Francisc Munteanu — Reintoarcerea

Francisc 
Munteanu 


3 
E 
. 
[i 
w 
x 
Ea 
z 
. 
< 
a 
2 
Ce 
O 
Ea 


FRANCISC MUNTEANU 
REINTOARCEREA 


ROMAN 
EDITURA TINERETULUI 


CAPITOLUL I 

1 

Când Mihai ieşi pe poarta închisorii, la biserica Sfânta Treime 
se trăgeau clopotele; aveau sunet metalic, înfundat, cu ecou 
lung, tremurat. De aici, din stradă, se auzeau mult mai clar; se 
puteau distinge bătăile repezi ale clopotului mic, cu sunete 
scurte, parcă nervoase, de dăngănitul puţin solemn, tumultuos 
al clopotului mare de bronz, din clopotniţă. Involuntar, Mihai 
întoarse capul în direcţia unde bănuia biserica, dar din cauza 
copacilor înfrunziţi timpuriu nu reuşi să vadă decât acoperişul 
tuguiat, de ţiglă roşie, al prefecturii vechi. 

Gardianul din ghereta vopsită în trei culori, în diagonală, ridică 
leneş două degete la tâmple, însă Mihai nu-i răspunse la salut, îl 
privi bănuitor, printre gene, apoi brusc, porni grăbit, ca gonit din 
urmă. Nu-şi întoarse privirile decât când coti pe strada 
principală, dar şi atunci numai în fugă, să se convingă dacă nu e 
urmărit. Aşteptase nerăbdător, mai ales în ultimele zile, clipa 
eliberării; şi-o imaginase în atâtea feluri, încât acum, în soroc, 
avea senzaţia că totul s-a consumat brusc fără să fi savurat-o 
măcar. Poate şi de aceea i se părea firesc să se plimbe liber pe 
stradă, ca oamenii, nişte pietoni indiferenți, câteva gospodine cu 
coşurile încărcate de la piaţă, un când de copii şi vreo doi domni 
bătrâni, probabil pensionari, să nu-i dea nicio importanţă. 

Era o zi caldă de mai, marţi. 

În închisoare zilele se deosebesc între ele datorită meniului. 
Meniul de marţi: ciorbă de varză murată şi mâncare de cartofi. 
leri seară a fost încă de serviciu la curăţatul cartofilor. l-a şi spus 
Niţă: Și 

— Tu nu mai mănânci din cartofii ăştia. li cureţi de pomană. 

Dar câte lucruri nu se fac de pomană la închisoare! O dată pe 
săptămână se văcsuiesc podelele salonului de festivități, chiar 
dacă salonul fusese închis toată săptămână. E o sarcină care 
trebuie îndeplinită. De fapt, văcsuirea podelelor salonului de 


festivități era un lucru plăcut; acolo se putea fuma, puteai să te 
întâlneşti cu cei de la etajul întâi, să afli noutăţi. Pe cei de la 
parter îi cunoştea pe toţi: cu ei ieşea la plimbare, la spălătorie, 
la frizerie. Niţă avea de stat cel mai mult, trei ani, iar Mihai cel 
mai puţin: opt luni. 

— Opt luni nici nu-i puşcărie, îi spusese odată Niţă. Nici n-ai 
timp să te obişnuieşti, şi începi să te pregăteşti de plecare. Când 
iau opt luni, Pisica albă nici nu mă sărută la despărţire. 

— Pisica albă? 

— N-ai auzit de ea? Se vede că nu eşti de profesie. E nevasta 
mea, Pusa. E una din femeile frumoase ale Bucureştiului. Când 
te eliberezi, s-o cauţi neapărat. Poate să-ţi fie de folos. 

— Cu ce-ar putea să-mi fie de folos? 

— Cu de toate. Are relaţii. Ştie tot. 

— Când ies de aici îmi văd de treabă. Mă duc la facultate. Ţi- 
am mai spus: eu sunt aici din greşeală. 

— Toţi suntem din greşeală, aici. Greşeli mai mici, greşeli mai 
mari. După puterile fiecăruia. 

Maiorul Hristea, directorul penitenciarului, a fost drăguţ astăzi. 
A căutat să-i vorbească ca de la egal la egal, să nu se simtă 
stânjenit. l-a oferit chiar loc, în fotoliul de piele, ţigări şi n-a 
rostit formula obişnuită la eliberarea deţinuţilor. A vorbit ca unui 
cunoscut: 

— Dumneata eşti intelectual, înţelegi foarte bine lucrurile, n- 
are niciun rost să-ţi dau sfaturi. Mi-ar face multă plăcere să mai 
aud de dumneata... Poate din ziare, nu ştiu... Ai trei ani de 
Politehnică. Probabil o să-ţi dai examenele restante, apoi începi 
pregătirile pentru ultimii ani... E mare nevoie de ingineri 
constructori. În plicul acesta ai 900 de lei... Ţi se cuvin pentru 
zilele muncite la gospodărie. Tot în plic e şi foaia de drum. Drum 
bun, Mihai Coman. 

Oare la câţi deţinuţi le urase până acum drum bun? 

A mai spus ceva şi despre comportarea pe care va trebui s-o 
aibă de acum încolo, despre rostul cazierului, dar Mihai n-a avut 
urechi pentru asta; se întreba la ce folosesc fotoliile din biroul 
maiorului, deţinuţii de obicei n-au voie să se aşeze, nici 
gardienii, iar oaspeţii veniţi în control nu-şi pierdeau timpul prin 
birouri. De altfel, fotoliile, deşi erau demodate, erau aproape 
noi. 


Maiorul avea o faţă rotundă, puţin buhăită, cu două rânduri de 
guşă. Era ras proaspăt, mirosea a spirt denaturat şi a cremă 
Nivea. Degetele îi erau groase, ca nişte cârnăciori, cu falangele 
acoperite de păr. În timp ce vorbea îşi cerceta unghiile; asta 
probabil ca să nu fie nevoit să-şi privească interlocutorul în ochi. 

Poate ar fi trebuit să-i spună mai mult decât un mulţumesc 
abia perceptibil, dar nu i-a venit nimic în minte. Trăgea cu coada 
ochiului spre fereastră, la frunzişul încă crud al castanilor, şi-i 
venea să râdă: peste câteva minute va vedea castanii din 
stradă. 

Părăsind însă clădirea închisorii uită de castani: trase aer în 
piept şi-şi dădu seama că în jpenitenciar şi aerul avea alt miros, 
asta poate din cauza pereţilor igrasioşi, şi din lipsa de ventilaţie. 
Acolo totul era învăluit într-un iz acrişor de poamă murată şi de 
mirosul pişcător al pereţilor muceziţi. Senzaţia asta a avut-o şi în 
cabinetul maiorului Hristea, deşi acolo, conform unei tradiţii 
statornicite, se văruia o dată pe lună. 

La gară îşi viză foaia de drum fără să observe faţa curioasă a 
casierului, care-l cercetă pe sub sprâncene. Îl întrebă numai de 
ora plecării trenului şi constată cu nemulţumire că avea de 
aşteptat aproape trei ore. Se instala într-un colţ îndepărtat al 
sălii de aşteptare, rămase câteva minute nemişcat, apoi i se 
păru că-şi alesese un colţ prea întunecat, exact ca într-o celulă. 
leşi în piaţa din faţa gării. 

Piaţa inundată de soare, împrejmuită cu case asemănătoare, 
aducea cu o arenă pietruită. Niciodată nu-şi imaginase că 
lumina îi poate produce o plăcere atât de mare, în celula de la 
subsol nu pătrundea niciodată soarele; doar spre sfârşitul zilei 
se luminau puţin gratiile pentru un timp foarte scurt, vestind 
parcă apropierea serii. Zâmbi unui gând: o să am ce scrie în 
autobiografie. Până acum totul a fost prea liniar; şcoala primară, 
liceul, Politehnica. Işi imagina chiar feţele şefilor de cadre care 
vor citi: din octombrie 1964 până în mai 1965, penitenciarul 
corecţional. Pentru referinţe o să-l indice pe maiorul Hristea. 

Mihai Coman era îmbrăcat elegant, cu un costum gri închis. 
Acelaşi cu care fusese arestat. Deţinuţii de la rufărie l-au 
curăţat, l-au călcat; arăta ca nou. Îşi pipăi buzunarul unde 
pusese plicul cu bani. Cu banii aceştia va putea trăi o lună şi 
jumătate şi dacă se restrânge poate chiar două. În două luni e 


imposibil să nu-şi rezolve situaţia. Oare ce o să spună Elena 
când o să-l vadă? Se va bucura, fără îndoială. Nu i-a scris 
niciodată, să nu-i creeze atmosferă la cămin. De fapt, de opt 
luni, de la proces, n-a mai auzit de ea; iar acolo, în sala 
tribunalului, s-a simţit foarte stânjenit. Ea apăruse ca martoră; 
n-a avut niciodată curajul s-o privească în ochi. Ce întâmplare 
idioată! 

în partea cealaltă a pieţei descoperi o frizerie. Hotări să se 
tundă, dar când ajunse în dreptul ei se răzgândi: n-avea niciun 
rost să schimbe o hârtie de o sută. Cât timp avea bancnotele 
întregi ştia că n-o să intre în ei. Şi acum banii trebuiau 
gospodăriţi cu multă chibzuinţă. Mai ales că nici nu avea motive 
prea mari să se tundă. Părul abia îi crescuse; poate s-ar fi putut 
aranja puţin la spate şi la perciuni. Atât. 

Descoperi în vitrină o oglindă şi se privi lung. De opt luni nu se 
văzuse, Se maturizase puţin şi-i lipseau din ochi nişte licăriri 
ştiute. Il cuprinsese o senzaţie ciudată; ar fi vrut să se mângâie. 
Işi zâmbi numai, apoi se uită speriat în jur să vadă dacă nu-l 
vede cineva. Era singur în faţa frizeriei. Se mai privi o dată, apoi 
traversă din nou piaţa, sala de aşteptare şi ieşi pe peron. 

Pe linia a doua o locomotivă de manevră împingea câteva 
vagoane de marfă şi o cisternă poloneză. Ardea de nerăbdare să 
se urce în tren. Uneori în celulă, noaptea, când nu reușea să 
adoarmă, se visa în tren, călătorind. Niciodată n-a avut o ţintă 
precisă: dorea numai să călătorească, să audă ţăcănitul ritmic al 
roţilor la intersecțiile liniilor, să simtă în nări aerul tare, afinat cu 
praf de cărbune şi mirosul acela specific al vagoanelor, un miros 
de fierărie nouă, vopsea şi vinilină. 

Adeseori îşi reamintea de prima lui călătorie. llia-Deva, într-un 
vagon vechi, austro-ungar, cu scări înalte şi balustradă metalică 
vopsită cu lac negru, cu podeaua dată cu motorină obosită. Il 
însoţise un fel de mătuşă, o femeie plinuţă, grijulie, care târa 
după ea un coş încărcat cu toate cele necesare unei călătorii: 
ouă fierte, sticlă cu apă, mere ionathan, roşii, şterse încă de cu 
seară cu o cârpă mare de in, să prindă glanţ, la fel ca merele 
cumpărate de la prăvălie. Mătuşa îl certase tot timpul că nu voia 
să mănânce, îl trăgea de la geam, să nu se murdărească şi mai 
cu seamă să nu-i intre cărbuni în ochi, apoi povestise o 
întâmplare despre un copil care orbise la fereastra vagonului. 


Fusese prea mic să se împotrivească: se lăsase prezentat 
tuturor călătorilor, îşi spunea numele fărâmiţat în silabe, apoi se 
repezea la fereastră, până ce mătuşa îl trăgea de mânecă şi-i 
ştergea mâinile mânjite cu o batistă udă. 

Personalul de Bucureşti sosi fără întârziere; era aglomerat, 
fără locuri la fereastră. O călătorie fără să stai lângă fereastră 
nu e călătorie. Până la urmă se resemnă şi se. Mulţumi cu un loc 
lângă uşă într-un compartiment aproape plin. În faţa lui stătea o 
femeie grasă, cu sâni mari ca nişte mingi de fotbal. In braţe 
ţinea un copil. Copilul era urâţel, cu urechi clăpăuge şi cu o voce 
subţire, sâsâită. Se amuză la gândul că băiatul cu urechi 
clăpăuge peste 25 de ani putea să devină ofiţer, contabil expert 
sau sondor. Lângă femeia cu sâni mari stăteau doi tineri liceeni: 
fata avea faţa prelungă, cu ochi mici, negri şi trişti. Sprâncenele 
negre îi erau unite şi avea păr bogat, negru, împletit în două 
codițe groase prinse la capăt cu funduliţe albe spălate mai 
demult; băiatul avea sănătatea imprimată pe faţă: era buzat, cu 
ochi cafenii şi cu priviri repezi, şirete. Mângâia tot timpul brațe ® 
slab dezvoltat al colegei. Alături de Mihai stăteau doi ţărani cu 
hainele pe jumătate orăşeneşti şi vorbeau tot timpul despre 
nutreţul ideal al găinilor Leghom. Unul dintre ei, tânărul, un 
bărbat între două vârste, cu faţa rotundă şi cu mustăcioară a la 
Hitler, folosea cuvinte care sunau ciudat în gura lui: excedent, 
hrană vitaminizată, granule, specific, condiţionat, periodicitate. 
Bătrânul îşi rodea tot timpul unghiile, era în dezacord cu 
prietenul său; pentru el, alimentaţia găinilor se rezuma la 
porumb. Părea morocănos şi conservator. Nu-i dădură nicio 
importanţă noului călător decât după apariţia conductorului. 
Acesta îl ochise pe Mihai încă din clipa când urcase în vagon. 
Deschise uşa compartimentului şi i se adresă direct: 

— Biletul, tovarăşe... 

Mihai îi întinse foaia de drum, conductorul o cercetă îndelung, 
apoi buzele i se lungiră într-un zâmbet răutăcios: 

— De mult n-am mai văzut foaie eliberată de penitenciar. 

Ca la comandă, cei din compartiment amuţiră şi priviră spre 
Mihai. Mihai zâmbi stânjenit, nu ştiu ce să facă cu mâinile, 
începu să le frământe şi-şi lăsă ochii în pământ. 

Conductorul perforă foia de drum, apoi, ca unul foarte sigur pe 
el, spuse cu voce tare să-l audă cu toţii: 


— Cât ai stat? Un an, doi? 

— Opt luni, mărturisi Mihai, dar îi fu imediat ciudă pentru 
această slăbiciune. Era supărat că-i răspunse conductorului. Luă 
foaia de drum şi o împături. 

— De ce? întrebă de astă dată curios conductorul... Văzând 
însă că Mihai nu mai e dispus să-i răspundă, completă 
întrebarea: furt, huliganism? 

— Nu. Am omorât un conductor de tren. 

Cei din compartiment începură să râdă, şi conductorul, jenat 
de această replică  neaşteptată, ieşi şi  trânti uşa 
compartimentului. Prin geam mai privi o dată cu dispreţ spre 
Mihai, apoi dispăru. 

Ţăranii încercară să continue discuţia despre hrana găinilor, 
dar conversaţia nu se mai lega: aruncau căutături curioase spre 
Mihai, care închise ochii a somn. Până şi liceanul uită să 
mângâie braţul colegei. Fără să vadă, Mihai ştia că toate privirile 
sunt aţintite asupra lui. 

Era un joc pe placul lui: ar fi putut spune cu precizie ce fac cei 
de lângă el, ce exprimă faţa elevului sau a femeii cu copilul în 
braţe. Spre amurg, când umbrele gratiilor se alungeau pe 
perete, îşi ţinea ochii închişi, încerca să urmărească în gând 
alunecarea umbrelor; ştia, fără ceas, cât dura un drum de cinci 
centimetri; pereţii erau plini de semne convenţionale, nu era 
greu să verifice estimările. Se convinsese de valoarea relativă a 
timpului; mai demult, o aşteptare de cinci minute într-o staţie de 
tramvai îl scotea din sărite, acum se obişnuise să aştepte, cu o 
răbdare de necrezut, trecerea săptămânilor. 

Stând nemişcat, pentru o clipă avu senzaţia că se găseşte 
acolo. Tresări, privi mirat la cei din compartiment, apoi ieşi pe 
coridor. Se apropie de o fereastră deschisă şi-şi lăsă fruntea 
mângâiată de aerul rece de afară. Pomii de pe marginea 
traseului, priviţi cu ochii întredeschişi, se contopeau într-o 
perdea mişcătoare uniformă ca pânza unei ape repezi. 

2 

Ceasurile electrice ale Gării de Nord indicau ora 6 şi un sfert 
când Mihai se pierdu în puhoiul de pe peron. De mult nu mai 
văzuse atât de mulţi oameni adunaţi la un loc. Căscă gura la 
vitrinele magazinelor înşirate în cele două părţi ale biroului de 
informaţii, apoi golul din stomac îl îndemnă să treacă în revistă 


exponatele din cele două frigidere ale bufetului, dar nu se 
îndură să se aşeze la masă. Hotărî să mănânce numai după ce 
va sta de vorbă cu Elena. 

în piaţa gării mai pierdu câteva minute holbând ochii la noile 
clădiri: anul trecut, în septembrie, şirul de blocuri din stângă 
clădirilor gării încă nu fuseseră finisate. În lumina piezişă a 
soarelui nuanțele de pastel galben, vernil erau estompate, 
calde. Pe vremea turnării fundațiilor făcuse practică: cercetase 
atunci toate planurile, încercă să-şi imagineze viitoarele clădiri 
şi constată cu bucurie că nu erau departe de închipuirea lui. 

Atât doar că el le-ar fi vrut mai apropiate, cu spaţii verzi mai 
mici spre a nu distona cu celelalte construcţii mai vechi: 
arhitecţii au mers prea departe cu îndrăzneala, ca şi cum ar fi 
vrut să recupereze anii de inactivitate. 

Acum piaţa aducea faţă în faţa două lumi, una veche cu case 
legate, înşirate cot la cot, şi cealaltă, modernă, puţin ostentativă 
în linii, în culoare! 

La căminul de fete portarul îl recunoscu şi Mihai îi zâmbi 
prietenos. Ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte calde, dar portarul 
i-o luă înainte: 

— O cauţi pe tovarăşa Elena? 

— Da, pe tovarăşa Elena Preda. 

Portarul îşi încruntă sprâncenele: 

— Se vede că n-ai fost de mult pe la noi. Se numeşte Elena 
Paraschiv... De vreo două luni se numeşte aşa. 

Mihai încremeni: căută privirile portarului, dar acesta se 
întoarse spre lift să vadă cine coboară. O fi glumind. Cum să se 
numească Paraschiv? Sau o confundă cu altcineva! În sfârşit, 
portarul întoarse privirile spre el: avea ochii injectaţi şi clipea 
des ca o găină, întrebi de aia care a fost la Drept? 

— Da. 

— S-a măritat cu un student... Cu un coleg... 

Holul căminului fusese văruit proaspăt; numai un perete nu 
era încă finisat. Pe suprafaţa murdară a unui calcio vechio se 
vedeau dreptunghiuri nedecolorate, urmele unor tablouri. 

Abia în stradă îşi aduse aminte că a uitat să mulţumească 
portarului pentru informaţii. Privi în hol prin uşa de sticlă, dar 
portarul era preocupat de nişte hârtii: le sorta după mărime. 


Îngândurat, şi pentru prima oară obosit de când părăsise 
închisoarea, porni fără nicio ţintă prin oraş privindu-şi umbra 
alungită pe trotuar. In fond Elena nu avea nicio obligaţie faţă de 
el. Erau prieteni. Atât. Au ieşit de câteva ori împreună la dans şi 
uneori seara, la despărţire, în faţa căminului, s-au sărutat. Poate 
din cauza nopţilor lungi de singurătate a crescut Elena în 
imaginaţia lui. Timpul, ca o lupă, a dat farmec orelor petrecute 
împreună. 

Dacă l-ar fi întrebat cineva unde se duce după ce se 
eliberează, ar fi răspuns fără să ezite: la Elena. Deşi nu-şi 
spusese niciodată acest lucru pe şleau, ar fi putut da amănunte 
despre reîntoarcerea sa în viaţă. Portarul ar fi trebuit să-l roage 
să aştepte în hol, s-ar fi dus după Elena la etajul patru, ea ar fi 
apărut în rochiţa ei azurie cu fermoar lung la spate, s-ar fi privit 
un timp, apoi, ca şi cum s-ar fi despărţit numai cu câteva ore în 
urmă, ar fi pornit în oraş. Ea trebuia să insiste să povestească 
despre lunile petrecute între ziduri, el ar fi cedat cu greu, apoi 
lucrurile ar îi intrat în normal. De fapt, de aici, de la „intrarea 
lucrurilor în normal”, nu mai ştia nici el continuarea. 

Se miră că ştirea căsătoriei Elenei nu-l întristă de loc. Simţea 
că s-ar fi cuvenit să umble cu capul plecat, măcinat de gânduri. 
Nimic din toate astea. Ridică din umeri, apoi se uită speriat în 
jur: se temea că-l vede cineva vorbind de unul singur. 

în faţa unei vitrine descoperi o femeie cu forme pline, 
îmbrăcată cu un taior portocaliu. Pata de culoare ostentativă nu- 
ţi permitea să n-o remarci în mulţimea de fâş-fâşuri cenuşii- 
albastre. Probabil asta era şi intenţia ei. Mihai se opri la câţiva 
metri de ea şi o cercetă cu coada ochiului. Femeia avea fusta 
mulată pe corp: avea picioare lungi, fibroase şi din cauza 
tocurilor înalte păreau tot timpul încordate. Avea ceva 
provocator şi în faţă: nasul mic, obraznic, cu nări mari, 
adulmeca parcă. Rujul foarte deschis pe buzele ei mari, 
cărnoase îi întuneca şi mai mult tenul arămiu-ţigănos. Aştepta 
pe cineva. Lui Mihai îi năvăli tot sângele în tâmple; se rezemă de 
un zid fără să-şi poată lua privirile de la ea. Dacă l-ar fi întrebat 
cineva ce a fost mai greu la închisoare, ar fi răspuns fără să 
ezite: lipsa unei femei. Oricum ar fi arătat ea. Dacă nopţile erau 
lungi, erau lungi pentru că tot timpul era îngrozitor de singur. 
Uneori jura că în prima zi după eliberare se va însura. Cu prima 


femeie care îi va ieşi în drum. Se întrebă ce ar spune femeia cu 
taior portocaliu dacă s-ar duce la ea şi ar întreba-o dacă n-ar 
vrea să se mărite. Probabil l-ar crede nebun. Asta era însă 
soluţia cea bună. Cea rea ar fi fost dacă l-ar fi întrebat cine e. Ce 
ar fi putut să-i răspundă? Fost student, fost puşcăriaş, fost... 
Numai „fost” şi nimic concret acum. Dar mâine? O mai privi o 
dată lung, pentru o clipă avu chiar senzaţia că şi femeia se uită 
la el, apoi îşi văzu de drum. 

încă din închisoare aflase că locuinţele deţinuţilor se păstrează 
de către organele sfaturilor populare. Pomi spre casă. 

În faţa agenţiei Saibena căscă ochii la fotografiile de reclamă: 
o doamnă elegantă ca un manechin de mode, cu picioare lungi 
şi ţinută Sophia Loren cobora scările undeva într-o aerogară 
ultramodernă. Era posibil ca femeia cu picioarele lungi să nu fi 
călătorit niciodată cu avionul, urcase doar scările să pozeze la 
fel cum ar fi etalat o nouă creaţie a unei case de mode. De fapt, 
sub poză s-ar fi putut scrie şi invitaţia ca cetăţenii să se 
aprovizioneze numai cu umbrele Excelsior. Cu toate astea, poza 
te invita să călătoreşti, să zbori peste ţări şi mări şi, poate, pe 
undeva chiar alături de doamna care cobora scările cu o 
dezinvoltură demnă de admirat. Mihai ştia că dorul de ducă îi 
crea totdeauna o nostalgie trecătoare,.la fel ca o prăjitură 
arătoasă într-o vitrină pe care o uiţi foarte, foarte repede. Era 
conştient de această nostalgie de moment, datorită unui 
prieten. Nu era discuţie fără ca acesta să nu vorbească despre 
călătorii: „E formidabil să umbli, să cunoşti. Imi vine să plâng la 
gândul că nu voi vedea niciodată Anzii din avion. Ce zici, o să 
câştige mâine Rapid?” Mereu risipea clipa de vis cu câte o 
întrebare banală, cotidiană, de o brutalitate vulgară. 

Portăreasa îl recunoscu de la distanţă; se rezemă în coada 
măturii şi-l aşteptă să se apropie. 

— V-aţi întors? 

— Da. 

— Mă duc să vă aduc cheile. 

Dispăru sub gang. Şi Mihai privi lung în urma ei. Fugea cu paşi 
mici, tropăind din papucii scâlciaţi. Mihai n-o văzuse niciodată 
altfel îmbrăcată: purta şi acum aceeaşi fustă decolorată, largă, 
din postav gros, cărămiziu şi o bluză veche, peticită. De ce o fi 


întrebat dacă m-am întors? Dacă sunt aici, înseamnă că m-am 
întors! De ce a avut nevoie şi de confirmarea mea verbală! 

Portăreasa se întoarse cu două chei: una a apartamentului, 
locuit în comun de mai mulţi chiriaşi, şi una a camerei lui Mihai, 
care se deschidea dintr-un hol imens folosit de toţi locatarii. 
Locuinţa fusese a unui mare negustor de blănuri, plecat în 
Izrael, şi cele cinci camere şi hol au fost repartizate unei familii 
de intelectuali, un inginer proiectant de maşini de recoltat stuf, 
unei văduve de război, şi o cameră mică, trei pe patru, lui Mihai. 

— Cum fu acolo? 

— Cum să fi fost? 

— Înţeleg, domnule Mihai. 

În hol, Mihai nu se întâlni cu nimeni. De fapt, nici nu îi 
cunoştea bine pe ceilalţi locatari: primise locuinţa cu trei 
săptămâni înainte de a fi fost arestat. Cu văduva se întâlnise de 
vreo două, trei ori pe scări: era o femeie în vârstă, peste 60 de 
ani, cu păr alb, tăiat scurt, tapat, în pas cu moda. Pe inginerul 
care deţinea trei camere nu-l văzuse niciodată: o cunoscuse 
numai pe nevastă-sa, o femeie obeză, cu voce tăioasă, şi pe fiul 
lor, Robert, student la medicină, frumuşel şi foarte ordonat. 

Mihai rupse sigiliul de la uşă şi intră în cameră; îl izbi aerul 
stătut şi mirosul acrişor al varului. Deschise repede fereastra şi 
privi în curtea interioară a casei: nu se schimbase nimic aici; 
cele două tulumbe pentru gunoi stăteau tot lipite de zid, lângă 
lemnele rânduite în stivă. Poate numai ţeava de fier care servea 
pentru bătutul covoarelor ruginise puţin. 

După ce aerisi camera, Mihai cercetă lucrurile din dulap, raftul 
de cărţi; nu umblase nimeni în lipsa lui în casă: până şi manualul 
„Tehnologia prefabricatelor de beton, jbeton armat şi ipsos” 
rămăsese deschis la aceeaşi pagină pe care făcuse câteva 
însemnări în ziua arestării. Luă cartea şi o curăţi de praf: zâmbi 
când descoperi un paragraf subliniat. Ce inutile i se păreau toate 
astea acum! „Sterilul ars este un material obținut prin 
autoaprinderea şi arderea sterilului proaspăt de mină depozitate 
în halde. Agregatele de steril ars se pot utiliza la executarea 
betoanelor uşoare cu marca până la 110, pentru prefabricate.” 

închise cartea şi se trânti pe canapea: arcurile plânseră 
prelung. | se păru ciudat că va dormi pe moale. In cele opt luni 
niciodată n-a avut sub el mai mult decât o pătură îndoită pe 


priciul de stejar. Nu-şi găsea locul. Se ridică în coate şi atunci 
descoperi două plicuri în apropierea uşii. Cum de nu le văzuse 
până acum! Sări de pe canapea. Amândouă plicurile erau de 
aceeaşi culoare, de aceeaşi fabricaţie. Expeditorul nu era trecut, 
dar Mihai recunoscu imediat scrisul lui Tofan, un prieten care 
terminase cu trei ani în urmă Politehnica şi care fusese 
repartizat la un trust din Deva. Rupse primul plic, dar nu găsi în 
el decât un singur rând: „De ce nu răspunzi, porcule! Eugen şi 
Livi” înseamnă că asta e a doua scrisoare. Se trânti din nou pe 
canapea şi rupse şi cel de-al doilea plic. Găsi în el o misivă 
lungă, bătută la maşină la un singur rând. 

„Dragă Mihai, 

Mă întrebi ce e nou prin Deva, în „satul” nostru natal? Probabil 
că nu te referi la construcţiile din centrul oraşului: ale voastre 
din Capitală — Giuleşti, Floreasca, Ştefan cel Mare sau Drumul 
Taberei — sunt infinit mai mari, mai grandioase. Pentru mine, 
nimic nou aici; toate câte se fac, se fac încet, pe nesimţite, mă 
obişnuiesc cu ele încă înainte de a se termina şi când sunt gata 
mi se par lucruri vechi, ştiute de când lumea. Poate un singur 
lucru mă izbeşte din plin: oamenii. De multe ori cutreier străzile 
şi nu găsesc niciun cunoscut. Mai ales printre cei tineri. A apărut 
o generaţie nouă, gălăgioasă, mărturisesc cu regret, mai 
zdravănă decât am fost noi. Puțin îi privesc cu invidie. Altceva 
nimic. Poate n-ar fi trebuit să-ţi scriu azi: sunt puţin trist, 
indispus. Alături, la actorul de la Teatrul de Estradă, e iar 
petrecere, aud răzbătând prin pereţi vocea groasă, răguşită a lui 
Nat King Cole, Perfidie şi tropăit. Ne-au invitat şi pe noi, dar Livi 
a fost reţinută la Vulcan şi singur n-am vrut să mă duc. Ar fi 
însemnat să stau până noaptea târziu. Poate sunt indispus şi din 
cauza lui Livi. Mi-e milă de ea. Îşi făurise atâtea vise cu 
medicina, şi acum întocmeşte statistici, controlează cantitatea 
de alimente distribuită la staționar, acum o săptămână a văruit 
singură „cabinetul” şi s-a întors acasă plângând, obosită. Se 
scoală în fiecare dimineaţă la 5,30, să nu piardă cursa, şi se 
întoarce seara, frântă, fără chef, şi-mi povesteşte nimicuri, 
despre vaccinări, apoi îşi cere iertare că mă plictiseşte. Nu şi-a 
făcut părul de două săptămâni, are faţa trasă şi uneori, fără 
nicio justificare, mă întreabă dacă o mai iubesc. 


Tu ce faci? Nu-mi scrii nimic despre tine, despre ceilalţi 
bandiți. Ce face Pitagora? Dar Costinescu — bătrânul de la 
tehnologia prefabricatelor? Probabil a chelit complet... Ştii că 
mi-au folosit foarte mult cursurile lui. Dacă aş avea ocazia să-l 
reîntâlnesc, i-aş săruta amândouă mâinile. Ştiu că nu-ţi spun 
nimic nou, că repet un lucru arhicunoscut: cu toţii ne apreciem 
dascălii, după ce nu-i mai avem. Şi în asta e ceva despre care 
ne-a vorbit un bătrân activist de la Griviţa Roşie. Poate îţi 
aminteşti: era o adunare festivă, pe Politehnică, cu nu mai ştiu 
ce ocazie. Spusese bătrânul: „De, tovarăşi studenţi: peste câţiva 
ani dumneavoastră o să preluaţi în diferitele dumneavoastră 
domenii puterea de stat: e un fapt dialectic inevitabil. Cei de 
astăzi o să îmbătrânească şi o să moară. Voi veţi purta pe umeri 
povara răspunderii gospodăririi tării, de generația 
dumneavoastră va depinde făurirea României noi”. 

Tu stai încă pe băncile Politehnicii, te pregăteşti pentru 
examenul de stat, Livi face deparazitări, iar eu verific planşele 
prefabricate. Imi pare rău că n-am reținut numele activistului. l- 
aş fi scris: «Uite, au trecut câțiva ani: de trei ani sunt inginer, de 
doi ani sunt însurat, locuiesc într-o garsonieră patru pe cinci, 
plătesc regulat ratele la mobilă şi nevasta n-a fost de două 
săptămâni la coafor». Tâmpenii! 

Te îmbrăţişez, Eugen.” 

Desigur, nici Eugen nu ştie că am fost arestat. Ar trebui să-i 
scriu. În clipa aceea se auzi soneria. Era pentru familia 
inginerului. Trecură câteva minute până se auzi deschizându-se 
uşa şi, din hol, năvăli până în camera lui Mihai un vacarm de 
voci tinere. La fel ca şi în celulă, Mihai se lipi de uşă şi trase cu 
urechea. Acolo niciodată nu se întâmpla ceva excepțional: se 
auzea doar tropăitul patrulei gărzii, ceea ce indica ora exactă. În 
posesia orei exacte, deținutul totdeauna e mai liniştit, deşi asta 
nu-i foloseşte la nimic. Era ciudat şi faptul că cei din celulă se 
repezeau sub gratii la orice eveniment: dacă se trăgeau 
clopotele, dacă ploua sau se auzea plecând sau sosind maşina 
directorului. Eveniment mai important era numai sosirea dubei: 
atunci. Aveau şanse să afle ştiri. 

Vocile din hol deveniră tot mai agresive, apoi se auzi târâitul 
unor mobile mutate din loc. Mihai despică uşor uşa: vreo cinci 
tineri împingeau fotoliile capitonate cu piele spre perete. Închise 


repede uşa. Probabil se pregătesc de bairam. Îşi aduse aminte 
că în cele câteva săptămâni cât a locuit aici Robert organizase 
asemenea chefuri în fiecare săptămână. Era supărat că va 
trebui să rămână în casă până la terminarea reuniunii din hol. l- 
ar fi fost neplăcut să apară faţă de atâţia invitaţi, deşi foamea 
începuse să-l chinuie. Neavând ce face „se aşeză la masă şi 
începu să-i scrie lui Eugen. 

„Vă răspund cu puţină întârziere din motive pur obiective: am 
fost reţinut 8 luni la penitenciar. Nu glumesc, Eugen. In 
octombrie anul trecut am fost la restaurantul «Cina» şi am băut 
mai mult decât ar fi trebuit. Nu eram beat. E.ciudat că şi acum, 
după opt luni, încerc să mă scuz. Am fost cu Elena Preda, de la 
Drept, tu o cunoşti, şi cu un inginer de pe şantierul unde 
fusesem repartizat pentru practică. El era cu nevastă-sa. S-a 
întâmplat să plecăm ultimii din local. Inginerul avea o Skodă 
Octavia şi nu ştiu ce mi-a venit să-l rog să mă lase să conduc. 
Nu eram nici în relaţii atât de grozave ca rugămintea să fi fost 
justificată. Poate că am vrut să par un tânăr monden. N-a avut 
tactul necesar să mă refuze. Mi-a spus franc în faţă că sunt 
beat. M-am întărâtat. Am insistat, şi el m-a jignit. Aveam 
impresia că refuzul nu se datora stării în care mă aflam, ci 
neîncrederii în calităţile mele de şofer. Alături staţiona o altă 
maşină. Am tras cu ochiul spre bordul maşinii de alături. Avea 
cheia de contact. Şoferul trebuie să fi fost prin apropiere, cred, 
venise să caute pe cineva la restaurant. Am urcat la volan. 
Inginerul voia să mă reţină. M-am grăbit: am apăsat pe 
accelerator şi maşina a ţâşnit din loc. In ultima clipă am reuşit 
să ocolesc vitrinele Atheneului Palace. Am auzit ca prin vis 
ţignalul ascuţit al unui miliţian. Ştiam că n-o să sfârşească bine 
aventura. E ciudat că în asemenea momente creierul, solicitai la 
maximum, dă un randament la fel. Ştiu precis că făcusem o 
asociaţie cu momentul când l-au internat pe tata la spital. 
Atunci, oricât de mult încercasem să alung presimţirea că îl văd 
pentru ultima oară, n-am reuşit. Gratiile forjate ale Muzeului se 
apropiau cu repeziciune. Am răsucit volanul din nou, mergeam 
în sens interzis, şi iar am răsucit volanul. De rest nu-mi aduc 
aminte cum s-a petrecut. Ştiu că cineva m-a scos de sub 
maşină, am fost pus pe o teugă şi dus la spitalul de urgenţă. 
Abia pe masa de consultaţii şi-au dat seama doctorii că nu 


aveam nicio zgărietură. Fişa mi-a fost completată astfel: stare 
de ebrietate. A urmat ancheta, procesul, condamnarea. Totul s-a 
petrecut atât de repede, încât singurul lucru ce am reţinut de la 
proces a fost faţa unui asesor care semăna teribil cu un actor 
american. Rezultatul final: opt luni de detenţiune corecțională. 
Azi m-am întors. Acum stau arestat în camera mea din cauza 
unor tineri care chefuiesc în hol. N-am forţă morală să-i 
deranjez. Dacă stau să mă gândesc cu ce m-au ajutat aceste opt 
luni de izolare, n-aş putea găsi un răspuns. Nu era nevoie să mă 
îndrept, nici înainte nu eram un individ rău, recalcitrant. Poate 
m-a ajutat într-un singur fel: m-am cunoscut pe mine însumi. De 
multe ori am constatat cu bucurie că nu sunt chiar atât de 
plictisitor. M-am înţeles cu mine perfect. Mi-a părut rău că am 
muncii prea puţin. O sărut pe Livi şi vă promit solemn că am să 
vă scriu foarte, foarte des.” 

CAPITOLUL II 

1 

În fiecare marţi seara, părinţii lui Robert erau invitaţi la o 
partidă de canastă, la un oarecare Stroescu, de profesie 
preţuitor la una din Consignaţiile de pe calea Victoriei. Stroescu 
fusese coleg de şcoală, apoi camarad de arme cu tatăl lui 
Robert, au făcut tot frontul împreună până în Tatra. La începutul 
acestor reuniuni de marţi seara, îşi depanau amintirile, despre 
plutonierul Valahu care comercializase rațiile soldaţilor morţi, 
despre colonelul Micle, miopul care te privea în ochi de la zece 
centimetri şi a cărui gură mirosea a ceapă, şi despre ceilalţi, cu 
metehnele lor. Mai târziu, când au îndrăgit canastasul şi au 
urcat miza de la zece bani la un leu, au început să joace atent, 
pe bani. Nu mai erau atenţi decât la licitările partenerului, la câţi 
trei de negru erau în pachet, cum şi în ce fel să închidă potul. 

în serile de marţi, Robert rămânea singurul stăpân al casei: 
invita câţiva colegi, câteva fete şi organiza un „ceai”. Din toţi 
câţi s-au perindat prin holul comun, Robert nu îndrăgise decât 
pe câţiva: pe Dona, un băiat înalt, student la I.C.E.F, component 
al echipei naţionale de baschet, cozeur, care între două dansuri 
distra societatea povestind despre magazinele şi preţul 
pantofilor din Danemarca, Belgia sau Bulgaria; pe Gross, lector 
la şcoala de activişti culturali, şi, bineînţeles, pe Ady, 
proprietarul unui magnetofon Grundig pe patru piste. Tatăl lui 


Ady lucra la Ministerul Comerţului Exterior, era la curent cu 
toate şlagărele noi şi cunoştea câteva cancanuri despre mari 
interpreţi: de la el au aflat că sora lui Edith Piaff era tot 
cântăreaţă, de alt gen, pianistul Le Grand cânta cu spatele la 
public, că Elvis Prisley are un contract de durată cu „20 Century 
Fox”. 

în felul lui, Robei 1 era timid: dacă fetele cu care dansa îl 
priveau în ochi, greşea pasul la rumbă, zâmbea stupid, îşi arăta 
gingiile roz, din care creşteau nişte dinţi mici cu strungăreţe. 
Dintre fete o îndrăgise cel mai mult pe Clara, o fată blondă, 
puţin durdulie, colegă de facultate cu Dona. Robert o amuza: 
era suficient de caraghios s-o amuze, era fâstăcit, îi asudau 
palmele şi, dacă uneori bine dispusă se lipea de el, Robert se 
pierdea, spunea o sumedenie de lucruri ilogice. 

Celelalte fete veneau de obicei cu parteneri, ori erau prieteni 
din copilărie. Cea mai frumoasă era Magda, fiica unui avocat din 
baroul raionului 23 August, apoi Ana, studentă la Filologie, 
secretara organizaţiei pe an — anul |, şi Cornelia, fiica chiriaşului 
de la etajul 3, un chimist plecat mai tot timpul prin ţară la 
institutele de cercetări. 

Azi veniseră mai mulţi ca de obicei: Dona aduse cu el un 
coleg, un fondist, o mare speranţă a atletismului, fost finalist la 
campionatele regionale, şi o prietenă nouă, Silvia, o fată 
nostimă care făcuse figuraţie aproape în toate filmele 
româneşti. 

Robert dansa tocmai cu Silvia, care îl acompania în surdină pe 
Celentano, când Clara descoperi sigiliul rupt de la camera lui 
Mihai. Se repezi la Robert şi-l duse de-a dreptul în faţa uşii cu 
pricina. 

Robert privi sigiliul rupt, îşi apropie urechea de uşă, apoi făcu 
semn celorlalţi să facă linişte. Se duse în celălalt colţ al holului, 
şi invitaţii îl urmară curioşi. 

— Cred că s-a întors, spuse după o pauză de efect. 

Era în centrul atenţiei; fetele îl priveau mirate, aşteptau 
amănunte, şi Robert nu mai ştia ce să spună. Sudoarea îi şiroia 
pe frunte, dar nu mai avea prezenţă de spirit să se şteargă, deşi 
îşi pregătise în buzunarul stâng al sacoului o batistă albă, dată 
cu lavandă. 


Fără nicio justificare, Clara se arătă foarte interesată, îşi aduse 
aminte că Robert îi povestise odată despre chiriaşul de alături, 
dar atunci nu i-a dat nicio importanţă: a crezut că Robert voia să 
fie interesant având un vecin la puşcărie. 

Ala despre care ai spus că a fost arestat? Era bucuroasă că la 
noapte o să aibă ce povesti colegelor de la cămin. In fond, nu 
era vorba chiar de un lucru neînsemnat. O să dea ochi cu un om 
care a ieşit de la închisoare. Nu văzuse închisoare decât în filme, 
pe deţinuţi îi credea nejustificat eroi, sau în orice caz, nu oameni 
de rând. 

— Hai să  dansăm, insistă Magda şi mări volumul 
magnetofonului. 

Clara răsuci butonul la loc: 

— Astâmpără-te! 

Silvia se apropie şi ea de grup; părea emoţionată sau în orice 
caz mima destul de bine emoția, aşa cum văzuse la actorii de pe 
platourile de filmare. 

— În viaţa mea n-am văzut un hoţ în carne şi oase! 

— Nici eu, mărturisi Clara. Cheamă-l să-l vedem. 

Robert căscă ochii mari: 

— Cum să-l chem? _ 

— Foarte simplu, dădu cu părerea Dona. Il inviţi la ceai. 

— Crezi că ne refuză? întrebă cu o mirare voit naivă Silvia. 

— Nu pot să-l chem, protestă Robert. 

L-am văzut de două ori în viaţă. 

Era supărat de întorsătura luată. Ar fi vrut să danseze cu 
Silvia. În timpul dansului Silvia îşi lăsase capul pe umărul lui şi 
nu protestase când îi mângâiase umerii: 

— Îl invit eu, hotărî Clara. 

Fără îndoială Clara era cea mai îndrăzneață, mondenă, dintre 
fetele care au trecut prin holul lui Robert. Plinuţă, la modă, ca 
Lollobrigida, cu buzele permanent întredeschise, senzuală şi cu 
ochii rimelaţi, Clara avea perspectivele succesului în faţă. Işi 
aranjă puţin cocul strâns intenţionat neglijent şi se apropie de 
uşa lui Mihai. Sigură pe ea, aruncă o privire spre ceilalţi, apoi 
bătu uşor în geamul mat al uşii. Nu-i răspunse nimeni. Mai bătu 
o dată, apoi apăsă clanţa. În urma uşii deschise lumina năvăli în 
încăpere. Mihai era trântit pe canapea; încet, se ridică în 
picioare şi involuntar luă poziţia de drepţi, apoi, brusc, îşi 


reaminti că nu mai e în celulă şi zâmbi. Clara, fâstăcită de acest 
zâmbet neaşteptat, îngăimă un „vă rog să mă scuzaţi”, pe urmă 
adăugă cursiv, cu o voce alintată: 

— Am venit să vă invităm la ceai. 

— Mulţumesc, domnişoară. Eu nu dansez. 

— Chiar dacă nu dansaţi... N-aş vrea să ne refuzaţi. 

Magnetofonul revărsa un mambo melodios, Lent, aproape 
blues, cântat de un bariton cu voce catifelată. Mihai vru să 
refuze, dar melodia avea magnet, îl trăgea spre hol şi, în 
pătratul uşii, fata, în bătaia becurilor din tavan, părea mai 
blondă decât era în realitate. 

Era prima fată cu care vorbea după opt luni. Fără să 
gândească prea mult, ieşi în hol. Dar când se pomeni cu toţi 
curioşii în faţă îi păru rău că acceptase. Clara îl luă de braţ şi-l 
conduse până aproape de grup. 

— Ce căscaţi gura, dansaţi! Vocea îi sună poruncitoare. 

Melodia se sfârşi într-un acord suspendat ca şi cum cântăreţul 
s-ar fi speriat de insistența instrumentelor de percuție. 

Niciodată până acum Mihai nu simţi atât de precis că cele opt 
luni i-au fost furate din viaţă. Între timp oamenii au lucrat, au 
făcut copii, au ascultat mambo, au trăit, şi el a vegetat între 
patru ziduri. N-avu timp să-şi continue gândurile: magnetofonul 
atacă o nouă melodie. 

Silvia întinse mâna spre Robert, acesta o cuprinse de mijloc şi 
începură să se bălăngăne în ritm de Bossa Nova. 

Clara căută privirile lui Mihai. 

— Cât timp ai lipsit? 

— Opt luni. 

— Atunci nu cunoşti dansul acesta. 

Se aplecă puţin în faţă şi începu să-şi mişte genunchii, 
şoldurile. 

— E Bossa Nova. Foarte frumos dans. Nu vrei să-l încerci? 

— Nu. 

Dona i se alătură partener, şi Mihai rămase singur lângă 
magnetofon. O clipă, privi spre Clara, din politeţe, ce făcea 
demonstraţie în cinstea lui, apoi căută cu privirile un loc mai 
ascuns, să se pitească. Descoperi într-o nişă un fotoliu acoperit 
cu husă. Se duse acolo şi se aşeză. | se păru neverosimil 
spectacolul. leri încă, la ora asta, aştepta apelul. Pe urmă, restul 


nopţii nu mai dormise de loc. Era agitat, clopotele abia voiseră 
să bată miezul nopţii, apoi orele trecuseră încet ca nişte 
săptămâni de iarnă. Dimineaţa, găsise în celulă un bileţel de la 
Niţă. Era scris cu un chibrit ars: Popa Şapcă 7, Niţă. Nu ştia 
exact cum ar fi trebuit să se folosească de această adresă. 

Se simţi privit. Întoarse capul şi descoperi o fată cu figură 
ştearsă, rezemată de pervazul ferestrei. Fata roşi şi-şi lăsă 
privirile în pământ. „Astea se uită la mine ca la o vietate rară.” 
Se întoarse cu spatele spre ea şi urmări dansatorii. Clara era 
plină de nervi. Dansa acum în alt ritm, trepidant: îşi legăna 
şoldurile într-un tempo îndrăcit, se lăsa pe vine, îşi arunca 
picioarele în aer, se întorcea pe călcâie, se apleca în faţă şi-şi 
mişca braţele ca un tăietor de lemne. La îndemnul ei, se 
schimbară partenerii: Silvia dansă cu Dona, iar Clara cu Robert. 

Mihai urmări perechea Clara-Robert. La trup, Clara aducea 
puţin cu femeia pe care o văzuse în oraş, în faţa vitrinei. Poate 
numai picioarele îi erau mai scurte, dar era la fel de împlinită, 
provocatoare. Când se apleca în faţă, prin decolteu i se zăreau 
sânii strânşi în sutien. Mihai îi căută privirile, dar Clara era 
prinsă de dans, îşi arunca picioarele înainte, îşi scutura umerii, 
râdea. Dansa cu toată fiinţa. La faţă era chiar mai nostimă decât 
femeia din faţa vitrinei. Deodată avu senzaţia că Robert şi Clara 
discută despre el. „Ei, şi! La urma urmei, ei m-au invitat!” Se 
uită şi la ceilalţi dansatori. Nicio fată nu avea temperamentul 
Clarei. Se uită din nou la ea. Acum Clara stătea cu spatele spre 
el: îşi legăna şoldurile parcă anume să-i facă rău. Când se sfârşi 
melodia, Clara se apropie de el şi se aşeză pe spătarul fotoliului. 

— Acum o să urmeze o melodie lentă, sper să nu mă refuzi. 

— Sunt prea mulţi spectatori, îi şopti Mihai, apoi adăugă în 
glumă: şi n-am exersat de mult. Sunt cam stângaci. 

îi chiorăiau maţele. Păcat că ăştia nu oferă ceva de mâncare. 
Ar fi vrut să mănânce pâine cu unt, cu multă sare. 

Clara îl prinse de braţ şi-l târî după ea în camera lui Robert. 
Mihai rămase surprins: încăperea era mobilată ultramodern: 
imaginaţia lui îşi închipuise mobilierul vecinilor depăşit, mobile 
moştenite de la bunici, cu încrustări, cu tapiseria uzată. 

— Dansăm aici. Aici nu sunt spectatori. 

— Şi ce-or să spună ceilalţi? 

— Ce să spună? Nimic. Aşa-i la ceai. Te-ai dezobişnuit. 


Melodia din hol se auzea încet. Mihai se împletici. Ea îl ajută la 
condus, păşea legănată, cu precauţie, să-i intuiască intenţiile. 

— Dansezi bine. Eu sunt la I.C.E.F., cu specializare la 110 
metri garduri. Am o cursă sub 12 secunde. 

Mihai nu-i răspunse. | se păru caraghios că dansează cu o 
alergătoare la garduri. 

Clara se lipi de el, Mihai îi simţi zvâcnirea sinilor, avea 
senzaţia că băuse mai mult vin decât ar fi trebuit şi greşi pasul. 
Clara intenţionat nu-i observă bâlbăielile, îşi modela mişcările 
după paşii lui. 

— Eşti cam tăcut, şopti Clara şi zâmbi şireată. 

— Da, sunt tăcut, răspunse Mihai, apoi se întrebă ce anume ar 
putea să-i spună. Să-i povestească despre Niţă, despre maiorul 
Hristea sau despre meniul din penitenciar? Totul s-ar putea 
rezuma la câteva fraze banale. 

Clara îi veni în ajutor. 

— Îmi pare rău că te-am cunoscut abia acum. Mi-ar fi plăcut să 
te vizitez la închisoare. 

Mihai nu-i răspunse. Era atent la ritm. 

— Ce-ai fi vrut să-ţi aduc? 

— O femeie. Îi căută privirile. 

Clara, îşi ridică faţa, arboră un zâmbet naiv, ca şi cum n-ar fi 
priceput răspunsul. 

— O femeie n-aş fi putut aduce. Poate numai pe mine. 

— Ar fi fost formidabil. 

Clara zâmbi din nou. 

— Dar eu încă nu sunt femeie. 

La naiba. Şi ar fi jurat că e femeie. Mai bine rămânea acasă. 
La Făgăraş a cunoscut un strungar condamnat la doi ani pentru 
viol. Mihai îi ştia toată povestea din fir a păr. Nu fusese niciun 
viol. Părinţii fetei erau plecaţi în concediu la mare, fata l-a invitat 
acasă la ea. Mai târziu s-a aflat totul şi părinţii au insistat să se 
căsătorească. El n-o iubea, a spus asta şi la Tribunal şi era 
convins că va fi achitat. Mai ales că fata declarase la anchetă că 
ea a consimţit. Îndemnată de părinţi sau de avocat, în timpul 
procesului inventă o poveste senzaţională: că strungarul a dat 
buzna peste ea, a forţat uşa şi când a vrut să ţipe a ameninţat-o 
cu bătaia. 


— Am rămas năucit, povestise strungarul în timpul spălării 
vaselor la bucătăria penitenciarului. N-am ştiut ce să răspund. 
Fata mă privea în ochi şi minţea. Mai aveam două luni până la 
examenul de maistru. Acum o să trebuiască să iau totul de la 
început. 

— De ce ai rămas atât de tăcut? Te-ai speriat că nu sunt 
femeie? 

— Nu, nu, bâlbâi Mihai. Mă gândeam la cu totul altceva. 

— Se vede pe tine că minţi! Se aplecă spre el: dacă nu spui 
nimănui, îţi spun: sunt femeie. 

Melodia se sfârşi, ieşiră în hol şi Mihai constată cu uimire că 
fata îl ţinea încă de braţ. Îi strânse semnificativ mâna şi Clara îi 
zâmbi. În clipa aceea Robert o invită la dans, şi Mihai rămase 
singur în mijlocul holului, se uită speriat în jur, apoi se retrase 
din nou în colţul întunecat. La fel stătuse într-un colţ întunecat 
când pionierii de la o şcoală elementară au dat o serbare pentru 
deţinuţi. Era în preajma Anului nou. Nu-şi aducea aminte să fi 
fost vreodată mai trist ca atunci. Copiii aveau voci piţigăiate, 
erau emoţionaţi din cauza deţinuţilor, cântau repede, poate se 
grăbeau să sfârşească şi să plece cât mai repede din 
penitenciar. După festivitate, au ascultat muzică uşoară 
transmisă prin radio de la Bucureşti. 

Clara îl invită din nou la dans. Îl târî după ea în camera 
alăturată, dansară puţin mai strânşi decât prima dată, apoi ea îi 
povesti o cursă emoţionantă în compania fostei campioane 
naţionale, Ana Şerban, era vorba chiar de cursa când alergase 
sub 12 secunde. 

— Vrei să stăm jos? 

înainte ca Mihai să fi putut schiţa cel mai mic gest de 
împotrivire, Clara îl trase spre un fotoliu şi-l sili să se aşeze. Ea 
rămase în faţa lui în picioare. 

— Pot să te rog ceva? 

— Să mă rogi ceva? Numai să nu-mi ceri să-ţi povestesc. 

— Nu. E ceva mai complicat. Nu ştiu cum să-ţi spun. Am făcut 
un pariu cu Robert un pariu, că în zece minute tu o să încerci să 
mă săruţi. Am vrut s-o fac pe grozava, pe femeia fatală. Ştiu, e o 
tâmpenie... dar n-aş vrea să pierd pariul... E o chestie de 
mândrie. Mai am un minut sau două... Ţie ţi-e totuna. Te superi? 

— Nu. 


— N-a fost ideea mea... Părea sinceră. Robert mi-a spus: să 
ştii că eşti cineva dacă reuşeşti să-l dai gata pe morocănosul 
ăsta venit de la puşcărie... Eu m-am prins. Mi se părea o cursă 
de garduri. Îmi place să câştig... 

— Şi ce trebuie să facă cobaiul? 

— Dacă o iei aşa, nimic... 

— Bine. Retrag cuvântul „cobai”. Dar să ştii că nu-i nicio 
înşelătorie. Oricum, aş fi încercat să te sărut. 

Clara îl privi pe sub sprâncene. 

— Da, dar nu în zece minute... Acum te mânjesc puţin cu ruj. 
Toţi or să. Crape de ciudă. 

Se aplecă spre Mihai. Ţinea ochii şi buzele întredeschise. Mihai 
o prinse de umeri, o trase spre el şi-o sărută. Ea nu schiţă niciun 
gest de împotrivire decât atunci când i se păru că sărutul nu se 
mai sfârşeşte niciodată. 

— Mă sufoci. Respira repede ca după o cursă de 110. Metri 
garduri. Acum ia-mă de braţ şi hai în hol. 

Când apărură în hol, cu toţii aveau privirile aţintite asupra lor. 
Ce situaţie idioată! Păcat că ăştia n-au ceva sandvişuri! 

Robert îl privea cu admiraţie şi invidie, era buimăcit de tot ce 
se petrecea în jur, transpira şi-şi sugea dinţii ţuguindu-şi buzele. 
Mihai întoarse faţa spre Clara; ea, victorioasă, îşi plimba privirile 
prin încăpere. Avea o aluniţă caraghioasă pe gât, pe care o 
mângâia tot timpul cu degetele. Gândindu-se că ea aleargă 110 
metri garduri sub 12 secunde, îi veni să râdă. Ce ar fi dacă le-ar 
spune la toţi ăştia care cască gura la el că sunt nişte copii fără 
experienţă de viaţă, nişte maimuţoi. Cu cât trecea însă timpul, 
îşi pierdea din superioritate, apoi din cauza tăcerii prea lungi, se 
simţi chiar stânjenit. 

Spuse cu voce scăzută: 

— Vă mulţumesc pentru invitaţie... Acum mă duc să mă culc. 

îşi eliberă braţul şi porni spre camera lui. 

Clara îl ajunse în dreptul uşii. Îi spuse încet, să nu-i audă 
ceilalţi: 

— Te-am supărat cu ceva? 

— Nu, Clara. Zău, nu. Sunt obosit. Şi dacă mai stau, o să stau 
numai cu tine. 

— Eşti drăguţ. Pentru cuvintele astea, odată o să-ţi... cum să 
spun... O să-ţi fac o surpriză. O să te caut la penitenciar... 


Se răsuci pe călcâie şi porni spre ceilalţi. Mihai o urmări o 
clipă. Acum îi păru rău că a anunţat că se retrage, dar nu mai 
avea de ales. 

în odaie nu-şi aprinse lumina. Se duse la fereastră şi privi în 
stradă. Tocmai se aprindeau felinarele. Din cauza circulaţiei 
intense asfaltul părea lustruit. Un copil trecu în goană cu 
bicicleta. N-ar fi trebuit să plece. Era mult mai bine alături de 
Clara. Păcat că n-au avut ceva de mâncare. Foamea îl obseda. 
Hotări să plece în oraş să mănânce, dar la uşă se opri, va fi greu 
de traversat holul. Toţi o să-l urmărească cu privirile. Ei, şi? 

Totuşi, nu se îndură să apese clanţa. Trase cu urechea să 
audă dacă nu vorbesc despre el. Cei din salon însă, ca şi cum l- 
ar fi uitat, tropăiau ca mai înainte şi din când în când se auzea 
vocea Clarei: râdea. Probabil a şi uitat că a promis că o să-i facă 
o vizită. Se întoarse la canapea şi se întinse. Poate râd de el. O fi 
povestit Clara că i-a promis că o să-i facă o surpriză. Îl obseda 
gândul acesta. Ar fi vrut să se ducă la uşă şi să le strige din 
toate puterile: să nu credeţi că sunt un prost. De aceea, m-am 
retras. Lăsaţi-mă în pace! Privi cu ciudă spre uşă: „lar sunt 
închis”. Pereţii umbriţi aduceau cu pereţii celulei, dar geamul 
era prea mare şi lăsa să pătrundă o lumină părelnică. Sări în 
picioare. Cu un gest eroic deschise uşa şi porni cu paşi ţepeni 
spre vestibul. Dansatorii îi deschiseră drum şi fără să scoată 
vreun cuvânt priviră lung în urma lui. Mihai nu se uită nici în 
stânga, nici în dreapta, doar înainte spre uşa vestibulului, care 
tocmai se închisese. Probabil mai plecase cineva. Poate chiar 
Clara. Tâmplele începură să-i bată ca nişte ciocane pneumatice. 
Paşii îi erau nesiguri, stângaci. Abia în uşă schiţă un mic gest de 
salut, dar mai mult pentru el decât pentru cei din hol. Când se 
văzu afară, răsuflă uşurat şi porni în goană pe scări. La prima 
cotitură ajunse din urmă pe cel care plecase înaintea lui. Era 
fata din nişă. Purta un balonzaide negru cu revere laie. Vru să 
treacă pe lângă ea fără s-o salute, dar ea îl opri. 

— Nu ieşi în stradă, eşti plin de ruj! 

Amuzat, Mihai scoase batista din buzunar şi începu să se 
şteargă pe faţă. 

— Îţi mulţumesc. 

— N-ai de ce. 


leşiră împreună în stradă. Copilul cu bicicleta executa tocmai 
un nou viraj: îşi târşâia piciorul stâng pe asfalt. 

Făcură câţiva paşi şi, când liniştea deveni apăsătoare, Mihai 
spuse într-o doară: 

— Te deranjează dacă te însoțesc? 

— Atâta timp cât avem drum comun... 

Fata avea voce subţire şi lungea puţin vocalele ca o 
cântăreaţă. 

— Eu n-am nicio ţintă. 

Mihai îşi potrivi mersul după paşii ei mărunți. 

Păcat că nu plecase Clara. Pe ea ar fi putut s-o ia de braţ. De 
câte ori nu visase că se plimbă cu o fată la braţ pe o stradă 
lăturalnică. lată, visul s-a împlinit. 

— Poate că ar fi trebuit să mă prezint. Mă numesc Mihai 
Coman. 

— Ştiu... Te-am cunoscut acum un an. La o reuniune de la 
Filologie. 

Mihai ar fi vrut să spună: „Nici nu ştiam că sunt un personaj 
atât de important”, dar i se păru cam deplasat, ironic. Răspunse 
scurt, cu o indiferenţă voită: 

— Nu-mi amintesc. 

Ocoliră un invalid beat, rezemat în cârje. 

— E şi normal... Ai dansat toată noaptea cu Elena Preda... Erai 
foarte plin de tine. 

Mihai nu ştiu ce să răspundă. Îşi lăsă capul în pământ şi numai 
după ce cotiră colţul mormăi într-o doară: 

— Elena s-a măritat. 

— Ştiu. 

— E stupid să te plimbi cu cineva şi să n-ai ce să-i spui. 

Dacă ar fi fost la un colţ, acum ar fi putut să se despartă de 
ea. Dar aşa, în mijlocul străzii, nu se făcea. 

— Ştii de ce am fost închis? Era convins că povestind motivul 
arestării îi face o mare favoare. 

— Nu mă interesează. 

Rămase surprins. Nu se aşteptase la acest răspuns. Dar poate 
e mai bine aşa; avea motiv să se despartă. Rosti un „bună 
seara” abia perceptibil şi cobori de pe caldarâm. Fata făcu un 
pas după el: 


— Nu pleca! N-am vrut să te jignesc. Avea voce rugătoare şi 
părea sinceră. Mihai se întoarse lângă ea. 

— Spune-mi de ce ai fost închis? 

„Proasta asta crede că-mi face plăcere să-i povestesc de ce 
am fost închis”. Răspunse sec: 

— N-am să-ţi spun niciodată. 

„De ce mi-au trebuit toate astea? Dacă mă despărţeam de ea 
de la început, acum eram undeva la un bufet. Dar unde aş putea 
găsi acum un bufet deschis? Un bufet unde să se vândă pâine 
cu unt. Ori sandvişuri. Popa Şapcă 7. Ce adresă idioată! Dar 
sună frumos: Popa Şapcă 7.” 

Ocoliră după colţ. Strada nouă era circulată: un tramvai 
hodorogi pe şine, zgomotos, a fierărie veche. Oare când se vor 
scoate tramvaiele din Bucureşti? 

— Ai întrebat ceva? 

— Nu. 

— Eşti totdeauna atât de tăcut? 

— Da. 

— Probabil „acolo” ai învăţat să taci? 

— Da. Era o constatare adevărată. „Acolo” a învăţat să tacă. 
Uneori treceau zile în şir şi nu scotea niciun cuvânt, apoi când îşi 
auzea glasul îi suna străin. Ar fi putut vorbi mult despre tăcere. 
De fapt, a şi ajuns la o concluzie, formulată în cuvinte ea o 
regulă. „A tăcea nu înseamnă a nu spune nimic”. Să-i vorbească 
ei despre asta? Ce ar putea înţelege? Că privind peretele din 
cărămidă al celulei, prin asociaţie, te gândeai la lutul din râpă, la 
stratul superior al pământului, la aşezarea rară a atomilor, la 
cuceririle ştiinţei, la sputnici, la ceea ce a gândit Gagarin când a 
coborât iar pe pământ... 

Ana îl privi pieziş şi zâmbi: 

— Mama îmi spune mereu că dacă aş şti să tac aş fi cea mai 
bună fată din lume. 

Mihai privi spre ea, apoi în vitrinele luminate; păreau nişte 
mărgele de chihlimbar, colorate. Acum îşi dădea seama cât de 
gălăgioasă era strada. Ar fi putut distinge fiecare zgomot în 
parte: paşii pietonilor, vocile, zdrăngănitul tramvaielor, 
alunecatul discret al maşinilor. 

Cotiră din nou, de astă dată pe o stradă lăturalnică, foarte 
liniştită. 


— Vezi, acolo locuiesc eu. Fata arătă spre o casă cu parter 
înalt, acoperită în întregime cu o plantă căţărătoare. 

Se opriră sub un felinar. Din cauza părului pieptănat pe frunte, 
ochii fetei erau adumbriţi: nu avea luminaţi decât pomeţii 
proeminenţi şi vârful bărbiei. Avea o bărbie mică, rotundă. 

— Atunci, noapte bună. 

— Noapte bună. 

Fata îi întinse mâna: avea mână mică, de copil. 

— Nici nu ştiu cum te cheamă. 

— Ana. Şi adăugă maşinal, ca la un interogatoriu de la 
tribunal, studentă anul |, Filologie, secţia spaniolă. 

— Şi dacă aş vrea să te mai văd? Să-ţi mulţumesc că nu m-ai 
lăsat să ies în stradă mânijit cu ruj? 

— Mulţumeşte-mi acum. 

— Acum nu găsesc cuvintele cele mai potrivite... Dar dacă nu 
vrei să ne mai întâlnim, nu e nevoie. 

— Termin cursurile în fiecare zi la ora 1. Noapte bună. 

2 

În drum spre casă, Mihai se abătu pe bulevardul Magheru; 
voia să vadă bulevardul iluminat, pietonii nocturni, feţele lor 
palide în bătaia reclamelor de neon, voia să audă gălăgie, să 
guste din plin libertatea. Pentru el libertatea însemna: mulţime, 
gălăgie, lumină. În nopţile lungi de detenţiune se gândise mult 
asupra noţiunii de libertate. A nu fi închis nu înseamnă a fi liber: 
înseamnă pur şi simplu că nu este închis. Atât. Nimic mai mult. 
Dependenţa excludea într-un început adevăratul sens al 
libertăţii. A fi liber, înseamnă, deci, a nu depinde de nimeni, a 
putea face ceea ce vrei. În această formulare însă trebuia să se 
includă şi reversul teoriei: nu poţi fi liber dacă stânjeneşti 
libertatea altora. Ajunse la concluzia că libertatea absolută nu 
putea exista, dacă însăşi materia nu exista în stare de libertate. 
Cu elementare cunoştinţe de fizică puteai să ştii că fiecare 
atom, foton e condiţionat de ceilalţi atomi, fotoni, că particulele 
elementare de materie sunt dependente, condiţionate unele de 
altele. Citise cândva că o epopee indiană începe cu următoarea 
frază: Lumea s-a născut din imensa dorinţă de libertate. Fraza 
sună frumos, dar era greu, dacă nu imposibil de explicat. 
Desigur, interpretările cu scop speculativ nu aveau niciun rost. 


Pentru un timp uită de foame, căscă gura la vitrinele luminate, 
trăgea cu urechea la toate discuţiile care se purtau în spatele şi 
în faţa lui. Citea toate afişele, anunţurile. Află că Ilinca Cerbacev 
cânta la Ambasador, iar Willi Donea la Lido. Ce ar fi să cineze la 
Ambasador? Pe llinca Cerbacev şi-o amintea. Când o văzuse 
ultima oară, părea plină de temperament, graţioasă şi avea 
vocea destul de suportabilă. Totuşi, nu intră la Ambasador: n- 
avea niciun rost să cheltuiască o sumă mare chiar în prima 
seară. Banii trebuiau să-i ajungă cel puţin pentru o lună de zile. 
Intră la Lacto-bar şi comandă o porţie de şuncă, brânză şi roşii. 
Părea straniu, dar la închisoare consuma trufandale mult mai 
devreme decât cei din Bucureşti. Acolo aveau grădina lor 
proprie, pe care o îngrijeau bine. E drept, aveau şi timp pentru 
asta. Nu-i gonea nimeni din spate, săpau şi udau cu migală 
fiecare tulpină în parte. A lăsa în spaţiul grădinii o buruiană sau 
un fir de iarbă măcar, însemna să fi revocat de la grădină. Şi 
munca la grădină nu însemna numai aer curat şi soare, ci două 
drumuri cu camionul prin oraş. Puteai să vezi case, străzi, 
oameni şi, ce era cel mai important, femei. 

Mânca încet, tacticos. li păru rău că era singur. Ce ar fi fost să 
fi invitat-o pe Clara. Desigur, atunci n-ar fi putut intra la Lacto- 
bar, ar fi trebuit să se ducă ori la Ambasador, ori la Lido. Ar fi 
putut să danseze şi, cine ştie, poate dacă ar fi insistat, Clara s-ar 
fi reîntors acasă la el. Ce ar fi să se grăbească? Poate îi mai 
găseşte acolo. 

Doar n-o să termine un ceai înainte de 12. Făcu semn 
chelnerului să se apropie. Chelnerul îi făcu nota şi Mihai vâri 
mâna în buzunar să scoată o bancnotă din plic. N-avea niciun 
rost să scoată plicul. Plicul avea antetul închisorii. Plicul nu mai 
era în buzunar. Căută repede şi în celelalte buzunare, dar plicul 
nu era nicăieri. 

— Nouă lei şi patruzeci, insistă chelnerul. 

— Imediat. 

Chelnerul lăsă nota pe masă şi se duse la alt consumator. 
Mihai mai cercetă odată toate buzunarele. Plicul cu bani nu era 
la el. Incepură să-i tremure picioarele: unde să fi pierdut banii? 
Pe stradă? N-a umblat prin buzunar. Doar după batistă, dar 
batista o ţinea în buzunarul pantalonilor. Acasă? Nici acasă! E 
drept, şi-a scos haina, dar o pusese pe spătarul unui scaun. Asta 


ştia precis. Doar o aranjase să nu-i atârne umărul. Atunci unde? 
L-o fi buzunărit cineva! Se uită pe sub masă să vadă dacă nu-i 
căzuse cumva plicul în local! 

Chelnerul se apropie din nou. 

— Nouă lei şi patruzeci de bani. 

— Domnule, spuse Mihai stânjenit, mi-am uitat banii acasă... 
Ce-i de făcut? Zămbi stupid şi trase cu coada ochiului spre masa 
învecinată să-şi dea seama dacă cei de acolo nu trag cu 
urechea. 

— Păi, laşi buletinul şi te reîntorci, răspunse după o scurtă 
chibzuinţă chelnerul. Dar numai până la ora 12. Ori mâine după 
masă. 

— N-am nici buletin. 

Avea un singur act la el: dovada de eliberare din penitenciar. 
Asta nu putea să-i arate. 

— De ce venim la restaurant dacă n-avem bani Chelnerul 
vorbea tare, şi cei de la mesele apropiate se întoarseră spre 
Mihai. Mihai roşi până în vârful urechilor. Ar fi vrut să se 
scufunde pământul cu el. Scoase dovada de eliberare şi i-o 
întinse chelnerului. Acesta luă actul, îl parcurse rapid, îl măsură 
pe Mihai din priviri, apoi plecă grăbit spre bucătărie. Mihai îl 
văzu că şuşoteşte ceva cu un alt chelner, probabil, îşi imagină 
el, responsabilul localului, apoi reveni şi spuse foarte politicos: 

— Dacă sunteţi amabil să veniţi până în birou. 

Mihai se ridică încet şi-l urmă. Spre mirarea lui, nu intrară în 
birou, ci în bucătărie. Chelnerul trase perdeaua şi Mihai îi 
mulţumi în gând. De ce să audă cei din local discuţia. 

Chelnerul îi întinse actul. 

— Nu-i nevoie să-l lăsaţi aici. Aşteptă până ce Mihai împături 
hârtia şi o vârî în buzunar, apoi brusc îl lovi cu pumnul peste 
faţă. 

— Crezi că dacă vii de la închisoare ţi se cuvine masă pe 
gratis! 

Pumnul venise pe neaşteptate. Mihai se lovi cu spatele de o 
masă plină cu zarzavaturi. Al doilea pumn îl primise din spate de 
la celălalt chelner. Se întoarse şi fu lovit cu piciorul. Se chirci, 
dar o altă lovitură în tâmplă îl făcu să cadă pe ciment. Primul 
chelner îl mai lovi o dată cu piciorul, apoi îl ridică de reverul 
hainei şi-l pălmui de câteva ori. Totul se petrecuse atât de rapid 


şi pe neaşteptate, încât Mihai nu reuşi nici măcar să schiţeze 
vreun gest de apărare. 

— Hai, cară-te! 

Chelnerul îi făcu vânt şi-l aruncă în local. Mihai abia îşi putu 
ţine echilibrul. Porni spre uşă. În gură simţi ceva cald; ştia că e 
sânge. Cei din restaurant erau cu toţii cu ochii pe el. 

leşi în stradă. Aerul răcoros îi făcu bine; se rezemă de zid şi-şi 
şterse faţa cu palmele. Palmele i se umplură de sânge. Repede 
se retrase sub o poartă: să nu se adune lumea în jurul lui. Îşi 
căută batista cu grijă, să nu-şi murdărească costumul, şi-şi 
şterse faţa. Aşteptă să-şi revină puţin, apoi cu paşi grăbiţi porni 
spre casă. Abia mergând simţi pentru prima oară durerea: îl 
durea maxilarul drept şi tâmpla, iar când se apleca, coastele din 
partea stângă. Acolo unde-l lovise chelnerul cu piciorul. La o 
arteziană de stradă se spălă pe faţă şi-şi reveni de-a binelea. 
Intră în grădina Icoanei şi se aşeză pe prima bancă. Alături, 
stăteau doi îndrăgostiţi. El, un lungan, o ţinea pe ea de umeri şi 
o săruta tot timpul pe gât. Ea se ferea şi nu foarte: râdea scurt, 
cu o voce ascuţită, stridentă. El, între două sărutări, sâsâia 
îndemnând-o să tacă. 

Mihai îşi întinse picioarele să stea cât mai comod. De ce m-o fi 
lovit chelnerul? A crezut că dacă vin de la închisoare, vreau să-i 
fur? Se gândi să se ducă să reclame la miliţie. Şi ce ar obţine? 
Nimic. Era în culpă: intrase în restaurant fără bani. Nu aşa şi-a 
imaginat prima zi de libertate. 

Porni spre casă. Pe drum, îşi aduse aminte că lăsase cheile în 
cameră. Când a plecat n-a mai vrut să zăbovească cu închiderea 
uşii. li era ciudă că plecase fără chei. De fapt, ar fi trebuit să se 
controleze dacă are bani şi înainte de a fi intrat în local. „Merg 
aiurea, ca un zăpăcit. Se vede că m-am obişnuit cu închisoarea, 
acolo unde grija cheilor era dată în seama altora.” 

Uşa care dădea în curte era încuiată. Fu nevoit să scoale 
portăreasa. 

— Umblaţi noaptea, domnule Mihai... Se vede că v-aţi plictisit 
să staţi de unul singur. _ 

Mihai nu-i răspunse. li mulţumi doar, deşi ea, vizibil, aştepta 
bacşiş. Urcă scările de lemn încet, în vârful picioarelor, să nu 
facă zgomot. N-ar fi vrut să-i deranjeze pe ceilalţi locatari. 
Traversă holul tot în vârful picioarelor şi intră în cameră. De 


îndată ce închise uşa după el avu senzaţia că nu se află singur 
în încăpere. Răsuci comutatorul. Pe canapea dormea Clara. 
Cocul i se destrămase, acum părul lung, blond se revărsase pe 
pernă. Era numai într-un furou scurt, aproape transparent. Se 
trezi. Privi spre Mihai, apoi se retrase până lângă perete. 

— Eşti plin de sânge! 

Mihai se duse la oglindă şi se sperie şi el: îşi spălase faţa, dar 
la gât, la urechi era plin de sânge închegat. Sub ochiul stâng o 
vânătaie cât o monedă de trei lei îi împodobea faţa. 

— M-au bătut. 

Clara nu întrebă „cine”, se ridică de pe canapea şi Mihai văzu 
prin oglindă că începe să se îmbrace. Işi scoase haina, cămaşa şi 
începu să se spele la robinet. Când se şterse, Clara era deja 
îmbrăcată: îşi aranja tocmai cocul. 

— Te-am aşteptat, spuse ea cu voce şoptită, pentru că în 
camera unde am dansat am găsit asta. Scoase din poşetă un 
plic alb cu antetul penitenciarului. Mihai se repezi la plic, cercetă 
dacă mai sunt banii în el, apoi începu să se îmbrace. 

— Vii şi tu cu mine! Repede! O luă de mină şi nu se mai îngriji 
dacă face zgomot sau nu. 

Abia în stradă se dezmetici Clara. 

— Unde mă duci? Eşti ca ieşit din minţi. Mi-e frică de tine... 

— Să nu-ţi fie frică! 

O ţinea strâns de mână şi o trăgea ca pe o povară. La început, 
Clara vru să se împotrivească, apoi văzând că merg spre centrul 
oraşului nu mai opuse nicio rezistenţă. 

La Lacto-bar rulourile erau trase. Dezorientat, Mihai privi 
barele de metal ale intrării ferecate şi simţi cum îl părăsesc 
puterile. Disperat, îşi lăsă capul să-i cadă în piept şi izbucni într- 
un plâns nervos. Clara nu pricepea nimic: o cuprinse doar o milă 
şi o teamă ciudată. 

— Ce e cu tine? 

— Nimic, Clara. Încă nu m-am obişnuit cu oamenii. Ne 
întoarcem? 

— Nu. E târziu. Trebuie să mă duc la cămin. 

— Te însoțesc... 

— Nu. Mă duc singură... 

— ie ţi-e teamă de mine? 


— Puțin. Nu te supăra că sunt sinceră... Eşti foarte ciudat... La 
revedere. 

CAPITOLUL Il! 

1 

Mihai adormi târziu, spre dimineaţă, după ce se zvârcolise 
toată noaptea în patul moale. Avu un vis stupid, ilogic: fusese 
închis cu procurorul care îi ceruse pedeapsa maximă la proces. 
De astă dată procurorul începuse să semene cu Robert şi se 
văita că nu mai reuşea să alerge la 110 metri garduri sub 12 
secunde, fapt pentru care Mihai deveni brusc antrenorul lui şi se 
simţi îngrozitor de nenorocit. Robert ceru un maseur şi acesta 
constată că Robert îl trişase: nu avea picioare. Era necorect din 
partea lui Robert că negase acest lucru şi nimeni din juriul de 
onoare care decerne diplomele din închisoare nu se arăta 
consternat. În cele din urmă, Mihai se trezi obosit, cu picioarele 
amorţite: era transpirat şi cina de aseară, servită la Lacto-bar, o 
simţea tot în stomac. 

Se sculă greoi din pat şi-i veni să plângă de durere: îl dureau 
toate încheieturile. Îşi aduse aminte de bătaia primită de la 
chelner şi se repezi la oglindă. Vânătaia de sub ochi i se lăţise şi 
arăta ca un boxer învins după douăsprezece reprize. Jură că o 
să-i plătească chelnerului cu vârf şi îndesat. Chiar dacă se 
reîntoarce la Făgăraş. Dacă a rezistat acolo opt luni, o să mai 
reziste patru. Mai mult nu putea să-i dea pentru o încăierare. Şi 
încăierarea va fi, de asta era sigur. Dacă ar fi ieşit şi Niţă de la 
închisoare, l-ar fi pus pe el să-l bată. Cu palmele lui cât lopeţile, 
putea să omoare şi un bou. Darmite un chelner slăbănog. Acum 
nicicum nu pricepea de ce nu s-a apărat. De ce n-a lovit şi el? 

Camera de baie folosită în comun era liberă; făcu un duş rece 
şi se învioră. Îi veni să cânte, dar până la urmă se mulţumi să 
îngâne un şlagăr mai vechi, Lalele, învăţat de la un gardian 
tânăr şi îndrăgostit. Acesta era de obicei de serviciu noaptea, 
probabil pentru că nu era însurat şi venise de curând mutat 
disciplinar de la o altă închisoare. Uneori, când noaptea i se 
părea prea lungă, intra şi discuta cu deţinuţii. Cel mai mult îl 
îndrăgise pe Mihai. Îi cerea sfaturi cum să scrie logodnicei: 

— Ticluieşte, mă, cuvintele frumos, să plângă, mă, când le 
citeşte! 


Pentru el toţi deţinuţii erau hoţi. Nu-şi putea imagina pentru 
ce alte motive puteau fi aduşi oamenii la puşcărie. 

— Să spui lu’ mutu, mă, că ai răsturnat o maşină. Pentru asta, 
mă, nu se condamnă un om. Spune, mă, de ce ai avut nevoie de 
banii altora când ai avut bani? 

— Niciodată n-am avut bani. 

— Păi n-ai spus, mă, că ai răsturnat o maşină? 

— Da, dar maşina nu era a mea. 

— Acum am înţeles. Ai furat maşina! Şi zău, mă, n-ai faţă de 
hoţ... 

— De unde ştii ce faţă are un hoţ? 

— Păi asta se vede, mă! Am lucrat la multe puşcării din ţară. 
Am praxă, mă! Te uiţi la un om, îi iscodeşti privirile şi-ţi dai 
seama că omul are faţă de hoţ. Chiar dacă are priviri blajine... 
Mă Comane, tu eşti om cu carte, spune, dar jură pe crucea ta, 
este sau nu este Dumnezeu? 

— Şi preoţii au carte. 

— Ai dreptate, mă! Mă gândeam şi eu la asta. Omul, fiecare 
singur pentru el trebuie să descopere adevărul. Eu uneori ştiu 
sigur că nu este, apoi altădată mă apucă o frică, mai ales, mă, 
dacă sunt singur şi atunci parcă, parcă este. Tu ce crezi, mă? 

— Eu cred că nu există. 

— Desigur, ţie ţi-e uşor, mă, tu n-ai niciun căpătâi, eşti hoţ. 

înviorat de duş, Mihai porni în oraş. La ora aceea soarele abia 
răsărise: razele încă subţiri, firave se strecurau pieziş printre 
blocuri, pătând caldarâmul cenuşiu. Era prea devreme pentru a 
merge la Politehnică: luă un tramvai şi. Cobori la Cişmigiu. Lacul 
din mijlocul parcului, netulburat de nicio adiere, avea suprafaţa 
netedă: în oglinda ei verzuie sălciile păreau crescute cu 
rădăcinile în sus. Cum de n-a observat până acum frumuseţile 
acestei grădini! 

Trecuse doar pe aici de sute şi sute de ori şi ziua şi seara, 
înainte de examene pe băncile rondului scriitorilor îşi recitea 
caietele cu însemnări. 

Se aşeză pe o bancă şi ascultă liniştea din parc. Cine i-a vorbit 
odată despre această linişte formidabilă? A, da, Măcelarul. Cu 
Măcelarul a stat două săptămâni în aceeaşi celulă. Când s-a 
prezentat şi l-a rugat să-i spună simplu, Măcelarul, Mihai l-a 
privit chiorâş. N-avea de loc înfăţişarea de măcelar. Dimpotrivă. 


Mai ales, dacă-l compara cu taică-su, care se îndeletnicise un 
timp tot cu tăierea vitelor. Părea mai degrabă un pensionar, un 
fost contabil, debil, un bunic cumsecade. Părul alb, mătăsos îi 
cădea pe frunte, deschizând şi mai mult culoarea azurie a 
ochilor. 

— De ce vi se spune Măcelarul? 

— Asta e profesia mea de bază. Nu te uita la mine cum arăt 
acum. Anul trecut am împlinit şase decenii. l-am sărbătorit la 
Văcăreşti. Am îmbătrânit. Acum mă ocup cu mărunţişuri. Preţ de 
două până la şase luni. M-am reprofilat, cum se spune. 

— Şi înainte? 

— Inainte, dragul meu, cum să-ţi spun... înainte de război, în 
Bucureşti era o piaţă botezată cu numele meu. Făceam afaceri 
mari, dar nu erau de domeniul justiţiei. Nimeni n-ar fi avut 
curajul să se amestece în treburile mele. Eu controlam toate 
abatoarele din Capitală. Odată am făcut cu un prieten pariu că 
bucureştenii n-or să mănânce carne două săptămâni. 
Bineînţeles, am câştigat pariul, o baterie de Cotnari, şi am 
pierdut peste o sută de mii de lei... Ordonam închiderea tuturor 
abatoarelor. Tu eşti tânăr, n-ai auzit de mine! Dacă aş fi vrut, pe 
atunci puteam să cumpăr şi închisoarea asta. Dracu ştia că o să 
ajung aici! M-a înjurat odată un subaltern de la sectorul tăiere. 
Era un om cât un munte. L-am chemat la mine şi i-am dat zece 
mii de lei. „Pentru că ai avut curajul să mă înjuri. Şi uite, îţi mai 
dau zece, ca data viitoare să. Te abţii...” Mergeam, puştiule, în 
fiecare an la Monte Carlo. Dar nu în sezon, când merg toţi 
neisprăviţii. Ori primăvara, ori toamna. Jucam la ruletă. Plecam 
totdeauna cu o sumă fixă. Plecam să pierd. Şi stăteam acolo 
până mi-ajungeau banii. Am trăit cum au trăit puţini în ţara asta. 

Nu pentru că aş fi avut bani mai mulţi decât ceilalţi. Nu. Dar 
am ştiut să trăiesc. Niciodată n-am fost econom sau zgârcit. N- 
am renunţat la nimic. Am câştigat banii uşor şi i-am risipit 
aşijderea. Azi trăiesc din mici escrocherii. Ştii, n-am învăţat să 
muncesc. Dacă nu-mi merge, cad şi stau ori două, ori şase luni. 
Atât. Niciodată nu depăşesc articolul de lege. Ştii, în ultimii ani 
am făcut o mare descoperire. Te ajut să descoperi şi tu ceea ce 
am descoperit eu după şaizeci de ani. Pentru că eşti simpatic. 
Ne sculăm dimineaţa devreme, tragem patul sub gratii şi ne 
uităm la castanii ăştia din curtea închisorii. Prin frunziş se văd şi 


petice de cer. Acum prin aprilie e plin de vrăbii aici. Stai şi 
priveşti natura. E formidabil! E o linişte care îţi umple sufletul. 
Pe vremuri, niciodată n-am avut timp să observ asemenea 
lucruri. Au trebuit să treacă şaizeci de ani să învăţ să privesc o 
frunză. La dracu'! Să nu crezi că sunt fire de poet. De loc! Dar 
dacă reuşeşti să te umpli de linişte, de împăcare, eşti cel mai 
fericit om din lume. Când sunt liber, în fiecare dimineaţă mă duc 
în Cişmigiu. Stau pe o bancă ascunsă şi privesc lumea. 
Imensitatea liniştii te face să simţi fericirea. Sunt un pungaş 
sentimental, un escroc ramolit. Moartea e singurul lucru de care 
nu mă tem. Pe vremuri, nu înţelegeam liniştea bătrânilor. Cum 
de pot zâmbi când fiecare zi îi aşteaptă moartea în prag! Nu 
înţelegi tu nimic... O oră de nemişcare sub frunziş crud e cât 
zece zile de ale voastre agitate. 

Mihai îşi plimbă privirile spre coroanele copacilor. Căută să 
privească mult timp câteva frunze care i se păreau lui ieşite din 
comun, până când din cauza efortului începu să clipească des. 
Nimic din toate câte i-a spus Măcelarul. La fel ca şi în dimineaţa 
următoare, când au tras patul sub gratii şi au privit frunzişul din 
curtea închisorii. 

— Nu simt nimic din ceea ce mi-ai spus dumneata ieri-seară. 

— Înseamnă că eşti încă prost. Eşti prea tânăr, să ai timp să 
observi ceea ce văd eu. Culcă-le şi gândeşte-te la muieri, la 
zilele pe care le mai ai de stat aici. Să ştii că ai fost degeaba la 
„Zdup”. 

Alături, la marginea lacului, se vopseau bărcile; mirosul 
terebentinei umpluse aleile, parcul. Inainte de a fi ieşit din 
închisoare, Mihai îşi făcuse un plan de reacomodare cu oraşul; 
prevăzuse plimbări lungi pe străzile comerciale, să poată căsca 
gura la vitrine, să colinde amândouă şoselele, să vizioneze toate 
filmele de pe piaţă. Acum, liber, nu avea niciun chef pentru 
toate acestea: era mulţumit să stea nemişcat pe o bancă roasă 
de ploaie şi să privească havuzul mucezit de mătasea broaştei. 
Păcat că sunt atât de pripit! Ce rost a mai avut ieri seară să mă 
duc la Lacto-bar? Să dovedesc chelnerului că sunt corect! 
Tâmpenii! Mai bine aş fi rămas acasă cu Clara, li era ciudă că 
ieri noapte nici măcar n-o privise mai atent. Doar vag întrezărise 
culoarea cărnii sub furoul acela transparent şi scurt. Poate nici 
n-ar fi trebuit să aprind lampa, îi părea rău că n-o întrebase 


măcar unde stă, la ce cămin, când e liberă, când are 
antrenament, la ce club, pe care teren. Printre degete i-a scăpat 
fata asta. Incerca să şi-o imagineze cum stătea pe canapea, dar 
ca şi cum ar fi fost un făcut fantezia nu-l ajuta. lar cealaltă, cu 
care s-a plimbat? Nu-şi putea reaminti nici măcar trăsăturile ei, 
asta şi din cauza întunericului de ieri seara şi bineînţeles din 
cauza neatenţiei. Ştia doar că avea pomeţii proeminenţi şi 
bărbia rotundă. 

Rămase în Cişmigiu până la ora nouă, apoi trecu pe lao 
lăptărie de pe Dobrogeanu Gherea, dejună ieftin, lapte bătut şi 
câteva cornuri. 

Când urcă scările Politehnicii avu emoții: secretara 
decanatului era aceeaşi, o roşcată fardată fără gust, pe nume 
Rozalia. Nu şi-l reaminti pe Mihai; cercetă cartotecile, apoi citi 
însemnările de pe fişa de matricol ca pe o sentinţă: 

— Exmatriculat la 11 septembrie 1964. 

2 

Toată viaţa lui, Anton Coman, tatăl lui Mihai, fusese un om 
descurcăreţ: chiar şi pe front ştia totul mai bine decât ceilalţi, 
era permanent informat şi-n orice domeniu de activitate se 
simţea în largul lui. Afla cel dintâi ştirile de acasă, ştia mai 
precis decât barometrul timpul pentru următoarele trei zile, 
recunoştea tipul autocamioanelor sau al avioanelor după 
huruitul motorului, repara ceasornice, brichete şi bocanci, ştia 
să croşeteze şi pentru o ţigară ar fi fost în stare să explice 
sistemul de funcţionare al semafoarelor electrice. Nimeni nu ştia 
cu ce se ocupase în viaţa civilă. Măcelarii erau convinşi că 
lucrase cel puţin ca „braţ doi” la abator, dar i-ar fi dus în eroare 
şi pe ceaprazari şi pe brutari. După ce cerea de la cineva o felie 
de pâine, îşi dădea cu părerea despre aluat, despre felul cum 
fusese dospită coca şi de ce ar fi trebuit ţinută pâinea cu zece 
minute mai mult în cuptor. 

Anton Coman era originar din Deva, făcuse şase clase la Liceul 
comercial, apoi se angajase comisvoiajor la fabrica de pălării. 
Bătuse ţara în lung şi în lat, dar în orice parte a ţării era ca la el 
acasă, ştia, de pildă, motivul pentru care în regiunea Bacău se 
purtau mai puţine pălării de paie decât la Constanţa. In tranşee 
avea o brichetă cu fitil lung din azbest care se aprindea şi pe 
ploaie şi pe vânt. Era o inovaţie a lui, spunea că dacă ar fi avut 


timp s-o breveteze ar fi făcut o avere. Era soldat de rând, dar 
avea uniformă croită pe corp din cel mai bun material ofițeresc. 
Atunci când nimeni nu mai avea nici măcar săpun de rufe, în 
raniţa lui Anton Coman se găseau cel puţin trei sorturi de 
săpunuri parfumate de diferite culori. Avea cei mai frumoşi ochi 
din tot regimentul: albaştri de cer, calzi. 

Nimeni nu l-a văzut la batalion agitat sau grăbit: era în stare 
să stea ore întregi nemişcat, să privească fix un punct imaginar 
pe cer, sau să urmărească plutirea lentă, molcomă a norilor. 
Oamenii, cu toate că îl admirau pentru cunoştinţele lui, îl 
credeau singur, sărac sufleteşte. Nimeni nu ştia că, în fiecare zi, 
când suna goarna, sunetele metalice trezeau în el amintiri 
ciudate. Dacă ar fi închis ochii, ar fi văzut o margine de sat, un 
bâlci, căluşei, un om îmbrăcat cu pantaloni peticiţi, cu faţa 
vopsită suflând într-o trompetă lucioasă. Dacă nu i-ar fi fost 
ruşine, ar fi putut îngâna şi melodia: un vals lent, trist, cu 
acorduri lungi, leneşe. 

Fusese copil mic de o şchioapă când văzuse pentru prima oară 
bâlciul şi era primul contact cu o altă lume, străină de el, bizară. 
Omul care rupea lanţul, femeia cu două capete, bărcile şi 
permanenta atmosferă de sărbătoare l-au ameţit şi după mulţi 
ani panorama aceea stăruia încă în imaginaţia lui. De altfel, 
toate amintirile lui porneau de la lucruri mici, nebăgate în 
seamă de alţii. Săpând o tranşee, mirosul pământului greu, 
ameţitor, cu iz de frunze putrezite îi aducea aminte de un deal 
scormonit de plugari. Se născuse la sat. Acolo, pe dealul de la 
marginea satului, se ducea la ora prânzului, cu desaga de 
bucate, la taică-su. Bătrânul se întindea lângă el, mirosea a 
transpiraţie. Pământul aburea, de undeva vântul aducea 
parfumul romaniţelor şi o boare rece îmbietoare la somn. 

După sfârşitul războiului a socotit că a venit momentul să se 
pricopsească. A intrat tovarăş la un măcelar, a învăţat să 
mânuiască barda, butucul: era puternic, dobora vita dintr-o 
singură lovitură. Tovarăşul n-a rezistat la ritmul de muncă impus 
de el, l-a părăsit. Abia atunci a început cu adevărat Anton 
Coman vânătoarea de bani: a mărit măcelăria, a modernizat-o 
cu faianţă albă adusă de la Arad şi a angajat un inginer 
constructor să-i supraetajeze casa bătrânească, moştenită de la 
socri. Mihai nu împlinise doi ani când Anton Coman a rămas 


văduv. Era pe vremea concentrărilor. După război, îşi dăduse 
fiul în îngrijirea unei surori de la Ilia, o femeie muncitoare, 
aprigă. Anton Coman nu s-a mai însurat a doua oară, trăia cu 
vânzătoarea din prăvălie, o. Fată subţirică, saşie, cu vreo 20 de 
ani mai tânără decât el. Când măcelăria prinse chiag, îl aduse 
acasă pe Mihai şi angajă o nemţoaică pe lângă el să-l 
instruiască. După câţiva ani, muri şi vânzătoarea din prăvălie, la 
un spital din Radna, doborâtă de o boală nouă, spondiloză, care- 
i măcinase şira spinării. 

Măcelăria mergea strună, era în centrul oraşului, aproviziona o 
cantină a unei ţesătorii de covoare şi bucătăria unui restaurant 
din apropierea gării. În 1949, după decretul Ministerului de 
Interne şi al Sănătăţii Publice, în care se prevedea că vitele nu 
se mai pot tăia decât la abator, Anton Coman fu nevoit să 
lichideze măcelăria. Renunţase şi la supraetajare şi se angajă la 
abatorul comunal. În timpul unei recepții de vite, la gară, o 
cireadă speriată de sirena unei locomotive rupse legăturile 
ţarcului şi-l călcă în picioare. 

Muri în chinuri groaznice la câteva zile după accident Mihai 
împlinise 12 ani. Se întoarse la mătuşa sa, la Ilia, care, în timpul 
vacanţelor, îl puse la plivit, la cules fructe. Mihai nu se evidenția 
decât la şcoală. Din îndemnul secţiei de învăţământ a Sfatului 
popular, mătuşa îl trimise la liceul din Deva, la internat, apoi la 
Bucureşti, la Politehnică. Încă din primul an primise bursă 
republicană. Era socotit cel mai bun matematician: calcula 
pentru studenţi din anul patru oscilaţiile de rezonanţă ale 
podurilor suspendate cu deschidere largă sau probleme şi mai 
complicate de rezistenţă a plafoanelor de beton prefabricat. 
Profesorul de matematici, membru corespondent al Academiei, 
lustin Costinescu îl lua acasă la el şi, uneori, discutau până 
noaptea târziu în limba cifrelor. Pentru bătrânul profesor, 
socialismul era o problemă pur de matematică: era convins că 
istoria construcţiei României noi nu se putea reda decât în cifre 
ca să fie concludentă, precisă, adevărată. Mihai era şi el 
îndrăgostit de matematică: dar, prin profesor, dragostea lui 
pentru cifre depăşi faza abstractă a matematicii. Invăţase că 
matematica superioară nu e de loc speculativă: dovada cea mai 
bună erau lucrările lui Einstein. Datorită aşa-ziselor „speculaţii” 
einsteiniene s-au putut calcula abaterile orbitei lui Mercur. 


— Fiul meu, îi spunea Costinescu, matematica s-a născut din 
necesitate. Numărătoarea, pornită de la răboj pe lemn până la 
descoperirea calculelor infinitezimale de către Newton pentru 
calcularea volumului şi densităţii pământului, pledează pentru 
asta. O companie de soldaţi trecând în pas de marş peste un 
pod arcuit pe Neva s-a prăbuşit în valuri. Justiţia n-a găsit 
vinovatul catastrofei, mai ales că podul fusese încercat cu o 
greutate de zece ori mai mare decât greutatea companiei. A 
trebuit să vină un matematician să demonstreze pericolul 
rezonanţei. De atunci, trecerea unui pod de câtre armată se 
face în pas de voie. De atunci, se calculează rezonanţa podurilor 
în concordanţă cu cadenţa paşilor. Nu prin instrumente de 
precizie, ci cu cifre s-a descoperit viteza luminii. Planeta Neptun 
s-a întrezărit pe o coală de hârtie, cifrele au indicat locul şi 
orbita ei pe cer. Pe baza calculelor matematice, li s-a înfăţişat 
astronomilor. Gauss, pe băncile liceului, dar ţie-ţi spun, fiule?... 
Tu ştii astea la fel ca şi mine. Le simţi ca şi mine... Păcat că faci 
numai construcţii. Asta e ca şi cum te-ai ocupa numai de 
scădere sau numai de înmulţire... Ştiu, ştiu, tu vrei să 
construieşti, vrei să vezi edificii palpabile. Incaşii n-au cunoscut 
scrisul. Civilizaţia lor s-a bazat pe cifre. Şi nu cunoşteau decât 
şase. Cu şase cifre au construit o cultură care a dăinuit milenii. 

în cel de-al doilea an de facultate, Mihai începu să dea 
meditații: câştiga la fel de mult ca un asistent universitar. Primii 
lui elevi au fost Traian şi Decebal Popescu. l-a cunoscut la 
ştrand la LAdo. E o lume ciudată acolo în zilele de lucru. 
Desigur, mulţimea e formată din femei în vârstă care vin să-şi 
corijeze tenul, mai toate sunt plictisite, fade. Pe Traian şi 
Decebal i-a prezentat un prieten comun. Amândoi purtau chiloţi 
de baie din nailon şi erau înalţi şi frumoşi. Femeile îşi uitau 
deseori privirile pe ei. Şi Traian, şi Decebal erau bine făcuţi, 
bronzaţi încă de soarele de aprilie şi, sub duş, întinzându-se 
leneş, nostalgici, aduceau cu nişte zeități antice. Apăreau în 
fiecare dimineaţă pe o motocicletă roşie, cu ochelari de soare şi 
cu câte o carte învelită în material plastic sub braţ. Se ştiau 
priviţi şi poate de aceea călcau puţin ţanţoş, măsurat. Aveau 
frizura la modă, Cicero sau mai bine zis un breton coborât până 
aproape de sprâncene. Se vârau amândoi sub o ciupercă, citeau 
un sfert de oră, se pregăteau pentru examenul de admitere, 


apoi îşi ascundeau cărţile sub ştergarele groase de flotir colorat 
şi se ungeau cu fel de fel de alifii. Intrau în apă totdeauna 
spectaculos. Traian înota crawl, iar Decebal brass. In ziua când i- 
a cunoscut Mihai, conversaţie n-a făcut decât Traian. Decebal îşi 
bătea tot timpul genunchii, în ritm, mormăind pentru el: 

— Bi, ba, bu, bu, bu... Bu, bu, bu, bu, ba! Ba, ba, bu, bu, bi, 
biiii! 

în cel de al treilea an de facultate, Mihai părăsi căminul. Se 
putea întreţine singur, n-avea niciun rost să ocupe patul unuia 
care ar fi avut nevoie de el. Era pe vremea când îşi înaintase 
adeziunea să fie primit în U.T.M. Avea referinţe bune, era 
studios, niciodată n-ar fi crezut că cineva o să se împotrivească. 
La începutul şedinţei i-au pus câteva întrebări părelnic banale la 
care totuşi răspunsese cu greu. 

— Până acum de ce nu te-ai înscris în U.T.M.? 

în sală se făcuse linişte. Ce ar fi putut să răspundă? Că nu s-a 
simţit demn, aşa cum i-a şoptit cineva? Nu se făcea. Şi apoi ar fi 
fost demn şi mai înainte. Într-adevăr, de ce nu a cerut să fie 
primit în U.T.M.? răspunse liniştit: 

— Nu ştiu. 

Sala a început să murmure şi atunci a avut pentru prima oară 
senzaţia că o să se întâmple ceva. 

— Poate că nu ştie nici acum pentru ce vrea să se înscrie? 

Afirmația era răutăcioasă. Mihai nu răspunsese. Lăsase capul 
în jos şi se simţise trist. Ştia că locul lui era în U.T.M. Se ştia 
cinstit, înţelegea politica partidului nu numai cu inima, ci şi 
intelectual, ştia că fără acest regim niciodată nu i s-ar fi deschis 
drumuri atât de largi în profesia pe care şi-o alesese. Niciodată 
nu fusese patetic, ci totdeauna raţional. Pentru el, cifrele, 
calculele spuneau mai mult decât lozincile; chiar la defilările de 
1 Mai sau 23 August era preocupat de estetica străzilor, unde, 
ce anume ar trebui construit, căuta soluţii mai practice pentru 
înălţarea tribunelor. Să le spună acest lucru? Poate or să-l 
înţeleagă. În fond, oamenii nu seamănă între ei. Începu: 

— Ştiţi, eu la defilări... nu... Tăcu brusc. Cum să spun: că nu se 
bucură. Asta nu era aşa. Dar atunci? Ar fi fost mai bine să nu 
pomenească despre asta... Sau să le explice mai clar. O să ia de 
la capăt, de la rezultate. Ştiţi, oamenii nu sunt la fel... 

— Ce nu faci la defilări? îl întrerupse cineva. 


— Cum să vă spun, eu nu sunt ca ceilalţi. 

— Dar cum eşti? 

— Nu-l mai întrerupeţi, interveni secretarul organizaţiei de 
bază. Lăsaţi-l să vorbească. Spune, tovarăşe. 

Mihai pierdu complet şirul gândurilor: privi un timp spre cei 
din sală, unii i se păreau străini. Pânza roşie care acoperea masa 
prezidiului era şifonată şi în partea stângă atârna mai aproape 
de podea. Se miră că până acum nu se ridicase nimeni s-o 
îndrepte: erau doar viitori ingineri, cu ochii formaţi, educați în 
spiritul simetriei. 

— AŞ vrea să vă vorbesc despre mine, dar, ştiţi, mi se pare 
ciudat să vă spun cum sunt când voi mă cunoaşteţi destul de 
bine. De trei ani ne vedem aproape zilnic, cred că n-am nicio 
particularitate specială în felul de a gândi. Am fost foarte sincer 
când v-am spus că nu ştiu de ce n-am cerut până acum să fiu 
primit în U.T.M. Nu ştiu, pentru că nu m-am gândit până acum la 
acest lucru. Dacă ar fi să analizez... 

— Analizează-te, de aia ne-am adunat. 

Cei care l-au susţinut au fost în minoritate, şi Mihai Coman n-a 
devenit utemist. Pe urmă, a survenit accidentul acela stupid din 
Piaţa Republicii, cele opt luni de detenţiune la Făgăraş şi acum 
exmatricularea. 

Niciodată nu se simţise atât de singur ca acum. Nicio clipă nu-i 
trecuse prin minte să se ducă acasă la llia. Mătuşa era bătrână, 
pensionara cooperativei din sat, n-ar fi fost în stare să-l ajute 
nici măcar cu un sfat. Hoinări până la orele zece pe bulevard, 
apoi îşi scoase bilet la cinematograful Lumina. Rula un film 
românesc, „La patru paşi de infinit”. Încă în timpul vizionării 
filmului îi trecu prin minte să se ducă la Facultatea de filologie, 
să o întâlnească pe Ana şi să se intereseze de Clara. Avea 
neapărată nevoie de cineva. 

O aşteptă la ieşire. Ana apăru imediat după ora unu: era 
îmbrăcată cu o rochiţă de vară şi cu un cardigan de lână 
albastră. 

— Ştiam că ai să mă aştepţi. 

— Ştiai? De unde? 

— Am vrut eu. Şi de obicei ceea ce vreau se împlineşte. Ai fost 
la Politehnică? 

— Da. Am fost exmatriculat. 


Ana rămase cu gestul suspendat, în ochi îi apărură licăriri de 
bănuială. „Parcă prea simplu îmi comunică acest lucru”. Aşteptă 
ca Mihai să devină „serios” şi să-i spună ce a făcut la 
secretariatul Politehnicii. Mihai însă privea undeva departe, cu 
ochii pierduţi şi se lăsa de pe un picior pe celălalt. 

— Şi acum ce ai să faci? 

— Încă nu ştiu. Spusese adevărul. Nu ştia de ce o să se apuce. 
De fapt, ocolea acest gând. O privi lung pe Ana și i se păru că ea 
nu era nici urâtă şi nici frumoasă. Numai pielea îi era foarte fină, 
aproape transparentă. 

— Totuşi, ce ai să faci? 

— Memorii, contestaţii, sau poate o să mă angajez undeva la o 
construcţie... Ideea nici nu era rea; îi era ciudă că până acum nu 
se gândise la asta. 

— Mă conduci? Dacă da, îţi spun tot... 

— Te conduc, desigur... Se miră că nu-şi aducea aminte de 
acel „tot” ce avea să-i spună Ana. Doar n-au avut nicio discuţie 
neterminată, ieri seară. Să nu fi fost atent, să fi uitat că i-a pus 
întrebări la care n-a primit răspuns? 

Porniră tăcuţi, cu paşi măsuraţi, spre strada Academiei. 
Umbrele lor, ca două mogâldeţe, erau chiar sub picioarele lor pe 
asfaltul încălzit de soarele de prânz. 

— Ei, nu pui întrebările? 

— Ce fel de întrebări? 

Ana îl privi cu coada ochiului. 

— Ştii, mie îmi plac oamenii sinceri. Ai venit să afli cine e 
Clara? 

— Nu, minţi repede Mihai şi privi în altă parte, ca Ana să nu-i 
vadă ochii. 

„Sunt date dracului fetele din ziua de azi! Cum de a ghicit 
pentru ce am venit?” Când pauza i se păru prea lungă, adăugă: 

— Dar dacă am pornit pe linia asta, spune-mi cine e. 

— Nu te preface! Fata aceea blondă de la I.C.E.F. Rujul... 

— A, da, rujul. Acum ştiu. Şi ce mai trebuie să întreb? 

— Dacă într-adevăr nu te interesează, nu trebuie să întrebi 
nimic. Poate mi s-a părut mie. Dar să ştii, n-ai făcut cine ştie ce 
cucerire. Totul a fost aranjat. 

Mihai nu-i răspunse imediat. Vasăzică fata asta mică e geloasă 
pe Clara. Dacă i-aş spune că am găsit-o pe Clara acasă, poate 


mi-ar scoate ochii. Se uită la ea. Ana păşea mărunt. Era o 
sfârlează de fată, abia formată. Îşi ţinea însă umerii drepţi, ca şi 
cum ar fi vrut să pară mai înaltă. 

— Nu mi-ai răspuns. Spuneam că toiul a fost aranjat. 

— Ştiu. 

— Nu ştii! 

Acum nu mai încăpea nicio îndoială. Era geloasă şi voia s-o 
denigreze pe Clara. De ce oare? Era convins că nu pentru el, ci 
mai degrabă pentru Clara. In prezenţa ei, toate celelalte fete 
care au fost ieri seară la ceai au rămas în umbră. Clara avea 
farmec, era femeie, ştia să danseze, să vorbească, să râdă. Asta 
mică abia s-a văzut ieri seara. Numai vocea avea ceva ieşit din 
comun: suna cald, prietenos, chiar când vorbea urât despre 
prietena ei. 

— Ştiam de ieri seară. Clara mi-a spus totul. A făcut un pariu 
cu Robert. Ea m-a rugat s-o las să mă sărute. Voia să câştige 
pariul. leri seara am fost pe post de cobai. 

Ana începu să râdă. 

— E fată deşteaptă Clara! Nu m-aş fi aşteptai din partea ei. 
Asta înseamnă că ai venit dezinteresat, numai ca să mă vezi pe 
mine. 

— Da. 

Ana roşi până în vârful urechilor şi privi atentă vârful pantofilor 
ca şi. Cum ar fi vrut să măsoare lungimea paşilor. Fusese 
convinsă că Mihai va veni să ia informaţii despre Clara. De altfel, 
senzaţia asta a avut-o şi ieri seară. De aceea, s-a purtat atât de 
rece cu el. La toate astea se gândise încă în timpul orelor de 
curs, se pregătise pentru răspunsuri brutale şi acum totul se 
năruise. Noua variantă o dezechilibră. Spuse încet, ca şi cum ar 
fi spus un lucru ruşinos: 

— Îți mulţumesc. 

— Ce ai spus? Mihai trecu în dreapta ei şi o mai întrebă o dată: 
Ce ai spus? 

— Nimic. Absolut nimic. 

Merseră un timp tăcuţi unul lângă altul. Pe Ana o năpădise o 
bucurie ciudată, ca după un răspuns bun la examene, o bucurie 
care nu se poale transmite, fărâmiţa. Mihai privea fără insistenţă 
picioarele unei femei care mergea în faţa lor. Femeia purta 
ciorapi de mătase până la genunchi, la fiecare pas lăsa să se 


observe acest lucru, deşi încercase să mascheze, îmbrăcând o 
rochie mai lungă. „Pe nevasta mea n-o voi lăsa niciodată să 
îmbrace aşa ceva”. Vru să spună această hotărâre şi Anei, dar 
ea i-o luă înainte: 

— Nu-mi spune nimic acum. 

— Nici n-am ce-ţi spune. 

Se opriră pentru o clipă în faţa vitrinelor cinematografului 
Bucureşti. Ana aruncă o privire spre o fotografie de reclamă care 
o înfăţişa pe Sophia Loren încercând să respingă îmbrăţişarea 
unui actor cu mustăţi. _ 

— Trebuie să fie un film bun, mormăi Ana. lţi place Sophia 
Loren? 

— Îmi place. 

Mihai se simţi îngrozitor de singur. Ce treabă avea el cu 
Sophia Loren, cu Ana, cu lumea asta de gură-cască de pe 
bulevard!? Un miliţian opri un cetăţean care voia să traverseze 
nereglementar bulevardul. Ana îl întrebi» pe neaşteptate: 

— Când vrei să Le angajezi? 

— Cât mai curând. 

— Eu cunosc pe cineva la trustul numărul ă. Vrei să mergem 
acum? 

— Nu pentru asta te-am aşteptat. 

— Ştiu, dar asta e mai important acum. 

— N-aş vrea să-ţi faci obligaţii... 

— Nu-mi fac nicio obligaţie... Omul pe care îl cunosc e un 
vecin de al nostru, maistru zidar sau aşa ceva. Hai să luăm 
tramvaiul spre Giuleşti. 

CAPITOLUL IV 

1 

încă de departe, Giuleştiul, cu zecile de macarale turn, 
tuguiate, pare o pădure metalică, iar clădirile o imensă, masivă 
dantelărie de beton. Casele vechi, sortite demolării, în umbra 
coloşilor cenuşii, par şi mai mici şi mai urâte decât sunt în 
realitate. Peste întregul cartier pluteşte un nor cenuşiu-murdar: 
praful de ciment, mirosul varului, al mortarului proaspăt e 
îmbătător, cu iz acrişor, acidulat. 

în staţia de tramvai Ana îl rugă pe Mihai s-o aştepte. Ca să fie 
convinsă că nu pleacă, îi încredinţă servieta. Spuse în glumă: 

— Să n-o deschizi! 


— Nu. 

Ana traversă strada desfundată, sări peste conductele de gaz 
aruncate în noroi şi dispăru după gardul de papură al trustului 3. 
Ana cunoştea fiecare loc de pe şantier. Tatăl ei era maistru- 
betonist, lucra pe şantier chiar de la deschiderea lui. Acum n-ar 
fi vrut să se întâlnească cu el. Ocoli concasoarele de la hala de 
deservire şi întrebă pe un muncitor unde-l putea găsi pe 
maistrul Crişan. 

— E la blocul 6. 

Cunoştea amplasamentul blocurilor. Tatăl ei lucra la clădirea a 
doua, la cofraje. Nu era seară să nu povestească câte ceva de 
pe şantier, dar Ana nu şi-ar fi închipuit că o dată îi vor fi de folos 
aceste date. 

Ajunse la blocul 6. Se duse de-a dreptul la ascensor; omul de 
deservire îi zâmbi. 

— Tata nu-i aici. 

— Ştiu. Il caut pe tovarăşul Crişan. 

— E sus pe platformă, la patru. 

— AŞ putea să urc cu... arătă spre ascensor. 

— Nu. Dacă mă vede inginerul-şef, îmi opreşte 100 de lei din 
salariu. Hai repede să nu te vadă cineva! Îi deschise uşa din 
sârmă împletită şi o împinse în cuşcă. 

Ana îl mai văzu trăgând semnalizatorul, apoi ascensorul 
zvâcni din loc, zgâlţâit. Roţile scripetului scârţâiau jalnic a 
fierărie neunsă, ritmic, cu plânset prelung. Ana simţi cum tot 
sângele i se scurge din tâmple. 

Printre gratiile de sârmă ale apărătorii ascensorului văzu cum 
se depărtează pământul, stivele de materiale, apoi descoperi şi 
strada. Din cauza unui tramvai din staţie nu-l putea vedea însă 
pe Mihai. 

Ascensorul se opri brusc, alunecă un sfert de metru în jos, 
apoi se urcă din nou, de astă dată încet, până la semnalul tras 
cu var al etajului. Un muncitor deschise uşa ascensorului şi când 
dădu cu ochii de ea rămase pironit locului. N-o cunoştea. 

— Ce cauţi dumneata aici? 

— Pe tovarăşul Crişan. Sunt fata lui Bălan. 

— Dacă te mai prind în lift, îl chem pe tovarăşul inginer-şef... 
Ştii ce periculos e să... 


— Ştiu, ştiu... Dar spune-mi unde îl găsesc pe tovarăşul 
Crişan? 

— Pe platformă. 

Muncitorul arătă cu mâna spre locul unde se afla scara 
platformei, apoi scoase vagonetul din ascensor. Aproape lipită 
de zid, Ana înaintă până la scara proptită pe parapetul 
platformei. Urcă încet, treaptă cu treaptă; o clipă, avu senzaţia 
că muncitorul se uită sub ea, dar nu-şi întoarse privirile. 

Pe platformă, îl descoperi pe maistru, aplecat asupra unei 
grinzi de beton. Îl strigă. Acesta se apropie de ea, nu vru să-şi 
creadă ochilor. 

— Ce cauţi aici! avea voce groasă, de bas. Suna ostil. 

— Pe dumneata, nene Matei... 

Crişan îi întinse mâna, o ajută să se salte pe platformă. 

— Trebuie să fie ceva foarte important dacă ai venit până aici. 
S-a întâmplat ceva acasă? 

— Nu, şi zâmbi gândului că va spune ceva foarte banal. 
Cunosc pe cineva care vrea să se angajeze pe şantier. 

— Ai înnebunit! Şi pentru asta ai venit aici? 

— Da. 

— Hai, du-te acasă! Dacă te vede Bălan, ştii ce-ţi face. 
Probabil i se păru că fusese prea aspru, şi continuă pe alt ton. 
Pentru asta nu era nevoie să vii aici. Poate să se angajeze 
oricând. Nu e nevoie de protecţie. 

— Nu e vorba de protecţie. 

— Ştiu, să am grijă de el. Despre asta e vorba, nu-i aşa? 

— Da. 

— De ce n-ai vorbit cu taică-tu? 

— Ştii cum e tata. 

— Bine... Ana... Cum îl cheamă? 

— Mihai Coman. O să-i spun să te caute. 

— Bine. Vezi să nu te murdăreşti. 

— Aş vrea să te mai rog ceva. 

— Ştiu. Să nu-i spun nimic lui taică-tu... Asta ai vrut să spui? 

— Da. 

Porni spre scări. 

Mihai se plictisise aşteptând; un timp, privi înotul planşelor 
prefabricate. În aer, petrecute de zdrăngănitul metalic al 


macaralelor, apoi urmări strădania unor şoferi care se sforţau să 
scoată un camion împotmolit în noroi. 

Ana apăru pe neaşteptate. 

— Ai aşteptat mult? 

— Da. 

Fata avea faţa roşie, respira des şi pe frunte îi apăruseră 
câteva broboane de sudoare. 

— Îţi mulţumesc, Ana. N-ar fi trebuit să te osteneşti. M-am 
interesat la cineva, angajările se fac destul de uşor. 

— Ştiu, dar e bine să ai un cunoscut. Îl cauţi pe maistrul 
Crişan. Ai să vezi, e un om foarte de treabă. S-a cam supărat că 
am urcat cu ascensorul. Te prezinţi mâine la 7. Şi acum să 
mergem, că întârzii de la masă. 

Porniră pe jos pe strada desfundată, murdară. Mihai se gândi 
s-o întrebe de ce a făcut toate astea pentru el, dar întrebarea i 
se păru deplasată. Şi apoi încă nu era convins că o să se 
angajeze chiar pe acest şantier. Era prea mare, ştia din 
experienţă că la şantierele mari brigăzile se specializează prea 
unilateral, într-o muncă liniară, mecanică. La un şantier mic, sau 
la unul experimental, avea ce învăţa: acolo se încercau procese 
noi de producţie, metode noi de muncă. Era complet 
necunoscător în aplicarea planşelor metalice pentru cofraje, 
tratarea lor pentru reutilizarea sau aplicarea blocurilor poroase 
la zidăriile interne. 

— La ce te gândeşti? 

Mihai tresări. N-avea niciun sens să spună că se gândeşte la 
prefabricate şi la beton, când ea a fost atât de binevoitoare cu 
el. Minţi: 

— La tine. 

— La mine? E drăguţ din partea ta. Pot să aflu ce anume? 

— Desigur. Voiam să te întreb ceva, ţesu în continuare 
minciuna Mihai. Numai că nu găseam formularea cea mai 
potrivită. Aş vrea să sune frumos. 

— Dacă vrei, te ajut. La formulări frumoase mă pricep. Am 
avut totdeauna zece la compunere. 

— Fie. După masă ce faci? 

— Cred că întrebarea asta nu se poate formula altfel. E foarte 
clară. Mă pregătesc pentru seminar. 

— Şi după ce te-ai pregătit pentru seminar? 


— Am antrenament la baschet. 

„Înseamnă că nu vrea să se întâlnească cu mine”. Tocmai de 
aceea insistă: 

— Şi după antrenament? 

— Am cor. 

N-ar fi crezut despre Ana că-i atât de dezgheţată. Ori într- 
adevăr avea tot ce spusese, ori avea replică. Mihai insistă în 
continuare: 

— Ai un program foarte încărcat. Ce ar fi dacă ai lipsi de la 
cor? 

— N-am lipsit niciodată. 

— Atunci cu atât mai mult. 

De astă dată Ana întârzie cu răspunsul. Făcu câţiva paşi, apoi 
privi şiret spre Mihai: 

— Şi ce program îmi oferi pentru această absenţă nemotivată? 

Intr-adevăr, ce ar putea să-i ofere? S-o invite la cofetărie sau 
la restaurant. Nu, la restaurant Ana nu vine. Poate ar fi fost 
totuşi mai bine să nu insiste atât de mult. 

— Ei, ce-mi oferi? 

— Stai să mă gândesc. 

— Şi eu care credeam că totul e premeditat, că ai avut 
programul făcut încă înainte de a ne fi întâlnit... 

Ce putea să-i ofere acum? In orice caz, ceva neînsemnat, 
banal, să aibă motiv să-l refuze. 

— O plimbare. i 

Ana nu-i răspunse imediat. Işi ţinea ochii în pământ de parcă 
ar fi fost vinovată. „Am nimerit bine, gândi Mihai. Pentru o 
plimbare nu merită să renunţe la cor”. 

— Am înţeles. Ţi-am oferit prea puţin. . 

— Nu. Mă gândeam la cu totul altceva. In sens autocritic. N-aş 
fi crezut despre mine că sunt atât de uşuratică. 

Mergeau cu paşi tărăgănaţi, leneşi. Mihai o privi cu coada 
ochiului: abia îi ajungea până la umăr. Ana era subţirică, slab 
dezvoltată. Se forţă să facă paşii mici, să meargă alături de ea. 

— De ce ai făcut toate astea pentru mine? Vorbesc de şantier. 

— Cum de ce? Doar ai nevoie de ajutor. 

— Şi tu eşti un fel de mama răniților? 

— Nu. Sunt secretara organizaţiei U.T.C., anul I — Filologie. 

— Adică în calitatea asta m-ai ajutat? 


— Da, şi în calitatea asta. 

— Mulţumesc pentru acest „şi”. 

— Asta înseamnă că eşti modest, că te mulţumeşti cu puţin. 

— Da. 

— Dar cu acest „da” demonstrezi contrariul. 

Fata nu era proastă. li făcu plăcere discuţia cu ea. 

— Probabil înveţi foarte bine. 

— Destul de bine. Dar întrebarea ta are şi un sens ironic, în 
gen de „fată tocilar, cuminte”. Ştiu să dansez şi twist. 

— Eu nu ştiu. 

— Eu ştiu, dar nu-mi place. Poate pentru că nu ştiu bine... în 
general, nu sunt dansatoare grozavă... Băieţii nici nu mă prea 
invită. Oare de ce? Spune, din punctul vostru de vedere, al 
băieţilor: sunt chiar atât de urâtă? 

— Nu. Nu eşti urâtă. 

— Mulţumesc. Nu era nevoie să fii politicos. L-am întrebat 
odată şi pe tata şi mi-a spus: pui nişte întrebări idioate! Dacă nu 
eşti chioară, cum să fii urâtă! Ca şi cum numai asta ar 
determina frumuseţea cuiva. 

Mihai zâmbi. Ana avea un aer naiv, pur, o prospeţime 
neîntâlnită până acum. Adevărul era că Mihai avea o experienţă 
limitată în materia asta. La liceu, a locuit în cămin; nu vedea 
fete decât în drum de la şcoală până la cămin, sau duminică, 
după masă, pe strada Petru Groza, când avea liber până la ora 7 
seara. Se îndrăgostise pe atunci de o vânzătoare de la „Librăria 
Noastră” din apropierea liceului. Fata îl privise odată în ochi, şi 
Mihai era convins că ea e „marea dragoste”. A uitat-o însă 
foarte repede. La Bucureşti, locuise tot la cămin; e drept, 
cunoscuse o mulţime de studente, dar nu s-a ataşat decât de 
Elena. 

— La ce te gândeşti? 

— La nimic. 

— La nimic nu se poate gândi. 

— Atunci nici nu m-am gândit. Am tăcut numai. 

— La toate ştii să răspunzi! Te las. lau troleibuzul, ne întâlnim 
la terenul Ştiinţa. Ştii unde e? 

— Da. La Facultatea de drept. 

2 


Mihai luă loc pe mica tribună a terenului Ştiinţa cu mult 
înainte de începerea antrenamentului. Nu erau prezenţi decât 
câţiva oameni de serviciu, care greblau terenurile de tenis şi 
volei, şi un electrician, care verifica instalaţia de iluminare. Prin 
frunzişul crud al oţetarilor se zărea noul bloc de pe Berzei şi, mai 
încolo, platformele  blocurile-turn, din Piaţa Gării. Inspre 
facultate, pe aleile presărate cu pietriş roşcat, vântul arunca 
flori galbene de tei. Mirosul greoi al teilor era obositor, 
împovărat de tăcerea după-amiezei de vară. Primii apărură 
voleibaliştii. Două echipe studenţeşti. Mihai îi privi puţin cu 
invidie. În anul întâi făcuse şi el sport: alergase la 200 şi 400 de 
metri plat, până ce o luxaţie, care îi revenea după fiecare 
sforţare, îl silise să renunţe. 

— Nu eşti construit bine, tinere, îi spusese doctorul... Ai o 
călcătură ciudată. E anormală luxaţia ta. Joacă şah. 

Şahul nu-i plăcea. Avea senzaţia că e un joc bătrânesc şi dacă 
partenerul se folosea de timpul acordat gândirii îi venea să 
turbeze. Muta fără prea multă chibzuinţă, juca nervos şi pierdea 
mai totdeauna. 

— Dar ce credeţi, tovarăşe doctor, ce e cu piciorul meu? 

— Nimic. Cred că ai o decalcifiere ori o insuficienţă vitaminică. 
E povestea întregii generaţii născute în timpul războiului. 
Subalimentarea. 

Explicaţia i s-a părut echivocă, se duse la dispensar să se 
caute. Nu i s-a găsit nimic. 

— Eşti sănătos tun. 

— Sănătos, dar când alerg fac luxaţii. 

— Cine te pune să alergi? 

— Antrenorul. 

Apărură şi fetele pe terenul de baschet. Mihai rămase surprins 
de felul cum arăta Ana îmbrăcată în maiou şi chiloţi scurţi. Avea 
corpul bine proporţionat, frumos. Dezbrăcată, nu părea de loc 
subţire. Sărea în înălţime mai mult decât s-ar fi bănuit, era 
sprintenă, vioaie şi pricepea prompt intenţiile colegelor ei. Cu 
păru] strâns coc, de la distanţă părea chiar nostimă. 

îi păru bine că venise la acest antrenament. De mult nu mai 
văzuse atât de multe fete la un loc. În închisoare îşi dorise 
totdeauna o femeie senzuală, asemănătoare cu o actriţă italiană 
pe care o văzuse într-un film a cărui acţiune se petrecea 


undeva, în orezăriile din Sicilia. Era un ideal creat în nopţile 
lungi, foarte liniştite ale celulei. 

Un individ tânăr, îmbrăcat numai în pantaloni şi maiou vărgat, 
se aşeză lângă Mihai. 

— Mişto fete... Ce zici? 

— Înîm, mormăi Mihai şi-şi luă privirile de la el. Individul 
scoase din buzunar o ţigară mototolită, cu tutunul scurs pe 
jumătate, şi o aprinse. 

— Eu trec pe aici în fiecare după-masă, mă uit la gagici. 
Spectacol mare. Pe urmă, mă duc la întâlnire. 

— De ce nu te duci de pe acum? 

— Nu ţine... Nuţi termina la opt. Lucrează la Igiena. 
Manichiuristă. E cea mai bună pe unitate. Dacă n-ar fi 
manichiuristă, aş fi luat-o de nevastă. 

„Asta-i smintit”, îşi spuse Mihai şi începu să se amuze, îşi 
aprinse şi el o ţigară şi-l cercetă mai îndeaproape pe nepoftitul 
oaspe. Aducea a vagabond, deşi era curăţel. 

— Zici că n-o iei de nevastă pentru că e manichiuristă? Dar 
ăsta ce cusur o mai fi? 

— Nu-i cusur, împărate, dar, ştii, Nuţi face manichiura la morţi. 
Are legături cu cei de la pompe funebre şi e chemată mereu. 
Câştigă bine, dar nu-mi vine s-o mângâi pe mâini. 

— Manichiură la morţi? 

— Ce te miri. Morților li se face toaleta. Sunt spălaţi, bărbieriţi, 
tunşi şi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare... De ce nu li s-ar face 
şi manichiura? Ştii ce fată e Nuţi? Aur! Astea de pe teren laolaltă 
n-au corp cum are ea. Aşa cum spun. Aur! Păcat că are o 
meserie împuţită... Uite ce bună e aia cu coc. Arătă spre Ana. 
Îmi face semne. Se ridică în picioare să fie văzut mai bine. Apoi 
îşi trase şi tricoul pe corp să i se vadă musculatura. 

— Mie îmi face semne, spuse Mihai. 

Individul verifică cele spuse, pe urmă, plictisit, cu mişcări 
încete, se aşeză. 

— E mişto Ana. Încă nu-i coaptă îndeajuns, dar promite. 

— O cunoşti? întrebă mirat Mihai. 

— Pe toate le cunosc. Nu ţi-am spus că vin în fiecare zi pe aici. 
Uite, vezi pe aia cu păr negru?! E de la medicină. Aia într-un an 
va fi în lotul naţional. Are o detentă formidabilă. Dacă va învăţa 
să arunce la coş. Aur! 


— Cu ce te ocupi dumneata. Parcă ai fi antrenor. 

— Îngrijesc terenul. 620 pe lună. Pe stat e şase sute patruzeci 
şi ceva. Plătesc impozit la stat. Cât o fi ora? 

— Aproape şase. 

— Atunci mai am două ore, şi mă întâlnesc cu Nuţi. Ai văzut ce 
străpungere a făcut aia de la medicină? Aur, domnule. Aur! 

La sfârşitul antrenamentului, Ana făcu semn lui Mihai s-a 
aştepte în faţa facultăţii. Mihai cobori leneş băncile tribunei 
privind lung după ea, apoi coti pe aleea principală a parcului. 

Soarele se lăsase foarte jos, nu mai lumina decât vârful statuii 
lui Kogălniceanu poleindu-i chelia. Asfaltul udat proaspăt era 
lucios, maşinile se oglindeau în el ca într-o oglindă spălăcită. 

Când sosi Ana, roşie de duşul fierbinte, Mihai o cercetă mai 
atent: ochii aveau culoarea fierului proaspăt pilit, tăioşi. 
Îmbujorată, era mai mult decât nostimă. 

— Am fost puţin emoţionată. Stăteai acolo pe tribună ca un 
paşă şi te uitai tot timpul la mine. Am greşit vreo două coşuri 
din cauza ta. 

Mihai nu-i răspunse. O privi până când ea îşi lăsă ochii în 
pământ. 

— La Giuleşti m-ai întrebat dacă eşti urâtă... Nu eşti... 

Ana îşi ridică privirile: ţinea buzele întredeschise, i se vedea 
vârful dinţilor. 

— Zău? 

— Zău. 

Ana zâmbi: îşi legăna săculeţul cu echipamentul sportiv ca pe 
un pendul. 

— Azi am să-mi mint pentru prima oară părinţii. Am să le spun 
că am fost la cor. 

— Poate n-or să te întrebe. 

— Atunci am să mă mint pe mine. Şi asta e mai grav. 

— Şi dacă le spui că te-ai plimbat cu un băiat? 

— Atunci, cum o cunosc pe mama, va dori să te cunoască. 

— Şi asta desigur nu se poate. Ar fi grav. Un fost puşcăriaş! 

— Nu mai vorbi despre asta. 

Un timp, merseră tăcuţi, cu privirile aţintite în jos. Ana trase 
cu ochiul spre Mihai şi-l văzu îngândurat. 


— Odată mi-a făcut curte un student. Era de la Drept. Purta 
ochelari şi scria versuri. Era foarte plictisitor. Mă ţinea de mână 
şi spunea că sunt frumoasă. E stupid, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Eu niciodată n-am scris versuri. 

— Am umblat vreo trei luni împreună. 

— Şi n-ai simţit nimic pentru el? 

— Nu. Voiam să ştiu cum e când ţi se face curte. 

— Şi te-ai lămurit. 

— Nu. Era mai amuzant la cor. 

— Aceasta e o aluzie? 

— Niciodată nu fac aluzii. De obicei, spun totul deschis. Şi lui i- 
am spus. „N-aş putea să te iubesc niciodată, Romulus”. Se 
numea Romulus. Era de undeva din Ardeal. A plecat foarte 
abătut. Mi-a fost milă de el. 

— Te-a sărutat vreodată? 

— Pe frunte şi pe faţă. Cu adevărat nu m-a sărutat încă 
nimeni. 

— Eşti o fată ciudată, Ana. 

— Asta e şi părerea mamei. Spune că am să rămân fată 
bătrână. 

Traversară Piaţa Operei şi o luară de-a lungul cheiului. 

Dâmboviţa, anemică, murdară, curgea lent. Luminile din 
parcul de alături, aprinse de curând, erau încă palide. Lui Mihai i 
se părea ciudat că merge alături de o fată. Cu câteva zile în 
urmă îl frământau încă probleme grave, îşi imaginase reluarea 
vieţii în sălile de cursuri. Îşi închipuise chiar nişte situaţii sobre 
ca atunci când în a patra primară îşi rupsese mâna. Şi atunci 
după reluarea cursurilor călcase ţanţoş şi-şi ţinea mâna stângă 
pusă în gips ca pe o păpuşă de preţ. Povestise de o sută de ori 
accidentul, intervenţiile doctorului. Importanţa ce i se dăduse îl 
făcuse şi mai băţos. Toţi colegii îl invidiau. 

— Desigur, lui Coman îi e uşor. El şi-a rupt braţul. 

în dreptul podului Decebal, Mihai se opri şi aşteptă ca şi Ana 
să observe că are ceva foarte important de spus. 

— Podul acesta e cel mai puţin circulat din Bucureşti. Trebuie 
să fie opera unui refulat. Unul care n-a echilibrat utilitatea cu 
dimensiunile. Totul e supradimensionat. În zilele noastre ar fi 
fost tras la răspundere pentru risipă de materiale. De ce te uiţi 
aşa? Te plictisesc? 


— Îmi place să te ascult. Deşi pasiunea cu care vorbeşti e tot 
supradimensionată. 

— Ce vezi? 

— Da. Acum n-ai vorbit ca un specialist, ci ca un acuzator. 

— Dar am dreptate. 

— Se poate. Dar spui într-un fel propriu, prea plin de tine. 
Mihai, deşi era supărat de cele spuse de ea, o privi în ochi şi o 
găsi pentru prima oară frumoasă. Se întoarse în altă parte 
înainte să-i fi spus ceva răutăcios şi se rezemă de balustrada 
podului. Apa murdară îl oglindea cafeniu, puţin diform. Ana se 
apropie de el, se rezemă şi ea de balustradă. Stăteau cu umerii 
lipiţi. 

— Te-ai supărat? 

Mihai negă cu capul, apoi întrebă: 

— Vrei să mergem în grădina botanică? 

— Nu. Acolo ciuboţica cucului se numeşte Primula oficinalia. E 
foarte caraghios. 

Trei camioane Carpaţi hodorogiră, apoi se opriră chiar în faţa 
Operei. Ar trebui scoase camioanele din oraş. În orice caz, de pe 
bulevard. Probabil, seara stânjenesc şi spectacolele. 

Ana îşi privi vârful pantofilor. Mihai îi zâmbi: 

— Tu peste trei ani ai să devii profesoară de spaniolă. Ai visat 
asta? 

— Mi-e ruşine să mărturisesc, dar n-am visat nimic. Nimic 
concret. Am ajuns întâmplător la spaniolă. Erau mai multe 
locuri. De multe ori sunt invidioasă pe colegele mele care ştiu 
precis ce vor să fie... Oare de ce nu sunt şi eu ca ele? 

— Îmi pare bine că te-am cunoscut, Ana. Era sincer. 

— Şi mie. Şi e ciudat că n-am nicio remuşcare că n-am fost la 
cor. De fapt, nici nu-mi place să cânt. Am voce groasă. 

— Şi atunci de ce te-ai înscris? 

— Ţi-am mai spus. Sunt secretară de U.T.C. Şi trebuie să dau 
exemplu celorlalţi. 

Mihai ar fi vrut s-o prindă de mână, dar se răzgândi. Ana ridică 
privirile spre el. 

— Ai vrut să-mi spui ceva? 

— Nu. 

— La fel de fâstăcit era şi Romulus. 

Mihai se supără: 


— De ce mă compari tot timpul cu el 7 Eu nu-ţi fac curte! 

— Dar poţi să semeni în comportare cu un om care mi-a făcut 
curte. Asta e o chestie obiectivă, independentă de voinţa 
noastră. Te-a amuzat Gore? 

— Care Gore? 

— Ai stat cu el în tribună. Gore, supranumit Aur. Nu ţi-a spus 
niciodată aur? 

— Ba da. E un tip ciudat. 

— Este. A făcut un an la Filologie, pe urmă a renunţat. Şi-a 
pierdut memoria. 

— Cum adică şi-a pierdut memoria? Vorbea normal, logic. 

— Da. Numai că uneori îl lasă mintea. Atunci uită cum îl 
cheamă. Mi-a povestit cineva că la un curs a uitat că e student, 
că e la cursuri. Uneori stă câte două săptămâni, priveşte cerul, 
nu recunoaşte oamenii: 

— Cu alte cuvinte, e nebun. 

— Nu e nebun. E bolnav. Are ceva pe scoarţa cerebrală şi 
uneori devine uituc. L-au cercetat fel de fel de specialişti... Face 
curte unei fete de la Igiena. Uneori vine şi ea la antrenament şi 
face manichiura la toată echipa. 

Mihai vru să-i plătească pentru că a fost comparat cu 
Romulus. 

— Ştii că ea face manichiura şi la morţi? 

— Ştiu. Asta e meseria ei. Alţii fac autopsii, disecţii. Ştii ce 
corp are? Dacă ai vedea-o dezbrăcată, te-ai îndrăgosti de ea. Au 
chemat-o la Confecţia să fie manechin. Dar la Igiena câştigă mai 
bine. 

— Într-un cuvânt, aşa cum spune Gore, e aur. 

— Da. 

în faţa lor trecu o stropitoare şi în arcul larg al stropilor, pentru 
o clipă, se instală un curcubeu. 

Ana privi un timp în urma maşinii, apoi spuse ca într-o doară: 

— Cam acum se sfârşeşte corul. Trebuie să mă duc. De altfel, 
de mâine începi şi tu lucrul. 

— Sigur că da. Dacă or să mă găsească apt. 

— Vorbeşti prostii. Ascultă, Mihai, când o să fii pe şantier şi o 
să lucrezi o să te mai gândeşti la mine? 

— Vrei într-adevăr? 


— Da. Mi-ar face plăcere să ştiu că te gândeşti la mine. Brusc, 
făcu ochii rotunzi spune, asta e vanitate? 

— Nu, Ana. 

CAPITOLUL V 

1 

Funcţionarul de la biroul personalului îl primi pe Mihai rece: îi 
întinse fişa de angajare, îl măsură de câteva ori din priviri, apoi îi 
dădu şi câteva indicaţii: 

— Numele proprii le scrii citeţ, cu litere de tipar. Repede, în 
viteză, cu gândul probabil tot la buletinele de pronosport, pe 
care le ascunsese sub nişte dosare în clipa când intrase Mihai. 
Colţurile buletinelor se vedeau şi acum. Mihai îl privi pe 
funcţionar: era uscăţiv,. Trecut de patruzeci de ani, cu un 
început de chelie. „La ce i-or fi trebuind ăstuia 40 de mii de lei? 
Oare ce ar face dacă ar lua premiul cel mare?” Îl închipuia în 
cadrul familiar, casă nouă, două trei camere, trei copii, soacră, 
nevasta probabil tot funcţionară da o cooperativă, poate 
casieră. Ea trebuie să fie grasă, mereu transpirată. 

Glasul funcţionarului îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Unde ai lucrat în provincie? 

— Am fost la închisoare. 

Funcţionarul îl privi lung, ca şi cum în clipa asta l-ar fi văzut 
pentru prima oară. 

— Şi ce ai scris aici? începu să silabisească: dete... 

— Detenţiune. N-am scris cu litere de tipar, pentru că nu e 
nume propriu. 

— Desigur. Dar ai înlocuit cuvântul puşcărie, pentru că 
„detenţiune” sună mai frumos. Cât ai stat? 

— Eu am crezut că o să mă întrebaţi dacă ştiu să lucrez, dacă 
mă pricep la beton. Opt luni am stat. 

— Da, mormăi funcţionarul. Am terminat. Aşteptaţi în faţa 
biroului. 

— Până când completaţi buletinele pronosport?... La Petrolul 
puneţi 2, o să piardă. Joacă în deplasare. 

— Am spus să aşteptaşi afară! 

Când părăsi biroul, îi era ciudă că se purtase ca un puşti. N- 
avea niciun rost să se certe cu el. Era normal să fie curios: doar 
nu are de-a face în fiecare zi cu un fost puşcăriaş. Probabil 
evenimentul acesta o să-l preocupe câteva zile: are subiect 


interesant de discuţie. Îşi auzi numele, vru să intre, dar în clipa 
când puse mina pe clanţă îşi dădu seama că funcţionarul rostise 
numele în receptor. Aprinse o ţigară. 

Birourile trustului 3 erau instalate în nişte case vechi sortite 
demolării; câţiva funcţionari lucrau şi pe coridor, pe mese 
improvizate din scânduri nedate la rindea. In fundul coridorului 
se deschise o uşă şi apăru o femeie tânără, îmbrăcată în halat 
alb; îi făcu semn lui Mihai. 

— Poftim, tovarăşe! 

Mihai stinse ţigara şi intră într-o cameră văruită în alb. Era 
dispensarul trustului. 

— Numele? întrebă femeia în halat alb. 

— Mihai Coman. 

— Fişa? 

— Nu. 

Femeia se aşeză la un birou şi scrise o fişă din cartotecă. 
Începu să scrie. 

— La ce sector lucrezi? 

— Încă nu ştiu. 

— Dumneata eşti bolnav? 

— Nu. Am venit să mă angajez. 

Femeia începu să râdă. Îi deschise uşa. 

— Mă scuzaţi, am crezut că aţi venit la dispensar. 

Mihai aprinse o nouă ţigară. „Incepe bine lucrul pe şantier. 
Primul om cu care iau contact mă crede agresiv, iar al doilea mă 
consideră pacient”. Pe coridor apăru funcţionarul de la cadre. 

— Te prezinţi la tovarăşul inginer-şef Petrescu. Are biroul 
lângă blocul 2. 

Biroul inginerului-şef era instalat într-o baracă de lemn, cu o 
singură fereastră tăiată de-a dreptul în scânduri şi cu Sticlă 
prinsă în cuie îndoite. În schimb, două tuburi de neon învăluiau 
încăperea într-o lumină albă, palidă. Inginerul şef era un tânăr 
negricios, cu părul tuns scurt, dat pe spate. Purta ochelari cu 
rama de bachelită. 

— Mă numesc Mihai Coman. 

— Ştiu. M-au anunţat cei de la biroul personalului. Ta loc. 

Mihai se aşeză pe un scaun confecţionat din şipci. 

— Dumneata ai trei ani de Politehnică. 

— N-am dat toate examenele. 


— Atunci ai doi ani. 

— Da. 

— Pe cine ai avut profesor? 

— La ce materie? 

— Te-am întrebat aşa în general. 

— Pe Damian, pe Nanu, pe Costinescu. 

— Bătrânul Costinescu. Probabil la ăsta ai dat în fiecare an 
două examene. Şi în vară, şi în toamnă. 

— Nu. Numai în vară. La el aveam numai „foarte bine”. 

— Foarte bine? Nu exagerezi? Şi eu l-am avut profesor. O 
legendă spune că din '28, de când a preluat catedra, n-a avut 
decât un singur student „foarte bine”. Dar acela era un fel de 
Gauss balcanic, un tip genial. 

— Eu am avut „foarte bine” la Costinescu. 

— Ooo... E adevărat că ai făcut completări la formula lui 
Lorentz? 

— Nu-i adevărat. Am făcut o variantă a formulei pentru 
reducerea unor operaţii de calcul, dar care nu se poate 
generaliza pentru că e valabilă numai în cazul numerelor întregi. 

Inginerul ;îl privi atent, ca şi cum ar fi vrut să-i memoreze faţa. 
Brusc, schimbă discuţia: 

— Ai condus fără carnet de conducere, în stare de ebrietate? 

— Da. 

— Unde vrei să lucrezi? 

— La beton. 

Inginerul începu să bată tăblia mesei cu vârful degetelor: 

— Da, la beton... 

— Dacă s-ar putea, în echipa tovarăşului Crişan. 

— Îl cunoşti? 

— Din auzite. 

— Da, din auzite. Echipa lui e completă... Dacă vrei, poţi să 
rămâi aici, la birouri. Tot te pricepi la calcule. 

— Nu-mi place munca de birou. 

— Nici mie. Dar un inginer constructor lucrează şi în birou. Pe 
teren verifică doar rezultatele muncii lui din birou. 

— Eu nu sunt inginer. 

— Da. Vasăzică ai avut „foarte bine” la Costinescu. Ce are el 
în camera lui de lucru pe peretele dintre cele două ferestre? 


— Vreţi să mă verificaţi? Are diploma de Doctor Honoris Causa 
al Academiei din Berlin. În colţul din dreapta diplomei... 

— Ştiu. Trei iscălituri. 

— Patru. A patra e a mea. i 

Inginerul rămase cu buzele întredeschise. Il mai cercetă o dată 
pe Mihai. 

— ÎI cauţi pe maistrul Bălan. O să lucrezi în echipa lui. Şi când 
o să fie loc, treci la Crişan. 

— Nu e important, tovarăşe inginer. 

— Da, nu e important... Te duci şi-l cauţi pe maistrul Bălan. 

Când Mihai ajunse la uşă, inginerul-şef mai adăugă: şi n-ar fi 
rău să te ţii de lucru. 

Şantierul era imens; constructorii tăiaseră în cartierul 
ceferiştilor un bulevard larg, dărâmând totul în cale: cocioabe, 
case cu etaje, neţinând cont de vechiul traseu al străzilor. 
Partea stângă a noului bulevard schiţat pe săpăturile făcute 
pentru conductele de gaz şi electricitate fusese începută cu 
câteva luni în urmă; blocurile prinseseră trup burduhănos, 
înălțându-se spre văzduhul cenuşiu murdărit de fumul depoului. 

Mihai găsi repede echipa maistrului Bălan; ştia să se orienteze 
pe şantier. Pentru un necunoscător, şantierul aduce a ceva 
haotic, fel de fel de materiale aruncate parcă aiurea, depozitate 
în locurile cele mai neaşteptate, îngrămădite, lăsând uneori 
spaţii goale, nejustificate. Nejustificate, pentru un necunoscător. 
Un şantier de construcţii are totdeauna ceva din înfăţişarea unei 
mări agitate, şi aici ca şi pe mare totul este în mişcare şi 
grandios. 

— Uite, ăia sunt din echipa lui Bălan. 

Mihai mulţumi pentru lămuriri şi se apropie de un muncitor 
dezbrăcat până la brâu, care verifica o tulumbă instalată pe un 
vagonet. 

— II caut pe tovarăşul Bălan. 

— Ce ai cu el? 

— Am fost repartizat în echipa lui. 

Muncitorul îşi îndreptă şalele, apoi se întoarse spre ceilalţi 
oameni din echipă. 

— Hei, Guţă... Guţă! 

Din spatele unui alt vagonet apăru cel strigat. Era un om înalt, 
puternic, cu o burtă proeminentă lăsată în jos. Purta o căciuliţă 


roşcată, un maiou rupt şi murdar imprimat cu emblema clubului 
sportiv „Avântul” şi la gât un batic femeiesc de muselină 
galbenă. 

— Mă Guţă, uite, ai un subaltern, ia-l în primire! Muncitorul se 
întoarse spre Mihai şi spuse pe un ton oficial: 

— Te prezinţi la tovarăşul Guţă. 

Mihai încercă să fie foarte calm. Merse cu paşi apăsaţi spre 
Guţă. Acesta îi veni în întâmpinare şi vorbi cu voce ridicată, să 
fie auzit şi de ceilalţi caro se adunară în jurul lor. 

— Ne arătăm palmele? 

Mihai întinse am în două mâinile spre el. Pentru orice 
eventualitate, îşi desfăcu picioarele să aibă stabilitate. 

Guţă se aplecă asupra palmelor şi le cercetă ca un cunoscător. 

— Am fost trimis la munca de jos? 

— Nu. 

— Atunci de ce nu ne-am făcut doctor? Cu palmele astea noi 
ne-am fi făcut ginecolog... 

Mihai privi cu coada ochiului spre ceilalţi: aceştia erau puşi pe 
râs. Guţă nu se arătase a fi în formă. Îşi ridică şi el privirile, 
stânjenit. Apoi se duse la un vagonet şi luă puţin beton în mână. 
Plin de importanţă, se apropie de Mihai, care îşi ţinea în 
continuare palmele întinse înainte, şi-i puse betonul în palmă. 

— Ştim ce-i asta, domnule doctor? 

Mihai frecă melasa între degete şi spuse fără să se uite la 
betonul din palmă: 

— Beton vârtos, preparat cu piatră concasată. Ciment Portland 
300. 

Guţă fluieră a admiraţie: 

— Suntem deştepţi. Am venit pentru specializare? 

— Nu. Pentru calificare. 

— Direct. De pe cm alt şantier? 

— Nu. Direct de la închisoare. 

Guţă vru să răspundă, dar nu reuşi decât să deschidă gura. 
Privi spre ceilalţi, dar neprimind încurajări ridică din umeri: 

— Pardon... Urmăm noi. Porni spre vagonetul lui şi începu să-l 
împingă spre ascensor. 

Mihai 51 strigă: 

— Aş vrea să vorbesc cu tovarăşul Bălan. 

Guţă îi răspunse fără să se întoarcă spre el: 


— Luaţi loc, domnule doctor. Maistrul vine îndată. _ 

Mihai se aşeză pe nişte cărămizi şi-şi aprinse o ţigară. li păru 
bine că făcuse figură bună celor din echipă. Ar fi fost groaznic să 
nu ştie să răspundă ce fel de beton era mostra. Pentru 
muncitorii de pe şantier asta e cea mai bună carte de vizită. Poţi 
să ai carnet de muncă, diplome, recomandări, nu contează. 
Contează practica. Betonul prinde cheag repede, n-ai timp de 
bâjbâieli. In cele din urmă, apăru Bălan Era un om gras, îndesat, 
cu faţă bucălată, cu mâini scurte, puternice. 

— Ai mai fost pe şantier? 

— Am fost. i , 

— Atunci e în regulă. Il strigă pe Guţă. li dai de lucru. Dacă 
pleacă de pe şantier din cauza ta, te potcovesc. 

Mihai fu repartizat la descărcarea basculantelor, până la 
sfârşitul schimbului abia avu timp să-şi tragă sufletul. Era atât 
de obosit, că renunţă să se folosească de duşurile de pe şantier: 
îşi spălă doar mâna şi faţa la robinet şi se grăbi la tramvai să 
ajungă cât mai devreme acasă. După arşiţa de peste zi, camera 
lui i se păru răcoroasă, ospitalieră. Epuizat, se trânti pe 
canapea, dar nu reuşi să adoarmă. Stătea numai cu ochii închişi 
şi savura din toată fiinţa odihna după primul efort fizic de când 
fusese arestat. 

2 

„Dragă Eugen, îţi scriu fără ca tu să-mi fi răspuns la scrisoarea 
anterioară. Motivul e simplu, trebuie să mă destăinuiesc cuiva şi 
în tot oraşul acesta imens n-am cu cine schimba o vorbă. Azi mi- 
am început activitatea pe unul din cele mai mari şantiere din 
Bucureşti. Nu aşa cum visasem, cu diplomă în buzunar, ci ca 
simplu muncitor betonist. 

Am fost primit destul de ostil, aducea puţin cu primirea pe 
care o fac soldaţii bătrâni recruţilor. Incă nu ştiu dacă sunt trist 
sau nu. Mă las dus de valuri. Ţii minte, undeva spune 
Hemingway: „Valurile totdeauna duc spre liman”. Sper. Oamenii 
mă privesc cu suspiciune, dar s-ar putea să mi se pară numai. 
Ştii cum e în prima zi! Fiecare amănunt ţi se pare important. Tu-l 
mai ţii minte pe Conaki, profesorul de franceză de la Deva? 
Acela adus de spate, cu ochi visători. Când a intrat pentru prima 
oară în clasă şi a început să citească catalogul cu vocea lui 
răguşită, tăbăcită de tutun, mi s-a părut cel mai insuportabil om 


din lume. În realitate, a fost printre puţinii oameni cărora 
numele le scrii totdeauna cu litere mari. Odată, am fost la el 
acasă, i-am dus caietele de teză. Avea o colecţie de cărţi 
poştale. Mii şi mii de bucăți. Mi le-a arătat. Pe Urmă, am aflat că 
le arăta tuturora. Era atât de familiarizat cu ele, încât trecătorii 
de pe o stradă principală din Dublin îi erau cunoscuţi. Ştia care 
ce treburi avea: o femeie se întorcea de la piaţă, altul era frizer, 
întârziase de la serviciu etc., etc. Cei care îl ascultau aveau 
impresia că locuise multă vreme la Dublin, că trecuse prin 
Caraci, că-şi petrecuse concediul la Neapole sau că era originar 
din Barcelona. Avea o lume a lui, mică, numai a lui. Fără acele 
cărţi poştale ar fi rămas toată viaţa un provincial. Nu ştiu de ce 
îţi povestesc toate astea; poate pentru că şi eu vreau să-mi 
formez o lume a mea, numai a mea. 

Mi-ai scris odată că betonul, o casă în roşu, are miros. Ai 
dreptate. Poate nu e numai miros, ci ceva pe care încă n-am 
reuşit să-l precizez. Am mai făcut practică pe şantiere, aproape 
în fiecare an. E altceva când vii ca pasager, şi e complet altceva 
când ştii că vei rămâne timp îndelungat pe şantier. Mi-e dor de 
voi. Aş vrea s-o văd pe Livi în halal alb, scriind reţete. Nu e 
ciudat că Livi, fata pe care o socoteam totdeauna puţin naivă, să 
răspundă de sănătatea şi de viaţa unor oameni!? Maturizarea e 
de fapt vârsta. Sună mai frumos matur decât bătrân. Cuvinte. 
Vremea trece. Tu probabil plimbându-te prin Deva îţi poţi spune: 
blocurile astea, străzile astea au fost făcute de mine. 

N-aş vrea să filosofez, dar cred că senzaţia pe care ţi-o 
creează ceva durat de tine înlocuieşte în socialism simţul de 
proprietate. Şi la mine acest simţ, se pare, e destul de viguros 
dezvoltat. Ce aş mai putea să-ţi scriu? A, da. Incheierea: te sărut 
şi te invidiez.” 

Reciti scrisoarea şi i se păru că nu scrisese nimic esenţial din 
ceea ce ar fi vrut să scrie. N-a scris nimic despre faptul că a fost 
luat peste picior de Guţă, că şi ceilalţi au făcut haz pe socoteala 
lui. Simţea că l-au socotit fluturaş: fluturaşii erau cei care 
veneau şi plecau de pe şantier. Guţă l-a şi întrebat direct: 

— Am venit să facem pureci sau... Dar de ce punem noi 
întrebări inutile! Avem nevoie de buletin de Bucureşti? 

— Am buletin de Bucureşti. 

— Atunci de ce am mai venit pe şantier? 


— Dumneata de ce ai venit? 

— Noi, cum să spun, domnule doctor, noi suntem profesionişti. 

Şi ceilalţi îl priveau cu îndoială: cum ţine lopata, cum 
răstoarnă vagonetul, cum dirijează basculanta cu beton. Când |- 
a trimis la vestiar, Guţă l-a avertizat: 

— Pe manglitori noi îi tocăm mărunt. Arătă cu degetul: foarte 
mărunt. Mihai se făcu că nu aude şi-şi alese o salopetă peticită, 
murdară. Desigur, dacă ar fi venit pe şantier ca inginer ar fi fost 
primit cu totul altfel. E drept, oamenii l-ar fi încercat şi atunci să 
vadă ce ştie. Pe un şantier de construcţii e foarte greu să-ţi 
maschezi nepriceperea. Hotărârile trebuie luate rapid, fără 
şovăire. Nu-i timp de cumpănit. 

În timpul pauzei de masă urcă la ultimul etaj şi privi toată 
panorama şantierului. Sus, uită şi de Guţă, şi de ceilalţi. In faţă, 
departe, în spatele clădirii Ministerului Transporturilor, se zăreau 
turlele Casei Scânteii şi, vag, învăluite în ceaţă sau fum, 
blocurile din Floreasca. Sus, pe platformă, hotărî să scrie lui 
Eugen. 

Neavând ce face, mai reciti o dată scrisoarea. Ce ar fi putut 
scrie despre şantierul văzut de sus: că e la fel cu toate 
şantierele? În fond, asta era realitatea. N-avea niciun chef să 
caute imagini poetice, mai ales că Eugen era şi el profesionist şi 
ar fi râs de el. 

Se auziră bătăi timide în uşă. Mihai tresări: nu-şi putu imagina 
cine ar putea să-l caute. O clipă, avu chiar senzaţia că totul i se 
păruse numai şi atunci ciocăniturile se repetară din nou. De astă 
dată, mai tare. 

— Poftim. 

— Aş vrea să vă cer un chibrit. 

Mihai se scotoci prin buzunare şi simțind privirile stăruitoare 
ale doamnei Matilda, roşi. 

— Poftim, doamnă. 

Ea luă cutia şi începu să zâmbească. Se vedea pe ea că ar 
vrea să vorbească, dar nu ştie cum să lege cuvintele. Zâmbetul 
îi rotunji şi mai mult faţa. 

— Mi-a spus Roby că v-aţi întors. A fost greu? 

— Da, doamnă. 

Ochii ei erau adânc plantați în grăsime, dar şi aşa, mici, erau 
iuți, căutători. Inventarie încăperea cu o singură rotire a capului, 


apoi continuă să-l cerceteze pe Mihai. Curiozitatea îi imprimă 
feţii un aer blajin, forţat. 

— Mai vreau să spun că dumneavoastră n-aveţi contor. O să 
ne plătiţi lumina nouă. 

— Desigur, doamnă. 

— Nu ştiu cât, o să calculeze soţul meu şi o să împartă 
întreaga sumă pe becuri. Reşou n-aveţi? 

— Am, doamnă. 

— Foarte bine. Vă aduc chibriturile imediat înapoi. 

leşi brusc, trăgând uşa după ea. Se simţi până în cameră 
tremurul parchetului din hol sub paşii ei greoi, balansaţi. 

„În fond, oamenii sunt meschini”, constată Mihai cu 
amărăciune şi se forţă să nu se mai gândească la doamna 
Matilda. Se trânti pe canapea şi, moleşit de somn, privi tavanul. 
Pentru o clipă, avu chiar senzaţia că se află „acolo”, dar ştia 
precis că nu trebuie decât să-şi scuture capul şi iluzia dispare 
imediat. Dar acum nu dorea acest lucru. Işi închipui că paşii 
doamnei Matilda, de alături, sunt paşii gardienilor. Atât de 
zgomotos nu erau decât seara, înaintea împărţirii cinei. „Ce ne 
vor da azi? A, da, e vineri; mâncare de cartofi. Imi vor aduce 
oare lingura mea?” Aducerea lingurii lui era un joc meschin de 
puşcăriaş. Incrustase pe o lingură un semn şi aştepta ziua când 
îi vor da tot aceeaşi lingură însemnată. Se bucură prosteşte 
când după câteva săptămâni se pomeni cu lingura lui. Avusese 
senzaţia că îi păcălise pe cei din penitenciar. Lingura dintr-o 
dată îi devenise dragă şi ar fi vrut ca la eliberare să i se dea lui. 
Vorbi în acest sens cu gardianul acela tânăr şi mereu 
îndrăgostit. 

— Nu se poate, mă, e obiect de inventar. 

— O înlocuieşti cu o altă lingură. 

— Nu se poate, mă! Ce e trecut în inventar trebuie să rămână 
acolo. 

Descoperi în tavan o crăpătură în apropierea becului. Ştia că 
dacă o să mai stea mult timp singur în casă o să mai descopere 
multe lucruri. Pereţii celulei erau adevărate expoziţii. Lângă uşă, 
unde căzuse varul, era harta Europei. E drept, contururi 
aproximative, nu avea decât Peninsula Scandinavă, dar, pornind 
de la  iliniile întortocheate ale fiordurilor Norvegiei, cu 
bunăvoință se putea imagina întreaga Europă. In tavan, seara, 


când umbrele se prelungeau, era un peisaj muntos şi la poalele 
unui deal se putea descifra faţa unui individ cu un singur ochi. 
Desenul imaginar închipuia un om sever, poate un comandant 
de oşti sau un judecător. Odată, i-a arătat peisajul şi lui Niţă. 
Acesta a dat din mâini. _ 

— Se vede că eşti la prima cădere. |ţi pierzi timpul aiurea, cu 
prostii. Gândeşte-te la lucruri serioase. 

— La ce anume? 

— Dar eu nu-ţi cunosc problemele tale. La mine, în Popa 
Şapcă 7... 

Popa Şapcă 7. „De ce mi-o fi dat adresa Niţă? Şi ce am eu de 
făcut acolo?” Nu-şi sfârşi gândurile, pentru că se auziră din nou 
paşii doamnei Matilda. Mihai sări de pe sofa şi se duse s-o 
întâmpine. 

— Poftiţi, doamnă. 

Doamna Matilda era pieptănată proaspăt şi mirosea a parfum 
franțuzesc. Mihai zâmbi. 

— V-am adus chibriturile. Mulţumesc. 

— N-aveţi pentru ce, doamnă. 

Ea nu mai avea nimic de făcut şi totuşi rămase nemişcată 
lângă uşă, de parcă ar fi fost pironită. Mihai vru să-i ofere un 
scaun, dar se răzgândi imediat. N-ar fi vrut să fie greşit înţeles. 
Propunerea ar fi făcut-o numai din politeţe, pentru că doamna 
Matilda nu schiţase niciun gest că ar vrea să plece. 

— Îmi place cum spui dumneata, doamnă. Sună oficial. 

— Asta am şi intenţionat, doamnă. 

— Când se va întoarce soţul meu din deplasare aş vrea să-l 
cunoşti. Poate te poate ajuta cu ceva. 

— Eu n-am nevoie de ajutor. Mă descurc foarte bine şi singur. 

— Nu cred. Roby mi-a spus că te-a invitat şi la ceai şi te-ai 
comportat ca un om timid. Chiar foarte timid, spune el. 

— Timiditatea nu se poate tămădui, doamnă. E ca şi cum ai 
vrea să ajuţi un şchiop sau un bâlbâit. Timiditatea e ca o carenţă 
fizică. 

— La vorbă te descurci bine, domnule Coman. Nu pari de loc 
timid. Îţi mulţumesc pentru chibrituri. 

Plecă fără grabă, puţin ofensată, dar lăsase uşa deschisă. 
Mihai avu senzaţia că dinadins. Se duse în spălător, făcu un duş, 
apoi îşi căută o cămaşă curată. In timp ce se îmbrăca, descoperi 


pe spătarul scaunului atârnând de sub haină o panglică albă. 
Dar asta ce o mai fi? Ridică haina şi dădu cu ochii de un batic 
alb. Al Clarei. Desigur, al ei. Nu putea fi al altcuiva. Probabil 
când se îmbrăcase în grabă, atunci în prima noapte. Fusese 
speriată: mă văzuse plin de sânge, voia să plece cât mai repede. 
Ce ar fi s-o caute! Işi imagină ce ochi o să facă când o să-i dea 
baticul. Sau nu! Să vie ea după el. Puse baticul în dulap şi cobori 
fin stradă. 

Era convins că o va descoperi pe doamna Matilda la fereastră. 
Se uită în sus şi spre surprinderea lui ferestrele de la etajul întâi 
erau toate închise. 

Se întrebă de ce ieşise în oraş. N-avea nici măcar justificarea 
că plecase să expedieze scrisoarea lui Eugen. Epistola rămăsese 
în casă. Ce ar fi să se ducă în Popa Şapcă 7? Cine ştie, se mai 
întâlneşte o dată cu Niţă şi nu va avea nicio justificare pentru 
lipsa de politeţe. 

în Popa Şapcă 7 se adresă portarului: 

— Nu ştiţi cumva, locuieşte în casa asta familia Niţă. 

— Sunteţi de la miliţie? 

— Nu. Simt prietenul domnului Niţă. 

Portarul îi privi şi mai bănuitor. 

— Etajul doi, apartamentul 4. i 

Mihai urcă la etajul doi şi sună la apartamentul 4. li deschise o 
femeie firavă, elegantă, cu părul platinat. Din cauza rimelului, 
ochii îi păreau mari, migdal aţi. 

— O caut pe doamna Niţă. 

— Eu sunt. 

— Vin de la puşcărie. 

Femeia îl pofti în casă. 

— Poftim, poftim... Cum se simte Camii? Nu ştiţi, a primit 
săptămâna trecută un pachet? Cu salam de Sibiu. 

— Da, doamnă. Am mâncat şi eu din el. 

în camera în care îl poftise pe Mihai mai erau doi bărbaţi, unul 
mai în vârstă, cu păr alb şi faţa roşcată plină cu vinişoare 
albăstrii, iar celălalt, un tânăr de vreo 36-38 de ani, solid ca un 
luptător. Purta cămaşă albă, scrobită şi un costum rămas mic 
pentru trupul lui vânjos. 

— Vine de la Camii, îi informă gazda. 


Bătrânul nu schiţă niciun interes: îşi potrivea cărţile într-o 
pasienţă rombică. Solidul îşi ridică fruntea, îl măsură pe Mihai 
din priviri şi întrebă fără mare interes: 

— Dumneata eşti studentul? 

— Da. Eu sunt. 

— Ar fi trebuit să vii marţi seară. 

— Niţă nu mi-a fixat data vizitei. 

— Presupun. Dar dumneata trebuia s-o fixezi pentru marţi 
seara. Aşa s-ar fi cuvenit. 

Lui Mihai solidul îi păru dintr-o dată antipatic. 

— Programele mele mi le fixez totdeauna singur. 

Solidul trecu peste precizarea lui Mihai. Işi. Aprinse tacticos o 
ţigară, apoi suflă rotocoale de fum cenuşiu spre tavan. 
Rotocoalele erau perfecte, uniforme şi se succedau la aceeaşi 
distanţă. 

— De câţi bani ai nevoie? 

Mihai nu era sigur dacă întrebarea i-a fost adresată lui. Se uită 
spre tânăra femeie, dar ea era ocupată cu căutarea unor pahare 
într-o vitrină plină cu bibelouri. 

— Pe mine m-aţi întrebat? 

— Nu, zise solidul. Pe vicarul din Govora. La ce dracii ai venit 
aici? Nu pentru bani? 

— Nu. 

Această negaţie îl făcu şi pe bătrân să tresară. Rămase ou un 
popă de caro între degete. 

— Mă mir. De obicei Camii devine sentimental în închisoare. 
Ne trimite fel de fel de pomanagii pe cap. Atunci ce vrei? 

— Nimic. Vă rog să mă scuzaţi. N-aş vrea să vă deranjez. Mă 
primiţi foarte ostil şi nu ştiu de ce. Bună ziua. 

Porni spre ieşire, dar gazda iii tăie calea. 

— Stai jos, studentule, şi voi, se întoarse spre ceilalţi, lăsaţi 
copilul în pace. Ce bei? Scurtă sau vin. 

— Nu beau nimic, doamnă. 

— Cum ai intrat pe sub pielea lui Camii? întrebă solidul, fără 
să se uite la Mihai. Urmărea ou privirile rotocoalele de fum 
cenuşiu care ţâşneau din gura-i făcută pungă. 

— Nicicum. L-am văzut pe Niţă de vreo trei sau patru ori. Atât. 
O dată la cartofi. 

Bătrânul izbucni în râs: 


— Aş da o mie de lei pentru o fotografie în care Niţă curăţă 
cartofi. Spune, studentule, se pricepe Niţă la curăţatul cartofilor? 
Râdea cu gura închisă, în zvâcniri scurte; faţa i se înroşise şi mai 
mult şi vinele de la tâmple se îngroşaseră, gata, gata să 
plesnească. 

— Nu râde, Taţi, că te loveşte damblaua, făcu solidul şi 
împrăştie o mulţime de rotocoale de fum eu palma. N-aş vrea să 
mori acum, să-mi strici după-masa. 

— Idiotule! sâsâi printre dinţi femeia. Pe urmă, se întoarse 
spre Mihai şi-l întrebă fără să fi părut curioasă: 

— Ai adus o scrisoare de la Camii? 

— Nu, doamnă. In ziua eliberării, am găsit un bileţel. Popa 
Şapcă 7. Atât. 

— E genul lui, constată bătrânul, fără să-şi ridice privirile de 
pe cărţi. Cred că-mi iese. Işi arătă mâna stângă, în care ţinea 
restul cărţilor. Aici mai trebuie să fie doi şeptari. 

Gazda ieşi în bucătărie după băutură. Solidul o urmări cum îşi 
leagănă şoldurile, apoi se simţi privit de Mihai şi se întoarse spre 
el. 

— Ce ştii să faci? 

— Nimic. Dar nu e nevoie să vă îngrijiri de mine. M-am angajat 
pe un şantier de construcţii. 

Solidul plescăi din buze a dispreţ. 

— Şi Camii spunea că eşti inteligent, că poţi fi folosit. 

— Păi vezi că eşti prost? interveni bătrânul. Lasă-l pe Carnii, 
ştie el ce face! Are ochi buni. O dată a greşit. Cu tine... Foarte 
bine, studentule, că te-ai angajat. Să-ţi piardă urma băieţii... Să 
creadă că te-ai cuminţit. Numai să rezişti. Vrei să te odihneşti 
sau ai chef de lucru? 

— Lăsaţi-l în pace, se auzi din bucătărie vocea ei. Încă nici nu 
s-a dezmeticit bine, şi voi îl întrebaţi dacă vrea să lucreze. 
Reveni în cameră şi dintr-o sticlă cu etichetă de whisky turnă 
ţuică în paharul lui Mihai. Cât ai stat? 

— Opt luni, doamnă. 

— Vezi, Pusa, ce frumos îţi spune puştiul... Doamnă?... Nu-mi 
plac intelectualii ăştia! Numai gura de ei. 

— Nu-mi spune, doamnă, zise gazda, uitându-se lung la Mihai. 
Mă cheamă Puşa. Spune-mi pe nume. 

— De ce nu beţi pertu? râse solidul. 


— Dacă nu taci, îţi dau cu sticla în cap. 

— Când eşti agresiv, îmi placi şi mai mult. 

Femeia ÎL ţintui cu plivirile, şi solidul amuţi. Continuă să sufle 
rotocoale de fum spre tavan. 

— Hai, bea, îl îndemnă ea pe Mihai. E ţuică bună de la ţară. 

Mihai goli paharul, apoi se cutremură: ţuica era distilată de 
două ori, tare, peste şaizeci de grade. li ardea gâtul, stomacul. 
Ea îi mai turnă un pahar. 

— Camii nu ţi-a vorbit niciodată de mine? 

— Nu, doamnă. 

— Spune-mi Puşa, ce dracu', n-ai memorie? Aşa mă cheamă. 
Nu ţi-a vorbit niciodată de Pisica Albă? 

— Ba da. De Pisica Albă mi-a vorbit. Dumneavoastră sunteţi? 

Faţa gazdei se însenină de o bucurie lăuntrică. 

— Nu aduc a pisică? 

— Ba da, doamnă. 

— Puşa. 

— Da, doamnă Puşa. 

Solidul îşi puse picioarele pe spătarul unui fotoliu şi de la 
mucul care aproape îi ardea degetele îşi aprinse o nouă ţigară. 
Primul fum suflă spre doamna Niţă. 

— ţi place gagiul? Dacă află Camii. Fiţi rupe oasele! 

— Vită! sâsâi ea printre dinţi. Faţa îi devenise albăstrie şi ochii 
mari, albaştri, ea două bile de sticlă, păreau că or să-i sară din 
orbite. Cară-te! Acum imediat! N-auzi! 

Solidul, care nu se aşteptase la această izbucnire, îşi luă 
picioarele de pe spătarul fotoliului. 

— Hai, mă, am glumit, ce dracul! 

— Pleacă! Am spus. 

— Picară! spuse şi bătrânul, cu un tuz de pică suspendat între 
degete. Dacă nu ştii să-ţi ţii gura! 

Solidul se ridică în picioare. Era înalt şi avea mâini lungi care-i 
atârnau până aproape de genunchi. Cu ochi inexpresivi îl iscodi 
pe Mihai. Părea să spună „ne mai întâlnim noi”, apoi cu mişcări 
leneşe părăsi încăperea. Nu salută pe nimeni. Mihai se simţi 
stânjenit. Ti părea rău că venise aici. 

— N-aş vrea. Doamnă, ca din cauza mea... 

— Dacă îmi mai spui o dată doamnă te dau afară şi pe tine. 

Mihai se ridică în picioare: 


Vă rog să mă scuzaţi. 

Femeia îl împinse înapoi pe scaun. 

— Stai jos şi spune-mi Pusa! 

— Puşa. 

„Ăştia-s nebuni”, gândi Mihai. Trase cu coada ochiului spre 
bătrân: acesta era preocupat cu plasarea asului de pică. Era 
liniştit, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Pusa se aşeză lângă 
Mihai şi îşi turnă şi ei în pahar. 

— Bea. 

Mihai dădu peste cap şi cel de al doilea pahar. Acum băutura 
nu mal ardea ca prima dată Simţi cum i se îmbujorează faţa. N- 
avea nimic de spus. Se întoarse spre ea. Ea stătea picior peste 
picior, prin crăpătura fustei se întrezărea carnea trandafirie a 
pulpelor. Ea urmări privirile lui Mihai, dar nu-şi corectă poziţia. 
Rămase nemişcată, cu degetele pe buza paharului. 

— Acest tuz de pică mă încurcă totdeauna făcu bătrânul cu 
amărăciune. A treia oară rând nu-mi iese. Şi am avut doi şpotari 
la ultima dană. Ghinion mare, Pusa... Mă duc să mă culc. 

— Mă duc şi eu. Se ridică Mihai. 

— Tu stai aici! porunci gazda. Şi tu, Taţi. Vezi dacă a plecat 
Lulu. 

Bătrânul se duse la fereastră şi cercetă strada. 

— E aici. 

Femeia nu se arătă speriată. 

— Doamne, că prost e! Du-te, Taţi, şi ia-l cu dumneata. Spune- 
isă nu-l supere pe Camii. 

— Bine, bine, mormăi bătrânul şi plecă parcă nemulţumit. | se 
auzea târşâitul paşilor pe scări. 

Pusa se duse la fereastră şi comentă de acolo tot ce vedea în 
stradă: 

— Acum a ajuns Taţi la el, îl ia de braţ. Ce dracu’, Lulu a 
înnebunit? Şi-a smuls braţul... dar Taţi nu-l lasă. Acum îi 
şopteşte ceva... E deştept bătrânul... Da, da, Lulu se înduplecă. 
lar îl ia Taţi de braţ... în sfârşit... acum pleacă... 

Se întoarse veselă de la fereastră, se aşeză în faţa lui Mihai tot 
picior peste picior şi turnă ţuică în pahare. Mihai nu protestă. 
Ciocni, apoi goli paharul dintr-o singură sorbitură. 

— Taţi e tatăl dumneavoastră? 


— Nu. Aşa-l cheamă. Pe vremuri, a fost contabil, acum falsifică 
carnete de C.E.C. Are un scris foarte frumos. 

Mihai, ameţit, se căznea să se ţină drept. Privea drept în ochii 
ei, trasaţi cu dermatograf. 

— Eşti foarte simpatic, studentule... îmi pare rău că Lulu s-a 
purtat ca un bou. Dar aşa e el. Imi face curte şi e gelos. A vrut 
să te aştepte, să te bată. 

— Să mă bată? se miră Mihai. De ce? 

— N-am spus că e gelos... 

— Bine, dar eu... 

— Acum nu te dezvinovâăţi. O fi surprins o privire de a ta, şi 
Lulu nu ştie multe. Ştii ce facem? Mergem la cinema. N-am mai 
ieşit de mult. Şi după aceea cinăm în oraş. Ce spui? 

— Cum vreţi dumneavoastră, dar eu sunt puţin ameţit. 

— Asta se vede... Dar nu-i nimic. Faci un duş şi te trezeşti. 
Uite, baia-i acolo, arată spre o uşă mascată. Dar nu te grăbi. Mai 
avem timp... îmi pun o rochie din pachet de o să se întoarcă 
toată lumea după mine. Lui Camii îi plăcea să mă vadă bine 
îmbrăcată. 

Era pusă pe vorbă. În timp ce-şi scoase rochia din dulap şi o 
netezi pe spătarul fotoliului, îşi povesti toată viaţa. Fusese 
orfană de la vârsta de 4 ani, datorită unui unchi a terminat liceul 
şi a fost angajată dactilografă la Miliție, la secţia spargeri. Acolo 
l-a cunoscut pe Camii, în timpul unei anchete. Pe urmă, după un 
an, când Niţă şi-a ispăşit pedeapsa, s-au căsătorit. Cei de la 
Miliție n-au vrut să-şi dea consimţământul şi a trebuit să-şi dea 
demisia. 

— Nu-mi pare rău. În viaţa mea n-am avut atâtea boarfe câte 
am de când sunt pisica lui Camii. Hai, du-te J Fă duş. 

Mihai intră în camera de baie, se dezbrăcă şi deschise numai 
robinetul cu apă rece. Ea intră de vreo două ori peste el; o dată 
aducându-i prosop curat şi a doua oară să dea drumul şi la apă 
caldă. 

— Să nu răceşti, studentule! k 

După duş, Mihai îşi reveni. Îl durea numai capul. Imbrăcată în 
rochia cumpărată din pachet, Puşa arăta bine. Işi refăcuse şi 
machiajul şi-şi scoase şi mai mult în evidenţă ochii. 

— Păcat că nu-i şi Camii aici. 


La Capitol, unde-şi cumpăraseră bilete, rula un film de epocă 
cu Gerard Philipe şi cu Gina Lollobrigida. Gina Lollobrigida avea 
o bluză decoltată, i se vedeau jumătate din sâni, iar Gerard 
Philipe mânuia o floretă ca pe vremuri Erol Flyn. Duelă deodată 
cu şapte mercenari, îi omori pe toţi, apoi sări de la etajul doi pe 
pavajul de granit. Bineînţeles, nu i se întâmplă nimic. Pe urmă, 
sări în şaua unui cal care galopa şi-i păcăli şi pe cei de pe ecran, 
şi pe cei din sală. Puşa transpira de emoție, îl strângea pe Mihai 
de braţ şi la câte o scenă mai „tare” se folosea şi de unghii. 
Pentru o clipă, lui Mihai îi trecu prin cap că o să se întâlnească 
cu Ana. Îi pieri tot cheful de film, de bluza decoltată a 
Lollobrigidei şi de aventurile extraordinare ale lui Gerard Philip. 
Cei din faţa lor se întorceau din când în când ostentativ spre ei 
sperând să tempereze exclamaţiile de plăcere ale Puşei. Ea nu 
observa nimic din toate astea, participa cu toată fiinţa la 
acţiunea filmului şi, când, în sfârşit, se văzură în stradă, era 
transpirată leoarcă. Abia îşi trăgea sufletul. 

— A fost un film frumos... Foarte frumos. Spune şi tu. 

— Da, a fost un film frumos, Puşa. Înadins îi spuse pe nume. 

Ea îi strânse semnificativ braţul în semn de mulţumire. 

— Eşti un băiat drăguţ, studentule. Unde mergem? 

— Unde vrei tu. 

— Atunci mergem la Cina. 

Mihai nu se aşteptase ca ea să aleagă tocmai Cina. Dar nu mai 
voia să dea înapoi. Porniră spre Casa Armatei, apoi o luară spre 
Palat. 

— E drăguţ din partea lui Camii că te-a trimis la mine. Mă 
plictisesc, zău, crede-mă. Uneori stau câte doi ani şi-l aştept. Să 
ştii că fac un sacrificiu, deşi unii mă invidiază că o duc bine. 
Numai eu ştiu cât de „bine” o duc. 

Găsiră o masă liberă imediat, lângă intrare, în spatele unui 
stâlp învelit în oglinzi. Puşa îşi alesese un loc anumit, de unde se 
putea privi în oglindă tot timpul. În local era ca acasă. Făcu 
semn unui picolo şi-l rugă să-l trimită pe responsabil. 

— Spune-i lui nea Gică să vină până aici. La doamna Puga. Ştie 
el. 

Responsabilul apăru după câteva minute şi schimbă îndată 
şerveţelele de hârtie cu şerveţele de damasc. 

— Băutură? 


— Ca de obicei, spuse Puşa şi se cercetă din nou în oglindă. 

— Am înţeles, Risling de Târnave şi multă gheaţă. 

îndată ce plecă responsabilul, Puşa puse mâna pe braţul lui 
Mihai. 

— Nu sta ca un bleg. Lumea se uită la noi. 

într-adevăr, un domn înalt de la o masă vecină înclină capul 
spre Puşa. Puşa îşi lungi buzele a zâmbet. 

— E un locotenent de la miliţie, dădu ea lămuriri. E un individ 
şiret. Lucrează la criminalistică. Noi n-avem treabă cu el. 

îşi aranjă cârlionţii, de astă dată numai aşa, fără motiv, ca 
locotenentul să nu-şi dea seama că se vorbeşte despre el. Mihai 
schimbă vorba. 

— Tu câţi ani ai, Puşa? 

— Ai începui să fii nepoliticos... Glumesc. Câţi îmi dai? 

Mihai era în încurcătură. Pusa arăta bine, n-avea încă riduri 
sau în orice caz nu se vedeau din cauza fardului. 

— Douăzeci şi opt, spuse Mihai în cele din urmă, douăzeci şi 
opt, douăzeci şi nouă. 

— Eşti drăguţ. Am treizeci şi patru. 

Zâmbi unui individ care o salută, apoi când acesta se apropie 
de masă se încruntă. Individul aruncă priviri curioase spre Mihai, 
de parcă ar fi întrebat: „Dar ăsta cine o mai fi?”. Sărută galant 
mina Puşei şi spuse ca într-o doară: 

— Arăţi bine... îţi prieşte concediul lui Camii. 

— Totdeauna arăt bine, spuse ea, înţepată, şi ridică paharul în 
semn că a terminat discuţia. Individul zâmbi larg, înţelegător şi 
se retrase. 

— Tot de la miliţie? întrebă Mihai. 

— Da. Mi se pare că-l cheamă Pascu sau aşa ceva. Pe vremuri, 
când lucram şi eu acolo, era pe la anchete... Bea, e vin bun 
ăsta... Ştii de ce a venit ăsta la masa noastră? 

— Nu. 

— A vrut să te vadă pe tine... Fii liniştit, nu te compromit. 
Salută înspre orchestră. Îl vezi pe ăla de la contrabas? Da, 
tiganul ăla... Un timp, s-a ocupat cu plasarea lucrurilor furate... 
Acum s-a liniştit... A stat doi ani... dar a scăpat totuşi ieftin, 
numai cu doi ani, pentru că a vorbit... în urmă cu un an încă nu 
trecea săptămână să nu fie bătut... Cum ieşea câte unul care 
fusese turnat de el, îl mardea... Acum e pâinea lui Dumnezeu. 


Dacă l-ar ancheta mâine cineva şi l-ar întreba dacă m-a văzut 
aici, ar spune că nu-şi aminteşte. „Sunt sclerozat, domnule, de 
unde să ţiu eu minte pe toţi care vin la restaurant”. Uite-l pe 
frate-meu... Mircea, Mircea! 

Se apropie un chelner între două vârste, cu un pântec 
proeminent. Avea fracul pătat cu grăsime şi părul dat cu 
briantină. 

— Ce-i cu tine, Pusa? Nu te-am văzut de mult? Veşti? 

— Nimic. 

Discuta cu Puşa fără să fi dat cea mai mică atenţie lui Mihai. 
Pe urmă, plecă grăbit, chemat la o altă masă, fără să fi terminat 
ultima frază. 

— E băiat bun Mircea ăsta... Invită-mă la dans. 

Pe ring nu erau decât vreo patru perechi. Se dansa reţinut pe 
acordurile unui tango la modă: „Intră luna pe fereastră”. Cânta 
Aida Moga. Era, ca de obicei, frumoasă, tristă, melancolică. 
Părul ei negru, adunat coc în bătaia luminii de neon, avea ape 
albăstrii. 

— De ce dansezi atât de ţeapăn de parcă ai fi înghiţit o coadă 
de mătură? Strânge-mă mai tare. 

Mihai o strânse la piept şi-i simţea sânii zvâcnind. „Se vede că 
aşa mi-e scris ca toate aventurile mele să se termine aici, la 
Cina. Numai să nu fac şi azi vreo prostie”. li păru bine că o 
cunoscuse pe Pusa. Prin ea, de fapt, a descoperit lumea pe care 
nici la închisoare n-o descoperise. Acolo ei vorbeau cu mult mai 
multă decenţă despre „profesia” lor şi totul la un timp trecut, cu 
o uşoară tentă de nostalgie. Dacă l-ar fi întrebat pe el cineva ce 
a văzut în seara asta la Cina, ar fi spus: „Lume puţină, o mică 
burghezie blazată, plictisită”. Puşa, fără îndoială, ar fi povestit 
altfel. Pentru ea, şi cel din orchestră care smulgea corzile 
contrabasului, şi consumatorul care pentru Mihai păruse blajin 
erau oameni legaţi de „profesia” soţului ei. Ce mult contează 
unghiul de vedere sau, cum ar spune bătrânul Costinescu în 
termeni fizici, sistemul de referinţă. Pentru el, şi localul acesta, 
de altfel ca toată lumea, era o adunătură de cifre haotice în care 
trebuia să apară matematicianul ca să facă ordine. 

— La ce te gândeşti? 

— La nimic. 

— Spune-mi ceva. Dansăm ca doi străini. 


— Îmi pare bine că te-am cunoscut, Puşa. 

— Acum eşti lichea! 

— Atunci nu-mi pare bine că te-am cunoscut. 

— Acum eşti bădăran! 

— Atunci mi-e indiferent că te-am cunoscut. Nu-mi pare nici 
bine şi nici rău. 

— Acum eşti prost! 

— Atunci iartă-mă, Puşa. 

— Vezi, acum eşti drăguţ. Meriţi un pupic. Dar nu aici, să ne 
vadă toată lumea... Altădată. 

Mihai o strânse mai tare. 

— Vezi că ştii să dansezi şi corect. 

în cele din urmă, „Luna intră pe, fereastră” şi ei se întoarseră 
la masa lor. Puşa era veselă: zâmbea şi-şi arăta dinţii strălucitori 
de albi. 

— Ce-i în capul tău, studentule? 

— Nici eu nu ştiu. 

Spre miezul nopţii, Puşa, bine dispusă, întrebă dacă mai vrea 
să stea sau vrea să meargă acasă. 

— Cum vrei tu, Puşa. 

— Atunci mergem acasă. 

Mihai nu înţelese exact invitaţia: mergem acasă, fiecare la 
oasele noastre, ori era o invitaţie precisă să se ducă la ea. După 
felul cum rostise acel „mergem acasă”, nu reieşea clar. In 
general, intenţiile ei nu erau clare. Înainte de a pleca la cinema, 
după duş, ea se îmbrăcase în faţa lui. E drept, nu era cine ştie 
ce goală, dar oricât. Apoi şi vizitele ei în camera de baie... 

— Mergem pe jos. 

Un vânt slab mătura trotuarele ridicând în aer bilete uzate de 
autobuz. Un timp, merseră tăcuţi, cu paşi legănaţi, apoi Puşa îl 
luă de braţ. 

— A fost o seară plăcută, nu-i aşa? 

De ce o fi vorbind ea la trecut. Doar nu trecuse seara, în orice 
caz, noaptea era în faţă. 

— Da, a fost. Intenţionat sublinie cuvântul „a fost”, ca ea să-l 
corecteze. Ea ori nu pricepuse subtilitatea sublinierii ori se 
gândea aiurea. Ajunşi în faţa casei din Popa Şapcă 7, ea se opri 
şi-şi căută cheile. 

— Urci la o cafea? 


întrebarea veni atât de brusc, încât Mihai se zăpăci. Era 
convins că va trebui să insiste el, şi acum, în faţa faptului 
împlinit, i se năclăise limba. 

Ea îşi găsi cheile şi se întoarse spre Mihai. 

— Poate e mai bine aşa, studentule, vii altădată... îmi pare 
bine că te-ai purtat ca un domn. Pupicul ţi-l dau altădată. 
Noapte bună. Pa. 

CAPITOLUL VI 

1 

A doua zi, pe şantier, Mihai avu o zi grea. Fusese repartizat la 
descărcarea vagonetelor şi mâinile i se umplură de băşici. Se 
gândi tot timpul la Puşa. Acum ea i se părea formidabilă şi-i 
venea să-şi dea pumni pentru felul prostesc cum se purtase. Ar 
fi trebuit să urce la ea, sau să fi rămas acolo fără să se fi dus la 
cinema. Era convins că n-ar fi trebuit decât foarte puţină 
insistenţă, mai ales că ea se arătase destul de darnică. Dacă n- 
ar fi avut fixată o întâlnire cu Ana, s-ar fi dus din nou la ea. ÎI 
îngrijora numai faptul că acolo ar fi putut da peste Lulu. După 
programul de lucru, se duse în vestiar şi se spălă la duşul 
comun. Nu voia să întârzie la întâlnire. 

Cobori din troleibuz în Piaţa Scânteii. Ana purta o rochie 
decoltată, albă, încinsă cu un cordon de metal aurit, şi balerini 
albi din plastic. Dacă n-ar fi avut părul adunat coc, ar fi părut o 
fetiţă, o liceană. În troleibuz, un om mai în vârstă o privise atât 
de insistent, încât se simţise nervos şi-i pierise tot cheful de 
vorbă. Mihai observase şi el pe bătrân şi se amuză. Puşa, într-o 
situaţie asemănătoare, l-ar fi cârpit pe bătrân. Dar de ce 
această comparaţie între Ana şi Puşa? 

Coborâtă din troleibuz, Ana se bucură că era soare, că era cu 
Mihai şi că scăpase de privirile libidinoase ale bătrânului. Intrară 
în parc. 

— Spune mai departe. 

— După aceea, am descărca! încă o basculantă şi asta e tot. 

— Arată-mi palmele. 

Mihai surâse. | se cerea a doua oară să-şi arate palmele. 

Ana i le privi cu duioşie. 

— Te dor? 

— Nu. 


— Sigur? Deşi întrebase pe un ton de copil alintat, era sinceră. 
Mihai o privi în ochi: avea pupile mari, ca doi năsturaşi. 

— Nu mai ţine palmele întinse, se uită lumea la noi. 

Mihai se uită în jur, nu era nimeni prin apropiere. Râse. 

— Şi ce dacă se uită lumea la noi! In cel mai rău caz, o să 
creadă că-mi ghiceşti în palmă. la vezi, ce scrie acolo? 

— Nu mă pricep la chiromanţie... Azi am avut o zi grea, 
schimbă Ana vorba. Am răspuns prost la seminar. In spaniolă, 
verbul „a fi” se spune în două feluri şi se foloseşte când o 
variantă, când cealaltă. Nu există o regulă precisă... Desigur, 
asta nu te interesează. Am răspuns prost, pentru că tot timpul 
m-am gândit la tine. Tăcu brusc. lar am făcut o gafă. Se spune 
că femeile nu trebuie să fie totdeauna sincere. Aşa e? Hai să 
coborâm până la mal. 

Nu aşteptă aprobarea şi porni înainte cu paşi săltăreţi până la 
bordura de beton a lacului. Mihai o ajunse în apropierea unei 
sălcii plângătoare ce-şi atârna crengile firave ca pe nişte degete 
lungi, din sfori până aproape de suprafaţa apei. Prin frunzişul rar 
se zăreau contururile Casei Scânteii. 

— Din unghiul ăsta îmi place Casa Scânteii. Poate pentru că 
are soarele în spate şi în siluetă pare mai masivă. E ca un castel 
modern. E o clădire modernă Casa Scânteii. 

— E impunătoare. 

— Răspunsul tău e o eschivare. Nu-ţi place? 

— Nu. Eu aş. Fi văzut altfel construit un palat al culturii. Şi în 
orice caz, n-aş fi folosit marmură, ci beton, sticlă şi aluminiu. 

— Tu în loc să-mi spui cum ai fi conceput un palat al culturii, 
mi-ai spus numai ce materiale ai fi folosit. 

E interesant că ieri a fost o seară întreagă cu Puşa şi n-au 
schimbat nicio idee între ei. Au spus numai cuvinte. 

Porniră de-a lungul bordurii, unul după altul. 

— Mi-ar place să fiu desculţă, spuse Ana. Dar ştiu că nu se 
cuvine. Sunt o domnişoară. Sună caraghios cuvântul 
domnişoară, nu-i aşa? 

Mihai o ajunse din nou şi o prinse de umeri. Ana întoarse 
privirile spre el. 

— Stai aşa. Auzi? 

— N-aud nimic. 

— Păi asta e. Ascultă ce linişte perfectă e. 


Ana ciuli urechile, apoi făcu o grimasă. 

— Dacă asculţi atentă, auzi şi clipocitul apei, şi zumzetul 
gâzelor. Nu e linişte. 

— Ba da. Aşa cum un chibrit aprins pe întuneric nu ştirbeşte 
cu nimic profunzimea nopţii, la fel şi aceste mici zgomote 
subliniază şi mai mult liniştea. Desigur, mai e şi o altfel de 
linişte. 

— Vorbeşti prostii. Liniştea nu poate fi decât una singură. 

Mihai o privi lung: Ana avea pielea atât de subţire şi albă, ca o 
foiţă de ţigară. 

— Ce aş putea spune despre mine? Am 21 de ani, L, 78 
înălţime şi nu-mi place cafeaua cu lapte. 

— Şi eşti suficient de caraghios. 

— Cât de caraghios? 

Ana îşi arătă un vârf de deget. 

— Atât. 

Porni din nou. Mihai o urmări de aproape. Oare şi Ana va 
deveni la fel de meschină ca doamna Matilda? Ana se opri brusc 
şi arătă spre o barcă în care doi tineri se sărutau. 

— Uită-te! 

— De ce trebuie arătaţi cu degetul cei care se iubesc? întrebă 
Mihai cu reproş. Acest gest e un reziduu al evului mediu, salvat 
până în zilele noastre. Ca şi cum cei doi din barcă ar sta la 
stâlpul infamiei. 

— Acum eşti nedrept. Ţi-am arătat pe cei din barcă pentru că 
am vrut să-i vezi şi tu. Tu ai avea curajul să le săruţi cu cineva 
pe bulevardul Magheru? Eu, nu. Eu aş muri de ruşine. 

Mihai o privi lung, stăruitor. Nu, fata asta nu va fi niciodată ca 
doamna Matilda. Ana îşi plecă privirile, se întoarse şi porni cu 
paşi mici, măsuraţi. 

— Îţi place pe şantier? 

— Încă nu ştiu. Ştii, şi eu m-am gândit la tine. 

Ana se opri, se întoarse şi aşteptă ca Mihai să ajungă lângă 
ea. 

— Cum? 

Proiectată pe apa încreţită a lacului, Ana părea că tremură. 

— Că am să te ţin de mână. 

Ana zâmbi şi-i întinse braţul. 

— Ne aşezăm? 


— Îmi murdăresc rochiţa. Ai o batistă? 

Mihai întinse batista pe bordura de beton a lacului. Ana se 
aşeză şi-şi legănă picioarele deasupra apei. Mihai se instală 
foarte aproape de ea. Cu umărul îi atingea braţul. Când se 
întoarse spre ea, erau atât de aproape, că îi simţea răsuflarea. 
Ana întoarse capul în altă parte, spre lac. Mihai rămase 
nemişcat. li privi pielea întinsă pe umăr, pe gât, apoi se aplecă 
şi-şi lipi buzele de umărul ei. Ana se încordă. 

— Uite, ce plop înalt. Arătă cu degetul spre un plop de pe 
insula din mijlocul lacului. 

— Da, într-adevăr e înalt, spune şi Mihai. 

— Mai bine să ne plimbăm. Ana avea vocea sugrumată. Se 
ridică stângace, îşi netezi rochiţa şi întinse batista lui Mihai. Vrei 
să ne plimbăm? 

— Da. 

Se ridică şi el, cu mişcări leneşe. 

Urcară pe alee, apoi cotiră pe o cărăruie asfaltată. 

— Azi n-ai avut antrenament? 

— Ba da, dar lipsesc pentru prima oară... Ştii la ce m-am 
gândit astăzi? Că mi-ar părea rău dacă ne-am certa... 

— De ce? 

— Pentru că atunci nu ne-am mai întâlni. 

2 

Mama Anei, Maria, era o femeie severă, cu principii în ale 
educaţiei, simbolul femeii casnice. Nu şi-ar fi luat vreodată pe 
cineva nu pentru că nu ar fi avut nevoie de ajutor, ci pentru că 
nu avea încredere în nimeni în ale bucătăriei decât în ea. Pentru 
ea, cartea de bucate a Sandei Marin era învechită, nişte reţete 
adunate pentru neştiutoare. Nimeni din lume nu ştia să calce 
cămăşile lui Ilie, soţul ei, aşa cum i le călca ea. Prepara 
scrobeala într-un fel, albăstreala pentru clătit tot într-un fel al ei, 
cu o proporţie făcută după ochi, dar totdeauna la fel, ca albul să 
fie sclipitor, poplinul să primească acel luciu mătăsos pe care 
spălătoresele necalificate reuşesc să-l estompeze. Sarmalele ei 
erau vestite în tot cartierul, nimeni nu ştia sa facă supă de găină 
ca Maria Bălan, şi ea era mândră pentru asta. 

Se căsătorise din dragoste: Era fiica unui preot din Pantelimon 
şi făcuse liceul la Notre Dame. Ai ei au încercat s-o convingă să 
nu se căsătorească cu un zidar, s-o aducă pe calea cea „bună”, 


au rugat-o, au ameninţat-o, apoi au dat-o afară din casă. Zidarul 
în afară că era simplu zidar, era şi dubios, fusese anchetat 
pentru participare la nişte întruniri nepermise. Dar ea, ca şi cum 
ar fi fost vrăjită, se îndrăgostise de zidarul cu palmele cât 
lopeţile, cu pieptul păros şi cu picioare atât de mari că nu-şi 
găsea pantofi decât de comandă. Nu pricepeau de ce Maria, atât 
de fină, crescută printre călugăriţe, cu profesoară de franceză în 
casă, să se apropie de acest zidar, care fuma ţigări răsucite şi 
umbla cu nişte haine care miroseau a transpiraţie. 

Maria fusese totdeauna fericită alături de Bălan. Singura 
nemulţumire i-o pricinuia Ana. Ana nu era aşa cum şi-o 
închipuise că va fi: crezuse că va găsi în ea o prietenă cu care 
să-şi împartă gândurile, bucuriile. Ana semăna întru totul cu 
tatăl ei. Căuta logica faptelor, nu avea secrete, nu avea prieteni: 
era prea băieţoasă, discuta despre dragoste ca şi cum ar fi 
discutat despre ploaie, sau despre necesitatea mecanizării 
agriculturii. Mai demult i-a umblat printre lucruri cu speranţa să 
descopere câteva scrisori de dragoste. N-a găsit decât 
însemnări filologice despre influenţa limbii arabe asupra 
dialectului catalan. Lista celor 21 de verbe neregulate ale limbii 
spaniole, în ordine alfabetică, şi numele campionilor olimpici de 
la ultima confruntare de la Tokio. 

De când era împreună cu Bălan, Maria şi-a petrecut trei 
sferturi de viaţă în bucătărie. Nici măcar de sărbători nu 
aşternea masa în sufragerie. În bucătărie totul i se părea mai 
intim, mai familiar. 

Tocmai aşternuse masa când apăru Ana. În rochia ei albă, i se 
părea cea mai frumoasă fată din lume. O mângâie cu privirile, 
apoi se uită la ceasul de pe stelaj şi spuse cu o voce 
morocănoasă: 

— Ai întârziat un sfert de oră. 

— Ştiu, mamă. 

Răspunsurile Anei o scoteau din sărite. Ana nu i s-a împotrivit 
niciodată. Uneori ar fi vrut s-o certe, dar Ana nu-i dădea 
niciodată un motiv destul de justificat. Orice făcea, spunea pe 
loc: 

— Mamă, am spart o farfurie. Unde s-o arunc? 

Asta era grija ei, unde s-o arunce. Nu se simţea vinovată. Ce 
să-i spună? Să aibă grijă altădată? 


— De ce ai spart-o? 

— E o întrebare nelogică, mamă. Crezi că am avut un motiv s- 
o sparg? Mi-a alunecat din mână. Îmi pare rău. 

Apăru şi Bălan din dormitor, îmbrăcat în pijama. Asta era una 
din plăcerile lui. Să stea îmbrăcat în pijama şi să citească ziarul. 
Cei din casă ştiau că Bălan, între două articole, mai trage uneori 
câte un pui de somn, pe care însă nu-l mărturisea. 

Se aşeză la masă şi întinse gâtul spre cratiţa care sfârâia pe 
plită. 

— Supă de mazăre, îi satisfăcu curiozitatea Maria. Foarte 
bună. Adăuga totdeauna calificativele după fiecare fel. Mai ales 
că cei din casă nu-şi spuneau niciodată părerea despre valoarea 
mâncărurilor pregătite de ea. 

— Mi-au repartizat un puşcăriaş în echipă, spuse Bălan 
adulmecând aburii supei de mazăre. 

— De ce l-ai primit? 

Ana, curioasă, îşi ridică privirile. 

— Intrebare deşteaptă, femeie... Vrei să rămână pe drumuri!? 
Ce dacă a venit de la închisoare! Fiecare om vine de undeva. 

— Dar de ce l-au repartizat tocmai la tine? Pe caraghiosul ăla 
de Guţă tot ţie ţi l-au dat. 

— Guţă nu-i muncitor rău... Are gură spartă... Asta e... Darnu- 
i rău. 

începu să mănânce, în semn că a terminat discuţia. 

Ana gustă şi ea supa. Mihai nu i-a spus că a fost repartizat în 
altă echipă. li plăcu această întorsătură. Se întoarse spre taică- 
su: 

— Şi ăsta de la închisoare ce fel de om e? 

— Incă nu ştiu. l-am pus pe oameni să fie cu ochii pe el. 
Munca la beton e o muncă de răspundere. Cărămida poate să 
cada, tencuiala poate să cadă, dar dacă se clatină betonul... 

Maria, nemulțumită că discuţia se purta în afara meniului, se 
răsti la el: 

— Facem iar şedinţă de producţie? Cine mai vrea supă? 

Bălan mai ceru, ca să-i facă plăcere: privi complice spre Ana, 
ca să ceară şi ea. 

— Şi la şcoală ce e? Cum se poartă dascălii? 


— Spune şi tu profesori sau conferenţiari, că sună mai frumos, 
făcu supărată Maria. Nu-i plăcea când Bălan minimaliza 
lucrurile. Şi el le minimaliza cam totdeauna. 

— Conferenţiari, zici, râse Bălan... Bine, fie şi conferenţiari. Ştii 
la ce mă gândesc? Dacă ar trăi mama şi ar auzi că nepoată-sa 
învaţă spaniola, mi-ar da cu ceva în cap. Pentru ea, o fată nu 
putea să înveţe decât să gătească, să îngrijească copiii. Dar 
uneori chiar şi mie mi se pare caraghios. Când spun cuiva pe 
şantier că Ana învaţă spaniola, se uită la mine ca la unul care 
nu-i în toate minţile. Dar le răspund prompt: nu te pricepi, mă! 
Spaniola are viitor. Asta la vârsta, aşa se spune, nu-i aşa? 

— Da, râse Ana. Înseamnă la revedere. 

— N-are importanţă ce înseamnă. Sună frumos şi asta e 
important. Ei, cum se poartă conferenţiarii? 

— Bine. 

— Şi cu organizaţia. 

— Tot bine. 

— Atunci înseamnă că nu e bine. Când într-o organizaţie de 
bază totul merge bine, înseamnă că nu e bine. Într-o organizaţie 
trebuie să existe frământări, oamenii trebuie să se agite... Ce 
înseamnă că e bine? Că nu se ridică probleme? 

— Nu. Înseamnă că problemele care se ridică se rezolvă... 

— Alea care se rezolvă cât ai bate din palme nu sunt 
probleme. Desigur, la voi e o altă socoteală, dar la noi pe şantier 
am fost la o şedinţă de U.T.C. Ştii ce-i la noi? De ce nu s-a 
reparat la timp liftul, de ce nu se izolează cablurile de 
alimentaţie electrică? Probleme. Angajamente concrete, şi liftul 
se repară, cablurile se izolează. 

— Înseamnă că şi la voi e bine... Probleme simple, practice de 
producţie... 

Maria începu să adune farfuriile. 

— Mai lăsaţi organizaţiile voastre. Ştiţi că organizaţia noastră, 
mă refer la noi trei, n-a făcut de foarte mult timp o ieşire... 
Măcar la un cinema să ne fi dus. Cu voi nu se poate: dacă n-are 
şedinţă unul, are celălalt... Pe Ana barem de câteva zile nici n-o 
mai văd la masă... 

CAPITOLUL VII 

1 

„Dragă Mihai, 


Ţi-am primit şi cea de a doua scrisoare şi ne-am bucurat 
foarte mult că exişti. Am stat foarte mult de vorbă cu Livi despre 
tine şi am ajuns la concluzia că te invidiez puţin. Desigur, nu 
pentru cele opt luni, ci doar aşa, în general. Desigur, eu am 
convingerea că în curând o să mă anunţi că ţi s-a răspuns 
favorabil la memoriu şi că urmezi din nou facultatea. E şi normal 
să fie aşa. Află de la mine că dramele încep abia după ce 
termini. Unde ar putea să te repartizeze? Mi-ar părea bine să vii 
aici la Deva. Să ştii că e formidabil aici: sunt două hoteluri, un 
teatru muzical şi patru restaurante, din care două de clasa întâi. 
Uneori, dacă ai noroc, dai şi peste o faţă de masă albă. 

Probabil ai citit şi tu ieri că un cetăţean al pământului a părăsit 
nava cosmică şi a ieşit în spaţiul interplanetar, acolo unde nu 
este nici sus, nici jos, ci numai infinitul. Nu-mi pot imagina 
sentimentul care îl cuprinde pe om acolo aproape sau departe 
de aştri. Cunosc numai sentimentul care m-a cuprins pe mine 
citind despre el. El iese în spaţiul cosmic, iar eu nu pot pleca la 
Mamaia. E groaznic, nu? Ştiu, îţi trece prin minte că prin 
sindicate se dau bilete de concedii şi la Mamaia, dar nu uita că 
eu adun bani, pentru că Sfatul popular mi-a promis un 
apartament nou, două camere, hol. Inseamnă că în curând îmi 
voi realiza marele vis meschin: două camere, hol. Nu-ţi sună 
magic aceste două cuvinte: două camere, hol? Mă bucur atât de 
mult şi mi-e ruşine şi mai mult pentru această bucurie. Livi şi-a 
făcut o rochie nouă, nouă. A îmbrăcat-o şi ieri seară ca să-mi 
arate cât de bine îi stă. E o rochie oribilă, croită prost, dar am 
învăţat să mint: îi spun că-i stă bine, şi-i fericită. Dacă toate 
astea le-ar auzi rost, ar face o formulă matematică: puţină 
minciună egal fericirea. Numai că fericirea e la fel ca o cifră 
abstractă. Nu înseamnă nimic. E ca şi cum ai spune 2x egal 4z. 
Doi rămâne un doi abstract, dacă nu-i adaugi valoarea reală. Doi 
cai, de pildă. Stau seară de seară cu Livi în pat şi facem planuri. 
Şi ce planuri facem! Adevărate cincinale, şi în aceste calcule 
uităm un singur factor: timpul. Timpul spaţial al domnului 
Einstein. Într-o zi, supărat, am luat un creion şi o hârtie şi i-am 
explicat doctoriţei că la data când vom realiza ultimul lucru 
planificat vom depăşi vârsta matusalemică de optzeci de ani. La 
ce mai ai atunci nevoie de havuz în grădină? La ce-mi trebuie 
Fiat 1300 la cincizeci de ani? Îmi arde la cincizeci de ani să 


cutreier Moldova sau Banatul? La cincizeci de ani te duci să-ţi 
tratezi reumatismul sau hernia. Livi a plâns, şi eu m-am simţit 
ca un criminal. Am uitat că în fiecare zori. Călătorind cu RATA, 
ea se gândeşte la grădina cu havuz, la Fiat-ul alb. Atât despre 
problemele mele mici şi meschine. Dacă ai veni în vizită la 
Deva, n-ai mai găsi fosta încăpere unde a avut taică-tău 
măcelăria. Chiar în colţul acela se ridică un bloc-turn, pe care nu 
ştiu de ce arhitecţii l-au văzut verde. Cei de la Sfat mă obligă să 
respect întocmai indicaţiile trustului de planificare. O să fie în 
Deva un bloc-turn verde ca un pom de Crăciun. Ar fi multe de 
făcut aici: ar trebui lăţit drumul care duce la gară, de asfaltat 
aleea care urcă spre vechiul castel al Huniazilor şi de schimbat 
firmele. Nu-ţi poţi imagina ce fel de firme se fac aici! Sunt un 
măgar: îţi scriu despre firme, în loc să-ţi scriu scrisori vesele. 
lartă-mă, azi nu pot. Te îmbrăţişez. 

Eugen 

P.S.' Pentru Livi, te rog nu-mi răspunde la văicărelile mele 
sterile. Scrie-mi despre tine.” 

„Dragă Eugen, 

Mihai care n-a fost închis nu mai există. A murit cu un an în 
urmă şi nimeni în afară de mine n-a purtat doliu după el. Poate 
nici nu merita. Uneori mă întreb cum aş fi evoluat fără să fi fost 
la Făgăraş. Acum nu-mi pot imagina. Cred că înainte am fost un 
june caraghios, uneori simpatic, ştiam să spun şi lucruri 
deştepte, mă amuzam făcând calcule matematice abstracte şi în 
fiecare seară mă culcam liniştit, mulţumit de mine. Cum de n- 
am observat pe atunci că viaţă e şi dincolo de găoacea mea, 
viaţă care depăşeşte planificarea de tip orar şcolar: de la 8 la 9 
program administrativ, de la 9 la 10 plimbare etc., etc... La 
închisoare am obţinut cel de al doilea bacalaureat; în orice caz, 
a fost un semnal de alarmă: atenţie, Mihai, viaţa nu e nici urâtă, 
nici frumoasă, e aşa cum e. Concret, n-aş putea să vă spun ce 
mi-a dat detenţiunea: în orice caz, mi-a deschis ochii: gândesc 
mai mult, văd mai mult, înţeleg mai profund. Aşa mi se pare 
mie. 

Am cunoscut o fată: mică, blondă, veselă, deşteaptă. Mă simt 
foarte bine alături de ea, poate pentru că are replică şi un fel de 
puritate pentru care o invidiez. Am cunoscut şi nişte oameni, un 
fel de pungaşi de profesie, înainte vreme credeam că hoţii se 


nasc datorită ocaziilor. Nu este aşa. E ca oricare altă meserie, 
mai ales când se profesează conştient. Crezi că la Hunedoara 
fumaliştii nu sunt expuşi tot timpul pericolului? Dar betoniştii? 
Cu toate măsurile de protecţie. Cine îşi leagă centura de salvare 
la etajul al zecilea? Foarte puţini. Am văzut câţiva muncitori de 
la cofraje care efectuează adevărate acrobaţii demne de invidiat 
de oricare circar. Şi asta zilnic, opt ore în şir şi fără plasă de 
siguranţă. 

Mă bucur că o să vă mutaţi. Două camere, hol, dependinţe. E 
o performanţă. Am impresia că „două camere, ho!” e tot un fel 
de hotar ca şi majoratul. În cele din urmă, fiecare dintre noi 
devine major şi visele legate de această dată se spulberă fără 
să fi fost realizate. Îmi aduc aminte, la cămin îmi vorbeai nopţi 
întregi de clipa când ai să devii inginer. Ca şi cum acest titlu de 
inginer, diploma ţi-ar schimba dintr-o dată viaţa: desigur, 
înseamnă chenzina. Şi? Pe urmă, ani de-a rândul ai visat un 
apartament, două camere, hol. Două camere, hol, parcă ar fi o 
denumire magică, un fel de paşaport spre fericire. Am senzaţia 
că te-ai maturizat. Încerc să-mi imaginez cum ai să arăţi cu 
burtă şi chelie. Eu mă menţin tot tânăr, cu garsonieră fără 
intrare separată. Nimic nou la Bucureşti. Pe şantier am învăţat 
nişte lucruri pe care în facultate nu le-aş fi învăţat niciodată. Mă 
întreb numai dacă o să am vreodată ocazia să le pun în 
practică? Sunt convins, peste un an o să dea concurs, va reuşi şi 
se va muta la spitalul numărul 1 din Deva. Numai să nu vă 
calcificaţi. 

Mă întrebaţi ce fac? Aş putea să vă răspund simplu: nimic. Dar 
nu este aşa. Muncesc şi, printre picături, trăiesc. Nici bine, nici 
rău. Pur şi simplu, exist şi asta e foarte mult. Camera în care 
locuiesc e tot aşa cum v-am mai descris-o: neprimitoare, rece. 
Uneori când mă culc şi-mi aduc aminte de rafturile de cărţi pe 
care le-am proiectat pentru locuinţa mea, de dulapurile 
combinate cu fel de fel de polite şi policioare, sertare şi 
sertăraşe, mi-e inima grea. Camera mea pe lângă că e 
neprimitoare şi rece, are haz. Poate din cauza faunei ciudate 
care locuieşte în casa asta. Doamna de alături, din cauza 
căldurii, se plimbă prin hol numai în costum de baie. Are 
minimum o sută de kilograme. Urâtă nu e: e proporţionată în 
rotunjimea ei, pare un tanc cu două mingi de fotbal în faţă, se 


vrea cochetă, mai ales când soţul ei e plecat undeva prin 
străinătate. Vecina din stânga, bătrâna, face zilnic plimbări de 
peste un kilometru, ca să împrumute câte un L'Humanite vechi 
de o săptămână. Mă informează de toate accidentele feroviare, 
de toate crimele sau scandalurile mondene din lumea de 
dincolo. 

Vă sărut, 

Mihai.” 

2 

Un scurtcircuit a întrerupt curentul şi cei din echipa lui Bălan 
stăteau la umbra unui zid şi priveau ascensorul încremenit. 
Lucrau în normă, stăteau pe contul lor. Poate de aceea erau atât 
de supăraţi: îi înjurau pe cei de la centrala electrică, pe cei de la 
substaţie, pe electricieni în general. Guţă povestise o aventură 
picantă cu o fată în casă care, spunea el, semăna cu Brigitte 
Bardot, dar nu-i dădea nimeni nicio atenţie. Cei din echipă îi 
cunoşteau toate aventurile. 

— Ai uitat să spui că avea bluză de nailon, spuse cineva cu 
răutate. 

— Şi ce dacă am uitat? sări Guţă. E important că n-am uitat ce 
avea sub bluză. Şi, zău, avea. 

— Asta-i aia care lucrează la funcţionarul şchiop de la 
Tribunal? 

— Da' de unde, îl lămuri un altul din echipă. Aia seamănă cu 
Claudia Cardinale. Asta cu bluza de nailon e logodnica 
plutonierului. Aşa-i, Guţă? 

— Mă, da informaţi suntem! plescăi Guţă din buze. Îmi ţineţi 
contabilitatea? 

— Nu, dar dacă greşeşti, trebuie să te corectăm. Săptămâna 
trecută ai spus că asta cu bluza de nailon are garsonieră. Azi am 
aflat că e fată în casă. 

— Şi ce dacă? Camera dacă are intrarea separată nu e tot 
garsonieră? Ce părere avem, doctore? Suntem intelectual, ce 
dracu'! 

Mihai îl privi pieziş şi nu-i răspunse. Ştia că Guţă făcea pe 
grozavul, era convins că şi Brigitte Bardot şi Claudia Cardinale 
au fost inventate tocmai ca să mascheze timiditatea acestui om 
mătăhălos, bonom şi foarte cumsecade. Aflase că Guţă lucra în 
brigada lui Bălan de vreo doi ani şi că venise pe şantier cu alţi 


doi betonişti de la termocentrala de la Sângiorgiul de Pădure, 
unde se calificase. Mai înainte lucrase ca zilier la S.M.T.-ul 
raional şi fusese concediat pentru lipsa de grijă faţă de avutul 
obştesc. A vrut să înveţe de unul singur să conducă tractorul, 
noaptea, şi a dărâmat câteva garduri ale cooperatorilor, a trecut 
printr-o şură, apoi s-a ancorat în zidul de piatră al grajdului 
comunal. 

La termocentrală a început a învăţa dulgheria, apoi a trecut la 
beton: a nimerit la o echipă bună şi a învăţat meseria. Iniţiativă 
prea mare nu avea, dar îşi îndeplinea conştiincios treaba: 
cunoştea tainele betonului. 

— Ei, doctore, n-avem părere? 

Cineva începu să chicotească. 

— Doctorul nu se pricepe la femei. Numai la maşini, aşa-i, 
doctore? 

Mihai privi spre omul care făcuse aluzie la accident şi aprobă 
din cap. 

— Hai, mă, până la urmă o să ne apucăm de ceartă. Mai bine 
să facem o rişcă. 

Fără să aştepte răspuns, luă o cărămidă şi însemnă pe o parte 
„pierde” şi pe partea cealaltă „câştigă”. 

— Ţin banca. 

Cineva aruncă o monedă de 25 la picioarele lui Guţă. Acesta 
scuipă cărămida şi o zvârli în aer. 

Guţă pierdu. Pierdu şi la a doua, şi la a treia aruncare. 

— Azi n-ai noroc, Guţă, râse cineva. 

Guţă scuipă din nou pe cărămidă. 

— „Lese moa”. 

Cărămida căzu iar prost. Supărat, Guţă plăti potul, apoi scoase 
o bancnotă de trei lei din buzunar. O privi lung, apoi se întoarse 
spre Mihai. 

— Frumuşica... 

— Nu jucaţi pe trei lei. 

Guţă se întoarse spre vorbitor şi-l măsură cu dispreţ: 

— Noi nu riscăm când nu suntem în mână. Se apropie de 
Mihai: am făcut atletism la viaţa noastră, domnule doctor? 

Mihai îl privi drept în ochi, ca atunci pe Niţă. Curăţau parchetul 
în sala de festivități. 

— Treci la pândă, tinere. 


Pânda însemna să stea cu urechile lipite de uşa sălii şi să 
asculte când o să răsune paşii gardianului pe coridor. Pânda nu 
era un lucru chiar atât de uşor: trebuia o concentrare serioasă 
şi-ţi amorţeau mădularele stând gârbovit ca un popândău. 

— Vă iau şi chibrituri, domnule Guţă? 

La fel răspunsese şi lui Niţă. Niţă l-a măsurat din priviri, apoi l- 
a plesnit peste faţă. 

— Treci la pândă! 

N-a avut încotro: s-a supus. Deşi se hotărâse să-l reclame la 
direcţie, n-a făcut-o. Nici acum nu ştia de ce. După câteva 
săptămâni, Niţă l-a luat de o parte şi şi-a cerut scuze. 

— Am vrut să văd dacă eşti turnător. Loveşte-mă şi tu. 

După discuţia aceea ar fi vrut să plângă. A 

— Da, îmi iei şi chibrituri. Uite cincisprezece bani. li întinse o 
monedă de 15 bani. 

Mihai se ridică încet, aştepta ca cineva să-l îndemne să nu se 
ducă, dar ceilalţi erau preocupaţi cu rişca. După ce se îndepărtă 
câţiva paşi, vru să se reîntoarcă, dar renunţă, dojenindu-se 
singur: „De ce nu te-ai opus imediat! Acum ce rost mai are...” 

Când i-a spus Niţă „loveşte-mă şi tu”, n-ar fi fost în stare nici 
măcar să-şi ridice braţul. Îl părăsiseră toate puterile. Până 
atunci, stând noaptea în celulă, se visa în libertate întâlnindu-l 
pe Niţă. Atât de multe ori l-a bătut în gând, în locuri publice, faţă 
de martori. „Pentru palma de la pândă, domnule Niţă!” 

Când se întoarse de la tutungerie, ascensorul funcţiona deja. 
Cei din echipă aruncau cărămizi pe platforma bobului. Se înrolă 
în lanţ. Guţă îi arunca cărămizile cu efect, le rostogolea în aer, 
trebuia să fie foarte atent să le prindă. Observă târziu că 
maistrul e în apropierea lui şi-l priveşte. Până acum îl văzuse 
foarte puţin. Maistrul Bălan era tot timpul ocupat. Pregătea 
cofrajele pentru un nou etaj. Părea un om morocănos; cu bărbia 
proeminentă, bărboasă, aducea a bursuc. Prima oară s-au 
întâlnit într-o pauză de masă. Mihai stătea culcat pe o movilă de 
nisip şi privea cerul prin pătratele grătarului. Când prindea în 
focarul ochilor gratiile, cerul părea fărâmiţat în mii de pătrăţele 
mărunte ca o pagină dintr-un caiet de aritmetică. Când, 
dimpotrivă, focarul se concentra în depărtări, firele subţiri ale 
grătarului se spălăceau, cerul devenea albastru murdar, gri. Nu 


mai părea transparent, îşi pierdea luciul, sticlozitatea. Bălan se 
apropiase de el, îl cercetase prin grătar. 

— Ai să răceşti. 

— Nu, tovarăşe maistru. 

— Dacă spun ai să răceşti, ai să răceşti. Credeam că înţelegi 
vorba: ţi-am spus, scoală-te! 

Mihai se ridică de pe nisip şi se aşeză pe nişte cărămizi. 

— ţi place munca? 

— Chiar dacă nu mi-ar place v-aş răspunde că îmi place foarte 
mult. 

— Mda... 

Pe urmă, nu-i mai dădu nicio atenţie. Răspundea la salut ca la 
toţi ceilalţi, atât. Acum îl privea cercetător, ca atunci prin sită. 

— De ce nu ţi-ai pus mănuşi de protecţie! Pe urmă vii şi-mi 
ceri concediu de boală! 

— Am fost la magazie şi mi-au spus că n-au. 

— Mda... Vino cu mine. 

Bălan o luă înainte: traversă platforma betonierelor şi se 
îndreptă spre magazia centrală. Mihai îl urmări îndeaproape, 
mai ales cum călca. După felul cum merge cineva pe un şantier 
îţi dai seama dacă e de acolo sau e străin. Bălan, deşi era greoi 
la trup, îşi punea piciorul pe jumătăţi de cărămidă cu o 
dexteritate uimitoare, ştia să descopere automat cel mai prielnic 
loc pentru talpă, se ferea de var şi nămol, trecea razant pe 
lângă camioane, fără să tresară. Pentru unul care l-ar fi 
cunoscut numai pe stradă i-ar fi fost greu să-l imagineze pe 
Bălan printre cărămizi. Aducea mai degrabă cu un bucătar decât 
cu un constructor. 

Magazionerul stătea în apropierea ghişeului barăcii: cântărea 
cuie. 

— Bogdane! A fost ăsta la tine? 

Bogdan recunoscu imediat vocea maistrului, îşi ridică privirile, 
apoi întoarse capul spre Mihai şi încuviinţă din cap. 

— A fost. II trase pe Bălan de o parte şi începu să vorbească 
şoaptă, dar destul de tare, încât Mihai, care rămăsese 
apropierea ghişeului, să audă toată convorbirea. 

— l-am spus că n-avem... Ştiţi, e novice, e student şi a. Venit 
de la zdup. Râse mărunt, în cascade scurte cu i, şi lui Mihai i se 
păru că gâfâie. 


în 
în 


Bălan se  încruntă,  realiză cu întârziere spusele 
magazionerului. Îl prinse de reverul hainei. 

— Mă, dacă te mai prind că faci glume din astea, te potcovesc. 
Ai auzit? Adă mănuşile! 

Magazionerul se chirci, îşi strânse umerii, părea mult mai mic 
şi slab decât era în realitate, şi începu să clipească des ca o 
pasăre. Se miră că Bălan nu-i gustase gluma. Se eliberă din 
strânsoare, intră în baracă şi întinse spre Mihai o pereche de 
mănuşi mari de piele. 

— Iscăleşte aici, arătă el spre o condică. 

Mihai iscăli de primire şi pomi după Bălan. li spuse: 

— De fapt, dumneavoastră aţi vrut să mă controlaţi dacă v-am 
minţit. Dacă am fost la magazie sau nu. 

Bălan aşteptă să se îndepărteze de un concasor şi răspunse 
cu întârziere: 

— Am impresia că-ţi foloseşti prea mult creierul. 

— Credeţi că e rău? 

— Depinde. 

Mihai nu ştiu cum să ia răspunsul. Oare de ce ar puica să 
depindă valoarea folosirii creierului? Era convins că Bălan n-a 
înţeles cele spuse de el, dar nu mai insistă. Mergea, tăcut, 
alături, şi-l spiona cu coada ochiului. „Oare ce relaţii s-ar fi 
statornicit între noi dacă aş fi venit pe şantier ca inginer?” Era 
chiar curios să-l vadă pe Bălan în relaţii cu oameni mai sus puşi. 
Şi atunci e atât de sigur pe el? Din punct de vedere profesional, 
nu i-ar fi putut reproşa nimic până acum. Dimpotrivă: îl văzuse 
luând unele măsuri Ha care el nu s-a gândit sau mai bine spus 
nici nu le-ar fi bănuit că se pot lua. 

— Am nouăzeci şi patru de kilograme. 

Mihai căscă ochii mari: 

— N-am înţeles, tovarăşe maistru. 

— Te credeam mai deştept. Am spus că am 94 de kilograme... 
Te-am simţit că mă cântăreşti din priviri. Atâta fac eu: 94 de 
kilograme. Plus ceea ce nu se poate cântări. 

Mihai zâmbi: bătrânul nu părea de loc prost. Totuşi, ca 
agerime, până acum nu întâlnise un om ca Niţă. Niţă ar fi făcut 
faţă oricărui psiholog universitar. Aprecia omul dintr-o singură 
căutătură şi rar se întâmpla să fi greşit. A sosit într-o zi un nou 


condamnat. Era îmbrăcat în haine vărgate, tuns scurt, nu se 
deosebea de ceilalţi cu nimic. 

— Asta a primit un an, un an şi şase luni. Eu nici nu l-aş fi 
condamnat. Trebuie să fie ori gestionar, ori casier. A avut lipsă 
sau plus. Din neglijenţă. L-au trişat. Mai târziu, când a avut 
ocazia, Mihai a controlat presupunerile lui Niţă: condamnatul 
fusese într-adevăr gestionar la Comaliment, i-au găsit în timpul 
unui inventar câteva chitante lipsă.. Nişte sume derizorii... 

— Şi atunci, totuşi, de ce te-au condamnat... 

— Era a doua oară... Prima oară am fost criticat şi amendat de 
către comitetul sindical şi după două luni m-au prins din nou pe 
picior greşit. 

— Înseamnă că eşti nevinovat. 

— Aproape... mărturisi deţinutul. Aproape. Am luat două sute 
de lei cu împrumut, de la stat. Desigur, la sala nu aş fi pus banii 
înapoi... Nu m-am aşteptat să vină controlul. 

Bălan îl trase pe Mihai de mină. 

— Cum mergi, tinere?... Dă macaraua peste dumneata... Vrei 
s-o ridici? Arătă spre o cărămidă căzută în nămol. 

Mihai se aplecă şi ridică cărămida. 

— Ce poţi spune despre cărămida asta? 

— N-are ce căuta aici. 

— Despre cărămidă te-am întrebat. 

Mihai rupse cărămida pe genunchi, o cercetă, apoi îl privi pe 
Bălan drept în ochi. 

— N-ar fi trebuit recepţionată. Nu e bine arsă. Pot să mă duc? 

— Du-te! 

Mihai aruncă cărămida înapoi în noroi şi porni spre ascensor. 
Când se întoarse, îl văzu pe Bălan aplecându-se după cărămidă. 

„Poţi s-o cercetezi — zâmbi Mihai. E aşa cum ţi-am spus eu: nu 
e bine arsă”. 

CAPITOLUL VIII 

1 

Şedinţa organizaţiei de bază. Se terminase demult; în sala de 
cursuri nu mai rămăseseră decât câţiva studenţi şi biroul. 
Rămăseseră să fixeze şedinţa viitoare a biroului şi să pună la 
punct câteva din problemele ridicate de utecişti. 


— Voi credeţi că e cazul să-l chemăm pe asistent în faţa 
biroului? N-ar fi mai bine să delegăm pe cineva să stea de vorbă 
cu el? 

— De ce n-ai propus asta în şedinţă? întrebă Ana. Acum s-a 
hotărât. Şi poate nu e rău. Chiar dacă tovarăşul asistent o să se 
supere. Se întoarse spre o fată: Mia, nu pleca... îndată termin şi 
eu. 

Mia, cu mişcări obosite, se aşeză în bancă, se foi să-şi 
găsească o poziţie cât mai comodă, apoi se ridică şi se duse la 
fereastră. Piaţa Universităţii era inundată de soare: cupolele 
TAROM-ului, coclite, luceau verzui ca într-o acuarelă. 

Ana ridică şedinţa, îşi strânse servieta şi se apropie de Mia. 

— Nu te-ai răzgândit? 

— Nu, Mia. N-am ce căuta acolo! 

— N-ai ce căuta acolo... Dar ai mai fost. Mi-a spus Clara că eo 
societate plăcută. Muzică bună... Ce fel de băiat e Robert? 

— Adevărul e că nu ştiu ce fel de băiat e... Zău aşa... Nici nu 
mai ştiu cine m-a invitat acolo... M-am dus mai mult din ambiţie, 
să dovedesc că nu sunt încuiată. Mi-au spus, da, desigur, tu, ca 
secretară de U.T.C., n-ai ce căuta unde se ascultă muzică 
americană. M-am dus... Acum îmi pare bine că am fost, dar nu 
m-aş mai duce. Hai! 

Coborâră scările de marmura, traversară holul rece şi 
neprimitor şi ieşiră în stradă. 

Mia era prietena ei cea mai bună, au făcut şi liceul împreună, 
la Gheorghe Lazăr: era fata unui dentist renumit, Stoicescu, 
şeful unei stomatologii raionale. Mia voia să se facă artistă sau 
cântăreaţă, ca Margareta Pâslaru, avea voce frumoasă, ea a 
îndemnat-o pe Ana să se înscrie la cor. Mia avea şi corp frumos: 
la ştrand, toţi bărbaţii se întorceau după ea, se obişnuise eu 
asta, făcea pe indiferenta, călca ţanţoş şi-şi ţinea capul sus, de 
parcă s-ar fi uitat fot timpul la nori. Din cauza asta colegele o 
dispreţuiau şi o invidiau totodată. 

— E o contrazicere în ceea ce spui: îţi pare bine că ai fost, dar 
nu te-ai mai duce... Ce înseamnă asta? 

— Am cunoscut pe cineva acolo... Adică am revăzut pe cineva 
pe care-l cunoscusem cândva... 

— Vorbeşti în bobote, Ana.. Cine e? Vreau să aflu tot. 

— Un băiat. 


— Un băiat. Asta nu-mi spune nimic. 

— Îţi spun un singur lucru despre el, numai să nu cazi. A ieşit 
de la închisoare. 

— Dar e formidabil, Ana... Tăcu o clipă şi întrebă încruntată: 
reacţionar? 

— Vorbeşti prostii. Un băiat tânăr. Student. 

— Acum mi-ai spus al doilea lucru despre el. Student ieşit de 
la închisoare. Bravo, Ana... Dacă ar afla maică-ta... Hai spune: 
ce ochi are? 

Ana se opri. Într-adevăr, ce ochi are? Închise ochii să-şi poată 
aminti mai bine. 

— Cred că verzi. 

— Îmi plac băieţii cu ochii verzi. Cine e? 

În cele din urmă, Ana povesti totul: când l-a cunoscut pe Mihai 
pentru prima oară, la serbarea de sfârşit de an, cât era de 
supărată pe el că a dansat toată seara cu o altă fată, cum l-a 
reîntâlnit la Robert, cum s-au cunoscut, ce au discutat. 

— Şi te-a sărutat vreodată? 

Ana îşi arătă umărul: 

— Aici. Eram la marginea lacului. M-am burzuluit toată. Cred 
că am făcut şi piele de găină. 

Mia începu să râdă. 

— Odată va trebui să mi-l arăţi şi mie. O fi ca ăla din Ardeal, 
poetul... Cum se numea? 

— Romulus. Nu e ca el. 

— Tu eşti îndrăgostită. . 

— Încă nu ştiu. Secretară de U.T.C. Îndrăgostită! Sună ciudat, 
nu-i aşa? Adevărul e că îmi place să fiu cu el. 

— Deseară vii la cor? 

— Vin. Nu mai vreau să lipsesc. Să nu se supere dirijorul... 

Acasă, Ana mâncă în bucătărie, ca în toate zilele când se 
făcea curăţenie mare sau era zi de spălat. In asemenea zile nu-i 
plăcea să stea acasă; maică-sa n-o lăsa să facă nimic. Spunea 
că ce nu-i făcut cu mâna ei nu e făcut bine, că nici ea nu se 
bagă în construcţiile lui tata şi nici în spaniola Anei, aşa că să fie 
lăsată în pace să-şi vadă de treabă. Prin fereastra bucătăriei, 
Ana o văzu apărând din spălătorie cu un coş încărcat cu rufe. 
Cânta un cântec vechi, demodat, despre o fată părăsită şi tristă 
oare n-are noroc în viaţă, care suferă tot timpul până când 


apare „el”, frumos, fercheş, înalt, cu ochii de jar. Unde nu-şi mai 
aducea aminte de text, lăfăia, tare, de se auzea până peste 
drum. „Probabil, gândi Ana, şi copiii mei, dacă o să am, or să 
râdă de «intră lună pe fereastră» sau de «Marina, Marina» ”. 
Stând aplecată asupra farfuriei, simţi şi o undă de compătimire 
faţă de maică-sa: e groaznic să stai toată ziua în spălător, 
învăluită în aburi, apoi să întinzi cămăşile imense, colorate ale 
tatii când la Jacuri e atât de frumos, când pe bulevard pulsează 
viaţa. 

După masă, începu să transcrie pe curat notițele luate în pripă 
la cursuri: „Una grand ciudad del morte de Chile es Antoragasta, 
el punto mas importante para el embarque del salytre y cobre, 
minerales de cuys explotacion no se beneficia la nacion, sino 
que estan en mănos de empresas norte americanes”. Mai reciti 
o dată însemnările, îi plăcea cum suna, melodios ca un sonet şi 
totuşi bărbătesc ca un vers alb, maiacovschian. La început, nu i- 
a plăcut spaniola. Pe urmă, cu cât trecea timpul, cu cât se 
obişnuia mai mult cu muzicalitatea limbii, o îndrăgea şi acum n- 
ar fi schimbat-o pentru nicio altă disciplină. Cu limba spaniolă i 
se dezvălui un continent nou, America de Sud, care până atunci 
nu însemna nimic pentru ea, o pară răsturnată pe emisfera 
sudică a globului, atât. Oraşe cu nume sonore, munţi, ape, 
oameni, ţări, o altă Europă în devenire, istorie crudă, sălbatică, 
reală, apropiate acum, aproape palpabile, şi o muzică nouă, 
melodioasă, ritmică, în care se reflectau toate astea ca într-o 
oglindă. La lecţiile de istorie îi părea rău că cei din Albion 
învinseseră invincibila Armada, era supărată pe Francesco 
Franco, din cauza căruia nu se puteau normaliza relaţiile cu 
Spania, din cauza căruia nu se puteau face excursii la 
Barcelona, la Madrid, la Malaga, Valencia. 

— Mă duc, mamă. 

— Unde te duci? 

— Am treabă. 

La bloc-turn o aştepta Mihai. Ana îl descoperi de cum intră în 
piaţă. Mihai stătea rezemat de stâlp, îşi ţinea haina pe braţ şi 
fuma. Fuma într-un fel al lui. Nu ţinea ţigara între degetul 
arătător şi mijlociu, ci între arătător şi cel mare. 

— Am venit. 

Mihai nu-i răspunse nimic, zâmbi numai. 


— De la distanţă păreai foarte cufundat în tine. Te-ai gândit la 
ceva anume? 

— Da... la fleacuri. 

— Vreau să aud şi eu fleacuri. 

— M-am gândit că e păcat că sunt prea tânăr şi n-am 
participai la sistematizarea acestei pieţe. Ar fi sunat frumos: 
sistematizatorul Pieței Palatului, inginerul Mihai Coman... Ti-am 
spus că sunt fleacuri... Ai văzut vreodată Bucureşti ut de sus? 

— Nu. 

— Atunci hai cu mine. 

Urcară cu liftul pe terasa  blocurile-turn. Ana rămase 
înmărmurită: priveliştea era inedită pentru ea, nu se vedeau 
decât acoperişurile caselor, o mare de case, sticlă şi beton. 

— Să nu spui nimic, făcu Ana şi se apropie de balustradă să 
poată cuprinde cât mai mult din privelişte. 

Mihai se apropie şi el de balustradă, îşi trecu braţul peste 
umărul Anei, ocrotitor, şi privi furnicarul de oameni de pe 
panglicile cenuşii de asfalt. 

— Formidabil cât de multe cupole, izbucni Ana. Uită, numără- 
le şi tu. Una, două, Atheneul trei, biserica Luterană patru, Enei 
cinci, alea două din fund, şapte... Mi-a spus cineva că Praga e 
socotită oraşul turnurilor... Cred că la noi nu s-a ostenit nimeni 
să le numere, să le folosească din punct de vedere turistic. Ştii 
ce senzaţie am acum? Am fost odată cu tata la gara triaj. Sute 
de linii peste tot, haotic aruncate vagoane de toate tipurile, 
locomotive, electrice Diesel şi m-am simţit ca într-un oraş 
cosmic al lui Wells. Aici totul e numai piatră şi piatră... 

— Chiar aşa se numeşte în limbajul nostru: peisaj de piatră. 
Arătă undeva foarte departe. Vezi blocurile acelea colorate? 
Sunt la Floreasca. Când o să am copii, o să-i aduc aici să le arăt 
şi lor cele zece blocuri. 

Ana le numără: erau numai şase. Numără şi a doua oară. 

— Acolo nu sunt decât şase. 

— Celelalte patru o să le construiesc eu, răspunse Mihai pe un 
ton de zeflemea. Am cercetat terenul la faţa locului. Mai e spaţiu 
pentru patru blocuri. 

Ana încercă să-l imite: 

— Am să le construiesc eu, limbajul nostru, construite de 
mine... 


— Vrei să spui că sunt orgolios? 

— Nu ştiu. Te cunosc de foarte puţin timp. 

Mihai o luă de mână. 

— Poate că ai dreptate. Tot din cauza orgoliului am ajuns şi la 
închisoare. Dintr-o dată se posomori. Vântul îi răvăşise părul: 
era caraghios. Ana începu să râdă: 

— Ai o faţă de martir pictat pe un perete de biserică. Dacă ai fi 
făcut mutra asta la tribunal, nu te-ar fi condamnat. Unde 
mergem, domnule Mihai?... De când umblu cu tine, am 
descoperit Bucureştiul. 


— Vrei să spui că sunt un ghid bun... 

— Vezi, acum vorbeşti prostii! Dar dacă îţi place cuvântul 
ghid, atunci fie: eşti ghidul meu. Îţi place aşa? Unde mergem? 

— La cinema. 

Acolo sunt prea mulţi oameni:. 

— Numai unde sunt mulţi oameni poţi fi cu adevărat singur. 

— Asta-i o viziune dialectică. Fie. Dar o să găsim bilete? 

— Sper că da. Am auzit că la Capitol rulează un film grozav. 
Cu Gerard Philipe. 

— N-are importanţă. Mă duc la film ca să fiu cu tine. 

„Sunt un porc”, îşi spuse Mihai în gând. „Eu o duc la cinema să 
văd cum reacţionează, să pot face o comparaţie între ea şi Puşa, 
şi ea vine ca să fie cu mine”. Îi pieri tot cheful de film, dar nu 
mai avea cum să idea înapoi. Scoase două bilete pentru ora 7. 
Mai aveau jumătate de oră până la începerea filmului. Se lăsară 
duşi de fluviul de pietoni până la Cişmigiu. 

— Am să te ţin de mină să nu te pierd. 

Ana încuviinţă şi nu-şi retrase mina nici când rămaseră singuri 
în parc. Spuse numai cu jumătate de glas, târziu de tot, când 
auziră cele şapte bătăi ale orologiului de la Sfântul Iosif. 

— Dacă mă ţii aşa de mână nu numai că nu mă pierzi, dar îmi 
striveşti şi degetele. 

— lartă-mă, se scuză Mihai. Nu mi-am dat seama. 

— Şi eu care credeam că faci conştient. Râse. Hai, e şapte. O 
să pierdem jurnalul. 

În faţa cinematografului, Ana îşi aduse aminte că are cor. 

— Nu te duci! 

— Şi ce-o să spun acasă? 

— M Că ai fost la cor. 

— Mă înveţi la rele. 

La film, Ana se amuză şi prevăzu toate poantele la care Puşa 
gemuse de plăcere. 

— Ai să vezi, o să-i omoare pe toţi şapte mercenari! 

Când ieşiră de la spectacol, ploua. Au fost nevoiţi să mai 
piardă o jumătate de oră până reuşiră să plece. 

Trecuse de nouă jumătate când Ana ajunse acasă. Era udă 
până la piele. Taică-su stătea la masă, citea. Nici nu-şi ridică 
privirile când Ana intră în bucătărie. Mamă-sa o întrebă direct, 
după obiceiul ei: 


— Unde ai fost? 

— La cor, răspunse Ana fără să se gândească prea mult. 
Taică-su trânti ziarul pe masă şi intră în dormitor. Ana îşi dădu 
imediat seama că se întâmplase ceva. Privi întrebător spre 
maică-sa. 

— A fost Mia. Te-a căutat. A trimis-o dirijorul corului. Ana intră 
în dormitor. Taică-su stătea la fereastră, privea firicelele de apă 
care se scurgeau spre bordajul de tinichea de la baza ferestrei. 

— Tată, dă-mi o palmă. 

Taică-su se întoarse spre ea. 

— Meriţi? 

— Pentru că te-am minţit, da. 

— Şi altminteri? 

— Altminteri, nu. 

— Unde ai fost? 

— La cinema. 

— Şi pentru atâta lucru merita să minţi? 

— Am fost. Cu un băiat. 

Bălan se încruntă. 

— Ana, tu eşti o fată deşteaptă... Şi tata nu te are decât pe 
tine... înţelegi ce vreau să spun? 

— Da, tată. ȘI 

— Tu plângi? Se apropie de ea şi o mângâie pe păr. In clipa 
aceea se deschise uşa şi apăru mama. 

— Ţi-a spus unde a fost? Vocea îi suna rea. 

— Da, răspunse agresiv Bălan. A fost la cor! 

2 

— Doctore! Te caută un domn. 

Lucrul se sfârşise de mult: Mihai era dezbrăcat până la brâu, 
se spăla la robinetul din curtea şantierului. 

— N-auzi, doctore! Te caută un domn! 

Mihai se întoarse spre Guţă. Acesta tocmai uşi ştergea 
picioarele într-un prosop murdar. Din cauza burţii, făcea un efort 
vizibil. Abia îşi trăgea sufletul. Alături de el, lângă o stivă de 
grinzi, stătea „domnul”. Era un om înalt, îmbrăcat elegant în 
nişte haine vărgate la două rinei uri. 

După felul cum stătea, se vedea că se fereşte să nu se 
murdărească. Mihai se apropie de el. Omul cu haine vărgate îl 
cercetă atent. 


— Dumneata eşti Mihai Coman? 

— Da, domnule. 

— Te caut pe tot şantierul. Îl prinse familiar de braţ şi-l trase 
mai la o parte. 

— Vasăzică dumneata eşti Mihai Coman!... 

Mihai îşi dădu seama imediat că are de-a face cu un om de la 
cadre. Pentru o clipă, îi trecu prin minte că ar putea fi trimisul 
Politehnicii sau chiar de la Ministerul învăţământului, unde 
înaintase memoriul. Se îmbujoră: 

— Da, tovarăşe. Sunt Mihai Coman. 

— Poarte bine. Nu se uită la Mihai: cercetă curtea şantierului 
cu privirile, apoi urmări interesat pirueta unei macarale turn. 
Mihai vru să fie politicos. Explică: 

— E de opt tone. 

— Opt tone, zici! se miră individul. E mult. Puse mina pe 
umărul lui Mihai. După descriere, mi te-am închipuit mai firav. 
Arăţi bine. Ai făcut sport? 

— Numai în anul întâi. 

— Eşti bine dezvoltat. Cum mergi! Treaba? 

— Ce fel de treabă? întrebă Mihai mirat. 

— Aici pe şantier. Cum te împaci cu tovarăşii? Arătă cu capul 
spre Guţă. 

— Bine. Îi păru rău că omul din faţa lui tocmai cu Guţă se 
nimerise să stea de vorbă. Guţă era în stare de orice. L-a şi 
strigat „doctore”. Un om neobişnuit cu constructorii ar putea 
deduce din asta că cel poreclit aşa nu e făcut pentru o muncă 
de şantier. 

— Ascultă, puştiule! 

Mihai încremeni. Mai ales din cauza tonului schimbat cu care 
omul din faţa lui i se adresă. Nu mai încăpea nicio îndoială că se 
înşelase. Omul nu era nici de la Politehnică şi nici de la 
Ministerul Învăţământului. Era trimisul Miliției. „Probabil mă 
supraveghează. Dar pentru că reprezintă ordinea publică nu-i dă 
nimeni dreptul să abuzeze şi în special să fie bădăran. De ce să 
mă ia cu «puştiule»? Am stat opt luni, mi-am făcut pedeapsa, 
acum muncesc.” Hotăra să-l pună la punct: 

— Probabil mă confundați. Poate căutaţi un puşti: eu sunt 
Mihai Corman. 

— Oho! Nu mi s-a spus că eşti şi demn. Dar asta nu e rău. 


— Spune ce vrei, domnule? Am treabă! 

Individul cu haine vărgate zâmbi larg: avea dinţi mari, galbeni 
şi gingii lipsite de sânge, aproape albe. 

— Eşti perspicace. De unde ai ghicit că ai treabă?! Se aplecă 
spre Mihai şi-i şopti complice: m-a trimis Taţi. Îl cunoşti. Vino 
diseară la Pusa. Popa Şapcă 7. E vorba de ceva foarte gras. 

Mihai se fistici: nu ştiu ce să răspundă. Privi spre Guţă cu 
teamă să vadă dacă ascultă, trage cumva cu urechea. Guţă era 
preocupat cu curățirea unghiilor de la picioare. Individul cu 
haine vărgate se aplecă din nou spre Mihai: 

— Şi mai am nevoie de încă un om sau doi. Poate ştii lu no 
cineva de aici de pe şantier. g 

în colțul clădirii tocmai apăruse Bălan. lşi ţinea palma 
streaşină la ochi să vadă mai bine. Căuta pe cineva. Mihai îl 
strigă: 

— Tovarăşe Bălan! Tovarăşe Bălan! 

Individul cu haine vărgate se uită şi el spre Bălan. Nu prea Îi 
plăcea. Plescăi din buze. 

— E om de încredere? 

Mihai zâmbi unui gând: 

— Vai de mine. Să vă fac cunoştinţă. Arătă spre Bălan: 
tovarăşul Bălan, responsabilul blocului 2, iar dumnealui.. 

Dotat cu un simţ de orientare bine dezvoltat, individul cu 
haine vărgate îşi duse mâna la pălărie şi începu să se retragă. 
Cum ajunse la colţul clădirii, o zbughi. 

Bălan nu pricepu nimic. Avu senzaţia că Mihai încercase o 
glumă proastă. Se încruntă: 

— Cine era? 

— A fost trimis de unul cu care am fost închis. Mi-a oferit ceva 
„gras”. 

— Şi de ce era nevoie să-l cunosc şi eu? 

— Mi-a spus că are „nevoie” de încă câţiva oameni. 

— Şi tocmai pe mine m-ai găsit să mă vâri în afacerile tale 
murdare!? 

— Cum adică murdare? 

— Ascultă, ceva gras în limbajul acelora cu care ai fost închis 
înseamnă ceva murdar. Prin definiţie. Asta e una. A doua, 
trebuie că te-ai înţeles bine cu ei dacă te caută şi aici. 

— Nu m-am înţeles bine cu ei. 


— Atunci de ce te caută? Ascultă-mă: mi-ai plăcut până acum 
cum ai muncit, dar eu vreau oameni cinstiţi pe şantier. Inţelegi! 
Crezi că eu îs prost! De ce-ţi trimit vorbă tocmai dumitale, cu 
care nu s-au înţeles bine? 

— E greu de explicat, tovarăşe Bălan. M-au bătut o dată. Apoi 
li s-a făcut milă de mine. Mi-au promis că mă fac om. 

— Ei, sub mina lor ai toate şansele. Să ştii că eu te-am 
aşteptat să mă cauţi. Să te interesezi ce ai de făcut să te înscrii 
la cursurile serale. Sau orice: n-ai dreptul să stai cu mâinile în 
sân. Şantierul e ca un cazan: aici fierb cu toţii de-a valma. Dar 
carnea se alege de zarzavat. De obicei de ne şantier oamenii ies 
mai curaţi, mai buni, mai harnici, îmi pare rău... 

Dădu să plece. Mihai îi tăie calea. 

— Ştiţi foarte bine că, nu puteam veni la dumneavoastră. Nu 
sunt decât de două săptămâni pe şantier. Inginerul-şef mi-a 
spus că e bine să mă ţin de treabă. De ce treabă m-aş fi ţinut, 
dacă veneam din primele zile să fiu trecut la muncă redusă că 
trebuie să învăţ? V-am auzit într-o zi spunând că şantierul nu e 
azil. Eu am pretenţia că sunt destul de deştept să înţeleg sensul 
cuvintelor. „Nu-i azi!” suna pentru mine. Chiar dacă acum 
dumneavoastră negaţi din cap. Suna pentru mine. 

— Gură ai! 

— Niciodată nu mi-a fost ruşine să-mi spun părerea. Şi dacă aş 
fi avut ceva de ascuns în legătură cu închisoarea, nu v-aş fi 
chemat pe dumneavoastră să aflaţi ce mi s-a propus. 

— Mda. Du-te şi spală-te! 

Mihai plecă fără să salute. 

Bălan îl privi un timp: i se păru că băiatul e bine legat. Dar e 
cam arţăgos. „Da' de ce dracu’ am trecut pe aici?” Ştia precis că 
venise cu o treabă concretă şi acum îi era ciudă că nu-şi aducea 
aminte pentru ce anume. Asta se numeşte ramolisment. Se uită 
în jur şi dădu cu ochii de bob. Da, desigur, pentru asta venise. 
Trebuie unsă maşinăria asta, că plânge ca un copil nemâncat. 
Se apropie de bob, dar mecanicul nu mai era acolo. inseamnă că 
va trebui să-i spună mâine dimineaţă. Numai să nu uite. Hotări 
să-i lase un bileţel. Căută în buzunare după o hârtiuţă, apoi 
scrise cu un capăt de creion chimic misiva: „Dacă nu ungi 
maşinăria, te potcovesc. Bălan”. De după clădire apăru 
inginerul-şef. Era îmbrăcat de plecare. 


— Ce faci, Bălane? Scrii scrisori de dragoste? 

— Da. 

Inginerul se aplecă asupra bileţelului şi începu sa zâmbească. 

— Nu era nevoie să te iscăleşti. Eşti singurul care se ocupă cu 
potcovitul. De ce nu te duci acasă? 

— Cuget, tovarăşe inginer. Mi-a dat peste nas tânărul venit de 
la închisoare. L-aş fi cârpit, dar avea dreptate. Şi când un om 
are dreptate, mi se înmoaie elanul. 

— Şi mie mi-a trecut o dată prin cap că ar trebui să ne 
ocupăm de el, pe urmă. Am ratat. Adevărul e că nici nu ştiu ce-i 
în capul lui. Îi ajung banii, unde stă, la cine, ce face? O singură 
dată am stat de vorbă eu el, la angajare. Se pare că e foarte 
bun matematician. La lucru cum e? 

— Nu-i rău? 

— M-am dus. Să ştii că-i grea munca.pe şantier, Bălane. 

— E grea, tovarăşe inginer. Zău, e grea. 

Mihai plecă de pe şantier însoţit de Guţă. Guţă era bine 
dispus, vorbea tot timpul. 

— Noi în locul tău, doctore, am uşchi-o de pe şantier. Munca 
asta nu e de noi. Avem şcoală, glagorie, ne-am putea angaja 
conţopist. Şi acolo, trai: stăm la umbră, mai bem o cafea, mai 
ciupim o dactilografă de fund şi aşa, din vorbă în vorbă, trece 
ziua. Pe urmă, trece săptămâna, vine 22 şi umflăm chenzina. 
Chenzină grasă, nu ca a noastră care stăm toată ziua călare pe 
cărămizi. Ştim ce parale umflă cei care lucrează la umbră? Nu, 
desigur că nu. Noi suntem sufletişti, nouă ne place betonul şi 
sfânta muncă. 

Nu Dam citit pe nea Nicuţă Tănase? Spune dumnealui că dacă 
munca era bună o lua burghezia. E scriitor cu doxă! 

— Dumneata ce rost ai în viaţă, domnule Guţă? 

— Cum adică? întrebă mirat Guţă. Cum adică. Ce rost? Facem 
şi noi umbră pământului până când ţine, apoi când n-o să mai 
ţină ne transformăm în cantină pentru viermi. 

— Nu aşa te-am întrebat. Ce vrei să devii? 

— Ce am vrea să devenim? Guţă îşi scărpina ceafa. Pentru o 
clipă, deveni serios, apoi zâmbi larg: 

— Dacă am fi femeie şi pe deasupra am fi şi negresă, ne-ar 
place să devenim amanta lui Chombe. Gagiul e plin de franci. 


— Te-am întrebat serios. Dacă nu vrei să răspunzi, nu e 
nevoie. Ce ai vrea să faci în viitor? 

— În viitorul apropiat am vrea să facem un revelion să se ducă 
pomina. Ne plac revelioanele. Atunci nimeni nu se uită în gura 
ţăranilor. Bagi şpriţ în tine oa la Mărăşeşti. Şi apoi, noi urmărim 
şi ce povesteşte nenea Topor. Spune că de revelion n-o să mai 
fie călduri. 

— Dumneata nu eşti niciodată serios. 

— Nu ne dăm seama, doctore, cât de serios suntem. Folosim 
doar altfel cuvintele. Am auzit că ăia care fac muzică simfonică 
tot de opt note se folosesc ca şi Temistocle Popa, ăla cu 
„Lalelele”. Şi una, şi cealaltă tot muzică e. Noi o dăm pe 
„Lalele”. Bem un şpriţ, doctore? 

Mihai nu-l refuză. Intrară într-un bufet în apropierea Gării de 
Nord. Se aşezară la o masă chiar în apropierea tejghelei. Guţă 
prinse un chelner de halat. 

— Vino, puişor, arată-ne ochii. 

Când chelnerul se întoarse cu faţa spre el, Guţă începu să 
râdă. Tu eşti, Costică? Nu te mai îndrepţi! Vinzi alcool cetăţenilor 
republicii, în loc să umbli cu pancarde pe spate pe care să scrie: 
beţi lapte. Loveşte-ne cu un Dealu-Mare. Şi dacă e rece, nu e 
rău. 

Guţă prepară şpriţurile cu dichis mare: stropi vinul de la 
distanţă, ceremonios, aşteptă să se aburească paharul, îl ridică 
la ciocnit: 

— Aşa cum spusese domnul Cezar Grigoriu înainte de a trece 
Dâmboviţa: Alia iahta este. 

Se aprinseseră felinarele când am ieşit de la bufet. Guţă era în 
elementul lui: îi sticleau ochii. 

— Ne pare bine, doctore, că rezistăm la şpriţ. E lucru mare, 
zău aşa. Apoi, noapte bună. Noi mai avem treabă şi la bufetul 
gării. 

Mihai privi lung după el, până când Gută se pierdu prin 
mulţime, apoi porni spre casă. Pe drum, se răzgândi: „Ce ar fi să 
mă duc în Popa Şapcă 7, la Pusa, am să-i spun să nu mai trimită 
oameni după mine pe şantier. Acolo-s oameni simpli, nu ştiu de 
glumă”. Cu cât se apropia mai mult de casa Pusei, se convingea 
tot mai mult că individul cu haine vărgate fusese trimis de Puşa. 
Era normal că nu putea să-i trimită vorbă „vino la mine”, toţi 


ăştia erau prietenii soţului ei, n-ar fi avut cum să se justifice. 
Aşa, l-a chemat cu treabă şi o să rămână la ea. li părea rău că 
băuse cu Guţă: îi vâjâia puţin capul şi călca nesigur. Işi şi 
imagină cum o să decurgă întâlnirea. El o să facă pe beatul, o să 
se aşeze în fotoliul în care a stat Lulu, ea o să-l îngrijească, o să- 
| dezbrace şi o să-l ducă la duş. La gândul că o să facă baie 
împreună grăbi paşii. Se lovi de un trecător şi uită să-şi ceară 
scuze. 

îi deschise Puşa. Nefardată, era fadă, ştearsă. Mihai îi zâmbi, 
dar ea rămase încruntată. 

— Tu ai înnebunit? Ce i-ai făcut azi lui Teddy? 

— Cum adică? 

— Nu fă pe prostul! Ai vrut să-l dai pe mina muncitorilor? Ți- 
am spus ce a păţit ăla din orchestra de la Cina. Contrabandistul. 
Bagă-ţi minţile în cap, studentule, că o păţeşti. Băieţii sunt 
foarte supăraţi. Du-te şi fereşte-te de ei, că te taie. li închise uşa 
în nas. 

Descumpănit, Mihai vru să sune din nou, apoi renunţă. Cobori 
scările rezemându-se de balustradă. La ieşire, porterul îi tăie 
calea. 

— Nu era nimeni acasă? 

— Nu, minţi Mihai. 

— Mă mir. Dar dracu' ştie, ăştia vin şi dispar ca muştele. 
Niciodată nu poţi să fii sigur dacă-s acasă sau nu. Parcă, ar avea 
două ieşiri. 

Acasă, Mihai găsi holul golit de fotolii. „Se pregătesc de ceai. 
Înseamnă că iar e marţi”. Traversă holul tiptil, sa nu fie auzit şi 
în cameră încuie uşa după el. Simţi cum îi zvăcnesc tâmplele, 
apoi când lucrurile din cameră începură să se spălăcească îşi 
dădu seama că era beat. Urechile îi ţiuiau puternic, tavanul se 
legăna ca un balansoar şi drumul până la canapea i se păru 
nebănuit de lung. Se trânti îmbrăcat cu faţa spre pernă şi avu 
certa senzaţie că se află într-o barcă. Vru să adoarmă, dar 
somnul nu se lipea de el. Se zvârcoli un timp de parcă ar fi avut 
febră, apoi auzind ciocănituri în uşă tresări; rămase nemişcat, să 
nu fie auzit de cei de afară. Probabil sunt ăştia de la ceai. De 
afară, din hol, răzbătea aceeaşi muzică pe care o auzea în 
fiecare marţi. Poate o fi şi Ana aici. Acum era însă târziu să mai 
apară. Bătăile în uşă amuţiseră de mult. Rămase nemişcat 


încercând să deducă din zgomote cele ce se petreceau în hol. 
Mai târziu, o fată chicoti zgomotos şi Mihai o recunoscu după 
voce: era Clara. Dacă s-ar fi dus printre ei, acum ar fi luat-o pe 
Clara de o parte şi ar fi întrebat-o dacă nu mai vrea să facă un 
pariu: „Alergi tu 110 metri garduri în 12 secunde, dar o dată tot 
te prind pe picior greşit. Nu, hotărât sunt beat. E bine totuşi că 
Pusa nu m-a primit în casă. Cine ştie ce boacăne aş mai fi făcut 
acolo, şi Lulu ăla m-ar fi tăbăcit. Păcat că Puşa m-a crezut că am 
vrut să-l dau pe omul trimis de ea pe anina muncitorilor. 
Probabil că omul a venit pe şantier să vadă cum mă comport la 
o adică. Sunt un tâmpit. Ar fi trebuit să-i spun pe şleau: nu, 
domnule, eu nu vreau să lucrez cu voi. Eu mă simt foarte bine şi 
pe şantier. Era foarte cinstit şi n-avea nici Puşa de ce să se 
supere”. 

Se duse la robinet şi dădu drumul apei să curgă încet, să nu se 
audă afară. Se spălă pe faţă, apoi îşi scoase cămaşa şi se spălă 
şi pe piept. Se răcori şi-şi reveni puţin. In orice caz, camera 
încetase să se mai învârtă şi nici plafonul nu se mai legăna atât 
de ameninţător de parcă ar fi vrut să cadă. Acum se auzea 
acelaşi tango pe care l-a dansat cu Clara. Cu Ana n-a dansat 
niciodată. Acum ar fi vrut ca Ana să fie cu el, să danseze aici în 
spatele uşii închise, încet, să nu se audă în hol. Păcat că nu-i 
aici. Se gândi la ceea ce ar putea să facă pe gălăgia asta. Să 
răsfoiască vechile notițe de la cursuri sau să. Citească un capitol 
din „Tehnologia prefabricatelor de beton şi ipsos”. 

N-avea chef. Se aşeza la masă şi începu să-i scrie lui Eugen. 

„Dragii mei, 

Singurul lucru ceea ce pot face în clipa asta o doar să vă scriu. 
Sini din nou arestat, de astă dată doar în propria mea locuinţă şi 
probabil numai până la miezul nopţii, când se va sfârşi ceaiul. 
Până atunci, sper, îmi va trece şi durerea de cap, pentru că, 
trebuie să ştiţi, sunt puţin beat. Am băut două kilograme de vin, 
în doi, eu şi Guţă, un coleg de pe şantier. Nu vă puteţi da seama 
ce tip interesant e. Puțin seamănă cu fostul meu coleg de cămin 
Lamberti. Tu, Eugen, trebuie să-l cunoşti: acela care a umblat 
doi ani la rând, şi vara şi iarna, într-un costum de doc. Ala care 
răspundea la seminare de parcă ar fi fost în parlamentul englez: 
«Prea onorate asistent, îmi voi permite să dezvolt subiectul 
indicat de dumneavoastră: tratarea termoelectrică a betonului 


în timpul iernii». Cam aşa vorbeşte şi noul meu prieten, cu 
diferenţa că acesta foloseşte un vocabular foarte redus, circa 
200-300 de cuvinte. E posibil că nu vrea să folosească mai 
multe şi sunt convins că dacă l-aş întreba de ce, mi-ar răspunde 
aşa: «Noi restul cuvintelor le-am pus la murat. Cine ştie, într-o zi 
o să avem nevoie de ele şi n-o să le avem». Trebuie ştiut că 
foloseşte pluralul ca şi regina Elisabeta a Angliei, are mult haz şi 
m-a felicitat că rezist la şpriţ. Dacă m-ar vedea în ce hal sunt, s- 
ar lepăda de mine. Azi în general am avut o zi grea. M-au căutat 
cei cu oare am fost la închisoare şi mi-au oferit de «lucru». Ar 
trebui să-mi iau un pseudonim: Coroiu sau Terente. Ar şi suna 
frumos. Mihai Coroiu sau Mihai Terente. Dacă aş fi acceptat, aţi 
fi avut şi voi o cunoştinţă renumită. V-am avertizat de la început 
că eu n-am ce face şi vă scriu tot felul de prostii. Voi nu sunteţi 
obligaţi să citiţi scrisoarea până la capăt. Dar eu n-am ce face 
altceva şi trebuie să vă scriu”. 

Mototoli hârtia şi o aruncă într-un colţ. „Cum adică n-am ce 
face!” Se duse la canapea şi se întinse: prin fereastra deschisă 
se vedea şi un colţ de balcon: uneori dansatorii se încumetau 
până acolo, îi (putea zări. Inchise ochii. 

De alături răzbăteau vocile piţigăiate ale beatlesilor: Mister 
Moundlight. Adormi. 

Când se trezi, er. A noaptea târziu, era transpirat, adormise 
îmbrăcat, şi afară, în hol, cineva împingea fotoliile la loc. Se 
sculă şi porni spre baie. În hol nu era decât mama lui Robert, 
făcea ordine. 

— Bună seara, doamnă. 

— Dumneata ai fost acasă? De ce n-ai venit la ceai 7 Am privit 
toată seara tinerii. A fost foarte amuzant. 

— Am adormit, doamnă. 

— Eşti ciudat, domnule Coman. Locuieşti singur, nu ai prieteni, 
nu ai vizitatori. Pari mult mai matur decât eşti. 

— Vă mulţumesc pentru această apreciere. 

— N-am spus-o în sens de compliment. Dimpotrivă. Robert al 
meu are prieteni, colegi, nici când mănâncă nu stă liniştit. Bate 
tam-tam-ul cu piciorul, dă din coate, e mai copilăros şi poate 
mai plin de viaţă. 

— Eu am fost la închisoare, doamnă. 


— Da, dar asta n-o spui ca să te justifici, oi, mai degrabă, cu 
oarecare mândrie. Cred că te agăţi prea mult de faptul că ai fost 
închis. Timpul acesta nu trebuie să atârne în viaţa dumitale ca o 
piatră de moară legată de gât. Trebuie să te eliberezi. Să înveţi 
să râzi. 

Mihai nu se aşteptase la asemenea cuvinte din partea mamei 
lui Robert; o crezuse insensibilă,. Proastă, mai ales după 
intervenţia ei pentru plata luminii. Da, asta e la mine: mă 
pripesc la toate şi mai ales în aprecieri asupra oamenilor. 

— Pot să vă ajut cu ceva? Se apropie de un fotoliu de lângă 
perete şi începu să-l împingă spre mijlocul încăperii. Picioarele 
fotoliului se agăţară de covor. Doamna Matilda începu să râdă. 

— N-o să reuşeşti singur. Se aplecă, netezi covorul, săltă 
picioarele fotoliului peste el şi-i ajută lui Mihai să împingă fotoliul 
la loc. Când terminară de dereticat, doamna Matilda abia îşi mai 
putea trage sufletul: era transpirată, răsufla greoi şi sânii îi 
săltau ca nişte foaie. Obosită, se rezemă de masă şi căută 
privirile lui Mihai. El nu mai avea nimic de făcut, rămăsese totuşi 
pironit locului şi asculta zumzăitul unei muşte întârziate. Spuse 
cu voce scăzută, voalată: 

— E cald aici. leşi pe balcon să respire aer proaspăt. Strada 
era pustie, felinarele păreau mai palide decât erau în realitate. 
Mihai auzi şi paşii ei, apropiindu-se, dar nu se întoarse. Femeia 
se opri lângă el, se rezemă de balustradă, răsuflă adânc ca şi 
cum ar fi oftat. Mihai o privi cu coada ochiului; din profil, nici nu 
părea atât de grasă. 

— Mă duc să mă culc, doamnă. Noapte bună. 

Ea îi răspunse sec, fără să se întoarcă spre el: 

— Noapte bună. 

CAPITOLUL IX 

1 

Bălan fusese firav în tinereţe: taică-su murise la începutul 
primului război mondial, în Galiţia, călcat de o maşină; maică-sa 
fusese femeie de serviciu la remiza centrală de tramvaie din 
Timişoara, câştiga puţin, nu-i putuse hrăni cum ar fi trebuit. 
Intră în şcoala primară târziu, la opt ani, şi nimeni n-ar fi bănuit 
pe atunci că, peste ani, Bălan va lua proporţiile pe care le avea 
acum. Tot timpul şcolii fusese mediocru: nu putea reţine anii 
urcării pe tron a domnitorilor, datele bătăliilor de la Călugăreni şi 


Pădurea Cosminului şi ceea ce i se părea cel mai greu de 
priceput era faptul cum de s-a gândit abatele acela italian, 
Toricelli, să umple tubul lui tocmai cu mercur. Învăţătorii îl 
băteau pentru că ţinea muşte în cutii de chibrituri, îl băteau 
pentru că mâăzgălea pereţii coridoarelor, îl băteau pentru că 
răspundea la întrebări cinstit: nu ştiu. 

— Nu te las repetent, pentru că eşti prost din naştere. Chiar 
dacă ai repeta clasa a patra, tot n-ai reţine nimic. 

Acasă, Bălan o întreba pe maică-sa: 

— Mamă, eu sunt prost? 

— Cum să fii prost! Eşti leneş şi neascultător. Asta e! 

A doua zi, Bălan încerca să fie atent la ore, stătea nemişcat tot 
timpul, repeta în gând de zeci de ori, să nu uite, anul primei 
călătorii a lui Magellan, dar învățătorul avea ciorapi diferiţi. Îl 
pufnise râsul. 

— De ce râzi? 

l-a fost ruşine să mărturisească motivul, învățătorul îl făcu 
idiot şi el ridică din umeri şi fără nicio legătură fi veni în minte 
anul morţii lui Ştefan cel Mare. 

— Ştefan cel Mare a murit în anul 1504. 

învățătorul l-a privit speriat, apoi şi-a continuat lecţia, dar era 
cu ochii tot timpul pe Bălan. Lui îi plăceau numai orele de 
religie. Protopopul, un om blând, cu o înfăţişare de apostol şi cu 
sutana pătată de grăsime, audia elevii în grup. Socotea că 
repetând lecţiile în cor vor fi mult mai uşor de reţinut. Avea 
dreptate: ani de zile după terminarea şcolii Bălan ştia încă pe de 
rost parabola Fiului risipitor şi învierea lui Lazăr din morţi. 

În cele din urmă, în clasa a şaptea, a rămas repetent şi maică- 
sa l-a dat ucenic la un dulgher. A învăţat bine meseria, dar nu-i 
plăcea lemnul; îl atrăgeau mai mult cărămizile, zidarii, apoi 
cimentul, cu acea însuşire tainică de a se întări. În zadar s-a 
împotrivit maică-sa; Bălan trecu la zidărie. Sus, pe schele, se 
simţea în largul lui, putea cuprinde cu ochii toate împrejurimile, 
şi îndrăgi mirosul acrişor al mortarului. Maistrul său, un om 
subţire, cu un nume nemtesc, era şi constructor, şi arhitect: îşi 
făcea singur planurile şi casele de asemenea. Era saxon, vorbea 
puţin, ştia să aprecieze oamenii după muncă. De la el a învăţat 
cele trei principii ale constructorilor: util, frumos, ieftin. 


— Tot ce nu se încadrează în aceste trei principii, avea 
obiceiul să spună saxonul, este împotriva construcţiei. Dacă vei 
înţelege asta, dacă fără aceste trei principii nu vei putea să 
lucrezi, atunci o să fii un meseriaş bun. Altminteri, vei avea 
numai o profesie. 

Bălan îl îndrăgise şi pentru felul cum se comporta cu oamenii: 
nu angaja decât lucrători în acord, plătea fiecăruia după munca 
sa. 

La începutul celui de al treilea deceniu, Bălan se mută cu 
saxonul în Bucureşti. Lucrase ca maistru plin la primele clădiri 
înalte din Capitală, el a aşezat ultima cărămidă la etajul al 
zecelea al hotelului Ambasador, pe urmă se specializase în 
beton. Deveni cunoscut, inginerii constructori se mândreau cu 
el, muncitorii îl respectau pentru cunoştinţele sale. Câştiga bine, 
cât trei dulgheri. După grevele ceferiştilor, n-a fost nevoie să fie 
ilămurit prea mult: a cotizat lunar la Ajutorul Roşu, pe urmă a 
participat şi la câteva excursii pe Valea Prahovei, unde a învăţat 
cântece care nu se cântau decât pe ascuns şi citea broşuri care 
nu se găseau în librării. Fusese şi la câte o întrunire de sindicat 
după dizolvarea sindicatelor, până îl luase poliţia la ochi. L-au 
interogat, dar n-aveau dovezi împotriva lui. Pe urmă, când s-a 
însurat cu fiica unui preot, l-au lăsat în pace. Bălan însă continua 
să frecventeze întrunirile ascunse, cotizase regulat pentru 
întreţinerea deţinuţilor politici, participase la greva de 
solidaritate cu marea acţiune a ceferiştilor de la Griviţa, până 
ce-l arestaseră. L-au ţinut câteva zile la chestură, l-au anchetat, 
l-au bătut şi cu ajutorul lor Bălan coti definitiv spre stânga: era 
convins de dreptatea celor mulţi, citise o carte destul de groasă 
scrisă de unul Engels şi câteva broşurele de Marx şi Lenin. 

În timpul războiului, fusese mobilizat pe loc, la construcţiile cu 
caracter militar. Lucrase chiar la Statul-major de pe strada 
general Cristescu, unde transformă toate pivnițele în adăposturi 
antiaeriene. În cel de al patrulea an de război, s-a născut Ana. 
Bălan era deja membru de partid activ, îndeplinise o mulţime de 
sarcini organizatorice, era omul de legătură pentru activitatea 
de pe front. După război, spre mirarea tuturor, Bălan, în loc să-şi 
continue activitatea politică, s-a reîntors la beton. A colindat 
aproape toate  şantierele naţionale: a turnat fundaţiile 
viaductelor de la Bumbeşti-Livezeni, pilonii halelor de montaj de 


la „Astra-Arad”, a muncit la fabrica de zahăr din Târgu-Mureş, la 
o mulţime de termocentrale, la Bicaz, apoi când a pornit marea 
reconstrucţie a Bucureştilor s-a întors acasă. Putea spune cu 
inima deschisă că Bucureştiul nou l-a făcut el. Mai corect: şi el. 

Mari pasiuni n-a avut şi n-a iubit cu adevărat decât o singură 
femeie: pe nevastă-sa. Era fericit ştiind-o pe ea acasă, printre 
crătiţi. li şi spunea uneori: 

— Ştii, Maria, când mă trezesc dimineaţa şi-ţi aud paşii în 
bucătărie, ştiu că totul este în regulă. Tu miroşi a cafea cu lapte 
şi a femeie. Ar fi îngrozitor de trist fără tine. 

— Te rog numai să nu-mi faci cu ochiul de faţă cu Ana. Ce o fi 
crezând ea? 

— Că-ţi fac curte, femeie. 

— Tu n-o să te schimbi niciodată. 

— Ai vrea să mă schimb? 

— Tu totdeauna vorbeşti prostii. Pâinea e cam veche, o s-o 
prăjesc. 

Adevărul era că Maria nu-i găsea decât un singur cusur: lipsea 
mult de acasă. E drept, spunea unde se duce, ce face, câto să 
stea, dar lipsea de acasă. După lucru, dacă n-ar avea altă 
treabă, şedinţe, discuţii cu celelalte brigăzi, sau analiza muncii 
la biroul tehnic, trecea pe la celelalte şantiere din Capitală, pe 
Ştefan cel Mare, pe Griviţa sau la Belu, să vadă ce fac 
„concurenţii”. Totdeauna descoperea câte o cunoştinţă mai 
veche de pe la Târgu Mureş sau Bicaz şi se ţinea de tacilale. 
Vorbea, dar ochii îi cercetau şantierul: descoperea ca nimeni 
altul dacă era ceva nou sau schimbat faţă de şantierul lui. 
Prelua tot ce i se părea interesant. Aşa a descoperit într-o 
primăvară că la Balta Albă se folosesc cofraje metalice. A doua 
zi a comandat cofraje asemănătoare ca să le încerce şi el. 
Experienţa de la Balta Albă a reuşit, s-a anunţat pe întreaga 
Capitală introducerea acestei noi metode de lucru. 

La şedinţa în oare s-a anunţat inovaţia, Bălan stătea tăcut într- 
un colţ al sălii trustului. Se mirau cu toţii că nu cere cuvântul. L- 
au şi întrebat dacă n-are ceva de spus. 

— Dacă mă întrebaţi, vă pot spune. Noi aplicăm metoda asta 
de trei săptămâni. Ar fi fost păcat să aşteptam şedinţa asta. Am 
fost eu odată pe acolo şi am văzut despre ce e vorba. Voicescu 


merită primă. Nu ştiu cât vreţi să-i daţi, dar eu în locul vostru. Aş 
dubla suma. 

Pentru câte o întârziere neprogramată asculta tăcut dojana 
Măriei. Ţi se rupea inima văzându-l cât e de pocăit. A doua zi 
lipsea iar! Datorită lui, cele două femei din casă ştiau. Toate 
caracteristicile betonului, foloseau cuvântul cofraj, sau schele de 
parcă ar fi fost constructori. 

Foarte mult timp Bălan fusese nemulţumit că n-are băiat. Pe 
(urmă, cu cât creştea Ana şi aducea tot mai mult cu el, şi la 
înfăţişare şi la felul de a ghidi, Bălan se consola; ba chiar începu 
să se mândrească cu ea. 

— Mă, face cât doi băieţi, pe onoarea mea.. De ce credeţi că a 
fost aleasă secretara U.T.C-ului pe an! De proastă?... Ba. E 
deşteaptă, mă, că are cu cine semăna. 

Când i s-a decernat Ordinul Muncii Clasa a treia, pentru 
merite deosebite în muncă, Bălan a urcat scările de marmură 
ale Consiliului de Miniştri cu evlavie. La clădirea asta din piaţa 
Victoriei fusese şef de şantier şi supraveghease personal 
aplicarea plăcilor de marmură albă. Era vorba de o clădire 
importantă, unde aveau să vină mulţi străini, nu se putea face 
treabă de mântuială. 

După discuţia avută cu Mihai, se întorsese mai devreme 
acasă: îi pierise tot cheful să colinde Magistrala Nord-Sud, să-l 
caute pe unul Dridea, cu oare muncise câteva luni la Casa 
Scânteii. 

— Ce-i cu tine? întrebă mirată Maria cercetându-l. Te simţi 
rău? 

— Nu. Se retrase în dormitor, se trânti pe canapea şi privi 
îngândurat tavanul. 

Maria nu-şi găsea liniştea în bucătărie. 

— Ceva tot ţi s-a întâmplat... Dacă nu vrei să-mi spui, nu-mi 
spui. Dar ©u ştiu că ceva nu-i în regulă. 

— Am avut o discuţie cu un băiat pe şantier. Asta-i tot. N-am 
nimic. Ce să am? Ori n-am voie să stau trântit? 

— Stai cum vrei... Dar dacă ai discuţii pe şantier, nu e nevoie 
să umbli posomorât acasă. Dacă ţi-aş spune câte mi se întâmplă 
mie la piaţă, te-ai speria. leri, când am vrui să cumpăr morcovi... 

— Lasă morcovii, femeie! Află că nu-s posomorât. Imi pare 
numai rău. Ştii, băiatul a ieşit de curând de la închisoare. 


— Şi e sensibil? 

— Cred că da. Şi eu aş fi în locul lui. Nici nu ştiu dacă are 
părinţi sau nu, ce face în orele lui libere... Dracu' să-l ia. 

— Să ştii că tu ai fi bun la cadre. 

— Tu iei totul în glumă. 

— Nu ştiam că faci tragedie din asta! De Ana te ocupi mai 
puţin decât de puşcăriaşii de pe şantier. 

— Pe şantier nu-s puşcăriaşi. Şi de Ana mă ocup mai mult 
decât crezi tu. 

— Discutând despre cofraje... 

— Şi despre cofraje. Acum unde e? 

— De unde să ştiu? Umblă ca tine! În ultimul timp, umblă chiar 
mult. Mă întreb: o fi având nevoie să umble atâta? 

— Dacă umblă, înseamnă că trebuie să umble. Se ridică de pe 
canapea şi luă faţa Măriei în palme. Ochii ei erau aşa cum îi ştia: 
mari şi umezi. Numai la colburi se adânciseră puţin ridurile. Ai 
început să îmbătrâneşti, femeie! 

— lar tu întinereşti. 

— Nu întineresc, dar mă ţin pe loc. 

Ana întârzie până seara târziu, şi Bălan jucă toci cu nevastă- 
sa. Trişase şi câştigase toate partidele. 

2 

Ana purta o rochiţă de vară, cu gulerul închis şi o gentuţă albă 
din material plastic. Părea o copilă. Dacă n-ar fi purtat pantofi cu 
tocuri înalte, lumea din jur nici n-ar fi băgat-o în seamă. Stătea 
chiar la intrarea în parc: în fund, la capătul aleii principale, largă, 
ou răsaduri de flori, se vedea tumul cu antena televiziunii şi mai 
la stânga cele două poduri arcuite, japoneze, peste canalul 
lacului. 

Mihai era îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă; venea de-a dreptul 
de pe şantier. Când se apropie de Ana, îşi privi ceasul: 

— N-am întârziat... 

— N-ai întârziat, dar se cade ca bărbaţii să fie mai devreme la 
întâlnire. 

— Ştiu. Unde mergem? 

— Cum unde? Mi-ai spus că mă duci în grădina zoologică. Sau 
ai uitat? 

— N-am uitat, minţi Mihai. Mergem pe jos. 


Se opriră un timp lângă ecluză, priviră apa învolburată, 
murdară, crestele albe ale spumelor. 

— Tu n-ai senzaţia că înaintează podul? 

— Ba da. Dar dacă stai şi priveşti norii, ai aceeaşi senzaţie. 
Aici senzaţia e mai puternică pentru că e mai mare viteza apei. 

— Mulţumesc pentru explicaţie. E perfect ştiinţifică. 

— N-am făcut cu intenţie. 

— Ştiu, prostule... Te burzuluieşti repede. 

Un avion ateriză pe pista aerodromului de peste drum: era un 
Caravelle imens al societăţii Sabena, argintiu, cu aripi scurte în 
formă de delta. 

— Eu niciodată n-am zburat ou avionul. 

— Nici ou, mărturisi Mihai. Înseamnă că avem încă multe de 
făcut. 

Ajunseră la şoseaua lărgită, cu puieţii ancoraţi. „Peste zece 
ani, gândi Mihai, cei care se vor plimba pentru prima oară pe 
aici şi vor vedea pomii bine dezvoltați vor erede că totul a arătat 
aşa dintotdeauna. Păcat că şoseaua nu se întinde la fel de largă 
până la Ploieşti. Ar fi o autostradă de care s-ar minuna plină şi 
străinii”. Ga unul care se ocupa ou construcţiile, îşi dădea seama 
că în vechea Românie totul fusese croit pe dimensiuni mici, de 
provincie, de mahala... Dar mahalalele încep să dispară. Ar 
putea spune cineva despre cartierul din şoseaua Giurgiului că e 
o mahala? E la fel, dacă nu mai frumos, decât centrul oraşului. 
Nici România nu mai aduce a ţară de provincie. 

— Te gândeşti la ceva? 

— Da. Ştii, Ana, că eu ştiu foarte puţine lucruri despre Line. 
Eşti studentă la Filologie, anul |, şi ai ochi albaştri. 

— Dar asta e foarte mult, râse Ana. Se întoarse spre el şi-şi 
arătă dinţii mici şi albi. Mihai se aplecă spre ea şi o sărută din 
mers. 

— Acelaşi lucru aş putea să spun şi eu despre tine. Cu Câteva 
săptămâni în urmă nici nu ştiam de existenţa ta concretă, şi 
acum lumea mi-ar părea pustie fără tine. Işi dădu seama că 
spusese prea mult. Vreau să spun că mi-ai lipsi. 

Merseră un timp tăcuţi. Mihai îi cercetă profilul. 

Ana făcea paşi mari, atât cât îi îngăduia clopotul rochiţei, şi-şi 
legăna poşeta. 


— Am povestit prietenei mele despre tine. O fată, Mia. O fată 
înaltă şi foarte elegantă. A fost săptămâna asta la ceai la 
Robert. Mi-a spus că n-ai apărut de loc. M-a bucurat. Atât de 
mult am povestit despre tine, încât cred că Mia s-a îndrăgostit 
de tine. A spus că ar vrea să te cunoască neapărat. Te-am 
descris mai frumos decât eşti în realitate... Nu e ciudat asta? 
Când nu eşti lângă mine, mi se pare că eşti mai înalt, mai lat în 
spate, poate chiar mai puternic, şi când eşti lângă mine, eşti aşa 
cum eşti... 

— Şi nu e bine cum sunt? 

— Ba da. Dare bine că mă inspiri să te văd şi altfel. În mintea 
mea îmi imaginez că eşti şi foarte deştept şi foarte cult. Am 
convingerea că dacă te-aş întreba ceva ai putea să-mi răspunzi. 

— Întreabă-mă. 

— Nu e nevoie să-mi faci demonstraţii. Am încredere în tine. E 
formidabil să ai încredere în cineva. La fel cred şi în tata. Sunt 
un fel de prietenă a tatii. Uneori mă aliez cu el împotriva 
mamei... Tata mă înţelege dintr-o singură privire, lui aş putea 
să-i spun tot ceea ce mi se întâmplă, fără să-mi fie teamă de el. 

— Tu câţi ani ai, Ana? 

— Nouăsprezece. 

— Şi unde ai fost nouăsprezece ani, că nu te-am văzut? 

Ana îl privi printre sprâncene: 

— M-ai căutat? 

— Fiecare om caută pe cineva. 

Ajunseră în grădina zoologică. Se opriră în faţa cuştii 
ursuleţilor. Cinci ursuleţi dolofani, ca nişte mingi, cu ochi de 
nasturi se chinuiau să se caţere pe un butuc. Ana se lipi de 
gratii, privi pierdută joaca ursuleţilor. Când îşi ridică privirea, 
descoperi că Mihai se uită la ea. 

— De ce te uiţi la mine? 

— Imi place să te privesc. Păcat că e prea multă lume aici. Aş 
vrea să te sărut. 

Unul dintre ursuleţi reuşise să se caţere pe butuc. Ceilalţi 
patru, invidioşi, mârâiau spre el. 

— Când mergem spre casă, scurtăm drumul. Trecem prin 
pădure. 

Ana tresări, îşi auzi bătăile inimii zvâcnind în coşul pieptului, 
vru să spună ceva, dar nu găsi cuvintele cele mai potrivite. Feri 


privirile lui Mihai, dar animalele nu-i puteau absorbi atenţia. Îi 
simţea pe Mihai în spatele ei, avea senzaţia că vizitatorii îi 
privesc pe ei, că tot ceea ce fac, felul cum merg, cum se uită 
unul la celălalt e nefiresc. Când ieşiră pe poarta Grădinii, întrebă 
cu voce timidă: 

— E permisă trecerea prin pădure? 

— Nu scrie niciunde că nu e permis. 

— Şi mai merg şi alţii pe acolo 7 

— Cred că da. [i-e frică? 

— Nu. De ce să-mi fie frică? Doar eşti lângă mine... 

— Credeam că pentru asta ţi-e frică. 

La prima alee nepietruită cotiră în pădure. Copacii erau destul 
de rari, chiar după cinci minute de mers se mai vedeau maşinile 
de pe şosea. 

— Asta nici nu-i pădure adevărată. 

— Ana, cum ţi-ai închipuit tu o pădure adevărată? 

— Întunecoasă. 

Se opri şi-l. Aşteptă pe Mihai. Mihai ajunse lângă ea, se opri şi- 
şi vâri mâinile în buzunar. 

— Nu mă săruţi?... Am crezut că pentru asta ai vrut să venim 
în pădure. 

— Da, pentru asta. 

îşi scoase mâinile din buzunar, o cuprinse de umeri şi-i căută 
buzele. Ana îşi ţinea buzele strânse. 

— Tu nu ştii să săruţi, Ana. 

— Ba ştiu, dar nu vreau. 

— Atunci, iartă-mă. Porni înainte. 

Ana îl privi cu ciudă şi pomi după el. Merseră tot timpul tăcuţi, 
îngânduraţi. 

Ana vru să-i spună că e un încrezut, că e răsfăţat, că îi place 
să primească totul de-a gata, că nu e în stare să lupte pentru 
ceva. Totuşi, renunţă, ca să nu pară provocatoare. Când 
ajunseră în şosea, Mihai începu să râdă. Râdea fals, prefăcut. 

— De ce râzi? 

— Pentru. Că te-am minţit... Mai ştiu şi alte lucruri despre tine. 
Eşti secretara organizaţiei U.T.C. Pe an, faci baschet şi ai 
renunţat la cor. 

Când Ana îşi dădu seama că Mihai nu râde din cauza acestei 
descoperiri, se prefăcu că nu-şi dădea seama. Răspunse incolor: 


— Asta, la sfatul tatii. Mi-a spus că dacă nu-mi place la cor şi 
totuşi mă duc, e demagogie. Are dreptate. Mai făcu câţiva paşi 
şi întrebă: Mâine când ne întâlnim? 

— Mâine nu ne întâlnim. 

— De ce? 

— Am program administrativ. Trebuie să-mi spăl nişte cămăşi. 
Ştiu, e banal,. Dar trebuie. 

— De ce banal? Am să vin să te privesc. Vrei? 

— Dacă vrei şi tu. Numai să nu te vadă cineva. Ştii că am hol 
comun. 

— N-are nicio importanţă. 

Când s-au întors în oraş se întunecase de-a binelea. Pe 
Magheru, becurile cu gaz de mercur, reclamele de neon 
aduceau a pom de iarnă. 

— Noapte bună, Ana. Dacă vrei într-adevăr să vii, cheia e sub 
preş. 

într-o „Alimentară” îşi cumpără un sfert de lobă şi o jumătate 
de pâine. 

Ajunse acasă târziu, obosit, plictisii. Mama lui Robert era în 
seră, cosea ceva la maşina de cusut. Contururile i se profilau pe 
sticla mată a glazvandului. Ea auzi paşii, crăpă uşa să vadă cine 
vine. 

— Eu sunt, doamnă, sărut mâna. 

Mama lui Robert se ridică de la maşină, se întinse să-şi 
dezmorţească oasele. In contre-jour părea şi mai imensă. 

Mihai intră în cameră; n-avea încă poftă de mâncare. Deschise 
larg fereastra, dar aerul rămase tot stătut. Afară în stradă nu se 
mişca nicio frunză. Din cauza trotuarelor încinse de peste zi 
aerul era cald, înăbuşit. Işi luă un scaun şi ieşi pe balcon. Acum 
era a doua oară aici. Dacă bătrâna nu şi-ar fi ţinut nişte boarfe, 
balconul ar fi fost şi mai primitor. Ficusul mare, ou frunzele 
lăbărţate, abia permitea să se strecoare razele felinarului din 
dreapta, iar cel din faţă, slab, părea o steluţă îndepărtată legată 
de o sfoară. Auzi pe mama lui Robert traversând holul, 
dispărând în bucătărie, apoi revenind. 

— E plăcut aici, spuse ea rând apăru lângă Mihai. 

— Da, doamnă. 

Ea se aplecă în stradă, privi un timp trecătorii, apoi îşi aprinse 
o ţigară. 


— Să vă aduc un scaun, doamnă? 

— Nu te obosi... N-am timp să stau. Pregătesc cina pentru 
Robert. 

îşi fuma ţigara cu sete, suflând colăceii de fum în sus şi 
privindu-i îşi dădea ochii peste cap. Purta un capot lung din 
stambă subţire, cu două buzunare mari, aplicate. Se auzi 
telefonul din camera ei. Aruncă mucul în stradă şi pomi grăbită 
spre hol. Mihai o urmări. Din cauza becului din seră capodul îi 
deveni transparent, dezvelindu-i liniile picioarelor. Işi aprinse şi 
el o ţigară. În stradă hodorogi o căruţă ţărănească cu coviltir. 
„Probabil a adus fructe la piaţă”, îşi spuse Mihai. Peste drum se 
lumină o fereastră, apăru silueta unei femei. In clipa aceea 
reapăru mama lui Robert. 

— A fost Robert, spuse ea, şi Mihai nu ştiu de ce face ea 
această informare. E frumos din partea lui că mă anunţă că nu 
vine la cină. Şi i-am pregătit de mâncare. Dumneata ai mâncat? 

— Nu, doamnă, dar nu mi-e foame. Mi-am cumpărat ceva 
rece, dar n-am chef. E îngrozitor de cald. 

— Perfect. Înseamnă că mănânci mai târziu, când s-o mai 
răcori. 

Mihai n-avu cum s-o refuze: ea se ridică şi plecă repede 
lipăind din papucii de pânză. 

Mai târziu, se auzi strigat. 

— Domnule Coman, domnule Coman. E gata, vă rog... 

Mihai se ridică, traversă holul, apoi intră în camera unde 
fusese cu Clara, pe urmă într-o altă cameră mai mare, cu 
geamurile larg deschise. În cameră era semiîntuneric, nu se 
distingeau mobilele decât foarte vag. Mihai se apropie de 
fereastră. Căruţa cu coviltir tocmai cotea colţul. Mama lui Robert 
se apropie şi ea de fereastră. 

— Am deschis ferestrele să fie mai răcoare. 

Mihai îi simţi coapsele rotunde, vru să se ferească, dar ea se 
lipi din nou de el. 

— Robert nu vine decât foarte târziu. S-a dus la un film. 
Înainte de 11, în orice caz nu vine. 

Mihai ştiu că acum n-ar trebui decât să se întoarcă spre ea, să 
caute deschizătura capodului, s-o îmbrăţişeze. Se prefăcu că nu 
pricepe nimic. Privi tăcut în stradă ca şi cum ar fii văzut ceva 
extraordinar de interesant acolo. Strada era pustie. Doamna 


Matilda se retrase ostentativ, trecu în bucătărie şi îl strigă de- 
acolo: 

— Poftiţi, domnule Coman, e gata cina. 

CAPITOLUL X 

1 

De sus, de pe platforma blocului 6, se vedea tot oraşul: 
clădirea Radio, Palatul căilor ferate, acoperişul blocurile-turn din 
Piaţa Palatului şi instalaţiile radar de pe Palatul Telefoanelor. În 
apropiere, pe şantier, macaralele-turn, ţuguiate, cu braţele moi 
de lanţ atârnate aveau ceva apocaliptic. 

Echipa lui Bălan turna platforma ultimului etaj. Betonul 
vâscos, cenuşiu se revărsa peste jbuza tiparului. Bălan, atent, 
se agita pe o estradă improvizată, dădea indicaţii, verifica 
vibratoarele. Era unul din momentele mari ale activităţii lui: o 
muncă care îi plăcea foarte mult. Acum se concretizau toate 
zilele de pregătire, se verifica munca dulgherilor, a celor de la 
concasoare, a laboratorului, felul cum s-a organizat turnarea. 
Desigur, organizarea turnării unui etaj e totdeauna la fel. La fel 
şi totdeauna altfel: ca la şah. Paşii sunt mereu aceiaşi, dar 
situaţia mereu alta. Trebuia găsită în primul rând proporția 
repartizării oamenilor la diferitele operaţii: la transportul şi 
descărcarea betonului, la aducerea betonului până la locul de 
turnare propriu-zisă, vibrarea. Fiecare operaţie depindea de o 
operaţie anterioară, de sincronizarea lor până la secundă. 
Betonul nu aşteaptă: e capricios; dacă nu e îngrijit bine, se 
întăreşte, devine vâscos, îngreunează munca întregii brigăzi. Şi 
apoi mai sunt şi surprizele: nu fiecare transport e la fel. O 
basculantă aduce beton prins, acesta trebuie rotit, rotirea cere 
timp şi betoniştii în timpul turnării numai timp nu au. Bălan ştia 
de fiecare dată cum va decurge munca. Totuşi, avea emoția 
creaţiei; împlinirea lucrărilor întocmai, la timp, în condiţiile 
prevăzute îi procura mari momente de satisfacţie. A avut odată 
o discuţie pe un doctor, care-şi preamărea munca lui. „Operația, 
spunea acesta, este doar concretizarea cunoştinţelor tale de 
meci. Dar operaţia reuşeşte numai dacă s-au făcut pregătirile 
întocmai. Pregătirea unei operaţii, în asta constă adevărata 
muncă”. 

„La noi, la fel, îi răspunsese Bălan. Înseamnă că munca 
medicilor suportă comparaţie eu munca noastră. Pregătirea 


turnării unui etaj — în asta constă arta. Turnarea în sine e 
verificarea pregătirilor făcute. Şi aşa cum la dumneavoastră, 
după ce scoateţi bandajul celui operat, vă daţi seama de 
rezultatul obţinut, aşa şi noi: când scoatem bandajul de 
scânduri, ne dăm seama ce am realizat. Un specialist poate 
categorisi turnarea dintr-o singură privire” 

După Bălan, erau trei categorii. A treia acceptabilă, a doua 
bună şi întâia aşa cum trebuie. Mai era şi categoria zero, care 
aducea o operă de artă, beton fără fisuri, compact, uniform. 
După el, erau puţini care lucrau în limitele categoriei zero. In 
primul rând, bineînţeles, el şi, uneori, Crişan. 

îşi privi oamenii: lucrau cu toţii fără să scoată o vorbă ştiau ce 
aveau de făcut, până şi Mihai se. Angrenase perfect în 
mecanismul brigăzii. De câteva zile căuta Bălan ocazia să stea 
de vorbă cu el. Era hotărât ca azi după turnare să-l oprească şi 
să-l descoase. Strigă spre cei oare lucrau pe platformă: 

— Vreo doi, trei oameni să rămână câteva ore şi după 
terminarea programului. Netezim. 

Cel mai apropiat de el era Guţă. Purta acelaşi tricou sportiv cu 
inscripţia „Avântul”, galben-orange, şi fularul de muselină 
înfăşurat în jurul gâtului. 

— Eu, meştere, am bilete la cinema. 

Bălan îl privi cu dispreț: 

— N-am întrebat ce faceţi deseară! Am întrebat cine vrea să 
rămână! 

— Rămân eu, spuse Datcu, un betonist mai în vârstă. Era un 
om tăcut: din cauza asta oamenii îl porecliseră Mutul. Era 
membru în Organizaţia de partid. 

Bălan căută privirile lui Mihai. „lar vrea să mă verifice 
bătrânul”. Spuse fără să se gândească prea mult: 

— Rămân şi eu. Pe urmă, când goli roaba şi-şi aduse aminte 
că Ana îl aşteaptă acasă, îi păru rău că se angajase. Nu l-a 
obligat nimeni să se prezinte voluntar. 

— Ştii să lucrezi cu vibratorul? îl întrebă Bălan. 

— Ştiu. După acest „ştiu”, nu mai era nimic de făcut. Nu mai 
putea da nicicum înapoi. Spera să se prezinte şi ceilalţi 
imuncitori, ca munca să nu se prelungească prea mult. Se 
înşelase. Nu rămăseseră decât patru oameni şi Bălan. 


La lumina reflectoarelor, cu umbrele alungite şi fărâmiţate pe 
schele, betoniştii păreau nişte uriaşi cu mişcări mecanice de 
robot. Bălan era singurul bine dispus; betonul era tocmai cum 
trebuia să fie: nici prea fluid, nici prea vâscos. Se modela bine, 
era uşor de transportat, se lucra cu spor. 

Mihai împingea îngândurat roaba încărcată eu beton. Se 
temea pentru Ana, să nu fie observată de mama lui Robert când 
ia cheia de sub preş. Dacă ar fi fost acasă, ar fi aranjat lucrurile 
în aşa fel incit să iasă bine. Acum, probabil, mama lui Robert stă 
la pândă şi-l aşteaptă pe el. Teri seară a fost ca o nebună: s-a 
învârtit prin bucătărie cu capotul pe jumătate desfăcut ca o 
sfârlează. Se aşezase când în faţa lui Mihai, când alături de el, 
întrebându-l dacă-i place felul cum i-a pregătit cina. Mihai 
mestecase tot timpul, să nu fie nevoit să-i răspundă. Ea îl 
mângâiase pe cap, îi aranjase freza şi-şi dăduse cu părerea: 

— Ţi-ar sta mai bine cu cărare. 

Avea palmele fierbinţi şi tremura ca varga. Robert întârzia, 
astfel că fu nevoit să audă marea ei dramă; nu-şi mai iubeşte 
soţul, dacă n-ar fi fost Robert ar fi divorţat de mult. A şi plâns. 
Când, în sfârşit, Mihai se reîntoarse în camera lui, jură că o s-o 
ocolească tot timpul cât va mai locui sub acelaşi acoperiş cu ea. 

înainte de terminarea lucrului, Bălan se apropie de Mihai. 

— În ce an ai fost când te-au exmatriculat? 

— În anul trei. 

— Asta înseamnă că eşti aproape inginer. Vrei să-mi spui ceva 
despre munca de azi? 

Mihai tăcu un timp, privi platforma finisată. Nu-i trecu nimic 
prin minte. Dar nu putea spune maistrului că n-a fost atent la 
cele întâmplate în timpul schimbului. Avea senzaţia că aude tot 
timpul vocea doamnei Matilda rostind fraze fără de sfârşit, fără 
pauze între ele şi fără sens, care aduceau eu sunetele unei 
benzi de magnetofon dată înapoi. 

— Ei? insistă Bălan. 

— Mi s-a părut bună munca de azi. Dar eu în locul 
dumneavoastră n-aş fi apelat la muncă voluntară, ci aş fi reţinut 
întreaga brigadă. Dacă am fi avut beton mai vâscos, poate ne- 
am fi încurcat. 

Asta aşa era. Bălan nu se liniştise decât după ce venise şi 
ultima basculantă. 


— Ai ochi. Aş vrea să stăm de vorbă despre cursurile serale. 

— Şi eu m-am interesat, tovarăşe maistru. Trebuie să mă 
propună întreprinderea. 

— Mda! Pe urmă, brusc, se răsti la el: mişcă uniform vibratorul 
şi ţine-l mai lejer! Nu-i coadă de mătură! 

Mihai corectă poziţia vibratorului. În clipa aceea ştia de unde îi 
vine senzaţia că aude vocea doamnei Matilda: zumzetul 
vibratorului seamănă cu vocea ei. E la fel de monoton, numai 
când muşcă adânc în beton bâzâie mai înfundat, ca un gâtlej 
răguşit. 

— Şi spune-mi, ai fost chiar beat când ai condus? 

— Am băut puţin. 

— Atunci înseamnă că au avut dreptate când te-au închis. Dar 
te înţeleg şi pe tine. Am şi eu un copil de vârsta ta. E o vârstă 
primejdioasă. 

Oare cum iar putea arăta copilul lui Bălan? Mihai încercă să şi- 
| imagineze: probabil e tot atât de îndesat oa şi bătrânul, fălcos, 
cu degete groase oa nişte ţigări de foi. 

— Ce faci după lucru? 

— Mă duc acasă, răspunse Mihai. 

— Dacă mă inviţi, nu mă supăr, făcu Bălan, apoi se întoarse 
spre ceilalţi din echipă. Am terminat, băieţi! 

„Numai asta mi-a mai lipsit! Gândi Mihai. Poate Ana e tot 
acolo, şi nici ordine nu e”. 

— E dezordine la mine, tovarăşe Bălan. Altădată vă invit cu 
plăcere. 

— Şi ce dacă e dezordine? Numai părinţii să nu spună ceva. 

— N-am părinţi. Am numai o mătuşă în provincie. Stau singur 
într-o cameră închiriată cu hol comun. 

— Na, atunci îţi iac o vizită. Mai schimbăm o vorbă, două. 

Ce dracu' l-a apucat pe ăsta? Şi tocmai azi! O să-l refuze chiar 
dacă se supără. 

— E şi târziu, tovarăşe Bălan... Până mă duc undeva să iau o 
gustare... 

— Am înţeles. Nu vrei să te vizitez. Vii la mine. Şi la mine 
găsim şi ceva de mâncare. 

— Nu vă supăraţi, tovarăşe maistru. E târziu şi nu vreau să vă 
deranjez. Altădată, cu mare plăcere... 


— Spune deschis: e o femeie la mijloc. Atunci e altceva. Te 
mai întreb un singur lucru. Un şpriţ bei? 

— Cu mare plăcere. 

— Astea-s cuviinţele care-mi plac. Hai, schimbă-te şi vino! 

Bufetul cel mai apropiat era cel de lângă gara Basarab. Se 
numea: „La acarul”. Bălan se opri în faţă, intră şi arătă spre 
firmă: 

— Bufetul ăsta mai are încă un nume cinstit: „La acarul”. 
Celelalte dracu’ ştie de ce se numesc după râuri: Trotuş, Someş, 
Mureş, Prut. Dacă l-aş întâlni odată pe deşteptul de la TAPL care 
a făcut pe naşul restaurantelor, zău l-aş scuipa între ochi. E un 
stângism idiot. Mai ales că la noi există o tradiţie în ceea ce 
priveşte botezarea birturilor. Nu suină mai frumos mă duc să mă 
îmbăt la „Pisica albastră” decât am făcut un chef la 
„Teleajenul”? Hai! 

În bufet nu erau decât vreo doi, trei ceferişti, veniţi de la lucru, 
şi încă un zidar, de la şantierele apropiate. 

— Jumătate Miniş şi un sifon, comandă Bălan. 

Chelnerul, un om slab, saşiu, cu un halat alb îngrozitor de 
murdar, se pironi lângă masă. 

— Altceva? O gustare? Ne-au sosit chiftele proaspete. 

Când vorbea, îi clănţăneau protezele în gură. 

— Jumătate Miniş şi un silon. Sifonul rece şi paharele curate. 
Asta e tot. 

Când chelnerul se îndepărtă, Bălan se întoarse spre Mihai. 

— Ca viitor inginer constructor, ce părere ai de ceea ce se 
construieşte la noi? 

întrebarea lui Bălan i se păru generală şi naivă. Răspunse într- 
o doară: 

— Îmi place. Păcat numai că Giuleştiul seamănă cu Griviţa, şi 
Griviţa este aidoma ou Balta Albă, iar Balta Albă o confunzi uşor 
cu Drumul Taberei. 

— Mda. Şi eu m-am gândit la asta. Cam seamănă. N-ar strica 
mai multă fantezie la arhitecţi. Dar să ştii, aşa cum e, n-aş da pe 
multe alte construcţii din lume. E aici ceva românesc la noi: 
clădirile sunt zvelte, au linie. Finisajul, da. E încă prost faţă de 
ceea ce ar trebui să fie. 

2 


În drum spre casă, Mihai descoperi încă din colţul străzii 
lumină în camera lui. Era imposibil ca Ana să-l fi aşteptat. 
Trecuse de 10 şi de când o cunoştea, o singură dată a stat până 
la o oră atât de înaintată. O fi lăsat lumina aprinsă ori, ceea ce 
era şi mai probabil, îl aştepta mama lui Robert. l-a spus odată că 
o să-i deretice prin casă. Te pomeneşti că tocmai azi şi-a adus 
aminte de această promisiune. 

Mihai deschise uşa holului cu precauţie, să nu facă nici cel mai 
mic zgomot. Merse tiptil până la uşa lui şi intră fără zgomot. 
Cocoţată pe scaun, Ana tocmai întindea cămăşile la uscat. Auzi 
scârţâitul uşii, tresări şi era gata, gata să cadă de pe scaun. 
Mihai închise uşa eu cheia. 

— Tu încă aici? 

— Ţi-am promis că am să vin să te privesc cum speli cămăşile. 
Cobori de pe scaun. De ce au închis uşa? 

— Să nu intre cineva. Nu te speria. 

Ana făcu bot şi întrebă cu o supărare prefăcută: 

— Unde ai fost până acum? 

— M-a reţinut maistrul Bălan. A trebuit să turnăm platforma 
etajului opt. 

Ana încremeni. Privi bănuitoare spre Mihai. El tocmai îşi scotea 
jacheta de lucru. Nu trăda nimic că ar fi aflat ceva despre ea. 
Încercă o întrebare: 

— Ce fel de om e Bălan? 

— Mă împac bine ou el. Îşi dă puţină importanţă, dar e om de 
treabă. 

Ana răsuflă uşurată. Înseamnă că n-a aflat nimic. Adevărul era 
că nici ea nu ştia de ce era nevoie să ascundă că e fata lui 
Bălan. Dar situaţia asta o amuza. 

— Îmi pare bine, Mihai. 

— Ce-ţi pare bine? 

— Îmi pare bine că te împaci cu el. E bine să fii în relaţii bune 
cu maistrul. 

Mihai se simţi stânjenit. 

— Nu în sensul în care crezi tu. leri sau alaltăieri l-am pus la 
punct. 

Ana zâmbi. Îşi imagină în ce fel ar fi putut să-l pună Mihai la 
punct pe taică-su. 

— De ce zâmbeşti? 


— Doar aşa. Îmi pare bine că pui la punct oamenii. Spuse totul 
cu un ton ironic. 

Mihai o privi lung, cu oarecare bănuială: 

— Îl cunoşti pe Bălan? 

— Sigur că da. Uiţi că eu te-am dus la şantier? Cunosc mulţi 
oameni acolo. Te-a văzut cineva când ai venit? 

— Nu. 

— Foarte bine. Privi în jur, apoi arătă spre cămăşi: Ai muncit 
mult. N-ar fi trebuit. O prinse de umeri şi o sărută pe frunte. 

— Mi-a făcut plăcere, am făcut o descoperire grozavă. Ştii, nu 
e plăcut să speli. O vedeam uneori pe mama când spăla. Era 
învăluită în aburi, totul mirosea a leşie, a rufe, afară era 
primăvară, înfloreau liliecii, şi mama, veselă, cânta. N-o 
înţelegeam. Eu aş fi murit de disperare. Încă nu ştiam un lucru. 
Că nu e plăcut să speli, dar e plăcut să speli pentru cineva. 

— Îţi mulţumesc, Ana. 

— Eu trebuie să-ţi mulţumesc. Fără tine, nu făceam această 
descoperire. Îşi strânse pleoapele şi privi ţintă spre Mihai. Vino 
mai aproape: tu ai băut? 

— Foarte puţin. Două şpriţuri, cu maistrul. A vrut să vină aici 
să stea de vorbă ou mine. Abia am reuşit să scap de el. 

Ana se rezemă de spătarul unui scaun şi păli. Gâtlejul i se 
uscă brusc, abia putu să respire. Mihai se sperie. 

— Ţi-e rău? 

— Nu. Mi-e doar cald. Probabil încă nu-s obişnuită cu spălatul. 
Vrei să deschizi fereastra? 

Mihai deschise repede amândouă ferestrele şi reveni la ea. 

Ana avea bluza scoasă din fustă şi mânecile suflecate. Sub 
bluză nu avea nimic. Dacă iar fi găsit-o taică-su aici? E mai bine 
să nu se gândească la asta. Dar nu putea. Ştia precis ce ar fi 
întrebat-o taică-su: 

— Eşti angajată servitoare sau eşti pe post de amantă? 

— Ţi-e mai bine acum? 

— Da. Ştii, aşteptându-te, am fost foarte supărată pe tine. 
Locuieşti într-un hal de nedescris. De ce nu faci curăţenie în 
cameră? Pe cărţi praful e de două degete. 

— Nu mă pricep. 


— Ce-i aia nu te pricepi! Trebuie să înveţi! Mâine încep 
cursurile, mai târziu, am să trec pe aici şi am să fac curat. Ce-ar 
spune dacă ar veni cineva la tine? 

— Cine să vină la mine? 

— Eu. 

Mihai ăi zâmbi. Niciodată nu văzuse sclipind aşa ochii Anei. O 
privi stăruitor. 

— De ce te uiţi aşa? 

— Cum mă uit? 

— Cum nu te-ai uitat niciodată. Se retrase până lângă perete. 
Mi-e frică. 

— Frică? 

— Da. Poate nu-i ăsta termenul cel mai potrivit, dar... spune, 
te superi dacă plec acum? 

Mihai îşi lăsă braţele să-i atârne de-a lungul trupului. Braţele îi 
erau moi ca nişte frânghii. 

— Ştii cât de mult am aşteptat ca să vin acasă? Să te găsesc 
aici? 

— Şi eu te-am aşteptat, Mihai. Mă conduci? 

Mihai îşi luă bluza, aşteptă să se aranjeze şi ea, apoi stinse 
lumina şi ieşiră în hol. În hol nu era nimeni, dar nu se liniştiră 
decât când se văzură în stradă. 

Era o seară de vară caldă, ou miros de praf. Undeva, prin 
apropiere, într-o grădină, se ardea gunoiul. Oamenii din faţa 
caselor, ieşiţi să se răcorească, stăteau la fel de nemişcaţi ea şi 
oţetarii uscați, desfrunziţi. 

— Ţi-aduci aminte când ne-am plimbat pentru prima oară pe 
aici? 

— Da. 

— Vezi, avem deja trecut. Mi-amintesc, am avut şapte sau opt. 
Ani când s-a făcut naţionalizarea. După un an, profesorul ne-a 
vorbit despre actul istoric al naţionalizărilor. Mi s-a părut ciudat 
atunci. Era un lucru despre care ştiam şi eu şi era totuşi de 
domeniul istoriei. Anul trecut s-au împlinit cincisprezece ani de 
atunci. Celor care n-au mai mult de cincisprezece ani li se pare 
normal să se spună actul istoric. Cum pentru mine 23 August 
este istorie. Probabil celor care au participat la insurecția din 
August acum li se pare la fel de ciudat cum mi s-a părut mie 
intrarea naţionalizărilor în istorie. 


— Nu cred. Cei care au participat la insurecție erau conştienţi 
că fac istorie. Dar de ce discutăm noi totdeauna numai lucruri 
serioase? 

— Pentru că atunci când discutăm despre altceva ţi-e frică. 

— Nu este adevărat. Adu-ţi aminte de pădurea Bănoasa. 

— Te-ai bosumflat fără motiv. 

— Dacă ţi-ai ţinut buzele strânse! 

— Tu nu eşti bărbat să le deschizi? râse. 

Lui Mihai îi fu ciudă. 

— Acum eşti şireată. 

— Da, pentru că suntem pe stradă şi e lume multă. Fii liniştit, 
n-aş fi avut curajul să-ţi spun asta acolo, în pădure. 

Se opriră în faţa unei vitrine luminate a unei frizerii. Se 
descoperiră în oglinda sticlei. 

— Spune, Mihai, noi suntem o pereche potrivită? 

— Tu ce crezi? 

— Eu cred că da. Ne înţelegem şi ne certăm sau mai bine zis 
ne cicălim tot timpul. Se spune că asta e un semn bun. Azi, în 
timpul cursurilor, ţi-am scris o scrisoare. 

— De ce nu mi-ai dat-o? 

— Pentru că e în limba spaniolă. Sună foarte frumos, începe 
aşa: Querido Miguel. Îţi place? 

— Şi unde e scrisoarea? 

— Am rupt-o. Aş fi murit de ruşine (dacă ai fi citit ce ţi-am 
scris. Uite, a venit şi tramvaiul meu. La revedere. 

CAPITOLUL XI 

1 

Un soare neîndurător, tropical se lăbărţase pe cerul sticlos 
neîntinat de nori. Smoala dintre pietrele cubice ale caldarâmului 
devenise lucioasă, trotuarul moale păstra multă vreme tiparul 
pantofilor rarilor trecători. Pe şantier, printre zidurile şi stivele 
de prefabricate, căldura îşi făcuse cuib ca într-o vatră. Oamenii 
se mişcau încet, se fereau să atingă mânerele tomberoanelor 
fierbinţi şi ori de câte ori aveau ocazia îşi făceau drum prin 
apropierea robinetului. Apa, datorită canalizării exterioare, se 
încălzea în ţevi, nu mai răcorea: te moleşea mai mult, doreai 
apă rece, gheaţă. 


Guţă, cu transpiraţia amestecată cu praf de cărămizi, roşu ca 
după o baie de aburi, se rezemă de ghereta bobului. Işi ţinea 
gura întredeschisă să-şi uşureze respiraţia. 

— Doctore, vino încoace, doctore! 

Mihai îşi aruncă lopata şi cu mişcări leneşe, de om obosit, se 
apropie de bob. 

— Şi zi, continuă Guţă, ieri ne-am prezentat voluntar să intrăm 
pe sub pielea maistrului. 

De la un etaj deschis, cu cofrajul desfăcut pe jumătate, se auzi 
vocea groasă de bariton a lui Bălan: 

— Guţăăă! Să nu te legi de el! Auzi?! 

Guţă se întoarse în direcţia vocii: g 

— Ce dracu’? Doar nu suntem surzi! li povesteam filmul de 
ieri. 

— Să nu te mai prind că-i povesteşti filme. Te potcovesc! 

Guţă dădu din mâini a lehamite. 

— Ce-i, domnule Guţă? întrebă Mihai, ca şi cum n-ar fi auzit 
dialogul dintre Guţă şi Bălan. 

— Ce să fie? Nimic! Suntem deştepţi, doctore, ia spune, de ce 
e cald? 

— Pentru că e vară, de aia! 

— Ne-ai omori | cu inteligenţa! Dă-i tot aşa înainte. Ne mai 
prezentăm de vreo două ori voluntar, îl scărpinăm pe domnul 
Bălan la talpă şi începem urcuşul. Drumul spre înalta societate... 

Era răutăcios. Mihai se întoarse la lopată, dar n-avea chef de 
lucru. Ar. Fi fost bine la Lido printre valuri. 

La sfârşitul lucrului, Mihai rămase încă o jumătate de oră pe 
şantier, sub duş. Se răcorise puţin, dar în clipa când ieşi la soare 
începu să transpire din nou. Văzduhul încremenise, frunzele 
pomilor păreau din butaforie, atârnau moarte, prăfuite. 
Geamurile unui tramvai obosit reflectau lumina ca nişte oglinzi, 
oraşul părea părăsit, mort. Mihai porni spre staţia de tramvai. 
Ocoli nişte stive de scânduri şi pentru o clipă avu senzaţia că 
după colţ îl văzuse pe Lulu. Privi atent într-acolo, dar colţul 
părea părăsit. Basculantele se înşirau ca soldaţii lângă bordura 
trotuarului. Mihai fu nevoit să le ocolească. Merse aproape de 
zid să prindă ceva umbră. De peste drum apărură doi indivizi. 
Poate nici nu i-ar fi băgat în seamă dacă n-ar fi mers prea vioi 
pentru căldura de pe stradă. Cei doi veneau de-a dreptul spre el. 


Nu era nicio îndoială în privinţa asta. Le lăsase loc la marginea 
trotuarului, dar ei dinadins îi tăiaseră calea. Intoarse brusc capul 
spre colţul unde mai înainte i se păruse că-l văzuse pe Lulu. Lulu 
era acolo. Purta tot cămaşă albă, scrobită. Ar fi trebuit să fugă. 
În dreapta, avea zidul, iar în stânga şirul de basculante. Cei doi 
ajunseră chiar în dreptul lui. Mihai se întoarse, dar unul dintre 
vlăjgani îi puse piedică. Se întinse pe trotuar. Asfaltul era 
fierbinte, dar nu mai putu face nicio altă constatare. Unul dintre 
cei doi, negriciosul, îl lovi cu piciorul între coaste, iar celălalt îl 
ridică şi-i trânti un pumn între ochi. Mihai lovi şi el. Cu piciorul, 
cu braţele, apoi strigă din toate puterile după ajutor. Din spate îl 
lovi cineva în ceafă. „Lulu”, îi trecu prin minte şi se chirci. Mai 
simţi o lovitură în stomac, apoi auzi paşi şi-şi pierdu cunoştinţa. 
Se trezi stropit de apă. Stătea rezemat de peretele de cărămizi 
al blocului doi. Il recunoscu pe Bălan. 

— Ce-au avut ăştia cu tine? 

— Nu ştiu. Vru să mai spună ceva, dar îl durea falca de parcă 
ar fi fost zdrobită. 

— Trebuie să te duci la miliţie. Îi cunoşti pe cei care te-au 
bătut? 

Mihai dădu din cap în semn că nu. 

— Aşa tăbăcit, nu eşti prea frumos, constată Bălan. Ai avut 
noroc că mai erau câţiva de-ai noştri pe şantier. Poţi să te ridici? 

Mihai se ridică cu greu. Se rezemă de zid şi făcu semn spre 
omul care ţinea vadra cu apă. Acesta pricepu şi turnă apa peste 
Mihai. 

Ca prin vis, auzi încă vocea lui Bălan dând dispoziţii unui şofer 
de pe o basculantă să-l ducă acasă. 

— Dacă mâine nu te simţi bine, rămâi în pat. Dacă e nevoie de 
doctor, anunţă-ne. 

Şoferul îl luă pe Mihai de sub braţ şi-l târî în cuşeta 
basculantei. În drum spre casă, Mihai îşi ţinu capul la geam să-l 
bată vântul. Vântul era cald, dar totuşi îi făcu bine. Urcă singur, 
fără ajutorul şoferului. 

Când doamna Matilda îl văzu în hol, se cruci. Avea faţa 
transpirată, broboanele de sudoare se adunaseră sub bărbie şi 
de acolo, ca de pe o streaşină, picurau pe parchet. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Mihai? 

— Am căzut de pe schele, minţi Mihai. 


Se vedea pe faţa ei că nu-l crede, dar nu mai insistă. G rodea 
altceva. 

— A fost o domnişoară şi v-a făcut curat în cameră. Nu era 
nevoie. V-am spus că vă ajut cu mare plăcere. 

— N-am vrut să vă deranjez, doamnă. Cu paşi târşâiţi, se duse 
spre camera lui. Simţi în spate privirile curioase ale doamnei 
Matilda, dar acum nu se mai putea amuza pe socoteala ei. Îl 
dureau toate mădularele. 

De cum deschise uşa simţi aerul curat, ordinea. Jaluzelele erau 
trase, în cameră era răcoare. Surise când văzu că până şi cele 
două scaune erau aranjate simetric lângă perete. „A muncit 
mult, sărăcuţa. Păcat că a văzut-o doamna Matilda când a intrat. 
Probabil, s-a simţit prost. Dar de ce să se fi simţit prost? A venit 
la o oră când nimeni nu poate bănui nimic rău. Mai ales că a şi 
fost singură”. Se lăsă pe un scaun. Stătu o clipă nemişcat, şi în 
nemişcare nu-l dureau decât coastele. Asta îl lovise cam tot în 
acelaşi loc unde îl lovise şi chelnerul. Toată viaţa lui nu se 
bătuse, şi acum, în ultimele zile, l-au bătut de două ori. Hotărî că 
în clipa când se va face bine să se ducă la Pusa şi să-i spună să- 
şi astâmpere oamenii, că, dacă nu, se va duce la miliţie. N-are 
nimic de împărţit cu ei, nici cu ea, nici cu Niţă, nici cu nimeni. 
Să-şi vadă ei de treaba lor şi să-l lase pe el în pace. Îşi schimbă 
poziţia pe scaun şi atunci descoperi pe masă două plicuri. Unul 
galben, ştia că era de la Eugen, şi celălalt, un plic alb, din care 
avea şi el în dulap. Era convins că e de la Ana. O fi adus 
scrisoarea aceea în limba spaniolă. N-a rezistat tentaţiei. Rupse 
plicul. Nu era epistola spaniolă: era o foaie de caiet cu câteva 
rânduri scrise cu creionul. Se târî până la fereastră şi trase 
jaluzeaua să poată citi. Se încruntă după primul rând. 

„Am fost pentru ultima oară la tine. Dacă n-aş fi venit azi, 
poate ne-am fi văzut încă de foarte multe ori. Dar e mai bine 
aşa. Mai târziu, poate, mi-ar fi fost mai greu să-mi iau rămas 
bun de la tine. Motivul? Dacă deschizi dulapul, îl afli şi singur. 
Ana”. 

Mai erau şi două rânduri sub un P.S.: „Numai cu intenţia de a 
face ordine am deschis dulapul” 

Ce-o fi apucat-o pe Ana? Se duse la dulap şi dădu cu ochii de 
baticul Clarei. „Ce tâmpenie! Doamne, ce proaste-s femeile! Ce 
ştia ea despre acest batic? Aş fi putut avea o soră şi să fi 


cumpărat baticul pentru ea. Înainte de a-mi fi scris scrisoarea, 
putea să-mi ceară explicaţii. Păcat!” Să nu se mai gândească la 
ea, desfăcu şi cea de-a doua scrisoare. 

„Dragă Mihai, 

Livi a rămas însărcinată. E foarte ciudat cum o simplă veste 
înregistrată pe scoarţa cerebrală poate schimba felul de a gândi 
al unui om. O să am un copil. O propoziţiune scurtă, care îmi va 
schimba tot restul vieţii: voi deveni tată. Nu vreau să fiu patetic, 
dar e formidabil că nu peste mult timp mă voi vedea pe mine 
reîncarnat într-un omuleţ care îmi va aparţine, cum îmi aparţine 
mina sau capul. Dintr-un fel mă voi revedea pe mine cu ani în 
urmă, voi avea posibilitatea să-mi dirijez această nouă viaţă 
după cum mi se va părea cel mai bine. Poate tot ceea ce-ţi scriu 
ţie mi-ar fi ruşine să le rostesc cu voce tare, dar nu mă pot 
abţine să nu-i spun cuiva această bucurie. Cred că nici termenul 
bucurie nu e bine ales: bucurie e prea puţin spus; e vorba de un 
sentiment grozav de plin, bogat. Am curajul să compar 
sentimentul acesta cu acela care l-o fi simţit Buonarotti în faţa 
marmurei care-l înfăţişa pe Moise. Tot ceea ce n-am făcut în 
copilărie, toate jocurile nejucate le voi putea juca acum prin el, 
alături de el. Toate bucuriile pe care nu le-am avut le voi putea 
dărui mie însumi. Prin el voi putea redescoperi viaţa din nou, în 
aşa fel ca atunci totul să aibă farmec şi plenitudine. Niciodată n- 
aş fi crezut ca eu care aşez cărămidă peste cărămidă să pot fi 
capabil de acest romantism naiv. În planurile noastre de viitor a 
intervenit o nouă constantă, care, obiectiv, nu se va mai putea 
neglija. De acum încolo, împărţitorul se majorează cu unul, 
bucuriile, tristeţile şi bunurile se vor împărţi la trei. Livi, în cursa 
care o transportă la cinci treizeci spre Vulcezci, nu se mai 
gândeşte la Fiat 1300, ci la profesia omuleţului ce va să vină. 
Dacă ai vedea pe livi acum după ce a aflat că va fi mamă, n-ai 
mai recunoaşte-o: a devenit pur şi simplu frumoasă: ochii îi sunt 
senini, vioi. Uneori e caraghios de naivă. Stă goală în faţa 
oglinzii şi e supărată că el nu se vede încă. Niciodată nu i-a 
plăcut laptele. Acum în fiecare zi bea un pahar de lapte pentru 
El. Seara, o aştept la fel cum o aşteptam când îi făceam curte, îi 
aduc flori şi-mi face o plăcere nebănuită faptul că e veselă, 
mulţumită. Când termini liceul, spui: acum cunosc viaţa; pe 
urmă, când te reîntorci din armată, zâmbeşti cu îngăduinţă şi 


adaugi: abia acum ştiu ce e viaţa. Până nu de mult eram convins 
că trecând prin greutăţi, ridicând câteva blocuri am aflat în 
sfârşit care e rostul vieţii. Prostii. Ştiind că va veni El, îmi dau 
seama că abia acum deschid porţile spre viaţa majoră şi, 
probabil, toată experienţa mea de viaţă e doar un prolog la 
adevărata cunoaştere, ştiu, scrisoarea e bombastică, folosesc 
cuvinte mari, dar le folosesc conştient. Fără cea de-a doua 
veste, prima ar fi avut un efect tragic. Mai ales asupra lui Livi. 
Te sărut. 

Eugen.” 

2 

Ana citea Nicolas Guillen în original şi din când în când răsfoia 
dicţionarul în căutarea cuvintelor pe care nu le cunoştea. Citea, 
dar metaforele frumoase, originale, nu le sesiza; cu gândul era 
încă acasă, la Mihai, încerca să-şi imagineze cum a decurs 
lectura scrisorii ei, la ce ar fi putut să se gândească el, al cui 
putea fi baticul. Uneori îi părea rău că se pripise: Mihai putea fi 
nevinovat, dar era convinsă că Mihai va da un semn de viaţă, o 
să-i explice totul din fir în păr şi lucrurile se vor aranja. Dar nu 
putea să treacă peste un asemenea eveniment. Ar fi însemnat 
că nu-i pasă de ceea ce face el. Şi asta nu era adevărat. Uneori 
adormea cu gândul la el. La facultate, în timpul cursurilor, se 
gândea tot la el. De un singur lucru se temea numai: că Mihai ar 
putea veni acasă la ea, şi i-ar fi foarte neplăcut să dea explicaţii 
părinţilor. Nu pentru că i-ar fi fost frică să spună că-l cunoaşte 
pe Mihai, ci pentru că nu le-a vorbit de el până acum. 

Una polonia me dijo 

que volando sobre Espana 

cantor oyo esta cancion 

que una moreno cantaba... 

Nu ştia că morena înseamnă brunetă, dar uită să caute 
cuvântul în dicţionar. Se gândi că acum Mihai nu-şi găseşte locul 
în casă, parcurge de zeci de ori rândurile lăsate de ea. Totuşi, e 
bine că n-a dat de batic de la început; atunci, supărată, nu i-ar 
mai fi făcut nici curăţenie. Ce praf a avut pe cărţi! Praf de un an, 
încă înainte de a fi plecat la închisoare. Oare n-ar fi fost mai bine 
să nu se uite în dulap? Acum ar fi fost împreună. Şi ce ar fi făcut 
dacă ar fi fost împreună? Pe căldura asta, desigur, s-ar fi dus la 
ştrand. A şi uitat să-l întrebe dacă ştie să înoate. Trebuie să ştie 


să înoate. Ar fi caraghios să se ducă cu el la ştrand, şi el să fie 
nevoit să stea pe mal să se uite cum traversează ea singură 
lacul. 

Corre a donde esta Dolores, 

paloma, dile, dile tu que 

yo te he dicho 

que Esparia vive. 

Citea mecanic, nu se mai servea de dicţionar. Dincolo de 
literele tipărite era imaginea lui Mihai, era din ce în ce mai 
convinsă că a făcut o greşeală. Din ziua când s-a întors Mihai s- 
au văzut aproape zilnic. Nici n-a avut vreme să cunoască pe 
altcineva. Doar şi Mia i-a povestit că în seara când a fost la 
Robert Mihai nu s-a arătat de loc. Deşi fusese acasă. Ar fi trebuit 
să iasă, s-o vadă pe Clara, dacă ar fi vrut. N-ar fi trebuit să se 
pripească. Şi dacă el n-o s-o caute? Mai ales, dacă se ştie 
nevinovat. Şi acum Ana nu-şi putea imagina cu ce ar fi putut fi el 
vinovat. De altfel, nu avea nicio obligaţie faţă de ea. 

Era atât de adâncită în gânduri, încât nici nu observă când se 
întoarse taică-su de la lucru. 

— Mă, fată, tu ai să bolunzeşti cu spaniola asta. 

— Nu, tată. 

— Cum nu? Nu vezi, nu mai auzi şi-i dai înainte cu trăiască 
Spania. 

— Dacă ai cunoaşte spaniola, ai fi înţeles că e vorba cu totul 
despre altceva. Spania trăieşte. 

Lui Bălan îi plăcu această precizare. 

— Ţie îţi place, tată, cum sună spaniola? 

— Îmi place cum rosteşti tu. 

— Nu-mi închipuiam că tu eşti în stare să faci complimente. 

— Înseamnă că mă cunoşti prost. Aşa am dat-o gata şi pe 
maică-ta. Aşa-i, mamă? 

Ea era în bucătărie, nu ştia despre ce era vorba. 

— Aşa-i, aşa-i... 

— Vezi? râseră amândoi. Apoi tu nu mai eşti mică. Azi, mâine, 
o să găseşti pe unul care o să-ţi facă curte şi pe urmă zbori din 
casă. Te măriţi. Cu Romulus ăla te-ai mai văzut? 

— Nu, tată. 


— Să ştii că ăla nu era prost. Am citit în zilele astea că a 
plecat cu o delegaţie la un Congres de terapeutică, undeva în 
Belgia. 

— Dar abia a terminat facultatea. 

— Ce importanţă are? Dacă e deştept... Bozgan se numea, nu- 
i aşa? 

— Nu, tată, Tulucan. 

— Atunci l-am confundat. Dar să ştii că-mi nare bine. Ar fi fost 
rău ca tu să nu observi că e un om de valoare. Că dacă pleacă 
unul la un congres internaţional şi tine referate în faţa 
specialiştilor, nu poate fi un mameluc, cum l-ai descris tu. 

— Pe şantier ce-i nou? întrebă Ana, ştiind că această întrebare 
îi face plăcere lui taică-su. 

— Pe şantier? Nimic nou. În zilele astea am terminat nivelul 
ont. E un bloc standard. Acoperirea va fi mai interesantă. 

— Şi Gută? 

— Gută? îl mai ţii minte... E drept, am vorbit mult despre el. Îşi 
povesteşte aventurile lui inventate. Are o fantezie de te întrebi 
de unde le scoate. Pe ălalalt, tânărul care a venit de la 
închisoare, l-au bătut astăzi. 

— Cum adică l-au bătut? Ana se temea ca vocea să nu-i 
trădeze îngrijorarea. 

— Pur şi simplu, l-au bătut. Mergea spre casă, şi câţiva indivizi 
cu care a fost închis l-au zdrobit. L-am transportat acasă cu 
maşina. 

— Cum se poate una ca asta? Ce au făcut muncitorii de pe 
şantier? 

— De ce eşti revoltată? 

— Nu sunt revoltată. Mă întreb numai ce au făcut colegii lui. 

— Era după terminarea lucrului. Nu mai era aproape nimeni 
pe şantier. L-am găsit schilodit pe trotuar. Abia mai mişca. l-am 
spus să anunţe miliția, dar parcă nu voia. Şi-i păcat de el. 
Munceşte bine, e deştept şi spunea deunăzi inginerului-şef, care 
s-a interesat de el. Că la facultate a fost socotit în materie de 
matematică unul dintre cei mai buni din ţară. Dar lui îi place 
construcţia, nu matematica. g 

Ana privi ceasul de pe noptieră r trecuse de opt. Inainte de 
cină nu mai putea pleca. Şi după cină nu se mai cădea să plece. 
Ar fi vrut să pună încă o mulţime de întrebări, dar taică-su se 


ridică şi plecă spre bucătărie să verifice în ce stadiu se aflau 
fierturile mamei. Dacă într-adevăr e zdrobit şi l-au aşezat în pat, 
poate nici n-a citit încă scrisoarea. Dar dacă nu se poate mişca, 
cine îi dă apă dacă îi e sete? Neapărat va trebui să se ducă la el. 
Poate are nevoie de ceva. De ce m-am pripit cu scrisoarea 
aceea? Să-i dovedesc că sunt demnă! 

Sfântul orgoliu. Se simţi vinovată, ca şi cum Mihai ar fi zăcut 
din cauza ei. Işi dădu seama că-l iubeşte pe Mihai. Până acum îşi 
spunea doar că ţine la el, că-i place să fie împreună cu el. Atât. 

Acasă, maică-sa n-o lăsa să facă nimic. Cum să speli? Şi după 
aceea să-mi ceri bani să te duci să-ţi faci unghiile? Şi dacă ar fi 
numai asta. Dar e o artă. Tatăl tău e zidar, dar seara când îşi 
pune cămaşa albă, aia trebuie să-i stea ca pe un prim-ministru. 
Şi nu mai spun ce culoare trebuie să aibă culoarea albă. Crezi că 
albul e pur şi simplu alb? Te înşeli. Aşa cum albastrul are mii de 
nuanţe, de la azuriu până la vânătul închis, la fel şi albul. 
Zăpada nu e albă, şi nici hârtia nu e albă. Alb adevărat e numai 
culoarea cămăşii lui tata. După ce se spală, cămaşa se mai 
albeşte cu albăstreală, cu scrobeală şi pe urmă cu fierul se dă 
acel luciu care o albeşte şi mai mult. Dacă maică-sa ar fi aflat că 
a spălat cămăşile unui bărbat, în primul rând s-ar fi văicărit 
pentru felul cum arată cămăşile acelea şi numai după aceea 
cum de a îndrăznit ea să spele pentru un bărbat străin? Ştii tu 
ce înseamnă să speli pentru cineva? Eu eram de mult cu tata 
când i-am spălat primele lucruri. 

Mama avea nişte concepţii de secolul XIX. Deşi era în pas cu 
ziua de azi. 

— Ana, hai la cină! 

CAPITOLUL XII 

1 

Niciodată Anei nu i se păruseră cursurile atât de plictisitoare şi 
atât de lungi ca a doua zi. Un conferenţiar înalt, cu părul 
pomădat şi dat cu peria vorbise aproape o oră despre obiceiurile 
şi portul din provincia Cordoba şi valea Guadalquivirului, despre 
tradiţionalele parade populare de la Cazalla de la Siena. Ana nu 
era atentă: auzea ca prin vis muzicalitatea denumirilor 
geografice şi se gândea la Mihai. După cursuri, se duse acasă la 
el. Cheia era sub preş. Vecina cea grasă, care o întâmpinase 
rândul trecut, era după glasvand, nu-şi dădea seama că e 


contre-jour, că toată silueta ei masivă se proiectează pe 
geamurile mate. O clipă, Ana s-a gândit s-o salute, dar n-avea 
niciun rost să se certe cu ea. Când intră în camera lui Mihai, auzi 
deschizându-se  glasvandul şi paşii ei târşâiţi, trădaţi de 
scârţâitul parchetului. Mihai nu era acasă. Pe masă, scrisoarea 
ei desfăcută. Era unu şi câteva minute. Dacă Mihai s-a dus la 
lucru, înseamnă că nu era chiar atât de zdrobit. Numai să nu se 
fi internat în spital. Asta ar fi putut afla dacă s-ar fi dus pe 
şantier, dar acolo ar fi trebuit să-l înfrunte şi pe taică-su. In orice 
caz, după ora trei va afla adevărul. Hotări să revină la ora trei. 
Scrise câteva rânduri pe spatele scrisorii de ieri. 

„Am fost o proastă, iartă-mă. Mă reîntorc după ora trei. Chiar 
dacă te-ai supărat, aşteaptă-mă. Ana”. 

Acasă, maică-sa o privi bănuitoare. 

— Ce-i cu tine? Şi ieri seara, la cină, ai fost ciudată, şi acuma 
iar. S-a întâmplat ceva la şcoală? Pentru ea facultatea era tot 
şcoală. 

— Nu, mamă, nu s-a întâmplat nimic. Mă grăbesc, asta e tot. 

— Dar azi n-ai antrenament. 

— N-am, dar am altă treaba. 

— Eşti ca taică-tu. Mereu cu treburi. N-am mai fost împreună 
la un cinema de nu mai ştiu când. Uită-te la Crişan. El în fiecare 
săptămână merge la cinema. Săptămâna trecută a fost de două 
ori. Dacă el nu mi-ar povesti filmele pe care le vede, aş muri 
proastă. 

Când reveni, îl găsi pe Mihai acasă. Era întins pe canapea, nu 
se vedea pe el că fusese bătut. Numai când se mişca. Făcea 
paşi mici, înceţi, de parcă ar fi călcat pe ouă. 

Ana nu se simţea în largul ei. Mihai se apropie de ea şi-i sărută 
mâna. 

— Ai găsit scrisoarea mea? 

— Amândouă. Dar cel mai mult aş fi vrut s-o citesc pe aia care 
începe aşa: Querido Miguel. Mihai se forţă să meargă drept, să 
nu trădeze cu nimic accidentul de ieri. 

— la loc, Ana. Aş vrea să-ţi mulţumesc că mi-ai făcut curat. 

— Mulţumeşte-mi. 

Mihai îi sărută amândouă mâinile. 


— Meritam mai mult. Praful era de două degete. Zâmbi. Nu 
mai era stânjenită. Ştii ce aş vrea să te rog? Să uiţi scrisoarea pe 
care ţi-am scris-o ieri. 

— Nu ştiu despre ce fel de scrisoare vorbeşti. 

— Mulţumesc. Uneori... dar să nu mai vorbim despre asta. Azi 
sunt liberă toată după-masa. Afară e îngrozitor de cald; nu vrei 
să mergem la ştrand? 

— Ba da. Dar nu la Lido. Mergem la Argeş. 

Ana nu fusese încă la Argeş. Ştia doar că e foarte departe. 

— Până ajungem acolo se întunecă. 

— Nu-i nimic. Facem baie pe întuneric. Glumesc, Ana. Nu-i 
atât de departe. Ai costumul la tine? 

— Nu. 

— Atunci ne întâlnim la ceas. La patru. 

Când sosi Mihai la ceasul de la Universitate, pe Ana o găsi 
acolo. Avea un sac sportiv azuriu, cu sfori lungi albe. Se scuză 
cu voce estompată: 

— Eu mă târâi puţin mai greu astăzi. leri m-au bătut nişte 
oameni. Şi ca să curme întrebările ei, adăugă: Cred că m-au 
confundat cu cineva. 

— Nu-i plăcut să primeşti bătaie gratis. 

— Nu, făcu şi Mihai. Era bucuros că era alături de Ana. Acasă 
ar fi zăcut. Noaptea, dormise puţin. Nu ştia pe care parte să 
stea. Era obosit, dar nu voia să lipsească de la lucru. Se _ temea 
că dacă lipseşte Bălan se duce la Miliție. Problema bătăii voia s- 
o rezolve singur cu Puşa. Nu acum. Când s-o înzdrăveni puţin. 
De aceea alesese şi Argeşul în locul lacurilor sau al bazinelor din 
Bucureşti. Avea o vânătaie la coaste cât o palmă de mare. N-ar 
fi vrut ca oamenii să caşte gura la el. La Argeş, după cum îşi 
amintea, era lume puţină şi ştrandul se întindea pe o lungime de 
cinci kilometri pe marginea unei păduri. 

Ajunseră la Argeş pe la ora şase. Era tot cald, lume multă, 
pestriță. Pe drum, moleşiţi, aproape că nu-şi vorbiră. În autobuz, 
au stat tot timpul în picioare, înghesuiți ca sardelele. Numai pe 
malul apei adia o boare mai răcoroasă, cu miros de sălcii şi 
iarbă. 

Până ce Ana îşi îmbrăcă costumul de baie într-un boschet, 
Mihai se întinse chiar la marginea apei, pe malul abrupt, săpat 
de curenţii repezi. Ana se aşeză şi ea, cuminte, puţin sfioasă, din 


cauza decolteului mare al costumului. Tăcură mult timp, lăsând 
vântul să-i mângâie. 

— Aici parcă n-am fi decât noi doi. 

— Şi cei o mie de oameni care se bălăcesc în apă. 

Ana privi apa gălbuie: probabil plouase undeva şi acum 
valurile se rostogoleau murdare la vale. 

— Ţi-aduci aminte când am fost la ecluza din Herăstrău? Ţi-am 
spus atunci că am senzaţia că goneşte podul cu noi. Atunci m- 
am gândit că mi-ar place să călătoresc cu tine. Să ne ducem 
undeva departe, departe. 

La orizont, soarele se scufunda în fumul oraşului. Acum 
frunzele erau poleite cu o nuanţă portocalie: întregul zăvoi 
aducea ou o pictură a unui diletant. 

— Ce înseamnă la tine departe? 

— Departe? Argentina, Cuba, Bolivia. De fapt, departe 
înseamnă totdeauna şi puţin irealizabil. Dacă vrei, îţi fac o 
mărturisire: dar nu te superi? 

— De ce să mă supăr. 

Ana era bucuroasă că Mihai nu aduce niciodată vorba de 
scrisoarea ei. 

— Ştiu eu... Ştii, uneori am senzaţia că şi tu eşti puţin 
„departe”. 

— În sensul de „irealizabil”. 

— Poate că da. Eşti foarte ciudat. Tu nici nu ştii numele meu 
întreg. Nu m-ai întrebat niciodată nimic esenţial. 

— Crezi că numele este esenţial? 

— Nu e vorba numai de nume. De tot. Nu ştiu ce gândeşti, ce 
crezi despre lume, despre oameni. Ce-ţi place, ce nu-ţi place... 

— Vezi, Ana, dacă n-aş fi avut accidentul acela stupid, acum 
m-aş pregăti pentru examenul de stat. Acum un an credeam că 
viaţa e o autostradă: netedă, bineînţeles, cu cotituri, dar netedă. 
Netedă pentru cei care merg drept, care nu-şi creează probleme 
numai ca să se afle în treabă. Visam să ajung un inginer mare. 
Răsfoiam enciclopediile numai ca să dau de Golden Gate, de 
clădirea turn din sticlă şi aluminiu din Milano, de tunelul de sub 
Alpi. Îmi părea rău că nu vedeam necesitatea străpungerii 
Carpaţilor, că nu trebuia să presar ca ungurii Dunărea cu poduri, 
uram aproape fizic solul nisipos al Bucureştiului, pentru că nu 
rezistă la sute de etaje. 


— Şi acum? 

— Acum? Acum mă gândesc să nu rămân în urmă cu chiria. 

— Eşti un prost! 

Mihai se întoarse spre ea. Ana abia acum îi văzu pata albastră 
între coaste. Ar fi vrut să-l mângâie. 

— Când ai fost la mine şi mi-ai spălat cămăşile am avut 
senzaţia că mă iubeşti. 

— Azi poţi avea aceeaşi senzaţie. Dacă nu te-aş iubi, nu te-aş 
vrea altfel. Când nu sunt cu tine, mi-e ciudă că atunci când sunt 
mă port ca o fetiţă. Dacă îmi spui ceva şi mă priveşti în ochi, mă 
topesc. Ştii, eu am făcut multe discuţii cu tine. Fără să fi fost tu 
de faţă. ţi spuneam ce trebuie şi ce nu trebuie să faci. 

— Şi ce trebuie să fac? 


— Multe, Mihai. Îi întâlni privirile şi tăcu. Spuse mult mai 
târziu: lar mă priveşti aşa? 
— Cum adică? 


— Nu ştiu cum să-ţi spun. Ca atunci când am plecat de la tine. 

— Nici atunci n-ai spus motivul. 

— Dacă ţii foarte mult, îţi spun: mă văd în ochii tăi ca într-o 
oglindă. Şi sunt mică, mică de tot. Mi-e teamă. Poate de mine. 

Se ridică, cobori malul şi intră în apă. Poate din cauza căldurii, 
poate din cauza lui Mihai. 

— Nu vii? 

— Nu. Mi-e lene. 

Privi cum se scufundă Ana în apă până la gât, cum încearcă să 
înoate împotriva curentului, cum o duce apa la vale. Când o 
pierdu din ochi, îşi puse braţele sub ceafă şi privi cerul. Era şi el 
portocaliu. 

Liniştea, culoarea pastelată a cerului, boarea de vânt rece şi 
susurul apei îl făcură să uite oboseala fizică, durerea dintre 
coaste. Dacă i 6-ar da voie să construiască un bloc Pirelli. El l-ar 
modela rotund, fără tăişuri, ca geamătul lui din Milano. Era 
convins că nu peste mult timp blocurile vor pierde formele lor 
pătrate, liniile drepte se vor transforma în curbe, vor tinde spre 
perfecţiune. Liniile drepte n-au decât simetrie; armonia aparţine 
curbelor. Sfera e mai perfectă decât cubul. Dacă Ana m-ar auzi, 
mi-ar face observaţia gramaticală de rigoare. Mai perfect decât 
perfectul nu există. Şi totuşi... Ar trebui construit un microraion 
cu linii curbe, unde şi străzile să fie circulare. La blocurile 


rotunde, cilindrice şi lumina cade şi se absoarbe altfel. Dreptele 
nu despart planurile luminate de cele umbrite vulgar, arbitrar. 
Acolo lumina creşte şi se estompează dulce, armonios, la fel 
cum se îngustează o şosea, fără să deranjeze, privită în 
perspectivă. 

Ana întârzia. Mihai deveni nerăbdător, se ridică în coate şi 
cercetă apa, zăvoiul. „Mi-e teamă să nu i se fi întâmplat ceva 
sau îmi lipseşte aşa în general.” În cele din urmă o zări 
apropiindu-se. Se lăsă iar pe spate. Era convins că fără Ana 
lumea ar fi fost imperfectă. Ana îşi puse mâinile ude pe pieptul 
lui. Mihai se cutremură. 

— Ai stat mult. 

— Te-am aşteptat, răspunse Ana. Credeam că dacă o să vezi 
că întârzii ai să vii tu să mă cauţi. Spune, Mihai, ce ai face tu 
dacă aş muri? 

— Vorbeşti prostii. 

— Nu vorbesc prostii. Eu m-am gândit ce aş face dacă ai muri 
tu. De fapt, nu s-ar schimba nimic. Totul ar merge mai departe 
ca şi până acum. Numai mie mi-ar lipsi cineva. 

— Niciodată n-ai fost atât de gravă. 

— Tu nu înţelegi că vreau să mă săruţi? 

2 

Mama spunea despre Ana că e fată ciudată: i se părea 
ciudată, pentru că Ana ducea o altă viaţă decât o dusese ea în 
tinereţe, pentru că Ana era prea independentă, îşi rezolva 
singură treburile, rar cerea sfaturi, şi atunci numai în treburi de 
organizaţie şi aceea de la taică-su. 

— Pe mine de ce nu mă întrebi o dată cum şi în ce fel să faci? 
Crezi că eu sunt proastă? 

— Nu, mamă, dar ce mi-ai răspunde tu dacă te-aş întreba 
dacă Guriţă a procedat statutar la ultima şedinţă sau nu? 

— Şi ce crezi că eu n-aş putea să-ţi răspund? 

— Bine, atunci spune-mi ce hotărâre să luăm în legătură cu 
Popa, care rămâne repetent. 

— Dar ce are organizaţia voastră cu învăţătura lui Popa? Dacă 
nu ştie, rămâne repetent. E normal. De ce sunt profesorii? Asta 
e treaba lor. 

— Nu e numai treaba lor. 


— Şi ce, voi o să-i băgaţi lecţiile în cap? îi spuneţi să înveţe şi 
gata. 

— Dar asta îi spun şi profesorii. Probabil, şi părinţii. Asta nu e 
de ajuns. Noi trebuie să facem mai mult. Vezi, degeaba te-aş 
întreba pe tine. 

— Păi dacă mă întrebi prostii. 

N-avea niciun rost s-o lămurească pe maică-sa. Mai ales că 
prin asta nu-l ajuta pe Popa ou nimic. Tot anul ştie că Popa era 
îndrăgostit orbeşte de o fată din corpul de ansamblu al Teatrului 
de Estradă: o fată durdulie, cu părul tuns scurt, băieţeşte, 
îmbrăcată şi vara şi iarna cu un pulover mulat pe corp. 

Zilele trecute, l-au chemat în faţa biroului organizaţiei de 
bază: Popa se prezentă indiferent, blazat. Când a auzit pentru ce 
a fost chemat, s-a burzuluit: 

— Ce aveţi voi cu viaţa mea particulară?! Ce legătură există 
între Laura şi problemele mele de învăţământ sau de 
organizaţie? Imi plătesc regulat cotizaţia, vin regulat la şedinţe, 
particip la învăţământul individual, ce vreţi? 

Nimeni nu se aşteptase la izbucnirea atât de vehementă a lui 
Popa. Pentru o clipă, se făcu linişte în încăpere, pe urmă Ana, 
timidă, răspunse din partea biroului: 

— Ceva în plus. 

— Ceva în plus de statut? 

— Nu. Ceva ce există în statut. Poate nu formulat ca atare, dar 
în orice caz în spiritul statutului. Ai obligaţia morală să înveţi. 
Ocupi un loc, eventual locul unui alt tovarăş oare ar fi vrut să fie 
student, oare ar fi învăţat. Care peste trei sau patru ani ar fi 
putut prelua catedra undeva într-un orăşel, unde elevii aşteaptă 
nerăbdători să înveţe limba lui Cervantes. 

Ana îşi dădu seama că folosise cuvinte mari, bombastice, dar 
era în temă şi ce era cel mai important nu făcea demagogie. La 
examenul de admitere au fost 117 candidaţi pentru 22 de locuri. 

Popa, surprins de discursul Anei, se lăsa de pe un picior pe 
celălalt, apoi îşi drese glasul şi spuse timid: 

— După câte înţeleg eu, mă sfătuiţi să nu mai mă întâlnesc cu 
Laura. 

— Nu e vorba despre asta. Laura te priveşte personal. Pe noi 
ne interesează situaţia ta. De aceea, ne-am adunat. Crede-mă, 
fiecare dintre noi avem treburi, se apropie examenele şi noi 


totuşi stăm aproape de o oră cu tine. Am vrea să te ajutăm. 
Uite, am vorbit cu Greavu, el e cel mai bun la gramatică. ţi 
împrumută notițele lui. Eventual, ne-a promis, dacă vrei şi tu, 
bineînţeles, în fiecare zi stă o oră cu tine. Dacă nu poţi face asta 
din cauza Laurei, atunci ne interesează şi Laura. Inţelegi? 

Ana nu mai încăpea de bucurie: Popa se angajase să studieze 
împreună cu Greavu. Era un succes. S-a gândit să-i povestească 
şi lui Mihai „cazul Popa”, dar se temu că Mihai ar putea lua ca o 
aluzie că se apropie examenele şi că nu mai are timp pentru el. 

— Te văd schimbată în ultima vreme. Eşti veselă, nu ştiu ce-i 
ou tine... 

— Sunt îndrăgostită, mama. 

Spusese simplu, oa şi cum ar îi vorbit ou o prietenă. Dori chiar 
să-i vorbească de Mihai, dar renunţă. Mama s-ar speria dacă ar 
auzi că e îndrăgostită de un băiat oare a ieşit curând de la 
închisoare. Pe vremea când 31 cunoscuse pe Romulus şi se 
întorcea seara târziu, obosită de plimbările din grădina botanică, 
maică-sa încercase s-o descoasă, ce au vorbit, ce au făcut, dacă 
băiatul e de familie bună, dacă e serios. 

— Nu ştiu, mamă. Ştiu doar că-l cheamă Romulus, că uneori 
mă prinde de mână şi-mi spune să ascult cum foşnesc frunzele. 

Mama ofta, închidea ochii şi făcea constatări generale. 

— Ce frumos! Trebuie că e un băiat fin, cu sentimente nobile. 

— Nu, mamă, e numai caraghios. 

Acum mama, păţită, o privi bănuitoare: 

— Eşti îndrăgostită şi-mi comunici asta aşa de simplu? 

— Se poate spune asta şi complicat? 

— Oricât. La vârsta ta dragostea nu mai e o joacă. De cine eşti 
îndrăgostită? 

— De un băiat. 

— Asta am bănuit. Cine e? 

— Nu pot să-ţi spun, că te sperii. 

— E un bărbat în vârstă? 

— Nu, mamă. 

— Atunci de ce nu vrei să-mi spui? Eu credeam că tu umbli cu 
taică-tu pe la şedinţe, şi tu... Hai, spune, cine e? 

— Încă nu pot să-ţi spun, mamă. Se duse în camera ei şi 
cotrobăi multă vreme în dulap. Prin uşa întredeschisă o văzu pe 
maică-sa stând îngândurată lângă plită. Poate ar fi fost mai bine 


să nu-i spună nimic. Acum îşi face griji. Îşi luă privirile de la ea şi 
se decise: alese rochia albă ou gulerul ridicat. Avea întâlnire cu 
Mihai la şapte la Universitate. Era zi de salariu, Mihai o invitase 
la restaurant. 

— Unde te duci? 

— Am o întâlnire, mamă. 

— Cu el? 

Cu acest „cu el” Ana ştia că Mihai a intrat în casă. 

— Cu ei. 

Plecă repede şi nu mai auzi povaţa ei: Fii cuminte! 

Mihai era la ceasul de la Universitate, era ras proaspăt, 
mirosea a odicolon ieftin, a frizerie. 

— Mergem la Cina. 

Ana încuviinţă, îl luă de braţ. 

— Ştii că eu niciodată n-am fost încă la un restaurant de 
acesta de clasa întâia?... Aşa se spune, nu-i aşa? 

— Da, aşa se spune, râse Mihai. 

În Piaţa Palatului, Mihai îi arătă unde avusese accidentul cu 
maşina. 

— Acum, uneori, spuse Ana încet, îmi pare bine că ai avut 
accidentul. Poate altfel nu ne-am fi întâlnit. Te superi? 

— Nu, Ana. 

Erau printre primii clienţi ai grădinii restaurantului. Aleseseră 
o masă ascunsă într-o nişă, cu pereţii din plantă căţărătoare. 

— Ce-ai făcut azi? 

— Îmi ceri raportul? Îţi spun: am avut o discuţie cu inginerul- 
şef al şantierului. M-a chemat la el şi m-a întrebat ce am de 
gând să fac. Am făcut pe prostul, ca şi cum n-aş fi înţeles aluzia. 
l-am spus că vreau să verific tot cofrajul de la etajul nouă. 
Primisem sarcina, asta e prin rotaţie, să răspund faţă de echipă 
de munca dulgherilor. Nu pentru asta te-am chemat, mi-a spus 
inginerul. Este o propunere să te trimitem la cursurile serale. 
Încă n-ai îndeplinit condiţiunile în ceea ce priveşte durata în 
câmpul muncii, dar dacă e cazul se fac şi excepţii. l-am spus că 
sunt foarte bucuros de încrederea ce mi se acordă. 

Discuţia fusese mai lungă. Inginerul îl luase pe ocolite, îl 
întrebase dacă mai are relaţii cu bătrânul Costinescu. Mihai îi 
spusese că nu şi se mirase când inginerul îi oferise loc. Mihai se 
aşezase cu oarecare stânjeneală: aflase că inginerul Petrescu, 


când avea ceva important de comunicat, totdeauna îşi lua 
interlocutorul pe ocolite. Crezuse la început că s-a aflat la 
conducere că fusese bătut pe şantier. Inginerul îşi aprinsese o 
țigară şi începuse să vorbească de parcă ar fi stat la cafenea. 

— Nouă ne era teamă de Costinescu. Ne era teamă, pentru că 
niciodată nu ştiam care vor fi temele pe care le ridică el. Dacă îi 
spuneam că ne-am pregătit cu ceea ce ne fusese dat oa temă, 
se mira. Da, dragii mei, tema asta aţi avut-o şi presupun că nu 
mai e căzui să revenim asupra ei. Matematica e o ştiinţă 
perfectă, e ca o sferă, ar fi foarte greu de stabilit unde începe şi 
unde se termină. Şi noi, care gândim matematic, cel puţin la 
cursurile de matematică, ştim că tot ceea ce este perfect n-are 
nici început şi nici sfârşit. La fel cu viaţa sau infinitul. Infinitul 
neavând nici început, nici sfârşit, îl putem ataca oricând şi 
oriunde, pentru că este totdeauna şi peste tot. Tu ştii teoria lui... 
Mă rog, teoria lui, teoria vechilor pitagoricieni, pe care o susţine 
şi el, cum că unitatea nu e număr, numai multiplul este număr. 
Deci primul număr este doi. Doi e astfel şi primul număr 
pereche, primul număr nepereche fiind trei. Ştiai asta? 

— Da. Teorie puţin mistică. Toate numerele provin de la UNU, 
UNUL fiind şi pereche şi nepereche. 

— Cum te simţi pe şantier? 

— Bine, tovarăşe inginer. 

Ana ni rupse şirul amintirilor. 

— La ce te gândeşti? 

— La nimic. Ana, trebuie să-ţi spun ce am mai făcut azi. Am 
citit o scrisoare primită de la un prieten. 

— Înseamnă că nu eşti chiar atât de singur. 

Mihai o strânse de braţ. 

— Nu sunt singur de loc. 

— Ştii că sunt curioasă să aflu despre ce anume corespondezi? 

— Poftim. Mihai scoase un plic din buzunar. Citeşte-o. 

— Nu, nu, încercă să refuze Ana. Vorbeam aşa în principiu. 

— Principiile trebuiesc aplicate în practică. Până vine 
orchestra, tot avem timp. Poftim. 

Ana scoase scrisoarea din pilic şi începu să citească. 

.. Dragă Mihai, 

Ne-a plăcut scrisoarea ta, începi să devii aşa cum te ştiam mai 
de mult. Imi pare bine că n-ai râs de scrisoarea mea bombastică 


despre copil. Îţi mulţumesc. Să ştii că în continuare suntem 
entuziasmați de. Marea veste...” 

— Despre ce veste e vorba? întrebă Ana. 

— Aşteaptă un copil. 

— Aha, făcu Ana şi roşi fără pricină. Continuă să citească. 

„Tivi spune că ai fost răutăcios când ai scris să nu ne treacă 
entuziasmul. Eu cred, dimpotrivă, i-am şi spus că eu cunosc felul 
tău de a gândi, ştiu că ai vrut să spui să păstrăm prospeţimea 
primului sentiment. Imi pare bine şi pentru faptul că ai scris 
despre provincie şi ne ceri să nu ne calificăm. Desigur, nici noi 
nu vrem asta, însă provincia are darul de a te şlefui, de a te 
încadra «în cercul nostru strimt»-, şi pe urmă, rutina, monotonia 
se sedimentează. Devine obişnuinţă şi de aici nu mai e decât un 
pas până la necesitate. Să nu fim prea singuri, ne-am aruncat pe 
cărţi, cumpărăm tot ce apare, tot ce găsim la anticariat. Ne 
agăţăm de cuvintele adunate în pagini ca de nişte colaci de 
salvare. Dar adevărul e că nici noi nu ştim de ce vrem să fim 
salvaţi. Cred că Minulescu s-a referit la Deva când a scris despre 
oraşul în care plouă de trei ori pe săptămână. Livi îmi spune că 
nu e vorba de Deva, pentru că aici plouă de patru ori. Parţial am 
introdus şi aici cofrajele metalice. Fără spor. Este o aplicare 
mecanică a unei experienţe bune oare la noi, şi cred peste tot 
unde e vorba de volum mic de construcţii, nu rentează. Dacă s- 
ar lucra şnur, ca la Balta Albă sau, mă rog, pe orice şantier 
mare. Ar fi normal să se treacă la cofraj metalic. Aici nu avem 
nici condiţii tehnice de asamblare; ne lipsesc macaralele-turn şi 
nu instalăm nici bob când nu depăşim patru etaje. Am ridicat 
problema asta la o şedinţă, am fost făcut retrograd care nu vrea 
să aplice metode noi. Zău, crede-mă, nu sunt idiot să resping un 
lucru bun. Din păcate, la şedinţă nu s-a argumentat, s-a discutat 
numai despre principii. Şi apoi eu simt şi o fire emotivă, dacă 
cineva ridică tonul, mă pierd. Acasă aş fi ştiut ce să răspund, la 
şedinţă însă am tăcut ca un vinovat. Datorită lui Livi, n-am să 
cedez, o să mă bat. Asta ca să nu mă calcifiez. În rest, nimic. Ca 
provinciali, ne bucurăm că Doina Badea de la Teatrul nostru 
regional a ajuns în Bucureşti şi are succes acolo. Nici Livi şi nici 
eu nu-mi pot imagina cum arăţi tu ca îndrăgostit. Sperăm că e 
vorba de un lucru serios. 

Te îmbrăţişez, Eugen”, 


Ana ridică privirile spre Mihai. 

— Eşti îndrăgostit? 

— Ihâm... De aia am şi adus scrisoarea. Mi-ar fi fost greu să-ţi 
spun. 

— Acum, dacă n-am fi într-un local public, te-aş săruta. Uite, 
te salută cineva. 

Mihai privi spre intrarea grădinii şi-l descoperi pe Guţă, 
îmbrăcat elegant. Guţă îi făcea semne cu mâna. Mihai îi 
răspunse la salut, apoi îi întoarse spatele. 

— Cine e? 

— Un om de pe şantier. 

Se uită şi Ana într-acolo şi-l recunoscu şi ea pe Guţă. 

Abia se instală orchestra pe estradă, şi un vânt puternic, 
apărut din senin, adună frunzele din grădină, le adună într-un 
vârtej puternic, smulse câteva feţe de mese şi le aruncă pe 
platforma de ciment din mijlocul localului. Chelnerii se grăbiră 
să aşeze greutăţi pe feţele de mese rămase, să adune pe cele 
risipite şi să strângă tacâmurile. Brusc, vântul se potolii pentru 
câteva minute, să reînceapă şi mai puternic. Primii stropi căzură 
greoi, ca nişte boabe de struguri prea copţi, apoi începu să 
plouă pieziş, rece, cu băşici. Cei câţiva clienţi timpurii îşi 
adunară lucrurile, chemară chelnerii la plată şi localul se goli. 
Mihai şi Ana rămaseră un timp sub streaşină estradei, apoi când 
rochiţa albă cu gulerul înalt se udă şi i se lipi Anei de umeri, 
porniră să găsească un loc mai ferit. Se înghesuiră cu alţi 
trecători sub bolta Atheneului, dar când văzură că ploaia în loc 
să slăbească prinde să se statornicească, renunţară definitiv în 
restaurant. 

— O să venim altădată, Ana... N-am avut noroc. 

— Ce ne facem acum? 

Mihai nu răspunse imediat; privi caldarâmul ud, maşinile care 
se oglindeau în el diform, perdeaua de apă, trecătorii grăbiţi, cu 
gulerele ridicate. 

— Mergem la mine. 

Ana vru să protesteze, dar Mihai spuse cu atâta fermitate 
„mergem la mine”, încât nu se putu împotrivi. Îl privi cu 
oarecare teamă, simţi cum tot sângele îi năvăleşte în tâmple, 
dar o senzaţie ciudată, încă necunoscută, o copleşi. În fond, a 
mai fost la el. 


Mai aşteptară puţin, apoi traversară piaţa Republicii şi urcară 
într-un troleibuz. Stând unul lângă altul pe banchetă, nu-şi 
vorbiră: priveau absenţi la oamenii care urcau şi coborau, la 
şoferul care-şi ştergea parbrizul cu o piele de căprioară de 
culoarea pâinii. 

Ana se gândi la bărbatul care stătea lângă ea (acum Mihai îi 
părea puţin străin, se temea de el), că îi era drag, că ar fi vrut 
să-i mângâie braţul. N-o făcu, să nu-şi trădeze slăbiciunea. 
Călătoria cu troleibuzul i se păru nesfârşit de lungă şi ar fi vrut 
chiar să nu se sfârşească niciodată. Ar fi dat mult să ştie la ce se 
gândeşte Mihai, dacă el e la fel de tulburat. 

— Am ajuns. 

Ana tresări: vocea lui Mihai părea străină, suna altfel decât în 
alte  dăţi. Coborâră. Ploaia încetase de mult. In direcţia 
Giuleştilor, norii crăpaseră şi apăru un petic de cer lăptos, 
murdar. 

— Bine că nu e marţi. 

— De ce? 

— Ar fi bairam la Robert... 

în poarta casei îl întrebă pe Mihai dacă a citit ziarele de ieri. 
Mihai privi mirat, surprins de tonul răutăcios. 

— Nu. 

— Clara a devenit campioană republicană. 

Urcând scările. Ana avu o ezitare. 

— Şi dacă ne vede cineva? 

— N-are cine să ne vadă... Şi în definitiv, ce dacă ne văd? 
Spusese acest „ce dacă ne văd” cu atâta siguranţă, încât pentru 
o clipă şi Anei i se păru logic să urce la el. Numai când intră în 
cameră se sperie din nou. ÎI opri pe Mihai să aprindă lumina. 

— Mai bine să nu se ştie că suntem aici. Era obsedată că Mihai 
o să închidă uşa cu cheia. Dar el nu făcu nici cel mai mic gest 
care ar fi trădat această intenţie. În cele din urmă, întrebă ea: n- 
ar fi mai bine să închidem uşa? 

— Nu. Aici nu intră nimeni. 

Anei, camera i se părea mai neprimitoare ca rândul trecut. 
Poate şi din cauza întunericului. Lucrurile mici abia se 
distingeau. Mihai se apropie de ea şi o îmbrăţişă. Ana tremură 
puţin, poate şi pentru că era udă. 


— Schimbă-te, ai să răceşti. Văzând faţa speriată a Anei, 
adăugă: nu te teme, mă întorc cu spatele. Se duse la dulap, 
scoase o cămaşă de acolo. Imbraci asta, punem reşoul în priză 
să ţi se usuce rochia. 

Ana rămase pironită locului. Mihai zâmbi: 

— Te temi? 

— Nu, spuse Ana fără convingere. 

Mihai o lăsă singură; se duse la fereastră şi privi în stradă. Ana 
nu se mişcă. Ascultă cum picură streaşină, îşi zâmbi: părinţii 
niciodată n-au lăsat-o să umble desculţă prin ploaie. 

— Te-ai schimbat? 

— Încă nu. 

Mecanic, îşi descheie nasturii rochiei. Trase cu ochiul să vadă 
dacă Mihai e într-adevăr cu spatele spre ea, apoi se schimbă. 
Cămaşa era largă, lungă, îi ajungea până aproape de genunchi. 

— Uite ce caraghioasă sunt în cămaşa ta. 

Dintr-o dată îi trecu toată teama. Se înveseli. 

Mihai (îşi aprinse o ţigară. Flacăra chibritului îi lumină pentru o 
clipă faţa, datorită umbrelor păru mult mai matur. 

— Acum îmi dau seama cât de mică eşti. Puse reşoul în priză 
şi atârnă rochia pe spătarul unui scaun. 

Ana se rezemă de masă; obişnuită cu întunericul, cercetă din 
nou încăperea de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. 

— Spune ceva. 

— Ce să spun? 

— Orice. Vreau să te aud. Mă iubeşti? 

— Da. 

— Strigă tare, să audă toată lumea. 

Mihai se apropie de ea: 

— O să audă şi vecinii. 

— Atunci spune încet, numai pentru mine. 

Mihai se aplecă la urechea ei, o îmbrăţişă: 

— Te iubesc, Ana. 

Ana se regăsi complet, pogori în ea o linişte gravă, ciudată, îi 
păru bine că era împreună cu el, că nu erau decât ei. 

— Nu e ciudat că nu mi-e ruşine? 

— De ce să-ţi fie ruşine? 

— Că sunt în camera ta, numai cu tine. Într-o cămaşă. Stinge 
ţigara. 


Mihai frânse mucul în scrumieră, nuna îi tremura puţin. 

Nici mai târziu Ana nu-şi amintea ce s-a întâmplat. Stătea 
lângă el, se simţea nebănuit de uşoară, ca şi cum ar fi plutit şi 
asculta cu o plăcere neasemuită respiraţia regulată a lui Mihai. 

— Ştii, Mihai, spuse într-un târziu, am citit undeva că toate 
lucrurile jmari sunt simple. Eu cred la fel. 

— Nu ştiu. 

— Eu ştiu. În fond, şi dragostea e un lucru simplu. Nu e 
formidabil cum ne-am întâlnit şi ne-am cunoscut... Ce ar fi fost 
dacă nu ne-am fi întâlnit? 

— Poate te-ai fi întâlnit eu altcineva şi ţi s-ar fi părut 
formidabil cum te-ai întâlnit cu el. 

— Eşti urâcios. 

— Nu, Ana. Poate spun cuvinte prea mari: dar sunt fericit... 

Ana nu-i răspunse. Se ghemui la pieptul lui, ar fi vrut ca timpul 
să se oprească în loc, totul să se încremenească într-o 
nemişcare totală. Deodată tresări: 

— Cât poate să fie ora? 

— Aproape 11. 

Ana sări din pat: 

— Trebuie să mă duc. Cred că am să iau bătaie astăzi. 

Se îmbrăcă în câteva clipe, nu se mai preocupă dacă Mihai se 
uită la ea sau nu. Aproape de casă, se opri în faţa unui magazin 
şi se privi în oglinda vitrinei. O privea aceeaşi Ana cunoscută pe 
care o ştia dintotdeauna. Îşi auzi numele şi tresări: 

— Te admiri? 

Era Mia. Era însoţită de un băiat înalt, cu ochelari. După 
îmbrăcăminte, aducea a student din Occident. 

— Nu, îngăimă Ana. Spune, Mia, vezi ceva neobişnuit la mine? 

Mia o. Cercetă cu luare-aminte. 

— Nu, nu văd nimic. Te-ai pieptănat altfel? Să vă prezint: 
Señor Pablo Gonzales de embajada da Republica Argentina y mi 
amiga, Ana. 

Ana întinse mina spre individul cu ochelari, apoi o sărută pe 
Mia şi porni grăbită spre casă. 

CAPITOLUL XIII 

1 

Bălan terminase de mult lectura ziarului: subliniase chiar în 
programul de radio şi televiziune emisiunile care i se păreau că 


merită să fie ascultate, pe care însă nu le asculta niciodată, şi, 
cuprins de o nelinişte nefirească, nu-şi mai găsea locul: se foia 
prin bucătărie, ridică capacele crătiţelor de pe plită, apoi scoase 
sertarul cu vechituri. Era sertarul lui plin cu sfori, sârmuliţe, 
şuruburi, două, trei întrerupătoare stricate, priza, siguranţe, 
nasturi, chei. 

Mama, rezemată de etajeră, aştepta ca Bălan să se 
liniştească, să se aşeze, să poată discuta cu el. Erau amândoi 
nervoşi: Ana întârzia mai mult ca de obicei. 

— Tu ce ai spune dacă ai afla că cineva face curte Anei? 

— M-aş bucura, mormăi Bălan. Doar n-ai vrea să se 
călugărească. 

— Tu iei totul în glumă. 

— Ce-ai vrea să fac? Să mă plâng că au trecut anii? 

— Pentru altceva ar trebui să plângi! 

— Că Ana e îndrăgostită? 

— Nu pentru asta. Ci de cine e îndrăgostită! 

Bălan se opri din cotrobăit, îşi ridică privirile: 

— Hai spune odată... De când m-am întors, mi-am dat seama 
că vrei să-mi spui ceva. 

— Da, dar pe tine te interesează mai mult ce scriu ziarele. Ce 
se întâmplă în Vietnam sau în Congo... Asta te interesează, nu 
ce se întâmplă acasă. 

— Şi ce se întâmplă acasă? 

— De unde să ştiu... Mi se spune mie ceva? Sunt ca o străină 
aici. 

— Ştii tu. Altfel n-ai vorbi aşa. Ai vorbit cu Ana? 

— Da, dar nu vrea să-mi spună cine e. „Te sperii, dacă afli”, 
aşa mi-a spus... Vorbeşte tu cu ea. 

„Înseamnă că m-am agitat degeaba — gândi Bălan — şi-i fu 
ciudă că se lăsase antrenat de nervozitatea Măriei. Ar fi trebuit 
să ştiu că ea exagerează, ea se sperie şi de umbra ei”. Încă un 
zâmbet: 

— O să ne spună când o fi cazul. 

— Să nu fie prea târziu! 

— Ce-i aia prea târziu? 

De afară se auziră paşii mărunți ai Anei. 

— Sărut mina. 


Bălan tuşi de două ori sec, privi spre nevastă-sa ca nu cumva 
să înceapă ea discuţia, apoi se întoarse spre Ana. 

— Câte coşuri ai aruncat astăzi? 

— Niciunul, tată... 

— Te pomeneşti că nu eşti bună nici la baschet, şi te-ai înscris 
numai aşa ca să dai exemplu celorlalţi!... 

— Nu, tată. Azi n-am avut antrenament. 

Intră în camera ei. 

Bălan se uită spre nevastă-sa ca şi cum ar fi vrut să-i spună: 
„Ai văzut, am luat-o tare”. 

Mama îl îndemnă în şoaptă: 

— Du-te şi vorbeşte cu ea. 

— Ce să vorbesc? 

— Cum ce? Despre băiatul care îi face curte. Cine e, ce e, de 
unde e... 

Bălan se ridică şi porni spre camera Anei. 

O găsi pe Ana în faţa oglinzii. Bălan nu-şi putu da seama dacă 
Ana îşi aranja părul sau se privea numai. 

— Ana... vreau să discut cu tine... Ştii despre ce... Despre 
băiatul acela cu care ai fost la cinema... Ai ceva să-mi spui? 

— Sunt foarte fericită, tată. 

— Asta am vrut să ştiu... Mie îmi ajunge atât. Bălan se 
înduioşă. Rar când un om spune că e fericit. Ar fi o crimă să-i 
zdruncine această părere. 

— Nici nu pot să-ţi spun mai multe, tată. Fericirea nu se poate 
explica. 

— Nici n-am vrut asta, fata mea... Nu închide ochii. Fericirea 
nu e lucru ruşinos... Şi eu am încredere în tine... O privi lung; 
oare fata asta frumoasă e fata lui? Se înduioşă din nou. Când te- 
ai făcut atât de frumoasă? 

înainte de a ieşi în bucătărie, îşi drese glasul. 

Mama îl aştepta cu sufletul la gură. 

— Ei? 

Bălan făcu semne largi cu amândouă mâinile. 

— E bine, femeie. 

— Ce e bine? 

— Totul. Totul e în regulă... 

— Ce-i în regulă? 


Exasperat, Bălan ridică privirile în tavan ca şi cum ar fi vrut să 
ceară ajutorul Celui de Sus. 

— Cât de multe prostii întrebi tu! 

Ana stinse lumina şi se vâri repede în pat. Nu mai avea chef 
de vorbă; ştia că dacă mai stă puţin, o să intre mama la ea şi o 
s-o descoase luând-o de departe, ce a făcut azi, unde a fost, ce 
e nou pe la facultate... Voia să rămână singură numai cu 
gândurile ei, înghemuiră sub plapumă. 

Ramurile caisului din curte mângâiau geamul, vrând parcă să 
dea perdelele la o parte. Mai de mult, în copilărie, Ana avea 
senzaţia că cineva îi bătea în geam, se temea, dar îi era ruşine 
să taie ramurile caisului. Mai târziu, se obişnuise cu zgomotul 
acesta, ca şi cu tuşea seacă a lui taică-su, cu bodogănitul maică- 
sii în bucătărie. 

îşi puse palmele în faţa ochilor, ca întunericul să fie 
desăvârşit, să fie cât mai singură. Lucrurile i se învălmăşeau în 
cap. Cu Mihai va trebui să vorbească foarte serios. Doar n-o să 
rămână toată viaţa salahor. Trebuie să se înscrie la cursurile 
serale. Dacă ar insista şi el puţin... Nici că nu-şi putea imagina 
cum de s-a întâmplat accidentul acela cu maşina: Mihai e atât 
de moale... Probabil a fost totuşi beat. 

Afară începu să plouă din nou: stropii se loveau de acoperişul 
de sticlă al marchizei, sunau sec ca şi răpăitul unei tobe de circ. 
Anei i se păru că trecuse neverosimil de mult timp de când 
dorea să umble desculţă prin ploaie. Parcă ar fi fost într-o altă 
viaţă sau ar fi văzut-o undeva într-un film. Oare dacă aş avea un 
copil l-aş lăsa să umble brambura prin ploaie? Desigur că nu l-aş 
lăsa. Dar asta înseamnă că mama a avut totdeauna dreptate. Şi 
de câte ori nu mi-am spus că am o mamă rea! În clipa aceasta îi 
părea rău că nu era prietenă cu ea. 

Se întoarse pe partea cealaltă, să nu vadă nici dâra de lumină 
de sub uşă, să poată să rămână singură, izolată în lumea ei de 
sub plapumă. 

Auzi vocea maică-sii din bucătărie şi hotărî ca a doua zi să 
vorbească cu ea despre Mihai. Adormi târziu de tot, obosită, şi 
se trezi cu câteva minute înainte de începerea cursurilor. 
Rămase totuşi încă câteva clipe în pat, întinzându-se leneşă, 
privind prin fereastră dimineaţa de vară, transparentă după o 
întreagă noapte de ploaie. Razele oblice ale soarelui matinal, 


fără culoare, firave, se restrângeau în pereţii marchizei, 
deveneau purpurii, verzi, roşii, albastre. 

— Ai să întărzii. 

— Nu te teme, mamă. 

Ştia că avea timp foarte puţin şi cu toate astea se mişca încet 
oa o pisică sătulă. Şi sub duş stătu mai mult ca de obicei: îşi 
mângâie trupul arcuit, umerii, coapsele, genunchii, apoi se 
îmbrăcă la fel de încet, fără să dea ascultare îndemnurilor 
mamei. 

— Parcă n-ai fi în toate minţile... E opt şi un sfert... 

— N-are importanţă, mamă. 

Acum nu era momentul să stea de vorbă cu ea: mama era 
nervoasă, că se trezise târziu, că o să aibă neplăceri la facultate. 
Hotări să amâne discuţia până la prânz. In stradă, casele i se 
păreau primitoare, în tramvai, oamenii binevoitori, frumoşi. La 
facultate, întârzie pentru prima oară: fetele aruncau priviri 
întrebătoare, dar Ana nu le dădu importanţă. Privi toată ora 
albul caietului de notițe şi se întrebă de ce sunt prelegerile 
interminabile, plictisitoare. Când, în sfârşit, la prânz se duse 
acasă, ştia cum va începe discuţia cu maică-sa, ce o să-i 
răspundă la întrebările ei clasice. Maică-sa o primi bosumflată: 
era supărată că stătuse o oră la coadă la măcelărie, că 
vânzătorul a vrut s-o trişeze, să-i dea ceafă în loc de pulpă, şi 
tocmai azi când pregătea ardei umpluţi. 

— Auzi ce meseriaşi! Cum să faci ardei umpluţi cu ceafă? 
Ceafa trebuie să fiarbă mult ca să se topească în gură, dar nici 
atunci nu se apropie de gustul pulpii! Ana o ascultă supusă, să 
n-o supere. 

— Ştiu, pe tine nu te interesează problemele bucătăriei, 
continuă mama văzând că Ana nu-i răspunde. Ştiu asta... Dar nu 
ştiu cum o să fii tu ca femeie! De gătit nu ştii să găteşti şi soţul 
care mănâncă la cantină nu e bun familist. 

Mai ales dacă o să-ţi găseşti un soţ la fel de sănătos ca taică- 
tu. 

— Eu o să fiu profesoară, încercă s-o îmbuneze Ana. 

— Profesoară, profesoară... Dar va trebui să fii şi soţie. Voi, 
fetele de azi, aţi pierdut tot ceea ce a avut mai frumos femeia: 
spiritul gospodăresc. Zâmbeşti, Ana, ştiu, mă crezi învechită, 
dar să ştii că am dreptate... 


Vorbea cu atâta convingere, că Ana se înduioşă: o sărută pe 
amândoi obrajii. Dar nu mai spuse nimic despre Mihai. 

2 

— Hei, doctore, te cheamă inginerul-şef... te-ai ajuns! 

Mihai ridică din umeri în sensul „ce pot să fac?” şi porni spre 
baraca unde era instalată conducerea şantierului. Inginerul-şef 
era ocupat, a trebuit să aştepte într-o încăpere alăturată cu 
pereţi căptuşiţi de planşe şi cu afişe despre protecţia muncii. O 
dactilografă în vârstă, în bluză de relon catifelat, cu unghii lungi, 
lăcuite, stătea picior peste picior; pregătea filtrul pentru 
desenatorul tehnic. Nu-i dădu nicio atenţie lui Mihai: nu-i 
răspunse nici la salut, prea mulţi muncitori veneau în baraca 
conducerii, ar fi însemnat să nu se ocupe de altceva decât să-i 
salute. Mihai se rezemă de o masă improvizată acoperită cu 
pânză roşie, pregătită probabil pentru o festivitate, şi studia 
dactilografa. Aducea cu o caricatură de Nell Cobar, era slabă şi 
osoasă, cu pielea feţei obosită de farduri, cu nişte pistrui mari 
roşcaţi, ascunşi sub pudră. „Pe asta o interesează şantierul cum 
mă interesează pe mine botanica”. Dactilografa se simţi privită, 
se întoarse brusc spre Mihai şi întrebă cu o voce groasă, 
tăbăcită de tutun: 

— Dumneata ai venit de la închisoare? 

— Eu, domnişoară. 

Dactilografa îi zâmbi a simpatie, îşi netezi fusta pe genunchi, 
probabil un gest mecanic, necontrolat şi-şi aprinse o ţigară. 
Fuma Mărăşeşti. 

— Şi pentru ce ai fost închis? 

— Am strâns de gât o femeie. 

Ea îl privi nedumerită: 

— Am auzit ceva cu o maşină... 

— Da, după aceea am aruncat-o în faţa unei maşini. 

în clipa aceea se deschise uşa din încăperea alăturată şi 
inginerul îl strigă pe Mihai. 

— Poftim, tovarăşe Coman. 

Mihai intră în camera inginerului-şef, petrecut de privirile 
intrigate ale dactilografei. 

— Am auzit numai lucruri bune despre dumneata, tovarăşe 
Coman. Îmi pare bine. Uite de ce te-am chemat. Am aici nişte 
date cu rezistenţa unor prefabricate. Aş vrea să le verifici. Dacă 


crezi că eşti în stare. Dacă nu te descurci printre hârtii, cere 
lămuriri de la tovarăşul inginer Năstase. Il găseşti pe aici 
undeva. Bună ziua. Şi în semn că a terminat într-adevăr discuţia, 
îşi vâri nasul într-un dosar. 

Mihai se ridică, luă dosarul de pe masă, salută şi ieşi. 
Dactilografa îi întoarse spatele: Mihai spuse un „bună ziua” 
ceremonios şi părăsi încăperea. Ar fi vrut încă pe drum să 
răsfoiască dosarul, dar se temea să nu-l vadă cineva şi să nu 
creadă că-şi dă importanţă. Guţă tot îl luă la ochi: 

— Azi, mâine, o să umbli cu servieta, domnule doctor. Ai 
început să devii o personalitate a Capitalei. Lumea te vede aici 
pe şantier cu dosare, noaptea în localuri publice cu persoane 
marcante. Te invidiez, doctore. 

Mihai abia aşteptă sfârşitul lucrului. Voia să se apuce de lucru, 
să vadă ce e cu rezistenţa pe care trebuia s-o verifice, să ducă 
treaba la bun sfârşit: era convins că încercarea la care a fost 
supus de către inginerul-şef al şantierului are o semnificaţie mai 
importantă decât rezolvarea problemei în sine. „Probabil, vrea 
să ştie cât mă pricep la partea teoretică”. Apoi inginerul şi-a 
găsit naşul. Problema rezistenţei prefabricatelor era partea lui 
tare, se evidenţiase de câteva ori şi la facultate. li părea rău că 
avea întâlnire cu Ana. Dacă n-ar fi fost ceea ce a fost ieri, nici nu 
s-ar fi dus. Trebuia s-o vadă, să-i mângâie faţa, şi era convins 
că-i va face şi o bucurie povestind despre sarcina pe care o 
primise. Mai ales că ea îi vorbise atât de mult despre 
necesitatea înscrierii la cursurile serale, încât uneori devenise 
chiar plictisitoare cu insistenţele ei. Se duse la locul întâlnirii şi 
aşteptă sosirea Anei. Ea apăru la ora fixată, ca totdeauna fără 
întârziere. Purta tot rochiţa de ieri, albă, cu gulerul înalt. 

— Am venit, spuse ea şi-n declaraţia asta scurtă era atât de 
multă căldură, încât ar fi putut prăji tot Bucureştiul pe o tigaie. 
Mihai descifră şi oarecare supunere în vocea ei. 

— Văd. Eşti mai frumoasă ca oricând. Te-ai gândit la mine? 

Ana lăsă ochii în pământ: 

— Numai la tine m-am gândit. Şi ziua, şi noaptea. 

— Şi eu la fel. M-au şi întrebat cei de pe şantier ce-i cu mine. 
Ce să fie? Nimic... Azi am avut o discuţie şi cu inginerul-şef. M-a 
întrebat dacă pot să calculez rezistenţele pentru planşele de 80 
de milimetri... E tocmai specialitatea mea... Asta e, arătă 


dosarul... Va trebui să termin până mâine dimineaţă. Mi-a dat 
Bălan liber, ceilalţi au mai rămas pe şantier, ştii, e sfârşit de 
trimestru. De aceea aş vrea să te rog să nu te superi... 

— Ai treabă? 

— Da. 

— Desigur, e mai important... Te conduc până acasă... îmi dai 
voie? 

— Dacă o iei aşa... 

— Nu o iau nicicum. Îmi pare bine că ai treabă, că cei de pe 
şantier vor să te încerce. Mi-a spus şi tata ceva despre asta. 

— Tatăl tău despre treaba asta? 

— Da. Nu-ţi spune nimic asemănarea de nume? Bălan... 

— Vrei să spui câ... Nu, asta nu se poate... 

— Şi totuşi aşa este... De ce crezi că am relaţii pe şantier? 

Mihai o privi neîncrezător, dar văzând că Ana vorbeşte foarte 
serios, izbucni: 

— Dar asta e grozav... Ba nu, îmi pare chiar rău... Dacă nu 
ştiam că eşti fiica lui, puteam să vorbesc foarte frumos despre 
el. E un om dintr-o bucată. 

— Îmi pare bine că ai părere bună despre el. Ştii, tata mi-e cel 
mai bun prieten... Ţi-aduci aminte că atunci când am fost pentru 
prima oară la tine te-am întrebat cum te împaci cu el. Şi atunci 
mi-ai răspuns la fel: că bine. Eu am crezut că bănuieşti că sunt 
fata lui. Acum te las... Şi să nu fie nicio greşeală în calcul. 

Acasă, în antreu, descoperi o mulţime de geamantane cu 
etichete ale unor hoteluri din Italia. Înseamnă că s-a întors tata 
lui Robert. Toată familia era adunată în seră, la masă. Mihai le 
ură poftă bună şi intră repede în camera lui. Curăţă masa, 
pregăti câteva coli de hârtie şi se apucă de lucru. Problema era 
simplă, datele de calcul existau, nu trebuiau decât efectuate şi 
verificate apoi. Termină în mai puţin de o oră şi îi păru rău că 
sfârşise atât de repede. De alături explodă o muzică 
zgomotoasă, un picup probabil adus de tatăl lui Robert, apoi se 
auzi şi vocea doamnei, acompaniind pe Celentano cu un lălăit 
strident. „Şi dincolo e bucurie, şi aici în camera mea. Acolo 
pentru fleacurile aduse, aici pentru realizarea unui calcul. Ce 
deosebite pot fi bucuriile!”. | se păru că descoperise un lucru 
extrem de important. Relativitatea sentimentelor. Ar trebui să 
vorbească cu cineva despre acest lucru. Cu Ana. Dacă aş fi ştiut 


că n-o să dureze mult, am fi putut rămâne împreună. Acum n- 
avea de unde s-o ia. Luă o hârtie şi începu să-i scrie lui Eugen. 

„Sunt pe făgaşul cel bun, domnul meu. Şi după titulatura 
«domnul meu» îţi poţi da seama că am aruncat toate tristeţile la 
lada cu gunoi. Cu câteva minute mai înainte am terminat 
calculul unor rezistenţe la nişte prefabricate, am executat prima 
mea muncă de INGINER constructor şi n-am cui să-mi exprim 
bucuria. Tu, desigur, cu multe blocuri în spate, ai uitat de mult 
acest sentiment de creaţie. Pentru mine însă clipa are încă ceva 
solemn, ca şi hainele noi din copilărie îmbrăcate pentru prima 
oară de Florii. Ori şi pe astea le-ai uitat!? 

Domnul meu, să ştii că Bucureştiul este cel mai frumos oraş 
din lume, este destul de întins să rămână spaţiu şi pentru 
construcţiile mele viitoare. Poate într-un sens e bine că mă apuc 
puţin mai târziu de treaba asta decât cei din generaţia mea. Eu 
voi scăpa de o rutină a construcţiilor tip, utile şi necesare în 
clipa de faţă, şi mă voi putea dedica ridicării unor monumente 
ieşite din comun. Mă laud, iartă-mă, dar e mult de când am avut 
un motiv să mă laud şi ar fi păcat să-l scap acum. De fapt, am 
început scrisoarea ca să-ţi scriu despre o chestie pseudo 
filosofică: despre bucurie, dar acum nu mai mă interesează. 
Vecina mea fredonează Spidi Gonzales, soţul ei s-a întors din 
Italia, a adus un vagon de lucruri. Probabil mâine o să-mi arate 
un material «nou», pe care peste un an îl vor purta şi femeile de 
serviciu de pe şantier. Ţi-aduci aminte cât de mult ne-am dorit 
câte un pulovăr din relon pe când eram la cămin? Şi acum? 

Vă sărut pe amândoi, Mihai”. 

CAPITOLUL XIV 

1 

Când Mihai cobori în stradă să se ducă să cineze se lovi piept 
în piept cu Niţă. Niţă se prefăcu vizibil că se bucură de această 
întâlnire neaşteptată. Mihai era convins că Niţă îl aşteptase 
anume, dar nu-i spuse nimic: 

— Când ai ieşit, nea Niţă? 

— De vreo patru zile... dar tu, care ai dat maturitatea la 
Făgăraş, puteai să afli acest lucru. Sau măcar să citeşti ziarele. 
Amnistie generală în cinstea lui 23 August. Să ştii că nimeni nu 
aşteaptă cu atâta ardoare ziua eliberării ca deţinuţii. E ca 
pastele pentru creştini... Tu ce faci? 


— Nimic. Muncesc. 

Niţă îl luă de braţ, prieteneşte, şi-şi potrivi paşii după paşii lui 
Mihai. 

— Mi-a spus Pusa că n-ai mai fost de mult pe la noi... De ce? 

— Am avut treabă. 

— Ştiu eu de ce n-ai fost. Dar tu eşti copil, şi te iert. Te-ai legat 
de ea. Nu tăgădui, mi-a spus Teddy... Te-a şi mardit pentru asta. 

— Nu-i adevărat! ţipă Mihai. 

— Ssst... Mai încet, puiule... Nu vezi că se uită lumea la noi. 
Nu te speria, nu-ţi fac nimic... Ai greşit şi basta... Bine că nu s-a 
întâmplat nimic. Altminteri ţi-aş fi fărâmiţat oasele. Cum o duci? 

Mihai răspunse într-o doară: Binişor. 

încercă să ghicească cam ce anume vrea Niţă de la el. Ştia că 
nu venise de florile mărului. Nu voia să-l bată, dacă ar fi vrut 
asta putea face acolo în faţa casei. Aproape că nu era nimeni pe 
stradă. Şi dacă ar fi avut într-adevăr această intenţie, putea să 
trimită pe cineva; n-avea niciun rost ca numai după câteva zile 
de la eliberare să se încaiere cu cineva şi mai ales nu pe stradă, 
faţă de martori. S-o fi supărat Pusa de l-a pus atunci pe Teddy 
să-l bată. De ce oare? Şi de ce a fost nevoie să inventeze că 
Mihai a atentat la pudoarea ei? Voia să pară cinstită faţă de 
Niţă? Doar Niţă o ştie, ştie câte parale face. 

— Bani ai? 

— Am. 

— Înseamnă că îţi merge bine. 

— Binişor. 

— Nu mai spune „binişor”, că nu-mi place acest cuvânt. E grea 
munca pe şantier? 

— Aşa şi aşa. 

— De ce nu te-ai întors la facultate? Sau „ăştia” nu mai au 
încredere în tine? Să ştii, cazierul în socialism e mai dihai ca pe 
vremuri. Pe vremuri, ieşeai de la zdup şi făceai ce voiai. Acum 
ioc. Ai patalamaua murdară, ai încurcat-o. Statul te obligă să 
rămâi în branşă. Drum înapoi în „societatea aleasă” s-a dus. Ai 
nevoie de ceva? 

— Nu, n-am nevoie de nimic. 

— Acum unde te duci? 

— Mă duc să cinez. 

— Vii şi cinezi cu mine. 


— N-aş vrea să vă deranjez. 

— Nu mă lua cu „vă”. Repede uită omul: Spune-mi, nea Niţă. 

— N-aş vrea să te deranjez, nea Niţă. 

— Aşa da. Şi deranjează-mă! Îmi face plăcere. Nu te întâlneşti 
la tot pasul cu prieteni adevăraţi. Ştii că a murit măcelarul? Incă 
acolo. A avut într-o dimineaţă o criză, l-au dus la spital, dar n-a 
mai apucat seara. A înţepenit între cearşafuri albe. Şi el ar fi 
vrut să moară undeva în sânul naturii... l-am spus eu doctorului 
să nu-l ducă la spital, că-i fac cel mai mare bine dacă-l duc 
undeva la pădure. Că tot nu mai are mult de trăit. Asta se vedea 
pe el. L-ai cunoscut? 

— Da, l-am cunoscut. 

— A fost mare la vremea lui. Acum era un coţcar. Un coţcar 
prost... Uneori aveam impresia că-i place închisoarea. 

— Unde vrei să cinăm, nea Niţă? 

— Aaa, mergem la mine... Dar întâi, am puţină treabă pe 
„Regală”. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Nu stăm decât 
câteva clipe. Ai ceas? 

— Da. E nouă fără zece. 

— Perfect. La nouă am întâlnire. Dar uite, am şi ajuns. 

Se opriră pe Briand, în colţ cu Academiei. Erau destul de mulţi 
trecători, abia se înserase. 

— Hai povesteşte-mi ceva despre tine... Despre tine, despre 
şantier... 

— N-am ce să-ţi povestesc, nea Niţă. Muncesc şi asta e tot. 

— Nu te ştiam atât de zgârcit la vorbă. Il cunoşti pe Teddy? 

— Îl cunosc. 

— Trebuie să apară de pe Academiei. Eu mă duc să iau ţigări. 
Fă-mi semn dacă vine. Fără să aştepte răspuns, traversă strada 
şi intră într-o tutungerie. 

„Poate totuşi vrea să mă bată şi de aceea l-a chemat şi pe 
Teddy”. Dar nu, n-ar fi ales această stradă aglomerată. L-ar fi 
atras într-o cursă, undeva la marginea oraşului sau, în orice caz, 
într-o stradă mai lăturalnică. Trecură vreo cinci minute, dar nu 
apăru nici Teddy, nici Niţă. E drept, Niţă stătea în uşa 
tutungeriei, se întâlnise cu un cunoscut şi stătea de vorbă cu el. 
„Neciopliţii ăştia mă cheamă la cină, şi mă lasă să aştept de 
unul singur în colţul străzii ca un prost”. În cele din urmă, dintr- 
un bloc, apăru Teddy. Mihai îl recunoscu imediat. Era aproape 


cu un cap mai înalt decât ceilalţi trecători. Purta sub braţ o 
servietă neagră. Era caraghios cu servieta. Nu ştia nici măcar s- 
o ţină cum se cade. O ţinea strâns sub braţ, de parcă ar fi 
transportat cine ştie ce greutate. Un intelectual se cunoaşte de 
la o poştă. Teddy ar trebui să transporte lăzi, nu serviete. li făcu 
semn lui Niţă. Acesta veni repede, se apropie de Mihai şi se 
întoarse cu spatele spre Academiei, de unde venea Teddy. 

— Şi cu sănătatea cum o duci? 

Mihai ar fi vrut să-i spună „binişor”, dar se răzgândi şi-i spuse 
simplu: bine. 

Teddy se opri lângă ei şi se miră că erau împreună. 

— Ce faci, domnule Niţă?... Numai la asta nu m-am aşteptat. 
N-ai cumva o ţigară? 

Niţă se scotoci prin buzunare. „Probabil, se gândi Mihai, Teddy 
nu se aşteptase să mă găsească şi pe mine aici”. In cele din 
urmă, Niţă îi întinse un pachet de ţigări nedesfăcut şi Teddy 
dădu servieta lui Niţă să poată aprinde ţigara. Trase un fum şi 
zâmbi spre Mihai, de parcă atunci ar fi descoperit că şi el e 
acolo. 

— Nu ne-am văzut de mult... 

— De mult, repetă Mihai. 

Teddy zâmbi stupid, întrebă de sănătatea Puşei, apoi îşi luă 
rămas bun. Pomi spre Piaţa Universităţii, şi Niţă îl urmări cu 
privirile până ce se pierdu prin mulţime. „De ce o fi spus Niţă că 
vrea să se întâlnească cu Teddy? Doar n-au vorbit nimic”. Dacă 
n-ar fi ştiut că şi-au dat întâlnire, ar fi crezut că s-au întâlnit 
întâmplător. Niţă făcu semn unui taxi, şi maşina trase lângă 
rigolă. După ce urcară în maşină, Mihai descoperi că servieta 
rămăsese la Niţă. „S-au întâlnit pentru asta, ori idiotul, 
neobişnuit cu servieta, a uitat-o pur şi simplu?” Cercetă servieta 
cu atenţie: era din piele de porc, nouă, cu două închizători de 
alamă. Pe urmă, ca Niţă să nu observe insistența privirilor lui, se 
uită pe fereastră. În dreptul Atheneului, Niţă plăti maşina şi 
Mihai era convins că Niţă s-a răzgândit şi vrea să-l invite la 
Athenee Palace. Se înşela. De îndată ce maşina se depărtă, Niţă 
îl luă de braţ şi-l târî spre staţia de taxiuri. 

— Sunt tâmpit. Am uitat că ne aşteaptă Puşa. 

Urcară într-o altă maşină şi coborâră la Pache. 

— De aici mergem pe jos, să luăm puţin aer. 


De ce a spus Niţă că-i aşteaptă Puşa? Înseamnă că nu s-au 
întâlnit întâmplător. Şi de ce schimbările astea de maşină? Era 
convins că se întâmplase ceva şi-i era ciudă că nu ştia ce. 

în prag, îi întâmpină Puşa: era gătită, frumoasă, apetisantă. 

— Cum a fost? 

— Bine. Felicită-l pe el. A trecut examenul cu bine. Mihai nu 
ştia despre ce examen era vorba, dar nu întrebă nimic. Hotări să 
fie foarte atent, să înţeleagă despre ce era vorba. Puşa îl 
îmbrăţişă şi-l sărută pe gură. Mihai, stânjenit, privi buimăcit spre 
Niţă ca şi cum ar fi vrut să spună: ei vezi, eu n-am nicio vină! 
Niţă izbucni în râs: 

— Acum stai de parcă ai fi de lemn. Cu o liană în urmă ai vrut 
să te culci cu ea. 

— Nu-i adevărat! 

— Spune-i, Puşa, în faţă! 

Puşa îl privi în ochi; o bucurie lăuntrică îi lumina faţa: 

— Ţii minte când ne-am întors de la cinema şi ai vrut să urci... 
Dar să nu mai vorbim despre asta. Ce a fost, a fost. Binecăa 
trecut. Teddy? 

— Vine şi el mai târziu, o lămuri Niţă. Părea bine dispus. Se 
întoarse spre Mihai. Hai, nu fi bleg... E normal să-ţi placă Puşa, e 
o femeie bine. De aia am luat-o de nevastă... Ar fi trist să nu-i 
placă nimănui... Nu-i aşa? Se duse în bucătărie şi de îndată ce 
dispăru, Puşa făcu cu ochiul spre Mihai. Mihai rămase nemişcat, 
ar fi vrut să se scufunde pământul sub el. Văzând că Mihai nu 
reacţionează, îşi ţuguie buzele în semn că vrea să-l sărute. 

— Tot îţi sunt datoare cu un pupic, spuse în şoaptă, apoi 
adăugă cu voce tare, să se audă până în bucătărie. Hai, stai jos, 
ce stai ca o statuie. Pe urmă, se retrase în bucătărie să 
pregătească cina. Mihai se uită în jur să vadă din nou servieta, 
dar n-o descoperi. Probabil o dusese Niţă cu el în bucătărie. 
Neavând ce face, se aşeză în acelaşi fotoliu în care stătuse şi 
prima dată când Puşa îl servise cu ţuică. 

Pe la miezul nopţii, apăru şi Teddy. Era bine dispus, vesel. 
Fără să fie invitat, se aşeză la masă, vâri degetele într-o cutie de 
conserve de peşte. Niţă îl lovi peste mână. 

— Mă, necioplit mai eşti... Nu ştiu ce ai face tu în Occident. Tu 
ai să rămâi toată viaţa un pungaş de categoria Balcani. Hoţii 
adevăraţi studiază la Oxford, nu băga degetele în farfuria altuia. 


Învață maniere! Uită-te cum ţine Mihai cuțitul! Tu-l ţii de parcă 
ai vrea să omori pe cineva. 

Puşa pufni în râs. Era ameţită, îşi lăsase capul pe pieptul lui 
Niţă şi-l mângâia cu mâna pe sub cămaşă. Niţă o împinse de 
lângă el şi sâsâi printre dinţi: 

— Stai dracului, nu vezi că avem oaspeţi! 

Ea se bosumflă şi căută privirile lui Mihai. Mihai era absent, se 
întreba ce caută în casa asta. Jură că e pentru ultima oară aici. 
În cele din urmă, Niţă se ridică de la masă. 

— Am terminat, băieţi. 

Se duse la dulap, scoase de acolo un plic trandafiriu şi-l întinse 
spre Mihai. 

— Uite, scrisoarea asta e pentru tine. Nu o citi acum. E târziu, 
şi Puşa nu mai are răbdare. O citeşti acasă. Nu te speria, e de 
dragoste. Du-te! Şi nu fi măgar, mai dă şi tu câte un semn de 
viaţă! 

Mihai vru să riposteze pentru cuvântul „măgar”, dar crezu de 
cuviinţă că era mai bine să plece cât mai repede. Vâri plicul în 
buzunar şi plecă. 

în stradă, făcu paşi mari să fie cât mai departe de locuinţa lui 
Niţă. Îşi aduse aminte de scrisoarea primită de la el. O scoase 
din buzunar, rupse plicul şi dădu de un carnet de C.E.C. Carnetul 
era completat pe numele lui şi erau depuşi în cont 2000 lei. „De 
ce mi-o fi dat banii aceştia? Cine ştie ce afacere murdară mai 
poate ieşi din asta?!” Se întoarse înapoi. Îi deschise tot Puşa. 

— Ce-i, studentule? De ce te-ai întors? Apăru şi Niţă. 

— Ce e? 

— Probabil aţi greşit plicul. Nu conţine nicio scrisoare de 
dragoste. De carnetul acesta n-am nevoie. M-am obişnuit să nu 
iau bani decât atunci când muncesc. 

— Ştiu asta. Dar pentru carnetul acesta tu ai muncit. Ai stat la 
pândă astăzi pe Regală. Am fost doar împreună. A lucrat Teddy 
pe Academiei, şi trebuia să preluăm marfa. Asta e partea ta... 

— Dacă aş fi ştiut pentru ce m-aţi chemat, n-aş fi venit. Poftim 
carnetul. Şi aş vrea foarte mult să mă uitaţi. Voi încerca şi eu 
acelaşi lucru. 

— Ascultă, mă! Dacă nu-ţi ţii gura, o păţeşti! Dacă nu-ţi bagi 
minţile în cap, o sfârşeşti la morgă! Jur. Bine, lasă carnetul aici, 
dar să ştii că oricând ai nevoie de el, îl găseşti la Puşa. Sunt 


convins că o să te întorci după el. Doar sunt bani munciţi. Ţi-ai 
riscat libertatea pentru aceşti bani. Şi nu uita, pentru banii ăştia 
ai lucrat doar zece minute, pe şantier pentru suma asta 
munceşti un trimestru. Hai, cară-te! 

Buimăcit, Mihai cobori scările şi în drum spre casă se gândi 
dacă n-ar fi bine să se ducă la Miliție. Nu se duse totuşi pentru 
că nu era convins dacă nu i s-a întins o cursă ca să-l verifice. 
Poate nici nu s-a făcut spargerea, şi atunci se compromite doar. 
Şi ameninţarea cu morga din partea unor oameni ca Niţă nu-i o 
simplă ameninţare. 

2 

Guţă, dezbrăcat până la brâu, îşi vâri capul sub robinet: apa îi 
curgea pe ceafă şi el striga de plăcere. Terminaseră lucrul după 
şase, însă soarele, deasupra depoului de locomotive, dogorea 
încă. 

Bălan îl împinse de lângă robinet: 

— Mai lasă, mă, şi pe alţii. Arătă spre ceilalţi muncitori care îşi 
aşteptau rândul. Guţă îl privi pieziş; pe oricare altul l-ar fi înjurat 
de mamă, pe maistru nu îndrăznea. În loc de ripostă, începu să 
fluiere un cântec la modă. Fluiera fals, ostentativ. 

— Eşti obraznic, domnule Guţă! Şi prost crescut! 

Guţă îşi şterse faţa cu palma, apoi răspunse cu voce ridicată, 
să-l audă şi ceilalţi. 

— Ce să-i faci, meştere! Nu putem avea toţi educaţie aleasă. 
Văzând că Bălan se încruntă, adăugă: educaţie aleasă, cum are 
Mihai. 

— Cum adică Mihai? Bălan nu pricepu aluzia. Ce vrei să spui? 

— Ştii dumneata foarte bine ce vreau să spun. Să nu crezi, 
meştere, că noi n-avem ochi. Ştim foarte bine de ce-i ţinem 
partea... 

— De ce vorbeşti în bobote? Cum adică îi ţin partea? 

Guţă îşi turnă apă în cap să întârzie cât mai mult răspunsul. 
Bălan îl îmbrânci din nou: 

— N-auzi, cu tine vorbesc, Guţă! 

— leri n-a plecat mai devreme? Noi am tras tare, ca la sfârşit 
de trimestru, iar domnişorul... 

— Domnişorul a plecat pentru că a avut treabă. Trebuia să 
facă ceva ce nu putea face decât el. 

— Şi de ce numai el? Noi nu suntem betonişti... 


— Ba da. Dar el avea de făcut calcule. De aia a plecat. 

— Noi credeam că a plecat pentru că avea întâlnire cu Ana. 

Bălan se înfurie. 

— Cu cine avea întâlnire? 

Guţă îşi vâri capul în prosop şi începu să se şteargă pe faţă. 

— Pe fiica dumitale n-o cheamă Ana? 

Se apropiară şi ceilalţi muncitori. Conversaţia începuse să fie 
interesantă. Guţă gustă momentul. Continuă: 

— Noi aşa ştim că o cheamă: Ana. Cu ea umblă Mihai. 

— Ce înseamnă că umblă? 

— Păi cum să spunem, meştere. Aşa... îşi şerpui braţul: 
circulă. Noi să vă lămurim? Doar ştii, ce dracu'! 

Bălan plecă fără răspuns. Ştia că dacă mai stă puţin o să-i fie 
greu să se reţină să nu-l pleznească. Se duse de-a dreptul la 
vestiar şi se îmbrăcă. Până acolo auzi râsetele betoniştilor şi 
recunoscu vocea lui Guţă explicând ceva. Ar fi avut încă treabă, 
să controleze cofrajele, să vadă dacă dulgherii au pregătit totul 
pentru turnare, dar nu mai avea chef de nimic. Nu-şi putea 
nicicum imagina cum l-a cunoscut Ana pe Mihai. Căutând 
răspunsul şi negăsindu-l, se enervă din ce în ce mai mult. Nicio 
clipă nu se gândise că Guţă l-ar fi minţit. N-ar fi avut curajul. Îl 
supăra şi faptul că cei de pe şantier erau convinşi că îl proteja 
pe Mihai. 

Când intră în casă, era transpirat, îi tremurau genunchii. Ana 
era în camera ei, scria ceva. 

— Ce faci? 

— Scriu. 

Lui Bălan îi era ciudă că nu ştia cum să înceapă discuţia. Ar fi 
vrut s-o ia pe ocolite, dar nu se pricepea la diplomaţie. O întrebă 
direct: 

— Spune, cu cine „circuli” tu? 

Ana îşi ridică faţa spre el. 

— Cu un băiat. 

Vasăzică e adevărat. Îi zvâcneau tâmplele, îi părea rău că Ana 
era atât de firavă. 

— Îl cunoşti bine? 

— Da, tată, îl cunosc foarte bine. 

Se miră că Ana nu era surprinsă. 

— Ştii de unde vine el? 


— Ştiu. 

— Ştii pe dracu'! Vine de la închisoare. 

— Ştiu. 

„Fata asta e nebună! N-a tresărit niciodată în tot timpul 
discuţiei. Oare nu vede că eu mă macin de nervi?” 

— Şi spui asta cu atâta uşurinţă? 

— Da. 

Bălan rămase uluit. Niciodată n-ar fi crezut asta despre Ana. 
Sângele îi năvăli în tâmple şi ridică braţul. Era prea târziu să se 
oprească. Ana nu făcu niciun gest de apărare, îl privea drept în 
ochi. Palma răsună puternic. Bălan se sperie. Ştia că avea palmă 
grea, bătătorită. Vru să se justifice. 

— Asta ca să te înveţi minte! Eu muncesc ca un nebun! Nu 
ştia cum să continue. Toată cariera îţi stă în faţă, şi tu te 
înhăitezi cu un din ăştia. Îşi dădu imediat seama că era 
deplasat, dar nu mai putu da îndărăt. 

— Acum câteva zile vorbeai frumos despre el. 

— Frumos ca pentru el! Ca pentru unul care a venit de unde a 
venit. De ce ai tu nevoie de aşa ceva? Nu sunt destui băieţi, 
tocmai pe ăsta l-ai găsit? 

— Da. Şi sunt foarte bucuroasă că l-am găsit. 

Bălan constată cu oarecare mândrie că Ana îi semăna. Era la 
fel de încăpăţânată ca şi el. Nu-şi schimbase nici atitudinea şi 
nici tonul după palmă. Dacă o singură dată şi-ar fi lăsat privirile 
în pământ, Bălan ar fi cuprins-o în braţe şi şi-ar fi cerut iertare 
pentru că a lovit-o. Dar ea. Demnă, îl înfrunta. 

— Ai înnebunit! Nu-ţi dai seama că ăsta a calculat totul!? Ştia 
că eşti fiica mea! 

— Nu ştia! 

— Tu în schimb le ştii pe toate! 

— Nu le ştiu pe toate. Dar să presupunem că ştia că sunt fiica 
ta. Ce a câştigat cu asta? A avut până acum vreun avantaj? Ţi-a 
cerut ceva? 

— Ce importanţă are. 

— Are, tată. Când s-a angajat pe şantier, ne-ai povestit de el. 
Ai spus: ce dacă a ieşit de la închisoare? Ai lămurit-o pe mama. 
Acum pe mine vrei să mă lămureşti de contrariul. Vasăzică are 
importanţă că a fost la închisoare. 


— Taci! Era singurul răspuns pe care îl găsi. Ana nu era 
proastă. Îşi aduse aminte că într-adevăr spusese într-o seară că 
nu are importanţă dacă un om a fost la închisoare. Ştia că ar fi 
trebuit altfel să vorbească cu Ana. Dar cum să nu-şi fi dat 
drumul! Nu-l enervase destul Guţă pe şantier!? Dobitocul! Ar fi 
putut să-i fi spus totul fără martori, ca să nu fi fost obligat să ia 
atitudine. Aşa însă! Cobori tonul: 

— Dacă te mai prind o dată că te întâlneşti cu el... 

— Atunci? 

— Aşa, vasăzică eşti şi obraznică! îi convenea acest răspuns. 
Putea să continue la fel cum a început. Şi eu care îmi făceam 
reproşuri că ţi-am dat o palmă. 

— Nu sunt obraznică! Dar vreau să ştiu la ce să mă aştept. 

— Ai să vezi. 

— Să ştii, tată, că nu mă tem de palme. Poţi să mă baţi, ăsta e 
dreptul tău. Eşti capul familiei, tu îmi dai de mâncare. Tu m-ai 
învăţat să am curajul răspunderii. Şi ştii că îl am. Nu mă tem de 
ameninţări... 

— Ai dreptate, Ana, am greşit. Tu nu eşti vinovată cu nimic. 
Ştiu eu cine e vinovatul... Dar îl învăţ eu minte. O să-l pun la 
roabă până i-o ieşi fumurile din cap. 

Nu mai avea ce face acasă. Plecă trântind uşa. 

Ana vru să alerge după el să-i spună să nu facă vreo 
nechibzuinţă cu Mihai. Rămase însă nemişcată, cu privirile 
pierdute în gol. Nu şi-a imaginat vreodată că o să aibă o 
asemenea discuţie cu taică-su. 

Când peste jumătate de oră mamă-sa se întoarse de la 
cumpărături, întrebă de Bălan. 

— Tata nu s-a întors încă? 

— Ba da, dar a plecat din nou. 

— Şi? 

— Nimic, mamă. Atât. 

A doua zi, Ana n-avea cursuri decât de la ora zece. Maică-sa o 
rugă să-i ajute să adune rufele din pod. Urcară amândouă în 
pod, cu un coş mare de nuiele. Mama deschise luminatorul să 
nu trebuiască să aprindă lumina. 

— Am vorbit cu tata... Mi-a spus totul... De ce nu vrei să fii 
fetiţă cuminte şi ascultătoare? 

— Sunt, mamă... 


— Atunci de ce nu vrei să ne asculţi? Crezi că noi nu-ţi vrem 
binele? 

— Ba da, mamă, ştiu. Dar binele vostru e un alt bine... îmi 
aduc aminte, bunica vorbea totdeauna de valsurile lui Strauss, 
ţie îţi place Ramona şi mie îmi place altceva... 

— Dar acum nu e vorba de muzică. 

— Ştiu, mamă. E vorba de mine. E vorba de bucuria pe care o 
simt când adorm şi mă gândesc la el, de bucuria pe care o simt 
când mă trezesc şi mă gândesc tot la el. Tu mi-ai povestit că a 
trebuit să fugi de acasă ca să te poţi mărita cu un zidar. De ce 
nu vrei să mă înţelegi şi pe mine? 

— Dar atunci era altă lume. 

— Tocmai asta e. Cămăşile astea sunt încă ude. 

— Atunci nu le strânge. 

CAPITOLUL XV 

1 

Bălan venise pe şantier mormăind de unul singur r nimic nu-i 
plăcea. Işi trase şapca soioasă peste ochi, să vadă cât jmai 
puţină lume, şi-şi vâri mâinile în buzunare până la cot. Cei care îl 
cunoşteau mai de mult îl ocoleau: ştiau că e gata oricând să 
izbucnească. Primii cu care 6-a certat au fost dulgherii. Bălan 
încercase o pană de sub un stâlp de protecţie şi pana cedase. 
Se răsti la primul dulgher găsit îngenuncheat lângă un cofraj 
armat: 

— lar lucrăm de mântuială! 

Dulgherul îl privi mirat. Nu-i era subaltern, observaţiile putea 
să le facă maistrului, nu lui. „De unde ştie zidarul ăsta că am 
terminat?” Îi răspunse cu o întrebam. 

— Când am mai lucrat de mântuială? 

— Atunci ce-i cu pana asta? Lovi cu piciorul pana. Azi toată 
lumea e tare de gură! 

Guţă, care era prin apropiere, se făcu nevăzut. Se ascunsese 
în spatele unui panou. Un betonist îl întrebă ce se întâmplase. 
Guţă îi făcu semn să vorbească mai încet: 

— Scuipă foc bătrânul. Azi n-am vrea să ne certăm cu el. 

— Ce are? 

— Nu ştiu. O fi mâncat ceva pipărat. 

Bălan îşi dădu imediat seama că nu avea dreptate, dar se 
angajase în ceartă, nu mai voia să dea îndărăt. Mai ales că 


dulgherul îi răspunsese destul de înţepat. Se întoarse pe călcâie 
şi porni spre platformă. Încă de ieri seară, înainte de a adormi, 
apoi azi dimineaţă, pe drum, hotărâse să procedeze calm, să 
vorbească tovărăşeşte cu Mihai, să-l roage să se ţină departe, s- 
o lase pe Ana în pace. Căutase şi motivele: ea are de învăţat, e 
în anul doi, în relaţiile cu bărbaţii e încă naivă şi apoi şi 
dumneata vii de unde vii, nu pentru că asta ar avea vreo 
importanţă prea mare, dar oricât, Ana e secretară de U.T.C., şi 
în general nu e bine. Pe deasupra, şi dumneata trebuie să-ţi 
rezolvi treburile pe şantier, şcoala, şi multe altele, pe urmă, s-ar 
fi ivit şi replicile băiatului, ar fi ştiut să răspundă la ele aşa cum 
se cuvine. Totuşi, cu toate aceste pregătiri, îndemnat şi de 
Maria, Bălan fierbea în el. Ar fi fost ruşinos ca Ana să se încurce 
tocmai cu un fost deţinut. Şi, după discuţia avută cu ea, lucrurile 
par să fi ajuns destul de departe dacă ea a avut curajul să-l 
înfrunte cu atâta înverşunare. Cu cât se apropia de şantier, ou 
atât creştea mânia în el. S-a gândit chiar să rezolve totul cu o 
singură palmă, să-l cheme pe Mihai undeva în spatele 
construcţiilor şi să-l pocnească să-i vină mintea la cap. Renunţă 
la asta, jenat de ce ar fi putut spune ceilalţi despre el. Era 
socotit un om cu vederi largi şi la fel se socotea şi el. 

îl găsi pe Mihai cotrobăind la fundalul unui cofraj. | se făcu 
negru în faţa ochilor. Uite ce probleme are din cauza acestui 
derbedeu! 

— Ce scormoneşti acolo? 

Din cauza tonului, Mihai tresări: 

— Controlez fundalele. 

— Asta nu-i treaba ta! Vezi să nu-ți pierzi rândul la roabă. Asta 
n-ar fi trebuit să spună. Se gândise să-l repartizeze la roabă, dar 
numai după ce i-ar fi găsit un motiv pentru care putea să-l 
sancţioneze. Acum totul aducea a premeditare. 

— Am vrut să vă ajut, spuse, lămuritor, Mihai. Betonul e 
aproape gata, n-or să aibă timp dulgherii să curețe cofrajele. 

Mihai avea dreptate. Asta îl supără cel mai mult pe Bălan. 

— Ţi-am spus să treci la roabă! 

— Eu v-am atras numai atenţia. 

— Tu să nu-mi atragi mie atenţia. Ştiu foarte bine ce am de 
făcut. Te şi crezi inginer! Şi vreau să-ţi dau un sfat: ar fi bine să 


nu-ţi bagi nasul unde nu-i de nasul tău. Şi asta n-ar fi rău să-ți 
intre în cap! 

Mihai nu-şi dădea seama ce se întâmplase cu Bălan. Jos, la 
echipă, avea servieta cu calculele făcute ieri după masă, ar fi 
vrut să le arate şi maistrului, dar acum nu mai avea niciun sens. 
Cine ştie ce i s-o fi întâmplat! Plecă fără să salute. 

Bălan aşteptă ca Mihai să se îndepărteze, apoi se aplecă şi el 
la fundalul cofrajului. Era plin de aşchii. De fapt, acest control 
trebuia făcut de ei, dar acum n-avea timp de aşa ceva. In prea 
multe îşi vârâse nasul băiatul ăsta. Îi păru chiar rău că nu-l luase 
mai tare. Mai ales că era vorba de un lucru de serviciu. Nu deo 
problemă particulară. Băiatul trebuie muiat întâi, să-i ştie de 
frică. În fond, a dus-o prea bine până acum. A intrat în rând cu 
betoniştii mai bătrâni de. Parcă ar fi avut merite. Să stea întâi pe 
de lături, să înveţe meserie. Ce i-a dat şcoala? Teorii! Aici unde 
curge betonul trebuieşte practică, nu teorie. Un bulevardier! Se 
îmbată, răstoarnă o maşină, şi aici e luat în braţe. De ce? Te 
pomeneşti că oamenii cred că a fost luat în braţe din cauză că 
umblă cu Ana!... 

— De ce suntem atât de plouaţi, doctore? îl luă Guţă în primire 
pe Mihai. Ni s-au înecat corăbiile? 

— Nu ştiu ce-i cu Bălan. Am vrut să curăţ un cofraj, şi s-a răstit 
la mine. 

— De ce ne băgăm la cofraje? Nu-i treaba noastră. 

— Dar a cui treabă e? 

— A bătrânului. El răspunde. 

— Cum poate să răspundă un singur om de viaţa tuturor care 
vor locui în acest bloc? 

— lar suntem deştepţi. Spune lui asta, nu mie. 

— Ai dreptate, să ştii. Mă duc să-i spun! Porni să-l caute pe 
Bălan. Oricât ar fi de supărat bătrânul, n-are voie să facă greşeli. 
Socoti că e şi de datoria lui să-l ajute. Chiar dacă o să mă înjure 
azi... Mâine nu se poate să nu-şi dea seama că am avut 
dreptate. Îl găsi pe platou. 

— Tovarăşe Bălan. 

— Pleacă de aici! 

— O să iasă prost, tovarăşe Bălan. 

— Pleacă de aici! 


îi păru rău că tocmai astăzi se ceartă cu maistrul, când 
vrusese să-i spună că s-a împrietenit cu fiica sa. Se gândi să-l 
lase în plata domnului. Se uită însă în turela unui cofraj şi-l găsi 
plin de aşchii. Te pomeneşti că bătrânul, din cauza supărării, o 
să se apuce să toarne aşa. Ce ar fi să sg ducă la inginerul-şef? 
Se sperie: de acest gând. Să-l reclame, înseamnă că n-o să mai 
aibă zile bune cu el... Sa lase să se toarne aşa? Asta nu se putea 
nici într-un caz. Mai bine să se certe cu el decât să se întâmple 
ceva. Poate dacă i-ar spune altcineva... Cu cine să vorbească? ŞI 
pe urmă, dacă n-o să se mai înţeleagă, o să se mute în altă 
echipă... E tot mai bine aşa decât să se toarne peste aşchii. 

Cobori pe schele şi alergă spre biroul inginerului-şef. Îl găsi 
gata de plecare. 

— Ce-i, studentule? De ce goneşti aşa? Ai terminat? 

— Da, tovarăşe inginer-şef. Era un lucru uşor. Am găsit în 
dosar toate datele. Vi le aduc imediat... Dar acum nu pentru 
asta am venit... 

— S-a întâmplat ceva? 

— Da. Adică nu... Poate să se întâmple ceva. Mi-e foarte 
neplăcut, tovarăşe inginer-şef. Dar nu pot face altfel. Ştiţi, eu m- 
am împăcat foarte bine cu maistrul Bălan. M-a ajutat foarte 
mult. M-a folosit ca pe un muncitor calificat. Şi eu am mare 
încredere în el. 

— Spune-i lui asta. 

— E vorba despre altceva... Azi e foarte încăpățânat Cred că i 
s-a întâmplat ceva... Şi vrea să toarne peste cofrajele 
necurăţate. 

— Nu cred. 

— Şi mie mi-a venit foarte greu să cred... Poate ar fi bine să 
veniţi şi dumneavoastră acolo. 

— Pentru o asemenea afirmaţie trebuie să-ţi iei şi 
răspunderea. 

— Ştiu. Mi-ar fi fost mult mai uşor să tac... N-am niciun interes 
să se supere maistrul pe mine. 

Inginerul îl însoţi până pe platforma ultimului etaj şi controlă 
personal cofrajele. Il strigă pe Bălan şi înainte ca acesta să fi 
ajuns lângă el îi şopti lui Mihai: 

— Acum du-te şi vezi-ţi de treabă. 


Inginerul aşteptă până ce Bălan ajunse aproape de el şi-i 
spuse să nu audă ceilalţi muncitori. 

— Incă nu începe turnarea... Verificaţi toate cofrajele. 

— Am înţeles, tovarăşe inginer, am fost reclamat. 

— Nu reclamat... Prevenit. În interesul dumitale. 

— Eu lucrez de douăzeci de ani ca betonist. 

— inseamnă că nu anii stabilesc experienţa acumulată. 

— Credeţi că un mucos? 

— Nu cred în mucoşi... Cred în ceea ce văd... Alea sunt aşchii. 
Arată spre un cofraj. 

Bălan se aplecă asupra cofrajului, apoi se scărpină la ceafă. 

Ştia că nu avea dreptate. Ştia încă de atunci de când îl gonise 
a doua oară pe Mihai. 

— O să controlăm toate cofrajele, tovarăşe inginer... Mai 
încercă o scăpare: dar dacă se jproduce priza betonului înainte 
de turnare? 

— N-o să se producă... Spuneai că ai douăzeci de ani de 
experienţă. Crezi că e cazul să rămân aici? 

— Nu, tovarăşe inginer. 

— Îți mulţumesc, Bălan... Succes. 

2 

Turnarea începu cu trei ore întârziere: Mihai fu repartizat jos la 
ascensor, „să nu te mai văd în faţa ochilor”, la încărcarea 
tomberoanelor. Era cea mai mare jignire: un betonist, în. Timpul 
turnării, să stea de o parte, să facă muncă de cărăuş! Mihai se 
supuse fără crâcnire. Cobori de pe schele, se postă în faţa 
bobului şi ajută la încărcarea betonului. Se întunecase de-a 
binelea şi abia turnaseră jumătate de etaj. Nimeni nu vorbea în 
echipă. Bălan fuma ţigară după ţigară, supraveghea munca, 
dădea indicaţii prin semne, repartiza vibratoarele la porțiunile 
terminate, mormăia de unul singur. 

înainte de sfârşitul lucrului, Grozea se apropie de Bălan. 

— De ce l-ai mutat pe Mihai la ascensoare? 

Bălan căscă ochii mari, se miră că cineva îndrăzneşte să-i 
ceară socoteală. li răspunse totuşi calm, cu maxilarele strânse. 

— Credeam că maistrul repartizează oamenii. 

— In aşa fel ca totul să meargă bine. 

— Ce ai cu mine, Grozea? 


— Nimic, ce să am. Ce ai dumneata cu Mihai? Până ieri totul a 
fost bine. Ţineam imorţiş să-l ajutăm să se califice, să se înscrie 
la cursurile serale. 

Bălan aruncă mucul peste balustrada de siguranţă, mormăi 
ceva, apoi se duse în partea cealaltă a platformei. „Ce să le 
spună ăstora, că e supărat pe Mihai că l-a reclamat inginerului- 
şef, sau pentru că umblă cu Ana! Prostii! Dar ce? O să-i ceară 
socoteală de ceea ce face!? Are dreptul să repartizeze oamenii 
cum vrea. Cum crede că e mai bine pentru echipă. Dar e mai 
bine aşa? Eu aşa am crezut! Am dreptul să greşesc şi eu o dată. 
„Până nu venise puşlamaua asta pe şantier, n-a avut asemenea 
probleme. Era evidenţiat în fiecare trimestru, nu s-a întâmplat 
niciodată să fie controlat de inginerul-şef. „Ce dracu', eu nu ştiu 
că trebuiesc controlate cofrajele! Tom prima oară? Numai să-i 
dea pace Anei. Ana e fată cu minte, n-are trebuinţă de golani. 
Poate ar fi bine să stea de vorbă cu el omeneşte. Cine ştie, o fi 
om înţelegător! Numai să nu fie obraznic, că cine ştie ce se 
poate întâmpla!” 

Aprinse o nouă ţigară şi cobori la bob. Mihai era acolo, încărca 
tulumba. 

— Ascultă, mă, am un prieten la Luduş. La termocentrală... Se 
lucrează bine acolo. Dacă vrei, îţi dau şi o scrisoare de 
recomandaţie. 

— Mulţumesc, dar am să rămân aici. 

— Poate totuşi te mai gândeşti. Special n-am coborât până nu 
mi-au trecut nervii. 

— Asta e frumos din partea dumitale, dar eu am să rămân 
aici. 

— N-o să-ţi fie prea uşor. 

— Îmi închipui. De dumneata depinde dacă o să stau un an 
întreg la bob, sau o să urc la cofraje. M-am gândit şi la asta. Dar 
nu ştiu pentru ce toate astea! Dacă e vorba despre turnarea de 
azi, să ştiţi că eu am avut dreptate. 

— Inginerul-şef te apreciază pentru asta, numai că nouă 
betoniştilor nu ne plac turnătorii. 

— Îmi pare foarte rău dacă credeţi asta despre mine. Dar nu 
puteam sta cu mâinile încrucişate. Era de datoria mea!... 

— Cei care vin de unde vii dumneata n-au datorii, poate numai 
obligaţii! 


Ridicase prea mult tonul. Ceilalţi zilieri trăgeau cu urechea. 
Spuse încet, reţinut: Nu crezi că totuşi e mai bine să te duci la 
Luduş? 

— Nu. 

— Atunci îţi dau un sfat: să nu te mai întâlneşti niciodată cu 
Ana! Şi dacă te ţii de promisiune, am să încerc să uit incidentul 
de azi. 

— Adică relaţiile mele cu Ana au preţ de vânzare. La asta nu 
m-aş fi aşteptat. În orice caz, nu din partea dumitale. 

— Nu mă interesează la ce te-ai fi aşteptat sau nu. Îți interzic 
să te mai întâlneşti cu Ana. 

— Asta nu-mi puteţi interzice! îmi puteţi interzice numai 
calificarea... Pe Ana o iubesc! 

— Ţi-ai pierdut minţile! 

— Vă rog, tovarăşe maistru, să vorbiţi mai frumos. Eu am fost 
cuviincios cu dumneavoastră. Se întoarse spre manipulantul 
bobului: Gata! Făcu semnul de pornire. 

A doua zi, când se întâlni cu Ana, Mihai tăcu multă vreme. 
Hotări să nu-i spună nimic despre conflictul lui cu Bălan. 

Dar Ana presimţi ceva. Incercă să-l descoase. 

— Ce-i cu tine, Mihai? Niciodată n-ai fost atât de tăcut... S-a 
întâmplat ceva? 

— Nu, Ana, nu s-a întâmplat nimic. Am muncit ieri până 
noaptea târziu. 

— Tu nu eşti obosit, ci plictisit. Vrei să plec? 

— Nu, Ana. Spune, mă iubeşti? 

— De ce mă întrebi asta tocmai acum? 

— Pentru că pentru mine e foarte important să ştiu acest 
lucru. Da? 

— Ştii foarte bine că da. Urăciosule! 

CAPITOLUL XVI 

1 

Bălan nu-şi găsea locul pe şantier: urcă pe schele, cercetă 
platforma, cobori, pe urmă urcă iar: avea senzaţia că oamenii îl 
privesc chiorâş, că-i cer socoteală pentru comportarea lui de 
ieri. Ar fi vrut să vorbească cu cineva, cineva care să-l înţeleagă, 
care să-i spună: „Bravo, Bălane, ai procedat just”. Avea nevoie 
de aceste justificări, pentru că singur nu le găsea. In cele din 
urmă, dădu de Crişan, care dejuna pe nişte stive de scânduri. 


Crişan era un om meticulos, venea cu mâncarea de acasă, era 
burlac, îşi gătea singur: în loc de ziar, îşi aşternea totdeauna un 
şerveţel, aranja cratiţele după mărime, punea solniţa la 
îndemână, tacâmurile şi abia după aceea se apuca de mâncat. 
În timpul mesei nu-i plăcea să fie deranjat. Nici nu vorbi. 

Bălan se aşeză pe stivă, lângă cratiţe. Crişan îşi trase 
şerveţelul mai la o parte şi-şi vâri nasul într-o cratiţă. Aştepta ca 
Bălan să-i spună ce are de spus: era convins că altfel nu l-ar fi 
deranjat în timpul mesei, dar văzând că acesta ezită, îl întrebă 
el: 

— l-ai mulţumit că a sesizat cofrajele murdare? 

— Aţi înnebunit cu toţii. 

— Şi numai tu ai rămas zdravăn. 

— Eram nervos. Cu o zi înainte am aflat că s-a încurcat cu 
Ana. 

— Şi ăsta era motiv să nu-l crezi pe cuvânt? 

— E vorba de viitorul fetei. 

— Ce are a face viitorul fetei cu neglijenţa ta? Crişan se 
supără. Adică are. Un om care priveşte totul superficial, din 
unghiul lui îngust, meschin, nu poate asigura viitorul unei fete. 
Asta e drept. 

— Îl iei în echipa ta? 

Crişan trânti furculita de scânduri. 

— Pleacă de aici. Ai început să fii necinstit! 

— Eu, necinstit, măi? 

— Da, şi te rog pleacă. Lasă-mă în pace! N-o să-mi tihnească 
mâncarea. Ştii că am un început de ulcer. 

Bălan vru să spună ceva urât, dar se răzgândi în ultima clipă. 
N-avea niciun rost să se certe şi cu el. Se ridică de pe scânduri şi 
plecă încet, cu capul lăsat în pământ. Când ocoli după clădire, îşi 
auzi numele. Privi în sus, la fereastra unui etaj, unde doi 
tâmplari instalau ramele ferestrelor. 

— Niciodată n-aş fi crezut asta despre Bălan... Să-l ţină toată 
noaptea la bob. 

„Mama voastră, gândi Bălan, am ajuns să fiu discutat de 
fitecine...” 

Urcă pe scări, trăgându-şi respiraţia la fiecare etaj. Trebuia 
controlată turnarea de ieri. Pe platformă îl găsi pe Grozea. 
Controla turnarea. 


— Cum e, Grozea? 

— Merge. 

Bălan se apropie de el, nu ştia cum să înceapă vorba Cercetă 
cerul: 

— Niciun nor, mă... Şi azi va fi cald. 

— Va i. 

Bălan îl privi pe sub sprâncene. Acest „va fi” îi suna ciudat în 
ureche. O fi vrut să spună ceva anume? 

— Şi zici că va fi? 

Grozea întoarse brusc capul spre el. 

— Vrei ceva, meştere? 

— Ce să vreau? 

— Aşa mi s-a părut. 

— Nu vreau nimic! 

— Atunci te las, meştere. Porni spre capătul celălalt al 
platformei. 

— Grozea! la vino aici! Zici că ţi s-a părut că vreau să spun 
ceva? 

— Da. Aveam impresia că ai găsit răspunsul. 

— L-am găsit, da! Ce mai vrei acum! Am greşit şi gata! Du-te 
şi vezi-ţi de treabă! 

Grozea îl ascultă fără să clipească din ochi. Mai târziu, doar 
privi spre cer şi spuse într-o doară: 

— Ai dreptate, meştere... Nu se vede niciun nor. Va fi cald. 

Bălan zimbi: nu putea să nu constate din nou: avea oameni 
unu şi unu. 

— Mama ta, Grozea! Se apropie de el şi-l îmbrăţişă. 

Când cobori de pe platformă, îşi simţi inima cât un butoi. 
Bucuria îl înfrumuseţa: ochii îi erau la fel de senini ca pe vremea 
când o cunoscuse pe Maria. „M-am purtat ca un idiot!” Ar fi vrut 
să strige tuturor că s-a purtat ca un idiot, dar nu se cădea. Era 
maistru, avea nevoie de prestigiu. 

Un camion tocmai îşi golise basculanta. Bălan sări lângă şofer. 

— Unde încarci tu? 

— La centrul 2. 

— Foarte bine! Mă duci întâi acasă! 

— Dar dumneata locuieşti tocmai în partea opusă centrului 2. 

— Dragul meu, asta nu e vina mea. Dar am o treabă foarte 
importantă. Mă duci până acasă şi înapoi. Nu stau decât două 


minute. Trebuie să mă înţelegi, ce dracu’! Şoferul ridică din 
umeri şi porni motorul. 

Pe drum, Bălan îl întrebă: 

— Ai copii? 

— N-am. 

— Foarte prost! Trebuie să faci! 

— Şi eu m-am gândit la asta, da' nu-s însurat. 

— Atunci trebuie să te însori! Ce viaţă e aia fără copii! Uite, 
opreşte aici. M-aştepţi două minute. 

Dar Ana nu era acasă. 

întors pe şantier, îl căută pe Mihai. 

Trebuia să aibă o discuţie lămuritoare cu el. Nereuşind să-l 
prindă singur, hotărî să-i facă o vizită acasă. Cel puţin o să vadă 
cum stă, ce preocupări are. Il găsi cu greu. li bătu la uşă şi intră 
fără să aştepte răspuns. Mihai stătea în faţa oglinzii, era săpunit, 
se rădea. 

— Te faci frumos, ai? 

— Da, tocmai mă rădeam. Bălan cercetă încăperea. Era 
dezordine. Dar acum nu se făcea să-i spună asta. 

— Ai putea să mă inviţi să stau jos... ă 

— Vă rog să mă scuzaţi, făcu buimăcit Mihai. Işi şterse 
săpunul de pe faţă în prosop. Vă rog să luaţi loc. 

— Lasă, acum n-am timp de stat. leri seară ţi-am flecărit 
despre Luduş. N-am niciun prieten acolo. Eram nervos. Ascultă- 
mă. În fond ce vrei tu? 

— Nimic. O iubesc pe Ana. 

— Lasă asta. Eu te întreb de şcoală. 

— V-am mai spus. Vreau să mă înscriu la cursurile serale. 

— Da. 

Nu mai avea ce spune. | se păru că lămurise totul. Porni spre 
uşă, dar din prag se întoarse: Fă-te frumos, te îmbraci elegant şi 
vii diseară la noi. La cină. Vreau să te cunoască şi nevastă-mea. 

Bălan ajunse târziu acasă: pe drum, se întâlnise cu câţiva 
prieteni, intraseră la un singur „kil”, care printr-o metamorfoză 
ciudată, se transformase în trei. 

Nevastă-sa îl aşteptă cu mâncarea pe masă. 

— Am întârziat puţin. Ana unde e? 

— S-a culcat... 


— Pregăteşte cina, că o să avem un invitat. Unul care-i face 
curte Anei. Hai, grăbeşte-te, să nu te faci de râs. Eu mai amo 
vorbă cu ea. 

Intră în camera Anei. Ana era în pat, dar nu dormea. Bălan se 
aşeză pe marginea patului, o privi lung, cu o mândrie 
mărturisită în priviri. 

— Te îmbraci. L-am chemat aici. Să stăm puţin de vorbă cu 
dumnealui. Vasăzică tu l-ai cunoscut înaintea mea? 

— Da, tată. 

— Şi de ce nu mi-ai spus nimic, mă cârnule? 

Ana ridică din umeri. Ce ar fi putut să răspundă? 

— Şi tu îl iubeşti? 

— Da, tată. 

— Dar el? 

— Şi el mă iubeşte. 

— Atunci totul e în regulă. Asta înseamnă că vă luaţi. 

O sărută pe frunte cu respiraţia reţinută, ca Ana să nu simtă 
că a băut puţin. 

în bucătărie, Maria abia avut timp să se retragă de la uşă. 

— Ei? 

— Nimic. Se îmbracă. 

— Şi se iubesc? 

— Sigur că se iubesc. 

— ŞI? 

— Nimic, şi atât! Degeaba îţi spun eu ţie, că tot n-ai să pricepi! 
E un băiat de treabă! Ai să vezi. E mâna mea dreaptă. A calculat 
rezistenţa planşelor de 80 milimetri. Ştii tu ce înseamnă 80 de 
milimetri? Arătă distanţa cu mâna. Vezi să nu ţi se ardă friptura. 
Să vadă că te pricepi şi tu la ceva. 

— Vorbeşti cam mult... 

— Am de unde. Mi-e capul cât un dovleac. 

2 Aa 

Mihai tocmai îşi punea cravata când auzi bătăile în uşă. li 
trecu prin gând că ar putea fi Bălan. Dar de ce s-o fi întors. 
Deschise uşa şi se pomeni cu doi indivizi necunoscuţi. 

— Dumneata eşti Mihai Coman? 

Mihai ezită o clipă. Era convins că vizitatorii sunt oamenii lui 
Niţă. Ce ar fi să le spună că nu e el, că Mihai Coman locuieşte cu 
un etaj mai sus. 


— Te-am întrebat dacă dumneata eşti Mihai Coman? 

— Da, eu sunt. Pentru orice eventualitate se dădu un pas 
îndărăt. 

Unul dintre ei, un om înalt, pistruiat, scoase din buzunar o 
legitimaţie. 

— Suntem de la miliţie. Am vrea să vă punem câteva 
întrebări. 

„La dracu'! Tocmai acum s-au găsit să vină. O să întârzii de la 
cină chiar în prima seară.” Răspunse politicos, cu speranţa să 
termine repede: 

— Poftim. Îi invită să se aşeze. 

Pistruiatul cercetă încăperea, apoi se rezemă de masă şi-şi 
aprinse o ţigară. 

— Dumneata ai stat opt luni la penitenciarul din Făgăraş? 

— Da. 

— Ai putea să ne spui câţiva oameni pe care i-ai cunoscut 
acolo? 

— Am cunoscut foarte mulţi oameni acolo. Un timp, am fost în 
celulă comună. Nu s-ar putea eventual să ne întâlnim altădată, 
acum sunt foarte grăbit... Sunt invitat de maistrul meu la cină... 
Şi el e un om care iubeşte foarte mult punctualitatea... 

— Noi avem aceleaşi calităţi, răspunse celălalt care se oprise 
lângă uşă. Mihai avu chiar senzaţia că e de /pază acolo. 

Cel cu faţa pistruiată se aşeză pe scaun, vrând să sugereze că 
nu e pus pe grabă. 

— Nu e nevoie să-i înşiri pe toţi... Pe cei mai importanţi... 

— Probabil dumneavoastră vreţi ceva anume. N-ar fi mai bine 
să-mi puneţi întrebări? 

— Cum doreşti... Îţi atragem numai atenţia, deşi nu este vorba 
de o anchetă cu proces-verbal, să ne răspunzi foarte corect. De 
altfel, asta e şi în interesul dumitale. Pe Camii Brătăceanu, zis 
Niţă, l-ai cunoscut? 

— Da. 

— După ce s-a eliberat în urma amnistiei generale ai reluat 
legăturile cu el? 

— Da, m-am întâlnit cu el. Dacă astea se numesc legături, 
atunci da. 

— Aţi plănuit o spargere în comun? 


— Nu, tovarăşe... De altfel, eu n-am fost închis pentru furt... 
Probabil că sunteţi informat. 

— Da, suntem informaţi. Zici că n-aţi plănuit o spargere în 
comun. Dar ţi-a vorbit despre o sacere... 

— N-am avut afaceri cu el. 

— Foarte bine. Aminteşte-ţi precis: te-ai întâlnit cu el 
săptămâna trecută... Joi, pe la orele 9? 

— Da, la 9 fără câteva minute. 

— Intocmai. La 9 fix aţi fost pe strada Aristide Briand. 

— Da. 

— De ce? 

— Nu ştiu. A insistat să mă duc cu el. M-a invitat la cină, dara 
spus că vrea să se întâlnească cu cineva pe fosta stradă Regală. 

— Cu cine? 

— Cu unul Teddy. 

— Şi ce-au discutat? 

— Aproape că n-au discutat. La despărţire, individul a uitat o 
servietă la Niţă. 

— Una de piele de porc neagră. 

— Da. 

— Şi în loc să anunti Miliția, te-ai dus la el acasă şi ai participat 
la cheful aranjat în cinstea spargerii. 

— Am fost invitat la el înainte de a şti despre servietă. 

— Şi cât ai primit ca părtaş? 

— Nimic. 

Cel care-l întrebase până acum scoase din buzunar un carnet 
de C.E.C. 

— Cunoşti acest carnet? 

— Da. Mi l-a oferit Niţă într-un plic. Nu ştiam ce-i în el. L-am 
deschis pe stradă şi când am văzut ce conţine m-am întors şi i- 
am restituit carnetul. 

— ŢI s-a părut că ţi-a dat prea puţin? Ascultă, tinere, îţi dau un 
sfat: dacă mărturiseşti totul, o să ai circumstanţe atenuante. 
Gândeşte-te la ce ţi-am spus. Cred că cel mai bine e să vii chiar 
acum cu noi.