tăcerea care se lăsase brusc și 
gândurile o luară la goană, încercând să găsească ceva de spus, 
ceva care să umple golul mașinii, când tot ce voia, de fapt, era 
să urle. În cele din urmă vorbi, regretând imediat cât de lipsite 
de sens îi erau cuvintele. 

— E musai să mergem acolo? întrebă. 

Gândi că vocea ei suna ca a unui copil care scâncește. 

— De ce nu? răspunse el. 

— Nu știu, numai că mi se pare că nu prea e în drum. 

— Tocmai de-aia am ales locul ăla. 

Îl văzu cum se uită la ea. 

— Văd că nu-ţi notezi, spuse enervat. 

Se întinse după pix și caiet, dar mâinile îi tremurau din nou și 
cuvintele se întindeau pe pagină neclare și ilizibile. 

Atunci o lovi, repede, palma mâinii lui abia dacă păru că se 
desprinde de pe marginea volanului. Anne icni, pixul îi căzu din 
mână și, folosind toată prezenţa de spirit de care dispunea, se 
aplecă și-l ridică. Abia dacă înregistra durerea. 

— Sunt gata, spuse. 

— Nu mai fi așa de proastă, zise el. 

— Încerc. 

— Dă-ţi mai mult silinţa. 

— Îţi promit. Îţi promit c-o să-mi dau. 

— Bine. Nu-i pierdută orice speranţă în ce te privește. 

— Mulţumesc. Numai că, numai că... 

Nu izbutea să formuleze cuvintele, așa că le lăsă baltă și 
tăcerea se înstăpâni în mașină. Asculta zgomotul motorului 
contopindu-se cu pocnetul ștergătoarelor și se întrebă ce-o să 
simtă când se va întâmpla. 

— Prostul de Boswell, spuse Jeffers după câteva momente. Se 
gândi într-o doară dacă să n-o liniștească, să nu-i spună că avea 
și alte planuri în ce-o privea. Dar se răzgândi. Mai bine lacrimi, 
din când în când, decât încredere. Ar trebui să te gândești mai 
puţin la durata vieţii și mai mult la calitatea ei. 

Încuviinţă din cap. 

— Scrie chestia asta, spuse. E un aforism. Lumea după 
Jeffers. Almanahul bietului Douglas Jeffers. Spusele lui Douglas 
Jeffers. Asta e sarcina ta. 

— Desigur, spuse ea. 


Merseră mai departe și Anne simţi cum ploaia, întunericul și 
teama o învăluie din toate părțile. 

— Ştii unde ne ducem, Boswell? întrebă Jeffers. Apoi 
răspunse chiar el la propria întrebare. Ne ducem să vizităm un 
vechi prieten. Nu ţi se pare uneori că amintirile sunt ca niște 
prieteni vechi? Poţi să le faci să revină ca și cum ai întinde 
mâna după telefon. Îţi apar în conștiință și te alină. 

— Dar dacă sunt amintiri neplăcute? întrebă Anne Hampton. 

— O întrebare bună, răspunse el. Cred însă că, în felul lor, 
amintirile neplăcute sunt la fel de folositoare ca și cele plăcute. 
Lucrurile astea le măsori pe o scară interioară, cu propriul tău 
set de greutăţi și cântare. Lucrul bun la amintirile neplăcute e 
că, mă rog, sunt totuși amintiri, nu-i așa? Ai trecut de ele. Spre 
ceva nou... Cred că, într-un fel, nu evaluez amintirile. Le 
privesc pe toate ca făcând parte dintr-o fotografie generală. Cu 
expunere lungă, ca una dintre fotografiile alea fantastice din 
National Geographic, le știi, în care aparatul înregistrează cum 
se desface o floare sau clocitul unui ou. 

Anne scrise totul. 

Jeffers râse rece. 

— Ne îndreptăm spre locul în care noul Douglas Jeffers a 
ieșit din găoace. Se întinse în față, privind la cerul cenușiu 
care-i învăluia. Unul dintre locurile întunecate de pe pământ, 
spuse. Se uită la Anne Hampton. Ştii cine a scris asta? 

Dădu din cap că nu. 

— De scris a scris-o cineva, dar un personaj a spus-o. Cine? 

Fornăi aproape vesel. 

— Doar ești studentă în ultimul an la literatură engleză. Nu 
poţi lăsa un bătrân și hârșit vânător de știri să te întreacă. 
Gândește-te. 

Scotoci cu disperare prin memorie. 

— Shakespeare? 

— Prea ar fi fost la mintea cocoșului, râse el. Un scriitor 
modern. 

— Melville. 

— Nu-i rău. Te apropii. 

— Faulkner? Nu, e prea scurt... hm... Hemingway. 

— Gândește-te la mare. 

— Conrad! 

Jeffers râse și râse și ea. 


După un minut, Anne întrebă: 

— De ce ne ducem într-unul dintre locurile întunecate de pe 
pământ? 

— Pentru că, răspunse Jeffers neglijent, acolo mi-am 
descoperit inima. 

Merseră mai departe în tăcere. Anne văzu ochii lui Jeffers 
sclipind când descoperi indicatorul pentru o ieșire pe un drum 
rural. 

— Al naibii să fiu, spuse. Ăsta e drumul. Scoase mașina de pe 
autostradă și Anne își dădu brusc seama că se aflau pe un drum 
secundar îngust, mărginit de copaci înalţi ce păreau că 
blochează cerul și care se desfăceau în calea vântului, ca să 
lase perdele de ploaie să cadă pe pământ. Luară un viraj și 
simţi cum mașina derapează ușor, roţile din spate învârtindu-se 
o clipă, schelălăind în căutarea unui punct de sprijin pe drumul 
alunecos din cauza ploii, un sentiment tulburător, care-i aminti 
că alunecau la vale, aproape scăpaţi de sub control. 

— Iubirea e durere, spuse Jeffers. 

Așteptă o clipă. 

— Când eram mic, îi auzeam pe bărbaţii care veneau la 
mama. Se împiedicau și clămpăneau, făcând mai mult zgomot 
când încercau să nu facă, decât dacă s-ar fi comportat normal. 
Era noaptea târziu și ea presupunea că dormeam. Țineam ochii 
strâns închiși. În cameră ardea o luminiţă roșie, așa că dacă-mi 
deschideam ușor pleoapele, vedeam. Imi amintesc cum gemea, 
și se văita, și la sfârșit striga de durere. N-am uitat niciodată... 
Pare foarte simplu, nu-i așa? Cu cât e mai multă dragoste, cu 
atât doare mai mult. Parc-ar fi un cântec siropos din anii 
cincizeci, ce zici? Fredona: întotdeauna îl iubești pe cel pe care 
îl rănești... 

Se uită la Anne Hampton. 

Apoi cântă mai departe: 

— Întotdeauna îl omori pe cel pe care îl iubești... 

Intoarse apoi capul și se concentră asupra drumului. 

— Ne apropiem, spuse. 

Dar Anne abia dacă-l auzi, într-atât de puternic pusese frica 
stăpânire pe ea. 


Merseră mai departe, pe drumul dintre șirurile de copaci, tot 
înainte spre întunericul mocirlos. Anne nu vedea niciun semn 


de viaţă, în afară de rarele case modeste de pe marginea 
drumului, profilându-se albe pe cenușiul din ce în ce mai 
pronunţat al zilei. În timp ce mergeau, vedea cum cerul se 
acoperă de nori din ce în ce mai negri și știu că se apropiau de 
coastă. Jeffers nu spunea nimic, concentrându-se, spera ea, 
asupra drumului, privind drept în faţă, posomorât. În depărtare 
zări fulgere lungi brăzdând cerul, atârnând parcă în aer, 
urmate de canonadele tunetelor care ajungeau până în mașină. 
Ploaia se înteţise, bombardând mașina, inundând parbrizul 
între două curse ale ștergătoarelor. Se rugă în gând să nu fie 
nevoie să coboare din mașină, dar știa că vor cobori. Apoi își 
spuse că, probabil, nu va avea nicio importanţă dacă se va uda. 
Și cu toate astea nu putea scăpa de ideea stranie că nu voia să 
tremure sub potopul ploii, să fie udă, murdară și patetică, 
atunci când se va întâmpla. 

Jeffers coti din nou și acum se aflau pe un drum și mai îngust, 
și mai pustiu. 

Anne tăcea, încercând să se gândească la casă, la mama ei, 
la tatăl ei, la prieteni, la soare și la vara care părea să fi 
dispărut în torentul cenușiu al ploii și în rafalele de vânt. 

Jeffers_coti din nou pe drumul plin de hârtoape. Nu era 
asfaltat. Înjură. 

— Dacă mergem pe aici, ne împotmolim. Fir-ar să fie, nu mai 
e decât vreun kilometru... 

Trase pe un petic de iarbă și opri. 

Annei îi păru rău că zgomotul motorului se stinsese subit. 
Părea că liniștea o învăluie. N 

— Douglas Jeffers se gândește la toate, spuse el. Intinse 
mâna spre bancheta din spate și scoase un sac mic de pânză. 
Deschise iute fermoarul și aruncă spre ea un poncho de un 
galben strălucitor. Scoase apoi un rând de haine de ploaie 
verde-închis. Ce aveau mai bun la L. L. Bean, spuse. O mare 
parte din meseria de fotograf înseamnă să fii pregătit pentru 
situaţii neplăcute. Sper că ţi se potrivesc. Pune-ţi gluga. 

O ajută să-și tragă poncho-ul pe ea. După care îmbrăcă haina 
de ploaie. 

— În ordine, spuse. Să mergem. 

Se auzi bubuitul unui tunet și o nouă perdea de ploaie lovi în 
mașină. Jeffers zâmbi și ţâșni afară pe ușă. Intr-o secundă, 
portiera Annei era deschisă. Ştia că nu era cazul să șovăie. 


Forţa ploii păru că-i taie răsuflarea și o clipă păru 
dezorientată, uluită de puterea vântului. Simţi cum mâna lui 
Jeffers o apucă de braţ cu o strângere familiară și se lăsă trasă. 
Drumul era nisipos și nesigur și bascheţii îi alunecau, împinsă 
de Jeffers. O clipă, își dori să poată măcar muri într-un loc 
uscat și cunoscut, își spuse că era teribil de nedrept ce se 
întâmplă cu ea. Nu-l putea vedea, la un moment dat i se părea 
că e în urma ei, pentru ca imediat după aceea să fie lângă ea și, 
după o clipă, s-o tragă după el. Încerca să-și formuleze, în gând, 
teorii și concluzii: de ce mi-ar da un poncho, pentru ca pe urmă 
să mă omoare? gândi. Cel mai tare însă o speria faptul că 
înţelesese, leoarcă de ploaie cum era, că a atribui o logică 
tuturor lucrurilor care i se întâmplau era o greșeală. Închise 
ochii ca să nu mai vadă fulgerele și ploaia și începu să 
murmure, numai pentru ea, frânturi de rugăciuni, de fiecare 
dată când piciorul atingea pământul, încercând să afle puţină 
alinare în ritmurile de mult uitate: 

— Tatăl nostru, carele ești în ceruri, Sfințească-se numele 
tău... și pe urmă: lartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi 
iertăm greșiţilor noștri... Jeffers o împinse ceva mai tare și 
Anne icni. Da, gândi, deși merg prin valea umbrelor morții, nu 
mi-e teamă de rău ... 

— Vino odată! spuse Jeffers. Trebuie să fie chiar în faţa 
noastră. 

— Sfântă Fecioară, de graţie plină, binecuvântat fie rodul 
pântecelui tău. Sfântă Fecioară, de graţie plină, Sfântă 
Fecioară, de graţie plină, Sfântă Fecioară, de graţie plină, 
Sfântă Fecioară, de graţie plină... 

— Hai odată, fir-ar să fie! Grăbește-te! 

— Sfântă Fecioară, Sfântă Fecioară, Sfântă Fecioară, de 
graţie plină, de graţie plină, Sfântă Fecioară... Închise ochii în 
timp ce înainta, străduindu-se să nu se gândească la nimic 
altceva decât la ploaie, la vânt și la apăsarea mâinii lui Douglas 
Jeffers pe braţul ei. Se întrebă dacă o s-o lege la ochi și o să-i 
ofere o ultimă ţigară, ca la unele execuţii militare. Lacrimile i 
se amestecau în voie cu ploaia care-i lovea faţa. 

Apoi, dintr-odată, puse piciorul drept jos și pământul nisipos 
de sub el cedă și Anne alunecă înainte, căzând. Fără să vrea, 
scoase un „Au!” când simţi că se duce la vale, un sunet care 
exprima mai degrabă indignare decât durere. Se întoarse apoi 


spre Jeffers care se oprise, cu mâna streașină la ochi ca și cum 
s-ar fi ferit de soare, privind atent în jur. 

— Fir-ar să fie! spuse el. 

Lovi cu piciorul în nisipul murdar. 

— La naiba! La naiba! La naiba! 

Lovi din picioare într-un cerc mic, privind atent în depărtare. 
Lovi furios aerul din jur. 

— Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! 

Anne nu îndrăzni să spună nimic. 

Apoi Jeffers se întoarse și se uită la ea. 

Anne simţi cum i se taie răsuflarea. 

Atunci Jeffers izbucni în râs. Râsul lui crescu, ridicându-se 
odată cu curenţii de aer și pârând să se amestece cu vântul și 
cu tunetul. 

Stătu lângă ea câteva clipe, râzând. 

— Ei bine, spuse în cele din urmă, după ce se frecă la ochi. Ei 
bine, am dat-o rău în bară. Am nimerit în altă parte. Ti-am spus 
că au trecut ani... Aici ar trebui să fie o salcie mare, mare de 
tot, și nu e. Am greșit, probabil, drumul. 

O ajută să se ridice. 

— Înapoi la mașină, spuse. 

— Asta-i tot? întrebă Anne. Pe loc îi păru rău că întrebase. 

Jeffers însă nu păru să observe. 

— Asta e, spuse. Își aruncă un braţ peste umerii ei și o ajută 
să ajungă înapoi la mașină. 

Interiorul strâmt al mașinii i se păru liniștitor. Jeffers îi dădu 
un prosop mic și amândoi încercară să se usuce cât mai bine. 
Jeffers râdea în continuare, nu prea tare, ca și cum ar fi fost 
teribil de amuzat. Porni mașina și o luară înapoi, spre șosea. 

— N-ai crede că o persoană ca mine poate să încurce 
lucrurile, nu-i așa? 

— Nu, răspunse. 

— Vreau să spun, adăugă rânjind, că mă mândresc pentru 
faptul că mă gândesc la aproape tot. Nu las nimic la voia 
întâmplării. De aici se vede că până și cele mai bine întocmite 
planuri... 

Zâmbi. 

— Nostim e că locul ăsta este cu-adevărat important pentru 
mine. Amintirea lui, cel puţin. 

Zâmbi, conducând încet. 


— Mă rog, probabil că au trecut prea mulţi ani. Prea multe 
alte drumuri. 

— Eu tot nu știu ce anume căutam, spuse Anne. 

Șovăi, apoi ridică din umeri. 

— Prima mea întâlnire, zise. Prima mea iubire adevărată. 

— O fată? 

— Bineînţeles. 

Tăcu iar. 

— Pe unul dintre drumurile astea nenorocite, care par toate 
la fel, spuse, e o salcie umbroasă, retrasă într-un tufăriș... 

Anne aprobă din cap. 

— Acolo am îngropat-o. 

Cuvintele acestea le rosti cu o duritate bruscă, neașteptată, 
cumplită. Străpunseră inima Annei Hampton. 

Simţi că-i vine să verse, își strânse dinţii și-i făcu disperată 
semn lui Jeffers. Opri mașina, înțelegând imediat despre ce-i 
vorba, deschise iute portiera în partea lui și o trase peste 
banchetă, peste picioarele lui, ţinându-i capul în ploaie, în timp 
ce ea vărsa cu violenţă, din rărunchi. 


Noaptea se închidea în jurul lor pe drumul de întoarcere spre 
New Orleans. Restul după-amiezii îl petrecuseră într-o tăcere 
umedă, dar mintea lui Jeffers se umpluse de amintiri. Încerca 
să-și aducă aminte numele fetei. Ştia că era un nume din sud, 
cum ar fi Billie Jo, sau Bobbi Jo și-și aminti rochia ei cu paiete, 
prea scurtă și prea strâmtă, care nu lăsa loc pentru prea multe 
dubii în legătură cu profesiunea ei. O agăţase, străduindu-se să 
se abţină, știind ce va face, comportându-se dezinvolt și lăsând- 
o să vadă un teanc de bancnote. La început, când pornise spre 
suburbiile orașului, fata protestase, dar își aminti că mai 
scosese o bancnotă de douăzeci de dolari și i-o vârâse în 
decolteu, spunându-i că o să merite efortul. Fata trăncănise în 
continuare, accentul cântat și stupiditatea cuvintelor ei 
întrerupându-i profunzimea gândurilor așa că, în primul loc 
pustiu, oprise mașina, se întorsese spre ea și, în timp ce fata se 
lăsă pe spate, închizând ochii, îi luase maul. Se îndreptase apoi 
spre locul pe care îl alesese pe hartă, cu nenorocitul lui de 
nume franțuzit; pământul bun. Cât de ușor fusese să conducă în 
întunericul umed, singur cu gândurile lui. Puțin îi păsa dacă 
fata era conștientă sau nu. Actul în sine îl intriga. 


— Era o prostituată, spuse. 

Anne Hampton încuviinţă, posomorâtă. 

— Ce viaţă avea, de trebuia neapărat s-o trăiască? întrebă 
furios. 

Anne nu răspunse. 

— Eşti plină de idei învechite despre ce e drept și ce nu e 
drept și despre moralitate, spuse. Nu înţelegi, continuă după o 
clipă de tăcere. Se născuse ca să moară. Eu m-am născut ca să 
ucid. Nu era decât o simplă problemă de a ne găsi unul pe 
celălalt. 

Anne se întoarse spre el și dădu să spună ceva, dar se opri. 

Vorbi el în locul ei: 

— Vrei să spui că nu e bine să iei viaţa cuiva, așa-i? 

Anne încuviinţă. 

— Poate că ai dreptate. Dar ce importanţă are? 

Nu fu în stare să răspundă. 

— Îţi spun eu: niciuna. 

Se uită din nou la ea. 

— Guvernele ucid din motive politice. Eu o fac din plăcere. 
De fapt, nici nu suntem chiar atât de diferiţi. 

— Nu e așa de simplu, spuse ea. Nu poate fi. 

— Nu? Crezi că e greu să ucizi? Crezi că e al naibii de greu? 
Bine, spuse. Bine, fir-ar să fie. Bine. 

Ploaia se transformase în burniţă, dar făcea ca farurile 
mașinii să lase dâre în întunericul nopţii. Luminile din New 
Orleans licăreau în faţa lor și Jeffers acceleră, îndreptându-se 
spre ele. Nu spuse nimic când pătrunseră în oraș, lăsând 
lămpile cu vapori de mercur să taie umbre lungi în noaptea 
târzie. Orașul nu-i liniști teama, tot așa cum nu i-o liniștiseră 
nici mlaștinile, și deodată își dădu seama că, pentru cineva ca 
Jeffers, între oraș și mlaștini nu era nicio deosebire. Se uită la 
el, la faţa și maxilarele lui, și simţi cum i se strânge stomacul. 

Rătăciră în sus și în jos pe străzile orașului. Jeffers se uita 
afară pe fereastră, căutând evident ceva, dar Anne nu-și dădea 
seama ce anume. Apăsă brusc frâna și trase mașina lângă 
bordură. 

— Crezi că e al naibii de greu, spuse furios. Nu e. 

Cercetă strada în sus și în jos, apoi băgă mâna în geanta în 
care-și ţinea armele și scoase revolverul cu ţeavă scurtă. I-l vâri 
sub nas. 


— Greu? Fii atentă. Deschide geamul. Se execută și mașina 
se umplu imediat de o umiditate lipicioasă. O trecură fiorii. Nu 
știa ce se întâmplă. Jeffers ieși din mașină și veni de partea ei. 
Se aplecă spre geam. Fii atentă, spuse. Anne încuviinţă. 

Jeffers se îndepărtă puţin, Anne se uită după el și văzu o 
formă cuibărită în intrarea întunecată a unei clădiri. Îl văzu pe 
Jeffers uitându-se din nou în susul și-n josul străzii, traversând 
apoi trotuarul. 

Jeffers îl împinse pe vagabond cu piciorul. 

— Scoală-te, bătrâne, spuse. 

Omul, adormit încă, înalţă capul cărunt. 

Jeffers se întoarse și se uită la Anne Hampton. Fata văzu că 
vagabondul avea barbă și că pe faţa lui se citea o curiozitate de 
om bătrân. Nu părea furios că fusese trezit din somn, doar 
surprins. Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Jeffers, și el o privi intens. 
Anne avu senzaţia că e prinsă într-un curent inexplicabil, care o 
rostogolește prin aer, o trage în jos cu o putere invizibilă. Îl 
văzu pe Jeffers întorcându-se din nou spre vagabond, care 
părea să încerce a găsi cuvinte din trecutul lui pierdut, ca să 
formuleze o întrebare. N 

— Noapte bună, bătrâne. Imi pare rău că trebuie să se 
întâmple aşa, spuse Jeffers. 

Se aplecă brusc și, dintr-o singură mişcare prelinsă, vâri 
ţeava revolverului în gura ușor căscată a bărbatului. Ridică 
apoi mâna stângă ca să se ferească de o eventuală murdărie. 

Pe urmă apăsă pe trăgaci. 

Se auzi un singur pocnet înăbușit și omul păru că sare în aer, 
doar o dată, apoi se prăbuși la loc, ca și cum ar fi adormit din 
nou. 

Anne Hampton deschise gura ca să tipe, dar nu putu scoate 
niciun sunet. 

Jeffers se dădu la o parte, privi din nou de-a lungul străzii și 
se întoarse iute la mașină. Porniră încet, luară colţul, apoi 
cotiră iar, și iar, și iar, prin meandrele întunericului, singuri de 
tot. 

— Ridică geamul, spuse Jeffers. 

Mâna ei tremură pe mâner. Respira spasmodic. În loc de 
cuvinte, pe gură îi ieșeau niște sunete ca niște scâncete. 

— Vezi cât e de ușor, spuse Jeffers. 

Se uită la ea. 


— A fost din vina ta, spuse. 

Făcu o pauză. 

— Dacă nu m-ai fi provocat, n-ar fi trebuit să fac un lucru atât 
de dezgustător. 

Îi aruncă o privire iute, tăioasă. 

— A fost din vina ta. Numai din vina ta. Ca și cum tu ai fi luat 
revolverul și ai fi apăsat pe trăgaci. Ca și cum tu l-ai fi omorât. 
Ai fi luat o viaţă. Vezi? Acum ești la fel ca mine. Înţelegi lucrul 
ăsta? Înţelegi, ucigașo? 

Anne Hampton aprobă din cap, incapabilă să plângă. 

— Cum te simţi, ucigașo? 

Nu izbuti să-și găsească cuvintele și el n-o sili. 

Mergeau prin întinderea nemărginită a nopţii. 


ȘAPTE 
Neîncredere 


12 


Martin Jeffers trecu în grabă prin pavilionul C, pulpana albă 
a halatului fâlfâind în urma lui. Abia dacă-i recunoscu pe 
pacienţii care se dădeau greoi la o parte din drumul lui, ca 
niște animale nevinovate rătăcind prin ogradă, făcând loc 
pentru cel care mergea undeva anume. Reuși să-i salute din 
cap pe cei pe care-i cunoștea, care-l întâmpinară cu obișnuitul 
sortiment de priviri, zâmbete, mârâituri, și, din când în când, 
câte o înjurătură, situaţie obișnuită la pavilioanele ţinute sub 
cheie. Ştia că pasul lui grăbit va da naștere la discuţii; era 
inevitabil. Într-o lume în care domnește rutina, orice 
comportament exprimând o nevoie sau o forţă externă era 
motiv de discuţii, dezbateri și de curiozitate fără margini. 

Şi el era la fel de intrigat. Grăbindu-se, specula fără jenă 
eventualele motive ale vizitei inspectorului de la omucideri; 
reflecta trecându-i în revistă pe băieţii rătăciţi, încercând să-și 
aducă aminte dacă vreunul dintre ei pomenise că ar fi fost la 
Miami în ultimii ani, dacă vreunul dintre ei se arătase ciudat de 
refractar când fusese vorba despre vreun eveniment recent. 
Intr-o societate care-și cheltuia mare parte din energie pentru a 
ascunde anumite lucruri, Jeffers devenise expert în 
recunoașterea a ceea ce era ascuns sau tabu. Își cercetă iute 
memoria, dar nu reuși să găsească pe loc un răspuns. Se simți 
cuprins de o bruscă tulburare; sintagma „Inspector de la 
omucideri” avea în ea ceva special, o doză de mister și de 
fascinaţie. IÎncercă să și-o închipuie pe femeia care ancheta o 
crimă și se gândi că trebuie să fie șleampătă, dură și că știe 
exact ce vrea. Se întrebă de ce credea că ideea anchetării unei 
morți era de domeniul genului masculin; ca și cum natura 
cadavrelor însângerate și sfârtecate era inerent masculină, un 
delict ce ţinea, în mod ciudat, de zona partidelor de pocher și a 
vestiarelor. 

În gând îi veniră nenumărate imagini de morţi subite, 
violente. Și, în treacăt, portretul fratelui său, imaginându-și-l în 


bluză de camuflaj și pantaloni kaki, gata pentru una dintre 
desele lui călătorii spre un război, o catastrofă sau altă formă 
de reprezentare a nebuniei omenești. 

Se gândi la fotografiile fratelui său făcute la Saigon, Beirut și 
în America Centrală. Una dintre ele îi apăru în faţă, așa cum o 
văzuse într-unul dintre săptămânalele naţionale. Reprezenta un 
alt fotograf, stând în mijlocul unui grup de cadavre la 
Jonestown, în Guyana. Verdele și cafeniul intens al junglei 
formau ca un fel de fundal-cortină pentru bărbatul care părea 
cumva nelalocul lui în faţa vegetației agăţătoare din spate. 
Fotograful avea nasul și gura acoperite cu o basma roșie. 
Ajungea, dacă te uitai o clipă la fotografie, să-ți dai seama că 
basmaua reprezenta o protecţie împotriva duhorii pe care o 
emanau cadavrele umflate de soare și de moarte. Fotograful 
arăta cam așa cum își închipuie un copil că arată un bătrân 
desperado din vest, în blugi, cu cizme și cămașă din denim. 
Numai că în mâna fotografului, în locul unei arme, se afla un 
aparat de fotografiat. Iar în ochii lui citeai nedumerire 

Și un fel de tristețe obosită. Fotografia lui Douglas Jeffers își 
prinsese concurentul într-un moment de nehotărâre, ca și cum 
dezordinea morţii ar fi fost prea mult pentru el, neștiind prea 
bine ce imagine oribilă să mai atace. Era o viziune perfectă, 
gândise Martin Jeffers când o văzuse pentru prima dată, ca și 
acum, când își aduse aminte de ea: aceea a unui om civilizat 
aflat într-o lume preistorică, străduindu-se să înțeleagă un 
comportament ce ţinea de regnul animal, încercând să-l prindă 
pentru consumul și fascinația unei societăţi care, poate, e mai 
puţin ferită de aberaţii decât îi place lui să creadă. 

Jeffers mergea repede, gândindu-se cât de multe dintre 
fotografiile fratelui său erau despre moarte. Își dăduse seama 
că, individual, toate erau fascinante în felul lor. Căutăm veșnic, 
își spuse, să înţelegem comportamentul oamenilor, și actul care 
ne sperie cel mai tare pe toţi e crima. 

Dar exista oare ceva mai obișnuit decât crima? se întrebă. 

Şi nu suntem oare cu toţii capabili de crimă? 

Vorbea acum la fel ca fratele lui, gândi. Scutură din cap și 
ascultă zgomotul pe care pantofii lui îl făceau pe linoleumul 
lustruit al coridorului. Ei bine, unii dintre noi sunt cu mult mai 
capabili decât ceilalți. In minte îi apărură chipurile băieţilor 
rătăciţi. 


Vizita unui inspector nu era un lucru neobișnuit. Își aminti 
câteva asemenea ocazii din ultimii ani, când primise o invitaţie 
similară și fusese pus faţă în faţă cu câte un bărbat cu ochii 
întunecaţi, monosilabic, care-i pusese întrebări din ce în ce mai 
concrete despre unul sau altul dintre membrii grupului supus 
terapiei. Capacitatea lui de a-i ajuta fusese, desigur, mult 
diminuată de etica medicală și de conceptul de confidenţialitate 
în legătură cu pacientul. Își aminti de unul dintre inspectori, 
deosebit de insistent, care, după o conversaţie în care nu aflase 
mare lucru de la Jeffers, îl privise furios un timp, apoi îl 
întrebase: „—Tipul are un coleg de cameră? —Nu, răspunsese 
Jeffers. — E prieten cu cineva anume? - Păi da, își amintea 
Jeffers că spusese, are un prieten. - Lasă-mă să vorbesc cu el”, 
zisese inspectorul. 

Jeffers își aminti cum inspectorul se așezase în faţa 
camaradului acelui suspect de crimă uitată. Inspectorul fusese 
direct, impresionant, fără să fie prea agresiv. Jeffers își aminti 
că se gândise c-ar trebui să studieze modul de abordare al 
inspectorului, că erau unele momente în procesul terapeutic în 
care, i-ar fi putut fi de ajutor. Îl impresionase faptul că, într-o 
oră, inspectorul obținuse toate informaţiile de care avea nevoie 
de la acel bărbat, care era gata să vândă viaţa prietenului său 
contra promisiunii unei reduceri de pedeapsă. Pe Jeffers nu-l 
deranjase. În fond, așa mergeau lucrurile în lumea băieţilor 
rătăciţi, un loc al trocului, al afacerilor și al minciunilor. 

Trădarea era un mod de viață. Un lucru obișnuit. De rutină, îl 
obseda ideea că viaţa nu era altceva decât o serie constantă de 
mici trădări, de minciuni meschine, de compromisuri 
permanente și de raționamente. 

Se întreba iar ce-o vrea femeia inspector. Complică lucrurile. 
Mare parte din munca pe care o făcuse cu băieţii rătăciţi 
avusese drept scop tocmai refacerea imaginii despre femeie ca 
individ, restabilirea ideii despre sexul opus care să nu se 
bazeze pe ura pe care o simțeau cu toţii. Gândul că una dintre 
potentialele lor victime vine acum să-l urmărească pe unul 
dintre ei era atât explozivă, atât de înspăimântătoare, ca și cum 
una dintre temerile lor cele mai profunde și cele mai bine 
ascunse ar fi apărut dintr-un coșmar și ar fi bătut la ușa 
camerei de zi. 

O să avem berechet despre ce să vorbim, gândi. Asta era o 


parte din farmecul muncii lui: crearea unei valori terapeutice 
din legarea amintirilor de viaţa de zi cu zi. 

Poate o invit să participe la o ședință, gândi. 

O să se sperie. O să vrea să-i aresteze pe toți. 

Și o să-i sperie de moarte pe băieţii rătăciţi. Și așa, în ultima 
vreme au fost prea siguri de ei. Poliţista le-ar putea oferi o 
infuzie necesară de realitate. l-ar mai zgâlţâi puţin, ar ajuta la o 
mai bună centrare a ședinţelor, la aducerea lucrurilor înapoi în 
matcă. 

Ideea îl făcu să rânjească și bătu tare la ușa pavilionului C, 
ca paznicul să-l lase să intre. Ușa scârţâi când se deschise și, 
pentru o clipă, Jeffers gândi că totul scârțâie și se vaită în 
vechiul spital. Îi mulţumi paznicului, care rămase posomorât 
locului când trecu pe lângă el. Jeffers o luă repede pe coridor și 
ajunse imediat în aripa administraţiei spitalului. Birourile erau 
mai frumoase, zugrăveala mai proaspătă, lumina soarelui nu 
mai purta cicatricele zăbrelelor metalice murdare de la 
ferestre. 

Deschise ușa de la biroul administratorului. Secretara 
doctorului Harrison înălță privirea și îi făcu semn să intre în 
celălalt birou, ridicând degetul ca și cum ar fi făcut autostopul. 

— Sunt înăuntru și te așteaptă, spuse. Pe care dintre ei crezi 
că-l vrea? 

— Într-un fel, probabil pe toţi, răspunse Jeffers. Era o mică 
glumă și secretara râse, făcându-i semn spre ușă. 

Jeffers intră în celălalt birou. Mai întâi îl văzu pe doctorul 
Harrison, care se ridică încet de pe scaun, din spatele unui 
birou mare, cafeniu. Era un bărbat mai în vârstă, cu părul 
cenușiu, prea sensibil pentru munca într-un spital de stat de 
boli mintale, prea bătrân și prea obosit ca să mai încerce să dea 
lovitura. Lui Jeffers îi plăcea enorm, în ciuda lipsurilor lui ca 
manager. Doctorul Harrison îl salută din cap, după care, din 
priviri, îi făcu semn spre cealaltă persoană care tocmai se 
ridica de pe scaun. 

Jeffers abia avu timp să-și facă o impresie. Imediat își dădu 
seama că femeia era cam de aceeași vârstă cu el. li zări apoi 
părul castaniu-închis, rochia de mătase cam conservatoare, dar 
croită cu gust și silueta zveltă, înainte ca ochii ei să-l fixeze. I 
se părură negri și avu impresia că-l priveau cu rigiditate. 
Evaluarea masculină obișnuită, dacă era atrăgătoare sau nu, fu 


împiedicată de forța deosebită a privirii ei. Avu senzaţia 
neplăcută că era măsurat de un călău, care calcula cu ochi de 
expert cât de puternică trebuie să fie lovitura de topor ca să-i 
taie capul. Se simţi imediat prost și se bâlbâi: 

— Sunt doctorul Jeffers. Cu ce vă pot fi de folos... 

Cuvintele îngheţară în aer. 

Mâna lui, întinsă să i-o strângă, atârnă o clipă înainte ca ea 
să și-o ridice, fără chef, pe a ei. Îi strânse mâna tare, poate prea 
tare. Apoi îi dădu drumul și el își lăsă mâna să cadă, în timp ce 
camera era inundată de o tăcere solidă, pe care Jeffers o 
compară cu un val de ceață rostogolindu-se dinspre ocean. 
Trecu un moment rece, descurajator, apoi încă unul, în timp ce 
ochii ei nu-i părăseau pe ai lui, fără să clipească. 

Apoi vorbi cu o voce cu atât mai înspăimântătoare cu cât 
Jeffers simţea controlul la care supunea fiecare cuvânt: 

— Unde e fratele dumneavoastră? 


Se blestemă imediat, când văzu amestecul de șoc și 
nedumerire ce trecu peste chipul lui. Ştia că era inevitabil. Mai 
devreme, venind spre spital, se gândise la sute de moduri de 
abordare, la zeci de gambituri de deschidere diferite, știind 
însă tot timpul că atunci când îl va avea în faţă pe fratele 
ucigașului Susanei, o singură întrebare va avea sens pentru ea, 
și că nu va avea puterea să se abţină să n-o pună. In mintea 
inspectorului Mercedes Barren, întrebarea era radioactivă, 
strălucitoare, permanentă. Nu se îndoia că va primi răspunsul 
corect; când ești dispus să-ţi petreci toată viaţa în căutarea 
unui răspuns, până la urmă, inevitabil, îl capeti. 

Și atunci când îl voi căpăta, gândise, voi fi pregătită. 

O parte din ea, cea optimistă, sperase că îl va obţine ușor. 
Nu avea încredere în acest optimism, dar știa că un atac frontal 
induce adesea un răspuns rapid, neplanificat, și te trezești 
spunând ceva de genul: „Păi e la...”, urmat de numele unui 
oraș, înainte ca forțele prudenţei să pună stăpânire pe tine, 
urmate invariabil de: „De ce vreţi să știți?” Văzu cum gura 
fratelui se deschide și buzele încep să formuleze un răspuns, 
încât se aplecă ușor în faţă, în așteptare, știind că se arăta prea 
interesată. Pe urmă, la fel de repede, bărbatul închise gura și 
privirea ei dură dădu de niște ochi la fel de reci. 

Fir-ar să fie, își spuse. N-o să fie deloc ușor. 


Fir-ar să fie, fir-ar să fie, fir-ar să fie. În clipa aceea îl ura 
aproape la fel de mult cum îl ura pe bărbatul pe care îl vâna. 
Rude de sânge, gândi. Între ei nu e decât un pas distanţă. 

Îl văzu cum înghite cu greu și cum se uită la directorul 
spitalului, ca și cum ar fi încercat să obţină câteva momente din 
timpul preţios de care avea nevoie ca să facă ordine în ceea ce 
ea știa că trebuie să fie un torent de emoţii. În frântura aceea 
de timp simţi că el folosea secundele cu răceală, ca un adevărat 
profesionist, ca să-și revină. Trebuie să fie obișnuit cu 
neașteptatul, gândi. Probabil face parte din existenţa lui de zi 
cu zi. Ştie cum să-l manevreze. Își întoarse repede privirea spre 
ea și răspunse la tăcerea ei prin tăcere. Apoi, fără s-o scape din 
priviri, trase agale un scaun și se așeză cu grijă, ca și cum nu ar 
fi vrut să rupă legăturile electrice ce se formaseră în cămăruţă. 
Își puse ostentativ picior peste picior și, cu un gest delicat, 
dezinvolt, de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe lumea asta, îi făcu 
semn să se așeze și ea, așa cum un profesor face semn unui 
elev prea nerăbdător, prea zelos. 

Fir-ar să fie, își spuse Mercedes. Eram gata să pun mâna pe 
el. 

Și acum aproape c-a pus el mâna pe mine, gândi. 

Se așeză vizavi de fratele ucigașului. 

Martin Jeffers se străduia din greu să-și ia un aer nonșalant, 
dezinteresat, cum făcea atunci când pe câte un pacient îl lua 
gura pe dinainte și mărturisea vreun lucru oribil. Dar în sinea 
lui simţea cum se sufocă, de parcă, cineva l-ar fi strâns de gât 
și cum i se ridică perii de pe ceafă. Simţea sudoarea lipicioasă 
care-i apăruse brusc la subrat și în palme, dar nu îndrăznea să 
și le șteargă de pantaloni. 

Trăia un coșmar. 

Nu-și punea nicio întrebare; se concentrase în întregime 
asupra cererii ei, refuzând să se angajeze în vreo extrapolare 
primejdioasă. Îl vrea pe Doug! gândi. Apoi: știam eu! Apoi: de 
ce știai? Luptă împotriva tuturor ideilor ce se strecurau, 
nepoftite, în imaginaţia lui: spaimele copilăriei, grijile de adult. 

Își dorea cu disperare să se poată apuca de ceva, de parcă 
ceva solid ar fi putut opri senzaţia de legănare din mintea lui. 
Dar mai știa și că inspectorul va observa și dădu la o parte 
totul, de la groază la curiozitate, gândind: Află. Nu spune nimic, 
află. 


Trase adânc aer în piept. Îl ajută. 

Își încrucișă picioarele, mișcându-se în scaun până găsi o 
poziție relaxată, comodă. 

Întinse mâna și-și aranjă una dintre șosete. 

O duse apoi la buzunarul de la piept și scoase un pix și un 
carneţel. Lovi cu vârful pixului hârtia de câteva ori, agale. 
Ridică apoi privirea și, mobilizând toată falsitatea și toate 
minciunile de care era în stare, îi zâmbi inspectorului. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu v-am reţinut numele... 

— Mercedes Barren. 

Și-l notă, simțind cum faptul că mâzgălește cuvinte pe o 
pagină îl liniștește. 

— De unde... 

— Poliţia orașului Miami. 

— Aha, bine, spuse scriind în continuare. N-am fost niciodată 
la Miami. Dar am vrut întotdeauna să mă duc. Ştiţi, palmierii 
soarele, plajele. Cald tot timpul. Îmi place cum sună. Dar n-am 
ajuns niciodată. 

— Fratele dumneavoastră a ajuns. 

— Zău? Nu cred, dar recunosc că e greu să-i ţii urma. Și, 
desigur, la Miami se petrec întotdeauna o mulţime de lucruri. 
Revolte, furturi de ambarcaţiuni, refugiaţi, genul ăsta de 
lucruri. Bănuiesc, deci, că s-ar putea. Ca să nu mai spun căela 
fost, mă rog, se pare că a fost pretutindeni. E ceea ce se 
cheamă globe-trotter. 

— A fost acolo anul trecut. În septembrie, la un meci de 
fotbal. 

— La un meci de fotbal? Știţi, nu am impresia că-l 
interesează prea mult sportul... 

— Trebuia să fotografieze un fundaș. 

— Ah, vreţi să spuneţi că a fost cu treabă? Mă rog, așa se 
poate... 

Jeffers şovăi. Își lăsă privirea să rătăcească o clipă prin birou, 
ca să-și revină. O secundă se gândi că jocul lui n-o păcălea 
defel pe Mercedes. Se uită la ea și văzu că nu i se mișcase nici 
măcar un mușchi de pe faţă. E tare încordată, gândi. Foarte 
tare. Imediat se întrebă de ce. Majoritatea inspectorilor au chef 
de bârfă, oricât de tensionată ar fi situaţia. Concentrează-te 
asupra întrebării, gândi. Se simţi mai bine; tot îngrijorat, cu un 
sentiment nedefinit și ceţos de primejdie, totuși mai bine. 


— Dar ce legătură e între un meci de fotbal și... 

— Uciderea unei tinere. Susan Lewis. 

— Aha, înţeleg, spuse Martin Jeffers, dar bineînţeles că nu 
înţelegea nimic. Își notă în caieţel numele și luna. Apoi 
continuă: 

— Ştiţi, doamnă inspector, nu pot să vă urmăresc. Ce aţi 
putea vrea de la fratele meu? 


Răzbunare! răsună în capul lui Mercedes Barren, dar nu rosti 
cuvântul. Respira și ea adânc, lăsându-se pe spate în scaun și, 
înainte de a răspunde, își scoase și ea carnetul și pixul. Știu să 
joc, gândi. Și voi câștiga. 

— Aveţi dreptate, domnule doctor. Nici eu nu prea pot să mă 
urmăresc. Vorbi pe un ton modulat cu grijă, prefăcându-se ușor 
plictisită, străduindu-se să-și intoneze intensitatea 
sentimentelor. Izbuti chiar să zâmbească slab și să clatine 
repede din cap. Anchetez o crimă care a avut loc toamna 
trecută. În opt septembrie, mai precis. Avem motive să credem 
că fratele dumneavoastră ar fi putut fi martor. S-ar putea chiar 
să aibă fotografii ale crimei, care ne-ar fi de mare folos. 

Considera folosirea pluralului maiestăţii ca fiind deosebit de 
eficientă. Era mulţumită de felul în care își formulase 
răspunsul, mai ales chestia cu fotografiile. Va da impresia că 
Douglas Jeffers poate ajuta poliţia. Poate va trezi simţul civic al 
fratelui. Dacă avea așa ceva. Privi atent chipul doctorului, 
căutând vreun semn de recunoaștere sau suspiciune. Părea că- 
și cântărește cu grijă fiecare cuvânt, își dădu ea seama. Se 
dojeni din nou în sinea ei. Încearcă să faci apel la sentimentele 
lui, gândi. Asta-l va face să se deschidă. Dar înainte să poată 
continua, doctorul puse o întrebare. 

— Drept să vă spun, tot nu înţeleg. Doug nu mi-a pomenit 
niciodată despre așa ceva. Puteţi fi ceva mai explicită? 

Nu-i făcu pe plac. 

— Sunteţi apropiat de fratele dumneavoastră? 

— Mă rog, doamnă, toţi fraţii sunt mai mult sau mai puţin 
apropiaţi. Cred că și dumneavoastră aveţi familie și știți lucrul 
ăsta. 

Nu mi-a răspuns, gândi. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— Păi trebuie să fie ani de zile de când ne-am văzut cu 


adevărat... 

— Marty, n-a fost Doug pe aici chiar săptămână trecută? îl 
întrerupse doctorul Harrison. 

Jeffers își dori să se poată uita urât la prietenul său, ca să-l 
facă să tacă, dar își dădu seama cât de primejdios ar fi fost s-o 
facă. Se străduia din răsputeri să înțeleagă ce insinua 
inspectorul. Nu avea deloc încredere în spusele ei, nici în 
zâmbetul fals și degajarea pe care o afișa subit, știind doar cu 
certitudinea care vine dintr-o viaţă întreagă de teamă, că 
fratele lui dăduse de bucluc, și dracu’ să-l ia dacă avea de gând 
să facă buclucul și mai mare. 

— Așa e, Jim, dar era în trecere, am luat doar prânzul 
împreună, pe fugă, înainte să plece mai departe. Nu prea 
semăna a vizită și era pentru prima dată, după ani de zile, când 
îl vedeam. Nu cred că asta o interesează pe doamna inspector. 

— Dar nu v-a spus unde se ducea? întrebă Mercedes. 

Martin Jeffers simţi cum amintirile despre descrierea criptică 
pe care fratele său o făcuse planurilor lui de vacanţă îi 
mitraliază gândurile. Șovăi, gândindu-se: ce-a spus? Ce voia să 
spună? Jeffers ridică privirea și văzu că intensitatea revenise în 
ochii inspectorului. 

— Nu-mi aduc aminte s-o fi făcut, răspunse repede. Se înfurie 
imediat că se grăbise cu răspunsul. 

Urmă o scurtă tăcere. 

Mercedes Barren zâmbea. Nu credea nicio clipă în această 
negare. 

Urmă o altă pauză, după care Jeffers mai puse o întrebare. 

— Fără îndoială că aţi fost la agenţia fotografică. Nu v-au dat 
ei informaţiile de care aveţi nevoie? Ştiu că se străduiesc să fie 
cât mai bine informaţi despre locul unde se află angajaţii lor. 
Chiar și atunci când își croiesc drum prin vreo junglă, cu o 
armata de gherilă... 

— Nu știau... începu inspectorul Barren, apoi se opri la 
mijlocul frazei. Idioato! gândi. Nu spune nimic! Înţepeni când 
văzu cum fratele asasinului îi soarbe cuvintele. Încercă s-o 
dreagă. Nu mi-au spus prea exact. Dar mi-au sugerat să iau 
legătura cu dumneavoastră, motiv pentru care mă aflu aici. 

Tatonează terenul, gândi Martin Jeffers. În ce măsură oare? 

— Ştiţi, doamnă, chestia asta nu mi-e deloc clară. Veniţi aici 
și întrebaţi de fratele meu, cu care n-am prea avut legături de 


ani de zile, pe care vreţi să-l vedeţi ca să-l întrebaţi despre o 
crimă pe care nu o specificaţi. Nu descrieţi deloc crima, ce 
credeţi că ar putea ști el despre ea. Lăsaţi să se înţeleagă că e 
important să luaţi imediat legătura cu el, dar nu explicaţi de ce. 
Nu știu ce să zic, doamnă. Nu cred că am luat-o pe drumul cel 
bun. Deloc. Vreau, pe cât posibil, să cooperez cu autorităţile, 
numai că nu înţeleg. 

— Îmi pare rău, domnule doctor. Nu vă pot da informaţii 
confidentiale. 

Nu tinea, și ea știa acest lucru. Ştia și care va fi răspunsul 
lui. 

— Nu puteţi? În cazul ăsta, și mie îmi pare foarte rău. 

Nu poţi tu, nu pot nici eu, gândi Jeffers. 

Se priviră în tăcere. 

Mercedes simţi brusc că îi vine să ţipe. O durea tot corpul. 
Am stricat totul, gândi. Eram aproape, și am stricat totul. Are 
pașaport, și bani, și un frate care o să-l apere, fără să știe cea 
făcut, și care o să-i spună că îl caută cineva și tipul o s-o întindă 
cât ai zice pește. 

Martin Jeffers dorea să iasă din cameră cât mai repede cu 
putință. Ceva nu e deloc în regulă, își spuse. Avea nevoie să-și 
facă ordine în gânduri, dar își dădu pe loc seama că nu știa 
destul ca să poată măcar începe să înţeleagă. Mai realiză că 
trebuia să vorbească cu detectivul și se întrebă cum să facă 
pentru a ajunge în situația de a primi informaţii, fără ca el să 
dea vreuna. Se gândi la prietenii lui psihanaliști. Ei ar ști, își 
spuse. Pune-o să se întindă pe canapea și așază-te în spatele ei. 
Îi veni să râdă. 

— Ce e atât de vesel? întrebă inspectorul Barren. 

— O, nimic, mi-a venit ceva ciudat în minte, răspunse Jeffers. 

— Mi-ar prinde bine o glumă, spuse ea cu amărăciune. De ce 
nu ne-o spuneţi și nouă? 

— Îmi pare rău, răspunse Jeffers. Nu intenţionez să iau 
ușor... 

— Bineînţeles că nu, îl întrerupse ea. 

Își dădea seama că nu-l crede. În clipa aceea Jeffers o privi 
drept în ochi și înţelese că în joc era ceva mai mult. Nu putea 
spune cu precizie de unde pricepuse acest lucru. Poate unghiul 
în care își ţinea trupul, înclinarea capului, intensitatea din 
priviri. Forța pe care o emana aproape că-l dădu peste cap. 


E o femeie periculoasă, gândi. 

În clipa aceea, Mercedes era plină de ură. Știe ceva, gândi, 
ceva mai important decât locul în care se află fratele lui. Ştie 
despre fratele lui ceva ce nu va exprima în cuvinte. Așa că se 
ascunde în spatele deșteptăciunii lui și a tehnicii ăsteia fals 
psihiatrice. 

N-o să-i ajute la nimic, gândi. 

Îl văzu pe Jeffers uitându-se la ceas, apoi la doctorul 
Harrison. Ştia exact ce va urma. 

— Jim, am pacienţi programati toată după-amiaza... 

Mercedes o luă înaintea directorului spitalului. 

— La cât terminati? 

— La cinci, spuse. 

— Putem să ne întâlnim în biroul dumneavoastră sau 
preferaţi să vin la dumneavoastră acasă? Sau să mergem la un 
restaurant? 

Nu oferi alte opțiuni. 

— Credeţi că va dura mult? o întrebă. 

Mercedes zâmbi, fără urmă de veselie. E al naibii de deștept, 
gândi. 

— Asta depinde de dumneavoastră. 

Zâmbi și el. Se eschivează. Atacă și parează. 

— Tot nu văd cum v-aș putea ajuta, dar ce-aţi zice dacă aţi 
veni la mine în birou imediat după ora cinci, să vedem dacă nu 
putem rezolva iute lucrurile. 

— Vin negreșit. 

Se ridicară amândoi și-și strânseră mâinile. 

— Nu întârziaţi, spuse Jeffers. 

— Eu nu întârzii niciodată, răspunse ea. 


Martin Jeffers închise bine ușa groasă în urma lui și se uită 
prin birou, ca și cum s-ar fi așteptat să vadă ceva care să-i 
explice hăţișul de sentimente care-l prinseseră în capcană. 
Simţea cum se apropie un moment de panică și că e pe cale să 
facă un lucru nechibzuit, sub imperiul imaginilor legate de 
fratele său. Gândi: are o umbră de răutate, asta o știu. Își 
aminti de un băiat din vecini, mereu pus pe ironii și obscenităţi, 
care nu-l lăsa pe Doug în pace. Va fi o luptă dreaptă - erau cam 
de aceeași talie - toţi copiii din cartier erau de acord asupra 
acestui lucru. Dar nu fusese așa. Doug îi pusese imediat 


piedică, trântindu-și adversarul brusc neajutorat pe spate, ca o 
broască ţestoasă răsturnată, și începuse să-i tragă pumni 
băiatului, care tipa ca din gura de șarpe. Jeffers nu mai văzuse 
niciodată o asemenea furie, atât de puternică, atât de 
neînfrânată. Furia unui ucigaș, gândi. Se încruntă: nu fi 
caraghios. Rareori îl mai văzuse pe Doug pierzându-și 
controlul. Bineînţeles că negustorul lor de tată îl bătuse 
zdravăn, dar era de așteptat. Bătaie pentru bătaie. 

Privi în jurul lui și se gândi: Nu fi idiot. Nu mai emite ipoteze. 
Nu judeca. Nu presupune nimic. 

Poate că spunea adevărul: un martor important, așa 
susţinuse. 

Își aminti iute de ochii inspectorului. Da' de unde! gândi. 

Se așeză greoi pe scaunul de la birou și-l roti spre fereastra. 
Vedea frânturi de soare pătrunzând printre șirurile de copaci 
înalţi care marcau terenul spitalului, aruncând umbre și lumină 
pe pajiștea bine întreţinută. Toţi își doreau să arate ca un 
campus, ca și cum ar fi putut ascunde realitatea spitalului. Se 
uită cum, în depărtare, un om traversa zona cu iarbă, pe o 
mașină de tuns ca un tractor. O clipă avu impresia că putea 
simţi dulceaţa ierbii proaspăt tunse. Lucrul plăcut la spitalele 
de boli mintale de stat, gândi Jeffers, era că, pe dinafară, erau 
bine întreţinute. Doar înăuntru vopseaua era scorojită, ca și 
cum nefericirea nebuniei ar fi cojit-o de pe pereţi. Același lucru 
se petrecea și cu oamenii. 

Se întoarse cu spatele la fereastră și se întrebă: de ce ești 
atât de dispus să crezi ce-i mai rău despre fratele tău? 
Răspunse la întrebare într-un mod neștiinţific. Pentru că mă 
sperie. Întotdeauna m-a speriat. Întotdeauna, fratele meu a fost 
minunat și, în același timp, înspăimântător. 

Ce-a făcut? 

Jeffers goni gândul acesta din minte. 

— Foarte bine, spuse cu voce tare. Foarte bine. Să vedem ce 
putem afla. 

Ridică telefonul și formă numărul surorilor de serviciu de la 
trei etaje diferite. Anulă programările din după-amiaza aceea 
cu trei pacienţi, spunând că trebuie să plece din cauza unor 
probleme personale urgente. Şi-ar fi dorit să fie în stare să 
găsească o scuză mai bună, dându-și seama că zvonurile și 
bănuielile vor inunda secţia. Dădu din umeri. Își scoase apoi 


halatul alb de spital și-și luă jacheta sport, bej, din cuiul din 
spatele ușii. 

Martin Jeffers încuie ușa biroului și cobori iute scările din 
spate, spre parcarea medicilor. 


Mercedes Barren dădu la maximum aerul condiţionat în 
mașina de închiriat și se uită la ceas. Asta nu e o supraveghere 
adevărată, gândi iritată. Privi spre ușa de intrare a spitalului. Și 
chiar dacă ar ieși, la ce ar servi să-l urmărească? Răspunse la 
propria-i întrebare: nu poţi să știi, dacă nu încerci. Așteptă, 
căutându-și un loc mai bun pe banchetă, încercând să scape de 
soarele care intra în valuri prin parbriz. Își mută privirea spre 
mașinile aliniate în parcarea medicilor, clar marcată printr-un 
indicator mare. Își dădu seama că printre ele nu se afla niciun 
Cadillac, lucru care spunea multe despre diferenţele dintre 
sectorul particular și cel de stat în medicină. 

Nu era total nemulțumită de modul în care decursese prima 
întâlnire. Dar în primul rând o îngrijora bănuiala că fratele 
ucigașului va intra în panică și va încerca să ia imediat legătura 
cu Douglas Jeffers. Bănuia însă că n-o va face. Cu siguranţă că 
va aștepta până după întâlnirea pe care o fixaseră. Se va arăta 
discret și evaziv, încercând să scoată cât mai multe informaţii 
de la ea. E fratele mai mic, își spuse. Va simţi nevoia să fie mai 
sigur pe el, înainte să-l caute. 

Mercedes închise ochii și simţi cum transpiraţia i se adună 
pe buza de sus. Gustul umed și sărat îi aminti de zilele de vară 
fără griji. Se întrebă de câte ori venise, împreună cu John 
Barren, cu mașina, la câţiva kilometri de Spitalul de Psihiatrie 
Trenton. De multe ori. Era ciudat că se afla atât de aproape de 
casă. Își amintea cum conducea de-a lungul râului Delaware, în 
timp ce soarele își croia drum printre ramurile înfrunzite ce 
atârnau deasupra lor, spre un meci sau o petrecere, fără griji, 
înconjurată de prieteni, ghemuită sub aripa ocrotitoare a 
iubitului ei. 

Amintirea plăcută se evaporă în soarele amiezii. 

Acum sunt singură, gândi. N 

Dacă vrei alinare, își spuse, alină-te singură. Își împietri 
inima și chipul, privind afară prin strălucirea soarelui ce izbea 
în parbriz. 

Încremeni brusc. 


Îl văzu pe fratele ucigașului trecând repede prin faţa ochilor 
ei, spre mașina lui. Fir-ar să fie, gândi. Face o mișcare. 

Așteptă până se strecură la volan, porni motorul și ieși din 
parcare. Își stăpâni dorinţa de a se grăbi, de a se lipi imediat de 
el, ca o lipitoare. Lăsă să treacă ceva timp până ce porni, destul 
de departe de el, urmărindu-l cu grijă, atât de departe cât să 
nu-l scape din ochi. 

Martin Jeffers își imagina că inspectorul e undeva, în urma 
lui, dar puţin îi păsa. Dacă vrea să-și piardă timpul, n-are decât. 
Ştia că poate scăpa de ea în orice punct al străzilor din centrul 
ca un labirint al orașului Trenton. Chiar așa și intenționa să 
facă la un moment dat, când nu va fi chiar atât de evident. 

Merse paralel cu râul Delaware, privindu-l aproape tot 
timpul. I se părea întunecat și primejdios; din loc în loc, avea 
cataracte ce măturau apa înspumată peste vârfuri de stâncă. 
Apoi coti și, în depărtare, zări luciul cupolei aurite a primăriei. 
Manevră mașina prin mijlocul circulaţiei, îndepărtându-se de 
râu, trecând printre clădirile cenușii care adăposteau birourile 
diferitelor departamente guvernamentale. Viră pe State Street, 
mărginită de copaci, cu clădiri din piatră cafenie de o parte, 
trecu de peluză și de intrarea de marmură a primăriei. Chiar în 
capătul străzii era un loc de parcare liber și-și parcă iute 
mașina. Verifică în oglinda retrovizoare dacă nu cumva se vede 
inspectorul. Nu se vedea, dar și de data asta își închipui că era 
în spatele lui. Dădu din umeri, încuie mașina și porni spre 
intrarea principala a primăriei. 

Inăuntru, pe podea, era încrustată schema statului. Era 
răcoare, destul de întuneric, și pașii vizitatorilor și ai 
funcţionarilor care umblau prin clădire stârneau un ușor ecou. 
Intr-un colţ văzu o clasă a unei școli de vară, ascultându-l pe 
profesor înșirând evenimente din New Jersey. De partea 
cealaltă a holului putea zări un jandarm, în haina albastră- 
deschis a statului New Jersey, care păzea intrarea în birourile 
guvernatorului. Citea o revistă. Jeffers traversă iute holul și 
cobori câteva trepte, spre un pasaj subteran care ducea la 
Muzeul Statului New Jersey. Era pustiu și tăcut și Jeffers 
mergea repede, pantofii lui bocănind pe coridor. Găsi treptele 
care duceau sus și le urcă repede. 

Dădu de o bibliotecară. li arată legitimatia și bibliotecara 
șopti: 


— Cu ce vă pot ajuta, domnule doctor? 

— Aș dori să mă uit prin toate ziarele pe care le aveţi din 
septembrie anul trecut, șopti el. Bibliotecara era o tânără cu un 
păr negru care-i aluneca pe umeri. Încuviinţă din cap. 

— Avem ziarul Trenton Times, New York Times și The 
Trentonian, pe microfilm. 

— Pot să le văd pe toate? 

Zâmbi, poate ceva mai mult decât ar fi fost nevoie. Jeffers se 
simţi atras de fată, dar renunţă imediat. 

— Bineînţeles. Veniţi cu mine la aparat. 

Lângă fișier se afla un șir de aparate de citit microfilme. 
Tânăra femeie îl conduse pe Jeffers la un scaun, după care se 
îndepărtă pentru o clipă. Când se întoarse, aducea trei cutii 
mici. Scoase primul film și îi arătă lui Jeffers cum să-l încarce în 
aparat. Mâinile lor se atinseră în treacăt. Jeffers îi mulțumi, 
dând din cap, dar gândindu-se numai la ce căuta aici. 

În New York Times găsi, într-un colţ de pagină, mai spre 
coadă, un articol de trei paragrafe al agenţiei Associated Press: 


UCIGAȘUL DIN CAMPUSUL DE LA MIAMI 
REVENDICA O A CINCEA VICIIMA 


MIAMI, 9 septembrie (AP) - o studentă de optsprezece 
ani de la Universitatea din Miami a fost descoperită omorâtă 
sâmbătă, aparent cea de-a cincea victimă a unui ucigaș pe 
care poliția l-a poreclit „ucigașul din Campus”. Susan Lewis, 
fiica unui contabil din Ardmore, Pennsylvania, studentă în 
anul doi la Studii oceanografice, a fost găsită în Parcul 
Matheson-Hammock la câteva ore după ce dispăruse de la o 
petrecere ce avea loc la uniunea studenţilor din 
Universitate. A fost bătută, strangulată și violată, spune 
poliția. Poliţia mai spune că s-ar putea să fie cea de-a cincea 
victimă a unui ucigaș care a atacat un număr de facultăţi 
din zona South Florida. 


Asta era tot. Spaţiul nu prisosea la Times, gândi Jeffers. Citi 
articolul de două ori. Scoase apoi microfilmul și începu să caute 
în Trenton Times. Nu-i trebui mult ca să găsească un anunţ 
mortuar în ediţia din Bucks County a ziarului. 

„... în urma ei au rămas, citi el, părinţii, un frate mai mic, 
Michael, o mătușă, Mercedes Barren din Miami Beach, și 


numeroși veri. Familia cere ca, în loc de flori, să fie făcute 
donaţii Societăţii Cousteau.” 

Îl citi din nou. 

Asta explică multe, gândi. 

Îi veni o altă idee. Se duse din nou la bibliotecara de la 
ghișeu și-i dădu microfilmele înapoi. 

— S-ar putea, întrebă zâmbind, să aflu dacă au mai existat și 
alte articole pe un anumit subiect? Adică dacă pot să vă dau un 
nume și dumneavoastră să verificați dacă n-au mai apărut și 
alte articole mai recente? 

Fata clătină din cap. 

— Dacă ar fi fost o bibliotecă specializată pe ziare, s-ar fi 
putut. Așa sunt fișate acolo subiectele. Ar fi ușor. Dar noi nu 
suntem utilați cu calculatoare în scopul ăsta. Times publică 
anual un index al articolelor, dar pe anul ăsta n-a apărut încă. 
Ce anume vă interesează? 

Strânse din umeri, hotărându-se brusc să se ducă la unul 
dintre ziarele locale și să vadă dacă nu izbutește să-i convingă 
să-l lase să se uite în sistemul lor de fișare. 

— O, nu-i chiar atât de important, spuse. Doar o crimă din 
Florida. 

— Care anume? întrebă bibliotecara. 

— Un oarecare ucigaș din Campus. i 

— Ah, spuse fata zâmbind. L-au prins. Imi amintesc că am 
citit în presă. Se strâmbă. Un nemernic. Aproape la fel de 
ticălos ca tipul ăla, Bundy. 

— L-au prins? 

— Da, toamna trecută. Îmi amintesc pentru că sora mea 
trebuia să se ducă la Universitatea din South Florida și pe urmă 
s-a răzgândit, ca după aia să se răzgândească din nou, fiindcă l- 
au prins. E la pușcărie. 

Lui Martin Jeffers îi mai trebui o jumătate de oră ca să 
găsească scurta poveste despre arestarea lui Sadegh 
Rhotzbadegh în New York Times și versiuni ceva mai ample în 
ambele ziare din Trenton. Le citi cu atenţie, întipărindu-și 
informaţiile în minte. Făcu apoi fotocopii ale articolelor. 

Îi mulţumi călduros bibliotecarei. Păru dezamăgită că nu-i 
cere numărul de telefon. Izbuti să-i zâmbească palid, încercând, 
printr-o privire, să-i spună că nu ceruse niciodată numărul de 
telefon al nimănui, lucru adevărat de altfel. Işi lăsă apoi 


gândurile să rătăcească în altă direcţie, uitând pe loc 
dezamăgirea de pe faţa tinerei femei. Își organiză gândurile, 
străduindu-se să-și planifice următorul pas, încercând să 
prelucreze în minte ce aflase, să creeze o imagine credibilă, 
care să ducă, în mintea lui, la o explicaţie a faptului că mătușa 
victimei unei crime dorește brusc să stea de vorbă cu el despre 
fratele lui. 

Ştia că răspunsul cel mai normal ar fi să se arate jignit. Ar 
putea să strige: De ce mă deranjezi? Ce înseamnă asta? Ce 
legătură am eu cu crima respectiva? Cine e șeful dumitale? 

Ştia că nu va reuși s-o facă să renunţe. 

Se uită la fotocopii. UCIGAŞUL DIN CAMPUS ARESTAT LA 
MIAMI: ACUZAT DE O SERIE DE CRIME. L-au prins, gândi. Şi- 
atunci ce legătură are Doug cu chestia asta? 

Refuză să răspundă la propria lui întrebare. Inima i se umplu 
de frică, o senzaţie neplăcută, neliniștitoare. Gândi c-ar trebui 
să se bucure de cele aflate din ziare, dar nu se bucura. Era din 
ce în ce mai nervos. Simţea cum primejdia îl ameninţă din toate 
părțile, ca și cum fiecare pas, fiecare gest, fiecare mișcare erau 
supuse întâmplării. 

Se întoarse iute la mașină, gândind: A venit momentul să 
scap de inspector. Era conștient că nu are vreun motiv deosebit 
ca s-o facă, doar nevoia uriașă de a ști că era singur cu temerile 
lui. Nu credea că va putea face faţă plusului de presiune pe 
care-l reprezenta faptul că se știa urmărit de ea. Avea nevoie să 
fie total, absolut singur. 

Luă un viraj brusc pe Broad Street, apoi viră iute la stânga și 
pe urmă la dreapta, în jos pe Perry Street, pe lângă birourile 
ziarului Times din Trenton. Acceleră pe o bretea spre șoseaua 
numărul Unu, apoi, la fel de repede, intră pe Olden Avenue. 
Chiar la capătul străzii făcu o întoarcere neregulamentară în U 
și porni înapoi de unde venise. Avu impresia c-o vede pe 
Mercedes, prinsă în mijlocul circulaţiei, și acceleră. . 

Martin Jeffers încercă să-și disece sentimentele. Într-un fel, 
gândi, e o copilărie să încerc să scap de ea. Era conștient de 
asta, dar voia să rumege la ce aflase și-și dorea s-o facă în 
singurătate. O luă înapoi spre spital, încetinind, încercând să 
aranjeze pe compartimente informaţiile culese. 

Ştia că nu-l mai urmărea. Zona centrală a Trentonului era un 
labirint de străzi și construcţii, destul de intimidant pentru 


localnici, fără speranţă pentru cei neinițiaţi. Probabil că Miami, 
gândi el, are numai bulevarde, străzi largi cu trei benzi de 
circulaţie, nu încurcătura îmbârligată a unui oraș vechi din 
nord-est, oraș care se agaţă de viaţă și de supravieţuire. Și-o 
imagină pe Mercedes, prezenţa ei rece, stilată, topindu-se în 
încurcătura de mașini, autobuze și echipe care reparau 
drumurile. Se miră că nu i se părea destul de amuzant. 

Și, în același timp, tot nu era în stare să scape de presimţirea 
care-l urmărea cu mai multă insistenţă decât politista. 

Ea, desigur, era la vreo sută de metri în urma lui, cu ochii 
fixaţi înainte, cu mintea întunecată de mânie. 


La cinci și cinci minute, inspectorul Mercedes Barren bătu la 
ușa biroului doctorului Martin Jeffers. O lăsă imediat să intre în 
biroul strâmt, făcându-i semn să ia loc pe un scaun. Se așeză, 
punând poșeta pe jos și mica servietă din piele în poală. Aruncă 
iute o privire în jur, cercetând din ochi șirurile de cărţi, 
teancurile de hârtii, cele două afișe înrămate care încercau, 
fără succes, să decoreze camera. Își spuse în gând: „Nu te lăsa 
dusă; are, probabil, o minte la fel de organizată ca a fratelui 
său”. 

Jeffers mușcă din capătul unui creion, înainte să vorbească. 

— Așadar, doamnă inspector, aţi venit tot drumul de la 
Miami, și mie tot nu mi-e clar de ce trebuie neapărat să-l vedeţi 
pe fratele meu. 

Înainte să-i răspundă, Mercedes șovăi. 

— Așa cum v-am mai spus, fratele dumneavoastră e un 
martor important într-o anchetă legată de o crimă. 

— Puteţi să-mi explicaţi exact cum anume? 

— Aţi luat azi legătura cu el? 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Răspundeţi mai întâi dumneavoastră la întrebarea mea, 
domnule doctor, felul dumneavoastră evaziv de a lua lucrurile e 
enervant. Sunt un poliţist care anchetează o crimă. Nu e nevoie 
să mă explic pentru ca să vă obţin cooperarea. Dacă e nevoie, 
mă pot duce la șefii dumneavoastră. 

Era un bluf. Mercedes știa că el știe acest lucru. 

— Şi dacă v-aș spune să vă duceti. 

— M-aș duce. 

Jeffers aprobă din cap. 


— Vă cred în stare. 

Mercedes atacă din nou: 

— Aţi vorbit astăzi cu el? 

— Nu. 

Șovăiră amândoi. 

— V-am răspuns sincer, continuă. N-am luat azi legătura cu 
el. Şi vă mai dau un răspuns la fel de sincer: Nu știu cum să iau 
legătura cu el. 

— Nu vă cred. 

Strânse din umeri. 

— Credeţi ce vreţi. 

Tăcură din nou. 

— Bine, spuse ea după o clipă. Cred că fratele 
dumneavoastră deţine informaţii despre o crimă. V-am mai 
spus. Nu știu cât de mult e implicat. Tocmai de aceea vreau să 
discut cu el. 

— E suspect? 

— De ce mă întrebaţi? 

— Doamnă inspector Barren, dacă vreţi să vă răspund la 
întrebări, aţi face mai bine să răspundeţi și dumneavoastră la 
vreo două dintre întrebările mele. 

Mintea ei gonea, încercând să despartă minciunile mici de 
cele mari, să traseze o rută cât de cât verosimilă, destul ca să 
câștige sprijinul doctorului. 

— Nu pot spune dacă e sau nu suspect. O probă, cea care ne- 
a dus pe urma lui, a fost găsită la locul crimei. S-ar putea să 
aibă o explicaţie cât se poate de simplă. S-ar putea să nu aibă. 
Tocmai asta am venit să aflu aici. 

Martin Jeffers încuviinţă din cap. Încerca să-și dea seama 
dacă spunea, măcar în parte, adevărul. E mai ușor cu cei care 
comit delicte sexuale, gândi obosit. 

— Ce fel de probă? 

Mercedes clătină din cap. 

— Bine, spuse el, delictul e... 

— Crimă. 

Și implicarea dumneavoastră... 

— Sunt poliţist... 

Scoase una dintre fotocopiile cu necrologul Susanei și o 
împinse peste birou, spre ea. Vocea lui exprima o antipatie 
rece. 


— Urăsc minciunile, doamnă inspector. Meseria mea, toată 
fiinţa mea sunt dedicate găsirii anumitor tipuri de adevăruri 
fundamentale. Consider o insultă la adresa mea faptul că ați 
venit aici ca să mă minţiţi. 

Gândi că spusele lui sunau pompos și se înfurie. Nu era 
pregătit pentru răspunsul ei. Se așteptase să adopte o poziţie 
diametral opusă, să se simtă pusă la punct sau jignită. Nu era 
nici una, nici alta. 

— Vă insult? întrebă cu o voce joasă, înspăimântătoare. 
Continuă fără să aștepte răspunsul. Și aveţi tupeul să-mi ţineţi 
un discurs despre adevăr? În timp ce staţi aici, mulțumit de 
sine, jucându-vă și tăinuind locul unde se ascunde fratele 
dumneavoastră. Foarte bine. Mai întâi să-mi spuneţi că nu-l 
credeţi pe fratele dumneavoastră în stare de așa ceva. 

Scotoci febril în servietă și, în cele din urmă, scoase una 
dintre fotografiile de la locul crimei și o aruncă pe birou. 

Jeffers o dădu la o parte, fără să se uite la ea. 

— Nu încercaţi să mă șocați, spuse. 

— Nici nu încerc. 

Își dădu seama că vorbele ei aveau forța unor ţipete, deși nu 
ridicase nici o singură dată vocea. Luă fotografia și se uită la 
ea. 

— Îmi pare rău pentru dumneavoastră, spuse. 

Gândurile lui însă erau prinse într-un vârtej alunecos de 
teamă. Fotografia semăna cu o schiță de Goya, fiecare umbră 
ascunzând ceva de groază, fiecare linie emanând un sentiment 
de oroare. O văzu pe tânăra femeie întinsă, moartă, mutilată. 
Se gândi o clipă la momentul în care, la facultatea de medicină, 
văzuse primul cadavru. Se așteptase la cineva, la ceva bătrân, 
obosit, deformat de vârstă și boală. Dar primul lui cadavru 
fusese o prostituată de șaisprezece ani, care, într-o noapte cu 
ghinion, luase o supradoză de drog. Privise ochii morţi ai fetei 
și nu fusese în stare să se atingă de ea. Mâinile îi tremurau, la 
fel și vocea. O clipă crezu că va leșina. Se întorsese cu spatele, 
trăgând aer în plămâni, gâfâind. Îi trebuise toată forţa de care 
era în stare ca să se ducă la profesorul de anatomie și să ceară 
să-l treacă la un alt cadavru. Își aminti cum schimbase locul cu 
un alt student - un tip dezgustător, care remarcase „Mișto 
ţâțe”, cât mânuia bisturiul. Jeffers încă mai vedea cadavrul 
beţivului în vârstă care-i fusese repartizat, încă își mai amintea 


cum înainte de a înfige bisturiul în pieptul fără păr al 
bărbatului, îi venise să îmbrăţișeze forma aceea scheletică și 
să-i mulțumească pentru faptul că-l salvase de o parte din 
spaimele lui. 

Privi din nou fotografia și se gândi la fata întinsă pe masă. 

— N-aș fi niciodată în stare, spuse încet. 

O clipă, nu-și dădu seama ce spusese. 

Mercedes însă își dădu. Încremeni. Se strădui să se 
controleze mai bine. 

Lăsă tăcerea să se ridice în jurul lor, înainte de a o sparge, 
încet, cu o întrebare simplă: 

— Dar fratele dumneavoastră? 

Jeffers simţi cum i se strânge stomacul. Se stăpâni cu greu și 
se retrase în spatele tonului pur profesional. 

— Nu cred că fratele meu e în stare de una ca asta, doamnă 
inspector. Nu pot să cred. Nu vreau să cred. Nu cred. 
Dumneavoastră  vorbiţi aici despre o sălbăticie, hm, 
dezgustătoare, condamnabilă, știu și eu cum să-i mai spun. 
Simplul fapt că mă întrebaţi e o insultă. 

Mercedes se uită fix la el. 

— Chiar așa? întrebă amabil. 

Reuși să scoată un sunet dispreţuitor, neconvingător, și să 
dea neputincios din mână. 

— Presupuneţi, de dragul conversaţiei, că... 

O întrerupse. 

— Nu presupun nimic. Nu vreau să mă joc cu ipoteze. Fratele 
meu e un fotograf celebru. Este unul dintre liber-profesioniștii 
din presă cei mai căutaţi în zilele noastre. Călătorește în toată 
lumea. Lucrările lui apar în toate marile publicaţii. E onorat și 
respectat. E un artist. In toate sensurile cuvântului, doamnă 
inspector. Un artist. 

— Nu v-am întrebat care sunt calităţile lui profesionale. 

Jeffers șovăi, înainte să adauge: 

— Dar e important să vă daţi seama că nu aveţi de-a face cu 
un, cu un... 

— Oarecare? i-o tăie ea. 

— Mă rog, aprobă el. 

Vocea ei se încărcă cu o notă de furie. 

— Credeţi că un om oarecare poate face una ca asta? 

Simti că ameţește. 


— M-aţi înţeles greșit. 

— Nu, nu v-am înţeles greșit. Nici vorbă. 

Îl privi fix și el se folosi de acest moment ca să încerce să 
capete o anume detașare. Hotări să atace. 

— Bănuiesc că asta e ceea ce numiţi o investigaţie de rutină? 

— Da. Nu... 

— Decideţi-vă. 

— Nu e de rutină. 

— Nici n-ar putea să fie, nu-i așa? Nu atunci când victima e 
nepoata dumneavoastră. 

— Exact. 

— În cazul ăsta, vă rog să-mi explicaţi de ce vă aflaţi aici, 
încercând să faceţi o legătură între fratele meu și o crimă care 
a fost deja rezolvată? 

Îi aruncă o nouă fotocopie, cea a articolului din ziar. 
Mercedes o privi iute, apoi o împinse deoparte. 

— Moartea Susanei Lewis nu a fost rezolvată. A fost doar 
atribuită bărbatului aceluia. Am dovezi care indică limpede că 
nu el a comis crima. 

— Vreţi să mi le spuneţi și mie? 

— Nu. 

— Nici nu credeam c-o s-o faceţi. 

— Dovada e doar un amănunt. 

— Mi-am închipuit. Căci dacă ar fi fost mai mult decât o 
suspiciune, aţi fi încercat deja să mă terorizațţi. 

Era adevărat. Aprobă din cap. 

— Aveţi dreptate, domnule doctor. 

Jeffers nu continuă imediat. Se simţea mai puternic, mai 
agresiv. Reveni, de bine de rău, la modul de abordare 
profesional. 

— V-aș ruga să mă lămuriţi. Mătușa victimei unui omor vine 
aici, încercând să facă o legătură între fratele meu și o crimă 
care a fost soluționată. De ce nu mi s-ar părea neobișnuit și nu 
m-aș simţi dezorientat? 

Privi peste birou la inspector și-și dădu seama că în ochii ei 
apăruse ceva nou. Păreau că lucesc. Își mai dădu seama și că 
toată pedanteria lui era inutilă. După o tăcere, Mercedes 
răspunse cu o voce ciudat de profundă, de egală. 

— Aveţi toate motivele, spuse. 

Făcu o nouă pauză, înainte să continue. 


— Dar dacă a fost chiar atât de al naibii de surprinzător să 
auziţi că fratele dumneavoastră e căutat în legătură cu o crimă, 
de ce nu m-aţi dat pe ușă afară? 

Il privi drept în faţa, cu o privire dură, neiertătoare. 

— De ce n-aţi fost șocat? De ce nu v-a pierit graiul? De ce n- 
aţi fost uluit? 

Respiră egal. 

— Ştiu de ce, continuă calm, înspăimântător. Pentru că nu v- 
a surprins când aţi auzit. Deloc, fir-ar să fie! 

Șovăi din nou, când observă efectul pe care cuvintele ei îl 
avură asupra lui. 

— Pentru că a trecut ceva timp de când vă așteptați să auziţi 

exact una ca asta, nu-i așa? 
_ Cuvintele ei erau ca niște gloanţe ce căutau inima lui Jeffers. 
Işi forță mintea să se golească de orice gând, să nu accepte 
întrebările pe care i le aruncase, negându-și, în același timp, 
propria imaginaţie. 

Se ridică și se duse la fereastră. 

Mercedes rămase locului, privindu-l. 

Seara de vară se lăsase peste pământ. Amurgul părea 
cenușiu. Jeffers gândi că era ora din zi care semăna cel mai 
bine cu primele momente după un coșmar, când nu ești sigur 
dacă te afli în siguranţă, treaz în patul tău, sau mai dormi încă, 
prins în capcana visului. _ 

Trase foarte adânc aer în piept. Il lăsă să iasă încet, apoi 
inspiră din nou. Își strigă în gând: Controlează-te! Nu lăsa să se 
vadă nimic! 

Ştia însă că acest lucru nu era cu putinţă. 

— Spusele dumneavoastră sunt pure provocări. Cred că ar fi 
mai bine dacă am continua conversaţia mâine... 

Era o dovadă de slăbiciune și nu avea niciun efect, dar îi 
trebuia timp. Insistă! își spuse. 

Mercedes începu să spună ceva, iar el veni iute de la 
fereastră și ridică mâna. 

— Mâine! Mâine, fir-ar a naibii! Mâine! 

Mercedes încuviinţă din cap. 

— După ședința de terapie în grup, cam pe la ora prânzului. 

— Bine. 

Făcu o pauză înainte să întrebe: 

— N-o anulaţi, cum aţi făcut și cu programările de azi? 


Se uită urât la ea. Nu-i răspunse. 

— Foarte bine, zise Mercedes. lau tăcerea dumneavoastră 
drept o negatie. 

Se ridică și se uită la el. 

— N-o să-l chemaţi? 

— V-am spus că nu pot. Văzu că Jeffers luptă să-și păstreze 
calmul. Cât e de fragil, gândi brusc. Se întreba cum ar putea 
folosi acest lucru în avantajul ei. 

— Să presupunem că vă cheamă el? Să presupunem că se 
întâmplă... ce-o să-i spuneţi? 

— N-o să mă cheme. 

— Ar putea. 

— Am spus că n-o să mă cheme. 

— Dar dacă o face? 

— E fratele meu. Aș vorbi cu el. 

— Ce i-aţi spune? 

Jeffers scutură furios din cap. 

— E fratele meu. 


OPT 
Alte locuri întunecoase 


13 


Mergeau spre nord, paralel cu fluviul Mississippi. 

Douglas Jeffers îi spunea „puternicul Miss-sah-sip” și-i ţinu 
Annei Hampton o scurtă prelegere despre Mark Twain. Fu 
vizibil dezamăgit când află că citise doar Tom Sawyer, și asta în 
ultimii ani de liceu. Era necultivată, îi spuse cu amărăciune. 
Dacă nu știa de Huck, zise, nu știa nimic. Cu siguranţă că-i va fi 
mult mai greu să-l înţeleagă pe el. 

— Huck e America, insistă Jeffers. Eu sunt America. Anne nu 
răspunse, dar își notă spusele lui în caiet. 

Jeffers vorbea încet. Adoptă apoi un ton pedant, profesoral, 
și-i spuse că fluviul fusese cândva cel mai important drum 
comercial al naţiunii, punctul de reper al cuceririi vestului, că 
trecea prin inima Americii, purtând pe apele lui politică, 
cultură, civilizaţie și mijloace de subzistență. Să înţelegi fluviul, 
zise el, înseamnă să înţelegi cum s-a format America. li spuse 
că același lucru era valabil și pentru oameni; era de-ajuns să 
afli ce fluviu curge printr-un bărbat, printr-o femeie și să-l 
urmezi până la vărsare, ca să înţelegi cu cine aveai de-a face. 
Anne părea zăpăcită și deodată Jeffers strigă la ea: 

— Vorbesc despre mine, fir-ar să fie! Nu pricepi ce vreau să 
spun? Mă străduiesc să te învăţ lucruri pe care nimeni, nimeni 
pe lume nu le știe! Nu sta ca o proastă! Anne se chirci, 
așteptând lovitura, dar aceasta nu veni, deși îi văzu mâna 
strângându-se pumn. Apoi, după o scurtă pauză, continuă să 
mediteze la fluviu. 

Din când în când, mașina se apropia destul de mult de el ca 
Anne să poată vedea suprafaţa largă, strălucitoare, reflectând 
lumina zilei, apa ce curgea neîntrerupt, constant spre golful ce 
se întindea în urma lor. Douglas insista ca ea să-i noteze 
divagaţiile, aproape cuvânt cu cuvânt, spunând că într-o zi își 
va da seama de valoarea ce zăcea în frazele și crâmpeiele 
acelea de gând și-i va fi recunoscătoare că izbutise să le noteze 
ca lumea. 

Nu înţelegea ce voia să spună, dar în ultimele zile 


descoperise că, atunci când el vorbea, oricât de vag, despre 
viitor, se simţea mai liniștită, ca și cum ar fi existat o lume ce se 
întindea dincolo de geamurile mașinii ce înainta cu viteză prin 
țară, o viață pe care nici măcar Douglas Jeffers nu o putea 
atinge. Il asculta, mâzgălind litere, formând cuvinte cât putea 
ea de repede. 

Când îi cerea să citească ce scrisese, îl asculta. N 

li cerea să facă o mică corectură, apoi să adauge ceva. Il 
asculta. 

Asculta orice-ar fi zis. Nici nu-i trecea prin gând să-i refuze 
ceva. 

Trecuseră mai multe nopţi - îi era greu să-și dea seama câte 
anume - de când îl împușcase pe vagabond. De când l-am 
împușcat pe vagabond, gândi. Apoi: Nu, de când noi l-am 
împușcat pe vagabond. Fiecare noapte și-o petrecuseră în câte 
un motel oarecare la marginea autostrăzii, genul acela de loc în 
care litere de neon clipind în întuneric arătau că mai aveau 
camere libere, unde paharele de apă erau învelite în hârtie și 
administraţia punea pe closete panglici de hârtie care spuneau 
că fuseseră sterilizate. 

Într-unul dintre moteluri, când să intre în cameră, văzuse un 
bărbat lângă o mașină de băuturi răcoritoare, la mică distanţă 
de ei. Purta un costum cafeniu ieftin și își lărgise nodul la 
cravată, din cauza căldurii. Se gândi la Willy Loman și-și dădu 
seama că era un comis-voiajor. Rânjea la ea tot băgând monede 
în aparat, îl văzu cum cumpără trei cutii de suc de portocale și 
observă că avea o sticlă de vodcă în buzunar. Se dădu înapoi 
sub privirea bărbatului aceluia, înspăimântată de ce se citea în 
ochii lui. Jeffers își arătă colții, aidoma unui animal surprins la 
intrarea în vizuină, și bărbatul plecă târșâindu-și picioarele, 
apărându-și sucurile și alcoolul și uitarea pe care i-o promiteau 
pentru seara aceea. Jeffers spusese: „De ce să-l omori, dacă nu 
ești o haimana, în căutare de cincizeci de dolari? Băutura o să-l 
omoare la fel de sigur ca un glonț. Dar nu tot așa de repede”. 

În pat, în fiecare noapte, dacă reușea să doarmă, dormea pe 
apucate, perpelindu-se atât cât îndrăznea, cel mai adesea însă 
stând ţeapănă, ascultându-i răsuflarea egală, dar necrezând că 
dormea. Nu doarme niciodată, gândi. Totdeauna e treaz, gata 
să reacționeze. Chiar și atunci când scotea câte un sforăit, 
Anne refuza să creadă că dormea. Ascultându-l, încerca să nu 


facă niciun zgomot, de parcă și murmurul slab al răsuflării ei l- 
ar fi putut trezi. În momentele acelea gândea că nu-și mai poate 
auzi sau simţi propriul corp funcţionând. Își ducea pe furiș 
mâna la piept și încerca să-și simtă bătăile inimii. Păreau că 
vin, slab, de departe; de parcă s-ar fi aflat în preajma morţii, 
mortal de fragilă. 

Noaptea nu încerca s-o atingă, deși se aștepta în fiecare clipă 
la asta. Renunţase la orice gând legat de pudoare, se îmbrăca și 
se dezbrăca în faţa lui, nu închidea ușa de la baie când se 
ducea la toaletă. Accepta aceste lucruri ca pe o parte a 
aranjamentului care o ţinea în viaţă. Ar fi acceptat și relaţiile 
sexuale, dar până acum nu fusese cazul. Nu se aștepta ca 
situaţia asta să dureze. 

Din clipa în care vagabondul fusese ucis, îi era frică de orice: 
de străini, de Jeffers, de ea însăși, de fiecare clipă a zilei care 
trecea, de fiecare moment al nopţii; de ce i se putea întâmpla 
când era trează sau când dormea. Când izbutea să adoarmă, 
visele ei erau cel mai adesea coșmaruri; se obișnuise să se 
trezească îngrozită de o imagine din vis, doar ca să-și ocupe 
locul în spaima constantă ce reprezenta lumea ei când era 
trează. Uneori îi venea foarte greu să facă deosebirea între ele. 
Zăcea culcată în întuneric, amintindu-și de vagabondul de pe 
strada din New Orleans. li vedea gura rotunjindu-se, 
întinzându-se să primească sticla, un gest obișnuit, care-i 
producea un fel de bucurie. Numai că de data asta nu simţise 
atingerea familiară a gâtului ud al sticlei, ci gustul uscat și 
groaznic al ţevii pistolului. Putea vedea o sclipire de mirare în 
ochii lui, când privise surprins în sus și-i întâlnise privirea. 
Ochii lui semănau cu cei ai unui câine care aude un zgomot cu 
care nu e obișnuit și-și ridică, plin de curiozitate, capul. Era o 
imagine cumplită; gura deschisă, primitoare, a vagabondului, 
ochii care așteptau ceva de la întreaga lume, o sărutare parcă. 

Uneori era și mai rău, era invers. Il vedea pe vagabond 
ridicând o sticlă spre buzele desfăcute. Și când gura ei se 
deschidea a mirare, întrebându-se unde a dispărut revolverul, 
acesta apărea în faţa ei. Incerca să-și închidă iute gura, dar 
arma se mișca prea repede și simţea gustul metalic al morţii pe 
propria ei limbă. 

Vedea toate astea și pe urmă tipa. 

Sau i se părea că ţipă, și cel mai adesea se simţea ca și cum 


chiar ar fi tipat. Își dădea însă seama că, în realitate, nu 
scosese niciun sunet. Gura i se deschisese, gata să strige, dar 
nu ieșise niciun sunet. 

Și asta o speria. 


La ieșirea din Vicksburg, Mississippi, Jeffers încetini și trase 
pe dreapta. Arătă ceva în spatele ei și spuse: 

— Ce vezi acolo? 

Anne Hampton se întoarse și privi la un câmp verde, întins, 
cu o movilă acoperită de iarbă în mijloc. În vârful movilei se 
înălța un stejar cenușiu-cafeniu, bătut de vânturi și de ploi, un 
copac bătrân cu ramuri noduroase înfrunzite ce se întindeau 
deasupra câmpului, aruncându-și umbra cu determinarea și 
simţul datoriei pe care le capeţi cu vârsta. 

— Văd un copac, răspunse. 

— Fals, zise el. Ce vezi e trecutul. 

Scoase mașina din viteză și stinse motorul. 

— Vino, spuse. Lecţia de istorie. 

O ajută să treacă peste un gard șubred din lemn și, 
împreună, se îndreptară spre movilă. Tot timpul, Jeffers nu-și 
ridică privirile de la pământ, de parcă ar fi măsurat ceva. 

— A crescut la loc, spuse. Nu știam dac-o să crească, dar au 
trecut opt ani. Căzuse pe gânduri. Am crezut că acolo unde 
benzina arde pământul îl pârjolește și că vor trece decenii până 
când vegetaţia va crește din nou. Îţi amintești pozele pe care 
fotografii de război nemti le-au făcut în cel de-al doilea război 
mondial? Din Ucraina? Erau teribil de impresionante. Lanuri 
întinse de grâu unduindu-se-n zare, înconjurând o coloană 
uriașă de fum negru. Fotografiile degajau un sentiment de 
neputinţă, tocmai asta le făcea atât de bune; știai că nu vor 
face absolut nimic ca să stingă nenorocitele alea de focuri, 
când rușii în retragere le aprindeau. Benzina și grâul ardeau. 
Pământul era pârjolit. Condamnarea viitorului pentru salvarea 
prezentului. Se opri apoi și arătă cu degetul. Uită-te cu 
atenţie... acolo! Vezi cum își schimbă iarba culoarea? 

— Ca și cum ar desena o formă, spuse Anne. 

— Chiar așa. O cruce. 

— Ai mai fost aici? îl întrebă. Vocea ei tremura ușor; văzu 
copacul și își aminti de celălalt copac, pierdut în ploaie și vânt 
pe coasta Louisianei, pe care nu izbutiseră să-l găsească. 


— Stăteau chiar aici. Arătă ceva mai la vale. A ieșit o poză 
grozavă, spuse. Flăcările crucii îi încadrau pe toţi bărbaţii aceia 
cu coifurile lor albe ţuguiate, caraghioase, și cu robele alea 
albe. Dar nu asta o făcea să fie atât de bună, continuă, ci felul 
în care mulţimea aceea imensă de negri - bănuiesc că 
spectatori, nu știu exact de ce erau acolo - oricum, felul în care 
priveau în absolută tăcere. Feţele lor, privirile erau îndreptate 
în sus, spre deal. Lumina focului se strecura printre ei și am 
reușit să prind toate astea. O fotografie fantastică. Ştii de ce au 
ales acest copac? Pentru că, în urmă cu cincizeci de ani, Klanul 
spânzurase trei oameni numai de ramura aia mare, cea de jos. 

Simetria e importantă, spuse el. Istoria. Suntem o naţiune a 
amintirilor. Vechiul Klan a spânzurat trei oameni de o creangă, 
așa că noul Klan vrea să trezească aceeași teroare. Mărșăluiesc 
deci, pavoazaţi în robele lor, cu cagulele și claxoanele lor, cu 
dragoni mari de mătase și cu alţi dragoni, mai mici, fluturând 
drapele, adunaţi pentru un miting. Nu chiar foarte mulţi, de 
fapt, dar am înţeles că numărul lor e în creștere. Atunci însă 
erau aproape tot atât de mulţi reporteri și fotografi câți membri 
ai Ku Klux Klanului. Şi de două ori mai mulţi negri. 

Chestia asta m-a surprins. Îmi închipuisem că oamenii ăia or 
să stea cât mai departe. N-or să ia în seamă mitingul. La urma 
urmelor, cine vrea să asculte tot felul de prostii și insulte? 
Numai că ei nu procedaseră așa. Veniseră o groază. Și știi ce 
era cu-adevărat ciudat în toată treaba asta? Nu erau oameni cu 
școală. Și nu erau organizaţi. Erau fermieri și arendași, cu 
nevestele și copiii lor. Veniseră în camioane și mașini vechi și 
am văzut câţiva care călătoriseră în căruţe trase de catări. 

Mă impresiona cât erau de tăcuţi. Cu cât discursurile 
deveneau mai aprinse, cu cât insultele erau mai jignitoare, cu 
atât mai mare era tăcerea lor. Asta era lucrul cel mai ciudat: 
crezi că tăcerea este ceva absolut, vreau să spun că, dacă nu 
faci niciun zgomot, tăcerea ta nu poate fi mai mare, nu? N-a 
fost așa și în noaptea aceea. Oamenii stăteau fără să scoată un 
sunet și cu cât stăteau mai mult, cu atât mai adâncă era 
tăcerea lor. 

Clătină din cap. 

— Şi asta însemna putere. Demonstrau că amintirile lor erau 
la fel de vechi și de profunde. Un mod ciudat de a arăta că știu 
ce vor. 


Se uită la Anne Hampton. 

— O demnitate desăvârșită, spuse. 

Tăcu un timp. 

— Trebuie să înţelegi cât de mult admir adevărata forță. Căci 
ca să faci ce fac eu e nevoie de o dăruire absolută: De 
solidaritate cu propriul suflet. Zâmbi și zâmbetul i se 
transformă în rânjet. Îmi place cum sună, zise. Solidaritate. 
Strânse pumnul. Se uită la ea. 

— Ca să fac ce fac, spuse. N 

Râse. Anne văzu că avea un aparat de fotografiat în mână. Il 
ridică, roti iute lentilele și-i făcu o poză. Se aplecă și-i mai făcu 
una, din alt unghi. 

— Ce fac, se-nţelege, sunt fotografii. 

Râse din nou și ea încremeni în faţa lui, așteptând comanda 
cu un fel de atenţie militărească. 

— Vino, îi spuse. Am să-ţi explic mai pe larg. 

Se târî în urma lui, la vale. 

În mașină, Jeffers spuse: 

— Care e cel mai important lucru când vorbim despre 
America? 

Anne șovăi, dar mintea îi lucra în viteză: își imagină 
fotografiile pe care Douglas Jeffers le făcuse în noaptea 
mitingului, pline de umbre întunecate și cenușii, fotografii ale 
unor membri ai Ku Klux Klanului, făcând scandal cu coifuri pe 
cap, și ale fermierilor tăcuţi, imagine vie a reproșului. 
Răspunse: 

— Libertatea de expresie. Primul amendament, așa e? 

Jeffers își luă privirea de la drum și se uită la ea, zâmbind. 

— Boswell învaţă! spuse. Corect. 

Anne dădu din cap și luă caietul, simțind o mulţumire ciudată 
că răspunsese cum trebuie la una dintre întrebările lui criptice. 
— Dar știi vreo altă libertate care să fie încălcată mai des? 

Își dădu seama că, de fapt, nu era o întrebare pe care i-o 
adresase ei, ci mai degrabă începutul unui discurs pe care se 
pregătea să-l ţină. 

— Gândește-te la tot răul generat pe această coamă de deal. 
Gândește-te la nedreptăţile pe care le reprezenta. Și ce anume 
îl proteja? Cea mai importantă libertate a noastră. Naziștii vor 
să intre în Skokie și cine le sare în apărare? Uniunea 
Americană a Libertăţilor Civile. O adunătură de avocaţi evrei. E 


o chestiune de principiu, spun ei. Și au dreptate. Principiul este 
mai important decât orice acţiune individuală. Asta e culmea 
prostiei. Suntem o naţiune de ipocriţi, pentru că aderăm cu 
tărie la concepte rigide. Just. Injust. Libertatea cuvântului. 
Manifestarea destinului. Ce anume apăra Superman? Adevărul, 
Dreptatea și modul de viaţă american. Un cercetaș e demn de 
încredere, loial, săritor, prietenos, curtenitor, amabil, 
ascultător, vesel, chibzuit, curajos, curat și respectuos. Nimeni 
nu vrea să pomenească vreodată de instructorul lor, căruia îi 
place să se îmbrace în pantaloni scurţi, să spună povești cu 
fantome în jurul focului și să se hârjonească cu băieţii în sacii 
de dormit... 

Inspiră adânc, făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Vrei să înţelegi cu adevărat ţara asta? E cât se poate de 
simplu. Nu trebuie decât să înţelegi că, în anumite împrejurări, 
ne folosim cele mai mari forțe pentru a face răul cel mai mare. 
Nu întotdeauna. Doar uneori. Destul ca să facem să fie 
interesant, desigur. 

Vorbea nestăvilit. Nu furios, doar intrat în priză. Anne scria 
cât putea ea de repede. 

Jeffers se opri. 

Chicoti. 

— De la primul amendament la instructorii poponari... Își 
dădu capul pe spate și-l scutură cu sălbăticie, râzând în hohote. 
Probabil că sunt nebun, spuse rânjind. 

— Nu, nu, vreau să spun că înţeleg... 

— Te înșeli, zise el. Vocea îi redeveni brusc dură și răgușită 
și zâmbetul i se șterse de pe față. Sunt ţicnit. Sunt nebun de 
legat. Toţi suntem, fiecare în felul lui. De fapt asta e distracţia 
noastră naţională. Felul meu de a fi nebun e, întâmplător, mai 
rău decât al altora... Se uită la ea. Mai rău decât al majorităţii. 

Se întoarse, privind șoseaua. 

— Spune-mi, întrebă Douglas Jeffers, ce știi despre moarte. 

Anne își aminti de vremea când, copil fiind, își vizita bunicii 
la ferma lor. Asta era înainte ca Tommy să moară: era vară și 
voiseră să înoate în heleșteu. Dar când au ajuns la mal, au dat 
peste o mulțime de pene cenușii și negre de gâscă, azvârlite în 
dreapta și-n stânga. Bunicul dăduse din cap și spusese: 

— Broască ţestoasă carnivoră. Și încă una mare, pun 
rămășag, dac-a sfâșiat pasărea întreagă. Înotul fusese anulat, 


bunicul se dusese înapoi și luase o pușcă de vânătoare dintr-un 
dulap încuiat. O lăsase să se ţină după el, dar Tommy fusese 
consemnat în casă. Bunicul așezase niște resturi de pui lângă 
heleșteu, se îndepărtase puţin împreună cu ea, în direcţia în 
care nu bătea vântul, și pe urmă așteptaseră. 

Avusese mai mult de zece kilograme. Işi aminti de explozia 
împușcăturii, de zgomotul care-i răsunase în urechi, asurzind-o. 
Bunicul desfăcuse fălcile însângerate cu un băț, spunând: „O 
broască ţestoasă mare ca asta îţi rupe un picior fără probleme”. 
Broasca murise, apoi murise Tommy și, după două veri, și 
bunicul. Se gândi la vecinul de peste drum care murise de 
infarct, într-o dimineață umedă de vară, încercând să dreagă ce 
stricase în mulţi ani de plăceri, apucându-se de jogging. În 
lumina strălucitoare a soarelui, farurile ambulanţelor păreau 
palide, parcă mai puţin prevestitoare de rău. Își aminti că-l 
văzuse pe bărbatul acela întins pe pajiște, alb ca varul, ţeapăn. 
Era dezlegat la un adidas și prin minte îi trecuse un gând 
ciudat, ce noroc pe el că intervenise ceva care îl oprise înainte 
să se împiedice și să cadă. Mai observă și că avea șosete 
diferite. Una cu o dungă verde, cealaltă albastră. I se păruse un 
lucru cumplit. Era destul de rău să mori, dar să te mai faci și de 
râs părea de două ori mai groaznic. 

Își aminti cum părinţilor ei li se înmânase o urnă mică și 
albă, conţinând cenușa lui Tommy, văzu mâinile mamei 
tremurând violent în timp ce se întindeau s-o ia. Putea să audă 
încă vocile fără trup ale oaspeţilor, mormăind, rostind în 
șoaptă: Fii tare. De ce? se întrebase. Ce sens avea să fii tare? 
De ce să nu plângi în hohote, cu suspine? Părea infinit mai 
normal. Dar o văzuse pe mama ei încercând să se calmeze, 
lăsând un văl să cadă peste durere. O clipă mai târziu urna 
fusese luată și n-o mai văzuse de atunci. Se întrebase dacă 
arseseră și hainele lui Tommy. Probabil c-ar fi preferat, gândi, 
să vadă cum costumul strâmt și albastru pe care i-l 
cumpăraseră pentru biserică se preface în fum. Toţi băieţeii își 
iubeau și își urau în același timp hainele lor de duminică. Exista 
un moment minunat, când le puneau pentru prima oară și 
arătau atât de solemn, băieţi mari, frumoși și eleganti. După 
care, inevitabil, hainele cădeau pradă amestecului de murdărie, 
petelor de grăsime, poalele cămășii fluturau în vânt și 
genunchii se deșirau. Broasca ţestoasă era femelă și Anne îl 


ajutase pe bunic să-i caute puii. Îi adunase într-un sac, dar nu-i 
spusese ce va face cu ei. 

Asta e moartea gândi. Când nu ţi se spune. Dar știi. 

— Nu știu prea multe, zise. Bunicul meu a murit. Şi un vecin, 
pe când făcea jogging. Eram acolo. L-am văzut. Şovăi înainte de 
a-l pomeni pe fratele ei. 

Nu, își spuse, e destul. 

Dar nu se putu opri. 

— Şi fratele meu a murit. Un accident la patinaj. S-a înecat. 

Tăcu un timp, apoi adăugă: 

— Era doar un băieţel. 

Jeffers făcu o pauză înainte să-i răspundă. 

— Şi fratele meu se îneacă. Numai că el nu știe. 

Nu-i veni în minte nimic ce să spună, dar păstră informaţia: 
are un frate. 

— Încă nu ştie, continuă Jeffers. Dar va afla, cât de repede. 

Conduse în tăcere cel puţin un sfert de oră înainte de a vorbi 
din nou. Anne se întorsese să privească la celelalte mașini pe 
lângă care treceau, la familii, la bărbaţii tineri, la femeile 
tinere, încercând să-și închipuie cine erau, unde mergeau, ce 
fel de oameni erau. Din când în când, ochii ei întâlneau alţi 
ochi, chiar și numai pentru o secundă, și se gândea ce 
surprinsă ar fi persoana respectivă dacă ar ști pe ce drum 
mergea ea. 


Douglas Jeffers se concentra doar în parte asupra 
condusului, lăsându-și gândurile să rătăcească. Peisajul ce 
trecea în goană pe lângă ei părea greu de definit, ferme și 
câmpuri de zarzavat și orașe mici, contopindu-se într-un fundal 
simplu, verde și cenușiu, în continuă mișcare. Conduse mașina 
înapoi pe șoseaua interstatală, mereu spre nord, abia 
înregistrând viteza, distanţa, destinaţia, circulaţia. Un timp se 
gândi la fratele lui, apoi la Anne Hampton, pe urmă din nou la 
fratele lui. 

Marty e lipsit de pasiuni, își spuse. Nu va acţiona niciodată. 
Absoarbe totul în liniște, ca negrii aceia de pe deal. 

Era ciudat că nu se bătuseră niciodată. Toţi fraţii se bat, 
chiar dacă nu tot timpul, măcar des. Se luptă pentru orice, 
încercând să-și instaureze fieful lor în familie. Credea că tocmai 
această tensiune era cea care crea legătura între fraţi. După 


destul de mult sânge și furie, tot ce rămânea era un 
devotament reciproc. 

În toate bătăliile cu tatăl lor, cu tatăl cel neadevărat, Marty 
păstrase distanţa. Jeffers se strâmbă și-și mușcă buza, simțind 
cum îl cuprinde brusc o mânie cu multiple feţe: furie faţă de 
omul acela, furie faţă de băiat, furie faţă de sine însuși. 

— Urăsc neutralitatea, spuse cu voce tare. O dispreţuiesc. 
Văzu cu coada ochiului că Anne Hampton tresărise. 

Ei bine, gândi Jeffers în sinea lui, nu va mai putea să rămână 
prea mult timp atât de al naibii de detașat. 

Aruncă o privire iute spre Anne Hampton, apoi asupra 
drumului. li văzu în gând membrele, corpul. Dar gândurile îi 
reveniră iute în trecut și, în locul tovarășei lui de călătorie, o 
văzu pe nevasta negustorului. Când se îmbrăca dimineaţa, după 
ce soţul ei plecase la slujbă, înainte ca băieţii să se ducă la 
școală, lăsa ușa larg deschisă. Era un proces lent, tărăgănat. 
Ştia că o urmărește. El știa că ea știe. Când încercase să-l 
determine pe Marty să se uite și el, fratele lui îi întorsese 
spatele și plecase fără să rostească un cuvânt. 

— L-ai iubit pe fratele tău? o întrebă pe Anne Hampton. 

— Da, răspunse fata. Chiar dacă credeam că era, în fine, nu 
știu cum să spun, cam ciudat. Misterios. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu eram decât cu trei ani mai mare decât el. Și, nu știu 
cum să spun, dar nu prea aveam multe în comun. Înţelegi ce 
vreau să zic? Era băiat și făcea lucrurile pe care le fac toţi 
băieţeii mici, iar eu eram fată și făceam ce fac fetiţele. Dar îl 
iubeam. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Cred că, de fapt, avem puţine 
lucruri în comun cu fraţii sau cu surorile noastre. Unele 
amintiri comune, pentru că trecutul nostru e același. Dar nici 
măcar, căci fiecare își amintește altfel același lucru. În așa fel 
încât acesta înseamnă altceva pentru fiecare. 

— Cred că știu ce vrei să spui, zise Anne. 

Jeffers aprobă din cap. 

Tăcură amândoi. 

— Vezi, spuse. Am avut o conversaţie aproape normală. N-a 
fost chiar îngrozitor, nu-i așa? 

Anne negă din cap. 

După o clipă, întrebă: 


— Ce s-a întâmplat cu fratele tău? 

— E doctor, răspunse Jeffers. Doctor de boli de cap. Și e la fel 
de nefericit ca tipii pe care îi tratează. Trăiește singur și nu știe 
de ce. Şi eu trăiesc singur, dar măcar știu de ce. 

Anne încuviință. Observă că lua notițe. 

— Bine, spuse. 

Anne nu-i răspunse. Dar întrebarea ei nerostită era aceeași 
pe care i-o pusese și el, așa că-i răspunse: 

— Nu, nu cred că-l iubesc. Nu mai mult decât pe oricine 
altcineva. Sau altceva. 

Clătină din cap. 

— Am renunţat la iubire cu mult timp în urmă. Și la fericire. 

Râse amar. 

— Vorbesc ca un personaj dintr-un serial siropos. Te uiţi la 
seriale din astea? 

— Nu, răspunse Anne. O groază de copii, la școală, le 
urmăreau cu sfințenie. Cred că făcuseră o pasiune pentru ele. 
Dar eu nu m-am uitat niciodată. 

— Nici n-am crezut că te-ai uita. 

Anne șovăi, apoi îl întrebă: 

— Dar munca ţi-o iubești? 

Jeffers zâmbi. 

— Îmi iubesc munca. 

Rânjetul de pe faţa lui reflecta dintr-odată un fel de umor 
interior și Anne simţi cum o cuprinde frica. Oare care crede că 
e munca lui? se întrebă. Gândul părea că-i străpunge 
intestinele. 

— Vreau să spun, continuă, că vorbești cu atâta respect 
despre fotografii. Cele pe care le-ai făcut și cele pe care le-ai 
văzut. 

— Am făcut o mulțime de fotografii. O mulţime de lucruri 
diferite. 

Anne încuviinţă din cap și merseră mai departe în tăcere. 

Douglas Jeffers se gândi la fotografiile lui. 

— Întotdeauna moarte, spuse. Mă rog, nu chiar întotdeauna. 
Dar, în ultima vreme, din ce în ce mai des. Am fotografiat 
moartea. Nu cu mult timp în urmă, am făcut o serie de 
fotografii, un fel de eseu pentru revista Life. Un schimb de 
douăzeci și patru de ore într-un serviciu de urgenţă dintr-un 
mare oraș... 


— Oh, îl întrerupse Anne Hampton. Le-am văzut. Erau bune. 

— Erau despre moarte. Chiar și fotografiile medicilor, ale 
asistentelor și ale şoferilor de pe ambulante, ceea ce urmăream 
era să surprind modul în care toată violența aceea, corpurile 
acelea zdrobite și sfârtecate îi făceau să se simtă mai mici. Zi 
de zi. Noapte de noapte. Vezi, vii în contact prea mult timp cu 
ceva groaznic, și acel ceva devine o parte din tine. Se lipește de 
pielea ta. 

Făcu o pauză înainte să spună: 

— La fel s-a petrecut și cu mine. 

Anne încuviință din cap și, pentru o clipă, simţi un fel de 
înţelegere ciudată. 

Își aminti apoi ploaia și vântul, drumul greșit și apele Golfului 
și avu, brusc, o viziune cumplită a ceea ce trebuie să simţi când 
te afli sub pământ. Avu senzaţia că se sufocă și trase cu greu 
aer în piept. 

— Nu le mai știu numărul, spuse Jeffers cu neglijenţă. 

Simţi cum pieptul i se contractează, iar aerul intra și ieșea 
din el șuierând. Se simţea slăbită, ca și cum ar fi avut o criză de 
astm. 

— Ce număr? întrebă ca un geamăt. _ 

— Numărul morţilor pe care le-am văzut. Inainte știam. 
Puteam să le număr. Dar acum nu mai pot. Toate se contopesc 
în mintea mea. Când eram la urgenţă, au adus un puști, un 
adolescent, cu numai vreo doi ani mai mic decât tine. Mersese 
cu o mașină condusă de un băiat beat. N-ai să crezi, dar celălalt 
puști, șoferul, avea vreo două vânătăi și o fractură la braţ. 
Puștiul ăsta însă avea s-o plătească cu viaţa, și lucrul cel mai 
teribil era că nu-și pierduse cunoștința. Ştia. Ştia că toţi cei din 
jurul lui și toate aparatele și toate acele și mașinile nu-i vor fi 
de niciun folos. I-am fotografiat ochii, chiar înainte să se stingă. 
Dar n-au folosit fotografia. Nu era destul de clară, un nenorocit 
m-a împins exact când apăsam pe buton... 

Strânse din umeri. 

— Se mai întâmplă. Face și asta parte din meserie. 

Luă o pauză, apoi continuă. 

— În seara aceea m-am dus acasă și m-am întrebat ce număr 
o fi fost puștiul ăla. Al o mielea? Al zece miilea? Am cunoscut o 
dată un reporter al poliţiei, care ţinea socoteala, așa c-am făcut 
și eu la fel. Numai c-am pierdut șirul. In Vietnam? La Beirut? 


Am fost acolo de două ori. Acolo să vezi ce ieftină e viaţa... 
Când avionul acela charter s-a prăbușit lângă New Orleans, s-a 
făcut bucăţi și oamenii au fost aruncaţi pretutindeni. Echipele 
de salvare adunau părți din corpuri de prin copaci, ca și cum ar 
fi cules fructe coapte... 

— S-a întâmplat să fie așa, spuse Anne Hampton. Așa se 
întâmplă. 

— Nu, nu-i adevărat, răspunse Jeffers furios. Puștiul moare 
pentru că prietenul lui bea prea mult. Avionul se prăbușește 
pentru că pilotul se hotărăște să-l lase pe copilot să încerce o 
decolare și nu ţine seama de avertismentele turnului de control 
despre rafalele de vânt. Copiii din Beirut mor pentru că se 
joacă afară și pentru că grenadele cu reacţie lansate la 
întâmplare dispun de acest nefiresc talent de a-i nimeri pe copii 
pe stradă... 

— Există acţiuni și reacţii la ele. Moartea e cea mai 
obișnuită. 

Se uită la ea. 

— Pricepi, când omor pe cineva n-o fac fiindcă vreau. Este 
singurul mod de a-mi aminti că mai sunt în viaţă. 

Mâinile Annei tremurau când îi notau spusele. 

Jeffers așteptă. 

Liniştea îi înconjura. Dar Anne știa că el o va umple. 

— Mai mult de... Dar se opri înainte de a rosti un număr. 

Anne închise ochii și încercă să respire rar. Când îi deschise, 
văzu că Jeffers rânjea. 

Nu-i ceru să-i spună de ce. 


Timp de două ore conduse concentrat, fără să scoată o vorbă. 
Când aveau nevoie de benzină, trăgea în faţa unei staţii pe 
autostrada interstatală, spunându-i posomorât vânzătorului să 
facă plinul, plătind cu bani gheaţă și plecând iute, dar 
dezinvolt, astfel că în ochii tuturor păreau o pereche normală, 
care nu se grăbește, dar se îndreaptă fără ezitări spre o 
destinaţie cunoscută și spre un rezultat anume. 

În cele din urmă vorbi: 

— Boswell, nu ești copleșită de mirare? Nu ai sute de 
întrebări de pus? 

Anne Hampton gândi că nu era copleșită decât de frică. 

— N-am crezut că era cazul să pun întrebări, zise. Mi-am 


imaginat că o să-mi spui tu ce vrei. 

Aprobă din cap. 

— Ai gândit bine. 

După o clipă, continuă. 

— Boswell, nu te întrebi de ce facem noi chestia asta? 

Încuviinţă. 

— Ştiu că ai un plan... 

— Da, spuse el. Cât se poate de exact. 

Nu-i oferi și alte informaţii. In schimb, spuse: 

— Ţi se pare că sunt bătrân, Boswell? Vezi riduri pe faţa 
mea? Par obosit, și nemulţumit, și supărăcios, și cârcotaș din 
cauza vârstei? Mă simt foarte bătrân, Boswell. Antic. 

Vocea i se schimbă brusc și întrebă dur: 

— În ce zi ne-am întâlnit pentru prima oară? 

Simţi cum i se strânge gâtul și se sufocă. 

Nu-și putea aduce aminte. O parte din ea voia să spună că se 
aflase întotdeauna în mașină, că întotdeauna fusese cu el. O 
altă parte, mai profundă, trezită parcă tocmai din somn, se 
străduia să iasă la lumină, cu imagini ale apartamentului ei, cu 
florile uscate într-o vază de pe pervazul ferestrei, cu rafturile 
cu cărți, biroul, patul îngust și masa. Mai erau câteva fotografii 
ale părinţilor ei și o acuarelă pe perete, cu bărci într-un port pe 
care-l văzuse într-o excursie în est, cu câţiva ani în urmă. 
Costase prea mult, dar era ceva în tablou care o captivase, 
poate sentimentul de pace, de ordine, calmul bărcilor priponite 
în ultimele raze ale soarelui. Își aminti de orele de la facultate, 
de căldura verii care o trezea dimineţile, de senzaţia lipicioasă 
a transpiraţiei când traversa campusul. Apoi, la fel de repede, îi 
văzu pe părinţii ei, în Colorado, pe lângă casă, continuându-și 
liniștit viaţa. Dacă ar ști, gândi, s-ar speria, ar plânge. Cu 
disperare. Se întrebă apoi dacă nu cumva erau personaje dintr- 
un vis. 

— Nu știu, spuse. 

— Înţelegi că nimeni nu știe. 

Încuviinţă. 

— Nimeni nu te caută. 

Încuviinţă din nou. 

— Chiar dacă cineva ar vrea să afle unde ești, n-ar ști unde 
să te caute. N-ar ști de unde să înceapă cercetările. Pricepi? N- 
ai lăsat nicio urmă. 


Încuviinţă pentru a treia oară. 

— Tot timpul există oameni care părăsesc viaţa. Pfff! Dispar. 
Li se pierde urma. În clipa asta sunt aici, în următoarea s-au 
dus. 

Anne lăsă capul în jos, aprobând cu tristeţe. 

— Asta s-a petrecut și cu tine. 

O privi sever. 

— Acum eu sunt trecutul tău. Sunt viitorul tău. Annei îi veni 
să plângă, dar nu îndrăzni. Își aminti de vocile acelea de la 
înmormântare: Fii tare. Amintirea o înfurie. 

Jeffers continuă. 

— Exact ca în cazul cutiilor acelora din carton, pentru lapte, 
cu fotografiile și datele de identificare ale copiilor dispăruţi 
tipărite pe ele. Deprimant. Copiii s-au dus. Furaţi pentru 
totdeauna. Suntem un popor de cântăreţi din flaut care atrag 
copiii după ei, înţelegi? Cântăm mereu o melodie care să-i 
abată pe alţii de la calea cea bună. Asta ţi s-a întâmplat și ţie. 
Ai fost înghițită. 

Făcu o pauză. 

— Asta li s-a întâmplat tuturor. 

Câţi alţii? se întrebă brusc. 

Dumnezeule, își spuse. Eu sunt următoarea. Tot următoarea 
sunt. Tot timpul am fost următoarea. Dar nu avu timp să lase 
teama să se manifeste într-un strigăt înspăimântat. Şi, o clipă 
mai târziu, își dădu seama că era aceeași teamă care o 
urmărise încă de la început și, odată cu înţelegerea faptului că 
era deja obișnuită cu ea, păru, brusc, mai puţin 
înspăimântătoare. Un moment se întrebă dacă nu era cumva un 
mod de recunoaștere a morții, dacă nu simţea ce simt oamenii 
care se află într-un avion ce începe să se prăbușească din 
ceruri. Citise cum ţipetele de început se sting într-o acceptare 
calmă, un timp destinat împăcării cu sine și rugăciunii. Ca și 
clipele din fața plutonului de execuţie. Vrei o ţigară? Să te 
legăm la ochi? întreabă căpitanul. Nu, doar să mă uit un 
moment la dimineaţa de-afară. 

Privi pe geam, cu mâna streașină la ochi împotriva strălucirii 
cerului de vară. Nu știa de ce, dar avea un sentiment ciudat, 
neobișnuit, de ușurare. 

Jeffers fredona o melodie. 

— Mă tot întreb ce melodie anume cânta flautistul? Să fi fost 


aceeași pentru șobolani ca și pentru copii? 

Păru că meditează un timp la această problemă. 

Încă de pe când eram copil m-am tot întrebat de ce părinţii 
din Hamelin n-au făcut nimic. Stii, stăteau locului ca o turmă de 
idioţi. Eu aș fi... 

Vocea i se pierdu. 

— Ce știi tu despre crimă? o întrebă Jeffers. 

Anne se gândi la vagabond și răspunse. 

— Doar ce am învăţat mai nopţile trecute. 

Jeffers zâmbi. 

— Bun răspuns, zise. Dai dovada de curaj, ai? Boswell nu e 
chiar atât de timidă cum pare uneori. 

Apăsă pe acceleraţie și mașina ţâșni. Apoi, la fel de repede, 
încetini și reveniră la viteza modestă dinainte. 

— Așa cum ai văzut, crima e minunat de ușoară. Numai la 
Hollywood oamenii se uită la țeava armei, șovăie, cuprinși de 
conflicte morale și de sentimentul vinovăţiei. In realitate 
lucrurile se petrec simplu și repede. O ceartă și bang! Nu e o 
diferență chiar atât de mare între certurile ce izbucnesc 
noaptea în ghetouri și unele operaţii militare care necesită 
săptămâni sau luni de pregătire. La bază stă întotdeauna o 
ceartă stupidă. Chiar și în cazul meu, dac-ar fi să mă analizez 
cu adevărat, probabil c-aș putea găsi baza, ar trebui să spun 
cauza faptei mele. O supărare latentă. O ură scăpată de sub 
control. Asta e genul de frază pe care ar folosi-o fratele meu. 
Dar ce altceva e o supărare latentă decât un fel de ceartă între 
diferitele părţi care te compun? Oricum, viaţa nu e întotdeauna 
decât o luptă între ce e bun și ce e rău în tine. Ce e rău vrea să 
ia o bucată mai mare din prăjitură, nu-i așa? Exact ca desenele 
animate pentru copii, de sâmbătă dimineaţa, când un drăcușor 
apare ca din senin și-i îndeamnă pe Donald Răţoiul sau pe 
Goofy sau pe orice alt animăluţ isteţ și pufos la modă în zilele 
noastre să facă o faptă rea și pe urmă, hop, apare un îngeraș, 
care insistă să o apuce pe calea cea bună... 

Jeffers râse scurt, strident, apoi continuă. 

— Ştii de ce am comis crima aceea și am rămas nepedepsiţi? 
Pentru că am făcut-o la întâmplare. Uită-te la noi. Arătăm noi 
ca niște oameni care bântuie prin ţară și aruncă în aer creierii 
unor vagabonzi beţi? Ca niște tipi care caută cu tot dinadinsul 
senzații tari? Leopold și Loeb? Ce zici? Un fotograf profesionist 


n-ar face așa ceva. Unde mai pui că are și premii. O studentă 
eminentă nici atât. Vezi, între noi și evenimentul din noaptea 
aceea nu există nicio legătură. Nu ne-a văzut nimeni. Nimeni 
nu ne suspectează. N-a fost decât o simplă întâmplare 
aleatorie, sau cel puţin așa vor gândi autorităţile. 

De fapt, abia dacă s-a întâmplat ceva. Cât timp crezi că e 
dispus să piardă un poliţist istovit și prost plătit de la omucideri 
cu un vagabond care, probabil, nici acte nu are? Zece minute? 
O oră? O zi? Nu mai mult. Destul cât să poată completa un 
formular, să poată prezenta dosarul șefului și să treacă la cazul 
următor. Care, poate, are mai mult sex în el. Care să apară pe 
prima pagină a ziarelor. Căruia societatea noastră îi acordă o 
anumită valoare. O crimă în înalta societate sau în cadrul unui 
triunghi sentimental. Și cine-l poate învinovăţi pentru asta? 
Totul a fost, de fapt, atât de lipsit de importanţă. Moartea 
misterioasă a unui vagabond necunoscut. Notează-ţi undeva. 
Vezi dacă au mai fost și alte cazuri nerezolvate de vagabonzi 
asasinați, care par asemănătoare. Sfârșitul poveștii. Cel puţin 
așa va suna versiunea oficială. Versiunea politică... A 

Numai că noi, desigur, știm c-a fost altfel. Nu-i așa? Într-un 
anumit fel e păcat, nu crezi? Un biet poliţist ar fi putut face 
carieră dac-ar fi știut, dacă ar fi avut vreo bănuială despre ce s- 
a întâmplat cu adevărat. Pentru că nu a fost lipsit de 
importanţă, nu-i așa? Nu pentru noi. 

După o clipă, reuși să-i răspundă. 

— Dar nu se poate ca întotdeauna să fie așa de, cum să spun, 
Ușor... 

Ura cuvântul. Își dădu seama că, pentru el, reprezenta un 
adevăr absolut. Iar pentru ea, o perfectă minciună. Nu, își zise 
brusc, n-o să fiu niciodată ca el. 

Se miră și ea de cât era de hotărâtă. 

— Bineînţeles că nu. Dac-ar fi așa, n-ar merita osteneala. N- 
ar reprezenta o aventură. Ai citit Jocul cel mai primejdios? 

— Nu cred. 

— Ce-i cu tine, Boswell, unde-i cultura ta? 

— Am citit mult, răspunse în defensivă. Am citit cărți despre 
care, probabil, nici n-ai auzit! Ce știi despre Middlemarch? Işi 
auzea propria voce și-i venea să-și astupe gura cu mâna. 
Închise ochii, așteptând lovitura. 

Dar Jeffers râse. 


— M-ai nimerit, zise. Dar să revenim la întrebarea mea: care 
e jocul cel mai primejdios? 

— Crima nu e un joc. 

— Nu e? 

Tăcură amândoi. 

— Prea bine, spuse el, după câteva secunde. O să fiu mai 
puţin frivol. Bineînţeles, crima nu e un joc. Dar niciun hobby nu 
e. E un mod de viaţă. Modul meu de viaţă. 

— Numai că nu înţeleg cum... începu Anne, dar el o 
întrerupse. 

Râdea. N 

— În sfârșit, fata noastră întreabă de ce! Întreabă cum! Era 
și timpul. 

Vocea lui deveni amenințătoare. 

— Şi acum am să-ţi spun. 

Anne se simţea ca și cum ar fi nimerit, din prostie, peste ceva 
ce nu avea voie să vadă. Își aminti cum se uitase, o dată, într-o 
noapte în care nu-și găsea somnul, printr-o crăpătură din ușa 
de la dormitorul părinţilor ei și-i văzuse îmbrăţișaţi, făcând 
dragoste încet, dar zgomotos. Se înroși la față, simțind același 
amestec de frică și jenă. Creionul îi căzu din mână și trebui să 
se aplece ca să-l ridice. Își dădu brusc seama că era primejdios 
să știe: cu cât știa mai mult, cu atât era mai implicată și șansele 
ei de scăpare se reduceau. O cuprinse o tristeţe neagră și-i veni 
să plângă ca un copil, singură, așa cum plânsese după acea 
primă viziune întunecată, primitivă, o parte a inocenţei 
pierdută pe vecie, înăbușindu-și lacrimile în pernă, ruptă de 
orice altă lume în afara celei definite de suferinţa ei personală 
și exclusivă. 

Jeffers aștepta, plin de încredere și de un fel de nerăbdare 
trecătoare, până ce își dădu seama că ea era sfâșiată de 
presimţirea urmărilor întrebării. În sfârșit, gândi. Cuvintele se 
revărsară din el ca un torent. 

— După prima, mi-am da seama că avusesem un noroc chior. 
Agățasem pe stradă o prostituată, cu o mașină închiriată, ușor 
de depistat. O lovisem în mașină, așa că sânge din grupa ei era 
peste tot, pe tapiţerie. O lăsasem într-o zonă pe care n-o 
cunoșteam. Ca să nu mai spun că, într-un moment sau altul, 
cineva m-ar fi putut vedea. Cineva ar fi putut bănui ce se 
petrece. Un trecător. Peștele ei. Un camionagiu, care se uitase 


în jos de la înălțimea cabinei lui. Lăsasem urme de pantofi și 
amprente digitale și Dumnezeu mai știe ce, și laboratorul de 
medicină legală le-ar fi putut descoperi și lega de mine. Probe 
de material, probe de murdărie, probe de păr. Folosisem chiar 
și o carte de credit ca să cumpăr lopata cu ajutorul căreia o 
îngropasem. Greșisem în tot ce făcusem. Fusesem cât se poate 
de prost... 

Se uită scurt la ea, dar nu se aștepta la un răspuns. 

— Ştii ce am simţit după aia? Cea mai fascinantă frică. 
Senzaţia pe care o ai când îţi dai seama, după ce un lucru s-a 
petrecut, că ai fost în mare primejdie. Genul de teamă care 
prinde formă și se creează în coșmaruri. Mergeam ca prin vis, 
gândindu-mă că deveneam paranoic, închipuindu-mi în fiecare 
clipă că una dintre greșelile acelea de școlar se va manifesta 
sub forma unui polițist cu un mandat de arestare. Desigur, nu 
s-a întâmplat așa, dar sentimentul era unul permanent 
înălțător. 

Și fotografiile mele erau mai bune. Mai clare. Pline de 
pasiune. Straniu, ce zici? Frica dă naștere artei. Eram destinat 
succesului. Îmi amintesc cum într-o noapte, două zile după 
aceea, nu reușeam să dorm, într-atât de tulburat eram. Mă 
luase valul, pricepi? M-am hotărât să fac un tur cu mașina, doar 
ca să văd luminile orașului, noaptea. Poate mă va ajuta să-mi 
stăpânesc sentimentele. Ascultam transmisiunile poliţiei. Toţi 
fotografii țin mereu radioul deschis, nu era ceva neobișnuit. 
Asculţi tot timpul, pentru cazul că s-ar întâmplă ceva. Și a fost 
una din nopţile acelea speciale. 

Am auzit vocea aceea, pe un canal fără paraziți, neliniștită, 
aproape speriată: Ajutor, ajutor, poliţia... după care a dat 
adresa. Era la numai două cvartale distanţă de mine. Un poliţist 
oprise o mașină cu unul dintre stopuri stinse. Chestie de rutină. 
Și pentru osteneala lui, primise un glonţ de treizeci și opt în 
piept. În mașină erau patru tipi care tocmai jefuiseră un 
magazin de băuturi. Am ajuns acolo înaintea tuturor. Inaintea 
altor polițiști, înaintea salvării. Doar eu, aparatul meu și puştiul 
care văzuse totul de pe partea cealaltă a autostrăzii, în timp ce- 
și schimba roata după ce făcuse pană de cauciuc și chemase 
poliția. Tinea capul poliţistului în poală. Clic! Clic! Ajută-mă, 
mi-a spus puştiul. Clic! Ajută-ne! mi-a zis. Ce faci? Clic! Te 
rog... Clic! Poate treizeci de secunde. Pe urmă l-am ajutat. Am 


apucat mâna polițistului și am încercat să-i simt pulsul. La 
început l-am simţit, dar pe urmă, aidoma amurgului, a slăbit în 
intensitate până a dispărut. Și atunci în jur și-au făcut apariţia 
luminile și sirenele. Dumnezeule! Ce fotografii fantastice! 

Jeffers făcu o pauză. Vocea i se domoli, deveni mai precaută. 

— Așa am început să învăţ ce-i aia crimă. 

Tăcere. 

— A trebuit s-o fac. 

Anne puse creionul peste carnet, încercând să-și alunge 
teama din gând și să se concentreze doar asupra spuselor lui. 
Își zise că trebuie să gândească așa cum o făcea în clasă și că 
asculta o prelegere. Își dădu seama că era o prostie. 

Diferite imagini inundară mintea lui Douglas Jeffers și se 
întreba într-o doară dacă n-ar fi mai bine să înceapă să 
povestească. Îi aruncă Annei Hampton o privire pe furiș și văzu 
că fata aștepta, palidă, cutremurată, la doi pași de groază, dar 
totuși aștepta. Pentru o clipă simţi un fel de mulţumire, 
gândind: Acum e a mea. 

Apoi se lansă. 

— Am avut un noroc nebun și nu-mi place să mă bazez pe 
noroc. Am început să-mi petrec timpul liber prin biblioteci, 
citind. Am citit cărți de literatură și lucrări științifice. Am citit 
despre medicina legală și tratate medicale. Am citit mărturiile 
unor criminali și rapoarte din închisori. Am citit memoriile unor 
polițiști, ale unor anatomo-patologi, avocaţi ai apărării, avocaţi 
ai acuzării și asasini profesioniști. Am cumpărat cărţi despre 
arme. Am studiat fiziologia. Am îmbrăcat un halat alb și m-am 
dus la cursurile de anatomie de la Facultatea de Medicină 
Columbia. Inţelegi, trebuia să știu exact, precis, cum mor 
oamenii. 

Am citit ziare și reviste. M-am abonat la True Detective și 
Police. Mi-am petrecut ore întregi studiind scrierile unui număr 
de psihiatri celebri. Am învăţat despre asasinii obsedaţi sexual, 
despre asasinii în serie, despre asasinii militari. Am studiat 
despre masacre și conspirații asasine. Am ajuns să-i cunosc 
bine pe marchizul de Sade, pe Barbă-Albastră, pe Albert de 
Salvo, și pe Charles Whitman, și pe cei de la My Lai sau din 
lagărele de concentrare din Shatilla. Am făcut cunoștință cu 
Raskolnikov, și cu Mengele, și cu Kurtz, și cu Idi Amin, și cu 
William Bonney, pe care tu, probabil, îl știi sub numele de Billy 


the Kid. Am aflat totul despre OEP și despre Brigăzile Roșii. Ţi- 
aș fi putut povesti despre Charles Manson, sau Elmer Wayne 
Henley, sau Wayne Gracy, sau Richard Speck, sau Jack Abbott, 
sau Lucky Luciano și Al Capone. De la masacrul din ziua 
Sfântului Valentin la asasinii de pe autostradă. De la procesele 
vrăjitoarelor din Salem la războaiele drogurilor din Miami și la 
cazul încă nerezolvat al Zodiacului din San Francisco. Știam 
despre 007 din romane și despre MI-5 din realitate. Puteam 
explica de ce Bruno Richard Hauptmann nu era, probabil, un 
criminal, deși îl executaseră, și de ce Gary Gilmore nu era 
decât un ghinionist care ucisese din întâmplare, dar fusese și el 
executat. Am studiat, de fapt, aproape toate execuțiile despre 
care existau date. Am citit totul, de la eseurile lui Camus 
despre pedeapsa cu moartea la romanul Deathwork al lui 
McLendon, am citit și raportul Comisiei Warren și mărturiile 
din Congres referitoare la programul Phoenix din Vietnam... 

Ştiai, continuă Douglas Jeffers, că în unele state rapoartele 
de poliţie și ale tribunalelor au devenit publice? De exemplu, m- 
am dus nu de mult în North Florida și am citit despre cazul 
unui oarecare Gerald Stano. Un tip interesant. Inteligent. 
Prietenos. Culant. Nici vorbă să fi fost un însingurat. Avea o 
slujbă sigură, ca mecanic. li mergea bine. Toată lumea îl 
plăcea, chiar și polițiștii de la omucideri. Avea doar un mic 
cusur... 

Jeffers se opri pentru mai mult efect. 

— ...Când se întâlnea cu o femeie, la despărțire nu-i ajungea 
o castă strângere de mână sau un sărut pe obraz. 

Râse. 

— Nu, domnul Stan prefera să ucidă femeile cu care se 
întâlnea. 

Se uită la Anne Hampton, observând durerea ce i se citea pe 
chip. 

— Le tăia în felii și bucățele... 

Altă pauză. 

— Să fi fost vreo patruzeci. 

Jeffers așteptă din nou, înainte să continue. 

— Dacă nu pentru altceva, măcar pentru consecventa lui și 
tot trebuie să-l admiri. Pe toate le trata la fel. Adică pe fiecare 
femeie... 

Anne Hampton tot nu zise nimic, așteptând ca Jeffers să 


continue. Îl văzu trăgând adânc aer în piept. 

— Îţi dai seama așadar ce am ajuns, spuse Jeffers, cu glas 
ciudat. Am ajuns un expert. 

Și adăugă, după ce inspiră adânc: 

— Acum eram gata să devin un ucigaș. Nu un tâmpit norocos, 
care a scăpat după ce a omorât la întâmplare o prostituată, ci o 
mașină criminală perfectă, calculată, profesionistă. Nu un 
ucigaș plătit, care primește ordine de la vreun mafiot de doi 
bani sau de la vreun traficant de droguri din Columbia, ci un 
ucigaș care nu lucrează decât pentru sine. 

Și asta și sunt. 


Merseră ore în șir în tăcere. 

Jeffers nu mai spuse nimic. Gândea: Ei bine, îi ajunge pentru 
azi. Şi credea că următorul lucru pe care avea de gând să-l facă 
o va lămuri și mai bine. 

Anne Hampton îi ere recunoscătoare pentru această liniște. 
Se străduia să se gândească la lucruri simple, cum ar fi mirosul 
unei plăcinte cu mere abia scoase din cuptor, sau senzaţia pe 
care ţi-o dă o bluză de mătase când o îmbraci, dar nu reușea. 

Podul din Memphis l-au traversat în miez de noapte. Văzu 
luminile reflectându-se în apa neagră, calmă și Jeffers îi povesti 
cum arsese, odată, râul Cuyahonga în Cleveland. Reziduurile 
toxice vărsate în apă luaseră foc, îi spuse. Cum poţi scoate un 
corp din apa care arde? li descrise cum fotografiase pompierii 
noaptea, pe fundalul flăcărilor ce se înălțau spre cer. Trecură 
pe lângă un panou care spunea cu o veselie în contradicţie cu 
ora târzie: TOCMAI PĂRĂSIŢI ORAȘUL MEMPHIS - 
ÎNTORCEȚI-VĂ CURÂND! 

„Oh, mamă, ăsta să fie sfârșitul? Să rămân din nou în Mobile, 
cu blues-urile din Memphis...” cânta Jeffers. 

Se uită la ea și-și dădu seama că nu recunoștea melodia. 
Dădu din umeri. 

— Generaţia mea, spuse. Râse. Nu mă face să mă simt chiar 
atât de bătrân. 

Anne nu știu ce să zică. 

Rămaseră pe autostrada interstatală din Arkansas. Era bine 
trecut de miezul nopţii când s-au oprit la motelul Howard 
Johnson. Anne gândi că portocaliul și albastrul neonului nu se 
potriveau cu noaptea târzie, ca și cum culorile ar fi putut fi 


schimbate odată cu căderea nopţii în ceva mai sobru, mai puţin 
strident. 

Au pornit mai departe dimineaţa devreme și au mers două 
ore, înainte să se oprească pentru micul dejun. Jeffers era lihnit 
și o sili și pe ea să mănânce zdravăn: ouă, clătite, pâine prăjită, 
cârnaţi, mai multe cești cu cafea și suc. 

— De ce atât de mult? întrebă Anne. 

— E o zi mare, răspunse el cu gura plină. O noapte mare. 
Mare meci de baseball la Saint Louis. Ora începerii, opt. 
Surprize. Mănâncă. 

Îi făcu pe plac. 

Dar după micul dejun nu porni imediat înapoi spre 
autostradă. Trase în schimb în parcarea unui centru comercial 
mare, de suburbie. Anne Hampton se uită la el. 

— De ce ne-am oprit? 

Jeffers întinse iute mâna și o prinse de faţă, cu degetul mare 
și cel arătător înfipte în obrajii ei. 

— Nu te depărta, nu spune nimic și poartă-te frumos! șuieră. 

Încuviinţă și-i dădu drumul. 

— Privește, ascultă și învaţă, zise el. 

Trecu iute prin mulțimea din ce în ce mai deasă venită la 
cumpărături. Anne trebui să se grăbească pentru a putea ţine 
pasul cu el. Magazinele rămâneau în fugă în urma ei și-și văzu 
imaginea reflectată într-o vitrină. Pretutindeni în jur se auzeau 
voci, în cea mai mare parte de copii care ţipau și fugeau de 
lângă părinţii lor, astfel că era înconjurată de ţipete: Jennifer 
sau Joseph sau Joshua, termină imediat! Numai că ei nu 
terminau deloc. Auzi perechi discutând despre cumpărături și 
adolescenţi despre fete, băieţi și discuri. Aceste frânturi de 
viaţă din jurul ei i se păreau ciudat de îndepărtate, ca și cum ar 
fi avut loc în altă epocă istorică. Grăbi pasul alături de Douglas 
Jeffers, care părea că nu bagă în seamă mulţimea, mergând cu 
pași mari și hotărâți drept înainte. 

O conduse într-un magazin cu articole de sport, unde luă 
două caschete roșii de baseball, specifice pentru echipa 
Cardinal din Saint Louis. Îi arătă un fel de agăţătoare din 
plastic, ca un rit, și râse dispreţuitor: 

— Poartă caschetele astea ca de porc la jocurile Universităţii 
Arkansas. Fanii. Tot ce pot să-ţi spun e că e mai bine să câștigi, 
dacă fanii tăi le poartă. 


Plăti caschetele cu bani gheaţă, apoi porni din nou prin 
centru. 

În marele magazin universal Sears se îndreptă spre raionul 
cu produse de birotică. Cumpără de la o vânzătoare un top mic 
de hârtie de scris la mașină și un pachet de plicuri 
dreptunghiulare. Merse apoi spre un stand pe care era expus 
un șir de mașini de scris. Se întoarse spre Anne și-i spuse: 

— Fii atentă. Nu te depărta de mine. 

Cu o mișcare rapidă, scoase dintr-un buzunar o pereche de 
mănuși chirurgicale. Le puse și rupse dintr-o mișcare ambalajul 
hârtiei. Fără să șovăie, îi întinse topul Annei Hampton și 
introduse iute o foaie într-una dintre mașinile de scris expuse. 
Ezită o clipă, privind în jur ca să se asigure că nu era nimeni pe 
aproape și nu-l vede nimeni. Sigur că nu-i vede nimeni, se 
aplecă spre mașina de scris. 

Apoi bătu la mașină: 


Ba tipilor sunteț așa tâmpiţi car trebi să vă beliti 
Eu tocma am termenat alt poponar de regulat 
Pa și pusi 
Stiti voi cine 


Scoase foaia din mașină, o îndoi în trei și o vâri într-un plic. 
Tot cu mânușile pe mâini, puse plicul în buzunar. Își scoase 
apoi mânușile, aruncă o privire în jur ca să se asigure din nou 
că nu-i văzuse nimeni și, fără o vorbă pentru Anne Hampton, se 
îndepărtă. 

Neștiind ce să mai creadă, Anne se grăbi să i se alăture, 
respirând din greu ca să ţină pasul cu el. 

Nici când se întoarseră la mașină, Jeffers nu spuse nimic, dar 
îi făcu semn spre centura de siguranţă. Anne și-o puse și păstră 
tăcerea. 

Conduse cu viteză egală în tot timpul zilei și spre seară, 
păstrând cu tenacitate viteza legală, sau mergând cu aceeași 
viteză ca și ceilalți, astfel că fură depășiți de tot atâtea mașini 
câte depășiră și ei. Anne se întrebă cum se făcea că Jeffers 
părea să știe întotdeauna cu precizie unde merge și cât îi va lua 
drumul până acolo. Acesta îi spuse: 

— Ar trebui să ajungem la sfârșitul reprizei a doua, dar fură 
siliți să parcheze ceva mai departe decât se așteptase, așa că 


atunci când ajunseră la intrare, repriza a treia tocmai începuse. 
Purtau amândoi caschetele roșii pe care le cumpărase mai 
devreme. Jeffers prezentă două bilete lângă turnichet, 
scoţându-le cu un gest larg din portofel. 

Gestul o uimi, dar și mai mult faptul că le cumpărase cu mult 
înainte. 

— Ar trebui să fie un meci pe cinste, îi spuse omului de la 
poartă. 

— Îhî, numai că ne-au băgat deja două goluri și nimeni nu 
știe cum să-i vină de hac puștiului ăluia. Era un ins bătrân, cu 
smocuri de păr alb în urechi. De una dintre ele era agăţat un 
aparat auditiv. Anne văzu că în cealaltă băgase casca unui 
aparat ieftin de radio portabil. Nu le dădu nicio atenţie și 
întinse mâna după biletele următorilor întârziaţi. 

Se strecurară repede pe culoarele dintre tribune, ciocnindu- 
se de oameni, ocolind vânzătorii ambulanți. 

Mulțimea uriașă și vuietul necontenit îi dădură Annei un 
sentiment de neliniște. Avea senzaţia că plutește în aer, că nu 
mai are greutate și că valurile larmei o vor lua cu ele. Se 
strânse lângă Jeffers; la un moment dat, când un grup 
zgomotos de adolescenţi încercă să se strecoare printre ei, îl 
apucă de mână. 

În repriza a cincea, Jeffers o anunţă că-i era din nou foame. 

— Ştii ce, îi spuse, dă o fugă până la stand și cumpără niște 
hot dogs. 

Anne se uita la el, nevenindu-i să creadă. 

In jurul lor lumea vuia ca o maree; magnificul fundaș dreapta 
de la Mets aruncase mingea în stilul lui obișnuit, imbatabil, și 
echipa Cardinals trebui să se mulțumească cu scorul de doi la 
zero. Dar în momentul în care Jeffers își exprimase dorinţa, un 
jucător care tocmai se afla într-o poziţie foarte bună se pregăti 
să tragă. Mulțimea se ridică în picioare, în așteptare, și bătăi 
din palme ritmice, încurajatoare, umplură stadionul. Anne 
trebui să tipe ca Jeffers s-o audă. 

— Nu pot, zise ea. 

— De ce nu poţi? 

li simţi brusc mâna pe picior, degetele mușcându-i mușchiul, 
strângându-l dureros. 

— Pur și simplu, nu pot, zise ea, în timp ce lacrimile i se 
urcau în ochi. 


Se uită la ea. Perfect, gândi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Anne scutură din cap. Nu știa. Nu știa decât că era îngrozită 
de zgomot, de oameni și de lumea pe care el o introdusese 
dintr-odată în vieţile lor. 

— Te rog, spuse. 

Jeffers n-o putea auzi; jucătorul marcase într-un nor de praf. 
Dar văzu cum gura ei formează cuvântul și asta îi era de ajuns. 

— Bine, spuse. Numai de data asta. 

li dădu drumul la picior. 

Anne mulțumi din cap. 

— Asta numesc ei un joc bang-bang, spuse el. 

— Bang-bang? 

— Da. Se întâmplă, bang! Bang! Bang! Bang! Jucătorul se 
lansează, bang! Apărătorul intervine, bang! A salvat mingea! 
Bang! Sau n-a salvat-o, bang! Intotdeauna mi-a plăcut clișeul 
ăsta. 

Zări un vânzător de alune și-i făcu semne disperate cu mâna, 
ca să-i atragă atenţia. Luă o pungă și, după ce începu să spargă 
cojile și să mănânce, băgă mâna în sacul cu aparate de 
fotografiat de care nu se despărţea și-și scoase Nikonul. 

— Zâmbește, spuse, rotindu-se pe scaun spre ea. 

Îi făcu o serie de fotografii. 

Anne se simţea încurcată. 

— Nu sunt pieptănată, spuse. Și cascheta asta caraghioasă... 

El însă îi făcu semn să se uite pe teren. 

— Fii atentă la joc, îi spuse. S-ar putea ca mai târziu să fie 
nevoie să-ţi amintești unele amănunte. 

Chestia asta o sperie și se strădui să se concentreze asupra 
jocului. Ştiu cum se joacă baseball, își spuse. Cunosc toate 
regulile. Am și jucat în echipa liceului. 

Dar ce se petrecea pe gazonul artificial al terenului i se 
părea misterios, oricât de tare s-ar fi străduit să analizeze ce 
vedea. 

Îndrăzni să se uite la Jeffers. Părea concentrat asupra jocului 
și a celor ce se petreceau pe teren, dar știa că preocuparea lui 
ascundea un alt scop. Mintea ei nu era în stare să-și imagineze 
ce s-ar fi putut întâmpla. 

Se cutremură în umiditatea aceea lipicioasă. 

Era ameţită și înghiţea cu greutate. O dată, când îl văzu 


aplecându-se spre sacul de la picioarele lui, aproape că se 
înecă de spaimă. 

În cele din urmă, când echipele schimbau terenul, îl întrebă 
cu o voce ce i se păru găunoasă: 

— Spune-mi, te rog, de ce am venit aici? 

Jeffers se întoarse spre ea și o privi fix. Izbucni apoi într-un 
hohot de râs. 

— Suntem aici pentru că asta e America, asta e distracţia 
naţională, astea sunt echipele Mets și Cards. Dar, în primul 
rând, suntem aici pentru că sunt un fan al baseballului. 

Râse din nou și se uită la ea. 

— Așa că, vezi, continuă el, pentru moment nu omorâm pe 
nimeni. Doar timpul. 

Șovăi. 

— Mai târziu, spuse. 

Anne nu mai puse nicio întrebare. 

Rămaseră până la repriza a opta. Jeffers așteptă până ce 
Mets înscrise de patru ori. Apoi o apucă de mână și o conduse, 
laolaltă cu ceilalţi fani ușor dezamăgiţi, care plecau mai 
devreme, afară din stadion. Pe când ieșeau, în urma lor răsună 
un strigăt colectiv puternic. Auzi o pereche de tineri, la câţiva 
pași distanță, care mergeau ascultând radioul, anunțând pe 
nimeni și pe toată lumea în același timp: 

— Jack Clark a marcat patru puncte! 

Jeffers încuviinţă. 

— Ar trebui să știe, îi spuse încet Annei Hampton, că jocul nu 
se termină niciodată până nu s-a sfârșit de tot. Asta a spus-o un 
mare american. 

— Cine? întrebă ea. 

— Caryl Chessman, răspunse Jeffers. 


Jeffers se asigură că Anne Hampton își prinsese bine centura, 
după care se duse în spatele mașinii și deschise portbagajul. 
Scotoci o clipă prin ceea ce el numea sacul lui cu de toate, 
după care scoase un set de numere de înmatriculare din 
Missouri. Le atașase în prealabil niște clipsuri metalice, așa că 
nu-i fu deloc greu să se aplece și să le fixeze bine chiar peste 
plăcuţele existente. Luă un cadru autocolant dintre acelea 
ieftine pe care le găsești în magazinele cu accesorii auto și-l 
puse deasupra, astfel ca galbenul numerelor de New York, care 


l-ar fi trădat, să nu se vadă și să poată scoate cu ușurință 
numerele de Missouri, la vremea cuvenită. Deschise apoi 
sacoșa cu arme și scoase un pistol automat ieftin, de calibrul 
douăzeci și cinci. Prins de interiorul sacoșei era un suport 
pentru gloanţe. Se asigură că vârfurile lor moi erau crestate, 
apoi introduse suportul în sacoșa cu aparate de fotografiat. Mai 
scotoci o clipă înainte să dea de o servietă simplă din piele. O 
scoase și încuie portbagajul. 

Odată intrat în mașină, aprinse lumina interioară. 

Anne îl văzu cum scoate un dosar mic, galben din servietă și-l 
deschide în poală. 

Dosarul conţinea un set de tăieturi din ziare și reviste, sub o 
listă bătută la mașină. Văzu cuvintele: Pistol/Mașină de 
scris/Acces/leșire/Urgenţă/Avocat/Acte de identitate. Fiecare 
categorie de cuvinte avea înșirată sub ea câteva alte categorii 
mai puţin importante, dar Anne nu fu destul de iute și lumina 
era prea slabă ca să le poată citi. Un număr de puncte fuseseră 
șterse și în dreptul altora se afla câte un semn mare. Câteva 
aveau ceva scris lângă ele. Văzu că dosarul mai conţinea două 
hărţi, una scrisă de mână, cealaltă o hartă cu grile a orașului. 
Părea că Jeffers trece în revistă listele și hărţile. Aruncă o 
privire spre tăieturile din ziare și văzu un articol de jumătate de 
pagină din revista Time. Era din secțiunea internă a revistei și 
avea următorul titlu: UCIDEREA LA ÎNTÂMPLARE A 
HOMOSEXUALILOR CREEAZĂ VÂLVĂ ÎN SAINT LOUIS. Văzu 
că articolele celelalte erau din Post-Dispatch din Saint Louis. 

— În ordine, spuse Jeffers cu o voce ce purta în ea o urmă de 
nerăbdare. În ordine. Suntem gata. 

Se uită la ea. 

— Gata? 

Anne nu știu ce să-i răspundă. 

— Gata? o întrebă sever. 

Dădu din cap că da. 

— Bine, spuse el. Vânătoarea începe. Conduse mașina spre 
întunericul orașului. 

După câteva clipe, Anne era complet pierdută. Se aflau pe o 
scurtătură, croindu-și drum printre zgârie-norii ce păreau că se 
ridică brusc, în noapte, chiar lângă ea, pentru ca în clipa 
următoare sa se învârtă pe străzi sărăcăcioase, prost luminate. 
După un timp, care ei i se păru de cel puţin jumătate de oră, 


Jeffers încetini. Anne Hampton se uită pe geam și văzu grupuri 
de bărbaţi stând în faţa barurilor, în aerul cald al serii de vară, 
discutând, gesticulând. Jeffers înregistra totul, fără să scoată o 
vorbă. 

Dar, gândi ea, și așa pare că știe exact încotro merge. Se 
strădui să nu se gândească la nimic. După ce se învârti vreo 
jumătate de oră împrejurul a vreo zece cvartale, Jeffers 
îndreptă mașina spre o stradă lăturalnică întunecoasă, oprindu- 
se în cele din urmă lângă curba de la capătul unuia dintre 
cvartale. Părea o zonă rezidenţială, în care nu erau case, ci 
blocuri construite pe locul unor clădiri mai vechi, cu arbori 
plantați pe bucăţi de teren luate din trotuar. Observă că se 
aflau destul de aproape de luminile mai strălucitoare ale străzii 
principale. Se uită cum Jeffers se strecoară prin fața mașinii și-i 
deschide portiera. Gândi că avea mișcări de păianjen, de animal 
de pradă. Se trezi pur și simplu ridicată din mașină și porniră, 
braţ la braţ, pe trotuar. Ca de fiecare dată, puterea mâinilor și 
a braţelor lui o uimi. li putea simţi mușchii încordându-se de 
nerăbdare. 

— Să nu spui nimic, îi zise Jeffers cu voce șoptită, 
amenințătoare. Nu te uita în ochii nimănui până ce nu aleg eu. 
Dar zâmbește și prefă-te că te simţi bine. 

Incercă, dar știa că arată patetic, nimic mai mult. 

Se strădui să pășească drept. 

Ştia ce se va întâmplă, sau cel puţin își dădu dintr-odată 
seama că era pe cale să adauge un alt coșmar la cel al 
vagabondului, numai că nu se simţea în stare să facă nimic. 
Nici nu-i trecu prin minte că ar putea face altceva decât să 
coopereze. 

Uită-te la cer, își spuse. Uită-te la luminile din jur, puţine 
câte sunt. Văzu luna atârnând deasupra ramurilor unui copac 
și-și aminti brusc un cântec din copilărie: Vulpea ieși în noaptea 
rece... și rugă luna lumina să-și aplece... căci avea de mers mile 
vreo zece... până-n ora-a-a-ș. Muzica îi inunda gândurile ca un 
val liniștitor. 

Se învârtiră de trei ori în jurul grupului de blocuri, trecând 
de fiecare dată pe lângă doi sau trei bărbaţi care mergeau 
grăbiţi prin întunericul străzii lăturalnice. Când ocoliră a patra 
oară și se apropiau de mașină, îl simţi pe Jeffers cum 
înțepenește lângă ea. li putea simţi mușchii încordându-se și-și 


dădu seama că băgase mâna în sacoșa cu aparate de 
fotografiat. 

— S-ar putea să fie ăsta, spuse Jeffers. 

Pășiră în continuare spre bărbatul singur care se îndrepta, 
grăbit, spre ei. 

— Încetinește puţin, spuse Jeffers. Vreau să trec pe lângă 
tipul ăsta la umbra copacului de colo. 

Anne văzu că la jumătatea distanţei dintre ei și bărbat se afla 
un copac mare, care făcea ca umbra nopții să pară și mai 
adâncă. 

— Zâmbește în continuare, spuse Jeffers. 

Anne se închipui brusc măturată în valurile mării de către un 
curent subteran puternic. Se agăţă de braţul lui, brusc speriată 
că se va împletici sau va leșina. 

Jeffers își puse toate simţurile în funcţiune. Privirea lui 
scrută zona, observând că era pustie. Auzul pândea orice 
zgomot, orice sunet ce-ar fi arătat că se petrecea ceva 
neobișnuit. Adulmecă până și aerul. Se simţea ca și cum ar fi 
luat foc sau ar fi fost îndrăgostit; fiecare terminaţie nervoasă 
din trupul lui era în stare de alarmă, pulsa. Metalul pistolului 
părea incandescent în mâna lui. Se sili să-și măsoare pașii, să 
încetinească, astfel încât să dea faţă cu omul acela în momentul 
precis, în momentul cel mai întunecat. Un marș al morții, 
gândi. 

Mergeau împreună. 

Jeffers estimă distanţa: cincisprezece metri. Apoi, brusc, șase 
metri. Pe urmă trei, și-l salută pe bărbat din cap, zâmbindu-i. 

Bărbatul era tânăr, probabil nu avea mai mult de douăzeci și 
cinci de ani. Cine ești? se întrebă Jeffers o clipă. Ai iubit viața? 
Părul blond al bărbatului era tuns scurt deasupra urechilor și la 
ceafă. Jeffers observă că avea un cercel ca un buton din aur în 
una dintre urechi. Purta o cămașă sport simplă, deschisă la gât, 
pantaloni sport și un pulover aruncat peste umeri cu un aer 
neglijent studiat. 

Jeffers îl salută din nou din cap și bărbatul îi răspunse cu un 
zâmbet slab, timid, ușor nervos. Jeffers o strânse tare pe Anne 
de braţ și văzu că zâmbește și ea. 

Bărbatul ajunse lângă ei, apoi trecu mai departe. 

Când depăși câmpul vizual al lui Jeffers, acesta scoase arma 
din sacoșă, cu degetul pe trăgaci. 


Nu avu timp decât să-și spună: Fii calm. 

Apoi se răsuci pe loc, chiar în spatele bărbatului, lăsând să 
cadă braţul Annei Hampton, ca să poată ridica pistolul cu 
amândouă mâinile. Când ţeava ajunse la nivelul capului 
bărbatului, Jeffers trase de două ori. 

Zgomotul împușcăturii răsună pe stradă. 

Bărbatul căzu în faţă, lovind cu zgomot trotuarul. 

Anne Hampton îngheţase. Încercă să ridice mâinile, ca să-și 
acopere ochii, apoi se opri, privind fix, îngrozită. 

Jeffers sări peste bărbatul care zăcea, cu faţa în jos, într-o 
baltă din ce în ce mai mare de sânge. Avea grijă să nu se atingă 
nici de om, nici de sânge. Bărbatul nu mișca. Jeffers se aplecă 
și-i mai trase un glonţ în spate, căutându-i inima. Apoi, cu 
aceeași mișcare continuă, fluidă parcă, puse arma înapoi în 
sacoşă și scoase aparatul Nikon. Îl ridică la ochi și Anne auzi 
zgomotul filmului care se derula. Termină la fel de repede și 
puse aparatul înapoi în sacoșă. 

O apucă pe Anne Hampton de braţ și aproape c-o târî spre 
mașină. 

Deschise iute ușa și o aruncă pe banchetă. Într-o clipă sări și 
el în spatele volanului. Porni mașina ușor și cu îndemânare, 
fără zgomot de cauciucuri, trecu încet pe lângă cadavrul de pe 
trotuar și o luă la vale pe strada pustie. 

Anne se întoarse și, când trecură pe lângă el, se uită la trupul 
inert. 

În câteva secunde erau departe. 

Văzu că Jeffers mergea pe un drum stabilit dinainte. Putea 
simţi forța concentrării lui, ca și cum crima ar fi creat un fel de 
sentiment palpabil. După cincisprezece minute, Anne văzu că 
ajunseseră într-un loc pustiu, într-o zonă de depozite din 
centrul orașului. Jeffers opri mașina și cobori fără o vorbă. 
Așteptă să-i dea și ei drumul, dar n-o făcu. 

În spatele mașinii, Jeffers scoase plăcuţa de Missouri, o 
șterse cu o cârpă și o aruncă într-o pungă de plastic închis la 
culoare. Vâri apoi punga într-o ladă mare de gunoi, urcându-se 
deasupra ca să se asigure că punga era bine ascunsă printre 
gunoaie. 

Intră din nou în mașină și traversară orașul până ajunseră 
într-o suburbie. Jeffers opri lângă un magazin și la lumina din 
faţa clădirii văzu ce face. Mai întâi își puse din nou mânușile 


chirurgicale. Luă apoi plicul cu scrisoarea pe care o scrisese 
mai devreme. Deschise dosarul și scoase din el un alt plic 
cafeniu. Îl scutură și Anne văzu cuvinte tăiate din ziar. Jeffers 
scoase și un tub din plastic de lipici obișnuit și lipi cuvintele pe 
plic. Folosi lipiciul și ca să închidă plicul. 

Apoi vorbi. 

— Nu strică să fii cât mai prudent. Știu că nu pot lua 
amprente de pe hârtie, doar dacă mi-aș mânji degetele cu 
cerneală. Numai că FBI are aparatura aia nouă, spectrografică, 
cu care abia acum mă familiarizez, și sunt în stare să separe 
enzimele și Dumnezeu mai știe ce. De-aia nu folosesc salivă. 
Dacă aș fi lins plicul ca să-l lipesc, ar fi putut afla ce grupă 
sanguină am, de exemplu. Naiba să-i ia, mă întreb dacă n-ar fi 
aflat și numărul meu de la asigurările sociale. Așa că prudenta 
e mama înţelepciunii. 

Se uită la ea. Cuvintele i se rostogoliseră pe buze cu o 
plăcere agitată, ca de băieţel. 

— Ştii ce, spuse. Nu-ţi face griji. Am terminat. Am scăpat. 
Mai rămân câteva fleacuri de rezolvat și ne putem întoarce 
liberi acasă. 

Termină ce avea de făcut cu plicul și intră cu mașina în 
marșarier. Peste o clipă opri în faţa clădirii mari a unei poște. 
Sări din mașină și puse plicul într-una dintre cutiile poștale. 

Întors în mașină, îi spuse: 

— Au mai rămas pistolul și armele. Dar astea le lăsăm pe 
mâine. Avem timp berechet. 

Cu adrenalina curgându-i încă liberă prin sânge, îndreptă 
mașina înapoi pe autostrada interstatală. Anne Hampton se 
răsuci pe scaun, privind pe geamul din spate la luminile 
orașului, care dispăreau în urma lor. 

O văzu cutremurându-se. 

— Ti-e frig? 

Încuviinţă din cap. 

Jeffers nu făcu nimic. 

— Eşti obosită? E 

Anne își dădu seama că era epuizată. Încuviinţă din nou. 

— Ţi-e foame? 

Simţi că i se face rău. 

— Eu sunt mort de foame, spuse el. Aș mânca și un cal, cum 
zice proverbul. 


Povestea asta n-are sfârșit, gândi ea. E veșnică. 

După o clipă, Jeffers vorbi iar. 

— E teribil de ciudat, începu el cu glas egal. Homofobul care 
i-a omorât pe toţi tipii ăia din Saint Louis, cred că șapte până 
acum, scrie întotdeauna în versuri. Cel puţin așa pretinde Post 
Dispatch. 

Jeffers scutură din cap. 

— Ziarele nu i-au dat o poreclă, lucru care mi se pare cam 
ciudat. Vreau să spun că atunci când au de-a face cu un asasin 
în serie cum e ăsta, de obicei îi dau bietului tip o poreclă. Cum 
ar fi Ucigașul de Homosexuali sau Homo Homicides, sau ceva 
la fel de tâmpit și jignitor. 

Se uită la ea și-i citi oboseala din ochi. 

— Ştii ce s-a întâmplat chiar acum? o întrebă. 

— Da, răspunse ea posomorâtă. 

Jeffers întinse mâna și o plesni, dar nu prea tare, gândind: 
Probabil e moartă de oboseală. 

Lovitura primită pe obraz o trezi pe Anne Hampton din 
oboseala şi apatia care o cuprinseseră din momentul 
împușcăturilor de pe stradă. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu adevărat? o întrebă din nou. 

Clătină din cap. 

— Ei bine, tocmai am realizat o imitație destul de reușită a 
unui număr de alte crime care au avut loc în acest frumos oraș 
în ultimul an și jumătate sau cam așa ceva. Ce am făcut noi e 
ceea ce poliția numește copie la indigo. Şti, ei rețin 
întotdeauna vreun amănunt din presă, astfel că sunt în stare să 
spună cine ce a făcut. Crimele la indigo îi înnebunesc. Trebuie 
să vezi lucrurile așa cum le văd ei: în timp ce se dau peste cap 
ca să găsească un nebun, vine un alt nenorocit și le încurcă 
toată treaba. Le ia timp, și vorbim aici de ore de muncă pe 
persoană, să deosebească crimele între ele. Așa că până ce 
echipa, oricare ar fi ea, căreia i se încredințează sarcina de a-l 
găsi pe acel asasin își dă seama cam ce s-a întâmplat, noi am 
dispărut. Nicio probă. Nicio urmă... 

Anne văzu că zâmbea. Ca pisica din Cheshire. 

— Oh, nu e total lipsit de risc, să nu crezi una ca asta. S-ar 
putea să ne fi văzut cineva dintr-unul din apartamentele din jur. 
Poate mi-a căzut ceva, sau ţi-a căzut ţie și nu ne-am dat seama. 
Ceva ce poate să-l facă pe un detectiv ţâfnos, tenace să ne ia 


urma. Vezi, tocmai aici stă cea mai mare parte din plăcere. 
Starea în care aștepți să bată cineva la ușă. 

Ciocăni în volan cu degetele și zgomotul o sperie. 

— Pricepi, asta e ce am înţeles din toate studiile pe care le- 
am făcut. De obicei, poliţia îi prinde pe asasini pentru că și ei și 
victimele au legătură cu ceva anterior crimei. Tot ce-i rămâne 
poliției de făcut e să descopere ce relaţie a dus la omor. Asta în 
cea mai mare parte dintre cazuri. Mai sunt apoi criminalii în 
serie, ale căror crime urmează un tipic anume. Bineînţeles că 
omorurile astea sunt foarte greu de rezolvat, pentru că asasinii 
nu stau locului. Odată trecut sub altă jurisdicție, poliţia e 
paralizată. Dar am un mare respect pentru poliție. Au rezolvat 
mult mai multe cazuri de acest fel decât crezi. Adesea pentru 
că tâmpitul respectiv o dă în bară cu altceva, și copoii se reped 
asupra lui ca rechinii. Să nu subestimezi niciodată intuiţia unui 
copoi, zic eu. Cu toate astea, cel mai greu de rezolvat sunt 
crimele făcute la întâmplare, care nu urmează niciun tipar. 

Un timp m-am gândit să mă apuc de genul ăsta de crime. Să 
mă duc, pur și simplu, într-un oraș, să aleg un biet tip la 
întâmplare și să-i vin de hac. Dar mi-am dat seama că și asta ar 
fi, de fapt, un tipar și că, până la urmă, un copoi de undeva își 
va da seama. Este teoria milionului de maimute, a milionului de 
mașini de scris. Până la urmă cineva va bate la mașină operele 
integrale ale lui Shakespeare. 

Ce mi-a mai rămas, deci? 

Anne nu credea că așteaptă cu adevărat un răspuns de la ea. 

— A trebuit să combin acest aspect aleator cu un tipar. M-am 
gândit foarte bine. Am calculat. Mi-am imaginat soluţii. Şi știi la 
ce concluzie am ajuns? 

Anne nu răspunse nici de data asta. Vocea lui o hipnotiza. 

— Un proiect de o mare simplitate și, ca urmare, de o mare 
frumuseţe. 

Zâmbi. 

— Copiez. Continuu să studiez. Aflu tot ce se poate afla 
despre un Ucigaș de pe Autostradă, sau despre un Ucigaș din 
Campus sau un Ucigaș din Munţi. Presa îmi e de mare ajutor. 
Mă duc pe urmă și organizez o copie credibilă. Așa că poliţia, 
care caută pe cu totul altcineva, se trezește cu crima asta 
aberantă în mijlocul unei chestii mai ample și, cred ei, mai 
importante. O ignoră. O dau deoparte. O aruncă la coș. O 


clasează. 

Trase adânc aer în piept. 

— Cei mai mulţi ucigași sunt prinși pentru că, în aroganţa 
lor, își pun un fel de semnătură pe crimă. Eu sunt mai modest. 
Pentru mine actul în sine e important. Nu semnătura. Drept 
care, ca să ucid, mă transform în altcineva. Imi transfer mintea 
în capul persoanei respective. Folosesc amănunte pe care le 
știu și unele pe care le pot ghici și-mi creez propria 
capodoperă. 

Sosesc. Ucid. Plec. Și nimeni, în afară de mine, nu bănuiește 
nimic. 

Aşteptă o clipă înainte să continue. 

— Am ajuns să fiu perfect, prea prudent. Prea deştept, prea 
desăvârșit. Clătină din cap. 

— O bătaie în ușă? Un mandat? Niciodată. Nu mă dau mare. 
E vorba aici de eficienţă și de încredere în sine. 

Anne avu senzaţia că percepe o notă de tristeţe în glasul lui. 

— De fapt, nu mai e chiar atât de palpitant. Se uită la ea. 
Sincer să fiu, a devenit mult prea ușor. 

— De-aia te afli aici, îi spuse într-o doară. Ești aici ca să mă 
ajuţi să duc toate astea la sfârșitul potrivit, corect, suficient de 
vulcanic. 

Își întoarse privirea. 

— Acum poţi să dormi, spuse. Eu sunt în priză. Cred că e mai 
bine să conduc în continuare. Simti, brusc, o imensă și plăcută 
ușurare. Își spuse: Asta e. Am spus cuiva totul. Acum lumea va 
ști. 

— Mergem acasă, spuse Jeffers. O luăm încet, sigur. Dar ne 
îndreptăm spre casă. Noapte bună, Boswell. 

Îi auzi vocea şi percepu cuvântul: acasă. Oricât s-ar fi 
străduit, cuvântul acesta nu izbutea să trezească în ea imaginea 
concretă a casei și a părinţilor ei. Ce-i apărea în schimb în 
minte părea ceţos și depărtat, ascuns parcă sub o peliculă, și-i 
era greu să spună ce anume reprezenta, deși știa că o sperie. 

Simţi cum mașina țâșnește înainte și închise ochii, urând bun 
venit noului ei coșmar. 


NOUĂ 
O altă ședință obișnuită a băieţilor rătăciţi 


14 


Martin Jeffers era treaz și singur. 

Dar singurătatea lui colcăia de amintiri. Odată, când erau 
mici și în vacanţă la Cape Cod, fratele lui găsise un pui de șoim 
cu o aripă rănită. Vara șoimului, gândi. Vara înecului. O clipă se 
întrebă de ce își adusese aminte de pasăre, de vreme ce 
evenimentele de mai târziu din acel august fuseseră cu mult 
mai importante. Dar mintea îi era plină de imaginile acelea. 
Doug găsise pasărea pe un drum murdar, ţopăind în suferinţă și 
trăgându-și aripa după ea. Două săptămâni, își aminti Jeffers, 
fratele lui își petrecuse tot timpul scormonind prin pădure, 
răsturnând bușteni putrezi, ridicând pietre acoperite de 
mușchi, într-o continuă căutare de gândaci, gâze, șerpi mici și 
melci, pe care i le aducea conștiincios acasă păsării, care le 
înghițea pe loc și țipa că mai vrea. Martin Jeffers zâmbi. Chiar 
așa numiseră pasărea: Ţipătoarea. În putinul timp liber pe care 
îl aveau, bântuiseră prin biblioteca locală, luând acasă zeci de 
cărți despre păsări, tratate despre vânătoarea cu șoimi și 
manuale de medicină veterinară. După două săptămâni, 
pasărea se cocoţa pe umărul lui Doug ca să mănânce și Martin 
Jeffers își aminti de figura triumfătoare a fratelui său atunci 
când așezase pasărea pe ghidonul vechii lui biciclete și se 
dusese cu ea în oraș și înapoi. 

Martin Jeffers duse mâna la frunte și se cutremură. 

Ticălosul bătrân, gândi. Doug avea dreptate să-l 
dispreţuiască. 

Tatăl lor le spusese să se descotorosească de pasăre. 

Doug nu voia s-o pună în colivie, așa că șoimul își făcea 
nevoile prin tot depozitul unde o ţinea. Chestia asta îl înfuriase 
pe negustor, care le dăduse celor doi băieţi un ultimatum 
simplu, înfiorător: o puneţi în colivie, îi daţi drumul, dacă nu... 
Partea asta cu dacă nu era cea mai prevestitoare de rele. Dacă 
nu-și poate folosi aripile, se plânsese fratele lui, moare de cum 
îi dăm drumul. Își aminti de faţa fratelui său, înroșindu-se de 
furie. Și nu poți închide o pasăre sălbatică în colivie! strigase 


Douglas Jeffers. Moare. Moare sigur și se prostește, rozând cu 
disperare barele, fără să înţeleagă ce se întâmplă cu ea. Doug 
era hotărât. Întotdeauna era așa. Martin Jeffers își aminti cum 
se ţinea după fratele lui, alergând din greu pe piciorușele 
subţiri, încercând să se ţină după pasul furios al lui Douglas 
Jeffers. Fratele meu mergea întotdeauna mai repede, când era 
mânios, gândi Jeffers. Stăpân pe el, dar mai repede. 

Pasărea rămăsese cu încăpățânare pe umărul fratelui său, cu 
ghearele înfipte în cămașă și în mușchi, cu chipul ei trufaș de 
șoim îndreptat în direcţia vântului, în timp ce Douglas Jeffers 
vâslea pe heleșteul ce despărțea casa lor de drumul spre ocean. 
Trăsese barca la mal și o luase pe un drum prost. Ajunseseră la 
un câmp întins, cu gunoaie și nisip, pe care creșteau până la 
brâu ierburi de mare și tufișuri. Oceanul era la vreo cinci sute 
de metri depărtare, imediat după un șir de dune de nisip înalte, 
și Martin Jeffers își aminti de zgomotul valurilor, ca un ecou 
profund în amintirea lui. Briza vălurea ierburile din jurul lor și 
părea că fratele lui înoată prin niște curenţi puternici. Soarele 
după-amiezii strălucea, lovindu-le cu intensitatea verii capetele. 
Martin Jeffers își văzu fratele ridicând braţul, ţinând șoimul 
sus, așa cum văzuse în cărţile ilustrate despre vânătoarea cu 
șoimi în evul mediu. Încercă apoi să-i dea drumul în înaltul 
cerului. Martin Jeffers văzu aripile bătând neregulat, încercând 
să se ridice în azur, apoi căzând, căzând înapoi pe braţul 
fratelui său. „N-are niciun rost, spusese fratele mai mare. Aripa 
aia nu e în stare să zboare.” 

Apoi adăugase: „Ştiam că așa va fi”. 

Nu mai rostise absolut nimic. Se târâseră anevoie până la 
barcă, în tăcere. Doug vâslise repede, cu spinarea încordată de 
efort, ca și cum forţa fizică ar fi putut schimba lucrurile. 

Amintirea lui Martin Jeffers aluneca spre dimineaţa 
următoare. Doug se sculase înaintea lui și-l văzuse dintr-odată 
lângă pat, cu părul ciufulit, cu faţa posomorâtă, cenușie și plin 
de mânie. „Lipătoarea a murit”, spusese fratele lui. 

Ticălosul ăla bătrân o omorâse în timp ce ei dormeau. Se 
dusese în magazie, prinsese biata pasăre încrezătoare și-i 
sucise gâtul. 

Martin Jeffers era copleșit de propria-i furie. Inima i se 
umplea de durerea de nestăpânit a copilăriei trezite în 
amintire. 


Era un om crud și fără inimă și mi-a părut grozav de bine că 
a păţit ce a păţit. Mi-aș fi dorit numai să fi suferit mai mult! Își 
aminti cum strigase aceste cuvinte în fața medicului său 
terapist, care îl întrebase pe o voce enervant de calmă dacă era 
sau nu adevărat. Bineînţeles că era adevărat! Omorâse 
pasărea! Ne ura! Întotdeauna ne-a urât. Ăsta era singurul lucru 
în care dovedea consecvență. Ăsta și faptul că făcea totul după 
cum voia el. N-ar fi șovăit să se furișeze noaptea la noi în 
cameră și să ne strângă de gât, așa cum făcuse cu pasărea! Își 
dorea s-o facă! 

Martin Jeffers își amintea cum se uitase la pasărea moartă 
din mâinile fratelui său. 

Nici nu-i de mirare că-l ura atât de mult. Nu te poţi naște cu 
o astfel de ură. Trebuie s-o clădești cu grijă din cruzime și 
indiferenţă, dând mai întâi la o parte orice urmă de dragoste și 
de afecţiune. Asta îi spusese medicului. O întrebase pe femeia 
așezată în spatele capului său, astfel ca să n-o poată vedea. 
Dacă ai fi avut un tată ca ăsta, nu ţi-ai fi dorit să ajungi să 
îngrijești de oameni? Să încerci să-i ajuţi? De ce naiba crezi că 
sunt aici? 

Și, bineînţeles, medicul nu zisese nimic. 

Amintirile, straturi-straturi, fierbeau în mintea lui Martin 
Jeffers. 

Nemernicul, nemernicul, nemernicul. 

În seara aceea nimeni nu rostise niciun cuvânt. Nimeni nu 
spusese niciodată nimic. Stătuseră cu toţii la masă și se 
purtaseră de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi-o aminti pe 
mama lor uitându-se la Doug și la el și spunând: „Imi pare rău 
că pasărea a zburat”. Amândoi băieţii o priviseră fără să le vină 
să creadă și, în cele din urmă, ea își ferise privirea și nu se mai 
vorbise despre asta. N-a știut niciodată nimic, i-a spus 
doctoriţei. Tot ce făcea era să se gătească, să se împopoţoneze 
și să-i giugiulească, mai ales cu pupături umede, care-i scoteau 
din fire, și nu știa niciodată nimic, și dacă încercai să-i spui 
ceva, îţi întorcea spatele. 

Tatăl lor înfuleca liniștit. 

Nemernicul. 

Martin Jeffers se lăsă pe spate în scaun. Se revăzu în 
dimineaţa aceea, trezit din somnul cel mai dulce de vocea 
fratelui său, apoi treaz de-a binelea la vederea păsării moarte 


din mâinile acestuia. Pasărea era ţeapănă, frântă. 

Revăzu apoi, în amintire, doar mâinile fratelui său. 

Și se gândi: Dumnezeule mare! 

O repetă cu voce tare, deși nu era nimeni pe aproape care să- 
l audă: 

— Dumnezeule mare! Nu! 

Simţi cum forța amintirii era strivită de acest gând, de parcă 
o greutate neobișnuit de mare îi apăsa umerii. 

— Oh, nu. Nu, nu, își spuse. 

Mintea i se umplu pe loc de o tristeţe întunecată și de oroare. 

Și în clipa aceea își dădu brusc seama cine omorâse pasărea. 


Sunt un timid, gândi Martin Jeffers. 

Lucrurile astea ni s-au întâmplat și lui, și mie, eu am ajuns 
tăcut și introvertit și singuratic și pasiv, iar el a devenit... 
Jeffers se opri înainte de a găsi un cuvânt potrivit. 

Îl văzu pe fratele său în gând, chipul lui destins, îmbujorat, 
rânjind. Se strădui să și-l amintească în momente de furie și-și 
aminti forța tăcerilor lui Douglas Jeffers. Acestea îl speriaseră 
întotdeauna. Își aminti cât de insistent îi cerea să vorbească cu 
el. Se gândi la Mercedes și la fotografiile nepoatei ei, de la 
locul crimei, și încercă să facă o legătură între aceste două 
imagini. 

Scutură din cap. 

Nu poate fi Doug, gândi. 

Apoi se trezi gândind: De ce nu? 

Nu fu în stare să răspundă la această întrebare. 

Martin Jeffers se ridică în picioare și începu să umble prin 
casă. Locuia la parterul unei clădiri vechi din Pennington, New 
Jersey, un orășel înghesuit între Hopewell și suburbiile 
Trentonului. Hopewell era ceva mai la vest de Princeton și 
Martin Jeffers își aminti enervat că, de fiecare dată când cineva 
pomenea de Hopewell, chiar și când erau copii, fratele lui le 
amintea tuturor celor care voiau să-l asculte că micul oraș 
adormit era celebru pentru un singur lucru: acolo fusese răpit 
copilul lui Lindbergh. 

Crima secolului, gândi Martin Jeffers. 

Îl luă cu frig și se îndreptă spre fereastră. Își lipi mâna de 
geam și simţi căldura verii târzii. Totuși se cutremură și 
deschise brusc fereastra, lăsând-o crăpată. 


Găsiseră copilul în pădure, gândi. Descompus. 

O clipă se întrebă dacă nu cumva fiecare stat își marca 
istoria prin crime. Fu uluit când își dădu seama cât de multe 
știa fratele lui. Şi-l aminti vorbind despre Ucigaşul din Camden, 
care într-o zi caldă de început de septembrie, în 1949, ieșise 
din casă și trăsese calm, omorând treisprezece persoane cu un 
pistol Luger, amintire de război. Cu câţiva ani în urmă, Doug 
fusese fascinat când aflase că fratele său îl vizita deseori pe 
acest individ pe care ziarele îl descriseseră o dată ca fiind un 
câine turbat. Se afla la spitalul de psihiatrie din Trenton, ale 
cărui săli le străbătea liniștit, un pacient model de mai bine de 
douăzeci și cinci de ani, care nu protesta niciodată când 
infirmierii îi dădeau doza zilnică de thorazină, mellaril sau 
halidol. Pacienţii îl botezaseră vitamina H. Ucigașul din 
Camden o lua întotdeauna fără să se plângă. Fără un scâncet 
de protest. 

Pe Doug îl interesa întotdeauna genul ăsta de lucruri. 

Martin Jeffers clătină din cap. 

Da, dar la fel era și reporterul acela de la poliţie care venise 
să scrie un articol despre spital pentru un ziar din Philadelphia. 
Și lucrurile astea le spui la fiecare seminar sau întrunire 
tâmpită la care participi. O mulţime de oameni își mai amintesc 
de această crimă. N 

Tocmai asta era problema, gândi. Intotdeauna oamenii sunt 
fascinați de crime. Și era firesc ca fratele lui să fie interesat de 
ele. Ce naiba, doar petrecuse atâta amar de vreme vânându-i 
pe hoți și pe vardiști cu aparatul lui de fotografiat, nimic mai 
normal decât să-l intereseze. 

Făcu o pauză. 

Dar până unde mergea acest interes? 

Clătină din nou din cap. Le respingea, gândi. 

Ridicol. 

Îți cunoşti fratele, își spuse. 

Își îngropă capul în palme. 

Nu era în stare să plângă. În mintea lui era o adevărată 
harababură. 

Chiar îl cunoști? se întrebă. 

Se gândi la tipii din grupul lui de terapie. Și-l imagină brusc 
pe fratele lui printre ei. Apoi, la fel de iute, se imagină și pe 
sine așezat în mijlocul lor. 


Plecă de la fereastră, de parcă traversarea camerei ar fi 
putut să-i schimbe gândurile. 

— Fir-ar să fie! spuse cu voce tare. La naiba cu toate astea! 

Se gândi la tatăl și la mama lui. 

— Cum să-i fi putut iubi? se întrebă. 

Se gândi la femeia aceea medic terapist. Pe unul dintre 
pereţii din biroul ei atârna un tablou abstract, o reproducere 
după Kandinsky, numai unghiuri și forme viu colorate și puncte 
plutind pe un fond alb ca zăpada. In faţa lui era o gravură de 
Wyeth, imaginea mută a unui hambar în nuanţe de cenușiu și 
cafeniu, în lumina palidă a serii care se lăsa. Realismul 
american. Alăturarea celor două tablouri îl șocase tot timpul, 
dar nu apucase niciodată s-o întrebe pe doctoriţă de ce le 
alesese și de ce le pusese acolo. 

„—Ei bine, întrebase ea, crezi că i-ai iubit pe mama și pe tatăl 
tău adevăraţi? — Lucrau într-un circ! Un beţiv și o curvă! îi 
scăpase într-un acces de furie. S-au despărțit și pe urmă ne-au 
părăsit și pe noi! Aveam doar trei sau patru ani... Nu-i cunosc. 
Cum poţi iubi pe cineva sau ceva ce nu cunoști?” 

Bineînţeles că ea nu răspunsese. 

Și, oricum, el cunoștea răspunsul. 

Era ușor. Mintea creează ceva ce iubești chiar dacă n-ai 
decât o minusculă amintire a unei atingeri, a unui sunet, a unei 
senzaţii. 

Se gândi apoi la ce urmase. 

Mintea poate crea și ceva ce urăști. 

Se duse spre un birouaș dintr-un colţ a ceea ce trecea drept 
camera lui de zi, de fapt o cameră plină de hârtii, hârțoage, 
romane în ediţii de buzunar, romane clasice, texte și rapoarte 
medicale, reviste, două scaune și o sofa, un televizor și un 
telefon. Privi în jur, la lucrurile lui. Lipsite de valoare. Lucrurile 
sărăcăcioase ale unui om care trăia o viață sărăcăcioasă. Își 
aruncă privirea pe birou și zări un plic așezat pe marginea 
mapei. Pe el scria, cu scrisul lui: Cheia de la apartamentul lui 
Doug. 

Își aminti cum fratele lui i-o aruncase neglijent. O călătorie 
sentimentală, spusese. 

Nimic nu e întâmplător. 

Totul făcea parte dintr-un plan. Conștient sau nu. Luă cheia 
din plic și o ţinu în mână. Clătină din cap. Încă nu, își spuse. Nu 


sunt convins. Nu sunt sigur. Nu mă amestec în viaţa lui. Încă 
nu. 

Își dădea seama că sentimentele lui nu erau sincere. 

Lăsă apoi plicul să cadă din nou pe birou și se îndreptă spre 
un fotoliu. Se uită la ceas. Trecuse bine de miezul nopții. 
Dormi, își spuse. Se lăsă să cadă pe fotoliu, știind că nu va 
dormi. 

Se gândi la inspector. 

Martin Jeffers încercă să-și imagineze ce forţe o mânau. O 
clipă se gândi că era, într-un fel, pură, că unica ei motivare 
reală era dreptatea. Chiar dacă aceasta îmbrăca forma 
războiului, sau a răzbunării, sau a mâniei, tot cinstită era. Chiar 
și a crimei? se întrebă. Nu formulă un răspuns, dar îl știa: n-aș 
avea încredere în nimeni care întoarce și celălalt obraz. 
Psihiatria modernă nu recunoaște un astfel de altruism total. 
Mercedes își croi din nou drum în conștiința lui. li văzu chipul 
grav, nesurâzător, plin de o determinare cumplită, părul tras 
sever spre spate. Ce e mai înspăimântător, gândi, e că nu se 
poartă ca și cum ar fi un bărbat. Un inspector femeie. Ar trebui 
să fie ca din granit, genul de funcţionar de vârstă mijlocie, cu 
mâini de ţărancă și cu o viziune limitată asupra lumii. 
Inspectorul Barren poartă mătase și pantofi nu prea comozi și 
mă sperie cu atât mai mult. De regulă, femeile nu-și urmăresc 
prada de-a lungul și de-a latul Statelor Unite. Ele nu sunt 
motivate de egocentrismul stupid și lipsit de sens al bărbaţilor. 
Sunt mai mondene, mai înţelegătoare. 

Zâmbi, gândindu-se cât era de fleţ. 

Lecţia numărul unu, prima zi la facultatea de medicină: Nu 
generaliza. Nu caracteriza. 

Cuvintele obsesie și constrângere îi apărură în minte, dar pe 
moment nu știu ce să creadă. Se gândi la fratele lui, la 
inspector și pe urmă la sine. 

Nu era de mirare, gândi apoi, că vechii greci inventaseră 
Furiile și că acestea erau femei. Gândurile îi alergau de la mit 
la fantezie. Chiar dacă mi-aș scoate ochii, tot aș vedea. 

Martin Jeffers privea fix de cealaltă parte a camerei, cu ochii 
aţintiți pe ceas, speriat de noapte, așteptând dimineaţa, 
dorindu-și cu disperare să revină la rutina vieţii lui: dușul de 
dimineaţă, ceașca de cafea băută în grabă, drumul cu mașina 
până la spital, prima serie de vizite și ședințele regulate ale 


grupului, urmate de discuţiile cu pacienţii care ciocăneau timizi 
la ușa biroului său. Își dorea ca totul să revină, brusc, la 
normal. Așa cum era, așa cum fusese înainte de ziua de azi. Își 
dădu seama cât de copilărească era dorinţa lui și zâmbi: mi-aș 
dori să fiu din nou în Kansas, din nou în Kansas, Kansas... 
închise ochii și râse fără prea mare chef de farsa pe care i-o 
juca memoria, dar știa că nimic nu se va schimba când îi va 
deschide. Nu există încălțări fermecate, gândi. Degeaba baţi de 
trei ori din călcâie. Brusc își aminti cum își descria fratele lui 
munca: pe urmele diavolului. 

Se ridică, se duse la un garderob și luă de pe un raft un șal 
călduros. Și-l petrecu peste umeri și se așeză la loc în fotoliu. 
Stinse lumina puternică de pe măsuţa de lângă el și stătu 
liniștit în întuneric, dorindu-și să rămână treaz, dorindu-și să 
doarmă, prins între cele două dorinţe, fiecare dintre ele 
reprezentând o perspectivă la fel de înspăimântătoare. 


Afară, în mașina, Mercedes Barren văzu lumina stingându-se. 
Așteptă cincisprezece minute, ca să fie sigură că Martin Jeffers 
nu pleacă de acasă. Lăsă apoi bancheta cât mai mult pe spate și 
trase peste ea o pătură subţire, pe care o luase din camera de 
hotel. Verifică din nou dacă portierele erau încuiate, dar lăsă 
geamul puţin crăpat ca să intre aerul rece al nopții. 
Pennington, gândi ea, e un loc cât se poate de sigur, un loc 
pentru familii, vecini și picnicuri în curtea din spatele casei. Își 
aminti că, la sfârșiturile de săptămână cu meciuri de fotbal 
între echipele liceelor, se plimbase pe străzile acelea mărginite 
de copaci. El nu știe, se gândi. Nu știe că și eu sunt, aici, acasă. 
Își desfăcu cureaua de la blugi și, aruncând din nou o privire 
atentă spre apartamentul cu luminile stinse, se destinse, 
lăsându-și degetele să se joace pe mânerul revolverul cu 
calibrul de nouă milimetri ce se odihnea pe pântecele ei, sub 
pătură. Ca de obicei, prezenţa lui acolo o liniștea. li dădea 
încredere. Alungă gândul care o tulburase cea mai mare parte 
a serii. Ştia că era polițistă și faptul că se pregătea să devină 
infractor nu era deloc în regulă. 

Dar numai pentru scurt timp. Din interes. 

Goni din nou acest gând. 

Apoi închise ochii ca să nu mai vadă noaptea de afară. 

Visele ei însă fură neliniștitoare, aducând laolaltă oameni 


care nu aveau nimic în comun: soţul ei și Sadegh Rhotzbadegh, 
fraţii Jeffers și șefii ei, tatăl ei. Când farurile unei mașini care 
trecu pe lângă ea o treziră chiar înainte să se crape de ziuă, se 
simţi ușurată. Se uită la stopurile mașinii ce se pierdea în 
întunericul cenușiu. Reuși să distingă luminile roșii și albastre 
de pe acoperișul ei și o clipă se întrebă ce polițist somnoros 
putuse să treacă fără să observe o persoană singură într-o 
mașină parcată pe o stradă rezidenţială. Ce sens mai avea 
patrularea dacă nu observai ceva neobișnuit? Dar îi părea bine 
că nu fusese descoperită, deși știa că insigna și felul ei brusc de 
a fi ar fi fost de ajuns drept orice explicaţie. 

Văzu cum luminile roșii dispar după un colţ îndepărtat. 
Luciră mai puternic o clipă, când polițistul apăsă frâna, apoi 
dispărură. Mercedes se întinse și privi în jur. Întoarse oglinda 
astfel ca să poată să se aranjeze cât de cât. Apoi se aplecă și 
bâjbâi după termosul de cafea și sandvișul pe jumătate mâncat 
pe care le luase cu ea. Cafeaua era călduţă, dar mai bună decât 
nimic și o sorbi încet, încercând să se convingă că era fierbinte. 

Văzu cum ramurile copacilor din jurul ei încep să se schițeze 
încet în lumina dimineţii. O pasăre ciripi tare, apoi o alta. 
Formele caselor păreau că se înalţă ţepene și goale, pe măsură 
ce zorile puneau stăpânire pe ele. 

Cobori mâna și-și pipăi pântecele, acolo unde dunga groasă, 
rotundă a cicatricei lăsate de glonţ se ascundea sub fustă. 
Mașina patrulei care trecuse, liniștea din preajma zorilor, toate 
îi treziseră propriile amintiri. Se gândi la cum e când se trage 
în tine; încă mai era întuneric, dar se apropia sfârșitul 
schimbului. Unele aspecte ale celor întâmplate rămâneau încă 
un mister pentru ea. Totul se petrecuse într-o altă dimensiune 
temporală; unele momente erau parcă proiectate mai repede, 
cu o viteză ameţitoare; altele păreau luate cu încetinitorul, ca o 
ceaţă ce se târăște. 

li zărise pe cei doi puști. 

Mergeau iute pe stradă, cu o grabă ce-ar fi electrizat orice 
ofițer de poliţie cu o experienţă de mai bine de câteva minute. 

— Am impresia că ăia doi pun ceva la cale, îi spusese 
partenerului ei. Adolescenţii purtau bascheţi cu căpute înalte. 
Și-au pus încălțări speciale, adăugase, de nu cumva e vreun 
meci planificat la ora cinci dimineaţa despre care noi nu știm 
nimic... Partenerul se uitase la cei doi băieţi câteva secunde și 


aprobase din cap. 

— Nu miroși de la o poștă că sunt drogaţi? râsese el. Hai să-i 
înhăţăm iute și gata. 

Mercedes chemase dispeceratul: 

— Suntem paisprezece-zero-unu, la colțul străzii Flagler cu 
Northwest Douăzeci și Unu. Avem doi suspecți. Solicităm 
sprijin. 

Întotdeauna îi plăcuse autoritatea care se strecura în vocea 
ei când rostea codurile ofițerului de patrulare. Pe moment, în 
radio se auziseră paraziți, în timp ce partenerul ei întorsese 
brusc mașina și o luase pe urmele celor doi băieţi. Apoi 
dispeceratul confirmase primirea mesajului, spunându-le că 
ajutoarele erau pe drum. 

Se aflau la numai câţiva metri în spatele adolescenților, care 
nici nu întorseseră capul, când partenerul ei aprinse girofarul. 

— Asta o să-i trezească, spusese. 

Chiar așa se și întâmplase. Tresăriseră amândoi și 
încremeniseră locului. Văzuse că erau amândoi foarte tineri. 

— Copii, spusese partenerul ei. Dumnezeule. 

Coborâseră din mașină și se apropiaseră de cei doi. 

— Mă întreb ce au furat? întrebase el într-o doară. 

Deseori se gândise la cuvintele acestea: viaţa ta. 

Nu văzuse arma până n-o îndreptase spre ei. Erau cam la un 
metru distanţă. Își aminti disperarea cu care încercase să 
apuce revolverul din dotare, în timp ce partenerul ei întinsese 
mâinile în față, ca și cum ar fi putut abate glonţul. Acesta 
pornise din ţeava armei și braţul lui o lovise în momentul în 
care-l trântise pe spate. Își aminti cum văzuse arma întorcându- 
se, de parcă n-ar fi tinut-o nimeni, și îndreptându-se spre ea. 
Uneori își imagina că putuse să vadă glonţul ieșind de pe ţeavă 
și parcurgând distanţa dintre ea și armă. 

Își aminti apoi cum zăcea pe jos și se uita spre cer, 
conștientă că în curând vor veni zorii și schimbul ei va lua 
sfârșit și se va putea duce acasă și-și va citi ziarul cât va mânca 
un mic dejun tihnit. Pentru ziua aceea avea în plan câteva 
cumpărături; poate că se schimbase temperatura, căci se 
hotărâse să-și cumpere ceva șic și sexi, chiar dacă n-o să poarte 
niciodată ce și-a cumpărat. Numele magazinelor trecuseră cu 
viteza fulgerului prin mintea ei. Tot timpul cât se gândise la 
asta, mâinile ei pipăiseră pântecele și simţiseră cum sângele 


lipicios și fierbinte se scurge din ea. 

Ochii ei se aţintiseră asupra cerului ce se lumina încet, 
respiraţia îi devenise tot mai slabă și-și aminti că-i văzuse pe 
cei doi adolescenţi agitându-se în raza ei vizuală. Se uitaseră în 
jos la ea, întâlnindu-i privirea. Văzuse cum unul dintre ei ridică 
arma și se gândise atunci la familia și la prietenii ei. Dar în loc 
să tragă, adolescentul lăsase arma să cadă, înjurând, și o luase 
la goană. Nu putea să uite zgomotul bascheţilor lui 
îndepărtându-se, pierzându-se în depărtare în timp ce corul 
sirenelor o înconjura ca promisiunea unei șanse de 
supraviețuire. 

În mașină, lăsă amintirea să dispară și văzu un băiat care 
aducea ziarele de dimineaţa pe bicicletă, cotind ba la dreapta, 
ba la stânga, în susul străzii, și aruncându-le pe verandele din 
faţa caselor cu obișnuința și încrederea pe care ţi le dau 
exercițiul îndelung. O zări pe Mercedes și, după o scurtă privire 
surprinsă, zâmbi și-i făcu semn cu mâna. Mercedes cobori 
geamul și-l întrebă: 

— Ai vreunul în plus? 

Băiatul opri bicicleta. 

— Da, azi chiar am unul. Bătrânul domn Macy, din capul 
străzii, e în vacanţă și am uitat. Vreţi să-l cumpăraţi pe al lui? 

Mercedes scoase o bancnotă de un dolar din buzunar. 

— Poftim, spuse. Păstrează restul. 

— Mulţumesc, doamnă. Poftim. 

Pedală mai departe, făcându-i semn cu mâna. 

Principalele titluri vorbeau despre noi probleme în Orientul 
Mijlociu. O fotografie arăta cum membrii echipei de salvare 
scoteau cadavrele dintr-o clădire distrusă, victime ale unei 
bombe dintr-o mașină condusă de un șofer sinucigaș. Dedesubt, 
știrea cea mai importantă pe plan naţional, o lege privind 
impozitele, fusese aprobată de Congres. Pe prima pagină erau 
relatate două delicte, prima zi a procesului unui șef celebru al 
mafiei, un articol și o fotografie a respectivului urcând scările 
tribunalului, și un articol despre o crimă din localitate. Pe 
acesta îl citi primul: proprietarul unei case surprinsese un hoţ 
în timp ce pătrundea înăuntru și trăsese în omul neînarmat, 
omorându-l cu o armă neînregistrată și, deci, ilegală. Acuzarea 
încă nu se decisese dacă să-l condamne sau să-i dea o medalie. 

Deschise la paginile de sport. Pregătirile pentru campionat 


erau în toi și aveau loc ultimele excluderi. Trecu pe o altă 
pagină, ca să vadă dacă nu cumva echipa Delfinilor renunţase 
la vreunul dintre jucătorii ei favoriţi, dar văzu că nu era cazul. 
Remarcă însă că Patrioţii renunţaseră la unul dintre vechii lor 
oameni de linie. Era un bărbat solid ca o stâncă dintr-unul din 
statele de bază din Midwest, care jucase întotdeauna enervant 
de bine împotriva echipei Delfinilor și, cu anii, ajunse-se să-l 
admire pentru efortul lui constant, făcut în anonimat și durere. 
Ştirea o întristă brusc, aducându-i aminte cât de repede poate 
veni moartea și cât de schimbătoare e viaţa. Gândi că-și va dori 
din răsputeri ca înlocuitorul lui să dea chix. 

Până la urmă totul se schimbă. Toţi trecem la ceva nou, 
gândi. 

Se uită din nou la locuinţa lui Jeffers și încremeni când își 
dădu seama că aprinsese lumina. Văzu o umbră trecând prin 
faţa ferestrei și, fără să vrea, se făcu mică pe bancheta mașinii, 
deși nu-i păsa cu adevărat dacă o vedea sau nu. Simţea însă o 
puternică nevoie să se ascundă. 

Hai, își spuse. Hai, doctore. Începe-ţi ziua. 

li era cald de emoție și cobori geamul, respirând aerul umed 
al dimineţii ca și cum s-ar fi temut că gândurile ei ar putea s-o 
sufoce. 


Martin Jeffers se mișca prin casă în semiobscuritatea 
dimineţii. Dormise, de asta era sigur, dar nu știa cât timp. Nu 
se simţea refăcut, ci la fel de epuizat de emoţii cum fusese la 
începutul nopţii. Intră în baie și-și lăsă hainele să cadă pe jos. 
Se sili să intre sub duș, după ce se asigură că era mai rece 
decât ar fi fost cazul. Voia să-și pună trupul în mișcare printr- 
un șoc. Voia să fie vioi și cu mintea limpede. Lăsă apa rece să-i 
curgă în cascadă pe faţă, tremurând, dar simțind cum 
vitalitatea i se strecoară în oase și în sânge. 

leși de sub duș și se frecă cu un prosop uzat. Gol încă, se 
bărbieri cu apă rece. 

Trecu iute în dormitor și așeză pe pat lenjerie de corp și 
cămașă curate, o cravată nouă și un costum. Fă douăzeci de 
flotări, își spuse. Se lăsă pe podea și reuși să facă, repede, zece. 
Râse cu voce tare. E destul de bine. Se întoarse pe spate și făcu 
douăzeci și cinci de ridicări cu genunchii îndoiţi, ţinându-și 
conștiincios mâinile la ceafă. Își aminti cum fratele lui îi 


explicase că numai așa erau eficace. Doug nu avusese niciodată 
nevoie de exerciţii. Întotdeauna fusese puternic, în formă. 
Putea mânca tot ce găsea prin casă, fără să se îngrașe cu un 
gram. Martin Jeffers se ridică și se privi în oglinda de deasupra 
toaletei. Nu arăţi prea rău, gândi. Mai ales dacă ţii seama de 
munca sedentară pe care o faci. Apucă-te din nou de jogging 
sau găsește-ţi niște parteneri de tenis și, cât ai zice pește, 
reintri în formă. 

Se îmbrăcă repede, uitându-se tot timpul la ceas. 

Se gândi la inspectorul Barren. Nu-i spusese când să vină la 
spital, dar știa că va fi acolo devreme. Clătină din cap. 

Nu, gândi. Nimic nu e dovedit. Absolut nimic. 

E în firea fraţilor să exagereze tot timpul, fie e că vorba de 
lucruri bune, fie că e vorba de lucruri rele. Chestia asta vine 
din copilărie, din iubirea statornică, din gelozie și din 
sentimentele nestăvilite, inerente legăturii de sânge. Doug, 
deci, a omorât o pasăre și tu ai crezut tot timpul - nu, ai bănuit 
- că tatăl o făcuse. Te-ai înșelat. Dar asta nu face din fratele tău 
un asasin. Nici vorbă. 

Mâinile lui Martin Jeffers se opriră în aer, tocmai când își 
termina de făcut nodul la cravată. Brusc, puterea cu care se 
minţea aproape că-l doborî. Închise ochii, apoi îi deschise, ca și 
cum ar fi putut goni suferinţa pe care i-o provocau propriile 
gânduri. Spuse cu voce tare, adresându-se cu hotărâre lui 
însuși la persoana a doua: 

— Mă rog, indiferent de ce e Doug, și n-ai nicio dovadă, nicio 
dovadă reală c-ar fi una sau alta, indiferent de ce spune 
afurisita aia de femeie, tot fratele tău rămâne și chestia asta ar 
trebui să însemne ceva. 

Cuvintele lui, răsunând cu putere în camera pustie, îl liniștiră 
pe moment. Dar se gândi și că era medic de destul de mult timp 
ca să recunoască neconfirmarea clinică. Chiar și în cazul lui. 

Ezitând încă între refuz și convingere, neîncrezător în 
memoria, în sentimentele lui sau în certitudinea care sporise 
odată cu anii în el, Martin Jeffers porni spre spital. N-o văzu pe 
Mercedes așteptându-l și supraveghindu-l din locul bine ales pe 
cealaltă parte a străzii. 


Mai așteptă zece minute, ca să fie sigură. 
Dar înţelese din pasul lui grăbit și din privirea lui fixa că se 


ducea direct la spital și la întâlnirea cu ea, care, presupunea, 
nu-l lăsase să doarmă toată noaptea. 

Va avea parte de această întâlnire, gândi, doar că nu atât de 
devreme cum, probabil, se așteaptă. Și de data asta era ușor 
tulburată de ce avea de gând să facă. O parte din ea spunea: 
Ştii destul. Jeffers va veni să-și ofere ajutorul. Dar latura 
pesimistă din firea ei se îndoia că doctorul o va ajuta vreodată 
să-l găsească pe fratele lui, dacă nu-l va sili s-o facă. Incă mai ai 
nevoie de un punct de sprijin și locuinţa asta e un loc cât se 
poate de bun unde să începi să cauţi ceva, își spuse. Nici nu era 
sigură în ce-l privea pe Martin Jeffers. Dacă știe, gândi, poate 
că a ascuns ani de zile acest lucru. Își aminti aerul surprins pe 
care Martin Jeffers îl alungase repede atunci când ea îi spusese 
pentru prima oară ce căuta. Poate că și el e un ucigaș. Poate, 
poate. Se simţi blindată fiindcă știa, vulnerabilă datorită 
presupunerilor și-și dădu seama că trebuia să afle mai mult. 
Fapte, gândi. Adevărul gol-goluţ. Dovezi. 

Puse capăt dezbaterii din mintea ei și se strecură afară din 
mașină. După ce privi o clipă în jur, traversă iute strada, spre 
casa lui Martin. Dar în loc să urce treptele din faţă, grăbi pasul 
și ocoli clădirea. Descoperi imediat fereastra întredeschisă, ca 
să lase să intre aerul proaspăt. 

Nu șovăi, își spuse. Fă-o și gata. 

Ridică o pubelă de metal și o sprijini de peretele casei. Se 
urcă apoi pe ea, deschizând în același timp fereastra. Sări 
înăuntru dintr-o singură mișcare, aterizând ca o pasăre de apă 
greoaie, grămadă pe podeaua camerei de zi. 

Se ridică în picioare și închise iute fereastra în urma ei. 

Prin minte îi trecu gândul ciudat, ușor comic că, pentru 
prima dată în viaţa ei, realizase o pătrundere prin efracţie 
destul de reușită. Se gândi la zecile de hoţi și spărgători de 
diferite feluri pe care-i arestase în cariera ei și-i văzu aliniaţi, o 
galerie de tâlhari, aplaudând-o. Acum mă număr și eu printre 
ei, își spuse. 

Privi în jur și, pe moment, dezordinea și aranjamentul 
mobilierului îi provocară un sentiment de dezgust. li trecu 
repede. 

Își aminti cum îl vizitase pe John Barren, în primul lui an de 
facultate, înainte să se mute împreună. Zâmbi, aducându-și 
aminte de șosetele care zăceau, murdare, într-un colţ, de 


lenjeria de corp pusă într-un fișet metalic cenușiu, împreună cu 
liste de lecturi obligatorii și cursuri. Ai fi putut măcar să le pui 
în sertarul pe care e scris L. Și el trăise în dezordine, de parcă 
important pentru el ar fi fost să lase frâu liber minţii, și în jurul 
lui balamuc. 

Gândi apoi că amintirea ei era cea care înfrumuseţa 
lucrurile, că de fapt John nu era, ca atâţia alţii, decât un bărbat 
obișnuit ca mama să adune după el; ca și cum, deși era la 
facultate, departe de casă, mama lui ar fi apărut ca prin minune 
și ar fi luat șosetele din colț, dându-i-le apoi spălate și frumos 
împăturite. Şi - zâmbi din nou - avea dreptate: ăsta a fost 
aproape primul lucru pe care l-ai făcut. I-ai spălat afurisitele 
alea de boarfe. Îi dădeai un sărut, urmat de o rapidă partidă de 
amor, cât colegii lui de cameră erau plecaţi, după care îi luai 
toate rufele murdare și porneai cu ele spre spălătorie. Femeile 
nu-și bagă niciodată minţile în cap, gândi. li venea să râdă cu 
voce tare. 

Auzi un zgomot pe hol și încremeni, speriată. 

Mintea ei alese iute: să fi fost o voce? Zgomotul unei uși care 
se deschide? Pași? Înghiţi cu greu și se concentră, încercând să 
audă, în ciuda bătăilor inimii. 

Nu se poate să se fi întors! gândi. 

Scoase revolverul din curea și aşteptă ţeapănă, gândind: sunt 
nebună. Lasă naibii arma. Dacă e el, vorbește cât mai iute. O să 
fie furios, dar o să știe de ce ești aici. 

Îndreptă arma spre ușă și aşteptă. 

Brusc, îngrozită, gândi: e fratele lui! 

Simţi cum o copleșește sentimentul că în cameră a pătruns 
un spirit malefic, ceva de necontrolat, ca și cum duhoarea lui ar 
fi umplut-o aidoma fumului de la un foc. Oh, Doamne! Il 
ascundea aici! Sunt amestecați amândoi! El e! 

Se lasă pe vine, străduindu-se să-și liniștească bătăile inimii 
și tremurul mâinii. Își porunci să fie tare. Mâinile nu-i mai 
tremurau. Răsuflarea îi redeveni egală și așteptă răbdătoare. 
Privi spre ţeava armei, așa cum o făcuse de sute de ori la 
exerciţiile de trageri. 

Doboară-l din prima împușcătură, mârâi. 

Ţintește pieptul. Asta o să-l facă să se oprească. Termină-l pe 
urmă cu un al doilea glonţ în cap. 

Închise un ochi și trase adânc aer în piept. Nu-i dădu drumul 


afară. 

Așteptă apoi un alt zgomot. 

Nimic. 

Rămase în poziţie de tragere. Gândi că s-ar putea să nu mai 
fie în stare să se miște și că mușchii ei nu se vor mai destinde 
niciodată. Trecură treizeci de secunde. Apoi un minut. Timpul 
părea mai lung datorită tensiunii. 

Lumea însă era brusc inundată de tăcere. 

Nu-și permise să respire și când nu mai putu să se abţină 
dădu drumul răsuflării într-un șuier lung, încet. 

Cobori arma. 

— Nu e nimeni, șopti. Faptul că își auzea propria voce îi dădu 
încredere. 

— Ţi-ai ieșit complet din minţi, continuă cu glas șoptit. Nu te 
mai prosti, găsește ceva și șterge-o naibii de-aici. 

Aruncă o privire superficială în baie, după care cercetă 
repede dormitorul. Își dădu seama că nu proceda prea 
sistematic, dar mai știa și că nu era obligatoriu ca orice ar fi 
avut Martin Jeffers care s-o poată pune pe urmele fratelui său 
să fie ascuns. Găsi sub pat două cutii de carton cu hârtii 
personale. Le trase afară și se așeză pe podea, citindu-le pe 
sărite, cât putea de repede. Majoritatea erau formulare pentru 
impozite, cereri de împrumuturi, documente de la facultate. 
Văzu că notele lui la facultatea de medicină fuseseră pe undeva 
pe la mijloc, în timp ce la liceu erau deosebit de mari. Ca și 
cum odată ajuns acolo unde începea viitorul lui, nu se mai 
străduise la fel de mult. Asta ar putea explica de ce lucra la un 
spital de stat de boli mintale, gândi, în loc să aibă un cabinet 
particular pe strada principală. 

Chestia asta însă îi punea o serie de noi întrebări, așa că 
aruncă hârtiile la loc în cutie, scotocind mai departe. Dădu de o 
scrisoare legalizată de la organizaţia de caritate catolică de 
Stat, veche de șase ani. Într-o doară, o deschise și citi: 

„„Nu putem să vă oferim nicio informaţie despre mama 
dumneavoastră naturală. Noi ne-am ocupat de formele oficiale, 
deși adopţia a fost făcută între membrii aceleiași familii. Din 
nefericire, când parohia Sfântul Ştefan a ars, în 1972, multe 
dintre vechile dosare care nu fuseseră transpuse pe microfilm 
au fost definitiv distruse. 


Mercedes se uită la scrisoare, gândindu-se cât de interesantă 
era această informaţie, fără să știe precis de ce. O puse la loc și 
răsfoi prin restul hârtiilor. Dădu peste o scrisoare scrisă, fără 
doar și poate, de o mână de femeie. „Dragă Marty, citi. Îmi 
pare rău, dar n-are rost să rămânem împreună...” Urmau 
autoînvinuirile siropoase ale unei femei pe nume Joanne. 
Mercedes recunoscu stilul: Spune că tu ești de vină, atunci 
când știi că exact contrariul e adevărat. În adolescenţă, ajutase 
vreo zece prietene să scrie o astfel de scrisoare. Inima îi tresări 
când și-o aminti pe nepoata ei, la șaisprezece ani, cerându-i s-o 
ajute în același scop. 

Lăsă scrisoarea să cadă în cutie și scoase un exemplar dintr- 
un ziar îngălbenit, friabil. Era Vineyard Gazette din Martha's 
Vineyard și avea o dată din august, cu aproape douăzeci de ani 
în urmă. Parcurse repede prima pagină; principalul titlu suna: 
AUTORITĂŢILE NAVALE AJUNG LA O ÎNŢELEGERE 
REFERITOARE LA UN NOU DOC PENTRU BAC. Pe pagina 
cealaltă, chiar deasupra locului unde ziarul era îndoit, se aflau 
o fotografie și un articol: FLOTA DE PESCUIT STABILEȘTE UN 
NOU RECORD CU DOUĂZECI ȘI UNU DE PEȘTI-SABIE ÎNTR- 
O SINGURĂ ZI. Alături, cu litere mai mici, scria: Un 
vilegiaturist își pierde viața într-un accident de înot. 

Se uită la primul paragraf: „Vilegiaturistul Robert Allen și-a 
pierdut viaţa marti, când a fost prins de un curent submarin în 
timp ce înota în largul apelor de la South Beach, seara 
devreme. Poliţia și reprezentanţii Gărzii de Coastă presupun că 
omul de afaceri din New Jersey s-a luptat cu curentul, care l-a 
epuizat, astfel că n-a mai fost în stare să ajungă la țărm, după 
ce fusese purtat la aproape un kilometru depărtare de plajă”. O 
șocă faptul că bărbatul din articol era din New Jersey, dar 
numele nu era același și trecu la următorul articol. 
RESPINGEREA PROPUNERII PENTRU MODIFICAREA LEGII 
MARITIME. 

Privi o clipă pagina și se gândi: poate e ceva în interiorul 
ziarului și începu să răsfoiască repede paginile. Nimic nu-i sări 
în ochi. Obișnuita prezentare a poveștilor estivale; cunoștea 
stilul ziarelor din micile staţiuni de vară. Câteva căsătorii, 
rapoarte despre agricultură, cine pe cine vizitează, 
avertismente legate de insectele din pădure și de intoxicația cu 
moluște. Un articol și o fotografie despre plăcinta cu mere care 


a câștigat premiul la târgul din Tisbury. Obișnuitul amestec de 
lucruri banale. Reveni la prima pagină și se uită la fotografia 
care însoțea articolul despre captura peștilor-sabie. Nu scria 
cine o făcuse. Privi atent compoziţia fotografiei și se întrebă: Să 
fie a lui? Ochii pescarilor păreau că ard pe pagină, în timp ce 
ochii morţi ai uneia dintre victimele lor priveau în gol, într-un 
contrast sinistru. E stilul lui, gândi. Dar era nerăbdătoare, lucru 
care, recunoscu, reprezenta un mare defect pentru cineva aflat 
într-o anchetă nespecifică. Se prefăcu a nu-i păsa și lăsă ziarul 
să cadă înapoi în cutie. Împinse amândouă cutiile sub pat, acolo 
de unde le luase. 

Până acum, nimic. 

Se duse în camera de zi și văzu pledul azvârlit pe un 
balansoar. Aici a dormit noaptea trecută, gândi. Dacă a reușit 
să închidă ochii. 

Observă un teanc de reviste aruncate în dezordine pe podea, 
în jurul balansoarului. A încercat, deci, să-și schimbe gândurile. 
Sunt sigură că n-a izbutit. Porni să traverseze camera, când 
ceva îi atrase atenţia la teancul de reviste. Se întoarse și se uită 
din nou la ele. 

— Ce nu-i în regulă? șopti. Ce anume? 

Își concentră atenţia asupra unei reviste aruncate mai 
aproape de ea. 

O privi fix, apoi se dojeni: e veche. Fii atentă, ce naiba! 

Păși peste reviste și îngenunche lângă teanc. Ridică un 
număr din revista Life, vechi de șase luni. Avu impresia că o 
frige. Ştia ce va găsi în el. Lăsă revista să se deschidă de la sine 
și văzu imediat despre ce era vorba - inscripţia îi sări în ochi: 
FOTOGRAFII DE DOUGLAS JEFFERS. Privi pagina și văzu 
cenușiul zgrunțuros al unei fotografii. Reprezenta un medic 
dintr-un serviciu de urgenţă, privind epuizat dincolo de 
obiectivul aparatului de fotografiat. O izbi puternic sentimentul 
palpabil de intimitate ce se crease între aparat și subiect și 
simţi nevoia să închidă revista. 

Știu ce căuta, gândi. Îl putea vedea pe fratele medic stând în 
fotoliu, privind paginile acelea, încercând să descopere ce-i 
puteau spune fotografiile. 

Răsfiră iute revistele în jurul ei, căutând fotografiile. Oameni 
și forme țâșneau din paginile lor, explodându-i în faţă. 

Dar niciuna nu-i spunea ceva ce să nu fi știut deja. 


E bun, gândi. Dar asta o știam. Ştiam că e unul dintre cei mai 
buni. 

Ce altceva mai poţi vedea aici? 

O clipă avu același sentiment de frustrare pe care știa că îl 
avusese și fratele, cu câteva ore mai devreme. Sunt atât de 
multe de văzut, își spuse, dar e atât de greu să vezi. 

Închise revistele și le aranjă aproape la fel cum le găsise. 

Descoperă ceva! se plânse. 

Traversă camera spre birou, se uită pe el și văzu cuvintele: 
Cheia de la apartamentul lui Doug. Era atât de evident că, 
pentru o clipă, nu-și dădu seama la ce se uită. După care mâna 
îi ţâșni de parcă altcineva, nu mintea ei conștientă, i-ar fi 
comandat și apucă plicul. Simţi cheia care se afla în el, își lăsă 
capul pe spate, abţinându-se cu greu să nu strige de bucurie. 
Vâri plicul în buzunar, apoi ridică mâinile deasupra capului, 
strânse pumn, ca un atlet în momentul victoriei. Exaltarea se 
risipi iute în faţa nevoii urgente de disciplină: Stăpânește-te, 
gândi furioasă. După care începu, cuprinsă de panică, să caute 
în jur: adresa, adresa, îmi trebuie adresa. Privi de cealaltă 
parte a camerei și descoperi un caiet mic, negru, lângă telefon. 
Sări spre el și-l deschise. Adresa fratelui, Upper West 
Manhattan, era scrisă limpede, cu cerneală neagră. Căută cu 
privirea un creion și o bucăţică de hârtie, dar nu găsi. Rupse 
foaia din caiet. 

Apoi, arzând ca de febră, se îndreptă spre ușa de la intrare, o 
deschise și, după ce mai aruncă o scurtă privire în urmă, ieși 
din casă. Nu era în stare să se gândească la nimic, stăpânită de 
sentimentul electrizant pe care i-l dădea cheia furată, din 
buzunar. 

Pe stradă, în faţa casei, trecu pe lângă o doamnă în vârstă 
care plimba un căţeluș, ferindu-se cu o umbrela de modă veche 
de soarele ce se ridica pe cer. 

— Bună dimineaţa, îi spuse femeia veselă. 

— Ce zi frumoasă, răspunse Mercedes. 

— Numai că e prea cald, zise doamna. Se uită în jos, la 
cățelușul Sheltie care gâfâia în lesă. O vreme imposibilă, spuse. 

Prea cald vara. Prea frig iarna. Nu asta e viaţa? 

Era o glumă și amândouă femeile zâmbiră. Inspectorul 
Barren dădu din cap în semn de rămas-bun și traversă strada. 
Soarele strălucitor al dimineţii de vară târzie și banalitatea 


conversaţiei cu femeia aceea o covârșiră. Totul e normal, își 
spuse. Totul e simplu, ca de obicei, totul e la locul lui. Păsările 
cântă. Copiii se joacă. Suflă o briză ușoară. Temperatura 
crește. O femeie își plimbă câinele. America lui Norman 
Rockwell. Ritmuri și melodii simple și mereu aceleași. 

Clătină din cap și se gândi la obiectul din buzunarul ei. Mă 
apropii, gândi. 

Pennington păli în jurul ei și văzu, cu ochii minţii, străzile 
orașului către care se îndrepta. 

Se strecură înapoi în mașină și, în câteva clipe, o și pornise 
spre New York. 


Mareea discuţiilor în contradictoriu scădea în jurul lui Martin 
Jeffers. 

Incepuse ședința punându-le băieților rătăciți o întrebare 
simplă: aveţi, cu toţii, ființe apropiate, nu-i așa? îi întrebase. Ce 
părere credeți că au ele despre comportamentul vostru? Există 
vreo legătură între ele și delictele voastre? Urmase un moment 
de tăcere confuză și Jeffers își dăduse seama că atinsese un 
punct nevralgic. Mai știa și că întrebarea, nu chiar nevinovată, 
venea din adâncul inimii lui. Imediat se gândise la fratele său, 
apoi se silise să gonească imaginea din minte, în timp ce 
asculta cum bărbaţii își depănau amintirile. La început 
negaseră, aproape în cor, lucru pe care el, ca întotdeauna, îl 
considerase ca fiind expresia unei realităţi contrarii. Formula 
era cât se poate de simplă: cu cât băieţii rătăciți negau ceva cu 
mai multă vigoare, cu atât acel ceva era mai aproape de 
adevăr. 

Acum aștepta ca vocile să se stingă, să poată face un 
comentariu pe care ei să-l prindă din zbor și să argumenteze și 
mai înverșunat. Numai că nu se putea concentra total asupra 
modului în care evolua discuţia în grup. Din fericire, băieţii 
rătăciţi erau activi azi; nu aveau nevoie decât de un mic îndemn 
din partea lui. Se trezi că se uită nervos la ceas, așteptând cu 
nerăbdare ca ședința să ia sfârșit. Unde o fi? se întreba. 

— Ştiţi ce era nostim? îl auzi pe Meriwether cu vocea lui 
pițigăiată. Când m-au găbijit și m-au trimis la clubul ăla de la 
ţară, nevastă-mea s-a atacat mai tare decât mine. Ce vreau să 
spun - dădu drumul pe nări unui râs șuierător - e că-mi 
închipuiam c-o să dea divorţ. Fir-ar să fie, mi-am zis, o să mă 


împuște cu mâna ei. Iisuse Cristoase, oricum e de două ori cât 
mine, dacă mi-ar fi dat câteva scatoalce... 

Toţi ceilalţi râseră când auziră una ca asta. 

Ce vrea? gândi Jeffers. Să-l aresteze? Işi aduse aminte de 
privirea ei ca gheaţa. 

— ...Dar nici vorbă de una ca asta. Plângea și-și frângea 
mâinile. Și chiar atunci când făceam ceva, ea, dacă pricepeţi ce 
vreau să zic, nega totul. Ca și cum ar fi crezut că puștiul 
vecinului, ăla căruia i-am făcut felul, știți și voi, m-ar fi sedus pe 
mine! Avea nevoie să creadă chestia asta. 

Meriwether șovăi. 

— La naiba, puştiul avea doar unsprezece ani... 

În momentul de pauză care urmă, mintea lui Jeffers lucră 
repede: întotdeauna m-a implicat și pe mine! Mereu eram 
părtaș la ce făcea el. Mereu de pe margine, cât mai puţin 
amestecat, dar oricum având o legătură cu faptele lui. El dorea 
să fie așa. Și obținea întotdeauna tot ce dorea. Ăsta e avantajul 
fratelui mai mare. Ce frate mai mic își refuză vreodată fratele 
mai mare? 

— A naibii muiere nebună. Acum vine să mă vadă de două ori 
pe săptămână și i-a scos din minţi pe tipii de la eliberări 
condiționate. 

Se uită la ceilalți membri ai grupului. 

— Să-mi explice și mie cineva lucrul ăsta. 

Jeffers nu-și putea scoate din minte cuvintele: O excursie 
sentimentală. Simţi cum îl îneacă brusc o furie cumplită. Ce 
naiba a vrut să spună cu asta? se întrebă furios. Unde s-a dus? 
Ce anume a fost sentimental în vieţile noastre? Să se fi dus la 
vechea casă? E chiar la capul nenorocitului ăluia de drum din 
Princeton. Putea să se ducă și să vadă prăvălia bătrânului. 
Acum e proprietatea unui lanţ de magazine. N-ar fi trebuit să 
plece, dacă voia s-o vadă! Atunci unde s-a dus? Ce loc anume 
vizitează? Niciodată nu-mi spune nimic! 

O mie de gânduri negre îl năpădiră. 

Wasserman răspunse repede la întrebarea lui Meriwether: 

— Și mama mea e la fel. În fiecare săptămână îmi trimite câte 
un pachet. Nu crede în ruptul capului. Puteam să omor pe 
cineva chiar sub nasul ei, s-ar fi uitat la cadavru și ar fi spus: 
„Se vede treaba, dragul meu, c-ai regulat-o prea tare, așa c-a 
făcut un atac de inimă și s-a dus la ceruri...” 


Jeffers observă că în clipa aceea Wasserman nu se mai 
bâlbâia ca de obicei. Fratele meu, își spuse, a fost întotdeauna 
direct și criptic. Nu-mi spunea decât ce credea el că e cazul să 
știu. Ce credea el! și acum, când trebuie să știu ceva, m-a lăsat 
cu ochii în soare. Habar n-am! 

Pe urmă însă își spuse: Ba știi. 

Scutură din cap. Ce știi? 

În jurul lui, tipii vorbeau și strigau. 

C-c-c-câteodată c-c-credeam că m-m-mama e mai nebună 
decât m-m-mine. 

Ceilalţi încuviinţară din cap. Jeffers observă că se bâlbâie din 
nou. 

Pope vorbi pe tonul lui de șmecher. 

— Nu vor niciodată să creadă. Nu vor să creadă c-ai făcut-o 
când şterpeleşti o ciocolată de pe raftul magazinului. Când 
lucrurile se complică, tot ce fac e că se îndârjesc și mai tare. Şi 
când te bagă la zdup pentru regulat, cum e cazul cu noi toți aici 
de față, nu vor să accepte. Le e mai ușor să creadă altceva. E 
mai simplu. 

— Nu întotdeauna, interveni Miller. 

Pacienţii se întoarseră spre durul criminal profesionist. 

Miller se uită la cei prezenţi în cameră, de parcă ar fi evaluat 
o bijuterie furată. 

— Gândiţi-vă. În cazul nostru al tuturor există cineva, 
probabil un tată, poate o mamă, care știa ce suntem și ne ura 
din cauza asta. Cineva pe care nu puteai să-l fraierești. Cineva 
care, poate, te bătea, sau care, poate, te-a părăsit pentru că nu 
te putea bate. Cineva care a ieșit din combinaţie când lucrurile 
mergeau încă bine... 

Acest comentariu îl făcu să râdă, dar ceilalţi amuţiseră, 
fiecare cu gândurile lui. 

— Poate cineva de care voiai să scapi. Poate cineva de care ai 
scăpat, dar bunul doctor aici de faţă și autorităţile - zise 
dispreţuitor - nu știu. 

Făcu o pauză și Jeffers văzu că era încântat de părerile lui și 
de efectul descurajator pe care îl aveau asupra celorlalți. 

— Intotdeauna există cineva care ne vede exact cum suntem 
pe dinăuntru. Nici nu-i mare lucru, zău așa. Numai că trebuie 
să te porţi un pic altfel cu persoana respectivă, nu credeţi? 
Oricum există. O știm cu toţii. 


Camera se umplu de murmure, apoi se lăsă tăcerea. 

În clipa aceea de tăcere, Jeffers încercă să se abţină de la a 
pune întrebarea care-i veni în minte, dar nu reuși. Cuvintele lui 
erau aidoma gândurilor: scăpate de sub control, întrupate în 
vederea atingerii unui ţel numai al lor. Îl speriară cumplit. În 
clipa aceea însă nu mai avea nicio putere. Așa că întrebă: 

— Hai s-o luăm, o clipă, invers. Ce-aţi face dacă aţi afla că 
cineva pe care-l iubiţi, un membru al familiei, comite crime? 
Cum aţi reacţiona? 

Urmă un moment de șovăire, de parcă băieţii rătăciţi ar fi 
inhalat cu toţii aer în același timp. După care un cor de păreri îl 
înecă cu repeziciune. 


Inspectorul Mercedes Barren conducea spre nord, trecând de 
ieșirea de la New Jersey Tumpike spre tunelul Holland, un 
drum mai direct. Se îndreptă spre podul George Washington, 
ce se întindea cenușiu și mare deasupra fluviului Hudson. Luă 
cu bună știință hotărârea să evite tunelul, în ciuda nerăbdării și 
a sentimentului supărător că timpul era din ce în ce mai scurt, 
că se comprima în jurul ei; întotdeauna evita, pe cât posibil, 
tunelurile. Încă de pe când era copil, o îngrijora greutatea apei 
ce apăsa plăcile de faianţă și cimentul chiar deasupra capului 
ei. Și-l închipuia și acum, cu aceeași imaginaţie bogată a 
copilăriei, crăpându-se și încovoindu-se și apa întunecată 
prăvălindu-se brusc deasupra ei. Recluziunea tunelului îi scurta 
răsuflarea și palmele i se umezeau neplăcut. E ca un fel de 
claustrofobie, gândi. Nu e chiar atât de grav. Las-o în pace. 

Când acceleră pe pod, aruncă o privire rapidă peste umăr, 
uitându-se la Palisades. Văzu peretele stâncilor precipitându-se 
în apă. Lumina soarelui făcea să lucească oglinda fluviului și 
zări pânze albe mișcându-se încolo și încoace. Înţelesese 
întotdeauna, mai ales în zilele senine, strălucitoare, de ce 
bătrânul Henry Hudson fusese convins, când cârmise pentru 
prima oară în susul marelui fluviu, că descoperise trecătoarea 
de nord-vest. I se părea firesc ca, dacă dădeai la o parte 
clădirile și ambarcaţiunile și vedeai fluviul și stâncile fără toate 
adaptările care le murdăreau, să crezi că după prima sau a 
doua cotitură dai de China. 

Privi orașul, cu falangele lui de zgârie-nori înălțându-se 
ţepene, ca o mare armată în poziţie de drepţi. Strângea în 


mână hârtia cu adresa și se strecura cu agresivitate prin 
circulaţia intensă. Când intră în Manhattan, privi fix înainte, 
refuzând să se uite și în oglinda retrovizoare, îndreptându-se cu 
hotărâre spre destinaţie. 

Spre surpriza ei, găsi un loc de parcare pe stradă, la numai 
câteva case distanţă de locuinţa lui. Dar înainte de a se apropia 
de aceasta, se opri la un magazin alimentar și cumpără, la 
întâmplare, o pungă plină cu de toate. Ducând punga în braţe și 
cu cheia în mână, se îndreptă spre casa lui Douglas Jeffers. 

Locuia pe West End Avenue, într-o clădire mai veche, nu 
prea înaltă, din cărămizi. Clădirea avea un portar bătrân care-i 
tinu ușa deschisă cât trecu ca o furtună pe lângă el. 

— La cine vă duceti? întrebă cu o voce răgușită de fumător. 

— Stau la vărul meu, cât să văd și eu orașul. El e plecat, 
spuse veselă. Doug Jeffers. E cel mai bun fotograf... 

Portarul zâmbi. 

— Patru F, spuse. 

— Știu, zise, aruncându-i un zâmbet. Pe curând. 

Se urcă într-un lift vechi, închizând hotărâtă ușile și apăsând 
pe butonul etajului patru. Văzu că portarul se întorsese deja la 
punctul lui de pază. Liftul scârţâia în timp ce urca cu ea, încet. 
Părea că se clatină, așa că se dădu jos cu grijă din el. 

Spre marea ei ușurare, pe palier nu era nimeni. 

Găsi iute apartamentul 4-F și puse jos punga cu alimente. 
Trecu cheia în mâna stângă și scoase revolverul de 9 milimetri 
din poșetă. Ascultă o clipă, dar prin ușa groasă, neagră, nu 
răzbătea niciun zgomot. 

Trase adânc aer în piept și-și spuse: Dă-i drumul! 

Vâri cheia în broască și o întoarse. Auzi un clinchet și 
împinse tare. 

Ușa se deschise, se lăsă pe vine și ţâșni înăuntru. 

Ridică pistolul, aplecată încă, lăsând ţeava acestuia să-i 
indice drumul. Se roti spre dreapta, spre stânga, în faţă și nu 
văzu pe nimeni. Așteptă. Niciun sunet. Se îndreptă din șale și 
cobori arma. Luă apoi punga cu alimente și o așeză înăuntru, 
pe podea, închise și încuie ușa în urma ei, punând și lanţul. 

Apoi se întoarse și, tot cu pistolul în mână, se uită cu 
adevărat la apartamentul lui Doug Jeffers. 

— Simt că aici e ceva, spuse cu voce tare. Brusc o copleșiră 
imagini de la sute de alte locuri ale crimei, imagini ale atâtor 


cadavre însângerate, în descompunere, pe care le văzuse în 
decursul anilor. Îi reveniră în minte, o adevărata paradă a 
marionetelor. Priveliștile macabre și mirosurile îngrozitoare, de 
care nu mai scapi, îi umplură imaginaţia și, pentru o clipă, 
crezu că în apartament se află un cadavru. 

Scutură din cap, ca și cum ar fi vrut să și-l limpezească, și 
spuse: 

— Hai să vedem ce-avem aici. 

Trecu prudent dintr-o cameră în alta, tot cu pistolul în mână. 
Când se convinse, în cele din urmă, că era singură, începu să se 
uite atent la lucrurile din jurul ei. Primul gând fu că era curat și 
ordine. Toate păreau că se află la locul lor. Nu atât de ordonat 
încât să-ți dea un sentiment de apăsare, dar aranjat și pus la 
punct. Contrastul cu locuinţa lui Martin Jeffers era izbitor. 

Nu era un apartament mare. Un dormitor cu baie, o 
bucătărioară cu o  nișă-sufragerie și o cameră de zi 
dreptunghiulară, spațioasă. Micul grup sanitar de lângă camera 
de zi fusese transformat în cameră obscură. Mobila era 
confortabilă și elegantă, dar nu într-atât încât să crezi că fusese 
creată special de un decorator de interioare. Reflecta mai 
degrabă faptul că proprietarul înțelegea ce e aceea calitate și, 
la o ocazie, cumpăra câte o piesă de mobilier. Existau și câteva 
obiecte vechi, și în fiecare cameră găseai bibelouri pe rafturi și 
birouri. Inspectorul Barren luă în mână un obuz care părea a fi 
de mortier. Se aflau acolo obiecte mici, o statuetă din America 
Centrală, o statuie a fertilităţii din Africa. Văzu un dinte mare 
de rechin încastrat în plastic și o bucată veche de rocă, 
încastrată și ea, pe care scria: OLDUVAI GORGE, 1977. VECHE 
DE DOUĂ MILIOANE DE ANI. 

Văzu că Jeffers avea o masă de lucru - un fel de masă de 
meseriaș, așezată lângă șirul de ferestre care lăsau lumina să 
inunde camera. Văzu accesoriile de fotograf: negative, aparate 
de mărit, hârtie așezată frumos, în teancuri, pe masă. 

Un perete din camera de zi era acoperit în întregime de 
rafturi cu cărți. 

Pereţii erau albi. Pe ei atârnau două afișe înrămate: Arta 
Fotografiei, o expoziţie la Muzeul de Artă Modernă și unul 
dintre exponatele lui Ansei Adams, la Horn Gallery. 

Toate celelalte erau de Douglas Jeffers. 

Sau, cel puţin, așa credea ea. 


Zeci de fotografii acopereau toţi pereţii. De toate formele și 
de toate dimensiunile, înrămate în stiluri diferite. Privi spre ele, 
gândind: Sunt cele pe care le-am văzut în reviste. Fotografii 
care îţi spun în același timp totul și nimic. 

Privirea îi fu însă atrasă de o ramă mică, dintr-un colț. Se 
duse spre ea și o privi îndelung. Reprezenta un bărbat între 
două vârste, dar cu o vitalitate tinerească izbitoare. Era 
îmbrăcat în uniformă kaki și cămașă de blugi, peste care 
atârnau aparate de fotografiat și obiective. Fundalul era dat de 
o junglă anonimă. Se vedeau cârceii și viţa atârnând de pe 
ramurile întortocheate ale nenumăraţilor arbori întreţesuțţi. 
Bărbatul stătea pe un teanc de cutii cu numere de muniții pe 
ele. Zâmbea cu toată gura, imitând cu mâna un pistol, cu care 
părea că vrea să tragă în aparatul de fotografiat. Într-un colţ al 
ramei, dactilografiate pe o bucăţică mică de hârtie albă, se 
aflau cuvintele: AUTOPORTRET 1984, NICARAGUA. 

— Bună, domnule Jeffers, spuse. 

Luă fotografia de pe perete și o ridică în sus. 

— De la mine o să ţi se tragă, zise. 

Puse fotografia la loc și-și spuse că era momentul să se apuce 
de treabă. Işi propuse să fie atentă și să lucreze sistematic în 
apartamentul acestui frate. Se întoarse spre birou și văzu, 
așezat frumos chiar la mijloc, un plic mare, alb. Pe el era scris 
cu litere groase, de tipar: PENTRU MARTY. 

Mâna îi țâșni să-l apuce. 


Băieţii rătăciţi nu erau de acord între ei. 

Părerile lor variaseră între văicăreala lui Weingarten: 

— Iisuse, ce poţi să faci? Să le spui să termine? Oamenii fac 
oricum ce vor ei. Nu-i poţi sili să facă ceva. Vreau să spun că n- 
aș putea niciodată și nimeni n-ar putea să mă facă să termin... 
și remarca placidă a lui Pope: 

— Dac-aș ști că cineva din familia mea face ce fac eu, l-aș 
împușca pe nenorocitul ăla cât aș putea de repede. Să scape de 
nenorocirea asta. La care Steele intervenise: 

— Eşti chiar atât de nenorocit? Nu s-ar zice... lar Pope 
răspunsese: 

— Fii atent, poponarule, până nu-ţi vin eu de hac. Lucru care, 
în ciuda seriozităţii amenințării, îi făcuse pe toţi să râdă. Mai 
tuturor li se părea că să omori pe cineva ca Steele ar fi fost o 


mare pierdere de timp. Părerea asta era împărtășită cu 
entuziasm de membrii grupului. 

Părea că ei, experții, nu știau cu nimic mai mult decât oricine 
altcineva despre ce ar fi fost de făcut. 

Cu nimic mai mult decât știu eu ce-i de făcut, își spuse 
Martin Jeffers. 

Il cuprinse disperarea. 

Stătea singur în birou, în întuneric. Afară se lăsase noaptea, 
măturând totul și înstăpânindu-se peste terenurile spitalului, 
aruncând umbre peste pajiștile largi. Din când în când auzea 
câte o chemare, câte un strigăt, lucru normal pentru somnul 
spitalului. Noaptea trezește spaime, gândi, tot așa cum ziua le 
alină. 

Se gândi la toate lucrurile pe care le spuseseră băieţii 
rătăciţi. 

— Înţelegeţi, izbucnise Parker în toiul certei, e musai să faci 
ce trebuie. Dar ce anume trebuie? Poate că ce e bine pentru 
unii copoi nu e bine pentru familia ta: Te duci la copoi și ei or 
să vrea să afle totul și e sigur că n-or să fie de partea ta. Tot ce 
vor ei e să pună gheara pe cineva. Și, fir-ar să fie, n-ai să-ţi 
torni mama, sau fratele, sau tatăl, sau sora sau pe oricine. Ce 
naiba, nici măcar un văr, nu-i așa? Doar știți că sângele apă nu 
se face... 

La care Knight îl întrerupsese: 

— Vrei să spui că devii complice? Pentru că asta ești. Dacă 
taci din gură, nu ajungi să fii la fel de rău ca persoana care 
comite crimele? 

Camera răsunase de exclamaţii de aprobare și dezaprobare. 

Işi aminti că cineva spusese: 

— Dacă știi și nu spui nimic, ești la fel de vinovat. Ar trebui 
să existe o pușcărie specială pentru oameni de genul ăsta! 

Asta e! își spuse trist. 

A ști despre crimă și a nu spune e aproape la fel de rău ca a 
comite crima. Se gândi la Holocaust și își aminti de toate 
problemele ridicate la Nurnberg în legătură cu cei care 
tăcuseră în faţa ticăloșiei, nimic mai mult. Era ușor să-i arăţi pe 
cei care acţionaseră și să-i pedepsești. Dar pe cei care 
întorseseră spatele? Politicieni, avocaţi, medici, oameni de 
afaceri... 

Ce s-a întâmplat cu ei? se întrebă. 


Jeffers se gândi la entuziasmul cu care grupul tratase 
problema. Se întrebă de ce oare nu le pusese niciodată această 
întrebare. Ce-l șocase fusese faptul că, în principiu, toţi 
membrii grupului păreau a se fi gândit la problema pe care ei 
înșiși o reprezentau pentru propriile familii. Ce-ar face în cazul 
familiei? Nu știau. 

Își aminti de strigătele ce răsunau prin camera de zi inundată 
de lumina soarelui. Depășiseră cu aproape douăzeci de minute 
durata obișnuită a ședinței. In cele din urmă, ridicase mâna. 

— Continuăm mâine. Gândiţi-vă cu toţii și mai discutăm. 

Oamenii se ridicaseră în picioare, pornind spre ușă în 
grupurile mici obișnuite, când Miller, cel despre care Jeffers 
credea că înţelege cel mai greu, se întoarse și-l întrebă: 

— De ce ne întrebi pe noi? Ai vreun motiv anume? 

Ceilalţi se opriseră, uitându-se înapoi spre Jeffers. 

Făcuse semn din cap că nu, adoptând iute aerul de 
curiozitate intelectuală ușor amuzată pe care-l avea de obicei, 
și băieţii rătăciţi ieșiseră din cameră pe rând, în tăcere, fără să 
mai zică nimic. Nimeni nu m-a crezut, gândi. Nicio clipă. 

Privi pe fereastră la întunericul de afară. 

Nu voi crede, își spuse mânios, că fratele meu e un asasin! 
Cineva a fost arestat pentru crima cu care femeia asta mă 
hărțuiește! De ce se află aici? 

Nu se află aici, își spuse. 

Unde e? 

Când se făcuse ora prânzului și inspectorul Barren tot nu 
apăruse, telefonă la hotel. În camera ei nu răspundea nimeni. 
Sunase din nou la recepţie și se asigurase că nu a plecat. 

Se strădui să-și dea curaj. Așteaptă, își spuse. Așteaptă să 
vezi ce va urma. Femeia asta are o groază de lucruri de 
explicat. Așteaptă să vezi ce are de spus. 

Apoi își zise că nu era singura care-i datora o explicaţie. 

Mototoli o hârtie de pe birou și o aruncă pe jos. Apucă un 
creion și-l rupse în două. Privi în jur, căutând ceva în care să 
poată lovi, dar nu găsi nimic potrivit. Se întoarse spre perete și 
lovi cu palma deschisă suprafaţa văruită, până ce palma i se 
înroși și durerea îi făcu bine, o senzaţie care înlocuia, chiar și 
pentru un moment, neliniștea din el. Se gândi la inspector și 
simţi o furie uriașă, de necontrolat. Ar fi dorit să poată striga la 
ea: Vreau să știu! 


Unde naiba e? se întrebă furios. 
Apoi furia îl părăsi și se trezi gândind: Unde naiba e Doug? 


Mercedes Barren stătea turcește pe podeaua din camera de 
zi a locuinţei lui Douglas Jeffers, înconjurată de obiectele pe 
care le cercetase. Aprinsese toate luminile, de parcă s-ar fi 
temut ca nu cumva ceva din întunericul nopţii să se strecoare 
lângă ea. Era târziu și obosise. Căutase sistematic în toată 
casa; de la closetul din baie la dosarele cu negative din camera 
obscură.  Smulsese  cearșafurile și desfăcuse canapeaua, 
căutând arme, fără niciun succes. Scosese tot ce se afla pe 
rafturile din bucătărie. Toate dulapurile fuseseră golite. 
Hainele fuseseră împrăștiate, sertarele golite, hârtiile citite și 
aruncate. Nu găsise nici măcar un bilet, o notă de plată din 
acea călătorie la Miami. Nici măcar o ilustrată. Obiectele prin 
care căutase zăceau, teanc, în jur. 

Degeaba, gândi. 

Simţea cum ochii i se umplu de lacrimi, de furie și disperare. 

— Nimic. Nimic. Nimic, spuse cu voce tare. 

Ştia că avea cu siguranţă un seif, sau un fișet, sau o cameră 
în altă parte. Într-un loc unde aduna resturile crimei. Ceva care 
să facă legătura dintre el și nepoata ei. 

Suporta cu greu tensiunea pe care o simţea în cameră. Ştia 
că era la doi pași de crimă. O simţea, o mirosea; certitudinea îi 
pătrundea în trup prin fiecare por și orificiu, invadând-o, 
impregnând-o. Recunoștea senzaţia asta din nenumăratele 
locuri ale crimei pe care le vizitase. 

Era evident că el e ucigașul. O privire aruncată asupra 
cărților din bibliotecă i-o spusese. Aproape toate cărțile de pe 
rafturi erau despre un aspect sau altul al crimei. Romane, 
manuale, rapoarte - înșirate rând după rând. Multe dintre 
titluri îi erau cunoscute, dar nu toate. Lucrul acesta o 
impresionase profund. E un om care știe ce face, gândise. 

Numai că interesul literar pentru crimă nu constituia o 
dovadă. 

Era ceva ce putea să-i arate fratelui, care ar fi recunoscut 
doar că era vorba despre o ușoară preocupare morbidă, mai 
mult decât normală pentru cineva care fotografiase atâtea 
revoluţii și atâta moarte. De pe podea, ridică privirea spre 
fotografiile care acopereau pereţii și se întrebă, furioasă, cum 


de putea cineva să suporte să fie înconjurat de atâtea imagini 
violente și tulburătoare. 

Nu avea nicio probă. Lovi cu pumnii în podea. 

Apucă apoi scrisoarea pe care i-o scrisese fratelui său și o citi 
pentru a o suta oară: 


Dragă Marty, 
Dacă găsești biletul ăsta, înseamnă că unul dintre scenariile 
posibile s-a petrecut. Presupun că aștepți o explicație. 
Nu ai nevoie de niciuna. 
O știi deja. 
Imi pare, totuși, rău pentru necazul pe care ți l-am pricinuit. 
Nu putea fi evitat. 
Era inevitabil. 
Ne revedem în iad. 
Fratele tău care te iubește, 
Doug 
P.S. Ce părere ai despre fotografii? hemarcabile, nu-i așa? 


Inspectorul Barren lăsă biletul să-i cadă în poală. Nu-i 
spunea nimic. O cuprinse o ură uriașă, plină de furie. Avea 
impresia că inima îi arde în piept. Simţi în gură gustul amar al 
fierii. Voia să-l scuipe pe ucigaș în faţă, să-și înfigă mâinile în 
gâtul lui, exact așa cum făcuse el cu nepoata ei. 

Voia să spună ceva cu voce tare, dar din gâtlej nu-i ieși decât 
un fel de mârâit sălbatic, ca de animal. 

În cele din urmă, reuși să articuleze cuvintele: 

— Nu s-a isprăvit încă, spuse. N-o să termin cu tine 
niciodată. Pun eu mâna pe tine. Pun eu mâna pe tine. 

Se gândi la nepoata ei. 

— O, Susan, gemu. Dar suna mai mult a furie decât a tristeţe. 

Mânia îi dădu puteri și se ridică în genunchi în mijlocul 
camerei. Privirea i se aţinti asupra autoportretului de pe 
peretele din colţ. Nu vedea decât zâmbetul batjocoritor, ca și 
cum ar fi râs de inutilitatea eforturilor ei. Întinse mâna și apucă 
piatra încastrată în plastic de la Olduvai Gorge și, fără să se 
gândească, fără să-și dea seama de nimic în afara furiei care o 
cuprinsese, îngenuncheată încă pe podea, o aruncă cu putere 
spre fotografie. 

Zgomotul sticlei sparte o trezi pe loc la realitate. 


Închise ochii, respiră de câteva ori adânc și se uită la perete. 
Văzu că piatra cea veche nu nimerise fotografia lui Douglas 
Jeffers, care continua să rânjească enervant la ea. Lovise în 
schimb altă fotografie înrămată, făcând geamul ţândări și 
doborând fotografia pe podea. 

Scoase un oftat adânc și se ridică în picioare. 

Te simţi mai bine? se întrebă în bătaie de joc. 

Se apropie de rama ruptă a fotografiei. 

— Adaugă și asta la mizeria deja făcută, spuse. Nu avea de 
gând să curețe după ea. O împinse cu piciorul. Era o fotografie 
în culori a unei mișcări de stradă dintr-un oraș oarecare. În 
ultimul plan se vedea o coloană de fum și foc, iar în prim plan o 
grămadă de polițiști, pompieri și vehiculele lor. Părea că 
luminile se contopesc hipnotic. Li trase una cu piciorul. 

— Bună fotografie, spuse. Nu dintre cele mai bune, dar bună 
de tot. Dădu să se întoarcă cu spatele când observă că un colţ 
al fotografiei se îndoise când fusese înrămată și, după cădere, 
își revenise. 

Se opri și privi în jos. 

Nu știa exact ce anume îi atrăsese atenţia. Poate contrastul 
ciudat între culorile vii ale fotografiei și cenușiul tem al hârtiei 
din spatele ei. Încă nu știa prea bine la ce se uită, dar gândi că 
aici era ceva neobișnuit. Incercă să-și aducă aminte dacă auzise 
vreodată de cineva care să-și monteze fotografiile peste alte 
fotografii, așa cum unii pictori pictează peste pânzele mai 
vechi. Nu-și putea aminti să fi auzit despre așa ceva. 

Fără să-și permită să spere că a găsit ceva, se aplecă și ridică 
rama ruptă și fotografia. Se duse la birou și le așeză sub 
lumină. Examină colţul care se dezdoise. Pipăi hârtia și-și dădu 
seama că părea a fi dublă. Apucă fotografia de deasupra și 
trase ușor de ea. 

Se mai desprinse cu încă un centimetru, lăsând să se vadă un 
fond negru-cenușiu. 

Pipăi hârtia de dedesubt și simţi luciul unei alte fotografii. 

Trase adânc aer în piept. 

Ai grijă, își spuse. 

Trase din nou de fotografie, care se desprinse încet, precum 
coaja unui măr. 

Un centimetru, încă unul. Cele două foi de hârtie foto nu 
fuseseră bine lipite între ele. Desprinse cu grijă hârtia, 


temându-se să n-o rupă. Când se bloca, umezea un deget cu 
salivă și desprindea ușurel foaia de deasupra. E 

Abia când apăru toată fotografia îndrăzni să se uite la ea. În 
clipa aceea se gândi la senzaţia pe care o are un copil când 
rupe crusta unei bube, îl doare, dar ce ușurare că a scăpat de 
ea. 

Privi în jos și văzu că sub fotografie era o altă fotografie. 

Lăsă scena cu revolta să cadă pe jos și se uită la cealaltă. Era 
o fotografie alb-negru. 

Icni când imaginea căpătă formă sub ochii ei. 

Era un corp aproape gol. 

O femeie tânără. 

Mâinile inspectorului Barren tremurau. Simţi cum, brusc, 
fruntea i se acoperă de o sudoare lipicioasă. 

— Susan, spuse. 

Se uită apoi din nou. 

Picioarele fetei erau mai butucănoase, părul mai scurt. Zăcea 
în altă poziție decât aceea în care fusese găsită nepoata ei. Și 
vegetaţia, luminată de flash-ul care spintecase întunericul, era 
alta; nu erau ferigile și palmierii din Florida. Subiectul din 
fotografie părea că zace printre frunzele unei păduri din nord. 
Mâna inspectorului Barren se răsuci și simţi cum o cuprinde 
ameţeala datorată constrângerii la care își silise imaginaţia. 
Părea că nimic nu se potrivește. 

— Nu e Susan, spuse. 

Pentru o clipă se simţi învinsă. Nu e decât o altă nenorocită 
de fotografie de-a lui, gândi. 

După care își dădu seama: nu e o fotografie artistică. Nu 
găsea în ea nimic din compoziţia, din grija, din atenţia și din 
gândirea care apăreau în lucrările lui Douglas Jeffers. Era o 
fotografie făcută în grabă, sub constrângere. La locul faptei. 

O ridică de pe masă. 

— Nu ești Susan, îi spuse fotografiei. 

— Cine ești? întrebă. 

Privi iar și văzu o pată mare, întunecată, pe pieptul tinerei 
femei. Sânge, gândi. 

Cercetă iute fotografia, în căutarea semnelor care să arate că 
poliţia era acolo, că se făceau cercetări. 

Nici urmă de așa ceva. 

Și apoi, strecurându-se neinvitat în imaginaţia ei, apăru un 


gând. Lăsă fotografia să cadă pe masă și privi iute în sus. În 
jurul ei erau zeci de fotografii, galeria personală a lui Jeffers. 
Sări de pe scaun și smulse de pe perete o fotografie mare, 
reprezentând doi fermieri din Orientul îndepărtat și perechea 
lor de bivoli de apă, profilaţi pe cerul schimbător al serii. 
Aruncă cu violenţă fotografia de podea. 

O ridică dintre bucăţile de sticlă spartă. Simţi că hârtia era 
dublă. Incercă să desprindă fotografia, dar de data asta părea 
bine lipită. O îndoi și se chinui s-o cojească. În cele din urmă 
apucă un cuţitaș de tăiat hârtii de pe birou și răzui o parte din 
fotografia de deasupra. 

Sub ea era o altă imagine în negru și alb. 

Văzu un picior gol. Apoi un braţ gol. Cu dungi întunecate. 
Văzuse prea mult sânge în prea multe fotografii ca să nu-și dea 
seama ce însemnau dungile acelea. 

Se opri și privi, speriată, pereţii. 

— Susan, spuse iar, vocea ei era o oglindă ce reflecta 
suferința. Susan, Dumnezeule, Susan. Ești aici, undeva. 

Privirea ei mătură din nou galeria de fotografii. Se simţi 
brusc proastă, jenant de proastă. 

— O, Dumnezeule, Susan, nu ești singură aici. 

Era atât de evident, că se sperie și mai tare. 

— O, Dumnezeule, sunteţi toate aici, le spuse tuturor ochilor 
ce se uitau fix la ea din toate fotografiile. Toate. 

Simţi cum i se face greață. Și-l imagină pe Douglas Jeffers, 
stând nepăsător în camera lui de zi, privind la fotografia pe 
care o avea în mână, cea cu bărbaţii și bivolii. Doar că el nu 
vedea imaginea aceea, ce vedea el era fotografia ascunsă sub 
ea. 

Se lăsă să cadă pe podea, copleșită de chipurile care o 
priveau de pe pereţi. De la disperare trecuse la o stare de pură 
suferinţă. Gândi: Sunt o persoană raţională. Folosesc logica, 
precizia, știința. Viața mea e ordonată, supusă rutinei. Lucrez 
cu fapte ce conduc la deducţii logice. Îmi fac munca cu 
eficacitate și dăruire. Lucrurile sunt toate la locul lor. 

Clătină din cap. 

Mint prost, își dădu seama. Mai ales când mă mint pe mine. 

Vorbi apoi cu voce tare, în speranţa că sunetul propriei voci 
va putea alunga spaima subită și o va putea alina. 

Nu se întâmplă așa. 


— O, Doamne, sunteţi toate aici. Nu știu cine sunteţi, dar știu 
că sunteţi toate aici. Absolut toate. O, Dumnezeule. Toate. 

Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule. Sunteţi aici cu 
toatele. O, o, o, nu! 

Și apoi un gând și mai înspăimântător: 

Depinde numai de mine. 


ZECE 
Multele atracţii ale drumului 


15 


Anne Hampton stătea singură în mașină, privindu-l neatentă 
pe Douglas Jeffers care trebăluia sub capotă, verificând nivelul 
uleiului și al apei. Era dimineaţă devreme și se aflau în faţa 
motelului Vise dulci din Youngstown, Ohio, nu departe de 
autostrada interstatală. Jeffers făcuse o glumă după ce-l zărise, 
numindu-l Motelul Bates. Anne se întoarse puţin și privirea i se 
opri pe teancul de caiete pe care le ţinea lângă scaunul ei. Le 
ridică și le numără: unsprezece. Luă unul din mijlocul teancului 
și-l deschise cam pe la jumătate. Citi cuvintele uneia dintre 
frecventele lecţii de istorie ale lui Jeffers: Ianuarie 1958. 
Charles Starkweather și Caril Ann Fugate. Lincoln, Nebraska și 
împrejurimi: „Crime fără un plan, cam fără sens, nu prea bine 
pregătite, destul de la întâmplare, cu excepţia familiei ei. Un 
adevărat coșmar american, atunci când copiii noștri ne atacă. 
Charlie zicea că e un rebel, ca James Dean, și omorâse zece 
oameni, printre care și pe surioara lui. In 1959 l-au așezat pe 
scaunul electric”. Sub această relatare, Anne mâzgălise un fel 
de rezumat al comentariului concis al lui Jeffers: „Se iubeau, 
dar până la urmă ea l-a trădat. Avea paisprezece ani”. 

Când se grăbea, scrisul ei devenea mare și copilăresc, gândi, 
nu mai semăna cu cel ordonat, pe care și-l amintea din notițele 
de la cursuri. Amintirea era vagă și îndepărtată, ca și cum 
perioada când fusese la universitate ar fi avut loc cu mulţi ani 
în urmă, nu doar cu câteva săptămâni. 

Anne Hampton medita: „... Până la urmă l-a trădat”. 

Jeffers rostise aceste cuvinte cu amărăciune. 

— De parcă asta ar fi fost șocant, nu evenimentele dinainte. 

O spusese cu voce tare, dar nu destul de tare ca el s-o audă. 
Până la urmă l-a trădat. 

Probabil că voia să trăiască, gândi Anne Hampton. 

Credea probabil că viaţa e un lucru scump, preţios, și că ea 
ar fi putut să facă din viaţa ei ceva deosebit, sau chiar ceva 
obișnuit, în ciuda întunericului, și a sângelui, și a morţii, și că 
viaţa ei nu era distrusă de ce i se întâmplase. Nu avea decât 


paisprezece ani și știa că s-ar putea ca viaţa să-i ofere mai mult. 
Probabil că simţise ceva vrăjit, minunat și puternic și se 
hotărâse să trăiască. 

Cu orice preţ. 

Anne Hampton se întrebă unde ar putea găsi și ea vraja 
aceea. 

Se uită fix la cuvintele de pe paginile albe cu linii albastre. 
Jeffers o privise o dată scriind de zor și-i spusese că-i amintea 
de mulţi dintre reporterii cu care lucrase, inși cu propriul lor 
sistem de stenografie, având drept rezultat niște hieroglife pe 
care nici măcar un expert în criptografie nu le putea descifra, 
dar care, pentru autor, erau la fel de clare ca o pagina tipărită. 

Se cutremură și-și aminti senzaţia ameţitoare pe care o 
avusese cu două nopţi în urmă, când îi spusese că vrea să-i 
verifice însemnările. 

Urmase o clipă de groază. 

li ceruse acest lucru târziu, după ce se cazaseră într-un alt 
motel imediat uitat, abia târându-se după multele ore petrecute 
pe drum, goliţi pe dinăuntru din cauza zgomotului și a vitezei și 
a farurilor care-i orbeau din întuneric. Jeffers apucase bagajele 
și mormăise: 

— Adu caietele. 

Le adusese cu grijă, cu greu, de parcă n-ar fi avut destulă 
putere ca să mai care și altceva. Jeffers deschisese ușa și 
aruncase bagajele pe unul dintre cele două paturi. 

— Dă-mi să văd, spusese. 

Se așezase în faţa unei mese mici de toaletă, răsfoind 
paginile. Anne se făcuse mică pe un scaun, într-un colţ, 
străduindu-se să nu se gândească la nimic. Un gând însă nu-i 
dădea pace: Nu va putea înţelege ce am scris și-și va da seama 
cât de inutilă și de ineficientă am fost și, Doamne, sunt 
pierdută. IÎnchisese ochii, încercând să gonească astfel frica, 
dar zgomotul paginilor întoarse părea asurzitor. După câteva 
minute, după ce răsfoise însemnările cele mai recente, Jeffers 
aruncase caietele deoparte. Apoi se întinsese și spusese: 

— Iisuse, ce obosit sunt! Însemnările sunt în ordine. Chiar 
bune. Le pot citi fără probleme. Ici-colo mai e câte un loc 
neclar, ca atunci când ai încercat să scrii pe drumul ăla din 
Michigan cu hopurile de gheaţă de iarna trecută. Parcă erai pe 
valuri și scrisul urcă și coboară pe pagină. Zâmbise. Dar una 


peste alta, aș spune c-ai făcut o treabă bună. Bună de tot. Cum 
știam că ai să faci. Anne își dori ca lauda lui să-i fi făcut mai 
puţină plăcere, îi dăduse caietele înapoi și pe urmă o atinsese 
pe creștet, ca și cum ar fi mângâiat un animal sau ar fi 
binecuvântat pe cineva. 

In primul moment, senzaţia fusese una de destindere. Nu se 
ridicase de pe scaun, privindu-l cum intră în baie. 

Apoi o altă spaimă îi revenise. 

Ești singură, își spuse. Nu uita lucrul ăsta. 

__Nu confunda plăcerea laudei cu durerea unei lovituri. 
Incercase să se încurajeze, zăcând trează în întuneric până ce 
somnul înghiţise toate nedumeririle și hotărârile ei. 

Dimineaţa, Jeffers îi spusese să-și folosească și memoria, nu 
numai însemnările; să noteze doar un cuvânt sau o frază și pe 
urmă, concentrându-se, să-și amintească vorbă cu vorbă ce-i 
spusese el. Spre surprinderea ei, descoperise că, folosind 
această tehnică, memoria ei câștigase o precizie cu totul nouă, 
lucru care îi făcu plăcere, de parcă ar fi primit un cadou. li mai 
spusese să-și noteze ora și împrejurările, că o va ajuta să 
reconstituie caietele când i-o va cere. Se întrebă dacă așa ceva 
e cu putință. I se părea că nu exista nicio legătură între 
momentele călătoriei, că fiecare loc pe care îl vizitau era 
distinct și de sine stătător, singura legătură între ele fiind 
amintirile lui Jeffers. Fiecare oprire, în funcție de dispoziţia lui, 
era neașteptată și în aceeași măsură înspăimântătoare, 
determinată doar de motivările și intenţiile lui. 

Ajunseseră departe în nord, până la Hibbing, Minnesota, 
departe în vest, la Omaha, Nebraska, destul de aproape ca ea 
să-și poată imagina Munţii Stâncoși înălțându-se deasupra 
câmpiei, stârnind amintiri despre casa și familia ei, amintiri la 
fel de fugare ca și imaginea munţilor. Kansas City, lowa City, 
Chicago, Fort Wayne, Ann Arbor, Cleveland și Akron. Locurile 
se contopiseră în mintea ei într-un amestec de zone rurale și 
străzi urbane. Ciudat, dar se gândise ce bine era că Jeffers 
insistase să facă însemnări cu atâta grijă, căci, chiar și cu nou 
descoperita precizie, memoria ei tot mai amesteca amănuntele 
călătoriei. 

Il auzi pe Jeffers fredonând afară din mașină. Acum știa că o 
făcea când era mulțumit îndeplinind sarcini simple. 

Inchise caietul și ochii și încercă să-și amintească. Ştia că 


Chicago însemnase o prelegere despre Richard Speck și 
asistentele medicale, ca și despre teoria genei defectuoase la 
asasini. Bărbaţi slabi, osoși, cu acnee și dezvoltare sexuală 
întârziată, îi spusese. I se păruse nostim și se prăpădise de râs. 
Condusese apoi mașina spre suburbii, ca să vadă casa lui 
Wayne Gacy, în al cărei subsol fostul clovn îngropase treizeci și 
trei de băieţi. Jeffers o pusese să coboare din mașină și să se 
oprească, în fața casei albe, modeste. Apoi îi făcuse repede o 
fotografie. Ploua și el îi spusese să zâmbească, în timp ce ea se 
lipea nervoasă, nefericită, de un copac. Dar în nordul 
Minnesotei era secetă și zăpușeală și-și amintea lanurile de 
grâu auriu ce păreau că se unduiesc ca o chemare, aidoma 
mării, când trecură pe lângă ele. Fusese în drum spre... șovăi, 
incapabilă să-și aducă aminte numele. Dar Jeffers îi spusese că 
fermierul nebun care scosese măruntaiele victimelor lui pe care 
apoi le împăiase servise drept punct de pornire pentru filmul 
Masacrul ferăstrăului cu lanț din Texas, care nu-i plăcuse, deși 
spusese că admirase capacitatea regizorului de a exprima 
spaima prin imagistică vizuală. Nu înţelesese ce vrea să spună, 
dar nu-i ceruse să-i explice. Știa că atunci când Jeffers perora, 
cum făcea adesea, era mai bine să-l lase să bată câmpii. De 
mirare, dar când intra în zone mai personale îi dădea voie să 
pună întrebări. 

li spusese că ar fi vrut să treacă pe la ferma lui Clutter din 
Kansas, dar că era prea departe, lucru care i se păruse ciudat, 
căci călătoria în Minnesota era mult mai departe. Dar lângă 
Madison, Wisconsin, îi arătase centrul comercial de unde 
agăţase o tânără, pe nume Irene, și-i spusese că moartea ei 
fusese atribuită unui asasin violator care bântuise prin centrele 
comerciale și campusurile din Minnesota aproape un an, pe la 
sfârșitul anilor șaptezeci. La Ann Arbor, îi arătase șoseaua de la 
universitate pe care șase tinere care făceau autostopul 
porniseră, cu cuvintele lui preţioase, pe ultimul lor drum. Își 
asumă și uciderea uneia dintre ele, spunându-i că fusese 
deosebit de ușor. Mersese vreo șapte kilometri pe un drum 
lăturalnic, într-o zonă împădurită, încetinind la un moment dat, 
arătând spre pădure și spunându-i că lăsase victima la două 
sute de metri în interiorul ei. 

— Ucigaşul din campus, îi spuneau. Asta era în 1982. Ziarele 
găsiseră același nume ca pentru tipul ăla din Miami. 


Când se îndreptaseră spre South Bend, crezuse că va fi din 
nou vorba despre un ucigaș din campus, dar el se oprise pe o 
stradă liniștită, mărginită de copaci, lângă o pereche de case 
greu de caracterizat, locuite probabil de persoane din clasa 
mijlocie. Văzu că pe pajiștile din faţa fiecăreia dintre ele era 
câte o plăcuţă pe care scria „De vânzare”. Nu avea nevoie să se 
uite la însemnări ca să-și amintească vorbele lungii lui 
descrieri: 

— Asta a fost o treabă interesantă, îi spusese Jeffers. Voiam 
să văd cu ochii mei. Exact acum șase luni. Părea că familia din 
dreapta era destul de normală. Mama. Tata. Cinci copii și un 
câine Saint Bernard. Se pare că unul dintre adolescenţi era 
implicat în comerțul local cu droguri, chestie care i-a înnebunit 
pe cei de la poliţie un timp. Ăsta e genul de informaţie 
interesantă pe care am intenţia s-o folosesc într-o bună zi. 
Oricum, de o parte o familie americană obișnuită, plăcintă cu 
mere, cercetași și steag ridicat la sărbătoarea naţională. De 
cealaltă, ei bine... Să spunem că o familie nu tocmai la fel. Un 
copil. Părinţi abuzivi. Pușiiul ajunge la adolescenţă cu 
sentimentul legitim că e persecutat. Întotdeauna și-a urât 
vecinii. Ştii cum se întâmplă, credea că ei au totul și el nimic. Ai 
ceva cunoștințe de psihologie? Fratele meu ti-ar spune că 
situaţia era tocmai bună ca să dea naștere unei personalităţi 
paranoice cu aspecte psihopate. Cam asta s-a și întâmplat. 

Americanii obișnuiți pleacă într-o zi la lucru și la școală - 
mâncarea în ghiozdan, pupături pe obraz și pe curând, au zis cu 
toţii. Vecinul anormal intră în casă cu pistolul de calibru 
patruzeci și cinci al lui taică-su și două rânduri de cartușe. 
Primul lucru pe care-l face este să împuște câinele și să-l târâie 
în pivniță. Pe câine îl chema Buffy. După care îi ucide pe 
membrii familiei unul câte unul, pe măsură ce se întorc acasă, 
ducând toate cadavrele în pivniță. Iese apoi, se duce la el 
acasă, pune deoparte arma tatălui său și se poartă ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Ştii ce i-a scos cu adevărat pe 
oameni din fire, vreau să spun în afara gândului că în zonă era 
un ucigaș nebun? Câinele. Ziarul local a dat trei imagini pe 
prima pagină, dar cea mai mare, cea mai cuprinzătoare era cea 
a echipajului de la salvare care-l ducea pe câine. Cititorii au 
înnebunit de tot. Voiau să-l linșeze pe tipul care omorâse 
câinele. Ce monstru e acela care ucide un câine mare, fără 


apărare, tocmai bun de iubit - știi ce vreau să spun... asta 
spuneau toate scrisorile adresate redacţiei. Copoilor le-au 
trebuit săptămâni ca să-l bănuiască pe neisprăvitul de alături 
cum că era autorul crimelor. Când, în cele din urmă, l-au prins, 
le-a spus tot. Era tare mândru de el. Mai mult sau mai puţin, te 
poţi aștepta la așa ceva. Ce vreau să spun e că ei îi ura, el avea 
probleme și le rezolvase. De ce n-ar fi fost mulţumit? Nici nu-i 
prea plăceau câinii, de altfel. 

Anne Hampton luă caietul cu numărul zece. Spre sfârșit, găsi 
însemnările legate de această crimă, inclusiv mare parte din 
lungul monolog al lui Jeffers. Își verifică memoria cu 
mâzgălelile făcute în grabă pe șase pagini și descoperi că 
amintirile ei erau destul de exacte. Stând în mașină, își aminti o 
frază sau două care nu figurau în însemnări și le scrise pe 
margine. Văzu că notase, vorbă cu vorbă, gluma cu care Jeffers 
își terminase istorisirea: 

„Ziarul ar fi trebuit să numească acel caz Crima Canină”. 

Ridică iute privirea când Jeffers trânti capota. 

Mașina încă se mai legăna atunci când se urcă iute la volan și 
spuse: 

— E cazul s-o pornim. Mai avem drum lung de făcut până la 
culcare. Îţi plac cursele? o întrebă apoi. 

— Ce fel de curse? 

— De mașini. 

— Nu știu. N-am fost niciodată. 

— Sunt zgomotoase. Motoarele huruie, pneurile scrâșnesc. 
Tot felul de mirosuri, benzină, ulei, loţiune pentru bronzat, bere 
și floricele la tarabe. O să-ţi placă. 

Aprobă din cap. Jeffers se uită la ceas. 

— Trebuie să pornim, dacă vrem să prindem primele serii. 
Nu-ţi amintești să fi mers, vara, cu mașina decapotabilă a 
vreunui băiat, ascultând radioul și să auzi dintr-odată reclama 
aia nebună, înnebunitoare... 

Își schimbă vocea ca să semene cu a unui crainic la radio: 

— Duminică! Duminică! Pe traseul Fabulous Aquasco! Mașini 
caraghioase cu motor cu injecție! Duminică! Veniţi să-l vedeţi 
pe Big Daddy întrecându-l pe Okie din Fenokee în trei curse 
eliminatorii! Duminică! Veniţi s-o vedeţi pe Bad Mama cu 
motorul ei cu reacţie de două mii de cai putere! Duminică! Incă 
mai sunt bilete! Duminică! 


Anne zâmbi. 

— Îmi amintesc, spuse. Numai numele traseului era altul. 

— Cred că Aquasco e în afara New Yorkului, pe Long Island. 
În New Jersey auzeam aceeași reclamă pentru Freehold 
Raceway. lar vara familia mergea la Cape Cod și auzeam 
reclama pentru Seekonk Speedway, imediat lângă Providence. 
Fratele meu și cu mine imitam destul de bine, împreună, 
reclama, strigând când unul, când altul: Veniţi să vedeţi 
fabuloasele mașini! Dragsters cu motor cu injecție! Duminică! 
Duminică! Duminică! 

Anne făcu o pauză. 

— Am uitat ce zi e azi. 

— Zi de odihnă pentru cei mai mulţi. Dar nu și pentru noi. 
Avem multe de făcut. 

O luă pe autostrada interstatală. 


Se făcuse ora douăsprezece până să ajungă la autodrom. 
Autostrada fusese aproape pustie în orele dimineţii și Jeffers 
menținuse un ritm constant, cu puţin sub viteza medie a 
camioanelor de mare tonaj ce treceau în grabă pe lângă ei, 
zgomotele puternice ale motoarelor Diesel părând că ameninţă 
să distrugă tot ce le iese în cale, iar aerul stârnit de viteza lor 
izbind mașina. Camionagiii care conduc duminică dimineaţa 
sunt întotdeauna în întârziere, gândi Jeffers. Au fixat o coadă de 
mătură pe accelerator și au îndopat vreo două frumuseți negre 
cu cafea și acum sunt gata să te strivească la fel de ușor cum te 
depășesc. 

Trecură pe lângă doi polițiști din Pennsylvania cu radar, care 
controlau traficul și se hotări ca data viitoare când va porni la 
drum să-și ia un detector din alea speciale, care pot citi mai 
multe canale ale radarului poliției. Se mai gândi și că, dac-ar 
investi într-un scaner portabil, ar putea controla traficul radio 
al poliţiei. Își propuse să ia avionul până la Miami și să se ducă 
la un magazin despre care auzise de la un ziarist care se 
întorcea dintr-o călătorie în Columbia, unde fusese pentru o 
poveste legată de droguri. Magazinul, îi spusese respectivul, 
era preferatul celor din branșă. Era specializat în aparate de 
supraveghere și avea tot ce era mai nou în electronica de înaltă 
performanţă. Instrumente care îţi spuneau dacă telefonul îţi era 
ascultat. Instrumente care porneau mașina de la cincizeci de 


metri distanță. Perfecte pentru cei care se întrebau ce s-ar fi 
putut întâmpla când întorceau cheia în contact. Binocluri cu 
care puteai vedea noaptea și radiouri portabile cu canale 
secrete. Jeffers nu era prea sigur ce anume din prăvălia aceea l- 
ar fi putut ajuta. Dar, gândi el, intrăm într-o epocă mai tehnică 
și e important să fii la curent cu totul. Ştia că poliţia este. Işi 
dădu apoi seama că, de fapt, gândirea lui era defetistă. Modul 
în care aborda el lucrurile, își spuse, pornea de la premisa că 
poliţia nu-l va căuta niciodată. 

Sunt invizibil, gândi. 

Anonim. Mortal. 

Și tocmai asta face să fiu în deplină siguranţă. 

Se uită la Anne Hampton și văzu că părea să fi aţipit. 

— Boswell? șopti, dar fata nu răspunse. Hotări s-o lase să 
doarmă. 

Va avea nevoie de toate puterile, gândi. Dar nu pentru mult 
timp. Se concentră asupra drumului din faţa lui și gândi că 
exista ceva teribil de liniștitor în autostrăzile americane. Se 
întindeau la nesfârșit, cotind tot timpul, sute și mii de legături 
ce formau o uriașă grilă a ţării, ca arterele din corpul uman. Nu 
există nici început, nici sfârșit, gândi. 

Anne Hampton tresări lângă el. 

Nimic nu avea sfârșit. 

Zări un panou care anunţa cursele și simţi cum îl cuprinde 
nerăbdarea. O lecţie pentru ea, gândi. Care s-o ajute să 
înţeleagă mai bine. 


Anne Hampton se trezi când Jeffers trase lângă casa de 
bilete, își întinse braţele cât îi permitea spaţiul strâmt din 
mașină. Se propti cu picioarele în podea, încercând să-și 
învioreze mușchii. 

— Am ajuns? întrebă. 

— Aproape. Mai sunt vreo trei kilometri. Urmărește 
indicatoarele. 

Un Chevrolet roșu cu motor special, vechi de zece ani, cu 
coada ridicată, trecu pe lângă ei stârnind un curent de aer. 
Anne știa că e un Chevrolet, pentru că toate geamurile erau 
împodobite cu abtibilduri uriașe, albe, pe care scria CHEVY. 

— Cum de mai vede? spuse. 

Jeffers râse. 


— Nu vede. Dar trebuie să înţelegi că nu ăsta e lucrul cel mai 
important. Esenţiale sunt aparențele; ele o iau oricând înaintea 
unor consideraţii atât de pământești cum ar fi siguranţa. 

— Dar nu-l oprește poliţia fiindcă are ferestrele acoperite? Și 
n-are tobă. 

— Ba are. Probabil că special face zgomot. Așa era la modă și 
acum douăzeci de ani, când eram la liceu. Și motivul pentru 
care cei mai mulţi polițiști nu opresc un puști care conduce o 
mașină ca asta e pentru că, nu de mult, puștiul ăla erau chiar 
ei. Și-și amintesc cât s-au certat ei cu polițiștii locali cu câţiva 
ani în urmă, așa că acum, când au armă și insignă, sunt destul 
de isteţi ca să-l lase în pace. Pentru a-l opri, ar trebui ca puștiul 
să meargă cu o sută patruzeci la oră. Sau polițistul să se fi 
certat cu nevasta sa de dimineaţă, să-i fi întârziat copiii la 
școală și acum să ţipe ca din gură de șarpe în curtea din spate, 
cafeaua să se fi ars, pe scurt, trebuie să fie într-un hal de nervi 
de nedescris ca să se lege de el. E ca și cum ţi-ai amenda 
trecutul. 

Jeffers se uită la Anne Hampton, care zâmbi și încuviinţă. 

— Vezi, spuse, cum toate au o explicaţie. 

Trebuiră să aștepte la o coadă de aproape douăzeci de mașini 
înainte să intre. Anne Hampton cobori geamul și lăsă zgomotele 
ce veneau de pe stadion să pătrundă în mașină. Geamătul și 
huruitul motoarelor i se părură mai întâi că seamănă cu 
sunetele pe care le scot animalele în căutare de partener. Apoi 
își dădu seama că fiecare motor scoate un zgomot diferit, unic 
în felul lui, și că toate laolaltă se contopesc într-un perete de 
sunete de înălțimi diferite. Ca un covor din multe petice din 
materiale diferite. 

Parcarea era un teren prăfos, plin de șiruri de mașini 
strălucitoare și de camioane curate, în contrast cu murdăria de 
pe jos. Jeffers parcă lângă un stâlp de telefon, marcat de mână 
cu un semn care indica zona aceea ca fiind 12A. 

— Așteaptă o clipă, spuse el. 

Anne rămase locului, privindu-l cum coboară din mașină. Îl 
văzu alergând pe lângă șirul de mașini, oprindu-se în spatele a 
două mașini sport. Își notă ceva și apoi se întoarse iute. Înainte 
de a deschide portiera, se duse la portbagaj și scoase câteva 
obiecte pe care Anne nu le putea vedea. 

Totul face parte dintr-un plan, gândi. 


Inima i se opri și privi în jur la câteva dintre perechile și 
grupurile mici de oameni ce traversau parcarea spre traseul de 
curse. Valul de oameni era neîntrerupt și-și imagină ce mulțime 
se adunase acolo. 

I se făcu cald, apoi frig și, dacă ar fi putut, ar fi vomat. Se 
gândi la vagabond și la bărbatul de pe strada din Saint Louis. 

O vom face din nou. 

Scutură din cap, tremurând ușor. Vizitarea locurilor pline de 
amintiri ale lui Jeffers, dacă nu ţinea seama de cât de macabre 
erau, prezenta măcar un fel de siguranţă, prin lipsa acţiunii. 

Jeffers deschise portiera și Anne cobori. 

Dar genunchii i se îndoiră și Jeffers trebui s-o prindă ca să nu 
cadă. 

O clipă o privi atent. 

— Ah, spuse în cele din urmă, ușor amuzat, dar cu o oribilă 
lipsă de inflexiune în voce, pe care n-o mai auzise de la Saint 
Louis. Ai ghicit că nu ne aflăm aici ca simpli amatori de curse... 

Nu termină fraza. O luă de braţ și o duse spre spatele 
mașinii. 

Scoase mai întâi dintr-o pungă două veste kaki de fotograf. 
Cu una o îmbrăcă pe ea, una și-o puse el. 

— Am nimerit măsura, zise. Luă șase cutii cu film dintr-o 
lădiţă și le puse în buzunărașele de la piept. Îi trecu apoi un 
aparat de fotografiat pe după gât. Ăsta, spuse luând un obiectiv 
lung, negru, e, evident, teleobiectivul. Îl puse la loc în sac. Ăsta 
scurt e weitwinclul. Când îţi cer una sau alta, sau aparatul, mi 
le dai fără să scoţi o vorbă, ca un profesionist. Își atârnă două 
aparate de fotografiat pe după gât. Unul într-un fel de ham pe 
piept, chiar sub bărbie, celălalt bălăbănindu-se liber. 

— În ordine, spuse. Scoase din sac un teanc de cărţi de vizită 
mici, albe. Îi deschise buzunarul de la piept al vestei și le vâri 
înăuntru. Dă-le tuturor celor care-ţi cer. Apucă una și i-o arătă. 
Pe ea scria: 


JOHN CORONA 

FOTOGRAF PROFESIONIST 
Reprezentant al revistelor 
Playboy, Penthouse și al 

altor publicaţii 

Discreţia e specialitatea noastră 


Birou: 1313 Hollywood Boulevard, Beverly Hills 
213-555-6646 


— Numele e o glumă, spuse Douglas Jeffers, mai ales pentru 
californieni. Evident, îmi spui domnule Corona. Sau John, dacă 
e cazul. Eşti asistenta mea. Aşa o să te prezint. Ascultă cu 
atentie și o să pricepi iute despre ce-i vorba. Gata? 

Încuviință din cap. 

— Vreau să-ți aud vocea, îi ceru dur. 

— Gata, răspunse ea iute. 

— Renunţă la tonul ăsta de fetiță-pisicuţă speriată și mai 
spune o dată. 

Anne înghiţi din greu. 

— Sunt gata, zise cu hotărâre. 

— Bine. O privi atent. Să nu fie nevoie să-ţi aduc aminte de 
toate astea. 

— O să mă port cum trebuie, zise ea. 

— Convinge-mă. 

Era mai curând o ameninţare, nu o cerere. Anne aprobă din 
cap. 

Douglas Jeffers porni iute și ea se grăbi în urma lui. 

Cam pe la jumătatea parcării, Jeffers începu să vorbească din 
nou, dar vocea lui părea tulburată. 

— Unul dintre lucrurile care m-au pus întotdeauna pe 
gânduri e de ce anumite tipuri de comportament al animalelor 
ne uimesc într-atât. Nu putem înţelege de ce lemingii se aruncă 
în ocean. Oamenii de știință petrec ani întregi studiind 
comportamentul balenelor care, dintr-odată, ies pe țărm și mor 
pârjolite, moarte care, dacă te gândești bine, trebuie să fie 
oribilă. Ecologiștii trag balenele înapoi în mare, și animalele 
alea proaste, în nouă cazuri din zece, se întorc pe plajă. Unde 
mai pui că balenele sunt animale inteligente. Și sănătoase. Am 
fost o dată și am fotografiat un grup pe coasta Carolinei de 
Nord, pentru revista Geo, care a plătit grozav și imediat după 
aceea a dat faliment. Dar balenele erau frumoase. Sunt negre 
ca smoala și minunat de puternice, corpurile lor seamănă cu 
niște gloanţe mari, boante. Pot comunica între ele de la 
distanțe mari, în ocean, au capacitatea de a auzi și de a emite 
sunete pe care noi, simpli oameni, o putem rezolva doar 
electronic. Sunt o rasă veche și mândră, înrudită cu cele mai 


mari animale. Și atunci de ce, în anumite ocazii, comit aceste 
misterioase sinucideri în masă? Ce motiv au? Boală? Iluzie? 
Confuzie? Isterie în masă? Nebunie? Plictiseală? Cum de ajung 
să se sature de viața? N-are niciun sens. 

Și totuși o fac. Adesea, sau cel puţin destul de des ca să 
trezească interes și spaimă. Cu oamenii e la fel. 

Păru pierdut în gânduri. 

— Ai idee cât de des se lasă oamenii să eșueze pe plajă? Nu 
vorbesc despre genul singuratic, disperat, cu depresiune clinică 
și tendinţe spre sinucidere. Sunt destui și din ăștia în preajma 
noastră. Vorbesc de oameni care sunt de acord cu propria 
moarte. Cum contribuie ei la lucrurile cumplite care li se 
întâmplă. 

Îi vedeai mărșăluind în ordine în camerele de gazare. 
Niciunul nu părea c-ar spune „Lua-v-ar dracu’! Nu mă duc 
acolo!”, într-un moment de revoltă umană. Ştiai că, în prima zi 
a bătăliei de pe Somme, britanicii au pierdut șaizeci de mii de 
oameni? Şi, știind aceasta, a doua zi, când au răsunat goarnele, 
oamenii tot s-au dus să înfrunte zidul de mitraliere și poziţiile 
întărite. Asta se petrecea în 1916. Lumea modernă! Imposibil! 

Condamnaţii aflaţi în celula morții sunt urmăriţi cu atenţie în 
ultima noapte dinaintea execuţiei, în aproape toate statele. De 
teamă că vor găsi cumva un mod de a-și pune capăt zilelor. 
Statului, spuse cu amărăciune, nu-i place să fie tras pe sfoară, 
înţelegi? Dar care ar fi, de fapt, deosebirea? Cred că, în ultimă 
instanță, sinuciderea reprezintă actul suprem al libertăţii. 
Chestia asta se pare că n-o putem învăţa de la afurisitele alea 
de balene. Sunt bolnave, ce boală au nu știm. Poate SIDA 
balenelor, sau altceva. Așa că-și scurtează procesul propriei 
morti. Își iau viaţa pe cont propriu, o controlează și aleg. Iar noi 
ne întrebăm de ce. Inexplicabil, spun oamenii de știință. Se 
prefac uluiţi. Inexplicabil e că nu suntem în stare să înțelegem 
de ce o fac, deși e atât de al naibii de evident. 

Jeffers grăbi pasul. Scutură din cap. 

— Boswell, spuse pe un ton din care răzbătea singurătatea. 
Confund două probleme diferite. Va trebui ca tu să faci ordine 
în toate astea. 

După ce șovăi o clipă, adăugă: 

— Lecţia de azi este, de fapt, despre acceptare. Lemingii. 
Uită-te cu atenţie la felul în care oamenii acceptă uneltele 


propriei distrugeri. Remarcabil. Îmi amintesc că am citit despre 
un fotograf din Florida. Mai ţii minte? Era acum doi ani. Îl 
chema Wilder. Tipul agaţă o fată la o cursă de Grand Prix în 
Miami. Cred că pe urmă s-a dus la Daytona. A pornit apoi într- 
un tur de-a lungul și de-a latul ţării, omorând în stânga și-n 
dreapta. Folosea mereu exact aceeași tehnică: se ducea la o 
manifestare sportivă sau într-un centru comercial, scotea 
aparatul de fotografiat și începea să fotografieze fete. Curând 
se găsea câte una care să se ţină după el și cât ai zice pește se 
trezea în mașina lui și... 

Se uită la Anne Hampton. 

— Restul completează-l tu. 

— Imi aduc aminte, spuse. 

— Dar știi ce era cu adevărat fascinant? continuă Jeffers. 
Toată lumea știa! FBI, poliția locală, ziarele, posturile de 
televiziune, toată lumea! Fotografia lui Wilder se afla în toate 
staţiile, pe prima pagina a tuturor ziarelor, în toate gările. 
Modul lui de operare era descris, discutat, disecat, spune-i cum 
vrei. Îl găseai pretutindeni! Era imposibil să faci parte dintr-un 
grup al populaţiei și să nu afli. Nu exista conversaţie la cină sau 
în toaleta unui liceu, în care fetele trăgeau un fum înainte de 
ore, în care să nu se spună: dacă un tip cu barbă vrea să-ţi facă 
o poză, nu te urca în mașină cu el! Și știi ce s-a întâmplat? 

— A murit. 

— Dar nu înainte ca încă șase femei să se urce la el în mașină 
și să fie ucise. Remarcabil. Știi ceva? Nici măcar nu s-a deranjat 
să-și radă barba, aspectul dominant al tuturor descrierilor din 
toate ziarele. Avem aici un fenomen care merită să fie studiat. 

— Cred c-a murit în nord-est. 

— Da. New Hampshire. Curând ne ducem și noi acolo. 

— L-a împușcat un poliţist și ultima fată a scăpat cu viaţă, 
insistă ea. 

— Era prost și neglijent, spuse Jeffers brusc. 

Dar ultima fată a scăpat cu viaţă, gândi Anne. 

Se apropiară de tribuna principală. 

— Nu te depărta, spuse Jeffers. Și urmărește cum reușește 
scamatoria. 


A reușit. 
În zona tribunei principale, o îmbulzeală cumplită de oameni, 


mașini, culori vii și zgomot neîntrerupt; Jeffers se strecură agil 
prin mulțimea de spectatori și membri ai echipajelor, căutând 
femei tinere, singure sau câte două. IÎncepea prin a le fotografia 
de departe, apoi se apropia într-atât încât nu numai că le 
atrăgea atenţia, dar și pozau pentru el. Anne Hampton fu 
aproape uluită de graba cu care se ridicau umerii, se întorceau 
profilurile și de zâmbetele perfecte care întâmpinau obiectivul 
aparatului lui Douglas Jeffers. Il auzi spunând aceeași poveste 
de nenumărate ori, iar ea distribuia cărţi de vizită cu un 
entuziasm orb, în ciuda strângerii de inimă. Jeffers le spunea 
tinerelor femei că era trimis de Playboy și că vor figura într-un 
reportaj numit „Fetele de la curse”. Făcea niște fotografii 
preliminare, le explică el. El, împreună cu încă doi alţi fotografi, 
fotografiau femei tinere venite la curse în diferite locuri. După 
care redactorii din Chicago se vor uita la fotografii și vor hotări 
unde să se ducă pentru reportajul lor. 

O punea pe Anne Hampton să-și noteze numele și numerele 
de telefon ale unora dintre ele; Anne o făcea șovăind; se simţea 
rău, știa că nu era decât o parte din joc. Pe fundal, mulţimea 
ovaţiona mașinile și șoferii, dar adesea zgomotul de pe pistă 
era atât de tare, că-l depășea pe cel din tribune. Ridică privirea 
când o mașină neagră, deosebit de mare, umplu aerul cu 
tumultul acela mecanic, și văzu mulţimea ridicându-se în 
picioare cuprinsă de admiraţie. Dar nu era în stare să-i audă și 
se gândi brusc la un șir de pești, la piaţă, aliniaţi pe gheaţa 
albă, fărâmiţată, cu ochii și cu boturile căscate, ca și cum ar fi 
fost vii, moartea lor fiind mascată de lumini și sunete. 

— Boswell, îi auzi vocea pierzându-se în zgomotul mașinilor 
de pe pistă, te rog mai dă-mi un film. Doamnelor, ea e asistenta 
mea, Anne Boswell. Salută-le, Annie... 

Dădu din cap spre două fete, cam de o vârstă cu ea. Una era 
blondă, cealaltă brunetă și amândouă purtau bluze strânse pe 
corp și blugi. Nu i se părură prea drăguţe, dinţii blondei erau 
inegali, astfel că zâmbetul ei era cam strâmb, iar nasul brunetei 
era prea obraznic ca să fie cu adevărat frumos, ridicându-se în 
mijlocul feței ca și cum s-ar fi pregătit pentru o săritură la schi. 
Anne Hampton se gândi că fata avea probabil o mamă care-i 
spusese întotdeauna că era drăguță, astfel că nu aspira decât 
spre asta, fără să-și dea seama că drăgălășenia o va conduce de 
la rolul de șefă a majoretelor din liceu direct într-o căsătorie 


oarecare, că va avea o familie și o căsuţă în zona rurală din 
Pennsylvania sau Ohio, se va uita la televizor în fiecare seară și, 
o dată pe săptămână, se va duce la salonul de înfrumusețare, 
ca să-și menţină frumuseţea după ravagiile produse de nașteri. 
Încercă să şi-o aducă aminte pe mama ei vorbind despre 
frumuseţe. În mintea ei o putea auzi, calmă dar entuziasmată, 
periindu-i părul cu gesturi lungi, spunându-i cât de drăguță va 
fi când va crește, lucru care, la doisprezece ani, părea absolut 
imposibil. Își aminti cât de dezamăgită păruse mama ei când se 
întorsese acasă după primul semestru de facultate cu părul 
tăiat până la umeri. Întotdeauna am făcut tot ce-am putut ca să 
mă distanţez de ea, gândi Anne Hampton. Chiar și când părul a 
crescut la loc, ceva se schimbase, încrederea dispăruse. O voce 
pătrunse prin amintirile ei. 

— ...Trebuie să fie palpitant, nu-i așa? 

Era una dintre fete. Cea blondă. 

— Scuză-mă, zise Anne Hampton. N-am auzit ce-ai spus. 

— Oh, zise fata, dând din mâini. Am spus doar că-mi închipui 
că trebuie să fie foarte palpitant să fii asistentă a unui fotograf. 
O muncă cu totul deosebită, nu-i așa? Eu lucrez la o bancă și 
nu-i nimic deosebit în asta. Cum te-a angajat? 

Douglas Jeffers interveni: 

— O, am ales-o dintre sute de candidate. Și până acum s-a 
descurcat destul de bine, nu-i așa, Annie? 

Încuviinţă din cap. 

— Pun pariu, zise fata, că e teribil de palpitant. 

— E diferit, răspunse Anne Hampton. 

Bruneta examină unul dintre aparatele lui Jeffers. Anne 
Hampton observă că băgase cartea lor de vizită în buzunar. 

— Mă rog, spuse. Cred că să apari în Playboy e un pic cam 
prea mult. Mi-ar plăcea grozav să-mi apară poza în revistă. La 
fel și lui Vicki. Făcu semn spre blondă. Și iubitul meu n-ar avea 
nimic împotrivă. Dar babacii și-ar da duhul! 

Anne Hampton îl văzu pe Jeffers zâmbind. 

— Păi, spuse el, așa cum tocmai v-am explicat, astea nu sunt 
decât fotografii preliminare. Uneori însă fetele cu adevărat 
drăguţe, ca voi, sunt chemate pentru poza de pe copertă. 

— Nu există vreo cale prin care am putea, știu și eu, să-i 
facem să ne aleagă pe noi? întrebă Vicki, blonda. Poate să faci 
mai multe fotografii cu mine și cu Sandi, mă gândesc. 


Jeffers le privi cu mare atenţie. 

— Mă rog, spuse, nu pot să vă garantez nimic. Așezaţi-vă o 
clipă una lângă alta. 

Desfăcu braţele, apoi le apropie, dându-le instrucţiuni celor 
două fete. Ridică aparatul și Anne Hampton auzi motorașul 
când le făcu o serie de poze, deplasând imaginea celor două 
fete în sus și în jos, încadrându-le rapid. 

— ...Ce e sigur e că arătaţi bine, zise. Numai că, știți, ei 
caută ceva mai mult decât asta, dacă mă înţelegeţi... 

Anne Hampton le văzu pe cele două fete apropiindu-și 
capetele și chicotind. Brusc gândi: Nu mă aflu aici. Chestia asta 
nu se întâmplă cu adevărat. Nu poate să se întâmple. 

Apoi auzi din nou vocea lui Jeffers. 

— Tot ce pot face, și nu vreau să contaţi pe nimic, e să vă fac 
câteva poze care să, hm, arate mai mult. S-ar putea să-i 
impresioneze pe redactori. A mai dat rezultate și în alte cazuri, 
dar, desigur, nu vă garantez nimic. 

Le auzi pe cele două fete râzând din nou și le văzu 
încuviințând din cap. 

— Mă rog, continuă Jeffers cu o voce cât se poate de 
monotonă și nevinovată, dacă vă interesează cu adevărat, hai 
să ne întâlnim la mașina mea, secţiunea 13 A, într-o jumătate 
de oră. Vă rog să nu spuneţi nimănui, pentru că tuturor 
celorlalte le-am spus că nu pot face nimic special pentru ele și 
m-ar deranja să se răspândească zvonul că vouă vă fac o 
favoare... 

Amândouă scuturară iute din cap. 

— Așa că, dacă sunteţi în stare să păstraţi un secret, furișaţi- 
vă afară și hai să ne întâlnim și-o să vedem ce putem face. 
Boswell, le rog dă-mi teleobiectivul. 

Jeffers se uită la cele două fete. 

— Trebuie să fac vreo două poze cu ce se petrece aici, ca să 
redau, pentru șefi, atmosfera, înţelegeţi ce vreau să zic. Asta 
dacă vreau să vină aici pentru copertă. 

Fetele aprobară din nou din cap. Jeffers le făcu un mic semn 
cu mâna și începu să-și croiască drum prin mulţime. Anne 
Hampton se întoarse și privi înapoi, văzând cum cele două fete 
discută animat. Pentru o clipă nu știu ce să creadă: îl auzise pe 
Jeffers dându-le un număr greșit. 

— Cum vor găsi mașina? întrebă. 


— N-o vor găsi. Se vor duce la cincizeci de metri distanță de 
ea. 

— Dar... 

— Hai, Boswell, folosește-ţi mintea. Dacă mai spun cuiva, sau 
dacă mai vine cineva cu ele, atunci eu, din locul unde am lăsat 
mașina, am posibilitatea să plec fără probleme. Și fără să fiu 
văzut. Dar, adăugă, oricum n-are nicio importată. E o precauţie 
absolut inutilă. Tipele astea două sunt gata de drum. Nu vor 
spune nimănui și se vor furișa exact așa cum le-am cerut. Vor fi 
acolo, gata, dornice și pregătite, nu crezi? 

Anne Hampton încuviinţă din cap. 

— Lemingi, spuse Jeffers. 

Se gândi o clipă, în timp ce-și tăia drum prin masa de 
oameni. 

— Boswell, spuse, nu ţi s-a întâmplat să ţi se pară 
contradictoriu modul în care noi, cei din America, putem tolera 
pe de o parte cea mai fundamentală, cinstită și religioasă 
moralitate, iar pe de altă parte nimic nu-i mai ușor decât să faci 
pe cineva să se dezbrace? Urmează-mă. 

Il urmă în timp ce Jeffers făcu un tur al terenului, oprindu-se 
din când în când ca să facă vreo câteva fotografii, apoi 
îndreptându-se spre parcare. Își aminti de o noapte din clasa a 
cincea de liceu. Parcase, împreună cu flirtul ei, pe o stradă 
pustie. Încă îi mai simţea mâinile neîndemânatice, explorându-i 
trupul: lipsa lui de experienţă și excitarea abia stăpânită o 
făcură să cedeze - cel puţin în parte. Tipul nu-i plăcea cine știe 
ce. Dar era acolo, și era un băiat de treabă, și ea își dorise atât 
de mult să încerce câteva dintre lucrurile despre care se vorbea 
atât de mult la școală, așa că i-a lăsat mâinile să umble în voie, 
descoperind că beneficiul era plăcut. 

Când încercase să-i dea jos chiloţii, înțelesese că era cazul 
să-l oprească, dintr-o necesitate morală, lucru care, când se 
gândise mai târziu, i se păruse prostesc. Își aminti de un 
moment de spaimă, când rezistase, el nu se dăduse bătut și-și 
dăduse seama cu cât era mai puternic decât ea. Încă mai putea 
simţi, în amintire, senzaţia bruscă de forță care pusese 
stăpânire pe ea și îngrozitorul sentiment de neputinţă ce-o 
cuprinsese în clipa aceea. Doar gândindu-se și o trecură fiorii. 
Chestia asta o impresionase puternic, teama de moment, 
spaima ce-o copleșise când pricepuse că era slabă și că putea fi 


siluită. Dar când scosese un „Nu!” speriat, el îi respectase 
voința, mușchii destinzându-i-se brusc. Recunoștinţa ei fusese 
enormă. Şase săptămâni mai târziu, pregătită fiind în sinea ei, îl 
lăsase să continue. Fusese și dureros, și plăcut, și, ciudat, dar 
amintirea asta o liniști. Se întrebă pe unde o fi el acum. Spera 
că era fericit. 

Jeffers ajunse la mașină și-i deschise portiera. 

— Pe ele le punem în spate, spuse. 

Amintirea își luă zborul când îi întinse sacul cu aparatura și 
vesta, pe care Jeffers le băgă în portbagaj. 

— Urcă și așteaptă, spuse. Anne observă că vocea lui 
recăpătase un ton tăios. 

Făcu ce i se spusese. Mintea i-o luă înainte, văzându-le pe 
cele doua fete și ce va urma. Se strădui să gonească gândurile 
acelea. Să nu mă gândesc la nimic, își spuse. În jurul meu nu se 
petrece nimic. Se așeză în mașină și închise ochii, încercând să 
se concentreze doar asupra zgomotelor îndepărtate de pe pistă, 
lăsând sunetele s-o cuprindă și să elimine orice gând. 

— Bună! 

— Bună! 

Privi în sus, deschizând iute ochii și soarele o orbi. 

— Urcăm în spate? N 

— Dacă nu vă deranjează, auzi vocea lui Jeffers. Imi pare rău, 
e cam strâmt. 

— O, nu face nimic. Prietenul meu are o maşină Firebird, 
cam la fel ca asta, și am petrecut o groază de timp pe bancheta 
din spate... Vicki și Sandi râseră. N-am vrut să spun asta, zise 
Vicki. Doamne, când mă gândesc ce surprins va fi! 

Cele două fete se înghesuiră în spate. Erau îmbujorate și 
agitate, chicoteau și râdeau, abia dacă se mai puteau stăpâni. 

Jeffers se trânti pe scaun. 

— Nu departe de aici știu un parc mic, un fel de pădure. 
Mergem acolo, facem câteva poze într-un cadru frumos, idilic, 
și pe urmă Boswell și cu mine vă aducem înapoi aici, e-n 
regulă? 

— Grozav, spuse Vicki. 

— De acord, cu condiţia să fim înapoi la șase. 

— Nicio problemă, spuse Jeffers. 

Fetele râseră din nou. 

Jeffers scoase mașina din zona destinată curselor. 


În gând, Anne Hampton striga la cele două fete: De ce nu-l 
întrebaţi? Întrebaţi-l cum de știe un parc pustiu! Cum se face 
că știe exact unde se duce? A căutat locul dinainte! 

Nu zise nimic. 

Jeffers sparse tăcerea. 

— Să ai caietul de însemnări la îndemână, îi spuse încet. 
Mâna Annei ţâșni imediat să apuce un caiet și un pix. Jeffers 
ridică apoi vocea și spuse pe un ton vesel, cântat: 

— Fetelor, nu vreau să vă speriaţi, e vorba de chestii cât se 
poate de cuminţi. Dar trebuie să vă întreb dacă aveţi amândouă 
peste optsprezece ani. 

— Eu am nouăsprezece, zise Sandi, iar Vicki douăzeci. 

— Îi împlinesc abia săptămâna viitoare! 

— Nu mai spune! zise Jeffers. La mulţi ani, cu o săptămână 
mai devreme. Să vedem dacă nu putem transforma aniversarea 
în ceva cu adevărat demn de sărbătorit. De acord? 

— Mai e vorbă! 

— Domnule Corona, întrebă Sandi timid. Nu vreau să fiu 
indiscretă sau, mă rog... 

— Dă-i drumul, spuse Jeffers cu o voce cât se poate de 
amabilă. Ce te frământă? 

— Playboy plătește fotografiile pe care le publică? 

Jeffers râse. 

— Bineînţeles! Doar nu crezi că te silim să treci prin 
hărțuiala unei ședințe de pozat, fără să te plătim? O ședință ca 
asta e muncă grea. Machiajul și pozatul, și luminile puternice, 
și, știi cum se întâmplă, întotdeauna ceva nu iese cum trebuie. 
Uneori durează ore întregi până reușești o fotografie bună 
pentru revistă. Suma obișnuită, cel puţin așa era ultima oară, e 
de o mie de dolari ședința... 

— Aoleu! Ce n-aș face cu o mie de dolari! 

— Ce vă spun acum însă nu e oficial, continuă Jeffers. Nu 
cred că revista o să va plătească mai mult de două sute de 
dolari pentru ce faceţi în după-amiaza asta. 

— Or să ne plătească! Fantastic! 

Fetele începură să discute agitate între ele. Anne Hampton 
stătea, oarbă, în faţă. Jeffers îi spuse încet: 

— Boswell, te rog fă un efort și scrie. Vocea lui era ca un văl 
întunecat ce se întindea deasupra ei. 

Apoi, cu o veselie prefăcută, exclamă: 


— Aproape am ajuns! 

Intrară cu mașina într-un parc. 

— Știu un loc cât se poate de potrivit, spuse. 

— Dumnezeule, izbucni Vicki sau Sandi din spate, Anne 
Hampton nu era sigură care dintre ele, dar oricum scrise 
cuvintele în caiet. Nu pot să cred că una ca asta mi se întâmplă 
mie. 

Nu te gândi la nimic, își zise. Fă exact ce ţi se spune. Scapă 
cu viaţă. 

— Am ajuns, spuse Jeffers. Știu aici un locșor... 

Anne Hampton văzu că intrau într-o zonă împădurită, pe un 
drum îngust ce tăia umbrele aruncate de ramurile pline de 
frunze. Văzu un panou cafeniu al serviciului parcurilor 
naţionale, pe care scria că parcul nu era deschis decât din zori 
și până la lăsarea serii. Văzu că lăsară în urmă o parcare mare, 
cu pietriș, mergând mai departe, spre mijlocul pădurii. Mai 
merseră cam vreun kilometru, bănui, apoi cotiră pe un drum 
lăturalnic  nepavat, pe care înaintară câteva minute, 
hurducându-se, până ajunseră la o cotitură după care copacii se 
retrăgeau brusc, astfel că o mică suprafaţă era puternic 
luminată de soare. Peste drumul prăfuit era pus un singur lanţ 
prost întins și un alt panou spunea că ACCESUL E PERMIS 
NUMAI PERSOANELOR AUTORIZATE. 

— Din fericire, spuse Jeffers vesel, am autorizaţie de la 
serviciul parcurilor. Majoritatea fotografilor profesioniști au. O 
clipă de răbdare, doamnelor, până rezolv cu lanţul ăsta. 

Jeffers sări din mașină, lăsându-le pe cele două tinere râzând 
pe bancheta din spate și pe Anne Hampton privind cu ochi goi 
la culorile pădurii din faţa ei. Îl cuprinse o ușoară îngrijorare. 
Pare pierdută, gândi. Deși era cu spatele la mașină, parcă o 
vedea șezând acolo, ţintuită de scaun de frica datorată faptului 
că știa ce se întâmplă și nu era în stare să spună sau să facă 
nimic, prinsă în goana evenimentelor la fel de sigur ca și cum 
ar fi legat-o cu funii. O clipă se întrebă dacă va fi în stare să se 
controleze. Vreau să meargă până la capăt. Nu vreau s-o las 
aici, împreună cu celelalte. Se întrebă dacă-și dădea seama de 
primejdia în care se afla și se gândi că sigur își dădea, căci 
părea într-o stare de detașare, ca un manechin dintr-o vitrină 
sau ca o marionetă dansând trasă de sfori. 

Exact așa trebuie să fie, își spuse. 


Sforile mele, gândi. Dansează, Boswell, dansează. Când trag 
de legăturile cu care te ţin, sari. 

Zâmbi. 

Nu lăsa lucrurile s-o ia razna, își spuse. Boswell reprezintă 
timp, și efort, și investiţii. 

Auzi noi râsete din mașină. 

Nu și ele. 

Lanţul era exact așa cum îl lăsase cu o lună în urmă, când 
vizitase parcul. Se aplecă și apucă verigile la câţiva centimetri 
deasupra locului unde era fixat de un stâlpișor cafeniu. Cu 
mâna liberă, curăţă câteva așchii de lemn de pe stâlp. Putrezise 
de vechi ce era. Trase tare de lanţ și acesta se desprinse. Il 
trecu de cealaltă parte a drumului, ca să nu-i stea în cale. 

Întorcându-se la mașină, își târșâi picioarele prin praful 
drumului. N-avea rost să lase amprente ale pantofilor. 

— S-a aranjat, le spuse celor trei din mașină. Mergem până-n 
capul drumului. 

Urni mașina cu grijă și se mai hurducară încă vreo două sute 
de metri, până după o cotitură. Anne Hampton își dădu seama 
că nu puteau fi văzuţi de pe drumul principal. 

— În regulă, jos cu voi, spuse Jeffers cu entuziasm. Nu vrem 
să pierdem prea mult timp, toată lumea vrea să se întoarcă să 
vadă ultima cursă, așa că la treabă. 

Anne Hampton văzu că-și aruncase sacul cafeniu cu 
aparatura de fotografiat pe umăr. Șovăi o clipă, privindu-le pe 
cele două fete cum îl urmează pe Jeffers în pădure. Sunt oarbe, 
gândi. Cum de pot să se grăbească în urma lui? Simţi apoi cum 
și picioarele ei pornesc iute și o iau la goană, să ţină pasul cu 
el. 

— Doamne, spuse Vicki sau Sandi - începuse să le încurce - e 
teribil de palpitant. i 

— Întotdeauna e așa, răspunse Douglas Jeffers. În fel și chip. 
Cele două fete chicotiră din nou. 

Anne Hampton se gândi că, dacă se oprește, varsă. I se tăia 
răsuflarea și simţea cum i se învârtește capul. Căldura se 
odihnea pe trupul ei ca o pătură de lână, o înţepa, nu se simţea 
bine și era ameţită. Vicki sau Sandi o auzi gâfâind și se întoarse 
spre ea. 

— Fumezi? Nu? Bine. Dar nu prea pari în formă. Puțin mers 
prin pădure n-ar trebui să te dea gata... 


— Am fost cam bolnavă, răspunse Anne Hampton. Își auzi 
cuvintele răsunând slab și tremurat. i 

— O, îmi pare rău. Ar trebui să iei vitamine, cum iau și eu. În 
fiecare zi. Şi să faci exerciţii fizice cu regularitate. Ai încercat 
vreodată gimnastică aerobică? Asta mi-ar plăcea să fac. Sau, 
poate, să alerg. Mi-ar plăcea să-mi las slujba de la bancă și să 
mă angajez ca profesoară de dans la clubul sănătăţii. Cred c-ar 
fi grozav. Te simţi bine? 

Anne Hampton încuviinţă din cap. Nu mai avea încredere în 
vocea ei. 

Încearcă să alergi puţin, continuă fata. Ia-o încet, cel mult 
doi kilometri pe zi. Şi pe urmă, mărește treptat distanţa. Ai să 
vezi ce mult contează. 

Douglas Jeffers se opri brusc. 

— Cum vă place? E frumos, nu-i așa? 

Stătea sub un pin, la marginea luminișului. Chiar și Anne 
Hampton, din ce în ce mai îngrozită, gândi că locul era frumos. 
Asta o făcu să se simtă și mai prost. 

În mijlocul luminișului se afla un bolovan mare. Soarele se 
răsfrângea în jurul lui, făcând ca peticul de iarbă verde să 
strălucească. Toată zona era înconjurată de pini ameninţători, 
ce păreau că se reflectă pe cerul albastru ca niște santinele. 
Când păși în luminiș, Anne Hampton avu impresia că a pătruns 
într-o cameră tăcută și că ușa s-a închis în urma ei. 

— Așa, doamnelor, pe bolovan, vă rog. Boswell, vino lângă 
mine. 

Se duse lângă Jeffers și amândoi le priviră pe cele două fete 
cum se așază pe bolovan. Fiecare afișa ce credea ea că ar fi 
atitudinea cea mai atrăgătoare. Jeffers ieși în soare și privi în 
sus, la cerul înalt. 

— Strălucitoare, spuse. O zi însorită, strălucitoare, 
nevinovată. Se apropie iute de cele două fete și se opri cam la 
un metru de ele. Anne Hampton îl văzu potrivindu-și aparatul, 
apoi începând să le fotografieze. Nu se oprea din încurajări, ca 
un hipnotizator: 

— Așa, acum zâmbiţi, acum bosumflaţi-vă puţin, daţi capul pe 
spate, bine, bine, grozav. Răsuciţi-vă puţin, nu vă opriţi, bine, 
bine... 

Anne privea la spectacolul din faţa ei, întrebându-se: Oare 
unde are arma? Să fie un cuţit? Probabil în sacoșa cu aparate. 


Cum o să se întâmple? Repede? O s-o scoată din sacoșă? Ce-o 
să le facă? N-o să se grăbească. Suntem singuri, și e liniște, și 
n-o să se grăbească. Căldura soarelui o ameţi și se temu că va 
leșina. 

Strânse tare ochii. Eu rămân ce sunt, își spuse. Sunt singură, 
departe, sunt eu însămi, o să fiu puternică și o să scap. O să 
scap. O să scap. O să scap. Repetă vorbele astea la infinit, ca pe 
o mantră. 

Ridică privirea și văzu că Vicki și Sandi se străduiau să pară 
seducătoare. 

— Așa e bine, îl auzi pe Jeffers spunând. Numai că am 
impresia că e puţin cam, știu și eu, reţinut, poate... 

Le văzu pe cele două fete privindu-se și le auzi râsul. Se 
distrau de minune. Nu putea suferi acest lucru. O umplea de 
sentimentul vinovăţiei. Închise din nou ochii. 

— Așa e mai bine! îl auzi exclamând pe Jeffers. Așteptaţi 
numai să vadă șefii un teanc de fotografii din astea! 

Deschise ochii și văzu că amândouă fetele se dezbrăcaseră. 
Pielea lor părea netedă, ca a animalelor. Erau amândouă 
puternic bronzate și se uită la pielea albă care le scotea în 
evidenţă sânii și zonele intime. Le văzu cum se întind și, în 
câteva clipe, își pierd orice urmă de pudoare. Își ofereau sânii 
aparatului de fotografiat: își desfăceau picioarele când 
obiectivul se îndrepta spre ele. Jeffers ţopăia prin faţa lor, 
aplecându-se și răsucindu-se, mângâindu-le cu aparatul de 
fotografiat. Putea auzi motorul torcând. 

Gândi că totul seamănă cu un balet hidos. 

Jeffers se mișca în jurul celor două femei, făcându-le să se 
apropie din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, 
ajunseră să se îmbrăţișeze, picioarele, braţele, fesele și sânii 
contopindu-se pe bolovan, în faţa lui. Anne Hampton le privi fix 
trupurile, care-i păreau puternice, și împlinite, și cumplit de 
pline de viaţă. Nu mai suporta să se uite, așa că se întoarse cu 
spatele. 

— Hei, Boswell, vino aici! 

Șovăi o clipă, apoi se duse repede lângă el. Observă că fetele 
erau îmbujorate și excitate. 

— Așază-te acolo, ca să vă fotografiez pe toate trei. 

Se duse între cele două femei goale. 

— Doamne! Niciodată nu m-am simţit atât de liberă, spuse 


Vicki sau Sandi. Asta mă face să mă simt frumoasă. 

— Pe mine mă excită, spuse cealaltă, nu prea tare. Mi-aș dori 
ca prietenul meu să fie aici. 

— Pariez, șopti prietena ei, că domnul Corona are tot felul de 
surprize când face fotografii. X 

Anne Hampton simţi împunsătura unui cot. Ințelese brusc că 
ultima declarație fusese, de fapt, o întrebare. 

— N-are probleme, spuse. Îi place să facă fotografii. 

— Bine, Boswell. Pleacă de-acolo. Acum, Vicki, aşază-ți mâna 
pe sânul lui Sandi, bine, bine, mângâie-l în continuare, așa, 
acum coboară spre coapse, bine, bine, așa, pune mâna acolo, 
perfect! Grozav, grozav! E excitant, nu-i aşa? 

Anne Hampton le auzi pe cele două fete exclamând, de acord 
cu el. Stătea lângă Jeffers și văzu că se mângâiau în continuare, 
în ciuda pauzei pe care o luase fotograful. Putea vedea 
transpirația lucind pe corpurile lor și știu că erau excitate la 
culme. 

— Ei bine, spuse el, peste o clipă o să fie și mai excitant Să- 
mi schimb doar filmul... 

Îl văzu cum bagă mâna în sacul cu aparatură. 

Acum, își spuse. Dumnezeule, acum. 

Îi venea să fugă, să sară în sus și să zboare ca o pasăre 
speriată. 

Încremenise, țeapănă în soare. 

O, Doamne, gândi. Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Mi-aș 
dori să fiu, ca prin minune, în altă parte, oriunde, numai aici, 
acum, în momentul ăsta, nu. O, Doamne, îmi pare rău, îmi pare 
nespus de rău. 

Văzu că Jeffers pusese aparatul în sac și-i putu zări mâna pe 
patul armei. _ 

Mi-aș dori să pot face ceva, gândi. Imi pare rău, Vicki și 
Sandi, oricine aţi fi. Îmi pare atât de rău. 

Închise ochii. 

Le putea auzi pe cele două fete chicotind și sunetul pe care îl 
făceau corpurile lor, lovindu-se între ele. Putea auzi două 
păsări chemându-se în întunericul pădurii, o chemare răgușită, 
aspră. Putea auzi respiraţia lui Douglas Jeffers lângă ea. Egală, 
rapidă, rece ca gheaţa, i se păru, și, în spatele pleoapelor 
închise, avu impresia că poate vedea aburii pe care-i producea. 
Apoi păru că toate sunetele se sting și o învălui tăcerea. 


Așteptă primul sunet de mirare și frică din partea celor două 
fete. Se întrebă: Vor icni? Vor tipa? Vor plânge? Timpul părea 
gol și Anne aștepta momentul în care-și vor da seama ce se 
întâmplă și se vor îngrozi. Dar acesta nu veni. 

Auzi, în schimb, un claxon în depărtare. 

Sunetul părea ciudat, fără nicio legătură cu luminișul. Ca de 
pe altă lume. În primul moment, nu fu în stare să-l plaseze în 
spaţiu. Se auzi din nou. 

Deschise ochii. 

Jeffers era lângă ea. Asculta. 

Trecu o clipă. 

— Toată lumea rămâne aici, spuse el. Vocea lui avea un ton 
de comandă. Anne Hampton le văzu pe cele două fete ridicând 
privirea, surprinse. Probabil că nu-i nimic, zise. Dar trebuie să 
verific. Se uită la Anne Hampton și-i spuse încet: Fă-le să se 
îmbrace. Poartă-te ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Așteaptă-mă aici. Nu spune nimic. Nu face nimic. 

Jeffers ridică sacul cu aparatura și, după ce le aruncă celor 
două fete un zâmbet și le făcu semn cu mâna, intră în pădurea 
de pini. 

Annei Hampton i se păru că-l înghit umbrele. 

Se întoarse spre cele două fete, care priveau gaura din 
pădure prin care dispăruse Jeffers. Încă mai erau îmbrăţișate, 
braţele împletite la întâmplare, învăluindu-se una pe cealaltă. 

Fugi! gândi Anne Hampton. Scapă! Nu vezi ce se petrece 
aici? 

În schimb, spuse. 

— De ce nu vă îmbrăcaţi? Cred c-am terminat. 

— O, spuse una dintre ele, încruntându-se. Aș putea să 
continuu toată ziua. 

Anne Hampton nu fu în stare să zică nimic. Stătea locului, 
învăluită de spaimă, așteptând ca Douglas Jeffers să se 
întoarcă, își privi mâinile și-și spuse: Convinge-le să facă ceva. 

Dar nu era în stare. 


În momentul în care ieși din luminiș, Douglas Jeffers simţi 
răcoarea pădurii uscându-i sudoarea de pe ceafă. Merse încet 
cam doi metri. Când fu sigur că niciuna dintre cele trei fete nu-l 
mai putea vedea, grăbi pasul. La început alergă încetișor, apoi 
o luă la fugă, tăind umbrele, sărind ca la o cursă cu obstacole 


peste pietrele și ramurile care-i apăreau în cale. O mână o ţinea 
pe sac, ca să nu se bălăbăne, cu cealaltă dădea la o parte 
crăcile din faţa ochilor. Pașii lui scoteau un zgomot scrâșnit pe 
acele de pin ale pădurii. Ultimii metri îi parcurse în goană și 
ieși din petele de lumină ale pădurii în strălucirea de pe drum, 
acolo unde parcase mașina. 

Un jeep verde-închis, al serviciului parcului, trăsese chiar 
lângă ea. 

Un jandarm cu o pălărie Smokey the Bear ședea pe capotă. 

Nu e înarmat și e singur, gândi Jeffers. 

Acţionează rapid! își ordonă. Cercetă iute împrejurimile. Nu 
mai era nimeni prin preajmă. Ochii lui studiară jeep-ul. Nu văzu 
vreo antenă de radio pe mașină, nicio armă fixată de bord. Se 
uită la jandarm și văzu că nu avea niciun emiţător fixat la 
centură. E singur și nu bănuiește nimic, gândi Jeffers. Se mai 
apropie cu câţiva pași și văzu că omul era, de fapt, un băiat. Un 
student care lucra pe timpul verii. Vâri mâna în sac și simţi 
metalul sigur al armei automate. O poţi face. O poţi face și 
nimeni nu va ști nimic. 

Apoi însă, în sinea lui, strigă: Controlează-te! Ce ești tu? Un 
ucigaș de doi bani, dintr-un magazin universal? 

Scoase mâna din sac, cu aparatul Nikon în ea. 

Făcu semn cu mâna și băiatul îi răspunse. 

— Bună, zise Jeffers. i-am auzit claxonul. Mi-ai stricat 
pozele. 

— Îmi pare rău, spuse băiatul. Jeffers văzu că era un tip 
nereușit, cu ochelari cu rame de metal. Era slăbuţ și Jeffers își 
dădu seama că n-ar fi fost în stare să-i ţină piept. Nici fizic, nici 
intelectual. Numai că zona asta e interzisă. Nu e voie să vii cu 
mașina până aici. N-ai văzut panoul? 

— Ba da, dar jandarmul Wilkerson mi-a spus că e-n ordine, 
după ce am dat de cuibul bufniței. 

— Poftim? 

— Wilkerson, de la sediul central din capitală. El e tipul cu 
care discută toţi fotografii amatori de natură, atunci când vor 
să intre în zone interzise. E destul de simplu, zău așa. Ştiai că 
acum un an am găsit un cuib de vultur? 

— Aici? 

— Da, mă rog, nu chiar aici, dar în zona asta. Jeffers făcu un 
gest larg cu braţul, arătând spre o direcţie nedefinită. Şi eu m- 


am mirat. Mi-au publicat fotografiile în Wildlife Magazine și cei 
de la Societatea Audubon au venit buluc, ca la paradă, prin 
pădure. A fost chestie mare, zău așa. Nu erai aici? 

— Nu, e primul an. 

— Zău că sunt surprins că n-ai auzit. Cred c-au pus una 
dintre fotografii la sediul vostru. 

— Ai, hm, vreun permis sau așa ceva? 

— Sigur, spuse Jeffers. Trebuie să fie în dosarul vostru cu 
fotografii de la birou. Probabil chiar sub fotografia vulturului. 

— Va trebui să verific, spuse băiatul. Nu știam că avem un 
asemenea dosar. 

— Nicio problemă. Verifică la numele meu: Douglas Jeffers. 

— Ești profesionist? 

— Nu, răspunse Jeffers. Mi-aș dori să fiu. Vreau să spun că 
am vândut câteva fotografii. Una chiar și celor de la National 
Geographic, dar n-au publicat-o. De fapt e un hobby. Eu sunt 
agent de asigurări. 

— Mă rog, spuse jandarmul. Tot va trebui să verific. 

— Se-nţelege. Pe tine cum te cheamă, ca să-i spun lui 
Wilkerson, dacă va fi nevoie. 

— O, mă cheamă Ted Andrews. Jandarm Ted Andrews. 
Zâmbi. Când o să mă obișnuiesc să mă prezint așa, va trebui să 
mă duc înapoi la școală. 

Jeffers zâmbi. 

— Oricum, aproape că terminasem pentru ziua de azi. Vreau 
doar să mă întorc ca să văd dacă n-am lăsat cutii de filme sau 
alte chestii prin jur. Nu-mi place să fac mizerie. 

— Mă bucur să aud asta. Nici n-ai crede ce lasă unii oameni 
în urma lor. Și eu sunt cel care trebuie să facă curăţenie. 

— Ești cel mai mic în grad? 

— Exact, râse băiatul. 

— În urma mea nu va trebui să strângi, spuse Jeffers. Du-te 
să verifici dosarul și data viitoare am să trec pe la biroul vostru, 
ca totul să fie în ordine. 

— Ar fi foarte bine, spuse tânărul. Se îndreptă spre jeep-ul lui 
și Jeffers îi privi intens spinarea. Aș putea s-o fac acum și ar fi 
teribil de ușor. Măsură distanţa. Doar un foc, nimeni n-ar auzi 
nimic. Nimeni n-ar ști. Mâna lui se încleșta pe patul armei, dar 
o lăsă să cadă la loc, în sac. li făcu în schimb semn, privind cum 
jeep-ul trece pe lângă mașina lui, hurducându-se pe drum. 


— Fir-ar să fie, își spuse Jeffers cu răceală. Fir-ar a dracului 
de treabă! 

O clipă simţi o furie de nestăpânit și nevoia cumplită de a 
distruge ceva cu propriile lui mâini. Trase adânc aer în piept. Și 
încă o dată. Scuipă pe jos, curățându-și gura de gustul amar de 
fiere. Cineva va plăti pentru asta, gândi. 

Dar cu voce tare, deși nu era nimeni să-l audă, spuse: 

— Trebuie să rămână în viaţă. 


UNSPREZECE 
O călătorie în New Hampsire 


16 


Inspectorul Mercedes Barren conducea repede prin aburii 
strălucitori ai luminilor cenușii-verzui ale autostrăzii, care 
învingeau întunericul dimineţii timpurii. Era aproape de ora 
trei și la barieră nu se afla aproape nimeni. Din când în când, 
câte un tractor cu trailer trecea în viteză în depărtare, la limita 
dintre luminile autostrăzii și întunericul nopţii, gemând ca un 
animal mare, cu inima frântă de durere. Apăsă puternic pe 
accelerator, de parcă ar fi putut transforma viteza motorului în 
energie pentru propriul ei corp. Era epuizată, dar nu putea să 
doarmă. Ştia că imaginile pe care le purta în minte și care 
parcă o ardeau, imagini aruncate în grabă în punga de hârtie 
de pe bancheta de lângă ea, n-o vor lăsa să doarmă un timp. 

Mașina vibra în jurul ei și se strădui să lase sunetul s-o înece, 
să ia cu el teroarea ultimelor ore. Refuza să se gândească la 
locuinţa lui Douglas Jeffers, deși o ultimă imagine nu-i ieșea din 
minte. Putea vedea sticla spartă și zeci de rame de fotografii 
rupte sau îndoite zăcând pe podea. Sub imboldul panicii și al 
ororii, în cele din urmă rupsese pur și simplu fotografiile, în 
căutarea imaginilor ascunse. Resturile artei lui Douglas Jeffers 
zăceau aruncate, una peste alta, la întâmplare, în camera de zi 
a apartamentului, chipuri sfâșiate și imagini sfârtecate privind- 
o distruse. Luase sacul cu alimente care făcuse parte din 
înșelarea portarului curios și-l golise pe podea. Umpluse apoi 
punga de hârtie cu fotografiile ascunse, îndoite, șifonate, rupte 
în graba și nerăbdarea ei. La plecare, când închisese și încuiase 
ușa apartamentului, se simţise de parcă ar fi trecut dintr-un 
coșmar într-o stare de veghe plină de teamă; ca și cum s-ar fi 
trezit dintr-un vis urât la zgomotul făcut de un hoţ care spărgea 
un geam sau al pârâitului focului într-o altă cameră. La dreapta 
ei, un uriaș avion de transport vui când decolă de pe aeroportul 
din Newark, în timp ce în stânga ei tancurile masive de 
depozitare a benzinei din portul Newark luceau în lumina 
reflectoarelor. Avu sentimentul că nu se află la locul ei, 
înconjurată fiind de tehnologie, în timp ce urmărea ceva 


preistoric. Când autostrada se îndepărtă de țărm și pătrunse în 
zona rurală întunecată, se simţi mai bine. Se aplecă și privi 
cerul negru, zărind luna ce atârna jos de tot, deasupra unor 
copaci și clădiri. 

— Noapte bună, lună, spuse cu voce tare, cuvintele răbufnind 
parcă dintr-o amintire de demult: „Noapte bună, odaie, noapte 
bună, oaie și vouă, ursuleţi, mici și nătăfleţi, noapte bună, casă, 
mică și frumoasă, noapte bună, doamnă, în amurg de toamnă, 
noapte bună oricui, noapte bună nimănui...” 

Încercă să-și aducă aminte cui anume îi mai ura cartea 
noapte bună, dar, după atât de mulţi ani, nu mai știa. Mănușilor 
din lânică? Puilor de pisică? Işi văzu nepoata așezata pe 
genunchi, cu capul aplecat și cu ochii închiși, cu biberonul 
căzându-i din gură, pradă somnului adânc al copilăriei. Işi 
aminti cum cuvintele cărţii aveau întotdeauna efect, dar 
niciodată nu se oprea din citit înainte de sfârșit, chiar dacă 
Susan adormise. 

— Noapte bună, lună, spuse din nou. 

Fotografia nepoatei ei o găsise în spatele unui portret mare 
în culori, reprezentând din profil trei copii africani înfometați, 
ai căror ochi larg deschişi și burți proeminente strigau parcă în 
suferință. Era poate a cincisprezecea sau a douăzecea 
fotografie pe care o rupsese în căutarea ei disperată. Depășise 
limita autocontrolului atunci când rupsese rama cu mâinile. O 
bucată de sticlă crăpase, tăind-o la degetul cel mare, nu adânc, 
dar destul ca să stropească fotografia cu sânge proaspăt. 

În primul moment nu-și recunoscuse nepoata. Văzuse prea 
multe trupuri devastate în locuinţa lui Jeffers, ca să poată face 
imediat deosebirea. Pe urmă însă, forma membrelor îi trezi 
brusc amintirea și părul blond ca paiul, vizibil chiar și în 
fotografia alb-negru, o șocase ca fiind cunoscut. Trăsăturile 
erau destinse; fotografia fusese luată dintr-un unghi jos și dintr- 
o parte, omiţând ceva din oroarea fotografiilor de la locul 
crimei, la care se uitase de atâtea ori. Observă imediat 
diferenţa dintre portretul tandru pe care i-l făcuse Jeffers, chiar 
și în grabă, și fotografiile clinice, luminoase, oribile făcute de 
cei de la medicina legală și de colegii ei la câteva ore după ce 
Jeffers dispăruse în noapte. În fotografia pe care o ţinuse în 
mână, Susan părea că doarme și îi era recunoscătoare pentru 
acest lucru mic. 


Privise îndelung fotografia. Nici nu mai știa cât timp se 
uitase la ea. Nu plânsese, dar avusese impresia că cineva îi 
smulge sufletul. O pusese apoi cu grijă, aproape cu tandrete, 
deoparte, înainte de a-și continua cumplita sarcină de a 
controla și celelalte rame. 

Credea că era calmă și că se stăpânea, dar mâinile îi 
tremurau nestăpânite când, în cele din urmă, așezase fotografia 
nepoatei ei în teancul ce creștea văzând cu ochii al celorlalte 
victime și se pregătise de plecare. 

Conducând prin întuneric, își spuse: Nu știu cine sunteţi, dar 
sunt aici cu voi. 

Sunt aici. Sunt aici. Știu. Acum știu totul. 

Și am să îndrept lucrurile. 

Strânse volanul în mâini și se îndreptă iute spre dimineaţă. 


Martin Jeffers nu putea dormi. Nici nu voia. 

Stătea în mijlocul locuinţei lui, singura lumină fiind cea a 
unei lămpi de birou dintr-un colț. Dezbătea cu sine însuși o 
singură problemă, dacă era mai bine să știe sau nu. Se întreba 
dacă, presupunând că inspectorul dispăruse, așa cum își 
închipuia că se întâmplase, și că fratele lui se va întoarce, așa 
cum știa că o va face, misterios și deștept ca de obicei, va 
trebui să revină, pur și simplu, la starea dinainte, la pacea 
obișnuită, nu prea confortabilă, ce exista între cei doi fraţi. 

Nu știa dacă va avea puterea să impună din nou această 
stare de normalitate vieţii lui. A 

Încercă să-și imagineze cum va da ochii cu fratele său. În 
imaginația sa, se vedea sever, acuzator, puternic, învestit brusc 
cu forţele ce-i caracterizau pe primii născuţi, respingând cu 
ușurință glumele și tachinăriile fratelui său, până când Douglas 
Jeffers se va da bătut în faţa lipsei lui de milă și va spune 
adevărul. 

Și pe urmă ce va face? 

Martin Jeffers își îngropă fața în mâini, încercând să se 
ascundă de imaginea pe care el singur o crease. Ce va spune? 
Nu și-l putea imagina pe fratele său mărturisind, în lacrimi, 
crima care o adusese pe inspector în viaţa lor. Ce va spune? Îmi 
pare rău, Marty, dar am agăţat-o pe fata aia și totul mergea de 
minune, până a spus nu, și-atunci m-am cam lăsat dus de val, 
știi și tu, și poate c-am folosit cam prea multă forță. Sunt 


puternic, Marty, și uneori uit lucrul ăsta și deodată nu mai 
respira, dar zău că n-a fost din vina mea, ci dintr-a ei, și oricum 
altcineva și-a asumat crima, așa că de ce să mai facem ceva? A 
trecut, nu mai e, dacă te gândești bine, nici n-a fost vreodată. 

Se ridică în picioare și începu să umble prin camera 
întunecată. A 

Ştiam eu, știam eu, știam eu, își spuse. Intotdeauna a fost 
nestăpânit, întotdeauna a crezut că poate face tot ce vrea. Nu 
era ca mine, nu era organizat, răbdător. Nu pot suporta genul 
ăsta. Niciodată nu m-a ascultat. 

A omorât-o pe fata aia, fir-ar să fie! 

Va trebui să plătească. 

Martin Jeffers se așeză din nou. 

De ce? 

La ce-ar servi? 

Se ridică din nou pentru ca apoi, la fel de repede, să se lase 
să cadă pe scaun. 

De ce te pripești să tragi concluzii? Se adresa lui însuși la 
persoana a doua, ca la o dezbatere. 

Mercedes dispăruse. Oricum era nebună. De ce te grăbești 
să crezi ce-i mai rău despre Doug? Ai petrecut prea mult timp 
cu cei din grupul de terapie. Ai auzit prea multe minciuni, prea 
multe înșelătorii, prea multe reconstituiri false. Ai auzit cum 
vina e aruncată pe seama altora, niciodată asumată de cel cu 
adevărat vinovat. Ai auzit orori după orori, an după an și 
niciodată nu s-a schimbat nimic și, în cele din urmă, povestirile 
astea ţi-au deformat complet gândirea, astfel că acum ești 
dispus să tragi imediat cele mai ridicole concluzii. 

Culcă-te. Dormi și tu puţin. Lucrurile se vor limpezi. 

Zâmbi. Asta nu prea e genul de atitudine pe care patru ani de 
medicină, plus alţi patru ani de internat și rezidenţă la spitalul 
de boli mintale l-ar sugera. Unde a scris Freud că lucrurile se 
rezolvă de la sine? Ce abordare neojungiană mai e și asta? Ai 
luat-o din vreo revistă sau dintr-o lectură de specialitate? Poate 
că de la Dear Abby sau Ann Landers? Când ai mai văzut ca 
lucrurile să se rezolve de la sine? Se auzi râzând, scurt, și 
sunetul trezi un ecou găunos în apartament. Totuși, unul dintre 
principiile profesiunii lui era să aștepte evenimentele mai 
degrabă decât să le provoace și asta era în perfectă ordine. 

Vom vedea, își zise. 


Vom vedea ce are inspectorul Barren de spus - dacă mai 
apare vreodată. 

Vom vedea ce are Doug de spus. 

Și după aceea ne vom gândi la ce e de făcut. 

Hotărârea de a aștepta să se întâmple ceva i se păru ca un 
plan de acţiune. Îi făcu plăcere și, brusc, se simţi obosit. Iisuse, 
își spuse, cum ai vrea să ajungi la o dezlegare a încurcăturii 
ăsteia dacă nu te odihnești puţin? 

Se ridică din nou și se uită la un mic ceas digital ale cărui 
cifre clipeau roșii. Era ora patru dimineaţa. Se întinse și căscă. 
Își ordonă: în pat cu tine. Mintea îi răspunse cu promptitudine 
militară: Da, să trăiţi. 

Făcu trei pași spre dormitor. 

Lucrurile se vor rezolva de la sine. 

Se auzi soneria de la intrare. i 

Un sunet strident, enervant, care-i străpunse inima. Îl sperie 
rău de tot și, fără să vrea, tresări. 

Trase adânc aer în piept. 

— Cine-o fi? se întrebă. 

Dumnezeule, gândi. 

Mai trase o dată aer în piept. Ce naiba? E patru dimineaţa. 

Soneria se auzi din nou, insistent. 

Cu mintea învolburată, nemaiștiind ce să creadă, se îndreptă 
spre ușă. Avea un vizor mic, rotund și se uită prin el. 

Afară se afla Mercedes Barren. 

Inima îi sări din loc și, brusc, îl cuprinse ameţeala și i se făcu 
greață. Simţi nevoia să vomite. Luptă cu această senzaţie și 
întinse mâna spre clanţă. 


De cum auzi că ușa începe să se deschidă, inspectorul Barren 
duse mâna la spate, acolo unde, sub tricou, vârâse pistolul de 
calibrul nouă milimetri, în centura de la blugi. Îl scoase și-l 
aţinti înainte, în spatele sacului de hârtie pe care-l ţinea în 
cealaltă mână. 

Când ușa se deschise, îl ridică la nivelul ochilor. 

Împinse ţeava în faţă, astfel că se opri ameninţător la câţiva 
centimetri de nasul lui Martin Jeffers. 

Îl văzu cum păleşte și face, surprins, un pas înapoi. 

— Nu mișca, spuse, cu o voce glacială și egală. E aici? Dacă 
minţi, te omor. 


Martin Jeffers scutură din cap. 

Gesticulând cu arma, Mercedes se strecură înăuntru. Privi 
iute în jur. Simţea că erau singuri, dar nu voia să se încreadă în 
senzațiile ei. 

— Te rog, inspectore, lasă arma jos. Nu e aici și tot nu știu 
unde e. 

— Am să te cred după ce arunc o privire prin casă. Se mișcă 
astfel încât să se poată uita în cealaltă cameră. După o 
cercetare rapidă, fără să miște prea mult arma, astfel ca să 
poată s-o îndrepte în orice moment spre Martin Jeffers, se 
întoarse spre camera de zi și-i făcu semn doctorului să se 
așeze. 

— Nu-mi vine să cred... începu Martin Jeffers, dar Mercedes 
i-o tăie scurt. 

— Puțin îmi pasă de ce-ţi vine sau nu-ţi vine să crezi. 

Tăcură amândoi. După o clipă, Martin spuse: 

— Trebuia să ne întâlnim ieri-dimineaţă. Nu aici. Nu acum. 
Ce se întâmplă? Și, te rog, lasă jos arma. Mă sperie de moarte. 

— Așa și trebuie. Şi-o s-o las jos când o să vreau eu. 

Se priviră în continuare. 

— Unde e? întrebă Mercedes. 

— Ti-am spus că nu știu. 

— Nu poţi să dai de el? 

— Nu știu. Nu. Poate. Nu știu. Dar, cu siguranţă, n-am să... 

— Nu am prea mult timp. Nimeni nu are. 

Martin Jeffers reuși să-și revină. Nu luă în seamă declaraţia 
ei misterioasă. 

— Ascultă-mă, inspectore, ce cauţi aici în toiul nopţii? Aveam 
întâlnire și n-ai venit și acum apari la mine acasă, la patru 
dimineaţa, și mă ameninţi cu o armă. Ce naiba se petrece aici? 

Inspectorul Barren şedea pe un scaun din faţa lui. Tot mai 
agita arma. Scoase din buzunar plicul cu cheia de la 
apartamentul lui Douglas Jeffers și-l aruncă spre fratele 
acestuia. 

Martin se uită la el. 

— De unde naiba îl ai? 

— De pe biroul tău. 

— Ai intrat aici? Iisuse, ce fel de copoi mai ești și tu? 

— Mi-ai fi dat-o de bunăvoie? 

— Nici mort. 


Jeffers dădu să se ridice, furios și ultragiat. 

Mercedes ridică arma. 

Jeffers se uită la ea și se așeză la loc. 

— Ameninţările sunt puerile, spuse. 

— Am fost în locuinţa fratelui tău, zise ea. 

— Ei și? 

Mercedes așezase punga de hârtie la picioarele ei. Băgă 
mâna înăuntru și scoase fotografia Susanei. l-o aruncă lui 
Martin Jeffers, care o privi mai multe secunde. 

— E nepoata mea, spuse Mercedes cu amărăciune. 

— Da, dar... 

— Am găsit-o în locuinţa fratelui tău. 

Capul lui Martin Jeffers se răsuci brusc. Respira greu. 
Bolborosi: 

— Mă rog, trebuie să existe o explicaţie... 

Glasul ei era ca o dimineaţă îngheţată: 

— Există. 

— Vreau să spun că, probabil... 

Mercedes îl întrerupse: 

— Nu încerca să găsești naibii vreo scuză tâmpită. 

— Vreau să spun c-ar fi putut s-o capete în diferite feluri... La 
urma urmelor, e profesionist. 

Mercedes nu răspunse. Băgă doar mâna în punga de hârtie și 
mai scoase o fotografie. O lăsă să cadă în faţa lui Martin Jeffers, 
care privi din nou îndelung cele două fotografii. 

— Dar asta nu-i aceeași persoană, spuse în cele din urmă. 

Mercedes arunca altă fotografie în faţa lui. 

O privi, apoi se așeză din nou pe scaun. 

Mercedes respira greu, ca la sfârșitul unei curse lungi. 

Mai aruncă o fotografie, apoi alta și încă una și încă una, 
până când goli toată punga în poala fratelui. 

— Nu pricepi? Nu pricepi? Nu pricepi? repeta când fiecare 
fotografie cădea în faţa lui. 

Martin Jeffers privi în jur disperat, ca și cum ar fi căutat ceva 
de care să se apuce. 

— Şi-acum, spuse ea, abia ţinându-și furia în frâu, spune-mi 
unde e? Unde e fratele tău? Unde? Unde? Unde? 

Martin Jeffers își prinse capul în palme. 

Mercedes sări lângă el, trăgându-l înapoi de umăr. 

— Dacă plângi, te omor, îi zise cu răutate. Nu știa dacă avea 


sau nu de gând s-o facă, numai că, dintr-odată, simţi că n-ar fi 
putut suporta ideea că fratele ucigașului varsă o singură 
lacrimă pentru el, pentru Douglas Jeffers, pentru oricine 
altcineva cu excepţia celor care se aflau, în fotografii, în faţa 
lui. 

— Nu știu, spuse cu vocea tremurând de încordare. 

— Ba știi! 

— Nu! 

Îl privi fix. Jeffers se uita la fotografii. 

Vocea ei era plină de o furie stăpânită: 

— O să-l găsești? 

Jeffers șovăi, două răspunsuri luptându-se în mintea lui. 

— Da, spuse în cele din urmă. Poate. Pot încerca. 

Mercedes se lăsă să cadă pe un scaun. Acum îi venea ei să 
plângă. 

Dar nu făceau decât să stea faţă în faţă, holbându-se la golul 
dintre ei. 


Lumina zorilor îi găsi așezați, în tăcere, printre fotografii. 
Martin Jeffers, cu mintea fierbând de emoţii stăpânite, rupse 
primul tăcerea: 

— Bănuiesc că, în ce te privește, primul lucru pe care trebuie 
să-l faci e să iei legătura cu șefii tăi și să le spui ce crezi c-ai 
descoperit... 

— Nu, răspunse inspectorul Barren. 

— Mă rog, poate ar trebui să vorbim cu cei de la FBI, 
continuă Jeffers, fără să-i ia în seamă refuzul. Au un birou în 
Trenton și cunosc vreo doi agenţi. Bănuiesc că dispun de cele 
necesare ca să ne ajute... 

— Nu, zise ea din nou. A 

Jeffers se uită la ea. Il cuprinse, brusc, furia. IÎncerca să se 
abţină, dar oboseala și tristeţea dădură frâu liber cuvintelor. 

— Ascultă-mă, inspectore, dacă-ţi închipui c-am să te ajut să- 
mi vânezi fratele ca să-ţi satisfaci o vendetă personală, te 
înșeli! Mai rău, ești nebună! Scoate-ţi chestia asta din cap și 
șterge-o naibii de-aici! 

Inspectorul Mercedes Barren se uită la Martin Jeffers. 

— Nu înţelegi, spuse încet. 

— Ei bine, inspectore, am impresia că ești foarte bună când e 
vorba să ameninţi oamenii cu împuţita aia de armă... se miră că 


folosise un cuvânt atât de urât. Dar nu prea ești bună când e 
vorba de amănunte. Dacă fratele meu a comis crime, ei bine, 
există o procedură precisă pentru anchetarea lui... 

Avea sentimentul neliniștitor că mai rostise aceste cuvinte și 
înainte și că fuseseră la fel de inutile. 

— N-o să meargă, spuse. Înfrângerea era ca o sfidare. 

— De ce naiba nu? 

— Din cauza mea. 

Oftă adânc și simţi cum oboseala îi pătrunde corpul și 
mintea. Martin Jeffers se uită la ea, conștient că ceva nu era în 
regulă; trecu, fără efort, în postura lui profesională, așteptând, 
liniștit, răbdător, știind că, până la urmă, explicaţia va veni. 

Tăcerea se umplu de lumina slabă a dimineţii. 

— Din cauza mea, spuse inspectorul din nou. 

Trase adânc aer în piept. N 

— Sunt cea mai bună, știi lucrul ăsta? Intotdeauna am fost 
cea mai bună. Am făcut, o dată, o greșeală, și am rămas cu o 
cicatrice care să-mi amintească de ea. Dar asta a fost tot. Am 
supravieţuit. Mi-am revenit. N-am mai făcut alte greșeli. 
Indiferent de caz, întotdeauna am fost cea mai bună. 
Informaţiile pe care le-am obţinut, dovezile de care am făcut 
rost, arestările pe care le-am făcut, totul! Intotdeauna am 
procedat corect. Întotdeauna am avut dreptate. Întotdeauna am 
făcut ce trebuia. Când m-am ocupat eu de un caz, concluzia a 
fost una singură: vinovaţii erau prinși. Pe urmă ajungeau la 
pușcărie. Indiferent de ce avocat aveau, ce apărare. Alibiuri? 
Nici vorbă. Le spulberam pe toate... 

Izbuteam întotdeauna, știi? Trebuia. Oamenii mi-au furat 
toată viața și nu aveam nicio putere ca să mă opun. Dar când 
am ajuns poliţist n-a mai fost așa. Am avut dreptate. 
Întotdeauna, întotdeauna am avut dreptate. 

Își azvârli capul pe spate și privi în sus. După o clipă, se uită 
la Martin Jeffers. 

— Trebuie să înţelegi: nu am dovezi. 

Martin Jeffers clătină din cap. 

— Ce vrei să spui? Uită-te la fotografiile astea. 

— Fotografiile nu există. 

— Ce naiba tot spui? Apucă un teanc de fotografii și le agită 
în direcţia ei. Vii aici și-mi zici că fratele meu a comis aceste, 
aceste... Se împletici când să rostească cuvântul, după care 


continuă grăbit... Și acum îmi spui că nu există dovezi! Ce 
naiba? 

— Nu există. 

Jeffers se lăsă pe spate și-și încrucișă braţele la piept, furios. 

— Abia aştept să-ți aud explicaţia. 

— De fiecare dată am procedat corect, înţelegi? Până acum. 
De data asta când, în sfârșit, am dat de ceva ce înseamnă cu 
adevărat totul pentru mine, am dat-o în bară. Am stricat totul, 
întinse mâna și apucă câteva fotografii. 

— Am intrat prin efracţie în casa ta. Am furat cheia. Am 
intrat în casa lui. Cu mult peste ce se înţelege printr-o anchetă 
ilegală... 

— Un simplu aspect tehnic! 

— Nu! strigă ea. E vorba de regulament. Mai mult: asta-i 
realitatea! 

— Atunci, spuse el, încercând din greu să rămână calm și să 
analizeze lucrurile, de ce nu te duci la FBI? Arată-le, măcar, 
fotografiile. 

— Nu pricepi, spuse Mercedes. Ne ducem la FBI și eu spun: 
aș dori, domnule agent, să vă arăt fotografiile unor crime, pe 
care le-am obţinut în timpul unei anchete. Primul lucru pe care 
îl vor face va fi să mă întrebe ce anchetă. Şi eu o să spun: nu, 
de fapt sunt în concediu medical. Asta o să le dea ideea să-l 
sune pe șeful meu, care o să le spună că eram înnebunită și 
obsedată și, Doamne, sper că se simte bine. Dar n-o să le 
spună: Credeţi-o, pentru că nici el nu crede. Pe urmă ei or să-i 
cheme pe cei de la omuciderile districtuale, care le vor zice: da, 
e așa de când nepoata ei a fost omorâtă și, sigur, am rezolvat 
cazul și l-am arestat pe tip, e condamnat la un miliard de ani de 
pușcărie. Și Domnul Agent FBI o să afle că am acces la sute de 
fotografii de genul ăsta, mă rog, nu chiar la fel, dar destul de 
asemănătoare și o să tragă concluzia că sunt nebună și-atât. 
Sfârșitul poveștii... 

— Să presupunem că eu aș zice... 

— Ce să zici? Că te-am convins în legătură cu fratele tău? 
Domnul Agent o să-și închipuie că suntem amândoi scrântiţi. 
Dar chiar dacă ar gândi că „poate”, nimic mai mult decât 
„poate”, tot n-ar servi la nimic, căci l-ar verifica pe fratele tău 
pe calculator și rezultatul ar fi zero. Mă rog, nu chiar zero. 
Pentru început ar afla că fratele tău are permis de intrare la 


Casa Albă, eliberat de Serviciul Secret, căci asta am găsit și eu 
când am verificat. Şi știi ce va face după aia? Îţi spun eu. Va 
întocmi un raport scurt și-l va pune la dosar, la cazuri de 
nebunie. Cu alte cuvinte: nimic. 

— N-ai putea să-i convingi pe colegii tăi? 

— Şi ei cred că sunt nebună. 

Își miji ochii. 

— Desigur au dreptate. 

Martin Jeffers privi în jur, întrebându-se ce va urma. 

— Ce vrei, deci, să faci? o întrebă. 

— Să-l găsesc. 

— Ca să-l poţi omorî? 

Inspectorul Barren șovăi. 

— Da, spuse. 

— Nici nu te gândi la asta. 

— Aș fi putut să te mint și să spun că nu, zise ea. 

— Așa e. Ai fi putut. Un punct pentru sinceritatea ta. 

O privi cu amărăciune și ea-i întoarse privirea cu aceeași 
intensitate. 

— Foarte bine, zise Mercedes. Mai uită-te o dată la 
fotografiile alea. Uită-te bine de tot și gândește-te un minut la 
ele și pe urmă propune-mi un compromis. 

Jeffers răspunse iute. 

— Îl găsim, îl arestăm și-l punem în faţa faptelor și va 
mărturisi. 

— Pe naiba. 

— Inspectore, am o mare experienţă cu oameni care au comis 
multiple crime. Aproape întotdeauna vor să se umfle în pene cu 
ce au făcut... 

Se opri brusc. Dumnezeule! gândi. Vorbesc despre Doug! 

Se ridică și porni clătinându-se prin cameră, ca și cum s-ar fi 
îmbătat cu amintiri. 

— E o nebunie... 

— Cred c-am mai spus-o, zise ea. 

— E fratele meu! E unul dintre cei mai buni în meseria lui! E 
jurnalist. E artist. Nu se poate să fi făcut una ca asta! Nue 
genul lui! Niciodată n-a fost violent... 

— Nu? 

Se priviră. Amândoi știau că încăperea era plină de negări, 
neîncredere, neliniște și stânjeneală. Inspectorul Mercedes 


Barren gândi: Asta e singura mea șansă. Nu se va întoarce 
niciodată la el acasă. Va dispărea. Va fi ca și cum ţara asta l-ar 
fi înghiţit și s-ar fi pierdut pentru totdeauna. Dacă fratele lui 
nu-mi va oferi veriga de legătură, nu va exista nicio cale de a 
ajunge la el. 

Înghiţi în sec și se strădui ca disperarea și spaima pe care le 
simţea pulsând în corp, aidoma sângelui, să nu i se citească pe 
chip. 

Martin Jeffers se uită la inspectorul Barren, încercând și el 
să-și împietrească chipul asemenea unei măști care să-i 
ascundă sentimentele. Nu pot s-o scap din ochi, gândi. Dac-o 
fac, va porni pe o cale care o va conduce cu siguranţă la crimă. 

Apoi un alt gând, mai dureros, îi veni în minte: trebuie să aflu 
eu însumi ce a făcut Doug. 

Simţi cum între el și inspector există o legătură aproape 
palpabilă, că țelul lor e același, dar teribil de diferit. Spuse cu 
bruscheţe în glas: 

— Dacă te ajut să-l găsești, astfel încât să putem rezolva 
inteligent lucrurile, trebuie să-mi promiţi. 

— Ce să-ţi promit? 

Martin Jeffers se opri. Nu era sigur. Trase adânc aer în piept. 

— Să-mi promiţi că n-o să începi să tragi. Să-mi promiţi că o 
să asculţi. Promite-mi, fir-ar să fie, că n-ai să-l omori! E fratele 
meu, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă nu, nici nu te gândi la 
asta. 

Mercedes nu se grăbi să accepte. Lasă-l să creadă că 
chibzuiești, își spuse. 

— Mă rog, îţi promit că te las pe tine întâi. După aia fie ce-o 
fi. 

O spuse cu seriozitate, cu încredere în glas. 

Ştia că era o minciună gogonată. 

— Bine, zise el, cu recunoștință măsurată. Așa e drept. 

Nu o crezu nicio clipă. 

Nu făcură nimic prostesc, de genul unei strângeri de mână în 
legătură cu această treabă pe viaţă și pe moarte. Se așezară 
amândoi mai bine în scaun și priviră înainte, așteptând clipa 
următoare, cu revelaţiile pe care le va aduce. 


Lumina strălucitoare a dimineţii îi învăluia, impunând 
gândurilor lor o oarecare claritate, raționalitate. In cele din 


urmă, inspectorul Barren sparse tăcerea cu o întrebare 
firească: 

— Așadar, spuse ea fără ocolișuri, de unde începem? Ce ţi-a 
spus în legătură cu ce avea de gând să facă? 

— Nu mare lucru. Mi-a spus că pleacă într-o călătorie 
sentimentală. Astea au fost exact cuvintele lui. l-am atras 
atenţia că nu prea avem motive să fim sentimentali. 

— Trebuie să fi spus mai mult. 

Martin Jeffers închise o clipă ochii, imaginându-și-l pe fratele 
lui în cantina spitalului, rânjind ca de obicei. 

— Mi-a zis că se duce să viziteze câteva amintiri. N-a precizat 
ce fel de amintiri. 

— Tu ce crezi? 

— Nu sunt sigur. 

— Nici nu e nevoie să fii sigur. 

Jeffers tăcu, gândindu-se. 

— Ei bine, presupunând că toate astea sunt adevărate - făcu 
semn cu mâna în direcţia fotografiilor - am impresia că vorbea 
despre două feluri de amintiri. Primele, evident, sunt amintirile 
pe care le are din copilăria noastră. Cel de-al doilea grup, 
desigur, sunt amintirile legate de aceste - se poticni - 
evenimente. 

Jeffers credea că vocea îi suna calm și reţinut. O ura. 

— Sau, cel mai probabil, o combinaţie între ele. 

Mercedes se simţi brusc înviorată, de parcă toată oboseala i 
se scursese din trup. Gândurile i-o luară la goană. Se ridică și 
începu să bată camera cu pași mari, lovind cu pumnul în palma 
mâinii celeilalte, gândind. 

— De obicei, spuse ea, procesul deductiv pentru polițiști 
constă în a-și imagina de ce și cum anume s-a petrecut un 
anumit lucru. În general, aceste două aspecte sunt legate între 
ele... își dădu seama că adoptase aproape același ton de 
prelegere pe care-l avea Martin Jeffers. Nu dădu nicio 
importanţă acestui lucru și continuă. Doar rareori ni se cere să 
anticipăm... 

— Meseria mea e la fel, spuse Martin Jeffers. 

Mercedes încuviinţă. 

— Acum însă trebuie s-o facem. 

Citi aprobarea în ochii lui. 

— Să presupunem o clipă că ne vor fi necesare luni de zile ca 


să aflăm la ce caz se referă fiecare dintre fotografii... 

— Așa e. Şi nici nu știm care sunt priorităţile lui, deși ele îi 
vor influenţa itinerarul, exclamă Jeffers. 

— Ne vom ocupa, deci, de celălalt tip de amintiri: personale. 

— Şi aici problema e aproape aceeași. N-avem cum să știm 
care sunt priorităţile lui. Nici nu știm în ce ordine va călători. 

— Dar putem, măcar, să avem unele bănuieli. 

— Nu vor fi nimic altceva decât simple bănuieli. 

— Ajunge și-atât! Cel puţin vom face ceva! 

Jeffers încuviinţă. 

— Mă rog, pentru început, am fost abandonaţi în New 
Hampshire. Probabil că New Hampshire se află pe lista lui de 
locuri care trebuie vizitate. 

— Ce înţelegi prin abandonaţi? 

Răspunsul lui Martin Jeffers veni ca o plesnitură de bici: 

— Daţi de suflet! Goniţi! Lăsaţi de izbeliște! Aruncaţi în 
stradă! Ce naiba credeai? 

— Iartă-mă, spuse, mirată de furia lui bruscă. Nu știam ce 
vrei să spui. 

— Ştii ce, zise el serios, nu-i nimic prea neobișnuit în asta. 
Mama noastră era oaia neagră a familiei. A fugit de-acasă cu un 
tip care tocmai terminase armata. Au lucrat într-un iarmaroc... 
știi, dădeau spectacole prin târgurile care se organizează în 
toată ţara. După câte știm, nu s-a măritat niciodată cu tipul ăla. 
Oricum, a apărut Doug. Pe urmă eu. Nu cred că vreunul dintre 
ei ţinea prea tare la copii. Mai întâi a plecat el, pe urmă ea a 
aranjat să fim adoptați de niște veri. Ar fi trebuit să ne aducă 
aici, în New Jersey, dar bănuiesc că n-a mai avut răbdare, căci 
ne-a lăsat în New Hampshire. În Manchester, mai precis. 

Șovăi. 

— Încă îmi mai aduc aminte totul despre nenorocita aia de 
secţie de poliţie în care am așteptat. Lumina era chioară și 
pereţii erau plini de desene și de cuvinte pe care nu eram în 
stare să le descifrez, dar despre care știam că nu e voie să le 
rostești. Și toţi păreau atât de mari. Ştii cum se întâmplă când 
ești mic și ţi se pare că întreaga lume e clădită pentru oamenii 
mari. 

— Fratele tău? 

— El m-a scos din toate astea. A avut grijă de mine. 

— El cum a reacţionat? 


Jeffers respiră adânc. 

— O ura pentru că ne părăsise. O ura pentru că nu ne iubea. 
Pe noii noștri părinţi îi ura la fel de mult. Părinţi de ocazie, 
obișnuia să spună. 

— Şi tu? 

— Uram. Dar nu cu aceeași intensitate. 

Se întrebă dacă nu cumva mintea. 

— Unde aţi ajuns? 

— Aici. 

— Nu, voiam să spun... 

— Ştiu ce voiai să spui. Aici e răspunsul corect. Verii care ne- 
au adoptat trăiau la Rocky Hill, de cealaltă parte a Princeton- 
ului. El avea un mic magazin universal, pe Nassau Street, pe 
care până la urmă l-a vândut unui lanţ de magazine pe o groază 
de bani. I-a învestit cu înţelepciune. Era un tip serios, din clasa 
de mijloc. 

— Nu prea pari... 

— Nu-l iubeam. Doug îl ura și mai tare. Nenorocitul nici n-a 
vrut să ne dea numele lui, după ce ne-a adoptat. Jeffers e 
numele mamei noastre naturale. Ai idee ce greu e, când crești? 
Trebuie să explici totul de fiecare dată când te înscrii la școală. 
Sau îţi faci un nou prieten. Tot timpul. Dacă ne-a dat ceva, acel 
ceva era obținut prin muncă. 

— V-a mers bine. 

— Crezi? 

Nu știu ce să spună. Vocea lui Jeffers devenise mai amară, 
mai mânioasă. Se întrebă cum se descurca cu toată furia din el. 
Ştia cum o făcea fratele lui. 

— Ce-ar fi să încercăm la Manchester? spuse ea. 

— La ce bun? Jeffers aproape că scuipa cuvintele. 

— Nu știu, spuse Mercedes pe un ton egal, dar furia o 
cuprinse și pe ea. Măcar vom face altceva decât să stăm aici și 
să așteptăm să-ţi telefoneze, lucru pe care nu l-a făcut. 

— Nu încă. 

— Crezi că-l va face? 

Jeffers nu răspunse imediat. 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că dacă e pe urma unor amintiri comune, își va 
aduce aminte de ceva ce va voi să-mi spună și mie. Sau va 


vizita un loc care va trezi în el nevoia de a mărturisi ceva, or eu 
sunt singurul căruia, logic, poate să-i spună... în afară de asta... 
Arătă spre fotografii. Așa funcţionează mintea. Nu e sigur, dar 
e foarte probabil. O probabilitate științifică. 

Mercedes se gândi o clipă. 

— Nu vreau să stăm aici și să așteptăm. 

Jeffers încuviinţă din cap. 

— E sâmbătă, spuse. Abia luni trebuie să mă duc la spital. 

Mercedes se ridică în picioare. 

— New Hampshire, spuse. Putem să le arătăm oamenilor 
fotografia lui, putem întreba ici și colo. Se gândi o clipă, apoi 
întrebă: 

— Unde sunt părinţii tăi acum? 

Îl văzu pe Martin Jeffers cum trage adânc aer în piept, de 
parcă și-ar fi dirijat furia ca să nu i se citească pe față. Când 
vorbi, o făcu pe un ton scăzut, abia stăpânit. Vocea lui o 
surprinse pe Mercedes, dându-i fiori. Se așeză pe scaun și privi 
cum Jeffers se luptă cu sentimentele și amintirile și își spuse: 
Adu-ţi aminte cine e. Adu-ţi aminte că sunt fraţi. 

— Părinţii adoptivi, morți amândoi, spuse Martin Jeffers cu 
răceală. Tatăl natural? Cine știe. Probabil mort, sau prin vreo 
parte a Statelor Unite. Mama naturală? La fel, dacă nu cumva... 

— Făcu o pauză. 

— ...Dacă nu cumva Doug a reușit s-o omoare. 


Trecură mai întâi pe lângă magazin, rulând încet pe Nassau 
Street, în Princeton. Universitatea, cu clădirile ei acoperite de 
iederă, se odihnea de cealaltă parte a străzii, liniștită, ca și 
cum, în spatele gardului mare de fier și al pajiștilor largi, 
acoperite de iarbă, ar fi așteptat răbdătoare toamna, cu agitația 
și larma ei. Martin Jeffers îi atrase atenţia că mai erau câteva 
săptămâni până să înceapă semestrul, moment în care întreg 
orașul se transforma. Ştia acest lucru. Nu-i spuse cât de bine 
cunoscută îi era zona. Nu voia ca el să știe nimic mai mult 
decât era strict necesar. 

Văzu clădirile din piatră, cu clase și dormitoare, și își aduse 
aminte de soțul ei. Zâmbi, amintindu-și cât de bine se simţise la 
colegiu și cât de ciudat i se păruse că trebuie să-l părăsească, 
să meargă la armată. lubise universul interior al școlii, gândi. 
Fusese înghițit de lumea aceea artificială, care punea pe primul 


loc cărţile și ideile și care măsura realizările prin lucrări scrise 
și prezentări meșteșugite. Despre ce? Despre literatură, 
matematică, teorie politică, știință. 

Asta fusese și lumea tatălui ei, gândi. 

Nu șia mea. 

Făcuse un duș la hotel, în timp ce Martin Jeffers o aștepta 
afară, în mașină. Își schimbase lenjeria intimă și își trăsese 
blugii pe ea, își dăduse cu pieptenele prin păr și acum era gata; 
uitase că nu dormise de mult, era trează, agitată, gândindu-se 
doar că se apropia de el, că lumea lui Douglas Jeffers devenea 
din ce în ce mai mică, până când nu va mai rămâne decât ea cu 
pistolul ei. 

Gândul acesta îi aduse un zâmbet amar pe buze. 

Se uitase în oglinda din cameră, dar nu ca să vadă cum arată. 
Ridicase arma, îndreptând-o spre imaginea ei. Spusese cu voce 
tare, deși era singură: 

— Așa o să fie. 

Încremenise în poziţia aceea și se privise îndelung, în tăcere. 

Luase apoi o sacoșă mică, își pusese în ea lucrurile de dormit 
și pistolul de nouă milimetri. Deasupra așezase autoportretul 
pe care Douglas Jeffers și-l făcuse în junglă, împreună cu două 
încărcătoare de rezervă. 

Martin Jeffers insistase să folosească mașina lui, lucru care 
n-o deranja deloc. Credea că dorea să aibă senzaţia aparentă 
de control pe care i-o dădea faptul că își conduce propria 
mașină, ca și cum el era cel care conducea expediția. Fusese 
imediat de acord, gândindu-se că acest lucru îi va permite să se 
destindă, să acumuleze energie, eventual să doarmă, în timp ce 
peste el se va acumula și oboseala suplimentară datorată 
condusului. 

După ce văzură magazinul, Martin Jeffers ieși din oraș și, 
peste câteva clipe, mergeau pe drumurile înguste de ţară, 
umbrite de copaci. Ajunseră curând la un pâlc de case, plasate 
cu totul nepotrivit între câteva ferme. Opri mașina și-i arătă cu 
degetul. 

— A treia. Casa familiei. N-am mai fost aici de zece ani. 

Mercedes văzu o casă cu trei etaje, modestă, curată, vopsită 
în cenușiu cu alb, cu o pajiște verde, bine îngrijită și un garaj, 
cu o mașină străină parcată în faţa lui. 

— Când locuiam noi aici, continuă Martin Jeffers, era vopsită 


în cafeniu. Un cafeniu-închis, urât, mohorât. Interiorul era o 
reflectare a exteriorului: nici urmă de imaginaţie. Niciodată nu 
părea prietenoasă, deschisă, așa cum ar trebui să fie casele 
copiilor. Întotdeauna a fost întunecoasă și neconfortabilă. 

— Era totuși un cămin. N-aţi fost abandonaţi, cum sunt unii 
copii ai străzii. 

Martin dădu din umeri. 

— Uneori oamenii supraapreciază factorii exteriori. Numai 
că, pentru copii, esenţiali sunt cei interiori. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Dragoste. Contact. Afecţiune. Mândrie. Sprijin. Dacă le ai, 
poţi supravieţui, de fapt poţi înflori în condiţiile cele mai 
oribile. Fără ele, banii și familia și educaţia și mașina 
închiriată, orice altceva, sunt relativ inutile. Copilul din ghetou 
care trece prin școală și ajunge avocat. Copilul generaţiei mai 
tinere, generației Kennedy, care moare datorită unei 
supradoze. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da, răspunse ea. Se gândi la nepoata ei și, o clipă, i se 
strânse inima. Înlătură senzaţia de durere, punând o întrebare: 

— Ziceai că amândoi părinţii adoptivi au murit? 

— Da, răspunse Martin Jeffers. Tatăl nostru adoptiv a murit 
într-un accident, când eram adolescenţi, iar mama adoptivă a 
murit acum trei ani, din cauze naturale, cum le place medicilor 
legiști să spună, dar, de fapt, de prea multă băutură, prea 
multe tranchilizante, mâncare negătită, fumat, lipsă de mișcare 
și din cauza unei inimi care era prea solicitată de toate 
porcăriile astea ca să mai reziste. De fapt, din cauze cât se 
poate de nenaturale. 

— Unde sunt îngropaţi? 

— Au fost incineraţi amândoi. Oamenilor ca ei nu li se ridică 
monumente. Doar dacă nu ești complet sărit de pe fix... Se opri, 
gândindu-se că fratele lui tocmai asta făcea, într-un mod 
indirect, nefiresc, patologic. 

Inspectorul Barren primi informaţia, o îndosarie în minte și 
se uită la casă. Aici e un monument, gândi, și, brusc, îi veni o 
idee. 

— Așteaptă-mă o clipă, spuse. 

— Nici prin gând nu-mi trece, răspunse el. 

Coborâră amândoi din mașină și se îndreptară spre casă. 

Inspectorul Barren sună la ușă. După câteva clipe, auzi pași 


alergând în casă și o voce de copil strigând: 

— Deschid eu! Deschid eu! Probabil e Jimmy! 

Ușa se deschise larg și Mercedes se uită în jos, la căpșorul 
blond al unui copil de cinci sau șase ani. Copilul îi privi, păru 
dezamăgit, se întoarse și strigă spre interiorul casei: 

— Mami, sunt niște oameni mari! În vocea lui răsuna părerea 
de rău. Se întoarse apoi spre ei și spuse: 

— Bună! 

— Mama sau tata sunt acasă? întrebă Mercedes. 

Inainte să aibă copilul timp de răspuns, inspectorul Barren 
auzi un pas grăbit și în ușă apăru o femeie cam de vârstă ei, în 
blugi, cu un hârleţ de grădinărit. 

— Scuzaţi-mă, spuse, ștergându-se pe frunte. Eram afară și 
copilul aștepta un tovarăș de joacă. Vă pot fi de folos cu ceva? 

— Bună ziua, spuse inspectorul Barren. Îi arătă insigna 
aurită de inspector. Mă numesc Mercedes Barren și sunt 
inspector de poliţie. Investigăm dispariția bărbatului acestuia... 
îi întinse fotografia lui Douglas Jeffers. Ne întrebăm dacă nu 
cumva l-aţi văzut? 

Femeia privi fotografia, vizibil emoţionată la gândul că 
vorbea cu un inspector, într-o dimineaţă fierbinte de duminică. 

— Nu, spuse. De ce? De ce să-l fi văzut? Ceva nu e în regulă? 

— Nimic care să vă neliniștească, minţi inspectorul Barren. 
Domnul acesta, care e rudă cu colegul meu aici de faţă, a locuit 
cândva aici. Ne-am gândit, când a dispărut, că s-ar putea să fi 
venit să vadă locurile unde a crescut, asta-i tot. Nimic care să 
vă sperie. Şi oricum șansele erau foarte mici. 

— Aha, spuse femeia, ca și cum amestecul de minciuni și 
adevăruri al inspectorului Barren răspundea la niște întrebări, 
ridicând altele noi. Aha, spuse din nou. Se uită la fotografie. 
Regret, dar nu l-am văzut. 

— Sa mă uit și eu, spuse copilul. 

— Nu, zise mama. Billy, lasă-ne singuri. 

— Vreau să văd și eu, insistă copilul. 

Femeia se uită la inspectorul Barren. 

— E cazul ca tovarășul lui de joacă să vină, spuse. 

Inspectorul se aplecă și-i arătă copilului fotografia. 

— L-ai văzut vreodată? îl întrebă. 

Copilul privi poza îndelung. 

— Da. Poate c-a fost aici. 


Inspectorul Barren încremeni și simţi cum Martin Jeffers face 
iute un pas înainte. 

— Billy! spuse mama. Asta e o treabă serioasă. Nu e joacă! 

— Poate l-am văzut, spuse copilul. Poate a și venit aici. 

— Billy, spuse Mercedes pe un ton egal, prietenos, unde l-ai 
văzut? 

Copilul făcu un gest vag, arătând spre drum. 

— A spus ceva? Ce-a făcut? 

Copilului îi pieri brusc curajul. 

— Nu. Nimic. 

— Ai văzut o mașină? Sau pe altcineva? 

— Nu. 

— Când a fost asta? 

— Mai de mult. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Poate l-am văzut, asta-i tot. 

Inspectorul Barren auzi scrâșnetul unei mașini pe pietrișul 
aleii din spatele ei. Văzu cum ochii copilului se luminează. 

— Au venit! îi spuse acesta mamei lui. Au venit! Pot să ies? 
Te rog... 

Mama se uită la Mercedes, care se ridică și făcu semn din 
cap că da. 

— Sigur, spuse femeia. Copilul ţâșni afară din casă, pe lângă 
Mercedes și Martin Jeffers. Femeia li se alătură, privind cum 
copilul și prietenul lui încep să se joace. li făcu semn cu mâna 
celeilalte mame, care se afla la volanul unei mașini break 
obișnuite. N-aș pune prea mare bază... începu ea. 

— Nicio grijă, o întrerupse inspectorul Barren. Nici nu pun. 
Și nu cred c-a văzut pe cineva. 

— Nici eu, spuse femeia. 

— Mulţumesc pentru ajutor, zise Mercedes. Se îndreptă, 
împreună cu Martin Jeffers, spre mașină. Se opri și-i făcu 
băiatului semn cu mâna, dar acesta era atât de pătruns de 
joacă, încât n-o observă. 

În mașină, Martin Jeffers întrebă: 

— Ce crezi, de fapt? 

Șovăi o clipă. 

— Nu cred c-a fost aici, zise. 

— Nici eu, adăugă el. 

Tăcură amândoi. 


— Dar poate că, totuși... zise el. 

— Poate. 

Tăcură din nou. 

— Cred c-a fost aici, spuse Martin. 

— Şi eu cred, zise inspectorul Barren. 

Martin Jeffers încuviinţă și băgă mașina în viteză. Nu-i 
scăpase ușurința cu care o minţise pe femeie. Întoarse apoi 
ușor mașina și se îndepărtară de casă și de viziunea 
halucinantă, fugitivă a prăzii lor, precum și de toate amintirile 
lor nerostite. 


Parcurseră în tăcere cea mai mare parte a drumului până în 
New Hampshire, zgomotele de pe șosea fiind singurele care le 
deranjau gândurile. Nu se prea străduiră să discute fleacuri. 
Abia trecuţi de New Haven, Martin Jeffers întrebă: 

— Eşti măritată? 

Mercedes se gândi mai întâi să mintă, să evite răspunsul, 
apoi, în gând, dădu din umeri, spunându-și că ar fi un efort prea 
mare. 

— Nu. Sunt văduvă. 

— O, spuse el. Îmi pare rău. Un răspuns convenţional. 

— S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. M-am măritat devreme 
și el a murit în război. 

— Se pare că războiul i-a afectat, într-un fel sau altul, pe toţi. 

— Ai fost pe front? 

— Nu, când mi-a venit vremea, au introdus tragerea la sorți 
pentru recrutare și am tras trei sute patruzeci și șapte. De 
obicei nu am noroc, dar de data asta am avut. N-au venit 
niciodată să mă ia. 

— Dar fratele tău? 

— E cam ciudat, zău așa. El a fost de vreo două ori, dar de 
fiecare dată trimis de câte o revistă sau un ziar. Şi renunţase la 
facultate. Ar fi fost o ţintă perfectă pentru recrutare, dar nu l- 
au agăţat niciodată. Nu știu de ce. 

Tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— Pari tânără. Şi cu toate astea nu te-ai recăsătorit? 

Zâmbi fără să vrea. 

— Era iubirea din liceu. Greu de găsit pe cineva care să se 
poată compara cu tot ce simţi și ce-ţi aduci aminte, ca adult. 

Martin Jeffers râse scurt. 


— Așa e, spuse. În continuare, o întrebă: De ce ai intrat în 
poliţie? 

— Cred c-a fost o întâmplare. Exact când am ajuns la Miami, 
avusese loc un proces, pentru că poliţia nu le acorda șanse 
egale femeilor. Am văzut un anunţ în ziar, deoarece tribunalul 
dispusese să se angajeze mai multe femei și reprezentanţi ai 
minorităţilor și mi-am zis să-mi încerc și eu norocul... Râse din 
nou. Nu așa se petrec lucrurile în America? Ei bine, am răspuns 
la anunţ, mai mult în glumă. Apoi mi-am dat seama că era un 
lucru pe care-l făceam bine ca, până la urmă, să fie ceva ce 
făceam cel mai bine. Dar tu? 

— Psihiatria? De fapt, am făcut-o din două motive. Primul, 
nu-mi prea place sângele și, ca să ajungi un bun doctor, trebuie 
să fii obișnuit cu el: și doi, nu puteam suporta gândul că unii 
dintre pacienţii mei vor muri. Chestia asta m-a îndepărtat de 
multe alte specialități. Mă tem că mai e și un al treilea motiv. E 
foarte interesant. Oamenii creează la nesfârșit variaţiuni pe 
câteva teme obișnuite... 

— Așa e, spuse ea. 

— Vezi, răspunse el, iar gândim la fel. 

Mercedes încuviinţă. Se gândi la scrisoarea care începea cu 
Dragă John, pe care o citise în dosarele lui. 

— Şi n-ai pe nimeni mai apropiat? 

Il văzu cum își face ordine în gânduri, înainte să răspundă. 

— Nu... nu chiar. Nu prea știu de ce, dar duc o viaţă destul 
de închisă, cu munca la spital, care îmi ia atât de mult timp. Ca 
să nu mai vorbim că în psihiatrie, ca în toate celelalte 
specialități ale medicinei, trebuie să înveţi tot timpul, ca să nu 
te trezești c-ai rămas în urmă. Așa că, nu... nu chiar. 

Mercedes aprobă din cap și gândi: și mai ești și îngrozit, 
îngrozit de tine însuţi. 

Conversaţia se stinse în zgomotul surd al cauciucurilor pe 
asfalt și în zumzetul monoton al motorului. Inspectorul Barren 
se gândi că lupta decurge bine. Recunoștea că, într-o oarecare 
măsură, doctorul era impresionant; fusese expus unui stres 
puternic, gândi, și cu toate astea își controlează limba. Avusese 
de-a face cu mulţi inși complicaţi, mai ales criminali, care, 
supuși unui stres mai puţin puternic, se deschideau ca niște 
flori la soare. 

Se întrebă dacă avea dreptate în ce-l privește pe fratele său. 


Poate că, pus în fața unor dovezi, va mărturisi. Gândi că asta 
reprezenta o problemă. O mărturisire, chiar și una plină de el, 
prin care să se laude, ar fi de-ajuns ca să-l condamne pentru 
crimele comise. Își aminti de cadavrul nepoatei ei, lungit sub 
ferigi și în umbrele întunecate ale palmierilor. Poate nu pentru 
toate, dar cu siguranţă pentru unele dintre ele. Materialele de 
la poliţie sunt pline de confesiuni ale unor tipi care, opriţi 
pentru că au traversat prin locuri nepermise, mărturisesc brusc 
că sunt ucigași în serie. Își aminti de unul din Texas care 
pretindea că a omorât peste două, trei sute. Era o epavă 
umană, cu o înclinare specială spre crimă. Lucas, își aminti. Își 
aduse aminte că văzuse o fotografie de-a lui într-o revistă, 
alături de un inspector cu o pălărie de un metru, în faţa unei 
hărți a părții de sud-est a Statelor Unite. Pălăria era albă, cum 
presupunea că se poartă în Texas. Poate că tâlharilor li se 
cerea să poarte una neagră. Harta de pe peretele din spatele 
celor doi era acoperită de pioneze mici, colorate, și-i trebuise o 
vreme până să-și dea seama de legătura dintre hartă, pioneze și 
insul care rânjea cu nerușinare în fața aparatului de fotografiat. 

Toţi artiștii sunt plini de ei, gândi. La fel și asasinii. 

Și-l imagină pe Douglas Jeffers. Poate că fratele lui are 
dreptate. Poate că-și va recunoaște crimele, publicitatea 
oferindu-i un fel de satisfacţie. 

Și-l imagină zâmbind, pozând, acceptând acea extraordinară 
și perversă celebritate americană care întovărășește crimele 
senzaţionale. O să savureze atenţia ce i se acordă. 

Nenumărate imagini îi veniră în minte: Charles Manson la 
tribunal, ridicând brusc un număr din ziarul Times din Los 
Angeles, pentru ca juraţii în cazurile Tate-Labianca să poată 
vedea titlul cu litere de-o șchioapă: MANSON E VINOVAT, 
SPUNE NIXON; David Berkowitz venind la audiere în timp ce 
cânta „Stacy era o târfă, Stacy era o târfă”, lungind o-ul ca pe o 
mantră nebunească, și familia bietei victime înnebunită, 
luptând să ajungă la torţionarul ei. A doua zi, numărul din 
Times de la New York publicase un desen în cerneală 
remarcabil. Împreună cu ceilalţi inspectori din secţia ei, îl 
privise cu tristă uimire; doctorul Jeffrey McDonald spunând 
unui reporter care-i lua un interviu pentru șaizeci de minute că 
nici vorbă să-și fi omorât nevasta și cei doi copii mici, nici 
pomeneală s-o fi făcut într-un acces aproape dement de furie, 


că sentinţa reprezenta o eroare sau, și mai rău, rezultatul unei 
conspirații. 

Işi aminti de alţii, deveniți peste noapte celebrităţi din cauza 
unor crime și acuzaţii: îl văzu pe aristocraticul Claus von 
Bulow, cu un zâmbet strâmb, satisfăcut, pozând pentru un 
fotograf celebru de la revista Vanity Fair, îmbrăcat în piele 
neagră, lângă amanta lui, imediat după ce fusese achitat de 
crima de a-i fi injectat insulină soţiei sale, provocându-i prin 
aceasta o comă ireversibilă. Îl putea vedea pe Bernhard Goetz 
în fața unui șir de microfoane, privind pașnic peste ramele 
ochelarilor și spunând mulţimii de agende și flashuri, la știrile 
de la ora șase, că nu făcuse nimic rău atunci când îi împușcase 
pe cei patru adolescenţi care-l agăţaseră în metrou. 

Il văzu pe Douglas Jeffers parte a aceleiași parade și gândul 
acesta îi făcu greață. 

Cobori geamul și trase adânc aer în piept. 

— Ti-e bine? întrebă Martin Jeffers. 

— Da, răspunse. Simţeam nevoia de puţin aer proaspăt. 

— Vrei să ne oprim? 

— Nu, spuse cu tărie. Nu înainte de a ajunge. 

Merseră mai departe. 


Întunericul se lăsase de mult când ajunseră în suburbiile 
orașului Manchester. Se opriseră o dată să ia benzină și 
inspectorul Barren dăduse o fugă până la restaurantul tip 
autoservire din parcarea de pe șoseaua de centură, în timp ce 
Martin Jeffers umplea rezervorul și verifica uleiul. Cumpărase 
cafea, două sticle de apă minerală și două sandvișuri, unul cu 
ton și altul cu şuncă și brânză. Erau ambalate în plastic 
transparent și pâinea era umedă. Când se întorsese la mașină, i 
le oferise lui Jeffers. 

— Alege, spusese. 

—E ca și cum mi-ai cere să aleg ce otravă prefer, 
răspunsese, uitându-se la sandvișuri. Il luase pe cel şuncă și cu 
brânză și mușcase iute din el. Îmi place tonul, spusese. 

Mercedes râsese împreună cu el. 

Martin se gândise cât de mult trecuse de când nu mai auzise 
râsul descătușat al unei femei. Nu credea c-o va mai auzi 
râzând. Își aduse aminte de ce se afla cu el și ce ar face dacă ar 
avea prilejul. 


Drept care își spuse că e cazul să fie prudent. Nu pe 
dinafară, își zise. Dar în sinea ta, să nu ai încredere în nimic. 

Nu confunda râsul cu încrederea! Sau un zâmbet cu 
afecțiunea sinceră. 

Nu avea încredere în nimic. Fii permanent în gardă. Se oţeli 
împotriva oboselii drumului și a emoţiilor și conduse mai 
departe, în întunericul din ce în ce mai adânc. 

La intrarea în Manchester, descoperi un panou ce semnaliza 
hotelul Holiday Inn, reflectat pe întunericul nopţii din New 
Hampshire. Făcu un semn spre ea și întrebă: 

— Ce părere ai? Oricum, în noaptea asta nu mai putem face 
nimic. Și amândoi n-am mai dormit de-o veșnicie... 

Mercedes încuviință, o parte din ea refuzând să accepte 
epuizarea, o alta cerându-i s-o accepte. 

— Foarte bine. 

Completaseră amândoi fişele și-și folosiseră propriile cărți de 
credit, chestie care păru să-l surprindă pe recepţionerul de 
noapte. Când le dădu cheile, inspectorul Barren scoase brusc 
fotografia lui Douglas Jeffers și i-o arătase. 

— L-ai văzut cumva? întrebase. A fost pe-aici în ultimele 
săptămâni? 

Omul privi fotografia. 

— N-aș putea spune că-mi amintesc faţa asta, zise. 

— Uită-te în registru, spuse Martin Jeffers. Vezi dacă nu 
figurează numele Douglas Jeffers. E fratele meu. 

— Nu pot să fac una ca asta... spuse recepţionerul. 

Inspectorul Barren scoase insigna aurită. 

— Ba poţi, spuse. 

— Nu avem registru, zise el. Totul e pe calculator. Numele 
sunt scoase în fiecare săptămână... 

Încearcă totuși, zise Martin Jeffers. 

Recepţionerul încuviință. Apăsă câteva taste pe claviatura 
calculatorului. 

— Nu e, spuse. 

— E legat de calculatoarele altor hoteluri Holiday Inn? 
întrebă inspectorul Barren. 

— Da, e, răspunsese recepționerul. Cu cele trei din zonă. 

— Încearcă și la ele, ceru ea din nou. 

— Păi, nu prea știu cum se procedează, dar o să încerc. Își 
făcu de lucru cu tastele, care scoteau un clinchet rapid, când 


încerca diferite combinaţii de litere și de cifre. Hei! spuse 
brusc. 

— Ai găsit numele! spuse Martin Jeffers. 

— Nu, nu, nu, îmi pare rău, zise recepţionerul. Dar am 
descoperit ce trebuie să fac. Acum verific numele. Apăsă din 
nou pe taste. Clătină apoi din cap. Nu în ultimele șapte zile, le 
spuse. 

— Mulţumesc c-ai încercat, zise inspectorul Barren. 

— Tipul are probleme? întrebă recepţionerul. 

— Se poate spune și așa, răspunse inspectorul Barren. 
Pentru moment însă, e dat dispărut. 

Recepţionerul aprobă din cap. _ 

Martin Jeffers îi duse sacoșa în cameră. Il lăsă s-o facă, 
pentru ca totul să pară cât mai nevinovat. Ştia că dacă ar fi 
insistat s-o ducă ea, Martin și-ar fi dat seama că acolo ţinea 
arma. Mai știa că oricum și-ar da seama, dacă s-ar gândi mai 
bine. Dar s-ar putea să n-o facă, își spuse. 

Ajunși fiecare la ușa camerei lui, se priviră. 

— Vrei să încercăm să găsim ceva de mâncare? întrebase 
Martin Jeffers. 

Mercedes negase din cap. 

— Bine, spusese el. 

Stătură o clipă în tăcere. 

— Am nevoie de cuvântul tău, spusese el. 

— De ce? 

— Promite-mi că, după ce intru la mine în cameră, nu pleci 
fără mine. 

Aproape că zâmbi. Exact de asta se temuse și ea. 

— Dacă-mi promiţi și tu. 

— Atunci ne-am înţeles? aprobă el. 

Mercedes încuviinţă și ea. 

— Ce-ar fi să pornim la nouă? spuse el. Le spun la recepţie să 
ne trezească. 

— Opt, zise ea cu fermitate. Ne vedem la opt. 

Fiecare deschise cu aceeași viteză ușa camerei și intră în ea. 
Semăna cu un balet ciudat, nevăzut, dar nu și neauzit, datorită 
pereţilor subţiri ai hotelului. Se opriră amândoi, străduindu-se 
să prindă un zgomot din camera celuilalt. Apoi se îndreptară 
amândoi spre mijlocul camerei și, dându-și seama că celălalt 
era în încăperea de alături și, probabil, asculta cu aceeași lipsă 


de încredere, se agitară o clipă înainte de a cădea pe pat. 


Manchester fusese cândva un oraș cu o industrie înfloritoare 
și încă mai păstra ceva din murdăria specifică centrelor 
muncitorești și muncii grele, cu clădirile lui greoaie din 
cărămizi și fabricile doar în parte ascunse de bogăţia vegetației 
verii târzii din New Hampshire. Mercedes Barren și Martin 
Jeffers luaseră în tăcere un mic dejun frugal și pe urmă 
porniseră odată cu cei care se duceau devreme la biserică, prin 
soarele strălucitor. Vorbeau puţin și nici nu aveau vreun plan 
prestabilit; parcurgeau străzile, oprindu-se la restaurantele 
populare, la benzinării, la moteluri și hoteluri în orice loc unde 
Douglas Jeffers s-ar fi putut opri pentru scurt timp și ar fi 
rămas destul ca să fie recunoscut de cineva. 

Mercedes se îndoia că, în cazul în care cineva și-ar fi amintit 
de el, asta i-ar fi oferit o informaţie care să-i ajute la ceva. Dar, 
așa cum arătase Martin Jeffers, dacă reușeau să-l localizeze o 
dată, ar fi avut idee în ce direcţie o luase. 

Mercedes era sceptică. Martin era sceptic. Dar amândoi 
trebuiră să recunoască, în sinea lor, că se simțeau mult mai 
bine dacă făceau ceva - chiar și dacă aveau numai iluzia că fac 
ceva - decât dacă stăteau degeaba. 

Amândoi doreau același lucru: orice care să-i fi putut 
conduce spre Douglas Jeffers. Ca și cum, dacă ar fi ajuns într- 
un loc în care fusese și prada lor, i-ar fi putut da de urmă. 

Inspectorul Barren se simţea totuși destul de prost. Știa că 
probabilitățile de succes erau foarte mici. Dar, își spuse, 
niciodată nu ţi-a displăcut partea asta a muncii de poliţist. Unii 
inspectori nu puteau suferi corvoada întrebărilor repetate, 
căutarea acului în carul cu fân, preferau să meargă înainte pe 
orice căi. Ea însă își dădea seama că mare parte din succesul 
avut se datora încăpăţânării ei și că nu avea nimic împotrivă, 
ba chiar era mulţumită, să pună mereu aceleași întrebări. Și el 
simțea cam la fel; mare parte din munca lui consta din 
repetarea, la nesfârșit, a acelorași amintiri, a acelorași 
împrejurări, a acelorași fapte, până când, prin insistenţă, 
adevărul ieșea la lumină. 

Era spre seară când Jeffers întrebă: 

— De ce nu încercăm la poliție? Doar să vedem dacă n-a 
trecut pe acolo. 


— O lăsăm pentru la sfârșit, răspunse ea. 

— Am ajuns la sfârșit, zise Jeffers. Dacă a fost aici, e clar că 
n-a făcut prea mult tărăboi în jurul lui. 

— Nu cred c-a fost, spuse ea. Şi asta înseamnă că poate să 
apară dintr-o clipă într alta. 

Jeffers încuviinţă din cap. 

— Numai că eu am o slujbă și programări după un drum de 
întoarcere la New Jersey de opt ore. Dacă mai vrei să rămâi... 

— Nu, spuse ea. Am intrat împreună în chestia asta, gândi. 
Nu, spuse. Vom rămâne împreună până când... 

— Până când rezolvăm lucrurile, o întrerupse el. 

— Exact. 

— În ordine, hai la poliţie. 

Martin Jeffers căută adresa sediului central al poliţiei în timp 
ce Mercedes mai arătă, fără succes, fotografia unui vânzător de 
la o benzinărie. Vânzătorul îi spuse lui Martin pe unde s-o ia și 
o luară pe un șir de străzi triste, una mai părăginită decât alta. 
Sediul poliţiei se afla în partea cea mai mizerabilă a orașului. 
Inspectorul Barren observă numărul mare de mașini de-ale 
poliţiei care circulau prin cartier și-și spuse că, probabil, nu era 
departe. Descoperi, în stânga, o clădire mare, din cărămidă 
roșie. 

— Aici, spuse, arătând cu degetul. 

Martin Jeffers șovăi. 

— Nu e asta, spuse. Asta e nouă. Relativ nouă, vreau să spun. 
Clădirea pe care mi-o amintesc era veche. 

Trase mașina lângă clădire. 

— Uită-te la colţ, spuse. 

Mercedes îi urmări privirea și citi RIDICAT 1973 pe o placă 
cenușie, fixată la colţul clădirii. Martin Jeffers parcă mașina și 
spuse: 

— Să mergem să întrebăm. 

Inăuntru, clădirea era plină de lumini fluorescente și avea un 
design modern, ușor marcat de vreme. Se apropiară de un 
sergent care stătea la un ghișeu și inspectorul Barren îi arătă 
insigna. Sergentul era un bărbat corpolent, probabil fericit că 
era de serviciu la ghișeu, adept al evitării controverselor și 
patrulării pe străzi. 

— Miami, spuse el; destul de amabil. Cumnatul meu are un 
bar la Fort Lauderdale. Am fost o dată în vizită, dar erau prea 


mulţi copii, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Aoleu! Și o 
căldură! Ce pot, deci, să fac pentru dumneata, doamnă 
inspector din Miami? Ce lucru de care ai nevoie se găsește la 
Manchester? 

Pronunța numele orașului cu un a deschis, care o făcu pe 
Mercedes să zâmbească. 

— Două lucruri, spuse ea, zâmbind. L-ai văzut cumva pe 
bărbatul ăsta? Și nu exista pe vremuri o staţie centrală de 
poliţie în centrul orașului? 

Sergentul se uită la fotografie. 

— Nu, n-aș putea spune că l-am văzut. Vrei să fac niște copii 
și să le distribui când facem prezența? Dacă tipul e căutat de 
poliţie, ar trebui să știm și noi. Ce părere ai? 

Inspectorul Barren se gândi bine și repede la oferta făcută. 
Nu, gândi. E al meu. 

— Nu, spuse, pentru moment îl căutăm doar ca să-i punem 
niște întrebări și n-am destule argumente ca să te pun pe urma 
lui. Nu fac decât să cercetez. 

Sergentul încuviinţă. 

— Cum vrei, spuse. Voiam doar să te ajut. 

— Îţi mulţumesc, răspunse ea. 

Sergentul zâmbi. 

— Şi acum, continuă el, despre sediul cel vechi. De fapt, erau 
două. Până prin 1965, parc-ar fi fost mai multe orașe mici. 
Aveam sedii peste tot. După aia le-au adunat în locul ăsta nou și 
frumos... Arătă cu mâinile în jurul lui, înainte să continue. 
Majoritatea au fost demolate. Intr-una s-a instalat un grup de 
birouri de avocatură. Era cea mai apropiată de tribunal. Cred 
că una, din cealaltă parte a orașului, unde e mai frumos, a fost 
transformată într-un bloc de locuinţe proprietate personală. 
Râse. Uneori îmi zic că asta se va întâmplă cu noi toţi după ce 
ne vom da duhul. Vom deveni blocuri cu locuinţe proprietate 
personală. Sus în rai, bănuiesc. Râse iar și atât Mercedes cât și 
Martin zâmbiră și ei, admițând fiecare că exista ceva adevăr în 
spusele lui. 

— Care era sediul central? Clădirea cea mai mare? întrebă 
Jeffers. 

— Cea de vizavi de tribunal. 

— Cum putem ajunge acolo? 

— Incălcaţi legea. 


— Poftim? 

— Glumeam și eu. Cum ajungeţi la tribunal? încâlcind 
legea... Mă rog, v-am spus că e o glumă. Mergeţi pe strada asta 
șase cvartale și o luaţi la dreapta, pe bulevardul Washington, 
care vă duce direct acolo. 

li mulțumiră sergentului și plecară. 

— Hai să trecem pe acolo, spuse inspectorul Barren. 

Jeffers încuviinţă din cap. 

— Birouri de avocatură. Mi se pare potrivit. Ca atunci când 
reciclezi gunoiul. 

Mercedes zâmbi. 

— Altă glumă, zise el. 

Găsiră ușor clădirea. Jeffers tăcu o clipă, uitându-se la ea. 

— Fațada pare neschimbată, spuse apoi. Mercedes gândi că 
vocea lui căpătase, brusc, un fel de falsă hotărâre, ca și cum 
dacă răsuna tare, însemna că e tare și el. Opri mașina în faţa ei 
și privi pe geam. Era vânt, întuneric și ploua, spuse. Îmi 
amintesc că în noaptea aceea părea rea și total lipsită de 
speranţă, ca și cum deasupra ușii ei ar fi scris: Lăsaţi orice 
speranţă, voi, cei care intraţi aici... 

Sări deodată din mașină, fără s-o aștepte și pe Mercedes, și 
urcă pe niște scări largi, spre ușa de intrare. Apucă de clanţă și 
trase. 

— Încuiat. E duminică și birourile sunt închise. 

Mercedes se uită la el. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Martin. Îl văzu 
cutremurându-se. Cunoști senzaţia pe care o are un copil când 
e singur? Copiii se pot adopta de minune la anumite senzaţii de 
care le e frică, cum ar fi o durere, o boală sau moartea cuiva. 
Ce-i îngrozește cu adevărat este necunoscutul. Nu dispun de 
cunoștințe despre cum funcţionează lumea, așa că se simt total 
vulnerabili. Știi ce-mi amintesc din noaptea aceea? Oh, totul e 
viu în mintea mea și cumplit, dar îmi mai amintesc și că mă 
stingeau pantofii și-mi trebuiau alții noi, și credeam că n-am să- 
i capăt niciodată, și cum o să cresc fără să am alți pantofi. Îmi 
amintesc că ședeam, că muream de dorința de a mă duce la 
closet, dar mi-era prea frică să spun cuiva ceva. Ştiam că nu 
trebuia să mă ridic de pe banca aia pe care ne puseseră să 
stăm și să așteptăm. Doug a avut grijă de mine. Nu știu cum se 
face, dar știa. În copilărie, întotdeauna am avut impresia că știa 


ce gândesc chiar înainte de a gândi. Bănuiesc că toţi fraţii mai 
mici atribuie astfel de calități magice fraţilor lor mai mari. 
Probabil că mă foiam îngrozitor. Oricum, m-a dus la closet. Și 
mi-a spus c-o să aibă grijă de mine și să nu-mi fac probleme, că 
nu mă va părăsi niciodată. Nu știu cât de sincer era, dar 
cuvintele lui m-au făcut să mă simt în siguranţă, minunat de 
bine. Cred că, înainte să mă ia de mână, crezusem că voi muri 
în noaptea aceea... 

Soarele începea să pălească și vocea lui Martin Jeffers se 
pierdu în umbră. 

Asta e copilăria, gândi Mercedes, o căutare de refugiu din 
faţa unei frici după alta, până ajungi destul de puternic, și 
destul de bătrân, și destul de înţelept ca să învingi frica. Numai 
că unele temeri nu pot fi înfrânte niciodată. 

Se uită la Martin Jeffers, care privea fix clădirea. 

— E fratele meu, spuse. Acum suntem oameni mari și el a 
făcut lucrurile acelea îngrozitoare și trebuie să-l opresc. Dar în 
noaptea aceea mi-a salvat viața. Ştiu acest lucru. 

Martin Jeffers se întoarse cu spatele la clădire. 

— Hai să plecăm, spuse. Hai să plecăm naibii de-aici. 

O apucă de braţ și aproape c-o trase în jos, pe scări. 
Mercedes nu se opuse. 

— Să plecăm de-aici. Să ne întoarcem în New Jersey. Chiar 
acum, spuse. 

Mercedes nu răspunse, încuviinţă doar din cap. Putea vedea 
cum pe chipul lui se citeau din nou suferinţa și lupta. O clipă 
simţi un fel de tristețe dublă, una pentru amintirea copilului 
părăsit care continua să-și caute prin viaţă părinţii pierduţi, 
alta pentru adultul sfâșiat de o cunoaștere cumplită. Ciudat, 
dar apoi se gândi că era păcat că-l cunoscuse pe Martin Jeffers 
în modul acesta cumplit, că în alte împrejurări, probabil ar fi 
ajuns să-l placă. Asta o făcu să-i fie milă de ea. Dar se 
descotorosi repede de acest sentiment și se duse spre locul ei 
în mașină. Imi pare rău, Martin Jeffers, își spuse. Imi pare 
grozav de rău, dar condu-mă mai departe. Du-mă la fratele tău. 
Ştia c-o va duce. Dar mai știa, chiar în clipa aceea în care 
Jeffers se întoarse cu spatele la clădire, ţinând capul în așa fel 
încât, credea el, nu-i va putea vedea lacrimile și se lăsă să cadă 
pe scaunul din spatele volanului, că nu-și va trăda niciodată 
fratele. 


Era aproape de miezul nopţii, la sfârșitul unui alt drum fără 
cuvinte, când traversară podul George Washington, trecând pe 
lângă luminile din New York City, în stânga, și lăsându-le 
repede în urma lor. Inspectorul Barren avea ochii închiși și 
Martin Jeffers presupunea că doarme pe scaunul de lângă el. 
Conducea mașina prin circulaţia încă intensă a nopţii. Privirea 
lui cuprinse seria de semnalizatoare uriașe, verzi, care-i dirijau 
pe călători spre vreo zece direcţii diferite și se gândi la câți 
oameni, câte mașini și câte autostrăzi se întâlneau pe acest 
pod: autostrăzile 4 și 46 și 9W, și șoseaua Palisades Park, și 
întinsa panglică a autostrăzii interstatale 95, pe direcţia nord- 
sud, și funia neagră la fel de întinsă a autostrăzii interstatale 
80, de la est la vest. Farurile mașinilor care veneau din sens 
opus îl orbeau tăind întunericul, o explozie de lumină, pentru 
ca apoi să dispară. Când se uita la benzile celorlalte șosele, 
dacă putea distinge umbrele celorlalte mașini, prin gând îi 
trecu o idee stranie, și anume că fratele lui era acolo. Poate fi 
oriunde, își spuse. Ar putea fi oriunde, dar știu că e aici. Putea 
fi oricare dintre perechile de lumini care treceau pe lângă ei. 
Asta, sau asta, sau asta, cu siguranţă e una dintre ele. Voia să-l 
cheme, dar nu era în stare. Ești acolo, gândea. Știu că ești 
acolo. Te rog. 

Scutură apoi din cap, ca să scape de acest gând și-și dădu 
seama că era prost și mort de oboseală și, probabil, avea 
halucinaţii, așa încât conduse mai departe, fără să știe că, de 
fapt, avea dreptate. 


DOISPREZECE 
O altă călătorie la New Hampshire 


17 


Îi legase prea strâns funiile și nailonul îi tăia dureros 
încheieturile mâinilor. Renunţase să mai lupte împotriva 
durerii, dându-și seama că atunci când trăgea de funie sau se 
răsucea, aceasta intra și mai adânc în carne. Se strădui să uite 
de zvâcniturile din braţe și să-și găsească somnul, dar tot ce 
reuși fu să vadă roșu în faţa ochilor din cauza durerii imposibil 
de evitat. Astfel că, deși depășise limita nedefinită a epuizării 
fizice și mintale, rămase trează. Şi călușul din gură îi făcea 
probleme. Nu putea să respire decât pe nas, care sângera tot 
din cauza lui, fiecare respiraţie trecând cu imensă greutate de 
sângele închegat și de mucusul adunat. Când îi pusese călușul, 
îi trăsese cu forță capul pe spate, strângând nodul batistei la 
ceafă, fără să-i pese. [i lipise apoi o bucată de plasture cenușiu 
peste gură. Mirosea a lipici și-i era frică să nu verse. Știa că 
asta ar fi putut s-o omoare; dacă ar fi vomat acum, de durere, și 
frică, şi uluială ar fi putut să se înece. O surprinse faptul că-și 
dădea seama de primejdie și, în ciuda senzaţiei de înceţoșare 
care o cuprinsese din cauza constrângerilor la care era supusă, 
se trezi gândind cât de departe ajunsese, cu cât mai multe 
lucruri părea că știe. Acest gând luă apoi forma fricii; se simţea 
nespus de vulnerabilă datorită faptului că supravieţuise până 
atunci. La gândul că o va ucide acum, închise ochii. 

Anne Hampton nu știa de ce Douglas Jeffers o bătuse și o 
legase în noaptea aceea, dar faptul în sine n-o mira. 

Presupunea că avea legătură cu ratarea uciderii celor două 
tinere. Jeffers nu mai era ca de obicei. Furia pusese stăpânire 
pe el. 

Într-un fel, ştiuse că asta va urma. 

Condusese repede pe drumul de întoarcere de la curse, 
posomorât, fără să scoată o vorbă, tăcerea lui speriind-o mai 
tare decât vorbăria obișnuită. Întunericul coborâse asupra lor, 
dar Jeffers nu oprise până nu trecură de New York, la miezul 
nopţii, lângă Bridgeport, Connecticut. Găsise un motel la fel de 
oarecare ca și celelalte, cerându-i unui recepționer somnoros, 


nebărbierit să-i cazeze, aproape fără să scoată un cuvânt, 
plătind camera, ca întotdeauna, cu bani gheaţă. Aproape 
imediat după ce închisese ușa camerei în urma lui, se repezise 
la ea, lovind-o cu palmele, trântind-o prin cameră. Ridicase 
mâinile ca să se apere de primele lovituri, dar pe urmă se 
resemnase și primise bătaia fără să protesteze. Poate că 
pasivitatea ei îl dezamăgise, dar la fel de repede ca pumnii lui o 
izbise gândul că, dacă s-ar opune, ar putea să aibă soarta celor 
două fete. Ele scăpaseră cu viaţă și ea nu voia să plătească 
acum și aici pentru norocul lor. 

Căzuse pe jos, abia acoperindu-se, și-l lăsase s-o tăbăcească. 

Bătaia fusese ca un spasm, scurtă, înspăimântătoare, dar 
trecuse repede. Pe urmă o azvârlise, dispreţuitor, într-un colţ, 
dincolo de cele două paturi desfundate ale camerei, de motel. 
Nu-l văzuse când luase funia; o aruncase brusc la pământ și 
simţise legăturile strângându-se în jurul ei, ca un șarpe 
înspăimântător. Funiei îi urmase plasturele pus cu violență 
peste gură. Privise în sus, încercând să-i întâlnească ochii, 
străduindu-se să priceapă ce se petrece, dar nu reușise. O 
împinsese cu un ultim ghiont furios și plecase fără nicio 
explicaţie în afara promisiunii criptice: 

— Mă întorc. 

Cel mai tare o speria funia. N-o mai folosise din prima zi și se 
temea că era semnul unei schimbări teribile în relaţia dintre ei. 
Redevenise un obiect în posesia lui, faţă de perioada, pe care n- 
o prea putea pricepe, în care-i fusese partener. Își pierduse 
identitatea, își pierduse importanţa. Ştia că, dacă nu mai era 
importantă pentru el, o va abandona. Mintea ei folosea 
cuvântul „abandon”, dar știa că nu era decât un eufemism, care 
ascundea, de fapt, altceva. Își dădea seama că situaţia ei era 
nesigură și profund primejdioasă. Nu credea c-o va omori pe 
Boswell. Dar putea ucide cu ușurință o femeie fără nume, fără 
chip, legată și cu un plasture peste gură, care-l deranja cu 
prezenţa ei și care-i amintea de eșecul suferit. Cercetă cât 
putea mai bine camera de motel. Văzu un dulap vechi, o 
oglindă și două paturi cu acoperitori din catifea reiată maro, 
decolorate și de proastă calitate și gândi că era un loc oribil și 
jalnic în care să mori. 

Le revăzu în gând pe Vicki și pe Sandi, care nu aveau niciun 
chef să se îmbrace la loc. Nu știuse ce să creadă; Jeffers 


apăruse din pădure zâmbind, glumind, pus pe șotii - ca și cum 
totul ar fi fost în ordine - numai că ea știa că se petrecuse ceva 
ce-i stricase planurile, lucru care o speriase și mai tare. Le 
tachinase pe cele două fete în legătură cu farmecele lor și le 
promisese că vor fi fotografiate pentru montajul acela inventat. 

Iși amintea cum auzise toate astea ca de la mare depărtare. 
Rămăsese încremenită, în așteptare, ridicând privirea și văzând 
de zeci de ori arma în mâna lui, ca după ce clipea să-și dea 
seama că era aparatul de fotografiat. 

Mai făcuse câteva poze, apoi le mânase pe toate trei înapoi 
prin pădure și la mașină. Le dusese la cursele de mașini, 
glumind în continuare cu cele două fete care chicoteau întruna, 
repetând la nesfârșit: 

— Nu-mi vine să cred ce noroc a dat pe capul meu. 

Ar fi râs, dacă n-ar fi fost atât de îngrozită. 

Gândi că absenţa crimei era de două ori mai înfricoșătoare 
decât actul în sine. Nu știa ce se întâmplase, ce accident sau ce 
noroc brusc salvase vieţile celor două femei. Tot ce știa e că le 
lăsase din nou lângă tribună, le făcuse de vreo două ori, vesel, 
semn cu mâna, râsese, după care accelerase puternic și 
revenise pe autostradă. Acel râs fals fusese ultimul înainte ca 
furia să se acumuleze în Douglas Jeffers. 

Anne Hampton încercă să se destindă, în ciuda durerii 
pricinuite de funie, și se gândi la ce se întâmplase. 

Se hotărî ca atunci când se va întoarce să-l determine s-o 
dezlege. Se concentră asupra acestui gând, spunându-și: nimic 
altceva nu contează. Nimic altceva nu e important. Trebuie să-l 
determini să recunoască cine ești. Și n-o va face până nu va 
dezlega funiile. 

Inghiţi cu greu și simţi cum stomacul i se rostogolește ca o 
barcă în furtună. 

Se strădui să-și înfrângă greaţa datorată fricii. 

Acum sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată, cu 
excepţia primelor minute. 

Fă-l să aibă nevoie de tine. 

Fă-l. 

Fă-l. 

Silește-l. 

Il aşteptă să se întoarcă, repetându-și la infinit aceste 
cuvinte, ca pe un cântec de leagăn de coșmar. 


Douglas Jeffers conducea pe străzile întunecate fără o ţintă 
precisă, căutând un debușeu pentru furia lui. O clipă se gândi 
să meargă în centrul orașului și, pur și simplu, să asasineze un 
ghinionist întâlnit pe stradă. Se gândi să caute o prostituată; 
prostituatele erau ţinta cea mai facilă, aproape colaborând la 
realizarea morţii lor. Il atrăgea și ideea să se oprească la o 
stație de benzină cu program non-stop și, pur și simplu, să-l 
arunce în aer pe vânzător. În timpul nopţii era un risc 
profesional, din cauza banilor din vânzarea benzinei. Erau mulţi 
aceia care voiau banii ăia și erau dispuși să ucidă ca să-i 
capete. Douglas Jeffers se gândi că toate posibilităţile aveau un 
farmec comun: reprezentau materia de bază a activităţii de 
noapte a polițiștilor. Ziarele de dimineaţă nu le acordau mai 
mult de două paragrafe. Reprezentau norma obișnuită pentru 
zonele urbane, momente de mică importanţă, aproape de 
rutină. Nu era mare lucru că o viaţă lua sfârșit, un fel de reflex 
al nopţii ce pălea în lumina dimineţii. 

Nu era tipul de crime pe care un expert ca el trebuia să le 
studieze mai mult de două secunde. 

Scutură din cap. Alta dată, gândi, pur și simplu o voi face. 
Poate un magazin de băuturi, deschis puţin cam prea mult. Cu 
o mască de schi și o armă. Un adevărat moment american. 

Lăsă respiraţia să-i scape sub forma unui fluierat lung, încet. 

Nu acum. Nu atât de aproape de sfârșit. 

Nu strica totul. 

Ba își dorea să-l fi ucis pe tânărul jandarm, ba pe cele două 
femei, dar cel mai tare era furios pe sine însuși pentru că nu 
prevăzuse toate problemele asociate de crimă. Trecu din nou în 
revistă, în minte, toate detaliile, dojenindu-se cu amărăciune: 
întotdeauna m-am pregătit cum trebuie pentru toate 
eventualitățile; întotdeauna am prevăzut totul. Ar fi trebuit să 
descopăr un loc mai bine ascuns. Se certă că alesese luminișul 
din pădure. Îmi plăceau afurisita aia de lumină și fundalul. Am 
gândit ca un nenorocit de fotograf. Nu ca un asasin. Așa că 
toată munca a fost degeaba, degeaba, fir-ar să fie, fir-ar să fie! 

Incercă să-și mai potolească furia la gândul că venirea 
jandarmului fusese o întâmplare neașteptată, dar avu impresia 
că, în felul acesta, se scuză, chestie care îl dezgusta. 
Intotdeauna reușesc, își spuse. Întotdeauna. 


Lovi cu palmele volanul și se răsuci brusc pe scaun, 
controlând cu greu mașina, chiar și la viteza aceea redusă. li 
venea să tipe, dar nu era în stare. Își aminti apoi de Anne 
Hampton, legată în camera de motel. Las-o să aștepte, își spuse 
furios. Las-o să-și facă griji. Las-o să sufere. 

Las-o să moară. 

Trase brusc aer în piept și-și ţinu o clipă răsuflarea. 

Îl mira că gândurile acestea lipsite de milă nu-i prea făceau 
plăcere. 

Trase mașina lângă trotuarul unei străzi pustii, într-o zonă de 
antrepozite. Își lăsă capul pe spate și se simţi, brusc, obosit. 

N-a fost vina ei. A fost a ta. Ea a făcut ce i-ai cerut să facă. 

Închise ochii. 

Fir-ar să fie. Planul era defectuos. 

Oftă. Ei bine, asta nu face decât să arate că nimeni nu e 
perfect. 

Furia îl părăsi dintr-odată și deschise geamul, lăsând aerul 
stătut din mașină să se amestece cu răcoarea întunecată a 
nopţii. 

Râse cu voce tare. Râsul se transformă într-un chicotit ca de 
copil. Nimeni nu e perfect, gândi. Așa e. 

Tu, însă, ești al naibii de aproape de perfecţiune. 

Se gândi la cele două fete, giugiulindu-se goale pușcă. Nu 
aveai de ce să le omori, își dădu seama. Probabil că vor muri 
curând de plictiseală, și prostie, și de rutina unei vieţi care nu- 
ți promite nimic și-ţi dă și mai puţin. Cu adevărat caraghios 
era, își dădu seama în clipa aceea, că, probabil, fetele trăiseră 
un moment unic, cel mai palpitant și cel mai primejdios din 
viaţa lor, indiferent de cât de mult vor trăi. Într-o după-amiaza 
sublimă veniseră în contact cu geniul și reușiseră să 
supravieţuiască. Și, vacile, habar n-aveau. 

Râse din nou. Epuizarea i se strecura în trup și-și dădu 
seama că era important să doarmă puţin. Ei bine, gândi, totul e 
încă pe drumul cel bun. Un drum ușor și frumos, dimineaţa, 
spre New Hampshire. Se gândi s-o ducă pe Anne la Mount 
Monadnock sau la Lake Winnipesaukee, sau în alt loc frumos, 
înainte de a se pregăti de seară. Un loc liniștit și relaxant. Se 
gândi la un oraș pe care îl știa în Vermont. Izolat, dar frumos - 
și nu prea departe, ca să nu piardă întâlnirea de la New 
Hampshire. Şi după aia, puţină treabă înainte de a porni spre 


Cape. 

Brusc, mintea i se umplu de o muzică melodioasă, intensă, 
sintetizată electronic și de imaginea unui actor cu gura până la 
urechi, îmbrăcat în salopetă albă, cu gambetă neagră, ghete de 
parașutist și cu un nas lung, fals. Ceva din vechea violență dusă 
la extrem, își spuse. Un adevărat spectacol de groază. 

Și pe urmă, libertatea. 

Se gândi din nou la Anne Hampton. Probabil că Boswell e 
moartă de frică. Strânse din umeri. Nimic grav în asta; era 
înţelept s-o scoată din fire. 

Simţea, totuși, împunsătura vinovăţiei. 

Dă-i drumul să respire, gândi. Ai încă nevoie de ea. 

Acest gând îi dădu sentimentul că are un scop și privi scurt 
în jur, ca să vadă unde se află, gata să se ducă direct la motel, 
începu să se gândească la felul cum îi va cere scuze. Când să 
intre în viteză și să plece, zări camioneta parcată cam la două 
sute de metri în josul străzii. Imediat își dădu seama despre ce 
era vorba: depozite. Dincolo de zona obișnuită de patrulare a 
poliţiei. După miezul nopţii. Camionetă. Ecuația era simplă și 
rezultatul ei te ducea la o spargere și un furt. Îi veni o idee și 
zâmbi. 

Nu, își spuse. 

Și pe urmă: De ce nu? 

Avea chef să izbucnească în râs, dar își spuse că trebuie să 
fie prudent. 

Nu aprinse farurile, mergând cât putea el de încet spre 
camioneta parcată. Era de culoare deschisă, fără semne 
distinctive și destul de rablagită. Nu se observa vreo mișcare 
dinspre ea, dar, pentru orice eventualitate, tinu arma în mână. 
Când ajunse aproape de camionetă, un bec depărtat arunca 
atâta lumină cât să distingă numărul de înmatriculare. Se opri, 
observând că unul dintre canaturile ușii depozitului părea rupt, 
deși îi era greu să se convingă că e așa, fără să coboare din 
mașină. Numai că era destul de deștept să n-o facă. Nu că i-ar 
fi fost frică de cine era înăuntru, dar ar fi ratat elementul- 
surpriză. Trecu mai departe, fără să aprindă farurile, până ce 
depăși două cvartale. 

Opri la prima benzinărie cu un telefon public și formă 911. 

— Poliția din Bridgeport, incendii și crime, se auzi o voce 
monotonă, cu indiferența ei studiată pentru cazuri urgente. 


— Doresc să raportez o spargere care tocmai are loc, 
răspunse Douglas Jeffers. 

— Chiar acum? 

— Exact asta v-am spus, insistă Jeffers, cu câtă indignare era 
nevoie în glas. Chiar acum. Îi dădu poliţistului adresa și 
descrierea camionetei, precum și numărul de înmatriculare. 

— Mulţumim. Ne ducem imediat. Ne puteţi spune numele 
dumneavoastră, pentru dosarele noastre? 

— Nu, zise Douglas Jeffers. Consideraţi-mă un cetăţean 
conștient, nimic mai mult. Închise telefonul. Un cetăţean 
conștient: îi plăcea grozav. Dac-ar ști, se gândi. Își închipui o 
pereche de hoţi, îmbrăcaţi în negru, brusc surprinși de luminile 
unei patrule de poliţie. Şi-i închipui blestemându-și ghinionul, 
zdrăngănind din cătușe furioși, în timp ce ofiţerii de poliţie se 
bucurau de acele scurte momente de felicitări și succes ce 
însoțesc o arestare reușită. Dac-ar ști cine le-a vândut pontul. 
Și unii, și alţii. Imaginează-ţi ce mutre ar face. 

Râse apoi cu hohote de cât de fantastic era totul. 

Anne Hampton auzi cheia în broască și încremeni, așa legată 
cum era. De unde zăcea legată, nu putea vedea ușa, dar auzi 
cum scârţâie când se deschide. Scoase un sunet înfundat, prin 
căluș și plasture, când ușa se închise și auzi pași apropiindu-se 
de ea. Își înălță capul, astfel ca ochii ei să-i poată întâlni pe ai 
lui Douglas Jeffers. Se concentrase din greu, ca să gonească 
frica animalică pe care o simţea în sinea ei și s-o înlocuiască cu 
o privire încăpățânată, hotărâtă. Ochii li se încrucișară și 
Jeffers păru surprins. 

— Ei bine, spuse el, Boswell pare furioasă. 

Întinse mâna și-i smulse plasturele de pe gură. Zgomotul de 
sfâșiere o făcu să creadă că i-a rupt buzele și obrajii. Rămase 
nemișcată până ce-i scoase călușul. 

— E mai bine? o întrebă. 

— Mult mai bine. Mulţumesc. Vocea îi era egală și ușor 
mânioasă. Douglas Jeffers râse. 

— Boswell e furioasă. 

— Nu, răspunse ea. Doar într-o poziție incomodă. 

— E normal. Te doare ceva? 

Clătină din cap. 

— Am înțepenit. 

— Hai să facem ceva ca să-ţi treacă. 


Douglas Jeffers scoase un cuţit. Anne vedea cum lama 
reflectă lumina veiozei. Respiră adânc, gândindu-se: Boswell, 
Boswell, ţi-a spus Boswell, n-ai de ce să-ţi fie frică. Incă nu, încă 
nu. 

Jeffers așeză latul lamei pe obrazul ei. 

— Ai observat vreodată cât de greu e să spui dacă un cuţit e 
fierbinte sau rece? Depinde de genul de frică prin care treci. 
Atingerea poate părea că arde sau că e rece ca gheaţa, exact ca 
sentimentul ce-ţi stăpânește stomacul și inima. 

Anne nu mișcă. Privea fix în sus. 

După o clipă, mută lama de pe obrazul ei. 

Începu să taie funia și-i eliberă mâinile. 

— N-ar fi trebuit să te lovesc, spuse într-o doară. N-a fost 
vina ta. 

Anne nu răspunse. 

— Numește asta un moment de slăbiciune. Făcu o pauză. 
Unul dintre rarele mele momente de slăbiciune. 

O ajută să se ridice. 

— Ușurel. Nu prea ești sigură pe picioare, dar nu-i chiar atât 
de grav. Du-te la baie și spală-te. 

Anne făcu câţiva pași nesiguri, ţinându-se de perete ca să nu- 
și piardă echilibrul. În baie văzu că sângele se închegase în 
jurul buzelor și nasului ei, dar reuși să-l spele frecându-se 
zdravăn. Simţi apoi cum o cuprinde brusc toată oboseala 
acumulată și trebui să se apuce de marginile chiuvetei, ca să nu 
leșine. 

Când ieși din baie, văzu că Douglas Jeffers îi făcuse patul. 
Lăsă blugii să cadă pe podea și se strecură în așternut, 
recunoscătoare. Jeffers dispăru în baie și auzi apa curgând, 
apoi zgomotul apei trase la toaletă. Se întoarse și se lăsă să 
cadă pe celălalt pat. Stinse lumina și Anne simţi cum 
întunericul o scaldă aidoma unui val, pe plajă. 

Un timp, Jeffers tăcu, apoi spuse: 

— Boswell, te-ai gândit vreodată la cât de fragilă e viaţa? 

Nu răspunse. 

— Nu numai faptul că trăiești este atât de delicat, ci și, știu și 
eu, echilibrul vieţii, în întregime. Gândește-te la mama care se 
întoarce o clipă cu spatele și al cărei copil o pornește pe 
carosabil. Sau la tatăl care, de data asta, nu se mai deranjează 
să-și pună centura de siguranţă în drumul spre serviciu, în 


mașină. Accidente. Boală. Ghinion. Pentru unii, ce-i drept, 
moartea înseamnă sfârșitul. Dar și mai rău e că-i dă peste cap 
pe cei care rămân în viaţă. Le mută centrul de greutate. 
Gândește-te la toţi cei pe care i-ai cunoscut și care te-au iubit. 
Închipuie-ţi, o clipă, ce ar însemna moartea ta pentru ei... 

Anne închise ochii și, dintr-odată, toate intenţiile ei pline de 
curaj dispărură și-și dori să poată plânge cu suspine. 

— ...Sau ce-ar însemna moartea lor pentru tine. Pustiu. Un 
fel de vid în interiorul tău. Unele amintiri care mai rămân. 
Poate un album cu fotografii, pus bine undeva. O piatră de 
mormânt pe care, poate, o vizitezi o dată pe an. Suntem legaţi, 
cu toţii, în nenumărate feluri, depindem atât de mult de ceilalţi 
ca să ne păstrăm echilibrul. Fii și taţi. Fiice și mame. Frați. 
Surori. O relaţie atât de nesigură. Prea multe legături. Și totul 
fragil, delicat ca un bibelou de porțelan. 

Tăcu un timp, apoi repetă cuvântul. 

— Fragil. Fragil. Fragil. 

Șovăi din nou. 

— Asta e ce urăsc cel mai mult, spuse. Abia dacă își mai 
controla vocea, în care răsuna amărăciunea. Urăsc că nu poţi 
alege cine vrei să fii. Urăsc că nu ai de ales în general. Urăsc 
lucrul ăsta. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc... 

Anne Hampton putea vedea, în întuneric, că Douglas Jeffers 
era culcat pe spate, dar că-și ţinea pumnii strânși ridicaţi în 
aer. 

Expiră adânc, în întuneric. 

— Toţi sunt victime, spuse. Cu excepţia mea. 

Auzi apoi cum se rostogolește pe-o parte și adoarme. 


Dimineaţa porniră spre nord, pe autostrada 91 în New 
Haven, trecură de Hartford și intrară în Massachusetts. Anne 
gândea că Jeffers părea că se controlează din nou; se uita la 
ceas, măsura distanţele, atent la timp. Treaba asta o făcu să-și 
recapete liniștea, așa că se destinse, așteptând să se întâmple 
ceva. 

Ajunseră în sudul Vermontului devreme, după prânz, și 
merseră mai departe spre nord, într-un ritm constant. Anne 
Hampton se întrebă, leneș, dacă nu cumva se îndreptau spre 
Canada. Încercă să-și aducă aminte de vreo crimă din ţara 
respectivă, gândind: Ce-ar putea să fie acolo, de vrea atât de 


tare să-mi arate? Nu izbuti să-și aducă aminte de vreo crimă, 
dar era sigură că și acolo oamenii se omorau între ei. E frig, își 
spuse, gheaţă, și iernile lungi și întunecate înseamnă că, 
neapărat, apar și diferite orori. 

Înainte să apuce să se gândească la altceva, Douglas Jeffers 
spuse: 

— Acolo sus e un orășel pe care trebuie să-l vezi... 

Nu-i descrise orașul Woodstock mai în amănunt, preferând să 
conducă câteva ore în tăcere. O să vadă ea singură, gândi. În 
minte, trecu în revistă elementele planului care mai rămâneau 
de îndeplinit. Era tentat să verifice în scrisoarea din New 
Hampshire, pe care o avea în servietă, dar știa că nu era 
nevoie. Te așteaptă de dimineaţă, își spuse. Va fi rapid și 
precis, așa cum trebuie făcute lucrurile. 

Când o luă pe breteaua care ducea spre orășel, îi spuse: 

— Ai băgat de seamă că în aproape toate statele astea vechi 
din Noua Anglie există câte un Woodstock? Vermont, New 
Hampshire, Massachusetts. Probabil că și în Rhode Island, dacă 
mai găsesc vreun loc să-l înghesuie. Rhode Island. Aici se 
pronunță Rowdilan. Și Nehamsha. Desigur că Woodstock-ul 
important era cel din statul New York și festivalul care, de fapt, 
a avut loc în altă parte. Îţi aduci aminte de el? 

— Eram mică, spuse ea. Nu mai știu. 

— Am fost și eu acolo, spuse Jeffers. 

— Zău? A fost chiar atât de grozav cum scrie în cărți? 

Jeffers râse. 

— La drept vorbind, n-am fost acolo... 

Anne nu mai știa ce să creadă. 

— Există unele evenimente care, datorită culturii populare, 
au devenit amintiri comune. Woodstock a fost unul dintre ele. 
Am cunoscut, pe vremuri, un tip, un jurnalist, cel care a creat 
mitul Woodstock. Era la începutul carierei, se ocupa de 
evenimentele din colegii pentru Daily News din New York. Era 
vară, așa că i-au cerut să se ducă la festival, pentru cazul că s- 
ar întâmpla ceva neobișnuit. Habar n-aveau că mulţimea va fi, 
mă rog, așa cum e de obicei mulțimea. 

S-a dus cu o zi mai devreme, ca să vadă cum merg pregătirile 
pentru festival, o idee cu-adevărat bună, căci a doua zi, pe la 
jumătatea dimineţii, mașinile se întindeau pe zeci de kilometri. 
Oamenii veneau puhoi. Pletoși. Hippies. Motocicliști. Studenţi. 


Probabil c-ai văzut filmul. În orice caz, așa cum știi, totul s-a 
transformat într-o marmeladă de oameni și muzică și, brusc, 
într-un articol de prima pagină. Şi chiar acolo era prietenul 
meu, așezat în spatele scenei, telefonând celor de la News, de 
unde un redactor urla: „Câţi oameni sunt acolo? Câţi oameni?” 
și, bineînţeles, tipul habar n-avea. Vreau să spun că erau, cât 
vedea cu ochii, oameni, și camioane, și elicoptere bâzâind 
deasupra lor, și orchestre cântând cât puteau de tare, și multe 
altele. Redactorul-șef urla: „Avem nevoie de o estimare oficială 
a poliției asupra mulţimii!”, așa că tipul s-a dus iute la un 
poliţist și l-a întrebat cam la cât estimau ei că ar fi mulţimea, și 
bineînţeles că polițistul l-a privit de parcă i-ar fi lipsit o doagă, 
de unde naiba să știe el. S-a întors la telefon și redactorul-șef 
și-a dat, brusc, seama că în joc era capul lui, pentru că avea de- 
a face cu cea mai grozavă poveste pe care o vor publica 
vreodată, iar prostul de el trimisese un puţoi să scrie despre ea, 
și nu mai putea să trimită un reporter adevărat, pentru că 
drumurile erau blocate și nu mai erau elicoptere de închiriat, 
fiindcă afurisitele alea de posturi de televiziune puseseră mâna 
pe toate. 

Prietenului meu îi vine atunci o idee. Se hotărăște să mintă. 
Urlă în telefon: „Poliţia estimează că mai mult de jumătate de 
milion de oameni au năpădit orășelul ăsta adormit. Dintr-odată, 
Woodstock a devenit, ca mărime, cel de-al treilea oraș din 
statul New York!” Redactorului-șef îi place chestia asta. li place 
grozav. Așa că, a doua zi dimineaţă, apare cu titlu de-o 
șchioapă pe prima pagină. După ce News publică cifra pe prima 
pagină, cei de la Times o preiau și ei, apoi agenţia Associated 
Press, adică întreaga lume. Așa se face că, brusc, minciuna 
prietenului meu devine un fapt istoric... 

Pocni din degete. 

— Uite-așa. Și toată lumea e fericită și toată lumea e 
convinsă că atâţia oameni au fost acolo. Asta doar pentru că 
prietenul meu a avut bunul-simţ să mintă pe cineva care voia cu 
disperare să audă o minciună. 

Douglas Jeffers făcu o pauză. Vocea lui, ca de atâtea ori până 
atunci, părea un amestec de încântare școlărească la spunerea 
unei povești și ură prevestitoare de rău. 

— Așa că, acum, mint și eu. 

Rânji, apoi se strâmbă. 


— Spun c-am fost acolo. Cine-o să verifice? 

Douglas Jeffers făcu o pauză și Anne Hampton observă că 
veselia din povestirea lui se diluase datorită unui gând mai 
negru. Apucă un caiet și mâzgăli iute câteva însemnări despre 
Woodstock și o jumătate de milion de oameni și despre un tip 
de vârsta ei, care scosese un număr din burtă. 

— Într-un fel, cam asta facem în industria ştirilor. Creăm un 
fond comun al experienţei. Cine poate spune că n-a fost în 
Vietnam? Imaginile ne-au invadat. Dar revolta lui Watts? Sau, 
ca să venim mai aproape, Beirutul? Cutremurul din Mexico 
City. Deturnarea zborului companiei TWA. Au organizat o 
conferință de presă, dacă poţi să crezi una ca asta. 
Absurditatea e răspunsul final. Criminalii, în plin proces al 
crimei, în căutarea publicităţii, pe care o și capătă. Și noi toţi 
eram acolo, chiar acolo, cu ei. Depinde, depinde. 

Șovăi din nou. 

— Industria știrilor e ca ferăstrăul vechi și copacul care cade 
în pădure. Dacă nu e nimeni prin preajmă să-l audă, scoate 
oare vreun zgomot? Dacă o mie de indieni au murit în pădurea 
virgină, dar nu raportăm acest lucru, moartea s-a întâmplat cu 
adevărat? 

Jeffers râse cu glas tare. Izbucnirea lui începuse prin a se 
preface în furie, dar îi urmase o răbufnire de ușurare. 

Câteodată sunt atât de plictisitor, încât mă mir că nu m-ai 
omorât. 

Râse din nou. 

Anne știa că părea surprinsă. 

— Curaj, Boswell, ne apropiem de sfârșit. Asta a fost o 
glumă. 

Zâmbi. 

— Sau n-a fost? Biata Boswell. Glumele mele i se par uneori 
total lipsite de haz. Şi n-aş putea să spun c-o condamn pentru 
asta. Dar, te rog, dăruiește-mi un zâmbet, un râs cât de mic. 

Nu era o rugăminte, era un ordin. 

Se supuse pe loc. Sunetul i se păru greţos. 

— Nu prea ţi-ai dat silinţa, Boswell, oricum, apreciez efortul. 

Făcu o pauză. 

— Insistă, Boswell. Insistă asupra tuturor acestor lucruri mici 
pe care le facem în viaţă și care ne aduc aminte cine suntem. 
Concentrează-te, Boswell. Gândesc, deci exist. Râd, deci exist... 


„„„Dacă râd, respir, dacă zâmbesc, simt. Dacă gândesc, exist. 
— Boswell trăiește, spuse. 

Anne simţi cum i se strânge inima de disperare. 

— La fel și Douglas Jeffers. 


Privi autostrada și coti pe o șosea cu numai două benzi de 
circulație. Se lăsa seara; verdele și cafeniul intens al 
Vermontului inundau mașina, întunericul umbros era sfâșiat din 
când în când de conurile de lumină palidă ale sfârșitului de zi. 
Trecură pe lângă Quechee Gorge, care se află în drum spre 
Woodstock, și Jeffers o văzu pe Anne Hampton întinzându-și 
gâtul ca să vadă, din mașină, căderea de apă. 

Parcurse străzile tăcute. Anne Hampton văzu case îngrijite, 
albe, cu pergole, dincolo de pajiști întinse, cu chioșcuri 
acoperite de viţă, lângă mici grădini de flori. 

— Vezi, spuse, arătând spre o biserică albă, curată, ce se 
ridica profilată pe întunericul verde al nopţii din Vermont. Vezi 
cât de deconectant e totul? Cine ar crede că teroarea bântuie 
noaptea într-un oraș atât de micut și de liniștit? 

Parcă mașina. 

— Ei bine, spus el, până și terorii i se face foame. 

Se uită la Anne Hampton. 

— Alta glumă, spuse. 

Anne se sili să zâmbească. 

— Cel mai reușit umor se bazează întotdeauna pe realitate. 

O luă de mână și o conduse într-un restaurant. Era luminat 
de lumânări, adorabil, totul licărind într-o căldură aurie. Simţea 
miros de mâncare gătită, senzaţii amestecate invadându-i cerul 
gurii. Totul o făcu să-i fie greață. 

Ce se întâmplă? se întreba ea. 

Ce se petrece? 

De ce ne aflăm aici? 

De ce totul, pe lumea asta, e atât de normal, când, de fapt nu 
e așa? 

Ce se întâmplă cu mine! 

Acest ultim gând răsuna ca un strigăt în capul ei. Abia se 
ținea să nu leșine. Mă aflu aici, așteptând să mă așez la o masă 
într-un restaurant elegant dintr-un oraș frumos. Totul e pe dos. 
Totul e greșit. Ce se întâmplă? 

Simţi din nou cum i se face rău de la stomac. 


— Mi-e o foame de lup, spuse Douglas Jeffers. 

Mâncară în tăcere, cu spor, fără plăcere. Jeffers comandă vin 
și sorbi din cupă, privind-o peste marginea ei pe Anne 
Hampton, care putea vedea lumina reflectându-se în sticlă. 

După ce plăti, Douglas Jeffers o luă pe Anne Hampton de braţ 
și o conduse prin întuneric, pe lângă terenurile comunale. O 
simţi tremurând. Căldura părăsise ziua, înlocuită de 
promisiunea toamnei în Vermont. 

— Liniște, spuse el. Pace. 

Anne nu se destinse deloc. Se străduia să-și ţină braţul sub al 
lui. Îi venea să-l zgâlţâie și să-l întrebe: Ce ai de gând? 

Dar n-o făcu. 

O duse înapoi la mașină. Peste câteva clipe erau înghiţiţi de 
întunericul drumurilor  lăturalnice, îndreptându-se spre 
autostrada interstatală. Douglas Jeffers conducea încet, vizibil 
cufundat în gânduri, atenţia fiindu-i redusă de vin, de stomacul 
plin și de planurile lui. 

— Ştiu vreo două hanuri drăguţe, ceva mai încolo... începu el 
să spună. 

Claxonul unei mașini îi spulberă cuvintele și o lumină 
puternică le inundă mașina. 

Trase brusc pe pietrișul de pe marginea drumului, mașina 
derapând în timp ce altă mașină o depăși mugind. Anne avu 
impresia că mașina cealaltă intrase în a lor și scoase un fel de 
țipăt de frică și avertizare. 

Își tinu răsuflarea și strigă: 

— Fii atent! Dumnezeule! 

Era conștientă de cât de înspăimântător de aproape era 
cealaltă mașină. Auzi apoi două voci strigând în noapte și văzu 
luminile din spate ale unui jeep care trecu cu zgomot pe lângă 
ei. Era un model cu cauciucuri groase, vopsit într-o culoare 
țţipătoare, și cu doi puști aplecaţi în afară și gesticulând din 
răsputeri. 

Jeffers înjura nestăpânit. 

— Adolescenti! spuse el furios, cu vocea schimbată, amestec 
de mânie și de ușurare. Cred că mai e o săptămână până să 
înceapă școala și își scot pârleala. Iisuse, era cât pe ce să ne 
răsturnăm... Făcu semn spre marginea drumului. Cunosc 
drumul ăsta. Fir-ar să fie! Mai încolo coboară în pantă. Peste 
taluz și într-un râu mic. Doamne sfinte, am fi murit! 


Nenorociţii! Fir-ar să fie! Au ieșit s-o facă lată luni noaptea, 
urlând ca nebunii. Ar fi putut să ne omoare. 

Continuă să conducă în același ritm lent. 

— Te simţi bine? o întrebă. 

— Da, sigur, răspunse ea. Dar m-au speriat rău de tot. 

— A fost vina mea, spuse el pe un ton de scuză. Ar fi trebuit 
să-i văd venind repede din spate. Imi pare rău. 

Zâmbi. 

— Şi pe mine m-au speriat. 

Întinse mâna, cu palma în jos, orizontal. 

— Uită-te. Tremură puţin. Nervii, cred. 

Zâmbi din nou. 

— Bănuiesc că asta înseamnă că, indiferent cine ești, un 
accident de mașină de care abia ai scăpat tot te impresionează. 
Un moment de frică intensă, după care viața revine la ritmul ei 
molcom. 

După o clipă, adăugă: 

— Nu există ceva mai nesuferit decât un adolescent plin de 
el, cu mașină și care a băut un pic. Iisuse, se poartă de parcă 
toată lumea ar fi a lui. Ca și cum ar fi nemuritor. Doamne, ce 
mă enervează chestia asta! 

Apoi râse: 

— Şi mă face să mă simt bătrân. 

Întunericul ce se întindea în faţa lor fu întrerupt de prezenţa 
luminoasă a unei staţii de benzină. Când trecură pe lângă ea, 
atât Anne Hampton cât și Doug Jeffers văzură jeep-ul oprit la 
pompe. A 

— Uite, spuse ea fără să chibzuiască. Sunt aici. li putea 
vedea pe cei doi băieţi, cu spatele la ei, lângă automatul de 
răcoritoare. Amândoi erau înalţi și subţiri și purtau caschete de 
baseball. Stăteau într-o rână, cu o nepăsare și un aer de 
răzvrătire cât se poate de firești. 

Jeffers trecu, intenționat, dincolo de staţie. După vreo 
cincizeci de kilometri, acceleră brusc, aruncând-o pe spate pe 
banchetă. Întinse mâna ca să se sprijine. 

— Mi-a venit o idee, spuse el. Povestea clasică de pe 
autostradă. 

Dintr-odată, vocea i se umpluse de nerăbdare. 

— Acolo, sus, e un loc interesant, zise. Drumul se bifurcă și 
pe una dintre părţi, nu departe de autostrada interstatală, e o 


prăpastie mică. 

În câteva clipe ajunseră la bifurcaţie. O luă pe drumul care 
urca și, după câteva sute de metri, opri. Găsi un refugiu 
neluminat și parcă acolo mașina. 

— Acum o să vedem, spuse el, dacă norocul e cu noi. Tu nu te 
mișca. 

Vocea lui își recăpătase tonul de comandă. Anne nici nu se 
clinti. 

Douglas Jeffers se duse iute în spatele mașinii și deschise 
portbagajul. Întinse mâna și apucă oţelul polizat al puștii 
semiautomate Ruger. Scotoci printre celelalte arme până găsi 
setul de nouă cartușe lungi. Il strecură în armă, auzind 
satisfăcut clinchetul care arăta că era la locul lui. 

Lăsă pușca pe capacul portbagajului deschis și cotrobăi o 
clipă, până găsi o cutie lungă, cilindrică, din piele. O luă și se 
întoarse pe drum, alergând la vale. Cât alergă, își ascuţi 
privirea, străduindu-se să distingă formele în întunericul nopții. 
Supraveghe zona, căutând orice formă de viaţă. Privi fix în 
întuneric, ca să vadă vreun semn de faruri în depărtare. Își ciuli 
auzul, în așteptarea vreunui sunet care să indice prezenţa unei 
alte persoane sau a unui alt vehicul venind în direcţia lui. 
Pretutindeni domnea liniștea, cu excepţia unui foșnet slab 
provocat de vânt în șirul de pini din apropiere. Privi în 
depărtare, spre râpă, și încercă să audă zgomotul apei ce 
curgea pe fundul ei. Își aminti brusc de sfatul din copilărie: 
Dacă vrei să poţi vedea noaptea, mănâncă cât mai mulţi 
morcovi. Am mâncat o groază de morcovi. Tot timpul. Și văd 
bine noaptea. Dar văd și mai bine dacă folosesc un telescop cu 
infraroșii. 

Deschise cutia de piele și duse cilindrul la ochi. Peisajul 
deveni de un verde murdar, și-l mătură cu privirea, ca să 
verifice că simţurile lui nu-l înșelaseră. Era singur. Gândi că 
seamănă cu un marinar de pe vremuri, naufragiat, căutând cu 
disperare pământul. Privi de-a lungul drumului, în depărtare. 

— Aha, spuse cu voce tare. Avem oaspeți. 

Văzu jeep-ul trăsnit deplasându-se dezordonat în noapte. 

— Măi să fie, oare minunile nu vor lua niciodată sfârșit?! 

În continuare nu se zărea nimic, cu excepţia vehiculului care 
se apropia. Îi văzu pe cei doi adolescenţi în mașina 
decapotabilă, râzând cu capetele date pe spate în vânt. Muzica 


trebuie să fie asurzitoare, gândi, și atenţia lor e, probabil, 
redusă de vreo două beri. Se întoarse în grabă la mașina lui. 
Văzu pe geam chipul Annei Hampton, care-l privea. O zări 
ghemuindu-se pe banchetă, înspăimântată de ce se pregătea. 
Jeffers se mișcă iute, dar sigur pe el. Apucă arma cântărind-o în 
mână. Nimic nu-ţi dă un sentiment mai mare de siguranţă ca o 
pușcă pe care o ţii în braţe, gândi. Se duse iute, prin noaptea 
neagră ca smoala, spre locul de unde vedea cel mai bine, ușor 
îndoit din mijloc, dar sigur pe el, ca un soldat veteran care evită 
focurile trase cu arme de calibru mic. 

Mai aruncă iute, pentru ultima oară, o privire în jurul lui, ca 
să se asigure că era singur. Se gândi la Anne Hampton, în 
mașină, pe urmă însă o alungă din gând. Ridică arma la obraz 
și ţinti, cu grijă, exact mijlocul distanţei dintre cele două faruri 
ale jeep-ului. 

— Luaţi-o pe drumul din vale, ordonă. 

Așa și făcură. 

Il impresionă legătura aproape electrică dintre el, degetul de 
pe trăgaci și ţintă. Işi aranjă cât mai bine arma lângă obraz, 
mângâind trăgaciul cu degetul. 

— Noapte bună, băieţi, spuse. 

Trase de șapte ori. Zgomotul împușcăturilor i se păru venit 
din cer, de parcă pușca ar fi fost ţinută undeva, sus, aruncând 
explozii minuscule de lumină de pe o stea. 

Când cobori arma, văzu cum jeep-ul începe să derapeze, 
luptând să se menţină pe drum. Nu se auzea nimic, în afara 
ecourilor împușcăturilor. Sunetul semăna cu muzica pe care o 
auzi în gând, un cântec care te obsedează. Își aminti brusc de 
un moment din Nicaragua - sau să fi fost Vietnam? - când se 
întorsese la auzul unei grenade lovind un jeep. Urmase o 
explozie și el ridicase iute aparatul de fotografiat, fixând 
diafragma în timp ce încadra imaginea, încercând să prindă 
uriașa minge de foc și trupurile sfârtecate, aruncate în aer. Își 
aminti cât de puţin auzise atunci. Nici ţipete, nici explozii, nici 
strigăte după ajutor, doar zgomotele dragi ale aparatului. 
Incepu să ridice pușca, apoi își dădu seama că nu era aparatul 
de fotografiat și-o lăsă în pace. 

Jeep-ul se răsturnă pe-o parte. Jeffers își imagină zgomotul 
tablei care se îndoia și al roţilor ce scrâșneau. Il văzu 
îndreptându-se spre marginea prăpastiei, ca un dinozaur pe 


moarte căutând refugiul apei întunecate. Se gândi la miimea de 
secundă care trece după ce ai atins primul domino, înainte ca 
acesta să se sprijine de cel de lângă el. 

Apoi jeep-ul se rostogoli în continuare, dispărând în noapte. 

Nu-i mai putea vedea pe adolescenţii din el. 

Se întoarse, știind că mașina se dusese în fundul râpei. Era 
pe deplin satisfăcut. Nu se întoarse când simţi unda de șoc a 
exploziei. Văzu chipul îngrozit al Annei Hampton în mașină, 
strălucirea flăcărilor ce se reflecta în ochii ei. Se îndreptă spre 
mașină, disciplinat ca întotdeauna. 

Lăsă pușca să cadă în portbagaj, apoi îl închise. 

Jeffers se așeză la volan, băgă calm mașina în viteză și porni, 
accelerând ușor. Peste câteva minute trecură de prima cotitură 
întunecată a drumului, apoi de o a doua. 

Anne Hampton se foi în scaun, apoi se cutremură. 

— Ti-am spus, zise Douglas Jeffers. Povestea clasică de pe 
autostradă. 

Anne mai aruncă o privire rapidă în spate și avu impresia că 
vede încă torța mașinii arzând. Se întoarse și zări indicatoarele 
pentru autostrada interstatală. Grăbește-te, gândi. Să fugim cât 
mai departe de aici. Te rog. 

Jeffers manevră mașina pe bretea și acceleră. 

— Suntem, zise el, o naţiune de asasini și de trăgători de 
elită. John Wilkes Booth și Lee Harvey Oswald. Charles 
Whitman și Turnul din Texas. Avem o tradiţie strașnică în ce 
privește ambuscadele. 

— N-au avut nici măcar o... 

— Nu au avut. Asta e cel mai important la un asasinat. O 
ambuscadă în X, una în L. Gândește-te. Prins în cursă. N-ai 
unde să fugi. N-ai unde să întorci. N-ai unde să te ascunzi. 
Tocmai ăsta e sensul întregului exerciţiu. 

Anne nu răspunse. N-ai unde, gândi. Privi cum farurile tăiau 
o fâșie de lumină în întunericul din faţa lor. Nouăzeci și șase de 
kilometri la oră. Un kilometru șaizeci pe minut. Fiecare 
secundă ne duce mai departe. 

— Unde mergem? întrebă. 

Cunoștea răspunsul. Până la capăt. 

— Statul de granit, răspunse Jeffers. Din fericire, mica 
noastră aventură a avut loc în Vermont. Și până când cineva își 
va da seama ce s-a întâmplat, lucru care, apropo, nu se va 


întâmplă, noi vom fi departe. Ce lovitură, spuse. Părea nebun 
de fericire. Ce lovitură. Pe toţi dracii! Ştii ce vor crede copoii? 
Nimic. Vor găsi în jeep câteva cutii de bere și vor crede că asta 
a fost cauza. Dacă nu te gândești prea bine, pare un accident. 
lar noi vom fi departe de aici. Şi, oricum, cine ar suspecta o 
pereche de turiști drăguţi? O să fim departe, o să fim departe, o 
să fim departe... cântă el. 

— De ce în Vermont? întrebă Anne, șovăielnic. Nu poţi să 
omori pe cineva în New Hampshire? 

— Drept să-ţi spun, râse el, Diavolul a cam avut niște 
neplăceri la Marshfield, acum câteva secole. De atunci lucrează 
numai în statele învecinate. Printr-o înţelegere, desigur. Așa că 
mă conformez și eu. 

Zâmbi. 

— Dar asta nu înseamnă că nu putem face o scurtă vizită 
acolo. 

Conduse mai departe. 


Soarele dimineţii era strălucitor și Anne își duse mâna 
streașină la ochi. Pentru o clipă îi aminti de Florida și privi în 
jur, în căutarea unui palmier legănat de briză. Işi aruncă 
privirea de-a lungul străzii principale din Jaffrey, New 
Hampshire, și se întrebă dacă totul nu fusese doar un vis. 
Încercă să-și aducă aminte amănunte; mai întâi frica, atunci 
când aproape că fuseseră azvârliți de pe drum; apoi întunericul 
de la curbă; Jeffers cu pușca în noaptea profundă; zgomotul 
împușcăturilor, urmat de bubuitul înfundat, îmbolnăvitor, al 
exploziei mașinii. Examină fiecare fațetă a amintirilor ei, ca un 
bijutier evaluând o piatră prețioasă. Cu siguranţă, gândi, există 
o verigă lipsă, care-i va arăta că nu se întâmplase nimic, ceva 
care să-i spună că fusese un vis, o iluzie, un ciob de sticlă 
spartă, reflectând lumina. 

Clătină din cap și-și sili memoria să ordoneze lucrurile. 

Bineînţeles că n-a fost vis, își spuse. Se gândi la ultima 
noapte, în care se răsucise în cearșafurile îmhbibate de 
transpiraţie. Visurile sunt mult mai rele. _ 

Se întoarse și privi prin vitrina magazinului de delicatese. Il 
văzu pe Jeffers la casă, plătind cafeaua și cornurile pe care le 
cumpărase. Îl urmări cum pune restul în buzunar și iese, 
zglobiu, din magazin. Ca întotdeauna, era uluită. Jeffers fluiera, 


fără ca un lucru atât de puţin important cum ar fi frica sau 
sentimentul vinovăţiei să-i împovăreze conștiința. 

— Ţie ţi-am luat cornuri cu jeleu, spuse, când intră în mașină. 
Şi cafea, și suc. 

Făcu un gest spre oraș. 

— Drăguţ, nu-i așa? Plin de clădiri vechi și de anticariate. 
Revista Yankee publică mereu fotografii din Jaffrey. Femei albe 
fericite, în fața unor mese încărcate cu prăjituri de casă abia 
scoase din cuptor. Pânză albă. E un oraș al pânzei albe. Pânză 
albă și lână groasă iarna. Nu e locul în care cineva să observe o 
pereche de vizitatori, într-o mașină cu număr de înmatriculare 
din alt stat. 

Cobori geamul. 

— O să fie zăpușeală, spuse. Vara târzie, aici, e total 
neprevizibilă. Până într-o bună zi când coboară peste oraș puţin 
aer canadian și ninge. Pe urmă curenţii care traversează zona 
aduc aer umed din sud, și ziua următoare te trezești cu treizeci 
și cinci de grade. Scoase ochelarii de soare din buzunar și-i 
șterse de poala cămășii. Anne simţi cum căldura intră în 
mașină, o pătrunde, o senzaţie aproape senzuală. Sorbi din 
cafea, în timp ce Jeffers deschise un ziar. Trecu repede cu 
privirea peste paginile lui. 

— Nu, nu, nu, vezi, ţi-am spus eu, aha! Aici e ceva. 

Tăcu cât citi pentru el, după care citi cu voce tare. 

— Doi morţi într-un accident de mașină în Vermont. Doi 
adolescenţi din Lebanon au murit luni noapte, când mașina lor 
n-a reușit să ia o curbă pe un drum lateral, la șase kilometri de 
Woodstock, Vermont. Poliţia bănuiește că tinerii, Daniel Wilson, 
șaptesprezece ani, și Randy Mitchell, optsprezece, băuseră 
înainte de accidentul care a avut loc la ora nouă și patruzeci și 
cinci, la intersecţia dintre șoseaua optzeci și doi și Calea 
Prăpastiei... 

Ridică privirea spre Anne Hampton. 

— Pot să continuu. Mai sunt câteva paragrafe. 

Anne nu răspunse. Își bău în continuare cafeaua, savurând 
gustul ei amar. 

— Nu? Cred că nu. 

Lăsă ziarul să-i cadă în poală. 

— Citește singură. 

Când auzi tonul tăios al vocii lui, se îndreptă brusc pe 


banchetă. 

— Acum am ceva de făcut. Tu mă aștepți în mașină. 

Anne aprobă iute din cap. 

— Bine. E aproape zece. O să dureze cam o oră. 

Jeffers își luă servieta și plecă. Îl privi cum traversează 
strada și intră în Banca Naţională New Hampshire. Pentru o 
clipă o cuprinse frica, privi speriată în jur, gândind: o să 
jefuiască banca! Apoi își dădu seama că era o prostie. Se lăsă la 
loc pe banchetă și așteptă. Nici nu-i trecu prin gând că ar putea 
fugi, nici chiar atunci când o mașină a poliţiei trecu pe lângă 
ea. I se părea prea simplu, imposibil de simplu să-i facă semn 
unui poliţist și să pună capăt situaţiei în care se afla. Nu avea 
încredere într-un deznodământ simplu și la mintea oricui. Ştia 
că încă nu avea nicio putere, că Douglas Jeffers era cel care 
trăgea toate sforile pentru ei amândoi. Așa că nu făcu altceva 
decât să se gândească la momentul prin care trecea, lăsând 
căldura din ce în ce mai mare să-i înăbușe imaginaţia. Se 
întrebă ce va urma și închise ochii în fața lumii din afară, 
privind doar în interiorul ei, gândind: încearcă să găsești 
putere. Își cercetă inima, ca să vadă dacă avea vreo urmă de 
curaj. Știa că va avea nevoie, ca să supraviețuiască. 


În interiorul băncii era răcoare și întuneric și Douglas Jeffers 
își scoase, încet, ochelarii. Era o clădire de modă veche, cu 
plafoane înalte și podele lustruite, care făceau ca pantofii să 
ţăcăne pe ele. Jeffers se îndreptă spre un grup de birouri la 
care lucrau niște funcţionari ai băncii. O secretară își ridică 
privirea spre el, zâmbind. 

— Domnișoara Mansour, vă rog. Douglas Allen. Am întâlnire 
cu ea. 

Tânăra aprobă din cap și ridică receptorul. Jeffers văzu cum 
o femeie între două vârste, cu un chip deschis, așezată la un 
birou mai retras, ridică și ea receptorul și ascultă. Peste o clipă 
dădea mâna cu ea și se așeza pe un scaun de lângă biroul ei. 
Femeia scoase un dosar pe care era scris numele respectiv. 

— Sincer, domnule Allen, nu ne place când un client vechi ne 
părăsește. De câţi ani... 

— De zece. 

— Vă putem fi de folos în vreun fel? Poate să deschidem un 
cont nou la... șovăi. 


— Atlanta, spuse el. Firma mea se mută. 

— Voiam să spun că aș putea, cu plăcere, să telefonez 
cuiva... 

Jeffers scutură din cap. 

— Sunteţi foarte amabilă, spuse. Dar serviciul de transfer al 
firmei se ocupă și de genul ăsta de lucruri. O să iau, oricum, 
cartea dumneavoastră de vizită și, dacă e vreo problemă, o să 
rog pe cineva să vă sune. : 

— Perfect. Verifică formularele. In scrisoare spuneți că vreți 
să vă închidem contul și banii să vi-i dăm în cecuri de călătorie. 
Sunt gata pregătite. Așa că nu vă mai rămâne decât să le 
semnaţi și să semnaţi această declaraţie de închidere a 
contului, după care să goliţi seiful, să-mi daţi înapoi cheia și 
gata. 

li întinse un teanc de cecuri de călătorie și Jeffers începu să 
le semneze. Se uită la nume și-l repetă în gând. Zece ani, își 
spuse, aici, în New Hampshire, am fost Douglas Allen. Nu mai 
vreau niciun fel de obstacole. Nu mai vreau să mă prefac. Ne 
vom lărgi orizonturile. 

— Vă rog să numărați, spuse domnișoara Mansour. Sunt 
peste douăzeci de mii de dolari. 

Bani economisiţi în zece ani, gândi. Strânși zi de zi. 

O urmă în încăperea în care se aflau seifurile și ea îi dădu 
cheia lui. 

— Aduceţi amândouă cheile înapoi, după ce aţi terminat, 
spuse. Mă găsiţi la biroul meu. 

li mulţumi din cap și intră într-una dintre boxe. O secretară îi 
aduse cutia încuiată și pe urmă închise ușa în urma ei. Jeffers 
șovăi, savurând în sinea lui ușurința cu care se desfășura 
planul. 

Deschise cutia. 

— La revedere, Douglas Jeffers, spuse. 

Deasupra se afla un exemplar din revista New Times, care nu 
mai apărea și care stătuse la baza ideii. Răsfoi paginile uzate, 
deschizând-o la articolul respectiv. I se părea o ironie faptul că 
totul pornise de la activismul anilor șaizeci și șaptezeci. Ideea i 
se păruse teribil de simplă: Cât de ușor te puteai lăsa la fund? 
Cât de greu era să-ți stabilești o nouă identitate? Răspunsul 
suna: nu cine știe ce. Mai ales într-un stat ca New Hampshire, 
unde accentul era pus cu îndârjire pe libertăţile individuale și 


pe confidenţialitate. Urmase cu sfințenie drumul descris de 
articol, de la obţinerea unui număr de securitate socială la 
închirierea unei căsuțe poștale, la atribuirea unei adrese. 
Urmase contul în bancă și vreo două cărţi de credit, folosite 
exact atât cât să rămână valabile. În același timp își stabilise un 
credit, obținuse permis de conducere pe noul nume, cu 
numărul de la securitatea socială. Dar triumful cel mai mare îl 
cunoscuse după ce-și falsificase certificatul de naștere pe noul 
său nume. Minunile pe care le pot înfăptui copiatoarele 
moderne, gândi. Când prezentase la oficiul poștal local copia 
zdrenţuită, împreună cu celelalte documente, nimeni nu 
protestase. Șase săptămâni mai târziu, bunul lui cel mai de preț 
venise cu poșta. Il luase din cutie. Un pașaport nou-nouţ de 
cetățean american, pe numele Douglas Allen. Nu fusese nevoie 
să falsifice nimic. 

Il puse în servietă, laolaltă cu carnetul de conducere, cărţile 
de credit și legitimatia de la securitatea socială. 

Sunt liber, gândi. 

Râse în sinea lui. Mă rog, nu de tot. Nu mă pot duce în 
Albania sau în Vietnamul de Nord. 

Inghesui în pantaloni rezerva de bani gheaţă pentru cazuri 
de urgenţă, câteva mii de dolari în bancnote de douăzeci și de o 
sută. Controlă biletul care se afla pe fundul cutiei. Era un bilet 
de avion, clasa întâi, cu data necompletată, de la New York la 
Tokio. Ştia că, de la Tokio, putea ajunge cu ușurință oriunde 
dorea, pierzându-se în Orientul îndepărtat. Sydney, gândi. 
Perth. Melbourne. Numele păreau exotice, dar ciudat de 
familiare în același timp. Va fi ca și cum m-aș întoarce acasă. 
Ultimul obiect din cutie era un revolver Magnum trei sute 
cincizeci şi șapte, curat, din oţel albăstrui, care ajunse și el în 
servietă. Îl cumpărase, cu câţiva ani în urmă, în Florida, exact 
cu câteva săptămâni înainte ca legislaţia statului respectiv să 
aprobe o nouă lege referitoare la arme, ceva mai restrictivă. 
După care, la momentul potrivit, îl declarase furat. Privi o clipă 
seiful gol și se gândi cât de liniștitor fusese gândul că avea 
totul acolo, pentru orice eventualitate. Ieşirea mea în caz de 
urgenţă. 

Se așeză la loc pe scaun. Australia, își spuse. Ce loc minunat 
în care să iei totul de la capăt. Canguri, sport. 

Fredonă „Waltzing Mathilda” în drum spre biroul 


domnișoarei Mansour. 

— Aţi rezolvat toate problemele? îl întrebă amabilă. 

— Totul e în ordine, răspunse. 

Semnă câteva hârtii. Se uită, mulţumit, la semnătura lui. 
Bună, își spuse. Îmi pare bine de cunoștință. Cu ce ziceai că te 
ocupi? Cu orice vrei. Cu orice, în general. 

Când ieși din bancă, lumina soarelui îl izbi în faţă și-i trebui 
un moment până când ochii i se adaptară. O văzu pe Anne 
Hampton așezată în mașină, așteptându-l. Nu mai e mult, 
Boswell. 

Fredonând încetișor, traversă strada. Salută din cap o 
doamnă în vârstă care trecu pe lângă el și spuse bună ziua unei 
perechi de băieţi, probabil nu mai mari de șase sau șapte ani, 
care profitau de ultimele zile dinaintea începerii școlii mâncând 
câte o îngheţată de ciocolată. 

Când se întoarse la mașină, Anne Hampton ridică privirea. 

— Hai la plajă, îi spuse el. 


Anne moţăi cea mai mare parte a zilei, în timp ce Douglas 
Jeffers traversa Massachusetts, spre Cape Cod. Părea 
preocupat, dar nu îngrijorat. Dădu drumul la radio și prinse un 
post care transmitea muzică rock and roll din anii șaizeci, 
despre care îi spusese că era singura muzică ce merita 
ascultată la radio. Accentuă, nepăsător, că singurul muzician 
căruia îi acorda atenţie era tipul acela din New Jersey, și asta 
fiindcă se purta ca un refugiat de acum două decenii. li povesti 
despre unica ocazie în care trebuise să facă fotografii la un 
concert de rock. 

— A fost singura dată când mi-a fost cu-adevărat frică pentru 
viaţa mea. Ne-au așezat chiar în faţa scenei și când cei patru 
tipi în pantaloni strâmţi, machiaj cu sclipici și eșarfe din pene, 
au apărut fuduli pe scenă, Doamne sfinte, toată lumea din 
spatele baricadelor a început să ne împingă în faţă. Credeam că 
o să fiu strivit de o falangă de adolescenţi cu ochii în lacrimi. 
Toţi operatorii luptau pentru puţin aer și spaţiu și mi-am ridicat 
privirea și l-am văzut pe tipul ăla cu părul blond, lung până la 
fund și ochi ca mărgelele dând din mâini, scoțând chiote, 
încurajând mulţimea. Moarte prin rock and roll... râse Douglas 
Jeffers. lar eu eram acolo, împins spre scenă, n-aveam loc să 
mă mișc, în jurul meu era plin de puștime urlând și nu mă 


puteam gândi decât la avertismentul părinţilor noștri: să ne 
ferim de un complot comunist. Cel puţin așa părea să fie, în 
momentul acela. 

Conducea încet, lăsând celelalte mașini să-l depășească. 
Anne gândi că nu părea să se grăbească, deși era clar că 
respecta un anumit orar. 

După-amiaza pălea când ajunseră la ieșirea pe șoseaua 6, 
care unduiește spre Cape Cod. Anne nu fusese niciodată la 
Cape și se uita atentă la magazinele vechi cu antichităţi, 
suveniruri și tarabele cu tricouri, care se amestecau cu 
restaurantele fast-food și cu staţiile de benzină de pe marginea 
drumului. 

— Nu pricep, spuse ea. Credeam că la Cape Code e frumos. 

— E, răspunse Jeffers. Cel puţin acolo unde ne ducem noi, e 
frumos. Dar nimeni n-a pretins că drumul într-acolo e frumos. 
Și nici nu e. De fapt, stabilește un fel de record mondial de 
urâţenie. 

Traversară podul Bourne odată cu ultimele raze de lumină 
ale zilei. Mult sub ei, Anne Hampton putea distinge 
ambarcaţiuni ce se deplasau în jos, pe canal. Jeffers glumi în 
legătură cu convingerea că pe șoselele din Massachusetts 
supraviețuiesc doar cei bine adaptaţi. Mâncară iute la un 
restaurant din Falmouth, apoi o luară spre Woods Hole, cheiul 
pentru  feriboturi. Anne putea distinge vopseaua albă, 
strălucitoare a unui vas al Gărzii de Coastă lucind în întuneric. 
Feribotul era scăldat în lumina felinarelor și a farurilor. Un șir 
de mașini aștepta pe stradă și un adolescent cu o caschetă de 
baseball și cu un walkie-talkie dirija ambarcarea. Jeffers cobori 
geamul. 

— Am rezervat bilete pentru feribotul de opt și jumătate, 
spuse. 

— Foarte bine, zise adolescentul. Anne Hampton se gândi că, 
probabil, arăta exact ca tinerii pe care-i văzuseră cu o seară 
înainte. Trageti în spatele camionetei. 

Jeffers se execută. Un alt adolescent veni cu biletele. 

— Ştii ce mi-a plăcut întotdeauna la feribotul ăsta? întrebă 
Jeffers. Nu-i așteptă răspunsul. E cât se poate de funcţional. Nu 
are nici parte din faţă, nici parte din spate. Cu alte cuvinte, fața 
e la fel ca spatele. Te urci pe el cu mașina la Woods Hole și 
cobori la Vineyard Haven. La fiecare capăt are aceeași 


deschidere mare și veche. Feribotul nu face decât să penduleze 
între cele două cheiuri. 

Anne privi în jur și văzu oamenii intrând și ieșind în număr 
mare din biroul înghesuit al companiei de transport, de lângă 
chei. Văzu un șir de bicicliști trecând în faţa mașinilor ce 
stăteau la rând. Putea vedea cum salariaţii de pe feribot le 
făceau semne vehiculelor unde să se strecoare, zărea lumini 
neclare albe și negre pe cerul serii. De unde se afla, nu putea 
vedea întinderea de apă, dar simţea marea în aerul ce intra pe 
fereastra lui Jeffers. 

— Unde... 

— Insula Marta's Vineyard, spuse. O casă de vară. Bogati de 
când lumea, nou-îmbogăţiţi, îmbrăcaţi cu toţii în blugi și cămăși 
sport. Acolo unde au filmat Fălci... începu să fredoneze melodia 
prevestitoare de rău din film. Şi tot felul de membri ai familiei 
Kennedy. Îţi aduci aminte când Teddy a intrat în mlaștina de la 
Chappaquiddick spre Edgartown? Sau cel puţin așa a pretins. 
Jackie Onassis are aici o proprietate, la fel și Walter Cronkite, 
cam jumătate din personalul de la New York Times și mai mulţi 
poeţi și jurnaliști pe metru pătrat decât poţi să numeri. John 
Belushi a devenit proprietarul unei case la Chilmark cu vreo 
cinci minute înainte de a fi ucis la Los Angeles, și acum e 
îngropat acolo. Un loc fantastic, care se cheamă Dealul lui 
Abel. Copiii se duc tot timpul la cimitir. E o insulă cât se poate 
de pașnică, spuse Jeffers. Plină de lume sofisticată de pe Coasta 
de Est. E liniște, e frumos și te poţi destinde în voie. Pentru 
locuitorii insulei, ideea de catastrofă e reprezentată de lipsa de 
pește-sabie prăjit sau de prea multe motorete pe drumuri. E un 
loc prietenos, unde oamenii îmbrăcaţi în blugii decoloraţi de zi 
cu zi apreciază lucrurile frumoase pe care o grămadă de bani ţi 
le pot oferi. O mulţime de oameni bine, trăind în armonie 
intelectuală. De la 1 iunie, până la Ziua Muncii. 

Șovăi. 

— Locul perfect pentru ceva nespus de tulburător. 


Jeffers conducea la întâmplare în jurul insulei, pe străzile 
înguste, neluminate. Farurile tăiau forme ciudate în ceața 
subţire și în ramurile joase ale copacilor. După o curbă dădură 
de o bufniță mare ce se hrănea dintr-un şobolan sau iepure ce 
nu reușise să traverseze cu bine drumul. Aripile uriașe, albe, se 


întinseră brusc și pasărea scoase un țipăt supărat de 
întreruperea neașteptată. Se ridică, aidoma unei fantome, chiar 
în faţa capotei mașinii și, o clipă, Anne crezu că se vor ciocni, și 
icni, cuprinsă de o frică mai puternică decât oboseala. 

Nu știa cât e ceasul, dar știa că trecuse de miezul nopţii și că 
se apropiau zorile. Jeffers nu părea obosit, adrenalina îi circula 
prin vine, vocea îi era vie, voioasă. 

Parcurse de câteva ori insula încolo și încoace, astfel că Anne 
Hampton se zăpăcise de tot, deși tot timpul îi explica pe larg 
unde se aflau. li arătă diferite locuri și își amintea lucruri 
legate de ele, așa cum faci atunci când, după ani, revii într-un 
loc preferat. Anne încercă să scrie câteva însemnări, dar își 
dădu seama că atenţia lui sărea de la o amintire la alta. Niciuna 
nu avea vreo legătură cu moartea. li spuse, în schimb, unde se 
găseau afine sau care erau cărările secrete spre locurile cele 
mai frumoase de pe plajă. O duse la stâncile Gay Head și o lăsă 
să stea pe marginea lor, privind în largul oceanului. Putea să 
vadă spuma albă, acolo unde valurile se loveau de plajă și, 
chiar și pe întuneric, putea distinge mișcarea regulată a 
valurilor mari pe întinsul negru al apelor. Briza îi atingea faţa și 
o făcea să se simtă bine. Numai că înălțimea îi dădea o senzaţie 
de amețeală și, o clipă, se închipui rostogolindu-se în uitare de 
pe stâncile mari, roșii și cenușii. li simţi mâna pe braţ și văzu 
că-i arăta ceva în noaptea adâncă a oceanului. 

— Acolo, spuse, e o insulă care se cheamă Tara Nimănui, 
locul unde Marina testează arme. Când e senin, se poate vedea 
și, dacă vântul suflă din direcţia bună, poți auzi și bubuitul 
explozivelor. Întotdeauna, încă de când eram copil, mi-am dorit 
să mă duc acolo. Nu din cauza experimentelor pe care le făcea 
Marina, interesante de altfel, ci să văd cum arată după ce a fost 
bombardată atâţia ani în șir. Ca o viziune a viitorului, 
bănuiesc... 

Dar n-am ajuns niciodată. Odată, când eram puști și ne-am 
dus la pescuit, am ajuns destul de aproape. Eram pe calea cea 
bună când ne-am trezit, deodată, cu un elicopter al Gărzii de 
Coastă rotindu-se deasupra capetelor noastre, spunându-ne s-o 
ștergem naibii de acolo. 

Râse. 

— l-am ascultat. 

— Veneai des aici? îl întrebă Anne. 


— Câteva veri, când eram mic. În adolescenţă n-am mai 
venit. 

Se uită în jur. 

— S-a schimbat. E la fel și totuși diferit. Câteva lucruri noi. O 
mulțime de lucruri vechi. Există un fel de continuitate. Dar și 
dezvoltare. 

Râse din nou. 

— Totul se schimbă. Totul rămâne la fel. Ca și viaţa. 

Se gândi la pașaportul, la biletul de avion, la banii din 
servietă. Ca și mine. 

Se întoarseră la mașină și el se îndreptă încet spre centrul 
insulei. Anne nu îndrăzni să-l întrebe ce planuri avea sau unde 
voia să petreacă noaptea. 

Jeffers se mira de ce, în locul încântării severe dintotdeauna, 
simţea un fel de plăcere calmă, semănând a oboseală. Era 
euforic, ca și cum ar fi băut prea mult dintr-un vin excelent, nu 
era beat, ci ameţit. După ce respectase cu atâta stricteţe 
conceptele și ideile, după ce plănuise totul, până la biletele de 
bac dus și întors, acum nu se mai grăbea deloc. Gândi că dorea 
să savureze acest ultim act, să-l facă să dureze cât mai mult. 
Simţi cum sângele îi gonește mai repede prin vine, cald, 
ametitor. Își ascultă propria inimă și gândi cât de greu era să-ţi 
iei rămas-bun de la vechea identitate. Dar - zâmbi el în sinea 
lui - gândește-te la crearea celei noi. 

Trecură prin orășelul West Tisbury și Jeffers își mobiliză 
întreaga atenţie. Nu mai e mult, gândi. Își impuse să fie lucid, 
să se concentreze asupra problemelor imediate. 

Anne Hampton se uită la Jeffers și văzu că, brusc, era cât se 
poate de atent. Se aplecase ușor în faţă și știa că asta însemna 
că se pregătea ceva. Încremeni și se deplasă spre marginea 
banchetei. Vorbise atâta despre sfârșit și uite că, își spuse ea, 
acum sfârșitul era aproape. Simţi cum îi trece somnul și-și 
concentră toate sentimentele, ca o armată de rezervă, păstrată 
special pentru acel moment critic din fiecare bătălie când 
înfrângerea sau victoria sunt în joc. 

Jeffers o luă pe un drum lăturalnic, nisipos și curând se 
treziră hurducaţi pe un altul, îngust și nepavat. Arbuștii și 
copacii noduroși ai insulei păreau că-i închid într-un tunel și 
Anne avu senzaţia că pășiseră din civilizaţie într-un loc sălbatic, 
preistoric. Mașina, condusă încet de Jeffers, era aruncată încolo 


și-ncoace. Din când în când, roţile se împotmoleau pentru scurt 
timp în nisip și interiorul mașinii se umplea de zgomotul 
scrâșnit al tufișurilor ce se frecau de aripile ei. După ce 
parcurseră o distanță de, după părerea ei, aproape doi 
kilometri, pătrunzând mai adânc în pădurea de fagi, ajunseră la 
răscrucea a patru drumuri înguste. Câteva săgeți mici, colorate 
diferit, indicau diferitele trasee. Drumurile nepavate păreau și 
mai mici, și mai înguste, și mai întunecate. 

— Săgeţile arată drumul spre diferitele case. E grozav. 
Trebuie să știi culoarea dacă vrei să ajungi la o anume casă. 
Dacă nu, ajungi de partea cealaltă a heleșteului. 

O luă pe bifurcația din stânga. N 

Hurducatul mașinii o făcu să-i fie rău de la stomac. Incercă 
să vadă prin ramurile ce se întrețeseau și zări o clipă luna, sus 
pe cer. 

Mai merseră vreo zece minute. Cel puţin un kilometru și 
jumătate, gândi. Poate și mai mult. 

Apoi, ca și cum un cuţit ar fi despicat pădurea, pătrunseră 
într-un luminiș. Când ieșiră dintre copaci, Jeffers stinse farurile, 
conducând încet, la lumina lunii. 

În dreapta ei, Anne putu vedea o mare întindere de apă. 

— Ăsta e heleșteul, spuse Jeffers. Heleșteu nu e cuvântul 
potrivit. De fapt, e mare cât un lac și tot atât de adânc. Opri 
mașina și cobori fereastra. Ascultă, spuse. 

Se auzeau valurile lovind ţărmul, în depărtare. 

— Heleșteul separă casele de plajă, spuse Jeffers. Ca să-l 
traversăm, foloseam o barcă mică cu motor sau una cu vâsle. O 
mulţime de oameni foloseau ambarcaţiuni mici cu pânze. 
Canoe, caiacuri, chiar și windsurfing. Uită-te atent. Vezi până 
acolo? 

Arătă cu degetul dincolo de heleșteu. 

— Tot pământul ăla e lăsat în paragină. Singura persoană 
care trăiește acolo e un oier bătrân, pe nume Johnson. E nebun. 
De-a binelea. Fură motoarele de la bărcile vilegiaturiștilor, 
fiindcă nu-i plac. Trage cu pușca în cei care trec cu mașina 
printre dunele de nisip. O dată a făcut o mină artizanală și o 
capcană pentru puștii și turiștii care încercau să-i folosească 
drumul ca să ajungă la plajă. Afurisitul ăla bătrân m-a gonit o 
dată de pe proprietatea lui cu arma în mână. Asta se petrecea 
acum douăzeci de ani, dar nu s-a schimbat niciun pic. A fost 


trimis la vatră din armată din cauza unei boli de nervi, care nu 
s-a ameliorat defel. Are și acte că e nebun, dar cum e de mult 
pe insulă, e lăsat în pace. Bineînţeles că vilegiaturiștii gândesc 
că e scrântit. 

Jeffers făcu o pauză. Când vorbi din nou, vocea lui era 
încărcată de furie. 

— La început o să pună pe seama lui ce vom face noi. 

Arătă apoi în josul drumului. 

— Terenul ăsta se termină într-un punct care pătrunde în 
heleșteu. Finger Point. Cam la un kilometru de aici e o casă. 
Dacă te uiţi atent, poţi să-i vezi linia acoperișului. E singura 
casă de aici. Oamenii sunt dispuși să plătească oricât, ca să fie 
cât mai izolaţi. Oricum, acolo mergem. 

Ridică brusc geamul și intră în marșarier. Mașina se hurducă 
puternic când pătrunseră din nou în pădure. Răsuci mult 
volanul, trăgând mașina pe un loc îngust de întors, pe care 
Anne nu-l văzuse. Apoi stinse motorul. 

— În ordine, spuse. Am ajuns. Așteaptă. 

Se duse în spatele mașinii și apucă sacoșa în care-și ţinea 
armele. Deschise fermoarul și scoase din ea două salopete 
negre și alte câteva lucruri. Îmbrăcă una dintre salopete și 
strecură un pistol în centură. Încărcă pușca. Işi atârnă apoi 
sacoșa pe umăr. 

— În ordine, spuse. Ieși din mașină. 

Anne se execută fără să crâcnească. 

— Îmbracă asta. 

Își puse pe ea salopeta neagră și gândi: sunt una cu noaptea. 

O măsură din ochi. 

— Bine. Bine. Aproape perfect. Mai ai nevoie doar de asta. 

Îi întinse o căciuliță tricotată. Anne o privi întrebător. 

— Uite-așa! spuse, dintr-odată furios. Se apropie de ea și, 
apucând căciuliță, i-o înfundă pe cap. Apoi, dintr-o singură 
mișcare violentă, o trase în jos. Era o cagulă. Anne se temu c-o 
să se sufoce, căci o strângea. Văzu că și el și-o trăsese pe a lui 
peste faţă. 

— Un adevărat spectacol de groază, spuse. Se întoarse și 
porni în josul drumului și Anne o luă iute după el. 


TREISPREZECE 
O ședință neobișnuită a băieţilor rătăciţi 


7 


18 


Agentul Mercedes Barren aștepta, nerăbdătoare, în biroul lui 
Martin Jeffers, suferind din cauză că pierdea timpul. Nu avea 
stare; ori de câte ori se așeza pe un scaun, simţea cum o 
cuprinde furia, amintindu-și că ucigașul n-o aștepta pe ea, cu 
picioarele ridicate pe birou. E undeva pe-afară, își spunea, și eu 
nu sunt în stare să dau de el. Face ceva. Imaginile din 
fotografiile pe care le furase din locuinţa lui îi năpădiră mintea. 
Se strâmbă și gândi: N-o să scap niciodată de amintirea lor, 
veșnic vor fi cu mine. 

Își frecă încet ochii cu mâinile și-și aminti de o prelegere din 
primele zile la Academia de Poliţie, când venise un agent FBI 
cu brațele, și buzunarele, și capul plin de statistici legate de 
crimă. Folosise imaginea unui ceas și, cu o voce monotonă, le 
demonstrase la ce intervale aveau loc în Statele Unite jafurile 
armate, furturile, crimele. Ora zece seara, gândi ea, un joc de 
doi bani se transformă, într-un cartier mizerabil, într-o bătaie 
cu cuțite; unsprezece noaptea, cearta unei perechi de la 
suburbia unui oraș se lasă cu focuri de armă; miezul nopţii, 
Douglas Jeffers convinge, luând-o cu zăhărelul, o altă femeie să 
urce în mașina lui. li venea să apuce un lucru și să-l zgâlţâie cu 
violenţă. Voia să vadă cum ceva cade și se sparge. Voia să audă 
trosnete. Dar o înconjura o liniște constantă, enervantă și 
trebui să se consoleze cu măsuratul camerei în lung și-n lat, cu 
răsfoitul hârtiilor, cu gândul la momente din trecut și la 
momente care vor urma, străduindu-se să se pregătească, 
mintal, pentru confruntare. 

Care va avea loc, își spuse. 

Și eu voi fi gata. 

Se gândi la ea ca la un războinic pregătindu-se de bătălie. 

Mercedes Barren își aminti cum Ahile își unsese trupul cu 
ulei înainte de lupta cu Hector. Ştia că va câștiga, pentru că 
așa hotărâseră zeii, dar mai știa că și pieirea lui se apropia cu 
pași repezi, semnalată de victoria din acea zi. Goni acest gând: 
câștigase, dar pierduse. Nu asta urmărești tu. In Evul Mediu, 


cavalerii se rugau înaintea unei lupte, cerând divinității să-i 
călăuzească, tu însă știi ce ai de făcut. Nu e nevoie ca nimeni, 
nici măcar cerul, să ţi-o spună. Roland, desigur, era un 
încăpățânat; nu a vrut să sune din corn, și asta l-a costat viaţa 
prietenului său și propria viaţă, dar a câștigat nemurirea. Nu 
merita, zâmbi în sinea ei. Tu ești altfel? se întrebă apoi. Refuză 
să-și răspundă. Se gândi la ritualurile samurailor și la dansurile 
fantomatice ale indienilor din câmpie. Spiritele puneau 
stăpânire pe ei și credeau că gloanţele soldaţilor călare vor 
trece prin ei fără să-i rănească. Din păcate, aveau dreptate. 
Gloanţele treceau prin ei. Singura problemă era că le luau și 
viața, lucru despre care nu fuseseră preveniţi. Sitting Bull era 
bătrân și înţelept și știa acest lucru, dar a luptat și el. 

Se întrebă dacă John Barren făcuse ceva special înaintea 
unei bătălii. Se îmbrăcase cu grijă deosebită, ca un atlet 
superstiţios care poartă aceiași ciorapi la fiecare întrecere, ca 
să nu-l supere pe zeul care aduce victoria și fereşte de 
accidente? Își închipui c-o făcuse; era un romantic, plin de idei 
prostești despre  cavalerism și mituri care, probabil, 
pătrunseseră și până-n oroarea mlaștinilor din Vietnam. Zâmbi 
aducându-și aminte că, atunci când i-au trimis lucrurile acasă, 
la săptămâni după ce trimiseseră ce mai rămăsese din el, ceea 
ce-i înroșise ochii și făcuse s-o podidească lacrimile fusese un 
exemplar rufos din Fostul și viitorul rege. 

Se întrebă ce uitase să facă în ziua în care murise. Să fi 
neglijat să ia cu el vreo amuletă anume? Să fi încălcat într-un 
mod neînsemnat, dar fatal, ordinea în care se îmbrăca? Ce 
anume făcuse ca să dea peste cap echilibrul fragil al vieţii? 

Se mai întrebă și dacă știa, pășind în soare, cu ochii larg 
deschiși, cu toate simţurile la pândă, dar conștient în sinea lui 
că, în ziua aceea care părea și mirosea și răsuna de aceleași 
zgomote ca oricare altă zi, ceva nu era în ordine. 

S-ar fi scuturat de acest gând și ar fi mărșăluit mai departe, 
gândi. 

Ar fi mărșăluit mai departe. 

Fă ce trebuie să faci. Fă ce e corect, mi-ar fi spus. 

Întinse mâinile în faţă. 

Nu tremurau. 

Le întoarse, privindu-și palmele. Uscate. 

E timpul să mă pregătesc, gândi. 


Strânse apoi mâinile pumn. Alege câmpul de bătaie, spuse, 
îndreptându-și întreaga energie mintală spre etericul Douglas 
Jeffers. Fă ceva. Ia legătura cu fratele lui. 

Și-l imagină pe Martin Jeffers. Se uită la ceasul de pe perete. 
Se îndreaptă spre afurisitul ăla de grup al lui, gândi. Iar eu sunt 
blocată aici, așteptând ca el să-și amintească ceva, sau ca frate- 
su să-l cheme, sau să vină poșta cu o ilustrată pe care să scrie: 
Bună! Mă distrez grozav! Aș vrea să fii și tu aici! 

O cuprinse furia și străbătu pentru a o suta oară biroul, 
dându-și seama cât de fragilă era legătura dintre ea și fratele 
lui, cât de mult depindea de el și, deci, cât de incapabilă era să 
facă altceva în afară de lucrul cel mai greu, cel mai imposibil, și 
anume să aștepte. 


Martin Jeffers se uită fix la oamenii aceia adunaţi laolaltă și 
văzu că nu avusese niciodată dreptate când îi fusese milă de 
slăbiciunea datorată  perversiunilor lor, căci, de fapt, 
încuviințarea și neputința lui de a vedea realitatea erau infinit 
mai condamnabile. 

Oedip, măcar, privise oroarea și-și scosese ochii. Orbirea lui 
era dreaptă. Martin Jeffers se sili să zâmbească la gândul că 
mitul lui Oedip era sacru pentru profesia lui. Dar nu vrem să 
admitem ce s-a petrecut după aceea. Nu ne amintim că, după 
dorinţă și acţiune, fostul rege fusese silit de propria-i vinovăţie 
să pribegească, orb, prin viaţă, în zdrenţe, călăuzit, pas cu pas, 
de profunzimea disperării. 

Se întrebă dacă aceleași emoţii se puteau citi, la fel de 
limpede, pe chipul său. Incercă să se forţeze să privească cu 
aceeași semidetașare profesională mijlocul camerei, dar știa că 
nu reușește. Privi, prudent, oamenii din jur. 

Băieţii rătăciți erau neliniștiți. Se foiau pe scaune, scoteau 
zgomote mici, care arătau că nu se simt în largul lor. Ştia că-i 
observaseră oboseala din timpul ședinței de ieri, mai știa că 
petrecuse încă o noapte fără somn și că epuizarea era la fel de 
evidentă. Ziua de luni, după ce se întorsese târziu din New 
Hampshire, o traversase ca un somnambul, abia ascultând la 
amestecul de plângeri și mici drame care reprezentau rutina 
unei zile de lucru. Crezuse că va fi o zi obișnuită, care, într-un 
fel, va împinge pe mai târziu toate sentimentele neplăcute, dar 
descoperise că acestea erau prea puternice. În mintea lui nu 


existau decât imagini ale fratelui său. 

Brusc, îl cuprinse furia. 

Își văzu fratele așa cum era de obicei, nepăsător, rânjind. 
Fără să-i pese de nimic. 

Apoi imaginea se întunecă și și-l închipui cu ochi ficși, 
reprezentând o primejdie de moarte: vânătorul, obsedat de ce 
are de făcut și de amărăciune. 

Un ucigaș. 

De ce ai făcut toate astea? îl întrebă pe bărbatul din gând. De 
ce ai ajuns ce ești? Cum de poti s-o faci mereu, fără să se vadă 
pe tine? 

Dar fratele din mintea lui păli, refuzând să răspundă și 
Martin Jeffers își dădu seama cât de prostești erau întrebările 
lui. Chiar dacă e ridicol să întrebi, gândi, tot trebuie s-o fac. 

Își simţi mâinile crispându-se pe braţele fotoliului și furia 
crescu și mai mult, izbucnind, astfel că-i venea să strige la 
fratele din gând: De ce ai făcut una ca asta? De ce? De ce? 

Furia crescu în intensitate: 

— De ce mi-ai făcut una ca asta? 

Trase adânc aer în piept și se uită din nou la grupul care 
aștepta. Ştia că trebuie să spună ceva, să-i pornească, după 
care va putea să se piardă în ritmul constant al discuţiei lor. 
Dar în loc să le arunce un subiect sau o idee care să-i frământe 
și pe care s-o rumege, se gândi la New Hampshire și se strădui 
să-și aducă aminte când o văzuse pentru ultima oară pe mama 
lui adevărată. O avea întipărită în amintire, un chip palid, 
încadrat de geamul unei mașini, întorcându-se o singură dată, 
înainte de a pleca pentru totdeauna din viaţa lui. Revedea totul 
la fel de limpede ca în noaptea în care se petrecuse. Nu 
descrisese niciodată acea imagine nimănui, cu atât mai puţin 
psihanalistului. Ştia că prin asta viola o lege fundamentală a 
încrederii pe care el însuși o cerea, cu atâta ipocrizie, de la 
pacienţii lui. Nu sunt liber, își spuse. Nu mă aștept să fiu. Nu 
voi fi niciodată. Se gândi din nou la mama lui adevărată. Cu ce 
greșiserăm? Cunoștea răspunsul; cu nimic. Anticii vedeau 
lucrurile exact pe dos, gândi. Psihiatria dovedise că pentru 
păcatele părinţilor erau pedepsiţi copiii. Am fost părăsiţi, apoi 
am fost trataţi cu cruzime, fără dragoste. Cei doi stâlpi gemeni 
ai disperăm. E de mirare că Doug, ajuns la o vârstă adultă, a 
încercat să se răzbune pe o lume care-l ura atât de mult? 


Dar de ce el și nu eu? 

Unde e acum? 

— Ei bine, doctore, ce te roade? Arăţi de parcă ţi s-au înecat 
toate corăbiile. 

— Așa e. Ne spui și nouă despre ce-i e vorba? 

Cei prezenţi râseră nervos. 

Martin Jeffers ridică privirea și văzu că Bryan și Senderling 
întrebaseră. Dar pe toate chipurile se citea aceeași întrebare 
plină de nerăbdare. 

Prima reacţie fu aceea de a ignora întrebările și de a încerca 
să lanseze discuţia în altă direcţie. Asta ar fi fost tehnica cea 
corectă. În fond, grupul trebuia să se concentreze asupra lui 
însuși, nu asupra celui care-l conducea. În același timp însă, 
furia din el nu slăbea, spunându-i să lase deoparte toate 
preţioasele principiile ale profesiunii lui și, o clipă, să se bazeze 
pe șiretenia celor din cameră. 

— Arăt chiar atât de rău? îi întrebă. 

Urmă o clipă de tăcere. Întrebarea directă îi surprinse. După 
care, Miller mormăi din fundul camerei: 

— Da, arăţi rău. Ca și cum nu ţi-ai putea scoate ceva din 
cap... 

Râse cu cruzime. 

— ...Chestie care, desigur, schimbă situaţia. 

Tăcerea se lăsă din nou, până când Wasserman izbucni, 
bâlbâindu-se: 

— D-d-d-dacă nu ţ-ţ-ţ-ţi-e b-b-b-bine, p-p-p-utem veni m-mm- 
âine... 

Jeffers scutură din cap. 

— Mi-e bine. Fizic. 

— Atunci ce ai, doctore? Un fel de gripă sentimentală? 
întrebă Senderling, și Bryant râse împreună cu el. Imaginea era 
grozavă: gripă sentimentală. O voi folosi cândva, gândi Jeffers. 

— Sunt îngrijorat din cauza unui prieten, spuse. 

Urmă o pauză, înainte ca Miller să intervină. 

— Ești mult mai mult decât îngrijorat, spuse. Ești mort de 
grijă. Fir-ar să fie, eu nu sunt doctor, dar pot să-mi dau seama. 
Cu mult mai mult, ce zici? Mai mult decât îngrijorat? 

Jeffers nu răspunse. Cercetă ochii aprinși care-l urmăreau și 
gândi că cei doisprezece oameni alcătuiau ca un fel de afurisită 
comisie de juraţi, așteptând să-l ia gura pe dinainte și să se 


condamne cu propriile lui cuvinte. Își fixă privirea asupra lui 
Miller. 

— Spune-mi, spuse cu o voce insistentă. Spune-mi cum te 
apucă. 

— Ce vrei să zici? răspunse Miller, foindu-se pe scaun. 

Aidoma tuturor delincvenţilor sexuali, ura întrebările directe, 
preferând să fie chestionat pe ocolite, astfel încât să poată 
controla mersul conversaţiei. Jeffers gândi că, probabil, un mod 
nedelicat de abordare îi lua, pe toţi, pe nepregătite. 

— Vreau să știu cum te apucă de faci ce faci. 

— Vrei să spui, hm... 

— Exact. Ce le faci femeilor. Spune-mi. 

Peste încăpere se lăsase o liniște deplină. Forța cu care 
pusese Jeffers întrebarea îi încremenise pe toţi. Ştia că încălca 
proceduri bine stabilite. Dar, dintr-odată, se simţea obosit de 
reguli, obosit de așteptare, obosit de pasivitate. 

— Spune-mi! Vocea lui se ridicase mai mult decât o făcuse 
vreodată în interiorul camerei de zi. 

— La naiba, nu știu... 

— Ba știi! Jeffers se uită la toţi ceilalți. Toţi știți. Gândiţi-vă! 
Prima dată. Ce v-a trecut prin minte? Ce v-a făcut să începeţi? 

Așteptă. 

Pope rupse tăcerea. Jeffers privi la bărbatul acela mai în 
vârstă, care-i întoarse privirea cu acea ură evidentă pe care o 
resimțea pentru oricine îi punea la îndoială memoria. 

— Prilejul, spuse. 

— Te rog să te explici, răspunse Jeffers. 

— Ştiam cu toţii cine suntem. Poate că încă nu ne-o 
spuseserăm. Poate că vorbele nu se formaseră încă în capetele 
noastre, dar cu toate astea știam, înţelegi? Așa că totul nu mai 
era decât problema de a aștepta prilejul potrivit. Cererea exista 
deja, doctore. Ştii că o să faci ceva, pricepi. O să se întâmple. 
Tot ce-ţi trebuie sunt - nu știu cum să le spun - împrejurările 
potrivite... 

Văzu capete care aprobau, de acord cu cele spuse. 

— Uneori - Knight interveni - odată ce te-ai hotărât să fii ce 
ești, chestia asta te subjugă cu totul. Nu faci decât să începi să 
cauţi. Cauti, cauţi și iar cauţi. Nu va interveni nimic care să 
schimbe lucrurile, pentru că totul e deja bine stabilit. Tu nu faci 
decât să cauţi. Și atunci când găsești ce cauţi... 


— T-t-t-totuși uram  ch-ch-chestia asta, îl  întrerupse 
Wasserman. 

— Şi eu, zise Weingarten. Dar asta nu însemna nimic... 

— Chiar așa, zise, din nou, Pope. Nu însemna nimic... 

Parker: 

— Pentru că, odată pornit, nimic nu te mai oprește. 

Meriwether: 

— N-are prea mare importanţă dacă nu-ţi place, dacă te 
urăști, sau dacă urăști persoana căreia i-o vei face. 

Martin Jeffers le înghiţea cuvintele. 

— Dar prima oară... începu, numai că Pope i-o tăie scurt. 

— Nu înţelegi! Prima oară nu e decât prima oară când se 
întâmplă fizic! În capul tău, omule, în capul tău, ai făcut-o de 
sute de ori! De un milion de ori! 

— Cui? întrebă Jeffers. 

— Tuturor. 

Jeffers gândi din greu. 

Îi văzu pe oamenii aceia stând drept, pe marginea scaunelor, 
în așteptarea întrebărilor lui. Erau vioi, interesaţi, tulburaţi, 
mai implicaţi decât îi văzuse vreodată până atunci. Văzu 
scânteierea de animal de pradă din ochii lor și se gândi la toate 
cele care văzuseră aceeași privire înaintea lui și fuseseră 
strangulate și bătute și pe urmă violate. 

— Dar trebuie să fi fost ceva, întrebă rar. Trebuie să fi existat 
un moment, sau un cuvânt, sau trebuie să se fi petrecut ceva 
care v-a permis să deveniți ce sunteți... 

Îi privi insistent. 

— Ceva anume v-a permis? Ce? 

Din nou tăcere. Pacienţii întorceau întrebarea pe toate feţele. 

Wasserman spuse bâlbâit: 

— M-m-m-mi-o amintesc pe m-m-m-mama s-s-s-spunându-mi 
că n-n-n-o să fiu n-n-n-niciodată un b-b-b-bărbat cum f-f-f-fusese 
tata. Ch-ch-chestia asta n-n-n-am uitat-o n-n-n-niciodată și când 
am f-f-f făcut-o p-p-p-prima dată, n-n-n-numai la asta m-m-m-m- 
am 9-9-g-gândit. 

Privi în jurul lui și, pentru o clipă, bâlbâiala îi dispăru. 

— Şi al naibii să fiu dacă n-am fost! 

— La mine n-a fost deloc așa, spuse Senderling. Mă 
săturasem să tot aștept, pricepi. Vreau să spun că era tipa aia 
de la serviciu, se dădea la toți, pricepi, și, zău, cred că toţi se 


bucuraseră de farmecele ei, așa c-am profitat și eu. 

— Vrei să spui că nu voia să iasă cu tine, spuse Bryan 
dispreţuitor. 

— Nu, nu, n-a fost așa. 

Începuseră toţi să huiduie. 

Bryan o ţinea pe-a lui. 

— Te-a refuzat, așa c-ai așteptat-o în garajul ei de acasă. 
Chiar tu mi-ai spus. 

— Era o târfă, spuse Senderling. A meritat-o cu vârf și 
îndesat. 

— Numai pentru c-a spus nu? întrebă Jeffers. 

— Exact! 

— Dar de ce te-ai hotărât s-o faci de data aia? Cu siguranţă 
că și alte femei mai spuseseră nu, întrebă Jeffers. 

— Pentru că, pentru că, pentru că... mă rog... 

Așteptă. 

— Pentru că eram singur. Soră-mea și cu cumnată-miu, 
netrebnicul ăla, se mutaseră, în fine, și nu mai trebuia să-l țin 
pe puturosul ăla, sau pe ea, fiindcă toată ziua zăceau în pat și 
se regulau ca niște nenorociţi de iepuri, și eu făceam toată 
treaba și aduceam leafa acasă, ca s-avem măcar ce mânca. Așa 
că le-am dat un picior în fund. Și atunci târfa aia n-a vrut să 
iasă cu mine! Iisuse, ce-a mai meritat-o! 

— Vasăzică erai liber? 

— Da. Chiar așa. Liber. Liber să fac exact ce-mi trecea prin 
cap. 

Jeffers privi din nou la cei din cameră. 

— A existat ceva care v-a eliberat pe toţi? 

Văzu cum cei de faţă aprobă încet din cap. 

— Vorbiţi-mi despre asta. 

li văzu cum șovăie. 

— Pentru fiecare e altfel, spuse Knight. 

— Poate fi o chestie importantă, sau un fleac, dar... adăugă 
Weingarten. 

— Pentru fiecare e altfel, repetă Knight. 

Martin Jeffers trase adânc aer în piept. Totul e pierdut, 
gândi. Apoi întrebă: 

— Presupuneţi c-ar fi fost mai mult. Mai mult decât aţi făcut, 
presupuneţi c-aţi mers cu un pas mai departe. 

Tipii părură că se clatină la sugestia asta. 


— Nu mai e decât un singur pas, spuse Pope. Ştii care. 

— De ce nu l-aţi făcut? 

— Poate că unii dintre noi l-au făcut, zise Meriwether. Nu eu, 
știi doar că nu recunosc nimic. Dar poate că unii dintre noi l-au 
făcut. 

— Ce v-ar fi permis să-l faceţi? 

Nu răspunseră. 

Jeffers așteptă. Nici el nu spuse nimic. 

— Ce vrei să știi? întrebă Meriwether. 

Șovăi, alegându-și cu grijă cuvintele. 

— Trebuie să găsesc pe cineva. 

— Pe cineva ca noi? întrebă Bryant. 

— Pe cineva ca voi. 

— Pe cineva mai rău ca noi? Era vocea lui Senderling. 

Jeffers ridică din umeri. 

— Pe cineva pe care-l cunoşti bine? încercă din nou 
Senderling. 

— Da. Pe cineva pe care-l cunosc bine. 

— Şi crezi că s-a dus undeva și c-ai putea să ghicești unde, 
nu-i așa? întrebă Parker. 

— Mai mult sau mai putin. 

— Cineva cu-adevărat apropiat? întrebă din nou Senderling. 

Jeffers se uită fix la el și nu-i răspunse. 

— Îţi închipui că te putem ajuta? spuse Weingarten. 

— Da, răspunse Jeffers. 

— Al naibii să fiu dacă nu cred c-ai dreptate, râse 
Weingarten. 

— Acest cineva, întrebă Parker, e pe cale s-o facă chiar 
acum? 

— Da. 

— Şi trebuie să dai de el ca să-l oprești? 

— Da. 

— Sau altceva... 

— Exact, spuse Jeffers. Să-l opresc sau altceva. 

— E f-f-f-foarte important? interveni Wasserman. 

— Da. 

Miller începu să râdă tare. 

— Fir-ai să fii, doctore. Chestia asta pune lucrurile într-o 
lumină cu totul nouă. 

— Așa e, zise Jeffers. Se uită fix la Miller, care se opri imediat 


din râs. 

— Păi, spune-ne mai multe. 

Jeffers șovăi. 

— Cred, spuse rar, că vizitează locurile unor crime. 

Miller râse iar, dar mai puţin malitios. 

— Criminalul care revine la locul crimei? 

— Bănuiesc. 

Miller rânji. 

— Poate părea un clișeu, dar nu e chiar atât de prostesc. 
Crimele devin amintiri, pricepi? și tuturor ne place să vizităm 
locul amintirilor plăcute. 

— Plăcute? întrebă Jeffers. 

Cei din grup râseră și pufniră dispreţuitor. 

— N-ai învăţat nimic aici? întrebă Miller. Vocea violatorului 
era plină de sarcasm. Jeffers nu luă în seamă întrebarea și 
Miller continuă. Totul e invers pentru cei ca noi! Iubim ce 
urâm. Durerea e plăcere. Iubirea e durere. Totul e pe dos și cu 
fundul în sus. N-ai observat lucrul ăsta, pentru numele lui 
Dumnezeu? 

Şi deodată pricepu. 

— Așa că, spuse Miller, și cei din jurul lui dădură cu toţii din 
cap a aprobare, caută o amintire plină de ce-i e mai rău. Pentru 
el va fi cea mai bună. 

Jeffers inspiră adânc, speriat de gândul care începuse să se 
formeze, ca niște nori mari de furtună, în mintea lui. Ridică 
privirea exact atunci când Pope, cărunt, tatuat, plin până la 
refuz de mânie și ură și de o antipatie fără margini împotriva 
lumii, spuse cu o voce joasă, cumplită: 

— Caută o moarte sau o plecare. Tot aia e. Te eliberează. 
Cineva moare și tu ești liber să fii tu însuţi. E simplu. E al naibii 
de simplu. Caută o moarte. 

Prima imagine ce-i apăru în minte fu a întunericului prizonier 
al copacilor din noaptea în care fuseseră părăsiți în New 
Hampshire. Am fost acolo, își spuse. M-am întors la amintirea 
aceea și pe el nu l-am găsit! Acolo se presupunea că este, dar 
nu era. 

O altă imagine îi apăru în minte. 

O altă noapte. 

Şi nu o plecare, ci o moarte. 

Își prinse capul în mâini, fără să-i pese de tăcerea care-i 


cuprinse pe oamenii din aceeași încăpere cu el. 

Știu, își spuse. 

Ştiu unde se duce fratele meu. 

Jeffers ridică privirea spre tavan și, doar pentru o clipă, avu 
senzaţia că vopseaua albă se rotește, ameţitor. Cum de nu ţi-ai 
dat seama? își spuse. E limpede ca bună ziua. E evident. Cum 
de te-ai împleticit orbește? Mânie, tristeţe, speranţă și 
disperare, toate îi pătrunseră fiinţa. Ştia că trebuie să se ducă 
acolo, știa că trebuie să plece imediat. Brusc, timpul îl apăsa cu 
întreaga lui greutate și se simţi prins în strânsoarea lui 
înțeleaptă ca într-o menghină. Expiră rar, încercând să-și 
revină. Se uită la cei din jur, ai căror ochi erau vii, plini de 
așteptare. 

— Mulţumesc, le spuse. 

Se ridică în picioare. 

— Câteva zile nu vom mai avea ședințe. Urmăriţi avizierul ca 
să vedeţi când se reiau. Vă mulţumesc din nou. 

Văzu cum îi cuprinde o uriașă dezamăgire plină de furie. 
Sunt curioși, gândi. Le place să bârfească și să știe totul, la fel 
ca tuturor. Nu-și ceru scuze și nu luă în seamă murmurele, 
zgomotele agitate ale grupului, aruncându-se, cu capul înainte, 
în noaptea cea mai neagră a memoriei lui. Știu, își spuse din 
nou. Știu. 

Se gândi la Mercedes, care-l aștepta în biroul lui. 

O să-l supravegheze. O să fie atentă la fiecare semn de 
schimbare. 

O clipă, simţi o tristeţe cumplită. 

Apoi le întoarse spatele și ieși, cu spinarea dreaptă, din 
încăpere. Când închise ușa, le auzi vocile agitate, ridicându-se 
în cor. Le șterse din minte, concentrându-se asupra importanţei 
orelor ce vor urma. IÎncerca să se călească pe dinăuntru. Fii 
prudent. Să nu se vadă pe tine nimic, își spuse. Absolut nimic. 

Martin Jeffers se îndepărtă iute de ușă și vocile se stinseră. 
Grăbi pasul, traversă secțiile. Mersul lui deveni un fel de marș 
rapid și, în cele din urmă, începu să alerge, pantofii lovind cu 
zgomot linoleumul. Nu luă în seamă privirile surprinse ale 
pacienţilor și ale personalului când începu să fugă, respirând 
din greu, uitând de tot în afară de convingerea care vibra în 
capul lui. Ştiu, repeta la infinit. Ştiu. 

Incetini când intră pe coridorul pe care se afla biroul lui. 


Așteptă, recăpătându-şi suflul, gândindu-se din nou la 
Mercedes. După care, parcurse calm ultima sută de metri, 
pregătindu-și evadarea. 


Când pătrunse în cameră, inspectorul Mercedes Barren 
stătea în picioare, privind pe fereastră. I-o luă înainte: 

— S-a întâmplat ceva? Vreo noutate? 

Mercedes -șovăi. 

— Tocmai asta voiam și eu să te întreb. 

Martin clătină din cap, evitându-i, o clipă, privirea. Se 
încuraja. Priveşte-o în ochi, insistă în sinea lui. Așa că înălţă 
capul când se așeză în spatele biroului. 

— Nu, îi spuse. Nicio veste. l-am spus centralistei să mă 
caute dacă mă sună cineva, indiferent dacă sunt în ședință sau 
nu. Până acum, nimic. 

Inspectorul Barren se lăsă să cadă pe un scaun în faţa lui. 

— Dar acasă? 

— Am lăsat robotul în funcţiune. Ridică receptorul și 
deschise sertarul biroului, scoțând la iveală un instrument mic, 
negru. E o chestie din aia miraculoasă care înregistrează și 
redă ce-a înregistrat, spuse. Putem controla. Formă numărul lui 
de acasă și puse instrumentul electronic lângă receptor. Se 
auziră câteva chiţăituri și ţiuituri, înainte să pornească banda. 

Ascultară un mesaj de la instalator și un mesaj pentru o pilă 
în favoarea unui candidat. Pe urmă banda fâșâi în gol. 

— Aici poșta n-a adus nimic, spuse Jeffers. Dar acasă nu 
ajunge înainte de patru. 

— Dă-o naibii de poștă, spuse inspectorul Barren cu voce 
goală. N-o să-ţi trimită ilustrate. 

— Mi-a mai trimis. 

— Să zicem că primești una. Asta înseamnă că suntem doar 
cu patru sau cinci zile în urma lui. 

— Dar s-ar putea să ne spună în ce direcţie a luat-o. 

Mercedes știa că s-ar putea să fie adevărat. Cu toate astea, 
furia puse stăpânire pe ea. 

— La dracu’ cu poșta, spuse din nou. Oftă. Memoria ta ce 
zice? Am mai mare încredere în ea. 

— Credeam că va fi acolo, răspunse Martin Jeffers. Eram 
sigur că va fi acolo, în New Hampshire. Părea cel mai logic să 
începem căutarea de acolo. 


— Mai gândește-te. 

Martin își lăsă capul pe spate. 

— Nu ești și tu obosită? o întrebă. Iisuse, am cam exagerat. E 
greu de închipuit. Nu vrei să faci o pauză? 

— O să mă odihnesc după ce s-o termina totul. 

Martin Jeffers încuviință. Ştia că nu se va odihni până când 
fratele lui nu va fi... și aici se opri. Nu voia să completeze locul 
rămas liber cu un cuvânt, deși înţelegea ce voia Mercedes să 
spună. 

— Ai dreptate, zise. O să continui. 

O văzu cum se destinde, chiar dacă numai un pic. 

După o clipă, Mercedes spuse: 

— De fapt, nu e o propunere greu de acceptat. 

— Care anume? 

— Ca fiecare să știe unde se află fratele lui în orice moment. 
Sau sora. 

Lui Martin i se păru o provocare. Răspunse însă pe un ton 
calm. 

— Poate în copilărie. Atunci știam tot timpul. Chiar și cât am 
fost la școală, eram oricând în stare să spun unde era el. Dar 
când am devenit adulţi, ei bine, adulţii o iau fiecare pe drumul 
lui. Devenim independenţi. Avem propriile vieţi. Devenim mai 
mult noi înșine, mai puţin fratele sau sora cuiva. 

Mercedes scutură enervată din cap. 

— Nu-mi ţine o prelegere. Nu-i adevărat. Chiar profesia ta ne 
spune că adultul nu face decât să mascheze cu vârsta, și 
responsabilitatea, și moralitatea, și etica, toate dorinţele 
copilului. Așa că străduiește-te să te întorci în timp! Gândește 
așa cum gândeai atunci, nu cum gândești acum! 

Îl privi cu ochii tiviţi de epuizare și tensiune, în cantităţi 
egale. 

Martin își dădu seama că Mercedes avea perfectă dreptate. 

Așa că se ridică de pe scaun și începu să-i dea târcoale, 
nervos. 

— Încerc, încerc. Mi-e plin capul de posibilităţi. Numai că 
între fraţii care cresc împreună există sute de momente 
împărtășite. O mie. Care dintre ele l-a atras acum? 

— Ştii care, spuse Mercedes. Numai că-l blochezi... 

— Vorbești de parc-ai fi în locul meu, zâmbi el. 

Mercedes Barren își ridică mâinile la faţă și încercă să 


alunge oboseala, frecând-o. Zâmbi slab: 

— Ai dreptate, spuse. Iartă-mă. Uneori împing lucrurile prea 
departe. 

Mărturisirea asta o surprinse chiar și pe ea. 

— Dar ai dreptate, continuă el. Probabil că tocmai asta fac, îl 
blochez. 

Zâmbi și el, un zâmbet gol. 

Martin Jeffers o privi. Simţi cum i se strânge stomacul când 
se gândi cât de profundă trebuie să fie disperarea ei. O clipă se 
gândi c-ar trebui să se îmbrăţișeze și să verse lacrimi 
împreună, fiecare pe umărul celuilalt, lacrimi pentru vii, lacrimi 
pentru morți, lacrimi pentru toate amintirile. În clipa aceea își 
dorea s-o atingă, furios și trist în același timp din cauza 
motivului pentru care fuseseră azvârliți împreună în camera 
aceea mică, în lumea în continuă schimbare creată și definită 
de fratele lui. Își dădu seama cum întinde mâna ca să-i atingă 
braţul, dar la fel de iute le ordonă mușchilor să se oprească și- 
și înfundă mâna în buzunarul alb al halatului. Spuse, în schimb: 

— Ce ai de gând să faci când toate astea se vor fi terminat? 
Ridică mâna, ca s-o oprească înainte de a răspunde. Indiferent 
care va fi rezultatul. 

Mercedes râse, dar fără urmă de umor. 

— Nu m-am gândit încă, spuse. Clătină din cap. Presupun că 
mă voi întoarce la lucru, ca mai-nainte. Imi plăcea ce făceam, 
îmi plăceau oamenii cu care lucram. N-am niciun motiv să-mi 
schimb serviciul. 

E o minciună gogonată, gândi. Se aștepta ca nimic să nu mai 
fie cum fusese înainte. 

Se uită la el. 

— Și dumneata, doctore? 

Martin încuviinţă din cap. 

— La fel. 

Minţim bine amândoi, gândi cu amărăciune. 

— Majoritatea existenţelor, spuse ea, nu-ţi oferă prea multe 
opţiuni, nu crezi? 

— Nu, spuse el, nu-ţi oferă. 

Dar în clipa aceea, amândoi avură aceeași viziune: fiecare 
dintre ei știa despre un om a cărui viaţă părea plină de opţiuni. 

Mercedes Barren se uită la Martin Jeffers și, o clipă, încercă 
să se pună în pielea lui. Apoi, când primele semne de 


compătimire și înțelegere îi năpădiră inima, se strădui să 
redevină dură. Concentrează-te! strigă la ea însăși. Aducţi 
aminte! Văzu dungile care tiveau ochii doctorului, paloarea 
cenușie a pielii lui și se gândi că Martin era cu-adevărat 
cuprins de remușcări. Mie mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat, 
își spuse. Nu-mi rămâne decât să fac dreptate, or, dreptatea nu 
e un sentiment, ci o nevoie. El își trăiește încă durerea. 

Voi să spună ceva, dar nu-i veni în minte nimic potrivit. 

Martin Jeffers era conștient de tăcerea care se lăsase între ei 
și de faptul că tensiunea scăzuse brusc. Își dădu exact seama 
ce însemna momentul acela, știind că nu va ţine mult. Se lăsă 
pe spate în scaun, se întinse. Dar dacă pe din afară părea 
destins, în sinea lui era teribil de încordat: 

Întinde capcana. Acum! 

— Ascultă-mă, zise rar. Ai perfectă dreptate. Trebuie să 
așteptăm până voi reuși să-mi imaginez unde s-a dus. S-ar 
putea ca viaţa cuiva să fie în pericol - nu știm. Hai să facem 
așa, de acord? 

Inspectorul Barren încuviinţă. 

— Uite ce zic eu, spuse. Privi la ceasul de pe perele. S-a făcut 
târziu. Te duc la hotel, pentru o oră sau două. Dă-mi răgazul să 
fac un duș și să-mi revin. Pe urmă hai să ne întâlnim la mine 
acasă. Bem ceva, scot toate fotografiile și scrisorile vechi de la 
el și, împreună, încercăm să găsim un răspuns. Putem să le 
aranjăm cronologic. Va trebui să asculţi povestea vieţii mele, și 
poate că dacă încep să vorbesc, ne vine vreo idee. Oricum, dacă 
sună telefonul, vom fi amândoi acolo. E mult mai probabil să 
mă sune acasă decât aici. 

Mercedes cântări planul. Gândul apei fierbinţi inundându-i 
trupul era cât se poate de seducător. O clipă, o voce din 
interiorul ei îi strigă să fie prudentă și se strădui să prindă, 
privirea lui Martin Jeffers. Îl privi, legănându-se ușor pe scaun. 
Căută să descopere neliniște, vreo mișcare ce ar fi putut trăda 
nervozitate, orice altceva în afara descurajării și oboselii pe 
care le simţea, intens, și ea. Nu văzu nimic. A avut până acum 
nenumărate ocazii să fugă, gândi. N-o va face. Nu înainte de a 
avea vreo veste de la fratele lui. 

— Să pornim la treabă cu capul mai limpede, spuse blând. Să 
vedem ce iese. 

— De acord, răspunse ea. Vin la, să zicem, șase și jumătate. 


— Şase e perfect, spuse el. Și stăm până ce găsim cel puţin o 
sugestie valabilă încotro să ne îndreptăm. După care pornim. 
Spitalul n-are decât să-mi taie câteva zile. 

— Bine, spuse ea. Simţi un fel de ușurare la gândul că vor 
face ceva, că nu se vor mărgini să aștepte. Simţi un val de 
căldură când se gândi intens la Douglas Jeffers, având din nou 
senzaţia că o lua pe urmele lui. Gândul acesta o alina și o făcu 
să nu vadă că fratele ucigașului își mutase brusc privirea, 
evitând-o pe a ei. 


Martin Jeffers trase mașina în curba din faţa hotelului lui 
Mercedes Barren, în Trenton. O scoase din viteză și se întoarse 
spre ea. A 

— Ce sandviciuri îți plac? În drum spre casă mă opresc la 
magazin, ca să putem mânca mai târziu. 

Mercedes deschise portiera mașinii și puse un picior pe 
trotuar. 

— N-am preferinţe, spuse. Friptură de vită, șuncă și brânză, 
ton. Zâmbi. Sandviciuri de protestant. Fără piept, fără muștar, 
cu multă maioneză. 

Martin râse. 

— Şi o salată, dacă au de vreun fel. 

— Nicio problemă. 

Se uită la ceas. 

— Ştii ce, spuse, să fii aici la șase. Să ne apucăm de treabă. 

— Nu-ţi face griji, încuviinţă ea. Ne vedem la șase. 

— Foarte bine, răspunse el. 

O privi traversând cu pași mari intrarea hotelului și 
dispărând în hol. Gândi că banalitatea planului său 
reprezentase elementul forte. Mercedes era într-atât de 
preocupată de căutarea ei și de răul pe care și-l închipuia 
despre el, încât neglijase posibilitatea mai simplă că Martin 
Jeffers ar putea să fugă. Amestecă obsesia cu extenuarea și ești 
tocmai bun pentru surprize. O clipă regretă că o va trăda. O să 
mă omoare, gândi. Apoi își dădu seama că cele spuse într-o 
doară, în capul lui, nu erau deloc imposibile. Chiar s-ar putea 
să mă omoare. 

Fii realist, se certă. 

Scoase mașina în stradă. Nu te opri. Nu te duce acasă. 
Rezistă fără să te schimbi, fără perie de dinţi, fără nimic. 


Pleacă și gata. Acum. Expiră adânc și se gândi la destinaţia pe 
care o avea. Dacă mă grăbesc, își spuse, poate prind ultimul 
bac. În mintea lui, începu să și-o imagineze pe Mercedes în 
clipa în care își va da seama că a dispărut. Aici e vorba de 
salvarea unor vieţi, raționă el. A fratelui meu. A inspectorului. A 
mea. 

Și totuși, gândi iar, va fi suficient de furioasă ca să tragă în 
mine când mă va vedea din nou. Nici nu-i trecu prin minte că și 
fratelui lui i-ar veni aceeași idee. 

Martin Jeffers își goli capul de gânduri și conduse repede, 
luptând cu circulaţia serii care se apropia. 


Inspectorul Mercedes Barren ieși, goală, de sub duș, 
ștergându-se încet cu prosopul. După ce-și frecă corpul până îl 
înroși, înfășură prosopul alb de baie în jurul capului și se trânti 
pe pat, înviorată în parte de apă, dar și de momentul acela de 
singurătate. Se întinse, simţindu-și mușchii încordaţi, apoi se 
destinse încet. Zăcea pe spate și-și trecu palmele peste corp. 
Totul o durea, ca și cum ar fi avut un accident sau ar fi 
participat la o luptă și rănile ei ar fi fost, toate, ascunse sub 
piele, interne. IÎnchise ochii și simţi cum o cuprinde somnul. 
Luptă cu el, deschizând mai întâi un ochi, apoi pe celălalt, 
clipind ca să gonească ce-i cerea organismul. Se certă cu ea 
însăși, argumentând împotriva tuturor impulsurilor din trupul 
ei care-i cereau odihnă, mai întâi încercând să le păcălească, 
apoi negociind cu ele, și în cele din urmă promițând nervilor, 
mușchilor și creierului că se vor odihni, fără doar și poate, 
curând și din plin. 

Dar nu încă. 

Găsi în ea un rest de forţă și se așeză în capul oaselor. Ca un 
prusac, răcni ordine către braţele și mâinile ei, aidoma unui 
sergent la instrucţie în faţa propriului corp: ia-ţi hainele. 
Imbracă-le. Pornește. 

Continuând să lupte cu nevoile revoltate al trupului, se 
îmbrăcă în blugi și o cămașă sport. Găsi timp să-și aranjeze 
părul și să se machieze puţin. Simţea nevoia să se simtă mai 
puţin marcată de evenimente decât era de fapt. Refuza să 
permită nemulțumirii s-o înfrângă. După câteva clipe, se privi 
în oglindă. Mă rog, își spuse, dacă nu arăţi odihnită, măcar se 
vede că ești gata. 


Se uită la micuțul ceas deșteptător cu cifre roșii afișate, ce se 
afla pe noptieră. O să ajung ceva mai devreme, gândi. Putem 
începe mai devreme. 

Conducea încet, prin umbrele din ce în ce mai lungi, lăsând 
în urmă orășelul și manevrând prin circulaţia din suburbii spre 
locuința din Pennington. Işi aduse aminte ce credea John 
Barren despre statul New Jersey. Intotdeauna iubise statul 
acesta, își aminti, pentru că nu exista niciun alt loc care să 
combine atâtea varietăţi de viaţă: sărăcia abjectă din Newark, 
avuţia incredibilă din Princeton, împuţitul Asbury Park, fermele 
din Flemington. Era un stat capabil de o extraordinară 
frumuseţe, în unele regiuni, și de o excepţională urâţenie în 
altele. Privirea îi hoinărea în jur, fixând totuși drumul mărginit 
de copaci, tăiat între dealuri verzi, unduitoare. Asta, gândi ea, e 
partea frumoasă. 

Părăsi autostrada și intră în Pennington. Spectacolul obișnuit 
al serilor din suburbii i se desfășura în fața ochilor: taţi 
îmbrăcaţi în costum, venind acasă de la lucru, puști jucându-se 
pe trotuare sau prin curţi, mame pregătind cina. O cam enervă. 
Părea prea normal, prea ideal. Zări o pereche de adolescente 
chicotind la un colţ de stradă, cu capetele apropiate într-o 
conspirație specifică adolescenţei. Nu sunteţi în siguranţă! 
gândi brusc. Simţi o stingere de inimă și răsuflarea îi deveni 
anevoioasă. li veni să se oprească și să strige către toţi cei de 
faţă, fericiți: Habar n-aveţi! Nu înţelegeţi nimic! Niciunul dintre 
voi nu e în siguranţă! 

Respiră rar și întoarse mașina pe strada lui Martin Jeffers. 
Opri vizavi de casa lui, fără să arunce o privire în jur. Nu mai 
voia să vadă imagini ale fericirii dezlănţuite. Fără Norman 
Rockwell, își spuse. Înapoi la Salvador Dali. 

Coborî din mașină și încremeni. 

Pielea i se făcu ca de găină. 

Ceva nu e în ordine, gândi. Ceva e greșit, nelalocul lui. O 
cuprinse, brusc, ameţeala. 

E aici! 

Privi înnebunită în jur, dar nu văzu nimic neobișnuit. Își 
spuse că era paranoică la culme, dar continuă să scruteze 
ferestrele caselor de pe stradă, încercând să descopere o 
pereche de ochi care-o priveau arzând. 

Nu văzu nimic. 


Mișcându-se cât se poate de încet, își trecu poșeta în mâna 
dreaptă. Străduindu-se ca mișcarea să fie cât mai discretă cu 
putinţă, coborî mâna vârând-o sub clapa din piele maro. Pistolul 
de nouă milimetri aproape că umplea poșeta. Il apucă de 
mâner. 

O clipă fu cuprinsă de panică: E cu butoi? 

Nu-și putea aduce aminte. Deblocă siguranţa și-și spuse că 
trebuie să presupună că nu era niciun glonţ pe ţeavă. Mai întâi 
ţintește, își zise. Eşti nebună, totul e în regulă, dar încarcă-l 
oricum. Nu slăbi strânsoarea și-și strecură mâna stângă 
deasupra pistolului, încărcându-l, gata de tragere. Simţea cum 
firele scurte de păr de pe brațele ei se ridicaseră ca niște ţepi, 
gândi că era ca un câine care simte de pretutindeni mirosuri 
neobișnuite și se zburlește fără să înţeleagă cu adevărat care 
era primejdia, dar acceptând ce-i dicta instinctul vechi de 
secole. 

Privi spre locuinţa lui Martin Jeffers. Simti cum i se usucă 
gura. 

Unde-i e mașina? urlă creierul ei. 

Făcu un pas într-o parte, apoi încă unul, cercetând aleea 
scurtă. Nici urmă de mașină. O luă în susul străzii, ca să vadă 
mai bine. 

Nicio mașină. 

Probabil că s-a dus la magazin, își spuse. Asta trebuie să fie. 

Dar fiecare nerv din corpul ei îi spunea că greșește 
liniștindu-se astfel. Se asigură că, la nevoie, poate scoate cu 
ușurință pistolul din poșetă. 

Merse până la ușa din faţă și păși înăuntru. 

Ce văzu făcu ca inima să-i bată cu putere.. 

Corespondenţa lui Martin Jeffers zăcea pe jos în faţa ușii de 
la apartamentul său, neridicată. 

Nu, spuse. Nu! 

Păși spre ușă și scoase pistolul din poșetă. Bătu puternic cu 
mâna liberă în cadrul de lemn. 

Niciun răspuns. 

Așteptă, apoi bătu din nou. 

Tot nimic. 

Nu făcu niciun efort să ascundă arma când ieși din clădire și 
dădu colţul. Se uită la ferestre, oprindu-se lângă cea prin care 
pătrunsese înăuntru cândva, acum i se părea că foarte de 


demult. 

Nu văzu nicio mișcare. Nicio lumină nu se aprinse. 

Se întoarse la ușa din faţă și lovi din nou cu putere în ea. 

Tăcerea o întâmpină iar. 

Se dădu înapoi, privind fix ușa zăvorâtă. I se păru că 
reprezintă un simbol. Sunt încuiată afară. Ar fi trebuit să știu, 
am știut, dar am refuzat să recunosc că-i așa, că mă va încuia 
afară. Sunt fraţi, gândi. Se lăsă apoi moale să cadă pe treptele 
ce duceau la etaj. 

A plecat, își spuse ca pe un lucru de la sine înţeles. 

Ştie și a plecat. 

Simti, pentru o clipă, o furie nemăsurată, care dispăru la fel 
de repede cum venise. Rămase locului, șezând pe scări, și tot 
ce simţea era ca un nor uriaș, cenușiu, un nor de înfrângere 
care înghiţea tot și din care ploua cu disperare peste inima ei. 


Un tractor trailer se răsturnase pe Drumul 95, nu departe de 
Mystic, Connecticut, blocând circulaţia cale de vreo zece 
kilometri. Martin Jeffers se foia nerăbdător pe scaun, cu chipul 
scăldat de luminile albastre și galbene ale unui echipaj de 
depanare și ale mașinilor poliţiei. Tot la câteva secunde, 
stopurile roșii ale mașinii din faţa lui se aprindeau și trebuia să 
frâneze, brusc, și el. Ura blocajul acela; se strecura în vârtejul 
nebunesc de amintiri care apăreau din colţurile cele mai 
ascunse ale minţii, încerca să se gândească la clipele plăcute 
pe care le trăiseră împreună, momente care creează legăturile 
dintre fraţi: o noapte petrecută în cort, construirea unei case 
într-un copac, o conversaţie des întreruptă, jenantă, despre 
fete, care se transformase într-o discuţie despre masturbare. 
Amintirea asta îl făcu să zâmbească. Doug nu recunoștea 
niciodată că ar fi făcut ceva, dar era întotdeauna plin de sfaturi, 
ca un practicant activ, indiferent despre ce era vorba. Işi aminti 
de-o zi, să fi avut șase sau șapte ani, în care fusese atacat de 
câţiva băieţi din vecini, înarmaţi până-n dinţi cu bulgări de 
zăpadă. Nu fusese în stare să scape prin fugă de proiectilele 
celorlalți. Era o luptă nevinovată, care nu se datora nici 
dorinței de competiţie, nici animozităţii, ci acelor câţiva 
centimetri de zăpadă proaspătă ce continua să cadă și faptului 
că orele fuseseră anulate în ziua aceea. Doug îl ascultase 
povestind despre ambuscadă și atac, după care se îmbrobodise 


cu grijă, cu fular și palton, își luase galoșii și ieșise primul pe 
ușa din spate. Fratele lui îl condusese în jurul casei, apoi până 
pe strada vecină și, în cele din urmă, ultimii cincizeci de metri 
târându-se pe burtă, până în spatele unui gard viu. Asaltul lui 
semănase cu al unui comando și fusese încununat de un 
minunat succes. Doi bulgări de zăpadă explodaseră pe feţele a 
doi dintre cei care-l chinuiseră, mai înainte ca aceștia să aibă 
vreo idee de unde veneau grenadele. 

Incă de pe atunci, gândi deodată Martin Jeffers, Doug știa 
cum să-și hăituiască prada. 

Privi înainte și văzu un șir de lumini portocalii aprinzându-se 
pe drum. Un poliţist cu o lanternă cu lumină galbenă le făcea 
semne disperate mașinilor să treacă. Oamenii însă tot 
încetineau, ca să arunce o privire epavei. 

Intotdeauna ne fascinează dezastrele, Martin Jeffers ştia 
acest lucru. N 

Ne lungim gâturile ca să vedem coșmarul. Incetinim ca să 
cercetăm nenorocirea. 

Brusc își dori să se afle deasupra oricărei curiozităţi, dar își 
dădu seama că nu era așa. Şi el încetini când trecu pe acolo, 
zărind pe drum o ultimă siluetă, învelită în giulgiul morții. 

Pe vremuri, își spuse, un călător care ar fi văzut un semn atât 
de rău ar fi făcut cale întoarsă, recunoscător că cerul îi dăduse 
astfel de știre ce tragedie îl putea aștepta. Numai că eu sunt un 
om modern. Nu sunt superstiţios. 

Merse mai departe. Aruncă o privire asupra ceasului și-și 
dădu seama că va pierde ultimul feribot de la Woods Hole. Fir- 
ar să fie, își spuse. Va trebui să-l prind pe primul de dimineaţă. 
Spera că încă mai există cel de la șase dimineaţa. Își aminti că, 
la doi pași de doc, era un motel bun. O clipă se jucă cu ideea 
ca, după ce va lua o cameră, s-o sune pe Mercedes; nu ca să-i 
spună unde se află, ci ca să se scuze și să încerce să-i explice că 
făcea ce trebuia să facă, ce-i dicta sângele lui de frate. Voia ca 
ea să-l ierte. Voia ca Mercedes să se ierte pe ea însăși. Se va 
condamna că m-a lăsat singur, chiar și numai pentru câteva 
minute. Va trebui să-și dea seama că au fost zeci de ocazii în 
care aș fi putut s-o părăsesc. Ştia că era genul de raţionament 
care o va înfuria. Ei bine, își spuse, te-ai înșelat în legătură cu 
New Hampshire. Poate că te înșeli și în legătură cu Finger 
Point. Capul mizează pe încrederea inimii. 


— Poate că nu e acolo, spuse Martin Jeffers cu voce tare. 
Poate c-o să mă fac de râs, ciocănind la ușa unei familii în 
vacanţă, care va crede că sunt nebun și asta va fi tot. 

Inspectorul Barren îi dispăru din minte, locul fiind luat de 
fratele lui. Simţi un tumult de sentimente: voia în egală măsură 
să dea ochii cu fratele lui și în același timp spera ca acesta să 
nu fie acolo. 

Noaptea se înstăpânise și se simţi mai singur decât se simţise 
vreodată din seara aceea din New Hampshire, cu mai bine de 
trei decenii în urmă. 


Inspectorul Mercedes Barren rămase încremenită pe treptele 
holului din faţa apartamentului lui Martin Jeffers, lăsând 
întunericul s-o învăluie. 

O năpădiseră amintirile: despre soţul ei, despre nepoata ei. 
Imaginea Susanei îi umplu mintea, dar nu era Susan cea pe 
care o văzuse strangulată, maltratată și aruncată sub câteva 
ferigi, în parc, ci Susan care venea la cină și punea muzica tare 
și dansa prin casa inspectorului Barren, plină de sunete, 
stăpânindu-și cu greu vitalitatea. Imaginea păli apoi și 
Mercedes o văzu pe fetița îmbrăcată în trandafiriu și funde, 
alergând s-o întâmpine, făcând-o să se simtă, chiar și dacă 
numai pentru o clipă, întreagă, iubită. Se gândi la John Barren, 
răsucindu-se în mijlocul nopţii și cerându-i dragostea și la 
senzaţia prietenească, familiară pe care o avea când îl primea 
în corpul ei. Dac-aș fi știut, se gândi. Dacă cineva mi-ar fi spus: 
Fă așa ca fiecare moment să fie ceva special, căci nu aveţi prea 
mult timp. 

Se văzu copil, agăţându-se de mâna tatălui ei. 

Se uită la ușa de culoare închisă a apartamentului lui Martin 
Jeffers. Ei bine, își spuse, folosește puţin din logica tatălui tău. 
Singurul lucru pe care ţi l-a lăsat moștenire. Te-a mai ajutat și 
altădată. Ce-ar face el? 

Examinează faptele. Cercetează fiecare element. 

Foarte bine, își spuse. Să privim lucrurile așa cum sunt. 

Ne întâlnim aici, spusese. 

O minciună. 

Se gândi ce minciună minunată fusese. Simplă, oarecare, mai 
ales amănuntul cu  sandvișurile. Folosise împotriva ei 
familiaritatea ultimelor zile. 


Dar când începuse minciuna? 

Revăzu ultima lor întâlnire, în biroul lui. Nu arătase prin 
nimic că s-ar fi schimbat ceva. Numai că, evident, ceva se 
schimbase. Nu primise niciun telefon. Nici scrisori. Era clar că 
nu se întorsese acasă și abia după aceea se hotărâse să plece. 
Hotărârea fusese cu siguranţă luată în biroul lui. Revăzu din 
nou, în gând, cele petrecute. Nu, gândi iute, nu era nimic care 
să vină de la Douglas Jeffers. 

Trebuie să fi fost, deci, ceva de care își adusese aminte. 

Stătu în întuneric și se gândi intens. 

Fusese la ședințe individuale și, pe urmă, la afurisitul ăla de 
grup de perverși. Se întorsese apoi în biroul lui și pe urmă 
începuse să mintă, după care dispăruse. Își îndreptă spinarea și 
pe urmă se ridică. Începu să măsoare holul în lung și-n lat, 
concentrându-se din răsputeri. Oboseala se topi în furia cu 
care-i lucra mintea. Simţi cum adrenalina i se pompează în 
vine. Te ocupi din nou de caz, gândi. Acţionează ca un detectiv 
ce ești. Acum urmărești două piste. _ 

— Foarte bine, spuse cu voce tare. Începe la spital. Începe cu 
pacienţii pe care i-a văzut. Ia lista de la secretară. Dacă nu vrea 
să ţi-o dea, fur-o. 

Spaţiul îngust făcu ca ultimele cuvinte să reverbereze. 

Respiră adânc. Îi văzu din nou pe nepoata ei, pe soţul ei, pe 
tatăl ei. Zâmbi și goni aceste imagini din minte. Muncește, 
gândi. Le înlocui cu portretele gemene ale lui Martin și Douglas 
Jeffers. 

Sosesc, își spuse. Tot te mai urmăresc. 


Lumina palidă a zorilor plutea deasupra prorei și Martin 
Jeffers simţi cum îl înconjoară răcoarea aerului dimineţii. 
Strânse mai bine reverele halatului de laborator și lăsă briza 
să-l mângâie. Vedea kilometri de ocean cenușiu-verzui, 
rostogolindu-se și sclipind în primele raze de lumină. Se 
întoarse cu spatele la vânt și se uită la insula ce se ivea în 
depărtare. Putea vedea coasta tivită de case curăţele de vară și, 
puţin mai departe, lucirea albă a localităţii Vineyard Haven, 
unde feribotul va trage la mal. Lumina soarelui dezvălui un șir 
de vreo șase tancuri de combustibil, lângă docuri. În port, zeci 
de ambarcaţiuni cu pânze se legănau prinse în odgoane. Se 
gândi la plescăitul pe care valurile mici îl făceau când loveau 


carena unei ambarcaţiuni. 

Feribotul se deplasa repede pe mareea dimineţii. Când se 
apropie de fâșia de pământ, scoase un singur sunet răgușit. 
Martin Jeffers văzu cum câţiva dintre pasageri tresar speriaţi. 

Feribotul se opri cu o zdruncinătură, uriașele lui motoare 
diesel împingând prora în doc. Urmă o scurtă pauză, până când 
pasarelele fură lăsate și oamenii începură să coboare. Martin 
Jeffers se pierdu în mulţimea matinală. Șirul de mașini care 
așteptau deja să se urce pe feribot se întindea de-a lungul 
străzii, îi aduse aminte lui Martin cât de aproape era sfârșitul 
verii; încoace, feribotul fusese aproape gol. La întoarcerea pe 
continent, va fi plin ochi. 

Privi scurt în jur, când cobori de pe feribot și traversă zona 
de îmbarcare, trecând pe lângă ghișeul de bilete. E neschimbat, 
gândi, dar altfel. Mai multe clădiri. Prăvălii noi. Un parcaj nou. 
Şi cu toate astea totul e neschimbat. 

Credeam că nu mă voi mai întoarce niciodată aici. 

Începu să numere anii, pe urmă se opri. Ştia că și casa va fi 
tot acolo, exact așa cum o lăsase, lângă heleșteu, dincoace de 
ocean. Privirea lui cercetă mulțimea de oameni și mașini. Tot 
izolată și sălbatică va fi, își spuse. Sigur a rămas neschimbată. 

Concluzia asta nu se baza pe vreun fapt anume, era mai 
degrabă sentimentul copleșitor al unui loc bine cunoscut. 

Era, gândi, locul îngrozitor cel mai bine ales. 

Își aminti ce spuseseră băieţii rătăciţi. Şi venise în locul în 
care ei îi spuseseră să caute. 

Să caute o moarte. 

Ei bine, își spuse, iată-mă! 

Acesta este locul în care ar trebui să ne aflăm amândoi. 

Traversă în grabă strada, spre biroul de închiriat mașini, 
alungind din minte tot, cu excepţia fricii de nestăpânit că se va 
dovedi că avea dreptate. 

Funcţionarul mânca o brioșă și sorbea din cafea. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Martin Jeffers. Am făcut o rezervare seara trecută, la 
colegul dumneavoastră. 

— Înî. Am găsit notiţa azi-dimineaţă. Cu feribotul din zori, 
așa-i? Ziceaţi că vreţi o mașină pentru două zile, corect? O mică 
vacanţă? 

— O mică treabă. S-ar putea să termin repede. S-ar putea să 


dureze ceva mai mult. 

— Oricum, vrem mașina înapoi vineri. Sfârșitul de săptămână 
e lung, din cauza Zilei Muncii. Toate sunt angajate. Absolut 
toate. 

— Nicio problemă, minţi Jeffers. 

— Aveţi o adresă pe insulă, ca s-o trec pe formular? 

Şovăi: 

— Da. Chilmark. În Quansoo. Îmi pare rău, dar nu are 
telefon. 

— Dar acolo plaja e cea mai bună. 

— Aveţi dreptate. 

— Eu, desigur, spuse funcţionarul în timp ce completa 
formularul, nu prea merg acolo. Nu sunt un înotător grozav și 
valurile, curenţii submarini și tot restul mă sperie în draci. Dar 
cei care fac surf adoră locul ăla. Dumneavoastră nu faceţi surf, 
nu-i așa? 

— Nu. 

— Bine. Puștii ăia închiriază mașini, merg cu ele pe plajă și 
se împotmolesc, distrug transmisia și așa mai departe. 

Omul apucă un set de chei ce atârnau pe perete, în spatele 
lui. 

— Aveţi nevoie de o hartă? întrebă. 

— Nu, dacă lucrurile nu s-au schimbat prea mult în ultimii 
doi ani. 

— Lucrurile se schimbă mereu. Asta-i viața. Dar nu și 
drumurile, dacă la asta vă referiți. Funcţionarul îi întinse un 
formular, ca să-l semneze. Asta-i tot. E Chevroletul alb din fața 
ușii. Să-l aduceţi înapoi cu rezervorul plin, în regulă? Înainte de 
vineri. 

— Ne vedem înainte de vineri. 

Martin Jeffers porni mașina și-și croi drum prin circulaţia 
dimineţii care începea să se anime. Își dădu seama că nu avea 
niciun plan, doar să dea buzna peste cei care se aflau acolo. Ce- 
ai să spui? se întrebă. Ce ai de gând să le spui? Scuzaţi-mă, 
domnule sau doamnă, dar n-aţi văzut cumva un bărbat care să 
semene cu subsemnatul și care face vărsare de sânge prin 
zonă? 

Ce altceva poţi să spui, dacă nu adevărul? 

Își dădu seama că așa ceva era imposibil. Adevărul acesta 
era prea rupt de realitate pentru a fi acceptat la ora opt, într-o 


dimineaţă de vară târzie, la un mic dejun relaxant înainte de 
plajă. 

Așa că spune-le doar că a dispărut și că încerci să-l găsești. 
Spune-le că și-a luat câmpii, rătăcind între polii memoriei, rupt 
de viață, ca mătușa nebună pe care o are fiecare dintre noi și 
care, într-o zi, a plecat pur și simplu și a luat un tren spre Saint 
Louis. Spune-le că nu prezintă niciun pericol. Spune-le că ești 
îngrijorat. Spune-le ce-ţi trece prin minte. 

Orice ar fi încercat să născocească părea, oricum, nefiresc. 

Spune-le doar că îţi cauţi fratele că, pe vremuri, aţi locuit în 
casa asta și că te-ai gândit că s-ar putea să fie acolo. 

Spune-le ce vor să audă. 

Asta, trebui să recunoască, va fi imposibil. 

Dar își dădu seama că jena era de departe lucrul cel mai 
puţin grav care putea să i se întâmple. 

Conduse prin dimineaţa ce se înstăpânea, țâșnind printre 
umbrele pe care copacii verzi le aruncau cu atâta nepăsare de- 
a curmezișul drumului. Conducea fără să se gândească, lăsând 
amintirile să-l copleșească și să dirijeze mașina. Distanţele 
păreau, într-un mod ciudat, diferite, la început mai mari, apoi 
mai mici. Văzu casele pe care și le aducea aminte și clădiri noi 
de care nu știa. Îi făcu o plăcere stranie să vadă că magazinul 
universal din orășelul West Tisbury nu se schimbase. Trecu pe 
lângă el, îndreptându-se spre intersecţie. 

Merse mai departe pe drumul trecutului său. Pe aici ajungi la 
spital, gândi. Dar n-a trebuit să ne grăbim, căci nu mai era 
nicio speranţă. 

Văzu marea groapă de nisip care marca intrarea pe drumul 
din dreapta și încetini. Era mirat că-l găsise și la fel de mirat că 
arăta la fel ca pe vremuri. Șovăi doar o clipă, înainte de a o lua 
pe drum. Suprafaţa neregulată a drumului nepavat lovea fundul 
mașinii închiriate și auzi cum e zgâriată vopseaua pe aripi, 
acolo unde tufișurile se aplecau spre drum. Işi aminti de ce nu 
fusese niciodată modernizat: cei care locuiau aici voiau ca 
nimeni să nu aibă chef să vină în plimbare. Intră într-o groapă 
și auzi cum fundul mașinii lovește violent piatra și pământul. Au 
reușit de minune, își spuse. 

Parcursese câţiva kilometri când ajunse la copacii cu săgețile 
colorate desenate pe ei. Nu se osteni să verifice; chiar și după 
atâţia ani, știa pe unde s-o apuce. Când o luă pe sub copacii cu 


crengi joase, simţi cum sângele îi curge mai repede prin vine. 

N-am crezut niciodată că mă voi întoarce, își spuse pentru a 
mia oară. 

leși dintre copaci și văzu heleșteul, dincolo de marginea 
drumului. Departe putea zări, vag, strălucirea soarelui 
oglindindu-se în ocean. Vreo șase pânze triunghiulare, viu 
colorate, ale unor ambarcaţiuni mici, își croiau deja drum peste 
heleșteu, spre plajă. Își concentră privirea asupra unei ferme 
aflate la câteva sute de metri, de cealaltă parte a apei. Bătrânul 
Johnson, gândi, zâmbind. Ticălosul bătrân. Mă întreb dacă tot 
mai trage în puștii care vin cu mașina pe dunele de nisip? Opri 
și cobori geamul. De departe se puteau auzi valurile și se miră 
că un sunet atât de neîntrerupt și de violent putea fi, în același 
timp, atât de liniștitor. 

Privi în josul drumului și zări casa. 

Cel mai bun dintre locurile îngrozitoare. 

Închise ochii și încercă să se gândească la ce va spune și-și 
dădu seama că va trebui, pur și simplu, să se bazeze pe ce 
cuvinte îi vor veni pe limbă. Important e, gândi, să par sincer și 
prietenos, neameninţător. Du-te până la ușă, își spuse, și ai să 
vezi pe urmă ce-o să se întâmple. 

Mai conduse vreo trei sute de metri și trase mașina pe o mică 
alee. Cobori și privi casa. Observă că avea câteva bucăţi de 
șindrilă cenușie noi, cum tot noi păreau și unele dintre ferestre. 
Era un proiect de tip vechi, cu un singur etaj, așa cum se 
construiau la Cape, cu ușa de intrare dând în spate, spre drum 
și cu spatele casei spre heleșteu și ocean. 

Vârful Degetului, gândi. Limba de pământ ajunge până la 
heleșteu, arătând spre ocean. Nu era un nume prea inspirat 
pentru o casă, dar era cât se poate de nimerit. Privi la iarba de 
mare ce se ondula în briză, dincolo de apă, pe proprietatea lui 
Johnson, și-și aminti cum alerga prin iarbă, firele ei tăindu-l, 
fără să-i pese de durerea ascuţită, încercând să se ţină după 
fratele lui. Închise ochii și simţi soarele pălindu-l în cap și pe 
umeri. O clipă, avu impresia că-și pierduse complet minţile, 
apoi îl cuprinse groaza. Îi venea să se urce înapoi în mașină și 
să plece de acolo. Nu e aici, gândi. E în altă parte, pierdut în 
America, făcând lucruri cumplite. A plecat pentru totdeauna. 
Întoarce-te și pleacă și nu te mai gândi niciodată la el. 

Ştia că nu era cu putinţă și deschise ochii. 


Ai ajuns până aici fără să privești înapoi. Poţi să te faci de râs 
până la capăt. 

Se duse până la ușa din față și ciocăni tare. 

Imi pare rău, își spuse. Sper că nu scol pe cineva din somn. 
Auzi pași înăuntru și ușa se deschise. 

Era o tânără drăguță, cam de vreo douăzeci de ani, bănui 
Jeffers, cu păr blond, scos în evidenţă de salopeta neagră de 
mecanic. 

— Scuzaţi-mă, începu Martin Jeffers. Se gândi că era 
îmbrăcată cam ciudat pentru o dimineaţă de vară, dar nu avu 
timp să insiste asupra acestui gând. Ştiu că e devreme şi-mi 
pare teribil de rău că vă deranjez, dar... 

In clipa aceea se opri. 

Fata îl privea cu ochii larg deschiși, ca și cum aspectul lui ar 
fi șocat-o. li văzu privirea cuprinzând fiecare detaliu al 
trăsăturilor chipului său. 

— Scuzaţi-mă... începu din nou. 

— Pentru ce? se auzi din spatele lui vocea cumplită, 
batjocoritoare, dar atât de bine cunoscută. 


Cei din grupul băieţilor rătăciţi intrară încet, pe rând, în 
camera de zi luminată de soare și se așezară pe locurile lor 
obișnuite. O făcură din obișnuinţă și din cauza programului 
spitalului, care le spunea că la ora aceea trebuiau să se afle în 
camera respectivă, pentru terapia de grup. Nu se recomandau 
abateri de la rutina de zi cu zi. Așa că se duseră în cameră, deși 
știau că rutina fusese deja spulberată. Numai că erau, cu toţii, 
suficient de obișnuiți cu birocraţia pentru a înţelege că, și în 
cazul în care nu va fi nicio terapie, cu siguranţă li se va cere să 
se afle acolo, de vreme ce nu li s-a spus, explicit, contrariul. 
Știau că Martin Jeffers nu va fi de față, pentru că le-o spusese 
chiar el. Ştiau că ședința lor va consta din simpla lor prezenţă, 
în timp ce un alt medic, nedumerit de această plecare 
precipitată, îi va ţine locul. Mai știau și că nu-i vor spune noului 
doctor absolut nimic. 

Așteptau fumând, vorbind încet între ei, destul de curioși să 
vadă ce se va întâmplă. 

Fură șocați cu toţii când inspectorul Mercedes Barren intră 
pe ușă. 

În liniștea care-i însoţi intrarea, inspectorul Barren privi în 


jur cu ochi de gheaţă. Aceștia, gândi ea, sunt prin definiţie 
dușmanii mei. Simţea cum o ia cu frig. 

În cameră nu se auzea niciun sunet. 

Mercedes aşteptă o clipă, apoi păși în faţa grupului. Le 
simţea privirile aţintite asupra ei. Bineînţeles că nu știau cine 
era, dar simţi că o urăsc profund, de cum o văzură. 

Cum îi ura și ea pe ei. 

Se întoarse cu fața spre grup. 

Incet, cu mișcări exagerat de lente, vâri mâna în geantă și 
scoase legitimația aurită. O ridică în sus, ca s-o poată vedea 
bine cu toţii. Lumina soarelui se reflecta în ea, făcând-o să 
strălucească în mâna ei. 

— Mă numesc Mercedes Barren, spuse ea cu tărie în glas. 
Inspector. Departamentul de Poliţie al orașului Miami. 

Făcu o pauză. 

— Dacă m-aș fi ocupat eu de cazurile voastre, acum v-aţi fi 
aflat la pușcărie. 

O spuse ca pe o informaţie oarecare. 

Camera rămase cufundată în liniște. Nu se îndoia că cei de 
faţă îi sorbeau cuvintele. Acum, gândi, e cazul să le arunci 
momeala. 

— Conducătorul vostru de grup este doctorul Martin Jeffers. 
A plecat, brusc, ieri după-masă din spital, la scurt timp după 
întâlnirea cu voi... 

Făcu o pauză. 

— Unde e acum? 

În încăpere explodă un adevărat cor de vociferări; oamenii își 
apropiaseră capetele, vorbind toţi deodată. 

Mercedes ridică o mână și cele douăsprezece perechi de ochi 
se aţintiră din nou asupra ei. 

— Unde s-a dus? 

Urmă un nou val de discuţii ce se preschimbă repede într-o 
tăcere belicoasă. În cele din urmă, unul dintre bărbaţi, solid, cu 
urme de vărsat pe faţă și oricând gata să rânjească 
batjocoritor, spuse: 

— Ia mai duceţi-vă dracului, doamnă. 

— Cum te cheamă? 

— Miller. 

— Te așteaptă ceva pușcărie, Miller, după ce vacanţa asta va 
lua sfârșit? Poate vrei s-o faci în condiţii de maximă securitate. 


— Nu mă deranjează, răspunse Miller. 

— Sper. 

Liniștea se înscăună din nou, până când un bărbat cam scund 
și rotofei ridică mâna. Mercedes dădu din cap în direcţia lui și 
bărbatul vorbi cu un glas sarcastic, pițigăiat: 

— Inspectore, de ce ne-am obosi să te ajutăm? 

— Cum te cheamă? 

— Steele, răspunse. Dar prietenii îmi spun Petey. 

— Dacă ai vreunul, zise altă voce. Mercedes nu văzu cine 
vorbise și trebui să facă un efort ca să nu zâmbească. In 
cameră răsunară câteva râsete. 

— În ordine, Steele. O să-ţi spun de ce trebuie să mă ajutati. 
Pentru că sunteți, toţi, niște criminali. Şi cine naiba crezi tu că 
ajută poliția? Așa merg lucrurile, pricepi? Băieţii răi știu unde 
sunt ceilalţi băieţi răi. 

— Vrei să spui că doctorul e un băiat rău? întrebă Bryant. 

— Nu. Nu asta voiam să spun. Dar a pornit să caute pe 
cineva rău de tot. 

— Pe cine? întrebară Senderling și Knight într-un glas. 

Mercedes șovăi. La urma urmei, de ce nu? 

— Dacă mă ajutaţi cu toţii, vă spun. Vreau însă ca, mai întâi, 
să cădem la învoială. 

Privi în jurul încăperii. Îi văzu cum își apropie capetele. 

— De acord, spuseră Knight și Senderling. Te ajutăm. N- 
avem ce pierde, râseră ei. 

— Poate d-d-d-doar încrederea d-d-d-doctorului, se bâlbâi 
Wasserman. 

Chestia asta le luă piuitul. 

— Şi noi cu ce ne alegem? întrebă Miller. 

— Cu nimic concret. Doar că aflați ceva. Informaţia are 
întotdeauna valoare. 

Miller scoase un fornăit. 

— Eşti la fel ca toţi copoii, chiar dacă nu ai echipamentul 
reglementar. Vrei să capeţi ceva fără să dai nimic în schimb. 


Mercedes nu răspunse. 

— Ascultă, spuse Parker, dacă te ajutăm puţin, ne poţi 
promite că doctorul n-o să păţească nimic rău? Legal, vreau să 
spun, nu doar fizic. 

— Nu doctorul Jeffers este obiectul anchetei mele, răspunse 


inspectorul Barren. Dar cunoaște persoana pe care o caut. 
Vreau să-l împiedic să se bage într-un bucluc și mai mare. Ce 
părere aveţi? 

— N-am pic de încredere în copoi, spuse Miller. 

— Mă rog, doctorul e în primejdie? întrebă Bryant. 

Poate că e, poate că nu e. Nu știa. Așa că minti. 

— Da. Fără doar și poate. Numai că el nu știe. 

Chestia asta îi făcu să murmure din nou. 

— Îţi spun eu cum facem, zise Knight. Tu ne spui care e 
tocmeala, cine e răufăcătorul, și pe urmă vedem noi dacă te 
putem ajuta. 

Mercedes dădu din umeri. Ştia că dacă voia să capete vreo 
informaţie de la grup, trebuia să continue conversaţia. Dacă 
ajungea într-un punct mort, nu mai scotea nimic de la ei. 

Trase adânc aer în piept și răspunse: 

— Fratele lui. 

Urmă o clipă de tăcere, după care Steele începu să scoată 
chiote și să bată din palme. Sări de pe scaun și dansă în jurul 
camerei. 

— Am știut eu, am știut eu. Plătiţi-mi, plătiţi-mi! Tu, Bryant, 
două pachete de ţigări. Tu, Miller, trei pachete. Toţi nenorociţii 
ăștia de proști care au pariat împotriva mea! V-am spus eu că e 
o rudă! Era musai să fie așa! Plătiţi-mi! Plătiţi-mi! 

Mercedes îi auzi mormăind nemulțumiți. 

— Așa că, întrebă ea, unde s-a dus? 

— N-n-n-nu n-n-n-ne-a spus, răspunse Wasserman. 

— N-a zis nimic precis, interveni Weingarten. Doar că tipul 
ăla, n-a zis cine, e mai rău decât noi. Zicea că tipul face o 
călătorie printre amintiri. Nu cred c-am spus prea multe care 
să-l ajute. 

— Așa e, numai că dintr-odată a sărit în sus și a întins-o, 
interveni Parker. 

— Oricum, mării Miller, habar n-avea ce voia de fapt. Nu știa 
ce fel de amintire caută. A trebuit să-l ajutăm noi. l-am spus să 
caute amintirea cea mai neplăcută, căci aia e cea mai plăcută 
pentru cei de teapa noastră. 

— Ce i-aţi spus exact? Mercedes se aplecă în faţă. 

— Cine naiba mai știe? Am zis o groază de lucruri. 

— Da, dar ceva din toate astea l-a făcut să se gândească la un 
lucru anume. 


Oamenii începură din nou să vorbească între ei. 

— Am spus o groază de lucruri, insistă Miller. 

— Haideţi, fir-ar să fie! Ce i-aţi spus? 

— Voia să știe cum anume s-a întâmplat de ne-am simţit 
liberi, liberi să facem ce facem, pricepeţi? 

— Ce? . 

— Ne-a întrebat ce anume ne-a pornit. Ințelegeți? Ce ne-a 
făcut să trecem la fapte. 

Trase adânc aer în piept și totul i se păru cât se poate de 
limpede. Jeffers le ceruse cheia. Şi ei i-o dăduseră. 

— Ce i-aţi spus? Ce anume? 

Bărbaţii din cameră o priveau lacomi. Putea simţi puterea 
urii împotriva ei, nu doar ca poliţist, ci și ca femeie. Le înfruntă 
privirea cu toată forţa de care era în stare. 

Liniștea era ca uleiul, se întinsese peste tot și toate. 

li venea să tipe. 

Spuneti-mi, strigă în gând. Spuneţi-mi! 

— Știu, se auzi o voce de bas din fundul camerei. Era vocea 
lui Pope, Mercedes se aplecă în faţă și-i întâlni privirea. Omul 
ăsta, gândi, e cu-adevărat înspăimântător. Pentru o clipă avu o 
viziune înfricoșătoare: cum o apucă, îi sfâșie hainele. Se întrebă 
pentru câte femei coșmarul acesta fusese realitate. 

— Ştiu ce-am spus. Și ce l-a făcut să-și aducă aminte de ceva. 

— Ce? 

Pope șovăi. Apoi ridică din umeri. 

— Vedea-v-aș morţi pe toţi, spuse încet. 

Se uită la inspectorul Barren. 

— l-am spus să se gândească la o moarte sau la o plecare, 
întotdeauna începe cu o moarte sau cu o plecare. Uneori, 
moartea și plecarea sunt totuna. 

Mercedes se lăsă pe spate, pe scaun. O plecare, gândi. Am 
fost acolo. New Hampshire. 

— Asta i-ai spus? întrebă. Ascunse nuanţa de înfrângere din 
glas. 

— Asta i-am spus. Iar el s-a ridicat și a spălat putina. 

— Îmi p-p-p-pare r-r- rău, inspectore... 

Mercedes se uită la bărbaţii din faţa ei. Se întreba câte morți 
erau răspândite prin cameră. Câte vieţi distruse. Se cutremură 
în sinea ei. 

O moarte. O viaţă distrusă, gândi apoi. 


Gândul luă încet formă, aidoma unui ciclon la mare 
depărtare, dar care câștiga în putere și intensitate cu fiecare 
secundă ce trecea. Simti că-i era cald, ca și cum temperatura 
din încăpere ar fi crescut brusc și se gândi la ceva ce-i spusese 
Martin Jeffers în treacăt, cu câteva zile în urmă: nenorocitul 
nici nu ne-a dat un nume. Și a murit într-un accident. 

Își duse mâna la frunte, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă nu 
are febră. Privi la ochii strălucitori ai bărbaţilor din jurul ei. Se 
ridică, fără să știe că-l imita pe Martin Jeffers. 

— Vă mulțumesc, le spuse. M-ati ajutat foarte mult. 

Știu, gândi. Știu. 

Poate, poate, poate. Măcar am de unde să încep. 

Își aminti de ziarul vechi din cutia de sub patul lui Martin 
Jeffers. Du-te! Vocea din rărunchi striga: du-te! De acolo o să 
afli încotro a pornit. Doar pentru o clipă se dojeni că, prima 
oară când intrase în locuinţa lui Martin Jeffers, nu băgase de 
seamă ce bătea la ochi. De data asta, gândi, știi exact ce anume 
cauţi. Du-te! Du-te! Du-te! 

Se întoarse brusc cu spatele și-i lăsă pe bărbaţi bombănind în 
urma ei. 

Când ieși în grabă din spital, tocurile pantofilor ei scoteau un 
sunet staccato, ca de mitralieră. 


PAISPREZECE 
Ţara nimănui 


19 


Holt Overholser, în vârstă de șaizeci și trei de ani, șeful 
forțelor de poliție din West Tisbury și singurul membru al 
acestora în tot timpul anului, muta hârtiile de pe birou dintr-un 
loc în altul, plângându-se, în sinea lui, de afluxul de 
vilegiaturiști care-i plăteau, de fapt, salariul, dar care nu 
respectau limita de viteză vizibil afișată și încercau mereu să-și 
arunce gunoiul la groapa de gunoi a orașului în zilele în care 
era, oficial, închisă. Cea mai mare parte a după-amiezii o 
petrecuse cu detectorul radar, amendând șoferii. Consiliul 
orășenesc pusese un semn cu LIMITA DE VITEZĂ 25 la un 
kilometru de centrul orașului, știind că nimeni nu va reduce 
într-atât viteza până nu va trece măcar de biserica 
presbiteriană. Acolo parca Holt, oprind cam o mașină din două 
și dând șoferului o amendă de douăzeci și cinci de dolari pentru 
exces de viteză; chitanţele le avea gata completate. 

Chestia asta devenise o sursă majoră de venit pentru oraș; 
consiliul orășenesc era mulțumit și Holt, la rândul lui, era și el 
mulțumit. Anul trecut strânseseră destui bani ca să-i poată 
cumpăra un Ford Bronco nou cu tracţiune pe patru roţi, echipat 
special pentru poliţie. Anul acesta, gândea, îi vor lua tipul ăla 
nou de walkie-talkie, care se prinde la centură și al cărui 
microfon îl fixezi pe umăr, cum vezi în Hill Street Blues. Ăsta 
era serialul preferat al lui Holt și mare parte din pregătirea lui 
ca polițist o căpătase urmărindu-l cu sfințenie, ca și pe alte 
seriale, cum ar fi Rețeaua. De fiecare dată când anunţa că-și 
termină comunicarea prin radio, spunea „Zece-patru”, în 
același mod morocănos pe care Broderick Crawford îl făcuse 
celebru. Se întrebă dacă în stagiunea viitoare va fi, la 
televiziune, vreun serial polițist bun. Se îndoia; părea că iar 
polițiștii nu mai erau la modă și, probabil, vor mai trece vreo 
doi ani până când televiziunea va încerca ceva nou. Nu 
considera Miami Vice un serial poliţist. 

Holt răsfoi chitanţierul cu amenzi, ca să se asigure că totul 
era lizibil, înainte de a-l trimite la biroul municipal. În patru ore 


grozave scrisese patruzeci și șapte de chitanţe. Doar cu trei 
mai puţin decât recordul personal, gândi cu regret. Dar Ziua 
Muncii se apropia cu repeziciune și era convins nu numai că-și 
va depăși recordul, ci că-l va spulbera. j 

Se întinse și privi pe fereastra biroului său micuţ. Întunericul 
se insinuase în noaptea de vară târzie. Din zi nu mai rămăsese 
decât o sclipire roșie ce se stingea rapid spre apus. În direcţia 
aceea, Holt nu fusese niciodată mai departe de casa surorii lui 
din Albany, de Ziua Recunoștinței, dar era un cititor pasionat, 
mai ales de romane și cărţi de călătorie, și tânjea să 
călătorească. li plăcea să se imagineze ca pe un călător înapoi 
în timp, într-o eră de demult, în Vechiul Vest. Se vedea ca pe 
păstrătorul păcii într-un orășel, dur dar simpatic, drept un om 
pe care nu era bine să-l superi, dar de partea căruia era de 
dorit să lupti. 

Bineînţeles că în cei treizeci și trei de ani de când era poliţist 
în Martha's Vineyard nu avusese parte de nicio luptă. În cel mai 
rău caz avusese de-a face cu câte un beţiv belicos. 

Inchise ochii și se lăsă pe spate în scaun. Pentru masa de 
seară știa că va avea mâncare de pește, gătită cu zarzavaturi 
din propria-i grădină. Holt se felicita că mănâncă bine, deși 
asta se datora, de fapt, devotamentului soţiei lui. Se lovi cu 
pumnul în piept: șaizeci și trei și încă în puteri, gândi. Membrii 
din Consiliu încercaseră să-l scoată la pensie cu trei ani în 
urmă, dar Holt trecuse examenul fizic înaintea a vreo șase tipi 
care aveau o treime din vârstă lui, lucru care-i convinsese pe 
cei din Consiliu să-l mai ţină. Îi amuza și felul în care Holt îi 
ușura întotdeauna de o groază de bani pe puștii pe care-i 
angaja temporar, vara, ca ajutoare la poliţie. li întrecea în 
putere cu mâna stângă; cu patruzeci de ani în urmă lucrase pe 
un vas de pescuit homari în larg, la Menemsha, și căratul 
lăzilor cu mâinile petrecute pe sub ele îi lăsase o forţă 
considerabilă în partea de sus a corpului. Tânăr fiind, învățase 
și să joace pocher, lucru care-i rotunjea și el, frumușel, venitul. 
Puștii ăștia de la facultate cred întotdeauna că știu să joace, 
gândi. Învață. 

Cercetă teancul de bilete și hotări că pot să aștepte până a 
doua zi dimineaţă. Cea mai mare parte a lucrurilor putea 
aștepta, chiar și în plin sezon de vară. Căscă și ridică leneș de 
pe marginea biroului radioul poliţiei. 


— Dispecer, sunt Unu Adam Unu, West Tisbury, la zece- 
treizeci și șase de sediul central. Te rog dă-mi linia urgentă, 
zece-patru. 

— Bună, Holt, ce mai faci? 

— Hm, bine, dispecer. 

— A primit Sylvia reţeta pe care i-am trimis-o? 

— Hm, dispecer, ăsta e un apel oficial. 

Nu putea să sufere când Lizzie Barry era în schimbul de 
noapte pe rețeaua 911, pentru insulă. Era mai bătrână decât el 
și pe jumătate senilă. Nu respecta niciodată terminologia 
corectă. 

— Unu Adam Unu, terminat, zece-patru. 

— Noapte bună, dragă. 

Puse microfonul la locul lui și începuse să-și adune lucrurile 
când o văzu pe femeie intrând pe ușă. Zâmbi. 

— Tocmai mă pregăteam să închid, doamnă. Cu ce vă pot fi 
de folos? 

— Aș dori să mă îndrumați spre o adresă, spuse Mercedes 
Barren. 

— Cu plăcere, răspunse Holt, măsurând-o din priviri. În ciuda 
blugilor și a cămășii sport, nu părea vilegiaturistă. Avea un aer 
de oraș mare și Holt simţea că era vorba de afaceri. Probabil 
altă agentă imobiliară, își spuse. 

— Caut un loc unde, acum douăzeci de ani, s-a petrecut un 
accident. 

— Un accident? Holt se așeză și-i făcu semn spre scaunul din 
faţa lui. Li trezise curiozitatea. 

— Cu vreo douăzeci de ani în urmă, un om de afaceri din 
New Jersey, care avea un magazin universal, s-a înecat în larg, 
la South Beach. Vreau să știu unde a avut loc accidentul. 

— Păi, fir-ar să fie, South Beach are peste douăzeci de 
kilometri lungime și douăzeci de ani e tare mult. Va trebui să- 
mi daţi ceva mai multe informaţii. 

— Vă amintiţi incidentul? 

— Mă iertaţi, doamnă, dar avem unul sau două înecuri în 
fiecare vară. După un timp, toate încep să semene între ele. 
Oricum, de ele se ocupă Paza de Coastă. Eu nu fac decât să 
completez câteva hârtii. 

— Am relatarea din ziar. Credeţi că v-ar ajuta? 

— N-are ce să strice. 


Holt se aplecă în faţă, în timp ce Mercedes Barren pescui din 
geantă exemplarul vechi din Vineyard Gazette. Holt întrezări, o 
clipă, ţeava pistolului și, fără să se mai gândească să-i dea 
vreun răspuns, izbucni: 

— Doamnă, aveţi o armă asupra dumneavoastră? 

— Da, spuse ea. Duse mâna la geantă și scoase insigna. Ar fi 
trebuit să mă prezint. Sunt inspectorul Mercedes Barren, de la 
poliţia din Miami. 

Holt fu încântat. 

— Pe aici nu prea avem parte de, hm, polițiști din marile 
orașe. Aţi venit pentru un caz? 

— Nu, nu, doar în vizită la niște prieteni. 

— Ah, spuse el dezamăgit. Atunci de ce vă trebuie armă? 

— Îmi pare rău, din obișnuinţă. 

— Hm, hm. Poate aţi vrea s-o lăsaţi la mine? 

— Dacă nu vă deranjează, cum trebuie să plec devreme, ar fi 
mai bine s-o păstrez. N-aţi putea să încălcaţi o dată 
regulamentul pentru un coleg de poliție? 

li zâmbi și-i făcu un semn mic cu mâna, cum că poate să 
păstreze arma. 

— Nu prea-mi place să știu că sunt arme pe insulă. Oricum 
nu duc la nimic bun. 

— Același lucru e valabil și în orașele mari. 

Impinse spre el ziarul. Holt parcurse iute pagina. 

— Da, îmi amintesc, dar vag. Cred că era vorba de un tip pe 
care l-a prins curentul. N-a mai avut ce să facă. Se uită la 
Mercedes Barren. Pun pariu că la Miami Beach nu aveţi curenți 
ca ăștia. 

— Nu avem. 

— Păi un curent se formează când mișcarea valurilor dislocă 
o parte din nisipul de pe fund, ca și cum ar deschide o gaură. 
Apa curge în ea și apoi trebuie să iasă, brusc. Explodează la 
vreo două sute de metri de țărm. Problema e că majoritatea 
oamenilor luptă ca nebunii când simt că-i trage curentul. Nu 
știu că tot ce trebuie să faci e să călărești pe coama valului. 
Sau, dacă vrei să faci ceva, să înoţi paralel cu plaja. Un talaz ca 
ăsta nu e mai lat de douăzeci, treizeci de metri. Numai că 
oamenii își pierd capul. Luptă din răsputeri, îi lasă forțele și-au 
păţit-o! Eu trebuie să completez alte hârtii și băieţii de la Paza 
de Coastă trebuie să caute un cadavru. La South Beach se 


întâmplă cam o dată, de două ori pe an. 

— În ziar nu spune decât South Beach. 

Holt citi în continuare. 

— Spune că familia stătea în West Tisbury, dar nu spune 
unde. 

— Știu. M-am gândit că, poate, ţineţi minte. 

Holt scutură din cap. Se uită din nou la ziar. 

— Spuneţi-mi, ce legătură e între asta și vizita la prieteni? 

Mercedes Barren râse. 

— Ei bine, șefule, e o poveste lungă, dar am să mă străduiesc 
s-o spun cât mai pe scurt. Prietenii mei stau cu chirie într-o 
casă și au dat de ziarul ăsta vechi. Știau că vin în vizită la ei și 
s-au gândit că s-ar putea să mă intereseze, așa că l-au trimis la 
Miami, cu toate amănuntele despre cum să ajung la ei. Şi, n-o 
să mă credeţi, am pierdut hârtia cu adresa și cu numărul de 
telefon, dar mi-a rămas prostia asta de ziar. Așa că, acum, 
încerc să-i găsesc. 

— Hm. 

— Pariez că, vara, vin aici o mulțime de persoane scrântite. 

— Hm, îhi. 

— Mă rog, puneţi-mă și pe mine la dosarul cu vilegiaturiști 
săriţi de pe fix și ajutaţi-mă să găsesc adresa. 

Holt zâmbi larg. 

— Ar fi un dosar al naibii de gros, dac-aș ţine unul. 

Râseră amândoi. 

Holt se uită iar la articol. 

— Bănuiesc c-am putea telefona la câteva agenţii de 
închiriere, să vedem dacă nu s-au ocupat ei de casa asta. Dar s- 
ar putea să ia ceva timp. În zilele noastre, pe insulă sunt o 
mulțime. Aţi încercat să telefonaţi la Gazette? 

— Da, dar plecaseră deja acasă. 

Holt se gândi o clipă. 

— Mi-a venit o idee, poate merită să încercam. 

Luă microfonul și spuse: 

— Dispecer, sunt Unu Adam Unu. 

— Bună, Holt, zise Lizzie Barry. La ora asta ar trebui să fii 
acasă. Probabil că se răcește cina pe masă. 

— Dispecer, e aici o femeie care-și caută prietenii. E o 
poveste lungă, dar stau acolo unde stătea un tip, pe nume 
Allen, în vara în care s-a înecat. Acum douăzeci de ani. [ţi 


amintești de cazul ăsta? Terminat. 

O clipă, din radio se auziră pârâituri. 

— Sigur că-mi amintesc, Holt. Înota, seara. Era în vara cu 
canicula, dacă mai ţii minte, când temperatura a ajuns la 
patruzeci de grade. Îmi amintesc pentru că, tot în ziua aia, a 
murit și bătrânul meu câine. De căldură. Era un câine bun, îţi 
mai aduci aminte de el, Holt? 

Holt nu-și mai aducea. 

— Sigur, sigur. Un setter? 

— Nu, un golden retriever. 

— Ah! Holt aștepta ca vocea să continue, dar nu se întâmplă 
așa. Așadar, dispecer... Lizzie, îţi aduci aminte unde locuia 
tipul? Terminat. 

— Cred că da. Nu sunt sigură, dar am impresia că stătea la 
Tisbury Great Pond. La Finger Point. Dar s-ar putea să mă 
înșel. 

— Mulţumesc, Lizzie. Zece-patru. 

— Cu plăcere, Holt. Terminat. 

Holt Overholser puse microfonul la loc. 

— Ce ziceţi de asta? spuse. Bătrâna Lizzie e ca o 
enciclopedie. Își amintește al naibii de bine aproape tot ce s-a 
petrecut vreodată pe-aici. Cel puţin tot ce era, cât de cât, 
palpitant. Numai că nu e deloc ușor să găsiţi drumul până 
acolo, noaptea. Va trebui să căutaţi o cameră de hotel, să 
dormiţi și să vă duceţi mâine dimineaţă. 

— E o idee. Aţi putea totuși să-mi arătaţi, pe hartă, unde e? 

Holt ridică din umeri. Se duse la perete. li arătă intrarea în 
puţul de nisip și locul unde drumul de ţară cotea. li arătă 
răscrucea și care dintre cele două cărări ducea la Finger Point. 
Nu-și mai aducea aminte de când nu mai fusese pe drumul ăla. 
Probabil că înainte de cei douăzeci de ani care trecuseră de la 
înec. Scutură din cap. 

— Trebuie sa ţineţi minte. Nu e nicio lumină acolo. N-ai cum 
să te descurci și te poţi rătăci rău de tot. Așteptaţi până mâine 
dimineaţă. 

— E un sfat bun. Mulţumesc pentru el. Cred c-am să mă duc 
în port și am să caut o cameră de hotel. Dar vă mulțumesc că v- 
aţi deranjat. 

— Niciun deranj. 

Holt Overholser o conduse pe Mercedes Barren afară, în 


noapte. 

— E destul de cald noaptea asta, spuse. Noaptea trecută 
temperatura a coborât la zece grade, așa că oasele mele 
bătrâne prevăd o toamnă timpurie și o iarnă grea. Bineînţeles 
că, la vârsta mea, toate iernile sunt grele. 

Mercedes Barren râse. 

— Dacă mă uit la dumneavoastră, sunt sigură c-aţi fi în stare 
să faceţi faţă la orice v-ar putea rezerva iarna. 

— Mă rog, bănuiesc că dumneavoastră, cei din Miami, nu vă 
prea faceţi griji cu frigul. 

— Așa e. Zâmbi. Îmi recomandati vreun hotel? 

— Toate sunt destul de bune. 

— Vă mulțumesc mult. 

— Cu plăcere. Mai treceţi pe la mine să discutăm probleme 
de-ale noastre, de poliţie. 

— Poate c-am să trec, spuse Mercedes Barren. 

O privi cât se urca în mașină. Nu văzu cum purtarea 
prietenească, destinsă, dispare instantaneu, locul ei fiind luat 
de o concentraţie rigidă. leși de pe aleea care ducea la micul 
post de poliţie. Începu să se gândească cu plăcere la peștele 
care-l aștepta acasă, deși observase că inspectorul Barren nu o 
luase pe drumul ce ducea spre oraș, ci spre inima întunecată a 
insulei, lucru care-l făcu să se oprească puţin, ușor îngrijorat, 
înainte de a porni spre casă. 


Inspectorul Mercedes Barren conducea cu grijă prin noaptea 
deasă, gândind: întunericul va îngreuna găsirea casei, dar îmi 
va permite să mă apropii de Douglas Jeffers fără să mă vadă, 
așa că voi fi în avantaj. Nu avea cu adevărat un plan, doar să 
nu-i lase nicio șansă. Dacă va fi nevoie și dacă voi putea, îl voi 
împușca și pe la spate. Voi trage cum se va nimeri. Nu șovăi. 
Nu aștepta. Trage cum ai ocazia. Un singur foc, ţine minte. N-o 
să am prilejul să trag de mai multe ori. Nici nu va fi nevoie. Se 
uită la drum, încercând să străpungă întunericul de dincolo de 
luminile slabe ale farurilor, căutând bifurcația care urma s-o 
ducă spre Finger Point. 

Imaginile de peste zi păreau depărtate, dar pătrundeau totuși 
în concentrarea ei: îi vedea pe băieţii rătăciţi, așezați în cerc în 
jurul ei, la limita perversiunii lor, urmărindu-i fiece mișcare. 
Gândi că se descurcase bine cu ei. O clipă fu uimită de puterea 


sugestiei, de modul în care cuvintele potrivite spuse la 
momentul potrivit pot declanșa aproape orice reacţie. Plecase 
de la ședința cu ei convinsă că Martin Jeffers se dusese să-și 
caute fratele în locul unde murise tatăl lor adoptiv. 
Convingerea rămăsese de neclintit, când spărsese geamul cu 
levierul, strecurându-se în locuinţa lui, așa cum o mai făcuse, 
numai că de data asta puţin îi păsa de zgomotul pe care îl făcea 
și nici nu se strădui să se ascundă. 

Se dusese direct în dormitor, după obiectul de care avea 
nevoie: ziarul cel vechi și îngălbenit. Când citise articolul, în 
căutare de amănunte, pentru o clipă o cuprinsese furia, văzând 
puţinătatea datelor pe care le cuprindea, mai puţine decât îi 
trebuiau ei. 

Dar, gândi ea, polițistul acela bătrân, de ţară, a fost grozav. 

Își aminti cum condusese în viteză, ieșind din New Jersey, 
luptându-se cu aglomerația de  după-masă din jurul 
Manhattanului, ţipând de enervare la orice întârziere provocată 
de circulaţie. 

La Woods Hole trebuise să aștepte un timp ce i se păruse 
fără sfârșit, bătând biroul feribotului în lung și-n lat, cu mâinile 
strâns încleștate. Traversarea cu feribotul fusese lungă, nici nu 
băgase de seamă imaginile ca de carte poștală ilustrată ale 
soarelui în apus și ale ambarcaţiunilor cu pânze ce tăiau apele 
verzi. 

Dar avusese un succes deosebit când se dusese la biroul de 
închiriat mașini cel mai apropiat de debarcader. Își aminti de 
bărbatul cam scund care-i luase cartea de credit și-i dăduse 
cheile și care-i spusese că avea perfectă dreptate, un oarecare 
Martin Jeffers sosise cu feribotul de dimineaţă. 

— Zicea că are o treabă pe insulă. E prieten cu 
dumneavoastră? 

— De fapt, suntem concurenţi. 

— Probabil e vorba despre afaceri imobiliare. Vă îngrămădiţi 
cu toţii, încercând să vă suflaţi afacerile unii altora. Bărbaţi și 
femei. 

Nu-l contrazisese. 

— Banii se câștigă greu. 

— Nu și aici, unde toţi sunt plini de bani. 

Se uitase la permisul ei de conducere. 

— Nu prea vin oameni din Florida. Cei mai mulţi sunt din 


New York, Washington. Nu de la Miami. 

— Lucrez pentru o firmă mare, minţise ea. Are o mulțime de 
sucursale. 

— După mine, spusese funcţionarul, și așa se construiește 
prea mult aici. 

Mercedes simţise o umbră de furie în glasul lui. 

— Zău? răspunsese. Eu lucrez pentru o firmă specializată în 
restaurarea unor case vechi. Nu ca prietenul meu Jeffers. El 
face moteluri și blocuri. 

— Fir-ar să fie, spusese funcţionarul. Mai bine nu-i dădeam 
mașina. 

— Ce mașină i-aţi dat? 

— Un Chevrolet Celebrity alb. Numărul e opt unu șapte și 
trei de J. Vedeţi dacă puteţi da de el. 

— Mulţumesc, răspunsese. Așa o să fac. V-a spus exact unde 
se duce? 

— Nu. 

— Dau eu de el. 

— Vă urez noroc. Să aduceţi mașina înapoi mâine seară la 
opt, ca să nu aveţi de plătit nimic în plus. 

Aprinse faza mare; șoseaua cobora ușor. La fiecare sută de 
metri vedea un alt drum neasfaltat deschizându-se la dreapta și 
înjură, furioasă, în gând, spunându-și că toate semănau între 
ele. 

Mergi mai departe. Mergi mai departe. Caută groapa cu 
nisip, cum ţi-a spus polițistul. O mașină veni spre ea, făcându-i 
semn cu farurile să stingă faza mare. În cele din urmă îi făcu pe 
plac și mașina alunecă pe lângă ea, pe drumul îngust, cu un 
fâșâit. Avu impresia că a trecut la numai câţiva centimetri de ea 
și, o clipă, se sperie. Privi cum dispar luminile roșii de poziţie 
și, brusc, întunericul dens o învălui din nou. 

Privi fix în noapte. 

— E aici, spuse cu voce tare, sunetul vocii ei în mașină 
liniștind-o. Știu că e aici. 

Merse mai departe, încet ca melcul. 

— Hai odată, unde naiba ești? 

Era singură și pierdută, întunericul insulei fiind la fel de 
adânc ca al oceanului. Se uita în sus, distingând cu greu unde 
se terminau copacii și unde începea cerul. Se simţea în 
nesiguranţă, ca și cum s-ar fi bălăbănit deasupra apei, agăţată 


de o funie teribil de subţire. Se încordase toată. Sunt aproape, 
gândi. Sunt aproape. Simţi că se sufoca, de parcă n-ar mai fi 
fost deloc aer în mașină. E aici, o știu. Unde? Unde? Scrâșni din 
dinţi. Își încleștă mâinile pe volan, până ce încheieturile 
degetelor se albiră. Ridică glasul, aproape strigând în liniștea 
mașinii și a nopții: 

— Hai odată, hai odată! 

Și atunci văzu bifurcația. 


Anne Hampton stătea la masă, privind fix la caietul deschis în 
faţa ei. Văzu cuvintele: Fac ce fac fiindcă trebuie, fiindcă vreau. 
Pentru că ceva din noi toţi ne spune ce să facem, și dacă nu 
ținem seama de ce ne spune, ne va zdrobi din dorinţa de a ne 
sili să facem ce ne-a spus. 

Mâăzgălise, dedesubt, răspunsul fratelui mai tânăr: Poţi cere 
ajutor. Nu e obligatoriu să fie așa. 

Scutură din cap. Era un mod complet greșit de a-l lua pe 
Douglas Jeffers. Se uită din nou la însemnări. Partea asta a 
discuţiei era veche de câteva ore. Poate că a găsit un alt mod 
de abordare. Dar se îndoia. Gândea că fratele părea pierdut, 
incapabil să priceapă, tentat să se confrunte și abia pe urmă în 
stare să articuleze o frază, cu atât mai puţin să-și convingă 
fratele mai mare să lase arma din mână. Închise ochii. Aș fi 
putut să-i spun, își zise. Aș fi putut să-i spun că, acum, totul e 
gata stabilit, că nu există scăpare, niciun alt sfârșit al 
scenariului în afara celui născocit de Douglas Jeffers mai de 
mult, într-o altă epocă, adânc în trecut, când nu eram decât 
studentă și fiica unor părinţi, cu ani lumină înainte de a deveni 
biograful ucigașului. 

Anne Hampton se întrebă, într-o doară, ce se va întâmpla cu 
ei toţi. Se simţea detașată, ca și cum altcineva, din afara 
trupului ei, cineva invizibil pentru toţi ceilalți, privea la 
acţiunea ce se desfășura pe scenă. Își aminti că se mai simţise 
așa și înainte, în timpul unora dintre crime, în primele 
momente din motel. Când fusese asta? Nu era în stare să-și 
aducă aminte. Gândi că așa era memoria: doar câteva imagini, 
secvenţe de film cu marginile zdrenţăroase și cu mișcări ce 
clipesc sacadat. Mă pot vedea alergând prin zăpadă, gândi. Pot 
vedea durerea și frigul întipărite pe chipul meu, dar nu-mi mai 
pot aduce aminte care era senzaţia. N-aș fi putut să-l salvez, 


gândi. Îl văzu pe bărbatul acela zdrenţăros și singur pe stradă 
și le văzu pe cele două fete norocoase - cum le chema? - apoi 
pe adolescenţii din mașină. Nu pot salva pe nimeni. Nu pot, nu 
pot. Nu mi s-a dat voie. Am vrut, Dumnezeule, am vrut să-l 
salvez, era fratele meu, dar n-am putut, n-am putut. Nu pot. 

li venea să plângă, dar știa că nu are voie. 

— Boswell! 

La auzul vocii tăioase a lui Douglas Jeffers, ridică iute 
privirea. Sări de pe scaun. 

— Du-le niște apă musafirilor noștri. 

Incuviință din cap și dădu fuga în bucătărie. Găsi în bufetul 
de deasupra sobei o cană și o umplu cu apă. Mergând repede, 
dar cu grijă să nu verse apa, traversă camera de zi, în care cei 
doi fraţi stăteau unul în fața celuilalt, în tăcere acum, după o zi 
de discuţii. Deschise ușa dormitorului de la parter și intră încet. 
Se gândea că poate dorm și nu voia să-i trezească. Dar la 
scârţâitul pașilor ei pe podeaua din lemn, văzu patru perechi de 
sprâncene încruntându-se în așteptare, speriate. 

Se simţi îngrozitor. 

— E-n ordine, e-n ordine, spuse. Ştia cât de prostește sunau 
cuvintele ei, cât de stupid era să încerce să-i liniștească. Știa că 
vor muri curând. Asta fusese planul, tot timpul. 

Faptul că erau niște oameni oarecare nu avea nicio 
importanţă, o știa prea bine. Ceea ce conta era că se aflau 
acolo, în locul acela, care - știa - era important pentru el. Își 
aminti de cuvintele lui, spuse încet, câteva secunde după ce 
pătrunseseră în casă printr-o ușă de pe verandă, lăsată 
deschisă ca să intre briza verii. 

— Trebuie să umplu casa asta de strigoi. 

Își așeză ușor, liniștitor, mâna pe braţul femeii. 

— V-am adus niște apă, spuse. Dă din cap dacă vrei să bei. 
Mai întâi dumneata, doamnă Simmons? 

Femeia făcu semn din cap că da și Anne Hampton îi scoase 
călușul din gură. Duse cana la buzele femeii. 

— Nu bea prea mult, spuse. Nu știu dacă o să-mi dea voie să 
te duc la baie. Femeia se opri în mijlocul unei înghiţituri și 
dădu din nou din cap, afirmativ. 

— Mor de frică, spuse ea, profitând că nu mai avea căluș. Nu 
ne poţi ajuta? Pari o fată atât de drăguță. Nu ești cu mult mai 
mare decât gemenele, te rog, te rog... 


Anne Hampton se pregătea să răspundă, când auzi o voce din 
camera de zi. 

— Fără discuţii. O gură de apă și-atât. Nu mă face să trec la 
represalii. 

— Te rog, șopti femeia. _ 

— Îmi pare rău, șopti Anne Hampton la rândul ei. Îi puse 
călușul la loc, dar nu la fel de strâns. Femeia dădu din cap, 
recunoscătoare. 

Anne Hampton se duse mai întâi la una dintre gemene, apoi 
la cealaltă. 

— Nu vorbi, le șopti fiecăreia. Când ajunse la tată, șovăi. Te 
rog, spuse, nu încerca să faci ceva. Nu-l sili să acţioneze. 
Bărbatul aprobă din cap și ea slăbi călușul. Bău și Anne îi puse 
călușul la loc. O clipă se încordă, trăgând de funia care-i ţinea 
legaţi, pe toţi patru, la un loc. Îl auzi spunând, cu tot călușul 
din gură: 

— Ajută-ne, te rog, dar nu putea să-i răspundă. 

— Îmi pare rău, spuse. 

Închise ușa în urma ei și se întoarse în camera de zi. 

— Ce fac? întrebă Douglas Jeffers. 

— Sunt speriaţi. 

— Așa și trebuie să fie. 

— Doug, te rog, spuse Martin Jeffers. Lasă-i măcar pe ei să 
plece. Ce-au făcut... 

Fratele mai mare i-o tăie imediat fratelui mai mic. 

— N-ai învăţat chiar nimic toată ziua de azi? Pentru 
Dumnezeu, Marty, ţi-am explicat de o mie de ori. E important 
să nu fi făcut nimic. E esenţial. Nu pricepi? Cei vinovaţi nu sunt 
niciodată pedepsiţi, doar cei nevinovaţi. Așa merg lucrurile pe 
lumea asta. Nevinovaţii și cei lipsiți de putere. Ei formează 
clasa victimelor. 

Douglas Jeffers scutură din cap. 

— Nu se poate să-ţi fie atât de greu să înţelegi. 

— Mă străduiesc, Doug, crede-mă, mă străduiesc. 

Douglas Jeffers își privi cu duritate fratele. 

— Străduiește-te mai mult. 

Amuţiră. Douglas Jeffers se juca cu pistolul automat, în timp 
ce Martin Jeffers stătea liniștit. Anne Hampton traversă camera 
și se așeză la locul ei, deschizând un alt caiet. 

— Notează totul, Boswell. 


Încuviinţă și aşteptă. Totul e o nebunie, gândi. Pretutindeni. 
Nimic nu mai e normal pe lumea asta, doar durere, și moarte, și 
nebunie. Şi eu sunt o parte din ea. 

Luă pixul și scrise: Nimeni nu scapă cu viaţă. 

Se miră. Era pentru prima dată când scria în caiet un gând 
de-al ei. Se uită la frază. O îngrozea. 

Cuvintele tremurau și licăreau pe pagină asemenea căldurii 
deasupra uneia dintre autostrăzile negre pe care călătoriseră. 
Luptă împotriva epuizării și a gândului morţii și retrăi, în minte, 
ziua, făcând amintirile să blocheze teama. 

Nu știa de ce Douglas Jeffers nu-i omorâse pe cei din familia 
Simmons pe loc, de ce îi scosese din pat și-i mânase legaţi la 
ochi, în funii și cu călușe în gură, în camera de alături. li lăsase 
acolo în timp ce el se odihnea, cu picioarele pe canapea, 
savurând priveliștea soarelui care răsărea. Pregătise apoi un 
mic dejun copios. Nu-i spusese decât că, dacă-i ţinea închiși o 
zi, jocul devenea și mai interesant. Chestia asta o mirase; părea 
ca și cum n-ar fi vrut să se grăbească, de parcă intenţiona să se 
bucure din plin de situaţie, nedorind să treacă prea repede mai 
departe. Primejdia în care se aflau nu părea să-l afecteze. Nu 
știa ce-l determina să se oprească și să facă totul cu o 
întârziere studiată, dar lucrul ăsta o speria. 

Am ajuns la capăt, gândise. 

E ultima scenă și vrea să profite la maximum de ea. Două 
gânduri pătrunseră în labirintul temerilor ei: 

Ce-o să le facă? 

Ce-o să-mi facă? 

Douglas Jeffers pregătise ouă și șuncă, dar ea nu fusese în 
stare să ia o înghiţitură. Tocmai terminau când se auzi mașina 
intrând pe alee. O îngrozise gândul că cineva ar putea da de 
Douglas Jeffers. Apoi groaza ei se dublase când îi văzuse 
fratele. Pe moment, presupusese că era la fel. Când își dăduse 
seama că nu era, se simţise și mai încurcată. 

Privi iar la cei doi fraţi. 

Nu-i despărțea decât vreun metru, dar Anne se întrebă care 
era, în realitate, distanța dintre ei. Avea sentimentul vag că 
acest lucru era important pentru ea, dar nu putea să spună de 
ce. 

Îi venea să le strige: Vreau să trăiesc! 

Dar în loc s-o facă, stătea răbdătoare, liniștită, așteptând 


instrucţiuni. 

Până acum, își petrecuseră ziua așa cum te-ai aștepta s-o 
facă doi fraţi. Discutaseră despre lucruri de demult, despre 
amintiri. Râseseră puţin. Dar la începutul după-amiezii 
conversaţia lâncezise, se stinsese sub presiunea inexorabilă a 
situaţiei în care se aflau, și acum stăteau, așteptând. 

Anne cercetă vreo șase pagini din caiet și reciti câte ceva din 
ce scrisese. Martin Jeffers spusese: 

— Doug, nu-mi vine să cred de ce ne aflăm aici. Putem vorbi 
despre asta? 

Și răspunsul lui Douglas Jeffers: 

— Crede. 

Își ridică privirea spre cei doi și-l văzu pe Martin Jeffers 
foindu-se pe scaun. Nu știa ce să creadă despre el. Oare mă va 
salva? se întrebă brusc. 

— Doug, de ce faci una ca asta? 

— Întrebarea a mai fost pusă și s-a și dat un răspuns. Așa 
spune procurorul, la tribunal, când încearcă să-și apere 
martorul de interogatoriu în fața instanţei. Treci la următoarea 
întrebare. 

— Nu există decât una. 

— Nu-i adevărat, Marty, nu-i adevărat. Recunosc, există un 
de ce. Dar mai e și cum și când și ce ai de gând să faci acum. 
Asta pare mai important. 

— Foarte bine, căzuse Martin Jeffers de acord. Ce ai de gând 
să faci acum? 

— Nu întreba. 

Douglas Jeffers izbucni în râs. Sunetul părea străin, 
imposibil, în camera aceea mică. Anne Hampton recunoscu 
râsul din cele mai rele momente ale lui. Spera că fratele mai 
tânăr va avea atâta minte încât să dea înapoi. 

O făcu. Nu mai spuse nimic. După câteva momente, fratele 
mai mare dădu din mână, ca și cum ar fi vrut să curețe aerul 
dintre ei. 

— Spune-mi, zise Douglas Jeffers. Cât de mult știi? 

— Ştiu tot. 

Fratele mai mare făcu o pauză. 

— Asta nu-i bine. Nu-i bine deloc. 

Șovăi înainte să continue. 

— Înseamnă c-ai fost la mine acasă. Credeam c-o să aștepți 


până se termină totul. Trebuia să aștepți. 

— Nu, altcineva s-a dus. 

— Cine? 

Martin Jeffers se opri. Brusc, nu mai știa ce să spună. Se 
gândi la toate ocaziile în care stătuse de vorbă cu un criminal. 
Știuse întotdeauna ce gesturi să facă, cum să reacționeze. De 
data asta, mintea îi era complet goală. Se uită fix la fratele lui și 
la arma din mâna acestuia. Dar văzu copilul din spatele acestui 
bărbat și-și dădu seama: și eu sunt la fel. Fratele mai mic. Îl 
cuprinse o ciudă puternică, fierbinte. Întotdeauna fusese 
ultimul care afla. Întotdeauna ultimul care primea ceva. 
Intotdeauna el a făcut exact ce a vrut, fără să ţină seama de ce 
gândeam eu. Nu m-a ascultat niciodată. M-a tratat întotdeauna 
ca pe o anexă nedorită. El avea întotdeauna inițiativa. El era 
întotdeauna cel important. Intotdeauna eu am fost un nimic. 
Ceva secundar, întotdeauna, întotdeauna. Brusc simţi cum 
urăște totul și dori să-și rănească fratele. 

— Un inspector. 

Cuvântul îi țâșni de pe buze. Regretă imediat. 

— Ştie și el? 

Martin Jeffers văzu cum fratele lui înțepenește, luptând să-și 
păstreze sângele rece. Dar în aceeași clipă, din glasul lui 
dispăru orice urmă de relaxare, de nepăsare, înlocuite de un fel 
de zgomot surd. Era un glas pe care Martin Jeffers nu-l mai 
auzise niciodată, dar pe care îl cunoștea după atâţia ani de 
meserie. Glasul care ucide, gândi. 

— Da, spuse. De fapt, e o femeie. 

Douglas Jeffers așteptă, apoi spuse: 

— Ei bine, asta grăbeşte puţin ora morții. 


Lui Mercedes îi venea greu să ţină sub control mașina 
americană mare, cu suspensia ca vai de lume, care se hurduca 
și sălta înainte și înapoi când încerca să treacă peste gropile de 
pe drumul de ţară. Un zgomot strident umplu interiorul când o 
ramură de copac zgârie vopseaua de pe una dintre aripi. Auzi 
cum ţeava de eșapament lovește pământul, dar merse mai 
departe, cu încăpățânare, ignorând greutăţile. 

Nu voia să recunoască faptul că se rătăcise. Numai că 
întunericul nopţii care o înconjura și pădurea creau în ea o 
senzație de disperare, ca și cum rațiunea și simţul 


responsabilităţii ar fi fost părăsite undeva în urma ei, pe 
autostradă, și ar fi coborât într-un fel de lume subpământeană, 
în care regulile erau create de moarte. Părea că umbre ţâșnesc 
în lumina farurilor, ca niște spirite galeze ale morţii, fiecare 
purtând chipul lui Douglas Jeffers. Își pierdu răsuflarea de frică 
și conduse mai departe, cu mâna dreaptă încleștată pe armă, 
deasupra volanului. 

Când ajunse la răscruce, farurile luminară cele patru săgeți 
diferit colorate; se opri și cobori. 

Rămase locului, privind la cele patru drumuri diferite. 

Era furioasă la culme. Își aminti de descrierea pe care i-o 
făcuse șeful poliţiei și, în minte, revăzu harta din biroul lui. 
Numai că scena aceea nu avea nimic comun cu alegerea pe 
care trebuia să o facă acum, pe întuneric. Se gândi la povestea 
cu femeia și tigrul, dar știa că ar vrea să deschidă ușa în 
spatele căreia se afla fiara. 

— Ăsta trebuie să fie, spuse arătând spre unul dintre 
drumurile întunecate. Sunt sigură, adăugă ca să-și învingă 
teama generată de nesiguranţă. O clipă îi trecu prin minte 
gândul că ar putea ajunge, cu arma în mână, la casa altui 
vilegiaturist, dar îl goni iute. 

— Să mergem, spuse, sunetul propriei voci pârând mic și 
pierdut în pădure. Se urcă din nou în mașină și merse mai 
departe. 

După vreo două sute de metri, drumul se bifurca iar și, 
urmându-și instinctul, o luă la stânga. Ştia că trebuia să caute 
heleșteul și că fâșia de pământ pe care-și va găsi prada era 
lungă și îngustă. Cobori fereastra, încercând să-și dea seama 
unde era apa, dar numai noaptea pătrunse în mașină. Conduse 
mai departe, trecând de un gard din lemn, deschis, și de o 
tăbliță scrisă: INTRAREA OPRITĂ. LA TINE MĂ REFER. Nu-o 
luă în seamă, pătrunzând din ce în ce mai adânc în tufăriș și 
între pini, până când avu impresia că pădurea o învăluie cu 
totul. li fu frică să nu se sufoce și trase aer în piept, 
oxigenându-și bine plămânii. 

Nu-și permise să se gândească măcar o clipă că, poate, o 
luase într-o direcţie complet greșită. 

— Mergi mai departe, spuse. 

Văzu o spărtură în faţa ei, printre copaci, și acceleră 
bucuroasă. Mașina ţâșni înainte, apoi se opri scârțâind, ca și 


cum ar fi fost doborâtă la pământ, ca un atlet care cade chiar 
înainte de finiş. Scoase un strigăt înspăimântat. Auzi un 
trosnet, urmat de un zgomot de frecare. 

Opri mașina și se dădu jos. 

Ambele roţi din faţă intraseră într-o groapă nu prea adâncă, 
dar destul de mare. Puntea din faţă a mașinii era îngropată în 
nisip. 

Oftă și închise ochii. Mergi mai departe, își spuse din nou. 
Deschise ochii și se urcă înapoi în mașină. Roţile din spate se 
rotiră furios când încercă să iasă, cu spatele, din groapă. 
Mânioasă, lovi cu pumnii în volan, apoi înghiţi în sec și privi în 
jur. Stinse motorul și farurile. Foarte bine, își spuse. Poţi merge 
mai departe pe jos. Nu e prea grav; oricum aveai intenţia să 
lași, curând, mașina. Mergi mai departe, mergi mai departe. 

Se îndreptă spre spărtura dintre copaci, ochii ei adaptându- 
se rapid la întunericul nopţii. Pistolul îl ţinea în continuare în 
mână și începu să alerge, nu prea repede, de teamă ca nu 
cumva gleznele ei să păţească ce păţise mașina închiriată. 
Mișcarea îi dădu curaj și grăbi pasul, ascultând zgomotul 
pașilor ei pe nisip. 

Drumul i se păru ca un tunel, al cărui capăt îl putea vedea. 
Acceleră și, dintr-odată, ieși dintre copacii cu crengile plecate 
într-un câmp larg, cu iarbă, scăldat în lumina lunii. Privi 
ameţită cerul, copleșită de lumina miilor de stele ce clipeau și 
străluceau pe întinderea fără de sfârșit. Se simţea nespus de 
mică și de singură, dar bucuroasă că scăpase de sub copaci. O 
clipă, crezu că lumina lunii o va orbi și se opri, răsuflând din 
greu, ca să-și revină. 

În stânga ei zări o suprafaţă întinsă, lucitoare și se trezi 
privind heleșteul. Putea vedea clar fâșia de pământ ce se 
întindea între marginea câmpului și apa heleșteului. O clipă își 
tinu răsuflarea și-și dădu seama că putea auzi zgomotul 
constant, ritmic, pe care valurile îl făceau lovind malul. Privi în 
direcţia acelui zgomot și desluși limpede linia plajei, South 
Beach, la distanţă de un kilometru. 

L-am găsit, gândi. 

Am ajuns. 

Privi înainte, așteptându-se să vadă casa, dar n-o văzu. Se 
întoarse și se uită în dreapta, așteptându-se să vadă tot 
heleșteul, dar tot ce zări fu pădurea întunecată întinzându-se 


înapoi, spre insulă. 

— Ceva nu e în ordine, spuse cu voce tare, șovăitor, brusc 
îngrijorată. Nu e deloc în ordine. Finger Point trebuie să fie 
îngust, înconjurat din amândouă părţile de apă. 

Mai înaintă câţiva metri, ca și cum, privită dintr-un unghi 
ușor diferit, topografia s-ar fi schimbat. 

— Nu e deloc în ordine, spuse. 

O năpădiră zeci de sentimente contradictorii. 

— Te rog, spuse. Trebuie să fie aici. 

Merse până la malul apei și privi dincolo de heleșteu. Lumina 
lunii tresărea pe valurile, mici, mișcătoare. Privi fix în 
întuneric, de cealaltă parte a apei. 

Apoi se lăsa să cadă în genunchi, pe nisip. 

— Nu, spuse încet. Te rog, nu. Nu, nu, nu. 

În faţa ei, apa heleșteului se întindea spre dunele de nisip de 
pe South Beach. Dar în spatele lor, chiar de cealaltă parte a 
locului în care îngenunchease, putea vedea o singură limbă 
lungă de pământ care arăta parcă cu degetul spre mijlocul 
heleșteului. 

— Nu, spuse cu glas stins. Nu e drept. 

Putea vedea casa de la capătul acelei fâșii și-și dădu seama 
că se uita la locul în care se aflau fraţii Jeffers. Işi ascuţi 
privirea și văzu cum lumina lunii se reflectă în ceea ce bănuia 
că e forma albă a mașinii împrumutate de Martin Jeffers. 

Se îndoi din mijloc și lovi nisipul cu pumnii. 

— Nu, nu, nu, nu, gemu. Tot în genunchi, se întoarse și privi 
spre pădure. Am luat-o pe drumul greșit, gândi, afurisitul de 
drum greșit. Am ieșit de cealaltă parte a heleșteului. Atâta 
drum, doar ca s-o cotesc pe un drum greșit. Simţi cum o 
cuprinde spaima. Încercă să lupte cu ea. 

În cele din urmă, respirând greu, ca și cum tocmai ar fi 
alergat într-o cursă și nu s-ar fi aflat abia la începutul ei, își 
recâștigă controlul de sine. 

Se ridică în picioare. 

— Nu mă dau bătută, spuse cu voce tare. Ridică pumnul în 
direcția casei. Sosesc! Sosesc! 


Holt Overholster își trase scaunul de lângă masă, privind la 
resturile, puţine, rămase în farfurie după ce luase o a doua 
porţie de pește și spuse: 


— Fir-ar să fie! fir-ar să fie. 

— Ce-i, dragă? întrebă nevastă-sa. Nu ţi-a plăcut peștele? 

Scutură din cap. 

— S-a întâmplat ceva ce nu-mi dă pace, zise. 

— Dacă-i așa, spune-mi și mie, răspunse soţia, strângând 
masa. Ce te frământă? Ştii doar că grijile împiedică digestia. 

O clipă se gândi că, pentru soţia lui, lumea era cât se poate 
de simplu organizată: totul se reducea la digestie. Dacă arabii 
și evreii ar mânca mai multe cereale, nu s-ar mai război tot 
timpul între ei. Dacă rușii ar avea un regim alimentar mai 
echilibrat și ar mai reduce din consumul de calorii, nu s-ar mai 
bate tot timpul cu pumnul în piept și n-ar mai fi o ameninţare 
pentru pacea mondială. Dacă teroriștii n-ar mai mânca atâta 
carne și ar prefera peștele, n-ar mai simţi nevoia să deturneze 
avioane. Republicanii mănâncă prea multe grăsimi, care le fac 
rău la inimă și le dau idei conservatoare, așa că ea îi vota 
mereu pe democrați. Încercase o dată s-o întrebe ce părere are 
despre membrii marcanţi ai delegaţiei din Massachusetts 
pentru Congres, cum ar fi Tip și Teddy, dar nici nu voise să-l 
asculte. 

— În fine, chiar înainte să închid prăvălia, am primit vizita 
unui inspector. O tipă care venea tocmai din Miami. 

— Pentru un caz, dragă? Trebuie să fi fost teribil de 
palpitant. 

— Zicea că nu. 

— De ce n-ai adus-o să mănânce cu noi? 

— Era înarmată. Şi mi-a spus o poveste ciudată, care, cu cât 
mă gândesc mai bine, cu atât mi se pare mai absurdă. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

Holt Overholser chibzui o clipă. Poate că nu era vreun 
Sherlock Holmes, dar cu siguranţă îi putea face faţă lui Mike 
Hammer. 

— Cred c-am să fac o plimbărică, spuse. Nu te teme, mă 
întorc la timp ca să văd Magnum. 

Își atârnă cureaua cu arma peste umăr și porni spre mașina 
mare de poliţie, cu tracţiune pe toate cele patru roți. 


Martin Jeffers îngheţase pe scaun, privindu-și fratele cum 
măsoară furios camera în lung și-n lat. Incercă, o dată, să 
prindă privirea Annei Hampton, dar fata stătea încremenită la 


masă, cu pixul gata pregătit. Pentru o clipă, se întrebă prin ce 
trecuse fata; nu-și putea da seama, dar știa că trebuie să fi fost 
rău de tot, ca s-o aducă în starea de stupoare în care se afla. 

Gândul acesta îl surprinse. Era primul, de când sosise la 
Finger Point, care cuprindea măcar o urmă de raţionament 
psihologic. Încercă să-și ordone: Folosește-ţi cunoștințele! 

Clătină apoi ușor din cap, în semn că-și dădea seama că era 
inutil. În clipa asta, gândi, nu sunt nimic altceva decât fratele 
mai Mic. 

Ridică privirea spre Douglas Jeffers și-și spuse: asta voi fi 
întotdeauna în prezenţa lui. 

Își fixă privirea asupra fratelui său, care părea teribil de 
agitat. Ca și cum fiecare pas pe care-l făcea prin cameră îl ajuta 
să lămurească situaţia. 

— Nu e nostim, spuse Douglas Jeffers cu o voce lipsită de 
orice urmă de umor, că te afli într-o situaţie cât se poate de 
complexă din punct de vedere emoţional, și cu toate astea n-ai 
decât atât de puţin, dacă nu chiar nimic, de spus? Ce ai de 
gând să faci? Să-mi zici că nu pot fi așa cum sunt? 

Comentariul îl făcu să scoată un hohot scurt de râs. 

— Așa că, zise fratele mai mare, spune-mi ceva important. 
Spune-mi despre femeia aia poliţist. 

— Ce anume vrei să știi? 

Fratele se opri și îndreptă arma spre el. 

— Crezi că aș șovăi vreo clipă? Crezi că statutul tău de frate 
îţi acordă vreo dispensă? Tu ai venit aici! știai! Cunoșteai, deci, 
și riscurile... 

Făcu o pauză. 

— Așa că nu mai face pe nebunul cu mine. 

Martin Jeffers încuviinţă. 

— E din Miami. Crede că i-ai omorât nepoata... Nu putea 
rosti ce știa, ce-l obseda: I-ai omorât nepoata! Le-ai omorât pe 
toate!... A intrat la tine în casă și a găsit fotografiile. 

— Unde e acum? 

— Am lăsat-o în New Jersey. 

— De ce? 

— Fiindcă vrea să te ucidă. 

Douglas Jeffers râse. 

— Păi, din punctul ei de vedere, nimic mai normal. 

— Doug, te rog, n-am putea... 


— Ce să putem? Marty, tu ai fost întotdeauna cu capul în 
nori. Nu mai ţii minte? Toate cărțile pe care ţi le citeam când 
erai mic. Numai aventuri, pline de eroi și lupte pentru cauze 
drepte, împotriva tuturor. Întotdeauna ţi-a plăcut să citești 
despre soldaţi care luptau pentru cauze pierdute, despre 
cavaleri care atacau balauri. Întotdeauna ti-au plăcut poveștile 
în care binele triumfa... 

Vrei să-ţi spun ceva? Nu triumfă. Binele nu triumfă niciodată. 
Căci chiar și atunci când binele învinge, trebuie să se coboare 
la nivelul răului, ca să-l distrugă. Și asta, frate dragă, este o 
înfrângere infinit mai rea. 

— Nu-i adevărat. 

Douglas Jeffers strânse din umeri. 

— N-ai decât să crezi ce vrei, Marty. N-are nicio importanţă. 
Făcu o pauză, apoi continuă. Mai spune-mi. E un inspector 
bun? Cum o cheamă? 

— Mercedes Barren. Cred că e. M-a găsit pe mine... 

Douglas Jeffers mârâi. 

— Crezi c-o să mă găsească și pe mine? 

Martin Jeffers făcu semn din cap că da. 

Fratele lui râse răgușit, furios. 


— Nicio șansă. Dacă nu cumva i-ai spus tu unde să vină. N-ai 
făcut-o, nu-i așa, frate-miu? 

Martin Jeffers negă din cap. 

Douglas Jeffers se uită urât la el. 

— Nu te cred, fir-ai tu să fii. Făcu o pauză. O, probabil că nici 
nu-ţi dădeai seama că-i spui, dar i-ai spus. Te cunosc foarte 
bine, Marty. La fel de bine cum mă cunosc pe mine. Asta ţine 
de faptul că sunt mai mare: fratele mai mare poartă povara 
înţelegerii, cel mai mic e plin de teamă și gelozie, în părţi 
egale. Așa că, deși crezi c-ai scăpat de ea, probabil n-ai 
dreptate. Ai spus tu ceva, presupun că nici nu știi ce. Dar de 
spus ai spus, și acum tipa e pe drum. Mai ales dacă a fost atât 
de isteaţă ca să dea de tine. Dar cât e de aproape? Asta, frate 
dragă, e adevărata întrebare. E în faţa ușii? 

Privirea lui Martin Jeffers fugi fără să vrea spre ușa glisantă. 
Fratele lui râse din nou, ameninţător. 

— ...Sau e ceva mai departe? La depărtare de câteva ore, 
poate. 


Zâmbi, un zâmbet ca de pe altă lume. 

— Pricepi, continuă Douglas Jeffers, după noaptea asta voi fi 
departe de aici. Am considerat că Finger Point e un loc excelent 
în care să renasc. Nu în sensul prostesc, religios. Aici plutesc, 
aș spune, o groază de amintiri. E o glumă. Oricum, pentru mine 
aici reîncepe totul. Un nou început. Înapoi la punctul de 
pornire, liber ca pasărea cerului. 

— Cum? 

Douglas Jeffers făcu semn spre trusa de fotograf. 

— Amănunte, amănunte. Ajunge dacă spun că în interiorul ei 
se află noul eu. 

— Tot nu înţeleg, spuse Martin Jeffers. 

— Un singur lucru trebuie să știi, spuse Douglas Jeffers 
brusc. Noul eu nu are un frate. 

Cuvintele îl izbiră pe Martin Jeffers direct în inimă. Simţi 
cum i se face rău și încercă să-și revină apucându-se zdravăn 
de braţele fotoliului. 

— N-o s-o faci, spuse. Nu cred c-ai fi în stare. 

— Nu fi ridicol, spuse Douglas Jeffers nervos. Boswell te 
poate asigura: n-am avut niciodată nici cea mai mică remușcare 
când am ucis pe cineva, nu-i așa, Boswell? 

Se întoarseră amândoi și se uitară la Anne Hampton. Aceasta 
încuviință din cap. 

— ...Aşa că de ce-aș șovăi să-mi ucid fratele? Lasă prostiile! 
Cain i-a venit de hac lui Abel, nu-i așa? Să fie ăsta secretul pe 
care toţi fraţii îl poartă adânc ascuns în ei? Toţi vrem să ne 
ucidem între noi. Tu ar trebui să știi lucrul ăsta, doar ești 
doctor de nebuni. Oricum, nu văd cale mai bună pentru a 
obține libertatea totală și completă. Cu tine în viaţă, aș ști 
întotdeauna că ai fost și tu acolo, o legătură solidă, de 
neînlăturat cu trecutul. Să presupunem că dăm unul peste 
altul, pe stradă, într-o bună zi. Sau, să zicem, îmi vezi fotografia 
undeva. N-aș putea fi niciodată sigur, pricepi? Ştii care-i prostia 
cea mai mare? Eram dispus să-mi asum riscul ăsta. Până în 
clipa în care ai apărut aici. De cum te-am văzut, mi-am dat 
seama cât de grav greșeam. Dacă voiam să trăiesc... înţelegi, 
nu-i așa? Dacă tu n-o să mai exiști, ei bine... Strânse din umeri. 
Mie mi se pare cât se poate de firesc. 

— Doug, n-ai de gând... nu fi... ce vrei să... Vocea i se stinse. 
Era zăpăcit și uimit. Doar am venit aici ca să-l salvez! gândea 


Martin Jeffers în continuare. 

Douglas Jeffers traversă camera dintr-o singură săritură 
înfricoșătoare, împungându-și fratele cu ţeava armei, sub 
bărbie. 

— Simti moartea? Îi simţi mirosul? Îi simţi gustul pe buze? 

Toţi au simţit-o, absolut toţi, chiar și numai pentru o clipă, 
dar au simtit-o. 

— Doug, te rog, te rog... 

Douglas Jeffers se dădu cu un pas înapoi. 

— Slăbiciunea e dezgustătoare. Se uită la fratele său. Ar fi 
trebuit să te las să te duci, ai fi murit oricum. 

Martin Jeffers scutură din cap. Ştiu imediat la ce se referă 
fratele lui. 

— Eram un bun înotător. La fel de bun ca tine. Mult mai bun 
decât el. L-aș fi salvat. 

— Nu merita să fie salvat. 

Privirile li se încrucișară și aceeași amintire le copleși 
mințile. 

— Era o seară exact ca asta, spuse Martin Jeffers. 

— Îmi aduc aminte, i se alătură Douglas, ceva din ameninţare 
ștergându-se din glas odată cu amintirea. 

— Era cald și voia să înoate. Ne-a dus la plajă, dar tu i-ai spus 
să nu intre în apă. O vedeai cum se agită. Îmi aduc aminte. 

— Cu câteva zile înainte fusese furtună, mai ţii minte? 
Întotdeauna furtunile fac prăpăd în largul plajei. De-aia. M-am 
gândit că s-ar putea să fie un talaz din alea, și că noaptea nu se 
vedea... 

— De-aia nu m-ai lăsat să intru în apă. 

Douglas Jeffers încuviință. 

— Dar nenorocitul ăla bătrân ne-a făcut fricoși. A căpătat ce 
merita. 

Martin Jeffers șovăi. 

— L-am fi putut salva, Doug. Nu era un curent prea puternic, 
numai că s-a luptat cu el, în loc să stea liniștit. Noi eram mult 
mai puternici. Mult mai puternici. L-am fi putut salva, dar tu n- 
ai vrut. Mi-aduc aminte că m-ai ţinut pe plajă și mi-ai spus să-l 
lăsăm să înoate în propriul lui rahat. M-ai ţinut și l-am auzit 
strigând după ajutor. Nu mi-ai dat drumul până când nu a 
încetat să strige. 

Douglas Jeffers zâmbi. 


— Cred că era prima mea crimă. Dumnezeule, a fost atât de 
Ușor. 

Se uită la fratele lui. 

— Toate au fost ușoare, în felul lor. 

— Asta te-a făcut să începi? întrebă Martin Jeffers. 

Douglas Jeffers strânse din umeri. 

— Întreab-o pe Boswell. Găsești totul în însemnări. 

— Spune-mi tu! 

— De ce? 

— Trebuie să știu. 

— Nu, nu trebuie. 

Martin Jeffers amuţi. Avea dreptate. 

— Şi deci ce ai de gând să faci? întrebă după o clipă. 

Douglas Jeffers se dădu înapoi. 

— Ţi-am mai spus, Marty, ar fi trebuit să te las, în noaptea 
aia, să te duci după el. V-aţi fi înecat amândoi. Asta s-ar fi 
întâmplat. Ştii că a fost ultima oară când am dat dovadă de milă 
faţă de cineva? Nu, bănuiesc că nu știi. În noaptea aia am avut 
grijă de tine. Oricât de mult te-ai zbătut și oricât de tare ţipa el. 
Nu aveam de gând să te las să intri în apă și să-l salvezi pe 
nemernicul ăla. În noaptea aia ţi-am salvat viaţa. Ti-am dăruit 
toți anii ăștia buni, răi, trişti. Acum îmi cer dreptul. Timpul a 
expirat. Jocul s-a sfârșit. Nu mai am nicio obligaţie. Nu pricepi? 
O să fac ce-am amânat toţi anii ăștia: am să te las să te repezi 
spre propria ta moarte. 

Făcu o pauză. 

— Poate l-ai fi salvat. Nu merita. Dar poate ai fi făcut-o. 

Ţi-ar fi plăcut să faci un act de bravură... Dar n-ai avut 
prilejul. 

Douglas Jeffers trase adânc aer în piept. 

— N-o să ai niciodată prilejul. 

Ridică arma, ţintindu-l. 

— Probabil că în mintea ta romantică îţi zici că e greu, spuse 
Douglas Jeffers fără expresie. 

— Ei bine, nu e. 

Trase un foc. 


Ecoul împușcăturii zbură peste apa neagră și se ridică la 
cerul  înstelat. Mercedes Barren alergă înapoi la țărm, 
străpungând cu privirea noaptea ca de cerneală, știind că focul 


de armă venea din casa ce se afla exact în faţa locului unde 
stătea ea. Simţea cum valurile mici ale heleșteului îi lovesc 
vârfurile bascheţilor. Totul în ea se răzvrătea și o voce striga în 
capul ei: Nu e timp! Nu e timp! Se întâmplă acum! Ştiu că e 
așa! 

Se uită la apă, cuprinsă de o furie neputincioasă. Nu știu să 
înot! O, Doamne, nu știu, nu știu. 

Poate că apa nu e adâncă, încercă să se convingă. 

Ştia că nu e adevărat. 

Făcu un singur pas, nesigur, în apă. Îi îngheţă inima și simţi 
cum întunericul înăbușitor începe să se închidă în jurul ei. 
Ameti și se retrase. Se întoarse și se uită la drumul lung, înapoi 
prin pădure. 

Nu e timp. 

Sunt la o sută de metri de reușită, se gândi, și e ca și cum aș 
fi la un milion de kilometri. 

În ea se dădea o luptă ce o umplea de disperare. Se ruga, în 
parte hotărâtă, în parte înspăimântată. O să ajung acolo, își 
spuse, scrâșnind din dinţi. O să ajung. O să ajung. 

Numai că nu știa cum. 

Se întoarse și privi în susul plajei. Lumina palidă a lunii se 
reflecta în apă, dând naștere unor forme și umbre stranii. Cam 
la vreo cincizeci de metri, chiar la marginea apei, văzu o formă 
întunecată, alungită. Făcu un pas șovăielnic spre ea, apoi încă 
unul. Mintea ei nu era în stare să formeze cuvântul: barcă. Dar 
inima îi dădea ordine și, deodată, se trezi fugind, alergând din 
răsputeri pe plaja nisipoasă, spre forma aceea, care se mărea 
cu fiecare pas. În cele din urmă putu să vadă că era un schif 
mic. 

Sosesc, gândi. Multumesc, multumesc. Se repezi la marginea 
bărcii și se prinse de ea. 

În clipa aceea încremeni. 

Nu avea motor. Nu avea vâsle. Doar un catarg, fără pânză. 

Fără să permită dezamăgirii să pună stăpânire pe ea, se 
strecură spre prora bărcii. Era legată cu un lanţ de un stâlp 
mic, îngropat în nisip. Lanţul era prins cu lacăt. 

Se lăsă să cadă pe nisip, cuprinsă de furie și durere. Respiră 
adânc, luptând cu lacrimile. Gândi că nu mai are cum să facă 
faţă capriciilor vieţii. Totul e pe dos, își spuse. Întotdeauna 
totul a fost exact pe dos. 


Îmi pare rău. Îmi pare rău. O, Doamne, am încercat. Am 
încercat din răsputeri. 

Se uită din nou la lumina de pe cealaltă parte a apei. 

O să scape, își spuse. Niciodată n-am fost atât de aproape de 
el ca acum. Întotdeauna a existat ceva care m-a ţinut departe 
de el. 

Am pierdut. 

Își lăsă capul pe braţe, sprijinindu-se de barcă. 

Imi pare rău, spuse din nou. 

Lumina lunii făcea ca barca să lucească în întuneric. Lumina 
slab ceva alb, ce se afla într-un colţ al carenei. A 

Se ridică, brusc curioasă, simțind un fel de ușurare. Intinse 
mâna și apucă o pernă din plastic, cu câte un mâner de fiecare 
parte. Tresări: o pernă din acelea care te ţin la suprafaţă. 

Se uită spre casa pe care știa că Douglas Jeffers se pregătea 
să o părăsească, dispărând pe vecie din calea ei. Asta e, își 
spuse. E singura ta șansă. Privi apoi apa, vălurindu-se neagră și 
fără fund în faţa ei. Se gândi la nepoata ei și-și aminti ușurința, 
lipsa de efort cu care Susan aluneca prin piscina de un albastru 
opac, graţioasă, în largul ei, fără teamă. 

— Doamne, spuse din nou. Își aminti de furia aceea verde ce 
se prăvălea peste ea, fierbând și izbind-o, tăindu-i răsuflarea, 
încercând să-i smulgă viaţa din plămânii ei de fetiță. Se gândi 
la promisiunea pe care și-o făcuse, copil fiind, și pe care o 
ţinuse ca adult. Apoi în minte îi năvăliră toate coșmarurile pe 
care le avusese vreodată și întreg corpul i se revoltă, 
cutremurându-se. 

— Nu pot, spuse. 

Și-l aminti pe tatăl ei venind tiptil, prin casa întunecată, până 
lângă patul ei, liniștind-o atunci când un coșmar o trezea din 
somn. Îi masa cu mâinile lui mari timpanele, spunându-i că va 
alunga visul cel urât. După o clipă ridica palma, de parcă ar fi 
ţinut gândul cel înspăimântător în aer, în faţa ei. Și-l amintea 
spunând: La revedere, vise urâte; coșmarule, du-te de aici. 
După care trăgea adânc aer în piept și sufla gândul neliniștitor 
până dispărea din mintea ei de copil. Își aminti că și ea freca la 
fel fruntea nepoatei ei, ca Susan să poată adormi din nou, să 
doarmă somnul fără griji al tinereţii. Inspiră adânc și scoase rar 
aerul din piept. Îşi spuse: Coșmarule, du-te de aici! 

Făcu un pas spre apă. 


— Nu pot, repetă. 

Dar își petrecu mânerele pernei în jurul braţelor. Înfipse 
adânc pistolul la brâu. 

— Nu știu să înot. 

Simţi cum apa i se încolăcește în jurul gleznelor. Părea că o 
cuprinde, că încearcă s-o tragă în hăul ei negru. 

— Nu pot, spuse pentru ultima oară. 

După care se lăsă să cadă, ușor, în apă. 

Primii zece metri, degetele de la picioare simțeau fundul și fu 
liniștită. După al douăzecilea, când picioarele coborâră, 
așteptându-se să dea de mușchiul de pe fund și nu găsiră nimic, 
doar lichid, panica începu să pună stăpânire pe ea. Mergi mai 
departe, mișcă-te în continuare, își strigă. 

Dădu ușor din braţe și lovi puternic apa cu picioarele. 

Poţi reuși, își spuse cu fals curaj. 

Un val mic se ridică și o plesni peste faţă. 

O făcu să-și piardă echilibrul și se clătină, pe parcă s-ar fi 
aflat pe o culme înaltă. Se roti, apoi se smuci, încercând să-și 
controleze mișcările. Un alt val mic o izbi și se răsuci, simțind 
cum alunecă. O panică oarbă puse stăpânire pe ea și luptă să-și 
recapete echilibrul. Fiecare mișcare, oricât de neînsemnată, nu 
făcea decât s-o arunce mai departe. Strânse cu putere perna, 
dar aceasta se umflă și n-o mai putu stăpâni. 

Vru să strige, dar nu fu în stare. 

Un val mic se sparse de ea și simţi cum totul o ia la vale. 

Nu! Nu! Nu! strigă în sinea ei. 

Apoi se rostogoli, ca o broască ţestoasă, apa neagră 
închizându-se brusc deasupra capului ei, cu zgomot, ca ușa 
unui dulap. 

O, Doamne, mor! 

Era ca și cum apa ar fi tras-o în jos. Luptă cu șuvoiul care-o 
trăgea spre fund. 

Apa o ţinea în strânsoarea ei, îmbrăţișând-o ca un amant 
demonic, storcându-i răsuflarea, răsucind-o în întunericul din 
ea. 

Nu mai era în stare să spună care era susul și care era josul. 

Noaptea fusese sfâșiată, locul ei îl luase îmbrăţișarea strânsă 
a heleșteului. 

Unde e aerul? 

Ajutor! Ajutor! O, Doamne! Te rog! Nu mă lăsa să mă înec! 


Se zbătea și lupta ca o tigroaică împotriva morții, singură în 
întuneric. 

Nu voi permite să se întâmple una ca asta! Susan! 
Dumnezeule! Ajută-mă! Susan, nu! 

Brusc se gândi că nu era drept să moară atât de aproape de 
victorie. Și în microsecunda de luciditate care pătrunse teama 
ce o ţinea în laţ, gândi: Nu te lăsa. 

Și nu se lăsă. 

Odată panica învinsă, știu cum să apuce perna. O făcu cu 
furie, strigându-și dorinţa de a trăi. Luptă cu ea, până o făcu să- 
i cuprindă pieptul, sub sâni. Simţi cum, brusc, perna o împinge 
în sus și, într-o clipă, capul ei străpunse apa și ieși la suprafaţă. 

Nu pricepea exact cum se întâmplase, dar trase, lacom, aer 
în piept, odihnindu-se. 

Privirea îi era aţintită asupra casei, care se apropiase. 

— Oricum sosesc, spuse printre dinţii strânși. Când începu să 
înainteze din greu, văzu un spectacol extraordinar: un stol de 
șase lebede albe ca niște fantome, înălțându-se la trei metri 
deasupra apei, zbură chiar deasupra ei, ca și cum i-ar fi arătat 
drumul. Văzu cum păsările, cu aripile sclipind în lumina lunii, 
se rotiră deasupra casei, pentru ca apoi să dispară în cerul 
nopţii. 

— Susan, spuse cu voce tare, aproape delirând. Sosesc. 

În clipa aceea își dădu seama că-și pierduse minţile. 

Poate c-am murit, își spuse. Poate că visez. 

De fapt sunt moartă, pe fundul apei, și asta e ultima 
fantasmă, înainte de a mă cufunda în vid. 

Dădu din braţe în continuare, fiecare fibră din trupul ei 
îndreptându-se spre siguranţa și pericolul care o așteptau pe 
țărm. 

— Ei bine, spuse Douglas Jeffers cu rigiditate, asta dovedește 
ceva. 

Martin Jeffers îl privea cu ochii larg deschiși, pradă panicii. 
Simţea miros de cordită și de praf de pușcă, iar împușcătura 
încă-i mai răsuna în urechi, asurzindu-l. Nu îndrăznea să se 
întoarcă și să cerceteze peretele pe care-l lovise glonţul, la 
câteva zeci de centimetri deasupra capului său. 

— Acum știi, spuse Douglas Jeffers. Acum știi. 

Ce să știu? gândi Martin Jeffers. Nu spuse nimic. 


Douglas Jeffers se întoarse și păși spre ușa glisantă din sticlă, 
care dădea spre apă. Rămase acolo în tăcere, pârând că 
absoarbe toate senzațiile nopţii. 

Martin Jeffers clipi și trase adânc aer în piept, ca și cum ar 
mai fi verificat o dată că rămăsese în viaţă. Se uită la fratele lui. 
Avea dreptate. Nu avea de ales. 

— N-am să spun niciodată, zise Martin Jeffers. 

— Ba da, ai să spui, vorbi Douglas Jeffers dispreţuitor, râzând 
scurt. Va trebui s-o faci, Marty. Te vor sili. Pe toţi dracii, tu te 
vei sili s-o faci. 

— În meseria mea... știu să păstrez confidenţialitatea... 

— Asta nu e o parte din meseria ta, îl întrerupse fratele mai 
mare. 

— Mă rog, există o mulțime de familii cu secrete groaznice, 
pe care nu le spun niciodată nimănui. E plină literatura de ele. 
Le găsești în zeci de romane și piese de teatru. De ce nu... 

Douglas Jeffers îl întrerupse, un zâmbet abia schiţat trecând 
peste chipul său tulburat. 

— Aoleu, Marty, lasă prostiile. 

Făcu o pauză înainte să continue. 

— Şi, oricum, chestia asta ti-ar distruge viaţa. Gândește-te. 
Nimeni n-ar putea să păstreze veșnic un asemenea secret 
despre fratele lui. Ti-ar roade intestinele ca un șobolan hotărât 
să te distrugă. Nu, ai vorbi. Și atunci femeia aia m-ar găsi. 

— Cum? 

— M-ar găsi, pur și simplu. Nu subestima niciodată ce pot 
face din om nebunia și dorinţa de răzbunare. 

Martin Jeffers nu spuse nimic. Ştia că fratele lui are dreptate. 

Tăcerea umplu camera. _ 

— Așadar? întrebă Martin Jeffers. Nu știa ce să creadă. Își 
auzi vocea răsunând în încăpere, dar parcă altcineva i-ar fi 
comandat să vorbească. Ce tot spui? se întrebă. Ce faci? 
Oprește-te, pentru numele lui Dumnezeu! Dar vocea lui 
continuă, necontrolată. Deduc că va trebui să mă ucizi. 

Douglas Jeffers se uita în continuare la ușă. Tăcerea lui era 
un răspuns. 

— Şi cu Boswell cum rămâne? întrebă Martin Jeffers. 

Douglas Jeffers nu răspunse. 

Anne Hampton se uită la cei doi fraţi și gândi: ăsta e 
sfârșitul. Nu are nevoie de nimeni. Are caietele de însemnări. 


Are o viaţă nouă. 

Încercă să impună propriului ei corp să se miște. Fugi, gândi. 
Scapă! Nu reuși. Știu că pot, își spuse. Scrâșni din dinţi și-și 
frânse mâinile. Se uită la ele și văzu că încheieturile erau albe 
în jurul pixului. Începu să le frece cu mâna cealaltă. Simţi 
durerea. 

Încă mai trăiești! strigă în sinea ei. Te doare și ești în viaţă. 
Se uită la cei doi fraţi și își spuse, rar: Numele meu e Anne 
Hampton. Anne cu e la sfârșit. Am douăzeci de ani și sunt 
studentă la Universitatea de Stat din Florida. Casa mea e în 
Colorado și studiez literatura, pentru că îmi plac cărţile. Eu 
sunt eu. 

Repetă aceste cuvinte la nesfârșit. 

Eu sunt eu. Tu ești tu. Noi suntem noi. Eu sunt eu. 

Martin Jeffers se uita la fratele lui, plin de teamă pentru ce ar 
fi putut face, de disperare pentru ce era. 

— Doug, de ce ai ajuns așa? De ce nu și eu? 

Douglas Jeffers strânse din umeri. 

— Cine dracu' știe? Poate că de vină e diferenţa de vârstă. 
Câteva luni pot să însemne că vezi altfel lucrurile, că le simţi 
altfel. E ca și cum ai cere ca zece persoane să-ţi relateze același 
eveniment ai cărui martori au fost. Vor prezenta versiuni ușor 
deformate ale aceluiași lucru. De ce ar fi altfel în cazul 
oamenilor? Râse. Eu nu sunt decât o versiune ușor deformată. 

— Îmi pare rău, spuse Martin Jeffers. 

— Naiba să te ia, frăţioare, răspunse Douglas Jeffers. Crezi 
că nu vreau să fiu așa cum sunt? 

Se întoarse și-l privi fix în ochi. 

— Sunt unul dintre marii oameni ai tuturor timpurilor. 

Arătă cu mâna spre Anne Hampton. 

— Ea poate să-ţi confirme. 

Își întoarse privirea spre fratele său. 

— Tu vei fi uitat. Eu? Niciodată. 

În sinea lui, Douglas Jeffers se dădea o luptă. Nu voia ca 
fratele lui să vadă cât e de tulburat, încerca să mascheze 
bătălia ce se dădea în el prin cele mai dure cuvinte care-i 
veneau în minte. Se duce totul dracului, gândi. Și lucrurile 
mergeau atât de bine, până să apară. Ar fi trebuit să afle abia 
după dispariţia mea. Fir-ar să fie! Fir-ar să fie nenorocita aia de 
polițistă! Rămase cu spatele la fratele său, de teamă ca acesta 


să nu observe nehotărârea care i se strecura în priviri. Îl 
copleșeau sute de imagini din copilăria lor. Își aminti de 
noaptea din New Hampshire. Își aminti de toate nopţile în care 
se strecurase în pat alături de fratele lui mai mic, ca să aline 
cum putea el mai bine lacrimile băieţelului. Oare își aduce 
aminte? se întrebă Douglas Jeffers. 

Mai ţine minte toate cântecele de leagăn și toate poveștile, 
de câte ori l-am legănat ca să adoarmă? Își amintește cum l-am 
țintuit în nisip, ca să nu se repeadă în apă, la moarte sigură? 
Dacă ar fi putut, individul ăla ne-ar fi ucis pe amândoi. Numai 
că eu l-am apărat. Întotdeauna l-am apărat. Chiar și atunci 
când îl tachinam sau îmi băteam joc de el. Chiar și când mi-am 
dat seama ce sunt pe cale să devin. Intotdeauna am avut grijă 
de el, pentru că el a fost întotdeauna partea bună din mine. 
Râse în sinea lui: Se înșală, gândi. Chiar și psihopaţii au unele 
sentimente, dacă sapi suficient de adânc. 

Sau poate că nu avem, gândi pe urmă. 

Pe cântarul din sinea lui își cântări propria viaţă și pe cea a 
fratelui său. 

Unul dintre noi începe o viaţă nouă în noaptea asta. 

Unul dintre noi moare. 

Nu vedea altă ieșire. 

Se întoarse cu spatele, privind dincolo de apă, în noapte. 

— Ştii, toate verile în care am fost aici, mi-a plăcut grozav, 
spuse. Era atât de sălbatic și de frumos în același timp. 

Privirea lui surprinse o străfulgerare albă și văzu un stol de 
lebede trecând peste oglinda heleșteului. 

— Ai băgat de seamă? întrebă. Totul e la fel. Chiar și familia 
de lebede care trăiește pe heleșteu. 

— Nimic nu mai e la fel, spuse Martin Jeffers. 

Dar fratele lui nu-l auzi, atenţia fiindu-i brusc atrasă de 
altceva. 

Ca și cum cineva ar fi trimis un curent electric prin el. 

Douglas Jeffers înțepeni, cu ochii arzând în întuneric, aţintiţi 
asupra formei pe care o vedea luptând în apă. O clipă nu știu ce 
să creadă. Ce naiba mai e și asta? se întrebă. Apoi, imediat, știu 
despre ce era vorba. 

E aici. 

Se întoarse și îndreptă arma spre fratele său. 

— Boswell! Funia și banda adezivă! 


Anne Hampton nu era în stare să se opună comenzii lui. 
Apucă iute geanta cu aparatura și alergă spre Douglas Jeffers. 

— Marty, să nu faci vreo prostie. Nu încerca să te opui. 
Întinde mâinile și lasă-mă să ţi le leg. 

Martin Jeffers, cuprins brusc de teamă, se supuse fără voia 
lui, așa cum ar face orice frate mai mic. Simţi cum funia îi 
încercuiește strâns încheieturile mâinilor. Vru să se plângă, dar 
până s-o facă, fratele lui îi și lipise o bucată de bandă adezivă 
peste buze. Ridică privirea, încercând să spună că nu voia să 
moară legat ca un animal, dar fratele lui se mișca mult prea 
repede ca să-i poată prinde privirea. 

— Boswell! Rămâi pe loc. Nu te mișca. Orice s-ar întâmpla, 
nu te mișca. 

Anne Hampton încremeni în așteptare. 

Douglas Jeffers privi iute în jur și se strecură prin ușa 
deschisă dinspre verandă, dispărând în întunericul care 
înconjura lumina slabă a camerei de zi. 

Rămase o clipă pe verandă, uitându-se în jos, spre apă, acolo 
unde văzuse forma aceea. Pe urmă o luă repede din loc. li veni 
o idee și se așeză la pândă. 


Când degetele de la picioare și genunchii se zgâriară de 
fundul apei, pe Mercedes o inundă un imens sentiment de 
ușurare. 

Înaintă cu greu, dându-și brusc seama că apa era mai puţin 
adâncă. Se ridică în picioare, picături de apă prelingându-se pe 
ea aidoma unor lacrimi mari, cu ochii ridicaţi spre cer, ca și 
cum i-ar fi mulțumit. Avansă rapid, prin apă, străduindu-se să 
nu facă zgomot, apoi se lăsă să cadă pe plajă. Își afundă mâinile 
în nisip, simțind cum acesta îi alunecă, uscat, ca o avere fără de 
preţ printre degete. Își permise, pentru o clipă, să se lase pradă 
unui sentiment de ușurare și de bucurie fără margini. 

Apoi oftă și-și șopti: 

— Asta a fost partea ușoară. 

Se așeză în genunchi și-și reveni. 

Se ridică în picioare, încovoiată, și se îndreptă spre locul 
unde nisipul se termina, ascunzându-se printre tufișurile 
încâlcite și noduroase ale plajei. Putea vedea luminile casei, 
dar, de unde se afla, nu zărea pe nimeni înăuntrul ei. Își scoase 
arma de la brâu și începu să se îndrepte, prudent, spre casă. 


Se târî printre tufișuri. 

Părea că noaptea e vie în jurul ei. Putea auzi zgomotul pe 
care-l făcea un animal mic, grăbit, poate un sconcs sau un 
şobolan, care fugea de ea. Ţârâitul constant al cicadelor îi 
umplea auzul, aproape asurzind-o, deși știa că nu va masca 
sunetul mișcărilor ei. 

Se strecura târându-se, îndoită de mijloc, apropiindu-se de 
casă. Se opri o dată, ca să se asigure că arma ei era gata de 
tras, cu siguranţa trasă, cu glonţul pe ţeavă. Nu șovăi, își spuse 
pentru a o mia oară. Trage imediat. 

Își dorea cu disperare să audă un zgomot din casă, dar acolo 
domnea liniștea. Continua să avanseze, cu pași egali, cu 
răbdare. Moartea nu se grăbește niciodată, gândi. Are propriul 
ei pas. 

Se apucă de marginea unei balustrade din lemn și își ridică, 
încet, privirea. Pe deasupra câtorva șezlonguri putea vedea 
camera de zi. Văzu că ușa glisantă, din sticlă, era larg deschisă. 
Ei bine, își spuse, sosesc. 

Se târî pe verandă, gândind că fiecare scârţâit răsuna ca un 
clopot în noapte. Se ridică ușor în picioare, tot aplecată. Numai 
că acum ţinea pistolul cu amândouă mâinile și stătea bine 
înfiptă pe picioare. O mira că nu era mai îngrijorată. Sunt 
calmă. Sunt gata să fac moarte de om. 

Se strecură spre ușă. 

Trase adânc aer în piept. 

După care aruncă, încet, o privire înăuntru. 

Nu-i venea să-și creadă ochilor. Îl văzu pe Martin Jeffers, 
legat și cu un plasture peste gură, așezat exact de cealaltă 
parte a ușii. Văzu o fată tânără, încremenită, la câţiva pași 
depărtare de el. Fratele nu se vedea nicăieri. Făcu, prudent, un 
pas spre ușă. 

Și atunci auzi vocea: 

— În spatele dumneavoastră, doamnă inspector. 

Nici nu avu timp ca panica s-o cuprindă. 

Sunt moartă, gândi. 

Dar se răsuci, ridicând arma, încercând s-o îndrepte spre 
locul de unde se auzea vocea și să tragă. Văzu, ca în vis, o 
formă întinsă pe unul dintre șezlonguri și apoi totul explodă în 
faţa ei, când Douglas Jeffers trase. 

Durerea îi cuprinse întreaga făptură. 


Forța împușcăturii care o nimerise în genunchiul drept o făcu 
să se răsucească precum o jucărie, aruncând-o înapoi în 
camera de zi, unde se întinse disperată pe podea, zvârcolindu- 
se de durere. Arma îi alunecase dintre degete, zburase de 
cealaltă parte a camerei, în timp ce ea se zvârcolea în dureri. 

Strânse tare ochii și gândi: Am dat greș. 

Îi deschise când auzi vocea chiar deasupra ei. 

— Ea e, Marty? Boswell, smulge plasturele de pe gura 
dragului meu frate, ca să-mi poată răspunde. 

Douglas Jeffers se afla, în picioare, deasupra lui Mercedes 
Barren. 

— Jos pălăria, inspectore. Sau, cel puţin, jos pălăria dacă aș 
purta pălărie. 


Holt Overholser înjură când Fordul cel mare luă ceva viteză 
și-și croi drum, zgâriindu-se, pe drumul de ţară. Când ajunsese 
la răscrucea de unde porneau mai multe drumuri se oprise, 
aproape că renunţase. Fii-ar să fie, își spuse. Care naiba e 
drumul cel bun? Trebuie să fie săgeata albastră. Își notă în 
gând să ia legătura cu toţi proprietarii de locuinţe de la Tisbury 
Great Pond și să le aducă la cunoștință că, din motive de 
securitate, toate drumurile trebuiau să fie limpede semnalizate 
cu nume și adrese și cu tot felul de alte informaţii. Fir-ar să fie! 
gândi din nou. 

Din zece în zece metri se dojenea. 

— Ce dracu” cauţi aici, Holt? se întreba. 

— Ai cu-adevărat un motiv valabil ca să te afli aici, în raiul 
bogătașilor, în miez de noapte? lisuse Cristoase, sper că 
membrii consiliului nu au să afle despre această mică escapadă. 
Ar trebui să întorci și s-o ștergi de aici înainte de a te face și 
mai tare de râs. 

Discursul ăsta îl făcu să se simtă mai bine. Conduse mai 
departe. 

Când ieși din pădure, încă se mai simţea bine. 

— Mă rog, nu e chiar atât de târziu, și dacă nu se petrece 
nimic, probabil c-o să aprecieze grija ta. Doar e poliţist și ea, o 
să înțeleagă. 

— Poate, râse. 

Opri mașina, stinse motorul și cobori în noaptea înstelată. 

Ar fi de dorit ca ăsta să fie locul pe care-l cauţi, Holt, 


bătrâne, altfel o să pari al naibii de tâmpit. 

Se pregătea să urce din nou în mașină când auzi 
împușcătura. 

— Asta ce-a mai fost? se întrebă. Ce naiba a fost asta? 

Răspunse cu voce tare la propria-i întrebare: 

— După mine, o armă de calibru mic. Fir-ar să fie. Fir-ar să 
fie. Ce dracu' se petrece aici? 

Urcă înapoi în mașină și merse mai departe. 


Martin Jeffers nu întrebă cum de-i găsise. Rosti doar ce-i veni 
pe loc în minte: 

— Îmi pare rău, Merce. Își dădu seama că-i spunea pentru 
prima dată pe numele mic. Îmi pare rău că ne-ai găsit... 

— Dar cât de deșteaptă ești c-ai dat de noi. Spune-mi, iute, ce 
te-a ajutat? Cum de-ai ghicit? interveni Douglas Jeffers. 

— Am dedus din ceva ce a spus unul dintre ei, gemu ea. 

— Care ei? 

Martin Jeffers răspunse în locul ei: 

— Probabil a vorbit cu grupul meu. Ei mi-au dat ideea să vin 
aici. 

Douglas Jeffers se uită la fratele lui. 

— Suntem cu toţii niște băieţi rătăciţi, spuse. Se uită fix la 
inspector. Ai fost deșteaptă. Foarte deșteaptă. 

Mercedes se răsucea pe podea de durere. Şi-ar fi dorit să-l 
privească sfidătoare, dar durerea care-o străbătea ca un curent 
electric nu-i permitea s-o facă. Își dădu seama că ochii îi erau 
plini de lacrimi și gândi din nou: Am încercat. Îmi pare rău. Am 
făcut tot ce-am putut. 

Douglas Jeffers îndreptă arma spre capul ei. 

— E ca și cum ai împușca un cal cu piciorul rupt. 

Șovăi. 

— O să-ți dăruiesc câteva secunde, inspectore. Să-i urezi 
morții bun venit. 

Mercedes închise ochii și se gândi la Susan, la tatăl ei, la 
John Barren. Îmi pare rău, spuse. Îmi pare teribil de rău. Mi-ar 
fi plăcut să-mi iau rămas-bun de la voi toţi, dar nu am timp. 
Brusc, speră că cerul există și că durerea o va arunca în braţele 
lor, care o așteptau. Se făcu cât putu de mică și-și spuse: Sunt 
gata. 

Explozia o asurzi. 


Capul ei se răsuci, văzu roșu și negru în fața ochilor, ameţită, 
incapabila să se controleze. Mor, gândi. 

Apoi își dădu seama că nu murea. 

Deschise ochii și îl văzu pe Douglas Jeffers în picioare 
deasupra ei, cu pistolul îndreptat spre ea, dar fără să tragă. 

Părea că se îndepărtează, filmat cu încetinitorul. 

Privirea ei străbătu, nebună, încăperea și o văzu pe tânăra 
aceea, la câţiva pași de ea. În mâinile ei întinse se afla arma 
mare a inspectorului Mercedes Barren. 

— Boswell, spuse Douglas Jeffers, cu sinceră surprindere în 
glas. Nu-mi vine să cred. 

Privi în jos și văzu o șuviță roșie întinzându-i-se pe cămașă. 

Glonţul traversase carnea din jurul taliei, apoi se pierduse în 
noapte. Își dădu imediat seama că nu era o rană mortală, că o 
să-l doară, dar că va trăi. 

Și în același timp își dădu seama că, de fapt, îl ucisese. 

Sentimente contradictorii puseră stăpânire pe el. Nu mă pot 
duce la un spital, gândi. Să intru la urgenţă și să spun, hei, 
îngrijiți-mi rana asta provocată de un glonţ, fără să puneţi vreo 
întrebare. Înţelese brusc un adevăr simplu, aproape prostesc: s- 
a isprăvit. Totul a luat sfârșit din cauza unei împușcături cu 
ghinion, provenind de la un copil care nu mai știe ce e cu el. 

— Boswell, spuse blând, m-ai omorât. 

Ridica arma, îndreptând-o spre Anne Hampton. 

Fata icni și arma lui Mercedes îi alunecă printre degete. 
Căzu cu zgomot pe podea. Încremeni, așteptându-și propria 
moarte, care avea să vină din pistolul îndreptat spre ea. Am 
încercat, gândi. 

Am încercat. _ 

Mercedes văzu cum fata lasă braţele în jos, resemnată. Il 
văzu pe Douglas Jeffers ţintind, gata să tragă. Ca și cum tot cei 
se întâmplase în ultimul timp s-ar fi concentrat în acea 
secundă, amintirile și puterea se aliară împotriva durerii. Se 
târî spre ucigaș, strigând: 

— Nu! Nu! Nu! Susan! Fugi! Te voi salva! Ştia că, de data 
asta, va fi în stare, va fi în stare, va fi în stare. Se târî pe podea 
cu ultimul strop de putere. Întinse mâna spre piciorul 
ucigașului, ca să-l dezechilibreze, să-l doboare. 

— Fugi! strigă din nou, uitând de toate, cu excepţia 
suferințelor care o chinuiseră atâtea luni la rând. 


— Susan, gemu, în timp ce întindea mâinile, râcâind podeaua 
cu unghiile, într-un efort disperat de a-l apuca pe bărbatul pe 
care-l urmărea de atâta timp. 

Martin Jeffers sări de pe scaun, așa legat cum era, urlând: 

— Nu! Nu! Nu! Se împiedică și căzu într-un genunchi, apoi se 
ridică, se repezi înainte, în timp ce fratele lui amâna, ciudat, 
momentul apăsării pe trăgaci. Martin Jeffers se aruncă în faţa 
Annei Hampton. 

Apoi se întoarse spre fratele său. 

— Nu, Doug, spuse. Ajunge. 

Cei doi fraţi se priviră în ochi. Martin Jeffers văzu cum 
sclipirea sălbatică din ochii lui Douglas se stinge brusc. 

— Te rog, spuse. 

Douglas Jeffers făcu un pas înapoi, cu arma îndreptată în 
continuare spre Anne Hampton, acum și spre Martin. li aruncă 
o privire lui Mercedes, care se târa pe podea. 

— Te rog. Auzi vocea și se gândi la fratele lui din toate acele 
clipe pierdute ale copilăriei, când Marty îl striga și avea nevoie 
de el. 

Douglas Jeffers șovăi din nou. Îşi duse mâna la mijloc și 
degetele i se umplură de sânge. Mai auzi o dată cuvintele „te 
rog”. 

Apoi se întoarse și dispăru pe ușă. 


Holt Overholser ajunsese pe aleea din fața casei din Finger 
Point și-l văzu pe bărbatul care cobora în fugă de pe verandă. 
Puse în funcţiune girofarul de pe acoperișul camionetei. Frână 
brusc și-l văzu întorcându-se spre el, în poziţie de tragere. 

— Iisuse Cristoase! strigă Holt, aruncându-se la podea, în 
timp ce parbrizul se făcea ţăndări. Sfântă Fecioară! 

Cu mâna tremurând, bâjbâi după revolver, întrebându-se 
îngrozit dacă nu cumva uitase să-l încarce anul ăsta. 

Nu-și dădu osteneala să verifice. Cu arma în poziţie de 
tragere, alunecă ușor din mașină și trase patru focuri în 
direcţia bărbatului care fugea. Primul glonţ lovi capota 
Fordului, mieunând ca o pisică în călduri. Al doilea ridică țarina 
cam la zece metri în fața camionetei. Al treilea nimeri casa 
plină de oameni pe care venise să-i salveze, iar al patrulea se 
pierdu în noapte. 

— Iisuse Cristoase, spuse Holt. Se strădui să-și aducă aminte 


ce învățase și, în cele din urmă, luă poziţia corectă, cu 
picioarele depărtate, cu amândouă mâinile pe armă, ușor 
aplecat înainte, gata să tragă. 

Dar nu mai avea în cine. 

Noaptea se întindea, fără sfârșit, în faţa lui. 

— Sfinte Dumnezeule, spuse Holt. Se precipită spre casă. 
Dacă poliția din West Tisbury ar fi dispus de date în legătură cu 
genul ăsta de evenimente, cu siguranţă că Holt ar fi știut ce are 
de făcut. Dar nu știa, și nici date nu existau, așa că se năpusti 
orbește în casă, cu arma în poziţie de tragere. 

Ce văzu îl descumpăni și mai mult. 

Anne Hampton dezlegase mâinile lui Martin Jeffers și 
amândoi o ajutau pe Mercedes să se întindă pe canapea. 

— Sfinte Iisuse Cristoase, spuse Holt cu voce tare. 

Anne Hampton îi făcu semn spre camera din spate. 

— Familia Simmons e acolo, spuse. Ajută-i. 

Holt dădu fuga spre ușă și văzu familia legată și cu căluș în 
gură. Se aplecă și o dezlegă pe doamna Simmons. 

— Eliberează-i pe ceilalţi, îi spuse. Apoi alergă înapoi în 
salon. Anne Hampton și Martin Jeffers încercau să îngrijească 
piciorul însângerat al lui Mercedes. 

Holt văzu telefonul și ridică receptorul. Formă 911 și așteptă 
până auzi vocea lui Lizzie Barry. I se păru scandalos de calmă. 

— Poliţia, pompierii, urgenţa, spuse ea. 

— Pe toţi sfinţii, Lizzie, aici e Holt. Mă aflu într-o situaţie, fir- 
ar să fie, vreau să spun c-a tras în mine! 

— Holt, răspunse Lizzie Barry la fel de calm, spune-mi exact 
unde te afli. 

— lisuse, vreau să spun c-a tras de-adevăratelea. Sunt la 
Finger Point. lisuse! 

— În ordine, Holt. Nu te pierde cu firea. E o urgenţă? 

— Pe toţi sfinţii, spuse Holt. Ba bine că nu! 

— În ordine, răspunse ea. Poliţia va fi acolo în câteva minute. 
Ai nevoie de o ambulanţă? 

— Iisuse Cristoase, sigur că am nevoie de o ambulanţă, am 
nevoie de toată lumea! Paza de Coastă, poliţia, Iisuse! Am 
nevoie de armată! 

— Foarte bine, Holt, vin toţi în ajutor. 

Lizzie Barry sună unde trebuia și sirenele rupseră liniștea 
noptii. 


Martin Jeffers și Anne Hampton stăteau de-o parte și de alta 
a rănitei. Anne Hampton întrebă: 

— Puteţi rezista? Ne vin ajutoare. 

Mercedes Barren își sprijini capul de umărul fetei. Aprobă. 

O clipă, Martin Jeffers păru încurcat. 

— Ai auzit, Boswell? întrebă. Ai auzit ce-a spus? A spus 
„Iisuse Cristoase...” 

Anne Hampton zâmbi. Mi-am notat, zise. Martin Jeffers râse 
și-și petrecu braţele pe după umerii celor două femei. 

Toţi trei se uitară unul la celălalt. 

— Bănuiesc că s-a terminat, spuse Anne Hampton. Ceilalţi 
doi aprobară din cap. Lacrimi începură să se prelingă pe obrajii 
lui Martin, apoi pe ai inspectorului Barren și pe ai Annei 
Hampton. Dar niciunul dintre ei nu plângea de durere, ci de o 
imensă ușurare. 

Holt Overholser privi la cei trei așezați pe canapea și se 
gândi că și-au ieșit din minţi, apoi că Mercedes va rămâne 
infirmă pe viaţă cu o rană ca a ei. Nu-și dădu seama că acest 
lucru era valabil pentru toţi trei. 


Douglas Jeffers nu luă în seamă focurile trase de polițistul 
care-i blocase drumul spre mașină și o luă la goană peste fâșia 
nisipoasă de pământ, unde știa că își lasă bărcile toţi cei care 
trăiesc la Finger Point. Văzu două trase pe plajă și o barcă 
pneumatică, închisă la culoare, echipată cu un mic motor, chiar 
lângă ele. Apucă funia care o ţinea ancorată la mal și, în câteva 
secunde, barca era îndreptată spre vuietul valurilor de la South 
Beach. Trase de cordonul demarorului. La a doua încercare, 
micul motor demară și Douglas intră în viteză. 

Era conștient că zgomotul motorului sfâșia liniștea nopţii. N- 
am ce face, gândi. 

Încrezându-se total în memoria lui, îndreptă barca spre locul 
în care heleșteul se apropia cel mai mult de ocean și unde știa 
că valurile se rostogoleau la numai cincizeci de metri de nisip 
de apele calme ale heleșteului. 

Aș fi putut să-i omor pe toti. 

Zâmbi. Și ei știu asta. 

Conducând mica ambarcaţiune, verifică încărcătorul armei. 
Mai avea șapte gloanţe în pistolul de 9 milimetri. Femeia 
folosea același tip de armă, gândi într-o doară. Asta spune, 


probabil, ceva. 

Văzu plaja întinzându-se în faţa lui, o fâșie de lumină palidă 
desenată pe întinderea nesfârșită a nopţii. Vuietul valurilor 
oceanului părea de două ori mai puternic. Indreptă barca spre 
plajă și auzi nisipul scrâșnind sub cauciucul gros. 

Opri motorul, se ridică și sări pe mal. 

La fel ca pe vremuri. 

Rămase locului, aproape fascinat de spargerea valurilor pe 
plajă. E atât de constantă, atât de puternică, gândi. Ne face să 
ne simțim mărunți. 

Se aplecă și, apucând barca de proră, o trase afară din apă. 
Efortul făcu să-l doară într-o parte și, brusc, fu conștient de 
durerea provocată de glonţul tras de Anne Hampton. 

Ridică din umeri. 

Trase cu greu barca pe nisip. 

N-aș fi crezut-o în stare. N-aș fi crezut vreodată că o să aibă 
curajul. Într-un fel ciudat, era mândru de ea. Am știut 
întotdeauna că are puterea. Numai că nu știa unde s-o 
găsească. 

Trăgea cu greu barca pe plajă, respirând șuierător. 

Imagini din toate locurile pe unde fusese și din toate 
fotografiile pe care le făcuse îl înconjurau. Nimeni nu era ca 
mine, gândi. 

Aplecat ca să învingă rezistenţa nisipului, trăgea inexorabil 
barca spre valuri. 

Fotografiile mele au fost întotdeauna cele mai bune. Color, 
alb-negru. Nu exista nicio deosebire. Prindeam mereu 
momentul cel mai potrivit. Vorbeau de la sine. Strigau. 
Spuneau o poveste. 

Se lăsa să cadă în genunchi în spuma valurilor, ţinându-se cu 
mâna de locul care-l durea. Avea amețeli. 

Mă doare, Marty, mă doare. 

Se ridică scuturându-se. Mergi mai departe. 

Incepu să cânte: 

— Vâslește, vâslește, vâslește ușor în josul apei... 

Cu fiecare cuvânt mai înainta un pic, împingând barca în apa 
puţin adâncă care-i fugea de sub picioare, întorcându-se în 
ocean. Lăsă prora să-i scape din mână și se trase într-o parte 
atunci când barca începu să salte pe apă. Văzu un val mare 
îndreptându-se spre plajă și împinse barca în întâmpinarea lui. 


Apa alb-verzuie se sparse în jurul lui, rostogolindu-se, în timp 
ce arunca barca în valuri. 

Se apucă de marginea ei și ridică un picior, să se urce în 
barca ce se rotea. O opri cu piciorul și împinse cu putere în 
nisipul cu alge, valul următor întâmpinându-l. 

Se urcă în barcă, ametit, prinzând din zbor imaginea lunii ce 
atârna chiar deasupra apei, atât de aproape, încât avea 
impresia că poate s-o apuce. Apoi partea din spate a valului îl 
mătură și apa explodă în jurul lui. Zăcea, ud leoarcă, pe fundul 
bărcii. Se răsuci, aduse motorul în poziția normală, trăgând în 
același timp de cordonul starterului. Motorul porni imediat și 
abia avu timp să prindă următorul val ce se ridica în faţa lui, 
amenințând să-l arunce înapoi pe plajă. Barca ţâșni din loc, 
trecând peste fierberea albă a apelor. 

Acceleratorul se blocă și barca se năpusti înainte. 

Într-o secundă, ca prin minune, se afla dincolo de bariera 
valurilor, străbătând apa neagră, adâncă, barca dansând, 
motorul ducându-l, cu zgomot, din ce în ce mai departe de mal. 

Pământul nimănui, își spuse. 

Intotdeauna mi-am dorit să ajung pe Pământul nimănui. 

Se îndepărta de plajă, lăsând în urmă masa întunecată a 
insulei, îndreptându-se spre larg. Bănuia încotro trebuie s-o 
apuce și dirija barca într-acolo. 

Văzu din nou luna și lucrul ăsta îi făcu bine. 

— Bufnița și Pisicuţa au pornit pe mare, într-o barcă 
frumoasă, verde ca mazărea, își șopti. 

Zâmbi și conduse mai departe. Cânta fericit: 

— Mână în mână, dansau pe nisip, la lumina lunii, lunii, 
lunii... 

Se gândi la fratele său. Lui Marty îi plăcuseră întotdeauna 
versurile. Își aminti de mama lui și se întrebă ce s-o fi ales de 
ea. Își dădu seama că, atunci când îi abandonase, privise 
noaptea la fel cum o făcea el acum. Şi noaptea o înghiţise pe 
vecie, își spuse. 

În minte îi veni tatăl adoptiv. Îl privea urât, dar înţelegea. 

— Vin, ticălosule! strigă. Vin! Cuvintele străbătură întinderea 
de ape și fură înghiţite de noapte. Se gândi la sfârșitul luptei 
împotriva vârtejului care-l trăgea cu atâta putere. Trebuie să se 
fi simţit epuizat și înfrânt. Fusese, probabil, ca atunci când cazi 
într-un somn adânc, liniștitor. 


Simţi din nou sângele ce curgea din rană. 

— Doare, spuse. O să fie bine, se consolă apoi. 

Pământul era acum departe și închise ochii. Zgomotul 
motorului îl adormea și balansul lin al bărcii îl legăna ca pe un 
copil, invitându-l la somn. Sunt obosit, își spuse. Atât de obosit. 

Il cuprinse o liniște minunată și-și aminti un alt crâmpei de 
cântec: 

— Leagănă-te încetișor, lasă-te în voia lor... Își răsturnă capul 
pe spate și simţi o oboseală uriașă. Cântă cu voce mică, numai 
pentru el: 

— ...adormi în braţele valurilor. 

Gândul ăsta îl umplu de-o mulţumită sfidare. 

— Nu m-au prins, spuse. N-au fost în stare. 

I se părea cât se poate de drept să fie așa. 

Stinse motorul și rămase nemișcat, ascultând oceanul din 
jurul lui. Apoi scoase revolverul și-l îndreptă spre fundul bărcii. 
Trase toate cele șapte focuri. 

Barca se cutremură. 

Apa neagră fierbea în jurul lui. 

E caldă, gândi cu o plăcere copilărească. E caldă. 

Intinse braţele și îmbrăţișă marea neagră ca smoala.