Stephen King — La asfintit

STEPHEN KING 
LA ASFINŢII 


Povestiri 


„În raiginez ce ci văzut. Da, e cât se poate de onbil; dar, Îc, U47Prit 
urne, e o poveste veche, un vechi mister... Aceste forte nu pot fi numite, 
ru pot fi rostite, nu pot f naginate decât într-un rod voalat ŞI simbolic, 
uri Simbol ce pentru majentatea dintre noi pare a fi un moft bizar, poetic, 
iar pentru ceilalf o poveste neghicabă. să tu ŞI CU Pine, în. orce cuz, 
am cunoscut ceva din teroarea ce poate sălcişiul în locul secret al met, 
făcându-şi simhtă prezența sub pielea noastră, acel lucru amorf ce îşi ia 
o formă. O, Austin, cum e postul? Cum se face că înscişi lumina socrelui 
ru se preschimbă. î în, întfunerie înciritea acestui jUCru, O părăritial Ciu? 
nu se topeşte şi nu fierbe sub o astfel de greutate» 


Arthur Machen Marele zeu Pan 
Introducere 


Într-o zi din anul 1972, m-am întors acasă de la serviciu şi arm 
găsit-o pe soția mea la masa din bucătărie, cu o pereche de loarteci 
de grădină în fața ei, Zâmbea, iar asta-mi spunea că n-o incurcasern 
prea rău; pe de altă parte, mi-a spus că vrea portofelul meu. Asta nu 
suna promițător. 

Cu toate acestea, 1 l-am dat. 4 scatocit în el, ru-a scos cardul de 
credit pentru benzină oferit de Texaco - pe atunci, acestea erau 
trimise autornat tinerilor însurăței - şi, fără a sta pe gânduri, l-a tăiat 
în trei bucăţi mari. Când arn protestat, spunându-i că ne fusese de 
mare ajutor până atunci şi că mereu ial ba să plătim măcar suma 
runimă la sfârgitul lunii [uneori i mai mult), ea a lati ai doar din cap 
zi mi-a zis că rata dobânzu era prea mare pentru fragilul nostru buget 
de farmlhe. 

— Mau bine să înlăturăm tentația, a spus. Deja l-am tăiat pe al meu. 

Şi cu asta, basta. În următorii doi ani, niciunul dintre noi n-a mai 
deținut un card de credit. 

h avut dreptate să procedeze asa, a fost o mişcare inteligentă, 


STEPHEN KING 


LA ASFINŢIT 


Povestiri 


„Îmi imaginez ce ai văzut. Da, e cât se poate de oribil; dar, la 
urma urmei, e o poveste veche, un vechi mister... Aceste forțe 
nu pot fi numite, nu pot fi rostite, nu pot fi imaginate decât într- 
un mod voalat şi simbolic, un simbol ce pentru majoritatea 
dintre noi pare a fi un moft bizar, poetic, iar pentru ceilalți o 
poveste neghioabă. Însă tu şi cu mine, în orice caz, am 
cunoscut ceva din teroarea ce poate sălăşlui în locul secret al 
vieții, făcându-şi simțită prezența sub pielea noastră; acel 
lucru amorf ce îşi ia o formă. O, Austin, cum e posibil? Cum se 
face că însăşi lumina soarelui nu se preschimbă în întuneric 
înaintea acestui lucru, că pământul dur nu se topeşte şi nu 
fierbe sub o astfel de greutate?“ 


Arthur Machen Marele zeu Pan 


Introducere 


Într-o zi din anul 1972, m-am întors acasă de la serviciu şi 
am găsit-o pe soția mea la masa din bucătărie, cu o pereche 
de foarfeci de grădină în faţa ei. Zâmbea, iar asta-mi spunea 
că n-o încurcasem prea rău; pe de altă parte, mi-a spus că 
vrea portofelul meu. Asta nu suna promițător. 

Cu toate acestea, i l-am dat. A scotocit în el, mi-a scos 
cardul de credit pentru benzină oferit de Texaco - pe atunci, 
acestea erau trimise automat tinerilor însurăţei - şi, fără a sta 


pe gânduri, l-a tăiat în trei bucăţi mari. Când am protestat, 
spunându-i că ne fusese de mare ajutor până atunci şi că 
mereu reuşisem să plătim măcar suma minimă la sfârşitul 
lunii (uneori şi mai mult), ea a clătinat doar din cap şi mi-a zis 
că rata dobânzii era prea mare pentru fragilul nostru buget de 
familie. 

— Mai bine să înlăturăm tentaţia, a spus. Deja l-am tăiat 
pe al meu. 

Şi cu asta, basta. În următorii doi ani, niciunul dintre noi 
n-a mai deținut un card de credit. 

A avut dreptate să procedeze aşa, a fost o mişcare 
inteligentă, întrucât la vremea aceea abia trecuserăm de 
douăzeci de ani şi aveam doi copii cărora să le purtăm de grijă; 
din punct de vedere financiar, abia reuşeam să ţinem capul 
deasupra apei. Eu predam engleza la un liceu şi lucram la o 
spălătorie industrială pe timpul verii, spălând cearşafuri de 
hotel şi, din când în când, conducând un camion de livrări pe 
la hotelurile în cauză. Tabby se îngrijea de copii, scria poezii 
când aceştia dormeau şi, după ce veneam cu acasă de la 
şcoală, lucra cu normă întreagă la Dunkin” Donuts. Venitul 
nostru, însumat, ajungea pentru plata chiriei, coşul zilnic şi 
scutecele fiului nostru nou-născut, însă nu ne permitea să 
avem telefon; la acesta am renunţat ca şi la cardul Texaco. Ar 
fi fost prea tentant să sunăm pe cineva interurban. Ne 
rămâneau destui bani ca să cumpărăm, sporadic, cărți - 
niciunul dintre noi nu voia să trăiască fără ele - şi ca să 
întreținem năravurile mele proaste (bere şi țigări), însă cam 
nimic dincolo de asta. În mod sigur, nu aveam bani să ne 
permitem privilegiul de-a deține acel dreptunghi de plastic 
convenabil, însă la urma urmei periculos. 

Ce ne mai rămânea totuşi din banii câştigaţi se ducea de 
obicei pe lucruri cum ar fi reparaţiile auto, cheltuielile 
medicale ori ceea ce eu şi Tabby numeam „prostiile copiilor“: 
jucării, un ţarc la mâna a doua, câteva din cărțile demențţiale 
ale lui Richard Scarry. lar acest sărac venit suplimentar 
provenea deseori din povestirile pe care eu izbuteam să le vând 
revistelor pentru bărbaţi precum Cavalier, Dude şi Adam. În 


zilele acestea, nu se putea niciodată problema să scriu 
literatură, iar orice discuție despre „valoarea perenă“ a 
scrierilor mele ar fi fost un lux la fel de mare ca acel card 
Texaco. Povestirile, când se vindeau (nu se întâmpla 
întotdeauna), reprezentau doar o sumă bine-venită de bani 
căzuți din cer. Le consideram ca pe o serie de pihatas în care 
loveam nu cu un băț, ci cu imaginaţia mea. Uneori se 
spărgeau şi aruncau peste noi câteva sute de dolari. Alteori, 
nu. 

Spre norocul meu - şi credeți-mă când spun că am duso 
viață extrem de norocoasă, iar asta nu doar pe un singur plan 
- scrisul era pentru mine şi o plăcere. Majoritatea poveştilor 
acelora erau un răsfăț pentru mine, mă distram de minune 
scriindu-le. Veneau una după cealaltă, ca hiturile la postul de 
radio AM specializat pe muzică rock care se auzea 
întotdeauna în combinaţia de birou şi spălătorie în care le 
scriam. 

Le scriam cu frenezie, rareori reluându-le pentru a le 
revizui, şi niciodată nu mi-a trecut prin gând să mă întreb de 
unde veneau sau în ce mod diferă structura unei poveşti bune 
de cea a unui roman, ori cum trebuie abordată problema 
dezvoltării unui personaj, a poveştii de fundal şi a cadrului 
temporal. Simțeam că mă ia valul şi mă bazam doar pe 
intuiție şi pe-o infantilă încredere de sine. Mă preocupa doar 
faptul că ele veneau. Nu simțeam că trebuie să mă mai 
preocupe altceva. Categoric, niciodată nu m-am gândit că 
scrierea de proză scurtă este un meşteşug fragil, unul ce poate 
fi uitat dacă nu-l exersezi aproape constant. Atunci, mie nu mi 
se părea fragil. Mi se părea că majoritatea acelor povestiri 
aveau delicatețea unor buldozere. 

Mulţi autori de bestsellere din America nu scriu proză 
scurtă. Mă îndoiesc că e o chestiune legată de bani; din punct 
de vedere financiar, scriitorii de succes nu au de ce să se 
gândească la această parte a meseriei. O explicaţie ar putea fi 
aceea că, atunci când lumea unui romancier profesionist se 
reduce sub, să spunem, şaptezeci de mii de cuvinte, se 
instalează un soi de claustrofobie creatoare. Ori poate că 


iscusința de-a miniaturiza se pierde pe drum. Sunt multe 
lucruri pe lume care seamănă cu mersul pe bicicletă, însă 
scrisul de proză scurtă nu se numără printre ele. Poţi uita 
cum se face. 

La sfârşitul anilor optzeci şi în cursul anilor nouăzeci, am 
scris din ce în ce mai puţine povestiri, iar cele pe care totuşi le- 
am scris erau tot mai lungi (şi-n cartea de față veţi găsi dintre 
acestea). Asta era în regulă. Au fost însă şi povestiri pe care nu 
le-am scris deoarece aveam de terminat un roman sau altul, 
iar asta nu era în regulă - simțeam acele idei, în dosul minții 
mele, cum cereau cu disperate să fie scrise. Unele au fost, 
până la urmă; altele, mă întristează să o spun, au murit şi s- 
au pierdut ca praful în vânt. 

Cel mai rău, au fost povestiri pe care nu mai ştiam cum să 
le scriu, iar asta era exasperant. Ştiam că le-aş fi putut scrie 
în spălătorie, la micuțul Olivetti portabil al lui Tabby, însă, om 
mult mai în vârstă fiind, chiar şi cunoscând mai bine 
meşteşugul cuvintelor şi având la dispoziție unelte mult mai 
scumpe - acest Macintosh la care scriu în seara asta, de pildă 
—, povestirile acelea îmi scăpau. Îmi amintesc când am dat-o în 
bară cu una şi m-am gândit la un făuritor de săbii bătrân, 
care se uită neputincios la o lamă de cel mai bun oțel de 
Toledo şi-şi spune melancolic: Dar eu ştiam cum se fac 
treburile astea. 

Apoi, într-o zi, acum trei sau patru ani, am primit o 
scrisoare din partea Katerinei Kenison, care edita seria anuală 
Best American Short Stories (între timp a fost înlocuită de 
Heidi Pitlor, căreia îi este dedicată cartea pe care o ţineţi în 
mână). Doamna Kenison întreba dacă aş fi interesat să editez 
volumul aferent anului 2006. N-am avut nevoie de răgazul 
unei zile ori măcar al unei plimbări de după-masă pentru a 
mă gândi. Am răspuns afirmativ imediat, din tot soiul de 
motive, unele chiar altruiste, însă aş fi un mincinos neruşinat 
dacă n-aş recunoaşte că egoismul a jucat şi el un rol. Mi-am 
făcut socoteala că dacă aş citi destule proze scurte, dacă m-aş 
afunda în ce au de oferit cele mai bune reviste americane de 
literatură, aş putea să recâştig o parte din acel firesc care, 


încet-încet, mă părăsea. Nu fiindcă aveam nevoie de cecurile 
alea - conținând sume mici, însă foarte bine-venite când eşti la 
începutul drumului - ca să cumpăr o tobă de eşapament nouă 
pentru o maşină veche sau un cadou de aniversare pentru 
soția mea, ci fiindcă nu consideram că pierderea iscusinţei de- 
a scrie proză scurtă reprezenta un schimb corect pentru toate 
cărţile de credit care încap într-un portofel. 

Am citit mii de povestiri în anul în care am fost editor 
invitat, dar nu voi intra în detalii aici; dacă sunteți interesați, 
cumpăraţi cartea şi citiți introducerea (pe lângă asta, vă veți 
alege şi cu douăzeci de povestiri minunate, ceea ce nu-i deloc 
de colea). Important în privința povestirilor ce urmează este 
faptul că m-am simțit din nou entuziasmat şi că am reînceput 
să scriu proză scurtă cum făcusem odinioară. Dacă asta 
sperasem să se întâmple, totuşi nu cutezasem să cred că se va 
şi întâmpla. Prima dintre acele povestiri „noi“ a fost „Willa“, 
care este totodată prima povestire din cartea de față. 

Sunt cât de cât bune aceste povestiri? Eu aşa sper. Vă vor 
ajuta să treacă timpul mai uşor pe durata unui plictisitor 
zbor cu avionul (dacă citiți) sau a unui drum lung cu maşina 
(dacă ascultați versiunea audio pe CD)? Sper sincer că da, 
deoarece când se întâmplă asta, e ca un fel de vrajă. 

Mi-a plăcut mult să le scriu, asta ştiu. Şi sper că vă va 
plăcea să le citiți, ştiu şi asta. Sper să vă transpună în lumea 
lor. Şi atâta vreme cât îmi amintesc cum se face asta, mă voi 
ține de treabă. 

O, şi încă un lucru. Ştiu că unor cititori le place să afle cum 
sau de ce anumite povestiri au ajuns să fie scrise. Dacă vă 
numărați printre ei, veți găsi „însemnările mele de parcurs“ la 
sfârşitul cărții. Dar dacă vă duceți acolo înainte să fi citit 
povestirile înseşi, ruşine să vă fie. 

lar acum, permiteţi-mi să mă trag deoparte. Înainte de asta 
totuşi vreau să vă mulțumesc că sunteți aici. Oare aş mai face 
ceea ce fac dacă n-aţi fi? Da, categoric aş face. Întrucât mă 
simt fericit când cuvintele se leagă şi se naşte o lume, iar 
oamenii din ea fac lucruri care mă încântă. Dar e mai bine cu 
voi, Cititorii mei Fideli. 


Întotdeauna e mai bine cu voi. 
Sarasota, Florida 25 februarie 2008 


WILLA 


Nu vezi nici ce ai în fața ochilor, spusese ea, dar el uneori 
vedea. Bănuia că merita într-o anumită măsură obida ei, însă 
nici complet orb nu era. lar în vreme ce trena amurgului se 
stingea într-un portocaliu mohorât deasupra Wind River 
Range, David se uită în jurul său, în gară, şi băgă de seama că 
Willa dispăruse. Îşi spuse că nu era sigur, dar asta doar la 
nivel cerebral - senzaţia de gol în stomac exprima altceva. 

Se duse să-l găsească pe Lander, care o plăcea puţin pe 
fată. Care-i spusese fâşneață atunci când Willa zisese că 
Amtrak e de cacao, cum îi abandonase acolo, ca pe o insulă. 
Multora dintre ei, abandonaţi de Amtrak au ba, nu le plăcea 
deloc de ea. 

— Miroase a biscuiţi uzi aici! strigă Helen Palmer la el, când 
David trecu pe lângă ea. Femeia se retrăsese pe banca din colț, 
cum făcea mereu, în cele din urmă. Doamna Rhinehart se 
ocupa acum de ea, dându-i soțului un mic răgaz, şi-i adresă 
lui David un surâs. 

— Aţi văzut-o pe Willa? întrebă David. 

Doamna Rhinehart clătină din cap, continuând să surâdă. 

— Avem peşte la cină! răbufni doamna Palmer cu furie. Un 
mănunchi de vene albăstrii zvâcneau în scobitura tâmplei ei. 
Câţiva întoarseră privirea. Întâi aia, dup! aia astălaltă! 

— Taci, Helen, zise doamna Rhinehart. Poate numele ei mic 
era Sally, însă David credea că şi-ar fi amintit un asemenea 
nume; erau atât de puţine Sally în zilele astea. Acum, lumea 
aparţinea celor care se numeau Amber, Ashley şi Tiffany. Willa 
era şi el un nume pe cale de dispariție şi doar gândindu-se la 
asta simţi că i se strânge din nou stomacul. 

— Ca  biscuiţii! scuipă Hellen. Biscuiţii ăia vechi şi 
mizerabili din tabără! 

Henry Lander şedea pe o bancă sub ceas. O ţinea pe soția sa 
pe după umeri. Ridică privirea şi clătină din cap înainte ca 


David să apuce să întrebe. 

— Nu-i aici. Scuze. S-a dus în oraş, dacă ai noroc. A şters-o 
de tot, dacă n-ai. 

Şi făcu gestul cu degetul mare ridicat al autostopiştilor. 

David nu credea că logodnica lui ar face autostopul de una 
singură - era o idee deplasată —, credea însă că nu era acolo. 
Ştiuse încă dinainte să se facă numărătoarea, la drept 
vorbind, şi un vers dintr-o carte sau poezie veche despre iarnă 
îi trecuse prin minte: Un strigăt al absenței, absenţă în suflet. 

Gara era o şură îngustă de lemn. De-a lungul ei, oamenii fie 
se plimbau fără ţintă, fie doar şedeau pe bănci în lumina 
fluorescentă. Umerii celor care şedeau aveau acea prăbuşire 
aparte pe care o vezi doar în astfel de locuri, unde oamenii 
aşteaptă îndreptarea situaţiei pentru ca drumul lor întrerupt 
să poată fi reluat. Puţini oameni veneau cu bună ştiinţă în 
locuri precum Crowheart Springs, Wyoming. 

— N-o zbughi după ea, David, zise Ruth Lander. Se face 
întuneric şi mişună multe sălbăticiuni pe-acolo. Şi nu vorbesc 
doar despre coioți. Vânzătorul ăla ambulant de cărți şchiop 
zice că a văzut doi lupi de cealaltă parte a şinelor, unde e 
depoul de marfă. 

— Biggers, rosti Henry. Aşa îl cheamă. 

— Nu-mi pasă nici dacă îl cheamă Jack Spintecătorul, zise 
Ruth. Ideea e că nu te mai afli în Kansas, David. 

— Dar dacă s-a dus... 

— Ea s-a dus când încă era lumină, vorbi Henry Lander, ca 
şi când lumina ar împiedica un lup (sau un urs) să atace o 
femeie singură. Din câte ştia David, asta putea fi posibil. El 
era bancher de investiții, nu zoolog de profesie. Un bancher de 
investiții tânăr, pe deasupra. 

— Dacă vine trenul şi ea e plecată, îl va pierde. 

Nicicum nu reuşea să-i facă să priceapă asta. Nu băgau la 
scăfârlie, cum ar fi zis în păsăreasca practicată la biroul său 
din Chicago. 

Henry ridică sprâncenele. 

— Vrei să-mi spui că dacă-l pierdeţi amândoi situaţia se va 
schimba cu ceva? 


Dacă-l pierdeau amândoi, aveau fie să ia un autobuz, fie să 
aştepte împreună următorul tren. Nu se putea ca Henry şi 
Ruth Lander să nu înțeleagă asta. Sau se putea. Ce vedea 
David când se uita la ei - ce era chiar în fața ochilor lui - era 
acea sfârşeală aparte rezervată oamenilor blocaţi pentru o 
vreme la naiba în praznic. Şi cui să-i mai pese de Willa? Dacă 
dispărea din vedere în Marile Câmpii, cine în afară de David 
Sanderson ar mai sta să se gândească la ea? Unii nici nu se 
fereau să-şi arate antipatia față de ea. Scorpia aia de Ursula 
Davis îi spusese la un moment dat că dacă mama Willei ar fi 
lăsat deoparte a-ul din numele ei, „ar fi fost aproape perfect“. 

— Mă duc în oraş să o caut, anunţă el. 

Henry suspină. 

— Fiule, nu-i o decizie prea înțeleaptă. 

— Nu ne putem căsători în San Francisco dacă ea rămâne 
în urmă în Crowheart Springs, zise el, încercând să facă o 
glumă. 

Dudley trecea pe lângă el. David nu ştia dacă Dudley era 
numele lui de botez sau cel de familie, ci doar că era director 
executiv la firma de recuzite Staples şi că era în drum spre 
Missoula, la un fel de întâlnire regională. De regulă, era foarte 
tăcut, drept pentru care nechezatul pe care îl scoase în chip de 
râs în umbrele tot mai adânci fu mai mult decât surprinzător; 
fu de-a dreptul şocant. 

— Dacă vine trenul şi-l pierdeţi, zise el, puteţi căuta un 
ofițer de stare civilă şi să vă căsătoriți chiar aici. Când vă veţi 
întoarce în Est, le spuneți prietenilor că aţi avut o nuntă 
western veritabilă. I-ha, camarade. 

— Nu face asta, îl sfătui Henry. Nu mai avem mult de stat. 

— Deci ar trebui să o las aici? E o nebunie. 

Trecu mai departe înainte ca Lander sau soția lui să poată 
răspunde. Georgia Andreeson stătea pe o bancă din apropiere 
şi îşi supraveghea fiica, îmbrăcată într-o rochiță roşie de 
drum, în timp ce făcea giumbugşlucuri pe gresia murdară de pe 
jos. Pammy Andreeson avea parcă rezerve inepuizabile de 
energie. David încercă să-şi amintească dacă o văzuse 
dormind de când trenul deraiase la nodul feroviar Wind River 


şi ei ajunseseră acolo, aidoma unui colet uitat de cineva la un 
oficiu poştal pustiu. O dată, poate, cu capul în poala mamei 
ei. Asta putea fi totuşi o amintire falsă, născută din credința 
lui că pruncii de cinci ani dorm mult. 

Pammy ţopăia de pe o placă de gresie pe alta, 
neastâmpărată, folosind dreptunghiurile de pe jos drept un 
şotron uriaş. Rochița ei roşie îi sălta în jurul genunchilor 
durdulii. 

— Am cunoscut un om, îl chema Danny, fredona ea cu voce 
stridentă, monotonă. David simțea că-l dor plombele. S-a 
împiedicat şi a căzut, şi-a împrăştiat banii. Am cunoscut un 
om, îl chema David. S-a împiedicat şi a căzut, şi-a împrăştiat 
bavid. 

Chicoti şi arătă cu degetul spre David. 

— Pammy, termină, zise Georgia Andreeson. 

Îi surâse lui David şi îşi dădu părul de la tâmplă pe spate. 
El găsi gestul teribil de obosit şi îşi spuse că pe femeie o 
aştepta un drum lung alături de Pammy cea veselă, mai ales 
că nu era nici urmă de un domn Andreeson. 

— Aţi văzut-o pe Willa? întrebă el. 

— S-a dus, răspunse ea şi arătă spre uşa deasupra căreia 
scria SPRE AUTOBUZ, SPRE TAXIURI, SUNAŢI ÎNAINTE 
FOLOSIND TELEFONUL PUBLIC PENTRU A VERIFICA DE 
CAMERE LIBERE LA HOTEL. 

Biggers îşi făcu apariţia, şchiopătând în direcţia lui. 

— Eu aş evita să ies în lumea largă. Doar dacă nu eşti 
înarmat cu o puşcă puternică. Sunt lupi. l-am văzut. 

— Am cunoscut o fată, o chema Willa, fredonă Pammy. O 
durea capul şi a luat pilula. 

Se prăbugşi la podea, hohotind de râs. 

Biggers, vânzătorul ambulant, nu aşteptase un răspuns. 
Şchiopăta înapoi de-a lungul gării. Umbra lui se alungi, se 
scurtă în bătaia tuburilor fluorescente din tavan, apoi se 
alungi din nou. 

Phil Palmer stătea sprijinit în prag, sub anunţul despre 
autobuz şi taxiuri. Era un agent de asigurări ieşit la pensie. El 
şi soția lui erau în drum spre Portland. Planul era de-a sta o 


vreme cu fiul lor mai mare şi soția acestuia, însă Palmer le 
mărturisise lui David şi Willei că Helen probabil nu avea să se 
mai întoarcă niciodată în Est. Pe lângă Alzheimer, suferea de 
cancer. Willa numise asta superofertă. Când David îi spusese 
că era puţin cam crudă, Willa îl privise, dăduse să zică ceva, 
apoi se limitase să scuture din cap. 

Acum Palmer întrebă, cum făcea întotdeauna: 

— Hei, ţâcă... alo pipă? 

La care David răspunse, cum făcea întotdeauna: 

— Nu fumez, domnule Palmer. 

Şi Palmer încheie: 

— Doar te tachinez, puştiule. 

Când David păşi afară pe peronul de beton, unde pasagerii 
care coborau din tren aşteptau autobuzul spre Crowheart 
Springs, Palmer se încruntă. 

— Nu-i o idee bună, tinere prietene. 

Ceva - putea să fie un câine mare, dar probabil nu era - 
scoase un urlet de cealaltă parte a gării, unde salvia şi 
grozama creşteau aproape până la şine. 1 se alătură un al 
doilea glas, creând armonie. Se stinseră împreună. 

— Vezi ce zic, bombonică? 

Şi Palmer zâmbi ca şi când ar fi invocat urletele acelea doar 
ca să-şi demonstreze ideea. 

David se întoarse, jacheta lui uşoară fâlfâindu-i pe corp în 
bătaia vântului tăios, şi porni pe scări în jos. Se mişcă repede, 
înainte să se poată răzgândi, şi doar prima treaptă fu într- 
adevăr greu de coborât. După aceea se gândi doar la Willa. 

— David, spuse Palmer, acum fără sarcasm, fără glumă. N- 
o face. 

— De ce nu? Ea a făcut-o. Pe deasupra, lupii sunt într- 
acolo. Arătă cu degetul mare peste umăr. Dacă asta or fi. 

— Sigur că asta sunt. Şi nu, probabil că nu te vor ataca - 
mă îndoiesc că sunt foarte înfometați în perioada asta a 
anului. Nu are însă rost să petreceți amândoi Dumnezeu ştie 
cât timp în mijlocul pustiului doar pentru că ei i s-a făcut dor 
de luminile oraşului. 

— Am impresia că nu înţelegi - e iubita mea. 


— Îţi voi spune un adevăr dur, prietene: Dacă ea s-ar fi 
considerat cu adevărat iubita ta, n-ar fi făcut ce a făcut. Nu 
crezi? 

La început, David nu spuse nimic, deoarece nu era sigur ce 
credea. Probabil pentru că deseori nu vedea ce era chiar în fața 
ochilor lui. Aşa spusese Willa. Într-un târziu, se întoarse cu 
fața la Phil Palmer, care stătea sprijinit în pragul uşii, 
deasupra lui. 

— Cred că nu se face să-ți laşi logodnica în mijlocul 
pustiului. Asta cred. 

Palmer suspină. 

— Mai că-mi vine să sper că o arătanie d-aia se va hotări să 
te muşte de curul tău de orăşean. Poate te-ai mai deştepta 
puțin la cap. Micuţei Willa Stuart nu-i pasă decât de ea, şi 
toată lumea vede asta, mai puţin tu. 

— Dacă trec pe lângă un Nite Owl sau un 7-Eleven, vrei să- 
ți iau un pachet de ţigări? 

— De ce pizda mă-sii nu? zise Palmer. Apoi, tocmai când 
David trecea peste cuvintele PARCARE INTERZISĂ ZONĂ TAXI 
vopsite pe strada goală, fără trotuar: David! 

David se întoarse pe loc. 

— Autobuzul nu mai trece pe aici decât mâine şi sunt cinci 
kilometri până în oraş. Aşa scrie pe peretele din spate al 
ghişeului de informaţii. Asta înseamnă zece kilometri, dus- 
întors. Pe jos. Îţi ia două ore, iar asta fără a pune la socoteală 
cât îți va lua ca să o găseşti. 

David ridică mâna în semn că a auzit, dar merse mai 
departe. Vântul bătea dinspre munţi şi era rece, însă lui îi 
plăcea cum îi făcea hainele să fluture şi îi sufla părul pe spate. 
La început fu atent la lupi, scrutând o margine a drumului şi 
apoi pe cealaltă, dar când nu văzu nimic, gândurile i se 
întoarseră la Willa. Şi într-adevăr, mintea nu-i mai hoinărise 
în altă parte de a doua sau a treia oară de când fusese cu ea. 

Începuseră să-i lipsească luminile oraşului; aproape sigur 
că Palmer avea dreptate în privința asta, însă David nu credea 
că Willei nu-i păsa decât de ea însăşi. Adevărul era că pur şi 
simplu se săturase să aştepte cu o ceată de bătrâni posaci 


care se jeleau că vor întârzia ba la asta, ba la aia, ba la ailaltă. 
Oraşul din apropiere probabil că nu era cine ştie ce; totuşi, în 
mintea ei trebuie să fi reprezentat urma unei posibilități de 
amuzament, iar asta cântărise mai greu decât posibilitatea ca 
Amtrak să trimită o garnitură specială care să-i ia în lipsa ei. 

Şi unde, mai exact, s-ar fi dus ea în căutare de 
amuzament? 

El era sigur că nu existau adevărate cluburi de noapte în 
Crowheart Springs, unde gara nu era decât o baracă lungă şi 
verde pe peretele căreia, în roşu, alb şi albastru, scria 
WYOMING şi „STATUL EGALITĂŢII“. Nu erau cluburi de 
noapte, nu erau discoteci, însă fără îndoială erau baruri, iar el 
credea că ea s-ar mulțumi cu aşa ceva. Dacă nu se putea duce 
să danseze, avea să se ducă să asculte muzică la jukebox. 

Noaptea se lăsă şi stelele se răsfirară pe cer de la est la vest 
ca un voal cu paiete. Luna în primul pătrar se ridică între 
două creste şi rămase acolo, aruncând o lumină bolnăvicioasă 
peste porțiunea aceea de şosea şi terenul deschis de-o parte şi 
cealaltă a ei. Vântul şuiera pe la streşinile gării, însă acolo 
producea un vuiet straniu, deschis, aproape ca o vibraţie. Îl 
ducea cu gândul la cântecelul de şotron al lui Pammy 
Andreeson. 

Merse cu urechile ciulite la sunetul unui eventual tren în 
spatele său. Nu auzi nimic; auzi în schimb, când vântul se 
potoli, un clic-clic-clic slab, dar perfect distinct. Se întoarse şi 
văzu un lup stând cam la douăzeci de paşi în urma sa, pe linia 
întreruptă de demarcare a sensurilor de mers ale Route 26. 
Era aproape la fel de mare ca un vițel, cu blana mițoasă ca o 
căciulă rusească. Sub clarul lunii, aceasta părea neagră, iar 
ochii de-un galben-închis de urină. Văzu că David îl privea şi 
se opri. Deschise botul într-un rânțet şi începu să gâfâie, 
sunetul unui motor mic. 

Nu era timp să-i fie frică. Făcu un pas spre el, bătu din 
palme şi strigă: 

— Pleacă de aici! Pleacă acum! 

Lupul se întoarse pe loc şi fugi, lăsând după el un morman 
de excremente aburinde pe Route 26. David rânji, izbutind să 


nu râdă cu voce tare; credea că asta ar fi însemnat să-şi 
forțeze norocul. Se simțea deopotrivă speriat şi absurd, 
complet relaxat. Se gândea să-şi schimbe numele din David 
Sanderson în Sperietorul de Lupi. Ar fi fost un nume dat naibii 
pentru un banchet de investiții. 

Atunci râse puţin - nu se putu controla - şi se întoarse din 
nou spre Crowheart Springs. De data aceasta merse nu doar 
uitându-se de la stânga la dreapta, ci şi peste umăr, însă 
lupul nu se întoarse. Îl vizită în schimb o certitudine că va 
auzi ţipătul garniturii speciale venind să-i ia pe ceilalți; 
porțiunea din trenul lor rămasă pe şine va fi fost dusă de la 
nodul feroviar şi în scurt timp călătorii care aşteptau în stație 
îşi vor relua drumul - soții Palmer, soții Lander, şchiopul 
Biggers, dănțuitoarea Pammy şi toți ceilalți. 

Ei, şi ce dacă? Amtrak le va ţine bagajele în San Francisco; 
măcar asta putea avea încredere că o vor face cum se cuvine. 
El şi Willa puteau găsi autogara din localitate. Compania 
Greyhound trebuie să fi descoperit Wyomingul. 

Întâlni în cale o cutie de Budweiser şi merse mai departe o 
vreme lovind-o cu piciorul. Apoi o lovi greşit, trimițând-o între 
ierburi, şi-n vreme ce cumpănea dacă să se ducă sau nu după 
ea, auzi zvon de muzică: o linie de bas şi ţiuitul unei chitare 
electrice, care lui întotdeauna i se păruse că sună ca nişte 
lacrimi cromate. Chiar şi-n cântecele vesele. 

Ea era acolo, asculta muzica aceea. Nu fiindcă era cel mai 
apropiat loc cu muzică, ci fiindcă era locul potrivit. Ştia asta. 
Aşa că lăsă cutia de bere în pace şi porni spre sunetul chitarei 
electrice, tenişii lui ridicând în aer praf pe care vântul îl purta 
departe. Urmă sunetul unui set de tobe, apoi o săgeată roşie 
de neon sub o firmă pe care scria doar 26. Ei, de ce nu? Doar 
aceasta era Route 26, în definitiv. Era un nume perfect logic 
pentru o tavernă. 

Avea două parcări, una în față, pavată şi ticsită de 
camionete şi maşini mici, majoritatea americane şi 
majoritatea vechi de cel puţin cinci ani, şi una în lateral, cu 
pietriş. În aceea, şiruri de semitrailere stăteau sub becuri cu 
sodiu care împrăştiau o lumină alb-albăstrie puternică. David 


putea deja auzi chitarele ritmică şi solo şi citi ce scria pe 
marchiza de deasupra uşii: DOAR ÎN SEARA ACEASTA THE 
DERAILERS 5 $ INTRARE. 

The Derailers?, gândi el. Ei, da” chiar că a nimerit formaţia. 

David avea o bancnotă de cinci în portofel, însă foaierul era 
gol. Dincolo de el, un ring mare, din lemn masiv, era doldora 
de cupluri care dansau lent, majoritatea purtând jeanşi şi 
cizme de cowboy şi strângându-se reciproc de fund în vreme ce 
formaţia îşi vedea de treabă cu „Wasted Days and Wasted 
Nights“. Era o interpretare zgomotoasă, lacrimogenă şi - din 
câte îşi dădea seama David Sanderson - perfect armonică. 
Mirosul de bere, transpirațţie, aftershave Brut şi parfum de la 
Wal-Mart îl lovi ca un pumn în nas. Râsetele şi conversațiile - 
până şi un iha! dezlănțuit din cealaltă parte a ringului de 
dans - erau ca nişte sunete auzite într-un vis pe care îl ai iar 
şi iar în anumite momente critice ale vieții: visul că eşti 
nepregătit la un examen important, visul că eşti gol în public, 
visul că eşti în cădere, visul în care te grăbeşti spre un colț 
într-un oraş străin, convins că soarta ta depinde de asta. 

David se gândi să pună bancnota de cinci dolari înapoi în 
portofel, apoi se aplecă în ghişeul de bilete şi-o lăsă să cadă pe 
masa de acolo, care era goală cu excepția unui pachet de 
Lucky Strikes aşezat pe un roman de Danielle Steel în ediţie de 
buzunar. După aceea intră în aglomerata sală principală. 

The Derailers atacară ceva alert şi dansatorii mai tineri 
începură să dea din cap ca nişte copii la un concert punk. În 
stânga lui David, două duzini sau mai bine de cupluri 
vârstnice începură să danseze în şiruri. Se uită mai bine şi 
observă că era de fapt un singur rând. Peretele din spate era 
din oglindă, făcând ringul de dans să pară de două ori mai 
mare decât era în realitate. 

Un pahar se sparse. 

— Eşti bun de plată, camarade! strigă vocalistul în vreme 
The Derailers executau porțiunea instrumentală şi dansatorii 
îi aplaudară vorbele, care probabil că păreau relativ spirituale, 
cugetă David, dacă aveai suficientă tequila la bord. 


Barul era în formă de potcoavă şi deasupra lui, în neon, 
plutea o replică a Wind River Range. Era roşu, alb şi albastru; 
în Wyoming, culorile astea păreau a fi la mare preț. Un panou 
luminos, în aceeaşi gamă de roşu, alb, albastru, proclama TE 
AFLI ÎN ȚARA LUI DUMNEZEU, CAMARADE. Era flancat de 
logoul Budweiser în stânga şi de cel al Coors în dreapta. 
Mulțimea care aştepta să fie servită era aşezată pe patru 
rânduri. Un trio de barmani în cămăşi albe şi veste roşii 
manevrau shakere de cocteil aidoma unor revolvere. 

Localul era mare cât un hambar - probabil că înăuntrul lui, 
zbenguindu-se, erau cinci sute de oameni —, însă el nu-şi făcea 
probleme cu găsitul Willei. Libidoul meu e activat, gândi tăind 
un colț al ringului de dans, aproape dansând el însuşi în timp 
ce făcea slalom printre diverşi cowboy şi cowgirl rotitori. 

Dincolo de bar şi de ring era un salon întunecat şi mic, cu 
separeuri cu pereți despărțitori înalți. Majoritatea erau 
ocupate de grupuri de câte patru, de regulă cu câte o halbă 
sau două care să-i țină alimentați. Reflexiile în peretele de 
oglindă transformau fiecare grup de patru în opt. Doar un 
singur separeu nu era complet plin. Willa şedea singură, 
rochia ei cu guler înalt şi imprimeuri florale părând nelalocul 
ei printre toți acei jeanşi Levi's, fuste de dril şi cămăşi cu 
nasturi perlați. Nu-şi luase nici ceva de băut, nici de mâncat - 
masa era goală. 

Nu-l văzu la început. Era cu ochii la dansatori. Era rumenă 
la față şi avea gropițe adânci la colțurile gurii. Părea la 
kilometri distanță de locul acela, însă el niciodată n-o iubise 
mai mult. Aceasta era Willa în pragul zâmbetului. 

— Bună, David, spuse ea când el se strecură alături. 
Speram să vii. M-am gândit că o vei face. Nu-i aşa că formaţia 
aia cântă foarte bine? Sunt atât de zgomotoşi! 

Aproape trebuia să strige ca să se facă auzită, iar David 
observă că şi asta-i plăcea fetei. Şi după ce-i aruncă o privire 
scurtă, întoarse ochii spre dansatori. 

— Da” ştiu că le au cu muzica, zise el. Şi le aveau. Simţea 
că-l fură şi pe el, în ciuda anxietăţii care se întorsese. Acum, 


că o găsise, îşi făcea din nou griji că vor pierde trenul ăla 
nenorocit. Vocalistul seamănă la glas cu Buck Owens. 

— Da? Willa se uită la el, zâmbind. Cine-i Buck Owens? 

— N-are importanță. Ar trebui să ne întoarcem la gară. 
Doar dacă, desigur, nu vrei să mai rămâi abandonată aici o zi. 

— Asta s-ar putea să nu fie atât de trist. Îmi place într-un 
fel lo... uau, ai grijă! 

Un pahar descrise o boltă peste ringul de dans, scânteind 
scurt verde şi auriu în luminile scenei, şi se făcu țăndări 
undeva afară din câmpul vizual. Se iscară chiote şi câteva 
aplauze - Willa aplauda şi ea —, însă David văzu un cuplu de 
zdrahoni cu tricouri pe care erau imprimate cuvintele 
SECURITATE şi SERENITATE apropiindu-se de locul 
aproximativ din care fusese lansat proiectilul. 

— Ăsta-i genul de loc unde poţi paria că vei vedea patru 
bătăi cu pumnii în parcare înainte de ora unsprezece, zise 
David, şi deseori o cafteală generală înainte de ultima 
comandă. 

Ea râse, îndreptă degetele arătătoare spre el ca nişte 
pistoale. 

— Bun aşa! Vreau să văd! 

— lar eu vreau să ne ducem înapoi, spuse el. Dacă vrei să te 
distrezi în tavernele din San Francisco, te duc eu. Promit 
solemn. 

Ea-şi răsfrânse buza inferioară şi îşi scutură pe spate părul 
blond-nisipiu. 

— N-ar fi la fel. N-ar fi, şi tu ştii asta. În San Francisco, 
probabil că se bea... ştiu şi eu... bere macrobiotică. 

Asta îl făcu să râdă. Asemenea ideii unui bancher de 
investiții pe nume Sperietorul de Lupi, ideea berii macrobiotice 
era pur şi simplu prea deplasată. Anxietatea însă era 
prezentă, dincolo de râs; de fapt, nu alimenta oare râsul? 

— Vom lua o scurtă pauză şi ne vom întoarce, anunţă 
vocalistul, ştergându-şi fruntea. Beţi mai departe acum, şi 
ţineţi minte: eu sunt Tony Villanueva şi împreună suntem The 
Derailers. 


— Acum e momentul să ne ridicăm şi s-o ştergem, zise 
David şi o luă de mână. 

E] se strecură afară din separeu, numai că ea nu veni. Nu îi 
dădu însă nici drumul mâinii şi el se aşeză la loc, simțind un 
fior de panică. Îşi spuse că acum ştia cum se simte un peşte 
când înțelege că nu poate scuipa cârligul din gură, că acesta e 
înfipt bine de tot şi că dl Păstrăv va fi scos pe mal, unde se va 
zbate pentru ultima oară în viaţă. Îl privea cu aceiaşi ochi 
albaştri criminali şi cu aceleaşi gropițe adânci: Willa în pragul 
zâmbetului, viitoarea lui soţie, care citea romane dimineaţa şi 
poezie seara şi considera că ştirile de la TV sunt... cum spunea 
ea? Efemeride. 

— Uită-te la noi, rosti ea şi întoarse privirea de la el. 

Se uită şi el spre peretele de oglindă din stânga lor. Acolo, 
văzu un cuplu frumos de tineri de pe Coasta de Est, eşuați în 
Wyoming. În rochia înflorată, ea arăta mai bine decât el, însă 
bănuia că lucrul acesta va fi întotdeauna valabil. Se uită de la 
Willa-din-oglindă la cea aievea, cu sprâncenele ridicate. 

— Nu, uită-te din nou, îl îmboldi ea. Gropiţele erau la locul 
lor, doar că acum era serioasă - atât de serioasă pe cât putea 
fi în atmosfera aceea de petrecere, în tot cazul. Şi gândeşte-te 
la ce ţi-am spus. 

Îi stătea pe limbă să răspundă: Tu mi-ai spus multe lucruri 
şi mă gândesc la toate, însă acesta era răspunsul clasic al 
iubitului, adorabil şi esențialmente fără noimă. Şi fiindcă ştia 
la ce anume se referea ea, se uită din nou fără a scoate o 
vorbă. De data aceasta se uită cu adevărat, şi în oglindă nu 
era nimeni. Privea singurul separeu gol din 26. Se întoarse 
spre Willa uluit... şi totuşi cumva deloc surprins. 

— Te-ai gândit vreodată cum poate o femeie prezentabilă să 
stea aici sin-gură cuc când localul freamătă de energie? 
întrebă ea. 

El clătină din cap. Nu se gândise. La multe lucruri nu se 
gândise, cel puţin până acum. Când mâncase sau băuse ceva 
ultima dată, de pildă. Ori cât era ceasul, ori când fusese 
ultima dată zi. Nu ştia exact nici măcar ce se întâmplase cu el. 
Doar că Northern Flyer ieşise de pe şine şi acum, printr-o 


coincidență bizară, ei erau acolo şi ascultau o formaţie 
country-western numită... 

— Am lovit cu piciorul într-o cutie, spuse el. Venind încoace, 
am lovit cu piciorul într-o cutie. 

— Da, zise ea, şi ne-ai văzut în oglindă când te-ai uitat 
prima dată, nu? Per-cepţia nu este totul, însă percepția şi 
aşteptările împreună?... Făcu un semn cu ochiul, apoi se 
aplecă spre el. Sărutându-l pe obraz, sânul ei se apăsă pe 
brațul lui şi senzația fu încântătoare - categoric, senzaţia 
atingerii unui trup viu. Sărmanul de tine, David. Îmi pare rău. 
Ai fost totuşi curajos să vii. Nu credeam că o vei face, ăsta-i 
adevărul. 

— Trebuie să ne întoarcem şi să le spunem celorlalți. 

Fata strânse din buze. 

— De ce? 

— Pentru că... 

Doi bărbaţi cu pălării de cowboy conduseră două femei în 
jeanşi, cămăşi stil western şi părul prins în coadă, care 
râdeau, spre separeul lor. Apropiindu-se de el, pe chipul lor 
apăru o expresie identică de nedumerire - nu tocmai teamă - 
şi schimbară direcția, luând-o către bar. Ne simt prezența, 
gândi David. Ca o pală de aer rece care-i îndepărtează - asta 
suntem noi acum. 

— Pentru că asta e corect să facem. 

Willa râse. Un sunet reținut. 

— Mi-aminteşti de bătrânul care vindea fulgi de ovăz la TV. 

— Scumpa mea, ei cred că aşteaptă să vină un tren care să- 
i ia! 

— Ei, poate că trenul există! Se simţi pe dată înspăimântat 
de neaşteptata ei ferocitate. Poate e cel despre care se tot 
cântă, trenul din cântecelele gospel, trenul către mântuire, cel 
în care nu pot urca jucătorii de noroc şi hoinarii... 

— Nu cred că Amtrak face curse către rai, opină David. 
Spera să o facă să râdă, însă ea cobori privirea spre mâini 
aproape supărată şi el simți dintr-odată atingerea unei 
intuiții. Mai ştii ceva? Ceva ce ar trebui să le spunem? Ştii, 
nu-i aşa? 


— Nu ştiu de ce-ar trebui să ne deranjăm, când putem 
rămâne aici, zise ea. Şi oare irascibilitate era ceea ce i se citea 
în glas? El aşa credea. Aceasta era o Willa la care nu s-ar fi 
aşteptat niciodată. Oi fi tu niţel miop, David, dar măcar ai 
venit. Pentru asta te iubesc. 

Şi-l sărută din nou. 

— Am întâlnit şi un lup, spuse el. Am bătut din palme şi |- 
am speriat. Mă gândeam să-mi schimb numele în Sperietorul 
de Lupi. 

Willa îl privi un moment cu gura deschisă şi David avu timp 
să gândească: A trebuit să murim ca să o pot surprinde cu 
adevărat pe femeia pe care o iubesc. Apoi ea se lăsă pe 
spătarul tapițat al separeului, hohotind de râs. O chelneriță 
care trecea pe acolo scăpă zgomotos o tavă plină cu beri şi 
înjură colorat. 

— Sperietorul de Lupi! făcu Willa entuziasmată. Va trebui 
să-ți spun aşa în pat! „O, o, Sperietorule de Lupi, ce mare eşti! 
Ce mult păr ai!“ 

Chelnerița se uita la spuma de pe jos, înjurând în 
continuare ca un marinar în permisie pe uscat. Ţinându-se, în 
acelaşi timp, departe de acel singur separeu gol. 

David spuse: 

— Crezi că o mai putem face? Dragoste, adică? 

Willa îşi şterse lacrimile şi rosti: 

— Percepţie şi aşteptări, îți aminteşti? Împreună pot muta 
munţii din loc. Îi luă iarăşi mâna. Eu încă te iubesc şi tu încă 
mă iubeşti. Nu? 

— Păi, nu sunt eu Sperietorul de Lupi? întrebă el. 

Îi dădea mâna să glumească, deoarece simţurile lui nu 
puteau crede că era mort. Se uită pe după ea, în oglindă, şi 
văzu reflexia lor. Apoi doar a lui, mâna sa nemaiținând nimic. 
Apoi dispărură amândoi. Şi totuşi... el respira, simțea miros de 
bere şi whisky şi parfum. 

Un picolo venise de undeva şi o ajuta pe chelneriță să 
strângă mizeria. 

— Am avut impresia că leşin, o auzi David spunând. 


Oare acesta era genul de lucruri pe care le auzeai în viața 
de apoi? 

— Cred că o să merg înapoi cu tine, zise ea, dar nu rămân 
în gara aia anostă cu oamenii ăia anoşti, când există locul 
ăsta. 

— Bine, făcu el. 

— Cine-i Buck Owens? 

— O să-ţi spun totul despre el, vorbi David. Şi despre Roy 
Clark. Dar mai întâi îmi spui tu ce mai ştii. 

— De majoritatea dintre ei nici nu-mi pasă, zise ea, dar 
Henry Lander e simpatic. La fel şi soţia lui. 

— Nici Phil Palmer nu-i rău. 

Fata strâmbă din nas. 

— Pilula Phil. 

— Ce ştii, Willa? 

— O să vezi cu ochii tăi, dacă eşti atent. 

— N-ar fi mai simplu dacă... 

Aparent, nu. Fata se ridică până ce atinse marginea mesei 
cu coapsele şi arătă cu degetul. 

— Uite! Revine formaţia! 

Când el şi Willa se întoarseră pe drum, ţinându-se de mână, 
luna era la zenit. David nu înțelegea cum era posibil - 
stătuseră doar la primele două cântece după pauză - însă 
acolo era, plutea în înaltul cerului pe întinde-rea lui 
întunecată, presărată cu stele. Asta era tulburător, totuşi 
ceva îl tulbura şi mai abitir. 

— Willa, spuse, în ce an suntem? 

Ea căzu pe gânduri. Vântul îi flutura rochia aşa cum ar fi 
fluturat rochia oricărei femei în viaţă. 

— Nu-mi amintesc exact, zise ea într-un târziu. Nu-i aşa că 
e ciudat? 

— Ținând cont că nu-mi aduc aminte când am mâncat sau 
când am bătut un pahar cu apă ultima dată? Nu e foarte 
ciudat. Dar dacă ar fi să ghiceşti, ce ai spune? Repede, fără să 
te gândeşti. 

— O mie nouă sute... optzeci şi opt? 

David încuviinţă din cap. El, unul, ar fi spus 1987. 


— Era o fată la bar care purta un tricou pe care scria 
LICEUL CROW-HEART SPRINGS, PROMOŢIA '03. Şi dacă avea 
vârsta necesară pentru a intra într-un bar... 

— Atunci '03 trebuie să fi fost acum cel puţin trei ani. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Se opri. Nu poate fi 2006, Willa, 
nu-i aşa? Adică, secolul douăzeci şi unu? 

Înainte ca ea să poată răspunde, auziră un clic-clic-clic de 
gheare pe asfalt. De data aceasta nu doar o singură pereche; 
de data aceasta erau patru lupi în urma lor, pe şosea. Cel mai 
mare, stând în fața celorlalți, era cel care venise după David, 
când se îndrepta spre Crowheart Springs. Ar fi recunoscut 
blana aceea răpănoasă dintr-o mie. Ochii lui erau mai 
luminoşi acum. O semilună plutea în fiecare ca o lampă 
scufundată în apă. 

— Ne văd! strigă Willa într-un fel extatic. David, ne văd! Se 
lăsă într-un genunchi pe o linie albă a marcajului întrerupt 
dintre benzile de mers şi întinse mâna dreaptă. Scoase un 
cloncănit cu limba şi spuse: Aici, băiete! Haide! 

— Willa, nu cred că e o idee prea bună. 

Ea nu-i dădu atenţie, lucru perfect specific ei. Willa avea 
propriile idei despre lucruri. Ea voise să meargă de la Chicago 
la San Francisco cu trenul - deoarece, argumentase ea, voia să 
ştie cum e să te fuți în tren. Mai ales într-unul care gonea cu 
viteză şi se legăna puţin. 

— Haide, băiat mare, hai la mămica ta! 

Fiara cea mare veni, urmată de tovarăşa lui şi de cei doi... 
se numeau oare cârlani?... ai lor. Când lungi botul (şi toți 
dinţii aceia sclipitori) spre mâna subțire întinsă, luna îi umplu 
ochii perfect un moment, făcându-i argintii. Apoi, chiar înainte 
ca botul lui lung să atingă pielea ei, lupul scoase o serie de 
scâncete ascuţite şi sări înapoi atât de iute, încât pentru un 
moment stătu ridicat pe labele din spate, cu cele din față 
lovind aerul şi cu blana albă de pe burtă la vedere. Ceilalţi se 
împrăştiară. Fiara cea mare execută o rotire aproape în aer şi 
o zbughi între buruienile din dreapta drumului, continuând 
să scheaune, cu coada între picioare. Ceilalți îl urmară. 


Willa se ridică şi se uită la David cu o expresie de profundă 
suferință, imposibil de îndurat. El cobori privirea în pământ. 

— De asta m-ai adus aici, în întuneric, când eu ascultam 
muzică? îl chestionă ea. Ca să-mi arăţi ce sunt acum? De 
parcă eu n-aş şti! 

— Willa, îmi pare rău. 

— Nu încă, dar îţi va părea. Îl luă iar de mână. Haide, 
David. 

Acum, el riscă o privire. 

— Nu eşti supărată pe mine? 

— O, puţin... însă doar pe tine te am acum şi nu vreau să te 
pierd. 

La scurt timp după ce văzură lupii, David observă o cutie de 
Budweiser pe marginea drumului. Era aproape sigur că era 
cea pe care o lovise cu piciorul, purtând-o cu el, până când o 
lovise strâmb, trimițând-o între ierburi. Iat-o din nou, în 
poziția inițială... întrucât el n-o lovise nicicând cu piciorul, 
desigur. Percepția nu este totul. Willa spusese asta; totuşi, 
percepția şi aşteptările împreună?... Pune-le laolaltă şi te alegi 
cu orice-ți doreşte mintea, chiar şi cu o cană cu unt de 
arahide Reese's. 

Lovi cutia şi o trimise cu piciorul între buruieni, iar după ce 
trecură de locul acela, se uită înapoi şi ea tot acolo era, exact 
unde stătea de când cine ştie ce cowboy - poate în drum spre 
26 - o azvârlise pe geamul camionetei sale. Îşi aminti că în Hee 
Haw - serialul acela vechi în care jucau Buck Owens şi Roy 
Clark - obişnuiau să numească, în glumă, camionetele 
Cadillacuri pentru cowboy. 

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Willa. 

— Îţi spun mai târziu. Se pare că vom avea timp berechet. 

Se opriră în fața gării Crowheart Springs, ţinându-se de 
mână în clarul lunii asemenea lui Hansel şi Gretel în fața 
casei de turtă dulce. Lui David, vopseaua verde a clădirii 
lunguieţe i se părea că arată cenugşie în lumina lunii şi, chiar 
dacă ştia că WYOMING şi „STATUL EGALITĂȚŢI“ erau vopsite 
în roşu, alb şi albastru, cuvintele puteau fi de absolut orice 
culoare. Observă o foaie de hârtie, protejată de intemperii cu o 


folie de plastic, capsată pe unul dintre stâlpii ce flancau scările 
largi care duceau la uşile duble. Phil Palmer era tot acolo, 
sprijinit în prag. 

— Hei, țâcă! strigă Palmer spre ei. Ai o pipă? 

— Scuze, domnule Palmer, zise David. 

— Parcă spuneai că-mi aduci un pachet. 

— N-am întâlnit niciun magazin în drum, se justifică David. 

— Nu aveau ţigări acolo unde-ai fost, păpuşă? întrebă 
Palmer. 

Era genul de om care le spunea tuturor femeilor de-o 
anumită vârstă păpuşă; îți dădeai seama de asta doar 
uitându-te la el, aşa cum ştiai şi că dacă s-ar întâmpla să-ţi 
petreci timpul cu el într-o după-amiază zăpuşitoare de 
august, şi-ar lăsa pălăria pe spate ca să-şi şteargă fruntea şi 
ți-ar spune că de vină nu era căldura, ci umiditatea din aer. 

— Sunt sigură că aveau, răspunse Willa, dar mi-ar fi fost 
greu să le cumpăr. 

— Vrei să-mi spui de ce, dulceaţă? 

— Dumneata de ce crezi? 

Palmer îşi încrucişă însă braţele pe pieptul îngust şi nu 
spuse nimic. De undeva dinăuntru, soţia lui strigă: 

— Avem peşte la cină! Şi zi aşa, cin” să se abțină? Urăsc 
cum miroase locul ăsta! Biscuiţi! 

— Suntem morți, Phil, zise David. De aia. Fantomele nu pot 
cumpăra ţigări. 

Palmer îl privi preţ de câteva secunde şi, înainte să râdă, 
David văzu nu doar că bărbatul îl credea, ci că ştiuse asta de 
la început. 

— Am auzit multe motive pentru a nu aduce cuiva ceva ce 
ţi-a cerut, rosti el, însă aş zice că ăsta e cel mai cel. 

— Phil... 

Dinăuntru: 

— Peşte la cină! O, mama mă-sii! 

— lertaţi-mă, copii, spuse Palmer. Mă cheamă datoria. 

Şi plecă. David se întoarse spre Willa, gândindu-se că-l va 
întreba la ce altceva se aştepta, însă Willa studia anunţul 
afişat lângă scări. 


— Uită-te la asta, zise ea. Spune-mi ce vezi. 

La început nu văzu nimic, deoarece luna se reflecta în folia 
de plastic protectoare. Făcu un pas înainte, apoi unul la 
stânga, dând-o astfel pe Willa la o parte. 

— În partea de sus scrie SOLICITAREA INTERZISĂ DIN 
ORDINUL ŞERIFULUI ȚINUTULUI SUBLETTE, apoi ceva cu 
litere mici - bla-bla-bla - şi-n partea de jos... 

Ea îl înghionti cu cotul. Şi nu blând. 

— Nu te mai prosti şi uită-te bine, David. N-am chef să stau 
aici toată noaptea. 

Nu vezi nici ce ai în fața ochilor. 

Se întoarse cu spatele la gară şi scrută şinele de cale ferată 
care străluceau în bătaia lunii. Dincolo de ele era un lanț 
mare de rocă albă, cu partea superioară plată - aia de colea-i o 
terasă, camarade, iegzact ca-n filmele-alea vechi cu John 
Ford. 

Întoarse privirea spre anunţ şi se întrebă cum de putuse un 
bancher de in-vestiții baban şi rău ca Sperietorul de Lupi 
Sanderson confunda TRECEREA cu SOLICITAREA. 

— Scrie TRECEREA INTERZISĂ DIN ORDINUL ŞERIFULUI 
ȚINU -TULUI SUBLETTE, citi el. 

— Foarte bine. Şi sub bla-bla-bla, acolo ce scrie? 

La început, nu putu citi nimic din cele două rânduri de jos; 
la început, acele două rânduri cuprinseră doar simboluri 
ininteligibile, posibil fiindcă mintea lui, care refuza să creadă 
toate acestea, nu izbutea să găsească o traducere inofensivă. 
Aşa că se uită din nou spre şinele de cale ferată şi nu fu 
tocmai surprins să vadă că acestea nu mai străluceau în 
bătaia lunii; acum, oţelul era ruginit şi între traverse creşteau 
buruieni. Când întoarse iar capul, gara era o construcție 
majoritatea ţiglelor de pe acoperiş lipsă. NU PARCAŢI ZONĂ 
TAXI dispăruse de pe asfalt, care era crăpat şi plin de gropi. 
Încă se mai putea citit WYOMING şi „STATUL EGALITĂȚŢI“ pe 
peretele clădirii, însă acum cuvintele erau nişte fantome. Ca 
noi, gândi el. 


— Mai departe, zise Willa - Willa care avea propriile idei 
despre lucruri, Willa care vedea ce era în fața ochilor ei şi voia 
să vezi şi tu, chiar şi atunci când a vedea era un lucru crud. 
Acesta e ultimul tău test. Citeşte ultimele două rânduri de jos 
şi-apoi vom putea să ne vedem de treabă. 

El suspină. 

— Spune ACEASTĂ PROPRIETATE ESTE SECHESTRATĂ. Şi 
mai jos DEMOLARE PROGRAMATĂ ÎN IUNIE 2007. 

— Primeşti nota 10. Acum hai să vedem dacă mai vrea să 
vină cineva în oraş ca să-i ascultăm pe The Derailers. Îi voi 
spune lui Palmer să privească partea plină a paharului - nu 
putem cumpăra ţigări, dar oamenii ca noi nu trebuie să 
plătească bilet de intrare. 

Doar că nimeni nu voia să vină în oraş. 

— Cum adică suntem morți? De ce spune aşa o grozăvie? îl 
întrebă Ruth Lander pe David şi ceea ce-l rodea de moarte (un 
fel de a spune) nu era reproşul din vocea ei, ci expresia ochilor 
ei înainte să-şi lipească fața de umărul sacou-lui reiat al lui 
Henry. Deoarece şi ea ştia. 

— Ruth, spuse el, nu-ţi zic asta ca să te necăjesc... 

— Atunci, termină! strigă ea cu vocea înfundată. 

David văzu că toţi, mai puţin Helen Palmer, se uitau la el cu 
mânie şi ostilitate. Helen mişca afirmativ din cap şi bolborosea 
între soțul ei şi doamna Rhinehart, al cărei nume mic probabil 
era Sally. Stăteau în lumina fluorescentă în grupuleţe... doar 
că, atunci când el clipi, lumina fluorescentă se stinsese. 
Atunci, pasagerii abandonaţi rămaseră doar siluete vagi în 
lumina spartă a lunii ce reuşea să pătrundă printre 
scândurile cu care erau acoperite ferestrele. Soții Lander nu 
erau pe o bancă; şedeau pe o podea prăfuită, lângă o movilă 
mică de fiole de cocaină goale - da, cocaina aparent îşi găsise 
drumul şi până acolo, în ţara lui John Ford - şi se vedea un 
cerc şters pe un perete, nu departe de colțul unde Helen 
Palmer stătea pe vine şi bolborosea. Apoi David clipi din nou şi 
lumina fluorescentă reveni. La fel şi ceasul mare care acoperea 
cercul acela şters. 

Henry Lander spuse: 


— Cred c-ar fi mai bine să pleci acum, David. 

— Ascultă un minut, Henry, zise Willa. 

Henry întoarse privirea spre ea şi David citi fără probleme 
aversiunea de pe chipul său. Orice fărâmă de simpatie ar fi 
avut Henry pentru Willa Stuart acum dispăruse. 

— Nu vreau să ascult, grăi Henry. O supăraţi pe soția mea. 

— Da, făcu un bărbat gras cu şapcă Seattle Mariners pe 
cap. David credea că îl chema O'Casey. Ceva specific irlandez, 
cu apostrof, în orice caz. Ciocu' mic, fetiță! 

Willa se aplecă spre Henry şi Henry se trase puțin în spate, 
ca şi când respiraţia ei ar fi mirosit urât. 

— Singurul motiv pentru care i-am permis lui David să mă 
tragă înapoi aici este pentru că locul acesta va fi demolat! Ştii 
ce-i aia bilă de demolări, Henry? Sunt sigură că eşti destul de 
deştept ca să te prinzi de conceptul ăsta. 

— Fă-o să înceteze! plânse Ruth, cu vocea înfundată. 

Willa se aplecă şi mai tare; ochii ei ardeau puternic pe fața 
aceea îngustă, frumuşică. 

— Iar când bila de demolări va pleca şi camioanele vor duce 
de aici rahaturile care înainte alcătuiau stația asta - stația 
asta veche - voi unde veţi fi? 

— Lasă-ne în pace, te rog, spuse Henry. 

— Henry... îţi spun şi eu ce i-a spus corista arhiepiscopului: 
negarea nu-i un râu care curge în Egipt”. 

Ursula Davis, care o antipatizase pe Willa de la prima 
privire, făcu un pas înainte, cu bărbia ridicată. 

— Dă-te-n pizda mă-tii, jigodie încurcă-lume ce eşti. 

Willa se răsuci. 

— Nu pricepe niciunul dintre voi? Sunteţi morți, cu toții 
suntem morți, şi cu cât stăm mai mult într-un loc, cu atât ne 
va fi mai greu să plecăm altundeva! 

— Are dreptate, admise David. 

— Mda, şi dacă ar spune că luna e-o roată de brânză, tu ai 
spune caşcaval, rosti Ursula. Era o femeie înaltă, incredibil de 
frumoasă, la vreo patruzeci de ani. lartă-mi limbajul, dar ţi-a 
sucit mințile cu pizda ei ceva de speriat. 


Dudley scoase iarăşi nechezatul acela surprinzător şi 
doamna Rhinehart începu să îşi tragă nasul. 

— Voi doi supăraţi pasagerii. 

Acesta era Rattner, conductorul pirpiriu şi amărât. Aproape 
că nu scosese o vorbă până atunci. David clipi, în gară se lăsă 
din nou întunericul străpuns doar de lumina lunii pentru un 
moment, şi văzu că jumătate din capul lui Rattner lipsea. 
Restul feței lui fusese înnegrită de foc. 

— Vor demola locul ăsta şi voi nu veți mai putea merge 
nicăieri! strigă Willa. Nicăieri... în pizda mă-sii! Îşi şterse 
lacrimile de furie de pe obraji cu ambii pumni. De ce nu veniți 
în oraş cu noi? Vă arătăm noi drumul. Acolo măcar sunt 
oameni... şi lumini... şi muzică. 

— Mami, eu vreau să aud puţină muzică, zise Pammy 
Andreeson. 

— Linişte, o apostrofă mama ei. 

— Am şti dacă am fi morți, zise Biggers. 

— Aici te-a luat, fiule, spuse Dudley şi-i făcu un semn cu 
ochiul lui David. Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am ajuns să 
fim morți? 

— Nu... nu ştiu, răspunse David. 

Se uită la Willa. Willa ridică din umeri şi clătină din cap. 

— Vezi? făcu Rattner. A fost o deraiere. Se întâmplă... ei, 
voiam să spun tot timpul, dar nu-i aşa, nici chiar aici unde 
sistemul feroviar necesită muncă serioasă de reparație, dar 
din când în când, la câte un nod de cale ferată... 

— Am căzut, zise Pammy Andreeson. David se uită la ea, se 
uită cu adevărat şi, pentru un moment, văzu un cadavru cu 
părul ars complet, în zdrențele putrede ale unei rochițe. Şi-am 
căzut, şi-am căzut, şi-am căzut. Apoi... 

Scoase un sunet gros, gutural, împreună mâinile mici şi 
murdare, după care le depărtă iute: o explozie, în limbajul 
semnelor folosit de toți copiii. 

Păru că ar mai vrea să spună ceva, dar înainte să apuce, 
mama ei o plesni pe nepusă masă peste față, o plesni atât de 
tare încât dințişorii ei se văzură o clipă, dezgoliți într-un rânjet 
involuntar, şi de la colțul gurii îi sări saliva. Pammy se uită un 


moment în sus, şocată, nevenindu-i să creadă, după care 
izbucni într-un vaier strident, pe o singură notă, mult mai 
dureros la auz față de cântecelul ei pentru şotron. 

— Ce ştim noi despre minciună, Pamela? ţipă Georgia 
Andreeson, apucând-o pe copilă de braț. Degetele ei se 
afundară şi aproape dispărură. 

— Nu minte! zise Willa. Am ieşit de pe şine şi am căzut în 
defileu! Acum mi-aduc aminte, şi-ţi aduci aminte şi tu! Aşa-i? 
Aşa-i! Ţi se citeşte pe față! Ţi se citeşte pe față, futu-i mama ei 
de treabă! 

Fără a se uita în direcția ei, Georgia Andreeson îi arătă 
Willei degetul mijlociu. Cu cealaltă mână o scutura pe Pammy 
înainte şi înapoi. David văzu un copil mişcându-se într-o 
direcție, un cadavru carbonizat în cealaltă. Oare ce anume 
luase foc? Acum îşi amintea căderea, însă ce luase foc? Nu-şi 
aducea aminte; poate pentru că refuza să-şi aducă aminte. 

— Ce ştim noi despre minciună? strigă Georgia Andreeson. 

— Că e rea, mami! bolborosi copila. 

Femeia o trase în întuneric, fetița continuând să urle în 
felul acela monoton. 

După ele se lăsă un moment de tăcere - toţi ascultau cum 
Pammy era târâtă în exil -, după care Willa se întoarse spre 
David. 

— Îţi ajunge? 

— Da, spuse el. Hai să mergem. 

— Drum bun şi cale bătută, cin' vă prinde să vă fută! le ură 
Biggers cu o exuberanţă dementă şi Dudley izbucni în hohote 
pițigăiate de râs. 

David se lăsă condus de Willa spre uşile duble, unde Phil 
stătea sprijinit de canat, cu braţele încă încrucişate pe piept. 
Acolo, David îşi trase mâna din mâna Willei şi se duse la Helen 
Palmer, care şedea în colț şi se legăna înainte şi înapoi. Femeia 
ridică spre el doi ochi negri, năuciți. 

— Avem peşte la cină, zise ea pe un ton ca de şoaptă. 

— De asta nu-s sigur, spuse el, dar aveai dreptate despre 
mirosul locului ăstuia. Biscuiţi vechi şi infecți. Se uită îndărăt 
şi-i văzu pe ceilalți cum se holbau la el şi la Willa în 


semiîntunericul clarului de lună care putea fi lumină 
fluorescentă, dacă-ţi doreai asta cu destulă tărie. E mirosul pe 
care îl capătă locurile când stau mult timp închise, presupun, 
încheie el. 

— Mai bine şterge-o, mucea, zise Phil Palmer. Nimeni nu-i 
interesat de gogoşile tale. 

— Îmi dau seama, spuse David şi o urmă pe Willa în 
întunericul gonit de lună. 

În urma sa, ca o şoaptă tristă a vântului, o auzi pe Helen 
Palmer spunând: 

— Întâi aia, dup” aia astălaltă! 

Cu kilometrii parcurşi înapoi spre 26 se făcură paisprezece 
şi jumătate în total pentru noaptea aceea, însă David nu era 
câtuşi de puţin obosit. Bănuia că fantomele nu obosesc, la fel 
cum nu li se face foame ori sete. Pe lângă asta, era o altă 
noapte. Luna era plină acum, strălucea ca un dolar de argint 
în mijlocul cerului, iar parcarea din față de la 26 era goală. În 
cea cu pietriş din lateral, câteva trailere stăteau în pace şi 
unul huruia somnoros cu farurile de poziție aprinse. Acum, 
anunțul de pe marchiză spunea: ÎN WEEKENDUL ACESTA 
THE NIGHTHAWKS ADU-ŢI IUBITA ŞI SCOATE BANUL NU 
UITA. 

— Frumos, zise Willa. Mă duci şi pe mine, Sperietorule de 
Lupi? Nu sunt eu oare iubita ta? 

— Eşti şi te duc, răspunse David. Întrebarea e ce facem 
acum. Pentru că taverna e închisă. 

— Intrăm oricum, desigur, spuse ea. 

— Precis e închis. 

— Nu şi dacă noi nu vrem să fie. Percepția, adu-ți aminte. 
Percepția şi aşteptările. 

El îşi aminti şi, când încercă uşa, aceasta se deschise. 
Mirosurile de birt erau încă prezente, amestecate acum cu izul 
plăcut al soluţiei de curățat cu aromă de pin. Scena era goală 
şi taburetele erau aşezate pe bar, cu picioarele în sus, însă 
replica din neon a Wind River Range lumina în continuare, fie 
deoarece conducerea o lăsase aprinsă după ora închiderii, fie 
pentru că aşa voiau el şi Willa să fie. Aceasta din urmă părea 


varianta cea mai probabilă. Ringul de dans părea foarte mare 
acum, că era gol, mai ales dublat de peretele-oglindă. Munţii 
de neon pâlpâiau cu susul în jos în adâncimile lui lucioase. 

Willa inspiră adânc. 

— Simt miros de bere şi parfum, spuse ea. Un miros intens. 
E încântător. 

— Tu eşti încântătoare, zise David. 

Ea se întoarse către el. 

— Atunci, sărută-mă, cowboy. 

O sărută acolo, la marginea ringului de dans, şi judecând 
după ce simțea el, faptul de-a face dragoste nu ieşea din 
discuție. Nicidecum. 

Ea îi sărută ambele colțuri ale gurii, apoi făcu un pas în 
spate. 

— Pune o monedă în tonomat, vrei? Am chef să dansez. 

David se duse la tonomatul de la capătul barului, introduse 
o monedă şi alese piesa D19 - „Wasted Days and Wasted 
Nights“, versiunea Freddy Fender. Afară, în parcare, Chester 
Dawson, care hotărâse să mai întârzie acolo câteva ore înainte 
să-şi reia drumul spre Seattle cu un transport de electronice, 
ridică fruntea, având impresia că auzea muzică, concluzionă 
că era doar parte a unui vis şi adormi la loc. 

David şi Willa se mişcară încet în jurul ringului gol, uneori 
reflectându-se în peretele-oglindă şi alteori nu. 

— Willa... 

— Linişte puţin, David. Iubita vrea să danseze. 

David tăcu. Îşi îngropă faţa în părul ei şi se lăsă purtat de 
muzică. Se gândi că vor rămâne acolo mai departe şi că, din 
când în când, oamenii îi vor vedea. 26 putea chiar să capete 
reputația că este bântuit, totuşi probabil că nu; oamenii nu se 
gândesc mult la fantome în timp ce beau, decât poate dacă 
beau singuri. Uneori, când aveau să închidă, barmanul şi 
ultima  chelneriță (cea cu vechime mai mare, cea 
răspunzătoare cu împărțitul bacşişurilor) poate vor avea 
neplăcuta senzație că sunt priviți. Uneori vor auzi muzică şi 
după ce muzica s-a oprit sau vor surprinde mişcare în oglinda 
de lângă ringul de dans sau în cea din salon. De regulă, doar 


cu colțul ochiului. David credea că ar fi putut ajunge în locuri 
mai bune, însă una peste alta, 26 nu era rău. Până la 
închidere era populat. lar muzica va cânta mereu. 

Se întrebă ce se va alege de ceilalți când bila de demolări le 
va distruge iluzia - şi asta era inevitabil să se întâmple. 
Curând. Se gândi la Phil Palmer încercând să-şi protejeze soția 
îngrozită de molozul care n-avea cum să o rănească, întrucât 
ea, la drept vorbind, nici nu era acolo. Se gândi la Pammy 
Andreeson ghemuită în brațele mamei ei, care ţțipa. La 
Rattner, conductorul blând la vorbă, spunând: „Rămâneți 
calmi, oameni buni“, pe un glas ce nu se putea auzi peste 
huruitul utilajelor uriaşe, galbene. Se gândi la vânzătorul 
ambulant de cărți, Biggers, încercând să alerge cu piciorul lui 
rănit, şchiopătând şi-n cele din urmă căzând la pământ, în 
vreme ce bila de demolări se avânta şi buldozerele mârâiau şi 
muşcau şi lumea se năruia. 

Îi plăcea să creadă că trenul lor va sosi înainte de asta - că 
forța aşteptărilor lor, combinate, îl va face să vină - însă nu 
era foarte convins de asta. Luă în calcul chiar şi ideea că şocul 
i-ar putea epuiza şi ei s-ar stinge pur şi simplu ca flacăra 
lumânării într-o pală puternică de vânt, însă nici de asta nu 
era convins. li vedea mult prea clar după plecarea 
buldozerelor, a camioanelor şi a excavatoarelor, stând lângă 
şinele de cale ferată ruginite, scoase din uz, în lumina lunii, în 
vreme ce vântul sufla dinspre poalele munților, tânguindu-se 
pe lângă terasele de stâncă şi rostogolind gheme de sorg. Îi 
vedea ghemuiți laolaltă sub un miliard de stele, în pustiu, 
aşteptând în continuare venirea trenului lor. 

— 'Ți-e frig? îl întrebă Willa. 

— Da... de ce? 

— Tremuri. 

— Poate e fiorul morţii, zise el. 

EI închise ochii şi dansară mai departe, împreună, pe ringul 
gol. Uneori apăreau în oglindă, dar când dispăreau, rămânea 
doar un cântec country ce răsuna într-o încăpere goală 
luminată de relieful unui lanţ muntos de neon. 


FATA DE TURTĂ DULCE 


1. Doar alergarea de viteză o ajuta 


După moartea fetiţei, Emily începu să alerge. La început 
doar până la capătul aleii, unde se oprea aplecată de spate, cu 
mâinile strângându-şi picioarele deasupra genunchilor, apoi 
până la capătul străzii, apoi tot drumul până la Kozy's Qwik- 
Pik, la poalele dealului. De acolo lua pâine sau margarină, 
poate o cutie de prăjituri Ho Ho sau Ring Ding, dacă nu-i 
venea altceva în minte. La început, înapoi venea la pas, însă 
mai târziu începu să alerge şi spre casă. În cele din urmă, 
renunță la dulciuri. Fu surprinzător de greu. Nu-şi dăduse 
seama că zahărul alina suferința. Ori poate că dulciurile 
deveniseră un fetiş. În orice caz, până la urmă le spusese pa 
pa prăjiturilor Ho Ho. Şi ele dispăruseră. Alergarea îi ajungea. 
Henry spunea că alergarea era un fetiş, iar ea presupunea că 
avea dreptate. 

— Ce părere are doctorul Steiner despre asta? întrebă el. 

— Doctorul Steiner spune să fug cât de mult pot, să pun în 
mişcare endorfinele. Nu-i suflase o vorbă despre alergare 
Susanei Steiner, nici măcar n-o mai văzuse de la 
înmormântarea lui Amy. A zis că mi-o va prescrie pe rețetă, 
dacă vrei. 

Emily reuşise mereu să-l ducă pe Henry de nas. Chiar şi 
după moartea lui Amy. Putem avea alt copil, spusese ea, stând 
alături de Henry în pat, în vreme ce el stătea întins acolo, cu 
gleznele încrucişate şi lacrimi şiroindu-i pe faţă. 

Îl liniştea şi asta era bine, totuşi nu avea să mai existe 
niciodată un copil, nu când exista riscul de a găsi presupusul 
nou-născut cenuşiu şi mort în leagăn. Nu mai voia să treacă 
prin inutilele manevre de resuscitare sau să strige în receptor, 
sunând la 911, şi operatorul să-i spună Coborâţi vocea, 
doamnă, nu înţeleg ce spuneţi. Henry însă nu trebuia să ştie 
asta şi ea era dispusă să-l aline, cel puţin la început. Ea 
credea că alinarea, şi nu pâinea, era sursa vieții. Poate că 


până la urmă va avea şi ea parte de puţină alinare. Până una- 
alta, născuse un copil defect. Asta era ideea. Nu voia să rişte 
ca nenorocirea să se repete. 

Apoi începuse să sufere de migrene. Din cele crâncene. Aşa 
că se dusese totuşi la un doctor, doar că fusese doctorul 
Mendez, medicul lor de familie, nu Susan Steiner. Mendez îi 
dăduse o rețetă pentru o chestie numită Zomig. La cabinetul 
lui Mendez ajunsese cu autobuzul, iar până la farmacia de 
unde luase medicamentul alergase. După aceea mersese în 
pas de jogging acasă - erau trei kilometri - şi când ajunsese 
acolo avea parcă o tijă de oțel înfiptă în lateral, între coastele 
de sus şi subsuoară. Nu se lăsase descurajată de asta. Era o 
durere care avea să dispară. În plus, era epuizată şi simţea că 
va putea dormi o vreme. 

Şi chiar dormise - toată după-masa. În acelaşi pat în care 
Amy fusese concepută şi-n care Henry plânsese. Când se 
trezise, văzuse cercuri fantomatice plutind în aer, semn sigur 
că o pândea una dintre ceea ce ea botezase Celebrele Migrene 
ale lui Em. Luase o pastilă dintre cele noi şi, spre surprinderea 
ei - aproape şoc - migrena făcuse cale întoarsă şi-o zbughise. 
Mai întâi în partea din spate a capului, apoi de tot. Îşi spuse 
că ar trebui să existe o astfel de pastilă pentru moartea unui 
copil. 

Îşi zise că trebuia să-şi exploreze limitele rezistenței şi 
bănuia că explorarea va fi una lungă. Nu departe de casa ei 
era un teren de sport cu pistă de alergări cu zgură. Începu să 
meargă acolo cu maşina dimineața devreme, imediat după ce 
Henry pleca la serviciu. Henry nu înțelegea treaba cu 
alergatul. Joggingul, sigur - multe femei făceau jogging. Să 
scape de cele două kilograme în plus de pe fund, să scape de 
centimetrul în plus de pe talie. Însă Em nu avea două 
kilograme în plus şi, pe deasupra, joggingul nu mai ajungea. 
Trebuia să alerge. Şi încă repede. Doar alergarea de viteză o 
ajuta. 

Parca la pista de alergări şi fugea până nu mai putea, până 
ce tricoul ei FSU fără mâneci era negru de transpirațţie în față 
şi în spate şi ea se împleti-cea şi uneori vărsa de oboseală. 


Henry află. O văzuse cineva alergând de una singură la opt 
dimineața şi-i spusese. Purtară o discuţie despre asta. 
Discuţia escaladă într-o ceartă ca de sfârşit de căsnicie. 

— E un hobby, zise ea. 

— Jodi Anderson a spus că ai fugit până ai căzut la 
pământ. S-a temut că ai făcut atac de cord. Ăsta nu-i hobby, 
Em. Nu-i nici măcar fetiş. E obsesie. 

Şi o privi cu reproş. Avea să mai treacă puţin până să ia 
cartea şi să o arunce în el, însă acela fusese momentul de 
cotitură. Privirea aceea acuzatoare. N-o mai putuse îndura. 
Cu fața lui lungă, era ca şi când ar fi avut o oaie în casă. M- 
am măritat cu o ţurcană, îşi spunea ea, şi acum, toată ziua 
bună ziua, nu aud decât bee-bee-bee. 

Încercă totuşi încă o dată să înțeleagă ceva ce ştia în 
adâncul inimii că nu poate fi înțeles. Exista un mod magic de 
gândire; exista totodată un mod magic de acțiune. Alergarea, 
de pildă. 

— Maratoniştii aleargă până cad la pământ, zise ea. 

— Ai cumva de gând să participi la un maraton? 

— Poate. 

Îşi feri însă privirea. Se uită pe geam, la aleea din fața casei. 
Aleea o chema. Aleea ducea la trotuar, iar trotuarul ducea la 
lumea largă. 

— Nu, rosti el. Nu vei participa la un maraton. Nu ai de 
gând să participi la un maraton. 

Îi trecu prin gând - cu sentimentul acela de revelaţie 
sclipitoare pe care ţi-l dă evidenţa - că aceasta era esenţa lui 
Henry, apoteoza de căcat a lui Henry. În cursul celor şase ani 
ai căsniciei lor, el fusese perfect conştient ce gândea, simțea, 
plănuia ea. 

Te-am alinat, îşi spuse ea - nu cu furie încă, dar începând 
să fie furioasă. Zăceai acolo în pat, smiorcăindu-te, şi eu te- 
am alinat. 

— Alergatul este clasica reacție psihologică la durerea pe 
care o simți, spunea el în acelaşi mod serios al său. Asta se 
numeşte sustragere. Dar, scumpa mea, dacă nu simți 
durerea, nu vei putea fi niciodată... 


Şi acela fu momentul în care apucă cel mai apropiat obiect, 
care din întâmplare era un exemplar necartonat al The 
Memory Keeper's Daughter. Aceasta era o carte pe care o 
încercase şi o abandonase, însă pe care o recuperase Henry şi 
acum era la trei sferturi din ea, judecând după semnul de 
carte. Până şi gusturile lui de lectură sunt ale unei ţurcane, 
gândi ea şi o aruncă spre el. Cartea îl lovi în umăr. Elo privi 
cu ochi mari, şocați, apoi dădu să o prindă. Probabil doar să o 
îmbrăţişeze, dar cine ştia? Cine să mai ştie ceva? 

Dacă s-ar fi întins un moment mai devreme, poate ar fi 
apucat-o de braţ sau de încheietură sau poate doar de spatele 
tricoului. Momentul acela de şoc însă îl descumpăni. Rată şi 
ea o rupse la fugă, încetinind pasul doar cât să înşface borseta 
de prins la şold de pe masa de lângă uşa principală. De-a 
lungul aleii, pe trotuar. Apoi pe deal în jos, unde pentru scurt 
timp împinsese un cărucior împreună cu celelalte mame care 
acum o ocoleau. De data aceasta nu avea deloc intenţia să se 
oprească ori măcar să încetinească ritmul. Îmbrăcată doar în 
pantaloni scurți, tenişi şi un tricou pe care scria SALVEAZĂ 
MAJORETA, Emily alergă în lumea largă. Se încinse cu 
borseta la mijloc şi închise clema în timp ce se năpustea pe 
deal în jos. Ce simțea? 

Euforie. Extaz curat. 

Alergă spre centrul oraşului (trei kilometri, douăzeci şi două 
de minute), neoprindu-se nici măcar când semaforul era pe 
roşu; când se întâmpla asta, alerga pe loc. Doi băieţi într-un 
Mustang decapotat - vremea tocmai începea să permită 
mersul cu maşina decapotată - o depăşiră la colțul Main cu 
Eastern. Unul fluieră. Em îi arătă degetul mijlociu. El râse şi 
aplaudă, iar Mustangul acceleră pe Main în jos. 

Nu avea mulți bani lichizi, dar avea două cărți de credit. 
Cea American Express era mai importantă, întrucât cu ea 
putea obține cecuri de călătorie. 

Înţelese că nu se va întoarce acasă o vreme. lar când 
înțelegerea acestui fapt provocă un sentiment de uşurare - 
poate chiar un freamăt pasager - în loc de tristeţe, bănui că 
nu era o treabă temporară. 


Intră în hotelul Morris cu gândul să folosească telefonul, 
apoi decise pe moment să ia o cameră. Aveau ceva doar pentru 
o noapte? Aveau. Îi dădu recepţionerului cardul AmEx. 

— Am impresia că nu veți avea nevoie de hamal, rosti 
recepționerul, observându-i pantalonii scurți şi tricoul. 

— Am plecat pe fugă. 

— Înţeleg. 

Vorbise pe un ton care spunea că nu înțelegea deloc. Ea luă 
cheia pe care bărbatul i-o întinse pe masă şi străbătu grăbită 
holul larg către lifturi, împotrivindu-se impulsului de-a alerga. 


2. Am impresia că plângi 


Voia să-şi cumpere nişte haine - vreo două fuste, vreo două 
cămăşi, două perechi de jeanşi, o altă pereche de pantaloni 
scurți - dar înainte de cumpărături avea de dat telefoane: unul 
lui Henry şi unul tatălui ei. Tatăl ei era în Tallahassee. Decise 
că era mai bine să-l sune întâi pe el. Nu-şi amintea numărul 
de la biroul lui de la parcul auto, însă memorase numărul de 
mobil. Răspunse după primul ţârâit. Ea auzi motoare turate 
în fundal. 

— Em! Cum eşti? 

Asta ar fi trebuit să fie o întrebare complexă, dar nu era. 

— Sunt bine, tată. Doar că sunt la hotelul Morris. Cred că l- 
am părăsit pe Henry. 

— Pentru totdeauna sau doar aşa, de încercare? 

Nu părea surprins - lua lucrurile uşor; iubea asta la el - 
numai că sunetul de motoare turate mai întâi se estompă, 
apoi se stinse complet. Şi-l imagină intrând în birou, 
închizând uşa, poate luând de pe masa aglomerată fotografia 
ei. 

— Nu-mi dau seama încă. În momentul de față nu arată 
prea bine. 

— Despre ce a fost vorba? 

— Despre alergat. 

— Despre alergat? 

Ea suspină. 


— Nu tocmai. Ştii cum uneori ceva e despre altceva? Sau 
despre o grămadă de alte cevauri? 

— Copilul. 

Tatăl ei nu-i spusese Amy de când fetița murise în leagăn. 
Acum era mereu doar copilul. 

— Şi felul cum reacționez eu la asta. Adică nu aşa cum ar 
vrea Henry. Am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să 
reacționez în felul meu. 

— Henry e un om bun, spuse tatăl ei, dar are felul lui de-a 
vedea lucrurile. Fără doar şi poate. 

Ea aşteptă. 

— Eu ce pot să fac? 

Îi spuse. El fu de acord. Ea ştia că va fi, însă doar după ce o 
va fi ascultat până la capăt. Partea cu ascultatul era cea mai 
importantă, iar Rusty Jackson era priceput la ea. Nu prin 
neatenţie ajunsese, dintr-unul dintre cei trei mecanici de la 
parcul auto, poate unul dintre cei mai importanţi patru 
oameni din campusul Tallahassee (şi asta nu o auzise din 
partea lui; el n-ar fi spus niciodată aşa ceva în fața ei sau a 
oricui altcuiva). 

— O trimit pe Mariette să deretice prin casă, spuse el. 

— Tată, nu e nevoie de asta. Pot face eu curat. 

— Dar vreau eu, insistă el. Era nevoie de mult de-o 
curățenie generală. Casa aia stă închisă de aproape un an. Nu 
prea mă mai duc în Vermillion de când a murit mama ta. Se 
pare că mereu mai găsesc câte ceva de făcut aici. 

Nici mama lui Em nu mai era Debra pentru el. De la 
înmormântare (cancer ovarian), era doar mama ta. 

Em aproape spuse: Eşti sigur că nu te deranjează?, însă 
asta spuneai doar atunci când un străin se oferea să-ți facă o 
favoare. Sau un alt fel de tată. 

— Te duci acolo să alergi? întrebă el. Ea auzi zâmbetul din 
vocea lui. Este plajă destulă pe care să alergi. Şi o bună 
bucată de drum, pe deasupra. Cum bine ştii. Şi nu va trebui 
să-ți faci loc cu coatele prin mulțime. De acum şi până în 
octombrie, în Vermillion e linişte şi pace. 


— Mă duc acolo să gândesc. Şi - cred - să pun capăt 
doliului. 

— Atunci, e în regulă, zise el. Vrei să-ţi rezerv eu zborul? 

— Mă descurc eu. 

— Sigur că te descurci. Emmy, te simţi bine? 

— Da, răspunse ea. 

— Am impresia că plângi. 

— Puţintel, recunoscu ea şi se şterse pe față. Totul s-a 
întâmplat foarte repede. 

Ca moartea lui Amy, ar fi putut adăuga. O făcuse ca o 
veritabilă domniță; nici măcar un pâs dinspre bebefon. leşi 
încet, nu trânti uşa, spunea deseori mama ei când Em era 
adolescentă. 

— Henry nu va veni acolo la hotel să te deranjeze, aşa-i? 

Em sesiză o uşoară, delicată, ezitare înainte ca tatăl ei să 
aleagă deranjeze, şi surâse în pofida lacrimilor, care oricum se 
cam epuizaseră. 

— Dacă întrebi dacă va veni să mă bată... ăsta nu e stilul 
lui. 

— Bărbatul uneori dezvoltă un stil diferit când soția lui îl 
părăseşte - fuge de-a dreptul. 

— Nu Henry, zise ea. Nu e omul care să facă necazuri. 

— Eşti sigură că nu vrei să vii înainte în Tallahassee? 

Ea pregetă. O parte din ea voia, dar... 

— Am nevoie de puţin timp singură. Înainte de orice altceva. 
Şi repetă: Totul s-a întâmplat foarte repede. 

Deşi bănuia că se acumula de un timp bun. Poate se afla 
chiar în ADN-ul căsniciei lor. 

— Prea bine. Te iubesc, Emmy. 

— Şi eu te iubesc, tată. Mulţumesc. (Înghiți.) Mult de tot. 

Henry nu făcu necazuri. Henry nici măcar nu întrebă de 
unde suna. Henry spuse: 

— Poate nu eşti singura care simte nevoia unei scurte 
separări. Poate aşa e cel mai bine. 

Ea se opuse pornirii - o izbi deopotrivă ca normală şi 
absurdă - de a-i mulțumi. Tăcerea păru a fi alegerea cea mai 


bună. Ce spuse el mai departe o făcu să se bucure că o 
alesese. 

— Pe cine-ai sunat să te ajute? Pe Regele Parcului Auto? 

De data aceasta, pornirea căreia i se opuse fu de a întreba 
dacă şi-a sunat şi el deja mama. Tactica dinte pentru dinte n- 
a rezolvat niciodată nimic. 

În schimb, spuse - pe un ton neutru, speră: 

— Mă duc în Vermillion Key. La casa tatei de acolo. 

— Bojdeuca de pe plajă. 

Aproape îl auzi cum pufnea. Asemenea prăjiturilor Ho Ho 
şi-a batoane-lor Twinkie, casele cu doar trei camere şi fără 
garaj nu intrau în sistemul ideologic al lui Henry. 

Em spuse: 

— Te sun când ajung acolo. 

O tăcere lungă. ŞI-l imagină în bucătărie, cu capul lipit de 
perete, strângând receptorul în mână destul de tare cât să i se 
albească încheieturile degetelor, luptându-se împotriva furiei. 
Datorită celor şase ani în mare parte buni de când erau 
împreună. Ea spera să izbândească. Dacă asta era într-adevăr 
ce se întâmpla. 

Când el vorbi apoi, părea calm, dar stors de puteri. 

— Ai cărțile de credit? 

— Da. Şi nu voi exagera cu ele. Dar vreau jumătatea mea 
din... 

Se întrerupse, muşcându-şi buza. Aproape că spusese fetiţei 
lor moarte copil, iar asta nu era bine. Poate era pentru tatăl ei, 
însă nu şi pentru ea. O luă de la capăt. 

— Jumătatea mea din banii pentru colegiu ai lui Amy, 
spuse. Nu sunt mulți, cred, totuşi... 

— Sunt mai mulți decât crezi, zise el. 

Începea să pară din nou nervos. Nu se apucaseră de strâns 
bani când se născuse Amy şi nici măcar când Em rămăsese 
gravidă, ci când începuseră să încerce. Încercaseră vreme de 
patru ani, iar pe când Emily în sfârşit zămislise, discutau 
despre tratamente de fertilitate. Sau adopţie. 

— Investițiile acelea n-au fost doar bune, au fost 
binecuvântate de Dumnezeu - mai ales acțiunile de software. 


Mort ne-a introdus în joc la momentul potrivit şi ne-a scos în 
clipa de glorie absolută. Emmy, doar nu vrei să iei ouăle din 
cuibarul ăla? 

lată cum îi spunea din nou ce voia ea să facă. 

— Îţi transmit adresa imediat ce o voi avea, zise ea. Fă ce 
doreşti cu jumătatea ta, dar transform-o pe a mea într-un cec. 

— Încă alergi, spuse el, şi chiar dacă tonul acela profesional, 
observațional, trezea în ea dorința ca el să fie acolo, astfel 
încât să poată arunca în el cu altă carte - una cartonată, de 
această dată —, păstră tăcerea. 

Într-un târziu, el suspină. 

— Ascultă, Em, o să lipsesc de acasă câteva ore. Vino şi ia-ţi 
hainele sau ce mai doreşti. Şi-ţi voi lăsa nişte bani pe comodă. 

Un moment, ea se simți tentată; apoi îi trecu prin gând că 
doar bărbaţii care se duceau la curve lăsau banii pe comodă. 

— Nu, spuse. Vreau să încep de la zero. 

— Em. Urmă o pauză lungă. Bănuia că el se lupta cu 
sentimentele şi gândul acesta o făcu să i se încețoşeze din nou 
privirea. Aici se sfârşesc lucrurile între noi, puştoaico? 

— Nu ştiu, răspunse ea, străduindu-se să-şi stăpânească 
vocea. E prea devreme să-mi dau seama. 

— Dacă ar fi să ghicesc, rosti el, aş spune că da. Ziua de azi 
dovedeşte două lucruri. Unul e că o femeie sănătoasă poate să 
alerge mult timp. 

— Te sun eu, zise ea. 

— Celălalt e că un copil viu e lipici pentru orice căsnicie. 
Unul mort e acid. 

Lucrul acesta era mai dureros decât orice altceva ar fi putut 
spune, deoarece o reducea pe Amy la o metaforă nesărată. Em 
nu putea face asta. Credea că niciodată nu o va putea face. 


«e Te sun eu, repetă şi închise. 


3. Vermillion Key dormita, aproape pustie 


Astfel, Emily Owensby alergă la capătul aleii, apoi pe deal în 
jos până la Kozy's Qwik-Pik şi apoi la terenul de sport al 


liceului Cleveland South. Alergă la hotelul Morris. Îşi lăsă 
căsnicia în urmă aşa cum o femeie îşi lasă în urmă sandalele 
când se hotărăşte s-o rupă de-adevăratelea la fugă. Apoi 
alergă (ajutată de Southwest Airlines) la Fort Myers, Florida, 
unde închirie o maşină şi conduse la sud spre Naples. 
Vermillion Key dormita, aproape pustie, în lumina toropitoare 
de iunie. Trei kilometri de drum se întindeau de-a lungul plajei 
Vermillion de la podul basculant până la aleea tatălui ei. La 
capătul aleii se ridica o bojdeucă nevopsită, o căscioară 
sărăcăcioasă cu acoperiş albastru şi obloane albastre scorojite 
pe dinafară, cu aer condiționat şi confortabilă pe dinăuntru. 

După ce opri motorul maşinii Nissan închiriate de la Avis, 
singurele sunete rămase fură valurile care se spărgeau pe 
plaja goală şi, undeva în apropiere, o pasăre panicată care ţipa 
Uh-oh! Uh-oh! iar şi iar. 

Em lipi fruntea de volan şi plânse cinci minute, eliberându- 
se de toată încordarea şi oroarea ultimei jumătăți de an. 
Încercând s-o facă, măcar. Nu era nimeni în preajmă care să o 
audă, în afară de pasărea uh-oh. Când în sfârşit termină, îşi 
dădu jos tricoul şi şterse totul: mucii, transpiraţia, lacrimile. 
Se şterse până la sutienul cel simplu, gri, sport. Apoi se 
apropie de casă, cu scoici şi bucăţi de coral scrâşnindu-i sub 
tenişi. Aplecându-se să ia cheia din cutia de bomboane 
Sucrets ascunsă sub piticul de grădină (simpatic, de altfel) cu 
pălărioara lui roşu-şters, îşi dădu seama că nu mai avusese o 
migrenă de peste o săptămână. Ceea ce era bine, ţinând cont 
că pastilele ei Zomig erau la mai bine de o mie cinci sute de 
kilometri distanţă. 

Cincisprezece minute mai târziu, îmbrăcată în pantaloni 
scurți şi o cămaşă veche de-a tatălui ei, alerga pe plajă. 

În următoarele trei săptămâni, viaţa ei deveni de-o 
simplitate desăvârşită. Bău cafea şi suc de portocale la micul 
dejun, mâncă uriaşe salate verzi la prânz şi devoră preparate 
Stouffer's la cină, de regulă macaroane cu brânză sau carne 
de vită prefiartă cu pâine prăjită - ceea ce tatăl ei numea căcat 
pe băț. Carbohidraţii îi prinseră bine. Dimineaţa, când era 
răcoare, alerga desculță pe plajă, aproape de apă, unde nisipul 


era tasat şi ud şi cel mai adesea fără scoici. După-amiaza, 
când era cald (şi deseori ploios), alerga pe drum, care era 
umbrit în cea mai bună parte. Uneori se uda până la piele. În 
acele rânduri, alerga mai departe prin ploaie, adesea 
surâzând, uneori chiar râzând, iar când se întorcea, se 
dezbrăca în hol şi arunca hainele ude în maşina de spălat, 
aflată - convenabil - la doar trei paşi de duş. 

La început alergă trei kilometri pe plajă şi un kilometru şi 
jumătate pe drum. După trei săptămâni, alerga patru 
kilometri şi jumătate pe plajă şi trei pe drum. Lui Rusty 
Jackson îi făcea mare plăcere să-şi numească ascunzătoarea 
Mica Bojdeucă Verde, după un cântec vechi sau altul. Se afla 
în extremitatea nordică şi în tot Vermillionul nu se mai găsea 
ceva asemănător; toate celelalte proprietăți fuseseră preluate 
de bogătaşi, de superbogătaşi şi, în extremitatea sudică, unde 
se găseau trei McConace, de supermegabogătaşi. Uneori, când 
alerga pe drum, pe Em o depăşeau camionete pline cu 
ustensile de grădinărit şi doar rareori maşini mici. Casele pe 
lângă care trecea erau toate încuiate, cu accesul pe alei 
ferecat, şi aşa aveau să rămână până cel mai devreme în 
octombrie, când proprietarii începeau să-şi facă rând pe rând 
apariția. Deprinse obiceiul să născocească nume pentru ele: 
cea cu coloane era Tara, cea din spatele gardului înalt de fier 
forjat era Club Fed, cea masivă din spatele zidului urât de 
beton gri era Cutia de Pilule. Singura mai mică, ascunsă în 
bună parte de palmieri pitici şi arborele călătorului, era Casa 
Trolilor - unde, îşi imagina ea, locuitorii din timpul sezonului 
subzistau cu prăjiturele „Casa Trolilor“. 

Pe plajă, vedea uneori voluntari de la Turtle Watch, şi-n 
scurt timp începu să-i salute pe nume. Ei îi răspundeau cu un 
„Salut, Em!“, iar ea alerga mai departe. Rareori mai era 
altcineva, deşi o dată un elicopter o atenționă sonor. Pasagerul 
- un tânăr - se aplecase afară şi fluturase din mână. Em 
răspunsese în acelaşi fel, cu fața mascată bine de umbra 
şepcii FSU “Noles. 

Îşi făcea cumpărăturile de la Publix, la opt kilometri nord pe 
U.S. 41. Deseori, pe drumul de întoarcere, se oprea la 


anticariatul lui Bobby Trickett, care era mult mai mare decât 
refugiul tatălui ei, însă rămânea totuşi o boj-deucă. De acolo 
îşi cumpăra vechi romane polițiste, în ediții de buzunar, de 
Raymond Chandler şi Ed McBain, cu paginile maro-închis la 
margine şi galbene în interior, emanând un miros dulce şi la 
fel de nostalgic ca vechiul Ford Caravan cu intarsii de lemn pe 
care îl zărise într-o zi rulând anevoie pe 41, cu două scaune de 
peluză legate pe acoperiş şi o placă de surf ca vai de lume 
ieşind pe trapa din spate. Romane de John D. MacDonald nu 
era nevoie să cumpere; tatăl ei avea întreaga colecţie stivuită 
pe rafturile bibliotecii din şipci portocalii. 

La sfârşitul lui iunie alerga zece şi uneori doisprezece 
kilometri pe zi, avea sânii doar cât nişte umflături mici, fundul 
aproape inexistent, şi umpluse două dintre rafturile goale ale 
tatălui ei cu cărți purtând titluri precum Dead City şi Six Bad 
Things. Nu dădea niciodată drumul la televizor seara, nici 
măcar pentru buletinul meteo. Bătrânul PC al tatei rămânea 
închis. Nu-şi cumpăra niciodată ziare. 

Tatăl ei o suna o dată la două zile, dar încetă să mai întrebe 
dacă nu vrea să „scape din jug“ şi să vină acolo, după ce ea îi 
spuse că-i va da de veste când va fi pregătită să-l vadă. Între 
timp, zise ea, nu avea porniri sinucigaşe (adevărat), nu era nici 
măcar deprimată (neadevărat) şi mânca. Rusty se mulțumea 
cu atât. Întotdeauna fuseseră sinceri unul cu celălalt. Ea ştia 
de asemenea că vara era o perioadă aglomerată pentru el - tot 
ce nu se putea face când plozii mişunau prin tot campusul 
(ceea ce el numea uzina) trebuia făcut între 15 iunie şi 15 
septembrie, când nu mai rămâneau pe acolo decât studenții 
estivali şi puţinele conferințe academice pe care le putea 
organiza administraţia. 

Totodată, avea o prietenă. Melody, aşa o cheama. Lui Em 
nu-i plăcea să abordeze subiectul - îi trezea un sentiment 
ciudat -, însă ştia că Melody îl făcea pe tatăl ei fericit, aşa că 
mereu se interesa de ea. Bine, răspundea invariabil tatăl ei. 
Mel radiază ca soarele. 

Într-un rând îl sună pe Henry şi într-un alt rând Henry o 
sună pe ea. În seara când o sună el, Em fu mai mult ca sigură 


că era beat. O întrebă din nou dacă s-a terminat totul între ei 
şi ea îi spuse din nou că nu ştie, chiar dacă asta era o 
minciună. Probabil o minciună. 

Noaptea dormea ca o femeie în comă. La început avusese 
vise urâte - retrăia iar şi iar dimineaţa în care o găsiseră pe 
Amy moartă. În unele vise, copilaşul ei se făcuse negru ca o 
căpşună stricată. În altele - acestea erau cele mai rele - o 
găsea pe Amy luptându-se după aer şi o salva făcându-i 
respiraţie gură la gură. Erau cele mai rele pentru că se trezea 
şi îşi dădea seama că Amy era de fapt moartă ca înainte. Se 
trezise din unul dintre aceste vise în timpul unei furtuni cu 
fulgere şi se strecurase goală din pat pe podea, plângând cu 
coatele proptite în genunchi şi cu palmele împingându-şi 
obrajii în sus într-un zâmbet, în vreme ce fulgerul scăpăra 
deasupra Golfului şi picta trecătoare desene albastre pe 
perete. 

Pe măsură ce se aşeză - explorând acele iluzorii limite ale 
rezistenței - visele fie încetară, fie se derulară mult dincolo de 
ochiul memoriei. Începu să se trezească simțindu-se nu atât 
înviorată, cât detensionată până în miezul ființei sale. Şi chiar 
dacă fiecare zi era în esenţă la fel ca ziua dinainte, fiecare 
începu să pară ceva nou - un ceva particular - în loc de 
extensia unui lucru vechi. Într-o zi se trezi conştientă că 
moartea lui Amy începuse să fie ceva ce se întâmplase în loc de 
ceva ce se întâmpla. 

Se decise să-i ceară tatălui ei să vină în vizită - şi să o 
aducă şi pe Melody, dacă voia. Avea de gând să le pregătească 
o cină frumoasă. Puteau rămâne peste noapte (ce naiba, doar 
era casa lui). Apoi începu să se gândească la ce voia să facă în 
privința adevăratei sale vieţi, cea pe care avea să o reia în 
scurt timp de cealaltă parte a podului basculant: ce voia să 
păstreze şi ce voia să abandoneze. 

Avea să-i telefoneze curând, se gândea. Într-o săptămână. 
Două, cel mult. Încă nu era momentul, dar nu mai era mult 
până atunci. Nu mai era mult. 


4. Nu-i un om prea plăcut 


Într-o după-amiază, nu cu mult după ce iulie deveni 
august, Deke Hollis îi zise că are companie pe insulă. EI îi 
spunea insulă, niciodată Key. 

Deke era un om muncit de cincizeci de ani - sau poate de 
şaptezeci. Era înalt şi zvelt şi purta o pălărie de pai veche, 
mototolită, care semăna cu un bol de supă întors invers. De la 
şapte dimineața şi până la şapte seara, el manevra podul 
basculant dintre Vermillion şi continent. Asta de luni până 
vineri. În weekend, „puştiul“ prelua comanda (puştiul în cauză 
având în jur de treizeci de ani). În unele zile, când Em alerga 
până la pod şi-l vedea pe puşti în locul lui Deke în bătrânul 
scaun de trestie din fața gheretei, citind Maxim sau Popular 
Mechanics în loc de The New York Times, îşi dădea seama cu 
uimire că a venit din nou ziua de sâmbătă. 

În această după-masă însă, la post era Deke. Canalul dintre 
Vermillion şi continent - pe care Deke îl numea şunț (şanţ, 
bănuia ea) - era pustiu şi întunecat sub cerul negru. Pe 
balustrada dinspre Golf a podului stătea un bâtlan, care fie 
medita, fie ochea peşti. 

— Companie? întrebă Em. Eu n-am nicio companie. 

— Nu la asta mă refeream. S-a întors Pickering. La 366? A 
adus cu el una dintre „nepoţelele“ lui. 

Deke punctă cuvântul nepoţele dându-şi ochii peste cap, 
ochi de-un albastru atât de şters, încât erau aproape incolori. 

— Eu n-am văzut pe nimeni, zise Em. 

— Nu, încuviință el. A traversat pe-aici în M'cedesul ăla 
mare şi roşu al lui acum cam o oră, pe când tu probabil că 
încă-ți legai şireturile la tenişi. Se aplecă în față peste ziar; 
acesta foşni pe pântecele lui plat. Em zări că rezolvase cam 
jumătate din careul de cuvinte încrucişate. Câte-o nepoţțică 
diferită în fiecare vară. Mereu tinere. Făcu o pauză. Uneori şi 
două nepoțele, una în august şi una în septembrie. 

— Nu-l cunosc, recunoscu Em. Şi n-am văzut niciun 
Mercedes roşu. 

Şi nu ştia nici care casă avea numărul 366. Casele în sine le 
observase, însă rareori dăduse atenţie cutiilor poştale. Cu 


singura excepţia, desigur, a numărului 219. Asta era cea care 
avea pe ea un şir de păsări cioplite. (Casa din spate era, cum 
altfel, Birdland.) 

— Mai bine aşa, zise Deke. De data aceasta, în loc să-şi dea 
ochii peste cap, lăsă în jos colțurile gurii, ca şi când ar fi simţit 
un gust rău. Le aduce aci cu M'cedesul, apoi le duce-napoi la 
St Petersburg cu barca lui. Un iaht mare şi alb. Playpen îi zice. 
A trecut de dimineață. Colţurile gurii lui executară iar 
mişcarea aceea. În depărtare, tunetul bubui. Nepoţelele au 
parte astfel de-un tur al casei, apoi de-o croazieră scurtă de-a 
lungul coastei şi nu-l mai vedem pe Pickering din nou decât în 
ianuarie, când se lasă frigul în Chicagoland. 

Em se gândi că era posibil să fi văzut de pe plajă, în timpul 
alergării ei de dimineață, o ambarcaţiune albă de agrement 
acostată, dar nu era sigură. 

— De-acu” într-o zi sau două - poate o săptămână -o să 
trimită doi indivizi şi unu” dintre ei o să ducă M'cedesul înapoi 
acolo unde-l ţine parcat. Aproape de aeroportul particular din 
Naples, îmi imaginez. 

— Trebuie că e foarte bogat, spuse Em. 

Aceasta era cea mai lungă discuţie pe care o purtase până 
acum cu Deke şi era interesantă, însă ea tot începu să fugă pe 
loc. În parte deoarece nu voia să i se relaxeze muşchii, cel mai 
probabil deoarece corpul ei îi dădea ghes să alerge. 

— Bogat ca Scrooge McDuck, totuşi am bănuiala că 
Pickering chiar îşi cheltuieşte banii. Probabil în moduri pe care 
Unchiul Scrooge nu şi le-a imaginat nicicând. I-a făcut dintr-o 
afacere cu computere, am auzit. (Ochii peste cap.) Nu aşa-i fac 
toți? 

— Presupun, zise ea, continuând să fugă pe loc. 

Tunetul îşi drese glasul cu niţel mai multă autoritate, de 
data aceasta. 

— Sunt sigur că abia aştepţi s-o iei din loc, însă vorbesc cu 
tine despre asta cu un motiv anume, rosti Deke. Îşi împături 
ziarul, îl puse lângă vechiul scaun de trestie şi trânti peste el 
cana cu cafea, în chip de prespapier. De regulă nu vorbesc aşa 
liber despre oamenii de pe insulă - mulți dintre ei sunt bogați 


şi n-aş face mulți purici dacă aş vorbi —, dar tu-mi placi, 
Emmy. Tu îţi vezi de ale tale şi nu eşti deloc înțepată. Pe 
deasupra, îmi place de tatăl tău. Eu şi cu el mai dăm câte-o 
bere pe gât, din când în când. 

— Mersi, spuse ea. Era mişcată. Şi când îi veni un gând în 
minte, surâse. Ţi-a cerut tata cumva să stai cu un ochi pe 
mine? 

Deke clătină din cap. 

— Deloc. N-ar face-o niciodată. Nu e stilul lui R.J. Ți-ar 
spune însă ce-ţi spun şi eu: Jim Pickering nu-i un om prea 
plăcut. Eu nu i-aş tăia calea. Dacă te invită înăuntru la un 
pahar de ceva ori şi numai la o cană de cafea cu el şi noua lui 
„nepoţică“, eu aş refuza. lar de-ar fi să-ți ceară să mergi cu el 
într-o croazieră, aş refuza categoric. 

— Nu mă interesează niciun fel de croazieră, spuse ea. Ce o 
interesa era să-şi termine treaba la Vermillion Key. Simţea că 
era aproape terminată. Şi-ar fi mai bine să mă întorc înainte 
să-nceapă ploaia. 

— Nu cred că-ncepe până la cinci, cel puţin, opină Deke. 
Deşi dacă mă înşel, cred că oricum n-ai păți nimic. 

Ea zâmbi din nou. 

— Şi eu cred la fel. Contrar părerii din popor, femeile nu se 
topesc în ploaie. Îi transmit tatei că l-ai salutat. 

— Chiar te rog. Se aplecă să-şi ia ziarul, apoi pregetă, 
uitându-se la ea pe sub pălăria aceea ridicolă. Totuşi, cum te 
simți? 

— Mai bine, răspunse ea. Mai bine cu fiecare zi. 

Se întoarse şi începu alergarea pe drum înapoi spre Mica 
Bojdeucă Verde. Ridică mâna din mers şi, când făcu asta, 
bâtlanul care stătuse cocoţat pe balustrada podului fâlfâi din 
aripi pe lângă ea, cu un peşte în ciocul lui lung. 

Trei şaizeci şi şase se dovedi a fi Cutia de Pilule şi pentru 
prima dată de la sosirea ei pe Vermillion, poarta era 
întredeschisă. Sau fusese oare între-deschisă şi atunci când 
trecuse în alergare pe lângă ea, îndreptându-se spre podul 
basculant? Nu-şi amintea - dar, desigur, începuse să poarte 


ceas la mână, un obiect butucănos cu afişaj digital mare, ca 
să se poată cronometra. Probabil că se uita la el în clipa aceea. 

Aproape că trecu fără să încetinească pasul - tunetul era 
mai aproape acum -—, însă nu purta tocmai o fustă de velur de 
o mie de dolari de la Jill Anderson, ci un simplu compleu de la 
Athletic Attic: şort şi tricou cu sigla Nike. Pe lângă asta, ce-i 
spusese lui Deke? Femeile nu se topesc în ploaie. Aşa că 
încetini, se răsuci şi trase cu ochiul. Din pură curiozitate. 

Credea că Mercedesul parcat în curte era un 450 SL, 
întrucât tatăl ei avea unul la fel, deşi era destul de vechi acum 
şi acesta părea nou-nouţ. Era roşu ca un măr candel şi 
caroseria lui scânteia, chit că cerul continua să se întunece. 
Portbagajul era deschis. Din el atârna o pleată lungă de păr 
blond. Părul era mânjit de sânge. 

Oare Deke spusese că fata adusă de Pickering era blondă? 
Aceasta fu prima ei întrebare, şi fu atât de şocată, atât de-al 
dracului de uluită, încât nu părea câtuşi de puţin 
surprinzătoare. Părea o întrebare absolut firească, iar 
răspunsul era că Deke nu spusese asta. Doar că fata era 
tânără. Şi o nepoţică. Dându-şi ochii peste cap. 

Tunetul hurui. Aproape direct deasupra ei, acum. Curtea 
era goală, cu excepția maşinii (şi-a blondei din portbagaj, să 
nu uite de ea). Casa părea pustie şi ea: sobră şi aducând mai 
mult ca oricând cu o cutie de pastile. Nici palmierii care se 
clătinau în jurul ei n-o puteau umaniza. Era prea mare, prea 
impunătoare, prea cenuşie. Era o casă urâtă. 

Lui Em i se păru că aude un geamăt. Trecu în fugă pe 
poartă şi străbătu curtea spre portbagajul deschis fără să mai 
stea pe gânduri. Se uită înăuntru. Nu fata de acolo gemuse. 
Ochii îi erau deschişi, însă fusese înjunghiată în cel puţin zece 
locuri şi avea gâtul tăiat de la o ureche la cealaltă. 

Em rămase cu privirea aţțintită înăuntru, prea şocată 
pentru a se mişca, prea şocată pentru a respira măcar. Apoi îi 
trecu prin gând că aceea era o fată moartă falsă, o recuzită de 
film. Chiar în timp ce raţiunea îi spunea că asta era o 
bazaconie, acea parte a ei specializată în raționare încuviința 
cu frenezie. Născocea chiar şi o poveste care să susțină ideea. 


Deke nu-l plăcea pe Pickering şi nici gusturile lui Pickering în 
materie de companioane? Ei, ghici ce, nici Pickering nu-l 
plăcea pe Deke! Aceasta nu era decât o glumă elaborată. 
Pickering urma să treacă podul cu portbagajul intenționat 
întredeschis, cu părul acela blond fals fluturând şi... 

Însă acum ieşeau mirosuri din portbagaj. Erau mirosuri de 
excremente şi sânge. Em întinse mâna şi atinse obrazul, sub 
un ochi holbat. Era rece, dar era piele veritabilă. O, Doamne, 
era piele de om. 

Se auzi un sunet în spatele ei. Un pas. Dădu să se întoarcă 
şi ceva îi căzu în cap. Nu simți durere, însă o lumină albă 
puternică păru să brăzdeze lumea. Apoi lumea se cufundă în 
întuneric. 


5. I se părea că încerca să se joace cu ea de-a 
şoarecele şi pisica 


Când se trezi, era legată cu bandă adezivă de un scaun într- 
o bucătărie mare plină de teribile obiecte din inox: chiuvetă, 
frigider, maşină de spălat, un aragaz ce părea să-şi aibă locul 
în bucătăria unui restaurant. Din partea din spate a capului 
veneau unde lungi şi lente de durere către partea din față, 
fiecare în parte parcă spunând Rezolvă asta! Rezolvă asta! 

La chiuvetă stătea un bărbat înalt şi zvelt, în pantaloni kaki 
şi un tricou Izod vechi, stil golf. Becurile fluorescente din 
bucătărie împrăştiau o lumină nemiloasă şi Em remarcă 
ridurile adânci, în evantai, de la colțurile ochilor lui, firele 
cărunte de la tâmple, deşi omul avea o tunsoare scurtă, 
cazonă. Estimă vârsta lui la cincizeci de ani. Se spăla pe braț 
în chiuvetă. Puțin mai jos de cot, părea să aibă o înțepătură. 

Bărbatul întoarse iute capul. Repeziciunea lui animalică îi 
produse un gol în stomac. Ochii săi erau de-un albastru mult 
mai viu decât ai lui Deke Hol-lis. Nu văzu în ei nimic ce să 
aducă a echilibru şi inima îi stătu în loc. Pe podea - acelaşi 
cenuşiu urât ca exteriorul casei, doar că era gresie şi nu beton 
- se vedea o dâră închisă la culoare, lucioasă, lată cam de 
douăzeci de centimetri. Em se gândi că probabil era sânge. [i 


era uşor să-şi imagineze părul blond al fetei lăsând urma în 
vreme ce Pickering o târa prin încăpere de picioare, spre o 
destinaţie necunoscută. 

— Ţi-ai revenit, zise el. Minunat. Straşnic. Crezi c-am vrut 
s-o omor? N-am vrut s-o omor. Avea un cuțit în şosetă, fir-ar 
mama ei! Am ciupit-o de braț, atâta tot. Păru să se gândească 
la asta şi, în acest timp, îşi tamponă tăietura neagră, plină de 
sânge, de sub cot cu un ghem de prosoape de hârtie. Bine, şi 
de țâță. Dar toate fetele se aşteaptă la asta. Sau ar trebui să 
se aştepte. Se cheamă PRE-ludiu. Sau, în cazul de față, CURV- 
ludiu. 

Desenă în aer ghilimelele cu arătătorul şi degetul mijlociu 
de la ambele mâini de fiecare dată. Lui Em i se părea că 
încerca să se joace cu ea de-a şoarecele şi pisica. Pe deasupra, 
lăsa impresia că e dus cu pluta. De fapt, în privința sănătății 
lui mintale lucrurile erau clare. Tunetul răsună în ceruri, 
zgomotos ca o mobilă grea scăpată pe jos. Em tresări - atât cât 
putea, legată fiind de un scaun de bucătărie —, însă bărbatul 
care stătea lângă chiuveta dublă de inox nu ridică ochii la 
sunet. Era ca şi când nici nu l-ar fi auzit. Ţinea buza de jos 
răsfrântă. 

— Aşa că i l-am luat. Şi atunci mi-am pierdut capul. 
Recunosc. Oamenii cred că sunt calmul întruchipat şi eu 
încerc să nu-i dezamăgesc. Chiar încerc. Încerc să nu-i 
dezamăgesc. Dar uneori îți mai pierzi capul. Asta nu înţeleg ei. 
Oricine şi-l pierde. Când împrejurările sunt favorabile. 

Ploaia se revărsa peste pământ ca şi când Dumnezeu ar fi 
tras apa în ceruri la WC-ul Său personal. 

— Cine s-ar putea gândi că eşti aici? 

— Mulţi. 

Răspunsul veni fără ezitare. 

Bărbatul străbătu încăperea ca un fulger. Fulger era 
cuvântul potrivit. Într-un moment era lângă chiuvetă, în 
următorul lângă ea şi o plesni peste față destul de tare încât s- 
o facă să vadă o explozie de puncte albe în fața ochilor. Acestea 
țâşniră prin cameră, trasând dungi luminoase aidoma unor 
cozi de cometă. Capul îi sări într-o parte. Părul îi zbură peste 


obraz şi, când îi plesni buza de jos, simţi că i se umple gura de 
sânge. Pielea pe interior fusese tăiată de dinți, şi încă adânc. 
Aproape până pe partea cealaltă, aşa i se părea. Afară, ploaia 
potopea. O să mor pe timp de ploaie, gândi Em. Dar nu credea 
asta. Poate că nimeni n-o crede, atunci când cuțitul chiar se 
apropie de os. 

— Cine ştie! 

Bărbatul stătea aplecat şi îi urla în față. 

— Mulţi, repetă ea şi cuvântul ieşi muţi, deoarece buza de 
jos era umflată. Şi simţi că i se revarsă pe bărbie în jos un 
pârâiaş de sânge. Totuşi, mintea nu i se umfla, în ciuda 
durerii şi-a fricii. Ştia că singura şansă de a rămâne în viață 
era să-l convingă pe omul acela că va fi prins dacă o va ucide. 
Sigur, avea să fie prins şi dacă îi dădea drumul, însă problema 
asta Em avea s-o rezolve mai târziu. Fiecare coşmar la timpul 
lui. 

— Muţţi! zise ea din nou, sfidător. 

Bărbatul se duse într-un suflet înapoi la chiuvetă şi când se 
înapoie avea un cuțit în mână. Unul mic. Foarte probabil cel 
pe care fata moartă îl scosese din şosetă. Puse vârful lui pe 
pleoapa inferioară a lui Em şi o trase în jos. În momentul 
acela, vezica ei cedă, dintr-odată, un singur jet. 

O expresie întru câtva afectată de dezgust strânse pe 
moment trăsăturile lui Pickering şi totuşi bărbatul reuşi să 
pară în acelaşi timp desfătat. O parte a minţii lui Em se 
minună cum poate o persoană să întrețină simultan două 
sentimente atât de opuse. Omul făcu jumătate de pas înapoi, 
însă vârful cuțitului nu se clinti. Continuă să-i împungă 
pielea, trăgându-i în jos pleoapa inferioară şi, totodată, 
împingându-i globul ocular uşor în sus în orbită. 

— Frumos, rosti el. Altă mizerie ce trebuie curățată. Nu c-ar 
fi ceva neaşteptat, totuşi. Nu. Cum se zice-n popor, e mai mult 
loc afară decât este înăuntru. Aşa se zice-n popor. Pickering 
râse de-a dreptul, un scheunat scurt, după care se aplecă în 
faţă, ochii lui albastru-viu sfredelind ochii ei căprui. Spune-mi 
o persoană care ştie că eşti aici. Nu sta pe gânduri. Nu sta pe 
gânduri. Dacă stai pe gânduri, voi şti că inventezi ceva şi-ţi voi 


scoate ochiul din orbită şi-l voi azvârli drept în chiuvetă. Pot 
face asta. Aşa că spune-mi. Acum. 

— Deke Hollis, spuse ea. 

Era un răspuns pripit, foarte pripit, însă ieşi pur şi simplu 
din reflex. Nu voia să-şi piardă ochiul. 

— Cine altcineva? 

Nu-i veni niciun nume - mintea ei era un gol infinit - şi îl 
credea că o ezitare o va costa ochiul stâng. 

— Nimeni, bine? strigă ea. 

Da, sigur că Deke ar fi de ajuns. Sigur că o singură 
persoană ar fi de ajuns, doar dacă omul acela nu era atât de 
nebun încât... 

Bărbatul retrase cuțitul şi, chiar dacă nu reuşi să vadă bine 
la periferia câmpului vizual, Em simţi o perlă mică de sânge 
apărând acolo. Nu-i păsa. Era pur şi simplu bucuroasă că 
încă mai are un câmp vizual. 

— Bine, făcu Pickering. Bine, bine, bun, bine. 

Se duse înapoi la chiuvetă şi aruncă în ea cuțitaşul. Em 
începu să se simtă uşurată. Apoi bărbatul deschise un sertar 
de lângă chiuvetă şi scoase un cuțit mai mare: unul lung, cu 
vârf ascuţit, de măcelar. 

— Bine. 

Se întoarse la ea. Din câte vedea, nu era pic de sânge pe 
Pickering, nici măcar un strop. Cum era posibil? Cât timp 
fusese inconştientă? 

— Bine, bine. Îşi trecu mâna liberă prin tunsoarea scurtă şi 
evident ridicol de scumpă. Firele reveniră ca nişte arcuri în 
poziția inițială. Cine-i Deke Hollis? 

— Paznicul de la podul basculant, spuse ea. Vocea îi era 
nesigură, unduitoare. Am vorbit cu el despre tine. De aceea m- 
am oprit să arunc o privire. O vizită o pală neaşteptată de 
inspiraţie. El a văzut-o pe fată! Nepoţica ta, a spus el! 

— Da, da, fetele se întorc întotdeauna cu barca, asta-i tot ce 
ştie. Altceva n-are habar. Ce băgăcioşi sunt oamenii! Unde-i 
maşina ta? Răspunde-mi acum sau te-alegi cu noua 
specialitate, o amputare de sân. O procedură rapidă, dar nu 
nedureroasă. 


— La Bojdeuca Verde! 

Altceva nu-i veni în gând să spună. 

— Asta ce-i? 

— Căscioara de la capătul insulei. E a tatălui meu. Avu 
încă o pală de inspiraţie. Şi el ştie că sunt aici! 

— Da, da. Asta nu părea să-l intereseze pe Pickering. Da, 
bine. Sigur, mare brânză. Vrei să spui că aici locuieşti? 

— Da... 

Bărbatul cobori privirea spre pantalonii ei scurți, acum de- 
un albastru mai închis. 

— Alergătoare, aşa-i? La asta, ea nu răspunse, însă lui 
Pickering nu păru să-i pese. Da, sută-n mie eşti o alergătoare. 
Uite ce picioare ai. 

Incredibil, bărbatul se îndoi de mijloc - ca făcând o 
reverență - şi sărută zgomotos şi lubric coapsa ei stângă, 
imediat sub tivul pantalonilor scurți. Când se îndreptă de 
spate, ea observă cu strângere de inimă că prohabul 
pantalonilor lui era împins în afară. Nu-i a bună. 

— Alergi încoace, alergi înapoi. 

Descrise iute cu lama cuţitului de măcelar un arc prin aer, 
ca un dirijor cu o baghetă. Era o mişcare hipnotică. Afară, 
ploaia continua să cadă tare. Aşa avea să cadă preț de 
patruzeci de minute, poate o oră, după care soarele avea să 
reapară. Em se întrebă dacă va mai fi în viață să-l vadă. Nu 
credea că va fi. Şi totuşi, asta era greu de crezut. Imposibil, de 
fapt. 

— Alergi încoace, alergi înapoi. Încoace şi înapoi. Uneori 
pierzi vremea cu bătrânul ăla cu pălărie de pai, dar cu nimeni 
altcineva. Em era speriată, însă nu destul cât să nu-şi dea 
seama că bărbatul nu i se adresa ei. Aşa-i. Cu nimeni 
altcineva. Pentru că nu mai e nimeni pe aici. Dacă vreunul 
dintre mocofanii care plantează copaci şi taie iarba pe aici te-a 
văzut în timpul alergărilor tale de după-masă, oare îşi va 
aminti? Îşi va aminti? 

Lama cuţitului balansa de la stânga la dreapta. El ţinea 
ochii pe vârful de oțel, părând că de asta ar fi depins 
răspunsul. 


— Nu, rosti el. Nu, şi-ţi spun de ce. Pentru că tu nu eşti 
decât o altă gringa bogată care aleargă să se menţină în 
formă. De-astea sunt peste tot. Le vezi zi de zi. Nebune după o 
viață sănătoasă. Tre' să-ţi faci loc cu coatele printre ele. Dacă 
nu aleargă, pedalează. Poartă căşti d-alea tâmpite ca nişte 
țucale. Bine? Bine. Zi-ţi rugăciunile, don'şoară, da' zi-le 
repede. Mă grăbesc. Sunt în mare, mare grabă. 

Duse cuțitul la nivelul umărului. Ea îi văzu buzele 
strângându-se, anticipând lovitura ucigaşă. Pentru Em, 
lumea întreagă se clarifică dintr-odată; totul căpătă o 
luminozitate exclamativă. Gândi: Vin, Amy. Şi apoi, absurd, 
ceva ce probabil auzise cândva la ESPN: Ajung imediat, iubito. 

Dar atunci el ezită. Se uită în jur, aşa cum ar fi făcut dacă 
cineva ar fi vorbit. 

— Da, zise el. Apoi: Da? Şi apoi: Da. 

În mijlocul încăperii era o insulă pentru gătit cu tăblie 
laminată. În loc să înfigă cuțitul în Emily, îl lăsă să cadă pe 
ea, zgomotos. 

Spusse: 

— Stai acolo. N-o să te omor. M-am răzgândit. Am voie să 
mă răzgândesc. Nicole doar m-a înțepat în braț. 

Pe insula pentru gătit era o rolă subţire de bandă adezivă. O 
luă. O clipă mai târziu, era în genunchi în fața ei, cu spatele 
capului şi ceafa expuse şi vulnerabile. Într-o lume mai bună - 
o lume mai îngăduitoare - ea şi-ar fi împreunat mâinile şi le-ar 
fi avântat spre ceafa aceea expusă, numai că mâinile ei erau 
legate la nivelul încheieturilor de braţele grele de arțar ale 
scaunului. Torsul ei era legat de spetează, corsete groase de 
bandă adezivă strângând-o de mijloc şi sub sâni. Picioarele 
erau legate de picioarele scaunului la nivelul genunchilor, al 
părților superioare şi inferioare ale pulpelor şi ale gleznelor. 
Omul îşi făcuse treaba ca la carte. 

Picioarele scaunului erau lipite cu bandă de podea, iar 
acum el aplică straturi noi, întâi în fața ei, apoi în spate. Când 
termină, rola era goală. Se ridică şi puse cartonul pe insula cu 
blat laminat. 

— Aşa, zise. Nu-i rău. Bine. Pregătit. Aşteaptă aici. 


Probabil găsea ceva comic în asta, deoarece lăsă capul pe 
spate şi eliberă încă un râset din acela ca un scheunat scurt. 

— Să nu te-apuce plictiseala şi să fugi, bine? Trebuie să 
merg să mă ocup de bătrânul tău prieten băgăcios şi vreau s-o 
fac cât încă plouă. 

De data aceasta, se mişcă iute spre o uşă care se dovedi a fi 
a debaralei. Înşfăcă de acolo o pelerină de ploaie galbenă. 

— Ştiam că e aici pe undeva. Toată lumea se încrede într-un 
om cu pelerină de ploaie. Habar n-am de ce. E pur şi simplu 
un mister nerezolvat. Bine, prieteno, stai cuminte. 

Mai scoase un râset din acela care semăna cu lătratul unui 
pudel furios şi plecă. 


6. Tot 9.15 


Când uşa din față se trânti şi Em ştiu că bărbatul într- 
adevăr plecase, acea anormală luminozitate a lumii începu să 
capete tonuri gri şi ea înțelese că era în pragul leşinului. Nu-şi 
putea permite să leşine. Dacă exista o viață de apoi şi, în cele 
din urmă, avea să-şi vadă tatăl acolo, cum va putea ea să-i 
explice lui Rusty Jackson că irosise ultimele ei minute pe 
pământ în stare de inconştiență? L-ar dezamăgi. Chiar dacă |- 
ar întâlni în rai, stând afundaţi în nori până la glezne, în 
vreme ce îngerii ar cânta în jurul lor muzica sferelor (partitura 
pentru harpă), el s-ar arăta dezamăgit de ea fiindcă îşi irosise 
singura şansă căzută în leşin, ca o eroină de roman victorian. 

Cu bună ştiinţă, Em strivi de dinţi interiorul rănit al buzei 
inferioare... apoi o muşcă, scoțând din nou sânge. Lumina îşi 
recăpătă luminozitatea. Sunetul vântului şi al ploii furioase 
crescu aidoma unei muzici stranii. 

Cât timp avea? De la Cutia de Pastile până la pod era 
jumătate de kilometru. Cum bărbatul îşi luase pelerina de 
ploaie şi cum ea nu auzise motorul Mercedesului pornind, 
concluzia era că Pickering avea să străbată distanța alergând. 
Ştia că era posibil să nu fi auzit motorul din pricina ploii şi-a 
tunetelor, însă pur şi simplu nu credea că el ar fi luat maşina. 
Deke  Hollis cunoştea Mercedesul roşu şi nu-l plăcea pe 


bărbatul care îl conducea. Mer-cedesul roşu l-ar fi pus în 
gardă pe Deke. Emily credea că Pickering ar şti asta. Pickering 
era dement - parte din timp vorbise singur, însă măcar în 
câteva rânduri vorbise cu cineva pe care doar el îl vedea, un 
complice invizibil —, dar nu era prost. Sigur, nici Deke nu era, 
doar că el avea să fie singur în ghereta lui mică. De asemenea, 
nu avea să treacă nicio maşină şi nici vreo barcă nu avea să 
aştepte ridicarea podului. Nu pe ploaia aceea torențială. 

Plus că era bătrân. 

— Am poate cincisprezece minute, rosti ea în camera goală - 
ori poate i se adresa dârei de sânge de pe podea. 

Măcar nu-i pusese căluş; de ce să piardă vremea cu asta? 
Nimeni nu avea să-i audă strigătele, nu în fortăreața aceea 
urâtă, pătrățoasă, de ciment. Nici dacă ar fi stat în mijlocul 
drumului şi ar fi strigat din toți rărunchii n-ar fi auzit-o 
cineva. Acum, până şi îngrijitorii mexicani stăteau la adăpost, 
în cabinele camionetelor, bând cafea şi fumând ţigări. 

— Cincisprezece minute, cel mult. 

Da. Probabil. Apoi Pickering se va întoarce şi o va viola, cum 
avusese de gând să o violeze pe Nicole. După aceea o va ucide, 
cum deja o ucisese pe Nicole. Pe ea şi pe cine ştie câte alte 
„nepoţele“. Em nu ştia sigur, însă era convinsă că acesta nu 
era - cum ar fi spus Rusty Jackson - primul lui rodeo. 

Cincisprezece minute. Poate doar zece. 

Se uită în jos la picioarele ei. Nu erau lipite cu bandă de 
podea, însă picioarele scaunului erau. Totuşi... 

Eşti o alergătoare; da, sută-n mie eşti o alergătoare. Uite ce 
picioare ai. 

Erau picioare bune, categoric, şi nu avea nevoie să i le 
sărute cineva ca să recunoască asta. Mai ales nu un lunatic 
ca Pickering. Nu ştia dacă erau bune în sensul de frumoase 
sau sexy, însă erau foarte bune în ideea utilității. O purtaseră 
drum lung din dimineaţa în care ea şi Henry o găsiseră pe 
Amy moartă în pătuţ. Pickering era evident foarte încrezător în 
puterile benzii adezive, o văzuse probabil folosită de zeci de 
ucigaşi psihopaţi în zeci de filme, şi niciuna dintre „nepoţelele“ 
lui nu-i dăduse motiv să se îndoiască de eficiența ei. Poate 


pentru că el nu le dăduse ocazia, poate pentru că ele erau 
prea speriate. Dar poate... mai ales într-o zi umedă, într-o 
casă neaerisită unde umezeala era atât de prezentă încât ea 
simțea miros de mucegai... 

Em se aplecă înainte cât îi permiseră corsetele cu care era 
legată şi începu să flexeze treptat muşchii coapselor şi 
gambelor: muşchii aceia noi de alergătoare pe care lunaticul îi 
admirase atât de mult. Întâi doar o flexiune uşoară, apoi până 
la jumătate. Se apropia de flexiunea completă şi începea să-şi 
piardă speranța, când auzi un sunet ca de ventuză. Slab la 
început, abia mai mult de-o dorință, apoi tot mai tare. Banda 
fusese înfăşurată şi reînfăşurată în straturi încrucişate, era al 
naibii de rezistentă, şi totuşi se desprindea de pe podea. Încet, 
totuşi. Dumnezeule mare, atât de încet. 

Se relaxă, respirând greu, transpiraţia ieşindu-i acum pe 
frunte, la subsuori, între sâni. Voia să facă imediat o nouă 
încercare, însă experiența dobândită alergând pe pista 
Cleveland South îi spunea că trebuie să aştepte şi să permită 
inimii agitate să elimine din muşchi acidul lactic. Următoarea 
încercare avea să genereze mai puţină forță şi să fie mai puţin 
eficientă dacă nu făcea asta. Însă era greu. Să aştepte era 
greu. Nu avea idee de cât timp era plecat bărbatul. Pe perete 
era un ceas - în chip de explozie solară executată din oțel 
inoxidabil (ca aparent toate celelalte lucruri din încăperea 
aceea ori-bilă, aseptică, cu excepţia scaunului de arțar roşu de 
care era legată ea) - doar că se oprise la 9.15. Probabil era 
acționat de baterie şi aceasta se terminase. 

Încercă să rămână nemişcată până la treizeci (adăugând 
câte o minunată Maisie după fiecare număr) şi reuşi să se 
abțină doar până la şaptesprezece. Atunci flexă din nou, 
împingând cu toată puterea. De data aceasta, sunetul de 
ventuză fu imediat şi puternic. Simţi că scaunul începea să se 
ridice. Doar puţin, însă categoric se ridica. 

Em se forță, cu capul aruncat pe spate, cu dinții dezgoliți, 
cu sânge proaspăt curgându-i pe bărbie de la buza umflată. 
Funiile gâtului îi ieşeau în relief. Sunetul de ventuză deveni tot 
mai puternic şi acum aproape auzi un sunet slab de ruptură. 


O durere arzătoare înflori brusc în gamba ei dreaptă, 
crispând-o. Un moment, Em aproape continuă să se forțeze - 
miza era mare, în definitiv, miza era viața ei - dar apoi se 
relaxă din nou în strânsori, icnind după aer. Şi numărând. 

— Unu, minunată Maisie. Doi, minunată Maisie. Trei... 

Deoarece probabil că putea dezlipi scaunul de pe podea în 
pofida acelei încordări rău-prevestitoare. Era aproape sigură 
că putea. Însă dacă făcea asta cu prețul unui cârcel la gamba 
dreaptă (i se mai puseseră acolo înainte; în vreo două rânduri 
o cuprinseseră atât de rău, încât simțise muşchiul mai mult 
ca o piatră decât ca o parte din ea), putea pierde mai mult 
timp decât câştiga. Şi tot legată de scaunul ăla păcătos avea 
să fie. Lipită de scaunul ăla păcătos. 

Deşi ştia că ceasul de pe perete era mort, se uită totuşi la el. 
Era un reflex. Tot 9.15. Oare ajunsese el deja la pod? O încercă 
brusc o speranță sălbatică: Deke va trage semnalul şi-l va 
speria. Se putea întâmpla aşa ceva? Credea că da. Credea că 
Pickering era ca o hienă, periculos doar când era sigur că 
deținea avantajul. Şi, probabil tot ca o hienă, nu putea 
concepe să nu-l dețină. 

Ascultă. Auzi tunetul şi răpăitul neîncetat al ploii, nu însă 
şi vaierul sirenei cu aer instalate lângă ghereta paznicului de 
pod. 

Încercă iar să desprindă scaunul de podea şi fu cât pe ce să 
cadă cu fața în aragaz când acesta se desprinse dintr-odată. 
Se clătină, rămase în echilibru instabil, aproape căzu, după 
care, pentru a se redresa, se retrase cu spatele la insula de 
gătit din mijlocul bucătăriei. Inima îi bătea acum atât de tare, 
încât nu reuşea să distingă bătăile între ele; părea să fie doar 
un murmur continuu în piept şi sus în gât, sub articulațiile 
maxilarului. Dacă ar fi căzut, ar fi rămas ca o broască ţes- 
toasă întoarsă pe spate. N-ar mai fi avut nicio şansă să se 
ridice înapoi. 

Sunt bine, gândi. Nu s-a întâmplat. 

Nu. Se putea vedea totuşi lungită acolo, pe jos, şi asta cu o 
claritate diabolică. Întinsă acolo, doar ea şi dâra de sânge 
lăsată de părul lui Nicole. Întinsă acolo, aşteptând să se 


întoarcă Pickering şi să-şi facă de cap cu ea înainte să-i curme 
viaţa. lar el când avea să se întoarcă? În şapte minute? Cinci? 
Doar trei? 

Se uită la ceas. Era 9.15. 

Se ghemui lângă tejghea, icnind după aer, o femeie căreia îi 
crescuse un scaun din spate. Pe tejghea era cuțitul de 
măcelar, însă nu ajungea la el cu mâinile legate de brațele 
scaunului. Şi dacă îl putea lua, ce va putea face? Să stea 
acolo, ghemuită, cu el în mână. Nu putea ajunge la nimic cu 
el, nu putea tăia nimic cu el. 

Se uită la aragaz şi se întrebă dacă ar putea aprinde unul 
dintre arzătoare. Dacă reuşea, atunci poate... 

Avu o altă viziune diabolică: încercând să ardă banda şi în 
schimb luându-i foc hainele. Nu voia să rişte. Dacă cineva i-ar 
fi oferit pilule (ori chiar un glonț în cap) care să o scape de 
posibilitatea violului, a torturii şi a morţii - cel mai probabil, 
una lentă, precedată de inexprimabile mutilări - poate că ar fi 
nesocotit vocea încurajatoare a tatălui ei (Nu renunța 
niciodată, Emmy, lucrurile bune aşteaptă mereu după un colț 
sau altul) şi ar fi acceptat. Să rişte însă a se alege cu arsuri de 
gradul trei pe toată jumătatea superioară a corpului? Să zacă 
pe jumătate pârlită pe podea, aşteptând să se întoarcă 
Pickering, rugându-se să se întoarcă şi să-i curme chinurile? 

Nu. Refuza să facă asta. Dar ce altă soluție avea? Simțea 
cum zboară, zboară timpul. Ceasul de pe perete încă indica 
9.15, însă i se părea că răpăitul ploii se potolise puţin. Ideea o 
umplu de groază. O înlătură. Panica ar împinge-o la moarte. 

Cuţitul ieşea din discuţie fiindcă nu-l putea lua, iar 
aragazul fiindcă nu voia să-l folosească. Ce soluție rămânea? 

Răspunsul era evident. Rămânea scaunul. Altele nu erau în 
bucătărie, doar trei taburete înalte, ca de bar. Bănuia că pe 
acesta îl importase dintr-o sufragerie pe care spera ca ea să n- 
o vadă niciodată. Oare legase şi alte femei - alte „nepoţele“ - de 
scaune grele de arțar roşu care-şi aveau locul în jurul unei 
mese de sufragerie? Poate chiar de acesta? În adâncul ființei 
sale era sigură că da. Şi bărbatul îşi punea încrederea în el, 
chiar dacă era din lemn şi nu din metal. Ce funcționase o dată 


trebuia să funcționeze din nou; era convinsă că şi-n sensul 
acesta gândea ca o hienă. 

Trebuia să demoleze închisoarea în care se afla. Era singura 
soluție şi nu avea la dispoziție decât puţine minute pentru a o 
face. 


7. Probabil că va durea 


Era aproape de insula centrală, însă tăblia ieşea puţin în 
afară, creând un fel de bordură, şi nu se încredea în ea. Nu 
voia să se mişte - nu voia să rişte să cadă şi să devină o 
țestoasă - dar voia o suprafață mai mare decât acea bor-dură 
de care să se lovească. Aşa că porni spre frigider, care era şi el 
din inox... şi era mare. Oferea toată suprafața pe care şi-ar fi 
putut-o dori o fată. 

Se împletici cu scaunul legat de spatele şi fundul şi 
picioarele ei. Înainta-rea fu agonic de lentă. Era ca şi când ar fi 
încercat să umble cu un straniu coşciug croit la comandă 
legat de spatele ei. Şi aceasta chiar avea să-i fie coşciug, dacă 
pica la pământ. Ori dacă încă mai lovea cu el zadarnic de uşa 
frigiderului KitchenAid când stăpânul casei avea să se 
întoarcă. 

O dată se clătină gata să cadă la podea - în nas - şi izbuti 
să-şi țină echilibrul parcă doar prin forța voinţei. Durerea de 
la gambă se întoarce, amenințând iarăşi să devină un cârcel şi 
să-i scoată piciorul drept din uz. Cu ochii închişi, îşi concentră 
voința şi-n direcția aceasta, încercând să-l alunge. 
Transpiraţia i se rostogoli pe față, spălând lacrimi uscate pe 
care nu-şi amintea să le fi vărsat. 

Cât de mult timp trecea? Cât de mult? Ploaia se potolise şi 
mai mult. Curând avea să audă picături distincte în locul 
răpăitului. Poate că Deke riposta. Poate avea chiar şi o armă 
într-un sertar al pupitrului bătrân şi aglomerat şi-l împuşcase 
pe Pickering aşa cum ai împuşca un câine turbat. Oare ar 
auzi ea o împuşcătură acolo? Nu credea; vântul continua să 
sufle destul de tare. Cel mai probabil, Pickering - cu douăzeci 
de ani mai tânăr ca Deke şi evident în formă - l-ar dezarma pe 


Deke de orice armă ar scoate la iveală şi ar folosi-o împotriva 
bătrânului. 

Încercă să înlăture toate aceste gânduri, dar era greu. Era 
greu chiar dacă erau gânduri inutile. Se împletici mai departe 
cu ochii încă închişi şi cu fața palidă - umflată la gură - 
încordată de efort. Un pas de copil, doi paşi de copil. Mai pot 
face încă şase paşi de copil? Da, poţi. Însă la al patrulea, 
genunchii - îndoiți aproape în mersul piticului - se loviră de 
uşa frigiderului. 

Em deschise ochii, nevenindu-i să creadă că reuşise cu 
adevărat să ducă la bun sfârşit acel chinuitor safari - o 
distanță pe care o persoană nelegată ar fi putut-o parcurge 
din trei paşi normali; pentru ea însă, fusese un safari. O 
adevărată expediţie, în mama mă-sii. 

Nu avea timp de pierdut cu felicitări şi asta nu doar pentru 
că putea auzi în orice clipă uşa Cutiei de Pilule deschizându- 
se. Avea alte probleme. Muşchii erau încordaţi şi tremurau din 
cauza încercării de-a merge aproape din şezut; se simțea ca 
un amator sedentar care se străduieşte să execute o poziție 
extremă de tantra yoga. Dacă nu făcea asta dintr-odată, nu 
avea s-o mai poată face deloc. lar dacă scaunul era atât de 
rezistent pe cât părea... 

Alungă acest gând. 

— Probabil că va durea, gâfâi ea. Ştii asta, nu? 

Ştia, dar credea că Pickering cocea lucruri şi mai rele 
pentru ea. 

— Te rog, zise, întorcându-se cu profilul spre frigider. Dacă 
asta era o rugăminte, bănuia că era adresată fiicei sale 
moarte. Te rog, rosti din nou şi lovi din şolduri într-o parte, 
izbind parazitul din cârca ei de uşa frigiderului. 

Nu fu luată atât de tare prin surprindere ca atunci când 
scaunul se desprinsese de podea dintr-odată, aproape făcând- 
o să plonjeze cu capul înainte în aragaz, dar nici mult nu lipsi. 
Speteaza scaunului scoase un pârâit puternic şi şezutul fugi 
într-o parte de sub fundul ei. Doar trei picioare rămaseră ferm 
pe poziţie. 


— E putred! strigă ea în bucătăria goală. Căcatul ăsta e 
putred! 

Poate nu de tot, însă - Dumnezeu să binecuvânteze clima 
din Florida - categoric nu era atât de solid pe cât părea. În 
sfârşit puţin noroc... iar dacă bărbatul intra acum pe uşă, 
tocmai când Emily se bucura de el, credea că o va lua razna. 

Cât timp trecuse? De cât timp era plecat? Nu avea idee. 
Mereu avusese un ceas îndeajuns de precis în cap, dar acum 
era la fel de inutil precum cel de pe perete. Era oribil într-un 
fel aparte să fi pierdut complet urma timpului. Îşi aminti de 
ceasul ei mare de mână şi cobori privirea, însă ceasul nu mai 
era. Rămăsese doar o porțiune palidă de piele acolo unde 
fusese. Pickering probabil i-l luase. 

Aproape se avântă iarăşi în frigider, când îi veni o idee mai 
bună. Fundul ei scăpase în parte din scaun acum şi asta îi 
dădea libertate de mişcare sporită. Îşi încordă spatele aşa cum 
îşi încordase coapsele şi gambele când desprinsese scaunul de 
podea şi de data aceasta, când simţi o durere prevestitoare jos, 
imediat deasupra bazei spinării, nu se relaxă pentru a aştepta 
să-şi reîncarce bateriile. Nu credea că-şi mai putea permite 
luxul aşteptării. Îl şi vedea venind înapoi, alergând chiar pe 
mijlocul drumului pustiu, picioarele lui împrăştiind apa în 
lături, pelerina galbenă fâlfâind. Şi, într-o mână, ţinând un fel 
de unealtă. Un levier, poate, luat din portbagajul plin de sânge 
al Mercedesului. 

Em se încordă să se îndrepte de spate. Durerea de la şale se 
accentuă, atinse o intensitate tăioasă. Însă ea auzea din nou 
sunetul acela de rupere când banda adezivă cedă - nu de pe 
scaun, ci de pe ea însăşi. De pe straturile lui suprapuse. 
Slăbindu-se. Slăbirea nu era la fel de bună ca eliberarea, însă 
era bună, totuşi. Îi lăsa mai multă libertate de mişcare. 

Mişcă şoldurile spre frigider din nou, eliberând un strigăt 
slab de efort. Forța şocului reverberă în ea. Acum, scaunul nu 
se mişcă. Scaunul rămase agăţat de ea ca un scai. Mişcă 
şoldurile iarăşi, mai cu forță, strigând mai tare: tantra yoga 
combinată cu disco sado-maso. Se auzi un alt pârâit şi de 


data aceasta scaunul se mută în dreapta, pe spatele şi 
şoldurile ei. 

Ea lovi iar... şi iar... şi iar, pivotând pe şoldurile tot mai 
obosite şi sfărâmând. Pierdu numărătoarea. Plângea din nou. 
Pantalonii scurţi se rupseseră în spate. Îi alunecaseră în jos pe 
un şold şi şoldul însuşi sângera. Credea că intrase o aşchie în 
el. 

Inspiră adânc, încercând să-şi calmeze inima agitată (slabe 
şanse) şi se izbi pe sine şi închisoarea sa de lemn în frigider, 
din nou, cât de tare putu. De data aceasta nimeri în sfârşit 
maneta distribuitorului automat de gheaţă, eliberând un 
jackpot de cuburi pe gresie. Se auzi un nou pârâit, simți o 
cedare şi, dintr-odată, braţul ei stâng era liber. Se uită în jos 
la el, uluită, cu o privire tâmpă. Braţul scaunului era încă 
legat de antebraţul ei, însă acum corpul scaunului atârna 
strâmb în acea parte, agăţat de ea cu fâşii lungi de bandă 
adezivă. Era ca şi când ar fi fost prinsă într-o pânză de 
păianjen. Şi sigur că aşa era; descreieratul acela în pantaloni 
kaki şi tricou Izod era păianjenul. Încă nu era liberă, dar 
acum putea folosi cuțitul. Nu trebuia decât să se înapoieze 
încet la insula centrală şi să-l ia. 

— Nu călca pe cuburi, se avertiză ea pe o voce spartă. Suna 
- în propriile-i urechi, cel puţin - ca o studentă maniacă în 
ultimul an care a învățat până în pragul unei căderi nervoase. 
Ar fi un moment foarte nepotrivit pentru a face patinaj. 

Evită gheaţa, însă când se aplecă după cuțit, spatele ei 
suprasolicitat emise un trosnet urât. Scaunul, mult mai slăbit 
acum, dar încă legat de mijlocul ei cu acele corsete de bandă 
(şi de picioare asemenea), se lovi de marginea insulei. Nu-i 
dădu atenție. Reuşi să apuce cuțitul cu mâna stângă, 
proaspăt eliberată, şi să-l folosească pentru a tăia banda care- 
i lega brațul drept, respirând sacadat şi aruncând priviri 
scurte, iuți, spre uşa batantă dintre bucătărie şi orice ar fi fost 
ceea ce se afla dincolo - sufrageria şi holul principal, bănuia 
ea; pe acolo plecase el şi probabil că tot pe acolo avea să se 
întoarcă. După ce-şi eliberă mâna dreaptă, smulse bucata 


ruptă de scaun încă legată de mâna stângă şi o aruncă pe 
insula centrală. 

— Nu te mai uita după el, îşi spuse în bucătăria cenuşie, 
umbroasă. Fă-ţi doar treaba. 

Era un sfat bun, chiar dacă greu de urmat când ştiai că 
moartea ar putea veni pe uşa aceea, şi curând. 

Tăie breteaua de bandă de sub sâni. Aceasta ar fi trebuit să 
fie o procedură lentă, atentă, dar ea nu-şi permitea să se mişte 
încet şi se ciupi în repetate rânduri cu vârful cuţitului. Simţi 
cum sângele i se întindea pe piele. 

Cuţitul era ascuţit. Partea rea a acestui fapt erau 
ciupiturile acelea repetate de sub sternul ei. Partea bună era 
că banda adezivă se lăsa secționată fără mari împotriviri, strat 
după strat. În cele din urmă fu tăiată de sus până jos şi 
scaunul i se mai îndepărtă puţin de spate. Începu să lucreze la 
breteaua lată de bandă din jurul mijlocului. Acum se putea 
apleca mai mult şi munca decurse mai repede, lăsând mai 
puţine urme asupra corpului ei. Tăie până la capăt şi scaunul 
căzu pe spate. Picioarele lui erau însă în continuare legate de 
picioarele ei şi, când căzu scaunul, acestea îşi schimbară 
brusc poziția, afundându-se adânc sub gambe, acolo unde 
tendoanele lui Ahile ieşeau la suprafață aidoma unor cabluri, 
imediat sub piele. Durerea fu insuportabilă şi ea gemu 
amarnic. 

Em duse mâna stângă înapoi şi trase scaunul înapoi spre 
spatele său, eliminând apăsarea aceea oribilă, insistentă. Era 
un unghi incomod, îi răsucea tare braţul, însă continuă să 
țină scaunul lipit de ea cât se întoarse împleticit până ce 
ajunse iar cu fața la aragaz. Apoi se înclină pe spate, folosind 
insula centrală pentru a uşura presiunea. Gâfâind, plângând 
din nou (nu era conştientă de lacrimi), se aplecă în față şi 
începu să taie banda cu care îi erau legate gleznele. Mişcările 
ei slăbiseră benzile acelea şi cele care-i legau partea inferioară 
a corpului de scaunul ăla păcătos; astfel, munca decurse mai 
repede şi se tăie mai puţin, deşi reuşi să-şi facă o crestătură 
bunicică la gamba dreaptă - ca şi când o parte nebună din ea 


ar fi încercat să o pedepsească fiindcă se blocase când ea 
încerca să desprindă scaunul de podea. 

Lucra la banda care îi ţinea genunchii - ultima rămasă - 
când auzi uşa din față deschizându-se şi închizându-se. 

— Am ajuns acasă, iubito! strigă vesel Pickering. Mi-ai dus 
dorul? 

Em încremeni, aplecată şi cu părul atârnându-i peste față, 
şi-i trebui şi ultima fărâmă de voință pentru a reîncepe să se 
mişte. Nu era timp acum pentru finețuri; vâri lama cuţitului 
de măcelar sub centura de bandă gri din jurul genunchiului 
drept, evită ca prin minune să-i înfigă vârful în propria rotulă 
şi trase în sus cu toată forța. 

În hol, se auzi un clonc greu şi ea ştiu că bărbatul tocmai 
răsucise o cheie într-o broască - una mare, după sunet. 
Pickering nu voia să fie întrerupt, considera probabil că fusese 
întrerupt destul pentru o singură zi. Porni de-a lungul holului. 
Probabil purta tenişi (Em nu observase înainte), deoarece îi 
auzea lipăind. 

Fluiera „O, Susanna“. 

Banda care îi ţinea genunchiul drept cedă, de jos în sus, şi 
scaunul căzu pe spate în tăblia insulei cu un zdrăngănit 
puternic, legat acum de ea doar la nivelul genunchiului stâng. 
Un moment, paşii dincolo de uşa batantă - foarte aproape 
acum - se opriră, după care începură să alerge. Apoi totul se 
desfăşură foarte, foarte repede. 

Bărbatul lovi uşa cu ambele mâini şi aceasta se lovi de 
perete cu un bufnet puternic; mâinile acelea erau încă întinse 
când el dădu buzna în bucătărie. Erau goale - nici urmă de 
levierul pe care şi-l imaginase ea. Mânecile pelerinei galbene 
erau ridicate la jumătatea brațelor şi Em avu timp să 
gândească: E prea mică pentru tine, jigodie - o soție ți-ar 
spune asta, dar tu n-ai o soție, nu-i aşa? 

Gluga pelerinei era lăsată pe spate. Tunsoarea lui cazonă 
era în sfârşit ciufulită - uşor ciufulită; părul era prea scurt 
pentru altceva - şi apă de ploaie curgea pe laturile feței şi în 
ochii lui. Evaluă situaţia dintr-o privire, părând să înțeleagă 
totul. 


— O, curvă enervantă ce eşti! urlă el şi alergă pe după 
insula mediană ca să o prindă. 

Ea lovi cu cuțitul de măcelar. Lama fulgeră între degetul 
arătător şi mijlociul palmei lui drepte desfăcute şi săpă adânc 
în carne, în adâncitura V-ului. Sângele se revărsă. Pickering 
urlă de durere şi surprindere - mai mult de surprindere, 
credea ea. Hienele nu se aşteaptă ca victimele lor să se 
întoarcă împotrivă... 

Bărbatul întinse mâna stângă, apucă de încheietura ei şi 
răsuci. Ceva scrâşni. Sau poate trosni. În orice caz, durerea 
săgetă pe braț în sus, vie ca lumina. Ea încercă să nu dea 
drumul cuțitului, dar era imposibil. Acesta zbură până în 
cealaltă parte a camerei şi când el îi eliberă încheietura, mâna 
ei dreaptă căzu moale, cu degetele răşchirate. 

Se apropie de ea şi Em îl împinse înapoi, folosind ambele 
mâini şi ignorând noul urlet de durere al încheieturii sale 
forțate. Fu pur instinct. Partea rațională a minții i-ar fi spus 
că un brânci nu-l va opri pe omul acela, însă partea rațională 
a minţii stătea acum ghemuită într-un colț al capului ei, 
neputând face altceva decât să spere la ce e mai bine. 

Pickering o depăşea în greutate, dar ea stătea cu fundul 
lipit de bordura ciobită a insulei centrale. Bărbatul se împletici 
înapoi cu o expresie de năuceală care ar fi fost comică în alte 
împrejurări şi călcă fie pe un cub de gheaţă, fie pe mai multe. 
Un moment, semănă cu un personaj din desene animate - 
Road Runner, poate - care sprintează pe loc încercând să 
rămână în picioare. Apoi călcă pe alte cuburi de gheaţă (ea le 
văzu cum țâşniră pe podea, rotindu-se şi scânteind), căzu 
greoi şi se lovi cu ceafa de uşa acum plină de adâncituri a 
frigiderului. 

Ridică mâna însângerată şi se uită la ea. Apoi se uită la Em. 

— M-ai tăiat, zise el. Curvă, curvă proastă, uită-te aici, m-ai 
tăiat. De ce m-ai tăiat? 

Încercă să se ridice împleticit în picioare, dar alte cuburi de 
gheață o zbughiră de sub el şi se nărui înapoi la podea. Pivotă 
pe un genunchi, intenţio-nând să se ridice astfel, şi preţ de un 
moment stătu cu spatele la ea. Em apucă brațul stâng rupt al 


scaunului de pe insula mediană. De el încă atârnau fâşii 
inegale de bandă adezivă. Pickering se ridică în picioare şi se 
întoarse către ea. Emily îl aştepta. Avântă braţul spre fruntea 
lui cu ambele mâini - palma dreaptă nu voia să se închidă, 
însă o convinse ea. O parte atavică, orientată spre 
supraviețuire, din ea îşi aminti chiar să scurteze priza pe 
bucata de arțar roşu, ştiind că în felul acesta forța impactului 
va fi maximă, iar o forță maximă a impactului era un lucru 
bun. În definitiv, avea la dispoziție un braţ de scaun, nu o bâtă 
de baseball. 

Se auzi un bufnet. Nu fu la fel de puternic ca al uşii batante 
când o lovise el intrând, însă tot sunase destul de tare, poate 
fiindcă ploaia aproape încetase. Un moment nu se întâmplă 
nimic altceva, după care sângele începu să curgă din 
tunsoarea lui cazonă şi să se reverse peste frunte. Emily se 
uită ţintă la el, în ochii lui. El se uită înapoi, buimac. 

— Nu, rosti el slab şi întinse o mână să ia brațul de scaun 
de la ea. 

— Ba da, spuse ea şi lovi din nou, de data aceasta dintr-o 
parte: o lovitură cu două mâini, prin secerare, mâna dreaptă 
retrăgându-se în ultimul moment, cea stângă ținând ferm mai 
departe. Capătul braţului - neuniform acolo unde se rupsese, 
plin de aşchii - intră în contact cu tâmpla dreaptă a lui 
Pickering. Acum, sângele țâşni dintr-odată şi capul sări într-o 
parte, se întoarse complet spre umărul stâng. Picături aprinse 
îi curseră pe obraz şi căzură pe gresia gri. 

— Opreşte-te, spuse el baritonal, lovind aerul cu o mână. 
Semăna cu un om care stă să se înece şi imploră să fie salvat. 

— Nu, zise ea şi cobori iar brațul spre capul lui. 

Pickering strigă şi se împletici înapoi din faţa ei, cu bărbia 
în piept, încercând să pună între ei insula centrală. Păşi pe 
alte cuburi de gheaţă şi alunecă, însă acum reuşi să rămână 
în picioare. Doar din noroc, credea ea, deoarece bărbatul abia 
se mai ținea la verticală. 

Preţ de un moment, aproape îl lăsă în pace, spunându-şi că 
va fugi pe uşa batantă. Ea asta ar fi făcut. Apoi tatăl ei luă 


cuvântul, foarte calm, în mintea ei: Vrea să pună mâna pe 
cuțit, dulceaţă. 

— Nu, zise ea, arătându-şi colții de data aceasta. Nu, nu te 
las. 

Încercă să alerge de cealaltă parte a insulei şi să i-o ia 
înainte, însă nu putu să alerge, nu trăgând după ea 
rămăşiţele scaunului ca o afurisită de ghiulea - era încă legat 
cu bandă adezivă de genunchiul ei stâng. Se izbi de insulă, o 
lovi în fund, încercă să-i intre între picioare şi să o împiedice. 
Scaunul părea să fie de partea lui şi Em era bucuroasă că îl 
făcuse țăndări. 

Pickering ajunse la cuţit - zăcea la baza uşii batante - şi 
căzu peste el ca un înaintaş de fotbal american care protejează 
o minge liberă. Din adâncul gâtului scotea un şuierat gutural. 
Em ajunse acolo tocmai când el dădea să se rotească. Îl frăgezi 
cu brațul de scaun iar şi iar, ţipând, conştientă într-o parte a 
minții că acesta nu era foarte greu şi că ea nu-i imprima nici 
pe departe forța pe care îşi dorea să o imprime. Îşi vedea 
încheietura dreaptă, care înce-pea deja să se umfle, cum 
încerca să se adreseze nenorocirii căreia îi fusese supusă ca şi 
când s-ar fi aşteptat să supraviețuiască acelei zile. 

Pickering se prăbuşi peste cuțit şi rămase nemişcat. Ea se 
trase puţin în spate, gâfâind, cometele acela mici şi albe 
brăzdându-i din nou câmpul vizual. 

În mintea ei, bărbaţi prinseră a vorbi. Nu era ceva 
neobişnuit pentru ea şi nu întotdeauna ceva nedorit. Uneori, 
dar nu întotdeauna. 

Henry: la cuțitul ăla afurisit şi înfige-i-l drept între 
omoplați. 

Rusty: Nu, dulceaţă. Nu te apropia de el. Asta aşteaptă. 
Face pe mortul. 

Henry: Sau în ceafă. E bine şi acolo. În gâtul ăla împuţit. 

Rusty: Să bagi mâna sub el ar fi ca şi cum ai vâri-o într-o 
presă de balotat, Emmy. Ai două opţiuni. Bate-l de moarte... 

Henry, părând reticent, dar convins: ... sau fugi. 

Ei, poate. Şi poate că nu. 


În partea aceea a insulei era un sertar. Îl deschise smucit, 
sperând să dea peste alt cuțit - peste alte multe cuțite: de 
decupat, de filetat, de friptură, de tăiat pâinea, din cele 
zimțate. S-ar fi mulțumit şi cu un afurisit de cuțit pentru 
întinsul untului. Ce văzu fu, în principal, o gamă de ustensile 
de gătit din plastic negru: două spatule, un polonic şi o 
lingură din aceea mare plină de găuri. Mai erau şi alte 
nimicuri, însă cel mai amenințător obiect pe care îi căzură 
ochii era un curăţător de cartofi. 

— Ascultă la mine, zise ea. Vocea îi era aspră, aproape 
guturală. Avea gâtul uscat. Nu vreau să te omor, dar o voi face 
dacă mă obligi. Am o furculiță pentru carne aici. Dacă încerci 
să te întorci, ţi-o înfig în ceafă şi-o împing până iese pe partea 
cealaltă. 

Oare o credea? Asta era o întrebare. Era sigură că Pickering 
înlăturase toate cuţitele cu excepţia celui de sub el, dar putea 
fi oare sigur că înlăturase toate celelalte obiecte ascuțite? 
Majoritatea bărbaţilor nu aveau idee ce conțineau sertarele 
din bucătăria lor - ştia asta din experiența vieții cu Henry şi, 
înainte de Henry, cu tatăl ei - dar Pickering nu era ca 
majoritatea bărbaţilor şi aceea nu era orice bucătărie. Trăia 
cu impresia că era mai mult un teatru de operaţii. Totuşi, 
ținând cont cât era de buimac (era buimac?) şi cum sigur 
trebuia să fie convins că o scăpare de memorie i-ar putea 
aduce moartea, ea credea că bluful avea şanse să treacă. Doar 
că mai era o întrebare: Oare o auzea, măcar? Sau dacă da, o 
înțelegea? Un bluf nu putea funcționa dacă persoana cu care 
încercai să blufezi nu înțelegea miza. 

Numai că ea nu avea de gând să stea acolo în cumpănă. 
Acesta ar fi fost cel mai grav lucru pe care îl putea face. Se 
aplecă, fără a-şi lua ochii de la Pickering, şi agăţă cu degetele 
ultima bucată de bandă care o mai lega de scaun. Degetele de 
la mâna ei dreaptă voiau şi mai puţin să se supună acum, 
însă ea le convinse. Şi pielea ei udă leoarcă de sudoare fu de 
ajutor. Împinse în jos şi banda începu să se des-prindă cu un 
alt sunet nărăvaş de sfâşiere. Bănuia că durea, îi lăsă o dungă 
roşu-aprins pe rotulă (din cine ştie ce motiv, cuvântul Jupiter 


îi veni întâmplător în gând), însă depăşise de mult momentul 
când mai simțea astfel de lucruri. Cedă dintr-odată şi alunecă 
până la gleznă, mototolită şi răsucită şi lipindu-se de sine. Em 
o scoase de pe picior şi se îndreptă de spate, liberă. Îi bubuia 
capul; fie de la efort, fie de la lovitura primită pe când se uita 
la fata moartă din portbagajul Mercedesului. 

— Nicole, spuse ea. Numele ei era Nicole. 

Rostirea numelui fetei moarte păru să o readucă pe Em 
puțin în simţiri. Acum, ideea de a încerca să ia cuțitul de 
măcelar de sub bărbat părea o nebunie. Partea din ea care 
uneori vorbea cu vocea tatălui ei avea dreptate - şi numai să 
stea în aceeaşi cameră cu Pickering însemna să-şi forțeze 
norocul. Astfel, rămânea să plece. Doar asta. 

— Acum am să plec, spuse ea. Mă auzi? 

Bărbatul nu se mişcă. 

— Am furculița pentru carne. Dacă vii după mine, te 
înjunghii cu ea. Îţi... Îţi scot ochii cu ea. Ce ai de făcut e să 
rămâi unde eşti. Ai înțeles asta? 

El nu se mişcă. 

Emily se îndepărtă cu spatele de el, apoi se întoarse şi ieşi 
din bucătărie pe uşa din cealaltă parte a încăperii. Încă mai 
ținea în mână brațul plin de sânge al scaunului. 


8. Era o fotografie pe perete, lângă pat 


Dincolo era sufrageria. Acolo era o masă lungă cu tăblie de 
sticlă. În jurul ei erau şapte scaune de arțar roşu. Locul unde 
ar fi trebuit să fie al optulea era gol. Sigur că da. În timp ce 
studia locul gol din capătul „mamei“ al mesei, avu o amintire: 
sângele înflorind într-o perlă mică sub ochiul ei în timp ce 
Pickering spunea: Bine, bun, bine. O crezuse când spusese că 
doar Deke ar putea şti că ea se află înăuntrul Cutiei de Pilule, 
aşa că aruncase cuțitul cel mic - cuțitul cel mic al lui Nicole, 
îşi spusese ea atunci - în chiuvetă. 

Deci fusese tot timpul un cuţit cu care să-l amenințe. Încă 
mai era. În chiuvetă. Dar acum nu voia să se mai întoarcă 
acolo. Nici vorbă. 


Străbătu încăperea şi merse de-a lungul holului cu cinci 
uşi, două de fiecare latură şi una în capăt. Primele două uşi pe 
lângă care trecu erau deschise, în stânga ei o baie şi în 
dreapta o spălătorie. Maşina de spălat rufe era cu încărcare pe 
sus şi avea uşița deschisă. O cutie de Tide stătea pe raft, lângă 
ea. 

O cămaşă pătată de sânge atârna jumătate înăuntru şi 
jumătate în afara gurii de încărcare. Cămaşa lui Nicole, 
credea Emily, deşi nu avea cum să fie sigură. lar dacă era a ei, 
de ce voise Pickering să o spele? Găurile n-ar fi dispărut prin 
spălare. Emily îşi aminti că-şi spusese că erau zeci la număr, 
cu toate că asta sigur nu era posibil. Nu? 

Credea că era, totuşi: Pickering înnebunit. 

Deschise uşa de după cea a băii şi văzu o cameră de 
oaspeți. Nu era decât o cutie întunecată şi sterilă conținând 
un pat matrimonial cu aşternuturile atât de bine întinse, 
încât fără-ndoială puteai face un bănuţ să salte pe ele. Oare o 
îngrijitoare să-l fi aranjat? Sondajul nostru spune că nu, 
gândi Em. Sondajul nostru spune că nicio îngrijitoare n-a pus 
vreodată piciorul în camera asta. Doar „nepoțele“. 

Uşa de vizavi de camera pentru oaspeţi se deschidea într-un 
birou. Era până în cel mai mic amănunt la fel de steril ca 
încăperea de peste hol. Într-un colț erau două fişete. Era o 
masă mare, goală, cu excepţia unui PC Dell acoperit cu o husă 
de plastic transparent. Duşumeaua era din scânduri simple de 
stejar. Fără covor. Niciun tablou pe perete. Singurul geam 
mare era oblonit, lăsând să pătrundă doar câteva raze palide 
de lumină. Asemenea camerei pentru oaspeţi, locul acela 
arăta trist şi dat uitării. 

N-a lucrat niciodată aici, gândi ea şi ştiu că aşa era. Era un 
simplu platou teatral. Întreaga casă era asta, inclusiv 
încăperea din care fugise ea - încăperea care semăna cu o 
bucătărie, dar care era de fapt un teatru operator, cu tot cu 
tejghele şi podele uşor de curăţat. 

Uşa din celălalt capăt al holului era închisă şi, apropiindu- 
se de ea, Em ştia că va fi încuiată. Se va trezi blocată în 
capătul acela al coridorului, dacă bărbatul intra din capătul 


cu bucătăria /sufrageria. Blocată şi neavând unde să fugă, iar 
în zilele acestea alergatul era singurul lucru la care se 
pricepea, singurul lucru care i se potrivea. 

Îşi trase pantalonii scurţi în sus - avea impresia că plutesc 
pe ea acum, după ce cusătura din spate se desfăcuse - şi 
apucă clanța. Premoniția pusese atât de tare stăpânire pe ea 
încât pentru un moment nu-i veni să creadă când clanța se 
răsuci în mâna ei. Împinse uşa şi păşi în ceea ce trebuia să fie 
dormitorul lui Pickering. Era aproape la fel de steril ca 
încăperea pentru oaspeţi, însă nu întru totul. Pentru început, 
erau două perne în loc de doar una sin-gură, iar cuvertura de 
pe pat (care părea să fie geamănul celui din camera pentru 
oaspeți) fusese trasă într-un triunghi precis, pregătită să-l 
primească pe stăpân în confortul cearşafurilor proaspete, 
după o zi de muncă grea. lar pe podea era un covor. Un 
simplu preş ieftin de nailon, dar se întindea dintr-un perete în 
celălalt. Henry fără-ndoială ar fi spus că e modelul special 
Mamut; se potrivea însă cu pereții şi făcea camera să arate 
mai puțin scheletică decât celelalte. Mai era şi o mescioară de 
scris - semăna cu un pupitru vechi de şcoală - şi un scaun 
simplu de lemn. Şi chiar dacă acestea erau recuzite destul de 
mici în comparație cu decorul biroului, cu geamul lui mare (şi 
din nefericire oblonit) şi computerul scump, avea impresia că 
mescioara aceea fusese folosită. Că Pickering şezuse la ea şi 
scrisese de mână, adus de spate ca un copil într-o sală de 
clasă dintr-o şcoală de la țară. Ce scrisese, la asta ea nu-şi 
dorea să se gândească. 

Şi geamul de aici era mare. Şi, spre deosebire de geamurile 
din birou şi camera de oaspeţi, nu era oblonit. Înainte ca Em 
să se uite afară şi să vadă ce se afla dincolo, atenția îi fu 
atrasă de o fotografie de pe perete, lângă pat. Nu era agățată şi 
categoric nu era înrămată, ci era doar prinsă acolo cu o 
piuneză. În jurul ei, în perete erau alte găuri mici, ca şi când 
alte poze ar fi fost prinse acolo de-a lungul anilor. Acesta era 
un cadru color cu data de 19-4-07 imprimată digital în colțul 
drept. Fusese făcută cu o cameră de modă veche, nu cu una 
digitală, judecând după hârtie, şi nu de către cineva cu mare 


har pentru arta fotografică. Pe de altă parte, poate că 
fotograful fusese surescitat. Aşa cum hienele devin surescitate, 
bănuia ea, la lăsarea serii, când simt miros de pradă 
proaspătă. Era  ceţoasă, luată parcă prin lentile 
transfocatoare, iar subiectul nu era centrat. Subiectul era o 
femeie tânără cu picioare lungi, îmbrăcată în pantaloni scurți 
de dril şi un tricou strâmt pe care scria BEER O'CLOCK BAR. 
Pe palma stângă ţinea în echilibru o tavă, ca o chelneriță într- 
un vechi tablou vesel de Norman Rockwell. Râdea. Avea păr 
blond. Em nu putea fi sigură că era vorba de Nicole, nu din 
poza aceea încețoşată şi după acele câteva clipe şocante când 
se uitase la fata moartă din portbagajul Mercedesului... însă 
era sigură. Inima ei era sigură. 

Rusty: N-are importanţă, dulceaţă. Trebuie să pleci de aici. 
Trebuie să ajungi în câmp liber, unde poţi alerga. 

Ca pentru a dovedi aceasta, uşa dintre bucătărie şi 
sufragerie se trânti de perete - aproape destul de tare cât să 
zboare din țâțâni, judecând după sunet. 

Nu, gândi ea. O părăsi orice senzație de la mijloc în jos. Nu 
credea că se udase din nou, însă nici nu şi-ar fi putut da 
seama dacă o făcuse. Nu, nu se poate. 

— Vrei să jucăm dur? strigă Pickering. Vocea lui părea 
uluită şi voioasă. Bine, pot să joc dur. Sigur. Nicio problemă. 
Aşa vrei? S-a făcut. Tati îți va face pe plac. 

Venea. Traversa sufrageria. Em auzi un bufnet urmat de un 
trăncănit sec când bărbatul se împiedică în unul dintre 
celelalte scaune (poate cel din capătul „tatei“ al mesei) şi-l 
împinse deoparte. Lumea se îndepărtă în sincope de ea, 
devenind cenuşie chiar dacă încăperea aceea era relativ 
luminoasă acum, că furtuna se împrăştia. 

Îşi muşcă buza spartă. Asta îi trimise un pârâiaş de sânge 
proaspăt pe bărbie în jos, însă readuse şi culoare şi realitate în 
lumea înconjurătoare. Em trânti uşa şi dibui după 
încuietoare. Nu exista o încuietoare. Se uită în jur şi ochii i se 
opriră la scaunul nepretenţios de lemn de la mescioara 
nepretenţioasă de lemn. În timp ce Pickering începea să alerge 
împleticit, trecând de spălătorie şi de birou - şi avea oare 


cuțitul de măcelar strâns într-o mână? Sigur că-l avea - ea 
apucă scaunul, îl aşeză sub clanţă şi-l înclină. După doar o 
clipă, bărbatul lovi uşa cu ambele mâini. 

Ea îşi spuse că dacă şi duşumeaua de acolo ar fi fost din 
scânduri de stejar, scaunul ar fi alunecat ca un puc pe 
gheață. Poate că l-ar fi ridicat ea şi l-ar fi ţinut pe Pickering la 
distanță cu el: Em, Neînfricata Îmblânzitoare de Lei. Puțin 
probabil. În orice caz, acolo era covor pe jos. Un preş ieftin de 
nailon, însă era gros - măcar avea acest atribut. Picioarele 
înclinate ale scaunului se înfipseră şi se înțepeniră, chiar dacă 
ea văzu covorul făcând un val. 

Pickering răcni şi începu să izbească uşa cu pumnii. Em 
spera că ţinea cuțitul în continuare în mână în timp ce făcea 
asta; poate avea din greşeală să-şi taie singur gâtul. 

— Deschide uşa! urlă el. Deschide! Doar îţi complici 
situația! 

De parcă aş putea, gândi Emily, dându-se în spate. Şi 
uitându-se înapoi. Acum ce? Geamul? Ce altceva? Exista doar 
uşa aceea, aşa că doar geamul rămânea. 

— Mă scoţi din minţi, don şoară! 

Ba nu, tu erai deja ieşit din minţi. Erai nebun de legat! 

Vedea bine că geamul era din acela făcut doar pentru privit, 
nu pentru deschis. Datorită aerului condiționat. Deci ce 
urma? Să sară pe el aidoma lui Clint Eastwood într-un 
western spaghetti de demult? Suna posibil; era categoric genul 
de lucru care-i surâdea în copilărie, însă bănuia că se va tăia 
peste tot dacă ar fi pus cu adevărat planul în practică. Clint 
Eastwood şi The Rock şi Steven Seagal foloseau cascadori când 
venea vorba de secvenţe cu săritul prin vitrina barului. lar 
cascadorii înşişi foloseau sticlă specială. 

Auzi bubuitul rapid al paşilor de dincolo de uşă când 
bărbatul mai întâi se dădu în spate şi apoi se avântă înainte. 
Uşa era grea, însă Pickering nu glumea şi tăblia se cutremură 
în ramă. De această dată scaunul sări înapoi cinci sau şase 
centimetri înainte să se opună. Mai rău, valul acela străbătu 
iarăşi covorul şi Em auzi un pârâit asemănător cu al benzii 
adezive cedând. Pickering era remarcabil de vioi pentru cineva 


care fusese bătut peste cap şi umeri cu o bucată solidă de 
arțar roşu, doar că - desigur - era deopotrivă nebun şi 
îndeajuns de sănătos la cap ca să ştie că dacă ea scăpa, avea 
să fie prins. Em bănuia că acesta era un stimulent puternic. 

Trebuia să-l lovesc dracului cu tot scaunul ăla, gândi ea. 

— Vrei să ne jucăm? gâfâi el. Eu o să mă joc. Sigur. Sută-n 
mie. Dar tu eşti pe terenul meu de joacă, bine? Şi uite... că... 
vin! 

Lovi uşa din nou. Aceasta se zdruncină în canaturi, acum 
cu țâțânile slăbite, şi scaunul sări înapoi alți cinci sau şase 
centimetri. Em vedea găuri întu-necate sub formă de lacrimă 
între picioarele înclinate ale scaunului şi uşă: rupturi în 
covorul ieftin. 

Pe geam, deci. Dacă era să moară sângerând de la 
Dumnezeu ştie cât de multe răni, prefera să şi le facă ea 
însăşi. Poate... dacă se înfăşura în cuvertură... 

Atunci ochii îi căzură pe masa de scris. 

— Domnule Pickering! strigă ea, apucând masa de margini. 
Stai! Vreau să-ţi propun un târg! 

— Nu fac târguri cu curvele, bine? zise el arțăgos, dar se 
oprise un moment - poate ca să-şi recapete suflul - şi asta îi 
dădu ei timp. Doar de timp avea nevoie. Doar timp putea 
obține de la el; nu avea nevoie să audă din partea lui că nu era 
omul care face târguri cu curvele. Care-i planul tău cel mare? 
Spune-i lui tăticu”. 

În momentul acela, masa era planul ei. O ridică, aproape 
convinsă că spatele ei suprasolicitat va pocni de-a dreptul ca 
un balon. Însă masa era uşoară şi fu şi mai uşoară când de pe 
ea căzură mai multe teancuri de manuale universitare, după 
cum arătau, legate cu elastic. 

— Ce faci? întrebă el tăios, apoi: Nu face aia! 

Em alergă spre geam, după care se opri brusc şi aruncă 
masa. Sunetul de sticlă spartă fu enorm. Fără să stea să se 
gândească sau să se uite - gânditul n-ar fi ajutat-o cu nimic în 
clipa aceea, iar uitându-se nu putea decât să se sperie dacă 
distanța până jos era mare - trase cuvertura de pe pat. 


Pickering izbi iarăşi uşa şi chiar dacă scaunul rezistă şi 
acum (ea ştiu asta; dacă ar fi cedat, bărbatul ar fi alergat prin 
cameră dând s-o apuce), ceva scoase un trosnet lemnos 
puternic. 

Em se înfăşură în cuvertură de la bărbie până la picioare, 
arătând pentru un moment ca o indiancă în viziunea lui N.C. 
Wyeth pe cale să pornească la drum într-o furtună de zăpadă. 
Apoi sări prin gaura zimțată din geam tocmai când uşa se 
deschise forțat în urma ei. Mai multe săgeți de sticlă înțepe- 
nite în ramă răniră cuvertura, dar nici măcar una n-o atinse 
pe Em. 


e O, curvă tâmpită şi enervantă! strigă Pickering, în urma ei 
- aproape în urma ei - după care ea plonjă prin aer. 


9. Gravitaţia e mama tuturor 


Fusese băiețoasă în copilărie, prefera jocurile pentru băieți 
(cel mai bun se numea simplu Pac-Pac), desfăşurate în 
pădurea din spatele casei lor din suburbiile din Chicago, decât 
să piardă vremea cu Barbie şi Ken pe verandă. Purta jeanşi şi 
tenişi, îşi ținea părul prins la spate în coadă. Ea şi prietena ei 
cea mai bună, Becka, urmăreau la TV, în loc de filme cu 
gemenele Olsen, filme vechi cu Eastwood şi Schwarzenegger, 
iar când se uitau la Scooby-Doo, se identificau mai degrabă cu 
cățelul decât cu Velma sau Daphne. Vreme de doi ani, în 
gimnaziu, numiseră masa de prânz Scooby Snacks. 

Şi se cățărau în copaci, desigur. Emily parcă îşi amintea că 
ea şi Becka pe-trecuseră o vară întreagă în copaci, fiecare în 
curtea ei. Probabil că aveau nouă ani atunci. În afară de lecţia 
tatălui ei despre cum se cade, singurul lucru pe care Em şi-l 
amintea clar despre vara cățăratului în copaci era mama ei 
aplicând o cremă albă pe nasul ei în fiecare dimineaţă şi 
spunându-i: Să nu ţi-o ştergi, Emmy! pe vocea «i 
impunătoare, dacă-nu-mă-asculți-te-omor. 

Într-o zi, Becka îşi pierduse echilibrul şi fusese cât pe ce să 
cadă cinci metri pe peluza familiei Jackson (poate doar trei, 


însă la vremea aceea fetelor li se păruse că sunt opt metri... ba 
chiar şaisprezece). Se salvase apucându-se de o cracă, dar 
apoi rămăsese agățată acolo, strigând după ajutor. 

Rusty tundea peluza. Se apropiase încet - da, încet; 
întârziase chiar şi să oprească maşina de tuns iarba Briggs & 
Stratton - şi întinsese brațele. „Sari“, spusese el, şi Becka, fata 
care doar de doi ani nu mai credea în Moş Crăciun şi care încă 
arbora o încrederea sublimă, sărise. Rusty o prinsese fără 
probleme, apoi îi strigase lui Em să coboare din copac. Le 
făcuse pe ambele fete să şadă la rădăcină. Becka plângea 
puțin şi Em era speriată - mai mult de faptul că de-acum 
cățăratul în copaci avea să devină un lucru interzis, cum era 
mersul la magazinul de la colț după ora şapte seara. 

Rusty nu le interzisese asta (deşi mama lui Emily ar fi 
făcut-o, dacă s-ar fi uitat pe geamul de la bucătărie), ci le 
învățase cum se cade. Şi apoi ele exersaseră vreme de aproape 
o oră. 

Ce zi minunată fusese aceea! 

Când sări pe geam, Emily văzu că distanța până la patioul 
din lespezi de jos era bunicică. Poate doar trei metri, însă ei i 
se părură că sunt opt în timp ce cădea cu cuvertura în care 
era înfăşurată fluturând în jurul său. Sau şaisprezece. 

Lăsaţi genunchii să se strângă, le spusese Rusty în urmă cu 
şaisprezece sau şaptesprezece ani, în Vara Căţăratului în 
Copaci, cunoscută şi ca Vara Zgomotului Alb. Nu le cereți să 
preia şocul. O vor face - în nouă din zece cazuri, dacă distanța 
nu e prea mare, o vor face —, dar v-aţi putea alege cu o ruptură 
de os. Şold, picior sau gleznă. Gleznă, cel mai probabil. Ţineţi 
minte că gravitația e mama tuturor. Lăsaţi-vă în voia ei. 
Lăsaţi să vă îmbrăţişeze. Lăsaţi genunchii să se strângă, apoi 
ghemuiţi-vă şi rostogoliți-vă. 

Em atinse lespezile roşii, în stil spaniol, şi lăsă genunchii să 
se strângă. În acelaşi timp, răsuci umărul şi îşi aruncă 
greutatea pe partea stângă. Lăsă bărbia în piept şi se 
rostogoli. Nu simţi deloc durere - nu imediat —, însă o străbătu 
o vibraţie puternică, de parcă trupul ei ar fi devenit o ghenă 
goală şi cineva ar fi aruncat pe ea o piesă mare de mobilier. Îşi 


ținu totuşi capul ferit, să nu se lovească de pământ. Şi nu 
credea că-şi rupsese vreun os, deşi doar după ce avea să se 
ridice în picioare urma să ştie asta. 

Lovi o masă metalică de patio destul de tare ca să o 
răstoarne. Apoi se ridică în picioare, convingându-se că era 
suficient de întreagă la corp să facă asta abia după ce chiar o 
făcu. Se uită în sus şi-l văzu pe Pickering privind pe geamul 
spart. Chipul lui era schimonosit într-o grimasă şi agita 
cuțitul prin aer. 

— Stai aşa! strigă el. Nu fugi şi stai pe loc! 

Vezi să nu, gândi Em. Ultimele vestigii ale ploii din acea 
după-amiază se transformaseră în ceață, punctându-i fața 
întoarsă către cer cu picături de rouă. Îi dădea un sentiment 
divin. Îi arătă bărbatului degetul mijlociu, după care îl 
scutură, ca să fie bine înțeleasă. 

Pickering răcni: 

— Nu-ndrăzni tu să-mi arăţi muie, pizdă! 

Şi aruncă spre ea cuțitul. Nici măcar pe aproape. Căzu pe 
piatră cu un zăngănit şi alunecă sub grătarul pe gaz în două 
bucăţi, lama şi plăselele. Când Em ridică iarăşi privirea, în 
spărtura geamului nu mai era nimeni. 

Vocea tatălui ei îi spuse că Pickering venea; Em nu avea 
însă nevoie de această informație de ultimă oră. Se duse la 
marginea patioului - călcând fără probleme, fără a şchiopăta, 
deşi bănuia că pentru asta trebuia să mulțumească puseului 
de adrenalină - şi se uită în jos. Trei paşi amărâţi până la nisip 
şi iarba de pampas. Floare la ureche în comparație cu 
căzătura căreia tocmai îi su-praviețuise. Dincolo de patio se 
întindea plaja, locul care găzduise atât de multe alergări de 
dimineaţă. 

Se uită în cealaltă direcție, către drum. Nu era bine. Zidul 
urât de beton era prea înalt. Şi Pickering venea. Sigur că 
venea. 

Puse o mână pe zidăria ornamentală şi sări în nisip. larba 
de pampas îi gâdilă coapsele. Urcă degrabă duna dintre Cutia 
de Pilule şi plajă, sumeţindu-şi pantalonii scurți distruşi şi 
uitându-se iar şi iar peste umăr. Nimic... încă nimic... şi apoi 


Pickering, ieşind valvârtej pe uşa din spate, urlând la ea să 
rămână imediat pe loc. Se descotorosise de pelerina galbenă şi 
mai înşfăcase un obiect ascuţit. Îl flutura în mâna stângă în 
vreme ce alerga pe trotuar spre patio. Em nu reuşea să vadă 
ce era şi nici nu voia să reuşească. Nu voia să-l ştie atât de 
aproape pe bărbat. 

Putea să-l lăsase în urmă, alergând. Ceva din pasul lui 
spunea că va prinde viteză scurt timp şi apoi va obosi, 
indiferent cât de tare îl stârneau nebunia şi teama lui de 
expunere. 

Ea îşi spuse: Parcă pentru asta m-aş fi antrenat de la bun 
început. 

Cu toate acestea, aproape făcu o greşeală capitală când 
ajunse la plajă, aproape se întoarse spre sud. Astfel ar fi ajuns 
la capătul Vermillion Key în mai puţin de o jumătate de 
kilometru. Sigur, s-ar fi putut îndrepta spre ghereta 
paznicului de pod când ajungea acolo (ar fi strigat cât o ţineau 
bojocii după ajutor, de fapt), dar dacă Pickering îi făcuse ceva 
lui Deke Hollis - şi se temea că aşa era - ea s-ar frige. Poate că 
ar fi trecut vreo barcă şi ea ar fi putut striga într-acolo, însă 
bănuia că Pickering depăşise de mult momentul în care ceva l- 
ar fi putut opri; în această clipă, probabil că ar fi fost gata să o 
înjunghie până la moarte şi pe scena Radio City Music Hall 
sub privirea dansatoarelor de la Rockettes. 

Aşa că se întoarse în schimb spre nord, unde aproape trei 
kilometri de plajă goală se întindeau între ea şi Bojdeuca 
Verde. Îşi aruncă tenişii din picioare şi începu să alerge. 


10. Nu se așteptase în schimb la atâta frumuseţe 


Nu era prima oară când alerga pe plajă după una dintre 
acele scurte, dar puternice furtuni de după-amiază şi senzaţia 
umezelii care i se strângea pe față şi braţe era familiară. La fel 
erau şi vuietul crescut al valurilor (era la momentul fluxului şi 
plaja se îngustase, devenind o simplă fâşie), şi mirosurile mai 
puternice: sare, alge, flori, ba chiar şi lemn ud. Se aşteptase să 
fie speriată - aşa cum bănuia că erau speriați în condiţii de 


luptă oamenii care executau misiuni periculoase care de 
regulă (dar nu întotdeauna) ieşeau bine. Nu se aşteptase în 
schimb la atâta frumuseţe. 

Ceaţa venise dinspre Golf. Apa era o fantomă verde-mat 
care înainta sincopat către țărm, prin alb. Peştii trebuie să fi 
fost puşi pe fugă, deoarece largul mării se transformase într- 
un bufet cu mâncare pe săturate pentru pelicani. 

Pe cei mai mulți îi vedea ca pe nişte umbre care îşi 
strângeau aripile şi intrau în picaj spre apă. Alţi câțiva săltau 
pe valuri mai aproape, aparent la fel de morţi ca nişte momeli, 
dar privind-o. Departe, în stânga ei, soarele era o monedă 
mică, oranj-galbenă, cu privire obosită. 

Se temea că i se va înțepeni din nou gamba - dacă se 
întâmpla asta, era terminată, gata. Aceasta era însă o 
activitate cu care se obişnuise şi, chiar dacă o simțea niţel 
caldă, era totuşi destul de relaxată. Mai mult o îngrijorau 
şalele, care emiteau un junghi la fiecare al treilea sau al 
patrulea pas şi care trimiteau un fulger de durere la fiecare 
aproximativ o duzină. Dar le vorbea în gând, le lua cu 
binişorul, le promitea băi calde şi masaje shiatsu după ce se 
termina povestea asta şi creatura sălbatică ce o urmărea era 
ferecată bine la închisoarea ținutului Collier. Părea să 
funcționeze. Fie asta, fie alergatul era el însuşi un soi de 
masaj. Avea motive să creadă că aşa era. 

Pickering mai urlă de două ori să se oprească, apoi tăcu, 
păstrându-şi suflul pentru alergat. Ea se uită îndărăt o dată 
şi estimă că bărbatul era la aproximativ şaptezeci de metri 
depărtare, singurul lucru care-l făcea să iasă în evidenţă în 
ceața după-amiezii târzii fiind cămaşa sa Izod roşie. Se uită 
din nou şi-l văzu mai bine; reuşi să-i vadă pantalonii kaki 
pătați de sânge. Cincizeci de metri depărtare. Dar gâfâia. Bine. 
Dacă gâfâia era bine. 

Emily sări peste un morman de lemne şi pantalonii scurți îi 
alunecară în jos, amenințând s-o împiedice. Nu avea timp să 
se oprească şi să-i dea jos, aşa că trase cu sălbăticie de ei în 
sus, dorindu-şi să fi avut un şiret pe care să-l poată strânge, 
poate chiar ţine între dinți. 


Din spatele ei se auzi un strigăt şi i se păru că aude în el 
frică şi furie deo -potrivă. Suna ca şi când Pickering ar fi 
înțeles în sfârşit că lucrurile s-ar putea să nu meargă după 
placul lui. Em riscă încă o privire înapoi, sperând, iar speranța 
ei nu fu zadarnică. Bărbatul se împiedicase în mormanul de 
lemne peste care ea sărise şi căzuse în genunchi. Noua lui 
armă zăcea alături, desenând un X în nisip. Foarfecă, deci. 
Foarfecă de bucătărie. Din aceea mare pe care bucătarii o 
folosesc pentru a tăia cartilagii şi oase. Pickering o apucă în 
mână şi se opinti în picioare. 

Emily alergă mai departe, crescând viteza puţin câte puţin. 
Nu se gândise să facă asta, dar nu credea nici că asta-i dictase 
corpul să facă. Exista ceva între corp şi minte, o interfaţă. 
Aceea era partea care voia să dețină controlul acum şi Em îi 
îngădui să-l preia. Acea parte voia ca ea să se pornească doar 
puţin câte puţin, aproape cu blândețe, astfel încât animalul 
din urma sa să nu-şi dea seama ce face. Acea parte voia să-l 
stârnească pe Pickering să crească viteza pentru a se ţine 
după ea, poate chiar să reducă niţel distanța. Acea parte voia 
să-l epuizeze complet, să-l aducă la capătul puterilor. Acea 
parte voia să-l audă cum gâfâia şi şuiera. Poate chiar cum 
tuşea, dacă era fumător (deşi asta părea o speranță prea 
mare). Apoi ea avea să intre în acea viteză sporită pe care ştia 
că o are, dar pe care rareori o folosea; acea viteză părea 
întotdeauna că sfidează soarta, cumva - ca şi când ţi-ai lua 
aripi de ceară într-o zi însorită. Acum însă nu avea de ales. lar 
dacă sfidase soarta, o făcuse atunci când se răsucise pentru a 
privi în curtea pavată cu piatră a Cutiei de Pilule prima dată. 

Şi ce alegere am avut, odată ce i-am văzut părul? Poate că 
soarta m-a sfidat pe mine. 

Alergă mai departe, lăsând în nisip urmele trecerii ei. Se 
uită iarăşi înapoi şi-l văzu pe Pickering la doar patruzeci de 
metri depărtare, însă patruzeci de metri era bine. Ţinând cont 
cât de roşu şi încordat era la față, patruzeci de metri era foarte 
bine. 

Către vest şi direct deasupra ei, norii se depărtară cu o 
grabă tropicală, luminând pe dată ceața şi transformând-o din 


cenuşiu sumbru în alb orbitor. Pete de soare punctară plaja ca 
nişte reflectoare; Em intră alergând într-una şi apoi ieşi dintr- 
un singur pas, simțind temperatura crescând şi apoi coborând 
la loc, când ceața o îmbrăţişă din nou. Era ca şi când ar fi 
fugit pe lângă uşa deschisă a unei spălătorii într-o zi 
friguroasă. Înaintea sa, albastrul pâclos se deschise într-un 
ochi de pisică lung. Un curcubeu dublu țâşni din el, fiecare 
culoare arzând distinctă de alta. Braţele dinspre vest 
străbăteau ceața tot mai rară şi pătrundeau în apă; cele care 
se curbau în jos spre continent dispăreau între palmieri şi 
arbuştii de lăuruscă cerată. 

Piciorul drept atinse uşor glezna stângă şi ea se împletici. 
Un moment fu cât pe ce să cadă, după care îşi recăpătă 
echilibrul. Acum însă el era la doar treizeci de metri distanţă, 
iar treizeci erau prea puţini. Gata cu admiratul curcubeielor. 
Dacă nu-şi vedea de treabă, cele dinaintea ei aveau să fie 
ultimele pe care le vedea. 

Ridică din nou ochii în față şi acolo era un bărbat. Stătea 
până la glezne în apă şi se uita ţintă la ei. Purta doar o 
pereche de jeanşi tăiați scurți şi o bandană roşie la gât. Avea 
pielea brună; părul şi ochii lui erau închişi la culoare. Era 
scund de statură, însă la corp era în formă maximă. Păşi afară 
din apă şi Em văzu îngrijorarea de pe chipul său. O, slavă 
Domnului, îngrijorare. 

— Ajutor! strigă ea. Ajută-mă! 

Expresia de îngrijorare se adânci. 

— Sefiora? Que ha pasado? Que es lo que va mal? 

Ştia puţină spaniolă - o rupea - dar auzindu-l pe el vorbind- 
o, toate cunoştinţele de limbă o părăsiră. Nu avea importanţă. 
Acesta era aproape sigur unul dintre îngrijitorii de la casele 
mari. Profitase de ploaie pentru a se răcori în Golf. Poate că nu 
avea carte verde, însă nici nu avea nevoie de una pentru a-i 
salva viaţa. Era un bărbat, era evident vânjos şi era îngrijorat. 
I se aruncă în braţe şi simți apa de pe el luându-se pe pielea şi 
tricoul ei. 

— E nebun! îi strigă ea în față. Putea face asta deoarece 
erau aproape de aceeaşi înălțime. Şi măcar un cuvânt în 


spaniolă îi veni în minte. Unul valoros, credea ea, în această 
situație. Loco! Loco, loco! 

Tipul se întoarse, cu un braț petrecut ferm pe după ea. 
Emily se uită în direcția în care se uita el şi-l văzu pe 
Pickering. Pickering surâdea. Era un surâs lejer, întru câtva 
timid. Până şi petele de sânge de pe pantaloni şi fața umflată 
nu făceau surâsul acela întru totul neconvingător. lar foarfeca 
nu se vedea nicăieri, asta era mai rău. Mâinile lui - cea 
dreaptă tăiată şi acum cu crustă de sânge între arătător şi 
degetul mijlociu - erau goale. 

— Es mi esposa, zise el. Tonul era la fel de timid - şi de 
convingător - ca surâsul. Până şi faptul că gâfâia părea în 
regulă. No te preocupes. Ella tiene... Spaniola fie îl abandonă, 
fie păru să-l abandoneze. Depărtă mâinile, continuând să 
surâdă. Probleme? Are probleme? 

În ochii hispanicului se aprinse lumina înţelegerii şi a 
uşurării. 

— Problemas? 

— Si, încuviință Pickering. Apoi duse o mână la gură şi făcu 
gestul înclinării unei sticle. 

— A! zise hispanicul, mişcând afirmativ din cap. Beut! 

— Nu! strigă Em, simțind că individul urma să o împingă 
de-a dreptul în brațele lui Pickering, dorindu-şi să scape de 
această neaşteptată problema, de această neaşteptată sefora. 
Suflă atunci în fața bărbatului pentru a-i demonstra că nu 
mirosea a băutură. O lovi inspiraţia şi îşi atinse buza umflată. 
Loco! EI a făcut asta! 

— Nu, şi-a făcut-o singură, colega, spuse Pickering. Bine? 

— Bine, zise hispanicul şi încuviinţă, însă nu o împinse pe 
Emily spre Pickering. Acum părea indecis. Şi un alt cuvânt îi 
veni lui Emily în minte, ceva reținut dintr-o emisiune 
educativă pentru copii pe care o urmărea - probabil cu loiala 
Becka - atunci când nu urmărea Scooby-Doo. 

— Peligro, spuse ea, forțându-se să nu strige. Doar esposas 
nebune strigă. Îşi aţinti ochii în ochii înotătorului hispanic. 
Peligro. El! Sefor Peligro! 


Pickering râse şi întinse mâna către ea. Panicată de 
apropierea lui (era ca şi când unei prese de balotat i-ar fi 
crescut dintr-odată mâini), îl împinse. Bărbatul nu se aştepta 
la asta şi încă avea răsuflarea tăiată. Nu căzu la pământ, dar 
se împletici un pas înapoi, cu ochii larg căscați. Şi foarfeca îi 
căzu dintre betelia pantalonilor săi scurți şi scobitura 
spatelui, unde o pitise. Preţ de un moment, toţi trei se uitară 
țintă la X-ul de metal din nisip. Valurile vuiau monoton. 
Păsările strigau din ceața tot mai rară. 


11. Apoi se ridică şi-o rupse din nou la fugă 


Surâsul lejer al lui Pickering - cel pe care trebuie că-l 
folosise cu atât de multe „nepoţele“ - ieşi din nou la suprafaţă. 

— Pot explica asta, dar n-am destule cuvinte. O explicaţie 
perfect valabilă, bine! Se lovi peste piept ca Tarzan. No Senior 
Loco, no Sefior Peligro, bine? Şi poate că ar fi ţinut. Dar apoi, 
zâmbind în continuare, arătând spre Em, spuse: Ella es bobo 
perra. 

Ea habar nu avea ce însemna bobo perra, însă văzu felul în 
care fața lui Pickering se schimbă când o spuse. Cel mai mare 
efect îl avu buza de sus, care se zbârci şi apoi se ridică, aşa 
cum face botul unui câine când mârâie. Cu o mişcare de braţ, 
hispanicul o împinse pe Em un pas în spate. Nu complet în 
spatele său, dar aproape, iar semnificaţia era clară: protecţie. 
Apoi se aplecă, întinzându-se după X-ul metalic din nisip. 

Dacă s-ar fi întins înainte să o împingă pe Em în spate, 
lucrurile poate că ar fi ieşit totuşi bine. Doar că Pickering văzu 
că dezavantajul înclina de partea sa şi sări el însuşi după 
foarfecă. O înşfăcă primul, căzu în genunchi şi înfipse vârfurile 
în piciorul stâng, plin de nisip, al hispanicului. Individul ţipă, 
deschizând ochii complet, înnebunit de durere. 

Se întinse după Pickering, însă acesta se lăsă întâi pe o 
parte, apoi se ridică (Tot iute e, gândi Em) şi se îndepărtă cu 
mişcări fluide. După care se apropie din nou. Înfăşură un braţ 
pe după umerii voinici ai hispanicului într-o îmbrăţțişare 
prietenească şi-i înfipse foarfeca în piept. Hispanicul încercă să 


riposteze, dar Pickering îl ţținu bine, înjunghiind şi iar 
înjunghiind. Nicio împunsătură nu era adâncă - Pickering 
lovea prea repede pentru asta -, totuşi sângele curgea peste 
tot. 

— Nu! strigă Emily. Nu, încetează! 

Pickering se întoarse către ea doar pentru o clipă, cu ochii 
luminoşi şi cumpliți, apoi îl înjunghie pe hispanic în gură, 
foarfeca intrând destul de adânc încât ochiurile de oțel pentru 
degete să lovească în dinții omului. 

— Bine? întrebă el. Bine? E bine? Ţi-ajunge aşa, mocofan 
idiot? 

Emily se uită în jur după ceva, orice, o bucată de lemn cu 
care să-l lovească, dar nu era nimic. Când întoarse privirea, 
foarfeca era înfiptă într-un ochi al hispanicului. Bărbatul se 
prăbuşi încet, aproape părând să se îndoaie de mijloc, şi 
Pickering se aplecă odată cu el, încercând să smulgă foarfeca. 

Em se năpusti spre el, strigând. Lăsă umărul jos şi-l lovi în 
pântece,  dându-şi seama într-o parte îndepărtată a 
conştientului său că era un pântece moale - o mulțime de 
mese bune fuseseră depozitate acolo. 

Pickering căzu lat pe spate, gâfâind fără aer, aruncându-i 
priviri mânioase. Când ea încercă să se retragă, el o prinse de 
piciorul stâng şi înfipse unghiile în carne. Lângă ea, hispanicul 
zăcea pe-o rână, zvâcnind şi plin de sânge. Singura trăsătură 
pe care o mai putea distinge pe o față care fusese frumoasă cu 
treizeci de secunde în urmă era nasul. 

— Vino aici, don'şoară, zise Pickering şi o trase către sine. 
Lasă-mă să te distrez, bine? Eşti de-acord cu distracţia, curvă 
ieftină ce eşti? 

Era puternic şi chiar dacă ea se trăgea în nisip, cu degetele 
făcute gheare, el câştiga. Em îi simți răsuflarea caldă în talpă 
şi apoi dinţii lui se afundară până la gingii în călcâi. 

Nu simțise nicicând o asemenea durere; făcu fiecare 
grăunte de nisip de pe plajă să iasă perfect în evidenţă în ochii 
ei larg deschişi. Em strigă şi lovi cu piciorul drept. Mai mult 
din noroc - nu mai avea de mult luxul țintei - îl nimeri, şi încă 
din plin. Pickering urlă (un urlet înfundat) şi agonia 


înţepătoare din călcâiul ei stâng se opri la fel de brusc cum 
începuse, lăsând în urmă doar o durere arzătoare. Ceva 
plesnise în fața lui Pickering. Ea o simţise şi auzise deopotrivă. 
Credea că era vorba de un pomete. Poate nasul. 

Se rostogoli în mâini şi genunchi, încheietura umflată a 
mâinii strigând de durere, o durere care aproape rivaliza cu 
aceea de la picior. Preţ de un moment semănă, chiar şi cu 
pantalonii scurți rupți coborâţi din nou pe şolduri, ca un 
alergător în bloc-start, aşteptând semnalul de începere. Apoi 
se ridică şi-o rupse din nou la fugă, doar că acum într-un soi 
de şchiopătat săltat. Se duse mai aproape de apă. Capul îi 
vâjâia de lucruri fără noimă (că trebuia să arate ca un ajutor 
de şerif şchiop într-un vechi western TV, de pildă - gândul doar 
îi fulgeră mintea, apărând şi dispărând în neant), însă partea 
orientată spre supraviețuire era în continuare destul de lucidă 
cât să-şi dorească să alerge pe nisip tasat. Trase înnebunită de 
pantaloni şi văzu că avea mâinile pline de nisip şi sânge. Cu 
un suspin, se şterse mai întâi cu una şi apoi cu cealaltă pe 
tricou. Aruncă o privire îndărăt peste umărul drept, sperând 
cu disperare, însă bărbatul venea din nou. 

Se străduia cât putea de tare, alerga cât putea de tare şi 
nisipul - rece şi ud acolo pe unde alerga ea - îi alina puţin 
focul durerii din călcâi, însă tot nu reuşea să atingă ceva ce să 
aducă măcar cu vechiul ei ritm. Se uită înapoi şi îl văzu 
apropiindu-se, punând totul la bătaie în sprintul final. 
Înaintea ei, curcubeiele se stingeau pe măsură ce ziua devenea 
neîncetat mai luminoasă şi mai călduroasă. 

Se străduia cât de tare putea şi ştia că asta nu avea să fie 
destul. Ar fi putut întrece o femeie bătrână, ar fi putut întrece 
un bărbat bătrân, şi-ar fi putut întrece propriul sărman soț, 
însă nu-l putea întrece pe nenorocitul nebun din spatele ei. 
Avea să o prindă. Se uită după o armă cu care să-l lovească 
atunci, dar tot nimic. Văzu rămăşiţele carbonizate ale unui foc 
de tabără pe plajă, doar că era mult prea departe înainte şi 
prea departe față de apă, aproape de locul unde dunele şi 
iarba de pampas puneau stăpânire pe plajă. Ar fi prins-o şi 
mai repede dacă se abătea din drum în direcția aceea, unde 


nisipul era moale şi perfid. Lucrurile erau şi aşa destul de rele 
acolo, lângă apă. Îl auzea apropiindu-se, gâfâind aspru şi 
trăgând în piept sângele de la nasul spart. Auzea chiar şi 
lipăitul rapid al tenişilor lui pe nisipul ud. Îşi dorea atât de 
tare să mai fie cineva pe plajă încât, pentru un moment, avu o 
halucinație şi văzu un bărbat înalt, cu păr alb şi nas mare 
coroiat şi piele aspră, închisă la culoare. Apoi înțelese că 
mintea sa înflăcărată alcătuise imaginea propriului ei tată - o 
ultimă speranţă - şi iluzia se spulberă. 

El se apropie destul cât să întindă mâna după ea. Îi atinse 
spatele tricoului, aproape apucă materialul, căzu. Data 
următoare nu avea să mai rateze. Ea schimbă direcția spre 
apă, intrând întâi până la glezne, apoi până la gambe. Era 
singurul lucru la care se putea gândi, ultimul lucru. Avea o 
idee - ne-formată, nearticulată - fie de-a înota departe de el, fie 
de a-l înfrunta măcar în apă, unde poate că ar fi pe poziţii cât 
de cât egale; dacă nu altceva, apa putea încetini loviturile 
aprige de foarfecă. Asta dacă reuşea să ajungă la o adâncime 
destul de mare. 

Înainte să se poată arunca înainte şi să înceapă să înoate - 
înainte să poată ajunge în apă măcar până la coapse -elo 
apucă de gâtul tricoului şi o trase înapoi, târând-o către mal. 

Em văzu foarfeca apărând deasupra umărului ei stâng şi o 
apucă. Încercă să răsucească, însă degeaba. Pickering se 
proțăpise în apă până la genunchi, cu picioarele depărtate, 
înfipte bine împotriva forței valurilor care se retrăgeau, 
răscolind nisipul. Se împiedică în unul şi căzu peste el. Se 
prăbuşiră împre-ună în apă. 

Reacţia lui Pickering fu rapidă şi inconfundabilă, până şi în 
haosul acela acvatic: zbateri convulsive, împins şi tras. 
Adevărul se aprinse în mintea ei ca un foc de artificii într-o 
noapte întunecată. Nu ştia să înoate. Pickering nu ştia să 
înoate. Avea o casă lângă golful Mexicului, dar nu ştia să 
înoate. Şi era perfect logic. Vizitele lui pe Vermillion Key 
fuseseră dedicate sporturilor de interior. 

Se rostogoli de lângă el şi el nu încercă să o agațe. Bărbatul 
stătea cufundat până la piept în valurile înspumate, 


rostogolitoare, încă agitate de pe urma furtunii, şi toate 
eforturile lui se concentrau pe încercarea de-a se ridica şi a-şi 
menține prețioasa respiraţie afară dintr-un mediu în care nu 
învățase niciodată să se descurce. 

Em i s-ar fi adresat, dacă şi-ar fi permis să-şi irosească 
suflul. Ar fi spus: Dacă ştiam, puteam termina treaba asta 
imediat. Şi omul ăla sărman ar fi încă în viaţă. 

În schimb, înaintă prin apă, întinse mâna şi-l apucă. 

— Nu! strigă el. Lovi în ea cu ambele mâini. Erau goale - 
probabil că pierduse foarfeca atunci când căzuse - şi era prea 
speriat şi dezorganizat pentru a strânge pumnii. Nu, n-o face! 
Lasă-mă, curvă! 

Em nu-l lăsă. Îl trase în schimb la apă mai adâncă. El s-ar 
fi putut elibera din strânsoare, şi încă uşor, dacă şi-ar fi putut 
controla panica, însă nu putea. lar ea înțelese că de vină 
probabil era mai mult decât incapacitatea de-a încta; omul 
suferea un soi de reacție fobică. 

Ce fel de om cu fobie de apă şi-ar cumpăra o casă lângă 
Golf? Ar trebui să fie nebun. 

Asta o făcu de-a dreptul să râdă, deşi el o lovea, mâinile lui 
agitate plesnind-o întâi peste obrazul drept, apoi - tare - peste 
partea stângă a capului. Un jet de apă verde îi intră în gură şi 
ea o scuipă înapoi. Îl trase mai departe, văzu un val mare 
venind - neted şi sticlos, doar puţină spumă începând să se 
spargă pe creastă - şi-l împinse în el, cu fața înainte. Strigătele 
lui deveniră gâlgâieli gâtuite care dispărură când intră sub 
apă. Bărbatul se zbătu şi se cabră şi se răsuci în strânsoarea 
ei. Valul cel mare trecu peste ea şi Em îşi ţinu răsuflarea. Un 
moment, fură amândoi sub apă şi ea îl văzu, chipul lui 
contorsionat într-o mască palidă a fricii şi a groazei care o 
făcea inumană, transformându-l în ceea ce era el cu adevărat. 
O galaxie de nisip pluti între ei în întinderea verde. Un peştişor 
zăpăcit înotă cu viteză. Ochii lui Pickering se bulbucară în 
orbite. Frizura lui scurtă unduia şi la asta se uita ea. Se uita 
atent în timp ce un lanţ argintiu de bule plutea în sus dinspre 
nasul ei. lar când firele de păr schimbară direcția, fluturând 
înspre Texas în loc de Florida, îl împinse cu toată puterea şi-i 


dădu drumul. Apoi înfipse picioarele în nisipul de pe fund şi se 
împinse spre suprafaţă. 

leşi la aer şi lumină, icnind. Trase gură după gură de aer, 
apoi începu să meargă înapoi câte un pas o dată. Era greu să 
calce, chiar şi aproape de mal. Valul în retragere care i se 
strecura pe lângă şolduri şi printre picioare era aproape destul 
de puternic încât să se califice pentru titlul de curent 
subacvatic. Puțin mai în larg, asta şi avea să devină. lar şi mai 
în larg avea să se transforme într-o volbură şi acolo până şi cel 
mai vânjos înotător ar avea puţine şanse, doar dacă nu-şi 
păstra calmul şi nu lovea în lateral, brăzdând apa în unghi 
lung pentru a se întoarce la loc sigur. 

Lovi din braţe, îşi pierdu echilibrul, se aşeză şi o acoperi 
încă un val. Era o senzație minunată. Rece şi minunată. 
Pentru prima dată de la moartea lui Amy, trăi un moment de 
bine. Mai mult decât bine, de fapt; o dureau toate şi înțelegea 
că plângea din nou şi, cu toate acestea, o încerca un 
sentiment divin. 

Se ridică anevoie în picioare, cu tricoul ud leoarcă lipit de 
piept. Văzu ceva albastru-pal plutind în larg, se uită în jos la 
sine, se uită înapoi şi îşi dădu seama că îşi pierduse pantalonii 
scurți. 

— Nu face nimic, oricum erau distruşi, spuse şi începu să 
râdă în timp ce se înapoia spre plajă: acum în apă până la 
genunchi, acum până la glezne, acum doar cu labele 
picioarelor sub apa înspumată. Ar fi putut sta acolo mult 
timp. Apa rece aproape stingea durerea arzătoare de la călcâi 
şi era sigură că sarea făcea bine la rană; nu se spunea oare că 
gura unui om e locul cel mai plin de microbi de pe pământ? 
Da, zise ea, încă râzând, dar cine naiba este în... 

Atunci Pickering ieşi la suprafață, strigând. Era acum la 
aproximativ opt metri în larg. Flutura bezmetic din ambele 
mâini. 

— Ajută-mă! striga el. Nu ştiu să înot! 

— Mi-am dat seama, spuse Em. Ridică o mână într-un gest 
de bon voyage şi agită degetele. Şi s-ar putea chiar să 


întâlneşti un rechin. Deke Hollis mi-a spus săptămâna trecută 
că bântuie pe aici. 

— Ajută... Un val îl îngropă. Ea se gândi că nu va mai ieşi la 
suprafață, dar ieşi. Era acum la nouă metri distanță. Cel 
puţin nouă. ...-.mă! Te rog! 

Vitalitatea lui era de-a dreptul uimitoare, mai cu seamă 
când ceea ce făcea - lovea apa cu braţele, în principal, de parcă 
ar fi crezut că-şi va putea lua zborul ca un pescăruş - era 
contraproductiv, însă plutea în derivă tot mai departe şi nu 
era nimeni pe plajă care să-l salveze. 

Nimeni în afară de ea. 

Nu avea absolut nicio şansă să se poată întoarce, Em era 
convinsă de asta, însă tot şontâcăi până la rămăşiţele focului 
de pe plajă şi luă din vatră cel mai mare dintre lemne. Apoi 
rămase acolo cu umbra întinzându-se în urma ei şi cu ochii în 
patru. 


12. Presupun că prefer să cred asta 


Bărbatul rezistă mult timp. Em nu avea idee cât, mai exact, 
deoarece el îi luase ceasul de mână. După o vreme, strigătele 
lui încetară. Apoi fu doar un cerc alb deasupra petei roşu- 
închis a cămăşii Izod şi braţe palide care încercau să zboare. 
După care, dintr-odată, dispăru. Ea se gândi că va mai zări o 
dată un braţ, ieşind la suprafață ca un periscop şi mişcându- 
se încet, dar nu văzu nimic. Omul pur şi simplu dispăruse. 
Bâldâbâc. Em era de-a dreptul dezamăgită. Mai târziu avea să 
redevină ea însăşi - o persoană mai bună, poate —, însă în clipa 
aceea voia ca suferința lui Pickering să continue. Voia ca el să 
moară în braţele terorii, şi încă nu degrabă. Pentru Nicole şi 
toate celelalte nepoţele care trebuie că fuseseră înainte de 
Nicole. 

Oare acum sunt şi eu o nepoţică? 

Bănuia că într-un fel era. Ultima nepoţică. Cea care fugise 
cât o ţinuseră picioarele. Cea care supraviețuise. Se aşeză 
lângă resturile focului de tabără şi aruncă lemnul ars. 
Probabil că oricum n-ar fi fost o armă foarte bună; probabil că 


s-ar fi sfărâmat ca bățul de cărbune al unui artist când i-ar fi 
aplicat prima lovitură cu el. Soarele era o pată portocaliu- 
aprins, aţâţând linia orizontului dinspre vest. În scurt timp, 
orizontul avea să ia foc. 

Se gândi la Henry. Se gândi la Amy. Nu era nimic acolo, 
însă fusese cândva - ceva la fel de frumos ca un curcubeu 
dublu deasupra plajei - şi asta era plăcut de ştiut, plăcut de 
amintit. Se gândi la tatăl ei. În scurt timp avea să se ridice, să 
se împleticească până la Bojdeuca Verde şi să-l sune. Dar nu 
încă. Peste puţin. Pentru moment, era bine să stea acolo cu 
picioarele înfipte în nisip şi să-şi strângă genunchii traşi la 
piept cu brațele îndurerate. 

Valurile veneau. Nu era niciun semn de pantalonii ei scurți 
albaştri sau de cămaşa roşie de golf a lui Pickering. Golful le 
înghițise pe amândouă. Oare se înecase bărbatul? Bănuia că 
asta era cel mai probabil, însă felul în care se dusese la fund 
atât de brusc, fără să-i adreseze măcar o ultimă fluturare de 
mână... 

— Cred că l-a agăţat ceva, rosti ea în lumina crepusculului. 
Presupun că prefer să cred asta. Dumnezeu ştie de ce. 

Pentru că eşti om, dulceaţă, spuse tatăl ei. Doar atât. Şi ea 
bănuia că acesta era adevărul, pur şi simplu. 

Într-un film horror, Pickering ar fi făcut o ultimă sforțare: 
fie ar fi ieşit răcnind din apă, fie ar fi aşteptat-o, ud până la 
piele, dar la fel de ager ca întot-deauna, în şifonierul din 
dormitor, la întoarcerea ei acasă. Aceasta însă nu era un film 
horror, ci era viața ei. Viața ei neînsemnată. Avea să o 
trăiască, începând cu drumul lung şi anevoios de întoarcere la 
locul unde erau o casă şi o cheie potrivită pentru ea ascunsă 
într-o cutie de Sucrets sub vechiul pitic urât de grădină cu 
pălărioară roşu-şters. Avea să o folosească şi avea să 
folosească şi telefonul. Avea să-şi sune tatăl. Apoi urma să 
sune la poliție. Mai târziu, bănuia, urma să-l sune pe Henry. 
Credea că Henry încă avea dreptul să ştie că ea era bine, deşi 
nu avea să-l aibă mereu. Sau, bănuia ea, nici nu voia să-l 
aibă. 


Deasupra Golfului, trei pelicani coborâră în zbor, atinseră 
apa, după care se ridicară, uitându-se în jos. Ea îi privi, 
ținându-şi răsuflarea, cum atinseră un punct de echilibru 
perfect în aerul portocaliu. Chipul ei - din fericire, ea nu ştia 
asta - era acela al unui copil care e posibil să fi trăit pentru a 
se cățăra în copaci. 

Cele trei păsări îşi strânseră aripile şi executară un picaj în 
formație. 

Emily aplaudă, deşi o durea încheietura umflată a mâinii 
drepte, şi strigă: 

— Hei, pelicanilor! 

Apoi se şterse la ochi cu antebraţul, îşi dădu părul pe spate, 
se ridică în picioare şi porni la drum spre casă. 


VISUL LUI HARVEY 


Janet se întoarce de la chiuvetă şi, bum, dintr-odată soțul ei 
de aproape treizeci de ani stă la masa din bucătărie într-un 
tricou alb şi o pereche de boxeri Big Dog, uitându-se la ea. 

Din ce în ce mai des l-a găsit pe acest comodor de Wall 
Street exact în locul acela şi îmbrăcat exact în felul acela, în 
dimineața zilei de sâmbătă: cu umerii lăsați şi ochii goi, cu fire 
albe ițindu-se pe obraji, cu sânii lui de bărbat umflând partea 
din față a tricoului, cu părul ridicat la spate ca un Alfalfa din 
Little Rascals îmbătrânit şi ramolit. Janet şi prietena ei 
Hannah s-au speriat reciproc recent (ca două fetițe care îşi 
spun poveşti cu fantome noaptea) făcând schimb de poveşti 
despre Alzheimer: cine nu-şi mai poate recunoaşte soția, cine 
nu-şi mai poate aminti numele propriilor copii. 

Ea însă nu crede cu adevărat că aceste apariţii tăcute din 
dimineața de sâmbătă au vreo legătură cu instalarea timpurie 
a  Alzheimerului;, în orice altă dimineață din timpul 
săptămânii, Harvey Stevens este pregătit şi nerăbdător să 
plece la şase patruzeci şi cinci, un bărbat de şaizeci de ani care 
arată de cincizeci (mă rog, de cincizeci şi patru), îmbrăcat în 
unul dintre cele două costume bune ale lui, şi care încă poate 


parafa o tranzacție, cumpăra la limită sau vinde rapid, cot la 
cot cu cei mai buni din branşă. 

Nu, gândeşte ea, asta e doar o repetiție pentru bătrânețe, şi 
urăşte asta. Se teme că atunci când el se va pensiona, va fi aşa 
în fiecare dimineață, cel puţin până când ea îi va da un pahar 
de suc de portocale şi-l va întreba (cu o iritare crescândă pe 
care nu şi-o va putea reprima) dacă vrea cereale sau doar 
pâine prăjită. Se teme că se va întoarce de la treaba ei şi-l va 
vedea stând acolo într-o jerbă de lumină mult prea puternică, 
Harvey dimineața, Harvey în tricou şi boxeri, cu picioarele 
depărtare, astfel încât ea poate vedea umflătura săracă a 
podoabelor sale (de parcă i-ar păsa) şi bătăturile galbene de la 
degetele mari, care o duc mereu cu gândul la Wallace Stevens 
perorând despre Împăratul Îngheţatei. Stând acolo tăcut şi 
tâmp-contemplativ în loc de pregătit şi nerăbdător, adunându- 
şi puterile pentru ziua aceea. Doamne, speră să se înşele. Asta 
face viața să pară atât de şubredă, atât de stupidă, cumva. Nu 
poate să nu se întrebe dacă pentru asta s-au zbătut, pentru 
asta au crescut şi şi-au măritat cele trei fete, pentru asta au 
trecut peste inevitabila lui aven-tură de la vârsta de mijloc, 
pentru asta au muncit şi, uneori (să fim sinceri), la asta au 
năzuit. Dacă acesta este locul în care ajungi când ieşi din 
pădurea cea deasă şi întunecată, gândeşte Janet, această... 
această parcare... atunci de ce se mai străduieşte lumea? 

Răspunsul e uşor. Pentru că nimeni nu ştie. Te lepezi de 
majoritatea minciunilor pe parcurs, însă o păstrezi pe cea care 
spune că viața contează. Păstrezi un clasor dedicat fetelor şi în 
el sunt încă tinere şi încă interesante, în posibilităţile lor: 
Trisha, cea mare, purtând pălărie înaltă şi agitând o baghetă 
din staniol deasupra lui Tim, cocker-spanielul;, Jenna, 
încremenită în salt la jumătatea distanței până la irigatorul de 
peluză, slăbiciunea ei pentru droguri, cărți de credit şi bărbați 
mai în vârstă situându-se încă mult dincolo de orizont; 
Stephanie, cea mică, la faza districtuală a concursului de 
ortografie, unde cantaloupe se dovedise a fi Waterlooul ei. 
Undeva în majoritatea acestor poze (de regulă în fundal) sunt 


Janet şi bărbatul cu care se măritase, mereu zâmbitori, ca şi 
când ar fi fost împotriva legii să facă altceva. 

Apoi într-o zi faci greşeala de-a te uita peste umăr şi 
descoperi că fetele sunt mari şi că bărbatul cu care te-ai 
luptat să rămâi măritată şade cu picioarele depărtate, 
picioarele lui albe ca burta peştelui, uitându-se în gol într-o 
jerbă de lumină, şi Dumnezeu ştie că arăta de cincizeci şi 
patru de ani într-unul dintre costumele lui bune, dar stând 
acolo la masa din bucătărie, aşa, arată de şaptezeci. La naiba, 
de şaptezeci şi cinci. Arată precum ceea ce bătăuşii din Clanul 
Soprano numesc piftie. 

Se întoarce înapoi la chiuvetă şi strănută delicat o dată, de 
două, de trei ori. 

— Cum sunt în dimineața asta? întreabă el, referindu-se la 
sinusurile ei, referindu-se la alergiile ei. Răspunsul e „nu 
foarte bine“, dar, ca un sur-prinzător număr de lucruri rele, 
alergiile ei de vară au partea lor bună. Nu mai trebuie să 
doarmă cu el şi să se lupte pentru partea ei de plapumă în 
toiul nopții; nu mai trebuie să audă băşinile înfundate pe care 
le trage Harvey pe când se cufundă tot mai adânc în somn. De 
cele mai multe ori în timpul verii, doarme câte şase, ba chiar 
şapte ore pe noapte, iar asta e mai mult decât suficient. Când 
vine toamna şi el se mută înapoi din camera de oaspeţi, 
numărul scade la patru, iar bună parte din acest timp va fi un 
chin. 

Într-un an, ştie, el nu se va muta înapoi. Şi chiar dacă nu i- 
o spune - i-ar răni sentimentele, iar ea încă nu doreşte să-i 
rănească sentimentele; asta se înțelege acum prin iubire între 
ei, cel puţin din partea ei - va fi bucuroasă. 

Suspină şi vâră mâna în oala cu apă din chiuvetă. Dibuie în 
ea. 

— Nu aşa rău, spune ea. 

Şi atunci, tocmai când se gândeşte (şi nu pentru prima 
dată) despre cum viața aceasta nu mai rezervă nicio surpriză, 
nicio profunzime maritală nemaiîntâlnită, el spune pe o voce 
ciudat de normală: 


— Bine că n-ai dormit cu mine azi-noapte, Jax. Am avut un 
vis urât. M-am trezit, de fapt, strigând. 

Ea e speriată. Cât timp a trecut de când nu i-a mai spus 
Jax în loc de Janet sau Jan? Cel din urmă e-un diminutiv pe 
care îl urăşte în secret. O duce cu gândul la actrița aceea 
numai zahăr şi miere din Lassie, când era mică; băieţelul 
(Timmy, numele lui era Timmy) mereu cădea într-un puț sau 
era muşcat de un şarpe sau rămânea blocat sub o stâncă, şi 
ce fel de părinți pun viaţa copilului lor în mâinile unui collie? 

Se întoarce înapoi spre el, uitând de oala în care a mai 
rămas un ou şi-n care apa e călâie acum, că a fost luată de pe 
foc de ceva vreme. A avut un vis urât? Harvey? Încearcă să-şi 
aducă aminte când i-a mai spus Harvey că a avut un vis, orice 
fel de vis, şi nu reuşeşte. Nu are decât o amintire vagă din 
perioada în care o curta, Harvey spunând ceva de genul „Visez 
la tine“, ea însăşi destul de tânără încât să considere că sunt 
vorbe frumoase şi nu doar siropoase. 

— Ce-ai făcut? 

— M-am trezit strigând, spune el. Nu m-ai auzit? 

— Nu. 

Se uită în continuare la el. Se întreabă dacă n-o ia peste 
picior. Dacă nu-i vreo glumă bizară de dimineață. Dar Harvey 
nu e-un om înclinat spre glumă. Ideea lui de umor e să spună 
anecdote la cină despre zilele lui din armată. Ea le-a auzit pe 
toate de cel puţin o sută de ori. 

— Strigam cuvinte, însă nu reuşeam bine să le articulez. 
Era ca şi cum... nu ştiu... nu puteam mişca din gură cum 
trebuie. Vorbeam ca şi când aş fi suferit o comoţie cerebrală. 
Şi vocea mea era mai joasă. Nu semăna deloc cu vocea mea. 
Face o pauză. M-am auzit şi m-am făcut să încetez. Însă 
tremuram din tot corpul şi a trebuit să aprind puţin lumina. 
Am încercat să urinez şi n-am putut. În ultima vreme mi se 
pare că aş putea urina oricând - puțintel, oricum —, dar nu şi- 
n dimineața asta la două patruzeci şi şapte. 

Face din nou o pauză, stând acolo în jerba lui de lumină. Ea 
vede fire de praf dansând în lumină. Par să deseneze un halo 
în jurul lui. 


— Despre ce ai visat? întreabă ea şi iată un lucru ciudat: 
pentru prima dată în, poate, cinci ani, de când stăteau treji 
toată noaptea discutând dacă să păstreze acțiunile Motorola 
sau să le vândă (le-au vândut până la urmă), o interesează 
ceva ce are el de spus. 

— Nu ştiu dacă vreau să-ți spun, rosteşte el, părând 
necaracteristic de timid. Se întoarce, ia râşnița de piper şi 
începe să o arunce dintr-o mână în cealaltă. 

— Se spune că dacă-ţi povesteşti visele, ele nu se vor 
împlini, îi zice ea şi iată Lucrul Ciudat Nr. 2: dintr-odată, 
Harvey pare prezent într-un fel în care nu i s-a mai părut de 
ani de zile. Până şi umbra lui pe perete deasupra prăji-torului 
de pâine pare cumva mai prezentă. Ea gândeşte: Arată ca şi 
când ar conta, şi de ce ar fi aşa? De ce când tocmai îmi 
spuneam că viața este şubredă, ea trebuie să pară solidă? 
Aceasta e o dimineaţă de vară la sfârşit de iunie. Suntem în 
Connecticut. Când vine iunie suntem întotdeauna în 
Connecticut. În scurt timp, unul dintre noi va lua ziarul, care 
va fi împărțit în trei, asemenea Galiei. 

— Aşa se spune? 

la ideea în calcul, cu sprâncenele ridicate (va trebui să i le 
penseze din nou, încep să aibă iarăşi aspectul acela zburlit, iar 
el nu-şi dă seama nicio-dată), aruncând râşnița de piper dintr- 
o mână în cealaltă. l-ar plăcea să-i spună să termine cu asta, 
că o enervează (ca negreala exclamativă a umbrei lui pe 
perete, ca propria sa inimă agitată, care a început dintr-odată 
să accelereze ritmul absolut din senin), însă nu vrea să-l 
distragă de la orice-ar fi ceea ce se petrece în mintea lui de 
sâmbătă dimineaţa. Şi atunci el oricum lasă râşnița de piper 
jos, lucru care ar trebui să fie bun, dar cumva nu este, 
întrucât are şi ea umbra ei - se întinde lungă pe masă ca 
umbra unei piese supradimensionate de şah, chiar şi 
firimiturile de pâine prăjită de acolo au umbre, iar ea nu are 
idee de ce asta ar trebui să o sperie, însă o sperie. Se gândeşte 
la Pisica de Cheshire spunându-i lui Alice: „Aici, toți suntem 
nebuni“, şi dintr-odată nu mai vrea să audă visul prostesc al 
lui Harvey, cel din care s-a trezit strigând şi părând un om 


care a suferit un atac cerebral. Dintr-odată nu-şi doreşte ca 
viața să fie altfel decât şubredă. Şubredă e bine, şubredă e în 
regulă, doar uită-te la actrițele din filme dacă te îndoieşti de 
asta. 

Nimic nu trebuie să se anunţe, gândeşte ea înfrigurată. Da, 
înfrigurată; e ca şi când ar fi suferit un puseu de căldură, deşi 
ar fi putut jura că toate neplăcerile astea se sfârşiseră acum 
doi sau trei ani. Nimic nu trebuie să se anunțe, e sâmbătă 
dimineaţă şi nimic nu trebuie să se anunțe. 

Deschide gura pentru a-i spune că a înțeles ea pe dos, că ce 
se spune cu adevărat e că dacă-ţi povesteşti visele, ele se vor 
împlini, dar e prea târziu, el vorbeşte deja, iar ei îi trece prin 
gând că aceasta e pedeapsa ei pentru îndrăzneala de-a 
considera viața şubredă. Viaţa este de fapt ca o piesă Jethro 
Tull, solidă ca o cărămidă, cum de s-a putut gândi măcar că 
ar fi altfel? 

— Am visat că era dimineaţă şi eu am coborât în bucătărie, 
zice el. Sâmbătă dimineaţă, exact ca acum, doar că tu nu erai 
încă trează. 

— Eu întotdeauna mă trezesc înaintea ta sâmbătă 
dimineață, spune ea. 

— Ştiu, dar acesta a fost un vis, zice el răbdător şi ea vede 
firele albe de păr de pe interiorul coapselor lui, acolo unde 
muşchii sunt bătrâni şi vlăguiți. Odinioară juca tenis, dar 
zilele acelea au apus. Ea gândeşte, cu o rea-voință complet 
necaracteristică ei: O să faci atac de cord, albule, asta o să-ţi 
pună cruce, şi poate vor sta pe gânduri dacă să-ți publice 
necrologul în Times, însă dacă o actriță de serie B din anii 
cincizeci va muri în ziua aceea ori o balerină semifaimoasă din 
anii patruzeci, nu te vei alege nici măcar cu atât. 

— Dar era ca acum, continuă el. Adică, soarele răzbătea 
înăuntru. 

Ridică o mână şi agită firele de praf, făcându-le să se mişte 
vesele în jurul capului său, şi ei îi vine să-i strige să nu facă 
asta. 

— Îmi vedeam umbra pe podea şi niciodată nu mai păruse 
atât de luminoasă sau de solidă. Face o pauză, după care 


surâde şi ea vede cât de crăpate îi sunt buzele. Luminos e-un 
adjectiv ciudat de folosit pe lângă umbră, nu? La fel şi solid. 

— Harvey... 

— Am traversat către geam, zice el, şi m-am uitat afară, şi 
am văzut că era o adâncitură în lateralul Volvoului 
Friedmanilor şi am ştiut - cumva - că Frank a fost plecat la 
băut şi că adâncitura a căpătat-o întorcându-se acasă. 

Pe dată, ea simte că o ia cu leşin. A văzut ea însăşi 
adâncitura din lateralul Volvoului Friedmanilor, când s-a dus 
la uşă ca să vadă dacă n-a venit ziarul (nu venise) şi gândise 
acelaşi lucru, că Frank fusese plecat la Gourd şi lovise ceva în 
parcare. Oare cum arată celălalt tip? a fost exact gândul pe 
care l-a avut. 

Îi vine ideea că şi Harvey a văzut asta, că o ia peste picior 
din cine ştie ce motiv ciudat. Categoric, este posibil; camera de 
oaspeți în care doarme el peste vară are vedere pieziş spre 
stradă. Numai că Harvey nu e genul acela de om. „Luatul 
peste picior“ nu stă în caracterul lui Harvey Stevens. 

Are transpiraţie pe obraji şi frunte şi gât, o simte, şi inima ei 
bate mai repede ca oricând. Într-adevăr încearcă o senzaţie 
rău-prevestitoare, şi de ce se întâmplă asta acum? Acum, 
când e linişte în jur, când perspectivele sunt calme? Dacă eu 
am cerut-o, îmi pare rău, gândeşte... sau poate că, de fapt, se 
roagă. la-o înapoi, te rog s-o iei înapoi. 

— M-am dus la frigider, spune Harvey, şi m-am uitat 
înăuntru şi am văzut o farfurie cu ouă umplute acoperite cu o 
bucată de folie. M-am bucurat - voiam să prânzesc la şapte 
dimineața! 

Râde. Janet - Jax, adică - se uită în oala din chiuvetă. La 
singurul ou fiert tare rămas în ea. Celelalte au fost descojite şi 
tăiate perfect în două, cu gălbenuşul scos deoparte. Acestea 
sunt într-un bol, alături de scurgător. Lângă bol este borcanul 
cu maioneză. Avea de gând să servească ouăle umplute la 
prânz, împreună cu o salată verde. 

— Nu vreau să aud restul, zice ea, dar pe o voce atât de 
scăzută, că abia o aude şi ea. Cândva a făcut parte din Clubul 
Dramatic şi acum nu se poate face auzită nici de cealaltă 


parte a bucătăriei. Mugşchii pieptului ei par slăbiți, aşa cum ar 
părea picioarele lui Harvey, dacă ar încerca să joace tenis din 
nou. 

— M-am gândit să iau doar unul, zice Harvey, şi apoi mi- 
am spus: Nu, dacă fac asta o să strige la mine. Şi atunci a 
sunat telefonul. Am sărit după el fiindcă nu voiam să te 
trezească, iar aici vine partea înfricoşătoare. Vrei să auzi 
partea înfricoşătoare? 

Nu, îşi spune ea lângă chiuvetă. Nu vreau să aud partea 
înfricoşătoare. Totuşi, în acelaşi timp vrea să audă partea 
înfricoşătoare, toată lumea vrea să audă partea aceasta, aici 
suntem toți nebuni, iar mama ei într-adevăr a spus că dacă-ți 
povesteşti visele, ele nu se adeveresc, ceea ce însemna că 
trebuia să povesteşti coşmarurile şi să păstrezi visele frumoase 
pentru tine, să le ascunzi ca un dinte sub pernă. Au trei fete. 
Una dintre ele locuieşte ceva mai încolo pe aceeaşi stradă, 
Jenna, lesbiana divorțată, acelaşi nume ca una dintre 
gemenele Bush, şi cât urăşte Jenna asta; în ultima vreme 
insistă ca oamenii să-i spună Jen. Trei fete, asta însemna 
mulți dinți sub multe perne, multe griji pentru străini cu 
maşina oferindu-le bomboane şi o raită, iar asta însemnase 
multe măsuri de precauţie şi o, ce tare speră ca mama ei să fi 
avut dreptate, ca povestitul unui vis urât să fie ca înfiptul 
unui ţăruş în inima unui vampir. 

— Am ridicat receptorul, spune Harvey, şi era Trisha. Trisha 
este fiica lor cea mare, care i-a idolatrizat pe Houdini şi 
Blackstone înainte să descopere băieţii. N-a spus decât un 
singur cuvânt la început, doar „tată“, dar am ştiut că era 
Trisha. Ştii cum ştii întotdeauna? 

Da. Ştia cum ştia întotdeauna. Cum îi recunoşti mereu pe 
ai tăi încă de la primul cuvânt, cel puţin până când cresc şi 
devin ai altora. 

— Am spus „Bună, Trish, de ce suni aşa devreme, scumpo? 
Mama ta e încă în pat.“ Şi la început n-am primit un răspuns. 
Am crezut că s-a întrerupt legătura, după care am auzit nişte 
scâncete şoptite. Nu cuvinte, ci jumătăți de cuvinte. Ca şi când 
ar fi încercat să vorbească, însă nu ieşea mai nimic fiindcă nu 


izbutea să-şi adune forțele sau să-şi tragă sufletul. Şi atunci a 
început să-mi fie frică. 

Ei, da, e cam încet la cap, nu? Deoarece Janet - care era Jax 
la colegiul Sarah Lawrence, Jax în Clubul Dramatic, Jax care 
ştia să sărute excelent cu limba, Jax care fuma Gitanes şi 
afirma că-i place tequila - Janet e speriată deja de ceva vreme, 
era speriată încă dinainte ca Harvey să amintească de 
adâncitura din lateralul Volvoului Friedmanilor. lar gândul 
acesta o face să se gândească la conversaţia telefonică pe care 
a avut-o cu prietena ei Hannah în urmă cu nici o săptămână, 
cea care în cele din urmă ajunsese la poveşti cu fantome 
suferinde de Alzheimer. Hannah la oraş, Janet ghemuită pe 
bancheta de la geam din living şi uitându-se afară la 
porțiunea lor de un acru din Westport, la toate ierburile 
frumoase care o fac să strănute şi să-i lăcrimeze ochii, şi 
înainte ca discuţia să ajungă la Alzheimer discutaseră întâi 
despre Lucy Friedman şi apoi despre Frank, şi care dintre ele o 
spusese? Care dintre ele spusese: „Dacă nu ia măsuri în 
privința băutului la volan, o să ajungă să omoare pe cineva“? 

— Şi atunci Trish a spus ceva care a sunat a „lița“ sau 
„lițea“, dar în vis ştiam că face o... eliziune?... acesta e 
cuvântul? Elida prima silabă, iar ceea ce spunea de fapt era 
„poliția“. Am întrebat-o ce-i cu poliția, ce încerca să-mi spună 
despre poliție, şi m-am aşezat. Chiar acolo. Arată spre scaunul 
din ceea ce ei numesc colțul telefonului. A mai urmat o tăcere, 
apoi alte câteva jumătăţi de cuvânt, acele şoapte trunchiate. 
Mă enerva atât de tare cu asta, că mi-am spus: Face pe 
prețioasa ca întotdeauna, dar apoi a spus „număr“ şi s-a auzit 
perfect clar. Şi am ştiut - aşa cum am ştiut că încerca să 
spună „poliția“ - că încerca să-mi spună că poliția a sunat-o 
pe ea fiindcă nu aveau numărul nostru. 

Janet încuviințează năucă. Au decis să scoată numărul din 
registrul telefonic în urmă cu doi ani, întrucât reporterii îl tot 
sunau pe Harvey în legătură cu dezastrul de la Enron. De 
regulă la ora cinei. Nu fiindcă el ar fi avut propriu-zis vreo 
legătură cu Enron, ci fiindcă holdingurile energetice mari erau 
într-un fel specialitatea lui. Făcuse chiar parte dintr-o comisie 


prezidenţială cu câţiva ani în urmă, când Clinton era marele 
boss şi lumea era (după umila ei părere, cel puţin) un loc ceva 
mai bun, ceva mai sigur. Şi, deşi erau multe lucruri care nu-i 
mai plăceau la Henry, un lucru pe care îl ştia foarte bine era 
acela că el avea mai multă integritate la degetul mic decât toți 
țopârlanii de la Enron la un loc. Poate că integritatea o 
plictisea uneori, însă ştia ce înseamnă. 

Poliția nu avea totuşi o modalitate de-a obține numere de 
telefon nelistate? Ei, poate nu dacă se grăbesc să afle ceva sau 
să comunice cuiva ceva. Plus că visele nu trebuie să fie logice, 
nu? Visele sunt poezii ale subconştientului. 

lar acum, pentru că nu mai suportă să stea locului, se duce 
la uşa bucătăriei şi se uită afară în lumina puternică de iunie, 
se uită spre Sewing Lane, care reprezintă mica lor versiune a 
ceea ce ea presupune că este visul american. Ce linişte în 
dimineața aceasta, cu un miliard de picături de rouă încă 
scânteind în iarbă! Şi totuşi inima ei bubuie în piept şi 
transpiraţia i se rostogoleşte pe față şi ea vrea să-i spună că 
trebuie să înceteze, trebuie să nu-şi povestească visul, acest 
vis teribil. Trebuie să-i aducă aminte că Jenna locuieşte mai 
jos de ei - Jen, adică, Jen care lucrează la Video Stop în sat şi 
petrece mult prea multe nopţi de weekend bând la Gourd cu 
cei de teapa lui Frank Friedman, care e destul de bătrân ca să- 
i fie tată. Lucru care, indiscutabil, este o parte a atracției. 

— Doar jumătăți de cuvinte şoptite, spune Harvey. Nu 
putea să articuleze bine. Apoi am auzit „ucis“ şi am ştiut că 
una dintre fete este moartă. Am ştiut pur şi simplu. Nu 
Trisha, fiindcă ea era la telefon, dar Jenna sau poate 
Stephanie. Şi am fost atât de speriat! Am rămas acolo 
întrebându-mă chiar care aş vrea să fie, ca-n Alegerea Sophiei, 
mama mă-sii. Am început să strig la ea. „Spune-mi care! 
Spune-mi care! Pentru Dumnezeu, Trish, spune-mi care!“ 
Doar atunci lumea adevărată a început să transpară... 
presupunând că există aşa ceva... 

Harvey scoate un râset scurt şi, în lumina puternică a 
dimineții, Janet vede că este o pată roşie în mijlocul 
adânciturii de pe lateralul Volvoului lui Frank Friedman, iar 


în mijlocul petei este o urmă închisă la culoare care ar putea fi 
pământ sau chiar păr. Îl şi vede pe Frank trăgând strâmb 
lângă trotuar la două dimineața, prea beat pentru a-ncerca 
măcar să intre pe alee, darămite în garaj - poarta e îngustă şi 
alea-alea. Îl şi vede împleticindu-se spre casă cu capul în 
pământ, respirând greu pe nas. Trăiască taurul. 

— Pe-atunci ştiam că sunt în pat, însă auzeam o voce joasă 
care nu semăna deloc cu a mea, suna ca vocea unui străin, şi 
nu reuşea să rotunjească niciun cuvânt. „Une-m ae, une-m 
ae“, aşa suna. „Une-m ae, Ish!“ 

Spune-mi care. Spune-mi care, Trish. 

Harvey tace, căzut pe gânduri. Cumpănind. Firele de praf 
dansează în jurul feței lui. Soarele îi face tricoul aproape prea 
orbitor să-l poţi privi; e ca un tricou dintr-o reclamă la 
detergent pentru rufe. 

— Am rămas acolo aşteptând să vii în fugă şi să vezi care e 
problema, spune el într-un târziu. Am rămas acolo cu piele de 
găină pe tot corpul şi tremurând, spunându-mi că a fost doar 
un vis, aşa cum faci mereu, sigur, dar spunându-mi şi că a 
fost foarte real. De-a dreptul miraculos, într-un fel oribil. 

Se opreşte din nou, gândindu-se cum să spună ce urmează, 
neştiind că soţia lui nu-l mai ascultă. Jax-care-a-fost îşi pune 
acum toate forțele mentale la contribuţie, toată puterea de 
concentrare, pentru a se convinge să creadă că ceea ce vede nu 
este sânge, ci doar stratul protector de vopsea al Volvou-lui, 
scos la iveală de zgârieturi. Strat protector sunt două cuvinte 
pe care sub-conştientul ei abia a aşteptat să le pună pe tapet. 

— E uimitor, nu-i aşa, cât de puternică e imaginaţia? zice el 
până la urmă. Un asemenea vis e modul în care un poet - 
unul foarte bun - trebuie că-şi vede poemul. Fiecare detaliu 
perfect clar şi extrem de luminos. 

Cade în tăcere şi bucătăria aparține soarelui şi firelor 
dansatoare de praf; afară, lumea îşi ţine răsuflarea. Janet se 
uită la Volvoul de vizavi; pare să pulseze în ochii ei, solid ca o 
cărămidă. Când telefonul sună, ar striga dacă ar putea trage 
aer în piept, şi-ar acoperi urechile dacă ar putea ridica 
mâinile. Îl aude pe Harvey ridicându-se şi traversând spre 


colțul telefonului în vreme ce acesta sună a doua şi apoi a 
treia oară. 

Cineva a greşit numărul, îşi spune ea. Asta trebuie să fie, 
pentru că dacă-ţi povesteşti visele, ele nu se adeveresc. 

Harvey zice: 


e Alo? 


POPAS 


Bănuia că undeva între Jacksonville şi Sarasota executase o 
versiune proprie a vechii scheme cu Clark Kent în cabina de 
telefon, însă nu era sigur exact unde şi cum. Ceea ce sugera 
că nu fusese foarte spectaculos. Avea deci vreo importanță? 

Uneori îşi spunea că răspunsul la această întrebare era 
„nu“, toată treaba aia cu Rick Hardin/John Dykstra nu era 
decât un construct artificial, pură strategie de presă, cu nimic 
diferită de Archibald Bloggert (sau cum l-o fi chemat cu 
adevărat) jucând sub numele de Cary Grant sau de Evan 
Hunter (al cărui nume de botez fusese de fapt Salvatore 
cumva) scriind sub numele de Ed McBain. Aceştia fuseseră 
sursa lui de inspiraţie... împreună cu Donald E. Westlake, care 
scrisese romane polițiste amuzante sub pseudonimul Richard 
Star, şi K.C. Constantine, care era de fapt... ei bine, nimeni nu 
ştia cu adevărat, nu-i aşa? La fel ca în cazul misteriosului 
domn B. Traven, care scrisese Comoara din Sierra Madre. 
Nimeni nu ştia cu adevărat, iar asta era bună parte din 
distracție. 

Nume, nume, ce-i numele? 

Cine, de pildă, era el când făcea drumurile bisăptămânale 
de întoarcere în Sarasota? Era Hardin când pleca de la Pot o' 
Gold din Jax, sigur, fără îndoială. Şi Dykstra, categoric, când 
intra în casa lui de pe Macintosh Road, lângă canal. Dar când 
era pe Route 75, trecând dintr-un oraş în altul în luminile 
puternice ale autostrăzii? Hardin? Dykstra? Nimeni? Exista 


oare un moment magic când vârcolacul care aducea purcoiul 
de bani se transforma din nou în inofensivul profesor de 
engleză a cărui specialitate erau poeţii şi romancierii 
americani ai secolului douăzeci? Şi avea vreo importanţă, 
atâta vreme cât era cinstit cu Dumnezeu, Fiscul şi cu 
fotbaliştii care urmau, din când în când, unul dintre cele două 
cursuri generale ale sale? 

Nimic din toate astea nu contau la sud de Ocala. Ce conta 
era că, oricine ar fi fost, trebuia să se pişe ca un cal de curse. 
Depăşise cu două beri limita lui maximă la Pot o' Gold (poate 
cu trei) şi setase vitezometrul maşinii să nu depăşească o sută 
de kilometri la oră; în seara aceasta nu avea chef să vadă 
girofaruri în oglinda retrovizoare. Poate că plătise maşina cu 
banii câştigaţi pe cărți scrise sub numele de Hardin, însă cea 
mai mare parte a timpului trăia ca John Andrew Dykstra, şi 
acesta era numele pe care l-ar fi luminat lanterna poliţistului 
dacă i-ar fi cerut permisul de operator. Şi poate că Hardin 
băuse berile acelea la Pot o” Gold, dar dacă un polițist de 
circulație din Florida scotea temutul etilotest în cutiuța lui de 
plastic albastru, moleculele intoxicate ale lui Dykstra ar fi 
ajuns în măruntaiele istețului aparat. lar într-o seară de joi 
din luna iunie, era o pradă uşoară indiferent cum îl chema, 
deoarece toți navetiştii se întorseseră în Michigan şi cam toată 
Interstatala 75 era doar a lui. 

Totuşi, exista o problemă fundamentală legată de bere pe 
care orice student o înțelegea: Nu o puteai cumpăra, ci doar 
închiria. Din fericire, era un popas la doar zece sau unsprezece 
kilometri sud de Ocala şi acolo putea să se uşureze. 

Până una alta însă, cine era el? 

Fără îndoială, venise în Sarasota în urmă cu şaisprezece ani 
ca John Dykstra şi sub acel nume preda engleza la ramura 
locală a Universităţii Statului Florida încă din 1990. Apoi, în 
1994, hotărâse să nu mai predea cursuri de vară şi să-şi 
încerce în schimb norocul scriind un roman de suspans. 
Aceasta nu fusese ideea lui. Avea un agent în New York, nu 
unul dintre barosani, însă un tip suficient de onest, cu 
antecedente rezonabile, care reuşise să vândă patru dintre 


povestirile noului său client (sub numele Dykstra) mai multor 
reviste literare care plăteau binişor. Numele agentului era 
Jack Golden şi, în vreme ce nu avea decât cuvinte de laudă la 
adresa povestirilor, considera că cecurile rezultate erau „bani 
de cumpărături“. Jack fusese cel care afirmase că toate 
povestirile publicate de John Dykstra aveau „un fir narativ 
complex“ (ceea ce însemna intrigă în limba agenților, din câte 
îşi dădea seama Johnny) şi sugerase că noul său client ar 
putea primi uşor între patruzeci şi cincizeci de mii de dolari 
scriind romane de suspans a câte o sută de mii de cuvinte 
fiecare. 

„Ai putea face asta într-o vară, dacă ai găsi o chichiță 
interesantă şi te-ai ţine de ea“, îi scrisese lui Dykstra într-o 
scrisoare. (Nu avansaseră încă la a folosi telefonul şi faxul.) 
„Ar însemna de două ori mai mult față de cât ai face ținând 
cursuri în sesiunile din iunie şi august acolo, la Şcoala de 
Maiştri. Dacă ai de gând să încerci, prietene, acum e 
momentul - înainte să te trezeşti cu o nevastă şi doi virgulă 
cinci copii pe cap.“ 

Posibilitatea de-a avea o soție nu se întrevedea atunci la 
orizont (cum nu se întrevedea nici acum), dar Dykstra 
prinsese ideea lui Jack; să-ți asumi un risc e tot mai greu pe 
măsură ce înaintezi în vârstă. lar soția şi copiii nu erau 
singurele responsabilități cu care te alegeai odată cu trecerea 
lentă a vremii. Exista oricând ispita cardurilor de credit, de 
exemplu. Cardurile de credit îți adăugau lest şi te împiedicau. 
Cardurile de credit erau agenţi ai normei şi lucrau în favoarea 
implacabilului. 

În ianuarie '94, când venise contractul pentru cursurile din 
vară, îl trimisese înapoi nesemnat şefului de departament, cu 
o scurtă notă explicativă: M-am gândit ca în vara asta să- 
ncerc mai bine să scriu un roman. 

Răspunsul lui Eddie Wasserman fusese prietenesc, dar 
ferm: În regulă, Johnny, însă nu pot garanta că postul va mai 
fi liber vara viitoare. Fostul titular are întotdeauna drept de 
preempţiune. 


Dykstra se gândise la asta, dar nu mult timp; pe atunci 
avea deja o idee. Mai mult chiar, avea deja un personaj: 
Dulău, tatăl literar al Jaguarurilor şi caselor de pe Macintosh 
Road, aştepta să se nască, şi Dumnezeu să-i binecuvânteze 
sufletul de ucigaş. 

Înaintea sa erau săgeata albă de pe indicatorul albastru ce 
sclipea în bătaia farurilor lui şi rampa care cotea spre stânga 
şi tuburile cu sodiu puternice care iluminau pavajul atât de 
tare, încât rampa semăna cu o bucată dintr-un platou de 
filmare. Acţionă semnalizarea, încetini la şaizeci şi cinci şi 
părăsi interstatala. 

La jumătatea distanţei, rampa se ramifica: rulote şi 
camionete la dreapta, Jaguaruri drept în față. La cincisprezece 
metri după bifurcaţie era popasul, o clădire joasă din cărămizi 
bej de zgură care, în bătaia luminilor puternice, semăna şi ea 
cu un platou de filmare. Ce-ar fi fost într-un film? Un centru 
de comandă a rachetelor, poate? Sigur, de ce nu. Un centru de 
comandă a rachetelor în mijlocul sălbăticiei, iar tipul care 
conduce operațiunea suferă de-o boală mentală atent mascată 
(dar progresivă). Vede ruşi peste tot, ruşi ieşind naibii din 
lemnărie... sau mai bine teroriști al-Qaeda, asta era probabil 
mai au courant. Ruşii cam ieşeau din discuție ca potenţiali 
răufăcătorii în zilele acestea, doar dacă nu vindeau droguri 
sau prostituate adolescente. Pe deasupra, răufăcătorul nici nu 
contează, totul e o fantezie, însă pe tip oricum îl mănâncă 
degetul să apese butonul roşu şi... 

Şi simţea nevoia să urineze, aşa că dă imaginaţia la foc mai 
mic o vreme, te rog şi mulțumesc. Pe deasupra, Dulău nu-şi 
găsea locul într-o astfel de poveste. Dulău era mai mult un 
luptător urban, cum spusese la Pot o' Gold mai devreme în 
seara aceea. (Mişto expresie.) Totuşi, ideea unui comandant 
scelerat de bază de rachete avea oarecare putere, nu? Un 
individ chipeş... oamenii îl iubesc... arată perfect normal pe 
dinafară... 

Mai era doar o singură maşină în parcarea cea mare la ora 
aceea, una dintre acele PT Cruiser care îl amuzau de fiecare 


dată - semănau cu nişte jucării care imitau maşinile 
gangsterilor din anii treizeci. 

Parcă la distanță de patru sau cinci locuri de ea, opri 
motorul, apoi stătu cât să scruteze rapid parcarea goală 
înainte să coboare. Nu era prima oară când oprea la popasul 
acela întorcându-se de la Pot şi odată fusese deopotrivă 
amuzat şi îngrozit să vadă un aligator târându-se peste asfalt 
spre pinii de zahăr din spatele zonei de popas, aducând cumva 
cu un afacerist bătrân şi supraponderal în drum spre o 
întâlnire. Nu e nici picior de aligator astă-seară, aşa că el 
cobori, întinzând cheia peste umăr şi apăsând butonul de 
închidere centralizată. Astă-seară erau doar el şi domnul PT 
Cruiser. Jaguarul scoase un ciripit ascultător şi, pentru un 
moment, el îşi văzu umbra în pâlpâitul rapid al farurilor 
maşinii... doar că a cui era umbra? A lui Dykstra sau a lui 
Hardin? 

A lui Johnny Dykstra, decise el. Hardin lipsea acum, 
rămăsese în urmă, la şaizeci şi cinci sau şaptezeci de kilometri 
depărtare. Însă aceasta fusese noaptea lui pentru a ţine 
scurta (şi mai mult comica) prezentare de după cină în fața 
celorlalți Hoţi din Florida şi considera că domnul Hardin se 
achitase binişor de treabă, încheind cu promisiunea de a-l 
trimite pe Dulău pe urmele oricui nu contribuia cu 
generozitate la acţiunea de caritate din acest an, care 
întâmplător se numea Cititorii Soarelui, o organizație non- 
profit care punea la dispoziția învățăceilor orbi texte şi articole 
în format audio. 

Traversă parcarea spre clădire, călcâiele cizmelor lui de 
cowboy bocănind. John Dykstra n-ar fi purtat nici în ruptul 
capului jeanşi prespălați şi cizme de cowboy la o întrevedere 
publică, mai ales când el era vorbitorul principal, însă Hardin 
era un alt soi de barosan. Spre deosebire de Dykstra (care 
putea fi pedant), lui Hardin nu-i păsa cine ştie cât ce spunea 
lumea despre aspectul său. 

Clădirea popasului era împărțită în trei: toaleta pentru 
femei în stânga, toaleta pentru bărbaţi în dreapta şi, în mijloc, 
un portic mare, ca o verandă, de unde puteai lua pliante cu 


diferitele atracții din centrul şi sudul Floridei. Erau de 
asemenea automate pentru gustări, două automate pentru 
sucuri şi un distribuitor de hărți care înghițea un număr 
scandalos de monede de douăzeci şi cinci de cenți. Ambele 
laturi ale holului scurt de la intrare erau acoperite cu afişe 
dintr-acelea pentru găsirea copiilor pierduţi, care lui Dyks-tra 
întotdeauna îi dădeau fiori. Câţi dintre copiii din pozele acelea, 
se întreba el mereu, erau îngropaţi în pământul jilav, nisipos, 
sau serveau drept hrană aligatorilor din Glades? Câţi creşteau 
cu credința că navetiştii care-i răpiseră (şi care din când în 
când îi molestau sexual sau îi închiriau pe bani) erau mamele 
sau taţii lor? Lui Dykstra nu-i plăcea să se uite la chipurile lor 
sincere, nevinovate, sau să se gândească la disperarea din 
spatele uriaşelor sume de răscumpărare - 10 000, 20 000, 50 
000, într-un caz 100 000 de dolari (aceasta din urmă pentru o 
fetiță surâzătoare cu cap mare, din Fort Myers, care dispăruse 
în 1980 şi acum probabil era o femeie la începutul vârstei 
mijlocii, asta dacă mai era în viaţă... şi aproape sigur că nu 
mai era). Se mai aflau acolo un afiş prin care publicul era 
informat că scormonitul în tomberoane este interzis şi încă 
unul care anunţa că zăbovitul mai mult de o oră la acel popas 
este interzis - POLIŢIA ESTE PREGĂTITĂ SĂ INTERVINĂ. 

Cine ar vrea să zăbovească aici? se întrebă Dykstra şi 
ascultă cum vântul de seară şuiera printre palmieri. Un 
nebun, iată cine. O persoană căreia un buton roşu începe să i 
se pară atractiv pe măsură ce lunile şi anii trec în sunet de 
tiruri la ora unu noaptea. 

Se întoarse spre toaleta bărbaților şi încremeni cu piciorul 
în aer, când o voce de femeie, uşor distorsionată de ecou, dar 
surprinzător de aproape, vorbi pe neaşteptate din spatele său. 

— Nu, Lee, spuse ea. Nu, scumpule, n-o face. 

Se auzi o palmă, urmată de un bufnet, un bufnet înfundat 
şi cărnos. Dykstra îşi dădu seama că auzea anodinele sunete 
ale abuzului. Aproape şi vedea urma roşie a mâinii pe obrazul 
femeii şi capul ei săltând, foarte puțin amortizat de păr 
(blond? negru?), în gresia bej de pe perete. Ea începu să 
plângă. Tuburile cu sodiu erau destul de puternice pentru că 


Dykstra să vadă că pe braţe i se făcuse pielea de găină. Începu 
să-şi muşte buza de jos. 

— Jâgodie împuţită. 

Vocea lui Lee era plată, declamatoare. Era greu să-ţi dai 
seama imediat că omul era beat, deoarece fiecare cuvânt era 
articulat perfect. Însă ştiai asta, ştiai pentru că mai auziseşi 
bărbaţi vorbind aşa înainte - la stadioane, la carnavaluri, 
uneori prin peretele subțire al unei camere de motel (sau prin 
tavan) noaptea târziu, după ce luna a coborât şi barurile s-au 
închis. Poate că şi jumătatea de conversaţie aparținând femeii 
- oare putea fi numită conversaţie? - avea accente bahice, însă 
cel mai adesea femeia părea speriată. 

Dykstra rămase acolo în antreul mic, cu fața spre toaleta 
bărbaților, cu spatele la cuplul din toaleta femeilor. Era la 
umbră, înconjurat din ambele părți de poze cu copii dispăruți, 
hârtiile foşnind încet, asemenea frunzelor de palmier, în briza 
serii. Rămase acolo în aşteptare, sperând ca asta să fie tot. 
Însă nu era, sigur. Cuvintele unui cântăreţ de muzică country 
îi veniră în gând, fără sens şi infatuate: „Pe când am înţeles că 
nu-s bun de nimic, deja eram prea bogat ca să mai renunţ.“ 

Se auziră încă o plesnitură cărnoasă şi încă un strigăt din 
partea femeii. O clipă de tăcere, după care vocea bărbatului se 
făcu auzită din nou, şi înțelegeai pe dată că, pe lângă beat, era 
şi needucat, după felul în care spunea jâgodie în loc de jigodie. 
Înţelegeai tot soiul de lucruri despre el, de fapt: că la cursurile 
de engleză din liceu stătea în fundul sălii, că bea lapte direct 
din cutie când ajungea acasă de la şcoală, că renunțase la 
colegiu în al doilea sau primul an, că făcea genul de munci 
pentru care trebuie să porți mănuşi şi să ai în buzunarul de la 
spate un cuțit X-Acro pentru decupaje. Nu era corect să faci 
astfel de generalizări - era ca şi când ai spune că toți afro- 
americanii au ritmul în sânge, că toţi italienii plâng la operă —, 
dar acolo, în întuneric, la ora unsprezece, înconjurat de afişe 
cu copii dispăruţi, cine ştie de ce întotdeauna tipărite pe hârtie 
roz, de parcă aceea ar fi culoarea celor dispăruți, ştiai că aşa 
stau lucrurile. 

— Jâgodie împuţită ce eşti. 


Are pistrui, gândi Dykstra. Şi îl prinde soarele repede. 
Arsurile astea îl fac să pară că e întotdeauna nervos şi, de 
regulă, chiar este nervos. Bea Kahlua când e-n bani, cum 
zicem noi, dar cel mai adesea bea b... 

— Lee, nu, se auzi vocea femeii. Plângea acum, implora, şi 
Dykstra îşi spuse: Nu face asta, doamnă. Nu ştii că asta doar 
înrăutăţeşte lucrurile? Nu ştii că văzându-ţi mucii cum curg 
din nas se enervează mai tare ca oricând? Nu mă mai lovi, 
sunt... 

Pam! 

Sunetul fu urmat de o altă bubuitură şi de un strigăt 
ascuțit de durere, aproape ca un scâncet de căţel. Domnul PT 
Cruiser o plesnise iarăşi destul de tare încât femeia să dea cu 
capul de peretele băii, şi care era gluma aia veche? De ce 
există trei sute de mii de cazuri de abuz marital în America în 
fiecare an? Pentru că pur şi simplu... nu vor... să asculte. 

— Jâgodie împuţită. 

Aceasta era scriptura lui Lee astă-seară, scoasă direct din A 
doua epistolă către Beţivani, iar înfricoşător în vocea aceea - 
ceea ce Dykstra găsea extrem de înspăimântător - era lipsa 
emoției. Furia ar fi fost mai bună. Furia ar fi fost mai sigură 
pentru femeie. Furia era ca un vapor inflamabil - o scânteie o 
putea aprinde şi arde iute într-o singură văpaie - însă 
individul acesta era doar... conştiincios. Nu avea să o mai 
lovească o dată şi apoi să-şi ceară iertare, poate începând să şi 
plângă. Poate că-n alte seri o făcuse, dar acum era altceva. 
Acum era pus pe fapte mari. Ave Maria, cea plină de har, 
ajută-mă s-o frăgezesc, că nu va fi-n zadar. 

Şi eu ce să fac? Ce rol am în treaba asta? Am vreunul? 

Categoric nu avea să intre la toaleta bărbaților şi să 
savureze îndelung plăcerea golirii vezicii, aşa cum plănuise şi 
abia aşteptase să facă; boaşele i se retrăseseră în pântece ca 
două pietricele tari şi presiunea din rinichi se întinsese atât pe 
spate în sus, cât şi pe picioare în jos. Inima i se grăbea în 
piept, bubuind într-un pas alert ce probabil avea să devină 
sprint la auzul următoarei lovituri. Va mai trece cel puţin o 
oră până va putea din nou să se uşureze, oricât de tare simțea 


nevoia, şi atunci urina avea să iasă într-o serie de jeturi 
scurte, nesatisfăcătoare. Şi Doamne, cât îşi dorea ca ora aceea 
să fi trecut deja, să se afle la o sută sau o sută zece kilometri 
depărtare de acolo! 

Ce-o să faci dacă o loveşte din nou? 

Îi veni în minte o altă întrebare: Ce avea să facă dacă femeia 
o rupea la fugă şi domnul PT Cruiser se lua după ea? Exista o 
singură cale de ieşire din toaleta femeilor, iar John Dykstra 
stătea în mijlocul ei. John Dykstra în cizmele de cowboy pe 
care Rick Hardin le purtase în Jacksonville, unde o dată la 
două săptămâni un grup de scriitori de suspans - mulți dintre 
ei femei durdulii în taioare pastel - se reunea pentru a discuta 
despre tehnici, agenți şi vânzări, şi pentru a se bârfi între ei. 

— Lee-Lee, nu mă lovi, bine? Te rog, nu mă lovi. Te rog, nu 
lovi copilul. 

Lee-Lee. lisuse Hristoase. 

O, şi încă una; încă un punct pe panou. Copilul. Te rog, nu 
lovi copilul. Bun venit la Lifetime Channel, în mă-ta. 


Inima agitată a lui Dykstra păru să cadă doi centimetri în 
piept. Avea impresia că stătea în antreul acela mic dintre 
toaleta bărbaţilor şi a femeilor de cel puţin douăzeci de 
minute, dar când se uită la ceasul de la mână, nu fu surprins 
să vadă că nici patruzeci de secunde nu trecuseră de la prima 
palmă. Acestea erau natura subiectivă a timpului şi strania 
viteză a gândului atunci când mintea era pusă dintr-odată 
sub presiune. Scrisese despre amândouă de multe ori. Bănuia 
că majoritatea, ghilimele, scriitorilor de suspans, închis 
ghilimele, o făcuseră. Era materia lor primă, la naiba. Data 
următoare când îi venea rândul să se adreseze Hoţilor din 
Florida, poate va alege asta ca subiect şi va începe povestindu- 
le despre incidentul acesta. Despre cum avusese timp să-şi 
spună: A doua epistolă către Beţivani. Deşi presupunea că ar 
fi niţel cam prea mult pentru întrunirea lor bisăptămânală, 
niţel prea... 

Un ropot perfect de lovituri îi întrerupse cursul gândurilor. 
Lee-Lee îşi pierduse cumpătul. Dykstra ascultă sunetul aparte 
al acestor lovituri cu năuceala unui om care înțelege că aude 
ceva ce nu va uita niciodată, nu sunete sintetice de pe coloana 
sonoră a unui film, ci sunetul unui pumn lovind o pernă de 
pene, surprinzător de uşor, aproape delicat, la drept vorbind. 
Femeia strigă o dată de surprindere şi o dată de durere. După 
aceea se limită să scoată icnete scurte de durere şi teamă. 
Afară, în întuneric, Dykstra se gândi la toate spoturile pe care 
le văzuse despre preîntâmpinarea violenței domestice. Acelea 
nu spuneau nimic despre asta, despre cum poţi auzi vântul în 
palmieri cu o ureche (şi foşnetul afişelor cu copii dispăruți, nu 
uita asta) şi cu cealaltă icnetele sacadate de durere şi teamă. 

Auzi paşi târşâiţi pe gresie şi ştiu că Lee (Lee-Lee, îi spusese 
femeia, ca şi când un nume de alint i-ar putea dezamorsa 
furia) se apropia. Asemenea lui Rick Hardin, Lee purta cizme. 
Lee-Lee ai acestei lumi aveau tendinţa să poarte ghete Georgia 
Giant. Erau fani ai cizmelor Dingo. Femeia purta tenişi. Ştia 
asta. 

— Curvă, curva măctii, te-am văzut vorbind cu iel, 
frecându-te cu ţâţele dă iel, jâgodie împuţită.... 


— Nu, Lee-Lee, eu niciodată... 

Sunetul unei alte lovituri, după care o expectoraţie aspră 
care nu era nici masculină, nici feminină. Vomă. A doua zi, 
cine făcea curățenie la popas avea să găsească vomă uscată pe 
podea şi pe un perete al toaletei femeilor, însă Lee şi soția sau 
iubita lui vor fi plecat de mult, iar pentru curăţător nu avea să 
fie decât altă mizerie de strâns, povestea vomei nefiind nici 
clară, nici interesantă pentru el. Şi ce era să facă Dykstra? 
Iisuse, avea curaj să intre acolo? Dacă n-o făcea, Lee putea să 
se oprească din bătaie, odată satisfăcut de rezultat, însă dacă 
intervenea un străin... 

Ne-ar putea ucide pe amândoi. 

Dar... 

Copilul. Te rog, nu lovi copilul. 

Dykstra încleştă pumnii şi gândi: Fute-m-aş, curat Lifetime 
Channel! 

Femeia continua să vomite. 

— Termină cu asta, Ellen. 

— Nu pot! 

— Nu? Mda, bine. Te ajut eu să termini. Jâgodie... împuțţită. 

Un alt pam! sublinie împuțţită. Inima lui Dykstra căzu şi 
mai mult. N-ar fi crezut că este posibil. În scurt timp avea să 
bată în pântece. Dacă ar fi putut măcar să intre în mintea lui 
Dulău! Într-o poveste ar funcționa - chiar se gândise la 
identitate înainte să ia cea mai proastă decizie a serii, cea de-a 
opri la popasul acela, iar dacă asta nu era ceea ce manualele 
pentru scriitori numeau anticipare, atunci ce era? 

Da, se va transforma în personajul său, va da buzna în 
toaleta femeilor, îl va bate măr pe Lee, apoi îşi va vedea de 
drum. Ca Shane în filmul ăla vechi cu Alan Ladd. 

Femeia mai gâjâi o dată, sunetul unui utilaj care 
transformă piatra în pietriş, şi Dykstra ştiu că nu va intra în 
mintea lui Dulău. Dulău era un personaj inventat. Aceasta 
era realitatea care se desfăşura chiar acolo, în fața lui, ca un 
beţiv care scoate limba. 

— Mai fă-o o dată şi vezi ce te aşteaptă, o invită Lee şi acum 
era ceva criminal în vocea sa. Se pregătea să meargă până la 


capăt. Dykstra era convins de asta. 

Voi depune mărturie la proces. Şi când mă vor întreba ce 
am făcut pentru a pune capăt situației, voi spune că nimic. 
Voi spune că am ascultat. Că mi-am amintit. Că am fost 
martor. Şi apoi voi zice că asta fac scriitorii atunci când nu 
stau la masă şi scriu. 

Dykstra se gândi să alerge înapoi la Jaguarul lui - fără 
zgomot! - şi să folosească telefonul din consola de bord pentru 
a suna poliția statală. *99, doar de atât era nevoie. Pancartele 
care spuneau asta erau afişate din cincisprezece în 
cincisprezece kilometri sau aşa ceva: ÎN CAZ DE ACCIDENTE 
FORMAŢI *99 PE MOBIL. Doar că niciodată un polițist nu era 
în apropiere când aveai nevoie de el. În seara aceasta, cel mai 
aproape avea să fie în Bradenton sau poate Ybor City, iar până 
să ajungă acolo, rodeoul acela sângeros se va fi încheiat. 

Din toaleta femeilor veneau acum o serie de sughițuri 
groase, întrerupte de tuse înfundată. O uşă de cabină se 
trânti. Femeia ştia la fel de bine ca Dykstra că Lee era serios. 
Nu era nevoie decât să vomite iar ca să-l facă să-şi iasă din 
minți. Urma să-şi verse nervii pe ea şi să termine treaba. Şi 
dacă era prins? De gradul doi. Fără premeditare. În 
cincisprezece luni avea să fie liber şi s-o scoată în oraş pe sora 
ei mai mică. 

Întoarce-te la maşină, John. Întoarce-te la maşină, urcă la 
volan şi pleacă de aici. Începe să te convingi că asta nu s-a 
întâmplat niciodată. Şi ai grijă să nu citeşti ziarul şi să nu te 
uiţi la TV în următoarele două zile. Asta ar prinde bine. Fă-o. 
Fă-o acum. Eşti scriitor, nu bătăuş. Ai unu optzeci, cântăreşti 
şaptezeci şi patru de kilograme şi singurul lucru pe care-l poți 
face aici e să agravezi situația. Aşa că urcă în maşină şi spune 
o rugăciune Dumnezeului care le ocroteşte pe femeile ca Ellen. 

Şi chiar se întoarse înainte să-i vină o idee. 

Dulăul nu era real, dar Rick Hardin era. 

Ellen Whitlow din Nokomis căzuse într-o cabină de toaletă 
şi aterizase pe vasul de vece cu picioarele depărtare şi fusta 
ridicată, exact ca o jâgodie ce era, şi Lee porni după ea, vrând 
s-o apuce de urechi şi să-nceapă s-o lovească de podea cu 


căpățâna aia proastă a ei. Îi ajunsese până peste cap. Voia să- 
i dea o lecţie pe care să n-o mai uite niciodată. 

Nu că aceste gânduri i-ar fi trecut prin minte într-o manieră 
coerentă. În mintea lui se afla acum în majoritate doar roşu. 
Sub el, peste el, străbătând prin el era o voce melodioasă care 
semăna cu vocea lui Steven Tyler de la Aerosmith: Oricum nu- 
i copilu” meu, nu-i al meu, nu-i al meu, nu mi-l pui tu mie-n 
cârcă, jâgodie împuţită. 

Făcu trei paşi şi atunci un claxon începu să urle ritmic 
undeva în apropiere, scoțându-l din ritm, stricându-i 
concentrarea, smulgându-l din mintea sa, făcându-l să se uite 
în jur: Tiit! Tiit! Tiit! Tit! 

Alarma maşinii, îşi spuse şi se uită de la intrarea în toaleta 
femeilor înapoi la femeia care şedea în cabină. De la uşă la 
jâgodie. Indecis, începu să încleşteze pumnii. Apoi, imediat, 
îndreptă spre ea arătătorul de la mâna dreaptă. Unghia lui 
era lungă şi murdară. 

— Dacă te mişti eşti moartă, curvă, îi spuse şi o luă spre 
uşă. 

Buda era puternic luminată şi aproape la fel de luminată 
era şi parcarea popasului, însă antreul dintre cele două aripi 
ale clădirii era întunecat. Un moment fu orb şi în momentul 
acela îl lovi ceva în spate, aproape de umeri, făcându-l să se 
împleticească în față doar doi paşi grăbiţi înainte să se 
împiedice în altceva - un picior - şi să cadă lat la podea. 

Nu urmă nicio pauză, nicio ezitare. O cizmă îl lovi în 
coapsă, înghețându-i muşchiul mare de acolo, după care în 
fundul tras în jeanşi, sus, aproape de scobitura spatelui. 
Începu să se târască... 

O voce spuse deasupra lui: 

— Nu te întoarce, Lee. Am un levier în mână. Dacă nu 
rămâi pe burtă îţi fac capul chiseliță. 

Lee rămase locului cu mâinile întinse înainte, aproape 
mişcător. 

— leşi de acolo, Ellen, spuse bărbatul care-l lovise. N-avem 
timp de prostii. leşi imediat. 

Nu fu nicio pauză. Apoi vocea jâgodiei, tremurată şi groasă: 


— L-ai lovit? Nu-l lovi! 

— N-are nimic, dar dacă nu ieşi imediat, o să-l lovesc rău. 
Nu voi avea încotro. O pauză, după care: Şi va fi vina ta. 

Între timp, claxonul, urlând monoton în noapte: Tiit! Tiit! 
Tiit! Tit! 

Lee dădu să întoarcă faţa pe pavaj. Îl durea. Cu ce naiba-l 
lovise cretinul ăla? Zisese cumva levier? Nu-şi amintea. 

Cizma îl nimeri iarăşi în fund. Lee ţipă şi întoarse fața 
înapoi la pavaj. 

— leşi, femeie, sau îi crăp capul! N-am de ales! 

Când ea vorbi din nou, era mai aproape. Vocea ei era 
nesigură, însă acum avea inflexiuni de revoltă: 

— De ce ai făcut asta? Nu trebuia să faci asta! 

— Am chemat poliția de pe mobil, zise bărbatul care stătea 
deasupra lui. Era un polițist de la circulaţie la kilometrul 225. 
Aşa că avem zece minute, poate ceva mai puţin. Domnule Lee- 
Lee, cheile de la maşină sunt la tine sau la ea? 

Lee trebui să se gândească la asta. 

— La ea, răspunse într-un târziu. Zicea că-s prea beat ca să 
conduc. 

— Prea bine. Ellen, du-te şi urcă în PT Cruiserul ăla şi 
pleacă de aici. Mergi până ajungi la Lake City şi, dacă ai minte 
măcar cât Dumnezeu i-a dat unei rațe, nu faci cale întoarsă 
acolo. 

— Nu-l las cu tine! Părea foarte nervoasă acum. Nu când ai 
chestia aia! 

— Ba-l laşi. Pleacă în clipa asta sau îl bat de nu se vede. 

— Bătăuşule! 

Bărbatul râse şi sunetul îl sperie pe Lee mai mult decât 
vocea normală a individului. 

— Număr până la treizeci. Dacă nu ai plecat spre sud de- 
aici până atunci, îi smulg capul de pe umeri. Îl arunc cât colo, 
ca pe-o minge de golf. 

— Nu poţi... 

— Fă-o, Ellie. Fă-o, iubire. 

— L-ai auzit, spuse bărbatul. lubițelul tău vrea să pleci. 
Dacă vrei să-l laşi să te bată ca pe un orbete mâine seară - pe 


tine şi pe copil —, n-am nimic împotrivă. Mâine seară nu voi fi 
prin preajmă. Dar acum m-am săturat să mă contrez cu tine, 
aşa că pune-ţi curul ăla prost în mişcare. 

Aceasta era o comandă pe care femeia o înțelegea, o 
comandă într-o limbă familiară ei, şi Lee îi văzu picioarele 
goale şi sandalele mişcându-se prin câmpul lui vizual. 
Bărbatul care îl doborâse la pământ începu să numere cu voce 
tare: 

— Unu, doi, trei, patru... 

— Grăbeşte-te dracului! strigă Lee şi cizma îl lovi în fund, 
însă mai uşor acum, legănându-l mai mult decât 
zdruncinându-l. În duru, totuşi. Între timp, Tiit! Tiit! Tiit! în 
noapte. Pune-ţi curul în mişcare! 

Acum, sandalele ei începură să alerge. Umbra ei alerga 
alături de el. Bărbatul ajunsese la douăzeci când motorul mic, 
care torcea ca o maşină de cusut, al PT Cruiserului porni; 
ajunsese la treizeci când Lee văzu stopurile dând în marşarier 
în parcare. Lee aşteptă ca bărbatul să-nceapă să lovească şi fu 
uşurat când n-o făcu. 

Apoi PT Cruiserul porni pe drumul de ieşire şi sunetul 
motorului începu să se stingă, după care bărbatul care stătea 
deasupra lui vorbi cu un soi de nedumerire. 

— Acum, zise omul care-l doborâse la pământ, ce să mă fac 
eu cu tine? 

— Nu mă lovi, spuse Lee. Nu mă lovi, domnule. 

De îndată ce stopurile maşinii dispărură din vedere, Hardin 
mută levierul dintr-o mână în cealaltă. li transpiraseră 
palmele şi fu cât pe ce să-l scape. Asta ar fi fost rău. Levierul 
ar fi zăngănit tare pe beton şi Lee ar fi sărit în picioare cât ai 
clipi. Nu era atât de mare pe cât îşi imaginase Dykstra, dar 
era periculos. Asta o dovedise deja. 

Sigur, periculos pentru femeile însărcinate. 

Nu putea însă gândi aşa. Dacă-i permitea lui Lee-Lee să se 
ridice în picioare, jocul ar fi cu totul altul. Îl simţea pe Dykstra 
încercând să se întoarcă, vrând să discute treaba asta şi poate 
alte câteva lucruri. Hardin îl împinse înapoi. Acum nu era nici 
momentul şi nici locul pentru un profesor de engleză. 


— Acum, ce să mă fac tu tine? întrebă el sincer nedumerit. 

— Nu mă lovi, zise bărbatul de la pământ. Purta ochelari. 
Asta fusese o sur-priză de proporţii. Pentru nimic în lume nu 
şi-l imaginase purtând ochelari. Nici Hardin, nici Dykstra. Nu 
mă lovi, domnule. 

— Mi-a venit o idee. (Dykstra ar fi spus: Am o idee.) Dă-ţi jos 
ochelarii şi pune-i lângă tine. 

— De ce... 

— Nu-ţi răci gura de pomană, fă-o. 

Lee, care purta jeanşi Levi's prespălaţi şi cămaşă în stil 
western (acum ieşită de la spate şi atârnându-i peste fund), 
dădu să-şi scoată ochelarii cu rame subțiri cu mâna dreaptă. 

— Nu, scoate-i cu cealaltă mână. 

— De ce? 

— Nu pune întrebări. Fă-o. Scoate-i cu mâna stângă. 

Lee îşi dădu jos ochelarii fini şi-i aşeză alături de el, pe 
pavaj. Hardin călcă imediat pe ei cu călcâiul cizmei. Se auziră 
un pocnet slab şi scrâşnetul delicios al sticlei. 

— De ce ai făcut asta? se plânse Lee. 

— Tu de ce crezi? Ai vreo armă sau ceva? 

— Nu! lisuse, nu! 

Şi Hardin îl crezu. Dacă ar fi avut una, ar fi fost o puşcă 
pentru aligatori în portbagajul PT Cruiserului. Însă nici asta 
nu i se părea probabil. Stând în faţa toaletei femeilor, Dykstra 
îşi imaginase un muncitor constructor mare cât o huidumă. 
Tipul ăsta semăna a contabil care făcea antrenament de trei 
ori pe săptămână la Gold's Gym. 

— Cred că acum mă voi întoarce la maşina mea, spuse 
Hardin. O să opresc alarma şi o să plec. 

— Da. Da, ce-ar fi să fa... 

Hardin puse din nou cizma prevenitor pe fundul bărbatului, 
de data aceasta mişcând-o înainte şi înapoi ceva mai dur. 

— Ce-ar fi să taci din gură? Ce credeai că faci acolo, 
înăuntru, totuşi? 

— Îi dădeam, în mă-sa, o lec... 

Hardin îl lovi cu piciorul în şold aproape cu toată forța sa, 
reținându-se puţin în ultima secundă. Dar numai puțin. Lee 


strigă de durere şi teamă. Hardin era uimit de ce făcuse şi 
cum o făcuse, absolut fără a se gândi. Ce-l uimea şi mai mult 
era că voia s-o facă din nou, şi mai tare. Îi plăcea strigătul 
acela de durere şi teamă, i-ar fi plăcut să-l mai audă o dată. 

Şi-atunci cât de departe era de căcăciosul ăla de Lee, întins 
acolo pe jos cu umbra intrării întinzându-se pe spatele lui, o 
dungă neagră, pe diagonală? Nu foarte departe, se părea. Dar 
şi ce dacă? Era o întrebare banală, o între-bare retorică. Îi veni 
în gând una mult mai interesantă. Întrebarea era cât de tare îl 
putea lovi pe Lee-Lee în urechea stângă fără a sacrifica 
precizia pentru forță. Drept în ureche, bum! Se mai întreba şi 
ce fel de sunet ar scoate. Unul satisfăcător, ar fi zis el. Sigur, 
făcând asta l-ar ucide pe om, însă ce pierdere ar fi asta pentru 
lume? Şi cine ar şti? Ellen? Ducă-se în mă-sa. 

— Ai face bine să taci, prietene, îl sfătui Hardin. Asta ar fi 
cea mai bună strategie de moment. Taci şi atât. Şi când 
ajunge aici polițistul de la circulație, spune-i ce-ţi trece prin 
cap. 

— De ce nu pleci? Pleacă doar şi lasă-mă în pace. Mi-ai 
spart ochelarii, nu-ţi ajunge? 

— Nu, spuse cu sinceritate Hardin. Se gândi o secundă. Ştii 
ce? 

Lee nu-l întrebă ce. 

— O să mă duc încet la maşina mea. Dacă vrei, n-ai decât 
să vii după mine. Rezolvăm problema față în față. 

— Da, sigur! râse cu lacrimi Lee. Nu văd niciun căcat fără 
ochelari! 

Hardin îşi împinse propriii ochelari pe nas în sus. Nu mai 
simțea nevoia să urineze. Ce ciudat! 

— Uită-te la tine, spuse el. Doar uită-te la tine. 

Probabil că Lee auzise ceva în vocea lui, deoarece Hardin 
văzu în bătaia lunii argintii că începuse să tremure. Dar nu 
spuse nimic, lucru probabil înțelept în situaţia dată. lar 
bărbatul care stătea deasupra lui, care nu fusese niciodată 
implicat într-o bătaie în toată viaţa lui până acum, nici în 
liceu, nici măcar în gimnaziu, înțelese că problema era de fapt 
rezolvată. Dacă Lee avea vreo armă, ar fi încercat să-l împuşte 


în spate în timp ce el se îndepărta. Dar altfel, nu. Lee era... 
cum se zicea? 

Hăbăucit. 

Bătrânul Lee-Lee era hăbăucit. 

Hardin fu lovit de inspiraţie. 

— Ți-am luat numărul de înmatriculare, zise el. Şi-ţi ştiu 
numele. Pe-al tău şi pe al ei. O să stau cu ochii pe ziare, 
cretinule. 

Nimic din partea lui Lee. Rămase doar pe burtă cu ochelarii 
sparți scânteind în lumina lunii. 

— Noapte bună, cretinule, îi ură Hardin. Se întoarse la pas 
în parcare, urcă în maşină şi plecă. Shane într-un Jaguar. 

Îi fu bine zece minute, poate cincisprezece. Destul cât să 
încerce radioul şi să se hotărască în schimb asupra discului 
Lucindei Williams din CD-player. Apoi, dintr-odată, stomacul 
îi urcă în gât, încă plin de puiul şi cartofii pe care îi mâncase 
la Pot o” Gold. 

Trase pe banda de urgenţă, scoase schimbătorul din viteză, 
dădu să coboare şi înțelese că nu era timp pentru asta. Aşa că 
se aplecă doar afară cu centura de siguranță încă pusă şi 
vomită pe asfalt lângă portiera şoferului. Tremura din toate 
încheieturile. Îi clănțăneau dinții. 

Faruri apărură şi se apropiară de el. Încetiniră. Primul gând 
al lui Dykstra fu că era vorba de un polițist, în sfârşit un 
poliţist. Întotdeauna apăreau când nu aveai nevoie de ei, când 
nu îi voiai. Al doilea gând - o convingere rece - fu că era PT 
Cruiserul, cu Ellen la volan şi Lee-Lee pe locul pasagerului, 
acum şi el cu un levier în poală. 

Însă nu era decât un Dodge vechi plin de puştani. Unul 
dintre ei - un băiat cu privire tâmpă şi păr roşcat, parcă - 
scoase fața plină de pistrui pe geam şi strigă: Dă totu” la 
rațeeee! Urmară râsete şi maşina acceleră mai departe. 

Dykstra închise portiera şoferului, lăsă capul pe spate, 
strânse ochii şi aşteptă să treacă tremuratul. După un timp, 
trecu, iar stomacul se aşeză la locul lui. Îşi dădu seama că 
simțea iarăşi nevoia să urineze şi o luă ca pe un semn bun. 


Se gândi la cum îşi dorise să-l lovească pe Lee-Lee cu 
piciorul în ureche - cât de tare? ce sunet? - şi încercă să-şi ia 
mintea de la asta. Numai gândindu-se că-şi dorise aşa ceva îl 
făcea să i se facă iarăşi rău. 

Mintea (partea ei cea mai ascultătoare) i se duse la 
comandantul postului de lansare a rachetelor staționat în 
Cioara Singuratică, Dakota de Nord (sau poate era Lupul 
Mort, Montana). Cel care îşi pierdea minţile încetul cu înce-tul. 
Care vedea terorişti după fiecare tufiş. Care strângea teancuri 
de pliante prost scrise în dulap, petrecând multe nopţi lungi în 
fața computerului, explorând paranoicele alei lăturalnice ale 
internetului. 

Şi poate Dulău e în drum spre California cu o treabă... cu 
maşina în loc de avion, fiindcă are două arme speciale în 
portbagajul Plymouthului său Road Runner... şi are o 
problemă la motor... 

Sigur. Sigur, suna bine. Sau putea fi bine, dacă se mai 
gândea puţin. Oare chiar crezuse că nu era loc pentru Dulău 
în inima mare şi pustie a Americii? Ce gândire îngustă, nu? 
Fiindcă în împrejurările potrivite, oricine putea ajunge 
oriunde, făcând orice. 

Tremuratul trecuse. Dykstra vâri schimbătorul în viteză şi 
puse Jaguarul în mişcare. La Lake City găsi o benzinărie cu 
magazin deschisă toată noaptea şi acolo se opri pentru a goli 
vezica şi a face plinul (după ce se uită în parcare şi la cele 
patru insule cu pompe după PT Cruiser şi nu-l văzu). Apoi 
făcu tot drumul până acasă, gândindu-şi gândurile de Rick 
Hardin, şi intră în casa lui de John Dykstra de lângă canal. 
Întotdeauna activa alarma antifurt înainte să plece - aşa era 
prudent să procedeze - şi o dezactiva înainte să o programeze 
pentru restul nopții. 


BICICLETA STAŢȚIONARĂ 


I. Muncitorii metabolici 


La o săptămână după controlul medical pe care îl amâna de 
un an (îl amâna de fapt de trei ani, cum ar fi spus răspicat 
soția sa, dacă ar mai fi fost în viață), Richard Sifkitz fu invitat 
de doctorul Brady să vadă şi să discute rezultatele. Cum 
pacientul nu detectă nimic deosebit de rău-prevestitor în vocea 
doctorului, se duse cât se poate de liniştit. 

Rezultatele erau prezentate sub formă de valori numerice pe 
o foaie de hârtie purtând antetul SPITALULUI 
METROPOLITAN, New York City. Toate numele şi numerele 
analizelor erau scrise cu negru, mai puţin cele de pe un rând. 
Acestea erau scrise cu roşu, iar Sifkitz nu fu foarte surprins să 
vadă că rândul purta numele COLESTEROL. Valoarea, care 
ieşea bine în evidență aşa, în cerneală roşie (lucru evident 
intenționat), era 226. 

Sifkitz dădu să întrebe dacă era o valoare rea, apoi se 
chestionă dacă voia să înceapă această întrevedere întrebând 
aşa o prostie. N-ar fi fost scrisă cu roşu, judecă el, dacă era o 
valoare bună. Celelalte erau fără îndoială valori bune, ori cel 
puţin acceptabile, motiv pentru care erau scrise cu negru. 
Însă el nu se afla acolo pentru a discuta despre acelea. 
Doctorii erau oameni ocupați, neînclinaţi să piardă timpul cu 
mângâieri pe cap. Aşa că în loc de o prostie, el întrebă cât de 
gravă era o valoare de două sute douăzeci şi şase. 

Doctorul Brady se lăsă pe spate în scaun şi îşi împleti 
degetele pe pieptul extraordinar de slab. 

— Sincer să fiu, zise el, nu e deloc o valoare rea. Ridică un 
deget. Ţinând cont de ce mănânci, vreau să spun. 

— Ştiu că sunt prea gras, rosti umil Sifkitz. Mi-am pus în 
gând să fac ceva în privința asta. 

De fapt, nici prin gând nu-i trecuse să facă ceva în privința 
asta. 

— Dacă e să fiu sincer mai departe, continuă doctorul 
Brady, nici nu eşti atât de gras. Din nou, ţinând cont de ce 
mănânci. lar acum vreau să asculți cu mare atenţie, întrucât 
aceasta e o discuţie pe care o port cu pacienții mei doar o dată. 
Cu pacienţii de sex masculin, adică; când vine vorba de 


greutate, pacienţii de sex feminin ar vorbi la nesfârşit, dacă i- 
aş lăsa. Eşti pregătit? 

— Da, zise Sifkitz, încercând să-şi împletească şi el degetele 
pe piept şi descoperind că-i este imposibil. Ce descoperi - sau 
redescoperi, mai corect spus - fu că avea o pereche frumuşică 
de sâni. Asta, din câte ştia el, nu făcea parte din dotarea 
standard a bărbaţilor care se apropie de patruzeci de ani. 
Renunţă la încercarea de-a le împleti şi, în schimb, le 
împreună. În poală. Cu cât începea predica mai repede, cu 
atât mai repede se termina. 

— Ai un metru optzeci şi trei înălțime şi treizeci şi opt de 
ani, spuse doctorul Brady. Greutatea ta ar trebui să fie în jur 
de optzeci şi şase de kilograme“, iar nivelul colesterolului tot 
cam pe acolo. Odată ca niciodată, în anii şaptezeci, o valoare a 
colesterolului de două sute patruzeci nu era mare scofală, dar 
sigur că-n anii şaptezeci încă se putea fuma în sălile de 
aşteptare ale spitalelor. Clătină din cap. Nu, legătura dintre 
nivelul ridicat de colesterol şi bolile de inimă este pur şi simplu 
prea clară. Prin urmare, valoarea de două sute patruzeci a 
intrat pe lista neagră. 

Tu eşti genul de om binecuvântat cu un metabolism bun. 
Nu unul extraordinar, ţine cont, dar bun. Da. De câte ori 
mănânci la McDonald's sau Wendy's, Richard? De două ori pe 
săptămână? 

— Poate o dată, spuse Sifkitz. 

Credea că într-o săptămână normală mânca de fapt vreo 
cinci sau şase mese la fast-food. Fără a pune la socoteală 
mesele ocazionale de weekend la Arby's. 

Doctorul Brady ridică mâna ca pentru a spune „fie cum vrei 
tu“... ceea ce, acum că Sifkitz se gândea mai bine, era mottoul 
celor de la Burger King. 

— Ei bine, nu încape îndoială că mănânci undeva, după 
cum ne spune cântarul. În ziua controlului medical cântăreai 
o sută unu kilograme*... repet, şi nu întâmplător, foarte 
aproape de nivelul tău al colesterolului. 

Zâmbi puţin când îl văzu pe Sifkitz că se crispează, însă 
măcar nu era un zâmbet golit de compasiune. 


— lată ce s-a întâmplat până acum în viața ta adultă, 
spuse Brady. Ai continuat să mănânci cum făceai în 
adolescență şi până în acest moment corpul tău - grație 
acestui metabolism, chiar şi neextraordinar - a ţinut binişor 
ritmul. Ajută în acest moment să te gândeşti la procesul 
metabolic ca la o echipă de muncitori. Bărbaţi în salopete şi 
bocanci Doc Martens. 

Te-o fi ajutând pe tine, gândi Sifkitz, dar pe mine mă lasă 
rece. Între timp, ochii lui se întorceau întruna la valoarea 
aceea scrisă cu roşu, la acel 226. 

— Treaba lor este să preia lucrurile pe care le bagi tu pe 
gură şi să le distribuie. Pe unele le trimit la diferite 
departamente de producție. Pe celelalte le ard. Dacă le trimiți 
mai multe decât pot ei gestiona, iei în greutate. Lucru care s-a 
şi întâmplat, însă într-un ritm relativ lent. Dar în scurtă 
vreme, dacă nu faci nişte schimbări, vei observa că ritmul va 
creşte. Există două motive. Primul este acela că unităţile de 
producţie ale corpului tău au nevoie de mai puţină materie 
primă ca odinioară. Al doilea e că echipa ta metabolică, băieții 
aceia în salopete şi cu braţele tatuate nu întineresc. Nu mai 
sunt la fel de eficienți ca până acum. Sunt mai lenți când vine 
vorba să facă triajul materiei care trebuie trimisă mai departe 
şi care trebuie arsă. Şi uneori fac nazuri. 

— Fac nazuri? întrebă Sifkitz. 

Doctorul Brady, cu degetele încă împletite pe pieptul său 
îngust (pieptul unui tuberculos, decise Sifkitz - nicio urmă de 
sâni acolo, categoric), încu-viinţă din capul la fel de îngust. Lui 
Sifkitz i se părea că seamănă cu un cap de nevăstuică, aşa 
neted şi cu ochi tăioşi cum era. 

— Chiar aşa. Spun lucruri de genul: „Nu se mai termină 
odată treaba asta?“ şi „Ce crede că suntem, supereroi din 
benzile desenate Marvel?“ sau „lisuse, nu face şi el o pauză 
măcar?“ Şi unul dintre ei - chiulangiul, în fiecare echipă este 
câte unul - probabil spune: „Credeţi că-i pasă de noi? Doar el e 
şeful de sus, nu?“ 

Şi, mai devreme sau mai târziu, vor face ceea ce face orice 
ceată de muncitori dacă sunt forțați să muncească prea mult 


şi să facă prea multe, fără a primi măcar un weekend liber, 
darămite un concediu plătit: vor începe să fie neatenți. Nu le 
va mai păsa şi vor fi delăsători. Într-o zi, unul dintre ei nu va 
veni deloc la slujbă şi-n altă zi - dacă trăieşti destul de mult - 
unul nu va mai putea să vină, deoarece va fi murit acasă de-o 
comoție cerebrală sau un infarct. 

— Interesant. Poate te lansezi cu treaba asta. Faci un 
turneu. Ajungi chiar şi la Oprah. 

Doctorul Brady îşi despleti degetele şi se aplecă în față peste 
masă. Se uită la Richard Sifkitz fără să zâmbească. 

— Tu ai de făcut o alegere şi datoria mea este să te fac 
conştient de ea, atâta tot. Fie îți schimbi obiceiurile, fie te vei 
trezi de acum în zece ani cu nişte probleme grave - 
apropiindu-te de o sută patruzeci de kilograme, poate, diabet 
de gradul doi, varice, ulcer la stomac şi o valoare a 
colesterolului de trei sute. În acest moment încă îţi poţi reveni 
fără diete drastice, abdominoplastii sau un atac de cord care 
să-ți atragă atenția. Mai târziu va fi mai greu să faci asta. 
Odată trecut de patruzeci de ani, e mai greu pe an ce trece. 
După patruzeci, Richard, grăsimea rămâne pe tine aşa cum 
caca de bebeluş rămâne pe peretele dormitorului. 

— Elegant, opină Sifkitz şi izbucni în râs. Nu se putu 
abține. 

Brady nu râse, dar surâse, cel puţin, şi se lăsă înapoi pe 
spătarul scaunului. 

— Nu e nimic elegant la locul spre care te îndrepți. Doctorii 
de regulă nu vorbesc despre asta mai mult decât vorbesc 
poliţiştii despre capul retezat pe care l-au găsit într-un şanţ 
aproape de locul accidentului sau despre copilul carbonizat pe 
care l-au găsit în dulap la o zi după ce casa a luat foc de la 
bradul de Crăciun, însă noi ştim multe despre minunata lume 
a obezității, de la femei cărora le-a apărut mucegai în faldurile 
din piele nespălate cum trebuie cu anii, până la bărbați care 
umblă învăluiți într-un nor puturos fiindcă n-au reuşit să se 
şteargă ca lumea la fund de un deceniu sau mai mult. 

Sifkitz se crispă şi făcu un gest de nepăsare. 


— Nu spun că spre asta te îndrepți, Richard - majoritatea 
oamenilor n-o pățesc, au un soi de limitator încorporat, se 
pare —, însă există un dram de adevăr în vechea vorbă despre 
cutare care şi-a săpat groapa cu furculița şi lingura. Ţine 
minte asta. 

— O să ţin. 

— Bun. Acesta a fost discursul. Sau predica. Sau ce-o fi 
fost. Nu-ţi voi spune să-ți vezi de viață şi să nu mai 
păcătuieşti, îţi spun doar „legătura la tine“. 

Deşi în ultimii doisprezece ani completase spaţiul pentru 
OCUPAŢIE de pe formularul declaraţiei fiscale cu cuvintele 
ARTIST LIBER-PROFE-SIONIST, Sifkitz nu se considera un om 
deosebit de imaginativ şi nu mai făcuse un tablou (sau măcar 
un desen, la drept vorbind) doar pentru el de când absolvise de 
la DePaul. Făcuse coperte pentru cărți, afişe de film, o 
grămadă de ilustrații pentru reviste, uneori câte o copertă 
pentru vreun pliant de prezentare. Făcuse o singură copertă 
de CD (pentru Slobberbone, o formaţie pe care o admira 
personal), însă n-ar mai face una, spunea, fiindcă pe produsul 
finit detaliile nu se văd decât cu lupa. Aceasta era cea mai 
apropiată manifestare din partea lui a aşa-numitului 
„temperament artistic“. 

Dacă l-ai fi întrebat care era opera lui preferată, cel mai 
probabil s-ar fi uitat în gol. Dacă ai fi insistat, poate ar fi spus 
că era tabloul cu tânăra blondă care alerga prin iarbă pe care 
îl făcuse pentru balsamul de rufe Downy, dar şi asta ar fi fost 
o minciună, un răspuns dat doar pentru a scăpa de întrebare. 
De fapt, el nu era genul de artist care să aibă (sau să simtă 
nevoia de-a avea) preferințe. Trecuse mult timp de când nu 
mai luase pensula ca să picteze altceva în afară de lucruri pe 
care era plătit să le picteze, de regulă după un memo detaliat 
de la o agenţie de publicitate sau după o fotografie (cum fusese 
cazul cu femeia care alerga prin iarbă, evident fericită la culme 
că reuşise să scape de electrizarea hainelor). 

Dar, la fel de sigur cum inspiraţia îi loveşte pe cei mai buni 
dintre noi - pe cei de rangul lui Picasso, Van Gogh, Salvador 
Dali - la fel trebuie ca până la urmă să ne lovească şi pe 


ceilalți, chiar şi numai o dată sau de două ori în viață. Sifkitz 
luă autobuzul spre casă (nu mai avea maşina lui din colegiu) 
şi în vreme ce şedea şi se uita pe geam (raportul medical cu 
acel singur rând scris cu roşu era împăturit în buzunarul de 
la spate), se trezi că ochii îi cad iar şi iar pe diferitele echipe de 
muncitori şi constructori pe lângă care trecea autobuzul: tipi 
cu căşti de protecție umblând hotărâți pe şantiere, unii cu 
găleți, alții cu scânduri aşezate în echilibru pe umăr; lucrători 
Con Ed jumătate înăuntru şi jumătate afară din guri de canal 
înconjurate de bandă galbenă im-primată cu ZONĂ DE 
LUCRU; trei tipi ridicând o schelă în fața unei vitrine de 
magazin în vreme ce al patrulea vorbea la mobil. 

Puțin câte puţin, înțelese că i se desena o imagine în minte, 
una care-şi cerea locul în lume. Când ajunse înapoi la 
mansarda din SoHo care-i servea drept casă şi studio 
deopotrivă, se duse în colțul aglomerat de sub luminator fără 
a se sinchisi măcar să-şi ia corespondența de pe podea. La 
drept vorbind, îşi aruncă jacheta peste ea. 

Se opri doar cât să se uite la un număr de pânze goale 
sprijinite în colț. Le abandonă. Luă în schimb o bucată de 
carton alb şi începu să lucreze cu cărbune. Telefonul sună de 
două ori în cursul orei următoare. Lăsă robotul să răspundă 
de ambele dăți. 

În următoarele zece zile, lucră la acest tablou când şi când - 
din ce în ce mai des pe măsură ce timpul trecea şi el începea 
să înțeleagă cât era de bun —, trecând de la carton la o bucată 
de pânză lungă de un metru şi jumate şi lată de un metru 
atunci când i se păru o mişcare naturală. Era cea mai mare 
suprafață pe care lucra de zece ani încoace. 

În tablou apăreau patru bărbaţi - muncitori în jeanşi, 
jachete de poplin şi bocanci de muncă din cei vechi - stând pe 
marginea unui drum de țară tocmai ieşit dintr-o limbă de 
pădure deasă (pe aceasta o realizase cu tonuri închise de verde 
şi dungi gri, executate într-un stil exuberant, grăbit, la 
întâmplare). Doi dintre ei aveau lopeţi; unul avea câte o 
găleată în fiecare mână; al patrulea era pe cale să-şi împingă 
şapca de pe frunte într-un gest care surprindea perfect 


oboseala de la sfârşitul unei zile şi înțelegerea faptului că nu 
vor termina niciodată treaba asta; că era, de fapt, mai mult de 
lucru la capătul fiecărei zile decât fusese la început. Acest al 
patrulea individ, cu o şapcă veche, mizerabilă şi ruptă 
purtând cuvântul LIPIDE deasupra cozorocului, era şeful de 
echipă. Vorbea cu soţia sa la mobil. Vin acasă, draga mea, nu, 
n-am chef de ieşit în oraş, nu în seara asta, vreau să încep 
devreme mâine dimineaţă. Băieţii au strâmbat puţin din nas, 
da” i-am făcut eu să priceapă. Sifkitz habar nu avea de unde 
ştia toate astea, dar le ştia. Aşa cum ştia că bărbatul cu 
găleţile era Freddy şi că a lui era camioneta cu care veniseră 
toți la muncă. Era parcată imediat în afara imaginii, pe 
dreapta; se vedea vârful umbrei sale. Unul dintre băieții cu 
lopeți, Carlos, suferea cu spatele şi era consultat de un 
chiropractician. 

Nu apărea niciun indiciu al muncii pe care o prestau 
bărbații în tablou, asta era puţin dincolo de marginea stângă, 
dar se vedea cât erau de epuizați. 

Sifkitz fusese întotdeauna un adept al detaliilor (amalgamul 
acela verde-gri al pădurii era foarte necaracteristic pentru el), 
drept pentru care oboseala acelor oameni se citea în fiecare 
trăsătură a fețelor lor. Se citea chiar şi în petele de sudoare de 
pe gulerele cămăşilor lor. 

Deasupra lor, cerul era de-un roşu-portocaliu ciudat. 

Sigur că ştia ce reprezenta tabloul şi înțelegea perfect acel 
cer straniu. Aceasta era echipa de muncitori despre care 
vorbise doctorul său, toți odih-nindu-se la capătul zilei de 
lucru. În lumea reală din spatele cerului roşu organic, Richard 
Sifkitz, angajatorul lor, tocmai mâncase gustarea dinaintea 
culcării (o felie de tort rămasă de altă dată, poate, sau o 
gogoaşă Krispy Kreme din rezerva specială) şi pusese capul pe 
pernă. Ceea ce însemna că ei erau în sfârşit liberi să plece 
acasă. Şi aveau să mănânce? Da, dar nu la fel de mult ca el. 
Erau prea obosiţi ca să mănânce cine ştie ce, li se vedea pe 
fețe. În loc să înfulece o masă abundentă, aveau să pună 
picioarele pe măsuţă, indivizii aceştia care lucrau pentru 
Compania Lipide, şi să se uite puţin la TV. Poate să adoarmă 


în fața lui şi să se trezească peste vreo două ore, după ce 
programul normal se va fi încheiat şi Ron Popeil va fi apărut 
să-şi arate cea mai recentă invenţie în fața publicului căzut pe 
spate din studio. Atunci, îl vor închide de la telecomandă şi se 
vor duce şontâcăind în pat, dezbrăcându-se din drum fără a 
arunca măcar o privire în urmă. 

Toate acestea erau în tablou, deşi nimic din toate acestea 
nu era în tablou. Sifkitz nu era obsedat de el, nu deveni 
singurul său scop în viaţă, însă înțelese că era ceva nou în 
viața sa, ceva bun. Nu avea idee ce putea face cu un astfel de 
lucru odată terminat şi nici nu-i prea păsa. Pentru moment, îi 
plăcea doar să se trezească dimineaţa şi să se uite la el cu un 
ochi deschis în vreme ce-şi scotea pânza boxerilor Big Dog din 
despicătura fundului. Bănuia că, după ce-l va fi terminat, va 
trebui să-i dea un titlu. Până acum se gândise şi respinsese 
„Ora renunțării“, „Băieţii încheie lucrul“ şi „Berkowitz încheie 
lucrul“. Berkowitz fiind bossul, şeful de echipă, cel cu mobil 
Motorola, tipul cu şapcă LIPIDE. Niciunul dintre aceste titluri 
nu se potrivea şi asta era în ordine. Va recunoaşte titlul 
potrivit pentru tablou atunci când acesta îi va veni în minte. 
Va auzi un cling! în gând. Până atunci, nu era nicio grabă. 
Nici măcar nu era sigur dacă tabloul era ideea. Pictându-l, 
pierduse şapte kilograme. Poate asta era ideea. 

Sau poate nu. 


II. Bicicleta eliptică 


Undeva - poate la capătul aţei unui pliculeţ de ceai Salada - 
citise că, pentru persoana care caută să scadă în greutate, cel 
mai eficient exercițiu este să se împingă de la masă. Sifkitz nu 
se îndoia de adevărul acestui lucru, însă pe măsură ce trecea 
timpul ajunse să creadă din ce în ce mai tare că scăderea în 
greutate nu era țelul său. Nici să-şi intre în formă nu era țelul 
său, deşi ambele puteau fi efecte secundare. Se tot gândea la 
muncitorii metabolici ai doctorului Brady, oameni normali 
care se străduiau să-şi facă treaba cât mai bine, dar nu 
primeau niciun ajutor din partea lui. Nu putea să nu se 


gândească la ei când petrecea o oră sau două zilnic pictându-i 
pe ei şi lumea lor din timpul muncii. 

Îşi lăsa mintea să hoinărească destul de mult în ceea ce-i 
privea. Era Berkowitz, şeful de echipă, care aspira să aibă într- 
o zi propria firmă de construcții. Freddy, a căruia era 
camioneta (un Dodge Ram), se considera un tâmplar 
desăvârşit. Carlos, cel care suferea cu spatele. Şi Whelan, care 
era de fapt puţin chiulangiu. Aceştia erau băieții a căror 
treabă era să-l ajute să nu facă atac de cord sau cerebral. Ei 
trebuiau să strângă rahatul care cădea întruna din cerul 
acela roşu ciudat, înainte să blocheze drumul de intrare în 
pădure. 

La o săptămână după ce începu tabloul (şi cam cu o 
săptămână înainte să decidă în sfârşit că era terminat), Sifkitz 
se duse la The Fitness Boys de pe 29th Street şi, după ce se 
gândi să ia o bandă de alergat sau un StairMaster (atractive, 
dar prea scumpe), cumpără o bicicletă staționară. Achită 
patruzeci de dolari în plus pentru a fi asamblată şi livrată la 
domiciliu. 

—  Folosiţi-o zilnic vreme de şase luni şi valoarea 
colesterolului vă va scădea cu treizeci de puncte, spuse 
vânzătorul, un tânăr tuciuriu cu un tricou Fitness Boys. V-o 
garantez de-a dreptul. 

Beciul clădirii în care locuia Sifkitz era o chestie părăginită 
cu mai multe încăperi, întunecat şi umbros, răsunând de 
zgomotul cazanului şi aglomerat de obiectele chiriaşilor în 
separeuri purtând numărul apartamentului fiecăruia. Cu 
toate acestea, în capăt era un alcov rămas, aproape printr-un 
miracol, gol. Ca şi când doar pe el l-ar fi aşteptat. Sifkitz le 
ceru celor de la livrări să instaleze noul său aparat de exerciții 
pe podeaua de beton, cu fața spre un perete bej gol. 

— O să aduceţi jos un televizor? întrebă unul dintre ei. 

— Nu m-am hotărât încă, spuse Sifkitz, deşi se hotărâse. 

Pedală zilnic vreme de aproximativ cincisprezece minute în 
fața unui perete bej gol, până ce tabloul fu gata, ştiind că 
cincisprezece minute probabil nu era destul (deşi sigur era mai 
bine decât nimic), dar ştiind şi că asta era cam tot ce putea 


îndura pentru moment. Nu fiindcă ar fi obosit; nu obosea el 
după doar cincisprezece minute. Doar că era plictisitor în 
subsol. Murmurul roților combinat cu vuietul constant al 
cazanului îl călca repede pe nervi. Era prea conştient de ce 
făcea, adică, în principiu, se îndrepta spre nicăieri într-un 
subsol sub două becuri goale care proiectau două umbre 
gemene pe perete, în fața sa. Ştia totodată că lucrurile se vor 
îmbunătăţi odată ce va fi terminat tabloul din mansardă şi-l 
va putea începe pe cel din subsol. 

Era acelaşi tablou, dar îl execută mult mai repede. Reuşi să 
facă asta întru-cât în acesta nu mai era nevoie să-i introducă 
pe Berkowitz, Carlos, Freddy şi chiulangiul Whelan. În acesta, 
ei îşi terminaseră lucrul şi el pictă doar drumul de ţară pe 
peretele bej, utilizând tehnica falsei perspective, astfel încât 
atunci când stătea pe bicicletă, drumul părea să se 
îndepărteze de el, sinuos, pierzându-se în amestecul de verde- 
închis şi gri al pădurii. Dintr-odată, exercițiile pe bicicletă 
deveniră mai puțin plictisitoare, şi totuşi după două sau trei 
şedinţe înțelese că lucrarea încă nu era terminată, deoarece 
mişcarea pe care o făcea era tot doar un exercițiu. Trebuia să 
adauge, întâi de toate, cerul roşu, dar asta era uşor de făcut, o 
simplă procedură de rutină. Voia să adauge mai multe detalii 
de-o parte şi de cealaltă a drumului „din față“, printre care 
câteva mizerii, însă şi asta era uşor (şi distractiv). Adevărata 
problemă nu avea absolut nicio legătură cu tabloul. Cu 
niciunul dintre tablouri. Problema era că-i lipsea țelul, iar 
asta îl sâcâise întotdeauna la un exercițiu care exista doar de 
dragul exerciţiului. Poate că genul acesta de activitate îți reda 
tonusul şi îți întărea sănătatea, însă era în esență, cât timp se 
desfăşura, lipsit de sens. Existenţial, chiar. Genul acesta de 
activitate ţintea doar efectul imediat, cum ar fi, de pildă, 
situația în care, la o petrecere, o duduie frumoasă de la 
departamentul artistic al unei reviste te aborda şi te întreba 
dacă ai slăbit. Asta nici nu se compara cu o reală motivație. 
Nu era destul de înfumurat (ori destul de excitat) ca o astfel de 
posibilitate să-l anime pe termen lung. Până la urmă se 
plictisea şi recădea pradă gogoşilor Krispy Kreme. Nu, trebuia 


să se decidă unde se afla drumul şi încotro se ducea. Abia 
atunci se putea preface că într-acolo mergea. Ideea îl umplea 
de emoție. Poate era o prostie - o țăcăneală, chiar - dar lui 
Sifkitz această emoție, deşi uşoară, i se părea autentică. Şi 
nici nu trebuia să dea socoteală cuiva ce urmărea, nu? 
Categoric, nu. Putea chiar să ia un atlas rutier Rand McNally 
şi să-şi traseze parcursul zilnic pe una dintre hărți. 

De felul lui, nu era un om înclinat spre introspecţie, dar pe 
când se întorcea pe jos de la librăria Barnes & Noble cu noul 
său atlas rutier la subsuoară, se trezi întrebându-se ce-l 
stârnise atât de tare. O valoare a colesterolului uşor mărită? 
Se îndoia. Solemna proclamaţie a doctorului Brady că-i va fi 
mult mai greu să poarte această bătăile odată trecut de 
patruzeci de ani? Poate că era şi asta o explicaţie, însă nu cea 
mai relevantă. Să fie oare doar pregătit pentru o schimbare? 
Parcă asta se mai apropia de adevăr. 

Trudy murise de leucemie galopantă şi Sifkitz îi fusese 
alături, în camera de spital, când trecuse în lumea de dincolo. 
Îşi amintea cât de profundă fusese ultima ei respirație, cum i 
se ridicase pieptul emaciat când îşi umflase plămânii. Ca şi 
când ar fi ştiut că aceea era răsuflarea finală, ultima în 
veşnicie. Îşi amintea cum o eliberase şi sunetul pe care îl 
scosese: sşşşaa! Şi cum după aceea pieptul ei rămăsese 
nemişcat. Într-un fel, el trăise ultimii patru ani în exact genul 
acela de pauză de respiraţie. Doar acum vântul sufla din nou 
şi-i umfla velele. 

Şi totuşi mai era ceva, ceva şi mai la obiect: echipa de 
muncitori pe care Brady o invocase şi ai cărei membri Sifkitz 
însuşi îi botezase. Aceştia erau Berkowitz, Whelan, Carlos şi 
Freddy. Doctorul Brady nu intrase în detalii, pentru Brady, 
echipa de muncitori metabolici era doar o metaforă. Datoria 
lui era să-l facă pe Sifkitz să-i pese mai mult de ceea ce se 
întâmpla în organismul său, atâta tot, metafora lui nediferind 
prea mult de „omuleţii“ care, cum le spun mamele copilaşilor 
lor, lucrează să vindece pielea de pe genunchii juliți. 

Concentrarea lui Sifkitz, însă... 


Nu sunt deloc de capul meu, gândi el, scuturând cheia care 
deschidea uşa antreului. Niciodată n-am fost. Mie mi-a păsat 
de oamenii ăştia, ocupați să curețe întruna. Şi de drum. De ce 
lucrează ei cu atâta sârg să-l curețe? Unde duce drumul? 

Hotări că ducea la Herkimer, un orăşel la granița cu 
Canada. Găsi o linie albastră subţire şi nemarcată pe harta 
rutieră a nordului statului New York, care ducea într-acolo de 
la Poughkeepsie, oraş aflat la sud de capitala statului. Trei, 
poate patru sute de kilometri. Îşi făcu rost de o hartă mai 
detaliată a nordului statului New York şi însemnă cu o 
piuneză locul de unde începea drumul acesta pe perete, lângă 
grăbita sa... grăbita sa, cum să-i spună? „Pictură murală“ nu 
se potrivea. Se hotări asupra termenului de „proiecție“. 

Şi-n ziua aceea, când urcă pe bicicleta staționară, îşi 
imagină că Poughke-epsie era în urma sa, nu televizorul 
depozitat de locatarul din 2-G, stiva de cufere a locatarului din 
3-F, bicicleta de teren acoperită cu prelată a locatarului din 4- 
A, ci bătrânul Poughkeepsie. Înaintea lui se întindea drumul 
de ţară, o simplă dâră albăstruie în viziunea lui monsieur 
Rand McNally, însă Old Rhinebeck Road conform hărții 
detaliate. Aduse la zero odometrul bicicletei, aținti ochii spre 
pământul care începea acolo unde podeaua de beton se 
întâlnea cu peretele şi îşi spuse: E de-adevăratelea drumul 
spre sănătate. Dacă ţii mereu cont de asta, nu va trebui să-ți 
faci probleme că ţi s-au mai slăbit nişte şuruburi de când a 
murit Trudy. 

Inima îi bătea însă niţel cam prea repede (ca şi când ar fi 
început deja să pedaleze) şi se simțea aşa cum bănuia că se 
simt majoritatea oamenilor înainte să pornească la drum spre 
un loc nou, unde poate vor întâlni oameni noi şi chiar noi 
aventuri. Deasupra rudimentarului panou de control al 
bicicletei era un suport pentru pahar şi-n el pusese o cutie de 
Red Bull, care se spunea că este o băutură energizantă. Purta 
o veche cămaşă Oxford peste pantalonii săi de exerciţii, pentru 
că aceasta avea buzunar. În el pusese două fursecuri de ovăz 
cu stafide. Se spunea că ovăzul şi stafidele reduc ambele 
nivelul de lipide din organism. 


Şi, în aceeaşi notă, Compania Lipide încheiase ziua de 
muncă. O, muncitorii erau încă la datorie în tabloul de la etaj 
- acel tablou inutil, imposibil de vândut, atât de 
necaracteristic lui - însă acolo, în subsol, urcaseră în Dod-geul 
lui Freddy şi o luaseră înapoi spre... spre... 

— Înapoi spre Poughkeepsie, rosti el. Ascultă Kateem la 
WPDH şi beau beri din pungi de hârtie. Astăzi au... ce aţi făcut 
astăzi, băieți? 

Am montat câteva conducte de sifonare, şopti o voce. Ploile 
de primăvară aproape au măturat drumul lângă Priceville. 
Apoi am încheiat lucrul devreme. 

Bun. Asta era bine. Nu avea să trebuiască să coboare de pe 
bicicletă ca să ocolească zonele inundate. 

Richard Sifkitz aţinti ochii spre perete şi începu să pedaleze. 


III. Pe drumul spre Herkimer 


Asta era în toamna lui 2002, la un an după ce Turnurile 
Gemene se prăbuşiseră peste străzile din districtul financiar şi 
viața în New York City se întorcea la o versiune puțin 
paranoică a normalităţii... doar că în New York, acea versiune 
era o normalitate. 

Richard Sifkitz nu se simțise nicicând mai sănătos la minte 
sau mai fericit. Viaţa lui căpătă o armonie ordonată, în patru 
părți. Dimineaţa lucra la comenzile care îi permiteau să-şi 
achite chiria şi masa, iar din acestea i se părea că erau mai 
multe ca de obicei. Economia era pe butuci, aşa spuneau 
ziarele, dar pentru Richard Sifkitz, artist comercial liber- 
profesionist, economia duduia. 

Continua să mănânce de prânz la Dugan's, pe strada 
alăturată, însă acum de regulă lua o salată în locul unui 
dublu cheeseburger unsuros, iar după-amiaza lucra la un 
nou tablou pentru sine: pentru început, o versiune mai 
detaliată a proiecției de pe peretele din subsol. Tabloul cu 
Berkowitz şi echipa lui fusese pus deoparte şi acoperit cu o 
bucată veche de cearşaf. Terminase cu el. Acum voia o imagine 
mai bună a ceea ce-i folosea atât de bine la subsol, adică 


drumul spre Herkimer, după plecarea echipei de muncitori. Şi 
de ce să nu fi plecat? Oare nu se ocupa el de întreținerea 
drumului în ultimele zile? Ba da, şi încă se descurca de 
minune. Se întorsese la Brady la finele lui octombrie pentru o 
nouă analiză de colesterol, iar valoarea, de data aceasta, 
fusese scrisă cu negru în loc de roşu: 179. Brady se arătase 
mai mult decât respectuos; fusese de fapt puţin invidios. 

— E-o valoare mai bună decât a mea, spuse el. Chiar mi-ai 
dat ascultare, nu-i aşa? 

— Se pare că da, încuviință Sifkitz. 

— Iar burtica aproape a dispărut. Ai făcut exerciții? 

— Cât pot şi eu, aprobă Sifkitz şi nu detalie. Pe atunci, 
exercițiile sale de-veniseră ciudate. Unii oameni, cel puţin, le- 
ar fi considerat aşa. 

— Păi, zise Brady, dacă arăţi bine, arată-te în lume. Ăsta-i 
sfatul meu. 

Sifkitz râse, însă nu era un sfat pe care să-l urmeze. 

Serile - a patra parte a unei Zile Sifkitz Normale - şi le 
petrecea uitându-se la televizor sau citind o carte, de regulă 
sorbind un suc de roşii sau un suc de legume V-8 în loc de 
bere, simțindu-se obosit, dar mulțumit. Pe lângă asta, se 
ducea la culcare cu o oră mai devreme şi odihna suplimentară 
îi prindea bine. 

Miezul zilei sale era partea a treia, de la patru până la şase. 
Acelea erau cele două ore pe care le petrecea pe bicicleta 
staționară, călătorind pe dâra albăstrie dintre Poughkeepsie şi 
Herkimer. Pe hărțile detaliate, drumul se schimba din Old 
Rhinebeck Road în Cascade Falls Road în Woods Road; o 
vreme, la nord de Penniston, era chiar şi Dump Road. Îşi 
amintea cum, la început, şi cincisprezece minute pe bicicletă i 
se păruseră o eternitate. Acum trebuia uneori să se forțeze să 
renunțe după două ore. În cele din urmă, îşi luă un ceas 
deşteptător şi începu să-l regleze pentru ora şase. Urletul lui 
agresiv aproape reuşea să-l... ei bine... 

Reuşea să-l trezească. 

Lui Sifkitz îi venea cred să creadă că îl fura somnul jos în 
alcov în vreme ce pedala cu o viteză constantă de douăzeci şi 


cinci de kilometri la oră, însă nu-i surâdea alternativa, anume 
că o luase puțin razna pe drum spre Herkimer. Sau în 
subsolul său din SoHo, dacă asta era mai bine. Că suferea de 
vedenii. 

Într-o seară, pe când schimba canalele, dădu peste o 
emisiune despre hipnoză pe A&E. Individul care era 
intervievat, un hipnotizator ce-şi dăduse numele de Joe 
Saturn, spunea că toată lumea practică autohipnoza zilnic. 
Apelăm la ea pentru a intra într-o dispoziție orientată spre 
lucru dimineața; apelăm la ea pentru a „intra în poveste“ 
atunci când citim un roman sau urmărim un film; apelăm la 
ea pentru a adormi noaptea. Acesta din urmă era exemplul 
preferat al lui Joe Saturn şi vorbi pe îndelete despre paşii pe 
care „dormitorii de succes“ îi urmau seară de seară: verificarea 
încuietorilor de la uşi şi geamuri, poate umplerea unui pahar 
cu apă, poate rostirea unei rugăciuni scurte ori concentrarea 
la un subiect de meditaţie. Făcea legătura dintre acestea şi 
ritualul pe care îi parcurge hipnotizatorul în fața subiectului 
său: numărând invers de la zece la zero, de pildă, sau 
asigurându-şi subiectul că „i se face foarte somn“. Sifkitz fu 
receptiv la asta, hotărând pe loc că-şi petrecea cele două ore 
zilnice pe bicicleta staţionară într-o stare de uşoară spre medie 
hipnoză. 

Deoarece, în a treia săptămână în fața proiecției de pe 
perete, el nu-şi mai petrecea acele două ore într-un colț de 
subsol. Deja în a treia săptămână şi le petrecea de fapt pe 
drumul spre Herkimer. 

Pedala cât se poate de mulțumit pe drumul de pământ 
tasat care şerpuia prin pădure, mirosind aroma pinilor, 
auzind strigătele corbilor sau foşnetele frunzelor atunci când 
trecea cu roțile prin mormane strânse de vânt. Bicicleta 
staționară deveni cursiera Raleigh cu trei viteze pe care o 
avusese la doisprezece ani în suburbia Manchester, New 
Hampshire. Nici pe departe singura bicicletă pe care o avusese 
înainte să obţină permisul de conducere la şaptesprezece ani, 
însă indiscutabil cea mai bună. Suportul de plastic pentru 
pahar deveni un inel de metal sudat manual, prost făcut, dar 


eficient, montat deasupra coşului, şi în locul cutiei de Red Bull 
acesta conţinea o cutie de ceai Lipton. Neîndulcit. 

Pe drumul spre Herkimer era întotdeauna sfârşit de 
octombrie şi până la asfințit mai era fix o oră. Deşi mergea 
vreme de două ore (ceasul deşteptător şi odometrul bicicletei 
staționare confirmau amândouă aceasta de fiecare dată când 
termina), soarele nu-şi schimba niciodată poziția; arunca 
întotdeauna aceleaşi umbre lungi pe drumul de pământ şi 
pâlpâia la el printre copaci din acelaşi cvadrant al cerului în 
vreme ce el mergea cu vântul creat de înainta-rea sa suflându- 
i părul de pe frunte. 

Uneori erau indicatoare bătute în cuie pe copaci acolo unde 
alte drumuri se intersectau cu cel pe care se afla el. CASCADE 
ROAD, spunea unul. HERKIMER, 190 KM, spunea altul, 
acesta plin de găuri de gloanţe. Indicatoarele corespundeau 
întotdeauna cu informaţiile de pe harta detaliată agățată 
acum pe peretele beciului. Hotărâse deja că, odată ce va 
ajunge la Herkimer, va continua în pustietățile Canadei fără a 
se opri măcar cât să cumpere suvenire. Drumul se termina 
acolo, însă asta nu era o problemă; îşi luase deja o carte 
intitulată Hărţi detaliate ale estului Canadei. Avea pur şi 
simplu să-şi deseneze propriile drumuri pe hărți, folosind un 
creion albastru cu vârf subțire şi trasând multe bucle. Buclele 
lungeau drumul. 

Astfel, se putea duce până la Cercul Arctic, dacă voia. 

Într-o seară, după ce alarma sună şi-l smulse din transă, se 
apropie de proiecție şi se uită la ea mult timp, gânditor, cu 
capul înclinat într-o parte. Oricine altcineva ar fi văzut foarte 
puţine lucruri; aşa de aproape, trucul perspectivei false nu 
mai funcționa şi pentru un ochi neexersat scena forestieră se 
năruia în simple pete de culoare - maroul-deschis al suprafeței 
drumului, maroul mai închis care reprezenta un morman de 
frunze, verdele pătruns de albastru şi gri al brazilor, alb- 
gălbuiul-deschis al soarelui la apus în extrema stângă, 
periculos de aproape de uşa încăperii cazanului. Sifkitz însă 
continua să vadă perfect imaginea. Era fixată solid în mintea 
sa acum şi nu se schimba niciodată. Doar dacă nu mergea cu 


bicicleta, desigur, dar şi atunci era conştient de statornicia ei 
de la bază. Lucru bun. Statornicia aceea esenţială era un soi 
de jalon, un mod de-a se asigura că acesta nu era altceva 
decât un joc elaborat al minţii, ceva cuplat la subconştient, 
ceva ce el putea decupla oricând voia. 

Adusese jos o cutie de culori pentru ajustări ocazionale, iar 
acum, fără a sta mult pe gânduri, adăugă mai multe pete 
maronii pe drum, amestecându-le cu negru pentru a le face 
mai întunecate decât mormanele de frunze. Păşi în spate, 
studie noul adaos şi încuviinţă din cap. Era o modificare mică, 
însă în felul ei perfectă. 

În ziua următoare, pe când călărea cursiera Raleigh cu trei 
viteze prin pădure (acum avea mai puţin de o sută de kilometri 
până la Herkimer şi doar o sută treizeci până la granița 
canadiană), făcu o curbă şi dădu în mijlocul drumului peste 
un cerb măricel, care se uita la el speriat cu ochi cafeniu- 
închis. Ridică steagul alb al cozii, scăpă un morman de 
excremente şi o zbughi înapoi în pădure. Sifkitz mai văzu o 
mişcare iute a cozii, după care cerbul dispăru. EI îşi văzu mai 
departe de drum, ocolind excrementele, nedorind să-i intre în 
canelurile cauciucurilor. 

În seara aceea reduse la tăcere alarma ceasului şi se 
apropie de imaginea de pe perete, ştergându-şi transpiraţia de 
pe frunte cu o bandană pe care o scoase din buzunarul de la 
spate al jeanşilor. Privi proiecția cu un ochi critic, cu mâinile 
în şolduri. Apoi, mişcându-se cu obişnuita sa viteză sigură - 
făcea genul acesta de lucru de aproape douăzeci de ani, în 
definitiv - acoperi cu vopsea excrementele, înlocuindu-le cu un 
morman de cutii ruginite de bere, fără-ndoială lăsate în urmă 
de un vânător al locului aflat în căutare de fazani sau curcani. 

— Astea ţi-au scăpat, Berkowitz, spuse în seara aceea în 
timp ce şedea bând o bere în locul sucului V-8. O să le strâng 
eu mâine, dar să nu se mai întâmple. 

Doar că, a doua zi, când se duse la subsol, nu mai era 
nevoie să acopere cu vopsea cutiile de bere; dispăruseră deja. 
Pentru un moment, simți spaima scormonindu-i stomacul ca 
un băț bont - ce făcuse, coborâse în somn la subsol şi luase 


cutia de terebentină şi o pensulă? -, după care îşi scoase 
gândul din minte. Urcă pe bicicleta staționară şi porni la drum 
pe vechea sa Raleigh, cu mirosurile curate ale pădurii în nări, 
lăsându-se dezmierdat de vântul care îi sufla părul de pe 
frunte. Şi totuşi, nu aceea fusese ziua în care lucrurile 
începuseră să se schimbe? Ziua în care intuise că poate nu era 
singur pe drumul spre Herkimer? Un lucru era incontestabil: 
ziua de după dispariţia cutiilor de bere fusese aceea în care 
avusese un vis cu adevărat teribil şi apoi desenase imaginea 
garajului lui Carlos. 


IV. Om cu puşcă 


Fu cel mai viu vis pe care îl avusese de la paisprezece ani 
încoace, când trei sau patru sclipitoare vise erotice îl făcuseră 
să devină bărbat din punct de vedere fizic. Fu cel mai oribil vis 
dintre toate, fără dubiu, niciunul nu se apropia măcar la o 
poştă. Ce-l făcea oribil era sentimentul amenințării iminente 
care îl străbătea aidoma unui fir roşu. Acest lucru era valabil 
deşi visul fusese ciudat de străveziu: ştia că visează, însă nu 
izbutea nicicum să scape de sub vraja lui. Trăia impresia că 
fusese înfăşurat într-un voal teribil. Ştia că patul său era 
aproape şi că stătea - se zvârcolea - în el, însă îi era imposibil 
să facă legătura cu acel Richard Sifkitz care tremura şi 
transpira în şortul său Big Dog de dormit. 

Văzu o pernă şi un telefon bej cu carcasa crăpată. Apoi un 
hol plin cu fotografii înfățişându-le, ştia, pe soţia şi cele trei 
fiice ale sale. Apoi o bucătărie, cuptorul cu microunde pe 
afişajul căruia pâlpâia ora: 4.16. Un bol cu banane (acestea îl 
umplură de suferință şi groază) pe tejgheaua laminată. Un 
palier intermediar. Şi acolo stătea întins Pepe, cățelul, cu 
botul pe labe, şi Pepe nu ridică fruntea, ci doar pleoapele, 
privindu-l în timp ce trecea pe lângă el, arătând o semilună 
oribilă, injectată cu sânge, a albului ochiului, şi în acel 
moment Sifkitz începu să plângă în somn, înțelegând că totul 
era pierdut. 


Acum era în garaj. Simţea miros de ulei. Simţea miros de 
iarbă veche. Maşina de tuns gazonul LawnBoy stătea în colț 
ca un zeu suburban. Văzu menghina prinsă de bancul de 
lucru, vechi şi înnegrit şi presărat cu aşchii mici de lemn. 
Alături, o debara. Patinele fetelor lui erau grămadă pe podea, 
cu şireturile albe ca îngheţțata de vanilie. Uneltele lui atârnau 
în cuie pe pereți, ordonate, în cea mai mare parte scule de 
grădină, mare pasionat de munca în grădină era 

(Carlos. Eu sunt Carlos.) 

Pe raftul de sus, unde fetele nu puteau ajunge, erau o 
puşcă de calibru 410, nefolosită de ani de zile, aproape uitată, 
şi o cutie de cartuşe atât de înnegrită, încât abia puteai citi 
cuvântul Winchester pe lateralul ei, doar că-l puteai citi, era 
suficient, şi atunci ajunse Sifkitz să înțeleagă că era purtat în 
mintea unui potenţial sinucigaş. Se zbătu furios fie să-l 
împiedice pe Carlos, fie să scape de el, şi nu reuşi nici una, nici 
alta, deşi îşi simțea patul atât de aproape, de cealaltă parte a 
voalului care îl înfăşura din cap până-n picioare. 

Acum era iarăşi la bancul de lucru, iar puşca era prinsă în 
menghină, iar cutia cu cartuşe era pe masă, lângă menghină, 
şi iată un fierăstrău, el tăia ţeava puştii pentru că aşa era mai 
uşor de făcut ceea ce voia el să facă, iar când deschise cutia, 
înăuntru erau două duzini de gloanţe mari şi verzi, cu fund de 
alamă, iar sunetul pe care îl scoase arma când Carlos o 
închise nu fu cling! ci CLAC! şi gustul din gura sa era uleios şi 
prăfos, uleios pe limbă şi prăfos pe interiorul obrajilor şi pe 
dinți, şi îl durea spatele, îl durea CTD, aşa etichetaseră 
clădirile abandonate (şi uneori pe cele neabandonate) când era 
adolescent şi juca la echipa Deacons în bătrânul 
Poughkeepsie, însemna CA TOŢI DRACII, şi aşa îl durea pe el 
spatele, dar acum că era pus pe liber beneficiile dispăruseră, 
Jimmy Berkowitz nu-şi mai permitea cheltuiala, astfel încât 
nici Carlos Martinez nu-şi mai permitea medicamentele care-i 
mai luau din durere, nu-şi mai permitea chiropracticianul 
care îi mai lua din durere, iar ratele la casă - ay, caramba, 
obişnuiau să spună, glumind, dar el nu glumea acum, ay, 
caramba, aveau să piardă casa, rămăseseră mai puțin de cinci 


ani până la termen, dar aveau să o piardă, si-si, sefor, şi nu 
era decât vina jigodiei ăleia de Sifkitz, cu hobby-ul lui 
nenorocit pentru întreținerea drumului, iar curbura 
trăgaciului sub degetul lui era ca o semilună, ca odioasa 
semilună a ochiului scrutător al câinelui său. 

În momentul acela, Sifkitz se trezi, suspinând şi tremurând, 
cu picioarele încă în pat, cu capul aproape atingând podeaua, 
cu părul atârnând. Se târi afară din dormitor şi începu să se 
târască prin camera principală către şevaletul de sub lucarnă. 
La jumătatea distanţei descoperi că putea să umble. 

Tabloul cu drumul pustiu era în continuare pe şevalet, 
versiunea mai bună şi completă a celui de la subsol, de pe 
perete. Îl aruncă în lături fără a se uita a doua oară şi puse în 
locul lui o bucată de carton de unu pe unu. Apucă cel mai 
apropiat obiect care putea lăsa urme (acesta se dovedi a fi un 
pix UniBall Vision Elite) şi începu să deseneze. Desenă ore în 
şir. La un moment dat (îşi amintea asta doar vag) îl presă 
nevoia de-a se uşura şi simți urina curgându-i caldă pe picior. 
Lacrimile nu se opriră până ce desenul nu fu terminat. Apoi, 
cu ochii în sfârşit limpezi, se trase în spate şi studie ce 
realizase. 

Era garajul lui Carlos într-o după-amiază de octombrie. 
Câinele, Pepe, stătea în fața lui cu urechile ciulite. Căţelul 
fusese atras de sunetul împuşcăturii. Nu era nici urmă de 
Carlos în imagine, dar Sifkitz ştia exact unde zăcea corpul, în 
stânga, lângă bancul de lucru de marginea căruia era prinsă 
menghina. Dacă soţia lui era acasă, trebuia să fi auzit 
împuşcătura. Dacă era plecată - poate la cumpărături, cel mai 
probabil la serviciu -, aveau să mai treacă o oră sau două 
până să ajungă acasă şi să-l găsească. 

Sub imagine mâzgălise cuvintele OM CU PUŞCĂ. Nu-şi 
amintea când o făcuse, însă era scrisul său şi titlul se potrivea 
perfect. Nu apărea niciun om în desen, şi nicio puşcă, însă 
titlul era cel corect. 

Sifkitz se duse la canapea, se aşeză pe ea şi îşi cuprinse 
capul în palme. Mâna dreaptă îl durea crunt de la strânsul 
obiectului de desen nefamiliar şi prea mic. Încercă să-şi spună 


că tocmai a avut un vis urât şi că desenul era rezultatul 
acelui vis. Nu existase niciodată un Carlos, nici Compania 
Lipide, ambele erau plăsmuiri ale imaginaţiei sale, născute din 
neglijenta metaforă a doctorului Brady. 

Visele urâte se ştergeau, însă aceste imagini - telefonul cu 
carcasa bej crăpată, cuptorul cu microunde, bolul cu banane, 
ochiul cățelului - erau la fel de clare ca oricând. Mai clare, 
chiar. 

Un lucru era sigur, îşi spuse. O terminase cu afurisita aia 
de bicicletă staționară. Se apropia niţel prea mult de demenţă. 
Dacă o ţinea tot aşa, în curând urma să-şi taie urechea şi s-o 
trimită prin poştă nu iubitei sale (nu avea una), ci doctorului 
Brady, cel care se făcea cu siguranță răspunzător de asta. 

— Gata cu bicicleta, spuse cu capul încă în palme. Poate 
îmi fac abonament la Fitness Boys, ceva de genul acesta, dar 
am terminat-o cu bicicleta aia staționară nenorocită. 

Doar că nu-şi făcu abonament la The Fitness Boys şi, după 
o săptămână fără exerciții adevărate (se plimba, însă nu era 
acelaşi lucru - trotuarele erau prea pline de oameni şi el 
tânjea după pacea drumului spre Herkimer), nu mai putu 
îndura. Era în urmă cu cel mai recent proiect, o ilustrație ă la 
Norman Rockwell pentru Fritos Corn Chips, şi primise câte un 
telefon atât de la agent, cât şi de la responsabilul cu contul 
Fritos de la agenţia de publicitate. Asta nu i se mai întâmplase 
niciodată înainte. 

Mai rău era că nu dormea. 

Caracterul ultimativ al visului se estompase puţin şi el 
ajunse la concluzia că doar imaginea garajului lui Carlos, 
privindu-l insistent din colțul camerei, era cea care i-l aducea 
întruna în gând, reimprospătând visul la fel cum o cană de 
apă redă vigoarea unei plante însetate. Cum nu se putea 
convinge să distrugă desenul (era prea bun, la naiba), îl 
întoarse cu fața la perete. 

În acea după-masă, luă liftul până la subsol şi urcă iar pe 
bicicleta staționară. Se transformă în vechea cursieră Raleigh 
cu trei viteze aproape de îndată ce îşi aținti ochii spre proiecția 
de pe perete şi el îşi reluă drumul spre nord. Încercă să-şi 


spună că senzaţia că este urmărit e falsă, doar o reminiscență 
a visului şi a orelor agitate petrecute la şevalet după aceea. 
Scurt timp, asta chiar avu efect, cu toate că el ştia adevărul. 
Avea motive să o facă să aibă efect. Cele mai importante erau 
că reîncepuse să doarmă noaptea şi reluase lucrul la proiectul 
curent. 

Termină desenul cu băieții care împărțeau o pungă de 
Fritos pe o idilic-suburbană movilă a aruncătorului, pe un 
teren de baseball, o expedie cu poşta rapidă şi-n ziua 
următoare primi un cec de zece mii două sute de dolari însoțit 
de un mesaj din partea lui Barry Casselman, agentul său. M- 
ai speriat niţel, scumpule, spunea mesajul, şi Sifkitz gândi: N- 
ai fost singurul. Scumpule. 

În cursul săptămânii următoare, îi trecu în repetate 
rânduri prin gând că ar trebui să spună cuiva de aventurile 
sale sub cerul roşu şi de fiecare dată alungă ideea. l-ar fi 
putut spune lui Trudy, dar sigur că, dacă Trudy ar fi fost în 
viață, lucrurile nici n-ar fi ajuns atât de departe. Ideea de a-i 
spune lui Barry era comică; ideea de a-i spune doctorului 
Brady era, la drept vorbind, puţin înfricoşătoare. Doctorul 
Brady i-ar fi recomandat un psihiatru bun înainte să poată 
spune Minnesota Multiphastic*. 

În seara zilei când îi veni cecul de Fritos, Sifkitz observă o 
modificare la fresca din subsol. Voia să programeze ceasul şi 
se opri. Se apropie de proiecţie - cu cutia de cola dietetică într- 
o mână, cu ceasul deşteptător Brookstone în cealaltă, cu 
buzunarul cămăşii plin cu fursecuri de ovăz cu stafide. Ceva 
era cu siguranță acolo, ceva diferit, dar la început afurisit să 
fie dacă îşi dădu seama ce era. Închise ochii, numără până la 
cinci (eliberându-şi mintea astfel, un vechi truc), apoi îi 
redeschise atât de larg, încât semănă cu un om care 
caricaturizează o reacție de spaimă. De data aceasta observă 
schimbarea imediat. Forma galben-intens ca de marchiză de 
lângă uşa camerei cazanului dispăruse asemenea cutiilor de 
bere. Şi culoarea cerului de deasupra copacilor era un roşu 
mai adânc, mai închis. Soarele fie apusese, fie nu mai avea 


mult înainte să apună. Pe drumul spre Herkimer se lăsa 
noaptea. 

Trebuie să termini cu asta, gândi Sifkitz, după care: Mâine. 
Poate mâine. 

Cu aceasta, urcă în şa şi porni la drum. În pădurea din 
jurul său auzi sunetul păsărilor care se pregăteau să 
înnopteze. 


V. Pentru început, era bună şurubelniţța 


În următoarele cinci sau şase zile, timpul pe care Sifkitz îl 
petrecu pe bicicleta staționară (şi pe cursiera sa din copilărie) 
fu deopotrivă minunat şi îngrozitor. Minunat deoarece 
nicicând nu se simțise mai bine; corpul său opera la niveluri 
de performanță maximă pentru un om de vârsta lui, iar el ştia 
asta. Bănuia că erau atleți într-o formă fizică mai bună decât 
el, însă la treizeci şi opt de ani aceştia se apropiau de capătul 
carierei şi bucuria pe care le-o stârnea condiţia fizică bună era 
categoric ştirbită de acest fapt. Sifkitz, pe de altă parte, putea 
continua să creeze artă comercială vreme de alți patruzeci de 
ani, dacă dorea. La naiba, vreme de alți cincizeci. Cinci 
generații întregi de fotbalişti şi patru de jucători de baseball 
aveau să se nască şi să dispară în timp ce el stătea liniştit la 
şevalet, pictând coperte pentru cărți, produse auto şi Cinci 
Logouri Noi pentru Pepsi-Cola. 

Doar că... 

Doar că acesta nu era sfârşitul la care s-ar aştepta cei 
obişnuiţi cu genul acesta de poveste, nu? Şi nici genul de 
sfârşit la care s-ar aştepta el însuşi. 

Sentimentul că este urmărit spori cu fiecare cursă, mai ales 
după ce luă de pe perete ultimele hărți detaliate ale statului 
New York şi le înlocui cu prima dintre cele canadiene. Folosind 
pixul albastru (acelaşi pe care îl folosise pentru a crea OM CU 
PUŞCĂ), trasă o extensie a drumului către Herkimer pe harta 
ce nu prezenta niciun drum, adăugând multe bucle. De acum 
pedala mai repede, uitându-se deseori peste umăr şi 


încheindu-şi cursele lac de sudoare, la început prea istovit ca 
să se dea jos de pe bicicletă şi să întrerupă urletul alarmei. 

Treaba cu uitatul peste umăr - ei, aceea era interesantă. 
Când se uita prima dată zărea colțul de subsol şi uşa care 
ducea la încăperile mai mari ale subsolului, cu separeurile lor 
de stocare dispuse parcă sub forma unui labirint. Vedea lada 
de portocale Pomona de lângă uşă, pe care era ceasul 
deşteptător Brookstone, măsurând minutele între patru şi 
şase. Apoi un soi de pâclă roşie se întindea peste toate şi, când 
se retrăgea, el vedea drumul din spatele său, copacii arămii, 
de toamnă, de-o parte şi de alta a lui (doar că acum nu se 
vedeau atât de bine, cum asfințitul era aproape) şi cerul roşu, 
întunecat, de deasupra. Mai târziu, nu vedea deloc subsolul 
când se uita îndărăt, nici măcar un crâmpei din el. Doar 
drumul care ducea înapoi la Herkimer şi, în cele din urmă, la 
Poughkeepsie. 

Ştia foarte bine după ce anume se uita peste umăr: faruri. 

Farurile Dodge Ramului lui Freddy, dacă voia să fie mai 
exact. Pentru că pentru Berkowitz şi echipa lui, resentimentul 
năuc făcuse loc furiei. Sinuciderea lui Carlos fusese picătura 
care umpluse paharul. Pe el îl învinuiau şi pe el îl căutau. Iar 
când aveau să-l prindă, aveau să... 

Ce? Aveau să ce? 

Să mă ucidă, gândi el, pedalând trist în lumina 
crepusculului. N-are rost să fac pe neştiutorul. Dacă mă 
prind, mă omoară. Acum sunt la naiba în praznic, nu apare 
niciun oraş pe harta aia afurisită şi nici măcar vreun sat. Aş 
putea striga cât mă ţin bojocii şi nu m-ar auzi nimeni în afară 
de fiarele pădurii. Aşa că dacă văd farurile alea (sau dacă aud 
motorul, deoarece Freddy ar putea conduce fără faruri), ar fi 
bine să mă-ntorc naibii în SoHo, cu sau fără alarmă. Sunt 
nebun, oricum, că mă aflu aici. 

Acum însă îi venea greu să se întoarcă. Când alarma se 
declanşa, cursiera rămânea o cursieră vreme de treizeci sau 
mai multe secunde, drumul din față rămânea drum în loc să 
redevină pete de culoare pe perete, iar alarma însăşi suna 
departe şi ciudat de plată. Bănuia că până la urmă o va auzi 


ca pe zumzetul unui avion cu reacție în înaltul cerului, un 
American Airlines 767 plecat de la Kennedy, poate, zburând 
peste Polul Nord spre cealaltă parte a lumii. 

Se oprea, strângea din ochi, apoi îi deschidea repede. Asta 
funcţiona, însă ceva îi spunea că nu va funcționa multă 
vreme. Şi apoi ce? O noapte lungă petrecută în pădure, 
uitându-se la luna plină care semăna cu un ochi injectat? 

Nu, aveau să-l prindă muncitorii înainte de asta, credea. 
Întrebarea era dacă intenționa să permită asta. Incredibil, o 
parte din el exact asta voia să facă. O parte din el era furioasă 
pe ei. O parte din el voia să-i înfrunte pe Berkowitz şi pe restul 
membrilor echipei sale, să-i întrebe: Totuşi, ce vă aşteptaţi să 
fac? Să-mi menţin obiceiurile rele, să înfulec gogoşi Krispy 
Kreme, să nu mă intereseze inundaţiile atunci când 
conductele de scurgere se înfundă şi dau pe de lături? Asta 
voiați? 

Mai era însă o parte din el care ştia că înfruntarea ar fi o 
nebunie. Era în formă de zile mari, da, dar tot era vorba de trei 
contra unu, şi cine putea spune că doamna Carlos nu le 
împrumutase băieților puşca soțului ei, că nu le spusese da, 
duceți-vă după ticălos şi aveți grijă să-i spuneţi că primul 
glonţ e din partea mea şi a fetelor mele. 

Sifkitz avusese un prieten care depăşise o gravă dependenţă 
de cocaină în anii optzeci şi îşi amintea că individul spusese că 
primul lucru pe care îl ai de făcut este să scapi de ea din casă. 
Sigur, puteai oricând cumpăra alta, porcăria aia era peste tot 
acum, la fiecare colț de stradă, însă asta nu era o scuză 
pentru a o ţine la îndemână, într-un loc de unde s-o poți lua 
ori de câte ori te lăsa voința. Aşa că o strânsese pe toată şi o 
aruncase la toaletă. Şi, odată scăpat de ea, îşi aruncase la 
gunoi şi ustensilele. Acesta nu fusese sfârşitul problemei, 
spusese, însă fusese începutul sfârşitului. 

Într-o seară, Sifkitz intră în subsol aducând cu el o 
şurubelniţă. Avea toate intenţiile de-a demonta bicicleta 
staționară, ce dacă reglase alarma ceasului pentru ora şase, 
cum făcea întotdeauna, acela era doar un obicei. Ceasul 
deşteptător (ca fursecurile de ovăz cu stafide) era parte a 


muncii sale, presupunea; paşii hipnotici pe care îi parcurgea, 
maşinăria visului său. Şi odată ce va fi terminat de 
dezasamblat bicicleta în părțile ei componente, va scoate 
ceasul afară, cu restul gunoiului, aşa cum făcuse prietenul 
său cu pipa pentru cocaină. Va simţi un junghi, sigur - solidul 
orologiu Brookstone sigur nu era de vină pentru situația 
idioată în care se băgase singur - dar avea să o facă. Fii 
bărbat, îşi spuneau unii altora în copilărie; nu te mai smiorcăi 
şi fii bărbat. 

Observă că bicicleta era compusă din trei părți principale şi 
că-i va trebui de asemenea o cheie reglabilă pentru a o 
demonta complet. Era în ordine totuşi; pentru început, era 
bună şurubelnița. O putea folosi pentru a da jos pedalele. 
Odată treaba asta făcută, va împrumuta cheia reglabilă din 
trusa cu scule a administratorului. 

Se lăsă într-un genunchi, strecură vârful uneltei 
împrumutate în fanta primului şurub şi ezită. Se întrebă dacă 
prietenul lui trăsese un ultim fum înainte să arunce totul la 
toaletă, doar un ultim fum de dragul vremurilor vechi. Punea 
pariu că o făcuse. Puţinul drog luat la bord probabil că 
înăbugşise pofta, uşurase niţel treaba cu înlăturatul cocainei. 
lar dacă el făcea un ultim drum, şi doar apoi se lăsa acolo în 
genunchi pentru a da jos pedalele cu endorfinele la apogeu, nu 
se va simți oare mai puțin deprimat de lucrul acesta? Mai 
puțin înclinat să şi-i imagineze pe Berkowitz, Freddy şi 
Whelan retrăgându-se la cel mai apropiat bar de pe marginea 
drumului, unde vor cumpăra întâi o halbă de bere Rolling 
Rock şi apoi alta, toastând în cinstea lor şi-n amintirea lui 
Carlos, felicitându-se reciproc pentru cum l-au înfrânt ei pe 
ticălos? 

— Eşti nebun, murmură el pentru sine şi introduse vârful 
şurubelniței în canelura şurubului. Fă-o şi termină odată. 

Chiar desfiletă şurubul o dată (şi fu uşor; era clar că cel 
care asamblase bicicleta în depozitul de la Fitness Boys nu 
pusese suflet), dar când o făcu, fursecurile i se mişcară puţin 
în buzunar şi el se gândi ce gust bun aveau întotdeauna când 
mergeai pe bicicletă. Luai doar mâna dreaptă de pe ghidon, o 


băgai în buzunar, luai vreo două muşcături şi le urmai cu o 
înghițitură de ceai. Era combinaţia perfectă. Pur şi simplu, era 
o senzaţie atât de plăcută să goneşti pe drum, să iei o 
gustărică din mers, iar jigodiile alea infecte voiau să te priveze 
de asta. 

Încă o duzină de răsuciri ale şurubului, poate mai puţine, şi 
pedala avea să cadă pe betonul cimentului - clunc! Atunci va 
putea trece la cealaltă, după care îşi va putea vedea mai 
departe de viață. 

Nu e corect, gândi el. 

O ultimă cursă, doar de dragul vremurilor vechi, gândi. 

Şi, aruncându-şi piciorul peste furcă şi punând fundul (mai 
ferm şi mai tare, de departe, față de cum fusese în ziua valorii 
roşii a colesterolului) pe şa, gândi: Aşa merg poveştile de genul 
ăsta, nu? Aşa se încheie întotdeauna, cu sărmanul neghiob 
spunând că e ultima dată, nu va mai face asta niciodată. 

Absolut adevărat, gândi el, dar pun pariu că în viaţa reală, 
oamenilor le iese schema. Pun pariu că le iese schema 
totdeauna. 

O parte din el murmura că viaţa reală nu a fost niciodată 
aşa, că ceea ce făcea el (şi ceea ce trăia) nu avea absolut nicio 
asemănare cu viața reală aşa cum o înţelegea el. Îndepărtă 
vocea, îşi închise urechile în calea ei. 

Era o seară minunată pentru o cursă prin pădure. 


VI. Deloc sfârşitul aşteptat de toată lumea 


ŞI totuşi, mai avu o şansă. 

Aceea fu noaptea în care auzi motorul ambalând în spatele 
său clar pentru prima oară şi, chiar înainte ca alarma 
ceasului să se activeze, umbra cursierei pe care o conducea se 
alungi brusc pe drum în fața sa - genul de umbră ce nu putea 
fi creată decât de faruri. 

Atunci se declanşă alarma, nu un urlet, ci un tors 
îndepărtat, aproape melodic. 

Camioneta se apropia. Nu era nevoie să se întoarcă pentru 
a o vedea (cum nu simţi nevoia să te întorci şi să vezi 


înspăimântătorul diavol care aproape-n urma ta păşeşte, îşi 
spuse Sifkitz mai târziu în noaptea aceea, stând treaz în pat şi 
încă înfăşurat în senzația rece şi totuşi caldă a dezastrului 
evitat la milimetru sau secundă). Vedea bine umbra care se 
alungea şi se întuneca. 

Grăbiţi-vă, domnilor, vă rog, e timpul, gândi el şi închise 
ochii. Încă auzea alarma, însă aceasta continua nu să fie mai 
mult decât un tors aproape adormitor, sigur nu se auzea mai 
tare; ce se auzea mai tare era motorul, cel de sub capota 
camionetei lui Freddy. Era aproape de el şi dacă băieții nu 
voiau să piardă nici măcar un minut cu poveşti nemuritoare? 
Dacă cel aflat acum la volan apăsa doar pedala până la podea 
şi îl călca? Dacă îl făcea una cu drumul? 

Nu se sinchisi să deschidă ochii, nu pierdu vremea cu 
confirmarea faptului că era în continuare pe drumul pustiu în 
locul colțului de beci. În schimb îi strânse şi mai tare, îşi 
concentră întreaga atenţie asupra sunetului alarmei şi de 
data aceasta transformă vocea politicoasă a barmanului într- 
un urlet urgent: 

GRĂBIȚI-VĂ VĂ ROG DOMNILOR E TIMPUL! 

Şi dintr-odată, din fericire, sunetul motorului fu cel care 
începea să se stingă şi sunetul alarmei Brookstone cel care se 
amplifica, adoptând vechiul său urlet familiar care spunea 
imperios „scularea-scularea-scularea-scularea“. Şi de data 
aceasta când deschise ochii, văzu proiecția drumului în locul 
drumului însuşi. 

Dar acum cerul era negru, roşeața lui organică fiind 
ascunsă de căderea nopții. Drumul era puternic luminat, iar 
umbra bicicletei - o cursieră Raleigh - era o pată întunecată 
clar desenată pe pământul presărat cu frunze. Îşi putea spune 
că se dăduse jos de pe bicicleta staţionară şi că pictase aceste 
schimbări cât era în transă, dar ştia că nu era aşa, şi nu doar 
fiindcă nu avea deloc urme de vopsea pe mâini. 

Aceasta e ultima mea şansă, gândi. Ultima şansă de-a evita 
sfârşitul la care se aşteaptă toată lumea în astfel de poveşti. 

Era însă prea obosit, prea zdruncinat pentru a se ocupa 
acum de bicicleta staționară. Se va ocupa de ea mâine. Mâine 


dimineață, de fapt, la prima oră. În momentul de față voia 
doar să plece din locul acela îngrozitor unde realitatea se 
subțiase atât de tare. Şi ținând asta bine în minte, Sifkitz se 
împletici spre lada Pomona de lângă intrare (pe picioare ca de 
gumă, acoperit de-o peliculă subţire de transpiraţie - din aceea 
mirositoare pe care o aduce mai degrabă teama decât efortul) 
şi opri alarma. Apoi se duse la etaj şi se întinse în pat. După 
foarte mult timp, veni şi somnul. 

A doua zi dimineaţă cobori scările beciului, ocolind liftul şi 
păşind ferm, cu fruntea sus şi cu buzele strânse tare: un om 
cu o misiune. Se duse direct la bicicleta staționară, ignorând 
ceasul deşteptător de pe ladă, se lăsă într-un genunchi, luă 
şurubelnița în mână. O introduse iarăşi în fanta unui şurub, 
unul dintre cele patru care ţineau pedala stângă... 

„şi cât ai clipi se văzu gonind din nou vesel de-a lungul 
drumului, cu farurile prinzând putere în jurul său până se 
simţi ca un om pe o scenă întunecată, cu excepția unui singur 
spot de reflector. Motorul camionetei era prea zgomotos 
(maşina avea o problemă cu toba de eşapament sau poate cu 
întreg sistemul de eşapament) şi, pe deasupra, era disonant. 
Se îndoia că bătrânul Freddy se sinchisise cu ultima revizie 
tehnică. Nu, când avea de achitat ratele la casă, de cumpărat 
mâncare, când copiii încă aveau nevoie de aparate dentare, iar 
el nu-şi primea plata săptămânală. 

Gândi: Am avut o şansă. Am avut-o aseară şi n-am profitat 
de ea. 

Gândi: De ce am făcut asta? De ce, când ştiam ce 
înseamnă? 

Gândi: Pentru că m-au convins ei, cumva. Ei m-au împins 
la asta. 

Gândi: Mă vor călca şi voi muri în pădure. 

Dar camioneta nu-l călcă. Îl depăşi cu viteză pe drum în 
schimb, roțile de pe partea stângă uruind în şanțul gâtuit de 
frunze, după care frână de-a curmezişul drumului, blocându- 
l. 

Panicat, Sifkitz uită primul lucru pe care tatăl său îl 
învățase când adusese cursiera acasă: Ca să opreşti, Richie, 


roteşte pedalele în sens invers. Blochează roata din spate a 
bicicletei în acelaşi timp în care strângi maneta de frână ce 
controlează roata din față. Altminteri... 

Acum se întâmplă altminteri. În panica sa, făcu ambele 
mâini pumni, strângând frâna de mână din stânga şi blocând 
roata din față. Bicicleta îl aruncă din şa şi îl trimise prin aer 
spre camioneta pe care scria COMPANIA LIPIDE. Întinse 
mâinile în față şi se lovi cu ele de platforma camionetei destul 
de tare încât să-i amorțească. Apoi se nărui grămadă, 
întrebându-se câte oase îşi rupsese. 

Portierele se deschiseră deasupra sa şi auzi foşnet de frunze 
când bărbaţii în ghete de lucru coborâră. Nu se uită în sus. 
Aşteptă să fie apucat şi săltat în picioare, însă nimeni nu făcu 
asta. Mirosul frunzelor semăna cu al scorțişoarei uscate vechi. 
Paşii trecură pe lângă el, prin ambele părți, după care foşnetul 
încetă subit. 

Sifkitz se ridică în şezut şi se uită la propriile mâini. Palma 
dreaptă sângera şi încheietura dreaptă începea deja să se 
umfle, însă nu credea că era ruptă. Se uită în jur şi primul 
lucru pe care îl văzu - roşu în lumina stopurilor Dodgeului - 
era cursiera sa Raleigh. Fusese frumoasă când tatăl lui o 
adusese acasă de la magazinul de biciclete, dar acum nu mai 
era frumoasă. Roata din față era deformată, iar cauciucul din 
spate ieşise parțial de pe jantă. Pentru prima dată simți 
altceva în afară de teamă. Această nouă emoție era furie. 

Se ridică nesigur în picioare. Dincolo de cursieră, pe drumul 
pe care venise, era o gaură în realitate. Era în chip straniu 
organică, ca şi când s-ar fi uitat printr-o gaură de la capătul 
unui canal din propriul său organism. Marginile ondulau şi se 
umflau şi se flexau. Dincolo de ea, trei bărbaţi stăteau în jurul 
bicicletei staționare din colțul subsolului, stăteau în poziții pe 
care le văzuse la toate echipele de muncitori pe care le 
întâlnise în viața sa. Erau oameni care aveau de făcut o 
treabă. Şi se gândeau cum să o facă. 

Şi atunci, cât ai clipi, ştiu de ce-i botezase aşa. Era, de fapt, 
de-o simplitate tâmpită. Cel cu şapcă Lipide, Berkowitz, era 
David Berkowitz, aşa-numitul Fiu al lui Sam, omniprezent în 


New York Post în anul în care Sifkitz se mutase în Manhattan. 
Freddy era Freddy Albemarle, un puşti pe care îl cunoscuse în 
liceu - făcuseră parte împreună dintr-o formaţie şi se 
împrieteniseră dintr-un motiv cât se poate de simplu: amândoi 
disprețuiau şcoala. Şi Whelan? Un artist pe care îl întâlnise la 
o conferință undeva. Michael Whelan? Mitchell Whelan? Sifkitz 
nu-şi amintea bine, însă ştia că individul se specializase în 
artă fantasy, dragoni şi altele asemenea. Petrecuseră o seară 
în barul hotelului, spunându-şi poveşti despre lumea comic- 
oribilă a artei afişelor de film. 

Apoi era Carlos, care se sinucisese în garajul său. Păi, el 
fusese o versiune a lui Carlos Delgado, cunoscut şi drept 
Cotoiul cel Mare. Ani la rând, Sifkitz urmărise soarta echipei 
Toronto Blue Jays, doar fiindcă nu voia să fie ca toți ceilalți 
fani de baseball la nivelul Ligii Americane din New York şi să 
țină cu Yankees. Cotoiul fusese una dintre foarte puținele 
vedete din Toronto. 

— Eu v-am scornit pe toţi, spuse el cu o voce spartă. V-am 
creat din amintiri şi piese de rezervă. 

Sigur că aşa era. Şi nici nu se întâmpla pentru prima oară. 
Băieţii din reclama la Fritos, cei de pe terenul de baseball ă la 
Norman Rockwell, de pildă - la cererea sa, agenţia de 
publicitate îi găsise fotografii cu patru băieți de vârsta 
necesară şi Sifkitz nu făcuse decât să-i transpună în pictură. 
Mamele lor semnaseră hârtiile necesare; totul ca pe apă. 

Dacă-l auziseră vorbind, Berkowitz, Freddy şi Whelan nu 
dădură niciun semn. Schimbară între ei câteva cuvinte pe care 
Sifkitz le auzi, dar nu le desluşi; păreau să vină de la mare 
depărtare. Oricare ar fi fost ele, îl făcură pe Whelan să plece 
din colțul acela în vreme ce Berkowitz îngenunche lângă 
bicicleta staționară, exact cum făcuse Sifkitz însuşi. Berkowitz 
luă şurubelnița şi, cât ai zice peşte, pedala stângă căzu pe 
beton - clunc! Sifkitz, încă pe drumul pustiu, se uită pe 
strania gaură organică şi văzu cum Berkowitz îi dădu 
şurubelnița lui Freddy Albemarle - care, împreună cu Richard 
Sifkitz, cântase prost la trompetă în formaţia la fel de proastă 
a liceului. Cântau mult mai bine când se dădeau în spectacol. 


Undeva în pădurea canadiană huhăi o bufniță, un sunet de-o 
singurătate inexprimabilă. Freddy se apucă să desfacă 
cealaltă pedală. Whelan, între timp, se întoarse cu cheia 
reglabilă în mână. Sif-kitz simţi un junghi la vederea ei. 

Privindu-i, gândul care-i veni în minte lui Sifkitz fu: Dacă 
vrei o treabă făcută bine, apelează la profesionişti. Fără umbră 
de îndoială, Berkowitz şi băieţii lui nu pierdeau vremea. În mai 
puţin de patru minute, bicicleta staționară se transformă în 
două roți şi trei porțiuni deconectate de cadru aşezate pe 
beton, şi atât de ordonat încât părțile semănau cu o diagramă 
din aceea intitulată „schemă explodată“. 

Berkowitz lăsă şuruburile să cadă în buzunarul din față al 
salopetei sale, făcându-l să se umfle ca un pumn de bani 
mărunți. Îi aruncă lui Sifkitz o privire cu subînţeles, una care 
îl reumplu de furie pe Sifkitz. Pe când echipa de muncitori 
trecu înapoi prin gaura ca de tub (lăsând capetele jos, ca nişte 
oameni care trec printr-o uşă joasă), pumnii lui Sifkitz erau 
strânşi din nou, chiar dacă asta făcea încheietura stângă să 
pulseze înnebunitor. 

— Ştii ce? îl întrebă pe Berkowitz. Nu cred că-mi poţi face 
rău. Nu cred că-mi poți face rău, fiindcă atunci ce se întâmplă 
cu tine? Tu nu eşti decât un... subcontractor! 

Berkowitz îl privi neabătut pe sub cozorocul îndoit al şepcii 
sale cu LIPIDE. 

— Eu v-am născocit! zise Sifkitz şi îi numără, cu degetul 
ridicat de la mâna dreaptă şi îndreptat spre fiecare în parte ca 
țeava unui pistol. Tu eşti Fiul lui Sam! Tu nu eşti decât o 
versiune adultă a unui puşti cu care cântam la trompetă la 
liceul Sisters of Mercy! Nu reuşeai să scoţi un mi bemol nici 
mort. lar tu eşti un artist specializat în dragoni şi domnițe 
fermecate! 

Ceilalți membri ai Companiei Lipide erau complet 
neimpresionați. 

— Şi asta ce face din tine? întrebă Berkowitz. Te-ai întrebat 
vreo clipă asta? Vrei să-mi spui că s-ar putea să nu existe o 
lume mai mare acolo, undeva? Din câte ştii tu, nu eşti decât 


un gând pasager în mintea unui contabil public şomer care 
stă pe tron, citeşte ziarul şi îşi goleşte intestinele dimineața. 

Sifkitz deschise gura să spună că asta era ridicol, dar ceva 
din ochii lui Berkowitz îl făcu să o închidă la loc. Dă-i drumul, 
spuneau ochii aceia. Pune o întrebare. Îţi voi spune mai mult 
decât ai vrut vreodată să ştii. 

Ce spuse Sifkitz în schimb fu: 

— Cine eşti tu să-mi spui că nu-mi pot intra în formă? Vrei 
să mor la cincizeci de ani? lisuse Hristoase, care-i problema 
ta? 

Freddy spuse: 

— N-oi fi eu filozof, Mac. Tot ce ştiu e că maşina mea are 
nevoie de-o revizie pe care nu mi-o permit. 

— Şi eu am un copil căruia-i trebuie pantofi ortopedici şi 
altul care trebuie să facă şedinţe de logopedie, adăugă Whelan. 

— Băieţii care lucrau la proiectul Big Dig din Boston aveau 
o vorbă, zise Berkowitz. „Nu ucide munca, las-o să moară 
singură.“ Doar asta îți cerem, Sifkitz. Lasă-ne să ciugulim. 
Lasă-ne să ne câştigăm pâinea. 

— Asta e-o nebunie, murmură Sifkitz. Absolut... 

— Mă doare în cot ce crezi tu despre asta, idiotule! strigă 
Freddy şi  Sifkitz înțelese că omul aproape plângea. 
Confruntarea era la fel de solicitantă pentru ei ca şi pentru el. 
Cumva, înțelegerea acestui lucru era cel mai şocant dintre 
toate. Mă doare în cot de tine, eşti un nimic, nu munceşti, 
doar te fâțâi şi faci desenaşe, da” nu cumva să iei pâinea de la 
gura copilaşilor mei, m-auzi? Să nu-ndrăzneşti! 

Porni în față, cu pumnii strânşi ridicându-se spre față: o 
absurdă postură de box ă la John L. Sullivan. Berkowitz puse 
o mână pe brațul lui şi-l trase înapoi. 

— Nu fi neînțelegător, omule, spuse Whelan. Trăieşte şi 
lasă-i şi pe alţii să trăiască, bine? 

— Lasă-ne să ciugulim, repetă Berkowitz şi sigur că Sifkitz 
recunoscu expresia; citise Naşul şi văzuse toate filmele din 
serie. Putea oare vreunul dintre oamenii aceia să folosească 
un cuvânt sau expresie argotică ce să nu se regăsească în 
propriul lui vocabular? Se îndoia. Lasă-ne să ne păstrăm 


demnitatea, bătrâne. Crezi că noi putem munci făcând desene, 
ca tine? Râse. Da, sigur. Dacă desenez o pisică, trebuie să 
scriu PISICĂ sub ea ca oamenii să ştie ce este. 

— L-ai ucis pe Carlos, spuse Whelan şi, dacă în vocea lui s- 
ar fi simțit o notă acuzatoare, Sifkitz bănuia că s-ar fi înfuriat 
din nou. Însă nu auzi decât tristețe. Noi i-am spus: „Rezistă, 
bătrâne, o să fie mai bine“, dar el nu era tare. Nu putea 
niciodată, înţelegi, să se uite spre viitor. Şi-a pierdut toată 
speranța. Whelan făcu o pauză şi ridică ochii spre cerul 
întunecat. Nu departe, Dodgeul lui Freddy huruia aspru. 
Niciodată n-a avut parte de multe în viață. Unii oameni nu au, 
să ştii. 

Sifkitz se întoarse spre Berkowitz. 

— Îngăduie-mi să văd dacă am înţeles bine. Ce vreţi voi... 

— Doar să nu ne ucizi munca, spuse Berkowitz. Altceva nu 
vrem. Lasă munca să moară singură. 

Sifkitz înțelese că probabil putea face ce-i cerea omul acela. 
Poate că avea să fie chiar uşor. Unii oameni, dacă mâncau o 
singură gogoaşă Krispy Kreme, trebuiau să termine toată 
cutia. Dacă el ar fi fost genul acela de om, echipa Lipide ar fi 
avut o problemă serioasă... dar nu era. 

— Bine, spuse. Să facem o încercare. Şi atunci îl fulgeră o 
idee. Crezi că aş putea avea şi eu o şapcă a companiei? 

Arătă spre cea pe care o purta Berkowitz. 

Berkowitz îi adresă un zâmbet. Fu scurt, însă mai sincer 
decât râsul scos atunci când spusese că nu putea desena o 
pisică fără să scrie sub ea ce era. 

— Se poate aranja. 

Sifkitz credea că atunci Berkowitz îi va întinde şapca sa, dar 
Berkowitz n-o făcu. Îl mai măsură o dată din priviri pe Sifkitz 
pe sub cozoroc şi apoi porni spre cabina camionetei. Ceilalți 
doi îl urmară. 

— Cât va trece până mă voi convinge că nimic din asta nu 
s-a întâmplat? întrebă Sifkitz. Că am demontat eu însumi 
bicicleta staționară fiindcă... nu ştiu... fiindcă m-am săturat 
de ea? 


Berkowitz se opri cu mâna pe mânerul portierei şi se uită 
înapoi. 

— Tu cât vrei să treacă? întrebă el. 

— Nu ştiu, spuse Sifkitz. Hei, e frumos aici, nu-i aşa? 

— Întotdeauna a fost, zise Berkowitz. Am păstrat mereu 
locul curat. 

În vocea lui se sesiza un ton defensiv pe care Sifkitz alese 
să-l ignore. Îi trecu prin gând că până şi plăsmuirea 
imaginaţiei cuiva putea avea mândria sa. 

Preţ de câteva momente, stătură acolo, pe drumul pe care 
Sifkitz ajunsese în ultima vreme să-l considere Marea Şosea 
Transcanadiană Pierdută, un nume cam mare pentru un 
drumeag anonim care brăzda o pădure, şi totuşi frumuşel. 
Niciunul nu spuse nimic. Undeva, bufnița huhăi din nou. 

— Sub acoperiş sau sub cerul liber, pentru noi e totuna, 
rosti Berkowitz. 

Apoi deschise portiera şi urcă la volan. 

— Ai grijă de tine, îl sfătui Freddy. 

— Dar nu prea mult, adăugă Whelan. 

Sifkitz rămase locului în vreme ce camioneta execută o 
întoarcere din trei mişcări pe drumul îngust şi plecă înapoi de 
unde venise. Deschiderea ca de tub dispăruse, dar Sifkitz nu-şi 
făcea griji pentru asta. Nu credea că-i va fi greu să se întoarcă 
la momentul cuvenit. Berkowitz nici nu încercă să ocolească 
bicicleta Raleigh, ci trecu direct peste ea, terminând o treabă 
deja terminată. Se auziră pocnete şi vibrații când se rupseră 
spițele. Stopurile se estompară, apoi dispărură după o curbă. 
Sifkitz mai auzi o vreme uruitul motorului, după care dispăru 
şi acesta. 

Se aşeză în drum, apoi se întinse pe spate, strângându-şi 
încheietura dreaptă la piept. Nu erau stele pe cer. El era foarte 
obosit. Mai bine să nu adormi, se sfătui el, poate să iasă ceva 
din pădure - un urs, poate - şi să te mănânce. Apoi adormi 
oricum. 

Când se trezi, era pe podeaua de beton a pivniței. Piesele 
demontate ale bicicletei staționare, acum fără şuruburi, 


zăceau în jurul lui. Ceasul deşteptător Brookstone de pe ladă 
anunța ora 20.43. Unul dintre ei oprise aparent alarma. 

Eu însumi am demontat bicicleta, gândi. Asta-i povestea 
mea şi, dacă o mențin, în scurt timp voi crede în ea. 

Urcă scările spre holul clădirii şi îşi dădu seama că-i era 
foame. Se gândi să meargă la Dugan's şi să-şi ia o felie de 
plăcintă cu mere. Plăcinta cu mere nu era cea mai 
nesănătoasă mâncare din lume, nu? lar când ajunse acolo, 
hotări să o mănânce cu înghețată. 

— Ce naiba, îi spuse chelneriței. O viață avem, nu? 

— Păi, răspunse ea, hinduşii cred altceva, dar fie cum zici 
tu. 

Două luni mai târziu, Sifkitz primi un pachet. 

Îl aştepta în holul clădirii când se întoarse de la o cină cu 
agentul său (Sifkitz mâncase peşte şi legume fierte la aburi, 
însă le urmase cu o cremă de zahăr ars). Nu era nicio marcă 
poştală pe el, nici de la Federal Express, nici de la Airborne 
Express şi nici măcar logoul UPS. Doar numele său scris cu 
litere mari, nesigure: RICHARD SIFKITZ. Asta-i sigur mâna 
unuia care trebuie să scrie PISICĂ sub pisica pe care a 
desenat-o, îşi spuse şi nu avu absolut nicio idee de ce gândise 
asta. Duse cutia la etaj şi folosi un cuțit de decupaj X-Acto de 
pe masa lui de lucru pentru a o desface. Înăuntru, sub un 
ghem mare de hârtie creponată, se afla o şapcă nou-nouţă, de 
genul celor cu bandă de plastic ajustabilă la spate. Pe eticheta 
ei scria Fabricat în Bangladesh. Deasupra cozorocului, cu un 
roşu-închis care îl duse cu gândul la sângele arterial, era un 
singur cuvânt: LIPIDE. 

— Ce-i asta? întrebă el studioul gol, răsucind şapca în 
mâini. Un soi de componentă a sângelui, nu-i aşa? 

O încercă. La început îi fu prea mică, dar după ce-i ajustă 
banda din spate, i se potrivi perfect. Se privi în oglinda din baie 
şi tot nu-i plăcu. O dădu jos, strânse cozorocul, adâncindu-i 
curbura, şi o încercă din nou. Acum era aproape bine. Avea să 
arate şi mai bine după ce îşi va fi dat jos hainele de ieşit la 
restaurant şi-şi va fi luat pe el jeanşii stropiți de vopsea. Avea 


să arate ca un muncitor adevărat... ceea ce şi era, indiferent ce 
gândeau unii oameni. 

În cele din urmă, să poarte şapca LIPIDE în timp ce picta 
deveni un obicei, cum era să-şi permită a doua porţie de 
mâncare în zilele de la sfârşitul săptămânii şi să mănânce 
plăcintă cu înghețată la Dugan's joi seara. Orice-ar fi pretins 
filozofia hindusă, Richard Sifkitz credea că ai o singură viață 
de trăit. Şi, astfel stând lucrurile, poate că trebuia să-ți 
permiți câte puţin din toate. 


LUCRURILE RĂMASE ÎN URMA LOR 


Lucrurile despre care vreau să vă povestesc - cele rămase în 
urma lor - au apărut în apartamentul meu în august 2002. 
Sunt sigur de asta, pentru că pe majoritatea le-am găsit nu la 
mult timp după ce am ajutat-o pe Paula Robeson cu aparatul 
de aer condiționat. Memoria are nevoie întotdeauna de un 
jalon, şi acesta este al meu. Era ilustratoare de cărți pentru 
copii, frumuşică (la naiba, frumoasă), cu soțul implicat în 
import-export. Un bărbat are un mod de-a ţine minte ocaziile 
în care a putut fi de ajutor unei domnițe frumuşele aflate la 
ananghie (până şi una care îți repetă întruna că este „foarte 
căsătorită“), aceste ocazii sunt mult prea puţine. În zilele de 
acum, aspirația de-a fi un cavaler rătăcitor de regulă doar 
agravează situația. 

Ea era în holul de la intrare, părând frustrată, când am 
coborât la o plimbare de după-masă. Am spus Salve, ce mai 
faci, aşa cum faci cu oamenii cu care împarți clădirea, şi ea m- 
a întrebat pe un ton exasperat vecin cu arțagul de ce trebuia 
ca îngrijitorul să fie în concediu acum. l-am adus aminte că 
până şi o cowgirl e sentimentală uneori, aşa cum până şi un 
îngrijitor îşi ia uneori concediu; august, mai mult decât atât, 
era o lună extrem de potrivită pentru a pleca undeva. Luna 
august în New York (şi în Paris, mon ami) răreşte mult 
rândurile  psihoanaliştilor, ale artiştilor trendy şi ale 
îngrijitorilor de clădiri. 


Ea n-a zâmbit. Nu sunt nici sigur că a prins aluzia la Tom 
Robbins (discursul ocolit e blestemul clasei cititoare). A spus 
că poate e adevărat că august e o lună bună pentru plecat de 
acasă la Cape sau Fire Island, însă în apartamentul ei, la 
naiba, ardea ca într-un cuptor şi aparatul ăla idiot de aer 
condiționat nu voia nici măcar să râgâie. Am întrebat-o dacă 
nu vrea să arunc eu o privire şi mi-amintesc privirea pe care 
mi-a adresat-o - ochii aceia gri reci, calculați. Mi-amintesc că 
am gândit că ochi precum aceia probabil văzuseră multe. Şi 
mi-amintesc că am zâmbit auzind întrebarea: Mă pot încrede 
în tine? Mi-a adus aminte de filmul acela, nu Lolita (la Lolita 
am început să mă gândesc, uneori la două noaptea, mai 
târziu), ci acela în care Laurence Olivier execută o lucrare 
dentară ad hoc pe Dustin Hoffman, întrebându-l iar şi iar: Mă 
pot încrede în asta? 

Te poţi încrede în mine, am spus. N-am mai atacat o femeie 
de peste un an. Înainte, atacam câte două sau trei pe 
săptămână, dar şedinţele de grup mă ajută. 

O chestie aiurită de spus cu voce tare, însă eu însumi eram 
într-o dis-poziţie destul de aiurită. O dispoziție de vară. Mi-a 
adresat încă o privire atentă, după care ea a zâmbit. A întins 
mâna. Paula Robeson, s-a prezentat. A întins mâna stângă - 
un lucru ciudat, însă era mâna pe care purta verigheta de 
aur. Cred că a făcut-o intenționat, nu? Abia mai târziu mi-a 
spus însă de soţul ei, că se ocupă de import-export. În ziua 
când mi-a venit mie rândul să-i cer ajutorul. 

În lift, am prevenit-o să nu se aştepte la cine ştie ce. Ei, dacă 
voia un om care să afle cauzele principale ale revoltelor 
antiînrolare din New York City de la 1863 sau să prezinte 
câteva anecdote amuzante despre crearea vaccinului 
împotriva variolei, ori chiar să dezgroape citate cu privire la 
ramificaţiile sociologice ale  telecomenzii TV (cea mai 
importantă invenţie din ultimii cincizeci de ani, după umila 
mea opinie), se putea baza pe mine. 

Cercetarea e specialitatea ta, domnule Staley? a întrebat pe 
când urcam în liftul acela lent şi trăncănitor. 


Am recunoscut că era, deşi n-am adăugat că eram încă 
destul de nou în domeniu. Şi nici nu i-am cerut să-mi spună 
Scott - asta ar fi speriat-o din nou. Şi categoric nu i-am spus 
că încerc să uit tot ce am ştiut cândva despre asigurările 
rurale. Că încerc, de fapt, să uit mai multe lucruri, inclusiv 
vreo două duzini de chipuri. 

Vedeţi voi, oi fi încercând eu să uit, însă tot îmi amintesc 
multe. Cred că toți ne amintim când ne punem mintea la 
contribuție (şi uneori, mai neplăcut, atunci când nu ne-o 
punem). Mi-amintesc şi ceva ce a spus unul dintre romancierii 
aceia din America de Sud - ştiţi, exponențţii aşa-zisului realism 
magic? Nu ştiu numele insului, acesta nu e important, însă 
iată citatul: În pruncie, înregistrăm prima victorie când 
strângem în mână o bucată din lume, de regulă degetele 
mamei. Mai târziu descoperim că lumea, şi lucrurile din lume, 
ne strâng pe noi, şi că asta au făcut de la bun început. 
Borges? Da, e posibil să fi fost Borges. Sau e posibil să fi fost 
Mârquez. Asta nu îmi amintesc. Ştiu doar că i-am făcut 
aparatul de aer condiționat să funcționeze şi când din convec- 
tor a început să iasă aer rece, femeii i s-a luminat toată faţa. 
Mai ştiu că e adevărat lucrul acela despre cum percepţia se 
inversează şi noi ajungem să pricepem că lucrurile pe care 
credeam că le stăpânim ne stăpânesc de fapt ele pe noi. Ne ţin 
prizonieri, poate - Thoreau ştiu că asta credea —, însă ne ţin şi 
în loc. Acesta e negoțul. Şi indiferent de ce-ar fi crezut 
Thoreau, eu cred că negoţul e în principiu unul onest. Sau 
credeam atunci; acum, nu mai sunt la fel de sigur. 

Şi ştiu că lucrurile acestea s-au întâmplat la finele lui 
august 2002, la nici un an după ce o bucată de cer s-a 
prăbuşit şi totul s-a schimbat pentru noi toți. 

Într-o după-amiază, la o săptămână după ce Sir Scott 
Staley a îmbrăcat armura bunului samaritean şi a biruit 
aprigul aparat de aer condiționat, am făcut un drum până la 
Staples, pe 83rd Street, pentru a cumpăra o cutie de discuri 
Zip şi un top de hârtie. Datoram unui ins patruzeci de pagini 
de informaţii despre apariția camerei Polaroid (o poveste mult 
mai interesantă decât aţi putea crede). Când m-am înapoiat la 


apartament, era o pereche de ochelari de soare cu rame roşii şi 
lentile foarte aparte pe măsuţța din hol, unde ţin facturi ce 
trebuie achitate, bonuri, înştiințări de la bibliotecă şi lucruri 
de soiul acesta. Am recunoscut ochelarii imediat şi m-a 
părăsit toată puterea. N-am căzut, dar am scăpat 
cumpărăturile din mână şi m-am sprijinit de lateralul uşii, 
încercând să-mi recapăt sufletul şi uitându-mă fix la ochelarii 
aceia de soare. Dacă n-aş fi avut de ce să mă sprijin, cred că 
aş fi leşinat ca o domnişoară dintr-un roman victorian - unul 
dintre acelea în care un vampir pofticios apare la miez de 
noapte. 

Două valuri de sentimente înrudite, însă distincte, m-au 
lovit. Primul a fost senzaţia aceea de ruşine groaznică pe care 
o încerci când ştii că vei fi prins făcând ceva ce nu vei reuşi 
niciodată să explici. Amintirea care îmi vine în gând în relație 
cu aceasta e a unui lucru care mi s-a întâmplat - sau era cât 
pe ce să mi se întâmple - când aveam şaisprezece ani. 

Mama şi sora mea plecaseră la cumpărături în Portland şi 
eu trebuia să am casa doar pentru mine până la căderea serii. 
Stăteam culcat în pat cu o pereche de chiloți ai surorii mele 
înfăşurată în jurul mădularului. Pe pat erau împrăştiate 
fotografii pe care le decupasem din reviste găsite în fundul 
garajului - rezerva fostului proprietar de Penthouse şi Gallery, 
cel mai probabil. Am auzit o maşină intrând în scrâşnet de 
roți pe alee. Sunetul motorului era inconfundabil - erau mama 
şi sora mea. Pe Peg o atacase un soi de virus şi începuse să 
vomite pe geam. Ajunseseră doar până la Poland Springs şi 
făcuseră cale întoarsă. 

M-am uitat la pozele împrăştiate pe pat, la hainele mele 
împrăştiate pe jos şi la zulufii de vâscoză roz din mâna mea 
stângă. Mi-amintesc cum m-au părăsit toate puterile şi că-n 
locul lor s-a instalat o moleşeală teribilă. Mama striga după 
mine - „Scott, Scott, vino jos şi ajută-mă cu sora ta, i-e rău“ - 
şi mi-amintesc că am gândit: „Ce rost are? Sunt prins. Mai 
bine să accept faptul, sunt prins şi acesta e primul lucru pe 
care îl vor gândi când se vor gândi la mine pentru tot restul 
vieții mele: Scott, maestrul masturbării.“ 


Dar cel mai adesea, în astfel de momente îşi intră în rol un 
soi de instinct al supravieţuirii. Asta mi s-a întâmplat mie. 
Poate voi cădea în dizgrație, mi-am spus, însă n-o voi face fără 
a încerca măcar să-mi salvez demnitatea. Am aruncat pozele 
şi chiloţii sub pat. Apoi am sărit în hainele mele, mişcându-mă 
cu o viteză amorțită, dar precisă, gândindu-mă tot timpul la o 
emisiune-concurs aiuristică pe care obişnuiam să o urmăresc, 
Contra cronometru. 

Mi-amintesc cum mama mi-a atins obrajii încinşi când am 
coborât scările, şi îngrijorarea sinceră din ochii ei. 

— Poate te îmbolnăveşti şi tu, a spus. 

— Poate, am zis eu, cât se poate de bucuros. 

Abia după jumătate de oră am descoperit că uitasem să-mi 
trag fermoarul. Din fericire, nici Peg, nici mama n-au observat, 
deşi în orice altă ocazie una sau amândouă m-ar fi întrebat 
dacă am autorizaţie pentru vânzarea de hot-dogi (asta se 
înțelegea prin glumă în casa în care am crescut). În ziua 
aceea, una dintre ele era prea bolnavă şi cealaltă prea 
îngrijorată pentru a face glume. Aşa că am scăpat cu fața 
curată. 

Norocul meu. 

Ce-a urmat primului val emoţional în acea zi de august în 
apartamentul meu a fost mult mai simplu: am crezut că-mi 
pierd mințile. Fiindcă ochelarii aceia nu aveau cum să fie 
acolo. Pur şi simplu nu aveau cum. Imposibil. 

Atunci am ridicat ochii şi am mai văzut ceva ce absolut 
sigur nu se afla în apartamentul meu când plecasem la 
Staples în urmă cu jumătate de oră (încuind uşa după mine, 
cum făceam întotdeauna). Sprijinită în colțul dintre chicinetă 
şi living era o bâtă de baseball. Hillerich & Bradsby, potrivit 
inscripţiei. Şi chiar dacă nu vedeam cealaltă parte, ştiam ce 
era imprimat acolo: REGULARIZATOR DE DAUNE. Cuvintele 
erau pirogravate în lemn cu vârful unui pistol de lipit şi apoi 
colorate într-un albastru-închis. 

O altă senzație m-a potopit: al treilea val. Aceasta era un soi 
de uimire nemaiîntâlnită. Eu nu cred în fantome, dar sunt 
sigur că în clipa aceea arătam ca şi când aş fi văzut una. 


Aşa mă şi simțeam. Da, într-adevăr. Fiindcă ochelarii aceia 
de soare trebuiau să fi dispărut - dispărut de multişor, cum 
spuneau Dixie Chicks. La fel şi Regularizatorul de Daune al 
lui Cleve Farrell. („Besbollu” fo' voarde-voarde bun pen” mine“, 
spunea uneori Cleve, agitând bâta deasupra capului, aşezat la 
masa lui. „A-ZIG-urarea fo' voarde-voarde lea.) 

Am făcut singurul lucru care mi-a venit în gând, adică să 
iau ochelarii Sonjei D'Amico şi să mă întorc cu paşi mari la lift 
cu ei, ținându-i înaintea mea aşa cum ai ţine ceva scârbos 
găsit pe podeaua apartamentului tău după o săptămână cât 
ai fost plecat în concediu - nişte mâncare putrezită sau 
cadavrul unui şoarece otrăvit. M-am trezit că-mi aduc aminte 
o conversație pe care o avusesem despre Sonja cu un individ 
pe nume Warren Anderson. Trebuie să fi arătat ca şi când ar fi 
crezut că va sări înapoi în picioare şi va cere cuiva o coca-cola, 
am gândit când el mi-a spus ce văzuse. Asta se întâmpla la 
Blarney Stone Pub pe 3rd Avenue, unde beam ceva, cam la 
şase săptămâni după ce s-a prăbuşit cerul. Tocmai 
toastaserăm în cinstea faptului că nu eram morți. 

Lucrurile de felul acesta au un fel de-a rămâne în minte, că 
vrei ori ba. Ca o bucată de muzică sau refrenul fără sens al 
unei piese pop pe care nu reuşeşti nicicum să ţi-l scoţi din cap. 
Te trezeşti la trei dimineața, simțind nevoia de-a urina, şi-n 
vreme ce stai în fața vasului de veceu, cu mădularul în mână 
şi mintea cam zece la sută trează, îți revine în gând: Ca şi 
când ar fi crezut că va sări înapoi în picioare. Că va sări înapoi 
în picioare şi va cere cuiva o coca-cola. La un moment dat, în 
timpul conversației Warren mă întrebase dacă-mi amintesc 
ochelarii ei de soare comici, iar eu spusesem că da. Sigur că 
mi-i aminteam. 

Patru etaje mai jos, portarul Pedro stătea la umbra 
marchizei şi vorbea cu Rafe, curierul FedEx. Pedro era un 
adevărat dur când venea vorba să-i lase pe curieri să stea în 
fața clădirii - avea o regulă de şapte minute, un ceas de 
buzunar cu care s-o aplice şi toți copoii aprigi la mânie îi erau 
amici —, însă cu Rafe se înțelegea bine şi uneori stăteau 
împreună acolo vreme de douăzeci de minute sau mai mult, 


umăr la umăr, trăncănind verzi şi uscate. Politică? Besboll? 
Evanghelia după Henry David Thoreau? Nu ştiam şi niciodată 
nu-mi păsase mai puţin ca în ziua aceea. Erau acolo când 
urcasem cu rechizitele şi tot acolo erau când un Scott Staley 
mult mai puţin degajat cobori din nou. Un Scott Staley care 
descoperise o mică, dar vizibilă gaură în coloana realității. Îmi 
ajungea că erau amândoi acolo. M-am apropiat şi am întins 
mâna dreaptă, cea în care ţineam ochelarii de soare, spre 
Pedro. 

— Tu ce spui că-s ăştia? am întrebat, nederanjându-mă să 
mă scuz sau altceva, sărind doar cu capul înainte. 

Îmi aruncă o privire detaşată care spunea „Mă surprinde 
lipsa dumitale de politețe, domnule Staley, sincer mă 
surprinde“, apoi cobori privirea spre mâna mea. Mult timp nu 
spuse nimic şi pe mine puse stăpânire o idee ori-bilă: nu vedea 
nimic întrucât nu era nimic de văzut. Doar mâna mea întinsă, 
ca şi când aceasta ar fi Marțea Schimbului de Meserii şi mă 
aşteptam ca el să-mi dea bacşiş mie. Mâna mea era goală. 
Sigur că era, trebuia să fie, deoarece ochelarii de soare ai 
Sonjei D'Amico nu mai existau. Ochelarii comici ai Sonjei 
dispăruseră de mult. 

— Eu spus că sunt ochelari de soare, domnule Staley, rosti 
Pedro într-un târziu. Ce altceva să spun că sunt? Ori asta e 
cumva o întrebare-capcană? 

Rafe, curierul FedEx, evident mai interesat, îi luă de la 
mine. Uşurarea de a-l vedea ţinând şi privind ochelarii, 
aproape studiindu-i, era ca atunci când cineva te scarpină 
între omoplați în exact locul care te mănâncă. Păşi afară de 
sub marchiză şi-i ridică la soare, făcând să scânteieze lumina 
în ambele lentile sub formă de inimă. 

— Sunt ca ăia pe care-i purta fetița în filmul ăla porno cu 
Jeremy Irons, zise el într-un târziu. 

Am surâs fără să vreau. În New York, până şi curierii sunt 
critici de film. E unul dintre lucrurile adorabile ale oraşului 
ăstuia. 

— Aşa e, Lolita, am spus, luând ochelarii înapoi. Doar că 
ochelarii de soare sub formă de inimă apar în versiunea 


regizată de Stanley Kubrick. Pe-atunci, Jeremy Irons nu era 
decât un țânc. 

Asta nu avea aproape niciun sens (nici pentru mine), dar 
nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. Mă simțeam din nou 
aiurit... însă nu într-un fel bun. Nu de data asta. 

— Cine-a jucat rolul perversului în ăla? a întrebat Rafe. 

Am clătinat din cap. 

— Să fiu orice dacă-mi aduc aminte acum. 

— Dacă-mi permiteţi să vă spun, zise Pedro, păreți niţel 
palid, domnule Sta-ley. Vă paşte ceva? Gripa, poate? 

Nu, aceea a fost sora mea, m-am gândit să spun. În ziua în 
care douăzeci de secunde au lipsit să fiu prins masturbându- 
mă în chiloţii ei în timp ce mă uitam la o poză cu Miss Aprilie. 
Nu fusesem însă prins. Nici atunci şi nici în 11 septembrie. V- 
am păcălit, am trişat iar timpul. Nu puteam vorbi în numele 
lui Warren Anderson, care îmi spusese în Blarney Stone că se 
oprise la etajul doi în dimineața aceea pentru a vorbi despre 
Yankees cu un prieten, însă a nu fi prins devenise o 
specialitate a mea. 

— Mă simt bine, i-am spus lui Pedro şi, chiar dacă nu era 
adevărat, faptul de-a şti că nu eram singurul care vedea 
ochelarii Sonjei ca obiect palpabil mă făcea, cel puţin, să mă 
simt mai bine. Dacă ochelarii de soare existau pe lume, 
probabil că şi bâta Hillerich & Bradsby a lui Cleve Farrell 
exista. 

— Ăştia sunt ochelarii aceia? întrebă pe nepregătite Rafe, pe 
o voce plină de respect, gata să se arate uimit. Cei din primul 
film Lolita? 

— Nu, am făcut, împăturind braţele în spatele lentilelor în 
formă de inimă şi, când am făcut asta, mi-am amintit numele 
fetei din versiunea Kubrick a filmului: Sue Lyon. Totuşi, nu-mi 
aminteam cine-l jucase pe pervers. Sunt doar o glumă. 

— Este ceva aparte la ei? întrebă Rafe. De aceea ai venit aici 
într-un suflet? 

— Nu ştiu, am spus. I-a lăsat cineva în apartamentul meu. 

Am urcat la etaj înainte să-mi pună alte întrebări şi m-am 
uitat în jur, sperând să nu mai fie altceva. Dar era. Pe lângă 


ochelarii de soare şi bâta de base-ball pe care era pirogravat 
REGULARIZATOR DE DAUNE, mai erau o pernă care trage 
pârțuri Howie's Laff-Riot, un ghioc, un penny de oţel 
suspendat într-un cub de sticlă şi o ciupercă de ceramică 
(roşie cu pete albe) pe care şedea o Alice din ceramică. Perna 
care trage pârțuri îi aparținuse lui Jimmy Eagleton şi era 
folosită destul de mult la petrecerea de Crăciun. Alice de 
ceramică stătuse pe masa lui Maureen Hannon - cadou din 
partea nepoatei ei, îmi spusese odată. Maureen avea cel mai 
frumos păr cărunt, pe care îl purta lung, până la mijloc. 
Rareori vezi asta într-un context de afaceri, însă ea era în 
companie de aproape patruzeci de ani şi considera că-şi putea 
purta părul cum dorea. Mi-amintesc deopotrivă ghiocul şi 
moneda de oţel, dar nu şi în cubiculul (sau biroul) cui anume 
fuseseră. Poate că aveam să-mi amintesc; poate nu. Fuseseră 
multe cubicule (şi birouri) la Asigurări Light & Bell. 

Ghiocul, ciuperca şi cubul de sticlă erau pe măsuţța pentru 
cafea din livingul meu, strânse frumos laolaltă. Perna care 
scoate pârțuri era - absolut corect, mi-am spus - pe rezervorul 
vasului de veceu, lângă numărul curent al Speck's Rural 
Insurance Newsletter. Asigurările rurale obişnuiau să fie 
specialitatea mea, cum cred că v-am spus deja. Ştiam să 
explic orice. 

Asta, în schimb, cum se explica? 

Când ceva merge aiurea în viața ta şi simți nevoia să 
vorbeşti despre asta, cred că primul impuls pentru majoritatea 
oamenilor este să sune un membru al familiei. În cazul meu, 
opțiunea aceasta nu prea exista. Tata îşi luase picioarele la 
spinare şi o ştersese când eu aveam doi ani şi sora mea patru. 
Mama, fire dârză, încasase lovitura şi ne crescuse pe amândoi, 
conducând în acelaşi timp de la domiciliu un serviciu de 
clearing prin poştă. Cred că această afacere a fost inventată 
chiar de ea, şi îi aducea un venit adecvat (doar primul an a 
fost cu adevărat înfricoşător, mi-a spus ea mai târziu). Însă 
fuma ca turcul, şi a murit de cancer la plămâni la vârsta de 
patruzeci şi opt de ani, cu şase sau opt ani înainte ca 
internetul să o poată transforma într-o milionară web. 


Sora mea Peg locuia în prezent în Cleveland, unde 
îmbrățişase cosmeticele Mary Kay, indienii şi 
fundamentalismul creştin, nu neapărat în această ordine. 
Dacă o sunam şi-i spuneam despre lucrurile pe care le 
găsisem în apartament, mi-ar fi sugerat să mă pun în 
genunchi şi să-l rog pe lisus să intre în viaţa mea. În mod 
corect sau nu, nu simțeam că lisus mă putea ajuta cu 
problema pe care o aveam acum. 

Eram dotat cu numărul standard de mătugşi, unchi şi veri, 
însă majoritatea locuiau la vest de Mississippi şi nu-i văzusem 
de ani de zile. Familia Killian (rudele din partea mamei) n-a 
fost niciodată genul care să adore reuniunile. O felicitare de 
ziua de naştere şi alta de Crăciun erau considerate suficiente 
pentru a îndeplini obligaţiile de familie. O felicitare de Ziua 
Îndrăgostiţilor sau de Paşti era bonus. Când o sunam pe sora 
mea de Crăciun sau mă suna ea pe mine, bălmăjeam 
promisiunea standard că ne vom vedea „cândva curând“ şi 
închideam cu ceea ce-mi imaginam că era un sentiment 
reciproc de uşurare. 

Următoarea opţiune la nevoie probabil că ar fi să inviți un 
bun prieten în oraş la un pahar de tărie, să-i explici situaţia, 
apoi să-i ceri sfatul. Însă eu am fost un băiat timid care a 
crescut şi a devenit un bărbat timid, iar în meseria mea 
actuală de cercetare lucrez singur (aşa am preferat) şi, prin 
urmare, nu am colegi care să-mi devină cu timpul prieteni. 
Îmi făcusem câţiva la ultimul serviciu - Sonja şi Cleve Farrell, 
ca să amintesc doar doi —, însă ei sunt morți, desigur. 

Mi-am făcut socoteala că, dacă nu ai un prieten cu care să 
vorbeşti, următorul lucru ar fi să închiriezi unul. Categoric 
îmi permiteam puţină terapie şi mi se părea că nişte şedinţe pe 
canapeaua unui psihiatru (patru probabil că era cifra 
potrivită) mi-ar ajunge să explic ce se întâmplase şi să descriu 
cum mă făcuse să mă simt. Cât de mult mă puteau costa 
patru şedinţe? Şase sute de dolari? Poate opt? Mi se părea că 
este prețul corect pentru puţină uşurare. Şi mă gândeam că 
ar putea apărea un bonus. Cineva din afară, dezinteresat, ar 
putea să vadă o explicație simplă şi rațională care mie pur şi 


simplu îmi scăpa. Pentru mintea mea, uşa încuiată dintre 
apartamentul meu şi lumea exterioară părea să elimine 
majoritatea explicaţiilor, însă era vorba de mintea mea, în 
definitiv; nu asta era oare ideea? Şi poate problema? 

Mi-am plănuit totul. La prima şedinţă voi explica ce s-a 
întâmplat. La a doua voi aduce obiectele în chestiune - 
ochelarii de soare, cubul de sticlă, ghiocul, bâta de baseball, 
ciuperca de ceramică, mereu populara pernă care scoate 
pârțuri. O mică demonstraţie, exact ca-n gimnaziu. Astfel, 
rămâneam cu două şedinţe în care prietenul meu de închiriat 
şi cu mine puteam să aflăm cauza acestei tulburătoare 
modificări a axei vieții mele şi să readucem lucrurile pe făgaşul 
lor. 

O singură după-amiază petrecută frunzărind Paginile Aurii 
şi formând numere la telefon a fost de ajuns să-mi 
demonstreze că ideea ajutorului psihiatric era inoperabilă în 
practică, oricât de bună putea părea ea în teorie. Cel mai 
aproape de stabilirea unei şedinţe am fost când o recepţioneră 
mi-a spus că doctorul Jauss ar putea să-mi facă loc în agenda 
sa cândva în ianuarie anul viitor. Mi-a mărturisit, totodată, că 
pentru asta ar fi nevoie de un noroc chior. Ceilalţi nu mi-au 
dat absolut nicio speranță. Am încercat la o jumătate de 
duzină de terapeuţți din Newark şi patru din White Plains, 
chiar şi la un hipnotizator din Queens, cu acelaşi rezultat. 
Mohammed Atta şi echipa lui de sinucigaşi or fi avut ei un 
efect voarde-voarde rău asupra oraşului New York (fără a mai 
aminti de afacerea cu a-ZIG-urări), însă mi-a fost clar după 
acea singură după-amiază irosită la telefon că determinaseră 
o creştere pentru profesia psihiatrică, oricât de mult şi-ar fi 
dorit psihiatrii înşişi să fie altminteri. Dacă voiai să stai pe 
canapeaua unui profesionist în vara lui 2002, trebuia să-ţi iei 
număr de ordine şi să aştepţi la rând. 

Am putut dormi cu lucrurile acelea în apartamentul meu, 
însă nu foarte bine. Îmi şopteau. Stăteam treaz în pat, uneori 
până la două, gândindu-mă la Maureen Hannon, care simţea 
că a ajuns la o vârstă (ca să nu mai zic de-un nivel de 
indispensabilitate) la care îşi putea purta părul incredibil de 


lung cum voiau muşchii ei. Sau îmi aminteam persoanele care 
se agitau la petrecerea de Crăciun, fluturând în aer faimoasa 
pernă care scoate pârțuri a lui Jimmy Eagleton. Era, cum 
probabil am spus deja, o piesă de rezistență de îndată ce 
oamenii ajungeau cu două sau trei pahare mai aproape de 
Anul Nou. Mi-am amintit de Bruce Mason întrebându-mă 
dacă nu semăna cu o pungă de drenaj pentru elfi - aşa a spus 
el, „elfi“ - şi, printr-un proces de asociere, mi-am adus aminte 
că ghiocul fusese al lui. Sigur că da. Bruce Mason, Împăratul 
Muştelor. Şi, la un pas mai încolo pe lanţul trofic al 
asocierilor, am găsit numele şi chipul lui James Mason, care-l 
jucase pe Humbert Humbert pe când Jeremy Irons nu era 
decât un ţânc. Mintea e o maimuţă sălbatică; uneori ia 
banana, alteori nu, motiv pentru care dusesem ochelarii de 
soare la parter, deşi la momentul acela nu eram conştient de 
niciun proces deductiv. Voisem doar o confirmare. Există o 
poezie a lui Giorgos Seferis în care apare întrebarea: Acestea 
să fie oare vocile prietenilor noştri morți, sau este doar 
gramofonul? Uneori e o întrebare bună, una pe care trebuie s- 
o adresezi altcuiva. Sau... ascultați aici. 

Odată, la sfârşitul anilor optzeci, aproape de capătul unei 
aventuri amoroase triste, care durase doi ani, cu alcoolul, m- 
am trezit în biroul meu după ce aţipisem la masa de lucru în 
toiul nopţii. M-am împleticit la baie, unde, întinzându-mă 
după comutator, am văzut pe cineva mişcându-se. M-am 
gândit pasager (aproape convins) că era un hoţ vagabond cu o 
puşcă ieftină, de calibru 32, cumpărată la amanet, în mâna-i 
nesigură, şi mai-mai că mi-a sărit inima din piept. Am aprins 
lumina cu o mână şi am dibuit pe scrin după ceva greu cu 
cealaltă - orice, chiar şi rama argintie în care era fotografia cu 
mama, ar fi fost bun —, când am observat că hoţul sunt eu. Mă 
uitam cu ochi bezmetici la propria-mi reflexie în oglinda din 
cealaltă parte a încăperii, cu cămaşa pe jumătate ieşită din 
pantaloni şi cu părul zburlit la ceafă. Am fost dezgustat de 
mine, însă am fost şi uşurat. 

Voiam ca şi acum să fie aşa. Voiam să fie vorba de oglindă, 
de gramofon, chiar de cineva pus pe-o glumă proastă (poate 


cineva care ştia de ce nu eram la birou în ziua aceea de 
septembrie). Ştiam însă că nu era nimic din toate astea. Perna 
care scoate pârțuri era acolo, oaspete nepoftit în apartamentul 
meu. Îmi puteam plimba degetul mare peste cataramele 
pantofilor de ceramică ai lui Alice, puteam să-i mângâi părul 
galben de ceramică. Puteam citi data de pe moneda din cubul 
de sticlă. 

Bruce Mason, alias Omul cu Ghiocul, alias Împăratul 
Mugştelor, adusese cu el scoica aceea mare şi roz la bairamul 
organizat de companie la Jones Beach în luna iulie şi suflase 
în ea, chemând lumea la un picnic vesel constând din hotdogi 
şi hamburgeri. Apoi încercase să-i arate lui Freddy Lounds 
cum se face. Freddy nu reuşise decât să scoată o serie de 
gâgâieli slabe ca... ei bine, ca perna care trage vânturi a lui 
Jimmy Eagleton. lată cum se leagă toate. În cele din urmă, 
orice lanț de asocieri formează un colier. 

La sfârşitul lui septembrie m-a trăsnit o idee, una dintr- 
acelea atât de simple, încât nu-ţi vine a crede cum de nu te-ai 
gândit la ea mai devreme. De ce păstram totuşi porcăriile alea 
nedorite? De ce nu mă descotoroseam de ele? Doar nu era ca 
şi când obiectele mi-ar fi fost încredințate spre păstrare; 
proprietarii lor nu aveau să se întoarcă mai târziu şi să-mi 
ceară să li le returnez. Ultima dată văzusem chipul lui Cleve 
Farrell pe un afiş, iar ultimul dintre acestea fusese dat jos 
până în noiembrie '01l. Sentimentul general (deşi nerostit) era 
că astfel de omagii artizanale îi întristau pe turiştii care 
reîncepuseră să se întoarcă în Oraşul Distracţiei. Ce se 
întâmplase fusese oribil, aşa credeau majoritatea 
newyorkezilor, însă America supraviețuise, iar Matthew 
Broderick nu avea să joace în The Producers, pe Broadway, la 
nesfârşit. 

Comandasem mâncare chinezească în seara aceea, de la un 
restaurant care îmi place, aflat la distanță de două cvartale. 
Planul era să mănânc cum mân-cam de obicei seara, 
urmărind cum Chuck Scarborough îmi explică mersul lumii. 
Tocmai deschideam televizorul, când am avut acea revelație. 
Nu-mi erau încredințate spre păstrare, aceste suvenire 


nedorite din ultima zi sigură, cum nu erau nici probe. Avusese 
loc o fărădelege, da - toţi erau de acord cu asta —, însă făptaşii 
erau morți şi cei care îi programaseră pentru o asemenea 
nebunie erau puşi pe fugă. Poate că, într-un viitor oarecare, 
aveau să urmeze procese, dar Scott Staley nu va fi niciodată 
chemat la bară, iar perna care trage pârțuri a lui Jimmy 
Eagleton nu va fi niciodată etichetată Proba A. 

Am lăsat puiul General Tso pe tejgheaua din bucătărie, cu 
farfuria de aluminiu încă acoperită, am luat un sac de rufe de 
pe raftul de deasupra maşinii de spălat, pe care rareori o 
foloseam, am pus obiectele în el (nu-mi venea să cred cât erau 
de uşoare adunate laolaltă şi nici cât de mult aşteptasem să 
fac un lucru atât de uşor) şi am coborât cu liftul, ţinând sacul 
între picioare. Am mers la colțul lui 75th cu Park, m-am uitat 
în jur să fiu sigur că nu se uita nimeni la mine (Dumnezeu 
ştie de ce simțeam că trebuie să acționez pe furiş, dar asta 
simţeam) şi am pus gunoiul unde-i era locul. Îndepărtându- 
mă, am aruncat o privire peste umăr. Mânerul bâtei ieşea din 
coş, ademenitor. Cineva avea să treacă pe acolo şi să o ia, nu 
mă îndoiam. Probabil înainte ca Chuck Scarborough să-i facă 
loc lui John Seigenthaler sau cui i-o fi ţinut locul lui Tom 
Brokaw în seara aceea. 

În drum spre apartament, am intrat la Fun Choy pentru o 
comandă proaspătă de pui General Tso. 

— Celălalt nu bun? m-a întrebat Rose Ming, la casa de 
marcat. În vocea ei se simțea o urmă de nelinişte. Spui la mine 
de ce. 

— Nu, celălalt a fost foarte bun, am liniştit-o. Doar că în 
seara asta am chef de două porții. 

A râs ca şi când acesta ar fi fost cel mai nostim lucru pe 
care-l auzise vreodată, şi am râs şi eu. Genul de râs care 
depăşeşte bine simpla veselie. Nu-mi aminteam când am râs 
ultima oară aşa, atât de tare şi atât de natural. Cu siguranță 
nu de când Asigurări Light & Bell se prăbuşise peste West 
Street. 

Am urcat cu liftul la etajul meu şi am făcut cei doisprezece 
paşi până la apartamentul 4-B. Mă simţeam aşa cum trebuie 


că se simt oamenii grav bolnavi când se trezesc într-o zi, se 
analizează la aceeaşi lumină benefică a dimineţii şi descoperă 
că le-a scăzut febra. Am prins punga cu mâncare la 
subsuoară (o manevră stângace, dar eficientă pe termen scurt) 
şi am descuiat uşa. Am aprins lumina. Acolo, pe măsuţa pe 
care am facturi ce trebuie plătite, bonuri şi informări de la 
bibliotecă, erau ochelarii de soare ai Sonjei D'Amico, cei cu 
rame roşii şi lentile în formă de inimă, â la Lolita. Sonja 
D'Amico cea care, potrivit lui Warren Anderson (care, din câte 
ştiam, era singurul angajat al biroului central Light & Bell 
care supraviețuise, în afară de mine), sărise de la etajul o sută 
nouăsprezece al clădirii lovite. 

Susținea că văzuse o fotografie care o surprindea în cădere, 
Sonja cu mâinile ținându-şi precaută rochia ca să nu i se 
ridice pe coapse, cu părul ridicat drept pe fundalul fumului şi 
al cerului albastru din acea zi, cu poantele pantofilor 
îndreptate în jos. Descrierea mă dusese cu gândul la „Cădere“, 
poezia pe care o scrisese James Dickey despre stewardesa care 
încearcă să-şi îndrepte corpul în cădere către apă, ca şi când 
apoi ar putea ieşi la suprafață surâzând, scuturând mărgele 
de apă din păr şi cerând o coca-cola. 

— Am vomitat, mi-a spus Warren în ziua aceea în Blarney 
Stone. Nu vreau să mai văd niciodată o asemenea poză, Scott, 
dar ştiu că nu o voi uita nici -odată. 1 se vedea fața şi am 
impresia că ea credea cumva... da, că cine ştie cum totul va fi 
bine. 

N-am strigat niciodată de când sunt adult, însă aproape am 
făcut-o atunci când m-am uitat de la ochelarii de soare ai 
Sonjei la bâta REGULARIZATOR DE DAUNE a lui Cleve 
Farrell, aceasta din nou sprijinită nonşalant în colț, lângă 
intrarea în living. O parte a minţii mele trebuie să-şi fi amintit 
că uşa de la intrare era deschisă şi că amândoi vecinii mei de 
palier m-ar auzi dacă aş striga; atunci, cum se spune, aş fi 
avut de dat nişte explicații. 

Am pus mâna peste gură ca să ţin strigătul înăuntru. 
Punga în care era puiul General Tso căzu pe parchetul din hol 
şi se sparse. Abia m-am putut convinge să mă uit la mizeria 


rezultată. Bucăţile acelea înnegrite de carne gătită puteau fi 
orice. 

M-am trântit în singurul scaun pe care îl ţin în hol şi mi-am 
îngropat fața în palme. N-am strigat şi nici n-am plâns şi, 
după o vreme, am fost în stare să strâng mizeria. Mintea mea 
încerca întruna să se întoarcă la lucrurile care ajunseseră 
înaintea mea de la colțul lui 75th cu Park, dar eu nu i-am dat 
voie. De fiecare dată când încerca să o ia în direcția aceea, o 
apucam de lesă şi o forțam să schimbe traiectoria. 

În acea noapte, întins în pat, am ascultat conversații. Mai 
întâi au vorbit lucrurile (pe voci joase), apoi au răspuns 
proprietarii lor (pe voci puțin mai puternice). Uneori vorbeau 
despre picnicul de la Jones Beach - izul de cocos al loțiunii de 
bronzat şi Lou Bega cântând „Mambo No. 5* iar şi iar din 
combina stereo a lui Misha Bryzinski. Sau vorbeau despre 
discuri Frisbee zburând în soare şi câini alergând după ele. 
Alteori discutau despre copiii care se jucau pe nisipul ud cu 
turul pantalonilor scurți şi slipurile de baie atârnând. Mame 
în costume de baie comandate din catalogul Lands' End se 
plimbau pe lângă ei cu pastă albă pe nas. Oare câți dintre 
copiii din ziua aceea îşi pierduseră o mamă cu privire atentă 
sau un tată aruncător de Frisbee? Al naibii să fiu dacă asta 
era o problemă de matematică pe care să vreau să o rezolv. 
Însă vocile pe care le auzeam în apartamentul meu voiau să 
facă asta. O făceau iar şi iar. 

Mi l-am amintit pe Bruce Mason suflând în ghiocul său şi 
proclamându-se Împăratul Muştelor. Mi-am amintit-o pe 
Maureen Hannon spunându-mi odată (nu la Jones Beach, nu 
în conversaţia aceasta) că Alice în Tara Minunilor a fost 
primul roman psihedelic. Jimmy Eagleton spunându-mi într-o 
după-masă că fiul lui are, pe lângă bâlbâială, o problemă de 
învăţare, două la preţ de una, şi că băiatul va avea nevoie de 
un meditator la matematică şi încă unul la franceză, dacă 
voia să termine liceul în viitorul apropiat. „Înainte să poată 
primi reducerea pentru pensionari la manuale“, aşa se 
exprimase Jimmy. Avea obrajii palizi şi puţin ţepoşi în lumina 


lungă a după-amiezii, de parcă-n dimineaţa aceea lama de ras 
ar fi fost cam boantă. 

Începea să mă fure somnul, însă această ultimă conversație 
mă trezise complet într-o clipită, fiindcă mi-am dat seama că 
trebuie să fi avut loc nu cu mult înainte de 11 septembrie. 
Poate doar la câteva zile distanță. Poate chiar în vinerea 
dinainte, adică în ultima zi când aveam să-l mai văd vreodată 
pe Jimmy în viaţă. lar țâncul bâlbâit şi cu probleme de 
învăţare: oare numele lui să fi fost de fapt Jeremy, ca Jeremy 
Irons? Sigur nu, sigur asta nu era decât mintea mea (uneori 
ia banana) care-mi juca feste, însă era ceva aproape de asta, 
pentru Dumnezeu. Jason, poate. Sau Justin. La orele mici ale 
nopţii totul capătă proporții, şi-mi amintesc că mi-am spus că, 
dacă numele puştiului chiar se dovedea a fi Jeremy, probabil 
c-o voi lua razna. Picătura care a umplut paharul, scumpule. 

Cam pe la trei dimineața mi-am adus aminte al cui era 
cubul de sticlă cu acel penny de oțel încastrat în el: al lui 
Roland Abelson, de la biroul Pagube. Îl numea fondul lui de 
pensionare. Roland era cel care obişnuia să spună „Lucy, ai 
nişte explicaţii de dat“. Într-o seară, în toamna lui 01, o 
văzusem pe văduva lui la ştirile de la ora şase. Vorbisem cu ea 
la un picnic organizat de companie (foarte probabil cel de la 
Jones Beach) şi atunci mi se păruse frumuşică, însă văduvia 
rafinase acele trăsături, le avansase la stadiul de fru-museţe 
severă. La ştiri, spunea întruna că soțul ei este „dispărut“. 
Refuza să spună că este „mort“. Şi că dacă era în viață - dacă 
apărea cândva - va avea nişte explicaţii de dat. Absolut. 
Desigur însă, şi ea ar avea. O femeie care devine din frumuşică 
de-a dreptul frumoasă ca rezultat al unei crime în masă fără 
îndoială că are nişte explicaţii de dat. 

Stând întins în pat şi gândindu-mă la lucrurile acestea - 
amintindu-mi valurile care se spărgeau la Jones Beach şi 
discurile Frisbee zburând pe cer - m-am simţit năpădit de-o 
tristețe cruntă care s-a golit până la urmă în lacrimi. Trebuie 
să admit totuşi că a fost o experiență educativă. Aceea a fost 
noaptea când am ajuns să înțeleg că lucrurile - până şi cele 
mici, precum un cub de sticlă - pot câştiga în greutate pe 


măsură ce trece timpul. Însă cum e vorba de o greutate 
psihică, nu există o formulă matematică de calculare a ei, 
cum sunt cele pe care le găseşti în ghidurile unei companii de 
asigurări, unde dobânda de risc a poliței de asigurare de viață 
creşte cu x la sută dacă fumezi, la fel cum prima de asigurare 
a recoltei creşte cu y la sută dacă ferma ta se află într-o zonă 
cu risc ridicat de tornadă. Înţelegeţi ce spun? 

E o greutate psihologică. 

A doua zi dimineață am strâns din nou toate obiectele, şi 
am găsit un al şaptelea, sub canapea. Tipul din cubiculul de 
lângă al meu, Misha Bryzinski, ţinea o pereche de păpuşi 
Punch şi Judy pe birou. Cea pe care am zărit-o sub sofaua 
mea, cu un ochi strâns, era Punch. Judy nu era nicăieri, însă 
mie-mi ajungea Punch. Ochişorii aceia negri, uitându-se 
dintre cocoloaşele de praf, mi-au provocat un teribil sentiment 
de spaimă. Am scos păpuşa, disprețuind dâra de praf pe care o 
lăsă în urma ei. Orice lasă urme e un lucru real, un lucru cu 
greutate. Nu încape îndoială. 

Am pus păpuşa Punch şi toate celelalte obiecte în debaraua 
mică de lângă chicinetă, şi acolo au rămas. La început n-am 
crezut că o vor face, dar au rămas. 

Mama mi-a spus odată că dacă un bărbat se şterge la fund 
şi vede sânge pe hârtia igienică, reacția lui e să se uşureze pe 
întuneric în următoarele treizeci de zile şi să spere că-i va 
trece. Folosea acest exemplu pentru a-şi ilustra cre-dința că 
piatra de hotar a filozofiei masculine este „Dacă ignori 
problema, poate o să dispară“. 

Am ignorat obiectele găsite în apartamentul meu, sperând 
la mai bine, şi lucrurile chiar s-au îmbunătățit niţel. Rareori 
am auzit vocile acelea şoptite în debara (mai puţin noaptea 
târziu), cu toate că am început să-mi rezolv munca de 
documentare din ce în ce mai mult afară din casă. La mijlocul 
lui noiembrie, petreceam bună parte a zilei în Biblioteca 
Publică New York. Sunt sigur că leii de ghips se săturaseră să 
mă vadă acolo cu PowerBookul meu. 

Apoi, chiar înainte de Ziua Recunoştinţei, s-a întâmplat să 
ies din clădire într-o zi şi să o întâlnesc pe Paula Robeson - 


domnița pe care o salvasem apăsând butonul de resetare al 
aparatului ei de aer condiționat - care intra. 

Fără să fi premeditat în vreun fel mişcarea - dacă aş fi avut 
timp să mă gândesc, sunt convins că n-aş fi scos niciun 
cuvânt - am întrebat-o dacă pot să-i fac cinste cu masa de 
prânz şi să discut cu ea despre ceva. 

— Ideea e, am spus, că am o problemă. Poate tu vei putea 
să apeşi butonul meu de resetare. 

Eram în lobby. Portarul Pedro şedea în colț, citea The Post 
(şi trăgea cu urechea la fiecare cuvințel, nu mă îndoiesc - 
pentru Pedro, locatarii erau cea mai interesantă telenovelă din 
lume). Mi-a adresat un zâmbet deopotrivă afabil şi crispat. 

— Presupun că-ți sunt datoare, a spus, dar... ştii că sunt 
căsătorită, nu? 

— Da, am încuviințat, fără a mai adăuga că dăduse mâna 
cu mine cu stânga, ca nu cumva să trec cu vederea verigheta. 

A aprobat din cap. 

— Sigur, trebuie că ne-ai văzut împreună de câteva ori, însă 
era plecat în Europa când am avut problema aia cu aparatul 
de aer condiționat şi tot acolo e plecat şi acum. Edward, acesta 
e numele lui. În ultimii doi ani a stat în Europa mai mult 
decât a stat aici şi, chiar dacă mie nu-mi convine, rămân 
totuşi o femeie căsătorită. Apoi, ca un gând uitat, a adăugat: 
Edward lucrează în import-export. 

Eu lucram în asigurări, dar într-o zi compania mea a 
explodat, m-am gândit să spun. Într-un final, am debitat ceva 
puțin mai normal. 

— Nu mă interesează o întâlnire amoroasă, doamnă 
Robeson - nu mai mult decât mă interesa să-i spun pe numele 
de botez, şi oare a fost un licăr de dezamăgire ceea ce-am 
văzut în ochii ei? Pentru Dumnezeu, aşa mi s-a părut. Însă 
măcar am convins-o. Însă se putea încrede în mine. 

Şi-a pus mâinile în şolduri şi m-a privit cu falsă exasperare. 
Sau poate nu atât de falsă. 

— Şi-atunci ce te interesează, de fapt? 

— Doar să vorbesc cu cineva. Am încercat la mai mulți 
psihiatri, dar sunt... ocupați. 


— Toţi? 

— Aşa se pare. 

— Dacă ai probleme cu viața sexuală sau simți nevoia să 
goneşti prin oraş ucigând bărbaţi cu turban, nu vreau să ştiu 
NIMIC. 

— Nu e nimic de genul ăsta. Şi nu te voi face să roşeşti, îţi 
promit. Ceea ce nu era acelaşi lucru cu a spune Promit să nu 
te şochez sau N-o să crezi că-s nebun. Doar masa de prânz şi 
un mic sfat, doar atât cer. Ce spui? 

Am fost surprins - aproape buimăcit - de propria-mi putere 
de convingere. Dacă mi-aş fi pregătit discursul din timp, 
aproape sigur aş fi făcut-o de oaie. Presupun că era curioasă 
şi sunt sigur că a detectat un grad de sinceritate în vocea mea. 
E posibil de asemenea să-şi fi făcut socoteala că, dacă eram 
genul de bărbat căruia îi plăcea să-şi încerce mâna la agăţat 
femei, aş fi făcut o încercare în ziua aceea de august când 
fusesem singur cu ea în apartamentul ei, iar Edward cel 
misterios se afla în Franța sau Germania. Şi trebuie să mă 
întreb cât de tare mi se citea de fapt disperarea pe față. 

În orice caz, a acceptat să ia prânzul cu mine vineri, la 
Donald's Grill, mai jos pe stradă. Donald's probabil că este cel 
mai puţin romantic restaurant din tot Manhattanul - 
mâncare bună, tuburi fluorescente, chelneri care nu se feresc 
să-ți dea de înţeles că vor să te grăbeşti. A făcut-o cu aerul 
unei femei care se achită de o datorie veche, de care aproape a 
uitat. Lucrul acesta nu era tocmai măgulitor, însă eu eram 
mulțumit. La prânz era bine pentru ea, a spus. Dacă ne 
întâlneam în lobby, puteam face drumul împreună. l-am spus 
că îmi sună bine. 

Seara aceea a fost o seară bună pentru mine. Am adormit 
aproape imediat şi n-am avut vise cu Sonja D'Amico plonjând 
pe lângă clădirea în flăcări cu mâinile pe coapse, ca o 
stewardesă în căutare de apă. 

Pe când mergeam pe 86th Street ziua următoare, am 
întrebat-o pe Paula unde era când a auzit. 

— În San Francisco, răspunse ea. Dormeam buştean într- 
un apartament la hotelul Wradling, cu Edward lângă mine, 


fără-ndoială sforăind, ca de obicei. Eu urma să mă întorc aici 
pe 12 septembrie şi Edward mergea mai departe la Los 
Angeles, la nişte întâlniri. Managerul hotelului a tras alarma 
de incendiu. 

— Trebuie că te-ai speriat de moarte. 

— Da, deşi prima dată m-am gândit nu la incendiu, ci la un 
cutremur. Apoi s-a auzit o voce acorporală din difuzoare şi ne- 
a spus că nu e niciun incendiu în hotel, dar că este unul mare 
de tot la New York. 

— Iisuse! 

— Să auzi aşa, în pat, într-o cameră străină... să auzi 
vestea venind din tavan, ca vocea lui Dumnezeu... Clătină din 
cap. Strângea atât de tare din buze, încât rujul aproape 
dispăruse. Asta a fost de-a dreptul înfricoşător. Presupun că 
înțeleg nevoia de-a transmite astfel de veşti cât mai repede, 
încă tot nu l-am iertat complet pe managerul de la Wradling 
fiindcă a făcut-o în felul acela. Nu cred că voi mai sta vreodată 
la hotelul ăla. 

— Soţul tău a mers la întâlnirile lui? 

— Au fost anulate. Îmi imaginez că multe întâlniri au fost 
anulate în ziua aceea. Am rămas în pat cu televizorul pornit 
până a răsărit soarele, încercând să ne dumirim ce şi cum. 
Înţelegi ce spun? 

— Da. 

— Am discutat despre cine ar fi putut fi acolo dintre 
cunoscuţii noştri. Presupun că nu eram singurii care făceau 
asta. 

— V-a venit cineva în gând? 

— Un broker de la Shearson Lehman şi asistentul 
managerului de la librăria Borders din mall, spuse ea. Unul 
dintre ei n-a păţit nimic. Celălalt... ei bine, ştii tu, celălalt a 
păţit. Dar tu? 

Deci nu trebuia totuşi să abordez subiectul pe furiş. Nici 
măcar nu ajunseserăm la restaurant şi era pe tapet. 

— Eu aş fi fost acolo, am spus. Eu trebuia să fiu acolo. 
Acolo lucram. La o companie de asigurări de la etajul o sută 
nouăsprezece. 


Ea s-a oprit locului pe trotuar, uitându-se în sus la mine, 
cu ochii larg deschişi. Presupun că pentru oamenii care au 
trebuit să ne ocolească semănam cu doi iubiți. 

— Scott, nu! 

— Scott, da, am spus. 

Şi în sfârşit am povestit cuiva cum m-am trezit eu în ziua 
de 11 septembrie aşteptându-mă să fac tot ceea ce făceam 
într-o zi a săptămânii, de la cana de cafea neagră în timp ce 
mă bărbieream şi până la cana de cacao în fața retrospectivei 
ştirilor de la miezul nopţii de pe Channel Thirteen. O zi ca 
oricare alta, la asta mă gândeam. Cred că la asta ajunseseră 
americanii să se aştepte ca la un drept al lor. Ei bine, ghici ce? 
lată un avion! Intră drept într-un zgârie-nori! Ha-ha, 
cretinilor, acuma voi sunteți ciuca bătăii, şi jumătate din 
lumea asta blestemată râde! 

I-am spus cum m-am uitat pe geamul apartamentului şi 
am văzut că cerul, la ora şapte dimineaţa, era perfect senin, 
genul de albastru atât de adânc încât aproape vezi prin el 
stelele din spaţiu. Apoi i-am spus despre voce. Cred că toată 
lumea are mai multe voci în cap, şi ne obişnuim cu ele. La 
şaisprezece ani, o voce s-a făcut auzită şi mi-a spus că ar fi 
mişto să mă masturbez într-o pereche de chiloţi de-ai soră- 
mii. Are aproape o mie de perechi şi sigur n-o să simtă lipsa 
uneia, fțelegi, a zis vocea. (Paulei Robeson nu i-am istorisit 
această aventură adolescentină.) Pe aceasta aş numi-o vocea 
iresponsabilității maxime, mai bine cunoscută drept Mr. Yow, 
Git Down. 

— Mr. Yow, Git Down? a întrebat Paula nedumerită. 

— În onoarea lui James Brown, regele muzicii soul. 

— Dacă spui tu. 

Mr. Yow, Git Down avusese din ce în ce mai puţine să-mi 
spună, mai ales de când mă cam lăsasem de băut, şi-n ziua 
aceea s-a trezit din amorțeală doar cât să rostească o duzină 
de cuvinte, însă au fost cuvinte care mi-au schimbat viaţa. 
Cuvinte care mi-au salvat viața. 

Primele şase (eu, stând pe marginea patului): Yow, anunţă 
că ţi-e rău, ţțelegi! Următoarele şase (eu, împleticindu-mă spre 


duş şi scărpinându-mi fesa stângă în mers): Yow, pierde ziua 
în Central Park! N-a fost vorba de nicio premoniţie. A fost clar 
Mr. Yow, Git Down, nu vocea lui Dumnezeu. A fost doar o 
versiune a propriei mele voci (toate sunt), cu alte cuvinte, 
spunându-mi să trag chiulul. Fă ceva şi pentru tine, pen” 
Dumnezeu! Ultima oară când îmi aminteam că mai auzisem 
versiunea asta a vocii mele, subiectul era un concurs de 
karaoke la un bar de pe Amsterdam Avenue: Yow, cântă şi tu 
cu Neil Diamond, prostea - urcă pe scenă şi arată-le ce ştii! 

— Cred că ştiu ce vrei să spun, a rosti ea, surâzând puţin. 

— Da? 

— Păi... odată mi-am dat jos tricoul într-un bar din Key 
West şi am câştigat zece dolari dansând pe „Honky Tonk 
Women“. A tăcut puţin. Edward nu ştie şi dacă-i spui 
vreodată, nu voi avea încotro decât să-ți bag în ochi un ac de 
cravată de-al lui. 

— Yow, aşa te vreau, fată, m-am fandosit şi zâmbetul ei s-a 
transformat într-un surâs melancolic. A făcut-o să pară mai 
tânără. Credeam că treaba asta avea şanse să meargă. 

Am intrat în Donald's. Pe uşă era un curcan de carton şi pe 
faianța verde de pe peretele din spatele maşinii de gătit erau 
pelerini de carton. 

— I-am dat ascultare lui Mr. Yow, Git Down şi uite-mă aici, 
am spus. Însă aici mai sunt câteva lucruri şi-n privința asta el 
nu mă poate ajuta. Sunt lucruri de care nu reuşesc să scap. 
Despre ele vreau să discut de fapt cu tine. 

— Îngăduie-mi să repet că nu sunt psihiatru, a spus ea nu 
doar cu o urmă de nelinişte. Surâsul dispăruse. Am absolvit 
germana şi m-am specializat în istoria Europei. 

Pun pariu că tu şi soțul tău aveți multe de vorbit, am 
gândit. Ce am spus cu voce tare a fost că nu era musai vorba 
de ea, că putea fi oricine. 

— Bine. Doar să ştii. 

Un chelner ne-a luat comanda, cafea decofeinizată pentru 
ea, normală pentru mine. Odată rămaşi singuri, m-a întrebat 
despre ce lucruri vorbeam. 

— Acesta este unul dintre ele. 


Am scos din buzunar cubul de sticlă cu moneda de oţel 
suspendată în el şi l-am pus pe masă. Apoi i-am spus de 
celelalte lucruri şi cui aparținuseră. Cleve „Besbollu' fo' 
voarde-voarde bun pen” mine“ Farrell. Maureen Hannon, care- 
şi purta părul lung până la brâu ca semn al indispensabilității 
ei în cadrul corporației. Jimmy Eagleton, care avea un nas 
extraordinar de fin pentru cererile de despăgubiri pentru false 
accidente, un fiu cu probleme de învățare şi o pernă care trage 
pârțuri pe care o ţinea bine ascunsă în birou până ce venea 
petrecerea de Crăciun în fiecare an. Sonja D'Amico, cea mai 
bună contabilă de la Light & Bell, care primise ochelarii de 
soare ă la Lolita ca trist cadou de divorț din partea primului ei 
soț. Bruce „Împăratul Muştelor“ Mason, care în mintea mea 
avea să rămână mereu la bustul gol, suflând în ghiocul său la 
Jones Beach în timp ce valurile se rostogolesc şi i se preling pe 
lângă picioarele desculțe. În cele din urmă, Misha Bryzinski, 
cu care mersesem la cel puţin o duzină de meciuri ale echipei 
Mets. l-am povestit cum le-am pus pe toate, mai puţin păpuşa 
Punch a lui Misha, într-un tomberon de gunoi la colțul lui 
Park cu 75th, şi cum, ajungând înapoi la apartament, toate 
mă aşteptau deja acolo, probabil fiindcă mă oprisem pentru o 
a doua porţie de pui General Tso. În tot acest timp, cubul de 
sticlă a stat pe masă, între noi. Am izbutit să mâncăm măcar 
o parte din mâncarea comandată, în pofida acestei istorisiri 
sumbre. 

Când am terminat de vorbit, m-am simţit mai bine decât 
îndrăznisem să sper. Însă din partea ei a mesei venea o tăcere 
care părea groaznic de grea. 

— Deci, am spus, pentru a o sparge. Ce crezi? 

Îşi luă un minut de gândire, şi n-o învinuiam. 

— Cred că nu mai suntem străini ca înainte, zise ea în cele 
din urmă, şi că a-ţi face un nou prieten nu e niciodată un 
lucru rău. Cred că mă bucur că ştiu de Mr. Yow, Git Down şi 
că ţi-am spus ce ţi-am spus. 

— Şi eu mă bucur. 

Aşa era. 

— Acum pot să pun două întrebări? 


— Sigur. 

— Cât de tare te simţi împovărat de ceea ce se numeşte 
„sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului“? 

— Parcă spuneai că nu eşti psihiatru. 

— Nu sunt, dar am citit şi eu unele reviste şi mă mai uit din 
când în când la Oprah. Asta soțul meu ştie, deşi prefer să nu i- 
o amintesc prea des. Deci... cât de tare, Scott? 

M-am gândit la întrebare. Era bine întemeiată - şi, sigur că 
da, era o între-bare pe care mi-o pusesem şi eu nu o singură 
dată în nopțile acelea fără somn. 

— Destul de tare, am recunoscut. La fel cum simt şi o doză 
bună de uşurare, n-am să te mint despre asta. Dacă Mr. Yow, 
Git Down ar fi o persoană în carne şi oase, n-ar mai trebui 
niciodată să-şi achite consumațţia la restaurant. Nu atunci 
când ar mânca împreună cu mine, cel puţin. Am făcut o 
pauză. Te şochează asta? 

S-a întins peste masă şi mi-a atins scurt mâna. 

— Câtugşi de puţin. 

S-o aud spunând asta m-a făcut să mă simt mai bine decât 
aş fi crezut posibil. l-am strâns puţin mâna, apoi i-am dat 
drumul. 

— Care e cealaltă întrebare? 

— Cât de important e pentru tine dacă eu cred sau nu 
povestea lucrurilor acelora care s-au întors? 

Mi s-a părut o întrebare excelentă, chit că acolo, chiar lângă 
bolul cu zahăr, era cubul de sticlă. Obiectele de felul acesta nu 
sunt tocmai o raritate, la urma urmei. Şi mi-am spus că dacă 
într-adevăr ar fi absolvit psihologia în locul germanei, probabil 
că s-ar fi descurcat de minune. 

— Nu atât de important cât credeam acum o oră, am 
admis. Simplul fapt că ţi-am povestit mi-a fost de ajutor. 

Ea a încuviințat din cap şi a zâmbit. 

— Bun. Acum iată ce cred eu că se întâmplă: cineva foarte 
probabil îți joacă o festă. Una nu foarte amuzantă. 

— Mă ia peste picior, am spus. Am încercat să nu las să se 
vadă, dar rareori fusesem atât de dezamăgit. Poate că o 
pojghiță de neîncredere se aşază peste oameni în astfel de 


împrejurări, protejându-i. Sau poate - probabil - nu 
transmisesem sentimentul meu că treaba aceasta tocmai... se 
întâmpla. Continua să se întâmple. Ca o avalanşă. 

— Te ia peste picior, a aprobat, după care: Dar tu nu crezi 
asta. 

Punct în plus pentru puterea ei de observaţie. Am dat 
afirmativ din cap. 

— Am încuiat uşa când am plecat şi era încuiată când m- 
am întors de la Staples. Am auzit declicul yalei când s-a 
deschis. E-un zgomot puternic. Nu-l poţi rata. 

— Totuşi... sentimentul de vinovăţie al supravieţuitorului e- 
un lucru ciudat. Şi puternic, cel puţin aşa scrie în reviste. 

— Aici... 

Aici nu-i vorba de sentimentul ăsta intenționasem să spun, 
însă ar fi fost o greşeală. Aveam atunci, acolo, şanse bune să- 
mi fac un nou prieten, iar a avea un nou prieten era un lucru 
bun, indiferent cum decurgea restul întâlnirii. Aşa că am 
schimbat textul. 

— Nu cred că e vorba de sentimentul de vinovăție al 
supraviețuitorului. Am arătat spre cubul de sticlă. E chiar 
aici, nu? Ca ochelarii de soare ai Sonjei. Îl vezi. Îl văd şi eu. 
Presupun că puteam să-l cumpăr eu însumi, dar... 

Am ridicat din umeri, încercând să transmit ceea ce, fără 
îndoială, ştiam amândoi: orice e posibil. 

— Nu cred că l-ai cumpărat tu. Nu pot însă nici să accept 
ideea că o trapă s-a deschis între realitate şi zona 
crepusculară şi prin ea au căzut lucrurile astea. 

Da, asta era problema. Pentru Paula, ideea potrivit căreia 
cubul de sticlă şi celelalte obiecte care apăruseră în 
apartamentul meu aveau o origine supranaturală era din 
start scoasă din discuţie, indiferent cât de tare păreau faptele 
să o susțină. Ce trebuia să fac era să decid dacă nevoia de a- 
mi susține cauza cântărea mai greu decât nevoia de a-mi face 
un prieten. 

Am decis că nu cântărea. 

— Prea bine, am spus. l-am atras atenţia chelnerului şi am 
făcut în aer un gest de achitare a consumațţiei. Pot accepta 


neputinţa ta de a accepta. 

— Poţi? m-a întrebat ea, privindu-mă atent. 

— Da. Şi credeam că aşa era. Asta doar cu condiția să mai 
bem o cană de cafea din când în când. Sau să ne salutăm 
măcar în hol. 

— Categoric. 

Însă părea absentă, deloc implicată în discuţie. Se uita la 
cubul de sticlă cu moneda de oțel înăuntru. Apoi a ridicat 
ochii spre mine. Aproape am văzut un bec apărând deasupra 
capului ei, ca într-un desen animat. A întins o mână şi a luat 
cubul în ea. N-aş putea nici în ruptul capului exprima 
profunzimea spaimei pe care am simțit-o când a făcut asta, 
dar ce puteam spune? Eram doi newyorkezi într-un local 
curat, bine luminat. Din partea ei, stabilise deja regulile 
jocului, iar acestea excludeau destul de hotărât intruziunea 
supranaturalului. Supranaturalul depăşea convențiile. Orice 
ajungea acolo îşi pierdea sensul. 

Şi era o lumină în ochii Paulei. Una care sugera că Ms. Yow, 
Git Down era acasă, şi ştiam din experiență personală că 
aceea e o voce greu de ignorat. 

— Dă-mi-l mie, a propus, zâmbindu-mi în ochi. Când a 
făcut asta am observat - pentru prima dată, sincer - că era nu 
doar frumuşică, ci şi sexy. 

— De ce? 

De parcă n-aş fi ştiut. 

— Să zicem că e plata pentru că ţi-am ascultat povestea. 

— Nu ştiu dacă e o idee atât de... 

— Dar este, a zis. Propria inspirație o anima, iar când 
oamenilor li se întâmplă asta, rareori acceptă un refuz. E o 
idee minunată. Voi avea grijă ca măcar suvenirul acesta să nu 
se mai întoarcă la tine, dând din coadă. Avem un seif în 
apartament. 

Execută o fermecătoare pantomimă a închiderii unei uşi de 
seif, rotind butonul combinatoriu şi apoi aruncând cheia peste 
umăr. 

— Bine, am acceptat. E darul meu pentru tine. 


Şi am simțit ceva ce putea fi bucurie perversă. Spuneţi-i 
vocea lui Mr. Yow, You'll Find Out”. Din câte se părea, totuşi 
nu era de-ajuns să mă descarc spunând povestea. Ea nu mă 
crezuse, şi măcar o parte din mine voia să fiu crezut şi era 
supărată pe Paula fiindcă nu primise ce-şi dorea. Partea aceea 
ştia că a o lăsa să ia cubul de sticlă era o idee de-a dreptul 
oribilă, dar se bucura, chiar şi aşa, s-o vadă punându-l în 
poşeta ei. 

— Poftim, a rostit ea scurt. Mama zice pa-pa, a trecut. Poate 
când nu va reapărea după o săptămână - sau două, cred că 
totul depinde de cât de încăpățânat vrea să fie subconştientul 
tău - poţi începe să dai şi restul obiectelor. 

Şi cuvintele acestea au fost adevăratul dar din partea ei în 
ziua aceea, deşi atunci n-o ştiam. 

— S-ar putea să fie aşa, am spus şi am zâmbit. Un zâmbet 
larg pentru noua mea prietenă. Un zâmbet larg pentru 
frumugşică. Şi tot timpul spunându-mi: O să vezi tu. 

Yow. 

ŞI a văzut. 

Trei seri mai târziu, pe când îl urmăream pe Chuck 
Scarborough cum explica recentele probleme de trafic ale 
oraşului la ştirile de la ora şase, a sunat soneria de la uşă. 
Cum nu se anunţase nimeni, am bănuit că era un colet, poate 
chiar Rafe cu ceva trimis prin FedEx. Am deschis uşa şi am 
văzut-o pe Paula Robeson. 

Nu era aceeaşi femeie cu care luasem prânzul. Putem numi 
această versiune a  Paulei Dra Yow, Da' Nasoală-i 
Chimioterapia. Se dăduse cu puţin ruj, însă nimic altceva ca 
machiaj, iar tenul ei avea o tentă bolnăvicioasă de alb-gălbui. 
Sub ochi avea semicercuri maro-purpurii. Poate că-şi trecuse 
o dată peria prin păr înainte să coboare de la etajul al 
patrulea, dar n-o ajutase prea mult. Semăna cu o claie de fân 
şi-i stătea ridicat pe lângă cap într-un fel care, în alte 
împrejurări, ar fi fost nostim ca într-o bandă desenată. Ţinea 
cubul de sticlă în fața sânilor, permițându-mi să observ că 
unghiile bine îngrijite de la mâna aceea erau ca şi inexistente. 


Şi le rosese până în carne. Şi primul meu gând, Dumnezeu fie 
cu mine, a fost: mda, a văzut ea. 

Mi l-a întins. 

— la-l înapoi, a zis. 

L-am luat fără un cuvânt. 

— Numele lui era Roland Abelson, a zis. Nu-i aşa? 

— Da. 

— Avea păr roşcat. 

— Da. 

— Nu era căsătorit, dar plătea pensie alimentară unei femei 
din Rahway. 

Asta nu ştiusem - cred că nimeni de la Light & Bell nu 
ştiuse asta —, dar am încuviințat din nou, şi nu doar pentru a 
nu-i întrerupe discursul. Eram sigur că avea dreptate. 

— Cum o chema, Paula? 

Nu ştiam de ce întrebam, nu încă, ştiam doar că trebuie să 
aflu. 

— Tonya Gregson. 

Parcă era în transă. Era însă ceva în ochii ei, ceva atât de 
teribil încât abia înduram să mă uit. Cu toate acestea, am pus 
numele la păstrare. Tonya Gregson, Rahway. Şi apoi, ca un tip 
care face inventarul: Un cub de sticlă cu un penny înăuntru. 

— A încercat să se ghemuiască sub masă, ştiai asta? Nu, 
văd că nu ştiai. Îi luase foc părul şi striga. Pentru că în clipa 
aceea a înțeles că nu va avea niciodată un catamaran şi că 
nici măcar nu va mai apuca să-şi tundă vreodată peluza. A 
întins mâna şi a pus-o pe obrazul meu, un gest atât de intim 
încât ar fi fost şocant dacă mâna ei n-ar fi fost atât de rece. În 
ultima clipă, ar fi dat toţi banii şi toate acţiunile sale, doar ca 
să-şi mai poată tunde peluza o dată. Îţi vine să crezi? 

— Da. 

— Clădirea era plină de strigăte, simțea miros de kerosen şi 
a înţeles că-i sunase ceasul. Înțelegi asta? Înțelegi enormitatea 
acestui lucru? 

Am aprobat cu o mişcare din cap. Nici cu pistolul la tâmplă 
n-aş fi fost în stare să scot o vorbă. 


— Politicienii vorbesc despre memoriale şi curaj şi războaie 
pentru a pune capăt terorismului, însă părul care arde e 
apolitic. Şi-a dezgolit dinţii într-un surâs indescriptibil. O clipă 
mai târziu zâmbetul dispăruse. Încerca să se ghemuiască sub 
masă cu părul în flăcări. Sub masa lui era o chestie de plastic, 
un cum îi spune... 

— Covoraş... 

— Da, un covoraş, un covoraş din plastic, şi mâinile lui erau 
pe acela şi simțea adânciturile din plastic şi îşi mirosea 
propriul păr în flăcări. Înţelegi asta? 

Am încuviințat din cap. Am început să plâng. Era vorba de 
Roland Abelson, tipul cu care lucram eu. Era la biroul Daune 
şi nu îl cunoscusem foarte bine. Doar ne salutam; de unde era 
să ştiu că avea un copil în Rahway? Şi dacă n-aş fi chiulit în 
ziua aceea, probabil că şi mie mi-ar fi luat foc părul. Nu 
înțelesesem asta înainte. 

— Nu vreau să te mai văd, a spus. Mi-a mai adresat surâsul 
acela amarnic o dată, dar acum plângea şi ea. Nu-mi pasă de 
problemele tale. Nu-mi pasă de rahaturile pe care le-ai găsit. 
Suntem chit. De acum înainte mă laşi în pace. A dat să se 
întoarcă, dar apoi s-a răzgândit. A spus: Au făcut-o în numele 
lui Dumnezeu, însă Dumnezeu nu există. Dacă ar exista 
Dumnezeu, domnule Staley, i-ar fi ucis pe toți optsprezece în 
sala de îmbarcare, cu tichetele de îmbarcare în mână, dar 
niciun Dumnezeu n-a făcut asta. Pasagerii au fost anunțați să 
se îmbarce şi nenorociţii ăia s-au îmbarcat fără probleme. 

Am urmărit-o cu privirea până a ajuns la lift. Spatele ei era 
foarte rigid. Părul îi stătea ridicat în jurul capului, făcând-o să 
semene cu o fată din cele mai haioase desene animate de 
duminică. Nu voia să mă mai vadă, şi n-o învinuiam. Am 
închis uşa şi m-am uitat la moneda cu efigia lui Abe Lincoln 
din cubul de sticlă. M-am uitat la ea mult timp. M-am gândit 
la cum i-ar fi mirosit barba dacă U.S. Grant şi-ar fi îndesat în 
ea unul dintre nemuritoarele lui trabucuri. Miasma aceea 
neplăcută, de pârleală. La televizor, cineva anunța că la 
Sleepy's era lichidare de stoc la saltele. După aceea a apărut 
Len Berman şi-a vorbit despre echipa Jets. 


În noaptea aceea m-am trezit la ora două şi am auzit 
şoapta vocilor. Nu avusesem vreun vis sau viziune cu oamenii 
cărora le aparținuseră obiectele, nu văzusem pe nimeni cu 
părul în flăcări sau sărind de la geam pentru a scăpa de 
kerosenul aprins, şi de ce să fi avut? Ştiam cine erau şi 
lucrurile rămase în urma lor fuseseră lăsate pentru mine. 
Fusese o greşeală să-i permit Paulei Robeson să ia cubul de 
sticlă, dar asta numai fiindcă nu era persoana potrivită. 

Şi că veni vorba de Paula, una dintre voci era a ei. Poţi 
începe să dai restul obiectelor, spunea. Şi mai spunea: Cred că 
totul depinde de cât de încăpățânat vrea să fie subconştientul 
tău. 

M-am întins la loc şi după o vreme am reuşit să adorm. Am 
visat că eram în Central Park, hrăneam rațele, când dintr- 
odată s-a auzit un zgomot puternic, ca de bum sonic, şi fumul 
a umplut cerul. În vis, fumul mirosea a păr ars. 

M-am gândit la Tonya Gregson în Rahway - Tonya şi copilul 
care poate avea sau poate nu avea ochii lui Roland Abelson - şi 
mi-am spus că la ea va trebui să ajung la urmă. M-am 
hotărât să încep cu văduva lui Bruce Mason. 

Am luat trenul spre Dobbs Ferry şi am chemat un taxi de la 
gară. Taximetristul m-a dus la o casă în stil Cape Cod de pe o 
stradă rezidenţială. I-am dat nişte bani, i-am spus să aştepte - 
nu va dura mult - şi am sunat la sonerie. Aveam o cutie la 
subsuoară. Semăna cu una din cele în care se pun torturile. 

A trebuit să sun doar o dată, fiindcă îmi anunțasem venirea 
şi Janice Mason mă aştepta. Îmi pregătisem cu grijă povestea 
şi am recitat-o cu oarece încredere, ştiind că taxiul care 
aştepta la bordură, cu aparatul de taxat pornit, va 
preîntâmpina orice chestionare detaliată. 

În 7 septembrie, am spus - vinerea dinainte - încercasem să 
scot o notă din ghiocul pe care Bruce îl ţinea pe masa sa, aşa 
cum îl auzisem pe Bruce însuşi făcând la picnicul de la Jones 
Beach. (Janice, doamna Împăratul Muştelor, încuviința din 
cap; şi ea fusese acolo, sigur că da.) Ei bine, am spus, 
scurtând povestea, îl convinsesem pe Bruce să mă lase să iau 
ghiocul peste weekend ca să exersez. Apoi, marți dimineaţă, 


mă trezisem cu o infecţie cruntă a sinusurilor şi, colac peste 
pupăză, cu o durere de cap îngrozitoare. (Această poveste o 
spusesem deja mai multor oameni.) Beam o cană de ceai când 
am auzit bubuitura şi am văzut fumul ce se ridica spre cer. 
Nu mă mai gândisem la ghioc de atunci, până în săptămâna 
aceasta. Făceam curăţenie în debara şi fir-ar să fie, am dat 
peste el. Şi m-am gândit... păi, nu-i cine ştie ce suvenir, dar m- 
am gândit că ţi-ai dori să... ştii tu... 

Ochii i s-au umplut de lacrimi exact cum se umpluseră ai 
mei când Paula îmi adusese înapoi „fondul de pensionare“ al 
lui Roland Abelson, doar că lacrimile ei nu era însoţite de 
expresia înfricoşată care sunt sigur că mi se citise mie pe față 
când Paula stătea acolo cu părul ridicat în jurul capului. 
Janice mi-a spus că primeşte bucuroasă orice suvenir îi aduce 
aminte de Bruce. 

— Nu pot uita modul în care ne-am luat rămas-bun, a zis, 
ținând cutia în brațe. Pleca mereu foarte devreme, pentru că 
lua trenul. M-a sărutat pe obraz şi eu am deschis un ochi şi l- 
am rugat să cumpere la întoarcere un litru de lapte bătut. A 
spus „bine“. Acesta e ultimul lucru pe care mi l-a spus. Când 
m-a cerut în căsătorie, m-am simțit ca Elena din Troia - o 
prostie, dar e adevărul adevărat - şi-mi doresc să fi spus ceva 
mai de Doamne-ajută decât „Cumpără când te întorci un litru 
de lapte bătut“. Dar am fost căsătoriți mult timp şi ziua aceea 
nu părea cu nimic ieşită din comun şi... nu ştim niciodată, 
nu-i aşa? 

— Nu. 

— Da. Orice despărţire poate fi pentru totdeauna, iar noi nu 
ştim. Îţi mulțumesc, domnule Staley. Pentru că ai venit şi mi- 
ai adus asta. Foarte frumos din partea ta. A surâs puţin, 
atunci. Ţi-aminteşti cum stătea pe bancă fără cămaşă şi sufla 
în el? 

— Da, am spus şi am studiat felul în care ţinea cutia. Mai 
târziu, avea să stea jos şi să scoată ghiocul şi să-l ţină în 
poală şi să plângă. Ştiam măcar că obiectul acela nu avea să 
revină nicicând în apartamentul meu. Era acasă. 


M-am întors la gară şi am luat trenul înapoi spre New York. 
Vagoanele erau aproape goale în acel moment al zilei, după- 
amiaza devreme, şi am stat la un geam pe care ploaia lăsase 
urme, uitându-mă la râu şi la relieful tot mai apropiat al 
clădirilor. În zilele ploioase şi înnorate, aproape aveai impresia 
să relieful acela îl creează propria ta imaginaţie, puţin câte 
puţin. 

A doua zi urma să merg la Rahway, cu moneda în cubul de 
sticlă. Poate copilul avea să-l ia în mâinile lui grăsulii şi să-l 
studieze curios. În orice caz, avea să iasă din viața mea. Mă 
gândeam că singurul lucru de care-mi va fi greu să scap era 
perna care trage pârțuri a lui Jimmy Eagleton - nu prea 
puteam să-i spun doamnei Eagleton că o luasem acasă peste 
weekend ca să exersez arta pârțâitului, nu? Însă nevoia e 
mama invenției, iar eu eram încrezător că până la urmă voi 
născoci o poveste aproape credibilă. 

Mi-a trecut prin gând că, în timp, ar putea apărea alte 
obiecte. Şi aş minți dacă v-aş spune că această eventualitate 
mi se părea complet neplăcută. Când vine vorba să returnezi 
lucruri pe care oamenii le cred pierdute pe veci, lucruri care 
au greutate, există compensaţii. Chiar dacă sunt doar lucruri 
mici, precum o pereche de ochelari de soare sau un penny de 
oțel într-un cub de sticlă... da. Aş spune că există compensații. 


DUPĂ-AMIAZA ABSOLVIRII 


Janice nu s-a hotărât niciodată asupra cuvântului corect 
pentru locul unde locuieşte Buddy. E prea mare pentru a fi 
numit casă, prea mic pentru a fi o proprietate, iar numele de 
pe stâlpul din capul drumului de acces, Luminile Portului, o 
lasă fără cuvinte. Sună ca numele unui restaurant din New 
London, din acela unde specialitatea zilei e întotdeauna un 
preparat din peşte. De regulă, îi spune doar „la tine“, ca de 
exemplu „Hai să mergem la tine şi să jucăm tenis“ sau „Hai să 
mergem la tine şi să înotăm“. 


Cam la fel stau lucrurile şi cu Buddy însuşi, crede ea, 
privindu-l cum umblă greoi pe peluză către strigătele ce se 
aud din cealaltă parte a casei, unde se află piscina. Era aiurea 
să-i spui iubitului tău Buddy, dar când te gândeai că numele 
lui adevărat era Bruce, nu prea aveai de ales. 

Sau exteriorizarea sentimentelor, asta era altă chestie. Ştia 
că el voia să o audă spunând că-l iubeşte, mai ales în ziua 
absolvirii sale - cu siguranță un cadou mai bun decât 
medalionul de argint pe care i-l dăduse, deşi medalionul o 
arsese destul de rău la buzunar -, dar ea n-o putea face. Nu se 
putea convinge să spună: „le iubesc, Bruce.“ Cel mult reuşea 
(cu o sforțare interioară): „Îmi placi îngrozitor de mult, 
Buddy.“ Şi până şi asta suna ca o replică dintr-o comedie 
muzicală britanică. 

— Doar nu te deranjează ce a spus ea, nu? Aceasta era 
ultima întrebare pe care i-o pusese înainte s-o ia pe peluză ca 
să se schimbe în slipii de baie. Sper că nu de asta rămâi în 
urmă, nu? 

— Nu, vreau să mai lovesc nişte mingi. Şi să admir 
priveliştea. 

Casa avea acest avantaj, iar ea nu se mai sătura. Pentru că, 
din lateralul casei, puteai vedea întregul profil al New 
Yorkului, clădiri ca nişte jucării albastre cu soarele strălucind 
în ferestrele superioare. Janice credea că în privința oraşului 
New York puteai încerca această delicioasă senzație de 
nemişcare doar de la depărtare. Era o minciună care-i pica 
bine. 

— Fiindcă nu-i decât bunica, urmă el. O cunoşti deja. Ce-i 
intră în cap îi iese pe gură. 

— Ştiu, spuse Janice. 

Şi-i plăcea de bunica lui Buddy, care nu încerca deloc să-şi 
ascundă snobismul. Îl afişa cu nonşalanţă, îl purta în paşi de 
dans. Ei erau familia Hope, venită în Connecticut împreună cu 
ceilalți membri ai Oştii Cereşti, mulțumescu-ți cu asupra de 
măsură. Ea este Janice Gandolewski, care va avea propria-i zi 
a absolvirii - de la liceul Fairhaven - de acum în două 


săptămâni, după ce Buddy va fi plecat cu cei mai buni trei 
prieteni ai săi într-o drumeție pe munţii Apalaşi. 

Se întoarce la coşul cu mingi, o fată suplă de înălțime 
bunicică, în pantaloni scurți de dril, tenişi şi bustieră. 
Picioarele se îndoaie, ridicându-se pe vârfuri la fiecare servă. E 
frumoasă şi o ştie - o ştie într-un fel funcţional, fără tam-tam. 
E deşteaptă şi o ştie. Foarte puţine din fetele de la Fairhaven 
izbutesc să aibă relaţii cu băieţi de la Academie - asta în afară 
de cele pasagere, cu scop precis, scurte, din weekendurile 
Carnavalului de larnă sau ale Aventurii de Primăvară - şi ei i- 
a reuşit în pofida sufixului ski care o urmăreşte oriunde s-ar 
duce, ca o cutie de conservă legată de bara din spate a unei 
maşini de familie. I-a reuşit această prestidigitaţie socială cu 
Bruce Hope, cunoscut şi drept Buddy. 

Şi când urcau din camera media de la subsol după ce 
jucaseră jocuri video - cei mai mulți dintre ceilalți rămăseseră 
acolo, cu tichiile încă pe cap, date pe spate - o auziseră din 
întâmplare pe bunica lui, în salon cu ceilalți adulți (fiindcă 
aceasta era de fapt petrecerea lor; copiii o vor avea pe-a lor 
diseară, întâi la Holy Now! pe Route 219, care fusese închiriat 
cu această ocazie de tatăl şi mama lui Jimmy Frederick, 
conform regulii nescrise a şoferului desemnat, şi apoi mai 
târziu, pe plajă, sub clarul lunii pline de iunie, cine dă un 
aragaz, am auzit cumva extaz, are cineva extaz la el.) 

— Aia era Janice Nuştiucum, un nume de nepronunțat, 
spunea bunica pe vocea ei pițigăiată, ciudat de afonă, de 
femeie surdă. E foarte frumugşică, nu-i aşa? O orăşeancă. 
Prietena de acum a lui Bruce. 

N-o făcuse pe Janice moftul lui Bruce, dar sigur că asta se 
înțelegea din tonul ei. 

Ea ridică din umeri şi mai loveşte câteva mingi, îndoind 
genunchii, întinzând racheta. Mingile zboare iute şi sigur 
dincolo de fileu, fiecare nimerind perfect în cutia din cealaltă 
parte. 

Au învățat de fapt unul de la celălalt, şi ea crede că despre 
asta e vorba în toată treaba asta. Că acesta este rostul ei. lar 
Buddy n-a fost, de fapt, atât de greu de învăţat. O respectase 


din prima - poate niţel prea mult. Ea trebuise să-l dezveţe de 
asta - de partea venerării pe piedestal. Şi consideră că el n-a 
fost un amant atât de rău, ţinând cont de faptul că tinerii n- 
au parte de cele mai bune locuri şi de luxul timpului când vine 
vorba să dea corpurilor lor hrana după care ajung să 
poftească. 

— Am făcut ce-am ştiut mai bine, spune ea şi se decide să 
meargă să înocate cu ceilalți, să-i îngăduie să se mai afişeze o 
ultimă oară cu ea. 

El crede că vor avea toată vara la dispoziţie înainte ca el să 
plece la Princeton şi ea la Universitatea de Stat, însă Janice e 
de altă părere; ea crede că, în parte, scopul viitoarei drumeții 
pe munții Apalaşi este de a-i separa cât mai blând, dar 
complet. În aceasta, Janice nu simte mâna tatălui pântecos şi 
inimos ori cumva necuprinsul snobism al bunicii - o 
orăşeancă, prietena de acum a lui Bruce —, ci afabilul şi 
subtitlul simţ practic al mamei, a cărei sin-gură temere (la fel 
de bine îi putea fi scrisă pe neteda şi adorata-i frunte) este că 
orăşeanca aceea cu cutia de conserve legată de capătul 
numelui va rămâne gravidă şi-l va prinde pe băiatul ei în 
capcana unei căsnicii ratate. 

— Şi ar fi o greşeală, într-adevăr, murmură ea, trăgând 
coşul cu mingi în magazie şi închizând ivărul. Prietena ei 
Marcy o tot întreabă ce vede la el - Buddy, mai că nu pufneşte, 
strâmbând din nas. Ce faceți voi tot weekendul? Mergeţi la 
petreceri domestice? La meciuri de polo? 

De fapt, au fost într-adevăr la vreo două meciuri de polo, 
deoarece Tom Hope încă mai călăreşte - deşi, i-a mărturisit 
Buddy, acesta putea fi ultimul lui an, dacă nu făcea ceva ca 
să slăbească. Au făcut însă şi dragoste, în câteva rânduri 
chiar intens, lăsându-se cu sudori. Uneori, pe deasupra, o face 
să râdă. Mai rar, acum - începe să creadă că puterea lui de-a 
surprinde şi amuza nu e nici pe departe infinită - dar da, încă 
o mai distrează. E-un băiat deşirat şi cu cap mic, care sparge 
regula tocilarului bogat în feluri interesante şi uneori total 
neaşteptate. Pe lângă asta, o prețuieşte mai mult decât orice 


pe lume, iar asta nu face tocmai rău la imaginea de sine a 
unei fete. 

Totuşi, nu crede că el va rezista la nesfârşit chemării naturii 
sale esențiale. Până la vârsta de aproximativ treizeci şi cinci de 
ani, bănuiala ei este că îşi va fi pierdut bună parte sau tot 
entuziasmul pentru hârjoneală şi va fi mai interesat să 
colecționeze monede. Sau să restaureze balansoare în stil 
colonial, cum face tatăl lui în - hm - clădirea pentru trăsuri. 

Păşeşte încet pe lungul drum de iarbă verde, uitându-se 
spre jucăriile albastre ale oraşului ce visează în zare. Ceva mai 
aproape, dinspre piscină, se aud strigăte şi clipocit de apă. 
Înăuntru, mama, tatăl, bunica lui Bruce şi prietenii lor cei 
mai apropiaţi îl sărbătoresc în felul propriu, la un ceai formal, 
pe singurul lor odor care a absolvit liceul. Astă-seară copiii vor 
merge să petreacă într-un mod mai direct. Alcool şi nu puţine 
pastile de Ecstasy vor fi înghițite. Muzică de club va vibra în 
difuzoare mari. Nimeni nu va asculta piesele country cu care 
Janice a crescut, dar asta nu face nimic; ea încă ştie unde să 
le găsească. 

Când va absolvi ea, va avea loc o petrecere mult mai 
restrânsă, probabil la restaurantul mătuşii Kay, şi sigur că pe 
ea o aşteaptă săli de studiu mult mai puţin măreţțe sau 
tradiționale, însă are planuri să meargă mai departe decât 
crede că Buddy a visat vreodată că va merge. Ea va fi 
jurnalistă. Va începe la ziarul campusului şi va vedea unde va 
ajunge de acolo. Câte un pas o dată, aşa trebuie făcut. Sunt 
mulți paşi de urmat. Pe lângă frumusețea şi naturala ei 
încredere de sine, ea mai are şi talent. Nu ştie cât, dar va afla. 
Şi mai e norocul. Da, şi ăsta. Ştie că nu trebuie să se bizuie pe 
el, dar mai ştie şi că acesta le iese de obicei în cale tinerilor. 

Ajunse la patioul placat cu lespezi de piatră şi se uită 
înapoi, peste acrul de peluză, către terenul dublu de tenis. 
Totul emană măreție şi bogăție, un caracter special, însă ea 
are înțelepciunea necesară de-a şti că n-a împlinit decât 
optsprezece ani. S-ar putea să vină o vreme când totul să i se 
pară cât se poate de comun, chiar şi privit prin ochiul 
memoriei. Cât se poate de mic. Acest sentiment al perspectivei 


dinaintea faptului împlinit este ceea ce o îndreptățeşte să se 
bucure că este Janice Nuştiucum, o orăşeancă, prietena de 
acum a lui Bruce. Buddy, cu capul său mic şi puterea firavă 
de-a o face să râdă când se aşteaptă mai puţin. El nu a făcut- 
o niciodată să se simtă mică, probabil ştie că l-ar părăsi la 
prima încercare. 

Poate ajunge la piscină şi la cabinele din cealaltă parte 
trecând direct prin casă, însă întâi se întoarce puţin spre 
stânga, pentru a mai arunca o privire la oraş, peste toţi acei 
kilometri care alcătuiesc zarea albastră a după-amiezii. 

Are timp să gândească: Ar putea fi oraşul meu într-o zi, aş 
putea să-i spun casă, înainte ca o scânteie gigantică să se 
aprindă acolo, de parcă un Dumnezeu aflat adânc în 
măruntaiele maşinăriei şi-ar fi scăpărat dintr-odată bricheta 
Bic. 

Strânge din ochi la acea lumină orbitoare, care seamănă la 
început cu zigzagul gros şi izolat al unui fulger. Şi atunci 
întregul cer se luminează înspre sud, colorându-se într-un 
roşu-sângeriu, mut. O strălucire stacojie ascunde clădirile. 
Apoi, preţ de o clipă, reapar, însă ca nişte fantome, ca văzute 
printr-o lentilă. O secundă sau o zecime de secundă după 
aceea dispar pentru totdeauna, şi roşul începe să ia forma a o 
mie de reportaje de război, urcând învolburat. 

E tăcere, tăcere. 

Mama lui Bruce iese pe patio şi se opreşte lângă ea, 
umbrindu-şi ochii. Poartă o rochie albastră nouă. O rochie de 
ceai. Umărul ei atinge umărul lui Janice şi se uită împreună 
la ciuperca stacojie care urcă, înghițind văzduhul. Pe la 
margini iese fum - purpuriu-închis în lumina soarelui - şi apoi 
e resorbit. Roşul mingii de foc e prea intens pentru ochi, o va 
orbi, însă Janice nu-şi poate feri privirea. Lacrimile-i curg pe 
obraji în râuri late, calde, iar ea nu-şi poate feri privirea. 

— Ce-i aia? întreabă mama lui Bruce. Dacă-i un fel de 
acțiune publicitară, e de-un gust foarte prost! 

— E o bombă, zise Janice. 

Vocea ei pare să vină din altă parte. Prin transmisiune 
directă din Hartford, poate. Acum, băşici uriaşe şi negre erup 


din ciuperca roşie, dându-i trăsături hidoase care se mişcă şi 
se transformă - acum o pisică, acum un câine, acum Bobo 
Clovnul Demonic —, strâmbându-se peste kilometri distanță 
deasupra a ceea ce înainte era oraşul New York şi acum este 
un focar de topitorie. 

— O bombă nucleară. Şi încă una mare cât toate zilele. Nu-i 
un model din acela mic, de să-l bagi în rucsac, sau... 

Poc! Un val de căldură i se întinde pe tot lateralul feţei, 
lacrimile îi zboară de la ambii ochi şi capul i se clatină. Mama 
lui Bruce tocmai a pălmuit-o. Tare. 

— Nici să nu glumeşti despre asta! îi porunceşte mama lui 
Bruce. Nu-i nimic nostim în asta! 

Acum, lângă ele pe patio vin alți oameni, însă nu sunt decât 
nişte siluete palide; vederea lui Janice fie a fost răpită de 
strălucirea mingii de foc, fie norul a acoperit soarele. Poate 
amândouă. 

— Asta-i de-un mare... prost... GUST! 

Fiecare cuvânt pe-un ton mai ridicat. Gust iese sub forma 
unui strigăt. 

Cineva spune: 

— E-un fel de efect special, n-are cum fi altceva, altfel am 
auz... 

Dar atunci sunetul ajunge la ei. E ca o stâncă ce se 
rostogoleşte pe-un făgaş ne -sfârşit de piatră. Face panourile 
de sticlă de pe partea sudică a casei să se cutremure şi 
păsările să-şi ia zborul din copaci cu zecile. Umple ziua. Şi nu 
se opreşte. E ca un interminabil bum sonic. Janice o vede pe 
bunica lui Bruce că străbate încet, cu mâinile la urechi, 
poteca ce duce la garajul pentru mai multe maşini. Umblă cu 
capul aplecat şi spatele îndoit şi cu fundul scos în afară, ca o 
bătrânică rămasă fără nimic în urma unui război, apucând-o 
pe lungul drum al pribegiei. Ceva atârnă pe spatele rochiei ei, 
legănându-se dintr-o parte în alta, şi Janice nu e surprinsă să 
observe (cu vederea care i-a rămas) că e aparatul ei auditiv. 

— Vreau să mă trezesc, spune un bărbat în spatele lui 
Janice. Vorbeşte pe un ton plângăreț, iritat. Vreau să mă 
trezesc. Ce-i prea mult e prea mult. 


Acum, norul roşu a atins înălțimea maximă şi stă 
bolborosind triumfal acolo unde, cu nouăzeci de secunde în 
urmă, era oraşul New York, o ciupercă otrăvitoare în tonuri de 
roşu-închis şi vinețiu care a marcat această după-amiază şi 
toate după-amiezile ce vor urma. 

O adiere începe să-şi facă simțită prezenţa. E o adiere de aer 
cald. Îi ridică firele de păr de la tâmple, eliberându-i urechile 
pentru a auzi şi mai bine acel neîncetat bum scrâşnitor. 
Janice rămâne cu ochii pironiți în depărtare şi se gândeşte la 
cum lovise mingile de tenis, una după alta, toate ajungând 
atât de aproape una de alta încât le-ai fi putut prinde într-o 
tigaie. Cam acesta e stilul în care scrie ea. Acesta e talentul ei. 
Sau a fost. 

Se gândeşte la drumeţia pe care Bruce şi prietenii lui n-o 
vor mai face. Se gândeşte la petrecerea de la Holy Now! la care 
nu vor mai merge astă-seară. Se gândeşte la discurile lui Jay- 
Z şi Beyonce şi The Fray pe care nu le vor mai asculta - asta 
nu-i mare pierdere. Şi se gândeşte la piesele country pe care le 
ascultă tatăl ei în camionetă când merge şi când vine de la 
serviciu. Asta e mai bine, într-un fel. Se va gândi la Patsy Cline 
sau la Skeeter Davis şi în scurt timp poate că-şi va învăța 
ochii să nu mai vadă nici puţinul cât îl văd. 


N. 


1. Scrisoarea 


28 mai 2008 

Dragă Charlie, 

Mi se pare deopotrivă straniu şi perfect normal să-ți spun 
aşa, deşi când te-am văzut ultima oară aveam jumătate din 
vârsta pe care o am acum. Aveam şaisprezece ani şi eram 
îndrăgostită lulea de tine. (Ştiai? Sigur că ştiai.) Acum sunt o 
femeie fericită, căsătorită, am un băiețel şi te văd mereu la 
CNN, unde vorbeşti despre Chestii Medicale. Eşti la fel de 
chipeş acum (ei bine, aproape!) precum erai „în zilele de 


demult“, când mergeam toți trei la pescuit sau la filme, la The 
Railroad, în Freeport. 

Verile acelea mi se par demult apuse - tu şi Johnny 
inseparabili, eu venind după voi de câte ori mă lăsați. Adică 
probabil mai des decât meritam! Totuşi, mesajul tău de 
condoleanţe mi-a trezit toate acele amintiri, şi ce-am mai 
plâns. Nu doar pentru Johnny, ci pentru noi trei. Şi presupun 
pentru cât de simplă şi necomplicată părea viața. Cât de tineri 
eram! 

Ai văzut necrologul lui, desigur. „Moarte accidentală“ poate 
acoperi atât de multe păcate, nu-i aşa? La buletinele de ştiri, 
moartea lui Johnny a fost anunţată ca survenind în urma 
unei căzături, şi desigur că într-adevăr a căzut - într-un loc pe 
care l-am ştiut toți bine, cel de care mă întrebase tocmai de 
Crăciunul trecut —, dar n-a fost un accident. Avea în sânge o 
cantitate semnificativă de substanţe sedative. Nici pe departe 
suficientă ca să-l omoare, însă, potrivit medicului legist, 
suficientă ca să-l dezorienteze, mai ales dacă s-ar fi uitat peste 
balustradă. De unde şi „moarte accidentală“. 

Eu ştiu însă că a fost sinucidere. 

Nu s-a găsit niciun bilet acasă sau asupra sa, dar poate 
asta era ideea lui Johnny de bunăvoință. lar tu, ca doctor ce 
eşti, ştii că rata sinuciderilor în rândul psihiatrilor este extrem 
de ridicată. E ca şi când problemele pacienţilor ar fi un soi de 
acid, care roade barierele psihologice de apărare ale 
terapeuţilor lor. În majoritatea cazurilor, acele bariere sunt 
destul de groase ca să rămână intacte. În cazul lui Johnny? 
Cred că nu... din pricina unui pacient neobişnuit. Şi n-a 
dormit mult în ultimele două sau trei luni ale vieţii; avea nişte 
cearcăne îngrozitor de grele sub ochi! Pe lângă asta, anula 
şedinţe la stânga şi la dreapta. Făcea plimbări lungi cu 
maşina. Refuza să spună unde mergea, dar eu cred că ştiu. 

Asta mă aduce la ce-ţi trimit alăturat şi la care sper să te 
uiţi după ce termini scrisoarea mea. Ştiu că eşti ocupat, dar - 
dacă ţi-e de ajutor! - gândeşte-te la mine ca la fata amorezată 
care am fost, cu părul strâns la spate într-o coadă care mereu 
se desfăcea, fata care se ţinea întotdeauna scai de voi! 


Deşi Johnny lucra singur, în ultimii patru ani ai vieţii sale 
stabilise o oarecare afiliere cu alți doi psihiatri. Dosarele lui de 
caz actuale (nu multe, din cauza reducerii activităţii) au 
ajuns, în urma morții lui, la unul dintre aceşti doctori. 
Dosarele acestea erau în biroul lui. Dar pe când îi eliberam 
biroul de acasă, am descoperit scurtul manuscris pe care îl 
alătur aici. Sunt note de caz pentru un pacient pe care îl 
numeşte „N.“, însă în câteva rânduri (nu cu intenție, ci doar 
pentru că vreun dosar se întâmpla să stea deschis pe masa lui 
de lucru) am văzut note de caz mai formale de-ale lui şi ştiu că 
acestea nu seamănă deloc cu ele. Unu la mână, n-au fost 
luate în biroul lui, deoarece foile nu poartă antet, precum 
celelalte note pe care le-am văzut, şi în partea de jos nu apare 
ştampila roşie cu CONFIDENŢIAL. De asemenea, vei observa o 
vagă linie verticală pe pagini. Aşa tipăreşte imprimanta lui de 
acasă. 

Mai era însă ceva ce vei observa când vei despacheta cutia. 
Pe capac a scris două cuvinte cu litere groase: DĂ-I FOC. A 
fost cât pe ce să fac asta, fără a mă uita înăuntru. Mi-am 
spus: Dumnezeule, ar putea fi rezerva lui de droguri sau 
fotografii pornografice pescuite de pe internet şi printate. 

În cele din urmă, fiică a Pandorei ce sunt, m-a biruit 
curiozitatea. Mi-aş dori să n-o fi făcut. 

Charlie, cred că fratele meu plănuia poate o carte, ceva de 
popularizare în stilul lui Oliver Sacks. Judecând după acest 
manuscris, subiectul asupra căruia se aplecase inițial era 
comportamentul obsesiv-compulsiv, dar când adaug la asta 
sinuciderea lui (dacă a fost sinucidere!), mă întreb dacă 
interesul n-a izvorât din vorba aceea veche „Doctore, vindecă- 
te singur!“. 

În orice caz, am găsit tulburătoare povestea lui N. şi notele 
tot mai fragmentare ale fratelui meu. Cât de tulburătoare? 
Suficient cât să trimit manuscrisul - pe care nu l-am 
fotocopiat, apropo, acesta este singurul exemplar - unui 
prieten pe care el nu l-a mai văzut de zece ani şi eu de 
paisprezece. La început mi-am spus: „Poate că ar putea fi 
publicat. Ar putea fi un soi de amintire vie a fratelui meu.“ 


Acum însă nu mai cred asta. Chestia asta, manuscrisul 
pare viu, şi nu într-un fel pozitiv. Cunosc locurile menționate, 
înţelegi (pun pariu că şi tu le cunoşti pe unele - câmpul de 
care vorbeşte N., cum observă şi Johnny, trebuie să fi fost 
aproape de locul unde am urmat noi şcoala), şi de când am 
citit paginile, simt o dorință puternică de a vedea dacă nu-l 
pot găsi eu însămi. Nu în ciuda naturii tulburătoare a 
manuscrisului, ci datorită ei - iar dacă asta nu e un 
comportament obsesiv, ce să fie?!? 

Nu cred că ar fi o idee bună să-l găsesc. 

Dar moartea lui Johnny mă bântuie, şi nu doar fiindcă mi-a 
fost frate. La fel mă bântuie manuscrisul pe care ţi-l trimit 
alăturat. Eşti dispus să-l citeşti? Să-l citeşti şi să-mi spui ce 
crezi? Mulţumesc, Charlie. Sper că nu am intrat prea tare cu 
bocancii în viața ta. Şi... dacă tu hotărăşti să onorezi cererea 
lui Johnny şi să-i dai foc, nu vei auzi niciun murmur de 
protest din partea mea. 

Cu drag, 

Din partea „surioarei“ lui Johnny Bonsaint, Sheila Bonsaint 
LeClaire Lisbon Street nr. 964 Lewiston, Maine 04240 

P.S. - Au, ce-mi mai sfârâiau călcâiele după tine! 


2. Notele de caz 


1 iunie 2007 

N. are patruzeci şi opt de ani, e partener la o mare firmă de 
contabilitate din Portland, divorțat, tată a două fiice. Una 
urmează cursuri postuniversitare în California, cealaltă e în 
primul an la colegiu aici, în Maine. Descrie relația actuală cu 
fosta lui soţie ca „distantă, dar amiabilă“. 

Spune: „Ştiu că par mai în vârstă de patruzeci şi opt de ani. 
Asta pentru că n-am dormit. Am încercat Ambien şi celelalte 
pastile, cele cu reclama în care apare fluturele verde, dar îmi 
dau doar o stare de amețeală.“ 

Când întreb de când suferă de insomnie, nu are nevoie de 
timp de gândire. 

„Zece luni.“ 


Îl întreb dacă din cauza insomniei a venit la mine. Zâmbeşte 
spre tavan. Majoritatea pacienţilor aleg fotoliul, cel puţin la 
prima vizită - o doamnă mi-a spus că dacă se întinde pe 
canapea se va simți ca o „nevrotică dintr-o bandă desenată din 
New Yorker“ - dar N. s-a dus direct la canapea. Stă întins 
acolo cu mâinile împletite strâns pe piept. 

„Cred că ştim amândoi că nu, doctore Bonsaint“, spune. 

Îl întreb la ce se referă. 

„Dacă voiam doar să scap de pungile de sub ochi, mă 
duceam fie la un chirurg plastician, fie la doctorul meu de 
familie - care te-a recomandat pe tine, apropo, spune că eşti 
foarte priceput - şi ceream ceva mai tare decât Am-bien sau 
pilulele cu fluturele verde. Trebuie să existe chestii mai tari, 
nu?“ 

Nu spun nimic la aceasta. 

„După cum înţeleg, insomnia e întotdeauna un simptom 
pentru altceva.“ 

Îi spun că nu eo regulă, dar că în majoritatea cazurilor aşa 
este. Şi, adaug, dacă există altă problemă, insomnia este 
rareori singurul simptom. 

„O, am şi altele“, zice. „Cu tonele. De pildă, uită-te la 
pantofii mei.“ 

Mă uit la pantofii lui. Sunt botine cu şireturi. Cel stâng e 
legat sus, dar cel drept a fost legat jos. Îi spun că asta e foarte 
interesant. 

„Da“, zice el. „Când eram în liceu, fetele aveau obiceiul să-şi 
lege tenişii jos dacă aveau o relaţie oficială. Sau dacă era un 
băiat pe care îl plăceau şi voiau o relaţie oficială.“ 

Îl întreb dacă el are o relaţie oficială, spunându-mi că aşa 
voi detensiona crisparea pe care o observ în poziția sa - 
încheieturile degetelor sale împletite sunt albe, ca şi când s-ar 
teme că îşi vor lua zborul dacă nu le strânge bine, ținându-le 
în loc - dar el nu râde. Nici măcar nu surâde. 

„Am cam depăşit etapa asta a vieţii“, spune, „însă vreau 
totuşi ceva.“ 

Cade pe gânduri. 


„Am încercat să-mi leg ambii pantofi jos. Nu m-a ajutat. 
Dar unul sus şi celălalt jos... asta chiar pare să dea cât de cât 
rezultate.“ Eliberează mâna dreaptă din strânsoarea aprigă a 
celei stângi şi o ridică, ținând degetul mare şi arătătorul la 
foarte mică distanţă unul de altul. „Cam atât.“ 

Îl întreb ce vrea. 

„Să fiu din nou întreg la minte. Dar a încerca să-ţi vindeci 
mintea le-gându-ţi şireturile după un cod de comunicare din 
liceul... modificat uşor pentru a se potrivi situaţiei prezente... 
asta e o nebunie, nu crezi? lar nebunii trebuie să caute ajutor. 
Dacă le-a mai rămas un dram de minte - şi eu mă flatez că 
mi-a rămas - ştiu asta. Aşa că iată-mă.“ 

Îşi împreunează iar mâinile şi se uită la mine cu încredere şi 
spaimă. Dar şi, cred, cu o urmă de uşurare. A stat treaz 
încercând să-şi imagineze cum ar fi să-i spună unui psihiatru 
că se teme pentru sănătatea minţii sale, iar când chiar o face, 
eu nici n-o zbughesc urlând din cameră, nici nu chem oamenii 
în halate albe. Unii pacienți îşi imaginează că am o gaşcă de 
astfel de oameni în camera alăturată, dotați cu plase de prins 
fluturi şi cămăşi de forță. 

Îi cer să-mi ofere câteva exemple ale actualei sale 
instabilități mentale şi el saltă din umeri. 

„Căcaturile normale care ţin de TOC. Le-ai auzit deja de-o 
sută de ori. Eu am venit aici să rezolv cauza principală. Ce s-a 
întâmplat în luna august a anului trecut. Mă gândeam că 
poate mă poți hipnotiza ca să mă faci să uit.“ Mă priveşte plin 
de speranţă. 

Îi spun că, deşi nimic nu e imposibil, hipnotismul dă roade 
mai bune când e utilizat ca aide-memoire, nu ca barieră. 

„A“, face el. „Nu ştiam asta. Căcat.“ Ridică iarăşi ochii spre 
tavan. Muşchii maxilarului i se contractă şi mie mi se pare că 
mai are ceva de spus. „Ar putea fi periculos, ştii.“ Se opreşte, 
însă e vorba doar de o pauză; muşchii maxilarului continuă să 
se încordeze. „Problema mea ar putea fi foarte periculoasă.“ 
Încă o pauză. „Pentru mine.“ Încă o pauză. „Posibil şi pentru 
alții.“ 


Fiecare şedinţă de terapie reprezintă o serie de alegeri; 
drumuri care se ramifică, fără niciun indicator pe margine. 
Aici l-aş putea întreba ce este lucrul despre care vorbeşte - 
lucrul acela periculos —, dar aleg să n-o fac. În schimb, îl 
întreb la ce fel de căcaturi care ţin de TOC face referire. În 
afară de legatul şireturilor unul sus şi unul jos, care este un 
exemplu destul de bun. (Nu eu spun asta.) 

„Le ştii pe toate“, spune şi-mi adresează o privire timidă, 
care mă stânjeneşte puţin. Nu las să se vadă; nu e primul 
pacient care m-a făcut să mă simt aşa. Psihiatrii sunt de fapt 
nişte speologi, iar orice speolog îți va spune că peşte-rile sunt 
pline de lilieci şi gândaci. Nu-s frumoşi, dar majoritatea sunt 
în esență inofensivi. 

Îl rog să-mi facă pe plac. Şi să ţină minte că încă abia 
începem să ne cunoaştem unul pe celălalt. 

„Încă nu avem o relaţie oficială, eh?“ 

Nu, îi zic, nu încă. 

„Păi, ar fi bine s-o avem cât de repede“, spune, „pentru că eu 
funcţionez pe Cod Portocaliu, doctore Bonsaint. Încă puţin şi 
intru pe Cod Roşu.“ 

Îl întreb dacă numără diverse lucruri. 

„Sigur că da“, răspunde. „Numărul de indicii din rebusurile 
din New York Times... şi duminica număr de două ori, pentru 
că rebusurile alea sunt mai mari şi mi se pare în ordine să fac 
o verificare. Mi se pare necesar, de fapt. Îmi număr paşii. De 
câte ori ţârâie telefonul când sun pe cineva. Mănânc la 
Colonial Diner de cele mai multe ori în cursul săptămânii, e la 
trei cvartale de birou, şi în drum încolo număr pantofii negri. 
La întoarcere, îi număr pe cei maro. Am încercat o dată cu cei 
roşii, dar mi s-a părut ridicol. Doar femeile poartă pantofi 
roşii, şi încă nu multe. Nu în timpul zilei. Am numărat doar 
trei perechi, aşa că m-am întors la Colonial şi am luat-o de la 
capăt, doar că a doua oară am numărat pantofii maro.“ 

L-am întrebat dacă trebuie să ajungă la un număr anume 
de pantofi ca să se simtă mulțumit. 

„Treizeci e bine“, spune. „Cincisprezece perechi. În 
majoritatea zilelor, asta nu-i o problemă.“ 


Şi de ce e nevoie să ajungă la un număr anume? 

Stă pe gânduri, apoi se uită la mine. „Dacă spun «ştii tu», 
îmi vei cere să-ți explic ce ar trebui să ştii? Adică, ai mai 
întâlnit cazuri de TOC şi eu am cercetat afecțiunea - de la un 
capăt la altul - atât cazul meu, cât şi pe internet, aşa că nu 
putem intra direct în pâine?“ 

Îi spun că majoritatea celor care numără simt că atingerea 
unui total anume, cunoscut şi ca „numărul-ţel“, este necesară 
pentru menținerea ordinii. Pentru a se asigura că globul 
pământesc va continua să se învârtă în jurul propriei axe, ca 
să spun aşa. 

EI clatină din cap, satisfăcut, şi ecluza se sparge. 

„Într-o zi, când număram la drumul de întoarcere la birou, 
am trecut pe lângă un bărbat cu un picior tăiat de la 
genunchi. Se sprijinea în cârje şi avea un ciorap tras peste 
ciot. Dacă ar fi purtat un pantof negru, n-ar fi fost o problemă. 
Pentru că eram la drumul de întoarcere, înţelegi. Dar era 
maro. Asta mi-a stricat toată ziua, iar în noaptea aceea n-am 
putut dormi deloc. Pentru că numerele impare sunt rele.“ Se 
loveşte cu degetul la tâmplă. „Cel puţin aici sunt. Partea 
rațională a minții mele ştie că e o bazaconie, însă mai eo 
parte care ştie că nici pomeneală de asta, şi partea aceasta 
domină. Ai crede că atunci când nu se întâmplă nimic rău - de 
fapt, în ziua aceea s-a întâmplat ceva bun, un audit de la Fisc 
pentru care ne făceam probleme a fost anulat fără absolut 
niciun motiv - vraja se sparge, dar nu e aşa. Numărasem 
treizeci şi şapte de pantofi în loc de treizeci şi opt, şi când n-a 
venit sfârşitul lumii, partea aceea iraţională a minţii mele a 
spus că asta e fiindcă nu doar depăşisem numărul treizeci, ci 
fiindcă îl depăşisem cu mult. 

Când încarc maşina de spălat vase, număr farfuriile. Dacă 
încap în număr par peste zece, totul e bine. Dacă nu, adaug 
numărul corect de farfurii curate pentru a regla lucrurile. La 
fel e cu furculițele şi lingurile. Trebuie să fie măcar 
douăsprezece piese în coşulețul de plastic din față. Ceea ce, 
dat fiind că locuiesc singur, de regulă înseamnă că trebuie să 
adaug din cele curate.“ 


Dar cuțitele, întreb, şi el clatină din cap imediat. 

„Cuţitele niciodată. Nu în maşina de spălat vase.“ 

Când întreb de ce nu, el spune că nu ştie. Apoi, după o 
pauză, îmi aruncă o privire piezişă, vinovată. „Cuţitele le spăl 
întotdeauna cu mâna, în chiuvetă.“ 

Punând cuțitele în coşulețul pentru tacâmuri este afectată 
ordinea lumii, sugerez. 

„Nu!“ exclamă el. „Tu înţelegi, doctore Bonsaint, dar nu 
înţelegi complet.“ 

Atunci trebuie să mă ajuţi, spun. 

„Ordinea lumii este deja deranjată. Eu am deranjat-o vara 
trecută, când m-am dus la Câmpul lui Ackerman. Doar că eu 
n-am înțeles asta. Nu atunci.“ 

Dar acum înţelegi? întreb. 

„Da. Nu totul, dar suficient.“ 

Îl întreb dacă încearcă să îndrepte lucrurile sau doar să 
preîntâmpine agravarea situaţiei. 

O expresie de inexprimabilă uşurare îi umple chipul, 
relaxând toți muşchii de acolo. Ceva ce tânjea să primească 
glas a fost în sfârşit rostit cu voce tare. Acestea sunt 
momentele pentru care trăiesc. Nu e o vindecare, departe de 
asta, dar pentru moment N. a obţinut o oarecare alinare. Mă 
îndoiesc că se aştepta. Majoritatea pacienţilor n-o fac. 

„Nu le pot îndrepta“, şopteşte. „Dar pot preîntâmpina 
agravarea lucrurilor. Da. Asta fac de atunci.“ 

Am ajuns din nou la un punct de cotitură. L-aş putea 
întreba ce s-a întâmplat vara trecută - august trecut, 
presupun - la Câmpul lui Ackerman, însă probabil e prea 
devreme. Mai bine să mai slăbim puţin rădăcina dintelui 
infectat întâi. Şi mă îndoiesc sincer că sursa infecției poate fi 
atât de recentă. Cel mai probabil, orice i s-a întâmplat vara 
trecută a fost doar un soi de declanşator. 

Îi cer să-mi vorbească despre celelalte simptome ale sale. 

El râde. „Ne-ar lua toată ziua şi nu mai avem decât...“ 
Aruncă o privire la ceasul de la mână. „...douăzeci şi două de 
minute. Douăzeci şi doi e un număr bun, apropo.“ 

Fiindcă e par? întreb. 


Felul în care încuviințează din cap sugerează că pierd 
timpul cu ce este evident. 

„Simptomele mele, cum le spui... sunt grupate.“ Acum 
ridică ochii spre tavan. „Există trei astfel de grupuri. les din 
mine... din partea mea sănătoasă... ca stâncile... stânci, ştii... 
o Doamne, Dumnezeule... ca stâncile alea futute din câmpul 
ăla futut...“ 

Lacrimile îi şiroiesc pe obraji. La început nu pare să observe, 
stă doar întins pe canapea cu degetele împletite, uitându-se în 
tavan. Dar atunci se întinde spre masa de lângă el, unde stă 
ceea ce Sandy, recepţionera mea, numeşte Eterna Cutie de 
Kleenex. la două batiste, se şterge cu ele pe obraji, apoi le 
mototoleşte. Dispar complet în împletitura degetelor lui. 

„Există trei grupuri“, reia, vorbind pe o voce nu tocmai 
sigură. „Număratul e primul. E important, dar nu la fel de 
important ca atinsul. Anumite lucruri trebuie să le ating. 
Ochiurile de la plită, de pildă. Înainte să plec de acasă 
dimineața sau când mă duc la culcare seara. Chit că văd că 
sunt stinse - toate butoanele indică poziţia de sus, arzătoarele 
nu sunt roşii —, tot trebuie să le ating ca să fiu absolut sigur. 
Şi sticla uşii de la cuptor, desigur. Apoi am început să ating 
comutatoarele înainte să plec la birou. O simplă dublă 
atingere iute. Înainte să urc în maşină, trebuie să lovesc de 
patru ori în capotă. Şi de şase ori când ajung la destinaţie. 
Patru e un număr bun şi şase e un număr okay, dar zece... 
zece e ca...“ Văd o urmă de lacrimă care i-a scăpat, desenează 
un zigzag de la colțul ochiului drept la lobul urechii. 

Ca o relaţie oficială cu fata visurilor tale? sugerez. 

Zâmbeşte. Are un zâmbet adorabil, ostenit - un zâmbet 
căruia îi vine din ce în ce mai greu să se trezească dimineaţa. 

„Aşa e“, spune. „Şi ea are tenişii legaţi jos, ca toată lumea să 
ştie.“ 

Atingi şi alte lucruri? întreb, ştiind deja răspunsul. Am 
văzut multe cazuri ca N. în cei cinci ani de când practic 
meseria. Mi-i imaginez uneori pe aceşti oameni nefericiți fiind 
ciuguliți până la moarte de păsări de pradă. Păsările sunt 
invizibile - cel puţin până când un psihiatru bun, sau norocos, 


sau amân-două, le stropeşte cu versiunea lui de Luminol şi 
aruncă asupra lor lumina po-trivită —, însă cu toate acestea 
sunt foarte reale. E cu atât mai de mirare că atât de mulți 
suferinzi de TOC reuşesc să ducă o viață productivă. Lucrează, 
mănâncă (deseori nu destul sau prea mult, e adevărat), merg 
la cinema, fac dragoste cu iubitul sau iubita lor, cu soţia sau 
soțul lor... şi tot timpul păsările alea sunt prezente, agățate de 
ei şi ciugulind bucăţi mici de carne. 

„Ating multe lucruri“, spune el şi, din nou, oferă tavanului 
zâmbetul său ostenit, fermecător. „Orice obiect îți vine în 
gând, eu l-am atins.“ 

Deci număratul este important, spun, dar atinsul e şi mai 
important. Ce e mai presus de atins? 

„Aşezarea“, spune şi dintr-odată începe să tremure din tot 
corpul, ca un câine lăsat afară în ploaia rece. „O, Doamne.“ 

Se ridică brusc în capul oaselor şi îşi trage picioarele peste 
marginea canapelei. Pe măsuța de lângă el, pe lângă Eterna 
Cutie de Kleenex, e o vază cu flori. Mişcându-se foarte repede, 
schimbă locul cutiei şi vazei astfel încât ambele să formeze o 
diagonală. Apoi ia două lalele din vază şi le aşază tulpină 
lângă tulpină, în aşa fel încât o floare atinge cutia de Kleenex 
şi cealaltă vaza. 

„Aşa e sigur“, spune. Ezită, apoi încuviințează din cap, ca şi 
când şi-ar fi confirmat mental că ceea ce gândeşte este corect. 
„Păstrează lumea.“ Ezită din nou. „Pentru acum.“ 

Arunc o privire la ceasul de la mână. Timpul a expirat şi am 
rezolvat destul de multe pentru o zi. 

„Săptămâna viitoare“, spun. „Meciul e la aceeaşi oră şi în 
acelaşi loc.“ Uneori transform glumița asta într-o întrebare, 
dar nu şi cu N. El are nevoie să se întoarcă, şi o ştie. 

„Nu există un leac miraculos, nu?“ întreabă. De data 
aceasta zâmbetul e aproape prea trist pentru a-l privi. 

Îi spun că s-ar putea să se simtă mai bine. (Genul acesta de 
sugestionare pozitivă nu strică niciodată, cum bine ştiu toți 
psihiatrii.) Apoi îi zic să arunce toate pastilele de Ambien şi 
„pilulele cu fluturele verde“ - Lunesta, presupun. Dacă nu-l 
ajută noaptea, nu pot decât să-i facă probleme în timpul 


orelor de trezie. Nu-l ajută cu nimic dacă adoarme la volan, pe 
autostradă. 

„Nu“, admite el. „Presupun că nu. Doctore, n-am apucat să 
discutăm despre cauza principală. Ştiu care este...“ 

Săptămâna următoare poate vom ajunge la asta, îi spun. 
Până atunci, vreau să ţină un tabel împărțit pe trei secțiuni: 
numărat, atins şi aşezat. Va face asta? 

„Da“, răspunde. 

Îl întreb, aproape degajat, dacă simte porniri sinucigaşe. 

„Mi-a trecut prin cap gândul, dar am prea multe de făcut.“ 

E un răspuns interesant şi, totodată, neliniştitor. 

Îi dau cartea mea de vizită şi-i zic să sune - zi sau noapte - 
dacă ideea sinuciderii începe să i se pară mai atrăgătoare. 
Spune c-o va face. Dar, pe de altă parte, aproape toţi promit 
asta. 

„Între timp“, rostesc la uşă, punând mâna pe umărul lui, 
„continuă-ţi relaţia oficială cu viaţa.“ 

Se uită la mine, palid şi acum nezâmbitor, un om ciugulit 
bucată cu bucată de păsări invizibile. „Ai citit vreodată «Marele 
Zeu Pan» de Arthur Machen?“ 

Dau negativ din cap. 

„E cea mai înfricoşătoare poveste scrisă vreodată“, spune. 
„În ea, un personaj zice «pofta trupului triumfă mereu. Dar nu 
la pofta trupului face trimitere. Se referă de fapt la 
compulsivitate.“ 

Paxil? Poate Prozac. Niciuna însă până nu mă lămuresc mai 
bine ce-i cu pacientul ăsta interesant. 

7 iunie 2007 14 iunie 2007 28 iunie 2007 

N. îşi aduce „tema de casă“ la următoarea noastră şedinţă, 
cum mă şi aşteptam să facă. Sunt multe lucruri pe care nu te 
poţi bizui pe lume, şi mulți oameni fără de cuvânt, dar cei 
afectați de TOC, dacă nu sunt pe moarte, aproape întotdeauna 
se ţin de treabă. 

Într-un fel, tabelele lui sunt comice; într-un altul, triste; în 
al treilea, de-a dreptul oribile. E contabil, la urma urmei, şi 
presupun că a folosit un program de contabilitate ca să creeze 
conținutul dosarului pe care mi-l înmânează înainte să-şi ia 


locul pe canapea. Sunt fişe de calcul. Doar că în loc de 
investiții şi venituri, aceste tabele detaliază relieful complet al 
obsesiilor lui N. Primele două tabele poartă titlul NUMĂRAT; 
următoarele două ATINS; ultimele şase  AŞEZAT. 
Frunzărindu-le, îmi vine greu să înțeleg cum de are timp 
pentru orice altă activitate. Şi totuşi, bolnavii de TOC aproape 
mereu găsesc o cale. Ideea păsărilor invizibile îmi revine în 
gând; le văd cotropindu-l pe N., ciugulindu-i carnea în 
bucățele însângerate. 

Când ridic privirea, el e pe canapea, din nou cu mâinile 
împletite strâns pe piept. Şi a rearanjat vaza şi cutia cu 
batiste astfel încât să fie din nou unite pe diagonală. Astăzi, 
florile sunt crini albi. Văzându-i în felul acesta, puşi pe masă, 
mă duc cu gândul la înmormântări. 

„Te rog nu-mi cere să le pun la loc“, spune, rugător, dar 
ferm. „Mai bine plec decât să fac asta.“ 

Îi zic că n-am deloc intenţia să-i cer să le pună la loc. Ridic 
în aer fişele de calcul şi-l complimentez pentru aspectul lor 
profesionist. EI ridică din umeri. 

Îl întreb atunci dacă ele reprezintă o recapitulare sau dacă 
acoperă doar ultima săptămână. 

„Doar ultima săptămână“, spune. Ca şi când chestiunea nu 
l-ar interesa deloc. Presupun că aşa este. Omul pe care 
păsările îl ciugulesc de moarte nu poate fi interesat cine ştie ce 
de insultele sau rănile de anul trecut, ori chiar de cele de 
săptămâna trecută; mintea-i stă doar la ziua de azi. Şi, 
Doamne ajută-l, la viitor. 

„Cred că sunt două sau trei sute de puncte aici“, constat. 

„Să le spunem ocurenţe. Eu aşa le spun. Sunt şase sute 
patru ocurențe la numărări, opt sute şaptezeci şi opt de 
ocurenţe la atins şi două mii două sute patruzeci şi şase de 
ocurenţe la aranjat. Toate numere pare, vei observa. Însumate 
fac trei mii şapte sute douăzeci şi opt, tot un număr par. Dacă 
aduni cifrele din acest total - 3728 - îţi iese douăzeci, tot par. 
Un număr bun.“ Înclină din cap, confirmându-şi parcă asta 
sieşi. „Dacă împarți 3728 la doi, rezultatul e o mie opt sute 
şaizeci şi patru. Suma cifrelor din 1864 este nouăsprezece, un 


număr impar puternic. Puternic şi rău.“ Chiar se cutremură 
puţin. 

„Probabil eşti foarte obosit“, zic. 

La aceasta, nu oferă niciun răspuns verbal şi nici nu 
încuviințează din cap, însă răspunde. Lacrimile îi şiroiesc pe 
obraji spre urechi. Nu-mi place să-i sporesc durerea, dar 
recunosc un fapt: dacă nu începem munca repede - „fără alte 
trăncăneli“, cum ar spune sora mea Sheila - nu va mai fi în 
stare de nici un fel de muncă. Observ deja o deteriorare a 
aspectului său (cămaşă şifonată, ras neglijent, păr lăsat cam 
mult să crească) şi dacă i-aş chestiona colegii în legătură cu 
el, aproape sigur aş vedea schimburile acela iuți de priviri care 
spun atât de mult. Fişele de calcul sunt uimitoare în felul lor, 
dar pe N. e clar că încep să-l lase puterile. Mi se pare că nu 
avem de ales, trebuie să plonjăm spre miezul problemei, şi 
până nu ajungem la acel miez nu vom apela la niciun Paxil 
sau Prozac sau orice altceva. 

Întreb dacă e pregătit să-mi spună ce s-a întâmplat în 
august anul trecut. 

„Da“, răspunde. „Pentru asta am venit aici.“ la câteva 
batiste din Eterna Cutie şi se şterge pe obraji. Istovit. „Dar, 
doctore... eşti sigur?“ 

Niciodată un pacient nu m-a întrebat asta şi nici nu mi-a 
vorbit pe tonul acela de compasiune reticentă. Dar îi spun da, 
sunt sigur. Datoria mea este să-l ajut, însă pentru a face asta, 
el trebuie să fie dispus să mă ajute pe mine. 

„Chiar dacă te supune riscului de-a ajunge cum sunt eu 
acum? Pentru că s-ar putea întâmpla. Sunt pierdut, dar cred - 
sper - că n-am ajuns la stadiul celui care riscă să se înece şi e 
atât de panicat încât ar fi gata să tragă cu el pe orice ar 
încerca să-l salveze.“ 

Îi spun că nu prea înţeleg. 

„Sunt aici pentru că totul ar putea fi în capul meu“, zice şi 
se loveşte cu încheieturile degetelor peste tâmplă, ca şi când ar 
vrea să se asigure că ştiu unde e capul său. „Sau ar putea să 
nu fie. Nu-mi dau bine seama. La asta mă refer când spun că 
sunt pierdut. Şi dacă nu e de ordin mental - dacă ce am văzut 


şi am simțit pe Câmpul lui Ackerman este real - atunci port 
un soi de infecţie. Pe care ţi-aş putea-o transmite.“ 

Câmpul lui Ackerman. Îmi notez asta, deşi totul va apărea 
pe casete. Când eram mici, eu şi sora mea am urmat şcoala 
Ackerman, în orăşelul numit Har-low, pe malurile râului 
Androscoggin. Care nu e departe de aici; cincizeci de kilometri, 
cel mult. 

Îi spun că-mi asum riscul şi îl asigur că, în cele din urmă - 
altă condițio-nare pozitivă —, sunt convins că amândoi vom fi 
bine. 

EI scoate un râs găunos, solitar. „Ce frumos ar fi“, zice. 

„Vorbeşte-mi despre Câmpul lui Ackerman.“ 

Suspină şi spune: „E în Motton. Pe partea estică a râului 
Androscoggin.“ 

Motton. Următorul oraş după Chester's Mill. Mama noastră 
cumpăra lapte şi ouă de la Boy Hill Farm din Motton. N. 
vorbeşte despre un loc care nu poate fi la mai mult de zece 
kilometri de casa în care am crescut. Aproape spun: Ştiam eu! 

N-o spun, dar el se uită tăios la mine, aproape ca şi când 
mi-ar fi intuit gândul. Poate a făcut-o. Nu cred în percepţie 
extrasenzorială, însă nici n-o scot complet din discuţie. 

„Să nu mergi niciodată acolo, doctore“, zice. „Nici măcar să 
nu cauţi locul. Promite-mi.“ 

Îi promit. De fapt, n-am fost în partea aceea uitată de Maine 
de peste cincisprezece ani. E aproape în kilometri, departe în 
dorință. Thomas Wolfe a enunțat un caracteristic adevăr 
universal când şi-a intitulat magnum opusul Nu te poţi 
întoarce acasă; nu e valabil pentru toată lumea (sora mea 
Sheila se întoarce deseori; e încă apropiată de mai mulți dintre 
prietenii noştri din copilărie), dar e valabil pentru mine. Deşi 
eu mi-aş intitula cartea Nu vreau să mă întorc acasă. Ce-mi 
amintesc sunt bătăuşi cu tuleie sub nas dominând terenul de 
joacă, case goale cu geamuri fără sticlă, holbate, maşini 
abandonate şi ceruri care mereu păreau albe şi reci şi pline de 
stoluri de ciori. 

„Bine“, spune N. şi îşi dezgoleşte dinții un moment spre 
tavan. Nu agresiv; este, sunt cât se poate de sigur, expresia 


unui om care se pregăteşte să ridice ceva greu, ştiind că a 
doua zi îl va durea tot corpul. „Nu ştiu dacă mă voi putea 
exprima foarte bine, dar voi face tot ce pot. Important e să ţii 
minte că până în acea zi de august, singurul gest TOC pe care 
îl făceam era să dau fuga în baie înainte de-a pleca la serviciu 
ca să fiu sigur că mi-am scos toate firele de păr din nas.“ 

Poate e adevărat; cel mai probabil nu e. Nu insist pe subiect. 
În schimb, îi cer să-mi spună ce s-a întâmplat în ziua aceea. 
Şi el îmi povesteşte. 

Pe toată durata următoarelor trei şedinţe, îmi spune. La a 
doua dintre acestea - 15 iunie - îmi aduce un calendar. Acesta 
e, cum se zice, Proba A. 


3 Povestea lui N. 


Ca meserie practic contabilitatea, ca hobby - fotografia. 
După divorț - şi după ce au crescut copiii, ceea ce e un alt fel 
de divorț, şi aproape la fel de dureros - mi-am petrecut 
majoritatea weekendurilor hoinărind, luând cadre din natură 
cu aparatul meu Nikon. E-un aparat cu film, nu digital. Spre 
sfârşitul fiecărui an, duceam cele mai bune douăsprezece poze 
şi le făceam calendar. Le imprimam la un atelier mic din 
Freeport numit The Windhover Press. Au prețuri piperate, dar 
fac lucru de calitate. Dădeam calendarele prietenilor şi 
asociaților de afaceri, de Crăciun. Şi câtorva clienți, dar nu 
multora - clienţii care decartează sume din cinci sau şase cifre 
de regulă apreciază ceva placat cu argint. Eu, unul, prefer 
oricând o fotografie bună cu un peisaj din natură. N-am nicio 
poză cu Câmpul lui Ackerman. Am făcut câteva, însă n-a ieşit 
niciuna. Ceva mai târziu am împrumutat o cameră digitală. 
Nu doar că pozele n-au ieşit, dar am şi pârlit mecanismul 
aparatului. A trebuit să cumpăr una nouă pentru tipul de la 
care o împrumutasem. Ceea ce era în regulă. Pe atunci cred că 
oricum aş fi distrus orice poză aş fi făcut cu locul ăla. Dacă el 
mi-ar fi dat voie, desigur. 

„Întreb cine este „el“. N. ignoră întrebarea ca şi când n-ar fi 
auzit-o.“ 


Am făcut poze peste tot în Maine şi New Hampshire, însă 
îmi place să nu mă prea îndepărtez de zona mea. Locuiesc în 
Castle Rock - sus pe View, de fapt - dar am crescut în Harlow, 
ca tine. Nu te arăta aşa surprins, doctore, te-am căutat pe 
Google după ce mi te-a sugerat doctorul de familie - toţi se 
caută între ei pe Google în zilele astea, nu-i aşa? 

Oricum, în partea aia din mijlocul statului Maine am 
realizat cele mai bune lucrări ale mele: Harlow, Motton, 
Chester's Mill, St Ives, Castle-St-lves, Canton, Lisbon Falls. 
De-a lungul malurilor bravului râu Androscoggin, cu alte 
cuvinte. Pozele alea par mai... reale, cumva. Calendarul pe '05 
e-un bun exemplu. O să-ți aduc unul şi o să te convingi cu 
ochii tăi. lanuarie-aprilie şi septem-brie-decembrie au fost 
făcute toate aproape de casă. Mai-august sunt... să vedem... 
Old Orchard Beach... Pemnaquid Point, farul, desigur... 
Harrison State Park... şi Thunder Hole în Bar Harbor. 
Credeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior la Thunder 
Hole, eram aşa extaziat, însă când am văzut şpalturile, mi-a 
căzut cerul în cap. Era doar un instantaneu turistic. 
Compoziție bună, dar şi ce dacă, nu? Găseşti o compoziţie 
bună în orice calendar turistic de duzină. 

Vrei să afli părerea mea, ca simplu amator? Consider că 
fotografia e o artă mai artistică decât cred majoritatea 
oamenilor. E logic să crezi asta; dacă ai ochi pentru compoziție 
- plus oarece abilități tehnice pe care le poţi deprinde la orice 
curs de fotografie —, un loc frumos iese în poză la fel de bine ca 
oricare altul, mai ales dacă te pasionează doar peisajele. 
Harlow, Maine sau Sarasota, Florida, trebuie doar să ai filtrul 
potrivit, apoi îndrepţi obiectivul şi pozezi. Doar că nu e aşa. 
Locul contează în fotografie la fel cum contează în pictură sau 
roman sau poezie. Nu ştiu de ce e aşa, dar... 

„Urmează o pauză lungă.“ 

De fapt, ştiu. Fiindcă un artist, chiar şi un amator ca mine, 
pune suflet în lucrurile pe care le creează. Pentru unii oameni 
- cei cu spirit hoinar, îmi imaginez - sufletul e portabil. Dar al 
meu... niciodată nu mi s-a părut că trece măcar de Bar 
Harbor. Instantaneele pe care le-am făcut de-a lungul râului 


Androscoggin, totuşi... acelea îmi vorbesc. Şi le vorbesc şi 
altora. Tipul cu care fac afaceri în Windhover a zis că probabil 
aş putea obţine un contract de editare la New York, să câştig 
nişte bani pe calendarele mele decât să plătesc din buzunar, 
însă asta nu m-a interesat niciodată. Mi se pare puţin prea... 
nu ştiu... public? Pretenţios? Nu ştiu, ceva de felul ăsta. 
Calendarele sunt lucruri mărunte, doar între prieteni. Pe 
deasupra, am serviciu. Îmi place să fac contabilitate. Viaţa 
însă cu siguranță mi-ar fi fost mai sumbră fără acest hobby. 
Eram bucuros doar să ştiu că o mână de prieteni au 
calendarele mele agățate în bucătăriile sau livingurile lor. 
Chiar şi în antreurile lor. Ironia e că n-am făcut multe poze de 
când le-am făcut pe cele din Câmpul lui Ackerman. Cred că 
acea etapă din viața mea s-a încheiat, şi simt un gol. Unul 
care şuieră în toiul nopţii, de parcă ar exista un vânt în 
adâncuri. Un vânt care încearcă să umple ceea ce nu mai este 
acolo. Uneori mi se pare că viaţa o afacere foarte, foarte tristă, 
doctore. Sincer. 

În timpul unei hoinăreli din august anul trecut, am ajuns 
la un drum de pământ în Motton pe care nu-mi aminteam să-l 
mai fi văzut vreodată. Conduceam fără ţel, ascultam muzică 
la radio şi am pierdut râul din ochi, dar ştiam că nu poate fi 
departe, fiindcă îi simțeam mirosul. E-un miros jilav şi 
proaspăt în acelaşi timp. Ştii despre ce vorbesc, sunt sigur. E 
un miros vechi. Oricum, am intrat pe drumul acela. 

Era accidentat, aproape întrerupt în câteva locuri. În plus, 
începea să fie târziu. Probabil că era în jur de şapte seara, şi 
nu oprisem nicăieri să cinez. Eram flămând. A fost cât pe ce să 
fac cale întoarsă, dar atunci drumul s-a îndreptat şi, în loc să 
coboare, a început să urce. Totodată, mirosul acela se simțea 
mai tare. Când am închis radioul, am putut să şi aud râul, nu 
doar să-l miros - nu tare, nu aproape, dar se auzea. 

Apoi am întâlnit un copac căzut de-a latul drumului şi 
aproape am întors. Aş fi putut, cu toate că nu era loc de 
întors. Eram doar la aproximativ doi kilometri de Route 117 şi 
aş fi putut face drumul cu spatele în cinci minute. Cred acum 
că ceva, o forță care există în partea luminoasă a vieţii 


noastre, mi-a oferit acea ocazie. Cred că ultimul an ar fi fost 
foarte diferit dacă pur şi simplu aş fi băgat maneta 
schimbătorului în marşarier. Dar n-am făcut-o. Fiindcă 
mirosul acela... mi-a amintit întotdeauna de copilărie. De 
asemenea, din creasta dealului vedeam cerul mult mai bine. 
Copacii - câțiva pini, cei mai mulți mesteceni - se răreau acolo, 
şi mi-am spus: „Este un câmp.“ Mi-a trecut prin gând că, dacă 
era, probabil dădea spre râu. Şi mi-a mai trecut prin gând că 
s-ar putea să fie un loc bun unde să întorc maşina, însă 
acesta era secundar ideii că aş putea face câteva poze cu râul 
Androscoggin la asfințit. Nu ştiu dacă-ți aminteşti, dar în 
august trecut am avut câteva apusuri spectaculoase. 

Aşa că am coborât şi am mutat copacul. Era un mesteacăn 
sălbatic, unul atât de putred, încât aproape mi s-a sfărâmat 
în mâini. Dar când am urcat înapoi în maşină, aproape că tot 
înapoi am mers în loc de înainte. Într-adevăr există o forță de 
partea luminoasă a lucrurilor; cred asta cu tărie. Mi se părea 
însă că sunetul râului era mai clar odată îndepărtat copacul - 
o prostie, ştiu, dar chiar aşa mi s-a părut - aşa că am băgat 
maneta în viteza întâi şi mi-am condus micuța Toyota 
4Runner până în vârful coastei. 

Am trecut pe lângă un mic indicator prins în cuie pe un 
copac: CÂMPUL LUI ACKERMAN, VÂNĂTOAREA INTERZISĂ, 
TRECEREA OPRITĂ. Din acel loc copacii se îndepărtau, întâi 
pe stânga, apoi pe dreapta, şi am văzut câmpul. Mi-a tăiat 
răsuflarea. Nici nu-mi amintesc când am oprit motorul şi am 
coborât, cum nu-mi aduc aminte când am luat aparatul foto, 
dar trebuie s-o fi făcut, fiindcă îl aveam în mână când am 
ajuns la marginea câmpului, cu breteaua şi geanta cu lentile 
lovindu-mi-se de picior. M-a lovit drept în inimă, mi-a 
străpuns inima, m-a scos din normalul vieții mele. 

Realitatea este un mister, doctore Bonsaint, şi țesătura 
cotidiană a lucrurilor este giulgiul pe care îl tragem peste ea 
pentru a-i ascunde întunericul şi lumina. Cred că din acelaşi 
motiv acoperim fețele cadavrelor. Percepem chipurile celor 
morți ca pe un soi de poartă. E închisă pentru noi... dar ştim 


că nu va fi mereu aşa. Într-o zi se va deschide pentru fiecare 
dintre noi şi fiecare dintre noi îi va trece pragul. 

Sunt însă locuri unde giulgiul se subțiază şi realitatea 
transpare. Chipul de sub el trage cu ochiul... dar nu chipul 
unui cadavru. Aproape ar fi bine să fie aşa. Câmpul lui 
Ackerman este un astfel de loc, şi nu-i câtuşi de puţin de 
mirare că proprietarul a pus un indicator cu TRECEREA 
OPRITĂ. 

Ziua se sfârşea. Soarele era o minge de gaz roşu, turtită la 
ambii poli, agățată deasupra liniei vestice a orizontului. Râul 
era un şarpe lung, sângeriu, reflectând lumina, la o distanță 
de aproximativ cincisprezece kilometri, dar sunetul lui 
ajungea până la mine prin aerul nemişcat de seară. Dincolo de 
el se înălțau pături albastre-cenugşii într-o serie de liziere până 
hăt, la orizont. Nu vedeam nici măcar o casă sau un drum. 
Nicio pasăre nu cânta. Era ca şi când aş fi călătorit patru sute 
de ani în timp. Sau patru milioane. Primele fuioare de ceaţă se 
ridicau din iarba înaltă. Nimeni nu fusese acolo să o cosească, 
deşi acela era un câmp mare, un loc bun de păşunat. Ceaţa 
ieşea din verdele-închis ca o răsuflare. Ca şi când pământul 
însuşi ar fi fost viu. 

Cred că m-am clătinat puţin pe picioare. Nu din cauza 
frumuseții, deşi era într-adevăr frumos, ci din cauza faptului 
că tot ce se întindea înaintea mea părea subţire, aproape o 
halucinație. Şi atunci am văzut stâncile alea nenorocite 
ițindu-se din iarba necosită. 

Erau şapte la număr, sau aşa am crezut - cea mai înaltă 
cam de un metru şi jumătate, cea mai scundă doar de unul, 
iar restul între. Mi-amintesc că m-am dus lângă cea mai 
apropiată, însă e ca şi cum ţi-ai aminti un vis după ce începe 
să se descompună în lumina dimineții - ştii cum se întâmplă? 
Sigur că ştii, visele trebuie să fie o parte însemnată a zilei tale 
de lucru. Doar că acesta nu era un vis. Auzeam iarba cum 
foşnea, frecându-se de pantalonii mei, simțeam pantalonii 
umezindu-se de la rouă şi începând să mi se lipească de piele, 
sub genunchi. Din când în când, un tufiş - smocuri de sumac 
creşteau ici şi colo - trăgea de geanta mea cu lentile în spate şi 


îi dădea drumul, făcând-o să mă lovească în coapsă mai tare 
ca de obicei. 

Am ajuns la cea mai apropiată stâncă şi m-am oprit. Era 
una dintre cele de un metru şi jumătate. La început am avut 
impresia că sunt fețe cioplite în ea - şi nu fețe omeneşti, ci fețe 
de bestii şi monştri - dar apoi mi-am schimbat puțin poziția şi 
am văzut că era doar un joc al luminii serii, care adânceşte 
umbrele şi le face să semene cu... ei bine, cu orice. De fapt, 
după ce am stat o vreme în noua mea poziție, am văzut noi 
fețe. Unele dintre ele păreau omeneşti, însă erau la fel de 
oribile. Mai oribile, de fapt, fiindcă orice e omenesc e 
întotdeauna mai oribil, nu crezi? Fiindcă ce e omenesc 
cunoaştem, ce e omenesc înțelegem. Sau aşa credem. lar 
acestea păreau fie că strigă, fie că râd. Poate amândouă în 
acelaşi timp. 

Am crezut că asta se datora tăcerii, care îmi încingea 
imaginaţia, şi izolării, şi mărimii locului - o parte atât de mare 
din lume pe care o vedeam întinzându-se în fața mea. Şi 
felului în care timpul părea să-şi ţină răsuflarea. Ca şi când 
totul ar putea rămâne aşa la nesfârşit, asfințitul la nu mai 
mult de patruzeci de minute distanţă şi soarele atârnând roşu 
deasupra orizontului şi claritatea aceea estompată a aerului. 
Am crezut că toate acestea mă făceau să văd fețe acolo unde 
nu exista altceva decât coincidență. Acum cred altceva, dar 
acum e prea târziu. 

Am făcut câteva poze. Cinci, cred. Un număr rău, deşi încă 
nu ştiam asta. Apoi m-am dat înapoi, vrând să le prind pe 
toate şapte în cadru şi când am încadrat imaginea, am văzut 
că erau de fapt opt, dispuse oarecum în cerc. Se vedea - când 
te uitai atent, adică - că erau parte a unei formaţiuni geologice 
care fie ieşise din pământ cu secole în urmă, fie fusese expusă 
mai recent de inundații (terenul era uşor înclinat, aşa că asta 
mi se părea foarte posibil), însă păreau de asemenea plănuite, 
ca stâncile dintr-un cerc al druizilor. Nu era nimic cioplit în 
ele, însă. Cu excepţia urmelor lăsate de elementele naturii. 
Ştiu asta, fiindcă m-am întors pe timp de zi şi m-am convins. 
Ciobituri şi scobituri. Nimic altceva. 


Am mai luat patru cadre - aducând totalul la nouă, alt 
număr rău, deşi ceva mai bun decât cinci - şi când am lăsat 
camera jos şi m-am uitat din nou cu ochiul gol, am văzut 
fețele, rânjite şi strâmbate şi schimonosite. Unele omeneşti, 
altele bestiale. Şi am numărat şapte stânci. 

Dar când m-am uitat iar prin obiectiv, erau opt. 

Am început să mă simt ameţit şi speriat. Voiam să plec de 
acolo înainte să se lase de tot întunericul - să las câmpul în 
urmă şi să mă întorc pe Route 117, cu muzică rock-and-roll 
zgomotoasă la radio. Însă nu puteam să plec aşa uşor. Ceva 
din adâncul meu - la fel de adânc ca instinctul care ne face să 
tragem aer în plămâni şi să-l dăm afară - a insistat pentru 
asta. Simțeam că dacă plec, ceva teribil se va întâmpla, şi 
poate nu doar mie. Senzaţia aceea de subțirime m-a cotropit 
din nou, ca şi când lumea ar fi fost fragilă în locul acela şi o 
singură persoană ar fi de ajuns să declanşeze un cataclism 
inimaginabil. Dacă nu era foarte, foarte grijulie. 

Atunci au început la mine rahaturile care ţin de TOC. M-am 
dus de la stâncă la stâncă, atingându-le, numărându-le şi 
observându-le dispunerea. Voiam să plec - voiam cu disperare 
să plec -, dar am făcut-o şi n-am fuşerit treaba. Fiindcă 
trebuia să o fac. Ştiam asta aşa cum ştiu că trebuie să respir 
întruna dacă vreau să rămân în viață. Pe când am ajuns 
înapoi de unde pornisem, tremuram şi eram lac de sudoare, pe 
lângă rouă şi ceață. Deoarece să ating stâncile alea... nu a fost 
plăcut. A trezit... idei. Şi a iscat imagini. Imagini urâte. Una 
mă arăta ciopârțindu-mi fosta soţie cu toporul şi râzând în 
vreme ce ea urla şi ridica mâinile însângerate pentru a se 
apăra de lovituri. 

Însă erau opt. Opt stânci pe Câmpul lui Ackerman. Un 
număr bun. Un număr sigur. Ştiam asta. Şi nu mai conta 
dacă mă uitam la ele prin obiectivul camerei sau cu ochiul gol; 
după ce le-am atins, s-au fixat. Se făcea întuneric, soarele 
intrase pe jumătate sub linia orizontului (probabil că 
petrecusem douăzeci de minute sau mai mult plimbându-mă 
pe marginea acelui cerc neuniform, care avea un diametru, 
poate, de patruzeci de metri), vedeam însă destul de bine - 


aerul era straniu de clar. Încă-mi mai era teamă - ceva nu era 
în regulă acolo, totul clama asta, însăşi tăcerea păsărilor o 
clama —, totuşi mă simțeam şi uşurat. Răul fusese măcar 
parțial îndreptat prin atingerea stâncilor... şi pentru că mă 
uitasem din nou la ele. Îmi fixasem în minte locul lor pe câmp. 
Asta era la fel de important ca atingerea lor. 

„O pauză de gândire.“ 

Ba nu, mai important. Întrucât felul în care vedem lumea 
este ceea ce ţine la respect întunericul de dincolo de lume. Îl 
împiedică să se reverse şi să ne înece. Cred că ştim cu toții 
asta, în adâncul nostru. Aşa că m-am întors cu gândul de-a 
pleca şi făcusem deja bună parte de drum înapoi spre maşină 
- poate atingeam chiar şi mânerul portierei —, când ceva m-a 
făcut să mă întorc pe loc. Şi atunci am văzut. 

„Păstrează tăcerea mult timp. Observ că tremură. l-a dat 
transpiraţia. Îi străluceşte pe frunte ca roua.“ 

Era ceva în mijlocul stâncilor. În mijlocul cercului pe care îl 
formau - din întâmplare sau intenționat. Era negru, asemenea 
cerului spre răsărit, şi verde ca iarba. Se răsucea foarte încet, 
însă nu-şi dezlipea nicio clipă ochii de la mine. Fiindcă avea 
ochi. Ochi roz, bolnăvicioşi. Ştiam - mintea mea rațională ştia 
- că vedeam doar o lumină pe cer, dar în acelaşi timp ştiam că 
era mai mult decât atât. Acel ceva se folosea de lumină. Ceva 
folosea asfințitul pentru a vedea, iar ceea ce vedea eram eu. 

„Plânge din nou. Nu-i ofer cutia de Kleenex, fiindcă nu vreau 
să sparg vraja. Deşi nu sunt sigur dacă i-aş fi putut-o oferi, 
deoarece a aruncat o vrajă şi asupra mea. Ce articulează este 
o fabulație, şi o parte din el ştie asta - „umbre care arată a 
fețe“ etc. - dar e foarte puternică, iar fabulaţiile puternice se 
transmit ca microbii răcelii prin strănut.“ 

Probabil că am continuat să merg cu spatele. Nu-mi 
amintesc s-o fi făcut; mi-amintesc doar că mă uitam la capul 
unui monstru grotesc din bezna de dincolo de limitele realului. 
Şi că-mi spuneam că acolo unde este unul, trebuie să fie mai 
mulți. Opt stânci îi pot ţine captivi - cu greu —, dar dacă ar fi 
doar şapte, ei ar da buzna din bezna de la marginea realității 
şi ar cotropi lumea. Din câte ştiam, poate mă uitam la cel mai 


mic dintre ei. Din câte ştiam, acel cap turtit de şarpe cu ochi 
roz şi pene mari şi lungi ce-i ieşeau din bot putea fi doar un 
copil. 

A observat că-l privesc. 

Arătarea dracului a rânjit la mine, iar dinţii lui erau capete. 
Capete de oameni vii. 

Atunci am călcat pe o creangă uscată. S-a rupt cu un sunet 
ca de pocnitoare şi eu am ieşit din paralizie. Nu cred că e 
imposibil ca arătarea aia ce plutea în interiorul cercului de 
stânci să mă fi hipnotizat, aşa cum un şarpe se spune că 
poate face cu o pasăre. 

M-am întors şi am fugit. Geanta cu lentile se tot lovea de 
piciorul meu şi fiecare lovitură părea să spună Trezeşte-te! 
Trezeşte-te! Fugi de aici! Fugi de aici! Am deschis portiera 
Toyotei mele şi am auzit sunetul clopoţelu-lui, acela care te 
anunţă că ai lăsat cheile în contact. M-am gândit la un film 
vechi în care William Powell şi Myrna Loy sunt la recepţia unui 
hotel elegant şi Powell sună clopoțelul să vină cineva. Ciudat 
ce-ţi trece prin minte în astfel de momente, nu? Există o 
poartă şi-n capul nostru - eu asta cred. Una care împiedică 
nebunia din fiecare să se reverse peste intelect. Şi în 
momentele critice, se deschise şi tot soiul de porcării ciudate 
dau năvală afară. 

Am pornit motorul. Am deschis radioul, am ridicat volumul 
la maximum şi din difuzoare a început să urle muzică rock. 
Erau cei de la The Who, asta mi-amintesc. Şi îmi aduc aminte 
că am aprins farurile. Când am făcut-o, stâncile alea au părut 
să sară către mine. Aproape am strigat. Însă erau opt, le-am 
numărat, şi opt e un număr sigur. 

„Aici intervine o nouă pauză lungă. Aproape un minut 
întreg.“ 

Următorul lucru pe care mi-l aduc aminte e că mă aflam 
înapoi pe Route 117. Nu ştiu cum am ajuns acolo, dacă am 
întors maşina sau am mers în marşarier. Nu ştiu cât timp mi- 
a luat, dar cântecul formaţiei The Who se terminase şi acum 
ascultam The Doors. Dumnezeule mare, era „Break On 
Through to the Other Side“. Am închis radioul. 


Nu cred că mai pot povesti, doctore, nu astăzi. Sunt sleit. 
„ŞI aşa şi arată.“ 
„Următoarea şedinţă“ 


Am crezut că efectul pe care l-a avut locul asupra mea se va 
risipi pe drumul de întoarcere acasă - un simplu moment 
neplăcut în pădure, corect? - şi sigur că pe când mă voi vedea 
în propriu-mi living, cu luminile aprinse şi televizorul deschis, 
voi fi din nou bine. Dar nu am fost. Ba dimpotrivă, 
sentimentul acela de dislocare - că am atins un alt univers 
inamic universului nostru - mi s-a părut mai puternic. Am 
rămas convins că văzusem o față - mai rău, sugestia unui 
corp reptilian uriaş - în acel cerc de stânci. Mă simțeam... 
infectat. Infectat de gândurile care îmi circulau în cap. Mă 
simțeam totodată periculos - ca şi când aş fi putut invoca 
arătarea aceea doar gândindu-mă la ea prea mult. Şi nu avea 
să fie singură. Tot acel cosmos străin se va împrăştia în lumea 
noastră, ca voma prin fundul unei pungi de hârtie ude. 

Am dat o tură şi am încuiat toate uşile. Apoi am fost sigur 
că am uitat vreo două, aşa că am mai dat o tură şi le-am 
verificat pe toate. De data aceasta am numărat: uşa din față, 
uşa din spate, uşa cămării, uşa podului, uşa de sus a 
garajului, uşa din spate a garajului. Astea erau şase, şi mi-a 
trecut prin gând că şase este un număr bun. Cum şi opteun 
număr bun. Sunt numere prietenoase. Calde. Nu reci, precum 
cinci sau... ştii tu, şapte. M-am relaxat puţin, însă am mai dat 
o ultimă tură. Tot şase. „Şase-i şase cum e şase“, mi-amintesc 
că am spus. După aceea mă gândeam că voi putea dormi, dar 
n-am putut. Nici cu un Ambien. Vedeam întruna soarele la 
asfințit deasupra râului Androscoggin, transformându-l într- 
un şarpe roşu. Ceaţa ieşind din iarbă ca mii de limbi. Şi 
arătarea dintre stânci. Aceea, mai mult ca orice. 

M-am ridicat şi am numărat toate cărțile din biblioteca din 
dormitor. Erau nouăzeci şi trei. Ăsta-i un număr rău, şi nu 
doar fiindcă e impar. Dacă împarți nouăzeci şi trei la trei 
rezultă treizeci şi unu: treisprezece de-a-ndoaselea. Aşa că am 
luat o carte din biblioteca mică din hol. Nouăzeci şi patru însă 
nu e decât puţin mai bine, fiindcă nouă şi patru, adunate, dau 
treisprezece. 

Treisprezece apare pretutindeni în lumea asta a noastră, 
doctore. Nici nu ştii. Oricum, am mai adus şase cărți în 


biblioteca din dormitor. A trebuit să le înghesui, dar le-am 
făcut să încapă. O sută e okay. E bine, chiar. 

Mă întorceam în pat, când am început să mă gândesc la 
biblioteca din hol. Dacă nu cumva, ştii tu, am luat dintr-un 
sân şi am băgat în altul. Aşa că am numărat şi cărțile de 
acolo, şi rezultatul a fost bun: cincizeci şi şase. Suma cifrelor 
este unsprezece, adică un număr impar, dar nu cel mai rău 
număr impar, şi cincizeci şi şase împărțit la doi dă douăzeci şi 
opt - un număr bun. După asta am putut dormi. Cred că am 
avut vise urâte, însă nu mi le aduc aminte. 

Zilele au trecut şi mintea mea a continuat să se întoarcă la 
Câmpul lui Ackerman. Era ca şi când o umbră ar fi căzut 
peste viața mea. Număram o mulțime de lucruri pe-atunci, şi 
atingeam lucruri - ca să fiu sigur că le înțeleg locul în lume, în 
lumea reală, lumea mea - şi începusem să şi aşez lucruri. 
Întotdeauna în numere pare şi de regulă în cerc sau pe 
diagonală. Întrucât cercurile şi diagonalele ţin lucrurile afară. 

În general, adică. Şi niciodată permanent. O singur accident 
Mic şi paisprezece devine treisprezece, sau opt devine şapte. 

La începutul lui septembrie, fiica mea cea mică a venit în 
vizită şi mi-a atras atenţia cât de obosit arăt. Voia să ştie dacă 
nu lucrez prea mult. A observat de asemenea că toate 
lucruşoarele din living - chestii pe care mama ei nu le luase 
după divorț - fuseseră aranjate în ceea ce ea a numit „cercuri 
OZN“. A spus: „Începi să te ramoleşti puţin la bătrâneţe, nu-i 
aşa, tati?“ Şi atunci am decis că trebuie să mă întorc la 
Câmpul lui Ackerman, de data aceasta în plină zi. Mi-am spus 
că, dacă îl văd la lumina zilei, dacă văd doar câteva stânci 
neînsemnate împrăştiate pe o pajişte necosită, voi înțelege ce 
aiurea este toată tărăşenia asta şi obsesiile mele se vor 
împrăştia ca puful de păpădie într-o adiere puternică de vânt. 
Voiam asta. Fiindcă număratul, atinsul şi aranjatul - 
treburile astea înseamnă multă muncă. O mare 
responsabilitate. 

În drum, am oprit la atelierul unde îmi developam filmele şi 
am văzut că pozele făcuse în seara aceea pe Câmpul lui 
Ackerman nu ieşiseră. Erau doar nişte dreptunghiuri gri, ca şi 


când ar fi fost încețoşate de-o radiație puter-nică. Asta m-a 
făcut să ezit, însă nu m-a oprit din drum. Am împrumutat o 
cameră digitală de la un tip din atelier - asta e cea pe care am 
prăjit-o - şi am pornit (cu viteză) spre Motton. Vrei să auzi o 
chestie stupidă? Mă simţeam ca un om care s-a urzicat rău şi 
se duce la farmacie după o sticlă de loțiune Calamine. 
Deoarece cu asta se asemăna senzaţia - cu o mâncărime. 
Număratul şi atinsul şi aranjatul o puteau scărpina, însă 
scărpinatul oferă doar alinare temporară, în cel mai bun caz. 
Cel mai adesea favorizează răspândirea sursei mâncărimii. Eu 
voiam de fapt un leac. Întoarcerea la Câmpul lui Ackerman nu 
era leacul dorit, însă eu de unde să ştiu asta, nu? Cum a spus 
cineva, învăţăm pe pielea noastră. Şi învăţăm şi mai bine dacă 
încercăm şi nu ne iese. 

Era o zi frumoasă, fără pată de nor pe cer. Frunzele erau 
încă verzi, dar aerul avea acea limpezime strălucitoare de când 
se schimbă anotimpurile. Fosta mea soție obişnuia să spună 
că aceste zile de toamnă timpurie sunt răsplata pe care o 
primim fiindcă i-am înghițit trei luni de zile pe turişti şi pe 
rezidenții de vară, stând la rând pe când ei îşi folosesc 
cardurile de credit ca să cumpere bere. Mă simțeam bine, asta 
îmi amintesc. Mă simţeam sigur că voi pune capăt tuturor 
neroziilor. Ascultam o compilaţie greatest hits Queen şi mă 
gândeam ce bine suna Freddie Mercury, ce pur. Cântam odată 
cu el. Am traversat râul Androscoggin în Harlow - apa de 
ambele părți ale bătrânului Bale Road Bridge strălucea de să- 
ți scoată ochii - şi am văzut un peşte sărind. M-a făcut să râd 
tare. Nu mai râsesem aşa din seara aceea pe Câmpul lui 
Ackerman, şi a sunat atât de bine, că am mai râs o dată. 

Apoi am urcat Boy Hill - pun pariu că ştii unde e - şi am 
trecut de Sere-nity Ridge Cemetery. Făcusem câteva poze bune 
acolo, deşi n-am pus niciodată una într-un calendar. Am 
ajuns la drumul secundar de pământ nici cinci minute mai 
târziu. Am dat să intru pe el, apoi am acționat frânele. Şi încă 
la țanc. Dacă aş fi reacționat mai lent, aş fi rupt în două 
grilajul Toyotei mele. Drumul era brăzdat de un lanţ şi de lanţ 
atârna un nou indicator: TRECEREA ABSOLUT OPRITĂ. 


Acum mi-aş fi putut spune că era doar o coincidenţă, că 
proprietarul acelor păduri şi al acelui câmp - nu neapărat un 
tip pe nume Ackerman, dar cine ştie - punea lanțul şi 
indicatorul acela în fiecare toamnă, pentru a-i descuraja pe 
vânători. Numai că sezonul la căprioare nu începea decât la 1 
noiembrie. Nici măcar sezonul la păsări nu începea decât în 
octombrie. Cred că cineva supraveghea câmpul. Cu un 
binoclu, poate, sau cu un soi mai puţin normal de vedere. 
Cineva ştia că am fost acolo şi că poate aveam să revin. 

„Las-o baltă, atunci!“ mi-am spus. „Doar dacă nu vrei să 
rişti să fii arestat pentru violare de proprietate, poate să-ți 
apară poza în Castle Rock Call. Asta chiar te-ar ajuta în 
afaceri, nu-i aşa?“ 

Nici în ruptul capului însă nu voiam să mă opresc, nu dacă 
exista o şansă să pot ajunge la câmp, să văd ceva şi, ca 
urmare, să mă simt mai bine. Fiindcă - fii atent aici - fix în 
timp ce-mi spuneam că dacă cineva voia să nu-i violez 
proprietatea ar trebui să-i respect dorința, număram literele 
de pe indicatorul acela şi-mi ieşea douăzeci şi unu, adică un 
număr îngrozitor, mult mai rău decât treisprezece. Ştiam că e- 
o nebunie să gândesc aşa, dar aşa gândeam, şi o parte din 
mine ştia că nu e deloc o nebunie. 

Mi-am ascuns Toyota în parcarea cimitirului Serenity 
Ridge, apoi am parcurs pe jos drumul de pământ cu camera 
împrumutată agățată de umăr în borsetuţa ei cu fermoar. Am 
ocolit lanțul - a fost uşor - şi am mers pe drum către câmp. S- 
a dovedit că ar fi trebuit s-o iau la pas şi dacă lanțul n-ar fi 
fost acolo, întrucât acum erau şase copaci căzuți de-a 
curmezişul drumului, şi nu doar simpli mesteceni putrezi. 
Cinci erau pini măricei şi ultimul era un stejar matur. Şi nici 
nu căzuseră doar; scumpişorii ăia fuseseră tăiați cu drujba. 
Nici măcar nu m-au încetinit. M-am cățărat peste pini şi am 
ocolit stejarul. Apoi am fost pe dealul ce urca spre câmp. 
Celuilalt indicator - CÂMPUL LUI ACKERMAN, VÂNĂTOAREA 
INTERZISĂ, TRECEREA OPRITĂ - nu i-am acordat nici măcar 
o privire. Vedeam copacii cum se retrăgeau în creasta 
dealului, vedeam cum raze prăfoase de soare străluceau 


printre cei aproape de vârf şi vedeam acri şi acri întregi de cer 
albastru, vesel şi optimist. Era în toiul zilei. Nu avea să fie 
niciun gigantic şarpe-râu sângerând în zare, ci doar 
Androscoggin cu care am crescut şi pe care întotdeauna l-am 
iubit - albastru şi frumos, aşa cum pot fi lucrurile normale 
atunci când le vedem în momentul lor de glorie. Am rupt-o la 
fugă. Sentimentul meu de optimism nebun a durat până în 
vârf, dar în clipa în care am văzut stâncile acelea stând acolo 
ca nişte colți, starea mea de bine s-a năruit. Ce-a înlocuit-o au 
fost spaima şi oroarea. 

Erau şapte stânci din nou. Doar şapte. Şi în mijlocul lor - 
nu ştiu cum să explic mai bine asta, ca să mă înţelegi - era un 
loc şters. Nu era ca o umbră, nu tocmai, ci mai degrabă ca... 
ştii cum, cu timpul, albastrul jeanşilor tăi preferați păleşte? 
Mai ales în punctele de uzură, cum ar fi la genunchi? Aşa era. 
Culoarea ierbii era spălăcită într-un fel de verzuliu unsuros şi, 
în loc de albastru, cerul de deasupra acelui cerc de stânci 
părea cenuşiu. Simţeam că, dacă aş intra acolo - şi o parte din 
mine voia asta - aş putea lovi cu pumnul şi el ar trece direct 
prin țesătura realităţii. Şi atunci, ceva m-ar prinde de mână. 
Ceva de cealaltă parte. Eram convins de asta. 

Totuşi, ceva din mine voia să o fac. Eu voiam să... nu ştiu... 
termin cu preludiul şi să trec direct la futai. 

Vedeam - sau credeam că văd, încă nu sunt sigur de partea 
asta - locul unde trebuia să fie a patra stâncă şi vedeam 
acea... acea ştersătură... umflându-se către mine, încercând 
să iasă pe acolo pe unde bariera de protecție a stâncilor era 
subțire. Am fost îngrozit! Deoarece dacă ieşea de acolo, toate 
lucrurile nenumite din cealaltă parte s-ar naşte în lumea 
noastră. Cerul s-ar întuneca şi ar fi plin de noi stele şi 
constelații bizare. 

Am luat camera de pe umăr, dar am scăpat-o pe jos când 
am încercat să trag fermoarul borsetei în care se găsea. 
Mâinile îmi tremurau de parcă m-ar fi apucat o criză. Am luat 
borseta de jos şi i-am tras fermoarul şi, când m-am uitat din 
nou la stânci, am văzut că spaţiul dinăuntrul lor nu mai era 
doar şters. Începea să se întunece. Şi vedeam ochi din nou. 


Uitându-se din întuneric. De data asta erau galbeni, cu pupile 
înguste negre. Ca ochii de pisică. Sau ochii de şarpe. 

Am încercat să ridic camera, dar am scăpat-o iar. Şi când 
m-am întins după ea, iarba s-a închis deasupra ei şi a trebuit 
să o trag de acolo. Ba nu, a trebuit să o smulg de acolo. Eram 
în genunchi atunci, smucind de curea cu ambele mâini. Şi o 
adiere a început să sufle din golul unde ar fi trebuit să fie a 
opta stâncă. Mi-a suflat părul de pe frunte. Puţea. Duhnea a 
stârv. Am ridicat camera la ochi, dar la început n-am văzut 
nimic. Mi-am spus: A orbit camera, cine ştie cum a orbit 
camera, şi atunci mi-am amintit că era un Nikon digital şi 
trebuia deschis. Am făcut-o - am auzit bipul - însă tot nu 
vedeam nimic. 

Adierea se transformase deja în vânt. Făcea iarba să se 
unduiască pe toată lungimea câmpului în valuri mari de 
umbră. Miasma era şi mai rea. Şi ziua se întuneca. Nu era 
urmă de nor pe cer, era de-un albastru pur, dar ziua totuşi se 
întuneca. De parcă o uriaşă planetă invizibilă ar fi eclipsat 
soarele. 

Ceva a vorbit. Nu în engleză. Ceva care suna a „Cthun, 
cthun, deeyanna, deyanna“. Dar atunci... Hristoase, atunci 
mi-a rostit numele. A spus: „Cthun, N., deeyanna, N.“ Cred că 
am strigat, dar nu sunt sigur, fiindcă vântul devenise o 
vântoasă care îmi şuiera în urechi. Ar fi trebuit să strig. 
Aveam tot dreptul să strig. Fiindcă îmi ştia numele! Ființa 
aceea grotescă, nenumită, îmi ştia numele. Şi atunci... 
camera... ştii ce am observat? 

„Îl întreb dacă nu cumva uitase capacul pe obiectiv şi el 
scoate un râset ascuţit care îmi zgârie nervii şi mă duce cu 
gândul la şobolani mişunând peste cioburi de sticlă.“ 

Da! Aşa-i! Capacul obiectivului! Căcatul ăla de capac! L-am 
scos şi am dus camera la ochi - e de mirare că n-am scăpat-o 
din nou, mâinile îmi tremurau atât de tare, şi iarba nu i-ar 
mai fi dat drumul niciodată, nu, niciodată, deoarece a doua 
oară ar fi fost pregătită. Numai că nu am scăpat-o, şi vedeam 
prin obiectiv, şi erau opt stânci. Opt. Opt menţine starea 


lucrurilor. Întunecimea aia încă se-nvârtoşa în mijloc, dar se 
retrăgea. lar vântul care sufla în jurul meu scădea. 

Am lăsat camera jos şi atunci au fost şapte. Ceva se umfla 
în întuneric, vrând să iasă, ceva ce nu pot descrie. Îl văd - îl 
văd în vise - însă nu există cuvinte pentru o aşa blasfemie. O 
cască de piele fremătătoare, mai bine de atât nu mă pot 
exprima. Una cu ochelari galbeni de fiecare parte. Doar că 
ochelarii... cred că erau ochi, şi ştiu că se uitau la mine. 

Am ridicat iarăşi camera şi am văzut opt stânci. Am făcut 
şase sau opt poze ca pentru a le marca, a le fixa în loc pe veci, 
dar sigur că asta n-a funcționat, am reuşit doar să prăjesc 
camera. Lentilele văd stâncile alea, doctore - sunt aproape 
convins că un om le poate vedea şi în oglindă, poate chiar 
printr-o bucată de sticlă simplă - însă nu le pot înregistra. 
Singurul lucru care le poate înregistra, care le poate ţine în 
loc, este mintea omenească, memoria. Şi nici aceasta nu e 
infailibilă, cum am descoperit. Număratul, atinsul şi aranjatul 
funcționează o vreme - e ciudat, când te gândeşti că gesturi pe 
care le con-siderăm nevrotice țin de fapt lumea ancorată —, dar 
mai devreme sau mai târziu puţina protecție pe care o oferă 
slăbeşte. Şi e-atât de mult de lucru. 

Al naibii de mult. 

Mă întreb dacă nu putem termina pe ziua de azi. Ştiu că e 
devreme, dar sunt foarte obosit. 

„Îi spun că-i voi prescrie un sedativ, dacă vrea - uşor, dar 
mai bun decât Ambien sau Lunesta. Va avea efect dacă nu 
exagerează cu el. Îmi oferă un zâmbet recunoscător.“ 

Asta ar fi bine, foarte bine. Îţi pot cere însă o favoare? 

„Îi spun că poate, cum să nu.“ 

Prescrie-mi douăzeci, patruzeci sau şaizeci. Toate sunt 
numere bune. 

„Următoarea şedinţă“ 

„i spun că arată mai bine, deşi asta e departe de adevăr. 
Arată de fapt ca un om care va fi internat curând, dacă nu 
găseşte un mod de-a ajunge înapoi pe a sa personală Route 
117. Să se întoarcă sau să dea cu spatele, nu contează care, 
dar trebuie să se îndepărteze de acel câmp. La fel şi eu, de 


fapt. Am vise cu câmpul lui N., pe care sunt sigur că l-aş 
putea găsi, dacă aş vrea. Nu că aş vrea - asta ar însemna să 
împărtăşesc fantezia pacientului meu -, dar sunt sigur că aş 
putea să-l găsesc. Într-o noapte în acest weekend (pe când nu 
reuşeam să adorm), m-am gândit că trebuie să fi trecut cu 
maşina pe lângă el, nu doar o dată, ci de sute de ori. Fiindcă 
am traversat Bale Road Bridge de sute de ori, iar pe lângă 
Serenity Ridge Cemetery am trecut de mii de ori; era pe ruta 
autobuzului şcolar spre James Lowell Elementary, şcoala 
primară pe care am frecventat-o eu şi Sheila. Aşa că sigur, l-aş 
putea găsi. Dacă aş vrea. Dacă există. 

Îl întreb dacă ce i-am prescris îl ajută, dacă a reuşit să 
doarmă. Cearcănele negre de sub ochii lui îmi spun că n-a 
reuşit, dar sunt curios să văd ce răspunde.“ 

Mult mai bine. Mersi. Şi TOC-ul e ceva mai bine. 

„Când spune asta, mâinile lui - mai predispuse să spună 
adevărul - aşază agere vaza şi cutia de Kleenex în colțuri 
opuse ale mescioarei de lângă canapea. Astăzi, Sandy a pus 
trandafiri. El îi aranjează astfel încât să unească vaza de 
cutie. Îl întreb ce s-a întâmplat după ce s-a dus la Câmpul lui 
Ackerman cu camera împrumutată. El ridică din umeri.“ 

Nimic. Decât că am plătit pentru Nikonul tipului de la 
atelierul foto, de -sigur. În scurt timp chiar începea sezonul de 
vânătoare, iar pădurile acelea devin periculoase, chit că porți 
portocaliul reflectorizant din cap până în picioare. Deşi mă 
cam îndoiesc că sunt multe căprioare în zona aceea; îmi 
imaginez că o ocolesc. 

Căcaturile de TOC s-au mai potolit şi eu am reînceput să 
dorm noaptea. 

Ei bine... în unele nopţi. Am avut vise, desigur. În vise eram 
mereu pe acel câmp, încercând să trag camera din iarbă, dar 
iarba nu voia să-i dea drumul. Întunecimea se revărsa din 
cerc ca petrolul şi când am ridicat privirea am văzut că cerul 
se despicase de la est la vest şi o teribilă lumină neagră curgea 
din el... o lumină vie. Şi înfometată. Atunci mă trezeam, 
leoarcă de sudoare. Uneori strigând. 


Apoi, la începutul lui decembrie, am primit o scrisoare la 
birou. Era mar-cată PERSONAL şi avea un obiect mic 
înăuntru. Am rupt-o şi ce-a căzut pe biroul meu a fost o 
cheiță cu o etichetă ataşată. Pe etichetă scria C.A. Am ştiut ce 
este şi ce însemna. Dacă ar fi fost un bilet însoțitor, acesta ar 
fi spus: „Am încercat să te împiedic să intri. Nu-i vina mea, şi 
poate nici a ta, dar oricum cheia asta, şi tot ce deschide ea, ea 
ta acum. Ai mare grijă de ea.“ 

În weekendul acela m-am dus înapoi în Motton, însă nu m- 
am deranjat să parchez în parcarea cimitirului. Nu mai era 
nevoie, înţelegi. Decoraţiunile de Crăciun erau montate în 
Portland şi în celelalte orăşele prin care am trecut. Era un frig 
aprig, dar încă nu căzuse deloc zăpadă. Ştii cum e mereu mai 
rece înainte să vină zăpada? Aşa era în ziua aceea. Cerul însă 
era acoperit, şi zăpada a venit, un viscol chiar în acea noapte. 
A fost unul furios. Îți aminteşti? 

„i spun că da. Am motive să-mi amintesc (deşi nu-i spun 
lui asta). Eu şi Sheila am rămas înzăpeziți la casa 
părintească, unde merseserăm să verificăm nişte reparaţii. Ne- 
am abțiguit şi am dansat pe discuri vechi de Beatles şi Rol-ling 
Stones. A fost plăcut.“ 

Lanţul era în continuare întins peste drum, dar cheia C.A. 
s-a potrivit în lacăt. lar copacii căzuți fuseseră traşi deoparte. 
Cum ştiam că vor fi. Nu mai ajuta ca drumul să fie blocat, 
întrucât câmpul acela este acum câmpul meu, stâncile acelea 
sunt acum stâncile mele, şi orice-ar fi ceea ce ţin între ele este 
responsabilitatea mea. 

„Îl întreb dacă era speriat, sigur că răspunsul trebuie să fie 
da. Dar N. mă surprinde.“ 

Nu prea, nu. Fiindcă locul era diferit. Am ştiut-o şi din 
capătul drumului, unde se uneşte cu 117 în T. Am simțit-o. Şi 
auzeam ciori cârâind, când am deschis lacătul cu noua mea 
cheie. De obicei, cred că ăsta-i un sunet urât, dar în ziua 
aceea suna foarte frumos. Cu riscul de-a părea pretențios, 
suna a mântuire. 

Ştiam că vor fi opt stânci pe Câmpul lui Ackerman, şi am 
avut dreptate. Ştiam că nu vor mai părea dispuse în cerc, şi 


am avut dreptate şi în privința asta; arătau din nou a 
aflorimente aleatorii, părți ale stratului subteran de rocă 
expuse de-o modificare tectonică, ori de un ghețar care se 
retrăsese cu optzeci de mii de ani în urmă, ori de o inundație 
de dată ceva mai recentă. 

Am înţeles şi alte lucruri. Unul era că activasem locul doar 
uitându-mă la el. Ochii omeneşti fac a opta stâncă să dispară. 
Lentilele camerei o pun la loc, însă nu o fixează definitiv acolo. 
Trebuia să reînnoiesc protecția cu fapte simbolice. 

„Face o pauză, se gândeşte şi când vorbeşte din nou, pare că 
a schimbat subiectul.“ 

Ştiai că Stonehenge e posibil să fi fost o combinaţie de ceas 
şi calendar? 

„Îi spun că am citit asta undeva.“ 

Oamenii care au clădit locul acela, şi altele asemenea, 
trebuie să fi ştiut că pot citi ora doar cu ajutorul unui cadran 
solar, iar cât despre calendar - ştim că oamenii preistorici din 
Europa şi Asia identificau zilele doar făcând urme pe pereţi de 
rocă, la adăpost. Astfel, ce să fie Stonehenge, dacă într-adevăr 
este un uriaş ceas/calendar? Un monument închinat 
comportamentului TOC, asta cred eu - o gigantică nevroză 
ridicată într-un câmp din Salisbury. 

Doar dacă nu protejează ceva, pe lângă a ţine socoteala 
orelor şi lunilor. Dacă nu blochează accesul unui univers 
nebunesc care se întâmplă să se afle chiar alături de universul 
nostru. Am zile - multe, mai ales iarna trecută, când m-am 
simțit din nou cât de cât eu însumi - când sunt sigur că astea- 
s bazaconii, că tot ce am crezut că văd pe Câmpul lui 
Ackerman a fost doar în mintea mea. Că rahaturile astea de 
TOC sunt doar o bâlbâială mentală. 

Apoi am alte zile - au început din nou primăvara asta - 
când sunt sigur că totul este adevărat: că am activat ceva. Şi 
făcând asta, am devenit cel mai recent purtător de ştafetă 
într-un şir foarte, foarte lung de purtători de ştafetă, ce se 
pierde, poate, în vremurile preistorice. Ştiu că sună a nebunie 
- altfel de ce aş mai spune asta unui psihiatru? - şi am zile 
întregi când sunt sigur că este o nebunie... până şi atunci 


când număr lucruri, când fac turul casei noaptea atingând 
comutatoare şi ochiuri de plită, sunt sigur că totul e doar... 
ştii tu... o reacție chimică greşită a minții pe care câteva pilule 
bine alese o pot rezolva. 

Asta am gândit în special iarna trecută, când lucrurile 
mergeau bine. Sau cel puţin mai bine. Apoi, în aprilie anul 
ăsta, lucrurile au reînceput să meargă rău. Număram mai 
mult, atingeam mai mult şi aşezam în cerc sau pe diagonală 
aproape tot ce nu era bătut în cuie. Fiica mea - cea care merge 
la şcoală aici, în apropiere - şi-a exprimat din nou îngrijorarea 
față de cum arătam şi cât de irascibil păream. A întrebat dacă 
e din vina divorțului, şi când am spus că nu, a avut o expresie 
ca şi când nu m-ar fi crezut. A întrebat dacă m-am gândit să 
„mă consulte cineva“, şi pe Dumnezeul meu, iată-mă aici. 

Am reînceput să am coşmaruri. Într-o noapte de la 
începutul lunii mai m-am trezit pe podeaua dormitorului, 
strigând. În vis văzusem o monstruozitate gigantică, gri- 
neagră, o arătare înaripată ca un gargui, cu cap pergamentos, 
ca o cască. Stătea în ruinele oraşului Portland, o vietate înaltă 
de cel puțin un kilometru - vedeam fuioare de nori plutind în 
jurul braţelor ei argintate. În ghearele ei strânse erau oameni 
care se zbăteau şi urlau. Şi am ştiut - am ştiut de- 
adevăratelea - că evadase dintre stâncile de pe Câmpul lui 
Ackerman, că era doar prima şi cea mai mică dintre 
abominaţiunile ce fuse-seră eliberate din cealaltă lume, şi era 
doar vina mea. Deoarece nu-mi îndeplinisem 
responsabilitățile. 

M-am împleticit prin casă, aranjând lucruri în cerc şi apoi 
numărându-le, pentru a fi sigur că cercurile conțineau doar 
numere pare, şi mi-a trecut prin gând că nu e prea târziu, că 
ea abia a început să se trezească. 

„Îl întreb la cine se referă când spune „ea“.“ 

Forța! Ţi-aduci aminte de Războiul Stelelor? „Foloseşte 
forța, Luke“? 

„Râde descătuşat.“ 

Doar că acum îndemnul sună: „Nu folosi forța! Opreşte 
forța! Întemnițează forța!“ Acel ceva haotic care forțează 


neîncetat locul acela subțire - şi toate locurile subțiri din 
lume, îmi închipui. Uneori cred că există un lanţ întreg de 
universuri ruinate în spatele acestei forțe, întinzându-se 
înapoi în timp cu ere întregi ca nişte monstruoase urme de 
paşi... 

„Spune ceva în surdină ce nu înţeleg. Îl rog să repete, dar el 
clatină din cap.“ 

Dă-mi carneţelul tău, doctore. Îţi scriu. Dacă ce-ţi spun e 
adevărat şi nu doar o plăsmuire a capului meu idiot, nu e 
sigur să rostesc numele cu voce tare. 

„Scrie CTHUN cu majuscule. Îmi arată şi, când încuviinţez 
din cap, rupe foaia în bucăţi, numără bucăţile - ca să fie sigur 
că numărul este par, presupun - după care le depune în coşul 
de gunoi de lângă canapea.“ 

Cheia, cea primită prin poştă, era în seiful de acasă. Am 
luat-o şi m-am dus în Motton - peste pod, pe lângă cimitir, în 
sus pe drumul ăla nenorocit de pământ. N-am stat pe 
gânduri, fiindcă nu era genul de decizie pe care trebuie să o 
cântăreşti în gând. Ar fi fost ca şi când, întorcându-te acasă şi 
văzând draperiile din living cuprinse de foc, ai sta să decizi 
dacă să le stingi sau nu. Nu - m-am dus şi basta. 

Dar am luat camera foto cu mine. De asta poţi fi sigur. 

Coşmarul mă trezise în jurul orei cinci şi era încă dimineața 
devreme când am ajuns la Câmpul lui Ackerman. Râul 
Androscoggin era frumos - arăta ca o lungă oglindă argintie în 
loc de şarpe, cu fuioare fine de ceață ridicându-se de pe 
suprafața lui şi întinzându-se deasupra lui într-o, nu ştiu, 
oglindire temperată, sau ceva. Norul acela simula exact 
traseul sinuos al râului, astfel încât arăta ca un râu-fantomă 
în văzduh. 

larba  reîncepea să crească pe câmp şi majoritatea 
tufişurilor de sumac se înverzeau, însă eu am văzut un lucru 
înfricoşător. Şi oricât de multe din celelalte lucruri ar fi în 
mintea mea (şi sunt perfect dispus să admit că ar putea fi), 
ăsta e real. Am poze care s-o demonstreze. Sunt neclare, dar 
în vreo două se văd mutaţiile tufişurilor de sumac aproape de 
stânci. Frunzele sunt negre în loc de verzi, iar ramurile sunt 


răsucite... par să formeze litere, iar literele par să 
alcătuiască... ştii tu... numele ăla. 

„Gesticulează spre coşul de gunoi în care se află bucăţile de 
hârtie.“ 

Întunecimea era din nou în mijlocul stâncilor - erau doar 
şapte la număr, desigur, de aceea fusesem atras acolo -, dar 
n-am văzut nicio pereche de ochi. Slavă Domnului, încă mai 
era timp. Apăruse doar întunecimea, învolburându-se 
întruna, părând să sfideze frumusețea acelei tăcute dimineți 
de primăvară, părând să exulte în fragilitatea lumii noastre. 
Vedeam râul Androscoggin prin ea, însă întunecimea - era de 
proporții aproape biblice, un stâlp de fum - preschimba râul 
într-o dâră căcănie. 

Am ridicat camera - aveam cureluşa pe după gât, aşa că şi 
dacă o scăpam, nu avea să cadă în strânsoarea ierbii - şi m- 
am uitat prin obiectiv. Opt stânci. Am lăsat-o jos şi erau din 
nou şapte. M-am uitat prin obiectiv şi am văzut opt. A doua 
oară când am lăsat camera jos, au rămas opt. Dar asta nu era 
de ajuns, şi ştiam. Ştiam ce aveam de făcut. 

Cel mai greu lucru pe care l-am făcut de când mă ştiu a fost 
să mă forțez să cobor la cercul acela de stânci. Sunetul ierbii 
frecându-se de manşetele pantalonilor mei era ca o voce - 
joasă, aspră, protestând. Avertizându-mă să păstrez distanța. 
Aerul a început să aibă gust de boală. Plin de cancer şi lucruri 
poate şi mai rele, microbi ce nu există pe lumea noastră. Pielea 
mea a început să palpite, şi am bănuit - adevărul e că încă 
bănuiesc asta - că dacă aş păşi printre două stânci din acelea, 
intrând în cerc, carnea mi s-ar lichefia şi mi-ar curge de pe 
oase. Auzeam vântul care suflă uneori acolo, învârtejindu-se 
în propriu-i ciclon. Şi am ştiut că ea vine. Arătarea cu cap- 
cască. 

„Gesticulează iar spre bucăţile de hârtie din coşul de gunoi.“ 

Venea, şi dacă o vedeam de la acea apropiere, avea să-mi 
fure mințile. Aveam să-mi pun capăt vieţii în acel cerc, făcând 
poze în care n-avea să apară nimic, în afară de nori gri. Ceva 
însă mă împingea de la spate să continui. Şi când am ajuns 
acolo... 


„N. se ridică în picioare şi se plimbă încet în jurul canapelei, 
intenționat în cerc. Paşii lui - deopotrivă gravi şi jucăuşi, ca 
paşii unui copil care joacă învârtita - sunt teribili, într-un fel. 
În timp ce merge în cerc, întinde mâna pentru a atinge stânci 
pe care eu nu le pot vedea. Una... două... trei... patru... cinci... 
şase... şapte... opt. Pentru că opt menţine starea lucrurilor. 
Apoi se opreşte şi se uită la mine. Am mai avut eu pacienți în 
criză - mulți —, dar niciodată n-am văzut o asemenea privire 
hăituită. Văd groază, nu însă şi nebunie; văd claritate mai 
degrabă decât confuzie. Totul trebuie să fie o fantezie, desigur, 
dar nu încape îndoială el că o înţelege perfect. 

Zic: „Când ai ajuns acolo, le-ai atins.“ 

Da, le-am atins, una după alta. Şi nu pot spune că am 
simțit lumea devenind un loc mai sigur - mai solid, mai acolo - 
cu fiecare stâncă pe care o atingeam, fiindcă asta n-ar fi 
adevărat. Am simţit-o cu fiecare două stânci. Doar numerele 
pare, înţelegi? Întunecimea aia învolburată a început să se 
retragă cu fiecare pereche şi pe când am ajuns la opt, 
dispăruse. larba din mijlocul stâncilor era galbenă şi uscată, 
dar întunecimea dispăruse. Şi undeva - foarte departe - am 
auzit cânt de pasăre. 

Am păşit înapoi. Soarele urcase deja pe cer şi râul-fantomă 
de deasupra celui real dispăruse cu totul. Stâncile aduceau 
din nou a stânci. Opt aflorimente de granit într-un câmp, nici 
măcar aranjate în cerc, decât dacă-ți puneai mintea la 
contribuție pentru a vedea asta. Şi eu m-am simțit divizat. O 
parte a minții mele ştia că toată povestea era doar un produs 
al imaginației, şi că imaginaţia mea suferea de-un soi de 
boală. Cealaltă parte ştia că totul era adevărat. Acea parte 
chiar înțelegea de ce lucrurile se îmbunătăţiseră o vreme. 

E vorba de solstițiu, înţelegi? Acelaşi tipar apare peste tot în 
lume - nu doar la Stonehenge, dar şi în America de Sud şi 
Africa, ba chiar şi la Polul Nord! Îl vezi în Midwestul american 
- fiica mea l-a văzut, iar ea nu ştie nimic despre asta! Cercuri 
OZN, spunea ea. Chiar este un calendar - Stonehenge şi toate 
celelalte, ținând socoteala nu doar a zilelor şi lunilor, ci şi a 
momentelor de pericol mai mare şi mai mic. 


Falia aceasta din mintea mea mă sfâşia. Încă mă sfâşie. Am 
mai fost acolo de-o duzină de ori din ziua aceea, iar pe 21 - 
ziua în care a trebuit să anulez întâlnirea cu tine, ţii minte? 

„Îi spun că ţin, sigur că ţin.“ 

Am petrecut toată ziua aceea pe Câmpul lui Ackerman, 
uitându-mă şi numărând. Fiindcă pe 21 a fost solstițiul de 
vară. Ziua cu cel mai mare pericol. Aşa cum solstițiul de 
iarnă, în decembrie, este ziua când pericolul e cel mai redus. A 
fost anul trecut, va fi din nou anul acesta, a fost an de an de la 
începutul timpului încoace. Şi în lunile următoare - până la 
toamnă, cel puţin - ştiu ce am de făcut. Pe 21... nu-ţi pot 
spune ce îngrozitor a fost acolo. Felul în care a opta stâncă 
pâlpâia la granița realităţii. Ce greu a fost să o reconcretizez în 
lumea noastră. Felul în care întunecimea se apropia şi se 
îndepărta... se apropia şi se îndepărta... ca un val. O dată am 
ațipit şi când am ridicat privirea am văzut un ochi inuman - 
un ochi hidos trilobat - care mă studia. Am strigat, dar n-am 
fugit. Deoarece lumea depindea de mine. Depindea de mine şi 
nici măcar n-o ştia. În loc să fug, am ridicat camera foto şi m- 
am uitat prin obiectiv. Opt stânci. Niciun ochi. Dar după aceea 
am stat treaz. 

Până la urmă, cercul s-a stabilizat şi eu am ştiut că pot 
pleca. Măcar în ziua aceea. Pe atunci soarele apunea din nou, 
cum făcuse în prima seară; o minge de foc atârnată deasupra 
liniei orizontului, transformând râul Androscoggin într-un 
şarpe sângeriu. 

Şi doctore - că-i real sau doar o fantezie, munca e la fel de 
grea. Şi responsabilitatea! Sunt atât de obosit. Nu-i uşor să 
porți greutatea lumii pe umeri... 

„S-a înapoiat pe canapea. E un om masiv, însă acum pare 
Mic şi scofâlcit. Atunci zâmbeşte.“ 

Măcar după ce vine iarna am o vacanţă. Dacă rezist până 
atunci. Şi ştii ce? Cred că am terminat. Noi doi. Cum se 
spunea la radio: „Astfel se încheie programul zilei de azi.“ 
Deşi... cine ştie? S-ar putea să ne revedem. Sau măcar să ne 
reauzim. 


„Îi spun că, dimpotrivă, mai avem mult de lucru. Îi spun că 
într-adevăr poartă o greutate; are în cârcă o gorilă invizibilă de 
patru sute de kilograme şi împreună o putem convinge să 
coboare. Îi spun c-o putem face, dar că va dura. Spun toate 
acestea şi-i scriu două rețete, dar în adâncul sufletului mă 
tem că vorbeşte serios; a terminat. Îşi ia reţetele, însă a 
terminat. Poate doar cu mine; poate cu viața însăşi.“ 

Mulţumesc, doctore. Pentru tot. Pentru că ai ascultat. Şi 
alea? 

„Arată spre mescioara de lângă canapea, cu aranjamentul 
atent făcut de pe ea.“ 

În locul tău, nu le-aş muta pe alea. 

„Îi dau un cartonaş cu data următoarei şedinţe şi el îl pune 
grijuliu în buzunar. Şi când mângâie buzunarul cu mâna ca 
să se asigure că e acolo, îmi spun că poate greşesc, şi chiar îl 
voi vedea în 5 iulie. Mi s-a mai întâmplat să mă înşel. A 
început să-mi placă de N. şi nu vreau să intre de-a binelea în 
cercul acela de stânci. Există doar în mintea lui, dar asta nu 
înseamnă că nu e real.“ 

„Sfârşitul ultimei şedinţe“ 


4. Manuscrisul doctorului Bonsaint (fragmente) 


5 iulie 2007 

Când am văzut necrologul, l-am sunat acasă. Mi-a răspuns 
C., fiica lui care merge la şcoală aici, în Maine. A fost 
remarcabil de stăpână pe sine, spunând că în adâncul 
sufletului nu era surprinsă. Mi-a spus că ea a fost prima care 
a ajuns la casa din Portland a lui N. (serviciul ei de vară era în 
Camden, la distanță nu atât de mare), dar auzeam prezența 
altora în casă. Asta e bine. Familia există pentru multe 
motive, însă rolul ei cel mai însemnat poate că e de-a se 
strânge atunci când un membru moare, iar asta e cu atât mai 
important când moartea lui e violentă şi neaşteptată - crimă 
sau sinucidere. 

Ştia cine sunt. A vorbit liber. Da, a fost sinucidere. Maşina 
lui. Garajul. Prosoape întinse de-a lungul crăpăturilor de sub 


uşi, şi sunt sigur că într-un număr par. Zece sau douăzeci; 
ambele numele bune, potrivit lui N. Treizeci nu-i la fel de bun, 
însă au oamenii - mai ales bărbaţii care locuiesc singuri - 
treizeci de prosoape în casă? Sunt aproape sigur că nu. Ştiu 
că eu n-am. 

Va urma o anchetă, a spus. Îi vor găsi medicamente - cele 
prescrise de mine, nu mă îndoiesc - în organism, însă probabil 
nu în cantități letale. Nu că ar conta, presupun; N. e la fel de 
mort, indiferent de cauză. 

M-a întrebat dacă nu vreau să vin la înmormântare. M-am 
simțit mişcat. Emoţionat până la lacrimi, de fapt. Am spus că 
voi veni, dacă familia mă primeşte. Părând surprinsă, ea a 
spus că sigur că mă primeşte... de ce nu? 

„Pentru că, până la urmă, nu l-am putut ajuta“, am spus. 

„Ai încercat“, a zis ea. „Asta e important.“ Şi am simţit din 
nou înțepături în ochi. Bunătatea ei. 

Înainte să închid, am întrebat-o dacă n-a lăsat un bilet. A 
spus că da. Trei cuvinte. Atât de obosit. 

Ar fi trebuit să-şi adauge numele. Astfel, ar fi fost patru. 


7 iulie 2007 

Şi la biserică şi la cimitir, rudele lui N. - mai ales C. - m-au 
luat între ei şi m-au făcut să mă simt bine primit. Miracolul 
familiei, care îşi poate deschide brațele chiar şi în astfel de 
momente critice. Şi pentru a primi un străin. Au fost aproape 
de o sută de oameni, mulți din familia extinsă a vieţii lui 
profesionale. Am lăcrimat la mormânt. Nu sunt nici surprins, 
nici ruşinat: identificarea între analist şi pacient poate fi un 
lucru puternic. C. m-a luat de mână, m-a îmbrăţişat şi mi-a 
mulțumit că am încercat să-i ajut tatăl. l-am spus cu plăcere, 
dar m-am simțit ca un impostor, ca un ratat. 

O zi frumoasă de vară. Ce bătaie de joc! 

Astă-seară am ascultat înregistrările şedinţelor noastre. 
Cred că le voi transcrie. Aş putea scoate sigur măcar un 
articol din povestea lui N. - un mic adagiu la studiul 
tulburărilor obsesiv-compulsive - şi poate ceva mai mare. O 
carte. Totuşi, ezit. Ce mă reţine e faptul că ştiu că ar trebui să 


fac o vizită la acel câmp şi să compar fantezia lui N. cu 
realitatea. Cuvântul lui cu al meu. De faptul că acel câmp 
există sunt absolut sigur. Şi stâncile? Da, probabil sunt 
stânci. Fără altă însemnătate dincolo de cea pe care maniile 
lui le-a atribuit-o. 

Un frumos asfințit roşu în seara asta. 


17 iulie 2007 

Mi-am luat ziua liberă şi m-am dus în Motton. Mi-a stat în 
gând şi-n cele din urmă n-am văzut de ce să nu merg. 
„Tândăleam“, cum ar fi spus mama. Dacă intenționam să 
literaturizez cazul lui N. trebuia să termin cu tândăleala. Nu 
aveam scuze. Ajutat de elemente pe care mi le aminteam din 
copilărie - Bale Road Bridge (pe care eu şi Sheila obişnuiam 
să-l numim, dintr-un motiv pe care l-am uitat, Fail Road 
Bridge”), Boy Hill şi mai cu seamă Serenity Ridge Cemetery - 
credeam că voi găsi drumul lui N. fără mari dificultăți, şi l-am 
găsit. Nu putea fi altul, fiindcă era singurul drumeag de 
pământ barat de un lanţ şi un semn pe care scria TRECEREA 
OPRITĂ. 

Am oprit în parcarea cimitirului, cum făcuse şi N. înaintea 
mea. Deşi era o zi luminoasă şi caldă de vară, auzeam doar 
câteva păsări cântând, şi acestea foarte departe. Nicio maşină 
nu trecea pe Route 117, doar un camion supraîncărcat cu 
cherestea care a trecut uruind cu o sută zece kilometri la oră, 
iscând un val năprasnic de aer cald şi eşapament uleios care 
mi-a suflat părul de pe frunte. După aceea am rămas doar eu. 
M-am gândit la copilărie, când veneam la Fail Road Bridge cu 
mica mea undiță Zebco sprijinită pe umăr precum carabina 
unui soldat. Pe atunci nu-mi era niciodată teamă, şi mi-am 
spus că nu mi-e teamă nici acum. 

Dar îmi era. Şi nici nu pot spune că teama aceea era 
complet iraţională. Niciodată nu e confortabil să refaci la 
sursă paşii bolii mentale de care suferea pacientul tău. 

Ajuns la lanţ, m-am oprit şi m-am întrebat dacă vreau cu 
adevărat să fac asta - dacă vreau să violez nu doar o 
proprietate care nu-mi aparține, ci şi o fantezie obsesiv- 


compulsivă care cel mai probabil i-a pricinuit moartea 
posesorului ei. (Sau - asta probabil e mai exact - posedatului 
ei.) Alegerea nu mi se mai părea la fel de clară ca dimineaţă, 
când mi-am tras jeanşii pe mine şi-am încălțat vechii bocanci 
roşii de drumeţie. Dimineaţă păruse simplă: „Du-te şi 
compară realitatea cu fantezia lui N., sau abandonează ideea 
de-a scrie articolul (sau cartea).“ Dar ce este realitatea? Cine 
sunt eu să insist că lumea percepută prin intermediul 
simțurilor doctorului B. este mai „reală“ decât aceea pe care a 
perceput-o răposatul contabil N., prin intermediul simțurilor 
sale? 

Răspunsul la aceasta părea destul de simplu: Doctorul B. 
este un om care nu s-a sinucis, un om care nu numără, atinge 
sau aşază, un om care crede că numerele, fie ele pare sau 
impare, sunt doar numere. Doctorul B. este un om capabil să 
dea piept cu lumea. Pe de altă parte, contabilul N. nu era. Prin 
urmare, percepţia doctorului B. asupra realității este mai 
viabilă decât a contabilului N. 

Odată ce am ajuns acolo însă, şi am simțit puterea tăcută a 
locului (chiar şi în capul drumului, încă de cealaltă parte a 
lanţului), mi-am dat seama că alegerea era de fapt mult mai 
simplă: să fac drumul acela pustiu până la Câmpul lui 
Ackerman sau să mă întorc şi să merg înapoi la maşină. Se 
plec acasă. 

Să uit de posibila carte, să uit de mai probabilul articol. Să 
uit de N. şi să-mi văd mai departe de viață. 

Doar că. Doar că. 

A pleca putea (spun doar putea) însemna că la un anumit 
nivel, unul adânc în subconştientul meu, unde toate vechile 
superstiții continuă să viețuiască (mergând mână în mână cu 
toate vechile instincte crude), acceptasem convingerea lui N. că 
păşunea aceea, Câmpul lui Ackerman, conţine un loc subţire 
protejat de-un cerc magic format din stânci şi că, dacă ar fi să 
merg acolo, aş putea reactiva cine ştie ce proces teribil, o 
încleştare teribilă, pe care N. a simţit că sinuciderea lui o 
poate opri (măcar temporar). Ar însemna că am acceptat (în 
partea aceea profundă din mine unde cu toții aproape ne 


asemănăm cu nişte furnici care trebăluiesc într-un cuib 
subpământean) ideea că eu sunt următorul gardian. Că am 
fost chemat. Şi dacă cedam în fața unor atari noţiuni... 

„Viaţa mea n-ar mai fi niciodată la fel.“ Asta am spus cu 
voce tare. „N-aş mai putea nicicând privi lumea în acelaşi fel.“ 

Dintr-odată, treaba părea foarte serioasă. Uneori alunecăm, 
nu-i aşa? Spre locuri unde alegerile nu mai sunt simple, iar 
consecințele alegerii variantei greşite devin grave. O 
amenințare, poate, la adresa vieţii sau a sănătății mentale. 

Ori... dacă nu sunt deloc alegeri? Dacă doar arată a alegeri? 

Am dat ideea la o parte şi m-am strecurat pe lângă unul 
dintre stâlpii care ţineau lanţurile. Mi s-a spus vraci atât de 
către pacienți, cât şi (în glumă, presupun) de către colegi, însă 
nu simt deloc dorința de-a mă considera eu însumi asta; să 
mă privesc în oglinda pentru ras şi să gândesc: lată un om 
care a fost influenţat într-un moment critic nu de propriile-i 
procese mentale, ci de fantezia unui pacient mort. 

Nu era niciun copac dincolo de drum, dar am văzut mai 
mulți - mesteceni şi pini, în majoritate - căzuţi în şanţ pe 
partea dinspre deal. Era posibil să fi căzut anul acesta şi să fi 
fost traşi deoparte, sau anul trecut, sau acum doi ani. Nu 
aveam cum să-mi dau seama. Nu sunt pădurar de profesie. 

Am ajuns la coasta unui deal şi am văzut că pădurea se 
retrăgea de ambele părți, deschizându-se spre o porțiune mare 
din cerul canicular al verii. Era ca şi când aş fi umblat în 
capul lui N. M-am oprit la jumătatea dealului, nu fiindcă aş fi 
rămas fără suflu, ci pentru a mă întreba o ultimă oară dacă 
într-adevăr asta voiam. Apoi am mers mai departe. 

Îmi doresc să n-o fi făcut. 

Câmpul era acolo, iar priveliştea care se deschidea spre vest 
era până în cel mai mic detaliu atât de spectaculoasă cum o 
descrisese N. - îți tăia răsuflarea, de-a dreptul. Şi cu soarele 
sus pe cer şi galben în loc de roşu, agăţat deasupra liniei 
orizontului. Şi stâncile erau acolo, cam la patruzeci de metri 
pe pantă în jos. Şi da, chiar par să descrie un cerc, deşi nu e în 
niciun fel vorba de unul precum cel de la Stonehenge. Le-am 
numărat. Erau opt, exact cum spusese N. 


(Mai puţin atunci când spunea că erau şapte.) 

Iarba înăuntrul grupului părea într-adevăr puţin rărită şi 
îngălbenită în comparaţie cu verdele crud al ierbii înalte până 
la brâu din restul câmpului (merge până la o porțiune întinsă 
dominată de stejari, brazi şi mesteceni), însă nu era nici pe 
departe moartă. Ce mi-a atras atenţia în apropiere a fost un 
pâlc mic de tufişuri de sumac. Nici acelea nu erau moarte - cel 
puţin aşa cred, dar frunzele erau negre în loc de verde cu 
striații roşii, şi nu aveau nicio formă. Erau nişte chestii 
deformate, într-un fel greu de privit. Încălcau ordinea la care 
se aştepta ochiul. Mai bine de atât nu ştiu să explic. 

Cam la zece metri depărtare de locul unde stăteam, am 
văzut ceva alb agăţat într-un tufiş. M-am dus într-acolo, am 
observat că era un plic şi am ştiut că N. îl lăsase pentru mine. 
Dacă nu în ziua sinuciderii sale, atunci nu cu mult înainte. 
Am simţit un gol teribil în stomac. O senzaţie clară că, 
hotărând să merg acolo (dacă eu luasem acea hotărâre), 
făcusem alegerea greşită. Că fusesem sigur că fac alegerea 
greşită, de fapt, educat cum eram să mă încred în intelect, nu 
în instincte. 

Prostii. Ştiu că n-ar trebui să gândesc în felul acesta. 

Desigur (iată o idee!), şi N. a ştiut şi totuşi a mers mai 
departe gândind aşa. Fără-ndoială numărând prosoapele 
chiar în timp ce se pregătea pentru propria-i... 

Ca să fie sigur că era un număr par. 

Căcat. Mintea ştie să-ţi joace feste ciudate, nu? Umbrelor le 
apar feţe. 

Plicul era pus într-o pungă de plastic transparent, pentru a 
nu se uda. Scrisul de pe fața lui era perfect ferm, perfect clar: 
DR. JOHN BONSAINT. 

L-am scos din pungă, după care m-am uitat înapoi pe 
pantă în jos către stânci. Tot opt. Sigur că erau opt. Însă nicio 
pasăre nu cânta, niciun greier nu ţârâia. Ziua îşi ținea 
răsuflarea. Fiecare umbră era cioplită. Acum ştiu la ce se 
referea N. când spunea că se simțea ca ajuns înapoi în timp. 

Era ceva în plic; simțeam cum se mişcă înainte şi înapoi, şi 
degetele mele l-au recunoscut chiar înainte să rup plicul şi să 


las obiectul să-mi cadă în palmă. O cheie. 

De asemenea, un bilet. Doar două cuvinte. Scuze, doctore. 
Şi numele lui, desigur. Doar numele mic. Astea, în total, sunt 
trei cuvinte. Deloc un număr bun. Cel puţin după spusele lui 
N. 

Am pus cheia în buzunar şi am rămas lângă un tufiş de 
sumac ce nu arăta ca un tufiş de sumac - frunze negre, 
crenguțe răsucite de aproape arătau ca nişte rune, sau litere... 

Nu CTHUNI! 

„.„şi-am hotărât: E timpul să pleci. Ajunge. Dacă ceva a 
făcut tufişurile să sufere mutații, vreo condiție de mediu care 
a otrăvit solul, aşa să fie. Nu tufişurile sunt partea importantă 
a acestui peisaj, ci stâncile. Sunt opt. Ai testat lumea şi ai 
găsit-o aşa cum sperai să fie, aşa cum ştiai că va fi, aşa cum a 
fost mereu. Dacă locul ăsta pare prea tăcut - încărcat, cumva 
—, acesta este indubitabil efectul persistent al poveştii lui N. 
asupra minții tale. Fără a mai aminti de sinuciderea lui. 
Acum, întoarce-te la viața ta. Lasă tăcerea sau sentimentul - 
în mintea ta ca un nor de furtună - că ceva stă la pândă în 
tăcerea aceea. Întoarce-te la viața ta, doctore B. 

Întoarce-te cât timp mai poți. 

M-am întors în capul drumului. larba înaltă şi verde 
frecându-se de jeanşii mei şi foşnind ca o voce joasă, aspră. 
Soarele lovindu-mă peste gât şi umeri. 

Simţeam o pornire de-a mă răsuci şi-a mă uita înapoi. O 
pornire puternică. M-am opus ei şi am pierdut. 

Când m-am răsucit, am văzut şapte stânci. Nu opt, ci 
şapte. Le-am numărat de două ori, ca să fiu sigur. Şi chiar 
părea mai întuneric înăuntrul cercului pe care îl formau, ca şi 
când un nor ar fi acoperit soarele. Unul atât de mic încât îşi 
arunca umbra doar în locul acela. Doar că nu semăna cu o 
umbră. Semăna cu o întunecime aparte, una care se mişca 
peste iarba galbenă şi aspră, răsucindu-se în sine şi apoi 
umflându-se din nou către golul unde, eram sigur (aproape 
sigur; asta-i mai rău), o a opta stâncă stătea când am sosit 
eu. 


Mi-am spus: N-am o cameră foto prin care să mă uit şi s-o 
fac să reapară. 

Mi-am spus: Trebuie să pun punct cât timp încă mai pot să- 
mi spun că nu se întâmplă nimic. Corect sau greşit, eram mai 
puţin preocupat de soarta lumii decât de pierderea controlului 
asupra propriilor mele percepții, de pierderea controlului 
asupra ideii mele de lume. Nu credeam nicio clipă în fantasma 
lui N., însă acea întunecime... 

Nu voiam să capete un punct de sprijin, înțelegeți? Nici 
măcar cât un vârf de ac. 

Pusesem cheia înapoi în plicul rupt şi îndesasem plicul în 
buzunarul de la şold, dar punguţa încă o aveam în mână. 
Fără a mă gândi la ce făceam, am ridicat-o în fața ochilor şi 
m-am uitat la stânci prin ea. Erau distorsionate, puţin neclare 
chiar şi când am întins plasticul, însă destul de clare. Erau 
opt din nou, lucru bun, şi întunecimea aceea percepută... 

Acea pâlnie sau tunel... dispăruse. (Sigur că nicio clipă nu 
fusese acolo.) Am lăsat punga jos - nu fără un tremur uşor, 
recunosc - şi m-am uitat la stânci direct. Opt. Solide ca 
fundația mausoleului Taj Mahal. Opt. 

Am plecat pe drum înapoi, opunându-mă cu succes pornirii 
de-a mai arunca o privire. De ce să mă uit din nou? Opt e opt. 
Să ne înțelegem bine. (Glumiţța mea.) 

Am hotărât să nu scriu articolul. Mai bine să las baltă 
treaba asta cu N. Important este că m-am dus acolo şi am dat 
piept - sunt sigur că aşa este - cu nebunia care sălăşluieşte în 
fiecare dintre noi, în toți doctorii B. din lume şi, deopotrivă, în 
toți N-ii. Cum i se spunea în Primul Război Mondial? „Te duci 
să vezi elefantul.“ Eu m-am dus să văd elefantul, însă asta nu 
înseamnă că trebuie să-l şi desenez. Sau, în cazul meu, să-i 
fac o descriere. 

Şi dacă am crezut că văd şi alții? Dacă preţ de câteva 
secunde... 

Ei bine, da. Dar stai. Asta doar demonstrează forța 
fantasmei care a pus stăpânire pe sărmanul N. Explică 
sinuciderea lui într-un fel în care niciun bilet n-ar face-o. 


Totuşi, unele lucruri e mai bine să fie lăsate în pace. Probabil 
că acesta e exact un astfel de caz. Întunecimea aceea... 

Acea pâlnie-tunel, acea percepută... 

În orice caz, am terminat-o cu N. Nicio carte, niciun articol. 
„Întoarce pagina.“ Cheia fără îndoială deschide lacătul 
lanțului de la capătul drumului, însă eu n-o voi folosi 
niciodată. Am aruncat-o. 

„Aşa că, la culcare“, cum îi plăcea să spună marelui şi 
regretatului Sammy Pepys. 

Soare roşu astă-seară, apus romantic deasupra acelui 
câmp. Ceaţă ridicându-se din iarbă? Poate. Din iarba verde. 
Nu din cea galbenă. 

Androscoggin va fi roşu în seara asta, un şarpe lung 
sângerând într-un col uterin mort. (Frumos!) Mi-ar plăcea să 
văd asta. Cine ştie de ce. Recunosc. 

E vorba doar de oboseală. Mâine dimineaţă va fi dispărut. 
Mâine dimineață s-ar putea chiar să mă răzgândesc în 
privința articolului. Sau a cărții. Dar nu în seara asta. 

Aşa că, la culcare. 


18 iulie 2007 

Am pescuit cheia din gunoi în dimineaţa asta şi am pus-o în 
sertarul mesei mele de lucru. S-o arunc mi se pare ca şi când 
aş recunoaşte că ar putea fi ceva. Ştiţi voi. 

Ei. Şi oricum: e doar o cheie. 


27 iulie 2007 

Bine, da, recunosc. Am numărat câteva lucruri şi m-am 
asigurat că sunt numere pare în jurul meu. Agrafe de birou. 
Creioane în borcan. Lucruri de genul ăsta. Activitatea asta are 
un straniu efect liniştitor. Categoric am luat răceala lui N. 
(Glumiţa mea, dar nu e o glumă.) 

Psihiatrul meu mentor este doctorul J. din Augusta, acum 
şef de personal la Serenity Hill. L-am sunat şi am purtat o 
discuție generală - pe care am ambalat-o ca fiind cercetare 
pentru o lucrare pe care poate o voi prezenta iarna asta la 
congresul din Chicago - o minciună, desigur, dar uneori, ştiţi, 


e mai uşor să - despre natura transmisibilă a simptomelor 
TOC, de la pacient la analist. J. mi-a confirmat propriile 
cercetări. Fenomenul nu este comun, însă nu este nici o 
raritate completă. 

A spus: „Treaba asta nu te priveşte personal, Johnny, nu-i 
aşa?“ 

Inteligent. Perspicace. Aşa a fost mereu. Şi deține multe 
informații despre subsemnatul! 

„Nu“, am spus. „Doar mă interesează subiectul. De fapt, a 
devenit un fel de obsesie.“ 

Am încheiat discuţia râzând şi apoi m-am dus la măsuța 
pentru cafea şi am numărat cărțile de acolo. Şase. Asta e bine. 
Şase-i şase cum e şase. (Vorba lui N.) M-am uitat în birou să 
fiu sigur că cheia era acolo şi sigur că era, unde altundeva să 
fie? O singură cheie. Unu este bun sau rău? „Unu-i fără 
pereche“, ştiţi. Probabil nu avea relevanţă, însă era ceva la 
care să meditez! 

Am dat să plec din cameră, apoi mi-am amintit că pe 
măsuța pentru cafea, pe lângă cărți, erau şi reviste, aşa că le- 
am numărat şi pe ele. Şapte! Am luat revista People cu Brad 
Pitt pe copertă şi am aruncat-o la gunoi. 

Uitaţi, dacă mă face să mă simt mai bine, ce e rău în asta? 
Şi nu era decât Brad Pitt! 

lar dacă lucrurile o iau razna, voi fi sincer cu J. Asta eo 
promisiune pe care mi-o fac mie însumi. 

Cred că o reţetă de Neurontin ar putea ajuta. Deşi, strict 
vorbind, e un medicament anticriză, în cazuri precum al meu 
s-a dovedit că ajută. Sigur... 


3 august 2007 

Pe cine păcălesc? Nu există cazuri ca acesta, iar 
Neurontinul nu ajută. Frecţie la picior de lemn. 

Dar număratul ajută. E, într-un fel ciudat, liniştitor. Şi 
altceva. Cheia era în partea greşită a sertarului în care am 
pus-o! Asta era o intuiție, însă intuiţia nu trebuie 
DESCONSIDERATĂ. Am mutat-o. Mai bine. Apoi am pus altă 
cheie (cutia de valori) de partea cealaltă. Pare să dea echilibru. 


Şase-i şase cum e şase, dar doi e doi (glumă). Somn bun azi- 
noapte. 

Ei, nu. Coşmaruri. Androscoggin la asfinţit. O rană roşie. 
Un col uterin. Dar mort. 


10 august 2007 
Ceva e greşit acolo. A opta stâncă pierde teren. N-are sens să- 
mi spun 

că nu e aşa, fiindcă fiecare nerv din corpul meu - fiecare 
celulă din pielea mea!! - proclamă că e adevărat. Număratul 
cărților (şi pantofilor, da, asta e adevărat, intuiţia lui N. şi nu 
trebuie „desconsiderată“) ajută, însă nu rezolvă PROBLEMA 
PRINCIPALĂ. Nici măcar Aranjatul pe Diagonală nu ajută 
mult, deşi categoric... 

Firimiturile de pâine prăjită pe tejgheaua din bucătărie, de 
pildă. Le aliniezi cu lama cuțitului. O linie de zahăr pe masă, 
HA! Dar cine ştie câte firimituri? Câte cristale de zahăr? Prea 
multe ca să le numeri!! 

Asta trebuie să se sfârşească. Plec acolo. 

O să iau un aparat foto. 


11 august 2007 
Intunecimea. Milostive Hristoase! Era aproape complet. Şi 
altceva. Intunecimea avea un ochi. 


12 august 

Oare am văzut ceva? Aievea? 

Nu ştiu. Cred că da, dar nu ştiu. 
Sunt 19 cuvinte în însemnarea asta. 
24 e mult mai bine. 


19 august 

Am ridicat receptorul ca să-l sun pe J., să-i spun ce se 
întâmplă cu mine, apoi l-am pus jos. Ce să-i spun? Pe 
deasupra: 1-207-555-1863=11. Un număr rău. 

Valiumul ajută mai mult ca Neurontinul. Cred. Atât timp 
cât nu iau prea mult. 


16 sept 

Întors din Motown. Plin de sudoare. Tremurând. Dar opt din 
nou. Am fixat-o. Am! Fixat! O! Slavă Domnului. Dar... 

Dar! 

Nu-mi pot duce viaţa în felul ăsta. 

Nu, dar - AM AJUNS LA ȚANC. ERA PE CALE SĂ SCAPE. 
Măsurile de apărare nu rezistă mult şi atunci o vizită la 
domiciliu este necesară! (Glumița mea.) 

Am văzut ochiul 3-lobat de care vorbea N. Nu aparţine unei 
vietăți din lumea sau universul acesta. 

Încearcă să-şi sape drum încoace cu dinţii. 

Doar că eu nu accept asta. Am îngăduit obsesiei lui N. să-şi 
vâre un deget în mintea mea (să mă învârtă niţel pe deget, 
dacă pricepeţi glumița mea) şi a continuat să lărgească gaura, 
strecurând al doilea deget, al treilea, toată mâna. Desfăcută. 
Desfăcându-mă. Desfăcând 

Dar... 

Am văzut cu ochii mei. Există o lume dincolo de lumea 
aceasta, plină de monştri 

Zei 

ZEI ODIOŞI! 

Un lucru. Dacă mă sinucid, ce? Dacă nu e real, chinul tot 
se termină. Dacă e real, a opta stâncă de acolo redevine solidă. 
Cel puţin până când alt -cineva - următorul „ÎNGRIJITOR“ - se 
aventurează neghiob pe drumul acela şi vede... 

Face sinuciderea să pară aproape atractivă! 


9 octombrie 2007 

Mai bine în ultima vreme. Ideile mele par a-mi aparține mai 
mult. Şi când m-am dus ultima oară pe Câmpul lui Ackerman 
(acum 2 zile), grijile mele au fost de pomană. Erau 8 stânci 
acolo. M-am uitat la ele - solide ca nişte case - şi am văzut o 
cioară pe cer. A schimbat direcția pentru a evita spaţiul de 
zbor de deasupra stâncilor, „azda aja-i“ (glumă), dar era acolo. 
Şi-n timp ce eu stăteam cu camera agăţată la gât la capătul 
drumului (ciuciu poze în Motton, stâncile alea nu ies în ele, N. 


avea dreptate măcar în privința asta asta; probabil 
emanații??), m-am întrebat cum de-am crezut vreodată că 
sunt doar 7. Recunosc că mi-am numărat paşii înapoi la 
maşină (şi apoi am făcut câţiva înapoi, când am ajuns la 
portiera şoferului şi numărul era impar), dar lucrurile astea 
nu dispar aşa, cu una-cu două. Sunt CRAMPE ale MINŢII! 
Totuşi poate... 
Să-ndrăznesc oare a spera că mă fac mai bine? 


10 octombrie 2007 

Sigur că mai există o posibilitate, cât de tare mi-ar 
displăcea mie să recunosc: că N. avea dreptate în privința 
solstițiilor. Ne îndepărtăm de unul şi ne apropiem de celălalt 
acum. Vara se duce; urmează iarna. Ceea ce, dacă e adevărat, 
este o veste bună doar pe termen scurt. Dacă va trebui să am 
de-a face cu astfel de sfâşietoare spasme mentale primăvara 
viitoare... şi primăvara de după aceea... 

N-aş putea, asta-i tot. 

Cât mă bântuie ochiul ăla. Pluteşte în întunecimea tot mai 
densă. 

Alte lucruri îndărătul lui 

CHTUN! 


16 noiembrie 2007 

Opt. Întotdeauna acolo. Sunt sigur acum. Azi, câmpul era 
tăcut, iarba moartă, copacii de la baza pantei goi, 
Androscoggin gri-metalic sub cerul de fier. Lumea aşteptând 
zăpada. 

Şi Dumnezeul meu, cel mai bine: o pasăre cuibărindu-se pe 
una dintre stâncile alea! 

O PASĂRE! 

Mi-am dat seama doar când mă întorceam la Lewiston că 
nu m-am sinchisit să-mi număr paşii când m-am înapoiat la 
maşină. 

lată adevărul. Ceea ce trebuie să fie adevărul. Am luat o 
răceală de la un pacient, dar acum mă însănătoşesc. Tusea a 
trecut, nasul curge mai puțin. 


Glumița a fost pe seama mea de la început. 


25 decembrie 2007 

Am împărțit cina de Crăciun şi schimbul ritualic de cadouri 
cu Sheila şi familia ei. Când Don l-a dus pe Seth la biserică, la 
ritualul arderii lumânărilor (sunt sigur că bunii metodişti ar fi 
şocaţi dacă ar afla originile păgâne ale unor astfel de 
ritualuri), Sheila m-a strâns de mână şi a spus: „Te-ai întors. 
Asta e bine. Îmi făceam griji.“ 

Ei bine, se pare că nu-i poți păcăli pe cei cu sânge din 
sângele tău. Poate că doctorul J. doar ar fi bănuit că ceva era 
în neregulă, însă Sheila ştia sigur. Scumpa de Sheila. 

„Am avut un soi de criză astă-vara şi toamnă“, am spus. „O 
criză a spiritului, i-ai putea spune.“ 

Deşi era mai mult o criză a psihicului. Când un om începe 
să creadă că singurul scop al percepţiilor sale este de-a 
ascunde conştientizarea unor teribile alte lumi - aceasta este o 
criză a psihicului. 

Sheila, întotdeauna practică, a spus: „Atât timp cât n-a fost 
cancer, Johnny. Eu de asta mă tem.“ 

Scumpa de Sheila! Am râs şi am îmbrățişat-o. 

Mai târziu, pe când aranjam ultimele lucruri în bucătărie 
(şi sorbeam lichior de ou), am întrebat-o dacă-şi aduce aminte 
de ce obişnuiam să numim Fail Road Bridge podul acela. Ea a 
lăsat capul pe-o parte şi a râs. 

„Vechiul tău prieten a născocit asta. Cel după care îmi 
sfârâiau mie călcâiele.“ 

„Charlie Keen“, am spus. „Nu l-am mai văzut de un car de 
ani. Decât la TV. Sărmanul om e ca Sanjay Gupta'9.* 

M-a lovit peste braț. „Gelozia nu te prinde, scumpule. 
Oricum, pescuiam de pe pod într-o zi - ştii, cu vergile alea mici 
ale noastre - şi Charlie a tras cu ochiul peste margine şi a 
spus: «Ştii, cine cade de aici nu-şi ratează sinuciderea.» Ni s-a 
părut foarte nostim şi am râs ca nebunii. Nu-ţi aminteşti?“ 

Dar atunci mi-am amintit. Bale Road Bridge a devenit Fail 
Road Bridge din acea zi încolo. Şi ce spusese bătrânul Charlie 
era cât se poate de adevărat. Pârâul Bale era foarte puţin 


adânc în locul acela. Sigur, se varsă în Andros-coggin 
(probabil se vede locul de întâlnire de pe Câmpul lui 
Ackerman, deşi cu n-am băgat de seamă niciodată), care e 
mult mai adânc. lar Androscoggin se varsă în mare. O lume 
duce în alta, nu-i aşa? Fiecare mai adâncă decât cealaltă; 
aceasta e o regulă care se afirmă pe tot cuprinsul globului. 

Don şi Seth s-au întors, băiatul cel mare şi băiatul cel mic 
al Sheilei, toți plini de zăpadă. Ne-am îmbrăţişat în grup, 
foarte New Age, după care m-am dus acasă, ascultând colinde 
în maşină. Sincer fericit pentru prima oară de foarte, foarte 
mult timp. 

Cred că însemnările acestea... acest jurnal... această 
cronică a nebuniei evitate (poate doar la mustață, cred că a 
fost într-adevăr cât pe ce să „sar de pe pod“)... se poate încheia 
acum. 

Slavă Domnului, şi Crăciun fericit mie. 


1 aprilie 2008 

E Ziua Păcălelilor, iar păcălitul sunt eu. M-am trezit dintr- 
un vis cu Câmpul lui Ackerman. 

În el, cerul era albastru, râul era de-un albastru mai închis 
în vale, zăpada se topea, primele fire de iarbă verde scoteau 
capul prin fâşiile de omăt rămase, şi din nou erau doar şapte 
stânci. Din nou, era întunecime în cerc. Doar o pată pentru 
moment, însă urma să crească, dacă nu aveam eu grijă. 

Am numărat cărți după ce m-am trezit (şaizeci şi patru, un 
număr bun, par şi divizibil până la 1 - gândiţi-vă la asta), şi 
când asta n-a avut efect, am vărsat cafea pe tejgheaua din 
bucătărie şi am trasat o diagonală. Asta a rezolvat lucrurile - 
pentru moment -, dar va trebui să merg acolo şi mai fac o 
„vizită la domiciliu“. Nu trebuie să tândălesc. 

Fiindcă începe din nou. 

Zăpada aproape a dispărut, solstițiul de vară se apropie 
(încă e după orizont, dar se apropie) şi a început din nou. 

Simt 

Domnul să mă ajute, mă simt ca un bolnav de cancer care a 
trecut printr-o perioadă bună şi se trezeşte într-o dimineață 


cu o umflătură mare la subsuoară. 

Nu pot face asta. 

Trebuie să fac asta. 

„Mai târziu“ 

Încă mai era zăpadă pe drum, dar am ajuns la „CA“ fără 
probleme. Am lăsat maşina în parcarea cimitirului şi de acolo 
am mers pe jos. Erau într-adevăr doar şapte stânci, ca în visul 
meu. M-am uitat pin obiectivul camerei. 8 din nou. 8 este 
soartă şi ţine lumea de toartă. Bună treabă. 

Pentru lume! 

Nu la fel de bună pentru doctorul Bonsaint. 

Căci asta se întâmplă din nou; mintea mea geme în fața 
perspectivei. 

Te rog, Doamne, fă să nu se întâmple din nou. 


6 aprilie 2008 

A luat mai mult azi să fac 8 din 7, şi ştiu că mă aşteaptă 
multă muncă „la distanță“, cum ar fi număratul lucrurilor şi 
trasatul diagonalelor şi... nu aranjatul, N. greşea în privința 
asta - ceea ce trebuie făcut este să echilibrezi. E ceva simbolic, 
ca pâinea şi vinul la împărtăşanie. 

Sunt obosit, însă. Şi solsticiul e-atât de departe. 

Întunecimea încă-şi adună puterea şi solstițul e-atât de 
departe. 

Îmi doresc ca N. să fi murit înainte să vină în cabinetul 
meu. Basturdu ăla egoist. 


2 mai 2008 

Am crezut că mă va ucide de data asta. Sau că-mi va 
sfărâma mințile. Sunt minţile mele sfărâmate? Nu există 
Dumnezeu, nu poate exista niciun Dumnezeu în fața acelei 
întunecimi, şi-a OCHIULUI care priveşte din ea. Şi altceva. 

ARĂTAREA CU CAP-CASCĂ. NĂSCUTĂ DIN NEBUNEASCA 
ÎNTUNECIME VIE. 

Se auzea cânt. Cânt din adâncul inelului de stânci, din 
adâncul întune-cimii. Dar am făcut 8 din 7, din nou, deşi a 
fost nevoie de mult mult mult mut mult timp. Mult uit pin 


obectiv, dar şi făcut cercuri şi numărat paşi, lărgind cercul la 
64 paşi şi asta a rezolvat, slavă domnului. „Cercul se lărgeşte“ 
- Yeets! Atunci m-am uitat în sus. M-am uitat în jur. Şi i-am 
văzut numele în fiecare tufiş de sumac şi-n fiecare copac de la 
poalele câmpului ăluia diavolesc: Cthun, Cthun, Cthun, 
Cthun. Am ridicat ochii spre cer, căutând uşure, şi-am văzut 
bourii descriindu-l pe când traversau văzdu-hul: CTHUN pe 
cer. M-am uitat la râu şi-am văzut coturile lui descriind un C 
uriaş. C de la Cthun. 

Cum pot eu să fiu răspunzător pentru întreaga lume? Cum 
e posibil asta? 


4 mai 2008 

Dacă pot închide uşa sinucigându-mă 

Şi pacea, chiar de este doar picea uiterii 

Mă duc acolo din nou, dar acum nu până la capăt. Doar 
până la Fail Road Bridge. Acolo, apa e mică, matca plină de 
stânci. 

Până jos trebuie să fie 9 metri. 

Nu cel mai bun număr, dar 

Cine cade de acolo nu-şi ratează 

Nu-mi ratez 

Nu mă pot gândi la altceva decât la ochiul ăla 3-lobat hidos 

La arătarea cu cap-cască 

La fețele din stânci urlând 

La CTHUNI! 

„Aici se termină manuscrisul doctorului Bonsaint“ 


5. A doua scrisoare 


8 iunie 2008 

Dragă Charlie, 

N-am primit vorbă de la tine cu privire la manuscrisul lui 
Johnny, iar asta e bine. Te rog ignoră ultima mea scrisoare şi, 
dacă încă mai ai paginile, dă-le foc. Asta a fost dorinţa lui 
Johnny, şi eu trebuia să-i dau curs. 


Mi-am spus că mă duc doar până la Fail Road Bridge - să 
văd locul unde am petrecut toți momente atât de fericite în 
copilărie, locul unde el şi-a pus capăt zilelor atunci când 
momentele fericite s-au încheiat. Mi-am spus că aşa îmi voi 
găsi pacea (aşa s-ar fi exprimat Johnny). Dar sigur că mintea 
de sub mintea mea - unde, sunt sigur că ar fi susținut 
Johnny, suntem cu toţii cam la fel - ştia adevărul. Altfel, de ce 
să fi luat cheia? 

Fiindcă era acolo, în biroul lui. Nu în acelaşi sertar în care 
am găsit manuscrisul, ci în cel de sus - cel de deasupra 
spaţiului pentru genunchi. Alături de o altă cheie, pentru 
„echilibru“, exact cum spunea el. 

Ți-aş fi trimis oare cheia odată cu manuscrisul, dacă le 
găseam pe amân-două în acelaşi loc? Nu ştiu. Sincer. Dar mă 
bucur, una peste alta, de cum au ieşit lucrurile. Pentru că 
poate ai fi fost tentat să te duci acolo. Te-ar fi atras simpla 
curiozitate, ori poate altceva. Ceva mai puternic. 

Sau poate că asta-i cea mai mare prostie. E posibil că am 
găsit cheia, că m-am dus în Motton şi am găsit drumul acela 
doar fiindcă sunt ceea ce spuneam că sunt în prima mea 
scrisoare: fiica Pandorei. De unde să ştiu sigur? N. nu ştia. Nu 
ştia nici fratele meu, nici măcar la sfârşit, şi cum obişnuia el 
să spună: „Sunt profesionist, nu încercaţi asta acasă.“ 

În orice caz, nu-ţi face griji pentru mine. Sunt bine. Şi chiar 
dacă nu sunt, ştiu să socotesc. Sheila LeClaire are 1 soț şi 1 
copil. Charlie Keen - potrivit informațiilor din Wikipedia - are 1 
soție şi 3 copii. Astfel, tu ai mai multe de pierdut. Şi pe 
deasupra, poate că mie n-au încetat niciodată să-mi sfârâie 
călcâiele după tine. 

Sub nicio formă să nu te întorci aici. Continuă să-ți faci 
rapoartele asupra obezității şi abuzului de medicamente 
eliberate pe rețetă şi atacurilor cardiace la bărbaţi sub 
cincizeci de ani şi alte astfel de lucruri. Lucruri normale. 

Şi dacă n-ai citit manuscrisul (sper că e aşa, dar mă 
îndoiesc; sunt sigur că Pandora are şi fii), ignoră-l pe acela. 
Pune toate astea pe seama unei femei isterice care şi-a pierdut 
fratele când se aştepta mai puţin. 


Nu e nimic acolo. 

Doar nişte stânci. 

Am văzut cu ochii mei. 

Jur că nu e nimic acolo, aşa că nu veni. 


6. Articolul de ziar 


„Din Chester's Mill Democrat, 1 iunie 2008“ 

O FEMEIE SARE DE PE POD, IMITÂND MODUL DE 
SINUCIDERE A FRATELUI EI 

de Julia Shumway 

MOTTON - După ce reputatul psihiatru John Bonsaint s-a 
sinucis sărind de pe Bale River Bridge în acest orăşel din 
centrul statului Maine, acum puţin peste o lună, prietenii 
spun că sora lui, Sheila LeClaire, a intrat într-o fază de 
depresie. Soțul ei, Donald LeClaire, a spus că era „complet 
devastată“. Nimeni, a urmat el, nu a crezut că se gândea la 
sinucidere. 

Dar aşa era. 

„Deşi nu a lăsat un bilet“, a declarat Richard Chapman, 
medicul legist al ținutului, „se regăsesc toate indiciile. Maşina 
ei era parcată frumos pe marginea şoselei, de partea dinspre 
Harlow a podului. Fusese încuiată şi poşeta ei era pe locul 
pasagerului, cu permisul ei de conducere deasupra.“ 
Chapman a spus mai departe că pantofii lui LeClaire au fost 
găsiți chiar pe balustradă, aşezaţi cu grijă unul lângă celălalt. 
Chapman a declarat că doar în urma unei anchete se va vedea 
dacă s-a înecat sau a murit din cauza impactului. 

Pe lângă soțul ei, Sheila LeClaire lasă în urmă un băiat de 
şapte ani. Detaliile serviciului funerar nu au fost încă stabilite. 


7 Mesajul e-mail 


keen 1981 
15.44 
5 iunie '08 


Chrissy, 

Te rog, anulează toate consultaţiile pe săptămâna viitoare. 
Ştiu că te anunț târziu, şi ştiu câte vorbe deloc frumoase vei 
primi, dar nu se poate altfel. Trebuie să mă ocup de ceva 
acasă, în Maine. Doi prieteni vechi, frate şi soră, s-au sinucis 
în împrejurări stranii... şi în acelaşi loc, futu-i! Ţinând cont de 
extrem de ciudatul manuscris pe care sora mi l-a trimis 
înainte să copieze (aparent să copieze) sinuciderea fratelui ei, 
cred că treaba trebuie investigată. Fratele, John Bonsaint, a 
fost cel mai bun prieten al meu în copilărie; ne-am salvat unul 
pe altul din multe bătăi în curtea şcolii! Hayden se poate 
ocupa de materialul despre glicemie. Ştiu că nu se crede în 
stare, dar e în stare. Şi chiar dacă nu e, eu trebuie să plec. 
Johnny şi Sheila îmi erau ca doi frați. Şi pe deasupra: n-aş 
vrea să fiu un filistin, dar s-ar putea să scot un reportaj din 
treaba asta. Despre tulburarea obsesiv-compulsivă. Poate că 
n-o fi un subiect la fel de important precum cancerul, însă 
bolnavii de TOC îţi vor spune că este totuşi o chestie al naibii 
de înspăimântătoare. Mersi, Chrissy! 

Charlie 


PISICA DIABOLICĂ 


Lui Halston i se părea că bătrânul în scaun cu rotile arăta 
bolnav, îngrozit şi pregătit să moară. Avea experiență în a 
vedea astfel de lucruri. Moartea era profesia lui Halston; o 
adusese pentru optsprezece bărbați şi şase femei de-a lungul 
carierei sale ca ucigaş plătit profesionist. Ştia cum arată 
chipul morții. 

În casă - un conac, de fapt - era frig şi linişte. Singurele 
sunete erau trosnetul gros al focului în vatra mare de piatră şi 
şuieratul gros al vântului de noiembrie afară. 

— Vreau să ucizi pe cineva, spuse bătrânul. Vocea-i era 
nesigură şi pițigăiată, iritată. Înţeleg că de asta te ocupi. 

— Cu cine ai vorbit? întrebă Halston. 

— Cu un om pe nume Saul Loggia. Spune că-l cunoşti. 


Halston încuviință din cap. Dacă Loggia era omul de 
legătură, atunci totul era în ordine. Şi dacă exista vreun 
microfon montat în cameră, tot ce spunea bătrânul - Drogan - 
era considerat din punct de vedere legal drept întinde-rea unei 
curse. 

— Pe cine vrei să lichidez? 

Drogan apăsă un buton pe consola încastrată în brațul 
scaunului său cu rotile şi acesta înaintă, bâzâind. De aproape, 
Halston simțea izul galben, amestecat, al fricii, vârstei şi 
urinei. Îl dezgustă, însă nu lăsă să se vadă. Chipul lui era de 
piatră. 

— Victima e chiar în spatele tău, rosti Drogan încet. 

Halston se mişcă iute. De reflexe-i depindea viața şi le 
păstra mereu în stare perfectă de funcționare. Se ridică de pe 
canapea, se lăsă într-un genunchi, se răsuci, cu mâna 
înăuntrul sacoului sport croit special, strângând mânerul 
unui pistol hibrid de calibru 45, cu ţeavă scurtă, care-i atârna 
la subsuoară într-un toc prevăzut cu arc, ce i-l arunca în 
palmă la o atingere. O clipă mai târziu, pistolul era scos şi 
îndreptat spre... o pisică. 

Un moment, Halston şi pisica se sfidară din priviri. Fu un 
moment ciudat pentru Halston, un om lipsit de imaginație şi 
de orice superstiție. În acel singur moment cât stătu 
îngenuncheat pe podea cu pistolul aţintit, simţi că pisica-i era 
cunoscută, deşi dacă văzuse vreodată una cu blană atât de 
neobişnuit colorată, fără doar şi poate că şi-ar fi amintit. 

Capul ei era împărțit perfect în două: jumătate negru, 
jumătate alb. Linia de demarcaţie începea din creştetul 
craniului plat şi cobora pe bot până la gură, dreaptă ca o 
săgeată. Ochii ei erau uriaşi în semiintuneric, şi-n fiecare 
pupilă neagră aproape rotundă licărea reflectat focul din 
vatră, ca un tăciune încins de ură. 

Şi Halston avu un gând: Noi doi ne-am întâlnit înainte. 

Apoi trecu. Puse pistolul la loc şi se ridică în picioare. 

— Ar trebui să te ucid pentru asta, moşule. Nu-mi plac 
glumele. 

— Iar eu nu fac glume, spuse Drogan. Stai jos. Uită-te aici. 


Scosese un plic dolofan de sub pătura cu care-i erau 
acoperite picioarele. 

Halston se aşeză. Pisica, care stătuse ghemuită pe spătarul 
sofalei, sări uşor în poalele lui. Se uită în sus la Halston 
pentru un moment, cu ochii aceia negri uriaşi, cu pupilele 
înconjurate de inele subțiri verzi-aurii, după care se aşeză şi 
începu să toarcă. 

Halston îl privi întrebător pe Drogan. 

— E foarte prietenoasă, spuse Drogan. La început. Pisicuţa 
asta simpatică a ucis trei oameni în casa aceasta. Astfel, am 
rămas doar eu. Sunt bătrân, sunt bolnav... dar prefer să mor 
la timpul meu. 

— Nu-mi vine să cred asta, zise Halston. M-ai angajat ca să 
lichidez o pisică? 

— Uită-te în plic, te rog. 

Halston se uită. Era plin cu bancnote de o sută şi cincizeci, 
toate vechi. 

— Câţi sunt? 

— Şase mii de dolari. Vor mai fi şase când îmi vei aduce o 
dovadă că pisica e moartă. Domnul Loggia mi-a spus că 
douăsprezece mii e tariful tău normal. 

Halston aprobă din cap, mângâind din reflex pisica din 
poala sa. Adormise şi torcea în continuare. Lui Halston îi 
plăceau pisicile. Erau singurele animale care-i plăceau, de 
fapt. Se descurcau singure. Dumnezeu - dacă exista - le făcuse 
să fie maşini de ucis perfecte, cu sânge rece. Pisicile erau 
asasinii regnului animal, iar Halston le respecta. 

— Nu-ţi datorez explicaţii, dar îți voi explica, spuse Drogan. 
Paza bună trece primejdia rea, se spune, şi eu nu vreau să iei 
treaba asta cu uşurinţă. Şi mi se pare că e nevoie să mă 
justific. Ca tu să nu crezi că sunt nebun. 

Halston aprobă iar din cap. Hotărâse deja să accepte 
trebuşoara aceasta, nu mai era nevoie de alte explicaţii. Dar 
dacă Drogan voia să vorbească, el avea să-l asculte. 

— Înainte de orice, ştii cine sunt eu? De unde provin banii? 

— Farmaceutice Drogan. 


— Da. Una dintre cele mai mari companii de produse 
farmaceutice din lume. lar piatra de temelie a succesului 
nostru financiar a fost aceasta. Din buzunarul halatului său 
scoase şi-i dădu lui Halston un flacon mic, fără etichetă, de 
pilule. Tri-Formal-fenobarbin, compusul G. Prescris aproape 
exclusiv pentru bolnavii terminali. Dă dependență, înţelegi. E o 
combinaţie de analgezic, tranchilizant şi halucinogen uşor. 
Are rezultate remarcabile în a-i ajuta pe bolnavii terminali să 
îşi recunoască situaţia şi să o accepte. 

— Îl iei şi tu? întrebă Halston. 

Drogan ignoră întrebarea. 

— Se prescrie peste tot în lume. E un produs sintetic, a fost 
inventat în anii cincizeci în laboratoarele noastre din New 
Jersey. Testele noastre au fost făcute aproape exclusiv asupra 
pisicilor, datorită naturii unice a sistemului nervos al felinelor. 

— Câte aţi trimis pe lumea cealaltă? 

Drogan se crispă. 

— Aceasta e-o abordare nedreaptă şi păguboasă. 

Halston ridică din umeri. 

— În cei patru ani, cât au durat testările, până când 
Administraţia de Control a Medicamentelor să aprobe Tri- 
Dormal-G-ul, în jur de cincisprezece mii de pisici au... ăă, 
sucombat. 

Halston fluieră. Cam patru mii de pisici pe an. 

— Şi acum crezi că asta a venit să-ţi facă felul, hă? 

— Nu mă simt câtuşi de puțin vinovat, zise Drogan, însă 
nota aceea nesigură, iritată, îi revenise în glas. Cincisprezece 
mii de animale de laborator au murit ca sute de mii de oameni 
să... 

— Lasă asta, făcu Halston. Justificările îl plictiseau. 

— Pisica asta a venit aici acum şapte luni. Nu mi-au plăcut 
niciodată pisicile. Nişte animale scârboase, purtătoare de 
boli... mereu bântuie câmpiile... se târăsc prin hambare... 
strâng Dumnezeu ştie ce microbi în blana lor... mereu 
încearcă să-ți aducă în casă ceva cu măruntaiele scoase, să 
vezi şi tu... sora mea a vrut s-o ia înăuntru. Ea a găsit-o. Ea a 
plătit. 


Se uită cu o ură necuprinsă la pisica adormită în poala lui 
Halston. 

— Ai spus că pisica a ucis trei oameni. 

Drogan începu să vorbească. Pisica moţăi şi toarse în poala 
lui Halston, mângâiată şi scărpinată de degetele puternice şi 
experte de ucigaş ale bărbatului. Din timp în timp, câte un 
nod de pin exploda în vatră, făcând-o să se încordeze ca un 
ghem de arcuri acoperite de muşchi şi piele. Afară, vântul se 
tânguia pe lângă casa mare de piatră, departe în zona rurală 
a Connecti-cutului. Se simţea iarna în vocea vântului. Vocea 
bătrânului, în tot acest timp, turuia monoton. 

În urmă cu şapte luni, erau patru în casă: Drogan, sora lui 
Amanda, care la şaptezeci şi patru de ani era cu doi ani mai în 
vârstă ca Drogan, prietena ei de-o viață Carolyn Broadmoor 
(„dintre Broadmoorii din Westchester“, spuse Drogan), care 
suferea grav de emfizem, şi Dick Gage, angajat al familiei 
Drogan de douăzeci ani. Gage, care trecuse şi el de şaizeci de 
ani, conducea uriaşul Lincoln Mark IV, gătea, servea sherryul 
seara. De curăţenie se ocupa o cameristă, dar ea nu locuia cu 
ei. Cei patru trăiau în felul acesta de aproape doi ani, o 
strânsură de bătrâni anoşti şi servitorul lor. Singurele lor 
plăceri erau The Hollywood Squares şi curiozitatea de-a vedea 
care pe care-l va îngropa. 

Atunci apăruse pisica. 

— Gage a văzut-o primul, miorlăind şi fâțâindu-se în jurul 
casei. A încercat să o alunge. A dat cu bețe şi pietre mici după 
ea, şi a nimerit-o de mai multe ori. Însă nu voia să plece. 
Simţea miros de mâncare, desigur. Era aproape numai piele şi 
os. La sfârşitul verii, oamenii le scot pe marginea drumului şi 
le lasă să moară, ştii. Un lucru teribil, inuman. 

— E mai bine să le omori cu pastile? întrebă Halston. 

Drogan ignoră remarca şi merse mai departe. Ura pisicile. 
Întotdeauna le urâse. Când pisica aceasta a refuzat să plece, i- 
a dat ordin lui Gage să lase pentru ea mâncare otrăvită. 
Farfurii mari, ademenitoare, de hrană pentru pisici Calo 
amestecată cu Tri-Dormal-G, mai exact. Pisica a ignorat 
mâncarea. Pe-atunci, Amanda Drogan observase deja pisica şi 


a insistat să o adopte. Drogan s-a opus cu vehemenţă, însă 
Amanda nu s-a lăsat înduplecată. Mereu obținea ce-şi dorea, 
aparent. 

— Dar a văzut ea, zise Drogan. A adus-o înăuntru ea însăşi, 
în braţe. Torcea, exact ca acum. Refuza totuşi să se apropie de 
mine. Niciodată nu s-a apropiat... încă. I-a turnat o farfurie cu 
lapte. „O, uită-te la sărăcuţa de ea, e moartă de foame“, a 
uguit ea. Ea şi Carolyn au giugiulit-o amândouă. 
Dezgustător. Sigur că ăsta era modul lor de-a se răzbuna pe 
mine. Ştiau ce părere am despre feline încă de la programul de 
testare a Tri-Dormal-G, acum douăzeci de ani. Le plăcea să 
mă tachineze, să mă enerveze. Se uită la Halston cu ochi 
înnegurați. Dar au plătit ele. 

La mijlocul lunii mai, Gage se trezise pentru a servi micul 
dejun şi o găsise pe Amanda Drogan întinsă pe jos la baza 
scărilor principale, înconjurată de cioburi de porțelan şi 
grăunţe Little Friskies. Stătea cu ochii niţel holbaţi în tavan. 
Sângerase mult pe gură şi pe nas. Avea şira spinării ruptă, 
ambele picioare rupte şi gâtul îi fusese literalmente spulberat 
ca sticla. 

— Dormea în camera ei, spuse Drogan. O trata ca pe un 
copil... „Ţi-e fomică, şcumpişol? T'ebuie şă melgi şă faci caca?“ 
De-a dreptul obscen, din partea unei hoaşte bătrâne ca soră- 
mea. Cred că a trezit-o cu mieunatul ei. l-a adus vasul. 
Obişnuia să spună că lui Sam nu-i plăceau grăunţele Friskies 
decât dacă le înmuiai în puţin lapte. Aşa că voia să coboare la 
parter. Pisica i se freca de picioare. Ea era bătrână, nu se ţinea 
prea bine pe picioare. Semiadormită. Au ajuns împreună în 
capul scărilor şi pisica i s-a băgat în față... a împiedicat-o... 

Da, era posibil să se fi întâmplat aşa, gândi Halston. Cu 
ochiul minţii o vedea pe bătrână căzând pe scări, prea şocată 
ca să mai strige. Grăunţele Friskies împrăştiindu-se în vreme 
ce ea se ducea de-a dura până jos, bolul spărgându-se. În cele 
din urmă, ea se opreşte la baza scărilor, cu ciolanele bătrâne 
rupte, cu ochii holbaţi, din nas şi urechi şiroind sânge. Şi 
pisica, torcând, începe să coboare scările, crănțănind 
satisfăcută grăunţe Little Friskies... 


— Ce-a spus medicul legist? îl întrebă pe Drogan. 

— Moarte accidentală, desigur. Dar eu ştiam. 

— De ce n-ai scăpat de pisică atunci? După moartea 
Amandei? 

Deoarece Carolyn Broadmoor amenințase, din câte se pare, 
că va pleca dacă o va face. Era isterică, obsedată de subiect. 
Era o femeie bolnavă şi spiritualismul îi furase mințile. Un 
mediu din Hartford îi spusese (în schimbul a doar douăzeci de 
dolari) că sufletul Amandei intrase în corpul de felină al lui 
Sam. Sam fusese al Amandei, îi spusese ea lui Drogan, şi dacă 
Sam pleca, pleca şi ea. 

Halston, care devenise într-un fel expert în citirea printre 
rânduri a vieții oamenilor, bănuia că Drogan şi bătrâna 
păsăruică Broadmoor fuseseră amanți cu mult timp în urmă, 
şi că bătrânul nu voia să se despartă de ea din cauza unei 
pisici. 

— Ar fi echivalat cu o sinucidere, spuse Drogan. În mintea 
ei era în continuare o femeie bogată, întru totul capabilă să ia 
pisica aia şi să plece la New York sau Londra sau chiar Monte 
Carlo cu ea. De fapt, era ultima dintr-o mare familie, trăia 
dintr-o rentă derizorie ca rezultat al unei serii de investiții 
proaste făcute în anii şaizeci. Locuia la primul etaj, aici, într-o 
cameră special controlată, superumidificată. Femeia avea 
şaptezeci de ani, domnule Halston. A fumat ca o turcoaică 
până în ultimii doi ani de viață, iar emfizemul era în stare 
foarte gravă. Voiam s-o ştiu aici, iar dacă pisica trebuia să 
rămână... 

Halston încuviință din cap, apoi aruncă o privire grăitoare 
la ceasul de la mână. 

— Spre sfârşitul lunii iunie, a murit în timpul nopții. Am 
impresia că doctorul a considerat moartea ei un lucru 
normal... a venit doar, i-a scris certificatul de deces şi cu asta, 
basta. Dar pisica era în cameră. Mi-a spus Gage. 

— Toţi trebuie să murim cândva, bătrâne, zise Halston. 

— Sigur. Asta a spus şi doctorul. Dar eu ştiam. Mi-am adus 
aminte. Pisicile iau viața bebeluşilor şi oamenilor bătrâni în 
somn. Le-o iau răpindu-le răsuflarea. 


— O superstiție veche. 

— Bazată pe fapte, ca multe aşa-zise superstiții, replică 
Drogan. Vezi tu, pisicilor le place să frământe lucruri moi cu 
labele. O pernă, un covor gros... sau o pătură. O pătură din 
leagănul unui bebeluş sau o pătură a unei persoane bătrâne. 
O greutate în plus pe pieptul unei persoane şi aşa slăbite... 

Drogan lăsă fraza neîncheiată şi Halston se gândi la asta. 
Carolyn Broadmoor dormind în camera ei, aerul intrând şi 
ieşind zgomotos din plămânii ei ferfenițiți, sunetul aproape 
acoperit de şoapta umidificatoarelor speciale şi-a aparatelor de 
control al calităţii aerului. Pisica cu blană ciudat împărțită în 
alb şi negru sare încet pe patul stăpânei şi se uită fix la faţa ei 
bătrână, cu riduri adânc săpate, cu ochii aceia jucăuşi, negru- 
cu-verde. Se furişează pe pieptul ei îngust şi îşi aranjează 
greutatea acolo, torcând... şi respirația încetineşte... şi pisica 
toarce în vreme ce bătrâna se sufocă încet sub greutatea ei. 

Nu era un om imaginativ, însă Halston se cutremură puţin. 

— Drogan, zise el, continuând să mângâie pisica. De ce nu o 
eutanasiezi, pur şi simplu? Un veterinar i-ar da să inhaleze 
gaz pentru douăzeci de dolari. 

Drogan spuse: 

— Înmormântarea a fost la 1 iulie. Am îngropat-o pe 
Carolyn în lotul nostru din cimitir, alături de sora mea. Aşa 
cum ar fi vrut ea. Doar în 3 iulie l-am chemat pe Gage în 
camera asta şi i-am dat un coş de nuiele... ca un coş de picnic. 
Ştii de care zic? 

Halston aprobă din cap. 

— l-am spus să pună pisica în el şi să o ducă la un 
veterinar în Milford şi acolo să fie eutanasiată. El a spus: „Da, 
domnule“, a luat coşul şi s-a dus. Aşa e el. Nu l-am mai văzut 
în viață de atunci. A avut loc un accident pe autostradă. 
Lincolnul a intrat într-un pilon de pod cu mai bine de o sută 
de kilometri la oră. Dick Gage a murit pe loc. Când l-au găsit, 
avea zgârieturi pe față. 

Halston păstră tăcerea, în vreme ce imaginea derulării 
evenimentelor se formă din nou în creierul său. Niciun sunet 
în cameră în afară de pocnetul liniştit al focului şi torsul 


plăcut al pisicii din poala sa. El şi pisica împreună în fața 
focului ar fi format o ilustrație bună pentru acel poem al lui 
Edgar Guest, cel care spune: „Pisica-n poala mea, un foc bun 
în vatră / ...Un om ferice, pentru cine-ntreabă.“ 

Dick Cage conducând Lincolnul pe autostradă spre Milford, 
depăşind viteza legală cu, poate, opt kilometri la oră. Coşul de 
nuiele alături - ca un coş de picnic. Şoferul e atent la trafic, 
poate depăşeşte un camion mare şi nu observă strania față 
jumătate neagră, jumătate albă care iese dintr-o parte a 
coşului. Partea dinspre şofer. Nu observă deoarece s-a înscris 
în depăşirea camionului şi atunci pisica îi sare în față, 
scuipând şi zgâriind, ghearele ei lovindu-l peste un ochi, 
înțepându-l, dezumflându-l, orbindu-l. O sută şi uruitul 
motorului mare al maşinii şi cealaltă labă e agățată de puntea 
nasului, îndesând ghearele, stârnind o durere luminoasă, 
aprigă - poate Lincolnul începe să vireze la dreapta, în calea 
camionului, şi claxonul acestuia sună de să-ți spargă 
timpanele, dar Gage nu-l aude, fiindcă pisica chirăie, pisica e 
lățită pe faţa lui ca un uriaş păianjen negru pufos, cu urechile 
date pe spate, cu ochii verzi scânteind ca nişte faruri din iad, 
cu labele din spate zbătându-se şi înfigându-se în carnea 
puhavă de pe gâtul bătrânului. Maşina virează brusc în 
cealaltă parte. Piciorul de pod prinde contur. Pisica sare jos şi 
Lincolnul, o torpilă neagră sclipitoare, se izbeşte de beton şi 
sare în aer ca o bombă. 

Halston înghiţi greu şi auzi un sunet sec în gât. 

— ŞI pisica s-a întors acasă? 

Drogan dădu din cap în sens afirmativ. 

— După o săptămână. În ziua în care Dick Gage a fost 
înmormântat, de fapt. Ca-n cântecelul ăla vechi. Pisica s-a 
întors acasă. 

— A supraviețuit unui accident auto la o sută? Greu de 
crezut. 

— Se spune că pisicile au câte nouă vieți. Când s-a întors... 
atunci am început să mă întreb dacă nu poate fi o... o... 

— Pisică diabolică? sugeră Halston încet. 


— Cum nu-mi vine ceva mai bun, da. Un soi de demon 
trimis... 

— Să te pedepsească. 

— Nu ştiu. Dar mă tem de ea. Îi dau să mănânce, sau mai 
degrabă îi dă femeia care vine să-mi gătească. Nici ea n-o 
place. Spune că fața aia e-un blestem al lui Dumnezeu. Sigur, 
ea e localnică. Bătrânul încercă să zâmbească şi eşuă. Vreau 
să o omori. Trăiesc cu ea de patru luni. Stă la pândă în 
umbre. Se uită la mine. Pare că... aşteaptă. Mă încui în 
camera mea noapte de noapte şi totuşi mă întreb dacă nu mă 
voi trezi într-o dimineață devreme şi-o voi găsi... ghemuită pe 
pieptul meu... şi torcând. 

Vântul se tânguia amarnic afară şi scotea un sunet ciudat, 
ca de cucuvea, în hornul de piatră. 

— În cele din urmă am luat legătura cu Saul Loggia. El te-a 
recomandat. A spus că eşti un lup, cred. 

— Un lup singuratic. Asta înseamnă că lucrez singur. 

— Da. A spus că n-ai fost prins niciodată, şi nici suspectat. 
A spus că întotdeauna cazi în picioare... ca o pisică. 

Halston se uită la bătrânul în scaunul cu rotile. Şi dintr- 
odată mâinile lui musculoase, cu degete lungi, întârziară 
chiar deasupra gâtului pisicii. 

— O fac acum, dacă vrei, zise el încet. Îi rup gâtul. Nici n-o 
să-şi dea seama... 

— Nu! strigă Drogan. Inspiră prelung, tremurând. Obrajii 
supți i se umplură de culoare. Nu... nu aici. Du-o altundeva. 

Halston surâse fără umor. Reîncepu să mângâie foarte încet 
capul şi umerii şi spatele pisicii adormite. 

— Bine, spuse. Accept contractul. Vrei corpul? 

— Nu. Omoar-o. Îngroap-o. Făcu o pauză. Se aplecă în față 
în scaunul cu rotile, ca un uliu bătrân. Adu-mi coada ei, zise. 
Ca să pot s-o arunc în foc şi să mă uit la ea cum arde. 

Halston conducea un Plymouth model 1973 cu motor 
Cyclone Spoiler modificat. Maşina avea spatele ridicat şi fața 
lăsată, astfel încât capota stătea înclinată în unghi de 
douăzeci de grade față de drum. Reclădise el însuşi 
diferențialul şi partea din spate. Cutia de viteze era o Pendy, 


sistemul de transmisie, Hearst. Stătea pe pneuri Bobby Unser 
Wide Ovals şi putea atinge o viteză maximă de puțin peste 
două sute cincizeci de kilometri la oră. 

Părăsi domiciliul Drogan puţin după ora 9.30. O semilună 
rece, ca o coajă, apărea şi dispărea după norii răzleți de 
noiembrie. Conduse cu geamul deschis, însă odoarea aceea 
galbenă de bătrâneţe şi teroare părea că-i intrase în haine şi 
lui nu-i plăcea. Era un frig tăios, glacial, însă era bine. Alunga 
izul acela galben. 

leşi de pe autostradă la Placer's Glen şi străbătu oraşul 
tăcut, păzit de un singur semafor galben intermitent montat 
la intersecție, cu viteza regulamentară de şaizeci la oră. Odată 
ieşit din oraş, ajuns pe şoseaua 35, dădu drumul 
Plymouthului puţin, lăsând maşina să prindă viteză. Motorul 
Spoiler modificat torcea cum torsese pisica în poala lui, mai 
devreme în seara aceea. Halston surâse la această asemănare. 
Se mişcau printre câmpuri alb-înghețate de noiembrie, pline 
de strujeni scheletici, cu puţin peste o sută zece la oră. 

Pisica era într-o pungă de cumpărături rezistentă, legată la 
gură cu sfoară groasă. Punga era în locul pentru picioare al 
pasagerului din dreapta. Pisica era somnoroasă şi torcea când 
Halston o pusese înăuntru, şi torsese tot drumul. Simţea, 
poate, că Halston o plăcea şi că se simțea bine în compania ei. 
Asemenea lui, pisica era o singuratică. 

Ciudat asasinat, gândi Halston, şi fu surprins să descopere 
că îl lua în serios ca asasinat. Poate cel mai ciudat lucru era 
că îi plăcea într-adevăr de pisică, se simțea oarecum înrudit 
cu ea. Dacă reuşise să scape de piftiile alea trei bătrâne, bravo 
ei... mai ales de Gage, care o ducea la Milford la o întâlnire 
fatală cu un veteran chilug mai mult decât bucuros să azvârle 
pisica într-o cameră de gazare cu pereți de ceramică, nu mai 
mare decât un cuptor cu microunde. Se simțea înrudit cu ea, 
însă nu simțea deloc nevoia de-a refuza asasinatul. Din 
respect, o va ucide repede şi temeinic. Va parca pe marginea 
drumului, lângă un câmp dintr-acela sterp de noiembrie, şi-o 
va scoate din pungă, o va mângâia, după care îi va suci gâtul 
şi-i va tăia coada cu briceagul său. Şi, îşi spuse, corpul îl voi 


îngropa cum se cuvine, ferindu-l de hoitari. Nu-l pot feri de 
râme, dar îl pot feri de viermi. 

La asta se gândea, în timp ce maşina se mişca prin noapte 
ca o fantomă albăstrie şi atunci se întâmplă ca pisica să-i urce 
în fața ochilor, sus pe bord, cu coada ridicată arogant, cu fața 
în alb şi negru întoarsă către el şi gura părând să rânjească. 

— Şşşş... şuieră Halston. 

Aruncă o privire în dreapta şi zări punga rezistentă de 
cumpărături cu o gaură făcută de dinţi - sau gheare - în ea. 
Se uită din nou în față... şi pisica ridică o labă şi lovi în joacă 
spre el. Laba atinse fruntea lui Halston. Bărbatul se feri şi 
pneurile mari ale Plymouthului scrâşniră pe drum, în vreme 
ce maşina viră bezmetic de pe o parte a fâşiei înguste de asfalt 
pe cealaltă. 

Halston lovi cu pumnul în pisica de pe bord. Îi acoperea 
câmpul vizual. Felina îl scuipă, arcuindu-şi spatele, dar nu se 
clinti. Halston lovi din nou şi, în loc să sară într-o parte, 
cârâind, pisica sări spre el. 

Gage, gândi bărbatul. Exact ca Gage... 

Acţionă brusc frâna. Pisica era pe capul lui, blocându-i 
vederea cu pântecele ei pufos, zgâriindu-l, spintecându-l. 
Halston ţinu volanul cu îndârjire. Lovi pisica o dată, de două 
ori, a treia oară. Şi dintr-odată drumul dispăru, Plymouthul 
intră în şanţ, ţopăind pe arcuri. Apoi, impactul, aruncându-l 
înainte în centura de siguranţă, şi ultimul sunet pe care îl 
auzi fu pisica urlând inuman, vocea unei femei cuprinse de 
durere ori pe culmile extazului sexual. 

O lovi cu pumnul strâns şi simți doar contracția elastică a 
muşchilor ei. 

Apoi, al doilea impact. Şi întuneric. 

Luna apusese. Mai era o oră până-n zori. 

Plymouthul zăcea într-o râpă în care ceața bolborosea. În 
grilajul ei era încâlcită o bucată de sârmă ghimpată. Capota 
se desfăcuse şi fuioare de abur de la radiatorul spart ieşeau 
prin deschidere, amestecându-se cu ceața. 

Nu-şi simțea deloc picioarele. 


Se uită în jos şi văzu că peretele antifoc al maşinii cedase 
sub forța impactului. Spatele acelui uriaş bloc-motor Cyclone 
Spoiler se lovise de picioarele lui, țintuindu-le. 

Afară, în depărtare, urletul amenințător al unei bufnițe 
atacând cine ştie ce animal mic, pus pe fugă. 

Înăuntru, aproape, torsul molcom al pisicii. 

Părea că rânjeşte, ca pisica de Cheshire din Alice în Ţara 
Minunilor. 

Sub privirea lui Halston, animalul se ridică, îşi arcui spatele 
şi se întinse. Dintr-o singură mişcare fluidă, ca o fluturare de 
mătase, îi sări pe umăr. Halston încercă să ridice mâinile şi s- 
o dea jos. 

Braţele nu voiau să se mişte. 

Şoc spinal, gândi el. Paralizat. Poate temporar. Mai probabil 
permanent. 

Pisica îi torcea în ureche ca tunetul. 

— Dă-te jos de pe mine, spuse Halston. Vocea lui era aspră 
şi uscată. Pisica se încordă un moment, după care se linişti. 
Din senin, laba ei lovi obrazul lui Halston, şi de data asta avea 
ghearele scoase. Şiruri de durere încinsă până jos pe gât. Şi 
sânge cald curgând. 

Durere. 

Senzaţie. 

Îi ordonă capului să se mişte în dreapta şi acesta se 
execută. Un moment, fața lui fu îngropată în blană netedă, 
uscată. Halston clănțăni din dinți spre pisică. Speriat şi 
deranjat, animalul scoase un sunet gutural - miaurl! - şi sări 
pe scaun. De acolo, se uită în sus la el furios, cu urechile date 
pe spate. 

— Nu te aşteptai să fac asta, nu-i aşa? croncăni Halston. 

Pisica deschise gura şi sâsâi la el. Uitându-se la fața aceea 
stranie, schizofrenică, Halston înțelegea cum de Drogan 
crezuse că era o pisică diabolică. Era... 

Şirul gândurilor i se întrerupse când deveni conştient de o 
senzaţie surdă, gâdilătoare, la ambele mâini şi antebraţe. 

Senzaţie. Revine. Furnicături. 

Pisica sări spre fața lui, cu ghearele scoase, stuchind. 


Halston închise ochii şi deschise gura. Dădu să muşte pisica 
de burtă şi nu se alese decât cu blană. Labele din față ale 
felinei erau agățate de urechile sale, cu ghearele bine înfipte. 
Durerea era atroce, sfâşietoare. Halston încercă să ridice 
mâinile. Acestea zvâcniră, dar încă refuzau să i se desprindă 
din poală. 

Lăsă capul în față şi începu să-l scuture înainte şi înapoi, 
ca un om care vrea să scape de săpunul din ochi. Şuierând şi 
miorlăind, pisica se ţinu bine. Halston simțea cum îi curgea 
sângele pe obraji. Îi era greu să respire. Pieptul pisicii îl apăsa 
pe nas. Putea trage aer pe gură, dar nu mult. Puţinul pe care 
îl trăgea era filtrat prin blană. Îşi simţea urechile ca şi când ar 
fi fost stropite cu lichid de aprins cărbunii şi apoi li s-ar fi dat 
foc. 

Trase iute capul pe spate şi strigă în agonie - probabil 
suferise o lovitură la ţeastă la impactul maşinii. Pisica însă nu 
se aştepta la această mişcare şi zbură prin aer. Halston o auzi 
căzând cu un bufnet pe bancheta din spate. 

Un firicel de sânge îi curse în ochi. Încercă din nou să-şi 
mişte mâinile, să ridice una şi să şteargă sângele. 

Îi tremurară în poală, însă tot nu reuşi să le mişte. Se gândi 
la pistolul special de calibru 45 din tocul de la subsuoara 
stângă. 

Dacă pun mâna pe arma mea, pisicuţă, ce ţi-a mai rămas 
din alea nouă vieţi o să se stingă dintr-odată. 

Alte furnicături acum. Zvâcnete surde de durere dinspre 
labele picioarelor, îngropate şi cu siguranță sfărâmate sub 
blocul motor, urzicături dinspre picioare - o senzație ca atunci 
când un membru pe care ai dormit începe să se dezmorțească. 
În acel moment, lui Halston nu-i păsa de picioare. Îi ajungea 
să ştie că şira spinării nu-i era secționată, că nu va ajunge să 
trăiască tot restul vieții sub forma unui corp mort ataşat de 
un cap vorbitor. 

Poate mi-au mai rămas şi mie câteva vieţi. 

Rezolvă pisica. Acesta era primul lucru. Apoi ieşi din epavă - 
poate va veni cineva, asta ar rezolva ambele probleme deodată. 


Puțin probabil la 4.30 dimineața pe un drum secundar ca 
acela, dar posibil. Şi... 

Şi ce făcea pisica acolo în spate? 

Nu-i plăcuse s-o aibă cocoțată pe față, însă nu-i plăcea nici 
s-o ştie în spatele lui, unde n-o putea vedea. Încercă să se uite 
în oglinda retrovizoare, dar degeaba. În urma accidentului se 
dereglase şi acum reflecta doar râpa buruienoasă în care 
ajunsese. 

Un sunet din spatele său, ca de pânză rupându-se. 

Tors. 

Pisică diabolică pe dracu”. A adormit acolo-n spate. 

Şi chiar de n-ar fi fost, chiar dacă ar fi avut cumva de gând 
să ucidă, ce putea să facă? Era o vietate pirpirie, probabil 
cântărea două kilograme udă leoarcă. Şi-n scurt timp... în 
scurt timp el urma să-şi poată mişca mâinile destul cât să 
ajungă la armă. Era sigur de asta. 

Halston rămase în aşteptare. Continuă să-şi recapete 
simţurile în serii de urzicături. În chip absurd (sau poate ca 
reacție instinctuală la întâlnirea abia evitată cu moartea) avu 
erecție preț de aproximativ un minut. Ar fi niţel cam greu să- 
mi fac laba în aceste împrejurări, gândi el. 

Înspre răsărit cerul începea să se lumineze. Undeva, o 
pasăre cânta. 

Halston încercă din nou şi reuşi să mişte mâinile o 
jumătate de centimetru înainte să-i cadă înapoi în poală. 

Nu încă. Dar curând. 

Un bufnet moale pe bancheta din spatele lui. Halston 
întoarse capul şi se uită drept la fața albă-neagră, la ochii 
strălucitori cu pupilele lor negre uriaşe. 

Halston îi vorbi. 

— N-am ratat niciodată un asasinat odată ce l-am acceptat, 
pisicuță. Acum s-ar putea să fie o premieră. Încep să-mi simt 
din nou mâinile. Cinci minute, cel mult zece. Vrei un sfat? leşi 
pe geam. Sunt toate deschise. Du-te şi ia şi coada cu tine. 

Pisica se holba la el. 

Halston încercă iarăşi mâinile. Se ridicară, tremurând 
sălbatic. Un centimetru. Doi centimetri. Le lăsă să cadă înapoi 


flasce. Îi alunecară din poală şi aterizară pe scaunul maşinii. 
Licăriră acolo palid, aidoma unor gigantici păianjeni tropicali. 

Pisica rânjea la el. 

Am făcut oare o greşeală? se întrebă el confuz. Era o 
creatură care se baza pe instinct, iar sentimentul că făcuse 
una era dintr-odată copleşitor. Atunci corpul pisicii se încordă 
şi, chiar în timp ce sărea, Halston ştiu ce urma să facă şi 
deschise gura ca să strige. 

Pisica ateriză în poala sa, cu ghearele scoase, săpând. 

În acel moment, Halston îşi dori să fi fost paralizat. Durerea 
era necuprinsă, teribilă. Nu bănuise niciodată că putea exista 
o atare durere pe lume. Pisica era un arc încolăcit de furie, 
scuipând şi zgâriindu-i boaşele. 

Halston strigă, gura căscându-i-se la maximum, şi-n clipa 
aceea pisica schimbă direcția şi-i sări pe față, îi sări pe gură. 
Şi în momentul acela, Halston ştiu că era ceva mai mult decât 
o pisică. Era ceva posedat de-o pornire malignă, criminală. 

Zări o ultima dată acea față în alb şi negru de sub urechile 
lăsate pe spate, cu ochii ei enormi, plini de-o ură descreierată. 
Se descotorosise de cei trei oameni bătrâni şi acum se 
descotorosea de John Halston. 

I se îndesă în gură, un proiectil de furie. El simţi o senzaţie 
de vomă. Labele ei din față se mişcau neincetat, zdrențuindu-i 
limba ca o bucată de ficat. Stomacul i se revoltă şi vărsă. 
Voma îi rămase în gât, înfundându-l, şi începu să se sufoce. 

În acel moment extrem, voinţa lui de supravieţuire birui 
paralizia impactului. Ridică mâinile încet, pentru a apuca 
pisica. O Dumnezeule mare, gândi el. 

Pisica se zbătea să-i pătrundă în gură, turtindu-şi corpul, 
zbătându-se, trăgându-se din ce în ce mai înăuntru. Halston 
auzea cum îi trosnesc maxilarele, deschizându-se tot mai 
mult, primind-o. 

Dădu s-o apuce, s-o tragă afară, s-o distrugă... şi mâinile 
lui prinseră doar coada pisicii. 

Cine ştie cum, reuşise să intre cu tot corpul în gura lui. 
Faţa ei ciudată, alb cu negru, trebuia că era îndesată chiar în 
gât. 


De acolo venea un sunet teribil, gros, de acces de vomă. 
Gâtul însuşi se umfla ca o bucată de furtun flexibil de 
grădină. 

Corpul lui zvâcnea. Mâinile îi căzură înapoi în poală şi 
degetele începură să bată fără rost pe coapse. Ochii i se 
adumbriră, apoi se încețoşară. Se uitau goi prin parbrizul 
Plymouthului la zorii ce se iveau. 

Din gura lui deschisă ieşeau cinci centimetri de coadă 
stufoasă... jumătate neagră, jumătate albă. Aceasta lovea 
leneş de la stânga la dreapta. 

Dispăru. 

O pasăre strigă undeva din nou. Şi atunci veniră zorii, într- 
o linişte perfectă, lumina revărsându-se peste câmpurile 
înghețate ale Connecticutului rural. 

Numele fermierului era Will Reuss. 

Era în drum spre Placer's Glen pentru a-şi reînnoi inspecția 
tehnică la camionetă, când văzu soarele de dimineață târzie 
scânteind pe ceva în râpa de lângă drum. Trase pe dreapta şi 
văzu Plymouthul căzut pe-o rână, ca un beţiv, în şanţ, cu 
sârmă ghimpată încâlcită în grilajul ca o gură de fier rânjită. 

Îşi croi drum până jos şi atunci trase brusc aer în piept. 

— Măiculiță Doamne, murmură el în lumina zilei de 
noiembrie. 

La volan era un bărbat: drept de spate, cu ochii deschişi 
uitându-se fix şi gol spre eternitate. Organizaţia Roper nu 
avea să-l mai includă niciodată în sondajul de opinie 
prezidenţial. Faţa lui era mânjită de sânge. Încă avea centura 
de siguranță pusă. 

Portiera şoferului fusese îndoită, dar Reuss reuşi să o 
deschidă trăgând de ea cu ambele mâini. Se aplecă înăuntru 
şi desfăcu centura de siguranță, având de gând să verifice 
actele de identitate. Întindea mâna spre haină, când observă 
că mortul purta cămaşă şi cămaşa făcea vălurele, chiar 
deasupra cataramei de la curea. Făcea vălurele... şi se umfla. 
Pete de sânge începură să înflorească acolo aidoma unor 
trandafiri siniştri. 

— Ce Hristos? 


Întinse mâna, prinse de cămaşa mortului şi o trase în sus. 

Will Reuss se uită - şi strigă. 

Deasupra buricului lui Halston, o gaură neregulată fusese 
făcută cu ghearele în carne. Din ea se uita fața alb cu negru, 
mânjită de sânge, a unei pisici, cu ochi mari şi privire intensă. 

Reuss se împletici în spate, urlând, cu mâinile lipite de față. 
Câteva zeci de ciori îşi luară zborul, croncănind, de pe câmpul 
din apropiere. 

Pisica se forță să iasă şi se întinse cu o nepăsare obscenă. 

Apoi sări pe geamul deschis. Reuss o zări mişcându-se prin 
iarba înaltă şi uscată, după care se făcu nevăzută. 

Părea că se grăbea, îi spuse el mai târziu unui reporter de la 
ziarul local. 

Ca şi când ar fi avut de încheiat nişte socoteli. 


NEW YORK TIMES LA OFERTĂ SPECIALĂ 


Tocmai a ieşit de sub duş când telefonul începe să sune, 
însă deşi casa e plină de rude - îi aude la parter, i se pare că 
nu se vor da duşi niciodată, i se pare că niciodată n-a avut 
atât de multe - nu ridică nimeni. Nu răspunde nici robotul 
telefonic, aşa cum James l-a programat să facă după al 
cincilea țârâit. 

Anne se duce la extensia de pe noptieră, înfăşurându-se 
într-un prosop, părul ud plesnind-o neplăcut peste ceafă şi 
umerii goi. Ridică receptorul, spune alo, după care el îşi spune 
numele. E James. Au fost treizeci de ani împreună şi ea nu are 
nevoie decât de un singur cuvânt. El rosteşte Annie ca nimeni 
altul, aşa a fost mereu. 

Preţ de un moment, nu poate vorbi şi nici măcar respira. A 
surprins-o când expira şi îşi simte plămânii plaţi ca două foi 
de hârtie. Apoi, când el îi rosteşte iarăşi numele (părând 
necaracteristic de ezitant şi nesigur pe sine), puterea i se 
scurge din picioare. ] se transformă în nisip şi se aşază pe pat, 
prosopul căzând de pe ea, fundul ei ud umezind cearşaful de 
sub ea. Dacă n-ar fi fost patul acolo, ar fi căzut la podea. 


Dinţii îi clănțănesc şi asta o face să respire din nou. 

— James? Unde eşti? Ce s-a întâmplat? 

Pe vocea ei normală, asta ar fi ieşit ca o dojană - o mamă 
care îşi ceartă copilul neascultător de unsprezece ani fiindcă a 
venit iarăşi târziu la cină - dar acum iese într-un soi de 
mormăit îngrozit. Rudele care murmură la parter pun totuşi 
la cale înmormântarea lui. 

James chicoteşte. E un sunet zăpăcit. 

— Păi, sincer să fiu, zice el, nu ştiu exact unde mă aflu. 

Primul ei gând confuz este că el trebuie să fi pierdut avionul 
în Londra, chiar dacă a sunat-o de la Heathrow nu cu mult 
înainte de decolare. Apoi îi vine o idee mai clară: deşi 
deopotrivă în Times şi la ştirile televizate se spune că nu au 
fost supraviețuitori, a fost cel puţin unul. Soţul ei s-a târât din 
epava avionului cuprins de flăcări (şi din clădirea cu 
apartamente cuprinsă de flăcări în care intrase avionul, să nu 
uităm asta, alți douăzeci şi patru de morţi la sol şi numărul e 
posibil să crească înainte ca lumea să meargă mai departe la 
următoarea tragedie) şi de atunci umblă fără ţintă prin 
Brooklyn, în stare de şoc. 

— Jimmy, eşti bine? Eşti... eşti ars? 

Adevărul a ceea ce ar însemna asta se arată după întrebare, 
cu efectul unei cărți grele scăpate pe piciorul desculț, şi ea 
începe să plângă. 

— Eşti la spital? 

— Ssst, face el, şi auzind această dovadă a vechii lui 
bunătăți - şi această veche onomatopee, doar o mică piesă a 
mobilierului căsniciei lor - ea începe să plângă mai tare. Ssst, 
scumpa mea. 

— Dar nu înţeleg! 

— Sunt bine, spune el. Majoritatea suntem bine. 

— Majoritatea...? Sunt şi alții? 

— Nu pilotul, răspunde el. El nu e la fel de bine. Sau poate e 
copilotul. El strigă întruna. „Ne prăbuşim, nu avem control, o 
Dumnezeule mare.“ Dar şi: „Nu e vina mea, nu le permiteţi să 
dea vina pe mine.“ Şi asta spune. 

Ea îşi simte tot corpul rece. 


— Cu cine vorbesc, de fapt? De ce faci lucrul ăsta oribil? 
Tocmai mi-am pierdut soțul, cretinule! 

— Scumpa mea... 

— Nu-mi spune aşa! Dintr-o nară îi atârnă un fir 
transparent de mucus. Îl şterge cu dosul mâinii şi-l aruncă 
cât colo, un lucru pe care nu l-a mai făcut din copilărie. 
Ascultă, domnule - o să pun convorbirea asta pe steluță- 
nouăzeci-nouă şi poliția va veni şi-ţi va face curul arşice... 
curul ăla ignorant şi nesimțit... 

Nu poate merge mai departe, însă. E vocea lui. Nu o poate 
nega. Felul în care telefonul a tot sunat - nimeni n-a ridicat la 
parter, robotul telefonic nu s-a activat - sugerează că apelul 
acesta era doar pentru ea. Şi... ssst, scumpa mea. Ca în 
cântecul ăla vechi al lui Carl Perkins. 

El a rămas tăcut, ca şi când ar fi lăsat-o să-şi lămurească 
singură lucrurile acestea. Dar înainte ca ea să poată vorbi din 
nou, se aude un bip pe fir. 

— James? Jimmy? Mai eşti acolo? 

— Da, dar nu pot vorbi mult. Am încercat să te sun când ne 
prăbuşeam şi cred că doar datorită acestui fapt am reuşit să 
obţin până la urmă legătura. Au încercat mulți dintre ceilalți, 
toată lumea are telefoane mobile, dar fără noroc. Din nou acel 
bip. Doar că acum telefonul meu aproape nu mai are baterie. 

— Jimmy, ştiai? 

Ideea aceasta a fost cea mai grea şi mai teribilă parte 
pentru ea - că era posibil ca el să fi ştiut, fie şi numai preţ de 
unul sau două minute nesfârşite. Alții poate îşi imaginează 
corpuri arse sau căpățâni retezate cu dinți dezgoliți, chiar 
primii martori care şterpelesc verighete şi cercei cu diamant, 
însă ce i-a furat somnul lui Annie Driscoll este imaginea lui 
Jimmy uitându-se pe geam cum străzile şi maşinile şi clădirile 
maronii cu apartamente din Brooklyn sunt din ce în ce mai 
aproape. Măştile de aer inutile căzând aidoma cadavrelor unor 
animăluțe galbene. Uşile spaţiilor de depozitare de deasupra 
scaunelor deschizându-se, bagajele de mână începând să 
zboare, maşina de ras Norelco a cuiva rostogolindu-se în sus 
pe intervalul înclinat. 


— Ştiai că vă prăbuşiţi? 

— Nu tocmai, spune el. Totul a părut bine până la sfârşit - 
poate ultimele treizeci de secunde. Deşi e greu să ţii socoteala 
timpului în astfel de situaţii, îmi spun mereu. 

Astfel de situaţii. Şi chiar mai grăitor: Îmi spun mereu. Ca 
şi când s-ar fi aflat la bordul a şase aeronave 767 care s-au 
prăbuşit în loc de doar una. 

— În orice caz, continuă el, tocmai sunam să te anunţ că 
aterizăm mai devreme şi să te pun în gardă să-l trimiți pe 
tipul de la FedEx din pat înainte să ajung eu. 

Atracția ei absurdă față de tipul de la FedEx fusese o glumă 
a lor de ani de zile. Începe să plângă din nou. Mobilul lui mai 
scoate un bip, parcă dojenind-o pentru asta. 

— Cred că am murit la doar o secundă sau două înainte să 
sune prima dată. Cred că de aceea am putut lua legătura cu 
tine. Dar drăcia asta o să-şi piardă în scurt timp fantoma. 

Râde înfundat, ca şi când perspectiva aceasta ar fi nostimă. 
Ea bănuieşte că într-un fel chiar este. În cele din urmă, poate 
că şi ea va vedea latura ei comică. Stai numai să treacă vreo 
zece ani, îşi spune. 

Apoi, pe vocea aceea autoreflexivă pe care ea o cunoaşte 
atât de bine: 

— De ce n-am pus drăcia asta nenorocită la încărcat azi- 
noapte? Am uitat, uite de ce. Am uitat. 

— James... scumpule... avionul s-a prăbuşit acum două 
zile. 

O pauză. Din fericire, fără amestecul vreunui bip. După 
care: 

— Serios? Doamna Corey a spus că timpul se scurge ciudat. 
Câţiva dintre noi am fost de acord, alți câţiva n-am fost. Eu m- 
am înscris în a doua tabără, dar se pare că avea dreptate. 

— Inimi? întreabă Annie. 

Se simte acum ca şi când ar pluti afară şi puţin deasupra 
din corpul ei rotofei şi încă umed de femeie la mijlocul vieții, 
însă n-a uitat vechile obiceiuri ale lui Jimmy. Când îl aştepta 
un drum lung cu avionul, căuta mereu să joace ceva. Se 


mulțumea cu cribbage sau canastă, dar inimi a fost 
întotdeauna adevărata lui iubire. 

— Inimi, aprobă el. 

Telefonul face iarăşi bip, ca pentru a-l secunda. 

— Jimmy... Ezită destul cât să se întrebe dacă aceasta eo 
informație pe care şi-o doreşte cu adevărat, după care se 
aruncă orbeşte, fără a aştepta un răspuns. Unde te afli tu, 
mai exact? 

— Seamănă cu Grand Central Station, spune el. Doar că 
mai mare. Şi mai gol. Ca şi când n-ar fi deloc Grand Central, 
ci doar... mmm... un platou de filmare care imită Grand 
Central. Ştii ce încerc să spun? 

— Ăă... cred că da... 

— Ştiu sigur că nu sunt trenuri deloc... şi nu auzim 
niciunul în depărtare... dar sunt uşi care duc peste tot. O, şi 
este o scară rulantă, dar e stricată. Plină de praf, şi câteva 
trepte sunt rupte. Face o pauză şi, când vorbeşte din nou, o 
face pe o voce mai joasă, ca şi când s-ar teme să nu fie auzit: 
Oamenii pleacă. Unii au urcat scara rulantă - i-am văzut —, 
dar majoritatea ies pe uşi. Presupun că va trebui să plec şi eu. 
Nu e nimic de mâncare, pentru început. Este un automat cu 
bomboane, dar şi acela e stricat. 

— 'Ți-e... scumpule, ţi-e foame? 

— Puțin. Cel mai mult mi-ar trebui nişte apă. Aş ucide 
pentru o sticlă de Dasani. 

Annie se uită vinovat în jos, la picioarele ei încă împodobite 
cu picături de apă. ŞIi-l imaginează lingând acele picături şi e 
oripilată când simte un fior sexual. 

— Sunt bine, totuşi, se grăbeşte el să adauge. Pentru 
moment, oricum. N-are însă niciun sens să rămân aici. Doar... 

— Ce? Ce, Jimmy? 

— Nu ştiu pe care uşă să ies. 

Încă un bip. 

— Mi-aş dori să ştiu pe care a ieşit doamna Corey. La ea au 
rămas cărțile mele, fir-ar să fie. 

— Ți-e... Se şterge pe faţă cu prosopul cu care s-a învelit 
când a ieşit de sub duş; atunci era proaspătă, acum e toată 


numai lacrimi şi muci. Ţi-e teamă? 

— Teamă? întreabă el gânditor. Nu. Sunt puţin îngrijorat, 
atâta tot. Cel mai mult fiindcă nu ştiu pe care uşă să ies. 

Găseşte drumul spre casă, aproape că spune ea. Găseşte 
uşa corectă şi găseşte drumul spre casă. Dar dacă o găseşte, 
oare ea ar vrea să-l vadă? Cu o fantomă s-ar putea împăca, 
dar dacă ar deschide uşa şi ar întâlni un tăciune fumegând cu 
ochi roşii şi jeanşii zdrenţuiți (întotdeauna călătorea în jeanşi) 
topiți pe picioare? Şi dacă doamna Corey era cu el, cu 
pachetul lui pârlit de cărţi într-o mână schimonosită? 

Bip. 

— Nu mai trebuie să-ți spun să ai grijă cu tipul ăla de la 
FedEx, zice el. Dacă ţi-l doreşti cu adevărat, e numai al tău. 

Ea e şocată auzindu-se că râde. 

— Dar voiam să spun că te iubesc... 

— O scumpul meu şi eu teiu... 

— „şi să nu-l laşi pe puştiul McCormack să curețe 
burlanele toamna asta, munceşte din greu, dar e neatent, 
anul trecut era cât pe ce să-şi rupă naibii gâtul. Şi nu te mai 
duce la brutărie duminica. O să se întâmple ceva acolo şi ştiu 
că se va întâmpla într-o duminică, dar nu ştiu în care. Timpul 
într-adevăr curge ciudat aici. 

Puştiul McCormack despre care vorbeşte trebuie că e fiul 
individului care le era îngrijitor în Vermont... doar că au 
vândut casa aceea acum zece ani, iar puştiul trebuie să fi 
împlinit deja douăzeci şi cinci de ani. Iar brutăria? Bănuieşte 
că se referă la Zoltan's, dar ce Dumnezeu... 

Bip. 

— Unii dintre cei de aici erau la sol, cred. Asta-i foarte dur, 
fiindcă ei n-au nicio idee cum au ajuns aici. Şi pilotul strigă 
întruna. Sau poate copilotul. Cred că el va fi aici o vreme 
bună. Se plimbă ca un bezmetic. E foarte confuz. 

Bip-urile se aud mai des acum. 

— Trebuie să plec, Annie. Nu pot rămâne aici, iar telefonul o 
să dea ortul popii din clipă în clipă, oricum. Din nou pe vocea 
aceea autodojenitoare (imposibil de crezut că ea n-o va mai 
auzi niciodată; imposibil să nu creadă asta), el murmură: Ce 


simplu ar fi fost pur şi simplu să... ei, nu contează. Te iubesc, 
scumpa mea. 

— Stai! Nu închide! 

— Eu... 

— Şi eu te iubesc! Nu închide! 

Dar a închis deja. În urechea ei a rămas doar o tăcere 
neagră. 

Şade acolo cu receptorul mort la ureche încă un minut sau 
mai mult, după care întrerupe legătura. Non-legătura. Când 
redeschide linia şi aude tonul perfect normal, formează totuşi 
steluță-şaizeci-nouă. Potrivit robotului care corespunde 
numărului ei, ultimul apel primit a fost înregistrat la ora 
nouă în dimineața aceea. Ştie cine a fost: sora ei Nell, care o 
suna din New Mexico. Nell a sunat ca să o anunţe pe Annie că 
avionul i-a fost amânat şi că nu va ajunge decât spre seară. 
Nell i-a spus să fie tare. 

Toate rudele care locuiau la depărtare - ale lui James, ale ei 
- veneau cu avionul. Aparent, credeau că James consumase 
toate Punctele Distructive ale familiei, cel puţin pentru o 
vreme. 

Nu există nicio înregistrare a unui apel primit - se uită la 
ceasul de pe noptieră şi vede că acum e 3.17 după-amiază - la 
aproximativ trei şi zece, în a treia după-masă a văduviei sale. 

Cineva bate scurt la uşă şi fratele ei strigă: 

— Anne? Annie? 

— Mă îmbrac! strigă ea înapoi. Vocea ei sună ca şi când ar fi 
plâns, dar, din nefericire, nimeni din casa aceea nu va găsi că 
asta e ciudat. Puţină intimitate, te rog! 

— Eşti bine? întreabă el prin uşă. Ni s-a părut că te-am 
auzit vorbind. Şi lui Ellie i s-a părut că te-a auzit strigând. 

— Foarte bine! răspunde ea, apoi se şterge din nou pe față 
cu prosopul. Cobor imediat! 

— Bine. Nu te grăbi. (Pauză.) Suntem aici pentru tine. 

Şi paşii se îndepărtează. 

— Bip, şopteşte ea, apoi îşi acoperă gura ca să-şi înăbuşe 
râsetul care exprimă o emoție şi mai complicată decât durerea 
care află singura cale de ieşire posibilă. Bip, bip. Bip, bip, bip. 


Se întinde pe pat, râzând şi deasupra mâinilor ei făcute căuş 
ochii sunt mari şi plini de lacrimi care i se revarsă pe obraji şi- 
i curg până la urechi. Bip-futu-i-bipbip-bip. 

Râde timp destul de lung, apoi se îmbracă şi coboară la 
parter pentru a fi cu rudele ei, care au venit să împartă 
durerea cu ea. Doar că ei par altfel decât ea, fiindcă el nu l-a 
sunat pe niciunul dintre ei. El a sunat-o pe ea. La bine sau la 
rău, a sunat-o pe ea. 

În toamna acelui an, când ruinele înnegrite ale clădirii cu 
apartamente în care s-a prăbuşit avionul încă sunt separate 
de restul lumii de banda galbenă a poliției (deşi vagabonzii au 
fost înăuntru, unul lăsând un mesaj scris cu spray-ul care 
zice TÂRÂTOARELE CROCANTE SE OPRESC AICI), Annie 
primeşte genul de e-bombă pe care dependențţilor de computer 
le place s-o trimită unui larg cerc de cunoştinţe. Aceasta vine 
de la Gert Fisher, bibliotecara din Tilton, Vermont. Când Annie 
şi James îşi petreceau verile acolo, Annie obişnuia să se ofere 
voluntară la bibliotecă şi, chiar dacă cele două femei nu s-au 
înțeles niciodată de minune, Gert a inclus-o de atunci pe 
Annie pe lista celor care primesc trimestrial ştiri de la ea. De 
regulă, nu sunt foarte interesante, dar la jumătatea înşiruirii 
de nunți, înmormântări şi câştigători ai organizației de tineret 
4-H din acest mesaj, Annie dă peste o ştire care o face să-şi 
țină răsuflarea. Jason McCormack, fiul bătrânului Hughie 
McCormack, a murit într-un accident de Ziua Muncii. A căzut 
de pe acoperişul unei case de vară pe când curăța jgheaburile 
şi şi-a rupt gâtul. 

„i făcea doar o favoare tatălui lui, care, cum poate-ţi 
aminteşti, a suferit o comoţie cerebrală acum doi ani“, scria 
Gert înainte să treacă mai departe, povestindu-i cum a plouat 
în timpul vânzărilor cu reduceri organizate de bibliotecă la 
sfârşitul verii şi spunându-i ce dezamăgiţi au fost cu toții. 

Gert n-o spune în compendiul ei de trei pagini conținând 
ştiri de ultimă oră, dar Annie este cât se poate de sigură că 
Jason a căzut de pe acoperişul fostei lor case. De fapt, e 
convinsă de lucrul acesta. 


La cinci ani după moartea soțului ei (şi moartea lui Jason 
McCormack nu mult după aceea), Annie se recăsătoreşte. Şi 
chiar dacă se mută în Boca Raton, se întoarce deseori în 
vechiul cartier. Craig, noul soț, s-a pensionat doar pe 
jumătate şi odată la trei sau patru luni pleacă la New York în 
interes de serviciu. Annie aproape mereu îl însoţeşte, deoarece 
încă mai are rude în Brooklyn şi Long Island. Mai multe decât 
trebuie, i se pare uneori. Dar îi iubeşte cu acea afecțiune 
exasperată ce pare să aparțină, crede ea, doar oamenilor la 
cincizeci şi şaizeci de ani. N-a uitat niciodată cum s-au strâns 
toţi în jurul ei după prăbuşirea avionului lui James, şi cum 
au protejat-o cum au ştiut mai bine. Ca să nu se prăbuşească 
şi ea. 

Când ea şi Craig se întorc la New York, iau avionul. În 
privința asta, ea nu are nicio tresărire, însă duminica nu se 
duce la Brutăria de Familie Zoltan's, când e acasă, chiar dacă 
gogoşile lor cu stafide sunt, e sigură, servite în sala de 
aşteptare a raiului. Se duce în schimb la Froger's. Chiar acolo 
e, cumpărând gogoşi (acestea sunt cel puţin acceptabile), când 
aude explozia. O aude clar, chiar dacă Zoltan's e la unsprezece 
străzi distanță. O explozie a unei conducte de gaz. Patru 
morți, inclusiv femeia care-i dădea întotdeauna lui Annie 
gogoşile cu gura pungii răsucită, spunând: „[ineţi aşa până 
ajungeţi acasă, altfel îşi pierd prospeţimea.“ 

Oamenii stau pe trotuare, uitându-se la est, spre sunetul 
exploziei şi fumul care se ridică, umbrindu-şi ochii cu palmele. 
Annie se grăbeşte pe lângă ei, fără a se uita. Nu vrea să vadă 
jerba de fum care se ridică după o detunătură puternică; se 
gândeşte şi aşa la James, mai ales în nopţile când nu poate să 
doarmă. Când ajunge acasă, aude telefonul sunând înăuntru. 
Fie au plecat toţi mai încolo pe stradă, unde şcoala locală a 
organizat o vânzare de opere de artă pe trotuar, fie nu aude 
nimeni telefonul sunând. Cu excepția ei, desigur. lar când 
reuşeşte să rotească cheia în yală, ţârâitul s-a oprit. 

Sarah, singura dintre surori care nu s-a măritat, este acolo, 
se dovedeşte, însă nu e nevoie să o întrebe de ce n-a răspuns la 
telefon; Sarah Bernicke, regină disco cândva, e în bucătărie, 


unde ascultă Village People la maximum şi dansează cu 
mopul O-Cedar într-o mână, semănând cu o gâsculiță dintr-o 
reclamă la TV. Şi ea a ratat explozia de la brutărie, chiar dacă 
clădirea lor e şi mai aproape de Zoltan's decât Froger's. 

Annie verifică robotul telefonic, dar pe afişajul de MESAJE 
ÎN AŞTEP-TARE apare un zero mare şi roşu. Asta nu 
înseamnă nimic în sine, mulți oameni sună fără a lăsa un 
mesaj, însă... 

Steluță-şaizeci-nouă anunţă că ultimul apel a fost primit la 
opt patruzeci seara trecută. Annie formează totuşi numărul, 
sperând în van ca undeva în afara încăperii uriaşe care 
seamănă cu un platou de filmare ce imită Grand Central 
Station el a găsit un loc unde să-şi încarce telefonul. Lui i se 
putea părea că au vorbit ultima dată ieri. Sau doar cu câteva 
minute în urmă. Timpul curge ciudat aici, a spus. Ea a visat 
acel apel de atâtea ori, încât acum aproape i se pare el însuşi 
un vis, însă nu a spus niciodată nimănui despre el. Nici lui 
Craig, nici măcar mamei ei, acum în vârstă de aproape 
nouăzeci de ani, dar întreagă la minte şi crezând puternic în 
viața de apoi. 

În bucătărie, Village People spun că nu ai de ce să te simţi 
trist. Nu are şi nici nu se simte. Cu toate acestea, ţine 
receptorul foarte strâns în timp ce numărul preluat de 
steluță-şaizeci-nouă sună o dată, apoi de două ori. Annie stă 
în living cu receptorul la ureche şi cu mâna liberă atingând 
broşa de deasupra sânului stâng, ca şi când în felul acesta ar 
putea linişti inima care-i galopează în piept. Atunci ţârâitul se 
opreşte şi o voce înregistrată îi face o ofertă specială unică la 
un abonament New York Times. 


MUT 


1 


Erau trei confesionale. Becul de deasupra uşii celui din 
mijloc era aprins. Nu aştepta nimeni. Biserica era goală. Pe 


geamuri intra lumină colorată şi desena pătrate pe culoarul 
central. Monette se gândi să plece, dar nu plecă. În schimb, 
păşi spre confesionalul activ şi intră. După ce închise uşa şi se 
aşeză, ferestruica glisantă din dreapta sa se deschise. În faţa 
lui, prins pe perete cu o piuneză albastră, era un cartonaş. Pe 
el era scris CĂCI TOŢI AU PĂCĂTUIT ŞI SUNT LIPSIŢI DE 
SLAVA LUI DUMNEZEU. Trecuse mult timp, însă Monette nu 
credea că aceasta era dotarea standard. Nu credea nici că era 
conform cu Catehismul de la Baltimore. 

Din cealaltă parte a vizierei de plasă, preotul vorbi. 

— Ce faci, fiule? 

Nici asta Monette nu credea că era abordarea standard. Dar 
era cea corectă. Totuşi, la început nu putu răspunde. Niciun 
cuvânt. Şi asta era oarecum nostim, ținând cont de ce avea de 
spus. 

— Fiule? Ţi-a mâncat pisica limba? 

Tot nimic. Cuvintele erau acolo, însă erau toate blocate. 
Absurd sau nu, Monette avu brusc o imagine a unei toalete 
colmatate. 

Neclaritatea din spatele vizierei îşi schimbă poziția. 

— A trecut o vreme? 

— Da, zise Monette. Era ceva. 

— Vrei să-ți dau un indiciu? 

— Nu, îmi amintesc. Binecuvântează-mă, părinte, căci am 
păcătuit. 

— Înî, şi cât timp a trecut de la ultima ta spovedanie? 

— Nu-mi amintesc. Mult. Din copilărie. 

— Ei, ia-o uşor... e ca mersul pe bicicletă. 

Pentru un moment însă, tot nu reuşi să spună nimic. Se 
uită la mesajul prins în piuneză şi gâtul i se blocă. Mâinile i se 
frânseră, din ce în ce mai strâns, până când formară un 
singur pumn mare ce se legăna înainte şi înapoi între coapsele 
sale. 

— Fiule? Trece ziua şi-mi vin oaspeţi la prânz. De fapt, 
oaspeţii aduc prân... 

— Părinte, s-ar putea să fi comis un păcat teribil. 


Acum, preotul tăcu o vreme. Mut, gândi Monette. lată un 
cuvânt alb, dacă a existat vreodată aşa ceva. Dacă-l scrii pe 
un cartonaş, sunt şanse să dispară. 

Când preotul de cealaltă parte a vizierei vorbi din nou, vocea 
lui era tot prietenoasă, însă mai gravă. 

— Care este păcatul tău, fiul meu? 

Şi Monette spuse: 


e Nu ştiu. Va trebui să vă povestesc. 


2 


Începea să plouă când Monette ajunse pe autostradă, 
venind pe rampa de intrare dinspre nord. Valiza lui era în 
portbagaj şi cutiile cu mostre - nişte chestii mari, pătrățoase, 
de genul celor pe care le folosesc avocaţii când aduc probe în 
sala de judecată - erau pe bancheta din spate. Una era maro, 
una neagră. Ambele erau ştanțate cu logoul Wolfe & Sons: un 
lup de lemn cu o carte în gură. Monette era comis-voiajor. 
Acoperea tot nordul statului New England. Era luni 
dimineață. Fusese un weekend rău, foarte rău. Soția lui se 
mutase la un motel, unde probabil nu era singură. În scurt 
timp probabil că avea să ajungă la pârnaie. Categoric avea să 
urmeze un scandal, iar infidelitatea avea să fie cea mai mică 
dintre probleme. 

Pe reverul sacoului său, purta o insignă pe care scria 
ÎNTREBAȚI-MĂ DESPRE CEA MAI BUNĂ OFERTĂ DE 
TOAMNĂ DIN TOATE TIMPURILE! 

La baza rampei stătea un om. Purta haine vechi şi ținea 
ridicată o pancartă, văzu Monette pe când se apropia şi ploaia 
se înteţea. Între picioarele încălțate în tenişi murdari era un 
rucsac maroniu ca vai de el. Banda cu arici a unui tenis se 
desfăcuse şi stătea ridicată ca o limbă strâmbă. Autostopistul 
nu avea căciulă, darămite umbrelă. 

La început, tot ce înțelese Monette din pancartă erau două 
buze roşii desenate stângaci, brăzdate pe diagonală de o 
dungă neagră. Când se apropie, văzu că deasupra gurii barate 


scria SUNT MUT! Sub gura barată scria: MĂ LUAŢI ŞI PE 
MINE??? 

Monette acționă semnalizarea pentru a-şi anunţa intrarea 
pe rampă. Autostopistul întoarse pancarta invers. Pe cealaltă 
parte era o ureche la fel de stângaci desenată, brăzdată şi ea 
de-o linie. Deasupra urechii: SUNT SURD! Sub ea: VĂ ROG 
MĂ LUAŢI ŞI PE MINE??? 

Monette condusese milioane de kilometri de când avea 
şaisprezece ani şi până acum, majoritatea în cei doisprezece 
ani de când reprezenta firma Wolfe & Sons, vânzând o cea mai 
bună ofertă de toamnă după alta, şi-n tot acest timp nu luase 
niciodată nici măcar un singur autostopist. Astăzi, trase pe 
marginea rampei fără a ezita şi opri. Medalionul cu Sfântul 
Cristofor legat de oglinda retrovizoare încă se legăna înainte şi 
înapoi când folosi butonul de pe portieră pentru a decupla 
încuietorile. Astăzi simțea că nu are nimic de pierdut. 

Autostopistul se strecură înăuntru şi îşi puse rucsacul 
ponosit între tenişii uzi şi murdari. Monette se gândise, 
uitându-se la el, că individul va mirosi urât, şi nu se înşelase. 
Spusse: 

— Cât de departe mergi? 

Autostopistul ridică din umeri şi arătă pe rampă în sus. 
Apoi se aplecă şi aşeză cu grijă pancarta peste rucsac. Părul 
lui era aţos şi subțire. Erau câteva fire cărunte în el. 

— Ştiu încotro, dar... 

Monette înţelese că omul nu-l auzea. Aşteptă să se ridice. O 
maşină îi depăşi, urcând rampa cu viteză, claxonând chiar 
dacă Monette îi lăsase destul loc de trecere. Monette îi arătă 
degetul mijlociu. Asta mai făcuse până atunci, dar niciodată 
pentru asemenea lucruri mărunte. 

Autostopistul îşi puse centura de siguranţă şi se uită la 
Monette, ca pentru a-l întreba ce-l reţine. Fața lui era 
brăzdată de riduri şi țţepoasă. Monette nici nu îndrăznea să-i 
ghicească vârsta. Undeva între bătrân şi ne-bătrân, asta era 
tot ce ştia. 

— Cât de departe mergi? repetă el, de data aceasta 
enunțând răspicat fiecare cuvânt, şi când individul nu făcu 


decât să se uite la el - înălțime medie, costeliv, nu mai mult de 
şaptezeci de kilograme - spuse: Ştii să citeşti pe buze? Şi îşi 
atinse buzele. 

Autostopistul clătină din cap şi gesticulă puţin cu mâna. 

Monette ținea un carneţel în consolă. Cât timp scrise, Cât 
de departe? pe el, altă maşină îi depăşi, trăgând acum după 
sine o coadă de umezeală. Monette mergea până la Derry, 
două sute şaizeci de kilometri, şi acestea erau condiţiile de 
trafic pe care de regulă le ura, întrecute doar de ninsoare 
abundentă. Astăzi însă se gândea că va fi bine. Astăzi vremea - 
şi tirurile, trăgând după ele furtuni artificiale când îl depăşeau 
- avea să-l ţină ocupat. 

Fără a mai aminti de individul acesta. Noul său pasager. 
Care se uită la cuvintele scrise, după care înapoi la el. Monette 
se gândi mai târziu că poate tipul nu ştia nici să citească - a 
învăţa să citeşti când eşti surdomut trebuia să fie al naibii de 
greu —, dar înțelese semnul întrebării. Bărbatul arătă prin 
parbriz pe rampă în sus. Apoi deschise şi închise mâinile de 
treisprezece ori. Sau poate de cincisprezece. O sută treizeci de 
kilometri. Sau o sută cincizeci. Asta dacă ştia cât de cât. 

— Waterville? ghici Monette. 

Autostopistul se uită la el inexpresiv. 

— Bine, făcu Monette. Cum o fi. Atinge-mă doar pe umăr 
când suntem unde vrei tu să ajungi. 

Autostopistul se uită la el inexpresiv. 

— Ei, presupun că aşa vei face, zise Monette. Presupunând 
că ai o destinație în gând, desigur. Se uită în oglinda 
retrovizoare, apoi puse maşina în mişcare. Eşti izolat aproape 
de tot, nu? 

Tipul continua să se uite la el. Ridică din umeri şi puse 
palmele peste urechi. 

— Ştiu, zise Monette şi reintră pe şosea. Izolat aproape de 
tot. Liniile telefonice căzute. Dar azi aproape-mi doresc să fiu 
în locul tău şi tu în al meu. Făcu pauză. Aproape. Te 
deranjează puţină muzică? 

Şi când autostopistul doar întoarse capul într-o parte şi se 
uită pe geam, Monette trebui să râdă de sine. Debussy, 


AC&DC sau Rush Limbaugh, pentru individul ăsta era 
totuna. 

Cumpărase noul CD al lui Josh Ritter pentru fiica sa - era 
ziua €i peste o săptămână —, dar încă nu-şi amintise să i-l 
trimită. Prea multe lucruri se întâmplaseră în ultima vreme. 
Odată trecuţi de Portland, stabili viteza de croazieră, tăie 
ambalajul cu unghia degetului mare şi introduse CD-ul în 
player. Bănuia că acum, teoretic, era un CD folosit, nepotrivit 
pentru a-l face cadou scumpului tău singur copil. Ei bine, 
putea oricând să cumpere altul. Presupunând, desigur, că va 
mai avea cu ce să-l cumpere. 

Josh Ritter se dovedi a fi destul de bun. Un fel de Dylan la 
început, dar cu o atitudine mai pozitivă. Ascultând, gândurile 
îi zburară la bani. Dacă-şi permitea un CD nou pentru 
aniversarea lui Kelsie era cea mai mică dintre problemele sale. 
Faptul că ceea ce-şi dorea ea cu adevărat - şi ce avea nevoie - 
era un laptop nou nu figura nici el în capul listei. Dacă Barb 
făcuse ceea ce spunea că făcuse - ceea ce inspectorul DAS 
confirmase că făcuse - nu ştia cum avea să-şi permită ultimul 
an la Case Western pentru fata lui. Chiar şi presupunând că 
el, unul, mai avea un serviciu. Asta era o problemă. 

Dădu muzica mai tare pentru a îngropa problema şi parțial 
reuşi, dar pe când ajunseră la Gardiner, ultimul acord se 
stinsese. Chipul şi trupul autostopistului erau întoarse spre 
geamul pasagerului. Monette vedea doar spatele hainei lui 
pătate şi spălăcite, cu păr mult prea rar căzând peste guler în 
şuvițe. Avea impresia că ceva fusese imprimat pe spatele 
hainei cândva, însă acum era prea şters pentru a mai putea fi 
citit. 

Asta-i povestea vieții acestui sărman neghiob, gândi 
Monette. 

La început, Monette nu se putu decide dacă autostopistul 
moțăia sau admira peisajul. Apoi observă înclinația uşoară a 
capului său şi felul în care respiraţia lui aburea sticla 
geamului, şi hotări că cel mai probabil moţăia. Şi de ce nu? 
Singurul lucru mai anost decât autostrada Maine la sud de 


August era autostrada Maine la sud de August într-o ploaie 
rece de primăvară. 

Monette avea alte CD-uri în consola centrală, dar în loc să 
scotocească printre ele, închise sistemul de sunet al maşinii. Şi 
după ce trecu de postul de taxare Gardiner - fără a opri, doar 
încetinind, minunile sistemului electronic E-ZPass - începu să 
vorbească. 


3 


Monette se opri din povestit şi se uită la ceasul său de 
mână. Era doisprezece şi un sfert şi preotul spusese că are 
oaspeți la prânz. Că oaspeţii aduceau, de fapt, prânzul. 

— Părinte, îmi cer scuze că durează atât de mult. Aş grăbi 
povestea dacă aş şti cum, dar nu ştiu. 

— Nu face nimic, fiule. Acum sunt interesat. 

— Oaspeţii tăi... 

— Vor aştepta până termin munca Domnului. Fiule, te-a 
jefuit omul acela? 

— Nu, spuse Monette. Decât dacă discutăm despre liniştea 
mea sufletească. Se pune la socoteală? 

— Absolut. Ce a făcut? 

— Nimic. S-a uitat pe geam. Eu credeam că moţăie, dar mai 
târziu am avut motive să cred că mă înşelam în privința asta. 

— ŞI tu ce ai făcut? 

— Am vorbit despre soţia mea, zise Monette. Apoi se opri şi 
reconsideră. Nu, nu-i aşa. M-am descărcat despre soția mea. 
Am turuit despre familie. Am debitat totul despre soția mea. 
Am... înţelegi... Se luptă cu ideea, strângând tare din buze, 
uitându-se în jos la pumnul acela mare şi noduros format din 
mâinile sale, între coapsele sale. În cele din urmă, răbufni: Era 
surdomut, nu înţelegi? Puteam spune orice fără a trebui să-i 
ascult analiza, fără să-şi spună părerea sau să-mi dea un sfat 
înțelept. Era surd, era mut, la naiba, am crezut că doarme şi 
că pot spune orice drăcovenie îmi vine la gură! 

În confesionalul cu cartonaş prins pe perete, Monette se 
crispă. 


— Scuze, părinte. 

— Ce i-ai spus mai exact despre ea? întrebă preotul. 

— l-am spus că avea cincizeci şi patru de ani, rosti Monette. 
Aşa am început. Fiindcă asta era partea... ştii, asta era partea 
pe care n-o puteam înghiţi nicicum. 


4 


După punctul de taxare Gardiner, autostrada Maine devine 
din nou un drum liber, străbătând cinci sute de kilometri de 
tot ce vrei şi ce nu vrei: păduri, câmpii, câte o rulotă locuită cu 
antenă satelit pe acoperiş şi camion pe butuci în curtea 
laterală. Cu excepţia verii, e rareori circulată. Fiecare maşină 
devine propria ei lume mică. Îi trecu prin gând lui Monette 
chiar atunci (poate datorită medalionului cu Sfântul Cristofor 
care se legăna de oglinda retrovizoare, un dar din partea lui 
Barb în zilele mai bune şi mai normale) că era ca şi când ai 
călători într-un confesional pe roți. Totuşi, începu încet, cum 
fac mai toți confesorii. 

— Sunt căsătorit, zise el. Eu am cincizeci şi cinci de ani şi 
soția mea cincizeci şi patru. 

Se gândi la asta în timp ce ştergătoarele oscilau. 

— Cincizeci şi patru, Barbara are cincizeci şi patru. Suntem 
căsătoriți de douăzeci şi şase de ani. Un copil. O fiică. O 
minunată fiică. Kelsie Ann. Merge la şcoală în Cleveland, şi eu 
nu ştiu cum voi putea continua să o ţin acolo, pentru că acum 
două săptămâni, fără niciun preaviz, soția mea s-a 
transformat în Muntele Sfânta Elena. Se pare că are un iubit. 
Are un iubit deja de aproape doi ani. E profesor - ei, sigur că e, 
ce altceva ar putea fi? - dar ea îi spune Cowboy Bob. Se pare 
că în multe dintre nopţile când eu credeam că e la Cooperative 
Extension sau la cercul de lectură, ea bea tequila şi dansa 
trenulețul cu acest Cowboy Bob, fi-i-ar numele al dracu. 

Era comic. Oricine putea să vadă asta. Era cel mai bun 
material de sit-com scrântit posibil. Ochii însă - deşi 
neînlăcrimați - îl înțepau ca şi când ar fi fost frecați cu frunze 
de oţetar. Aruncă o privire la dreapta sa, dar auto -stopistul 


era în continuare aproape complet întors cu spatele, iar acum 
fruntea lui stătea sprijinită de sticla geamului. Cu siguranță 
dormea. 

Aproape cu siguranţă. 

Monette nu vorbise despre trădarea ei cu voce tare. Kelsie 
încă nu ştia, deşi bula ignoranței ei avea să se spargă în 
curând. Informaţiile începeau să circule - închisese telefonul în 
nasul a trei reporteri înainte să plece acum la drum —, dar 
încă nu aveau ce să tipărească sau să anunţe. Situaţia se va 
schimba curând, deşi Monctte voia să se mai eschiveze cât mai 
mult posibil, nefăcând comentarii, mai mult pentru a se scuti 
pe sine de stânjeneală. Între timp, însă, comenta din belşug, 
iar făcând asta simţea o mare şi aprigă uşurare. Într-un fel, 
semăna cu cântatul sub duş. Sau cu vomatul acolo. 

— Are cincizeci şi patru, spuse el. Peste asta nu reuşesc să 
trec. Înseamnă că a început-o cu tipul ăsta, al cărui nume 
real este Robert Yandowsky - halal nume de cowboy - când 
avea cincizeci şi doi. Cincizeci şi doi! Ai crede că era suficient 
de matură să ştie ce face, nu, prietene? Suficient de matură să 
fi semănat ogorul cu ovăz sălbatic, apoi să-l fi smuls şi să fi 
plantat o recoltă mai folositoare? Dumnezeule, poartă ochelari 
bifocali! A suferit operație de extirpare de vezicii biliare! Şi se 
dă în bărci cu individul ăla! La motelul Grove, unde amândoi 
şi-au stabilit domiciliul! l-am oferit o casă frumoasă în 
Buxton, cu garaj dublu, are un Audi luat pe leasing, iar ea a 
aruncat totul la gunoi ca să se îmbete joi seara în Range 
Rider, apoi să i-o tragă insului ăstuia până la prima lumină a 
zorilor - sau cât de mult sunt în stare - şi are cincizeci şi patru 
de ani! Ca să nu amintesc de Cowboy Bob, care are şaizeci, 
futu-i mama mă-sii! 

Se auzi cum turuia, îşi spuse să înceteze, văzu că 
autostopistul nu se mişcase (decât poate trăsese ceva mai 
mult gulerul hainei în sus - asta era posibil să se fi întâmplat) 
şi înțelese că nu trebuia să înceteze. Era în maşină. Era pe I- 
95, undeva la est de soare şi la vest de Augusta. Pasagerul lui 
era un surdomut. Putea turui dacă voia să turuie. 

ŞI turui. 


— Barb a dat cu mucii în fasole. Nu s-a arătat deranjată de 
asta şi nu s-a arătat nici ruşinată. Părea... senină. Năucă, 
poate. Sau poate încă trăieşte într-o lume feerică. 

Şi spusese că parțial era vina lui. 

— Sunt mult pe drumuri, asta-i adevărat. Peste trei sute de 
zile pe an. Ea rămânea singură - am avut o singură fiică, ştii, 
iar ea a terminat liceul şi-a părăsit cuibul. Aşa că a fost vina 
mea. Cowboy Bob şi tot restul poveşţtii. 

Îi pulsau tâmplele şi aproape i se înfundase nasul. Trase 
tare aer pe nări, atât de tare încât să-i apară puncte negre în 
fața ochilor, dar asta nu-l ajută. Nu la nas, oricum. La cap se 
simțea mai bine. Era foarte bucuros că luase autostopistul. Ar 
fi putut rosti toate acestea cu voce tare în maşina goală, dar... 


5 


— Dar n-ar fi fost acelaşi lucru, îi spuse el siluetei aflate de 
cealaltă parte a peretelui confesionalului. Se uită drept înainte 
când o spuse, drept la CĂCI TOŢI AU PĂCĂTUIT ŞI SUNT 
LIPSIŢI DE SLAVA LUI DUMNEZEU. Înţelegi asta, părinte? 

— Sigur că da, răspunse preotul - şi încă destul de animat. 
Chiar dacă e limpede că te-ai îndepărtat de Biserica Mamă - 
cu excepția câtorva superstiții ca medalionul cu Sfântul 
Cristofor —, nici n-ar trebui să întrebi. Spovedania face bine la 
suflet. Ştim asta de două mii de ani. 

Monette începuse să poarte medalionul cu Sfântul Cristofor 
care cândva atârna de oglinda retrovizoare. Poate era doar o 
superstiție, însă condusese milioane de kilometri pe tot felul de 
condiții meteo de rahat doar în compania acelui medalion şi 
niciodată nu îndoise măcar o bară de protecție. 

— Fiule, ce altceva a mai făcut soţia ta? Pe lângă că a 
păcătuit cu Cowboy Bob? 

Monette se surprinse râzând. Şi de cealaltă parte a vizierei, 
preotul râse şi el. Diferenţa se regăsea în natura râsului. Al 
preotului era din cel vesel. Monette bănuia că încă încerca să 
se apere de nebunie. 


+ Păi, a fost lenjeria intimă, spuse el. 


6 


— A cumpărat lenjerie inimă, îi spuse autostopistului, care 
stătea în continuare aplecat şi aproape complet întors cu 
spatele, cu fruntea lipită de geam şi respiraţia aburind sticla. 
Rucsacul între picioare, pancarta aşezată deasupra cu partea 
pe care scria SUNT MUT! în sus. Mi-a arătat. Erau în dulapul 
din camera pentru oaspeţi. Aproape umpleau dulapul din 
camera pentru oaspeţi. Bustiere şi maiocuri şi sutiene şi 
ciorapi de mătase încă în ambalaj, zeci de perechi. Şi o mie de 
jartiere, mi s-a părut. Dar cei mai mulți erau chiloţei, chiloţei, 
chiloței. A spus că scumpul ei de Cowboy Bob este un „bărbat 
nebun după chiloței“. Cred că ar fi continuat, mi-ar fi spus ce 
înseamnă asta, însă am prins ideea. Am prins-o mult mai bine 
decât mi-aş fi dorit. Am spus: 

„Sigur că-i un bărbat nebun după chiloţei, a crescut 
luându-şi-o la labă cu PLAYBOY în față, futu-i, doar are 
şaizeci de ani.“ 

Treceau acum pe lângă indicatorul de Fairfield. Verde şi 
amorf prin parbriz, cu o cioară udă ghemuită deasupra. 

— Şi erau articole de calitate, pe deasupra, spuse Monette. 
Multe erau Victoria's Secret, de la mall, însă erau şi de la un 
magazin cu prețuri piperate numit Sweets. Din Boston. Nici 
măcar nu ştiam că există magazine scumpe cu lenjerie intimă, 
dar de atunci m-am mai deşteptat la cap. Trebuie că erau 
articole de mii de dolari aranjate în dulapul ăla. Dar şi pantofi. 
Cu tocuri înalte, cei mai mulți. Ştii de care, stiletto. O 
garderobă întreagă de bombă-sexy. Deşi îmi imaginez că-şi 
dădea jos bifocalii când lua pe ea sutienul Wonderbra şi 
furoul. Dar... 

Un semitrailer îi depăşi. Monette avea farurile aprinse şi 
automat făcu semn cu faza lungă după ce maşina reintră pe 
bandă. Şoferul îi făcu semn de mulțumire cu stopurile. 
Limbajul semnelor rutiere. 


«e Dar multe nici măcar nu erau purtate. Asta era mai rău. 
Erau doar... doar puse la păstrare. Am întrebat-o de ce 


naiba şi-a luat atâtea, şi ea fie nu ştia, fie nu putea 
explica. „Ne-a intrat doar în obicei“, a spus. „Era un fel de 
preludiu, cred.“ Fără ruşine. Fără reținere. Ca şi când ar fi 
gândit: Asta-i doar un vis din care mă voi trezi curând. 
Amândoi stând acolo şi uitându-ne la o puzderie de slipi şi 
chiloței şi pantofi şi Dumnezeu ştie ce altceva, toate 
aranjate ordonat în spate. Atunci am întrebat-o de unde a 
luat banii - adică, văd chitanţele cardului de credit la 
sfârşitul fiecărei luni şi nu a fost niciuna de la Sweet din 
Boston - şi uite aşa am ajuns la adevărata problemă. Care 
se numea delapidare. 


7 


— Delapidare, zise preotul. 

Monette se întrebă dacă acest cuvânt fusese vreodată rostit 
în acel confesional şi ajunse la concluzia că probabil fusese. 
Furt cu siguranţă. 

— Ea lucra pentru DASM 19, spuse Monette. Asta este 
Districtul Administrativ Şcolar Maine. E unul din cele mari, 
chiar la sud de Portland. Cu sediul în Dowrie, de fapt, cămin 
deopotrivă pentru Range Riders - spelunca unde se dansează 
trenulețul - şi pentru istoricul motel Grove, aflat ceva mai 
încolo. Convenabil. Te-alegi cu dans şi cu fut... cu partide de 
amor în aceeaşi zonă. Păi, nici nu trebuie să te urci la volan 
dacă s-a întâmplat să te abţiguieşti. Lucru care, în 
majoritatea serilor, li se întâmpla. Tequila pentru ea, whisky 
pentru el. Jack Daniels, normal. Mi-a spus ea. Mi-a spus ea 
totul de-a fir a păr. 

— Era profesoară? 

— O, nu - profesorii nu au acces la atâţia bani; n-ar fi putut 
niciodată delapida peste o sută douăzeci de mii de dolari dacă 
era profesoară. Superintendentul districtual şi soția lui au fost 
la noi la cină şi sigur că-l întâlneam la toate picnicurile de 
sfârşit de an şcolar, de regulă la Dowrie Country Club. Victor 
McCrea. Absolvent al Universităţii Maine. Juca fotbal 


american. Profesor de educație fizică. Tunsoare scurtă. 
Probabil trecuse anul doar la indulgența profesorilor, însă era 
un om simpatic, genul celui care ştie cincizeci de glume 
diferite cu tipul care intră într-un bar. Responsabil de-o 
duzină de şcoli, de la cele cinci elementare la liceul Muskie. Un 
buget anual foarte mare, de dimensiunile căruia însă nu era 
foarte sigur. Barb i-a fost secretar executiv vreme de 
doisprezece ani. 
Monette pregetă. 


«e Barb ținea carnetul cu cecuri. 


8 


Ploaia se întețea. Acum mai lipsea puţin să se transforme 
într-o aversă. Monette încetini la optzeci fără să se gândească, 
în vreme ce alte maşini îl depăşeau cu viteză pe banda stângă, 
fiecare trăgând după ea câte un nor de apă. N-aveau decât să 
gonească. El, unul, avusese o carieră lungă şi lipsită de 
accidente vânzând cea mai bună ofertă de toamnă din toate 
timpurile (ca să nu amintim de cea mai bună ofertă de 
primăvară din toate timpurile şi câteva oferte cu Surprizele 
Verii, care constau în principal din cărți de bucate, rețete de 
slăbit şi pastişe după Harry Potter), şi voia ca lucrurile să 
rămână aşa. 

În dreapta sa, autostopistul se mişcă puţin. 

— Eşti treaz, amice? întrebă Monette. O întrebare inutilă, 
dar normală. 

Autostopistul oferi un comentariu cu acea parte a lui care, 
după toate aparențele, nu era mută: Pââârț. Mic, politicos şi - 
cel mai bine - inodor. 

— O iau ca răspuns afirmativ, zise Monette, întorcându-şi 
atenția la condus. Unde rămăsesem? 

La lenjeria intimă, la asta. Încă o vedea, strânsă grămadă în 
dulap ca fantezia erotică a unui adolescent. Apoi zăpăceala cu 
delapidarea: cifra aceea năucitoare. După ce luă în calcul 
posibilitatea ca ea să mintă din cine ştie ce motiv nebunesc 


(dar sigur că totul era o nebunie), o întrebase cât rămăsese, 
iar ea spusese - în acelaşi fel calm şi năuc - că nu mai 
rămăsese nimic, de fapt, deşi bănuia că mai putea face rost de 
fonduri. Pentru o vreme, cel puţin. 

— Dar vor descoperi în curând, a spus. De-ar fi doar 
sărmanul Vic, presupun că aş putea continua la nesfârşit, dar 
am primit săptămâna trecută o vizită din partea inspectorilor 
fiscali de la stat. Au pus prea multe întrebări şi au luat copii 
ale dosarelor. Nu va trece mult timp până să descopere. 

— Aşa că am întrebat-o cum a putut cheltui peste o sută de 
mii de dolari pe chiloți şi jartiere, îi zise Monette 
companionului său tăcut. Nu simțeam că sunt nervos - cel 
puţin nu atunci, cred că eram prea şocat - însă eram sincer 
curios. Şi ea a spus - în acelaşi fel fără ruşine, fără păsare, ca 
şi când ar fi fost somnambulă: „Păi, am început să jucăm la 
loto. Cred că ne-am gândit că-n felul acesta îi putem 
recupera.“ 

Monette tăcu. Urmări balansul ştergătoarelor de parbriz. 
Luă o secundă în calcul ideea de-a trage de volan spre dreapta 
şi de-a intra cu maşina într-unul dintre pilonii de susținere ai 
şoselei suspendate din față. Respinse ideea. Mai târziu avea 
să-i spună preotului că o parte a motivului era acea străveche 
prejudecată copilărească legată de sinucidere, dar că-n cea 
mai mare parte se gândea că i-ar plăcea să mai asculte măcar 
o dată albumul lui Josh Ritter înainte să moară. 

Plus că nu mai era singur. 

În loc să se sinucidă (şi să-l ia pe pasager cu sine), trecu pe 
sub şoseaua suspendată cu o viteză constantă şi moderată de 
optzeci (preţ de poate două secunde parbrizul fu curat, apoi 
ştergătoarele îşi găsiră din nou de lucru) şi reluă povestea. 

— Trebuie că au cumpărat mai multe bilete de loterie decât 
oricine de-a lungul timpului. Se gândi la asta, apoi clătină din 
cap. Ei... poate nu. Dar au cumpărat zece mii cu siguranţă. 
Ea a spus că-n noiembrie trecut - eu am fost în New 
Hampshire şi Massachusetts aproape toată luna, plus 
conferința despre vânzări din Delaware - au cumpărat peste 
două mii. Powerball, Mega-bucks, Paycheck, Pick 3, Pick 4, 


Triple Play, n-au ratat nimic. La început au ales ei numerele, 
dar Barb a zis că după un timp asta le lua prea mult şi au 
apelat la varianta EZ Pick. 

Monette arătă spre cutiuța de plastic alb lipită de parbriz, 
puţin mai jos de braţul oglinzii retrovizoare. 

— Toate drăcoveniile astea grăbesc mersul lumii. Poate-i un 
lucru bun, numai că eu mă cam îndoiesc. A spus: „Am apelat 
la EZ Pick fiindcă oamenii care stau la rând în spatele tău 
încep să se agite dacă-ţi ia prea mult să alegi numerele, mai 
ales când jackpotul e de peste o sută de milioane.“ A spus că, 
uneori, ea şi Yandowsky se despărțeau şi mergeau la agenții 
diferite, până şi la două duzini pe seară. Şi sigur că se vindeau 
bilete şi acolo unde se duceau să danseze trenulețul. 

A spus: „Prima oară când a jucat Bob, am câştigat cinci 
sute de dolari la Pick 3. A fost aşa romantic.“ Monette clătină 
din cap. După aceea, romantismul a rămas, dar câştigurile au 
cam dispărut. Asta a spus ea. A spus că într-un rând au 
câştigat o mie, dar pe atunci erau deja cu treizeci de mii în 
plop. În plop, aşa a spus ea. 

Odată - asta era în ianuarie, pe când eu eram pe drum şi 
încercam să recâştig cât dădusem pe haina de caşmir pe care 
i-o făcusem cadou de Crăciun - a spus că s-au dus în Derry şi 
au stat două zile. Nu ştiu dacă au dansat trenulețul şi acolo, 
n-am verificat, însă în Derry este un salon numit Hollywood 
Slots. Au stat într-un apartament, au mâncat pe îmbuibate - 
e expresia ei - şi s-au scuturat de şapte mii cinci sute de dolari 
jucând video-pocher. Însă, a zis ea, nu le-a prea plăcut asta. 
Au rămas fideli în principal loteriei, decartând din ce în ce mai 
mulți verzişori din banii DAS, încercând să echilibreze balanța 
înainte să vină inspectorii fiscali şi să le cadă măgăreața în 
cap. Şi din când în când, desigur, îşi mai cumpăra nişte 
lenjerie intimă nouă. Nu se face ca fata să poarte lucruri vechi 
când se duce să cumpere tichete Powerball la magazinul non- 
stop local. 

Te simţi bine, amice? 

Nu primi răspuns din partea pasagerului - sigur că nu —, 
aşa că Monette întinse mâna şi-l scutură de umăr. 


Autostopistul ridică fruntea de pe geam (lăsă o urmă 
unsuroasă pe sticlă) şi întoarse capul, clipind cu ochii înroşiți 
ca şi când ar fi dormit. Monette nu credea că dormise. Nu ştia 
de ce, era doar un sentiment. 

Îi arătă autostopistului gestul cu degetul mare şi arătătorul 
descriind un cerc, apoi ridică din sprâncene. 

Un moment, privirea autostopistului fu goală, dându-i timp 
lui Monette să-şi spună că individul nu era doar surdomut, ci 
şi înapoiat mintal. Apoi omul surâse, încuviință din cap şi-i 
arătă acelaşi gest cu degetele. 

— Okay, făcu Monette. Verificam doar. 

Omul îşi sprijini iarăşi fruntea de geam. Între timp, 
presupusa lui destinaţie, Waterville, rămăsese în urma lor, 
învăluită în ploaie. Monette nu băgă de seamă. Continua să 
trăiască în trecut. 

— Dacă ar fi fost vorba doar de lenjerie şi genul de loterie 
unde alegi o serie de numere, paguba ar fi fost limitată, urmă 
el. Fiindcă jocul la loterie în felul ăsta ia timp. Îţi dă timp să-ţi 
recapeți minţile, presupunând că ai ce minți să-ți recapeți, 
desigur. Trebuie să stai la rând şi să strângi fițuici şi să le ţii 
în portmoneu. Trebuie să fii atent la televizor sau să cauţi 
rezultatele în ziar. Poate că ar fi fost totuşi okay. Asta, 
categoric, dacă poți spune că este okay când soția ta îşi face 
mendrele cu un profesor de istorie prost ca noaptea sau când 
aruncă pe apa sâmbetei patruzeci de mii de dolari din banii 
districtului şcolar. Dar treizeci de mii poate aş fi reuşit să 
acopăr. Aş fi putut scoate a doua ipotecă pe casă. Nu pentru 
Barb, nici gând, ci pentru Kelsie Ann. Un copil care abia îşi 
începe drumul în viață nu are nevoie de-un peşte împuțit ca 
ăsta legat de gât. Restituire se cheamă. Aş fi putut restitui 
banii chiar dacă asta ar fi însemnat să locuiesc într-un 
apartament cu două camere. Înţelegi? 

Autostopistul evident nu înţelegea - nu când era vorba de 
tinere fiice frumoase care abia-şi încep drumul în viață, sau de 
a doua ipotecă, sau de restituire. Lui îi era cald şi era la loc 
uscat, în lumea lui tăcută ca un mormânt, şi asta probabil 
era mai bine. 


Chiar şi aşa, Monette îi dădu drumul mai departe. 
— Chestia e că există moduri mai rapide de-a toca banii, şi 
sunt la fel de legale precum... precum cumpărarea de lenjerie. 


9 


— Au trecut la tichete care se răzuiesc, nu-i aşa? întrebă 
preotul. Ceea ce Regia Loteriilor numeşte câştiguri instant. 

— Vorbeşti ca un om care a mai călcat şi el strâmb, zise 
Monette. 

— Din când în când, recunoscu preotul, şi încă într-un fel 
admirabil, fără ezitare. Îmi spun întotdeauna că de-ar fi să 
nimeresc un tichet cu câştig într-adevăr mare, voi dona toți 
banii bisericii. Dar nu risc niciodată mai mult de cinci dolari 
pe săptămână. (Acum, ezită.) Uneori zece. (O nouă pauză.) Şi 
odată am cumpărat un tichet de douăzeci de dolari, atunci 
când au apărut. Aceea a fost însă o nebunie de moment. N-am 
mai făcut-o niciodată. 

— Cel puţin până acum, completă Monette. 

Preotul râse înfundat. 

— Cuvintele unui om care s-a fript într-adevăr la degete, 
fiule, spuse preotul şi suspină. Mă fascinează povestea ta, dar 
mă interesează dacă ai putea-o grăbi puţin. Oaspeţii mei vor 
aştepta până termin lucrarea Domnului, dar nu vor aştepta la 
infinit. Şi cred că vom mânca salată de pui cu multă 
maioneză. O preferată de-a mea. 

— Nu mai este mult, îl linişti Monette. Dacă ai jucat, ştii 
care e schema. Poţi cumpăra tichete răzuibile din aceleaşi 
locuri de unde poţi cumpăra bilete la Powerball şi Megabucks, 
însă le mai poţi cumpăra dintr-o mulțime de alte locuri, 
inclusiv de la popasurile de pe marginea autostrăzii. Nici nu 
trebuie să dai ochii cu un vânzător; le cumperi de la automat. 
Automatele sunt întotdeauna verzi, culoarea banilor. Când 
Barb a dat totul pe față... 

— Când a mărturisit, zise preotul, cu o notă de şiretenie, 
parcă. 


— Da, când a mărturisit, alegeau aproape exclusiv tichete 
de douăzeci de dolari. Barb a spus că niciodată nu le cumpăra 
când era singură, dar că atunci când era cu Cowboy Bob, 
cumpărau cu toptanul. Sperând la marele câştig, înţelegi. 
Odată, a spus, au cumpărat o sută într-o singură seară. Asta 
înseamnă că au cheltuit două mii de dolari. Au recuperat 
optzeci. Avea fiecare propriul răzuitor de plastic. Semănau cu 
nişte raclete pentru elfi şi pe mânerul lor scria LOTERIA DE 
STAT MAINE. Sunt verzi, asemenea automatelor de vânzare a 
tichetelor. Mi l-a arătat pe al ei - era sub patul din camera 
pentru oaspeţi. Nu se mai vedea decât TERIA pe el. Putea fi 
vorba de VISTIERIA în loc de LOTERIA. Sudoarea palmei ei 
ştersese restul. 

— Fiule, ai lovit-o? De asta eşti aici? 

— Nu, spuse Monette. Am vrut s-o omor pentru asta - 
pentru bani, nu pentru că m-a înşelat, partea cu înşelatul mi 
se părea doar ireală, chiar şi cu toate că... cu toată lenjeria aia 
în fața ochilor mei. Dar n-am atins-o nici cu un deget. Fiindcă 
eram prea obosit, cred. Toate informaţiile acelea îmi sleiseră 
puterile. Voiam în schimb să trag un pui de somn. Unul lung. 
Poate de vreo două zile. Ţi se pare ciudat? 

— Nu, răspunse preotul. 


e Am întrebat-o cum a lăsat-o sufletul să-mi facă una ca 
asta. Atât de puţin îi păsa? Şi ea m-a întrebat... 


10 


— M-a întrebat cum de n-am ştiut, îi zise Monette 
autostopistului. Şi înainte să pot spune ceva, şi-a răspuns 
singură, aşa că am impresia c-a fost o, cum îi zice, întrebare 
retorică. A zis: „N-ai ştiut fiindcă nu ţi-a păsat. Erai mereu pe 
drum, iar când nu erai pe drum, voiai să fii pe drum. Au 
trecut zece ani de când nu ţi-a mai păsat ce chiloți am pe mine 
- de ce să-ți pese, când nu-ţi pasă de femeia care-i poartă? Dar 
acum îți pasă, nu-i aşa? Acum îți pasă.“ 


N-am putut decât să mă uit la ea. Eram prea obosit ca s-o 
omor - sau măcar s-o plesnesc —, însă eram nervos, asta da. 
Deşi şocat, eram nervos. Încerca să dea vina pe mine. Înţelegi 
asta, nu-i aşa? Încerca să dea vina pe serviciul meu, futu-i, de 
parcă aş mai fi găsit vreunul cu un salariu măcar jumătate 
din acesta. Vreau să zic, ce calificare am la vârsta mea? 
Presupun că m-aş putea angaja ca supraveghetor pentru 
şcolarii care trec strada - nu am antecedente în sensul 
încălcării moralei —, însă cam asta e tot. 

Făcu o pauză. Mai departe pe drum, încă ascuns în bună 
parte de pătura schimbătoare a ploii, era un indicator 
albastru. 

Se gândi, apoi spuse: 

— Dar nici măcar asta nu era problema. Vrei să ştii care era 
problema? Problema ei? Eu trebuia să mă simt vinovat fiindcă 
îmi plăcea serviciul meu. Fiindcă nu-mi duceam zilele în spate 
până să găsesc persoana potrivită cu care să-mi pierd 
dracului minţile! 

Autostopistul se mişcă puţin, probabil doar fiindcă 
trecuseră peste o ridicătură (sau peste un animal mort), însă 
asta îl făcu pe Monette să-şi dea seama că striga. lar individul, 
hei, poate nici nu era complet surd. Şi chiar dacă era, poate 
simțea vibrații în oasele feței odată ce sunetele depăşeau un 
anumit nivel al decibelilor. De unde naiba să ştii? 

— Nu m-am lăsat antrenat în discuţie, zise Monette pe-o 
voce mai joasă. Am refuzat să mă las antrenat în discuție. 
Cred că ştia că, dacă o făceam, dacă începeam să ne certăm 
de-adevăratelea, se putea întâmpla orice. Voiam să plec de 
acolo cât încă eram în stare de şoc... fiindcă asta o proteja pe 
ea, înţelegi? 

Autostopistul nu spuse nimic, dar Monette înțelegea pentru 
amândoi. 

— Am spus: „Şi acum ce se întâmplă?“, iar ea a spus: 
„Presupun că voi ajunge la pârnaie.“ Şi ştii ce? Dacă atunci ar 
fi podidit-o plânsul, poate aş fi luat-o în braţe. Fiindcă după 
douăzeci şi şase ani de căsnicie, astfel de lucruri îți intră în 
reflex. Chiar şi atunci când sentimentele au secat aproape de 


tot. Numai că ea n-a plâns, aşa că eu am plecat. M-am întors 
şi am plecat. Şi când m-am întors, mă aştepta un bilet în care 
scria că ea s-a mutat din casă. Asta a fost acum aproape două 
săptămâni, şi de atunci n-am mai văzut-o. Am vorbit cu ea la 
telefon de câteva ori, atâta tot. Am vorbit şi cu un avocat. Am 
blocat toate conturile, nu că asta va ajuta la ceva odată ce 
mecanismul legii se va pune în mişcare. Ceea ce se va 
întâmpla curând. Lucrurile vor căpăta un miros greu, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Atunci presupun c-o voi revedea. La 
tribunal. Pe ea şi pe Cowboy Bob, fi-i-ar numele de pomină. 

Acum putea citi ce scria pe indicatorul albastru: POPAS 
PITTSFIELD 3 KM. 

— A, la naiba! strigă el. Waterville e douăzeci şi cinci de 
kilometri în urmă, partenere. 

Şi când surdomutul nu se clinti (sigur că nu), Monette îşi 
dădu seama că oricum nu ştia dacă individul mergea la 
Waterville. Nu ştia sigur. În orice caz, era timpul să clarifice 
lucrurile. Zona de popas îl va ajuta la asta, însă pentru încă 
un minut sau două aveau să rămână închişi în acel 
confesional ambulant, şi simțea că mai are un lucru de zis. 

— E adevărat că n-am mai simțit ceva pentru ea de foarte 
mult timp, spuse el. Uneori, dragostea pur şi simplu se 
epuizează. Cum adevărat e şi că nu i-am fost întru totul 
credincios - din când în când, m-am dedat la mici escapade în 
drumurile mele. Dar treaba asta o justifică pe cealaltă? Îi dă 
voie unei femei să facă terci o viaţă aşa cum un puşti face terci 
un măr putred cu o pocnitoare? 

Trase în zona de popas. Erau cam patru maşini în parcare, 
grupate lângă clădirea maronie în fața căreia se aflau 
automatele cu alimente şi băuturi. Lui Monette i se părea că 
maşinile seamănă cu nişte copii rebegiți, lăsaţi afară în ploaie. 
Parcă. Autostopistul se uită la el nedumerit. 

— Încotro te îndrepţi? întrebă Monette, ştiind că era inutil. 

Surdomutul căzu pe gânduri. Se uită în jur şi văzu unde 
erau. Întoarse ochii spre Monette ca pentru a spune: Nu aici. 

Monette arătă spre sud şi ridică din sprâncene. Surdomutul 
clătină din cap, apoi indică spre nord. Deschise şi închise 


pumnii, arătându-şi degetele de zece ori... de treisprezece... de 
cincisprezece. La fel ca înainte, adică. Dar acum Monette 
înțelese. Viaţa ar fi fost mai simplă pentru omul acesta, credea 
el, dacă cineva l-ar fi învăţat semnul optului culcat care 
înseamnă infinit. 

— De fapt, doar hoinăreşti de colo-colo, nu-i aşa? întrebă el. 

Surdomutul îl privi doar. 

— Da, aşa e, zise Monette. Păi, îţi spun cum facem. Tu mi-ai 
ascultat povestea - deşi nu ştiai că o asculți - şi eu te voi duce 
până la Derry. Îl fulgeră o idee. De fapt, te voi lăsa la 
Adăpostul Derry. Acolo primeşti o masă caldă şi un pat, 
măcar pentru o noapte. Trebuie să mă uşurez. Tu nu ai 
nevoie? 

Surdomutul îi adresă o privire goală, plină de răbdare. 

— Să te uşurezi, explică Monette. Să te pişi. 

Dădu să arate spre prohabul pantalonilor, îşi dădu seama 
unde se aflau şi decise că un vagabond ar putea crede că i se 
cere o felație, chiar acolo, lângă automatele Hav-A-Bite. Arătă 
în schimb spre desenele de pe peretele clădirii - siluetă neagră 
de bărbat, siluetă neagră de femeie. Bărbatul avea picioarele 
depărtate, femeia avea picioarele lipite. Pe scurt, istoria rasei 
umane în limbajul semnelor. 

Asta pasagerul său înțelese. Clătină hotărât din cap, apoi, 
ca bonus, descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul. Ceea 
ce ridica pentru Monette o problemă delicată: să-l lase pe 
domnul Vagabond Tăcut în maşină cât timp el îşi golea vezica 
sau să-l scoată afară, în ploaie, să aştepte... caz în care 
individul va şti aproape sigur de ce este scos afară. 

Doar că asta nu era deloc o problemă, concluzionă. Nu avea 
bani în maşină, iar bagajele personale erau încuiate în 
portbagaj. Sigur, pe bancheta din spate erau genţile cu 
mostre, dar se îndoia că omul va fura două genţi de treizeci de 
kilograme şi-o va lua la goană pe rampa de ieşire din popas cu 
ele. Pentru început, cum avea să mai ţină ridicată pancarta cu 
SUNT MUT? 

— Mă întorc imediat, zise Monette şi când autostopistul nu 
făcu decât să se uite la el cu ochii aceia roşii ai lui, Monette 


arătă spre sine, spre desenele de pe peretele toaletei şi înapoi 
spre sine. De data aceasta, autostopistul încuviință din cap şi 
descrise din nou cercul cu degetele. 

Monette se duse la toaletă şi urină preț de douăzeci de 
minute, după cum i se păru. Încercă o uşurare splendidă. Se 
simțea mai bine ca oricând de când Barb îi aruncase bomba în 
braţe. Îi trecu pentru prima oară prin gând că va răzbi prin 
toate astea. Şi-o va ajuta pe Kelsie să răzbească. Îşi aminti un 
citat dintr-un neamţ vechi (sau poate rus, categoric semăna 
cu viziunea ruşilor despre viață): „Ce nu mă ucide mă facem 
mai puternic.“ 

Se înapoie la maşină, fluierând. Ba chiar, când trecu pe 
lângă automatul cu bilete de loterie, îi aplică o palmă 
camaraderească. La început crezu că nu-l vede pe pasager 
fiindcă individul se lăsase jos... caz în care Monctte va trebui 
să-i facă semn să se ridice ca să poată urca la volan. Numai că 
autostopistul nu stătea întins. Autostopistul plecase. Îşi luase 
rucsacul şi pancarta şi o ştersese. 

Monette se uită pe bancheta din spate şi văzu genţile Wolfe 
& Sons nederanjate. Se uită în torpedou şi văzu că borsetuța 
jerpelită - în care avea talonul de înregistrare, asigurarea, 
cardul de revizie tehnică - era acolo. Doar un miros vag mai 
rămăsese în urma autostopistului, nu întru totul neplăcut: 
dulce şi cu aromă de pin, ca şi când bărbatul ar fi dormit în 
aer liber. 

Se gândi că-l va vedea la baza rampei, ţinând pancarta 
ridicată şi întorcând-o răbdător de pe o parte pe alta, astfel 
încât eventualii buni samariteni să ia la cunoştinţă toate 
defectele sale. Dacă era aşa, Monette avea de gând să oprească 
şi să-l ia din nou cu el. Cumva, nu simțea că treaba era 
încheiată. După ce-l va lăsa la Adăpostul Derry, abia atunci 
va simți că treaba era încheiată. Asta ar împlini misiunea. 
Orice alte neajunsuri avea el, îi plăcea să termine o treabă. 

Individul nu era însă la baza rampei; individul dispăruse 
fără urmă. Şi doar după ce Monette trecu de indicatorul 
DERRY 16 KM se uită în oglinda retrovizoare şi văzu că 
medalionul său cu Sfântul Cristofor, tovarăş de drum pe 


atâtea mii de kilometri, dispăruse. Surdomutul îl furase. Dar 
nici măcar asta nu reuşi să-i alunge lui Monette optimismul. 
Poate că surdomutul avea mai multă nevoie de el. Monette 
spera să-i aducă noroc. 

Două zile mai târziu - pe atunci vindea cea mai bună ofertă 
de toamnă din toate timpurile în Presque Isle - primi un 
telefon din partea Poliţiei Statului Maine. Soţia sa şi Bob 
Yandowsky fuseseră omorâţi în bătaie în motelul Grove. 
Ucigaşul folosise o bucată de ţeavă înfăşurată într-un prosop 
al motelului. 


11 


— Mare... şi slăvite... Dumnezeule! făcu preotul fără suflu. 

— Da, încuviinţă Monette, cam asta mi-am spus şi eu. 

— Fiica ta...? 

— De neconsolat, desigur. E cu mine, acasă. O să trecem 
noi peste asta, părinte. Ea e mai rezistentă ca mine. Şi, sigur, 
ea nu ştie de cealaltă treabă. De delapidare. Cu ceva noroc, nu 
va şti niciodată. Compania de asigurări va avea de decartat o 
sumă foarte mare, ceea ce ei numesc compensație dublă. 
Ținând cont de ce s-a întâmplat înainte, cred că acum aş avea 
probleme între moderat şi serioase cu poliția, dacă n-aş avea 
un alibi de neclintit. Şi dacă n-ar fi existat... descoperiri 
ulterioare. Aşa însă, am fost chestionat de mai multe ori. 

— Fiule, doar n-ai plătit pe cineva ca să... 

— M-au întrebat şi asta. Răspunsul e nu. Mi-am deschis 
conturile bancare pentru toți cei care vor să se convingă. Toţi 
banii, până la ultimul sfanț, sunt acolo, atât în jumătatea 
care-mi revine mie conform căsătoriei, cât şi a lui Barb. Din 
punct de vedere financiar, era o persoană foarte responsabilă. 
Cel puţin în partea lucidă a vieţii ei. Părinte, poţi deschide uşa 
de partea ta? Vreau să-ți arăt ceva. 

În loc să răspundă, preotul deschise uşa. Monette îşi scoase 
medalionul cu Sfântul Cristofor de la gât, apoi întinse mâna 
din partea sa. Când medalionul şi lănțişorul lui trecură dintr- 
o mână în alta, degetele lor se atinseră scurt. 


Cinci secunde se lăsă tăcerea, timp în care preotul stătu pe 
gânduri. Apoi spuse: 

— Când ţi-a fost returnat? A fost la motelul unde... 

— Nu, zise Monette. Nu la motel. La casa din Buxton. Pe 
comoda din fostul nostru dormitor comun. Alături de 
fotografia noastră de nuntă, de fapt. 

— Dumnezeule mare, spuse preotul. 

— Ar fi putut afla adresa din talonul maşinii, când eram la 
toaletă. 

— Şi sigur că ai menţionat numele motelului... şi oraşul... 

— Dowrie, aprobă Monette. 

Pentru a treia oară, preotul invocă numele şefului său. 
După care spuse: 

— Individul nu era câtuşi de puţin surdomut, nu-i aşa? 

— Sunt aproape sigur că era mut, zise Monette, dar 
categoric nu era surd. Era un bileţel alături de medalion, o 
bucată de hârtie pe care a rupt-o din carnețelul de lângă 
telefon. Totul trebuie să se fi întâmplat în vreme ce eu şi fiica 
mea eram la pompele funebre, când alegeam sicriul. Uşa din 
spate era deschisă, însă nu forțată. Poate că ştia să descuie o 
încuietoare fără cheie, totuşi cred că am uitat pur şi simplu s- 
o închid când am plecat de acasă. 

— Ce scria pe bilețel? 

— „Mulţumesc pentru drum“, rosti Monette. 

— Al naibii să fiu. 

Tăcere grea, apoi o bătaie uşoară în uşa confesionalului în 
care stătea Monette, contemplând CĂCI TOŢI AU PĂCĂTUIT ŞI 
SUNT LIPSIŢI DE SLAVA LUI DUMNEZEU. Monette luă 
medalionul înapoi. 

— Ai spus asta poliției? 

— Da, sigur, toată povestea. Ei cred că ştiu cine e individul. 
Cunosc pancarta lui. Îl cheamă Stanley Doucette. De ani de 
zile hoinăreşte prin New England cu pancarta aia. Cam ca 
mine, acum că mă gândesc la asta. 

— Fapte anterioare de violenţă în cazierul lui? 

— Câteva, zise Monette. Bătăi, cele mai multe. Odată a 
bătut destul de rău un om într-un bar, şi a fost internat în 


mai multe spitale de boli mintale, inclusiv la Serenity Hill, în 
Augusta. Nu cred că poliția mi-a spus totul. 

— Şi vrei să ştii totul? 

Monette se gândi, apoi răspunse: 

— Nu. 

— Nu l-au prins încă. 

— Ei spun că e doar o chestiune de timp. Ei spun că nue 
foarte deştept. Dar a fost destul de deştept ca să mă 
păcălească pe mine. 

— Chiar te-a păcălit, fiule? Sau ştiai că vorbeşti unei urechi 
atente? Mi se pare că asta e întrebarea-cheie. 

Monette păstră tăcerea un moment prelung. Nu ştia dacă 
până atunci îşi cercetase sincer sufletul, însă acum simțea că 
asta făcea, şi pe deasupra cu o lanternă puternică. Nu-i plăcea 
tot ce găsea acolo, dar da, cerceta. Fără a ignora ceea ce vedea 
acolo. Cel puţin nu intenţionat. 

— Nu ştiam, răspunse. 

— Şi eşti bucuros că soția ta şi amantul ei sunt morți? 

În sinea sa, Monette răspunse imediat da. Cu voce tare 
spuse: 

— Sunt uşurat. Îmi pare rău că spun asta, părinte, dar 
având în vedere dezastrul pe care l-a făcut ea - şi care se pare 
că va fi deznodământul, fără vreun proces şi cu restituirea pe 
tăcute a banilor din suma încasată pe asigurare - sunt 
uşurat. E ăsta un păcat? 

— Da, fiul meu. Scuze că-ți dau veste, dar este. 

— Îmi poţi da dezlegarea păcatelor? 

— Zece Tatăl Nostru şi zece Ave Maria, rosti preotul iute. 
Tatăl Nostru pentru lipsa de milostenie - un păcat serios, dar 
nu capital. 

— Şi Ave Maria? 

— Pentru limbaj murdar în confesional. La un moment, 
problema adulterului - al tău, nu al ei - va trebui rezolvată şi 
ea, dar acum... 

— Ai o întâlnire la prânz. Înţeleg. 

— Sincer să fiu, mi-am pierdut pofta de mâncare, deşi 
neîndoielnic trebuie să-mi primesc oaspeţii. Ideea e că acum 


cred că sunt niţel prea... copleşit ca să abordez problema aşa- 
ziselor escapade. 

— Înţeleg. 

— Bun. Acum, fiule? 

— Da? 

— Fără nicio rea intenţie, dar eşti sigur că nu i-ai dat 
omului ăstuia permisiunea? Sau că nu l-ai încurajat în vreun 
fel? Fiindcă atunci cred că am discuta despre un păcat capital. 
Ar trebui să mă sfătuiesc cu propriul meu duhovnic ca să fiu 
sigur, dar... 

— Nu, părinte. Dar crezi că... este posibil ca Dumnezeu să 
mi-l fi scos în cale pe omul acela? 

În sinea lui, preotul spuse imediat da. Cu voce tare spuse: 

— Asta-i o blasfemie bună de încă zece Tatăl Nostru. Nu 
ştiu de când nu te-ai mai apropiat de-o biserică, dar chiar şi 
tu ar trebui să ştii asta. Acum vrei să mai spui ceva şi să-ți 
încerci norocul pentru alte Ave Maria, sau am terminat? 

— Am terminat, părinte. 

— Atunci, eşti absolvit, cum spunem în branşa noastră. 
Du-te pe drumul tău şi nu mai păcătui. Şi ai grijă de fiica ta, 
fiule. Copiii n-au decât o singură mamă, indiferent cum s-a 
comportat aceasta. 

— Da, părinte. 

În spatele vizierei, silueta îşi schimbă poziţia. 

— Pot să te mai întreb ceva? 

Monette se lăsă înapoi pe scaun, reticent. Îşi dorea să plece. 

— Da. 

— Spui că poliția crede că-l va prinde. 

— Mi-au spus că e doar o chestiune de timp. 

— Întrebarea mea e: tu vrei ca poliția să-l prindă pe omul 
acesta? 

Şi fiindcă ceea ce voia cu adevărat era să plece şi să-şi 
spună penitența în confesionalul mai intim al maşinii sale, 
Monette răspunse: 

— Sigur că vreau. 

Pe drumul de întoarcere acasă, adăugă două Ave Maria şi 
alte două Tatăl Nostru. 


AY ANA 


N-am crezut că voi spune povestea aceasta. Soţia m-a 
îndemnat să n-o fac; a zis că n-o va crede nimeni şi că doar mă 
voi face de ruşine. Voia de fapt să spună că o va face pe ea de 
ruşine. 

— Dar Ralph şi Trudy? am întrebat-o. Ei au fost de față. Şi 
ei au văzut. 

— Trudy îi va spune să-şi țină gura, a zis Ruth, şi fratele 
tău nu-i greu de convins. 

Asta probabil aşa era. La momentul acela, Ralph era 
superintendentul Unităţii Administrative Şcolare 43 New 
Hampshire şi ultimul lucru de care are nevoie un birocrat din 
Departamentul de Educaţie dintr-un stat mic este să apară la 
o televiziune de ştiri prin cablu, în spaţiul de la sfârşitul orei 
rezervate OZN-urilor de deasupra oraşului Phoenix şi coioților 
care ştiu să numere până la zece. Pe lângă asta, o poveste cu 
miracole nu înseamnă nimic fără un făcător de miracole, iar 
Ayana nu mai era. 

Dar acum soția mea e moartă - a suferit un infarct pe când 
zbura la Colorado să dea o mână de ajutor cu primul nostru 
nepot şi a murit aproape pe loc. (Sau aşa au spus cei din 
compania aeriană, însă lor nici bagajele nu le poţi lăsa pe 
mână în zilele acestea.) Şi Ralph, fratele meu, e mort - un atac 
cerebral în timp ce juca într-un campionat de golf pentru 
vârstnici —, iar Trudy s-a ramolit. Tatăl meu a murit de mult; 
dacă ar mai fi în viață, ar avea peste o sută de ani. Eu sunt 
ultimul rămas, aşa că voi spune povestea. Este incredibilă, 
Ruth avea dreptate în privința asta, şi oricum nu înseamnă 
nimic - miracolele niciodată nu înseamnă, decât pentru acei 
norocoşi lunatici care le văd în tot locul. Dar e interesantă. Şi 
este adevărată. Am văzut-o cu toții. 

Tata era pe moarte, bolnav de cancer pancreatic. Cred că 
poţi spune multe despre oameni auzind cum vorbesc despre o 
astfel de situație (iar faptul că am descris cancerul ca „o astfel 


de situație“ probabil vă spune ceva şi despre narator, care şi-a 
petrecut viața predând engleza unor băieți şi fete ale căror cele 
mai grave probleme de sănătate erau acneea şi rănile rezultate 
în urma practicării sporturilor). 

Ralph a spus: 

— Aproape şi-a încheiat călătoria. 

Cumnata mea Trudy a spus: 

— Şi-a încheiat conturile cu viaţa. 

La început, am crezut că a spus „Şi-a încheiat contururile 
cu viața“, ceea ce mi s-a părut surprinzător de poetic. Ştiam 
că nu e posibil, nu din partea ei, dar voiam să fie aşa. 

Ruth a spus: 

— l-a sunat ceasul. 

Eu n-am spus „Şi bine a făcut“, dar am gândit-o. Fiindcă a 
suferit. Asta se petrecea cu douăzeci şi cinci de ani în urmă - 
1982 - şi suferința era încă o parte acceptată a cancerului în 
fază terminală. Mi-amintesc că am citit după zece sau 
doisprezece ani că majoritatea bolnavilor de cancer se sting în 
tăcere doar fiindcă sunt prea slăbiți ca să strige. Acest gând 
mi-a adus în minte amintiri atât de vii legate de camera în 
care a bolit tata, încât m-am dus la baie şi am îngenuncheat 
în fața vasului de toaletă, convins că voi vomita. 

Tata însă a murit de fapt patru ani mai târziu, în 1986. Pe- 
atunci trăia doar asistat de aparate, şi nu cancerul pancreatic 
a fost cel care l-a răpus, până la urmă. A murit sufocat cu o 
bucată de friptură. 

Don „Doc“ Gentry şi soţia lui, Bernadette - mama şi tata —, 
s-au retras la o casă de suburbie din Ford City, nu foarte 
departe de Pittsburgh. După moartea soției lui, Doc s-a gândit 
să se mute în Florida, a ajuns la concluzia că nu-şi permite şi 
a rămas în Pennsylvania. Când i-a fost diagnosticat cancerul, 
a petrecut o perioadă scurtă de timp în spital, unde a dat 
explicaţii în stânga şi în dreapta că porecla lui vine din anii 
când a fost veterinar. După ce-a explicat asta tuturor celor 
dispuşi să asculte, doctorii l-au trimis să moară acasă şi 
membrii de familie rămaşi - Ralph, Trudy, Ruth şi eu - au 
venit în Ford City să-i fie alături în ultimele clipe. 


Mi-amintesc foarte bine dormitorul lui din spate. Pe perete 
era o imagine cu Hristos chemându-i pe copii să vină la el. Pe 
jos era un covor de iută făcut de mama mea: tonuri de verde 
dizgrațios, deloc una dintre reugşitele ei. Lângă pat era un 
suport de perfuzie cu un abțibild al Pittsburgh Pirates lipit pe 
el. În fiecare zi mă apropiam de camera aceea cu tot mai mare 
teamă şi-n fiecare zi orele petrecute acolo păreau tot mai 
lungi. Mi-l aminteam pe Doc şezând pe balansoarul din 
verandă, când noi eram mici, în Derby, Connecticut - cu o 
cutie de bere într-o mână, o ţigară în cealaltă, cu mânecile 
unui tricou alb-orbitor mereu răsucite de două ori pentru a-i 
expune curbura netedă a bicepşilor şi trandafirul tatuat ceva 
mai sus de cotul stâng. Făcea parte dintr-o generaţie care nu 
se simțea ciudat umblând peste tot în jeanşi albaştri spălăciți 
- şi care numea jeanşii „nădragi“. Îşi pieptăna părul ca Elvis şi 
avea un aspect niţel periculos, ca un marinar după două 
pahare la începutul unei permisii la mal care numai bine nu 
se va sfârşi. Era un om înalt care umbla ca o pisică. Şi-mi 
aminteam un dans de vară, pe stradă, în Derby, unde el şi 
mama opri-seră spectacolul, bâțâindu-se pe „Rocket 88“ de Ike 
Turner and the Kings of Rhythm. Ralph avea şaisprezece ani 
pe-atunci, cred, şi eu unsprezece. Ne-am urmărit părinții cu 
gurile deschise şi pentru prima dată am înțeles că o făceau 
noaptea, o făceau dezbrăcaţi de toate hainele şi fără a se gândi 
o clipă la noi. 

La optzeci de ani, eliberat din spital, tatăl meu cumva 
periculos de grațios devenise un simplu schelet în pijamale 
(avea logoul Pirates pe ele). Ochii lui pândeau de sub 
sprâncene sălbatice, stufoase. Transpira necontenit în pofida a 
două ventilatoare şi mirosul care i se desprindea de pe pielea 
jilavă îmi amintea de-un tapet vechi într-o casă părăsită. 
Respirația i se înnegrise de parfumul descompunerii. 

Eu şi Ralph nu eram nici de departe bogaţi, dar când am 
strâns nişte bani împreună şi i-am pus alături de economiile 
lui Doc, am avut destul cât să angajăm o infirmieră cu 
jumătate de normă şi o îngrijitoare care venea de cinci ori pe 
săptămână. S-au descurcat bine să-l țină pe bătrân curat şi 


schimbat, dar pe când cumnata mea a spus că Doc şi-a 
încheiat contururile cu viața (prefer în continuare să cred că 
asta a spus), Încleştarea Mirosurilor era aproape încheiată. 
Rahatul ăla de bătrân profesionist era cu mult înaintea nou- 
venitei pudre pentru copii Johnsons; curând, credeam, 
arbitrul va opri meciul. Doc nu se mai putea duce la toaletă 
(căreia-i spunea invariabil „budă“), aşa că purta scutece şi 
pantaloni de continență. Era încă destul de lucid ca să-şi dea 
seama şi să se ruşineze. Uneori i se rostogoleau lacrimi de la 
colțurile ochilor şi strigăte semiformate de amuzament 
disperat, dezgustat, ieşeau pe gura care odinioară strigase 
împreună cu Hank Williams „Hey, Good Lookin“. 

S-a instalat durerea, întâi la mijloc şi apoi radiind spre 
exterior, până când a ajuns să se plângă că-l dor şi pleoapele 
şi buricele degetelor. Analgezicele n-au mai fost de ajutor. 
Infirmiera ar fi putut să-i dea mai multe, însă asta-i putea fi 
fatal şi a refuzat. Eu am vrut să-i dăm mai multe chiar dacă-l 
omorau. Şi aş fi făcut-o, dacă aveam sprijinul lui Ruth, dar 
soția mea nu era genul de om care să ofere un astfel de sprijin. 

— Va şti, a zis Ruth, referindu-se la infirmieră, şi-atunci o 
să ai probleme. 

— E tatăl meu! 

— Asta n-o va împiedica. Ruth a fost genul de persoană care 
vedea întotdeauna jumătatea goală a paharului. Nu fiindcă 
aşa ar fi fost crescută, ci pur şi simplu fiindcă aşa se născuse. 
O să te denunțe. O să ajungi la închisoare. 

Aşa că nu l-am ucis. Niciunul dintre noi nu l-a ucis. Ce-am 
făcut a fost să marcăm timpul. l-am citit, neştiind cât înțelege. 
L-am schimbat şi am ţinut la zi tabelul medicaţiei de pe 
perete. Erau zile de-o căldură toropitoare şi noi schimbam 
periodic locul celor două ventilatoare, sperând să creăm niţel 
vânt. Am urmărit meciurile Pirates la un televizoraş color care 
făcea iarba să pară purpurie şi i-am spus că Pirates păreau 
foarte în formă anul acesta. Am discutat între noi pe deasupra 
profilului său mereu schimbător. L-am privit cum suferă şi 
am aşteptat să moară. Şi într-o zi, pe când dormea şi sforăia, 
am ridicat ochii din antologia Cei mai buni poeţi americani ai 


secolului XX şi am văzut o femeie de culoare, înaltă, 
corpolentă şi o fetiță de culoare cu ochelari fumurii stând în 
uşa dormitorului. 

Fetița aceea... mi-o aduc aminte ca şi când ar fi fost astă- 
dimineață. Cred că avea şapte ani, deşi era extrem de mică 
pentru vârsta ei. Mititică, de fapt. Purta o rochiță roz care i se 
oprea deasupra genunchilor osoşi. Pe o tibie la fel de osoasă 
era lipit un leucoplast imprimat cu personaje de desen animat 
Warner Bros.; mi-l amintesc pe Yosemite Sam, cu mustaţa lui 
roşie lungă şi cu câte un pistol în fiecare mână. Ochelarii 
fumurii semănau cu un premiu de consolare la o vânzare de 
vechituri. Erau mult prea mari şi alunecaseră până pe vârful 
nasului teşit al copilei, lăsând să se vadă doi ochi ficşi, cu 
pleoape grele, acoperiți de-o peliculă albastru-albicioasă. Avea 
părul împletit pe şiruri. Pe un braț ţinea o poşetuţă roz de 
plastic, crăpată pe o parte. În picioare avea tenişi murdari. 
Tenul ei nu era de fapt negru, ci gri-cafeniu. Stătea în picioare, 
dar altminteri arăta la fel de bolnavă ca tata. 

Pe femeie mi-o amintesc mai puţin clar, întrucât atenţia mi- 
a fost atrasă atât de tare de copilă. Femeia poate avea cincizeci 
sau şaizeci de ani. Avea o frizură afro scurtă şi un aspect 
senin. Dincolo de asta, nu-mi amintesc nimic - nici măcar 
culoarea rochiei ei, dacă purta rochie. Cred că purta, dar e 
posibil să fi fost pantaloni largi. 

— Cine sunteți? am întrebat. Vocea îmi suna aiurea, ca şi 
când m-aş fi trezit dintr-un somn superficial, nu din citit - deşi 
există o asemănare. 

Trudy a apărut din spatele lor şi a spus acelaşi lucru. Vocea 
ei era a unei persoane perfect treze. Şi din urma ei, Ruth rosti 
pe o voce deranjată: 

— Probabil că s-a deschis uşa, nu vrea nicicum să stea 
închisă. Trebuie că au intrat de-a dreptul. 

Ralph, stând lângă Trudy, se uită înapoi peste umăr. 

— Acum € închisă. Probabil au închis-o după ele. 

Ca şi când acesta era un punct în favoarea lor. 

— Nu puteţi intra aici, i-a spus Trudy femeii. Suntem 
ocupați. Aici este boală. Nu ştiu ce vreţi, dar trebuie să plecați. 


— Nu puteţi intra aşa cum poftiți într-o casă, să ştiţi, a 
adăugat Ralph. 

Toţi trei erau strânşi laolaltă în pragul camerei de suferință. 

Ruth o atinse pe femeie pe umăr, şi nu cu blândeţe. 

— Dacă nu vrei să chemăm poliţia, trebuie să plecați. Vrei 
să facem asta? 

Femeia n-o luă în seamă. O împinse pe fetiță în față şi 
spuse: 

— Drept înainte. Patru paşi. E-un suport, vezi să nu te 
împiedici. Să te aud cum numeri. 

Fetița numără astfel: 

— Unu... doi... tri... patru... 

La tri păşi peste piciorul metalic al suportului de perfuzie, 
fără a se uita în jos - sigur fără a se uita prin lentilele murdare 
ale ochelarilor acelora de talcioc. Nu cu ochii ei lăptoşi. Trecu 
destul de aproape de mine ca rochița ei să mă atingă pe 
antebraț ca un gând. Emana un miros murdar, un iz de 
transpiraţie şi - ca Doc - de boală. Pe ambele ei braţe erau 
urme negre; nu coji, ci inflamații. 

— Opreşte-o! mi-a spus fratele meu, dar n-am oprit-o. Totul 
s-a întâmplat foarte repede. Fetița s-a aplecat spre scobitura 
țepoasă a obrazului tatălui meu şi l-a sărutat. Un sărut 
serios, nu unul reținut. Un sărut sonor. 

Când a făcut asta, poşetuța ei de plastic s-a atins uşor de 
tâmpla lui şi tata a deschis ochii. Mai târziu, Trudy şi Ruth au 
spus amândoi că de fapt l-a trezit lovitura încasată cu poşeta. 
Ralph nu era aşa sigur, iar eu nu credeam deloc explicaţia 
asta. Nu s-a auzit niciun sunet când l-a atins, nici măcar 
unul slab. În poşetuța aceea nu se afla nimic, decât poate o 
batistă de hârtie. 

— Cine eşti, copiliță? a întrebat tata pe vocea lui aspră, 
pregătită de moarte. 

— Ayana, a spus fetița. 

— Eu sunt Doc. 

S-a uitat în sus la ea din acele peşteri întunecate în care 
trăia acum, însă cu mai multă înțelegere decât văzusem la el 
în cele două săptămâni de când ne aflam în Ford City. 


Ajunsese într-o fază în care nici măcar un tur complet în 
repriza a noua nu-i mai putea şterge expresia pierdută de pe 
chip. 

Trudy şi-a făcut loc pe lângă femeie şi-a dat să-şi facă loc pe 
lângă mine, intenționând să o înşface pe copila care se 
prezentase pe nepregătite în fața ochilor muribunzi ai lui Doc. 
Am apucat-o de încheietura mâinii şi am oprit-o. 

— Stai. 

— Cum adică, stai? N-au ce căuta aici! 

— Sunt bolnavă, trebuie să plec, a spus fetița. 

Atunci l-a sărutat din nou şi a păşit în spate. De data 
aceasta s-a împiedicat în piciorul stativului de perfuzie, 
aproape răsturnându-l şi căzând ea însăşi. Trudy a prins 
stativul şi eu am prins copila. Nu era nimic de ea, doar piele 
înfăşurată pe o structură osoasă complexă. Ochelarii ei mi-au 
căzut în poală şi, preţ de un moment, ochii aceia lăptoşi s-au 
uitat în ai mel. 

— Tu eşti bine, a zis Ayana şi mi-a atins gura cu palma ei 
mică. M-a ars ca un tăciune, dar nu m-am ferit. Tu eşti bine. 

— Ayana, vino, a spus femeia. Trebuie să-i lăsăm pe 
oamenii aceştia. Doi paşi. Să te aud că numeri. 

— Unu... doi, a rostit Ayana, punându-şi ochelarii şi apoi 
împingându-i pe nas în sus, unde nu aveau să rămână mult 
timp. Femeia o luă de mână. 

— Vă doresc o zi binecuvântată, oameni buni, a spus ea şi 
s-a uitat la mine. Îmi pare rău pentru dumneata, a continuat, 
dar visele copilei ăsteia s-au terminat. 

Au străbătut livingul, femeia ţinând-o pe fetiță de mână. 
Ralph s-a dus după ele ca un câine ciobănesc, cred că pentru 
a se asigura că nu vor fura nimic. Ruth şi Trudy erau aplecate 
deasupra lui Doc, ai cărui ochi erau în continuare deschişi. 

— Cine-a fost copilița aia? a întrebat el. 

— Nu ştiu, tată, a zis Trudy. Nu te preocupa de asta. 

— Vreau să se întoarcă, a spus el. Mai vreau un sărut. 

Ruth s-a întors spre mine, cu buzele răsfrânte în interior. 
Aceasta era o neplăcută expresie pe care o perfecționase de-a 
lungul anilor. 


— l-a scos perfuzia pe jumătate... sângerează... şi tu ai stat 
acolo ca un tăntălău. 

— l-o pun eu înapoi, m-am oferit şi mi se părea că vorbeşte 
altcineva. Înlăuntrul meu era un om care stătea deoparte, 
tăcut şi uluit. Încă simţeam atingerea caldă a palmei ei pe 
gura mea. 

— O, nu te deranja! Am pus-o eu deja. 

Ralph s-a întors. 

— Au plecat, a zis. S-au dus către staţia de autobuz. S-a 
întors spre soția sa. Chiar vrei să sun la poliție, Ruth? 

— Nu. Ne-am pierde toată ziua completând formulare şi 
răspunzând la întrebări. A ezitat. Poate ne-ar cere chiar să 
depunem mărturie la tribunal. 

— Pentru ce să depunem mărturie? a întrebat Ralph. 

— Nu ştiu pentru ce, de unde să ştiu pentru ce? Aduceţi 
careva banda adezivă, ca să ținem acul ăsta afurisit în loc? E 
pe tejgheaua din bucătărie, cred. 

— Mai vreau un sărut, a spus tata. 

— Mă duc eu, m-am oferit, dar întâi m-am dus la uşa din 
față - pe care Ralph nu doar o închisese, ci o şi încuiase - şi m- 
am uitat afară. Adăpostul mic de plastic verde din stația de 
autobuz era doar la un cvartal distanță, însă nimeni nu stătea 
lângă stâlp sau sub acoperişul adăpostului. Şi trotuarul era 
gol. Ayana şi femeia - fie ea mamă sau tutore - dispăruseră. 
Îmi rămăsese doar atingerea fetei pe gură, caldă încă, dar 
începând să se şteargă. 

Acum vine partea cu miracolul. N-am s-o fuşeresc - dacă e 
să spun povestea asta, voi încerca s-o spun cum trebuie —, dar 
nici n-o voi lungi fără motiv. Poveştile cu miracole sunt 
întotdeauna plăcute, dar rareori interesante, şi asta fiindcă 
sunt toate la fel. 

Stăteam toți la unul dintre motelurile de pe drumul 
principal al Ford City, un Ramada Inn cu pereți subțiri. Ralph 
o sâcâia pe soția mea numindu-l Rammit Inn. 

— Dacă mai spui asta, o să uiţi până la urmă şi-o vei spune 
în fața unui străin, l-a avertizat soția mea. Şi atunci o să te 
faci roşu la față. 


Pereţii erau atât de subțiri, încât îi puteam auzi pe Ralph şi 
Trudy certându-se alături despre cât de mult îşi permiteau să 
rămână. „E tatăl meu“, spunea Ralph, la care Trudy 
răspundea: „Încearcă să spui asta firmei de electricitate la 
scadența facturii. Sau comisarului statal când ţi se termină 
zilele concediului de boală.“ 

Era puţin trecut de şapte într-o seară caniculară de august. 
În scurt timp Ralph avea să plece la tata, unde infirmiera era 
la post până la opt seara. Eu i-am găsit pe Pirates la TV şi am 
ridicat volumul ca să acopere deprimanta şi previzibila ceartă 
aflată în desfăşurare alături. Ruth împăturea haine şi-mi 
spunea că data viitoare când voi mai cumpăra chiloţi ieftini de 
la magazinul cu reduceri, va divorța de mine. Sau mă va 
împuşca fără somaţie. Telefonul a sunat. Era Sora Chloe. (Aşa 
îşi spunea ea, ca în „Mai bea niţel din supica asta pentru Sora 
Chloe.) 

N-a pierdut timpul cu amabilităţi. 

— Cred că trebuie să veniți neîntârziat, a spus. Nu doar 
Ralph pentru schimbul de noapte. Ci toţi. 

— Se stinge? am întrebat. 

Ruth s-a oprit din împăturit şi a venit lângă mine. Mi-a pus 
o mână pe umăr. Ne aşteptam la asta - speram asta, de fapt —, 
dar acum, că momentul sosise, era prea absurd ca să doară. 
Doc mă învățase cum să folosesc o rachetă de softball când 
eram un copil nu mai în vârstă decât micuța nepoftită 
musafiră oarbă din ziua aceea. Mă prinsese fumând sub vița- 
de-vie şi-mi spusese - nu cu nervi, ci cu blândeţe - că era un 
obicei prostesc şi aş face bine să nu-i îngădui să pună 
stăpânire pe mine. Ideea că nu va mai fi în viață când avea să 
vină ziarul de mâine? Absurdă. 

— Nu cred, a zise Sora Chloe. Pare mai bine. Făcu o pauză. 
N-am văzut în viața mea aşa ceva. 

Era mai bine. Când am ajuns acolo cincisprezece minute 
mai târziu, şedea pe sofaua din living şi urmărea meciul 
Pirates la televizorul cel mare - nu era o minune tehnologică, 
însă măcar avea culori vii. Sorbea un shake cu proteine cu 
paiul. Se îmbujorase puţin. Obrajii lui păreau mai rotofei, 


poate fiindcă era proaspăt bărbierit. Îşi reintrase în ape. Asta 
am gândit atunci; impresia n-a făcut decât să se întărească 
odată cu trecerea timpului. Şi încă ceva, un lucru asupra 
căruia am fost toți de acord, până şi Toma Necredincioasa cu 
care eram căsătorit: mirosul galben care plutise în jurul lui ca 
eterul de când doctorii îl trimiseseră să moară acasă 
dispăruse. 

Ne-a salutat pe toți pe nume şi ne-a spus că Willie Stargell 
tocmai marcase un tur complet pentru Barosani. Eu şi Ralph 
ne-am privit reciproc, ca pentru a ne confirma că eram într- 
adevăr acolo. Trudy s-a aşezat pe canapea - mai degrabă s-a 
lăsat să cadă - lângă Doc. Ruth s-a dus în bucătărie şi şi-a 
luat o bere. Un miracol în sine. 

— Nu m-ar deranja să-mi aduci şi mie una, Ruthie dragă, a 
zis tata, şi apoi... probabil luând drept o expresie de 
dezaprobare fața mea căzută de năuceală: Mă simt mai bine. 
Aproape că nu mă mai doare burta deloc. 

— Tu n-ai voie bere, cred, a spus Sora Chloe. 

Şedea într-un şezlong de cealaltă parte a camerei şi nu 
dădea niciun semn că şi-ar strânge lucrurile, un ritual care 
începea de regulă cu douăzeci de minute înainte să i se 
termine schimbul. Aerul ei sâcâitor de autoritate maternală 
părea să se fi rarefiat. 

— Când a început asta? am întrebat, nici măcar sigur la ce 
făceam referire prin asta, întrucât schimbările în bine păreau 
atât de... generale. Însă dacă aveam totuşi un lucru anume în 
gând, presupun că era dispariția mirosului. 

— Se simțea mai bine când am plecat noi după-masă, a 
spus Trudy. Doar că nu-mi venea să cred. 

— Bolşevism, a zis Ruth. 

Acesta era singurul simulacru de înjurătură pe care şi-l 
permitea. 

Trudy nu i-a dat atenţie. 

— Fetiţei ăleia i se datorează, a spus ea. 

— Bolşevism! a strigat Ruth. 

— Ce fetiță? a întrebat tata. 


Era între reprize. La televizor, un individ fără păr pe cap, 
dințos şi cu ochi demenţi, ne spunea că Juker's au covoare 
atât de ieftine, încât aproape sunt gratis. Şi, Dumnezeule 
mare, fără dobândă la plata în rate. Înainte ca vreunul dintre 
noi să-i poată răspunde lui Ruth, Doc a întrebat-o pe Sora 
Chloe dacă poate bea jumătate de bere. Ea l-a refuzat. Însă 
zilele ei de autoritate în căscioara aceea erau pe sfârşite, iar în 
cursul următorilor patru ani - înainte ca o bucată de carne 
mestecată pe jumătate să-i rămână în gât - tata a băut multe 
beri. Şi s-a bucurat de fiecare, sper. Berea în sine este şi ea un 
miracol. 

În noaptea aceea, pe când stăteam întinşi, fără somn, în 
patul nostru tare de la Rammit Inn şi ascultam zăngănitul 
aparatului de aer condiționat, Ruth mi-a spus să-mi ţin gura 
despre fetița oarbă, pe care ea o numea nu Ayana, ci 
„negresuca magică“, vorbind pe un ton sarcastic urât ce n-o 
prindea defel. 

— Pe deasupra, a spus, nu va dura. Uneori un bec dăo 
lumină puternică înainte să se ardă definitiv. Sunt sigură că 
asta li se întâmplă şi oamenilor. 

Poate, dar miracolul lui Doc Gentry a prins. La sfârşitul 
săptămânii se plimba în curtea din spate susținut de mine şi 
de Ralph. După aceea, ne-am dus cu toţii la casele noastre. În 
prima seară după întoarcere, am primit un telefon de la Sora 
Chloe. 

— Nu ne ducem înapoi, oricât de bolnav ar fi, a zis Ruth 
semiisterică. Spune-i asta. 

Sora Chloe voia însă doar să ne anunţe că l-a văzut din 
întâmplare pe Doc ieşind din Clinica Veterinară Ford City, 
unde se dusese să se consulte cu tânărul şef de cabinet în 
legătură cu un cal care şchiopăta. Avea bastonul la el, a spus, 
dar nu-l folosea. Sora Chloe a zis că niciodată n-a văzut un 
om „la anii lui“ care să arate atât de bine. 

— Ager şi sprinţar, a spus. Încă nu-mi vine să cred. 

O lună mai târziu, se plimba (fără baston) în jurul 
cvartalului, iar în iarna aceea înota zilnic la clubul sportiv din 


localitate. Arăta ca un om de şaizeci şi cinci de ani. Toţi 
spuneau asta. 

Imediat după recuperarea sa, am vorbit cu întreaga echipă 
medicală care l-a îngrijit. Am făcut-o fiindcă ceea ce i se 
întâmplase lui îmi amintea de aşa-nu-mitele scenete cu 
miracole care făceau furori în burgurile mici din Europa, în 
perioada medievală. Mi-am spus că, dacă i-aş schimba numele 
tatei (sau dacă i-aş spune poate doar Dl G.), ar ieşi un articol 
interesant pentru o revistă de specialitate sau alta. Ar fi fost 
poate chiar adevărat - într-un fel -, însă nu l-am scris 
niciodată. 

Stan Sloan, doctorul de familie al lui Doc, a fost primul care 
a ridicat stegulețul roşu. Îl trimisese pe Doc la Institutul 
Oncologic de la Universitatea Pittsburgh şi astfel a putut da 
vina diagnosticului greşit pe doctorii Retif şi Zamachowski, 
oncologii tatălui meu de acolo. Ei, la rândul lor, au aruncat 
vina pe radiologi, pentru radiografiile proaste. Retif a spus că 
şeful de la radiologie era un incompetent care nu ştia să 
deosebească un pancreas de un ficat. A cerut să nu fie citat, 
dar după douăzeci şi cinci de ani, presupun că interdicția de 
folosire s-a prescris. 

Doctorul Zamachowski a spus că a fost un simplu caz de 
anomalie a organului. „Nicio clipă nu m-a satisfăcut diagnoza 
inițială“, a mărturisit el. Cu Retif am vorbit la telefon şi cu 
Zamachowski în persoană. Purta un halat alb de laborator cu 
un tricou roşu pe dedesubt, pe care cred că scria AŞ PREFERA 
SĂ JOC GOLF. „Am crezut tot timpul că era vorba de boala 
Von Hippel-Lindau.“ 

— Dar n-ar fi fost şi aceasta fatală? am întrebat. 

Zamachowski mi-a oferit zâmbetul misterios pe care 
doctorii îl rezervă instalatorilor, gospodinelor şi profesorilor de 
engleză neştiutori. Apoi a spus că întârzie la o întâlnire. 

Când am discutat cu şeful de la radiologie, el şi-a depărtat 
mâinile. „Aici, noi răspundem de radiografii, nu de 
interpretarea lor“, a spus. „Peste zece ani, vom folosi 
echipament care va face imposibile asemenea greşeli de 


interpretare. Între timp, ce-ar fi să te bucuri pur şi simplu că 
tataie e-n viață? Prețuieşte-l.“ 

Am făcut tot ce-am putut în privința asta. Şi în cursul 
scurtei mele investigaţii, pe care desigur că am numit-o 
cercetare, am aflat un lucru interesant: definiția medicală a 
miracolului este diagnostic greşit. 

O mie nouă sute optzeci şi trei a fost anul meu sabatic. 
Aveam contract cu o editură academică pentru o carte 
intitulată A preda ce nu se poate preda: Strategii de scriere 
creativă, însă asemenea articolului meu despre scenetele cu 
miracole, n-am scris-o nici în ziua de azi. În iulie, pe când eu 
şi Ruth făceam planuri pentru o excursie cu cortul, urina mea 
s-a făcut dintr-odată roz. Durerea a venit după aceea, întâi în 
dreptul fesei stângi, apoi crescând în intensitate pe măsură ce- 
a migrat spre zona pelviană. Pe când am început să urinez de- 
a dreptul sânge - asta a fost, cred, cu patru zile după primele 
junghiuri şi în perioada în care jucam în continuare faimosul 
joc cunoscut tuturor sub numele de „Poate va trece de la sine“ 
- durerea a făcut saltul de la puternic la insuportabil. 

— Sunt sigură că nu e cancer, a zis Ruth, ceea ce, venind 
din partea ei, însemna exact opusul. Privirea din ochii ei era şi 
mai alarmantă. Ar fi negat şi pe patul de moarte - spiritul 
practic era mândria ei - dar sunt sigur că i-a trecut totuşi prin 
gând că necruțătorul cancer care-l ocolise pe tata se abătuse 
asupra mea. 

Nu a fost cancer. Au fost pietre la rinichi. Miracolul meu s-a 
numit litotripsie cu undă de şoc extracorporală, care - în 
tandem cu pastile diuretice - le-au dizolvat. l-am mărturisit 
doctorului că în viața mea nu am mai simțit o asemenea 
durere. 

— Mă aştept să nici nu mai simţi vreodată, chiar de vei 
suferi o ocluzie coronară, a spus. Femeile care au avut pietre 
la rinichi spun că durerea se compară cu durerile naşterii. Ale 
unei naşteri dificile. 

Aveam în continuare dureri mari, totuşi puteam citi o 
revistă în timp ce aşteptam următoarea consultație la medic, 


iar aceasta o consideram o mare îmbunătăţire. Cineva s-a 
aşezat lângă mine şi a spus: „Haide, e timpul.“ 

Am ridicat ochii. Nu era femeia care venise în camera de 
suferință a tatei; era un bărbat în costum de afaceri maroniu, 
absolut normal. Chiar şi aşa, ştiam de ce era acolo. Nu era loc 
de nicio îndoială. Eram totodată sigur că, dacă nu mă duceam 
cu el, nici toate litotripsiile din lume nu mă vor putea ajuta. 

Am ieşit afară. Recepţionera lipsea de la birou, aşa că n-a 
trebuit să-mi justific fuga. Oricum nu sunt sigur ce aş fi spus. 
Că pelvisul a încetat subit să mă mai frigă? Asta era nu doar 
neadevărat, ci şi absurd. 

Bărbatul în costum era în formă şi părea să aibă vreo 
treizeci şi cinci de ani: fost puşcaş marin, poate, care nu se 
îndurase să se despartă de tunsoarea milităroasă. Nu scotea o 
vorbă. Am tăiat-o pe după centrul medical unde avea cabinet 
doctorul meu, apoi ne-am croit drum pe stradă în jos către 
spitalul Groves of Healing, eu păşind puţin îndoit de durere, 
care nu mă mai chinuia, dar continua să radieze. 

Am urcat la pediatrie şi am străbătut un coridor pe ai cărui 
pereţi erau desenate personaje Disney. Din difuzoarele din 
tavan se auzeau acorduri din „lt's a Small World“. Fostul 
puşcaş marin păşea sprinten, cu fruntea sus, ca şi când acolo 
i-ar fi fost locul. Al meu nu era, şi o ştiam. Nu mă simțisem 
niciodată atât de departe de casă şi de viața pe care o 
înțelegeam. Dacă m-aş fi desprins de la podea şi aş fi plutit 
spre tavan ca un balon pentru copii pe care scrie 
ÎNSĂNĂTOŞIRE GRABNICĂ, n-aş fi fost deloc surprins. 

La postul central al infirmierelor, fostul puşcaş marin m-a 
strâns de braț ca să mă opresc până când cei doi lucrători de 
acolo - un bărbat şi o femeie - şi-au găsit ceva de făcut. Atunci 
am traversat spre alt hol, unde o fetiță cheală care şedea într- 
un scaun cu rotile s-a uitat la noi cu ochi hămesiți. A întins o 
mână. 

— Nu, m-a apostrofat fostul puşcaş marin şi m-a tras fără 
explicații mai departe. Dar nu înainte să mai zăresc o dată 
ochii aceia luminoşi, muribunzi. 


Ne-a introdus într-o cameră unde un băiat cam de trei ani 
se juca cu cuburi într-un cort de plastic transparent care-i 
acoperea patul ca un clopot. Băiatul ne-a scrutat cu interes 
viu. Arăta mult mai sănătos decât fetița în scaun cu rotile - 
avea capul plin de bucle roşcate - însă tenul său era 
plumburiu, şi când fostul puşcaş marin m-a împins în față şi 
apoi a adoptat o poziţie ca de pe loc repaus, am simțit că 
băiatul era într-adevăr grav bolnav. Când am tras fermoarul 
cortului, nebăgând în seamă inscripția de pe perete care 
anunța ACESTA ESTE UN MEDIU STERIL, mi-am spus că 
timpul rămas pentru el se putea măsura nu în săptămâni, ci 
în zile. 

M-am întins spre el şi am simţit mirosul de boală al tatei. 
Izul era ceva mai uşor, însă esențialmente la fel. Băiatul a 
ridicat braţele fără fereală. Când l-am sărutat pe colțul gurii, 
el m-a sărutat înapoi cu o dorință arzătoare care sugera că nu 
mai fusese atins de mult timp. Cel puţin nu de cineva care să 
nu-i provoace durere. 

N-a intrat nimeni să ne întrebe ce facem, sau să amenințe 
că va chema poliția, cum făcuse Ruth în ziua aceea, în camera 
de suferinţă a tatei. Am tras înapoi fermoarul. În pragul uşii, 
m-am uitat înapoi şi l-am văzut stând în cortul lui de plastic 
transparent cu un cub în mână. L-a lăsat jos şi mi-a făcut cu 
mâna - un gest copilăresc, deschizând şi închizând palma de 
două ori. l-am făcut şi eu cu mâna înapoi în acelaşi fel. Deja 
arăta mai bine. 

Fostul puşcaş marin m-a strâns din nou de braț în dreptul 
postului de infirmiere, dar acum am fost observați de bărbat, 
un om cu genul de zâmbet dezaprobator pe care şeful catedrei 
mele de engleză l-a ridicat la rang de artă. Ne-a întrebat ce 
căutăm acolo. 

— Scuze, colega, am greşit etajul, a zis însoțitorul meu. 

Pe scările spitalului, câteva minute mai târziu, a zis: 

— Găseşti singur drumul de întoarcere, nu-i aşa? 

— Sigur, am răspuns, dar va trebui să stabilesc altă 
consultație. 

— Da, presupun că va trebui. 


— Te voi mai vedea vreodată? 

— Da, a spus şi a plecat spre parcarea spitalului. Nu s-a 
uitat înapoi. 

A venit din nou în 1987, pe când Ruth era la piaţă şi eu 
tundeam iarba şi speram că pulsaţia surdă din fundul capului 
nu era începutul unei migrene, dar ştiind că asta era. 
Sufeream de migrene de la întâlnirea cu băieţelul de la spitalul 
Groves of Healing. Totuşi, rareori mă gândeam la el când 
zăceam în întuneric, cu o batistă umedă peste ochi. Atunci mă 
gândeam la fetiță. 

Atunci ne-a dus să vedem o femeie la St Jude's. Când am 
sărutat-o, mi-a luat mâna şi a aşezat-o pe sânul ei stâng. Era 
singurul pe care îl avea; doctorii i-l luaseră deja pe celălalt. 

— Te iubesc, domnule, a spus, plângând. N-am ştiu ce să 
răspund. Fostul puşcaş stătea în pragul uşii, cu picioarele 
depărtate, cu mâinile la spate. Poziţia de pe loc repaus. 

Au trecut ani până să vină din nou: mijlocul lui decembrie 
1997. Aceea a fost ultima dată. Pe atunci problema mea era 
artrita, şi încă este. Țepii care stăteau drepți pe capul mare al 
puşcaşului încărunțiseră aproape toți şi riduri atât de adânci 
încât îl făceau să semene cu păpuşa unui ventriloc i se 
săpaseră pe față, de la colțurile buzelor în jos. M-a dus la o 
rampă de ieşire pe 1-95, la nord de oraş, unde avusese loc un 
accident. Un camion se lovise de un Ford Escort. Escortul era 
mototolit bine de tot. Paramedicii îl legaseră pe şofer, un 
bărbat de vârstă mijlocie, pe o targă. Poliţiştii vorbeau cu 
şoferul camionului în uniformă, care părea zdruncinat, dar 
altfel nevătămat. 

Paramedicii au trântit uşile ambulanţei şi fostul puşcaş 
marin a spus: 

— Acum. Mişcă-ţi curul. 

Mi-am mişcat curul vârstnic spre spatele ambulanţei. 
Fostul puşcaş s-a grăbit înainte, arătând cu degetul. 

— Hei! Hei! Aia nu-i cumva o brățară medicală? 

Paramedicii s-au întors să vadă; unul dintre ei şi unul 
dintre poliţiştii care discutau cu şoferul camionului s-au dus 
la locul indicat de însoţitorul meu. Eu am deschis uşa din 


spate a ambulanţei şi m-am furişat la capul şoferului maşinii 
mici. În acelaşi timp am strâns în mână ceasul de buzunar al 
tatei, pe care îl purtam cu mine de când mi-l dăduse ca dar de 
nuntă. Lănţişorul lui fin de aur era legat de o gaică a curelei 
mele. Nu era timp de delicatețuri; l-am smuls. 

Bărbatul de pe targă s-a uitat în sus la mine din 
semiîntuneric. Gâtul lui rupt era umflat la spate. 

— Futu-i, nu-mi pot mişca degetele de la picioare, a rostit. 

L-am sărutat pe colțul gurii (era locul meu special, am 
impresia) şi ieşeam cu spatele, când m-a înşfăcat un 
paramedic. 

— Ce naiba crezi că faci? a întrebat. 

Am arătat spre ceasul care stătea acum lângă targă. 

— Era în iarbă. M-am gândit că-l va dori. 

Până când şoferul Escortului avea să poată spune cuiva că 
nu era ceasul lui şi că inițialele gravate pe interiorul capacului 
nu-i spuneau nimic, noi aveam să fi plecat. 

— l-aţi găsit brățara medicală? 

Paramedicul părea dezgustat. 

— Nu era decât o bucată de crom, a zis. Pleacă de aici. Apoi, 
nu tocmai cu duşmănie: Mersi. Ai fi putut să-l păstrezi. 

Era adevărat. lubeam ceasul ăla. Dar... inspirația de 
moment. Era tot ce aveam. 

— Ai sânge pe dosul mâinii, mi-a zis fostul puşcaş marin pe 
când ne întorceam la mine acasă. Eram în maşina lui, un 
Chevrolet sedan banal. Pe bancheta din spate era o lesă şi de 
oglinda retrovizoare atârna un medalion cu Sfântul Cristofor, 
cu lanţ argintiu. Să te speli când ajungi acasă. 

Am spus că aşa voi face. 

— N-o să ne mai vedem, a spus. 

M-am gândit atunci la ce-i spusese Ayanei femeia aceea de 
culoare. Nu mă mai gândisem la asta de ani de zile. 

— S-au terminat visele mele? am întrebat. 

El a părut nedumerit, apoi a ridicat din umeri. 

— Munca ta ştiu că s-a terminat, a zis. De vise nu ştiu 
NIMIC. 


I-am mai pus trei întrebări înainte să mă lase să cobor şi să 
dispară definitiv din viața mea. Nu mă aşteptam să-mi 
răspundă, dar a făcut-o. 

— Oamenii pe care i-am sărutat... se vor duce şi la alți 
oameni? Să le sărute durerile şi să-i scape de ele? 

— Unii, da, a răspuns. Aşa merge treaba. Alții nu pot. A 
ridicat din umeri. Sau nu vor. A mai ridicat o dată din umeri. 
E acelaşi lucru. 

— Cunogşţti o fetiță pe nume Ayana? Deşi presupun că acum 
e femeie în toată regula. 

— A murit. 

Mi-a stat inima în loc, dar nu mult timp. Presupun că ştiam 
deja. M-am gândit la fetița în scaun cu rotile. 

— Ea l-a sărutat pe tatăl meu, am spus. Pe mine doar m-a 
atins. Şi-atunci de ce am fost eu alesul? 

— Fiindcă ai fost, a zis şi a intrat pe aleea casei mele. Am 
ajuns. 

Mi-a venit o idee. Părea una bună, Dumnezeu ştie de ce. 

— Vino de Crăciun, i-am propus. Vino la cina de Crăciun. 
Avem de toate. Îi voi spune lui Ruth că eşti vărul meu din New 
Mexico. 

Întrucât ei nu-i spusesem niciodată de fostul puşcaş marin. 
Îi ajungea să ştie de tata. Era şi aşa prea mult, de fapt. 

Fostul puşcaş a zâmbit. Probabil că nu era prima dată când 
vedeam asta, însă e singura dată pe care o ţin minte. 

— Cred că voi spune pas, colega. Dar îți mulțumesc. Eu nu 
sărbătoresc Crăciunul. Sunt ateu. 

Cam asta e tot, cred... decât poate că am sărutat-o pe 
Trudy. V-am spus că s-a ramolit, ţineţi minte? Alzheimer. 
Ralph a făcut investiţii bune care i-au adus câştiguri mari, iar 
copiii s-au ocupat să meargă într-un loc frumos atunci când 
nu mai era în regulă să locuiască acasă. Eu şi Ruth ne-am 
dus s-o vizităm împreună, până când Ruth a suferit acel atac 
de cord în avionul care se apropia de aeroportul internaţional 
Denver. Nu la mult timp după aceea m-am dus doar eu la 
Trudy, fiindcă mă simțeam singur şi trist şi voiam o legătură 
cu zilele de demult. Dar văzând-o pe Trudy cum devenise, 


uitându-se pe geam în loc să se uite la mine, morfolindu-şi 
buza de jos în vreme ce de la colțurile gurii îi curgea saliva, 
mi-a făcut doar şi mai mult rău. Ca şi când te-ai întoarce în 
oraşul natal să vezi casa în care ai crescut şi ai descoperi un 
teren vacant. 

Am sărutat-o pe colțul gurii înainte să plec, dar sigur că nu 
s-a întâmplat nimic. Un miracol nu înseamnă nimic fără un 
făcător de miracole, iar zilele mele de făcut miracole au apus. 
Mai puţin noaptea târziu, când nu pot dormi. Atunci pot să 
cobor la parter şi să urmăresc aproape orice film vreau. Chiar 
şi filme sexy. Am antenă parabolică, înțelegeți, şi ceva numit 
MaxiCinema. Aş putea vedea şi meciuri Pirates, dacă aş vrea 
să comand pachetul MLB. Dar în zilele de acum trăiesc dintr- 
un venit fix şi, deşi mi-e bine, trebuie totuşi să fiu atent cum 
cheltuiesc banul. Pot citi despre Pirates pe internet. Toate 
filmele alea sunt un miracol suficient pentru mine. 


ÎN MARE RAHAT 


Curtis Johnson mergea cu bicicleta câte opt kilometri în 
fiecare dimineaţă. Făcuse o scurtă pauză după moartea lui 
Betsy, dar aflase că fără acest exercițiu de dimineaţă era mai 
trist ca oricând. Aşa că se reapucase. Singura diferență era că 
renunțase să mai poarte casca de biciclist. Mergea patru 
kilometri pe Gulf Boulevard, apoi se întorcea şi făcea drumul 
înapoi. Nu ieşea niciodată de pe pista pentru biciclete. Poate 
nu-i păsa dacă trăia sau murea, însă respecta litera legii. 

Gulf Boulevard era singurul drum de pe Turtle Island. 
Trecea prin fața multor case cu proprietari milionari. Curtis 
nu le dădea nicio atenţie. Pentru început, fiindcă el însuşi era 
milionar. Îşi făcuse banii în stil vechi, la bursa de acţiuni. 
Apoi, nu avea nimic împotriva celor care locuiau în casele prin 
fața cărora trecea. Singurul cu care avea o problemă era Tim 
Grunwald, alias Canalia, iar Grunwald locuia în cealaltă 
direcție. Nu ultimul teren de pe Turtle Island înainte de 
Canalul Daylight, ci penultimul. Ultimul teren era sursa 


problemei dintre ei (a uneia dintre probleme). Acel teren era cel 
mai mare, cu cea mai bună privelişte spre Golf, şi singurul 
neocupat de o casă. Era ocupat în schimb de buruieni, iarbă 
de pampas, palmieri pitici şi câțiva pini australieni. 

Cel mai plăcut lucru, chiar cel mai plăcut, în privința 
plimbărilor lui de dimineață era absența telefonului. Era 
oficial deconectat. Odată întors acasă, rareori lăsa telefonul 
din mână, mai ales când bursa era deschisă. Era o fire 
atletică; se plimba prin casă cu aparatul fără fir, întorcându- 
se din când în când în birou, unde numerele curgeau pe 
ecranul computerului. Uneori ieşea din casă până la drum şi 
atunci lua cu el mobilul. De regulă se întorcea la dreapta, spre 
capătul scurt al Gulf Boulevard. Spre casa Canaliei. Dar nu 
mergea atât de departe încât Grunwald să-l poată vedea; 
Curtis refuza să-i dea omului această satisfacție. Se ducea 
doar până unde se putea convinge că Grunwald nu încerca să- 
l tragă pe sfoară cu terenul Vinton. Canalia sigur că nu avea 
cum să aducă utilaje grele prin fața lui, nici măcar noaptea - 
Curtis avea somn uşor de când Betsy nu mai era lângă el în 
pat. Însă tot verifica, de obicei stând în spatele ultimului 
palmier dintr-un pâlc umbros de două duzini. Doar ca să fie 
sigur. Fiindcă distrugerea terenurilor vacante, îngroparea lor 
sub tone de ciment, la naiba, asta era meseria lui Grunwald. 

Şi Canalia era viclean. 

Până acum totuşi, totul era bine. Dacă Grunwald încerca 
să-l tragă pe sfoară, Curtis era pregătit să lanseze tirul de 
artilerie (legal vorbind). Între timp, Grunwald trebuie să 
răspundă pentru Betsy, şi asta avea să facă. Deşi Curtis îşi 
pierduse în bună parte gustul pentru sfadă (nega asta în sinea 
sa, dar ştia cum stăteau de fapt lucrurile), avea să se 
îngrijească el ca Grunwald să răspundă pentru ea. Canalia 
avea să descopere că Johnson are fălci de oțel... fălci de oţel 
cromat... şi că atunci când prindea ceva între ele, nu-i mai 
dădea drumul. 

Când ajunse înapoi acasă în această dimineaţă de marți, cu 
zece minute înaintea clopoțelului de deschidere pe Wall Street, 
Curtis îşi verifică mesajele pe telefonul mobil, cum făcea 


întotdeauna. Astăzi avea două. Unul era de la Circuit City, 
probabil cineva care încerca să-i vândă oarece sub pretextul că 
vrea să se asigure că e mulțumit de televizorul cu ecran plat 
pe care îl cumpărase luna trecută. 

Când dădu în jos la mesajul următor, citi acestea: 383-0810 
CNL. 

Canalia. Până şi aparatul său Nokia ştia cine era 
Grunwald, întrucât Curtis îl învățase să țină minte. 
Întrebarea era ce voia Canalia de la el într-o marţi dimineaţă, 
în luna iunie? 

Poate să se împace. În termenii lui Curtis, pe deasupra. 

Îşi îngădui să râdă la această idee, după care ascultă 
mesajul. Fu uimit să audă că exact asta voia Grunwald - sau 
aparent voia. Curtis bănuia că era posibil să fie un şiretlic, 
însă nu înţelegea ce anume putea câştiga Grunwald dintr-un 
asemenea lucru. Şi mai era tonul: greu, măsurat, aproape 
căznit. Poate nu era durere, dar categoric suna a durere. Era 
felul în care Curtis însuşi suna mult prea des la telefon în 
ultimele zile, de când încerca să-şi reintre în formă. 

„Johnson... Curtis“, spunea Grunwald pe vocea lui căznită. 
Vocea înregistrată făcu o pauză lungă, cumpănind parcă la 
utilizarea prenumelui lui Curtis, apoi merse mai departe în 
acelaşi fel flasc şi anevoios. „Nu pot purta un război pe două 
fronturi. Hai să punem punct. Mi-am pierdut apetitul pentru 
asta. Sunt în mare rahat, vecine.“ 

Suspină. 

„Sunt pregătit să renunţ la teren, şi nu dintr-un 
considerent financiar. Te voi despăgubi, de asemenea, pentru a 
ta... pentru Betsy. Dacă eşti interesat, mă poți găsi la Durkin 
Grove Village. Voi fi acolo aproape toată ziua.“ O pauză lungă. 
„Merg acolo des în ultima vreme. Într-un fel, încă nu-mi vine 
să cred că am dat-o în bară cu finanțele, dar în alt fel nu mă 
surprinde deloc.“ Altă pauză lungă. „Poate ştii la ce mă refer.“ 

Curtis credea că ştie. Omul părea să-şi fi pierdut instinctul 
pentru bursă. Mai la obiect, nu părea să-i pese. Se surprinse 
că-l încearcă ceva suspicios de asemănător cu sentimentul de 
compasiune față de Canalie. Vocea aceea căznită. 


„Înainte eram prieteni“, urmă Grunwald. „Ți-aduci aminte? 
Eu, da. Nu cred că putem fi prieteni din nou - lucrurile au 
mers, cred, prea departe pentru asta - dar poate vom putea 
redeveni vecini. Vecine.“ O nouă pauză din aceea lungă. „Dacă 
nu ne vom vedea, îi voi spune avocatului meu să cadă la 
învoială. În termenii stabiliți de tine. Dar...“ 

Tăcere, cu excepţia sunetului respirației Canaliei. Curtis 
aşteptă. Stătea la masa din bucătărie acum. Nu ştia ce 
simțea. Peste puţin poate va şti, dar pentru moment, nu. 

„Dar mi-ar plăcea să-ţi strâng mâna şi să-ți spun că-mi 
pare rău pentru câinele ăla al tău.“ Se auzi ceva înfundat, 
care era posibil să fie - incredibil - un suspin, după care un 
clic, urmat de robotul telefonic spunându-i că nu mai sunt 
alte mesaje. 

Curtis rămase unde era pentru încă un moment, într-o rază 
puternică a soarelui de Florida pe care aparatul de aer 
condiționat nu reuşea să-l răcorească, nici măcar la ora aceea. 
Apoi se duse în birou. Bursa se deschisese; pe monitorul 
computerului, numerele îşi începuseră nesfârşita curgere. Îşi 
dădu seama că nu însemnau nimic pentru el. Îl lăsă deschis, 
dar scrise un mesaj scurt către doamna Wilson - a trebuit să 
plec - înainte să iasă din casă. 

În garaj, alături de BMW-ul său, era parcat un motoscuter 
şi, dintr-un impuls de moment, se hotări să-l ia. Va trebui să 
gonească pe şoseaua principală de cealaltă parte a podului, 
însă n-ar fi fost prima dată. 

Simţi un junghi de durere luând cheia scuterului din cui şi 
cealaltă piesă de metal de pe inel zăngăni. Bănuia că 
sentimentul acesta avea să treacă în timp, însă acum era 
aproape bine-venit. Era aproape ca întâmpinarea unui prieten. 

Problemele dintre Curtis şi Tim Grunwald începuseră cu 
Ricky Vinton, care fusese odinioară bătrân şi bogat pentru ca 
apoi să devină bătrân şi senil. Înainte să încrucişeze mâinile 
pe piept, îşi vânduse terenul viran de la capătul lui Turtle 
Island lui Curtis Johnson la prețul de unu virgulă cinci 
milioane de dolari, luând cecul la purtător al lui Curtis pentru 


o sută cincizeci de mii ca avans şi în schimb dându-i lui Curtis 
o chitanţă de mână pe spatele unui pliant publicitar. 

Curtis se simțea puţin ca un neisprăvit fiindcă profitase de 
bătrân, însă nu era ca şi când Vinton - proprietarul firmei 
Vinton Wire & Cable - avea să moară de foame. Şi deşi un 
milion şi jumătate putea fi considerat un preț ridicol de mic 
pentru un teren de primă mână de lângă Golf, nu era unul 
nemaiauzit de mic, date fiind condiţiile actuale de piaţă. 

Ei... ba da, era, însă el şi bătrânul se plăcuseră unul pe 
celălalt, şi Curtis era un om care credea că totul e permis în 
dragoste şi război, şi că afacerile sunt ceva subsidiar celui din 
urmă. Menajera bătrânului - aceeaşi doamnă Wilson care 
făcea menaj pentru Curtis - fusese martoră la semnarea 
hârtiilor. Privind în urmă, Curtis ştia că ar fi trebuit să fie mai 
inteligent, numai că era surescitat. 

Cam la o lună după ce-i vânduse terenul lui Curtis 
Johnson, Vinton i-l vânduse şi lui Tim Grunwald, alias 
Canalia. De data aceea, prețul fusese unul mai aproape de 
adevăr, de cinci virgulă şase milioane de dolari, şi atunci 
Vinton - poate că totuşi nu era atât de prost, poate că era de 
fapt un mişel, chiar dacă pe moarte - încasase un avans de-o 
jumătate de milion. 

La semnarea actului de vânzare către Grunwald fusese 
martor grădinarul Canaliei (care întâmplarea făcea să fie şi 
grădinarul lui Vinton). Tot o decizie îndoielnică, însă Curtis 
bănuia că Grunwald fusese la fel de surescitat ca el. Doar că 
surescitarea lui Curtis izvora din ideea că va putea păstra 
capătul lui Turtle Island curat, neatins şi liniştit. Exact aşa 
cum îi plăcea lui. 

Grunwald, pe de altă parte, îl vedea ca locul perfect pentru 
dezvoltări imobiliare: un condominiu sau poate două (când 
Curtis se gândea la două, le spunea în gând Turnurile Gemene 
ale Canaliei). Curtis mai văzuse astfel de proiecte - în Florida 
răsăreau ca păpădiile pe o peluză neglijată - şi ştia pentru cine 
va lansa Canalia această invitație: pentru idioţii care luau 
fondurile de pensie drept chei ale împărăției cerurilor. Aveau 
să urmeze patru ani de construcții, urmaţi de decenii de 


bătrâni pe biciclete cu pungi pentru urină legate de coapsele 
lor scofâlcite. Şi bătrâne care purtau parasolare, fumau ţigări 
Parliament şi nu culegeau excrementele lăsate pe plajă de 
cățeluşii lor mascotă. Plus, desigur, nepoței răsfățați, mânjiți 
toți de îngheţată, cu nume precum Lindsay şi Jayson. Dacă 
permitea să se întâmple asta, credea Curtis, avea să moară cu 
strigătele lor de nemulțumire - Ai spus că azi vom merge la 
Disney World! - în urechi. 

Nu voia să permită asta. Şi se dovedise a fi uşor. Nu plăcut, 
şi terenul nu-i aparținea lui, poate că niciodată nu-i va 
aparţine lui, însă măcar nu-i aparţinea nici lui Grunwald. Nu 
aparținea nici măcar rudelor care apăruseră (asemenea 
gândacilor într-un tomberon de gunoi când se aprinde dintr- 
odată o lumină puternică), contestând semnăturile martorilor 
de pe ambele acte de vânzare. Terenul aparținea avocaţilor şi 
sălilor de judecată. 

Ceea ce era ca şi cum ai spune că nu aparţinea nimănui. 

Cu asta, Curtis se putea împăca. 

Sfada se derula deja de doi ani şi taxele de judecată ale lui 
Curtis se apropiau de un sfert de milion de dolari. Încerca să 
considere aceşti bani ca o contribuţie la o grupare ecologistă - 
Johnsonpeace în loc de Greenpeace —, doar că, sigur, aceste 
contribuţii nu le putea deduce din profit. Pe deasupra, 
Grunwald îl călca pe bătături. Grunwald o lua ca pe ceva 
personal, parțial fiindcă ura să piardă (şi Curtis ura asta, 
atunci; acum, nu atât de tare) şi parțial fiindcă avea probleme 
personale. 

Soția divorțase de el; aceasta era Problema Personală 
Numărul Unu. Femeia nu mai era Doamna Canalie. Apoi, 
Problema Personală Numărul Doi, Grunwald necesitase o 
operație. Curtis nu ştia sigur dacă era vorba de cancer, ştia 
doar că Domnul Canalie ieşise din spitalul Sarasota Memorial 
cu zece sau douăsprezece kilograme mai puţin, şi în scaun cu 
rotile. De puţin timp renunțase la acesta, dar greutatea nu 
mai reuşise s-o pună pe el. Falduri de piele îi atârnau la gâtul 
până atunci neted. 


Mai erau şi problemele cu grozav de zdravăna lui companie. 
Curtis văzuse asta cu ochii lui pe şantierul actualului proiect 
imobiliar al Canaliei. Acesta era Durkin Grove Village, 
amplasat pe continent, la treizeci şi doi de kilometri est de 
Turtle Island. Locul era un oraş-fantomă doar pe jumătate 
construit. Curtis parcase pe un dâmb care privea spre tăcutul 
şantier, simțindu-se ca un general care scrutează ruinele unei 
tabere inamice. Simţind că viața era, una peste alta, un măr 
roşu strălucitor numai şi numai al lui. 

Betsy schimbase totul. Ea era - fusese - un Lowchen, 
bătrână, dar încă sprintenă. Când Curtis o plimba pe plajă, 
cățeluşa îşi ducea întotdeauna osul mic de cauciuc roşu în 
gură. Când Curtis voia telecomanda de la televizor, trebuia 
doar să spună „Adu bagheta idiotului, Betsy“ şi ea o apuca de 
pe măsuța pentru cafea şi i-o aducea în gură. Era feblețea ei. 
Şi a lui, desigur. Fusese cel mai bun prieten al lui vreme de 
şaptesprezece ani. De regulă, cățeii-leu francezi nu trăiau mai 
mult de cincisprezece ani. 

Atunci Grunwald instalase un gard electrificat între 
proprietatea sa şi a lui Curtis. 

Canalia aia! 

Voltajul nu era deosebit de mare, Grunwald a zis că-i poate 
dovedi asta şi Curtis îl credea, însă fusese destul de mare ca 
să-i facă felul unui cățeluş bătrân, niţel supraponderal, cu 
inima slabă. Şi de ce ridicase totuşi gardul electrificat? 
Canalia debitase o grămadă de bazaconii despre descurajarea 
potenţialilor spărgători de locuinţe - probabil pătrunzând de 
pe proprietatea lui Curtis în cea pe care La Maison Canallie îşi 
înălța capul de stuc purpuriu —, însă Curtis nu credea asta. 
Spărgătorii inveterați ar fi venit cu barca, dinspre Golf. Scopul 
cu care credea el că Grunwald, nemulțumit în urma afacerii 
cu terenul Vinton, ridicase gardul electrificat era doar acela de 
a-l sâcâi pe Curtis Johnson. Şi poate de a-i face rău 
scumpului său cățeluş. Cât despre uciderea de-a dreptul a 
scumpului său cățeluş? Curtis credea că aceasta fusese un 
bonus. 


Din fire nu era un om plângăcios, dar plânsese când, 
înaintea incinerării ei, scosese medalionul lui Betsy de pe 
zgardă. 

Curtis îl dăduse în judecată pe Canalie pentru prețul 
cățelului - o mie două sute de dolari. Dacă ar fi putut-o face 
pentru zece milioane - cam aceasta era valoarea durerii pe 
care o simțea când se uita la bagheta idiotului care zăcea, fără 
pic de bale pe ea acum şi-n vecii vecilor, pe măsuța pentru 
cafea - ar fi făcut-o fără a clipi, dar avocatul său îi spusese că 
durerea şi suferința n-ar ţine într-un proces civil. Treburile 
astea erau pentru divorțuri, nu pentru căţei. Trebuia să se 
mulțumească cu cei o mie două sute, şi era hotărât să-i 
obțină. 

Avocaţii Canaliei argumentaseră că gardul electrificat 
fusese întins la nici mai mult, nici mai puţin de zece metri pe 
partea de proprietate a lui Grunwald şi bătălia - a doua 
bătălie - începuse. Se purta deja de opt luni. Curtis credea că 
tactica de întârziere adoptată de avocaţii Canaliei sugera că 
erau conştienţi de faptul că el, Curtis, avea un caz puternic. 
Mai credea şi că nepropunerea din partea lor a unei înțelegeri, 
şi faptul că Grunwald nu scosese direct cei o mie două sute de 
dolari sugerau că problema devenise la fel de personală pentru 
Grunwald cum era pentru el. Şi aceşti avocaţi îi costau pe 
amândoi destul. Dar, sigur, acum nu mai era o chestiune de 
bani. 

Conducând pe Route 17, prin ceea ce înainte fusese teren 
agricol şi acum era doar un teren năpădit de buruieni 
(Grunwald fusese nebun să construiască aici, gândi el), Curtis 
îşi dorea doar să se simtă ceva mai fericit de această turnură a 
situației. O victorie se presupune că-ţi face inima să sară din 
piept, iar a lui nu sărea. Aparent, tot ce-şi dorea era să-l vadă 
pe Grunwald, să audă care era de fapt propunerea lui şi să 
dea uitării toată beleaua asta dintre ei, dacă propunerea nu 
era prea ridicolă. Sigur, probabil asta ar însemna ca terenul 
Vinton să revină rudelor-căpuşă, iar ele puteau foarte bine 
decide să ridice propriul condominiu, însă asta chiar avea 
importanță? Nu părea să aibă. 


Curtis avea problemele lui de care să se ocupe, deşi ale lui 
erau mentale mai degrabă decât maritale (Doamne fereşte), 
financiare sau medicale. Ele începuseră nu cu mult după ce-o 
găsise pe Betsy țeapănă şi rece în curtea laterală. Alţii ar fi 
spus că acele probleme erau nevroze, însă Curtis prefera să le 
pună pe seama anxietății. 

Actuala lui răcire față de bursa de acţiuni, care îl fascinase 
neîncetat de când o descoperise la şaisprezece ani, era cea mai 
evidentă componentă a anxietăţii sale, însă nici pe departe 
singura. Începuse să-şi ia pulsul şi să numere mişcările 
periuței de dinți când se spăla. Nu mai putea să poarte cămăşi 
negre, deoarece suferea de mătreață pentru prima dată din 
gimnaziu încoace. Albeața aceea moartă îi acoperea scalpul şi- 
i ningea pe umeri. Dacă se scărpina cu dinţii unui pieptene, 
cădea într-o fulguială incredibilă. Ura asta, însă tot se trezea 
uneori că o face pe când şedea la computer sau în timp ce 
vorbea la telefon. O dată sau de două ori se scărpinase până la 
sânge. 

Se scărpina iar şi iar. Excava albeața aceea moartă. 
Uitându-se uneori la bagheta idiotului de pe măsuța pentru 
cafea şi gândindu-se (desigur) la fericirea lui Betsy atunci 
când i-o aducea. Ochii unui om rareori exprimau atâta 
fericire, mai ales atunci când omul în chestiune executa ceva 
ce i se ceruse. 

Criza vârstei mijlocii, spunea Sammy (Sammy era masorul 
la care se ducea o dată pe săptămână). Trebuie să ţi-o pui cu 
cineva, spunea Sammy, dar nu-şi oferea propriile servicii, 
observase Curtis. 

Totuşi, termenul părea să se potrivească - se potrivea ca 
orice termen din nou vorba secolului douăzeci şi unu, bănuia 
el. Nu ştia dacă bulibăşeala cu terenul Vinton provocase criza 
ori dacă însăşi criza provocase dezastrul Vinton, dar ştia că în 
gând îi venea cuvântul infarct în loc de indigestie de fiecare 
dată când simţea o durere înțepătoare, trecătoare, în piept, că 
devenise obsedat de ideea că-i vor cădea dinții (chit că 
niciodată nu-i făcuseră probleme deosebite) şi că, atunci când 


răcise în aprilie, îşi pusese singur diagnosticul că se află în 
pragul unei căderi imunologice complete. 

Plus cealaltă mică problemă. Acea compulsie, de care nu-i 
spusese doctorului său. Ori lui Sammy, iar lui Sammy îi 
spunea totul. 

Îl stăpânea acum, la douăzeci şi cinci de kilometri în 
interiorul continentului, pe rar circulatul Route 17, care 
nicicând nu fusese deosebit de aglomerat şi care acum 
devenise aproape inutil odată cu deschiderea Extensiei 375. 
Chiar acolo, străjuit în ambele laturi de câmpuri buruienoase 
verzi (omul acela frizase demenţa ca să construiască acolo), cu 
gâzele bâzâind în iarba înaltă pe care nicio vacă n-o păscuse 
de zece ani sau mai mult şi cu firele de înaltă tensiune 
zumzăind şi cu soarele lovindu-l ca o măciucă în capul 
neprotejat de cască. 

Ştia că doar gândindu-se la compulsie o invoca, dar asta 
nu-l ajuta cine ştie cât. Nu-l ajuta deloc, la drept vorbind. 

Trase pe margine acolo unde un drumeag identificat ca 
DURKIN GROVE VILLAGE ROAD vira brusc la stânga (iarba 
creştea acum pe ridicătura dintre făgaşele săpate de roţi, o 
săgeată indicând direcția spre eşec) şi scoase scuterul Vespa la 
liber. Apoi, în vreme ce acesta torcea mulțumit între picioarele 
sale, depărtă arătătorul şi degetul mijlociu de la mâna dreaptă 
sub formă de V şi le vâri pe gât în jos. După două sau trei luni, 
reflexul său vomitiv slăbise, astfel încât mâna-i intră aproape 
până la brățările sorții de la încheietură înainte ca mişcarea 
să-şi facă efectul. 


Curtis se aplecă într-o parte şi scoase micul dejun pe unde 
intrase. Nu să scape de mâncare îl interesa; avea el multe 
probleme, dar bulimic nu era. Nici măcar vomatul în sine nu-i 
făcea plăcere. Ce-i plăcea era reflexul de-a voma: acea 
puternică încleştare a stomacului, plus căscarea gurii şi 
lărgitul gâtului. Corpul era complet în viteză, hotărât să 
expulzeze intrusul. 

Mirosurile - tufişuri verzi, caprifoi sălbatic - fură dintr- 
odată mai tari. Lumina era mai puternică. Soarele se abătea 
asupra lui mai înfocat ca oricând; măciuca lovea mai zdravăn 
şi el simțea cum pielea de la ceafă începea să sfârâie, celulele 
de acolo luându-şi poate acum lumea în cap şi pornind spre 
tărâmul dezordonat stăpânit de melanom. 

Nu-i păsa. Era în viață. Îndesă încă o dată degetele 
depărtate pe gât în jos, zgâriind lateralele. Ce mai rămăsese 
din micul dejun urcă în viteză. A treia oară scoase doar 
fuioare lungi de salivă, colorate niţel în roz de sângele din gât. 
Atunci se simți satisfăcut. Acum putea merge mai departe 
spre Durkin Grove Village, spre propriul proiect Xanadu 
construit pe jumătate de Canalie acolo, în sălbăticiile calme, 
unde puteai auzi bâzâitul albinelor, din Ținutul Charlotte. 

Îi trecu prin gând, în vreme ce înainta cu viteză redusă de-a 
lungul drumeagului buruienos, prin făgaşul din dreapta, că 
Grunwald poate nu era singurul aflat în mare rahat în zilele 
acestea. 

Durkin Grove Village era un dezastru. 

Străzile încă nepavate erau pline de băltoace şi gropile 
pentru beci ale clădirilor neterminate (în unele cazuri lipsea 
chiar şi structura de rezistență) erau pline de apă. Ce vedea 
Curtis în fața sa - magazine clădite pe jumătate, câteva utilaje 
hârbuite ici şi colo, bandă galbenă de protecţie lăbărțată - era 
categoric un plan detaliat al unei profunde dificultăți 
financiare, poate chiar ruină. Curtis nu ştia dacă preocuparea 
Canaliei pentru terenul Vinton - fără a mai pomeni de fuga 
soției, boala sa şi problemele legale cu privire la cățelul lui 
Curtis - fusese sau nu cauza actualei subevaluări a 
cheltuielilor, dar ştia că despre o subevaluare era vorba. Ştiu 


asta chiar înainte să meargă mai departe spre poarta deschisă 
şi să vadă indicatorul instalat acolo. 

ACEST ŞANTIER A FOST ÎNCHIS DE CĂTRE 

DEPARTAMENTUL CONSTRUCŢII 

ŞI PLANIFICARE AL ȚINUTULUI CHARLOTTE 

BIROUL DE TAXE ŞI IMPOZITE AL ȚINUTULUI 
CHARLOTTE 

BIROUL DE TAXE ŞI IMPOZITE FLORIDA 

SERVICIUL VENITURILOR INTERNE AL SUA 

PENTRU INFORMAŢII SUPLIMENTARE SUNAŢI LA 941- 
5955-1800 

Sub acestea, un glumeț exuberant scrisese cu vopsea: 
FORMAŢI PREFIX 69 ŞI CEREŢI CU MUISTUL GENERAL! 

După singurele trei clădiri care păreau finalizate (două 
magazine pe o parte a străzii şi o casă-model pe cealaltă) se 
termina asfaltul şi începeau gropile. Casa-model era un fals 
Cape Cod care-i îngheță sângele în vene lui Curtis. Nu avea 
încredere să meargă cu scuterul pe suprafața nepavată, aşa 
că trase lângă un buldoexcavator care arăta ca şi când era 
parcat acolo de un secol sau mai mult - pe fundul cupei lui 
parțial ridicate creştea iarbă —, cobori piciorul de susținere şi 
opri motorul. 

În spaţiul ocupat până atunci de torsul gros al Vespei se 
revărsă tăcerea. Apoi croncăni o cioară. Alta îi răspunse. 
Curtis ridică privirea şi văzu un trio de ciori aşezate pe o 
schelă care înconjura o clădire de cărămidă parțial terminată. 
Poate destinaţia ei fusese de bancă. Acum e lespedea funerară 
a lui Grunwald, gândi el, însă ideea nu-i aduse nici măcar un 
zâmbet pe buze. Simţea nevoia să-şi vâre iar degetele în gât, 
dar ceva mai departe de-a lungul drumului pustiu de pământ 
- în celălalt capăt, de fapt - văzu un om stând lângă un sedan 
alb pe care era desenat un palmier verde. Deasupra 
palmierului:  GRUNWALD. Sub el:  CONTRACTORI & 
CONSTRUCTORI. Omul flutura din mână spre el. Grunwald, 
din cine ştie ce motiv, conducea o maşină a companiei astăzi, 
în locul Porscheului său. Curtis bănuia că nu era imposibil ca 
Grunwald să fi vândut Porscheul. Nu era imposibil de crezut 


că Fiscul i-l luase şi că poate urma să pună sechestru şi pe 
proprietatea Grunwald de pe Turtle Island. Atunci, terenul 
Vinton avea să fie cea mai mică dintre grijile lui. 

Sper doar să-i lase destui bani cât să poată plăti pentru 
cățeluşa mea, gândi Curtis. Flutură şi el din mână către 
Grunwald, acționând butonul roşu de alarmă de sub contact, 
după ce scoase cheia (asta era doar un reflex; nu credea că 
exista vreun risc ca Vespa să fie furată, nu acolo, dar fusese 
învăţat să aibă grijă de lucrurile sale) şi puse cheia în 
buzunar, alături de telefonul mobil. Apoi porni pe drumul de 
pământ - Strada Principală ce n-a fost niciodată şi, acum 
părea sigur, niciodată nu va fi - pentru a-şi întâlni vecinul şi-a 
rezolva problema dintre ei o dată pentru totdeauna, dacă asta 
era posibil. Avu grijă să ocolească bălțile lăsate în urmă de 
ploaia din noaptea precedentă. 

— Saltare, vecine! zise Grunwald când Curtis era aproape. 

Purta pantaloni kaki şi un tricou imprimat cu logoul 
companiei, palmierul verde. Tricoul îi era larg. Cu excepția 
câtorva pete roşii pe pomeţi şi a cercurilor întunecate - 
aproape negre - de sub ochi, era palid la față. Şi chiar dacă 
părea vesel, arăta mai bolnav ca oricând. Indiferent ce-au 
încercat să-i extirpe, gândi Curtis, nu le-a reuşit. Grunwald 
ținea o mână la spate. Curtis bănuia că o ţinea în buzunar. Se 
dovedi a nu fi aşa. 

Ceva mai departe pe drumul hârtopit şi plin de bălți era o 
rulotă pe butuci. Biroul de şantier, credea Curtis. Într-o 
învelitoare de plastic agățată cu o ventuză de plastic era o 
înştiinţare. Erau multe scrise pe ea, dar Curtis reuşi să 
citească doar (tot ce avea nevoie să citească) cuvintele din 
partea de sus: INTRAREA OPRITĂ. 

Da, Canalia dăduse de greu. Tony e la strâmtoare, cum ar fi 
spus Evelyn Waugh. 

— Grunwald? 

Era un început suficient de bun; ținând cont de ce i se 
întâmplase lui Betsy, altceva nu merita Canalia. Curtis se opri 
cam la zece paşi de el, cu picioarele puţin depărtate ca să evite 
o baltă. Şi Grunwald avea picioarele depărtate. Curtis îşi dădu 


seama că aceasta era postura clasică: pistolari pregătiți să 
încheie conturile pe singura stradă dintr-un oraş-fantomă. 

— Saltare, vecine! repetă Grunwald şi de data aceasta chiar 
râse. 

Era ceva familiar la râsul lui. Şi de ce nu? Sigur că-l mai 
auzise pe Canalie râzând înainte. Doar că nu-şi amintea când, 
dar cu siguranţă trebuia să-l fi auzit. 

În spatele lui Grunwald, dincolo de rulotă şi nu departe de 
maşina companiei cu care venise Grunwald, erau patru 
toalete ecologice Port-O-San aşezate în rând. Buruieni şi 
margarete de Singapore care se clătinau în bătaia vântului 
creşteau în jurul lor. Scurgerile din urma frecventelor furtuni 
de iunie (aceste hachițe de după-masă erau o specialitate a 
Coastei Golfului) săpaseră terenul în fața lor şi-l 
transformaseră într-un canal. Aproape un pârâu. Era plin cu 
apă băltită acum, suprafața ei fiind presărată cu praf şi 
opacizată de polen, astfel încât oferea doar o vagă reflexie 
albăstrie a cerului. Cvartetul de căcăstori stătea înclinat în 
față ca nişte lespezi funerare vechi, îngreunate de gheaţă. 
Trebuie că odinioară fusese acolo o echipă mare de muncitori, 
deoarece mai era o căcăstoare, a cincea. Aceea chiar se 
prăvălise şi zăcea cu uşa în jos în canal. Aceasta era tuşa 
finală, subliniind faptul că acest proiect - nebunesc încă de la 
bun început - era acum mort şi îngropat. 

Una dintre ciori îşi luă zborul de pe schela din jurul băncii 
neterminate şi bătu din aripi pe fundalul cerului albastru- 
pâclos, croncănind la cei doi oameni care stăteau față în față 
dedesubt. Insectele bâzâiau fără încetare în iarba înaltă. 
Curtis îşi dădu seama că simțea mirosul toaletelor; trebuie că 
nu mai fuseseră vidanjate de-o bună bucată de vreme. 

— Grunwald? repetă el. Şi apoi (deoarece acum părea să 
mai fie nevoie de ceva): Cu ce te pot ajuta? Avem ceva de 
discutat? 

— Păi, vecine, e vorba despre cum te pot ajuta eu pe tine. 
Doar asta a mai rămas. 

Dădu să râdă din nou, dar se opri. Şi Curtis ştiu de ce 
sunetul era familiar. Îl auzise la telefonul mobil, la sfârşitul 


mesajului lăsat de Canalie. Deci nu fusese totuşi un suspin 
înghițit. Şi omul nu arăta bolnav - sau nu doar bolnav. Arăta 
nervos. 

Sigur că e nervos. A pierdut totul. Şi tu i-ai permis să te 
aducă aici singur. Deloc o mişcare inteligentă, amice. Nu ai 
gândit-o bine. 

Nu. De la moartea lui Betsy încoace, neglijase să gândească 
bine multe lucruri. Nu părea că ar fi meritat deranjul. De data 
aceasta însă ar fi trebuit să o facă. 

Grunwald surâdea. Sau cel puțin îşi arăta dinții. 

— Observ că n-ai purtat cască, vecine. 

Clătină din cap, surâzând în continuare în felul acela, ca un 
om bolnav şi vesel. Părul îi flutura în jurul urechilor. Arăta ca 
şi când n-ar fi fost spălat de ceva vreme. 

— Fac prinsoare că o soţie nu ţi-ar fi permis o prostie ca 
asta, dar fac prinsoare şi că tipii ca tine nu au soţii, nu-i aşa? 
Au în schimb căţei. 

Stâlci ultimul cuvânt, transformându-l în ceva ca din The 
Dukes of Hazzard: câțeeei. 

— Îmi bag piciorul, am plecat de aici, zise Curtis. 

Inima îi bubuia în piept, dar nu credea că i se simțea în 
voce. Spera să nu se simtă. Dintr-odată, i se părea foarte 
important ca Grunwald să nu ştie că-i era teamă. Dădu să se 
întoarcă pe loc, să plece înapoi pe unde venise. 

— Mă gândeam eu că terenul Vinton te-ar putea convinge 
să vii aici, spuse Grunwald, dar am ştiut că vei veni dacă aş 
aduce vorba şi de cățeaua aia a ta urâtă ca noaptea. Am 
auzit-o cum schelălăia, ştii. Când s-a atins de gard. Căţeaua 
naibii, care să nu ştie să stea acasă! 

Curtis se întoarse, incredul. 

Canalia dădea din cap, părul moale încadrându-i fața 
palidă, surâzătoare. 

— Da, zise el. M-am dus acolo şi am văzut-o căzută pe-o 
rână. O jigăranie împuţită. A murit sub ochii mei. 

— Spuneai că ai fost plecat, rosti Curtis. Vocea-i suna mică 
în propriile urechi, o voce de copil. 


— Ei, vecine, sigur că asta a fost o minciună. M-am întors 
mai repede de la doctor şi era trist că a trebuit să-l refuz după 
ce s-a străduit din răsputeri să mă convingă să fac 
chimioterapie, şi atunci am văzut-o pe jigărania aia a ta 
căzută în propria vomă, gâfâind, mugştele roind în jurul ei, şi 
m-am înveselit pe dată. Mi-am spus: „Fir-aş al naibii, există 
dreptate. Există totuşi dreptate.“ Era doar un gard pentru vite, 
cu voltaj redus - în privința asta am fost perfect sincer - însă 
categoric a rezolvat problema, nu crezi? 

Curtis Johnson pricepu întregul sens al acestor cuvinte 
abia după un moment de năuceală completă, poate voluntară. 
Apoi o luă înainte, strângând pumnii. Nu mai lovise pe nimeni 
de când se încăierase pe terenul de joacă în clasa a treia, însă 
acum intenționa să lovească pe cineva. Intenționa să-l 
lovească pe  Canalie. Insectele continuau să zumzăie 
nepăsătoare în iarbă şi soarele continua să dogorească - nimic 
esențial nu se schimbase pe lume cu excepția sa. Nepăsarea 
fadă dispăruse. Îi păsa măcar de un lucru: să-l bată pe 
Grunwald până ce avea să plângă şi să sângereze şi să se 
târască pe jos. Şi credea că o putea face. Grunwald era cu 
douăzeci de ani mai în vârstă, şi nu avea o stare bună. Iar 
când Canalia avea să fie la pământ - cu nasul proaspăt spart 
într-o baltă, spera el - Curtis urma să-i spună: Asta a fost 
pentru jigărania mea. Vecine. 

Grunwald făcu, compensator, un pas înapoi. Apoi scoase 
mâna de la spate. În ea avea un pistol mare. 

— Stai pe loc, vecine, sau îți mai fac o gaură în cap. 

Curtis aproape că nu se opri. Pistolul părea ireal. Moarte, 
din gaura aceea neagră? Imposibil, fără-ndoială. Dar... 

— E un AMT Hardballer calibru 45, explică Grunwald, 
încărcat cu gloanţe cu vârt moale. L-am cumpărat cu ocazia 
ultimei vizite în Vegas. La o demonstraţie de arme. Imediat 
după ce-a plecat Ginny era asta. M-am gândit că o voi 
împuşca, dar între timp am descoperit că mi-am pierdut tot 
interesul pentru Ginny. În esență, e doar o altă pizdă 
anorexică din Suncoast cu țâţe de polistiren. Tu, însă... tu eşti 


ceva diferit. Tu eşti pizmaş, Johnson. Tu eşti un vrăjitor gay de 
căcat. 

Curtis se opri. Credea. 

— Dar acum eşti în puterea mea, cum se spune. Canalia 
râse, un râs înfundat ce suna, din nou, ca un suspin. Nici 
măcar nu trebuie să te nimeresc din plin. Asta-i o armă 
puternică, sau aşa mi s-a spus. Ai muri şi de la o lovitură în 
mână, fiindcă ţi-ar smulge mâna cu totul. lar în mijloc? 
Maţele ți-ar zbura doişpe metri. Vrei deci să încercăm? Te 
simți norocos, golanule? 

Curtis nu voia să încerce. Nu se simțea norocos. Adevărul 
venise târziu, dar era evident: fusese ademenit acolo de un 
descreierat dement de-a binelea. 

— Ce vrei? Îţi dau ce vrei. Curtis înghiţi. Se auzi un clic 
insectil în gâtul său. Vrei să anulez procesul pentru Betsy? 

— Nu-i spune Betsy, îl apostrofă Canalia. Avea pistolul - 
Hardballer, ce nume grotesc - îndreptat spre fața lui Curtis, 
iar acum gaura țevii părea într-adevăr foarte mare. Curtis 
înțelese că probabil va fi mort înainte să audă detunătura 
armei, deşi poate că ar vedea flama - sau începutul flamei - 
ieşind din ţeavă. Mai înţelese şi că era cât pe ce să facă pe el, 
periculos de aproape. Spune-i „cățeaua mea jigărită cu față de 
CUL, 

— Căţeaua mea jigărită cu față de cur, repetă Curtis 
imediat şi nu simți nici cea mai mică zvâcnire de neloialitate 
față de memoria lui Betsy. 

— Acum spune: „Şi ce mult îmi plăcea să-i ling pizda 
împuțită“, îl instrui mai departe Canalia. 

Curtis păstră tăcerea. Îl liniştea să descopere că încă 
existau limite. Pe deasupra, dacă spunea asta, Canalia va vrea 
doar ca el să spună altceva. 

Grunwald nu părea deosebit de dezamăgit. Flutură arma. 

— Doar glumeam despre asta, oricum. 

Curtis păstră tăcerea. O parte a minţii lui vuia de panică şi 
confuzie, dar altă parte părea mai clară decât fusese de când 
murise Betsy. Poate mai clară decât fusese în ani de zile. Acea 


parte cumpănea la faptul că într-adevăr îşi putea găsi 
sfârşitul acolo. 

Gândi: Dacă nu voi mai mânca nicicând o felie de pâine? şi 
pentru un moment mintea lui se reuni - partea confuză şi 
partea clară - într-o dorinţă de-a trăi atât de puternică, încât 
era teribilă. 

— Ce vrei, Grunwald? 

— Să intri într-o toaletă dintr-aia. Cea din capăt. 

Flutură pistolul din nou, de data aceasta către stânga. 

Curtis se întoarse să se uite, simțind o urmă de speranţă. 
Dacă Grunwald intenționa să-l închidă acolo... asta era bine, 
nu? Poate acum, că-l speriase pe Curtis şi se mai răcorise 
puțin, Grunwald voia să-l închidă şi să spele putina. Sau 
poate se va duce acasă şi se va împuşca, gândi Curtis. Va lua 
acel vechi leac pentru cancer numit Hardballer calibru 45. Un 
bine cunoscut remediu din popor. 

Spusse: 

— Bine. Pot face asta. 

— Dar întâi vreau să-ți goleşti buzunarele. Aruncă totul pe 
Jos. 

Curtis îşi scoase portofelul, apoi, cu reținere, telefonul 
mobil. Un teanc mic de bancnote prinse cu o clemă. Pieptenele 
său presărat cu mătreaţă. 

— Asta-i tot? 

— Da. 

— Întoarce buzunarele pe dos, scumpule. Vreau să mă 
conving. 

Curtis întoarse pe dos buzunarul stâng, apoi pe cel drept. 
Câteva monede şi cheia motoscuterului căzură la pământ, 
unde scânteiară în arşița soarelui. 

— Bun, făcu Grunwald. Acum cele din spate. 

Curtis întoarse pe dos buzunarele din spate. Avea o veche 
listă de cumpărături mâzgălită pe un colț de hârtie. Nimic 
altceva. 

Grunwald spuse: 

— Împinge mobilul cu piciorul spre mine. 

Curtis încercă şi rată lamentabil. 


— Găozarule, zise Grunwald şi râse. Râsul se sfârşi în 
acelaşi suspin fals, gâtuit, şi pentru prima dată în viața sa, 
Curtis înțelese complet ideea de crimă. Partea clară a minţii 
sale desluşi asta ca un lucru minunat, întrucât crima - 
înainte de neconceput pentru el - se dovedea a fi simplă ca 
extragerea fracțiilor. 

— Grăbeşte-te dracului odată, zise Grunwald. Vreau să plec 
acasă şi să intru în jacuzzi. Dă-le naibii de analgezice, jacuzzi 
ăla e singurul care dă roade. Aş trăi în chestia aia, dacă aş 
putea. 

Însă nu părea deosebit de nerăbdător să plece. Îi scânteiau 
ochii. 

Curtis lovi iar cu piciorul spre telefon şi acum îl nimeri, 
făcându-l să alunece până la picioarele lui Grunwald. 

— Şutează şi marchează! strigă Canalia. Se lăsă într-un 
genunchi, ridică aparatul Nokia (fără a clinti pistolul), apoi se 
îndreptă de şale cu un icnet slab, de efort. Strecură telefonul 
lui Curtis în buzunarul din dreapta al pantalonilor. Apoi 
îndreptă iute ţeava pistolului spre nimicurile de pe drum. 
Acum ia-ţi celelalte gunoaie şi pune-le înapoi în buzunare. la 
tot mărunțişul. Mai ştii, poate dai peste vreun automat cu 
gustări acolo înăuntru. 

Curtis se execută fără crâcnire, simțind din nou un junghi 
mic când ochii îi căzură pe obiectul de pe inelul cu cheia 
Vespei. Unele lucruri nu se schimbă nici în situații extreme, se 
părea. 

— Ţi-ai uitat lista de cumpărături, Tândală. Să n-o uiţi 
cumva. Totul înapoi în buzunare. Cât despre telefon, o să-l 
pun înapoi în încărcătorul lui, în căsuţa ta. După ce voi şterge 
mesajul pe care ţi l-am lăsat, desigur. 

Curtis luă bucata de hârtie de jos - scria OJ, Rolaid, buc 
peşte, brioşe eng - şi o îndesă înapoi într-un buzunar de la 
spate. 

— Nu poți face asta, zise el. 

Canalia ridică sprâncenele stufoase, de bătrân. 

— Şi mă rog de ce nu? 


— E activată alarma. Curtis nu-şi amintea dacă o activase 
sau nu. De asemenea, doamna Wilson va fi acolo pe când vei 
ajunge tu înapoi pe Turtle. 

Grunwald îi adresă o privire indulgentă. Faptul că era o 
indulgență dementă o făcea să fie terifiantă în loc de doar 
enervantă. 

— E joi, vecine. Menajera ta vine joia şi vinerea doar după- 
masa. Credeai că nu te-am supravegheat? Exact cum m-ai 
supravegheat tu pe mine? 

— Eu nu... 

— O, te-am văzut eu cum trăgeai cu ochiul de după 
palmierul favorit de pe drum - credeai că nu te-am văzut? - 
dar tu nu m-ai văzut niciodată, nu-i aşa? Pentru că eşti leneş. 
Şi leneşii sunt orbi. Leneşii primesc ce merită. Vocea lui 
adoptă un ton jos, confidenţial. Toţi homosexualii sunt leneşi; 
s-a dovedit ştiinţific. Lobbyul homosexualilor încearcă să 
acopere descoperirea, dar studiile se găsesc pe internet. 

Tot mai năucit, Curtis abia dacă observă ultima remarcă. 
Dacă a ţinut graficul doamnei Wilson... Hristoase, oare de cât 
timp coace asta? 

Cel puţin de când Curtis îl dăduse în judecată pentru Betsy. 
Poate chiar dinainte. 

— Cât despre codul sistemului tău de alarmă... Canalia 
eliberă din nou râsul său suspinat. Să-ţi spun un mic secret: 
sistemul tău a fost instalat de Hearn Security, iar eu lucrez cu 
ei de aproape treizeci de ani. Dacă vreau, pot avea codurile de 
securitate de la orice casă pentru care Hearn oferă pază pe 
insula asta. Dar întâmplarea a făcut să-l vreau doar pe al tău. 
Horcăi, scuipă pe jos, apoi tuşi zdravăn, un sunet hârcâit din 
adâncul pieptului. Părea că-l durea (Curtis spera să-l doară), 
însă pistolul nu se mişcă. Şi oricum nu cred că ai activat 
alarma, continuă el. Ţi-era mintea la muie şi alte chestii d- 
astea. 

— Grunwald, nu putem să... 

— Nu. Nu putem. Meriţi asta. Ţi-ai câştigat-o, ţi-ai plătit-o, 
e a ta. Intră dracului în căcăstoarea aia. 


Curtis o luă spre toaletele Port-O-San, dar se îndreptă către 
cea din dreapta şi nu către cea din stânga. 

— Mnu, mnu, făcu Grunwald. Răbdător, ca şi când s-ar fi 
adresat unui copil. Aia din celălalt capăt. 

— Aia stă prea înclinat, zise Curtis. Dacă intru în ea, s-ar 
putea să cadă. 

— Mnu, făcu iar Grunwald. Chestia aia-i solidă că scumpa 
ta bursă de acţiuni. Are pereți speciali, de aia. Dar sunt sigur 
că-ți va plăcea mirosul. Cei ca tine petrec mult timp în 
haznale, nu se poate să nu-ţi placă mirosul. Trebuie că adori 
mirosul. Pe neaşteptate, pistolul îl înghionti pe Curtis în fese. 
Curtis scoase un strigăt mic de surpriză şi Grunwald râse. 
Canalia aia. Acuma, intră acolo înainte să-mi vină-n gând să- 
ți lărgesc găozul. 

Curtis trebui să se aplece peste canalul cu apă murdară şi, 
deoarece toaleta era înclinată, uşa ei se deschise dintr-odată şi 
aproape îl lovi în față când se eliberă închizătoarea. Asta iscă 
din nou râsul lui Grunwald şi, la acel sunet, Curtis fu din nou 
vizitat de gânduri criminale. Chiar şi aşa, era uimitor cât de 
alert se simțea. Cât de brusc iubea mirosul verde al ierbii şi 
aspectul încins al cerului albastru de Florida. Cât de tare 
tânjea să mănânce un codru de pâine - chiar şi o felie de 
Wonder Bread ar fi fost un festin; ar fi mâncat-o cu un şervet 
în poală şi ar fi ales un vin de soi, complementar, din mica sa 
colecție. Căpătase o perspectivă complet nouă asupra vieții. 
Spera doar să apuce să se bucure de ea. lar dacă acea Canalie 
intenționa doar să-l încuie acolo, poate că avea să apuce. 

Gândi (la fel de întâmplător şi fără veste ca gândul care-l 
dusese la pâine): Dacă scap din treaba asta, voi începe să 
donez bani la Salvaţi Copiii. 

— Intră acolo, Johnson. 

— Îţi spun că o să cadă! 

— Cine e constructorul aici? N-o să cadă dacă ai grijă. 
Intră. 

— Nu înțeleg de ce faci asta! 

Grunwald râse deşănțat. Apoi spuse: 


— Dacă nu-ţi bagi curul acolo, ţi-l fac terci, aşa să mă ajute 
Dumnezeu. 

Curtis păşi peste canal şi intră în toaletă. Sub greutatea sa, 
aceasta se clătină înainte alarmant de tare. Curtis scoase un 
strigăt şi se aplecă peste banca în care era încastrat colacul de 
şezut, ţinându-se cu mâinile de peretele din spate. Şi-n vreme 
ce stătea acolo ca un suspect pe cale de-a fi percheziționat, 
uşa se trânti în spatele său. Lumina soarelui dispăru. Dintr- 
odată îl înconjurară umbre adânci şi fierbinți. Se uită peste 
umăr şi toaleta se clătină din nou, în echilibru precar. 

Se auzi o bătaie în uşă. Curtis şi-l imagina pe Canalie 
afară, aplecat peste canal, cu o mână pe peretele albastru, cu 
cealaltă făcută pumn, ciocănind. 

— Eşti comod acolo? Ți-e bine? 

Curtis nu răspunse. Măcar de când Grunwald se sprijinea 
în uşa toaletei, drăcovenia aia stătea locului. 

— Sigur că ţi-e bine. Ca unui popândău în vizuină. 

Se auzi o nouă bufnitură şi toaleta se clătină iarăşi în față. 
Grunwald luase mâna de pe ea. Curtis adoptă din nou poziția 
dinainte, stând pe vârfuri, adunându-şi întreaga voință pentru 
a ţine cubiculul acela urât mirositor cât de cât în picioare. 
Transpiraţia îi şiroia pe față, făcând să-l usture în partea 
stângă a maxilarului, unde se tăiase cu lama de ras. Asta îl 
duse cu gândul la propria lui baie, de obicei desconsiderată ca 
un bun de rând, cu o nostalgie candidă. Ar fi dat toți banii din 
fondul lui de pensie ca să fie acolo, cu lama de ras în mâna 
dreaptă, privind sângele cum curgea prin spuma de ras pe 
partea stângă, în vreme ce o melodie pop cretină se auzea din 
radioul-ceas de lângă pat. Ceva de The Carpenters sau Don 
Ho. 

Acum o să se răstoarne, o să se răstoarne sigur, ăsta a fost 
planul lui de la început... 

Însă toaleta Port-O-San, în loc să cadă, îşi recăpătă poziţia. 
Cu toate acestea, fusese cât pe ce să se răstoarne, cât pe ce. 
Curtis rămase pe vârfurile picioarelor, cu mâinile pe perete şi 
îndoit de la mijloc peste bancă şi deveni conştient de mirosul 
greu din cabina aceea mică şi încinsă, chit că avea capacul 


închis. Se simțea iz de dezinfectant - din acel albastru trebuia 
să fie, desigur - amestecat cu putoarea dejecţiilor umane 
intrate în putrefacție, şi asta îl făcea cumva să fie şi mai rău. 

Când Grunwald vorbi din nou, vocea lui se auzi de după 
peretele din spate. Păşise peste canal şi dăduse ocol în spatele 
toaletei. Curtis fu atât de surprins, încât aproape se dădu 
îndărăt, dar reuşi să se stăpânească. Totuşi, nu-şi putu 
reprima o tresărire. Mâinile lui depărtate se desprinseră un 
moment de perete. Toaleta se mişcă. Puse înapoi mâinile pe 
perete, aplecându-se în față cât de tare putu, şi cabina se 
echilibră. 

— Cum te simţi, vecine? 

— Sunt speriat de moarte, mărturisi Curtis. Îi căzuse părul 
peste frunte, se lipise acolo de sudoare, dar se temea să-l dea 
înapoi. Până şi o mişcare atât de mică putea face toaleta să se 
prăvălească. Dă-mi drumul. Te-ai distrat destul. 

— Dacă tu crezi că mă distrez, te înşeli amarnic, zise 
Canalia pe o voce pedantă. Mă gândesc la asta de mult timp, 
vecine, şi-n cele din urmă am decis că este necesar - singura 
direcție de acțiune. Şi trebuia să fie acum, fiindcă dacă mai 
aşteptam mult, nu aveam să mă mai pot încrede în corpul 
meu pentru a face ceea ce trebuia să facă. 

— Grunwald, putem rezolva asta ca între bărbați. Jur că 
putem. 

— Jură cât pofteşti, n-aş pune niciodată preț pe cuvântul 
unui om ca tine, zise el pe aceeaşi voce pedantă. Oricine pune 
preț pe cuvântul unui homalău îşi merită soarta. Şi apoi, 
țipând atât de tare, că vocea i se făcu țăndări: VOI VĂ 
CREDEŢI AŞA DEŞTEPŢI! CÂT DE DEŞTEPT TE SIMŢI ACUM? 

Curtis nu spuse nimic. De fiecare dată când avea impresia 
că înţelege nebunia Canaliei, noi perspective se deschideau 
înaintea sa. 

Într-un final, pe un ton mai calm, Grunwald continuă: 

— Vrei o explicaţie. Crezi că meriți una. Posibil să fie aşa. 

Undeva, o cioară croncăni. Lui Curtis, în cutiuța lui 
încinsă, 1 se păru că sună a râset. 


— Credeai că glumesc când te-am făcut vrăjitor gay? Nu 
glumeam. Înseamnă asta că tu ştii că eşti o, ei bine, forță 
supranaturală răuvoitoare trimisă să mă pună la încercare? 
Nu ştiu. Chiar nu ştiu. De când soţia mea şi-a luat bijuteriile 
şi-a plecat, am petrecut multe nopţi fără somn gândindu-mă 
la întreba-rea asta - printre altele - şi tot nu ştiu. Nici tu 
probabil nu ştii. 

— Grunwald, te asigur că nu sunt... 

— Tacă-ţi fleanca. Acum vorbesc eu. Şi sigur, asta ai spune 
oricum, nu? Indiferent dacă ai şti sau nu, asta ai spune. Uită- 
te la mărturiile vrăjitoarelor din Salem. Haide, uită-te. Eu am 
făcut-o. Găseşti totul pe internet. Au jurat că nu sunt 
vrăjitoare, iar când au crezut că aşa vor scăpa din anticamera 
morții au jurat că sunt, dar foarte puţine dintre ele chiar au 
ştiut sigur asta! Vezi asta clar atunci când priveşti problema 
cu... ştii tu, cu mintea... lumi-nată sau cum o fi. Hei, vecine, 
cum e când fac asta? 

Imediat, Canalia - bolnav, dar aparent încă destul de 
puternic - începu să mişte toaleta. Curtis fu aproape aruncat 
în uşă, ceea ce s-ar fi soldat categoric cu un dezastru. 

— Încetează! răcni el. Nu mai face asta! 

Grunwald râse indulgent. Toaleta rămase nemişcată. Curtis 
credea însă că înclinarea podelei era mai pronunțată ca 
înainte. 

— Ce copil eşti. E solidă ca bursa de acţiuni, îţi spun! 

O pauză. 

— Desigur... mai este asta: toți homalăii sunt mincinoşi, 
dar nu toţi mincinoşii sunt homalăi. Nu e-o ecuaţie 
echilibrată, dacă înţelegi ce vreau să zic. E simplu ca bună- 
ziua, mereu a fost aşa, i-aş trage-o Fecioarei Maria şi apoi m- 
aş duce la un dans în bătătură, dar am minţit ca să te aduc 
aici, recunosc deschis, şi poate că mint şi acum. 

Din nou tusea aceea - profundă şi sumbră şi aproape sigur 
dureroasă. 

— Dă-mi drumul, Grunwald. Te implor. Te conjur. 

O pauză lungă, ca şi când Canalia s-ar fi gândit la asta. 
Apoi îşi reluă perorațţia. 


— În cele din urmă - când e vorba de vrăjitoare - nu ne 
putem bizui pe mărturisiri, zise el. Nu ne putem bizui nici 
măcar pe depoziţii, fiindcă ar putea fi strâmbe. Când ai de-a 
face cu vrăjitoare, subiectivismul €... €... ştii tu. Ne putem 
bizui doar pe dovezi. Aşa că am cântărit dovezile în cazul meu. 
Hai să analizăm faptele. Întâi, mi-ai tras-o cu terenul Vinton. 
Ăsta a fost primul lucru. 

— Grunwald, niciodată n-am... 

— Gura, vecine. Doar dacă nu vrei să te răstorn cu 
căscioara ta fericită cu tot, desigur. În cazul ăsta, poţi vorbi 
cât te ţine gura. Asta vrei? 

— Nu! 

— Bună alegere. Nu ştiu exact de ce mi-ai tras-o, dar cred 
că ai făcut-o fiindcă te temeai că voi trânti vreo două blocuri 
acolo, pe Turtle Point. În orice caz, dovada - anume, aşa- 
numitul tău act de cumpărare ridicol - indică clar că de futai 
a fost vorba, pur şi simplu. Susţii că Ricky Vinton a vrut să-ți 
vândă terenul ăla pentru un milion cinci sute de mii de dolari. 
Acum, vecine, eu te întreb. Ar crede asta vreun judecător din 
lume? 

Curtis nu răspunse. Se temea şi numai să-şi dreagă glasul 
acum, şi nu doar fiindcă l-ar fi putut face pe Canalie să-i sară 
muştarul, ci fiindcă putea face toaleta, şi aşa în echilibru 
precar, să se dea de-a dura. Se temea că ar putea cădea şi 
numai dacă ridica degetul mic de pe peretele din spate. 
Probabil era aiurea, însă poate nu era. 

— Apoi au venit ciopor rudele, complicând o situaţie deja 
destul de complicată - prin amestecul tău pidosnic! Şi tu ai 
fost cel care le-a chemat. Tu sau avocatul tău. Asta-i evident, 
o situaţie, ştii, de genul QED. Întrucât ţie-ţi place să rămână 
lucrurile aşa cum sunt. 

Curtis rămase tăcut, alegând să nu-i conteste spusele. 

— Acela a fost momentul când ţi-ai aruncat tu blestemul. 
Trebuie să fi fost. Fiindcă asta spune dovada. „Nu e nevoie să 
vezi planeta Pluto ca să ştii că e acolo.“ Asta a spus-o un om 
de ştiinţă. S-a prins de existența planetei Pluto observând 
neregularităţile orbitei altei planete, ştiai asta? Aşa e şi când 


deduci prezența vrăjitoriei, Johnson. Trebuie să verifici 
dovezile şi să cauţi neregularitățile orbitei, ştii tu, a ce-o fi. A 
vieții. Plus, spiritul tău se întunecă. Se întunecă. Am simțit 
asta pe pielea mea. Ca o eclipsă. E... 

Mai tuşi o dată. Curtis stătea în poziția „gata de 
percheziție“, cu fundul în afară, cu stomacul boltit peste 
banda pe care, cândva, tâmplarii lui Grunwald şezuseră ca să- 
şi rezolve treburile presante după ce cafeaua de dimineaţă îşi 
făcuse efectul. 

— Apoi, Ginny m-a părăsit, spuse Canalia. Acum locuieşte 
în Cape Cod. Spune că e singură acolo, sigur că asta spune, 
fiindcă vrea pensia aia alimen-tară - toate o vor —, dar eu ştiu 
că nu-i aşa. Dacă târfa aia pisăloagă n-are un mădular în 
care să se înfigă de două ori pe zi, ar fi în stare să mănânce 
trufe cu ciocolată uitându-se la American Idol până ar 
exploda. 

Apoi Fiscul. După aia au venit jigodiile alea, cu laptopurile 
şi întrebările lor. „Aţi făcut asta, aţi făcut aia, unde-s actele 
pentru ailaltă?“ Asta a fost tot vrăjitorie, Johnson? Sau poate 
doar un alt futai, de-un fel, ştiu şi eu, mai comun? Cum ar fi 
să ridici telefonul şi să spui: „Trageţi-i un audit tipului ăstuia, 
are mai multe-n cămară decât lasă să pară.“ 

— Grunwald, n-am sunat niciodată... 

Toaleta se zdruncină. Curtis se legănă în spate, convins că 
de data asta... 

Însă din nou toaleta se stabiliză. Curtis începea să se simtă 
amețit. Amețţit şi îngrețoşat. Nu doar din cauza mirosului; din 
cauza căldurii. Sau poate din cauza amândurora, laolaltă. 
Simţea că i se lipeşte tricoul de piept. 

— Eu prezint dovezile, zise Grunwald. Tu să taci când eu 
prezint dovezile. Linişte în sala de judecată, futu-i mama mă- 
sii. 

De ce era aşa cald acolo înăuntru? Curtis ridică privirea şi 
nu văzu niciun loc de aerisire în tavan. Sau... erau, însă 
fuseseră acoperite. Cu o foaie de metal, aparent. Trei sau 
patru găuri fuseseră făcute în ea, prin care intra niscai 
lumină, dar absolut deloc aer. Găurile erau mai mari ca nişte 


monede de un sfert, mai mici decât nişte dolari de argint. Se 
uită peste umăr şi văzu o altă linie de găuri, însă cele două 
aerisiri din uşă fuseseră şi ele aproape complet acoperite. 

— Mi-au înghețat activele, zise Grunwald pe o voce 
plângăcioasă. Au făcut un audit întâi, au spus că e doaro 
procedură de rutină, dar eu ştiu cu ce se ocupă ei, şi ştiam ce 
urmează. 

Sigur că ştiai, deoarece erai vinovat până peste cap. 

— Dar chiar înainte de audit, mi-a apărut tusea asta. Tot 
lucrătura ta a fost, sunt sigur. M-am dus la doctor. Cancer 
pulmonar, vecine, şi s-a extins la ficat şi stomac şi dracu” ştie 
la ce altceva. La toate părțile moi. Exact ce ar urmări o 
vrăjitoare. Mă surprinde că nu mi-ai pus cancer şi la boaşe şi- 
n cur, deşi sunt sigur că va ajunge şi acolo cu timpul. Dacă-i 
dau voie. Dar n-o voi face. De aia, deşi cred că am rezolvat 
treaba aici, mi-am pus, ştii tu, scutece la cur, nu mai 
contează nici dacă n-o fac. O să-mi trag un glonţ în cap cât de 
curând. Chiar cu pistolul ăsta, vecine. Când voi fi în jacuzzi. 

Suspină melancolic. 

— Acela-i singurul loc în care mai sunt fericit. În jacuzziul 
meu. 

Curtis înţelese ceva. Poate atunci când îl auzi pe Canalie 
rostind Cred că am rezolvat treaba aici, dar cel mai probabil 
ştiuse deja de ceva timp. Canalia intenționa să răstoarne 
toaleta Port-O-San. Avea s-o facă dacă el protesta şi implora; 
avea s-o facă dacă el îşi păstra calmul. Nu conta cu adevărat. 
Dar pentru moment, îşi păstră totuşi calmul. Fiindcă voia să 
rămână la verticală cât mai mult timp posibil - da, sigur că da 
- dar şi dintr-o fascinaţie înspăimântătoare. Grunwald nu 
vorbea metaforic; Grunwald chiar credea că vecinul lui, Curtis 
Johnson, era un fel de vrăjitor. Probabil că şi creierul îi era 
atacat de putreziciune, pe lângă celelalte organe. 

— CANCER PULMONAR! proclamă Grunwald în şantierul 
său pustiu - şi atunci reîncepu să tuşească. Ciorile croncăniră 
a protest. Am renunţat la fumat acum treizeci de ani şi fac 
cancer pulmonar ACUM? 

— Eşti nebun, spuse Curtis. 


— Sigur, aşa ar spune lumea. Ăsta era planul, nu-i aşa? 
Ăsta era PLAAAA-NUL, în pizda mă-sii. Şi atunci, colac peste 
pupăză, tu mă dai în judecată pentru câinele ăla afurisit al 
tău cu față de cur? Pentru jigodia aia care era pe 
PROPRIETATEA MEA? Şi în ce scop? După ce mi-ai luat 
terenul, soția, afacerea şi viața, în ce scop? Ca să mă umileşti, 
desigur! Ca să dai în cel căzut la pământ! În dorul lelii! 
Vrăjitorie! Dar ştii ce spune Biblia? Pe vrăjitoare să n-o laşi să 
trăiască! Tot ce mi s-a întâmplat e din vina ta, şi pe vrăjitoare 
să n-o laşi... SĂ TRĂIASCĂ! 

Grunwald împinse toaleta. Probabil că înfipsese umărul în 
ea, deoarece nu fu nici urmă de ezitare acum, cabina nu se 
clătină în nesiguranță. Curtis, devenit pentru moment 
imponderal, căzu în spate. Încuietoarea ar fi trebuit să se rupă 
sub greutatea sa, dar nu se rupse. Canalia trebuie că 
meşterise ceva şi la ea. 

Apoi îşi recăpătă greutatea şi căzu tare pe spate, când 
toaleta portabilă atinse pământul cu uşa în jos. Îşi muşcă 
limba. Spatele capului intră în coliziune cu uşa şi văzu stele în 
fața ochilor. Capacul toaletei se deschise ca o gură. Lichid 
brun-închis, gros ca siropul, vomită din ea. Un excrement 
putred îi ateriză pe vintre. Curtis scoase un strigăt de scârbă, 
îl lovi cu mâna, apoi se şterse pe tricou, lăsând o pată 
maronie. Din gura căscată a toaletei se revărsă un pârâu 
infect. Se prelinse pe-o parte a băncii şi se strânse în jurul 
tenişilor lui. În balta astfel formată ajunse un ambalaj de 
fursecuri Reese's Pea-nut Butter Cup. Fâşii de hârtie igienică 
atârnau de gura toaletei. Arăta ca Ajunul Anului Nou în iad. 
Treaba asta era imposibil să fie aievea. Era un coşmar rămas 
din copilărie. 

— Acuma cum miroase acolo, vecine? strigă Canalia. Râdea 
şi tuşea. Exact ca acasă, nu-i aşa? Consideră, dacă vrei, că e 
versiunea de secol douăzeci a scaunului de înec pentru 
pidosnici. Nu-ţi mai trebuie decât senatorul ăla homo şi un 
morman de chiloței Victoria's Secret şi ai putea ţine o 
petrecere în lenjerie intimă! 


Curtis era ud şi pe spate. Îşi dădu seama că toaleta probabil 
aterizase în apa din canal sau se făcuse punte peste ea. Prin 
găurile din uşă pătrundea apă. 

— De regulă, toaletele astea portabile sunt făcute doar din 
plastic subţire, turnat - ştii, cele pe care le vezi în parcările 
pentru tiruri sau la popasurile de pe autostradă —, de îţi poţi 
băga pumnul prin pereţi sau acoperiş, dacă eşti hotărât. Pe 
şantiere însă, montăm foi de metal pe pereți. Armătură, se 
numeşte. Altfel, vin oamenii şi fac găuri în ei cu pumnul. 
Vandali, doar ca să se distreze, sau homalăi ca tine. Fac ceea 
ce ei numesc „găuri de glorie“. O, da, am cunoştinţă de 
lucrurile astea. Am toate informațiile, vecine. Sau vin puştii şi 
aruncă pietre prin acoperiş, doar ca să vadă cum se aude. E ca 
un pocnet, ca atunci când pocneşti o pungă mare de hârtie. 
Aşa că punem metal şi pe acoperiş. Sigur că aşa e mai cald 
înăuntru, însă asta le sporeşte de fapt eficiența. Nimeni nu are 
chef să stea cincisprezece minute, citind o revistă, într-o 
căcăstoare în care e mai cald decât într-o închisoare 
turcească. 

Curtis se întoarse pe cealaltă parte. Stătea într-o baltă 
întunecată, urât mirositoare. În jurul încheieturii de la mână 
avea înfăşurată o bucată de hârtie igienică. O înlătură. Văzu 
pe ea o dâră maronie - urma defecării vreunui muncitor 
constructor de mult pus pe liber - şi începu să strige. Zăcea în 
rahat şi hârtie igienică, apa continua să se infiltreze prin uşă, 
şi nu era deloc un vis. 

Undeva nu foarte departe, Macintoshul lui rula numere de 
pe Wall Street, iar el zăcea într-o baltă de apă cu pişat, cu un 
cârnat negru şi vechi făcut covrig în colț şi o gură de toaletă 
căscată nu mult deasupra călcâielor sale, şi nu era deloc un 
vis. Şi-ar fi vândut şi sufletul să se trezească în propriul pat, 
curat şi revigorat. 

— Dă-mi drumul! GRUNWALD, TE ROG! 

— Nu pot. Totul e aranjat, zise Canalia pe o voce sterilă. Ai 
venit aici să te delectezi la vederea unui rahat - să te umfli 
puțin în pene. Ai simţit o chemare a naturii şi ți-au căzut ochii 
pe buzile astea portabile. Ai intrat în cea din capăt şi s-a 


răsturnat. Sfârşitul poveştii. Când vei fi găsit - când vei fi în 
sfârşit găsit - sticleții vor vedea că toate stau înclinat, fiindcă 
ploile de după-amiază le-au săpat pe dedesubt. N-au de unde 
să ştie că sălaşul tău actual era puţin mai înclinat decât 
celelalte. Sau că eu ţi-am luat mobilul. Vor presupune doar că 
l-ai lăsat acasă, fătălău uituc ce eşti. Situaţia li se va părea 
foarte clară. Dovezile, înţelegi - întotdeauna lucrurile se reduc 
la dovezi. 

Râse. Fără a tuşi de data asta, doar râsul cald, mulțumit de 
sine, al unui om care n-a neglijat nimic. Curtis zăcea în apa 
mizeră adâncă acum de cinci centimetri, simțea că i se îmbiba 
în tricou şi pantaloni până la piele, şi-şi dorea să moară 
Canalia pe loc de-un atac cerebral sau infarct. Ducă-se 
dracului cancerul; să pice chiar acolo, pe strada nepavată a 
prostescului său plan urbanistic înghițit de faliment. De 
preferință pe spate, ca păsările să-i poată ciuguli ochii. 

Dacă se întâmplă asta, aici voi muri. 

Adevărat, dar asta şi plănuise Grunwald de la bun început, 
aşa că ce mai conta? 

— Vor vedea că n-a avut loc un jaf; ai toţi banii în buzunar. 
La fel şi cheia de la motoscuter. Drăciile alea sunt foarte 
nesigure, apropo; aproape la fel de periculoase ca ATV-urile. Şi 
fără cască! Ruşine să-ți fie, vecine. Am observat că ai activat 
alarma, totuşi, şi asta e bine. Un element favorabil în plus, de 
fapt. N-ai nici măcar un pix cu care să scrii un mesaj pe 
perete. Dacă ai fi avut, ţi l-aş fi luat, dar nu ai. Va lăsa 
impresia unui accident tragic. 

Făcu o pauză. Curtis şi-l imagina acolo afară cu o claritate 
diabolică. Stând acolo în hainele lui prea largi, cu mâinile 
îndesate în buzunare şi cu părul nespălat căzut peste urechi. 
Reflectând. Vorbind cu Curtis, dar totodată vorbind cu el 
însuşi, căutând scăpări chiar şi acum, chiar şi după, probabil, 
săptămâni întregi de nopţi nedormite, petrecute plănuind 
mişcarea aceasta. 

— Sigur, nu te poţi gândi la toate. Întotdeauna sunt cărți- 
surpriză în pachet. Doiari şi valeți, omul cu toporul, şeptari 
care duc totul. Genul ăsta de lucruri. Dacă sunt şanse să vină 


cineva şi să dea peste tine? Cât încă mai eşti în viață, adică? 
Slabe, aş spune. Foarte slabe. Şi eu ce am de pierdut? Râse, 
aparent încântat de sine. Stai în căcat, Johnson? Sper că da. 

Curtis se uită la excrementul încovrigat pe care îl înlăturase 
de pe pantaloni, dar nu spuse nimic. Se auzea un bâzâit slab. 
Muşte. Doar câteva, însă şi câteva erau prea multe, după 
opinia lui. leşeau din gura căscată a toaletei. Trebuie că 
fuseseră prinse în rezervorul colector ce-ar fi trebuit să se afle 
sub el în loc să stea pe-o rână la picioarele sale. 

— Eu plec acuma, vecine, dar gândeşte-te la asta: înduri o 
adevărată, ştii tu, soartă de vrăjitor. Şi vorba “ceea: în 
căcăstoare, nimeni nu-ți aude strigătele. 

Grunwald se îndepărtă. Curtis îşi dădu seama după 
sunetul tot mai slab al râsetului său combinat cu tuse. 

— Grunwald! Grunwald, întoarce-te! 

Grunwald strigă: 

— Acum tu eşti în mare rahat. La propriu în mare rahat. 

Apoi - trebuia să se aştepte la asta, se aşteptase la asta, 
însă tot incredibil i se părea - auzi maşina companiei cu 
palmierul pictat pe portiere pornind. 

— Vino înapoi, Canalie ce eşti! 

Dar acum sunetul maşinii scădea, pe măsură ce Grunwald 
conducea cu viteză pe strada nepavată (Curtis auzea fleşcăitul 
roților prin bălți), apoi pe deal în sus, pe lângă locul unde un 
Curtis Johnson cu totul diferit îşi parcase Vespa. Canalie 
claxonă o singură dată - crud şi vesel - după care sunetul 
motorului se făcu una cu sunetul zilei, care nu era decât 
zumzet de insecte în iarbă şi bâzâitul mugştelor scăpate din 
rezervorul septic şi vuietul unui avion îndepărtat în care 
persoane la clasa întâi poate mâncau brânză Brie cu biscuiţi. 

O muscă se aşeză pe braţul lui Curtis. O alungă cu mâna. 
Ateriză pe rahatul încovrigat şi începu să prânzească. Brusc, 
miasma rezervorului septic deranjat păru o ființă vie, o mână 
neagră-maronie ce-i intra lui Curtis pe gât în jos. Însă mirosul 
de excremente vechi în descompunere nu era cel mai rău; cel 
mai rău era mirosul de dezinfectant. Era chestia aia albastră. 
Ştia că era chestia aia albastră. 


Execută o genuflexiune - avea loc exact pentru atât - şi 
vomită între genunchii depărtaţi, în balta de apă şi fâşii 
plutitoare de hârtie igienică. După isprăvile anterioare într-ale 
regurgitării, nu mai rămăsese decât fiere. Rămase aplecat şi 
gâfâind, cu mâinile în spate, sprijinit în uşa pe care şedea 
acum, tăie-tura de ras de la barbă pulsând şi usturându-l. 
Apoi stomacul i se revoltă din nou, de data aceasta scoțând 
doar un râgâit care semănă cu strigătul unei cicade. 

Şi, cât ar fi părut de ciudat, se simțea mai bine. Cumva 
sincer. Accesul acesta de vomă fusese câştigat. Fără a fi nevoie 
de vârârea degetelor pe gât. Cât despre mătreaţa sa, cine ştia? 
Poate va putea oferi lumii darul unui nou tratament: Soluția 
de Clătire cu Urină Învechită. Va avea grijă să-şi verifice 
scalpul după urme de îmbunătăţire când va ieşi de acolo. 
Dacă va ieşi de acolo. 

Să şadă drept, cel puţin, nu era o problemă. Era înfiorător 
de cald şi putoarea era teribilă (nu voia să se gândească ce 
putea să se fi răscolit în rezervorul septic şi în acelaşi timp nu 
putea alunga aceste gânduri), dar măcar avea loc de 
întoarcere. 

— Trebuie să număr avantajele, murmură el. Trebuie să le 
număr cu grijă, mama lor de avantaje. 

Da, şi să pună deoparte. Asta ar fi fost de asemenea bine. 
Nivelul apei în care şedea nu mai creştea, şi acesta probabil 
era un alt avantaj. Nu avea să se înece. Doar dacă, desigur, 
ploile de după-amiază nu se transformau în averse. Mai 
văzuse el de astea. Şi nu ajuta la nimic să-şi spună că va ieşi 
de acolo până după-masă, sigur că va ieşi, fiindcă genul 
acesta de gândire magică era exact intenţia Canaliei. Nu putea 
să şadă acolo pur şi simplu, slavă Domnului că avea măcar 
loc de întors, şi să aştepte să vină salvarea. 

Poate va veni cineva de la Departamentul Construcții şi 
Planificare al Ţinutului Charlotte. Sau o echipă de vânători de 
capete de la Fisc. 

O imagine frumoasă, însă avea o bănuială că asta nu se va 
întâmpla. Canalia trebuia că luase şi el în considerare aceste 
posibilități. Sigur că un birocrat sau o echipă întreagă de 


birocraţi puteau face un ocol neprogramat pe acolo, dar a te 
baza pe asta era o prostie la fel de mare ca speranța că 
Grunwald îşi va reconsidera atitudinea. lar doamna Wilson 
avea să presupună că el se dusese la un film de după-masă în 
Sarasota, cum făcea deseori. 

Lovi în pereţi, întâi în stângul, apoi în dreptul. De ambele 
laturi simţi metal dur dincolo de plasticul subțire, flexibil. 
Armătură. Se ridică în genunchi şi de data aceasta chiar se 
lovi cu capul, dar nici nu băgă de seamă. Ceea ce vedea nu era 
încurajator: vârfurile boante ale şuruburilor care ţineau 
cabina laolaltă. Capetele erau pe partea cealaltă. Aceasta nu 
era o căcăstoare; era un coşciug. 

Când avu acest gând, momentul lui de claritate şi calm se 
făcu praf şi pulbere. În locul lui se lăsă panica. Începu să 
lovească în pereţii toaletei, strigând să i se dea drumul. Se 
aruncă dintr-o parte în alta, ca un copil care face istericale, 
încercând să rostogolească toaleta, pentru ca astfel să poată 
măcar deschide uşa, dar afurisenia aia nici că se clinti. 
Afurisenia aia era grea. Armătura cu care era învelită îi dădea 
greutate. 

Grea ca un coşciug! ţipă mintea lui. Cuprins de panică, 
toate celelalte gânduri fuseseră izgonite. Grea ca un coşciug! 
Ca un coşciug! Un coşciug! 

Nu ştia cât continuase în felul acesta, dar la un moment 
dat încercă să se ridice în picioare, ca şi când ar fi putut să 
iasă, ca Superman, prin peretele care stătea acum spre cer. Se 
lovi iar cu capul, acum mult mai tare. Căzu înainte pe burtă. 
Mâna îi intră în ceva vâscos - ceva care mânjea - şi o şterse pe 
turul pantalonilor. Făcu asta fără a se uita. Ţinea ochii strâns 
închişi. De la colțurile lor şiroiau lacrimi. În întunecimea din 
spatele pleoapelor, stele verzi goneau şi explodau. Nu sângera 
- bănuia că asta era bine, încă un avantaj afurisit de trecut pe 
răboj - însă puțin lipsise să-şi piardă cunoştinţa. 

— Calmează-te, zise el. Se ridică iarăşi în genunchi. Ţinea 
bărbia în piept, părul îi atârna, avea ochii închişi. Semăna cu 
un om care se ruga, şi bănuia că asta şi făcea. O muscă 
execută o aterizare cu ridicare imediată pe ceafa sa. Nu te 


ajută s-o iei razna, i-ar face mare plăcere dacă te-ar auzi 
strigând şi bătând câmpii, aşa că potoleşte-te, nu-i da ce i-ar 
face plăcere, ci doar po-toleşte-te şi gândeşte-te la asta. 

La ce să se gândească? Era prins în capcană. 

Curtis se aşeză înapoi pe uşă şi îşi îngropă fața în palme. 

Timpul se scurse şi lumea merse mai departe. 

Lumea făcu ce ştia ea să facă. 

Pe Route 17, câteva vehicule - majoritatea de povară; 
camionete de fermă îndreptându-se fie spre piețele din 
Sarasota, fie spre magazinul alimentar din Nokomis, din când 
în când câte un tractor, furgoneta poştaşului cu luminile ei 
galbene pe acoperiş - îşi vedeau de drum. Niciuna nu o luă pe 
ieşirea spre Durkin Grove Village. 

Doamna Wilson ajunse la domiciliul lui Curtis, intră 
folosind cheia ei, citi mesajul pe care domnul Johnson îl lăsase 
pe masa din bucătărie şi începu să aspire. Apoi călcă haine 
urmărind telenovelele de după-masă. Pregăti o caserolă cu 
macaroane, o vâri la frigider, apoi mâzgăli câteva instrucțiuni 
scurte despre prepararea ei - Coacere la 175, 45 de minute - şi 
le lăsă pe masă, unde fusese bilețelul lui Curtis. Când tunetul 
începu să bolborosească deasupra Golfului Mexic, plecă mai 
devreme. Deseori făcea aşa când ploua. Nimeni nu ştia acolo 
cum se conduce pe ploaie, tratau fiecare ploiță ca şi când ar fi 
fost o aversă în Vermont. 

În Miami, agentul de Fisc însărcinat cu cazul Grunwald 
mâncă un sendviş cubanez. În loc de costum purta cămaşă 
tropicală imprimată cu papagali. Şedea sub o umbrelă la un 
restaurant de pe pasarelă. În Miami nu era nici urmă de 
ploaie. EI era în vacanţă. Cazul Grunwald avea să fie tot acolo 
la întoar-cerea sa; roțile guvernului se învârt încet, dar 
extraordinar de bine. 

Grunwald se relaxă în jacuzziul său de pe patio, moțăind, 
până când apropiata furtună de după-amiază îl trezi cu 
tunetele ei. leşi anevoie şi se duse înăuntru. Când închise uşa 
glisantă de sticlă dintre patio şi living, ploaia începu să cadă. 
Grunwald surâse. 

— Asta o să te răcorească nițeluş, vecine, rosti el. 


Ciorile îşi luaseră din nou primire postul pe schela care 
stătea agățată de banca neterminată pe trei laturi, dar când 
tunetul trosni aproape direct deasupra lor şi ploaia începu să 
cadă, îşi luară zborul şi căutară adăpost în pădure, 
croncănind supărate că au fost deranjate. 

În toaleta Port-O-San - i se părea că era încuiat acolo de cel 
puţin trei ani - Curtis ascultă răpăitul ploii pe acoperişul 
închisorii sale. Acoperişul care fusese peretele din spate până 
când Canalia răsturnase coşmelia. Ploaia răpăi la început, 
apoi lovi, apoi se răsti. În culmea furtunii, era ca şi când s-ar fi 
aflat într-o cabină telefonică tapetată cu difuzoare. Tunetul 
explodă în tăriile cerului. Avu pe moment o viziune în care era 
lovit de fulger şi fript ca un clapon în cuptorul cu microunde. 
Descoperi că asta nu-l deranja cine ştie cât. Măcar ar fi fost 
rapid, iar ceea ce se întâmpla acum era lent. 

Apa reîncepu să urce, dar nu cu repeziciune. Curtis era 
chiar bucuros de asta, acum că stabilise că nu exista de fapt 
riscul de-a se îneca precum un şobolan căzut într-un vas de 
toaletă. Măcar era apă şi lui îi era foarte sete. Apropie capul de 
una dintre găurile din armătura de oţel. Prin ea intra apă din 
canal. Bău ca un cal la jgheab, sorbind. Apa era nisipoasă, dar 
el bău până auzi clipocit în stomac, reamintindu-şi constant 
că era apă, asta era. 

— Poate conţine şi o doză de pişat, însă sunt sigur că doza e 
mică, zise el şi începu să râdă. Râsul se transformă în suspine, 
după care redeveni râs. 

Ploaia se termină în jur de şase seara, cum se întâmpla de 
regulă în acea perioadă a anului. Soarele se limpezi la timp 
pentru a oferi un apus floridan de nota zece. Cei câțiva 
rezidenți de vară de pe Turtle Island se strânseră pe plajă să-l 
privească, cum făceau de obicei. Nimeni nu observă lipsa lui 
Curtis Johnson. Uneori era acolo, alteori, nu. Tim Grunwald 
era acolo şi mai mulți privitori ai apusului remarcară că arăta 
excepțional de vesel în seara aceea. Doamna Peebles îi spuse 
soțului ei, pe când se întorceau acasă mână în mână de-a 
lungul plajei, că ea credea că domnul Grunwald în sfârşit 


începea să depăşească şocul pierderii soției. Domnul Peebles îi 
spuse că era o romantică. 

— Da, scumpule, zise ea, punând mâna pe umărul lui un 
moment, de aceea m-am măritat cu tine. 

Când Curtis văzu lumina care intra prin găurile din 
armătură - cele câteva care nu erau cu fața în jos - stingându- 
se din portocaliu în cenuşiu, înțelese că urma într-adevăr să 
petreacă noaptea în acel coşciug împuțit cu cinci centimetri de 
apă pe podea şi o gură de toaletă semiînchisă la picioare. 
Probabil că avea să moară acolo, însă asta părea o observaţie 
academică. A petrece noaptea acolo înăuntru, pe de altă parte 
- ore peste alte ore, mormane de ore aidoma unor cărți mari şi 
negre —, asta era real şi inevitabil. 

Panica îşi reintră în drepturi. Începu din nou să strige şi să 
lovească în pereţi, de data aceasta pivotând pe genunchi, întâi 
izbindu-se cu umărul drept de un perete şi apoi cu stângul de 
celălalt. Ca o pasăre prinsă în turla unei biserici, gândi, dar 
nu se putu opri. Un picior agitat turti cârnatul scăpat de 
partea de jos a băncii. Îşi rupse pantalonii. Întâi îşi învineţi 
înche-ieturile degetelor, apoi le făcu să plesnească. Într-un 
târziu se opri, plângând şi lingându-şi mâinile. 

Trebuie să încetez. Trebuie să-mi conserv puterile. 

Apoi îşi spuse: Pentru ce? 

Până la ora opt, aerul începuse să se răcorească. Până la 
zece, balta în care zăcea Curtis se răcise şi ea - părea rece, de 
fapt - şi el începu să tremure. Se cuprinse cu braţele şi trase 
genunchii la piept. 

Îmi va fi bine atât timp cât nu-mi clănțănesc dinţii, gândi. 
Nu pot îndura să-mi aud dinții clănțănind. 

La ora unsprezece, Grunwald se duse la culcare. Stătu 
acolo întins în pijama sub ventilatorul care se învârtea, 
uitându-se în întuneric şi zâmbind. Se simțea mai bine decât 
se simţise de luni întregi. Era mulțumit, dar nu surprins. 

— Noapte bună, vecine, spuse şi închise ochii. 

Dormi cât fu noaptea de lungă fără a se trezi pentru prima 
dată în şase luni. 


La miezul nopţii, nu departe de celula lui Curtis, un animal 
- probabil doar un câine sălbatic, însă lui Curtis i se părea că 
scotea sunete de hienă - scoase un urlet prelung, amarnic. 
Dinţii începură să-i clănțănească. Sunetul era pe-atât de 
înfiorător pe cât se temuse că va fi. 

Mai târziu, la un inimaginabil moment, adormi. 

Când se trezi, tremura din toate încheieturile. Până şi 
picioarele îi trepidau, dansând step ca picioarele unui 
narcoman în sevraj. Mă îmbolnăvesc, va trebui să merg naibii 
la doctor, mă dor toate, gândi. Apoi deschise ochii, văzu unde 
se afla, îşi aminti unde se afla, şi scoase un strigăt lung, 
chinuit: 

— 0oooo... nu! NU! 

Însă realitatea spunea „O, da“. Măcar în toaletă nu mai era 
întuneric deplin. Prin găurile rotunde pătrundea lumină: 
strălucirea palid-trandafirie a dimineţii. Avea să capete forță 
în curând, pe măsură ce ziua se lumina şi se încingea. Nu 
peste mult timp avea să fiarbă din nou la aburi. 

Grunwald se va întoarce. A avut toată noaptea să se 
gândească, îşi va da seama ce nebunie e asta şi se va întoarce. 
Mă va lăsa să ies. 

Curtis nu credea asta. Voia să creadă, dar n-o credea. 

Simţea o nevoie presantă să-şi golească vezica, însă afurisit 
să fie dacă avea să urineze în colț, chiar dacă peste tot erau 
numai excremente şi hârtie igienică, de când se răsturnase 
cabina cu o zi în urmă. Simţea într-un fel că, dacă făcea asta - 
un lucru scârbos ca acesta —, ar fi ca şi când şi-ar da un semn 
că a renunțat la speranţă. 

Chiar am renunțat la ea. 

Dar nu era aşa. Nu complet. Oricât de tare suferea de 
dureri şi osteneală, oricât de speriat şi descurajat era, o parte 
din el încă tot nu renunțase la speranţă. Şi exista o parte 
bună: nu simţea nicio nevoie de a-şi vâri degetele pe gât şi nu 
petrecuse nici măcar un minut în noaptea tocmai scursă, aşa 
aproape o eternitate cum fusese, scărmănându-şi scalpul cu 
pieptenele. 


Şi oricum nu era nevoie să urineze în colț. Putea doar să 
ridice capacul toaletei cu o mână, să ia ținta cu cealaltă şi să-i 
dea drumul. Sigur, dată fiind noua configuraţie a cabinei, asta 
ar fi însemnat să urineze pe orizontală, nu într-un unghi 
descendent. Zvâcnetul pe care îl simțea din direcția vezicii 
sugera că asta nu va fi absolut deloc o problemă. Fără- 
ndoială, ultimele două jeturi aveau să ajungă probabil pe jos, 
dar... 

— Dar astea-s vicisitudinile războiului, rosti el şi se 
surprinse cu un râs aspru. Cât despre capacul toaletei... 
ducă-se dracului, nu-l ţin ridicat. Sunt eu în stare de mai 
mult. 

Nu era el un Hercule, dar atât capacul semiridicat, cât şi 
flanşele care îl țineau prins de bancă erau din plastic: capacul 
şi colacul negre, flanşele - albe. Toată cabina aia nenorocită 
era doar un prefabricat ieftin de plastic, nu trebuia să fii 
ditamai constructorul ca să vezi asta, şi spre deosebire de 
pereţi şi uşă, colacul şi sistemul lui de prindere nu erau 
armate. Credea că îl va putea smulge destul de uşor, şi dacă 
aşa era, avea s-o facă - fie şi doar pentru a se mai elibera de 
furie şi teroare. 

Curtis prinse capacul şi-l ridică, intenționând să apuce de 
colacul de dedesubt şi să-l tragă într-o parte. În schimb, se 
blocă, uitându-se prin gaura circulară în rezervorul de jos, 
încercând să priceapă ce vedea. 

Semăna cu o buză subţire de lumină. 

Se uită la asta cu o perplexitate în care speranţa se infiltra 
încet-încet - nu tocmai ca o revelație, ci părând să se ridice 
prin pielea sa transpirată, mânjită cu excremente. La început 
crezu că era fie o dâră de vopsea fosforescentă, fie de-a dreptul 
o iluzie optică. Această idee din urmă fu întărită când linia de 
lumină începu să se estompeze. Puțin... tot mai puţin... cel 
mai puţin... 

Dar apoi, chiar înainte să dispară complet, reîncepu să 
capete intensitate, o linie de lumină atât de puternică, că o 
văzu plutind în spatele pleoapelor atunci când închise ochii. 


Asta-i lumina soarelui. Fundul toaletei - ceea ce a fost 
fundul toaletei înainte ca Grunwald să o răstoarne - e cu fața 
spre est, unde soarele tocmai a răsărit. 

Şi când se estompase? 

— A intrat soarele după un nor, spuse el şi îşi înlătură de pe 
frunte părul lipit de transpirație cu mâna care nu ţinea 
capacul toaletei. Acum a ieşit din nou la iveală. 

Examină această idee în căutarea unui amestec poluant 
mortal al dorinţei deşarte şi nu găsi nimic. Dovada era în fața 
ochilor săi: lumina soarelui răzbătând printr-o crăpătură 
subţire în fundul rezervorului septic al toaletei Port-O-San. 
Sau poate era o spărtură. Dacă putea intra acolo să lărgească 
acea spărtură, acea deschidere luminoasă spre lumea 
exterioară... 

Nu te baza pe asta. 

Iar pentru a ajunge la ea, ar fi trebuit să... 

Imposibil, gândi. Dacă te gândeşti să te strecori în 
rezervorul septic prin gaura toaletei - ca Alice într-o Ţară a 
Minunilor căcăcioasă - mai gândeşte-te. Poate dacă ai fi 
puştiul costeliv de odinioară, dar puştiul acela dispăruse 
acum treizeci şi cinci de ani. 

Asta aşa era. Însă şi acum era slab - bănuia că plimbările 
zilnice cu bicicleta erau în principal răspunzătoare pentru 
asta - şi chestia era că credea că se poate strecura prin gaura 
din colacul toaletei. Poate că nici nu avea să fie atât de greu. 

ŞI cum vei ieşi înapoi? 

Păi... dacă putea face ceva în privința buzei aceleia de 
lumină, poate că nu va mai trebui să iasă pe unde a intrat. 

— Presupunând că voi putea intra, zise el. 

Dintr-odată, stomacul i se umplu de fluturi şi pentru prima 
oară de când sosise acolo, la pitorescul Durkin Grove Village, 
simți dorința de a-şi băga degetele în gât. S-ar putea gândi 
mai limpede la asta dacă-şi gâdila puţin gâtul şi... 

— Ba nu, rosti el scurt şi trase capacul şi colacul toaletei 
într-o parte cu mâna stângă. Flanşele scârțâiră, dar nu 
cedară. Puse şi cealaltă mână la lucru. Părul îi căzu înapoi 
peste frunte şi el smuci nervos din cap pentru a-l da deoparte. 


Trase din nou. Capacul şi colacul mai rezistară un moment, 
apoi se rupseră. Unul dintre cele două prizoane de plastic alb 
căzu în rezervor. Celălalt, crăpat pe mijloc, se învârti pe uşa pe 
care Curtis stătea îngenuncheat. 

Aruncă deoparte capacul şi colacul şi se uită în rezervor, 
sprijinindu-se cu mâinile pe bancă. Prima adiere a atmosferei 
infecte de acolo îl făcu să dea înapoi, strâmbându-se. Credea 
că se obişnuise cu mirosul (sau devenise imun la €l), însă 
acum nu era cazul, cel puţin nu aşa aproape de sursă. Se 
întrebă din nou când fusese vidanjată ultima dată drăcovenia 
aia. 

Uită-te la partea plină a paharului; a trecut mult timp şi de 
când n-a mai fost folosită. 

Poate, probabil, dar Curtis nu era sigur că asta 
îmbunătăţea situația. Erau totuşi multe materii acolo jos - 
multe materii fecale, plutind în ce mai rămăsese din apa 
dezinfectată. Aşa slabă cum era lumina, era suficient cât să fie 
sigur de asta. Apoi mai era problema întoarcerii. Probabil o 
putea face - dacă putea intra, aproape sigur putea să şi iasă - 
însă era mult prea uşor să-şi imagineze cum va arăta, o 
creatură puturoasă născută din scursori, nu un om de noroi, 
ci un om de căcat. 

Întrebarea era: Avea oare de ales? 

Păi, da. Putea să stea acolo, încercând să se convingă de 
faptul că salvarea probabil va veni până la urmă. Cavaleria, ca 
în ultima secvență dintr-un vechi film western. Deşi credea că 
mai degrabă va veni Canalia, dorind să se asigure că vecinul 
încă era... oare cum spusese? Comod în căscioara lui. Aşa 
ceva. 

Asta îl făcu să ia o hotărâre. Se uită la gaura din bancă, 
acea gaură neagră din care ieşeau arome pestilențiale, gaura 
neagră cu buza ei de lumină dătătoare de speranţe. Speranţe 
la fel de plăpânde ca lumina însăşi. Calculă. Întâi braţul 
drept, apoi capul. Brațul stâng lipit pe lângă corp până ce se 
va fi strecurat până la mijloc. Apoi, când braţul drept va fi 
liber... 


Doar că dacă nu va reuşi să-l elibereze? Se văzu înțepenit, 
cu brațul drept în rezervor, cu braţul stâng de neclintit pe 
lângă corp, pântecele umplând gaura, blocând aerul, iar el 
murind ca un câine, zbătându-se spre dejecţiile de sub el în 
vreme ce se sufoca, ultimul lucru pe care-l vedea fiind tivul 
luminos, sfidător, care îl ademenise înăuntru. 

Văzu pe cineva care-i găsea corpul pe jumătate înfipt în 
gaura toaletei, cu fundul în sus şi picioarele depărtate, cu 
urme maronii de pantofi lăsate pe cabina aia blestemată, de la 
ultimele sale zbateri înaintea morţii. Auzea pe cineva - poate 
agentul acela de Fisc care era sula din coastele Canaliei - 
spunând: „Maică Precistă, trebuie c-a scăpat ceva al naibii de 
valoros acolo înăuntru.“ 

Era comic, dar Curtis nu avea chef de râs. 

De când stătea în genunchi acolo, mijind ochii în rezervor? 
Nu ştia - ceasul lui rămăsese în birou, lângă mousepadul 
computerului -, dar judecând după cum îl dureau coapsele, 
bănuia că de-o bună bucată de vreme. lar lumina se 
intensificase considerabil. Probabil că soarele era acum ieşit 
cu totul de după linia orizontului şi-n scurt timp închisoarea 
lui avea să se transforme din nou într-o saună. 

— Trebe s-o fac, zise şi îşi şterse sudoarea de pe obraji cu 
palmele. E singura şansă. 

Pregetă însă din nou, deoarece mai avusese un gând. 

Dacă era un şarpe acolo jos? 

Dacă vecinul lui, Canalia, aşteptându-se ca duşmanul lui 
vrăjitor să încerce exact lucrul acesta, pusese un şarpe acolo 
jos? O viperă, poate, care dormea pentru moment sub un strat 
răcoros de dejecții umane? O muşcătură de viperă pe braţ şi-l 
aştepta o moarte lentă şi dureroasă, brațul umflându-i-se 
chiar în timp ce temperatura creştea. O muşcătură de cobră 
regală l-ar răpune mai repede, dar şi mai dureros: inima 
zvâcnind, oprindu-se, zvâcnind din nou, apoi oprindu-se 
definitiv. 

Nu e niciun şarpe acolo. Insecte, poate, dar nu şerpi. L-ai 
văzut, l-ai auzit. Nu se gândea atât de departe. Era prea 
bolnav, prea nebun. 


Poate da, poate nu. Pe nebuni nu-i prea poţi citi, nu-i aşa? 
Erau nişte cărți surpriză. 

— Doiari şi valeți, omul cu toporul, şeptari care duc totul, 
zise Curtis. Crezul Canaliei. Tot ce ştia sigur era că, dacă nu 
încerca să coboare, aproape sigur avea să moară acolo sus. Şi 
în definitiv, o muşcătură de şarpe putea însemna o moarte 
mai rapidă şi mai uşor de îndurat. 

— Trebe, zise el, ştergându-se iar pe obraji. Trebe. 

Atât timp cât nu rămânea înţepenit jumătate înăuntru şi 
jumătate afară din gaură. Acela ar fi fost un mod teribil de-a 
muri. 

— N-o să rămân blocat, zise. Uite ce mare este. Treaba aia a 
fost făcută pentru cururi de camionagii de cursă lungă, 
mâncători de gogoşi. 

Asta îl făcu să râdă în barbă. Sunetul conţinea mai multă 
isterie decât umor. Gaura de toaletă nu i se părea mare; i se 
părea mică. Aproape minusculă. Ştia că asta era doar 
percepția sa distorsionată de agitaţie - la naiba, percepţia sa 
distorsionată de spaimă, distorsionată de-o frică de moarte —, 
totuşi asta nu-l ajuta cine ştie cât. 

— Trebe s-o fac totuşi, spuse. Altă şansă chiar nu există. 

Şi într-un final probabil că va fi în van... dar se îndoia că 
cineva se sinchisise să adauge un strat exterior de oțel 
rezervorului septic, şi asta îi dădu imboldul necesar. 

— Domnul fie cu mine, zise. Era prima lui rugăciune în 
aproape patruzeci de ani. Doamne, rogu-Te, ajută-mă să nu 
rămân blocat. 

Vâri brațul drept prin gaură, apoi capul (înainte luând o 
gură mare de aer ceva mai curat). Lipi braţul stâng de corp şi 
se strecură în gaură. Umărul stâng se blocă, dar înainte să 
intre în panică şi să dea înapoi - acesta era, o parte din el 
înțelegea, momentul critic, punctul din care orice întoarcere 
era im-posibilă —, îl făcu să intre, mişcându-se ca un om care 
dansează Watusi. Umărul scăpă din strânsoare. Plonjă în 
rezervorul urât mirositor până la mijloc. Cum şoldurile - 
înguste, dar nu inexistente - umpleau gaura, înăuntru se făcu 


beznă ca-n nucă. Tivul acela de lumină părea să plutească 
sfidător înaintea ochilor săi. Ca un miraj. 

O, Doamne, rogu-Te, fă să nu fie un miraj. 

Rezervorul era adânc de, poate, un metru, poate ceva mai 
mult. Mai mare decât portbagajul unei maşini, însă nu - din 
păcate - de dimensiunile platformei unei camionete. Nu avea 
cum fi sigur, însă credea că părul lui atingea apa dezinfectată 
şi că creştetul capului trebuia să fie la câţiva centimetri de 
zoaiele de pe fund. Braţul stâng era în continuare țintuit pe 
lângă corp. Tin-tuit la nivelul încheieturii, acum. Nu reuşea 
să-l elibereze. Se mişcă dintr-o parte în alta. Braţul rămase 
unde era. Cel mai cumplit coşmar al său: blocat. În cele din 
urmă, blocat. Blocat cu capul în jos în întunericul infect. 

Panica se instală. Întinse mâna liberă fără a sta pe gânduri. 
Un moment, îşi văzu conturul degetelor în lumina precară ce 
venea din fundul rezervorului îndreptat acum nu spre 
pământ, ci spre răsărit. Lumina era chiar acolo, chiar în fața 
sa. Dădu s-o apuce. Primele trei degete de la mâna 
zbuciumată erau prea groase pentru a intra în spărtura aceea 
îngustă, dar reuşi să-l introducă pe cel mic în crăpătură. 
Trase, simțind marginea neregulată - metal sau plastic, nu 
ştia ce material era - întâi intrându-i în pielea degetului, apoi 
spărgând-o. Curtis nu dădu atenţie. Trase mai tare. 

Şoldurile-i intrară prin gaură ca un dop ieşind din gâtul 
unei sticle. Încheietura mâinii se eliberă, dar prea târziu ca să 
poată ridica brațul stâng şi să amortizeze căderea. Se prăbuşi 
cu capul înainte în rahat. 

Curtis ieşi la suprafață tuşind şi lovind din mâini, cu nasul 
plin de apă puturoasă. Scuipă, conştient acum că era în mare 
rahat, o, sigur că da. Crezuse că toaleta era strâmtă? Ridicol. 
Toaleta era câmp deschis. Toaleta era vestul american, 
sălbăticiile australiene, marea nebuloasă Cap de Cal. Şi el 
renunțase la ea ca să se târască într-un pântece întunecat pe 
jumătate plin cu rahat dospit. 

Se şterse pe față, apoi întinse mâinile în lateral. Cheaguri de 
materie întunecată zburară de pe vârfurile degetelor sale. Îl 
înţepau ochii, avea vederea încețoşată. Se şterse la ei întâi cu o 


mână, apoi cu cealaltă. Avea nasul înfundat. Vâri degetele 
mici în nări - simți că-i curgea sânge din cea dreaptă - şi le 
curăță cât putu mai bine. Scoase destule dejecții cât să poată 
respira din nou, dar când o făcu, putoarea rezervorului păru 
să-i sară pe gât în jos şi să-şi înfigă ghearele în stomacul său. 
Tuşi, un sunet adânc, gros. 

Revino-ţi. Revino-ţi odată, altfel totul e de prisos. 

Se sprijini cu spatele de peretele mânjit al rezervorului, 
trăgând aer adânc în piept pe gură, dar asta fu aproape la fel 
de rău. Imediat deasupra sa era o perlă mare de lumină ovală. 
Gaura toaletei prin care, în nebunia sa, se strecurase. Tuşi din 
nou. În urechile sale sună ca un dulău irascibil într-o zi 
caniculară, încercând să latre aproape strangulat de o zgardă 
spre strâmtă. 

Şi dacă nu mă pot opri? Dacă nu mă pot opri din asta? Voi 
face un atac de apoplexie. 

Era prea înspăimântat şi copleşit ca să gândească, aşa că 
gândi corpul în locul său. Se răsuci pe genunchi, lucru greu 
de făcut - peretele lateral al rezervorului, care acum era 
podeaua, era alunecos —, însă posibil. Lipi gura de crăpătura 
din podeaua rezervorului şi respiră prin ea. Atunci, îşi aminti 
o poveste pe care o auzise sau o citise în clasele primare: 
indieni care se ascundeau de duşmani pe fundul unui iaz 
puţin adânc. Stând acolo şi respirând prin trestii. Puteai face 
asta. Puteai s-o faci dacă-ți păstrai calmul. 

Închise ochii. Respiră şi aerul care veni prin crăpătură era 
incredibil de dulce. Puțin câte puţin, goana inimii sale prinse a 
încetini. 

Poţi urca înapoi. Dacă poți intra, poţi şi ieşi. lar a urca 
înapoi va fi mai uşor, fiindcă acum eşti... 

— Acum sunt slinos, zise el şi izbuti să râdă tremurat... deşi 
sunetul cavernos, în spaţiu închis, al propriei sale voci îl sperie 
din nou. 

Când simți că-şi recăpătase cât de cât controlul, deschise 
ochii. Se adaptaseră întunericului mai adânc din rezervor. Îşi 
putea vedea brațele mânjite cu rahat şi o bucată udă de hârtie 
igienică atârnând de mâna dreaptă. O culese şi o aruncă. 


Bănuia că începea să se obişnuiască deja cu lucrurile astea. 
Bănuia că oamenii se pot obişnui cu orice, dacă n-au încotro. 
Acesta nu era un gând deosebit de liniştitor. 

Se uită la crăpătură. Se uită la ea ceva timp, încercând să 
desluşească ce anume vedea. Era ca o ruptură de-a lungul 
cusăturii unei haine prost croite. Fiindcă acolo era o îmbinare. 
Rezervorul era făcut totuşi din plastic - un înveliş din plastic —, 
însă nu era o singură bucată; erau două. Şi bucăţile erau 
îmbinate cu un şir de şuruburi care scânteiau în beznă. 
Scânteiau fiindcă erau albe. Curtis încercă să-şi aducă aminte 
dacă mai văzuse vreodată şuruburi albe. Nu reuşi. Mai multe 
în partea de jos a rezervorului se rupseseră, creând 
despicătura aceea. Probabil că apă şi dejecţii se scurgeau în 
pământul de dedesubt de ceva timp. 

Dacă cei de la Agenţia de Protecţia a Mediului ar şti de 
asta... Canalie, ar sta şi ei scai pe capul tău, gândi Curtis. 
Atinse un şurub care încă mai ţinea, cel din stânga locului 
unde se termina crăpătura. Nu putea fi sigur, dar credea că 
era din plastic dur, nu din metal. Acelaşi fel de plastic din care 
erau făcute flanşele colacului de toaletă, probabil. 

Deci. Construit din două bucăți. Rezervoare asamblate în 
vreo fabrică de toalete portabile din Defiance, Missouri, Magic 
City, Idaho sau - cine ştie? - What Cheer, lowa. Prinse laolaltă 
cu şuruburi de plastic dur, îmbinarea efectuată pe fundul 
rezervorului şi pe laturi în sus, ca un zâmbet lătăreț. 
Şuruburile strânse cu o şurubelniţă specială, cu tijă lungă, 
probabil acționată cu aer comprimat, ca dispozitivele acelea de 
la service cu care mecanicii desfăceau şuruburile roților. Şi de 
ce capetele şuruburilor erau pe interior? Simplu. Pentru ca 
vreun glumeţ să nu vină cu propria şurubelniţă şi să deschidă 
un rezervor plin din exterior, desigur. 

Şuruburile erau dispuse la intervale cam de cinci centimetri 
de-a lungul îmbinării, iar crăpătura era lungă cam de 
cincisprezece centimetri, făcându-l pe Curtis să deducă faptul 
că se rupseseră trei şuruburi de plastic. Materiale proaste sau 
concepție proastă? Cui să-i pese? Rahat pe băț. 

— Ca să folosesc o expresie, zise şi râse din nou. 


Şuruburile care încă ţineau în stânga şi dreapta crăpăturii 
erau puțin ieşite în afară, însă el nu putea nici să le desfacă, 
nici să le rupă aşa cum procedase cu capacul de toaletă. Nu 
avea cum să le apuce. Cel din dreapta era puţin desfăcut şi 
bănuia că, dacă îl mişca, poate că avea să-l desprindă puţin şi 
apoi să deşurubeze de tot. l-ar fi luat ore întregi şi degetele 
probabil că i-ar sângera până să termine treaba, dar probabil 
se putea face. Şi ce va câştiga? Alți cinci centimetri de spaţiu 
liber de-a lungul îmbinării. Doar atât. 

Celelalte şuruburi păreau strânse bine. 

Curtis nu mai putea sta în genunchi; îl ardeau muşchii 
coapselor. Se aşeză cu spatele lipit de peretele curbat al 
rezervorului, cu antebraţele pe genunchi, cu mâinile murdare 
atârnând. Se uită la ovalul tot mai luminos al găurii toaletei. 
Aceea era lumea supraterană, bănuia, doar că bucata lui din 
ea se făcuse foarte mică. Mirosea mai bine, totuşi, şi când avea 
să-şi recapete puțin forța în picioare, bănuia că se va cățăra 
înapoi prin gaură. Nu avea de gând să rămână acolo, să şadă 
în rahat, dacă asta nu-i aducea niciun câştig. Şi se părea că 
nu-i aducea. 

Un gândac uriaş, care prinsese curaj grație nemişcării lui 
Curtis, îi urcă pe cracul mizer al pantalonului. Flutură din 
mână şi gândacul o şterse. 

— Aşa-i, zise el, fugi. De ce nu te strecori prin gaura aia? Tu 
probabil ai încăpea. Îşi înlătură părul din ochi, ştiind că se 
mânjea pe frunte, nepăsându-i însă. Ție-ţi place aici. Tu 
probabil crezi că ai murit şi ai ajuns în raiul gândacilor. 

Avea de gând să se odihnească, să le îngăduie picioarelor să 
se calmeze niţel, apoi să iasă din Tara Minunilor înapoi în 
bucata lui de lume supraterană, mare cât o cabină telefonică. 
Doar o scurtă pauză de odihnă; categoric, nu voia să rămână 
acolo jos mai mult decât era nevoie. 

Curtis închise ochii şi încercă să se concentreze. 

Văzu numere curgând pe un monitor de computer. Bursa 
de acțiuni nu era încă deschisă la New York, aşa că numerele 
acelea trebuiau să fie de peste ocean. Probabil bursa Nikkei. 
Majoritatea numerelor erau verzi. Asta era bine. 


— Metale şi industriale, zise el. Şi Takeda Pharmaceutical - 
de-astea trebuie cumpărate. Oricine îşi dă seama... 

Ghemuit lângă perete în poziție aproape fetală, cu fața 
suptă mânjită ca de război în dâre maronii, cu fundul 
scufundat aproape până la şolduri în zoaie, cu mâinile 
mizerabile atârnând în continuare de pe genunchii traşi la 
piept, Curtis dormi. Şi visă. 

Betsy era în viață şi Curtis se afla în living. Căţeluşa stătea 
întinsă pe o parte, în locul ei obişnuit, între măsuța pentru 
cafea şi televizor, dormitând cu mingea de tenis roasă pe 
jumătate la îndemână. Sau îndelabă, în cazul lui Betsy. 

— Bets! zise el. Trezeşte-te şi adu bagheta idiotului! 

Ea se ridică greu în picioare - sigur că se ridica greu, era 
bătrână acum - şi, când făcu asta, medalioanele de la zgardă 
zornăiră. 

Medalioanele zornăiră. 

Medalioanele. 

Se trezi icnind, înclinat pe stânga, cu spatele sprijinit de 
fundul soios al rezervorului septic, cu o mână întinsă fie să ia 
telecomanda, fie să o atingă pe cățeluşa sa moartă. 

Lăsă mâna pe genunchi. Nu fu surprins să descopere că 
plângea. Probabil că plângea dinainte ca visul să înceapă să se 
deruleze. Betsy era moartă şi el şedea în rahat. Dacă acesta 
nu era un motiv suficient pentru a plânge, nu ştia care altul 
era. 

Se uită din nou la ovalul de lumină din fața şi de deasupra 
sa şi văzu că era mult mai puternic conturat. Greu de crezut 
că dormise mult, dar aşa părea să fie. O oră, cel puţin. 
Dumnezeu ştia câtă otravă respira, însă... 

— Nicio grijă, rezist eu în aer otrăvit, spuse. La urma urmei, 
doar sunt un vrăjitor. 

Şi, aer nesănătos sau nu, visul fusese foarte plăcut. Foarte 
viu. Zornăitul acelor medalioane... 

— Futu-i, şopti el şi mâna-i zbură la buzunar. 

Era convins şi îngrozit că-şi pierduse cheia Vespei în cădere 
şi că va trebui să pipăie în jur după ea, răscolind rahatul doar 
la lumina precară ce intra prin crăpătură şi prin gaura 


toaletei, însă cheia era acolo. La fel şi banii, dar banii nu-l 
ajutau cu nimic acolo jos, şi nici clema cu care erau prinşi nu 
era bună. Era din aur, era valoroasă, dar prea groasă ca să-i 
slujească drept unealtă. La fel şi cheia Vespei. Mai era însă 
ceva pe inelul de chei. Ceva care îl făcea să se simtă simultan 
rău şi bine de fiecare dată când îl vedea - sau când îl auzea 
zornăind. Era medalionul de identificare al lui Betsy. 

Căţeluşa purtase două, dar acesta era cel pe care îl scosese 
de pe zgarda ei înainte să-i dea ultima îmbrăţişare de rămas- 
bun şi să-i predea corpul neînsu-flețit veterinarului. Celălalt, 
impus de lege, certifica faptul că Betsy primise toate 
vaccinurile necesare. Acesta era mai personal. Era 
dreptunghiular, ca un medalion de identificare pentru soldați. 
Pe el erau ştanțate acestea: 

BETSY 

DACĂ M-AM PIERDUT 

SUNAŢI LA 941-555-1954 

CURTIS JOHNSON 

GULF BOULEVARD NR. 19 

TURTLE ISLAND, FLA. 34274 

Nu era o şurubelniţă, dar era subţire, era fabricat din oţel 
inoxidabil iar Curtis credea că-i va fi numai bun. Mai rosti o 
rugăciune - nu ştia dacă era adevărat ce se spunea, că la greu 
nimeni nu mai e ateu, dar în cazul lui părea a fi adevărat - şi 
introduse un capăt al medalionului lui Betsy în fanta 
şurubului din dreapta crăpăturii. A şurubului care era deja 
uşor slăbit. 

Se aşteptă să întâmpine rezistență, dar sub muchia 
medalionului şurubul se roti aproape imediat. Fu atât de 
surprins, că scăpă inelul cu chei şi trebui să pipăie în jur după 
el. Introduse din nou marginea medalionului în capul 
şurubului şi-l răsuci de două ori. Restul reuşi să facă manual. 
Lucră cu un rânjet mare, incredul, pe faţă. 

Înainte să atace şurubul din stânga crăpăturii - o 
crăpătură care acum era cu cinci centimetri mai mare - şterse 
medalionul pe tricou (îl şterse cât putu mai bine; tricoul era la 


fel de mizerabil ca tot restul corpului său, şi i se lipea de piele) 
şi îl sărută cu tandreţe. 

— Dacă asta merge, te pun în ramă. Ezită, apoi adăugă: Te 
rog să mergi, bine? 

Introduse capătul medalionului în capul şurubului şi roti. 
Acesta era mai strâns decât primul... dar nu foarte strâns. Şi 
odată ce începu să se rotească, ieşi cu totul imediat. 

— Iisuse, şopti Curtis. Plângea din nou; se transformase 
într-un plângăcios cu acte în regulă. O să ies de aici, Bets? 
Chiar o să ies? 

Se întoarse în dreapta şi începu să lucreze la următorul 
şurub. Continuă în felul acesta, dreapta-stânga, dreapta- 
stânga, dreapta-stânga, odihnindu-se când îi obosea mâna, 
îndoind-o şi scuturând-o până ce i se detensiona din nou. 
Petrecuse aproape douăzeci şi patru de ore acolo; nu voia să se 
grăbească acum. Mai ales nu voia să-şi scape din nou inelul 
cu chei. Bănuia că-l putea găsi, spaţiul era mic, dar tot nu 
voia să rişte. 

Dreapta-stânga, dreapta-stânga, dreapta-stânga. 

Şi încet, în timp ce dimineaţa trecea şi rezervorul septic se 
încingea, făcând mirosul mai pătrunzător şi mai greu de 
îndurat, crăpătura de pe fundul lui se lărgi. Îi ieşea schema, se 
apropia de momentul evadării, dar refuza să se grăbească. Era 
important să nu se grăbească, să nu sară din loc ca un cal 
speriat. Pentru că o putea da în bară, da, dar şi pentru că 
mândria şi stima sa de sine - esențialul său simț de sine - 
încasaseră o lovitură. 

Lăsând deoparte chestiunea stimei de sine, cursa se câştigă 
încet şi temeinic. 

Dreapta-stânga, dreapta-stânga, dreapta-stânga. 

La scurt timp înainte de prânz, îmbinarea de pe fundul 
mânjit cu dejecţii al toaletei se căscă, apoi se închise, apoi se 
căscă şi se închise din nou. Urmă o pauză. După care se crăpă 
pe-o lungime de un metru şi apăru creştetul capului lui 
Curtis Johnson. Se trase înapoi şi se auziră zornăieli şi 
zgrepțănări când reluă lucrul, desfăcând alte şuruburi: trei pe 
stânga, trei pe dreapta. 


Data următoare când crăpătura se căscă, creştetul murdar, 
mânjit cu materii fecale, al capului său continuă să împingă. 
leşi încet, cu obrajii şi gura trase în jos ca de o teribilă forță 
gravitaţională, cu o ureche zgâriată şi sângerând. Strigă din 
toţi bojocii, împingând cu picioarele, îngrozit că acum chiar va 
rămâne înțepe-nit jumătate înăuntru şi jumătate afară din 
rezervor. Totuşi, deşi speriat, observă dulceața aerului: încins 
şi umed, cel mai bun aer pe care îl respirase vreodată. 

După ce ieşi până la umeri, se odihni, gâfâind, uitându-se 
la cutia de bere strivită care sclipea în buruieni la nici zece 
paşi de capul său asudat, însângerat. Arăta ca un miracol. 
Apoi împinse din nou, cu capul ridicat, strâmbând din gură, 
cu fuioarele muşchilor de la gât ieşind în relief. Se auzi un 
pârâit când marginea crăpăturii rezervorului îi rupse tricoul 
pe spate. Abia dacă băgă de seamă. În faţa lui era un pui de 
pin pitic înalt de nu mai mult de un metru. Se întinse, se 
prinse cu o mână de baza trunchiului lui subțire şi răşinos, 
apoi cu cealaltă. Se mai odihni un moment, conştient că ambii 
săi omoplați erau zgâriaţi şi sângerau, apoi se trase de copac 
şi se împinse o ultimă oară cu picioarele. 

Crezuse că va smulge pinul din rădăcini, dar asta nu se 
întâmplă. Simți o durere sfâşietoare la fese când îmbinarea 
prin care se târa afară îi trase pantalonii jos, făcându-i ghem 
în jurul tenişilor. Pentru a ieşi complet afară, trebui să se 
tragă în continuare şi să se răsucească până când tenişii în 
sfârşit îi ieşiră din picioare. lar când rezervorul în sfârşit îi 
dădu drumul la piciorul stâng, găsi aproape imposibil de 
crezut că era cu adevărat liber. 

Se rostogoli pe spate, gol cu excepţia chiloţilor (strâmbi, cu 
elasticul atârnând moale, cu şezutul sfâşiat expunându-i 
fesele care sângerau tare) şi a unei şosete albe. Se uită spre 
cerul albastru cu ochii larg căscaţi. Şi începu să strige. Înainte 
să-şi dea seama că striga cuvinte cu cap şi coadă, aproape 
răguşise complet: Sunt viu! Sunt viu! Sunt viu! Sunt viu! 

Douăzeci de minute mai târziu, se ridică în picioare şi 
şchiopătă până la defuncta rulotă pusă pe butuci, cu o baltă 
mare alimentată de ploaia de ieri ascunsă în umbra ei. Uşa 


era încuiată, dar într-o parte a scărilor de lemn nefinisat erau 
mai multe blocuri de ciment. Unul era crăpat în două. Curtis 
luă bucata mai mică şi lovi cu ea în încuietoare până ce uşa se 
deschise, lăsând să iasă un val de aer cald, stătut. 

Se întoarse înainte să intre şi pentru un moment scrută 
toaletele de cealaltă parte a drumului, unde apa care umpluse 
gropile reflecta albastrul luminos al cerului aidoma unor 
cioburi de oglindă murdară. Cinci toalete Port-O-San, trei în 
picioare, două cu faţa în jos în canal. El aproape murise în cea 
din stânga. Şi chiar dacă stătea acolo doar într-o pereche de 
chiloți zdrențuiți şi o şosetă, mânjit cu rahat şi sângerând 
parcă dintr-o sută de locuri, ideea aceea deja i se părea ireală. 
Un vis urât. 

Biroul era parțial gol - sau parțial răscolit, probabil cu doar 
o zi sau două înainte de închiderea proiectului. Nu exista nicio 
partiție; era o singură încăpere lungă cu prima jumătate 
ocupată de o masă, două scaune şi o canapea de la magazinul 
cu reduceri. În jumătatea din spate erau o stivă de cutii pline 
cu hârtii, o maşină de calcul prăfuită aşezată pe podea, un 
frigider scos din priză, un radio şi un scaun rotativ cu un bilet 
lipit pe spătar. ȚINE-L PENTRU JIMMY, scria pe el. 

Mai era o uşă de dulap întredeschisă, dar înainte să verifice, 
Curtis deschise frigiderul mic. Înăuntru erau patru sticle de 
apă plată Zephyr, una dintre ele desfăcută şi goală pe trei 
sferturi. Curtis luă una dintre cele pline şi o bău până la 
ultima picătură. Era caldă, dar avea gustul apei care probabil 
curgea în râurile din rai. Când termină, i se strânse stomacul. 
Dădu fuga la uşă, se ţinu cu mâna de canat, se aplecă afară şi 
o vomită pe toată într-o parte a scărilor. 

— Uite, mamă, nu-i nevoie să bag degetele în gât! strigă el, 
cu lacrimi curgându-i pe fața mizerabilă. Bănuia că ar fi 
putut vomita apa direct pe podeaua rulotei părăsite, însă nu 
voia să fie în aceeaşi încăpere cu propriile-i dejecții. Nu după 
ceea ce se întâmplase. 

De fapt, intenționez să nu mă mai uşurez niciodată, gândi 
el. De acum înainte îmi voi goli maţele conform căii religioase: 
imaculata defecare. 


Bău a doua sticlă de apă mai încet, şi îi rămase în stomac. 
În timp ce sorbea, se uită în dulap. Erau două perechi de 
pantaloni murdari şi nişte cămăşi la fel de murdare 
îngrămădite într-un colț. Curtis bănuia că la un moment dat 
fusese o maşină de spălat şi uscat haine acolo în spate, unde 
acum erau stivuite cutiile. Sau poate mai fusese o rulotă, una 
care fusese prinsă pe cârlig şi tractată de acolo. Nu-i păsa. [i 
păsa doar de cele două perechi de salopete ieftine, una pe un 
umeraş de sârmă, cealaltă agățată într-un cui pe perete. 
Perechea din cui părea mult prea mare, dar cea de pe umeraş 
îi putea fi bună. Şi chiar era, mai mult sau mai puţin. Trebui 
să răsucească manşetele de două ori şi bănuia că semăna mai 
mult cu Fermierul John după ce-a dat de mâncare la porci 
decât cu un jucător la bursă de succes, dar avea să-i 
folosească. 

Putea suna la poliție, dar simţea că avea dreptul la o 
satisfacție mai mare decât aceea după toate prin câte trecuse. 
Mult mai mare. 

— Vrăjitorii nu sună la poliție, spuse. Mai ales nu noi, ăştia 
gay. 

Motoscuterul lui era tot acolo, dar încă nu avea nicio 
intenție să-l ia şi să plece. Pentru început, prea mulți oameni 
l-ar vedea pe omul de noroi pe Vespa Granturismo roşie. Nu 
credea că vreunul dintre ei va alerta poliția... dar toţi vor râde. 
Curtis nu voia să fie observat şi nici nu voia să se râdă de el. 
Nici măcar pe la spate. 

De asemenea, era obosit. Mai obosit decât fusese oricând în 
viaţă. 

Se aşeză pe sofaua ieftină şi îşi puse o pernă sub cap. 
Lăsase uşa rulotei deschisă şi o briză uşoară pătrundea 
înăuntru,  mângâindu-i pielea murdară cu degete 
fermecătoare. Nu purta nimic altceva decât salopeta acum. Îşi 
dăduse jos chiloţii murdari şi şoseta rămasă înainte să o ia pe 
el. 

Nu-mi simt mirosul deloc, gândi. Nu-i aşa că e uimitor? 

Atunci îl fură somnul, un somn adânc şi complet. O visă pe 
Betsy care îi aducea bagheta idiotului, medalioanele de la 


zearda ei zornăind. Luă telecomanda de la ea şi când o 
îndreptă spre televizor, îl văzu pe Canalie trăgând cu ochiul pe 
geam. 

Curtis se trezi patru ore mai târziu, transpirat şi rigid şi cu 
usturimi pe tot corpul. Afară, tunetul huruia, semn al 
apropierii furtunii din acea după-masă, conform programului. 
Cobori scările încropite ale rulotei pe o parte, ca un bătrân 
artritic. Se simțea ca un bătrân artritic. Apoi se aşeză, 
uitându-se când la cerul întunecat, când la toaleta portabilă 
din care evadase. 

Când începu ploaia, el îşi dădu salopeta jos, o aruncă înapoi 
în rulotă ca să nu se ude şi rămase acolo gol în ploaie, cu fața 
în sus, zâmbind. Zâmbetul acela nu tresări nici când un fulger 
căzu bifurcat de cealaltă parte a Durkin Grove Village, destul 
de aproape ca să umple aerul cu miros de ozon. El se simțea 
perfect, delicios de sigur. 

Ploaia rece îl spălă relativ bine şi când picăturile începură 
să se rărească, el urcă înapoi încet scările rulotei. După ce se 
uscă, îşi luă salopeta pe el. Şi când soarele de sfârşit de zi 
începu să se arate printre norii risipiţi, urcă încet dealul spre 
locul unde era parcată Vespa. Strângea cheia în mâna 
dreaptă, cu medalionul de identificare al lui Betsy, acum 
ştirbit, strâns între degetul arătător şi cel mijlociu. 

Scuterul nu era obişnuit să fie lăsat în ploaie, însă era un 
ponei bun şi porni după doar două cârâieli ale motorului, 
adoptând imediat torsul lui normal, amabil. Curtis urcă în şa, 
desculț şi fără cască, un spirit vesel. Conduse înapoi pe Turtle 
Island în felul acesta, cu vântul suflându-i părul mizerabil şi 
umflându-i salopeta în jurul picioarelor. Văzu puține maşini şi 
străbătu drumul principal fără absolut nicio problemă. 

Îşi spuse că i-ar prinde bine două aspirine înainte de-a 
merge la Grunwald, dar altfel niciodată în viața sa nu se 
simțise mai bine. 

La ora şapte în seara aceea, ploaia de după-masă era doar o 
amintire. Privitorii apusului de pe Turtle Island aveau să se 
adune pe plajă peste aproximativ un ceas pentru obişnuitul 
spectacol de sfârşit de zi, iar Grunwald se aştepta să fie printre 


ei. Pentru moment totuşi, stătea în jacuzziul său de pe patio 
cu ochii închişi şi un gin slab cu apă tonică în apropiere. 
Luase un Percocet înainte să urce în jacuzzi, ştiind că-i va fi de 
ajutor când venea timpul scurtei plimbări pe plajă, însă 
senzaţia sa de satisfacție aproape visătoare persista. Mai că 
nu-i mai trebuiau analgezice. Situaţia asta se putea schimba, 
dar acum, nu se mai simţise atât de bine de ani întregi. Da, îl 
pândea ruina financiară, însă avea puşi deoparte destui bani 
cât să-i fie bine în timpul care-i mai rămăsese. Şi mai 
important, se ocupase de homosexualul care se făcuse vinovat 
de toată suferința sa. Ding-dong, vrăjitorul cel rău este... 

— Salut, Grunwald. Salut, canalie ce eşti. 

Grunwald deschise ochii imediat. O siluetă întunecată 
stătea între el şi soarele la apus, părând decupată din hârtie 
neagră. Sau crep funerar. Semăna cu Johnson, dar sigur că 
nu putea fi el; Johnson era încuiat într-o toaletă răsturnată, 
Johnson era un şoarece de hazna fie pe moarte, fie mort de-a 
binelea. De asemenea, un dandy spilcuit ca Johnson n-ar fi 
fost niciodată prins arătând ca un figurant din vechea 
emisiune Hee-Haw. Era un vis, trebuia să fie. Dar... 

— Eşti treaz? Bine. Vreau să fii treaz pentru asta. 

— Johnson? Doar o şoaptă. Doar de atât fu în stare. Nu eşti 
tu cu adevărat, nu-i aşa? Dar acum silueta se mişcă puțin - 
suficient cât să lase soarele de seară să-i lumineze fața 
zeâriată - şi Grunwald văzu că el era. Şi ce avea el în mână? 

Curtis văzu la ce se uita Canalia şi se mai întoarse puțin, 
astfel încât soarele să lumineze şi obiectul acela. Era un 
uscător de păr, îşi dădu seama Grunwald. Era un uscător de 
păr şi el stătea în apă până la piept, într-un jacuzzi. 

Se prinse de margini, vrând să se tragă afară, şi Johnson îl 
călcă pe mână. Grunwald strigă şi-şi trase mâna înapoi. 
Piciorul lui Johnson era desculț, însă îl călcase cu călcâiul, 
călcase tare. 

— Îmi place să te ştiu exact unde eşti, zise Curtis, 
surâzând. Sunt sigur că asta îți plăcea şi ţie, dar eu am 
scăpat, nu-i aşa? Şi ţi-am adus chiar şi un cadou. Am trecut 
pe acasă după el. Nu-l refuza din cauza asta; e doar puţin 


folosit şi l-am curățat de toată pulberea gay venind încoace. 
Prin curtea din spate, de fapt. E convenabil că nu mai circulă 
curent prin gardul ăla prostesc cu care mi-ai omorât cățelul. 
Uite aici, ține. 

Şi aruncă uscătorul de păr în jacuzzi. 

Grunwald strigă şi încercă să-l prindă, dar rată. Uscătorul 
împroşcă apa, apoi se scufundă. Un jet de apă îl învârti iar şi 
iar pe fund. Se lovi de picioarele scheletice ale lui Grunwald şi 
el se feri, strigând în continuare, convins că era electrocutat. 

— Nu te agita, zise Johnson. Continua să surâdă. Îşi 
desfăcu întâi o bretea a salopetei pe care o purta, apoi pe 
cealaltă. Îi căzură până la glezne. Era gol pe dedesubt, cu 
urme de mizerie din rezervorul septic pe interiorul braţelor şi 
coapselor. În buric avea un bulgăre mic de ceva maro, scârbos. 
Nu era băgat în priză. Nici nu ştiu dacă treaba asta veche cu 
uscătorul de păr în jacuzzi funcţionează. Deşi trebuie să 
recunosc că dacă aveam un prelungitor, poate încercam 
experimentul. 

— Pleacă, lasă-mă în pace, se răsti Grunwald. 

— Mnu, făcu Johnson. Nu prea cred. 

Zâmbind, zâmbind mereu. Grunwald se întrebă dacă omul 
nu-şi pierduse minţile. El şi le-ar fi pierdut în împrejurări 
asemănătoare cu cele în care-l lăsase pe Johnson. Oare cum 
ieşise? Cum, pentru Dumnezeu? 

— Ploaia de după-masă a spălat aproape tot rahatul, dar 
încă sunt destul de murdar. După cum vezi. 

Johnson observă bulgăraşul scârbos din buric, îl scoase cu 
degetul şi-l aruncă degajat în jacuzzi ca pe-un muc. 

Ateriză pe obrazul lui Grunwald. Maro şi împuţit. Începând 
să curgă. Dumnezeule mare, era căcat. Strigă din nou, acum 
de scârbă. 

— Şutează şi marchează, zise Johnson, zâmbind. Nu-i 
foarte plăcut, nu-i aşa? Şi deşi nu-i mai simt bine mirosul, m- 
am săturat până peste cap să mă uit la el. Aşa că fii un bun 
vecin, te rog, şi împarte jacuzziul cu mine. 

— Nu! Nu, nu poți... 

— Mersi! zise Johnson, zâmbind, şi sări înăuntru. 


Corpul lui despică apa. Grunwald îi simțea mirosul. Puţea 
insuportabil. Grunwald se grăbi spre cealaltă parte a căzii, 
gambele-i uscate ivindu-se albe deasupra apei agitate, bronzul 
picioarelor la fel de uscate semănând cu nişte ciorapi de nailon 
petit-gris. Aruncă un braț pe după marginea căzii. Atunci 
Johnson îl prinse pe după gât cu un braţ foarte zgâriat, dar 
oribil de puternic şi-l trase înapoi în apă. 

— Nu nu nu nu nu! zise Johnson, surâzând. Îl trase pe 
Grunwald la pieptul său. Pe suprafața apei agitate tresăltau 
bucățele negru-maronii de jeg. Noi, tipii gay, rareori facem 
baie singuri. Nu mă îndoiesc că ai găsit informația asta în 
căutările tale pe internet. Cât despre vrăjitorii gay? Niciodată! 

— Dă-mi drumul! 

— Poate. Dar Johnson îl strânse şi mai tare, o îmbrăţişare 
oribil de intimă, încă purtând miasma toaletei Port-O-San. 
Întâi însă, cred că trebuie să faci cunoştinţă cu scaunul 
ruşinii pentru pidosnici. Un fel de botez. Să-ţi speli păcatele. 

Zâmbetul deveni un rânjet, rânjetul un rictus. Grunwald 
înțelese că va muri. Nu în patul său, într-un nesigur viitor 
medical, ci chiar acolo. Johnson urma să-l înece în propriul 
său jacuzzi şi ultimul lucru pe care îl va vedea vor fi bucăţelele 
de jeg plutind în apa până atunci curată. 

Curtis apucă de umerii goi şi osoşi ai lui Grunwald şi-l băgă 
la fund. Grunwald se zbătu, lovind din picioare, părul lui rar 
plutind, mici bule argintii urcând în zigzag de la nasul lui 
mare şi coroiat. Dorința de a-l ține acolo era puternică... şi 
Curtis o putea face fiindcă el era puternic. Odată ca niciodată, 
Grunwald ar fi fost în stare să-l răpună cu o mână legată la 
spate, cu tot cu diferența lor de vârstă, însă acele zile 
apuseseră. Canalia aceasta era bolnavă rău. Motiv pentru 
care Curtis îi dădu drumul. 

Grunwald ieşi repede la suprafaţă, tuşind şi înecându-se. 

— Ai dreptate! strigă Curtis. Jucăria asta este bună la 
alinat dureri! Dar să nu vorbim despre mine; ce-mi poţi spune 
despre tine? Vrei să mai intri o dată la fund? Submersia face 
bine la suflet, aşa spun toate religiile cele mai bune. 


Grunwald clătină agitat din cap. Picături de apă îi zburară 
din părul rar şi din sprâncenele ceva mai dese. 

— Atunci, şezi doar aici, îl îndemnă Curtis. Şezi aici şi 
ascultă. Şi nu cred că ne trebuie ăsta, nu-i aşa? 

Băgă mâna sub piciorul lui Grunwald - bărbatul tresări şi 
scoase un strigăt scurt - şi înşfăcă uscătorul de păr. Curtis îl 
aruncă peste umăr. Alunecă sub scaunul de patio al 
stăpânului casei. 

— O să te las imediat, zise Curtis. Mă întorc acasă la mine. 
Tu o să te poți duce să admiri apusul, dacă mai vrei. Mai vrei? 

Grunwald clătină din cap. 

— Nu? Aşa mă gândeam şi eu. Cred că ai avut parte de 
ultimul tău apus bun, vecine. De fapt, cred că ai avut parte de 
ultima ta zi bună, şi de aceea te las să trăieşti. Şi vrei să ştii 
care e ironia? Dacă m-ai fi lăsat în pace, ai fi obținut exact ce 
voiai. Pentru că deja eram încuiat în căcăstoare şi nici măcar 
nu ştiam. Nu ţi se pare comic? 

Grunwald nu spuse nimic, ci doar se uită la el cu ochi 
îngroziți. Cu ochii lui bolnavi şi îngroziți. Lui Curtis i s-ar fi 
putut face milă de el, dacă amintirea toaletei Port-O-San n-ar 
fi fost încât atât de vie. Capacul toaletei deschizându-se ca o 
gură. Cârnatul aterizându-i în poală ca un peşte mort. 

— Răspunde, altfel mai primeşti o scufundare de botez. 

— E comic, hârâi Grunwald. Şi apoi începu să tuşească. 

Curtis aşteptă să-i treacă. Nu mai zâmbea. 

— Da, este, zise el. Este comic. Toată tărăşenia este comică, 
dacă o vezi din perspectiva corectă. Şi eu cred că o văd. 

Se săltă afară din jacuzzi, conştient că făcea mişcările cu o 
uşurinţă pe care Canalia nu avea s-o mai egaleze nicicând. 
Sub acoperişul verandei era un dulăpior. În el erau prosoape. 
Curtis luă unul şi începu să se usuce. 

— Uite care-i treaba. Poţi să suni la poliție şi să le spui că 
am încercat să te înec în propriu-ţi jacuzzi, dar dacă faci asta, 
toate celelalte ies la iveală. Pe lângă toate necazurile tale, îţi 
vei petrece restul vieții cu un caz penal în cârcă. Dar dacă uiţi 
asta, suntem chit. Resetăm odometrul la zero. Doar că - aici e 
clenciul - eu apuc să te văd cum putrezeşti. Va veni o zi când 


vei mirosi exact ca haznaua în care m-ai încuiat. Când alții îți 
vor simți mirosul ăsta şi când tu însuți îți vei simți mirosul 
ăsta. 

— Mai bine mă sinucid, hârâi Grunwald. 

Curtis îşi trăgea salopeta înapoi pe el. Ajunsese la concluzia 
că-i plăcea. Putea fi îmbrăcămintea perfectă de purtat în timp 
ce analizezi indicii bursieri la computer, într-un birou mic şi 
comod. Poate că se va duce la Target şi va cumpăra vreo şase 
perechi. Curtis Johnson cel nou şi fără compulsii: un tip pe 
care îl prinde salopeta. 

Se opri în timp ce încheia a doua bretea. 

— Ai putea face asta. Ai pistolul ăla. Hardballer, sau cum îi 
zice. Termină cu catarama, apoi se aplecă spre Grunwald, care 
se marina în continuare în jacuzzi şi se uita temător la el. Şi 
asta ar fi acceptabil. Poate chiar ai curajul necesar, deşi, când 
va veni momentul... poate ţi-l vei pierde. În orice caz, voi fi 
foarte atent să nu ratez pocnetul. 

Îl lăsă pe Grunwald atunci, dar nu pe unde venise. Dădu 
ocol spre drum. Dacă o lua la stânga ar fi ajuns acasă, dar el o 
luă la dreapta, către plajă. Pentru prima dată de la moartea 
lui Betsy, avea chef să urmărească asfințitul. 

Două zile mai târziu, pe când stătea la computer (urmărea 
cu deosebit interes evoluția General Electric), Curtis auzi un 
pocnet puternic de alături. Nu asculta muzică şi sunetul se 
rostogoli prin aerul umed, aproape de iulie, cu o claritate 
perfectă. Rămase unde era, cu capul înclinat, cu urechile încă 
ciulite. Deşi nu avea cum să se audă un al doilea pocnet. 

Noi, vrăjitorii, ştim bine căcaturi de genul ăsta, gândi el. 

Doamna Wilson dădu buzna înăuntru, ţinând un prosop de 
vase într-o mână. 

— A sunat ca o împuşcătură! 

— Probabil doar un rateu, zise el, zâmbind. 

Zâmbea mult de la aventura sa în Durkin Grove Village. 
Credea că nu era acelaşi fel de zâmbet ca acela pe care îl 
purtase în Epoca Betsy, dar orice zâmbet era mai bun decât 
niciunul. Sigur că era adevăratttttttttttttttttt? 

Doamna Wilson îl privea cu îndoială. 


— Păi... presupun că asta a fost. 

Se întoarse ca să plece. 

— Doamnă Wilson? 

Femeia se roti. 

— M-ai lăsa baltă dacă aş lua alt căţel? Un pui? 

— Eu, să vă las din cauza unui pui? E nevoie de mai mult 
decât de-un puiuț ca să plec eu de undeva. 

— Rod tot ce apucă, să ştiţi. Şi nu întotdeauna... 

Se întrerupse un moment, văzând peisajul întunecat şi 
scârbos al rezervorului septic. Lumea subpământeană. 

Între timp, doamna Wilson îl privea curioasă. 

— Nu întotdeauna folosesc baia, încheie el. 

— Odată învăţaţi, de regulă fac acolo unde trebuie să facă, 
zise ea. Mai ales într-un loc cu climă caldă ca acesta. Şi 
dumneata ai nevoie de tovărăşia cuiva, domnule Johnson. Am 
fost... sinceră să fiu, am fost puţin îngrijo-rată pentru 
dumneata. 

EI încuviință din cap. 

— Da, am cam fost în rahat. Râse, o văzu că-l privea ciudat 
şi se opri. lartă-mă. 

Pentru a arăta că-l iartă, îl lovi cu prosopul de vase. 

— Nu vreau o rasă pură, de data asta. Mă gândeam să 
merg la Adăpostul pentru Animale din Venice. Să iau un pui 
abandonat de cineva. Ceea ce ei numesc căţel salvat. 

— Ar fi foarte frumos, spuse ea. Abia aştept să aud lipăit de 
lăbuţe. 

— Bun. 

— Chiar crezi că acela a fost un rateu? 

Curtis se lăsă pe spate în scaun şi căzu teatral pe gânduri. 

— Probabil... dar ştii că domnul Grunwald de alături e grav 
bolnav de ceva vreme. (Cobori vocea, adoptând un ton de 
şoaptă compătimitoare.) Cancer. 

— O, vai mie, zise doamna Wilson. 

Curtis aprobă din cap. 

— Doar nu crezi că ar...? 

Numerele care mărşăluiau pe monitorul computerului se 
topiră în screen-saver: fotografii aeriene şi imagini cu plaje, 


toate înfățişând Turtle Island. Curtis se ridică în picioare, se 
duse la doamna Wilson şi-i luă prosopul din mână. 


+ Nu, n-aş zice, dar am putea merge să vedem. În definitiv, 
la ce sunt buni vecinii? 


NOTE LA ASFINȚIT 


Potrivit unei anumite şcoli de gândire, notele precum 
acestea sunt în cel mai bun caz nenecesare şi-n cel mai rău 
suspecte. Argumentul împotrivă este acela că poveştile care 
necesită explicaţii probabil că nu sunt poveşti foarte reuşite. 
Împărtăşesc întru câtva această idee, ceea ce este un motiv în 
plus să pun o scurtă addendă la finele cărții (plasarea ei aici 
evită totodată  exasperantele acuzaţii de divulgare a 
subiectului, acuzaţii lansate cel mai adesea tocmai de curioşii 
curioşilor). Includ totuşi notele din simplul motiv că multor 
cititori le plac. Ei vor să ştie ce a făcut ca o poveste să fie scrisă 
sau la ce se gândea autorul când a scris-o. Autorul de față nu 
ştie bine niciunul dintre aceste două lucruri, dar poate oferi 
câteva gânduri dezlânate care s-ar putea sau nu să fie de 
interes cuiva. 

„Willa“ Aceasta probabil că nu este cea mai bună povestire 
din carte, dar eu o iubesc foarte mult, întrucât a prilejuit 
debutul unei noi perioade de creativitate pentru mine - cu 
privire la proza scurtă, cel puţin. Majoritatea povestirilor din 
La asfințit au fost scrise după „Willa“, şi încă într-o succesiune 
relativ rapidă (într-o perioadă de nici doi ani). Cât despre 
povestire în sine... una dintre caracteristicile minunate ale 
fanteziei este aceea că oferă scriitorilor o şansă de-a explora ce 
s-ar putea (sau nu s-ar putea) întâmpla după ce dăm ortul 
popii. Se găsesc două povestiri despre asta în La asfințit 
(cealaltă este „New York Times la ofertă specială“). Am fost 
crescut ca un metodist perfect normal şi, chiar dacă am 
respins de mult ideea de religie organizată şi poruncile ei 
săpate în piatră, cred în ideea fundamentală, şi anume că 


supraviețuim morţii într-un fel sau altul. Îmi e greu să cred că 
nişte ființe atât de complicate şi uneori minunate se risipesc, 
în cele din urmă, pur şi simplu, aruncate ca gunoiul pe 
marginea drumului. (Probabil doar nu vreau să cred asta.) 
Cum ar arăta însă acea supraviețuire... Va trebui să aştept ca 
să aflu. Cred că cel mai probabil suntem confuzi şi refuzăm să 
ne acceptăm noua stare. Cred că cel mai probabil iubirea 
supravieţuieşte chiar şi morţii (sunt un romantic, n-aveţi 
decât să mă puneţi la colț). Dacă aşa este, ar fi vorba de o 
iubire năucă... şi niţel tristă. Când iubirea şi tristețea îmi vin 
în gând în acelaşi timp, ascult muzică country: interpreţi ca 
George Strait, BR549, Marty Stuart... şi Derailers. Sigur, cei 
din urmă apar în povestirea de față şi eu cred că vor avea de 
respectat un contract pe termen foarte lung. 

„Fata de turtă dulce“ Acum, eu şi soția mea locuim în 
Florida o parte din an, aproape de bariera de insule din largul 
Golfului Mexic. Sunt multe proprietăți foarte mari acolo - 
unele vechi şi graţioase, altele de soiul celor nouveau umflate 
cu pompa. Mă plimbam cu un prieten pe una dintre aceste 
insule acum vreo doi ani. El a gesticulat spre un şir de 
McConace din acelea şi a spus: „Majoritatea stau goale şase 
sau şapte luni pe an, îți vine să crezi?“ Îmi venea... şi m-am 
gândit că ar ieşi o poveste minunată. A crescut dintr-o 
premisă foarte simplă: un tip rău alergând după o fată peo 
plajă pustie. Dar, mi-am spus, ea va trebui să fi fugit deja de 
ceva. O fată de turtă dulce, cu alte cuvinte. Doar că mai 
devreme sau mai târziu şi cei mai rapizi alergători trebuie să 
stea în loc şi să lupte. De asemenea, îmi plac poveştile de 
suspans în care detaliile mărunte fac jocul. Aceasta a avut 
multe astfel de detalii. 

„Visul lui Harvey“ Vă pot spune doar un lucru despre 
povestirea aceasta, fiindcă este singurul lucru pe care îl ştiu 
(şi probabil singurul care contează): ideea mi-a venit într-un 
vis. Am scris-o dintr-un foc, aproape doar transcriind povestea 
pe care subconştientul mi-o spusese deja. Mai există o 
povestire inspirată de un vis în cartea aceasta, însă despre ea 
ştiu ceva mai multe. 


„Popas“ Acum aproximativ şase ani, într-o seară am ţinut o 
şedinţă de lectură la un colegiu din St Petersburg. Am rămas 
până târziu şi-am ajuns că conduc spre casă pe autostrada 
Florida, după miezul nopţii. La întoarcere, am oprit într-o 
zonă de popas ca să-mi golesc vezica. Dacă aţi citit povestea, 
ştiţi cum arăta locul: un bloc de celule dintr-o închisoare de 
medie securitate. Oricum, m-am oprit în fața toaletei pentru 
bărbați, deoarece un bărbat şi o femeie erau în toaleta pentru 
femei şi se certau la cuțite. Amândoi păreau încordați şi cât pe 
ce să se ia la harță. M-am întrebat ce naiba să fac dacă se va 
întâmpla asta, şi mi-am spus: Va trebui să-l invoc pe Richard 
Bachman, fiindcă el e mai dur ca mine. Cei doi au ieşit fără a 
ajunge la lovituri - deşi doamna în cazul de față plângea - şi 
eu am plecat mai departe acasă fără alte incidente. Spre 
sfârşitul acelei săptămâni am scris povestea asta. 

„Bicicleta staționară“ Dacă aţi pedalat vreodată una, ştiţi 
cât de plictisitor poate fi. lar dacă aţi încercat să reintrați într- 
un regim zilnic de exerciții fizice, ştiţi cât de dificil poate fi 
(mottoul meu: „Să mănânci e mai uşor“ - dar da, fac şi 
exerciții fizice). Povestea aceasta a izvorât din relația mea de 
ură /ură nu doar cu bicicletele staționare, ci cu toate benzile 
de alergat şi toate stepperele pe care am lucrat vreodată. 

„Lucrurile rămase în urma lor“ Ca aproape toţi locuitorii 
Americii, am fost profund şi fundamental afectat de 
evenimentele din 11 septembrie. Asemenea multor scriitori de 
literatură deopotrivă populară şi literară, am simţit o reticență 
de-a spune orice despre o întâmplare care a devenit pentru 
America o piatră de hotar la fel de semnificativă precum Pearl 
Harbor sau asasinarea lui John Kennedy. Doar că eu cu 
scrisul de poveşti mă ocup şi ideea acestei poveşti mi-a venit 
cam la o lună după căderea Turnurilor Gemene. Poate că 
totuşi n-aş fi scris-o dacă nu mi-aş fi amintit o conversație pe 
care am avut-o cu un editor evreu cu mai bine de douăzeci şi 
cinci de ani în urmă. Editorul era supărat pe bine pentru o 
poveste intitulată „Un elev capabil“. Nu făcusem bine că 
scrisesem despre lagărele de concentrare, a zis, fiindcă eu nu 
eram evreu. Am răspuns că asta făcea cu atât mai im- 


portantă scrierea poveştii - fiindcă scrisul e un act de 
înțelegere conştientă. Asemenea tuturor celorlalți americani 
care au văzut fum deasupra New Yorkului în dimineața aceea, 
am vrut să înțeleg deopotrivă evenimentul şi urmele pe care 
un astfel de eveniment le lasă inevitabil în urma sa. Povestirea 
de față este încercarea mea de-a face asta. 

„După-amiaza absolvirii“ Ani de zile după un accident din 
1999, am luat un medicament antidepresiv numit Doxepin - 
nu fiindcă aş fi fost deprimat (zise el pe un ton sumbru), ci 
fiindcă se spunea că Doxepin are un efect benefic asupra 
durerilor cronice. A funcționat, dar în noiembrie 2006, pe când 
eram la Londra pentru a-mi promova romanul Povestea lui 
Lisey, am simțit că a venit vremea să fiu bărbat. Nu am 
consultat doctorul care mi l-a prescris; am intrat direct în 
sevraj. Efectele secundare ale bruştei întreruperi au fost... 
interesante. Vreme de aproximativ o săptămână, când 
închideam ochii noaptea, vedeam vii cadre panoramice, ca 
într-un film - păduri, câmpii, dealuri, râuri, garduri, căi 
ferate, oameni mânuind hârlețe şi lopeţi pe o bucată de drum 
în lucru... şi apoi totul o lua de la capăt până când adormeam. 
Niciodată imaginile nu erau însoțite de o poveste; vedeam doar 
aceste cadre panoramice detaliate, luminoase. Mi-a părut 
cumva rău când au dispărut. Am experimentat, toto-dată, o 
serie de vise vii post-Doxepin. Unul dintre ele - un uriaş nor- 
ciupercă înflorind deasupra New Yorkului - a devenit subiectul 
acestei poveşti. Am scris-o deşi ştiam că imaginea a fost 
folosită în nenumărate filme (fără a aminti de serialul TV 
Jericho), deoarece visul avea un aer firesc, de documentar; m- 
am trezit cu inima bubuind, spunându-mi: Asta s-ar putea 
întâmpla. Şi mai devreme sau mai târziu, aproape sigur se va 
întâmpla. Ca şi „Visul lui Harvey“, povestea aceasta este mai 
mult dictare decât ficțiune. 

„N.“ Aceasta e cea mai nouă povestire din carte şi e 
publicată în premieră aici. A fost puternic influențată de 
Marele Zeu Pan al lui Arthur Machen, o poveste care (precum 
Dracula lui Bram Stoker) depăşeşte calitatea slabă a scriiturii 
şi îşi croieşte neîncetat drum în zona de groază a cititorilor. 


Oare câte nopţi nedormite a pricinuit? Dumnezeu ştie, dar 
câteva dintre ele au fost ale mele. Cred că „Pan“ e cea mai 
apro-piată reprezentare din genul horror a marii balene albe, 
şi mai devreme sau mai târziu fiecare scriitor care îşi ia lucrul 
în serios trebuie să scrie pe această temă: realitatea este 
subțire şi adevărata realitate de dincolo este un abis fără fund 
plin cu monştri. Ideea mea a fost de-a încerca să îmbin tema 
lui Machen cu ideea de tulburare obsesiv-compulsivă... în 
parte deoarece cred că oricine suferă de TOC într-o anumită 
măsură (oare nu ne-am întors cu toții măcar o dată din drum 
ca să verificăm dacă am închis aragazul?) şi în parte deoarece 
obsesia şi compulsia sunt aproape întotdeauna couneltitori 
nepedepsiți în povestea horror. Vă vine în gând o singură 
poveste de groază cunoscută care să nu conțină ideea 
întoarcerii la ceea ce urâm şi disprețuim? Cel mai bun şi clar 
exemplu pentru asta s-ar putea să fie „The Yellow Wallpaper“, 
de Charlotte Perkins Gilman. Dacă aţi citit-o vreodată în 
colegiu, vi s-a spus probabil că e o povestire feministă. Aşa 
este, însă în acelaşi timp este povestirea unei minţi care se 
năruie sub greutatea propriului său gând obsesiv. Acest 
element se regăseşte şi în „N.“ 

„Pisica diabolică“ Dacă La asfințit conţine echivalentul unei 
piese ascunse pe un CD, cred că aceasta ar fi. Şi pentru asta 
trebuie să-i mulțumesc Marshei DeFilippo, vechea mea 
asistentă. Când i-am spus că voi întocmi o antologie, m-a 
întrebat dacă în sfârşit voi include „Pisica diabolică“, o 
povestire din zilele când publicam în reviste pentru bărbați. I- 
am răspuns că fără-ndoială am cuprins povestea - care a fost 
de fapt filmată ca parte a Tales from the Darkside: The Movie 
în 1990 - în una dintre celelalte patru colecţii anterioare. 
Marsha mi-a adus lista cuprinsurilor pentru a-mi demonstra 
că n-o făcusem. Aşa că iat-o aici, în sfârşit între coperte, la 
peste treizeci de ani după ce a văzut întâi lumina tiparului în 
Cavalier. A luat naştere într-un fel amuzant. Editorul de 
ficțiune de la Cavalier de atunci, un tip simpatic pe nume Nye 
Willden, mi-a trimis o fotografie mărită cu un motan care 
sâsâie. Ce făcea să fie neobişnuită - pe lângă furia pisicii - era 


felul în care fața ei era delimitată pe mijloc, blana pe o parte 
fiind albă şi pe cealaltă, negru strălucitor. Nye voia să 
organizeze un concurs de proză scurtă. Mi-a propus să scriu 
primele cinci sute de cuvinte dintr-o povestire despre pisică; ei 
aveau să le ceară apoi cititorilor să o ducă la capăt şi cel mai 
reuşit text urma să fie publicat. Am fost de acord, dar 
povestirea m-a prins atât de tare, că am scris-o în întregime. 
Nu-mi amintesc dacă versiunea mea a fost publicată în acelaşi 
număr cu versiunea câştigătorului sau mai târziu, dar de 
atunci a fost antologată de câteva ori. 

„New York Times la ofertă specială“ În vara lui 2007, am 
plecat în Australia, am închiriat o Harley-Davidson şi-am 
mers cu ea de la Brisbane la Perth (ei bine... am urcat 
motocicleta în spatele unei Toyota Land Cruiser pe o bună 
distanță din Marele Deşert Australian, unde drumuri precum 
Gunbarrel Highway reprezintă imaginea pe care o am despre 
autostrăzile din iad). A fost o excursie plăcută; am trecut prin 
multe aventuri şi am înghițit mult praf. Dar să depăşeşti 
efectele diferenței de fus orar după douăzeci şi una de ore în 
aer e nasol. lar eu nu dorm în avion. Pur şi simplu nu pot. 
Dacă stewardesa apare la scaunul meu cu pijamalele alea 
colorate, îmi fac cruce şi-i spun să plece. Când am ajuns în 
Australia după zborul de la San Francisco la Brisbane, am 
tras jaluzelele, m-am trântit în pat, am dormit zece ore şi m- 
am trezit proaspăt şi gata de drum. Singura problemă era că 
ceasul arăta ora două noaptea, la TV nu era nimic şi eu îmi 
terminasem în avion tot ce-mi luasem de citit. Din fericire, 
aveam un caiet şi am scris povestirea aceasta la măsuța din 
camera mea de hotel. Până când a urcat soarele pe cer, era 
gata şi eu am mai putut dormi alte două ore. O poveste 
trebuie să-l captiveze şi pe scriitor - asta e părerea mea, 
sunteţi liberi să vi le exprimațţi pe ale dumneavoastră. 

„Mut“ Am citit un articol în ziarul local despre o secretară 
de liceu care delapidase peste şaizeci şi cinci de mii de dolari 
pentru a juca la loterie. Prima mea întrebare a fost ce părere 
are soțul ei despre asta, şi am scris povestirea de față ca să 


aflu. Îmi aminteşte de bomboanele otrăvite pe care le gustam 
săptămânal la Alfred Hitchcock Presents. 

„Ayana“ Viaţa de apoi, cum am spus la începutul acestor 
note, a fost întotdeauna teren fertil pentru scriitorii care nu 
ocolesc fantasticul. Dumnezeu - sau oricare dintre 
presupusele Lui forme - este alt subiect pentru care au fost 
făcute povestirile fantastice. Şi când ne punem întrebări 
despre Dumnezeu, una aproape de capul listei este de ce unii 
oameni trăiesc şi alții mor; de ce unii se însănătoşesc şi alții 
nu. Mi-am pus-o eu însumi în urma rănilor suferite în 1999, 
ca rezultat al unui accident care mi-ar fi putut uşor lua viața 
dacă poziția mea era diferită cu doar câţiva centimetri (pe de 
altă parte, dacă poziția mea era diferită cu alți centimetri, aş fi 
putut scăpa nevătămat). Dacă o persoană trăieşte, spunem „E 
un miracol“. Dacă moare, spunem „A fost voia Domnului“. Nu 
există un răspuns rațional în fața miracolelor şi nu avem cum 
înţelege voia Domnului - care, dacă există, poate nu manifestă 
pentru noi un interes mai mare decât pentru microbii care 
trăiesc acum pe pielea mea. Se petrec însă miracole, mi se 
pare mie; fiecare gură de aer e un alt miracol. Realitatea este 
subțire, dar nu întotdeauna întunecată. N-am vrut să scriu 
despre răspunsuri, am vrut să scriu despre întrebări. Şi să 
sugerez că miracolele pot fi nu doar o binecuvântare, ci şi o 
povară. Şi poate totul e o bazaconie. Povestirea îmi place, 
totuşi. 

„În mare rahat“ Toată lumea a folosit din când în când 
toaletele acelea portabile de pe marginea drumului, fie şi 
numai la  popasurile de pe autostradă, vara, când 
administrația drumurilor trebuie să instaleze toalete 
suplimentare pentru a face față fluxului tot mai mare de 
călători (zâmbesc în timp ce scriu asta, gândindu-mă la ce 
minunată imagine de excreţie în masă naşte). Doamne, nimic 
nu se compară cu ce simți când intri într-o cabină din aceea 
într-o după-amiază toridă de august, nu-i aşa? E cald de să te 
prăjeşti şi mirosul e divin. Sincer să fiu, niciodată n-am folosit 
una fără să mă gândesc la povestirea lui Poe, „Îngropat de 
viu“, şi să mă întreb ce mi s-ar întâmpla dacă buda ar cădea 


cu uşa în jos. Mai ales dacă n-ar fi nimeni în jur ca să mă 
ajute să ies. În cele din urmă, am scris povestirea aceasta, din 
acelaşi motiv pentru care am scris atât de multe povestiri 
destul de neplăcute, dragi Cititori Fideli: să vă pasez vouă ceea 
ce mă înspăimântă pe mine. Şi nu pot încheia fără să vă spun 
ce  copilărească  bună-dis-poziție mi-a pricinuit această 
istorisire. M-am scârbit chiar şi pe mine. 

Ei. 

Puțin. 

Şi cu asta vă urez rămas-bun, cel puţin pentru moment. 
Dacă miracolele vor continua, ne vom reîntâlni. Până atunci, 
vă mulțumesc că mi-ați citit povestirile. Sper ca măcar una 
dintre ele să vă ţină treji o vreme, după ce se sting luminile. 

Aveţi grijă de voi... Dar staţi! N-aţi lăsat cumva aragazul 
deschis? Sau n-aţi uitat gazul pornit sub grătarul de pe 
terasă? Dar încuietoarea uşii din spate? V-aţi amintit să 
răsuciți cheia? E atât de uşor să uiţi lucruri de felul ăsta, şi 
cineva poate se strecoară înăuntru chiar în clipa aceasta. Un 
descreierat, poate. Unul cu un cuţit. Aşa că dă-l naibii de 
comportament TOC... 

Ar fi bine să mergeţi să verificați, nu credeţi? 


Stephen King 
8 martie 2008 


10 Will - voință, dar şi, prin extensie, încăpățânare (n. tr.). 

ia Aprox. Deraiaţii (n. tr.). 

“3 Joc de cuvinte intraductibil. Cuvintele denial („negare“) şi the Nile („Nilul“) 
se pronunţă în mod asemănător (n. red.). 

'% 190 livre, respectiv un nivel al colesterolului în jur de 190 (n. tr.). 

'5 223 livre (n. tr.). 

'* Minnesota Multiphastic Personality Inventory - test de personalitate folosit 
la determinarea sănătății mintale a unui pacient (n. tr.). 


'0 Dl Hei, O Să Vezi Tu (n. tr.). 

e „Să răzbatem de partea cealaltă“ (n. tr.). 

'9 Podul Calea Bale / Podul Calea Ratării (n. tr.). 

19 Celebru neurochirurg american, cunoscut în principal 
drept corespondent CNN pe teme medicale şi drept gazdă a 
unei emisiuni care îi poartă numele (n. tr.). 

UD Aprox. Hanul Îndeas-o Tare (n. tr.).