Arthur Conan Doyle — Sherlock Holmes,Bijuterii Politiste

Arthur Conan Doyle 


Arthur Conan Doyle 


Sherlock Holmes, Bijuterii 
Poliţiste 


Woody Allen...37 

Russell Banks... 53 

Donald Barthelme...8* 

PE TREPTELE CONSERVATORULUI... 86 

Charles Baxter...107 

În româneşte de OCTAVIAN ROSKE Ann Beattie...135 

Dianne Benedict...153 

Raymond Carver...173 

NU CUMVA EŞTI MEDIC? 178 În româneşte de 
RUXANDRA TODIRAŞ. 

UN LEAC BUN ŞI UŞOR. 187 În româneşte de OCTAVIAN 
ROSKE 

CATEDRALA...212 

Guy Davenport...231 În româneşte de OCTAVIAN ROSKE. 

JOHN CHARLES TAPNER... 246 

Richard Cortez Day...26” 

UN ALI CAPITOL MARGOT...268 

Stephen Dixon...285 

Robert Greenwood...307 

John L'Heureux. 327 

Jack Matthews...345 

Peter Meinke...365 în româneşte de RUXANDRA 
TODIRAŞ. 

Joyce Carol Oates... 383 

David Quammen.435 

LA VÂNĂTOARE. 439 


Barry largan...469 
John Updike...527 
UN MIC GEST...547 


Kugelmass, profesor de literatură la City College, se simţea 
nefericit şi în a doua căsătorie. Daphne Kugelmass era cam 
toantă. Kugelmass mai avea doi copii handicapaţi de la Fio, 
prima lui soţie, şi era vârât până peste cap în plata taxelor 
de întreţinere şi a pensiei alimentare. 

— De unde să ştiu c-o să iasă rău? se plânse într-o bună zi 
Kugelmass psihiatrului. Cine ar fi bănuit c-o să se umfle ca 
un balon? în plus, avea bani. Sigur, nu-i un criteriu după 
care să-ţi alegi nevasta, dar nici nu-ţi prinde rău când ai 
atâtea belele pe cap. Mă înţelegi, nu? 

Aşa chel cum era, Kugelmass avea pieptul plin de păr, şi un 
suflet să-l pui pe rană. 

— Trebuie să găsesc o femeie, continuă el. Să am şieuo 
aventură. N-ai zice că sunt un bărbat care are nevoie de 
dragoste. De tandreţe. Dar asta sunt. Vreau un flirt. Vreau 
o iubire la Veneţia, vreau să mă îndrăgostesc, să-i fac 
declaraţii şi să fim numai noi doi. Acum, până nu-i prea 
târziu. Mă înţelegi, nu? 

Doctorul Mandel se foi în fotoliu şi spuse: 

— O aventură n-ar rezolva nimic. Cum poţi să fii atât de 
nerealist? Problema e mult mai complicată. 

— Şi vreau să fie ceva discret, reluă Kugelmass. Nu-mi 
permit să divorţez a doua oară. Daphne ar fi în stare să mă 
căsăpească. 

— Domnule Kugelmass... 

— Nu mă pot încurca cu cineva de la City College. Daphne 
lucrează acolo. Şi sunt câteva puştoaice... 

— Domnule Kugelmass... 

— Ajută-mă! Azi-noapte am visat că zburam pe o pajişte cu 
un coşuleţ în mână, şi pe coşuleţ ştii ce era. 


Episodul Kugelmass scris? VARIANTE. Când m-am uitat 
mai bine, am văzut că era spart. 

— Domnule Kugelmass, nu trebuie să faci absolut nimic. 
Pur şi simplu trebuie să spui ce simţi, şi apoi să analizăm 
situaţia împreună. Doar te tratezi de atâta vreme, ştii că nu 
există un leac miraculos. La urma urmei, sunt psihiatru, nu 
vrăjitor. 

— Atunci probabil că am nevoie de un vrăjitor, spuse 
Kugelmass şi se ridică de pe scaun. Şi cu asta consultaţia 
luă sfârşit. 

Câteva săptămâni mai târziu,. Într-o seară, în timp ce 
Kugelmass şi Daphne lâncezeau în casă, fiecare în colţul lui, 
sună telefonul. 

— Răspund eu, se repezi Kugelmass. Alo? 

— Kugelmass? se auzi o voce. Persky la telefon. 

— Cine? 

— Persky. Sau mai bine zis Marele Persky. 

— Poftim? 

— Am auzit că umbli după un vrăjitor care să te scoată din 
amorţeală. E adevărat? 

— SsW făcu Kugelmass. Stai, nu închide. De unde suni, 
Persky? 

A doua zi după-amiază, Kugelmass urca scările unui imobil 
vechi din Brooklyn. Bâjbâi prin întuneric până găsi uşa. 
Sună. O să-mi pară rău, îşi apuse el în gând. 

— Dumneata eşti Persky cel Mare? întrebă Kugelmass. 

— Marele Persky. Vrei un ceai? 

— Nu. Vreau o aventură. Vreau muzică. Vreau dragoste. 

— Cum, şi chiar nu vrei un ceai? Da, foarte interesant. 
Bine. Şezi. 

Persky ieşi din cameră. Kugelmass auzi un hârşâit de 
mobilă. Persky reapăru împingând pe rotile un obiect care 
scârţâia din toate încheieturile, cu câteva batiste vechi de 
mătase pe el şi un strat de praf cât degetul. Era o comodă 
chinezească într-o stare jalnică. 

— Persky, spuse Kugelmass, ce te-a apucat? 


— Fii atent, îi explică Persky, e o chestie grozavă. O am 
pregătită de anul trecut pentru un spectacol, dar afacerea a 
căzut baltă. Bagă-te înăuntru! 

— De ce? Ca s-o împungi cu săbii? 

— Vezi vreo sabie pe aici? 

Kugelmass strâmbă din nas şi bombănind se vâri în ladă. 
Observă chiar în faţa ochilor nişte ornamente oribile, lipite 
direct pe lemn. 

— Ce glumă proastă! 

— Şi ce glumă, completă Persky. Şi acum fii atent. Am să 
arunc un roman înăuntru, o să închid uşile şi o să ciocănesc 
de trei ori în ladă. Atunci o să fii proiectat chiar în romanul 
respectiv. 

Kugelmass se strâmbă neîncrezător. 

— Chiar aşa e, spuse Persky. Pe cuvântul meu. Şi pot să te 
proiectez nu numai într-un roman. În orice povestire, piesă 
de teatru sau poezie. Ai ocazia să te întâlneşti cu personajul 
visat de tine, o femeie celebră, o eroină celebră, şi să ai 
parte de toate plăcerile. Când ai terminat, dai un chiot şi te 
aduc înapoi. , 

— Persky, nu eşti zdravăn la minte. 

— Te asigur că o să meargă. Kugelmass era sceptic. 

— Vrei să spui că lada asta nenorocită mă poate trimite 
unde poftesc? 

— Pentru douăzeci de dolari, da. Kugelmass scoase 
portofelul. ' 

— Nu cred până nu văd, mormăi el. 

Persky vâri bancnotele în buzunarul de la pantaloni. 

— Deci pe cine vrei? Sister Carrie? Hester Prynne? Ofelia? 
Sau poate un personaj de-al lui Saul Bellow? Ce-ai zice de 
Temple Drake? Deşi pentru vârsta ta n-ar fi cea mai 
recomandată. 

— O franţuzoaică. Vreau o franţuzoaică. 

— Nana? 

— Nu pe bani. 

— Nataşa din Război şi Pace? 


— Am zis o franţuzoaică. Am găsit! Emma Bovary. Este 
exact ce-mi trebuie. 

— S-a făcut. Când eşti gata, dă-mi de ştire. 

Persky îi aruncă în ladă un exemplar ieftin din romanul lui 
Flaubert. 

Episodul Kugelmass 

— Eşti sigur că nu-i nici un risc? întrebă Kugelmass, în 
timp ce Persky închidea uşile. 

— E oare ceva lipsit de riscuri în lumea asta nebună? 
Persky ciocăni de trei ori în ladă, apoi deschise uşile. 
Kugelmass dispăruse. In aceeaşi clipă se pomeni în 
dormitorul lui Charles şi al Emmei Bovary, din Yonville. Văzu 
în faţa lui o femeie întoarsă cu spatele, care împăturea 
rufele. Nu-mi vine să cred, îşi spuse Kugelmass holbându-se 
la fermecătoarea soţie a doctorului. E chiar adevărat! Sunt 
aici. Ea e. 

Emma se întoarse surprinsă. 

— Dumnezeule, m-ai speriat. Cine eşti dumneata? Vorbea 
în engleza elegantă a traducerii. E de-a dreptul fantastic, 
gândi el. Apoi, văzând că Emma i se adresează, răspunse: 

— Scuzaţi-mă. Sunt Sidney Kugelmass de la City College. 
Profesor de literatură la C. C. N. Y. Eu... Oh, Doamne! 

Emma Bovary zâmbi provocator. 

— Bei ceva? Un pahar de vin? 

E frumoasă, gândi Kugelmass. Nici nu se compara cu 
troglodita aia cu care împărțea aşternutul. Simţi brusc 
nevoia* să îmbrăţişeze această plăsmuire, să-i spună că era 
femeia visurilor lui. 

— Da, nişte vin, îndrugă el cu o voce răguşită. Alb. 
Nu”roşu. Nu, alb. Lasă, alb. ' 

— Charles lipseşte astăzi, spuse Emma cu subînţeles. După 
ce-au băut vinul, au ieşit la o plimbare prin încântătorul 
peisaj de Franţă patriarhală. 

— Totdeauna mi-am dorit să se ivească un străin misterios, 
să mă scoată din monotonia vieţii de provincie. Aici e o 
plictiseală înfiorătoare, spuse Emma şi-l strânse de mână. 


Trecură pe lângă o bisericuţă. 

— Îmi plac hainele tale, murmură ea. N-am văzut niciodată 
aşa ceva pe aici. Sunt atât de... moderne. 

— E un costum de vară, răspunse el visător. L-am luat de 
la solduri. - 

Brusc o sărută. Timp de o oră, întinşi la umbra unui copac, 
schimbară şoapte dulci şi priviri drăgăstoase. Apoi 
Kugelmass se ridică. Îşi amintise că avea întâlnire cu 
Daphne la supermagazinul Bloomingdale. 

— Trebuie să plec. Dar, nu-ţi fă griji, am să mă întorc. 

— Sper, spuse Emma. 

O îmbrăţişă cu patimă, apoi se întoarseră acasă. Aici o mai 
sărută o dată, după care strigă: 

— Gata, Persky. Trebuie să fiu la Bloomingdale până-n trei 
jumate. ' 

Se auzi un pocnet asurzitor şi Kugelmass se trezi din nou 
în Brooklyrfc 

— Vezi că nu te-am minţit? îi spuse Persky triumfător. 

— Persky, acum mă grăbesc. Trebuie să ajung pe 
Lexington Avenue. Spune-mi când mai pot veni? Se poate 
mâine? 

— Oricând. Doar sa ai la tine douăzeci de dolari. Şi să nu 
sufli o vorbă nimănui. 

— Doar nu crezi că mă duc să dau anunţ la ziar. 

Kugelmass luă un taxi spre centru. Îi tresălta inima de 
fericire. Sunt îndrăgostit, îşi spuse el, deţin o taină 
minunată. Nu-şi dădea seama că exact în acelaşi moment, în 
diferite săli de clasă din toată ţara, elevii îşi întrebau 
profesorii: Cine este acest personaj de la pagina 100? Acest 
evreu chelios care o sărută pe Madame Bovary. Un profesor 
din Sioux Falls se lamenta: Doamne, cât sarcasm la puştii 
ăştia! Ce le mai trece prin minte! 

Daphne Kugelmass îl aştepta la raionul de articole sanitare 
de la Bloomingdale, când Kugelmass apăru gi-fâind. 

— Unde-ai fost? îl repezi ea. E patru jumate. 

— S-a blocat circulaţia. 


Kugelmass îl vizită pe Persky a doua zi şi în câteva minute 
ajunse din nou, ca prin minune, la Yonville. Emma nu îşi 
putu ascunde emoția când îl văzu. Petrecură împreună ore 
întregi, râzând, sporovăind, făcând dragoste. Doamne, 
Dumnezeule! Chiar cu Madame Bovary! se en-tuziasmă 
Kugelmass. Eu, care în liceu am rămas corigent la engleză. 

Episodul Kugelmass în lunile următoare, Kugelmass îl 
vizită pe Persky de nenumărate ori, iubirea lui pentru 
Emma Bovary devenind tot mai pătimaşă. 

— Ai grijă, să mă bagi în carte înainte de pagina 120, 
spuse Kugelmass. Trebuie să mă întâlnesc cu ea până nu se 
cuplează cu individul ăla, Rodolphe. 

— De ce? Nu eşti în stare să-i vii de hac? 

— Ha! Să-i vin de hac? Un boiernaş oarecare. Ce ştie 
altceva decât să ameţească femeile şi să bată coclaurile 
călare? Crezi că-i mai breaz decât figurile alea care apar în 
revistele pentru gospodine? însă pentru ea e o prospătură. 

— Băârbatu-său nu bănuieşte nimic? 

— Şi ce să facă? Un biet spiţer de ţară. Se duce la culcare 
o dată cu găinile, când pe nevastă-sa atunci o arde... Eh, în 
fine... Hai că m-am dus. 

Kugelmass intră din nou în ladă, şi într-o clipă se trezi pe 
domeniul familiei Bovary, la Yonville. 

— Ce mai faci, iubito? 

— Vai, Kugelmass, suspină ea. Prin ce-am trecut! Aseară la 
masă „domnul şi stăpânul meu” a aţipit la desert. Şi eu care 
îi povesteam cu sufletul la gură cât de bine e la Maxim, şi ce 
minunat e baletul. Şi dintr-o dată l-am auzit sforâind. 

— Linişteşte-te, dragostea mea. Acum sunt cu tine, îi spuse 
Kugelmass şi o îmbrăţişă. ' 

Cât mi-am dorit să ajung aici, îşi spuse el în gând, adul- 
mecând parfumul franțuzesc al Emmei. Am suferit destul. 
Am plătit destui psihiatri. Am căutat până mi s-a urât. Ce 
tânără şi fragilă e, iar eu mă găsesc aici, la câteva pagini 
după Leon, şi puţin înainte de Rodolphe. Bine că am nimerit 
în capitolul ăsta. Altfel nu ştiu cum m-aş fi descurcat. 


Emma era fără îndoială la fel de fericită ca şi Kugelmass. 
La rândul ei, jinduise după o aventură, iar poveştile lui 
despre viaţa de noapte de pe Broadway, despre ma” şinile 
de curse, despre stelele de la Hollywood o ferme-caseră pe 
frumoasa franţuzoaică. 

— Mai povesteşte-mi despre O. ]. Simpson, îl rugă ea în 
seara aceea, pe când treceau agale prin faţa bisericii 
abatelui Bournisien. 

— Ce să-ţi mai spun? Tipul e mare. Bate toate recordurile. 
Aleargă formidabil. Nimeni nu-l poate ajunge. 

— Şi Oscarurile? îl întreabă Emma cu o privire plină de 
nostalgie. Aş da orice să câştig şi eu unul. 

— În primul rând, trebuie să fii propusă. 

— Ştiu. Mi-ai spus. Dar sunt convinsă că pot să joc. Sigur, 
nu mi-ar strica nişte ore de actorie. Poate cu Strassberg. Şi 
dacă aş avea şi un impresar bun... 

— Bine, bine, vedem noi. O să-i spun lui Persky. În aceeaşi 
seară, întors în apartamentul lui Persky, Kugelmass a lansat 
ideea aducerii Emmei la New York. 

— Lasă-mă să mă gândesc, spuse Persky. Poate aranjez 
ceva. S-au văzut şi lucruri mai ciudate decât asta. 

Însă niciunul din ei nu avea ceva clar în cap în momentul 
acela. 

— Unde naiba te tot duci? strigă Daphne Kugelmass la 
soţul ei, care se întorsese târziu în seara aceea. Ţi-ai găsit 
pe cineva? 

— Eu? Ce să spun, ai nimerit-o! replică Kugelmass cu un 
aer plictisit. Am fost cu Leonard Popkin. Mi-a povestit 
despre agricultura socialistă din Polonia. Doar îl ştii pe 
Popkin. Când abordează chestiunea asta, nu mai scapi de el. 

— De la o vreme te porţi foarte ciudat. Eşti distant. Se 
apropie ziua de naştere a lui taică-meu, să nu uiţi. Vezi că-i 
sâmbătă. 

— Bine, bine, răspunse Kugelmass, grăbindu-se să intre în 
baie. 


— O să vină toată familia. Şi gemenii, şi vărul Hemish. Ar 
trebui să fii mai drăguţ cu vărul Hemish, ştii că ţine la tine. 

— Sigur că da, şi gemenii, zise Kugelmass şi închise uşa de 
la baie ca să n-o mai audă pe nevastă-sa. Răsuflă uşurat. În 
câteva ceasuri, se gândi el, va fi din nou în Yonville, la iubita 
lui. De data asta, dacă totul merge bine, o s-o ia pe Emma 
cu el. 

A doua zi la ora trei-şi un sfert Persky îşi puse din nou 
jucăria în acţiune. Kugelmass apăru în faţa Emmei avân 

Episodul. Kugelmass tat şi surâzător. Cei doi petrecură 
câteva ore la Yonville împreună cu Binet, după care se suiră 
în trăsura familiei Bovary. Urmând instrucţiunile lui Persky, 
se îmbrăţişară strâns, închiseră ochii şi numărară până la 
zece. Când îi deschiseră, trăsura tocmai trăgea în faţa 
intrării laterale de la Piaza Hotel, unde Kugelmass 
rezervase, încă de dimineaţă, un apartament. 

— Splendid! E tot ce mi-am visat! exclamă Emma 
zburdând prin dormitor şi privind încântată panorama 
oraşului. Uite F. A. O. Schwartz! Şi Central Park! Şi Sherry? 
Unde e? A, acolo, da, da... Fantastic. 

Pe pat o aşteptau cutii de la firmele Halston şi Saint 
Laurent. Emma desfăcu un pachet şi probă o pereche de 
pantaloni negri de catifea. 

— Pantalonii sunt de la Ralph Lauren, preciză Kugelmass. 
O să arăţi grozav în ei. Hai, iubito, sărută-mă. 

— Vai, ce fericită sunt! zise Emma în timp ce se uita în 
oglindă. Nu ieşim în oraş? Vreau să văd Chorus Line, 
muzeul Guggenheim, şi pe Jack Nicholson, de care mi-ai tot 
vorbit. Rulează vreun film cu el? 

Nu mai înţeleg nimic, exclamă un profesor de la 
Universitatea Stanford. Mai întâi a apărut un personaj 
ciudat pe nume Kugelmass, iar acum a dispărut ea din 
carte. Dar probabil că asta e caracteristica oricărei opere 
clasice - poţi s-o citeşti de o mie de ori că tot găseşti ceva 
nou în ea. * 


Îndrăgostiţii petrecură un week-end sublim. Kugelmass îi 
spusese lui Daphne că se duce la un simpozion la Boston şi 
că urmează să se întoarcă abia luni. Cei doi au savurat 
fiecare clipă. S-au dus la film, au luat masa în cartierul 
chinezesc, au mers la discotecă, iar seara au adormit în faţa 
televizorului deschis. S-au trezit duminică, după prânz, au 
ieşit apoi prin Soho, au admirat celebrităţile de la Elaine. 
Seara s-au delectat în apartamentul lor cu icre negre şi 
şampanie. N-au dormit deloc toată noaptea. Obositor, dar a 
meritat, gândi Kugelmass. Nu-mi permit s-o aduc aici prea 
des, dar din când în când îi pot oferi un contrast încântător 
faţă de Yonville. 

Acasă la Persky, Emma intră în ladă, îşi aranjă frumos 
pachetele lângă ea şi-l mai sărută o dată pe Kugelmass. 

— Data viitoare ne vedem la mine, îi spuse ea făcându-i cu 
ochiul. 

Persky bătu de trei ori în uşă. Nu se întâmplă nimic. 

— Hm, mormăi Persky, scărpinându-se în cap şi bă-tând 
încă o dată. Degeaba. 

— Ceva nu-i în regulă, bombăni el. 

— Persky, îţi arde de glumă? strigă Kugelmass. Cum adică 
nu merge? 

— Păstrează-ţi calmul. Emma, eşti tot aici? 

— Da. 

Persky bătu din nou, de data asta mai tare. 

— Persky, sunt tot aici. 

— Ştiu, dragă, ţine-te bine. 

— Persky, trebuie s-o trimitem înapoi, şopti Kugelmass. 
Sunt însurat, peste trei ore am curs. Nu-mi permit nici un 
fel de complicaţii. * 

— Nu înţeleg, bâigui Persky, doar a mers perfect până 
acum. 

Dar jucăria nu mai vroia să funcţioneze. 

— O să-mi ia ceva timp, îi spuse el lui Kugelmass. Trebuie 
s-o demontez. Te chem eu mai târziu. 


Kugelmass o urcă pe Emma într-un taxi şi o expedie înapoi 
la Piaza Hotel. Era cât pe ce să întârzie la curs. 'Ioată ziua îl 
bombardă pe Persky cu telefoanele. Şi pe Emma. Persky îi 
spuse că s-ar putea să mai dureze câteva zile. , 

— Cum a fost la simpozion? îl întrebă Daphne în seara 
aceea. 

— Bine, destul de bine, răspunse el aprinzându-şi o ţigară 
la capătul cu filtru. 

— Ce-i cu tine? Eşti un pachet de nervi. 

— Eu? Asta-i bună. Nu vezi ce liniştit sunt? O să ies puţin 
să iau aer. 

Deschise uşa şi fugi la hotel cu primul taxi ieşit în cale. 

— Nu-i bine, spuse Emma. Charles o să-mi simtă lipsa. 

Episodul Kugelmass 

— Acum înţelege-mă şi tu, iubito, se rugă de ea Kugelmass. 

Era palid şi transpirat. O sărută în grabă, apoi se aruncă în 
lift, şi din holul hotelului îi mai dădu un telefon lui Persky. 
Ajunse acasă cu puţin înainte de miezul nopţii. 

— Dacă mă iau după ce spune Popkin, din 1971 n-au mai 
fost preţurile atât de stabile la Cracovia. La orz, desigur, îi 
explică el lui Daphne, zâmbind chinuit în timp ce se băga în 
pat. 

Astfel trecu o săptămână. 

Vineri seara, Kugelmass îi spuse lui Daphne că trebuie sa. 
Plece la alt simpozion, de data asta la Syracuse. Alergă la 
hotel, dar al doilea week-end alături de Emma n-a mai fost 
la fel de strălucit. 

— Trimite-mă înapoi în roman sau ia-mă de nevastă, îi ceru 
Emma lui Kugelmass. ” Până atunci vreau să-mi găsesc un 
serviciu sau să urmez vreo şcoală. E îngrozitor să te uiţi 
toată ziua la televizor. 

— Perfect. Putem să folosim banii şi altfel, îi răspunse 
Kugelmass. Consumi de două ori mai mult decât cântăreştL, 
— Ieri am cunoscut în Central Park un fost producător de 
pe Broadway care mi-a dat de înţeles că aş fi potrivită 

pentru un rol. 


— Şi cine-i măscăriciul ăsta? 

— Nu-i măscărici. E un om sensibil, generos, şi arată bine. 
Îl cheamă Jeff şi nu mai ştiu cum. Are toate şansele să 
obţină un premiu Tony. 

Mai târziu, în aceeaşi după-amiază, Kugelmass îi făcu o 
vizită lui Persky. Era beat. 

— Potoleşte-te, îl temperă Persky. O să te îmbolnăveşti de 
inimă dacă o mai ţii aşa. 

— Auzi la el! Să mă potolesc? Păi uiţi că ţin ascuns un 
personaj de roman într-o cameră de hotel şi că nevas-tă- 
mea o fi pus deja un detectiv particular pe urmele mele? 

— Bine, bine, scăpăm noi şi de beleaua asta. 

Persky se vâri sub ladă şi începu să meşterească la ea cu o 
cheie franceză. 

— Nli mai am linişte, zise Kugelmass. Bântui tot timpul 
prin oraş. Ne-am săturat unul de altul. Ca să nu-ţi spun că 
nota de plată de la hotel arată ca bugetul apărării. 

— Ce pot să fac? Asta-i lumea magiei, spuse Persky. O lume 
plină de nuanţe. 

— Nuanţe pe dracu'. Torn în neştire şampanie Dom 
Perignon şi icre negre în şoricelul ăsta, plus ţoalele, plus 
taxele la Neighborhood Playhouse, iar acum s-a trezit că 
vrea şi fotografii de probă. Şi colac peste pupăză, Fivish 
Kopkind, profesorul de literatură comparată, m-a 
recunoscut în personajul care apare sporadic în romanul lui 
Flaubert. Kopkind ăsta mi-a purtat întotdeauna pică, şi 
acum sunt sigur c-o să mă toarne lui Daphne. Ştii ce 
urmează? îţi spun eu. Falimentul, pensia alimentară, 
închisoarea. O să ajung un cerşetor. Aşa-mi trebuie dacă mi- 
am înşelat nevasta cu Madame Bovary. - 

— Ce pot să-ţi spun? Mă chinui s-o repar. Dar n-am cum 
să-ţi calmez nervii. Nu sunt psihiatru. 

Sâmbătă după-amiază Emma s-a încuiat în baie şi n-a mai 
vrut să deschidă în ciuda apelurilor disperate lansate de 
Kugelmass. Uitându-se pe fereastra de la Woolman Pink, lui 
Kugelmass îi trecu prin minte să se sinucidă. Ce păcat că e 


prea jos, îşi zise el, altfel aş face-o chiar acum. Şi dacă aş 
fugi în Europa să iau viaţa de la început? Sau dacă m-aş 
apuca să vând International Herald Tribune, că doar n-aş fi 
eu primul? 

Telefonul sună. Kugelmass ridică receptorul ca un 
automat. 

— Adu-o pe Emma. Cred c-am făcut-o. Lui Kugelmass nu-i 
veni să creadă. 

— Vorbeşti serios? Gata, merge? 

— Era ceva stricat la transmisie. Hai, adu-o! 

— Persky, eşti genial. Sosim într-o clipă, îndrăgostiţi 
năvăliră din nou în apartamentul lui Persky, şi din rţou 
Emma Bovary se vâri în ladă cu toate pachetele după ea. De 
data asta nu s-au mai sărutat. Persky închise uşile, trase aer 
în piept şi bătu de trei ori în ladă. Urmă obişnuitul pocnet. 
Când se uită înăuntru nu mai era nimeni. Madame Bovary 
ajunsese în romanul ei. Kugelmass răsuflă uşurat şi strânse 
mâna scamatorului. 

Episodul Kugelmass 

— Bine că s-a terminat. M-am învăţat minte. N-am să-mi 
mai înşel nevasta niciodată. 

Îi strânse din nou mâna, gândindu-se că n-ar fi rău să-i 
cumpere o cravată. 

Peste trei săptămâni, spre sf îrşitul unei minunate după- 
amieze de primăvară, cineva sună la uşa lui Persky. Era 
Kugelmass, nevinovat ca un mieluşel. 

— Ei, Kugelmass, acum unde mai vrei să ajungi? 

— Mai vreau o dată. E o vreme splendidă şi eu îm- 
bătrânesc. Ascultă, ai citit Portnoy's Complaint? Ţii minte 
Maimuţa? 

— Viaţa s-a scumpit, preţurile au crescut. Douăzeci şi cinci 
de dolari. Pentru început nu-ţi iau nici un ban. N-am uitat în 
ce încurcătură te-am băgat atunci. 

— Eşti un tip de treabă, spuse Kugelmass, pieptănân-du-şi 
cele câteva fire de păr în timp ce intra din nou în ladă. 
Funcţionează? 


— Sper. N-am mai folosit-o de atunci. 

— Idilă şi amor, strigă Kugelmass din ladă. Ce nu face omul 
pentru o fată drăgălaşă! 

Persky îi aruncă un exemplar din Portnoy's Complaint şi 
bătu de trei ori în ladă. De data asta nu se mai auzi 
pocnetul binecunoscut, ci o explozie surdă, urmată de 
pârâituri şi de o ploaie de scântei. Persky se prăbuşi, făcu o 
criză de inimă şi muri pe loc. Comoda se aprinse şi totul se 
transformă în scrum. 

Kugelmass, care n-avea de unde să ştie de acest dezastru, 
intrase în altă încurcătură. Nu ajunsese în Port-noy's 
Cognplaint, şi nici în alt roman. Fusese proiectat într-un 
vechi manual de limba spaniolă şi acum fugea să-şi salveze 
viaţa. În spatele lui, printre bolovani şi stânci, verbul tener 
(„a avea”) - un imens şi stufos verb neregulat - îl urmărea, 
gonind pe picioarele-i crăcănate. 


Născut la 28 martie 1940 în Newton, Massachusetts. 
Studii la Colgate University, New York (licenţa în 1958) şi la 
University of North Carolina (licenţa în 1967). În 1966 
întemeiază revista literară Lillabulero, transformată mai 
târziu în editura Lillabulero Press, Inc. Invitat la Emerson 
College din Boston în 1971 şi 1976 ca scriitor rezident. 
Asistent universitar la University of New Hamp-shire din 
1972. Visiting professor la New England College, în 1975. 
Conduce Seminarii de creaţie literară la Sarah Lawrence 
College din Bronxville, New York şi la Princeton. În prezent, 
locuieşte în Brooklyn, New York. 

Autor de povestiri şi romane. 

Volume de povestiri: Searching for Survivors (în căutare 
de supraviețuitori), Fiction Collective, 1975; The New World 
(Noua lume), University of Illinois Press, 1978; Trailerpark 
(Parcul de rulote), Houghton Mifflin, 1981; Success Stories 
(Povestiri de succes), Harper & Row, 1986. 

Romane: Hamilton Stark, Houghton Mifflin, 1978; The 
Book of Jamaica (Cartea insulei Jamaica), Houghton Mifflin, 


1980; The Relation of My Imprisonment (Povestea 
încarcerării mele), Sun and Moon Press, 1984; Continental 
Drift (Derivă continentală), Harper & Row, 1985; Family 
Life (Viaţă de familie), Sun and Moon Press, 1988. 

Activitate încununată cu ndmeroase premii literare: Bursă 
Woodrow Wilson, în 1968. Bursă Guggenheim, în 1976; 
Premiul literar acordat de St. Lawrence University şi de 
revista Fiction International, în 1976; Premiul Proză 
americană contemporană 1975-1985 

Academiei Americane şi al Institutului de Artă şi 
Literatură, în 1986; Premiul special O. Henry pentru 
activitate îndelungată pe tărâmul prozei scurte; Premiul 
John Dos Passos pentru Literatură, în 1986. 

Hamilton Stark, 1978. Romanul poartă numele 
personajului principal, un instalator din New Hampshire, 
violent, alcoolic, un individ dificil, inadaptabil. Susţinut de 
două voci narative, captivate în egală măsură de 
personalitatea lui Hamilton Stark, romanul îmbină 
observaţia realistă cu introspecţia insistentă şi lucidă. 
„Banks a folosit cu iscusinţă o gamă foarte largă de tehnici 
contemporane pentru a scrie până la urmă un roman care 
este prin excelenţă clasic, o poveste romantică, cu izbucniri 
sumbre, dar şi vesele, amintind de Poe şi Melville.” (Terence 
Winch, în Washington Post Book World). 

The Book of Jamaica (Cartea Insulei Jamaica), 1980. 
Cartea descrie călătoria unui profesor de treizeci şi cinci de 
ani originar din New Hampshire (ca şi Hamilton Stark din 
romanul anterior) în Insula Jamaica. Atras de exotismul 
peisajelor şi de obiceiurile localnicilor, protagonistul se 
stabileşte aici. „Trăsătura principală a acestui roman este 
folosirea a diferite perspective narative. Rezultatul este un 
melanj de voci. Schimbările de perspectivă dau forţă 
romanului. Maturizarea personajului, trecând prin mai 
multe faze, este prezentată convingător. O carte care 
merită elogii pentru felul în care a eliberat resursele 
observaţiei.” (James W. Marks, în Washington Post) 


Trailer Park (Parcul de rulote), 1981, este un volum de 
povestiri în care autorul descrie viaţa mizeră, mohorâtă, a 
unor oameni constrânşi să-şi ducă zilele într-un parc de 
rulote. „O carte ciudată, compusă din bucăţi scurte, ames- 
tecând în egală măsură speranţele şi dezamăgirile eroilor. 
Găsim aici povestiri despre infidelitate şi violenţă împinsă 
până la crimă, despre instabilitatea prieteniei şi sentimentul 
de alienare. Sunt povestiri cu un orizont întunecat, deşi 
Russell Banks în spatele lor se simte râsul maliţios şi 
pătrunzător al autorului. Banks dispune de un ochi 
sarcastic. Atunci când vrea, el ştie să fie îngăduitor, 
înfăţişând cu o discretă toleranţă iluziile americanului de 
azi, care nu sunt altceva decât un amestec de improvizație 
ieftină şi patetism zgomotos.” (Jonathan Yardley, în 
Washington Post Book World) 

Continental Drift (Derivă continentală), 1985, este 
considerat de critica americană cel mai reuşit roman al lui 
Banks. Cartea descrie viaţa a două personaje care, deşi 
situate pe coordonate culturale şi geografice diferite, 
nutresc aceeaşi iluzie: realizarea unui cămin idela., Banks 
pune în antiteză lumea fizică în toată frumuseţea ei cu 
abandonarea valorilor morale de care se face vinovat omul 
modern” atras mai degrabă de succesul material. Epoca 
„electronicii a eliberat creierul uman. Ce s-a întâmplat însă 
cu sufletul nostru? La această întrebare ne răspunde 
Russell Banks în romanul său.” (Ralph B. Sipper, în Los 
Angeles Times Book Review) „Forţa de evocare a vieţii 
americane, cu toate meandrele ei, este competitivă cu cea a 
lui Updike. Romanul acesta este cel mai convingător portret 
al Ame-ricii contemporane: cupiditate, dezrădăcinare, 
indiferenţă faţă de trecut. Un roman despre viaţa pe care o 
trăim acum.” (James Atlas, în Atlantic) 

Success Stories (Povestiri de succes), 1986, reuneşte 
douăsprezece povestiri localizate în Florida şi New 
England. Tema: instabilitatea relaţiilor dintre bărbat şi 
femeie. Căsătoriile se. Ofilesc, se macină chiar sub ochii 


noştri, bărbaţii acaparează, agresivi şi fermecători, 
păstrându-şi tot timpul o detaşare nu departe de cinism, 
cum se întâmplă Me exemplu în povestirea Sarah Cole: A 
Type of Love Story (Sarah Cole: Un fel de Love Story), în 
care un avocat seduce o muncitoare, pentru a o alunga apoi 
cu brutalitate. 

Criticii americani au observat poziţia originală a 
naratorului în proza lui Banks. Deşi structurile sunt adesea 
tradiţionale, limbajul şi unghiul de abordare se orientează 
spre procedeele contemporane. Russell Banks îşi explică 
metoda într-un interviu acordat lui Marcelle Thiebaux: „Mă 
interesează într-adevăr funcţia naratorului, reinventa Proză 
americană contemporană 1975-1985 rea acestei luncţii de 
fapt. Convenţia perspectivei narative unice a căzut în 
desuetudine. În secolul nostru, ca să fiu mai precis. Încerc 
să creez o altă iluzie, ca şi cum l-aş lua pe cititor de braţ şi i- 
aş explica, i-aş povesti, i-aş nara o poveste minunată, o 
poveste pe care i-aş spune-o numai lui, oaspetele meu, venit 
ca acel invitat de la nunta din Balada bătrânului marinar de 
Coleridge. Eu sunt asemenea bătrânului marinar, îl opresc 
pe oaspete, îl trag deoparte, şi-i spun numai lui o poveste.” 
(Publishers Weekly, 15 martie 1985) 

Povestirea Sarah Cole: A Type of Love Story a apărut 
iniţial în revista '[he Missouri Review. Inclusă de Shannon 
Ravenel şi Gail Godwin în The Best American Short Stories 
J98S$. Traducerea noastră foloseşte textul din acest volum. 

Pentru început, iată un cadru în care eu sunt bărbatul, iar 
prietena mea Sarah Cole este femeia. Nu-l descriu, căci 
acum sunt cu zece ani mai bătrân şi nu mai arăt ca atunci, 
iar Sarah a murit. Cu alte cuvinte, citind povestirea aceasta 
s-ar putea să mă consideraţi un încrezut dacă aş pretinde 
că acum arăt întocmai ca atunci, fiindcă pe vremea aceea, 
trebuie să vă spun, arătam foarte bine. lar pentru că Sarah 
a murit, aţi putea crede că m-am purtat neomenos cu ea, 
căci Sarah, ca să fiu sincer, era îngrozitor de urâtă. De, 
fapt, era cea mai urâtă femeie pe care am cunoscut-o 


vreodată. Am văzut femei chiar mai urâte, dar ele erau aşa 
fiindcă natura nu le ajutase deloc sau pentru că vreo boală 
sau vreun accident le mutilase pentru totdeauna. Sarah 
însă n-avea nimic anormal, o ştiu foarte bine, fiindcă am 
trăit cu ea trei luni şi jumătate. 

Iată cadrul. Aş putea să-1 plasez în prezent, deşi totul s-a 
petrecut acum zece ani - cât de puţin contează într-o 
povestire momentul acţiunii - aş putea să-l plasez chiar la 
Concord, în New Hampshire, fiindcă într-adevăr acolo s-a 
întâmplat, o localitate pe care, întâmplător, cu-noscând-o 
foarte bine, nu-mi va fi greu s-o descriu în aşa fel încât 
povestirea să fie credibilă. Era într-o miercuri seară, pe la 
ora şase, într-un sfârşit de mai, când bărbatul a intrat în 
local. La parter era o braserie, restaurantul la etaj, pe 
pereţii acoperiţi de lambriuri se vedeau nişte plante 
agăţătoare, înăuntru mai multe mese din trunchiuri de 
copac, iar pe o latură a încăperii şase separeuri capitonate. 
Câţiva bărbaţi între douăzeci şi treizeci şi şase de ani stau 
la bar; sunt îmbrăcaţi întocmai ca băr batul care a intrat, în 
costume cu vestă, cu cravate desfăcute la gât. Sunt probabil 
avocaţi, avocaţi tineri, necăsătoriți, care stau la taifas cu 
confrații lor la un pahar de Martini, tot amânâild momentul 
întoarcerii în apartamentele lor din oraş, unde vor lua cina 
şi, după aceea, întinşi pe canapea, vor mai lucra ceva 
pentru a doua zi, în faţa televizorului cu sonorul dat încet. 
Majoritatea sunt tineri de familie bună, educați, 
sârguincioşi, şi un pic nefericiţi. Personajul nostru, să-i 
spunem Ronald, sau Ron, se aseamănă în multe privinţe cu 
ei, doar că el arată foarte bine, ceea ce-l face să fie 
întrucâtva mai puţin nefericit decât ei. Ron e un bărbat 
atrăgător: înalt, zvelt, cu trăsături regulate. Defectele sale - 
o aluniţă în partea stângă a bărbiei pătrate, dar nu 
exagerat de proeminente, părul blond ce-i acoperă mâinile 
bronzate şi şoldurile înguste - în măsura în care nu-i 
împrumută trăsăturile unui manechin, îi sporesc 
frumuseţea, fiindcă este frumos aşa cum spunem despre o 


femeie că este frumoasă. Şi poate tocmai fiindcă nu-şi dă 
seama cât de atrăgător este, el place şi bărbaţilor, şi 
femeilor, şi tinerilor, şi copiilor, şi bătrânilor, şi celor care 
arată destul de bine, însă nu îndeajuns de bine pentru a 
rivaliza cu el, după cum place şi celor care nu arată chiar 
atât de bine, şi care, văzându-l, înţeleg că au toate motivele 
să-i invidieze pe cei mai înzestrați decât ei, Ron se aşază la 
bar, deschide ziarul, dar până să se apuce de citit, 
barmanul îl întreabă dacă vrea ceva de băut, şi i se 
adresează cu, Sir,, deşi Ron e un client obişnuit al localului, 
mai ales de când a divorţat de nevastă-sa, toamna trecută. 
Ron a divorţat fiindcă, după ce-au trăit trei ani împreună, 
soţia sa a vrut să-şi reia meseria de creator de modele la 
care renunţase din cauza lui. Asta însemna că ea urma să 
locuiască la New York, în timp ce el trebuia să rămână în 
New Hampshire, unde îşi avea clientela. S-au hotărât să 
locuiască separat până când el ar fi reuşit să găsească ceva 
de lucru lângă New York, însă, după câteva luni, între 
vizitele conjugale, Ron „a început să se culce cu alte femei, 
iar ea cu alţi bărbaţi, şi asta a fost tot. „Nu-i nici o 
nenorocire”, explica el prietenilor care ţineau şi la Ron, şi la 
soţia lui, deşi el arăta Sarah Cole: Un fel de Love Story ceva 
mai bine decât ea. „Eram foarte tineri când ne-am căsătorit. 
Ne iubeam din liceu. Am rămas însă şi după divorţ în relaţii 
bune cu ea”, le spunea Ron prietenilor. Şi ei îl înțelegeau, 
cei mai mulţi fiind, ca şi el, divorţaţi. 

Ron comandă un scotch cu sifon şi începe să citească 
ziarul. | se aduce băutura, dar nu soarbe prima înghiţitură 
până nu termină de citit un articol despre reapariţia 
coioţilor în nordul statului New Hampshire şi Vermont. Îşi 
aprinde o ţigară. Şi citeşte mai departe. Mai ia o înghiţitură. 
Cei din încăpere, bărbaţii de la bar, câţi sunt, şi barmanul 
înalt, şi cei din separeuri, nu prea mulţi, îi urmăresc 
gesturile. 

Tocmai citeşte anunţurile de la mica publicitate - probabil 
caută pe cineva să-i curețe apartamentul - când femeia 


care se va dovedi a fi Sarah Cole se ridică de la masa din 
separeu, se apropie de bar şi se aşază lângă el. Poartă 
cizme grele, de cowboy, argăsite, o pălărie tot de cowboy, 
din piele de căprioară, nişte blugi scorţoşi şi un tricou 
galben, care atârnă pe ea ca pieliţa unui cârnat. Mai târziu, 
Ron va afla că ea nu are decât treizeci şi opt de ani, deşi 
arată cu zece ani mai bătrână, iar faţă de el, chiar cu 
douăzeci. (Este imposibil să i se ghicească vârsta lui Ron; 
are înfăţişarea unui tânăr maturizat, de douăzeci şi cinci de 
ani, sau a unui bărbat de patruzeci de ani, cu un aer 
tineresc, însă vârsta lui reală pare să nu aibă nici o 
importanţă.) 

— Nu-i rău aici la bar, spune ea, uitându-se împrejur. 
Oricum e mai multă ldmină. Ce citeşti? întreabă ea cu 
seninătate, punându-şi coatele pe tejghea. 

Ron îşi ridică ochii de pe ziar şi surâde puţin; în faţa sa 
observă o femeie urâtă, mai urâtă decât ce-a văzut sau şi-a 
închipuit că există. Şi totuşi continuă să zâmbească. Are 
impresia că se cufundă în ochii ei căprui, mici, puţin saşii, 
însă nu trece mult timp şi îşi revine, începe să-i studieze 
faţa ciupită de vărsat, nasul mare, gura lăsată, dinţii 
strâmbi şi rari, bărbia lată şi teşită. Îi zăreşte apoi părul 
cânepiu şi gâtul invadat de acnee. Apoi privirile lor se 
încrucişează şi, din nou, are impresia că se cufundă în ochii 
ei. 

— Ce-ai spus? întreabă el. 

Ea scoate o ţigară mentolată din pachet. Ron i-o aprinde. 
O vede cum împinge fumul prin nările ei enorme, umflate. 
Ea îi vorbeşte din nou. Are o voce groasă, nazală, mată: 

— Te-am întrebat ce citeşti, da' acum văd ce. Râde scurt şi 
tare: 

— Ziarul! Ron râde şi el. 

— Da, ziarul. The Concord Monitor! 

Nu are halucinaţii, vede limpede cine este în faţa lui şi 
admite, nu, mai bine zis susţine că vorbeşte cu cea mai 
urâtă femeie pe care a văzut-o vreodată, un fapt care îl 


fascinează ca şi când ar vorbi nu cu ea, ci cu cea mai 
frumoasă fiinţă pe care a văzut-o sau ar putea s-o vadă 
vreodată, de aceea păstrează cu sfinţenie clipa aceasta, o 
reţine de parcă ar fi o minge de aur, un obiect extrem de 
greu pe care, dacă nu-l va ţine cu grijă în mână, hotărât 
să-l păstreze, îl va pierde, iar acesta, scă-pându-i dintre 
degete, se va rostogoli în iarbă până la marginea fântânii, şi 
de acolo în adâncuri, dispărând pentru totdeauna. Nu va 
rămâne decât în memorie, ceva de care să pomeneşti cu 
regret şi nedumerire, fiindcă după atâţia ani imaginea n-o 
vei mai putea regăsi decât povestind-o. Mintea şi trupul i se 
trezesc din amorţeală; se concentrează asupra femeii din 
faţa lui, Sarah Cole, cu mutra ei oribilă de rinocer, cu vocea 
ei groasă şi precipitată, cu trupul ei îndesat şi diform, iar 
pentru a prelungi acest moment începe să-i pună tot felul 
de întrebări, apoi îi cumpără ceva de băut, apoi îi zâmbeşte, 
şi are impresia, chiar atunci, că într-adevăr a început s-o ia 
în serios, pe ea cu toate necazurile ei. 

Îi află bineînţeles numele; ea recunoaşte că a venit să stea 
de vorbă cu el fiindcă a fost provocată de una din femeile cu 
care era în separeu. Se roteşte pe scaun şi zâmbeşte 
victorioasă, cu cinism, spre cele două prietene, urâte şi ele 
(deşi nu atât de urâte ca ea), îmbrăcate tot în blugi, cizme 
de cowboy şi pălării. Una dintre ele, o blondă cu o bărbie 
proeminentă, cu un machiaj strident, îi face discret cu 
mâna, ca şi cum s-ar fi jenat să 

Sarah Cole: Un fel de Love Story fie văzută, apoi se 
întoarce împreună cu cealaltă femeie din separeu spre 
paharele lor, din care trag cu nesaţ. 

Sarah se întoarce spre Ron şi-i spune tot ce vroia să afle, 
despre ce face ea la Rumford Press, despre fostul ei soţ 
care nu era decât un ticălos, un tâmpit, „bolnav”, zice ea, 
cuprinsă parcă de milă. Îi povesteşte apoi despre cei trei 
copii ai ei; cea mică e la şcoală, şi e moartă după băieţi, iar 
ceilalţi doi sunt la liceu, nu prea mai stau pe acasă. Vorbeşte 
de ei cu duioşie. Ron este impresionat. O vede cu câtă 


plăcere, cu câtă înfrigurare vorbeşte despre copii; ochii 
parcă îi strălucesc atunci când o întreabă cum îi cheamă. 

— Eşti o femeie drăguță, îi spune el. Sarah zâmbeşte şi se 
uită în paharul gol. 

— Nu, nu sunt. Tu eşti drăguţ că mi-o spui. 

Ron face semn barmanului să umple paharul. Sarah bea 
votcă. Probabil. Că tot bea de vreo două ore, fiindcă acum 
pare destul de relaxată, oricum mai relaxată decât sunt în 
general femeile atunci când încep să-i vorbească. 

Acum e rândul ei să-l întrebe cu ce se ocupă, decea 
divorţat, cât a locuit în Concord, însă el n-are chef să 
vorbească despre viaţa lui. Vrea doar s-o cunoască pe ea, 
chiar dacă ceea ce-i povesteşte Sarah este previzibil şi 
obişnuit, iar modul în care o face este cât se poate de banal. 
Ron se gândeşte apoi la soţul ei. Cum o fi arătând bărbatul 
care se poate îndrăgosti de Sarah Cole? 

Ii 

Scena care a avut loc în braseria Osgood se încheie 6 dată 
cu plecarea lui Ron, după ce mai comandase un rând de 
votcă pentru Sarah, şi cu întoarcerea ei în separeu, la 
prietenele care o aşteptau. Nu ştiu ce le-a zis, dar nu-i greu 
de presupus. Nu-i erau prietene apropiate, doar colege de 
serviciu la Rumford Press, unde împachetau programe 1. V. 
În cutii de carton. Îşi detestau meseria, şi deseori, după 
schimbul de zi, îşi luau pălăriile şi cizmele de cowboy din 
vestiar şi se opreau la un pahar, în drum spre casă. Acum 
intraseră pentru prima oară la Osgood, un loc pe care îl 
evitaseră până atunci, convinse că aici nu intrau decât 
avocaţii şi agenţii de la asigurări. Sarah a fost cea care le-a 
zis că n-au de ce să se teamă, şi cum ele n-au avut ce să-i 
mai răspundă, au intrat toate trei în braseria Osgood. Ron 
nu se înşela, erau acolo de mai bine de o oră când a intrat 
el, şi Sarah era deja puţin ameţită. 

— O să mai venim pe aici, le-a spus ea prietenelor ei, 
ridicând puţin vocea. 


Ceea ce au şi făcut în vinerea aceea când Ron a apărut din 
nou cu ziarul în mână. Îşi lăsă servieta jos lângă scaun, 
comandă ceva de băut şi începu să citească prima pagină, 
încet, ostentativ, ca un bărbat singur, plictisit, fără nici o 
grabă. Nu le observase pe cele trei femei cu pălării de 
cowboy şi cizme, care se aflau în spatele lui, într-un 
separeu. Îl zăriseră însă ele, şi, după câteva clipe, Sarah se 
afla iarăşi lângă el. 

— Bună. 

Se întoarse, o văzu, şi brusc regăsi momentul pe care-l 
pierduse cu o noapte înainte, după ce ieşise din local şi 
uitase de întâlnirea cu cea mai urâtă femeie pe care o 
văzuse vreodată. Părea şi mai diformă acum, ceea ce-l făcu 
să simtă că momentul este chiar mai important pentru el, şi 
că încă o dată îl poate ţine strâns în mână, ca pe un obiect 
preţios; începu să-i vorbească, să-i pună întrebări, să-i 
mărturisească părerile lui şi să le afle pe ale ei. 

Am spus la început că eu sunt bărbatul din această 
povestire, iar prietena mea, Sarah Cole, decedată acum, 
este femeia. Îmi amintesc de noaptea aceea; era a doua 
oară când o vedeam pe Sarah Cole, şi mă cutremur acum, 
nu de frică, ci de ruşine. Când am întâlnit-o prima oară pe 
Sarah, singura mea grijă a fost să mă agăţ de acest 
moment, să-l păstrez ca şi când începutul său nu avea nici 
o legătură cu vreun moment anterior din existenţa ei sau a 
mea, luate separat, iar ceea ce urma n-ar mai fi amintit de 
el. Vorbea mai încet decât cu o seară înainte, iar eu am 
ascultat-o la fel de nerăbdător şi atent, fiindcă motivele 
pentru care acceptasem să vorbesc cu ea acum 

Sarah Cole: Un fel de Love Story mă făceau s-o ascult, şi* 
ca şi cum ar fi fost un obiect, îmi închipuiam că e posibil s-o 
scot din datele existenţei ei ca s-o primesc în propria mea 
existenţă. Nu mi-am dat seama atunci cât de neomenos mă 
purtam cu ea. Când n-ai făcut niciodată ceva asemănător, şi 
acel ceva nu este în mod evident bun sau rău, de obicei e cu 
neputinţă să ştii dacă ceea ce urmează să faci este nedrept 


sau nu, şi abia mai târziu s-ar putea să-ţi dai seama că ai 
greşit. 

În timp ce beam, Sarah mi-a spus că îl ura pe fostul ei soţ 
pentru că nu ştia să se poarte cu copiii. 

— Nu din cauza banilor, spuse ea nervoasă, bălăngă- 
nindu-şi picioarele pe scaunul de la bar. Deşi nu dă un ban, 
şi eu trebuie să-i hrănesc, să-i îmbrac, şi el nu-i în stare să 
le scrie măcar un rând sau să le dea un telefon. Mă sună 
doar să-mi facă scandal că încerc să-l dau în judecată să 
plătească pensia alimentară. Nici nu întreabă de ei. 

— Ce ticălos! 

— Aşa-i, aşa-i, nici nu ştiu de ce m-am măritat cu el. De ce 
nu l-am lăsat. Paişpe ani, Dumnezeule! Nu ştiu, parcă mi-a 
făcut farmece, continuă ea absentă. Nici măcar nu arăta 
grozav. 

După ce bău al doilea pahar se pregăti să plece. Copiii o 
aşteptau acasă, şi vinerea lua de obicei masa împreună cu 
ei. Era ziua în care îi putpa controla mai uşor. 

— Nu-i las să iasă cu oricine, trebuie să existe o regulă, 
nu? 

Am încuviinţat din cap şi apoi am ieşit amândoi. Ne 
urmăreau toţi din priviri. Ştiam ce gândesc, dar nu-mi păsa, 
fiindcă nu făceam altceva decât s-o conduc până la maşină. 

Era o seară răcoroasă, amurgul se lăsa ca o pătură 
cenuşie. Automobilul ei, un Buick uriaş, vopsit în verde 
închis, vechi de cel puţin zece ani, era o rablă aproape de 
ilefolosit. Apăsă minerul portierei. Nimic. Încercă din nou. 
Am încercat şi eu. Tot nimic. 

Am observat o îndoitură mare, în formă de V, pe aripa 
stingă din faţă, care bloca portiera. 

— Cred că ţi-a lovit-o cineva în timp ce erai în restaurant, 
i-am spus. 

Se uită câteva clipe la urma de pe maşină, apoi, când se 
întoarse spre mine, am văzut-o că plânge. 

— Isuse Hristoase! se văita ea, şi din gura ei de broască, 
plină de salivă, se revărsa, peste dinţii rari, o limbă roşie. Se 


aprinsese la faţă şi, deşi lumina era destul de slabă, i-am 
văzut chipul buhăit de plâns, ochii cufundaţi undeva în 
obrajii umeziţi de lacrimi; umerii îi căzuseră, mâinile îi 
atârnau fără vlagă. 

— N-am cu ce să plătesc. N-am cu ce. 

Mi-am lăsat servieta pe trotuar, m-am apropiat de ea şi am 
strâns-o în braţe în timp ce plângea în hohote, cu capul 
vârât în umărul meu. După câteva clipe începu să-şi revină, 
suspina doar. Pălăria de cowboy îi stătea pe cap într-o 
poziţte precară, caraghioasă. Se trase un pas înapoi şi 
spuse: 

— O să intru pe partea cealaltă. 

— Bine, i-am zis eu în şoaptă. 

Încet,; ocoli botul maşinii urâte şi greoaie, deschise uşa 
dinspre bordură şi se strecură cu greutate în faţa volanului. 
Porni motorul. Un zgomot violent, ca un muget; maşina n- 
avea tobă de eşapament. Fără să mai spună vreun cuvânt, 
fără să-şi ia rămas bun, dădu înapoi, ieşi din parcare şi intră 
pe şosea. 

M-am întors şi mi-am pornit maşina. Am aruncat 
întâmplător o privire spre uşa localului. Barmanul, cele 
două femei care veniseră cu Sarah şi doi bărbaţi care 
stăteau la bar se uitau la mine. Pe cei doi îi cunoşteam, erau 
avocaţi. Rânjeau la mine. Le-am răspuns cu acelaşi rânjet, 
apoi m-am urcat în maşină, şi, fără să mă uit înapoi, am 
plecat acasă. 

[ii 

Câteva săptămâni mai târziu, într-o seară, Ron se în- 
întâlneşte din nou cu Sarah la Osgood şi, după ce îi dă să 
bea trei pahare de votcă, şi bea şi el trei de whisky, o duce 
la el acasă cu maşina lui - un Datsun break - având în minte 
un singur lucru: să facă dragoste cu ea. 

Sarah Cole: Un fel de Love Story 

Aşadar eu sunt bărbatul din această povestire şi Sarah 
este femeia, şi dacă relatez întâmplările în felul acesta este 
pentru că ceea ce vreau să spun mă tulbură, mă întristează, 


şi inevitabil mă îndepărtez de la fapte? aşa cum au fost. 
Sunt tentat acum să ascund adevărul, s-o prezint pe Sarah 
mai bună decât era în realitate, iar pe mine mai rău decât 
am fost; dar poate că sunt tentat în aceeaşi măsură s-o 
prezint pe Sarah într-o lumină defavorabilă, şi pe mine într- 
una mai bună. Adevărul este că eu eram un bărbat bine, iar 
ea o femeie urâtă, şi amândoi ştiam asta. Şi când a ieşit de 
la Osgood, ea era hotărâtă să facă dragoste cu un bărbat 
mult mai bine decât oricare altul cu care avusese ocazia să 
se întâlnească până atunci, iar eu eram hotărât să fac 
dragoste cu o femeie mult mai urâtă decât oricare alta cu 
care făcusem dragoste până atunci. Într-un fel eram chit. 

Nu, nu-i chiar aşa. (Vedeţi? lată de ce trebuie să vă spun 
povestirea în felul acesta.) Nici măcar nu sunt sigur că simt 
amândoi acelaşi lucru. Poate că într-adevăr îi place acest 
bărbat, cel mai atrăgător bărbat pe care 1-a întâlnit 
vreodată. Şi poate că pentru ea este mai evidentă urâţenia 
ei decât frumuseţea lui, după cum şi pentru el este mai 
evidentă urâţenia ei decât frumuseţea lui. Doar că Ron nu 
se crede un bărbat extraordinar de frumos. Pur şi simplu 
înţelege că oamenii îl privesc astfel. Iar el, parcă am mai 
spus-o, este doar un bărbat bine. 

Ron descuie uşa apartamentului, intră şi aprinde veioza. 
Este un apartament cochet, cu un dormitor cu un singur 
pat, unul din cele treizeci de apartamente identice dintr-o 
clădire mare, de cărămidă, din cartierul de răsărit al 
oraşului. Sarah, nervoasă, rămâne în pragul uşii, trăgând 
cu ochiul înăuntru. 

— Poţi să intri, spuse el. 

Păşeşte timidă închizând uşa după ea. Îşi scoate pălăria de 
cowboy, apoi şi-o pune din nou pe cap, cu un gest repezit, 
traversează sufrageria şi se lasă pe un fotoliu vrând parcă 
să se afunde în el, să dispară. Ron e în spatele ei; îi pune 
mina pe umăr. Sarah se crispează şi îi dă mâna la o parte. 

— Vrei ceva de băut? 


— Nu... cred că nu, spuse ea, uitându-se la peretele din 
faţă, unde un biciclist într-o fotografie mare, înrămată face 
reclamă turului Franţei. Mai încolo, într-o nişă din 
sufragerie, o bicicletă argintie cu zece viteze, zveltă ca un 
cal de curse, stă sprijinită de perete. 

— Nu ştiu, spuse ea. 

Ron a intrat în bucătărie şi îşi pregăteşte ceva de băut. 

— Nu ştiu... Nu ştiu. 

— Ce? Te-ai răzgândit? Vrei o tărie? Votcă cu gheaţă. Ce 
zici? 

Sarah încearcă să stea picior peste picior, dar trupul i s-a 
cufundat prea mult în fotoliu, iar pulpele ei sunt prea 
groase, şi până la urmă rămâne cu un picior suspendat în 
aer, şi cu celălalt sucit într-o parte. Parcă s-ar fi prăbuşit de 
la o mare înălţime. 

Ron iese din bucătărie, se uită la fotoliu, o vede pe Sarah 
în această poziţie incomodă, apoi se întoarce din nou în 
bucătărie. După câteva secunde revine în cameră. 

— Serios, chiar nu vrei o tărie? 

— Nu. 

Ron se aşază în spatele ei şi îi pune mâna pe umăr. De data 
asta femeia nu se mai crispează, deşi nici relaxată nu pare. 
Stă în fotoliu ca o stană de piatră. 

— 'Ţi-e frică? o întreabă el cu blândeţe. Apoi adaugă: Mie 
da. 

— Nu... nu mi-e frică. Rămâne o clipă tăcută. Ţie să-ţi fie 
frică? De ce? 

Se întoarce spre el, fără să-1 privească în ochi. 

— Păi... nu fac asta în fiecare seară. Să aduc acasă o 
femeie, eu... 

— Agăţată într-un bar. 

— Nu... nu-i adevărat. Îmi placi, Sarah, crede-mă. Doar ştii 
că nu te-am agăţat. Ne-am împrietenit. 

— Vrei să te culci cu mine, aşa-i? întreabă ea, evi-tându-i 
privirea insistentă. 

— Da. 


Pare să fie un răspuns serios. Ron nici nu s-a atins de 
paharul lui. Spune „Da”, direct şi răspicat, nu prea repede, 
şi foarte hotărât. Un lucru simplu, spus într-un 

Sarah Cole: Un fel de Love Story mod simplu. Un bărbat 
vrea să facă dragoste cu o femeie. Ea îl întreabă şi el îi 
răspunde. Ce poate fi mai simplu? 

— Vrei să te culci cu mine? întreabă el. 

Ea se suceşte în fotoliu, apoi se întoarce din nou spre 
perete şi spune încet: 

— Da, sigur, dar... mi-e greu să-ţi explic. 

— Ce să-mi explici? Ce? 

Ron lasă paharul pe măsuţa dintre fotoliu şi canapea. O 
mângâie uşor pe umeri. Lucrurile pot merge până la capăt, 
dar la fel de uşor s-ar putea opri şi aici. N-a în-tâmpinat nici 
un obstacol (poate doar pe acelea pe care şi le-a creat 
singur), şi totuşi nu e sigur că va ajunge la ţintă. Şi de aceea 
ezită, nu ştie cât de insistent să fie. Ii mângâie doar umerii 
căzuţi. 

— Tu şi eu... suntem atât de diferiţi. Se uită la bicicleta 
sprijinită de perete. 

— Un bărbat... şi o femeie, spuse el. 

— Nu, nu-i vorba de asta. Vreau să spun, diferiţi. Adică 
foarte diferiţi. Tu nu poţi să înţelegi. Dar suntem diferiţi. 
Ascultă, spuse ea, trebuie să plec. Trebuie să plec acum. 

Ron se trage înapoi, apucă din nou paharul, soarbe o 
înghiţitură şi o urmăreşte prin oglindă cum, cu destulă 
greutate, ea se ridică din fotoliu şi se îndreaptă repede spre 
uşă. Doar o clipă se opreşte, să-şi aranjeze pălăria pe cap, 
să-l mai privească o dată. 

— Rămânem prieteni, da? 

— Da, prieteni. 

— Ne vedem la Osgood, da? 

— Da, sigur că da. - 

— Bine. La revedere, spuse ea şi deschise uşa. 

Uşa se închide. Bărbatul ocoleşte canapeaua, deschide 
televizorul şi se aşază în faţa ecranului. la de pe măsuţă un 


program TI. V,, îl răsfoieşte, parcurge cu degetul coloanele, 
se opreşte, îl pune deoparte. Nici un moment nu-i trece prin 
cap să facă vreo asociaţie între program şi femeia care 
tocmai ieşise din cameră, chiar dacă ştie foarte bine că ea 
asta făcea în fiecare zi, împacheta programe T. V. În cutii de 
carton ca să fie trimise în diferite oraşe din New England. 
Va face această asociaţie altă dată, într-o altă seară, însă 
atunci va avea o altă rezonanţă, una sentimentală. Şi va fi 
prea târziu ca să mai înţeleagă de ce pronunţase ea 
cuvântul „diferiţi”. 

IV 

Dar nu acesta e lucrul cel mai important în povestirea 
mea. Desigur, e un aspect, aspectul înşelător, să zicem, însă 
nu el m-a făcut să vă spun această poveste. Şi, rela-tând-o 
acum, caut să înţeleg ce a fost între mine şi Sarah, în vara 
aceea, şi în acel început de toamnă, cu zece ani în urmă. 
Trăiam cu ea, dar nici acest aspect nu este foarte important 
în povestirea mea, iar că eram prieteni are chiar şi mai 
puţină importanţă. Ca să înţeleg ce-a fost între noi, trebuie 
să povestesc totul, fiindcă, până la urmă, nu mă interesează 
decât atât, dacă ce s-a petrecut între noi a fost bine sau rău. 
Caracterul este însuşi destinul, iar dacă reuşeşti să-ţi 
cunoşti caracterul şi, într-o anumită măsură, să-l controlezi 
e ca şi cum ţi-ai cunoaşte şi, într-o anumită măsură, ţi-ai 
controla soarta. 

Să-mi continui aşadar povestirea. Când ne-am întâlnit, mai 
târziu, eram în apartamentul ei, într-un bloc, la etajul întâi, 
pe Perley Street, în zona de sud a oraşului. Câteva 
săptămâni n-am mai fost la Osgood, nu vroiam să mă 
întâlnesc cu Sarah acolo. Mi-am găsit scuze, am inventat 
motive, şi mergeam în alt bar după serviciu. Şi totuşi Sarah 
mă obseda; mă obseda ideea de a face dragoste cu ea, o 
idee care nu venea dintr-o dorinţă reală, şi poate tocmai de 
aceea se transformase într-o obsesie atât de complicată. 
Pasiunea, când nu e însoţită de dorinţă, devine violentă; 


simţisem probabil primejdia care se ascundea în spatele 
acestei obsesii; aşa că am căutat s-o ocolesc pe Sarah. 

Şi totuşi am întâlnit-o. A fost o întâmplare, desigur. 

Îmi scosesem cămăşile de la curăţătorie, o luasem apoi pe 
jos, spre poştă, pe Perley Street. Era într-o sâmbătă 
dimineaţă şi, ca de obicei, îmi făceam plimbarea cu 
bicicleta. Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că Sarah locu 

Sarah Cole: Un fel de Love Story ieşte pe Perley Street, 
deşi chiar ea mi-o spusese, de câteva ori, se plângea că stă 
într-un cartier mizer, cu blocuri vechi, curţi mici şi murdare, 
cu alei veşnic pline 4e caroserii ruginite, abandonate, de 
triciclete din plastic, aruncate pe caldarâmul crăpat. Şi mi- 
am amintit abia când am văzut-o. Era prea târziu ca s-o mai 
evit. Mergeam pe bicicletă, în pantaloni scurţi şi tricou, 
cărând în portbagajul de la spate cămăşile scrobite, 
împăturite într-un pachet. Ea venea spre mine pe trotuar, 
cu două plase mari în mână. Când mi-am dat seama că mă 
văzuse, m-am oprit. Am stat de vorbă. M-am oferit s-o ajut. 
I-am luat plasele, iar ea a apucat bicicleta, ţinând-o atent de 
ghidon, parcă i-ar fi fost frică să n-o strice. 

La intrarea în bloc ne-am oprit. Pe scările de lemn se 
înghesuiau saci de gunoi desfăcuţi, din care se revărsau coji 
de ouă, pungi de hârtie mototolite, zaţ de cafea. 

— Şi le-am zis de atâtea ori să-şi ducă gunoiu', parcă aş 
vorbi cu pereţii, mă lămuri ea. Sprijini apoi bicicleta de 
balustradă şi îmi ceru plasele. 

— 'Ţi le duc eu, i-am zis. 

I-am arătat cum să fixeze lanţul de balustradă. Apoi am 
rugat-o să ia cămăşile sus. 

— Nu vrei să bei o bere? mă întrebă ea în timp ce 
deschidea uşa spre holul întunecos. O scară îngustă 
dispărea în întunericul greu şi umed. Mirosea a ziare vechi. 

— Sigur, am zis eu, urmând-o pe scări. 

— Îmi pare rău, nu-i lumină. Nu vrea nimeni s-o repare. 

— Nu-i nimic. Mă iau după tine. 


Deşi în hol lumina era slabă, îi puteam vedea venele mari, 
vineţii, care îi brăzdau pulpele. Purta pantaloni scurţi, 
strânşi pe corp, sandale cu talpă groasă, de cauciuc, şi un 
jerseu roz, fără mâneci. Mi-am imaginat-o m într-un 
supermagazin, stând la cbadă la casierie. Dacă aş fi fost în 
spatele ei, fără s-o cunosc, cred că aş fi întors capul, 
preferind să mă uit la coperta unei reviste, peun I.V. 
Guide, People, The National Enquirer, sau pe altceva, căci, 
la lumina palidă a zilei, înfăţişarea ei nu-ţi putea provoca 
decât jenă uitându-te la ea. Şi totuşi mă aflam aici, în 
locuinţa ei, privindu-i uluit gambele diforme, îmbrăcămintea 
mohorâtă, lipsită de gust, mizeria în care trăia. Şi nu o 
făceam cu detaşare, nu mă uitam la ea dintr-o curiozitate, ci 
din pasiune, nu simţeam, sau cel puţin nu consideram 
gestul meu o perversitate. Mă stimula prezenţa ei, aveam 
chef de vorbă, devenisem îndrăzneţ, poate chiar prea 
îndrăzneţ. 

Închipuiţi-vă această scenă. Bărbatul bronzat, suplu, în 
pantaloni scurţi de jogging şi sandale italieneşti de piele, cu 
un tricou strimt, intră în apartament, iar în faţa lui femeia, 
cu o piele de culoarea aluatului, cu un trup gros, îndesat, de 
o urâţenie izbitoare. Îi face semn să meargă în bucătărie, să 
pună sacoşele pe masă. El se uită prin cameră şi o întreabă 
surâzător: 

— Şi berea cu care m-ai ademenit? 

E un apartament întunecos, ticsit de mobile mari, uzate, 
cumpărate de ocazie, construite probabil pentru o casă de 
ţară sau pentru un apartament spaţios de acum patruzeci, 
cincizeci de ani, iar până să ajungă la Sarah Cole, trecuseră 
prin multe mâini, până să fie transportate în Perley Street, 
săltate pe scările înguste, ea şi copiii gâfâind în urma lor, 
transpiraţi leoarcă; o canapea cu tapiseria umflată, fotolii, 
masa de toaletă, câteva scaune balansoar, iar la bucătărie, 
în loc de masă, un birou vechi de arțar, cu şase scaune de 
stejar, o comodă înaltă, cu vitrină, toate scorojite, pătate, cu 
crăpături, strivind linoleumul verde sub apăsarea lor. 


Totuşi apartamentul este curat, lucrurile sunt la locul lor. 
Bărbatul se simte bine aici. Se duce în sufragerie şi aruncă 
o privire spre cele trei dormitoare. 

— Frumos apartament, îi strigă el. 

Se uită la fotografiile înrămate, la cei trei copii, la chipurile 
lor aranjate pe bufet ca într-un altar. 

— Arată bine puştii. 

Într-adevăr sunt frumoşi. Blonzi, grăsuţi, îngrijiţi, cu o 
înfăţişare plăcută. 

Se întoarce în bucătărie. Femeia tocmai deşartă plasele. 

— Şi unde-i berea de care vorbeai? o întreabă el din nou. 

Sarah Cole: Un fel de Love Story 

S-a postat în uşă, lăsându-se pe un picior, ca un dansator 
care se odihneşte. 

— Ce-i cu tine, Sarah? S-a întâmplat ceva? 

Fără să scoată un cuvânt, ea lasă plasele jos, se apropie de 
el şi, luându-i capul în mâini, îl sărută pe gură, îi încolăceşte 
apoi trupul cu braţele, îi cuprinde şoldurile, îl îmbrăţişează 
strâns, sărutându-l în continuare, cu ochii deschişi. 
Bărbatul o apucă de umeri, îi îndepărtează uşor faţa, şi 
amândoi se privesc o clipă, fascinaţi. Apoi bărbatul se 
desprinde de ea, se întoarce şi, în tăcere, se îndreaptă spre 
uşă şi pleacă. Ultimul lucru pe care îl vede înainte de a ieşi 
este femeia, aşezată în pragul bucătăriei, cu faţa puţin 
aplecată într-o parte, cu aceeaşi expresie radioasă pe care 
o au şi copiii din fotografie. 

V în dimineaţa următoare, era o duminică rece şi ploioasă, 
Sarah a apărut la uşa apartamentului meu. Îmi adusese 
pachetul pe care îl uitasem la ea în bucătărie, şi când i-am 
deschis uşa, mi 1-a întins pur şi simplu, cu o privire 
vinovată. Avea pe ea o manta galbenă de ploaie, cu gluga 
trasă pe cap, şi părea mai degrabă o şcolăriţă speriată în 
faţa profesorului decât o femeie matură, care lasă un 
pachet acasă la un prieten. La urma urmei, nu avea de ce 
să-i fie ruşine. 


% Am invitat-o înăuntru. Tocmai citeam ediţia de duminică 
din New York Times, întins pe canapea, cu ceaşca de cafea 
în faţă, îmbrăcat într-un halat de baie. Am rugat-o să-şi 
scoată mantaua de ploaie şi gluga, să le pună în dulapul de 
lângă uşă. Pornisem spre bucătărie să-i aduc o cafea, când 
m-am întors şi am privit-o. Închisese uşa dulapului. S-a 
întors şi s-a uitat spre mine. 

Ce mai urmează acum? Să descriu scena. Îmi amintesc 
acest moment de parcă n-ar fi trecut zece ani. Cămăşile 
împachetate erau pe masă în spatele ei, ziarele zăceau 
împrăştiate pe canapea şi podea, auzeam ropotele de ploaie 
măturând faţada clădirii, camera se umpluse de tăcere, şi 
noi stăteam unul în faţa celuilalt, privin du ne. Ne-am 
dezbrăcat amândoi, în lumina cenuşie, tulbure, doi membri 
ai aceleiaşi specii, un bărbat şi o femeie, bărbatul ceva mai 
tânăr şi mai puţin speriat decât femeia, iar femeia cu 
trăsături mai grosolane decât ale bărbatului, destinşi, şi 
unul, şi celălalt, de parcă ar fi scăpat, după mult timp, deo 
teribilă apăsare. 

Vi 

Am făcut dragoste în dimineaţa aceea în patul meu, ore în 
şir, până după-amiază. Şi am discutat, aşa cum discută de 
obicei un bărbat şi o femeie care petrec împreună în pat o 
jumătate de zi, sau o noapte. l-am povestit despre trecutul 
meu, despre oamenii care au ţinut la mine, şi la care am 
ţinut şi eu, despre fosta mea soţie din New York, despre 
fratele meu din Aviația Militară, despre părinţii mei din 
Florida, i-am povestit despre ambițiile, despre visurile şi 
îndoielile mele. M-a urmărit cu atenţie. Şi a vorbit mult mai 
puţin decât mine. Poate fiindcă îmi povestise deja multe 
lucruri despre ea, sau poate fiindcă vroia să mi le spună altă 
dată, dacă erau cumva de spus. 

În următoarele săptămâni ne-am întâlnit de mai multe ori, 
şi de fiecare dată făceam dragoste în apartamentul meu. Îi 
telefonam când se întorcea acasă de la birou, sau, dacă nu 
telefonam eu, suna ea, şi după ce rosteam câteva cuvinte 


banale, sugeram, eu sau ea, să ne vedem, să ne petrecem 
seara împreună. După o jumătate de oră era la uşa mea. Ne 
iubeam cu pasiune, tandru, ca nişte oameni maturi, şi 
amândoi eram foarte mulţumiţi. 

Apoi, într-o noapte călduroasă, o sâmbătă din august, pe 
când stăteam în pat peste cearceafurile încâlcite, fumând şi 
sporovăind alene, Sarah mi-a spus că vrea să ieşim în oraş 
să bem ceva. 

— Acum? 

— Da, e devreme. Cât e ceasul? 

M-am uitat la ceasul electronic de lângă pat. 

— Nouă patruzeci şi nouă. 

— Ei, vezi? 

Sarah Cole: Un fel de Love Story 

— Nu-i chiar aşa devreme. De obicei pleci acasă înainte de 
unsprezece. Şi acum e aproape zece. 

— Nu, e abia trecut de nouă. Depinde cum priveşti 
lucrurile. Şi doar e sâmbătă, Ron, nu-i aşa? Nu vrei să ieşim 
în oraş să dansăm? Sau asta e tot ce ştii să faci, glumi ea şi 
mă împunse cu degetul în coaste. Ştii să dansezi? îţi place 
să dansezi? 

— Sigur, da... sigur, dar nu în seara asta. E prea cald. Sunt 
şi obosit... 

Sarah insistă însă, îmi explică încântată că un bar cu aer 
condiţionat ar fi mult mai răcoros decât apartamentul meu 
şi că nu era nevoie să intrăm într-un bar unde se dansa, 
puteam să mergem la fel de bine şi la Osgood. „Ca un 
compromis”, spuse ea. 

Atunci i-am propus să mergem la El Rancho, un restaurant 
cu o braserie intimă, cu bar şi ring de dans, la câteva mile 
în afara oraşului, pe vechea şosea spre Portsmouth. Pe la 
nouă, după ce se închidea restaurantul, barul se umplea de 
clienţi veniţi din câteva localităţi din apropiere. Fusesem o 
dată la restaurant, dar nu la bar, şi nici nu cunoşteam pe 
cineva care să fi fost. 


Sarah tăcu o clipă. Îşi aprinse apoi o ţigară şi se acoperi cu 
cearceaful. % 

— Nu vrei să se ştie despre relaţia noastră, aşa-i? 
Recunoaşte! 

— Nu-i adevărat... Nu-mi place să se bârfească pe seama 
mea. Ştii că lucrez cu multă lume, şi unii vin la Osgood. Mai 
ales sâmbătă seara. 

— Nu, spuse ea cu hotărâre. Ţi-e ruşine să te afişezi cu 
mine. Asta e. Te culci cu mine, dar nu vrei să apari în lume 
cu mine. 

— Nu-i adevărat, Sarah. 

Tăcu din nou. M-am întins să-mi iau ţigările şi bricheta de 
pe noptieră. - 

— Îmi eşti dator, Ron, spuse ea deodată. Îmi eşti dator. 

— Ce? Mă aşezasem pe spate, cu ţigara aprinsă în gură, 
acoperit de cearceaf. 

— Am spus că-mi eşti dator. 

— Nu înţeleg la ce te referi. Pur şi simplu nu vreau să se 
bârfească pe seama mea, pricepi? Asta-i tot. Viaţa mea 
particulară, înţelegi, nu vreau să mă expun în văzul lumii. Şi 
nu-ţi sunt dator cu nimic. 

— Îmi eşti dator. Cu prietenie. Şi cu respect. Nimeni nu 
poate să facă tot ce-ai făcut tu fără să-mi arate prietenie şi 
respect. 

— Sarah, zău dacă pricep ceva. Doar sunt prietenul tău, ce 
vrei mai mult? Şi te respect. le respect CU adfevărat. 

— Sigur? 

— Da, sigur. 

Tăcu iarăşi. Apoi oftă şi încet, aproape imperceptibil, îmi 
spuse: 

— Atunci va trebui să te afişezi cu mine. Nu-mi pasă de 
Osgood, şi de tipii cu care lucrezi. Dar dacă ţii cu tot 
dinadinsul să nu mergem acolo, n-o să mergem, dar undeva 
va trebui să ne ducem, la El Rancho, de pildă, sau în altă 
parte, într-un local pe care să-l ştiu şi eu, unde merg şi 
colegii mei de muncă, oameni pe care să-i cunosc eu, şi o să 


mergem şi la câteva petreceri, fiindcă şi eu sunt invitată la 
petreceri. Am prietenii mei, am familia mea, şi trebuie să-mi 
cunoşti familia. Copiii mei cred că umblu să agăţ bărbaţi, că 
umblu prin baruri, când eu de fapt vin la tine> şi asta nu-mi 
convine deloc, aşa că trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu ei, ca să 
le pot spune unde sunt când nu dorm noaptea acasă. Şi o să 
vii la mine, şi o stăm împreună seara... 

Pe măsură ce-şi ordona pretenţiile, după ea atât de 
îndreptăţite, vocea i se ascuţise, şi acum aproape că ţipa la 
mine. 

— Îmi datorezi asta. Sau, dacă nu, eşti un om de nimic. E 
simplu. 

Aşa era. 

VII 

Bărbatul este îmbrăcat elegant. Poartă un sacou 
bleumarin, cămaşă bej, deschisă la gât, pantaloni albi, 
pantofi sport. Ceilalţi, inclusiv femeia care-l însoţeşte, sunt 
îmbrăcaţi la fel: blugi şi cizme de cowboy, bluze sau cămăşi 
de cowboy, tricouri imprimate strident. Femeile, multe din 

Sarah Cole: Un fel de Love Story ele, poartă pălării de 
cowboy date pe spate şi agăţate cu un şnur de bărbie. 
Bărbatul nu cunoaşte pe nimeni şi nici nu-şi dă seama dacă 
ceea ce vede este o petrecere sau nu, femeia însă îi 
cunoaşte aproape pe toţi, şi, foarte încântată, le face 
cunoştinţă cu el. Bărbaţii rânjesc şi îi dau mâna, apoi îl” bat 
pe umăr, îl întreabă în ce domeniu lucrează, după care se 
lasă tăcere. Femeile îi aruncă la început priviri 
provocatoare, însă se potolesc foarte repede. Femeia care îl 
însoţeşte pe bărbatul în sacou vorbeşte cât toţi la un loc. 
Nici nu mai apucă să deschidă gura altcineva, bărbatul care 
a venit cu ea, ceilalţi bărbaţi de la mese, şi femeile. Nu se 
mai opreşte, vorbeşte tot timpul, se agită în stânga şi în 
dreapta, vorbeşte cu voce tare, râde în hohote şi râde chiar 
şi la glumele cele mai stupide, şi bea fără oprire, se 
ameţeşte, abia dacă mai poate lega un cuvânt, se clatină, şi 
abia atunci bărbatul, nemaiavând încotro, o apucă de mână 


şi, împreună, se strecoară afară, şi pleacă acasă, în Perley 
Street. 

Istoria se repetă de două ori în aceeaşi săptămână, apoi de 
trei ori în săptămână următoare - la El Rancho, la Ox Bow 
din Northwood, în apartamentul Ritei şi al lui Jimmy din 
Thorndike Street, şi la Betsy Beeler acasă, şi încă o dată, 
ultima oară, pe malul lacului Sunapee, într-o vilă. Run a 
renunţat s-o mai sune pe Sarah, iar când ştie că e ea la 
telefon nici nu mai răspunde. Sau îl lasă să sune de cinci, 
şase ori înainte de a ridica receptorul. Ron şi-a scos haina şi 
vesta, şi-a desfăcut cravata, şi îşi pregăteşte ceva de 
mâncare. 

— Alo! 

— Bună... 

— Ce mai faci? 

— Bine* Sunt puţin obosită. 

— Nu te-ai trezit încă? 

— Nu. Nu tocmai. Ah, lunea e o zi odioasă. 

— "Te-ai distrat bine noaptea trecută? 

— Ştiu şi eu? Într-un fel, da. E frumos acolo, pe marginea 
lacului. Ascultă, spune ea, înveselită. Nu vrei să vii diseară 
pe la noi 1 Copiii m mai târziu, şi dacă vii până în opt” te 
vezi şi cu ei. Vor să te cunoască. 

— Le-ai povestit despre mine? 

— Bineînţeles. De mult. Puteam să mă ascund de ei? 

Ron tace. 

— Nu vrei să vii la noi diseară? Nu vrei să te vezi cu copiii 
mei? Nu, nu vrei, ăsta-i adevărul. 

— Nu, nu-i vorba de asta, dar... am mult de lucru. 

— Trebuie să vorbim, anunţă ea cu o voce joasă. 

— Da, răspunse el, trebuie să vorbim. 

Au stabilit să se întâlnească la el, apoi şi-au spus la 
revedere şi au închis. 

Acum Ron îşi încălzeşte mâncarea pe care o va mânca 
singur în bucătărie, în timp ce Sarah îi cheamă pe copii la 
masă, şi poate că acesta ar fi cel mai potrivit moment, când 


sunt atât de aproape de sfârşitul povestirii, să recunosc că 
nu sunt atât de sigur dacă Sarah Cole a murit sau nu. Cu 
câţiva ani în urmă m-am întâlnit întâmplător cu una din 
prietenele ei, o blondă cu bărbia proeminentă. Numele ei, 
mi-a amintit chiar ea, era Glenda; mă văzuse la Osgood de 
câteva ori, ne întâlnisem şi la El Rancho o dată când am fost 
cu Sarah acolo. Am rămas surprins că m-a recunoscut, ba 
am fost chiar puţin stânjenit că n-am recunoscut-o eu 
primul. Pe ea însă n-o deranjase. Dimpotrivă, mi-a spus 
râzând: 

— Nu prea te-ai schimbat, domnule. 

M-am făcut c-o recunosc, dar cred că şi-a dat seama că 
pentru mine era o figură străină. Stăteam de vorbă în faţa 
magazinului Sears, pe South Main Street, de unde voiam să 
cumpăr nişte vopsea. Mă recăsătorisem de cu-rând şi urma 
să ne zugrăvim apartamentul. 

— Ce s-a întâmplat cu Sarah? am întrebat-o pe Glenda. 
Mai lucrează la expediţie? 

— Nu, nici vorbă. A plecat demult. Am auzit că s-a întors 
din nou la fostul ei soţ. Nu ştiu cum îl cheamă. Cole parcă. 

Am întrebat-o dacă era sigură, şi mi-a spus că nu era, că 
auzise doar vorbindu-se prin baruri şi pe la serviciul de 
expediţie a presei, dar că totuşi nu. Avea motivesă se 
îndoiască. Lumea zicea că Sarah se întorsese la fostul ei soţ, 
că locuiau într-o rulotă, undeva într-un parc, lângă Hooksett 
şi că în iarna aceea se mutaseră cu toţii în* Florida, după ce 
bărbatu-său rămăsese fără slujbă. Era tâmplar, a precizat 
ea. 

Sarah Cole: Un fel de Love Story 

— Cred că era o brută. O bătea. Avea toate motivele să-l 
urască, am spus. 

— A, da, sigur, era un nemernic. L-am văzut şi eu de 
câteva ori şi nu mi-a plăcut. Era un tip mic şi urât, iar când 
se îmbăta se purta mizerabil. Dar ştii ce spune lumea? * 

— Ce? 

— Sacul şi cu petecul. 


— Sarah nu se purta mizerabil când se îmbăta. Femeia 
râse. 

— Da, doar că era mică şi urâtă. N-am mai spus nimic. 

— Ascultă, nu vreau să mă înţelegi greşit. N-am nimic cu 
Sarah. Insă tu şi cu ea... ce să spun, făceaţi o pereche de 
toată frumuseţea. Era penibil, zău. Cu bărba-tu-său 
probabil că nu era atât de complexată, spuse ea grav. Adică 
nu mergea... tu, înalt şi blond, şi sărmana Sarah, care 
arăta... Şi glumele pe care le făceau puştanii de la expediţie 
pe seama ei, ajunsese, cum să-ţi spun, de râsul lumii. 

— Şi totuşi... am iubit-o, i-am spus eu. Sprâncenele ei 
pensate se arcuiră neîncrezător. Zâmbi. 

— Sigur că da, dragă, spuse ea mângâindu-mă pe braţ. 
Sigur că da. 

Apoi zâmbetul îi pieri de pe faţă, se întoarse şi plecă. 

Când femeia pe care ai iubit-o moare, accepţi moartea ei 
ca pe o realitate, dar ea continuă să trăiască în memoria, în 
visurile şi reveriile tale. Porţi conversații imaginare cu ea, şi 
dacă vezi ceva interesant te gândeşti că i-ai putea povesti şi 
ei despre ce-ai văzut, însă abia atunci îţi dai seama că ea nu 
mai e printre cei vii. lar noaptea te urmăreşte în vis. Cu 
Sarah nu s-a întâmplat aşa ceva. Când a plecat din viaţa 
mea, a dispărut definitiv, de parcă nici n-ar fi existat 
vreodată. Doar mai târziu, când am început să mă gândesc 
la ea ca la un om care nu mai există, şi când puteam spune - 
prietena mea e moartă, doar atunci am fost în stare să spun 
această poveste, fiindcă abia atunci Sarah s-a ivit în 
memoria, în visurile şi reveriile mele. Şi doar în felul acesta 
am aflat că o iubisem cu adevărat, am simţit moartea ei ca 
pe o pierdere, şi am simţit că o vreau din nou vie, ca să-i pot 
spune lucruri pe care nu le ştiam sau nu le puteam spune 
pe vremea când trăia, şi când nu ştiam, nu puteam să ştiu, 
că o iubesc. 

VIII 

Femeia ajunge la Ron pe la opt. Îi aude maşina intrând cu 
zgomot în parcarea din faţa blocului. Ron iese din bucătărie 


şi se uită pe fereastra din sufragerie. O vede, ca printr-un 
telescop, cum se chinuie să treacă pe scaunul din dreapta 
şoferului ca să iasă din maşină, cum se apropie apoi, prin 
lumina subţire a amurgului, de intrare. E o seară 
călduroasă, şi ea e îmbrăcată în bermude, într-o bluză roz 
fără mâneci, cu nişte sandale de plajă în picioare. Ron 
urăşte hainele astea. Pantalonii strânşi pe coapse, 
adânciturile mari, întunecate de la subsuori, scoase la 
iveală de bluză, şi lipăitul sandalelor. Nu le poate suferi. 

Un ciocănit scurt la uşă. După ce îi deschide, Ron se 
întoarce în bucătărie, apoi, după câteva clipe, revine în 
cameră şi aprinde o ţigară. Îi oferă ceva de băut, însă ea 
refuză, şi atunci, cu un aer oarecum oficial, Ron o invită să 
ia loc. Ea se aşază încet pe canapea, chiar la mijloc, cu 
picioarele alipite, parcă ar fi cerut o audienţă să capete o 
slujbă. Ron se aşază în fotoliu, e foarte relaxat, stă picior 
peste picior, ca şi cum el ar fi cel de care depinde angajarea 
ei. 

— Parcă ziceai că vrei să vorbim. 

— Da, aşa ziceam, dar văd că eşti supărat pe mine. Dar n- 
am făcut nimic, Ron. 

— Nu, nu sunt supărat pe tine. 

Urmează o clipă de tăcere. Ron continuă să-şi fumeze 
ţigara. 

Apoi o aude suspinând. 

— Nu vrei să ne mai întâlnim, aşa-i? 

Ron nu-i răspunde imediat. Aşteaptă câteva secunde, apoi 
spune: 

— Da, e adevărat. Aşa e. 

Sarah Cole: Un fel de Love Story 

Ron se scoală de pe fotoliu, se îndreaptă spre bicicleta 
argintie şi începe să-şi plimbe degetul de-a lungul ei. 

— Eşti un ticălos, spune ea încet. Eşti mai rău decât fostul 
meu soţ. 

Sarah îi zâmbeşte apoi cu răutate, aproape batjocoritor, şi 
pentru Ron acum este foarte limpede că ea n-are de gând 


să mai plece. Este legat de ea, îi comunică Sarah pe un ton 
cât se poate de rece. 

— Ce, crezi că sunt o bucată de carne? Suni măcelăria şi 
faci comandă, şi când nu mai ai chef, le zici să nu mai vină. 
Să ştii că nu merge chiar aşa. Nu sunt o bucată de carne, 
una din fetişcanele alea care vin în goană când le chemi şi 
pleacă speriate când te răţoieşti la ele. Eu sunt altceva. Nu 
mai am nimic de pierdut, Ron. Absolut nimic. Şi tu eşti legat 
de mine. 

El continuă să mângâie uşor bicicleta. 

— Nu, nu sunt. 

Ea se lasă din nou pe canapea şi-şi încrucişează picioarele. 

— Ascultă, Sarah, ar fi mai bine dacă ai „pleca. 

— Nu, spuse ea tăios. Parcă ziceai că-mi dai ceva de băut. 
Să ştii că nu s-a schimbat nimic. Pentru niciunul din noi. Aş 
bea ceva, spuse ea cu îndrăzneală. 

Ron lasă bicicleta şi se apropie de ea. Faţa i-a încremenit 
într-o mască. - 

— Destul! spune el printre dinţii încleştaţi. Ţi-am dat 
destul. 

Ron îi porunceşte să plece. 

Sarah rămâne acolo unde e, pe canapea. 

Ron o apucă de braţ şi o obligă să îngenuncheze în faţa lui. 

Sarah a început să plângă. Stă în genunchi, se uită la el şi 
plânge. Însă nu vrea să se mişte, nici măcar un pas. 
Aproape că o împinge acum, însă ea nu s-a clintit. Se aude 
numai plânsul ei. 

Ron se dă înapoi, îşi pune mâinile în şolduri şi se uită fix la 
ea. 

— Hai, cară-te, căţea! îi spune el şi, în timp ce rosteşte 
aceste cuvinte, pe măsură ce îi ies din gură, unul câte unul, 
Sarah se transformă în cea mai frumoasă femeie pe care a 
văzut-o vreodată. Şi aceleaşi cuvinte le rosteşte încă o dată, 
aproape cu tandreţe: 

— Hai, cară-te, câţea! 


Părul ei a devenit auriu, ochii căprui sunt adânci şi trişti, 
gura, rotundă şi drăgăstoasă, lacrimile ei, lacrimile 
dragostei şi pierzaniei, braţele întinse, rugătoare, trupul ei, 
trupul unei femei devotate, care iubeşte şi este alungată cu 
cruzime. Şi pentru a treia oară, cuvintele îi ies din gură: 

— Hai, cară-te, căţea scârboasă! 

Sarah e învăluită toată într-o aureolă de lumină caldă, ca o 
ceaţă deasă şi blândă, în care a păşit aşa cum te urci, uşor, 
într-o trăsură. Sarah dispare apoi, iar el rămâne singur. 

Ron se uită în cameră, căutând-o cu privirea. Se aşază 
iarăşi în fotoliu şi îşi cuprinde faţa cu mâinile. Nu fiindcă 
Sarah ar fi murit, ci fiindcă cel care o omorâse era chiar el. 

Născut în Philadelphia la 7 aprilie 1931. Studiază la 
Houston, unde tatăl său era profesor de design. Experienţa 
texană (aici a lucrat ca reporter, redactor, director de 
muzeu) îi va sluji ca mediu lingvistic pentru povestirile de 
mai târziu. În 1962 se mută la New York, unde editează 
împreună cu Harold Rosenberg şi Thomas Hess revista de 
artă şi literatură Location, din care apar numai două 
numere. Din 1963 începe să publice în The New Yorkery 
revista care va găzdui în deceniile următoare majoritatea 
prozelor sale. „Priveam cu mare admiraţie revista The New 
Yorker şi pe scriitorii care publicau aici”, declară Barthelme 
într-un interviu acordat lui John F. Baker, publicat în 
Publishers Weekly. „îi admiram mai ales pe Wolcott Gibbs şi 
E. B. White. Nu doream decât atât: să semnez şi eu alături 
de ei în aceeaşi revistă.” Barthelme este invitat frecvent de 
City University of New York să predea cursuri de creaţie 
literară. 

Scrie povestiri, roman, eseu, critică. 

Volume de povestiri: Come Back, Dr. Caligari (întoarce-te, 
dr. Caligari), Little, Brown, 1964; Unspeakable Practices, 
Unnatural Acts (Metode reprobabile, fapte nefireşti), Far- 
rar, Straus and Giroux, 1968; City Life (Viaţa de oraş), 
Farrar, Straus and Giroux, 1970; Sadness (Tristeţe), Far- 
rar, Straus and Giroux, 1972; Amateurs (Amatori), Farrar, 


Straus and Giroux, 1976; Great Days (Zile măreţe), Farrar, 
Straus and Giroux, 1979; Sixty Stories (Şaizeci de 
povestiri), Putnam, 1981; Overnight to Many Distant 

B2 Proză americană contemporană 1975-1985 

Cities (Spre oraşe îndepărtate, noaptea), Putnam, 1983; 
Forty Stories (Patruzeci dţ povestiri), Putnam, 1987. 

Romane: Snow White (Albă ca zăpada), Atheneum, 1967; 
The Dead Father (Tatăl mort), Farrar, Straus and Giroux, 
1975; Paradise (Paradis), Putnam, 1986. 

Volum de eseuri: Guilty Pleasures (Plăceri vinovate), 
Farrar, Straus and Giroux, 1974. 

Bursă G-uggenheim, 1966. Premiul Institutului Naţional 
de Artă şi Literatură, 1972. Membru al Asociaţiei 
Scriitorilor şi al PEN clubului. 

Come Back, Dr. Caligari (întoarce-te, dr. Caligari), 1964., 
Primul volum de povestiri al lui Barthelme inaugurează o 
tematică pe care o vom reîntâlni, cu mici variaţii, în toate 
volumele publicate mai târziu. Viziunea lui Barthelme este, 
de la început, pesimistă, sceptică, de o ironie amară în 
tratarea subiectelor, fiind dublată însă de un talent uriaş 
pentru jocul verbal, pentru imitaţia burlescă şi umorul 
absurd.” (Larry McCaffery, Ihe Metafictional Muse: The 
Works of Robert Coover, Donald Barthelme and William H. 
Gass, University of Pittsburg Press, 1982) 

Unspeakable Practices, Unnatural Acts (Metode 
reprobabile, fapte nefireşti), 1968. „Stilul lui Barthelme 
mizează pe convingerea noastră că resursele limbii au fost 
epuizate de fabricanţii de reclame şi sloganuri politice. 
Barthelme inventează personaje folosindu-se de detalii 
oferite de realitate. Rezultatul însă este un nonsens, de cele 
mai multe ori cu implicaţii groteşti.” (Dictionary of Literary 
Biography) William H. Gass observă că în acest volum 
Barthelme „urmăreşte mai ales apatia în faţa violenţelor din 
lumea contemporană. Autorul se situează astfel în 
conştiinţa modernităţii. Nimic suprarealist. Dislocările sunt 


bazate pe realitate, iar subiectele sunt furnizate de lumea 
zilelor noastre.” (New York Review of Books) 

City Life (Viaţa de oraş), 1970, propune o mare varietate 
de experimente verbale. „Procedând asemenea lui Coover, 
din povestirile cubiste, Barthelme foloseşte aici toate 
elementele cunoscute ale tehnicii literare, manipu-lând 
aşteptările cititorului spre țelul dorit de el. Savoarea 

Donald Barthelme acestor bucăţi constă în abilitatea lui 
Barthelme de a mima convenţii epuizate, dinamitând, 
trivializând orice pretenţie de seriozitate. (Larry 
McCaffery, op. Cit.) „Un catolic renegat, Barthelme a 
devenit un poet al dezordinii. Povestirile sale sunt ca o 
răzvrătire metafizică împotriva haosului, a nebuniei care 
aşteaptă în umbră. Dacă facem abstracţie de tehnicile 
folosite, Barthelme este, sau măcar aspiră să fie, „un 
tradiţionalist.” (Meivin Maddocks, în Christian Science 
Monitor) 

Great Days (Zile măreţe), 1979, cuprinde povestiri scrise 
sub formă de dialoguri. „Barthelme compune piese într-un 
act, influenţa lui Beckett fiind aici abia disimulată. Spre 
deosebire de Beckett, Barthelme este atras mai mult de 
noblețea consumată a personajelor decât de rizibilul 
situaţiilor absurde. Amestec de volubilitate frivolă, satiră 
vehementă şi exultaţii triumfaliste.” (James C. Robison, în 
The American Short Story 1945-1980) 

Sixty Stories (Şaizeci de povestiri), 1981, reuneşte 
povestiri publicate în volumele anterioare. O primă 
impresie: stilul lui Barthelme nu s-a schimbat prea mult de 
la Come Back, Dr. Caligari (întoarce-te, dr. Caligari), 
debutul în proză scurtă din 1964. „Nu se putea găsi un 
moment mai potrivit pentru acest volum care acoperă o 
perioadă delimitată de Kennedy şi Carter, o perioadă 
zugrăyită de Barthelme în toate aspectele ei sociale, 
morale, emoţionale. Reîntâlnim aici excursurile filosofice, 
descrierile cinematice, legăturile şic, angoasele. Reîntâlnim 
şi limbajul, acelaşi care convertea banalul în suprarealitate 


şi invers, care producea silogisme răsturnând logica internă 
a ficţiunii deopotrivă cu aceea a vieţii noastre.” (Carey 
Horwitz, în Saturday Review) „Donald Barthelme este 
scriitorul american cel mai imitat la ora actuală, tot aşa cum 
era ]. D. Salinger în urmă cu douăzeci de ani, fapt care dă, 
cu fiecare operă a maestrului, un sentiment de maximă 
inutilitate imitatorilor. Citite ca un întreg, povestirile ne 
transmit zbuciumul individului care încearcă să comunice 
într-o cultură scăpată de sub control, trivializată de 
jargoane pretenţioase, şi în care o tăcere provocatoare este 

Proză americană contemporană 1975-1985 de preferat 
oricărei verbalizări a trăirii., (Charles New-man, în The 
Nation) „Barthelme declara cândva: „Nu cred decât în 
fragmentaritate.” Cu Sixty Stories afirmaţia aceasta este 
întărită. Povestirile apar ca nişte ciorne risipite, mâzgăleli 
jucăuşe, bucăţi disparate, fărâme de conversaţie, aluzii la 
succesiuni ritualistice şi situaţii de apocalips. Teritoriul pe 
care ne aflăm este chiar vidul., (Sa-muel Coaie, în America) 
„Dacă dilema fiinţei umane este existenţa unor valori 
intrinseci, şi dacă singura soluţie este să îmbrăţişăm un roZ 
căruia să-i rămânem fideli, şi dacă rolul acesta nu este altul 
decât cel prescris de ecranul televizorului şi al 
cinematografului, sau de textele respectabile, autorizate, 
ale filosofiei, de pildă, atunci omul este sortit să devină o 
nonfiinţă, o abstracţiune, pe care Barthelme o parodiază în 
cărţile sale. Barthelme observă că asumarea oricărui rol în 
spatele căruia se ascunde un scenariu gata scris ne 
transformă în mecanisme oarbe. Identitatea, aşa-zisa 
identitate, nu este decât o deghizare, un joc, un rol, un 
„fragment”.” (Lois Gordon, Donald Barthelme, Twayne 
Publishers, Inc., 1981) 

În 1974, Joe David Bellamy a publicat o carte de interviuri 
cu o seamă de scriitori americani contemporani. Printre 
invitaţi s-a aflat şi Donald Barthelme. (Autorul interviului - 
criticul Jerome Klinkowitz) 


Artişti? Prea mulţi ca să-i mai enumăr. (lhe New Fiction: 
Interviews with Innovative American Writers, edited by Joe 
David Bellamy, University of Illinois Press, 1974) 

Povestirea On the Steps of the Conservatory (Pe treptele 
(Conservatorului) a fost publicată iniţial în volumul Donald 
Barthelme, Great Days (Zile măreţe), Farrar, Donald 
Barthelme 

Straus and Giroux, 1979. Inclusă în volumul Donald 
Barthelme, Sixty Stories, Putman, 1981. S-a folosit textul 
din acest volum. 

Povestirea The Death of Edward Lear (Moartea lui Edward 
Lear) a apărut iniţial în revista The New Yorker. S-a folosit 
textul din volumul Sixty Stories, Putnam, 1981. Povestirea 
Cortes and Montezuma (Cortes şi Montezuma) a fost 
publicată iniţial în revista The New Yorker. S-a folosit textul 
din volumul Sixty Stories, Putnam, 1981. 

— Lasă, Hilda, nu te necăji. 

— Să ştii, Maggie, că e o lovitură. 

— Curaj, nu te lăsa doborâtă. ' 

— Şi eu care credeam că mă vor primi la Conservator. N- 
or să mă primească niciodată. 

— Aşa este, nu primesc pe oricine la Conservator. Pe tine 
nu te vor primi niciodată. 

— Sigur că nu mă vor primi niciodată. 

— N-ai stofă pentru Conservator. Asta-i adevărul. 

— Eşti o persoană neînsemnată - aşa mi-au spus - ţine 
minte asta. De fapt, nu-i nimic de capul meu. 

— Lasă, Hilda, nu te necăji. 

— Să ştii, Maggie, că e o lovitură. 

— Când va fi să te transformi, transformă-te într-o franzelă 
sau într-un peşte. 

— La Conservator se predă imagistica creştină, dar şi 
imagistica islamică, şi imagistica asigurărilor publice. 

— Cercuri roşii, galbene şi verzi. 

— După ce mi-au dat vestea, m-am înhămat la ricşa mea şi 
am luat-o la goană. 


— Pentru tine porţile Conservatorului vor rămâne 
întotdeauna închise. 

— Am luat-o la goană spre casă. Micuța, sărmana mea 
casă. 

— Lasă Hilda, nu te necăji. 

— Am să intru totuşi la Conservator, deşi şansele mele sunt 
mai mici ca oricând. 

— Nu acceptă femei gravide la Conservator. 

— Nu le-am spus că sunt gravidă. l-am minţit. 

— Nu te-au întrebat? 

Pe treptele Conservatorului 

— Nu. Au uitat, şi eu nu le-am spus. 

— Atunci e greu de crezut că din cauza asta... 

— Mi s-a părut că ştiau deja. 

— Conservatorul se împotriveşte noului spirit, nici nu vor 
să audă de el. 

— Să ştii, Maggie, că totuşi e o lovitură. Trebuie să mă 
întorc acasă. 

— Şi acasă, deşi vei discuta cu cei mai de seamă artişti şi 
intelectuali ai zilelor noastre, vei fi tot mai abătută şi 
descur-ajată. 

— Aşa este. Era un avocat de temut. 

— Un amant? 

— De temut. A spus că nu mă poate băga la Conservator 
fiindcă sunt o persoană neînsemnată. 

— Se plăteşte o taxă? 

— Întotdeauna. Bani şi iar bani. 

— Stăteam pe terasa din spatele Conservatorului şi mă 
uitam la dalele înroşite de sângele generaţiilor de studenţi. 
Stăteam şi mă gândeam: Hilda nu va fi niciodată admisă la 
Conservator. 

— Am citit Circulara emisă la Conservator. Numele meu nu 
era pe listă. 

— Aderarea la noul spirit a fost un argument împotriva ta. 

— N-am să renunţ niciodată la noul spirit. 


— Mai eşti şi veterană. Credeam că asta va fi în favoarea 
ta. 

— Ei bine, Maggie, trebuie să recunosc. Sunt dezamăgită. 

— Potoleşte-te, Hilda, nu mai plânge, nu-ţi mai smulge 
părul din cap. Ar putea să te vadă. 

— Se uită pe fereastră? 4 

— "Tot ce-i posibil. 

— Se spune că de sărbători aduc un bucătar din 
străinătate. 

— Au şi manechine dezbrăcate. 

— Chiar aşa? De fapt, nu mă surprinde. 

— Studenţii cei mai buni iau masa pe tăvi. 

— Chiar aşa? Nu mă miră deloc. 

— Cu salată şi porţii mari de friptură. 

— Oh, nu mai spune! 

— Miez de pâine muiat în suc de friptură. Şi de sărbători, 
prăjituri. 

— Nu sunt cu nimic mai prejos decât ei. 

— Hotărârile sunt luate de un comitet de strigoi. Ei 
amestecă fasolea albă şi neagră în aceeaşi oală. 

— Şi eu care credeam că mă vor primi la Conservator. Mi- 
au trimis şi scrisori de încurajare. 

— Mă tem să n-ai stofă de Conservator. Numai cei foarte 
buni ajung acolo. 

— Nu sunt cu nimic mai prejos decât ei, decât unii care se 
odihnesc acum în paturile moi ale Conservatorului. 

— Meritele sunt analizate întotdeauna cu atenţie. 

— Aş putea să le răspund cu acelaşi surâs profesorilor 
care zâmbesc cu perfidie. 

— Da, avem manechine dezbrăcate. Insă manechinele 
dezbrăcate nu reprezintă nimic pentru noi din punct de 
vedere sentimental. 

— Pot să lucrez cu lut sau cu lipici. 

— Da, uneori lipim tot felul de lucruri pe manechinele 
dezbrăcate - haine mai ales. Da, uneori cântăm la vioară, la 
violoncel şi trompetă pentru manechinele goale, le 


fredonăm cântece, le corectăm pronunția, în timp ce 
degetele noastre îndemânatice... 

— Aş putea să mai fac o cerere, sau chiar mai multe. 

— Ţi-a crescut burta. Îmi amintesc că odinioară era netedă 
ca o carte. 

— Am să crăp dacă nu intru la Conservator. O să vezi tu. 
Am s-o mierlesc. 

— Nici vorbă, zici şi tu aşa... 

— Am să mă curăţ dacă nu intru la Conservator, îţi 
garantez. 

— Nu-i dracul chiar aşa de negru. Întotdeauna există o 
soluţie. Fii şi tu mai înţelegătoare, Hilda. 

— Viaţa mea depinde de asta. 

— Doamne, ţin minte cât de netedă era. N-ai impresia că 
despicăm firul în patru? îmi aduc aminte cum fugeam prin 
oraşul acela şi cum ne ascundeam prin unghere 
întunecoase; era un oraş mare, îmi pare rău că l-am părăsit. 

Pe treptele Conservatorului 

— Am crescut, acum suntem oameni în toată firea şi ştim 
să ne purtăm. 

— Ei bine, te-am indus în eroare. Manechinele goale sunt 
importante pentru noi din punct de vedere sentimental. 

— Chiar aşa? 

— Le iubim, facem dragoste cu ele tot timpul: înainte de 
micul dejun, după micul dejun şi în timpul micului dejun. 

— Perfect! 

— Minunat! 

— Îmi place. 

— Nu-i rău deloc. 

— Aş fi vrut să nu-mi spui asta. 

— Lasă, Hilda, nu fi atât de mărginită! Mai sunt o mulţime 
de alte lucruri pe care le poţi face, doar să vrei. 

— Cred că ei acţionează pe baza unui principiu exclusivist. 
Pe unii îi resping, pe alţii îi admit. ” 

— Avem un indian coushatta, un adevărat indian 
coushatta. 


— La Conservator? 

— Da. Face pereţi din nuiele şi din pânză, pereţi foarte 
frumoşi, desenează pe nisip, cântă la diferite fluiere, sau 
îngână câte o melodie bătând în tobă, prelucrează argintul, 
ţese, traduce din coushatta în engleză, şi din engleză în 
coushatta, e un ţintaş grozav, poate să doboare şi un taur, 
prinde somn cu undiţa, călăreşte fără şa, face leacuri din 
ingrediente obişnuite, din aspirină mai ales, cântă, e şi 
actor. Talent cu carul. 

— Viaţa mea depinde de asta. 

— Auzi, Hilda, poate reuşeşti să devii membru asociat. 
Avem o convenţie prin care poţi să plăteşti doisprezece 
dolari ca să devii membru asociat. Primeşti Circulara şi te 
bucuri de toate privilegiile unui membru asociat. 

— Şi ei cine sunt? 

— Primeşti Circulara. 

— Asta-i tot? 

— Cred că ai dreptate. 

— Nu mă mişc de aici. N-am de gând să plec. 

— Mă doare să te văd suferind. 

— Am să nasc chiar aici pe trepte. 

— Poate o să primim veşti bune zilele astea. 

— Parcă sunt un mort stând pe scaun. 

— Eşti drăguță şi atrăgătoare. 

— Mă bucur că mi-o spui. 

— Şi tandră, eşti tandră, foarte tandră. 

— Aşa e, sunt o fire tandră, foarte tandră. 

— Nu cumva ai făcut parte din Peace Corps cu ani în 
urmă? 

— Da, am fost şofer pe ambulanţă, în Nicaragua. 

— Viaţa la Conservator este înfloritoare, este întocmai cum 
ţi-o închipui. 

— Trebuie să mă întorc acasă, să fac curăţenie, să; strâng 
hârtiile, să duc gunoiul. 

— Şi nu mai e mult şi o să naşti, aşa-i? 

— O să-mi continui studiile, orice-ar spune ei. 


— Mi se pare admirabil. 

— Totul e să nu te laşi doborâtă. 

— Şi în câteva zile o să naşti, aşa-i? 

— Probabil. Nenorociţii ăia chiar sunt hotărâți să nu mă 
primească? 

— Sunt de neînduplecat. 

— Probabil fiindcă sunt o biată gravidă. 

— Parcă ziceai că nu le-ai zis. 

— Dar poate că sunt nişte psihologi foarte subtili” s-au 
uitat la mine şi au ghicit. 

— Încă nu se vede. În ce lună eşti? 

— Două luni şi jumătate. Când mă dezbrac se observă mai 
bine. 

— Doar nu te-ai dezbrăcat. 

— Nu, eram îmbrăcată cu, ştii tu ce poartă studenţii, blugi 
şi poncho. Aveam şi o servietă verde. 

— Burduşită cu studii. 

— Da. M-au întrebat ce şcoli am mai urmat şi le-am spus. 

— Oh, Doamne, ţin minte cât de netedă era. Ca puntea 
unui vapor sau fundul unei bărci. 

— Eşti o persoană neînsemnată, aşa mi-au spus. 

— Draga mea, îmi pare rău pentru tine. 

Pe treptele Conservatorului 

— Şi după ce ne-am despărţit, în Conservator era o lumină 
splendidă, am trecut prin foaier şi am ieşit pe porţile mari 
de fier. 

— lar eu eram de cealaltă parte a geamului. 

— Când am plecat, arătam ca o persoană demnă şi senină. 

— Timpul vindecă toate rănile. 

— Nu-i adevărat. 

— Buză umflată, tăiată, îngroşată, despicată. 

— Vai, vai, vai, vai! 

— Dar, Hilda, nu e sfârşitul lumii. 

— Da, Maggie, poate pentru alţii, dar pentru mine e. 

— Există oameni care trăiesc şi în afara Conservatorului. 
Noi, cei dinăuntru, nu prea avem de-a face cu ei, dar am 


auzit că trăiesc destul de bine. 

— Aş vrea să scriu o cerere, numai să am unde s-o 
înregistrez. Numai să am. 

— E o idee. Avem maldăre de cereri. Maldăre. 

— Am să aştept aici toată noaptea. Pe scări. 

— Stau cu tine. Te ajut s-o formulezi. 

— Se uită pe fereastră? 

— Cred că da. Şi ce vrei să scrii? 

— Aş vrea să le spun că viaţa mea depinde de asta. Ceva în 
genul ăsta. 

— Ştii, din punct de vedere legal, cei de la Conservator nu 
au voie să-i ajute pe cei din afară. 

— La naiba, credeam c-o să mă ajuţi. 

— Bine. Am să te ajut. Ce vrei să scrii? 

— Aş vrea să le spun că viaţa mea depinde de asta. Ceva în 
genul ăsta. 

— Avem manechine-bărbaţi şi manechine-femei, 
dezbrăcate, avem şi harpe, plante* gigant, draperii. Avem 
ierarhii, unii sus, alţii jos. Şi asta într-o lumină superbă. 
Avem distracţii câte vrei. Mobilă multă, vopsită în verde. 
Vopsea verde cu patina vremii. Şi dungi aurite la o jumătate 
de centimetru de margine. Dungi aurite, tocite. 

— Aveţi probabil şi torţe în nişe, pe pereţi, aşa-i? 

— Da, avem şi torţe. Şi tatăl cine e? 

— Un tip, îl cheamă Robert. 

— V-aţi simţit bine împreună? 

— Legătura şi-a urmat cursul firesc. Te îndrăgosteşti la 
nebunie, pe urmă plictiseala, dar nu mai ai încotro. 

— Fierbinte, cald, rece. 

— Maggie, nu-i aşa că-i minunat acolo? 

— Da. E minunat. Trebuie să recunosc. 

— 'Te simţi bine acolo? 

— Da, foarte bine. Pe tavă se pune adesea un trandafir. 

— N-am să intru niciodată la Conservator. 

— N-o să fii niciodată admisă la Conservator. 

— Cum arăt? 


— Binişor. N-arăţi rău. Arăţi chiar bine. 

— N-am să intru niciodată. Cum arăt? 

— Bine. Grozav. Hilda, timpul vindecă toate rănile. 

— Nu-i adevărat. 

— Timpul vindecă toate rănile. 

— Nu-i adevărat. Cum arăt? 

— Ce mai contează acum? 

Moartea lui Edward Lear a survenit într-o duminică 
dimineaţă de mai, în anul 1888. Invitaţiile fuseseră trimise 
cu mult timp înainte. Ele sunau astfel: 

Domnul Edward LEAR Scriitor absurd şi pictor peisagist 
Ar fi onorat să participaţi La DECESUL său 

San Remo 2.20 a.m. 

29 maiR. S.V.P 

Vă puteţi închipui ce-au simţit destinatarii în acel moment. 
Scumpul nostru prieten! Se pregăteşte să ne părăsească! Şi 
aşa mai departe. Domnul Lear, care ne-a delectat de atâtea 
ori! Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, s-a luat în 
considerare vârsta sa. Domnul Lear trebuie să aibă, ia să 
mă gândesc... Şi nu era tocmai tânăr, ţin minte că prima 
dată când (m-am cufundat în), (am fost cuprins de)... In 
general, cunoştinţele domnului Lear au abordat situaţia cu 
un amestec de solemnitate şi simţ practic, aducându-şi 
probabil aminte de cuvintele lui Tennyson, marele său 
prieten: 

Old men must die, or the toorld would grow mouldyi 

Bătrânii trebuie să moară 

Ca lumea să nu mucezească. (engl.). 

Sau 

For men may come and men may go Butl goon forever 

Invitaţii s-au pregătit să asiste la moartea lui Edward Lear, 
ca şi când ar fi plecat într-un week-end la ţară. Au fost 
aduse coşuri cu mâncare (ar fi fost o greşeală să te bizui pe 
ospitalitatea domnului Lear în asemenea împrejurări), şi 
sticle de vin învelite în şervete albe. Pentru copii au fost 
pregătite jucării. În privinţa câinilor, au avut loc câteva 


discuţii aprinse, neştiindu-se dacă e mai bine să fie lăsaţi 
acasă sau nu. (Câţiva dintre câinii care au asistat la 
moartea lui Edward Lear şi-au dat totuşi în petec; au 
alergat prin camera muribundului, au tras de cuvertura de 
pe pat şi au devenit atât de supărători, încât până la urmă 
au fost daţi afară.) 

Cei mai mulţi dintre prietenii domnului Lear s-au gândit că 
cel mai potrivit moment pentru a sosi la vilă ar fi miezul 
nopţii, întrucât până atunci bătrânul domn ar fi avut timp 
suficient pentru a-şi rosti replicile pe care le mai avea de 
spus sau ca să pună la punct ceea ce mai avea de rânduit. 
Lumea a înţeles ce însemna de fapt ora menţionată în 
invitaţie. 

Şi astfel, vizitatorii s-au pomenit coborând din trăsurile lor 
(ajutaţi de servitorul lui Lear, Giuseppe Orsini) într-o beznă 
aproape totală. După ce s-au oprit să-şi salute cunoştinţele 
şi să-şi strângă cârdul de copii, vizitatorii au fost poftiţi, în 
fine, la primul etaj, într-un salon vast, unde artistul îşi 
expunea de obicei acuarelele, iar de acolo, pe o scară lată, 
într-o încăpere la etajul al doilea, unde îi aştepta, întins în 
pat, însuşi domnul Lear, într-o vestă ponosită, din catifea, 
purtând ochelarii săi binecunoscuţi, cu rame de argint şi 
lentile mici, ovale. În jurul patului fuseseră pregătite, în 
semicerc, o mulţime de scaune, care au fost imediat 
ocupate. Cei care au venit mai târziu au rămas în picioare, 
lângă perete. 

Primele cuvinte ale domnului Lear au fost: „N-am bani!” 
Pe măsură ce alţi invitaţi intrau în cameră, el 

Căci oamenii se nasc şi mor Dar eu rămân nepieritor, 
(engl.). 

Moartea lui Edward Lear repeta: „N-am bani! N-am nici 
un sfanţ!” Arăta extrem de obosit, însă calm. Barba sa lungă 
şi încărunţită, presărată cu câteva fire de păr negru nu 
fusese pieptănată de câteva zile. Începu imediat să 
vorbească, de parcă i-ar fi fost frică să nu i-o ia altcineva 
înainte. 


Mai întâi, mulţumi celor prezenţi exprimându-şi speranţa 
că nu i-a deranjat prea mult şi recunoscând că era o oră 
„neobişnuită pentru vizite”. Mai spuse că nu găseşte 
destule cuvinte pentru a arăta plăcerea pe care o încearcă 
văzând atâţia prieteni adunaţi în jurul său. Timp “e vreo 
douăsprezece minute ţinu o mică prelegere asupra câtorva 
din scrierile sale, prelegere despre care nimeni nu-şi mai 
aminteşte acum mare lucru, deşi toţi sunt de acord că a fost 
încântătoare, superbă şi plină de înţelepciune. 

Apoi, domnul Lear şi-a luat oaspeţii prin surprindere cu 
întrebarea: „Să mă însor? Eu să mă însor? Să mă însor 
totuşi?” 

Urină o scurtă predică despre Prietenie. Prietenia, a 
afirmat el, este cel mai minunat sentiment. Deseori, ea este 
cea mai puternică legătură umană, supraviețuind 
tensiunilor şi dezlănţuirilor fatale celorlalte relaţii umane. A 
remarcat că numeroasele sale prietenii constituie cele mai 
frumoase amintiri ale unei vieţi îndelungate. 

A urmat o disertaţie despre Pisici. 

Când domnul Lear a atins subiectul Copii, s-a observat o 
anumită nelinişte printre invitaţi. (Din când în când, mai 
striga: „Să mă însor?” sau „N-am bani!”). Le-a arătat apoi 
oaspeţilor câteva exemplare din cărţile sale. Cum însă toată 
lumea le citise, ele n-au stârnit decât un slab interes. Apoi, 
le-a înfăţişat câteva din acuarelele sale, scene antice şi 
peisaje pitoreşti. Dar şi acestea erau cunoscute; aceleaşi 
tablouri pe care bătrânul domn le pusese în vânzare la 
preţul de cinci sau zece lire bucata în ultimii patruzeci de 
ani. 

Apoi, domnul Lear a cântat o melodie pe un text de 

Tennyson, în aranjament propriu, acompaniindu-se la 
mandolină. Cu toate că vocea nu-l ajuta deloc, stârni 
aplauze furtunoase. 

La sfârşit ceru servitorilor să aducă un tablou imens în 
ulei, înfăţişând Muntele Athos. Se auzi un murmur de 
apreciere, ceea ce nu-l mulţumi pe pictor decât într-o prea 


mică măsură, dacă ar fi să ne luăm după privirea sa 
înnegurată. 

La ora 2.15, domnul Lear s-a manifestat într-un mod care 
a rămas de neînțeles pentru întreaga asistenţă. 

La ora 2.20, domnul Lear a întins mâna spre noptieră, a 
luat un stilou vechi de când lumea şi, pe urmă, a murit. 1 s-a 
făcut imediat o mască mortuară. Cu lacrimi în ochi, dar fără 
să-şi piardă cumpătul, oaspeţii s-au încolonat spre trăsurile 
care-i aşteptau afară. 

Cei care au asistat la moartea lui Edward Lear au 
constatat că, una, peste alta, fusese un spectacol destul de 
anost. De ce mai fusese nevoie să le recite aceleaşi versuri, 
să le cânte iar vechile cântece, să le arate binecunoscutele 
tablori, să-şi joace rolul pe care îl jucase întotdeauna? De ce 
mai trimisese invitaţiile? Apoi, lucrurile au început să se 
limpezească. Domnul Lear făcuse şi acum ceea ce făcuse 
mereu, adică nimic extraordinar. Domnul Lear 
transformase extraordinarul în opusul său. De fapt, stârnise 
o stare de confuzie confortabilă, chiar plăcută. 

Astfel, o dată cu trecerea timpului, invitaţii au început să 
privească evenimentul într-o lumină istorică. L-au povestit 
prietenilor, iar unele scene din acest spectacol au fost 
jucate în faţa copiilor şi nepoților. Îl imitau pe bătrân cu 
veşnicul său refren: „N-am bani”, de care făceau haz, sau 
repetau comentariile sale caraghioase despre căsătorie. Cu 
timpul, moartea lui Edward Lear deveni atât de populară, 
încât spectacolul avu succes în cele mai diferite regiuni ale 
ţării. Şi astăzi, în unele orăşele, Moartea lui Edward Lear 
poate fi văzută în versiuni îmbunătăţite, datorită 
interpretărilor erudite, în conformitate cu modificările de 
text şi graţie curentelor la modă. Una din aceste variante 
atrage însă atenţia. Nimeni nu ştie cum a apărut. Actorii îşi 
joacă rolurile într-o manieră tradiţională, dar Lear, atunci 
când apare pe scenă, zbiară şi tremură de furie. 

Deoarece Cortes debarcă într-o zi pomenită de vechile 
scrieri, deoarece veşmintele sale sunt negre, iar armura 


argintie, deoarece străinii au o anumită hidoşenie, pentru 
toate aceste motive Montezuma recunoaşte în Cortes pe 
marele zeu Quetzalcoatl, acelaşi care, cu mulţi ani în urmă, 
plecase din Mexic urcat pe o plută de şerpi, promi-ţând că 
se va întoarce. * 

Montezuma îi dăruie lui Cortes un pocal din jad. 

Cortes agaţă de gâtul lui Montezuma un şirag de mărgele 
din sticlă, cu parfum de mosc. M 

Montezuma îi oferă lui Cortes un taler plin cu bucățele de 
carne rumenite. Cortes le refuză politicos; ştie că bucăţelele 
de carne sunt degete de om. 

Cortes îi trimite lui Montezuma un coş uriaş cu pâine. 

— După prima lor întâlnire cu spaniolii, solii lui 
Montezuma au făcut următoarea remarcă: 

— Cât despre hrana lor, ea este întocmai ca a. Noastră: 
albă, uşoară, puţin dulceagă... 

Cortes şi Montezuma se plimbă pe “chei. Musculiţe verzi 
mişună prin aer. Cortes şi Montezuma se ţin de mână. Din 
când în când unul dintre ei îşi trage mâna ca să alunge câte 
o musculiţă. 

De pe dealuri, lui Montezuma îi sosesc mesaje scrise cu 
ideograme. Le arde, ca mi cumva Cortes să afle de ele. 
Cortes îşi aranjează barba. 

Dona Marina, translatoarea indiană, doarme cu Cortes în 
palatul oferit de Montezuma spaniolului. Cortes se trezeşte; 
mănâncă amândoi o cupă de ciocolată. Pare obosită, 
gândeşte Cortes. 

Pe chei, Cortes şi Montezuma merg ţinându-se de mână. 

— Îl cunoşti pe părintele Sanchez? îl întreabă Montezuma, 
i 

— Sanchez? Da, fireşte. Ce-i cu el? se interesează Cortes. 

— E împotriva idolilor, îi spune Montezuma. 

— Mda, mormăie Cortes. Aşa face peste tot. 

La un concert, în aceeaşi seară, mai târziu, Cortes e 
înţepat de o insectă verde. Gângania i se strecoară în 


papucul de catifea. Cortes îşi scoate papucul, îl pipăie pe 
dinăuntru, găseşte gângania şi o dă la o parte. 

— E veninoasă? o întreabă pe Dona Marina. 

— Foarte, îi răspunde ea. 

Însuşi Montezuma se ocupă de glezna umflată a lui Cortes. 
Deschide umflătura cu un cuţit ascuţit, apoi suge otrava din 
rană şi o scuipă. Nu mult după aceea, cei doi se plimbă din 
nou pe chei. 

Montezuma îi scrie mamei sale: „Atitudinea îndrăzneață a 
nobilimii este o adevărată uşurare. Dacă odinioară membrii 
nobilimii se străduiau să se ascundă în marea masă a 
populaţiei, să se prefacă a fi oameni de rând, acum ei îşi 
etalează poziţia socială într-un mod cât se poate de 
dezgustător. Poartă în văzul lumii eşarfe roşii, se fălesc cu 
perucile lor mari şi pudrate, îşi pun lacheii să stea în spatele 
limuzinelor. L.arma pe care o fac ţine de la amiază până în 
Zori. 

Această comportare scandaloasă este, după cum am Spus, 
bine venită. Căci ne-am săturat să le urmărim dezamăgirile, 
să le descoperim ascunzătorile, să le pândim fiecare” 
mişcare; pe scurt, să-i avem tot timpul în mintea noastră. 
Conştiinţa lor de sine, oricât ne-ar aminti de excesele de 
odinioară, este mult mai uşor de suportat. Se ridică totuşi o 
întrebare interesantă: Ce a determinat 

Cortes şi Montezuma nobilimea să iasă la lumină în 
vremurile astea? De ce acum? 

Multă lume de aici consideră că această atitudine este o 
consecinţă directă a nenorocirilor produse de demoni în 
ultima vreme. Este evident că, pe fundalul unor 
circumstanţe malefice, reapariţia nobilimii poate fi 
considerată un eveniment mai mult sau mai puţin tolerabil - 
şi nobilii înşişi trebuie să-şi fi dat seama de asta. Numai în 
ultimii ani de domnie al celui din urmă Bundle, am mai 
înregistrat un număr atât de ridicat de demoni ofticoşi, 
chelboşi şi ramoliţi, duşi peste graniţă. In afară de demoni, 


am mai remarcat şi prezenţa unor gândaci cum nu s-au mai 
văzut. Şi apoi i-am mai avut şi pe spanioli...” 

Un grup de nobili, ostili lui' Montezuma, ţin o întrunire 
secretă la Vera Cruz, sub protecţia specială a zeului Oglindă 
Fumurie. Dezbaterea este furtunoasă. Afară plouă torențial. 
Încăperea e ticsită. 

Dona Marina, deşi trăieşte cu Cortes, are şi un iubit indian 
de rang înalt. I-o mărturiseşte părintelui Sanchez la 
spovedanie. 

— Spui că-l cheamă Cuitlahuac? Acest fapt poate fi 
exploatat politic. Nu pot să te absolv, dar am să te 
pomenesc în rugăciunile mele. 

În grădinile din Tenochtitlân se şoptesc cuvinte noi şi 
ciudate: ghilotină, piper alb, sinceritate, temperament. 

Oamenii lui Cortes străpung alte şi alte ziduri, şi în spatele 
lor nu găsesc decât mumii de câini, pisici şi păsări sacre. 

Pe chei, Cortes şi Montezuma se plimbă ţinându-se de 
mână. Cortes a angajat un detectiv să-l urmărească pe 
Montezuma. Montezuma a angajat un detectiv să-l 
urmărească pe părintele Sanchez. 

— În Tenochtitlân nu există decât cinci detectivi de 
încredere, spuse Montezuma. Mai sunt şi alţii, dar nu ape 
lez niciodată la ei. Intuiţia face mai mult decât orice 
detectiv. 

În vârful piramidei Cue, Cortes sfărâmă masca de aur a 
zeului Colibri Albastru. În locul său aşază chipul. Fecioarei. 

— Căpăţânile spaniolilor, spune Dona Marina, a lui Juan de 
Escalante şi a altor cinci, stau înfipte în sulițe. Capetele 
cailor stau înşirate alături, înfipte în alte sulițe. 

Cortes scoate un urlet. 

Străjile vin în goană, primul, Cristobal de Olid, urmat de 
Pedro de Alvarado şi apoi de Ordâs şi de Tapia. 

Cortes aiurează. Fuge în piaţă, unde îl întâmpină 
Montezuma. Doi nobili îl însoțesc pe Montezuma, ţinându-i 
braţele larg deschise, în semn de bun venit. Cortes este 


îmbrăţişat. Cuprins de emoție, şopteşte ceva la urechea lui 
Montezuma. 

Montezuma îşi scoate din piept un spin lung de cactus şi-şi 
înţeapă cu el urechea de mai multe ori, până îi dă sângele. 
Dona Marina se plimbă pe chei cu iubitul ei Cuitla-huac, 

stăpânul Tărâmului Apei Stătute. 

— In tinereţe, povesteşte Cuitlahuac, am fost coleg de 
şcoală cu Montezuma. Spre deosebire de noi, el era excesiv 
de cast. Foarte credincios, şi un elev eminent. Pun pariu că 
despre asta vorbeşte acum cu Cortes, despre teologie. 

Dona Marina îşi strecoară mâna sub cureaua lui, la spate. 

Bernal Diaz del Castillo, care va scrie într-o bună zi 
Adevărata istorie a cuceririi Noii Spânii, stă într-o piaţetă şi 
ciopleşte o bucată de lemn. Este citată Proclamaţia de la 
Vera Cruz, în care prietenia dintre Cortes şi Montezuma 
este denunţată ca un pericol pentru interesele supreme ale 
mexicanilor, născuţi sau nenăscuţi încă. 

Cortes şi Montezuma 

Cortes şi Montezuma merg împreună pe chei. 

— Mă atrage îndeosebi Duhul Sfânt, mărturiseşte 
Montezuma. Celălalt zeu, Tatăl, este de asemeni... 

— Un dumnezeu, trei Persoane, îl corectează Cortes cu 
bunăvoință. 

— Nu mi se pare drept ca Fiul să fie sacrificat Tatălui, 
continuă Montezuma. Ar trebui ca Tatăl să fie sacrificat 
Fiului. , 

Montezuma se opreşte, şi împungându-l cu degetul în 
piept, îl întreabă cu subînţeles: 

— lar Mama unde este? 

Ca o mare favoare, Bernal îi cere lui Montezuma o femeie 
tânără şi frumoasă; Montezuma îi trimite o fată dintr-o 
familie de nobili, o mantie din pene, câţiva greieri într-o 
colivie şi un calup de săpun proaspăt. Refe-rindu-se la 
Bernal, Montezuma face următoarea observaţie: 

— Pare a fi un adevărat gentleman. 


— Conducătorul pregăteşte poporului mari încercări, 
spune Montezuma. 

Din fotoliu, Cortes încuviinţează dând din cap. 

— Deoarece cultivarea pământului necesită în medie doar 
cincisprezece zile-muncă pe an, energiile pot fi investite în 
aceste mari încercări - de exemplu, în veşnica strădanie de 
a câştiga, de a obţine bunăvoința zeilor Oglindă Fumurie, 
Colibri Albastru şi Quetzalcoatl. 

Cortes zâmbeşte şi se înclină. 

— Micşorând presiunea psihologică exercitată asupra 
conducătorului, care altfel-ar fi constrâns să înfrunte singur 
perspectiva sfârşitului lumii, perspectiva unei lumi care se 
prăbuşeşte prin ea însăşi... 

Cortes clipeşte. 

— Dacă marea încercare nu porneşte de la mine, dacă eu 
nu pot controla evenimentele... 

Cortes nu are replică. 

— Prin urmare, îţi revine ţie, dragă frate, să-mi dezvălui 
sfârşitul, sau, cel puţin, să-mi spui ce ştii despre cursul 
probabil al marii încerpări, ca eu să încerc s-o îndrept într-o 
direcţie favorabilă, recurgând la miracolele care mi-au mai 
rămas. 

Cortes nu are replică. 

Străpungând încă un zid, oamenii lui Cortes descoperă 
într-o magazie, pe podea, o grămăjoară de aur. Se 
difuzează o proclamaţie în tot oraşul; şi în alte oraşe. 

Bernal face un coteţ de păsări pentru Dona Marina. Cerul 
se întunecă peste Tenochtitlân; fulgeră; ploaia bi-ciuie 
oglinda lacului. 

Cortes şi Montezuma se adăpostesc de ploaie sub un 
portal. 

— Traducerea a făcut-o Dona Marina. Copia e la mine, zice 
Cortes. 

— Şi după ce-'ai dat cu ranga în Colibri Albastru... 

— M-am pripit, recunosc. 

— Poţi să iei tot aurul cu tine. Pe tot. Ţi-1 dăruiesc. 


— Mă copleşiţi, înălţimea voastră. 

— Corăbiile te aşteaptă. Solii mei spun că pânzele lor sunt 
la fel de numeroase ca norii de pe cer. 

— Nu pot să plec până când nu voi stivui în cală tot aurul 
din Mexic, din trecut, prezent şi viitor. 

— Rimposibil. 

— De acord. Să schimbăm subiectul. 

Montezuma observă mai multe scame pe pieptarul de 
catifea al prietenului său. Nu prea are grijă de el Dona 
Marina, îşi spune în gând. 

În patul lor din palat, Dona Marina îşi dezvăluie trupul 
superb. Cortes o mângâie cu venerație. O musculiţă verde 
le tulbură liniştea. Cortes o alungă cu un plici din plasă de 
aur. Dona Marina îi spune că a avut o viziune. Se făcea că 
lui Montezuma îi cade un bolovan în cap şi se prăbuşeşte 
mort la pământ. Înfuriaţi, supuşii săi aruncă în el cu pietre. 

— N-ai nici o grijă, o linişteşte Cortes. Bizuie-te pe mine. 

Cortes şi Montezuma 

Părintele Sanchez îi arată lui Cortes raportul detectivului 
angajat s-o urmărească pe Dona Marina. Urmează alte 
documente, fotografii şi rapoarte. Cortes dă ordin ca toţi 
detectivii din oraş să fie arestaţi, iar profesia de detectiv să 
fie interzisă pentru totdeauna în Tenochtitlân. Părintele 
Sanchez e pus în lanţuri şi trimis înapoi în Cuba. - 

În pieţele şi sălile de teatru din oraş circulă noi cuvinte: 
linişte, oţet, investire, schnell. 

Într-o altă zi, Montezuma, Cortes, Dona Marina, garda lui 
Cortes şi câţiva mari seniori din Tenochtitlân sunt purtaţi în 
palanchine spre Cotaxtla. 

Aici se opresc în faţa unei clădiri masive. 

— Ce-i asta? întreabă Cortes, care o vedea acum pentru 
prima oară. 

Montezuma îi explică că aici se întruneşte Consiliul aztec 
sau organul legislativ care formulează legile după care se 
conduce poporul. 


„ Cortes rămâne surprins; după câte înţelesese el, 
Montezuma era un conducător absolut, care nu dădea 
socoteală nimănui - această frază Dona Marina evită s-o 
traducă, menaj înd astfel susceptibilitatea lui Montezuma. 

Cortes, însoţit de garda personală şi cu Montezuma în 
dreapta sa, intră în clădire. 

La capătul unui culoar lung zăreşte un grup de supuşi. Au 
înfipte în urechi pene de gâscă suflate cu aur. Cortes şi 
oamanii lui sunt primiţi cu un nor de tămâie. Nu şi 
Montezuma. Slujitorii lasă privirile în pământ, cu adâncă 
reverență. Se intonează: „Stăpâne, stăpânul nostru, marele 
nostru stăpân”. 

Grupul intră pe nişte porţi înalte, din lemn de cedru, într-o 
încăpere vastă, împodobită cu stindarde roşii şi galbene. 
Membrii consiliului sunt aşezaţi pe bănci joase. Nu sunt mai 
mult de trei sute. Fiecare, după rangul său, ţine agăţată la 
spate o oglindă. La tribună se află trei personalităţi 
impunătoare, bărbatul din mijloc puţin deasupra celorlalţi. 
În spatele lor, pe perete, atârnă o roată mare, din pene de 
aur, în mijlocul căreia se distinge chipul zeiţei 
Chalchihuitlicue. Membrii consiliului stau într-o po ziţie 
rigidă, foarte concentrați, cu braţele lipite de trup, cu 
bărbiile ridicate, şi cu ochii aţintiţi spre tribună. Cortes 
pune mina pe umărul unuia dintre ei. Ciocăneşte uşor în el. 
Se înfioară. Sună a gol. 

— Sunt din lut, îi spune lui Montezuma. 

Montezuma clipeşte. Cortes începe să râdă. Montezuma 
râde şi el. Cortes hohoteşte isteric. Cortes şi Montezuma o 
iau la goană prin imensa încăpere, printre şirurile lungi de 
bănci, năpustindu-se asupra statuilor de lut, care se 
rostogolesc, cad, se răstoarnă. 

— Statul sunt eu! urlă Montezuma, iar Cortes în spatele lui 
urlă şi el: 

— Sfântă Fecioară! lartă-l pe nebunul acesta care nu ştie 
ce spune. 


Într-o manieră cât se poate de politicoasă, Cortes îl pune 
pe Montezuma sub stare de arest la domiciliu. 

— Ar fi mai bine să stai cu mine un timp. 

— Mulţumesc, dar prefer să fiu singur. 

— Ne vom distra în fiecare seară: jocuri de noroc, filme. 

— Poporul n-o să mă înţeleagă. 

— Îl vom pune în lanţuri pe Pitalpitoque. 

— Credeam că pe Quintalbor. 

— Pe Pitalpitoque, pe Quintalbor, pe Tendile. 

— O să le trimit ciocolată acolo. 

— Hai, vino, vino, vino cu mine! 

— Lumea se va înspăimânta de noi. 

— Şi zodiile nu-ţi spun nimic? 

— Nu ştiu, nu le mai înţeleg. 

— Dar să tai inimile oamenilor, să le despici, patruzeci, 
cincizeci, şaizeci, dintr-o singură lovitură. 

— Aşa e obiceiul aici. 

— Triburile din sud se plâng că le iei un tribut prea mare. 

— Nu pot conduce imperiul fără tribut. 

— Domnul nostru Isus Hristos te iubeşte însă. 

— O să-l trimit şi Lui ciocolată. 

— Hai, vino, vino, vino cu mine! 

Cortes şi Montezuma 

Pe chei, Cortes şi Montezuma se plimbă împreună cu Carol 
al V-lea, regele Spanivei. Dona Marina îi urmează la o 
distanţă cuviincioasă, ducând două coşuri cu delicatese: 
caviar, vin alb, sturz umplut, bame. 

Carol al V-lea se apleacă să audă ce spune Montezuma. 
Cortes alungă musculiţele verzi de pe hainele împăratului 
cu un plici din plasă de aur. 

— N-ai avut altă soluţie? întreabă regele. 

— Am făcut cum am crezut că-i mai bine, mărturiseşte 
Cortes destins, cu inima uşoară. 

— M-au ucis! spune Montezuma. 

Cerul se întunecă peste Tenochtitlân; fulgeră; ploaia 
biciuie oglinda lacului. 


O pereche se plimbă pe chei ţinându-se de mână. Fantoma 
lui Montezuma îi reproşează fantomei lui Cortes: 
— Şi chiar n-ai putut opri bolovanul cu mâna? 


Născut la Minneapolis, Minnesota, la 13 mai 1947. Studii 
la Macalester College, Minnesota (licenţa în 1969) şi State 
University of New York din Buffalo, de unde îşi ia doctoratul 
în 1974. Profesor de liceu în Pinconning, Michigan,.1969- 
1970. Asistent universitar la Wayne State University, 
Detroit, Michigan, din 1974. În prezent locuieşte în Ann 
Arbor, Michigan. 

Scrie poezie, critică, povestire, roman. Colaborează la 
reviste precum Minnesota Review, Kayak, Prairie Schoo-ner, 
Journal of Modern Literature, Michigan Quarterly Review şi 
altele. 

Volume de povestiri: Harmony of the World (Armonia 
lumii), University of Missouri Press, 1984; Through the 
Safety Net (Prin plasa de siguranţă), Viking, 1985. 

Romane: First Light (Prima lumină), Viking, 1987. 

Cărţi cu caracter turistic: The South Dakota Guidebook 
(Ghidul Statului South Dakota), New Rivers Press, 1974. 

Volume de poezii: Chameleon (Cameleonul), New Rivers 
Press, 1970. 

A editat revista Audit/Poetry, 1973-1974. 

Prezent în antologii: The Fifth Annual Best Science Fiction, 
edited by Harry Harrison and Brian Aldiss, Putnam, 1972; 
The Best American Short Stories, cu povestirile Gryphon 
(Grifonul), 1986, şi How 1 Found My Brother (Cum mi-am 
descoperit fratele), 1987; The 

Proză americană contemporană 1975-1985 

Pushcart Prize VII, 1982-1983, cu povestirea Harmony of 
the World (Armonia lumii). 

Harmony of the World (Armonia lumii), 1984. „Primul 
volum de povestiri al lui Charles Baxter ne înfăţişează un 
autor capabil să adopte o mare varietate de subiecte. Spre 
deosebire de alţi contemporani, Frederick Barthelme sau 


Ann Beattie, de exemplu, Baxter nu foloseşte acelaşi model 
de personaj, definit prin aceleaşi relaţii şi obsesii care merg 
până la pevroză. Dimpotrivă, Baxter investighează prin 
povestirile sale experienţe foarte diferite ale vieţii 
americane, preferind să adapteze tehnica subiectului, şi nu 
invers. Lectura lui Baxter, spre deosebire de cea a lui 
Barthelme sau Beattie, ne ascunde întotdeauna un teritoriu 
încă neexplorat. Este o calitate care îl impune.” (Greg 
Johnson, în Michigan Quarterly Review) 

Through the Safety Net (Prin plasa de siguranţă), 1985. În 
acest al doilea volum de povestiri, personajele lui Baxter 
înfruntă experienţe dramatice. Ele par traumatizate, 
pândite de insecuritate şi dezechilibru. Investigația acestor 
momente de suferinţă intensă devine aproape obsesivă. 
Cele mai izbutite povestiri sunt acelea care dezvăluie stările 
marcate de sentimentul fragilităţii. „Volumele publicate 
până acum l-au impus pe Charles Baxter în domeniul 
povestirii. Într-o epocă în care mulţi scriitori sunt tentaţi să 
facă proză scurtă doar pentru că e scurtă, motiv pentru 
care e şi mai uşor de publicat, Baxter şi-a asumat genul ca 
pe o miză dificilă, plină de implicaţii. Povestirile sale sunt 
scrise inteligent, cu virtuozitate, păstrând în acelaşi timp un 
ton al bunăvoinţei celeste.” (Liza Zeidner, în The 
Philadelphia Inquirer) 

First Light (Prima “ lumină), 1987. „Romanul este alcătuit 
dintr-o serie de episoade care trimit spre experienţe din 
trecut, fiecare incursiune oferind cititorului prilejul de-a 
cunoaşte mai îndeaproape complexitatea personajelor. Este 
expusă în felul acesta istoria unei familii, legăturile care 
pregătesc şi explică evenimentele narate. Un roman scris 
într-un stil vioi, cu un clarobscur discret, în care regăsim 
sentimente nealterate de timp.” (Michiko Kakukani, în The 
New York Times) 

Charles Baxter 

La întrebarea „Care vi se par tendinţele cele mai 
interesante în proza americană contemporană?”, Charles 


Baxter răspunde: „Povestirea, este din nou în centrul 
atenţiei. O parte din proza scurtă contemporană, poreclită 
drept „mini-malistă,,, a fost atacată în ultimii doi ani în 
reviste ca Newsweek şi The New Republic, iu îndârjire şi 
vehemenţă. Probabil că ne aflăm în faţa unui fenomen 
literar, de vreme ce aceste reviste - de obicei indiferente la 
schimbările modelor literare - găsesc de cuviinţă să 
consacre atâtea pagini demolării unui curent perceput de 
unii critici pe cât de nou, pe atât de pernicios. Acuzaţiile 
aduse vizează lumea şi modalităţile în care este 
reprezentată ea în povestire. Ni se oferă, spun criticii, 
personaje inerte, fără istorie, fără opţiuni, care nu fac 
altceva decât să-şi debiteze incertitudinile, atunci când nu 
se lamentează de-a dreptul, şi să acţioneze după nişte 
impulsuri care par programate dinainte. Această lume, sau 
cel mult o variantă a ei, este descrisă într-o proză plată, 
străbătută uneori de izbucniri senzual-narcisistice, în scene 
care se derulează fără nici o tranziţie, folosindu-se peste tot 
prezentul, o lume ruptă de context, de cel social, evident. 
Povestirile lansate de acest curent sunt scurte, superficiale, 
reci. Ne aflăm, de fapt, în faţa unui reviriment al 
modernismului, pe care l-am putea numi şi neomodernism, 
dominat de Gertrude Stein, cea din Melanchta, şi de He- 
mingway, cel din In Our Time (In vremea noastră). Noile 
povestiri aparţin deci modernismului: ele contestă în mod 
evident ideile tradiţionale despre personaj şi psihologism. 
Formal, acest tip de povestire elimină sondările de adân- 
cime, umbrele, trecutul ca sursă de explicaţii. Iematic, se 
aleg personaje care sunt dominate, în cea mai mare parte, 
de o indiferenţă vizibilă. Este nihilismul american: insensibil 
şi senin totodată. Ca modele să amintim tot pe Hemingway: 
A Very Short Story (O „poveste foarte scurtă) şi The 
Revolutionist (Revoluţionarul), cu descrierile sale dense, 
indiferente. 

Trăim o epocă dominată de anistorism, cel puţin în 
America, deşi istoria Americii a inclus întotdeauna o 


oarecare doză de anistorism. Americanii, şi Tocqueville ne-o 
spune nu o singură dată, nu cred. În explicaţiile care îşi 

Proză americană contemporană 1975-1985 au izvorul în 
istorie, pentru că de fapt ei nu cred că trecutul îi poate 
modela în vreun fel. Ca urmare, ei nu cultivă tragedia - o 
excepţie este totuşi Sudul, unde istoria şi tragedia au 
reprezentat dintotdeauna obsesii colective. Povestirea 
încearcă şi ea, poate din formele literare cel mai insistent, 
să pună în paranteze istoria, cea a individului, dar şi cea a 
culturii. Povestirile care caută să asimileze istoria se 
transformă în rezumate şi formule explicative de o mare 
discursivitate. Este de înţeles de ce povestirea americană 
abordează cu atâta insistenţă naraţiunea la timpul prezent: 
tot ce s-a întâmplat este, de fapt, în prezent, adică se 
întâmplă chiar în momentul acesta. Prezentul este singurul 
trecut accesibil. Criticii care deplâng monotonia prezentului 
şi a personajelor care nu au memorie ar trebui să-şi 
amintească acest fapt: că ne aflăm nu în faţa unei modalităţi 
literare, ci a unui complex cultural.” (Michigan Quarterly 
Review, 4/1987) ' 

Povestirea Gryphon (Grifonul) a apărut iniţial în revista 
Epoch. Inclusă de Shannon Ravenel şi Raymond Carver în 
The Best American Short Stories, 1986, de unde am 
preluat-o pentru antologia noastră. Charles Baxter o 
publică în volumul său Through the Safety Net (Prin plasa 
de siguranţă), 1985. La sfârşitul lunii mai 1988, televiziunea 
americană a difuzat o ecranizare a povestirii Gryphon. 

Era într-o miercuri după-amiază, tocmai făcusem lecţia de 
geografie, fusese ceva despre irigaţiile în Egiptul antic, şi 
ne pregăteam pentru desen, unde aveam şi o temă, cum 
vedem noi un oraş aşezat la poalele muntelui, când, dintr-o 
dată, pe învățătorul nostru, domnul Hibler, 1-a apucat 
tuşea. O tuse care a debutat cu nişte hârâituri, parcă erau 
de motor ambalat, unul de care tragi fără milă, dar 
hârâiturile se opreau undeva, în gura bine zăvorită a 
domnului Hibler. 


— I-auzi, îmi şopteşte Carol Peterson. Dinamită, nu glumă. 

Horcăielile domnului Hibler nu se deosebeau prea mult de 
râsul său - e drept, un râs zgâlţâit şi rar - şi, cum stăteam 
cu nasurile vârâte în planşele noastre, ne-am gândit că n-ar 
strica să vedem ce anume stârnise, aşa pe neaşteptate, 
hazul învățătorului, însă mare ne-a fost mirarea când, 
uitându-ne la el, am văzut doar o mutră roşie şi buhăită. 
Deci nu râdea. De două ori se aplecase uşor, lăsându-şi 
cravata să atârne ţeapăn, ca un fir de plumb, şi îşi băgase 
faţa într-un şerveţel de hârtie, şi atunci îl auzirăm cum 
explodează. Îşi cerea scuze, şi apoi o lua de la capăt cu 
hârâiala. 

— Pariez pe o îngheţată că mâine ne vine un suplinitor, îmi 
şopteşte din nou Carol Peterson. 

Carol stătea în faţa mea; era o tipă scârboasă - când era 
sigură că n-o vede nimeni, îşi sufla mucii într-o foaie, pe 
care o făcea apoi ghemotoc şi o azvârlea la coşul de gunoi, 
însă tipa avea nas fin, simţea scandalurile de la o poştă. 

— Nu mă bag, i-am zis. 

Domnul Hibler ne adunase pe toţi la rând, în faţa uşii, 
chiar înainte de sfârşitul orei, ca să ne spună cu glasul lui 
pierdut: 

— Îmi pare rău, copii. Cred că ceva nu e în regulă cu mine. 

— Vă doresc însănătoşire grabnică, domnule Hibler, se 
auzi vocea lui Bobby Kryzanowicz, periuţa clasei, veşnic în 
acţiune, iar apoi, din spate, Carol Peterson, chicotind 
veninos, ca o vrăjitoare. În sfârşit, domnul Hibler a deschis 
uşa, lăsându-ne să mergem la autobuzele care ne aşteptau 
în faţa şcolii, şi atunci câţiva băieţi, siguri că nu mai pot fi 
auziţi de învăţător, au pornit un recital formidabil de 
hârâituri şi horcăieli. 

Five Oaks e o localitate de ţară în Michigan. Suplinitorii, 
atunci când veneau, nu puteau veni decât din oraş, erau de 
obicei absolvenţi de colegiu şi şomeri, un buchet de vreo 
patru mămici. Aterizau în clasă din senin şi după un început 
lejer se apucau să măture cu noi toată materia din urmă. A 


fost deci o adevărată bombă când, a doua zi, şi-a făcut 
apariţia în clasă la noi, înarmată cu o geantă în carouri, cu 
un portofel de culoarea vişinei în mână şi cu nişte cărţi la 
subţioară, o femeie pe care n-o mai văzusem niciodată. Şi-a 
aşezat cărţile pe catedră, într-o parte, şi geanta în carouri 
în cealaltă parte, lângă fonograf. Când a intrat pe uşă, noi 
eram încă în spatele clasei, mai mulţi băieţi, ne jucam cu 
Heever, cameleonul pe care-l ţineam într-o cuşcă, pe o 
muşama de plastic. 

Am auzit-o cum răpăie din palme. 

— Copilaşi, a zis ea, ce căutaţi acolo? Nici măcar nu ne-a 
lăsat să-i răspundem. 

— De ce chinuiţi animalul? Lăsaţi-l în pace. Treceţi în 
bănci. Din această clipă încetează orice mişcare. 

Ne uitam la ea şi nu ne venea să credem. 

— Copilaşi, repetă ea. Nu se aude? Am zis să staţi jos. 

Am pus cameleonul la loc în cuşcă şi ne-am strecurat unul 
câte unul în băncile noastre. Continuam să se uităm la ea. 
În partea stingă a tablei, începuse să deseneze, cu cretă 
albă şi verde, un copac. Nu arăta ca celelalte suplinitoare. 
lar ce desena ea pe tablă era uriaş şi n-avea nici o noimă. 

Grifonul 

— E nevoie de un copac în clasa aceasta, a zis ea, 
continuând o linie care ar fi trebuit să arate a frunză. Un 
stejar... uriaş, plin de frunze şi cu o umbră... deci, un foios. 

Părul ei blond, subţire era strâns la spate într-o anumită 
formă pe care, aveam să aflu mai târziu, femeile o numesc 
conci; purta nişte ochelari cu ramă aurită, cu lentile care 
băteau într-o nuanţă vag albăstruie. Harold Knardahl, care 
stătea într-o bancă, pe rândul celălalt, îmi şopti: - 

— Bă, au venit marţienii. 

La care am dat din cap încet, fiindcă, într-adevăr, în aer 
plutea ceva neobişnuit. Suplinitoarea desenă încă o 
crenguţă, tot atât de mirobolantă ca şi cea de dinainte. 
Apoi, piruetă spre noi, zicând: 


— Bună dimineaţa. Am impresia că nici nu v-am spus bună 
dimineaţa. Aşa-i? *. 

Acum, c-o vedeam din faţă, era parcă şi mai greu să-mi 
dau seama câţi ani are - adulţii arată toţi la fel - doar că pe 
chipul ei se puteau zări două riduri adânci care coborau 
vertiginos de la colţurile gurii spre bărbie. Parcă mai 
văzusem undeva ridurile astea: la Pinocchio. Erau ca nişte 
îmbucături de pe faţa unei marionete. 

— Vă mai las să vă holbaţi la mine încă un pic, câteva 
clipe> adică până sună de intrare, a zis ea, adresându-se 
probabil celor câţiva întârziaţi, care, după ce că intraseră 
mai târziu în clasă, acum se mai şi zgâiau la ea, cu ochii cât 
cepele. Şi pe urmă, gata cu holbatul. Vă dau voie să mă 
priviţi, dar nu să vă holbaţi la mine. E nepoliticos, şi pe 
deasupra şi semn de proastă creştere. Nu duce nicăieri, vă 
asigur. Nu vă alegeţi cu nimic. 

L-am auzit şoptind din nou pe Harold Knardahl, de data 
aceasta spre plutonul de întârziaţi care aşteptau spăşiţi la 
uşă. 

— Bă, au venit marţienii. 

Ne-am aşezat cu toţii în bănci. Suplinitoarea şi-a terminat 
de desenat pomul, şi-a aşezat meticulos creta pe fonograf, 
şi-a şters cu grijă mâinile, şi apoi s-a întors iarăşi spre 
bănci: 

— Bună dimineaţa. Sunt domnişoara Ferenczi şi voi preda 
astăzi la clasa voastră. Am venit de curând în această 
localitate şi presupun că figura mea nu vă este prea 
cunoscută. Am să încep aşadar cu ceva despre mine. 

Nici n-am apucat să ne lăsăm pe spetezele băncilor, că a şi 
demarat. Ne-a spus că bunicul ei fusese prinţ maghiar, că 
mama ei se născuse într-o regiune numită Flandra, că 
fusese pianistă şi că dăduse nenumărate concerte, la unele 
din ele asistând şi câteva, capete încoronate”, şi când 
pronunţă aceste cuvinte ne aruncă o privire plină de tâlc. 

— Grieg, a continuat ea, maestrul norvegian, a compus un 
concert pentru pian, şi aici a urmat o scurtă pauză, un 


concert cu care mama a repurtat un adevărat triumf la 
Londra. 

Ochii ei măsurau tavanul. Noi, după ea. Nimic deosebit. 
Plafoniera, şi atât. 

— Pentru motive pe care nu le voi expune aici, familia mea 
a ajuns la Detroit, de acolo ne-am mutat în nord, în 
mohorâtul Saginaw, şi apoi aici, la Five Oaks, ca suplinitoare 
la clasa voastră, începând de astăzi, joi 11 octombrie. Sunt 
sigură că va fi o zi frumoasă: toate prognozele coincid. O să 
începem deci cu citirea lecţiei. Scoateţi-vă cărţile. Dacă nu 
mă înşel, titlul este Orizonturi largi sau ceva pe aproape. 

Jeannie Vermeesch a ridicat mâna. Domnişoara Feren-czi 
i-a făcut semn. 

— Domnul Hibler începe întotdeauna ora cu Jurămân-tul 
de credinţă, se miorlăi ea. 

— Nu mai spune, chiar aşa? Atunci înseamnă că îl ştiţi 
fooaarte bine şi că nu mai are nici un rost să ne pierdem 
vremea cu el. Nu, astăzi nu vom începe cu Jurământul de 
credinţă. Nu e cazul. Nu s-ar potrivi cu cascada de lumină, 
cu soarele care ne invadează clasa. Nu merge. 

Se uită la ceas. 

— Timpul zboară. La lucru. Deci... Orizonturi largi. ' 

Lecţia a fost o dezamăgire. Nimic neobişnuit, aceleaşi 
exerciţii lexicale plictisitoare, aceleaşi întrebări despre 
conţinutul lecţiei, şi la urmă lectura cu voce tare. Nici ea nu 
părea foarte entuziasmată de subiectul lecţiei. Din când în 
când scotea câte un oftat sau începea să-şi lustru 

Grifonul iască lentilele, folosindu-se de o batistuţă 
parfumată pe care o scotea, ca un scamator, din mâneca 
stingă. 

După citire, am trecut la aritmetică. Afară era o vreme 
minunată: lumina de toamnă se strecura alene printre 
fâşiile de nori aterizând, prin ferestrele dinspre răsărit, pe 
podeaua clasei acoperită cu linoleum. Pe terenul de sport 
puştimea de la grădiniţă se zbenguia prin iarbă, în jurul 
toboganelor. Între timp, ajunsesem la tabla înmulţiri. 


Domnişoara Ferenczi îl asculta pe John Wazny, din banca 
întâi. Trebuia să spună înmulţirea cu şase. De unde 
stăteam, îi puteam simţi parfumul, se dăduse cu Vitalis 
peste chica lui ciufulită. Wazny s-a descurcat onorabil până 
la şase ori unsprezece şi şase ori doisprezece. 

— Şase ori unsprezece fac... şaizeci şi opt. Şase ori 
doisprezece fac... 

Wazny îşi proţăpi degetele la tâmplă, adulmecându-le pe 
furiş, nu cumva să-l vadă careva din clasă, şi apoi zise 
repezit: 

— Şaptezeci şi doi. 

În sfârşit, se aşeză în bancă. 

— Da, bine, a zis domnişoara Ferenczi. Da, da, n-a fost rău 
deloc. 

— Domnişoară Fşrenczi! Una din surorile gemene Eddy 
fâlfâia disperată mâna pe sus. Domnişoară Ferenczi, 
Domnişoară Ferenczi! 

— Da? 

— John a zis că şase ori unsprezece fac şaizeci şi opt, şi 
dumneavoastră aţi zis că e bine. 

— Daaa? a făcut ea cu o expresie amuzată, care îi invadase 
figura de marionetă. Am zis eu asta? Şi cât fac şase ori 
unsprezece. 

— Şaizeci şi şase. 

Ea aprobă: 

— Da, aşa este. Însă trebuie să vă spun, chiar dacă unii 
dintre voi nu vor fi de acord cu mine, că uneori rezultatul 
poate fi şi şaizeci şi opt. 

— Când? Când fac şaizeci şi opt? Aşteptam toţi răspunsul 
cu sufletul la gură. 

— Mai există şi o altă matematică, superioară, pe care voi, 
copiii, încă n-o puteţi înţelege, şi acolo şase ori unsprezece 
fac uneori şaizeci şi opt. 

Am auzit-o cum râde pe nas. 

— În matematica superioară numerele sunt, cum să vă 
spun, ceva mai fluide. Singurul rol pe care îl poate avea un 


număr este acela de a conţine ceva. Gândiţi-vă, de pildă, la 
apă. Credeţi că apa poate fi măsurată numai cu ceşcuţa? 

Ne-am uitat la ea nedumeriţi şi am clătinat din cap. 

— Nu. O putem măsura şi cu cratiţa, şi cu degetarul. Şi 
într-un caz şi în altul apa va fi tot apă. Poate ar fi totuşi mai 
bine dacă v-aţi gândi că şase ori unsprezece fac şaizeci şi 
opt doar atunci când sunteţi cu mine în clasă, s-a grăbit ea 
să adauge. 

— Şi de ce să facă şaizeci şi opt numai când sunteţi 
dumneavoastră în clasă? întrebă Mark Poole. 

— Fiindcă e mai interesant aşa, a răspuns ea, abia 
schiţând un zâmbet, prin lentilele ei vag albăstrui. Ce sunt 
eu de fapt? Un înlocuitor, nu-i aşa? 

Da, cu acest lucru eram toţi de acord. 

— Deci, gândiţi-vă la acest rezultat ca la un fel de 
înlocuitor. 

— Înlocuitor? 

— Da. 

S-a uitat cu atenţie la noi şi ne-a întrebat: 

— Credeţi că existenţa unui înlocuitor afectează pe 
cineva? 

Ne-am uitat la ea miraţi. 

— Oare florile de pe pervazul ferestrelor vor avea de 
suferit din pricina unui înlocuitor? 

Ne-am mutat atunci privirile la florile de pe pervazul 
ferestrelor. Erau câteva mimoze pe un suport prăpădit din 
plastic, şi nişte ferigi pleoştite pe buza unor ghivece de 
pământ, cât pumnul. 

— Sau căţeluşii şi pisicile voastre? Sau tăticii şi mămicile 
voastre? Credeţi că vor avea ceva de suferit? 

Aşteptă răspunsul nostru. Însă doar câteva clipe. 

— Şi atunci, a tras ea concluzia, care-i buba? 

— Dar, nu-i corect, a zis Janice Weber, puţin înţepată. 

— Cum te cheamă, domnişoară? 

— Janice Weber. 

— Şi tu zici, Janice, că nu-i corect. Aşa-i? 


— Păi... am spus şi eu aşa... 

Grifonul 

— Da, e clar. Deci ai spus şi tu aşa, într-o doară. N-aveţi 
impresia că am pierdut cam mult timp cu vorbăria? La 
urma urmei, sunteţi liberi să credeţi ce vreţi. Şi când se va 
întoarce învățătorul vostru, domnul Hibler, fiţi fără grijă, 
şase ori unsprezece vor face din nou şaizeci şi şase. Şi 
şaizeci şi şase va rămâne tot restul vieţii voastre aici, în Five 
Oaks. Ce păcat, nu-i aşa? 

Ridică sprâncenele şi trecu peste noi cu o privire rapidă. 
— Şi cu asta, punct. Să vedem ce teme aţi avut de făcut. 
Văd că domnul Hibler le-a însemnat aici, în planul de lecţie. 
Scoateţi o foaie de hârtie. Scrieţi-vă numele în colţul de sus 

din stânga. 

A urmat o jumătate de oră de aritmetică. Am predat 
lucrările şi apoi am trecut la ortografie, materia unde o 
dădeam mereu în bară. Iar dictările, nu ştiu cum se 
întâmpla, dar picau întotdeauna înainte de gustarea de 
prânz. Eram cu un ochi pe foaie, şi cu celălalt pe ceas. 

— Perfecţionat, auzirăm glasul domnişoarei Ferenczi. 
Frontieră, se auzi din nou glasul ei. 

Se plimba printre bănci cu cartea de ortografie în mână, 
uitându-se din în când pe lucrările noastre. 

— Mansardă, dictă ea. Am apucat hotărât creionul. 
Cuvintele, aşa cum ieşeau din gura ei, aveau un accent 
străin, încât nici vocalele, nici consoanele nu sunau aşa cum 
ar fi trebuit. Mansartă. M-am uitat la cuvântul scris. Am 
întors creionul cu vârful în sus şi am şters greşeala. 
Mansandă. Parcă arăta ceva mai bine acum, deşi simţeam 
că încă nu era corect. Am început să blagoslovesc în gând 
toate regulile de ortografie, ştiute şi neştiute, ştergând în 
continuare literale până când am văzut că hârtia pe care 
scriam se făcuse străvezie. Am încercat din nou. Malsandă. 
Deodată, am simţit o mână pe umăr. 

— Nu-mi place, mi-a şoptit ea la ureche, după ce se 
aplecase uşor peste umărul meu. Arată oribil. Ştii ce cred 


eu? Când nu-ţi place un cuvânt, mai bine nu-l foloseşti. 

S-a îndreptat, ridicându-se şi lăsând în urmă o adiere 
îmbătătoare de Clorets. 

La prânz, am ieşit după tăvile cu sandvişuri, obişnuitele 
feliuţe de carne, împachetate în brânză şi maioneză, cu 
prune însiropate, cu fursecuri cu nucă de cocos, la care se 
adăuga nelipsita ceaşcă de lapte, şi după ce le-am luat ne- 
am întors în clasă, unde, spre mirarea noastră, am găsit-o 
pe domnişoara Ferenczi ronţăind dintr-un pacheţel învelit 
în hârtie cerată, de culoare cafenie. 

— Domnişoară Ferenczi, i-am zis eu. Nu-i nevoie să 
mâncaţi la noi în clasă. Puteţi mânca împreună cu ceilalţi 
învăţători. Cancelaria, am ţinut eu s-adaug, se află lângă 
cabinetul directorului. 

— Mulţumesc pentru informaţie, a zis ea, dar prefer să 
mănânc aici. 

— Şi nici nu-i nevoie să stea cineva cu noi în pauză. Avem 
supraveghetori de clasă, am zis eu. Pe doamna Eddy, am 
precizat, arătând spre locul unde doamna Eddy, care nu era 
altcineva decât mama lui Joyce şi Judy, tricota în linişte, 
cuibărită în spatele clasei. 

— Foarte bine, a zis domnişoara Ferenczi. Am să mănânc 
totuşi aici. Prefer aici, a repetat ea. 

— Da' de ce? s-a mirat Wayne Razmer fără să mai ridice 
mâna. 

— Am avut plăcerea să-i cunosc pe ceilalţi învăţători azi 
dimineaţă, înainte de-a intra la ore, ne-a explicat 
domnişoara Ferenczi muşcând din pachetul ei cafeniu. 
Palavragii. Glume pe bandă rulantă. Pisălogi. Nu înghit aşa 
ceva. 

— Cum? a exclamat Wayne cu oroare. 

— Ce mâncaţi, domnişoară Ferenczi? s-a băgat în discuţie 
Maxine Sylvester, trăgmdu-se de nas. E hrănitor? 

— Este deosebit de hrănitor. Curmale umplute. A trebuit 
să fac un drum până aproape de Detroit ca să le cumpăr. Cu 
ocazia asta am luat şi nişte morun. lar asta, a zis ea scoțând 


nişte foi verzi din geanta în picăţele, e spanac crud, spălat 
chiar azi-dimineaţă înainte de a porni spre voi, şcoala 
Garfield Murry. 

— Şi de ce-l mâncaţi crud? a întrebat Maxine. 

— Face bine, a zis domnişoara Ferenczi. Are un puternic 
efect stimulator, este chiar mai eficient decât sifonul sau 
sărurile mirositoare. 

Îmi devoram tacticos sandvişul cu carne, brânză şi 
maioneză, uitându-mă pe fereastră. Un glob licărind cu 

Grifonul zgârcenie pe cerul palid de toamnă, era tot ce 
puteam sa vad. 

— În ce priveşte mâncarea, a continuat domnişoara 
Ferenczi, n-ar fi rău dacă le-aţi mai amesteca un pic. Adică 
să le combinaţi. Prea multă lume se complace să consume 
numai... ehh, în fine, n-are nici o importanţă. 

— Domnişoară Ferenczi, a sărit dintr-o parte Carol 
Peterson. Ce facem la orele de după-amiază? 

— Mda, a zis ea, scormonind cu ochii planul de lecţie al 
domnului Hibler. După câte văd, învățătorul vostru, domnul 
Hibler, a planificat o lecţie despre egipteni. 

Urmă un geamăt, care nu putea fi decât al lui Carol. 

— Daa, a zis domnişoara Ferenczi, în continuare, deci asta 
vom face: o lecţie despre egipteni. Un popor remarcabil. Ar 
putea să rivalizeze cu cel american. Zic, ar putea. 

Apoi, a lăsat capul în jos, schiţând un zâmbet fugar, 8 şi 
ronţăind mai departe din foile de spanac. 

Când ne-am întors în clasă, după pauza de prânz, am 
văzut că domnişoara Ferenczi desenase pe tablă o 
piramidă, lângă stejarul făcut tot de ea la începutul orelor. 
Trăsesem un bâse-ball în recreaţie, şi acum urma să ţie 
aşezăm bastoanele şi mănuşile în dulapul cu echipament 
sportiv, ceea ce niciunul din noi nu se grăbea să facă, era un 
fel de tragere de timp, mi se pare că tot atunci am încasat şi 
un ghiont zdravăn de la Roy Schontzeler, când, deodată, am 
auzit vocea domnişoarei Ferenczi, foarte ascuţită şi 
înţepată. 


— Băieţaşi, a zis ea, n-aveţi de gând să vă potoliţi? Staţi 
jos. N-am chef să pierd vremea cu fleacuri. Scoateţi cărţile 
de geografie. 

Ne-am furişat în bănci, fiecare cum a putut, cu cămăşile 
murate de transpiraţie, grăbindu-ne să scoatem manualul 
pe care stătea scris cu litere mari Ţinuturi îndepărtate şi 
oamenii lor. 

— Deschideţi la pagina patruzeci şi doi, a zis ea. Urmă o 
pauză de treizeci de secunde. Îl luase în vizor pe Kelly 
Munger. 

— Băiete, a ţipat ea, te mai fâţâi mult? Kelly a făcut o 
mutră de om călcat pe bătătură. 

— Să mă ce? 

— Ce tot scormoneşti acolo? 

— Domnişoară Ferenczi, caut cartea. 

Bobby Kryzanowicz, periuţa clasei, care era veşnic în 
acţiune, şi care se aşezase din proprie iniţiativă în prima 
bancă, a ţinut s-o informeze pe domnişoara Ferenczi: 

— Ăsta-i Kelly Munger. Niciodată nu-şi găseşte lucrurile. 
Aşa face de fiecare dată. 

— Nu mă interesează cum îl cheamă, mai ales la ora asta, 
i-a retezat-o domnişoara Ferenczi. Tinde ţi-e cartea, 
băiatule? 

— Ufff, am găsit-o. 

Kelly îşi vârâse căpăţâna sub bancă şi trăgea cu îndâr-jire 
de o carte care nu voia să iasă cu nici un preţ. In schimb, i 
se rostogoliră în poală nişte creioane colorate, care, unul 
câte unul, aterizară, tacticos, pe duşumeaua clasei. 

— Nu pot să suport dezordinea, a zis domnişoara Ferenczi. 
Indiferent că e vorba de băncile voastre, sau de modul în 
care gândiţi. Dezordinea este... neigienică. Acasă la voi tot 
aşa faceţi? 

Domnişoara Ferenczi nici măcar nu ne-a lăsat să-i 
răspundem. 

— Vă spun eu. Nu. Acasă vă place să fie ordine, sigur că vă 
place să fie ordine. Despre ce vorbeam? Da, deci pagina 


patruzeci şi doi. După câte văd, planul de lecţie al domnului 
Hibler arată că ora trecută aţi învăţat despre sistemele de 
irigație egiptene. Interesant, fără îndoială, dar nu atât de 
interesant ca lecţia pe care o vom face astăzi împreună. 
Piramidele şi munca cu sclavi în Egipt. Un plus pentru 
prima, un minus pentru a doua. 

Deschisesem cărţile la pagina patruzeci şi doi, unde se afla 
imaginea unei piramide. Domnişoara Ferenczi însă nici nu 
se uita în manual. În schimb, se uita pe fereastră, cine ştie 
unde. 

— Da, piramidele, a zis ea, cu privirea pierdută pe 
fereastră. Aş vrea să vă gândiţi un pic la piramide, la ce 
însemnau piramidele. La ce se afla în interiorul lor. Acolo se 
găseau, fireşte, trupurile faraonilor, şi alături de ele, comori 
nenumărate. Papirusuri. Cine ştie, poate că pe aceste 
papirusuri, a continuaţ domnişoara Ferenczi cu o veselie 
din care se evaporase orice urmă de zâmbet, erau 

Grifonul scrise anume pentru faraoni nişte romane, ca să 
le ţină de urât în lunga lor călătorie, prin veacuri. 

În timp ce vorbea, mă uitam la ridurile adânci de pe chipul 
ei. 

— Piramidele, a continuat ea, depozitau în ele uriaşe 
energii cosmice. O piramidă era astfel construită încât să 
dirijeze undele de energie cosmică într-un singur punct. 
Egiptenii cunoşteau acest secret, noi însă l-am uitat. Să nu 
vă miraţi dacă am să vă spun că George Washington a avut 
sânge egiptean, din partea bunicii, a zis domnişoara 
Ferenczi, apropiindu-se de uşa vestiarului. Mai mult chiar, 
există unele aspecte în Constituţia Statelor Unite care se 
aseamănă cu principiile egiptene. 

Nu se uitase nici măcar o dată pe manual. Începu apoi să 
ne povestească despre transmigraţia sufletelor la egipteni. 
Ne-a explicat că, după moarte, sufletele revin pe pământ, 
sub formă de furnici sau copaci, fiecare după cum s-a purtat 
în timpul vieţii, „mai bine sau mai rău”. Ne-a spus apoi că 
egiptenii credeau că faptele oamenilor sunt influențate de 


magnetismul produs de forţele de atracţie din sistemul 
nostru solar, forţe generate de soare şi de „aliatul său 
planetar”, Jupiter. Jupiter, ne” a zis ea mai departe, deşi e o 
planetă, aşa cum ştim cu toţii, are şi „câteva din 
caracteristicile unui astru”. Vorbea cu mare repeziciune. 
Apoi ne-a spus că egiptenii au fost mari exploratori şi 
cuceritori. Şi ne-a mai spus că la moartea celui mai mare 
cuceritor din toate timpurile, care se numea Genghis-Han, 
au fost aduse ca jertfă patruzeci de tinere şi patruzeci de 
cai. O ascultam cu toţii. Nimeni n-a încercat s-o întrerupă. 

— Şi eu am fost în Egipt, a zis ea. Acolo mi-a fost dat să 
văd multă barbarie, şi să înghit inult praf. 

Ne-a spus apoi că în Egipt avusese prilejul să vadă, îi 
arătase de fapt un bătrân care lucra la un circ, un animal 
care era închis într-o cuşcă, şi care era jumătate pasăre, 
jumătate leu. Ne-a spus că acest monstru se numeşte grifon 
şi că auzise de existenţa lui înainte de-a merge în Egipt, dar 
că îl văzuse pentru prima oară abia acolo, într-o mahala din 
Cairo. Ne-a spus apoi că astronomii egipteni sunt cei care 
au descoperit pentru prima oară planeta Saturn, şi că ceea 
ce n-au reuşit ei să vadă erau tocmai inelele acestei planete. 
Ne-a spus apoi că egiptenii au aflat, cei dintâi, că un câine 
bolnav nu bea niciodată din râu, ci aşteaptă, cu fălcile 
căscate, căderea primei ploi. 

— Tromboane! 

Eram în autobuzul care ne ducea spre casă. Stăteam lângă 
Cari Whiteside. Îi puţe'a gura îngrozitor. Era însă tipul ccea 
mai grozavă colecţie de bile din clasa noastră. Ne 
ciorovăiam. Cari zicea că suplinitoarea e o trombonistă. Eu 
ziceam că, după toate aparențele, nu e trombonistă. 

— Poanta aia cu pasărea n-a prins, zice Cari. Şi nici aia cu 
piramidele. N-a prins, bă, niciuna. Cucoana a luat-o” razna 
de tot. 

— Chiar aşa? 

Mie îmi plăcuse suplinitoarea. Era o fiinţă ieşită din 
comun. lare aş fi avut poftă să-i fac o fentă lui Cari. 


— Zici că era trombonistă? Cu ce-ai prins-o? 

— Păi, cum, bă, ce, şase ori unsprezece fac şaizeci şi opt? 
De unde până unde şaizeci şi opt? Nici gyid! Gogoşi. Fac 
şaizeci şi şase, o ştie toată lumea. 

— Da, aşa a zis şi ea. A recunoscut că fac şaizeci şi şase. Şi 
cu ce zici că ai mai prins-o? 

— Ce contează! Baliverne! 

— Ce baliverne? 

— Aăăă, făcu el şi începu să-şi bălăngăne picioarele. Unde- 
ai văzut tu animal care să fie jumate leu, jumate pasăre? 

Cari încrucişă braţele şi mi-o trânti: 

— Vax! Tromboane! 

— Orice e posibil, i-am zis. 

Trebuia să născocesc ceva, să-l pun cu botul pe labe. 

— Am citit în ziarul de dimineaţă, ăla pe care îl cumpără 
maică-mea, că un savant, un ţicnit care trăieşte în Alpii 
elveţieni, s-a apucat să amestece gene, cromozomi, ştii, tot 
felul de chestii din astea, le-a pus pe toate la un loc în 
eprubete şi ce crezi că a obţinut nebunu'? O dihanie, ceva 
între om şi hamster. 

M-am uifat la Carf atent. Voam să văd ce mutră o să facă. 

— Şi ştii ce nume i-a dat? Omster! 

— Fugi, bă, d'acilea! 

Grifonul 

Cari căscase o gură imensă din care se revărsau nişte 
duhori incredibile. 

— Şi unde-ai citit asta? 

— In National Enquirer, am zis eu. Ştii, e ziaru' ăla care se 
dă la ieşirea din magazin. 

M-am uitat încă o dată la Cari. Era făcut praf. 

— lar ţicnitu' ăla, am zis eu mai departe, se numeşte, dacă 
ţin eu bine minte, doctor Frankenbush. 

Mă pripisem folosind acest nume, însă acum nu mai 
puteam face nimic, decât poate cel mult să aştept să-i cadă 
fisa lui Cari, prea era mare asemănarea cu celălalt 
inventator celebru, nu mai puţin sonat, ca amărâtul de Cari 


să nu se prindă că totul era o născocire de-a mea. Şi totuşi 
Cari nu s-a prins. Rămăsese stană de piatră. 

— Un om şi un hamster? 

Se blocase. Mă privea îngrozit, cu gura căscată. 

— Doamne fereşte! Ce pocitanie o mai fi şi asta?! 

După ce autobuzul m-a lăsat la mine în staţie, am luat-o pe 
drumul prăfuit spre curtea din spate, nu înainte de a trage 
un şut voinicesc în jalnicul cauciuc, pasămite ca să-mi 
poarte noroc. Apoi, am abandonat cărţile pe treptele din 
spatele casei, şi mi-am îmbrăţişat drăgăstos clinele, pe 
numele său, Domnul Selby. Mi-am făcut după aceea o 
intrare furtunoasă în bucătărie, unde m-a izbit un miros de 
varză de Bruxelles, cea mai nesuferită mân-care. Maică- 
mea se lupta cu nişte verdeţuri, aplecată deasupra 
chiuvetei, în timp ce frate-meu, ăla micu', zbiera cât îl 
ţineau plămânii priponit în ţarcul lui de culoarea lamm. 

— RBună, mami, am zis eu, ţopăind în jurul ţarcului şi 
pregătindu-mă să-i dau un pupic. Ghici ce-am făcut astăzi? 

— Habar n-am. 

— Am făcut ore cu o suplinitoare, domnişoara Ferenczi. 
Azi am văzut-o pentru prima oară. Ne-a povestit o mulţime 
de lucruri. ' 

— Ce spui? Serios? Bine, bine. 

De fapt, maică-mea trăgea cu coada ochiului pe fereastra 
din spatele chiuvetei la pădurea deasă de pini. Cunoştinţele 
maică-mii susțineau că ea seamănă, după cum se coafa, 
după cum se aranja, cu Betty Crocker, şi poate ca de aceea 
în bucătăria noastră fusese instalată o fotografie a acesteia, 
înrămată într-o lingură uriaşă, pe o cutie de Bisquick. Mie, 
dimpotrivă, maică-mea mi se părea cam palidă la faţă. 

— Ascultă, Tommy, mi-a zis ea. Uite ce-ai de făcut: te duci 
sus, îţi laşi hainele de şcoală la baie, iar pe urmă dai o fugă 
până la magazie şi aranjezi uneltele; vezi că tata a lăsat 
lopata, mi se pare că şi toporul, undeva prin curte, că a 
lucrat azi-dimineaţă. 


— Suplinitoarea ne-a spus că şase ori unsprezece fac 
şaizeci şi opt, dar asta nu întotdeauna. Numai uneori. Şi ne- 
a mai spus că a văzut ea cu ochii ei un monstru care era pe 
jumătate leu, pe jumătate pasăre. 

M-am oprit o clipă. Apoi, am continuat: 

— Zicea că în Egipt 1-a văzut. 

— Tommy, parcă am vorbit ceva cu tine. Maică-mea îşi 
şterse transpiraţia de pe frunte. 

— Ai nişte treabă de făcut. 

— Am înţeles, mami. Voiam doar să-ţi povestesc ce-am 
făcut noi la şcoală cu suplinitoarea care-a venit azi. 

— Da, e foarte interesant, mi-a zis ea, lăsându-şi q clipă 
privirea peste mine. O să ne povesteşti mai târziu. Până 
atunci o să vină şi tata. Deocamdată treci la treabă. Se 
aude? 

— O. K., mami. 

Tocmai apucasem un biscuit de pe masă, şi mă pregăteam 
să ies, când mi-a venit o idee. M-am repezit în living, am 
luat dicţionarul de lângă măsuţa televizorului, şi l-am 
deschis imediat la litera G, la Grifon: „animal fabulos cu cap 
şi aripi de vultur şi trup de leu”. Aşa deci, fabulos. Am dat 
un chiot de bucurie. Apoi, m-am strecurat afară, unde mă 
aşteptau uneltele lăsate de tata, de dimineaţă. 

A doua zi, domnişoara Ferenczi, îmbrăcată de data aceasta 
cu totul altfel, a păşit din nou în clasă la noi. Avea părul 
strâns în codițe, care-i atârnau la distanţe egale, legate cu 
nişte bentiţe roşii, de elastic. Purta o bluză verde, iar la gât 
îşi pusese o eşarfă roz, combinaţie care te năucea după ce, 
vrând-nevrând, te uitai la ea o oră în 

Grifonul treagă. Domnişoara ne-a scutit de ora de citire, 
iar de cea de aritmetică n-a şoptit nici un cuvânt. Nici nu s-a 
sunat bine de intrare, că a început să ne vorbească. 

Şi ne-a vorbit patruzeci de minute, şnur. Ideile nu păreau 
să aibă vreo legătură între ele, însă dacă le luai se-] parat, 
pe fiecare în parte, deveneau, vorba dicționarului, 
fabuloase. Ne-a spus că auzise de la cineva că la antipozi s- 


ar afla o piatră prețioasă, de dimensiuni uriaşe, pe care 
dacă o priveşti dintr-un anumit unghi, nu mai apuci s-o 
priveşti şi a doua oară fiindcă rămâi orb. Ne-a spus apoi că 
cel mai mare diamant din lume este un diamant blestemat 
şi că toţi care au reuşit să intre în posesia lui n-au murit de 
moarte bună şL că acest diamant se numeşte, ironie a 
soartei, Speranţa. Diamantele sunt vrăjite, ne-a zis ea, de 
aceea femeile le poartă pe degete, ca semn al fascinaţiei 
exercitate de ele. Bărbaţii au forţă, însă nu pot fascina. 
Bărbaţii se îndrăgostesc de femei, şi nu femeile de bărbaţi: 
ele iubesc fiindcă sunt iubite. George Washington n-a fost 
primul preşedinte al Statelor Unite, şi tot ea ne-a zis apoi 
cine a fost acela. Mai există locuri în lume, ne-a spus ea, 
unde femeile şi bărbaţii trăiesc în copaci şi se ospătează cu 
maimuțe la micul dejun. În loc de doctori, au vrăjitori. Pe 
fundul mării trăiesc nişte animale subţiri ca nişte clătite, 
animale care nu au fost cercetate până acum de nici un om 
de ştiinţă, pentru că, de îndată ce sunt scoase la lumină, se 
pulverizează într-o clipită. 

Amuţiserăm. În clasă nu se mai auzea nici un zgomot. 
Numai vocea domnişoarei Ferenczi şi, din când în când, hi- 
râitul înăbuşit care venea din gâtlejul lui Donna DeShanno. 
Nici măcar la toaletă n-am mai ieşit. 

Beethoven, ne-a spus ea, n-a fost surd; se folosise doar de 
acest truc ca să poată ajunge celebru, şi a ajuns. În timp ce 
vorbea, domnişoara Ferenczi îşi legăna codiţele într-o parte 
şi alta. Există anumiţi copaci, ne-a spus ea, care se hrănesc 
cu carne: au frunze lipicioase, cu care prind insectele, ca 
într-o palmă. Şi spunând asta, ridică mâinile împreunându- 
şi palmele. Venus, socotită de toată lumea a doua planetă ca 
depărtare faţă de soare, nu numai că nu rămâne la aceeaşi 
distanţă, dar mai este învăluită şi într-un mare mister, din 
pricina norilor care o acoperă, ca o perdea groasă. 

— Însă eu ştiu ce se află sub această perdea de noriy ne-a 
zis domnişoara Ferenczi. 

S-a oprit puţin, şi apoi a continuat: 


— Îngeri. Sub această perdea de nori trăiesc îngeri. Ne-a 
spus apoi că îngerii nu sunt întotdeauna invizibili, şi că 
uneori arată chiar mai bine decât oamenii. Nu poartă straie 
albe, aşa cum ne-am obişnuit noi să credem, ci costume de 
seară elegante, ca şi cum s-ar pregăti să meargă la concert. 
Şi de multe ori chiar se duc la concert, unde se aşază pe 
interVal, acolo unde nimănui nu i-ar trece prin cap să se 
uite după un înger. Ne-a spus apoi că îngerul cu înfăţişarea 
cea mai înspăimântătoare era Sfinxul. 

— E un înger de care nu mai poţi să scapi, ne-a zis ea. Ne- 
a spus apoi că în statul Ohio, sub scoarţa pământului, ard 
nişte vâlvătăi care nu pot fi stinse. Ne-a spus apoi că 
Mozart, când a auzit pentru prima oară în copilărie ţiuitul 
unei trompete, a leşinat de spaimă în pătuţul său. Ne-a spus 
apoi că un anume Narzim al Harrardim ar fi cel mai mare 
scriitor din câţi au existat vreodată. Ne-a spus. Apoi că 
plantele influenţează comportamentul - oamenilor şi că un 
copil conceput în timpul unei eclipse de soare se va naşte cu 
degetele lipite. 

— Ştiu că vouă, copiilor, vă plac asemenea istorioare, ne-a 
zis ea, „asemenea taine”, de aceea vi le-am şi spus. 

Am dat toţi din cap că aşa e. Sigur că preferam s-o 
ascultăm cum ne povesteşte tot felul de lucruri decât să ne 
chinuim creierul cu lecţiile din Orizonturi largi. 

— O poveste vă mai spun şi gata, ne-a zis ea. Pe urmă 
trecem la aritmetică. 

S-a aplecat uşor înainte, şi cu o voce care se muiase un pic 
a Zis: - 

— Nu există moarte. Să nu vă fie teamă de moarte. 
Niciodată. Ceea ce există nu poate pieri. Se preschimbă 
doar în alte elemente pământeşti sau nepământeşti. Sunt 
tot atât de sigură că se va întâmpla aşa, după cum sunt de 
sigură că acum mă aflu aici, în faţa voastră, vorbindu-vă. Mă 
puteţi crede pe cuvânt. Să nu vă fie teamă de moarte. E un 
adevăr de care m-am convins singură. Fiindcă Dumnezeu 
mi-a apărut în vis şi m-a' sărutat. Aici, a zis ear punând 


arătătorul drept pe locul de unde porneau vertiginos, spre 
bărbie, ridurile acelea. 

Grijonul 

Eram la ora de aritmetică şi rezolvam probleme, însă 
gândurile ne hoinăreau aiurea. În pauză am ieşit pe terenul 
de sport, doar că de data asta nu s-a mai legat nimic, n-am 
mai jucat nici o partidă, aşa cum făceam de obicei. Stăteam 
în curte, risipiţi în grupuri mici, şi discutam despre ce ne 
povestise domnişoara Ferenczi. Nu ştiam ce să credem, 
suplinitoarea noastră îşi pierduse minţile, sau ce era cu ea? 
M-am uitat atunci dincolo de gardul terenului de sport, la 
maşinile ruginite care stăteau una peste alta, într-o 
grămadă nu prea înaltă, în spatele unui pâlc de oţe-tari, şi 
nu ştiu de ce, am avut impresia că ar trebui să apară ceva 
de acolo, nişte fiinţe care să vină încet, încet spre mine. 

Mergeam spre casă. Cari se aşezase iarăşi lângă mine. N- 
avea chef de vorbă. Eu, nici atât, în fine, îşi roti moaca spre 
mine. 

— 'Ţii minte ce-a spus despre frunzele alea care înghit 
insecte? 

— Aăăă... 

— Frunzele, bă, a zis Cari. Plantele carnivore. Ştii că există 
într-adevăr. Le-am văzut la televizor. Frunzele au pe ele un 
fel de lipici şi, dacă insecta apucă să se prindă de el, aleluia, 
s-a terminat cu ea. Pe cuvânt, am văzut cu ochii mei. 

Cari părea dezumflat. Totuşi nu s-a oprit. 

— Bă, să ştii că tipa nu ne-a trombonit. 

— Zău? 

— Tu ce zici? Chiar o fi văzut îngerii ăia de care povestea? 

Am dat din umeri. 

— Eu zic că nu i-a văzut, făcu el. Eu zic că toată chestia aia 
e vrăjeală. 

— De unde, o fi apărut copacul ăsta? am întrebat dintr-o 
dată. 

Privirile îmi alunecau pe fereastra autobuzului, pe fermele 
înşirate de-a lungul şoselei. Ştiam pe dinafară fiecare 


şopron, fiecare îngrăditură, fiecare moară dărăpănată, 
fiecare rezervor de amoniac anhidru. 

— Copacul ăsta... parcă... nu era aici când... 

— Ce, bă, te ţii de goange? Sau te-oi fi sonat şi tu. 

Am sărutat-o pe mama când am intrat în casă. Stătea în 
faţa cuptorului. 

— Cum a fost? a întrebat ea. 

— Bine. 

— "Tot cu domnişoara Ferenczi aţi făcut? 

— Dââaaa... 

— Şi.? 

— A fost bine. Mami, pot să mă duc la mine în cameră? 

— Nu încă, mai întâi te duci în grădină şi-mi culegi câteva 
roşii, a zis ea uitându-se pe cer. Stă să plouă. Hai, du-te. 
Când termini, vii înăuntru. Vreau să stai puţin cu ăla micu'. 
Eu o să am nişte treabă pe sus, vreau să strâng puţin prin 
casă, a zis ea uitându-se la mine. Eşti cam palid astăzi. - îşi 
lipi dosul palmei de fruntea mea. l-am simţit inelul cu 
diamant, ştergându-mi pielea. 

— Ce-i cu tine? Nu te simţi bine? 

— Nu, nu. Mă simt bine, n-am nimic, am zis eu şi am ieşit 
apoi, în grabă, să adun roşiile din grădina. 

A doua zi, s-a întors domnul Hibler. Tuşea încă, pe 
înfundate, iar în pauză, când ieşeam în curte, îşi îndesa în 
gură un pumn de drajeuri pentru calmarea tusei. Ne-a 
descusut puţin la început, voia să afle dacă domnişoara 
Ferenczi respectase întocmai planul de lecţie lăsat de el. 
Edith Atwater i-a răspuns în numele clasei. I-a zis că 
suplinitoarea nu respectase întocmai planul de lecţie şi că 
nu făcuse tot ce ar fi trebuit să facă, şi că la ore vorbise mai 
mult ea, dar cu toate acestea, a adăugat Edith, clasa 
noastră a participat cu însufleţire la lecţii. Şi despre ce v-a 
vorbit? a vrut domnul Hibler să afle. Despre tot felul de 
lucruri, a răspuns Edith. Nu mai ţin minte. Din fericire, nici 
domnul Hibler nu s-a arătat foarte interesat să afle. Şi-a 
închipuit probabil că suplinitoarea arsese gazul şi că, în loc 


să predea lecţiile care erau prevăzute în plan, se ţinuse de 
pălăvrăgeli. Domnul Hibler păru mulţumit cu cât aflase, şi, 
oricum, nici n-ar fi avut timp să afle mai mult, pentru că pe 
catedră îl aşteptau câteva mormane de lucrări la aritmetică, 
necorectate. 

Grifonul 

Veni şi luna următoare, şi oţetarii umplură câmpul de un 
roşu care îţi lua ochii, soarele cobori spre sălaşurile lui din 
sud, razele sale poposind acum pe calendarul din spatele 
clasei, deschis încă la ajunul zilei tuturor sfinţilor, iar 
dovleacul roşcat din vârful sperietorii se acoperi cu o pată 
cafenie. La fiecare trei zile măsurăm cu o carioca, pe 
peretele dinspre nord, deplasarea soarelui spre sud, şi o 
făceam cu nişte semne minuscule, cât o furnică. 

Mai târziu, la începutul lui decembrie, la patru zile după 
ninsoare, suplinitoarea a apărut din nou la noi în clasă. In 
clipa când am văzut-o băgând capul pe uşă, am simţit că mi 
se opreşte inima. Acum era altfel îmbrăcată. Părul îi atârna 
drept, ca şi cum pieptenele n-ar fi trecut prin el. În mână nu 
mai avea geanta aceea în carouri, ci o cutiuţă. După ce ne-a 
spus bună dimineaţa, a pomenit parcă ceva de vreme. Abia 
după ce i-a adus aminte Donna DeShanno că e îmbrăcată, 
şi-a scos paltonul de pe ea. 

Când a sunat de intrare, domnişoara Ferenczi s-a uitat la 
Nn0i şi ne-a spus: 

— Copii, m-am simţit foarte bine cu voi. Acum aş vrea să vă 
răsplătesc. 

Ne-a arătat cutiuţa cu care venise. 

— Ştiţi ce am aici? ne-a întrebat ea aşteptând o clipă 
răspunsul nostru. N-aveţi de unde să ştiţi. E un pachet de 
taroc. 

Edith Atwater a ridicat mâna. 

— Ce-i un pachet de taroc, domnişoară Ferenczi? 

— Cu acest pachet de cărţi se poate ghici norocul, a 
răspuns ea. Este ceea ce voi face eu în dimineaţa aceasta. 
Am să vă ghicesc norocul, atât cât mă pricep. 


— Cum adică să ghiciţi norocul? s-a mirat Bobby Kry- 
ZanOWicz. 

— Adică viitorul, băiete. Am să vă spun ce viitor veţi avea. 
Nu tot, fireşte, nu vă pot spune chiar tot ce se va întâmpla 
cu voi. Am să mă folosesc doar de semnele acestea: 
bastoane, cupe, săbii, dinari şi arcanele principale. Cine 
vrea să înceapă 1 

A urmat o tăcere lungă. În sfârşit, Carol Peterson a ridicat 
mâna. 

— Foarte bine, a zis domnişoara Ferenczi, tăind pachetul 
de cărţi în alte cinci, mai mici, pe care le-a aşezat apoi pe 
banca lui Carol. Alege o carte din fiecare pachet, i-a spus 
ea. 

Am văzut-o pe Carol cum alege un patru de cupă, un şase 
de sabie, dar pe celelalte nu le-am mai putut vedea. 
Domnişoara Ferenczi s-a uitat cu atenţie la ele. A trecut un 
minut. 

— Nu-i rău, a zis ea. Nu văd drumul la facultate. Se 
întrevede o căsătorie, probabil de timpuriu. Şi mulţi copii. 
Văd aici ceva cenuşiu, plictisitor. Nu-mi dau seama ce-ar 
putea să fie. Poate corvezile unei gospodării. Insă, după 
câte văd eu, o s-o scoţi la capăt până la urmă. In general, 
vorbesc. 

Şi, spunând asta, îi oferi lui Carol un surâs indiferent. 

— Altcineva? 

Cari Whiteside a ridicat mâna timid. 

— Da, sigur, să vedem şi un băiat, a zis domnişoara 
Ferenczi apropiindu-se de banca lui Cari. L-a aşteptat întâi 
să scoată cele cinci cărţi din pachet, apoi s-a uitat la ele cu 
atenţie. 

— Călătorii, a zis ea. In ţări îndepărtate, călătorii în ţări 
îndepărtate. O să ajungi probabil în armată. Aici nu văd 
nimic romantic. O căsătorie mai spre bătrâneţe, dacă va fi 
vreodată. Pe urmă, certuri. Insă văd aici, în arcana centrală, 
soarele, da, da, asta e o carte excelentă, a zis ea chicotind 
vesel. Poate că va fi totuşi o viaţă fericită, cine ştie. 


După aceea am ridicat şi eu mâna şi mi-a ghicit norocul. A 
făcut la fel cu Bobby Kryzanowicz, cu Kelly Munger, cu 
Edith Atwater şi Kim Foor. Pe urmă i-a venit rândul lui 
Wayne Razmer. In timp ce scotea cele cinci cărţi din 
pachetele aşezate pe bancă, am putut zări cele cinci cărţi 
din imaginea Morţii. 

— Cum te cheamă? l-a întrebat domnişoara Ferenczi. 

— Wayne. 

— Wayne, dragul meu, a zis ea atunci, tu vei suferi o 
metamorfoză, o metamorfoză importantă, poate cea mai 
importantă din viaţa noastră, şi acest lucru se va întâmpla 
înainte ca să te faci mare. Elementele pământeşti din care 

Grifonul eşti alcătuit se vor risipi în aer. Vezi tu, această 
carte, acest nouă de sabie, prevesteşte suferinţă şi 
distrugere, iar acest zece de baston reprezintă, cum să-ţi 
spun eu, o mare povară. 

— Dar asta? a întrebat Wayne înfigând degetul în figura 
Morţii. 

— Aceasta? Această carte vrea să spună că tu vei muri, 
dragul meu băieţaş, vei muri, şi încă foarte curând. 

Ea începu să adune cărţile de pe bancă. Ne uitam toţi la 
mutra lui Wayne. 

— Dar, să nu-ţi fie frică, i-a zis ea. Nu va fi atât o moarte, 
cât o schimbare. 

Aşeză apoi cărţile pe catedră şi se adresă clasei: 

— Şi acum să facem nişte exerciţii de aritmetică. 

În pauza de prânz, Wayne s-a dus glonţ la domnul Faegre, 
directorul şcolii, ca s-o pârască pe domnişoara Ferenczi. 
Mai târziu, în pauza de după-amiază, am văzut-o pe 
domnişoara Ferenczi urcându-se în Rambler-ul ei ver-zuliu 
şi plecând din parcarea şcolii. Stăteam sub scăriţa unui 
tobogan. Deasupra mea puştimea îşi făcea vânt, cu mare 
zarvă, spre groapa de nisip de la capătul toboganului. Mă 
pregăteam să ard un şut la o piatră, când pe terenul de 
sport a apărut Wayne. Zâmbea, cretinul, fâlfâindu-şi 
degetele spre puradeii din jurul lui, arătându-le, nespus de 


mândru, cum o pârâse el pe domnişoara Ferenczi la 
director. 

M-am apropiat de el, făcându-mi loc printre două fetiţe de 
la o clasă paralelă. Wayne mă privea cu ochii lui de guzgan. 

— Ai turnat-o, am ţipat eu. Ce, nu mai ştii de glumă? 

— Ce glumă? s-a îmbăţoşat el. Trebuia să facă aritmetică, 
nu să se ţină de prostii. 

— A intrat frica-n tine? Bă, căcăciosule, ai făcut pe tine de 
frică? Al naibii să fiu, bă, Wayne, dacă nu eşti tu un mare 
căcăcios. Pentru o carte pricăjită, bă? De aia te-ai speriat 
tu? 

Wayne s-a năpustit la mine cu pumnii. Apucă să-mi tragă 
una în nas. Atunci i-am ars şi eu una scurt în burtă, să mă 
ţină minte. Înainte de a-i pocni scăfârlia, am văzut că-l 
apucase bâzâitul. 

— "Ţine, bă, şi l-am trosnit. Avea dreptate, bă, boule, 
întotdeauna a avut dreptate. Tot ce ne-a zis era adevărat. 
Aşa să ştii. 

Puştimea chirăia în jurul nostru ca la meci. 

— Iar tu, Wayne, nu eşti decât un căcăcios, ţine minte, bă, 
asta eşti, un căcăcios. 

În aceeaşi după-amiază s-au întâmplat toate, domnişoara 
Ferenczi s-a urcat în maşina ei şi a plecat, eu m-am dus la 
cabinetul medical cu nasul şiroind de sânge şi cu buza 
spartă, clasa noastră s-a unit cu clasa domnişoarei Mantei, 
ca să facem, claie peste grămadă, o lecţie despre insecte. Pe 
domnişoara Mantei o cunoşteam. Locuia într-o rulotă nou- 
nouţă, ceva mai jos de casa noastră, undeva pe lângă parcul 
Clearwater. O cunoşteam bine pe domnişoara Mantei. Până 
la urmă domnişoara Mantei şi cu domnul Bo-dine, celălalt 
învăţător de la clasa a patra, au reuşit să ne bage pe toţi 
într-o clasă, eram cu toţii vreo patruzeci şi cinci. Kelly 
Munger a vrut să ştie dacă domnişoara Ferenczi fusese 
cumva arestată, la care domnişoara Mantei i-a răspuns că 
nu fusese arestată, bineînţeles că nu fusese arestată. Până 
au venit autobuzele să ne ia seara acasă, a trebuit să stăm 


în clasa aceea, unde nu mai era loc nici să arunci un ac, şi 
acolo am luat notițe, am învăţat despre ce sunt greierii de 
câmp, lăcustele, buhaii de baltă, cica-dele, ţânţarii, muştele, 
fluturii de noapte, am învăţat despre scheletul exterior al 
insectelor, am văzut cum este alcătuit capul, că există 
labrum, mandibulă, maxilă şi labium, am văzut ce sunt aceia 
ochi compuşi, am văzut ce reprezintă metamorfoza în patru 
faze, că aceste faze sunt ou, larvă, nimfă şi adult. 
Domnişoara Mantei ne-a explicat ceva şi despre 
împerechere, dar nu prea mult. Domnişoara Mantei ne-a 
desenat pe tablă o schemă ca să ne arate cum este alcătuită 
o lăcustă. Am văzut apoi ce înseamnă roirea, când are loc, şi 
cum face albina meliferă. Să le conducă pe celelalte albine 
din stup după polen. Am văzut apoi care sunt insectele 
dăunătoare şi care nu sunt. Am făcut pe caiet un tabel, pe 
care a trebuit să-l completăm cu liste de in 

Grifonul secte, insecte pe care le putem vedea cu ochiul 
liber şi insecte pe care nu le putem vedea cu ochiul liber, 
pentru că sunt prea mici, cum sunt puricii, de pildă. Ca 
temă pentru acasă, domnişoara Mantei ne-a pus să învăţăm 
aceste liste pe dinafară, că a doua zi urma să ne asculte, ne- 
a zis ea atunci, chiar domnul Hibler, în persoană. 


S-a născut la 8 septembrie 1947 în Washington, D. C. 
Studiază la American University, Washington, D. C. In 1968 
este cooptată în redacţia revistei Mademoiselle. Termină 
facultatea în 1969. Continuă studiile la University of Con- 
necticut, unde se specializează în literatura engleză din 
secolul al XVIII-lea. Începe să scrie la îndemnul prietenului 
ei ]. D. O'Hara, profesor de literatura. După ce Ilhe New 
Yorker îi respinge douăzeci de povestiri, Beattie reuşeşte 
totuşi să publice în 1974 pentru prima oară în paginile 
acestui prestigios magazin literar. Renunţă la pregătirea 
pentru doctorat şi se consacră scrisului. „Pentru a putea 
scrie am fost nevoită să renunţ la alte activităţi. Mi-ar fi fost 
imposibil să obţin aceleaşi performanţe în mai multe 


domenii deodată. Ca să mă consacru scrisului a trebuit 
aşadar să abandonez alte proiecte”, mărturiseşte Ann 
Beattie într-un interviu acordat lui Maggie Lewis în Chris- 
tian Science Monitor. Invitată să predea la University of 
Virginia din Charlottesville în 1975-1977 şi 1982. Predă un 
an la Harvard, 1977. Obține o bursă Guggenheim, care îi 
aduce un venit de 10000 dolari. Publică într-un interval de 
timp foarte scurt câteva cărţi care o impun în proza 
americană contemporană. În prezent, locuieşte în 
Charlottesville, Virginia. 

Ann Beattie este cunoscută mai ales prin povestirile 
publicate în revista The New Yorker. 

Volume de povestiri: Distortions (Distorsiuni), Doubleday, 
1976; Secrets and Surprises (Secrete şi surprize), Random 
House. 1978; The Burning House (Casa în flăcări), Random 
House, 1982; Where You'll Find Me and OtHer Sto 

136 Proză americană contemporană 1975-1985 ries 
(Acolo unde mă vei găsi şi alte povestiri), Simon and 
Schuster, 1986. 

Romane: Chilly Scenes of Winter (Privelişti înfrigurate de 
iarnă), Doubleday, 1976 (ecranizat de Joan Micklin Silver în 
1979, sub titlul Head Over Heels (De-a berbeleacul); Falling 
în Place (Abia conturate), Random House, 1980; Love 
Always (Întotdeauna iubirea), Random House, 1985. Premii 
obţinute: Bursă Guggenheim, 1977; Premiul de Literatură 
acordat de Academia Americană şi Institutul de Artă şi 
Literatură în 1980. Membră a Asociaţiei Scriitorilor şi a 
PEN clubului. 

Distortions (Distorsiuni), 1976, include nouăsprezece 
povestiri apărute iniţial în The New Yorker. Lumea descrisă 
de Beattie este „populată de oameni goliţi de pasiuni şi fără 
imaginaţie, indivizi devitalizaţi, bântuind ca nişte 
somnambuli. Stilul foarte dens, detaşat, extrem de precis dă 
fiecărui personaj conturul unui medalion în care viaţa a 
împietrit într-un moment anume, definitiv”. (Publisher s 
Weekly). „Avem senzaţia, citind acest volum, că unele 


personaje, anumite scene ne urmăresc, aproape obsesiv, 
când de fapt, după ce terminăm cartea, nu ne mai amintim 
nimic. Fiindcă povestirile, dacă le putem acorda acest 
statut, rămân într-o stare de expectativă. U (Library 
Journal) 

Chilly Scenes of Winter (Privelişti înfrigurate de iarnă), 
1976. Romanul, scris în numai trei săptămâni, descrie 
neliniştea unui bărbat care încearcă să refacă legătura cu 
fosta sa iubită. Personajul principal, Charles, este însă atât 
de marcat de posibilitatea unui eşec, încât se cufundă într-o 
aşteptare pasivă. Beattie descrie această stază într-un stil 
extrem de simplu, cu puţine variaţii. „Autoarea are o 
adevărată aversiune pentru frazele ample, complexe. 
Paragrafele se reduc, de cele mai multe ori, la succesiuni de 
propoziţii simple, strict enunţiative. Impresia generală este 
de stagnare.” (Library Journal) 

Secrets and Surprises (Secrete şi surprize), 1978, reia o 
parte din povestirile publicate în The New Yorker. 
Personajele care domină acest volum sunt „câteva femei 
prinse în plasa propriilor ambiguităţi, imobilizate de 
indecizie. 

Ann Beattie 

Secretele şi surprizele sunt descoperite în acele colţuri 
ascunse ale existenţei unde nu se află nici un răspuns, 
uneori nici măcar un semn de întrebare. O existenţă de- 
vitalizată, în care reflecţia sau speranţele nu-şi găsesc 
locul.” (Publishers Weekly) 

Falling în Place (Abia conturate), 1980. Acţiunea 
romanului se desfăşoară în 1979. „Personajele, oameni 
obişnuiţi din Connecticut şi New York, trăiesc o viaţă lipsită 
de sens, marcați de o disperare surdă. Motivul acestei stări 
nu este condiţia lor de deposedaţi. Dimpotrivă, ei posedă, şi 
poate tocmai pentru că posedă prea mult, au încetat să mai 
dorească ceva.” (Publishers Weekly) „Atâta pasivitate, lipsă 
de orizont” şi narcisism tind să obosească cititorul. Ceea ce 
putea fi administrat în doze mici, mă refer fireşte la 


povestirile lui Ann Beattie, nu poate fi folosit pe parcursul 
unui roman întreg.” (Robert Towers, în The New York 
Review of Books) 

The Burning House (Casa în flăcări), 1982, este considerat 
cel mai reuşit volum de povestiri scris de Ann Beattie; „Cu 
această carte proza lui Beattie capătă contur. Personajele 
pot fi identificate după dorinţele lor, după reacţii, după 
mişcări. Şi uneori după lacrimi. Beattie, care până acum 
manifesta o mare reticenţă în ce priveşte limbajul, probabil 
o traumă a generaţiei din care face parte, foloseşte tot mai 
des o propoziţie cu o anumită vibraţie. Ea nu se mai 
refugiază în stilul inexpresiv şi plat.” (Anatole Broyard, în 
The New York Times). „Beattie este neîntrecută în folosirea 
detaliului potrivit. Ea ştie să evoce o atmosferă tristă, 
dematerializată, aproape ireală. O admirăm pentru această 
calitate, deşi pe undeva ne nelinişteşte totala pasivitate 
care dublează această sensibilitate ieşită din comun. Când 
va fi folosită pentru a trata un subiect major, această 
tehnică desăvârşită va produce într-adevăr o operă 
importantă.” (Margaret Atwood, în The New York Times 
Book Review) „Beattie se foloseşte de un truc narativ de 
mare rafinament pentru a surprinde imprecizia, 
instabilitatea relaţiilor personale din America zilelor 
noastre: fără nici o introducere sau explicaţie, cititorul este 
introdus într-un haos de prenume. Prea 

Proză americană contemporană 1975-1985 puţin 
interesată de convențiile vieţii publice, Beattie menţionează 
foarte rar numele întregi ale personajelor. De aceea e 
aproape imposibil să ne dăm seama, mai ales la începutul 
povestirii, care sunt relaţiile dintre personaje, dacă băiatul 
care ne este prezentat este copilul sau iubitul, dacă 
bărbatul descris este partenerul sau fratele.” (Pico Iyer, în 
London Magazine) 

Love Always (întotdeauna, iubirea), 1985, este primul 
roman în care autoarea încearcă să reia câteva teme 
preferate, parodiindu-le. Scris într-un interval record: cinci 


săptămâni. „Am pornit de la ideea că nimeni nu rămâne la 
fel”, explică Ann Beattie într-un interviu publicat în The 
Cleveland Plain Dealer. „La prânz te porţi într-un fel, pentru 
ca, numai după câteva ore, să fii cu totul altul.” In acest 
roman, „Beattie se află într-o dispoziţie satirică deosebită. 
Ţintele urmărite se dizolvă însă înainte de-a fi atinse. 
realitatea, imaterialitatea, caracterul schimbător şi 
substituibil al indivizilor, acestea sunt coordonatele 
romanului. Multe din personaje par de prisos, dacă nu chiar 
toate, dacă nu chiar noi toţi la un loc suntem de prisos. 
Unele apar ca o promisiune care dispare pe parcurs, uitate 
parcă de cea care le-a creat. Altele, deşi au o prezenţă 
continuă, sunt lipsite de concreteţe.” (John Updike, în The 
New Yorker) 

Ann Beattie îşi defineşte astfel concepţia sa despre proză: 
„în scrisul meu apar lucruri văzute, nu auzite. Îmi adun 
materialul privind lumea. Pun accentul pe detalii, deşi nu 
scriu despre aceste detalii. Mă fascinează oamenii reflexivi 
prinşi într-o situaţie ambiguă, confuză. Mă atrag situaţiile 
care pot fi speculate ironic. Urmăresc subtextul, detaliile, 
gesturile semnificative. Cred că prin scris se poate 
comunica foarte mult. Însă nu se pot da soluţii la probleme 
explicite. Scriitorul nu poate cunoaşte decât lumea în care 
trăieşte. Atitudinile sale sunt multiple. Scrisul exprimă 
fluctuațiile acestor atitudini. Consolarea noastră stă tocmai 
în complexitatea acestor fluctuații: să înfăţişezi viaţa ca pe 
un lucru foarte complicat, recunoscând 

Ann Beattie implicit că ea nu poate fi altfel decât aşa cum 
o vezi.” (Din interviul acordat lui William Goldstein pentru 
revista Publishers Weekly, 19 septembrie 1986) 

Pentru traducere s-a folosit textul publicat în volumul Ann 
Beattie, The Burning House (Casa în flăcări), Random 
House, 1982. 

— Mă gândesc la broaşte - îi spuse 'Tom secretarei, la 
telefon. Spune-le că o să vin după ce abordez serios 
problema broaştelor. 


— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— N-are importanţă! Eu cu ideile, tu cu mesajele. Avantaj 
tu. 

— Avantaj tu! - spuse secretara. Trebuie să-mi scot două 
măsele de minte în după-amiaza asta. 

— Groaznic - spuse el, îmi pare foarte răii. 

— Atât de rău, încât să fii dispus să mă însoţeşti? 

— Trebuie să mă gândesc la broaşte - spuse el. Dacă 
întreabă Metcalf, spune-i că-mi iau o zi liberă ca să mă 
gândesc mai bine la ele. 

— Planul nostru medical nu prevede şi lucrări dentare - 
spuse ea. 

Tom lucra la o agenţie publicitară pe Madison Avenue. 
Săptămână aceasta încerca să găsească o modalitate de a 
vinde săpun în formă de broaşte - săpun importat din 
Franţa. Avea alte lucruri în minte acum. Puse receptorul în 
furcă şi se întoarse spre omul din spatele său, care îşi 
aştepta rândul la telefon. 

RAi auzit? - spuse Tom. 

— Ce? - spuse omul. 

— Doamne - spuse Tom. Săpun în formă de broască. 

leşi şi se duse vizavi de restaurantul unde mânca pizza sa 
preferată. Îşi citi horoscopul în ziar (nimic deosebit), privi 
apoi prin vitrina cafenelei, aşteptând să se deschidă 
restaurantul. La 11.45 traversă şi comandă o pizza siciliană 
care să aibă de toate. Probabil că arăta caraghios când i 

Greenwich Time. 

Se adresă omului din spatele tejghelei, deoarece acesta 
râse şi îi spuse: 

— Sunteţi sigur? Doriţi de toate? Chiar şi dumneavoastră 
păreţi mirat. 

— Am plecat la lucru de dimineaţă şi n-am reuşit să fac 
nimic - spuse Tom. După ce înfulec o pizza, mă duc s-o rog 
pe fosta mea soţie să-1 lase pe fiul meu să vină înapoi la 
mine. 


Omul îşi întoarse privirea şi trase o tavă de sub tejghea. 
Dându-şi seama că îl enervează, Tom se aşeză. Când pizza a 
fost gata, se duse la tejghea, o luă, şi mai comandă un pahar 
mare cu lapte. Surprinse încă o dată privirea omului din 
spatele tejghelei - din nefericire, tocmai când bea prea 
repede şi laptele i se scurgea pe bărbie. Se şterse cu un 
şerveţel, dar chiar şi în tot acest răstimp era preocupat, 
gândindu-se la restul zilei. Urma să se ducă la Amanda, în 
Greenwich, şi, ca întotdeauna, simţea o uşurare (ea era 
căsătorită cu altul şi îi dăduse lui cheia de la uşa din dos). În 
acelaşi timp simţea o nelinişte (Shelby, soţul ei, era foarte 
politicos faţă de el, dar, evident, nu dorea să-l vadă prea 
des). 

Când a ieşit din restaurant, ' era hotărât să-şi scoată 
maşina din garaj şi s-o pornească imediat într-acolo, să-i 
spună că îl voia pe Ben - că, de fapt, îl pierduse-dintr-o 
neînțelegere şi că, acum, îl dorea înapoi. Se trezi însă 
rătăcind prin New York, încercând să se calmeze, ca să fie 
în stare să-şi formuleze cererea cu argumente raţionale. 
După vreo oră realiză că începuse să îl intereseze oraşul, ca 
şi cum ar fi fost un turist - clădirile înalte; manechinele din 
vitrine, cu bazinul ieşit în afară, atin-gând aproape geamul; 
piramidele de cărţi din librării. Trecu pe lângă un magazin 
de animale. Partea din faţă a vitrinei era plină de ziare 
tăiate şi rumeguş. Privi înăuntru şi văzu o fată aplecându-se 
peste paravanul din spatele vitrinei, ţinând în fiecare mână 
câte un căţel cafeniu pe care îi aşeză apoi în rumeguş. 
Întâlni pentru o clipă privirea fetei şi ea, zâmbind, s-a făcut 
că aruncă spre el unul din căţei. Întâlni privirea căţelului. 
Dar acesta nu-l băgă în seamă; scormoni şi se vâri între 
hârtii, iar fata se întoarse la lucru. Momentul în care el şi 
fata s-au privit, cu câteva secunde înainte, i-a amintit de un 
alt incident petrecut în cursul săptămânii când, trecând pe 
lângă Sheraton Centre, fusese acostat de o prostituată 
foarte atrăgătoare. Avusese o ezitare când ea i-a vorbit, şi 
asta numai din cauza ochilor ei foarte strălucitori - ochi 


mari, cu sprâncenele ascunse de părul blond, des şi 
ondulat. Când el a spus nu, ea a clipit şi strălucirea s-a dus. 
Nu reuşea să-şi explice cum; chiar şi ochiul unui peşte mort 
nu putea să se tulbure atât de repede. Dar ochii prostituatei 
se stinseseră în clipa în care el spusese nu. 

Se abătu din drum şi se duse la cinema: Cântând în ploaie. 
Plecă însă după ce Debbie Reynolds, Gene Kelly şi Donald 
O'Connor dansând, ajunseră la o canapea şi trecură peste 
ea în paşi de dans. Gândindu-se la scenă, zâmbi şi se 
îndreptă spre un bar. Când barul începu să se aglomereze, 
se uită la ceas şi fu surprins să constate că era ora când 
oamenii ieşeau de la lucru. Destul de beat ca să dorească să 
plouă, căci ar fi fost foarte amuzant să plouă, se duse acasă 
şi făcu un duş, apoi se îndreptă spre garaj. Lângă garaj era 
un cinematograf şi, înainte să realizeze ce are de gând să 
facă, se trezi urmărind un film: Invazia hoţilor de cadavre. A 
fost şocat de câinele cu cap de om, nu pentru motivul 
pentru care ar fi trebuit să fie, ci pentru faptul că îi 
reamintea de cățelul cafeniu din vitrină. Părea o prevestire 
de rău - o viziune de coşmar a ceea ce poate deveni un 
câine, când prezenţa lui nu e dorită. 

Ora şase dimineaţa: oraşul Greenwich, statul Con-necticut. 
Casa aparţine acum Amandei, de la moartea mamei ei. 
Cenuşa fostei soacre a lui 'lom se găseşte într-o cutie de 
metal, pe căminul din sufragerie. Este sigilată cu ceară. 
Mama Amandei a murit acum un an, când soţia lui s-a mutat 
din apartamentul lor din New York, a obţinut un divorţ 
rapid, s-a recăsătorit şi s-a mutat în casa din Greenwich. 
Acum duce o viaţă diferită, iar Iom simte că trebuie să fie 
cu băgare de seamă. Introduce cheia dată de ea în broască 
şi deschide uşa, încet, ca şi cum ar dezamorsa o bombă. 
Apare Rocky, pisica, şi îl măsoară din ochi. Câteodată, Rocky 
se stre 

Greenwich Time coară după el, în casă. Dar acum, sare pe 
bancheta de sub fereastră, uşoară şi discretă ca o pană 
dusă de vânt. 


Tom priveşte în jur. Amanda şi-a vopsit pereţii din living în 
alb, iar baia de jos în stacojiu. Grinzile tavanului din camera 
de zi nu sunt date cu vopsea şi ies în evidenţă. Tom l-a 
întâlnit o dată pe tâmplar - un italian mic de statură şi 
nervos, care trebuie că se va fi întrebat nedumerit de ce 
oamenii preferă să îşi mutileze casele, lăsându-le scheletul 
expus la vedere. În holul de la intrare, Amanda atârnase, pe 
pereţi, fotografii cu aripi de păsări. 

În drum spre Amanda, Tom şi-a lovit maşina. Putea însă să 
plece mai departe, deoarece găsise un levier în portbagaj, 
reuşise să îndrepte aripa şi să o desprindă de cauciuc, 
eliberând roata care putea din nou să se învârtească. În 
clipa în care părăsise şoseaua (probabil aţipise la volan), îi 
trecu prin minte că Amanda se va folosi de acest accident, 
pretextând că nu mai avea încredere să i-1 lase pe Ben. In 
timp ce se chinuia cu levierul, un tip beat îşi opri maşina, se 
dădu jos şi îl sfătui: 

— Să nu-ţi cumperi niciodată motocicletă. Nu poţi s-o 
stăpâneşti. Te duci cu „ea cu tot - nu-ţi lasă nici o şansă. 

Tom dădu din cap. 

— ÎL ştii pe fiul lui Doug? - întrebă omul. 

Tom nu răspunse. Omul dădu din cap cu tristeţe, apoi se 
duse spre portbagajul din spatele maşinii şi-l deschise. Tom 
văzu cum scoate nişte felinare, le aprinde şi le aşază în 
drum. Se îndreptă apoi spre el, ţinând în mână restul 
felinarelor. Privea la ele şi nu-şi explica de ce erau aşa de 
multe. Le aprinse şi pe acestea, unul câte unul, şi le aşeză în 
semicerc, în faţa maşinii la care meşterea Tom. 'lom se simţi 
ca un sf înt într-un altar. 

După ce degajă roata, o porni spre Amanda, bleste-mând 
clipa când a derapat şi a lovit cutia aceea de scrisori. Intră 
în casă, aprinse reflectorul care lumina curtea din spate; şi, 
înainte de a ieşi ca să se uite la maşină, se duse la bucătărie 
şi-şi făcu o cafea. 

Înainte să-şi scoată maşina din garaj, făcuse un ultim 
popas în oraş şi mâncase ouă şi ruladă cu nucă la un birt 


care ţinea deschis toată noaptea. Mestecase multă cocă şi-l 
mai dureau încă dinţii de la atâta rumegat. Cafeaua caldă îi 
făcea bine. La masa unde se aşezase, lumina palidă a 
soarelui abia ajungea şi îi mângâia uşor umărul, dându-i o 
senzaţie plăcută. Când îl lăsă durerea de dinţi, realiză că nu 
simte nici un gust. Acolo unde îl atingea soarele, simţea 
cum pulovărul de lână îi ţine cald, aşa cum ar fi trebuit 
chiar şi în lipsa razelor de soare. Îl primise cadou de 
Crăciun, de la fiul său. Desigur, ea îl alesese şi îl 
împachetase: o cutie învelită în hârtie albă, lucioasă, pe 
care era scrisul lui Ben. BEN, cu litere mari. Literele arătau 
ca nişte aripi. 

Amanda, Shelby şi Ben sunt sus. În camera de alături, prin 
uşa întredeschisă se vede un ceas electronic pe poliţa de 
deasupra căminului, dincolo de scrumieră. La şapte, ceasul 
o să sune şi Shelby o să coboare, în lumina strălucitoare a 
dimineţii, cu părul său grizonat, ca una din cochiliile de 
melci care se vând pe malul mării la un preţ de nimic. O să 
meargă împleticindu-se, o să privească în jos, ca să se 
asigure că e încheiat la şliţ; şi o să bea cafea ţinând în 
palmă ceaşca de os, chinezească, ce aparținuse mamei 
Amandei. Are mâinile atât de mari, încât trebuie” să priveşti 
atent ca să vezi că ţine o ceaşcă şi să-ţi dai seama că nu 
soarbe cafeaua din câuşul palmei, aşa cum bei apă de izvor. 

O dată, când Shelby a plecat în oraş, la opt, Amanda, stând 
la masa unde luaseră toţi trei micul dejun - simţin-du-se 
bine şi, aşa cum considera Tom, într-o atmosferă 
prietenească - ridicase ochii şi îi spusese lui Shelby: 

— Te rog, nu mă lăsa singură cu el. 

Shelby se uitase mirat şi jenat când ea s-a ridicat şi a venit 
după el în bucătărie. 

— Cine i-a dat cheia, draga mea? - şoptise Shelby. 

Tom a privit prin uşa întredeschisă. Shelby îşi pusese mâna 
pe şoldul ei - un gest făcut în glumă, cu implicaţii sexuale, 
dar, în acelaşi timp, posesiv. 

— Să nu-mi spui că ţi-e frică - spusese Shelby. 


Greenwich Time 

Ben doarme mult. Câteodată doarme până la zece sau 
unsprezece. Sus, în patul lui, scăldat în razele de soare. 

Tom priveşte din nou la scrumiera plină de pe poliţă. Dacă 
există o viaţă viitoare, ce-ar fi ca dintr-o greşeală să se 
reîncarneze într-o cămilă, iar Ben într-un nor, şi astfel să nu 
existe nici o cale ca ei să fie vreodată împreună? îl voia pe 
Ben. Îl voia acum. 

Ceasul deşteptător sună atât de tare. - de parcă un milion 
de nebuni ar fi lovit toţi, în acelaşi timp, nişte cutii de 
tinichea. Picioarele lui Shelby pe podea. Razele de soare 
desenând un dreptunghi de lumină în mijlocul camerei. 
Shelby o să calce pe acel petic de lumină ca pe covorul 
dintr-o biserică. Acum şase sau şapte luni, Tom fusese la 
nunta Amandei şi a lui Shelby. 

Shelby” este în pielea goală şi tresare când îl vede. Se 
împiedică, îşi dă repede jos de pe umăr halatul maro şi îl 
pune pe el, întrebându-1l pe Tom ce caută acolo şi dându-i, 
în acelaşi timp, bună dimineaţa. 

— Toate ceasurile din casa asta merg sau cu două minute 
în urmă sau cu două minute înainte - spuse Shelby. 

Ţopăie pe dalele reci din bucătărie, punând apă la fiert şi 
legându-şi halatul mai strâns. 

— Credeam că gresia asta o să fie mai caldă vara - spuse 
Shelby suspinând. 

Îşi lasă greutatea de pe un picior pe altul, ca un boxer care 
îşi face încălzirea, frecându-şi mâinile lui mari una de alta. 

Coboară şi Amanda. Poartă o pereche de blue-jeans 
suflecaţi, sandale negre cu toc şi o bluză neagră de mătase. 
Şi ea are mersul împiedicat ca şi Shelby. Nu pare prea 
încântată să-l vadă pe Tom. Se uită şi nu zice nimic. 

— Vreau să-ţi vorbesc - spuse Tom. 

Glasul îi sună fără vlagă. Un animal prins în cursă, 
încercând să afişeze o privire calmă. 

— Plec în oraş - spuse ea. Claudia îşi operează chistul. S-a 
făcut o încurcătură. Trebuie să mă întâlnesc cu ea acolo, la 


nouă. N-am chef să stau de vorbă acum. Vorbim diseară. 
Vino diseară. Sau rămâi, astăzi, aici. 

Îşi trece mâinile prin părul castaniu. Stă pe scaun şi 
primeşte cafeaua pe care i-o aduce Shelby. 

— Mai vrei? - îl întrebă Shelby pe 'Tom. Mai vrei cafea? 

Amanda îl priveşte pe Tom prin aburul care se ridică din 
ceaşca de cafea. 

— Cred că ne descurcăm cu toţii destul de bine, în situaţia 
asta - spuse ea. Nu-mi pare rău că ţi-am dat cheia. Am 
discutat cu Shelby şi am fost amândoi de părere că trebuie 
să ai acces în această casă. Dar am presupus că vei folosi 
cheia - am avut de fapt în minte... situaţii limită. 

— N-am dormit bine noaptea trecută - spuse Shelby - şi 
tare aş dori ca în dimineaţa asta să nu aibă loc nici o scenă 
care să precipite lucrurile. 

Amanda suspină. Shelby pare că o deranjează la fel de 
mult ca şi Tom. 

— Sper, totuşi, că pot să spun şi eu ceva fără să mă repezi 
- se adresă ea lui Shelby - deoarece tu mi-ai zis să nu 
cumpăr un Peugeot, şi acum, porcăria asta nu merge. De 
vreme ce tot eşti aici, Iom, ar fi frumos din partea ta să o 
duci pe Inez până la piaţă. 

— Ieri am văzut vreo şapte căprioare alergând prin 
pădure - spuse Shelby. 

— Termină, Shelby - spuse Amanda. 

— Încerc să-ţi rezolv problemele, Amanda - spuse Shelby. 
Ai putea să ai limba mai puţin ascuţită, nu crezi? 

Inez şi-a prins părul cu un ac de os şi păşeşte de parcă s-ar 
crede o femeie frumoasă. Când Tom a văzut-o pentru prima 
oară, Inez muncea în grădina surorii ei - stătea în picioarele 
goale şi fusta ei de bumbac mătura pământul. Ţinea în 
mână un coş plin cu irişi şi margarete. Avea nouăsprezece 
ani şi tocmai venise în Statele Unite. Anul acela locuise cu 
sora ei şi cu soţul acesteia, Met-calf prietenul lui, Metcalf, 
cel mai nebun om din agenţia publicitară. Metcalf a început 
să studieze fotografia, numai ca să o pozeze pe Inez. In cele 


din urmă, soţia sa a devenit geloasă şi i-a spus lui Inez să 
plece. I-a fost greu să-şi găsească o slujbă, dar Amanda a 
plăcut-o foarte mult, i-a fost milă de ea şi, după ce l-a născut 
pe Ben, l-a convins pe Iom să accepte ca ea să stea la 

Greenwich 'Time ei. Inez a adus cu ea câteva cutii cu 
fotografiile ei, o valiză şi un cobai care a murit chiar în 
prima noapte. În ziua următoare, Inez a plâns tot timpul, iar 
Amanda a consolat-o. Au considerat-o, de la început, un 
membru al familiei. 

Pe marginea heleşteului, unde se plimbă Tom şi Inez, un 
câine negru gâfâie, cu ochii ţintă la un disc de plastic. 
Stăpânul său ridică discul şi câinele se uită fix, fulgerat 
parcă de o rază de lumină din rai. Discul zboară, se roteşte 
în aer şi câinele îl înhaţă, în timp ce se lasă la pământ. 

— O s-o întreb pe Amanda dacă Ben poate să stea cu mine 
- îi spuse 'Tom lui Inez. 

— N-o să accepte. 

— Ce crezi c-ar zice Amanda dacă l-aş răpi pe Ben? 

— Ben s-a adaptat, nu-i o idee prea bună. 

— Crezi cumva că te las aici? Te răpesc şi pe tine. 

— Să ştii că ea nu-i un om rău. De ce vrei s-o faci să 
sufere? Are şi ea problemele ei. 

— De când ai ajuns să-ţi aperi patronul? 

Băiatul ia în mână un băț. Câinele, ceva mai încolo, stă şi 
priveşte. Stăpânul câinelui îl strigă: 

— Sam! 

Câinele întoarce brusc capul şi priveşte împrejur. O ia la 
fugă prin iarbă, cu capul ridicat, privind la discul de plastic. 

— Trebuia să merg la facultate - spuse Inez. 

— La facultate? - întrebă Tom. Câinele aleargă de zor. 

— Ce-ai fi urmat? 

Inez se repede la Ben, îl ridică şi-l strânge în braţe. El se 
zbate, ca şi când ar vrea să fie lăsat jos, dar, când Inez se 
aplecă, se agăţă de ea. Se duseră la locul unde parcase Tom 
maşina şi Inez îl lăsă pe Ben jos. 


— Nu uita să opreşti la piaţă - spuse Inez. Trebuie să 
cumpăr ceva pentru prânz. 

— O să fie sătulă de atâta sushi şi Perrier. Nu cred că mai 
vrea să mănânce la prânz. 

— Dar tu o să vrei - spuse ea. Trebuie să iau ceva de 
mâncare. 

O conduse spre piaţă. După ce opri în parcare, Ben intră 
în magazin cu Înez, în loc să meargă cu el, alături, la 
magazinul de băuturi. Tom cumpără o sticlă de coniac şi 
băgă restul în buzunar. Vânzătorul ridică de câteva ori din 
sprâncene, ca Groucho Marx, când îl vede vârându-şi în 
sacoşă o reclamă cu o, băutură verde-albăstruie într-un 
pahar de şampanie. 

— Eu şi Inez avem secrete - spuse Ben, în drum spre casă. 
Se ridică apoi de pe bancheta din spate şi o îmbrăţişă cu 
amândouă mâinile pe după gât. 

Ben e istovit. Când oboseşte, devine agasant. Amanda nu 
consideră că trebuie să-i caute prea mult în coarne. In loc 
de poveşti îi citeşte din R. D. Laing, îi dă la masă mâncare 
franţuzească şi singurul hatâr pe care i-l face e că îi pune 
sosul alături. 

Amanda n-a vrut să-l dea la grădiniţă. Dacă ar fi fă-cut-o, 
dacă ar fi fost înconjurat de copii de vârsta lui, ar fi putut să 
se mai debaraseze de acest manierism supărător. 

— De fapt, s-ar putea să mă căsătoresc - spune Inez. 

— Cu cine? - întreabă el, atât de surprins, încât mâinile îi 
îngheaţă pe volan. 

— Cu un bărbat care locuieşte în oraş. Nu-l ştii. 

— Şi ieşi cu el? 

Porni maşina, vrând s-o scoată din aleea înnoroiată şi 
alunecoasă. Conduce cu grijă, încercând să simtă când e 
momentul cel mai potrivit să acţioneze. Maşina derapează 
puţin, apoi merge drept; ajung sus. Trage pe gazon, lângă 
uşa din spate, lăsând drumul liber, ca Shelby şi Amanda să- 
şi poată băga maşina în garaj. 


— Bineînţeles că, dacă am de gând să mă căsătoresc cu un 
bărbat, asta presupune că ies cu el - spune Inez. 

Inez stătea la ei de când se născuse Ben, cu cinci ani în 
urmă, şi copiase gesturile şi expresiile Amandei - zâmbetul 
răbdător, prin care îi dădea a înţelege că este pe jumătate 
fermecată, pe jumătate dezarmată de lipsa lui de 
rafinament. După ce Amanda a divorţat, el s-a dus s-o 
aştepte pe Inez la aeroport, iar ea a coborât cu braţele 
încărcate de ananas. Când a văzut-o, i-a zâmbit şi el, cu 
zâmbetul acela răbdător. 

Greenwich Time 

E ora opt, nu s-au întors încă şi Inez este îngrijorată. E ora 
nouă şi tot n-au venit. 

— A spus ea ceva, ieri, de-o piesă de teatru - îi şopti Inez 
lui Tom. 

Ben se joacă cu un puzzle în camera de alături. E ora lui 
de culcare - chiar mai târziu -', dar el se concentrează de 
parcă ar fi Einstein. Inez intră din nou în cameră, iar el 
trage cu urechea, în timp ce ea discută cu Ben. E mult mai 
tăcută decât Amanda; o să obţină ce vrea. Tom citeşte 
ziarul. Apare o dată pe săptămână. Conţine articole despre 
căprioarele care traversează şoseaua, despre o expoziţie de 
pânzeturi vopsite şi imprimate de doamnele cu veleităţi 
artistice, care va avea loc la bibliotecă, îl aude pe Ben 
alergând pe scări, urmărit de Inez. 

Curge apa. Îl aude pe Ben râzând. E mulţumit că Ben este 
aşa: el, când avea cinci ani, nu lăsa nici o femeie să intre în 
baie cu el. Acum, că avea aproape patruzeci, i-ar fi plăcut 
tare mult să fie el în cadă, în locul lui Ben - Inez să-l 
săpunească pe spate, să-i simtă degetele alunecând uşor pe 
piele. 

De mult timp se gândea la apă, se gândea să plece undeva 
unde să se plimbe pe plajă şi să vadă oceanul. Fiecare an 
petrecut în New York îl făcea din ce în ce mai neliniştit. 
Adesea, se scula în miezul nopţii, în apartamentul său, 
auzea zgomotul făcut de aerul condiţionat şi de femeia care 


locuia în apartamentul de sus, care îşi plimba insomnia 
târşâindu-şi papucii de satin (i-a arătat o dată papucii ca 
să-l convingă că nu mersul ei e motivul pentru care el nu 
poate să doarmă). În nopţile când nu putea dormi, mijea 
ochii şi se uita printre gene, închi-puindu-şi, aşa cum făcea 
când era copil, că mobilele din cameră sunt altceva. Se uita 
la bufetul înalt din mahon, imaginându-şi că e un trunchi de 
palmier; clipind des, lumina nopţii părea că pulsează ca o 
geamandură plutind pe apă; încerca atunci să îşi închipuie 
că patul e o ţarcă şi că întindea pânzele aşa cum făcea cu 
ani în urmă, când era cu Amanda, în Mâine, unde golful 
Perkins se deschidea în oceanul albastru ca cerneala, 
frământat de valuri. 

Sus, cineva a oprit apa. Nu se mai aude. De câtva timp e 
linişte. Inez râde. Rocky sare pe scări şi o scândură scârţâie 
sub paşii uşori ai pisicii. 

Amanda n-o să i-l dea pe Ben. E sigur de asta. După 
câteva minute, o aude pe Inez râzând şi spunând că ninge, 
în timp ce ţine în sus cutia cu talc pe care îl cerne în baie 
peste Ben. 

Hotărând că doreşte măcar o noapte liniştită, Tom îşi 
scoate pantofii şi urcă scările; nu vrea să tulbure liniştea 
casei. Uşa de la dormitorul lui Shelby şi al Amandei e 
deschisă. Ben şi Inez stau încolăciţi în pat şi ea îi citeşte la 
lumina slabă. Stă întinsă lângă el pe cuvertura albastră, cu 
spatele spre uşă, gesticulând uşor cu braţul: 

— Los soldados hicieron alto a la entrada del pueblo* 

Ben îl zăreşte, dar se face că nu îl vede. Ben o iubeşte pe 
Inez mai mult decât pe ceilalţi. Tom pleacă, pentru ca nu 
cumva ea să îl vadă şi să se oprească din citit. 

Se duce în camera unde lucrează Shelby. Aprinde lumina. 
Acţionează reostatul de la comutator şi reduce mult din 
lumină. O lasă aşa. 

Priveşte atent fotografia unui cioc de pasăre. Alături, cea a 
unei aripi. Se apropie de tablou şi-şi lipeşte obrazul de 
sticlă. E îngrijorat. Amanda nu avea obiceiul să în-târzie, 


mai ales când ştia că el o aşteaptă. Răceala sticlei i se 
răspândeşte în tot trupul. Nu are nici un motiv să creadă că 
Amanda a murit. Când e Shelby la volan, maşina abia se 
târâie, ca un om bolnav. 

Se duce în baie, îşi dă cu apă pe faţă şi se şterge cu un 
prosop care pare să fie al Amandei. Se întoarce în camera 
de lucru şi se întinde pe un pat, sub fereastra deschisă, 
aşteptând maşina. Stă întins într-un pat străin, într-o casă 
pe care o vizita de două, trei ori pe an, pe vremea când era 
căsătorit cu Amanda - o casă împodobită întotdeauna cu 
flori de ziua Amandei sau mirosind a brad proaspăt tăiat, de 
Crăciun, când pe masă erau globuri mici, strălucitoare ca 
nişte ouă minunat colorate, ' aşezate în cuiburi de beteală. 
Mama Amandei e moartă. El şi Amanda sunt divorţaţi. 
Amanda este căsătorită cu 

Shelby. Toate evenimentele sunt ireale. Real e doar tre 

* Soldaţii făcură popas la intrarea în sat. (sp.) 

Greenwich Time cutul şi Amanda de acum câţiva ani 
tAmanda aceea a cărei imagine nu poate să îi iasă din 
minte, o scenă anume pe care şi-o aminteşte mereu. 

S-a întâmplat într-o zi când nu se aştepta la nimic; viaţa 
mergea înainte, cu o uşurinţă neobişnuită şi, într-un fel, 
ceea ce s-a întâmplat a fost atât de dureros, încât până şi 
durerea pricinuită de plecarea şi căsătoria ei cu Shelby i se 
părea, acum, prin comparaţie, mai puţin intensă. 

Amanda - cu slipul ei cochet, în dormitorul apartamentului 
lor din oraş, stând în picioare, lângă fereastră - îşi 
încrucişase mâinile pe piept, acoperindu-şi sânii, şi îi 
spusese lui Ben: 

— Gata, nu mai e lapte. 

Ben, în tricou şi în scutece, stând în pat şi privind-o. Cana 
cu lapte aşteptându-l pe noptieră - urma să o bea, aşa cum 
Hamlet a băut cupa cu otravă. Mânuţa lui Ben apucând 
ceaşca, sânii ei descoperiţi, mâna ei peste mâna lui, cana 
înclinată şi prima înghiţitură. 


În noaptea aceea, Tom şi-a mutat capul pe perna ei şi s-a 
lăsat apoi în jos, ajungând cu obrazul pe sânul ei. Ştia că nu 
o să poată dormi; atât era de uimit de simplitatea şi 
uşurinţa cu care ea realizase un lucru atât de dificil. 

— Draga mea - spuse el, la început. Iar ea îi răspunse: 

— Nu sunt draga ta. 

Smulgându-se de lângă el, de lângă Ben. Cine ar fi crezut 
că ceea ce-şi dorea era un alt bărbat, un om cu care să se 
culce în vastul ocean al cuverturii de satin albastru, într-un 
pat tot atât de larg ca un ocean. Prima dată când a venit la 
Greenwich şi a văzut patul acela, în timp ce ea se uita la el, 
îşi dusese mâna la ochi şi scrutase orizontul dincolo de 
pereţii încăperii, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă China. 

În ziua când s-a dus în vizită la Greenwich, pentru prima 
dată după divorţ, Ben şi Shelby nu erau acasă. Dar era Inez 
şi, la insistenţele Amandei, i-a însoţit într-un tur prin 
apartamentul nou aranjat. Tom ştia că Inez nu dorea să îi 
însoţească. Făcuse asta numai pentru că o rugase Amanda 
şi pentru că se gândea că aşa e mai puţin neplăcut pentru 
el. Pentru acest lucru, o va iubi întotdeauna pe Inez, nu aşa 
cum o iubea pe Amanda, dar, totuşi, cu un sentiment foarte 
puternic. 

Acum Inez vine în camera de lucru, ezitând puţin, până ce 
privirea i se acomodează cu întunericul. 

— Ce faci, nu dormi? - şopti ea. Nu te simţi bine? Se 
îndreaptă încet spre pat şi se aşază. El ţine ochii închişi şi e 
sigur că poate să doarmă aşa, la infinit. Ea îşi pune mâna pe 
mâna lui. El zâmbeşte, în timp ce este purtat în zbor în 
lumea viselor. O pasăre îşi întinde aripa cu graţia unui 
evantai deschis; los soldados stau în poziţie de drepţi pe 
creasta dealului. Întotdeauna o să şi-o amintească pe Inez 
când a venit la lucru, luni, după ce Amanda i-a spus despre 
Shelby şi l-a anunţat că divorţează. Inez i-a şoptit, atunci, în 
bucătărie: 

— Rămân, în continuare, prietena ta. 


Se apropiase de el ca să îi şoptească aceste cuvinte, aşa 
cum face un îndrăgostit timid când vrea să spună „te 
iubesc”. 

Îi spusese că este prietena lui, iar el îi răspunsese că nu se 
îndoise nici o clipă de acest lucru. Apoi, rămăseseră acolo, 
liniştiţi şi tăcuţi, de parcă pereţii ar fi fost munţii, iar 
vorbele ar fi putut să se prăbuşească din zborul lor, izbindu- 
se de stânci. 

Născută la 17 septembrie 1941, în Houston, Texas. A 
copilărit la ţară, după cum mărturiseşte chiar autoarea într- 
o scurtă schiţă biografică: „Mama avea numai şaisprezece 
ani când m-a născut, era prea tânără ca să aibă grijă de 
mine, de aceea m-a lăsat unor rude care m-au crescut. 
Acolo am învăţat cum să am grijă de oi, cum să aduc la 
fermă, în fiecare seară, vacile de la păscut, acolo am învăţat 
cum se strânge bumbacul de pe câmp, cum se culeg pepenii 
galbeni, am învăţat tot ce putea să înveţe un copil care 
trăieşte la ţară. Nu erau nişte oameni foarte înstăriți, însă 
se mândreau cu pământul lor şi cu tot ce puteau scoate din 
el.” Studiază la University of Texas (1965-1966) şi Goddard 
College, din Plainfield, Vermont. Predă cursuri de creaţie 
literară la Goddard College, 1979-1981, şi la Vermont 
College, din Montpelier, Vermont. Invitată să predea lş Ohio 
University, în 1983, şi la Syracuse University. În prezent, 
predă cursuri de creaţie literară la University of Southern 
Mâine, din Portland, Mâine. Locuieşte în Scarborough,. 
Mâine, „într-o casă pe malul oceanului”, mărturiseşte 
Dianne Benedict. „Când mă aşez la masa de scris în fiecare 
dimineaţă, văd stâncile negre de granit şi fluxul ridicându- 
se. Două din fiicele mele au plecat să înveţe la universitate. 
A mai rămas una cu mine. Singurătatea, o simt, şi din ea îmi 
adun forţele. Aceasta este viaţa mea, totul e atât de simplu, 
când fiecare zi este o bucurie.” 

Debutează târziu în proză, până în 1974 ocupându-se de 
pictură şi muzică. Publică povestiri în reviste precum 

Proză americană contemporană 1975-1985 


Fiction International, INTRO, MSS, Atlantic Monthly. În 
1983 scoate primul volum de povestiri Shiny Objects 
(Obiecte strălucitoare), University of lowa Press (distins-CU 
Premiul Şcolii de Literatură de la University of lowa, 1983). 
În 1986 primeşte o importantă bursă de creaţie din partea 
Fundaţiei Naţionale pentru Artă. 

Shiny Objects (Obiecte strălucitoare), 1983. Volumul de 
debut adună opt povestiri situate într-un cadru rural, în 
regiunile de sud-vest ale Statelor Unite. La hotarul dintre 
realism şi oniric, textele lui Dianne Benedict trasează un 
teritoriu al imaginarului guvernat de o simbolistică mobilă. 
„Extrăgându-şi forţa din misterul şi bucuriile existenţei, 
povestirile lui Dianne Benedict sunt acaparatoare, unice în 
felul lor, dezvăluind interdependenţe tainice, ciudate, care 
ne izbesc precum vibrația unei iluminări.” (Raymond 
Carver) „Personajele lui Dianne Benedict sunt de cele mai 
multe ori fiinţe izolate, rupte de viaţa marilor aglomerări 
urbane. Ele se confruntă cu experienţe extreme, singulare. 
Impresia lăsată de proza sa este de neuitat.” (Publishers 
Weekly) „Lumea povestirilor lui Benedict este populată cu 
copii, fiinţe de care toţi vor să se dispenseze, pitici, surdo- 
muţi, fete însărcinate care au fugit de acasă, muribunzi. O 
lume ce ne dă impresia că diformitatea a luat locul 
normalităţii, în care singurătatea este singura constantă, 
iar visurile se proiectează pe oglinzile deformate ale 
imaginaţiei. „Viaţa noastră se deapănă ca o poveste, spune 
unul din personajele lui Benedict, şi, într-adevăr, citind 
acest volum rămânem cu senzaţia că sub liniştitoarele şi 
binecunoscutele evenimente ale existenţei se ascund 
semnificaţii de o nebănuită forţă. Din toate obiectele 
strălucitoare ale acestei cărţi, probabil că cel mai 
scăpărător este însuşi glasul autoarei care, după ce ne 
însoţeşte ca un murmur, pagină de pagină, ne răsună mai 
târziu în memorie, ca un ecou.” (Nina Metzner, în lowa 
Woman) 


Despre începutul carierei sale de scriitoare, Dianne 
Benedict povesteşte următoarele: „Cariera mea de 
scriitoare a început în vara lui 1974. Până atunci nu 
scrisesem nimic. Mulţi ani m-am ocupat 

Dianne Benedict de pictură, un domeniu în care limitele 
imaginaţiei sunt resimţite cel mai dureros. Poate tocmai de 
aceea am ales scrisul, care a reuşit să-mi ofere împlinirea. 
Am descoperit că în scris imaginaţia nu mai are limite. 
Înainte de-a face pictură, m-am ocupat de muzică, însă din 
pricina tracului care mă cuprindea de fiecare dată când 
urcam pe scenă, am abandonat vioara. Asta s-a întâmplat în 
primul an de colegiu. Acum scriu şi predau literatura. Sunt 
convinsă că arta scrisului poate fi însufleţită, aşa cum ai 
însufleţi un foc, însă în nici un caz ea nu poate fi predată, 
aşa cum ai preda o materie oarecare. Dacă focul acela nu 
există, atunci ce să însufleţeşti? Un începător poate fi 
dirijat, îndrumat un an, maximum doi. Dacă şi după acest 
stagiu el va căuta în continuare o călăuză, atunci sursele 
originalității şi forţa creatoare cu siguranţă că nu-i stau la 
îndemână. Scriitorul trebuie să fie un om integru şi robust 
din punct de vedere psihic. Dacă eşti puternic şi crezi în 
viaţă, atunci opera ţi se va umple de o lumină misterioasă, 
izbucnită pe creasta unui val, care nu poate fi decât o mare 
tristeţe. Dacă eşti slab şi priveşti descurajat limitele 
condiţiei umane, atunci scrisul tău nu va aduce lumină, ci 
întuneric.” (Contemporary Authors, voi. 110) 

Povestirea Unknown Feathers (Pene ciudate) a fost 
publicată iniţial în revista MSS. Pentru traducere s-a folosit 
textul publicat în The Best American Short Stories 1984, 
edited by John Updike with Shannon Ravenel, Houghton 
Mifflin, 1984. 


Se trezi în toiul nopţii, în camera în care ea îl mutase când 
au aflat că nu se mai face bine. Într-un colţ, văzu razele 
lunii adunate ca într-o oază şi perdelele lungi, din voal, 
fluturând prin fereastra deschisă, asemenea unor stafii 
fâlfâind. După culoarea umbrelor, îşi dădu seama că se 
apropiau zorii. Privi în jos, dincolo de pat, şi văzu uşa 
deschisă pe hol şi capătul de sus al scării, prins într-un 
pătrat de strălucire lunară, cu striaţii subţiri şi negre. Soţia 
lui se ivi în lumina lunii, urcând scările în picioarele goale şi 
în combinezonul ei de stambă. Stri-aţiile negre îi alunecau 
pe faţă şi pe piept; apoi, apăru în cameră, în picioare, în 
faţa şifonierului cu uşa deschisă şi cu toate sertarele trase. 
O urmări cu privirea în timp ce îi scotea cămăşile, toţi 
pantalonii şi suportul din bronz, cu cravate. Scoase şi cele 
două costume de haine, unul gri, de vară, şi pe cel maro, de 
lână, care stăteau atârnate în dulap, nepurtate de douăzeci 
de ani. Le ţinea ridicate la piept, ca să nu atingă podeaua, şi 
se duse până în capul scărilor. Acolo se opri, apoi cobori pe 
o parte, cu băgare de seamă la fiecare pas. 

EI se ridică într-un cot şi îşi roti privirea prin cameră. 
Locul părea gol şi straniu. Lipsea vioara de pe bancheta de 
stejar de lângă pat. La fel, dispăruseră toate cataloagele şi 
clopoţelul pe care i-l dăduse ea ca să o cheme, întinse 
mâna şi pipăi pervazul ferestrei, în căutarea pipei şi a 
futacului, dar şi ele se făcuseră nevăzute. Se întinse pe 
spate şi îşi aţinti ochii în tavan, studiind o pată de apă care 
avea formă de rac şi care îi devenise foarte familiară în 
ultimele două luni. 

Pene ciudate 

După câteva minute, soţia sa reveni. De data aceasta, 
aduse un coş vechi, de lemn, în care strânse toate hainele 
lui murdare, pe care le trântise morman pe scaun, şi 
obiectele care stăteau pe un raft deasupra lavoarului, 
inclusiv numeroasele lui sticluţe cu doctorii. 

— Ce-ai făcut cu vioara? Şi cu cataloagele? 


Se întoarse şi îl fixă cu privirea, apoi se apropie de el, 
rămânând în picioare. 

— Am ajuns la capătul puterilor - spuse ea. Trebuie să 
chemi oamenii să te ia. Nu maipot să te ţin aici. 

Trase pătura şi dezveli căţeluşul care se ghemuise la 
picioarele lui. Căţelul îşi ridică bdtul, somnoros, şi privi în 
jur. Ea îl apucă de ceafă şi îl puse în coş, sub rufe. Apoi 
cobori pe scări. El se ridică din pat şi se duse după ea. 

De două oria trebuit să se oprească pe scări ca să se 
odihnească, rezemat de perete, până să îi treacă ameţeala. 
Când ajunse jos, îşi surprinse imaginea în vechea oglindă cu 
pete argintii, care atârna acolo, de pe vremea când era 
tânăr şi proaspăt căsătorit. Şi-a recunoscut chipul cu greu. 
Arăta foarte bătrân pentru cei cincizeci de ani ai săi, iar 
ochii lui, închişi la culoare, se măriseră şi se adânciseră în 
orbite. Speriat, se dădu înapoi din faţa spectrului, ca şi cum 
s-ar fi aflat în prezenţa unei fiare. Apoi s-a silit să se uite din 
nou, fără să şovăie, şi, de data aceasta, a fost mulţumit că se 
bărbierise şi se spălase. Îi părea bine că avusese grijă de 
mustaţa lui groasă şi viguroasă, cu firul lucios şi roşcat. 

Nu mai fusese jos de multe săptămâni şi totul îi părea 
acum mai mic, înghesuit şi nu atât de curat ca înainte. Când 
intră în bucătărie, o găsi pe soţia lui aşteptându-l lângă uşa 
din spate, cu căţeluşul în braţe. Trase zăvorul şi ieşi, apoi se 
opri pe trepte, ţinându-i poarta deschisă. Veni lângă ea şi îi 
luă cățelul din braţe. 

— Cheile sunt în camion - spuse ea. Totul ţine de prea mult 
timp şi nu mai pot. 

Se duse înapoi în casă şi închise uşa de lemn în urma ei. 

EI se întoarse pe trepte şi scrută orizontul cuprins într-o 
ceaţă difuză, argintie. În mijloc se vedea marginea albă a 
soarehii. În apropiere, în curtea întunecată, zări patul în 
care dormiseră întotdeauna când nopţile erau calde, sub 
cerul liber. Părul cel mare îşi întindea crengile deasupra 
patului, exact aşa cum îl avea în minte. Copacul se scălda în 


primele raze ale dimineţii, iar ramurile erau acoperite cu 
muguri, până la vârfuri. 

Două săptămâni mai târziu, cam la acelaşi ceas al zilei, 
stătea întins şi dormea sub pomul în floare, în vechiul pat de 
fier. Zăcea în lenjeria de corp pătată de sudoare, cu 
picioarele lui lungi înfăşurate într-o pătură cenuşie, li 
crescuse o barbă aspră, iar părul lui, cu fire tari şi 
dezordonate, semăna cu o perie de cal. Chipul palid şi 
suferind îi era tulburat de un vis care nu îi dădea pace. 

Noaptea îşi contenise murmurul adânc şi se preschimba, 
treptat, în dimineaţă. O dată cu venirea zorilor, luna plină, 
plutind înspre nord, se subţiase ca o bucată veche de tifon 
şi abia se mai zărea. 

Animalele din sălbăticie încă mai dormeau. Coioţii zăceau 
pe grămezi de foi uscate, sub cactugşi. Bătrânii mistreți, 
pietroaie căzute în mijlocul drumului, scrâşneau din colţi. 
Micii armodiali dormeau ghemuiţi în jurul rădăcinilor 
subterane. 

În coteţ, găinile tremurau şi se legănau în somnul lor 
adânc, în spatele unor panouri de lemn pline de praf; viţelul 
aţipise în grajd lângă vaca adormită, priponită de zid; iar 
două iepe, născute din acelaşi pântec, dormeau cu capetele 
apropiate. Chiar şi găleţile de lapte, de un albastru metalic, 
dormeau înşiruite, visând în umbră, lângă hambarul cu 
ovăz. 

Bărbatul dormea pe o parte, cu mâinile strânse între 
coapse. 'Ioată noaptea îşi chemase soţia să îi aducă apă, dar 
fusese în zadar. Apatia setei şi a extenuării îl cufundase, 
acum, într-un somn greu. Lipit de pieptu-i, dormea 
căţeluşul fără păr, de mărimea unui ceainic. 

Dintr-o dată, uşa din spatele casei se deschise, iar nevasta 
năvăli în picioarele goale, pe scări, cu o cană de tablă plină 
cu apă. Era o femeie mică de statură, între două vârste, cu 
braţe vânjoase şi părul scurt, de culoarea prafului de puşcă. 
Purta o cămaşă lungă, kaki, ce flutura pe ea ca o pasăre 
cenuşie gata să îşi ia zborul. 


Pene ciudate 

O luă la goană prin curte, ţinând strâns cana şi, când 
ajunse la pat, turnă apa peste bărbatul întins, udându-l 
până la piele. 

Omul se ridică în capul oaselor, icnind, cu braţele în sus, 
iar căţeluşul sări jos şi începu să alerge în jurul cozii, jalnic, 
ca şi cum ar fi fost lovit de trăsnet. 

Femeia întoarse cana şi scurse ultimele picături. Apoi 
traversă curtea şi se întoarse în casă. 

Bărbatul se dădu jos din pat, luă cățelul şi scutură apa de 
pe el, ţinându-1 de subsuori. Nu contenea din schelălăit, un 
plâns de animal sigur că i se luase viaţa. Îl scutură, apoi il 
strânse la piept şi îi acoperi faţa cu mâna, dar nimic nu îl 
linişti. În cele din urmă, îl lăsă jos, lângă pat, tre-murând 
din toate mădularele. 

— Doamnă Hart! - strigă el spre casă. Hei, doamnă Hart! 
Nu m-auzi? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Azi plec, doamnă Hart. O să chem oamenii să mă ia. M- 
auzi acum? 

Capul alb şi mare, cu ochi întunecaţi, al unui cal apăru la 
geamul de la grajd. 

— Dar, mai întâi, va trebui să te aştepţi la un vizitator. 
Pentru că am intenţia să-ţi fac o vizită, doamnă Hart. Am de 
gând să intru, azi, în casă. lar oamenii care vin să mă ia pot 
să intre şi ei, ca martori. 

Bărbatul se sprijini cu mâna de tăblia patului, ca să se 
liniştească. 

— Ce-ai făcut cu vioara mea? - strigă el. Şi cu cataloagele 
mele?! * 

Din nou nu primi nici un răspuns, numai ecoul propriei lui 
voci se întoarse la el. 

— Nu voi fi răspunzător de ceea ce se întâmplă acum! Nu 
după ce mi-ai luat toate lucrurile care-mi aparţineau! N- 
auzi ce-ţi spun? 


„Ce-ţi spun? Ce-ţi spun?” - veni ecoul dinspre ţinutul 
sălbatic. ' 

— De data asta ai mers prea departe! „Prea departe. Prea 
departe.” 

Se aşeză pe marginea patului şi, tremurând, se cuprinse 
cu braţele. Zise: 

— În tot acest răstimp nu mi-a dat de mâncare, iar acum 
nu-mi mai aduce nici apă. 

Se uită la căţeluşul care zăcea pe o parte, scheunând, cu 
ochii sticloşi, ca şi cum ar fi pierdut orice contact sensibil cu 
lumea înconjurătoare. 

— Cum îl aude pe bărbat că tuşeşte puţin, nu ştie cum să-i 
facă mai repede de petrecanie. 

Îşi trecu mâinile prin păr, cu un gest repezit, împroş-când 
în jur stropi de apă. 

— Acum, însă, a sărit peste cal. 

Se întoarse pe spate la loc în pat, strângându-şi picioarele. 
Stătea culcat, cu spatele spre casă, fixând cu privirea 
ţinutul sălbatic. Accese violente de tremur, la intervale de 
câteva secunde, îi secătuiau puterile. Lângă pat, pe 
pământul tare, căţeluşul se liniştise şi intrase într-o stare de 
apatie. 

La geamul de la grajd, iapa se dăduse la o parte, fă-cându- 
i loc şi celeilalte. Amândouă îşi ridicaseră boturile deasupra 
pervazului şi se uitau la bărbat absorbite, ca şi cum urma să 
se întâmple cu el ceva nou şi neobişnuit. 

„, Woody Hart se trezi la zgomotul loviturilor de topor din 
piciorul patului. Stătu ţeapăn, simțind câte o bufnitură în 
pat, la interval de câteva secunde, conştient că acest lucru 
ţinea de câtva timp. Se rostogoli în pat, cu braţul ridicat, 
aşteptându-se să vadă toporul ţinut în sus, dar nu era 
nimeni acolo. Se aplecă peste marginea patului şi se uită în 
jos, dar nu văzu decât căţeluşul care zăcea în praf, 
nemişcat. Un moment după aceea, cățelul se trezi la viaţă şi 
se ridică, măsurând cu ochi pătrunzători distanţa până sus 
în pat. Apoi se săltă pe labele din spate şi zvâcni în aer ca 


piatra din praştie. Se Jovi rău de marginea patului şi căzu în 
colb. 

— Câinele ăsta prost îşi zdruncină creierii aşa, de când îl 
ştiu - spuse Woody. Nu se-nvaţă minte niciodată. 

Întinse mâna spre căţel. Acesta se ridică scuturându-se şi 
începu să sară şi să ţopăie, dar fără vlagă. Veni la Woody şi 
îi adulmecă fiecare deget în parte, cât era de lung, apoii se 
urcă în palmă, ridicându-şi picioarele, cu băgare de seamă, 
unul câte unul. 

Pene ciudate 

Woody îl vâri în cămaşă, în dreptul coastelor, şi se întinse 
pe spate. Privi printre crengile părului şi se simţi purtat în 
zbor, printre ciorchinii de flori, spre cerul care se aruncase 
deasupra pământului, ca o fâşie de pânză albastră. Auzi, din 
depărtare, strigăte de gâşte sălbatice. 

— În ce lună suntem? - spuse el, atent la gâştele care se 
apropiau în zbor. 

Acum erau chiar deasupra capului, coborau cu iuţeală, şi 
se apucă să le numere, în timp ce îi treceau prin faţa 
ochilor, cinci gâşte cu pene ciudate, pestriţe şi cenuşii, ca 
nişte corbi. - 

— Probabil că se-ndreaptă spre canal - spuse Woody. 

Le privi planând spre păduricea de la cotitura drumului. Şi 
le imagină coborând pe apa verde şi stătută, acoperită cu 
spumă, din mocirla pestilenţială. 

— Să fie vremea gâştelor sălbatice? Ce gâşte mai sunt şi 
astea? 

Auzi uşş casei deschizându-se şi închizându-se la loc şi se 
întoarse strigând printre gratiile patului: 

— Doamnă Hart, ştii tu oare că vara a trecut şi a venit 
vremea păsărilor călătoare? 

O văzu pe nevastă-sa intrând în şopron şi ieşind cu nişte 
hamuri. Îi strigă: 

— E prea târziu, acum, ca să răstorni brazda. 

Dar ea. Nu îi dădu nici o atenţie. Se duse la grajd. După 
câteva minute ieşi, trăgând catârul după ea. Animalul se 


mişca anevoie în hamuri şi îşi târa chingile dezlegate, prin 
colb, în urma lui. 

— Dacă scoţi dobitocul ăsta în arşiţa zilei şi te întorci pe 
seară, ai să ajungi să-l tragi de picioarele de dinapoi până 
acasă. 

Nevasta duse catârul până în faţa şopronului şi îl în-hămă 
la plug, apoi trecu cu el printre troacă şi moară. 

— E sau nu e toamnă? strigă Woody Hart. 

Dar ea nu mai era acolo. Ştia că dădea ocol şopronului şi 
că mâna catârul spre parcela aceea întipsă, mărginită pe 
trei laturi de cactuşi atât de deşi, încât păreau o mare de 
broaşte țestoase. Avu în minte imaginea cati-rului 
aruncându-se cu toată greutatea în gâtar şi pe cea a femeii 
cu braţe vânjoase şi brune ca pielea de şa, potrivind lama 
de la plug. 

Atunci prinse viaţă o amintire, cu trei sau patru ani în 
urmă, când soţia sa îi adusese vioara la câmp, trecând peste 
un ogor de brazdă răsturnată. El repara gardul. Îşi ridicase 
privirea şi o văzuse venind spre el printre brazdele aride. i 
reveni în minte imaginea ei în rochia de stambă şi picioarele 
goale, ţinând vioara sus, într-o mână, şi arcuşul în cealaltă. 
Spuse: 

— Îmi amintesc acum de ce mi-a adus atunci vioara la 
câmp. 

Râse pe înfundate, iar căţeluşul, aţâţat, i se frecă de piept. 

— Ăsteia nu i-a trecut vreodată ceva bun prin minte, îşi 
aminti, ca şi cum s-ar fi întâmplat doar cu o zi în urmă, 
lumina intensă din seara aceea şi umbra gardului 
întinzându-se tot mai departe peste câmp. Se văzu ducân- 
du-şi vioara la piept şi făcând-o să şoptească uşor, în timp ce 
femeia se desfăcea la nasturi şi îşi scotea veşmintele, unul 
câte unul. 

După aceea, se întorsese singură, pe acelaşi drum, goală şi 
cu pielea lucind, ca un copil care se scăldase în râu. 

— Ce n-aş da să am, acum, vioara la mine. Poate aşa, mi-ar 
da de mâncare. 


Îşi vârî o mână în sân şi mângâie căţeluşul. Îl simţea cald 
ca o broască uscată, cu pântecul lui globular şi picioarele 
subţiri. Urmări, cu degetele, conturul vârtejului de mărimea 
unui bob de mazăre, de pe pieptul căţeluşului. 

— Ce n-aş da să am, acum, vioara la mine. 

Aţipi, se trezi, apoi aţipi din nou. 

Visă că era noapte, iar el stătea în picioare, în mijlocul 
curţii, scăldat în lumina de lună; îşi ridică privirea şi văzu 
vioara, cu arcuşul lângă ea, pe acoperişul casei. Atunci, îşi 
zări nevasta la fereastră, înfăşurată în perdelele lungi, din 
voal. Ridică pumnii la ea şi îi strigă că va pătrunde în casă, 
că era inutil să pună zăvorul, dar, după câţiva paşi, casa a 
fost cuprinsă de flăcări din toate încheieturile, de parcă ar fi 
fost din hârtie, şi se prăbuşi încet, la pământ. 


Pene ciudate 

Se trezi tremurând şi slăbit, orbit de soarele care îşi 
revărsa, spre el, vâlvătăile, printre crengi. Se întoarse pe o 
parte şi măsură din ochi casa. Acoperişul, dat cu catran şi 
acoperit cu ţiglă spartă, era atacat de vrăbii care cădeau pe 
el ca o ploaie de frunze. 

Apoi zări ceva care îi trezi interesul. 

Era un fir de pescuit, înfăşurat pe o cracă, deasupra 
capului său. Atârna, lung de aproape un metru, cu o plută la 
capăt. 

Scoase cățelul din cămaşă şi îl aşeză într-un fald de 
pătură. Apoi se ridică, apucă sârma şi o trase până îşi dădu 
drumul. Atunci creanga zvâcni înapoi şi o ploaie de petale 
se abătu asupra lui, dându-i o senzaţie de ameţeală şi 
slăbiciune. Un minut mai târziu, se târî până la capul 
patului şi legă firul, strâns, de două bare ale tăbliei. 
Zdrăngăni puţin şi scoase un sunet mulţumitor, oarecum 
asemănător cu o ghindă scăpată într-un vechi pian. Ciupi 
sârma ritmic, presând-o cu degetul mare în sus, de grilaj, în 
puncte diferite, şi scoase un sunet de apă picurând într-un 
butoi. 


— Să fiu al naibii, dacă ăsta nu e un sunet curat. 

Continuă să cânte, căutând notele, până când, în scurt 
timp, reuşi să dea glas unor melodii pe care le ştia de multă 
vreme. Pierdu noţiunea timpului, aşa cum stătea sprijinit de 
capul patului, cu muzica lui, cântând cu mare foc. Căţelul se 
strecură încetişor până la el, se rostogoli pe burtă, cu 
agilitate, şi adormi. 

După un timp, Woody simţi o prezenţă, undeva, pe drum, 
lângă canal. Îşi ridică privirea şi zări apropiindu-se un grup 
de femei. Erau cinci. La început, a crezut că sunt ţigănci, 
dar, când le văzu mai de aproape, ajunse la concluzia că 
trebuie să fi fost călugărițele de la azilul de bătrâni din Twin 
Rivers, care îşi făceau cheta anuală de sticle şi haine vechi. 
Erau înveşmântate în rase cenuşii, cu glugile lăsate pe 
spate, şi păreau foarte degajate şi vesele în mijlocul acestei 
întinse sălbăticii de cactuşi şi arbori ţepoşi, privind în jur 
pline de încântare. 

Când intrară pe poartă, văzu că una dintre ele ţinea de 
mână un copil blond, un băiat mărunţel, care nu era încă de 
dat la şcoală. 

Se înşirară în curte, zâmbindu-i şi făcându-i semne cu 
braţele, iar conducătoarea lor îi vorbi: 

— Aţi cântat foarte frumos, domnule Hart. Celelalte 
dădură din cap, ţinându-i isonul: 

— Într-adevăr, aşa este. 

— Chiar aşa. 

Se îndreptară cu toate spre el, părând obosite şi fericite în 
acelaşi timp, ca şi cum ar fi ajuns la capătul unei lungi 
călătorii. Mergeau în picioarele goale prin colb, iar când se 
apropiară, el observă că, sub hainele aspre, purtau 
veşminte de pânză fină, albă, care se vedeau strălucind la 
încheieturile mâinilor şi la glezne, atunci când păşeau. 

În timp ce se apropiau, îl cuprinse ruşinea de halul în care 
se găsea. 

— Doamna Hart e în câmpul de sorg din spatele 
şopronului - spuse el, încercând să le ţină la distanţă, dar 


ele îşi continuară înaintarea. 

— O! dar ce loc bun de odihnă aveţi aici - spuse 
conducătoarea grupului. Putem să ne tragem puţin sufletul, 
aici, cu dumneavoastră? 

Se afla deja în dreptul patului când isprăvi ce avea de 
spus. Întoarse hârdăul - care, spre marea lui uşurare, era 
gol - cu gura în jos şi se aşeză pe el. Între timp, ajunseră 
acolo şi celelalte călugăriţe. 

Tot forfotind în jurul lui, îi provocară o stare de ameţeală şi 
slăbiciune. leşeau şi intrau din nou în câmpul lui vizual, 
vorbind în şoaptă. Se simţi cât de cât uşurat, când simţi că 
erau preocupate de starea lui, dând o uşoară impresie că îl 
luau sub oblăduirea lor. Se simţea ca o broască ţestoasă 
suferindă, luată în grijă de un banc de peşti energici. 

Două călugăriţe se duseră în spatele lui, la capul patului. 
Alta veni lângă pom şi „se săltă pe una din crăcile joase. 

— Eu nu m-aş încumeta să pun nici o greutate pe ramurile 
astea - spuse Woody; dar călugăriţa îşi suflecă mânecile 
până la tot şi se căţără din creangă în creangă, până îşi găsi 
un loc, sus de tot. 

Cum stătea acolo sus, o scălda lumina soarelui, iar Woody, 
care privea atent, cu mâna streaşină la ochi, observă că şi 
copilul blond se urcase în copac, sus de tot, şi şedea pe o 
creangă lângă călugăriţă. Băiatul privea în jos, printre 
ramuri, şi îşi bălăbănea picioarele. Când îl 

Pene ciudate văzu şezând acolo, legănându-se mulţumit, 
Woody îşi aminti că, în urmă cu doi ani, chiar pe locul acela, 
fusese o platformă din scânduri, cu un acoperiş. De mult 
timp nu se mai gândise la adăpostul acela. Îşi aminti că îl 
făcuse din scândurile şi tabla de la o covată veche, care 
curgea prea tare ca să mai poată fi reparată. 

Gândindu-se la vremea adăpostului din copac, îl cuprin- 
seră fiorii care îl năpădiseră şi dimineaţa. Îşi trase pătura 
pe el şi se întoarse pe o parte. 

Lângă pat, conducătoarea grupului îi vorbea uneia dintre 
ele, în şoaptă, şi toate zgomotele - vocile femeilor, vântul în 


frunziş, bocănitul greu din copite al celor două iepe din 
grajd - începură să îi bâzâie în urechi ca şi cum totul se 
petrecea într-o încăpere mare, aflată în bătaia vânturilor. 

Woody îşi înfăşură pătura mai strâns în jurul trupului şi 
privi în depărtare spre ţinutul sălbatic. Zări acolo o lumină 
palidă, portocalie, apropiindu-se într-un nor de praf, care se 
ridicase întunecând soarele. 

Îşi aduse aminte cât de ciudat arătase adăpostul din 
scânduri, ca un obiect picat în pom de pe o altă planetă. 

— Drace! Am tăiat craca cu ferăstrăul şi l-am dat jos. 

Îşi scoase o mână de sub pătură şi o întinse către cele 
două călugăriţe de lângă pat. 

— Nu cu multă vreme în urmă, trebuia să avem un copil - 
spuse el. Şi am ridicat un adăpost în copac, pentru el. L-am 
făcut ca să se joace în el. 

— Dar s-a născut mort. 

Se lăsă înapoi pe pernă, având în faţa ochilor imaginea 
crengii pârâind din ultima încheietură, după ce o tăiase, şi a 
adăpostului prăbuşindu-se cu iuţeală, întreg, la pământ, 
într-o explozie de frunze şi crengi. 

Îşi fixă privirea asupra luminii adânci, portocalii, care 
înainta cu rapiditate, venind spre el prin pădurea de cedri. 
Luneca greoi deasupra lui şi cuprinse curtea, apoi braţele 
leneşe ale morii, acoperişul casei - precum o aripă într-o 
lungă călătorie. Praful, care se ridicase într-o ceaţă grea, se 
filtra ca fumul, peste soare, iar singurul lucru pe care îl mai 
avea în minte era imaginea acelei crengi care cădea şi iar 
cădea, şi a soţiei sale plân-gând - un sunet acut şi vlăguit, 
stors de orice urmă de suflet omenesc. Obosi tot auzindu-l 
neîncetat. 

În ziua aceea, cu doi ani în urmă, praful îl înfrânsese. Toată 
dimineaţa tunsese oile, iar la amiază era deja plin de ghimpi 
şi de grăsime de la lână. Muncise cot la cot cu prietenul său, 
John, care îşi ţinea şi el oile acolo, şi cu cele trei ajutoare pe 
care le angajase cu ziua. Nu tunseseră nici jumătate din oi, 
când praful începu să se ridice, în seceta aceea fierbinte şi 


albă, care face şi un bărbat să leşine. Peste ei, veneau, din 
depărtare, cascade întregi de lumină cerească. Aşa că 
băgară în ţarc oile care mai erau de tuns şi amânară treaba 
pentru a doua zi dimineaţa, pe răcoare. 

Când ajunse acasă, praful era ca un zid în jurul lui, din 
care arborii ţepoşi şi acareturile se desprindeau brusc şi îi 
veneau în întâmpinare, ca umbrele într-un vis. În grajd, 
calul lui se smulsese din hamuri şi se agita în boxă, 
nechezând speriat şi înnebunit de praful care pătrunsese 
prin toate crăpăturile şi de care nu putea scăpa nicicum. 

Îşi înfăşură capul cu haina şi bâjbâi drumul, pipăind, de-a 
lungul gardului de la padoc, prin vârtejul de praf. Când 
urcă treptele şi deschise uşa din spate, în contra-vânt, 
punând apoi zăvorul, casa i se păru cufundată într-o linişte 
stranie. Îşi aminti că, în dimineaţa aceea, nevasta lui 
plecase pe jos, în căutarea mielului ei cu blana întunecată, 
pe care îl creştea singură şi care scăpase din staul. Îl 
cuprinse teama că ea însăşi s-ar fi putut rătăci. O strigă şi 
se uită prin bucătărie după vreun semn de-al ei, dar nu îşi 
putu nici măcar da seama ce se găsea pe masă, căci 
încăperea se tot umplea de praf şi devenise foarte 
întunecoasă în ultima oră. Se duse la pompă şi, mult timp, 
încercă să scoată apă, cu toate că sacaua era aproape 
goală. În sfârşit, se descheie la cămaşă şi se duse sus, la 
rezervorul din dormitor” Era prea puţină apă, şi aceea 
acoperită cu un strat gros de praf, dar o strânse în căuşul 
palmelor şi o duse spre faţă. Auzi atunci, de jos, un țipăt 
înăbuşit, şi ştiu, fără 

Pene ciudate umbră de Îndoială, că pe nevastă-sa o 
apucaseră durerile facerii. 

Cobori scările în goană, din două în două trepte, şi o găsi 
zăcând pe o parte, pe salteaua neînfăţată din camera pe 
care nu o foloseau de obicei. Se ţinea de gratiile de la tăblia 
patului, iar faţa îi şiroia de lacrimi şi praf. Zvârlise 
cuvertura pe jos. În apropiere era leagănul acoperit cu o 


bucată lungă de tifon. Atmosfera din cameră era încărcată 
de praf. 

Îşi strecură mâinile sub trupul ei, vrând să o ducă direct la 
camion, dar ea se rostogoli înapoi şi începu să gâfâie, 
scoțând un țipăt scurt, cu fiecare gură de aer. Apoi trase 
adânc aer în piept, cutremurându-se, îşi ţinu respiraţia şi, în 
liniştea adâncă, el văzu o pată de sânge care se întindea cu 
repeziciune pe saltea, sub ea. 

— Acum! Acum! - spuse ea, trăgând repede aer în piept; 
apoi urmară inspiraţiile adânci şi, din nou, liniştea. 

De această dată, se agăţă cu o mână de mâneca lui, 
ţintuindu-l cu ochi pierduţi şi ridicându-se încet, cu trupul 
încordat. 

Îi desfăcu pantalonii, zvârlindu-i de pe ea, o întoarse, iar 
ea dădu drumul aerului din piept, într-un urlet ascuţit, 
prelungit. 

Picioarele îi erau foarte mici şi albe; acum putea să i le 
desfacă, să se strecoare în sus, între ele, şi să stea pe 
genunchi. În aceste clipe, când ea nu mai scotea nici un 
sunet şi năştea, el se uită şi văzu capul ţuguiat al pruncului, 
un oval strâns care se întindea lărgindu-se, acoperit de o 
piele albăstruie cu păr. 

— Împinge, împinge! - spuse el. Aşa! împinge! Dar ea 
dădu drumul aerului şi se lăsă pe spate, gâfâind, iar capul 
pruncului se trase înapoi, în trupul ei. 

Se aplecă peste picioarele ei şi o apucă de mâini. 

— Iese acum, chiar acum, oh! - spuse ea, trăgând adânc 
aer în piept. 

— Da, acum o să iasă - spuse el. O să iasă. Împinge, 
împinge! 

El năştea alături de ea şi, în tăcerea prelungită, era ca şi 
cum se legănau într-o bărcuţă, pe apă, iar el vâslea cu 
braţele ei. Apoi, ovalul capului înflori din nou şi îi veni în 
minte imaginea oilor ieşind din învelişul de lână tunsă de la 
gât în jos, spre umeri, apoi în sus, dinspre coaste. Văzu apoi 


oaia, albă şi curată, imaculată, nou-născută într-o viaţă 
nouă. Nevasta începu să tremure violent şi strigă: 

— Mă prăbuşesc! Oh, Woody, nu mă lăsa! 

Iar în tot acest răstimp, pruncul aluneca încet, uşor, cu 
demnitate. 

Era albastru ca o zambilă, cu pielea cutată, strălucitoare. 
Era lucios ca marmura. Zăcea pe pat, tremurând, în praful 
care îl cuprindea deja într-o peliculă fină. 

— Nu mă lăsa! 

— Trebuie să respire. 

— Woody, mă prăbuşesc, nu mă lăsa! 

— Trebuie să plângă - spuse el, apucând copilul de 
picioare şi scuturându-l. 

Dar nu plângea. 

— Copilul? - scânci ea. 

— Isuse! Dumnezeule! N-ai cum să-mi vii în ajutor! Aşeză 
pruncul cu faţa în jos, îngenunche deasupra lui şi îi apăsă 
trupul cu putere, ca să îl facă să tragă aer. Dar, cu toată 
truda - uitând chiar şi de nevastă, de tot praful, de casa 
scuturată de vântul fierbinte şi de vastul ţinut unde, de- 
acum, cele mai multe dintre oile sale zăceau muribunde în 
zăpuşeală - cu tot masajul şi frământatul la care supunea 
micuțul trup, copilul rămase nemişcat, în cele din urmă, 
renunţă. Femeia se ridicase sprijinită în cot şi se întinse ca 
să îşi mângâie copilul, dar el îi dădu mâna la o parte, îşi 
scoase briceagul şi tăie cordonul ombilical. 

— Copilul e mort - spuse el. 

— Nu, ascultă, vreau să-l am - spuse ea, agăţându-se de 
braţul lui. , 

— Copilul e mort. 

Trase pânza lungă de pe leagăn şi înfăşură pruncul, 
strâns, în tifon alb. Scoase legătura din cameră şi o aşeză 
pe planşeta de pâine din bucătărie. Apoi se dădu înapoi şi 
stătu în prag, privind. Ţesătura albă se acoperi repede cu o 
pudră de praf fin ca făina. 

Pene ciudate 


A fost trezit din reverie de zgomotul plugului tras de 
nevasta sa. 

O văzu printre gratiile de la pat, întorcându-se de la câmp. 
Opri catârul în faţa şopronului şi se sprijini pe grumazul 
animalului. Îşi legase o batistă la frunte, ca să nu transpire, 
şi era acoperită de praf din cap până în tălpi. Catârul stătea 
cu capul în jos, înhămat la plug. 

— Nenorociţii de ei! Dacă face unul vreo mişcare, celălalt 
e pe jos - spuse Woody. 

Nevasta dezlegă chingile de la plug şi duse catârul în 
grajd. 

Apoi, lumina scăzu treptat şi se lăsă înserarea. Woody se 
întrebă, mirat, ce se întâmplase cu lumina zilei. Deasupra 
capului, pomul începu să licărească şi, ridicându-şi ochii, 
văzu că, împreună, călugăriţa şi copilul îi împodobiseră 
crengile, până la cele mai mici rămurele, cu bucățele de 
cristal. Se lăsase o linişte adâncă, iar vântul, domolit acum, 
tulbura frunzişul şi ciocnea ornamentele de sticlă unele de 
altele, în clinchet de clopoței. Treptat, soarele cobora, în 
straturi de culoare din ce în ce mai întunecată, deasupra 
cedrilor din depărtare. Woody stătea liniştit, culcat pe 
pernă, ascultând zvonul de clopoței şi urmărind cu privirea 
umbra patului, care se lungea în curte precum un rac uriaş. 

Când vorbi, cuvintele îi ieşiră din gură ca un râu curgând 
alene: 

— De ce nu mi-a adus apă? 

— Ai chemat-o să-ţi aducă apă? - întrebă atunci cineva. 

Se îrtfoarse şi o văzu pe conducătoarea călugăriţelor în 
picioare, lângă el. Glasul se auzea ca din adâncul unei 

PA i A „ îmtim. 

— Da. Am cerut apă. Am tot strigat după apă. 

— Bine, bine, dar ţi-a adus apă, în cele din urmă, nu-i aşa? 

Atunci auzi şi alte voci. Văzu licăriri de lumină, razele de 
amiază străbătând prin frunziş şi, imediat după aceea, 
călugărițele aplecate deasupra lui. Se simţi apoi luat de o 


pală de vânt puternic, ca şi ciim îi împinseseră patul într-un 
tunel, apoi adormi. 

Când s-a trezit, era noapte. Luna plină, acoperită de petice 
mici de nori, îşi răspândea lumina peste ţinutul sălbatic 
transformându-l într-o mare albă, cu valuri împietrite. 

Ceva mişca în apropiere şi, privind cu atenţie în umbra 
pomului, o zări pe nevasta lui în picioare, înfăşurată într-o 
pătură. Se uita la el cu ochi plini de foc întunecat. Se dădu 
la o parte, făcându-i loc în pat, iar pătura se deschise ca o 
pănuşă şi ea ieşi goală şi fragilă în lumina lunii. Sânii ei mici 
şi albi, dezgoliţi, păreau ai unei copile, iar picioarele ei îi 
aminteau, ca întotdeauna, de cele ale unui băiat în creştere. 
Veni lângă el, strecurându-şi un picior sub trupul lui, iar 
celălalt peste el, şi se cuibări la subsuoara bărbatului. 

Rămaseră tăcuţi, unul lângă altul, sorbind sunetele nopţii. 
Auzi broaştele tânguindu-se lângă canal, ţârâitul greierilor 
şi, scăldând totul cu o ploaie în cascadă, explozia surdă a 
stelelor. 

Bărbatul privi copacul navigând grăbit, deasupra 
capetelor lor, pe cerul nopţii, neabătut din drumul către 
ţintă. Purta cu el, prinsă în plasa ramurilor sale, luna ca un 
potir, sau ca un fluture de noapte uriaş. 

Deşteptându-se, în dimineaţa următoare, o găsi pe soţia sa 
ghemuită lângă el, rece ca marmura. O luă de umeri şi o 
scutură, dar nu se mişcă. Se depărtă puţin şi o privi. Părul îi 
era aspru de la atâta praf şi pleavă; pielea nasului i se 
jupuia de la soare, iar buzele îi erau acoperite de băşici. 
Apucă pătura strânsă la spatele ei şi îi vâri marginile sub 
ea, învelind-o strâns, la adăpost. Apoi observă, în pom, la 
bifurcația crengilor, dreaptă, sticla cu somnifere pe care i-o 
dăduseră la spital şi care era, acum, pe jumătate goală. 

— Te gândeşti să scapi de mine aşa? - o întrebă el mânios. 

Mult timp, stătu cu privirea aţintită la faţa ei suptă şi 
amărâtă, cu lacrimile şiroindu-i din ochii închişi, în păr. 

Apoi se întinse lângă ea şi stătu nemişcat, în timp ce orele 
treceau, iar arşiţa zilei se înteţea. Copacul nu făcea 


Pene ciudate umbră destul pentru a-i adăposti de valurile 
albe de zăpuşeală agresivă. Stătea culcat lângă nevasta lui, 
sub soarele de la amiază, imaginându-şi o furtună iscându- 
se deasupra capetelor lor şi udându-i până la piele, iar, în 
unele momente, avea senzaţia că, pe undeva, foarte 
aproape, există apă: dar, imediat, auzea scheunatul 
căţelului şi îl simţea lingându-i sudoarea sărată din palmă. 
Atunci îşi amintea că se aflau într-o perioadă foarte uscată 
de vară şi că mai urmau încă multe zile fără ploaie. 

Luă cățelul şi îl aşeză jos, lângă pat, sperând că o să îşi 
revină şi că o să plece după apă, dar animalul rămase acolo, 
vlăguit, privind la propria umbră care i se întindea între 
cele patru labe, ca o băltoacă. 

— Du-te şi stai acolo, pe treapta aia, puişor - spuse Woody, 
uitând că nevasta era culcată lângă el, învelită în pătură, la 
adăpost. Poate că, aşa, o să te bage în seamă. 

Atunci i se păru că aude zgomot dirâspre pompă, îşi 
îndreptă ochii spre casă şi îl cuprinse mirarea văzându-le, 
din nou, pe călugăriţe. Se apropiau în grup. 

— Să nu mai faceţi un pas spre mine, dacă nu aduceţi apă! 
- strigă Woody. 

Conducătoarea grupului îşi ridică o mână şi răspunse: 

— Este exact ceea ce aveam de gând să facem, domnule 
Hart. Ne gândeam că poate aţi vrea să-mergeţi cu noi, la 
râu. 

Il bufni râsul, gândindu-se la pământul presărat, ici şi colo, 
cu câteva canale de scurgere. 

— Care râu? 

— Cel pe care l-am trecut venind aici. 

Apoi îl înconjurară din toate părţile, îl ridicară şi îl puseră 
în picioare, lângă pat, fără nici un efort. 

— Ei, staţi aşa. Cred că trebuie să vorbiţi, întâi, cu doamna 
Hart. 

Dar, până să termine, îl şi apucaseră, strecurându-şi 
braţele în jurul trupului său, iar conducătoarea 
călugăriţelor arătă spre drum, în jos, şi îi spuse: 


— Nu e mult până acolo, la colină, domnule Hart. Ce, 
credeai că este aşa de departe, poate într-o ţară străina? 

O porniră încet, cu bărbatul între ele, iar el se întreba la 
ce colină s-ar fi putut ea referi, pentru că ţinutul lor era 
neted ca în palmă. Privi înainte şi zări copilul blond 
aşteptând în picioare, la poartă, şi uitându-se înapoi. 

— Trebuie să-i spunem şi ei, dacă mergem spre păşune - 
spuse Woody. 

Dar ele îl purtară prin curte, fără să se oprească, trecură 
pe poartă şi, când ieşiră în ţinutul sălbatic, privind înainte, 
el văzu copilul stând în picioare, în colb, şi fă-cându-le semn 
să se grăbească. 

— Nu l-aş lăsa să se îndepărteze prea mult - spuse Woody 
şi simţi cum drumul urca, încet şi lung, în pantă. 

Când ajunseră în vârf, privi în jos, spre râul mare care 
şerpuia alene, cu o strălucire orbitoare în unde, iar acum şi- 
1 aminti bine, cu micul crâng de sălcii şi ierburile lui 
foşnitoare. Văzu lumina săgetând apa în sclipiri care se 
întindeau cu repeziciune în undele răscolite de vânt. 

— Pare un loc bun de popas, chiar aici, sub sălcii - spuse 
el. 

Merseră încet, prin iarba înaltă, iar copilul alerga în faţă, 
lăsând, în urmă, o brazdă de argint în verdeață. 

— Ar trebui să ştie şi ea unde ne găseşte - spuse Woody. 
Poate vreuna dintre voi să meargă înapoi şi să-i spună? 
Probabil că este încă la câmp, în spatele şopronului. 

Atunci, se strânseră în jurul lui, la umbră, sub sălcii. Simţi 
cum este tras uşor spre pământ şi avu impresia că îl zărea 
pe copil, gol, intrând în apă. 

— E timpul să-l îmbăiem - spuse conducătoarea. La 
început, crezu că vorbeau despre băiat. Dar, apiecându-se 
mai mult peste el, văzu că îşi scoseseră hainele cenuşii şi 
aspre. În timp ce apa se ridica în jurul lor, razele care îi 
cuprindeau în vâlvătaia soarelui străluceau din ce în ce mai 
orbitor, până când nu mai văzu decât feţele lor în râul, 
întins şi leneş, de lumină. 


S-a născut la 25 mai 1938 în Clatskanie, Oregon. 
Copilăreşte în Yakima, un orăşel din statul Washington. 
Tatăl era muncitor la o fabrică de cherestea. Mama, vân- 
zătoare într-un magazin. După terminarea liceului, Carver 
lucrează la un gater în Chester, California, unde era angajat 
şi tatăl său. Strânge bani şi după şase luni fuge de aici. În 
1957 se căsătoreşte cu Maryann Burk, o fată de 
şaisprezece ani, cu care va avea doi copii. Urmează o 
perioadă dificilă, cu schimbări frecvente de slujbă. „Nu pot 
să spun că am avut o tinereţe”, mărturiseşte Raymond 
Carver într-un interviu acordat Monei Simpson în Paris 
Review. „Ne-am trezit amândoi într-o situaţie în care nu 
ştiam ce”'să facem. Am făcut însă tot ce am putut. Adică tot 
ce s-ar fi putut face.” Lucrează ca muncitor, portar, 
vânzător de benzină, mai ales noaptea, fiindcă în timpul 
zilei trebuie să urmeze cursurile la colegiu, în; 958 se 
înscrie la Chico State College, din California. Aici face un 
curs introductiv de literatură cu John Gard-ner, scriitor care 
va exercita o mare influenţă asupra sa. Gardner îl 
recomandă unor reviste literare, şi tot el îl ajută să-şi 
contureze o voce narativă. „Nu înceta să-mi repete cât de 
important este să foloseşti în proză limbajul obişnuit, cum 
altfel i-aş putea spune, limbajul acesta pe care îl folosim zi 
de zi, limbajul unei discuţii fireşti”, povesteşte Raymond 
Carver. Este îndemnat de Richard Day şi John Gardner să 
ijrmeze seminarul de creaţie literară de la University of 
lowa. Carver, lipsit de sprijin financiar, e silit să renunţe 
totuşi la studii, după ce obținuse în 1963 licenţa la 
Humboldt State University. Se întoarce la Sacramento, 
unde se 

174 Proză americană contemporană 1975-1985 angajează 
portar la spitalul din oraş. Anul lansării este 1967, când îi 
apare povestirea Will You Please Be Quiet, Please? în 
antologia editată de Martha Foley The Best American Short 
Stories. Lucrează o perioadă la Science Research 
Associates, Inc., ca redactor, 1967-1970. În 1970 rămâne 


fără serviciu. Se consacră scrisului, trăind numai din 
ajutorul de şomaj. După 1976, anul apariţiei volumului Will 
You Please Be Quiet, Please? numele său dobândeşte o 
rezonanţă naţională. Invitat să predea literatura la 
University of California, 1971-1972; University of lowa, 
1972-1973; Goddard College, din Vermont, 1977-1978; 
University of Texas, 1978-1979 şi Syracuse University, 
1980-1983. În 1983 intră în posesia Premiului Mildred. Şi 
Harold Strauss, care îi asigură un venit anual neimpozabil 
de 35000 de dolari. Se stabileşte la Port Angeles, 
Washington. Raymond Carver moare la 2 august 1988, 
răpus de un cancer la plămân. Anunţând dispariţia sa, 
revista Time face scriitorului american următorul portret: 
„Poet şi autor de proză scurtă, scriitor cu o vastă experienţă 
de viaţă, cel mai de seamă reprezentant al stilului american 
cunoscut sub numele de minimalism”. (lime, 15 august 
1988) 

Scrie poezie, povestiri şi eseu. 

Volume de poezie: Winter Insomnia (Insomnii de iarnă), 
Kayak Press, 1970; At Night the Salmon Move (Somonul 
nopţii scapă), Capra Press, 1976; Ultramarine (Ultrama- 
rină), Random House, 1986. 

Volume de povestiri: Put Yourself în My Shoes (Pune-te în 
locul meu), Capra Press, 1976; Will You Please Be Quiet, 
Please,? (Puţină linişte, vă rog!), McGraw-Hill, 1976; What 
We 'Talk About When We Talk About Love (Şi dacă vorbim 
despre dragoste, despre ce vorbim totuşi?), Knopf, 1981; 
Cathedral (Catedrala), Knopf, 1983; Where Vm Calling 
From (De unde te chem), Atlantic Monthly Press, 1988. 

Volum de eseuri, poeme şi povestiri: Fires (Focuri), Capra 
Press, 1984. 

Prezent în antologia Prize Stories: The O. Henry Awards în 
1974, 1975, 1980, 1982, 1988 şi în The Best 

Raymond Carver 

American Short Stories în 1967, 1982, 1983. Primeşte de 
două ori bursa acordată de Fundaţia Naţională pentru Artă. 


Bursă Guggenheim, 1979. Premiul Mildred şi Harold 
Strauss, 1983. Membru al Academiei Americane şi al 
Institutului de Artă şi Literatură din 1988. Opera lui 
Raymond Carver a fost tradusă în douăzeci de limbi. 

Will You Please Be Quiet, Please? (Puţină linişte, vă rog!), 
1976, include douăzeci şi două de povestiri localizate, în 
cea mai mare parte, pe coasta de nord-vest a Pacificului şi 
având ca personaje oameni obişnuiţi în situaţii obişnuite. 
„Povestirile abundă în detalii precise, în imagini şi 
conversații aranjate în aşa fel, încât să poată dezvălui 
suferinţa, nefericirea şi uneori spaima care se ascund sub 
învelişul banal al vieţii.” (Margo Johnson, în Newsweek) 
„Povestirile explorează deprimanta goliciune şi inutilitate 
care domină viaţa americană, banalităţile care ocupă 
timpul, neliniştea care urmăreşte îndeaproape trecerea 
orelor, zilelor, anilor.” (Publishers Weekly) 

What We 'Talk About When We Talk About Love (Şi dacă 
vorbim despre dragoste, despre ce vorbim totuşi?), 1981. 
Folosindu-se de acelaşi stil laconic, direct, Carver continuă 
să redea neliniştile ascunse sub prozaicul existenţei 
cotidiene. Criticul Michael Koepf consideră volumul ca pe 
un semn al „noului val” în proza scurtă americană (San 
Francisco Review of Books). „Povestirile acestea ne arată 
adevărata noastră înfăţişare: singuri, fără speranţe, 
supraviețuind într-un peisaj mohorât. Suntem săraci în 
mijlocul abundenței: o sărăcie sufletească, surprinsă atât de 
firesc în povestirile lui Carver. Deşi scurte, ele ne transmit 
mai mult decât un raft întreg de volume. Carver nu 
risipeşte cuvintele. Povestirile sale sunt imagini condensate 
ale melancoliei.” (Publishers Weekly) 

Cathedral (Catedrala), 1983, e considerată cea mai bună 
carte de povestiri a lui Carver. Propusă pentru premiul 
Pulitzer în 1984. „Carver şi-a descoperit cu acest volum o 
voce mai tonică, care ştie să ierte, cu totul altceva decât 
folosise în volumele anterioare. Epifaniile devin acum 


posibile, o concesie niciodată oferită în trecut.” (Current 
Biography Yearbook, 1984) „Carver ne apare ca un scrii 

Proză americană contemporană 1975-1985 tor de o 
copleşitoare compasiune şi integritate, neîimpovărat de nici 
un fel de preţiozitate sau aere, urmărind, dezvăluind doar 
lumea pe care o vede. Iar privirea lui este atât de limpede, 
încât rămânem impresionați de priveliştea care ni se oferă.” 
(Jonathan Yardley, în Washington Post Book World) 

Where I'm Calling From (De unde te chem), 1988, volum 
de povestiri primit elogios de critică. „Putem afirma că 
Raymond Carver se numără deja printre maeştrii genului 
scurt.” (The New York Review of Books) „Povestirile lui 
Carver sunt adevărate capodopere ale prozei scurte 
americane.” (The New York Times Book Review) „Scrise 
într-un stil extrem de simplu, oglindind limbajul obişnuit, 
povestirile lui Carver exercită asupra cititorului o adevărată 
fascinaţie.” (Newsday) 

La întrebarea „Care vi se par cele mai interesante 
tendinţe în proza americană de azi?”, Raymond Carver 
răspunde: „Oare a mai existat vreo epocă atât de favorabilă 
autorilor de povestiri? Nu cred. În orice caz, din câte ştiu 
eu, nu. Cu ani în urmă, mai precis acum zece ani, un autor 
de povestiri bătea la uşa multor edituri până reuşea să 
publice. Nu vreau să spun că acum ar* fi uşor de pătruns. 
Vreau doar să spun că acum zece ani era mult mai greu. 
Editorii, experţi în evaluarea pieţei, ştiau că nu există o 
cerere prea mare de povestiri, că nu există un public care 
să citească aşa ceva, şi de aceea se lăsau greu convinşi să 
scoată un volum de povestiri. Era o întreprindere 
nerentabilă, ziceau ei, care ar fi trebuit lăsată, ca şi poezia, 
de altfel, pe seama editurilor mici, independente, sau a 
acelor, tot mai puţine, edituri universitare. Astăzi, după cum 
se ştie, situaţia este cu totul diferită. Nu numai editurile 
mici sau cele universitare publică volume de povestiri, ci şi 
marile edituri, care şi-au făcut chiar un obicei din a scoate 
prima carte a unui autor (apoi a doua, sau a treia), în tiraje 


respectabile. Revistele, televiziunea recenzează pe larg şi 
cu destulă regularitate ultimele apariţii în acest domeniu. 
Este epoca povestirii. Şi, după părerea mea, cel mai 
important fenomen literar al zilelor noastre.” (Michigan 
Quarterly Review, 4/1987) 

Raymond Carver 

Povestirea Are You a Doctor (Nu cumva eşti medic? ] a fost 
preluată după volumul WiZZ. You Please Be Quiet, Please? 
McGraw-Hill, 1976. 

Povestirea A Small, Good Thing (Un leac bun şi uşor) a 
apărut iniţial în revista Ploughshares. Inclusă în Prize 
Stories The O. Henry Awards 1983 (Premiul 1). Pentru 
traducere s-a folosit textul din volumul Raymond Carver, 
Cathedral, Knopf, 1983. 

Povestirea Cathedral (Catedrala) a fost inclusă de John 
Gardner şi Shannon Ravenel în The Best American Short 
Stories 1982. Pentru traducere s-a folosit volumul Raymond 
Carver, Cathedral, Knopf, 1983. 

A Pentru Gordon Lish 

Când a sunat telefonul, era în papuci, pijama şi halat. leşi 
în grabă din birou. Cum era trecut de ora zece, îşi închipui 
că era soţia lui. Obişnuia să sune, aşa târziu, după câteva 
pahare, de fiecare dată când nu era acasă. Făcea achiziţii 
de mărfuri şi toată săptămână fusese plecată cu treburi. 

— Alo, tu eşti, draga mea? Alo - repetă el. 

— Cine e? - întrebă o voce de femeie. 

— Ei bine, cine e? Ce număr aţi format? 

— Staţi puţin. - spuse femeia - 273-8063. 

— Acesta e numărul meu - spuse el. De unde-l aveţi? 

— Nu ştiu. Era scris pe o hârtie, când am venit acasă de la 
serviciu. 

— Cine l-a scris? 

— Nu ştiu exact cine. Cred că cea care a stat cu copilul cât 
am fost plecată. Probabil că ea l-a lăsat. 

— N-aţi întrebat-o? 

— Nu. Nici măcar nu are telefon. Altfel aş fi sunat-o. 


— Ei bine, nu ştiu de unde-l are, dar e numărul meu de 
telefon şi nici măcar nu figurează în cartea de telefon. V-aş 
fi recunoscător dacă l-aţi arunca. Alo, alo! M-au-ziţi? 

— Da, v-aud. 

— Mai aveţi şi altceva să-mi spuneţi? Pentru că e târziu şi 
am treabă. 

Nu a avut intenţia să fie nepoliticos, dar nu-şi putea 
permite să fie imprudent. Se aşeză pe scaunul de lângă 
telefon şi spuse: * 

— N-am vrut să vă jignesc. Am vrut să spun numaică e 
târziu şi recunosc că sunt îngrijorat de cum aţi aflat 
numărul meu de telefon. 

Îşi scoase un papuc şi începu să-şi maseze piciorul, aş- 
teptând un răspuns. 

— Nici eu nu ştiu cum. V-am spus că l-am găsit scris aşa, 
fără nici un nume sau vreo altă însemnare. O s-o întreb pe 
Annette. - ea are grijă de copil - când o văd mâirâe. N-am 
vrut să vă deranjez. Abia acum am găsit hârtia. De când am 
ajuns acasă, am stat numai la bucătărie. 

— Nu-i nimic. Lăsaţi-o baltă. Aruncaţi-o numai şi nu vă mai 
gândiţi. Nu e nici o problemă, aşa că nu vă faceţi griji. Îşi 
mută receptorul la cealaltă ureche. 

— Păreţi a fi un om bun - spuse femeia. 

— Da? E drăguţ din partea dumneavoastră să-mi spuneţi 
asta. Ştia că trebuie să închidă, dar era plăcut să audă un 
glas, chiar şi pe al său, în liniştea din încăpere. 

— Oh, da - spuse ea. Mă pricep la oameni. Se opri din 
masaj. 

— Cum vă numiţi, dacă nu vă deranjează întrebarea? 

— Numele meu este Arnold - răspunse el. 

— Şi care e numele mic? _Elezită să răspundă. 

— Arnold este numele mic. 

— O, scuzaţi-mă. Arnold e numele de botez? Şi care e 
numele tău de familie, Arnold? 

— De data asta trebuie să închid - spuse el. 


— Arnold, pentru numele lui Dumnezeu, eu sunt Clara 
Hoit. Acum, spune-mi, tu eşti domnul Arnold şi mai cum? 

— Arnold Breit - spuse el şi adăugă repede, Clara Hoit. E 
un nume frumos. Dar acum, chiar trebuie să închid, 
domnişoară Hoit. Aştept un telefon. 

— Îmi pare rău, Arnold, n-am vrut să pierzi timpul cu 
mine. 

— Nu face nimic - spuse el. Mi-a făcut plăcere să stau de 
vorbă cu tine. 

— Eşti drăguţ că mi-o spui. 

— Poţi să rămâi puţin la telefon? - întrebă el. Trebuie să 
verific ceva. 

Se duse în camera de lucru ca să-şi ia un trabuc, îl aprinse 
într-un minut cu bricheta de birou, apoi îşi scoase ochelarii 
şi se uită în oglinda de deasupra căminului. Când se 
întoarse la telefon, îi era aproape teamă că ea închisese. 

— Alo! 

— Alo, Arnold - spuse ea. 

— Am crezut că ai închis. 

— Oh, nu. * 

— Cât priveşte numărul meu de telefon, nu cred că trebuie 
să ne facem griji. Bănuiesc că poţi să-l arunci. 

— O să-l arunc, Arnold. 

— Ei bine, în acest caz, va trebui să-ţi spun la revedere. 

— Bineînţeles. Şi-acum o să-ţi spun noapte bună. O auzi 
trăgând aer în piept. 

— Ştiu că sunt insistentă, Arnold, dar nu crezi că am putea 
să ne întâlnim undeva ca să stăm de vorbă? Numai pentru 
câteva minute? 

— Îmi pare rău, dar este imposibil. 

— Numai pentru un minut, Arnold. Felul cum ţi-am aflat 
numărul de telefon şi totul după aceea. Sunt foarte, foarte 
implicată, Arnold. 

— Dar sunt un bărbat în vârstă. — 

— Nu-i adevărat. Nu răspunse nimic. 


— N-am putea să ne întâlnim undeva, Arnold? Apoi 
continuă: 

— Ştii, nu ţi-am spus chiar totul. Mai e ceva. 

— Ce vrei să spui? Ce înseamnă asta? Alo! închisese deja. 

În timp ce se pregătea să meargă la culcare, telefona soţia 
lui, uşor ameţită, îşi putu el da seama, şi stătură puţin de 
vorbă, dar nu îi spuse nimic despre celălalt telefon. Mai 
târziu, pe când strângea cuvertura, telefonul sună din nou. 

Ridică receptorul. 

— Alo, Arnold Breit la telefon. 

— Arnold, îmi pare rău că ni s-a întrerupt cohvor-birea. 
După cum spuneam, cred că trebuie neapărat să ne 
întâlnim. 

A dotfa zi după-amiază, în timp ce descuia uşa, auzi 
telefonul. Îşi lăsă servieta şi, aşa cum era îmbrăcat, cu 
pălăria, mănuşile şi paltonul pe el, se grăbi la telefon. 

— Arnold, iartă-mă că te deranjez din nou. Dar trebuie să 
vii la mine, în seara asta.pe la nouă, nouă şi jumătate. Poţi 
să faci asta pentru mine, Arnold? 

Îşi simţi inima bătându-i mai tare când o auzi pro- 
nunţându-i numele. 

— Nu pot să fac asta - spuse el. 

— Te rog, Arnold. E foarte important, altfel nu ţi-aş cere-o. 
Nu pot să plec de-acasă, în seara asta, pentru că fetiţa mea 
e răcită. Cheryl e bolnavă şi mi-e teamă pentru băiat, să nu 
ia şi el guturaiul. 

— Dar soţul tău? Aşteptă. 

— Nu sunt măritată. O să vii, da? 

— Nu promit - spuse el. 

— Te implor, vino! 

Apoi îi dădu adresa şi închise. 

— Te implor, vino - repetă el, cu receptorul în mână. 

Încet, îşi scoase mănuşile, apoi paltonul. Avea sentimentul 
că trebuie să fie prudent. Se duse să se spele. Când se uită 
în oglinda de la baie, îşi descoperi pălăria pe cap. Atunci 
hotări să se ducă la ea, îşi scoase pălăria şi ochelarii şi 


începu să-şi săpunească faţa. După aceea îşi exa-mină 
unghiile. 

— Eşti sigur că asta e strada? - îl întrebă pe şofer. 

— Asta e strada şi acolo e casa - spuse şoferul. 

— Mergi mai departe - spuse el. Mă dau jos la capătul 
străzii. 

Plăti taxiul. Becurile î& la ferestrele etajelor superioare 
luminau balcoanele şi vedea jardinierele de pe margine, iar 
ici-colo câte un scaun sau o masă de grădină. Aplecat peste 
balcon, sprijinindu-şi braţele de balustradă, ' un bărbat 
masiv îl urmărea cu privirea, în timp ce se îndrepta spre 
uşa de la intrare. 

Apăsă butonul de sub numele C. Hoit. Se auzi soneria şi 
intră cu paşi grăbiţi. Urcă treptele încet, oprin-du-se să îşi 
tragă sufletul la fiecare palier. Îşi aminti ho telul din 
Luxemburg, cu cele cinci etaje pe care le urcaseră el şi 
soţia lui, cu mulţi ani în urmă. Brusc, simţi o durere într-o 
parte, îşi închipui că era inima şi-şi imagină picioarele 
cedându-i, urmând o cădere zgomotoasă, până la capătul 
scărilor. Îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea, apoi îşi scoase 
ochelarii şi începu să curețe lentilele, aşteptând să-i scadă 
pulsul. 

Privi spre capătul coridorului. Era o linişte neobişnuită 
pentru un bloc de asemenea dimensiuni. Se opri în faţa uşii 
ei, îşi scoase pălăria şi bătu uşor. Uşa se crăpă puţin, atât 
cât să iasă la iveală o fetiţă durdulie în pijama. 

— Tu eşti Arnold Breit? - întrebă ea. 

— Da, eu sunt. Mama ta e acasă? 

— Mama a spus să intri. A spus că se duce la farmacie să 
cumpere sirop de tuse şi aspirină. 

Închise uşa după el. 

— Cum te cheamă? Mama ta mi-a spus, dar am uitat. Cum 
fetiţa nu îi răspunse, mai încercă o dată. 

— Cheryl - spuse ea. C-h-e-r-y-l. 

— Da, acum mi-am adus aminte. Recunoaşte că eram 
foarte aproape. 


Fetiţa se aşeză pe o pernă în celălalt capăt al încăperii şi îl 
fixă cu privirea. 

— Deci eşti bolnavă, nu? - întrebă el. Fetiţa clătină din cap. 

— Nu eşti bolnavă? 

— Nu. 

Îşi roti privirea. Camera era luminată de un lampadar de 
bronz, prevăzut cu o scrumieră şi un stativ de reviste. La 
peretele opus se găsea un televizor. Era deschis, cu volumul 
scăzut. Un hol îngust, în care dădea bucătăria, ducea spre 
încăperile din spate. Cuptorul era aprins, iar în aer se 
simţea un miros de medicament. Pe măsuţa de ceai se 
găseau câteva agrafe şi bigudiuri. Un halat roz de baie 
atârna pe speteaza unei canapele. 

Se uită din nou la copil, apoi îşi ridică ochii spre bucătărie 
şi spre uşile cu geam care dădeau în balcon. Erau 
întredeschise şi simţi un mic fior amintindu-şi de bărbatul 
masiv în pulover. 

— Mama a ieşit pentru un minut - spuse copilul, ca şi când 
s-ar fi trezit, brusc, din somn. 

Se aplecă înainte, pe vârfuri, cu pălăria în mână şi se uită 
ţintă la ea. 

— Cred că e mai bine să plec - spuse el. 

O cheie se răsuci în broască, uşa se deschise brusc şi 
apăru o femeie mică de statură, pistruiată, la vreo treizeci 
de ani, cu o pungă de hârtie în braţe. 

— Arnold? îmi pare bine că te văd. 

Stânjenită, îl măsură rapid din ochi şi dădu uşor din cap, în 
timp ce se îndrepta cu punga spre bucătărie. Auzi uşa de la 
un dulap închizându-se. Copilul şedea pe pernă şi-l privea. 
Îşi lăsă greutatea trupului pe un picior, apoi pe celălalt şi, 
dintr-o singură mişcare, îşi puse pălăria pe cap, apoi o 
scoase când femeia îşi făcu din nou apariţia. 

— Nu cumva eşti medic? - îl întrebă ea dintr-o dată. 

— Nu - spuse el surprins. Nu, nu sunt medic. 

— Ştii, Cheryl e bolnavă. M-am gândit să te întreb. De ce 
nu i-ai luat domnului paltonul? - spuse ea, în-torcându-se 


spre copil. Scuz-o, te rog, nu suntem obişnuiţi cu musafirii. 

Se simţea stânjenit. 

— Nu mai pot să stau. De fapt, nici n-ar fi trebuit să vin. 

— Ia loc, te rog. Nu putem sta de vorbă aşa. Lasă-mă să-i 
dau întâi doctoria. Apoi putem discuta. 

— Chiar trebuie să plec. Din glasul tău, am crezut că e 
cevş. Urgent. Dar trebuie neapărat să plec. 

Se uită în jos, la mâinile sale, şi îşi dădu seama că 
gesticulase uşor cu ele. 

— Pun de ceai - o auzi el spunând, ca şi cum nu-l 
ascultase. Apoi îi dau medicamentele şi putem sta de vorbă, 
după aceea. 

O luă pe fetiţă de umeri şi o ghidă spre bucătărie. O 
văzujpe mamă luând o lingură, deschizând o sticlă, după ce 
se uitase, întâi, la etichetă, şi turnând două doze. 

— Acum îi spui noapte bună domnului Breit, scumpo, şi te 
duci în camera ta. 

Arnold dădu din cap spre copil, apoi o urmă pe femeie în 
bucătărie. Nu se aşeză pe scaunul indicat de ea, cipe un 
altul, de unde vedea balconul, holul dormitorului şi camera 
de zi, care era destul de mică. 

— Te deranjează dacă îmi aprind un trabuc? - întrebă el. 

— Nu. Nu mă deranjează, Arnold. Te rog. 

Se hotări să nu fumeze. Îşi puse mâinile pe genunchi, se 
aplecă înainte şi-şi luă un aer serios. 

— Totul este un mister pentru mine - spuse el. Te asigur că 
e complet în afara normalului. 

— Înţeleg, Arnold. Probabil că vrei să afli cum am intrat în 
posesia numărului tău de telefon. 

— Aşa este. 

Stăteau faţă-n faţă, aşteptând să fiarbă apa. Se auzea 
televizorul. Îşi plimbă privirea prin bucătărie, apoi îşi 
îndreptă ochii din nou spre balcon. Apa începu să 
clocotească. 

— Erai pe cale să-mi spui povestea numărului de telefon. 

— Poftim, Arnold? A da, scuză-mă. El îşi drese glasul. 


— Spune-mi cum mi-ai aflat numărul de telefon. 

— Am întrebat-o pe Annette, persoana care are grijă de 
fetiţă, dar desigur că ştii asta. Oricum, mi-a spus că a sunat 
telefonul şi că cineva a vrut să vorbească cu mine. A lăsat 
un număr la care trebuia să sun şi era numărul tău de 
telefon. Asta e tot ce ştiu. 

Îşi făcu de lucru cu o ceaşcă din faţa ei. 

— Îţi fierbe apa - spuse el. 

Ea scoase linguriţe, lapte şi zahăr şi turnă apa abu-rindă 
peste pliculeţele de ceai. 

El îşi puse zahăr şi mestecă. 

— Ai spus că e absolut necesar să vin. 

— A, asta era, Arnold - spuse ea întorcându-şi faţa de la el. 
Nu ştiu ce mi-a venit. Nu-mi dau seama ce mi-a trecut 
atunci prin cap. 

— Deci nu e nimic? - întrebă el. 

— Nu. Adică, da. 

Clătină din cap. ' 

— Adică ce-ai zis. Nu e nimic. 

— Aşa, deci. - spuse el. 

Continuă să-şi amestece ceaiul. De pe coridor se auzea 
televizorul. 

— E ciudat - spuse el după un minut, vorbind parcă pentru 
sine. Foarte ciudat. Zâmbi uşor, apoi îşi dădu ceaşca la o 
parte şi-şi atinse buzele cu şerveţelul. 

— Doar nu vrei să pleci, acum? 

— Trebuie. Aştept un telefon. 

— Nu încă, Arnold. 

Ea îşi împinse scaunul în spate, hârşâindu-l pe podea, şi 
se ridică. Ochii îi erau de un verde deschisj adânciţi în 
orbite şi încercănaţi - la început, el crezuse că era machiaj - 
iar faţa îi era palidă. Scârbit de el însuşi, ştiind că urma să 
se dispreţuiască pentru ceea ce făcea, se ridică în picioare 
şi, cu stângăcie, o cuprinse de mijloc. Ea se lăsă sărutată, 
bătând din pleoape şi închizându-le cu o mişcare rapidă. , 


— E târziu - spuse el dându-i drumul şi întorcându-se cu o 
oarecare nesiguranţă. Ai fost foarte amabilă, dar trebuie să 
plec, doamnă Hoit. Iţi mulţumesc. Mulţumesc pentru ceai. * 

— O să mai vii, nu-i aşa, Arnold? - spuse ea. El clătină din 
cap. 

Îl urmă până la uşă, unde el îi întinse mâna. Încă mai 
auzea televizorul de pe coridor. Îl auzea mai tare, ca şi cum 
cineva ar fi mărit volumul. Îşi aminti atunci de celălalt copil, 
băiatul. Unde era? Ea îi luă mâna şi o duse repede la buze. 

— Nu trebuie să mă uiţi, Arnold. 

— N-o să te uit, Clara. Clara Hoit. 

— Îmi pare bine că ai venit în seara asta. Am avut o 
discuţie plăcută. X îi culese un fir de păr sau de aţă de pe 
gulerul hainei. 

— Sunt foarte bucuroasă că ai venit şi sunt sigură că o să 
mai vii. 

O privi cu atenţie, dar, deja, ochii ei treceau prin el, 
pierduţi, ca şi cum încerca să îşi amintească ceva. 

— Şi acum, noapte bună, Arnold - spuse ea şi închise uşa, 
aproape prinzându-i paltonul. 

— Ciudat - spuse el, coborând primele trepte. 

Când ajunse pe trotuar, trase adânc aer în piept şi se opri 
un minut ca să se uite înapoi la clădire. Dar nu fu în stare să 
îşi dea seama care era balconul ei. Bărbatul masiv se mişcă 
uşor, aşa cum stătea sprijinit de balustradă, şi continuă să îl 
privească de la balcon. O porni cu mâinile adâncite în 
buzunarele de la palton. 

Când ajunse acasă, telefonul suna. Stătu în picioare, fără 
să scoată nici un zgomot, în mijlocul camerei, ţinând cheia 
între degete, până când telefonul se opri. Apoi, atent şi 
tandru, îşi duse mâna la piept şi palpă, prin straturile de 
haine, zona inimii, care-i bătea mai tare. După un timp se 
duse în dormitor. 

Imediat după aceea, telefonul începu să sune şi, de data 
asta, Arnold răspunse. 

— Arnold. Arnold Breit la telefon - spuse el. 


— Arnold? Măi, măi, dar ce protocolari suntem astă-seară 
- spuse soţia lui cu un glas apăsat, tachinându-1. De la ora 9 
sun întruna. Ai fost în oraş la distracţii? 

El rămase tăcut, atent numai la vocea ei. 

— Arnold, eşti pe fir? Arnold, tu eşti? 

Era sâmbătă după-amiaza. Se urcă în maşină şi porni spre 
brutăria din centru. După ce răsfoi catalogul cu reclame de 
prăjituri, comandă un tort de ciocolată. Era prâjitura 
preferată a fiului ei. IWtul era decorat cu o navetă spaţială, 
cu o rampă de lansare, cu câteva stele albe, iar într-o parte 
avea o planetă din glazură vişinie, sub care urma să fie 
scris, cu litere verzi, numele băiatului, SCOTIY. Băieţelul 
împlinea luni opt ani. Brutarul, un bătrân cu grumaz 
butucănos, o asculta impasibil. Purta un halat alb, care 
arăta mai mult a salopetă. Două curele trase pe sub braţe îi 
încingeau mijlocul lăbărţat. Îşi şterse palmele de halat în 
timp ce o asculta. Se uită atent la reclamele din catalog, 
lăsând-o pe femeia din faţa lui să vorbească pe îndelete. Nu 
venise demult la lucru. Îl aşteptau cuptoarele, şi o noapte 
întreagă. Nu era grăbit. 

Ea îşi lăsă numele, Ann Weiss, şi numărul de telefon. Tortul 
trebuia să fie gata luni dimineaţă. Seara, urma să-l pună pe 
masă pentru invitaţii băieţelului. Avea timp suficient. 
Brutarul era plictisit. N-avea chef de amabilităţi. Se limită la 
câteva cuvinte, la strictul necesar. Ann se simţea stânjenită. 
Când brutarul se aplecă deasupra tejghelei cu creionul în 
mână, îl privi mai atent. Îi văzu trăsăturile grosolane. 
Probabil că toată viaţa lui nu făcuse decât un singur lucru, 
gândi ea. Să frământe aluatul. Ann avea treizeci şi trei de 
ani şi era mama unui copil. Îşi închipuia că un om de vârsta 
brutarului - era destul de bătrân pentru a-i fi tată - avea 
copii care, la vremea lor, îşi sărbătoriseră şi ei ziua de 
naştere în faţa prăjiturilor preferate. De aceea ar fi trebuit 
să fie mai înţelegător cu ea, gândi Ann. Brutarul îi vorbea 
însă plictisit, cu o oarecare politeţe, dar plictisit. Îşi dădu 
seama că nu mai %re rost să încerce. Privi pe lângă el: în 


fundul brutăriei se afla o masă lungă, masivă, de lemn, pe 
care stăteau stivuite, la un capăt, nişte” tăvi de aluminiu; 
lângă masă era un dulap metalic, cu etajere goale. Mai 
încolo, se vedea un cuptor uriaş. Radioul era deschis. Din 
spate se auzea o melodie country. 

Brutarul terminase de scris. Îi dădu bonul de comandă, 
închise catalogul, se uită la ea şi spuse: „Luni dimineaţă”. 
Ea îi mulţumi, se întoarse la maşină şi plecă spre casă. 

Luni dimineaţă, sărbătoritul se îndrepta spre şcoală 
împreună cu un coleg. Ronţăiau amândoi cartofi prăjiţi 
dintr-o pungă pe care o plimbau dintr-o mână în alta. 
Vorbeau despre întâlnirea lor din seara aceea. Cu ochii la 
prietenul său, sărbătoritul cobori de pe trotuar, chiar în 
intersecţie. În aceeaşi clipă, o maşină îl lovi. Băieţelul se 
prăbuşi. Capul îi alunecă în rigolă, iar picioarele în stradă. 
Închisese ochii. Picioarele continuau să se agite încereând 
parcă să se caţere pe un zid. Rămas pe trotuar, celălalt 
băiat scăpă punga din mână şi izbucni în plâns. Şoferul 
oprise în mijlocul drumului, nu departe de ei, şi îi privea, 
peste umăr, de pe locul său. Îl văzu pe băiat ridieându-se cu 
greu de pe jos. Se clătina. Părea ameţit din cauza loviturii, 
dar întreg. Şoferul porni motorul şi dispăru. 

Sărbătoritul nu plângea. Parcă amuţise. Nu dădu nici un 
răspuns când celălalt îl întrebă cum se simte. Se despărţiră. 
El o luă spre casă, iar colegul lui spre şcoală. După ce 
ajunse acasă, sărbătoritul îi povesti mamei despre accident. 
Ea stătea lângă el, pe canapea, ţinându-i mâinile în poală şi 
întrebându-l1 întruna: „Scotty, Scotty dragă, te simţi bine, 
copilaşul meu?” Ar fi trebuit să cheme salvarea, gândi ea. 
Băieţelul se întinse pe canapea şi închise ochii. Trupul îi 
zăcea inert. Ea încercă să-l trezească. Se repezi apoi la 
telefon şi îl sună pe soţul său la serviciu. Howard o sfătui să- 
şi păstreze calmul, să-şi păstreze firea. După ce termină 
convorbirea, chemă o ambulanţă pentru copil, iar el se urcă 
în maşină şi plecă la spital. 


Aniversarea a fost desigur contramandată. Copilul fusese 
internat în spital. Diagnostic: comoţie uşoară, stare 

Un leac bun şi uşor de şoc. Ca să împiedice asfixierea - 
băieţelul vomitase pe drum - medicii au intervenit, 
aspirându-i lichidul din plămâni. Copilul dumneavoastră se 
află acum într-un somn profund, nici vorbă de comă, 
accentuă doctorul Francis, pentru a-i linişti pe părinţii 
cuprinşi de panică, nici vorbă de comă. La ora unsprezece 
noaptea, când băiatul părea că se odihneşte după 
numeroasele radiografii şi analize, şi când era de aşteptat 
ca el să se trezească în scurt timp, restabilit, Howard plecă 
acasă. Stătuse cu Ann la spital toată seara. Acum voia să se 
repeadă până acasă, să facă un duş şi să se schimbe. 

— Mă întorc într-o oră, îi spusese el. Ea încuviinţă: 

— Poţi să te duci. Am să stau eu aici. 

O sărută pe frunte. Mâinile li se atinseră. Ea stătea pe 
scaun, lângă pat, cu ochii spre copil. Aştepta să se 
trezească, să-şi revină. Abia atunci, probabil, s-ar fi liniştit. 

Howard plecă. Trecu în viteză pe străzile întunecate şi 
umede. Apoi încetini. Până acum viaţa lui decursese normal. 
Avusese parte de acele lucruri previzibile care îţi dau un 
sentiment de mulţumire. Studiile universitare, căsătoria, un 
an de specializare, şi apoi un loc convenabil la o firmă. Mai 
târziu, copilul. Da, fusese fericit, şi de ce să nu recunoască, 
destul de norocos. Părinţii lui trăiau încă, fraţii şi surorile lui 
îşi făcuseră un rost, prietenii din facultate găsiseră slujbe 
avantajoase. Până acum fusese ferit de nenorociri. Ştia însă 
că neşansa te poate arunca în situaţii care te strivesc, care 
te anihilează. Intră pe alee şi parcă. Piciorul stâng începu 
să-i tremure. Rămase în maşină încă un minut, încercând 
să-şi explice logic ce se întâmplase în ziua aceea. Scotty 
fusese lovit de o maşină şi se afla încă în spital. Dar până la 
urmă totul va fi bine. Închise ochii şi îşi şterse obrazul cu 
palma. leşi din maşină şi se îndreptă spre uşa din faţă. 
Câinele lătra înăuntru. În timp ce descuia, auzi telefonul 
sunând. Bâjbâi după comutator. N-ar fi trebuit să plece, n- 


ar fi trebuit să plece de la spital. „La naiba”, strigă el. Ridică 
receptorul şi spuse: 

— Acum am sosit. 

— Am aici un tort neridicat, se auzi o voce de la celălalt 
capăt al firului. 

— Ce? întrebă Howard. 

— Un tort, spuse vocea. Un tort de şaisprezece dolari. 
Howard ţinea receptorul la ureche, încercând să priceapă. 

— Ce tort? Nu ştiu nimic, spuse el. Dumnezeule, ce tot 
îndrugi acolo? 

— Pe mine nu mă duceţi. 

Howard trânti receptorul. Se mută în bucătărie. Îşi turnă 
un whisky. Chemă spitalul. Starea copilului era 
neschimbată. Continua să doarmă. Ca înainte. Howard dădu 
drumul robinetului de la cadă. Îşi acoperi faţa cu spumă şi 
se bărbieri. Abia se băgase în apă, cu ochii închişi, când 
telefonul sună din nou. Se trase din cadă, apucă un prosop 
şi ieşi din baie mormăind. „Ce tâmpenie, ce tâmpenie”, 
exclamă el, gândindu-se că n-ar fi trebuit să plece de la 
spital în seara aceea. Ridică receptorul şi strigă „Alo”, dar 
nu primi nici un răspuns. Apoi, cel care sunase trânti 
receptorul. 

Puțin după miezul nopţii, se înapoie la spital. Ann stătea pe 
acelaşi scaun, lângă pat. Se uită o clipă la Howard, apoi îşi 
întoarse privirile spre copil. Avea ochii închişi, iar capul îi 
era bandajat. Părea că respiră regulat, liniştit. Avea prins 
de braţ un tub prin care se scurgeau picături de glucoză, 
dintr-un flacon agăţat deasupra patului. 

— Cum se simte? întrebă Howard. Ce-s astea? spuse el şi 
arătă spre tubul şi flaconul de glucoză. 

— Doctorul Francis, îl lămuri ea, zice că are nevoie de 
hrană. Îi trebuie ca să se întremeze. Howard, de ce nu se 
trezeşte? Dacă totul e bine... Nu înţeleg. 

Howard îi puse mâna pe cap. Cu degetele, începu să-i 
răsfire părul. 


— Va fi bine. O să se trezească. Nu mai durează mult. 
Doctorul Francis ştie mai bine decât noi ce se întâmplă. 

După un răstimp îi spuse: 

— Poate ar fi mai bine să te duci acasă, să te odihneşti. 
Rămân eu aici. Dacă sună tâmpitul ăla, nu-ţi pune mintea cu 
el. Trânteşte-i telefonul de la început. 

Un leac bun şi uşor 

— Cine a sunat? întrebă ea. 

— Nu ştiu. Poate că e unul care se distrează dând 
telefoane aiurea. Du-te, fii liniştită. 

— Nu, spuse ea, clătinând din cap. Nu pot să plec. 

— Vorbesc serios. Du-te acasă câteva ore. Mă schimbi 
mâine dimineaţă. O să fie bine, ai să vezi. Doar şti” ce-a 
spus doctorul Francis. Scotty îşi va reveni. Să nu ne facem 
griji. E un somn profund. Atâta tot. 

O asistentă deschise uşa. Ji salută, dând din cap. Se 
îndreptă spre pat. Scoase braţul copilului de sub pătură, îi 
apucă între degete încheietura, găsi pulsul şi se uită la ceas. 
Apoi, îi strecură braţul sub pătură şi se mută la capătul 
patului, unde completă ceva pe foaia de observaţie. 

— Cum se simte? întrebă Ann. Mâna lui Howard atârna 
greu pe umărul ei. Îi simţea apăsarea degetelor. 

— Situaţia s-a stabilizat, răspunse asistenta. Doctorul va fi 
aici în câteva minute. S-a întors la spital pentru vizita. 

— Mă gândeam că soţia mea ar putea să meargă acasă să 
se odihnească, spuse Howard. După vizită, adăugă el. 

— Desigur, spuse asistenta. Puteţi pleca împreună, dacă 
doriţi. Scandinavă, înaltă, blondă, asistenta avea un uşor 
accent străin. 

— Să vedem mai întâi ce spune doctorul, zise Ann. Vreau 
să discut cu dânsul. Băiatul doarme în continuare. Nu mi se 
pare normal. Îşi acoperi ochii cu palma, lăsân-du-şi capul 
puţin în faţă. Howard o strânse o clipă de umeri. Apoi, îi 
puse degetele pe ceafă şi începu s-o maseze. 

— Doctorul Francis va fi aici în câteva minute, spuse 
asistenta şi părăsi camera. 


Howard îşi privi copilul îndelung. Îi văzu pieptul firav 
ridicându-se şi coborând sub pătură. Atunci o frică 
îngrozitoare îi paraliză picioarele. Mai avusese această 
senzaţie, când Ann îi telefonase la serviciu ca să-i anunţe 
accidentul. Clătină din cap. Scotty era bine. Chiar, dacă nu 
dormea acasă, în patul său, ci într-un pat de spital, cu capul 
bandajat şi cu un tub prins de braţ. Dar, acum, de aşa ceva 
avea nevoie. 

Doctorul Francis intră, şi dădu mâna cu Howard, deşi se 
văzuseră cu câteva ore înainte. Ann se ridică şi îl salută. 
Doctorul îi răspunse. 

— Să vedem mai întâi cum se simte, spuse el. 

Se aşeză pe marginea patului şi luă pulsul băiatului. Ii 
descoperi o pleoapă, apoi pe cealaltă. Howard şi Ann 
stăteau lângă el, urmărindu-1. Apoi, doctorul împinse 
pătura deoparte şi începu să asculte cu stetoscopul bătăile 
inirffâi şi plămânii. Apăsă cu degetele de câteva ori pe 
abdomenul copilului. După ce termină cu palpatul, se opri la 
capătul patului şi citi foaia de observaţie. Notă pe ea 
ultimele date. Abia după aceea se uită la Howard şi la Ann. 

— Cum e? întrebă Howard. Ce se întâmplă de fapt? 

— De ce nu se trezeşte? întrebă Ann. 

Doctorul avea o înfăţişare plăcută. Era un tip bronzat, cu 
umeri masivi. Purta un costum albastru, o cravată în dungi 
şi butoni de fildeş. Avea părul cărunt, pieptănat cu cărare la 
mijloc. Arăta ca ieşit de la concert. 

— E bine, spuse doctorul. N-avem nici un motiv de 
îngrijorare. E adevărat, ar putea fi mai bine. Dar 
deocamdată nu-i nici o problemă. Aşteptăm să se trezească. 
Şi se va trezi, sunt sigur. Foarte curând. 

Doctorul se uită din nou la băiat. 

— În câteva ore vom avea mai multe date, spuse el. Atunci 
vom primi şi rezultatele analizelor. Dar, fiţi liniştiţi, nu e nici 
o problemă. Diagnosticul îl cunoaşteţi. E acelaşi. Fractură 
craniană. 

— Vai, nu se poate, exclamă Ann. 


— Şi comoţie cerebrală. Nu gravă. Acum se află în stare de 
Şoc, cum era de aşteptat, evident, spuse doctorul. lar 
somnul, acest somn prelungit, e un simptom al stării de şoc. 

— Dar nu mai e în pericol acum, nu-i aşa? întrebă Howard. 
Nu e vorba de comă, parcă aşa ziceaţi înainte. Starea lui de 
acum nu este comă, nu o puteţi numi comă, nu-i aşa, 
domnule doctor? 

Howard aştepta cu ochii aţintiţi spre doctor. 

— Nu, în acest caz nu putem vorbi de comă, spuse 
doctorul şi se uită încă o dată la copil. E vorba doar de un 
somn profund. Organismul îşi ia măsuri de apărare. Copilul 
dumneavoastră se află acum în afară de orice pericol, pot să 
vă garantez. Vom avea desigur mai multe 

Un leac bun şi uşor date după ce se va trezi. Atunci ne vor 
sosi şi rezultatele analizelor, spuse doctorul. 

— Deci a intrat în comă, adică într-un fel de comă, spuse 
Ann. 

— Nu putem vorbi încă de comă, în sensul precis al 
cuvântului, replică doctorul. Nu am nici un motiv pentru a 
da acest diagnostic. Deocamdată, cel puţin. Copilul a suferit 
un şoc. În asemenea cazuri, reacţia aceasta e firească. Mai 
ales când se înregistrează o traumă. Dacă a intrat în comă? 
Ei bine, coma este fără îndoială o stare de inconştienţă, 
profundă, prelungită. O stare care poate dura câteva zile, 
sau chiar câteva săptămâni. Dar Scotty nu se află în această 
stare acum. Cel puţin după datele pe care le avem. Sunt 
sigur că situaţia se va îmbunătăţi până mâine dimineaţă. Vă 
garantez. Când se va trezi, vom avea mult mai multe date. 
Şi acest lucru se va întâmpla foarte curând. Până atunci 
puteţi rămâne aici sau puteţi pleca acasă. Vă înţeleg. Ştiu 
că este o situaţie grea. Faceţi cum credeţi eă e mai bine. 

Doctorul se uită din nou la copil, apoi se întoarse spre Ann. 

— Mămica să fie liniştită. Credeţi-mă, facem tot ce este 
necesar pentru a-l readuce la normal. E o chestiune de 
câteva ore. 


O salută pe Ann, îi strânse mâna lui Howard, şi ieşi. Ann 
puse mâna pe fruntea copilului. 

— Bine că n-are febră, spuse ea. Dar adăugă apoi: 
Doamne, de ce este atât de rece? Howard, e normal să fie 
aşa? Pune mâna pe fruntea lui! 

Howard pipăi tâmplele băiatului. Îşi încetini respiraţia. 

— Cred că aşa e normal, spuse el. Ce vrei, e-n stare de şoc. 
A spus-o chiar doctorul. Doar l-a consultat acum câteva 
clipe. Dacă Scotty nu era bine, doctorul ne-ar fi 

— Spus, nu crezi? 

Ann rămase lângă băiat. Îşi strânse buza de jos între dinţi. 
Se întoarse spre scaun şi se aşeză. 

Howard luă alt scaun, lângă ea. Se priviră câteva clipe. Ar 
fi vrut să-i mai spună ceva, s-o încurajeze, dar şi lui îi era 
teamă. Îi apucă mâna şi o aşeză la el în poală. Simţind-o 
acolo, se linişti parcă. I-o ridică apoi şi o strânse o clipă. 
Stăteau amândoi, pe scaune, cu mâinile încleştate, privindu- 
şi copilul. Din când în când, Howard o strângea de mână. În 
sfârşit, ea îşi trase braţul. 

— M-am rugat, spuse ea. El dădu din cap. 

— Credeam că n-o să mai fiu în stare, spuse ea. Am închis 
însă ochii şi am spus: Doamne, ajută-ne, ajută-l pe Scotty. 
Atât. Pe urmă a fost uşor. Cuvintele veneau de la sine. Dacă 
te-ai ruga şi tu..., spuse ea. 

— M-am rugat, zise el. M-am rugat azi după-amiază, şi ieri 
după-amiază, atunci, după ce m-ai sunat, când eram în 
maşină şi veneam spre spital. M-am rugat tot timpul, spuse 
el. 

— E bine, zise ea. 

Simţi atunci, pentru prima oară după accident, că trăiau 
împreună această încercare. Crezuse înainte că cele 
întâmplate n-o afectau decât pe ea şi pe Scotty. Pe Howard 
îl lăsase deoparte, deşi el fusese alături de ei tot timpul, 
trăise şi el aceleaşi emoţii. Howard era soţul ei şi asta o 
făcea fericită. 


O asistentă, aceeaşi, intră în salon, luă din nou pulsul 
băiatului şi controlă flaconul cu glucoză de deasupra 
patului. 

Peste o oră sosi alt medic. Se recomandă: Parsons, de la 
Radiologie. Avea o mustață stufoasă, şi purta pantofi sport, 
cămaşă Western şi blue-jeans. 

— Îl ducem jos pentru nişte radiografii, le spuse el. 
Trebuie să-i facem câteva radiografii şi o tomografie. 

— Cum adică? întrebă Ann. O tomografie? Se aşezase între 
medic şi patul copilului. 

— Credeam că aţi isprăvit odată. 

— Din păcate, trebuie să mai facem câteva investigaţii, 
spuse el. Nu vă alarmaţi. E vorba numai de nişte radiografii 
şi de o tomografie craniană. 

— Dumnezeule! exclamă Ann. 

— În astfel de cazuri, e o investigaţie absolut normală, 
spuse medicul. Trebuie să vedem de ce nu şi-a revenit încă. 
Fiţi liniştită, nu e nici un pericol. În câteva minute îl ducem 
jos, zise medicul. 

Doi brancardieri intrară în salon cu o targă pe rotile. Erau 
bruneţi, iar culoarea pielii contrasta cu uniformele 

Un leac bun şi uşor lor albe. În timp ce desfăceau tubul de 
pe braţul băiatului, schimbară câteva cuvinte într-o limbă 
străină. Ridicară apoi copilul din pat, îl aşezară pe targă şi, 
împingând căruciorul, ieşiră din cameră. Howard şi Ann 
intrară după ei în lift. Ann se uită un timp la copil. Închise 
ochii când liftul începu Să coboare. Brancardierii stăteau 
tăcuţi la capetele căruciorului. Unul dintre ei mormăi ceva 
la un moment dat. Celălalt dădu din cap, în loc de răspuns. 

Mai târziu, în zori, când soarele începu să bată în 
ferestrele sălii de aşteptare de la Radiologie, brancardierii 
apărură cu băiatul întins pe targă. Howard şi Ann se urcară 
în lift, alături de el, şi tot alături de el se aşezară, după ce 
brancardierii îl culcară la loc în pat. 

Aşteptară toată ziua să-şi revină. Copilul continua însă să 
doarmă. Din când în când unul din ei cobora la bufet să bea 


o cafea. Pe urmă, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat, se ridica 
brusc de la masă şi venea înapoi în cameră. Doctorul 
Francis apăru din nou după-amiază. Examină băiatul. 
Înainte de a pleca, le spuse că băiatul se va trezi. Acest 
lucru se putea întâmpla în orice moment, adăugă el. Câteva 
asistente, altele decât cele din noaptea trecută, intrau în 
cameră din când în când. Mai târziu, o tânără de la 
laborator bătu la uşă şi intră. Purta pantaloni şi bluză albă. 
Aşeză o tavă cu seringi şi epru-bete pe etajera de lângă pat. 
Fără să scoată vreun cuvânt, se apucă să ia sânge copilului. 
În clipa în care femeia înfipse acul în braţul băiatului, 
Howard închise ochii. 

— Pentru ce, pentru ce? o întrebă Ann pe asistentă. 

— Dispoziţiile doctorului, răspunse tânăra. Eu execut ce 
mi se spune. Dacă mi se spune recoltează, eu recoltez. Dar 
ce-a păţit băieţaşul? întrebă ea. Ce drăguţ e! 

— L-a călcat o maşină, spuse Howard. Şoferul a fugit. 

Tânăra clătină din cap. Se uită din nou la băiat. Apoi, îşi 
luă tava cu seringi şi ieşi din cameră. 

— De ce nu se trezeşte? întrebă Ann. Howard, vreau un 
răspuns de la oamenii ăştia. 

Howard tăcea. Se aşezase din nou pe scaun, picior peste 
picior. Se frecă pe faţă cu mâna. Privi spre băiat, se rezemă 
apoi de spetează, închise ochii şi aţipi. 

Ann se îndreptă spre fereastră şi se uită la maşinile din 
parcare. Se făcuse noapte. Maşinile intrau şi ieşeau din 
careul parcării cu farurile aprinse. Ann rămase la geam cu 
mâinile prinse de pervaz. Ştia că au ajuns amândoi, ea şi 
Howard, într-un moment greu. 1 se făcu frică. Începură să-i 
clănţăne dinţii. Făcu un efort şi strânse din fălci. In faţa 
spitalului oprise o limuzină imensă. Văzu pe cineva, o 
femeie, într-un pardesiu lung, intrând în maşină. Ar fi dorit 
în acea clipă să fie în locul ei, în locul acelei femei, şi cineva, 
oricine, s-o ducă departe, într-o casă în care să-l găsească 
pe Scotty, iar el să-i sară în braţe şi să-i strige „mamă”. 


Curând, Howard se trezi. Se uită iarăşi la băiat. Apoi se 
ridică de pe scaun, întinse braţele ca să se dezmorţească şi 
porni spre fereastră. Priveau amândoi, unul lângă altul, la 
luminile din parcare. Avură impresia o clipă că îşi aud 
inimile bătând. Într-un chip atât de firesc, teama îi făcuse 
pe amândoi transparenţi. 

Uşa se deschise şi doctorul Francis intră din nou. De data 
aceasta purta alt costum, altă cravată. Părul său cărunt era 
pieptănat cu cărare la mijloc. Se apropie de pat şi examină 
copilul. 

— Ar fi trebuit să-şi revină până acum. Nu văd nici un 
motiv care să-i prelungească somnul, spuse el. Ceea ce vă 
pot spune este că noi suntem convinşi că băiatul se află în 
afară de orice pericol. După ce se va trezi, vom fi desigur şi 
mai liniştii în privinţa lui. Şi nu există nici un motiv, absolut 
niciunul ca să nu se trezească. Eu cred că lucrul acesta se 
va întâmpla foarte curând. După ce se trezeşte, va mai avea 
nişte dureri de cap, destul de puternice. Să nu vă alarmaţi. 
Ele fac parte din reacţiile aşteptate. Şi normale. 

— Aşadar e vorba de comă, spuse Ann. Doctorul îşi frecă 
obrazul. 

— O putem numi, deocamdată, comă. Cel puţin până se 
trezeşte. Bănuiesc că sunteţi amândoi frânţi de oboseală. 
Nu e uşor. Ştiu că nu e uşor. Ar fi bine să faceţi o pauză, să 
ieşiţi, să mâncaţi ceva, spuse doctorul. O să vă simţiţi mai 
bine după aceea. Am să las o asistentă aici până vă 
întoarceţi. Sfatul meu e să ieşiţi şi să mâncaţi ceva. 

— Nu pot să înghit nimic. 

Un leac bun şi uşor 

— Faceţi, desigur, cum credeţi de cuviinţă, spuse doctorul. 
Vă asigur însă că toate simptomele sunt bune. Testele n-au 
arătat nimic obiectiv. În momentul în care va deschide ochii, 
criza va fi depăşită. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor, spuse Howard. Îşi 
strânseră mâinile din nou. Medicul îl bătu pe umăr şi ieşi. 


— Unul din noi s-ar putea repezi totuşi până acasă. Măcar 
să vedem dacă nu s-a întâmplat ceva? spuse Howard. Mai e 
şi Slug care trebuie hrănit. 

— Sună pe cineva din vecini. Sună la Morgan. Roagă-i să 
dea de mâncare la câine. 

— Bine, spuse Howard. După câteva clipe zise: Dragă, de 
ce nu te duci tu? De ce nu te ducitu acasă să vezi dacă totul 
e-n ordine? Şi după aceea vii înapoi. N-o să-ţi facă rău o 
plimbare. Stau eu aici cu copilul. Serios, spuse el. Trebuie 
să ne menajăm puterile. Va trebui să stăm aici şi după ce se 
trezeşte. 

— De ce nu te duci tu? întrebă ea. Îi dai de mâncare lui 
Slug, mănânci şi tu. 

— Eu am fost înainte, spuse el. Am lipsit exact o oră şi 
cincisprezece minute. Acum du-te şi tu: Măcar o oră. Mai 
schimbi aerul. Pe urmă, vii înapoi. 

Ann încercă să se gândească la acest drum, dar era prea 
epuizată. Închise ochii. Se strădui din nou să se 
concentreze. După un răstimp spuse: 

— Cred că am să plec acasă, câteva minute. Cine ştie, dacă 
n-am să mai stau aici, la căpătâiul lui, tot timpul, poate se va 
trezi. Ar putea să-şi revină şi când nu sunt eu aici. Poate. 
Bine, plec. Am să fac o baie. Mă schimb, îi dau de mâncare 
lui Slug. Şi pe urmă vin înapoi. 

— Mă găseşti aici, spuse el. Fii liniştită, am să veghez eu. 
Howard avea ochii înroşiţi, duşi în fundul capului, ca după 
o săptămână de chefuri. Hainele atârnau pe el boţite. Barba 
îi crescuse. Ann îi atinse obrazul o clipă; pe urmă îşi trase 
mâna înapoi. Bănuia că Howard vrea să rămână singur o 

vreme, fără să fie silit să vorbească, să se explice, să-şi 
dezvăluie îndoielile. Îşi luă portofelul de pe noptieră. E îi 
țţinu haina. 

— Nu lipsesc mult, spuse ea. 

— Odihneşte-te puţin, zise el. Mănâncă. Fă o baie. Pe 
urmă, întinde-te şi stai aşa. Ai să vezi ce bine o să te simţi 


atunci. După aceea, vii înapoi, spuse el. Nu-ţi face griji. 
Doar ai auzit ce-a spus doctorul Francis. 

Ann rămase un timp cu haina pe ea, încercând să-şi 
reamintească exact cuvintşle doctorului, să descopere vreo 
nuanţă, vreo aluzie dincolo de vorbele sale. Încercă să-şi 
reamintească reacţia de pe chipul său în clipa în care se 
aplecase deasupra copilului să-l examineze. Îşi aminti că 
liniile feţei i se adunaseră într-o mască impenetrabilă. 
Atunci când dezvelise pleoapele băiatului şi începuse să-l 
asculte la plămâni. 

Când ajunse în dreptul uşii, se întoarse şi mai privi 

O dată înapoi. Se uită la copil, apoi la Howard. El dădu din 
cap. leşi atunci trăgând uşa după ea. 

Trecu pe lângă oficiul asistentelor. Căută liftul. La capătul 
coridorului, o luă la dreapta şi intră într-o sală de aşteptare, 
unde văzu o familie de negri aşezaţi pe scaune de răchită. 
Bărbatul, de vârstă mijlocie, purta cămaşă şi pantaloni kaki, 
şi o şapcă de baseball trasă pe ceafă. Lângă el, o femeie 
dolofană, în rochie de casă şi papuci, stătea prăvălită pe un 
scaun. O puştoaică în blue-jeans, cu părul legat în zeci de 
codițe scurte, stătea cu picioarele încrucişate, pe unul din 
scaune, fumând o ţigară. Când Ann intră în sală, cei trei îşi 
mutară privirile spre ea. Măsuţa din faţa lor era plină cu 
şerveţele murdare de muştar şi pahare de carton. ? 

— Franklin, femeia dolofană se dezmeticise. Ceva cu 
Franklin? Ochii i se căscaseră. 

— Haideţi, domniţă, spuneţi-mi, ce-i cu Franklin? încercă 
să se ridice, dar bărbatul o ţinea strâns de mână. 

— Stai aici, Evelyn, spuse el. 

— lertaţi-mă, spuse Ann. Caut liftul. Fiul meu e internat 
aici în spital. Nu găsesc liftul. 

— Liftul e acolo, la stânga, spuse bărbatul, făcându-i semn 
cu mâna. 

Puştoaica trase din ţigară. O privi lung pe Ann. Ochii 

1 se îngustaseră ca nişte fante, abia întredeschise. Îşi 
desfăcu încet buzele cărnoase, lăsând fumul să se prelingă 


afară. Negresa se afundase din nou în scaun, cu capul 

Un leac bun şi uşor căzut pe umăr. Privea în gol. Prezenţa 
lui Ann n-o mai interesa. 

— Băieţelul meu a fost lovit de o maşină, povesti ea 
bărbatului, simțind parcă nevoia să-şi explice sieşi ce se 
întâmplase. A avut o comoţie, o fractură uşoară la cap. Dar 
se face bine. Acum e-n stare de şoc. Un fel de comă, 
probabil. Asta ne îngrijorează. Coma. Voiam să ies un pic. 
Bărbatul meu a rămas cu el. Poate îşi revine până mă întorc 
eu. 

— Ce nenorocire, spuse bărbatul, foindu-se pe scaun. 
Clătină din cap, se uită la masă, apoi din nou la Ann. 

Era tot acolo. 

— Franklin, băiatul nostru, spuse el. Îl operează acum. 
Cineva a băgat cuțitul în el, să-l omoare, erau la un chef, s- 
a încins o bătaie acolo, da' el n-a dat în nimeni, a stat 
deoparte, şi tot degeaba, că aşa e astăzi, o păţeşti când nici 
nu te-aştepţi. Acum îl operează. Tragem nădejde că 
Dumnezeu o să-l facă bine. 

O fixă pe Ann cu privirea. 

Ea o privi pe fată şi observă că aceasta o urmărea foarte 
atent. Se uită apoi la femeie, care între timp îşi. Lăsase 
capul pe piept şi închisese ochii. Îi văzu buzele mişcându-se, 
în tăcere, alcătuind cuvinte. Ar fi vrut s-o întrebe în clipa 
aceea ce vor să însemne acele cuvinte. Ar fi vrut să mai 
vorbească cu aceşti oameni. Erau cuprinşi de teamă, ca şi 
ea. Aveau ceva în comun. Ar fi vrut să le povestească despre 
accident, despre Scotty, să le spună că totul se întâmplase 
chiar în ziua lui de naştere, într-o luni, să le spună că 
băieţelul ei nu se trezise încă din somn. Nu ştia însă cum să 
înceapă. Îi privi doar, fără să spună nimic. 

O luă pe coridorul pe care i-l arătase negrul. Găsi imediat 
liftul. Aşteptă un minut în faţa uşii închise. Nu era sigură că 
face lucrul cel mai potrivit. Apoi, întinse degetul şi apăsă pe 
buton. 


Ann trase maşina pe alee şi opri motorul. Închise ochii, îşi 
lăsă capul pe volan câteva clipe. Ascultă zgomotul stins al 
motorului. Apoi ieşi din maşină. Din casă se auzea lătratul 
câinelui. Se îndreptă spre uşa din faţă, care era descuiată. 
Intră, aprinse lumina şi turnă apă într-un ibric, pentru ceai. 
Desfăcu o conservă pentru câine şi-i dădu de mâncare lui 
Slug pe veranda din spatele casei. Câinele mâncă repede, 
clefăind. Apoi fugi în bucătărie după Ann. Ea se aşezase pe 
canapea cu ceaiul în mână. Atunci sună telefonul. 

— Da, răspunse ea. Alo? 

— Doamna Weiss? întrebă o voce de bărbat. Era cinci 
dimineaţa. I se păru că aude în receptor un zgomot 
înfundat, de hală cu maşini. 

— Da, da, ce este? întrebă ea. La telefon doamna Weiss. Ce 
s-a întâmplat? 

Încercă să desluşească acel huruit de fond. 

— S-a întâmplat ceva cu Sfcotty? Dumnezeule! 

— Daa, Scotty, spuse vocea bărbatului. Despre Scotty e 
vorba. Chestiunea aceea, da, e pentru Scotty. Cum, l-aţi 
uitat pe Scotty? spuse bărbatul şi închise telefonul. 

Formă imediat numărul de telefon al spitalului. Ceru etajul 
III. Răspunse o asistentă. Ann o întrebă de băiat. Apoi, îl 
ceru pe soţul ei la telefon. Era vorba de o urgenţă, explică 
ea. 

Aşteptă, răsucind firul telefonului între degete. Stătea cu 
ochii închişi. Simţi un gol în stomac. Ar fi trebuit să 
mănânce. Slug venise de pe verandă ca să se ghemuiască la 
picioarele ei. Dădea din coadă. Ann îl trase uşor de ureche. 
La telefon se auzi vocea lui Howard. 

— M-a sunat cineva acum câteva clipe, spuse ea. Răsuci 
firul în mână. Zicea că e vorba de Scotty, izbucni ea. 

— Scotty e bine, îi spuse Howard. Doarme, doarme în 
continuare. Nu s-a întâmplat nimic. Asistenta a mai fost de 
două ori pe aici de când ai plecat. Asistenta, dacă nu cumva 
şi doctorul. Totul e bine. 

— Howard, era o voce de bărbat. Zicea că Scotty... 


— Dragă, odihneşte-te puţin. Ai nevoie de odihnă. Probabil 
că e tot individul care m-a sunat şi pe mine. Nu-ţi pierde 
vremea cu fleacuri. Odihneşte-te, şi după aceea vii înapoi. O 
să mâncăm aici. Poate luăm o gustare. Ceva, vedem noi. 

— Să mănânc? spuse ea. Nu vreau să mănânc nimic, nici 
să n-aud de aşa ceva. 

— Ann, ascultă-mă, spuse el. Atunci o să bem ceva, poate 
un juice, sau altceva, nu ştiu, Ann, nu ştiu, Dum 

Un leac bun şi uşor nezeule, nici mie nu-mi arde de 
mâncare, Ann, mă auzi, mi-e greu să vorbesc acum. Sunt 
aici, într-un oficiu. Doctorul Francis vine din nou la ora opt 
dimineaţa. Urmează să ne comunice ceva, ceva mai precis. 
Aşa zicea una din asistente. Mai mult nu ştia nici ea. Ann, 
draga mea, poate atunci vom afla ce se'ântâmplă cu 
băieţelul nostru. Deci la opt. Să fii aici înainte de opt. Până 
atunci stau eu cu el. Scotty e bine. E la fel, adăugă el. 

— Mă pregăteam să beau un ceai, spuse ea, când a sunat 
telefonul. Spunea că-i în legătură cu Scotty. Se auzea şi un 
zgomot, ceva înfundat. Venea de undeva, din spate. Când 
te-a sunat pe tine, tot aşa a fost? 

— Nu mai ţin minte, spuse el. Poate că-i şoferul care l-a 
călcat pe Scotty. O fi vreun psihopat. A auzit de băiat şi ne 
sună întruna. Linişteşte-te. Sunt aici, cu el. Întinde-te puţin. 
Fă o baie. le aştept după şapte. O să vorbim cu doctorul. 
Amândoi. O să fie biner dragă, ai să vezi. Suntem aici, lângă 
el, şi eu, şi doctorii, şi asistentele. lar starea lui s-a 
stabilizat. Aşa mi-au spus ei. 

— Mi-e groaznic de frică, spuse ea. 

Dădu drumul la apă, se dezbrăcă şi intră în cadă. Se spălă 
repede şi se uscă. Pe cap nu se mai spălă. Apoi se schimbă. 
Îmbrăcă nişte pantaloni largi, de lână, şi un pulover. Intră în 
sufragerie. Câinele îşi ridică privirea spre ea. Cu coada 
lovea încet covorul. Afară începuse să se lumineze. Ann ieşi 
din casă şi se sui în maşină. 

Se strecură în parcarea spitalului. Găsise un spaţiu îngust, 
chiar lângă intrare. Simţi atunci că este într-un fel vinovată 


de tot ce se întâmplase cu copilul ei. Se gândi apoi la familia 
de negri. Îşi aminti de băiatul lor, Franklin, de masa 
acoperită cu hârtii mototolite, murdare, de puştoaica 
trăgând din ţigară, de privirea aceea ţintuită spre ea. „Să 
nu faci copii”, îi spuse ea fetiţei care îi apăruse parcă în faţa 
ochilor, „să nu faci copii, pentru numele lui Dumnezeu”, 
repetă ea, în timp ce intra pe uşa principală a spitalului. 

Luă liftul până la etajul III, împreună cu două asistente 
care intrau în tură. Era miercuri dimineaţă, şapte fără cinci 
minute. Uşa liftului se deschise la etajul III. Auzi un anunţ 
pentru un oarecare doctor Madison. Asistentele ieşiră 
primele din lift şi reîncepură discuţia întreruptă cu câteva 
clipe înainte. Ann străbătu coridorul care dădea în sala de 
aşteptare unde se întâlnise cu familia de negri. Plecaseră. 
Scaunele zăceau împrăştiate de parcă atunci ar fi fost 
părăsite. Pe masă, aceleaşi pahare de carton, hâr-tiile 
murdare, şi scrumiera plină cu mucuri de ţigară. 

Se opri în dreptul oficiului pentru asistente. O soră stătea 
la birou. Îşi peria părul şi căsca. 

— Un tânăr, negru, a fost operat noaptea trecută, spuse 
Ann. Se numeşte Franklin. Familia lui era în sala de 
aşteptare. Aş vrea să ştiu cum se simte. 

Asistenta care stătea la birou, în spatele peretelui de 
sticlă, se uită la un grafic. Telefonul sună. Ea ridică 
receptorul, fără să-şi mute privirea de pe Ann. 

— A murit, spuse asistenta. 

Peria îi rămăsese suspendată în aer. Continuă să se uite la 
Ann. 

— Sunteţi cumva un prieten al familiei sau aţi întrebat 
numai din curiozitate? 

— l-am întâlnit noaptea trecută, spuse Ann. Şi fiul meu 
este internat aici. E în stare de şoc. Aşa se pare. De fapt, 
nimeni nu ştie exact ce se întâmplă cu el. Voiam să aflu ceva 
despre Franklin. Atât. Mulţumesc. 

Se strecură pe coridor. Uşile ascensorului, de aceeaşi 
culoare cu pereţii, se crăpară şi un bărbat chel, uscăţiv, cu 


pantaloni albi şi pantofi de pânză, îşi făcu apariţia, împingea 
un cărucior greu. Noaptea trecută, Ann nici nu observase 
aceste uşi. Bărbatul se oprise la prima cameră de lângă lift. 
Consultă o fişă. Se aplecă, trase din cărucior o tavă, bătu 
uşor la uşă şi intră. Când trecu pe lângă cărucior, Ann simţi 
mirosul greu de mâncare caldă. Se îndepărtă, fără să-şi mai 
arunce ochii la asistentele care treceau pe culoar. Ajunse în 
dreptul camerei unde se afla copilul ei. Deschise uşa. 

Howard stătea la fereastră, cu mâinile la spate. 

— Se întoarse în clipa în care Ann intră în cameră. 

— Cum se simte? întrebă ea. 

Se îndreptă direct spre pat. Îşi lăsă geanta direct pe 
podea, lângă noptieră. Avu impresia atunci că plecase de 
foarte multă vreme din acea cameră. Atinse faţa copilului. 

Un leac bun şi uşor 

— Howard? 

— Doctorul Francis a fost aici. A ieşit de câteva minute, 
spuse Howard. 

Ea îl urmări cu atenţie. I se păru că umerii i se ascu-ţiseră. 

— Am crezut că nu vor veni înainte de ora opt, spuse ea 
repede. 

— Mai era un doctor cu el. Un neurolog. 

— Un neurolog..., repetă ea. 

Howard dădu din cap. Da, acum se vedea foarte bine. 
Umerii i se ascuţiseră. 

— Şi ce-au spus, Howard? Pentru Dumnezeu, Howard, ce- 
au spus? Ce se întâmplă cu el? 

— Au spus că-l vor duce jos să-i facă nişte analize. Ann, 
draga mea, au spus că s-ar putea să-l opereze. Să-l 
opereze, înţelegi? Nu reuşesc să-şi explice de ce nu şi-a 
revenit încă. E mai mult decât şoc sau comoţie. Au 
confirmat-o şi ei. Se pare că este ceva înăuntru. În cutia 
craniană. Din cauza fracturii. O să-l opereze, s-a hotărât. 
Am încercat să te sun, dar cred că plecaseşi deja. 

— Nu se poate, vai, Howard, nu se poate, spuse ea, 
apucându-i mâinile. , 


— Priveşte! spuse Howard. Priveşte, Ann! Scotty. O răsuci 
în direcţia patului. 

Băieţelul deschisese ochii, apoi îi închise la loc. Îi deschise 
din nou. Aproape un minut, ochii lui se uitară fix în faţă. 
Apoi, se rotiră încet, spre Howard şi Ann. Priveau în gol. 

— Scotty, strigă mama, apropiindu-se de pat. 

— Hei, Scotty, zise tatăl. Hei, băiete. 

Se aplecară deasupra patului. Howard îi luă mâna şi 
începu să i-o mângâie, s-o apese cu degetele. Ann se înco- 
voiase, apropiindu-se de faţa băiatului. Îl săruta pe frunte 
întruna. Îi cuprinse apoi obrajii cu palmele. 

— Scotty, iubirea mea, noi suntem, mămica şi tăticu', strigă 
ea. Scotty, mă auzi? 

Copilul se uită la ei indiferent. Nu dădea nici un semn că i- 
ar recunoaşte. Deodată deschise gura, strânse pleoapele şi 
urlă. Un țipăt care îi absorbi tot aerul din plămâni. Pentru o 
clipă, chipul păru că i se destinde, că se linişteşte. 

Buzele se desfăcură apoi, şi atunci, fără zgomot, îi ieşi 
ultima răsuflare din gâtlej, printre dinţii, încleştaţi deja. 

Cauza morţii fusese, după opinia medicilor, o ocluzie 
inaparentă. Un caz la un milion. Dacă ar fi fost descoperită 
la timp şi operată prompt, copilul ar fi fost salvat. Dar ce 
indicii aveau? Investigaţiile nu arătaseră nimic. 

Doctorul Francis era zguduit. 

— Îmi pare! nespus de rău. Nu ştiu dacă mă puteţi 
înţelege, le spuse el în timp ce-i conducea spre oficiul 
medicilor. 

Înăuntru era un medic. Se uita la televizor, cu picioarele 
sprijinite de speteaza unui scaun. Tocmai ieşise din sala de 
naşteri. Era îmbrăcat cu halat, pantaloni largi, bluză şi o 
bonetă care-i acoperea părul, toate de culoare verde. Se 
uită la Howard şi la Ann, apoi la doctorul Francis. Se ridică, 
închise televizorul şi ieşi. Doctorul Francis şi Ann se 
apropiară de o canapea. Se aşezară unul lângă celălalt. El 
începu să-i vorbească. Avea o voce joasă, calmă. La un 
moment dat, se aplecă şi o îmbrăţişă. Ea îi simţi pieptul lipit 


de umărul ei, vibrând uniform. Rămase cu ochii deschişi. 
Howard plecase la baie, lăsând uşa deschisă în urma lui. 
Izbucni în plâns. Un plâns nervos. Dădu drumul la apă şi se 
clăti pe faţă. Apoi, se întoarse în oficiu şi se aşeză la o 
măsuţă cu telefon. Se uită la receptor, căutând parcă să afle 
cu ce ar trebui să înceapă. Dădu câteva telefoane. După un 
răstimp, doctorul Francis se apropie de el. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă doctorul. 

Howard clătină din cap. Ann se uita fix la doctorul Francis, 
ca şi cum n-ar fi înţeles ce spusese. 

Doctorul îi conduse până la ieşirea din spital. Acolo era un 
du-te-vino necontenit. Se făcuse unsprezece dimineaţa. Ann 
observă cât de încet îşi mişca picioarele. Aproape în silă. 1 
se păru că doctorul Francis se grăbeşte, că vrea să-i vadă 
plecaţi cât mai repede. Tocmai acum când ea ar fi dorit să 
mai întârzie un timp, când ar fi fost mai bine să nu plece. Se 
uită la maşinile din parcare, apoi se întoarse şi privi spre 
intrarea spitalului. Clătină din cap. 

— Nu, nu, spuse ea. Nu-l pot lăsa aici, nu. 

Un leac bun şi uşor îşi auzi cuvintele. Sunau atât de 
penibil. 'Tot ce fusese în stare să rostească semăna cu 
replicile auzite la televizor, într-unui din acele filme în care 
moartea năvăleşte brutal, năprasnic Ar fi vrut ca aceste 
cuvinte să nu le împartă cu nimeni. Să îi aparţină numai ei. 

— Nu, spuse ea, şi atunci îi apăru, fără să ştie de ce, 
imaginea negresei, cu capul atârnând moale pe umăr. 

— Nu, îngână ea din nou. 

— Vă caut eu mai târziu, îi spuse doctorul lui Howard. Mai 
sunt câteva formalităţi de îndeplinit. Sunt necesare pentru 
a limpezi glumiţe lucruri. Trebuie să găsim totuşi un 
răspuns. 

— E vorba de o autopsie? completă Howard. Doctorul 
Francis încuviinţă. 

— Da, înţeleg, spuse Howard. Apoi, zise: 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu, asta nu, doctore, asta 
n-o mai înţeleg, nu pot s-o înţeleg, nu pot. 


Doctorul Francis îl luase de după umăr. 

— Îmi pare rău. Numai Dumnezeu ştie cât de rău îmi pare. 

Îşi trase mâna de pe umărul lui Howard şi i-o întinse. 
Howard o privi o clipă, apoi o apucă. Doctorul Francis o 
îmbrăţişă iarăşi pe Ann. Nu putea pricepe de ce i se arată 
atâta compasiune. Îşi sprijini capul pe umărul lui. Ochii îi 
rămăseseră însă ţintuiţi asupra spitalului. Când ieşi cu 
maşina din parcare, se uită încă o dată înapoi, spre spital. 

Acasă, Ann se aşeză pe canapea cu mâinile în buzunare. 
Howard închisese uşa camerei lui Scotty. Dădu drumul la 
filtrul de cafea. Apucă o cutie goală. Voia să strângă 
jucăriile băiatului care erau risipite prin sufragerie. Se 
aşeză însă lângă Ann, pe canapea. Împinse cutia deoparte şi 
se aplecă, cu braţele căzute între genunchi. Începu să 
plângă. Ann îi aşeză capul în poala ei. 

— S-a dus, spuse ea, mângâindu-l pe umăr. S-a dus. Auzi 
printre suspinele lui şuieratul filtrului din bucătărie. 

— Ei, gata, gata, spuse ea cu blândeţe. Howard, s-a dus. S- 
a dus şi va trebui să ne obişnuim cu gândul ăsta. Cu gândul 
că vom fi singuri. 

După un răstimp, Howard se ridică şi începu să se plimbe 
fără noimă prin cameră, cu cutia goală în braţe. Adunase 
numai câteva jucării, la un capăt al canapelei. Ann stătea ca 
înainte, cu mâinile în buzunare. Mai târziu, începu să dea 
telefoane la rude. După ce i se răspundea, Ann îngăima 
câteva cuvinte şi izbucnea în plâns. Apoi, le explica, cu voce 
calmă, tot ce se întâmplase. Pe urmă veneau detaliile 
despre înmormântare. Howard coborâse cu cutia în garaj. 
Găsi acolo bicicleta băiatului. Lăsă cutia din mână, şi se 
aşeză pe jos, lângă bicicletă. O apucă uşor, „lă-sând-o să-i 
cadă pe piept. Simţi pedala de cauciuc în coşul pieptului. 
Învârti roata încet cu degetul. 

Ann vorbise cu sora ei. Se pregătea să formeze alt număr, 
când telefonul sună. Ridică după primul apel. 

— Alo, spuse ea şi auzi atunci un zgomot înfundat în 
receptor, un huruit. Alo, pentru numele lui Dumnezeu, cine- 


i acolo? Ce vrei de la mine? 

— Scotty, am ceva pentru Scotty, se auzi o voce de bărbat. 
Aţi uitat de Scotty? 

— Ticălosule! ţipă ea. Cum îndrăzneşti, nenorocitule? 

— Scotty, repetă vocea de bărbat. L-aţi uitat pe Scotty? 
apoi urmă o tăcere. Închisese. 

Howard auzise ţipetele ei. Veni în grabă şi o găsi cu capul 
pe masă, plângând. Ridică receptorul. Nu se auzea decât 
tonul. 

Mai târziu, pe la miezul nopţii, după ce îşi anunţaseră 
toate rudele şi prietenii, telefonul sună din nou. 

— Răspunde tu, spuse ea. Howard, e el, sunt sigură. 
Stăteau în bucătărie, la masă, cu o ceaşcă de cafea în faţă. 
Howard îşi luase şi o sticlă de whisky lângă el. Răspunse 
abia după al treilea apel. 

— Alo, spuse el. Cine-i acolo? Alo? Alo? Pe fir nu mai era 
nimeni. A închis, zise Howard. Cine naiba sună? 

— El era! spuse ea. Ticălosul! L-aş strânge de gât. L-aş 
pune la zid. Să crape o dată. 

— Ann, ce-i cu tine, pentru Dumnezeu! spuse el. 

— N-ai auzit nimic? întrebă ea. Ceva în spate, un zgomot, 
vreo maşinărie, vreun huruit? 

Un leac bun şi uşor 

— Nu, n-am auzit nimic, spuse el. N-a durat mult. Câteva 
clipe. Cred că era un radio deschis. Da, era un radio. Asta e 
tot ce-mi amintesc. Dar ce naiba se întâmplă? întrebă el. 

Ea clătină din cap. 

— Dacă aş putea pune mâna pe el! 

Şi atunci îşi aminti. Ştia cine fusese la telefon. Scotty. 
Tortul. Numărul de telefon. Împinse scaunul şi se ridică. 

— Howard, du-mă în centru, spuse ea. 

— Ce zici? 

— În centru. Ştiu cine a sunat. Ştiu cine este. E brutarul, 
nemernicul acela de brutar. l-am comandat un tort pentru 
ziua de naştere a lui Scotty. El ne-a sunat. El are numărul 


nostru. El ne omoară cu telefoanele. Pentru un tort, 
Howard. Ce bestie! 

Plecară spre centru. Cerul era senin, plin de stele. Afară se 
făcuse frig. Aprinseră radiatorul din maşină. Parcară în faţa 
brutăriei. Toate magazinele dimprejur erau închise. În faţa 
cinematografului, la capătul străzii, aşteptau mai multe 
automobile. Ferestrele brutăriei erau întunecate. Se uitară 
pe geam. Nu se vedea decât o luminiţă în camera din spate. 
Din când în când un bărbat solid, în halat, trecea prin albul 
egal al luminii. Ann văzu vitrinele dinăuntru, măsuţele cu 
scaune. Încercă uşa. Bătu în geam. Brutarul nu dădea nici 
un semn că i-ar auzi. Nu se uita deloc la uşă. 

Ocoliră brutăria cu maşina şi parcară la uşa din spate. 
leşiră din maşină. Se vedea o fereastră luminată, dar era 
aşezată prea sus ca să se zărească ceva prin ea. Lângă uşa 
din spate stătea agăţată o firmă: Brutărie. Comenzi 
speciale. Ann desluşi zgomotul slab al radioului, apoi un 
scârţâit, poate de la balamalele unui cuptor. Bătu la uşă şi 
aşteptă, Bătu din nou, mai tare. Radioul amuţi. Se auzi un 
hârşâit, un sunet distinct. Un sertar fusese tras, şi pe urmă 
închis. 

Cineva descuie uşa şi o deschise. Brutarul se aşezase în 
lumină şi-i măsură cu privirea. 

— E închis, spuse el. Ce căutaţi la ora asta? E miezul 
nopţii. Aţi tras la măsea? 

Ann făcu un pas înainte. Lumina care venea prin uşa 
deschisă îi căzu acum pe faţă. Brutarul clipi. O recunoscuse. 

— Dumneata eşti? întrebă el. 

— Da, eu sunt, răspunse ea. Eu. Mama lui Scotty. lar el 
este tatăl lui Scotty. Vrem să intrăm. 

Brutarul răspunse scurt. 

— Am treabă acum. Am de lucru. 

Dar ea păşise deja înăuntru. Howard o urmă. Brutarul se 
dădu înapoi. 


— Miroase ca într-o brutărie aici, nu-i aşa, Howard? Ca 
într-o brutărie. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă brutarul. Te pomeneşti că 
aţi venit după tort. Aşa deci. V-aţi hotărât să luaţi tortul. În 
sfârşit. Parcă aţi comandat un tort, nu-i aşa? 

— Ce brutar deştept! spuse ea. Howard, ăsta e tipu' cu 
telefoanele. 

Strânsese pumnii, iar privirea i se umpluse de ură. Simţea 
că arde ceva în adâncul ei, o îndârjire care îi dădea senzaţia 
că este mai puternică, mai puternică decât cei doi bărbaţi 
de lângă ea. 

— Ei, las-o mai moale! spuse brutarul. Deci pentru tort aţi 
venit. Buun, dacă e aşa, de ce să ne certăm? N-am nimic de 
împărţit cu dumneata. Poftim. Tortul e acolo. E cam vechi. 
Stă de trei zile. Vi-1 dau la juma' de preţ. Îl luaţi? E al 
vostru. Mie nu-mi foloseşte la nimic. Şi nu văd cine l-ar 
cumpăra. Pe mine m-a costat timp şi bani ca să-l fac. 
Dacă-1 luaţi, bine, dacă nu, totuna e. Şi acum lăsaţi-mă în 
pace. Am de lucru. 

În timp ce-i privea, îşi freca limba de spatele dinţilor. 

— Ai alte torturi de făcut..., spuse ea. 

Ceva continua să crească în ea. Era calmă. Ştia că se poate 
stăpâni. 

— Ascultă, cucoană. Vezi prăvălia asta? Aici muncesc 
şaisprezece ore pe zi, ca să-mi câştig existenţa. 

Îşi şterse mâinile de halat, şi continuă: 

— Muncesc zi şi noapte ca s-o scot la capăt. 

Ann îi aruncă o privire care-l făcu să se dea înapoi. 

Un leac bun şi uşor 

— N-am chef de scandal, pricepi? se răsti el, aple-cându-se 
spre tejghea, după un făcăleţ. Începu să bată cu el rar în 
palmă. 

— V-aţi hotărât? Luaţi tortul sau nu? Am de lucru. 

Brutarii muncesc noaptea, spuse el din nou. 

Ochii i se micşoraseră, i se urâţiseră, gândi ea. Păreau 
îngropaţi printre smocurile de păr de pe obraji. Grăsimea îi 


atârna pe ceafă. 

— Ştiu, ştiu... brutarii dau în brânci noaptea, spuse Ann. Şi 
tot noaptea dau telefoane... Nemernicule! 

Brutarul îşi lovea uşor palma cu făcăleţul. Se uită la 
Howard. 

— Ai grijă, ai grijă..., îi spuse el lui Howard. 

— Copilul meu a murit, spuse ea pe un ton rece, egal, 
hotărât. A fost călcat de o maşină luni dimineaţă. L-am 
vegheat până în ultima clipă. N-ai ştiut. Cum ai fi putut să 
ştii de fapt? Că doar brutarii nu sunt cei mai deştepţi 
pameni din lume, nu-i aşa? Ce zici, domnule brutar, am 
dreptate? Da. Copilul meu a murit, a murit. Ticălosule! 

Parcă tot atât de brusc pe cât ţâşnise din ea, ura începu să 
scadă, lăsând în locul ei altceva, o senzaţie cumplită de 
greață. Se sprijini de masa de lemn, pătată de făină, îşi 
îngropă obrajii în pumni şi izbucni în plâns. Umerii îi 
tremurau* 

— Nu e drept, strigă ea, nu, nu e drept. 

Howard îşi aşeză mâna pe spatele ei, privindu-l în acelaşi 
timp pe brutar. 

— Să-ţi fie ruşine, îi spuse Howard. Ruşine! 

Brutarul lăsă făcăleţul pe tejghea. Îşi desfăcu halatul şi îl 
aruncă deoparte. Se uită la Howard, la Ann, şi clătină din 
cap încet. Trase un scaun de sub o masă pliantă pe care se 
aflau hârtii, chitanţe, o maşină de calculat, o carte de 
telefon. 

— Staţi jos. Vă rog, spuse el. Să vă dau un scaun, îi spuse 
el lui Howard. Staţi jos. 

Dispăru în camera din faţă, de unde reveni cu două scaune 
de fier forjat. 

— Oameni buni, staţi jos. Vă rog. 

Ann se şterse la ochi. Se uită apoi la brutar. 

— Aş fi fost în stare să te omor, spuse ea, aş fivrut să te 
văd crăpând. 

Brutarul curăţase masa. Împinsese maşina de calculat 
într-o parte, împreună cu teancurile de chitanţe. Cartea de 


telefon Căzu pe jos, bufnind. Howard şi Ann se aşezară, 
trăgându-şi scaunele lângă masă. Brutarul se aşeză şi el. 

— Ce-aş putea să vă spun? îmi pare rău, zise brutarul, în 
timp ce-şi proptea coatele pe masă. Numai Dumnezeu ştie 
cât de rău îmi pare. Vă spun... Eu sunt un simplu brutar. 
Nici nu pretind că aş fi altceva. Poate că altădată, cândva, 
cu ani în urmă, eram altfel. Am uitat. Nici măcar nu ştiu 
dacă am fost altfel. Acum însă sunt aşa cum mă vedeţi. Un 
simplu brutar. N-o spun ca şi cum ar fi o scuză pentru ce s-a 
întâmplat. Ştiu că nu există nici o scuză pentru ce am făcut. 
Ştiu. Şi îmi pare rău. Îmi pare rău pentru băieţelul vostru, 
îmi pare rău pentru mizeriile pe care vi le-am făcut, le 
spuse brutarul. 

Îşi întinse braţele pe masă, descoperindu-şi palmele. 

— Eu n-am copii. Încerc să-mi închipui ce-aţi simţit în 
clipele acelea. Tot ce vă pot spune acum este că-mi pare 
rău. Şi dacă nu vă cer prea mult, iertaţi-mă! spuse brutarul. 
Nu sunt un om rău. Cel puţin, aşa cred eu. Nu suntun 
nemernic, aşa cum strigaţi la telefon. Nu ştiu dacă mă 
puteţi înţelege, dacă puteţi pricepe ce simt acum. Poate nici 
nu merit să fiu iertat. Dar dacă, totuşi, în sufletul vostru mai 
există un strop de iertare pentru mine... 

Se făcuse cald în brutărie. Howard se ridică şi-şi scoase 
haina. O ajută şi pe Ann să facă acelaşi lucru. Brutarul îi 
urmări câteva clipe. Clătină din cap şi se sculă de la masă. 
Se opri în faţa unui cuptor, răsuci nişte butoane. Scoase la 
iveală două ceşti, pe care le umplu cu cafea. Aşeză pe masă 
un pahar cu frişcă şi o cutie cu zahăr. 

— Cred că trebuie să mâncaţi ceva, spuse brutarul. Vreau 
să gustaţi din cornurile mele. Sunt proaspete. Trebuie să 
mâncaţi. Altfel nu veţi rezista. Mâncarea e un leac bun şi 
uşor când treci printr-un necaz, spuse el. 

Aşeză în faţa lor nişte cornuri cu scorţişoară. Erau 
fierbinţi, cu glazura alunecând pe ele. Le aşeză alături o 
bucată de unt şi două cuțite. Apoi îşi trase scaunul şi 


Un leac bun şi uşor luă loc lângă ei. Aştepta să-i vadă 
mâncând. Aştepta să-i vadă mâncând cornurile de pe 
platou. 

— Mâncarea face bine, le spuse el, privindu-i. Mai am, 
mâncaţi tot, fără grijă, mâncaţi tot ce vă place, am în 
prăvălia mea toate cornurile din lume. 

Mâncau cornuri şi beau cafea. Ann simţi dintr-o dată căi 
se face foame. Cornurile erau fierbinţi şi dulci. Mâncă trei. 
Brutarul o privea. Era fericit. Apoi, începu să le vorbească. 
Il ascultau. Il ascultau, deşi erau zdrobiţi de oboseală. Din 
când în când dădeau din cap. Brutarul le vorbi despre 
singurătate, despre îndoielile şi neputinţa care veneau o 
dată cu vârsta. Le povesti apoi ce înseamnă să trăieşti 
singur, fără copii, atâţia ani, să te aşezi în fiecare zi în faţa 
aceloraşi cuptoare care trebuie golite şi umplute, la 
nesfârşit. Să pregăteşti mereu prăjituri pentru aniversări şi 
petreceri, să fii tot timpul cu mâinile vârâte în glazură, să 
pictezi inițialele de-o şchioapă pe torturile mirilor, de sute 
de ori, ba nu, chiar de mii de ori, şi zilele de naştere, cu 
toate luminările acelea arzând, parcă le-ai avea în faţa 
ochilor, mereu. Da, era o meserie bună. Şi necesară. Să fii 
brutar. În fond, era mai bine decât să vinzi flori şi coroane. 
Era mai bine când din mâinile tale ieşea pâinea. Căci pâinea 
mirosea altfel, mirosea mai frumos decât orice floare. 

— Luaţi-o pe asta, spuse-brutarul, rupând în două o pâine 
neagră. E aspră la gust. Dar e o bogăţie. 

O mirosiră. Brutarul le dădu apoi să muşte din ea. Avea 
gust de melasă, de boabe de grâu. Îl ascultau, mâncând. În- 
ghiţeau bucăţi din pâinea neagră. Parcă se făcuse zi sub 
cuvele de neon. Când zorii aşternură pe ferestre lumina lor 
palidă, Howard şi Ann se găseau tot acolo, ascultându-l, 
neclintiţi. V 

Un vechi prieten al nevesti-mii, orb din naştere, îşi 
anunţase sosirea la noi. Soţia lui murise de curând. Îi 
rămăseseră nişte rubedenii din partea ei, prin Connecticut. 
De acolo o sună pe nevastă-mea să-şi anunţe vizita. Sosea 


cu trenul, era un drum cam de cinci ore, nevastă-mea 
urmând să-l aştepte la gară. Nu se mai văzuseră de zece 
ani, de când, la Seattle, într-o vară, nevastă-mea lucrase 
pentru el. Păstraseră, bineînţeles, legătura. Îşi imprimau 
vocea pe benzi de magnetofon pe care şi le trimiteau apoi 
prin poştă. Când am auzit că vine la noi m-a apucat groaza. 
Nu ştiam mare lucru despre el. Decât că e orb, ceea ce era 
suficient ca să mă indispun. Despre orbi aveam o vagă idee, 
şi aceea adunată de prin filme, în filme orbii îşi târşâie 
picioarele, afişâhd nişte mutre deloc vesele. Ba uneori îşi 
mai iau şi un câine dresat cu ei, să nu piardă cumva drumul. 
Cred că ar fi fost ultimul lucru la care m-aş fi gândit: că voi 
dormi sub acelaşi acoperiş cu un orb, şi unde? chiar la mine 
acasă. 

În vara aceea, la Seattle, nevastă-mea rămăsese fără 
serviciu. Bani nu mai avea. Voia să se mărite în toamnă cu 
un tip care făcea şcoala de ofiţeri. Dar, şi el era lefter. Se 
iubeau, cică, la nebunie, şi-atunci, /pasămite, banii nu 
contau. În sfârşit, găsise*ceva prin ziare: CAUT ASISTENŢĂ 
- Orb angajează persoană care să-i citească. Era şi un 
număr de telefon. A sunat, s-a dus la el şi a primit de lucru 
pe loc. În vara aceea a muncit pentru orb. Ii citea tot felul 
de bazaconii, studii, analize, rapoarte. L-a ajutat să 
înjghebe un mic birou de asistenţă socială. Aşa s-a înfiripat 
prietenia celor doi, a nevesti-mii cu orbul. Povestea o ştiu 
chiar de la ea. Pe urmă s-a mai 

Catedrala întâmplat ceva. Tot de la ea ştiu. Era ultima ei zi 
de lucru, urmau să se despartă. Stăteau amândoi în birou, 
când orbul a rugat-o să-l lase, câteva clipe, să-i atingă faţa. 
Nevastă-mea n-a zis nu. Cică orbul ar fi pipăit-o atunci cu 
degetele pe faţă, că nu i-ar fi scăpat nici o bucăţică 
neatinsă, ar fi pipăit-o şi pe nas, şi culmea, chiar şi pe gât. 
Scena a fost de milioane. Nevastă-mea, că să scrie niscaiva 
versuri de aducere aminte, că ea, pasămite, dacă nu scrie 
râu se simte în apele ei. Pe vremea aceea nu trecea anul 


până n-aşternea vreo trăsnaie pe hârtie, întotdeauna după 
o chestie mai suculentă. 

Poezia cu pricina am apucat s-o văd, adică mi-a arătat-o 
chiar ea, pe vremea când îi făceam curte. Povestea acolo, în 
poezie, ce simţise ea atunci, ce i se năzărise în clipa aceea, 
în timp ce orbul o pipăia pe nas şi pe buze. Poezia, ţin bine 
minte, era o aiureală. Dar de zis, n-am zis nimic. E drept că 
nici eu nu sunt mare expert în domeniu, iar dacă e să pun 
mâna pe-o carte, zău că aceea n-ar fi una de poezii. 

Va să zică ofiţeraşul nostru intrase în grațiile ei. Prima ei 
iubire. Până aici toate bune şi frumoase. Pe la sfârşitul verii, 
aşadar, după scena cu pipăiala, ea îşi ia rămas bun de la orb 
şi se mărită cu celălalt, prima ei iubire, şi cum individul, 
între timp, ieşise ofiţer cu patalama în regulă, îşi fac 
amândoi bagajele şi se topesc din Seattle. Cei doi, adică 
orbul şi ea, au păstrat legătura. Ea l-a sunat prima, după un 
an, poate chiar mai repede. L-a sunat într-o noapte, de la o 
bază aeriană din Alabama. Voia să se descarce, şi s-a 
descărcat. Orbul a povăţuit-o să-i trimită o bandă în care să- 
i spună tot ce se întâmplase cu ea. Aşa a făcut. I-a trimis o 
bandă. Cu destăinuirile ei. Povestea acolo de bărbatu-său, 
de trambală-rile lor dintr-un stat în altul. Ea zicea că-l 
iubeşte pe ofiţer, dar că nu-i place viaţa pe care o duc, că 
mutatul dintr-o unitate în alta e un chin. Îi spunea orbului, 
tot pe banda aceea, că scrisese o poezie, în care era vorba 
de el, şi că avea de gând să scrie alta, să arate ce înseamnă 
să fii nevastă de ofiţer de aviaţie. Pe asta n-o terminase 
încă. Adică mai avea de scris la ea. Orbul i-a răspuns, a 
făcut şi el o bandă pe care i-a trimis-o prin poştă. Ea a 
primit-o şi a înregistrat alta. Au dus-o aşa ani de zile. 

Ofiţerul era trimis în misiuni, când la o bază, când la alta. 
Ea, după el. Aşa se explică de ce orbul primea benzi de la 
bazele aeriene Moody, McGuire, McConnell sau Travis, de 
lângă Sacramento. Tocmai aici, la Travis, într-o noapte, o 
apucară pandaliile, vedea bine că tot mu-tându-se ba într- 
un loc, ba în altul, rămâne tot singură, şi atunci şi-a zis că 


nu se mai poate aşa. S-a dus la ea în cameră, a luat din 
sertarul cu medicamente tot ce-a găsit, şi încet-încet, cu o 
sticlă de gin, le-a dat pe gât pe toate. Apoi, s-a vârât în 
cadă, a dat drumul la apa fierbinte şi a leşinat. - 

N-a mierlit-o. În schimb, a luat-o cu amețeli. Pe urmă a 
borât. Când se întoarce acasă ofiţeraşul nostru - mai are 
vreo importanţă cum îl cheamă? nu-i de-ajuns că fusese 
prima ei iubire? - individul, deci, se întoarce acasă, o fi fost 
probabil prin vreo misiune, şi când o găseşte în halul în 
care” era, pune mâna pe telefon şi cheamă ambulanţa. Mai 
târziu orbul a aflat toată tărăşenia, cu lux de amănunte, 
evident tot dintr-o bandă. Ea a continuat să-i trimită benzi 
cu poşta, expres, înşirându-i vrute şi nevrute. Rămăsese, 
fără îndoială, singura ei distracţie, pentru a n-o mai pune la 
socoteală pe cea cu poeziile. Într-o bună zi, îi dădu de veste 
orbului, bineînţeles tot prin intermediul unei benzi de 
magnetofon, că s-a hotărât să se despartă o vreme de ofiţer. 
Imediat, a sosit următoarea bandă cu vestea divorţului. 
Aşadar orbului nu-i scăpa absolut nimic. Când am cunoscut- 
o pe nevastă-mea, el a fost informat imediat. Ştia tot sau cel 
puţin aşa mi se părea mie. La un moment dat nevastă-mea 
îmi flutură pe la nas ultima bandă expediată de orb, voia să 
vadă dacă sunt curios s-o ascult. Cred că asta s-a întâmplat 
acum un an. E vorba de tine, m-a liniştit ea, arătându-mi 
banda. Fie, hai s-o ascultăm, am zis eu. Ne-am înarmat cu 
două pahare pline, ne-am tolănit în living. Eram pregătiţi. A 
aşezat mai întâi banda în magnetofon, a învârtit nişte 
butoane şi pe urmă i-a dat drumul. S-a auzit la început 
fâşâitul benzii, apoi o voce puternica. Nevastă-mea a 
micşorat volumul. După ce am ascultat câteva minute nişte 
banalităţi, am auzit deodată cum acest străin, acest orb pe 
care nu-l întâlnisem în viaţa mea, îmi rosteşte numele. 
Zicea cam aşa: Din tot ce 

Catedrala mi-âi povestit despre el, pot trage o singură 
concluzie...” în acel moment a intervenit ceva, cred că 
bătuse cineva la uşă, sau poate am auzit telefonul sunând, 


adevărul e că n-am mai apucat să aflu la ce concluzie 
ajunsese respectivul. Poate că aşa a fost să fie. Să ascult 
exact cât se cuvenea, nimic mai mult. 

lată că sosise ziua ca orbul, cel de pe bandă, să 
poposească în casa noastră. 

— Ce-ai zice dacă l-aş scoate la o partidă de popice? i-am 
sugerat eu nevesti-mii. 

Stătea lângă chiuvetă cu o oală de cartofi în faţă. A lăsat 
cuțitul din mână şi s-a întors spre mine. 

— Fă-o pentru mine, dacă mă iubeşti, mi-a zis ea. Dacă nu 
vrei, mă rog, te priveşte. Să ştii însă că dacă tu ai avea un 
prieten şi el ar veni la noi în vizită, oricine ar fi, să ştii că m- 
aş da peste cap ca să se simtă bine. 

Luă o cârpă de vase şi se şterse pe mâini. 

— Mda, numai că eu n-am nici un prieten orb. 

— Tu n-ai nici un prieten. Niciunul, accentuă ea. Şi cu asta 
am încheiat discuţia. 

— Ce naiba, tu chiar nu-ţi dai seama, reluă ea firul 
conversaţiei. Omul abia şi-a îngropat nevasta. E singur, 
pricepi? 

M-am cufundat în tăcere. Nu ştiam mare lucru despre 
nevasta orbului. O chema Beulah. Beulah?! Bine, dar ăsta 
nu putea fi decât numele unei negrese. 

— Nevastă-sa era negresă? am întrebat eu. 

— Ai înnebunit? exclamă ea. Ce-i cu tine? îţi filează vreo 
lampă? 

Apucase un cartof, pe care l-am văzut după câteva clipe 
rostogolindu-se pe gresia din bucătărie, sub cuptor. 

— Ai băut ceva? mă chestionă ea. Hai, spune drept. 

— Ce, n-am voie să întreb, am replicat eu. 

Abia atunci nevastă-mea s-a apucat să mă pună în temă. 
Chiar mai mult decât aş fi dorit. Mi-am umplut un pahar şi 
m-am aşezat la masa din bucătărie ca s-o ascult pe îndelete. 
Povestirea ei se închegă treptat. 

Beulah începuse să lucreze pentru orb cam la un an după 
plecarea nevesti-mii. N-a trecut mult timp şi cei doi, Beulah 


şi cu orbul, şi-au pus verighetele pe deget. A fost o nuntă 
modestă - cui i-ar fi trăsnit prin cap să asiste la o asemenea 
ceremonie - doar ei, preotul şi soţia acestuia. Important e 
că fusese o căsătorie religioasă. Beulah dorise acest lucru, 
povestea orbul mai târziu. Probabil că încă de atunci 
cancerul mocnea în ea. Au trăit împreună opt ani, 
nedespărţiţi, accentuă nevastă-mea, nedespărţiţi. După 
aceea Beulah a început să se simtă rău şi foarte curând s-a 
prăpădit. Când a murit, se afla într-un spital din Seattle, cu 
orbul la căpătâiul ei, ţinând-o de mână. Se căsătoriseră, 
trăiseră împreună, lucraseră, făcuseră şi dragoste, fără 
îndoială, şi, într-o zi, iată că orbul a trebuit s-o îngroape. 
Cum naiba să trăieşti atâta vreme lângă o femeie fără să-i 
vezi chipul? Pentru mine era de neînțeles. Şi, dintr-o dată, 
am început să-l compătimesc. M-am gândit ce viaţă 
nenorocită trebuie să fi dus această femeie alături de el. Să 
trăieşti lângă bărbatul iubit, şi să rămâi tocmai pentru el 
invizibilă. Să nu-i poţi pretinde nici cel mai banal 
compliment. Sănu-l poţi mişca nici cu surâsul, nici cu 
grimasele tale. Chiar dacă ţi-ai mânji faţa cu o oroare de 
fard, chiar dacă ţi-ai vopsi pleoapele în verde, chiar dacă ţi- 
ai înfige un ac în nas şi ai purta pantalonaşi gălbui şi 
pantofiori stacojii, pentru el tot aia ar fi. lar la urmă să-ţi dai 
sufletul, cu orbul lângă tine, să-l ţii de mână, să-i vezi ochii 
înlăcrimaţi - îmi imaginez cum arătau împreună în acel 
moment - şi să te gândeşti că în câteva zile vei fi în mor- 
mânt, iar bărbatu-tău nu ştie, adică habar n-a avut vreodată 
cum arăţi. După moartea ei, Robert a rămas cu o poliţă de 
asigurări. O nimica toată. Şi cu o jumătate de monedă 
mexicană de douăzeci de pesos. Cealaltă jumătate o lăsase 
în coşciug, alături de ea. Să te apuce plânsul, nu altceva. 

Se apropiase ora sosirii lui. Nevastă-mea plecase la gară 
să-l întâmpine. Aveam de. Aşteptat. Tocmai îmi umplusem 
un pahar şi deschisesem televizorul, când am auzit maşina 
trăgând în faţa casei. M-am sculat de pe sofa cu paharul în 
mână şi m-am dus la geam să mă uit afară. 


Nevastă-mea râdea. Tocmai parcase. Am văzut-o ieşind din 
maşină şi închizând uşa după ea. Era cu gura pân-la urechi. 
Nu-mi venea să cred. A dat ocol maşinii ca să ajungă la orb, 
care tocmai se pregătea să iasă. lar 

Catedrala orbul, închipuiţi-vă, purta barbă, o barbă 
impunătoare. Un orb cu barbă. Ei nu, că asta punea capac 
la toate. Orbul se întinse spre bancheta din spate şi înşfăcă 
valiza. Nevastă-mea îl luă de braţ, închise portiera din 
dreptul lui, şi apoi, trăncănind naiba ştie ce, îl purtă pe alee, 
pe scări, până la uşă. Am închis televizorul, am sorbit ultima 
picătură din pahar, pe care am avut grijă apoi să-l clătesc, 
m-am şters pe mâini şi după aceea m-am îndreptat spre 
uşă. 

Soţia mea făcu prezentările: 

— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Robert. Robert, acesta este 
soţul meu. 'Ţi-am povestit despre el. 

Radia de bucurie. Îl ţinea pe orb de mânecă. Orbul lăsă 
valiza şi ridică mâna spre mine. Am apucat-o. Mi-a strâns-o 
energic. Aşteptam să-i dea drumul, dar el mi-o ţinea în 
continuare. În sfârşit, mi-am recuperat-o. 

— Am senzaţia că ne ştim de undeva, bubui vocea lui. 

— Şi eu, am completat eu într-o doară, căci nu-mi venise 
altceva mai bun în minte. Apoi am adăugat: 

— Bun venit. Am auzit o mulţime de lucruri despre 
dumneata. 

Ne pusesem în mişcare, un grup mic, venind dinspre 
verandă spre living, nevastă-mea ţinându-l în continuare 
de mână, ca să nu-l piardă. În cealaltă mână orbul ducea 
valijoara. Nevastă-mea strecura din când în când câte-o 
indicație: 

— Acum ia-o la stânga, Robert. Aşa. Acum fii atent, aici e 
un scaun. Aşa. Aşază-te aici pe sofa. Ştii, e nouă, am 
cumpărat-o acum două săptămâni. 

Am încercat să plasez şi eu o replică, ceva în legătură cu 
vechea sofa, să spun că nu fusese rea nici cealaltă. Dar n- 
am reuşit să leg nici măcar o propoziţie. Apoi, m-am gândit 


c-ar fi potrivit să comentez călătoria pe râul Hudson, era 
subiectul cel mai la îndemână, să-i explic că ducându-te la 
New York e recomandabil să stai pe partea dreaptă în tren, 
iar venind înapoi de la New York, invers, pe stânga. 

— Aţi călătorit bine? am zis eu în cele din urmă. Apropo, 
pe ce parte aţi stat în tren? 

— Ce întrebare! Cum adică pe ce parte? se agită nevastă- 
mea. Ce contează pe ce parte? 

— Am întrebat YYumai, m-am retras eu. 

— Pe partea dreaptă, răspunse orbul. N-am mai călătorit 
cu trenul de patruzeci de ani. De când eram puşti. Atunci 
mă duceau ăi bătrâni de mână. De mult, cam de mult. 
Aproape că uitasem cum e. Acum am barba ninsă, zise el. 
Parcă aşa mi-a spus un amic de-al meu, dacă nu mă înşel. 
Sunt un tip distins, nu-i aşa, draga mea? 

Orbul se adresase fireşte nevesti-mii. 

— Eşti un tip distins, Robert, aprobă ea. Robert, mă bucur 
că eşti cu noi. 

În sfârşit, ea îşi dezlipi ochii de pe el şi se uită la mine. Am 
avut impresia că nu-i convine ce vede. Şi, ca să-i răspund, 
am dat din umeri. 

N-am cunoscut personal nici un orb în viaţa mea. Nici 
măcar n-am întâlnit vreunul în carne şi oase. Orbul care 
intrase în casa noastră bătea spre cincizeci de ani, era un 
tip solid, cu un început de chelie, cu umerii încovoiaţi de 
parcă ar fi cărat pe ei nişte cufere imense. Purta pantaloni 
şi pantofi cafenii, o cămaşă maro deschis, cravată şi un 
sacou sport. Îmbrăcat şic. În plus, barba. O barbă de toată 
frumuseţea. De baston sau ochelari fumurii, nici vorbă. Şi 
eu care credeam că orbii nu fac o mişcare fără să-şi pună 
pe nas ochelarii cu lentile fumurii. Şi, totuşi, parcă m-aş fi 
simţit mai în largul meu dacă ar fi avut şi el o pereche pe 
nas. În aparenţă, ochii lui nu se deosebeau cu nimic de ochii 
unui om normal. Când îl priveai mai atent, observai că 
există totuşi o diferenţă. Mai întâi, irisul era prea albicios. 
Pupilele se mişcau în orbite alandala, iar el nu ştia sau 


poate nu era în stare să le fixeze într-o direcţie anume/Da, 
era o imagine de groază. M-am uitat fix la faţa lui. Am văzut 
cum pupila stingă o ia într-o parte, spre nas, în timp ce 
cealaltă încerca să stea pe loc. Bine zis încerca, fiindcă 
ochiul cu ipricina părea într-o vânturare continuă, orbul 
habar n-având de asta. 

I-am zis: 

— Să pregătesc ceva de băut. Ce preferi? Avem de toate. 
Ne umplem şi noi timpul cum putem. 

— Bătrâne, beau numai scotch, spuse el repezit şi tare. 

— Grozav, am completat eu. 

Catedrala 

Aşadar mă luase cu „bătrâne”. Nici nu se putea altfel. 

— Am bănuit eu, deci scotch. 

Pipăia cu degetele valiza aşezată lângă sofa. Aşa se orienta 
el, am priceput de îndată. 

— Să o duc sus în camera ta? îi spuse nevastă-mea. 

— Nu, nu, stă bine aici, nu mă deranjează, zise el, cu o 
voce pătrunzătoare. O duc eu când urc. 

— Puţină apă? l-am întrebat. 

— Foarte puţin. 

— Ştiam eu, am zis repede. 

— O lacrimă, completă el. Îl ţii minte pe Barry Fitz-gerald, 
actorul irlandez? Când beau apă, zice Fitzgerald, torn apă. 
Când beau whisky, torn whisky. La fel şi eu. 

Nevastă-mea râdea. Orbul îşi apucă barba, o ridică încet, 
lăsând-o să cadă apoi. Am pregătit paharele, trei pahare 
mari cu un strop de apă în fiecare. Apoi ne-am tolănit în 
living şi-am început să stăm la taclale. Mai întâi, cum 
călătorise Robert. Zburase de pe coasta de vest până la 
Connecticut, un drum cam lung, ce-i drept. Apoi, de la 
Connecticut la noi, cu trenul. Între timp paharele se 
goliseră, aşa că am mai umplut un rând. 

Citisem undeva, nu mai ştiam unde, că orbii nu fumează, 
că n-ar fuma, zice-se, fiindcă nu pot admira fumul care le 
iese pe nări. Bănuiam că-i o explicaţie tare îi priveşte numai 


pe ei, pe orbi. Vizitatorul nostru, orbul, trăgea cu sete din 
ţigară, o fuma până la capăt şi, după aceea, aprindea 
imediat alta. El umplea scrumiera, iar nevastă-mea o golea. 

Mai târziu, când ne-am aşezat la masă, am dat gata încă 
un rând de whisky. Nevastă-mea îi umplu farfuria lui 
Robert: friptură, cartofi prăjiţi, fasole verde. I-am uns două 
felii de pâine cu unt. Apoi, i-am spus: 

— Aici ai pâine cu unt. 

Am dat pe gât încă o duşcă şi am zis: 

— Să ne rugăm. V 

Nevastă-mea rămăsese cu gura căscată. Orbul lăsase 
capul în jos. 

— Să ne rugăm, am adăugat eu, să nu dea cineva vreun 
telefon şi să nu se răcească friptura. 

După aceea ne-ăm năpustit asupra farfuriilor. Am înghiţit 
tot, absolut tot ce era de mâncare pe masă. În fulecam de 
parcă ar fi fost ultima cină din viaţa noastră. Nu se auzea 
nici un cuvânt. Am mâncat, am ras, am topit totul. Orbul 
detectase mâncarea imediat, mergea la sigur. Mă uitam la 
el cu admiraţie. Proţăpise carnea cu cuțitul şi furculiţa. O 
tăie în bucăţi, vâri apoi furculiţa în gură, culese cartofii din 
farfurie, şi fasolea, apoi înhăţă o felie de pâine cu unt pe 
care o înfulecă. Sfârşi cu un gât zdravăn de lapte. Din când 
în când se ajuta cu degetele, şi o făcea în modul cel mai 
degajat cu putinţă. 

N-am iertat nimic. Am devorat totul, inclusiv o tavă cu 
plăcintă cu căpşuni. Când ne-am oprit, păream toţi 
buimăciţi. 'Transpirasem. Ne-am ridicat, îndepărtându-ne 
de masa pe care rămăseseră numai farfurii murdare. Ne- 
am retras în living, unde ne-am trântit fiecare pe locul lui. 
Robert şi nevastă-mea, pe canapea. Eu, pe scaunul înalt cu 
spetează. Am turnat încă două rânduri de whisky, poate 
chiar trei, şi le-am băut cu orbul. Ei doi pălăvrăgeau. Îşi 
depănau amintiri din ultimii zece ani. Eu, spectator, din 
când în când mai strecuram câte o vorbă, ca orbul să nu-şi 
închipuie că m-am volatilizat, iar nevastă-mea că n-am şi eu 


ceva de spus. Aşadar, îşi depănau aţnintiri, amintirile lor! 
Trăgeam cu urechea spe-rând să aud din gura nevesti-mii, o 
frază de genul: „Şi în ziua aceea a apărut în viaţa mea 
iubitul meu soţ.” Slabe speranţe. Numai despre Robert 
vorbeau, de parcă orbul ăsta s-ar fi priceput la toate, de 
parcă ar fi fost omul minune. Că el şi nevastă-sa ar fi primit 
un ajutor social din care au trăit amândoi, după câte am 
înţeles, destul de modest. Că se ocupa de radiotelegrafie. 
Că avea relaţii cu alţi telegrafişti, povestea el, cu aceeaşi 
voce pătrunzătoare, cu unii din Guam, Filipine, Alaska sau 
chiar din Tahiti. Că îşi făcuse o groază de prieteni, şi că, 
dacă ar fi vrut, s-ar fi dus oricând la ei, unde ar fi fost primit 
cu braţele deschise. Uneori se oprea şi se întorcea spre 
mine ca să-mi pună vreo întrebare. De cât timp am slujba 
asta? (Răspuns: Trei ani.) îmi place ce fac? (Răspuns: Nu.) 
Am de gând să rămân în continuare în serviciul ăsta? 
(Răspuns: Am încotro?). În fine, am pândit momentul când, 
ziceam eu, bateriile lui trebuie să fi fost epuizate, m-am 
ridicat de pe scaun şi am dat drumul la televizor. 

Nevastă-mea mi-a aruncat o privire sumbră. Mai avea 
puţin şi exploda. Se uită apoi la orb şi întrebă: 

Catedrala 

— Robert, tu ai televizor acasă? 

— Draga mea, am chiar două televizoare: unul color, 
celălalt alb-negru, o relicvă. Ce mă distrează este că de câte 
ori dau drumul la televizor, şi asta se întâmplă în fiecare zi, 
mă folosesc de cel color. Nu-i aşa că-i nostim? 

Ce mai puteam să zic? Rămăsesem mască. Fără replică. M- 
am uitat deci la televizor încercând să desluşesc ce spunea 
comentatorul. 

— E un televizor color, spuse orbul. Nu mă întreba de 
unde ştiu, dar sunt sigur de asta. 

— Aşa e, l-am iuat de curând. 

Orbul sorbi din pahar. Îşi ridică din nou barba, o 
adulmecă, apoi o lăsă să cadă la loc. Se aplecă în faţă, şi 


aşeză scrumiera pe măsuţa din faţa lui. Îşi aprinse o ţigară. 
Se rezemă de sofa, încrucişându-şi gleznele. 

Nevastă-mea tocmai îşi ascundea un căscat. Îşi întinse 
braţele ca să şi le dezmorţească. 

— Mă duc până sus să-mi iau un capot. Vreau să pun ceva 
mai comod pe mine. Robert, simte-te ca acasă, spuse ea. 

— Mă simt minunat, spuse el. 

— Vreau să te simţi bine la noi, spuse ea. 

— Mă simt minunat, repetă el. 

După ce nevastă-mea a ieşit din cameră, am ascultat 
informaţiile meteo şi cronica sportivă. Trecuse o bună 
bucată de vreme, iar nevastă-mea continua să întârzie în 
camera ei. Probabil că se dusese să se culce. Mi-ar fi 
convenit mai degrabă să vină înapoi. Nu mă încânta să 
rămân singur cu un orb într-o cameră. L-am întrebat dacă 
mai vrea de băut. Desigur, mi-a răspuns el. Apoi, l-am 
întrebat dacă nu l-ar tenta să fumăm o ţigară de marijuana 
împreună. l-am spus că pregătisem deja una. Adevărul e că 
n-o făcusem, deşi ca s-o răsucesc nu-mi trebuiau decât 
câteva clipe. 

— Am să trag una cu tine. 

— Colosal! am exclamat eu. Pică la fix. 

Am umplut din nou paharele şi m-am aşezat lângă el pe 
sofa. Apoi am răsucit două ţigări babane. Am aprins una şi i- 
am întins-o. I-am pus-o încet între degete. A luat-o şi a tras 
primul fum în piept. 

— Ţine fumul cât mai mult, i-am zis eu, bănuind că nu mai 
fumase aşa ceva în viaţa lui. 

Nevastă-mea îşi făcu între timp apariţia. Era îmbrăcata 
acum în capotul şi papucii ei trandafirii. 

— A ce miroase aici? întrebă ea. 

— Ne-am gândit să tragem o ţigară cu marijuana, am 
răspuns eu. 

Nevastă-mea mă străpunse cu o privire fioroasă. Se uită 
apoi la orb şi spuse: 

— Robert, n-am ştiut că fumezi aşa ceva. 


— E o premieră, zise el. Toate lucrurile au un început. Dar 
deocamdată nu simt mare lucru. 

— E o combinaţie mai slabă, i-am explicat eu. E destul de 
blândă. Poţi s-o duci fără probleme. Nu te ameţeşte. , 

— Zi aşa, bătrâne, va să zică nu te paradeşte, completă el 
şi izbucni în râs. 

Nevastă-mea stătea pe sofa între orb şi mine. I-am întins şi 
ei ţigara. A luat-o, a tras un fum şi apoi mi-a dat-o înapoi. - 

— Şi acum? zise ea. N-ar trebui să fumez, adăugă tot ea. 
Mi se lipesc ochii de somn. Masa asta m-a terminat. Sunt 
ghiftuită. 

— De la plăcinta cu căpşuni ţi se trage, zise orbul. Ţi-a luat 
maul, spuse el şi izbucni în râs, un râs care-ţi bubuia în 
timpane. 

După aceea dădu din cap. 

— Mai e plăcintă, am adăugat eu. 

— Eşti amator, Robert? îl întrebă nevastă-mea. 

— Poate mai târziu, spuse el. 

Ne uitam la televizor. Nevastă-mea continua să caşte. La 
un moment dat spuse: 

— Patul tău e făcut, Robert, dacă vrei să te culci. A fost o zi 
grea pentru tine, ştiu. Când vrei să mergi sus, îmi spui. 

Îl trase de mână. 

— Robert? 

EI îşi reveni şi spuse: 

— A fost o seară de milioane. 

— E rândul tău, i-”m spus eu, proptindu-i ţigara între 
degete. 

Catedrala 

Trase un fum, îl inu în piept un răstimp, apoi îi dădu 
drumul. O făcu atât de firesc de parcă ar fi fumat marijuana 
din şcoala primară. 

— Mulţumesc, bătrâne, zise el. Cred că mi-am făcut plinul. 
Am început s-o simt, spuse el şi îndreptă chiştocul către 
nevasfă-mea. 


— Şi eu, spuse ea. Pentru mine e destul, îmi întinse ce mai 
rămăsese din ţigară. 

— Am să stau aici cu voi. N-o să vă deranjez. Dacă nu vă 
convine, spuneţi-mi. Atât vreau. Să rămân aici, să stau puţin 
cu ochii închişi. Când vreţi să vă culcaţi să-mi spuneţi şi mie, 
zise ea. 'Ţi-am făcut patul, Robert. E lângă camera noastră, 
sus, la capătul scărilor. Te ducem noi când eşti gata. Să mă 
treziţi dacă mă ia somnul, spuse ea, închizând ochii şi 
adormind imediat. 

Programul de ştiri se terminase. M-am ridicat să schimb 
canalul. După aceea m-am întors pe sofa. Nevastă-mea 
trăsese pe dreapta mai repede decât aş fi dorit. Se răsucise 
într-o parte, cu capul căzut pe sofa şi cu gura deschisă. 
Capotul îi alunecase de pe picioare, dezvelindu-i o coapsă. 
M-am întins s-o acopăr, dar ui-tându-mă o clipă la orb, m- 
am oprit. M-am prostit, ce naiba! Am lăsat capotul exact 
cum era. 

— Îmi spui dacă mâi vrei plăcintă, am zis eu. 

— Nici o grijă. 

— Obosit? am întrebat eu. Vrei să te duc sus? Să bagi 
cornu' în pernă... 

— Nu încă, spuse el. Mai stau cu tine, bătrâne. Nu te 
agasez, nu-i aşa? Când vrei să tragi pe dreapta, îmi spui şi 
mie. Nici măcar n-am apucat să schimbăm două vorbe, 
înţelegi... Am impresia că noi doi, adică eu şi ea, am 
monopolizat seara asta. 

Îşi ridică barba. Apoi o lăsă să cadă încet. Apucă de pe 
masă pachetul cu ţigări şi bricheta. 

— Nu mă deranjează, am zis eu. Pe urmă am completat: 

— Şi mie îmi place să stau la taclale. 

Şi cred că într-adevăr îmi plăcea. În fiecare seară fumam o 
ţigară cu ijiarijuana. Mă culcam târziu, niciodată înaintea 
nevesti-mii. După ce mă lua somnul, visam tot felul de 
grozăvii. Uneori, când mă dezmeticeam, aveam senzaţia că- 
mi plesneşte inima. 


La televizor era un film despre biserica în evul mediu. Şi 
nu unul de duzină. Aveam chef însă să mă uit la ultceva... 
Am scninibat canalul, dar n-am g&Slt TSĂ mă intereseze. 
M-am întors deci tot la primul, scuzându-mă că nu pot să-i 
ofer ceva mai acătării. 

— E-n regulă, bătrâne, spuse orbul. Nu mă deranjează. 
Poţi să te uiţi la orice, nu te sinchisi de mine. Nu strică dacă 
mai aflu ceva în seara asta. Omu', cât trăieşte, învaţă. Iar eu 
să ştii că ciupesc câte puţin din orice. Cu auzul stau bine. 

O 'vreme am tăcut amândoi. Orbul şedea aplecat în faţă, 
cu capul întors spre mine, în aşa fel încât una dintre urechi 
era pe direcţia televizorului. Cam bizară poziţie. Pleoapele 
îi cădeau uneori, pentru a se deschide apoi, fulgerător. Din 
când în când îşi * vâra degetele în barbă şi începea să tragă 
de smocurile de păr, foarte atent la ce se spunea la 
televizor. 

Pe ecran se vedeau nişte bărbaţi deghizați în schelete şi 
diavoli. Aceştia tăbărâseră pe alţii, îmbrăcaţi în sutane. Cei 
deghizați în diavoli purtau măşti, coarne şi nişte cozi lungi. 
Spectacolul făcea parte dintr-o procesiune. Englezul care 
comenta susţinea că respectiva procesiune are loc în 
Spania o dată pe an. M-am străduit să-i explic orbului ce se 
întâmpla pe ecran. 

— Schelete, zise el. Da, ştiu ce-s alea, spuse el bălă- 
bănindu-şi capul. 

Pe ecranul televizorului apăruse o catedrală. A urmat alta, 
într-o secvenţă mai lungă. După aceea imaginea se mută pe 
celebra catedrală din Paris, cu arcuri butante şi fleşe 
pierdute în nori. Aparatul de filmat se dădu mult înapoi ca 
să poată prinde catedrala care umplea orizontul. 

Din când în când englezul oprea comentariul, lăsând 
camera să se plimbe pur şi simplu fie în jurul catedralei, fie 
pe un peisaj de ţară, cu oameni mergând în urma boilor la 
câmp. Aşteptam să apară altceva. Apoi, am simţit că trebuie 
să spun ceva. 


— Arată exteriorul unei catedrale, am precizat eu. Se văd 
nişte himere, nişte statui mici, ca nişte monştri. Acum 

Catedrala cred că sunt în Italia. Da, chiar în Italia sunt. Se 
văd nişte picturi pe zidurile unei biserici. 

— E vorba cumva de fresce, bătrâne? mă întrebă el, şi 
sorbi din pahar. H M-am întins după paharul meu. Se golise. 
Ma gindeam ce răspuns să-i dau. 

— Mă întrebi dacă sunt fresce? am zis eu. Daa, în- 
trebarea-i cu schepsis. Să-ţi spun cinstit, habar n-am. 

Pe ecran apăruse o catedrală de lângă Lisabona. 
Diferenţele dintre catedrala portugheză şi cea franceză sau 
italiană nu erau chiar atât de mari. Dar, erau. Mai ales în 
interior. Atunci mi-a venit o idee. I-am spus: 

— Ştii ce este o catedrală? Adică cum arată? Mă 
urmăreşti? Cuvântul acesta „catedrală” îţi spune ceva? Ştii 
la ce se referă? Ştii care-i diferenţa dintre o catedrală şi, să 
zicem, o biserică baptistă? 

Orbul lăsă fumul să i se prelingă printre buze. 

— Ştiu că aceste catedrale s-au construit greu, la ele au 
muncit sute de oameni câte cincizeci de ani, sau chiar o 
sută de ani, spuse el. Parcă aşa zicea englezul, 
comentatorul. Mai ştiu că unele familii au ridicat o 
catedrală în câteva secole. Asta cred că tot el o spunea. Cei 
care puneau temelia mureau înainte de-a o vedea 
terminată. Chestia asta îi apropie mult de noi, ce zici, 
bătrâne, spuse el, şi mă împroşcă cu un hohot de râs. 

Pleoapele îi alunecară alene în jos. Capul i se bâţâia 
molcom. Parcă moţăia. Poate că se visa undeva prin 
Portugalia. Pe ecran apăruse o altă catedrală. Din 
Germania. Englezul îşi depăna mai departe comentariul său 
monoton. 

— Catedralele! spuse orbul, îndreptându-se şi lăsân-du-şi 
capul când în faţă, când pe spate, de câteva ori. Cam asta-i 
tot ce ştiu, bătrâne. Adică ce-am auzit de la englez. Ai putea 
să-mi descrii tu o catedrală? Chiar, ce-ar fi să-mi povesteşti 
tu cum e? Chestia mi-e destul de neclară, de ce să te mint. 


Mă uitam ţintă la imaginea catedralei de pe ecran. Cum să 
i-o descriu? Cu” ce să încep? Dacă n-aş avea de ales, dacă 
un nebun m-ar obliga s-o descriu, că altfel m-ar strânge de 
gât, poate că atunci aş reuşi. 

M-am uitat din nou la catedrala de pe ecran, până când în 
imagine a apărut peisajul de ţară. Degeaba. Nu-mi venca 
rvlci o idee. Lxskţ, m-am mtOYS” S>OTL Otfo Ţ><fflVspus: 
Y 

— În primul rând, sunt foarte înalte, am zis eu, ui-tându- 
mă prin cameră. Se întind mult în sus, foarte sus. Spre cer. 
Unele sunt atât de înalte, că au nevoie de suporturi ca să le 
susţină. Mă înţelegi? Aceste suporturi se numesc arcuri 
butante. Ele îmi amintesc, într-un fel, de viaducte. Uneori 
pe fațadele catedralelor sunt sculptați tot soiul de diavoli, 
ca cei din film, sau figuri de bărbaţi şi femei. N-aş putea să- 
ţi spun de ce. 

Orbul mă aproba, dând din cap, în aşa fel încât tot 
trunchiul părea că i se balansează. 

— Nu prea mă pricep la explicaţii, am zis eu., Se opri din 
bâţâială. Se aplecă peste marginea sofalei. 

Îşi plimbă degetele prin barbă, continuând să mă asculte 
cu atenţie. De lămurit, îl lămurisem buştean. Dar elnu mă 
întrerupsese. Dădea din cap, parcă ar fi dorit să mă 
încurajeze. Am încercat să găsesc o formulă mai inspirată. 

— Daa, sunt mari, foarte mari, am îndrugat eu. Sunt 
gigantice. Construite din piatră. Uneori şi din marmură. 
Odinioară oamenii voiau să se apropie de Dumnezeu, şi 
cred că de aceea ridicau aceste catedrale. Da, odinioară 
Dumnezeu reprezenta ceva pentru oameni. Catedralele, 
felul în care erau construite, ne arată acest lucru. Îmi pare 
rău, am adăugat eu, dar mă tem că am ajuns la capăt. Mai 
bine de-atât nu cred că pot să-ţi explic. Asta e, n-am ce-i 
face. 

— Lasă, bătrâne, nu te necăji, spuse orbul. Ascultă, pot să 
te rog şi eu ceva? Sper că nu te superi. Vreau să-ţi pun o 
întrebare simplă, la care să-mi răspunzi cu da sau nu. Să n- 


o iei ca pe-o mârlănie, dar, ştii, mă râcâie curiozitatea. 
Spune-mi, tu crezi în Dumnezeu? Nu te superi că te-am 
întrebat, nu-i aşa? 

Am clătinat din cap, ca să infirm, ceea ce oricum nu-mi 
slujea la nimic, căci el nu putea să mă vadă. Pentru un orb, 
că dai din cap sau faci cu ochiul e cam totuna. 

— Nu, nu cred. N-am nici o credinţă, de nici un fel. Şi nu-i 
uşor, mai ales când... mă înţelegi... 

— Da, te înţeleg, spuse el. 

Catedrala 

— Bine, am zis eu. 

Englezul o ţinea înainte pe-a lui. Nevastă-mea ofta în 
somn. Respira adânc. Era un somn profund. 

— Îmi pare rău că nu pot să-ţi explic cum arată o 
catedrală. N-am acest dar, al explicaţiei. Şi mai bine decât 
am f ăcut-o nu cred c-aş reuşi a doua oară. 

Orbul mă asculta. Şedea' neclintit, cu capul în jos. 

— Ca să-ţi spun drept, am continuat eu, catedralele nu 
înseamnă mare lucru pentru mine. Nişte catedrale, atât. 
Ceva la care să te uiţi seara la televizor. Nimic mai mult. 

L-am auzit pe orb icnind. Vomitase scurt. Îşi luă batista din 
buzunarul de la spate. 

— A trecut, bătrâne. Se mai întâmplă, dar n-am nimic, nu 
mi-e rău, fii liniştit, spuse el. Ştii ce, mi-a venit o idee. Ce-ar 
fi să aduci nişte hârtie mai ţeapănă şi ceva de scris. Să- 
ncercăm ceva. Să desenăm o catedrală împreună. Hârtie şi 
plaivaz. Hai, bătrâne, adu instrumentele! 

M-am repezit sus pe scări. Nu-mi mai simţeam picioarele. 
Mi se scursese parcă toată vlaga din ele, ca după o goană 
turbată. Am umblat prin camera nevesti-mii. Am găsit nişte 
capete de creion într-un suport de plastic, pe masă. Pe 
urmă, m-am gândit unde aş fi putut găsi hârtia aceea de 
care îmi vorbise. 

Jos, în bucătărie, am dat peste o sacoşă de hârtie cu coji de 
ceapă pe fund. Am golit-o, am scuturat-o, am dus-o apoi în 


living şi m-am aşezat cu ea lângă picioarele lui. Am făcut loc 
pe masă, am netezit hârtia şi am întins-o în faţa lui. 

Orbul se dădu jos de pe sofa şi se aşeză alături de mine, pe 
Covor. 

Îşi plimbă degetele pe hârtie, în toate direcţiile. Pipăi 
marginile, apoi colţurile. 

— E bine. Spuse el” Şi acum hai s-o desenăm. 

Îmi găsi mâna, mâna care ţinea capătul de creion. O apucă 
cu mâna lui. 

— Dă-i drumul, bătrâne, desenează, spuse el. Fii fără grijă, 
sunt în spatele tău, o să meargă. Hai, dă-i drumu'. Fă ce-ţi 
spun. Desenează. 

Şi atunci i-am dat drumul. Mai întâi am desenat o cutie 
care semăna cu o casă. Ar fi putut fi chiar casa în care 
locuiam eu. Apoi, i-am pus un acoperiş, iar la marginile 
acoperişului câte o fleşă. Era o demenţă, nu altceva! 

— E mortal, bătrâne, spuse el. E teribil. Hai că mergi bine. 
Ce zici, bătrâne, te-ai gândit vreodată la aşa ceva? Viaţa 
asta e tare sucită, ţi-o spun eu. Dă-i înainte, ţine-o aşa. 

Am desenat apoi nişte ferestre cu arcade. Pe urmă, arcuri 
butante. Am făcut uşile, nişte uşi imense. Nu mă mai 
puteam opri. Programul la televizor se terminase demult. 
Nu se mai auzea decât un fâşâit. Am lăsat capătul de creion 
din mână. Îmi amorţiseră degetele. Orbul îşi plimbă palma 
deasupra hârtiei. Atinse apoi cu vârful degetelor tot ce 
desenasem până atunci. Dădu mulţumit din cap. 

— lese bine, spuse orbul. 

Am luat din nou creionul. El îmi apucă mâna. Am continuat 
să desenez. N-am pic de talent la desen, dar nu m-am oprit. 
Am continuat ce începusem. 

Nevastă-mea deschisese ochii şi se holba la noi. Stătea în 
capul oaselor pe sofa, cu capotul desfăcut. 

— Ce faceţi aici? întrebă ea. 

Nu i-am răspuns. Desenam mai departe. 

— O catedrală, desenăm o catedrală, a râs orbul. Noi doi. 
Apasă tare acum, îmi spuse el. Aşa. Aşa e bine. Vezi c-ai 


prins şpilu', bătrâne. Pe cuvântu' meu, c-ai prins şpiluN-ai 
crezut c-o să reuşeşti. Da' merge, vezi că merge? lese brici. 
Pricepi? în câteva clipe dăm lovitura, ai să vezi. Şi braţu' 
cum e? îl mai simţi? întrebă el. la trânteşte nişte suflete aici. 
Unde-ai mai pomenit tu catedrală fără oameni? 

— Robert, ce se întâmplă aici? întrebă nevastă-mea. Ce 
naiba faceţi? 

— O facem, asta e, zise orbul. Ş-acum închide ochii, îmi 
spuse el de aproape. , 

I-am închis. Am făcut ce-mi spusese. 

— I-ai închis? mă întrebă el. Nu trişa! 

— l-am închis, am răspuns eu. 

— 'Ţine-i închişi, spuse el. Şi nu te opri, desenează mai 
departe. 

Catedrala 

Şi am desenat mai departe. Îi simţeam degetele îm- 
pingându-le pe ale mele deasupra hârtiei. Incredibil. În 
viaţa mea nu mai trăisem aşa ceva. 

— Cred că asta e. Ai terminat-o, e gata, a zis el, dintr-o 
dată. Acum poţi să te uiţi. Ei, ce zici? 

Rămăsesem cu ochii închişi. Voiam să-i mai ţin aşa câteva 
clipe. Simţeam în acel moment că trebuie să-i ţin închişi. 

— Cum a ieşit? întrebă el. O vezi? 

Încă nu deschisesem ochii. Mă aflam acolo, în casa mea. 
Eram sigur de asta. Şi totuşi aveam senzaţia că sunt 
altundeva, departe. 

— Da, am spus eu. O văd. 


Născut la 23 noiembrie 1927 în Andersen, South Caro- 
lina. Studiază la Duke University (limbi clasice şi engleza), 
Oxford University (engleza; licenţa cu o teză despre 
simbolismul la Joyce), Harvard University (teză de doctorat 
despre poezia lui Ezra Pound). Predă la Washington 
University şi Haverford College, iar din 1963 la University 
of Kentucky. Ţine conferinţe la Toronto în 1984 şi la 
Washington în 1986. Invitat să ţină un ciclu de conferinţe la 


universităţile Yale şi Princeton. În prezent locuieşte în 
Lexington, Kentucky. 

Editor, grafician, libretist, critic, ilustrator, eseist, poet, 
autor de povestiri, Guy Davenport abordează în cărţile sale 
un registru foarte larg de teme, de la tălmăciri din Arhiloh 
şi Herondas până la exegeze despre Joyce şi Pound. 

Cărţi de eseuri şi critică: The Intelligence of Louis Agas- 
siz: A Specimen Book of Scientific Writings (Inteligența lui 
Louis Agassiz: O mostră de cercetare ştiinţifică), Beacon 
Press, 1963; The Geography of the Imagination (Geografia 
imaginaţiei), North Point Press, 1981, Every Force Evolves 
Form (Forţa generează formă), North Point Press, 1987. 

Volume de povestiri: Tatlin, Scribner, 1974; Da Vinci's 
Bicycle (Bicicleta lui Da Vinci), The Johns Hopkins 
University Press, 1979; Eclogues (Egloge), North Point 
Press, 1981; Apples and Pears (Mere şi pere), North Point 
Press, 1984; The Jules Verne Steam Balloon (Balonul lui 
Jules Verne), North Point Press, 1987. 

A tradus şi editat următoarele volume: Carmina Archi* 

Proză americană contemporană 1975-1985 lochi: The 
Fragments of Archilochos (Fragmente din Arhiloh), 
University of California Press, 1964; Sappho: Songs and 
Fragments (Sappho: Cântece şi fragmente), University of 
Michigan Press, 1965; Flowers and Leaves: Poema vel 
sonata, carmina autumni primaeque veris trans- 
formationum (Flori şi frunze), Jargon Society, 1966; 
Cydonia Florentia, Lowell-Adams House Printers, 1966; 
Pennant Key-Indexed Guide to Homer's Iliad (Concordanţă 
la Iliada lui Homer), Educaţional Research Associates, 
1967; Pennant Key-Indexed, Guide to Homer's Odys-sey 
(Concordanţă la Odiseea lui Homer), Educaţional Research 
Associates, 1967; 'Thasos and Ohio: Poems and Translations 
1950-1980 (Ihasos şi Ohio: Poeme şi traduceri 1950-1980), 
1986. 

Premii obţinute: Premiul Anne Flexner pentru Literatură 
beletristică, 1948; Premiul Blumenthal-Leviton pentru 


Poezie, 1967; Premiul Kentucky pentru Cercetare în 
domeniul umanisticii, 1976; Premiul Morton Dauwen Zabel 
pentru Literatură acordat de Academia Americană de Artă 
şi Literatură, 1983. 

Tatlin, 1974, marchează debutul în povestire. „Davenport 
creează un model de ficţiune care, în ciuda influențelor 
vizibile ale lui Pound, rămâne deosebit de original: povestiri 
proiectate pe o canava de colaje, amestecând anecdota 
istorică, eseul erudit cu idila. Scrise într-un stil dens, 
înţesate de aluzii ezoterice, presărate de cuvinte rare şi 
citate străine, cu acţiuni uneori obscure, aceste povestiri 
merită calificativul de „piese dedalice,, încifrând sensuri 
care îşi aşteaptă o anevoioasă decodare.” (Hilton Kramer, în 
The New York Times Book Review) „Consideraţiile de o 
neobişnuită forţă asociativă, de un intelectualism detaşat şi 
ferm, personajele şi evenimentele fictive aduse pe scenă în 
acest volum de numai şase povestiri alcătuiesc o lectură „de 
o mie de ori mai interesantă, decât o carte de istorie sau 
literatură, consumată ca atare.” (Peter Seymour, în Kansas 
City Star) 

Da Vinci's Bicycle (Bicicleta lui Da Vinci), 1979, continuă 
să exploreze resursele imaginarului din perspectiva 
anecdotei istorice. Referințele care oscilează între erudi 

Guy Davenport ţie şi ficţiune, speculaţiile surprinzând 
platitudinea facto-logiei, tonul discret-ironic rotunjesc 
personalitatea acestor capodopere ale genului. „Davenport 
se insinuează în teritorii familiare sau obscure, găsind 
întotdeauna o observaţie surprinzătoare: Nixon în vizită în 
China, Stein la Paris, Mussolini la tribună, Picasso şi 
Guernica, Balbinus, poet şi împărat, Charles Fourier, 
eliberat şi eliberator, Robert Walser, scriitor elveţian care 
şi-a petrecut de bună voie douăzeci şi şapte de ani în aziluri 
de nebuni, Marcel Griaule, antropolog francez investigând 
mitologia dogonilor, Joseph Nicephore Niepce făcând prima 
fotografie. Davenport îşi regizează proza într-o lume a 
delectării, care4 nu poate fi altceva decât un paradis 


regăsit.” (Georges Kearns, în The Hudson Review) „Din 
acest volum, povestirea John Charles Tapner se detaşează 
ca o performanţă stilistică. Davenport reuşeşte să moduleze 
proza pe un registru foarte întins: primul paragraf, de 
exemplu, este impregnat de rezonanţa unor aliteraţii în 
serie, iar ceva mai încolo, în paragraful al treilea, apar 
cuvinte compuse de autor, procedeu care aminteşte de 
Joyce.” (James C. Robinson, în The American Short Story 
1945-1980) 

The Geography of the Imagination (Geografia imaginaţiei), 
1981, este un volum care reuneşte patruzeci de eseuri 
publicate în diferite reviste, în deceniul opt, bucăţi 
adoptând forme variate: cronică, schiţă biografică, 
comentariu erudit, fragment autobiografic. „Davenport ne 
oferă un „regal, de subiecte, spre groaza conformiştilor şi 
deliciul speculativilor: o istorie a manierelor „la masă,, 
Homer şi versiunile sale, imaginea indienilor în America, 
Picasso şi pictura primitivă, Joyce şi simbolismul religiei 
mitraiste, Poe şi decorația interioară, Ezra Pound şi 
mitologia. Erudiţia lui Davenport este imensă, ideile 
originale, elocvenţa firească şi convingătoare. Regăsim în 
discursul său echilibrat, în patima nobilă a comparaţiilor, în 
cultivarea elevată a artei un sens profund al valorilor, care 
îşi are originea în secolul al XVIII-lea. (William C. Watterson, 
în The New Leader) „Davenport ne furnizează cele mai 
neaşteptate explicaţii. El porneşte de la premisa că artistul, 
pictorul, poetul şi toţi cei care descriu minunile acestei lumi 
gândesc ca el: cu o iuţeală asociativă, imprevizibil, 
parcurgând epoci diferite pentru a găsi acel 

Proză americană contemporană 1975-1985 punct comun 
şi revelator., (Hugh Kenner, în Harper's) „O recenzie la 
Davenport pare o crasă intruziune. Dar, ţinând cont de 
limitele deprimante ale harului nostru imaginativ, o 
asemenea intruziune este chiar justificată. Fiindcă 
Davenport este una dintre puţinele voci originale, distincte, 
în literatura americană de astăzi. Guy Davenport şi William 


Gass, nume care pot sta alături pe Borges, Raymond 
Queneau şi Calvino.” (George Steiner, în The New Yorker) 

Eclogues (Egloge), 1981, cuprinde opt povestiri tratând 
subiecte diferite din istoria culturii universale. Davenport 
ne propune un demers original: scrisul ca rescriere sau 
imitaţia erudită. Astfel, povestirea The Daimon of Sokra-tes 
(Geniul lui Socrate) se desfăşoară sub marca stilistică a lui 
Plutarh. „Davenport a reînsufleţit structura povestirii 
moderne, conferindu-i densitatea intelectuală a eseului, 
concizia lirică a poemului şi, bineînţeles, ceva din 
dificultatea acestuia, precum şi succesiunea montajului 
cinematografic. Un adevărat tur de forţă.” (The New York 
Times) 

Apples and Pears (Mere şi pere), 1984, cuprinde bucăţi de 
frontieră, povestiri-eseu şi eseuri-povestire, invitând la o 
plimbare într-o Arcadie în care convieţuiesc Pindar şi 
Epicur, Einstein şi Disney. Inventivitate verbală împinsă 
până la indescifrabil, analogii descumpănitoare, pasaje 
împrejmuind numele unor artişti ca Seurat, Braque, Proust, 
Cesar Franck, Picasso, Sartre şi alţii. „Şi cu acest volum 
Davenport solicită cititorul prin multitudinea de referinţe la 
istoria literaturii, filosofiei şi artei, precum şi prin 
disponibilitatea sa lexicală deosebită.” (Bob Halli-day, în The 
Washington Post) 

Despre funcţiile criticii, Guy Davenport face următoarele 
consideraţii: „Savantul, criticul şi artistul au un scop 
comun: respectarea principiului continuității. Cultura este 
un şir neîntrerupt de opere. Continuitatea este singurul 
diagnostic de sănătate pe care îl putem acorda gândirii 
omeneşti, indiferent de conţinutul acestei gândiri. În 
momentul de faţă fizicienii dezbat aceeaşi problemă: dacă 
universul 

Guy Davenport este alcătuit din părţi distincte, ca 
grăunţele de nisip din deşert, sau dacă este o masă 
continuă de neutrini, în care particulele atomice nu sunt 
decât nişte aglomerări. Secolul nostru a avut geniul 


corelaţiilor, ştiind să alăture elemente care păreau 
disparate, să le unească în structuri ample, pe dimensiunea 
verticală a istoriei şi timpului. Orizontalitatea, fiind inserată 
în geografie, împrăştie.” (Guy Davenport, Every Force 
Evolves a Form, North Point Press, 1987) 

Povestirile The Invention of Photography (Când fotografia 
a fost inventată la Toledo) şi John Charles Tapner au fost 
preluate după volumul Guy Davenport, Da Vinci's Bicycle 
(Bicicleta lui Da Vinci), The Johns Hopkins University Press, 
1979. 

Bitumul de Iudeea se dizolvă în ulei de lavandă, în zone 
mai mari sau mai mici de saturație, după gradul de 
expunere la lumină, şi astfel Joseph Nicephore Niepce 1 
fotografiază şopronul din ograda sa de la Chalon-sur-Saone, 
în acelaşi an în care Thomas Jefferson îşi dă obştescul 
sfârşit2. Lumina, alunecând oră de oră, printr-o minusculă 
fantă, peste suportul de cositor, preschimbă asfaltul, muiat 
apoi în lavandă, printr-o imitație mecanică a luminii 
focalizate pe retină de cristalinul ochiului. 

Rezultatul, un pozitiv direct, un de Chirico autentic. 

Lumina, venind dintr-o sursă atât de îndepărtată, încât 
prezenţa ei la o fermă franceză pare tot atât de puţin 
explicabilă ca şi ivirea unui prun înflorit pe lava inertă a 
lunii, proiectează un romboid de umbră, un con de lumină. 
Peretele. Şopronul. Gâştele foindu-se de-a lungul şi de-a 
latul ogrăzii, mistuindu-se cu totul din imagine, după o 
îndelungă expunere 3. 

Foco Betun y Espliego, istoric al fotografiei, după ce 
prefiră pe mai multe pagini pretenţiile de întâietate ale lui 

1 Joseph Nicephore Niepce (1765-1833), fizician francez, 
obţine primele fotografii pe clorură de argint (1816), pune 
la punct procedeul de fotografiere cu bitum de ludeea, cu 
care reuşeşte să obţină prima imagine după natură, după 
unii istorici ai fotografiei, în 1824. 

2 Thomas Jefferson, preşedinte al Statelor Unite (1801- 
1809), moare în 1826. 


3 Niepce a folosit bitumul de Iudeea întins pe o placă de 
zinc expus la lumină cu ajutorul unei diafragme cu iris. 
Datorită expunerii îndelungate (opt ore), soarele pare să 
lumineze din două părţi ograda din Chalon-sur-Saone. 

Când fotografia a fost inventată la Toledo 

Friedrich Wilhelm Herschel4 şi Nicephore Niepce întru 
descoperirea fotografiei, conchide că disputa nu poate fi 
deocamdată tranşată, lipsind dovezile precumpănitoare. 

Herschel, acelaşi care a descoperit steaua George, pe care 
filosoful Fourier şi poetul Joel Barlow 5, în eposul său 
neterminat despre canalul Erie6, au numit-o planeta 
Herschel, cunoscută în zilele noastre sub numele de planeta 
Uranus. 

Un oraş aşezat în împrejurimi sigure, spune Titus Li-vius 
despre Toledo 7. Situat pe un promontoriu, la convergenţa 
râurilor. 

Oare nu în acest oraş8 a defilat pe străzi o fanfară de 
cornetişti, cu chivere şi eşarfe stacojii, cântând cu brio şi cu 
un fel de melancolică euforie Santa Ana's Retreat from 
Buena Vista9? După ce străbate centrul oraşului, 

4 De fapt, cel care îşi dispută cu Niepce meritul inventării 
fotografiei este Sir John Frederick William Herschel (1792- 
1871), fiul celebrului astronom Sir Friedrich Wilhelm 
Herschel (1738- 1822), descoperitorul planetei Uranus 
(1781) şi a peste opt sute de stele duble. Sir John Frederick 
William Herschel a introdus hiposulfitul de sodiu în procesul 
de fixare a clişeelor. Este primul care foloseşte noţiunea de 
fotografie. 

5 Joel Barlow (1754-1812), poet şi diplomat american. 

6 Construit între 1817 şi 1825, canalul Erie lega 
localitatea Albany (pe râul Hudson) de Buffalo (pe ţărmul 
lacului Erie). După deschiderea canalului, aşezările situate 
în preajma lui au cunoscut în scurt timp o mare 
prosperitate. 

7 „Acolo se găsea Toletum, un oraş neînsemnat, însă 
întărit, datorită poziţiei sale.” (Titus Livius, De la fundarea 


Romei, XXXV, 22.) 

8 E vorba de celălalt Toledo, aflat în Statele Unite, în 
partea de sud-vest a lacului Erie. Datorită importanţei sale 
economice şi strategice (cel mai mare port interior din S.U. 
A. Şi primul port carbonifer din lume), aşezarea a fost viu 
disputată, provocând în cele din urmă conflictul cunoscut în 
istorie sub numele de Războiul pentru oraşul Toledo (1835- 
1836). 

9 Marş inspirat de retragerea generalului mexican 
Antonio Lopez de Santa Anna, după înfrângerea de la 
Buena Vista. Peste 20000 de soldaţi mexicani conduşi de 
generalul Santa Anna au atacat la 22 februarie 1847 
trupele generalului Zachary Taylor, care nu aveau un 
efectiv mai mare de 5000 de soldaţi. Americanii, folosindu-şi 
cu abilitate superioritatea armamentului şi manevrând 
inteligent, au reuşit să pună pe fugă armata mexicană. 

Swan Creek se varsă în râul Maumee 10, care la rândul 
său se varsă în lacul Erie. Oraşul a purtat numele de Port 
Lawrence până când Marcus Fulvius Nobilior 11 a înălţat 
fasciile şi acvila cu inscripţia SPOR în anul 193. La început, 
oraşul făcea parte din statul Michigan, ca să revină mai 
târziu, cu acordul preşedintelui Andrew Jackson, statului 
Ohio. Violetul feroce al cerului sfâşiat de furtuni l-a inspirat 
pe El Greco în celebrul său tablou. Aici, la Toledo, s-au 
alăturat vizigoții bisericii creştine, făcând din Spania o ţară 
catolică. Iar în 1897 Samuel L.. (Golden Rule) Jones 12 a fost 
ales primar pe lista candidaţilor independenţi. Despre 
incredibilele apusuri de soare aflăm chiar din eglogele 
romane târzii. 

Când vara este invadată de verdele lăcustelor şi de puful 
galben al viespilor, râul Tajo alunecă scânteietor pe sub 
podurile arcuite, scăldând din trei părţi oraşul 'Toledo. Casa 
unde a fost inventată fotografia e ridicată pe o fundaţie 
romană, are ziduri celtiberice, ferestre arabe şi nişte odăi 
care, deşi mai păstrează decorația maură, inscripţiile 


cuvioase şi mobilierul hârbuit de pe vremea lui Lope şi a 
atâtor hidalgo, respiră acum o temerară modernitate. 

Edouard Manet a vizitat această casă, cu prilejul unei 
călătorii în Spania, călătorie care i-ar fi putut fi fatală, căci 
mâncărurile hispanice întâmpinând din partea sensibilului 
palat parizian o înverşunată rezistenţă, maestrul 
impresionist a fost la un pas de moarte prin inaniţie. Mai 
mult decât atât, Manet a provocat la duel un oarecare domn 
pentru simplul motiv că acesta îi oferise, pentru a doua 
oară, dintr-un fel de mâncare cu un gust de-a dreptul 
scandalos. Manet a interpretat gentileţea gestului drept o 
insultă deliberată. 

10 Râu cu o lungime de 240 de kilometri, care străbate 
partea de nord-vest a statului Ohio şi care se varsă în lacul 
Erie prin Golful Maumee. 

11 Marcus Fulvius Nobilior, consul roman (sec. Il î.e.n.), 
pretor în Spania, în anul 193 îe.n._ 

12 Samuel Milton Jones (1846-1904), industriaş, om 
politic, reformator, primar de Toledo (1897-1904). În timpul 
guvernării sale, a combătut corupţia, a introdus reforme 
(opt ore de muncă, salariu minim asigurat, concedii plătite). 
Pentru iniţiativele sale a fost poreclit „Golden Rule Jones” 
(Guvernarea de aur a lui Jones). 

Când fotografia a fost inventată la Toledo 

Un radio care seamănă cu un cozonac franțuzesc, împănat 
cu butoane, prinde viaţă doar atunci când, spre înserat, 
centrala electrică strecoară, în firele ce împân-zesc oraşul, 
curentul, ca un fior, becuri delicate, portocalii se aprind în 
abajururi porfirii, difuzorul aparatului de radio transmite, 
printr-o perdea de pârâituri, Marşul toreadorilor, apoi 
discursul unei feţe bisericeşti despre unitatea indisolubilă 
dintre obligaţiile spirituale şi politice ale fiecărui individ, 
apoi o conferinţă ţinută de un reprezentant al institutului 
Opus Dei, combătând cu vigoare plaga ereziilor ce bântuie 
Franţa, apoi un recital de pian cu Joaquin Turina 13, 
cântând dezlănţuit la Madrid, în faţa unui microfon rotund 


ca o medalie otomană, vrednică de a fi purtată numai de 
feldmareşalii imperiului, descendenţi colaterali, spun ei, ai 
Profetului. 

Pe o latură a casei, lipită de ea, se află odaia în care a fost 
descoperită fotografia şi în care vizitatorii au prilejul să 
urmărească, cu ajutorul microscopului şi cu puţin noroc, 
coloniile de acarieni-de-brânză desăvârşind un proces 
natural. Anumite persoane opinează că acest spectacol 
impietează asupra tihnei sufleteşti, alţii, ceva mai luminaţi, 
susţin, dimpotrivă, că ceea ce se vede este cât se poate de 
educativ. 

— E atât de franțuzesc, poţi să auzi. 

— Este doar o demonstraţie darwinistă, poţi de asemenea 
să auzi. 

— Papa a binecuvântat fotografia. Orice fecioară poate 
acum să-şi pună fotografia într-un plic şi s-o expedieze 
drăguţului ei, păstrându-şi astfel neîntinat nepreţuitu-i 
renume. Nu-ţi mai rămâne decât să te duci la fotograf şi să 
alegi de pe pereţii atelierului fotografia care seamănă cel 
mai mult cu chipul băiatului tău, abia plecat pe front, să 
comanzi o copie după ea, pe care, la momentul cuvenit, să i- 
o lipeşti pe crucea mormântului, după ce vei fi prt” mit, în 
gară, pe cheltuiala statului, rămăşiţele sale pă-mânleşti. 

El Caudillo, el însuşi, a pozat de nenumărate ori. 

13 Joaquin Turina (1882-1949), pianist şi compozitor 
spaniol, profesor la conservatorul din Madrid. 

Şi oare cine n-ar fi încântat să-şi vadă căutătura pe luciul 
gelatinos şi îndestulat al fotografiei? 

Napoleon, în timp ce-şi îndeplinea legiuitele îndatoriri de 
soţ al Josefinei, a fost muşcat de fund de patrupedul său 
fidel, care alesese, după cum îi plăcea împăratului să 
povestească intimilor săi, cel mai nepotrivit moment cu 
putinţă pentru a-şi exprima neţărmurita afecţiune. Viaţa 
adevărată, spune Remy de Gourmont, reduce literatura la o 
improvizație deplorabilă, şi nu mă îndoiesc că Balzac, chiar 
şi el, ar fi fost descumpănit în faţa unui detaliu atât de 


penibil, cu desăvârşire inutilizabil. Pur şi simplu 
dezgustător, desigur. Însă asta e tot ce cuprinde fotografia: 
viaţa adevărată. 

Compilând monumentala-i istorie a fotografiei, Betun y 
Espliego a cernut prin faţa ochilor mii şi mii de daghe- 
rotipuri şi ferotipii, încercând să descopere modalităţile de 
exprimare a atenţiei şi curiozităţii în arta de curând ivită. El 
reproduce în această lucrare fotografia unui bărbat care 
stă alături de Einstein, pe un trotuar din Berlin. Cei doi se 
văzuseră atunci pentru prima oară. Necunoscutul îl oprise 
pe Einstein, cerându-i îngăduinţa să facă împreună o 
fotografie pe acel trotuar berlinez. 

— Nimic mai simplu, concedă Einstein. 

Există o fotografie care îl înfăţişează pt Lenin citind Iskra, 
într-o cafenea din Zurich, fotografie care, întâm-plător, 
prinde, în partea de sus, din stânga, pe James şi Nora Joyce, 
ciondănindu-se cu un şofer de taxi pentru câţiva franci. Un 
fotograf din Philadelphia a făcut mai multe plăci cu fosilele 
unui cal din paleolitic, la Muzeul de Istorie Naturală. Într- 
una din imagini, pe fundal, se profilează doi gentlemeni, 
vizitatori ai muzeului. Unul poartă joben şi rostogoleşte 
spre aparat o privire nevrotică, inteligentă. Este Edgan 
Allan Poe. Celălalt are pe cap o beretă şi e saşiu. Dumnezeu 
ştie cine e! 

Pe vremea când se afla la Sorbona, Betun y Espliego a 
subliniat, cu ocazia unei conferinţe, că, pentru prima oară 
în istoria artei, accidentalul devine instrumentul iconografic 
fundamental în reprezentarea lumii. 

Singura fotografie a lui Van Gogh adult este făcută din 
spate. Imaginea apare în fotografia unui domn, cândva de 

Când fotografia a fost inventată la Toledo o oarecare 
însemnătate, azi dat uitării. Pe Van Gogh îl recunoaştem 
însă, deşi e cu spatele la aparat. 

Există o fotografie a lui Vincent la zece ani. Picasso 
pretinde că aici pictorul seamănă foarte mult cu Rimbaud. 
Un fost coleg de clasă al lui Vincent, care a apucat o vârsta 


destul de înaintată, îşi aminteşte că obrajii şi nasul acestuia 
erau plini de pistrui şi că părul său cârlionţat era de 
culoarea morcovului, ceva mai aprins. Observaţi, ne atrage 
atenţia Betun y Espliego, cum acurateţea fotografiei a 
trebuit, în acest caz, să fie suplinită de memoria unui 
bătrân. 

După ce fotografia şi-a făcut apariţia la Toledo, indienii au 
început să vină în oraş să pozeze. A fost singurul lucru mai 
acătării născocit de feţele palide în timpurile acelea. 

O fotografie a lui Socrate, înconjurat de ciraci, ne-ar 
înfăţişa probabil un matofit slut, cu sprâncene stufoase şi 
buze de broscoi. Cutele tunicii ar constitui, fără îndoială, cel 
mai elocvent detaliu al fotografiei, în vreme ce ochii ar fi 
înghiţiţi de umbră. Dintre junii greci jigăriţi şi rufoşi, cu feţe 
măslinii, înghesuiți în jurul maestrului, care ar putea fi 
Platon? Să fie bubosul acela cu zulufii căzuţi leneş pe 
frunte? Şi care din ei este Xenophon? Dar femeia aceea, 
care împlântă degetele spre aparat ca un ies, ea cine e? 

Nici cel mai înverşunat sceptic nu poate pune la îndoială 
veracitatea unei fotografii bazate pe reprezentarea unei 
realităţi acceptate de toată lumea ca o probă evidentă. 
Sovieticii au luat la mână toate fotografiile făcute în timpul 
revoluţiei, ştergând imaginea lui Trotsky acolo unde apărea 
şi punându-l pe Stalin alături de Lenin, chiar şi atunci când 
era limpede cârcei doi bărbaţi de seamă se aflau la o 
depărtare de sute de verste unul de celălalt, sorbindu-şi în 
tihnă borşul. Descoperirea fotografiei a pus capăt visurilor 
noastre depănate în culori. 

În 1934, la Toledo, La Sociedad de la Historia Foto-grâfica 
a aşezat o placă memorială pe uşa casei în care a fost 
inventată fotografia. Cu acest prilej, Betun y Espliego a 
ţinut un discurs. Ohio, spunea el, este paradisul pe acest 
pământ. Era, fireşte, o aluzie la undele cu reflexe albăstrui 
ale Susquehannei14, la delicioasele cătune de pe malurile 
ei, unde, aşa cum afirma Sarmiento 15 în Călătoriile sale, se 


constată mai mult progres material şi mai multă cultură 
decât în Chile şi Argentina la un loc. 

O retrospectivă a fotografiei a fost organizată în acelaşi an 
la Luvru. Vizitatorii au putut vedea fotografii înfăţişându-1 
pe Ibsen plimbându-se cu mâinile la spate pe aleile umbrite 
ale unei grădini milaneze, ţigani corsi-cani în jurul unui foc 
de şatră, Or viile Wright dând mâna cu Wilbur Wright 
înainte de a arunca moneda de douăzeci şi cinci de cenți ce 
urma să decidă care dintre ei va urca primul într-un aparat 
mai greu decât aerul16, Sir Marc Aurel Stein17 cocoţat pe 
marele zid chinezesc, Jessie James 18 ciupind corzile unei 
harfe evreieşti, TI. E. Lawrence 19 intrând triumfător în 
Damasc sub flamurile lui Allah, împărăteasa Eugenia20 
spunându-şi rugăciunea, Carnot21 şi Şahul Persiei 
suspendaţi într-un balon, La Duse22 tolănită într-un scaun 
de răchită, Ugo Ojetti23 

14 Râul Susquehanna, de o lungime de aproximativ 990 
kilometri, străbate regiunea de nord-est a Statelor Unite, 
vărsându-se în Oceanul Atlantic. 

15 Domingo Faustino Sarmiento (1811-1888), om politic, 
ziarist şi scriitor argentinian. Ambasador în Statele Unite 
(1865), preşedinte al Argentinei (1868). Volumul Viajes 
(Călătorii) a apărut în 1878. 

Lb Primul zbor mecanic (un planor cu motor cu explozie) a 
fost efectuat de Orville Wright la 17 decembrie 1903. 

17 Sir Aurel Stein (1862-1943), arheolog şi orientalist 
englez; săpături în Caşmir, China, Asia centrală. Persia. 

18 Jessie Woodson James (1847-1882), împreună cu 
fratele său Frank James (1843-1915), a condus una dirr 
cele mai faimoase benzi din istoria Statelor Unite, 
terorizând, jefuind, ucigând, mai ales în statele din vestul 
mijlociu, timp de aproape şaisprezece ani. Mai târziu, erou 
de balade populare şi romane de senzaţie, sinistrul bandit 
dobândind în posteritate romantica mască a unui Robin 
Hood american. 


10 1. E. Lawrence (1888-1935), ofiţer britanic de legătură 
în Orientul Apropiat, intră în Damasc alături de trupele 
arabe la 30 septembrie 1918. N 

20 Eugenia Mana de Montijo de Guzmăn, împărăteasă a 
Franţei (1853-1870), soţia lui Napoleon III. Catolică 
ferventă. 

21 Mărie Frangois Sadi Carnot (1837-1894), om politic 
francez, preşedinte al Franţei (1887-1894). 

— 22 Eleonora Duse (1858-1924), actriţă italiană, 
cunoscută în Europa şi în Statele Unite pentru roluri din 
Ibsen şi D'Annunzio. 23 Ugo Ojetti (1871-1946), scriitor şi 
ziarist italian. 

Când fotografia a fost inventată la Toledo cu mama, 
doamne din înalta societate îngenunchind pe caldarâm în 
faţa ostiei (fanfara siciliana pare aici picată din altă lume, 
alături de preoţii în odăjdii), condamnaţi napolitani 
coborând lungi scări de piatră, emigranţi încolonaţi sub o 
arcadă romană, aştepând să ia trenul spre Ellis Island 2un 
sergent major din escadroanele de dragoni galezi stând cu 
telefonul în mână în faţa unei orchestre turceşti care 
intonează, sub îndrumarea lui Allenby 25, melodia The 
Crescent of Islam Moves Like a Scythe Across the Infidel, 
regina Victoria aţintind un deget spre un membru irlandez 
al Parlamentului. 

În 1912, Betun y Espliego a abandonat istoria fotografiei 
consacrându-şi viaţa obţinerii unei imagini clare a 
monstrului din Loch Ness. Ultima fotografie făcută de el 
reprezintă un portret de grup, în care Maiestatea sa 
imperială, ţarul Nicolae II 2G, apare alături de Regimentul 
de gardă scoţian, în calitate de colonel de onoare al acestei 
brave unităţi. Este o pildă de ceea ce însemna în epoca 
aceea fotografia color, întrucât ţarul apare aici cu un ten 
portocaliu-ruginos, şi cu o barbă de un verde încâlcit şi 
sumbru. Nuanţele pelerinelor scoțiene sunt reproduse 
alandala, ceea ce a determinat Consiliul Municipal din Edin- 
burgh să interzică expunerea fotografiei în public, măsură 


care nu l-a împiedicat însă pe George V 27 s-o admire în 
taină, şi pe Mitropolitul de Moscova şi Neva să dispună 
înrămarea ei în argint şi rubine, pentru a fi aşezată la loc de 
cinste, în altarul Bisericii Sfinţii Boris şi Gleb. 

Betun y Espliego a suferit crunt de singurătate cât timp a 
stat la pândă pe malurile sure ale lacului. Cimpoaiele i-au 
distrus rinichii, iar aşa-zisul porridge i-a ruinat stomacul. 
Religia localnicilor i s-a părut un soi de filosofie 

21 Ellis Island, fâşie de pământ în Golful New York, 
odinioară sediul centrului de imigrație în Statele Unite 
(1892-1943). Astăzi încorporată în complexul memorial al 
Statuii Libertăţii. 

25 Edmund Henry Hynman, viconte de Allenby (1861- 
1936), feldmareşal britanic, comandantul forţelor engleze 
în Palestina, înnobilat pentru victoriile repurtate în 
Palestina împotriva turcilor. 

20* Nicolae II (1868-1918), ultimul ţar al Rusiei (1894- 
1017). 

27 George V (1865-1936), rege al Marii Britanii, Irlandei 
de Nord şi împărat al Indiei (1910-1936). 

Speculativă faţă de care nu puteai să încerci decât o ne- 
stăpânită indignare. 

Soţia sa Lucinda a făcut drumul până la fruntariile Scoției, 
de unde l-ar fi strigat, peste zid, poruncindu-i să se întoarnă 
degrabă acasă, la Madrid. Franco şi falan-giştii băteau la 
porţile Barcelonei. Copiii nu mai conteneau din plâns. Şi ea, 
vai, nu-şi mângâiase auzul cu un cvartet de coarde de mai 
bine de şase luni. Oare aceasta era, ţipă ea din nou cât o 
ţinură plămânii, ţara maurilor? 

Viespile, între timp, clădiseră mai multe falanstere într-o 
casetă de porțelan şi în trei din colţurile tavanului, în 
aceeaşi casă din Toledo în care a fost descoperită fotografia. 
Cele tinere îşi exersau vigoarea talentului zbân-ţuindu-se în 
jurul unui bec electric de douăzeci de waţi, în vreme ce 
regina coloniei îşi vălsuia zumzăitul într-o splendoare 
imperială deasupra aparatului de radio, bucu-rându-se de 


monotonia fâşâitului câlţos ca de o paşnică vântoasă de 
vară. 

Istoria nu a cunoscut un moment mai sumbru, se auzi o 
voce din difuzor, ca acela în care imaginea venerabilă a 
bunicilor, deopotrivă cu cea a războiului au fost fixate pe 
hârtia cu nitrat de argint, dimpreună cu ele pilonii de la 
Luxor şi turme de bizoni, iar spiritul uman nu a cunoscut o 
destrămare mai profundă ca aceea trăită de poporul spaniol 
silit să fie martor la barbariile unei Africi dezlănţuite în 
toată neruşinarea ei, femei protestante dez-velindu-şi, în 
văzul lumii, gleznele şi coatele fragede, ze-peline 
pulverizate într-un nor de flăcări, câmpuri de luptă, 
frigidere, biciclete, domeniul invizibil şi de nepătruns al 
devoţiunii şi meditaţiei prăbuşindu-se în acele subterane ale 
minţii omeneşti din care somnul raţiunii zămisleşte monştri. 

Un puştan cu o hălăciugă de păr zbârlit şi ruginiu, 
prevestind în adâncul privirii limpezişul unui cer de 
octombrie, s-a furişat, într-o oarece zi, cât i-a dat ghes neîn- 
fricarea, ” aproape de caravana în care Foco Betun y 
Espliego îşi ducea traiul într-o veghe neostenită, pândind 
ivirea monstrului din Loch Ness. Tocmai în dimineaţa aceea 
Betun îşi proptise aparatul într-o spuză de salomii 

Când fotografia a fost inventată la Toledo galbene, 
vârându-se, el însuşi, sub postavul cerneluit, cu placa 
sensibilă la îndemână, şi iscodind, prin lentilele obiectivului, 
netezişul paşnic al apei, liniştit ca o zdreanţă lişteavă sub 
norii dezolanţi şi trişti. 

— Pfifui, scoase ghibirdicul, care nu era mai departe de o 
aruncătură de băț, ce-o fi mare scofală să-ţi îndeşi cataroiu' 
subt tripodul' aista cu poale? 

Drept răspuns, o mână bruneţie flutură îngrijorat a linişte 
de sub cerneluitul postav. 

— N-ai frică, glăsuie ţâncul, un pas nu mai fac. Puşlamaua 
l-a călăuzit, într-o altă zi, chiar pe pastprul bisericii libere, 
căruia îi trecuse pe la urechi câte ceva despre ce ar fi va să 
zică fotografia, o fiăscocire a franţu-jilor prea puţin 


cuviincioasă. În opiniunea sa, zbierată din toţi bojocii, praful 
se va alege de ea. In altă zi, ţâncul s-a înfiinţat cu stăpânul 
țţinutaş, şi cu cele două fiice ale domniei sale, pentru care a 
pretins câte un sfert de penny, de cap. Umbreluţele lor de 
soare şi cârlionţii gingaşi au dănţuit sub adierea vântului, 
ţinutaşul declarându-1 cu acest prilej pe Betun drept un 
idiot incurabil. 

— Al'ceva decât spinarea dihaniei nu vede, desluşi 
flăcăiaşul neastâmpărat ţinutaşului descumpănit. 

Şi într-o zi de primăvară, era în 1913, monstrul Nessi- 
teras rhombopteryx, un plesiosaurus cu o puzderie de dinţi, 
s-a ivit dintre ape, tenebros ca o nălucire jurasică, insectă 
pe cinci picioare, cu aripi negre şi cu un ochi opulent, 
captând razele soarelui într-o sumbră lucire. Faţă de acest 
detaliu, Betun nu a manifestat decât un pauper interes, 
adăstând tacticos cu degetul pe declanşator, întru definitiva 
aşezare a cadrului. 

Fotografia executată de Betun ne înfăţişează un nas lung, 
mustos, o buză suflecată, un ochi reptilian spălăcit, o aripă 
strălucie, lipăind uşor apa. Fotografia a fost publicată în La 
Prensa, cu negativul întors, şi în londonezul Times, 
reprodusă anapoda, cu o legendă care anunţă sosirea 
arhiducelui Franz. Ferdinand la Sarajevo într-o vizită de 
stat. 

Lumina felinarului desluşi din şiragul de exilați aduşi de 
şopotul vălurit al mării pe cel care trimisese reginei acea” 
infamantă scrisoare. Luntrea îi vărsase pe prundi-şul 
țărmului, în apă, şi, uzi până la brâu, îşi coborau acum 
femeile, cuferele boltite, tot calabalâcul. Veneau din Jer-sey, 
pe ceaţă, străpungând-o cu jelalnicul gâjâit de sirenă, 
metalic, spart de cârâitul gâştelor de mare, al pescăruşilor, 
învăluit de fonfăitul balizelor şi de huietul talazurilor 
răscolind oceanul, la înfiripatul zorilor. 

Şi ce spectacol magnific, să-i vezi ridicându-şi pălăriile şi 
înclinându-se până la pământ în faţa bătrânelului care 
descindea din luntre. Aveam, de la şeful poliţiei, o listă cu 


numele lor: Bachelet, Dessaignes, Fruchard, Thomas. O 
liotă de proscrişi, exilați fără căpătâi. 

Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când Napoleon 
expirase, de ţâfnă, zice-se, pe un petec de pământ, nici 
jumătate din insula pe care mă aflam, aruncat tocmai pe 
cealaltă emisferă, şi colbul stârnit de armatele lui încă nu se 
domolise. Ce să-i faci dacă franţujii se dau în vânt după 
răpăitul tobelor? Ce să-i faci dacă ţin morţiş să-şi încarce 
pieptul cu eşarfe stacojii? Pune-le pe masă un talger cu 
melci, o butelcă ghiolcă, o terfeloagă mustind de 
scârbavnice istorisiri, şi se vor năpusti după generalul lor 
mustăcios, umăr la umăr, cu fanfara înainte, spre ţinuturi 
păgâne, şi dincolo de ele, îngroşând ţărâna cu sângele lor. 

Se ivise pe nisipul maroniu, uriaş sfârtecând pâcla, 
asmuţită de câteva zile peste insula noastră, cu pasu-i 
înşerpuit de câlţoşenia algelor, firavă oprelişte sub după 

John Charles 'Tapner itul cizmelor, cu barba-i căruntoasă 
folfăind sub reverele redingotei. De sub boneta şi mantaua 
găitănată, ceva mai în spate, se iţea nevasta-i, îngrijată, 
clătinândă, fremă-tând ca un pescăruş auriu. Şi mai încolo, 
un fâlfâit de volănaşe, mustind de apă, jucăuşenie hâţânată, 
nu putea fi alta ciecât fiica lui. 

— Un - ropot beethovenian, îmi tună el în pâlnia urechii. 

Cu felinarul înturnat spre el, i-am urat bun-venit în 
districtul Guernsey. Nu le-am cerut actele. Ceea ce nu vor 
scăpa din vedere, la timpul cuvenit, epistaţii comisariatului. 

Ochii săi devoranţi scăpărau printre ridurile mătăsoase, 
privire deprinsă cu meşteşugul cărţii şi al vorbirii, hulpavă 
şi îndârjită, sfredelind mai abitir decât împunsătura acului. 

Fiica, măcar că luase în piept buluceala vântului şi 
plăpânda întremare a zorilor, se înfăşură acum într-o mască 
a frumuseţii, de sub care se prelingeau alene croiala lăţită a 
dinţilor şi suişul repezit al nasului. Mai târziu îi vor sfârâi 
călcâiele după o pereche de epoleţi, însă aceasta este cu 
totul altă poveste. De sub mantaua-i şiroindă scoase două 
cărţi lunguieţe. Shakespeare. 


— Monsieur Martin, pronunţă el cu accent francez, îmi 
apucă mâna cu amândouă mâinile, şi în clipa aceea 

” se prăbuşi cu privirea în tainiţele sufletului meu, dar, 
Sfinte Dumnezeule, ce privire! încă un vreasc pe foc şi ne- 
ar fi înhăţat pe amândoi vâlvătaia. Cotropitoare politeţe 
picurând parcimonios peste preaplinul prudenţei mele, 
până când madame ne trezi, comandând ritos şi ultimativ 
un scaun, un possetl şi niţeluş camfor pentru tâmpleipar 

— Şi tu ce-ai zis? gâlgâi nerăbdătoare consoarta-mi, Polly, 
eu aducând butelca de rom. 

— Că stă în firea oamenilor de seamă, şi că, fireşte, pentru 
noi nu poate fi decât o mare cinste. * 

I-am găzduit, noi şi vecinii noştri, fusese o zi zbuciumată, şi 
deqgcamdată asta a fost tot, cât a fost să fie. Au 

1 Băutură făcută din lapte cald cu vin sau bere şi 
mirodenii (doctorie împotriva răcelii). 

Tras într-o casă arătoasă, pe Hauteville Street, era în 20 
noiembrie, locuinţă ţinută de familia Domaille, în care se 
vor instala plătind chiria pe un an, deşi, după Legea 
străinilor puteau fi zvârliţi oricând într-o corabie, dacă 
argumentele sale nu reuşeau să înduplece înaltele foruri de 
la Londra. 

La noi venise de pe insula Jersey, unde sosise după o 
şedere în Belgia, într-acolo îşi luaseră tălpăşiţa o droaie de 
exilați, doctorul Raspail, autor de broşuri cu trebuincioase 
sfaturi medicale, şi Edgar Quinet, ţinut ca eretic. Louis 
Napoleon le făcuse vânt din ţară. Pe Guernsey, de bună 
seamă, ziarele sunt devorate. 

Îi vedeam zilnic, sau aproape, străbătând străzile muiate 
de ploaie, înghesuiți sub umbrele, iar pe bătrân, îl puteam 
zări oricând căţărat pe stânci, perorând deasupra 
talazurilor. Îi plăcea să stea acolo, şi junii care veneau din 
Anglia şi Franţa ca să-l vadă îl găseau tot acolo, căţărat, 
pregătit parcă de zbor, cu mantia înfoiată, cla-mând în 
latină tempestelor şi stolurilor de pescăruşi zglobii. 


Acelaşi care făcuse dagherotipul lui Tapner se în-fiinţă, în 
cele din urmă, să prindă, în nemişcare, figura bătrânelului 
cocoţat pe stâncă. 

Jumătate din misivele care soseau sau plecau de pe insulă 
erau adresate lui sau scrise de el. Câinele său de-o şchioapă 
şi cu o pată împrejurul ochiului îl însoțea pretutindeni. 
Senate era numele său. 

Trecuseră două săptămâni de la venirea sa pe insulă, 
când, într-o dimineaţă, apăru în pragul casei noastre 
zgribulit de frig. Polly schiţă doar un gest vag, o reverență 
probabil ar fi trebuit să însemne, scuzându-se însă că-i 
nevoită să ne lase singuri, căci, zicea ea, m-aşteaptă o găină 
să-i tai gâtul. 

Observaţie care îi reaminti oaspetelui nostru de straniile 
dăjdii cu care noi, englezii, suntem îndatoraţi reginei. Droit 
de poulet, după cum îi spun legiuirile. 

— Un adevărat paradis al fucsiilor, exclamă el. Verdele, 
cetăţene Martin, ştii dumneata că verdele creşte în tărie pe 
cât urcăm mai înspre nordul Europei? în Mediterana nu 
există decât o singură nuanţă de verde, un verde acid, de 
un măsliniu sur, în vreme ce aici, pe Guernjohn Charles 
Tapner se, y, există patruzeci de nuanţe, de o strălucire 
incredibilă, smaragd şi chartreuse, şi verdele prăzuliu şi 
verdele berii şi verdele gălbui. Ochiul se îmbată de atâta 
verde, pretutindeni, şi pomii, şi hăţişurile, şi crângurile, 
sunt aici mai multe nuanţe de verde decât tot ce-ar putea 
dărui minunatul Neapole şi toată Brazilia la un loc. Reliefat 
de azuriul moale al cerului, de nestăpânitul sforzando al 
fucsiilor, de splendoarea glorioasă a narciselor. E o altă 
Polinezie, bântuită de geruri şi ceaţă. 

Nu i se stinsese încă ultimul cuvânt, când se răsuci cu 
spatele la fereastră şi mă pironi cu privirea. 

— Povesteşte-mi despre 'Tapner, zise. 

Din pricina lui Tapner trimisese reginei acea infamantă 
scrisoare. Redactase o scrisoare semeaţă, expediată lui 


Palmerston, şi mai târziu tipărită în ziar. Am tuşit. Nici un 
cuvânt nu rostisem. 

— Un loc, continuă el, iarăşi cu ochii pe fereastră, 
încântător acest Saint-Pierre-Port. Aproape un oraş, mai 
ales atunci când pachebotul îşi varsă hărmălaia pe chei, dar 
în rest, vai, ce linişte. 

— Nu e totuşi Parisul, am obiectat. 

— Parisul! mai-mai că scuipase vorbele. Parisul?! acum 
fusese mai mult o tânguire. Dar ce înseamnă oare Parisul? 
Bulevardul Operei? Viermuiala aceea de snobi, misiţi, 
politicieni, filfizoni, pedanţi şi femeiuşti neghioabe? Dacă 
mă mai tem de ecspiuljiune e numai fiindcă mă îngrozeşte 
gândul că ar trebui să mă întorc în tot acel rahat. Poţi să-mi 
arăţi unde a fost executat Tapner? 

— Guernsey este o insulă onorabilă, am zis. Suntem toţi 
oameni cu frica lui Dumnezeu, cei mai mulţi protestanți. 
Neconformişti, precum Milton sau Cromwell. Ne place să 
credem că suntem independenţi şi foarte morali. Pe insulă 
trăiesc aproximativ patruzeci de mii de suflete şi, până la 
execuţia lui Tapner, nu am avut decât trei deţinuţi. Mai sunt 
doi acum, dintre care unul a fost vârât în puşcărie de 
nevastă-sa pentru o datorie de şaisprezece şilingi. Cu toate 
că lumea zice că de iubit tot pe el îl iubeşte, însă cu banii, 
vorba ei, nu te joci. Nenorocitul mucezeşte în puşcărie de 
zece ani. 

Oaspetele meu bolovăni ochii. Nu m-ar fi mirat dacă în 
clipa următoare ar fi retractat neţărmuritele efuziuni cu şi 
despre verdele insulei noastre. 

— V-am spus acest lucru, am continuat, pentru a înţelege 
că aici avem foarte puţine delicte. 'Tapner însă parcă ar fi 
fost Satana în carne şi oase. Unul de teapa lui e mai lesne 
de găsit la Londra, poate într-unui din oraşele acelea de pe 
continent pline de scursuri, dar nu aici, pe această insulă. 

Zâmbi. Era, pot să mă pun rămăşag, un om fermecător. 

— Cu domnul Barbet ar trebui discutat, am zis. Este şeful 
închisorii. Ştie oricum mai mult decât v-aş putea spune eu. 


— Sunteţi primarul oraşului, aşa-i? 

Am încuviinţat din cap, deşi el ştia dinainte cine eram. 

Polly era însă de părere că o dată cu debarcarea acestei 
familii pe țărmurile noastre, cele mai oribile nenorociri se 
vor abate asupra noastră. Francois Victor, fiul, de cum 
pusese piciorul pe insulă se apucase, zice-se, să traducă în 
franceză tot ce scrisese Shakespeare. Nu se usca bine 
cerneala pe hârtie, că se şi grăbeau să le joace, când se- 
nsera. Umblau zvonuri că la adăpostul nopţii nou-veniţii s- 
ar duela între ei, folosind, ce-i drept, în loc de spadă, 
vătraiul, şi că Agatha Tippy, lenjereasa, ar fi primit din 
partea lor o însemnată comandă, nişte straie caraghioase, o 
harababură de roşu încins şi de galben, pe care numai un 
saltimbanc de circ s-ar încumeta să le pună pe el. 

Mai mult decât atât. Bătrânelul, nelăsându-se mai prejos, 
scria tot soiul de istorioare. De la bucătarul lor am aflat cam 
ce se întâmpla într-una din aceste poveşti; ar fi fost vorba 
acolo de un leu care-i sfâşia pe creştini, şi că grozăvia asta 
s-ar fi petrecut pe vremea romanilor. Bătrânelul care se 
hotărâse să joace rolul leului se îmbrăcă într-un costum 
care aducea mai degrabă a motan durduliu şi mare, cam 
cât un ponei. Nu-i decât o veche poveste, am liniştit-o eu pe 
Polly, în care e vorba de un creştin care, milos fiind, scoate 
un ghimpe din laba unui leu care nu mai putea ae durere, 
iar leul3 acelaşi, întâi 

John Charles Tapner nindu-l pe creştin, mai târziu, de 
data aceasta într-o arenă, în loc să-l facă bucăţi, aşa cum s- 
ar fi aşteptat spectatorii romani însetaţi de sânge, s-a 
ghemuit cuminte la picioarele lui. Aşa a găsit cu cale leul să 
răsplătească fapta cea bună a creştinului milos. 

— Halal de ei, oameni în toată firea, pufni Polly indignată. 
Soi rău, ce să le faci! Franţujii ăştia... Da' ştii că mai e una 
cu ei, una de-i zice dom'şoara Drouet. 

— Rudă cu ei? am iscodit. 

— Ce rudă, aiurea! hurui Polly. Nici la a zecea spiţă nu-i 
rudă cu şleahta asta. Da' mare nătărău mai eşti, John 


Martin! Femeiuşca-i din alea, ştii tu, o coită. Fran-ţuzu' tău, 
zice târgu', are una de ochii lumii, aia-i nevasta, adică, şi 
una de tăvălit. Da' nici că-l doare undeva. Ducă-se-n pustii! 
Papistaşi, p-ăştia nici dacă-i pici cu ceară nu-i întorci pe 
calea a bună. Paţachina, ştii ce-a făcut? de cum a băgat 
nasu'n odaie, a trimis după Hodge Perthmore să-i coasă 
aşternut cu bibiluri, cu litere, vezi Doamne, că nu putea 
dormi dacă nu-l avea la piept pe vi şi pe haş. Ferească 
Dumnezeu, c-a ajuns să fie mai rău ca-n Babilon, unde zice 
Biblia că ăia, împărații, îşi luau ţiitoare cu nemiluita. Şi 
colac peste pupăză, pe vicar l-a lovit damblaua, stă tot 
timpu'-n casă cu prişniţe pe cap. 

Şi, ca şi cum rechizitoriul n-ar fi fost destul de elocvent, se 
mai găsi o acuză, că nou-veniţii fac ce fac şi îl învie pe 
Shakespeare, îi dau glas adică. Celelalte păcate păreau, pe 
lângă această oroare, nişte nevinovate rătăciri. 

— Îhî, îhî, fârfâi Tabitha Grimble, din adâncul gât-lejului, 
fixându-şi tacticos ceşcuţa de ceai în acul bărbiei şi 
răşluindu-ne pe amândoi cu, o privire piezişă. Să n-am eu 
parte dă linişte de nu-i înto'mai aşa. Că Shakespeare, când 
e să zică, zice d'acolo, dă sub masă, da' nu zice pân' ce nu 
face jap, masa, adică face jap, că-i şuie d'un picior. Păi să 
vezi hărăbaia ceea şi s-auzi p'ăla că vorbeşte dădăsupt, io 
zic că nu să mai leagă somnu' dă tine, ş'atât face, jap, şi 
'ncepe să-i zică Shakespeare d'acolo, dă după, să n-am eu 
parte dă linişte dă nu-i aşa. 

Polly căscase nişte ochi de parcă l-ar fi văzut pe Necuratul. 

— E revoltător! 

— Şi mai au ş'o tablă, una pă care scriu tot soiu' de litere, 
proţăpită-ntr-un crăcan, şi doar pun deş'tele pă. Ea, şi asta, 
cum îi zice, tabla, odată vezi că-şi dă drumu' şi bălmăjeşte, 
dă zici că-i unu' pă după ea, şi le zice, să n-am eu parte dă 
linişte de nu le zice, d'acolo, dă după ea. 

— Trebuie să fie o şmecherie la mijloc, precis că-i o 
şmecherie, am zis, tăgăduind nu prea convins. 


— AŞ, ce şmecherie, nici o şmecherie. Că ăia stau cu ochii- 
nchişi, şi fata le scrie, le scrie, le tot scrie, adicătelea scrie 
ce zice Shakespeare, d'acolo, dă după. 

— Shakespeare! Ce Shakespeare, că acolo-i Spurcatul, 
care le vorbeşte, ştiu eu. 

— Ctne-s oamenii ăştia? făcu Tabitha. Ştiu că-s oameni 
cuprinşi, gentilomi, cum le zice p'acolo, pân Franţa, şi mai 
ştiu că-s la cuțite cu regele lor. Da' chiar aşa dă nărozi să fie 
franţujii ăştia?! 

— Îi cheamă pe toţi d-un fel, lămuri Polly, cu aerul unui om 
care-a scos la lumină încă o nelegiuire. Mama, Adele. Fata, 
tot Adele. Tata şi fiul, Victor. Vă zic eu, ăştia n-au mai multă 
minte decât curcile mele. Şi de porunca a şaptea parcă nici 
n-au auzit, că bagă-n ei melci, ca-ntr-un sac fără fund. - 

— Nu i-au luat ei degeaba d-acolo dă pă Jersey, completă 
Tabitha, a zis ceva urât dă regină, şi, după ce c-a zis, a mai 
dat-o şi-n gazetă, pocinog mare, d-aia l-au adus aici, val- 
vârtej. Io cu ăştia ştii ce-aş face, le-aş da un picior în fund, 
să mai stea un piculeţ şi pe la ei, p'acasă. 

— John, tu trebuie ysă ştii mai bine, cam ce-a scris la 
gazetă, era cumva scrisoarea aceea despre Tapner? 

— Da, era o scrisoare în care intervenea în favoarea lui 
Tapner. De ani de zile n-a contenit să propovăduiască 
abolirea pedepsei cu moartea. 'Teoria lui, în mare, e cam 
aceasta: că din două rele nu poţi face un lucru bun, şi că 
aplicând pedeapsa cu moartea, societatea devine şi ea până 
la. Urmă un criminal. 

Tabitha arunca flăcări pe ochi. Polly doar îşi netezea 
molcom rochia. 

— Sunt curios cum ar fi sunat această scrisoare dacă 
onorabilul nostru oaspete ar fi avut ocazia să-l întâi 

John Charles 'Tapner xiească pe 'Tapner în carne şi oase, 
am zis, fără nici un fel de emfază. 

Se îmbrăcase cu mantaua-i îmblănită, afară fiind rece şi o 
umezeală ce-ţi pătrundea până la oase. Ne-am întâl-nit, 
conform înţelegerii, în faţa închisorii, pe dealul care 


veghează clădirile guvernamentale. O veţi recunoaşte, îl 
prevenisem eu, după deschiderea arcadelor, dacă o să vă 
uitaţi mai atent la ele o să vedeţi că seamănă cu litera G, iar 
deasupra e gravată coroana. Era deja acolo când am sosit, 
şi sosind m-a întâmpinat cu o privire stă-pânit-amuzată. 

— Litera G, zise şi arătă spre ea, şi coroana, fireşte. 

Ne-am strâns mâinile, obicei franțuzesc, şi apoi am tras de 
clopoţelul care atârna în faţa intrării. Un paznic şi-a făcut 
apariţia, impozant. 'Temnicerul ne aştepta pesemne, fiindcă, 
ieşindu-ne înainte, era înarmat deja cu un şirag de chei, 
zornăind. ' 

— Barbet, am zis, ţi-l prezint pe vicontele Hugo, distins 
scriitor francez, care, după cum probabil ai auzit, şi-a 
căutat refugiu pe insula noastră. Culpabil doar pentru 
simplul fapt că nu-l recunoaşte pe Napoleon [II ca împărat 
al Franţei. Viconte, am onoarea să vi-l prezint pe Barbet, 
şeriful districtului nostru. 

— În nici un caz viconte, zise el, fâlfâind un deget sever- 
amuzat spre mine. Domnule este tot ce şi-ar putea dori 
cineva, sau, în fine, dacă preferaţi altă formulă, cetăţene 
Hugo, dar asta nu înseamnă, bineînţeles, că nu pot strânge 
mâna celui care este şeriful districtului. 

Urmă o plecăciune, şi se plecă din tot trupu-i, atât de 
profund, încât eu şi Barbet am fi preferat în clipa aceea să 
ne aflăm oriunde, în afară de locul acela, primindu-i 
obsecviosul omagiu. Barbet îmi făcu, insinuant şi discret, 
semn cu ochiul, şi am ghicit în privirea-i mijită că oaspetele 
nostru, cum bine ştiam, era uns cu toate alifiile. 

— Nu am decât o singură şi neînsemnată dorinţă, rupse 
tăcerea domnul Hugo, să văd celula în care a fost închis 
John Charles 'Tapner. Şi, dacă mi-este îngăduit, să văd şi 
locul unde a fost executat. 

Pronunţase însă Jon Şarl 'Topneir. 

— Înainte de orice am să vă urez deci bun-venit, făcu 
Barbet, fiindcă trebuie să ştiţi că o dată ce aţi trecut pragul 


acestei clădiri vă aflaţi pe teritoriul meu, Hogeacul lui 
Barbet, cum îi mai zic bunii mei prieteni, carditorii. 

Nu mi-a trebuit mult timp ca să pricep că domnul Hugo nu 
înţelegea engleza decât printre picături. Vorbisem cu el 
până atunci în franceză, dacă franceză se putea numi 
bruma de franceză buchisită la şcoală. Când îi venea rândul 
lui Barbet, Hugo se grăbea să-1 întâmpine cu o privire în 
care poza sigură de sine a celui care pricepe lesne aluziile 
convorbitorului se însoțea tăinuit cu nădejdea că spusele 
acestuia n-ar mai pretinde, vai, nici replică, nici îndreptare. 

Am traversat încăperile ce compuneau apartamentul lui 
Barbet, şi traversându-le i-am putut zări soţia şi fiica, 
aplecate peste un târn, răzuind morcovi, cu sârg. 

Celula în care fusese închis Tapner, când am ajuns la ea, în 
capătul unui coridor alb şi rece, ne-a întâmpi-nat cu o uşă 
lată şi neagră, încinsă pe pântecu-i aspru cu dreve grele şi 
lungi. 

— Celula nu e goală, ne avertiză Barbet, cu degetele 
apucând cheia, şi deschizând-o, cu un gest flasc, searbăd, 
uşa nefiind pentru el decât un obiect prea puţin vrednic de- 
a fi băgat în seamă. 

Înăuntru era o femeie, tremura. N-avea decât o rochie 
firavă pe ea, un flentic, încălțări descojite, bortelite, şi un 
rest de capă, amintirea unei garderobe, odinioară pe umerii 
unei doamne de vază. Stătea chircită, un ghemotoc pătând 
patul acela damblagit şi ros, veghind un cămin orb, demult 
pustiu. 

— A fost prinsă cu furtişaguri, desluşi Barbet, cu un ton 
care ar fi vrut să spună că nenorocita creatură de fapt nici 
nu exista. De fel, e din Irlanda. 

Hugo o învălui cu o privire mustind de compasiune, însă 
nu adăugă nimic la cele spuse de Barbet. Ar fi vrut probabil 
să zică ceva, dar se reţinu. Alunecă doar cu privirea peste 
zidurile coşcovite ale celulei, moho 

John Charles Tapner râte până la abrutizare. Găsi în cele 
din urmă fereastra timid-tăiată în perete, sprijinită-n două 


gratii. 

— A fost judecată? chestionă el pe un ton neted, ca şi cum 
ne-ar fi întrebat dacă în ultima vreme a mai plouat. 

— Da, a fost judecată, şi acum urmează să se dea 
verdictul, zise Barbet. 

— Şi ce va urma? 

— Probabil, deportare. În Australia. Celulele de aici nu 
sunt decât nişte staţii, dacă le pot numi astfel. De aici 
condamnaţii sunt mutaţi în alte închisori, atunci când, fără 
îndoială, nu ajung cumva în Australia sau în ştreang. 
Condamnaţii îşi ispăşesc pedeapsa în puşcărie, e clădirea 
aceea de peste drum, zise el sugerându-i probabil lui Hugo 
să se uite într-acolo. Regim sever. N-au voie să stea la 
palavre, n-au voie să cânte, nici măcar să fluiere. 

— Puteţi să-mi spuneţi, zise Hugo, de ce nu e-ncăl-zită 
această celulă? Aici nu se face focul? 

— Aici nu se face focul niciodată, completă Barbet; Poate 
să fie frig oricât ar fi, nu se face, sau, dacă se face, atunci 
trebuie ordin scris, şi semnat de medic. 

Barbet descuie apoi celula alăturată. Era goală, şi tocmai 
fiindcă era goală arăta mai puţin dezolant decât cealaltă. 
Tencuiala era scrijelită, poate de un condamnat, cine ştie. 
Erau câteva cuvinte, război, istorie şi, mai într-o parte, 
Cain. Şi împrejurul lor, o flotă din tot felul de corăbii, 
desenate cu o minuţie care se străduise să egalizeze toate 
detaliile, până la monotonie. 

Monsieur Hugo se căţărase pe pat şi scruta, prin oblonul 
minuscul, depărtările. 

— De aici se poate vedea insula Sark, zise. Şi corăbiile 
împânzind orizontul. Femeia de alături, făcu el pe acelaşi 
ton, e măcinată de ftizie. Nu mai are mult de trăit. 

Barbet scăpără o privire împurpurată spre mine. Acest 
monsieur Hugo întindea coarda cam tare. ' 

— Nu-i întreagă la minte, zise Barbet. Ne întreabă de nu 
ştiu cât timp dacă mai trăieşte mă-sa-mare. Dă' ca să ne 
spună ceva despre ea, măcar pe unde-şi duce zilele, nici 


gând, o ţine numai pe-a ei, parcă-i sfârâie ceva în minte, să- 
ntrebi mereu acelaşi lucru, vă spun, femeia asta nu-i 
întreaga la minte. 

Barbet ne-a arătat apoi carcera, o celulă în care, fereastra 
deschizându-se prea sus în perete, deţinutul nu putea ” să 
se uite afară, şi unde, patul nefiind decât o stinghie săracă, 
pedepsitul le dormea de-a-n picioarelea. 

— Nu se poate! exclamă Barbet cutremurat de indignare. 
lar mi-au jupuit peretele, şi abia l-am spoit! 

Un perete acoperit de dâre, şanţuri, zgârieturi, un labirint, 
galimatie de poteci coticite, cărări şerpuite, drumuri 
încâlcite, întâlnindu-se, suprapunându-se, pierzân-du-se, 
fără tâlc. 

Monsieur Hugo îşi preumblă buricele degetelor câtva timp 
pe harababura aceea de nedescris, apoi pufni în râs. 

— Pe zi ce trece sunt tot mai convins că n-am să scot nimic 
din neisprăviţii ăştia şi că n-am să-i învăţ nici măcar 
cuvenitul respect pentru zidurile proaspăt spoite ale 
instituţiei pe care cu cinste o conduc - vocea lui Barbet 
sunase inflamatoriu. 

— Nu, zise monsieur Hugo, chipu-i luminându-i-se într-un 
zâmbet sardonic, vai, aproape sublim. Nu, fireşte că nu, şi 
nici n-ar fi cu putinţă altfel. 

Atâta bucurie îngrămădită pe chipul său nu mai văzusem 
până atunci. Barbet, ce-ar fi putut face oare? izbucni 
desigur în râs. Deşi, pentru Dumnezeu! n-avea nici cel mai 
firav motiv ca s-o facă. Hugo îl bătu domol pe umăr, 
prăvălindu-se într-un râs stihinic. Apoi, îşi vâri mâinile în 
buzunar, şi îşi lăsă barba să-i măture pieptul, era, băgasem 
de seamă, ţinuta obişnuită a prelungilor sale deambulaţiuni. 
Şi, pe neaşteptate, din râsul acela care se rostogolea 
clocotitor, împlântă în mine o căutătură pornită şi crâncenă, 
dezlipită parcă de pe masca lui Mr. Punch. 

În această aripă a închisorii se găseşte o celulă, sunt şapte 
cu totul, în care s-a amenajat o capelă. Înăuntru, doar un jilţ 
de lemn, al pastorului, fireşte, şi câteva şiruri de bănci, 


deţinuţi cu frica lui Dumnezeu, pe care-i aşteaptă, frumos 
aranjate, cărţi de cântări şi filade şnu-ruite. Barbet descuie, 
folosindu-se de cea mai groasă din cheile prinse în şirag, o 
uşă masivă, care dădea într-o 

John Charles 'Tapner curte întinsă şi pustie, era ca şi cum 
am fi păşit într-un sertar gol, din care cineva a azvârlit, cu 
neostenită dili-genţă, tot ce s-ar fi putut azvârli. Curtea. 
Înconjurată din trei părţi de ziduri semeţe, a patra fiind de 
fapt cealaltă parte a închisorii. Împestriţată de ferestre 
minuscule, prinse-n rame şi tăiate de gratii vopsite în alb. 
Începuse să plouă. Din grădina şerifului, de dincolo de zid; 
crengile răşchirate ale copacilor adunau păcla în 
ghemotoace dese, lânoase. Barbet tuşi de câteva ori, 
zgâlţâit, clătinân-du-se din tot trupul, bălăbănindu-şi 
vestonul prin aer, atât de întins, încât puteai crede, 
văzându-l, că cineva trage un clopot, cu sete. 

Îşi făcu apariţia şi temnicerul Pierce, cu a cărui soră, ştiam 
bine, Polly era prietenă la toartă, nu singur însă, în urmă-i 
venind un tânăr, ciolănos. 

— E ultima oprire, preciză Barbet, înainte de îmbarcarea 
spre Botany Bay. Zece ani, pentru furt. 

Condamnatul purta pantaloni de dril, o veste de lână şi o 
căciulă cu şildul alungit. Pearce ne dădu bună dimineaţa. 
Vocile noastre se pierdeau în curtea pustie şi lungă, aşa 
cum s-ar fi pierdut pe un răzor fără margini. Tânărul nici nu 
se uitase la noi. 

Barbet ne îndreptă apoi paşii spre un soi de magazie, care, 
la fel de bine, putea sluji şi drept adăpost, fără ferestre, 
lipită de spatele închisorii. Aici, înăuntru, era 
spânzurătoarea. 

— Până sus sunt, le puteţi număra dacă vreţi, treisprezece 
trepte, nici mai mult nici mai puţin. Condamnatul trebuie să 
stea aici, pe trapă, şi în clipa când se trage drugul acela de 
sus trapa se cască şi el cade în gol. Părerea mea însă, am 
mai spus-o şi la alţii, este că execuțiile ar trebui făcute aşa 
cum se făceau pe timpuri, adică în văzul lumii, condamnatul 


să fie dus în faţa închisorii, şi când se citeşte sentinţa, 
gloata care-a venit anume pentru asta să zbiere, să-l 
huiduiască, aşa cum ştiu ei să huiduiască când un ticălos e 
atârnat în ştreang. 

— Ce să mai lungim vorba, acest Tapner a fost, cum 
probabil deja aţi auzit, de un calm neînchipuit, ca să nu zic 
nesimţit, când ştia bine că zilele-i sunt numărate. Ia uitaţi- 
vă aici. 

Barbet scoase din buzunar un dagherotip. 

— E făcut cu puţin timp înainte de execuţie. Noi am căutat 
omul cu aparatul, noi i l-am adus în celulă, ca să i-l facă 
acolo, pe loc, fiindcă, după cum vedeţi, lumină era destulă. 
Iar Tapner, ce făcea? Uitaţi-vă la el. Rân-jea, şi ce rânjet! 

Era, într-adevăr, imaginea unui qm mulţumit de sine. 

— A trebuit să-l zgâlţâi, să strig la el, măi omule, fii serios, 
asta nu-i mutră de condamnat la moarte, sau ai uitat că 
Ziditorul te-aşteaptă la judecată, abia te-aş-teaptă să vii. O 
să ziceţi că aşa ceva nu-i cu putinţă, şi aşa ar zice probabil 
oricine, însă aşa a fost, nenorocitul rânjea de parcă i-ar fi 
bătut cineva în cuie rânjetul acela. Mi-a spus doar atât, că 
ce, eu nu ştiu că trebuie să aâm-beşti când stai în faţa 
aparatului, şi că, ce mai încolo şi încoace, ăsta era un lucru 
la mintea cocoşului. 

— Era, în felul lui, un gentleman. Lucrase în administraţia 
insulei, dar azi un păhăruţ, mâine o ciupeală, până când, 
într-o bună zi, drojdia a ieşit la lumină. 

— Era totuşi atât de tânăr, zise monsieur Hugo. 

— Trăia cu două femei deodată, două surori, soţul uneia şi 
amantul celeilalte. Familia lui era din Wool-wich, oameni 
cinstiţi de felul lor, după câte am înţeles la proces. Taică-su 
om cu frica lui Dumnezeu. Nevastă-sa era distrusă, am 
văzut-o când a venit ultima oară la el. Ştia că Tapner trăise 
cu sora ei, şi, cu toate că ştia, l-a iertat. Şi pentru asta, şi 
pentru toate mizeriile pe care i le făcuse. Poate şi pentru 
crima aceea oribilă, cine poate şti? Ce oameni! Parcă s-ar fi 
întors lumea cu fun-du-n sus. 


— Înainte de-a fi spânzurat, Tapner a primit o carte de 
rugăciuni. I-a dat-o preotul. Citeşte-o dacă te simţi vinovat, 
i-ar fi zis preotul. Nu sunt vinovat, cică ar fi răspuns lapner. 
Citeşte totuşi aceste rugăciuni. Toţi suntem păcătoşi. Când 
s-a întors, după o oră, preotul l-a găsit pe Tapner cu cartea 
de rugăciuni în mână şi cu ochii plini de lacrimi. 

— Tapner şi-a făcut o asigurare pe viaţă în valoare de cinci 
sute de lire, în care şi-a investit tot salariul. Ca 

John Charles 'Tapner să-şi întreţină familia, mai ciupea şi 
el, de ici, de colo, cât putea. 

— Şi după ce-a fost executat, Societatea de asigurări şi-a 
onorat contractul? întrebă monsieur Hugo. 

— Să-1l onoreze? Nici pomeneală. 

— Cum adică? N-au plătit nici măcar primele de 
asigurare? 

— Nici măcar. S-ar fi compromis. Nu i-au dat nici măcar un 
şiling înapoi. 

— Vedeţi, domnilor, zise monsieur Hugo, o companie de 
asigurări e-n stare să jefuiască o biată văduvă, dar după ce 
c-o jefuieşte, se mai şi proclamă apărătoare a virtuţii şi 
bunului renume. Se pare că geniul acestui veac este tocmai 
acesta, să poţi născoci un motiv foarte credibil pentru cea 
mai josnică mârşăvie. “puneţi-mi, Tapner ştia că i-am trimis 
o scrisoare lui Palmerston? 

— Da, ştia, răspunse Barbet. Şi pentru acest gest v-a fost 
deosebit de recunoscător, fiindcă şi-a dat seama ce riscuri 
implică, era într-adevăr un gest de mare bravură, pe care 
Tapner a ştiut să-l preţuiască, deşi era foarte conştient că 
nu se mai poate face nimic, şi că nici măcar curajoasa 
dumneavoastră intervenţie nu-l mai putea salva. Justiţia îşi 
spusese ultimul cuvânt. 

— A fost spânzurat în februarie, pe data de zece. Împlinise 
treizeci şi unu de ani. Pe vremuri, obiceiul aici era ca să 
arătăm pe osândit mulţimii, îl duceam prin oraş, prin faţa 
şcolii, pe strada mare, îl duceam şi prin târg, şase soldaţi 
deschideau drumul, tobele răpăiau, încet, încet, iar 


împuternicitul reginei păşea agale în urma lor, cu sceptrul 
în mână. Nu-mi aduc aminte să mai fi avut o asemenea 
execuţie în ultimii douăzeci de ani. Eeeh, alte timpuri, alţi 
oameni. Cu 'Tapner nu mai puteam face la fel. Ar fi fost nu 
ştiu cum să-l târâm pe străzi, cu funia atârnată de gât. Aşa 
că l-am spânzurat în coşmelia. Asta, departe de ochii lumii. 
Căci eu sunt învierea şi viaţa, astea au fost ultimele lui 
cuvinte, cel puţin atât cât am putut eu s-aud, că după aceea 
n-a mai zis nimic. Cămaşa atârna pe el, era toată plină de 
sudoare, şi când puneai mâna pe ea te treceau toţi fiorii, 
aşa de rece era. l-am mai văzut faţa, ultima oară înainte de 
a-i pune gluga pe cap, avea nişte ochi, se uita la mine ca o 
jivină hăituită. 

Domnul Hugo pipăi cu piciorul ultima treaptă care ducea 
la spânzurătoare. De fapt, ochii măsurau grinda de care va 
fi fost prinsă, în momentul acela, funia. Auzeam stropii de 
ploaie plescăind pe acoperiş. 

— Prin trapa aceasta s-a prăbuşit. Şi imediat după ce s-a 
prăbuşit, zise Barbet, ceilalţi, adică împuternicitul reginei, 
preotul şi judecătorul au plecat. Noi am mai rămas, am mai 
stat o oră, pe urmă i-am tăiat, funia. Am păstrat din ea o 
fărâmă, ca amintire, restul l-am pus pe foc. Aşa facem de 
obicei. 

Am lăsat în urmă coşmelia cu spânzurătoarea, luând-o toţi 
trei pe Market Street, spre labirintul acela mărginit de 
pereţi de cărămidă, cu ganguri întunecoase, în preajma 
ţarcurilor cu vite, şi îndărătul lor, spre locul care era numit 
Ogorul Olarului, nici că puteai găsi un altul mai năpăstuit şi 
mai sumbru ca acesta. Înghesuit, prins într-o împrejmuire 
povârnită şi rea, năclăit în mărăcinişuri, călcat de pirul 
reavăn şi sălbăticit, pajişte neîntoarsă de tăişul sapei sau al 
greblei. 


— Într-acolo, făcu semn Barbet, arătându-ne un acoperiş 
sângeriu, aplecat deasupra unei livezi, este casa în care a 
locuit Beasse, francezul acela. De aici se poate vedea mai 
bine peste zid, veniţi mai aproape. Pe Tommy Didder n-o 
să-l vedem, asta-i sigur, vă spun. 

— Despre cine e vorba? răsună vocea lui monsieur Hugo, 
dintre reverele mantalei îmblănite. 

— Grădinarul lui, fost-a odată. Şi călăul lui. 

— Povestea cu Beasse, am explicat, s-a petrecut cu vreo 
douăzeci de ani în urmă. Era ofiţer, luptase în campaniile 
din Spania. 

— Ca şi tata, zise monsieur Hugo. Şi spuneţi că a fost 
spânzurat? Aici? 

— Păi cam aşa este, a fost spânzurat, zise Barbet, omu' şi-a 
omorât plodul, un bastard făcut cu bucătăreasa, şi, după ce 
l-a omorât, l-a dosit, l-a îngropat acolo, John Charles Tapner 
unde-s copacii ăia, în livadă, numai că lumea prinsese de 
veste că bucătăreasa-i borţoasă, şi de unde ne aşteptam toţi 
să vedem boţul cu ochi, ne-am trezit că, aşa, peste noapte, 
muierea era din nou ca-nainte, cu burta suptă. Cadavru' a 
fost găsit chiar de ăsta, de grădinar, Didder îi zice. Auzi 
dumneata ce făcuseră bestiile! îi băgaseră plodului un 
ţăruş, da' unu' atât de lung că-i intrase pe gură şi-i ieşise 
prin fund. O crimă atât de oribilă, zicea procurorul la 
proces, că nici n-ar mai trebui să staţi pe gânduri, juraţilor 
le zicea, fireşte, tot ce merită acest nelegiuit, Beasse, este 
să fie aruncat cât mai degrabă în focul gheenei, şi asta nu 
se va putea întâmpla decât după ce dumneavoastră, zicea 
el, veţi da verdictul de vinovat. Condamnatul a fost purtat 
apoi pe străzi, ca să-l vadă toată lumea, iar soldaţii care-l 
păzeau trebuiau să se ferească ca să nu ia cumva în piept 
toate mizeriile pe care lumea, înfuriată, le arunca în Beasse. 

— Alte vremuri, alţi oameni, am adăugat. Niciodată n-a 
fost mai indignată lumea ca atunci când s-a descoperit 
cadavrul domnişoarei Saujon, arăta groaznic, cu beregata 


tăiată, parcă ar fi fost ciopârţită cu satirul, şi când toate 
urmele duceau, fără greş, spre un singur făptaş, Tapner. ' 

— Fără greş? 

— Neîndoios, monsieur Hugo, interveni Barbet. Cei doi se 
întâlneau din pricini păcătoase. Şi după ce te mân-jeşti cu 
noroi pe-o mână va fi foarte greu să n-o murdăreşti şi pe 
cealaltă. 'Tapner parcă era îndrăcit. Ce l-o fi apucat s-o 
căsăpească pe biata femeie? Aşa, dintr-o dată. Dar de 
căsăpit, el a căsăpit-o. De asta puteţi fi sigur. Cămaşa lui, 
când i-au găsit-o, era murdară de sânge, parcă ar fi fost 
şorţul unui măcelar. 

Ajunsesem aproape de zid. Ne-am uitat peste el. Livada 
era îmbâcsită de gunoi şi aşternută cu fân. Nici urmă de 
Didder. 

— Grădinara' ştie multe, zise Barbet. A fost martora' 
acuzării, cel mai de seamă, şi tot eli-a pus ştreangu' de gât. 
Da' Beasse a fost executat încă înainte de-a ajunge să se 
legene-n vânt, fiindcă pentru el, vă spun, procesul a fost 
chiar mai cumplit decât execuţia în sine. Magistratul, ca să 
vedeţi cum le potriveşte viaţa uneori, nu era altul decât 
prietenu' lui cel mai bun. Cât au stat aici, pe insulă, 
fuseseră amândoi ca nişte fraţi. Şi tocmai din gura acestuia 
i-a fost dat să audă condamnarea la moarte. Nici măcar nu 
s-au mai uitat unul la altul, cât a ţinut procesul, parcă erau 
acum doi străini. Şi pe urmă, Didder, ăsta ca-re-i săpase 
grădina, care-i tăiase iarba şi-i udase florile, când a bătut 
ceasul, s-a apropiat de el şi i-a pus ştreangul de gât. Apoi 
trapa s-a căscat şi dus a fost. Trapa o mai păstrăm; ca şi pe 
cealaltă, de la execuţia lui lapner. Nu folosim niciodată 
aceeaşi trapă de două ori. Pe toate le ţin acolo, la răcoare, 
în spate. Vreţi să vi le arăt? 

— Nu, zise monsieur Hugo, aş vrea numai să-mi arâătaţi, 
dacă acest lucru este cu putinţă, mormântul lui Tapner. 

Parcelele de pe fâşia de pământ erau mărginite de bucăţi 
de piatră, nu mai mari decât mărimea unei cărămizi. 
Pământul toropit de apă, mohorât, abia răsuflând sub 


bălăriile încârligate, încâlcite, surde. Cineva trebuia să ne 
desluşească locul cu pricina, şi am dat de el, groparul, era 
cu lopata în mână săpând mormântul unui nevoiaş. 

— Tapner a fost îngropat în hainele lui, aminti Barbet. Asta 
e regula, şi o respectăm. La Londra, după cum probabil 
ştiţi, toate efectele aparţin de drept călăului, acesta e 
obligat doar să arunce peste cadavru un giulgiu, ceva să-l 
acopere. Că nu poţi să-l bagi în mormânt cu părţile 
ruşinoase dezvelite, cât de ticălos o fi fost la viaţa lui. 

Ceaţa se îndesise. Când am găsit-o, piatra de pe 
mormântul lui Tapner lucea de umezeală. Groparul 
îmbrânci cu cizma bălăriile crescute, ca să putem vedea mai 
bine inscripţia zgârcită, cu semne care se sileau să stea 
orân-duite: JCT 1854. 

— Dumneata l-ai îngropat pe Tapner? monsieur Hugo se 
adresase groparului. 

John Charles 'Tapner 

— Mă rog, domnu'? 

Accentul lui Hugo parcă-l lovise cu leuca. Am repetat 
întrebarea. 

— Cine? Otreapă aia? Hă, hă, hă, păi, da cum, eu, cum să 
nu. Preacurvaru' ăla, ce tândălea, ce să zic, că puţea locu' 
supt el. Şi după ce-o murit, or venit doi, ziceau că au aia, 
boala-copiilor, când faci bale pe la gură, şi că or venit să 
pună mâna pe el, pe ce mai rămăsese din el, că mult nu mai 
rămăsese, un hoit, ce să rămână, şi ăia după ce l-or atins, s- 
or dus, p-aci ţi-e calea, cine i-a mai văzut, cică erau doi de la 
Eldrige, de la fermă, rândaşu' c-o slujnică, s-or fi făcut bine, 
nu s-or fi făcut, nu pot să ştiu, că aşa cum aţi auzit domniile 
voastre ceva despre ei, tot aşa am auzit şi eu. Duşi au fost. 

Domnul Hugo se aplecă şi smulse un fir de iarbă de pe 
mormântul lui Tapner, pe care îl strecură apoi între filele 
unui carneţel, în buzunar. Barbet îi aruncă o privire 
compătimitoare, de parcă ar fi vrut să spună, să ne spună 
că de când este el n-a întâlnit un neghiob mai patentat ca 
acest distins domn Hugo. 


— Mai doriţi să aflaţi ceva, mister Hugo? întrebă Barbet. 
Umezeala mi-a intrat în oase, iar picioarele, vai de ele, abia 
le mai simt. 

Linişte. Îmi orânduiam gândurile, prea răsucite şi 
amestecate, şi tocmai de acest moment de cumpănă cred 
că-mi voi aminti mai târziu, de parcă în clipa aceea s-ar fi 
înjghebat între noi o legătură, pe cât de tainică, pe atât de 
firavă, poate fiindcă ne aflam lângă mormântul lui Tapner, şi 
nu altundeva. Şi tot de acest moment îmi voi aminti, mai 
târziu, când Hugo va redacta o altă scrisoare, de astă dată 
cerând clemenţă pentru un oarecare John Brown, scrisoare 
trimisă americanilor, popor de oameni stăruitori şi 
neînduplecaţi. Şi tot de acest moment îmi voi aduce aminte 
când fiica lui va fugi cu englezul acela cu epoleţi, în 
Newfoundland, de unde le va scrie alor săi, minţindu-i că s- 
a măritat. 

— Bânuiesc, aşadar, că asta este chiar tot ce-aţi dorit să 
aflaţi, nu-i aşa, mister Hugo? făcu Barbet cu o 

Tvcvnio din care te mai păstrase decât intenţia, vlăguită şi 
ea. 

— Am auzit, grăi în cele din urmă Hugo, că primul 
ministru, domnul Palmerston, poartă tot timpul mănuşi 
albe. 

Întinse atunci mâinile, prin aerul pâclos şi reavăn, ca săi 
le vedem, înţesâfe de riduri şi pete. 

— Eu nu port. 

Născut în 1927 în Kentucky. Îşi petrece copilăria în statul 
Michigan. Studiază matematica şi fizica la University of 
Michigan. Petrece cinci ani în marina americană. Se înscrie 
la University of lowa, de unde obţine un doctorat în 
literatură. Predă literatura la Humboldt State University, pe 
coasta de nord a Californiei. În prezent locuieşte în Arcata, 
California. 

Publică povestiri în reviste precum New Mexico Quar-terly, 
Massachusetts Review, Kenyon Review, Red-book, Carolina 
Quarterly, New England Review/Bread Loaf Quarterly, West 


Coast Review, Quarterly West şi altele. Scoate primul volum 
de povestiri în 1986: When în Florence (Atunci la Florenţa), 
Doubleday. În 1985 Fundaţia Naţională pentru Artă îi 
acordă o bursă de creaţie. 

When în Florence (Atunci la Florenţa),.1986, cuprinde 
cincisprezece povestiri care au ca temă comună 
descoperirea personalităţii pe un fundal istoric şi cultural 
îm-pânzit de sugestii şi simboluri. „în volumul acesta, 
Richard Cortez Day redă cu o mare fineţe fascinația unui 
oraş care nu a încetat să fie subiectul preferat al scriitorilor 
de la Boccaccio încoace. Stilul său simplu, fără şovăieli, 
îmbie la o lectură fluentă, personajele proiectându-se pe 
ecranul unui oraş surprins în toate subtilităţile sale.” (Eli- 
zabeth Spencer) „Atunci la Florenţa îşi extrage pretextele 
din varietatea de nuanţe istorice şi culturale oferite de unul 
din cele mai misterioase şi mai fermecătoare oraşe din 
lume. Day urmăreşte destinele personajelor, între 

Proză americană contemporană 1975-1985 pătrunse sau 
solitare, cuprinse de extazul descoperirii unei civilizaţii sau 
împovărate de o moştenire istorică atotpre-zentă.,, 
(Stephen Woodham,. În San Francisco Chronicle) „Citind 
acest volum scris cu atâta abilitate, înţelepciune şi 
înţelegere totodată, eşti tentat să te întrebi: unde se află 
autorul, fiindcă undeva trebuie să se afle, poate ascuns în 
vreun ungher, aşa cum făceau pictorii din Renaştere care îşi 
strecurau chipul într-un colţişor al pânzei. Să fie duhul 
acela ciudat care pluteşte deasupra Florenței? Sau 
americanul acela bogat care, înainte de a muri, vede într-o 
fân-tână principiul etern al vieţii? Sau poate preotul acela 
agitat care descoperă în foiala umbrelelor şi a oamenilor un 
simbol universal? Sau figura aceea sinistră de la gară care, 
cu un simplu gest, e în stare să aducă în faţa ochilor cele 
mai stranii fantasme? Day cercetează, cumpăneşte, 
farmecă, un autor care este pretutindeni în acest volum, 
peste care s-a aşternut înţelepciunea lumii de odinioară şi 


fascinația lumii de azi.” (Clark Brown, în Chico News and 
Review) 

La întrebarea „Care vi se par cele mai interesante 
tendinţe în proza actuală americană?”, Richard Cortez Day 
răspunde: „Deşi este un gen în continuă schimbare, 
povestirea, depinzând de anumite restricţii impuse formei, 
păstrează totuşi unele trăsături permanente. O povestire 
trebuie să fie scurtă, densă, completă, ceea ce înseamnă că 
limbajul ei se apropie mai mult de exprimarea poetică, 
foarte concentrată, decât de formele lungi în proză, cum 
sunt nuvela, şi romanul. De aceea îl consider pe Anton 
Cehov părintele povestirii americane - un fel de stră- 
străbunic - descendenţii săi fiind Ernest Hemingway, 
William Faulkner, Katherine Anne Porter, Flannery 
O'Connor şi Eudora Welty. Mă interesează, după cum 
vedeţi, povestirile scrise într-o tradiţie realistă, însufleţite 
de o imaginaţie activă. Din proza contemporană americană, 
mă simt atras mai mult de povestirile scrise de Raymond 
Carver, Shirley Hazzard, Grace Paley, John Updike, Tobias 
Wolff şi Ann Beattie. Sunt scriitori care diferă foarte mult 
între ei, Richard Cortez Day însă toţi au o trăsătură 
comună: forţa de penetraţie a imaginarului. Deşi scurte, 
povestirile lor dobândesc în mintea cititorului dimensiuni 
ample. Şi deşi foarte legate de realitate, ele impresionează 
prin bogăţia imaginaţiei.” (text inedit) 

Povestirea Another Margot Chapter (Un alt capitol 
Margot) a apărut iniţial în revista Quarterly West, *vara 
1978. Propusă de Raymond Carver pentru Pushcart Prize 
IV, 1979-1980. Textul a fost preluat după acest volum. 

T 

Îmi plac zilele rotunde. Începi cu micul dejun şi sfâr-şeşti 
cu cina; între timp mai împrumuţi cuiva nişte bani, încasezi 
o datorie, pui la poştă un plic sau descoperi o surpriză în 
cutia de scrisori. Îmi place să mă trezesc dimineaţa cu 
Margot lângă mine. E plecată de câteva zile, iar eu aştept 
să aud un scrâşnet de cauciucuri pe pietrişul aleii, semn că 


Fordul ei albastru s-a întors, s-o văd revenind spăşită, plină 
de tandreţe, şi dorindu-mă, aşa cum o doresc şi eu. Margot 
este o femeie încântătoare, dar meseria o obligă uneori să 
stea departe de mine. Se întoarce însă întotdeauna. E 
dansatoare, are picioare lungi, zvelte, şi un corp formidabil. 
Când o aştept, zilele mi se par ne-sfârşite; noaptea nu 
închid un ochi, orele trec chinuitor de greu, mă zvârcolesc 
în pat, transpir, am palpitaţii. 

În ultimul timp nu mi-a mers prea grozav. Am făcut şi 
câteva greşeli probabil. Au început să mă caute tot felul de 
indivizi; evit străzile principale şi Jambalaya, unde odinioară 
beam bere pe înserat. Când mă duc la poştă, ocolesc cu 
grijă piaţa din centrul oraşului; alunec pe lângă vitrine, 
gata oricând să mă pierd într-o alee lăturalnică. Îu aflat 
unde locuiesc. Ieri o femeie a sunat la uşa mea pretinzând 
că strânge fonduri pentru tuberculoşi. I-am aruncat câteva 
monede într-o cutie cu o cruce dublă pe ea. Sunt sigur că 
nu umbla după fonduri; o interesa mobila mea. Avea o 
privire pătrunzătoare, deprinsă cu evaluarile rapide, şi nări 
arcuite, bune pentru adulmecat preţurile; un agent fiscal 
fără scrupule. 

Îmi petrec timpul cât mai agreabil cântând la clavecin, sau 
mai bine zis aş putea, fiindcă nu-l mai am. O zi bună este ca 
o simfonie. Are configurații clare, începe ca o fugă de Bach 
şi, în ciuda faptului că părţile ei sunt sepa 

Un alt capitol Margot. 269 rate, în final se armonizează, 
orice disonanţă dispărând. Ca dansatoare, Margot înţelege 
acest limbaj şi de multe ori ne sfârşim ziua îmbrăţişaţi, 
discutând fericiţi după ce-am făcut dragoste. „Suntem în 
coda”, îi spun, „în acel dulce final”. E întuneric, însă îi 
ghicesc zâmbetul somnoros în timp ce murmură: „Oh, Jim, e 
minunat.” 

Dar Margot e plecată, iar scrâşnetul de pneuri poate că nu 
vine de la Fordul ei albastru. O uşă trântită. Un lătrat de 
câine. Nişte necunoscuţi umblă prin curte. Cineva spune: 
„E frumoasă, Guthrie”, iar altul: „Şi copacul. Se reţine. Le 


reținem pe amândouă.” Şi iar prima voce: „Au şi pui de 
găină.”. 

O faţă rotundă apare la fereastră. Ochii căscaţi, fruntea 
îngustă, mongoloidă, lipită de geam. Un puştan. Mai-că-sa 
vine în spatele lui şi strigă: „Guthrie, e cineva înăuntru... 
bună ziua, ne uităm şi noi la casă.” 

Poate fi o simplă recunoaştere, dar poate fi şi atacul final. 
Deschid uşa. În curte mai e un bărbat îndesat, cu mâini 
lungi, cu păr scurt şi ţepos, şi dinţi mari şi galbeni, îmi 
întinde mâna: 

— Guthrie. Ea e nevastă-mea. N-am văzut nici o maşină pe 
alee, aşa că am intrat. 

N-am dat mâna cu el. Rânjeşte, cântărind din priviri casa, 
camera mea de lucru, copacul - un segquoia - şi coteţul de 
găini. Apoi îşi mută r în jetul spre nevastă şi plod. Juniorul 
are musculatură şi creier de viitor Her-cule. Ia toporul şi, 
dintr-o lovitură, despică butucul de tăiat lemne. Maică-sa e 
o femeie durdulie, îmbrăcată în pantaloni roşii şi bluză 
albastră. 

— Daţi şi puii o dată cu locul? întreabă ea. 

Poate că e numai o confuzie. Par destul de inofensivi. Mă 
hotărăsc să le ofer o şansă. 

— Da, şi puii. 

Numai că locul, gândesc eu, nu se înstrăinează dacă actul 
de proprietate e în regulă. 

Din păcate, situaţia e tulbure. Cred că am făcut prea multe 
datorii. Sau poate că au descoperit vreo clauză de 
invalidare în contract. La drept vorbind, am rămas în urmă 
cu plata ratelor. Datoriile îmi invadează existenţa ca 
mucegaiul. Fiecare umbră mi se pare un creditor, fiecare 
străin un agent de la rechiziţionări. 

— Cât cereţi? întreabă Guthrie. 

De după colţ apare o fată şleampătă cu gâtul scurt, capul 
mic şi părul aspru, despărţit la mijloc de o cărare, în urma 
ei, vin doi bătrâni matusalemici, cu o înfăţişare fantomatică. 
Le tremură mâinile, dau din gură, dar nu scot nici un 


cuvânt. Ca actori ar fi prea deghizați, iar ca oameni prea 
patetici. 

— Am trecut pe aici şi am văzut anunţul, zice Guthrie. Cât 
cereţi? 

— Strada se înfundă. N-aveaţi cum să mergeţi mai 
departe. 

— Pe anunţ scrie DE VÂNZARE. 

E atât de neghiob şi de îndărătnic, încât chiar ar putea să 
fie Guthrie, aşa cum pretinde. Dar cine ştie? Perceptorii se 
travestesc în instalatori, cititori de contoare, acor-dori de 
piane, vânzători, agenţi fiscali, martori ai lui lehova - în 
orice, doar să-ţi intre în casă, unde devin dintr-o dată 
agresivi şi încep să-ţi care bunurile. Aşa mi-a luat clavecinul 
un individ care se dădeș$ drept muzician, îmbrăcat într-un 
costum negru, că puteai să crezi că e trimis de pompele 
funebre. Auzise că am un clavecin, zicea el, şi voia să 
exerseze câteva passacaglii. Cum* să refuzi un coleg 
muzician? L-am lăsat să intre. Imediat au ţâşnit din tufişuri 
două brute care s-au repezit în casă după el. Unul m-a ţinut 
de mâini - era ca o gorilă - iar ceilalţi au încărcat 
instrumentul într-un camion, şi duşi au fpst. 

Îl las pe Guthrie să-şi facă numărul. 

— Hai, intră şi uită-te! 

În afară de sobă şi de frigider, ce-ar mai putea să-mi ia? Şi 
aşa casa e aproape goală. 

I-am lăsat să-mi examineze pereţii şi m-am dus în faţa 
casei, unde într-adevăr era un anunţ DE VÂNZARE. Să fie o 
farsă a vecinilor? O catastrofă naturală? Mai degrabă e 
mâna celor de la bancă. Cum rămâi în urmă cu ratele, cum 
îţi trântesc anunţul în faţa casei. N-au linişte, se agită ca 
nişte hârciogi, iar noaptea sunt în stare să-ţi plaseze 
surprizele 6ele mai tari. Într-o seară mi-au luat maşina. O 
săptămână mai târziu, în timp ce eram cu Margot în 
dormitor, au intrat în casă şi mi-au 

Un alt capitol Margot luat televizorul color şi canapeaua 
de piele. Nici măcar nu i-am auzit. Au lucrat pe şest. 


Clanul Guthrie iese din casă în şir indian, bătrânii abia 
târându-se în urma lor. 

— Pot să vă fac eu reparaţiile, zice Guthrie. Cât cereţi? 

— 200000 de dolari. * Se aşteaptă să izbucnesc în râs. Li 
arunc o privire tăioasă şi adaug: 

— Plus drepturile de extracţie. Scrâşneşte din dinţi şi îmi 
arată pumnul. 

— Nevastă, băiete, sus, în maşină! Sue-Ann, urcă-i pe 
bătrâni! 

Se întoarce spre mine: 

— Te dau eu pe mâna justiţiei, n-ai grijă. 

I-am urmărit cum se urcă în rabla lor, copiii în spate, lângă 
un câine păros şi urât, iar ceilalţi patru în cabină. Guthrie 
porneşte motorul, şi într-un huruit îngrozitor, maşina se 
pune în mişcare. Şoferul întoarce camioneta pe alee, şi 
apoi, printr-un nor de fum, îmi trânteşte un scuipat la 
picioare. Câinele mârâie arătându-şi colții. Nişte Guthrie 
pursânge! îmi pare rău că i-am indispus, dar nu cred că ei 
mi-ar fi făcut o primire mai călduroasă dacă m-ar fi prins în 
ograda lor. 

Camera mea de lucru, unde îmi scriu autobiografia, e o 
simplă magazie cu o sobă pântecoasă. Am tencuit-o pe la 
găuri, mi-am făcut'un birou din placaj şi mi-am instalat o 
veioză. Aici e ultima mea linie de apărare. Dacă aş pierde 
casa, m-aş retrage în acest perimetru. Se poate dormi 
foarte bine pe o saltea, lângă sobă. Săptămână trecută mi- 
au tăiat curentul. Mi-am luat o lampă cu gaz. Mi-au tăiat şi 
apa, aşa că am improvizat closetul în spatele coteţului. Prea 
comod nu e, dar trăieşti în funcţie de situaţie, te adaptezi. 
In plus, sunt lucruri mai importante decât confortul. 
Margot, de exemplu, şi autobiografia mea. 

Trimit, o dată la câteva săptămâni, un capitol din 
autobiografia mea unui agent literar de la New York. El se 
ocupă de ea. Sau, cel puţin, ar trebui să se ocupe. De câte 
ori îi expediez ceva, îmi răspunde cu o carte poştală. „Primit 
capitolul şase.” Sau doisprezece, sau douăzeci. Presupun că 


face ceea ce ar trebui să facă un agent lite rar, adică să 
trimită textele mele unor editori şi să-mi facă publicitate 
acolo unde e cazul. 

Bineînţeles că e doar o presupunere, sigur nu poţi să fii 
niciodată. Cine ştie, poate că se încălzeşte şi el la o sobă 
pântecoasă pe care o îndeasă cu capitolele primite de la 
mine. Încerc să nu mă mai gândesc la asta, dar nu reuşesc, 
când ştiu că unele din ele sunt rupte din sufletul meu, sunt 
chiar viaţa mea. Mă gândesc chiar şi la capitolul despre puii 
de găină. Ştiu foarte multe lucruri despre aceste păsări 
detestabile, neghioabe, mofturoase, poate mai mult decât 
oricare alt american. Am şapte găini, canibale toarte, îşi 
mănâncă propriile ouă, îşi scot ochii, ciugulesc şi fac 
murdărie în acelaşi castron de mâncare. Sunt 
dezgustătoare. Şi au un miros ca de hazna. Într-o zi, n-o să 
am încotro şi am să le mănânc. Numai când mă gândesc la 
asta mi se întoarce sto'macul pe dos. 

Capitolul la care lucrez acum se referă la căsătoria mea cu 
Margot. Povestesc în acest capitol cum cânt eu la clavecin, 
şi cântam destul de des, şi cum Margot stă în capătul 
celălalt al camerei şi scrie o poezie. Lumina cade mirific pe 
o glastră cu narcise galbene din fereastră. Muzica redă 
această scenă, Margot, eu, narcisele strălucitoare, camera. 
Temele aleargă, se ciocnesc, se deschid, ca într-o imagine 
reflectată, şi din succesiunea matematică de note se 
eliberează fa diezul narciselor. Margot termină poezia şi o 
pune pe măsuţa sculptată. O citesc, şi degetele încep să 
moduleze, mă prăbuşesc din majore în minore. Poezia 
începe cam aşa: 

You must know I have other îovers. How could you know, 
Living with me în this tight room? When your arm goes over 
me în the gray dawn, That something în me is not for you? 
How could you not sense, Oh, I have roots going down and 
down My belly is knotted cypress, and Tough wood twists în 
my arms. 

Un alt capitol Margot 


Don't you feel the rough bark 

As your fingers touch my thighs? 1 

Poezia este adevărată. Margot nu-mi aparţine în 
întregime. 'Tonalitatea minoră se potriveşte acestei nuanţe. 
Margot pleacă mereu. Dar se întoarce de fiecare dată, şi 
capitolul va accentua acest dar, aşa cum o compoziţie la 
clavecin este structurată pe un fa diez. Piesa este excelentă: 
totul se armonizează atât de bine, îi voi scrie şi partitura, o 
voi înregistra, şi apoi le voi trimite pe toate, capitol, 
partitură şi bandă, agentului meu, ca pe un fel de 
orchestrație, o operă totală. Îmi imaginez cât de uimit va fi, 
şi cum se va grăbi să ia contact cu un mare editor. 

Dar să lăsăm iubirea la o parte. Inventarul meu este tot 
mai subţire, nu mi-au mai rămas decât frigiderul, veioza, 
soba din bucătărie, câteva din rochiile ei de dansatoare, 
nişte cămăşi şi pantaloni de-ai mei, şi câteva fleacuri în 
sufragerie. Mă hotărăsc: iau maşina de şlefuit; e portabilă şi 
cred că-mi vor da ceva bani pe ea. De fapt, maşina nu-i a 
mea. Am împrumutat-o de la prietenul meu, Ray, un scriitor 
cunoscut, care acum nu mai şlefuieşte decât prozele sale. 
Dar o să mă înţeleagă: Ray a fost şi el de multe ori la 
ananghie. lar eu trebuie să fac rost de bani. Şi să dau 
drumul la apă până vine Margot. Ce-o să mai strâmbe din 
nas când o vedea closetul din spatele coteţului. 

Când ies pe uşă, zăresc un individ în stradă uitându-se la 
casă. Poartă un costum maro închis, o haină descheiată 
peste cămaşa bej cu guler îngust, şi cravată stil western. E 
slab, are o bărbie plină, ochi de ucigaş plătit, şi pe nas 
ochelari cu ramă metalică. În mână ţine nişte dosare. După 
mutră, pare un tip cu experienţă. Mă aşteaptă. 

— Unde-i anunţul pe care l-am pus aseară? 

1 Să ştii că am şi alţi iubiţi. /Cum de n-ai aflat, /Iu, care 
stai cu mine în această cămăruţă? /Când mă îmbrăţişezi 
dimineaţa, /Cum de n-ai simţit/Că ceva din mine nu este al 
tău? /Am rădăcini atât de adânci/Un chiparos încâlcit mi-e 


pântecul/Crăci aspre braţele. /Nu simţi coaja 
zgrunţuroasă/Când îmi atingi coapsele? (engl.). 

Nu-i genul de om pe lângă care să treci fără să-1 bagi în 
seamă. Hârtiile din mâna lui vor să spună ceva; un expert 
are întotdeauna la el un vraf de hârtii şi o privire oficială 
mai periculoasă decât un pistol. Pe ăsta şi pe alţii de teapa 
lui am să-i prezint într-un capitol din autobiografia mea. 
Nişte câini, asta sunt. Nu văd decât un singur lucru: să te 
jumulească. Trebuie să te baţi cu ei. Dacă dai înapoi, te-au 
făcut bucățele. Oricum eşti la bunul lor plac. 

— Ai venit prea târziu, casa a fost golită, îi spun eu. Maşina 
asta de şlefuit e tot ce-am mai găsit. Parcă mai e şi o puşcă. 
Dar o ţine pe genunchi, aşa că n-ai nici o şansă să i-o iei. 
Sunt John Philips de la Amalgamated Credit. 

— John Crot, îmi răspunde el cu amărăciune în glas. S-a 
dus şi mobila? Şi soba? Şi frigiderul? Le am aici pe listă. 

— Soba e acolo, dar stă pe ea cu puşca în mână. Era să 
dau nas în nas cu el. Ce spaimă am tras! Am luat asta şi am 
şters-o imediat. 

— Ei, fir-ar să fie, o să-l iau cu casă cu tot. Surâd 
condescendent. 

— O să-ţi trebuiască un camion cam mare. 

— Sau mai multe camionete, răspunse el. 

— Atunci succes. Puşca-i un Browning. Valorează ceva. 
Numai să poţi să i-o iei. 

Îl las mârâind. Când dau colţul, mă uit înapoi. E tot acolo, 
pândindu-mi casa. 

Există o regulă înţeleaptă care spune să nu pui totul la 
bătaie într-un singur joc. Mi-am păstrat asul, maşina de 
şlefuit, dar potul nu-i grozav, şi nici eu nu sunt într-o zi prea 
bună. Mai mult de zece dolari nu cred că voi lua pe ea - 
prea puţin ca să-i conving pe cei de la Alimentarea cu apă 
să-mi redeschidă conducta. Mai sunt băgat într-un joc, cu o 
miză mai mare: am datorii de plătit, dar şi de primit. O 
cunoştinţă de-a mea, fotograf, a făcut un album cu litoralul 
de aici, iar eu i-am compus nişte versuri pentru text. 


Minunea minunilor! A reuşit să găsească un editor care i-a 
oferit un avans de 2000 de dolari, din care o zecime sunt ai 
mei. Nu e uşor să 

Un alt capitol Margot scrii poezii. Dacă ţin bine minte, pe 
astea le-am făcut într-un ritm de zece cenți pe oră. Dar 
acum 200 de dolari m-ar scoate la lumină. O să am din nou 
curent şi apă la robinet, şi cu zece dolari am să cumpăr 
nişte flori şi o sticlă de coniac pentru Margot. 

L-am vizitat pe Andy de îndată ce-a primit avansul. Adică 
am făcut-o chiar de mai multe ori. Am fost şi ieri. Cecul încă 
nu sosise. Iar azi, trecând iarăşi pe la el, am găsit un plic în 
uşă. Înăuntru, nici un ban. Doar un bilet: „Am plecat la 
Dothan, Alabama. O afacere mare. În sfârşit am spart 
gheaţa. În privinţa banilor, să n-ai nici o grijă. Am să ţi-i 
trimit. E o datorie de onoare. Mulţumesc pentru tot.” întorc 
plicul şi-l scutur. 

Pe moment simt că mă ia ameţeala. Încep să trag de uşă, 
de ferestre, iau o piatră de pe jos, şi nu lipseşte mult ca să-i 
fac zob geamul. Nu mă las aşa, cu una, cu două, intru eu în 
casă, am să iau televizorul, sau altceva, cei două sute de 
dolari care mi se cuvin. Un vecin se apropie de mine şi-mi 
spune: 

— A plecat azi-dimineaţă. Şi-a cumpărat o camionetă 
Chevrolet, a încărcat totul şi s-a dus. În Oregon. 

— Oregon? 

— Aşa mi-a zis. Dar cred că s-a dus în Idaho. Avea o 
prietenă la Twin Falls. 

— Atunci de ce-a zis că pleacă în Oregon? 

Ce întrebare stupidă! E clar de ce-a spus Oregon. 

— Are datorii mari. Îl tot caută nişte indivizi cam suspecți. 

Las piatra din mână. Vecinul mă priveşte compătimitor. 
Deci sunt lefter. 

La bancă funcţionarul îmi oferă numai cinci dolari pe 
maşina lui Ray: îşi aduce aminte că i-am vândut cândva 
subalternului său o chitară Montgomery Ward cu şaizeci de 
dolari, când ea nici nouă nu costă mai mult de cincizeci. Şi 


bineînţeles că este încântat să mă vadă. Mi-a dat un dolar 
pe un toaster nou-nouţ, şi doi dolari pe o valiză de piele 
care făcea de treizeci de ori mai mult. Se joacă cu mine, 
chicoteşte vesel, şi mă serveşte cu un rânjet. Sunt la mâna 
lui şi o ştie foarte bine: e singurul din oraş care plăteşte pe 
loc. 

Totuşi cinci dolari sunt mai buni decât nimic. Cu banii în 
buzunar ziua mi se pare mai însorită. Prin piaţa din centru 
trec bătrâni, îndrăgostiţi, copii, câini. E o plăcere. Nu şi 
pentru mine. Mă strecor cu mare grijă spre poştă. 

Poşta mă macină ca o boală cronică: încet, dar sigur. O să 
existe bineînţeles şi un oficiu poştal în autobiografia mea, în 
care funcţionarii vor apărea ca nişte forţe ale destinului. 
Indivizii aceştia în uniforme albăstrui, întotdeauna apatici, 
zeflemitori, mă cunosc atât de bine. Teama cu care mă 
apropii de cutia poştală e o adevărată voluptate pentru ei: 
extrag din cutie capitolul pus de mine şi încep să-l citească. 
Ca să se distreze. Apoi îl aruncă la coş sau îl pun la loc în 
cutie, după cum au chef. Nişte rechini! 

Stau în faţa cutiei. Mă uit înăuntru. Vreau să fiu sigur că 
funcţionarul de la ghişeu n-a strecurat în ea vreo surpriză, 
vreo păpuşă cu arc, sau vreun pumnal cu resort care să mă 
înjunghie în burtă. 

Găsesc doar o scrisoare şi o înştiinţare de primire. 
Scrisoarea este de la Acme Collections şi e tipărită cu litere 
mari: DISTRACŢIA S-A TERMINAL. Nişte fete frumoase 
bând şampanie alături de câţiva tineri care fumează 
trabucuri şi arupcă cu bani în stânga şi dreapta. Într-un 
colţ, deasupra acestui desen, văd câteva rânduri scrise: 
„Dăm noi de tine, amice!”. Semnează Alex Troc, o 
anagramă transparentă pentru Crot, funcţionarul pe care 
am avut plăcerea să-1 întâlnesc în faţa casei. Ce jigodie! 

Pachetul mă îngrijorează chiar mai mult. Nu-i ziua mea de 
naştere, şi nici Crăciunul, n-am făcut nici o comandă la L.L. 
Bean, Abercrombie sau Brooks Brothers. Să fi trimis cineva 


un pachet pentru Margot pe numele meu? Puţin probabil. 
Să fie vreun şiretlic, vreo farsă a poştaşilor? 

Mă duc la ghişeu şi arăt înştiinţarea de primire. 

— Cutia 947. 

Funcţionarul, un tip de vârstă mijlocie, cu mustaţa tăiată 
asimetric, nu se deosebeşte cu nimic de ceilalţi. Găseşte 
pachetul şi, cu o figură pe care nu poţi citi nimic, îl 
examinează atent înainte de-a mi-l da. Învelit în hârtie 
cenuşie, pachetul are aproximativ paisprezece centimetri 
grosime, şi este mai mult lung decât lat. De colet 

Un alt capitol Margot este ataşată o scrisoare care a făcut 
drumul până la New York şi înapoi. 

Fără să mai stau pe gânduri deschid plicul. Mă uit pe furiş 
la funcţionar, şi văd cum îi lucesc ochii. E foarte satisfăcut. 

Nenorocire! Scrisoarea e trimisă de Marvin X. Syl-vester, 
actualmente fostul meu agent literar. „Vă înapoiez 
manuscrisele. Ar fi bine să vă găsiţi alt agent care să vă 
susţină lucrarea cu mai mult entuziasm. Succes. Al 
dumneavoastră, etc, M.X. S.” 

Unui alpinist i se rupe coarda la o mie de metri deasupra 
prăpastiei. Un naufragiat nu mai reuşeşte să apuce colacul 
de salvare. Într-un avion cu reacţie hubloul explodează şi 
pasagerul de lângă fereastră dispare într-o secundă. E ca şi 
cum aş trăi aceste catastrofe, pe toate la un loc. Sau chiar 
mai mult. * îmi cumpăr cu cinci dolari un whisky la 
Jambalaya. Singur. - la masă, deschid pachetul. Încep să 
citesc, o pagină, un paragraf, parcă m-aş plimba prin 
cimitirul în care m-au îngropat. 

*Dau pe gât paharul de whisky şi mai comand unul. Ultima 
speranţă s-a risipit, acum sunt ca un supravieţuitor uitat pe 
o stâncă în Marea Bering: fără barcă, fără aparat de radio, 
cu rezerve de hrană doar pentru o săptămână* Cade prima 
zăpadă, fulgii zboară deasupra mării întunecate, şi iarna va 
acoperi tgtul. 

— A trecut Margot pe aici? îl întreb pe barmanul bărbos. 

— Azi nu. € 


Se conformează codului etic al barmanilor. Dacă Margot 
ar fi ieşit cumva cu cinci minute înainte, el mi-ar fi spus 
acelaşi lucru. Tipul ăsta bărbos, pe nume Morry, deţine 
secretele tuturor, şi nu suflă o vorbă nimănui. Îi sunt dator. 
M-a salvat de câteva ori. El, desigur, nu-mi datorează nimic. 

les în stradă cu manuscrisul autobiografiei mele sub braţ, 
parcă aş căra un bolovan. Traversez piaţa, târân-du-mi paşii 
pe lângă câini, copii, îndrăgostiţi şi bătrâni. Mă simt cel mai 
nenorocit om din lume. 

Într-un târziu ajung acasă. Îmi simt trupul amorţit, sufletul 
îngheţat. Nu-l mai zăresc pe Crot sau pe Troc. 

O fi stând probabil ghemuit într-un tufiş. Zăresc însă o 
maşină pe alee, un Chrysler aproape nou. Tresar. O fi 
Margot, poate că a adus-o cineva cu maşina acasă. Las 
manuscrisele în cămăruţa mea şi intru repede în casa 
neîncălzită. 

— Margot? 

Sună a pustiu. Nu-i nimeni înăuntru. În lumina soarelui se 
vede doar praful agitându-se prin aer. les pe verandă, mă 
uit împrejur şi strig: 

— Hei, e cineva aici? Nimic. 

Deodată o monedă se rostogoleşte la picioarele mele. Aud 
un hohot de râs deasupra mea. O fi cineva pe acoperiş.? Nu, 
e cocoţat în sequoia, pe o cracă între casă şi cămăruţa mea. 
O altă monedă descrie un arc argintiu, se loveşte de 
pantoful meu, căzând apoi pe verandă. 

— Destul! strig eu. Ce dracu', Ray! 

Coboară iute din copac. Solid ca un urs, dar sprinten ca un 
mândrii. Din câteva salturi ajunge pe craca de jos, se prinde 
cu mâinile de ea, apoi, balansându-se uşor, aterizează lângă 
mine. 

— Dai şi tu un gin, frăţioare? 

— Bănuiesc că ai venit pentru maşina de şlefuit, zic eu cu 
un glas care trezeşte milă. Îmi pare rău, a trebuit s-o dau. 

— Ce maşină? 


Oh, Doamne, bine că a uitat. Dar de ce şi-ar fi amintit? 1 s- 
a publicat o proză scurtă în Esquire şi foarte curând va 
scoate un volum. Are deja un agent literar. De ce să-şi 
încarce mintea cu fleacuri? 

— Maşina e a ta, păstreaz-o. Deocamdată sunt pe drumuri, 
zice el. 

— Unde te duci? 

— La New York. Am de discutat cu nişte tipi de acolo şi nu 
pot s-o fac de pe coasta de vest. Dar Margot unde-i? Vroiam 
să vă invit la masă. 

— E plecată. 

Nici nu trebuie să-i spun mai mult; eu şi Ray ne cunoaştem 
de un car de ani. Cândva a fost şi el căsătorit. A dat divorţ 
până la urmă, după nişte scene de coşmar. 

Un alt capitol Margot 

Ştie ce înseamnă să stai cu o femeie. N-ar fi nici o noutate 
pentru el dacă i-aş povesti ce-am păţit eu cu Margot. 

— N-am gin. Vrei whisky? 

Mă duc în cămăruţa mea, dau la o parte sacii de mâncare 
pentru pui şi un scaun rupt, ridic nişte scânduri din 
duşumea şi, dinâr-o ascunzătoare, scot o sticlă de Cutty 
Stark pusă acolo pentru nopţile geroase. Am s-o beau cu 
Ray. 

— N-am gheaţă, îi spun eu. Frigiderul nu mai merge de 
săptămână trecută. 

Râde. 

— Atunci puţină apă. 

— N-am nici apă. 

— Chiar aşa, nici măcar apă? la să vedem. 

Mă duce la Chryslerul său, deschide portbagajul şi ia un 
cleşte. 

— Nu plec nicăieri fără asta, precizează el. Unde-i 
conducta? 

Îi arăt, şi din două tăieturi desface lacătul de la valvă. 

— Ei, acum avem apă, zice el şi întoarce robinetul. 


Chryslerul e cumpărat cu avansul de la carte. N-a achitat 
decât primele rate, dar urmează să primească şi alte cecuri. 
EI, cel puţin, a ieşit la liman. Vede că mi s-a golit casa, însă 
nu face nici un comentariu. Nici eu. Sunt lucruri pe care ni 
le împărtăşim fără să scoatem vreun cuvânt. Ne aducem 
aminte de timpurile de odinioară, ne povestim unul altuia 
întâmplări de tot felul, poveşti care vor fi scrise cândva. El 
zice că ar trebui să-mi intitulez autobiografia Cioburi şi 
fărâme, eu zic că mult mai bine ar fi s-o numesc Curenţi 
potrivnici, resturi şi miasme pestilenţiale. 

Ne apropiem de fundul sticlei. Episodul cu clavecinul furat 
îl face să râdă până la lacrimi. Îmi povesteşte şi el trei 
întâmplări din viaţa lui. Apoi îi povestesc episodul cu 
„Agentul dispărut”, cu „Pumnalul din cutia poştală”, viitoare 
capitole din autobiografie. Vorbesc cu Ray, dar n-am uitat 
nici o clipă de necazurile mele. Ştiu că sunt înconjurat: Crot 
şi banda lui mă aşteaptă. Ilemerile mele mi-au lăsat doar un 
culoar îngust în care mă pot simţi fericit. Şi în care mă fac 
pulbere cu Ray. 

Într-un târziu Ray mă întreabă: 

— Crezi că se mai întoarce Margot? 

— Eu ştiu? 

— Hai să luăm masa undeva. Mai e deschis restau” rantul 
lui Garda? 

Soarele a apus. Deşi sunt mort de foame, întârzii puţin să 
arunc câţiva pumni de boabe la găini; încă nu m-a părăsit 
speranţa că voi scoate totuşi un ou întreg din coteţ. Or fi ele 
creaturi dezgustătoare, dar un ou proaspăt la masă e un 
lucru minunat. 

Chryslerul alunecă lin pe şosea. Ce bine e să ai o limuzină 
de lux, fie chiar şi pentru câteva luni. Dacă o să-mi 
zâmbească şi mie norocul, aş da un acont şi mi-aş lua una 
ca a lui Ray. Aş vreau s-o duc pe Margot cu maşina la San 
Francisco sau la Santa Fe. Dacă i se poate reproşa ceva 
autobiografiei mele, aceasta ar fi numai lipsa de mişcare. 
Trebuie să introduc nişte capitole cu călătorii. 


La Garcâa am mâncat ca un lup. Am înfulecat enchi-ladas, 
rellenos, burritos şi fasole prăjită. Nu m-am săturat, şi 
atunci am mai cerut şi o tostada pe care pusesem ochii de la 
început. Ray, care nu făcuse foame ca mine, nu putea să 
creadă că e adevărat. Când în fine, am fost gata, mi-a spus: 

— Dumnezeule! O să explodezi! 

Îmi mai rămăsese un El Zapato, o enormă tortilla umplută 
cu carne, o minunăţie. Am cerut o pungă ca s-o iau cu mine. 
Dimineaţa mă scol întotdeauna înfometat. 

Ray opreşte maşina în faţa casei, dar lasă motorul să 
meargă. Vrea să parcurgă o parte din distanţă chiar în 
noaptea asta. 

— Ascultă, îmi spune el, tocmai am vândut o povestire la 
Playhouse. Mi-au dat 1000 de dolari pe ea. Cum să fac să te 
ajut? 

Îmi strecoară ceva în buzunarul de la cămaşă. Nu-mi vine 
să cred că am un asemenea prieten. 

Un alt capitol Margot 

— Să trăieşti, Ray, mulţumesc* mult. Am să ţi-i dau înapoi. 
E o chestiune de onoare. Ştii ce, ai putea să scrii tu 
„Pumnalul din cutia poştală”. Îl scot din autobiografie. 

Mă bate pe umăr şi râde. * 

— Nu, e ideea ta. N-aş şti cum s-o povestesc. Rămâi cu 
bine, frăţioare! 

Chryslerul, un adevărat transatlantic pe roţi, se 
îndepărtează aproape fără zgomot. Rămân privindu-i ameţit 
luminile. 

Va exista fără îndoială un capitol „Ray” în versiunea 
definitivă a lucrării mele. 

Când aprind lumina în cămăruţă, văd că mi-a dat 250 de 
dolari, făcuţi sul. Bătrâne, jur c-am-să-ţi răscum-păr maşina 
de şlefuit şi am să pun deoparte cincizeci de dolari, să ţi-i 
trimit când o să fii pe drojdie. 

Au trecut câteva ore. Aud paşi pe alee. E Margot. Nici un 
scrâşnet de cauciucuri, nici un Ford albastru. 


— L-am pierdut, îmi spune ea, ceea ce înseamnă doar că 
nu-l mai are. 

— Mi-a fost dor de tine, Margot. 

Ca să nu mai auzim zgomotele din casă, ne închidem la 
mine în cămăruţă. Aprindem focul. Când soba s-a încins, ne 
dezbrăcăm şi facem dragoste pe saltea. Margot este 
minunată: uneori aprigă, alteori languroasă. Nici eu nu sunt 
mai prejos, după atâtea zile de aşteptare. Nu-i pun nici o 
întrebare, nu-i cer nici o explicaţie. Ne îmbrăţişăm cu 
patimă. Îi pronunţ uşor numele „Margot, Margot, Margot”, 
şi ea îl murmură pe al meu, într-un răspuns înzecit. Lumea 
s-a prăbuşit în salteaua de lângă sobă. Îi şoptesc versuri din 
John Donne: 

Such will thou be to me, who must 

Like the other foot, obliquely run; 

Thy firmness makes my circle just, And makes me end 
where I begun.1 

— Eu ar fi trebuit să ţi le spun. Eu am plecat de lângă tine, 
murmură ea. 

1 Tot astfel pentru mine. Vei fi şi tu, când nevoit sunt/S- 
alerg pieziş ca braţul celălalt; /Statornicia ta închide 
cercul/lar eu sfârşesc în punctul de început. (A Valediction: 
forbidding mourningf 33-36.) 

— Hai să ni le recităm unul altuia. Amândoi deodată. 
Recităm cu limbajul trupului. Soba a început să se răcească, 
cărbunii s-au. Stins, şi noi rămânem îmbrăţişaţi. 

Ce mai contează lumina unor faruri, paşii înăbuşiţi pe alee, 
înjurăturile, scârţâitul duşumelelor? Dar ce-i asta? Un 
camion greu? E Crot, probabil că a venit cu banda lui. Dau 
ţigla jos, scot stâlpii de susţinere, în mare grabă. Se aud 
şapte cârâituri ascuţite. Au luat deci şi găinile. Un huruit 
apoi. Au pus un cablu. Probabil ridică acoperişul de pe 
coteţ. 

— Margot, îi auzi? 

— Da, cred că-i toată banca de credit acolo. 


— Plus funcţionarii de la poştă. Măcar cei din tura de 
noapte. 

— Şi impresarii. Vai, e înfiorător. Îmbrăţişează-mă! Şi 
izbucnim în râs amândoi. Îmi plimb mâna peste spatele ei 
splendid, pe coapsele ei superbe, pe şoldurile ei de 
dansatoare. Îmi vine o idee, să aprind lumina, să mă uit la 
ea şi s-o mângâi în acelaşi timp. 

— Te iubesc, Margot. Sunt fericit că te-ai întors. 

— Îţi aminteşti, îmi spune ea, când cântai la clavecin şi eu 
dansam. Acum eu sunt clavecinul. 

— Şi tu parcă dansai sub degetele mele, adaug eu, 
continuând imaginea, accentuând-o puţin. 

— Margot, n-ai vrea să avem din nou un clavecin? 

— N-avem cu ce, îmi răspunde ea. 

— Am putea încerca... 

Un perete se prăbuşeşte cu un zgomot asurzitor. Câi-nii 
latră furios. Farurile se agită buimace. Cineva strigă: 
„Dumnezeule, a căzut peste el.” Sper să fi căzut peste Crot. 
Ghinion. Îi recunosc imediat vocea aspră: „Gata, ridicaţi 
acum. Aşa. Foarte bine. Acum trageţi-l afară. Perfect. 
Trăieşte.” 

— A trecut pe aici Ray, îi spun lui Margot. Mi-a dat nişte 
bani. Destui ca să plătim prima rată la clavecin. 

— Ce bine! O să avem din nou muzică, spune ea. 

Pereţii se surpă, duşumelele trosnesc, grinzile se rup, una 
câte una. Vor ajunge la temelie până dimineaţă. Afară e un 
zgomot infernal, dar noi suntem împreună. Margot 
adoarme în braţele mele. Mă gândesc să scriu xin 

Un alt capitol Margot capitol intitulat „Casa furată”, altul 
„Câinij” şi, în sfâr-şit, „Margot”, plin de nerv şi perfect 
structurat. Margot tresare în somn, murmură ceva. 

Mă întorc uşor. Cât de mult o iubesc, îmi spun eu. Aud apoi 
o cheie franceză deşurubând o ţeavă, scrâşnet de cuie şi un 
câine lătrând în noapte. 


Născut la New York la 6 iunie 1936. Studiază la City 
College of New York. Licenţa în Relaţii internaţionale, 1958. 
Lucrează ca reporter la Washington D. C, redactor de ştiri 
pentru reţelele C. B. S. Şi N. Y. C., redactor de revistă, 
profesor de liceu, ospătar, proprietar de bar, ghid turistic, 
agent comercial, precum şi în alte slujbe. „în proză am 
debutat relativ târziu”, mărturiseşte Stephen Dixon într-un 
interviu acordat ziarului Baltimore Sun. „A trebuit să lucrez 
în tot felul de locuri. Mi-am dat seama astfel că pot nu 
numai să supraviețuiesc, dar să şi scriu. Şi dacă s-ar 
întâmpla să rămân din nou fără slujbă, mi-aş găsi repede de 
lucru, ospătar într-un restaurant sau vân-zător la bar. Şi 
bineînţeles aş continua să scriu.” Publică povestiri din 1963, 
însă lansarea sa propriu-zisă are loc după 1972 (aproape 
90 % din proza sa este scrisă după această dată). Din 1980 
este numit profesor la Seminariile de literatură organizate 
de The Johns Hopkins University. În prezent locuieşte în 
Baltimore. 

Autor prolific de povestiri, cu peste două sute cincizeci de 
bucăţi publicate în diferite reviste: The Atlantic, Chicago 
Review, Esquire, Harper's, Playboy, Paris Review, Yale 
Review, Triquarterly, North American Review, The 
Threepenny Review, South Carolina Review şi altele. 

Volume de povestiri: No Relief (Nici o scăpare), Street 
Fiction Press, 1976; Quite Contrary: The Mary and Newt 
Story (Dimpotrivă: Povestea lui Mary şi Newt), Harper, 
1979; 14 Stories (14 povestiri), The Johns Hopkins 
University Press, 1980; Movies (Filme), North Point Press, 
1983; Time to Go (Gata de plecare), The Johns Hopkins 

Proză americană contemporană 1975-1985 

University Press, 19864; The Play (Jocul), Coffee House 
Press, 1988; The Batterer (Bătăuşul), The Johns Hopkins 
University Press, 1988; Love and Will (Iubire şi voinţă), 
Cane Hill Press, 1988. 

Romane: Work (Treaba), Street Fiction Press, 1977; Too 
Late (Prea târziu), Harper, 1978; Fall and Rise (Decădere şi 


grandoare), North Point Press, 1985; Garbage (Gunoiul), 
Cane Hill Press, 1988. 

Inclus în Prize Stories: The O. Henry Awards cu povestirile 
Mac în Love, 1977 şi Layaways (Comenzi), 1982. Inclus în 
Pushcart Prize cu povestirea Milk is Very Good for You (îţi 
face bine laptele), în 1977. 

Premii obţinute: Bursă acordată de Fundaţia Naţională 
pentru Artă, 1974; Premiul Academiei Americane şi al 
Institutului de Artă şi Literatură, 1983; Bursă Guggen-heim 
pentru creaţie literară, 1984. 

Proza lui Stephen Dixon a fost tradusă în olandeză, 
germană, poloneză, maghiară şi în alte limbi. 

No Relief (Nici o scăpare), 1976. În acest prim volum de 
povestiri, Dixon explorează situaţii aparent epuizate pentru 
o tratare narativă. Dixon ştie să surprindă nuanţe noi în 
evenimente banale, obişnuite. „Stilul său simplu, clar, 
realist provoacă efecte suprarealiste. Citindu-1, ne amintim 
de paginile lui Gertrude Stein cu propoziţiile ei fixate 
mereu în prezent, accentuate printr-o repetiţie 
neîntreruptă.” (Library Journal) 

Quite Contrary: The Mary and Newt Story (Dimpotrivă: 
Povestea lui Mary şi Newt), 1979, include unsprezece 
povestiri care au ca personaje principale doi îndrăgostiţi, 
Mary şi Newt: „Protagoniştii nu fac decât un singur lucru: 
discută la nesfârşit tot felul de fleacuri. Avem imaginea unui 
cuplu care nu reuşeşte să se desprindă din ritualul 
obişnuinţei. Dixon percepe cu mare fineţe conversațiile, 
presărate aici cu o discretă tentă de umor.” (Publishers 
Weekly). 

Fourteen Stories (Paisprezece povestiri), 19.80, include 
povestiri despre oameni obişnuiţi prinşi în situaţii mai puţin 
obişnuite, întâmplarea guvernând adesea cele mai grave 

Stephen Dixon evenimente ale existenţei. „Povestirile lui 
Dixon au ceva din ritmul bătăilor inimii: nu obosesc, sunt 
pline de vitalitate. Un vechi principiu narativ pare să le 
străbată, ros-togolindu-le spre ultimul paragraf, în care 


reîntâlnim, ca pe o presimţire confirmată, ecouri din 
primele fraze ale povestirii.” (Jerome Klinkowitz, în The 
South Carolina Review) 

Time to Go (Gata de plecare), 1984, un alt volum de 
povestiri primit favorabil de critică. „Orice i s-ar putea 
reproşa lui Dixon în afară de concreteţea aproape fizică a 
povestirilor sale. Retorica este reprimată, banalul întors pe 
toate feţele. Dixon urmăreşte cu atâta consecvență aceste 
două tehnici, încât obţine un peisaj epurat de imaginaţie şi 
pasiuni.” (John Domini, în The New York Times Book 
Review) „Dixon confirmă impresia că avem de-a face cu un 
scriitor prolific şi flexibil, cu o viziune care echilibrează 
anxietăţile şi incertitudinile lumii moderne cu umorul şi 
compasiunea. E timpul să recunoaştem în Dixon pe unul din 
cei mai buni autori _ de proză scurtă din America.” (Richard 
Burgin, în Saint Petersburg Times) 

Garbage (Gunoiul), 1988, este un roman structurat pe o 
intrigă polițistă, descriind conflicte caracteristice marilor 
aglomerări urbane din Statele Unite, în cazul acesta New 
York. „Romanul examinează umilinţele îndurate de un 
individ pentru care viaţa nu mai are altă justificare de-a fi 
trăită decât aceea că este totuşi trăită. Este o fabulă care 
ne înfăţişează tribulaţiile lui homo urbanus, dispus să-şi 
apere onoarea, dar lipsit de armura necesară. O incursiune 
în viaţa oamenilor obişnuiţi, care îşi văd visurile spulberate. 
Romanul face din fundalul acestor existenţe substanţa 
însăşi a artei.” (Michael Heaton, în The Cleveland Plain 
Dealer) 

Stephen Dixon face următoarele observaţii privind opera 
sa: „Scriu proză. Numai proză. Nu. Scriu recenzii, nu fac 
cronici literare, nu ţin jurnale, nu scriu poezie, şi nici piese 
(deşi, ca să fiu sincer, am scris două, când eram mai tânăr). 
Scriu proză, adică povestiri, mai scurte sau mai lungi. Scriu 
romane, mai lungi sau mai scurte. Asta e tot 

288 Proză americană contemporană 1975-19*85 ce scriu. 
Nu-mi place să fac comentarii despre cum îmi concep 


lucrările sau despre cum ar trebui să vadă cititorii textele 
mele sau despre cât n-au reuşit ei să înţeleagă din proza 
mea. Nu-mi plac asemenea comentarii. Totul se află acolo, 
în scrierile mele, unele lucruri sunt evidente, altele probabil 
că trebuie puţin scormonite pentru a fi aduse la lumină, sau 
poate doar trase uşor la suprafaţă. Orice comentariu aş 
face despre ce se află acolo, în scrierile mele, probabil că 
mai mult ar provoca nedumerire, confuzie, l-aş deruta şi pe 
cititor, poate chiar şi pe mine. Sunt convins că un scriitor 
trebuie să stea deoparte, adică să nu se ocupe decât de 
domeniul care l-a consacrat, fie că acel domeniu se numeşte 
proză, dramă, poezie sau critică. Domeniul meu este proza. 
Atât. Mai mult nu se poate cere de la mine. Altfel ar 
însemna să mă înşel singur.” (text inedit) 

Povestirea Layaways (Comenzi) a apărut iniţial în revista 
South Carolina Review. Inclusă de William Abrahams în 
Prize Stories: The O. Henry Awards 1982. Traducerea 
noastră foloseşte textul din acest volum. 

Domnul Toon ne spune la revedere, pleacă, în urma lui uşa 
rămâne deschisă, doi bărbaţi intră. Nu cumpărase mare 
scofală, şosete, o pereche, cămăşi de bumbac, două, cu 
precomandă. Bărbaţii, cei doi, s-au postat în mijlocul 
standului cu costume. 

— Dom'lor, cu ce să vă servesc? 

— Să vedem, să vedem, răpăâie mărunţelul. 

— Harry, te superi dacă merg un picuţ pân! la baie? ţine 
Edna să mă informeze. 

— Iar începi? Mi-ai scos sufletul cu întrebările tale de 
fetiţă neghioabă, când ştii doar că răspunsul nu poate fi 
decât unul singur: daaa... Dorrr'lor, vă rog să-mi spuneţi 
dacă vă interesează ceva. Avem şi alte modele, avem şi alte 
măsuri. 

— Mulţumesc, clămpăne mărunţelul. 

— Zici că de ce întreb, păi întreb fiindcă aşa-mi place, 
fiindcă trebuie să întreb, nu sunt eu copilu' care vrea la 
oliţă? 


— O nevastă să vorbească aşa, ca o nevastă, nu ca un 
bişbirică. 

— Oricum aş vorbi,. Tot cu pereţii vorbesc. Aşa eşti tu, 
bâtă, bolovan, ce să-i faci... 

— Ce? 

— Nu te prinzi. 

— Eu? Eu nu mă prind? Vrei să zici că acum treizeci şi doi 
de ani nu te-am prins? Aşa de straşnic te-am prins, că-mi 
ajunge pentru toată viaţa. 

— Iată în sfârşit o probă de inteligenţă. Bravo. Fii atent, 
mă învăluie ea discret, cască bine ochii. Îi vezi pe ăştia doi 
care au intrat? Nu-mi surâde deloc să te las în compania lor. 

— Ce te-a apucat? Ăştia? Ăştia sunt clienţi de duzină. 

— Tu eşti orb? Nu vezi ce mutre au? Nu vezi ce uscăţivi 
sunt? Şi băţoşi. Şi ăla, explică-mi şi mie, de ce are tenişi în 
picioare? 

— Hai, fii serioasă, ce dacă sunt uscăţivi? Şi băţoşi. Ce-i cu 
asta? Treaba lor. 

— Ascultă, ăştia aleargă mult, sunt antrenați. Nu ştiu de 
ce, dar mie îmi pute ceva în chestia asta. 

— Am senzaţia că nu mai faci deosebire între clienţii de 
duzină şi borfaşi. Crezi că dacă stai sâmbătă la tejghea şi 
vinzi şi tu un pic, le poţi şti pe toate. Ascultă-mă pe mine, eu 
vând în cartieru' ăsta de multă vreme şi pot să-ţi spun că 
mă pricep cât de cât la clientelă, ce mai încolo şi încoace, 
am pentru ei un treilea ochi. 

— Da, da, ochiul pe care era să-l pierzi la ultima spargere. 

— Sssstt, mai încet, te-aud clienţii. 

— Şi ce, ţi-o fi frică? Nu cumva să ne buzunărească şi 
ăştia. 

— Nu, nu de asta. Nu vreau să-i sperii. Ce-o să creadă 
lumea? Că am ajuns câmp de instrucţie pentru borfaşi? 

— Ei, da, e adevărat, de spargeri nu ne putem plânge. 

— Ehh, şi tu, s-a întâmplat, o dată. Parcă ziceai că vrei la 
baie? Te-ai răzgândit? Hai, du-te, îţi dau voie. Ce mai 
aştepţi? Du-te! 


— Nu mă duc până nu-l chemi pe Joe. 

— Joe e-n pauză. 

— Să-şi ia pauza aici. 

— Lasă-l, dragă, să stea în depozit, că i-o ajunge şi lui cât 
şi-a frecat coatele de tejghea... Şi, domi'lor, chiar nu vă pot 
servi cu nimic? Căutaţi un costum, un sacou sport? Ce 
mărime? 

— Nici o grijă, cum găsim ceva, vă anunţăm, zice 
mărunţelul. Celălalt, lunganul, stă lângă el, cu un umeraş la 
piept. 

— Şi găliganul, îl vezi, parcă are, gura cusută. Pe ăsta să 
fim cu ochii! 

— Măi, dar tu eşti paranoică, ştii ce-i aia, paranoică? 

Comenzi 

— Nu ştiu. Ce-i aia? 

— Adică paranoică, asta eşti, o paranoică. 

— Deci nu ştii, am bănuit eu că nu ştii, de aia te-am, şi pus 
la încercare, să văd dacă ştii. 

— Ba ştiu, ştiu foarte bine, ştiu că eşti paranoică, ai înţeles 
acum? Tu eşti paranoică. Când îi vezi pe ăştia, cum le zici 
tu, uscăţivi şi băţoşi, gata, te apucă paranoia. 

— Da, bine, atunci spune-mi şi mie, ăsta cu tenişi în 
picioare, de ce-i trebuie costum? 

— De ce-i trebuie? Păi caută şi el, umblă, tatonează, de la 
noi un costum, de la Clyde sau de la Hazlitt o pereche de 
pantofi, la culoare. Asta e, febra cumpărăturilor. Parcă tu nu 
ştii cum e, oamenii iau salariul vineri şi a doua zi îl fac praf 
pe ţoale şi băutură. Tu de ce crezi c-au venit aici? Aşa că să 
mă scuteşti cu paranoia ta... A trecut o lună şi n-am avut 
decât o singură spargere, ce mai vrei? 

— Adică două. 

— Lasă, lasă, aialaltă n-a fost o chestie clară. 

— Da? Cea de săptămână trecută? Ia chemă-l un piculeţ 
pe Joe să-ţi spună el cât de clară a fost chestia aia, că 
mocofanu' ăla care a dat buzna peste noi atunci avea un 


şuriu cât căpăţâna ta de mare, şi când i l-a vârât lui Joe sub 
nas, că doar erai şi tu de faţă... 

— Bine, bine, dar ăla e sonat, toată lumea îl ştie, umblă cu 
şişul la el şi se dă grande, bate magazinele, doar-doar i-o 
pica şi lui ceva, numai că patronii, când îl văd, îl iau tare de 
la început: n-avem decât mărunt, stimabile, ce să-i faci, a 
fost o zi proastă. Şi pe urmă îi fac vânt. 

— Fie, să zicem că ăla n-a fost borfaş. Deci, după tine, 
borfaş e numai ăla care-ţi vâră cuțitul în burtă, aşa-i? 

— Sssst, te rog, ne-aud clienţii. Hai, du-te, du-te la baie, şi 
pe Joe lasă-1 în pace, să-i tihnească şi lui pauza. 

— Nu mă mişc de aici până nu-l chemi. Eu cu ăştia nu te 
las. 

— Bine, faci ce vrei. 

— Ar trebui măcar să-mi mulţumeşti. 

— Să-ţi mulţumesc? De ce să-ţi mulţumesc? Pentru că 
delirezi? De aia să-ţi mulţumesc? 

— Cel puţin, sunt cu conştiinţa împăcată. 

— Ce să spun, conştiinţa ta... Eşti o comoară la casa 
omului. Iu care mi-ai salvat viaţa, tu care m-ai făcut să 
întineresc cu douăzeci de ani, vai, vai, vai ce noroc pe capu' 
meu. Acum te-ai găsit să-mi bagi în sperieţi clienţii, tocmai 
acum când antenele mele supersensibile mă anunţă că vom 
face o vânzare grasă, tocmai acum când ştii bine că ne arde 
buza după fiecare cent, tu faci mare caz de conştiinţa ta... 
Desigur, domi'lor, e o achiziţie excelentă, o bijuterie, ca să 
zic aşa, vreţi să-l probaţi, desigur... 

— Da, bună idee, să-l probăm, sigur, dar unde? întreabă 
mărunţelul. Se îndreaptă amândoi spre tejghea, acolo unde 
Edna şi cu mine ne cârâim de câteva minute. Mărunţelul 
ridică umeraşul spre mine. 

— Cât face? 

— Preţul e agăţat de manşetă. Dacă nu-l găsiţi, vi-l arăt 
eu. Măsura 44? E pentru dumneavoastră, sunteţi sigur? 
Mai degrabă i se potriveşte dumnealui. Dumneavoastră n- 


aveţi mai mult de 36, şi-n afară de asta, costumul e prea 
lung, iar dumneavoastră aveţi o talie normală. 

— Da, sigur, am o talie normală, măsură 36, aveţi perfectă 
dreptate, se vede că sunteţi vechi în meserie, zice el şi 
scoate, în aceeaşi clipă, un pistol de sub costumul care-i 
atârnă pe piept. Celălalt se desface la haină şi scoate o 
puşcă de vânătoare cu ţeava retezată, pe care o aţinteşte 
spre Edna. E armată. 

— Fără ţipete! Dacă faceţi vreo tâmpenie, v-am ras. Şi 
acum o să fiţi aşa de drăgălaşi şi o să-l chemaţi de dincolo 
pe amicu* vostru Joe, parcă Joe îl cheamă, nu-i aşa? Calm, 
uşurel, nu cumva să-l speriaţi... Spuneţi doar atât... 

— Ştiu, ştiu ce să spun, adaug eu. 

— Tacă-ţi fleanca! Ascultă. Zici doar atât: „Joe, vino te rog 
o clipă să mă ajuţi la proba asta.” Atât. E clar? 

— Da. 

— Repetă. 

— Joe, vino te rog... 

— Bine, dă-i drumu' acum! 

— Fă ce-ţi spune, mă îndeamnă Edne. 

Comenzi 

— Sigur că am să fac, doar nu mă crezi nebun?! Joe, vino 
te rog o clipă să mă ajuţi la proba asta, am nişte clienţi aici. 
Te rog. 

— Pauza nu s-a terminat, mai am zece minute. 

— Ştiţi, e un băiat minunat, e fiul meu. Şi al lui. O să fie 
cuminte, vă promit. Să nu-i faceţi nici un rău, vă rog. 

— Ascultă, femeie, nu pricepi că vrem să vină aici? 
Strigă-1 şi tu. Acelaşi lucru, nimic în plus, da' ceva mai cu 
viaţă. Hai, zi! 

— Joe, vino te rog niţel. Taică-tu... Harry are nevoie de 
tine... sunt doi clienţi... are o ajustare de făcut. 

— Şi ce, Wnu poţi să-l ajuţi? 

— Joe, nu mă pricep. 

— Păi sigur, nu te pricepi... dă' o să te pricepi vreodată? 
M-am săturat, vreau să respir şi eu, ce naiba, toată ziua 


probe, probe, m-am deşelat, strigă Joe, şi în aceeaşi clipă 
apare în magazin cu*un ziar şi o cană de cafea în mână. 

Lunganul ascunde puşca la spate, celălalt în costum. 

— Care e cu ajustarea? întrebă Joe.” 

— Drăguţă, mai încet motoru', zice mărunţelul şi scoate 
din nou pistolul. Îl îndreaptă spre Joe. Celălalt îndreaptă 
puşca spre mine, apoi spre Edna, apoi din nou spre mine. 

— Vă rog să nu-i faceţi nici un rău, murmură Edna arătând 
spre Joe. 

— Dacă-i băiat de treabă... 

— Da, da... de treabă, repetă Joe. Harry, dă-le toţi banii! 

— Tu ce-ţi închipuiai? Că n-o să le dau? Sigur că le dau, 
haideţi, domi'lor, poftiţi, serviţi-vă, totul e la dispoziţia 
dumneavoastră. Edna, dă-te la o parte, lasă-i să ia toţi banii 
din casă. 

— Ascultă, femeie, fă rost de o sarsana, da', ştii, să fie una 
mai barosană, şi bagi marafeţii în ea. 

— Da, da, cum ziceţi voi, aprobă Edna şi bate casa. Tipul 
se uită peste tejghea la tava cu mărunţiş. E mulţumit de ce 
vede. Edna începe să umple geanta. Tipii stau cu spatele la 
vitrină şi cu armele îndreptate spre noi. Joe are un pistol pe 
raftul de sub maşina de calculat, dar e vârât tocmai în 
spate. Are permis pentru el, l-a obţinut cu o lună înainte, 
după ce magazinul nostru a fost spart a treia oară în mai 
puţin de un an. Edna scapă câteva bancnote pe jos. Şi 
câteva fise. 

— Le iau eu, se oferă Joe. 

— Nu iei nimic, i-o retează mărunţelul. Apoi, spre Edna: 

— Saltă-le! 

— Soţia, ştiţi, e cu nervii la pământ, noi am mai avut o 
spargere, săptămână trecută, un tip, aici, în magazin, a scos 
cuţitu... 

— Da, aşa e, sunt cu nervii la pământ, recită Edna. 

— Hai, umflă-le mai repede şi scuipă restul în sarsana. 

— Joe, ai grijă, băiatule, să nu faci vreo tâmpenie... 

— Ce? mă ia în primire mărunţelul. 


Cineva bate la uşa magazinului, mărunţelul face semn, un 
deget ridicat, şi individul de afară dispare. 

— Adică mă gândeam să nu facă vreo mişcare necugetată, 
să vă închipuiţi cine ştie ce. Asta-i tot. Nu suntem înarmaţi, 
n-avem şisteme de alarmă, n-avem sisteme antifurt, nici un 
fel de sistem, costă, ştiţi, costă foarte mult, nu ne putem 
permite, noi însă, sigur, vă dăm tot concursul... Joe, 
băiatule, te implor, nici o mişcare în plus, faci numai ce-ţi 
spun ei. 

— Am înţeles. 

Insă din privirea lui îmi dau seama că n-a înţeles. Mă ofer: 

— Să vă dau eu banii? 

— Tu? De ce? 

— Cum să vă spun, nici Joe nu stă bine cu nervii, băiatu' a 
făcut războiu', şi bolile tropicale, ştiţi cum sunt, n-a scăpat 
de ele nici acum, săracu.... 

— Lasă, tată, că n-am nici pe dracu'. Ce-o lungim atâta? Să 
le dăm banii, să se care odată de aici. 

— la mai tacă-ţi fleanca! Ce, v-a apucat trăncâneala? Nu 
cumva să puneţi ceva la cale, că v-aţi dat foc la valiză! Clar? 
mârâie lunganul. 

— Nu, nu, vă asigur, nu punem nimic la cale. 

Comenzi 

— Da, da, aşa e, nu pun nimic la cale, îi puteţi crede pe 
cuvânt, zice şi Edna. 

— Absolut nimic, absolut nimic, repetă Joe. 

— Ce-ai la spate? 

— Ce să am? Nimic. Nu crezi? Vino şi te convinge. 

— Hai, tăticu', ce mai aştepţi, saltă banii, îmi ordonă 
mărunţelul. Acelaşi, puţin mai târziu, către Joe: 

— Ia, fă paşi. Aici să-mi stai, în mijloc. Ea rămâne acolo. 
Clar? 

Joe face mişcarea, se mută în mijlocul magazinului. Pe 
stradă trec oameni. Un cuplu se scurge prin faţa 
magazinului, se uită amândoi la vitrină, nu zăresc, n-au 
zărit nimic, fără să ezite măcar o clipă, fără să se oprească, 


se scurg încet, mai departe. Radioul din spate susură 
înfundat. Aud un câine lătrând în apropiere, şi de undeva, 
de departe, o sirenă de pompieri. Mă aplec, culeg banii de 
pe jos şi îi pun în geantă, apoi golesc ce mai rămăsese în 
sertar, tot în geantă, apoi ridic sertarul şi îndes bancnotele, 
tot în geantă, şi zic: 

— Presupun că vă interesează şi portofelele noastre. 
Mărunţelul mă completează: 

— Şi portmoneul ei, şi ceasurile, şi inelele. 

— Dă-le tot, îmi zice Edna. Al meu e sub tejghea. Pot să-l 
iau? 

— Ia-l! 

— Vă interesează şi cecurile încasate astăzi? întreb eu. 

— Nu-i nevoie. 

Vârâm în geantă portofelele noastre, ceasurile, inelele. 
Mărunţelul aşteaptă să terminăm. Apoi, zice: 

— He, he, gata, gata, uşcheala acum, dincolo... Bărbaţii 
întâi, ea rămâne aici, nici o grijă, n-o luăm cu noi, o ţinem 
aşa, de paravan, că, dacă e să fie ceva, i-am luat piuitul. 
Clar? Hai, uşcheala! 

Ne retragem, eu şi Joe, în camera din spate. Joe se uită 
prin geamul subţire al depozitului, se uită spre vitrina 
magazinului, nici o lună n-avea de când o schimbasem, îl 
întreb: 

— Ce fac? O iau cu ei? 

Aud uşa, s-a închis. Joe se duce în spatele tejghelei, scoate 
pistolul din sertarul de sub maşina de calculat şi urlă: 
Culcat, amândoi., Edna ţipă la el: „Nu, Joe, lasă-i să plece., 
Mă aud strigând: „Joe, ce faci?,, deşi îmi dau seama că ar 
trebui să strig cu totul altceva: „Nu trage, lasă pistolul.,, 
Tipii sunt încă în faţa vitrinei. Au coborât în stradă, cu ei 
este şi individul care a stat la pândă, vor să agaţe un taxi. 
Joe deschide uşa. Ei îl văd, se întorc, mărunţelul bâjbâie la 
curea, celălalt strecoară mâna în geantă şi atunci Joe urlă 
cât poate: „Licăloşilor, să vă ia dracu., Cei doi au scos 
armele, însă Joe trage în aceeaşi clipă, dacă nu cumva mai 


repede decât ei. Vitrinele s-au pulverizat. Edna zbiară, 
sângele ei m-a împroşcat pe faţă, pe haine. Cei doi s-au 
prăbuşit. Edna se izbeşte de zidul din spatele tejghelei. 
Cioburile vitrinei s-au împrăştiat în magazin, ceasul de 
deasupra mea s-a dezintegrat, falca Ednei a dispărut, din 
faţa şi gâtul ei n-a mai rămas decât un terci. Joe este încă 
viu. Tipul din faţa magazinului se ridică cte pe trotuar şi o ia 
la goană pe stradă. Joe trage în el, apoi se repede la ceilalţi 
doi căzuţi pe trotuar. Urlu la el cât pot de tare: „Joe, 
opreşte-te, ajunge., Le-a azvârlit pistoalele din mână, acum 
aleargă după tipul care o luase la goană pe stradă, se 
întoarce însă, sare prin hăul vitrinei, o vede pe maică-sa 
întinsă pe jos şi începe să urle, e ca un animal rănit, cade în 
genunchi şi murmură: „Mamă, mamă., Mă agăţ de umerii 
lui, şi plâng, şi îngaim „Edna, Joe., Se desprinde, se aruncă 
spre uşă, o deschide şi ţipă: „Licăloşilor.” Unul din tipii 
căzuţi pe trotuar ridică puţin capul. Oamenii de pe stradă s- 
au împrăştiat care încotro. Joe trage două gloanţe. În tipul 
care ridicase puţin capul. Apucă puşca. Trage lunganului un 
cartuş. 1-1 trage în cap, după ce mai înainte băgase, tot în 
el, două cartuşe. Se întoarce la mărunţelul întins pe trotuar. 
Vâră în el cinci gloanţe. Cu pistolul. Mărunţelul e 
inconştient, sau deja mort. Joe ia puşca. Pisează ţeasta 
mărunţelului. Nu mai rămâne din ea decât o băltoacă. 
Aruncă arma. E făcută zob. Ia pistolul. Sfărâmă ţeasta 
lunganului. Sau ce mai rămăsese din ea. Le răstoarnă 
cadavrele cu piciorul. Acum se prăbuşeşte şi el. În 
genunchi. A băgat pistoalele în buzunar. Stă în genunchi şi 
izbeşte cu pumnii asfaltul. Câţiva oameni s-au apropiat de 
el. Clopoţelul de la uşă mă anunţă că a intrat cineva în 
Comenzi magazin, simt o durere în piept, o simt cum mi se 
scurge în braţe, în picioare, şi, deodată, peşte creier se lasă 
bezna, mai văd doar câteva crăpături de lumină, simt cum 
mă pierd, cum mă cufund în bezna lăsată peste mine, iar 
crăpăturile de lumină se subţiază tot mai mult, şi 
prăbuşindu-mă caut mâna Ednei, o găsesc, o strâng, şi apoi 


mă dizolv în durerea care vine, şuvoi, de acolo? din coşul 
pieptului. 

Solicit să fiu în aceeaşi rezervă cu Edna. Doctorii îmi 
răspund că trebuie să stăm în două secţii de reanimare 
diferite, aşezate la un capăt şi la celălalt al coridorului, una 
pentru răni grave, cealaltă pentru accidente cerebrale şi 
cardiaci. 

Joe stă lângă patul meu, are la dispoziţie cinci minute 
acordate de medic. 

— Ar fi mai bine dacă mama scapă de tot chinul ăsta. N- 
are nici un rost să mai trăiască, în halul în care e, nici un 
rost, nu i-ar folosi nici ei, şi cu atât mai puţin ţie. Ştii că 
gloanţele i-au perforat... 

Asistenta îi acoperă gura cu palma. Eu dau din cap că am 
înţeles ce vrea să-mi spună. 

— Magazinul cum e? întreb eu. 

— Ar fi bine să-l deschidem mâine, zice el. Avem 
comenzile de Paşti care trebuie onorate. Dacă nu le dăm 
măcar cu o zi înainte de sărbători, pe urmă degeaba le mai 
dăm. 

— Atunci ce mai aştepţi? Dă-i drumul. 

— Să ştii că nu mi-e frică. 

— De ce să-ţi fie frică? 

— Am auzit că borfaşii ăia, pe care i-am pisat atunci, ar 
avea nişte amici, şi că vor să-mi plătească poliţa. 

— Şi poliţiştii ce zic? 

— Zic că bine am făcut, că în felul acesta am dat o lecţie 
celor care ar mai fi tentaţi să jefuiască magazinele. Şi, drept 
răsplată, mi-au suspendat permisul pentru pistol. 

— Cât timp?! 

— Cică să cerceteze, să vadă dacă nu cumva aş fi putut 
proceda şi altfel decât am procedat... Cine ştie cât va 
dura”! 

— Atunci nu deschide încă. Mai aşteaptă. Nu vreau* să fii 
împuşcat. 


— Şi cu clienţii ce facem? Şi cu comenzile de Paşti? Avem 
două zile pline. Vrei să le pierdem? 

— Vă rog, n-aţi putea discuta despre altceva cu tatăl 
dumneavoastră? intervine asistenta. 

— Nu-i nici o problemă, zic eu. Când discut despre afaceri, 
mă relaxez. Şi, de fapt, mă simt foarte bine acum. Ascultă, îi 
spun eu lui Joe, mai amână o vreme. Apucă-te din nou de 
facultate. Lasă magazinul. Ar fi mai bine. 

— Îmi place munca asta, de ce s-o las? Şi pe urmă, am 
nevoie de bani. Cu ce să-mi întreţin familia? Nu pot să 
renunţ la magaşin. 

— Bani o să avem. Primim asigurarea pentru magazin. Am 
putea vinde stocurile care ne-au mai rămas. O să facem 
totul pe din două. E dreptul tău. Sau, dacă te cramponezi 
de ideea asta, atunci caută măcar un cartier mai tihnit. 

— Într-un cartier mai tihnit dau faliment imediat. 

— Atunci investeşte în altceva. 

— În ce? Nu mă pricep decât la asta. Îmbrăcăminte 
bărbătească. 

— Important e să ştii să faci comerţ. Nu contează cu ce. 

— Mie asta-mi place, asta vând. 

— Vă rog, nu cred că aţi ales cel mai potrivit moment 
pentru o asemenea discuţie, intervine din nou asistenta. 

— Domnişoară, mă simt foarte bine. Şi, oricum, oe-arn 
avut eu n-a fost infarct. 

— A fost infarct, domnule. 

— Da, tată, a fostt infarct. 

— Hai, mă, fii serios, o simplă indigestie, ce infarct, cum să 
fie infarct? Poate şi ceva cu nervii. E normal să clachezi 
când sub ochii tăi se întâmplă tot ce s-a întâmplat. Edna, şi 
tu, şi tot ce-a fost... 

— E timpul să vă retrageţi, îi sugerează asistenta lui Joe. 

— Am plecat, tată. 

Joe mă sărută pe frunte şi pleacă. 

— Domnişoară, vreţi să-l chemaţi înapoi pe fiul meu? 

Comenzi 


— Ar fi mai bine să nu-l chem, pentru dumneavoastră cel 
puţin. 

— Aş vrea să-i mai pun o singură întrebare. O întrebare de 
care depinde liniştea mea. 

Asistenta iese şi după câteva clipe Joe reapare. 

— M-ai chemat? 

— Da, eu te-am chemat. Deci o să deschizi magazinul, aşa- 
1? 

— Trebuie. 

— Nu ţi-e frică? 

— Am un prieten, Mac, s-a oferit să stea cu mine. E un tip 
solid, o să-l pun să stea la casă, de acolo se poate 
supraveghea mai bine intrarea. 

— la-l şi pe Pedro. M-a sunat. Am uitat să-ţi spun, era cu o 
săptămână înainte de spargere, a vrut să ştie dacă nu l-am 
putea angaja şi pe el. Sună-1. Găseşti numărul în sertarul 
de sus de la tejghea. 

— Ştiu. Dar cu ce-l plătim, tată? 

— Angajează-l, nu se discută. Dacă e nevoie, plătesc eu 
din economiile mele. Spune-mi, ăi pus geamurile? 

— Da. Ieri. N-am avut încotro. Poliţia nu m-a lăsat să bat 
scânduri. Proprietarii de pe stradă s-au plâns că facem 
reclamă proastă dacă ne baricadăm. 

— Au dreptate. Fii atent. Nu ţii mai mult de trei sute de 
dolari în casă. Tot ce trece peste suma asta se depune. 
Merită să faci un drum până la bancă. 

— Da, tată, ştiu. 

— Şi să-ţi mai spun ceva. Nu risca nimic! Dacă vezi eă 
intră în magazin doi indivizi, ca ăia de atunci, sau chiar 
dacă unul singur intră, unul cu o mutră dubioasă, orice s-ar 
întâmpla, nu risca nimic, ai înţeles? 

— Da, tată, am înţeles. 

— Şi dacă ar da buzna peste tine un mucos de zece ani, 
unul căruia i-ar da prin cap să te jefuiască, nu te pui cu el. îi 
dai tot ce-ţi cere. 

— O să-i dau una peste ceafă. 


Şi dacă îţi vâră un pistol sub nas? 

— Ei, atunci... 

— Aici voiam să ajung. Dacă cineva intră în magazin jşi 
răcneşte „Mâinile sus”, oricine ar fi, bărbat, femeie, nu 
contează, chit că are o puşcă în mână sau nu, le dai tot, nu 
stai la discuţii. Şi mai e ceva. Vezi să nu pierzi comenzile. Ar 
fi păcat de ele. X 

— Acum să-ţi spun şi eu ceva. Uite de ce mă întorc la 
magazin. Mă întorc fiindcă am nevoie de bani, fiindcă 
trebuie să trăim, eu, nevastă-mea, copiii, tu şi mama. Şi mai 
am un motiv. Să afle nemernicii ăia că nu m-au scos din 
circulaţie, şi că nu tremur de frica lor. 

— Ai impresia că n-au aflat încă? Ascultă-mă, las-o mai 
moale. Pot să-ţi spun o mulţime de poveşti cu negustori duri 
care au sfârşit-o ciuruiţi de gloanţe. Nu-ţi reproşez nimic 
pentru ce-a păţit maică-ta, dar, poate că atunci, dacă nu-ţi 
pierdeai capul, nu s-ar fi întâmplat toate câte s-au 
întâmplat... 

— Mă socoteşti vinovat pentru... 

— Nu. 

— Tu îmi reproşezi că mi-am pierdut capul atunci? Tu? Să 
nu mai spui asta niciodată! 

— Poate că ai şi tu dreptate. În felul tău... Joe vrea să 
plece. 

— Unde te duci? Pleci aşa, fără să-l săruţi pe tata? Hai, 
dă-i o sărutare, ar fi cel mai mare bine pe care i l-ai putea 
face acum. 

Joe se apleacă şi mă sărută pe frunte. N-o mai făcuse 
niciodată înainte. Nici eu nu-i cerusem. Ţin minte că tatăl 
meu mă ruga adesea să-l sărut, şi eu îl sărutam de câte ori 
mă ruga. O singură dată l-am sărutat pe buze, şi asta a fost 
la câteva minute după ce s-a prăpădit. O lacrimă mi se 
scurge pe obraz. Joe a plecat. Asistenta mă întreabă ce-i cu 
mine. 

— Aveţi vreo veste de la soţia mea? 


— Ştiţi că doctorul ne-a interzis să discutăm despre acest 
subiect cu dumneavoastră. 

— Şi ce să-mi închipui atunci? C-a murit? 

— N-a murit. V-a spus-o doar şi băiatul dumneavoastră. Se 
ţine tare. 

— Asta nu înseamnă mare lucru, aşa-i? 

— Ce să vă spun, ştiţi, avem o secţie de reanimare 
excelentă, cu tot echipamentul necesar pentru cazurile cele 

Comenzi mai grave. Poate că mâine, când veţi fi mutat 
într-o rezervă, veţi afla mai multe de la doctorii care o 
tratează. 

Trei săptămâni mai târziu, sunt externat, stau o lună 
acasă, apoi mă întorc la magazin. Între timp Joe este jefuit. 
Le dă toţi banii de data aceasta, fără să crâcnească. Pedro, 
de faţă la jaf, îmi promite solemn că aşa ceva nu se va mai 
întâmpla şi că nimeni nu se va mai atinge de magazinul 
nostru, chit că nu el este proprietarul. Pedro îşi face rost de 
pistol. Ca să obţină autorizaţia, vorbeşte cu doi negustori de 
pe strada noastră să depună garanţie pentru el. Joe, fiind 
cu permisul suspendat, declară poliţiştilor că are nevoie de 
un însoțitor înarmat pentru a transporta banii la bancă, şi 
că acel însoțitor înarmat va fi Pedro. Pedro ţine pistolul în 
depozit. Îi explică lui Joe dece l-a ascuns acolo: „N-are nici 
un sens să-l ţii sub tejghea sau la casă, fiindcă jigodiile, 
când se năpustesc în magazin, dacă se năpustesc, îşi vâră 
botul întâi acolo, şi dacă ai baftă să dea cu ochii peste el, 
eşti un om mort. De trei ori am fost jefuit până acum, ca să 
nu mai pun la socoteală cele două spargeri de aici, şi de 
fiecare dată am observat că băieţii au grijă, înainte de a-şi 
lua tălpăşiţa, să te închidă, fie în depozit, fie în closet, 
undeva de unde să nu poţi ieşi prea curând.” 

Edna este internată într-un sanatoriu. E paralizată de la 
gât în jos. Chiar dacă şi-ar reveni din comă, tot paralizată ar 
rămâne. De vorbit, n-o să mai poată vorbi niciodată. 
Creierul, atât cât a mai rămas din el, mare lucru nu va mai 
fi în stare să facă atunci când va ieşi din comă, dacă va mai 


ieşi vreodată. Poate că ar fi fost mai bine pentru ea să fi 
murit la spital sau atunci, pe loc, în magazin, sau poate că 
totuşi mai bine ar fi fost în spital, să mori în spital e parcă 
mai puţin înjositor decât să-ţi dai sufletul pe jos, într-o 
prăvălie oarecare. Doctorii mi-au spus că n-o să mai dureze 
mult, cine ştie, poate cel mult câteva luni. Mă întorc deci la 
magazin, când de fapt ar trebui să stau acasă, aşa mi-a spus 
doctorul, să stau acasă, liniştit, da, acasă ar fi trebuit să 
stau. Însă nu pot să stau degeaba. Îl salut pe Pedro. Îmi 
răspunde: 

— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat a trecut. 

— N-a trecut, aşa ceva nu trece, sau trece, dar foarte 
greu, şi soţia dumneavoastră, am impresia că e încă acolo, 
în spital. 

— Poate că ai dreptate, poate că într-adevăr n-a trecut 
destulă vreme de atunci. Pedro, de fapt voiam să-ţi spun că 
tu ne-ai fost de mare ajutor, pentru fiul meu şi pentru mine, 
şi tocmai de aceea aş vrea, atât cât o să ne dea mâna, să-ţi 
dublăm salariul, şi să te angajăm, dacă va fi posibil, pe toată 
săptămână. 

— Nu-i nevoie, sunt mulţumit cu cât iau acum. 

— Pedro, e vorba de patruzeci de cenți, îţi vom mări 
salariul pe oră cu patruzeci de cenți. 

— Ce te-a apucat, papa? sare Joe. Ce-ai de gând să faci? 
Vrei să ne duci la sapă de lemn? De unde naiba o să scoţi 
banii ăştia? 

— Îmi convine şi cu douăzeci, spune Pedro. Mă descurc şi 
cu atât. 

— Atunci aşa rămâne. Îţi vom da cu douăzeci de cenți mai 
mult. 

Merg la lucru din două în două zile, e sâmbătă, aceeaşi 
săptămână, Pedro şi cu mine citim ziarul, Joe tratează cu. 
Un client, când doi bărbaţi intră în magazin. Nici măcar nu 
mai catadicsesc să ceară un costum, vreun sacou, nişte 
pantaloni, scot de la început pistoalele, chiar din uşă. Unul 


din ei, mai deşirat, îndreaptă pistolul spre Pedro şi spre 
mine, celălalt, fălcosul, îl aţinteşte spre Joe şi spre client. 
Răcneşte: 

— Nici o mişcare! Sus labele. Nu cumva să atingeţi 
alarma, că vă ia mama dracului. 

Clientul bolboroseşte. 

— Oh, Dumnezeule, Dumnezeule, fie-ţi milă de noi. Pedro 
le spune: 

— Băieți, am îngheţat, nici o grijă, nu suntem tâmpiţi. 
Fălcosul ia casa în primire, începe să golească banii în 
geantă. Îl aud pe deşirat zicând: 

— "Ţine, bă, şi tu! 

În aceeaşi clipă mă trezesc că-mi aruncă o geantă în braţe. 
Apoi, tot el, către mine: 

— Portofelul, banii, şi ce mai ai la tine. Hai, executarea. 

Apoi, către ceilalţi: 

Comenzi 

— Şi voi la fel. 

Vârâm în geantă portofelele, ceasurile, inelele, tot ce avem 
la noi. Mai puţin inelul meu, e cel pe care nu l-am mai putut 
recupera după spargerea de atunci, deşi toată captura ne-a 
fost restituită imediat. Fălcosul se trage după tejghea, intră 
în camera din spate, trec câteva clipe, iese de acolo şi zice: 

— N-avem unde să-i închidem. Nu-i nici o uşă sigură. Apoi, 
tot el către noi: 

— Toată lumea în spate. Se aude? Şi nu scoateţi scăfârlia 
de acolo cinci minute. Altfel, pe 'cinstea mea, vă bulim pe 
toţi. Se aude? Pe toţi. 

Pedro zice: 

— Las' că ştim lecţia. Am mai luat papara asta. O să stăm 
zece minute, nu cinci. Am eu grijă de asta, băieţi. 

Ne cărăbănim, unul câte unul, în camera din spate. Joe se 
uită pe geam şi zice: 

— Au plecat. 

Pedro bagă mâna sub un morman de cutii cu cămăşi şi 
scoate un pistol. Las telefonul din mână şi strig la el: 


— Nu, Pedro, asta nu. El zice: 

— N-o să-i las să plece cu banii, l-am prevenit pe fiul 
dumneavoastră că n-o să-i las. N-o să-i las, domnule Sahn. 

Clientul şi-a vârât toate degetele în gură şi bălmăjeşte: 

— Vai, nu se poate, nu se poate. Joe zice: 

— Pedro, dă-mi pistolul. Pedro răspunde: 

— Nu pot. Permisul este pe numele meu. Dacă ţi-l dau, 
intru la apă. 

Joe zice: 

— Bine, Pedro, dar eu ştiu să trag cu el. Pedro zice: 

— Şi eu ştiu. Mi-au arătat poliţiştii, am fost la o tragere cu 
ei. 

Joe zice: 

— La o tragere? Eşti nebun? Vrei să spui că ştii să-l 
foloseşti după ce ai tras o dată cu el? Dă-mi-l! 

Intervin: 

— Nu pleacă nimeni. Lăsaţi-i să fugă. Joe apucă pistolul. 
Pedro ţipă: 

— Ai grijă. E-ncărcat. 

Pedro vrea să smucească pistolul din mâna lui Joe, însă 
pistolul se descarcă, glonţul intră în Pedro, chiar în piept. 
De afară se aud împuşcături. Ferestrele se fac ţăndări. 
Clientul ţipă înnebunit de groază. Joe scoate un urlet 
înspăimântător: 

— Ticăloşilor! Bandiţi ordinari! 

Joe apucă arma, iese în stradă, însă prea târziu, ei nu mal 
sunt acolo, aruncaţi într-o maşină, dispăruseră în câteva 
clipe. ' închid magazinul, vând toate stocurile de marfă. Joe 
se înscrie din nou la facultatea de farmacie, taxele i le 
plătesc eu. Pedro moare din cauza rănii la plămân. Edna 
mai trăieşte o lună, e tot în comă, nu va mai ieşi niciodată 
din comă, şi apoi, medicii mă informează că Edna a murit, a 
decedat în somn, zic ei. Fac încă un infarct. Mă mut mai în 
sud, închiriez o garsonieră într-un hotel slinos, populat de 
tot felul de boşorogi. Trăiesc din pensia de asigurări sociale, 
din asigurarea pe viaţă a Ednei, din economiile mele 


strânse la bancă, fără vreo speranţă de a scăpa din mizeria 
de hotel în care locuiesc; trebuie să aştept ca Joe să termine 
studiile, să iasă pe un salariu suficient de mare pentru a-şi 
întreţine familia, şi pentru a-mi plăti datoriile. Nu trece 
mult timp şi primesc un telefon, cumnata lui mă anunţă că 
Joe s-a încăierat cu trei golani care jefuiau nişte bătrâni, şi 
că ăia l-au stâlcit în bătaie, i-au făcut zob rinichii şi capul, l- 
au pisat până l-au omorât. 

Mă întorc în oraş, vreau să asist la înmormântare, vreau să 
scap de viaţa din sud, cu soarele, cu plaja, cu boşorogii ăia 
care n-au nimic mai bun de făcut decât să-şi aştepte 
moartea, de ce să fiu obligat să stau cu ei? Mă întorc în 
oraş, deschid alt magazin, unul mult mai mic, cu bomboane, 
felicitări, flecuşteţe, deschid într-un cartier mai tihnit. O 
întreb pe Nancy, nevasta lui Joe, dacă nu i-ar conveni să se 
mute cu copiii în apartamentul meu, aşa ar fi şi mai ieftin 
pentru ei, şi mai uşor pentru mine. Îmi răspunde: 

Comenzi 

— Sinceră să fiu, nu-mi prea convine, şi nu pentru că ai fi 
mata un om sâcâitor... însă, cum stăm şi aşa prost cu banii, 
şi cum cei mici au nevoie de tine, o să ne mutăm totuşi, şi, 
cine ştie, dacă nu-mi găsesc între timp pe cineva, poate 
rămânem la matale câţiva ani. 

Trăim aşadar la un loc, eu luptându-mă cu magazinul într- 
un cartier în care spargerile sunt o raritate, nepoţeii 
ţinându-se de mine să mă joc cu ei, să le spun poveşti, ca şi 
cum aş fi eu tăticul lor, Nancy lucrând doar câteva ore pe zi, 
ieşind din când în când cu vreun bărbat, rămi-nând la el 
peste noapte, deşi, mai încolo, nu se încheagă nimic între ei, 
se despart de parcă nici nu s-ar fi cunoscut. Uneori mergem 
la cele două morminte săpate pe un loc cumpărat de mine 
cu treizeci de ani în urmă, şi stăm acolo unul lângă altul, 
copiii neînţelegând ce se întâmplă cu noi, şi citim câteva 
rugăciuni dintr-o cărţulie împrumutată de la intrarea în 
cimitir, şi stăm acolo, şi plângem, şi plângem. * 


S-a născut în 1926. Studii la University of Denveiy- 
Colorado. Obține licenţa în 1953. Cunoaşte viaţa editorială 
pe toate faţetele, lucrând încă de tânăr ca vânzător de 
ziare, tipograf, linotipist, bibliotecar, librar, editor. Redactor 
la revista editată de Allan Swallow, Literatura Secolului 
Douăzeci. Întemeiază o revistă literară, Talisman, care 
publică povestiri, poezii, recenzii. Revista este întocmită, 
tehnoredactată şi tipărită de Greenwood însuşi. Mai târziu 
revista capătă statut de editură, Talisman Press, cu sediul în 
California. Editura este profilată pe cărţi de beletristică, 
poezie şi sftudii de istorie a vestului Americii. În prezent, 
Robert Greenwood locuieşte, după cum se exprimă chiar el, 
„pe colinele de la poalele Munţilor Sierra Nevada din 
California”. 

Autor de proză scurtă. Publică frecvent în reviste cum sunt 
Reason, Southwest Review, San Jose Studies, Paris Review, 
Yale Review, Antioch Review, The Denver Quarterly. Cele 
mai interesante povestiri publicate sunt The Other World 
(Cealaltă lume), în Reason, decembrie 1973; Last Survivor 
of Sierra Fiat (Ultimul supravieţuitor din Sierra), în 
Southwest Review, toamna 1978; Snake Eyes (Ochi de 
şarpe), în San Jose Studies, noiembrie 1978. 

Volum de povestiri: Arcadia and Other Stories (Arcadia şi 
alte povestiri), Talisman Literary Research, 1985. 

Archetypes (Arhetipuri), 1985, este o povestire care, sub 
aparenţa unei proze polițiste, propune o dezbatere cu 
implicaţii morale. Greenwood nu se mulţumeşte să expună 

Proză americană contemporană 1975-1985 violenţa ca o 
trăsătură predominantă a vieţii contemporane americane. 
În acest caz, violenţa este introdusă într-un scenariu care 
reproduce un conflict arhetipal. „Greenwood scrie într-un 
gen privit de unii cu dispreţ: genul povestirii polițiste. Şi 
chiar d/că ar aparţine acestui gen, Arhetipuri ar fi una din 
cele mai captivante şi mai inteligente bucăţi din tot ce a dat 
genul poliţist până acum, deşi, repet, nu disprețul este cea 
mai întemeiată atitudine faţă de povestirea cu caracter 


detectivist. Citiţi prima pagină din Arhetipuri! Mă îndoiesc 
că veţi putea să vă mai opriţi până la capăt. Dacă 
naraţiunea ritmată, dacă personajele atât de abil 
prezentate, dacă tensiunea care pluteşte deasupra acestei 
bucăţi nu reprezintă, nişte calităţi, atunci mă întreb unde 
vom afla adevărata proză scurtă?” (Burton Raffel, în The 
Signet Classic Book of Contempo-rary American Short 
Stories, New American Library, 1985. 

La întrebarea „Cum vă concepeţi povestirile?”, Robert 
Greenwood ne-a dat următorul răspuns: „lemele mele sunt, 
trebuie s-o recunosc, oarecum neconvenţionale. Fapt 
pentru care mulţi cititori nu mă agreează. Nu sunt însă un 
relativist, ceea ce iarăşi nu constituie un motiv de bucurie 
pentru unii critici sau cititori, fiindcă, în ultima vreme, 
filosofia dominantă la noi este tocmai relativismul. Am 
încercat întotdeauna să scriu povestiri bazate pe valori 
certe, precise, nealterate de noţiuni arbitrare, în ce 
priveşte structura ficţiunii, sau, cum i se mai spune uneori, 
arhitectura ei, consider că forma ar trebui să se supună 
funcţiei” (text inedit) 

Povestirea Archetypes (Arhetipuri) a fost publicată iniţial 
în revista The Denver Quarterly, iarna, 1976. Burton Raffel 
a inclus-o în antologia The Signet Classic Book of 
Contemporary American Short Stories, New American 
Library, 1985. S-a folosit textul din acest volum. 

Priveam, printr-o lupă puternică, chipul lui Alexandru cel 
Mare. Când am zărit zgărietura apăsată de pe obrazul său, 
am crezut că e vorba de un semn lăsat anume de vreun 
colecţionar avid după antichităţi. Pe urmă, mi-am dat seama 
că mai văzusem undeva moneda aceea. Da, tăietura de pe 
obraz, ea era cheia. 

Bărbatul care-mi adusese moneda stătea de partea 
cealaltă a tejghelei. Eram numai noi doi în magazin, în timp 
ce studiam moneda, îi simţeam privirile aţintite asupra mea. 

— Da, e o monedă foarte rară, am declarat eu, deşi nu-mi 
ceruse părerea. 


Îmi întinsese pur şi simplu moneda într-un plic de celofan 
şi, aşezându-se pe scaun, mă întrebase: 

— Cât face? 

— Ştiţi ce reprezintă? l-am întrebat, uitându-mă la el. M-a 
privit indiferent, fără să-mi dea nici un răspuns. 

— E o tetradrahmă de arjjint, am spus eu. Emisă în timpul 
domniei lui Ptolemeu I, regele Egiptului. Pe avers este capul 
lui Alexandru cel Mare. Pe revers este zeiţa Atena, ţinând în 
mână o suliță şi un scut. Din păcate, moneda nu e în cea mai 
bună stare. Are o zgârietură. Asta îi scade din valoare. M-aţi 
înţeles? 

Omul din faţa mea se răsuci cu tot trupul şi aruncă o 
privire prin magazin. Mătură cu repeziciune interiorul. 
Doar asupra intrării zăbovi o clipă pentru a memora 
elementele esenţiale: uşa de siguranţă şi peretele din 
preajma ei. Apoi, ochii i se agăţară de mine. 

— Cât face? repetă el. Vocea sa avea ceva imperativ. 
Imperativ sau chiar dispreţuitor. Da, mai degrabă 
dispreţuitor, am conchis eu? 

Abia atunci am reuşit să-mi amintesc. 

Mi-am amintit unde mai văzusem moneda aceea. Totul se 
întâmplase cu aproape doi ani în urmă, într-o zi de vară 
târzie, în septembrie. Îmi aminteam cu precizie şi ora. 
Închisesem mai devreme magazinul pentru că voiam să trec 
pe la amicii mei din branşa. În dimineaţa acelei zile mă 
sunase un bun prieten de-al meu, Doc Parker, expert în 
monezi antice, rival de temut pentru negustorii de 
numismatică. Voia să mă anunţe că achiziţionase un set de 
monede greceşti şi cretane. „Dă o fugă să le vezi”, îmi 
spusese el. „Am câteva piese care te vor da gata.” 

Magazinul lui Doc se afla într-un mic centru comercial la 
celălalt capăt al oraşului. Când m-a văzut oprindu-mă afară, 
în faţa vitrinei, a băgat mâna sub tejghea, unde avea un 
declanşator pentru broasca automată de la uşă. Întâi am 
auzit soneria, apoi zăvorul deschizându-se. Am intrat. Mai 
erau doi clienţi înăuntru. Se uitau la nişte bronzuri romane 


dintr-o vitrină. Doc s-a apropiat de mine, a scos dintr-un 
dulap o casetă, pe care mi-a aşezat-o în faţă. „Uită-te la 
ele”, mi-a zis el. „Sunt câteva piese de prima mână. Cele 
mai bune au rămas la mine'ân birou. Ce te interesează 
pune deoparte. Preţul îl stabilim mai încolo.” 

Apoi se întoarse la clienţii săi şi începu să le prezinte 
bronzurile romane. Am scos câteva monede şi am început 
să le studiez cu lupa. De acest instrument nu mă despart 
niciodată. Mă interesa mai*ales o bizară monedă cretană. 
Bănuiam că fusese bătută cam în secolul V î.e.n., probabil la 
Cnossos. Avea un model pe care nu-l mai văzusem până 
atunci. Pe avers, capul Minotaurului; pe revers, un model 
complicat, un soi de labirint. Am pus-o deoparte. Voiam s-o 
studiez pe îndelete mai târziu. 

Abia atunci am observat tetradrahma de argint cu capul 
lui Alexandru cel Mare. Aveam un client care umblase după 
această monedă ani de zile. Voia însă una în perfectă stare 
de conservare. Mi-am reglat nerăbdător lupa. Când am 
zărit însă tăietura de pe obrazul lui Ale 

Arhetipuri „xandru, speranţele mele s-au risipit. Clientul 
meu era un om cu hachiţe. Un tip dificil, foarte greu de 
mulţumit. Ar fi fost în stare să se agaţe de cea mai mică 
hibă ca să scadă preţul monedei. Şi totuşi am pus-o 
deoparte. 

M-am întors spre Doc. El îmi făcu semn să trec dincolo, în 
biroul său. M-am strecurat deci în cealaltă încăpere. Pe 
masă mă aşteptau două cutii cu monede: „piese care te vor 
da gata”, mă prevenise Doc la telefon. În birou nu se putea 
pătrunde decât printr-o singură uşă. Am închis-o imediat în 
urma mea. Mai exista acolo şi o fereastră îngustă, care 
dădea spre interiorul magazinului. Când stăteai la biroul lui 
Doc, fereastra îţi venea exact la înălţimea ochilor. Din 
magazin, dacă se întâmpla ca privirile să se oprească 
asupra ei, încadrată cum era de vitrine, păreş o ogjindă 
nevinovată, prinsă de zid. 


M-am uitat la cutiile cu monede de pe masă. Doc nu 
exagerase cu nimic. Erau nişte piese excepţionale. Puteau fi 
date, fără nici un fel de emoţii, şi celei mai selecte case de 
licitaţii din branşă. Mi-am scos lupa şi am aprins lampa de 
birou care avea un bec foarte puternic, îmi amintesc vag că 
am auzit soneria ţârâind, broasca automată, şi apoi uşa 
deschizându-se. Monedele mă absorbiseră prea tare pentru 
a mai fi atent la ce se întâmpla dincolo. Totuşi, după câteva 
clipe, simțind parcă (“tensiune în aer, m-am uitat pe 
fereastra de lângă mine. 

Doc stătea în mijlocul magazinului cu mâinile ridicate 
deasupra capului. Cei doi clienţi erau lungiţi pe jos, cu 
braţele răstignite. Un pistol era aţintit spre ei. M-am uitat la 
bărbatul care ţinea arma. Era uriaş. Aproape un gigant. 
Avea cu mult peste un metru optzeci. Trunchi puternic, 
umeri masivi, gât butucănos, ca de taur. Capul ieşea din 
acel gât imens, aplecat înainte. Avea o coamă deasă de păr 
alb. Ochii, agresivi, incendiaţi parcă de o inflamație. Arăta 
înspăimântător. Trebuie să fi cântărit peste o sută cincizeci 
de kilograme. Era trecut bine de treizeci de ani. Sau cel 
puţin aşa părea. Puloverul alb, de lână, întărea impresia de 
albino. Dacă m-aş fi uitat la el de aproape, i-aş fi văzut cu 
siguranţă ochii înroşiţi, în mână ţinea un pistol de calibru 
45. 

Ştiam că Doc purta întotdeauna arma la el în timpul 
serviciului. Pistolul era prins într-un toc agăţat de curea la 
spate, sub sacou. Avea permis pentru el. Dacă i s-ar fi dat 
prilejul, Doc ar fi scos pistolul de calibru 38 şi, fără să ezite, 
ar fi tras. 

Omul cu grumaz de taur desfăcu una din vitrine şi începu 
să golească cutiile cu monede într-o geantă de pânză. 
Adună cu braţul său puternic, dintr-o singură mişcare, toate 
monedele pe care le lăsasem pe tejghea. Printre ele se aflau 
şi cele două piese pe care le scosesem din casetă mai 
devreme. În timp ce individul se învârtea prin magazin, Doc 


se întoarse uşor cu faţa spre el, şi cu spatele la mine. Am 
observat că braţul său cobo-râse foarte puţin în jos. 

Primul meu gând a fost să-l ajut pe Doc. Am deschis 
sertarele biroului, sperând să găsesc o armă. Nimic. M-am 
uitat şi după birou, în colţul camerei. Doc ţinuse cândva 
acolo o puşcă de vânătoare. Eu eram neînarmat. Îmi 
lăsasem pistolul la magazin, pe raftul din spatele tejghelei. 
De fapt, nu-l purtam niciodată la mine. Am apucat 
telefonul, sperând că nu va fi prea târziu, şi am format 
numărul poliţiei. Am vorbit în şoaptă, cu privirile pironite pe 
geam. Individul de dincolo nu dădea nici un semn că m-ar 
auzi. După ce am anunţat poliţia că are loc un jaf, am pus 
telefonul jos, cu mare precauţie, şi am reînceput să caut o 
armă. 

Mâna dreaptă a lui Doc ajunsese între timp la niveltâl 
şoldului. Îşi răsucise mult trupul, într-un efort de a masca 
mişcarea braţului. Cei doi clienţi zăceau tot acolo, nemişcaţi 
pe podea. 

Mi-am scormonit mintea. Trebuia să întreprind ceva. 
Ştiam că dacă deschid uşa şi năvălesc în magazin voi fi 
împuşcat pe loc. Şi totuşi, dacă aş fi născocit o diversiune, 
poate că Doc ar fi avut timp să scoată pistolul. Mai exista o 
posibilitate. Să nu intru în magazin, ci doar să izbesc 
zdravăn uşa despărţitoare, pe neaşteptate, după care, să 
mă arunc la pământ şi, cu puţin noroc, să scap teafăr. 

Mă îndreptam spre uşă, când l-am văzut pe Doc strecu- 
rând mâna la şold, sub haină. N-am apucat să schiţez nici 
un gest. Două împuşcături au răsunat în magazin. 
Detunăturile au fost asurzitoare, aşa cum numai un pistol 
de calibru 45 e în stare s-o facă. Doc a fost proiectat pe 

Arhetipuri spate de şocul loviturii, prăbuşindu-se peste 
una dintre vitrine. Murise probabil înainte de a atinge 
podeaua. Calibrul 45 face ravagii. Un singur cartuş retează 
braţul unui om. Doc nu fusese lovit în braţ, ci în piept şi în 
burtă. De două ori. 


Namila se retrăsese spre ieşire. 'Ţinea prada în mână. 
Ochii îi scăpărau. Arăta ca un taur înfuriat, cu muşchii 
încordaţi ca înaintea atacului decisiv. Mi-am dat seama că 
voia să treacă direct prin uşa de siguranţă. Era un model de 
uşă care nu putea fi deschisă decât dinăuntru, de la un 
declanşator montat sub tejghea. O piesă redutabilă: cadru 
de oţel, sticlă armată. Bruta n-avea însă timp să mai bâjbâie 
prin magazin după declanşator. Se opri deci în faţa uşii, 
ridică piciorul echilibrându-se o clipă pe celălalt, apoi se 
năpusti cu talpa înainte direct în cadrul metalic. Uşa sări 
din ramă instantaneu ca o felie de pâine dintr-un toaster 
automat. Sticla, intactă, ca înainte. Fusese o lovitură atât de 
năprasnică, încât smulsese rama din perete cu tot cu 
buloanele de ancorare. 

Am ieşit repede din birou şi am înşfăcat pistolul lui Doc. 
Reugşise totuşi, în ultima clipă, să-l apuce. Cu o secundă 
înainte de a fi împuşcat. Cei doi clienţi stăteau răstigniţi pe 
jos, exact ca înainte, şi mă priveau îngroziţi. Am sărit peste 
resturile uşii drept în aleea din faţa magazinului. Parcarea 
era plină de maşini. L-am văzut atunci pe individ aplecându- 
şi trupul imens spre un Mustang albăstrui. Înainte de a-şi 
vâri capul înăuntru, mai aruncă o privire înapoi, spre 
magazin. Motorul porni cu un muget. Trebuia să fac un 
lucru al dracului de greu: să ţintesc pe cineva într-o 
parcare înţesată de maşini. Nu m-am lăsat şi am ochit. Am 
ochit geamul din dreapta, chiar în clipa în care Mustangul 
ieşea din parcare. Am văzut fereastra făcându-se ţăndări. 
Pe el însă nu-l nimerisem. N-am avut timp să mai trag o 
dată. Şi, de la distanţa la care mă aflam, n-am reuşit să 
zăresc nici numărul maşinii/ 

Când m-am întors, am găsit o mulţime de oameni adunaţi 
în faţa magazinului. Cineva telefonase după ambulanţă. 
Prea târziu însă pentru Doc. Am intrat să mă uit la el. Nu 
mai era nimic de făcut. Doc mă sprijinise mult. Mă ajutase 
în primul rând să pătrund în comerţul cu monede. Deşi era 
de două ori mai bătrân decât mine, nu-i socotisem niciodată 


un ramolit. Îl cunoşteam de zece ani şi nici o clipă n-am avut 
senzaţia că omul acesta îm-bătrâneşte. Porecla de Doc o 
primise ca semn de respect din partea celor din branşă. Era 
prețuit nu numai ca om, dar şi ca expert. Neîntrecut în 
cunoaşterea monedelor antice. Citea în şase limbi. Istoria 
antică o ştia la fel de bine ca un profesor universitar. Poate 
chiar mai bine. Memora monedele cu uşurinţa cu care alţii 
rețin scorurile la baseball. Avea o memorie perfectă. Nu-i 
scăpa nici cel mai mic detaliu. Meseria nu făcuse totuşi din 
el un şoarece de bibliotecă. Dimpotrivă, era un bărbat solid, 
de peste o sută de kilograme, foarte robust, şi îi plăcea să 
se distreze. Era înnebunit după vânătoare. Îmi amintesc că 
eram odată amândoi în deltă şi Doc a văzut un stol de gâşte 
sălbatice zburând sus, pe cer. Zburau atât de sus, că abia li 
se mai auzea cârâitul. Doc savura astfel de scene. Altă dată, 
ţin minte, am plecat împreună după mistreți în Big Sur. 
Ajunsesem amândoi într-un ţinut accidentat, când pe 
neaşteptate o scroafă uriaşă s-a năpustit asupra noastră. Se 
rostogolea spre noi ca un bolovan imens şi negru. Cu colții 
ei albi şi lungi ar fi spintecat un om într-o secundă. Am tras 
de două ori, cu arma proptită de şold. Riscant, mai ales cu o 
carabină. Am lovit-o în ceafă şi în rât. Împinsă de inerție, 
fiara ajunsese la câţiva paşi de mine, unde se prăbuşise 
grămadă. Doc m-a îmbrăţişat atunci fericit. Cu atâta forţă, 
că mi-am auzit oasele trosnind. Pe urmă a început să joace 
în jurul meu, aplaudând de bucurie. lar acum îmi zăcea 
mort la picioare. 

Am povestit totul poliţiştilor cu lux de amănunte. Mai ales 
că observasem ceva nemaipomenit. Când namila a tras în 
Doc cu pistolul, mâna nu-i zvâcnise deloc. De obicei, când 
foloseşti un 45, reculul te zguduie zdravăn. Pe el nici măcar 
nu-l clintise. L-am descris poliţiştilor. După ce am terminat, 
s-au uitat la mine de parcă le-aş fi înşirat baliverne. „E 
adevărul gol-goluţ”, le-am spus eu atunci. "în viaţa mea n- 
am văzut un tip mai vânjos. Vânjos şi agresiv. E o arătare cu 
trup de om, de om uriaş, Arhetipuri şi cap de taur.” Ultima 


oară când m-am interesat de el la poliţie, mi-au spus că nu- 
1 prinseseră încă. 

Nu-l recunoscusem când a intrat în magazin. De astă dată 
avea cu totul altă înfăţişare. Deşi statura era aceeaşi, de 
gigant. Nu putea s-o mascheze, orice ar fi făcut. Acum, 
părul era tuciuriu, lung şi aspru. Parcă şi ochii aveau altă 
culoare. Băteau spre un verde închis. 

Ceva mai devreme, în aceeaşi dimineaţă, cineva mă sunase 
să-mi spună că are nişte monede de vânzare. I-am explicat. 
Cum să ajungă la magazin. Când persoana a apărut în 
dreptul uşii, am apăsat pe butonul de sub biroul meu, 
declanşând broasca automată. Intrase în chipul cel mai 
firesc, aşezându-se apoi în faţa mea, pe unul din scaunele 
confortabile, îmbrăcate în piele stacojie, pe care se tolănesc 
de obicei clienţii mei. 

Purta un pulover negru peste o cămaşă sport, deschisă la 
gât. Am observat că puloverul era tras peste şold. Avea loc 
suficient să ţină acolo un pistol de calibru 45, m-am gândit 
eu. Individul băgă mâna în buzunar, scoase o altă punguliţă 
de celofan şi, aplecându-se puţin, o depuse pe biroul meu. 

— Dar asta? întrebă el. Capul său monstruos de mâre se 
alungise parcă spre mine. Namila reveni apoi pe scaun. 
Fiecare gest al său degaja o aroganță, un soi de dispreţ. 
Dacă nu faţă de mine în mod deosebit, atunci faţă de tot ce- 
1 înconjura. Cu alte cuvinte, nu era o simplă poză. Era pur 
şi simplu modul său de a fi. 

M-am uitat cu lupa la monedă. Era o manevră pentru a 
mai câştiga timp de gândire. Îmi dădusem seama imediat că 
era vorba de cealaltă monedă pe care o văzusem atunci la 
Doc, moneda aceea cretană cu Minotaurul şi Labirintul. Era 
ca şi cum mi-ar fi înmânat ultima dovadă, aruncân-du-mi-o 
în faţă, provocator, cu un dispreţ colosal, de parcă totul ar fi 
fost deja hotărât dinainte. Eu însă aveam o certitudine: în 
ziua aceea el nu mă văzuse în magazinul lui Doc. Adică n-a 
avut cum să mă vadă. Aşa a fost să fie, caelsănu mă 
zărească. Nici măcar atunci când s-a mai uitat o dată la 


magazin, înainte de a-şi vâri căpăţâna uriaşă în Mustangul 
albăstrui. Nici măcar atunci, sunt sigur, nu mă văzuse. 

Se uită spre colţul din spatele biroului. Adică în dreapta 
mea. Acolo se află un seif de mărimea unei cămăruţe. Cât 
timp stau în magazin, îlţin deschis. Noaptea, când plec, îl 
încui. În el îmi ţin majoritatea pieselor. De pe scaunul 
pecare era aşezat putea să-şi dea seama că e vorba de un 
seif şi că uşa lui este deschisă. Era suficient, în dimineaţa 
aceea lucrasem la un catalog pe care voiam să-l expediez 
clienţilor. Căruciorul cu cărţi se afla încă acolo, plin cu 
enciclopedii şi dicţionare. Căruciorul are aproape un metru 
şi douăzeci înălţime, este din oţel şi rezistă la greutăţi 
foarte mari. Roţile sunt de cauciuc, iar când e încărcat, abia 
îl urneşti. Individul continua să studieze seiful. Am bănuit la 
ce se gândeşte. În viaţa mea am avut de-a face cu clienţi de 
toate felurile. De obicei, când cineva are o monedă de 
vânzare, se concentrează asupra preţului. Uneori caută să 
umfle valoarea piesei. Sau, dacă mai are dubii, încearcă să 
te tragă de limbă. Poate astfel îţi smulge vreo cifră. Apoi, cu 
preţul pus de tine, merge la alt anticar unde face tot 
posibilul să capete o sumă frumuşică. Or el, individul din 
faţa mea, rămăsese impasibil când îi spusesem că are o 
tetradrahmă de argint. Avantajul era încă de partea mea. 
Ştiam că nu venise la mine să-mi vândă monede. 

Am continuat să cercetez moneda cretană, sau cel puţin 
m-am prefăcut c-o cercetez, întorcând-o pe o faţă şi pe alta, 
sub lupă. Eram conştient că nu-i pot face faţă. Nu eram pe 
măsura lui, nici măcar pe jumătate. Mi-ar fi putut zdrobi 
oasele cu aceeaşi uşurinţă cu care spargi două nuci în 
pumn. Nu” mi făceam nici o iluzie: dacă apuca să mă 
înhaţe, eram pierdut. În înfruntarea cu el trebuia să 
speculez fiecare detaliu. Mai fusesem jefuit. Am fost 
ameninţat şi lovit cu pistolul în propriul meu magazin. Am 
ripostat, când s-a putut. Dar niciodată n-am întreprins ceva 
nechibzuit. Numai un nebun s-ar năpusti la un borfaş 
înarmat. 


— E o monedă valoroasă, i-am spus eu. [in foarte mult s-o 
cumpăr. 

Îşi întoarse capul cu iuţeală. Părea oarecum amuzat. 

— Nu sunt sigur că vă pot oferi exact cât valorează. Am să 
încerc însă să urc preţul cât mai sus. Între timp aşezasem 
lupa pe masă. 

Arhetipuri 

— Dă-mi o cifră, zise el. Gura i se desfăcuse într-un zâmbet 
insolent. 

— Ştiţi, am zis eu, chiar acum lucrez la un catalog pentru 
clienţii mei. Aş vrea să includ în el şi această monedă. Ar 
face o mică senzaţie, sunt sigur. Clienţii mei se omoară 
după monedele rare. Le lasă gura apă, ca să zic aşa. 

Mă privea fix, rece, fără nici o reţinere. Se comportă, am 
conchis eu, de parcă ar fi intrat deja în posesia bunurilor 
mele, de parcă eu aş fi fost clientul, şi nu el. Uitân-du-te la 
figura lui, era imposibil să nu încerci această senzaţie. Te 
simţeai terorizat, ameninţat, umilit. Simţeai dintr-o dată că 
o mare primejdie planează asupra ta, o primejdie de 
moarte. Iar el nu scotea nici un cuvânt. Îmi arunca doar o 
privire rece, fixă. 

— De fapt, vreau s-o cumpăr nu pentru că n-aş deţine alte 
piese preţioase în colecţiile mele, am continuat eu. Am chiar 
destule. Câteva bucăţi excepţionale vor fi incluse şi în 
catalog. 

Venise momentul să-i arunc momeala. 

— Toate se află acolo, în tezaur, am precizat eu, făcând 
semn cu capul în direcţia seifului. 

— Dă-mi un preţ, insistă el, şi din nou zâmbetul acela 
batjocoritor îi înflori pe faţă. 

— Ei bine, pentru moneda cretană, am spus eu, ridi-când-o 
în palmă, ce-aţi zice de o mie? 

Tipul ridică din umeri. Expresia feţei i se schimbă parcă 
pentru o clipă. Obţinuse o cifră de la mine, era un fel de 
victorie. Poate chiar mai mult. Mă privea aşa cum un 
învingător îl priveşte pe cel răpus. Se uită la mâinile mele. 


Era rândul lui să mi le studieze. Făcusem şi eu acelaşi lucru, 
cu ale lui, puţin mai devreme. În timp ce discutam, m-am 
străduit ca mâinile mele să rămână la vedere. Pistolul meu, 
de calibru 38, era în sertar/ul de la birou, la câţiva 
centimetri de degetele mele. Ştiam însă că, dacă aş 
deschide sertarul, fie şi numai din întâmplare, namila şi-ar fi 
scos imediat pistolul său de calibru 45. Nu-şi permitea să 
rişte. Mai ales că nu ştia ce se poate ascunde în sertar. În 
timp ce-l priveam, cu un zâmbet care se dorea cât mai 
convingător, am înţeles că aveam de-a face cu un individ 
care reuşise să-şi impună voinţa întotdeauna, indiferent 
cine i s-ar fi opus. Era în el o poftă de putere irezistibilă. 
Dacă cineva i-ar fi stat în cale, l-ar fi omorât fără să ezite. 
Îmi dădeam seama că viaţa mea era acum în pericol. A lui 
sau a mea, m-am întrebat eu, umplându-mi din nou faţa de 
acelaşi zâmbet. Căci, de un singur lucru eram sigur: unul 
din noi trebuia să moară. El se uită lung la seif. 

— Pe tetradrahma de argint pot să vă ofer cinci sute. Am 
ridicat moneda cu chipul lui Alexandru cel Mare şi am 
răsucit-o între degete. 

— Deci, o mie cinci sute pentru amândouă. 

Nu voiam să întind coarda prea tare. Şi nici să mă arăt 
prea interesat. 

— Bani gheaţă sau cecuri? Ce preferaţi? Sper că am 
această sumă în seif, am adăugat eu. 

Mă privea cu un dispreţ evident. Probabil că mă socotea 
un biet imbecil. O ţintă uşoară. O fleaşcă. I se citea pe chip 
disprețul. Era tot un rictus. Stătea la pândă, ca o fiară 
pregătită să-şi agaţe prada. Formidabil! înghiţise momeala. 

Mi-a venit atunci un gând. În vremurile noastre, jertfele nu 
se mai aduc ca în trecut. Nu mai măcelărim tineri şi 
fecioare pentru a-i îmbuna pe zei. Sau poate o facem, dar 
numai simbolic. Niciodată în sens propriu. Ritualul începe 
printr-un gest de intimidare. Astăzi ameninţarea cu violenţa 
constituie adesea un mijloc pentru atingerea unui ţel, şi nu 
un scop în sine. Întotdeauna vor exista indivizi care să 


pretindă sacrificii de la ceilalţi. Fie prin legi, fie prin forţă 
brută. Probabil că țelul nu este suprimarea semenilor, şi 
oricum nu la modul direct, deşi în cazul lui Doc fusese vorba 
de crimă, ci mai degrabă însuşirea de bunuri, prin 
deposedare. Dacă un om îşi investeşte ştiinţa şi timpul în 
strângerea unei averi, atunci ceea ce i se răpeşte este chiar 
viaţa lui, într-o formă abstractă. Când gesturile de 
intimidare n-au efect, iar victima refuză să renunţe la 
bunurile sale, jefuitorul recurge la forţă, la ameninţări, sau 
chiar mai mult. Dacă totuşi se încăpăţânează să reziste, 
victima se poate trezi cu o ţeavă de pistol la tâmplă. Şi 
atunci mi-am amintit de pistolul său de calibru 45. Oare 
unde îl ţinea? Probabil într-un toc, la spate, sau poate prins 
de picior. 

Arhetipuri 

— Înţeleg că sunteţi pasionat de numismatică, am 
improvizat eu, străduindu-măv să-l privesc drept în faţă. M- 
am ridicat de la masă. Am făcut-o ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, ţinându-mi în continuare mâinile la vedere. Mă 
urmărea cu o privire de vultur. 

— Altfel n-aţi fi ajuns în posesia acestor monede. Sper c-o 
să vă facă plăcere să vedeţi câteva din piesele mele de 
excepţie. Mă refer la cele rezervate special pentru catalog. 

Şi, făcând semn spre seif, am continuat: 

— În orice caz, banii îi ţin acolo. Vorbesc de cei o mie cinci 
sute pe care vi-i datorez. 

Uriaşul se ridică, dezvăluindu-şi adevărata statură. Se 
înclină spre mine. Nădăjduiam că ideea mea prinsese, că 
deschizându-i drum spre ce aveam mai de preţ îl scuteam 
de efortul de a născoci el o stratagemă ca să mă jefuiască. 
Totul era ca momeala să nu fie prea grosolană, să nu sară în 
ochi. Mă privi lung. Aştepta probabil să fac eu primul pas. 

— Merg şi eu, spuse el. 

Nu se vedea nici un semn de suspiciune pe chipul său. 
Doar un zâmbet dispreţuitor. 


M-am apropiat de seif. Uşa era deschisă. M-am oprit în 
prag. În sfârşit, putea să vadă înăuntru. Ochii îi sclipiră, 
devorând într-o clipă totul. Văzu cutiile cu monede pe 
rafturi, fişicurile de dolari de argint pe masă. Şi căruciorul 
plin cu enciclopedii. Am intrat. 

Namila ezită o clipă. Apoi, se uită la mine şi păşi înăuntru. 

— Aici păstrez una din cele mai scumpe monede, i-am spus 
eu. 

Vorbisem ca un negustor care-şi plasează marfa. Cam 
trivial, dar oricum inspirând încredere totală. 

— O piesă într-adevăr rară, am continuat eu. O monedă 
franceză de aur de douăzeci de ducați. La preţurile de 
astăzi, face pe puţin zece mii de dolari. 

Exagerasem, fireşte. Nici vorbă de douăzeci de ducați de 
aur. Era o banală monedă de aur de o sută de franci, care 
făcea, în cel mai bun caz, vreo opt sute de dolari. Am 
ridicat-o, depunând-o apoi pe blatul mesei, departe de el. 
Ca s-o vadă mai bine, trebuia să se întindă. Şi atunci, în 
clipa când se răsuci spre masă, am căzut în spatele lui, şi l- 
am izbit cu umărul cât am putut de tare. Îi HicvsoTYi prin 
surprindere. Folosisem exact secunda aceea când trupul 
său se afla în mişcare, uşor aplecat deasupra monedei, într- 
o poziţie dezechilibrată, ca să-l trântesc de zidul din 
spatele seifului. 4 

Am ieşit imediat din tezaur. Proptindu-mă de uşa de oţel, l- 
am mai văzut încă o dată cum încerca să-şi recapete 
echilibrul. Am dat un ghiont uşii masive, şi aproape că se 
închisese, când am simţit o izbitură dinăuntru. Deşi lovitura 
mă zdruncinase, am continuat să împing uşa. Mai erau vreo 
cincisprezece centimetri până să se închidă. Îmi 
închipuisem că stând afară avantajul va fi de partea mea. 
Uşa cântărea peste o tonă şi era în aşa fel construită, încât 
era mult mai uşor s-o închizi decât s-o deschizi. Trecuse mai 
bine de un minut şi nu reuşisem s-o împing nici măcar un 
centimetru. Dar nici nu pierdusem teren. Uşa parcă 
îngheţase într-un punct. Stătea nemişcată, ca şi cum 


amândoi am fi împins de o parte şi de alta, cu aceeaşi forţă. 
Simţeam cum se scurge transpiraţia pe mine. Niciunul din 
noi nu scosese un cuvânt. Îmijsimţeam doar inima 
zvâcnindu-mi în piept. 

Nu ne zăream. La un moment dat am observat că îşi 
strecoară mâna prin crăpătură. l-am văzut pistolul. Încerca 
să întoarcă mâna şi să tragă în direcţia în care bănuia că 
mă aflu. Avea însă prea puţin spaţiu pentru această 
manevră, mai ales că arma îl incomoda în mişcări. M-am 
opintit. Ştiam că huiduma din seif îşi irosise şansa pe care. 
O mai avea vârându-şi mâna în crăpătura uşii. În felul 
acesta nu mai putea să împingă. Am profitat, izbind-o, atât 
de tare, că m-a trecut un junghi în spate, îi prinsesem 
mâna. Sau cel puţin aşa am crezut, căci şi-o trăsese înapoi 
împreună cu pistolul aproape fulgerător. Am mai izbit o 
dată uşa şi abia atunci am auzit broasca ţăcănind. Cu cotul 
stâng am învârtit minerul seifului. Apoi, m-am aplecat şi am 
format cifrul. 

Pusesem în sfârşit mâna pe el. ' 

M-am întors, rezemându-mă cu spatele de uşă. Broboane 
de sudoare îmi picurau pe faţă. Am respirat de câteva ori 
adânc, încercând să-mi relaxez muşchii. Apoi, m-am 
îndreptat spre birou, am deschis sertarul de sus şi am scos 
revolverul de calibru 38. Am ridicat receptorul 

Arhetipuri şi am sunat la poliţie. Au vrut să le explic în 
detaliu ce se întâmplase. Cred că am vorbit cu ei cel puţin 
cinci minute. Le-am spus că individul pe care-l prinsesem 
era acelaşi cu cel care îl jefuise şi îl omorâse pe Doc, cu doi 
ani în urmă. Acum încercase să mă jefuiască şi pe mine, le- 
am spus eu. Îl închisesem în seif. M-au anunţat că vor 
trimite un echipaj de trei poliţişti. Le-am spus că voi aştepta 
maşina poliţiei la intrarea în clădire. 

Nu era o precizare întâmplătoare. Magazinul meu se a'flă 
în centru, într-o clădire uriaşă, de mărimea a câtorva 
blocuri obişnuite. Are cinci etaje. La fiecare din ele există 
cel puţin opt coridoare, multe din ele intersectân-du-se. 


Trei scări leagă cele cinci etaje. Clădirea e închiriată 
proprietarilor de magazine şi birourilor unor agenţii. Când 
vii pentru prima oară, te poţi rătăci foarte uşor. Unii din 
clienţii mei botezaseră colosul, oarecum în glumă, 
„Labirintul”. După două, trei vizite te obişnuieşti. O 
fermecătoare şi foarte tânără doamnă, amatoare de 
antichităţi, mă sfătuise să iau cu mine un ghem de câte ori 
mă afund în clădire. Voia pesemne să spună că mergând pe 
urmele ghemului deşirat voi fi în stare, mai târziu, să găsesc 
drumhl spre ieşire. 

După ce am închis uşa magazinului, am plecat să-i 
întâmpin pe poliţişti. I-am întâlnit pe unul din coridoarele 
de la primul etaj. În timp ce ne apropiam de magazin le-am 
descris pe scurt situaţia. 

— E înarmat. Are un 45. Nu va ezita să-l folosească. E o 
huidumă, cât doi oameni la un loc. 

Poliţiştii au vrut să ştie dacă există vreo gură de aerisire. Îi 
tenta ideea să-l anihileze cu câteva grenade lacrimogene. 

— Nu există. Niciuna, am răspuns eu. 

— Se poate vorbi cu* el? întrebă polițistul cu părul cărunt. 

— Imposibil, am răspuns eu. N-aveţi pe unde. 

— O să audă că deschidem uşa? mă chestionă polițistul 
mai rotofei. 

— Da, am răspuns eu. O s-audă cifrul şi o să vadă minerul 
răsucindu-se. 

— Atunci să dau fuga până jos s-aduc lacrimogenele, se 
oferi cel mai tânăr dintre ei. 

— Adu şi puşca, strigă polițistul cărunt. Pe urmă, rămâi în 
maşină. Supraveghezi ieşirea. Cheamă şi o ambulanţă. 
Până-l punem cu botu' pe labe, să fie aici. 

Tânărul ieşi repede. Bătrânelul îmi spuse să deschid uşa 
seifului. Un deget, nu mai mult. În aşa fel încât individul 
dinăuntru să nu-şi poată strecura pistolul pe lângă ea. 
Rotofeiul urma să mă ajute. Le-am explicat că uşa era în aşa 
fel construită, că avantajul era de partea noastră. 


— O întredeschizi puţin, mă dirijă bătrânelul. Eu mă aşez 
în spatele uşii şi-l somez să arunce arma. Sau încărcătorul. 
Dacă se ţine băţos, îl ameninţ că-i dăm pe la nas cu 
lacrimogenele. Om găsi noi pân' la urmă vr'o gaură în 
chiţimia asta. Mai complicat e cu javra aia de pistol. Hai să 
proptim amândoi uşa. Îi venim noi de hac. 

Tinerelul se întorsese cu puşca şi cu grenadele 
lacrimogene. 

— Le-am încărcat. Pe amândouă. Am chemat ambulanţa, 
raportă el. 

— Dacă auzi împuşcături, îl instrui bătrânelul, chemi încă 
un echipaj. 

Am apăsat pe buton ca să-i deschid uşa de siguranţă. 
Poliţiştii îşi scoaseră revolverele, ocupându-şi poziţiile din 
faţa seifului. Mi-am fixat pistolul la brâu. Apoi, mi-am şters 
mâinile cu o batistă. În sfârşit, m-am întors către bătrânel. 

— Gata? l-am întrebat eu. 

— O. K., zise el. Ia-o încetişor! 

Rotofeiul stătea în dreapta mea, proptit cu toată greutatea 
în uşă. Am format cifrul, am învârtit minerul, am crăpat uşa. 
La început, pentru o clipă care mi s-a părut fantastică, am 
crezut că eram stăpâni pe situaţie. Dar, imediat, în 
crăpătura uşii s-a ivit capătul bont al unui drug de fier. 
Extraordinar! Uitasem complet de rangă. O lăsasem în seif 
cu două săptămâni în urmă, când a trebuit să mut nişte 
dulapuri metalice. 

Namila o transformase într-o pârghie formidabilă. Uşa s-a 
căscat pur şi simplu. M-am agăţat de ea, dar am fost luat pe 
sus şi împins într-o parte. Rotofeiul, care încercase s-o 
stopeze, a fost proiectat peste celălalt poli 

Arhetipuri ţist, care pândea în faţa tezaurului. Am văzut 
apoi cu coada ochiului căruciorul de cărţi la gura seifului. 
Namila se ghemuise în spatele lui, ca un alergător pregătit 
de start, cu gâtul arcuit înainte. Am strigat la cei doi 
poliţişti, dar era deja prea târziu. Căruciorul se rostogoli 
fulgerător peste ei. Bătrânelul se prăbuşi pe spate. 


Căruciorul trecuse peste piciorul drept al rotofeiului, 
făcând un zgomot groaznic, de os sfărâmat. 

Monstrul ieşise cu pistolul său uriaş în mână. Albul ochilor 
i se împurpurase de furie. I-am văzut buzunarele burduşite 
de monedele mele. În mâna stingă ţinea o geantă de pânză, 
era tot a mea, zornăind de bani. 

Bătrânelul încercă să se ridice. Îşi pierduse revolverul. 
Rotofeiul zăcea încă pe podea, cu piciorul zdrobit. Osul 
ieşise prin carne sfâşiind pantalonul. 

Văzând că singurul poliţist rămas teafăr n-avea pistol în 
mână, namila începu să mă caute. Faţa i se contorsionase 
de ură. Umbla strângând din dinţi. Mă ghemuisem în 
spatele uşii de la seif. Bătrânelul se îndreptă spre el în- 
cercând să-l agaţe, dar se pomeni în faţă cu o geantă 
doldora de monede, care îl proiectă la câţiva metri în spate. 
Uriaşul prinse căruciorul şi îl orientă direct spre uşa de 
siguranţă. 

Se întorsese aşadar cu spatele la mine. M-am aplecat şi am 
ţintit cu precizie în piciorul drept. Căruciorul sfă-râmase 
deja uşa când am tras primul glonţ. Nu s-a prăbuşit. S-a 
întors doar către mine şi a tras de două ori. M-am lăsat pe 
vine. Am auzit gloanţele ricoşând din uşa metalică. Se 
îndepărtă, târându-şi un picior, şi ţinând în continuare 
geanta în mână. Atunci m-am aplecat şi am tras în celălalt 
picior. Namila a mugit îngrozitor, ca un taur înfuriat. Apoi, 
s-a prăbuşit, izbindu-se cu putere de dalele de pe hol. 
Uriaşul pistol de calibru 45 îi scăpase din mână. Am ieşit 
imediat cu revolverul aţintit spre el. 

Câţiva oameni din magazinele vecine, alarmaţi de 
împuşcături, se adunară pe coridor. O femeie îşi acoperi 
gura cu palma, înăbuşindu-şi probabil în ultima clipă un 
țipăt de spaimă. Nu se mai auzea nici un zgomot. Era atâta 
tensiune în aer, încât ai fi putut s-o măsori cu un barometru. 
Matahala se răsuci, oprindu-şi privirea asu pra mea. Nu 
văzusem în viaţa mea atâta ură concentrată pe chipul unui 
om. 


Cu o voce joasă, stinsă, îmi spuse: 

— Trebuia să mă ucizi. De ce n-ai făcut-o? 

Apoi mă fixă cu ochii, ca şi cum ar fi vrut să spună: „N-ai să 
mă opreşti. Nimic nu mă poate opri. Nimic în afară de 
moarte.” După aceea, se rostogoli şi începu să se târască 
după pistol. Întinse braţul încercând să-l apuce. Scoase un 
geamăt de durere. Ştiam că acum nu mai era în joc viaţa 
lui, ci a mea. Reugşise să prindă cu degetele minerul 
pistolului. Cineva din mulţime dădu un țipăt. l-am auzit apoi 
împrăştiindu-se în fugă în magazinele din apropiere. 

— Lasă-l, am strigat eu, îndreptând arma spre inima lui. 

Fără să scoată vreun cuvânt, namila se rostogoli cu iuţeală, 
ridicând revolverul spre mine, în poziţie de tragere. Nu mai 
aveam de ales. Am apăsat pe trăgaci. 

Ochii îi deveniră inexpresivi, pierduţi undeva în gol. Se 
prăbuşi pe spate, cu toată greutatea, trăgând de două ori în 
sus, la întâmplare. 

Din depărtare se auzeau sirenele ambulanţei şi ale poliţiei. 
Lumea începu să iasă din nou pe coridor, cu teamă. 
Cadavrul zăcea întins pe hol. M-am uitat la el. Coama 
imensă de păr 'negru aproape că îi inundase faţa. 

Există în lumea aceasta, gândeam eu atunci, oameni care 
trăiesc jertfindu-i pe alţii. Semnul violenţei le stă scris pe 
chip. Probabil că i-aţi observat printre noi. Aceste brute te 
ameninţă, te terorizează. Sunt gata să sară la bătaie pentru 
un fleac. Dacă sunt îmbrânciţi la înghesuială, ripostează cu 
pumnii. Ai impresia că aceşti indivizi aşteaptă de la tine să-ţi 
ceri scuze numai pentru simplul fapt că exişti. În clipa când 
îşi dăduse duhul, în clipa când am zărit acea privire goală, 
expediată în neant, m-am gândit la victimele sale. M-am 
gândit la Doc Parker şi la cei pe care nu-i cunoşteam, la 
nevinovaţii ucişi prin violenţă de acest monstru. 

Bătrânelul ieşi şchiopătând pe coridor. Era încă buimăcit 
după lovitura primită. Mi-am dat seama, văzându-i bărbia 
căzută şi împietrită, că avea falca ruptă. Arătă 


Arhetipuri cu degetul spre cadavrul de pe jos, îngăimând 
ceva, aproape de neînțeles. Am încercat să-i ghicesc 
intenţia. 

— Dacă e mort? > 

Probabil că acelaşi lucru voia şi el să mă întrebe, căci l-am 
văzut din nou dând din cap şi bâiguind. l-am răspuns: 

— Da, e mort. Apoi am adăugat: 

— A avut trup de om şi cap de taur. 


Născut în South Hadley, Massachusetts, la 26 octombrie 
1934. Studii la Holy Cross College, la Boston College, 1963, 
la Woodstock College, 1967 şi la Harvard University, 1967- 
1968. Specializări în psihologie, teologie şi literatură 
engleză. Intră la iezuiţi în 1954, hirotonisit preot în 1966, 
solicită în 1971 ieşirea din preoţie. Studiază actoria la 
Academia Naţională de Artă Teatrală. Interpretează diverse 
roluri pe scenă şi la televiziune. Conduce revista Atlantic 
Monthly, 1968-1970. Predă literatura engleză şi cursuri de 
creaţie literară la Tufts, Georgetown, Harvard, Stanford. În 
prezent, conduce Programul de creaţie literară organizat 
de Stanford University. 

Scrie povestiri, poezie, roman. Publică frecvent în reviste 
precum Atlantic, Harper's, Esquire, The New Yorker, 
Fiction, The Threepenny Review şi altele. 

Volume de poezie: Quick as Dandelions (Vremelnic ca 
puful păpădiei), Doubleday, 1964; Rubrics for a Revo-lution, 
(Sfaturi pentru revoluţie), Macmillan, 1967; One Eye and a 
Measuring Rod (Ochiul şi vergeaua), Macmillan, 1968; No 
Place for Hiding (Nici un loc sigur), Doubleday, 1971. 

Volume de povestiri; Family Affairs (Probleme de familie), 
Doubleday, 1974; Deşires (Dorinţe), Hoit, Rinehart and 
Winston, 1981. 

Romane: Tight White Collar (Gulerul alb şi scrobit), 
Doubleday, 1972; The Clang Birds (Păsări cloncănitoare), 
Macmillan, 1972; Jessica Fayer, Macmillan, 1976; A Woman 
Run Mad (O femeie nebună), Viking, 1988. 


Proză americană contemporană 1975-1985 

Inclus în The Best American Short Stories cu povestirea 
Clothing (Veşmântul) în 1985. Inclus în Prize Stories: The O. 
Henry Awards cu povestirile The PriesVs Wife (Soţia 
preotului), 1980, Brief Life în California (Şedere scurtă în 
California), 1981 şi Comedian (Comediantul), în 1986. 
Opera lui John L'Heureux a fost tradusă în rusă, japoneză, 
spaniolă, italiană şi maghiară. 

Tight White Collar (Gulerul alb şi scrobit), 1972. Primul 
roman al lui John L'Heureux descrie preambulul unei 
opţiuni irevocabile. Personajul principal, preot iezuit, îşi 
rememorează experienţe din trecut pe parcursul unei 
singure zile. La sfârşit, se hotărăşte să abandoneze preoţia. 
Cartea inaugurează o temă importantă în proza lui 
L'Heureux: imposibilitatea realizării vocației ecleziastice. 
„Este portretul fidel, convingător, al unui erou care 
încearcă să se instaleze în rigorile sfinţeniei. El nu se 
poatedărui cerului, fiindcă este în aşa fel construit, încât nu 
se poate dărui nimănui” (Library Journal) The Clang Birds 
(Păsări cloncănitoare), 1972, este un roman satiric. „De un 
comic fulminant, scăpărător de inteligent, romanul prezintă 
mişcarea protestatară iniţiată de câţiva clerici romano- 
catolici.” (Jonathan Yardley, în Gainsboro Daily News). „O 
poveste despre oameni care încearcă să trăiască după 
normele absolute ale principialităţii. Minaţi însă de ispitele 
erotismului, descrise atât de ironic şi subtil, protagoniştii 
naufragiază până la urmă în relativitatea şi haosul moral al 
societăţii contemporane.” (Susan Braudy, în The Village 
Voice) Family Affairs (Probleme de familie), 1974, îl impune 
pe L.'Heureux în competiţia autorilor de proză scurtă. John 
Gardner elogiază cartea cu următoarele cuvinte: „John 
L'Heureux se instalează cu acest volum într-o magnifică 
opoziţie. Într-o epocă bântuită de inovaţii tehnice şi 
demonstraţii de virtuozitate, L'Heureux îşi construieşte 
povestirile cu minuţia unui meşteşugar; într-o epocă în care 


imaginaţia a luat-o razna, L'Heureux scrie, ca şi venerabilul 
Cehov, observând, notând fiecare detaliu. Un autor 

John L'Heureusx înţelept, o înţelepciune atât de aşezată, 
încât nici nu-i mai putem acorda o vârstă.” 

Jessica Fayer, 1976, prezintă destinul unei femei 
confruntate cu violenţa marelui oraş american. „Eroina 
romanului, o femeie de şaptezeci şi şase de ani, este jefuită 
şi brutalizată în plină stradă. Incidentul îi prilejuieşte lui 
Jessica Fayer o reîntoarcere în trecut. Orfană, crescută de 
călugăriţe, apoi ea însăşi călugăriţă, cu o căsătorie 
nefericită, ezitând între fidelitate şi o altă iubire, eroina îşi 
analizează secvențele propriei biografii. Finalul cărţii aduce 
împăcarea cu sine.” (The National Observer) Pentru 
implicaţiile sale morale, romanul a fost cotat „printre 
primele zece cărţi publicate în Statele Unite după al doilea 
război mondial.” (The Wilson Quarterly, 1976) 

Deşires (Dorinţe), 1981, volum de povestiri care s-a 
bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea criticii 
americane. „Povestiri cu efect de fabulă morală, de o ironie 
ţesută foarte fin, scrise într-un stil dens, elegant, şi 
pătrunzător în acelaşi timp. Lumea acestor povestiri este 
subjugată de o singură dorinţă: aspiraţia spre 
transcendent. Unele personaje încearcă s-o atingă printr-o 
experienţă mistică. L'Heureux, în povestiri ca Departures 
(Drumuri) şi The PriesVs Wife (Soţia preotului), găseşte o 
altă cale: arta.” (Johanna Kaplan, în The New York Times 
Book Review) „Povestiri care solicită. Au o construcţie 
savant întocmită. Autorul nu face nici un compromis la acest 
capitol. Cititorul nu are de ales: trebuie să accepte 
convenţia propusă de L'Heureux. Însă odată depăşit acest 
prag, câtă desfătare! Nu e o lectură uşoară. E totul. O 
operă de artă neobişnuită, dificilă, dar superbă.” (Carolyn 
See, în Los Angeles Time) „Avem senzaţia că aceste 
povestiri ar putea fi reduse la o intrigă, viabilă desigur, însă 
ceea ce nu putem detecta cu precizie este forţa emanată de 
ele, implicaţiile nenumărate, ramificaţiile de sensuri care se 


desprind din fiecare text în parte. Ne captivează, dar în 
acelaşi timp ne produc şi un sentiment de nelinişte, prin 
îngânarea atât de ciudată a unor detalii ale existenţei 
umane. Viziunea lui L'Heureux este de o mare densitate, 
Proză americană contemporană 1975-1985 e plină de 
poezie, într-un contur tăiat extrem de precis.” (D. H. 
Peterson, în Rawlings Times) 

La întrebarea „Care vi se par tendinţele dominante la ora 
actuală în proza scurtă americană?”, John L'Heureux 
răspunde: „Două curente sunt astăzi la modă în proza 
americană: minimalismul şi triumfalismul confesiunii. 

” Minimalismul în literatură, aşa cum apare astăzi în 
America, desemnează o lipsă de subiecte şi teme, absenţa 
oricărei profunzimi, eliminarea povestirii în sine, a 
personajului, a oricărui episod revelator, semnificativ. 
Minimalismul foloseşte aluzia şi sugestia pentru a contura 
'experienţe care nu ating niciodată plinătatea. Se 
sugerează o lume, în loc să fie construită, cu mijloacele 
tradiţionale ale prozei. Când spun minimalism nu mă refer 
la Carver, Beattie sau Robison, care sunt socotiți, în mod 
greşit, minimalişti. Mă refer în schimb la Amy Hempel şi 
Lorrie Moore şi la alţi scriitori asemănători. Triumfalismul 
confesiunii, deşi nu este cel mai fericit termen, se referă la 
proza scrisă de tinerii care afişează un ton superficial, 
sofisticat, caustic. Subiectele lor aparţin unei generaţii 
călăuzite în exclusivitate de hedonism. Personajele descrise 
de ei nu cunosc alte valori în afară de erotism, senzaţii tari, 
evaziune şi bani. Aceşti scriitori - Jay Maclnerny, Brett 
Easton Ellis sau Tama Ja-nowitz - descriu o lume a 
falimentului moral, un oraş infernal, un oraş al morţii. Cele 
două curente nu inovează nimic în planul imaginarului. 
Dimpotrivă, ele utilizează un naturalism depăşit, un realism 
degradat. Sunt, bineînţeles, mode efemere.” (text inedit) 

Povestirea Departures (Drumuri) a apărut iniţial în revista 
The New Yorker. Pentru traducere s-a folosit textul din 


volumul Matters of Life and Death: New American Stories, 
edited by Tobias Wolff, Wampeter Press, 1983. 

Preotul soseşte cu trenul. De fapt, nu este preot, fiindcă 
are numai douăzeci şi cinci de ani şi n-a terminat încă 
seminarul; poartă însă guler alb în jurul gâtului şi toată 
lumea îl crede preot, chiar şi el. Au trecut şase ani de când 
n-a mai fost acasă la părinţi. S-au mai văzut, desigur, la 
seminar, niciodată însă acasă, şi de aceea acum are emoţii. 

Pe partea cealaltă a culoarului stă un cuplu care dă semne 
de agitaţie. Pe măsură ce trenul intră în gară, febrilitatea, 
indignarea lor alunecă în isterie. Nu vorbesc decât despre 
un singur lucru, că amândoi au fost la un pas de moarte. 
„Puteau să ne omoare”, zice ea cu o voce stridentă, 
afectată. „îngrozitor! Am fost la un pas de moarte”. 

Pare că discută cu soţul ei, însă ceea ce spune este adresat 
preotului, şi perechii din faţa preotului, şi celorlalţi din 
vagon. Privirea ei este cenuşie, amorfă. Printre cuvinte 
strecoară câte un icnet, câte un țipăt, în timp ce bărbatul ei, 
cu o privire la fel de opacă, încremenită, susură: „Aşa e, aşa 
e”, opintindu-se cu o valiză vişinie, din material plastic. 
Înaintează amândoi pe culoar, încet, anevoios, exclamând, 
copleşiţi şi mândri că*au fost atât, de aproape de moarte. 

Preotul aşteaptă. N-are chef să fie lângă cei doi bezmetici 
când se va întâlni cu părinţii săi. Pentru el va fi un moment 
deosebit, pe care îl doreşte perfect. Cei şase ani de seminar 
i-au răpit uşurinţa de-a ieşi în lume. Nu mai suportă 
gălăgia, vulgaritatea, insolenţa vocilor. Impulsurile se 
revarsă din oameni şi urlă, violenţa explodează 
pretutindeni, în fiecare ins, pe stradă, în gară, în tren. 

Oamenii molfăie gumă. Râgâie. Se îmbulzesc. Câtă 
neobrăzare ostentativă, e revoltător. La seminar nu există 
pulsaţii, brutalitate, aroganță. Cel puţin, nu vizibil. Fiecare 
păstrează pentru el ce simte. 

Preotul rămâne nemişcat pe locul său aşteptând ca cei doi 
isterici să coboare din vagon. Apoi se ridică, îşi învăluie faţa 
într-un zâmbet - într-o jumătate de zâmbet - se aranjează 


înainte de a-şi vedea părinţii. Coborând scara abruptă de 
oţel, îşi dă seama că lumea de pe peron stă cu privirile 
aţintite spre uşa vagonului. Adică spre el? Aşteaptă pe 
cineva, fireşte, de aceea au venit. O femeie scoate un țipăt 
scurt. Preotul se întoarce, gândindu-se că ar putea s-o 
ajute, gândindu-se la Anna Karenina, prăbuşită sub roţile 
trenului. A fost numai un țipăt de bucurie provocat de 
apariţia unui băieţel, fiul ei probabil. „Billy”, strigă ea, „Billy, 
scumpul meu Billy”, şi îl îmbrăţişează, şi îl sărută, scoțând 
un nou țipăt. Băieţelul pare jenat, iar el, preotul, nu mai 
puţin jenat, se îndepărtează. Mama şi fiul, gândeşte el. Ce 
parodie! Pe părinţi urmează să-i întâl-nească, aranjase 
acest lucru dinainte, în sala de aşteptare, pe partea de 
răsărit a gării. Se pierde în mulţimea care alunecă spre 
scări. Zăreşte în faţa lui, nu departe, un alt preot, de o 
vârstă cu el, un individ atletic, roşcovan. Musteşte de 
sănătate, îşi zise el, ce fericire. Când ajung la capătul 
scărilor, o femeie se repede la preotul roşcovan şi-l 
îmbrăţişează de câteva ori, în vreme ce un bărbat, tatăl său, 
bineînţeles, roşcovan şi el, îl bate cu palma pe spate. 
„Părinte Joe”, îi spun ei, deşi, după cum arată, după vârstă, 
ar trebui să fie copilul lor. Femeia îşi strecoară mâna sub 
braţul părintelui Joe, se sprijină pe el, pe fiul ei, singura ei 
avere. 

Ceva îl stânjeneşte acum. Se aude strigat. Cineva îi atinge 
braţul. E perechea din tren, cei cu tărăboiul, între timp 
isterizaţi, complet isterizaţi. Trag de el, a devenit o 
rugăminte agasantă, ca să povestească unei alte perechi 
din apropiere tot ce se petrecuse în tren. Mulțimea se 
îngroaşă în jurul lor, în timp ce preotul îşi mută privirea de 
la unul la altul, nedumerit. Nu înţelege ce i se spune. Vrea 
numai să scape din această îmbulzeală. Şi parcă atunci, 
peste şirul de capete, o zăreşte pe mama sa, o 

Drumuri vede zâmbind, iar ceva mai în spate, pe tatăl său, 
care zâmbeşte şi el, sprijinindu-şi mâinile pe umerii ei. O 
imagine a ordinii în acest haos. Femeia din tren îl smuceşte 


de mânecă, dar el se desprinde, trecând de-a dreptul, 
orbeşte, prin grămada de oameni, spre mama şi tatăl său. 
Da, îşi zice preotul, am să transform haosul în ordine” 

Mama are o frumuseţe senină. Va mai trăi încă 
cincisprezece ani după această întâlnire. Îi zâmbeşte, 
ieşindu-i în cale, într-un fel pe care nu-l va putea uita 
niciodată. Noaptea, uneori, se trezeşte cu amintirea acestei 
imagini, cu înfăţişarea, cu gesturile ei. Pentru că ea, 
apropiindu-se să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, este oprită cu 
un zâmbet distant, al stăpânirii de sine. „Ie voi săruta 
numai pe obraz”, sunt vorbele lui, „Să nu mă atingi. Pe 
urmă dau mâna cu tata şi ieşim din vânzoleala asta”, se 
apleacă, acum el, s-o sărute pe obraz, mişcarea 
încremeneşte însă în aer, căci ea s-a tras într-o parte, 
ferindu-se. Se albise la faţă. Tot ce-ar fi putut să-i spună se 
dizolvase în privirea ei înspăimântată. 

Tatăl preotului e mort de cinci ani. Acum preotul veghează 
la patul mamei. Trage să moară. Au trecut cincisprezece ani 
de la întâlnirea lor. În gară, când încercase să-1 sărute, el o 
respinsese. Acum e bolnavă. Are Par-kinson. Tratamentul cu 
dopamină nu mai ajută la nimic. S-a gârbovit, îi tremură 
mâinile, îi curg balele. Nu se mai controlează, face pe ea. 
Nu Parkinsonul o ucide, preotul aflase acest lucru de la 
medici, nu Parkinsonul, ci un cancer. Preotul e obligat să se 
gândească la moarte, destul de des, şi la lucrurile care ne 
curmă viaţa. Are patruzeci de ani, a vegheat mulţi 
muribunzi până acum şi, cum era de aşteptat, moartea a 
devenit, după ce fusese un spectacol al agoniei, un lucru 
extrem de agasant, extrem de anost. O veghează de câteva 
luni, o oră, două pe zi, căci ea trăieşte, încă trăieşte. 

E mai mult inconştientă. Sau aproape conştientă. Nici el 
nu-şi dă seama. Uneori se întoarce spre el să-i vorbească, şi 
atunci preotul descoperă în cuvintele ei exact gândurile lui. 
Îşi derula în minte - să fi fost cu o lună în urmă - moartea 
subită a tatălui său. Un infarct, fără chinuri, totul se 
petrecuse fulgerător, întocmai cum şi-ar fi dorit dacă i s-ar 


fi dat, bineînţeles, vreodată şansa să-şi aleagă singur 
moartea. „lata a murit frumos”, îi spuse ea, iar preotul, 
nedumerit, se aplecă deasupra patului. O crezuse în stare 
de inconştienţă. „Iata?”, întrebă el. „A murit aşa cum şi-ar fi 
dorit”, spuse ea. „Da”, încuviinţă el. „Şi eu mă gândeam tot 
la el.” Ea oftă, dădu din cap şi o lacrimă se ivi în colţul 
ochiului. „Ce s-a întâmplat?” întrebă el. „Dar, nu cum aş fi 
dorit eu”, spuse ea. Văicăreala e un lucru inutil, 
dezgustător, preotul ar fi vrut s-o spună, dar tăcu. Îşi muşcă 
buza şi spuse: „încearcă să dormi, mamă.” 

A trecut o săptămână, poate mai mult. Se gândeşte acum 
la părinţi, la mama şi la tatăl său, la cei care îi dăruiseră 
totul, fără a primi nimic în schimb. Ea zace în pat, cu ochii 
închişi. Are faţa acoperită de sudoare. El o priveşte, ştie că 
ar trebui să ude un prosop, să i-l pună pe frunte. Înainte de 
a apuca prosopul, o aude însă spu-nând: „Ne-ai oferit totul.” 
Şi ceea ce nu mai poate fi rostit rămâne în privirea ei, 
sugrumat. 

E o coincidenţă care se repetă de mai multe ori. Probabil 
gândesc amândoi acelaşi lucru, fiindcă stau în aceeaşi 
încăpere unul lângă celălalt, iar el, mai lucid, o influenţează. 
Nu, exclus. Veghează în continuare la patul ei. Îi citeşte din 
Shakespeare - doctoratul în engleză s-a apropiat între timp 
- îi aranjează pernele, îi şterge fruntea, şi uneori vorbeşte 
cu ea. Sfârşitul este atât de aproape, e o chestiune de zile. 
Dozele au fost mărite. Calmantele sunt atât de puternice, 
încât îi dau o stare de somnolenţă permanentă. Elo 
veghează. 

Mama preotului continuă să trăiască, deşi preotul îi 
aşteaptă moartea. Durerile sunt îngrozitoare, moartea a 
devenit necesară. Suferinţă interminabilă, de nesuportat. 
Ea continuă totuşi să trăiască. 

În sfârşit, îşi dă sufletul. Înainte de a muri, deschide ochii 
şi-i vorbeşte, sunt ultimele ei cuvinte. În mintea lui revine 
momentul acela, trenul intrând în gară, el în-cercând să 
transforme haosul în ordine şi năruind totul într-o secundă, 


„nu mă atinge”, îi şoptise el, şi ea îşi ferise faţa. Îl urmăreşte 
acest moment, l-a urmărit toată ziua. Ea 

Drumuri deshide ochii, e descumpănită, anihilată de 
calmante, se uită la el şi-i spune: „Nu te teme. N-am să te 
sărut la venire, n-am să te ating.” „Nu!”, este strigătul 
preotului, un strigăt ascuţit. „Nu, mamă.” Se apleacă 
deasupra patului s-o sărute, dar în aceeaşi clipă ea se 
răsuceşte într-o parte şi spune: „Am să fiu cuminte, promit. 
Am să fiu cuminte”, şi, horcăind, întoarsă cu spatele la el, 
este ultima ei suflare, murmură încă o dată. „Promit.” 

Aceeaşi zi. Mereu aceeaşi zi. Doar că acum şi-o aminteşte 
altfel. Preotul este în tren, cursa Boston-Springfield, o 
călătorie de trei ore. De fapt, nu este preot, fiindcă nu are 
decât douăzeci şi cinci de ani şi n-a terminat încă seminarul, 
dar el se consideră preot, şi părinţii la fel. Tatăl său mai are 
de trăit zece ani. Mama încă cincisprezece. Vor apuca să-l 
vadă hirotonisit. 

Trenul se urneşte din staţie. Preotul începe să citească o 
carte. Sartre. L9 exist entialisme est un humanisme. O carte 
monotonă. Merge, totuşi. Existenţialismul e un lucru 
interesant. Ca şi umanismul, de altfel. Dar monotonia e 
inevitabilă. O porţi cu tine cum ai lua geamantanul la drum. 
A citit o jumătate de pagină. Îşi dă seama că rân-durile îi 
fug prin faţa ochilor. N-a priceput nimic. Ceva îl nelinişteşte. 
Ce anume? Nu ştie. Poate că senzaţia asta îl urmărea de 
când se urcase în tren. Oamenii aceia care se îmbrânceau, 
bătrâna care molfăia gumă lângă el, vlăjganul care îi 
râgâise în ceafă. Poate că era din pricina lor, deşi acum i se 
păreau nişte amănunte îndepărtate, minore. Se îmbulzeau, 
iar locurile în vagon erau goale. Ce absurditate. 

Uşa dintre vagoane se deschide şi o pereche între două 
vârste îşi face apariţia. Ea cară două sacoşe, una plină de 
cadouri învelite în staniol, cealaltă îndesată cu lucruri pe 
care preotul nu le poate zări, fiindcă deasupra lor e un 
pulover. Bărbatul târăşte după el un geamantan enorm, 


vişiniu, de care se izbeşte cu piciorul la fiecare mişcare. E 
zăpuşeală. Amândoi sunt transpiraţi leoarcă. 

„Ce părere ai, e bine aici?” întreabă ea, arătând spre locul 
din faţa preotului. Observându-l însă pe acesta, se 
răzgândeşte şi spune: „Nu, dincolo-i mai bine”, şi se trage 
un pas înapoi, ciocnindu-se de bărbatul ei, care scapă 
geamantanul din mână şi trage o înjurătură printre dinţi. 
„Aici”, repetă ea. „Da, aici e bine. E mai bine pe partea asta. 
E foarte bine. Stai jos,. Freddie. Nu, lasă-mă pe mine la 
fereastră.” Fără să rostească vreun cuvânt, bărbatul se 
opinteşte şi urcă sacoşele în plasa de deasupra banchetei. 
„La-o şi pe asta”, zice ea, împingându-i sacoşa cu cadouri. 
„Sau nu, pe asta o ţin la picioare”, zice ea şi o trage imediat 
înapoi. În fine, s-au aşezat. Preotul îi urmăreşte de pe 
bancheta sa, care se află de partea cealaltă a culoarului, un 
loc mai în spate. Se uită la ei. Simte acru în gură, nu ştie de 
ce, şi-ar vrea să scuipe. 

Înainte fusese neliniştit. Acum este agasat. Poate că s-a 
enervat singur. Deschide din nou cartea. Nu e un simplu 
seminarist. E un seminarist iezuit. Are obligaţii faţă de 
teologie. Şi faţă de cultură. Citeşte încă două pagini şi-şi dă 
seama că faţă de Sartre n-are nici un fel de obligaţii, în 
consecinţă, pune cartea în valiză. Va medita, s-a hotărât. 
lezuiţii meditează. Cel puţin o oră pe zi. De obicei îşi aleg 
un eveniment din viaţa lui Hristos şi meditează asupra lui, 
zilnic. Fără excepţie. La fel făcuse şi eV Medita. Meditase şi 
la infirmerie când a fost internat, o săptămână întreagă, cu 
39 de grade. 

Meditaţia aceea fusese de fapt o experienţă mistică. 
Momentul răstignirii. Asupra lui se concentrase. Zăcea în 
pat, cu febră. Îi văzu pe soldaţi cum înfig piroanele în 
încheieturile condamnatului, cum ridică apoi crucea masivă 
până la înălţimea potrivită, cum o proptesc cu baza într-o 
crestătură din stâncă. Se auzi un geamăt. Apoi, văzu 
cămaşa albă, fără cusături, smulsă de soldaţi de pe trupul 
răstignitului şi aruncată la poalele crucii, murdară de 


sânge. După aceea se lăsă bezna. Adormise probabil, şi 
după ce se deşteptă, încercă să vadă din nou cămaşa albă 
aruncată la poalele crucii. N-a mai izbutit. Nu zărea decât 
spatele lat al soldatului, iar de auzit nu auzea decât 
zornăitul zarurilor. După ce soldatul se urni într-o parte, îi 
văzu şi pe ceilalţi trei. Dădeau cu zarul, pe rând. Jucau pe 
cămaşa şi sandalele răstignitului. Unul din ei ridică zarurile 
în pumn şi le întinse preotului. I le oferea, deschisese 
palma, iar ceilalţi se uitau la el aşteptând, şi atunci preotul 

Drumuri întinse braţul, cu teamă, cu o încetineală 
prudentă, şi le apucă. Pe urmă le strânse în pumn. 

Febra a durat trei zile. De un singur lucru îşi mai-aduce 
aminte: că a ţinut în mână zarurile acelea tot timpul. E o 
meditaţie care îl obsedează. Poate şi fiindcă o poate retrăi 
în orice clipă. Chiar şi acum, deşi nu ştie dacă are vreun 
motiv s-o facă. Se gândeşte la ea nu fiindcă ar dori să simtă 
ceva anume - sentimentele nu pot fi legate de nimic, în nici 
un fel - ci mai degrabă pentru că astfel şi le estompează, 
explicându-şi mai bine de ce a ales acest drum, de ce s-a 
făcut preot. 

Era încă în şcoală, când, într-o zi, băiatul cu care împărțea 
camera i-a spus: „Ştiu că eşti catolic. Şi mai ştiu că cel mai 
înţelept lucru pentru un catolic este să se preoțească. N-ar 
trebui să faci şi tu la fel?” Râsese satisfăcut, ştiind că 
lovitura lui nimerise în plin. „Eşti inteligent, nu te ţii de 
prostii, nu bei. La urma urmei, de ce nu te-ai face preot? 
Vreau să zic, nu simţi această chemare?” Se gândise să se 
facă preot. Era chiar o dorinţă. Îi fusese însă teamă să 
ceară un semn, o încredințare. Cuvintele acelui băiat 
fuseseră un fel de semn, fără a fi o intervenţie miraculoasă. 
Un argument al raţiunii, nimic mai mult. Nu un fulger căzut 
din cer, îşi zicea el, ci o uşă trântită. Atât. lar meditaţia din 
infirmerie părea o confirmare a acestui semn. 

Preotul deschise ochii. Trenul se oprise pentru câteva 
clipe. Alţi oameni urcară. Acum trenul se îndepărtează din 
nou de peron. Sunt undeva lângă Worcester. Preotul se uită 


pe fereastră. Zăreşte un deal acoperit de iarbă şi trei copii 
făcând cu mâna. De partea cealaltă a intervalului, femeia 
scotoceşte în sacoşă. E foarte absorbită. Bărbatul a 
dispărut. A plecat după apă, la capătul vagonului. Trenul 
trece acum pe lângă dealul cu copii. Preotul le face cu 
mâna, dar nu primeşte nici un răspuns. Copiii dau cu pietre 
în tren, prea încet însă pentru a-şi atinge ţinta. Până la 
urmă o piatră loveşte geamul de lângă femeia cu sacoşele. 
Un zgomot, un şuierat. Pe fereastră se iveşte brusc un 
punct mic, de mărimea unei monede de cinci cenți, care se 
desface lent într-o pată strălucitoare, cu nervuri argintii. 
Preotul e gata să intervină. Nu e cazul însă. În ciuda 
bufniturii, femeia scotoceşte mai departe în sacoşă, de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Cei din jurul ei dorm. Alţii 
citesc. Sunt foarte concentrați, n-au auzit nimic. Geamul 
spart. Nu l-a observat nimeni. În afară de el. 

Bărbatul se întoarce cu o ceaşcă de apă în mână. Femeia 
bea. Privesc amândoi pe fereastră, liniştiţi. „Fereastra asta 
aşa a fost înainte?” întreabă el. „Fireşte”, răspunde ea, şi în 
aceeaşi clipă se apropie de geam şi îl studiază mai atent. 
„Deşi... nu sunt sigură”, zice ea şi, punând degetul pe 
punctul alb, începe să-l plimbe peste crăpăturile care se 
întind spre marginile ferestrei... „L-o fi spart cineva”, zice 
ea. „Cu o piatră. Trebuie că a aruncat cu o piatră”, adaugă 
el şi se reazemă de spetează, comod. „Nu cumva s-o fi spart 
când stăteam eu aici? Dacă se făcea ţăndări? Un ciob era 
suficient ca să mă...”, zice ea. „Au dat cu o piatră”, repetă 
el. „Dacă spărgeau geamul? Dacă mă loveau?” întreabă ea. 
„Un glonţ ar fi putut să mă...”. 

Femeia s-a înfierbântat. Se apleacă spre perechea din faţa 
lor. „Dumneavoastră aţi văzut ce s-a întâmplat? Fereastra 
de lângă mine s-a spart.” Dar ei n-au observat nimic. 
Femeia se întoarce atunci spre individul care stă pe partea 
cealaltă a intervalului, apoi spre perechea din faţa lui, şi, la 
urmă, spre locurile goale din spatele lor. Nimeni nu văzuse 
nimic. Când controlorul apare în vagon, ea îi face semn, 


strigând: „Uitaţi-vă aici. S-a întâmplat un accident. Cineva a 
spart geamul de lângă mine.” 

Controlorul se uită la fereastră, apoi la femeie, pe urmă, 
din nou la fereastră. „Cum adică?”, întreabă el, aşteptând o 
explicaţie de la oamenii din faţa femeii sau de la ceilalţi. Se 
uită şi la preot. Preotul povesteşte: „Un băieţel a aruncat cu 
o piatră şi a spart fereastra.” „Vedeţi? V-am spus eu?” 
intervine femeia şi, întorcându-se spre preot, spune: „Deci 
c-o piatră a dat. lar eu stăteam aici, pe locul acesta? Chiar 
lângă fereastră?” „Da”, răspunde preotul. „Puteau să mă 
omoare”, se adresează ea controlorului. „Aţi auzit ce-a spus 
părintele? Nici pe el nu-l credeţi? Dacă era un glonţP” 
„Puştii dracului”, zice controlorul şi pleacă mai departe pe 
interval. „Freddie, Drumuri am fost la un pas de moarte”, 
zice ea, şi de aici încolo, până la Springfield, va fi tot mai 
agitată. 

Pe preot îl apucă greaţa. Haos în lume, haos în gân-dire. 
Nici o speranţă. Se uită la această pereche de isterici. 
Monotonia vieților fără sens. E deprimant, e scârbos. Şi 
pasiunile, şi violenţa. Simple exhibiţii. 

Trenul ajunge la Springfield. Preotul aşteaptă ca perechea 
gălăgioasă să coboare din tren. Nu vrea să fie în preajma 
lor când se va întâlni cu părinţii. Se dă jos pe peron. Aude 
strigătul unei femei. O mamă îşi îmbrăţişează copilul. Vede 
un preot gras, roşcovan. E gălăgie. Vulgaritate 
pretutindeni. Cineva îl sâcâie. E perechea din tren. 
Încearcă să-l tragă într-un grup adunat în jurul lor. 
„Părintele a văzut totul”, zice ea. „Părintele, îl vedeţi? El 
poate să spună ce s-a întâmplat. Datorită lui suntem acum 
aici.” Preotul nu-i mai aude cuvintele. O zărise, dincolo de 
mulţimea de capete, pe mama sa, ea care era deo 
frumuseţe atât de senină, zâmbind, şi pe tatăl său, în 
spatele ei. Ea mai are de trăit încă cincisprezece ani. 
Amândoi vor apuca să-l vadă hirotonisit. Adică să-1 vadă 
realizat. Se apropie de ei, îşi dă seama unde se află, că este 
într-o mulţime, într-un haos unde nu poate exista decât un 


cerc restrâns de ordine. Şi, de aceea, când mama deschide 
braţele să-1 îmbrăţişeze, el îi spune: „Ie voi săruta numai 
pe obraz. Să nu mă atingi. Pe urmă...” Dar ea întorsese deja 
capul. 

Preotul vine cu trenul de la New York la Boston. O 
călătorie de cinci ore. Au trecut mulţi ani de când a devenit 
preot. Un preot bun. După părerea lui. De fapt ce înseamnă 
„bun”? se întreabă el. Nu ştie, îşi dă seama că nu ştie, că de 
fapt nu-i pasă. Să poţi trage anumite concluzii, iată singurul 
lucru care i-a mai rămas. Gândurile şi speranţele. E destul. 
A împlinit cincizeci şi cinci de ani. Mai are de trăit încă 
cincisprezece. Moartea nu-l preocupă. E un subiect care 
nu-l interesează. 

Preotul vine de la New York. A fost la priveghiul mătuşii 
sale, ultima rudă pe care o mai avea. O despărţire, una 
definitivă, în care se regăseşte, fără să ştie de ce. 

N-a avut timp să facă slujba de înmormântare. Mătuşa 
murise în vinerea mare, iar înmormântarea ar fi avut loc 
tocmai luni. Preotul se întoarce deci la Boston, unde îl 
aşteaptă Vigilia Pascală. A doua zi, fireşte, Liturghia învierii. 
Straşnic! Ce reacţii necuviincioase are. Sau poate e numai o 
formă de acomodare la absurdul existenţei, o expresie a 
amărăciunii, a suferinţei. N-are importanţă. Peste puţin 
timp va fi la Boston. O să ajungă acasă, o să tragă o duşcă 
de whisky şi pe urmă o să stea câteva ore în pat, ca să-şi 
refacă puterile înaintea slujbei. 

Călătoriile cu trenul nu-l mai incomodează. Oamenii care 
molfăie gumă, care se îmbulzesc, care se bruschează 
pentru orice'fleac. Nu-i vede, nu se sinchiseşte de ei. Ce 
poţi face? Viaţa trebuie s-o iei aşa cum e. Şi pe oameni, la 
fel. 

S-a apucat de băutură, dar nu-i nici o problemă, îşi spune 
el. Poate că ar fi devenit o problemă dacă nu s-ar fi înscris la 
doctorat, pe la patruzeci de ani. S-a stabilizat oarecum. I se 
pare mai firesc, mai uman să predea engleza decât teologia. 
Sunt destui preoţi care ajung la patruzeci de ani resemnaţi, 


împăcaţi cu ideea că nu vor realiza nimic. Îi cunoaşte foarte 
bine. Le ştie supapele. Unii se combină cu asistenta 
medicală a şcolii şi o şterg. Alţii cu mamele elevilor. Sau se 
apucă de băutură. E un refugiu. Ar fi fost şi pentru el. Sau 
poate chiar este. N-o să ajungă niciodată aici. Ştie să se 
ferească. E precaut. Deocamdată. Bea o sticlă de whisky pe 
săptămână. Nici o picătură mai mult, chiar dacă rămâne în 
pană după primele două zile. Mai bea când merge într-o 
vizită, nu refuză, în fond este sticla gazdei, nu a lui. Este 
ceea ce se numeşte o convenţie socială, deci cu totul 
altceva. Un mod fericit de a-ţi găsi echilibrul. Fără regrete, 
gândeşte el. 

Trenul intră în gară. Preotul îşi face loc spre uşa 
vagonului. Vrea să coboare cât mai repede şi să ajungă 
acasă. O femeie strigă, e încântată că-şi revede băieţelul pe 
peron. Dar el n-o aude. Nu vede izbucnirile de violenţă, de 
frustrare, de bucurie. Nu simte nici măcar mirosul stătut de 
mucuri şi urină. Cu capul în jos, se îndreaptă spre sala de 
aşteptare, spre staţia de taxiuri. Lăsaţi morţii să-şi îngroape 
morţii! îi venea în minte acest gând de 

Drumuri câte ori trecea prin astfel de locuri deprimante. 
Acum însă nu se mai gândeşte la nimic. Un preot care a 
renunţat la lume. E vorba de el, fireşte. 

A ajuns acasă. O cameră înghesuită. Îşi toarnă whisky. Un 
pahar. Îl dă pe gât, repede. S-a aşezat în faţa oglinzii înalte. 
Se răcoreşte cu apă pe faţă. E un prilej de a-şi urmări 
ridurile, cutele. Prea multă mâncare, prea multă băutură. E 
cazul să mai dea jos câteva kilograme. Se îmbracă cu 
pijamaua galbenă. Întoarce ceasul. Mai are patru ore. După 
aceea va îmbrăca veşmintele pentru liturghia de Paşti. Se 
întinde în pat. Închide ochii. E tâmpul să adoarmă. Dar nu 
poate. Sunt prea aproape de el drumul la New York, 
mătuşa, priveghiul, trenul spre Boston. Toate i se perindă 
prin minte. Se simte mulţumit, şi tocmai pentru că se simte 
mulţumit are un sentiment de vinovăţie. Trecuseră, şi 
drumul, monotonie apăsătoare, şi priveghiul, mutre 


antipatice, trecuseră. Bine că se terminase, gândi el. Orice 
sfârşit e bun. Şi totuşi ce înseamnă „bun”? Important, 
pentru el, este că se simte mulţumit. Adică bine” 

Preotul se trezeşte dintr-un coşmar. Îl doare capul. Abia 
mai respiră. Tremură. Încearcă să-şi amintească ce visase, 
dar nu reuşeşte. S-a făcut târziu. Se aruncă sub duş, e 
grăbit, se bărbiereşte, se îmbracă, gândurile însă îl duc 
înapoi, înapoi la vis, la un vis pe care nu reuşeşte să şi-l 
amintească. Probabil că e iarăşi cel cu soldatul. Îl visează 
uneori, îl vede urnindu-se greu, descoperindu-i pe ceilalţi, 
pe cei eare dau cu zarurile, răpăitul lor se aude clar, şi, de 
fiecare dată, ultimul apucă zarurile şi i le întinde lui, 
preotului, şi atunci el le prinde în mână, le strânge în pumn, 
dar când se uită în jos şi parcă acest lucru nu-l mai visase 
până atunci, acest lucru îngrozitor, vede o şuviţă de sânge 
prelingându-i-se printre degete, întotdeauna după acest 
moment se trezeşte. Meditaţia pe care o retrăise cândva şi 
care îi adusese un soi de consolare abstractă s-a 
transformat în vis, în coşmar. Şi totuşi nu avusese acest vis, 
ci altul... pe care nu reuşeşte să şi-l amintească. 

Preotul s-a îmbrăcat. Rosteşte o scurtă rugăciune înainte 
de a conduce procesiunea din spatele capelei. Vigilia 

Pascală are un ritual lung şi complicat. Îşi rememorează 
secvențele principale în minte. Mai ales aprinderea focului, 
operaţiune delicată, toate luminările fiind în clipa aceea 
stinse. Va trebui să orbecăie cu amnarul în mână. După 
aceea binecuvântarea focului, binecuvântarea luminării 
pascale şi, în fine, procesiunea solemnă. Trebuie să cânte 
tare, altfel vocea sa firavă nu va fi auzită. Apoi, lecturile. 
Apoi, binecuvântarea agheasmei... Moartea prin înec, îşi 
spune el, şi pentru o clipă îşi aminteşte de Ţara pustie. 
Recapitulează mai departe. Urmează botezul - înaintea lui 
va trebui să verifice numele copilului - şi litania, iar la 
miezul nopţii, în fine, liturghia. Foc şi apă. Moarte prin foc, 
moarte prin apă. Lumină în întuneric. Apa naşterii din nou. 


Un simbolism atât de vechi, fundamental, încât e cu 
neputinţă să nu susţină o realitate, gândeşte el. > 

Ceremonia a început. Preotul stă sub portal înconjurat de 
întreaga comunitate. Luminările din capelă au fost stinse. 
Chiar şi cea de deasupra uşii. E întuneric peste tot. Cei din 
jurul lui, fără excepţie, aşteaptă un singur lucru. Ca elsă 
scapere amnarul şi să aprindă scânteia, cea care va birui 
întunericul. Loveşte pietrele amnarului, le freacă, parcă 
zadarnic însă. Se teme că nu va reuşi niciodată să-l 
aprindă, şi o dată cu acest gând apare un sclipet, un rotocol 
de lumină, cât un punct, flacăra izbucneşte şi se 
înşurubează în căuşul strimt de ceară. Cu această luminare 
în mână preotul începe binecuvântarea focului. 

, Domnul să fie cu voi, rosteşte el, iar credincioşii răspund 
„Şi cu duhul tău., Respiră uşurat. Restul rugăciunii îl ştie 
pe de rost. Se uită drept în flacără şi rosteşte 
binecuvântarea. „Să ne rugăm. O, Doamne, prin Fiul Tău 
Isus Hristos, Tu ai revărsat lumina slavei Tale asupra 
credincioşilor Tâi. Sfinţeşte...” 

E clipa în care din conturul flăcării se dezlipeşte coşmarul. 
Acum şi-l aminteşte. Soldatul întors cu spatele, zarurile 
răpăind şi spatele acela urnindu-se, descoperind imaginea 
cuiva, cei trei au dispărut, în locul lor se află mama sa, 
preotul o vede, broboanele îi strălucesc pe faţă, are braţul 
întins spre el, dar nu-l priveşte, stă cu capul 

Drumuri într-o parte, iar printre degete i se prelinge 
sânge, din zarurile oarbe. 

„Sfinţeşte...”, spune preotul încă o dată, pregătindu-se să 
ridice braţul. Sosise clipa binecuvântării. A împietrit parcă, 
nu se mai poate mişca, priveşte doar într-un singur punct, 


în conturul flăcării. „Sfinţeşte...”, spune el iarăşi cu privirea 
agăţată în acelaşi punct, nemişcat. 
„Sfinţeşte...” 


Cuvintele răsună prelung în întuneric, iar flacăra se mai 
zbate o dată înainte ca preotul să întindă braţele şi, cu o 
singură mişcare, s-o sugrume. 


S-a născut la 22 iulie 1925 în Columbus, Ohio. Studiază la 
Ohio State University (licenţa în engleză şi greaca veche, 
1949). Profesor asociat la Urbana College, Ohio, 1959- 
1962; profesor de engleză la acelaşi colegiu, 1961- 1964. 
Profesor la Ohio University, Athens, din 1964. Profesor 
emerit din 1977. În prezent locuieşte în Athens, Ohio. 

Scrie poezie, povestiri, romane, critică, eseu. Colaborează 
la reviste precum Yale Review, Sewanee Review, Georgia 
Review, Southern Review, Epoch, College English, Com- 
monweal, Southern Humanities Review, Nation, The 
Malahat Review, Michigan Quarterly Review, The New York 
Times, The New Republic, The National Review, Poetry, The 
Kenyon Review şi altele. 

Volume de poezie: An Almanac for Twilight (Un almanah 
pentru amurg), University of North Carolina Press, 1966; 
Private Landscapes (Privelişti intime), Duane Schneider 
Press, 1975. 

Volume de povestiri: Bitter Knowledge (Cunoaştere 
amară), Scribner, 1964; Tales of the Ohio Land (Poveşti din 
Ohio), Ohio Historical Society, 1980; Dubious Persua-sions 
(Convingeri îndoielnice), The Johns Hopkins University 
Press, 1981 (volum tradus în limba spaniolă); Crazy Women 
(Femei nebune), The Johns Hopkins University Press, 1985; 
Ghostly Populations (Fiinţe fantomatice), The Johns Hopkins 
University Press, 1986. 

Romane: Hanger Stout, Awake! (Hanger Stout, trezeş-te- 
te!), Harcourt Brace, 1967 (după acest roman s-au făcut 
până acum patru scenarii de film); Beyond the Bridge 

Proză americană contemporană 1975-1985 

(Dincolo de pod), Harcourt, Brace, 1970; The Tale of aşa 
Benn (Povestea lui aşa Bean), Harcourt, Brace 1971; The 
Charisma Campaigns (Campanii cu har), Harcourt, Brace, 
1972 (propus pentru Premiul Naţional al Cărţii în 1972); 
Pictures of the Journey Back (Privelişti* de pe drumul 


înapoi), Harcourt, Brace, 1973; Sassafras, Houghton 
Mifflin, 1983 (dramatizat de Lynn Wells în 1987). 

Carte de eseuri: Booking în the Heartland (Incursiune în 
miezul ținutului), The Johns Hopkins University Press, 1985. 

Alte cărţi cu caracter didactic: The Writer's Signature 
(Semnătura autorului), Scott, Foresman, 1972; Arche-typal 
Themes în the Modern Story (Ieme arhetipale în povestirea 
modernă), St. Martin's, 1973; Collecting Rare Books for 
Pleasure and Profit (Colecţii de cărţi rare: plăcere şi profit), 
Putnam, 1977. 

Inclus în antologiile The Best American Short Stories în 
1970 şi 1975 şi în Prize Stories: The O. Henry Awards în 
1972 şi 1981. Primeşte bursa Guggenheim pentru creaţie 
literară în 1974-1975. Membru al Societăţii Phi Beta Kappa. 

Hanger Stout, Awake! (Hanger Stout, trezeşte-te!), 1967. 
Primul roman are ca personaj principal pe Clyde Stout, 
poreclit şi „Hanger”. Eroul îşi narează experienţele din 
trecut pe un ton de o incredibilă naivitate. „Cartea exprimă 
clasica înfruntare dintre inocenţă şi forţele răului. Stout 
rămâne, ca personaj, neafectat de tentaţiile vieţii moderne, 
preocuparea lui de căpătăi fiind cum să trăiască cât mai 
firesc.” (Dictionary of Literary Biography) 

Beyond the Bridge (Dincolo de pod), 1970, pleacă de la un 
fapt real: prăbuşirea podului de pe râul Ohio în timpul unei 
furtuni în 1967. Neil, supravieţuitor al acestei catastrofe, îşi 
descrie viaţa într-un jurnal. „Neil este convins că i s-a oferit 
o şansă: să-şi ia în serios vechile responsabilităţi şi să 
înceapă o altă viaţă. O asemenea ruptură cu trecutul 
implică însă un mare efort, pe care Jack Mat 

Peter Meinke thews îl descrie prin vocea angoasată a 
naratorului.” (Stanley W. Lindberg, în Contemporary 
Novelists) 

The Charisma Campaigns (Campaniile cu har), 1972, este 
povestea unui vânzător de maşini dintr-un orăşel modest de 
provincie. Matthews opune şi în acest roman tendinţele 
conservatoare, inerția împăciuitoare a individului onest şi 


naiv reţetelor agresive lansate de viaţa modernă care 
promit succesul facil şi grabnic în orice domeniu. 

Dubious Persuasions (Convingeri îndoielnice), 1981, 
cuprinde şaptesprezece povestiri, care configurează 
teritoriile labile ale psihicului uman. Portretele ating uneori 
cotele grotescului, ca în povestirea No More Babies (Nu 
mai vreau copii), în care eroina rosteşte o incantaţie a 
disperării. Alteori umorul este vitalizant, mai ales când 
surprinde contrastul dintre iluziile protagoniştilor şi 
realitate, ca în povestirea Irma, the Good Sport (Irma, calul 
de bătaie), în care o coafeză constată că idolul ei nu este 
decât un pitic dizgraţios şi alcoolic. „Matthews păstrează 
faţă de personajele sale o distanţă oscilantă, prezentân-du- 
le excentricităţile ca pe nişte obsesii, ca pe nişte reverii, 
sau, ceea ce este mai şocant, ca pe nişte manifestări 
normale.” (Iom O' Brien, în The New York Times Book 
Review). „Multe din aceste povestiri ne înfăţişează 
personaje imobilizate în situaţii imposibile, blocate de 
neputinţa de a comunica. Scrise cu o ironie care este mai 
degrabă îngăduitoare decât aspră, povestirile dezvăluie un 
autor de o mare sensibilitate.” (Publishers Weekly) 

Crazy Women (Femei nebune), 1985, include paisprezece 
povestiri, care descriu comportamentul aberant al unor 
femei., Folosind un limbaj direct, Matthews dirijează 
evenimentele spre semnificaţii care ne pun pe gânduri. 
Căci, sub veşmântul aparent calm al realităţii, se strecoară 
insidios spaima, disperarea, groaza. Proza sa atinge înălţimi 
copleşitoare.” (Doris Grumbach, în The New York Times) 

Jack Matthews face următoarele comentarii despre opera 
literară: 

Proză americană contemporană 1975-1985 „Fiecare 
operă literară este, după opinia mea, un loc unde îşi dau 
întâlnire trei elemente: autorul, cititorul şi personajele. 
Opera se defineşte în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, 
din perspectiva acestor trei elemente, dar şi din relaţiile 
stabilite între ele. Opera devine o arenă în care cele trei 


elemente îşi exercită infltienţa. Astfel, fiecare povestire 
poate fi considerată, într-un grad mai mare sau mai mic, un 
ceremonial al cunoaşterii profunde. 

Toate povestirile sunt sondări filosofice, ipoteze, călătorii 
euristice, hărţi care desenează realităţi posibile, 
imaginabile, speculaţii, cererhonialuri ale descoperirii. 
Povestirea le poate cuprinde pe toate acestea, sau doar pe 
una din ele. Unele povestiri ies minunat, altele sună fals, 
neconvingător. Totuşi autorul trebuie să abordeze cu 
îndrăzneală subiectul, să încerce, conştient că doar în felul 
acesta arta se revitalizează, se îmbogăţeşte.” (Contempo- 
rary Novelists) * 

Pentru traducere s-a folosit textul din volumul Jack 
Matthews, Dubious Persuasions (Convingeri îndoielnice), 
The Johns Hopkins University Press, 1981. 

Dis-de-dimineaţă, într-o zi de noiembrie, un văduv în 
vârstă de şaizeci şi patru de ani a hotărât că nu va mai vorbi 
cu nimeni cât timp va mai avea de trăit. 

Soarele acelei dimineţi de iarnă îi invada, timid, domiciliul 
întunecos - două camere închiriate, deasupra unei 
tipografii. De fapt, încăperile nu-fuseseră niciodată bine 
luminate şi, câteodată, Gluck avusese senzaţia că el însuşi 
era o simplă imagine obscură sălăşluind într-o fotografie 
ştearsă. 

Dar, în dimineaţa aceea, sentimentul de uşurare pe care i- 
1 dădu hotărârţa luată nu lăsă loc nici unui alt gând. Gol, se 
sui pe cântarul pe care îl ţinea în bucătărie şi constată, 
după cum se şi aştepta, că avea o greutate de fix patruzeci 
şi cinci de kilograme. Mintea îi zumzăia, precum o albină 
grasă, asupra implicaţiilor pe care le aveau învoiala cu sine 
şi hotărârea sa la tăcere, în timp ce umplea ceainicul cu 
apă, pentru ceaiul de dimineaţă, punându-l apoi, cu grijă, 
pe plita electrică. 

Câtă vreme apa se încălzea, domnul Gluck se îmbrăcă. 
Apoi turnă apa clocotită peste frunzele de ceai şi mâncă o 
conservă mică de caise, în timp ce se făcea ceaiul. 


Uri singur incident de oarecare importanţă a avut loc în 
drumul său la slujbă: un băiat de şaisprezece ani, care 
obişnuia, odată, să îi aducă ziarele la uşă, l-a salutat... şi, 
fireşte, nu a primit nici un răspuns. 

Gluck era bijutier. Era un om inteligent şi ştia că nu fusese 
niciodată bun în meserie. Credea că motivul era neplăcerea 
resimţită la îngrădirea vederii sale în limitele unor 
perspective. Atât de reduse, privirea rămânându-i 
permanent concentrată asupra unor obiecte atât de reci şi 
refractare cum erau pietrele preţioase. Poate că şi 
Dumnezeu ar fi simţit acelaşi lucru dacă ar fi trebuit să 
privească luna printr-o lupă de bijutier, opt ore pe zi, timp 
de patruzeci de ani şi dacă, în tot acest răstimp, nu ar fi 
putut să-l contemple pe Jupiter, de exemplu, învăluit în 
metan, sau îndepărtatul strănut de puf, în toată 
splendoarea lui, Calea Lactee. Gluck era un om cu 
imaginaţie, după cum o cerea ocazia, şi, deseori, se trezea 
gândindu-se la cum trebuie să se fi arătat lucrurile în ochii 
lui Dumnezeu, care, fireşte, nu putea suferi de slăbirea 
vederii, defect de văz specific bijutierilor şi oamenilor, în 
general. 

Lucra la Tempko şi Fiul. Bătrânul Tempko murise de 
infarct, chiar acolo, în magazin, cu douăzeci şi unu de ani în 
urmă, sub privirile fiului său - încă tânăr şi zvelt la vremea 
aceea. 

Acum, acel fiu tindea să devină o copie de toată mân- 
dreţea a bătrânului său tată. Se îngroşase de jur împrejur, 
capul îi era la fel de rotund şi de chel ca al tatălui şi avea o 
privire imperială când se uita, atât la clienţi, cât şi la 
funcţionari; prin ochelarii săi cu rame groase de os. 
Expresia de pe chipul său sugera, în permanenţă, 
dezamăgirea faţă de vreo greşeală omenească iminentă - 
un amestec de compasiune anticipativă şi nemulţumire. 

Totuşi, domnul Tempko era un patron drept. Povara lui era 
cea a unei lumi imperfecte, decurgând din consimţă-mântul 
lui tacit de a fi victima slăbiciunilor celor din jur. El credea, 


probabil, că era destul de puternic ca să le ingereze 
scăpările şi, totuşi, să reziste. 

Oricum, conducea afacerile prăvăliei cu mai. Mare 
eficienţă decât o făcuse tatăl său. Avea dese dureri de cap şi 
obişnuia să îşi arunce pastile de aspirină în gură, de mai 
multe ori pe zi. Avea o voce ascuţită şi răsunătoare, care 
trebuie să îi fi dat cumplite migrene, de fiecare dată când 
spunea ceva, pentru că nu era capabil să o moduleze. Erau 
funcţionari care lucrau la firmă de trei ani şi care nu îşi 
aminteau nici o situaţie în care domnul Tempko să fi zâmbit 
numai, sau să fi avut un glas mai puţin sonor decât cel 
necesar pentru interpretarea rolului principal de tenor din 
Rigoletto. 

Gluck, sau Oracolul mut 

Deci, acesta era omul pentru care Gluck lucra de douăzeci 
şi unu de ani, bijutierul fiind moştenit de acel fiu o dată cu 
întreprinderea ca atare, alături de alţi doi funcţionari între 
două vârste, de o secretară şi mai în vârstă, care se numea 
domnişoara Barnes (decedați toţi trei) şi de o avere 
estimată la 176 milioane de dolari. 

Dar nu se declanşă nici o criză când Gluck intră în 
magazin, în dimineaţa aceea. Abia dacă domnul Tempko şi-a 
ridicat capul când mai vârstnicul bărbat trecu prin dreptul 
tejghelei, spunând cu glas cântător: 

— Bună dimineaţa, Gluck. 

Apoi îşi lăsă capul în jos, cufundându-se, la loc, în nişte 
chitanţe pe care le examina, fără să aştepte vreun răspuns. 

Dar, puţin timp după ora zece, domnul 'lempko se întoarse 
la colivia în care Gluck şedea petrecându-şi viaţa cu calcule 
infinitezimale, şi spuse: 

— Gluck, a sunat doamna Thompson şi a întrebat de ceas. 
E gata? 

Tăcere. 

— Gluck, n-auzi ce-ţi spun? 

Încet şi calm, Gluck întinse mâna după o pensetă. 


— Gluck! - intonă domnul lempko (atât de tare, încât trei 
clienţi şi patru funcţionari care aranjau vitrina magazinului 
întoarseră capul şi se holbară la ei). 

— Gluck! - strigă iar domnul Tempko, clipind din ochi la 
auzul exploziei din propriul lui glas. 

Timp de aproximativ o jumătate de minut, Gluck meşteri la 
un arc din ceas, ascultând respiraţia stomacului domnului 
Tempko, în vecinătatea braţului său. Atunci, domnul 
Tempko îl apucă pe bătrânul bijutier de braţ şi îl scutură, nu 
foarte tare, ci cu titlu de experiment. 

Mai trecură încă treizeci de secunde de respiraţie grea şi 
tăcere. Funcţionarii şi clienţii îşi apropiaseră, din nou, 
capetele şi examinau mici obiecte preţioase, pe care le 
ţineau în mâini. Atunci, Gluck auzi paşii domnului 'lempko, 
care se îndepărta încet, în costisitorii săi pantofi de lac. 

La câteva minute după aceea, văzu, lângă cişmea, capul 
rotund, ca un glob de lampă, al domnului lempko, şi 
observă privirea lui plină de reproş în spatele ochelarilor, în 
timp ce îşi lua apă într-un pahar de carton; după aceea, îşi 
îndesă două pastile de aspirină în gură şi le înghiţi, dând 
mânios din cap. 

Domnul Tempko mai făcu o încercare, puţin timp după ora 
unsprezece treizeci, cu, aproximativ, aeraşi rezultat. 

Iar apoi, la scurt timp după prânz, a încercat să îi 
telefoneze lui Gluck. Gluck îl văzu ridicând receptorul 
telefonului de la intrarea în magazin şi formând un număr. 
Apoi auzi sunând telefonul de lângă propriul lui cot. Dar nu 
făcu nici o mişcare. Niciodată nu se simţise atât de calm ca 
acum. Pe vremuri, ar fi sărit ca un arc la sunetul telefonului 
aceluia de lângă cot, dar, acum, nu îl deranja nicidecum, 
pentru că ştia că atâta timp cât mai avea de trăit, nu va mai 
răspunde niciodată la telefon. Tăcerea îl făcuse imun la 
orice. Telefonul era ca o ameninţare răsuflată a unui vis 
înspăimântător, din punctul de vedere al unei persoane 
care, în final, se trezise de tot. 


Telefonul se opri, iar Gluck îl auzi pe domnul Tempko 
strigând: 

— Gluck, eşti surd? Gluck! N-auzi că te chem? 

Domnul Tempko striga din sectorul din faţă al magazinului 
şi încă mai ţinea mâna pe telefon. Poate că se temea să se 
apropie. ' 

Bineînţeles că această situaţie nu mai putea continua. Pe 
la trei şi douăzeci, Gluck îl văzu pe domnul Tempko scriind 
un bilet la tejgheaua din faţă. Chipul îi era foarte palid - 
Gluck putu să observe acest lucru, de la locul lui din spate. 

Îl văzu pe domnul Tempko dând biletul uneia dintre 
funcţionare, apoi bătând ostentativ din palme şi freeân-du- 
le una de cealaltă, cu gestul larg şi teatral al unui interpret 
la talgere. 

Fără să-şi ridice privirea, Gluck o auzi pe funcţionară 
venind spre el, cu biletul domnului Tempko, împăturit, în 
mână. Sunetul tocurilor ei înalte, în mers grăbit pe dalele 
de marmură, creştea în volum, până când Gluck o văzu 
aruneându-i biletul prin orificiul în formă de semilună al 
ghişeului de la biroul său. (Acest orificiu era un vestigiu de 
pe vremea când bătrânul Tempko lucra acolo ca bijutier, 
ocupându-se, în acelaşi timp, şi de încasări. Era singurul 
lucru care mai supravieţuia din acele timpuri.) 

Gluck, sau Oracolul mut 

Gluck despături biletul şi îl citi. Era reţinut în exprimare, 
aşa cum se şi aşteptase. Dar tonul era definitiv. 

Iar la ora patru, Gluck se duse la casierie şi îşi încasă 
compensaţia pentru concediere, plata pe două săptămâni. 
La marginea câmpului său vizual, se găsea chipul domnului 
Tempko, strălucind ca o lună plină, de tristeţe... 
consternare şi nefericire. 

Iar când Gluck vâri banii în buzunar, domnul Tempko se 
repezi spre el şi se agăţă de braţul lui cu amândouă mâinile. 
Gluck nu se întoarse, dar ştia că pe degetul mijlociu, ca un 
cârnat, strălucea inelul cu unul dintre cele mai mari şi mai 
frumoase diamante pe care le văzuse vreodată. 


Gluck încercă să îşi vadă de drum, dar domnul Tempko îl 
trase şi îl opri. Ceilalţi funcţionari îşi făceau de lucru în 
spatele magazinului, puţin stânjeniţi şi, în acelaşi timp, 
puţin alarmaţi de ceea ce se întâmplase cu Gluck şi de ceea 
ce se întâmpla acum cu domnul Tempko. 

— Gluck! - intonă domnul lempko, şi vocea aproape i se 
sparse. 

Gluck se uita în gol, prin geamul de la uşă, în aşteptare. 

— Domnule Gluck! Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a- 
ntâmplat? Cu ce ţi-am greşit? Nu-i aşa c-am fost un patron 
bun? Răspunde-mi numai! Nu-i aşa? 

Domnul Gluck nu se uita nici la stânga, nici la dreapta. Pur 
şi simplu aştepta. 

Tempko trase repede aer în piept, de trei sau patru ori, ca 
şi cum ar fi urmat să plonjeze în apă. 

— Nu eşti mulţumit de salariu, Gluck? Răspunde-mi 
numai! E vorba de salariu? 

În momentul de tăcere care a urmat, un camion de gabarit 
mare trecu scrâşnind din roţi prin faţa magazinului, făcu 
geamurile să zbârnâie, lăsând în urmă o linişte şi mai 
adâncă. 

— Ce ai, Gluck? Eşti cumva bolnav? Poate ai făcut infarct, 
ca tata?! Asia e? 

— Domnule Tempko, să chem doctorul? - întrebă una 
dintre funcţionare. 

— Nu, aşteaptă un moment. Nu cred că e bolnav. Nui s-a 
scfiimbat culoarea feţei, iar pulsul e normal. 

Nu era nici un dubiu că domnul Tlempko îşi strecurase o 
mână la încheietura mâinii lui Gluck şi, discret, îi presa, cu 
două degete, degetul mare, la bază. 

Apoi, domnul Tempko încercă, uşor, să îl tragă pe Gluck 
înapoi, spre biroul casierului. 

— O vacanţă - spuse el. E numai o vacanţă. Nu e 
concediat. Ai înţeles? 

Casierul spuse: 

— Da, domnule Tempko. 


— Ai auzit, Gluck? Ai o vacanţă de două săptămâni. Şi banii 
ăia din buzunar sunt de cheltuit. O vacanţă plătită. Este un 
avans din vacanţa de anul viitor. Bine-aşa? Noiembrie e o 
lună bună de vacanţă. Acum e grozav în Florida. Soarele 
face bine unui bărbat. 

Câţiva funcţionari ieşiră pe uşă în faţa lui Gluck, iar el îşi 
văzu imaginea în geam, apropiindu-se şi depărtân-du-se o 
dată cu mişcările uşii batante, până când aceasta se opri. 
Era încă acolo - stând în picioare - cu chipul pe care şi-l 
cunoştea de şaizeci de ani şi cu 'lempko încă ţinându-i 
braţul cu o mână şi încheietura mâinii cu cealaltă. 

— Concediu de boală! - anunţă domnul lempko cu un 
clinchet afirmativ în glas. Cheltuielile vor fi acoperite de 
compania noastră de asigurări. Îţi păstrezi tot concediul de 
anul viitor, Gluck. Bine-aşa? E bine şi cu salariul? Hei, 
amice! E-n ordine cu salariul? 

Domnul Tempko îl bătea acum pe umeri, iar vocea îi vibra 
de camaraderie prietenească. 

Dar nici acest lucru nu ţinu mult şi Gluck îl auzi din nou pe 
domnul Tempko trăgând aer în piept. Cineva stinsese 
lumina, apoi alţi câţiva funcţionari se strecurară pe uşă 
afară. După aceea, casierul salută cu o voce stinsă şi plecă. 
Gluck şi domnul Tempko rămaseră singuri. 

— Isuse Cristoase, Gluck! - strigă dintr-o dată domnul 
Tempko. Spune ceva! 

Gluck deschise gura. Tempko scoase un icnet. Gluck 
suspină. Şi un alt camion trecu hodorogind prin faţa 
magazinului. 

Tempko îi frământa acum braţul cu ambele mâini. 

Gluck, sau Oracolul mut 

— Domnule Gluck, ai fost prieten cu tata. Nu-i aşa? Iata! 
Ţi-l aminteşti pe tata? Cum a murit, chiar aici, pe jos, în 
timp ce noi toţi stăteam în jurul lui şi ne uitam la el! îţi 
aminteşti asta? Nu-i aşa că-ţi aminteşti, domnule Gluck? 
Spune că da! Spune numai atât! Spune: „Da, îmi amintesc.” 


Dar Gluck nu spuse nimic... îşi trecu, doar, greutatea de pe 
un picior pe celălalt. Nici măcar nu părea plictisit. Era clar 
că era vorba de cu totul altceva. 

— Uite - spuse Tempko, eliberându-i braţul şi du-cându-se 
în spatele lui. 

Magazinul era frumos seara, aşa, cu luminile stinse, îi 
trecu lui Gluck prin minte. Era ca o peşteră de sticlă de o 
splendidă fineţe, cu fațete pătrate şi rotunjite de lumină 
tăcută... era ca şi cum ar fi aşteptat cu patimă să 
izbucnească, în” spiralele de văpăi ale peşterii, o chemare 
unică şi de neconfundat. 

Tempko înghiţea în sec, cu un sunet perceptibil, şi repeta 
prosteşte un singur cuvânt: „Uite!”, în timp ce se tot 
învârtea prin spatele bătrânului bijutier pocnind nervos din 
degete. „Uite. Uite. Uite.” în final, se opri şi spuse: * 

— Domnule Gluck, ţi-aminteşti când eram la colegiu? Tu 
erai deja funcţionarul cel mai de nădejde al tatei. 

Când veneam aici, îmi zâmbeai şi mă întrebai cum merge 
cu şcoala, iar eu mă aşezam pe un scaun, fumam o ţigară şi 
stăteam de vorbă cu dumneata, în timp ce lucrai acolo, în 
spate, pe banchetă. Iar tata zâmbea şi-mi spunea: „Al, nu-l 
ţine pe domnul Gluck din lucru. Gluck al nostru e o 
persoană importantă aici!” 'Ţi-aminteşti? Aşa-ţi spunea el, 
„Gluck al nostru”! Ce cald şi prietenos era bătrânul Papa, 
cu noi toţi! 

Tăcere. Dintr-o dată, se auzi sunetul unei duzini de ceasuri 
neidentificabile, precum ciocănitul în geam al unor păsări 
mecanice de jucărie, măsurând dimensiunile liniştii adânci 
care se lăsase în tot magazinul. 

— Ţi-aminteşti? - întrebă iar Tempko. 

Gluck se întoarse şi privi pe deasupra capului lui Tempko. 
La ceasul electric al magazinului (cel mai silențios şi mai 
eficient dintre toate), fixat de peretele din spate. Îşi dădea 
seama că Tempko îl privea tânjind oarecum, ca un copil 
disprețuit şi ignorat. 


Apoi, Gluck se întoarse din nou spre uşă şi făcu un pas 
spre ieşire. Il auzi pe Tlempko plesnindu-şi, obosit, picioarele 
cu mâinile, în semn de înfrângere, în timp ce ieşea tăcut pe 
uşă, în vântul rece de noiembrie. 

Acum că venise iarna, s-a întâmplat ca sistemul de 
încălzire din locuinţa lui Gluck să se defecteze. Gluck tot 
meşterea la cele două radiatoare, înfigând creioane cât 
putea de adânc în ţevi, apoi un umeraş de haine pe care îl 
îndreptase în acest scop. Dar ceea ce cauzase tromboza 
vechilor ţevi nu era de competenţa unui creion sau a unui 
umeraş de haine; aşadar, încăperile începură parcă să se 
ceruiască, în frigul umed şi amorţit. 

Niciodată Gluck nu fusese aşa de fericit. Era evident că 
era supus la un fel de test, căci s-ar fi putut duce să dea un 
telefon, de pe coridor, proprietarului, ca să ceară repararea 
instalaţiei de încălzire. 

Proprietarului îi era puţin teamă de Gluck, pentru că, de 
unsprezece ani de zile, de când locuia acolo, bătrânului 
bijutier nu i se întâmplase niciodată să nu achite chiria sau 
să întârzie cu plata ei. Cu un an sau doi înainte, 
proprietarul nici nu găsise client pentru cele două camere 
pe care le ocupa Gluck. lar acum, bafta care dăduse peste 
el cu un chiriaş oa acesta îl făcea să joace cu servilism în 
faţa lui Gluck şi să sară cu promptitudine şi entuziasm la 
cea mai mică sugestie de schimbare sau de reparaţie (cu 
atât mai mult, cu cât rareori Gluck se plângea de câte 
ceva)... şi, o dată sau de două ori, când Gluck l-a întâlnit pe 
stradă şi a dat mâna cu el, bătrânul bijutier a fost surprins 
de privirea lui plină de înţelegere şi venerație şi i-a trecut 
prin minte că moşul ahtiat de bani (era cu şapte ani mai în 
vârstă decât Gluck) ar putea chiar să îi sărute mâna, din 
instinct, în timp ce stătea acolo, în stradă, şi i-o scutura în 
sus şi în jos, şoptind: 

— Dragul meu domn Gluck, dragul meu domn Gluck, ce 
plăcere să vă întâlnesc aşa, din întâmplare! 


Aşa că Gluck, cu un sentiment al unei puteri echivalente cu 
cea a unui demiurg omnipotent, chiar dacă deja căzut în 
dizgrație - ştiind că tot ceea ce avea de făcut era să arunce 
un bănuţ în cutia telefonului, să îl sune pe pro 

Gluck, sau Oracolul mut prietar şi să formuleze o singură 
propoziţie... dar fiind sigur că nu o va face, din cauza acelui 
contract sacru, încheiat cu sine, care îl constrângea să nu 
mai vorbească cu nimeni atât timp cât mai avea de trăit... - 
aşa că Gluck îşi mai puse pe el o pereche de izmene, o altă 
pereche de ciorapi, paltonul şi, mulţumit, se apucă să îşi 
pregătească ceaiul. 

La câteva zile, începură să vină, zilnic, scrisori de la 
Tempko. Începeau cu îndemnurile previzibile ca Gluck să se 
întoarcă la slujbă, chiar dacă hotăra să rămână tăcut 
(lempko scria că o să îi pună la dispoziţie un bloc de foi de 
scris şi creioane ascuţite)... continuau apoi cu investigaţii 
privind măsura în care contribuise Tempko la declanşarea 
acestei tragedii. 

Dar după o săptămână, lempko păru că a dat uitării 
problema lui Gluck. Acum, scrisorile deveniseră lungi 
epistole şi cuprindeau analize ale problemelor personale ale 
autorului lor. Erau incursiuni intime în viaţa de familie a lui 
Tempko - câteodată erau pagini întregi de dialog între el şi 
soţia lui. 

Apoi, la câteva zile, veni confesiunea lui Tempko asupra 
amantei sale, pe care, pur şi simplu, o ura, dar nu putea nici 
să renunţe la ea şi nici să o dea uitării. lar într-o altă 
scrisoare pomenea de fiul său mai mic, pe care Tempko îl 
găsea prea efeminat; se temea să nu fie homosexual, iar 
dacă descoperea că acesta era adevărul, scria el, urma să îl 
alunge din casă pentru totdeauna şi să nu mai vorbească cu 
el niciodată. 

Şi, bineînţeles, la scurt timp apăru în scenă şi Papa. Acel 
tată drag, iubit, infinit de bun şi răbdător mai trăia încă, 
trecând în pas uşor prin visele fiului, vorbind despre „Gluck 
al nostru” şi scuturându-şi trabucul de scrumul amintirilor 


pe casetele de sticlă, pe dalele de marmură ale magazinului 
şi pe mâinile groase şi albe ale fiului său îngrijorat şi supus. 

Iar apoi, fireşte, bătrânului nu i-a mai rămas decât să 
moară acolo, pe podea, ca şi cum actul acela hidos devenise 
un obicei care se repeta atâta timp cât fiul său mai trăia... 
jucându-se în pantomimă, în timp ce fantoma acelui tânăr 
zvelt, idealist şi proaspăt ieşit din colegiu, stătea privind 
fascinată şi înfricoşată, iar acum era captivă în bărbatul 
acesta gras şi chel, pe care toţi îl ştiau sub numele de 
Tempko. 

Toate acestea începură să apară în scrisorile zilnice, 
confesive şi îndurerate, care veneau la cutia poştală de 
metal, îndoită şi spartă, din faţa tipografiei, unde era 
depusă corespondenţa lui Gluck. Plicurile se îngroşau din ce 
în ce mai tare, până când se umflară precum coca de clătite 
care dă să se reverse peste marginile crustei, aşa cum erau 
lipite cu timbre unul lângă altul, cu chipurile identice 
îndreptate în aceeaşi direcţie şi la fel de tăcute şi de 
enigmatice ca însuşi Gluck. În a treia săptămână, Tempko 
nu îl mai rugă pe Gluck să vorbească. Nu părea să mai 
creadă că Gluck este bolnav sau straniu. În scrisori se făcea 
aluzie la faptul că Tempko găsise, în tăriile abisale ale 
retragerii lui Gluck, ceva ce căutase de douăzeci şi unu de 
ani, de la moartea tatălui său înconjurat de fiu, funcţionari 
şi clienţi. 

Pe de altă parte, Gluck a fost confruntat cu a doua sa 
hotărâre: dacă, într-o bună zi, să îi scrie sau nu lui lempko 
un răspuns la scrisori. Dar, decise el, şi scrisul era o formă 
de vorbire - cea mai durabilă şi mai incriminatoare, dacă 
stătea bine şi se gândea - iar hotărârea lui de a nu mai 
vorbi cu nimeni nu avea nimic de a face cu rostirea 
cuvintelor şi producerea de sunete, ci cu vorbirea ca atare. 

Aşadar, nu răspunse, iar zeiasca lui reticenţă de piatră, ' 
după toate aparențele, îl înflăcără pe lempko, acesta în- 
cepând să îi expedieze salariul în cecuri, până când vei simţi 
că vrei să te întorci la slujbă, explicase el. Gluck observă că 


nu spusese, te vei simţi destul de bine”, ci, vei simţi că vrei”. 
Această formulare atentă avea semnificaţia ei. 

Apoi, vremea deveni foarte rece. Gluck continua să 
trăiască încotoşmănit în haine suplimentare... aşezat în faţa 
ferestrei, ca un convalescent, şi privind iarna prin ochelarii 
săi de bijutier. Corpul îi luase o formă monstruoasă din 
cauza hainelor excedentare, iar noaptea, capul îi îngheţa 
atât de. Tare, încât începu să poarte o şapcă veche de golf 
când se ducea la culcare. Zăcea întins pe pat, înfăşurat şi 
legat într-o duzină de ţesături diferite, de grosimi variabile. 
Nasul şi urechile căpătaseră o strălucire roşiatică de la 
aerul îngheţat din cele două încăperi, Gluck, sau Oracolul 
mut iar pielea frunţii devenise sticloasă şi palidă, cu o tentă 
slabă de un albastru diafan, ca cel care se vede uneori în 
porţelanul cel mai fin. 

Gluck a descoperit repede, în noua sa viaţă, că această 
simplă încetare a vorbirii îl eliberase în moduri subtile şi cu 
totul neaşteptate. Un lucru era cert; acum, când ideile nu îi 
mai scăpau în cuvinte, nu îşi mai dorea nimic şi nu mai era 
agitat. Îi trecu prin minte că oamenii înnebunesc numai din 
cauza cuvintelor rostite. 

Şi, concentrându-se asupra acestui gând de mai multe ori 
pe zi, se adânci şi mai mult în propria-i tăcere. 

În plus, mânca mai puţin. Vreo două conserve de gem pe 
zi, două căni de ceai, o conservă de peşte şi miere unsă pe 
pâine îi umpleau stomacul. Dar, pentru a se adapta la noul 
lui trai, bineînţeles că stomacul, pur şi simplu, i se 
micşorase; iar deasupra corpolenţei umflate şi groteşti a 
hainelor sale multistratificate, se înălța chipul lui sfrijit, pe 
un gât de filament. 

Cu toate acestea, pe Tempko nu l-a putut da definitiv 
uitării. Îi părea chiar rău pentru el, într-un fel, de la 
distanţă. Adevărul era că Gluck devenise un soi de oglindă a 
halucinaţiilor lui Tempko, şi nu putea stăvili imaginea 
patronului său obsedat, care juca în faţa acelei oglinzi ca un 
copil lovit de demenţă, schimonosindu-şi chipul şi agi-tându- 


şi braţele şi dănţuind cu mişcările cele mai groteşti pe care 
le putea concepe o minte chinuită de coşmaruri. 

Cine şi-ar fi putut imagina că Tempko era atât de ciudat, 
avea atâtea subterfugii şi devenise atât de nenorocit în toţi 
aceşti ani... ascunzându-şi, în spatele tuturor pastilelor de 
aspirină, chipul obosit şi tolerant şi bel canto-ul acela furios 
din vocea-i de tenor? 

Apoi, într-o bună zi, scrisorile încetară. 

Gluck de abia îşi dădu seama de acest fapt, pentru că 
niciodată nu făcuse altceva decât să accepte scrisorile 
acelea - de pildă, nu le aşteptase vreodată, cu atât mai 
puţin nu le anticipase cu plăcere. 

Mai târziu, la vreo două săptămâni, când vremea se 
încălzi, dar Gluck încă mai era înfofolit în toate hainele pe 
care şi le putuse pune pe el, auzi un ciocănit în uşă. 

O deschise şi se trezi faţă în faţă cu proprietarul. 

— Dragul meu domn Gluck. Am auzit de nenorocirea 
dumitale. Vă rog, Jsaţi-mă să intru pentru un minut! 

Gluck a dat din c4p şi i-a făcut loc. 

Ţinându-şi pălăria cu ambele mâini, proprietarul zise: 

— Nu vreţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat, nu-i aşa, 
domnule Gluck? 

Gluck nu răspunse, iar proprietarul adăugă: 

— Fireşte, nu e treaba mea, nu-i aşa, domnule Gluck? Apoi 
se întoarse cu totul şi spuse: 

— Ei, dar e înfiorător aici, domnule Gluck. Parcă a dat 
îngheţul. O să mă ocup de instalaţia de încălzire imediat. 
Intre timp, aş vrea să vă întreb dacă aţi uitat, cumva, de 
chirie. Îmi displace enorm să vă deranjez, dat fiind că 
splendida evidenţă a modului cum aţi avut grijă de chirie 
vorbeşte de la sine. 

— Dar ştiţi că nu aţi plătit-o pe luna aceasta? 

Tăcere. 

— Bineînţeles că, pur şi simplu, v-a scăpat din vedere. 
Sunt sigur de asta, domnule Gluck, sunt sigur, domnul meu! 

Proprietarul îşi fixă o clipă privirea pe propria-i pălărie. 


— Şi mai e ceva, domnule Gluck. V-am spus că am auzit 
despre lucrul acesta teribil... O adevărată catastrofă, ca să-i 
spun aşa. Adevărul este că mi-a telefonat soţia domnului 
Tempko. Ştiţi că el e în spital. A avut o criză gravă de nervi. 
Se spune că este foarte bolnav. 

Proprietarul mormăi, un moment, nefericit, incapabil să 
suporte tăcerea din privirea sobră a lui Gluck. 

— Eram sigur că vestea o să vă afecteze - rosti el, într-un 
târziu. Şi mai ales când o să aflaţi că domnul Tlempko tot 
cere întruna să vă vadă, pe dumneavoastră, în mod special. 
De fapt, vrea să vorbească cu dumneavoastră. M-am dus 
să-l văd; nu v-am zis? Ei bine, domnule Gluck, l-am asigurat 
că o să vă duceţi să-l vedeţi. Pare să fie un lucru teribil de 
important pentru sărmanul om. Domnul lempko este o 
fiinţă grozav de sensibilă. Asta se simte imediat. Trebuie să 
fie un patron minunat. Minunat. Simt că este minunat să 
lucrezi pentru el. Nu-i aşa? Nu-i aşa, domnule Gluck? 

Gluck, sau Otacolul mut 

Proprietarul îşi învârtea pălăria în mâini, cu nerăbdare, şi 
în privire i se citea îngrijorarea. 

— Domnule Gluck, când pot să-i spun că mergeţi să-l 
vedeţi? Spuneţi numai ora. 

Pauză. 

— Îatfeleg. Atunci, aţi putea să mi-o scrieţi pe o bucată de 
hârtie? 

Dintr-o dată, proprietarul deveni teribil de agitat. Într-un 
târziu, suspină tare şi îşi scoase batista pe care şi-o duse 
repede la gură, fixându-1, în tot acest răstimp, pe Gluck, cu 
ochi speriaţi. Apoi icni o dată sau de două ori şi nimeri în 
uşă, izbind-o cu putere, ca şi cum ar fi încercat să iasă cât 
mai repede, o dată cu alte trei sau patru persoane cuprinse 
de panică. 

Gluck rămase aşa, ascultând paşii bătrânului care o luase 
la sânătoasa pe scări. Apoi simţi cum podeaua umedă din 
cameră începe să sughiţă delicat, în timp ce presa 


tipografică de la etajul inferior era pusă în funcţiune şi 
tipărea cu clănţănitul ei tipic. 

Deşi afară se încălzise, cerul era foarte întunecat. lar 
Gluck observă că se pusese din nou pe ninsoare. 

Probabil că singurul care ştia exact câte zile se scurseseră 
era proprietarul. lempko nu mai avea, de acum, grija 
timpului - aşa cum era, într-o ipostază doar de piele şi os, 
îmbrăcat într-o pijama în dungi, măsurând de la un capăt la 
altul rezerva în care stătea, intonând instrucţiuni şi 
văicărindu-se de migrene, cu clinchet de clopoței în glas. 
Aparent, migrenele erau halucinaţii, căci Tempko era ţinut, 
în limitele siguranţei, cât mai aproape de tărâmul 
somnului... țintuit acolo de un arsenal întreg de 
medicamente ataraxice, a căror administrare îl făcea pe 
doctorul care îl îngrijea să se mire de capacitatea lui 
Tempko de a-şi continua plimbările de la un capăt la celălalt 
al încăperii. 

Între timp, Gluck şedea în scaunul lui de la fereastră şi 
privea în stradă, prin monoclul lui de bijutier, pe care nu 
uitase să şi-l ia de la antrepriza Tempko şi Fiul. Bijutieri. O 

Iar când poliţiştii, în cele din urmă, îl evacuară, refuză să 
se uite la ei altfel decât prin monoclu - celălalt ochi era atât 
de tare strâns şi orb, încât semăna cu un ombilic care îi 
crescuse ca o monstruozitate pe faţă. Fireşte, nu răspunse 
la niciuna din întrebările lor. lar când i-au scos trupul din 
cameră, l-au cărat pe scări, în jos, şi l-au aşezat în picioare 
în faţa tipografiei, unde presa clănţănea în vechiul ei ritm 
strident... când l-au pus în picioare, bă-trânul se puse în 
mişcare şi se îndepărtă pe stradă, ca un soi de păpuşă 
mecanică - cu monoclul încă la ochi, păşind lejer, cu mâinile 
la spate. 

Evident că nu îl puteau lăsa să umble aşa, de capul lui şi, 
după încheierea procedurii legale necesare pentru 
examenul medical, a fost internat chiar la spitalul unde îşi 
trăiau suferinţa rămăşiţele din piele şi os ale lui lempko. 


De altfel, 'Tempko îl şi zări pe Gluck, pe când un asistent 
medical îl conducea pe bătrânul bijutier prin holul 
spitalului. Făcuseră o greşeală atunci când l-au lăsat pe 
Tempko să stea într-o rezervă cu o ferestruică la uşă. 

Oricum, Gluck nici nu întoarse privirea spre fostul “său 
patron... în pofida strigătelor înfricoşătoare, de 
recunoaştere, care se auziră din celulă. 

În schimb, Gluck a fost dus într-un salon şi aşezat într-un 
scaun. Stând acolo, începu să se uite la pereţi, prin 
monoclu. Îl auzea însă pe Tempko strigând din camera lui. 

— Gluck! Gluck! Trebuie să-ţi vorbesc, Gluck! 

După câtva timp, Ilempko nu se mai auzi, iar Gluck trase 
concluzia că i se făcuse o injecție şi adormise. 

Gluck se instalase foarte confortabil în prima noapte. Iar în 
ziua următoare, când a fost dus în salon, află că Tempko se 
spânzurase în timpul nopţii, cu fâşii rupte din halat. 

Când i s-a transmis vestea, Gluck îşi dădu seama că era 
privit cu atenţie, de câţiva dintre cei internaţi în salonul 
său. Într-un fel sau altul ştia că, în general, toţi erau 
conştienţi de faptul că el şi lempko se cunoscuseră. 

Chiar în clipa aceea, Gluck realiză că tăcerea putea atrage 
spre sine absolut totul, reducând voinţa celorlalţi la 
neputinţă. 

Gluck apucăymonoclul şi îl înfipse şi mai tare în ochi, apoi 
începu să vorbească... să spună. „E extraordinar tot ceea ce 
se poate vedea printr-un obiect ca acesta!” 

Gluck, sau Oracolul mut 

Dar nu îi ieşi nici un sunet din gură. De fapt, era mai mult 
un căscat decât un act de vorbire. 

Un alt locatar al salonului observă mişcarea maxilarului 
bătrânului bijutier şi se înghesui şi el mai aproape. 

— Încearcă să vorbească. Uitaţi-vă la buzele lui cum se 
mişcă. 

Fusese uitat un lucru tainic, dar esenţial. Aşa că GlucK îşi 
dădu seama că avusese un succes enorm şi incredibil. Puţini 


erau aceia care ar fi putut duce la bun sfârşit ceva, aşa cum 
reuşise el. 

Monoclul îi căzu atunci din ochi, eliberat din strân-soarea 
muşchiului ocular, din cauza efortului de a vorbi. lar când 
ochiul acela sensibil se deschise asupra mediului impur în 
care se afla acum - pereţii cu tencuiala coşcovită de 
atacurile din trecut cu linguri groase de metal, cu pantofi şi 
degete, şi împestriţată cu pete de cafea aruncată cu furie şi 
de sânge împroşcat de primele capete izbite sinucigaş de 
pereţi... când ochiul percepu toate aceste lucruri în 
întreaga lor nuditate, se rotunji îngrozit. 


Născut la 29 decembrie 1932 în Brooklyn, New York. 
Studii la Hamilton College New York, 1955, la University of 
Michigan, 1961 şi la University of Minnesota, de unde îşi ia 
doctoratul în 1965. Predă engleza la un liceu din Mountain 
Lakes, New Jersey, 1958-1960, şi la Hamline University, 
Minnesota, 1961-1966. Asistent universitar, 1965-1966; 
asistent la Florida Presbyterian College, din St. Petersburg, 
1966-1968; profesor asociat la acelaşi colegiu, 1968-1972. 
Din 1972 preia conducerea Centrului de creaţie literară de 
la Eckerd College din St. Petersburg, Florida. Invitat să 
predea un curs despre Chaucer la University of Sussex în 
1969. Invitat ca poet rezident de Hamline University, 
Minnesota, în 1973. Lector Fulbright la Varşovia, 1978- 
1979. Invitat ca poet rezident la Hamilton College, din 
Clinton, New York, 1981. Ţine conferinţe în Iugoslavia şi 
Ungaria. În prezent locuieşte în St. Petersburg, Florida. 

Scrie poezie, critică, proză scurtă, cărţi pentru copii. 
Colaborează la diverse periodice precum The Atlantic, The 
New Republic, The New Yorker, The Nation, Poetry, Yankee, 
The Georgia Review, The Virginia Quarterly, Redbook, 
Antioch Review, Trace, Red Clay Reader şi altele. 

Volume de poezie: Lines from Neuchâtel (Versuri din 
Neuchâtel), Konglomerati Press, 1974; The Night Train and 
the Golden Bird (Trenul de noapte şi pasărea de aur), 


University of Pittsburgh Press, 1977; The Rat Poems 
(Poemele guzganului), Bits Press, 1978; Trying to 

Proză americană contemporană 1975-1985 

Surprise God (Să-i facem o surpriză Domnului), University 
of Pittsburgh Press, 1981; Underneath the Lantern (Sub 
felinar), Heatherstone Press, 1986; Night Watch on the 
Chesapeake (De strajă, noaptea în Chesapeake), University 
of Pittsburgh Press, 1987; Far From Home (Departe de 
casă), lhe Heatherstone Press, 1988. 

Cărţi pentru copii: The Legend of harry the Lizzard 
(Legenda lui harry şopărla), John Knox Press, 1969; Very 
Seldom Animals (Animale foarte rare), Possum Press, 1970. 

Cărţi de critică: Howard Nemerov, University of Minnesota 
Press, 1968. 

Volume de povestiri: The Piano Tuner (Acordorul de 
piane), University of Georgia Press, 1986 (distins cu 
Premiul Flannery O'Connor pentru cel mai bun volum de 
povestiri al anului 1986). 

Inclus în Prize Stories: The O. Henry Awards cu povestirile 
The Ponoes (Drăcugşorii), în 1983, şi Uncie George (Unchiul 
George) în 1986. Prezent în antologiile Keener Sounds, 
New Fiction from New England, The Best of Yankee, Ardis 
Anthology, The Human Experience, Bo-restone Mountain 
Anthologies, The Writing Workshop, Light Year şi altele. 
Bursă de creaţie literară acordată de Consiliul Artelor din 
Florida, 1978; Premiul Emily Clark Balch pentru proză 
scurtă în 1982; Premiul literar Luciile Medwick în 1984; 
Premiul literar acordat de Consiliul Artelor din Florida, 
pentru activitate pe tărâmul prozei scurte, 1985; Premiul 
Flannery O'Connor pentru proză scurtă, 1986; Premiul 
literar acordat de revista Southern Review, 1987. Membru 
al PEN clubului. 

The Piano Tuner (Acordorul de piane), 1986, este primul 
volum de povestiri după şase volume de poezie. „Povestirile 
lui Meinke demonstrează cât de abil poate topi un autor 
începutul, mijlocul şi finalul unei naraţiuni într-o urzeală 


perfectă. Debutul fiecărei bucăţi îl acaparează pe cititor, 
pregătindu-l pentru impactul cu momentul culminant al 
acţiunii. Cele paisprezece povestiri gravitează în jurul 
aceleiaşi teme: evenimentele şocante ale existenţei nu au 
nevoie întotdeauna de înve 

Peter Meinke lişul nopţii pentru a ne înspăimânta, ele ne 
pot lua prin surprindere şi în mijlocul zilei, ţâşnind pur şi 
simplu din rutina cotidiană. Astfel, sosirea acordorului de 
piane, în povestirea care dă titlul volumului, spulberă 
liniştea protagonistului, un scriitor erudit, tobişnuit să 
încredinţeze toate chestiunile mărunte soţiei. Acordorul de 
piane nu aduce cu sine ordinea, aşa cum ar fi de aşteptat, ci 
haosul şi violenţa, un adevărat şoc pentru existenţa 
netulburată a naratorului.,, (Peter Jordan, în Nashville 
Tennesseean) „în povestirea Acordorul de piane suspansul 
este atât de bine regizat, încât cititorul nu-şi revine decât în 
finalul bucății, complet buimăcit, cu senzaţia că a scăpat 
dintr-o teribilă tensiune. Efectul este într-adevăr 
extraordinar, iar lectura, irezistibilă.,, (Shannon Ravenel, în 
St. Petersburg limes) „Rareori un volum de povestiri poate 
exprima cu o intensitate mai mare experienţa umană. Omul 
ne apare ca o fiinţă captivă, prinsă în ipostaza pe care şi-a 
asumat-o singur, neputincios în faţa elementelor străine 
care-i invadează existenţa. De aici, tensiunea, dacă nu chiar 
spaima, în faţa unor personaje care pătrund, pe 
neaşteptate, în universul pe care se obişnuise să-l 
socotească numai al său.” (Warren Eyster) 

La întrebarea „Care vi se par tendinţele cele mai 
interesante la ora actuală în proza scurtă americană?”, 
Peter Meinke răspunde: „Aspectul cel mai încurajator mi se 
pare a fi prezenţa tot mai numeroasă a prozei scurte de 
calitate în presa americană. Stimulate de organizaţii 
specializate (PEN, de exemplu), zeci de ziare au început să 
publice povestiri, de preferinţă în ediţiile de la sfârşitul 
săptămânii. Trebuie să amintesc aici că zece din povestirile 
mele au apărut în acest fel. Sper că fenomenul actual va 


lărgi numărul celor care citesc proză scurtă de calitate, 
încu-rajându-i în acelaşi timp pe autori să scrie pentru un 
public avizat. 

După părerea mea, povestirile se pot scrie oricum: 
experimentalist, minimalist, expresionist, realist, dadaist, 
sau altfel. În momentul de faţă, se remarcă o înclinaţie spre 
experimentalism, în defavoarea realismului, încli 

Proză americană contemporană 1975-1985 nație 
încurajată şi de critici. Un echilibru este însă de dorit, şi, cu 
ajutorul publicităţii făcute de ziare, el va fi probabil atins 
până la urmă. 

Important este să scrii bine, şi nu în ce mod. Stilul meu 
variază adesea de la realism la suprarealism, în funcţie de 
subiectul povestirii, şi în acest sens Acordorul de piane, ca 
povestire, foloseşte atât elemente realiste, cât şi modalităţi 
care ies din domeniul realismului.” (text inedit) 

Povestirea 'The Piano Tuner (Acordorul de piane) a fost 
publicată iniţial în The Atlantic Monthly. Gail Godwin şi 
Shannon Ravenel au inclus-o în The Best American Short 
Stories 1985. Pentru traducere s-a folosit textul din acest 
volum. 

Acordorul era o namilă de om, care de-abia încăpea pe 
uşă. Nu ştiam că urma să vină, dar m-am ridicat de la birou 
să-i deschid uşa: soţia mea nu se întorsese încă de ia 
cumpărături. Omul avea capul prea mic în comparaţie cu 
trupul, iar cureaua era aproape ascunsă de burta răsfrântă. 
Cred că-i ajungeam la umăr, iar mirosul lui de sudoare mă 
ameţea. Pe bluză, era imprimat: „THE PIANO EXCHANGE”. 

— Unde-i pianul? - întrebă el. 

— Acolo. Şi am arătat spre camera de muzică. Dar nu cred 
că are defecţiuni prea mari. 

— Vom vedea. Şi vocea i-a răsunat ca un contrabas într-un 
cvartet de amatori. 

L-am condus prin sufragerie spre camera de muzică, într- 
un colţ, harpa rusească de mahon a soţiei mele strălucea în 


lumina de asfinţit a soarelui. Lângă oberliht, în dreapta, 
stătea vechiul meu pian negru. 

— E un Kimball din 1899 - i-am spus eu. 

Eram mândru de acest obiect vechi şi frumos, cu 
picioarele în spirală şi banchetă potrivită. 

— Nu-i atât de vechi - spuse cu acreală acordorul, dar 
seamănă foarte bine cu un Kimball. 

— Dar scrie Kimball. 

Şi i-am arătat inscripţia aurie. S-a aplecat peste clape 
dând din capul lui mic. 

— Asta nu înseamnă nimic. O să ia ceva timp. Mă duc să-mi 
aduc sculele. 

Şi se îndreptă din şale, trăgând brusc aer în piept, de 
parcă cineva l-ar fi lovit în rinichi. 

— O, Doamne! - spuse el. 

Am vrut să mă duc la birou să-mi continui lucrul. 
Fredericks se va înfuria dacă întârzii iar cu recenzia, mai 
ales că de data asta îmi dădea destul de multă bătaie de 
cap. Problema era că-i cunoşteam pe autori; nu era niciunul 
pe care să-l pot ataca fără riscuri. Van Buren era, evident, 
cel mai slab, dar spusese lucruri atât de frumoase despre 
ultima mea carte, încât trebuia să mă revanşez într-un fel. 
Prokol era prieten cu Fredericks. Şi tocmai când hotărâsem 
să-l atac pe Foreman, care era destul de bun, dar fără 
influenţă, acordorul a sunat la uşă. 

' Aş fi vrut ca soţia mea să nu mai facă astfel de 
aranjamente fără să-mi spună dinainte. Şi, la urma urmei, 
era pianul meu, iar pentru mine suna foarte bine. 
Exersasem Valsul lui Durând, o piesă nu prea grea dar 
rapidă, cu ruladă pentru mâna dreaptă şi ritm sacadat 
pentru stânga, dar nu observasem nimic. Poate şi bemol să 
sune fals când şi când. Exersam intens când soţia mea era 
plecată, deşi pretindeam că nici nu mă aşez la pian. Ea era 
o foarte bună harpistă şi trebuise să muncească din greu 
pentru asta. 


Nu-mi venea să-mi reiau lucrul când ştiam că bădăranul 
acela mătăhălos îmi umblă prin casă. Cine era el, ca să 
afirme că pianul meu nu era chiar atât de vechi? Aveam 
prin casă o grămadă de suveniruri scumpe - de neînlocuit 
chiar - şi s-ar fi putut să-şi strecoare în buzunar scrumiera 
noastră Wedgwood sau să-şi bage în pantalonii kaki, strânşi 
sub pântecul său pantagruelic, un platou polonez din lemn. 
Unde putea fi oare? M-am uitat pe uşa din faţă., Stătea în 
drum, lângă o furgonetă veche, şi vorbea cu un negru 
slăbănog, jumătate cât el. Pe geamurile furgo-netei era 
pictată grosolan, parcă de mâna unui copil nepriceput, o 
pădure; la spate păreau a fi desenate nişte turnuri de 
castel. De câte ori vreo maşină trecea pe străduţa noastră 
îngustă şi cotită, negrul se înclina puţin pe spate şi se făcea 
că îi aplică o lovitură de karate, cu piciorul, dând pe alături, 
apoi pleca mai departe. Acordorul nu-i dădea atenţie, dar 
vorbea cu ardoare, aplecat înainte, Acordorul de piane 
degetele lui împungând aerul. Când m-a văzut că-l privesc, 
mi-a strigat: 

— Ajută-mă să duc astea, te rog. 

Am văzut la picioarele lui două cutii metalice cu scule. 

M-am gândit o clipă că erau două cutii şi că el avea tot 
două mâini, dar tonul îi era atât de categoric, încât m-am 
conformat şi am pornit-o spre el. De aproape, negrul arăta 
groaznic. Pielea de pe faţă, braţele şi mâinile îi erau 
acoperite de pete mari şi neregulate, roşiatice. Nu-l 
priveam insistent, dar, cu toate acestea, el întrebă: 

— La ce te uiţi, omule? 

Bineînţeles că nu i-am răspuns, şi m-am întors spre 
acordor. 

— Să fi fost şi mai bolnav - spuse negrul păşind între noi - 
aş fi fost alb ca tine. 

Apoi şi-a luat avânt, ţintind cu piciorul către mine, dar, 
când am făcut un salt înapoi, s-a răsucit, s-a aplecat întâi în 
faţă şi a lovit cu piciorul în spate, înfundând serios aripa 
furgonetei. 


Acordorul se îndrepta deja spre casă, cărând una din 
cutiile cu scule, cu atâta uşurinţă de-ai fi zis că-i goală, şi nu 
se mai întoarse. Am săltat-o cu greu pe cealaltă şi l-am 
urmat împleticindu-mă. 

— Atenţie la flori! - am strigat, neştiind dacă să mă uit în 
faţă sau în spate. 

Bocancul lui cu vârf pătrat tocmai strivise o tufă de azalee 
de pe marginea aleii. Îi spusesem soţiei că nu era bine să le 
plantăm chiar atât de aproape de locul de trecere, dar ea 
era întotdeauna optimistă, imaginându-şi că toată lumea 
este atentă şi simțită şi calcă pe unde trebuie. De două ori 
pe an, curăța azaleele noastre de uscături, ţinând în 
ghivece vlăstarii, timp de două luni, în amestecul ideal de 
pământ şi muşchi de turbă, înainte de a-i transfera în 
diferite locuri ale terenului nostru, în cadrul programului ei 
permanent de înfrumusețare. 

Ea era replica lui Lady Bird Johnson, dată de cartierul 
nostru. 

Acordorul se opri în uşă, aşteptându-mă să-i deschid. 

— Soţia mea iubeşte mult azaleele, aşa că, te rog, ai grijă. 

— Mie nu-mi plac florile - spuse el. Îmi fac rău la astm. 

Observasem deja că are o respiraţie grea. Cu inima 
strânsă, am deschis uşa şi l-am condus înăuntru, încer-când 
să-l fac să-mi urmeze exemplul şi să nu calce pe delicatele 
noastre carpete persane, amintiri ale anului petrecut în 
Iran. Dar, greoi şi nepăsător, soios şi înnoroiat, tropăi de-a 
dreptul pe ele. Cu o iuţeală şi dexteritate neaşteptate 
pentru un om atât de masiv, demontă într-o clipă partea din 
faţă şi capacul pianului. Clapele dezgolite se-nghesuiau 
unele-ntr-altele ca nişte şiruri de soldaţi dezbrăcaţi. Îşi 
potrivi ciocanul de acordaj şi începu să lovească repetat 
câte o coardă. 

— Cred că-i bine - am spus eu. - 

— E fals. - replică el fără să mă privească - trebuie să-l 
urc cu cel puţin un ton. Asta o să vă coste cel puţin cincizeci 
de dolari. 


— Câteodată şi bemol se înţepeneşte - am spus eu, 
încercând să dovedesc oarecare cunoştinţe în acest 
domeniu. 

Puteam descifra muzica, dar eram afon. Notele lui 
stridente nu-mi spuneau nimic. 

— Mda, e nevoie de nişte ciocănele noi. Vreun nepriceput 
a încercat să le fixeze cu bandă de lipit. Asta o să coste ceva 
în plus. 

Am văzut, atunci, banda uscată, jupuită de pe cuie, ca un 
bandaj vechi, de tifon. 

Acordorul nu s-a aşezat. Stătea aplecat peste clape, cu 
mâna dreaptă mânuind ciocanul de acordaj. Degetele îi 
erau atât de late, încât îţi venea greu să crezi că poate să 
apese doar o singură clapă o dată. 

M-am întors la studiul meu, dar n-am fost în stare să 
lucrez în camera aceea confortabilă, fără ferestre; zgomotul 
repetat, de coarde lovite era prea enervant. Concomitent, 
am simţit nevoia să deschid uşa, ca să-l pot supraveghea pe 
acordor, în care instinctul îmi spunea să n-am încredere. 
După ce am stat nemişcat la biroul 

Acordorul de piane meu un timp ce mi s-a părut o veşnicie, 
m-am ridicat şi mi-am luat ceva de băut. De ce întârzia 
nevastă-mea? Se lăsa seara. Uitându-mă pe fereastra 
sufrageriei, am văzut că negrul acela era tot pe alee. Acum 
avea căştile pe urechi, iar un aparat stereo portabil, destul 
de scump, stătea rezemat de unul din stâlpii ce susțineau 
panoul de baschet atât de drag fiului nostru înainte de a 
fugi de-a-casă. Omul dansa pe muzica pe care numai el o 
auzea, mişcându-şi bărbia, gâtul şi mâinile, cu gesturi 
asemănătoare figurilor de karate, practicate puţin mai 
înainte. 

M-am îndreptat spre camera de muzică. 

— Omul acela mai este încă acolo - am anunţat eu, inutil, 
de altfel, căci putea fi văzut foarte clar prin oberliht. 

— Suntem o ţară liberă - spuse acordorul, ridicându-şi 
privirea. 


Broboane de sudoare i se scurgeau pe faţă, iar părul rar îi 
strălucea lipit de capul ca un glonte. Pete întunecate şi 
umede i se conturau pe bluză, şi bărbia parcă i se înnegrise 
şi mai mult din pricina ţepilor neraşi, care deveniseră acum 
mai aspri şi mai deşi. Se uită fix la băutura mea. 

— Vrei un pahar cu apă sau o bere? - am întrebat eu. 

— Nu - spuse el, mai bine nişte whisky. Berea îmi face rău 
la stomac. Poate ai nişte Jim Beam. 

— Am nişte whisky de porumb, nu mai ştiu de care. 

— Da, un strop de whisky mi-ar ajuta la digestie. Am o 
digestie tare proastă. 

— Ai mâncat? - am întrebat eu. 

M-am trezit făcând conversaţie fără să vreau. Luă ciocanul 
de acordaj mormăind. 

— Nu, când era să mănânc? O să mănânc mai târziu. Sunt 
obişnuit. Adică vreau să zic că, dacă se rupe o coardă, va 
trebui să mai dai nişte bani. A 

Când i-am adus de băut, s-a aşezat cu un oftat şi şi-a săltat 
pantalonii, strângându-i în jurul coapselor. L-am întrebat 
cât o să-i ia acordajul; în caz că i-ar fi luat prea mult timp, i- 
am sugerat să vină în altă zi. 

— Nu - spuse el, dacă eşti acordor trebuie să lucrezi şi 
noaptea ore suplimentare. Da, şi nici măcar aşa nu-ţi poţi 
permite să-ţi plăteşti o femeie. Lovi pianul cu putere, 
împroşcând whisky-ul din pahar. 

Am. Vorbit, zâmbind în liniştea care ne învăluia, ca de la 
bărbat la bărbat. 

— Nu ştiam că azi încă mai trebuie să plăteşti femeile. Se 
uită la mine cu scârbă. 

— Ce vorbeşti, pe ce lume trăieşti? Parcă n-ai fi văzut 
niciodată fetiţele alea drăgălaşe din mahala, cum stau la 
colţ de stradă! Ce dracu' crezi că fac? Inginerie edilitară? 

Sorbi tot whisky-ul dintr-o înghiţitură. 

— Fetrul e ros de gândaci - continuă el, uitându-se cu 
atenţie la pian. Şi asta o să te mai coste ceva. 


Am aruncat o privire peste umărul lui; fetrul era într- 
adevăr zdrenţuit, iar pe alocuri era rupt de tot. 

— Dacă nu plăteşti o femeie - continuă el - dai de bucluc. 
Aveam odată un prieten foarte bun şi eram încurcat cu 
femeia lui; aveau patru copii. Când a aflat, s-a supărat şi a 
plecat. A luat şi maşina. Dumnezeu ştie unde s-o fi dus. 

Sudoarea îi picura pe clape, în timp ce strângea corzile; 
buza de jos îi atârna de parcă stătea să izbucnească în 
plâns, sau poate era doar o expresie de nemulţumire faţă 
de nedreptăţile lumii, sau se concentra, pur şi simplu, 
asupra lucrului. 

— Ştii - am spus eu - nu trebuie să te simţi vinovat. Bacă ai 
distrus o astfel de căsnicie, poate că nici măcar nu merita să 
fie salvată. S-ar fi destrămat oricum, mai devreme sau mai 
târziu. Nu-ţi face probleme. 

— Da - spuse el. Toţi murim, mai devreme sau mai târziu, 
aşa că aş putea foarte bine să te strâng acum de gât, nu? 


Urmă un alt moment de tăcere, timp în care se uită fix la 
mine. Încercam să zâmbesc. 

— N-am dreptate? - spuse el. 

Nu-mi venea să cred că soţia mea nu sosise încă. Trecuse 
deja ora cinci. Se mai întâmplase asta, dar întotdeauna îmi 
lăsase ceva de mâncare în cuptor. Negii 

Acordorul de piane jenţa nu-i stătea în fire. Mă tot uitam 
împrejur aşteptând parcă, pe undeva, să se materializeze şi 
să apară din perete. 

Acordorul se aşeză din nou şi scormoni după o ţigară într- 
un pachet boţit. M-am năpustit în bucătărie după una dintre 
vechile noastre scrumiere de sticlă şi i-am adus-o. 

— Eu şi soţia mea încercăm să ne lăsăm de fumat - i-am 
explicat eu. 

— Oamenii care fumează sunt mai vânoşi - spuse el cu 
convingere. Doar patru ţigări pe” zi, ce zici? 

— Am auzit că poţi fuma chiar şi şase pe zi, fără să-ţi 
dăuneze, dar nu pot să mă limitez la atâta. 

Fumul din ţigara lui mă ameţea. O parte din scrum se 
scutura pe clape. 

— Fumez patru pe zi - spuse el. Nu-mi dă mâna să mă 
îmbolnăvesc şi trebuie să am şi eu o plăcere. 

— Toată lumea are. 

— Bogaţii nu se îmbolnăvesc. Ei au şi toate femeile pe care 
le vor, şi mâncare bună. Săracii muncesc şi rabdă. 

— Viaţa-i grea - am spus eu, încercând să schimb vorba. 

— Poate fi şi mai rău. Lovi câteva coarde. 

— Scuip sânge în fiecare zi, dar nu vor să-mi facă o 
radioscopie; nu ştiu de ce. Am făcut şi cinci flotări pe zi, trei 
zile la rând, şi tot nu mi-am revenit. I-am spus doctorului că 
sunt un acordor care lucrează cu braţele şi nu pot să-mi 
permit să fac artrită la mâna dreaptă. 

— Cum sună pianul? - l-am întrebat, încercând să schimb 
subiectul, intrând puţin în specialitate. 

A exersat diferite game, începând cu başii şi urcând spre 
înalte. 


— Pianinele nu fac doi bani, dar Kimball-ul ăsta vechi 
merită întreţinut. Ştiu pe cineva care a recondiționat unul şi 
l-a vândut cu două mii nouă sute de dolari. Surdinele sunt 
înţepenite. - spuse el acţionând pedalele - şi asta o să vă 
mai coste ceva. 

Se întunecase de-acum. I-am mai adus un pahar de whisky. 

— Asta cât timp îţi mai ia? 

— Mult - şuieră el, lovind cu ciocanul de acordaj. E fals de 
tot. Am mult de lucru la ele. S-ar putea să-mi ia toată 
noaptea, dar după ora nouă mă plăteşti dublu. 

Era o perspectivă sumbră, aşa că i-am spus: 

— Nu cred că am atâţia bani. 

— Da' să ştii că merită. E un instrument foarte bun. 
Aproape la fel de bun ca harpa. 

Harpa părea foarte scumpă în lumina aceea palidă. 

— Am cumpărat-o în Rusia - am spus eu. Acolo n-a costat 
prea mult. 

— Aici e foarte scumpă, o grămadă de bani - spuse el 
rotind uşor mâna. Ştii că harpa asta are peste două mii de 
părţi mobile? 

Îşi întoarse din nou privirea spre harpă. 

— Şi corzi de cadgut, cadgut adevărat. Multe animale 
moarte în camera asta. - zău aşa. Ascultă - îşi ridică umerii 
căzuţi, cu uri oftat greu - aş mai vrea un pahar de whisky. 

Îl înghiţise ca pe apă, dar şi eu mai aveam poftă de unul, 
aşa că m-am îndreptat supus către bucătărie. 

După ce i-am dat whisky-ul - unul mic de data asta, nu 
doream să-mi fac de lucru cu un acordor beat - m-am întors 
în camera mea de lucru şi m-am aşezat. Eram îngrijorat din 
cauza soţiei mele. Era un om de cuvânt. Am avut poate prea 
multă încredere în ea, iritat fiind de vocea ei nazală, deşi, 
practic, nu era vina ei. Încă mai era atrăgătoare. Când o să 
vină acasă, o să-i spun asta. O fi fost la vreun matineu cu 
Iris şi or fi stat să comenteze filmul la o gustare. Nu-mi 
plăcea să discut despre filme. Nu ştiam niciodată ce să 
spun. Dar de ce oare nu m-a sunat? 


M-am ridicat brusc şi m-am dus la telefon. Evitasem treaba 
asta până atunci, telefonul era pe peretele de lângă camera 
de muzică şi era oarecum penibil să-mi caut soţia de faţă cu 
acordorul. Lucra acum la registrul de înalte. Telefonul lui 
Iris suna ocupat. Acordorul nu-şi încetă lucrul cât am 
format numărul, dar, când am pus 

Acordorul de piane receptorul în furcă, s-a oprit, iar 
liniştea a venit ca o uşurare după zgomotul obsedant al 
notelor repetate. 

— Am 0 convocare mâine - i-am spus eu. Vreau să aflu 
când trebuie să plec. Era într-un fel adevărat, deşi 
reținerea pe care o aveam de a vorbi în faţa lui despre soţia 
mea mă intriga. 

— Lucrezi pentru armată? 

— Da. - am spus - sunt căpitan în rezervă. Asta îmi aduce 
un venit suplimentar bunicel. 

Dintr-o dată am regretat cele spuse; omul acela mă făcea 
să trâăncănesc ca un idiot. 

— Ai fost în război? - întrebă el, oarecum ambiguu, 
gândindu-se la evenimentele recente. 

— Da, dar am fost mobilizat la Washington, am lucrat cu 
documente. 

— Am fost la marină în şaizeci, în timpul războiului din 
Vietnam. Acordorul oftă. N-am făcut mare lucru, dar ştii ce- 
mi plăcea? 

Degetele lui late de la mâna stingă loveau încontinuu 
clapele, în timp ce mâna dreaptă mânuia cheia întinzând 
corzile. Capul mic îi era aplecat peste pian, aproape 
atingând clapele. 

— Îmi plăcea să zac în pat şi să ascult motorul, să-1 simt 
cum zguduie cabina, torcând ca o pisică uriaşă. Alteori mă 
trezeam şi vedeam, prin hublou, o pasăre mişcându-se o 
dată cu vaporul, alunecând cu aripile desfăcute, nemişcată, 
de parcă era pictată acolo, cu picioruşele negre strânse sub 
burtă ca nişte bombe în miniatură. Grozavă metodă de 
adormit. 


Se ridică gâfâind, înălțându-se brusc deasupra mea. 

— Acum mă doare spatele şi nimeni nu dă doi bani. N-ai un 
aspirator? Vreau să curăţ obiectul ăsta pe dinăuntru. 

— Ba da, sus în dormitor. Mă duc să ţi-l aduc. 

— Nu-i nevoie. 

Cu o viteză care m-a derutat, păşi pe lângă mine spre 
capătul scării. 

— Trebuie să-mi dezmorţesc picioarele. 

De îndată ce a dispărut, am telefonat din nou la Iris. De 
data asta a sunat, dar nu a răspuns nimeni. 

Se făcuse deja întuneric beznă. M-am uitat pe fereastră. 
Furgoneta părea o maşină blindată pe alee, becul din 
stradă proiectând asupra ei umbra copacilor ca un 
camuflaj; nu era nimeni în apropiere. Acordorul era sus la 
toaletă, aşa că mi-am pregătit o băutură tare şi m-am 
aşezat în camera de lucru, aşteptându-l să iasă. De-ar fi 
fost şi soţia mea acasă! îmi veni în gând că, de fapt, ea era 
aceea care-i dădea afară pe nepoftiţi. Asta era treaba ei. Ea 
trântea comis-voiaj orilor uşa în nas şi agenţilor comerciali 
telefonul. Deşi aveam o reputaţie de critic dur şi 
intransigent, de temut chiar, nu reuşeam să mă descurc în 
astfel de confruntări directe. Ba, odată, chiar m-am întins 
pe jos în bucătărie în timp ce nişte adventişti hălăduiau prin 
vecini cu cărţile, broşurile şi predicile lor; o altă alternativă 
ar fi fost o prelegere plicticoasă de o oră. Soţia mea le-a 
tras în schimb un perdaf şi i-a poftit să-şi vadă de drum. 

Acum aspiratorul mergea şi am răsuflat uşurat. Probabil 
că era aproape gata. În fond, pentru orice om, casa este 
castelul său. M-am aşezat la maşina de scris şi am încercat 
să mă concentrez asupra recenziei. După un timp, mi-am 
dat seama că acordorul se tot ducea în bucătărie şi-napoi, 
dar m-am hotărât să-l ignor. Timpul trecea, iar eu lucram 
foarte puţin. M-am trezit gândindu-mă cum o cunoscusem 
pe soţia mea. Stătea în capul scărilor, într-o rochie de vară, 
cu ochii ei strălucitori, plini de voinţă şi energie, cu 
picioarele ei bronzate, lungi şi subţiri. Nimeni nu aştepta de 


la viaţă mai mult decât ea şi chiar în clipa aceea am hotărât 
că eu voi fi acela care poate să-i ofere totul. Acum, privind 
în jur, mi-am dat seama că nici măcar nu aveam o fotofrafie 
de-a ei pe biroul meu, doar una a fiului nostru trăgând cu 
mingea la coşurile de pe alee. Şi mi-am amintit cât m-au 
enervat salturile repetate ale mingii. 

Deodată, pianul începu să cânte; acordorul alesese Imnul 
de luptă al Republicii - „Ochii mei au văzut 

Acordorul de piane lumina la venirea Domnului”; vocea sa 
groasă acompania pianul. Mi-am băgat carnetul cu cecuri în 
buzunarul de la spate şi m-am îndreptat spre camera de 
muzică. Pianul era tot aşa, sticla de whisky stătea lângă 
aspirator, uneltele erau răspândite pe podea - nu-mi venea 
să-mi cred ochilor. 

— Am crezut c-ai terminat! - am strigat eu. Aproape că îmi 
venea să plâng. 

— Doamne, ce-mi place cântecul ăsta! - spuse el,: şi vocea 
sa profundă se stinse dintr-o dată. 

Cânta încet şi greoi. 

— Ascultă, ce părere ai? 

— E bine - am spus, atras din nou în discuţie, încercând să 
mă controlez, gândindu-mă care-ar fi fost metoda cea mai 
bună să scap de el. Mi-a plăcut întotdeauna sonoritatea 
anumitor cuvinte. 

— Nu, nu! Vreau să spun că mă face să doresc să port 
drapelul, înţelegi ce vreau să spun? Adică, să ies şi să 
mărşăluiesc pe străzi. 

Lovi din nou corzile. 

— Ei bine. - am încercat eu să zâmbesc, ca să-i intru în 
voie - n-am fost niciodată un patriot, „Pentru ţara mea, la 
bine şi la râu”. 

Acordorul îşi răsuci trupul gras şi se uită urât la mine. 

— Ascultă. - am spus - sper c-ai terminat. Probabil c-ai 
obosit. Eu, cel puţin, sunt extenuat. Îţi plătesc şi du-te 
acasă. 


— N-am pus încă fetrul; şi asta-i o treabă grea. O să coste 
ceva. De-abia am curăţat fetrul vechi cu aspiratorul. 

— Ascultă. - am repetat eu - ajunge. Ai sta't destul aici, pe 
ziua de azi. Sună mâine şi o să fixăm o altă zi ca să termini 
treaba. 

Luă sticla de whisky şi-şi turnă în pahar. Sorbi lung şi 
începu să tuşească. Se făcu stacojiu la faţă. 

— Nu mă bate la cap - spuse el tuşind - fixez numai fetrul. 
Doar avem un contract. 

— Ce contract? N-avem nici un contract, pentru 
Dumnezeu! 

I-am pus mâna pe braţ, unde ţigările boţite stăteau rulate 
în mâneca suflecată a cămăşii, aşa cum obişnuiau să le ţină 
prin anii cincizeci puştii care se dădeau mari. 

Se ridică brusc şi o porni clătinându-se printre obiectele 
răvăşite de pe podea, reuşind, ca prin minune, să treacă pe 
lângă sticla de whisky, fără să o răstoarne. M-a apucat de 
braţ, puţin deasupra cotului. 

— Tu vezi-ţi de treabă, la biroul tău, până termin - spuse 
el, propulsându-mă până în celălalt capăt al sufrageriei. 

Singura modalitate de a opune rezistenţă ar fi fost să mă 
smucesc şi să-l lovesc, sau să mă las la podea. Bineînţeles, 
n-am făcut niciuna, nici alta. 

— O să dai de bucluc, ştii asta - am spus eu, sim-ţindu-mă 
laş şi umil. Dar avea şaizeci de kilograme în plus, şi ce era 
să fac? Mi-a dat un ultim, brânci, o lovitură uşoară cu mâna 
lui groasă şi păroasă, de m-am împleticit până în biroul 
meu. Uşa se trânti în urma mea şi cheia, care era 
întotdeauna în broască, se răsuci. 

Mă încuiase în propriul meu birou. Pentru prima dată, în 
decursul atâtor ore, nu mai eram agitat sau speriat - ci 
furibund. Am bătut în uşă, am zgâlţăâit-o, am lovit-o cu 
picioarele. Şi, brusc, s-a deschis. Mi-a trecut o clipă prin 
gând că glumea - o glumă idioată; dar nu m-am amuzat 
deloc. 


Stătea înfipt acolo, bineînţeles, aşa că i-am strigat cu toată 
forţa de care mai eram în stare: 

— leşi afară din casa mea! 

Ca o broască apucând o molie-n zbor, mâna lui dreaptă s-a 
repezit şi m-a înhăţat de mâna stingă. Mi-a dat degetul mic 
peste cap, încât mi-au trosnit încheieturile şi am căzut în 
genunchi. Am simţit o durere acută în ceafă şi mi-am înfipt 
degetele sub corzile de pian pe care mi le încolăcise în jurul 
gâtului. M-a săltat în picioare, în timp ce patru dintre 
degetele mele mai erau încă sub sârme. 

— Ascultă. - şopti el - data viitoare dacă mă mai plictiseşti, 
îţi scot ochii. M-a îmbrâncit înapoi în camera de lucru şi a 
încuiat uşa. 

Acordorul de piane 

Vreme îndelungată am zăcut pe podea. Un timp a cântat 
de parcă lovea pianul cu pumnii. Clapele se spărgeau, 
lemnul se făcea ţăndări, într-o simfonie drăcească. Muzica 
de la radio, dată la maxim, făcea concurenţă pianului., Ce 
absurd,, m-am gândit, ce-o să creadă vecinii?” Şi mi-am 
amintit că nu ştiam nici măcar cum îi cheamă. Mi-am 
desluşit plânsul cu suspine, apoi, sunetul unui glas feminin, 
familiar. M-am rostogolit pe podea şi mi-am lipit urechea de 
uşă. În zgomotul asurzitor, am auzit vocea soţiei mele. 

— O, Doamne - spuse ea. Când venise oare? 

— O, Doamne, Dumnezeule - strigă ea. O, Doamne ] 


S-a născut în Lockport, New York, la 16 iunie 1938. 
Studiază la Syracuse University şi University of Wiscon-sin. 
Îşi pregăteşte doctoratul la Rice University din Hous-ton. 
Debutul în proză coincide cu apariţia numelui său pe lista 
celor mai bune povestiri publicate în cursul anului 1960, 
listă redactată de Martha Foley şi adăugată la sfâr-şitul 
volumului The Best American Short Stories. Primul volum îi 
apare în 1963. Urmează o serie impresionantă de cărţi 
abordând toate genurile, proză, poezie, dramă, critică. 
Recunoaştere pe plan naţional în 1970, când primeşte 


pentru romanul Ihem Premiul Naţional al Cărţii. Invitată să 
predea la University of Detroit şi University of Wind-sor. 
Invitată la Princeton University pentru a preda un curs de 
creaţie literară. Din 1974 editează împreună cu soţul ei, 
Raymond ]. Smith, revista The Ontario Review: A North 
American Journal of the Arts. 

Cel mai prolific scriitor al Americii zilelor noastre. Face 
proză scurtă, traduce, este autoare de eseuri şi cronici 
literare, publică romane şi volume de poezie, editează 
antologii, prefaţează diverse apariţii, colaborează frecvent 
la cele mai diverse reviste literare. 

Volume de poezie: Women în Love (Femei îndrăgostite), 
Louisiana State University Press, 1968; Anonymous Sins 
and Other Poems (Păcate nenumite şi alte poeme), 
Louisiana State University Press, 1969; Love and Its De- 
rangements (lubirea-i neorânduită şi alte poeme), Louisiana 
State University Press, 1970 (distins cu Premiul Naţional al 
Cărţii); Angel Fire (Focul angelic), Louisiana State 
University Press, 1973, Dreaming America (America visu 

384 Proză americană contemporană 1975-1985 lui meu), 
Aloe Editions, 1973; The Fabulous Beasts (Fiare fabuloase), 
Louisiana State University Press, 1975; Women Whose 
Lives Are Food, Men Whose Lives Are Money (Femeile 
mănâncă, bărbaţii adună bani), Louisiana State University 
Press, 1978. 

Volume de povestiri: By the North Gate (Lângă North 
Gate), Vanguard, 1963; Upon the Sweeping Flood (Puhoiul 
care vine), Vanguard, 1966; The Wheel of Love and Other 
Stories (Roata iubirii şi alte povestiri), Vanguard, 1970; 
Marriages and Infidelities (Căsătorii şi adultere), Vanguard, 
1972; The Hungry Ghosts: Seven Allusive Comedies 
(Fantome înfometate: Şapte comedii transparenţe), Black 
Sparrow Press, 1974; Where Are You Going, Where Have 
You Been? Stories of Young America (Unde te duci, de unde 
vii? Povestiri despre America tânăra), Fawcett, 1974; The 
Goddess and Other Women (Femeia adorată şi alte femei), 


Vanguard, 1974; 'The Poisoned Kiss and Other Stories 
(Sărutul otrăvit şi alte povestiri), Vanguard, 1975; The 
Seduction and Other Stories (Seducţia şi alte povestiri), 
Black Sparrow Press, 1975; Crossing The Border: Fifteen 
Tales (Traversând frontiera: Cincisprezece povestiri), 
Vanguard, 1976; Night-Side: Eighteen Tales (Vocile Nopţii: 
Optsprezece povestiri), Vanguard, 1977; AU the Good 
People Vve Left Be-hind (Şi câţi aţi fost, şi câţi aţi mai 
rămas), Black Sparrow Press, 1979; A Sentimental 
Education (Educaţie sentimentală), Dutton, 1980; Last Days 
(Ultimele zile), Dutton, 1984; Raven's Wing (Pană de corb), 
Dutton, 1986; The Assignation (Întâlnirea), Ecco Press, 
1988. 

Romane: With Shuddering Fall (Prăbuşindu-se cu totul), 
Vanguard, 1964; Garden of Earthly Delights (Grădina 
plăcerilor terestre), Vanguard, 1967; Expensive People 
(Risipitorii), Vanguard, 1968; Them, Vanguard, 1969 
(distins cu Premiul Naţional al Cărţii în 1970); Wonderland 
(Ţara minunilor), Vanguard, 1971; Do With Me What You 
Will (Fă ce vrei cu mine), Vanguard, 1973; The Assassins: A 
Book of Hours (Asasinii: O carte a orelor), Vanguard, 1975; 
Childwold, Vanguard, 1976; Triumph of the Spider Monkey 
(Triumful maimuţei), Black Sparrow Press, 1976; Unholy 
Loves (lubiri nelegiuite), Vanguard, 1979; Cybele, Black 
Sparrow Press, 1979; Bellefleur, Dutton, 1980; 

Joyce Carol Oates 

Angel of Light (înger de lumină), Dutton, 1981; A Bloods- 
moor Românce (O poveste veche), Dutton, 1982; Mysteries 
of Winterhurn (Misterele din Winterhurn), Dutton, 1984; 
Solstice (Solstiţiu), Dutton, 1985; Mary a, Dutton, 1986; We 
Must Remember This (Să nu uităm nicicând!), Dutton, 
1987. 

Volume de critică şi eseuri: The Edge of Impossibility: 
Tragic Forms în Literature (Marginea imposibilului: 
Formele tragicului în literatură), Vanguard, 1972; The 
Hostile Sun: The Poetry of D. H. Lawrence (Soarele ostil: 


Poezia lui D. H. Lawrence), Black Sparrow Press, 1973; 
New Heaven, New Earth: The Visionary Expe-rience în 
Literature (Un cer nou, un pământ nou: Experienţa 
vizionară în literatură), Vanguard, 1974; Contrarie s: 
Essays (Contrarii: Eseuri), Oxford University Press, 1981; 
The Profane Art - Essays and Reviews (Arta profană: Eseuri 
şi cronici), Dutton, 1983. 

Prezentă de nenumărate ori în antologiile The Best 
American Short Stories, Prize Stories: The O. Henry 
Awards, Puschart Prize şi altele. 

Membru al Academiei Americane şi al Institutului de Artă 
şi Literatură. 

O prezentare a reacţiilor criticii la cărţile lui Joyce Carol 
Oates ar umple fără îndoială multe pagini, poate tot atât de 
multe pe cât ocupă, în antologia de faţă, însăşi proza ei. 
Vom recurge de aceea la câteva opinii cu caracter general, 
menite să sublinieze rolul autoarei în literatura americană 
contemporană. 

„în domeniul povestirii, Joyce Carol Oates nu are rivali. 
Neîntrecută în arta dialogului, punctul ei forte, Oates îşi 
situează povestirile într-o mare varietate de locuri: oraşul, 
campus-ul, localităţile rurale, ferma. Structurile narative 
sunt şi ele foarte diverse. Personajele sunt în general 
oameni alienaţi, urmăriţi de obsesii, ceea ce face ca 
povestirile să erupă, nu o dată, în violenţă şi haos.” (James 
C, Robison, în The American Short Story 1945-1980) 
„Opera lui Oates este una din cele mai sensibile mărturii ale 
dinamicii vieţii intelectuale, sociale, şi mai ales a celei 
emoţionale din epoca noastră. Oates a cucerit un număr 

Proză americană contemporană 1975-1985 impresionant 
de premii literare, inclusiv un O. Henry Award pentru 
activitate îndelungată în domeniul povestirii, şi, în ciuda 
rezervelor manifestate de criticii avangardişti, proza ei a 
câştigat admiratori şi discipoli devotați. Oates este frecvent 
inclusă în antologii; opera ei este predată la cursurile de 
literatură din colegii şi face subiectul a numeroase teze de 


doctorat; articolele ei apar în orifce fel de periodice, de la 
Southern Review la Chelsea, de la Journal of Existenţial 
Psychology and Psychiatry la Chatelaine, de la Redbook la 
Family Circle.< (G. F. Waller, Dreaming America - Obsession 
and Transcendence în the Fiction of Joyce Carol Oates, 
Louisiana State University Press, 1979) „După ce au 
meditat asupra vieţii şi operei lui Joyce Carol Oates, criticii 
s-au simţit datori să observe vizibila discordanţă între viaţa 
autoarei, definită chiar de ea ca o viaţă obişnuită, aproape 
„burgheză, şi literatura ei, plină de episoade violente. Într- 
un interviu cu Oates, Walter Clem-son nota: -"Oates este 
atât de discretă, încât dacă o întâl-neşti la o reuniune 
literară şi nu reuşeşti să-i auzi numele, cu greu ţi-ai putea 
închipui că ea este aceea care scrie impecabil şi semnează 
Joyce Carol Oates., Opera lui Oates, declară un alt critic, 
este ca un câmp de mine unde, dacă te încumeţi să 
pătrunzi, te poţi aştepta în orice moment la uluitoarele 
explozii emoţionale.” (Ellen G. Friedman, în Joyce Carol 
Oates, Frederick Ungar Pu-blishing Co., 1980) 

Joyce Carol Oates face câteva comentarii asupra 
conceptului de „inspiraţie”: „A fi inspirat: ştim ce înseamnă, 
ştim ce senzaţie ne dă, dar totuşi ce este de fapt? Să te 
simţi dintr-o dată copleşit, plin de vitalitate, de energie, o 
emoție pe care abia mai poţi s-o stăpâneşti. Şi totuşi de ce 
unele lucruri - un cuvânt, o licărire, o imagine văzută prin 
fereastră, o amintire rătăcită, o anecdotă întâmplă-toare, o 
fărâmă de vis - de ce totuşi ne pot investi cu o uriaşă forţă 
creatoare, în vreme ce altele nu reuşesc? Nu putem şti. 
Impulsul creaţiei, ca şi cel al distrugerii, rămâne un mister 
absolut. Poate unul din cele mai mari 

Joyce Carlos Oates din câte ne străbat existenţa.” 
(fragment dintr-un discurs ţinut la University of Michigan la 
15 aprilie 1987) 

Povestirea In the Autumn of the Year (întotdeauna? 
toamna) a apărut iniţile în Bennington Review; inclusă în 
Prize Stories 1979: The O. Henry Awards şi apoi în volumul 


Jayce Carol Oates, A Sentimental Education, Dutton, 1980, 
de unde a fost preluată pentru antologia de faţă. 

Povestirea The Witness (Martorul) a fost selectată din 
volumul Joyce Carol Oates, Last Days, Dutton, 1984. 

Întotdeauna, toamna 

Se afla acolo şi fiul amantului ei. Al fostului ei amant. O 
prezenţă bizară: tânăr, cu început de chelie, cu firişoare de 
păr atârnându-i din nări, urmărit de un tic supărător - îşi 
freca întruna unghiile - arborând un zâmbet chinuit, difuz, 
abrupt. 

Ceilalţi o tratau cu o deferenţă care atingea absurdul. 
Solicitudinea lor gâlgâitoare îi displăcea. Sau poate, 
dimpotrivă, o încânta: cu trecerea anilor descoperise în 
fastul ceremoniilor delicii meschine. Cu ce vă putem fi de 
folos, domnişoară Gerhardt? Suntem la dispoziţia 
dumneavoastră. 

Cu eleganţă, le spunea că nu mai are nevoie de nimic, le 
zâmbea. 

Cu eleganţă, îşi muta privirea de pe un chip pe altul, 
întârziind, în fracțiuni egale de timp, pe fiecare din ele. (Cu 
fiul fostului ei amant schimbase câteva priviri, pe ascuns... 
la aeroport el se recomandase, avea o voce poticnită, 
nesigură, era atât de emoţionat, încât Eleanor, gâtuită şi ea 
de emoție, începuse să se bâlbâie. Ce. Prostie! îşi revenise 
însă foarte repede.) Explică gazdelor că ar fi preferat să se 
odihnească, avionul de New York a avut întârziere, şi zborul 
a fost atât de obositor, o explicaţie care păru să 
mulţumească pe toată lumea. Evident, prezenţa ei îi 
complexa: atât de celebră, atât de venerabilă. 

Înainte de a pleca, decanul crezu de cuviinţă să închege o 
conversaţie. Era mulţumită de camera pe care i-o oferiseră? 
Observase mobilierul stil? Şi căminul cochet din piatră 
neşlefuită? Dacă i se face frig noaptea, poate să aprindă 
focul... de fapt, Casa de Oaspeți a Universităţii e, în totul, un 
loc foarte pitoresc, iar el, decanul, speră ca 


Întotdeauna, toamna oaspetele să se simtă cât mai bine 
aici şi la festivitatea de premiere, pregătită pentru seara 
aceasta, desigur, astfel de ceremonii trebuie că i-au devenit 
de mult familiare, e vorba, fireşte, de toate participările la 
recepții, cu elogiile, felicitările şi fotografiile obişnuite în 
asemenea împrejurări, şi, tocmai de aceea, ţinu el să 
precizeze, cu un surâs care-i acoperi faţa, da, tocmai de 
aceea, Colegiul Linden, membrii conducerii, în mod 
deosebit, îi sunt recunoscători pentru prezenţa ei aici. 

Deşi nu se simţea deloc stânjenită, murmură câteva 
cuvinte care sunară stingher. O femeie modestă. În ciuda 
celebrităţii, rămăsese o femeie modestă, fără aere de 
vedetă. Puțin mai târziu, decanul îi destăinui soţiei că vizita 
aceasta nu punea nici un fel de probleme; că Eleanor Ger- 
hardt părea o persoană binevoitoare, afabilă, calmă, 
deosebit de atrăgătoare, deşi împlinise şaizeci şi cinci de 
ani. Păr alb, perfect aranjat, siluetă zveltă, ochi de un verde 
pal, emanând seninătate, bunăvoință. Gâtul, purtând 
probabil urmele necruțătoare ale bătrâneţii, era ascuns sub 
o eşarfă elegantă, în nuanţe stacojii şi gris-perle. 

— Şi acum, spuse decanul, vă lăsăm să vă odihniţi, 
domnişoară Gerhardt. Vom trimite pe cineva la ora şase să 
vă conducă la dineu. Vă convine ora şase? 

— E perfect, spuse Eleanor. 

În timp ce se retrăgeau, bărbatul care era fiul fostului ei 
amant se uită încă o dată la ea, zâmbindu-i vag, cu ochii 
mijiţi parcă spre un fascicul puternic de lumină. Eleanor îi 
răspunse, făcându-i cu mâna. Ar fi vrut să-l ştie liniştit. 
Bietul om părea atât de nesigur în mişcări... Oare se simţea 
vinovat pentru faptele tatălui său, pentru relaţia lui cu ea? 
Era însă puţin probabil ca el să ştie ceva despre legătura 
dintre Eleanor şi Edwin Holler, fiindcă pe vremea aceea nu 
era decât un copil. 

Acum era şeful catedrei de muzică de la Colegiul Linden, 
fiind în acelaşi timp director şi dirijor al orchestrei din 


Ellicot. Trebuia să aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani, 
gândi Eleanor. Nu-l mai văzuse de aproape trei decenii. 

Numele său era Benjamin. Oare ar fi putut să şi-l 
amintească singură? Probabil că nu. 

Vreau ca băiatul meu să nu sufere, îi spusese amantul ei. 
Şi nici maică-sa. Dar mai ales băiatul, la el ţin cel mai mult. 
A moştenit tendinţa mea nevrotică de a exagera lucrurile... 
şi înclinația maică-sii spre disperare. 

Înţeleg, spusese Eleanor. 

Uneori îi răspundea furioasă. Alteori ironică. Sau cu o 
francheţe dezarmantă. În sfârşit, degajată, cu un aer 
îndelung studiat, crezând că în felul acesta îşi putea masca 
mai bine disperarea. Da, înţeleg, zicea ea, mângâindu-i faţa, 
ghemuindu-se în braţele sale. Minţea. De fapt, nu-l 
înţelegea deloc. 

Întotdeauna, toamna, se lăsa copleşită de o melancolie 
vlăguitoare. Nu se mai cenzura... ore întregi se lăsa purtată 
de gânduri, îi veneau în minte ceasurile de dragoste, 
imaginea morţii, chipul copilăriei, şi singurul bărbat pe care 
îl iubise, adică singurul bărbat pe care îl iubise cu adevărat 
(fuseseră, desigur, mulţi alţii). Întotdeauna, toamna, îşi 
rememora cu acuitate senzaţii care acum nu-i mai 
aparţineau, plăcerile aspre, bogate, terifiante ale trupului. 
Poate era din pricina luminii care cădea pieziş, poate din 
cauza mirosului înecăcios de frunze arse, sau poate din 
pricina copiilor care mergeau grăbiţi la şcoală. Zilele 
curgeau precipitat, împinse parcă de o febrilitate a 
momentului pe care ea nu mai putea să şi-o asume. loamna 
rămânea un anotimp pentru alţii, pentru cei tineri. Nu-i 
părea rău. Devenea doar elegiacă, asculta cvartetele lui 
Beethoven, se întorcea la poemele încă nefinisate, la 
poemele acelea lungi evocând tragismul necesar at 
renunţării. 

Uneori izbucnea în plâns, dintr-o dată, fără motiv. Se 
trezea din vis plângând, zguduită de un bocet mut, 
chinuitor. Plângea fiindcă îmbătrânise, fiindcă-era deja 


bătrână. Bătrână! O noţiune pe care n-o putea înţelege. 
Dar, cel mai adesea, se lăsa în voia amintirilor, a lacrimilor 
purificatoare. Anumite experienţe le putea converti în 
cuvinte, era un fel de triumf pe care încă şi-l putea îngădui. 
Era totuşi poetă. Meşteşugar abil, stăpân pe arta sa. Cu ani 
în urmă, după relaţia ei nefericită cu Edwin Holler, se hotă- 
râse să supravieţuiască eliminând lamentările şi scriind 
despre propria ei experienţă. Descoperise atunci o forţă pe 

Întotdeauna, toamna care nu avea s-o mai piardă 
niciodată, forţa de a se împotrivi suferinţei. 

Sincere felicitări, suna telegrama trimisă de Edwin, după 
ce volumul ei de Poezii primise premiul Pulitzer, cu câţiva 
ani în urmă. Cu admiraţie. Şi cu un dram de invidie. 

A râs atunci încântată de rândurile lui, însă nu i-a trimis 
nici un răspuns. 

Întotdeauna, toamna, o invadau astfel de amintiri. Amantul 
ei murise... dar, într-un fel, continua să rămână viu. Îşi 
amintea glasul său. Amintirile, atunci când o năpădeau, îi 
aduceau în faţa ochilor oameni la care ţinuse foarte mult 
cândva, figura tatălui, imaginea mamei, a unuia din fraţii 
săi, a uneia dintre mătuşi, oameni care nu mai erau în viaţă, 
dar pe care şi-i putea apropia în minte, dacă ar fi vrut. 

Mulţi ani o obsedase o idee stranie, gândul că nu va 
supravieţui iernii. Îşi anticipa moartea: fulgurantă, 
sclipitoare ca o dimineaţă de ianuarie. Nu s-ar fi opus, n-ar 
fi luptat împotriva ei. (Numai durerea o înspăimânta, în faţa 
ei fusese întotdeauna îngrozitor de laşă.) Nu avea nici un 
motiv, niciunul raţional ca să-şi aştepte moartea, era încă 
destul de sănătoasă, cel puţin pentru o femeie de vârsta ei, 
dar îşi închipuia, poate mai mult în glumă, că, Edwin Holler 
murind la şaizeci şi doi de ani, adică cu un deceniu în urmă, 
ea nu va reuşi să depăşească acest prag, această vârstă. Se 
surprindea uneori regizându-şi sfârşitul, o făcea cu acel 
sentimentalism care pe el probabil l-ar fi încântat. Casa cu 
acoperiş de şindrilă din Chestnut Hill, Pennsylvania, 
moştenită de la părinţi, ar fi lăsat-o nepoatei sale, o tânără 


profesoară de liceu, căreia i-o şi închiriase cu ani în urmă, 
pentru o sumă modică de şaptezeci şi cinci de dolari pe 
lună. Sally era o fată de nădejde, ambițioasă, harnică, nu 
foarte drăguță, nici măcar cu şarm; Eleanor continua s-o 
socotească nepoata ei favorită, ştiind că pentru acest dar i- 
ar fi rămas mereu recunoscătoare. Mobila din apartamentul 
ei de pe East Eighty-fifth Street s-ar fi vândut, cărţile s-ar fi 
împărţit probabil pe la prieteni, ca şi discurile, şi bogata ei 
garderobă, de altfel; bijuteriile, unele de o mare valoare, ar 
fi rămas cunoştinţelor ei; banii din bancă, ca şi cei investiţi 
în diverse întreprinderi, o sumă considerabilă totuşi, ar fi 
urmat să fie donați unor instituţii de binefacere, printre 
acestea numărându-se şi Asociaţia Americană de Oncologie. 
Erau momente când îşi plimba privirile peste toate aceste 
planuri, şi atunci simţea că un ciudat sentiment de 
mulţumire o cuprinde. Desigur, nu voia să moară, viaţa 
constituia pentru ea o imensă bucurie, dar în acelaşi timp... 
în acelaşi timp viaţa ei începuse să devină ciudat de ireală, 
mai ales în ultimii zece ani. Dacă simţea acest lucru din 
pricina lui Edwin sau din alt motiv, asta n-o putea şti. (Se 
despărţi-seră de mult. Să fi trecut douăzeci şi nouă de ani 
de atunci? Probabil că totuşi nu era din pricina lui.) 

Totuşi... 

Totuşi ştia că nu este o superstiţioasă. Făcuse, probabil, 
unele greşeli în viaţă, însă şi acelea niciodată din ignoranță. 
I-a plăcut întotdeauna să-şi epateze prietenii cu inteligenţa 
ei. Ştii prea multe, îi spunea de obicei Edwin, râzând, 
îndepărtându-se de ea, mimând o teamă caraghioasă. Şi nu 
numai despre mine, ci despre tot ce există... despre toate. E 
înspăimântător... începu să cerceteze camera. Era într- 
adevăr o încăpere plăcută. Adecvată împrejurării. Tapet de 
mătase în nuanţe albăstrui şi gri, o masă de scris stil Queen 
Anne, podea de stejar, carpetă orientală, pat cu cadru de 
alamă. Şemineul îi atrase atenţia. Era foarte curat, fără nici 
o urmă de praf pe el, iar cei doi buşteni aşezaţi în mijlocul 
său nu păreau să aibă decât o funcţie decorativă. Probabil 


că acolo nu se făcuse focul niciodată. Pe Eleanor o tentase 
cândva ideea să se încălzească cu lemne. Trăind singură, 
nemăritată, nu avusese însă niciodată energia necesară, 
poate nici îndemânarea s-o facă. Dacă fumul vine înapoi în 
cameră? se întreba ea. Cum să umble cu un lucru despre 
care nu avea nici cea mai vagă idee? 

Pe consola şemineului se aflau un felinar de vânt, un vas 
Wedgwood, pictat în albastru şi alb, şi un album, Istoria 
Colegiului Linden - 1894-1964. Cândva, pe vremea când 
abia începea să fie invitată de felurite universităţi şi 
instituţii, asemenea cărţi ar fi constituit o noutate pe care, 
din respect pentru gazde, s-ar fi apucat s-o răsfoiască. 
Acum nu mai era aşa. 

Întotdeauna, toamna 

Din oglinda scrinului nu mai rămăsese decât o pată 
orbitoare de lumină, soarele amiezii lăsând peste chipul ei 
reflectat un văl dens pe care, deocamdată, n-ar fi vrut să-l 
dea la o parte. (Poate că la aeroport curentul îi răvăşise o 
clipă părul, şi poate că pungile moi, vineţii, dezolante, care-i 
atârnau sub ochi se îngroşaseră între timp, şi poate că 
buzele se încărcaseră din nou de acel rictus, arborat uneori 
fără voie, însă ce importanţă mai avea acum, când vălul 
acela îi acoperea încă faţa, în oglindă? Până la venirea lor, la 
ora şase, voia să rămână invizibilă.) Se aşeză la fereastră şi 
dezveli cu privirile peisajul de ţară. Părea cufundată într-o 
linişte desăvârşită. Oare unde se afla? în partea de nord- 
vest a statului Connecticut? Nu reuşea să-şi amintească 
dacă mai fusese aici vreodată. Şi chiar dacă ar mai fi fost, 
locurile i se păreau acum încântătoare, colinele decupate 
grațios, frunzele virând deja spre cărămiziul toamnei, o 
pace gravă, nemărginită: eterna consolare a frumuseţii fără 
cuvinte. 

Vă putem fi de folos cu ceva? o întrebaseră gazdele, ceea 
ce nu putea fi decât un gest de politeţe, un respect 
ceremonios. Se afla acolo şi fiul fostului ei amant, copilul 
său, nu se putea abţine să nu-l privească. Era mult mai 


plăpând decât tatăl său, nu moştenise nimic din aerul acelui 
om, febril, efervescent. Ochii însă erau aceiaşi... şi fruntea 
lată, aceeaşi. Îl privi şi schiţă un zâmbet. Încercă şi el să 
zâmbească. Oare cei din sală observaseră schimbul lor de 
priviri? Vă mulţumesc, rosti ea, cu eleganţă, dar aş dori să 
rămân singură pentru câteva ore. Simt nevoia să fiu 
singură. 

Se făcuse trei fără zece. Brusc o cuprinse oboseala: toată 
povara i se scurse în picioare, ca un plumb. Vârsta, 
bineînţeles, putea fi o explicaţie. Trase jaluzelele, îşi desfăcu 
şalul de la gât, îşi scoase rochia, pantofii, se aşeză încet pe 
pat şi închise ochii. Trebuia să se odihnească. Să doarmă. 
Trebuia să se pregătească pentru întâlnirea din seara 
aceea, cel puţin psihologic: vocile zumzăind în sala aceea 
înaltă, elogiile ca nişte hiperbole, solicitudinea risipită, 
haotică, a unor oameni care voiau să-i arate cât de mult o 
preţuiesc, pe ea, o străină, Eleanor Gerhardt, şi totuşi un 
om oarecum apropiat lor, poate şi fiindcă era atât <de 
bătrână, toţi o socoteau o celebritate, un nume consa crat, o 
prezenţă plăcută, un soi de monument reconfortant... Vă 
suntem deosebit de recunoscători pentru că aţi acceptat 
invitaţia noastră, aveau să-i declare ei în seara aceea. 

Cu el, cu Edwin Holler, se zvârcolea pe canapeaua îngustă 
din păr de cal. Biroul mirosea a praf, a cărţi. Erau sute de 
cărţi. Undeva în spatele ei, dedesubt, sub capul ei, pe care îl 
simţea zvâcnind, se auzea un pian: notele aveau uneori un 
sunet vătuit, neclar, alteori extraordinar de precis. Cu două 
etaje mai jos un băieţel exersa la pian. Ore întregi, cu o 
tenacitate exasperantă. Era fiul lui Edwin, Benjamin, 
despre care se spunea că e talentat. Deosebit de talentat. 
Eleanor îl auzea schimbând gamele, sărind de la un 
fragment la altul, fixându-se în cele din urmă pe o bucată pe 
care o cânta în întregime. (Abia mai târziu, mulţi ani mai 
târziu, a aflat că bucata aceea lentă, frumoasă, de o 
excesivă luciditate, era un Saţie.) Notele îi înotau în auz. Nu 
reuşea să le asculte. Plângea în hohote, asurzită, orbită. 


Frumoasa mea, îi spunea Edwin. Micuţa mea frumoasă. 

O săruta cu lăcomie, o îmbrăţişa, se îngropa în ea. Când 
vorbea de dragoste îl cuprindea fervoarea. Şi îi vorbise 
atunci, abia păşise, pentru prima oară, în biroul său de 
mansardă, îi vorbise despre dragoste, despre căsătorie; o 
îndemnase chiar să plece împreună în Europa. Ar fi fost 
oare cu putinţă? Ofta, rezemându-se de fruntea ei, trepi- 
dând, sărutând-o cu sălbăticie. Lacrimogen, tumultuos, 
alintat, imprevizibil. Edwin Holler. Se născuse la Miinchen, 
ar fi vrut să-i arate şi ei oraşul acela. Ar fi vrut să plece 
împreună în Turcia, în Afganistan, în India. Scria o carte 
despre Bactria, străvechea Bactrie. Istoria unei civilizaţii, 
cu distrugerea şi sfârşitul ei. Voia să scrie o carte 
remarcabilă: cea mai ambițioasă, cea mai cuprinzătoare în 
acest domeniu. Voia să devină celebru, un savant celebru. 
Să fie invitat pretutindeni în lume, să ţină conferinţe, să fie 
visiting professor, iar ea să-l însoţească peste tot. Micuţa 
lui, micuța lui frumoasă. 

Eleanor râdea disperată. 

Se agăța de el, îl săruta. Ar fi fost oare cu putinţă? 

Întotdeauna, toamna 

Avea douăzeci şi nouă de ani când s-au întâlnit şi treizeci şi 
patru când s-au despărţit. S-au cunoscut la mijlocul anilor 
patruzeci, la Boston. Edwin Holler preda la un colegiu de 
fete şi locuia la Cambridge. Eleanor l-a văzut pentru prima 
oară la o petrecere, şi curând după aceea s-a dus la el, a 
urcat scara aceea exterioară, de serviciu, in-trând direct în 
biroul lui de la mansardă, păşind ca o mireasă neajutorată, 
stingherită. Te miră că am venit? l-a întrebat ea atunci. Şi 
pe mine mă miră. Când vezi o femeie atât de insistentă, 
cred că îţi pierzi capul... 

Insă el n-o asculta. Frumoasa mea, şoptea el. Micuţa mea 
frumoasă. 

Profesorul Holler era un bărbat masiv, tumultuos, 
exuberant, cu o figură care părea mult mai îmbătrânită 
decât era în realitate. (Avea numai treizeci şi opt de ani 


când l-a cunoscut Eleanor.) Nu era un bărbat frumos. Avea 
momente când devenea chiar urât. Frunte - lată, întinsă, 
ochi sfredelitori, şi un nas prea ascuţit. Degete mari, 
nesigure, veşnic pătate de cerneală. Obişnuia să vorbească 
singur, cuprins de exasperare, de fericire. 

Unde se scurg orele? era refrenul său. Pentru Edwin viaţa 
era precipitată, melodramatică. Nu se sfia să plângă, nu se 
sfia să implore. Când citea poeziile lui Eleanor (pe vremea 
aceea, versurile ei afişau o retorică metafizică, foarte 
gustată de unii tocmai din pricina dificultății lor, retorică 
repudiată de Eleanor mai târziu) nu se sfia să recunoască, 
să admită că nu înţelegea decât foarte puţin din ele, şi că 
într-un fel, imaginaţia ei îl înfricoşa. 

Nu cred că am mai întâlnit pe cineva care să-ţi semene, 
spunea el. 

Nu minţea. Era sigură că atunci n-o minţise. 

Intrase atunci în biroul său, soţia sa era în apartamentul 
de mai jos, băieţelul lui era acasă, poate că şi vecinii stăteau 
la pândă, şi totuşi el nu se sinchisea, indiferența lui era într- 
adevăr uluitoare. Despre nevasta lui nu spunea decât un 
singur lucru, că este o femeie „dificilă” şi „egoistă”. Erau 
căsătoriţi de mulţi ani, de foarte mulţi ani, se luaseră de 
tineri, nu aveau pe atunci decât douăzeci de ani, însă cu 
timpul se înstrăinaseră, se întâmplase ceva. Din vina cui? El 
nu se socotea vinovat, în nici un fel. 

Poate că totuşi vizitele lui Eleanor nu aveau nimic şocant 
în ele, atâţia studenţi, atâţia prieteni obişnuiau totuşi să-l 
caute adesea. Urcau scările, ca şi ea, băteau la uşă şi, dacă 
el nu era înăuntru, sau lucra cufundat printre cărţi, plecau, 
coborând pe aceeaşi scară. Uneori reveneau mai târziu sau 
îl căutau la facultate. Se întâmplase de câteva ori ca 
Eleanor să audă şi ea aceste bătăi în uşă, erau împreună, 
înghesuiți pe canapeaua îngustă, iubindu-se, şi dintr-o dată 
să fie cuprinsă de teamă, dar nu fiindcă ar fi fost surprinsă 
alături de el, ci pentru că altcineva i l-ar fi putut răpi. Nu 


voia să-l împartă pe Edwin cu nimeni, nu voia să cedeze 
nici măcar o farama din atenţia lui binevoitoare. 

Se vedeau în acel birou de mansardă unde nu te puteai 
strecura decât printre mormane de cărţi, şi unde ceasurile 
de dragoste erau trăite mai intens poate tocmai din pricina 
celorlalţi din casă - soţia lui, mereu invizibilă, şi băieţelul 
care exersa la pian. Mai târziu a început s-o viziteze Edwin 
în apartamentul ei dintr-o casă veche, pitorească, aşezată 
chiar pe culmea dealului, pe Beacon HilL îi aducea 
întotdeauna cadouri, o sticlă de vin, un coniac, un buchet de 
trandafiri, de gura leului sau azalee, păpuşi bizare în 
brocarturi aurii, un volum de poezii în germană de un autor 
de care Eleanor nu auzise până atunci, dar pe care Edwin îl 
considera un „geniu formidabil”. Alteori se întâlneau la un 
hotel din centru, se plimbau cu un combi al lui Edwin pe 
coastă, până la Swampscott sau Marble-head. De câteva ori 
au ajuns şi la New York. Edwin era un îndrăgostit de modă 
veche, mereu atent, până la exagerare, dramatizând 
uneori, până la ridicol. 

Era convinsă că el trăieşte prima lui aventură de când s-a 
căsătorit. Era convinsă că ea este prima femeie de care s-a 
îndrăgostit cu adevărat. 

Într-o zi s-au certat, şi atunci, ca s-o potolească, el i-a 
răsucit mâna. Bine! Strânge mai tare. O merit. Hai, loveş-te- 
mă! Era capricioasă, neastâmpărată, imprudentă, poate şi 
puţin proastă. La începutul relaţiei lor, ea fusese aceea care 
se implicase mai puţin, păstrându-şi o oarecare detaşare, îşi 
repeta întruna că nu are de gând să se mărite, acest pas nu 
dorise niciodată să-l facă, numai ideea în sine de mariaj i se 
părea imbecilizantă, absurdă. El o avertizase, îi 

Întotdeauna, toamna spusese că va regreta amarnic 
această obstinaţie. Era nefiresc ca o femeie să rămână 
nemăritată, să pună atâta în-căpăţânare în acest refuz, o să 
vadă ea, o s-o simtă pe pielea ei, o ameninţa el. S-au certat, 
întâi în glumă, apoi mai serios, s-au împăcat însă repede, şi 
atunci Eleanor s-a hotărât să se despartă de el, măcar 


câteva săptămâni, să-l ţină la distanţă, să-şi contemple în 
linişte, singură, sentimentele. L-a lăsat acasă, el s-a apucat 
atunci de lucru, muncea douăsprezece, paisprezece ore pe 
zi. Când s-au revăzut, s-au certat din nou. Abia atunci însă 
Eleanor şi-a dat seama cât de mult îl iubea. Avea douăzeci şi 
nouă de ani. Împlini treizeci. Apoi, treizeci şi unu. 

Vrei să mă sinucid? îl întrebă ea o dată, împinsă parcă de 
un impuls. 

Apucase balustrada podului ca şi cum s-ar fi pregătit să se 
arunce, azvârlise piciorul înainte, ca într-un joc, nici nu 
putea fi altceva, căci ce era'dacă nu o simplă glumă, ea, 
Eleanor Gerhardt, n-ar fi putut face un asemenea gest 
disperat. Edwin însă reacţionă ca şi cum totul ar fi fost 
serios. Opreşte-te! Ai înnebunit? Ce-i cu tine? O să regreţi... 
I-a vorbit atunci cu atâta spaimă în glas, cu atâta îndârjire, 
încât Eleanor a izbucnit în râs. Chiar îşi închipuise că 
amenințările lui ar mai fi putut avea vreun efect asupra 
unei femei hotărâte să se sinucidă? Nu fusese, bineînţeles, 
decât o farsă, nimic mai mult decât o farsă, oricine şi-ar fi 
dat seama de asta, oricine, numai Edwin Holler nu. Mai 
târziu, când au ajuns acasă, acum erau iarăşi în 
apartamentul ei, culcaţi în pat, Edwin a vrut cu orice preţ 
să-i amintească de acest joc, să-i spună că jocul de-a 
sinuciderea nu-i decât o tâmpenie, o glumă idioată de care, 
cândva, la bătri-neţe, o să-şi amintească, fără îndoială, cu 
destulă jenă. 

Nu mai ştia ce să creadă. Parcă i-ar fi vorbit în altă limbă. 
EI care era o fiinţă atât de histrionică, capabilă de cele mai 
surprinzătoare teribilisme, cum se putea preta la asemenea 
inepţii, cum putea să debiteze asemenea naivităţi? Le 
scotea din colecţia lui de proverbe germane sau din 
legendele pentru copii? Nu se mai putea abţine, izbucni în 
râs. 

O plesni peste faţă. S-o potolească. 

Da. Aşa-i. Ai dreptate. Loveşte-mă. Fă ce vrei cu mine. Ştiu, 
o merit. 


Niciodată nu se simţise atât de tânără. Era sigură că nu va 
îmbătrâni niciodată. 

În braţele lui devenea nemuritoare. 

Degetele ei pierdute în părul său aspru, des; gurile prinse 
într-o sfâşiere prelungită; trupurile amestecate într-o 
zvârcolire; ritualurile necesare ale iubirii. (După ce s-au 
despărţit, Eleanor îşi făcuse un ţel din a căuta alţi bărbaţi; 
un timp, umblă după bărbaţi înalţi, de o lene-voasă 
afabilitate, puţin dezordonaţi, bărbaţi care să aibă, 
bineînţeles, familie; bărbaţi care s-o facă să sufere. Voia să- 
şi elibereze memoria, să-l şteargă pentru totdeauna din ea. 
Nu-l iertase, nu-l putea ierta, oricât timp ar fi trecut de la 
despărţirea lor. Ar fi vrut să-l vadă mort. Abia după cinci, 
şase ani reînvăţa să facă dragoste, fiindcă după legătura ei 
cu Edwin îi amorţiseră toate simţurile, devenise crispată, 
neatentă, stânjenită, sau prea lucidă. Din cauza lui se 
înstrăinase de propriul ei trup, şi de aceea nu-l putea 
ierta.), Premiul Edna şi Walter G. Davison pentru merite în 
literatura americană îi aducea un câştig de o mie cinci sute 
de dolari: Era un motiv pentru care se simţea datoare să 
mulţumească, cu un zâmbet plin de recunoştinţă şi 
acomodat împrejurărilor, şi să recite poemul ei despre 
toamna în New England, o elegie cu care era sigură că va 
cuceri publicul din sală; apoi, ţinu un scurt discurs care lăsă 
o foarte bună impresie. Şi astfel se sfârşi cea mai dificilă 
parte a serii. 

Lumea se adună în jurul ei, voiau s-o felicite, să-i strângă 
mâna, mâna aceea atât de plăpândă, atât de fragilă. O clipă 
se dădură înapoi lăsându-l pe fotograf s-o prindă în cadru, 
alături de tânărul, jovialul decan al Facultăţii de litere. 

E o cinste să vă avem în mijlocul nostru, se auziră câteva 
voci din jurul ei. * E o mare cinste. 

Dădu autografe pe cărţile ei, cele mai multe erau ediţii 
ieftine de Poezii. Obosise, însă n-ar fi vrut s-o arate. Se 
putea sprijini discret de podium dacă o lăsau puterile, se 


Întotdeauna, toamna putea ajuta de mâna cealaltă, mai 
odihnită. Nu mai distingea toate cuvintele care îi erau 
adresate, continua însă să-şi învăluie asistenţa într-un 
zâmbet amabil, şi nu trebuia decât să dea încet din cap, cu 
înţeles, pentru ca cei din preajma ei să se declare 
mulţumiţi. N-ar fi fost deplasat nici dacă le-ar fi cerut să 
repete câteva cuvinte, vreo întrebare, nimic mai firesc cu 
atâta gălăgie în sală. Din fericire, reuşise să doarmă vreo 
trei sferturi de oră în camera pe care o primise la Casa de 
Oaspeți a Universităţii, probabil că altfel i-ar fi fost foarte 
greu, poate* că nici, discursul n-ar fi fost în stare să şi-l mai 
ţină, dezamăgin-du-şi astfel publicul, iscând speculaţii, 
discuţii, exact ceea ce i se părea lui Eleanor de nesuportat, 
dezagreabil: vâlva inutilă. 

Recepţia avea loc într-un salon cu o decorație sofisticată, 
numit şi Camera Fondatorilor; Eleanor observă că decanul, 
soţia sa şi Benjamin Holler alcătuiseră în jurul ei un fel de 
scut protector, voiau probabil s-o apere de vorbăreţii 
agasanţi, de inoportuni. (în ultimii ani doar foarte puţini 
poeţi tineri apelaseră la ea, oferindu-i spre lectură un volum 
sau cerându-i părerea.) Cineva îi întinse un whisky cu sifon 
pe care îl acceptă. Îşi auzi râsul, era ca un chicotit de fetiţă, 
melodios. Oare cine erau aceşti oameni? Aceşti străini. Era, 
desigur, impresionant să fii tratată cu atâta deferenţă, să ţi 
se încredinţeze, ca semn de preţuire, un premiu literar, să 
auzi tot felul de elogii, că poezia pe care o scrii reprezintă 
foarte mult pentru ei, că poezia pe care o scrii contribuie în 
mod evident la îmbogățirea literaturii americane - oare ce 
înţeleg ei prin literatura americană? oare ce înseamnă 
literatura americană? se întrebase ea, nu o dată - era atât 
de plăcut să auzi aceste lucruri, deşi nimic nu putea fi 
adevărat, nimic în afară de politeţea lor desăvârşită. 
Atinsese o vârstă când, în orice colţ al ţării s-ar fi dus, ar fi 
fost primită la fel, cu aceeaşi afecţiune, cu aceeaşi 
admiraţie, cu aceeaşi generozitate. I se păreau toţi atât de 
irezistibili, atât de tineri. 


Auzi dintr-o dată o voce lângă ea. 

— Mai doriţi ceva de băut, domnişoară Gerhardt? 

Se întoarse şi-l zări pe fiul lui Edwin. Fără să fie nevoie, se 
sprijini uşor de braţul său. Strânse sub degete materialul 
aspru al sacoului. Da. Nu. Ei, poate. Îi trecu prin minte 
atunci că mâna ei palidă, subţire, fragilă, străbătută de 
vinişoare delicat-albăstrui, era încă atrăgătoare. Safirul în 
formă de stea, prins în diamante, era superb. Arăta ca un 
inel foarte vechi, ca o moştenire de la o rudă îndepărtată, 
când, de fapt, nu era decât o bijuterie destul de recentă, un 
cadou pe care Eleanor şi-l făcuse singură, ca un capriciu, 
când împlinise cincizeci şi nouă de ani. 

— Da? Deci să vă mai aduc un pahar? întrebă Benjamin. ' 

— Dacă nu te deranjează, spuse Eleanor. 

În timp ce soţia decanului îi povestea cât de multe lu-* 
cruri se schimbaseră la Vassar (făcuseră amândouă studiile 
la Vassar, însă în perioade diferite), Eleanor îl urmări pe fiul 
lui Edwin care se îndrepta spre bar. Abia astăzi aflase că 
Benjamin Holler preda la Linden - cuixi ar fi putut oare să 
afle mai devreme acest lucru? - dacă nu cumva ştiuse de 
mult că el este profesor aici, însă, cu vremea, uitase 
complet acest amănunt. Trecuseră mulţi ani, foarte mulţi, 
de când spionase, de la distanţă, discret, casa soţilor Holler, 
pe vremea aceea ştia aproape tot ce se întâmpla acolo, dar, 
după ce Edwin a divorţat de soţia lui şi s-a mutat în 
California, după ce s-a recăsătorit, după ce a acceptat 
postul de visiting professor la Universitatea din Hawaii, de 
unde n-a mai revenit niciodată în State, după derularea 
atâtor evenimente, Eleanor n-a-mai ştiut exact ce trebuie să 
afle şi ce trebuie să dea uitării. Ştia că Benjamin Holler 
studia muzica. Se înscrisese la Juillard, încercă ea să-şi 
amintească, încă de la o vârstă fragedă, nu putea avea mai 
mult de cincisprezece, şaisprezece ani pe vremea aceea. 
Dar, între timp, Edwin plecase din Boston. Viaţa lui a luat alt 
curs. Ca şi a ei, de altfel. 


Un timp, s-a simţit îngrozitor. Lovită, crunt lovită. El îi 
declarase la început că o iubeşte, îi făcuse curte, îi dăduse 
impresia că vrea s-o ia de nevastă, dar, după câţiva ani, 
când legătura lor a intrat pe alt făgaş, când a devenit 
limpede că cea care nu poate trăi fără celălalt este Eleanor, 
şi nu Edwin, el nu i-a mai amintit despre căsătorie, pome- 
nindu-i în schimb de obligaţiile sale de soţ şi tată; şi asta nu 
pentru că şi-ar fi iubit soţia, ci pentru că, zicea el, era de 
datoria lui să se îngrijească de ei, de nevasta şi copilul său. 
Pe vremea aceea, Eleanor era o tânără încântă 

Întotdeauna, toamna 

40itoare, fire deschisă, chiar puţin insolentă, renumită în 
Boston pentru nonşalanţa şi sarcasmul ei, dar şi pentru 
versurile care apăreau în tot felul de reviste, atât de des, 
încât începuse să trezească invidii. Îşi făcuse multe 
cunoştinţe, dar şi duşmani, nici ea nu ştia de ce, o gaşcă de 
detractori. Nu-i păsa, avea impresia uneori că este 
invincibilă: era hotărâtă să-şi perfecţioneze tehnica, s-o 
rafineze, după cum tot atât de hotărâtă era să ia cu asalt 
toate premiile literare. (Prima ei carte, o tentativă destul de 
timidă, intitulată Nutriri, a primit Premiul Consiliului 
Naţional *al Artelor, iar un ziar din Boston s-a grăbit să 
publice un interviu cu ea, cât se poate de măgulitor.) Erau 
şi momente când, dimpotrivă, se simţea vulnerabilă, 
neajutorată ca un copil, ridicol de fragilă, şi atunci, 
ghemuin-du-se în braţele lui, plângea. Nu voia să se mărite, 
dar poate că totuşi... Oare n-ar fi fost cu putinţă să plece 
împreună un an, undeva departe, l-a întrebat ea la un 
moment dat, de fapt fusese mai mult o rugăminte, oare nu. 
Avusese chiar el această idee la început, şi atunci de ce 
renunţase la ea, de ce se răzgândise între timp? N-o mai 
iubea? Poate că nici n-o iubise vreodată? încerca s-o 
liniştească, însă toate explicaţiile pe care i le dădea o în- 
furiau şi mai mult, fiindcă poruncindu-i să înceteze, să tacă, 
să se liniştească, o îndepărta de fapt de el, fiindcă ea, în loc 
să-1 asculte, i se împotrivea, furioasă, îndârjită. Cum l-ar fi 


sfâşiat atunci, dacă ar fi putut, cu mâinile ei l-ar fi sfâşiat! 
Când erau împreună, dragostea lui părea deasupra oricărei 
suspiciuni. Nici o altă femeie n-ar fi putut pretinde mai 
mult, o iubire mai pătimaşă. O iubea ţipând, erau strigăte 
smulse din trupul său, cu o brutalitate împinsă până la 
neruşinare. Şi ea îl iubea, ar fi putut oare să nu-l iubească? 
(Mai târziu, peste ani, îşi va aminti că tot timpul cât au fost 
împreună a urmărit-o luciditatea, o înspăimântătoare, 
anihilantă luciditate, chiar şi în momentele când părea 
copleşită de pasiune, de furie. O tânără necugetată, 
lacrimogenă, debordantă, şi cu toate acestea, mereu 
întoarsă spre sine, spre propriile gesturi, ca spre un 
spectacol urmărit de la distanţă, indiferent. Ca o actriţă 
care repetă replicile dificile tocmai pentru a le controla 
până când cuvintele, în loc să fie supuse, o supun pe ea, 
împin-gând-o încotro vor, subjugând-o.) 

Te părăsesc, îi striga ea. Am să te părăsesc. Iubita mea, 
Eleanor, te implor... 

Ştiu ce vrei, ştiu ce urmăreşti, ce ai urmărit tot timpul. Şi 
tocmai de aceea te părăsesc. - 

Şi totuşi legătura lor nu s-a rupt. A continuat, s-a mai târât 
încă un an. lelefoane, în fiecare noapte, ameninţări cu 
sinuciderea, crize de plâns urmate de perioade de 
luciditate, de calm, de speranţe; se întâlneau din nou, la 
Boston, petreceau câte un week-end la New York; erau 
frânturi de dragoste disperată. Relaţia cu Edwin a durat 
cinci ani; el se schimbase foarte puţin: părul i se albise 
parcă, devenise mai zbârlit; se îngrăşase cu vreo cinci 
kilograme. În mare, însă, rămăsese neschimbat. Eleanor 
însă era alta. Se schimbase foarte mult. Nu mai era ca 
înainte... nu mai era tânăra. Încă o urmărea imaginea ei de 
odinioară, imaginea acelei tinere încântătoare, până când, 
alunecându-i întâmplă-tor ochii pe oglindă, îşi dădea seama 
cât de jalnic putea să arate în realitate. 

M-a urâţit, mărturisea ea oricui ar fi fost dispus s-o 
asculte. Uitaţi-vă ce-a făcut din mine. * 


Şi cunoştinţele ei se amuzau, parcă le-ar fi spus o glumă 
bună, nu s-a urâţit deloc, se înşală, ziceau ei, însă, mai 
târziu, când se despărţeau de ea, începeau s-o bârfească. 
Avea tot mai mulţi duşmani. Nu se mai putea încrede în 
nimeni. 

Am să te părăsesc, îl ameninţa ea. 

El îi apucă în palme chipul palid, înfierbântat, şi o sărută, 
un sărut de despărţire. Am să te părăsesc... 

Gazdele şi-au dat seama că recepţia începea s-o 
obosească. Deşi era numai zece, s-au grăbit s-o conducă la 
Casa de Oaspeți a Universităţii. Benjamin Holler îi însoțea, 
aşezat în maşina decanului, alături de ea, pe bancheta din 
spate. 

Se discuta degajat, se trecea de la un subiect la altul cu 
uşurinţă, era tot mai evident, de altfel, că se aflau în faţa 
unei toamne splendide, şi împrejurimile aveau, fără 
îndoială, un pitoresc al lor, iar fondurile cu care era 
înzestrată facultatea se dovedeau a fi, nici nu se putea 
altfel, din cele mai generoase, fiindcă facultatea, ziceau ei, 
şi-a 

Întotdeauna, toamna demonstrat cu prisosinţă „tinereţea, 
vigoarea, spiritul comunitar”. Pe Eleanor n-o interesau 
câtuşi de puţin aceste discuţii, ceea ce n-o împiedică să-şi 
audă de câteva ori glasul, prins în schimbul de replici. Avea 
totuşi un sentiment de mulţumire, ştia că se achitase în 
modul cel mai onorabil cu putinţă de obligaţiile ei din acea 
seară. O seară care se apropia acum de sf îrşit. Erau încă 
proaspete în memoria ei primirea entuziastă a sălii, 
aplauzele generoase ale publicului. Probaţii că după o 
săptămână, poate mai mult, amintirea vizitei la Colegiul 
Linden va păli, poate că după o lună impresiile de aici se vor 
amesteca, se vor suprapune cu cele de la Universitatea 
Virginia, unde, cu un an în urmă, i se înmânase un grad 
onorific. Şi acolo aceeaşi afabilitate, căldură, generozitate, 
aceleaşi strângeri de mână, fotografiile de circumstanţă, 


clincănitul vesel de pahare, şi apoi, zborul de întoarcere 
acasă. 

Dar Benjamin Holler? Şi pe el îl va uita? Nu, fără îndoială, 
imaginea lui îi va rămâne în memorie. 

Cel puţin a fost dragoste adevărată, simţi brusc nevoia să-i 
spună, în timp ce erau acolo, în maşină. Tatăl tău şi cu mine 
ne-am făcut destul rău unul altuia, am suferit, ne-am 
chinuit, dar cel puţin am fost vii, am trăit. Am fost stăpi-niţi 
de pasiune... am trăit această iubire cu toată fiinţa noastră. 
Ani de zile l-am urât, i-am dorit moartea, şi apoi, dintr-o 
dată, înverşunarea aceasta s-a topit, acum, când mă 
gândesc la el, o fac iarăşi cu dragoste, de parcă timpul nici 
nu s-ar fi scurs, ca şi cum totul ar fi neschimbat. Sunt încă 
amanta lui tânără, lacomă, înspăimântată. 

După ce a plecat din Boston, Eleanor s-a întors, pentru 
câteva luni, la familia ei din Chestnut Hill. Nu s-au înţeles 
însă, îi făceau mereu reproşuri, deveniseră posesivi 
(evident, sub pretextul intangibil al iubirii), posesivi şi 
foarte susceptibili. Avea treizeci şi cinci de ani. Se simţea o 
ruină, o femeie ratată, oribil de secătuită: de câte ori se 
gândea la Edwin, simţea un nod în gât, simţea că se 
înăbuşă, parcă un hohot de plâns i s-ar fi oprit în coşul 
pieptului. Nu mai avea nici un prieten. Şi nici nu voia să-şi 
mai facă vreunul. Se mută la New York, într-o cameră 
parţial mobilată, din West Side, unde zăcu în pat câteva zile, 
în letargie, epuizată, incapabilă să se îmbrace, să scrie. Era 
convinsă că nu va mai scrie niciodată, ce rost ar mai fi avut 
să scrie? Avusese cu poeziile ei destule succese; era 
invidiată chiar şi pentru succesele ei efemere, locale. Însă 
tot timpul muncise cu îndârjire; ştia că, apucându-se din 
nou de lucru, ar fi putut ajunge iarăşi o poetă de clasă. Dar, 
ce rost mai avea să scrie? La început, Edwin se arătase 
interesat de poezia ei, mai târziu însă avea s-o privească cu 
indiferenţă. La început, o iubise într-adevăr, o iubise foarte 
mult, însă cu timpul dragostea lui s-a mistuit. Şi chiar dacă 
s-ar fi apucat iarăşi de scris, chiar dacă ar fi avut un mare 


succes cu volumele ei, tot n-ar fi reuşit să-l recucerească 
pe Edwin, să-l convingă s-o iubească din nou. 

Îl ura. Într-un mod mai mult abstract, fiindcă ura ei 
aluneca dezlânat, fără să se poată fixa de imaginea lui, lă- 
sând doar o mâzgă în urma ei, murdărind aerul. Într-o zi, îşi 
aşeză uşor lama pe încheietura braţului, ar fi vrut să vadă 
ce se poate întâmpla dacă... Cât de mult se detesta: era atât 
de falsă, atât de laşă. Lama îi juli puţin pielea fină, şi atunci, 
fără să mai stea pe gânduri, o aruncă la coş. Dumnezeule, 
ţipă ea, ce prostie! 

Lama lăsase o urmă subţire pe piele. Dinţii pieptenului cu 
care îşi îndrepta părul îi zgâriau pielea capului. Aerul 
limpede, cumplit de rece al iernii îi sfâşia plămânii. Ce 
decădere, gândi ea. Parcă nu mai era ea. 

Voia să-i telefoneze. Voia să-i scrie. 

Era sigură că dacă ar fi reuşit să ia din nou legătura cu 
Edwin, el ar fi reprimit-o. O iubise totuşi atât de mult... 

Nu-i telefonă, nu-i expedie nici o scrisoare. În schimb, 
începu să lucreze. La început haotic, minată doar de 
cinismul situaţiei. Dacă tot se detesta atât de mult, de ce n- 
ar fi exploatat poetic acest simţământ? Era preferabil, 
desigur, să-ţi iubeşti eul, sau măcar să-l tratezi cu o 
oarecare toleranţă, însă dacă această relaţie nu mai era de 
conceput, atunci trebuia să construiască doar cu ce mai 
rămăsese. După luni de zile, rezultatele întârziau să apară, 
eforturile ei se conturau doar în mormane de ciorne, de 
schiţe. Senzaţii fruste. Cuvinte. Apoi, se lansă într-o nouă 
legătură, de data aceasta era perfect conştientă că nu-l 
iubea pe celălalt, că nu se simţea în nici un fel atrasă, însă o 
făcea numai fiindcă avea nevoie de o persoană, de un obsta 

Întotdeauna, toamna col între ea şi Edwin Holler, fiindcă 
nu putea să-şi controleze propria experienţă atâta timp cât 
nu se detaşa de ea, cât nu lua o distanţă. Apoi, emoţiile s-au 
transformat în cuvinte. Cuvintele urmau, la rândul lor, să 
capete o anumită direcţie, un anumit ton. O anumită 


structură în care să se lege, în care să rămână. O structură 
perfectă, ar fi spus ea. 

Doi ani mai târziu a apărut Un anotimp aliubirii. O carte 
stranie, nu avea mai mult de o sută de pagini, cu bucăţi 
scurte, enigmatice, unele în versuri, altele în proză, într-un 
stil eliptic, cu totul nou faţă de ce scrisese Eleanor până 
atunci. Volumul nu s-a bucurat de prea multă atenţie din 
partea criticii, ca majoritatea cărţilor de poezie, de altfel, 
însă Eleanor nu s-a simţit dezamăgită, în fond nici nu se 
aştepta la altceva. Ar fi dorit însă ca măcar Edwin să-i fi citit 
volumul, ar fi dorit să primească o scrisoare, câteva rânduri 
de la el, şi poate că în felul acesta... El însă nu-i va scrie nici 
un rând. Probabil că nu citise cartea, sau poate că nici 
măcar nu auzise de ea. 

Câţiva ani mai târziu, într-un moment când pregătea alt 
volum pentru tipar, a primit un telefon de la un director de 
teatru care, după ce citise Un anotimp al iubirii, o carte 
care îi plăcuse foarte mult, ar fi dorit să-i facă o ofertă de 
dramatizare, bineînţeles cu colaborarea unui regizor. La 
început a refuzat, ideea în sine i se păru ridicolă. Nu avea 
nici o noţiune despre ceea ce înseamnă să scrii o piesă, iar 
perspectiva unei colaborări o irita. Cât despre subiect, i se 
părea prea banal: o poveste de iubire, un sfârşit trist, doi 
oameni care suferă foarte mult şi care, în final, se despart. 
Directorul a insistat totuşi. Până la urmă Eleanor a 
acceptat. Rezultatul: o piesă surprinzător de bună. Foarte 
uşor de montat, fiindcă nu cerea decoruri deosebite, şi nu 
avea decât două personaje. O piesă de dragoste, care 
câştigă repede publicul, mai ales pe femei. Deşi subiectul 
era destul de banal, piesa era scrisă într-o limbă 
percutantă, incisivă, subtilă, necruţător de precisă, 
impresionantă. Reuşi să vadă spectacolul, şi nu regretă 
deloc. După aceea se întâmplă ceva extraordinar. Piesa 
începu să aducă încasări, mai ales de la teatrele 
universitare şi de la cele de vară. Pe la începutul anilor 
şaizeci, un teatru din New York o prezentă într-o nouă 


montare. Eleanor Ger hardt, între timp poetă consacrată, 
câştigă renumele de precursor al mişcării feministe. Era 
apreciată pentru francheţea opiniilor, pentru eficienţa şi 
forţa cu care condamna ideile preconcepute pe care se 
construise supremaţia bărbaţilor. Ar fi putut să scrie şi alte 
piese, ar fi putut să scrie un roman, dar, prudentă, ocoli 
asemenea riscuri. Nu era avidă după aplauzele publicului; 
poezia îi era suficientă. O vreme, primi drepturile de autor 
cu un oarecare simţământ de culpabilitate... ca poetă era 
mereu tentată să creadă că un autor nu e plătit niciodată la 
adevărata lui valoare. Mai târziu, cu trecerea anilor, după 
ce câştigurile şi tirajele cărţilor ei s-au mărit, a început să-şi 
încaseze veniturile cu aerul cel mai firesc: nu numai că n-o 
mai deranjau, dar socotea că esle cel mai normal lucru să le 
primească. 

Cunoştinţele ei ştiau că Un anotimp al iubirii era inspirat 
de relaţia ei cu un bărbat, Edwin Holler, şi mai ştiau că 
Holler publicase o singură carte, un studiu erudit despre un 
aspect obscur al civilizaţiei greceşti; pe Holler însă nu-1 
cunoşteau personal, şi nici nu ar fi avut curiozitatea să-l 
cunoască. Cum a reacţionat el la piesă? o întrebau ei pe 
Eleanor. Ce reacţie ar fi putut să aibă un bărbat care îşi 
vede faptele, personalitatea, viaţa dezvelite, expuse 
spectatorilor pe scenă? Eleanor le răspundea scurt că nu 
ştie şi că nici nu-şi poate imagina reacţia bărbatului într-o 
asemenea situaţie. Dar soţia lui, ea cum a reacţionat? 
insistau ei. Probabil că a văzut în piesă o ironie, fosta 
amantă a soţului ei făcând din acea legătură subiectul unei 
piese de succes. Eleanor nu mai aflase nimic despre nevasta 
lui Holler. Însă cum ea nu fusese niciodată o mare cititoare, 
probabil că nici nu auzise de volumul ei de poezii, şi cu atât 
mai puţin de piesă. De fapt, ele nici nu se cunoşteau, nu se 
văzuseră niciodată. Ar fi putut bănui ceva, însă nu existau 
nici un fel de dovezi. Se spunea că această femeie era 
egoistă, vanitoasă, limitată, ocupându-se numai de căminul 
şi copilul ei. Soţul ei n-a mai stat mult cu ea, după ruperea 


legăturii cu Eleanor. A divorţat, s-a căsătorit cu o femeie de 
douăzeci şi cinci de ani, soţia unui fost coleg al său. 

Am fost prima lui amantă, îşi spuse Eleanor. Se întreba 
dacă acest lucru era adevărat. Probabil că se înşela: 

Întotdeauna, toamna îi plăcea însă sunetul cuvintelor, 
ironic, ferm şi resemnat în acelaşi timp. 

Să-i facă o cafea? în camera alăturată era o mică bucătărie 
înzestrată cu cele trebuincioase. Nu, nu era nici un deranj. 
El refuză, spunând că o singură ceaşcă îl ţine treaz toată 
noaptea, când, şi aşa, suferă de insomnie. Eleanor murmură 

ceva, dându-i dreptate. Zâmbiră amândoi, uşor stânjeniţi. 

Eleanor se aşezase pe un scaun cu spate de pânză, lângă 
şemineu, într-o poziţie care îi apăru de la început destul de 
rigidă. O doamnă bătrână, venerabilă. Cu mâinile strânse în 
poală. Benjamin Holler stătea în faţa ei pe un scaun firav, 
îmbrăcat în creton. Era foarte agitat. Eleanor observă că 
degetele lui se mişcau continuu, ca şi cum ar fi însăilat o 
melodie la pian, pe un ritm tainic. Ar fi vrut să-i 
povestească, să-i spună cât de frumos cânta când era copil, 
nu-i ieşea din minte sunetul acela, erau câteva bucăţi 
melancolice, obsedante, care nu-i mai ieşeau din minte... 

— Am putea să... 

— Mă gândeam că... 

Se opriră amândoi. Eleanor începu prin a-l întreba dacă 
mai aflase ceva despre tatăl său, ar fi vrut să ştie dacă în 
ultimii ani de viaţă fusese fericit, acolo în Hawaii, parcă în 
Hawaii trăise, nu-i aşa? ' 

— N-am putut afla prea multe despre el, răspunse 
Benjamin, cu un zâmbet difuz, amar. N-am păstrat legătura 
cu el. 

— Îmi pare rău, spuse Eleanor. 

— Îmi închipuiam că... probabil a păstrat legătura cu 
dumneavoastră. 

— Nu, spuse Eleanor uimită. Nici gând. 

— M-am gândit că poate... 


— O singură telegramă, acum câţiva ani... adică acum 
doisprezece, poate chiar paisprezece ani... doar o singură 
telegramă, nimic mai mult. 

Degetele lui Benjamin alergau în gol, nestăpânite, vioaie. - 

— Întotdeauna s-a purtat ca un om de nimic, spuse el. 

Luată prin surprindere, Eleanor pufni în râs. Era însă 
numai un gâlgâit strangulat, tern. 

— A fost un om... un om excepţional... ar fi fost în „tare 
să... 

— A fost un om de nimic, spuse Benjamin sec. Scoase apoi 
din sacoul său cenuşiu, de tweed, un plic gros; pentru o 
clipă expresia feţei i se schimbă. Eleanor se temu că-l va 
vedea izbucnind în plâns. 

— Maică-mea credea că toate relele i se trag de la eşecul 
lui profesional, fiindcă nu ajunsese niciodată acolo-unde ar 
fi dorit, o autoritate în domeniu, nu devenise celebru, aşa 
cum credea că o merită. Era atât de meschin, era atât de 
ranchiunos, atât de răuvoitor... nu se dădea în lături de la 
nimic, putea să scrie recenzii veninoase despre cărţile lui 
Eliade, le trimitea la tot felul de reviste, şi asta numai ca să- 
şi vadă numele tipărit, nu conta că în felul acesta lovea într- 
un vechi prieten. Şi totuşi cred că mama se înşela... Chiar 
dacă ar fi ajuns vreodată celebru, probabil că tot atât de 
mizerabil ar fi rămas... un om de nimic. 

— Oare? întrebă Eleanor nedumerită. Se uită insistent la 
Benjamin. Nimic din imaginea iubitului ei de odinioară nu 
se mai afla pe acest chip: chiar şi ochii erau alţii, străini. Da, 
acest tânăr cu început de chelie, atât de pornit împotriva 
tatălui său, îi era străin. 

— Am crezut că... da, am crezut într-adevăr că îl iubeai, 
spuse ea cu o voce muiată, am crezut că totuşi... îl iubeai pe 
tatăl tău... 

Benjamin râse; un sunet înfundat, hârâit. 

— Când? 

— Poftim? 

— Când ai crezut? 


— Când am crezut că îl... 

— Când ai crezut că îl iubeam? 

— Nu ştiu... nu mai ştiu. Poate când erai copil. 

— Şi când te gândeai la asta? 

Eleanor era descumpănită, nu-şi putea reveni. Începu să-i 
explice, apoi, brusc, se opri. 

— Te gândeai la asta când făceai dragoste cu tata? Sau 
poate după aceea... 

Benjamin bătea cu degetele în plicul gros de pe genunchii 
săi. Tonul său, bănui Eleanor, deşi plin de asprime, 
întotdeauna, toamna trăda o mare nelinişte, o nervozitate. 
Începu şi ea să tremure. Se simţea sleită. 

— Câţi ani au trecut până când ai ajuns să te gândeşti la 
asta? 

— Am crezut că nu ştii nimic, murmură Eleanor. 

— Ce să ştiu? * 

— Despre legătura dintre mine şi tatăl tău... despre... 

— Să nu ştiu? Cum să nu ştiu, am ştiut amândoi, şi eu şi 
maică-mea. Când a început povestea aceea, aveam zece ani, 
când s-a sfârşit totul, împlinisem cincisprezece. Am ştiut 
totul. Sau aproape totul. Era imposibil să nu aflu. 

Benjamin râse din nou. 

— Bine, dar... 

— V-aţi purtat ca nişte porci. Amândoi, îi spuse Benjamin. 

Pentru câteva clipe se aşternu tăcerea. Eleonor nu-şi 
putea dezlipi privirile de pe chipul lui. Simţea că i se zbate 
ceva în gât, în timpane. Să nu leşine cumva... Ce-o să se 
întâmple cu ea? Văzu că buzele tânărului din faţa ei se 
mişcă din nou şi pricepu că el îi vorbea. 

— Ar fi fost imposibil să nu aflu, repetă el. Ştiam toţi. Nu 
mai era un secret pentru nimeni. Într-o zi, eram aşezaţi la 
masă în salon, când tata a azvârlit o sticlă de vin, a izbit-o în 
perete, a început să urle la mama, s-o întrebe de ce tace, de 
ce se poartă cu el ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi 
cum ar avea ceva de împărţit cu el... bătea cu pumnul în 
masă ca un dement şi o înjura... Nu, nu făcuse nici un 


secret din relaţia voastră, el nu ţinea să aibă secrete. 
Pentru el un singur lucru conta: pasiunea, credea numai în 
pasiune, spuse Benjamin cu o voce stinsă. 

— Nu ştiam... 

— Ba ştiai, ştiai foarte bine. 

'Eleanor închise ochii pe jumătate. Se auzi negând totul, 
se auzi implorând înţelegere. Oare acest tânăr răvăşit de 
furie nu putea pricepe cu nici un chip că ea? 

— Aţi fost nişte porci. Amândoi, spuse Benjamin, sec. 
Sigur, trebuie să recunosc că dintre voi doi el s-a purtat mai 
odios. 'Te-a prostit, ţi-a luat minţile, te-a înfricoşat, a făcut 
ce-a vrut din tine. Câtă plăcere îi făcea s-o chinuie pe 
mama, îi spunea că are o amantă, o femeie care îi este 
devotată, care îl iubeşte cu patimă, o femeie de o 
inteligenţă sclipitoare, tânără, mai tânără decât tine, îi 
arunca mamei în faţă, urlând, da, ea e frumoasă, iar tu nu 
eşti decât o pocitură... Dumnezeule... ce orori putea să 
spună! îi plăcea să ţipe, să zbiere, să se învârtă prin casă, 
gesticulând ca un apucat. Aşa se manifesta pasiunea la el, 
aşa trebuiau să se poarte oamenii cuprinşi de pasiune. Să 
fie plini de viaţă, pricepi? Debita numai tâm-penii. Zicea că 
instinctul e suveran, că suntem dirijaţi orbeşte de el. Toate 
cursurile şi le împăna cu astfel de idioţenii. Adevărul e că îl 
rodea că nu reuşea să publice. Nimic substanţial, că ideile 
se scurgeau pe lângă el, că îmbă-trânea şi că, la urma 
urmei, nu era decât un biet ratat, un nimeni... de aceea era 
atât de pornit împotriva colegilor, era obsedat că toţi îl 
ridiculizează. Pe urmă ai apărut tu. A început coşmarul cu 
maică-mea. Pe ea însă a distrus-o. 

— Bine, dar n-am fost eu singura femeie din viaţa lui, 
îngăimă Eleanor. Nu am fost nici măcar... prima... adică nu 
cred să fi fost eu prima. 

— Ai fost însă cea mai fidelă, replică Benjamin. Te-ai ţinut 
scai de el. Nici dacă ar fi vrut să scape n-ar mai fi putut, 
deşi am impresia că tocmai acest lucru îl încânta, faptul că 
erai îndrăgostită de el, că îl iubeai ca o nebună, că voiai să 


te măriţi cu el, să plecaţi în India, fireşte pe banii tăi... lar el 
ce făcea? îi cerea sfaturi mai-că-mii sau prietenilor care 
veneau pe la noi, îi întreba ce să facă, fetişcana asta se 
îndrăgostise ca o nebună, cum să scape de ea, ce să facă? 
Maică-mea n-avea încotro, trebuia să-l suporte debitând 
toate tâmpeniile astea. Uneori se îmbăta şi începea să 
zbiere prin casă, să dea din mâini, să gesticuleze, ca, pe 
urmă, să spună că-i pare rău, că-i este ruşine de tot ce se 
întâmplase. Bătrân scâr-bos. Ce porc! Dumnezeule, ţipa el 
cu ochii holbaţi la mine, cu privirea aceea imbecilă, teatrală, 
de brută, Dumnezeule, ce-o să se întâmple cu Benjamin... 
cu noi toţi? li era teamă pesemne că într-o bună zi o să te 
sinucizi. 

— Să mă sinucid? reacţionă Eleanor cu un glas străveziu. 
E absurd... e ridicol. N-am vrut niciodată să mă sinucid. N- 
am vrut niciodată să-l iau de bărbat... nici pe el, nici pe 
altcineva. Minţea, bineînţeles că minţea... întotdeauna, 
toamna 

— Nu minţea deloc, o întrerupse Benjamin. Era prea idiot 
ca s-o facă. Adevărul este că l-ai implorat să vă căsătoriţi, l- 
ai ameninţat chiar cu sinuciderea. Stiam toţi, nu mai era un 
secret. Ideea îl îngrozise probabil pe moment, însă apoi îl 
făcuse să delireze: oare era cu putinţă ca o femeie să fie 
atât de îndrăgostită de el încât să se omoare, să-l iubească 
pe el cu atâta înverşunare, să renunţe la toate de dragul 
lui? Deşi, dacă până la urmă te-ai fi sinucis... 

— E ridicol ce spui, tresări slab Eleanor. 

— Aici sunt scrisorile tale, zise Benjamin, întinzându-i 
plicul care stătea pe genunchii săi. 

— Cu o iarnă înainte de a vă despărţi i-ai scris o mulţime 
de scrisori. "Ţin minte, îi plăcea să citească din ele când 
rămânea cu mama, doar ei doi, în dormitor, eu stăteam la 
uşă, trebuia să fiu în preajma ei, dacă s-ar fi întâmplat ceva, 
să pot să sar în ajutorul ei. Cred că atunci, dacă ar fi 
îndrăznit să se atingă de mama, aş fi fost în stare să-l omor. 
Da, în iarna aceea i-ai trimis nişte scrisori lungi, 


interminabile, îl implorai să te ia de nevastă, îl ameninţai cu 
sinuciderea... Dacă nu mă crezi... 

— Nu i-am scris nici o scrisoare, se apără Eleanor. Nu i-am 
scris niciodată. 

— Când a plecat de la noi a lăsat în urma lui un pod plin de 
cărţi, de reviste şi corespondenţă. Erau printre ele şi 
scrisorile tale, într-un sertar. Am vrut atunci să arunc toate 
resturile, însă mama a ţinut să le păstreze. Am păstrat deci 
majoritatea cărţilor care erau acolo, şi o parte din scrisori, 
le-am lăsat cum erau, la locul lor, în teancuri. Dacă era după 
mine, le puneam pe foc, dar mama nu m-a lăsat. Il mai 
iubea încă: era o parte din suferinţa ei. 

Eleanor se uită la plicul gălbui din mâinile sale. Nu 
trimisese nici o scrisoare, era foarte sigură că nu-i trimisese 
nici o scrisoare, că nu-l implorase niciodată pe Edwin 
Holler s-o ia de nevastă. 

— Nu-mi vine să cred, şopti Eleanor. Nimic din ce mi-ai 
spus. Nu-jni vine să cred. 

Benjamin îi spulberă cuvintele într-o clipă. 

— Părerile dumitale nu mă interesează, domnişoară 
Gerhardt, şi cu atât mai puţin sentimentele dumitale. De 
fapt, persoana dumitale nu mă interesează deloc. Ceea ce 
ştiu este că tata te-a manipulat după bunul lui plac, că ai 
fost destul de naivă ca să crezi ce-ţi spunea el şi, tocmai de 
aceea, a fost o vreme când te-am urât crâncen, acum însă, 
în seara aceasta, ceea ce crezi sau simţi dumneata nu mă 
mai interesează. Voi doi m-aţi făcut să înţeleg ceva din 
sensul vieţii, m-aţi făcut să înţeleg că „pasiunea” şi 
„libertatea” nu sunt decât nişte cuvinte oarecare folosite 
pentru a masca egoismul, indiferența, mai ales atunci când 
eşti tânăr, şi tot datorită vouă am înţeles că pentru a-mi 
clădi viaţa fără să-i fac pe alţii să sufere va trebui să-mi 
găsesc alte modele. Ceea ce am şi făcut. Nici nu a fost greu, 
crede-mă. M-am îndrăgostit de 

O femeie, m-am căsătorit, i-am rămas credincios. După 
câte auzisem din gura lui tata, după toate absurdităţile 


debitate de el odinioară, nici nu aş fi putut alege altă cale. 
Pentru mine familia reprezintă o noţiune mult mai 
tradiţională, dacă pot să mă exprim astfel, tradiţională în 
comparaţie cu ideile care se vântură astăzi. De aceea şi 
modul în care concep eu fericirea e mai tradiţional, însă vnu 
fac mare caz din asta, crede-mă. Nu voiam să ajung aici cu 
discuţia, îmi pare rău. Am vrut doar să vă dau aceste 
scrisori, domnişoară Gerhardt, de aceea v-am însoţit până 
aici. 

Eleanor împietrise. Să primească acest plic gălbui? Dar nu 
avea nici o legătură cu scrisorile acestea... n-avea nici un 
motiv să le primească. 

Benjamin aşeză încet plicul pe masă. 

Respirația îi era întretăiată de scurte poticniri. Chipul 

1 se umpluse de o strălucire ciudată, dispreţuitoare. 

— I-ai fi provocat, desigur, o imensă bucurie dacă te-ai fi 
sinucis atunci... ar fi urmat probabil un spectacol cu 
plânsete şi ţipete. Era genul lui, zicea el, să nu ţină nimic 
ascuns. Era convins că marile trăiri nu pot fi tăinuite. Mi-a 
distrus viaţa. A distrus-o şi pe maică-mea. Şi tot el se 
lamenta. Zicea că nu ştie încotro să se îndrepte, încotro s-o 
apuce, că viaţa este un teribil mister. Mama a înghiţit atâtea 
umilinţe din partea lui, încât aproape că-şi pierduse minţile. 
Ea era din Boston, tatăl ei fusese pastor prezbiterian. Pur şi 
simplu nu mai ştia ce să facă. Îl iubea, adică îl mai iubea 
încă după tot ce se 

Întotdeauna, toamna întâmplase, după ce toată lumea 
aflase că bărbatul ei o înşală. Aflase chiar şi familia ei. Se 
simţea atât de înjosită, atât de terfelită. S-a apucat de 
băutură. Îmi spunea uneori: Ce sunt eu? un gunoi, o cârpă, 
un nimic. Veneam de la şcoală şi o găseam în bucătărie, 
băuse, băuse şi nu se mai putea ţine pe picioare. Mi-era atât 
de milă de ea. Însă nu ştiam ce să fac. Ce-aş fi putut face? 
Se certau îngrozitor. El urla ca un dement, apoi începea să 
urle şi ea, aruncau unul în celălalt cu ce le venea la mână. A 
doua zi o găseam din nou beată. Încerca să se agaţe de 


mine, să-mi spună că se simte ca un” gunoi, ca o epavă, şi 
că va fi aruncată, aşa cum e aruncat gunoiul, murdăria, că 
n-o să mai dureze mult şi o să crape. lar eu ce puteam să 
fac? Ce-aş fi putut face pentru ea atunci? A fost o femeie 
extraordinară, inteligentă, studiase la Radcliffe, avea o 
diplomă în franceză... însă, când a început să fie înşelată, s- 
a dezintegrat pur şi simplu: pierduse tot ce avea. Parcă ar fi 
trebuit să se întâmple altfel, nu ştiu de ce, dar lucrurile ar fi 
putut să se întâmple altfel. Apoi, a făcut un gest disperat. 
Nu cred că ştii ce s-a întâmplat. Lui i-ar fi fost ruşine să-ţi 
povestească. Mama a rămas gravidă. La patruzeci şi unu de 
ani. A vrut-o. Pesemne ca să-l lege de ea. Să-1 câştige cu 
feminitatea ei. 

Eleanor îl privi fără să se clintească. 

— A rămas gravidă? şopti ea. Nu putea pricepe, era cu 
neputinţă. Ce se întâmplase oare? îl iubise pe Edwin la 
nebunie, şi în acelaşi timp o* altă femeie, vaporoasă, ireală, 
continuase să existe alături de el. Soţia lui Edwin. Nu 
devenise niciodată o realitate, o prezenţă. 

— Mama ta aştepta un copil? îngână ea. E cu neputinţă... 

— Probabil că tata ţi-a dat impresia că se culca numai cu 
tine, că erai singura femeie din viaţa lui, spuse Benjamin. 
Aşa e? Sigur, era stilul lui, maiestuos, insolent, fiindcă le 
făcea pe toate să creadă că sunt, în felul lor, unice, stârnind, 
întreţinând pasiunea, marea lui pasiune. Maică-mea nu mai 
credea în acest truc, ea îl cunoştea, desigur, foarte bine... Şi 
totuşi biata femeie a rămas gravidă, pentru el, avea atunci 
patruzeci şi unu de ani. A trebuit să avorteze. Nu se mai 
putea. Era bolnavă, băutura o măcinase, ar fi însemnat o 
sinucidere, oricum tot n-ar fi rezistat, era prea slăbită, 
distrusă, trebuia să avorteze, şi ăsta a fost sfârşitul ei. 

— N-am ştiut... n-am ştiut absolut nimic, bâigui Eleanor. 

— N-ai ştiut? Chiar n-ai ştiut absolut nimic? întrebă 
Benjamin ridicând vocea, imitând parcă tonul ei. Ce spui? 
Chiar n-ai ştiut nimic? repetă el. 

— Nu, n-am ştiut... n-am ştiut... n-am ştiut nimic. 


— Iubitul tău nu-ţi făcea probabil confesiuni, spuse 
Benjamin... Poate că în asta îi stătea şi şarmul, să fie un 
versatil, un îndrăgostit pătimaş, de modă veche. Era 
irezistibil, nu mă îndoiesc. 

Eleanor îşi strivi obrajii cu palmele. Simţi o apăsare în 
gâtlej. Abia mai putea respira. N-am ştiut, ar fi vrut să-i 
strige. N-am ştiut, de ce-mi spui tocmai mie toate lucrurile 
astea, de ce nu mă laşi în pace? N-am ştiut. Sunt 
nevinovată, crede-mă! 

— N-are nici o importanţă, nu mai are nici o importanţă, 
spuse Benjamin Holler şi se ridică de pe scâun. Şi acum vă 
las. 

Ea îl privi disperată. Pentru o clipă crezu că bărbatul care 
stătea în faţa ei o va lovi. 

EI se dădu un pas înapoi. Vizita se încheiase. Cuvintele lui 
îi înotau în auz, zvâcnind ca un ecou, ca un puls. Nu le mai 
putea descifra, nu le mai putea distinge. Chiar avea de gând 
să plece fără să-i întindă mâna? Ea era încă acolo, în 
camera aceea... 

— Noapte bună, domnişoară Gerhardt. 

— O clipă... 

Se uită lung la uşă. Era oare tot acolo? Cât era ceasul? 
Bărbatul acesta, un străin, cum de fusese atât de dur, atât 
de înverşunat, nu putea înţelege. Fiindcă ea, desigur, nu 
putea avea nici o vină. leşise într-adevăr fără să-i mai 
întindă mâna. De ce? 

— N-am ştiut nimic, ţipă ea. N-am nici o vină. 

Focul năvăli orbitor. Apoi, se stinse din nou. 

Il aţâţă cu un coupe-papier pe care îl găsise într-un sertar. 
Se apleca greu, icnind. De ce nu iau foc odată? Ce se 
întâmplă? Se auzi suspinând. 

Întotdeauna, toamna 

Luase nişte coli de hârtie din birou, erau nişte foi aproape 
transparente, le mototolise, le aşezase în jurul scrisorilor, ca 
un fel de rug, şi aplecându-se, respirând adânc, aprinse un 


chibrit pe care îl ţinu sub mormanul de hârtii. Flacăra 
izbucni imediat, ştergându-i o clipă degetele. 

Stătea în faţa căminului, gâfâind, zgâlţăâită de un tremur 
nervos. Se uită la colile zdrenţuite. Scrisorile acelea pe care 
nu voise să-şi arunce ochii urmau să ardă acum. Şi, în 
sfârşit, începură să ardă. 

Unde se scurg orele? se întrebă ea. 

Se frecă la ochi cu dosul mâinii. Era atât de obosită. 
Epuizată. Fusese nedrept cu ea, atât de nedrept, nici măcar 
nu-i întinsese mâna înainte de a ieşi. Nici măcar nu-i 
pomenise de poezia ei, nici un elogiu, nici un cuvânt măcar. 
Fusese atât de nedrept cu ea. Ce vină avea ea? Scrisorile 
ardeau încet, prea încet. Oare vor arde până la urmă? 
Trebuie să ardă, da, fără îndoială, chiar dacă va sta aici, în 
faţa căminului, toată noaptea, până la urmă vor arde. 

Tata stă întins pe pătură, cu pernele proptite la spate, cu o 
scrumieră în forma de scoică pe piept, cu o ţigară 
fumegândă în mână: răsfoieşte Biblia, se uită pe fereastră şi 
surâde., Duhul sfânt m-a părăsit”, răsună glasul său, din 
când în când. Ca o adiere uşoară de vânt, alerg pe 
acoperişuri, pe Main Street. Alunec printre rufele întinse la 
uscat, mă strecor pe lângă antenele de televiziune. O vecină 
mă strigă. Ai grijă, să nu te împiedici, o să cazi, o să te 
loveşti, însă n-o mai aud, am făcut un kilometru, sunt 
departe, un kilometru, cinci, alerg iute, ating pământul, şi 
sprintenă, agilă ca o maimuţă, mă azvârl mai sus, şi părul 
îmi fâlfâie în vânt. 

Baţi câmpii, se răsteşte mama la mine. Are ochii umflaţi de 
plâns. Buzele crăpate... s-a şters tot rujul de pe ele. 
Mincinoaso! Visezi cu ochii deschişi. 

Fugisem de acasă, dar nu era pentru prima oară. 
Şterpelisem trei dolari şi optzeci şi şapte de cenți din 
sertarul scrinului. Acolo ţinea mama banii ascunşi, printre 
ciorapi şi maieuri, sub o foiţă de ambalaj rămasă de la 
Crăciun. Alergam, zburam, galopam. Nu mă putea prinde 
nimeni, nu mă vedea nimeni. Doamna Ledbetter, murătura 


de la etajul întâi, cobora scările. Hei, căluţule, unde goneşti 
aşa repede? Stai pe aici, în blocul ăsta? 

De ce mă urmăresc cu vocile lor gâjâite, şi grase, de ce îşi 
întind mereu labele să-mi aşeze cârlionţii, să mi-i 
netezească? Am învăţat să mă feresc de ei, şi iarăşi alerg, 
alerg mai departe. 

Martirul 

Ia mai lasă poveştile astea, îmi zice surioara mea Irene. 
Sigur că da, îmi poartă şi ea pică. 

S-au scurs mulţi ani de atunci, prea mulţi ca să le mai ţin 
socoteala. Se zice că mai jos de parcul Water-man nu e 
sănătos să te plimbi de unul singur. În acel loc, bărbatul cu 
haina aruncată pe umăr vorbeşte cu o femeie îmbrăcată în 
bluză ţărănească, îi vorbeşte însă în şoaptă, furios, iar eu 
nu-l pot auzi, fiindcă mi-am astupat urechile cu palmele. Ce 
vină am eu? Abia am împlinit unsprezece ani. 

E ultima vară petrecută în Main Street, Main Street colţ 
cu Mohigan, înainte de incendiul acela, înainte ca totul să se 
schimbe. „Ce-o să faceţi acum?”, întreabă sora mamei, cea 
din Trenton. „îmi închipui că a devenit un pericol pentru 
voi, adică pentru tine, ” pentru fete...” La început mama nu 
i-a răspuns. Simţea probabil că mă ascunsesem după uşă şi 
trag cu urechea. A scos un sunet pe care nu l-am putut 
descifra, parcă râdea, un râs înfundat, obosit, anemic. 
Zicea: „Nu, fetele sunt în siguranţă, le iubeşte ca pe ochii 
din cap.” 

Fug de ei, din apartamentul de pe Main Street. Împărţeam 
cu Irene acelaşi pat, mama dormea pe canapea în living, 
tata în dormitorul „cel mare”. Ar fi fost în stare să ne facă 
vreun rău? Nu, sau cine ştie, dar, nu, sigur că n-ar fi fost în 
stare, să ne facă vreun râu. Ne iubea, vedeam asta pe 
chipul lui. Iubirea îi răbufnea în priviri, şi atunci, ruşinat, se 
ştergea cu dosul mâinii la ochi. 

Alerg spre parcul Waterman. Tata amestecă teancul de 
cărţi pentru un gin rummy, însă deodată se răz-gândeşte, şi 
lasă cărţile să cadă, şi ele se revarsă, alunecă, aproape fără 


zgomot, ca o cascadă mută. Nu-i beat, ci numai cam urâcios 
cu noi. Stă în picioarele goale, ce culoare ciudată au, 
albicios-albăstruie, iar unghia de la degetul mare, cea de la 
piciorul rănit, s-a îngroşat, acum are vreo jumătate de 
centimetru, şi e arămie ca o prună. 

Întinde mâna să apuce Biblia, apoi ia un pachet de ţigări 
nedesfăcut. 

Îmi zice: „leşi. Închide uşa. M-am săturat de voi. Mă 
spionaţi încontinuu... toţi.” Are o voce domoală, mur 
murată. Nu se răsteşte la noi. Niciodată nu se răsteşte la 
noi. 

E o după-amiază de august. Afară e cald, zăpuşeală, totul a 
împietrit. Alerg pe scările întunecoase până pe acoperiş, am 
trei hârtii de un dolar în fundul buzunarului şi ceva 
mărunţiş, nimeni n-o să ştie încotro am luat-o. Mama e 
plecată la serviciu, surioara mea, la o prietenă, tata stă 
cocoţat în vârful patului, zâmbeşte, se încruntă, surâde şi se 
uită pe fereastră, cine ştie unde. Pătura e plină de găuri de 
la scrumul de ţigară. 

O zbughesc afară. Am trântit uşa după mine, n-am vreme 
s-o mai închid. Catranul acoperişului zvâcneşte de căldură. 
E ultima vară petrecută în blocul acesta. Apartamentul 
nostru de patru camere e aşezat deasupra magazinului de 
încălţăminte. E un bloc cenuşiu, placat cu gresie. Main 
Street colţ cu Mohigan. Mami lucra la un spital, pe East 
End Avenue, Irene avea paisprezece ani şi era în clasa a 
zecea. Tata ieşea rar, mai ales seara. Se întorcea abia pe la 
două, trei noaptea, chiar mai târziu, pe la opt dimineaţa, noi 
însă nu-l vedeam; când venea, intra în baie şi închidea uşa 
după el. Îi plăcea însă mai mult să stea acasă. Odată, când 
s-au luat la harţă, am auzit-o pe mama cum spunea „De ce 
nu pleci? Du-te înapoi la Isle Royale, rămâi acolo... sau du- 
te în Alaska, dar, pentru Dumnezeu, nu ne mai chinui, lasă- 
ne în pace...” Tata îi răspundea, avea o voce domoală, 
murmurată: „Unde? Unde să mă duc? Aici mă simt bine. 
Aici. Nu în altă parte.” 


Tata stă întins, cu pernele adunate, strivite, ghemuite sub 
el. Lia încheieturile degetelor de la picioare are smocuri de 
păr negru. Aerul din cameră e îmbâcsit, miroase a fum de 
ţigară, a whisky, a ruţe nespălate. Ultima oară când a plouat 
şi tata a uitat să închidă fereastra, salteaua s-a udat 
leoarcă, iar tapetul s-a umflat de pete. Atâta doar că s-a 
aerisit camera. Cum adică, întreabă neroada de Irene, cum 
adică l-a părăsit Duhul Sfânt? E vorba de Dumnezeu, de 
Isus Hristos...? Şi noi? N-o să păţim nimic? 

Alerg pe acoperişul blocului. Alerg, zbor cu braţele întinse. 
Nu mă mai poate ajunge nimeni din urmă. Nu 

Martorul 419 mă vede nimeni. O femeie îşi aranjează 
rufele la uscat: cârlige, o funie de nailon, un coş umplut cu 
cămăşi ude. Mă strigă, n-o mai aud, am trecut deja de 
coşurile de cărămidă, sunt pe acoperişul celuilalt bloc, şi 
nimeni nu ştie cum mă cheamă. O clădire, încă una, şi încă 
una. Aerul se clatină de căldură. Bucăţi de catran păstoase, 
calc peste ele, peste şipci de lemn, cărămizi împrăştiate, 
grămezi de bitum, cutii de bere, ziare îngălbenite. 
Primăvara trecută un băiat m-a dus până la marginea 
acoperişului, voia pesemne să mă facă să plâng, însă eu m- 
am ţinut tare şi n-am plăâiis, voia să mă rog de el să-mi dea 
drumul, însă eu m-am încăpățânat şi nu m-am rugat de el, şi 
după ce mi-a dat drumul, şi după ce m-a lăsat în pace, şi 
după ce am luat-o la fugă, l-am auzit cum strigă în urma 
mea: „Aleargă ca o căprioară”, vai, ce mândră m-am simţit 
atunci. Ca o căprioară, ca un căluţ sprinten, ca un ghepard. 
Alerg, în salturi, prin aer. Cu braţele întinse, cu părul în 
vânt. „Visezi cu ochii deschişi”, îmi spune mama. Însă nu 
dorm, sunt trează şi nu sunt în patul meu. Soarele e sus pe 
cer, iar eu alerg pe acoperişuri, pe Main Street, în salturi 
mari, parcă aş fi o căprioară, un căluţ, un ghepard, alerg cu 
ochii deschişi, privind înainte. 

Altădată ne-am suit, eram câţiva copii din cartier, pe scara 
de incendiu, de unde ne-am strecurat pe o fereastră într-un 
vestibul. Am nimerit-o rău. Ne-a luat în primire o babă 


grasă şi urâtă, s-a pus cu gura pe noi de cum am intrat. 
„Dracilor”, a zbierat ea, „chem poliţia.” Noi însă o şi tulisem 
înapoi pe scara de incendiu, şi de acolo, ţuşti, pe acoperiş. 
Ce-am mai râs atunci, chit că nu şterpelisem nimic. Când 
colo, tot pe noi au dat vina, iar lrene m-a pârât, i-a zis 
mamei tot ce făcusem. Câţiva puşti furaseră scrisorile unui 
papă-lapte din bloc, cică ar fi fost şi nişte cecuri printre ele, 
şi atunci au dat vina pe noi, ne-au zgâlţâit puţin să zicem ce 
ştim, dacă şi unde le-am pitit, însă noi habar n-aveam cine 
le luase, nu eram noi vinovaţi. la să dăm foc la blocu' ăsta, 
le-am zis atunci celorlalţi. La ăsta şi la celelalte! Poate aşa le 
trece supărarea. 

Am împlinit unsprezece ani. Nu mai cresc. Asistenta 
medicală de la şcoală mi-a zis că sunt cu capul în nori. Ce-i 
cu semnele astea pe picioarele tale? Mi-a venit să intru în 
pământ de ruşine când ne-a pus să ne descălţăm, să ne 
scoatem şosetele, fiindcă ştiam că sunt murdară pe 
picioare. Termină cu smiorcăiala, m-a repezit atunci una din 
fete. Da', ce, eu mă smiorcăiam? 

Funii întinse la soare, antene de televizor, porumbei şi 
urme de găinaţ peste tot. Nici nu mai ai pe unde să alergi în 
picioarele goale. Catranul s-a încins, asfaltul arde. Când mă 
uit în jos, peste balustradă, mă ia cu ameţeală. Noi stăm la 
cinci, pe Main Street blocurile nu sunt foarte înalte, nici nu 
se compară cu blocul Wolcott, unde ne-am fugărit odată cu 
ascensoarele: cincisprezece etaje, plus subsolul. Parcă mă 
strigă cineva. Să fie mami? Alerg pe scări, e întuneric 
beznă. Ştiu unde sunt, e blocul de la capătul străzii, între La 
Mode Wo-men's Fashions şi Dutch Boy Paint & Paper. 

Dii, dii, căluţule, mă cârâie stafiditul de Ledbetter. 

Să nu pui laba pe mine, mă zburlesc eu. Şi alunec iute pe 
sub braţul lui. 

Ce căutam în parcul Waterman, mă vor întreba ei mai 
târziu. Ce mă apucase? Să iau autobuzul/singură, şi să 
merg cinci kilometri ca să ajung acolo, de capul meu... Nu 
ştiam cine e femeia aceea care se tot poticnea când voia să 


facă un pas, prin iarba înaltă de pe malul canalului. Nici 
măcar nu m-am uitat la ea. Am închis ochii, mi-am astupat 
urechile. Cred că era de vârsta mamei. Părul semăna la 
culoare cu cel al mătuşii June, era un castaniu închis, 
mâzgălit parcă cu cerneală violet. Avea în jurul gâtului un 
batic fin şi moale, de culoare roşie, ca acelea cumpărate de 
Irene de la Woolworth, pe care le agăţi la gât să zici că eşti 
şic sau le pui pe cap ca să nu ţi se vadă bigudiurile. 

Mai demult, într-o zi când ai mei se luaseră iarăşi la harţă, 
şi când Irene era plecată cu un prieten la patinoar, am fugit 
la unchiul şi mătuşa mea, care stăteau tocmai în cealaltă 
parte a oraşului. Asta s-a întâmplat demult, cred că într-o 
vară. Mătuşa m-a ascuns în baie, nu voia să fiu văzută de 
verişorii mei mai mici. M-a spălat pe faţă, m-a pieptănat, m- 
a strâns în braţe şi mi-a şoptit să nu plâng. Pe urmă, m-a 
întrebat ce face tata. Dacă mai merge la doctor, la vreun 
doctor? M-a întrebat ce face 

Martorul mama. „De ce nu dă şi ea măcar un telefon? Mi-e 
dor de ea...” N-am ştiut ce să-i răspund. l-am spus doar că 
vreau să rămân acolo, la ea, şi că în ruptul capului nu mă 
mai întorc acasă. Mi-a promis că n-o să-i sufle nimic mamei 
despre mine. 

M M-a lăsat apoi să-mi prăjesc floricele. Pentru mine şi 
pentru verişorii mei. Am topit untul într-o ceşcuţă de 
aluminiu, pe plită. Am pus însă prea multă sare, fiindcă 
aveau o solniţă cu care nu eram obişnuită. 

Îmi promisese că n-o să-i anunţe pe ai mei, însă nu s-a 
ţinut de cuvânt, şi, după câteva zile, mama şi tata au venit 
să mă ia cu o maşină împrumutată de la un vecin de-al 
nostru. Am fugit, m-am ascuns sub scară. N-am plâns, 
numai dinţii îmi clănţăneau, cred că de frică. Când m-au 
dibuit, am apucat să-i strig mătuşii June, cât am putut de 
tare, că o urăsc de moarte. Atunci mama mi-a tras o palmă. 
Ştiam că o să mă pocnească, de aceea nici că mi-a păsat. N- 
am plâns. De-aş putea, aş închide acum ochii să văd mutra 
mătuşii June cum arăta ea atunci, însă nu pot. Doar atât, să- 


i văd mutra ei de atunci. Şi casa aceea de pe Ingleside 
Avenue, cu faţadă din cărămidă aparentă şi pe verişorul 
meu în scutece. Mătuşa era drăguță, deşi nu ca mama. Era 
tânără, cât să fi avut atunci, poate douăzeci şi şase, 
douăzeci şi şapte de ani. Avea o aluniţă pe obraz şi părul 
lucios, castaniu, tuns paj, buzele mereu pline de un ruj 
carmin, şi sprâncenele desenate, parcă ar fi fost Elizabeth 
Taylor, prea groase şi prea negre pentru faţa ei îngustă. De- 
aş putea s-o văd cum era atunci, însă nu pot. Nu m“ie 
tânără acum. Deschid ochii şi zăresc o babă care se 
zgâieşte la mine. Are ochii injectaţi. Fire subţiri, albe îi 
acoperă, în smocuri rare, ţeasta. Are cancer. A făcut o 
operaţie la gât şi acum nu mai poate vorbi deloc. I-e ciudă 
pe mine fiindcă eu voi trăi şi după ce ea nu va mai fi, şi 
fiindcă atunci i-am strigat că o urăsc de moarte. Însă nu m- 
am gândit că o să moară, şi nici n-aş fi vrut să se întâmple 
asta. Dumnezeu să mă ierte dacă am greşit cu ceva. Numai 
să nu fie şi Dumnezeu supărat pe mine! 

Zburd prin galantarele magazinelor, mă strecor din-tr- 
unul în altul fără să mă opresc. Trec prin ferestrele 
maşinilor parcate la bordură. Le fac în ciudă vânzătoare-lor. 
Nu-mi pasă, nici nu mă uit la ele, şi nimeni nu ştie cum mă 
cheamă. Vitrina de la magazinul de bijuterii, apoi cea de la 
drugstore, apoi vitrinele mari, lăbărţate, de la Woolworth, şi 
peste ele umbra unei fetiţe care aleargă uşor, sprintenă ca 
o căprioară. Tata spune că n-are nici un sens să se întoarcă 
la Isle Royale, să muncească din nou pentru Administraţia 
Parcurilor Naţionale, n-are nici un sens să-i viziteze pe 
bunicii care locuiesc în nordul peninsulei, să caute o slujbă, 
să-şi ocupe din nou locul în biserică (după ce a ieşit din 
spital, câteva luni tata a mers din uşă în uşă să împartă 
Biblii, însă ce s-a întâmplat după aceea n-am mai reuşit să 
aflu, iar mama probabil că n-o să-mi povestească niciodată): 
n-are nici un sens să plece, căci toate locurile sunt în ochii 
lui Dumnezeu la fel, iar el este foarte mulţumit acolo unde 
se găseşte acum. Voiam să iau autobuzul pentru parcul 


Waterman, fiindcă îmi plăcea la nebunie să merg acolo. Şi 
pentru că acolo mă simţeam grozav de bine. 

O singură dată însă am făciit-o boacănă. Spre norocul 
meu, n-a aflat nimeni ce s-a întâmplat atunci. 

Atunci, la picnicul cu ai lui Jaycee, când mami şi mătuşa 
June ne-au scos pe toţi la plimbare, şi când eu am câştigat 
locul întâi la o cursă pentru copii, şi când am primit ca 
premiu un dolar de argint, şi când un băiat, Pat, pe care-l 
ştiam din şcoală, unul dintr-a şaptea, m-a întrebat dacă-i 
dau voie să se uite la monedă. Zicea că nu văzuse până 
atunci un dolar de argint adevărat. 1 l-am arătat. Pot să-l 
ţin în mână? m-a întrebat el. I-am zis: De ce? Poţi să-1 vezi 
şi aşa. Nu, a zis el, şi s-a apropiat de mine, nu, eu vreau să-l 
ţin în mână, dă-mi-l numai o clipă. Dolarul era încă în 
palma mea, îl simţeam. Hai, a zis el, dă-mi-l numai un pic, 
să văd şi eu*cum arată. N-am vrut să i-l dau, însă, când am 
deschis palma, mi l-a smuls şi a şters-o apoi în spatele 
bufetului cu foişor. M-a bufnit plânsul. Pe urmă m-am 
potolit. N-am povestit nimănui ce se întâmplase, nici măcar 
lui Irene. Doar atât i-am spus, că pierdusem dolarul de 
argint. „înseamnă că te-ai prăjit de două ori”, mi-a râs ea 
atunci în nas. 

Tata zice că e mândru de fetiţa lui, de amândouă fetiţele, 
însă tot el zice că n-are chef să stea de vorbă cu noi, 
Martorul fiindcă îl doare capul şi fiindcă oricum tot n-ar 
avea nimic nou să ne spună. Îl supără lumina. Şi vocea mea 
îl supără. „Dacă mi-ar fi dat să iubesc pe cineva, atunci pe 
tine te-aş iubi”, îmi spune el în timp ce scutură ţigara în 
scrumieră, „însă, vezi tu, Duhul Sfânt nu m-a găsit vrednic, 
şi de aceea m-a părăsit, m-a lăsat aşa cum laşi în urma ta o 
scoică goală, secătuită, iar eu nu pot face nimic, nu mă pot 
împotrivi. „Vântul suflă încotro vrea., Tu înţelegi ce 
înseamnă asta? Astă înseamnă totul” 

Mama izbucneşte în plâns. Icnete seci, urâte, ca o tuse 
enervantă. Tata îi întoarce spatele. Îl dezgustă ce vede. 


Tace. Nu se răsteşte la ea. Niciodată nu se va mai răsti la 
ea. 

„Nu vreau să mă mânjesc cu sânge”, zice el. „Nu vreau. 
Nu mai vreau.” 

Negrul de la volanul autobuzului nu s-a mirat deloc când 
m-a văzut că urc singură în maşină, că arunc două monede 
de cinci cenți în automatul pentru bilete şi că mă aşez la 
fereastră, pe una din băncile din spate. Inima îmi bubuie să- 
mi spargă pieptul. Simt un gol în stomac. Să merg singură 
cu autobuzul! în parc, singură! Păcat că nu mi-am luat şi 
costumul de baie cu mine. Ce m-aş mai fi bălăcit în bazin! 
Cu două săptămâni înainte, într-o duminică, Irene şi cu 
mine am venit în parc, cu o maşină plină de copii, conducea 
mama unei prietene de”“a lui Irene, şi atunci ne-am 
zbenguit în apă toată ziua, apoi am întins mâncarea pe 
iarbă, şi mai târziu ne-am întors acasă. Acum sunt singură. 
Sunt singură, şi aşa voi rămâne toată viaţa. 

Scrumiera în formă de scoică e o amintire din Tâmpa, 
Florida. Are la mijloc o sirenă în miniatură, din scoici mai 
mici, crem-portocalii, cu o coadă de peşte răsucită şi nişte 
ochi albaştri care privesc undeva, în depărtare. Sirena are, 
în loc de păr, un smoc de alge care-i acoperă sânii. E foarte 
arătoasă. Acum însă n-o mai admiră nimeni. S-a decolorat 
de atâta tutun, s-a acoperit de grăsime, fiindcă tata pune 
mereu degetele pe ea. Acum n-o mai bagă nimeni în seamă. 

Scrumiera stă când pe pieptul, când pe burta tatei. O văd 
cum coboară şi urcă, ca un val, încet, încet. Treptat se 
umple de scrum. Şi atunci e golită la coş. Mă uit la tata. [i 
văd părul de pe piept, prin maieu, un păr creţ, roşcat, care 
a început să încărunţească. Are păr şi la subsuori. Îmi 
amintesc cum îi creştea părul în jurul tâm-plelor şi, când 
era cald afară, îi atârna pe frunte, în şuviţe ude. Acum a 
început să chelească. Ochii lui au culoarea pietricelelor de 
pe fundul bazinului, nu sunt albaştri, nici gri, ci mai deschişi 
decât pielea, de un alb-cenuşiu neobişnuit. Pe frunte, pe 
obraji, i-au apărut riduri, atâtea riduri, de ce oare? Şi stă 


mereu pe gânduri. Se încruntă, se strâmbă, îşi plimbă 
arătătorul, degetul îngălbenit de tutun, pe dinţii din faţă., 
N-am încredere în mine. Acolo...,,, zice el şi face semn spre- 
fereastră, spre strada de sub noi, spre tot ce se află dincolo 
de camera în care ne aflăm. „Nu vreau să mă mânjesc cu 
sânge. Nu mai vreau.” 

Fumează Camei. Patul, podeaua sunt pline de foiţe de 
celofan, de benzi subţiri, roşii. Marca sticlei de whisky e 
mereu alta, însă nu pot reţine niciuna din ele. Sunt scrise 
atât de încâlcit, nu sunt ca cele de ţigări, ordonate, clare. 

Uneori ne apucăm să jucăm gin rummy. Cu fise de un cent. 
Cine câştigă trebuie să vâre mărunţişul într-o „ca-niotă”, 
adică într-o cutie de ţigări de foi. Alteori jucăm dame, sau 
Parcheesi *, sau vreun alt joc cu zaruri după care se 
înnebuneşte Irene. Agităm zarul într-un pahar negru, de 
carton, care, pe măsură ce trece prin mâinile noastre 
transpirate, se face din ce în ce mai moale. Dăm fiecare cu 
zarul, pe rând, şi ne prăpădim de râs, ce chiote se aud, iar 
ploaia izbeşte în geam, ca un berbec înfuriat, iar în cameră 
aerul e atât de greu, şi totuşi ne simţim atât de bine, poate 
fiindcă suntem împreună, toţi trei, rupţi de ce este în jurul 
nostru. Mama nu joacă niciodată, chiar dacă stă şi ea acasă. 

Tata avea o pensie de invaliditate, însă cineva încurcase 
probabil hârtiile, sau poate că el nu le completase cum 
trebuie, că banii nu ajungeau niciodată la el. Din cauza asta 
mama îl certa rău de tot. El însă ne explica, mie şi lui Irene, 
că e mai bine să trăieşti fără bani decât 

Joc originar din India, asemănător cu tablele. 

Martorul să te guduri pentru ei. „Vor să mă gudur la 
picioarele lor”, zicea el. „Duhul lui Dumnezeu e prea 
mândru ca să se gudure pe lângă ei.” Tata stă în capul 
oaselor pe cuvertură, fumează, soarbe din whisky, e liniştit. 
Uneori îşi aruncă ochii peste vreun ziar sau prin cărţile 
mele de şcoală, însă după aceea tot la Biblie revine, fiindcă 
nu se desparte de ea nici măcar o clipă. Citeşte un verset 
sau o pagină, sare la alt capitol, citeşte şi buzele i se 


arcuiesc, şi fruntea i se încreţeşte. Pentru el, tot ce se 
găseşte acolo, în Biblie, este important. E important chiar 
dacă ar deschide-o la întâmplare, fără să se uite, punând 
degetul pe primul verset care i-ar ieşi în cale. E cel mai 
important lucru din viaţă. Este chiar viaţa. Nici un verset nu 
este mai puţin important decât celelalte. 

Ce-o să se întâmple cu voi? întreabă sora mai mare a 
mamei, cea din Trenton. 

Nu ştiu, răspunde mama. 

Adică... n-a devenit periculos pentru voi? Din moment ce l- 
au arestat atunci, când a vrut să-l omoare pe nenorocitu' 
acela, care-o fi fost... 

N-o să se mai întâmple aşa ceva niciodată, zice mama. 

De unde ştii că n-o să se mai întâmple niciodată? 

Fiindcă n-o să se întâmple. 

Dar, pentru Dumnezeu, de unde ştii? 

Nu ştiu, zice mami. Du-te şi întreabă-l tu. 

Şi dacă o să dea în tine sau în fete? 

Nu, de fete nu se va atinge, zice mama calmă. Le iubeşte 
ca pe ochii din cap. 

Pătura are o puzderie de găuri de la scrum, e una şi pe 
faţa de pernă, o gaură lunguiaţă, îngustă. Tata zice că nu 
era adormit când s-a întâmplat, deşi atunci ţigara i-a scăpat 
din mână. Altădată focul a izbucnit pe la patru dimineaţa, 
chiar lângă el, şi tata a fost nevoit să-1 stingă cu degetele; îi 
curgeau lacrimile de durere, dar nu s-a lăsat, trebuia să-l 
stingă. Mama a ţipat la el, şi, în timp ce ţipa, smulgea 
aşternutul de pe pat. Irene încremenise în patul ei. Aproape 
că făcuse pe ea de frică. Şi atunci am ieşit din cameră, eram 
numai cu pijamaua pe mine, şi am văzut-o pe mama că stă 
acolo şi plânge, iar pe tata l-am văzut cum îşi făcea palmele 
căuş, vai, ce curios, degetele lui se îndoiseră ca nişte 
gheare, şi cum încerca s-o liniştească pe mama. „Nu s-a 
întâmplat nimic”, zicea el. „A fost numai un accident. Atât. 
Potoleşte-te, poto-leşte-te. Dumnezeu a voit să luăm 
aminte.” — în parcul Waterman poţi întâlni uneori un 


schilod, care nu este însă cerşetor, un bărbat cu pielea 
pătată cam fistichiu şi care, în loc de coapse, are doar nişte 
cioturi pe care şi le plimbă, alunecând pe o platformă de 
lemn, pe rotile. Ca să-şi apere mâinile de zgârieturi, 
bărbatul poartă tot timpul mănuşi. Nu-mi place să mă uit la 
el. Acum însă ochii parcă m” ar trage spre el, şi abia când 
ajung în dreptul lui şi îl depăşesc, mă uit, o clipă, undeva, în 
sus. Mami zice că numai oamenii răi se uită la schilozi, dar 
nu din pricina ei m-am uitat eu în altă parte. 

El e aici şi în după-amiaza aceasta, îşi împinge scân-durica 
lunguiaţă pe rotile în jurul bazinului de înot unde copiii se 
bălăcesc în apă. Îl văd cum îşi încordează muşchii, are un 
gât masiv ca al tatei, iar pe cap poartă o şapcă de postav, 
deşi afară e o căldură de te topeşti. Alunecă pe banda de 
asfalt. Nu se grăbeşte, fiecare mişcare e atât de precisă, 
parcă ar fi fost de multe ori repetată, exact în acelaşi loc. 
Dacă dai cumva peste el, ai să vezi că unul din ochi e 
alburiu şi zgâit, ai crede că vânează vreo arătare de aiurea, 
însă dacă te uiţi şi la celălalt, ai să vezi că e pironit pe tine, 
ţintă, nemişcat. 

De ce te-ai dus singură în parcul Waterman, or să mă 
întrebe ai mei. Tu, să mergi singură în parc? Măi ţâcă, măi 
puşlama! 

Ai vrut să vezi dacă Dumnezeu te iubeşte? o să mă întrebe 
tata. Dar tu ar trebui să ştii dacă Dumnezeu te iubeşte sau 
nu. Ar trebui să ştii că Dumnezeu te iubeşte oricum. Nu poţi 
să iei nimic din dragostea lui, după cum nu poţi să-i adaugi 
nimic. Nici măcar nu ai cum s-o pui la încercare. 

Alerg prin apa tulbure de la marginea bazinului, e plină de 
clor, alerg, îi. Ocolesc pe ceilalţi copii. Alerg desculţă şi apa 
îmi vine până la genunchi, ce fericită sunt, am început să 
râd, să chiui, şi nimeni nu mă poate ajunge oricât m-ar 
fugări. Fusta e leoarcă, sunt toată udă. Acum aş vrea să râd, 
să ţip, să dau din mâini ca o moară nebună, nebună. Mă 
izbesc de o fetiţă, cât să aibă, şase, Martorul şapte ani, şi ea 
cade cu capul în apă, însă eu n-am nici o vină, alerg mai 


departe. Cineva strigă în spatele meu, însă eu fug mai 
departe, şi dau din mâini, şi ţip, şi nimeni nu mă poate 
ajunge. 

' Am ajuns la leagăne, îmi fac vânt, în sus, mai sus. Cerul e 
gol şi foarte albastru. Întind picioarele. În spate nu mai e 
nimeni. Cine să mă împingă? Şi nici împrejur nu mai e 
nimeni. Cine să-mi spună că mă dau prea tare? Cine să-mi 
spună c-am luat-o razna? Oare să mă arunc acum, să sar, să 
mă azvârl din leagăn? Ştiu, mi s-a mai întâmplat o dată aşa, 
eram mai mică atunci, mă împingea bunicul, şi tot el m-a 
bruftuluit. Acum însă nu e nimeni, sunt aici, şi nimeni nu 
ştie. Aş putea să sar acum din leagăn, aş putea să fac orice 
năzbâtie, fiindcă nu mă vede nimeni. 

Urechile îmi ţiuie, gâtul mi s-a uscat. Mă urc pe o scăriţă, 
mă caţăr, parcă aş fi o maimuţă, mă scălâmbăi. Ajung în vârf 
şi de acolo mă arunc, ştiu, am mai făcut-o altădată şi n-am 
păţit nimic, doar că te furnică puţin tălpile când atingi 
pământul. Acum, să-mi ţin bine echilibrul, să nu cad cumva 
din greşeală. Simt că se învârte pământul cu mine. Cobor 
pe aceeaşi scăriţă, sunt ca o fetiţă ascultătoare, cobor, 
treaptă cu treaptă, şi mâna parcă mi se lipeşte de metalul 
încins, vai, cum mă mai văicăresc. Ce caut eu aici? Oare 
cum am ajuns aici? O s-o păţesc, o s-o iau pe coajă, o s-o 
încurc... Am pus piciorul pe pământ, în sfârşit am ajuns jos, 
țopăi de bucurie. Am scăpat, ce bine că am scăpat! Acum 
nu-mi mai pasă de nimeni, orice s-ar întâmpla. 

„Mâna asta, o vezi cum se mişcă? Aici sălăşluieşte 
Dumnezeu”, zice tata şi ridică alene mâna chiar sub ochii 
mei. „Dar nu numai aici...”, zice el mai departe şi întoarce 
capul, făcându-se că se uită la cealaltă mână, care rămăsese 
ascunsă la spate, „sălăşluieşte Dumnezeu, ci pretutindeni, 
în toate ungherele, în toate cotloanele. Înţelegi ce înseamnă 
asta?” Se opreşte o clipă să vadă cum reacţionez la 
întrebarea lui. Zâmbeşte moale. „Asta înseamnă totul” 

Conul cu îngheţată s-a topit şi ciocolata a început să-mi 
alunece pe braţ, spre cot. E atât de dulce, că nici nu-i mai 


simt gustul. Mă ustură gâtul din cauza prafului. 

Dintr-o dată, mă apucă furia... mi se face greață. Arunc 
îngheţata într-un boschet. Mă supără ceva, dar nu ştiu ce 
anume. Nu ştiu de la ce mi se trage. 

Îmi vuieşte capul. Nu mai ştiu pe unde s-o iau, pe unde s-o 
apuc, şi aş fugi, aş fugi acum, aş fugi fără să mă mai opresc. 
Poate că aş uita şi de foame, şi de oboseală, numai să fug, 
tot timpul, tot timpul, numai să fug. În salturi, prin aer, mai 
sus, mai sus, să planez uşor şi apoi să cad pe degetele mele 
elastice, agile, şi pământul să mă azvârle, şi iarăşi, în salturi 
să alerg. Cine să mă mai oprească? Nu ştie nimeni unde am 
plecat. Mami şi-a şters lacrimile de la ochi, pe urmă a trecut 
pe lângă mine, nici măcar nu s-a uitat la mine, parcă nici n- 
aş fi existat, nu mi-a spus un cuvânt, nu m-a certat, nu m-a 
dojenit, în spatele ei era tata. Zicea: „Ie iubesc, ştii că te 
iubesc. Te voi iubi numai pe tine. Mereu.” Abia îl auzeam. 
Are o voce domoală, murmurată. Niciodată nu se răsteşte la 
noi. 

Oare poţi să adormi cu ochii deschişi? Cum? Mă uitam la 
nişte porumbei care ciuguleau lângă coşul de gunoi. Câţi să 
fi fost? Cinci, şase, şapte? Aveau aripi frumoase şi cozi 
înfoiate. Ochii, de culoarea pietrişului de pe alee. Piguleau 
mâncarea cu ciocurile, izbeau scurt, şi întotdeauna acolo 
unde trebuie. Când unul dintre ei se înghesuia mai mult 
decât se cuvenea, era pus imediat pe fugă de ceilalţi. Ce răi 
sunt! Aproape că ţi-e frică să le dai de mâncare din palmă. 
Ţi-ar scoate şi ochii cu ciocurile lor ascuţite! 

Oare poţi să ai vedenii când eşti treaz? Cum? Să zici că 
visezi. Firimituri, fâşii, umbre. De vis. Şi totul cu ochii 
deschişi. 

Ştiu o fotografie cu tata şi cu o vulpe roşcată, de pe 
vremea când muncea la stat, la Isle Royale, fotografie 
făcută pe lac, cu soarele în faţă. Tata are un hanorac 
albastru şi o şapcă de lână. Stă pe vine şi se hlizeşte în 
aparat, în timp ce vulpea, la numai câţiva paşi de el, îşi 
dezveleşte botul ei subţire, parcă s-ar hlizi şi ea. Iata arată 


bine, doar faţa îi este puţin umbrită de cozorocul de la 
şapcă. Totul străluceşte de lumină, fiindcă e o imagine 
supraexpusă. „lăticu* a trebuit să plece o vreme, dar asta 
nu înseamnă că nu ne mai iubeşte”, ne explicase mama 
atunci. Repeta acelaşi lucru la toată lumea. 

Martorul 

Tata fusese angajat în cadrul unui proiect de cercetare 
finanţat de guvern. Voiau să studieze comportamentul 
lupilor cenuşii. Voiau să vadă dacă numărul lor este în 
creştere sau nur, dacă vânează numai căprioare, elani şi 
iepuri, şi mai ales cât. La început, tatei i-a plăcut munca. 
Era singur, avea linişte, lucra uneori săptămâni în şir fără 
să-l tulbure nimeni. Mai târziu însă treaba a început să-l 
scârbească: trebuia să umble după cadavre de animale 
devorate, să facă fotografii cu hoituri, să ţină evidenţa 
mortăciunilor. 

— Mai şchiopăta încă de pe urma accidentului de la 
topitorie. Frigul, care uneori ajungea până la -30*, şi vântul 
care îţi tăia respiraţia i-au răscolit rana. După opt luni s-a 
întors acasă. „le-am iubit mereu”, mi-a spus el atunci. „Dar 
tu? Şi tu m-ai iubit?” îl aud pe olog cum bodogăneşte pe 
scândurica lui ţintuită de rotile. Nu mă uit la el. Dacă eu nu- 
1 văd înseamnă că nici el nu mă vede pe mine. Porumbeii 
pigu-lesc de lângă acelaşi coş de gunoi, îşi împart acum un 
corn desfăcut. Îşi înfoiază aripile, se zburlesc unul la 
celălalt. Chiar nu s-a schimbat nimic? Şi timpul să nu fi 
trecut deloc? Soarele parcă ar fi înţepenit pe cer. 

Doamne, Dumnezeule, mi-e atât de teamă de ce-o să se 
întâmple. Doamne, Dumnezeule, iartă-mi păcatele. Aju-tă- 
mă să fiu o fetiţă ascultătoare! 

Mami zice întruna: „Lucrurile stau mai bine acum. Ce-a 
fost rău a trecut.” 

Mami vorbeşte la telefon în timp ce-şi toarnă whisky în 
pahar. Zice în continuare: „Are nevoie de mine. Mă iubeşte. 
Şi eu îl iubesc. Nu e ce crezi tu.” 


Un băiat de vreo şaptesprezece ani stă ghemuit în rondul 
de trandafiri şi fotografiază o pereche de tineri căsătoriţi. 
Zâmbesc toţi, râd, se strigă pe nume, poate sunt şi puţin 
ameţiţi de băutură. Dacă m-aş furişa în spatele mirilor, m-ar 
prinde şi pe mine în fotografie, însă aici sunt aşezată prost, 
chiar în spatele fotografului, după o arcadă cu flori. În alaiul 
de nuntă sunt cinci femei, să tot aibă vreo patruzeci de ani, 
aranjate, dichisite, cu bucheţele de flori prinse la umăr, cu 
pălării de paie cu boruri, şi alături de ele doar trei bărbaţi. 
Niciunul din ei nu se uită la mine. Mireasa, în rochia ei 
lungă, albă, superbă, cu un voal de dantelă care-i atârnă pe 
spate, zâmbeşte spre mine, deşi n-are cum să mă vadă. Şi 
dacă m-aş holba, şi dacă aş scoate limba la ea, orice mi-ar 
trece prin cap aş putea să fac, aici, unde mă aflu, căci ea tot 
nu m-ar zări. 

Sunt un căluţ care forăie, un elan cu capul plecat, galopez 
pe alee, tropăi peste pietrişul grunţuros. Ce vă holbaţi la 
mine, nătărăilor? Diii, căluţule! încolo e Polul Nord, iar 
dincolo e ecuatorul, şi pretutindeni îl vei întâlni pe 
Dumnezeu. 

Am ajuns la marginea parcului. O inimă micuță, 
neastâmpărată îmi zvâcneşte în mijlocul frunţii. N-ai voie să 
cobori pe aici, e un semn cu Atenţie, sunt stânci şi mult 
grohotiş, şi bolovani de pământ uscat, poţi să aluneci, să 
cazi, să te loveşti, m-am zgâriat la mână, îmi curge sânge, 
dar nu mă doare, am numai o senzaţie de amorţeală, praful 
o să oprească sângele până la urmă, o să-l închege. Cânt, e 
mai mult un ţiuit care mă asurzeşte, cânt, şi mă cuprinde 
dintr-o dată un râs gâlgâitor. N-am să mă întorc acasă 
niciodată: am să rămân aici, în parc, pentru totdeauna. 

Nu mă mai iubeşti? şopteşte cineva în apropiere... iubeşti? 
iubeşti? iubeşti? 

Sunt toată numai copite, şi aripi, şi coarne, un fulger. 
Alunec scrijelind aerul. 

Şi apoi, deodată, îmi apar amândoi în faţă: un bărbat şi o 
femeie, pe marginea canalului, aceiaşi pe care-i văzusem 


înainte pe mal, cuibăriţi în iarba înaltă, însă acum eu nu mai 
pot face nimic. 

Bărbatul îşi înfige degetele în braţul ei dezgolit şi o 
smuceşte. Ea începe să ţipe, însă n-ar trebui să ţipe, fiindcă 
urletele ei îl întărită şi mai mult. Îmi dau seama acum că o 
va omori, însă nu pot face nici o mişcare, nu-l pot opri. 

Haina îi stă agăţată pe după umăr, iar pantalonii au dâre 
de praf. Poartă o cravată din material argintiu care 
sclipeşte. Părul lui n-are nici o culoare, e tuns scurt, şi stă 
ţeapăn în sus ca o perie. Gura seamănă cu botul unui porc, 
e roşie, bălţată. Vorbeşte încet, însă e limpede acum că 
fierbe de mânie. 

Femeia nu arată grozav. Are buze prea cărnoase, umflate 
parcă de osânză. Sub bărbie îi atârnă carnea, strânsă 

Martorul ca într-o pungă care se clatină de câte ori îi 
zvâcneşte capul, de câte ori o zgâlţâie el. Arată oribil. Nici 
nu mă pot uita la ea. Părul e ruginiu, e vopsit şi stă ca o 
claie de fân. La gât poartă un batic subţire. Are pantofi cu 
tocuri înalte şi, de câte ori încearcă să facă un pas, se 
clatină prin iarbă ca ameţită. Poartă o bluză decupată la 
spate şi la umeri, din acelea pe care le găseşti la Sears, 
aduse probabil din Mexic sau Spania, şi o fustă roşie, de 
bumbac, încinsă cu o curea neagră, sintetică, peste care se 
revarsă nişte şolduri dolofane, nişte sâni mari. Când 
porcăria începe, mă ghemuiesc, mă ascund, închid ochii, îmi 
astup urechile cu palmele. N-o mai aud cum urlă, nu mai 
aud bufniturile, gemetele. Nu mai aud nimic. 

Nu adormisem. Când am deschis ochii din nou, mă aflam 
tot în parc, în rondul de trandafiri, ghemuită în spatele 
arcadei cu flori. Era încă lumină afară. Poate că nici nu 
trecuse timpul. Copiii se jucau tot acolo, în bazin, aveam 
impresia că îmi alunecă ceva prin creier, însă nu eram 
rănită, nu-mi curgea sânge, aşa că probabil nu păţisem 
nimic. Trandafirii din jurul meu erau atât de frumoşi, parcă 
atunci i-aş fi văzut pentru prima oară. Mirii şi alaiul nu mai 
erau acolo. 


Mi-am dat seama că era târziu, fiindcă mi se făcuse foame. 
Soarele îşi schimbase şi el locul pe cer. 

Am început să plâng. Nu puteam să mă mai opresc. 
Plângeam. 

O femeie în şort galben s-a apropiat de mine, şi după ea a 
venit o altă femeie, apoi un poliţist, şi o grămadă de oameni, 
voiau toţi să ştie ce se întâmplă cu mine, de ce plâng. 
Genunchii îmi amorţiseră, nu mai puteam să stau pe vine, 
m-am aşezat pe fund, deşi mi-era teamă că o să-mi 
murdăresc fusta. Plângeam. Nu mă mai puteam opri. 
Femeia aceea zăcea cu faţa în sus, avea fusta ruptă, i se 
vedea carnea palidă, cu şanţuri de grăsime. Pierduse un 
pantof cu toc, doar, cureluşa de la el îi rămăsese agăţată de 
gleznă. N-am văzut nici o urmă de sânge. N-am auzit nimic. 
Când bărbatul a luat-o la fugă, cravata i-a fluturat un pic 
peste umăr. Nu, n-am văzut nimic. Nici nu m-am uitat la ei, 
nu-i aşa? Stăteam chircită în spatele unei stânci, mă 
ascunsesem acolo, îmi astupasem urechile cu palmele, şi 
ochii. Inima îmi zvâcnea în piept. Mi-era frică să nu 
pocnească. 

M-au întrebat ce-i cu mine, însă nu puteam să deschid 
gura, mi se încleştase parcă, nu mai puteam să scot nici 
măcar un cuvânt. Mi-era rău? Mă lovisem? Sau poate mă 
bătuse cineva? Căzusem de pe scăriţă? O femeie îi povesti 
poliţistului că mă văzuse mai devreme cum mă dădeam în 
leagăne. 1 se păruse ei încă de atunci că ceva nu-i în regulă. 
Poate că mă pierdusem de părinţi, zicea ea. Oamenii 
continuau să se strângă în jurul nostru. Puştii se uitau la 
mine cam nedumeriţi. Mă rătăcisem? Unde erau părinţii 
mei? Erau în parc? Cum mă cheamă? 

Tremuram aşa de tare, că polițistul a luat un prosop de 
plajă de la una din femei şi m-a învelit cu el. Mi-a spus să fiu 
liniştită, că n-o să mi se întâmple nimic rău. Îmi clănţăneau 
dinţii îngrozitor şi gâfâiam atât de tare, încât abia mai 
puteam respira. 


E o criză de isterie, a zis polițistul, sunt foarte frecvente 
astăzi. Polițistul purta ochelari de soare cu lentile verzi, 
întunecate. Vorbea calm, fără nici o umbră de reproş în 
glas. 

În ambulanţă, în timp ce mă duceau la spital, am făcut pe 
mine. Nu mi-au spus nimic, şi nimeni nu m-a certat, ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

O, mare tăcere” se aşternuse peste tata. Asta s-a întâmplat 
după ce doi oameni au murit în accidentul acela de la 
topitorie şi după ce tata a fost internat în spital. 

Acolo a stat mai tot timpul în pat. leşea uneori pe coridor, 
sprijinit în baston, îi plăcea să se oprească şi să spună câte 
o istorioară, când asistentele aveau chef să-l asculte. 
Alteori se proptea de fereastră şi îşi înfunda privirea în 
parcarea din faţa spitalului („Descoperi uneori Strălucirea 
soarelui, o descoperi în parbrizul maşinilor: nimic nu e mai 
simplu”, îmi spunea el). Apoi a simţit o apăsare în urechi, un 
zgomot asurzitor, şi după aceea tăcerea. Atât. Tăcerea. 

Nu mai auzea, nu mai putea să înghită, nu mai putea să 
clipească. Deşi nu se schimbase nimic, lui începu să i se 
pară totul atât de străin. Locul său era în mintea lui 
Dumnezeu. Auzea gândurile lui Dumnezeu, şi acestea 

Martorul erau aceleaşi cu ale lui. „Viaţa mea a avuto 
primă parte”, zicea el, apoi, a urmat a doua parte. Acum mă 
aflu în această a doua parte. De fapt, am fost aici tot timpul, 
fără să-mi dau seama. Dumnezeu a fost alături de mine şi 
eu nu mi-am dat seama. Îţi închipui că eşti singur - şi cât 
timp eşti copil, ce bine e să fii singur; - că nu depinzi de 
nimeni, că poţi să pleci oriunde, că poţi să faci ce vrei. 
Dumnezeu* este însă pretutindeni. Nu eşti liber. Chiar şi 
gândul acesta, că ai putea să fii liber, este un gând insuflat 
tot de Dumnezeu. Dumnezeu precede fiecare gând sau 
faptă de-a noastră. De aceea nu poţi da greş niciodată. Totul 
are un rost, chiar şi înştiinţările Sale.” 

Uneori când ninge, după ce zăpada se aşterne zile de-a 
rândul, aşa cum a fost şi iarna trecută, mă rezem de 


fereastră şi aud liniştea din jurul meu. Presimt că într-o zi 
liniştea aceasta mă va înghiţi şi pe mine aşa cum l-a înghiţit 
pe tata. 

La spital am început să le povestesc despre femeia aceea 
de pe marginea canalului, despre porcăria care se 
întâmplase acolo, însă vorbeam greu, stâlceam groaznic 
cuvintele, şi gâfâitul acela necontenit nu-mi dădea pace. 
Dacă aş fi închis ochii, aş fi văzut-o din nou cum zăcea pe 
marginea canalului. Deschideam însă ochii şi atunci totul se 
ştergea, nu-mi mai aduceam aminte de nimic. Femeia avea 
o dâră de sânge pe falcă, avea sânge şi pe bluză, o pată 
rotundă, întinsă. 

O omorâse şi apoi fugise. N-avea picioare zvelte cu care să 
alerge, să sară, să zburde. Nici copite sau aripi nu avea. Pe 
cămaşă îi rămăseseră urme de sânge. Îi uram. Pe amândoi. 
Erau atât de hidoşi. 

„N-ai văzut nimic”, îmi şopteşte mama, în timp ce se 
apleacă deasupra patului, şi, pe ascuns, îmi dă un ghiont 
uşor. „Ai priceput? Bagă-ţi minţile în cap!” 

Au trimis pe cineva să cerceteze locul, lângă canal, dar n- 
au găsit nici un cadavru şi, bineînţeles, nici urme de sânge. 
Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic acolo. Doar un singur 
pantof cu toc, rătăcit prin iarbă. Asta e tot ce-au găsit. 

„Bazaconii d-ale ei”, zice mama, fără să se uite la mine. 

Mai târziu, când s-a reclamat dispariţia unei femei, au 
dragat canalul. N-au găsit nici un cadavru. Între timp eu mă 
întorsesem acasă (la spital n-am stat decât o noapte, în 
salonul pentru copii), între timp începuse şi şcoala. 

„Spune-le că nu-ţi mai aminteşti nimic”, îmi zice mama. 
„Spune-le că nu ştii ce s-a întâmplat... Oricum, astea nu 
sunt decât bazaconii scornite de tine, să nu-mi spui că nu-i 
aşa.” Nu mai am voie să intru la tata în cameră. Pentru 
mine uşa lui este zăvorită. Lipesc urechea de eâ şi îl aud 
cum cântă, cum murmură de unul singur. Uneori e şi Irene 
acolo, cu una din prietenele ei, joacă împreună gin rummy, 
rostogolesc zarurile în paharul negru de carton. Îi aud cum 


râd, stau acolo toţi trei, parcă ar face-o dinadins ca să-i 
aud., Oricum, astea nu sunt decât bazaconii scornite de 
tine, să nu-mi spui că nu-i aşa.” Mama îşi aprinde o ţigară şi 
mă priveşte fix. 

Nu mi-a pomenit nimic de cei trei dolari şi optzeci şi şapte 
de cenți ascunşi de ea în sertarul scrinului. Poate că nici nu- 
i furasem eu... iar dacă nu-i furasem eu, atunci nu se 
întâmplase nimic. Au trecut unsprezece zile şi uşa de la 
camera tatei e tot zăvorită pentru mine. Deasupra patului 
meu, zgârii tencuiala cu un ac, în fiecare dimineaţă, ca să 
nu pierd cumva şirul zilelor. 

Născut la 24 februarie 1948 în Cincinnati, Ohio. Studiază 
la Yale University (licenţa în 1970) şi la Oxford University 
(licenţa în 1973). Din 1981 colaborează regulat la revista 
Outside cu o rubrică de eseuri pe teme ştiinţifice, în prezent 
locuieşte în Bozeman, Montana. 

Publică articole cu caracter ştiinţific în reviste precum 
Esquire, Rolling Stone, Harper's, Audobon, Science 80, Fly 
Fishermen şi altele. Semnează cronici literare în The New 
York Times Book Review şi ştiinţifice în The Chris-tian 
Science Monitor. 

Cărţi de eseuri pe teme ştiinţifice: Natural Acts 
(Penomene naturale), Nick Lyons Books, 1985; The Flight of 
the Iguana (Zborul iguanei), Delacorte Press, 1988. 

Romane: To Walk the Line (Ia-o înainte!), Knopf, 1970; 'The 
Zolta Configuration (Configuraţia Zolta), Doubleday, 1987; 
The Soul of Viktor Tronko (Sufletul lui Viktor Tronko), 
Doubleday, 1987. 

Volume de povestiri: Blood Line: Stories of Fathers and 
Sons (Rudenie de sânge: Povestiri despre părinţi şi fii), 
Graywolf Press, 1988. 

Propus în 1984 pentru Premiul Naţional de Jurnalistică 
(secţia eseu şi critică) pentru colaborările la revista 
Outside. Câştigă acest premiu, la aceeaşi secţie, în 1987. 

Natural Acts: A Sidelong View of Science and Nature 
(Fenomene naturale: O privire din afară asupra ştiinţei şi 


naturii), 1985, reia o parte din colaborările lui Quammen la 
revista Outside. Scrise alert, cu spirit, eseurile surprind 
aspecte inedite ale unor fenomene naturale. „Quammen 

Proză americană contemporană 1975-1985 scrie articole 
ştiinţifice cu detaşarea şi eleganța pe care numai un 
diletant abil le poate turna într-un stil atrăgător. Un 
naturalist amator, un pescar avid după scufundări 
spectaculoase în apele repezi de munte, Quammen ştie să 
abordeze însă cel mai potrivit ton pentru a descifra 
cititorului complicatul mecanism al evoluţiei, fără să 
afecteze cu nimic splendoarea peisajului general al lucrării. 
Quammen ştie însă la fel de bine să se oprească din 
expunerile sale documentate, ca să strecoare, la momentul 
cuvenit, o vorbă de spirit, o glumă. El ne menţine treaz 
interesul descriindu-ne detalii neglijate de noi până astăzi 
sau facilitându-ne accesul la o experienţă pentru el de mult 
familiară. Ca şi David Attenborough, realizatorul 
binecunoscutei emisiuni Planeta vie, Quammen este convins 
că natura rămâne o sursă de inspiraţie pentru fiecare din 
noi.” (William A. Henry, în Time) 

The Soul of Viktor Tronko (Sufletul lui Viktor Tronko), 
1987, este un roman de aventuri cu implicaţii psihologice. 
„David Quammen desfăşoară firul unei complicate intrigi, 
cu acţiuni care se închid ca într-ion şir de cercuri 
concentrice: agenţi dubli capturați, trădări date la iveală, 
tot angrenajul necesar. Proza lui Quammen, acum la al 
treilea roman, este incisivă, personajele sunt puternic 
conturate, şi un umor acid străbate întregul roman.” 
(William Hood, în The New York Times Book Review) 

Blood Line: Stories of Fathers and Sons (Rudenie de 
sânge: Povestiri despre părinţi şi fii), 1988, cuprinde trei 
nuvele care dezvăluie influenţe diferite. Maeştrii lui 
Quammen sunt aici Hemingway, pentru povestirea La vână- 
toare, William Faulkner, pentru nuvela Scrisoarea lui Uriah 
şi autorii de romane gotice ai Sudului american pentru 
povestirea Balada lui Nathan. În două din ele, Quammen 


aduce în scenă copii care îşi ucid din greşeală tatăl. 
„Povestirea La vânătoare ne prezintă un tată care încearcă 
să-şi iniţieze fiul în tainele vânătorii. Cei doi pleacă 
împreună după un elan, pe care, până laurmă, îl găsesc şi îl 
împuşcă. Dar apariţia neaşteptată a unui urs provoacă un 
accident: arma se declanşează şi tatăl este rănit grav. 
Quammen investighează aici resursele relaţiei tată-fiu. 
Băiatul, în vârstă de numai unsprezece 

David Quammen ani, îşi cară tatăl, prin zăpadă, mai mulţi 
kilometri, o acţiune care dă povestirii valoarea unui act 
iniţiatic.,, (James Kaufmann, în USA Today) „în aceste 
povestiri, dragostea, sau chiar dragostea întrupată în ură, 
nu acoperă toate resorturile admiraţiei, vinovăţiei, 
neînţelegerii, rivalităţii, răzvrătirii şi morţii, resorturi care 
dau sens legăturii dintre tată şi fiu. Murind, tatăl 
consolidează cu sângele său, vărsat la modul propriu, 
această relaţie., (Edwin ]. Kenney, în The New York Times 
Book Review). „Povestirea La vânătoare este mărturia unei 
maturizări, în stilul lui Hemingway, vânătoarea 
transformându-se într-un preambul al morţii. Proza lui 
Quammen este de o frumuseţe unică, întotdeauna foarte 
exactă, şi, dacă n-o putem elogia pentru inovațiile tehnice 
aduse, atunci să ne permitem măcar să-i lăudăm forţa 
imaginativă.” (Publishers Weekly). 

La întrebarea „Cum apreciaţi direcţiile actuale din proza 
americană?”, David Quammen răspunde: „Cele mai multe 
din celebrităţile literaturii americane, oameni uimitor de 
tineri, reprezintă doar nişte mode trecătoare: nu sunt 
tentat să le urmăresc cariera, nici ca cititor, nici în calitate 
de coleg. Locuiesc aici în Montana la o depărtare 
considerabilă de New York, şi dacă am preferat să menţin 
această distanţă, este numai fiindcă am dorit să rămân în 
afara tumultului iscat de goana după celebritate, de 
trecerea de la o modă la alta. Cel mai important romancier 
rămâne, după opinia mea, William Faulkner. Deşi nu l-am 
cunoscut personal, el a fost profesorul care a exercitat 


asupra mea cea mai - mare influenţă. Romanele sale le-am 
citit, le-am recitit (mai ales Absalom, Absalom!) de 
nenumărate ori. În timpul studiilor universitare (la Oxford |- 
am avut ca profesor pe Richard Ellmann), am cercetat 
structurile romanelor lui Faulkner cu aceeaşi stăruinţă cu 
care un viitor arhitect ar analiza Parthenonul. Faulkner a 
avut, fără îndoială, impactul cel mai puternic asupra prozei 
mele, pe alocuri poate prea puternic. 

Proză americana contemporană 1975-1985 

Un alt profesor care a exercitat o mare influenţă asupra 
mea a fost Robert Penn Warren. Am studiat cu el critica 
literară (la Yale), devenindu-i mai târziu prieten şi discipol. 
Îi datorez începutul carierei mele de scriitor. Şi, într-o mare 
măsură, gusturile literare şi atitudinile mele critice. Îl 
consider cel mai mare scriitor american în viaţă, şi când fac 
această afirmaţie mă gândesc la activitatea sa de poet, 
romancier şi eseist. Faptul că lui Warren nu i s-a acordat 
Premiul Nobel mi se pare de neînțeles.” (text inedit) 

Povestirea Walking Out (La vânătoare) a apărut iniţial în 
revista Triquarterly. Inclusă de Tobias Wolff în antologia 
Matters of Life and Death: New American Stories, Wam- 
peter Press, 1983. Traducerea s-a făcut după acest volum. 

Când trenul a oprit în Livingston, îl văzu stând cu braţele 
încrucişate, îmbrăcat într-o cămaşă kaki, încheiată la 
buzunare. Mâna băiatului zvâcni în sus, într-un gest reflex, 
şi faţa i se lumină de un zâmbet. Omul îi zâmbi şi el, şi dădu 
din cap. Dar nu se mişcă. Băiatul se întoarse de la fereastră 
şi, cu prudenţa unui copil gras care se simte nesigur în 
mişcări, se opinti ca să-şi dea jos valiza. Tatăl său îl aştepta 
pe peron. Cum a dat cu ochii de el, băiatul înţelese că nu 
mai avea nici o scăpare. 

Merseră cu vechiul său Willys decapotabil spre cabană, 
dincolo de oraş. Parbrizul era ridicat, dar picăturile de 
ploaie mărunte, reci şi tăioase îi băteau în faţă şi băiatul nu 
putea să-şi ridice ochii şi să privească drumul. Purta un 
hanorac pe care tatăl său i-1 dăduse în gară. Bărbatul, 


apărat doar de cămaşa kaki, îşi strângea buzele într-un 
rictus aducând mai mult a rânjet decât a crispare. Să mergi 
prin oraş în ploaia rece, mândru şi cu capota lăsată, 
udându-te până la piele, ca şi când asta ar fi fost o 
necesitate, era - aşa cum băiatul îşi dăduse vag seama - o 
modă de sezon. 

— Am dat de o coadă de elan - strigă tatăl. 

Băiatul nu spuse nimic. Nu înţelese ce vroia tatăl său să 
spună cu asta, că a dat de o coadă de elan. 

— Am dat de unul, un mascul. L-am pândit două 
săptămâni. Sus, în munţi. Când ajungem la cabană, o să 
facem un foc pe cinste. 

Făcu o pauză, iar apoi continuă: 

— Şi mama? 

Suna oarecum a întrebare. Băiatul aşteptă. 

— Ce mai face? 

— Cred că bine. 

Ca să acopere zgomotul maşinii şi vântul care îi ducea 
vocea aiurea, băiatul trebuia să ţipe. 

— 'Te înţelegi bine cu ea? 

— Cred că da. 

— E tot aşa de frumoasă? 

— Nu ştiu, cred că da, nu ştiu asta. 

— Trebuie să ştii. Începe şi ea să facă riduri ca mine? Cum 
pare? Neliniştită? Tristă? Sau este încă o femeie foarte 
frumoasă? Asta trebuie să ştii. 

— A rămas încă o femeie frumoasă. Aşa cred. 

— "Ţi-a spus să-mi transmiţi ceva? 

— Mi-a spus... mi-a spus să-ţi spun că se gândeşte cu drag 
la tine - minţi băiatul, spontan, cu stângăcie. 

Se simţi apoi jenat de ceea ce făcuse. 

— Mulţumesc, David - spuse tatăl său. 

Ajunseră la cabană, după vreo doi kilometri de drum 
noroios, care şerpuia printr-o pajişte, spre o pădurice de 
molid. Înăuntru, băiatul fu izbit de un miros puternic de 
răşină şi insecticid, combinat cu cel de cufere umede şi 


mucegăite, specific cabanelor de munte. Avea podele 
galbene de pin, preşuri împletite, perdele brodate cu 
mărgele în dormitor, o sobă de gătit din fier, căreia nu îi 
lipsea nici un capac sau mâner, iar chiuveta din bucătărie 
era prevăzută cu o pompă. Se mai găseau câteva numere 
vechi din revista Field and Stream, iar pe poliţa şemineului, 
în care acum ardea focul, o fotografie a bunicului băiatului, 
telegrafistul gării, care fusese, cândva, proprietarul 
cabanei. 

Tatăl prăji nişte şuncă. Băiatul, deşi lui nu îi plăcea şunca 
şi se aşteptase la o conservă de tocană sau de carne, nu 
spuse nimic. Tatăl îl întrebă, apoi, despre şcoală. Băiatul îi 
povesti, iar el păru interesat. 

Era cald şi bine, iar băiatul începu să se simtă ocrotit de 
propria-i suferinţă. Apoi, tatăl spuse: 

— Mâine, pe la zece, o pornim. 

Anul trecut, când băiatul venise în vizită, vânaseră păsări. 
Dormiseră şase nopţi în cabană şi, în fiecare zi, umblau 
după fazani pe mirişte, potârnichi în pădure, sau rațe de-a 
lungul canalelor de irigație. Uneori, pe băiat îl pătrundea 
umezeala sau frigul şi se simţea jalnic, dar, în 

La vânătoare fiecare seară, se întorceau la cabană şi la 
valiza cu haine uscate. Mâncau hrană caldă, gătită pe plită, 
adulmecau mirosul din cabană şi dormeau împreună în 
acelaşi pat. In şase zile de vânătoare, băiatul nu reuşise să 
împuşte nici o pasăre. Şi totuşi, atunci, ştiuse că, cel puţin o 
dată pe zi, se va simţi bine, dacă nu chiar fericit. Anul 
acesta tatăl său hotărâse ca nici măcar să nu se simtă bine. 
Îi scrisese, în ultima scrisoare ajunsă la Evergreen Park, 
înainte ca băiatul să plece din Chicago, dar când era oricum 
prea târziu ca să-şi mai schimbe hotărârea, că îl va lua în 
munţi, cu cortul, la vânat mare. Şi păruse convins că băiatul 
se va bucura. 

La zece fără zece, Willys-ul era încărcat şi gata de plecare. 

Timp de trei ore, străbătură Big Timber, apoi o luară spre 
nord, pe şosea, apoi din nou spre vest, pe un drum forestier 


şerpuit şi plin de hârtoape, care îi duse sus, în munţi. Norii 
albi, ca nişte fâşii de bumbac, pluteau printre copacii de pe 
creste, fragmente luminoase şi dense, proiectate pe verdele 
intens, măsliniu, ca într-o fotografie alb-negru. O ţinură pe 
drumul cu grohotiş, timp de o oră, încât băiatul crezu că vor 
face pană sau că se va rupe un ax de la roată. Ştia că, dacă 
făceau pană, tatăl său va schimba roata şi vor continua 
drumul până vor face altă pană, departe de şosea. În cele 
din urmă, trecură peste un pârâu, iar tatăl său opri maşina 
în nişte buruieni. 

— Aici - spuse el. 

— Unde? 

— Lângă canalul acela mic, spre gura izvorului. 

— E departe? 

— La vreo patru sau cinci kilometri. 

— Acolo ai văzut elanul? 

— Nu, acolo am văzut coliba ciobanului. Elanul e mai 
departe, spre vârf. 

— O să dormim în colibă? Credeam că urma să dormim în 
cort. 

— Nu, ce rost are să ne cărăm cu cortul până acolo, sus, 
când există o colibă în perfectă stare în drumul nostru? 

Băiatul nu putu să răspundă la întrebare. Simţea că nu-şi 
mai putea stăvili lacrimile. Ştiuse că, la un moment dat, o să 
izbucnească în plâns. 

— Nu vreau să dorm în colibă - spuse el, cu un hohot 
sincer în glas şi cu ochii scăpărând. 

Îşi ţinea gura încleştată ca să nu îi tremure bărbia. 

Tatăl băiatului îşi lăsă capul pe volan, de parcă şi în el s-ar 
fi rupt ceva, proptindu-şi fruntea de dosul palmelor. Rămase 
o clipă aşa, respirând adânc. Ridică, însă, capul, înainte de a 
vorbi. 

— Nu ne obligă nimeni să stăm, David. Băiatul nu spuse 
NIMIC. 

— E.o colibă veche a'unui cioban, făcută din bârne, e 
aproape de locul unde o să vânăm, şi putem s-o încălzim şi 


să ne simţim bine în ea. Am crezut că o să te bucuri şică o 
să fie mai plăcut decât în cort. Dar nu ne obligă nimeni să 
stăm în ea, dacă nu vrem. Putem să mergem înapoi, în Big 
Timber, şi să cumpărăm un cort, sau să ne întoarcem la 
cabană şi să vânăm păsări, ca anul trecut. Facem cum vrei 
tu. lartă-mă că mi-au venit astfel de idei. Sper să poţi. Nu 
trebuie să facem lucruri pe care tu nu vrei să le faci. 

— Ba nu, vreau! 

— Eşti sigur? 

— Nu. - spuse băiatul - dar aşa vreau. 

Îşi croiră drum prin tufele de la marginea pârâului, 
călcând pe un strat gros şi moale de muşchi, pământ şi 
cetină, urcând prin hăţiş. Apoi, hăţişul se rări şi începură să 
urce de-a lungul văii unui râu de munte, lată de vrea 
treizeci de metri, întunecată de brazi şi cedri. Mai departe, 
dădură 4de o potecă ce îi duse în sus, de-a lungul râului. Şi 
mai departe, poteca făcea o ramificaţie, apoi încă una şi, în 
final, se bifurca. 

— Oare cine o fi făcut poteca asta? Ciobanul? 

— Nu, cerbii şi căprioarele - spuse tatăl. 

Treptat, micul chei al râului se îngusta, iar umerii săi de 
piatră, ascuţiţi şi împăduriţi, se apropiau tot mai mult, ca 
pereţii unui horn. Cărările făcute de animale se bifurcau şi 
se încrucişau ca un labirint, dar, curând, rămaseră numai 
două ramuri, apoi una singură, foarte bătătorită. Se 
strecura printre sălcii şi anini, trecând pe lângă tufe 

La vânătoare uscate de mure, aşa încât băiatul şi tatăl nu 
mai vedeau nimic la mai mult de şase metri înainte. Când se 
opriră să se odihnească, tatăl îşi scoase puşca din teacă şi o 
încărcă. 

— Acum trebuie, să fim atenţi. S-ar putea să întâlnim 
vreun urs - îi explică băiatului. 

Sub cedri, valea emana o umezeală rece, care părea că se 
adunase de la o iarnă la alta. Deodată, băiatului i se făcu 
frig. Îşi puse haina şi continuară să urce. Curând, însă, 
începu să transpire din nou, în aerul rece de munte. 


Pe un mic platou, unde aninii se retrăgeau dinspre pârâu, 
era construită o colibă, într-o margine de chei, sub coasta 
înverzită a povârnişului. Uşa era o deschidere joasă şi 
întunecată. Cu patruzeci sau cincizeci de ani în urmă, îi 
explică tatăl său, acea colibă fusese construită şi locuită de 
un păstor basc. Pe vremea aceea, trăiau mulţi basci în 
Montana şi îşi duceau oile chiar pe acea creastă a munţilor 
Crazy. Tatăl uită să îi explice sensul cuvântului „basc”, iar 
băiatul nu îl întrebă. 

Făcură focul. Tatăl luase cu el nişte muşchi de vacă şi o 
ceapă, iar băiatul a fost foarte mulţumit. În timp ce mâncau 
se lăsa întunericul, dar băiatul şi tatăl său adunaseră un 
maldăr de lemne uscate. În întunecimea nopţii, la lumina 
focului, tatăl pregăti o budincă de ciocolată. Era surpriza 
lui. Băiatul stătea pe o rogojină şi punea lemne pe foc, în 
timp ce tatăl său îşi bea cafeaua. 

Scânteile se ridicau la căldura focului şi” băiatul le 
urmărea cum se înălţau spre vârfurile cedrilor şi spre 
peticele negre de cer. Budinca nu se răcise încă. 

— David, ţi-l mai aminteşti pe bunicul? 

— Da - spuse băiatul. 

În clipa aceea îşi dori să şi-l fi amintit într-adevăr, îşi 
aducea aminte numai de o înmormântare, pe când avea trei 
ani. 

— Bunicul tău m-a adus aici, în munţi, când aveam 
şaptesprezece ani. Atunci a fost ultimul an când a mai mers 
la vânătoare. 

Băiatul ştia la ce se gândea tatăl său. Dar ştia, în acelaşi 
timp, că locul său era în Evergreen Park şi că era, acum, 
copilul unui alt bărbat şi purta numele acelui bărbat, deşi 
acesta era tatăl lui. 

— Bunicul tău avea cu cincizeci de ani mai mult decât 
mine. 

Băiatul nu spuse nimic. 

— Iar eu am cu treizeci şi patru de ani mai mult decât tine. 


— Iar eu am doar unsprezece ani - îi atrase băiatul 
atenţia. 

— Da. lar într-o zi, vei avea un fiu şi vei avea cu patruzeci 
de ani mai mult decât el şi vei dori nespus ca el să ştie cine 
eşti, atât de mult, încât să simţi că-ţi vine să plângi. 

Băiatul se simţea stânjenit. 

— Iar asta se numeşte ciclul infinitei înţelepciunii a vieţii - 
spuse tatăl, luându-se în râs. 

— De ce-a murit? - întrebă fiul, încercând, cu disperare, să 
iasă din focarul frământărilor tatălui. 

— Avea optzeci şi şapte de ani. Era istovit. 

Tatăl băiatului tăcu. Apoi dădu din cap şi îşi turnă restul de 
cafea. - în noaptea aceea, băiatul nu reuşi să se mai 
încălzească. Dormi pe o parte, cu genunchii strânşi, în 
această poziţie incomodă pe care trupul i-o cerea ca să îşi 
păstreze căldura. Pământul tare şi rece de munte se simţea 
prin culcuşul de crengi de brad făcut de tatăl său şi sorbea 
căldura din trupul băiatului ca o lipitoare. Îşi strânse bine 
sacul de dormit la gât şi îi îndoi partea rămasă liberă 
vârându-şi-o sub picioare. Îl trezi brusc un zgomot. Deşi 
tatăl său dormea între el şi uşa colibei, un timp băiatul stătu 
treaz, ascultând speriat, apoi se trezi din nou, stând pe 
spate, şi se întrebă cât timp trecuse. Auzi picăturile care 
loveau prelata întinsă de tatăl său peste acoperişul de 
pământ, al colibei. Apa nu ajungea până la el. 

Se ridică adulmecând focul. Prelata era rigidă de lapoviţă 
şi îngheţ. Lemnele de foc şi rucsacurile erau îngheţate. Era 
ceasul când răsăritul e cenuşiu, înainte de a se lumina şi, 
printre crengile de deasupra, băiatul nu putu să-şi dea 
seama dacă cerul era mohorât sau senin. Ace delicate de 
gheaţă atârnau peste tot, dar nu era pic de umezeală. 
Ploaia fusese redusă la tăcere de ger. 

— Cât e ceasul? 

La vânătoare 

— E încă devreme. * 

— Cât de devreme? 


Când se gândea la frigul de acasă, băiatul avea în minte 
timpul petrecut pe 96th Street, în aşteptarea autobuzului 
care îl ducea la şcoală, dar acest lucru i se părea firesc şi 
deloc neplăcut, în comparaţie cu ceea ce simţea acum. 

— Devreme. N-am ceas. Ce importanţă are, David? 

— Niciuna. 

După micul dejun, porniră în susul văii. Tatăl avea o puşcă 
de calibru 270, iar băiatul un Winchester vechi, de calibru 
30-30, cu vizor deschis. Înaintau cu uşurinţă, şi, făcând 
acest exerciţiu uşor, în răcoarea dimineţii, băiatul se simţi, 
curând, bine şi înviorat. „Acum merg la vânătoare de elani 
cu tata” - îşi spuse el în gând. „Da, chiar asta fac.” Puţini 
băieţi din Evergreen Park au fost vreodată la vânătoare de 
elani, în Montana, cu taţii lor, o ştia prea bine. „Asta fac eu 
acum” - îşi spuse băiatul. 

Ajungând la marginea unei pajişti înalte, la vreo doi 
kilometri mai sus de colibă, nu văzură nici măcar o pasăre 
care să le tulbure liniştea. 

În faţa lor, la câteva sute de metri, se deschidea o câmpie 
cu iarbă înaltă, fără viaţă, uscată de vânturile de 
septembrie şi ucisă de geruri, care începea să putrezească 
în ploile de noiembrie. Pârâul era, aici, un şanţ adânc şi 
tăcut, şerpuind lin, cu ierburi atârnând pe margine şi o 
suprafaţă neagră ca păcura. După ce avansară vreo 
cincizeci de metri pe pajişte, tatăl se întoarse şi arătă spre 
un pin mare, cu coroana în formă de V, care se înălța la 
capătul văii. Îi arătă băiatului o pădurice de plopi, la 
mijlocul drumului, dincolo de pajişte, spre care se şi 
îndreptară. 

— Lângă pădurile de acolo, departe, e un heleşteu făcut de 
castori. Acolo se adapă elanul. Putem să stăm la pândă între 
plopi şi să supraveghem toată pajiştea, fără să fim 
observați. Dacă nu vine, o luăm prin alt chei şi-l urmărim 
pe drumul de întoarcere. 

Aşteptară o oră, apoi încă una. Băiatul stătea cu mâinile în 
buzunare, strângându-şi jacheta pe lângă trup, dar şezutul i 


se udase de la umezeala pământului. Tatăl său stătea pe 
vine, ridicându-se, din când în când, ca să scruteze pajiştea 
în toate direcţiile. În cele din urmă, se ridică, îşi fixă 
privirea în depărtare, la marginea pădurii, şi rămase 
nemişcat. 

— David - îl chemă el. 

Băiatul se ridică şi veni lângă el. Tatăl îi puse mâna pe 
umăr. Băiatul văzu o umbră mare şi întunecată, rostogo- 
lindu-se către ei, prin iarbă, ca o monedă uriaşă. 

— E elanul? 

— Nu - spuse tatăl. E un urs. Un mascul bătrân. Băiatul a 
fost impresionat. Simţi, în forma aceea uriaşă, o aureolă de 
putere, teamă şi autoritate, chiar şi de la două sute de metri 
distanţă. 

— Îl împuşcăm? 

— Nu. 

— De ce? 

— N-avem autorizaţie, şi, de fapt, nici nu vrem asta. Ursul 
se îndreptă spre heleşteu, apoi se opri. Încremeni în iarbă, 
cu urechile ciulite. 

— Asta n-ar însemna că vânezi pentru carne, ci de frică. 
Iar eu, de frică, n-am nevoie. Şi aş* am destule temeri în 
viaţă. 

Ursul se întoarse şi fugi, croindu-şi cu greu drum prin 
iarbă. Se pierdu, din nou, în pădurile îndepărtate. 

— Ne-a auzit. 

— Poate - spuse tatăl băiatului. Să mergem să aruncăm o 
privire la heleşteu. 

Un cadavru cu blană netedă zăcea în apă, intrat deja în 
putrefacție şi acoperit de muşte lucioase. Cam de patru zile, 
îşi dădu cu părerea tatăl băiatului. Elanul fusese împuşcat 
de cel puţin optsprezece ori, cu un pistol de calibru 22. Un 
ochi îi fusese găurit şi fusese împuşcat de două ori în 
maxilar; şi toată partea care se vedea plutind era ciuruită 
de gloanţe. Stând în genunchi, în baltă, tatăl numără 


găurile şi scormoni cu cuțitul într-una din răni. Se înfurie şi 
mai tare. Azvârli plumbul cât colo. 

Timp de trei ore, alături de tatăl său, retras în tristeţea şi 
amărăciunea lui caracteristice, băiatul se simţi abandonat. 
Nu înţelegea de ce elanul fusese ucis cu un pistol de calibru 
22 şi lăsat să putrezească acolo. Tatăl său nu catadicsi să îi 
explice; ca şi ursul, părea că înţelege atât cât îi era necesar. 

La vânătoare 

Continuară să meargă, dar nu mai vânară. 

Părăsiră pajiştea şi intrară într-o pădure de pini, apoi într- 
una de zadă, cu copacii desfrunziţi, unde acele galbene, 
căzute aproape toate, puţin roşiatice, acopereau poteca. 
Băiatul şi tatăl său merseră pe jos, pe o potecă dreaptă, 
trecând, apoi, prin alt chei, cu o intrare largă, îngustându- 
se spre marginile înalte de stâncă dezgolită. Traversară de 
mai multe ori pârâul ciobanului, care, în cheiul acela, se 
transforma într-un şuvoi înaintând vijelios printre stânci. 
Mergând la cinci metri în urma tatălui său, privindu-i linia 
umerilor ce degajau răceală şi mânie, băiatul se simţea 
îngrozitor de stânjenit că acesta devenise atât de rezervat 
şi tăcut. Trecură peste trunchiuri căzute care blocau 
poteca, escaladară o stâncă de mărimea unei cabane şi 
intrară într-un câmp de urzici care îi înţepară prin 
pantaloni. Văzură bălegar proaspăt de cerb şi fecale de urs, 
cu resturi de seminţe. Sătul de atâtea meditații melancolice, 
tatăl îi arătă băiatului cum să stea la pândă. Înainte de 
înserat, chiar în ziua aceea, împuşcară un cerb. 

Pe o coastă lină de deal, se întindea o pajişte, pe aproape 
cinci sute de metri, mărginită de plopi tremurători, niciunul 
mai înalt de patru sau cinci metri. Cerbul era sus. Tatăl îl 
puse pe băiat să-şi proptească arma în ramurile unui plop şi 
să tragă primul foc. Nu nimeri. 

Cerbul se întoarse şi vru să o ia la fugă, dar tatăl îl ucise. Îi 
curăţară măruntaiele şi îl târâră spre liziera de pini înalţi de 
lângă pârâu, unde urmau să îl tranşeze a doua zi. În amurg, 
se întoarseră la colibă. 


Noaptea, chiar ghemuit în culcuş, băiatul nu a mai reuşit 
să se încălzească. A tremurat, ore în şir, fără să poată 
adormi. Se bucura că ziua următoare, deşi vor merge mult, 
vor măcelări prada şi vor face alte lucruri neplăcute, va fi, 
totuşi, ultima lor zi în pădure. Nu auzi nimic. Când se trezi, 
văzu, prin uşa colibei, albul intens al zăpezii. 

Se aşternuse un strat de zăpadă de paisprezece centimetri 
şi încă mai ningea. Privea uluit. Când stratul era de şapte 
centimetri, în Evergreen Park, uruitul plugurilor şi zornăitul 
lanțurilor îl trezeau înainte de răsăritul soarelui. Aici, însă, 
nu era nici un semn că dăduse zăpada. Nu îi era cu mult 
mai frig decât cu o zi în urmă, iar transformarea pădurii 
părea misterioasă şi blândă, oarecum amuzantă. Li veni în 
minte Crăciunul. Apoi, tatăl se răsti la el. 

Într-un fel, şi starea lui se schimbase, dar în alt sens; era 
îngrijorat şi grăbit. In timp ce curăța vasele cu zăpadă, îl 
punea pe băiat la treabă. Părăsiră tabăra, cu două raniţe 
goale, cele două puşti, un fierăstrău şi o frânghie. Băiatul 
înţelese curând de ce tatăl său se grăbea; le luă aproape o 
oră să urce până la pajişte. Zăpada continua să cadă. Nu se 
opriră pentru odihnă, până nu ajunseră la plopi. 

— Dimineaţa, la masă, mă gândeam să lăsăm cerbul aici, 
să strângem bagajele şi să coborâm - spuse tatăl. Poate era 
mai bine şi cerea mai puţin efort. Puteam să mă întorc pe 
schiuri, săptămână viitoare. Dar până atunci, zăpada poate 
să se facă de un metru şi să se adune în troiene. Putem să 
luăm două sferturi azi. Asta o să-mi uşureze mie treaba, mai 
târziu. 

Băiatul era surprins de două lucruri: că tatăl său era atât 
de speriat în faţa unei ninsori atât de liniştite şi că el însuşi 
ar fi fost dezamăgit să părăsească pădurea în dimineaţa 
aceea. Abundenţa albului de pe pajişte impregna întreaga 
atmosferă. 

— Dacă stă ninsoarea, e bine - spuse tatăl. Dar ningea fără 
încetare. 


Poteca ce ducea spre canionul îndepărtat era greu de 
urcat, zăpada fiind de douăzeci de centimetri. Băiatul căzu 
o dată şi îi intră zăpadă la guler şi la mâneci, iar cătarea 
puştii îi lăsă un semn în bărbie. Dar nu se descurajă. 
Noaptea aceea vor fi la căldură şi la loc uscat, în cabană. 
Mai merse vreo opt sute de metri şi se opri lângă tatăl său, 
care privea nişte pete întunecate, de sânge. 

Dâre adânci şi urme de pântece târât prin zăpadă duceau 
spre locul plin de sânge unde se dăduse lupta. Dârele erau 
lungi de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi aveau formă 
de gheare. Tatăl se lăsă în genunchi. În timp ce băiatul 
privea, o pată maronie, de mărimea unei farfurii, se 
scufunda încet, dispărând sub zăpadă. Sângele încă mai era 
cald. 

Cercetând urmele cu atenţie, tatăl spuse: 

— Are un pui cu ea., La vânătoare 

— Ce s-a întâmplat? m 

— Un omor. Pare să fie o pasăre. E prea mult sânge pentru 
o potârniche, dar nu văd urme de patruped. Poate vreun 
curcan sălbatic. 

Se încruntă. 

— Un curcan fără pene. Nu ştiu. Ce nu-mi place e că are 
pui. * încărcă puşca de 270. Urmărind petele roşii, dădură 
de nişte urme. La vreo cincisprezece metri mai încolo, 
găsiră şi cadavrul. Era pe jumătate îngropat. Cutia craniană 
fusese smulsă, iar creierul puiului, devorat până la ultima 
bucăţică. 

— Dumnezeule! - exclamă tatăl. 

Părăsiră poteca. Tatăl îi făcu semn, iar băiatul îl urmă 
îndeaproape. Merseră în semicerc, prin bosckeţi, şi se 
întoarseră după ce făcură vreo patru sute de metri. Tatăl îşi 
croia drum prin zădapă, oprindu-se adesea, ţinând puşca 
pregătită, privind în jur, până când băiatul îl ajungea din 
urmă şi i-o lua înainte. Acesta era derutat. Ştia că pe tatăl 
său îl cuprinsese îngrijorarea, dar el” nu se simţea în 
pericol. Întâlniră, din nou, urma şi merseră spre dealul cu 


plopi, fără să se oprească pentru odihnă. Băiatul scuipă în 
zăpadă. Îl dureau plămânii. 

— De ce a făcut asta? 

— Nu ea a făcut-o. Alt urs i-a ucis puiul. Un mascul. Poate 
chiar cel pe care l-am întâlnit ieri. Apoi ea s-a luptat cu el 
pentru cadavrul puiului şi a învins. Puţin a lipsit să nu dăm 
peste ei. 

— S-ar putea să ne fi urmărit. Nimic n-ar fi înfuriat-o mai 
tare. 

Apoi, adăugă: 

— Dacă se întâmplă s-o întâlnim, te rog să te sui repede în 
cel mai înalt copac cUn apropiere. Nu te opri, până nu eşti 
la cel puţin şase metri deasupra. Eu o să rămân jos şi o să 
hotărăsc dacă e cazul s-o împuşc. Puşca ta are piedica 
trasă? 

— Nu. 

— Trage-o şi pune siguranţa. Poate fi un urs negru, şi urşii 
negri se caţără în copaci. Dacă se urcă după tine, apleacă- 
te, pune-i puşca la gură şi trage; aşa nu dai greş. 

Armă Winchester-ul aşa cum îi spusese tatăl său. Porniră 
în jos, spre şuvoi şi spre dâmbul unde era cerbul lor. 
Zăpada continua să cearnă, într-o tăcere premeditată. 
Băiatului i se făcu sete. Nu puteau fi multe grade sub zero, 
îşi dădea seama de acest lucru, deoarece, făcând mişcare, 
nu avea mâinile reci, ba, mai mult, şi le simţea transpirate 
la degete. 

— Pot să beau apă? 

— Da. Fii atent să nu te uzi la picioare. Nu te depărta prea 
tare. Şi grăbeşte-te. 

Merse câţiva metri, îşi croi drum printre tufe, până la 
marginea râului, şi îngenunche în zăpadă ca să bea apă. 
Era atât de rece, încât îl duru gâtul şi îi îngheţară mâinile. 
Ridicându-se, observă trupul unui animal, puţin maiîn faţă, 
pe malul râului. În acel moment, a fost sigur că era cadavrul 
unui alt pui. Chiar atunci, tatăl îl strigă. 

— David! Vino imediat încoace! 


Băiatul vru să răspundă. Însă, mai întâi, se apropie de 
cadavru şi vru să îl întoarcă cu piciorul. Dar, la atingere, 
brusc prinse viaţă. Dintr-o dată se ridică, cu un țipăt ascuţit, 
îşi răsuci capul ca un şarpe şi se repezi. Băiatul urlă de 
durere. Puiul de urs îi strângea mâna între fălci; şi nu îi 
dădea drumul. 

Trăgea, zvârcolindu-se, înfigându-şi colții tot mai adânc, 
smulgând carne la fiecare mişcare. Băiatul nu mai simţea 
durerea. Îşi dădea seama că mâna îi era rănită. Lucrul 
aceştia îl îngrozea, şi încerca, cu disperare, să i-o scoată din 
gură, înainte să i-o sfâşie de tot. Dar nu avea cum. Văzu că 
puiul de urs era tot atât de înnebunit ca şi el, şi ţipă, 
crezând că, aşa, o să îi dea drumul. Dar ţipetele îl speriară 
şi mai tare. Capul ursului smucea înainte şi înapoi. 

Băiatul nu se gândi nici o clipă să îşi strige tatăl. Nu îl văzu 
şi nici nu îl auzi venind. 

Înainta cu paşi mari, alergând fără zgomot prin zăpadă, 
fără să spună nimic, ţinând în mână puşca pe care nu o 
folosise, parcurse ultimii doi metri câştigând viteză, şi, cu 
bocancul drept, izbi puiul de urs în burtă. Lovitura îl săltă 
din zăpadă. Îşi deschise fălcile, scoțând un țipăt care 
aducea mai mult a guiţat, iar băiatul îşi simţi mâna eliberată 
din strânsoare, ca şi când tatăl său ar fi desfăcut, cu 
piciorul, lamele unei capcane. Puiul se rostogoli şi dispăru 
în spatele malului de râu, apoi reapăru în josul apei, zbă 

La vânătoare tându-se şi ţipând. Băiatul îşi privi mâna, 
îngrozit. 'Tot nu simţea durerea, dar mâna era de 
nerecunoscut. Degetele erau jupuite până în palmă, 
atârnând ca o banană cojită. Avu o senzaţie de vomă şi s-ar 
fi uitat în continuare, prosteşte, la mâna sângerândă, dacă 
tatăl său nu l-ar fi smucit brusc. Îl înhăţă de mână şi îl târt 
şpre un pom, fără să se uite la mâna lui. Băiatul se smuci 
înapoi, cu mânie, de parcă ar fi fost lovit. Ţipă la tatăl său. 
Ţipă că avea mina rănită, crezând că acesta nu observase, 
şi, ţipând, începu să plângă. Începu să simtă o durere 
arzătoare. Îl neliniştea faptul că pierdea atâta sânge. Îşi 


imagina sângele curgând în zăpadă şi topind-o, şi nici nu 
vru să se mai uite. Nu mai vroia să facă nimic, până nu îşi 
pansa mâna. În clipa aceea îşi ura tatăl. Dar acesta a fost 
mai puternic, îl duse până la copac. 

Îl ridică în braţe. Cu o voce calmă şi grăbită, în 
discordanţă cu strânsoarea brutală a braţului, spuse: 

— Agaţă-te bine şi urcă-te mai sus cu câteva ramuri. 
Aşază-te pe un picior şi ţine-te strâns, şi, dacă poţi, pune-ţi 
mâna rănită la subsuoara celeilalte. Vin şi eu imediat. Ţine- 
te bine, pentru că o să-ţi vină ameţeală. 

Băiatul pipăi după o creangă, cu disperare. Tatăl îl 
susţinea de jos, în aşteptare. Reuşi sk. se caţere. Picioarele i 
se hârşâiau de trunchiul pomului. În cele din urmă, ajunse 
în copac. Bucăţi de scoarță şi răşină i se lipiseră de mâna 
dreaptă, care era, acum, carne vie. Tatăl spuse: 

— Acum, ţine asta; mai repede. 

Băiatul nu a ştiut niciodată dacă şi tatăl său fusese atât de 
speriat încât uitase, în clipa aceea, de mâna rănită sau dacă 
îşi păstrase sângele rece. Poate că, judecind după el, se 
aşteptase ca băiatul să fie în stare să se caţere în copac, aşa 
rănit cum era, şi să ţină şi puşca, totul cu o întinse patul 
Winchester-ului spre băiat. Acesta vru să spună ceva, dar 
lacrimile şi spaima îl împiedicară. Se cutremură şi nu putu 
să scoată nici un sunet. 

— David! - îl îmboldi tatăl. 

Băiatul se aplecă, se clătină şi se prinse de trunchi cu 
braţul sănătos. Plângea şi gâfâia, şi vroia să spună ceva. Îi 
era frică să nu cadă din copac. Îşi dădu drumul, din nou, şi 
se înclină. Tatăl întinse puşca, mai sus, ţinând-o de ţeavă. 
Băiatul îşi îndreptă, atunci, brusc, spre el, mâna rănită, 
împroşcându-i faţa cu sânge. Ajunse la puşcă şi, încercând 
să apuce patul armei, cu degetele care îi atârnau fără vlagă, 
apăsă pe trăgaci. 

Glonţul intră în partea de jos a femurului, făcându-i tatălui 
genunchiul ferfeniţă, trecu de-a lungul tibiei şi se înfipse în 
pământ, ieşind prin călcâi. 


Tatăl se prăvăli şi puşca îi căzu alături. Zăcea nemişcat, în 
zăpadă. Pentru o clipă, băiatul îl crezu mort. Apoi, îl văzu 
bâjbâind după puşcă. O găsi şi se rostogoli pe burtă, ţintind 
spre ursoaică. La vreo cincisprezece metri de ei, pe deal, 
înălțându-se pe labele din spate, îşi înclina capul 
nehotărâtă. Când puiul ieşi din râu şi ajunse pe un morman 
de zăpadă, îl mârâi neînduplecată. Puiul veni spre ea, cu 
capul plecat. Îl lovi cu laba ei uriaşă şi îl azvârli cât colo. 
Puiul scheună. Apoi, ursoaica se întoarse repede. Puiul o 
urmă. 

Pădurea era tăcută. Detunătura avea un ecou prelungit, 
înfiorător, în mintea băiatului. Răsuna, de fapt, în el, fără 
zgomot. Nu simţea nimic. Văzu trupul tatălui său întins pe 
zăpadă şi nu îi venea să creadă că se afla acolo. Nu vroia să 
se mişte; vroia să se trezească. Stătea în copac şi aştepta. 
Ningea la fel de liniştit ca şi înainte. 

Tatăl său se întoarse pe spate. Băiatul îl văzu ridi-cându-se 
în şezut, privindu-şi piciorul fără ca faţa lui să exprime ceva, 
apoi căzu înapoi, pe spate. Clipea des şi îşi ridica ochii, în 
căutarea privirii băiatului. Acesta stătea în aşteptare. 
Credea că o să-i spună: „Croieşte-ţi drum la vale, cu coatele 
şi cu genunchii, şi ia trusa de prim ajutor, fierbe apă şi 
telefonează doctorului. Numărul e scris pe disc.” Tatăl se 
uita fix. Băiatul văzu cum, în spatele acestei priviri, licăreau 
gândurile. Îşi ridică, încet, braţele, încrucişându-le peste 
faţă, de parcă se pregătea să. Aţipească la soare. 

Băiatul sări din copac. Avu o aterizare proastă şi căzu pe 
spate. Se aşeză lângă tatăl său. Mâna îi sângera încet, pe 
zăpadă. Se temea că tatăl său urma să se hotărască să 
moară. Vroia să-l roage să se răzgândească. Nu-l mai 
văzuse niciodată atât de neajutorat. Îi era frică. 

Dar nu se mai temea de tatăl său. 

La vânătoare 

Apoi, tatăl îşi descoperi faţa şi spuse: 

— la să văd! 


Bandajară mâna băiatului cu o bucată din cealaltă mânecă 
a cămăşii. Tatăl îi înfăşură mâna strâns, tăie în două capătul 
bandajului, cu cuțitul de vânătoare, şi îl legă cu putere, în 
două locuri. Băiatul simţea, acum, o durere înfiorătoare în 
palma sfâşiată, iar stomacul i se întoarse pe dos când se 
gândi la rană, dar, aşa, cel puţin, nu mai trebuia să o vadă. 
Curând, bandajul de cârpă începu să se coloreze în roşu- 
brun. Tăiară o mânecă de la cămaşa tatălui, ca să lege rana 
de la genunchi. Ridicară cracul de la pantalon şi văzură 
vânătaia de-a lungul gambei care sângera abundent în 
şanţul săpat de glonţ. Abia atunci tatăl îşi dădu seama că 
sângera şi prin călcâi. Băiatul îi scoase bocancul şi îi puse o 
batistă folosită sub talpă, în locul pe unde ieşise glonţul, aşa 
cum îl învățase tatăl său. Apoi îl ajută să se ridice. Tatăl 
încercă să păşească, dar se prăbuşi în zăpadă, cu un răcnet 
de durere îngrozitor. Nu îşi dăduseră seama că genunchiul 
era făcut praf. 

Băiatul urmărea cum pieptul tatălui său se zbătea şi auzea 
aerul şuierându-i în nări, în timp ce gâfâia neputincios. Tatăl 
începu să respire mai liniştit şi păru că se gândeşte. Spuse: 

— Poţi să găseşti drumul înapoi la colibă. Băiatul îşi ţinu 
respiraţia şi nu se mişcă. 

— Poţi, nu-i aşa? 

— Dar nu plec. Nu plec singur. Plec numai cu tine. 

— Bine, David, ascultă-mă, te rog. Nu mi-e frică de îngheţ. 
Nu mi-e teamă c-o să murim îngheţaţi. Nimeni nu îngheaţă 
în pădure, în luna noiembrie, dacă se îngrijeşte. Nici chiar 
în Montana. Nu-i atât de frig. Am chibrituri şi carne 
proaspătă de cerb. Nu cred că vremea asta o să se 
înrăutăţească. Mâine dimineaţă, s-ar putea să plouă din 
nou. Ceea ce mă îngrijorează este sângerarea. Dacă fac 
prea mult efort, timp îndelungat, încercând să plec de aici, 
aş putea să pierd prea mult sânge şi să mor. lar, cu mâna ta, 
cred că n-o să fie probleme. E o rană urâtă, dar doctorii vor 
putea să o vindece; şi atunci, o să fie ca nouă. Sunt sigur de 
asta. Îţi promit că aşa va fi. O să mai curgă sânge. Dar, dacă 


ai grijă, mâna n-o să-ţi sângereze mai mult când mergi, 
decât atunci când stai pe loc. Iar diseară, ai să ajungi la 
doctor. Dar, dacă merg şi calc pe piciorul ăsta, o să curgă 
sânge întruna şi o să pierd prea mult sânge. Aşa că eu 
rămân aici şi mă înfăşor ca să-mi fie cald, iar tu pleci după 
ajutor. Îmi pare rău, n-am încotro. lar tu n-ai cum să te 
rătăceşti. Te ţii de urma asta, drept în jos, prin chei, aşa 
cum am venit, până ajungi la pajişte. Stai cu faţa spre pinul 
cu coroana în formă de V. Când ajungi la pomul acela, ai să 
dai, din nou, de pârâu. S-ar putea să nu-l vezi, dar stai 
liniştit şi ascultă. O să-1 auzi. Mergi pe firul lui în jos, treci 
de colibă şi ajungi la maşină. 

Cu greu, îşi băgă mâna în buzunar după chei. 

— N-ai condus niciodată o maşină, nu-i aşa? Băiatul 
strângea din buze. Îl dureau muşchii obrajilor de atâta 
încleştare. Clătină din cap. 

— O să poţi, nu-i greu. 

Tatăl alese una din chei şi începu să-i explice băiatului cum 
să pornească maşina, cum să acţioneze ambre-iajul, cum să 
găsească marşarierul şi viteza întâi şi a doua. În timp ce 
tatăl îi explica poziţiile schimbătorului de viteză, băiatul 
ridică mâna dreaptă, bandajată. Tatăl se opri. Se frecă la 
ochi, de parcă s-ar fi trezit din somn. 

— Da, aşa este. Ei bine, va trebui să mă ajuţi. 

Cu mâna stingă, băiatul luă fierăstrăul şi tăie un plop 
tânăr, cu tulpina bifurcată. Tatăl îi arătă unde să-l scurteze, 
în aşa fel încât furca să îi ajungă sub braţ. 

Apoi se ridică, cu ajutorul băiatului. Dar cârja nu-i era de 
nici un folos pe o pantă abruptă, cu iarbă mare şi acoperită 
cu zăpadă. Iatăl se sprijini de umerii băiatului şi urcară 
povârnişul, timp de o oră. 

Când băiatul călcă într-o groapă şi căzură amândoi, nu 
scoase nici un crâcnet. Se întrebă dacă pe tatăl său îl durea 
genunchiul tot atât de rău pe cât îl durea pe el mâna. Avea 
senzaţia că îl durea mai rău. Nici nu pomeni de mână, deşi, 
de mai multe ori, în timp ce mergeau, şi-o lovise sau şi-o 


sucise. Ajunseră la potecă. Ninsese încontinuu, iar zăpada 
le acoperise urmele paşilor. 

Tatăl spuse: 

— Avem nevoie de una din puşti. Am uitat. E vina mea. Va 
trebui să te duci s-o aduci. 

La vânătoare 

Băiatul nu mai găsi pomul de care tatăl său spusese că 
proptise puşca. Şe duse spre râu şi căută urmele de sânge. 
Nu văzu niciuna. Urma corpului tatălui său se ştersese deja, 
la doi centimetri sub marea de linişte. Îşi băgă mâna în 
zăpadă şi se cutremură dând de sângele cleios şi rece, ca 
flegma, care îi năclăi degetele. Alături, găsi Winchester-ul. 

— Asta-i cea cu noroc - spuse tatăl. E-n regulă. Uite! 

Manevră puşca şi un cartuş sări afară, iar el îl prinse în 
zbor. Îl privi neînduplecat, apoi îl aruncă în zăpadă. Îi arătă, 
apoi, băiatului puşca şi, cu degetul mare, cobori pârghia cu 
O diviziune. 

— Îţi aminteşti? Siguranţa. 

Băiatul ştia că ar fi trebuit să-i fie îngrozitor de ruşine. Dar 
nu-i era foarte tare. Tatăl său nu putea să-l mai rănească 
aşa cum o făcuse cândva, deoarece, acum, băiatul începuse 
să-l înţeleagă. Tatăl nu se putea stăpâni. Nu vroia ca 
băiatul să se simtă vrednic de dispreţ, dar simţea, totuşi, 
nevoia să o facă, din cauza singurătăţii şi amărăciunii, şi din 
cauza mamei băiatului; nu se putea stăpâni. 

După*încă o oră, abia urcaseră dealul cu plopi. Az-vârlind, 
cu o furie neputincioasă, cârja, tatăl se aşeză în zăpadă. 
Băiatul nu ştia dacă se mai gândea cum să ajungă la capăt, 
sau dacă urma, deznădăjduit, alegerea făcută. Lumina 
scăzuse pe nesimţite, părea mai mult noapte cu lună decât 
după-amiază. Zăpada devenise cenuşie, fără profunzime, 
netedă, iar cerul mohorât ameninţa cu noaptea. Pe băiat îl 
cuprinse neliniştea. Apoi se hotărâră. Tatăl se urcă în cârcă 
şi se lăsă pe umerii băiatului, cu puşca în mână. Acesta îl 
susţinea, vârându-şi braţele, îndoite, până la cot, sub 


genunchii lui. Băiatul era înalt şi solid pentru cei 
unsprezece ani ai săi. 

Băiatul o porni. 

Se mişca încet, ca troienele duse de vânt: întâi un pas, 
apoi pauză, apoi încă un pas. Greutatea i se păru, la 
început, copleşitoare. Nu crezu că o să fie în stare să-l care 
prea departe. 

După câţiva paşi, avu senzaţia că o să se prăbuşească. Nu 
căzu, aşa că merse mai departe.” Braţele şi umerii nu-i 
obosiră atât de repede pe cât se aştepta, aşa că nu se opri. 
Să îţi croieşti drum prin zăpada adâncă şi prăfoasă era 
echivalent cu a căra un birou de stejar pe scări. Dar, pentru 
un timp surprinzător de lung, povara nu i s-a mai părut 
grea. Îşi găsise echilibrul. Îşi găsise ritmul. Înainta. 

Întunericul învăluise pădurea, dar zăpada era luminoasă. 
Putea discerne bine urmele. Merse mai departe. 

— Cum îţi mai e, David? Mai poţi? 

— Da. 

— Ne oprim puţin, ca să te odihneşti. Lasă-mă aici. Băiatul 
continuă să meargă. Se mişca atât de greu, încât la fiecare 
pas dădea senzaţia că s-a oprit. Dar continua să meargă. 

— Dă-mă jos. Nu vrei să te odihneşti? 

Băiatul iju răspunse. Ar fi vrut ca tatăl său să nu-l mai 
oblige să vorbească. La început, gâfâia. Acum respira 
normal şi regulat. Îşi urmărea picioarele cum despicau 
zăpada. Nu dorea să fie întrerupt. După un timp, spuse: 

— Nu. 

Mergea. Ajunse la puiul de urs, acoperit, acum, de zăpadă; 
nu îl văzu şi se împiedică de el. Faţa i se înfundă adânc în 
zăpadă, sub greutatea tatălui său. Nu se putea mişca, dar 
putea să respire. Se odihni. Simţi, apoi, piciorul tatălui său 
presându-i mâna dreaptă. Îşi aminti de rană. Avusese noroc 
că ţinuse mâinile pe lângă corp, altfel, poate, în cădere, s-ar 
fi proptit în mână. Şteptând ca tatăl său să se dea la o 
parte, băiatul simţi schimbarea de temperatură. 
Transpiraţia îi îngheţa repede. Începu să tremure. 


Tatăl deveni, din nou, tăcut. Băiatul ştia că n-o să se plângă 
şi nici n-o să pomenească de durerea de picior. Nici el nu 
vroia să pomenească nimic de mână. Sângele ieşit prin 
bandaj devenise lipicios. Nu mai vroia să se gândească la 
amestecul încâlcit de carne, tendoane şi oase, înfăşurat în 
cârpă. Durerea era prezentă, dar o ţinea la distanţă. Nu 
mai era mâna lui. Nu mai spera să o recupereze vreodată. 
O dată ce ajunsese la concluzia aceasta, La vânătoare nici 
durerea nu mai putea fi a lui. Era doar o durere oarecare, 
de care era conştient. Mâna sănătoasă îi amorţise. 

— O să ne odihnim, acum. 

— Nu sunt obosit - spuse băiatul. Începe să-mi fie frig. 

— O să ne odihnim. Eu sunt obosit. 

Sub genunchiul tatălui său, băiatul observă, în zăpadă, o 
băltoacă de sânge proaspăt şi cald. Bandajul de cârpă, 
închis la culoare, din jurul coapsei, nu părea lipicios. 
Strălucea. 

Tatăl îi spuse cum să despice puiul de urs, cu cuțitul de 
vânătoare. 

Stătea într-un picior, sprijinit de un buştean, cu 
Winchester-ul pregătit, rotindu-şi privirea în timp ce 
vorbea. Băiatul se folosi de mâna stingă şi de ambii 
genunchi, împunse puiul de urs în partea de jos a pântecu- 
lui, până se auzi un pârâit uşor, apoi tăie, cu băgare de 
seamă, în sus. Nu îi scoase măruntaiele. Tăie doar o bucată 
pătrată de carne. I-o întinse tatălui său, iar acesta îi dădu 
puşca. 

Tatăl scoase pieliţa şi lăsă grăsimea. Tăie carnea în două. 
Rulă o bucată şi o băgă în buzunarul hainei. Pe cealaltă o 
împărţi în două. Li dădu o bucată bună, cu grăsime 
strălucitoare. 

— Mănânc-o. Cu tot cu grăsime. Mai ales grăsimea. Pe 
cealaltă o s-o gătim mai târziu. Nu vreau să facem focul aici, 
să n-o aţâţăm pe ursoaică. 

Carnea era jfreu de mestecat. Insă băiatului nu i se păru 
dezgustătoare. Îi era foame. 


Tatăl se aşeză, din nou, pe jos, şi îşi scoase bocancul din 
piciorul sănătos. Înainte ca băiatul să înţeleagă ce avea de 
gând, îşi puse bocancul la loc. Ţinea în mână o şosetă de 
lână, umedă. 

— Dă-mi mâna stingă. 

Băiatul îi întinse mâna sănătoasă, iar el îi trase şoseta pe 
ea. - 

— Se lasă frigul. Şi avem nevoie de mâna asta. 

— Dar tu ce-o să faci? Avem nevoie şi de mâinile tale. Să-ţi 
dau... 

— Nu. Nu-mi dai nimic. Avem nevoie de picioarele tale mai 
mult decât de orice. Bine. O să mi le bag în cămaşa ta. 

Îl săltă pe tatăl său şi porniră mai departe. 

Băiatul înainta neabătut, în bezna rece. Curând, începu să 
transpire din nou, de la coaste în jos şi în bocanci, îşi simţea 
numai mâinile şi urechile strivite parcă într-o menghină 
rece de metal. Tatăl tremura. Băiatul se opri. 

Tatăl nu-şi lăsă picioarele pe pământ. Băiatul rămase pe 
potecă şi aşteptă. Îşi trase uşor mâinile. Picioarele tatălui 
său căzură dintr-o dată. Băiatul era foarte atent cu piciorul 
rănit. Tatăl continua să se ţină strâns de gâtul băiatului, îi 
simţea degetele reci pe grumaz. 

— Am ajuns la colibă? 

— Nu; n-am ajuns nici măcar la pajişte. 

— De ce te-ai oprit? 

— E frig. Tremuri. Putem să facem focul? 

— Da - spuse tatăl, fără vlagă. Să ne odihnim. Cât e 
ceasul? 

— Nu ştiu, n-avem ceas. 

Băiatul adună vreascuri. Tatăl curăţă zăpada de pe un 
bolovan, cu patul Winchester-ului, şi făcură focul. Tatăl 
rupse ramuri de pin şi le înfăşură în hârtia igienică uscată 
pe care o ţinuse în buzunarul de la pipet, aranjară lemnele, 
dar mâinile îi tremurau prea tare ca să poată aprinde 
chibritul. Băiatul aprinse focul. Bătători zăpada, aşa cum îi 
spusese tatăl său, făcând, în faţa bolovanului, un adăpost în 


formă de cuptor. Tăie ramuri de pin şi căptuşi cu ele 
paravanul. Adăugă vreascuri. Dincolo de norii invizibili, se 
zărea, din când în când, luna. 

— Nu mai ninge - spuse băiatul. 

— De ce? 

Băiatul nu mai spuse nimic. Vocea tatălui său suna ciudat. 
După un timp, acesta spuse: 

— Da, aşa este. Nu mai ninge. 

Frigeau bucăţile de carne de urs, înşirate pe ţepuşe din 
lemn verde. Grăsimea topită făcea focul să se zbată în 
vâlvătăi. Carnea se arse pe deasupra şivrămase crudă pe 
dinăuntru. Era tot atât de gustoasă ca orice carne pe care o 
mâncase până atunci. Îşi fripseră cerul gurii cu bucăţile 
fierbinţi de grăsime. A tloua ţepuşă arse, fără 

La vânătoare ca ei să observe, iar carnea căzu în foc. Tatăl 
trase o înjurătură şi băgă mâna în flacără după ea, o scăpă, 
apoi o apucă, o trase afară din foc şi îşi vâri mâna în zăpadă. 
Nu îşi privi degetele arse. Mâncară. Băiatul văzu că mâinile 
tatălui său deveneau din ce în ce mai neîndemânatice şi că 
aproape nu se mai putea folosi de ele. 

Băiatul se duse după lemne. Găsi un buştean, nu departe 
de potecă, dar, cu o singură mână, nu putu decât să rupă şi 
să care câteva mănunchiuri de vreascuri. Se aşezară în 
adăpost, înghesuindu-se unul într-altul, băiatul mai aproape 
de foc. Se acoperiră cu crengi de pin, să nu se aştearnă 
peste ei zăpada. Se lipiră unul de altul. Tatăl băiatului era 
zgâlţâit de frisoane acum, şi îl strângea în braţe ca într-un 
cleşte. Băiatul îi luă mâinile şi i le băgă în cămaşă. Adormi. 
Se trezi când focul era aproape stins, mai aruncă nişte 
lemne şi adormi iar. Se trezi, din nou, aţâţă focul, schimbă 
locul cu tatăl său şi adormi la loc. De data aceasta, dormi 
mai puţin adânc, cu tatăl între el şi foc. 

Se trezi, din nou, când acesta începu să vomite. 

Băiatul era îngrozit. Tatăl se smuci deodată şi începu să 
vomite carnea de urs, un lichid galben şi sânge, răs- 
pândindu-le pe zăpadă, în lumina roşu-cenuşie a focului, 


golindu-şi stomacul, dar nu se linişti. Se zbuciuma 
înfiorător. Băiatul îl ruga să îi spună ce se întâmpla cu el. 
Dar el nu putea sau nu vroia să îi răspundă. Spasmele 
stomacului îi scuturau tot trupul, care se încorda în 
convulsii groaznice. Între crize, respira cu un huruit venit 
din adâncul plămânilor. Nu vorbea. Când se oprea din 
vomitat, respiraţia i se transforma în suspine bolborosite, 
trecea într-un gâfâit slab, apoi în suspine domoale. Aerul i 
se oprea în gât, apoi în gură, se chinuia parcă să scoată un 
dop şi începea iar să vomite. Băiatul credea că o să se 
sufoce. Înghenunche lângă el, îl ţinu în braţe şi plânse. Nu îi 
vedea faţa şi nici nu încerca să se uite de aproape, atâta 
timp cât din trupul său ieşeau nişte sunete ce nu păreau 
omeneşti. Băiatul nu fusese niciodată aşa de speriat. Plânse 
pentru el şi pentru tatăl său. Bănuia, din sunetele şi 
mişcările acelea, că tatăl său putea să moară. Nu credea că 
îşi va mai reveni. 

Când tatăl se linişti, băiatul se duse şi mai aduse nişte 
lemne. Rupea vreascuri, cu o insistenţă frenetică, şi le 
aducea în braţe, făcând flacăra tot mai mare. Il adăposti pe 
tatăl său lângă foc, se aşeză la spatele lui şi îl luă în braţe. 
Nu dormea, deşi îşi ţinea ochii închişi. Aştepta. În cele din 
urmă, deschise ochii şi văzu că se iveau zorile. Tatăl său se 
ridică şi începu să scuipe. 

— Mai adu o legătură de vreascuri, ţine-mă aşa şi 
încălzeşte-mi puţin spatele; apoi o să plecăm. 

Băiatul făcu întocmai. A fost surprins că încă mai putea să 
vorbească. 1 se părea ciudat, acum, că tatăl său era atât de 
preocupat de propria lui soartă şi că îl interesa atât de 
puţin soarta băiatului. Nici măcar nu îl întrebase cum îi era. 

Îl ridică şi o porniră. 

Pe măsură ce se lumina de ziuă, ninsoarea se înteţea. Nu 
se mai aşternea liniştit. Vântul care bătea din spate, spre 
chei, în jos, o spulbera uşor. Avea senzaţia că se 
rostogoleşte înainte, o dată cu zăpada, ca într-un vârtej, pe 
verticală. Se rostogolea încet. Trupul tatălui său îi apăra 


spatele de vântul rece. Amândoi aveau hainele ude. Tatăl 
său tremura din nou. 

Băiatul înainta. Muşchii spatelui şi ai gâtului îl dureau de 
la efortul făcut cu o zi înainte. Il dureau şi braţele şi umerii 
şi coapsele, dar, cel mai rău, îl durea gâtul. Îşi aplecă 
înainte capul, ca să atenueze greutatea şi durerea, 
urmărindu-şi picioarele cum ieşeau din zăpadă. Simţi, în 
stomac, o durere surdă de foame; nu era poftă de mâncare, 
ci suferinţă. Se gândea la maşină. Mergea înainte. ' 

Recunoscu marginea pajiştii, dar, prin viscol, nu zări pilcul 
de plopi. Zăpada era mai adâncă în locul unde părăsi poteca 
din pădure. Vântul îşi schimba, acum, direcţia, spulberându- 
i zăpada în ochi sau biciuindu-l din dreapta. Zăpada şi 
iarba i se agăţau de coapse, şi mergea poticnindu-se, gata 
să cadă înainte, apoi se echilibra din din nou. De două ori 
călcă în nişte firicele de apă şi căzu foarte rău, de i se tăie 
respiraţia, iar, a doua oară, aproape scrântindu-şi glezna. 
Mai departe, pe pajişte, zări plopii. Erau la vreo sută de 
metri în dreapta. Nu o porni direct 

La vânătoare spre ei. Li era frică să nu mai nimerească în 
vreun pârâu ascuns sub zăpadă. Nu mai era sigur, acum, 
dacă pârâul principal se găsea între el şi plopi sau în 
spatele lui, la stânga. Încercă să se orienteze, luând ca 
reper poteca ce ducea spre plopi şi spre pinul bifurcat, din 
partea cealaltă a pajiştii, de-a lungul unei linii drepte 
imaginare. Se orientă spre vârful îndepărtat, unde ar fi 
trebuit să se afle pinul. Dar nu văzu coroana în V. Nu vedea 
nici măcar copacii. Văzu doar o coroană întunecată, 
deasupra * unei coline albe. Merse înainte. 

Trecu de plopi şi îi lăsă în urmă. Cu vântul bătându-i în 
faţă, băiatul se opri de câteva ori, în plină pajişte, şi se 
odihni. Nu îşi lăsă povara jos. Tatăl nu-şi putea controla 
tremurul. Nu mai vorbise de mult timp. Băiatul se îndârjea 
în dorinţa de a ajunge la capătul pajiştii. Ciorapii îi erau uzi, 
bocancii şi manşetele erau poleite cu gheaţă. Vântul îi 
biciuia faţa şi îl ameţea. Il dureau coapsele de parcă i le 


zdrobise cineva cu o bâtă. Vru să renunţe şi să îl dea jos din 
cârcă pe tatăl său. [i venea să plângă de ciudă; era nedrept; 
dorea să ajungă la copacii din depărtare. Totuşi, nu se 
îndoia că îşi va continua drumul. Merse mai departe. 

Zări copacii. Ridicându-şi anevoie capul, miji ochii 
împotriva fulgilor care îl izbeau. Nu văzu coroana în V. 
Continuă să meargă. Se opri, din nou, şi privi cu ochii 
strânşi. Îşi roti privirea peste un pâlc de pomi, fără să-i 
vadă. Se întoarse cu totul şi privi înapoi. Vântul spulbera 
zăpada de-a lungul pajiştii şi i se părea că, în orice direcţie 
s-ar întoarce, l-ar fi izbit în faţă. Strânse mai tare din ochi. 
Plopii încă se mai zăreau. Dar nu-şi mai amintea unde 
dădea poteca de pe chei în pajişte. Nu mai ştia nici de unde 
venise. Privi spre plopi, apoi, din nou, spre pini. Cântări 
lucrurile. Era enervant că pinul în V nu se arătase încă, dar 
nu intră în panică. Nevoit să aprecieze direcţia, o porni într- 
acolo. 

Văzu pinul cu coroana bifurcată, departe, în stânga 
direcţiei lui de mers. Se întoarse şi o porni mulţumit de el. 
Ajungând mai aproape, îşi ridică privirea. Se opri. Băiatul 
nu era sigur că acela era pomul pe care îl căuta. Nu avea 
nimic deosebit, în afară de stratul gros de zăpadă care îi 
îngreuna ramurile şi, totuşi, părea diferit. Văzuse mii de 
pini în ultimele zile. Acesta era la fel ca şi ceilalţi. Şi avea 
coroana bifurcată. Intră în pădure. 

În zadar se aşteptase să găsească poteca. Nu era nici o 
potecă. După vreo sută de metri, încă îşi mai croia drum 
printre copaci, buşteni şi tufişuri. Îşi aminti de pârâul 
ciobanului, care era la capătul pajiştii, şi ducea spre chei. 
Se întoarse pe urmele lăsate, la pinul bifurcat. Căută 
pârâul. Nu auzi nimic decât vântul şi respiraţia sacadată a 
tatălui său. 

— Unde-i izvorul? Nu-l găsesc. 

— Ce-ai zis? 

— Am traversat pajiştea şi am găsit copacul, dar nu dau de 
izvor. Am nevoie de ajutorul tău. 


— Busola e în buzunar. 

Îl lăsă în zăpadă. Găsi busola în buzunarul de la piept, o 
deschise şi o ţinu drept. Băiatul observă că, pe coapsa 
dreaptă, era mânjit de sânge proaspăt. Pentru o clipă, crezu 
că avea o altă rană. Apoi îşi dădu seama că era sângele 
tatălui său. Acul busolei se opri. 

— Ce fac acum? 

Tatăl nu îi răspunse. Repetă întrebarea. Tatăl său nu spuse 
nimic. Stătea în zăpadă şi tremura. 

Băiatul îl lăsă şi dădu târcoale în jurul pinului, până găsi 
un pârâu. li urmară firul care curgea drept, la început, apoi 
şerpuia coborând lin. Băiatul nu ştia ce altceva putea face. 
Ştia că nu era pârâul la care dorise să ajungă. Spera să se 
verse în pârâul ciobanului sau să îi ducă măcar la acelaşi 
drum unde lăsaseră maşina. Era foarte obosit. Nu vroia să 
se oprească acum. Nu îi mai păsa de frig. Dorea numai să 
ajungă la maşină şi să îşi salveze tatăl. 

Se întreba dacă tatăl său îl va iubi mai mult pentru că 
făcuse acest lucru. Se întreba dacă tatăl său îl va ierta 
vreodată pentru că făcuse acest lucru. 

Dacă dădea greş, tatăl său nu ar mai fi putut niciodată să îl 
facă să îi fie ruşine, se gândi băiatul, cu naivitate. Deci nu îi 
fu frică de eşec. Nu îi era frică nici de moarte. Mâna nu îi 
mai sângera şi se simţea puternic. Merse de-a lungul 
pârâului care şerpuia în jos, spre stânga, La vânătoare cu 
toate că ştia că nu acela era drumul. Nu vroia să se mai 
întoarcă. Ştia că, dacă s-ar fi întors, s-ar fi simţit 
dezorientat, disperat şi speriat. Atâta timp cât urma un 
drum şi cobora, se simţea puternic. 

În după-amiaza aceea ucise o potârniche. O dobori cu o 
creangă, aruncând-o ca pe un bumerang. Pasărea căzu în 
zăpadă, începu să se zbată, iar băiatul alergă şi se aruncă 
peste ea. O simţi zdrobindu-se sub pieptul lui. Băgă mâna 
după ea, dar ea îl ciupi, iar atunci o prinse de gât şi strânse 
sucindu-i-l fără milă, până când pasărea încetă să se mai 
zbată. 


O curăţă, aşa cum văzuse că făcea tatăl său. Făcu un foc 
Mic, cu chibrituri pe care le luă de la tatăl său, din 
buzunarul cămăşii, şi străpunse pasărea cu o ţepuşă. Îşi 
hrăni, apoi, tatăl. Acesta nu mai putea să mestece. Băiatul o 
făcea pentru el, scotea dumicaţii mestecaţi şi-i băga tatălui 
în gură. Încă mai putea să înghită. Dar nu mai vorbea. 

Băiatul continuă să meargă. Se gândi la mama lui, care se 
afla la Evergreen Park, şi se simţi deodată slab şi vulnerabil. 
Se gândi la chipul şi la vocea ei când o să i se spună că fiul 
ei, rănit la mâna care nu avea să i se mai vindece vreodată, 
se pierduse în pădurile din Montana, împreună cu tatăl său, 
care fusese împuşcat, îşi pierduse cunoştinţa şi trăgea să 
moară. Şi-o imagină primind vestea că şi fiul ei s-ar putea să 
moară dacă nu reuşea să îl ducă pe tatăl său până la 
marginea pădurii şi să găsească poteca spre maşină. O văzu 
schimbându-se la faţă. Îi auzi glasul. Băiatul trebui să se 
oprească. Plângea. Nu îşi mai putea controla rictusul de 
plâns al gurii. Nu mai plângea cu durere, aşa cum plânsese 
când îl strânsese în braţe pe tatăl său, ştiind că o să moară. 
Acum, îşi plângea singur de milă. Îşi dădea seama de 
diferenţă. Şi totuşi, plângea. 

Îşi dădu, apoi, seama că nu trebuia să se mai gân-dească la 
mama lui. Cu gândul la ea, nu reuşea decât să se simtă mai 
slab. Dacă ea ar fi ştiut unde se afla şi ce avea de făcut, l-ar 
fi împiedicat. Avea noroc că ea nu ştia nimic, îi trecu lui prin 
minte. 

Nimeni nu ştia ce făcea el sau ce făcuse până atunci. Nici 
chiar tatăl băiatului nu mai ştia. Avea noroc. Nimeni nu 
privea, nimeni nu ştia, iar el era liber să fie puternic. 

Îşi închipui că este singur la mormântul tatălui său. 
Mormântul era descoperit. Coşciugul fusese coborât. Stătea 
în faţa mormântului, îmbrăcat în costumul lui negru pe care 
îl purta de Crăciun, îşi ţinea mâinile în jos, încrucişate, şi nu 
plângea. Oamenii cu lopeţi stăteau ceva mai în spate, 
aşteptând semnul lui, ca să umple groapa. Simţea o bucurie 
copleşitoare. Oamenii îl priveau, iar el se uita în groapă. 


Ştia că este o minciună. Dacă tatăl său ar fi murit, mama lui 
s-ar fi grăbit să vină în Livingston, l-ar fi înmormântat şi ar 
fi vegheat la mormânt, îmbrăcată într-o rochie neagră, şi 
purtând voal. Şi l-ar fi strâns pe băiat în braţe, ca pe un 
copil. Dar, acum, băiatul nu putea face nimic. Un motiv în 
plus pentru a-şi vedea de drum. 

Apoi l-ar fi luat pe băiat cu ea în Evergreen Park. Iar el ar 
sta în stradă, pe 96th Street, dimineaţa, în zori, înainte ca 
trupul tatălui său să se înstrăineze descompu-nându-se în 
coşciug. Ea l-ar târi înapoi, şi, atunci, băiatul nu ar mai 
putea face nimic. 

Îşi dădu seama că, dacă, după înmormântare, s-ar întoarce 
cu mama sa, nu ar mai revedea niciodată cabana de lângă 
Livingston. Nu avea să îşi mai petreacă verile şi nici luna 
noiembrie în altă parte decât-în Evergreen Park. 

Cabana era, acum, centrul vieţii lui. Şi-o imagina la 
mijlocul drumului între această vale înzăpezită şi gara din 
Chicago. Curând, urma să fie cabana lui. 

Nu ştia nimic de testamentul tatălui său şi nimeni nu îi 
spusese că era moştenitorul legal al cabanei. Pentru el, nu 
avea nici o însemnătate. Cabana putea fi proprietatea 
mamei sale, putea fi vândută pentru a se plăti datoriile 
tatălui său, sau putea fi confiscată de stat, dar, cu toate 
acestea, rămânea cabana lui. Întotdeauna va fi a lui. Tatăl 
său îi spusese: „O vezi? Iţi aparţine. Fii gata să o primeşti!” 
Băiatul era pregătit pentru acest lucru. Dar fusese 
ameninţat şi devenise îndărătnic. Realiza, acum, că putea să 
stea la căldură, în cabană, peste câteva ore, sau putea să nu 
o mai vadă niciodată. Îşi dădea seama că era drept să fie 
aşa. Merse mai departe. 

La vânătoare 

Se gândea la tatăl său, ca şi când ar fi fost foarte departe 
de el. Se văzu, din nou, în costumul negru, la mormânt, şi îl 
auzi pe tatăl său spunând: „Aşa. Acum, ridi-că-ţi ochii şi 
spune-le, cu voce de bărbat, să înceapă. Apoi, întoarce-te şi 
coboară dealul, fără să te grăbeşti. Aşa.” Băiatul se opri. Îşi 


simţi ochii umplându-i-se, din nou, de lacrimi. Ştia că era o 
minciună. Tatăl său nu va fi niciodată acolo ca să îl felicite. 
Nu va şti niciodată cât de bine se descurcase el. 

Respiră adânc, de câteva ori. Se aşeză. Da, tatăl său poate 
va şti, îşi închipui el. Tatăl său ştiuse, de fapt, tot timpul. 
Tatăl său ştia. 

Făcu un nou adăpost, aşa cum făcuseră în noaptea trecută, 
numai că, de data aceasta, găsi un loc neted, între un 
bolovan şi un trunchi mare de plop canadian. Dădu la o 
parte zăpada, puse crengile şi făcu focul. La început, 
culcuşul era cald. Apoi, zăpada topită de foc începu să se 
scurgă şi să se adune în mijloc, formând sub ei o băltoacă 
plină de crengi ude. Băiatul se ridică şi săpă şanţuri prin 
zăpada bătătorită, ca să se scurgă apa. Se culcă, din nou, şi 
dormi la căldură, ţinându-şi tatăl în braţe. Se trezea la 
fiecare jumătate de oră şi punea lemne pe foc. 

Ninsoarea se opri în miez de noapte şi nu mai reîncepu. 
Pădurea părea mai tăcută şi liniştită, suspinând sub 
greutatea zăpezii. Ceea ce trebuia să se întâmple se 
întâmplase. 

Băiatul obosi de atâta cărat de vreascuri şi o porni iar la 
drum, înainte de a se lumina de ziuă. Mai merse încă timp 
de vreo cinci ore. Nu mai încercă să omoare vreo 
potârniche, căci nu vroia să îşi. Piardă timpul ca să o curețe 
şi să o gătească. Se grăbea. Bău apă din pârâu. La un 
moment dat, văzu nişte insecte mici şi negre, ca nişte 
furnici cu aripi, forfotind prin zăpadă, lângă pârâu. Se opri 
şi le adună, apoi mâncă vreo treizeci sau patruzeci. Nu 
aveau nici un gust. Nu se osteni să îi dea şi tatălui său. Avea 
senzaţia că mersese la vale destul de mult. Simţea că, de 
acum, ar fi trebuit să dea de şosea. Urmă pârâul, care 
începuse să primească mulţi afluenţi şi se transformase 
într-un râu. Terenul devenise neted, d'in nou, iar albia 
râului se deschidea spre lumină. Ducându-şi tatăl în 
spinare, începuse să îl doară capul. Se opri, devenind 


conştient de toate celelalte dureri. Pe la prânz, ajunse la un 
gard. 

Tresări. Se uită împrejur şi, brusc, pulsul începu să i se 
accelereze. Se aşteptase să vadă o întindere de zăpadă 
spulberată şi bucăţi de gard rupt, şi se gândi la păstorii 
basci care părăsiseră aceste locuri cu cincizeci de ani în 
urmă. Văzu, însă, o colibă şi fum. Se destinse şi nu mai putu 
să facă vreo mişcare. Apoi, plânse râzând. Plânse fără 
ruşine, bucurându-se şi mirându-se prosteşte, fără să îi 
pese de nimic. Il ţinea pe tatăl său în cârcă şi plângea. Îl 
puse jos, apoi îşi spălă faţa cu zăpadă şi se îndreptă spre 
uşă. 

Traversă curtea, cu paşi lenți şi cu povara în spinare. Nu 
se mai simţea obosit. 

Când îi văzu, tânăra femeie se sperie şi se schimbă la faţă, 
iar, la început, nu păru deloc prietenoasă. 

— Avem o maşină, parcată prin apropiere, dar n-o găsesc - 
spuse băiatul. El este tatăl meu. 

Nu vorbiră cu el. Îl dezbrăcară şi îl aşezară lângă foc, 
învelit în pături, îi dădură ceai şi îl lăsară să aştepte. Vroia 
să vorbească. Vroia să i se pună întrebări. Dar ei se mişcau 
în linişte, cu gesturi rapide, încercând să îl încălzească. 
Tatăl său era în dormitor. 

Bărbatul avea o barbă neagră, care îi acoperea faţa 
aproape în întregime. Telefonă după doctor. Se duse în 
dormitor, mai luă nişte pături şi zăbovi acolo. Soţia sa 
trecea dintr-o cameră într-alta, cu ceaiul fierbinte. Îi freca 
umerii prin pătură, îi ducea la gură ceaşca cu ceai, dar nu 
vorbea cu el. El nu ştia ce să îi spună şi nu putea să îşi mişte 
buzele. Dar ar fi dorit ca ea să îl întrebe ceva. Se frământa 
în timp ce se dezmorţea, în tăcere, lângă vatră. 

Se gândea că o să se întoarcă la cabana lor, cât de curând. 
Îi dădea bărbosului indicaţii, în minte, cum să îi ducă pe el 
şi pe tatăl său la cabană. Nu era departe. Nu i-ar fi luat 
mult timp. O să îi mulţumească şi o să îi dea o bucată de 


carne de elan. Mai târziu, el şi tatăl său se vor întoarce 
după maşină. Putea şi el să îl încălzească pe 

La vânătoare tatăl său, la cabană, aşa. Cum făceau ei aici; 
băiatul era convins de acesta. 

În timp ce femeia era în dormitor, băiatul îl auzi pe bărbos 
rostind cu voce tare: 

— Ce-a făcut? 

— L-a cărat până aici - şopti femeia. 

— Cum adică, l-a cărat? 

— L-a adus în spate. Am văzut eu. 

— De unde l-a adus? 

— De unde s-a întâmplat. Poate de la pârâul oilor. 

— Treisprezece kilometri? 

— Da. 

— Atâta drum? Cum o fi putut? 

— Nu ştiu. Nu-mi dau seama cum. Şi, totuşi, a făcut-o. 
Doctorul veni într-o jumătate de oră, când băiatul începuse 
deja să tremure. Se duse în dormitor, unde stătu cinci 
minute. Femeia îi mai turnă băiatului ceai, înge-nunche 
lângă el şi îl strânse în braţe, ţinându-1 de umeri. 

Când doctorul ieşi, îl examină pe băiat, fără să spună 
nimic. Acesta dorea ca doctorul să îi pună întrebări, dar, în 
acelaşi timp, îi era teamă că, din cauza tremurului, nu va 
putea să îi răspundă cu glas bărbătesc. În timp ce era 
palpat, consultat şi i se lua temperatura, băiatul îl privea pe 
doctor drept în ochi, ca să îi arate că se simţea bine. 

Doctorul spuse: 

— David, tatăl tău a murit. A murit mai de mult. Probabil 
de ieri. 

— Ştiu. 


S-a născut la 30 noiembrie 1932 în Atlantic City, New 
Jersey. Studiază la Rutgers University, New Jersey (licenţa 
în 1954), University of Chicago, 1955 şi Brandeis University, 
Massachusetts (doctorat în 1962). Specialist în literatura 
engleză a secolelor XVI-XVII. Asistent universitar la 


Syracuse University, New York, 1962-1967. Predă literatură 
engleză la State University of New York, din Cortland, 
1967-1969. Asistent la Skidmore College din Saratoga 
Springs, New York, 1969-1972. Din 1972, profesor asociat 
la Skidmore College. În prezent, predă un curs de creaţie 
literară la State University of New York din Binghamton, 
New York. Locuieşte în Greenwich, New York. 

Barry largan scrie poezie, eseu, roman, povestiri. 

Volume de poezie: Let the Wild Rumpus Start (Când s-o 
stârni zarva cea mare), Best Cellar Brest, 1972; Thoreau 
Stalks the Land Disguised as a Father (Bântuie Thoreau 
înveşmântat ca un părinte), Greenfield Review Press, 1975. 

Romane: Kingdoms (Regate), distins cu Premiul 
Programelor asociate de creaţie literară). 

Volume de povestiri: Harry Belten and the Mendelssohn 
Violin Concerto (Harry Belten şi Concertul pentru vioară de 
Mendelssohn-Bartholdy), University of lowa Press, 1975 
(distins cu Premiul Şcolii de Literatură de la University of 
lowa, 1975); Surviving Adverse Seasons (Supravieţuind 
astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă), University of 
Illinois Press, 1979 (distins cu Pre 

Proză americană contemporană 1975-1985 miul Saxifrage 
pentru literatură acordat de University of North Carolina). 

Prezent de două ori în antologia The Best American Short 
Stories cu povestirile Surviving Adverse Seasons, 1976 şi 
The Rags of Time (Fărâme de timp), 1980. 

Harry Belten and the Mendelssohn Violin Concerto (Harry 
Belten şi Concertul pentru vioară de Mendelssohn- 
Bartholdy), 1975. Primul său volum de povestiri propune o 
structură narativă tradiţională susţinută de un mănunchi de 
valori morale bine cristalizate. „Barry Iargan scrie, ca 
majoritatea autorilor contemporani de substanţă, despre 
moarte şi alienare. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre 
contemporanii săi, Targan oferă însă soluţia izbăvirii. 
Personajele sale, descrise cu o tuşă fină, dar convingătoare, 
înfruntă, ori se înfruntă, într-o luptă cu propriile lor 


anxietăţi şi limite. Când nu biruiesc, ei câştigă totuşi o 
statură a demnităţii, sau, confruntându-se cu alţii, provoacă 
treziri, consolidări necesare. Targan îşi asumă un risc evitat 
de majoritatea scriitorilor de azi: anatomia sentimentului. 
El construieşte scenele în aşa fel, încât să descoperim 
treptat complicatele, şi, în aceeaşi măsură, autenticele 
confruntări cu şinele.” (James C. Robison, în The American 
Short Story 1945-1980) 

Surviving Adverse Seasons (Supravieţuind astfel unor 
condiţii nefavorabile de existenţă), 1979, cuprinde patru 
povestiri în care accentul este aşezat pe confruntarea 
personajelor cu situaţii limită. Moartea intervine de obicei 
cu brutalitate, transformând înfruntarea într-o luptă 
inegală, sortită eşecului. Apelul la luciditate transformă însă 
deznodământul într-o transfigurare prin suferinţă. „Ceea ce 
uimeşte în aceste povestiri este limbajul folosit de Targan. 
Epurat sever de artificii sau preţiozitate, el câştigă în 
schimb o simplitate care funcţionează - ce ironie a formei - 
ca un ornament verosimil şi desăvârşit.” (Publishers 
Weekly) 

La întrebarea „Care vi se par tendinţele cele mai 
interesante din proza americană contemporană?”, Barry 
Targan răspunde: 

Barry Iargan „Nu sunt sigur că proza care mă interesează 
pe mine ar trebui să se bucure de mai multă atenţie decât 
se bucură efectiv în momentul de faţă. Proza aceasta, care 
nu a încetat să atragă cititorii de-a lungul istoriei literaturii, 
avea şi are aceleaşi caracteristici: imaginea realistă, 
transparentă a vieţii. - în toate detaliile ei. Aerul, adesea 
dur, al umanităţii. Ritmurile cotidianului, ale teluricului, 
pregnante, palpitând energic. 

Nu am nimic de spus împotriva diferitelor curente care 
străbat întruna literatura americană contemporană - 
minimaliste, conceptualiste, supraficţioniste, postmoder- 
niste, deconstructiviste (dacă literatura deconstructivistă 
nu e cumva un oximoron?) şi altele asemenea lor. Nu am 


nimic de spus împotriva celor care scriu dintr-o onestitate 
intelectuală acordând limbajului atenţia cuvenită. Nu am 
nimic de spus împotriva celor care scriu. Am însă mai multe 
de spus împotriva celor care pornesc şi întreţin războaie, 
care menţin oamenii într-o sărăcie strigătoare la cer, 
obligându-i să trăiască sub cel mai elementar nivel de trai, 
care permanentizează o clasă de sub-oameni. Aceasta este 
într-adevăr o nenorocire. Aceasta dăunează societăţii, 
spiritului uman. Şi nu scrisul, de orice speţă ar fi el. 

Literatura de valoare, ca şi pictura, este doar aceea care 
se apleacă direct asupra condiţiei umane, vorbind despre 
ea în aceiaşi termeni pe care îi folosim şi noi (acum, în 
trecut, întotdeauna) pentru a-i descrie înfăţişarea, în toate 
nuanțele ei. 

Nu ştim - şi poate că nu vom şti niciodată - sensu] absolut 
al lucrurilor, cel cuprins de un adevăr inalterabil. Şi atunci, 
ce-i de făcut? Limitele acestea de natură filosofică nu sunt 
însă şi limitele literaturii. O asemenea certitudine, aceeaşi 
pe care o revendică postmoderniştii (respingând-o, totuşi) 
nu constituie nici iluzia, nici țelul literaturii. Ea este mai 
degrabă atrasă de incertitudine, ambiguitate, paradox şi 
enigmatic. În orice caz, nu de răspunsurile categorice. Deşi 
literatura adevărată (cea mai preţuită” fiindcă este şi cea 
mai citită) nu s-a ocupat exclusiv de ambiguitate sau 
enigmatic, n-a făcut din ele un subiect. Literatura adevărată 
şi-a ales întotdeauna o 

Proză americană contemporană 1975-1985 poziţie morală. 
Ea ne înfăţişează opţiunile noastre ca fiinţe umane. Sursa ei 
este identificabilă, ea nu creşte din orice şi oricum. Ea nu se 
ocupă de mijloacele prin care e produsă. Se ocupă doar de 
condiţia noastră, de splendorile, derizoriul şi tainele ei.” 
(Michigan Quarterly Review, 1/1988). 

Povestirea Surviving Adverse Seasons (Supravieţuind 
astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă), a fost 
publicată iniţial în revista Salmagundi 31-32/1975-1976. 
Inclusă de Martha Foley în The Best American Short Stories 


1976, volum dedicat lui Barry Targan. Reluată în volumul de 
povestiri Surviving Adverse Seasons, University of Illinois 
Press, 1979. Traducerea noastră s-a făcut după antologia 
The Best American Short Stories 1976. Citatele din latină 
sunt preluate după tălmăciri româneşti consacrate. Ţinem 
să mulţumim distinsului clasicist Petru Creţia pentru 
substanţialul sprijin acordat în găsirea surselor (pe care 
versiunea din The Best American Short Stories nu le 
menţionează), precum şi pentru traducerea pasajelor care 
nu au putut fi identificate. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 

Ori dezordine, destrămare şi împrăştiere, ori unitate, 
rânduială şi providenţă divină. În primul caz, la ce-aş mai 
vrea să-mi petrec viaţa într-o asemenea lume alcătuită la 
întâmplare, într-o astfel de confuză dezordine? 1 

Britannia est insula. 2 

Pentru Abel Harnack începea aşadar încă o dată. Era un 
alt început într-o viaţă care, prelungindu-se, lăsa în urmă 
multe începuturi. Şi un sfârşit, cel puţin. 

Britannia est magna insula. 3 

— Şi acum aş vrea ca limba pe care o învăţaţi să ajungă şi 
la urechile voastre, tot atât de clar pe cât vi se înfăţişează 
înaintea ochilor, aş vrea s-o simţiţi pe buzele voastre, s-o 
simţiţi în toată frumuseţea ei. De aceea v-aş ruga să citiţi 
acum textul acesta cu voce tare. Vă rog, spuse ea, 
apleeându-se uşor deasupra catalogului, domnule Harnack, 
începeţi dumneavoastră. 

EI citi clar, meticulos, cele două rânduri, apoi următoarele 
două, până ce sfârşi întreg paragraful. Britannia non est 
patria nostra, sed Britannia est terra pulchra. 4 îi trebuise 
un an ca să ajungă aici, până aici. Luni seara. Pagina 1. 
Britannia est insula. Însă nici în dimineaţa aceasta nu era 
sigur că va reuşi să continue. Parcă nu-l mai împingea 
nimic, nu mai era ca altădată, dinamic, avid, nerăbdător să- 


şi încerce forţele, dornic să învingă, să se impună, să 
reuşească. Nu se mai recunoştea, parcă ar fi fost altul. 

1 Către sine, VI, 10 (traducere de M. Peucescu şi D. 
Burtea), Editura Minerva, 1977. 

2 Britania este o insulă. 

3 Britania este o insulă mare. 

4 Britania nu este patria noastră, dar Britania este o tară 
frumoasă. 

— Du-te, îi spusese fiica lui, în timp ce luau micul dejun 
împreună. Nu abandona! 

Locuiau în apartamente diferite; dimineaţa, obişnuia să 
treacă pe la ea, să ia împreună o mică gustare, la ora când 
soţul ei Charles era deja plecat la slujbă, iar cei doi copii, la 
şcoală. Când o ştia dusă cu treburi în oraş, se mulțumea să 
treacă doar, alunecând pe lângă poarta ei, lăsându-se în 
voia unei zile, a acelei zile spre care se îndrepta. 

Câteodată se împotmolea în dreptul unui pâlc de 
muncitori, pe lângă un şantier de reparaţii. Ca un buştean 
greu, târât de firul apei, se apropia, captivat de țesătura 
complicată de mişcări, în aerul trepidând de zvâcnetul 
asurzitor al perforatorului, în ploaia azurie de scântei lăsate 
de vreun aparat de sudură. 

Pe la prânz, când totul amuţea, aluneca mai departe, 
despotmolit. Ca să colinde magazinele, să revadă fabricile, 
atelierele de care odinioară fusese atât de legat. Cu o vară 
în urmă îşi făcuse un obicei: se oprea în parc şi se uita la 
tinerii care jucau baseball. Când se lăsa seara, făcea drumul 
înapoi, iarăşi prin faţa casei lui Vivian (o dată pe săptămână 
îl aşteptau să ia masa cu ei), ajungea acasă, unde îi mai 
rămâneau câteva ore care trebuiau umplute într-un fel, 
dacă nu intervenea până atunci altceva. 

Noaptea, pe la douăsprezece, după ce sorbea câteva 
înghiţituri de whisky, adormea, în sfârşit, cădea într-un 
somn profund, netulburat de anxietăţi, încrâncenări sau 
speranţe. La şase, se trezea şi lua totul de la capăt. 


— Du-te, îi spusese Vivian în timp ce luau micul dejun. Nu 
abandona! Du-te, continuă. O să-ţi facă bine. 

— Bine? Bine la ce? întrebă el. 

— Hai, tată, lasă asta, făcu ea, întorcându-se cu spatele la 
chiuveta plină cu farfurii. 

Nu mai adăugă nimic. Ajunseseră din nou în punctul în 
care discuţiile lor se blocau, de fiecare dată. 

— Foarte bine, domnule Harnack, spuse Sylvia Warren. Vă 
mulţumesc. Şi acum, doamna... domnişoara Green. Vreţi să 
continuaţi dumneavoastră? 

Şi domnişoara Green continuă cu Britannia, cu Europa, cu 
Sardinia, cu Italia, despre unele se spunea că 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 475 sunt insule, despre altele că nu sunt, despre 
unele că sunt mari, despre altele că sunt mici. 

La sfârşitul celei de-a doua ore, după ce epuizaseră 
conjugarea întâi şi a doua, după ce trecuseră şi prin 
declinarea întâi, după ce atinseseră oarecum şi ablativul, 
Abel Harnack se hotări să renunţe la cursul de latină. 

— Vale, se adresă Sylvia Warren celor din clasă care 
tocmai îşi strângeau lucrurile. 

— Vale, se auzi răspunsul lor. 

Apoi se risipiră în parcarea din spatele liceului, fiecare 
spre maşina lui, doar Abel Harnack, care avea de gând să 
meargă pe jos, rămase puţin în urmă. 

— Vreţi să vă duc cu maşina? se oferi ea, când îl văzu că 
traversează singur parcarea şi se îndreaptă spre Wilson 
Street. 

— E maşina dumneavoastră? întrebă el, întorcân-du-se, 
deşi cu portiera deschisă, cu geanta aruncată la vedere sub 
geamul din spate, aceasta nu putea fi decât maşina ei. 

— Da. E comoara mea. 

Era un tip mai vechi, un M. G., automobil sport, clasic, 
oarecum lăbărţat, vopsit într-un verde strălucitor, intens, cu 
spiţe la roţi, cu faruri despărțite de aripi şi parbriz 


detaşabil, cu volan cafeniu şi tapiţerie de piele. Nu în 
această maşină şi-ar fi închipuit-o. 

Şi totuşi i se potrivea. Ea, o femeie zveltă, suplă, cu gesturi 
prompte, agile. E sprintenă, gândi el. Încărunţise, îşi purta 
totuşi părul lung, drept, desfăcut elegant, puţin deasupra 
umerilor. Un zâmbet nesofisticat, deschis, întotdeauna 
binevoitor îi invada faţa. Şi totuşi automobilul i se potrivea. 
Chiar dacă, şi Abel Harnack încercă să ghicească, a împlinit 
cincizeci şi cinci de ani, sau poate mai mult. 

— E o maşină arâtoasă. 

Urmă o clipă de aşteptare, pentru amândoi. 

— O. K., încuviinţă el în cele din urmă. Deşi stau la doi paşi 
de aici. Pe Wilson Street, la nici un sfert de oră de mers pe 
jos. 

Ocoli maşina. Se opri apoi şi o întrebă: 

— Dar cum se intră? 

— Cam aşa. Întâi te aşezi, pe urmă îţi tragi picioarele 
înăuntru. 

Îi arătă cum să facă. El deschise cealaltă portieră şi îi imită 
exemplul. , 

— Foarte bine. V-aţi descurcat foarte bine. 

— Învăţ repede. 

— Da, am observat la curs. 

Maşina prinse viaţă. Trecu în marşarier, apoi traversă 
parcarea şi o luă la stânga, pe Wilson Street, spre locuinţa 
lui. Conducea uşor, grațios, schimba vitezele cu mişcări 
scurte, aruncând maşina înainte poate puţin prea repede, 
însă foarte sigură pe volan. Îi face plăcere să conducă, 
constată Abel Harnack. 

După două minute, oprea în faţa casei lui, acolo unde îi 
arătase el, cu câteva clipe înainte; motorul rula încă, când 
el se strecură afară din maşină. 

— Mulţumesc. 

— N-aveţi pentru ce, răspunse ea şi schimbă brusc viteza, 
pornind. Pe luni, adăugă ea şi, în timp ce apăsa pe 
accelerator, îi făcu semn cu mâna, strigându-i: Vale! 


— Vale, repetă el stins. 

Latona est irata quod agricolae sunt în aqua. 5 

— Vedeţi, le spuse ea, quod agricolae sunt în aqua este 
propoziţia subordonată. Ea este determinată de cu-vântul 
irata. 

Se întorsese totuşi. 

După prima zi de curs, marţi dimineaţă, la micul dejun, îi 
declară lui Vivian că vrea să renunţe la orele de latină, şi 
când Vivian îi ceru, aşa cum era de aşteptat, o explicaţie, nu 
reuşi să-i spună decât atât, că interesul lui pentru latină nu 
mai era atât de mare, dacă fusese vreodată, că nu mai 
simţea nici un îndemn să se ducă, şi că, de fapt, atât câta 
fost, a fost suficient, zicea el, m-am dus, am văzut cum e, şi 
cu asta basta. 

Vivian, care stătea în faţa lui, dădu din umeri. Aşadar se 
irosise un an, după atâtea emoţii, după atâtea strădanii; 
acum nu-i rămânea decât să-l accepte întocmai cum era. 
Avea şaizeci de ani, ieşise din serviciu la cerere, cu un an în 
urmă, după moartea soţiei; sfârşitul lui Estelle fusese 

5 Latona este mânioasă fiindcă plugarii sunt în apă. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 477 ca un spasm teribil, o agonie care te cuprinde 
pe neaşteptate, şi din care nu-ţi mai revii. 

După înmormântarea soţiei, viaţa lui Abel Harnack stagnă. 
Acesta era cuvântul, stagnă, fiindcă pentru a-i da un impuls 
ar fi trebuit să accepte, încă o dată, tot ce-i oferea existenţa 
- care nu era altceva decât propria lui viaţă sau 
virtualităţile acestei vieţi - cea cunoscută de el până atunci. 
Or, tocmai într-acolo n-ar fi vrut să se îndrepte. Adică nu s- 
ar fi cuvenit să se îndrepte, mai ales după ce-şi imprimase 
în minte, fulgerător, un fapt esenţial, îl aflase atât de 
repede, o săptămână îi fusese de-ajuns, nu mai mult, îi 
apăruse evident că tot eşafodajul de presupuneri pe care îşi 
clădise viaţa nu fusese niciodată contestat, şi că el îl 
acceptase ca atare, aşa cum un copil îşi clădeşte lumea lui: 
post hoc, propter hoc. Ceea ce aflase, însă, atât de repede 


era că nimic, şi cu nici un chip, nu decurge din altceva. Nici 
anotimpurile, nici mareele, nici aspiraţiile omului, chiar şi 
cele mai neînsemnate, ele probabil cel mai puţin. 

Trecuse un an şi el continua să rămână deoparte, nu mai 
avea nici îndârjirea celui care se implică, nici detaşarea 
celui care contemplă. Orice s-ar fi întâmplat, nu voia să se 
bizuie iarăşi pe vechile lui presupuneri, nici pe ele, nici pe 
altele noi, clădite altfel. 

— Pentru săptămână viitoare aş vrea să recapitulaţi 
substantivele din declinarea întâi şi a doua. Să revedeţi, de 
asemenea, declinarea lui bonus la toate genurile. Aş vrea să 
citiţi şi să traduceţi primele trei povestiri din apendice, 
punctul a, pagina 280. Scrieţi, vă rog, traducerea pe caiet. 
Şi nu uitaţi regulile învăţate. 

După terminarea orei, în parcare, el o anunţă că 
abandonează cursul. 

— Dar nu înţeleg de ce. Mergeţi atât de bine. Mă 
surprinde, mai ales că am avut impresia că vă face plăcere 
să veniţi. N 

— Bonus, bona, bonum? murmură el. Midas în magna 
regia habitat? 6 E povestea regelui Midas. Vedeţi? Am 
învăţat-o deja. 

6 Midas locuia într-un palat mare. 

— Bine, dar acesta e numai începutul, pornirea. Latina nu 
se rezumă numai la declinări. Latina îţiseamnă şi Ver-giliu, 
şi Horaţiu, şi Ovidiu. Şi Catul, fireşte. 

Vivamus, mea Lesbia, atque amemus, rumoresque senum 
seueriorum omnes unius aestimemus assis. Soles occidere 
et redire possunt: nobis cum semel occidit breuis lux, nox 
est perpetua una dormienda. 

Ştiţi ce spune Catul în versurile acestea? 

Să ne iubim, o! Lesbia mea cea scumpă, Şi să trăim! Pe ce 
şoptesc bătrânii Posomoriţi noi nici un ban să nu dăm! Căci 
soarele apune şi răsare, Dar când s-a stins văpaia vieţii 
scurte, Atunci dormim pe veci o noapte lungă. 7 


Nu, domnule Harnack, declinările şi exerciţiile nu sunt 
decât începutul. 'Ţelul este poezia, începutul. Iarăşi 
începuturi. 


Era prima săptămână din octombrie. Vremea, care nu se 
răcise încă, amintea de lunile de vară. Luminile din jurul 
parcării pâlpâiau prin perdeaua deasă de insecte, păreau 
nişte luminări bătute de o briză plăpândă. Ecoul lui Catul 
persista, reverberat parcă de aerul nopţii. Oare chiar atât 
de puternic declamase? Oare o auziseră şi cei dimprejur, 
aşezaţi acum în verandele lor întunecate, Tânduite pe 
Wilson Street, oare ajunsese până la ei, plutind prin aer, 
versul latin, rostit de o femeie, această femeie care stătea 
acum în faţa lui? început, începuturi, nu, nu mai voia un alt 
început, se săturase. 

— E un drum prea lung între regele Midas şi... versurile 
acestea. 

— Prea lung? 

— Prea lung pentru mine. N-am timp. Nu mai sunt chiar 
atât de tânăr. 

7 Catul, Poezii, V, 1-6, (în româneşte de Teodor Naum), E. 
L.. U., Bucureşti, 1969. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 479 

— Poate că aşa e. Poate că fără să vreţi vă vin în minte 
lucruri pe care le credeaţi de mult uitate. Însă totul e la 
locul său, nemişcat. Trecutul. 

El nu mai adăugă nimic. 

— Haideţi să vă duc acasă, îi spuse ea, îndreptându-se 
spre maşină. 

Nu o urmă. 

— Nu, mulţumesc. E o noapte superbă. Am să merg pe jos. 

Vorbele abia i se auziră. Acum, după ce totul fusese rostit 
cu forţă, pregnant, atât de direct, încât îi provocase un fel 
de iritare. Catul declamat în plină noapte, discuţii despre 
țeluri, despre trecut, despre ce-ar putea fi înfăptuit, despre 
ce-a fost, şi totul numai de dragul sonorităţii unor cuvinte, 
ca să fie spuse, ca să fie auzite. 

— Domnule Harnack, ar fi păcat să renunţaţi atât de uşor. 
Ştiu, am mai pierdut şi alţi cursanţi, de aceea nici n-o iau ca 


pe o ofensă la adresa mea, însă, repet, ar fi păcat să 
renunţaţi. Latina nu e o limbă la îndemâna oricui. Să 
mergem totuşi. 

Urcă în maşină. Aşteptă, nu mult, fiindcă el se grăbi' să 
deschidă portiera şi să intre. Să plece odată de aici, să 
termine odată această discuţie. 

Maşina opri în faţa casei lui. 

— Mulţumesc, spusa el coborând. 

— Sper totuşi că ne vedem luni, îi spuse Sylvia Warren, 
făcându-i semn cu mâna şi plecând apoi, imediat. 

Reveni totuşi la curs. Reveni, săptămână următoare, luni, 
cu lecţiile pregătite, cu exerciţiile bătute la maşină, 
conştiincios. Reveni fiindcă ştia că efortul pe care ar fi 
trebuit să-l facă ca să blocheze impulsul, aşa fragil cum 
era, i-ar fi cerut prea multă energie. Trecuse un an, şi acum 
se afla deja pe un drum care nu avea cum să-i mai provoace 
emoţii, un drum de care riu depindea nimic, şi pentru care 
nu trebuia inventată nici o justificare, nici o rațiune de a fi. 
Voia sau poate că nu mai avea încotro, de acum încolo 
trebuia să ocolească toate drumurile care l-ar fi dus spre o 
ţintă anume, de care ar fi atârnat o miză, de orice fel. Urma 
să înveţe latina, adică îşi găsise un mod de a-şi ocupa 
timpul, fără să fie implicat, fără să depindă de ea, fiindcă 
latina nu putea să mai joace nici un rol în viaţa sa, în anii, 
poate chiar în deceniile, pe care le mai avea de trăit. Latina 
n-ar fi fost probabil niciodată în stare să-i ofere o bucurie 
palpabilă, durabilă, şi totuşi de ea voia să se ocupe, fără să 
se mai întrebe de ce se oprise asupra ei, tocmai asupra ei, şi 
nu alesese altceva. 

În timpul orei, ploaia care căzuse necontenit toată ziua se 
înteţi, transformându-se într-o răpăială de vară, ce-şi 
amâna scadenţa, neverosimil de mult, într-un octombrie 
însorit. 

— Cadens imber mari similis est. Ploaia care cade este 
asemenea mării, spuse ea oprindu-se o clipă în dreptul 
ferestrei. 


Ploaia se năpustea acum în fâşii groase, izbindu-se de 
pereţii clădirii, zguduindu-i. După terminarea orei, ea îi 
făcu semn să vină la catedră. 

— Sunt fericită că v-aţi întors. lar rezultatele 
dumneavoastră, ce să mai spun, sunt la superlativ. 

Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată, îi spuse: 

— Astăzi n-o să mai puteţi merge pe jos acasă. Numai o 
maşină cred că v-ar scoate din încurcătură. 

— Mulţumesc, însă am venit cu a mea. 

Ea clătină din cap, zâmbi, apoi îşi adună lucrurile 
împrăştiate pe catedră, cărţi, lucrări, le vâri în geantă, şi 
împreună cu ceilalţi cursanţi ieşi din clasă, pe lângă 
portarul care se pregătea să închidă luminile. In parcarea 
din faţa şcolii întunericul devenise, în bătaia ploii, aproape 
tangibil. 

— Greu de condus pe o vreme ca asta, spuse Abel 
Harnack. 

— Nu ţine mult, completă ea. Se domoleşte. Cursanţii se 
înghesuiseră în pragul uşii ţintuiţi între două pânze de 
întuneric. 

— Acum! spuse Sylvia Warren, şi în aceeaşi clipă se aplecă 
cu bărbia în piept, strângând geanta în braţe, şi o luă la 
fugă spre maşină. 

Cursanţii, rămaşi în urmă, o priveau, complexaţi parcă de 
atâta temeritate; în câteva secunde întunericul o înghiţi, nu 
se mai zăreau, pâlpâind, decât becurile străjuind parcarea, 
globuri tremurânde în perdeaua vâscoasă de ploaie. Apoi, 
se împrăştiară şi ei, patru înspre o maşină, trei spre alta, 
câţiva în altă direcţie, iar Abel Harnack spre automobilul 
său. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 481 

Maşinile porniră, se angajară încet, una câte una, pe 
Wilson Street. Când îi veni şi lui rândul să iasă din parcare, 
zări, prin desişul ploii, automobilul ei; zăcea acolo, țintuit, 
inert. Răsuci imediat volanul şi trase chiar lângă maşina ei. 


Silueta ei se distingea mai bine acum, ieşise din maşină, 
desfăcuse o parte din capotă, şi cu lanterna în mână, umbla 
la motor. Gluga de ploaie îi căzuse pe spate. Cobori şi se 
apropie de ea. 

— Ce motor nenorocit! exclamă ea înfuriată. Am impresia 
că a intrat apă, e un scurtcircuit, sunt sigură, dar nu ştiu 
unde. Poate la distribuitor. 

— Încercaţi să-1 porniţi, îi strigă el. Mă uit eu. Trecu un 
minut, poate mai mult, şi el îi făcu semn cu mâna. 

— Cred că am găsit hiba, spuse el arătându-i un element 
fixat pe firul care ducea la bobină. E condensatorul de 
deparazitare. 

— Da, ştiu. Eu l-am pus acolo. 

— Nu stă bine aici, după câte văd eu. 

Scoase fişa de contact, îndepărtă condensatorul, apoi legă 
firele la loc. 

— Acum, încercaţi din nou. Şi motorul porni imediat. 

— Mulţumesc, strigă ea, ambalând motorul. Îmi pare rău, 
văd că v-aţi udat tare de tot. Din cauza mea... Adă-postiţi-vă 
acum. Poate o să-mi explicaţi săptămână viitoare ce s-a 
întâmplat cu condensatorul acela. 

Trase portiera după ea, apoi dădu drumul la faruri. Nu 
apucă însă să plece, fiindcă el îi deschise portiera, 
spunându-i grăbit: 

— O clipă. N-am fixat legătura. Dacă intră din nou apă, 
sigur n-ajungeţi acasă. Să oprim la mine. O montez în 
câteva clipe. 

Îşi strânse gulerul în jurul gâtului, ploaia însă îl pătrunsese 
deja până la piele. 

—O.K. 

— Era în maşina lui, conducea atent, cu ochii pe oglinda 
retrovizoare, urmărind farurile maşinii din spate cum 
spintecau perdeaua de apă. După ce coti pe o alee, apăsă 
pe un buton de la bordul maşinii, şi imediat, în faţa lor, se 
desfăcură porţile unui garaj uriaş. Ea îl urmă, se stre cură 


în spaţiul lăsat liber în stânga maşinii lui, apoi cobori şi se 
scutură ca un ogar bătut de ploaie. 

Garajul lui Abel Harnack era de fapt un atelier înzestrat cu 
tot ce era necesar pentru a demonta sau repara orice 
maşină. Sau pentru a construi, de ce nu, o alta, complet 
nouă. Strunguri cu diferite cuțite, maşini de găurit, 
ferăstraie mecanice şi cu bandă, maşini de şlefuit, pârghii şi 
prese, aparate de măsură şi control, aparate de sudură, cu 
arc electric şi oxiacetilenică, rafturi metalice, rasteluri cu 
chei, ventile şi matrițe, ciocane, dălţi, cricuri hidraulice, 
dispozitive de ungere, un troliu motorizat gli-sând pe o 
grindă metalică. Într-un colţ stăteau înghesuite, în vrafuri 
până în tavan, zeci de sertare, ca într-un magazin de 
fierărie, unde obiectele de vânzare sunt agăţate de buza 
cutiilor: arcuri, piuliţe, pivoţi, garnituri de reglare, dornuri, 
cabluri, şaibe, o diversitate atât de mare, încât privirea 
naufragia printre ele, descumpănită. De un raft suspendat 
atârnau, ca nişte stalactite, mai multe curele, furtunuri, 
garnituri de plastic şi cauciuc. 

Şi totul într-o ordine desăvârşită, şocând nu numai prin 
luciditatea cu care erau dispuse, exact, fără greş, ci şi prin 
forţa cu care demonstrau că pot exista atât de multe lucruri 
din care se pot construi, negreşit, altele, tot atât de multe, 
cu totul noi. 

— Domnule Harnack, totuşi cine sunteţi dumneavoastră? 

Între timp el ridicase capota maşinii, şi începuse să repare 
legătura, s-o lipească, de fapt să facă alta, nouă. Termină în 
mai puţin de cinci minute. 

— În sfârşit, spuse el, arătând spre fir. E ca nouă. N-o să 
mai aveţi probleme cu ea. Decât cel mult aici, spuse el, ară- 
tându-i garniturile de etanşare de sub carburator. 

Ar fi putut să-i spună mai multe despre maşina ei, probabil 
totul. Însă socoti că şi aşa vorbise prea mult. Închise capota 
şi, când se uită din nou la ea, o văzu că se roteşte 
nedumerită prin atelierul minune. 

— N-am văzut niciodată aşa ceva. Nici măcar în fotografii. 


Era udă, tremura de frig, însă parcă nici nu-i păsa, 
descoperise în această încăpere o lume, şi acum trăia din 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 483 această descoperire, ca într-un fel de 
combustie. Părul i se lipise de frunte, căpătase o strălucire 
ciudată, capul îşi desluşea formele, fiecare teşitură sau 
proeminenţă devenită transparentă, ieşind din frisoane iuți, 
scurte. 

— O cafea? 

— Da, răspunse ea, răsucindu-se spre el. Da, mulţumesc. 
Ar fi grozav, într-adevăr, o cafea. 

11 urmă. Străbătură atelierul îndreptându-se spre uşa 
care dădea în casă. În locul clanţei se afla o simplă placă 
metalică pătrată, din oţel. Îl urmări cum îşi plimbă degetul 
pe modelul desenat pe placă. Uşa se deschise. Intrară într-o 
încăpere mai călduroasă. 

— Domnule Harnack, cine sunteţi dumneavoastră? întrebă 
ea, în timp ce păşea după el, în bucătărie. Ce castel 
fermecat e acesta? 

Râdea încântată ca un copil care dă buzna într-o lume 
mirifică, ” ispitit şi înspăimântat în acelaşi timp de puterea 
vrăjii. 

— Ce sunt? Nimic, răspunse el. Un pensionar. 

O aşteptă, în tăcere, să-şi tragă cafeaua în faţă. Ochii ei 
alunecară încet, prin cele două uşi deschise din bucătărie, 
spre living, şi spre o altă cameră, mai mică. Era tot ce se 
putea vedea, de pe scaunul ei. Casa emana o ordine, o 
limpezime, care te făcea să te gândeşti la un cub de gheaţă, 
împietrit, solidificat în transparenţa lui. 

— Soţia mea a murit. În august se face un an. 

— Îmi pare rău, spuse Sylvia Warren. 

Şi apoi nu-i mai rămase nimic de adăugat, nimic din ce-ar 
fi putut să-i spună ea în acel moment. Existau nişte limite, le 
simţea, înţelegându-le. Se aplecă încet deasupra ceştii. 

Erau acele limite de care Abel Harnack n-ar mai fi vrut să 
ţină cont. De ce să ridice ziduri de apărare în jurul său - 


oare asemenea ziduri pot fi într-adevăr ridicate? - când 
ameninţarea venea tocmai din fiinţa lui, era amărăciunea 
aceea care îl chinuise cândva. După moartea lui Es-telle, 
trăise câteva săptămâni cumplite, de nesiguranţă, de 
prăbuşire, tot mai adânc, tot mai jos, până când reuşise, în 
sfârşit, să iasă din nou la suprafaţă, să se prindă iarăşi de 
pojghiţa subţire de aer a vieţii. A unei alte vieţi, a unei vieţi 
care, de data aceasta, trebuia cumpănită, împinsă printre 
întâmplări şi fapte, prudent, cu grijă, strecurată printre 
moleculele alunecoase, instabile, ale fiecărui gest în parte. 
Trebuia să-i vorbească, tocmai de aceea, ca să-şi 
dovedească, acum, că nu mai avea nevoie de cumpănirea 
aceea atentă, istovitoare. 

— Am fost inventator, un fel de inventator. Am făcut şi 
afaceri cu produsele mele. 

— Inventator? întrebă ea, şi îşi aşeză ceaşca pe masă. 

— Da, sau, ca să fiu mai exact, un amator. E suficient să 
cunoşti modul de funcţionare al unor aparate ca să le poţi 
face să meargă mai bine. N-o să mă credeţi, probabil, dar 
uneori şi cea mai neînsemnată variaţie, fie că-i vorba de 
grosimea unui metal sau de calibrul unui cablu, poate da 
peste cap funcţionarea unui întreg angrenaj. 

— N-am mai întâlnit un inventator până acum. E 
impresionant, recunosc că e impresionant. De câte ori spun 
inventator, îmi vine în minte, nu ştiu de ce, numele lui 
Thomas Edison. 

Ridică uşor ceaşca. Ochii ei exprimau forţă, aveau o tentă 
albăstruie, trădând vitalitate, vioiciune, prospeţime. Se feri 
s-o privească în ochi. 

— Ce Edison! Nici pomeneală! spuse el. Mai degrabă 
domnul Meştereşte-Tot. Am început de când eram copil. 
Până să ajung la facultate, îmi făcusem deja un atelier, cu 
tot dichisul, unul adevărat. Câştigam destul. Îmi ajungea ca 
să mă întreţin, şi ce îmi mai rămânea investeam în utilaje. 
După ce am terminat studiile, m-am întors tot la asta. Adică 
la reparaţii. Apoi am înjghebat o mică industrie. M-am 


dezvoltat. M-am extins. Nimic spectaculos, drumul obişnuit, 
dacă pot să mă exprim astfel. Mai târziu am constatat că nu 
mă mai ocup de reparaţii, ajunsesem un fel de om afaceri, şi 
atunci am lichidat întreprinderea, am vândut tot. Am 
devenit consilier, de un gen cu totul deosebit. Răspundeam 
de probleme de înaltă tehnicitate, inginerii apelau la mine 
când voiau să afle ce echipamente ar trebui să folosească, şi 
mai ales de unde să şi le procure. Aveam o răspundere 
foarte mare. Într-o oarecare măsură eram implicat în toate 
deciziile lor şi nu exagerez când spun că succesul 
iniţiativelor depindea în mare parte de sugestiile mele. În 
afară de asta, îmi rămânea timp şi pentru mine. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 485 

Continuă să-i povestească, cum colabora el cu diferite 
industrii şi companii, mai mari sau mai mici, cum dădea 
formă, prin sfaturile sale, unor proiecte foarte concrete. Şi 
în timp ce-i povestea, îşi dădu seama că nu mai vorbise de 
mult cu cineva pe îndelete, poate doar cu fiica sa, Vivian. 

Sylvia Warren se ridică de la masă şi se îndreptă spre plita 
electrică să-şi mai ia o cafea. Începuse să toarne apa 
fierbinte în ceaşcă, când, brusc, se opri. 

— Vai, iertaţi-mă. Ce obrăznicie din partea mea, nici măcar 
nu v-am cerut voie, însă, credeţi-mă, m-aţi făcut să mă simt 
atât de bine, pur şi simplu nu mi-am dat seama. 

— Nu-i nimic, vă rog, serviţi-vă, vă rog, spuse el, făcându-i 
în acelaşi timp semn să-şi toarne cafeaua. 

Era însă adevărat. Vorbise mai mult decât şi-ar fi închipuit 
că e posibil. li oferise o ceaşcă de cafea. Un simplu gest de 
politeţe. Acum se simţea obligat, tot din politeţe, s-o ofere 
pe a doua. Simţi un uşor tremur, parcă ar fi fost un fel de 
încrâncenare, o împotrivire, îl simţi întâi în picioare, era 
amintirea unei perioade nu prea depărtate, când trupul se 
zbătuse, prăbuşit, agonizând, când fiecare parte, fiecare 
organ fusese cuprins parcă de o furioasă răzvrătire, în 
vârtejul hormonilor, al enzimelor, penumbre ale durerii şi 


haosului. Însă şi zbaterea aceea chinuitoare avusese un 
sfârşit. Redus la cele mai elementare procese biologice, 
trupul reuşise până la urmă să-şi recapete forţele. Doar 
uneori, poate şi acum, câte un neuron uitat făcea o 
conexiune, dar nu pentru multă vreme, fiindcă nici o 
speranţă nu-l alimenta, nu-l hrănea, nu-i îngăduia să se 
bizuie pe ceva trainic; în orice parte ar fi luat-o, drumurile 
se închideau, nu duceau nicăieri, pornind de nicăieri. Aflase 
acest adevăr tot atunci, când peste sufletul său se lăsase 
bezna, şi poate că datorită acestui adevăr reuşise până la 
urmă să supravieţuiască. 

— Vă rog, serviţi-vă, repetă el. 

Aşadar nu se mai socotea o victimă. 

Ea îşi turnă cafeaua şi se aşeză din nou. Pe scaun. Păruli 
se zvântase, şi mişcările parcă erau mai iuți, mai agile, 
culoarea îi revenise în obraji, se simţea bine, fireşte. 

— Cum se ajunge la o descoperire? Cum se procedează? 
Cum apare ideea unei invenţii? Totul pare atât de... mistic. 

— Nu e mistic deloc, răspunse el. Tot ce trebuie să faci 
este să te gândeşti că un obiect a devenit necesar. Dacă ştii 
asta, te poţi apuca de lucru. 

— Nu înţeleg. 

— De pildă, broasca de la uşă, chiar aceasta pe care ati 
văzut-o înainte. Un obiect foarte solicitat, mai ales în zilele 
noastre. Deci iată necesitatea. Apoi urmează să te gândeşti 
cum s-ar putea construi o broască mai bună decât cele care 
există deja pe piaţă. 

— Şi? Mai departe? Ce se întâmplă? 

— Vedeţi, această plăcuţă de metal, aparent rigidă, este de 
fapt de o mare flexibilitate, avârld pe spatele ei mii de 
tuburi. E suficient să torni un fluid în câteva din aceste 
tuburi ca să obţii un model. Care va fi cheia, de fapt. Când 
vei apăsa plăcuţa, vei opera de fapt cu modelul de pe ea. 
Plăcuța va funcţiona ca o broască obişnuită, cu 
întrerupătoare care deschid zăvorul. 


— Splendid, exclamă ea entuziasmată. Cred că această 
invenţie te poate îmbogăţi peste noapte. 

— Credeţi? Nu cunoaşteţi psihologia cumpărătorului. El 
vrea o cheie pe care s-o simtă în palmă, deşi necazurile 
pornesc uneori tocmai de aici. Mai sunt şi alte 
impedimente; de exemplu, ce facem cu familiile care au 
mulţi copii? Nu văd cum am putea să-i învăţăm pe cei mici 
să umble cu această plăcuţă. Sau ce te faci dacă vrei să laşi 
cheia unui vecin sau unui prieten, ca să-ţi ude florile sau ca 
să dea de mâncare la peşti când eşti plecat în concediu? 
Decât să-l înveţi cum să umble cu plăcuţa, mai bine îi laşi 
cheia sub preş. 

Pufniră în râs amândoi. 

— Vai, ce păcat, exclamă ea. Şi chiar trebuie să ţii cont de 
toate aceste lucruri când faci o descoperire? 

— Bineînţeles, răspunse el. Trebuie să ştii la ce să te 
aştepţi. Şi eu am ştiut, şi cu toate astea am ţinut să inventez 
o plăcuţă. M-a captivat, ca să zic aşa. Am obţinut şi un 
brevet cu care s-ar fi putut câştigă nişte bani buni. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 487 

Apoi, îi povesti despre invențiile sale. Despre procesul 
complicat de brevetare a unei invenţii, despre procedurile 
legale care trebuie urmate, despre preţul de cost, aici ea 
rămase oarecum descumpănită („între o mie şi două mii de 
dolari”), despre toate încercările prin care trece un 
inventator, dornic să găsească o soluţie, şi de obicei, pe 
cheltuiala lui. Apoi, îi povesti despre el, cât de mult reuşise, 
folosindu-şi îndemânarea, imaginaţia, inteligenţa, să 
sporească, încă puţin, spectrul invențiilor. Şi, bineînţeles, 
veniturile sale. 

— Şi apoi? întrebă ea, încântată de descoperirea făcută, 
de această forţă uriaşă de a dirija, de a stăpâni obiectele. 

Pe nesimţite însă ajunseseră cu discuţia într-un domeniu al 
afirmațiilor incontrolabile, fiindcă în privinţa lui Abel 
Harnack, cel puţin acest lucru îi devenise şi ei foarte 


limpede, deşi cum ajunsese la această concluzie nici ea nu 
ştia, trecutul nu anunţa, nu pregătea în nici un fel viitorul. 

— lartă-mă, spuse ea, ştiind totuşi că intuiţiile ei 
rămăseseră intacte. 

— Şi apoi? murmură el. Pericula belii non suntp, şi 
indicativul viitor. Şi apoi? 

Şi iarăşi pufniră în râs. Ea se ridică de pe scaun. 

— A fost minunat. Totul. Absolut totul, zise ea şi se 
strecură repede, cu o mişcare agilă, sigură, în trenciul încă 
ud de ploaie. Un inventator, continuă ea, aruncân-du-şi 
părul peste guler. E prima oară în viaţa mea că stau de 
vorbă cu un inventator. 

— lar eu cu un profesor de latină. 

— Vai, dar nici nu se compară, interveni ea, arcuin-du-şi 
buzele, amuzată. Nici pe departe. 

Ar fi vrut să-i răspundă, sau poate să-i mai spună ceva, 
însă se opri. 

Ea se aşezase în faţa uşii zăvorite de la bucătărie. 

— Sesam, 'deschide-te! se adresă ea uşii, desfăcân-du-şi 
larg braţele şi aşteptând. Am impresia că nu am rostit 
formula potrivită. 

8 Nu există pericole de război. 

— Da, într-adevăr, formula e alta. Iat-o, spuse el şi întinse 
mâna spre marginea uşii, unde răsuci un comutator. 

Apoi, se trase câţiva paşi în urmă şi rosti: 

— Sesam, &u cum te-o mai fi chemând, deschide-te! Şi uşa 
se deschise brusc. Sylvia Warren dădu un țipăt de uimire. 

— E o încuietoare declanşată cu ajutorul vocii. Bună mai 
ales la bucătărie, când ai mâinile pline cu farfurii. 

Sylvia Warren se trezi înviorată, primenită de aerul rece 
adus peste noapte. Toamna era în toi, chiar primele semne 
ale iernii îşi făceau simţite prezenţa, deşi până la căderea 
zăpezii mai erau câteva săptămâni, răgaz în care pajiştile, 
crângurile, pădurile mai puteau fi colindate încă, 
nestânjenit. Se dădu jos din pat, îşi pregăti gustarea de 
dimineaţă, apoi, în timp ce îşi bea a doua ceaşcă de cafea, 


desfăcu agenda ca să contemple, scriind, arhitectura zilei, a 
acelei zile care urma să înceapă. 

Marţi. 

Dimineaţa, sau cea mai mare parte a ei, o va petrece 
corectând lucrările la latin$ sau pregătindu-şi orele pentru 
săptămână următoare. Îi mai rămânea ceva timp pentru 
altele, corespondenţă, mici chestiuni financiare, planuri, 
liste, tot felul. Marţi. Pe urmă, un drum la bibliotecă, la un 
program ce includea prezentarea ultimelor apariţii, acolo 
va sta până la unu, apoi, împreună cu Mildred Latham, va 
face o excursie la Rezervaţia Naturală Tri-verton, înarmată 
cu tot echipamentul necesar, fileuri, borcănaşe de prins 
insecte, pensete; pe seară, se va întoarce cu prada, 
insectele capturate, la Clubul de Biologie, iar la şase va lua 
cina cu Mildred Latham, conform unui obicei stabilit de 
multă vreme. Însă înainte de a păşi în această zi, îşi derulă 
în minte cele întâmplate cu o seară în urmă. 

Începu să scrie, cuvintele se închegau repede, exact, 
descriind cu neutralitate, alcătuind un fel de raport, 
întocmai cum procedează şefii de şantiere, care 
consemnează zilnic date din cele mai diverse, cărămizile 
aduse, cimentul turnat, grinzile fixate, sau cum sunt obligaţi 
să facă toţi comandanții de navă, care trebuie să noteze în 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 489 jurnalul de bord datele privind schimbările 
atmosferice, vântul, curenţii, de parcă realitatea ne-ar 
aştepta cuminte, răbdătoare, s-o luăm în primire, 
întotdeauna acolo unde bănuim că trebuie să apară. Se opri 
deci la Abel Harnack şi notă: 

Abel Harnack, trecut de cincizeci de ani (?), văduv, 
condiţie fizică excelentă, foarte bine instruit, inteligent, îmi 
repară maşina pe o ploaie torențială, mergem la el acasă. 
Inventator. Atelierul său, o peşteră fermecată. E reţinut? 
Timid? Poate fiindcă nu a trecut destul timp de la moartea 
soţiei. Doar un an. Cu ce se ocupă acum? A abandonat 


serviciul. Oare un inventator poate abandona cursa 
vreodată? Rămâne de elucidat acest punct. 

Închise agenda, se îmbrăcă şi se aşeză la birou; de 
explorarea acelei terra incognita - Abel Harnack - urma să 
se ocupe altă dată. Începu să corecteze lucrările la latină. 
Făcea intervenţii prompte, nota întâi greşelile, apoi dădea 
explicaţiile necesare pe margine, sau între rânduri, 
comentarii scurte, îndreptând acolo unde era cazul, îndem- 
nând, încurajând. 

Sylvia Warren predase latina (ţinuse şi câteva ore de 
franceză, chiar şi de spaniolă) timp de douăzeci şi trei de 
ani la liceul din localitate, şi o făcuse cu atâta devotament, 
cu atâta plăcere, încât această limbă devenise o materie 
interesantă, dacă nu chiar atractivă, mai ales pentru acei 
cursanţi, e adevărat, tot mai răsfiraţi în ultima vreme, care, 
după ce depăşeau monotonia declinărilor şi conjugărilor din 
anul I, izbuteau să treacă de Cezar, cu ale sale Însemnări 
despre războiul cu galii din anul II, şi să ajungă în cele din 
urmă la sublimul prozei lui Cicero, la splendorile poeziei, la 
Tacit, pagini vibrante, anevoioase, memorabile. O meserie 
ciudată, anacronică, îşi dădea şi ea seama de acest adevăr 
uneori, să predai latina, o limbă perfectă, desăvârşită, într-o 
lume tulbure, agresivă, zgomotoasă, fremătând de 
palpitante inovaţii tehnice, cuprinsă de vârtejul 
schimbărilor, tot mai tentante, irezistibile. Dacă predase 
latina, nu o făcuse ca un apărător al ei - oare frumuseţea ar 
putea fi apărată, dacă strigătul ei de ajutor s-ar auzi 
vreodată? Nu se aliniase nici sloganurilor Asociaţiei 
Profesorilor de Limbi Clasice, sloganuri învechite, 
neconvingătoare, întreţinute de o asociaţie care, cu fiecare 
an, îşi subţia vizibil rândurile: Latina este limba istoriei sau 
Învăţarea latinei este cea mai bună pregătire în vederea 
studierii limbii engleze. 

Nu. Erau devize pe care nu le putea accepta, pe care nu le 
acceptase niciodată. Latina nu era un instrument. Dacă ar fi 
fost aşa, cu siguranţă că n-ar fi supravieţuit. Latina se 


învăţa ca o limbă în sine, ea îşi oferea singură răsplata, deşi 
ceea ce putea oferi în acest fel nu mai spunea mare lucru 
tinerei generaţii. Sylvia Warren îi înţelegea, le înţelegea de 
fapt reacţia, refuzul. Latina era, devenise, irelevantă. Şi o 
dată cu ea, Sylvia Warren. Nu persoana, ci meseria ei. 

Avea destulă vechime ca să se poată retrage din serviciu, 
dacă ar fi vrut să facă acest pas la un moment dat, dar, la fel 
de bine, ar fi putut rămâne în şcoală, şi câţiva ani să predea 
ore de franceză, să suplinească, să se ocupe de sala de 
lectură. Avea cincizeci şi trei de ani. Dacă s-ar fi retras 
acum din serviciu, pensia ar fi fost mult mai mică decât 
dacă ar fi aşteptat termenul legal de pensionare, până 
atunci mai erau câţiva ani buni, s-ar fi descurcat oricum, 
fiindcă avea economii, strânsese ceva bani, nu i-ar fi fost 
greu să trăiască din ei, până atunci. Se putea retrage, era 
convinsă c-o putea face în orice moment, doar să vrea. 

Insă nu voia, sau nu voia s-o facă cu orice preţ. Preda la 
liceul din localitate, venise aici la douăzeci şi riouă de ani şi, 
în mai puţin de un an, se ataşase de aceste locuri, aşa cum o 
uşă bine fixată în lăcaşul ei pare a fi acolo de când lumea; în 
mai puţin de un an îşi făcuse prieteni, îşi descoperise 
preocupări, îşi conturase o lume, care, cu trecerea anilor, 
nu numai că nu suferise nici o modificare, ci, mai mult, 
căpătase o profunzime, o densitate a ei, ca un vin lăsat să se 
învechească, îmbogăţit în arome. Dacă a fi mulţumit poate fi 
socotit un sentiment autentic, o bucurie nedisimulată a 
vieţii, atunci sentimentul acela o stăpânea acum, oferindu-i 
o plenitudine, din care îi era dat să trăiască, aşa cum 
odinioară Horaţiu se îndestulase şi el, în Epistole, înălţându- 
1: 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 491 

Ia dar mulţumitor în mâini fericitele ore 

Cari un zeu ţi le dă: n-amâna cele bune pe alt an 

Şi te vei şti trăind fericit oriunde în lume. 9 


De aceea viaţa ei nu se bizuise niciodată pe imprevizibilul 
unor plăceri, pe exotismul unor evaziuni, pe insolitul unor 
deviații. Foarte puţine lucruri se schimbaseră în ultimii 
douăzeci şi trei de ani. - 

Şi totuşi renunţase la orele ei, ca şi cum acest pas, 
neînsemnat cum era, ar fi fost capabil să scoată la iveală şi 
altceva, modificând fie şi numai o fracțiune din ritmul 
obişnuit, cunoscut, să descopere acea diferenţă care în- 
târziase să apară, pe care însă nu încetase s-o aştepte, ca 
într-o pândă, în toate spiralele succesive, domoale, aşezate, 
ale vieţii, din care tot ce se ivise la timpul lui fusese doar 
atât cât s-ar fi putut ivi, nimic mai mult. 

O dimensiune pierdută, lăsând în ea mai degrabă o 
nedumerită curiozitate decât tristeţea neîmplinirii, energia, 
inteligenţa, puterea de înţelegere purtând-o dintr-un spaţiu 
al trăirii în altul, spre marginile vagi, nesigure, ale altor 
experienţe, în penumbra aceleia, singure, care stătea să 
irupă, întreagă, puternică, ca să devină altceva, mai presus 
de ceea ce devenea totuşi până la urmă. Aşa se întâmplase 
cu pictura, şi ea o experienţă. 

Răspândite peste tot în apartamentul ei încăpător, 
acuarele în rame duble, argintii, stăpâneau aproape fiecare 
perete, în fiecare cameră: şoproane, cătune pe ţărmul 
mării; sate de pescari pe malul unui râu, peisaje de ţară, în 
toate anotimpurile. Măiestria execuţiei, a fiecărui tablou 
luat în parte, a tuturor la un loc, izbucnea într-un talaz de 
lumină, care ameninţa să se reverse, copleşitor, ca să 
rămână totuşi, până la urmă, înţepenit, pe loc, tablourile 
prăbuşindu-se de pe culmile viziunii pe şesurile calme ale 
meşteşugului. Aşa îşi evalua ea lucrările, opu-nându-se cu 
încăpățânare avalanşelor de elogii, cu care prietenii, 
nelipsiţi de la vernisajele anuale, nu ezitau s-o acopere. Îşi 
dădea seama că nu poate prinde în tablourile ei explozia 
aceea de lumină, deşi o simţea atâta de acut, 

9 Horaţiu, Epistole, XI, 23-25 (în româneşte de Mihai 
Eminescu), în Horatius, Opera Omnia, ediţie critică de 


Mihai Nichita şi Traian Costa, Editura Univers, Bucureşti, 
1980. 

Când, aşezată sub soarele agonic, vedea umbrele instalân- 
du-se sigur, definitiv. În schimb, îşi descoperea limitele, şi le 
distingea atât de limpede, încât nici un elogiu, da oriunde 
ar fi venit, n-ar fi putut s-o convingă* 

Pe un perete erau prinse mai multe fotografii făcute de ea, 
compoziţii de o logică, de o structură atât de bine regizată, 
încât parcă ar fi reprodus o, scenă ehormă în plină zi, cu 
decoruri şi actori. Lumina şi umbrele îşi îndeplineau perfect 
rolul, fixând conturul gesturilor pe obiectiv. Dar, odată 
uscate şi prinse de perete, fotografiile nu mai izbuteau să 
stârnească neliniştea originară, efemerul subversiv, 
îngheţat în imagine, privirea se scurgea pe lângă ele 
neutră, rece. Iar Sylvia Warren se uita la ele şi înţelegea, 
înţelegea că oricât de puternice ar fi fost trilurile din 
sonatele lui Mozart, pe care le cânta uneori la pian, muzica 
nu reuşea să se înalțe, rămânând doar o zbatere confuză şi 
joasă, nimic mai mult. După cum, atunci când juca tenis, ştia 
că nu poate miza niciodată pe al doilea serviciu, nu putea fi 
sigură că va fi eficient, nu numai bun. Nimic, absolut nimic 
nu reuşea să ajungă atât de departe pe cât ar fi fost posibil 
să ajungă. Pe cât ar fi trebuit să ajungă. 

Nu fusese niciodată măritată. Nici măcar nu avusese un 
prieten. Nu reuşise, şi nu înţelegea de ce. Uneori, noaptea, 
o cuprindea subit o stare ciudată, parcă ar fi dorit să aibă 
pe cineva lângă ea. Însă i se întâmpla rar acest lucru. Îşi 
dădea bine seama, ar fi fost de altfel imposibil să nu ajungă 
la această concluzie, că în viaţă există anumite momente pe 
care, în mod inexplicabil, le ratăm. Fusese o femeie 
atrăgătoare, şi încă mai era, însă nu făcuse din această 
calitate o punte de legătură între ea şi bărbaţi, deşi tot atât 
de adevărat era că nici nu se izolase în spatele timidităţii. 
Pe vremea când era mai. lânără, la început, căutase o 
explicaţie, crezuse că numai comportamentul ei e de vină, 
sau poate volubilitatea excesivă, entuziasmul zgomotos, 


erau câteva defecte despre care citise, despre care auzise, 
şi care îi sunaseră cândva în urechi că un fel de 
avertisment. Însă nu acestea erau motivele, nu acestea, şi 
nici altele: Fiindcă de fapt nici nu exista un motiv. Se 
întâmplă uneori ca un om să rateze o ocazie, deşi, după 
toate probabilitățile, n-ar trebui s-o 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 493 scape, însă totuşi o ratează, aşa cum clientul 
cu numărul 1000000, în loc să-şi adjudece cuvenitul 
premiu, se apleacă, doar o secundă, ca să-şi lege şiretul, 
irosindu-şi astfel unica şansă. 

Nu existau motive, şi atunci nu puteau exista nici 
explicaţii. Ea rămăsese ca la început. Nu apăruse nimic ca 
s-o abată din drumul ei. Sau să-i deschidă altul. Nimic sau 
mai degrabă nimeni, se corectă ea. Da, gândi ea, aşa era. 
Poate că aşa era. 

Nu-i era teamă să se gândească la ea, să-şi răscolească, 
să-şi exploreze fisurile, crevasele fiinţei. Trăise atâta vreme 
cu propriile ei gânduri, încât se obişnuise să le respecte, n-o 
mai înfricoşau ca altădată când deveneau insistente. 
Pericolul apărea doar atunci când încetai să mai ţii cont de 
ele. Era handicapul fetelor bătrâne, şi ele profesoare 
nemăritate - în minte îi veni atunci imaginea lui Mildred 
Latham - fiindcă le era frică să se gândească, de fapt, se 
fereau de propriile lor gânduri, şi de aceea tot ce făceau le 
ieşea pe dos, mai ales când erau nevoite de împrejurări să 
discute cu un bărbat. Eşuau din pricina ambiţiei, fiindcă 
voiau cu orice chip să-i elimine din minte, să-i şteargă, însă, 
până la urmă, se împleticeau în propriile lor inerţii, obosite, 
de o penibilă suficienţă. 

Renunţase la ore închipuindu-şi că astfel îşi va putea 
elibera din energiile până atunci încătuşate, reţinute, şi că 
acestea, odată scoase la lumină, se vor topi într-un şuvoi, se 
vor aduna ca într-o fervoare irezistibilă, fecundă, asal-tând 
toate zăgazurile, şi că, în cele din urmă... însă nimic din 
toate acestea nu se întâmplă. Continua să trăiască, ca şi în 


trecut, aceleaşi bucurii, care-i ofereau, firesc, aproape 
împlinirea. 

Dimineaţa se terminase. Marţi. În hol, înainte de a ieşi din 
casă, îşi aşeză în rucsac un pulover mai gros şi bocancii, 
echipamentul de care avea nevoie pentru excursia de după- 
amiază. 

— Ştii cât am umblat după acest exemplar? E un Vendalia 
tarda, spuse Mildred Latham, agitând unul din borcănaşele 
cu dop. De bumbac. Ca să-1 găsesc tocmai acum, în 
octombrie. Şi sunt din abundență, inclusiv ouă. 

O femeie scundă, îndesată, fără a fi greoaie, sărind prin 
bucătărie ca o minge de plajă, pe jumătate dezumflată, 
ricoşând imprevizibil în toate direcţiile. Mildred Latham. 

— Ascultă un pic, spuse ea, întorcându-se din nou spre 
masa din bucătărie. Pe ea se afla un număr din Revista de 
entomologie, desfăcut printre farfuriile care aminteau de o 
cină abandonată. 

Fără a fi o specie rară în cadrul ordinului Coleoptere, 
Vendalia tarda este greu de întâlnit chiar şi în zonele ei de 
răspândire, respectiv în sudul Statelor Unite. Vendalia 
tarda apare foarte rar deasupra paralelei 32, în statele de 
pe coasta de est, sau deasupra paralelei 33, la vest de 
Munţii Apalaşi. Pe coasta de vest nu a fost semnalată încă. 

Faptul că Vendalia tarda apare destul de rar chiar în 
zonele ei de răspândire şi că prezenţa ei la nord de zona 
amintită este doar accidentală se explică prin condiţiile 
specifice de viaţă ale acestei insecte, în mod deosebit 
condiţii de lumină şi căldură, necesare pe parcursul fiecărui 
stadiu de dezvoltare, respectiv în stadiul de ou, larvă, pupă 
şi adult. Diapauza quadruplă la Vendalia tarda este aproape 
un caz unic la insecte. Se pare că diapauza gquadruplă 
suprapune un ciclu întreg de viaţă şi că, între depunerea 
oului şi apariţia insectei adult, capabilă să depună la rândul 
ei ouă, poate trece şi o perioadă de patru, cinci ani. Au fost 
înregistrate şi perioade mai lungi de diapauză (Born-stein). 


Mildred îi citi iar, adăugind din când în când propriile ei 
explicaţii. 

— Înţelegi? Fiinţa aceasta se poate dezvolta numai în 
anumite condiţii de lumină şi temperatură. Care îi sunt 
necesare nu numai într-un stadiu de evoluţie, ci în toate 
patru. Când e ou, larvă, pupă şi, apoi, adult. Ceea ce 
înseamnă că oul, să zicem, trebuie să stea la o temperatură 
constantă de treizeci de grade, pe parcursul a 
douăsprezece ore de lumină. Să aibă aceleaşi condiţii, la 
începutul iernii şi mai târziu, la sfârşitul iernii, când din ou 
urmează să iasă larvele. Fii atentă, spuse ea, şi reîncepu să 
citească din revistă: 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 495 

Este cu atât mai regretabil că - din pricina acestui ciclu de 
viaţă evident neprielnic numărul exemplarelor din această 
specie este foarte mic, cu cât Vendalia tarda se hrăneşte cu 
cinci insecte dăunătoare. Amplitudinea apetitului la 
Vendalia tarda pare să fie o consecinţă a faptului că insecta 
trebuie să se dezvolte în condiţii deosebite, care impun 
asigurarea hranei necesare în perioade diferite din timpul 
anului. 

Continuă să citească. Despre cât de dificil este să creşti 
aceste insecte în condiţii de laborator, ţinând cont de 
complexitatea ciclurilor duble din cele patru stadii de 
dezvoltare. 

Nici un entomolog nu ar avea răbdarea (şi nici resursele 
necesare) pentru a obţine condiţiile specifice de lumină şi 
temperatură. Cele câteva succese înregistrate în creşterea 
acestei insecte se datorează mai curând iniâmplării decât 
perseverenţei. 

Mildred pocni cu palma peste revistă. 

— Extraordinar! exclamă ea. Vendalia tarda. 

— A trăi lent, traduse Sylvia Warren. 

— Da, a trăi lent, repetă Mildred Latham ridicându-se de 
la masă. Am prins cinci exemplare; le-am pregătit pentru 


întâlnirea din seara asta. E un eveniment, ca să zic aşa. 
Vreau să-i duc şi profesorului Alberts, de la Universitate, 
alte zece exemplare. Plec cu maşina mâine dimineaţă. Vii şi 
tu? întrebă ea, însă nu aşteptă răspunsul şi spuse: Pe 
celelalte le păstrez. O să văd mai târziu oe fac cu ele. Şi să 
mai dăm o raită pe la Triverton, poate mai găsim ceva. 

— Şi totuşi ce-o să faci cu ele? întrebă Sylvia Warren. Ai 
vreun plan? 

— Da, vreau să le hrănesc, să încerc să le cresc. Sigur, va fi 
doar o încercare, însă pentru mine încercarea asta va fi o 
premieră, cel puţin cu aceste gângănii. Şi acum, hai să 
mâncăm. Să nu întârziem la club diseară. 

— Să mâncăm, dar ce? întrebă Sylvia Warren. 

Pe masă era risipit arsenalul vânătorii din după-amiaza 
aceea, borcânaşe pentru prins insecte, sticluţe cu alcool, 
pensete, lupe, ace entomologice, fileuri şi, printre ele, ici 
colo, câte o bucată de brânză, câte o felie de pâine, o cutie 
de sardine, o ceapă începută, câteva ceşti de ceai, uitate. 

— Mda, asta cam aşa e, mormăi Mildred Latham. Da, ştii 
ce, îţi iau un hamburger pe drum. 

În maşina, în timp ce mergeau spre întâlnirea de la club, 
ea veni cu alte amănunte, îi explică Sylviei Warren cum ar 
putea fi crescută, în condiţii de laborator, Vendalia tarda, ce 
mijloace sofisticate va trebui să conceapă, întâi să le 
conceapă şi apoi să le construiască, ce habitat deosebit va 
trebui să născocească, dar nu numai să-l născocească, dar 
să-l ţină şi sub observaţie, iar pentru asta avea nevoie de 
nişte sisteme de reglaj deosebit de sensibile. 

— N-am nici o şansă, recunoscu ea, nu fără”o oarecare 
vioiciune. Deşi ştiu, sau poate doar am impresia că ştiu ce 
urmează să fac. Probabil că până la urmă am să mă 
împotmolesc undeva, nici eu nu ştiu unde. Am fost şi rămân 
un om de teren; pentru laborator, la tehnica de laborator 
mă refer, ei bine, pentru laborator n-am făcut niciodată o 
pasiune. E adevărat, am mai crescut insecte, şi încă destul 


de multe, acum însă e cu totul altceva, am senzaţia că merg 
pe dibuite. Dar, nu mă las, ce naiba. 

Maşina rula. Când ajunseră la. Primul semafor, Sylvia 
Warren avu o idee; îi trecu atunci prin minte că cineva ar 
putea să-i ajute, şi că acela ar fi Abel Harnack. 

Miercuri. 

Miercuri îi rezerva deliciul unei dimineţi fără 
angajamente, câteva ore care nu erau legate de nimic şi de 
nimeni, încă o jumătate de zi în care se putea odihni, răgaz 
înainte de asaltul din finalul săptămânii. Până la ora unu era 
liberă, după aceea o aştepta o după-amiază de yoga, înot şi 
saună. Seara, cânta la pian, într-un trio, alături de două 
vechi prietene. La 8.30 îl sună pe Abel Harnack. Voia să-i 
explice situaţia. 

— Aşa că, spuse ea în final, prietena mea ar avea nevoie de 
un mecanism care să regleze lumina... şi dacă se poate şi 
temperatura... şi totul la intervale fixe de timp. Ceva în 
genul acesta/Mă tem că a ieşit o brambureală din tot ce v- 
am spus, adică datele privind diapauza, experimentul, în 
sfârşit... cred că ar fi mai bine dacă v-aţi întâlni cu ea, să vă 
explice cum stau lucrurile. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 497 El refuză însă. 

Sylvia Warren se reculese repede, îşi ceru scuze pentru 
telefon, şi apoi închise. 

În subsolul casei lui Abel Harnack, pe aproape jumătate 
din suprafaţa sa, se afla o reţea complicată de sârme, de 
grosimi variabile, încolăcite, răsucite, prinse în noduri sau 
sudate, toate atât de încâlcite, încât privirea se rătăcea 
printre ele, deşi tocmai atunci când grămada aceea de 
cabluri părea să se transforme într-un talmeş-balmeş 
absurd, se profila, brusc, o structură bine conturată, în care 
nimic nu era de prisos. Şi nu era decât o simplă maşinărie. 
Un proiect la care Abel Harnack muncise ani de zile, 
smulgând din orele lui de răgaz atât cât îi mai rămânea 
după ce se împărțea între familie, slujbă şi comenzile de la 


particulari. Voia, lucrând la acest proiect, să introducă în 
reţea o sarcină electrică, pe care, amplifi-când-o apoi, 
modulând-o în gradaţii minuţios calculate, s-o conserve la 
infinit, fără să mai apeleze la alte surse de energie. 

„Aici ajung toţi inventatorii, mai devreme sau mai târziu”, 
încerca el să-i explice lui Estelle. „Pricepi”, îi spunea el, „pe 
toţi îi interesează un singur lucru: energia. Fie că-i vorba de 
soare, fie că-i vorba de un banal deschizător de conservă. 
Energia, iată cu ce operăm toţi.” Estelle îl aproba, dădea 
încet din cap, uitându-se pe furiş la mâncarea de pe plită. 
Detaliile rămâneau pentru ea obscure, ca şi proiectele lui 
de altfel. El însă, persoana lui, îi apărea foarte clar. Ceea ce 
fusese, pentru amândoi, îndeajuns. Da, oamenii căutaseră 
mereu secretul mişcării perpetue, şi el îi povestea, pe 
îndelete, amănunţit, toată această istorie: cine-şi ce 
încercase, şi de ce, de fiecare dată, se împotmoliseră, toţi, 
fără excepţie. Fiindcă făceau aceeaşi greşeală, foloseau 
materiale supuse uzurii, distrugerii, fiindcă utilizau pârghii, 
manete, care înghiţeau tot atâta energie pe cât ar fi trebuit 
să producă. Iar el nu voia să repete această greşeală. 
Plănuia să antreneze doar energia electronului, care, 
singură, să prolifereze, la nesfârşit. 

Şi reuşise, aproape că atinsese performanţa de a păstra pe 
reţea o mică sarcină electrică, timp de douăsprezece ore, 
înainte ca aparatele de măsură să-i indice disoluția ei, întâi 
lentă, apoi abruptă, totală. Se întorcea acasă, într-o zi, 
când, dintr-o dată, îi venise în minte o idee, o îmbunătăţire 
prin care ar fi putut câştigă încă două ore, depăşind pragul 
la care se oprise înainte, şi asta, făcând o modificare minoră 
în circuit, probabil că într-o oră sau două ar fi fost gata. Se 
grăbi să ajungă acasă, dar când deschise uşa n-o mai găsi 
pe Estelle acolo. Era numai Vivian. 

„Tată”, îi strigase ea atunci, „am încercat să te sun la 
serviciu.” Pe urmă i-a povestit ce se întâmplase. 

Se grăbise să ajungă acasă, ca să câştige încă o bătălie, să 
smulgă universului încă un centimetru, şi acasă descoperi 


că Estelle nu mai era acolo, fusese internată la spital, soţia 
lui, Estelle, n-avea s-o mai vadă niciodată aşa cum o 
cunoscuse el. Nu mai putea face nimic pentru ea, şi nici 
pentru el, absolut nimic: stătea la căpătâiul ei şi îi atingea 
uşor mâna. Nu, nu mai putea face nimic. lar dacă pentru ea 
nu mai putea face nimic, atunci tot ce-i fusese cândva la 
îndemână acum nu-i mai era îngăduit, nu-i mai stătea în 
putinţă, nici acum, nici mai târziu, niciodată. Ridicase atunci 
pumnul, revoltat de sfârşitul acela de o incredibilă 
vulgaritate, moartea ei fusese ca o sfidare insolentă, 
colosală, fiindcă o zdrobise pe Estelle înjosind-o, o nimicise 
aşa cum striveşti pe un ochi de geam murdar o muscă 
oarecare. Era revoltat de născocirea aceasta rău ţesută, pe 
care nu poţi s-o mai schimbi, pe care nu ai cum s-o mai 
îndrepţi, viaţa. Şi strigătul acela de revoltă îl eliberă, pentru 
totdeauna, de tentaţia obscenă a creaţiei, de orice fel. 

Pe la mijlocul orei, Sylvia Warren le spuse: 

— Mi se pare că am făcut destule exerciţii cu indicativul 
perfect, cu timpul imperfect. Aş vrea să citim, în minutele 
care ne-au mai rămas, nişte versuri. 

Trecuse mai bine de jumătate din oră, le corectase la tablă 
exerciţiile, le predase lecţia nouă, parcursese cu ei temele 
pentru săptămână următoare. 

— Şi acum, lăsaţi totul deoparte. Vreau numai să mă 
ascultați. Nu vă străduiţi să înţelegeţi, fiindcă şi aşa mai 
mult de un cuvânt, două, de vreo expresie ici-colo, mare 
lucru nu cred că veţi putea înţelege. Concentraţi-vă mai 
bine asupra sonorităţii. Urmăriţi cum sună fiecare 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 499 cuvânt. De acum încolo, în fiecare săptămână 
vom citi şi câteva versuri. O să vedeţi cât de mult o să vă 
ajute. Ca să nu mai vorbesc de plăcerea de-a asculta poezie. 

Le citi din Eneida. Le dădu apoi, tot ea, traducerea. 

— Şi acum, molliter cubes. Noapte bună, zise ea. 

— Noapte bună. Vale, răspunseră ei. 

Apoi se ridicară, şi, unul câte unul, ieşiră din clasă. 


— Domnule Harnack, îi spuse ea când îl văzu trecând prin 
faţa catedrei. Îmi pare rău că v-am deranjat ieri dimineaţă. 
A fost o impertinenţă din partea mea. Mea culpa, zise ea, 
zâmbind cu toată faţa, clar, deschis. Cu siguranţă că v-am 
apărut ca o persoană impertinentă, dar să ştiţi că nu este 
aşa. Există nişte limite, ştiu... 

De fapt nu acesta era cuvântul pe care ar fi dorit să-l 
folosească, însă nu-i venise altceva în minte. 

— Oricum, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, repetă ea, 
întinzându-i mâna. Eli-o strânse. 

— Nu era nevoie, zise el. Nu m-am simţit jignit. 

Mâirijile li se depărtară. El se răsuci şi plecă mai departe, 
spre uşă. Mai întoarse o dată capul. Nu era cazul să se 
justifice, însă nici n-ar fi vrut ca lucrurile să rămâne 
neclare. 

— Pur şi simplu nu vreau să mai fiu angrenat în alte 
proiecte, zise el. 

— Atunci vă pot cere măcar o informaţie? insistă ea. 

— Desigur, răspunse el, revenind la catedră. 

— Unde am putea găsi pe cineva care să conceapă 
instalaţia de care are nevoie prietena mea? 

— Mai spuneţi-mi o dată despre ce este vorba. 

Începu să-i explice şi, după ce termină, el scoase o foaie de 
hârtie din caiet şi desenă nişte schiţe cu atâta precizie, 
încât păreau executate la planşetă, rezumând foarte clar 
situaţia. 

— lată ce doreşte prietena dumneavoastră, spuse el, 
arătându-i Sylviei Warren obiectele desenate schematic pe 
hârtie. Şi aici sunt materialele necesare, preciză el, după 
care se grăbi să calculeze, pe aceeaşi foaie, codificând 
fiecare obiect cu numere minuscule. La sfârşit, notă adresa 
unei firme din New York, în colţul de jos al paginii. 

— Spuneţi-i prietenei dumneavoastră să precizeze în 
comandă că eu sunt cel care a solicitat să i se acorde o 
reducere corespunzătoare de tarif. 


— Extraordinar, exclamă Sylvia Warren. Aţi făcut această 
instalaţie atât de... atât de tangibilă. Nici măcar nu ştiu cum 
să vă mulţumim. Mildred va fi în culmea fericirii. O s-o 
vedeţi curând, spuse ea, însă brusc se opri şi adăugă: Vai, 
scuzaţi-mă. Mulţumesc. Mulţumesc foarte mulf. 

— N-aveţi pentru ce, zise el. Îmi pare bine că v-am putut fi 
de folos. Şi acum, molliter cubes. 

Se împotrivise, cu o dimineaţă în urmă, la telefon, nu 
numai unei oferte, ci presupunerii cu care odinioară fusese 
atât de obişnuit să convieţuiască, gândul că nimic nu este 
mai firesc decât să conceapă şi să construiască tot ce-i stă 
în putinţă. Mai mult, se împotrivise şi entuziasmului cu care 
fusese rostită oferta, un entuziasm pe care ar fi trebuit să 
şi-l asume dacă ar fi acceptat-o, însă modulaţiile ispititoare 
îi erau prea cunoscute ca să nu le respingă. Era oricând 
dispus să dea o mână de ajutor, o rezistenţă, un 
condensator, simple înnădituri care nu-l implicau, ca şi 
orele de latină, nu vedea în ele nici un pericol. De ce să nu 
le ajute în fond, dacă asta voiau? Plecă acasă cu maşina, 
nopţile fiind acum prea reci ca să le bată cu pasul. 

Săptămână următoare, după curs, ea îl abordă din nou. Se 
ivise o defecţiune pe circuit. Îi povesti cum procedaseră, ea 
cu Mildred Latham. Cum Mildred Latham, nemaiavând 
răbdare, se urcase în maşină chiar în ziua în care primise 
proiectul, şi cum plecase imediat la New York. Cum firma 
respectivă respectase întocmai planurile lui. Şi, totuşi, după 
ce l-au pus în funcţiune, au observat că în mai puţin de cinci 
minute aparatul de măsură indica o creştere îngrijorătoare 
a parametrilor. În rest, totul părea să fie în ordine. Doar că 
lumina şi căldura nu puteau fi controlate. Cei de la firmă nu 
ne-au putut ajuta cu nimic, adăugă ea. 

— Sigur aţi introdus o rezistenţă aici? întrebă el, 
arătându-i locul care îl interesa. 

— Da, bineînţeles. Am controlat de două ori. Undeva, 
totuşi, trebuie să fie un scurtcircuit. Poate între şasiu 


Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 501 şi comutatoarele care sunt fixate pe el. Nu 
înţeleg de ce se încălzeşte aşa de greu, abia în cinci minute. 
lar pe urmă tensiunea o ia razna. Un scurtcircuit, asta 
trebuie sa fie. 

— Dar văd că ştiţi o mulţime de lucruri despre acest 
domeniu. 

— Nu chiar. Câteva noţiuni, prea puţin. Mildred a mai 
lucrat cu aparate electrice. Cât despre mine, cred că mi-am 
vârât nasul cam peste tot. 

— Şi totuşi ştiţi foarte mult. E uimitor. ” Ea făcu o scurtă 
pauză, apoi zise: 

— Ne puteţi ajuta? 

— Da, răspunse el. De fapt sunt obligat s-o fac. Dacă 
lucrurile stau aşa cum spuneţi, atunci e de vină proiectul 
meu. Cu ce drept v-aş ţine pe loc? Fiindcă altfel, fără mine, 
nu văd cum aţi putea ieşi din încurcătură. Când vreţi să-l 
repar? 

— Oricând, e în funcţie de dumneavoastră. 

— De mine? Eu sunt un om liber. Deci cu cât mai repede, 
cu atât mai bine. Fiindcă, după câte am înţeles, e vorba de o 
experienţă cu animale. Mâine la opt şi jumătate. Vă 
convine? Ştiu că la ora aceea sunteţi de mult sculată. 

— Deci marţi? 

— Nu e bine marţi? 

[i auzise, previzibil, replica, poate chiar înainte ca ea s-o 
rostească, s-o audă, ea însăşi. 

— Da, e bine marţi, răspunse ea prompt. La opt şi 
jumătate. Poftim adresa, zise ea şi se aplecă să i-o scrie pe o 
bucată de hârtie. 

— Luăm şi micul dejun împreună, ce ziceţi? întrebă ea. 

— Nu, eu mănânc mult mai devreme, zise el. Totuşi, 
mulţumesc pentru invitaţie. 

Sosi exact la opt şi jumătate. Se apucă imediat de lucru. 
Montă aparatul de măsură, verifică circuitul, în întregime, 
încercă fiecare legătură, cu atenţie, notă câteva date într- 


un carneţel. Cele două femei îl urmăreau în tăcere. Trecură 
douăzeci de minute. 

— Aici e buba, făcu el, atingând termometrul de sticlă. 
Siguranţa introdusă aici e mai mare decât cea proiectată de 
mine. De aceea curentul este deviat pe aici, zise el, 
urmărind cu degetul legătura pe traseul ei. Îl fac într-o 
clipă, continuă el, în timp ce deschidea cutia de depanare, o 
trusă voluminoasă, închisă la culoare. 

Scoase din ea un ciocan de lipit, câteva scule, o rezistenţă, 
în două minute totul era gata. 

— Încercaţi acum. 

Mildred Latham răsuci comutatorul. Lămpile se aprinseră, 
acul indicator se ridică, rămânând fixat pe poziţie. El 
verifică întregul montaj, încă o dată. Trecuseră abia zece 
minute. 

— Merge, anunţă el, întorcându-se spre ele. Dădură 
amândouă un chiot de bucurie. 

— Pot să vă ofer o cafea, domnule Harnack? întrebă 
Mildred Latham. Măcar atât. 

— Vai, sigur că da, domnişoară Latham. Mi-ar prinde 
foarte bine. 

Se aşezară în salon la o ceaşcă de cafea. Mildred Latham îi 
aşeză în faţă o farfurie cu fursecuri fine, apetisante, însă el 
nu părea prea interesat de ele, le lăsă aşa cum erau, 
neatinse. 

— Sunteţi ca un medic, zise Sylvia Warren. Geantă neagră. 
Stetoscop electronic. Hapuri care se numesc rezistenţe, 
condensatoare, şi câte-or mai fi. O asemănare perfectă. 
Doctorul Harnack a venit, şi iată, pacientul e sănătos. 

Abel Harnack îşi ţintuise privirea în fundul ceştii de cafea, 
parcă ar fi căutat un pretext ca să nu se uite în ochii lor. 
Femeile se priviră descumpănite. 

— Domnule Harnack, sunt sigură că v-ar interesa să aflaţi 
ceva despre viaţa insectelor, interveni Mildred Latham. 

Ajunseseră într-un punct mort al discuţiei, fără să ştie de 
ce, fără să ştie cum, deşi Mildred Latham îşi dădea seama 


că o ieşire trebuie să existe, că ea o va găsi. 

— Seamănă foarte mult cu nişte maşini, cu nişte 
mecanisme, încercă ea să-i câştige atenţia, să-l capteze. N- 
au personalitate. De fapt, insectele nu au nimic pentru care 
le-am putea îndrăgi. 

Vocea îi devenise stridentă. Se întâmplase ceva? 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 503. 

— Ne atrag însă prin ceva abstract, nici nu ştiu dacă 
acesta e cel mai potrivit cuvânt, în orice caz ele sunt cu 
totul altceva decât mamiferele, acestea au un mod al lor 
direct de-a ne atrage, şi nu numai ele, şi cu păsările se 
întâmplă la fel. Nici nu e greu să îndrăgeşti un mamifer sau 
o pasăre, să te simţi legat de ele. Cu insectele însă e cu totul 
altceva, accentuă ea, uitându-se, nedumerită, la Sylvia 
Warren. Insectele sunt fascinante nu atât pentru ce li s-ar 
putea întâmpla, în acest sens acţiunile lor sunt perfect 
previzibile, cât pentru comportamentul lor: viaţa lor arată 
ca o splendidă partidă de şah, sau ca un ceas elegant şi 
precis. 

Abel Harnack se uita tot acolo, pe fundul înnegrit al ceştii 
de cafea. Conversaţia părea compromisă. Fără să înţeleagă 
ce se întâmplă, însă simțind că trebuie să întreprindă ceva, 
Mildred Latham nu reuşea decât să-i împotmolească şi mai 
adânc. 

— Da, continuă ea, sunt sigură că pentru un om cu talentul 
dumneavoastră analitic, cu preocupările dumneavoastră, 
insectele ar reprezenta un domeniu foarte interesant. Ştiţi 
de ce unele insecte dau din aripi atât de repede? întrebă 
ea, ca să ofere, în aceeaşi clipă, precipitat, răspunsul. Le-am 
putea compara cu... 

— Nu mă pot concentra, spuse Abel Harnack, rete-zându-i 
explicaţia şi ridicându-şi, pe neaşteptate, privirea, 
dezmeticit parcă atunci dintr-un somn adânc. Îmi vuieşte 
capul. Am impresia că aud numai conjugări şi declinări în 


latină, continuă el, cu o voce scăzută. Să mai verific o dată 
circuitul, zise el apoi, ridicându-se. 

Le lăsă pe amândouă în salon, trecu grăbit în camera 
cealaltă, care adăpostea instalaţia. Îl urmară şi ele, după 
vreo cinci minute. Lucra încă la instalaţia electrică. 

— Am să fac câteva modificări, spuse el. Nu e complicat. 
Termin repede. 

După cincisprezece minute, îşi adună sculele, le băgă în 
cutia de depanare, îşi luă rămas bun de la ele, şi plecă. 

Diapauza este o perioadă de repaus aparent la insecte, în 
care acestea îşi încetinesc funcţiile vitale, supraviețuind 
astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă. Diapauza 
îngăduie insectei să intre într-o stare de somnolenţă în care 
orice proces de dezvoltare încetează, metabolismul 
reducându-se la un nivel foarte scăzut, doar atât cât să 
menţină organismul în viaţă. In acest fel, rezervele de 
hrană ale instectei sunt suficiente pentru o perioadă foarte 
îndelungată. Această stare de somnolenţă, respectiv 
diapauza, poate surveni în orice stadiu de dezvoltare al 
insectei: ou, larvă tânără sau dezvoltată, pupă sau adult, în 
cazul din urmă oprirea procesului de creştere ducând la 
încetarea reproducerii. Nu este un fapt ieşit din comun ca 
diapauza să dureze mai multe anotimpuri, sau ca pupa să 
rămână în aceeaşi stare timp de doi, trei ani, înainte de a da 
naştere insectei adult. Recordul în această privinţă îl deţine, 
probabil, Stiodiplosis mo-sellana, una din musculiţele de 
gogoşi, care atacă spicele de grâu (Cecidomidae) şi care, în 
timpul iernii, trăiesc în sol, ca larve. Sunt înregistrate 
cazuri în care insecta a rămas în această stare de 
somnolenţă timp de optsprezece ani, după care larva s-a 
transformat în pupă, şi apoi în insectă adult. 

„... după care larva s-a transformat în pupă, şi apoi în 
insectă adult.” Recitise ultimul rând şi nu-i venea să creadă. 

Întorcându-se acasă, după vizita făcută lui Mildred 
Latham, se gândise să se abată pe la bibliotecă. Mildred 
Latham îi vorbise de caracterul perfect previzibil al 


insectelor, folosise exact aceste cuvinte. Se referea oare la 
un anumit lucru sau fusese doar o simplă expresie? Era, 
desigur, un domeniu în care se simţea la ea acasă, nu putea 
vorbi decât în deplină cunoştinţă de cauză, şi, totuşi, să se fi 
gândit oare la acest lucru, când îi amintise de caracterul 
„perfect previzibil* al insectelor? Voia să se convingă singur, 
să verifice dacă spusele ei aveau un temei. Era oarecum o 
senzaţie nouă, să verifice, confrun-tând, poate că totuşi o 
mai avusese cândva, dar trecuse foarte multă vreme de 
atunci. Fiindcă pentru Abel Harnack demult însemna, sau 
mai degrabă ajunsese să însemne, de atunci. 

La bibliotecă începu cu Enciclopedia Britanică, pentru 
informaţii generale, apoi ceru cărţi de specialitate. Le 
răsfoi, oprindu-se în cele din urmă la Viaţa insectelor. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 505 

Citi primele două capitole, apoi căută la index cuvântul 
„diapauză”. Era termenul de care se lega experimentul pe 
care-l făceau ele. Incredibil. Închise volumul, se ridică de la 
masă, şi porni, cu toate cărţile sub braţ, spre masa 
custodelui. Şi atunci le văzu pe ele, cele două femei care 
erau tot împreună, aşa cum le lăsase, cu câteva ore în 
urmă. 

— Extraordinar! exclamă Sylvia Warren. Ce coincidenţă, 
domnule Harnack! Drumurile noastre se întâl-nesc iar. 

Ar fi vrut să-şi retracteze cuvintele, şăgălnicia lor măcar, 
fiindcă nu era gehul ei, şi ştia că rostindu-le greşeşte, 
punându-l şi pe el, bineînţeles, într-o situaţie care nu putea 
fi decât penibilă. Mildred, care asistase la scenă, stătea 
deoparte căutând să desluşească titlurile cărţilor pe care 
Abel Harnack le ducea în braţe, spre catedra custodelui. 

— Caut ceva despre insecte, încercă el să se justifice, 
îndreptând cotoarele, ca să se vadă mai bine. Trebuie să 
recunosc că m-aţi făcut curios. 

— Excelent! făcu ea. Apelaţi la mine oricând aveţi nevoie 
de o consultaţie în acest domeniu. 


Dădu din cap, parcă ar fi vrut să-i spună ca aşa va face, 
întocmai. 

— Noi am venit pentru un program informativ, sunt 
prezentate ultimele apariţii, câteva cărţi interesante. Se 
ţine în fiecare marţi, la prânz, preciză Sylvia Warren. 

Părea lipsit de sens ce făcea, însă totuşi explicaţiile ei 
sunau ca un fel de scuză, ca şi cum i-ar fi fost teamă că vor 
fi bănuite că se ţin după el. 

— Vă doresc o după-amiază plăcută, le spuse el, dând încă 
o dată din cap. 

Le depăşi apoi, continuându-şi drumul. De fapt, nu-l 
interesa deloc dacă ele aveau un motiv anume pentru care 
veniseră aici. Ştia doar că el însuşi făcuse un salt, pe care 
cu numai trei ore înainte nu şi l-ar fi imaginat. Gândurile îi 
pluteau acum în alte direcţii, adulmecând, nerăbdătoare, 
inaccesibile. 

Şi iarna sosi în cele din urmă. 

„ Abel Harnack o petrecu alături de cărţile de latină, îşi 
făcea temele cu scrupulozitate, epuiza capitolele de 
gramatică avid, precipitat, ablativul absolut şi conjugarea 
perifrastică pasivă, declinarea la gradul comparativ, şi 
capitole mai ezoterice, precum conjugarea lui eo sau 
construcţiile circumstanţiale de loc şi de timp. Vocabularul 
sporea treptat, vizibil. Limba devenea, pe zi ce trece, o 
delectare. Orele, temele, explicaţiile din clasă îl făceau să 
simtă tot mai bine stilul de gândire latin, tonalitatea limbii, 
a celei vorbite în epoca de aur, sau mai târziu, acea limbă 
scandând eroic sau decadent, hrănită de stoicism şi 
înveşmântată întotdeauna într-o impecabilă urbanitate. Atât 
cât reuşea el să se apropie de aceste constante, niciodată 
prea mult, niciodată până în profunzimile lor, izbutea totuşi 
să perceapă, să simtă magma tumultoasă, nemărginită, de 
ambiţii şi fapte măreţe din care se zămislise, pe care le 
zămislise latina, iar şi iar. Cicero vorbind despre prietenie. 
Horaţiu tânjind după tihna vilei sabine. Pliniu aruncând pe 


ecranul închipuirii pulsaţiile raselor. Vergiliu întemeind o 
istorie. 

Iar deasupra lor, dominând, echilibrul subtil al bunului 
simţ, rostit în silabe minore, efemere, dar şi în propoziţii 
vitale, definitive, implicat în destinul unei naţiuni sau al 
întregii umanităţi, dar şi în înverşunarea denunţului, în 
josnicia linguşirii, rămânând mereu acelaşi, un echilibru 
autoritar, neasemuit, rezonând sub arcurile ordinii, o ordine 
care stăruie şi în visul ei spulberat, chinuitor, fiindcă nici 
măcar declasaţii, brutalizând, n-o pot izgoni, schimbând-o 
cu altceva. 

Pentru Abel Harnack, ordinea din lumea insectelor ţinea 
de alt domeniu, un proces mult mai fascinant decât 
învăţarea latinei şi, pe deasupra, şi mult mai uşor de 
descifrat în intimitatea lui. Cu cât citea mai mult despre 
insecte, cu atât era mai convins că viaţa lor se bizuia în 
primul rând pe perpetuarea energiei la nesfârşit. Aproape 
că atinsese, el însuşi, această ţintă, întinzând în subsolul 
casei păienjenişul acela de cabluri şi sârme, crezuse atunci 
că energia poate fi conservată la infinit, însă maşinăria 
inventată de el, fără a fi foarte complicată, se dovedise 
totuşi prea dependentă de materie, care, inevitabil, fie că e 
vorba de cupru, cositor sau argint, până la urmă tot se 
oxidează devenind iarăşi ceea ce a fost la început, adică 
nişte simpli electroni. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 507 

Insectele însă atingeau perfecțiunea, se metamorfozau la 
nesfârşit, preschimbând materia, mai încet sau mai grabnic, 
ca nişte molecule impasibile într-o formulă chimică, fiecare 
parte componentă fiind prinsă într-o structură, cu precizia 
cu care sunt legaţi ionii între ei sau atomii de oxigen într-un 
lanţ de carbon. lar părţile nu erau dependente unele de 
altele, furnicile puteau să-şi poarte povara şi după ce li se 
secţiona abdomenul, iar călugărițele îşi puneau la cale 
conspiraţiile şi după ce erau decapitate. Fără ochi, cu 


membrele amputate, insectele supravieţuiau totuşi. Le 
puteai îngheţa într-un cristal, ca să le readuci la viaţă mai 
târziu, topindu-1. 

Pentru Abel Harnack devenise tot mai limpede că insectele 
nu puteau înţelege ce se întâmplă cu ele, după cum nu 
puteau discerne, şi că de fapt soarta nu le afecta în nici un 
fel, şi nici nu le-ar fi putut afeâta, fiindcă ele îndeplineau nu 
un destin, ci o funcţie. Limpezimea aces” tui adevăr 
aproape că îl cutremură. Pricepu aşadar că visul mişcării 
perpetue este, cu toate opreliştile, un vis realizabil, posibil, 
deşi pentru a-l atinge trebuie să dai la o parte orice 
altceva. Dar, şi mai tulburătoare era descoperirea acestui 
mecanism, diapauza, mecanism prin care insecta îşi anula 
însăşi necesitatea de a exista, ca să devină o prelungire a 
luminii aşternute peste ea, o exflorescenţă. 

Citi în iarna aceea foarte multe căpţi despre viaţa 
insectelor. Află o mulţime de lucruri noi, pe care însă le ţinu 
pentru el, deşi ar fi putut să i le împărtăşească şi lui Mildred 
Latham atunci când se întâlneau. Se mulțumea s-o asculte; 
uneori îi punea câteva întrebări, însă se oprea aici. Despre 
lecturile lui nu scotea nici un cuvânt. Era un subiect de care 
nu voia să se atingă, devenise un fel de răspântie decisivă 
pe care ar fi vrut s-o depăşească fără martori. Adică fără să 
fie văzut de ea, sau de altcineva. Fiindcă pentru ea, 
insectele nu erau decât nişte maşinării. Nu numai că se 
asemănau cu nişte maşinării, dar chiar erau, ele însele, 
nişte maşinării. Unele din ele nici măcar nu aveau nevoie de 
sex ca să se reproducă. 

Iarna trecea greu. Îşi ocupa timpul cu noile îndeletniciri, 
fără să renunţe însă la cele de odinioară. Aceleaşi ore, 
aceleaşi deprinderi. Dimineaţa, o vizită la Vivian, mai ales 
când se îmblânzea vremea. O dată pe săptămână lua masa 
cu ei. Vivian era fericită, îl vedea din nou activ, preocupat. 

— Arăţi bine, îi spuse ea. 

— Mă simt sănătos. Fac plimbări lungi, pe jos, în fiecare zi, 
dacă nu e urât afară. Dorm suficient. E normal să mă simt 


în formă. 

— Deci latina îţi prieşte. 

Charles era în sufragerie, se uita la televizor. Copiii erau 
sus, tropăiau în camera lor. Vivian stătea de vorbă cu tatăl 
ei în bucătărie, farfuriile deja stivuite, spălate, masa şi plita 
curățate, totul pregătit parcă pentru micul dejun de a doua 
zi. 

— E O. K., zise el. Mă ţin de ea. 

— Şi profesoara? Cum o cheamă? 

— Dornnişoara Warren. Sylvia Warren. 

— Şi ea? Ea ce face? 

— Ce vrei să spui? 

— Cum te împaci cu ea? insistă Vivian uitându-se la el. 

— La ce faci aluzie? 

— Ştii bine la ce fac aluzie. 

— Nu. Nu-i ce crezi tu, spuse el. Suntem doar cunoştinţe. 
Prieteni, să zicem. Deşi, e mult spus prieteni. 

— Am văzut-o. N-arată rău. 

— Las-o baltă, Vivian. 

— Dar. Nu-i nici o nenorocire, tată, ştii bine, zise ea 
apăsând cuvintele, cu o voce în care vibrau speranţele ei de 
odinioară, acum altfel, precipitat. Nu eşti bătrân, continuă 
ea. Aşteptând apoi răspunsul, pregătită să se dueleze, să-l 
înfrunte, să se bată cu el, pentru el. 

Trecutul era în urmă, îngropat, n-ar fi trebuit decât să 
privească înainte, viitorul îi oferea în fond destule lucruri, 
putea încă să aleagă. Însă el nu-i răspunse. „Niciteanue 
bătrână.” Nu, nu avea ce să-i răspundă. Vivian se ridică 
atunci de la masă şi începu să se învârtă nervoasă prin 
bucătărie. Tăcerea lui o iritase. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 509 

— Ai impresia că ştii multe, zise el, într-un târziu. Dar tot 
ce ştii se reduce, îţi spun eu, la un singur lucru: relaţia 
bărbat - femeie, soţ - soţie. 


— Poate, încuviinţă ea. Poate că într-adevăr nu ştiu decât 
atât. Dar poate că nici nu există altceva. 

— Altceva mai important, o înfruntă el, curios, stârnit, 
ridicându-se de la masă, dezvelindu-şi întreaga statură, ca 
şi cum adevărul l-ar fi constrâns, pe neaşteptate, să se 
arcuiască. Mai important, strigă el. 

Apoi se aplecă şi o sărută pe frunte. Trecu prin celelalte 
camere şi, după ce îşi luă la revedere de la Charles şi de la 
copii, plecă acasă. 

Iarna se învrăjbise. Pământul îngheţase. Cerul era 
împietrit, fără culoare. Câmpiile, pădurile păreau să se fi 
retras într-un cuib nevăzut. Şi oamenii. 

Nu treceau mai mult de două săptămâni fără să primească 
câte un telefon, câte o scrisoare, prin care era invitat să-şi 
reia postul. Ofertele, propunerile de contract continuau să 
sosească pe adresa lui, deşi, de când abandonase serviciul, 
se scursese mai bine de un an. Insă calităţile lui 
excepţionale, unii îl socoteau de neînlocuit, stârneau, ca şi 
în trecut, interesul. I se simţea absenţa, mai ales acolo unde 
sfaturile lui dăduseră rod. Uneori pleca la vreun prieten să 
depaneze, să repare vreo instalaţie, însă nu stătea mai mult 
de o zi, două. Îşi impusese singur limita, pe care se străduia 
să n-o depăşească, oricare ar fi fost pretextul. 

Veni şi ianuarie. Completă cererea de înscriere pentru al 
doilea semestru de latină. Nu mai rămăseseră decât cinci 
elevi din toată grupa de unsprezece cu care începuse 
cursul. Trei abandonaseră la sfârşitul primului semestru, iar 
alţi trei, la sfârşitul vacanței, când n-au mai completat 
actele necesare. De fapt, cinci era şi limita, fiindcă 
regulamentul nu permitea organizarea de cursuri cu grupe 
de patru cursanţi. Dacă nu s-ar fi înscris, cursul ar fi luat, 
inevitabil, sfârşit. Deşi nu se înscrisese ca să-i facă ei o 
favoare, nici nu se gândise că decizia lui ar fi putut sluji la 
ceva, voia să continue pentru că latina îşi câştigase un loc, 
un rost în viaţa lui, şi dacă la început nu existase nici un 


motiv serios ca să înceapă cursul, cu atât mai puţin nu 
exista acum un pretext ca să-l abandoneze. 

Apoi, într-o dimineaţă, primi din partea tribunalului 

O decizie prin care i se comunica verdictul într-un proces 
cu General Electric. Câştigase aşadar litigiul deschis cu 
cinci ani în urmă, pretenţiile lui fiind considerate juste. 

1 se remiteau, de fapt, drepturile de inventator încălcate 
cândva, o sumă considerabilă, pe care se grăbi s-o depună 
într-un cont la bancă. Şi s-o lase acolo, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

În februarie veni viscolul, zăpada se întări, zgrunţu-roasă. 
Într-o dimineaţă, din cauza vântului puternic, un stâlp de 
înaltă tensiune se prăbuşi. Şi atunci, făcându-şi drum 
printre nămeţi, se luptă să ajungă la Mildred Latham. Ca să 
le monteze un generator de mare putere, pentru ca lumina 
şi căldura să vină fără întrerupere, pentru Vendalia tarda. 

Şi continuă astfel, zilele treceau, fireşti, previzibile, 
ducându-şi cu sine rostul, împlinirea. Se îndepărtase atât de 
mult de ceea ce fusese el însuşi cu un an în urmă, încât era 
tentat uneori să-şi măsoare seninătatea rămânând. Singur, 
cu propriile lui amintiri. S-o măsoare ar fi însemnat de fapt 
să deschidă uşa, încet, aşa cum o deschisese atunci, când 
venind acasă, n-o mai găsise pe Estelle, şi deschizând-o să 
aştepte valul acela sufocant, năucitor, să-şi aducă aminte de 
clipa când fusese ţzbit, aruncat în vârtejul învolburat al 
frustrării, şi să-şi dea seama că acum i se putea împotrivi, 
zăgăzuindu-1, îl simţea doar năvălind. - rostogolindu-se în 
dig, de partea cealaltă a digului, încor-dându-se furios, 
vibrând apoi, slăbind treptat, şi în cele din urmă mistuindu- 
se, pierind. Probabil că viaţa nu-i oferise niciodată o plăcere 
mai autentică ca aceea pe care o trăia acum. 

Era spre sfârşitul lui februarie, după terminarea cursului, 
se pregătea să meargă acasă, când, înainte de a ieşi, se opri 
câteva clipe la toaletă. Inscripţia era aceeaşi, o recunoscu 
imediat, o plăcuţă cu litere albăstrui pe un fond alb, o ştia 
de pe vremea când a fost ridicată şcoala, cu patruzeci de 


ani în urmă. Vivian învățase aici. Şi nepoţii lui, acum, 
învățau tot aici. Afară vântul mătura parcarea, 
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă 
511 nu era violent, ci doar stăruitor, insistent, împingând, 
pre-sând tot ce întâlnea în cale, ca o plesnitură care nu lasă 
urme. Zăpada, după ce se topise, îngheţase din nou, iar şi 
iar, până când pământul se transformase într-un fel de fâşie 
selenară, denivelată, cu adâncituri şi ascuţişuri. Se apropie 
de maşina lui, şi atunci o zări pe Sylvia Warren. Stătea în 
genunchi, lângă roţile automobilului, cu palmele desfăcute 
peste zăpada zgrunţuroasă, cu fruntea sprijinită de portiera 
maşinii. 

Îşi făcu drum spre ea, prin rafalele de vânt care nu 
conteneau. 

— Domnişoară Warren, o strigă el. Ea ridică puţin capul. 

— Am alunecat. E ca sticla pe jos. 

Il privea cu o mină oarecum destinsă, ca şi cum poziţia în 
care stătea şi-ar fi ales-o de bună voie, ca să-şi tragă 
sufletul un pic. O aşteptă să se ridice, însă ea nu se clinti. 

— Să vă ajut, se oferi el, aplecându-se şi apucând-o de 
braţ. 

— Mulţumesc, şopti ea. M-am lovit, am impresia că m-am 
lovit. 

Acum era în picioare. Se uită mai bine la ea. Avea o 
tăietură la genunchi, şi începuse să-i curgă sânge. 

— Vă simţiţi bine? 

— Puţin zguduită, zise ea, deschizând portiera maşinii. O 
ajută să se urce. 

— Sunteţi sigură că e numai atât? Nu vreţi să conduc eu? 
Puteţi lăsa maşina aici, o luaţi mâine. 

— Nu, zise ea încet. Am alunecat, asta-i tot. 

— E un om foarte drăguţ, spuse Mildred Latham. 
Inteligent. Cam tăcut, e adevărat, însă cu o intuiţie 
extraordinară. Şi atât de blând. Asta întotdeauna e un semn 
bun. 

— Un semn bun pentru oe? întrebă Sylvia Warren. 


Erau împreună în apartamentul ei. Pin camera cealaltă, un 
disc cu muzică de Bach, abia perceptibil, o muzică atât de 
amplă, pusă atât de încet. 

— Pentru un soţ potrivit? Cum, Mildred, vrei să spui că n-ai 
renunţat încă la gândul de-a te mărită? 

— Eu? sări Mildred Latham, de fapt fusese un fel de țipăt. 
Nu e vorba de mine, ci de tine. 

Sylvia Warren râdea. Înţelesese, desigur, la ce se referea 
Mildred Latham, era vorba de fapt de persoana ei, 
întotdeauna fusese vorba doar de persoana ei, de când se 
cunoşteau, de aproape douăzeci şi cinci de ani. 

— Tot mai încerci să-mi găseşti un soţ? 

— Crede-mă, nu-i vorba de asta. Doar am mai discutat. Pur 
şi simplu nu înţeleg de ce n-ai făcut-o până acum. Eşti o 
femeie atrăgătoare. 

Bach îi absorbi ultimele cuvinte. 

— N-am de gând să-mi schimb viaţa, Mildred. Cu atât mai 
puţin nu sunt dispusă să las pe altcineva să mi-o schimbe. 
Te rog, nu te băga. Ştii că lui Abel Harnack nu-i place să fie 
amestecat în poveşti de soiul ăsta. Sigur că e plăcut să stai 
în compania lui. Dar să nu cerem mai mult. E suficient. 

— Sigur că n-am de gând să mă bag, doar nu-ţi închipui că 
nu mai ştiu ce fac. 

Subiectul era închis. Sylvia Warren se ridică să 
pregătească un ceai. Cândva încercase, forţându-şi limitele 
imaginaţiei, să-şi închipuie viaţa cu totul altfel decât era în 
realitate, căci, totuşi, până la urmă, ar fi fost oare cu putinţă 
să devină soţia lui Abel Harnack? Soţia lui Abel Harnack? 
Ideea însă nu-i spunea nimic, n-avea nici o rezonanţă. Pur şi 
simplu nu o putea vizualiza. Gândul în sine i se părea 
nelalocul lui, iar ei doi deveneau şterşi, reduşi la un contur 
spălăcit, neînsemnat. Erau deocamdată toţi trei, deveniseră 
cu timpul buni prieteni. Chiar dacă - dacă - viaţa le-ar fi 
putut oferi mai mult, nu le putea pretinde totuşi mai mult 
decât aveau. De ce să se predea atunci unei pasiuni, când 
ea n-ar fi fost în stare nici măcar s-o accepte, ca un dar, de 


ce să se abandoneze? Bineînţeles că-i plăcea. Abel Harnack 
avea un aer neobişnuit, care părea să transmită ceva. Şi 
totul cu o politeţe copleşitoare. Nici nu dorea mai mult. 
Viaţa îi oferise încă o plăcere. O acceptase. Era suficient. 

La începutul lui aprilie devenise evident că experimentul 
cu Vendalia tarda a eşuat. Din ouă nu ieşise nici o larvă. 
Rămăseseră toate ca înainte, în diapauză. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 513 

— Dar sunt încă viia nu-i aşa? întrebă Abel Harnack. Poate 
că vor ieşi peste un an, peste doi, cine ştie. 

— Şi atunci ce propuneţi? Să lăsăm experienţa să 
continue? 

Mildred Latham se învârtea pe lângă clopotul de sticlă sub 
care ouăle păreau nişte bucăţi de materie, inerte, 
suspendate în aşteptare, într-o aşteptare indefinită. 

— Încă un an? Şi apoi? încă unul, şi încă unul? Şi pe urmă? 
Ce-o să facem cu toată instalaţia? O s-o punem în braţe 
celor de la universitate? 

Palma ei descria valuri, prin aer, deasupra instalaţiei. 

— Da, zise Abel Harnack. 

Venise să ia cina împreună cu ele. Iarăşi. Se instituise un 
fel de obicei. Se simțeau bine împreună, de fiecare dată 
discutau despre latină, despre insecte, dar şi despre 
tehnica fotografiei, şi despre sistemele sofisticate de 
măsură şi control, despre microscopulelectronic, despre 
utilitatea plasticului, despre mecanismul morilor de vânt, şi 
despre distanţele dintre stele. 

— Iată-ne în mica noastră Academie Regală, proclamă 
Sylvia Warren, chiar în seara aceea, deşi eşecul cu Vendalia 
tarda era încă foarte proaspăt. 

Acum, după ce luaseră cina, după ce băuseră cafeaua, 
stăteau toţi trei, în ultima cameră din apartamentul lui 
Mildred Latham. 

— Nu mai am entuziasmul de odinioară, mărturisi ea. In 
plus, a venit primăvara. E aici, a venit, repetă ea spriji- 


nindu-şi braţele pe umerii Sylviei Warren. 

— Ne vezi? Noi două? Eu şi Warren, locul nostru e acolo, 
pe câmp. Vreau să văd ce iese efectiv din ouă, nu să-mi 
pierd vremea păzind nişte vietăţi care nu există. 

— Şi totuşi ce-o să facem cu ele? întrebă el. 

— Le punem înapoi de unde le-am luat. Dacă n-ai nimic 
împotrivă, desigur. Vino cu noi marţea viitoare să vezi cum 
e. Ce zici, te tentează? 

O să vină, era de acord. 

Triverton, o lume alcătuită din terenuri brăzdate de pâraie 
şi bălți, de pajişti şi crânguri de pini şi păduri de stejari, o 
lume care îi ertt tot atât de puţin cunoscută, pe cât putea fi 
motorul unui automobil pentru un profan. Oricine are o 
idee despre pajişti şi bălți, ca şi despre motoare, ceea ce 
este însă foarte departe de cunoaşterea profundă a acestor 
lucruri, până acolo încât să vezi înaintea ochilor, ca într-un 
film, supapele de admisie şi mişcările pistonului 
comprimând combustibilul-aer din interiorul cilindrului, aşa 
cum le vedea Abel Harnack, sau aşa cum îi apăreau lui 
Mildred Latham celulele din vârful rădăcinii la 
Symplocarpus foetidus, proliferându-se, divizându-se mai 
departe în sol. Aici însă, în lumea aceasta, în care fiecare 
detaliu devenea un fapt obiectiv, şi unde realitatea era 
susţinută de toate lucrurile la un loc, aici, Abel Harnack nu 
mai fusese niciodată. Ajunsese abia acum, descoperind, 
atingând o altă limită. 

Sclipeţi, iarba fiarelor, ferigi, muguri de fag ascuţiţi ca 
nişte vârfuri de suliță, cuiburi cu ouă de călugăriţă, 
acoperite de cruste, ciuperci răsărite de sub coaja prăfoasă 
a arborilor, muşchi firavi înverziţi, un vindereu ţâşnind de 
sub coama copacilor, câte un şoarece de câmp stingher, 
musculiţe îmbrobonind luciul tihnit al bălţilor. Oare mai 
putea pătrunde în această lume, după ce o descoperise atât 
de târziu, şi oare o putea primi, asemenea lor, ca pe un, 
elixir, ca pe o poţiune vrăjită? Le vedea cum se depărtează 
de el, parcă ar fi desenat pe pământ o dâră miraculoasă. 


Una din ele călcând apăsat, cu un mers uşor previzibil, 
cealaltă, mai tânără, profilându-se în gesturi agile, 
consistente, ferme. De pe înălţimea pe care se afla, ea îi 
apărea ca o fetişcană neastâmpărată. Se aflau amândouă 
într-o lume în care transfigurarea devenea posibilă, chiar în 
momentul acela, în după-amiaza aceea. V 

— Domnule Harnack. 

Fusese strigătul ei, al Sylviei Warren. 

— Veniţi să vedeţi ce-am găsit. 

Mildred Latham era undeva pierdută în iarbă. Se apropie 
de ele, şi atunci ea se ridică brusc cu un şarpe subţire în 
mână. Îl apucase de deasupra capului, cu cealaltă mână 
sprijinindu-i coada. 

— Thamnophis ordinatus, anunţă ea. Sau, cu alte cuvinte, 
şarpele jartieră. Îl ştiţi? 

— Nu, spre ruşinea mea, nu-l ştiu. E un personaj 
necunoscut pentru mine. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 515 

— Şarpele este, cum să vă spun eu, un animal frumos. 
Vedeţi, aici pe burtă, unde se întâlnesc solzii simpli cu cei 
dubli. Iar aici începe coada. 

Şi ea continuă să-i explice, îi vorbi despre şerpi, despre 
glandele post-anale, care produc nişte secreţii urât 
mirositoare, ca mijloc de apărare, despre glandele Jacob- 
son de la cap, care pot detecta sursele de căldură, despre 
modul în care se reproduc, cei mai mulţi se nasc din ouă? 
deşi acest Thamnophis ordinatus se naşte viu, exact ca 
omul, adăugă ea. Dădu drumul şarpelui, care, cu un zvâcnet 
abia perceptibil, dispăru în smocurile de iarbă. Soarele 
sporise în tărie, o briză uşoară răzbătea câmpul, încă pustiit 
după trecerea iernii. Din depărtare se auzea cârâitul 
ciorilor. Împrejurul lor, pământul încă moale împrăştia în 
aer arome ca un abur străveziu. 

— E fantastic, zise Mildred Latham, cu ochii sclipind. 
Sylvia Warren o luă de mână şi împreună plecară mai 


departe. 

Întunericul cobori pe neaşteptate, aşa cum numai în 
aprilie se poate întâmpla, albastrul strălucitor al zilei fiind 
înghiţit de cenuşiul aspru al înserării. Începu să plouă. Erau 
încă destul de departe unii de alţii, iar până la maşină mai 
aveau o bucată bună de mers. Li făcură semn cu mâna. 
Înţelese imediat despre ce era vorba şi o luă la fugă spre 
ele. Se afundară cu toţii în desişul pădurii, şi apoi sub un 
molid uriaş, de un verde întunecat. Ca să-şi facă loc, 
ridicară crengile de jos, întocmai cum ai ridica tivul unei 
rochii care mătură podeaua. 

— Hai înăuntru, îl îndemnă Mildred Latham. 

Se aplecă, îngenunche, şi se strecură înăuntru. Ele îl 
urmară imediat. Mirosul greu de molid, la început ameţitor, 
se lichefie treptat, iar respiraţiile lor deveniră mai 
pregnante, coborâte parcă la o mare adâncime, sub apă. 
Lumina aluneca printr-o reţea infinită de ace, străpun-gând 
fin bezna dinăuntru. Nu se udaseră, deşi afară ploaia cădea 
cu înverşunare. Stăteau acum împreună în culcuşul cafeniu 
şi moale, sub un molid îmbătrânit, stăteau ca într-un cuib, 
ocrotiţi. 

— Nu mâncăm şi noi ceva? se agită Mildred Latham, şi 
apoi tot ea se grăbi să scoată din rucsac un termos cu cafea 
şi câteva sandvişuri cu pâine neagră şi şuncă. 

— Îmi place când plouă. E minunat. Să te poţi ascunde sub 
un copac, şi acolo să te ospătezi în tihnă, ferit de' ploaie, 
ferit de tot ce-i afară. Şi totuşi, dacă n-ar ploua, nu ştiu cum, 
parcă n-ar mai avea nici un farmec. 

Le împărţi gustările şi cafeaua. Se înfruptau, din când în 
când reveneau la cele văzute cu câteva ore înainte: o rață 
cu ochi de şoim, alunul pitic şi rodul pământului, toate ivite 
parcă atât de timpuriu, ca şi cum primăvara şi-ar fi pierdut, 
dintr-o dată, răbdarea. 

— Ei, domnule Harnack, ce ziceţi, vă place aici? 

— Da, într-adevăr, e foarte plăcut, domnişoară Warren. De 
fapt, tot ce-am văzut aici e nou pentru mine. 


— Nimic nu stă pe loc, spuse Mildred Latham. Iarna, 
primăvara, vara, toamna. 

După ce termină ceaşca de cafea, mai turnă una, pe care i- 
o întinse lui. Apoi, spuse: 

— Aş putea rămâne aici. Afară să cadă ploaia. Sau să fie 
senin. Şi eu să stau aici, cuibărită sub molidul acesta, oricât, 
toată viaţa. 

— Da, făcu Sylvia Warren. Am trăit şi eu această senzaţie. 
Tot aici. Dar nu numai aici. Şi când pictez simt acelaşi lucru. 
Sau când mă aşez la pian şi cânt. Sau când citesc din 
Vergiliu. _ 

Şi izbucni în râs. Abel Harnack se uită la ea uimit. Râsul ei, 
întotdeauna însoţit de o oarecare suavitate, atât de 
limpede, acum îi sună, dimpotrivă, tăios, ca o salvă care te 
cutremură. Parcă ar fi aflat dintr-o dată un secret ţinut cu 
străşnicie, dezvăluit doar aceluia care l-ar tăinui cu aceeaşi 
emoție cu care l-a primit. 

Nu ştia ce să spună, nu ştia nici măcar dacă ar mai fi fost 
ceva de spus. Tot ce aflase de la femeile acestea îi era foarte 
limpede, atât doar că nu reuşea să găsească în trecut un 
termen de comparaţie, sau poate ar fi găsit, dar numai cu 
Estelle, imaginea ei încă vibra, însă pe ea n-ar fi îndrăznit s- 
o asemuiască cu nimic altceva. 

Ridică ceaşca de cafea încercând să soarbă şi deodată, 
cuprins parcă de un acces, trupul i se zgudui. Cafeaua se 
prelinse leneş, ca şirul anilor, clipă rostogolită molcom, 
căscând un interval lung de timp, îndeajuns să încapă în el 
toate gândurile. Îndeajuns ca să priceapă că viaţa, aşa cum 
o concepuse el, se transformase într-un fel de redută, 
Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de existenţă 
517 în timp ce fâşii de memorie năvalnice îl cotropeau din 
toate părţile, rupând stăvilarele. Îşi dădea seama că se 
înşelase. Şi că acum, după ce fortificațiile erau străpunse, 
după ce puhoiul se năpustise peste el, prin toate crăpăturile 
şi fisurile posibile, nu mai avea de ales, suspendat între 
spaima de a fi doborât şi dorinţa de a se apăra, trebuia să 


decidă, şi din hotărârea lui, asumată sau nu, urmau să se 
clădească celelalte hotărâri, toate câte vor mai fi. 

Iubirea i se înfăţişase şi lui ca o experienţă, profundă, 
răscolitoare, inexplicabilă, o experienţă nesupusă nici unui 
tipar sau oprelişti, stăruind perpetuu într-o anume inde- 
terminare. Experienţă pe care ar fi vrut s-o prelungească, 
ca să rămână la adăpostul ei, totdeauna. 

De fapt, de ce acceptase să vină aici, să le urmeze în 
această lume care le aparţinea numai lor? Oare cât din tot 
ce agonisiseră ele se putea pierde aici? N-ar fi trebuit să 
vină, să păşească pe acest teritoriu care îţi transmitea toate 
vibraţiile sale, care îţi dizolva orice sentiment de siguranţă, 
sau, dacă reuşeai totuşi să mai păstrezi vreunul, acela era 
legat tot de certitudinea că te aflai acolo, şi nu în altă parte. 

— Vai, sări Sylvia Warren chiar în clipa în care cafeaua i se 
prelinse pe genunchi. 

O simţi trecându-i prin pantaloni, însă de acum 
fierbinţeala se muiase. Un spasm, fusese ca un spasm, însă 
se linişti repede. Îi întinse ceaşca Sylviei Warren şi ea bău 
ce mai rămăsese. Terminară de mâncat. Vremea, întocmai 
cum prezisese Mildred Latham, se însenină iarăşi. Le lăsă 
întâi pe ele să iasă din adăpost, apoi se târi şi el afară, unde 
îl întâmpină un cer clar, albastru, de aprilie. Erau acolo 
toate incertitudinile lui de odinioară, intacte. 

— După cum v-am mai spus, se adresă ea cursanților, nu 
veţi susţine un examen la sfârşitul anului. Nota va reflecta 
activitatea dumneavoastră din timpul semestrului. 

Cuvintele se rostogoleau precipitat. Continuă: 

— A fost un an deosebit de plăcut pentru mine, şi 
nădăjduiesc că şi pentru voi. Am reuşit să ne cunoaştem 
destul de bine. Am reuşit, de asemenea, să învăţăm ceva 
latină împreună. Sunt mândră. De voi. Aţi fost la înălţime. 

Era un discurs de adio, derulat cu iuţeala. Adăugă: 

— Aş vrea să nu vă opriţi aici. Sunteţi abia la începutul 
unei mari aventuri. Poate la vară, sau poate anul viitor, cine 
ştie, se va ivi o posibilitate să continuaţi cursul. Se aplecă 


uşor, rostind acum ceea ce ar fi trebuit să însemne mai mult 
decât nişte simple cuvinte. 

— Voi încheia cu un citat din Marcus Aurelius, zise ea, şi le 
dădu citatul, ca de obicei, întâi în latină, şi apoi în 
traducere: „Îndepărtează-te, deci, mulţumit de această 
viaţă, pentru că şi cel care te îndepărtează de ea este 
mulţumit.” 1 

— Vale, spuse ea, şi părăsi clasa înainte ca acest salut să 
mai poată fi rostit o dată. 

Se hotărâse să pună capăt întâlnirilor, să nu le mai vadă, 
să nu mai calce în Rezervaţia de la Triverton. Ho-tărâri pe 
care însă nu reuşi să le respecte. 

Ar fi fost lipsit de sens să le ocolească doar pentru că 
stabileau ele programul acelor zile. Era atras de 
cunoştinţele lor, dar şi de prietenia, de compania lor. De 
fapt, prezenţa lor îi făcea bine. De când le cunoştea, aflase o 
mulţime de lucruri. N-avea nici un rost să se dispenseze de 
această plăcere, să renunţe la ea. Dacă ar fi încercat să 
fugă de ele, să le ocolească, s-ar fi trezit probabil din nou 
gonit, hăituit de temerile lui de odinioară, ar fi reînceput 
fără îndoială să se apere fugind, alergând, o fugă care nu şi- 
ar mai fi găsit niciodată sfârşitul. Viaţa ar fi alunecat iarăşi 
în vechile albii, acelea săpate după moartea lui Estelle, la 
care s-ar fi adăugat o spaimă descoperită nu demult, la 
adăpostul uriaşului molid. I se păruse posibil să încheie un 
armistițiu. Se înşelase însă. Cât timp lupta continua, 
îndârjită, necruțătoare, nu putea fi vorba de nici un 
armistițiu. Trebuia să le vadă, de câte ori i s-ar fi ivit 
prilejul, să rămână alături de ele, de Sylvia Warren şi 
Mildred Latham. 

Se întoarse aşadar la Triverton. Aşa cum se obişnuise, aşa 
cum îl obişnuiseră ele. Şi nu o dată. Venea uneori cu ele, 
alteori însoțea cercurile de ştiinţe naturale care organizau 
excursii aici, sau pur şi simplu venea singur. Aşa cum venise 
acum. 


Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 519 

De pe culmea dealului le vedea pe amândouă. Erau într-o 
poiană din vale. Mildred Latham, înarmată cu un fileu, 
bătea smocurile de iarbă, căutând insecte de tot felul. 
Sylvia Warren, cu un fileu mai mic, căuta fluturi pe care ar 
fi vrut să-i prindă direct din zbor. Înaintau amândouă agale 
pe întinderea verde. De departe, de unde se afla, îşi dădea 
seama că stăteau de vorbă, le vedea cum izbucnesc în râs, 
cum îşi ating mâinile, cum chicotesc ca nişte şcolăriţe, 
metamorfozate parcă de o bucurie fremătătoare. 

Sylvia Warren purta o bluză de un galben ce amintea de 
sânzienele de grădină sau de pilcurile de garoafe târzii. În 
bătaia soarelui, părul ei încărunţit se luminase, devenise de 
un alb strălucitor, reflectat parcă de o oglindă. Le vedea 
cum păşesc, Mildred Latham arcuindu-se, cu fileul în mână, 
purtată de un ritm interior, înainte, şi Sylvia, întinzându-şi 
plasa, în mişcări sacadate, iuți. Se opreau din când în când, 
nu mergeau mai mult de trei, patru metri, după care 
scoteau din rucsac borcănaşele pentru insecte şi sticluţele 
cu alcool. Mildred Latham făcea uneori Un popas mai lung, 
monta obiectivul pe aparat şi fotografia, pe loc, câteva 
detalii. Apoi plecau împreună mai departe. Sylvia se oprea 
şi ea uneori, începea să descrie cercuri mici în jurul lui 
Mildred Latham, bătând din braţe ca un fluture 
neastâmpărat. Mildred se lua atunci după ea, alerga prin 
iarbă, prefăcându-se că vrea s-o prindă în plasă. 

Sylvia se apropiase de un ciot de copac, era destul de gros 
ca să poată sta pe el. Se urcă pe el desfăcându-şi larg 
braţele, declamând probabil spre nemărginirea aceea plină 
de flori şi poieni, spre dealul ce se întrezărea în depărtare, 
spre cerul înalt şi imens. Abel Harnack încercă să-i 
urmărească privirea, şi, deodată îi veni să zâmbească, îşi 
dădea seama că ea se crede, acolo în vale, singură, într-o 
efuziune fără martori. Poate că acum îşi deschidea inima, 
generos şi fără nici un fel de sfială, chiar lui Horaţiu, se 


simţea numai alături de el, destăinuindu-se. Şi apoi, când se 
uită mai bine, n-o mai văzu, dispăruse. O văzu doar pe 
Mildred Latham alergând, încercând să alerge, spre ciotul 
acela. Se ridică şi el atunci, năpustindu-se în vale. 

O găsi întinsă pe jos. Fruntea, pomeţii, nasul se coloraseră 
într-un purpuriu încins, ca şi cum cineva i-ar fi şters faţa cu 
o perie aspră. Lângă ea, Mildred Latham scâncea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Niciuna din ele nu se arătă surprinsă de apariţia lui. De 
parcă ar fi fost cel mai firesc să-1 întâlnească aici, aşa cum 
îl întâlniseră şi altădată, de atâtea ori. 

— Domnişoară Warren, ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu, domnule Harnack, răspunse ea. Nu ştiu. Nu 
ştiu. Nu ştiu. 

Insă ea ştia foarte bine ce se întâmplase, şi în clipa când se 
aplecă s-o ridice în braţe, era uşoară acum ca o scoică 
golită de miez, în clipa aceea a ştiut şi el, la fel de bine, ce 
se întâmplase. 

La spital, doctorul îi întrebă: 

— Sunteţi cumva din familie? 

— Nu, răspunse Mildred Latham. Nu are familie. Suntem 
prietenii ei. Prietenii ei cei mai apropiaţi. 

Încercă apoi să-i explice doctorului ce înţelegea ea prin 
„cei mai apropiaţi”, însă doctorul pricepuse deja, sau poate 
că se prefăcea că înţelege, fiindcă nu voia să afle mai mult. 
Dacă erau sau nu familie nu mai conta acum, avea să le 
comunice ceva, şi trebuia să le comunice, oricine ar fi fost 
ei. Stăteau într-un birou îngust, lângă camera de gardă. 
Erau după o aşteptare de patru ore. 

— Îmi pare rău că a trebuit să aşteptaţi atâta timp. Am 
vrut totuşi să vă comunicăm ceva concret, ceva de care să 
fim cât de cât siguri. Nu am primit încă rezultatele de la 
toate analizele. Ceea ce vă pot spune însă acum este că 
avem de-a face cu o formă de lupus. Lupus erythematosus. 

— Ahh, exclamă Mildred Latham şi apoi amuţi. 


— Despre ce e vorba de fapt? întrebă Abel Harnack. 
Doctorul le explică: le spuse că e vorba de o afecţiune 
reumatică înrudită cu artrita sau cu febra reumatică, însă 
mult mai gravă decât acestea; o boală a sângelui care 
produce anticorpi dirijaţi împotriva propriului organism; o 
boală necruțătoare fiindcă atacă nu numai țesuturile de 
legătură, dar şi organele vitale; o boală care provoacă, în 
timp, leziuni mari; şi care duce, în cele din urmă, la moarte. 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 521 

— În timp? în cât timp? întrebă Abel Harnack. 

— E greu de calculat, spuse doctorul. Boala se 
caracterizează prin perioade de acalmie şi prin crize, care 
apar alternativ şi brusc. Pe parcurs se ivesc tot felul de 
complicaţii, elemente noi de care trebuie ţinut cont. Am 
început să-i facem injecții cu hormoni corticosteroizi. Pentru 
inflamații şi dureri se poate folosi aspirina. 

Aspirina? zise Abel Harnack. Părea prea banal ca să fie 
adevărat. Doctorul însă nu se înşelase, era într-adevăr 
vorba de aspirină. 

— Mâine dimineaţă o mutăm la Clinica Universitară. Mai 
sunt de făcut nişte investigaţii. O va prelua doctorul Felner. 
Specialistul reumatolog. In momentul de faţă este imposibil 
de evaluat ce şanse de supravieţuire are, spuse doctorul şi 
apoi se grăbi să adauge: Când e vorba de lupus, nu poţi să 
fii sigur niciodată. 

Urmă un minut în care nimeni nu scoase nici un cuvânt. 

— Îmi pare rău, continuă doctorul. Aş fi vrut să vă spun 
aceste lucruri mai pe ocolite, deşi cred că acesta e singurul 
mod în care pot fi spuse. 

Apăsă pe un buton de pe birou, şi după câteva clipe în 
oficiu intră o asistentă. Doctorul ieşi. Asistenta îi informă 
unde va fi mutată Sylvia Warren a doua zi, când o vor putea 
vizita, pentru cât timp va fi internată în spital, şi ce lucruri 
să-i aducă, urmară apoi alte” şi alte detalii, pe care Mildred 


Latham nu le mai auzi. Pe care însă Abel Harnack le ascultă 
cu atenţie, notându-le pe o bucată de hârtie. 

Urmă o noapte de nesomn. Abel Harnack se sculă din pat 
la patru dimineaţa, luă o gustare, şi apoi se urcă în maşină 
şi plecă la universitate. Avea de făcut un drum de vreo trei 
ore. Maşina înainta prin păcla dimineţii care începuse să se 
rarefieze. Abel Harnack nu avea în minte decât un singur 
lucru. Lupus erythematosus. Lupus. Adică lup. Ce denumire 
înfiorătoare pentru o boală! Şi totuşi nici o denumire nu i s- 
ar potrivi mai bine acestei boli care devorează ca un animal 
de pradă. Toate bolile sfârşesc prin a sfârteca. Se gândi 
întâi la Estelle. Apoi la Sylvia Warren. Şi la el. Câte 
trecuseră peste el până acum! Şi cu ce ră-r măsese, dacă 
nu cu o necuprinsă seninătate, după atâtea şi atâtea. 

Ajunsese la universitate. Căută drumul spre bibliotecă, 
deşi era încă devreme, abia peste două ore începea 
programul. Se apucă atunci să cutreiere campusul. Liniştea 
învăluia încă locurile. Soarele se ridica greu, prevestind 
parcă o zi fierbinte. Se apropie de liziera pădurii. Dar, în loc 
să se afunde în ea, aşa cum făcuse cu un an înainte, sau aşa 
cum ar fi fost în stare să facă doar cu două zile în urmă, 
împins de curiozitate, acum se opri doar, oarecum 
indiferent, de parcă ar fi locuit aici dintotdeauna, de parcă 
întinderea aceea cândva bântuită de taine n-ar mai fi fost în 
stare acum să spună absolut nimic. Fiindcă acum nu mai 
era nimic de spus, sau de aflat. Căldura, tot mai aspră, risipi 
grabnic fuioarele de rouă desprinse din iarbă, era aproape 
ora nouă, şi cerul se spălase din tot adâncul lui. 

Nu voia să se lase doborât din nou. Venise aici cu un scop 
limpede, să îndeplinească un rol care fusese dintotdeauna 
al lui, era singurul rol pe care l-ar fi putut juca, fără 
greşeală, să repare ce era stricat, să îndrepte, să facă un 
lucru mai bun. Să încerce. 

Cu latina pe care o ştia, atât cât o ştia, se prăvăli ca o 
secure, crestând adânc, adunând frânturi dintr-o limbă 
veche, perfectă, cizelând, pe cât mai frumos cu putinţă, un 


dar, prin care cuvintele să alcătuiască singure tot ce-ar fi 
putut el să-i spună, tot ce-ar fi trebuit ea să afle. Era 
singura limbă din care s-ar fi putut înjgheba acest dar. 

Găsi tot ce avea nevoie în cubul de sticlă care era clădirea 
bibliotecii, la etajul trei, în aripa de răsărit, cea mai tihnită. 
Ca să-i dea o formă coerentă, ar fi trebuit să mi-nuiască 
latina cu uşurinţă, însă, cum acest lucru era cu neputinţă, 
se mulţumi să adune, să pună cap la cap fragmente, care în 
cele din urmă să alcătuiască mesajul dorit, începu să 
scormonească, să caute prin antologii, prin colecţii, răsfoind 
volum după volum din seria de autori latini, din colecţia 
Loeb, cu texte paralele în original şi traducere. Era ca un 
om care se târăşte, care se caţără, prins de un versant 
nesigur, ascuţit, stâncos. Sute de pagini îi trecură prin faţa 
ochilor, în traducere, în original, înainte 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 523 de a alege, ici-colo, un fragment, un pasaj, pe 
care să-l scrie repede pe hârtie: 

Dar, după părerea mea, nimeni nu va putea fi un orator 
întrunind toate laudele, dacă nu-şi va însuşi ştiinţa faptelor 
mari şi a tuturor artelor 2 

Era Cicero, cu surâsul său superior. 

Ac, mea quidem sentenţia, nemo poterit esse omni cum 
laude cumulatus orator, nisi erit omnium rerum mag-narum 
atque artium scientiam consecutus. 

Pasajele se adunau treptat. Uneori alegea, fără să ştie de 
ce. 

Nigro multa mari dicunt portenta naturae, Monstra 
repentinis terrentia saepe figuris, Cum şubiţo emersere 
furenti corpora ponto. 

Oare la ce i-ar fi putut sluji acest citat? 

Se spune că în marea cea neagră sunt multe minuni ale 
firii, Monştri care adesea îngrozesc cu formele lor 
neaşteptate, Când trupurile lor au ieşit subit din marea 
clocotitoare.3 


Oare inepuizabilul Vergiliu nu i-ar fi putut oferi un pasaj 
mai potrivit? Ochiul însă îl purta înainte, doar el, constrâns 
parcă de o forţă interioară. 

Nu însă rar, când plugarul, ducându-şi în galbena holdă 

Secerători, va să taie subţirile paie cu spice, Eu am văzut 
cum, în luptă-nfruntându-se, vânturi vrăjmaşe 

Până în zare bogata recoltă-o zmulgeau din ţărână 

Cu rădăcini ţi-o purtau; şi la fel c-un vârtej de-ntuneric 

Via furtună mâna ca-ntr-un zbor uşurelele paie.4 

Ar fi vrut să apuce fructul de aur, adesea îl şi atingea, însă 
doar pentru o clipă, ca apoi să-l scape iarăşi* rămânând 
doar cu veghea. 

Metamorfoză-n noi forme a formelor gândul îmi este Să 
povestesc, o zei (şi-acelea-s a voastră lucrare); Fiţi de-ajutor 
năzuinţelor mele şi-mi aduceţi povestea De la obârşia lumii 
până în vremile noastre.5 

Pentru invocaţii însă era prea târziu. 

Răscolea înfrigurat, căuta fără oprire, Tibul, Ovidiu, 
Properţiu, Lucan, ei şi alte nume de care până atunci nu 
auzise, poeţi atârnaţi de Fiinţă cu o frântură de strofă. 
Trebuia totuşi să aleagă, şi alese, în cele din urmă. 

Lucrețiu: 

Căci tot aşa cum tremură copiii Şi-n noaptea oarbă ei se 
tem de toate, Noi la lumina soarelui ne temem De nişte 
lucruri care-ntru nimica Nu sunt mai de temut decât acele 
De care noaptea se-ngrozesc copiii, Crezând că pot să li se- 
ntâmple-aieve.6 

Horaţiu: 

Frigul hain e-mblânzit de zefiri, primăvara o mână vara 
trece şi ea 

Când încărcată de rod vine toamna, şi iar se arată iarna cu 
chip amorţit.?/ 

Şi Catul, pe care ea îl îndrăgea atât de mult: 

De-ai dorit ceva şi soarta dorul tău l-a împlinit Când nici nu 
visai, atitnce mai ales eşti fericit. Fericit şi eu sunt astăzi, ba 
mai scump ca o comoară E norocul meu: la sânu-mi, Lesbia, 


te-ntorci tu iară, Te-ntorci la sânu-mi dornic. Fără să mai fi 
sperat, Azi mi te redai pe tine. Zi cu alb însemnat 1 

Supravieţuind astfel unor condiţii nefavorabile de 
existenţă 525 

Cine-i fericit ca mine? Cine va mai spune oare Că decât 
viaţa asta mai doresc ceva sub soare? 8 

Din noianul de notițe clădi mesajul pe care voia să-l 
transmită, după ce trecuse peste atâtea pagini, eliminând, 
adăugind, potrivind, şi după ce scrisese atât de mult, încât 
mâna începuse să-i amorţească, înţepenită pe stilou. Se 
rezemă pentru câteva clipe, încercând să aşeze între el şi 
vraful de cărţi o distanţă, încercând de fapt să-şi contemple 
singur efortul. Reciti tot ce era scris pe hârtie, un mesaj în 
latină, o limbă de care nici acum şi probabil nici mai târziu 
nu s-ar fi putut apropia decât cu sfială, descumpănit şi 
stingher. Dimineaţa trecuse demult. Se hotări, în sfârşit, 
apucă iarăşi stiloul şi întregi „ construcţia aceea proiectată 
pe hârtie, simțind că în fiecare zvâcnet al mâinii pulsează 
eşecul sau poate izbânda: ceea ce înseamnă că suntem toţi, 
asemenea insectelor, supuşi morţii. Moartea este 
inevitabilă, fie că e vorba de oameni sau gâze. După ce 
încetează metabolismul, începe autoliza, şi în cazul lui 
Homo sapiens, şi la Vendalia tarda. Dacă există undeva vreo 
consolare, atunci ea nu poate fi găsită decât în acest adevăr, 
ori-cât de neîndurător ar fi el, fiindcă din puterea cuvinte* 
lor sale ţâşneşte, nebiruit, adevărul. 

Apoi, se ridică de la masă, îşi adună hârtiile şi plecă, 
lăsând totul în urma lui neschimbat, ca şi cum acolo nu s-ar 
fi petrecut nimic. 

Când intră în salon, o văzu pe Mildred Latham alături de 
ea. Arăta ceva mai bine, deşi stigmatele violacee îi stăruiau 
încă pe chip. Parcă le-ar fi avut acolo dintot-deauna, un 
semn din naştere. Aflase şi ea diagnosticul. El se apropie de 
pat şi îi întinse hârtiile, cu un gest cât se poate de firesc. Ea 
se uită pe ele, le citi, apoi, după ce ochii i se umeziră, îşi 
şterse lacrimile, zâmbi, se uită la el şi dădu încet din cap. Se 


aşeză atunci şi el alături, în aşteptarea unei nopţi, poate 
mai lungă decât celelalte. 


John Hoyer Updike s-a născut la Shillington, Pennsyl-vania, 
la 18 martie 1932. Studiază la Harvard, unde o întâlneşte 
pe Mary Entwistle Pennington, cu care se va căsători în 
1953. Studiază un an la Oxford. În 1955 intră în redacţia 
revistei The New Yorker. Debutează în 1958 cu un volum de 
poezii. Urmează o serie de romane, volume de povestiri, 
critică şi eseuri, volume de poezie şi, bineînţeles, o mulţime 
de premii literare. Are patru copii cu Mary Pennington. 
Divorţează în 1976 şi se căsătoreşte, un an mai târziu, cu 
Martha Bernhard. „Am avut multe satisfacţii, bani, premii. 
Nu-mi lipseşte nimic. Aş vrea însă, în timpul care mi-a mai 
rămas de trăit, să dau la iveală partea cea mai bună din 
mine”, declara John Updike revistei Time, în 1982. 

Updike scrie poezie, roman, povestiri, critică, eseu. 
Publică frecvent în revista The New Yorker. 

Volume de povestiri: The Same Door (Aceeaşi uşă), Knopf, 
1959; Pigeon Feathers and Other Stories (Pene de 
porumbel şi alte povestiri), Knopf, 1962; Olinger Stories 
(Povestiri din Olinger), Vintage, 1964; The Music School 
(Şcoala de muzică), Knopf, 1966; Bech: A Book (Bech: O 
carte), Knopf, 1970; Museums and Women and Other 
Stories (Muzee şi femei şi alte povestiri), Knopf, 1972; Too 
Far to Go (Uri drum prea îndepărtat), Fawcett, 1979; 
Problems (Probleme), Knopf, 1979; Bech is Back (Bech s-a 
întors), Knopf, 1982; Trust Me (Încrede-te în mine), Knopf, 
1987; 

Romane: The Poorhouse Fair (Bazarul azilului de săraci), 
Knopf, 1959; Rabbit, Run (Fugi, Rabbit), Knopf, 1960; The 
Centaur (Centaurul), Knopf, 1963 (distins cu Premiul 

Proză americană contemporană 1975-1985 

Naţional al Cărţii în 1964); Of the Farm (De la fermă), 
Knopf, 1965; Couples (Cupluri), Knopf, 1968; Rabbit, Redux 
(Rabbit s-a întors), Knopf, 1971; A Month of Sundays (O 


lună din duminici), Knopf, 1975; Marry Me (Căsătoreşte-te 
cu mine), Knopf, 1976; The Coup (Lovitura), Knopf, 1978; 
Roger's Vision (Viziunea lui Roger), Knopf, 1986; The 
Witches of Eastwick (Vrâjitoarele din Eastwick), Knopf, 
1984; S., Knopf, 1988. 

Volume de poezie: The Carpentered Hen and Other Tame 
Creatures (Găina de lemn şi alte făpturi domestice), Harper 
and Brothers, 1958; Telephone Poles and Other Poems 
(Stâlpi de telefoane şi alte poeme), Knopf, 1963; Midpoint 
and Other Poems (Punctul de mijloc şi alte poeme), Knopf, 
1969; Tossing and Turning (Sucite şi învâărtite), Knopf, 
1977. 

Cărţi de eseuri şi critică: Assorted Prose (Proze variate), 
Knopf, 1965; Picked-Up Pieces (Bucăţi regăsite), Knopf, 
1975; Hugging the Shore (Lângă țărm), Knopf, 1983. 

Inclus frecvent în antologii. Membru al Academiei 
Americane de Artă şi Ştiinţă, din 1977. 

Selectăm mai jos din reacţiile criticii la volumul Too Far Io 
Go: The Maples Stories (Un drum prea îndepărtat: 
Povestirile soţilor Maple), 1979. 

John 'Theroux: „Atât de multe din personajele lui John 
Updike cochetează cu infidelitatea, încât suntem tentaţi să 
credem că apariţia lor stă sub semnul poligamiei. Updike 
poate înfăţişa existenţa simultană a mai multor amante şi 
neveste cu o fluenţă imună la orice fel de confuzie sau 
suprapunere. Totul pare cu atât mai straniu, cu cât scenele 
acestea sunt departe de a fi pesimiste sau deprimante, 
personajele părând ispitite-de un singur gând: cum să iasă 
mai repede din capcana mariajului. Acum o sută de ani, 
reputaţia unui scriitor se cântărea după numărul de 
verighete produse în ultimul capitol al cărţii - şi Trol-lope 
este o bună pildă în acest sens - acum însă mariajele sunt 
pe ducă, zilele lor de glorie s-au dus. Updike este poetul 
acestei agonii moderne. Povestirile lui nu celebrează, ci pun 
gardă. Titlurile povestirilor sunt chiar mai explicite decât 
povestirile însele, dezvăluind limitele mo 


John Updike deşte ale ambiţiei. Dacă totuşi lipseşte ceva, 
atunci acesta nu poate fi decât punctul de vedere al 
personajului feminin central: Joan. Mă tem că femeile care 
vor citi aceste povestiri îl vor învinovăţi pe autor - şi pe 
bună dreptate - de părtinire. 1 se poate reproşa astfel că 
favorizează personajul masculin, Richard, că are grijă să ni- 
1 prezinte în situaţiile cele mai convenabile. Dacă acest 
cuplu n-ar fi în pragul despărțirii, probabil că atitudinea 
părtinitoare a autorului n-ar deranja atât de mult. Dar dacă 
personajele n-ar fi în pragul despărțirii - divorţul bate totuşi 
la uşă - probabil că nici n-ar mai fi atât de interesante ca 
personaje. Updike observă în prefața la acest volum: 
„Morala acestor povestiri este că, în viaţă, bine-cuvântările 
vin foarte amestecat. Şi că oamenii îşi rămân fideli doar lor 
înşişi, o fidelitate incorigibilă.” Cred că Updike ar fi trebuit 
să mai adauge ceva: că nimeni nu aparţine în întregime 
celuilalt şi că mariajul este o instituţie în care drumul spre 
ieşire e uşor de găsit. Updike este totuşi unul dintre puţinii 
autori care au exprimat cu o rafinată subtilitate ceea ce alţii 
s-au grăbit să alunge ca pe un coşmar înfricoşător.” (The 
New York Times Book Review) 

Suzanne Henning Uphaus: „Cele şaptesprezece povestiri 
care urmăresc istoria şi disoluția căsătoriei lui Joan şi Dick 
Maple sunt probabil familiare celor care urmăresc revista 
The New Yorker. Povestirile au fost reunite în 1979 în 
volumul Too Far to Go, şi puţin mai târziu adaptate pentru 
un film de televiziune. Scrise pe parcursul a douăzeci şi trei 
de ani, povestirile narează evenimentele care au marcat 
prima căsătorie a autorului. Dick Maple, ca şi Updike, s-a 
căsătorit la începutul anilor cincizeci. Personajele, ca şi 
autorul şi soţia sa, au avut patru copii, divorţând după 
douăzeci şi unu de ani pe baza unei hotă-râri care nu 
învinovăţeşte pe niciunul din parteneri - o adevărată 
premieră în domeniul deciziilor judecătoreşti în statul 
Massachusetts. Cea mai mare parte a povestirilor sunt 
narate din perspectiva lui Dick Maple, un bărbat care, 


asemenea multor personaje din Updike, suferă de insomnie 
şi de alte multe şi neînsemnate tulburări (o criză de stomac, 
o febră trecătoare, răceli efemere). Sunt tulburări care 
exprimă relaţia tensionată a lui Dick Maple cu 

Proză americană contemporană 1975-1985 propriul său 
trup. Când nu este incomodat de boli mărunte, personajul 
este bântuit de dorinţe erotice. Este o stare incomodă de 
independenţă şi totodată de insecuritate, agravată nu atât 
de prezenţa soţiei, cât de statutul său de om căsătorit. Dick 
îşi bănuieşte soţia, atunci când n-o acuză de-a dreptul; 
uneori însă devine posesiv, ca să recadă apoi într-o stare de 
indiferenţă. Totul pare un dans foarte elaborat, gândit în 
aşa fel, încât partenerii fac numai acele mişcări care îi 
îndepărtează treptat şi definitiv. Cuplul Dick-Joan este în 
centrul atenţiei. Amantele (sau amanţii) rămân în umbră, 
personaje abia schiţate, când nu sunt implicite, fără să 
accentueze distanţarea dintre soţi. Şi ca o ironie a acestei 
distanţări, discuţiile celor doi se dovedesc a fi inutile, ele 
săpând prăpastia în loc s-o umple. Cuvintele îşi au limitele 
lor, pare să ne sugereze Updike, mai ales atunci când vor să 
transmită ceea ce nu poate fi transmis.” (John Updike, 
Frederick Ungar Publishing Co., New York, 1980) 

În octombrie 1981, John Updike a participat la o masă 
rotundă organizată de Colegiul Skidmore din Saratoga 
Springs. Discuţia a fost condusă de Robert Boyers, redactor 
şef al revistei Salmagundi. 

Robert Boyers: Ai impresia, John, că în ultima vreme se 
scrie o literatură mai interesantă în afara Statelor Unite?” 

John Updike: „Cred că modernismul, ca set de speranţe şi 
experimente mai mult sau mai puţin clare, este practicat 
deocamdată de scriitori europeni, de pildă - Calvino sau 
Grass - şi de unii latino-americani, Marquez sau de 
venerabilul Borges, încă nerăsplătit de premiul Nobel. 
Găsesc că aceşti scriitori sunt mai inventivi, mai îndrăzneţi 
decât mulţi autori americani. Pe de altă parte, scriitorii 
americani ştiu să folosească limba, să descrie lucruri 


accesibile, interesante. Îmi vine în minte acum numele lui 
Barthelme, scriitor experimentalist de la care am învăţat 
foarteimult şi care întotdeauna m-a surprins ctt ultimele lui 
producţii. Totuşi trebuie să recunosc că termenul de 
modernism nu este suficient de cristalizat la noi pentru a 
putea recunoaşte cu uşurinţă experimentul. 

John Updike îmi amintesc că pe vremea studenţiei mele 
am dat peste nişte povestiri publicate în The New Yorker de 
un scriitor care se numea ]. D. Salinger. Au fost nişte 
revelații pentru mine. Şi ca formă, şi ca dialog. Mi se 
deschidea o nouă lume, fiindcă până atunci crezusem că 
nimic nu poate fi deasupra lui Hemingway sau Dorothy 
Parker. Cred că prin astfel de iluminări pot evolua 
experimentele şi, stilul unui autor. Deşi, ca să mă întorc la 
întrebare, scriitorul din mine este tentat să caute în afara 
Statelor Unite noi idei în ce priveşte literatura.” 
(Salmagundi, 57/1982) 

Povestirea Separ ating (Despărţire) a apărut iniţial în The 
New Yorker. Publicată în 1976 în Prize Stories: The O. 
Henry Awards. S-a folosit pentru traducere acest volum. 
Povestirea Gesturing (Un mic gest) a apărut iniţial în revista 
Playboy. Inclusă de Stanley Elkin şi Shannon Ravenel în The 
Best American Short Stories 1980. S-a folosit pentru 
traducere acest volum. 

Era o zi luminoasă. Strălucitoare. Toată luna iunie, vremea 
îşi bătuse joc de nefericirea soţilor Maple arborând un 
soare puternic - scânteieri de aur şi cascade de verde, în 
mijlocul cărora conversațiile lor fuseseră roase de carii 
nevăzute, eurile lor tânguitoare fiind singura pată din 
natură. De obicei, la vremea asta, erau deja bronzaţi; dar, 
când s-au întâlnit cu fiica lor, care se întorcea cu avionul 
după un an petrecut în Anglia, erau aproape la fel de palizi 
ca şi ea, cu toate că Judith a fost prea ameţită de iureşul 
opulent al verii din ţara ei natală pentru a observa acest 
lucru. Nu i-au spus imediat, ca să nu-i strice momentul 
întoarcerii acasă. Aşteaptă câteva zile, las-o să-şi revină din 


oboseala călătoriei, fusese una din formulele ei, în tot acel 
şir de dialoguri serbede, la cafea, la un pahar de coktail sau 
de Cointreau, în care se conturase strategia dezbinării 
cuplului, în timp ce, neobservat din spatele ferestrelor 
închise, pământul îşi făcea numărul anual de scamatorie a 
renaşterii. Richard se gândise să plece de Paşte; Joan 
insistase să aştepte până se adunau toţi cei patru copii, cu 
toate examenele trecute şi obligaţiile sociale îndeplinite, cu 
o vară care-i aştepta ca premiu de consolare. În tot acest 
răstimp, el trudise, cu dragoste şi groază, reparând 
adăpostul, ascuţind maşinile de tăiat iarbă, nivelând şi 
acoperind cu humă noul teren de tenis. 

Terenul ieşise din prima iarnă surpat şi cu stratul roşu de 
deasupra împrăştiat de vânt. Cu ani în urmă, soţii Maple 
observaseră la diverşi prieteni cum divorţul urma unei 
îmbunătăţiri majore în casa lor, ca şi cum căsnicia se zbătea 
într-un ultim efort de supravieţuire; 

Despărţire cea mai mare criză din propriul lor menaj se 
ivise în mijlocul prafului de moloz şi al ţevilor expuse la 
vedere, pe când se zugrăvea bucătăria. Totuşi, cu o vară în 
urmă, în timp ce buldozere galbene precum canarii nivelau 
un dâmb cu iarbă presărat cu părăluţe, preschimbându-l 
într-un câmp noroios, iar o echipă de tineri cu părul împletit 
în codițe grebla pământul şi îl tasa, această transformare 
nu li se păruse de rău augur, dimpotrivă, un prilej de 
sărbătoare, cu toată indecenţa ei; căsnicia lor putea sfâşia 
pământul pentru amuzament. În primăvara care a urmat, 
trezindu-se în fiecare zi în zori, cu o senzaţie de cădere, ca 
şi cum patul se surpa, Richard găsea terenul de tenis gol, 
fileul şi benzile de fixare nedesfăcute încă erau în hambar, 
iar totul în jur se potrivea cu starea lui de dezolare 
justificată, inclusiv huma care se sfărâma în crăpăturile şi 
gropile de pe teren (câinii zburdaseră pe-acolo în timpul 
topirii zăpezii, iar râuleţele săpaseră şanţuri în teren), o 
foarte nimerită activitate elementară şi interminabilă. Îşi 


dorea din toată inima sa pecetluită să nu mai vină lumina 
zilei. 

Acum sosise ziua. O zi de vineri. Judith se reaclima-tizase; 
se adunaseră toţi cei patru copii, înainte ca munca, şcoala' 
şi călătoriile să-i împrăştie, din nou, care încotro. Joan era 
de părere că era mai bine să i se dea vestea fiecăruia în 
parte. Richard se pronunţa pentru un singur anunţ, când se 
adunau cu toţii la masă. Ea spuse: 

— Cred că dacă le-am spune aşa, ar suna ca o mărturisire 
la poliţie. Vor începe să se certe, să discute între ei, în loc să 
se concentreze asupra faptului. Ştii, ei sunt, fiecare în 
parte, fiinţe individuale, şi nu un obstacol oarecare în calea 
libertăţii tale. 

— Bine, bine, sunt de acord. 

Planul lui Joan era precis. În seara aceea urmau să dea o 
masă de bun venit cu homari şi şampanie, în cinstea lui 
Judith, ce-i drept, cu o oarecare întârziere. Apoi, la sfâr-şit, 
amândoi, cei care cu nouăsprezece ani în urmă o 
plimbaseră în cărucior pe Tenth Street spre Washington 
Square, urmau să o scoată la o plimbare la podul de pe 
râuleţul cu apă sărată şi să-i dea vestea, conjurând-o la 
tăcere. Urma, la rând, Richard junior, care pleca direct la 
un concert rock la Boston şi care ar fi aflat seara, târziu, la 
întoarcerea sa cu trenul, sau sâmbătă dimineaţă, înainte de 
a se duce la slujbă; avea şaptesprezece ani şi lucra într-o 
echipă de întreţinere a terenului de golf. In cursul zilei de 
sâmbătă, puteau să-i informeze pe mezini, John şi 
Margaret. 

— Şi cu asta basta - conchise Richard. 

— Ai cumva un plan mai bun? Aşa, ai la dispoziţie restul 
zilei de sâmbătă ca să răspunzi la eventualele întrebări, să- 
ţi strângi bagajele şi să-ţi faci minunata ieşire din scenă. V 

— Nu - răspunse el, vrând să spună că nu are o soluţie mai 
bună şi că este de acord cu planul ei, cu toate că avea ceva 
de ordine falsă, se vroia atoatecuprinzător în aparenţa 
deplinei lui împliniri, precum listele ei lungi de treburi 


gospodăreşti şi socotelile ei financiare iar, pe vremea când o 
cunoscuse, prea amplele note de lectură. Planul ei îi 
transforma, lui, un singur obstacol în patru ziduri cu 
margini tăioase ca lama de cuţit, fiecare, cu verticalitatea 
lui abruptă, pregătindu-i o cădere în gol. 

Toată primăvara Richard fusese conştient într-un fel 
morbid de ceea ce se petrecea în fiinţa sa şi de ceea ce se 
întâmpla în jurul lui, de bariere şi delimitări. El şi Joan se 
ridicaseră ca o barieră îngustă între copii şi adevăr. Fiecare 
moment era o delimitare, cu trecutul de o parte şi viitorul 
de cealaltă, un viitor ce conţinea un acum de neconceput. 
Dincolo de cele patru ziduri cu tăiş de cuţit îl aştepta o viaţă 
nouă, nedesluşită încă. Mintea lui ascundea un secret, un 
chip palid, temător şi liniştitor, străin şi cunoscut, pe care 
vroia să-l apere de lacrimi, pe care îl simţea permanent în 
preajmă, aievea precum lumina soarelui. Bântuit de această 
prezenţă, a fost cuprins de obsesia ferecării casei în faţa 
propriei lui absenţe, înlocuind draperii şi cordoane de 
jaluzele, balamale şi zăvoare, precum un Houdini 9 care-şi 
pregăteşte evadarea, lăsând totul în ordine, în urma lui. 

Despărţire 

Şi mai era broasca de la uşă. Încă mai avea de înlocuit 
broasca de la una din uşile de la verandă. Treaba asta, ca 
cele mai multe treburi de acest gen, s-a dovedit a fi mai 
anevoioasă decât şi-ar fi imaginat. Vechea broască, dintr-un 
metal mâncat acum de rugină, devenise inutilizabilă prin 
construcţie. La niciunul din trei magazine de feronerie nu 
găsi vreuna care cât de. Cât să se potrivească în locaşul 
eliberat de vechea încuietoare. - pe care o scoase cu o 
surprinzătoare uşurinţă. Trebuia scobită o nouă gaură, iar 
dălţile erau prea mici, ferăstrăul prea mare, şi trebuia 
acoperit vechiul locaş cu o bucată de lemn, iar dălţile erau 
tocite, ferăstrăul ruginit, degetele lui umflate de atâta 
nesomn. Soarele îşi revărsa lumina dincolo de verandă, 
asupra unei lumi indiferente. Deja trebuiau ajustate tufele 
ornamentale, de pe zidul casei expus la vânt se desprindeau 


solzi de vopsea, croind drum spre interior ploii, insectelor, 
putregaiului şi morţii, după plecarea lui. Familia sa, toţi cei 
pe care urma să-i piardă, se perinda prin zonele de graniţă 
ale conştientului său, în timp ce se lupta cu găuri de 
burghiu, aşchii, instrucţiuni neclare de folosire a uneltelor, 
detalii de feronerie. 

Judith, prinţesa întoarsă din exil, stătea în verandă, îi 
desfăta cu poveşti despre lipsa de combustibil, despre 
teama de bombe manifestată în rândurile mişcării de 
opoziţie, despre pakistanezele care o acostau fără ruşine în 
drumul ei spre şcoala de dans. Joan era într-un du-te-vino 
continuu, mai calmă decât s-ar fi cuvenit, lăudându-i truda 
de la broasca uşii, ca şi când ar fi fost una şi nu ultima dintr- 
un şir de treburi gospodăreşti pe care le făceau împreună. 
Fiul lui mai mic, John, ajuns brusc la cincisprezece ani, 
inconştient de cât de bine arăta, i-a ţinut, câteva minute, 
uşa şubredă de la intrare, în timp ce tatăl mânuia cu 
stângăcie ciocanul şi dalta. În fiecare lovitură de ciocan 
Richard auzea un suspin. Fiica mai mică, după o petrecere 
care durase toată noaptea, dormea în hamacul din verandă, 
în zgomotul acela asurzitor. Somnul îi era greu şi dulce, 
încrezător şi fără apărare. Timpul, precum lumina soarelui, 
se scurgea fără încetare; razele începeau încet să lumineze 
pieziş. Azi era una din zilele cele mai lungi. Se auzi un 
clănţănit; se potrivise. Corvoada se încheiase. Îşi luă ceva 
de băut; bău chiar în verandă, as-cultând cuvintele fiicei 
sale. 

— Era aşa de frumos, să fi văzut cum, în momentele cele 
mai grele, toate măcelăriile şi franzelăriile ţineau ' deschis, 
cu luminările aprinse. Ioţi erau aşa de curajoşi şi de 
drăguţi. Din ziare, situaţia apărea mult mai rea acolo - 
oameni care, chipurile, trăgeau în cei care stăteau la rând 
la gaz şi toată lumea care îngheţa de frig. 

Richard o întrebă: 

— Tot mai vrei să te stabileşti în Anglia, pentru totdeauna? 


Totdeauna: conceptul acesta, devenit acum realitate 
pentru el, îl apăsa şi-l zgăria în gât. 

— Nu - mărturisi Judith, întorcându-şi chipul prelung spre 
el, cu ochii încă de copil, depărtaţi, dar cu buzele care 
parcă se înfruptau dintr-o mâncare suculentă şi gustoasă. 
Abia aşteptam să vin acasă, doar sar*t americană. 

Era într-adevăr femeie. Ei o crescuseră; el şi Joan s-au 
înhămat împreunăla creşterea ei, singura dintre toţi cei 
patru copii ai lor. Fiecare dintre ceilalţi mai avea încă de 
crescut. Totuşi, gândul că va trebui să îi spună lui Judith - 
imaginea ei, primul lor copil, mergând de mână între ei doi, 
spre pod - îl sfâşia. Bariera care îi stăvilea lacrimile cedă. 
Richard se aşeză la masa festivă cu un nod în gât; şampania 
şi homarii păreau rupte din soare; le-a văzut şi le-a gustat 
printre lacrimi. Clipi din ochi, înghiţi şi, cu glas răguşit, 
glumi pe seama alergiei lui de vară. Lacrimile nu conteneau 
să picure. Nu izvorau dintr-un orificiu care se putea astupa, 
ci dintr-un punct permeabil al unei membrane, şi se 
prelingeau consecvent, pur, rodnic, necontenit. Lacrimile 
deveniră o pavăză împotriva celorlalţi, a feţelor lor, a 
faptului de a fi din nou împreună, ultima oară în starea de 
inocenţă, la masa în capul căreia se aşezase pentru cea din 
urmă dată. Îi picurară lacrimi din nas în timp ce spărgea 
crusta homarului; când sorbi din pahar, şampania avea gust 
de sare; gheara crudă din gât i se părea delicioasă. Nu-şi 
putea fi de nici un ajutor. 

Despărţire 

Copiii au încercat să se facă a nu-i observa lacrimile, în 
dreapta lui; Judith îşi aprinse o ţigară şi-şi ridică privirea, 
urmărind traiectoria fumului eliberat printr-o expiraţie 
prea energică şi elaborată: lângă ea, John îşi aplecă faţa 
concentrându-se asupra extragerii ultimelor rămăşiţe - 
picioare şi segmente de coadă - din cadavrul stacojiu. La 
celălalt capăt al mesei, Joan îl privi surprinsă, reproşului din 
ochii ei luându-i repede locul o grimasă de iertare sau de 
încuviinţare a darului superior de simţ strategic cu care-l 


învestea. Între ei, Margaret, căreia nu-i mai spunea Beau şi 
care era foarte bine dezvoltată pentru cei treisprezece ani 
ai ei, îl privea pierdută, dincolo de fereastra lacrimilor, ca şi 
cum s-ar fi uitat la un obiect mult dorit dintr-o vitrină, îl 
privea pe el, tatăl ei, un mănunchi cristalin de frânturi şi 
amintiri. Cu toate acestea, nu ea a pus întrebarea, la 
bucătărie, în timp ce goleau farfuriile şi aruncau carapacele 
de homari, ci John: 

— De ce plânge tati? 

Richard auzi întrebarea, dar nu şi răspunsul în şoaptă. 
Apoi o auzi pe Beau tânguindu-se: 

— Oh, nu-uh - exclamaţia uşor dramatizată a cuiva care se 
aşteptase de mult la cele întâmplate. 

John se întoarse la masă cu un vas de salată. Făcu un semn 
rapid cu capul spre tatăl său, iar buzele lui schiţară 
cuvintele conspirative: 

— A spus. 

— A spus ce? - întrebă Richard tare, nesăbuit. Băiatul se 
aşeză pe un scaun, în semn de reproş la adresa diversiunii 
create de exemplul bunelor maniere dat de tatăl său, şi 
spuse simplu: 

— Despărțirea. 

Joan şi Margaret veniră de la bucătărie; copila părea mai 
mică, în ochii lui Richard deformaţi de lacrimi, ' şi uşurată, 
uşurată să-l vadă aievea pe bau-bau. 

O strigă - distanţele se măriseră extraordinar. 

— Ai ştiut-o, ai ştiut-o dintotdeauna - vroia el să spună, dar 
gheara din gât îl împiedică să vorbească. 

De departe, o auzi pe Joan vorbind pe un ton aşezat, 
înţelept, recitind tot ceea ce pregătiseră amândoi; era o 
despărţire de-o vară, un experiment pe care-l făceau. Ea şi 
cu tati, amândoi, căzuseră de acord că asta le făcea bine; 
aveau nevoie de spaţiu şi timp ca să mecTiteze; ţineau unul 
la altul, dar parcă nu reuşeau să-şi dea unul celuilalt 
destulă fericire. Judith, imitânH tonul obiectiv al mamei 
sale, dar în felul ei tineresc şi fals, prea rece, spuse: 


— Cred că e o prostie. Ar trebui ori să trăiţi împreună, ori 
să divorţaţi. 

Ca un val care atinsese” apogeul şi se spărgea, plânsul lui 
Richard deveni tumultuos; dar fu depăşit de un alt tumult, 
pentru că John, atât de rezervat până atunci, acum lua, în 
ochii lui, proporţii uriaşe. Probabil că îl marcase presupusa 
informare prealabilă a surorii lui mezine. 

— De ce nu ne-aţi spus? - întrebă el cu un glas mare şi 
rotund care nu semăna cu glasul lui. 

— Trebuia să ne fi spus că nu vă împăcaţi bine. Richard s-a 
văzut nevoit să facă încercarea de a-şi forţa cuvintele să 
iasă printre lacrimi: ' 

— Necazul este că ne-mpăcăm bine, aşa că nici măcar 
pentru noi nu e evident... că nu ne iubim, cam aşa ar fi 
sunat restul frazei, dar nu putu să o formuleze până la 
capăt. 

John nu se lăsă înduioşat. 

— Ce vă pasă vouă de noi? - izbucni el. Suntem numai 
nişte mici obiecte pe care le-aţi avut odată. 

Râsul surorilor lui îi produse o ilaritate pe care o 
transformă într-un rânjet cinic şi parodic: 

— Ha, ha, ha. 

Richard şi Joan şi-au dat seama amândoi, deodată, că 
băiatul se îmbătase cu şarri” anie. Simţind nevoia să se 
menţină în centrul atenţiei, John scoase o ţigară din 
pachetul lui Judith şi o vâri în gură, o lăsă să-i atârne de 
buza inferioară şi miji ochii precum un gangster. 

— Nu sunteţi nişte mici obiecte pe care le-am avut odată. - 
strigă Richard la el. Voi sunteţi lucrul cel mai important. 
Dar sunteţi mari acum. Sau aproape. 

Băiatul aprindea chibrituri. Însă în loc să-şi aprindă ţigara 
(niciodată nu-l mai văzuse fumând; rolul de copil 
„ascultător” fusese modul său de a fi aparte), le apropia de 
faţa mamei sale pentru ca ea să sufle şi să le stingă. 

Despărţire 


Apoi, aprinse toată cutia - se auzi o trosnitură şi se văzu o 
făclie pe care o ţinea aproape de faţa mamei sale. 
Deformată de lacrimi ca o prismă, flacăra era tot ceea ce 
Richard vedea; nu ştiu cum a fost stinsă. O auzi pe 
Margaret spunând: 

— Termină o dată cu parada asta. 

Şi-1 văzu pe John care-i răspunse rupând ţigara în două, 
băgându-şi bucăţile în gură şi mestecându-le, apoi scoțând 
limba la sora lui, cu firele de tutun rămase lipite pe ea. 

Joan îi vorbi chibzuit - un ocean de chibzuinţă incoerentă. 

— Vorbim despre asta de ani de zile... copiii noştri trebuie 
să ne ajute... Amândoi, tati şi cu mine, vrem... 

În timp ce asculta, băiatul împăturea cu atenţie un 
şerveţel de hârtie în foile de salată din farfuria lui, făcu un 
ghemotoc din hârtie şi lăptuci şi şi-l înfundă în gură, 
privind în jurul lui, în aşteptarea ilarităţii scontate. Nimeni 
nu râse. Judith spuse: 

— Poartă-te ca un om matur. Şi pufăi din ţigară. Richard se 
ridică de la masa aceea sufocantă şi-l conduse pe băiat 
afară. 

Cu toate că în casă era o lumină scăzută de asfinţit, afară 
lumina era încă puternică, acea risipă prelungită a verilor 
târzii. Râzând amândoi, îl supreveghea pe John în timp ce 
scuipa în flori lăptucii, hârtia şi tutunul. Îl luă de mână - 
John avea mâini late şi ferme, de bărbat aproape, dacă nu 
ar fi fost moi. Totuşi, îi susţinu strân-soarea. Alergară spre 
pajişte, pe lângă terenul de tenis. Marginea terenului, 
neatinsă de buldozere, era presărată cu părăluţe. Dincolo 
de terenul de tenis şi de un loc neted unde obişnuiau odată 
să joace baseball cu toţii, se ridica semeţ, în lumina 
soarelui, un dâmbuleţ verde, cu buruienile şi ierburile 
profilate distinct, precum anlumi-nurile care împodobeau 
scrierile medievale pe pergament. ” - îmi pare rău, îmi 
pare aşa de rău - spuse Richard, plângând. Ai fost singurul 
care mi-ai dat o mână de ajutor la toate corvezile astea 
blestemate. 


Printre suspine, nestânjenit de lacrimile sale şi de 
şampania băută la masă, John explică: 

— Nu e vorba numai de despărţirea noastră, ci de tot anul 
acesta mizerabil, urăsc şcoala aia, n-am nici un prieten 
acolo, iar profesorul de istorie e un dobitoc. 

Se aşezară în vârful micului dâmb, tremurând şi încălziţi 
de atâtea lacrimi, dar uşuraţi, iar Richard încercă să îşi 
concentreze atenţia asupra anului trist pe care-l avusese 
copilul său - zilele de lucru cu lecţii multe şi lungi, sfârşitul 
de săptămână acasă, petrecut în camera lui, în mijlocul 
aeromodelelor sale, în timp ce părinţii stăteau jos, 
împreună, vorbind în şoaptă şi pregătindu-şi despărţirea. 
Cât de egoişti şi orbi putuseră ei doi să fie, îşi spuse Richard 
în sine; îl ardeau ochii. Îi spuse fiului său: 

— O să încercăm să te transferăm la altă şcoală. O viaţă 
are omul, şi e păcat să fie nefericit. 

Îşi spuseseră şi ei ce putuseră, dar nu doreau încă 
vindecarea rănilor, aşa că vorbiră mai departe despre 
şcoală, despre terenul de tenis, dacă va fi vreodată la fel de 
bun ca în prima vară. S-au dus să-l încerce şi întinseră mai 
tare o parte din benzile de fixare. Puțin cam exagerat, 
poate pentru a da momentului o mai mare importanţă, 
pentru a-l prelungi, Richard îl duse pe băiat în locul de pe 
pajişte cu priveliştea cea mai frumoasă, râul de un albastru 
metalic, mlaştina de culoarea smaraldului, insuliţele 
răspândite cu umbre violete în lumina de asfinţit, peticele 
albe de plajă în depărtare. 

— Vezi - spuse el - totul continuă să fie frumos. lar mâine 
va fi. Tot aici. 

— Ştiu - răspunse John cu nerăbdare. Atmosfera acelui 
moment se risipise. 

Înapoi, în casă, ceilalţi beau vin alb, şampania termi- 
nându-se, iar cele trei femei încă mai stăteau la masă, la 
taifas. Joan se aşezase în capul mesei. Se întoarse spre el, 
fără urme de lacrimi pe faţă, şi întrebă: 

— Totul e-n regulă? 


— "Totul e bine - spuse el, iritat, dar uşurat că petrecerea 
continuase în absenţa lui. 

Mai târziu, când s-au dus la culcare, ea i-a explicat: 

— Presupun că n-am putut să plâng acum pentru că am 
plâns prea mult toată vara. De fapt, n-a fost drept 

Despărţire deloc. A fost ideea ta şi ai dat impresia că eu 
sunt cea care te alungă. 

— Îmi pare rău - spuse el. N-am vrut să se întâmple asta, 
dar nu m-am putut stăpâni. 

— Zici că n-ai vrut?! Totul ţi-a „fost pe plac. Când ai făcut 
anunţul pentru toată lumea, de fapt, ai făcut ca tine. 

— Mă bucur c-am isprăvit-o - admise el. Doamne, ce 
grozavi au fost copiii ăştia! Atât de curajoşi şi de nostimi în 
acelaşi timp! 

Întors acasă, John îşi făcuse de lucru la un aeromodel, în 
camera lui, şi le striga în continuu: 

— Sunt bine! N-am transpirat! 

Richard continuă, bucurându-se de propria-i uşurare: 

— Şi, mai ales, n-au pus la îndoială motivele pe care le-am 
invocat. Nici măcar nu le-a trecut prin minte că ar putea fi 
implicată o terță persoană. Nici chiar lui Judith. 

— Asta chiar a fost emoţionant - spuse Joan. Richard o luă 
în braţe. S 

— Şi tu ai fost minunată, draga mea, şi-ţi mulţumesc. Cu 
vinovăţie, îşi dădu seama că nu se simţea despărţit de ea. 

— Ştii că ţi-a mai rămas Dickie - îi spuse ea. 

Aceste vorbe i-au conturat, în beznă, un munte întunecat; 
respiraţia rece şi greutatea pe care o simţea aproape îl 
apăsau şi-şi simţi pieptul strivit. Dintre toţi cei patru copii, 
cel mai tare îi stătea pe conştiinţă Dickie. Joan nici nu trebui 
să adauge: 

— Asta este o parte din treaba ta mârşavă la care n-am să 
te ajut. 

— Ştiu, o s-o fac singur. Culcă-te. — în câteva minute, 
respiraţia îi deveni mai rară şi se cufundă în uitarea unui 
somn adânc. Mai era un sfert de oră până la miezul nopţii. 


Trenul lui Dickie, care venea de la concert, sosea la unu şi 
un sfert. Richard puse ceasul să sune la unu. De câteva 
săptămâni bune, dormea îngrozitor. Dar, ori de câte ori 
închidea ochii, vreo licărire de imagine îi ardea pleoapele - 
Judith scoțând fum de ţigară cu un soi de înverşunare, 
privirea aţintită şi goală a lui Beau, dâmbuleţul scăldat în 
soare de pe pajiştea unde se odihnise alături de John. 
Muntele care-i stătea în faţă se apropia tot mai mult şi intra 
în el; era imens şi copleşitor. Durerea din gât îi dădea o 
senzaţie de rânced. Aşa cum dormea, lângă el, soţia lui 
părea că fusese omo-râtă. Când, nemaiputându-şi suporta 
pleoapele fierbinţi şi inima grea, s-a ridicat din pat şi s-a 
îmbrăcat, se trezi şi ea, şi se întoarse spre el. 

E îi spuse: 

— Dacă aş putea dezlega tot ce-a fost, aş face-o. 

— Şi de unde ai începe? - întrebă ea. 

Nu avea de unde. Ea îi dădea curaj. Pe întuneric, îşi băgă 
picioarele goale în pantofi. Copiii dormeau fiecare în 
camera lui, le auzea respiraţia, iar parterul era cufundat în 
linişte. În confuzia generală lăsaseră luminile aprinse. Le 
închise pe toate, în afară de cea din bucătărie. Se duse la 
maşină. Motorul porni imediat. Sperase contrariul. Singurii 
drumeţi erau el şi razele de lună; acestea păreau un 
însoțitor diafan, dând licăriri frunzelor din copacii de pe 
marginea drumului, bântuindu-i oglinda retrovizoare 
precum un urmăritor mohorât şi topindu-se sub faruri. 
Centrul oraşului, care nu era chiar pustiu, era straniu la 
ceasul acela din noapte. Un poliţist tinerel, în uniformă, 
şedea în mijloeul unui grup de copii în tricouri, pe treptele 
Băncii. Vizavi de gară, câteva baruri mai erau încă deschise. 
Clienţii, cei mai mulţi tineri, intrau şi ieşeau din căldura 
nopţii, bucurându-se de noutatea verii. Se auzeau strigăte 
din maşinile care treceau; i se părea că nimerise în toiul 
unei imense conversații generale. Richard parcă maşina şi, 
cuprins de oboseală, îşi lăsă capul pe scaunul de lângă 
volan, ca să iasă din raza vân-zolelii şi a luminii farurilor. 


Era ca în filme, când asasinul îşi duce misiunea la capăt 
trecând, neabătut, prin toată efervescenţa unui carnaval - 
numai că filmele nu pot să arate panta abruptă şi atât de 
palpabilă din abisul fiinţei omeneşti. Nu mai poţi reface 
drumul înapoi, ur-când: căderea este singura posibilitate. 
Ţesătura sintetică a scaunului încălzit de obrazul său 
emana un iz de vanilie venit parcă din amintiri şi vremuri de 
demult. 

Despărţire ' 543 

Şuieratul unui tren îl făcu să-şi ridice capul. Venea la timp; 
sperase că va întârzia. Barierele înguste de pe peron 
coborâră. Un clinchet vesel îi anunţa sosirea. Trupul 
voluminos din metal moletat pe orizontală se opri într-un 
legănat şi adolescenţi somnoroşi coborâră din tren, fiul său 
printre ei. Dickie nu se arătă surprins văzându-şi tatăl care 
îi aştepta la acea oră imposibilă. Se îndreptă alene spre 
maşină, împreună cu doi amici. Amândoi îl depăşeau în 
înălţime. Spuse un „bună” tatălui său şi se trânti în scaunul 
de lângă volan cu o promptitudine care exprima 
recunoştinţa. Amicii se urcară în spate, iar Richard se simţi, 
la rându-i, recunoscător; aşa, câştigă câteva minute de 
amânare, în timp ce-i ducea pe la casele lor. 

Întrebă: 

— Cum a fost concertul? 

— Excelent - răspunse. Din spate unul dintre ei. 

— A prins - spuse celălalt. 

— A fost bun - spuse Dickie cu moderaţia care îi stătea în 
fire şi care, în copilărie, lovindu-se de iraţionalita-tea lumii, 
îi provocase multe dureri de cap, stomac şi greață. 

Când îl lăsară pe cel de al doilea în faţa unei case 
întunecate, băiatul izbucni: 

— Tati, mă dor ochii îngrozitor de la alergia mea la fân. 
Toată ziua n-am făcut decât să tai la ia” ba aia blestemată! 

— Mai avem picăturile alea? 

— N-au avut nici un efect, vat-a trecută. 


— Poate, vara asta, o să aibă. — Richard făcu o întoarcere 
din trei mişcări pe strada pustie. În câteva minute ajunseră 
acasă. Richard îşi simţi din nou muntele acela în gât. 

— Richard - spuse el, şi îl simţi pe băiat care, aşa prăbuşit 
în scaun şi frecându-şi ochii, se încordă numai la tonul din 
glasul lui - nu am venit doar ca să-ţi fac viaţa mai uşoară. 
Te-am aşteptat la gară pentru că mama ta şi cu mine avem 
să-ţi dăm nişte veşti, iar tu, de câtva timp, ai fost greu de 
găsit. Sunt veşti proaste. 

— Bine. 

Starea de linişte s-a transmis uşor dar rapid, ca şi cum ar 
fi izbucnit dintr-un vârf de arc. 

Richard se temuse că lacrimile o să-l sufoce, dar bărbăţia 
fiului era un exemplu pentru el, aşa încât spuse cu o voce 
sigură şi calmă: 

— Sunt veşti proaste dar nu neapărat tragice, cel puţin în 
ceea ce te priveşte. Nu ar trebui să-ţi afecteze viaţa de zi cu 
zi, cu toate că, fără-ndoială, te vor marca afectiv. Vei munci 
la slujbă şi te vei întoarce la şcoală în septembrie. Amândoi, 
mama ta şi cu mine, suntem mân-dri de tine. Nu vrem să-ţi 
schimbi modul de viaţă. 

— Mda - spuse încet băiatul, în timp ce trăgea aer în piept, 
păstrându-şi calmul. 

O luară după colţul străzii; biserica la care se duceau de 
obicei se profila ca o fortăreață părăsită. Casa celei cu care 
Richard spera să se căsătorească se afla dincolo, de pajişte. 
Dormitorul era luminat. 

— Mama ta şi cu mine am hotărât să ne despărţim - spuse 
el. Pentru o vară. Nimic oficial, deocamdată fără divorţ. 
Vrem să vedem cum e. De câţiva ani încoace, nu facem 
destul unul pentru celălalt, nu ne facem fericiţi aşa cum ar 
trebui. Nu ţi-ai dat seama? 

— Nu - spuse băiatul. 

Era un răspuns cinstit, fără nici o implicare emoţională: 
adevărat sau fals, ca întrebările dintr-un chestionar. 


Bucuros că fusese stabilită baza faptică, Richard intră în 
amănunte, cu locvacitate. Vorbi despre apartamentul său 
din celălalt capăt al oraşului şi accesul complet liber pe 
care-l vor avea la el, proiectele de vacanţă separată, 
libertatea mai mare de mişcare şi varietatea pe care o 
oferea vara aceea. Dickie asculta şi prindea totul. 

— Ceilalţi ştiu? 

Richard îi descrise modul în care li se dăduse vestea. 

— Cum au luat-o? 

— Fetele cu mult calm. John a luat-o razna; a zbierat, a 
mâncat o ţigară, a făcut o salată din şerveţelul lui şi ne-a 
spus cât de mult urăşte şcoala. ' 

Fratele lui John chicoti: 

Despărţire 

— Adevărat? 

— Da. Dickie, vreau să-ţi spun ceva. Ora pe care am 
petrecut-o aşteptându-te în gară a fost cea mai cumplită din 
viaţa mea. Urăsc treaba asta. Pur şi simplu, o urăsc. Iatăl 
meu ar fi preferat să moară decât să-mi facă mie una ca 
asta. 

Se simţea extraordinar de uşurat în timp ce vorbea. 
Trecuse asupra băiatului toată povara muntelui. Ajunseră 
acasă. Cu mişcări foarte iuți, ca o umbră, Dickie cobori din 
maşină şi se strecură în bucătăria luminoasă. Richard strigă 
după el: 

— Vrei să bei ceva? Poate un pahar cu lapte? 

— Nu, mulţumesc. 

— Vrei să dăm mâine un telefon că eşti bolnav şi că nu te 
duci la lucru? 

— Nu, nu-i nevoie. 

Răspunsul a venit slab, din uşa camerei lui; Richard 
aşteptă să audă uşa trântindu-se cu furie. Zgomotul uşii 
închise normal îi făcu rău. 

Joan se adâncise în primul somn adânc şi se trezi cu greu. 
Richard trebui să repete: 

— l-am spus. 


— Ce-a zis? 

— Mai nimic. Ai putea să te duci şi să-i spui noapte bună? 
Te rog. 

Ea ieşi din dormitor fără să-şi pună halatul. Richard se 
dezbrăcă încet, îşi puse pijamaua şi se duse în hol. Dickie 
era deja îh pat, Joan se aşezase lângă el, iar radioul cu ceas 
murmura un cântec. Când se ridică, o lumină inexplicabilă - 
să fi fost luna? - îi contura trupul prin cămaşa de noapte. 
Richard se aşeză în locul cald pe care-l marcase cu trupul 
ei, pe salteaua îngustă, îl întrebă: 

— Dormi aşa, cu radioul deschis? 

— "Tot timpul e deschis. 

— Poţi să dormi cu el aşa? Eu n-aş putea. 

— Da. 

— Nu ţi-e somn? 

— Ba da. 

— Bine. Eşti sigur că vrei să te scol? ea-“ă”/ţluci la 
IM” i” '&Afeqvj'tOD ]]m (r) t&bmg&=<'Es uso-iv PObbiG s. 
O. 

— BirfqfriVireteto £L.99 Jaoi £ e-jcg ni oJ-l'bnââqojţs o- 
Jl'dgtââs. Oalturna. Atfqe&j2l&> şi” lășji&viţ”j” ” poși 
SăiâtfdrjiafezfOâu4+6 |>i*$im şia t” iţgjfe jşi” ary” ujgşti. 
Când era mic, obişnuia să doarmă atât de adân&j” gqgnţiş- 
cat” şb” ransgiiâj cui atfâ&fat&sit” “eanu“ jăuto” nâr” 
i”yiică. MafaotârgWpî” afââaMăGufc (c) srşij&S ilffi9siă? 
a%&. Phiar aţipea la televizor, răşchirându-şi 
picioarejgelgijjjgproase şi bronzsetetfgsl ud ifirffiq au 
9jLOcI? 793 isd ga i9iV 

— Bine, băieţaş. Dickie, ascultă-g” “ işiâji” eşjc” rasă de 
mulg nicilorfaiiţaştfet rc$te] *&; ” povestea asta, o să fiu 
întotdeauna cu tm” “Lirp”Pigaă. 

Richard se aplecă, pregătindu-saţp”ş”ij. ””" sărut pe <? 
b”jMieg” Sie9”6? ii0Î, m Pe buze> pătimaş, ca o femeie. 
Gemând, r”ig”iyja îmju”chea tată: 9)9q97 B2 iudei) b” De 
ce? s<pg<? De ce. Era un şuierat de vânt într-o sp”rjşură, 
un cuţit pa] un MIC gest 


I-a spus cu un mic gest pe care nu-l observase ia ea 
niciodată înainte. Joan telefonase de la gară,: după: ce luase 
prânzul cu iubitul ei, şi asta Richard „or ştia-Era sâmbătă, 
iar fiul său mai mare plecase cu 1 maşina lui decapotabilă; 
noul Volvo al lui Joan la început ma-vrut să intre în viteză. 
Când el a ajuns în centruheraşuluiy ea străbătuse deja 
strada principală şi urcase'idealul. Până pe pajişte. Era un 
septembrie cald şi înfrunzit, olar-totul era cuprins de un fior 
rece de cristal, de o limptzkn (c) tulburătoare. Chiar de la 
distanţă şi-au zâmbit. Dând cu privirea unul de celălalt. A 
deschis portiera: >şi s”a urcat în maşină, şi-a pus centura 
de siguranţă-pentru îri readuce la tăcere bâzâitul dojenitor. 
Faţa îi eta îmbujorată, de atâta mers, hainele de oraş arătau 
ca o costumaţie, avea cu ea câteva pachete, dovadă a 
„cumpărăturilor” pe. Eare le făcuse. Richard încercă o 
întoarcere din.1; rer: mişeari pe strada îngustă, şi, în 
ul, ea i-a spus. -: c: -— 

— Dragule - zise ea, plesnind EV*; 4eg”tel$ de-la o mână 
în palma celeilalte, ciudat, timid, îr$*irdi ge&tsânţr” 
bătutul din palme de bucurie al unyi-tppil.-gijlRCQ” af” 
unui adult de a atrage atenţia - m-am decis să te alung* O 
să te rog să pleci din oraş.; jc: ti; o noni”i”r: ? 

Brusc, îşi simţi inima zvâcnindu-” îjfc pieptiş eESi&rşe& c$ 
îşi dorise. 1.1 r.IL:4 

— Bine. - spuse el cu băgarerder. S“jnă f” ri” “ă-crezi că 
o să te descurci. Se uită la fa$a: “îmhup3” 1ă, îtiâaie, ca să- 
şi dea seama dacă vorbise “erir” "mi îi”enea să creadă că 
era aşa. Un camion de”sta” “ipgfe; îft r”şu. - ălb şi 
albastru oprise în spatele lor, claxonându-i, mai mult în 
semn de/recunoaştere decât de avertizare; familia Maple 
era cunoscută în oraş. Trăiseră aici cea mai mare parte din 
viaţa lor de când se căsătoriseră. 

Richard nimeri marşarier-ul, dădu înapoi, întoarse şi o 
porniră spre casă în goană. Maşina, atât de nouă şi rigidă, 


părea, în mişcare, aeriană şi uşoară, ca şi cum se evaporase 
şi ea în micul gest jucăuş al lui Joan. 

— Suntem într-un impas. - explică ea - ne-am blocat; nu 
ajungem nicăieri aşa. 

— Nu renunţ la ea - replică el. 

— Ştiu, mi-ai mai spus-o. 

— Şi nici nu te văd pe tine renunțând la el. 

— Aş face-o, dacă mi-ai cere-o tu. Mi-o ceri? 

— Nu, Doamne fereşte! El este singurul meu atu. 

— Ei bine, deci. Pleacă unde doreşti. Cred că cel mai 
amuzant pentru copii ar fi să vină în vizită la Boston. Şi cel 
mai puţin plictisitor pentru tine. 

— Sunt de acord. Când zici tu că o să se întâmple asta? 

Profilul ei, la marginea câmpului său vizual, îl simţea fragil, 
gata să se frângă dacă ar fi spus un cuvânt nepotrivit, prea 
dur. Îşi ţinea respiraţia încercând să fie detaşat, aerian, 
uşor, precum maşina în mişcare. Trecură hopul de pe pod; 
Joan dădu drumul fumului de ţigară. 

— De îndată ce o să-ţi găseşti să stai undeva - spuse ea. 
Săptămână viitoare. E prea devreme? 

— Probabil că este. 

— Este prea trist? Par oare prea brutală cu tine? 

— Nu, pari minunată, foarte delicată şi dreaptă, ca-n- 
totdeauna de altfel. Aşa e just. Este numai un lucru pe care 
eu însumi nu l-am putut face. Cum poţi oare trăi fără mine? 

La marginea câmpului său vizual, faţa ei se întoarse; se 
întoarse şi el; avea o expresie răutăcioasă, curajoasă, şi era 
aprinsă la faţă. Probabil că băuseră vin la prânz. 

— Uşurel - spuse Joan. 

Ştia că era o înşelătorie, un gest de bravadă din partea ei; 
de fapt, implora o amânare. El rămase însă tăcut, refuzând 
să discute. Aşa avea orgoliul ei de partea lui. 

Un mic gest 

Drumul cu şerpuirile lui se scurgea în viteză, cutiile 
poştale, copacii, unii deja cu frunzele uscate de schimbarea 
anotimpului. 


Întrebă: 

— A fost ideea ta sau a lui? 

— A mea. Mi-a venit în tren. Tot ceea ce a spus Andy a fost 
că tot timpul pare că mi-l petrec dându-ţi de mâncare. 

Din vara aceea când îşi făcuseră vacanţele separat, în 
săptămânile care se scurseseră de atunci, Richard dormise 
aproape în fiecare noapte într-o baracă pe plajă, închiriată* 
la două mile depărtare de casă; a încercat să doarmă acolo, 
dar, în fiecare seară, odată cu nopţile mai lungir părea mai 
uşor şi mai bine pentru copii să mănânce ceea ce gătea 
Joan. Se obişnuise cu felul ei de a găti; de fapt, fiecare 
celulă din trupul lui era compusă din hrana pregătită de ea. 
După cină urma un pahar, în timp ce copiii (doi dintre ei 
învățau în alt oraş, doi încă mai stăteau acasă) se chinuiau 
cu lecţiile sau căscau gura la televizor, iar la un pahar 
discutau, îşi făceau confidenţe, se certaur vărsau lacrimi 
sentimentale şi urma, ocazional şi concesiv, o prăbuşire 
verticală în pat. Avea dreptate; nu era nici sănătos, nici 
constructiv. Se făcuseră deja douăzeci de ani de când ar fi 
fost potrivit să se iubească. 

A găsit apartamentul din Boston după două zile de căutări. 
Agentul imobiliar avea părul roşu, fundul rotund şi o mască 
de machiaj, aplicat ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă 
tinereţea. Richard se simţea fericit şi speriat în timp ce urca 
şi cobora scările în spatele ei. Mai plictisită ea de el decât el 
de ea, ea întoarse cheia în broască, cu nerăbdare, deschise 
uşa cu umărul şi îi arătă interiorul cu un gest neputincios al 
braţului larg deschis. Podeaua nu era nici din linoleum şi 
nici din parchet, era din mozaic alb şi negru ca cea dintr-un 
tablou de Vermeer; se uită spre fereastră, văzu zgârie-norul 
şi atunci ştiu că acesta era apartamentul care-i trebuia. 
Zgârie-norul, de ani de zile suspendat într-o faimoasă stare 
de neîm-plinire, era un dezastru frumos, faimos pentru că 
era dezastru (oglinzi cădeau încontinuu) şi dezastruos pen 
tru că era frumos; arhitectul avusese o viziune. Visase o 
clădire invizibilă şi totuşi imensă, oglinzile trebuiau să 


reflecte cerul şi conturul Boston-ului şi să se topească în 
cer. Geamurile din oglinzi cădeau în stradă şi erau înlocuite 
cu bucăţi opace de placaj negru. Totuşi rămăsese o 
suprafaţă reflectantă suficientă pentru a da încă impresia, 
prin vechea fereastră tremurătoare a acestui apartament 
găsit în pripă, a unei imensităţi de albastru, ruda verticală a 
imensităţii orizontale de albastru al mării, pe care Richard o 
avea în faţa ochilor când se trezea în fiecare dimineaţă, în 
frigul care intra până la os în baraca sa neîncălzită. Îi spuse 
roşcatei, „excelent”, iar sprâncenele ei de culoarea 
cărbunelui se ridicară. Mâinile lui tremurau în timp ce 
semna contractul de închiriere, după ce scrisese „despărţit” 
la rubrica pentru starea civilă. lelefonă dintr-o drogherie 
pentru a da vestea, nu soţiei sale pe care ar fi întristat-o, ci 
amantei, care se afla la fel de departe. 

— Ei bine. - îi spuse pe un ton acuzator - am găsit o 
locuinţă. Am semnat contractul. De necrezut. In mijlocul 
anunţului pentru închirierea apartamentului era această 
simplă propoziţie: „Nu se vor folosi saltele cu apă”. 

— Îţi tremură glasul. 

— Parcă aş fi zămislit o temniţă. * 

— N-o face, dacă nu vrei s-o faci. 

După pauza şi scăderea intensității din vocea lui Ruth, îşi 
imagină că se întindea după o ţigară sau o scrumieră, 
pregătindu-se pentru o şedinţă de mângâiere a fiinţei 
iubite. 

— Vreau s-o fac. Şi ea vrea s-o fac. Toţi vrem s-o fac. Chiar 
şi copiii o vor. Sau numai se prefac. 

Ea trecu peste „se prefac”. 

— Descrie-mi locuinţa. 

Tot ce şi-a putut aminti a fost podeaua şi imaginea 
dezastrului albastru, cu norii care i se reflectau în faţadă, şi 
femeia roşcovană. Îi spusese de unde să-şi cumpere 
alimente, unde să-şi dea rufele la spălat. Oare avea 
spălătorie? 


Ruth”? câfad”terrr”atrce şclavâiat sie spiifr. FDeiiinşi”. 
Uaul „&auii; îpaşaaşuhe” ” fatai” câigned *&e$<bmc&: 
oâi3<bep” hlijâfaamea-hli. I”I 9lr> o-rflii eb lolnudkjo & 
u&z diufi iul ob-q CBij&re”tat*$6 dcăgmfci? f>-”“ă91 
[BM”i7j9%iq muoorg 

VAţfcâ”: $ad8 J3jLr; unim ud “înamugis L9 fio aols/niânid 
ca te“ ttoescm 19 '”f,1”1”!llLool [ifri nî ImooBioegz o- 
<i i-TTi”â6” +t0191 loliioiua 

4S” nici pe jumătate, care i se 9&MŞt OTfj 'L iflfegqţar 
Ju$”u-ge cu disperare sa; suprayie%iasca. TQsipa |i 
pstentt-&ta d”'"iMe” îf 'orice „ MI” iată 

? no 

"IUH” %fjsbi” "Sim Est.38i9vnx un Ebnrfgu o j: d 
îâftei” de Vr4F FSSnarfPl&S 41j4 fl rSfaterâin&> 
SO MAa PS 

Htfth, *S”" ifilţifiâfiPâiScHi,, ctf]lt”S] î*iAi'i%Bî” lJoţ4 
[lipralide -“tin” 'pr”fnâtâ” eâayridicei ier,]]lw) ian, 9bu 
(imiirauri otfte; gfcjg&r& lââflft'tf*'ţrcurt*) înmii 
]jetfaufiatd<“e”) p]4. SfKa xsăi-”bsiairKie căâfijiisb 
u„a/"3Bnte'ŞKSlej5n*rftr ifrS&iţa&fjyşeun ggat (3eij”. /L,e 
CMRiftignCpajsip. I&gggs” Yir” d”dine; dji nedescris, 
farfuriile murdare, iar fiecare dintre cele trei scrumiere 
(una de sticlă, una de ceramică şi una improvizată. Dintr-un 
capac de tablă) fusese folosităv Golindu-le, zâmbea la 
vederea cadavrelor dezordonate ale lui Ruth sau a 
cuiburilor de filtre ale lui Joan, discrete precum pietricelele 
albe dintr-un acvariu. Când o dojenea pe Ruth pentru că 
stingea ţigările prea devreme, bineînţeles că ea argumenta, 
cu minunata ei încredere nestrămutată în valoarea ei 
extraordinară, cât de bine era pentru ea, pentru plămânii 
ei, să stingă ţigara din timp; şi fără îndoială că avea 
dreptate; era mai bine să-1 distrugă pe celălalt decât pe 
sine. Ruth se întrupa din dragoste şi din viaţă, iată de ce o 
iubea. Totuşi, spiritul de economie irezistibil al lui Joan, 
dorinţa ei ascunsă de moarte îi erau la fel de familiare şi 
dragi, ca şi scrisul ei mărunt, cenzurat, şi părul pubic creţ şi 


strâns, aşa încât Richard zâmbea în timp ce golea şi 
scrumierele ei. Zâmbetul lui era un gest fără public. EL, 
care îşi iniţiase spectacolul în mijlocul părinţilor şi al 
bunicilor, fraţilor, surorilor şi animalelor dragi din copilărie, 
care şi-l regizase pentru un public format din colegi de 
şcoală şi profesori, şi care şi-l rafinase în faţa unei audienţe 
fermecate iniţial, copiii săi, nu putea să nu-şi continue jocul 
chiar şi în singurătate. Îşi născocise un fel de partener, un 
singur spectator măreț - zgârie-norul albastru, îl simţea tot 
timpul aproape. 

Albastru, el apărea totuşi mai verde decât cerul. Un timp, 
Richard a fost nedumerit că norii care se reflectau în el se 
deplasau în aceeaşi direcţie cu cei din spatele lui. Cu un 
efort de imaginaţie în spaţiu, şi-a dat seama că o oglindă nu 
inversează mişcarea, cu toate că fizionomia se modifică în 
oglindă, gura capătă un rictus, astfel încât chiar faţa unei 
fiinţe iubite pare străină şi urâtă când e privită în oglindă, 
aşa cum - ce gând straniu - se vede pe sine. El observă că o 
oglindă aşezată în mijlocul zgârie-norului nu afecta 
mişcarea unui pâlc întreg de nori şi, de multe ori, jumătatea 
unui nor reflectat se potrivea cu jumătatea altui nor de 
după colţul blocului, făcând una cu ea, străpuns de dâra 
unui avion cu reacţie, ca de săgeata lui Cupidon. Dezastrul 
răs 

Un mic gest pândea lumină în inima oraşului. Noaptea, se 
vedea ca un şirag palid de luminiţe, precum un vas suplu 
navigând pe cer, iar în ploaie sau ceaţă dispărea de tot, în 
timp ce coşurile de cărămidă şi turlele metalice din prim 
plan prindeau consistenţă într-o culoare întunecată. 
Richard încercă să descifreze logica înlocuirii geamurilor 
din jocul de oglinzi şi spaţii libere. Nu detectă nici o logică, 
numai truda înceată a unor muncitori invizibili, care goleau 
şi umpleau celulele de sticlă, cu lipsa de rațiune a albinelor. 
Dacă privea mai mult timp, vedea cum un spaţiu gol 
devenea sticlos şi reflectant, albastru-verzui, precum 
condensarea unui strop de rouă. Trecură multe zile până 


să-şi dea seama că, pe geamul vechi, în ape, al ferestrei 
sale, chiar sub nasul său, chiriaşi care îl precedaseră, 
înarmaţi cu diamante, scrijeliseră iniţiale, nume, date, şi, cel 
mai adânc şi cel mai alb dintre toate, persistase un 
legământ emoţionant şi comic, incizat în două rânduri 
pentasilabice: 

Cu acest inel Pe tine te leg 

Ce bogăţie transparentă a vieților anterioare se aş-ternea 
peste bucuria actuală a oraşului? în timp ce hoinărea pe 
străzi, propria lui fericire îl mira. Se aşteptase să fie trist, 
vinovat, plictisit. În schimb, zile-le-i erau umplute în mod 
plăcut de listele pe care le făcea, de incursiunile după 
hrană şi băutură, de întâlnirile cu problematicele substitute 
de soţii precum spălătoriile automate, unde studenţii 
meditau la Hesse şi-şi sprijineau bărbia în palmă, în timp ce 
hainele se rostogoleau într-o eternă cădere circulară, şi 
unde gospodinele negrese fredonau încetişor, în timp ce 
împătureau rufele spălate. Ce plăcere neaşteptată era să 
meargă noaptea spre casă strângând la piept hainele 
curate, fierbinţi ca pâinea proaspătă, trecând prin faţa 
ferestrelor arcuite din cartierul Back Bay, strălucitoare 
asemenea unor vitrine de lux. 

Se simţea lucid şi binedispus, împăcat cu tot ceea ce 
făcuse în ziua aceea, la ceasul când, găsindu-se în vreun 
eartier mărginaş, obosit de drum, se afla la al doilea pahar 
băut în grabă, înainte de cină. Îi plăcea să aducă acasă 
mâncare, se bucura de satisfacția tautologică de a o găti şi 
de a o consuma pe toată la o masă, în timp ce aparatul de 
radio îi hrănea auzul cu Bach sau Bechet” iar o carte îl 
privea senină de pe etajera pe care o cumpărase; savura 
ciudatul joc disciplinat de a consuma hrana înainte ca 
alimentele să se altereze şi laptele să se acrească. Îi plăcea 
hoinăreala avioanelor pe cerul cenuşiu al nopţii, care părea 
un alt oraş, subţiratic, suspendat peste oraşul lui, şi cântul 
sirenelor poliţiei anun-ţând vreun dezastru care-i era 
străin. Nu putea ţine mult această fericire. Era o stare 


provizorie, o vacanţă. Dar era o fericire ciudat de curată şi 
dreaptă, egală şi demnă, chiar dacă era câteodată 
întreruptă de goluri de teamă subită şi dezorientare. 
Trebuia să-şi planifice fiecare ceas al zilei, altfel era pierdut. 
Se mişca precum un gândae pe apă sau o piatră aruncată în 
undele unui râu, trecând razant pe suprafaţa lucioasă şi 
tensionată a vieţii sale. Se ducea peste tot. Odată s-a dus la 
zgârie-norul său albastru, aproapele şi martorul său. A fost 
oribil. Corsete grele de placaje şi tunele din plase de sârmă, 
păzite de poliţişti lătrători, protejau trecătorii de oglinzile 
care cădeau şi pe proprietarii clădirii de alte multe citaţii la 
tribunal. Strada era ticsită de postamente şi camioane. 
Nivelele inferioare erau din placaj rezistent, de un negru 
întunecat, edificiul, cu trupul său minunat înălţat spre cer, 
avea rădăcinile murdare şi încâlcite. De-atunci Richard nu 
mai trecu pe acolo vreodată. UB3Lând îl vizita Ruth, se 
jucau de-a curăţenia - frecau: (c) $&fttnuEăte” Sj? * a* 
podelei Vermeer cu o cârpă de lus-toăp>"ni) "1"2(c) * 
(“toate carourile albe erau curate. Tktetfgşu $teș$te 
pătdut”rrâlegâye”. Goală, în timp ce freca. Pedffiaaiap. 
Ristflggf) ” genunchi, apleeată), iQ sqrârgii” $J” iitii” i” 
ciwiulafe. O! ”) jbpatz+, nffirâteâcd” „e Qte”""- 
ptocr8&tdi*ii „n feibde” (i“amăj”dnq” *., aftrtâi 
ramvapfecc”-s&fc&a” ” dfe (uojjoaiiQUi” dei podeai 
'Eknpliljiplahifâttat “tâţrrde. “tebt j”o<jtoepisfiâgrito fi”; 
fit.> iă” 6LPBâ&teuoi&âţââiklcâr” i) 2” ” ni6ilte9jaM 

Un mic gest stea de vorbă împreună abia la sfârşit, când 
ea era deja cu mâna pe clanţă. 

— E uluitoare clădirea asta, cu tot apusul oglindit în ea! - 
exclamă ea. 

— O iubesc mult. Şi ea mă iubeşte pe mine. 

— Nu-i adevărat. Eu sunt aceea care te iubesc. 

— Nu poţi să-mparţi iubirea? 

— Nu: 

Avea un sentiment puternic de posesiune faţă de 
apartament; când i-a spus că şi Joan fusese acolo, numai 


aşa, de „pam-plaisir”, se culcase cu el, cu soţul ei legitim, 
Ruth zbieră în telefon: 

— În patul nostru? 

— În patul meu - răspunse el cu o fermitate care nu-i 
stătea în fire. 

— În patul tău - cedă ea, cu* o voce răguşită de copil 
somnoros. 

Când dialogul s-a încheiat, după ce şi-a împăcat amanta, 
Richard se duse la fereastră şi îşi anină privirea de 
prietenul său uriaş, lipsit de viaţă, care îşi întuneca încet 
culoarea într-o parte, căpătând o tentă mov, încă azuriu pe 
partea opusă, striat uşor de reflexia unui nor cirus din 
înălţimi. Şi vorbea, aşa cum numai privirea unei 
necuvântătoare poate vorbi, despre frumuseţe şi suferinţă, 
despre o simplitate sortită pieirii, despre deznădejde. Seara 
îi topea umbra în noaptea care îi învăluia conturul. Raza 
vizuală scăzu treptat şi Richard dădu cu ochii de inscripţia 
de pe geamul ferestrei, pe care o citi cu iritare pentru a o 
suta oară. Era acelaşi fragment de litanie lipsită de pudoare 
şi pios tulburătoare, gravată strălucitor de focul muribund 
al soarelui. 

Cu acest inel Pe tine te leg 

De câteva luni bune Ruth nu mai purta verighetă. Venind 
la el pentru o călătorie de-o noapte, purta pe degetul până 
atunci gol un inel cu diamant, moştenire de familie, ca o 
concesie pe care o făcea fără tragere de inimă imposturii. 
Pe vremea când încă se mai duceau la hotel, Ruth suferise 
mult pentru că trebuise să-şi piardă numele în 
presupunerea falsă că l-ar purta pe al lui, cu toate 
explicaţiile lui că aceasta nu era decât o convenţie. „Dar îmi 
place să fiu cine sunt acum”, protestase ea. Aceasta era, 
într-adevăr, adevărata ei podoabă, indestructibilă şi 
luminoasă. Îi plăcea cine era ea. Fiecare avusese drumurile 
lui de făcut, şi, întoarsă la hotel înaintea lui, ceruse la 
recepţie cheia după numărul camerei. Recepţionerul a 


rugat-o atunci să îşi spună numele. Era o strategie. Nu 
dădea cheia unui număr. 

— Şi cum i-ai spus că te numeşti? a întrebat-o Richard 
când ea s-a oprit din povestit. 

În răgazul şi privirea ei fixă, de un albastru intens, el văzu 
re-creată ezitarea ei din momentul provocării re- 
cepţionerului. De altfel, înainte de a se căsători, Ruth fusese 
profesoară de liceu, iar Richard vedea acum felul în care 
trebuie că apăruse în faţa claselor de copii - formală, 
exigentă şi dominatoare. 

— l-am spus că mă numesc Maple. Atunci Richard a 
zâmbit. 

— Ai spus ce trebuia. 

Când a dus-o pe Joan să ia masa în oraş, i s-a părut că face 
un gest nelegitim. Ei i-a venit ideea aşa, de „pam-plaisir”, la 
sfârşitul unei duminici petrecute cu copiii acasă. Locuia de 
două luni la Boston, noi obiceiuri luaseră locul celor vechi şi 
era tentant să îi lase acasă pe copiii care se plictiseau şi 
găseau că e mai uşor să te plictisească televizorul decât 
propriul tău tată, vizitatorul autoritar. 

— Nu mai îmi tot spune că te plictiseşti - îl certase pe 
John, cel mai docil dintre ei şi cel faţă de care se simţea cel 
mai vinovat. Cincisprezece ani este şi trebuie să fie o vârstă 
plictisitoare. Când. Aveam eu cincisprezece ani, lâncezeam 
citind cărţi de science-fiction. Tu lânce-zeşti uitându-te la 
Kung-Fu. Cel puţin, eu învăţam să citesc. 

— Dar e un program bun - protestă copilul cu vocea lui de 
adolescent, puţin spartă şi de teama de a fi deranjat tocmai 
în momentul când privea o figură de tai chi filmată cu 
încetinitorul. 

Un mic gest 

Când locuia încă acasă, Richard văzuse programul destul 
de des pentru a recunoaşte că era bun, într-un sens al 
cuvântului, că pasivitatea orientală a eroului, „eliberată de 
izbucniri de violenţă mistică, se insinua în sistemul etic al 
copilului, aşa cum Richard îşi luase idealurile de 


comportament din filmele ieftine şi din cărţile comice - 
sângele rece de la Bogart, nesăbuinţa jovială de la Errol 
Flynn, dualitatea şi şmecheria de la Superman. 

Se lăsă într-un genunchi lângă canapeaua de unde John, 
cu mustaţa mijind şi sprâncenele lui masculine, întunecate, 
privea resemnat licărirea transcendentă a televizorului, 
însăşi vocea lui Richard sunase aproape spart atunci când 
întrebă: 

— Crezi că te-ai plictisi mai puţin dacă tata ar mai locui 
încă aici? 

— Nuuuuuu... 

Răspunsul veni instantaneu şi nerăbdător, ca şi cum 
întrebarea fusese anticipată. Oare băiatul credea ce 
spunea? Privirea lui nu alunecă nici un moment într-o parte, 
poate din teama de a se trăda sau poate numai dintr-un 
plictis sincer faţă de adulţi şi gesturile lor. Din fericire, la 
televizor, gesturile ucideau. Richard se ridică din poziţia de 
implorator, uşurat când o auzi pe Joan coborând scările. Se 
îmbrăcase de oraş în veşnica ei rochie neagră cu decolteul 
festonat şi gulerul de argint mexican. Cel puţin nu se 
întâmplase să o plictisească vreodată şi, recunoştea el cu 
ciudă, nici ea pe el. Şi asta era, poate, un semn al 
fascinantei lor nepotriviri. Era prudent. Trebuia să fie 
prudent. Totul între ei se consumase. Trebuie că era aşa. 

Dar cocktail-urile, scoicile şi vinul risipiră prudenţa; se 
auzi spunând chipului atât de familiar şi totodată străin din 
faţa sa: 

— E minunată, şi ştii că mă iubeşte? (se simţi stân-jenit, ca 
un fiu care şi-a dat seama brusc că mama lui, cu toată 
atenţia politicoasă pe care i-o acorda, era indiferentă la 
farmecul unei lupte atletice pe care el i-o descria). Dar 
explică absolut totul şi vrea să i se explice totul. E ca şi cum 
aş fi din nou la şcoală. Şi, din nefe ricire, cu toată această 
explicitare, cu toată superba experienţă erotică pe care mi- 
o dă, ea nu este încă aievea pentru mine, aşa cum eşti tu. Şi 
aici îl lăsă vocea. Mersese prea departe. 


Joan îşi puse mâna stingă, la care încă mai purta 
verigheta, pe faţa de masă, cu un gest practic şi neutru. 

— Va fi - spuse ea. E o chestiune de timp. 

Vechea stare de lucruri rămase aceeaşi în ochii lumii. 
Chelneriţa, care-şi dăduse copiii la şcoala duminicală, îi 
întâmpină ca şi cum căsnicia lor era aceeaşi; obişnuiau să ia 
masa la restaurantul acesta de trei-patru ori pe an şi 
veniseră la timp. Îl cunoscuseră pe contractorul care 
construise aripa aceasta de local, imitație a stilului clasic, cu 
vreo doisprezece ani înainte, şi care părăsise apoi oraşul de 
ruşinea falimentului, dar într-o ciudată stare de optimism. 
Amintirea lui încă mai stăruia în decorul localului. Un alt 
cuplu, mai în vârstă decât ei - soţul lucrase odată cu 
Richard într-un comitet orăşenesc - se îndreptă spre 
separeul unde luau masa de obicei, drăgăstos, vesel şi 
radios, aşa cum îi stă bine unei familii de americani. Oare 
aflaseră de ei doi? Oricum, faptul n-avea nici o importanţă 
în această ţară de aranjamente temporare. Joan şi Richard 
răspunseră cu aceeaşi veselie şi reveniră la starea lor 
iniţială numai după ce perechea cealaltă se îndepărtă. Joan 
se uită lung în urma lor. 

— Stau şi mă-ntreb, oare ce au ei şi noi nu am avut? 

— Poate că au avut mai puţin decât noi şi tocmai de asta 
nici nu s-au aşteptat la mai mult. 

— E o explicaţie prea simplă. 

Richard simţea în Joan o umbră de rezistenţă la 
complimentele lui voalate; şi era recunoscător. „Le implor, 
rezistă mai departe”. 

O întrebă: 

— Cum crezi că se descurcă puştii? Joan părea absentă. 

— Aşa e John, nu te mai lua atâta deel. 

— Nu vreau decât să nu se simtă dator s-o facă pe soţiorul 
tău grijuliu. Ce mare pare acum casa! 

— Bine că mi-o spuitu. 

Un mic gest 

— Îmi pare rău. 


Şi chiar îi părea rău; îşi aşeză amândouă mâinile pe masă. 

— E uimitor cum azi o sticlă de vin nu mai ajunge la două 
persoane - spuse Joan. 

— Să comand alta? 

Într-ascuns, se îngrozi în sinea lui: Ce iroseală! Ea îşi dădu 
seama şi spuse: N 

— Nu. Cedează-mi doar jumătate din paharul tău. 

-— Ia-l pe tot. 

Îi turnă vinul în pahar. Ea spuse: 

— Deci amorul e superb cu ea! 

El se simţi stânjenit şi se temu că remarca ei putea da o 
turnură de prost gust situaţiei. În timp ce cu Ruth trebuia 
să afişeze o întreagă etichetă a adulterului, cu Joan trebuia 
să se respecte un cod al despărțirii. 

— De obicei, aşa se întâmplă cu cei care nu sunt căsătoriţi. 

— Chiar aşa, omule? 

Deja înghiţise vinul lui. Pe Joan începea deja să d umfle 
râsul. 

Se aplecă peste masă atât cât îi permise spaţiul. 

— Trebuie să promiţi că n-o să mai spui asta niciodată, 
nimănui, nici măcar lui Ruth. Şi-şi însoţi cuvintele cu un mic 
gest de protest, agitându-şi mâinile. 

— Poate tu n-ar trebui să-mi spui mie. Da, chiar aşa, nu-mi 
spune nimic! 

EI înţelese de ce fusese ea atât de laconică până atunci; tot 
timpul dorise să-i povestească despre iubitul ei, ocro-tindu- 
1 în ea ca pe un prunc. Era pe cale să-l trădeze. 

— Te rog, nu! - spuse Richard. 

— Termină cu ifosele. Eşti singurul om cu care pot sta de 
vorbă. Asta n-are absolut nici o importanţă. 

— Este exact ceea ce-ai spus şi când te-ai culcat cu mine în 
apartamentul meu. 

— S-a supărat cumva? 

— 'Teribil. 

Joan izbucni în râs şi Richard rămase frapat pentru a mia 
oară de perfecțiunea dinţilor ei rotunjiţi şi albi, dezvăluiţi de 


buzele ei, ca pentru a scoate la iveală un craniu fără cusur, 
un suflet imaculat. Veselia ei o purta într-un fel de paradis 
în timp ce povestea despre ea şi Andy - cum el se certase cu 
administratoarea unui motel pentru că nu erau prosoape în 
camera închiriată pentru o după-amiază, cum el dormea 
exact şapte minute de fiecare dată după ce făceau 
dragoste. Richard îl cunoştea pe Andy de ani de zile. Era un 
tip înalt, oacheş, specialist în legislaţia corporațiilor. El 
însuşi divorțase, cu toate că prin natura profesiei se ocupa 
de aranjamentele dificile legate de fuzionarea concernelor 
gigant. Era preocupat de cum se îmbrăca, se ducea la 
biserică, iar în multe ocazii arbora o demnitate nepotrivită 
şi poate că fusese atras mai mult de răceala de suprafaţă a 
lui Joan, de firea ei glacială caracteristică celor din New 
England, decât de demonii ei ascunşi. 

— Psihiatrul meu crede că Andy era în simbioză cu tine şi 
că acum că te-ai dus, el e de prisos. 

— Nu e de prisos. E bun, leal, arată bine şi are o situaţie 
prosperă. 

Şi plăteşte. Handicapul lui este că te iubeşte. 

— Vrei să zici că te apără de mine. Şi nasturii lui! - trebuie 
să lăsăm o marjă de o jumătate de oră ca să-şi poată încheia 
toţi iţasturii. Dacă s-ar face costume din patru piese, fii 
sigur că le-ar purta. Şi se spală, spală totul, de fiecare dată. 

— Termină, o imploră Richard. Nu-mi mai spune toate 
astea. 

Dar era deja năucă în vârtejul de oglinzi ale trădărilor ei, 
cu obrajii în flăcări şi fremătând, încât chelne-riţa chicoti 
înţelegătoare în timp ce le turna cafeaua. Faţa lui Joan era 
roşie ca un bujor, ochii de un albastru pal ca gheaţa, 
aproape transparenţi. Richard şi-a dat seama de înţelesul 
cuvintelor ei - că aceşti iubiţi, oricât de mult i-am iubi, nu 
sunt noi, nu sunt sacri aşa cum numai realitatea poate fi. 
Noi suntem realitatea. Noi am făcut copii. Noi ne-am dat 
trupurile tinere unul altuia. Noi am promis că vom 
îmbătrâni alături unul de celălalt. Joan relată un incident 


petrecut în casa ei, odată a lor, când a venit pe neaşteptate 
instalatorul. Richard a fost nevoit să râdă cu ea; instalaţiile 
casei aceleia deveniseră. 

Un mic gest de mult obiect de glumă pentru ei, o poveste 
care nu se mai încheia niciodată. 

— S-a auzit soneria la uşa din spate, domnul Kelly a intrat 
direct în casă; şi ştii ecoul pe care orice zgomot din 
bucătărie îl are în dormitor, aşa că atâta ne-a fost. 

Il privi ca să se convingă dacă se făcuse înţeleasă. El dădu 
din cap afirmativ. Ochii ei aruncară scântei. Ea accentuă: 

— Chiar în acel moment. 

Şi cu un gest asemănător celui din maşină, cu un veac în 
urmă, schiţă cu vârful degetului, în aer, un A, ca şi cum ar fi 
început să scrie oceZ. Mişcarea a fost avidă, timidă, 
încântătoare, sfioasă, încrezătoare. El a văzut semnificaţiile 
ei şi atunci a ştiut că Joan nu va înceta niciodată să facă un 
mic gest în adâncul fiinţei lui; niciodată; chiar dacă îi va 
despărţi o sentinţă, ori chiar moartea, micul ei gest va 
dăinui gravat în sticlă. 


SFÂRŞIT