Francisc Munteanu — Hotel Tristete Si Alte Povestiri

Francisc Munteanu 


Hotel Tristete 
ŞI 
alte povestiri 


k= 
75 
U 
> 
e; 
Q. 


FRANCISC MUNTEANU 
HOTEL TRISTEŢE ŞI ALTE POVESTIRI 
EDITURA PENTRU LITERATURA 
1965 


NENEA MATEI 

Când eram mic şi mă întreba mama sau tata pe cine iubesc 
mai mult, răspundeam fără să mă gândesc: 

— Pe mama şi pe tata. 

Când eram însă singur, de obicei seara după culcare, şi-mi 
puneam aceeaşi întrebare, răspundeam după o matură 
chibzuinţă altfel: „Pe nenea Matei”. 

Nenea Matei era fratele tatii şi era un om înalt, lat în spate, 
frumos: părul buclat cu maşina, blond, îi cădea pe frunte şi, în 
bătaia becului, din cauza briliantinei, lucea. Era totdeauna ras 
proaspăt, mirosea a apă de colonie sau a cremă Nivea. Nu-mi 
amintesc să-l fi văzut vreodată cu hainele necălcate sau cu 
pantofii nelustruiţi: mama spunea că-şi curăța pantofii în oraş, la 
lustragii calificaţi. lar eu, lăudându-mă prietenilor din cartier, 
mai înfloream povestea adăugând că nenea Matei, după un 
principiu necunoscut mie, avea şi preferinţe: pantofii maro îi 
curăța cu Gladis, iar pantofii negri cu Schmoll. 

larna, nenea Matei purta un palton de piele căptuşit cu blană, 
iar vara un fulgarin negru, lucios. Când venea la noi, îl ruga pe 
tata să-l ajute să-şi scoată paltonul, apoi cu nişte gesturi grozav 
de elegante, scutura de pe mânecile vestonului nişte fire de praf 
închipuite. Călca atent numai ţ» c covoarele ţesute de mama, 
ştergea cu o batistă mare, în carouri, toate scaunele pe care se 
aşeza, îşi trăgea pantalonii de pe genunchi şi-şi mângâia bărbia 
la fel ca şi protopopul care ne preda religia. În discuţiile cu 
mama sau cu tata totdeauna el avea dreptate. Dacă observa pe 
masă o felie de pâine intermediară ţinea predici despre 
economie şi risipă. Era neînchipuit de deştept. 

— Intermediara, spunea, costă cu un leu şi jumătate mai mult 
decât pâinea neagră. Voi consumaţi două pâini pe zi, ceea ce 
înseamnă pe an şapte sute de pâini, adică de şapte sute de ori 
un leu şi jumătate. 


Avea minte ascuţită: calcula fără creion şi hârtie mai bine 
decât un profesor de matematică sutele de lei pe care noi, din 
lipsă de economie, le aruncăm anual pe fereastră. 

— În zece ani, voi aţi putea economisi numai la un singur 
articol zece mii de lei. Un adevărat capital. 

Avea dreptate şi nu pricepeam de ce-l drăcuie tata. 

Nenea Matei fuma ţigări aromate: noi, copiii, culegeam toate 
mucurile aruncate de el şi ne bucuram dacă reuşeam să 
descifrăm inscripţia de pe ele. De obicei fuma Golf sau nişte 
ţigări cu muştiuc de plută. Dacă era bine dispus, ne lăsa în 
apropierea lui şi ne promitea chiar că o să ne plimbe odată cu 
maşina. 

Ştiam de mult că avea o maşină mare, un Ford cu două 
diferenţiale cu care transporta cherestea pentru C.F.R. Noi n-am 
văzut maşina niciodată, dar în închipuirea noastră „maşina lui 
nenea Matei” devenise un fel de unitate de măsură pentru toate 
camioanele din oraş. 

— Maşina asta — spuneam — îi mai urâtă ca a lui nenea 
Matei. 

— Cealaltă e aproape ca a lui nenea Matei. 

Dintre copii eu l-am îndrăgit cel mai mult pe nenea Matei. L- 
am îndrăgit pentru că era şmecher. Mă chema la el, îmi spunea 
să mă uit în ochii lui, să nu clipesc şi-mi dădea un bobârnac 
peste nas. Uneori, e drept mă cam durea, dar nu puteai să te 
superi pe el. Mai ales că, după bobârnac, mă întreba cum mă 
cheamă şi dacă îi răspundeam pe plac îmi spunea că sunt foarte 
deştept. Pentru el eram şi deştept şi frumos. Că sunt frumos îmi 
spunea chiar des: 

— Hai mă, nătăfleaţă, scoate-ţi degetul din nas. Aşa, vezi, 
acum eşti un băiat foarte frumos! 

în zilele când se întâmpla să mă găsească spălat pe mâini şi 
pe faţă, mă lua pe genunchi, mă dădea huţa şi-mi spunea că în 
curând, dacă o să fiu cuminte, o să mă ia la el. În mintea mea, 
casa lui nenea Matei era o casă mare, plină cu poliţe, pe care 
stăteau zeci de borcane cu bomboane. Nu s-a întâmplat 
niciodată să treacă pe la noi — şi trecea destul de des — să nu- 
mi aducă câteva bomboane. Dacă nu eram acasă, trimitea după 
mine, mă aşeza în mijlocul camerei, cu faţa în sus şi cu gura 
deschisă şi-mi arunca bomboanele de la distanţă în gură. Acest 


joc îi plăcea foarte mult. Bomboanele care nu nimereau ţinta 
erau adunate şi aruncate din nou. Uneori, dacă îmi aduceam 
aminte de el şi se întâmpla să nu fi trecut pe la noi câteva zile la 
rând, mă rugam lui Dumnezeu să-i călăuzească paşii pe la noi. 

Cu trecerea anilor, dragostea mea faţă de nenea Matei s-a 
accentuat şi mai mult. Dacă îl vedeam pe stradă îl arătam şi 
prietenilor mei de pe strada Semaforului. 

— Uite, vezi, ăla gras, cu paltonul de piele, ăla e nenea Matei. 

— Fugi de aici, mă, ăla e un adevărat domn. 

Şi aşa era. Era un adevărat domn. Atât de domn, că mi-a 
interzis să-l salut pe stradă ca să nu se facă de ruşine. 

— Ce-o să spună lumea, dacă vii pe stradă, la mine, şi-mi spui: 
„Sărut mâna, nenea”. Nu se poate! Numără de câte ori mă vezi 
şi apoi, când o să vin la voi, mă saluţi de tot atâtea ori. 

O singură dată am fost în casa lui nenea Matei. Odată când i s- 
au îmbolnăvit amândoi copiii de gripă şi n-aveau voie să 
coboare din pat. Stăteau toată ziua numai în aşternuturi albe şi 
se plictiseau. Atunci m-a luat nenea Matei la el şi m-a băgat în 
camera copiilor să le ţin de urât. Cât de mult aş fi dat să mă 
îmbolnăvesc şi eu, să pot sta alături de ei în aşternuturile acelea 
albe. Dar parcă te ascultă Dumnezeu când eşti sărac? 

Am stat de dimineaţă până seara cu ei, le-am povestit tot ce 
ştiam, şi-i gâdilam pe talpă cu o pană, ca să râdă. Dar nu 
râdeau. Erau nişte copii ciudaţi, cu pielea albă, fină, aproape 
transparentă, ca geamurile noastre de acasă când erau spălate. 

Seara, când s-a întors nenea Matei cu camionul, mi-a pus şi 
mie termometrul, dar mercurul n-a trecut de linia aceea roşie. 

— Bată-te Dumnezeu — mi-a spus nenea Matei eşti ca fierul. 
Mi-a dat un bobârnac mai tare ca de obicei şi o monedă de doi 
lei lăţită cu ciocanul. Am umblat vreo două zile până am reuşit 
s-o schimb la un băcan bătrân şi miop. 

Era un om straşnic nenea Matei! 

Pe atunci încă nu ştiam că venea la noi să-şi încaseze 
dobânda împrumutului dat părinţilor cu ani în urmă, şi încă nu 
aflasem că tot el i-a sfătuit să mă dea la casa de corecție. 

Păcat că azi nu mă mai întreabă nimeni pe cine iubesc mai 
mult. 

PRIMA CONCEDIERE 


Eram în clasa a doua sau a treia primară când ne-am mutat în 
strada Semaforului. Aici, ca de altfel toţi care locuiau pe această 
stradă, o duceam foarte prost. Tata, de meserie cioplitor în 
lemn, era şomer de vreo patru ani de zile. Ca să nu murim totuşi 
de foame, am vândut totul din casă. Nu ne-a mai rămas din 
mobilier decât un pat, două scaune, o masă, un cuier cu patru 
braţe şi o reproducere în alb-negru după o lucrare a lui 
Michelangelo: // Pensieroso. 

îmi amintesc că, în zilele cu ploaie, când nu puteam ieşi din 
casă, priveam ore întregi reproducerea. Ştiam la număr cutele 
togii de la genunchiul „gânditorului”, la fel şi scobiturile, şapte, 
ale celor doi stâlpi de marmură care îl încadrau. Uneori, tata, 
dacă nu era beat, mă lua pe genunchi şi atunci îl rugam să-mi 
deseneze. Parcă-l văd şi acum: lua de după ureche un creion lat, 
de dulgher, şi netezea cu palma foaia de ziar care servea drept 
faţă de masă. Desena apăsat, sigur pe sine. La început, grafitul 
năştea un umăr, pe urmă încă unul, o coapsă, picioare, un cap şi 
omul era gata. Eu râdeam, dar îl socoteam artist prost pe tata. 
Asta, pentru că pe strada Semaforului n-am întâlnit niciodată 
oameni atât de puternici şi frumoşi cum îmi desena el. 

Când era beat nu desena: se plimba numai prin casa, 
morocăânos, o bătea pe mama şi, dacă ne prindea, şi pe noi, 
copiii. De acasă, în asemenea ocazii, mama ne trimitea la vecini 
şi noi nu ne întorceam decât după ce se liniştea. Se liniştea însă 
repede: se aşeza la masă, îşi lăsa capul în palme şi plângea. 
Hohotea atât de puternic încât scârţâia scaunul sub el. Uneori 
mi-era milă de el. Imi venea să-l mângâi, să-i sărut mâinile cu 
care desena atât de frumos. 

De obicei, a doua zi, îşi cerea iertare de la mama, şi-i promitea 
că o să găsească de lucru. Când seara se întorcea fără să fi 
găsit, ruşinat, îşi ţinea capul în pământ. Mama îl îmbărbăta: 

— Nu-i nimic. Ai să găseşti mâine... 

Când nu mai aveam nimic în casă, tata îşi agăța pe spate o 
tăbliță de lemn cu inscripţia „lemnar” şi se ducea în colţul străzii 
Bhom, unde, cu alţii ca el, pictori, fierari, zidari, aştepta norocul 
care, de obicei, apărea în persoana unei servitoare ce-l chema la 
tăiat lemne sau la alte munci la fel de calificate. 

Şi noi copiii trebuia să întreprindem ceva ca să putem 
contribui la întreţinerea casei. La şcoală tot nu ne prea duceam 


decât iarna, când ne era frig şi ştiam sigur că se încălzesc sălile 
de cursuri. Fiind cel mai mic în familie, slăbuţ şi nemâncat, a 
trebuit să-mi aleg o meserie pe măsura puterilor mele. Astfel, 
m-am angajat să însoțesc un cerşetor orb în lungile lui 
peregrinări prin oraş. Am învăţat bine meseria de cerşetor: 
ştiam unde şi când poate pica ceva. Parcurile nu le colindam 
decât spre seară când apăreau perechile de îndrăgostiţi. Ne 
dădeau bani, dar nu din milă, ci numai ca să nu-i deranjăm. 
Orbul m-a învăţat să nu întind mâna gospodinelor care se duc 
spre piaţă, ci numai acelora care se întorceau de la cumpărături: 
ele, de obicei, erau mulţumite de târguială şi, ce era şi mai 
important, aveau mărunţiş. 

Orbul nu era un om prost, deşi nu văzuse niciodată lumina 
soarelui. Se născuse fără vedere, dar trăia într-o lume ciudată, 
imaginată numai de el. O dată l-am întrebat dacă ştie cum arată 
o biserică. 

— Da, mi-a răspuns. Trebuie să fie ca o cameră mare cu 
tavanul undeva foarte departe. 

— Bine, dar dacă eşti orb şi n-ai văzut niciodată un tavan, de 
unde ştii că e departe sau nu? 

— După cum se pierde vocea. 

Am intrat imediat într-o biserică, mi-am închis ochii şi am 
rostit câteva cuvinte cu voce tare. Fără să văd nu mi-aş fi putut 
da seama de înălţimea bolţii. Dar orbul nu aprecia numai 
înălţimea tavanelor, ci şi înălţimea caselor. Spunea că după 
sunetul paşilor. Avea auzul atât de fin, încât recunoştea şi 
valoarea monedei aruncate în cutiuţa lui de tinichea. 

— Asta a fost un om bun. A dat o monedă galbenă de cinci lei. 

— De unde ştii că a fost om şi nu femeie? 

— Ascultă! Acum vin dinspre stânga două femei. Ba nu... O 
femeie şi un copil. N-o să ne dea nimic. 

Intr-adevăr, femeia cu copilul au trecut pe lângă noi fără să ne 
privească măcar. 

— De unde ai ştiut că n-o să ne dea nimic? 

— De acolo că au tresărit şi şi-au grăbit paşii. Au tresărit când 
m-au văzut, şi pentru că n-au vrut să dea au vrut să fie cât mai 
departe de mine. Auzi... Omul care trece acum e ori mare, ori 
gras... 

— Un om gras. 


— Graşii dau foarte rar. Mult timp m-am gândit de ce. Aproape 
doi ani de zile m-am frământat. Acum ştiu. 

— De ce? 

— Pentru că se apleacă greu. De aceea. Dacă aş sta în 
picioare mi-ar da şi graşii. 

— Atunci de ce nu stai în picioare? 

— Pentru că un cerşetor care stă în picioare câştigă totdeauna 
mai puţin decât unul lungit pe trotuar. 

Mai târziu, când am fost totuşi silit să frecventez şcoala, m-am 
învoit cu cerşetorul să-l conduc numai până în centrul oraşului, 
în faţa catedralei catolice, şi după terminarea cursurilor să-l 
însoțesc acasă. După masă îl mai scoteam pentru câteva ore în 
oraş, dar îndată ce se întuneca trebuia să mă duc să-l iau. 
Pentru această muncă de călăuză primeam cinci lei. Tot atât 
costa şi un kilogram de pâine neagră. Toate ar fi fost bune dacă 
nu s-ar fi stricat timpurile. Bănuţii cădeau tot mai rar în cutiuţa 
de tinichea a orbului. La început, cerşetorul mă bănuia că-l 
dijmuiesc. De aceea, la sfârşitul fiecărui drum, mă silea să-l 
urmez în odaia lui unde mă strângea între genunchi şi mă căuta 
prin buzunare. Decepţionat că mi le găsea goale, îmi scotocea 
gura cu degetele în speranţa să-şi găsească bănuţii acolo. 

Într-o seară, prins de joacă, am uitat să mă duc după el. De 
atunci nu m-a mai chemat niciodată să-l conduc. Cu alte cuvinte 
asta a fost prima mea concediere. 

STRADA SEMAFORULUI 

1 

Strada Semaforului avea un singur rând de case. Pe partea 
cealaltă, deşi se făcuse parcelare, nu s-a ridicat nicio clădire. 
Terenurile virane, împrejmuite de garduri de sârmă, se 
întindeau până în imaş unde bălăriile — golomoaze şi un fel de 
leuştean sălbatic — creşteau în voie, neatinse de oţelul albastru 
al coaselor. Pământurile toate, până în apropierea fabricii de 
acizi, erau ale domnului Sânger. El le cumpărase pe preţ de 
nimic de la un grof bătrân, epileptic, care şi iarna şi vara umbla 
cu o cuşmă de oaie. Cu gândul să-şi apere căpăţâna dacă l-ar fi 
apucat criza pe un drum pietruit. 

În ultima vreme, de când s-au oprit lucrările la linia ferată care 
trecea chiar la capătul de sus al străzii Semaforului, venea tot 
mai rar să admire bălăriile, pământul. Când venea, îşi înfigea 


bastonul de bambus în ţărână, apoi pipăia glodul mustos de pe 
vârful băţului. 

— Pământ bun i spunea. Şi copiii care se adunau în jurul lui 
râdeau că vorbeşte de unul singur. 

Groful se născuse cu şase degete la mâna stângă şi copiii de 
pe strada Semaforului ştiau acest lucru. De aceea umblau în 
haită după el, cu speranţa că odată şi odată tot o să-şi scoată 
mâna cu pricina din buzunar. Dar bătrânul se obişnuise într- 
atâta să se folosească de o singură mână, încât chiar lui i se 
părea — şi afirma acest lucru — că stânga nu e numai de prisos, 
ci e şi o povară. 

Vara umbla cu sandale de gumă, fără ciorapi. Când isprăvea 
sondarea glodului, se ducea la malul Mureşului şi-şi scălda 
picioarele pline de bătături. Dacă era bine dispus, ţinea predici 
celor adunaţi în jur. Filosofa. Unii spuneau că a făcut o 
sumedenie de şcoli înalte şi unele chiar în America. 

— Vedeţi, îşi arăta degetele picioarelor. Am unghii. Imi sunt de 
prisos. Aş fi foarte curios să aflu care a fost ultimul meu strămoş 
care s-a folosit de ele... Când ajungea cu meditaţiile până aici, 
cineva trebuia să-l întrebe: 

— La ce să le fi folosit? 

Groful îl mustra din priviri pe vorbitor, a dispreţ, şi continua: 

— La curăţitul nucilor de cocos! Atunci erau folositoare încă. 
Dar acum?... îmi aduc numai pagubă. Imi rup ciorapii. Atât, 
băieţi... Da... Oare cum s-o fi numit ultimul meu strămoş care s- 
a folosit încă de unghiile de la picioare?... 

Se întâmpla ca cineva să-i spună un nume banal: Gheorghe 
sau lon, şi atunci groful, supărat de incultura celor din strada 
Semaforului, devenea războinic: lovea în stânga şi în dreapta cu 
bastonul de bambus spre hazul copiilor care îl bombardau cu 
pietre şi cu nămol. 

Cu domnul Sânger nu stătea de vorbă: îl făcea jidan, escroc şi- 
| înjura pe o limbă necunoscută celor din strada Semaforului. 

Domnul Sânger era neamt din Sighişoara şi se îndeletnicea cu 
tot felul de afaceri: cumpăra şi vindea case, dădea sume mici cu 
împrumut, era reprezentantul a patru sau cinci firme străine şi 
finanța birturile din cartier. Era un om înalt, chel şi asuda de 
parcă ar fi fost înhămat la plug sau ar fi cărat piatră în spinare. 
Purta pantofi cu talpă de asbest, pantaloni bufanţi şi cămaşă 


milaneză, de culoare închisă. Cravată nu purta niciodată — îi era 
teamă să nu se înăbuşe. Faţa roşie, totdeauna rasă proaspăt, îi 
lucea şi mirosea de la cinci paşi depărtare a odicolon de 
trandafiri. Cele câteva fire de păr, de culoarea nisipului, ce-i 
creşteau la ceafă, erau meşteşugit netezite cu peria deasă şi 
aduse în faţă să acopere chelia deasupra frunţii. O cicatrice 
dreaptă, parcă trasă cu liniarul, îi împodobea bărbia. Când 
vorbea sau stătea în faţa cuiva, domnul Sânger îşi camufla 
cicatricea cu palma. 

în urmă cu doi ani nu-l cunoştea încă nimeni din cartier. 
Apăruse o dată cu începerea lucrărilor la linia ferată. Stătuse de 
vorbă cu câţiva ingineri, apoi, în urma discuţiilor, a început 
tratativele de cumpărare a pământurilor. Prevăzuse mare câştig. 
Se zvonea că prin apropiere se va înfiinţa şi o haltă de cale 
ferată, aşa că domnul Sânger n-a stat mult pe gânduri. A 
cumpărat toate terenurile virane, le-a împrejmuit cu sârmă 
ghimpată şi a început zidirea primei case. Pe vremea aceea s-a 
măsurat şi întinderea străzii celei noi chiar în dreptul 
semaforului. Strada primise şi un nume oficial, înregistrat 
undeva în arhivele primăriei: Protopop Gâlmeanu; dar nimeni n- 
o numea aşa. Muncitorii de la lucrările de terasament îi spuneau 
„Semaforului” şi aşa a rămas. 

N-a trecut decât un an de la cumpărarea pământurilor şi 
prima casă, pătrată, în formă de cazarmă, cu două etaje, era 
gata. Domnul Sânger îşi făcuse planuri mari cu această casă. La 
parter voia să deschidă un restaurant, iar sus, în cămăruţele de 
la etaj, hotărâse să ţină fete. A şi scos autorizaţia pentru hotel şi 
a chemat un pictor să-i facă firma: Hotel Triest. Muncitorii însă 
au luat clădirea cu asalt şi au ocupat cămăruţele. Nu mai puteau 
fi scoşi decât cu ajutorul poliţiei. Dar domnul Sânger era un om 
deştept şi s-a împăcat cu ei. Erau doar viitorii lui clienţi. Cu 
timpul, datorită unui burlan rupt, ploaia a spălat litera e din 
opera pictorului de firme, astfel că, din inscripţia Triest, a rămas 
doar Hotel Trist. Astfel a devenit cazarma domnului Sânger 
Hotel Tristete. Şi nimeni nu o mai numea altfel. Până şi poştaşii, 
care de altfel veneau foarte rar în strada Semaforului, ne 
chemau la ei şi ne întindeau câte o foaie de hârtie: 

— Du citaţia asta la Hotel Tristeţe. 


Toate ar fi fost bune dacă o comisie de anchetă venită de la 
Bucureşti n-ar fi oprit lucrările de la linia ferată. Li s-a părut lor 
că se furase prea mult, fără să fi primit procentul care li s-ar fi 
cuvenit după o lege nescrisă, astfel că au găsit solul nisipos, 
nerezistent pentru cale ferată şi au încheiat pe loc zece procese 
verbale. Ministerul în cauză şi-a însuşit rapoartele comisiei şi a 
suspendat oficial lucrările. 

Muncitorii, de pe o zi pe alta, au rămas fără lucru. La început, 
cei care nu mai primiseră ultimele salarii au început să desfacă 
traversele, încât numai după o singură lună cele două şine 
ruginite au rămas desculţe pe prundiş. Viaţa din cartier şi-a 
reluat cursul ca mai înainte: oamenii şi-au căutat slujbe în altă 
parte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Numai singură strada 
Semaforului creştea: ca din pământ au răsărit cocioabe, din 
piatră, din lemn, din tablă. Domnul Sânger umbla încruntat de 
supărare; uita să-şi ascundă cicatricea de pe bărbie; apoi s-a 
liniştit şi el. S-a apucat de alte afaceri şi s-a înstrăinat tot mai 
mult de strada Semaforului. Numai o dată pe lună venea 
regulat. La întâi. Venea să-şi încaseze chiriile, apoi dispărea încă 
pentru o lună. Era socotit un fel de calendar ambulant. 

— Uite, domnule, iar a trecut o lună. 

Domnul Sânger era la fel de punctual ca şi maşinile de 
reclamă ale fabricii Schmoll de la Braşov care, în fiecare an, în 
primele zile ale lui ianuarie, veneau şi împărțeau gratuit 
calendare de perete trase la ofset. 

În anul când ne-am mutat noi în strada Semaforului, maşina 
cu inscripţia Schmoll ne dăruise un calendar de culoare albastră, 
pe frontispiciul căruia erau desenate cifrele 1932. 

2 

Primii mei prieteni au fost copiii lui Jurj, tinichigiul. Despre 
acest tinichigiu se spunea că el ar fi construit semaforul de la 
capătul străzii. Noi eram foarte mândri de el. Il priveam cu 
admiraţie cum pleca în zori cu lădiţa de tinichea în spate. 
Mergea la lucru. Noi ne închipuiam că înalţă alte semafoare. Pe 
urmă nu l-am mai văzut pe Jurj cu lădiţa în spinare. Am aflat de 
la tata că e şomer. Din când în când Jurj venea pe la noi să se 
sfătuiască cu tata, care era „artist” şi era socotit om deştept, 
mai ales că era primul care ştia dacă este de lucru sau nu la 
gara triaj. Jurj visa să găsească undeva hani mulţi şi să se ducă 


în America aşa cum se dusese şi Griguţă, despre care se spunea 
că ar fi ajuns bogătaș de nu mai ştie ce să facă cu averea. 

La primul întâi, când a venit domnul Sânger să ceară banii de 
la tinichigiu, acesta nu i-a putut plăti. Neavând încotro, domnul 
Sânger a aşteptat încă o lună. Dar Jurj n-a avut bani nici a doua 
lună. Atunci domnul Sânger a chemat poliţia şi tinichigiul a fost 
evacuat în stradă. N-a avut cine ştie ce lucruri: un dulap vopsit 
cu lac alb, un pat de fier şi unul de lemn în care dormeau cei 
patru copii ai lui, o masă din lemn de brad şi două scaune fără 
spătare. Lucrurile lui mici, vasele de bucătărie nu le-am putut 
inventaria: erau legate într-o pătură, dar cred că au fost puţine 
dacă au încăput într-o singură legătură. 

Era la începutul lui noiembrie şi căzuse bruma. Ramurile 
uscate ale salcâmilor, bătute de vânt, sunau de parcă ar fi fost 
de os. Uşile caselor din strada Semaforului se deschideau rar, să 
nu se răcească odăile. Era frig: nu mai puteam umbla desculți. 
Ne înveleam picioarele în cârpe. 

Nevasta lui Jurj stătea în pat şi tuşea. Era roşie la faţă de 
parcă ar fi avut un cuptor sub pătură. Tata l-a sfătuit pe Jurj să-şi 
ducă copiii la azil. La noi nu aveau loc: locuiam şase într-o 
cameră. Neavând altceva de făcut, Jurj şi-a luat copiii şi s-a dus 
la azil. Aici i-au spus că nu mai sunt locuri şi, de altfel, nici nu se 
primesc decât copii orfani. Nu ştiu la ce s-o fi gândit în drum 
spre casă. Era tare mohorât. Când a intrat în curtea casei lui 
Sânger era încruntat. Nevasta sa avea febră şi aiura. Nu şi-a 
recunoscut soţul. Tinichigiul i-a pus palmele pe frunte. Ardea. A 
lăsat să-i alunece palmele spre obraji, spre gâtul femeii. N-a 
trebuit să strângă mult. Ea nu şi-a deschis ochii decât o singură 
dată, probabil a mirare. Eu cred că din ochi a încuviinţat totul. 
Pe urmă, Jurj a cotrobăit în lădiţa lui de tinichea, a scos o daltă şi 
şi-a tăiat vinele. Probabil a vrut să dea copiilor calitatea de 
orfani. 

Cu unul din copiii lui Jurj m-am întâlnit nu de mult la un dineu 
oferit de ambasada bulgară. L-am întrebat cu ce se 
îndeletniceşte. Un timp m-a privit stânjenit, apoi s-a aplecat spre 
mine şi mi-a spus încet, să nu-l audă cei din jur: 

— Sunt ministru adjunct. 

CASA DE CORECŢIE 


În fiecare an, la 1 septembrie, fraţii mei mai mari primeau 
câte o jumătate de pâine neagră şi plecau pe jos la Timişoara, la 
Casa de Corecţie. Acolo se prezentau la direcţie, primeau câte o 
bătaie zdravănă pentru că au fugit în primăvară, erau tunşi şi 
trimişi în atelierul de tâmplărie să lucreze la rindea. La Casa de 
Corecţie, pentru opt ore de lucru şi pentru audierea celor două 
conferinţe pe zi, despre morală, primeai haine şi mâncare şi, 
bineînţeles, pat cu cearceaf alb şi căldură. 

Noi, cei rămaşi acasă în frig, îi invidiam pe cei plecaţi pentru 
norocul care a dat peste ei. Imi amintesc că ani de-a rândul m- 
am rugat de părinţi să mă lase şi pe mine la Casa de Corecţie. 

Nu m-au lăsat. Imi spuneau: 

— Tu eşti mic şi te strici acolo. 

în cele din urmă, în toamna anului 1932, s-au învoit să mă duc 
şi eu. Aveam vreo opt ani şi eram foarte slab şi bolnav. Şi acasă 
n-ar fi avut cu ce să mă trateze. 

Am primit vestea cu bucurie. Fratele cel mare mi-a povestit 
atât de multe lucruri despre viaţa de la Casa de Corecţie, despre 
sobele de teracotă, mari cât două dulapuri puse unul peste altul, 
despre ciorbele de orez cu carne de berbec, despre mirosul 
plăcut al cleiului încins, incit abia aşteptam să cresc, să mă fac 
mare, ca să mă pot duce şi eu să-mi petrec iarna acolo. In 
mintea mea, Casa de Corecţie crescuse ca un castel din poveşti, 
cu odăi mari, luminoase, cu parcuri fără de sfârşit pline de copii 
veseli şi frumoşi. De aceea, în noaptea când s-a hotărât 
plecarea mea, n-am reuşit să închid ochii nici pentru o clipă. 
Pândeam tot timpul ferestrele aşteptând să se albească de 
lumina zorilor, să mă pot scula, să plec. Noaptea a trecut cu 
greu şi mi-era ciudă că fraţii horcăiau liniştiţi de parcă ei n-ar fi 
aşteptat cu bucurie plecarea. Nici mama n-a închis ochii. A stat 
tot timpul cu acul în mână să ne cârpească pantalonii şi 
cămâăşile. 

Dimineaţa, după ce am primit jumătăţile de pâine, mama ne-a 
petrecut până în stradă, plângând de parcă ar fi bătut-o cineva. 

Ne-a urat drum bun şi eu n-am putut pricepe de ce era nevoie 
de lacrimile acelea... Plecam doar la Casa de Corecţie, la 
mâncare şi la căldură. 

Frumos e un voiaj cu „autostopul” când eşti sătul şi nu ai 
decât opt ani. Pe atunci nu admiram miriştile ruginii, căderea 


frunzelor şi nici unduirea lentă, mlădioasă, a firelor de telegraf. 
Mă îmbăta viteza camionului, mângâierea aerului rece şi 
jumătatea de pâine neagră înghesuită ţeapăn în stomac. 

Spre nemulţumirea mea, Casa de Corecţie nu semăna cu 
cetatea închipuirilor mele. Chiar la prima vedere, încă de 
departe, zidurile de cărămidă roşie, ne tencuite, înalte, aduceau 
a închisoare. Poarta mare, de fier forjat, vopsită cu miniu şi 
încadrată de cele două gherete de lemn, pentru pază, făcea şi 
mai neprimitor coridorul întunecat şi umed ce se întindea în 
spatele ei. 

Cu mâinile în buzunar, ca să par indiferent, călcam sfios în 
spatele fraţilor mei. Ei, deşi cunoşteau bine toate drumurile, 
mergeau încet puţin speriaţi: probabil se gândeau la bătaia 
care-i aştepta. Nu-mi era teamă de bătaie. Luasem atât de mulţi 
pumni în viaţa mea şi am primit atâtea palme, încât aşteptam 
„evenimentul” cu o indiferenţă prostească. Totuşi, aş fi vrut să 
fiu „după”, să mă văd în atelierul de tâmplărie şi să constat 
dacă sobele de teracotă sunt într-adevăr atât de mari după cum 
mi s-a povestit. 

Fraţii mei au fost primiţi cu brânci încă de primul paznic care i- 
a întâlnit. 

— V-aţi întors,  îngeraşilor? Hai?!... Şi fără niciun alt 
comentariu începu să-i pălmuiască deodată cu amândouă 
mâinile. Am pierdut o sută de lei... Am pus pariu că n-o să vă 
mai întoarceţi... Na! Şi continuă să-i lovească. 

Directorul, un om mic. Gras, cu mâinile unse cu vaselină, de 
teamă să nu colecteze bacili, ne privi sever. Un pic mi-era 
teamă că n-o să ne primească în Casa de Corecţie, dar imediat 
mi-am dat seama că nu putea fi vorba despre aşa ceva. Ulterior, 
am aflat că domnul director al Casei de Corecţie, Scurtu, era 
asociatul unei firme de tâmplărie fină care a închiriat braţele de 
muncă ale deţinuţilor cu condiţia să-i înveţe meserie. De aceea, 
domnul Scurtu nu refuza revenirea acelora care ştiau să lucreze. 
Aceştia, de obicei, dădeau randament mai bun decât novicii. 

— Asta micu — arătă spre mine, cine e? 

— Sunt un băiat foarte rău, am răspuns repede şi am început 
să privesc cu indiferenţă... 

— Cine te-a adus, mă?! Şi uită-te la mine dacă-ţi vorbesc. 

— Am venit singur. 


— Cum singur? Fără acte? La judecătorie ai fost? 

Eram pregătit pentru toate răspunsurile. Ştiam că fără acte de 
dare în judecată, sau fără adresă oficială a circumscripţiei de 
poliţie, nu mă pot interna. 

— Am fugit de la judecătorie, domnule director. 

— Şi atunci de ce-ai venit aici? 

— Pentru că sunt foarte rău. 

Acum era momentul să-l scuip în obraz sau să-i rup haina. Aşa 
m-au învăţat fraţii. Mi-au spus că fără asta n-o să fiu primit. M- 
am apropiat de director, dar n-am avut curajul să-l scuip. L-am 
lovit peste mână. 

— Ce-i asta? întrebă nedumerit. 

— Sunt foarte rău, domnule director, şi l-am lovit iar. 

— leşi afară! strigă furios şi se congestionă la faţă. 

Fratele cel-mare îmi făcu semn să-l scuip. 

Am izbucnit în plâns. 

— Vă rog să mă primiţi şi pe mine. Sunt rău. Rău şi foarte 
sărac. Eram convins că am să-l înduioşez. 

Un paznic care intrase îi luă pe fraţii mei de guler şi-i scoase 
afară. 

— Hai, cară-te! mă înghionti directorul. 

— Nu plec. 

După o jumătate de oră de ceartă şi plânsete, directorul se 
linişti. Mă privi cercetător, după aceea mă întrebă de parcă în 
clipa aceea m-ar fi văzut pentru prima oară. 

— Ai fost vreodată bolnav? 

— Niciodată, domnule director. 

— Uite, băieţaş. Fără acte nu te pot primi. 

— Nici fraţii mei n-au acte. 

— Ba da. Ei au fişe. Când au venit pentru prima oară au fost 
trimişi de poliţie. Tu n-ai... Dar dacă eşti băiat cuminte şi te porţi 
frumos, te iau acasă la mine. 

— Şi pot să stau până la primăvară? 

— Dacă eşti cuminte şi ascultător, da. Şi fără să aştepte 
răspuns, chemă un paznic şi-i dădu ordine să mă ducă în 
camera de dezinfecţie şi de acolo acasă la el. 

înainte de a intra la dezinfectat, un frizer mi-a tăiat coama cu 
maşina zero. Până atunci, niciodată n-am făcut baie decât Vara 


în Mureş, său acasă în lighean, şi nu-mi amintesc să fi auzit 
vreodată de un bazin cu apă caldă sau de baie de aburi. 

Am stat în apă caldă până mi s-au muiat oasele. Am ieşit de la 
dezinfecţie fleşcăit şi moale ca o zdreanţă. Paznicul însărcinat cu 
transportarea mea m-a predat unui şofer care m-a dus la 
locuinţa directorului. M-a primit o femeie între două vârste, 
despre care am aflat că era menajera domnului Scurtu. Femeia 
m-a măsurat din priviri, a clătinat nemulțumită din cap şi m-a 
dus într-o cameră mare, plină cu cărţi. Mi-a poruncit să nu mă 
ating de nimic, să aştept până se întoarce domnul director, să 
hotărască, dacă stau o singură noapte sau mai mult. Rămas 
singur, am inventariat încăperea cu privirile: din toate lucrurile 
care se găseau aici cel mai mult mi-a plăcut soba de teracotă. E 
drept, nu era chiar atât de mare, dar în odăiţa noastră din 
strada Semaforului tot n-ar fi încăput. 

începea să se întunece când a sosit directorul. A aprins o 
lampă mică de birou şi m-a cercetat îndelung, aşa cum am auzit 
că fac poliţiştii cu hoţii. 

— Eşti frumuşel, micuţule. Spune-mi cum te cheamă? 

— Francis, Francisc... Rumegă de câteva ori numele, apoi, 
foarte serios, m-a prins de bărbie şi mi-a spus că o să mă 
numească Francisca. 

Mi-a venit să râd şi să-i spun că e prost, că Francisca e nume 
de fată, dar m-am gândit că e mai bine să nu-l supăr. Mă 
preocupa numai un singur lucru, şi anume, ce o să fie în casa 
asta? L-am întrebat: 

— Eu ce am să fac aici, domnule director? 

— Ai să locuieşti aici şi asta e tot. Ce să facă un băieţaş ca 
tine? Dar nu-mi mai spune „domnule director”... Acum nu sunt 
la Casa de Corecţie. Spune-mi lonel. 

Mi-am aplecat ruşinat capul. 

— Nu pot să vă spun aşa... 

— Ei, încearcă o dată. Numai o singură dată. 

Ochii lui mici, verzi, brăzdaţi cu vinişoare subţiri, sclipeau de 
parcă ar fi fost nişte becuri de baterie. Buzele mari şi cărnoase, 
întredeschise, îi dezveleau două şiruri de dinţi mici, ascuţiţi, ca 
de şoarece. M-a mângâiat cu palmele unse cu vaselină. Mi s-a 
făcut teamă de el. l-am rostit numele ca să mă lase în pace. 


— Aşa, aşa, gâfâi directorul satisfăcut şi mă sărută lipicios pe 
frunte. 

După cină, servită în două farfurii, mi-a dat un pahar de vin şi 
m-a trimis la baie. 

„Bun obicei au domnii”, mi-am spus în gând, şi când am 
deschis uşa băii am rămas înmărmurit. O cameră atât de 
frumoasă n-am văzut niciodată până atunci. Poate numai în 
filme. Toţi pereţii erau căptuşiţi cu plăci de faianţă albă, 
lucitoare ca oglinda. Undeva, în apropierea tavanului, un bec 
ascuns şi colorat violet împrăştia o lumină ireală, mată. Vana, 
albă şi ea, zidită în perete, părea o scobitură într-un bloc mare 
de marmură. M-am apropiat sfios de robinetele nichelate şi mi- 
am întors capul spre director: 

— Îmi daţi voie? 

— Da, Francisca. Ai să faci baie în fiecare seară. 

„Mare noroc a dat peste mine! Păcat însă că n-o să mă creadă 
nimeni când am să le povestesc toate astea. Cei din strada 
Semaforului nici nu-şi pot închipui o cameră atât de frumoasă. 
Poate nici tata, deşi el a umblat mult peste graniţă şi a văzut o 
sumedenie de ţări”. 

M-am dezbrăcat repede şi am intrat în apa spumoasă, verzuie. 
E drept, m-aş fi simţit mult mai bine dacă directorul n-ar fi fost 
de faţă şi nu m-ar fi privit tot timpul. Pe atunci credeam că de 
teamă să nu-i stric ceva la robinete. 

După baie, directorul m-a vârât într-un cearceaf pufos şi m-a 
şters cu mâinile tremurânde. După ce m-a uscat de-a binelea, 
am vrut să mă îmbrac, dar directorul nu m-a lăsat: 

— Nu te mai îmbrăca. Mergem la culcare. 

Camera de dormit era mai frumoasă decât camera de baie. Şi 
aici totul era învăluit într-o lumină violetă, dar mobilele negre, 
lustruite, răsfrângeau razele becului în toate părţile. Un pat lat, 
dublu, cu două plapume trandafirii şi cu cearceafuri albe, ocupa 
jumătate din cameră. În faţa patului o oglindă mare, prinsă într- 
o ramă sculptată, îţi mărea încăperea de două ori. Dulapul din 
colţ, cu trei uşi şi o masă rotundă, completau mobilierul. 

Directorul se dezbrăcă şi el: avea trupul fleşcăit şi păros ca o 
maimuţă. M-am ascuns sub plapumă. Nu mult după aceea am 
auzit pocnetul sec al comutatorului şi scârţâitul arcurilor din 
patul vecin. S-a culcat şi el. 


— Dormi? 

— Nu, domnule director. 

— Ţi-am spus să-mi spui lonel. 

Nu-i răspund. Directorul insistă: 

— Spune-mi lonel. 

— lonel. 

— Aşa... vezi, acum eşti un băiat cuminte. Mai mult am simţit 
decât am auzit că se apropie de mine. Începu să râdă: dormi ca 
o vulpe... Hai? 

— Nu înţeleg... 

începu să râdă din nou: 

— Cu coada între picioare. 

Mi-a năvălit sângele în obraz şi m-am tras până la marginea 
patului. 

— Îți plac pozele? 

Nu i-am răspuns. M-am prefăcut că dorm. 

— Îți plac pozele? 

— Nu. 

— Înseamnă că n-ai văzut încă poze frumoase. Ai sa vezi cum 
o să-ţi placă ale mele. 

Aprinse lampa de pe noptieră, se sculă şi scoase din dulap o 
grămadă de reviste. Mi le întinse. Erau reviste străine, 
franţuzeşti, pline cu poze. Pe coperta uneia, era o femeie goală, 
cu fundul mare, care se pieptăna în faţa unei oglinzi. Prin 
oglindă i se vedeau şi ţâţele şi buricul. Am răsfoit-o repede, să 
scap de femeia din faţa oglinzii. Pe pagina următoare erau două 
femei care se sărutau. Erau tot goale. Pe paginile celelalte la fel: 
ba din faţă, ba din spate. Una, neruşinată, se căţărase goală 
într-un cireş şi, cum stătea crăcănată, i se vedea totul. Am tras 
cu ochiul spre director; acesta îşi holbase ochii, apoi, văzând că-l 
privesc, întinse palmele unsuroase spre mine. Ce-ar fi dacă laş 
scuipa acum? Desigur că m-ar interna la Casa de Corecţie. În 
zadar am încercat să mă retrag: îi simţii palma pe piept, apoi pe 
burtă. Am sărit din pat. Directorul sări şi el: 

— Spune-mi lonel. Te rog, spune-mi lonel. Vru să mă 
îmbrăţişeze. Am fugit în colţul celălalt al odăii. Ochii lui mici, 
verzi, se bulbucară şi gâfâia de parcă ar fi lucrat la descărcatul 
lemnelor. Dacă ar fi tata aici, l-ar dobori cu o singură palmă. 

— Spune-mi lonel! repeta într-una. 


— Lăsaţi-mă, că strig. 

— Spune-mi lonel! 

Se repezi la mine. Am sărit pe pat, de acolo la fereastră, am 
deschis-o şi am strigat din toate puterile după ajutor. Directorul 
mă privi cu ochi întredeschişi, duşmănos. Se făcu linişte. De 
undeva din stradă se auzi un ţignal, apoi paşi grăbiţi şi încă un 
tignal. 

— Îmbracă-te | îmi porunci directorul. 

Am sărit la un scaun, mi-am luat pantalonii şi cămaşa. Eram 
aproape îmbrăcat când se auzi ţârâitul ascuțit al soneriei. Nu-mi 
mai era teamă. Directorul mă luă de braţ şi mă târî în antreu. Nu 
slăbi strânsoarea nici când descuie uşa. In prag apăru un poliţist 
şi un civil, probabil un curios de pe stradă. 

— Bine că aţi venit, spuse directorul răsuflând precipitat. Uite, 
am prins un spărgător minor. Nu ştiu când s-a strecurat în casă. 
Se întoarse spre mine: Spune, ce ai vrut să furi? 

Am început să bâlbâi. Numai la asta nu mă aşteptam. Polițistul 
mă luă de guler şi-mi cârpi o palmă. 

— Măi, tocmai la directorul Casei de Corecţie ţi-ai găsit să 
furi?! 

N-avu timp să mă bată mai departe căci directorul îl 
întrerupse din activitate. 

— Te-aş ruga foarte mult să-l duci la noi. Nu ştiu cum a reuşit 
să evadeze de acolo. În timp ce vorbea, închise uşa în nasul 
civilului, se întoarse în casă şi reveni cu o monedă de o sută de 
lei pe care i-o întinse gardianului. Acesta salută ceremonios, mă 
luă de braţ şi mă scoase în stradă. După ce mă trase de câteva 
ori de urechi, mă întrebă: 

— Ce-ai vrut să furi, măi? 

— N-am vrut să fur nimic, domnule poliţist. Jur. El m-a dus în 
casă şi m-a dezbrăcat şi... 

— Şi... 

— Nimic. Nu ştiam ce să-i spun. g 

M-a predat paznicului de la Casa de Corecţie şi a plecat. Incă 
în noaptea aceea am fost dus din nou la dezinfectare şi vârât 
într-o cameră comună cu zece paturi de lemn, fără cearceafuri. 

Am stat patru luni în institutul de reeducare şi am fost bătut 
zdravăn de două ori. O dată, imediat după internare, de către un 


paznic şi a doua oară, de către însuşi directorul lonel Scurtu, 
pentru că l-am scuipat în ochi. 

TRICOUL VĂRGAT 

Prin 1936, tata era angajat la fabrica de mobile „Grigorescu şi 
fiul” din strada Florilor. Lucra în hala mare la gater, croia 
scânduri de doi ţoii, le dădea la rindeaua electrică şi ajutat de 
ucenici le rânduia în stive înalte până la tavan. 

În hala mare cu podea de ciment era frig: foile de placaj care 
înlocuiau ochiurile sparte ale ferestrelor lăsau să pătrundă 
vântul şi, dacă ningea, chiar şi fulgii. Cele două sobe canadiene 
îndopate cu rumeguş nu reuşeau să încălzească hala; asta şi din 
pricină că uşile din dreptul fierăstrăului cel mare erau deschise 
în permanenţă ca să se poată manipula scândurile lungi. Lemnul 
brut era depozitat în curte cu zăpada îngheţată pe el. In timpul 
manevrării, muncitorii îşi sângerau palmele şi-l înjurau pe 
Grigorescu care stătea în spatele unei ferestre de la etaj şi le 
făcea semne să se grăbească. 

larna, tata se întorcea de la lucru cu degetele degerate, cu 
umerii strânşi şi cu ochii înlăcrimaţi. Mânca în grabă şi apoi se 
aşeza lângă cuptor ca să-şi încălzească spatele. Mama îi 
pregătea apă caldă într-un lighean şi-i povestea fel de fel de 
nimicuri. Tata n-avea putere s-o întrerupă. O lăsa să vorbească 
până când, moleşit de somn, aţipea. 

Mama îi pregătea repede patul spre bucuria noastră, a 
copiilor. Noi, când se întorcea tata de la lucru, n-aveam voie să 
vorbim, să ne jucăm, sau să râdem. Mama ne dăscălea încă în 
timpul zilei: 

— Tata vine obosit, fiţi cuminţi... Nu-l supăraţi... 

Dar noi ne plictiseam de moarte, nu eram în stare să stăm 
tăcuţi prin colţuri. Toată ziua ne zbenguiam prin casă, la şcoală 
nu umblam decât cu rândul, după cum apucam ghetele. Erau 
două perechi şi noi eram patru. Zilele se scurgeau la fel de 
monotone ca şi ţăcănitul maşinii de cusut pe care o pedala 
mama. Şi era atât de obosită, incit rar ne învrednicea cu câte un 
răspuns: 

— Mamă, de ce spune Grigorescu să cumpărăm cartofi în loc 
de unt? Untul nu-i bun? 

Numai sâmbătă, când aducea tata salariul, se schimbau 
lucrurile. Atunci parcă şi el era schimbat. Trecea pe la frizer, 


devenea frumos şi călca plin de importanţă. Intra în casă, ne 
spunea pe nume, uneori scotea şi câte o pungă de bomboane şi 
noi îl rugam să numească pe unul, de obicei cu rândul, care să 
facă împărţeala. 

Mama stătea lângă masă cu mâinile în poală şi-şi dădea cu 
părerea: 

— N-ar fi trebuit să le cumperi nimic... Sunt atât de răi că mă 
scot din casă... 

Dar noi ştiam că se bucura de bomboanele noastre mai mult 
decât noi. 

Tata punea pe masă patru monede de o sută de lei cu chipul 
buhăit al regelui. Cele patru monede reprezentau salariul pe o 
săptămână. Mama scotea un carneţel din sertarul mesei, căuta 
un creion prin penarele noastre şi-şi începea socotelile. 

Fugeam pe rând la băcan, la brutar, la măcelar şi plăteam 
datoriile. In mai puţin de jumătate de oră, cele patru monede 
erau schimbate şi nu se mai găsea pe masă decât ceva 
mărunţiş de nichel şi arama. Mi-amintesc ca lucrurile s-au 
petrecut la fel ani de-a rândul. La început trebuia să mă ridic în 
vârful picioarelor ca să văd cele patru monede. Apoi, după ani, 
puteam să le văd fără să mai întind gâtul. Ceea ce am înţeles 
din discuţiile de sâmbătă seara era că totdeauna ne mai lipsea 
încă o monedă. Dacă tata ar fi adus cinci monede în loc de 
patru, noi am fi fost totdeauna sătui, îmbrăcaţi frumos şi fericiţi. 
Şi, poate, atunci ne-am fi putut tunde şi noi la frizer ca toţi 
oamenii. 

În iarna lui '36 s-a întâmplat minunea: tata s-a întors într-o 
seară cu opt monede. Ne-am adunat cu toţii în jurul mesei şi nu 
ne mai săturam privindu-le. Erau noi nouţe, parcă ar fi fost 
aduse de-a dreptul de la fabrica de bani. Contrar obiceiului, în 
seara aceea n-am plătit nicio datorie. Tata ne-a gonit la culcare 
şi a rămas cu mama în bucătărie până aproape de miezul nopţii. 
Făceau planuri. Noi ne temeam că nu vom fi incluşi în proiectele 
lor şi de aceea, după o scurtă consfătuire, am scris pe o foaie de 
caiet toate revendicările noastre. „Pavel — palton, Gheorghe — 
ghete, Vasile era cel mai mare. El îşi scrisese în dreptul numelui: 
pantaloni lungi”. lar eu: „ce vrea mama şi tata să-mi cumpere”. 

A doua zi am aflat că tata fusese concediat. Cele patru 
monede aduse în plus erau banii de preaviz. 


A urmat o iarnă grea. La început a refuzat să ne mai vândă pe 
datorie băcanul. Pe urmă şi ceilalţi, de parcă ar fi fost înţeleşi. 
Tata se scula ca şi înainte, la cinci dimineaţa, şi pleca spre piaţa 
de vechituri, la colţul şomerilor. Rar de tot găsea ceva de lucru 
şi atunci doar pentru câte o jumătate de zi; să spargă lemne sau 
să ajute la un mutat. 

Primăvara, îndată după dezgheţ, şi-a confecţionat undiţe din 
ace de gămălie şi a ieşit la pescuit. Se întorcea acasă seara, cu 
nişte peşti mici înşiraţi pe o sfoară de ra fie şi ocolea privirile 
mamei: îi era ruşine că prindea peşti mici. 

într-o zi mai călduroasă l-am însoţit şi eu la pescuit. Am stat 
lângă el tăcut, să nu sperii peştii, dar se vedea că i-am adus 
ghinion; peştii ocoleau şi rimele şi mămăliga. 

Nu departe de noi ancorase un şlep de lemn încărcat cu 
zarzavaturi. Sosise de la Modoş. Cei doi marinari aflaţi pe punte 
erau îmbrăcaţi în tricouri vărgate şi se îndeletniceau cu 
descărcarea lăzilor cu morcovi. M-am dus la şlep să casc gura. 
Unul dintre marinari, un om în vârstă, cu barbă, mă chemă să le 
ajut. Am cărat vreo două ore lăzi uşoare încărcate cu salată 
verde şi, după ce puntea fusese golită, m-au pus să mătur 
coverta. La sfârşitul lucrului am primit cinci lei. 

Tata m-a bătut pe umăr, mi-a spus că sunt harnic şi o să iasă 
om din mine. Eram bucuros. Pe urmă s-a dus şi tata la şlep şi a 
intrat în vorbă cu marinarii. l-a întrebat dacă n-au ceva de lucru 
şi pentru el. Bătrânul clătină din cap în semn că nu, dar tata 
stăruia. În cele din urmă, marinarul cel tânăr îl chemă pe punte. 

— Ai timp? 

— Am, răspunse tata. Dacă aş avea atât de mulţi hani cât 
timp am, aş fi mai bogat ca Rothschild. 

— Atunci am putea să te angajăm, spuse marinarul cel tânăr... 
Dar asta înseamnă să lipseşti din oraş câte patru zile pe 
săptămână. Atât durează fiecare cursă până la Modoş. Ţi-ar 
conveni? 

— Orice muncă îmi convine. Sunt şomer de cinci luni. Mă 
angajaţi? 

Marinarul cel tânăr îl întrebă pe cel cu barbă: 

— Ce zici? 

Acesta scuipă în Bega şi răspunse cu întârziere: 

— Faci ce vrei, e vasul tău... 


Marinarul cel tânăr scuipă şi el în Bega. 

— E greu, domnule... Noi n-avem voie să angajăm decât 
marinari cu experienţă. Şi dumneata n-ai nicio uniformă. Cel de 
la vama apelor nu ne lasă să angajăm civili... 

Tata mai stătu un timp, privind resemnat şlepul. Tocmai 
dădea să plece când marinarul cel tânăr îl strigă: 

— Ascultă, domnule... Dacă faci rost de tricou vărgat te 
angajăm... Că ăia de la vama apelor n-au de unde să ştie că nu 
eşti marinar... 

— Am tricou vărgat, răspunse vesel tata. 

Minţea. N-avea tricou vărgat. Nu l-am văzut niciodată 
îmbrăcat în tricou vărgat. 

— Mă duc să-mi iau uniforma. 

Marinarul cel tânăr strigă după el: 

— Grăbeşte-te, că la 7 plecăm... 

Tata îmi făcu semn să-l urmez. Abia mă puteam ţine după el. 

Acasă o trimise pe mama să ceară împrumut nişte bani de la 
un vecin... 

— Dacă fac rost de bani ca să-mi cumpăr un tricou vărgat 
începând de mâine lucrez... 

Mama fugi la vecin dar vecinul nu avea bani. Era pârlit ca şi 
noi. Tata încercă să ceară cu împrumut de la băcan: acesta îl 
refuză pe motiv că dacă se face marinar pleacă şi nu mai dă 
niciodată banii înapoi. 

Cu o bicicletă împrumutată de la un vecin, tata colindă pe la 
toate rubedeniile dar nu găsii banii necesari pentru cumpărarea 
unui tricou. În cele din urmă, mamei îi veni o idee salvatoare: să 
dea o plapumă la Casa de Amanet. 

La ora 6, tata se duse să cumpere tricoul. Tot cartierul aflase 
între timp că tata se face marinar. Eu umblam ţanţoş pe stradă, 
povesteam tuturor ce călătorii o să facă tata în America, în 
Australia. Prietenilor le făgăduisem timbre din Mauritania, din 
Madagascar, din Indii. 

îmbrăcat în tricoul vărgat, tata arăta chipeş. Avea pieptul lat, 
tricoul stătea întins pe el; părea un adevărat lup de mare. 

Eu l-am însoţit până la şlep. Duceam într-un coş alimente 
pentru patru zile, atât cât avea nevoie pentru prima cursă. 


Cei doi marinari stăteau pe punte. Bătrânul cu barbă scuipa 
tot timpul în Bega. Eram convins că şi tata va învăţa să scuipe 
aşa. 

— Am venit, spuse tata marinarului tânăr. _ 

Acesta începu să râdă. Nu ştiam ce găsea caraghios la tata. Il 
priveam mirat. În cele din urmă ne-a lămurit: 

— Frumos tricou, domnule. Dar ştii... noi nu angajăm 
marinari... Am glumit... 

Râse din nou, apoi scuipă ascuţit în Bega. 

HOŢUL 

N-am mai mâncat de două zile. A treia zi, seara, tata şi-a lăsat 
capul în palme şi s-a aşezat lângă cuptor. Aşa făcea totdeauna 
când era necăjit. Noi, copiii, am lăsat joaca deoparte şi ne-am 
grămădit pe salteaua cu rumeguş de lângă perete. Mama ne-a 
îndemnat să ne culcăm. Era un sfat bun: dormind nu simţeai nici 
foamea şi erai şi ferit de eventualele palme pe care tata le 
împărțea cu dărnicie când era necăjit. Acum nu-mi mai amintesc 
de ce, poate de foame, sau poate că n-am vrut să mă culc, am 
început să smiorcăi. Fratele cel mare m-a îmbrâncit cu cotul şi 
mi-a şoptit la ureche: 

— Taci, că ne bate tata. 

Am tăcut imediat şi am aruncat o privire spre cuptor. Tata era 
tot acolo. Aşa cum stătea gârbovit, cu cămaşa peticită întinsă pe 
spate, îi puteai vedea fiecare tresărire a muşchilor. La lumina 
slabă a lămpii de petrol şi datorită jocului de umbre, părea că 
are nişte frânghii întinse sub cămaşă. Nimeni nu era atât de 
puternic pe strada Semaforului ca tata. Odată, când am fost să 
descărcăm lemne la gara de triaj, tata a adus acasă trei 
traverse întregi. Alţii, care n-au luat decât una singură, făceau 
popasuri din o sută în o sută de metri. Tata nu s-a oprit de loc, şi 
noi, copiii, l-am admirat la fel de mult ca pe Tarzan, pe care l-am 
văzut la cinema. Dacă ar fi fost totdeauna ras şi îmbrăcat bine, 
ar fi fost un om frumos. Mama ne-a povestit de multe ori că, 
atunci când l-a cunoscut, a avut şi haine negre de duminică şi 
puţini erau oamenii care nu se întorceau după el, să-l admire. 
Acum însă, îmbrăcat în cămaşa peticită, în pantaloni rupţi şi 
strimţi, încălţat în nişte galoşi mari de cauciuc legaţi cu sfoară 
de Manila, părea o haimana. 


Nu-mi plăcea să-l văd necăjit: îşi încrunta fruntea şi-şi ţinea 
pumnii mari, păroşi, atât de strânşi încât mă temeam că o să-i 
plesnească vinele. Atunci şi ochii îi erau fioroşi. Aveau nişte 
sclipiri galbene şi strânşi între pleoape, păreau că te străpung ca 
nişte săgeți. Altă dată, ochii lui castanii, senini, te priveau drept 
în faţă. Avea şi o vorbă despre asta: 

— Omul cu conştiinţa curată te priveşte totdeauna în ochi. El 
nu-şi fereşte privirile. 

Fratele m-a înghiontit din nou: 

— Culcă-te odată. La noapte o să mâncăm. 

— De unde ştii? l-am întrebat curios. 

— Ştiu. Am auzit când au vorbit bătrânii. 

îmi admiram fratele pentru curajul de a vorbi astfel despre 
părinţi. E drept, nu folosea acest termen decât în afară de casă, 
sau când nu erau părinţii de faţă. Curios să aflu despre ce au 
vorbit „bătrânii”, am insistat: 

— Ei spune, ce-ai auzit?... 

Fratele cumpăni un timp, să-mi spună sau nu, apoi mă trase 
lângă el şi-mi şopti la ureche: 

— La noapte tata se duce să fure. 

Am simţit cum îmi năvăleşte sângele în obraz.' Eram atât de 
emoţionat încât nu ştiam ce să-i răspund. M-am ridicat în coate 
să-l văd mai bine pe tata. Nu-şi mai ţinea capul în palme. Stătea 
rezemat în coate la fel ca şi Gânditorul din reproducerea de pe 
perete. Il priveam şi-mi venea să mă duc la el, să-i sărut mâinile. 

— De ce nu dormi? m-a întrebat aspru mama şi eu speriat am 
tras pătura peste cap şi am început să sforăi ca şi cum aş fi 
dormit de cine ştie când. 

A trecut multă vreme fără să se audă vreun zgomot. Tocmai 
mă temeam că am să adorm şi n-am să-l văd pe tata plecând, 
când am auzit iarăşi vocea mamei: 

— Nu te duce. 

Tata a răspuns târziu de-tot: 

— Trebuie să mă duc. 

Mama a stins lampa şi după un sfert de oră tata a deschis uşa 
încet de tot ca să nu scârţâie. Nerăbdător,. Un aşteptat să se 
culce mama, pe urmă m-am sculat şi am spus că vreau să mă 
duc afară. leşit din casă n-am luat-o spre fundul curţii unde erau 
closetele comune, ci am pornit-o spre stradă. 


Era o noapte întunecoasă, fără lună. Tocmai bună pentru hoţi. 
Pe stradă niciun om. Şi niciun zgomot. Numai de peste drum, 
dincolo de gardul de sârmă ghimpată al domnului Sânger, 
ţârâiau greierii. Desigur, peste puţin timp, mama o să mă caute 
în curte. O să iasă încet, în cămaşă de noapte şi o să mă strige 
cu o voce scăzută, să nu se trezească ceilalţi locatari. Neprimind 
niciun răspuns o să meargă în vârful picioarelor spre curtea din 
dos, pe lângă cuştile de iepuri ale lui Adam. Domnul Adam o să 
deschidă fereastra bucătăriei lui de vară şi o să întrebe cine 
dracu' umblă noaptea. 

Acum e totuna. 

Dinspre semafor începea să adie un vânt rece de septembrie 
cu miros de ploaie. Îmi strâng cămaşa la gât şi-mi grăbesc paşii 
să-l ajung pe tata. La colţul străzii mă opresc şi pândesc 
întunericul ca şi cum eu aş fi fost hoţul. Nu m-am înşelat. Pe 
strada pustie nu e decât un singur om: tata. Stă lipit de zidul 
băcăniei lui Glass, chiar în apropierea vitrinei. Oare ce poate lua 
de acolo? 

Cunoşteam vitrinele din cartier ca nimeni altul. Vitrina lui 
Glass era înţesată cu halva colorată, cu salam, cu jumere şi cu 
brânză. Şi sticle sunt în vitrina lui, dar alea sunt goale. Ar trebui 
să mă duc la tata să-i spun să nu ia sticle. De ce să le care 
degeaba?... Totuşi nu îndrăznesc să mă duc la el. Ar fi în stare 
să mă bată. In ultima vreme, de când nu mai câştigă nimic, e 
tare iute la mânie. 

încep să mă obişnuiesc tot mai mult cu întunericul. II văd bine 
pe tata: acum se apropie de oblonul de tinichea al vitrinei. Dar 
de ce face atât de mult zgomot?... Sau numai mie mi se pare 
aşa?... A pocnit ceva... Desigur lacătul... Ce bine că e puternic 
tata! Altcineva n-ar fi reuşit să-l rupă atât de repede. Dar ce-i 
asta?... De ce s-a deschis fereastra lui Glass?... Să fi auzit şi el 
pocnetul?... Acum se deschide şi poarta. Da, e Glass. Glass şi 
fiul său. Dar cine o fi al treilea?... Şi tata de ce nu-i vede?... N-ar 
trebui decât să se întoarcă puţin şi i-ar vedea. Fluier din toate 
puterile. Tata tresare... 

E prea târziu. Glass i-a sărit în spate. Au căzut amândoi la 
pământ. Acum şi fiul lui Glass se apropie de ei. II loveşte cu 
piciorul pe tata. Şi celălalt dă cu piciorul în tata. Alerg într-acolo. 
II trag pe fiul lui Glass să nu mai dea în tata care stă întins cu 


faţa la pământ fără să se mişte. L-au omorât. Încep să plâng. 
Cineva îmi cârpeşte o palmă, dar nu mă doare. 

— Asta n-o să mai fure niciodată, spune în cele din urmă Glass 
cu vocea groasă, răguşită. 

Cu picioarele îl îmbrâncesc pe tata până la marginea 
trotuarului şi, ca unii care şi-au terminat treaba, intră liniştiţi în 
casă. E bine că nu cheamă poliţia. E drept, nici n-ar avea de 
unde să-i cheme. Poliţiştii ocolesc strada Semaforului. Mai ales 
noaptea. Oamenii de aici umblă cu cuţitele şi nu numai ca să fie. 
Le scot repede şi le mânuiesc bine. ` 

Aştept ca să se stingă zgomotele, apoi mă apropii de tata. li 
şterg sângele de pe frunte. li şterg sângele şi-l mingii. 
Bolboroseşte ceva. Inseamnă că n-a murit. Mă bucur şi mă aşez 
lângă el. Nu ştiu ce ar trebui să fac. Ba da. Peste drum e o 
fântână, alerg acolo, îmi scot cămaşa, o ud, apoi o pun pe 
fruntea tatii. El se ridică încet în coate şi priveşte în jur. Îmi dau 
seama că nu pricepe mare lucru din cele întâmplate. Mă 
priveşte un timp, apoi mă recunoaşte. Il ajut să se ridice şi-l 
conduc la fântână. Se spală pe faţă, pe piept. Ce piept lat are! 
O, dacă ar fi fost Glass singur? Sau dacă nu l-ar fi luat pe tata 
prin surprindere. 

— Hai, îmi spune după un timp tata şi mă ia de mână. 

Pornim încet, fără grabă, spre casă. 

— Ţi-e foame? 

— Nu, tată. 

Un timp nu mai vorbim. Mergem tăcuţi ca doi oameni 
preocupaţi. Aş fi dat mult să ştiu la ce se gândeşte, dar n-am 
avut curajul să-l întreb. La colţul străzii se reazimă de zid şi-şi 
trage sufletul. De ce nu sunt atât de puternic ca să-l pot lua în 
braţe?... Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, îmi spune cu o voce 
stinsă de parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă cineva: 

— Nu mai e mult până acasă. 

Pe drum mă mângâie pe cap. 

— Când o să am bani am să-ţi cumpăr o minge. 

Ştiu că n-o să-mi cumpere niciodată, dar mă bucur de parcă 
mi-ar fi luat una. Îi sărut mâna. 

— Îţi mulţumesc, tată. 

Mulţi ani au trecut de la această întâmplare, dar nu m-a mai 
privit niciodată în ochi. 


TATĂL LUI TRIFU 

Fabrica de hârtie era la vreo trei kilometri de strada 
Semaforului. Fusese zidită cu mult înainte de primul război 
mondial, avea zidurile scorojite şi coşul din cărămidă roşie, 
dărâmat... Dar chiar aşa dărâmat cum era, pentru noi, copiii din 
strada Semaforului, era unitate de comparaţie pentru toate 
înălțimile din oraş: turnul de apă de la Modoş era o dată şi 
jumătate mai înalt decât coşul fabricii de hârtie, turla catedralei 
catolice de două ori şi foişorul de apă tot de vreo două ori. În 
curtea fabricii de hârtie, năpădită de buruieni, jucam de-a hoţii 
şi vardiştii, iar în zilele cu ploaie ne adunam sub şopron, fumam 
mucurile adunate de pe stradă şi ne povesteam aventurile de la 
şcoală, subiectele filmelor văzute de la pauză la cinematograful 
Tivoli. 

Fabrica de hârtie, de fapt, nu era fabrică de hârtie: între 
zidurile scorojite ale clădirii se fabricau cratiţe de aluminiu, căni 
de lapte şi ochelari de protecţie pentru motociclişti şi turnători. 
li spuneam totuşi fabrica de hârtie pentru că în curtea 
întreprinderii era depozitată hârtie de ambalaj, ondulată. 

Sub şopronul din curtea fabricii de hârtie l-am cunoscut pe 
Trifu. Trifu era un băiat slăbuţ, pistruiat, cu urechi mari, 
transparente şi cu nişte buze subţiri, strâmbe. Locuia undeva în 
spatele străzii Semaforului şi era permanent îmbrăcat cu 
aceeaşi cămaşă vărgată, spălăcită de prea mult spălat. De la 
bun început mi-a fost antipatic: vorbea mult, la fel ca şi mine 
ştia să povestească filmele în cele mai mici amănunte şi avea o 
memorie supărător de bună. Dar cel mai mult mă deranjau 
păţaniile lui cu taică-su. Şi tatăl meu trecuse prin multe, ştiam o 
mulţime din întâmplările lui, dar tot ce făcuse era un fleac pe 
lângă păţaniile prin care a trecut tatăl lui Trifu. 

— Când a fost ucenic lăcătuş, povestise Trifu într-o zi, un alt 
ucenic l-a pârât pe tata maistrului. Cică ar fi stricat nu mai ştiu 
ce şuruburi la o maşină. Maistrul, un om rău, l-a chemat pe tata 
şi i-a cerut socoteală. Dar ştiţi cum: pleosc, o palmă! Până să se 
dezvinovăţească, maistrul i-a cârpit şi cea de-a doua palmă! 
Tăticul meu vede că celălalt ucenic, care l-a pârât, râde. Ce i-a 
trecut prin minte?... Fiţi atenţi: cum încasa palmele se apropia 
de celălalt ucenic până ajunse aproape de el, şi atunci brusc se 


aplecă. Maistrul care tocmai îşi luase avânt îl pocni pe ucenicul 
care l-a pârât pe taică-meu. 

Toţi cei din şopron au început să râdă. 

— Mă, şmecher a fost tatăl tău! 

— Da, zâmbi satisfăcut Trifu. Aşa era el. Ucenicul care l-a 
pârât pe tata a luat o bătaie în toată regula. Dar asta nu e nimic, 
şi începu să povestească o altă întâmplare de-a lui taică-său, cu 
un căruţaş care a vrut să-l fure. 

Mi-era ciudă. Tata n-a avut de-a face niciodată cu căruţaşi, nu- 
mi amintesc să fi făcut în aşa fel să fie bătut altul în locul lui. 
Hotărât, în ziua aceea Trifu mă bătuse de la distanţă. Am 
aşteptat să termine povestea cu căruţaşul şi am intrat în vorbă 
să spun ce a păţit tata când a vrut să se facă marinar. 

— Stai, mă, că pe asta ne-ai mai spus-o! 

Am tăcut. Aveau dreptate. Despre păţaniile lui tata când a 
vrut să se facă marinar le-am povestit de mai multe ori. Trifu 
însă ştia o altă povestire cu marinari, care au vrut să-l trişeze pe 
taică-su, dar până la urmă tot tata lui Trifu ieşise învingător. 

Din ziua aceea nu-l uram numai pe Trifu ci şi pe taică-su. 

Toată săptămâna următoare fusese ploioasă: ne adunam 
regulat sub şopron şi Trifu îmi tăia macaroana de fiecare dată. 
Într-o zi însă venisem cu o povestire nouă: cum a adunat tata 
pisici pentru circul Odeon ca să intre la reprezentaţie. 
Întâmplarea plăcuse băieţilor şi mă uitam cu superioritate la 
Trifu. Râse şi el, apoi povesti cum imobilizase taică-su un animal 
sălbatic care a scăpat dintr-o cuşcă tot la circul Odeon. 

Pe umeri, încheiase Trifu povestirea, tata şi acum are urmele 
ghearelor animalului. Seara când se culcă mă duc lângă el în pat 
şi-l rog să-mi arate umărul. Ştiţi ce umăr şi braţe puternice are 
tata? De multe ori când nu are ce face, de obicei duminica, mă 
lupt cu el. El ridică un singur deget şi eu sunt la podea. Tata lui 
Trifu era cel mai grozav om din lume: ştiam cum se comporta 
când era sever, când era duios, cât câştiga, pe unde a umblat, 
că-i plac florile, pescuitul şi berea. 

Am hotărât ca într-o zi să mă duc să fac cunoştinţă cu tata lui 
Trifu, apoi să povestesc băieţilor că-i bleg. Trebuia să-l 
discreditez, altminteri nu m-aş mai fi simţit în apele mele. Ba 
chiar îmi propusesem să fac şi o şotie: să întind o sârmă în faţa 


casei lui Trifu ca tatăl său să cadă în nas. Dacă aş fi reuşit să-mi 
pun planul în aplicare, l-aş fi desfiinţat pe Trifu. 

După câteva zile de îndelungate pregătiri, am făcut rost de 
sârmă şi de nişte piroane mari. Înarmat m-am dus acasă la Trifu, 
dar n-am reuşit să întind cursa: mama lui Trifu era în curte, 
spăla. 

— Cauţi pe cineva? m-a întrebat blândă, ştergându-şi mâinile 
în şorţul ei peticit. 

— Da, doamnă, îl caut pe Trifu. Eu sunt prietenul lui cel mai 
bun. Sunt Frantz. 

— Mi-a povestit de tine, dar el nu este acasă. E la şcoală. 

Nu voiam să plec fără niciun rezultat. Dacă n-am reuşit să 
întind cursa, cel puţin să fac cunoştinţă cu tata lui Trifu. Să-l văd 
cum arată. 

— Şi nici tata lui Trifu nu este acasă? 

Femeia mă privi îndelung. 

— Tata lui Trifu? Cum, tu nu ştiai? Trifu nu are tată. Era orfan 
înainte de a se fi născut... 

ADAM 

În primăvara aceea a anului 1947 nimeni nu vorbea decât 
despre Bârzava, despre cursul schimbat al apei şi despre vara 
fericită care urma să vină. Până şi cei din uzină comentau 
evenimentul: meşterul meu, un lăcătuş bătrân, şvab, le explica 
tuturor prietenilor cu care se întâlnea: 

— Eu mi-am dat seama îndată că s-a spart gheaţa. Apele erau 
prea mari ca să încapă în vadul de pe prundiş. 

Numai noi ucenicii de la cămin eram indiferenți: pentru noi 
schimbarea vadului Bârzavei nu însemna nimic. Noi oricum nu 
aveam acces la ştrand. 

Bârzava e o apă capricioasă, alimentată de ploile de pe 
Semenic. După iernile eu zăpadă puţină, apa se strecoară 
printre stâncile de la hotarul oraşului şi o ia peste prundişul 
nisipos, presărat cu sălcii. După o iarnă cu zăpadă abundentă, 
din cauza debitului mare de apă, Bârzava sapă prundişul, sare 
peste iazul mlăştinos, intră în vadul cel vechi şi inundă zăvoiul. 
În anii în care Bârzava inundă zăvoiul, reşiţenii fac ştrand. Încă 
din timp „întreprinderile comunale” ridică vreo zece cabine din 
scânduri, cerute cu împrumut de la uzină, instalează câteva 
umbrele colorate, luate tot cu împrumut de la grădina clubului 


tehnicienilor, şi aduc din resurse proprii o gheretă cu ghişeu ca 
să poată să vândă biletele de intrare. 

Ucenicii externi şi soldaţii au reducere. Ei nu plătesc decât 
jumătate din costul biletelor, în schimb n-au voie să stea decât 
până la ora şase, oră după care nu mai rămân decât „domnii” 
cărora chelnerii plătiţi de uzină le servesc bere şi sucuri de 
fructe. 

După ora şase, ucenicii şi soldaţii se scaldă în apropierea 
zăvoiului, unde se întind terenurile de tenis ale uzinei presărate 
cu zgură specială adusă de la cuptoarele Martin. 

Noi, ucenicii de la cămin, aveam un regim special: nu aveam 
voie să intrăm la ştrand. Ori mergeam la ştrandul popular, 
dincolo de uzină, cu apa colorată de uleiuri şi funingine, ori ne 
duceam, încolonaţi, direct la zăvoi şi ne spălam conform 
regulamentului de două ori pe săptămână cu săpun. Acelaşi 
regulament prevedea pentru lunile de iarnă frecventarea băii 
comunale. La ştrand nu puteam intra nici clandestin. Eram 
îndată recunoscuţi după tunsoare. Conform unui alt regulament, 
ucenicii interni trebuiau tunşi cu maşina zero. 

În duminicile lunilor de vară, când nu aveam program 
administrativ la cămin, mergeam cu prietenul meu Adam la 
gardul ştrandului şi priveam înotătorii. Pe vremea aceea, 
imaginea concretă a libertăţii depline mi se înfăţişa sub forma 
unor jocuri pe plajă. lar oamenii dezbrăcaţi mi se păreau mai 
frumoşi decât în viaţa lor de toate zilele. Abia aşteptam să 
treacă anii de ucenicie, să devenim calfe, să intrăm în viaţă, în 
rândul oamenilor. 

* 

Adam era colegul meu de pat. La cămin, din lipsă de spațiu în 
paturile metalice, suprapuse, dormeam doi câte doi — alegerea 
perechii fiind liberă. Adam mi-a fost simpatic de când l-am văzut 
pentru prima oară. Era un băiat roşcovan, osos, cu trei clase de 
gimnaziu încheiat şi învăţa meseria de rabotor. Lucra la o 
maşină modernă, electrică, n-avea mâinile îmbibate de ulei ca 
ceilalţi ucenici. Era şi o fire mai sensibilă, visătoare: pe ascuns 
compunea versuri despre frunzele galbene de castani şi despre 
fete cu feţe palide şi triste. Când eram duşi la baie ne abăteam 
şi pe la terenurile de tenis, priveam, rezemaţi de gardurile înalte 


de sârmă, femeile îmbrăcate în pantalonaşi albi, zborul 
neastâmpărat al mingilor. 

Pe la sfârşitul verii, într-o zi cu program de spălat, am hotărât 
cu Adam să nu mai intrăm în apă. Era o zi rece cu vânturi subţiri 
coborâte de pe dealuri. Un timp am căscat gura la terenurile de 
tenis, apoi ne-am dus pe malul apei să privim valurile. Din când 
în când ne mutam după soare, care, sus, se zbătea printre 
cârpele zdrenţuite ale unui nor mare cât jumătate de cer. Nu 
vorbeam. Lui Adam îi plăcea să tacă şi, pentru că ţineam la el, îi 
făceam pe plac. Poate de aceea ne şi înţelegeam atât de bine. 

O minge scăpată dintre gardurile de sârmă căzu în apă. O 
clipă ne-am gândit s-o scoatem, pe urmă, dându-ne seama că 
tot trebuia s-o înapoiem, am renunţat. De la terenuri se apropie 
o fată de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani. O urmăream 
cu privirile. Fata ajunse la mal, se aplecă după minge, alunecă şi 
căzu în apă. Totul se petrecu atât de repede, încât abia avu timp 
să strige. Dintr-un salt, Adam sări după ea. Locul era periculos: 
ne aflam chiar la intrarea apei în zăvoi, cu fundul adânc plin cu 
rădăcini şi nişte plante acvatice lungi şi lipicioase ca nişte şerpi. 

Cei de la terenurile de tenis începură să strige: cineva alergă 
la telefonul instalat în bărăcile cu duşuri, apoi apărură şi 
ucenicii. Adam birui valurile, trase fata la mal, ceea ce mă făcu 
să fiu foarte mândru de curajul lui. Fata îşi pierduse cunoştinţa. 
Adam o răsturnă cu capul în jos, să scoată apa din ea, apoio 
culcă pe iarbă. Un alt ucenic începu să-i mişte braţele cam cum 
îşi închipuia că se face respiraţia artificială. În curând fata 
începu să dea semne de viaţă. Adam îi scoase tricoul şi o învălui 
în cămaşa uscată a unui ucenic, să nu răcească. Eu eram numai 
ochi: fata avea sânii necopţi, cu sfârcuri mici ca nişte nasturi de 
cămaşă. 

Maşina de salvare a uzinei sosi în câteva minute. Cei din 
maşină îi îmbrânciră pe ucenicii adunaţi în jurul fetei. Adam vru 
să spună ceva şi un domn îmbrăcat foarte elegant îl plesni cu 
dosul palmei. Nedumerit, Adam holbă ochii: în colţul buzelor îi 
apăru un firicel subţire de sânge. Il priveam numai pe el: îşi 
strângea fălcile să nu izbucnească în plâns. 

în drum spre casă, încolonaţi milităreşte, mărşăluiam tăcuţi. 
Nu vorbea nimeni. Nu mai ştiu cine ne spusese că omul care l-a 
lovit pe Adam era tatăl fetei şi directorul general al uzinei. 


Seara, Adam se culcă fără să mănânce şi chiar înainte de a se 
fi sunat stingerea. Când m-am culcat şi eu, ardea ca un cuptor. 
Dar nu dormea: se zvârcolea sub pătură ca un apucat. 
Dimineaţa începu să tuşească. La lucru se simţi prost şi 
meşterul îl trimise acasă. Directorul căminului avea nevoie de o 
dovadă că nu trage chiulul: îl trimise la casa cercuală. Doctorii îi 
dădură un concediu de boală de trei zile şi Adam stătea toată 
ziua în pat cu ochii pironiţi în plafon. Il invidiam cu toţii. Ziua îl 
invidiam şi noaptea îl înjuram că nu puteam dormi din cauza 
concertului de tuse. Adam tuşea pe toate gamele: şi gros, şi 
subţire, şi sec. 

In cea de a treia zi de boală avu o vizită. Venise fata pe care o 
salvase de la înec. Au vorbit în poarta căminului. Eu eram 
ascuns după stiva de lemne de lângă poartă, să nu-mi scape 
niciun cuvânt. 

— Mă numesc Lucia Pop, spuse fata, şi am venit să-ți 
mulţumesc că mi-ai salvat viaţa. (Vasăzică era într-adevăr fiica 
directorului general, Pop.) Adam întârzie cu răspunsul şi ea 
continuă: Cred că am alunecat... Şi mai vreau să-ţi cer iertare 
pentru că te-a lovit tata. Tu cum te numeşti? 

— Adam. 

(Tâmpitul! Nu-şi spusese decât numele mic. Era convins că n-o 
să iasă domn din el niciodată. Măcar că avea trei clase de 
gimnaziu.) 

Au mai vorbit ceva dar n-am mai fost atent. Toată discuţia era 
neinteresantă, fadă. 

După vreo două săptămâni, Adam scuipă sânge. Urmă o nouă 
vizită la casa cercuală şi o internare la un spital de tuberculoşi. 
Adam avea o cavernă subclaviculară la plămânul drept. Unii 
spuneau că o să moară, alţii, că o să scape pentru că e tânăr. 

* 

În cele şase luni cât a stat în spital aproape că l-am uitat. E 
drept, eram şi foarte ocupați. Aveam un program foarte sever: 
la cinci dimineaţa deşteptarea, la şase micul dejun, iar lucrul îl 
începeam la şapte. Ne întorceam după trei, luam masa şi urma 
programul administrativ. Programul administrativ se compunea 
din curăţatul cartofilor, frecatul podelelor şi din dereticatul în 
locuinţa directorului căminului. Directorul avea un apartament 
mare, patru camere, cu parchetul, datorită nouă, lucios ca 


oglinda. Pe cei mai deştepţi dintre noi ne folosea şi doamna 
directoare pentru lucrări mai „fine”: lustruirea alămurilor din 
bucătărie şi spălatul rufelor de damă. Mie, doamna directoare, 
care probabil mă aprecia, îmi tăiase unghiile până în carne, ca 
nu cumva, în timp ce-i spăl ciorapii de mătase să agăţ vreun fir. 

În general viaţa era tristă la cămin. Clădirea era veche: 
zidurile umede erau pline cu arabescuri colorate de o igrasie 
statornică, apărută probabil o dată cu punerea pietrei 
fundamentale. Ca să nu putem privi în stradă, geamurile mici cu 
gratii ale dormitoarelor fuseseră vopsite în albastru, astfel că 
încăperile erau întunecoase ca nişte cavouri. 

În primăvara următoare, în timp ce Adam era încă la spital, se 
opri în faţa căminului o maşină luxoasă. Am dat repede de veste 
şi ne-am adunat cu toţii în poartă. Era maşina directorului 
general Pop. Coborâse din ea un şofer îmbrăcat în livrea verde, 
cu un pachet sub braţ. Probabil, directorul aflase că ucenicul 
care îi salvase fata era bolnav şi, în mărinimia lui, îşi trimise 
şoferul cu un cadou. Fiind cel mai bun prieten al lui Adam, 
pachetul mi-a fost încredinţat mie. Avea formă pătrată şi era 
învelit în hârtie de ziar. N-am avut răbdare să nu-l deschid. Erau 
acolo două perechi de ciorapi bărbăteşti purtaţi, o cămaşă cu 
pieptar alb, scrobit, şi, într-un plic, patruzeci de lei în două 
monede de câte douăzeci. Imi părea rău că nu era şi Adam de 
faţă să se bucure. 

* 

Adam s-a întors la începutul verii: venise neanuntat şi abia l- 
am recunoscut. Se îngrăşase, avea faţa rotundă şi puhavă şi 
pielea albă ca de femeie. Prima seară am stat de vorbă până 
noaptea târziu. Mi-a vorbit de viața frumoasă de la spital, despre 
cearşafurile albe şi despre operaţie. l 

— Şi te-au operat cu adevărat? Nu-mi venea să cred. Imi 
închipuiam altfel oamenii operati. 

— Zău, mă. Uită-te aici! Şi-a scos cămaşa şi mi-a arătat o 
tăietură lungă de-a curmezişul spatelui. Toracoplastie. Aşa-i că 
sună frumos? 

Nu suna frumos, dar era greu de pronunţat şi cu asta m-a dat 
gata. 

— Patru coaste mi-au scos. Şi, ca să nu am niciun dubiu, 
scoase dintr-un prosop cu ciucuri patru bucăţi de oase curbate. 


Uită-te. Sunt coastele mele. L-am rugat pe doctorul care m-a 
operat să mi le dea. Oricât, erau ale mele. Acum le ţin ca 
amintire.. Îţi plac? 

— Sunt frumoase, i-am răspuns, deşi nu aveau nimic deosebit. 

— După biblie, acum ar trebui să am patru neveste şi eu n-am 
niciuna. 

Urmă o pauză lungă, apoi adăugă ca pentru sine: Eu m-aş 
mulţumi cu una singură. L-am lăsat să privească tavanul în 
linişte, aşa cum îi plăcea lui. Din cauza geamurilor vopsite, 
lumina de la felinarul din stradă care se proiecta pe tavan era şi 
ea albăstrie. Într-un târziu, Adam se întoarse spre mine: 

— Mă, Frantz, tu ai fost vreodată îndrăgostit? 

— încă nu. Mi-a fost ruşine să-i mărturisesc că la şcoală 
fusesem îndrăgostit de profesoara de chimie. 

— Eu sunt. Şi e chestie grozavă, dragostea asta. Toată ziua 
mă gândesc la ea. În orice clipă. Şi acum: dacă închid ochii o 
văd. Ştii pe cine iubesc eu? 

N-aveam de unde să ştiu. 

— Pe Luci. Pe Lucia Pop. De atunci de când am scos-o din apă. 
De atunci mă gândesc numai la ea. In cele şase luni cât am stat 
la spital numai faptul că există ea mi-a dat puteri. Ştii, boala de 
plămâni nu-i o jucărie. Am văzut oameni care s-au curăţat foarte 
repede. Mai ales că mâncarea nu-i cine ştie ce. Şi medicamente 
ioc. Plămânii n-au leac. Pastilele de calciu nu fac nici două 
parale dacă omul n-are voinţă. lar eu am avut. Mă gândeam la 
Luci şi simţeam cum prind puteri. Tu ai mai văzut-o de atunci? 

— Nu. Ştiu că e undeva la Timişoara la un liceu. Poate chiar la 
Carmen Sylva. 

Pe Adam l-au repartizat într-o muncă mai uşoară. L-au vârât 
într-un birou de secţie, toată ziua completa nişte formulare şi, 
pentru că n-avea unde să se mute, cu aprobarea direcţiei uzinei 
l-au lăsat la cămin. 

Lucia Pop s-a întors la Reşiţa după terminarea examenelor de 
sfârşit de an. Crescuse, devenise o adevărată domnişoară. Nu 
avea gust prost Adam. Luci mi-ar fi plăcut şi mie dacă Adam n- 
ar fi avut dreptul întâietăţii. Dar dragostea lui era o dragoste 
ciudată, unilaterală. Lucia nici nu ştia de ea. Nu se vedeau decât 
foarte rar, de obicei duminica şi nu se salutau. L-am întrebat pe 
Adam de ce? 


— Pentru că s-ar putea ca ea să nu-şi mai aducă aminte de 
mine şi apoi, aşa cum sunt îmbrăcat, mi-ar întoarce imediat 
spatele. 

Adam era într-adevăr prost îmbrăcat: purta un costum 
cenuşiu, peticit, pătat şi nişte bocanci cu cuie, primiţi de la 
fabrică. 

într-o zi, totuşi, nu răbdă să n-o salute. S-au întâlnit faţă în 
faţă şi ea s-a uitat cercetător spre Adam. 

— Nu eşti tu Adam, care m-ai scos din apă? 

— Ba da, îi răspunse Adam emoţionat, şi-şi lăsă privirile în 
pământ. 

Eu n-aveam niciun motiv să stau prin apropiere, aşa că n-am 
auzit restul discuţiei. l-am observat numai de la depărtare. S-au 
despărţit zâmbind. g 

Adam nu-şi mai încăpea în piele de fericire. li venea să alerge 
şi numai pentru faptul că-i era interzisă orice mişcare violentă 
se stăpâni. 

— Mă, Frantz, sunt un om formidabil de norocos, îmi pare rău 
că n-am acostat-o până acum. Am pierdut o lună ca un tâmpit. 
Cred că mă place şi ea. Nu-mi pare rău că am sărit atunci în 
apă. Şi nici de operaţie nu-mi pare rău. 

Vrând să împartă fericirea cu mine mi-a făcut cadou o coastă. 

— Să ştii că astea, oasele astea patru, mi-au adus noroc: cât 
timp le-am avut în mine, nimic nu mi-a reuşit. Ai văzut? Ai văzut 
ce frumoasă e? i 

Am luat coasta şi am pus-o sub pernă. || invidiam pe Adam. 

— Şi ce ai discutat cu ea? 

— Ce n-am discutat... 

îi venea greu să-mi povestească totul dintr-o singură suflare. 
Îmi mărturisi numai că se vor întâlni duminică dimineaţă. 

— Şi pune la socoteală că ea m-a invitat. 

Asta era frumos din partea ei. Am spus că aş vrea să asist şi 
eu la întâlnire. 

— Nu fi tâmpit! Cum să vii la o întâlnire ca asta?! întâlnirea 
asta e o chestie intimă, personală. Pur personală. Imi pare bine 
că nu ţi-am spus unde o să ne întâlnim. 

înainte de a adormi am hotărât să nu-mi scape această 
întâlnire intimă. 


Cu cât se apropia mai mult ziua întâlnirii, cu atât se întuneca 
Adam mai mult. Sâmbătă apăru complet abătut. L-am şi întrebat 
dacă nu-i cumva bolnav. 

— Pe dracu'! Cred că aş fi în stare să mut căminul din loc. Dar 
ce folos... Cum să mă duc la întâlnire cu hainele astea? Mi-a 
arătat: „franjurii” de la crăcii pantalonilor. 

Ce e drept, nici chiar eu, care nu prea aveam prejudecăţi, nu 
m-aş fi dus la o întâlnire intimă cu hainele alea. 

Seara în dormitor am convocat o adunare a ucenicilor şi am 
insistat pe lângă cei din anul patru, care câştigau ceva şi aveau 
şi haine mai ca lumea, să-i împrumute lui Adam haine. După ce 
Adam se angajă că o să aibă grijă de haine, că n-o să le păteze, 
că o să tragă pantalonii când se aşază, ca să nu facă genunchi, 
un ucenic de la sculărie îi împrumută costumul. Adam îi oferi, ca 
garanţie, coastele. 

— Ce să fac cu oasele astea, mă? întrebă proprietarul 
costumului. Mai bine ai grijă să nu ţii mâinile în buzunare, şi-ţi 
spun franc: dacă plouă nu ţi-l dau. 

Toată noaptea am ieşit cu schimbul în curte să privim cerul: e 
senin ori ba. Era senin, cu puzderie de stele şi cu o cale lactee 
albă ca o şosea. 

Dimineaţa, Adam, îmbrăcat în costumul împrumutat, arăta ca 
un frizer. Era atât de emoţionat, încât îmi dădu toate bonurile de 
masă. Din cinci în cinci minute controla ceasul de la direcţie să 
nu întârzie cumva. Fix la 9 şi jumătate plecă spre terenurile de 
tenis. 

L-am urmărit tot timpul înainte de masă, şi în oraş, şi la 
terenurile de tenis. Am stat ascuns într-un tufiş şi mi-a trebuit o 
mare voinţă să nu mă arăt, să nu-i râd în faţă. La început Adam 
călca atent să nu prăfuiască costumul, pe urmă uită de haine şi 
se comportă ca şi cum ar fi fost ale lui din totdeauna. 

Ne-am întors pe la orele trei. Nu m-am trădat nici în drum spre 
casă. Am luat-o pe o scurtătură să ajung înaintea lui. Când a 
intrat în dormitor m-a găsit în pat. 

Mă prefăceam că dorm. Tot dormitorul s-a adunat în jurul 
nostru. Adam era roşu la faţă, transpirat. Povestea aprins de 
norocul care a dat peste el. 

— Te-a servit cu ceva? întrebă un ucenic mai în vârstă, care 
nu se gândea decât la mâncare. 


— Numai oranjadă, îi răspunse Adam într-o doară. Pe urmă ne- 
am plimbat pe malul Bârzavei. În zăvoi, chiar acolo unde am 
scos-o din apă. Acolo m-a strâns de braţ. Ştiţi ce frumos e acum 
dincolo de ştrand? 

— Şi ce-ai făcut cu ea în zăvoi? întrebă tot ucenicul cu cele 
lumeşti. 

— În orice caz nu la ce te gândeşti tu. Domnii se poartă altfel 
decât noi ăştia, cu palmele pline cu ulei. Nu-s mârlani. 

Ucenicii, mai ales cei noi, îl ascultau cu gura căscată. Adam 
povesti cu lux de amănunte toate cele întâmplate la întâlnirea 
cu fata directorului general. Ne-a descris palmele ei mici şi albe, 
ochii, părul, gura, dinţii. Eu îl ascultam cu ochii pironiţi în 
scândurile patului de la etaj. Abia acum îmi părea nespus de 
bine că nu m-am trădat la terenurile de tenis. Eram singurul 
martor care l-a văzut gonind după mingile scăpate dincolo de 
gardul de sârmă. 

Lucia Pop îl invitase să fie culegător de mingi. 

FLAŞNETARUL 

Flaşnetarul avea un singur ochi şi un singur nume: 
„Flaşnetarul”. Ochiul şi l-a pierdut pe front, undeva în Galiţia, în 
primul război, iar numele, când a moştenit flaşneta. Oamenii 
care l-au cunoscut mai de mult spuneau că şi tatăl său, şi 
bunicul său au fost flaşnetari. Umblau din casă în casă, adunau 
cârduri de copii în jurul lor şi învârteau manivela lădiţei cu clape. 

Flaşneta avea o singură melodie, monotonă, ciudată, tristă. 
Când o ascultam, îmi veneau în minte cărţile de poveşti cu poze 
colorate, reprezentând fete tinere cu păr lung şi cu rochii largi, 
pline de mărgele. 

Povestea flaşnetarului e simplă, banală. Când s-a întors de pe 
front, din Galiţia, l-a găsit pe taică-su pe patul de moarte. N-a 
fost prea impresionat. A văzut atât de mulţi morţi pe câmpul de 
luptă, încât moartea îi devenise prietenă. De multe ori, se 
spune, când era singur şi trist, discuta cu ea. Dar ce anume, nu 
ştia nimeni. _ 

Era un om tăcut. Imi amintesc că, atunci când venea pe la noi, 
pe strada Semaforului, se rezema de un gard, învârtea manivela 
şi privea în gol, până departe, dincolo de pământurile domnului 
Sânger. Pe strada Semaforului nu prea aduna bani: rar de tot 


ciupea câte un prânz, dar flaşnetarul n-a fost niciodată prea 
pretenţios. 

După înmormântarea lui taică-su, şi-a lipit o bucată de pânză- 
neagră peste orbita goală şi roşie, şi-a agăţat cureaua flaşnetei 
pe umăr şi a pornit să colinde oraşul. Cel mai mult l-au îndrăgit 
copiii: îl înconjurau, unii îi dădeau bănuţi, iar alţii îşi băteau joc 
de el. 

Flaşnetarul învârtea manivela şi nimeni nu ştia la ce se 
gândeşte. Pe urmă, oamenii au aflat: strângea bani, voia să 
cumpere o flaşnetă nouă, pe roţi, cum nu mai erau decât două 
în toată ţara. 

Zece Crăciunuri şi zece primăveri au trecut până şi-a adunat 
toţi banii. Flaşneta cea nouă era frumoasă, dată cu lac şi pictată 
cu îngeraşi. Şi melodiile erau noi: erau mai săltăreţe, nişte 
valsuri de Strauss şi Kalman şi câteva arii din Rigoletto, cântate 
de un spaniol cu numele Fleta. Eu aş fi stat toată ziulica lângă el 
să urmăresc rotirea înceată a cartonului găurit şi să privesc 
îngeraşii rezemaţi cu coatele pe nişte nori graşi şi albi. 

Din toate, numai flaşnetarul a rămas neschimbat: purta încă 
fâşia de pânză neagră peste ochiul stâng şi hainele cu care s-a 
întors de pe front, din Galiţia. 

O dată la o chermesă din pădurea verde, nişte cheflii l-au 
rugat să-i distreze. Flaşnetarul s-a învoit, a învârtit manivela 
până spre înserare, apoi a cerut răsplata. 

— Tu nu te-ai distrat, chiorule? l-au întrebat chefliii şi au vrut 
să-l gonească. 

Flaşnetarul a insistat. Chefliii l-au bătut şi ca să se distreze l- 
au legat de un pom. Pe urmă, veseli, au învârtit ei manivela 
flaşnetei până când s-a întunecat de-a binelea. Atunci au 
răsturnat flaşneta şi au plecat spre casă. 

N-a mai rămas în pădurea verde decât flaşneta cea nouă şi 
flaşnetarul, legat de copac. 

Spre miezul nopţii, a început să plouă. Flaşnetarul n-a putut să 
se elibereze din frânghii: privea neputincios cum se spălăceau 
feţele îngeraşilor, cum pocnea lacul şi cum din cauza ploii se 
umflau lemnul, burduful, clapele. 

Nici la ceea ce s-a gândit flaşnetarul în noaptea aceea n-a 
aflat nimeni. Nici măcar vânătorii care l-au eliberat a doua zi. 


Flaşnetarul, cu mâinile şi cu picioarele amorţite, s-a târât până 
la flaşnetă şi a început să învârtească manivela. Lada cu clape 
mugea a dogit. 

Aşa l-am reîntâlnit pe flaşnetar: cu flaşneta cu sunete dogite. 
Când venea pe strada noastră, pe Semaforului, împreună cu 
prietenii mei îmi băteam joc de el şi-i împroşcata flaşneta cu 
noroi. 

lartă-mă, flaşnetarule! 

DUŞAN 

Pe Duşan l-am cunoscut în toamna anului 1944 la Viena. 
Stătea într-un colţ întunecat al salonului cazărmii matrozilor din 
flotila comercială. Oricare comandant de vas sau timonier de 
şlep trebuia să-l bage în seamă dacă intra în salonul imens 
mobilat primitiv cu nişte mese nedate la rindea. Duşan era cu 
un cap mai mare decât toţi ceilalţi prizonieri de război sârbi, 
cehi, greci, care aşteptau să se îmbarce pe vasele dunărene. 

Aşa erau vremurile pe atunci: marinarii de meserie fugeau pe 
capete. Sârbii şi cehii, de îndată ce ajungeau dincolo de 
Vucovar, abia aşteptau să se ivească prilejul să fugă de pe vas, 
să urce munţii şi să se înroleze la partizani. In zadar puneau 
nemţii plantoane pe vas: la înapoierea din Germania trebuia să 
batem toate porţile agenţiilor, după oameni. Civilii nu se 
angajau ca marinari; Dunărea era minată de la un capăt la altul, 
bombardamentele se ţineau lanţ, iar mai jos de Novisad te mai 
distrau şi partizanii. 

Tocmai mă întorceam dintr-o cursă din Bulgaria şi bineînţeles 
fără marinar. Am cerut un om la Mohacs, la Budapesta, la 
Bratislava, dar fără rezultat. Comandanții porturilor mă asigurau 
că voi primi un om la Viena. În ultima vreme însă nici nemţii nu 
mai aveau oameni. De aceea s-a hotărât printr-un ordin al 
Statului Major ca posturile libere de pe vasele comerciale să fie 
completate cu prizonieri de război. Am mai avut şi eu unul pe 
şlep: un grec, loanis Lefkaros, originar din Creta, care, undeva 
prin Croaţia, a luat drumul munţilor. 

De cum am intrat în salonul matrozilor, boţmanul însoțitor m-a 
sfătuit să nu aleg pe acela înalt: 

— E tuberculos, nu prea poate lucra. E aici de vreo şase luni şi 
nu l-a luat nimeni. 


Acesta, ca şi cum ar fi presimţit că e vorba de el, s-a apropiat 
şi m-a privit lung: avea ochi ciudaţi, mari şi senini ca de copil. 
Faţa prelungă, osoasă şi trandafirie de febră, era năpădită de o 
barbă cenuşie. Părea trecut de patruzeci de ani. 

— Muncesc bine, mi-a spus într-o nemţească stricată şi şi-a 
lăsat privirile în jos. Muncesc bine şi am nevoie de aer. 

— Îl iau pe acesta înalt. 

Plictisit, boţmanul făcu un semn prizonierului să-şi creadă 
urechilor. Prizonierul stătu un timp nemişcat, apoi timid îmi 
întinse mâna. Avea mâna mare şi caldă. 

— Mă numesc Duşan Maximovici şi o să fiţi mulţumiţi de mine. 

— Bine, Duşan. Te duci pe chei şi te îmbarci pe şlepul 65-13. 
Peste o oră mă întorc şi eu. 

Aveam treabă în oraş. La ieşirea din cazarmă, boţmanul m-a 
privit compătimitor. Se vedea de la o poştă că vrea să-mi spună 
ceva. M-am oprit în faţa lui şi am aşteptat. El, fâstâcit, scuipă de 
câteva ori printre dinţi, îşi netezi mustăţile cărunte cu dosul 
palmei, dar nu începu vorba, în cele din urmă l-am întrebat eu: 

— Vrei să-mi spui ceva, Walter? 

— Nu, Frantz. Atâta doar că eşti tânăr şi prost. 

l-am râs în faţă şi am plecat nepăsător. Pe drum însă m-au 
cuprins remuşcările. Mă gândeam că am făcut o alegere proastă 
şi va trebui să muncesc de unul singur ca pe vremea lui 
Lefkaros. Şi grecul se arătase sârguincios la început. Pe urmă, 
după ce am lăsat în urmă graniţele Germaniei, a intrat într-un 
fel de grevă nedeclarată. Stătea toată ziua cocoţat pe nişte 
baloturi de bumbac şi cânta. Nu făcea aproape nimic. M-am 
spetit de unul singur ca un catâr. Când a fugit, am răsuflat 
uşurat. Eram convins că Duşan o să fugă şi el. Mai ales că 
aveam destinaţia Belgrad. 

în drum spre casă nu m-am mai gândit la toate astea, într-un 
fel însă eram bucuros că tuberculosul o să stea la aer şi o să 
mănânce ca lumea. Cine ştie, poate o să se refacă. 

Pe Duşan l-am găsit pe vas. Stătea tolănit pe nişte colaci de 
sârmă şi privea animația de pe chei. Era atât de absorbit de 
această privelişte încât abia târziu, când am ajuns lângă el, şi-a 
ridicat privirile. Probabil ca să nu-i găsesc vreun cusur, a sărit în 
picioare şi m-a salutat milităreşte. 

— Nu-i nevoie de asta, Duşan. Ţi-ai adus bagajele? 


— Da, — şi m-a salutat din nou. Pe urmă mi-a arătat o 
legăturică lângă un tambur. Asta e. 

— Altceva n-ai? l-am întrebat mirat. 

— Nu. Şi atunci l-am văzut zâmbind pentru prima oară. Îşi 
lungise buzele subţiri până aproape de urechi. 

— Câţi ani ai, Duşan? 

— Douăzeci şi cinci. 

Era numai cu cinci ani mai în vârstă decât mine. Nu-mi venea 
să cred. 

— Du-te şi rade-te, Duşan. 

Ras, Duşan arăta cu totul altfel. Părea un copil, brăzdat de 
riduri. Mi-a zâmbit din nou: 

— Mulţumesc că m-ai luat. Aici am să mă vindec. 

La marina comercială fluvială, marinarii şi cârmacii de şlep îşi 
au gospodăriile lor proprii. Ei îşi gătesc, ei îşi spală. Duşan însă 
n-avea nici cratiţe, nici făină, nici ulei. Avea numai un paşaport 
de serviciu, un carnet de cecuri pentru salariu şi nişte haine 
soldăţeşti, rupte. La plecare i-am dat un rând de haine uzate de 
la mine şi i-am propus să gătim mâncarea în comun. Duşan mi-a 
mulţumit şi s-a angajat să facă pe bucătarul. L-am schimbat 
repede din acest post. Era imposibil să mănânci o mâncare 
făcută de el. 

Eram undeva pe la Bratislava, când într-o noapte îl văd ieşind 
din cabină şi apropiindu-se de timonier; îl strig: 

— Ei, Duşan? De ce nu dormi? Mai ai o oră până la schimb. 

— Nu mi-e somn. S-a căţărat lângă mine şi s-a rezemat de 
bordajul de tinichea al ferestrei. 

— De unde eşti, Duşan? 

— Din Belgrad. 

— Părinţi ai? 

— N-am... Erau librari pe uliţa Nuşici... Au ars în casă la un 
bombardament... Am numai o soră... Acum trebuie să aibă vreo 
20 de ani... A vrut să urmeze medicina. 

M-am uitat spre Duşan. Îşi rezemase fruntea de geamul 
murdar al cabinei timonierului. Probabil simţise că-l privesc. Se 
întoarse brusc, stătu un timp nemişcat, apoi alergă spre cabina 
lui. 

O clipă mi-a trecut prin gând să-l rechem, să-l îmbărbătez, dar 
am renunţat. Nu ştiam ce-ar fi trebuit să-i spun. Hotărâsem însă 


să-l las să doarmă, să duc serviciul în locul lui. Tot era o noapte 
frumoasă, liniştită. Duşan s-a reîntors peste câteva minute şi mi- 
a întins o fotografie cu colţurile îndoite. 

— E Nuşa, sora mea. Numai ea mai trăieşte. Dacă ajungem la 
Belgrad, vă rog s-o vizitaţi. Ştiu că pe mine n-o să mă lase să 
cobor. 

Privea tăcut învolburarea apei, alunecarea tăcută a valurilor. 
O lună palidă, scăpată dintre nori, îi lumina faţa osoasă. L-am 
bătut pe umăr. Duşan s-a întors spre mine şi m-a privit multă 
vreme în ochi. 

— Îţi mulţumesc, Frantz. 

Ca toţi oamenii, şi Duşan îşi avea povestea lui. Se născuse şi 
crescuse la Belgrad. Părinţii lui, librari înstăriți, l-au ţinut prin 
şcoli, au vrut să-l facă avocat. Au venit războiul, 
bombardamentele, armata şi prizonieratul. 

— Nimic interesant, Frantz. E soartă grea, dar o merit. Ar fi 
trebuit să mă duc şi eu în... A tăcut şi m-a privit speriat. Pe urmă 
schimbă vorba. E o noapte frumoasă, nu-i aşa? 

— Da, Duşan. E noapte frumoasă. Du-te şi culcă-te. 

La Belgrad, Comandamentul Militar al portului i-a interzis lui 
Duşan să coboare de pe şlep. El, deşi prevăzuse asta, se 
posomori. Umblă toată ziua buimac, apoi se aşeză şi privi cu 
ochii întredeschişi hamalii din port, clădirile, şi nu se culcă decât 
noaptea târziu, când se stingeau ultimele lumini camuflate de 
pe chei. 

înainte de plecare m-a rugat să-i vizitez sora. 

Uliţa Nuşici e departe de port. Am străbătut centrul oraşului 
plin de ruine, am căscat gura în faţa vitrinelor aproape goale şi 
am privit puţinii trecători împovăraţi de griji. În fosta librărie 
Maximovici, transformată într-o spălătorie, nu se găsea nimeni 
care să-l fi cunoscut pe librar. 

— Întrebaţi la portăreasă, m-a informat o femeie în vârstă, cu 
mâinile roşii de leşie. Poate ea îşi mai aduce aminte. 

Portăreasa m-a privit bănuitoare. 

— Au murit în timpul bombardamentului. 

— Ştiu, dar eu întreb de Nuşa. Ea n-a fost acasă în ziua aceea. 

— De unde ştii dumneata toate astea? 

— Mi-a povestit Duşan. 


— Domnişorul Duşan? El unde e? Pe urmă, ca şi cum s-ar fi 
speriat de cele spuse, mă trase de mână până în odăiţa ei. Spre 
mirarea mea, închise obloanele. 

— Vă e foame? 

— Nu, mătuşă. Nu mi-e foame. 

— Şi Duşan e sus? Asta n-aş fi crezut niciodată. Era un băiat 
tare fricos. Dar, spune-mi, cum a ajuns la voi? 

N-am înţeles întrebarea. Am clătinat totuşi din cap, ca un om 
gânditor care nu ştie dacă e bine să răspundă sau nu. Bătrâna 
zâmbi îngăduitoare, apoi continuă: 

— Spuneţi-i lui Duşan că Nuşa a murit ca un viteaz. De aici din 
casă au luat-o. A avut o mitralieră sub pat. N-a vrut să răspundă 
la nicio întrebare. Au împuşcat-o în faţa librăriei... 

La plecare, bătrâna mi-a dat o jumătate de pâine. M-am opus 
în zadar. 

— Te rog, ia. Altceva n-am ce să-ţi dau. lar voi, acolo sus, 
aveţi nevoie de pâine. 

în drum spre vas mă simţeam foarte prost. Nu ştiam ce să-i 
spun lui Duşan. Adevărul, în niciun caz. Vestea l-ar fi doborât. 

în apropierea portului, în faţa unei case cu un felinar roşu, m-a 
oprit o femeie: 

— Puişorule, nu vii? 

M-am uitat la ea. Era o femeie între două vârste, fardată de 
mama focului. 

— Hai, puişorule, nu te teme, nu sunt bolnavă. 

Nu mi-aduc aminte cum am ajuns în camera ei. Am tresărit 
numai când a început să râdă. Vrând să-mi atragă atenţia că s-a 
şi dezbrăcat. Am privit uimit în jur. În toată încăperea, 
sărăcăcios mobilată, cenuşie, numai un şal galben, aruncat pe 
spătarul unui scaun, aducea a ceva viu. 

— Îmbracă-te! 

— Puişorule! 

— Îmbracă-te, am spus. Şi am să te rog să-mi faci un serviciu. 
Ca să vadă că vorbesc serios, am scos un teanc de bancnote din 
buzunar. Femeia se uita când la mine, când la bancnote. 
Probabil credea că are de-a face cu un nebun. 

— Ce fel de serviciu să-ţi fac? 


— Vii mâine dimineaţă pe chei, la pontonul numărul 2. Este 
acolo un şlep, 65-13. La ora cinci fix ridicăm ancora. Vreau să- 
mi faci semne de adio. Ai înţeles? 

Femeia nu-mi răspunse decât după ce se îmbrăcă şi-şi 
ascunse banii într-un sertar. 

— Vin, puişorule... Cum să nu viu... îmi laşi şi pâinea? 

— Nu. De pâine am nevoie. Nu uita: mâine la cinci fix. 

Seara, înainte de culcare, Duşan m-a mai întrebat o dată: 

— Şi o să vină, sigur? 

— Da, Duşan. La ora cinci va fi în dreptul pontonului şi o să-ţi 
facă semne cu un şal galben. 

Duşan nu mai încăpea în piele de bucurie. Se plimba pe 
covertă parcă n-ar fi avut de gând să se mai culce. Abia am 
reuşit să-l împing în cabină. 

Pe la ora două noaptea aud bătăi în uşa cabinei mele. Eram 
convins că e Duşan. M-am sculat supărat şi am deschis uşa. In 
prag stăteau doi soldaţi nemți înarmaţi până în dinţi. 

— Îmbrăcaţi-vă! mi-a ordonat unul dintre ei. Manevrăm şlepul 
până la cheiul cel vechi, pe pontonul numărul 4. 

— De ce? 

— E ordin de la comandament. Se îmbarcă civilii. 

Asta înseamnă că s-a întâmplat ceva. 

Duşan e la proră şi pregăteşte parâmele pentru manevră. Mă 
urc la timonă. Apa ne duce încet spre cheiul cel vechi. Pe 
pontonul numărul 4 stau sute de refugiaţi cu bagaje. 

Ancorăm. 

— O sută de persoane! se aude vocea unui ofiţer. 

Oamenii urcă grăbiţi şi-şi caută locuri cât mai ferite pe 
covertă. Mă uit la ceas: patru şi jumătate. Ar trebui să sosească 
şi remorcherul. Prin ceaţă nu se aude decât clipocitul apei şi 
vocile îngrijorate ale refugiaților. Duşan e tot la proră. Fumează. 
Probabil e nervos. Alerg în cabină şi-mi aduc aparatul de radio. 
Oamenii îmi pun fel de fel de întrebări: 

— Cât facem până la Viena? 

— Dar până la Passau? 

— E adevărat că Dunărea e minată? 

— Bombardamente sunt? 


Paza, formată din cei doi soldaţi care m-au trezit, s-a postat 
lângă un balot de bumbac. De undeva se aude un şuierat 
prelung şi remorcherul, un vas austriac, se lipeşte de noi. 

întreb pe un marinar ce s-a întâmplat. 

îmi bolboroseşte ceva, dar nu înţeleg decât câteva cuvinte. 

— Ceva... neclar în Ungaria... 

Mă reped la aparat şi caut Budapesta. Nu se aude decât 
semnalul postului, dar parcă mai precipitat ca altădată, învârt 
butonul difuzorului la maximum şi dintr-o dată vocea crainicului 
se revarsă puternic în noapte: 

— Horthy a cerut armistițiu cu Sovietele. Ştirea se repetă şi în 
limba germană, apoi urmează un apel către armată. 

Pornim. Motorul remorcherului îneacă vocea crainicului. 
Refugiații tresar înspăimântați. Duşan se apropie de cei doi 
soldaţi. Unul dintre ei, blond şi gras, îi întinde arma. Duşan îl 
dezarmează şi pe celălalt. Refugiații privesc scena fără să 
crâcnească. Se contopesc cu umbrele lăzilor şi ale baloturilor. 
Duşan dispare pentru o clipă, apoi se reîntoarce cu o bucată de 
frânghie şi-i leagă pe soldaţi de braţul macaralei. Îi strig să se 
astâmpere, dar vocea mi-e înecată de zgomotul motorului. 
Oricum, chiar dacă m-ar auzi, nu cred că s-ar supune. După un 
timp, cu paşi legănaţi, se întoarce la locul lui, la proră. 

Deodată aud împuşcături. Mă chircesc cât pot. Pe urmă, 
privesc uimit spre aparatul de radio. De acolo se aud 
împuşcăturile. Acum e linişte deplină. Valurile ling trupul 
burduhănos al şlepului. Începe să se risipească şi ceața. Se aude 
vocea unui alt crainic. 

— ltt Budapest... Puterea a fost preluată de Szalasi. Ungaria 
continuă lupta alături de Wehrmacht până la victorie. 

Vocea din aparat îmi pare că urlă. Răsucesc butonul 
difuzorului. Vocea crainicului se aude parcă şi mai tare. Da, îmi 
dau seama că e din pâlniile megafoanelor din port. Nu, nu e 
nicio eroare! Budapesta! Transmite Erika. 

Mă uit spre proră, la Duşan. Acesta, încet, se apropie de cei 
doi soldaţi legaţi de braţul macaralei. li dezleagă, apoi se urcă 
pe un balot şi coboară cu armele nemților. Le aşază frumos la 
picioarele lor şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se 
îndreaptă spre proră. Soldaţii dezlegaţi îşi freacă mâinile, apoi 
cel gras ia o armă, o pune la ochi şi trage. Se aude o detunătură 


şi Duşan se clatină. Se îndoaie, apoi îşi pierde echilibrul şi se 
rostogoleşte spre apă. 

Ar trebui ajutat. Sar din cabina timonierului, dar soldatul care-l 
împuşcase pe Duşan mă ţinteşte cu arma: 

— Înapoi f în clipa aceea se aude un plescăit puternic. Duşan a 
căzut în apă. Privesc într-acolo. Valurile îl mai ridică o dată la 
suprafaţă. E cu faţa spre cer. Am impresia că mă caută din 
priviri. Un val murdar îl acoperă, apoi dispare pentru totdeauna. 

— La timonă! îmi ordonă neamţul. Urc scările cabinei. Suntem 
tocmai în dreptul pontonului 2. 

Prin ceaţă văd fluturând un şal galben. 

O FELIE DE PUNE 

1 

— Cine-i cârmaciul şlepului 65-13? 

— Eu. 

— la jurnalul de bord şi vino cu mine! 

Omul din faţa mea, deşi nu era de la comandamentul portului, 
rostea cuvintele cu atâta autoritate incit m-am supus. Am luat 
jurnalul de bord şi am pornit în urma lui. Abia după ce am trecut 
de clădirile Agenţiei de navigaţie am îndrăznit să-l întreb: 

— Unde ne ducem? 

— Ai să vezi. 

M-am înfuriat: 

— Dar cine eşti dumneata? 

Omul mi-a zâmbit ironic şi mi-a arătat o insignă rotundă prinsă 
sub reverul hainei: 

— De la Poliţia Fluvială. 

Deşi nu mă socotesc o fire sperioasă, am tresărit. Eram 
convins că m-a „turnat” cineva. În ultima vreme erau atât de 
mulţi informatori pe vasele dunărene, încât era de mirare că nu 
m-au arestat mai de mult. Dar pentru ce m-ar fi ridicat totuşi? 
Să fi aflat că am vândut vagonul acela de stafide la Orehovo? 
Asta nu putea fi: totul s-a petrecut noaptea şi dacă s-ar fi aflat 
ceva, m-ar fi arestat în primul port. Să fi fost informaţi de 
scandalul pe care l-am avut cu timonierul de pe „Ried”, cu care 
n-am vrut să împart banii primiţi pe butoiul acela de petrol? Nici 
asta nu putea fi. Timonierul n-avea autoritatea morală să mă 
reclame şi, pe deasupra, ar fi intrat şi el la apă. Probabil că m-au 
arestat pentru balotul acela de tutun şterpelit la Siştov. Da, asta 


părea cel mai verosimil. Vameşul n-a fost mulţumit cu cele două 
mii de leva. M-a şi ameninţat că o să mă denunțe... Dar asta s-a 
petrecut cu un an în urmă şi nu cred că domnii de la poliţie să fi 
lăsat să tărăgăneze atât de mult afacerea. Sau te pomeneşti că 
au aflat de butoiaşul de rom... Nu. Mi-ar fi percheziţionat 
cabina... Dar atunci de ce dracu' m-au arestat? 

Pe lângă clădirile impunătoare ale Agenţiei D.D.S.G.-ului şi ale 
Comandamentului Portului, biroul Poliţiei Fluviale părea un biet 
canton părăsit. Dacă n-ar fi avut tăbliţa de smalţ prinsă pe uşa 
de stejar masiv, sau de n-ar fi fost santinela înarmată la intrare, 
oamenii ar fi trecut nepăsători prin faţa clădirii. Aşa însă, o 
ocoleau de departe. 

Uşa de stejar masiv s-a închis în urma mea cu un pocnet sec. 

— Stai jos. 

M-am aşezat pe scaun şi mi-am rotit privirile prin încăperea 
modest mobilată. În afară de masa din faţa mea şi de cele două 
scaune desperecheate, mai era un dulap, un fișier pentru dosare 
şi două portrete: Horthy şi Hitler. 

— Dumneata eşti din România? 

— Da. 

— De când eşti în Ungaria? 

— Din 40. Mi s-a părut ciudat că nu mi s-au pus întrebări 
legate de problemă. Cine ştie, poate m-am speriat degeaba. Am 
întrebat ca de la egal la egal: Vă rog să-mi spuneţi de ce m-aţi 
chemat aici? Ştiţi, înainte de plecare am foarte multă treabă pe 
vas. 

— Nu te mai întorci acolo. 

Parcă m-ar fi lovit cineva cu leuca. Am luat o atitudine demnă, 
ca un om necăjit: 

— Vă rog să luaţi la cunoştinţă că eu sunt cetăţean român. Am 
să anunţ ambasada. 

— Aaa, a schimbat tonul agentul. Văd că mă ameninţi! Bine, 
puişorule i... Descalţă-te! 

Eram convins că n-am auzit bine. Am făcut o mutră tâmpită şi 
m-am aplecat spre el: 

— N-am înţeles ce-aţi spus... 

— Vasăzică faci pe surdul! Descalţă-te! 

Ce-o mai fi şi asta? Mă aplec şi-mi scot încet pantofii ca să 
câştig cât mai mult timp. Am încercat să mă concentrez, dar n- 


am reuşit. Priveam prosteşte scândurile podelei ca şi cum de 
acolo ar fi trebuit să-mi vină salvarea. 

— Pune-i pe masă! 

Ăsta vrea să-şi bată joc de mine. Aş fi vrut să-i spun că n-are 
umor, dar m-am oprit la timp. De ce o fi vrând să-mi pun 
pantofii pe masă? Mă uit stăruitor în ochii agentului cu speranţa 
să găsesc acolo o umbră de zâmbet care să mă liniştească. 
Agentul însă are faţa încruntată, severă. N-am ce face. Pun 
pantofii pe masă şi-mi strâmb gura într-un râs stânjenit. 

Mulţumit, agentul Poliţiei Fluviale începu să măsoare 
încăperea cu paşii. Patru paşi în stânga, patru paşi în dreapta. L- 
am urmărit un timp, pe urmă m-am uitat la pantofi. Erau nişte 
pantofi negri cumpăraţi la Bratislava cu douăzeci de pachete de 
ţigări şi o litră de rom. De ce mi-o fi cerut să-i pun pe masă? 
Trebuie să fie o glumă. O glumă proastă. Totuşi mă simt prost. 
Aş vrea să cred că numai din cauza pantofilor, Oricât, desculţ, 
omul îşi pierde din personalitate. Îmi pun picioarele unul peste 
altul. De ce dracu’ mi-am luat tocmai ciorapii ăştia rupţi? 

Agentul continua să se plimbe prin faţa mea. Aş prefera să-mi 
pună întrebări, decât să mă lase descălţat, în nesiguranţă. In 
clipa aceea în faţa clădirii se opri o maşină. A venit după mine, 
mi-a trecut prin gând şi în zadar am încercat să-mi ascund 
emoția. Dar de ce să fi venit tocmai după mine? Am încercat să 
mă liniştesc. Unde să mă ducă? Adică... 

Între timp uşa se deschise şi în prag apăru un locotenent tânăr 
cu o mustăcioară blondă a la Clark Gabie. Salută milităreşte, mă 
măsoară din priviri, apoi observă pantofii de pe masă. O clipă 
am avut impresia că ar fi vrut să zâmbească, dar se reţinu. 
Eram supărat pentru complexele şi bănuielile care mă încercau. 

— Ai cui sunt pantofii aceştia? întrebă locotenentul încruntat. 

— Ai mei, am răspuns cu jumătate de gură şi am privit spre 
agent aşteptând să dea el explicaţiile. 

— Ai dumitale? i strigă înfuriat locotenentul. Dar unde crezi că 
eşti?! în Valahia?! Hai!... Şi fără să fi avut răgazul să-i răspund 
mi-a cârpit două palme. Vii aici şi-ţi pui pantofii pe masă? Cu un 
gest de scârbă mătură pantofii de pe birou şi mă privi ca pe un 
ucigaş. 

— Încalţă-te! 

2 


De îndată ce s-a închis uşa pivniţei în care m-au aruncat, m- 
am rezemat de zidul lipicios şi am închis ochii să mă obişnuiesc 
cu întunericul. Şi chiar înainte de a-i fi deschis am constatat 
două lucruri: primul, că în încăpere e foarte cald, şi al doilea, că 
am paie sub picioare. 

— Au mai adus pe unul, spuse cineva cu voce piţigăiată din 
apropierea mea. Am deschis repede ochii, dar n-am putut 
distinge nimic. Pe urmă, omul cu voce piţigăiată aprinse un 
chibrit şi-mi lumină faţa. E un băiat, constată plictisit. 

De undeva din umbră mai apăru un individ: 

— De ce te-au arestat, măi? 

— Nu ştiu. 

— Eşti român? 

— Da. 

— Atunci cum nu ştii? 

Chibritul mai pâlpâi o dată, apoi se stinse şi se făcu din nou 
întuneric. 

— Şi dumneavoastră de ce sunteţi aici? am întrebat curios. 

— Tu n-ai citit ziarele? 

— Nu. Azi noapte am sosit la Budapesta. Ştiţi, eu sunt 
marinar. N-am mai văzut ziare de vreo două săptămâni. 

— Aha, asta-i altceva. De o săptămână România a trecut de 
partea ruşilor. Înţelegi? De aia ne-au arestat. Ai ceva de 
mâncare, puştiule? 

— N-am. 

— Asta-i rău. Noi n-am mâncat de două zile. 

Din fundul pivniţei o voce somnoroasă ne rupse convorbirea: 

— Dar mai tăceţi o dată şi culcaţi-vă! Dacă dormiţi, nu vi-e 
foame! 

Am mai stat puţin rezemat de zid, pe urmă m-am aplecat şi 
am adunat paie să mă pot culca. Nu eram îngrijorat: îmi părea 
numai rău că n-am reuşit să-mi văd familia. In alte dăţi, când 
soseam la Budapesta, primul drum îl făceam acasă. leri însă, la 
sosire, am fost foarte ocupat: n-am mai avut timp nici de cină: 
am stat tot timpul la timon, pe urmă am fost prea obosit să mă 
pregătesc de drum. lar dimineaţa m-au deşteptat pentru 
manevre, am avut treabă la acostare şi iarăşi nu m-am putut 
duce, şi pe deasupra iar n-am mâncat. De ce dracu' nu mi-am 
făcut de mâncare? Da, socotisem că la prânz, după terminarea 


lucrului, o să ies în oraş şi o să mănânc la un restaurant. Dacă 
aş fi plecat cu un sfert de oră mai devreme, nici agentul de la 
Poliţia Fluvială nu m-ar fi găsit pe şlep. La dracu' cu acest 
„dacă”! 

Spre seară a început să-mi fie foame. 

Desigur, dacă n-aş fi ştiut că tovarăşii mei n-au mâncat de 
două zile, nu mi-aş fi făcut încă probleme. Aşa însă, foamea 
luase proporţii exagerate. 

A doua zi, spre seară, s-a deschis uşa pivniţei şi am fost târâţi 
într-o curte împrejmuită cu un gard de piatră. 

— E închisoarea militară, mi-a şoptit vecinul, după ce ne-am 
aliniat după înălţime. 

Acelaşi locotenent cu mustăcioara blondă ne dădu lămuriri: 

— Orice tentativă de evadare se pedepseşte cu moartea! 

— Daţi-ne ceva de mâncare! strigă cineva din rând. 

— La sosire primiţi de mâncare. 

— Şi unde ne duceţi? 

— O să vedeţi... Trădătorilor! 

3 

Ne-am urcat în nişte maşini închise, apoi la gara de triaj am 
fost înghesuiți câte treizeci de oameni într-un vagon de marfă. 
In afară de faptul că era zăpuşeală şi ne era foame, ne simţeam 
mai bine decât în pivniţă. Cel puţin aici nu era întuneric şi ştiam 
că la destinaţie ne aşteaptă câte un castron de mâncare. 

Vagonul în care eram eu era vechi şi avea caroseria putrezită. 
După bucăţile de scândură şi rumeguşul de lemn presărat peste 
tot, mi-am dat seama că vagonul, înainte de a ne găzdui pe noi, 
fusese folosit pentru transport de cherestea. Înainte ca şi ceilalţi 
să facă această constatare, am adunat o grămadă considerabilă 
de rumeguş ca să-mi pregătesc culcuşul pentru noapte. 

Roţile ţăcăneau monoton a plictiseală. Cineva începu să cânte 
despre un anume Gheorghiţă care era îndrăgostit foc de o 
Mărioară oacheşă cu buze cărnoase, vişinii. 

Vecinul meu, un bătrânel scund, ras în cap, moţăia cu ochii 
întredeschişi în timp ce-şi frământa mâinile neobişnuit de fine. 
L-am privit mult timp încercând să-i ghicesc identitatea. De 
câteva ori mă privi şi bătrânul, dar văzând că-l cercetez, îşi 
întorcea mereu capul în altă parte. Pe urmă, stânjenit, se aplecă 
spre mine: 


— De unde sunteţi, mata? 

Avea un accent caracteristic evreiesc. Eram sigur că nu mă 
înşel. L-am întrebat: 

— Dumneata eşti evreu? 

Vecinul meu se chirci speriat şi puse degetul la gură. 

— Sssst, să nu ne audă cineva. Te rog taci! Pe urmă, după 
vreo jumătate de oră, am aflat totul despre el. Era un rabin de 
undeva din Sighet şi era foarte bucuros că l-au arestat ca român 
şi nu ca evreu. M-a rugat insistent să nu-l trădez. l-am promis. 

A doua zi n-am discutat în vagon decât despre mâncare. 
Cineva începu să explice cum se fac sarmalele în regiunea 
Timiş-Torontal, iar altul susţinea sus şi tare că nevasta sa e cea 
mai bună bucătăreasă din Transilvania. 

Un cizmar maghiar din apropierea Clujului, care datorită 
formelor birocratice n-a reuşit să obţină cetăţenia maghiară, 
începu să înjure şi să forţeze pardoseala de scânduri a 
vagonului. Vreo doi inşi, înfocaţi şi ei, tot unguri, îl ajutară şi 
după câteva ore reuşiră să desfacă o scândură, chiar deasupra 
osiei din spate. Aşteptam cu toţii nerăbdători noaptea. Rabinului 
îi era teamă că evadarea unora ar putea avea repercusiuni 
asupra acelora care n-ar avea curajul să plece. Oamenii se 
împărţiră în două tabere. Unii erau pentru evadare, alţii 
împotriva evadării. 

Pe la ora două noaptea, un bombardament aerian sili trenul să 
oprească undeva pe un câmp deschis. Cizmarul sări la 
deschizătură: 

— Cine vrea să vină cu mine? 

Nu i se alăturară decât trei oameni şi coborâră sub vagon. 

— Pleci şi mata? mă întrebă îngrijorat rabinul. 

— Da. 

— Îmi dai voie să vin cu mata? 

— Dacă vrei, vino. 

Bombardamentul dură vreo trei sferturi de oră... Toţi cei cinci 
care am coborât sub vagon stăteam lungiţi între şine aşteptând 
ca trenul să plece. Ne temeam numai de un singur lucru: că 
santinela, care stătea probabil pe scările ultimului vagon, o să 
ne observe şi o să dea alarma. Rabinul tremura ca varga. M-am 
tras în apropierea lui şi l-am sfătuit să urce înapoi în vagon. 


— Dumneata eşti evreu. Dacă te prinde poţi s-o păţeşti rău de 
tot. Şi chiar dacă scapi, ce vrei să faci? Pentru dumneata soluţia 
de a fi prizonier român e de o sută de ori mai bună decât să fii 
liber. Rabinul stătu câteva minute pe gânduri, pe urmă îmi dădu 
dreptate. Imi strânse mâna şi se căţără înapoi în vagon. Eram 
convins că l-am sfătuit bine. 

Se auziră tocmai primele comenzi de plecare când rabinul 
apăru din nou în deschizătura vagonului. 

— Domnule, domnule... 

— Ce-i? îl întreb îngrijorat. 

— Uite, vreau să-ţi mulţumesc pentru sfat... îmi întinse un 
pacheţel mic învelit într-o batistă. Am o felie de pâine. O să-ţi 
prindă bine. Recunoscător, iau pacheţelul, dar văd că rabinul nu 
pleacă din deschizătură. Ce o mai fi vrând? 

— Vreau să-ţi dau şi eu un sfat, domnule. Să nu mănânci 
pâinea. S-o ţii cât mai mult. Ştiind că ai o bucată de pâine la 
mata, poţi să rabzi mai bine. Cine ştie când o să faci rost de 
mâncare. Şi s-o ţii învelită. Atunci e mai mică ispita. Aşa am 
păstrat-o şi eu. 

Trenul se puse în mişcare. N-am mai avut timp să-i 
mulţumesc. 

M-am întors cu faţa la pământ, îngrozit de gândul că aş putea 
fi observat. Trenul se îndepărtă însă fără să se întâmple ceva. 
Totuşi, nu m-am ridicat decât după ce nu i-am mai auzit 
ţăcănitul roților. Undeva, prin apropiere, unde fusese 
bombardamentul, flăcări trandafirii se căţărau spre cer. 

— Şi acum încotro? întrebă cineva. 

— Fiecare în altă direcţie, făcu cizmarul. N-are niciun rost să 
mergem împreună. Ne-am da de gol. 

Cizmarul, cu încă unul, porni de-a lungul liniilor de fier. Ceilalţi 
doi porniră spre o pădurice care se întindea în stânga noastră. 
Nehotărât, am rămas un timp aşezat pe o traversă şi-mi părea 
rău că l-am sfătuit pe rabin să rămână în vagon. Acum cel puţin 
n-aş fi fost singur. Din depărtare se auziră încă paşii celor 
plecaţi, pe urmă pogori o linişte nefirească. Mi-era teamă. Cu 
paşi nesiguri, fără chef, am pornit spre orăşelul bombardat. Un 
timp, am vrut să mă întorc şi să alerg după cei plecaţi înspre 
pădurice, dar într-acolo era întuneric şi mă temeam că n-am să-i 
găsesc. Mi-era o foame cumplită: mi se uscase gâtlejul şi-mi 


vuia capul. Dacă închideam ochii, vedeam pe ecranul pleoapelor 
nişte cerculeţe colorate care creşteau şi descreşteau ca 
baloanele de săpun. Mi-am adus aminte de pâinea rabinului. Am 
pipăit pacheţelul din buzunar. Pâinea era uscată. Cine ştie de 
când păstra bătrânul felia asta de pâine. Tocmai voiam s-o 
mănânc când mi-a venit în minte sfatul rabinului. Da, da, avea 
dreptate. De altfel el a fost singurul om pe care nu l-am auzit 
văitându-se de foame. Desigur, pentru că avea pâinea la el. lar 
eu să n-am niciun pic de voinţă!?... Am pus pacheţelul înapoi în 
buzunar şi am pornit cu paşi apăsaţi. Hotărâsem să intru în 
prima casă care îmi va cădea în drum, ca să-mi astâmpăr 
foamea. 

Abia spre dimineaţă am ajuns în dreptul orăşelului bombardat. 

Nu mă mai despărţeau decât vreo două sute de metri de 
primele case când am zărit apropiindu-se o companie de soldaţi 
echipați de front. În ultima clipă am reuşit să mă ascund în 
spatele unui tufiş. Ca şi cum ar fi fost un făcut, în apropierea 
tufişului, soldaţii cotiră de pe şoseaua naţională spre câmp. Nu 
departe de ascunzătoarea mea, comandantul strigă câteva 
comenzi; soldaţii se pregătiră de instrucţie. Cinci ore în şir am 
tremurat în spatele tufişului, târându-mă pe burtă ori de câte ori 
mi se părea că aş fi putut fi zărit. Şi, pe deasupra, mă chinuia şi 
foamea. O clipă m-am gândit să mă duc la ei şi să le cer ceva de 
mâncare. Spre norocul meu, însă, m-am răzgândit la timp. 

în sfârşit, pe la ora douăsprezece, soldaţii se aliniară şi porniră 
înapoi spre oraş. Un timp am aşteptat încă să se depărteze, pe 
urmă am pornit în urma lor. În apropierea barierei oraşului însă 
am descoperit doi jandarmi „cu pene la pălărie, care se plimbau 
cu arma la umăr. M-am aşezat la marginea drumului, în şanţ, 
aşteptând să dispară. Jandarmii însă nici nu se gândeau la aşa 
ceva. Circulau pe un traseu lung de vreo sută de metri şi 
legitimau pe toţi care ieşeau sau intrau în oraş. Eu n-aveam 
asupra mea decât legitimaţia de marinar şi carnetul de salarii de 
la agenţie. După câteva ore, jandarmii în loc să plece, aşa cum 
speram eu, mai primiră întărituri. Era clar că nu pot pătrunde în 
oraş. Şi nici de plecat nu puteam. A trebuit să aştept până ce se 
înnoptase de-a binelea, să pot dispărea fără să fiu observat. Imi 
părea rău că n-am luat şi eu drumul cizmarului. Eram convins că 


acesta e undeva întins într-un aşternut alb şi nu se poate mişca 
de sătul ce e. 

Drumul, înapoi spre calea ferată, mi s-a părut nesfârşit de 
lung. Spre miezul nopţii, obosit mort, m-am aşezat sub un pom 
şi eram hotărât să consum pâinea rabinului. Pe urmă, după o 
dilemă de câteva minute am amânat pentru a doua zi, socotind 
că noaptea, dormind, tot n-o să-mi fie foame. M-am culcat şi am 
adormit buştean. Am visat că mă aflam pe vapor şi că magaziile 
erau pline cu mâncăruri alese. Pe urmă, se făcea că eram 
bucătar şef la un mare restaurant şi gustam din toate 
mâncărurile. 

M-am trezit cu soarele în faţă. Mi-era şi foame şi sete. Totuşi 
am avut destulă putere să nu deschid batista rabinului. Am 
hotărât să nu mănânc decât când voi ajunge la calea ferată. 

Mergeam încet, cu mâinile în buzunar, pipăind felia de pâine. 
Cred că trecuse de prânz când am ajuns la locul de unde 
plecasem cu o zi în urmă. Un timp am mers grăbit, călcând de 
pe o traversă pe alta, pe urmă, obosit, am început să fac 
echilibristică pe şina încinsă. Tocmai mă gândeam să mănânc în 
mers, sau să mă opresc la umbra unui copac, când la orizont 
apăru un om îmbrăcat în uniforma societăţii de cale ferată. 
Instinctiv am vrut să mă ascund, dar foamea mă sfătui să nu-l 
ocolesc. Când omul ajunse la vreo cincizeci de metri de mine, 
mă întrebă: 

— Fugar? 

Am clătinat din cap în semn că da. 

— Atunci pleacă de aici! Azi noapte au fost prinşi doi ca 
dumneata şi au fost împuşcaţi. Unul avea o cămaşă roşie, 
cadrilată. 

„Cizmarul! Ce bine că nu m-am dus cu ei!” începură să-mi 
tremure picioarele. 

— Bine, plec, am reuşit să bâlbâi în cele din urmă. Dar dă-mi 
ceva de mâncare. 

— N-am nimic la mine. 

Şi acum mă mir că n-am rupt-o la fugă şi am insistat. 

— Te aştept aici. Adu-mi ceva de la canton. N-am mâncat de 
nu mai ştiu când. 

— Nu pot să-ţi aduc. Am doi soldaţi cazaţi în canton. Pleacă 
dacă nu vrei s-o păţeşti. 


Devenisem blazat, nepăsător: 

— Atunci spune-mi măcar unde mă aflu. 

— Aproape de Esztergom. Dar te sfătuiesc să ocoleşti oraşul. E 
plin de nemți. Se evacuează. ` 

Am luat-o spre stânga, unde se întindea păduricea. Imi venea 
să plâng de ciudă. Cum să mori la douăzeci de ani, de foame, ca 
un şobolan!? 

Soarele ardea atât de puternic de parcă ar fi fost supărat pe 
mine. Transpiram şi simţeam cum mă părăsesc puterile. Voiam 
să mă aşez, să nu mă mai ridic, dar m-am întrebat ironic: „Dacă 
tot trebuie să mori, de ce să nu mori în umbră?” 

Ajuns în pădurice am scos pâinea rabinului din buzunar. La 
vederea pachetului stomacul mi se zgârci şi am început a înghiţi 
în sec ca un bolnav de febră. Eram convins că dacă n-aş fi avut 
pâinea n-aş fi ajuns nici până aici. Cine ştie dacă, împins de 
foame, nu m-aş fi dus să cer de mâncare soldaţilor şi dacă ei nu 
m-ar fi împuşcat ca pe cizmar i Nu! N-am voie să mănânc din 
pâine. Acum felia asta de pâine e singurul lucru care îmi dă încă 
putere. Trebuie să mă ridic şi să pornesc la drum! N-are niciun 
rost să-mi pierd vremea! Am pus din nou pacheţelul la loc! 
Mergând, din când în când îmi pipăiam buzunarul să controlez 
dacă mai e acolo. Uneori totul mi se părea că e numai un vis şi 
că, în curând, o să mă trezesc în cabina mea de pe şlep. După 
câteva ore de mers descopăr la marginea pădurii o fermă. Mă 
apropii convins că după câteva minute mi se sfârşeşte calvarul. 
Tocmai vreau să strig când, la umbra pomilor, descopăr câteva 
camioane militare. Îmi strâng dinţii, pipăi felia de pâine din 
buzunar şi ocolesc ferma. 

Spre seară mă trezesc pe o şosea naţională. Nu-mi păsa de 
nimic. Acum e totuna. Scot pachetul din buzunar şi vreau să 
mănânc. Acum nu mai e nicio forţă care să mă poată opri; 
desfac nodul batistei şi aud din urmă claxonul înfuriat al unei 
maşini. Un turism. Bag repede pacheţelul în buzunar şi fac 
semne largi cu mâna. Aş vrea să opresc maşina. Într-adevăr 
maşina se opreşte în apropierea mea. La volan descopăr un 
soldat neamt. Na, numai asta mi-a mai trebuit. 

Mă apropii liniştit de maşină. Spre mirarea mea, nu-mi mai e 
teamă. 


— Sunt marinar de la D.D.S.G. — spun, şi-i arăt legitimaţia de 
marinar. Vreau să mă duc la Pesta. 

îmi face semn să urc. 

Stând lângă şofer un timp uit de foame. Pe urmă stomacul 
începe să se agite iarăşi. Totuşi rabd vitejeşte. Soldatul nu 
trebuie să vadă că mi-e foame. S-ar putea să intre la bănuieli. 
Mă forţez să nu adorm. 

Au apărut zorile când am ajuns la Budapesta. În centrul 
oraşului spun că vreau să cobor. Şoferul opreşte maşina. 

li mulţumesc şi pornesc înspre casă. Mi-e ruşine să scot 
pâinea în mijlocul străzii. Nu ştiu de ce dar am impresia că lin 
om flămând e mult mai bătător la ochi decât unul sătul. Pipăi 
felia de pâine din buzunar şi-n gând îi mulţumesc rabinului. În 
fond el m-a salvat. Cine ştie ce aş fi făcut dacă n-aş fi avut felia 
asta de pâine! Aproape de casă mă opreşte o patrulă militară. 
Simt cum îmi năvăleşte sângele în obraz. Tac ca să nu bâlbâi. 

— Legitimaţia / îmi porunceşte un plutonier gras. 

Scot legitimaţia de marinar şi i-o întind: 

— Matroz. 

Plutonierul răsfoieşte legitimația germană, pe urmă se 
întoarce către ceilalți din patrulă: 

— Dă-l dracului, e neamt. 

Bine că nu i-am vorbit până acum. II salut scurt, nemţeşte. 

Acasă, la întrebările nevestei, nu mai am putere să-i răspund. 
Cad pe o canapea dar nu pot să adorm. Mirosul de mâncare îmi 
gâdilă nările. Imi aduc aminte de pâinea evreului. Scot 
pacheţelul din buzunar şi-l desfac zâmbind: 

— Uite, asta m-a salvat... 

— Batista asta murdară? Ce ai în ea?... 

— O felie de pâine. 

Deodată, camera începe să se învârtească cu mine. Nu mai 
disting nimic, decât bucăţica de scândură care cade din batistă. 

— Îți mulţumesc, rabinule!: 

ÎN BOU-VAGON 

Stăteam de trei zile într-un vagon de marfă cu nevasta şi cu 
fiul meu. Stăteam aşezat pe un geamantan de nuiele cu bărbia 
lăsată în palmă. De multe ori treceau ore în şir fără să scot un 
cuvânt. Din când în când numai, aruncam câte o privire spre 


nevasta mea, o femeie firavă, cu ochi verzi, care-şi privea 
copilul învelit într-un veston militar, cenuşiu. 

Copilul, înţărcat cu câteva zile în urmă, sleit de foame, dormea 
mai tot timpul. Era atât de palid, încât buzele lui mici, roşii, 
păreau date cu ruj. 

în primele două zile, fusesem încă agitat, revoltat, pe urmă, 
m-am liniştit. M-am împăcat cu mine. Nu mai tresăream decât la 
huruitul asurzitor al avioanelor care treceau deasupra vagonului 
sau la exploziile înfundate ale bombelor. 

Vagonul în care m-am cuibărit era tras pe o linie moartă. Ca 
prin miracol a rămas întreg, ne strivit. Locuinţă tot nu aveam, 
aşa că îmi era totuna unde locuiesc; şi, pe deasupra, stând în 
vagon, aveam şi şansa să părăsesc oraşul. Evadasem cu vreo 
patru săptămâni în urmă dintr-un vagon plin cu deportaţi şi 
eram slab ca un ţâr. Nici măcar nevastă-mea nu m-a recunoscut 
când am apărut în uşa adăpostului: m-a privit mirată, ca pe un 
străin, apoi a continuat să-şi legene copilul. Numai când şi-a 
auzit strigat numele, atunci a tresărit. 

A început să plângă. 

După trei zile de aşteptare nu-mi mai aduceam aminte cine a 
spus că toate vagoanele de pe liniile moarte vor fi duse în 
România. De fapt asta nici nu mai avea importanţă. Atunci însă, 
când am auzit ştirea, mi-am adunat boarfele, le-am înghesuit în 
două geamantane de nuiele şi m-am mutat în primul vagon 
întreg. Doream foarte mult să părăsesc Budapesta: luptele de 
stradă mi s-au părut mai groaznice decât zilele din lagăr: chiar şi 
pe front mi se părea mai bine: acolo cel puţin cunoşteai direcţia 
de unde trage duşmanul, puteai să te fereşti. Intr-un oraş 
asediat însă, unde pentru fiecare trotuar, casă sau etaj se 
încaieră oameni înarmaţi până în dinţi, nu ştii cum să te aperi, 
unde să te ascunzi: gloanţele străbat spaţiile aiurea, şrapnelele 
muşcă din ziduri, grenadele explodează la fiecare pas şi, ce e 
mai îngrozitor, peste tot te înconjoară morţii. 

Morţii nu mă impresionau, am văzut destui. Dar cei din 
Budapesta erau nişte morţi ciudaţi: mai toţi dezbrăcaţi încă 
înainte de a se răci: refugiații şi locuitorii oraşului asediat aveau 
haine puţine, subţiri. Şi altă soluţie de procurat haine nu era. 
Numai soldaţii împuşcaţi peste noapte nu puteau fi dezbrăcaţi: 


erau înţepeniţi de multe ori în poziţii caraghioase, aşa cum îi 
găsea moartea. 

De trei zile de când mi-am instalat familia în vagon, niciun 
semn nu mi-a dat să înţeleg că vom pleca în curând; pe tot 
păienjenişul liniilor nu se vedea nicio locomotivă. Poate de 
aceea stăteam încruntat şi nu tresăream decât când uşile 
vagonului se dădeau în lături. În uşa vagonului apăreau civili. 
Aceştia erau în căutare de alimente. Mai toţi erau îmbrăcaţi 
ciudat, încotoşmănaţi în şaluri, în pături. Unii nu căutau numai 
alimente, ci şi mijloace de locomotie. Aceştia îmi puneau fel de 
fel de întrebări: 

— Unde pleacă vagonul acesta? 

Le răspundeam fără să mă uit la ei: 

— Nu ştiu. 

— Atunci de ce te-ai urcat? 

— Pentru că vreau să plec... 

— Unde? 

— Oriunde. 

Cei care nu mă credeau pe cuvânt îmi răspundeau în aceiaşi 
termeni: 

— Vasăzică, oriunde... Păi tocmai acolo vreau să plec şi eu. 

Se instalau şi ei în vagon şi aşteptau răbdători, cuminţi câteva 
ore; apoi, plictisiţi şi nemulţumiţi de tăcerea mea, plecau. Alţii, 
mai agresivi, îmi cereau socoteală pentru timpul pierdut, ca şi 
cum eu aş fi fost vinovat că nu cunoşteam perfect mersul 
trenurilor. Neavând ce face, plecau şi ei. Pe urmă totul începea 
aidoma: veneau alţii, stăteau câtva timp şi plecau înjurând. 
Numai eu şi familia mea stăteam neclintiţi în vagon, aşteptând 
să se întâmple ceva. Cel mai neimpresionat de tot ce se 
petrecea în jur era copilul: dacă nu dormea îşi privea mâinile şi 
râdea. 

Mi-era milă de el. 

Nevasta mea vorbea foarte rar: stătea nemişcată, privea 
undeva în podea, poate crăpăturile scândurilor şi, foarte rar, 
ofta. li priveam umerii firavi, părul nepieptănat şi o cusătură 
desfăcută la gulerul paltonului. Uneori îmi era ciudă că nu ştiam 
la ce se gândeşte. Am întrebat-o de câteva ori: 

— La ce te gândeşti? 

— La noi, mă gândesc că poate n-ar trebui să te urmez... 


— De ce? 

— Am impresia că-ţi sânt povară. Şi acum de când suntem trei 
nu e numai o impresie. 

— Vrei să ne certăm? 

— Nu. Dar tu m-ai întrebat şi eu sânt sinceră. Nu crezi că 
totuşi ar fi mai bine să cobor? 

— Nu. 

În cea de-a patra zi, în zori, se auziră zgomote neobişnuite: 
şuierat de locomotive şi comenzi scurte. Pe urmă nu trecură 
decât câteva minute şi vagonul se puse în mişcare. Atât de mult 
am aşteptat această clipă, încât, împlinindu-se, şi-a pierdut 
întreaga ei măreție. 

Vagonul se legăna încet, ritmic: osiile neunse plângeau 
metalic, şi, fără niciun rost, îmi adusei aminte de o poezie 
învățată la şcoală: 

lar noi pe Ungă mama stând, 

De mult uitarăm jocul. 

De fiecare dată, când se oprea trenul, sau încetinea numai, se 
urcau în vagon fel de fel de oameni: dezertori, îmbrăcaţi pe 
jumătate civil, pe jumătate ostăşeşte, evrei în uniforme vărgate, 
eliberaţi din diferite lagăre, negustori ocazionali care se duceau 
în provincie să-şi schimbe hainele pentru alimente. 

În apropierea unui canton se urcă în vagon o femeie în vârstă, 
care în loc de palton se învelise cu o plapumă galbenă. La mijloc 
era încinsă cu o centură militară nemţească, de pe catarama 
căreia cineva rosese cu un vârf ascuţit inscripţia „Got mit uns”. 
Bătrâna se instală în mijlocul vagonului şi intră în vorbă cu toţi; 
era bine informată de mersul evenimentelor de pe front, de 
situaţia alimentară din nord şi din sud, de cazurile de ciumă şi 
tifos apărute în regiune. Avea gură spartă: înjura mai rău ca un 
birjar, în patru limbi, şi era nemulțumită de viteza trenului, de 
frig şi de lipsa de tutun. 

După un timp, când i se păru că sfârşise toate subiectele de 
discuţie, scoase de sub plapumă o cască militară şi dintr-un 
buzunar ştiut numai de ea o sticlă cu apă şi un pacheţel mic cu 
sare. Cei din vagon îi urmăreau toate mişcările. Bătrâna scoase 
de undeva o bucăţică de sârmă, se căţără pe un geamantan şi 
fixă capătul sârmei de tavanul vagonului. 


Un muncitor de la căile ferate, un om cu coşuri pe faţă şi cu 
pleoapele umflate, roşii, o întreabă: 

— Vrei să te spânzuri, mătuşă? 

— Fac ce vreau. 

— Asta e drept. Dar e mult mai comod să te arunci din tren şi 
să ne scuteşti şi pe noi de spectacol. 

Bătrâna nu-i mai dădu nicio atenţie: spre uimirea tuturor legă 
casca de capătul celălalt al sârmei, ca pe un ceaun, apoi adună 
aşchiile din vagon şi făcu foc. 

— Face supă, constată cineva admirativ. 

Bătrâna clătină din cap: 

— Supă de chimion. Păcat că n-am usturoi. 

Muncitorul de la căile ferate intră din nou în vorbă: 

— Da făină pentru rântaş ai? 

— Am. 

— Da untură? 

— Am. 

— Atunci fă-ţi supa şi taci. 

Cei din vagon începură să râdă. 

Femeia îi înjură pe toţi şi nu se linişti decât atunci când 
muncitorul o apucă de plapumă şi o ameninţă că o aruncă din 
vagon dacă mai scoate o vorbă. 

După o linişte de câteva minute se trezi fiul meu şi începu să 
plângă. Concertul dură o jumătate de oră. Un dezertor, care 
până atunci se arătase foarte calm, din cauza nervilor îşi muşca 
unghiile şi se congestiona la faţă. De câteva ori vru să se ridice, 
să spună ceva, dar, probabil din cauza figurii mele grave, n-avu 
curajul. Pe urmă, se resemnă şi se măcină de unul singur. 

Între timp se fierse şi supa bătrânei. Ea, fără prea multe 
ceremonii, începu să soarbă din zeamă. Ceilalţi, care până 
atunci o priviră numai curioşi, începură s-o invidieze. Bătrâna nu 
se sinchisi de nimeni. Supa ce nu o putu consuma, i-o întinse 
nevesti-mi. 

— Na, bea şi dumneata. 

Nevasta îmi căută privirile, ca şi cum ar fi vrut să-mi ceară 
aprobarea. Apoi luă casca cu supă din mâna bătrânei. De 
undeva apăru şi o lingură. 

Zeama îi plăcu şi copilului. 

— Tu nu vrei să mănânci? mă întrebă soţia după un timp. 


— Nu. 

— Ţi-ar face bine. Eşti aşa de slăbit. 

— Am spus că nu-mi trebuie! 

Ea nu mai insistă. Numai după ce dădu casca înapoi se 
întoarse din nou spre mine: 

— Vezi, dacă n-aş fi fost eu, ai fi putut să mănânci tu. 
Degeaba te uiţi la mine: ştiu că-ţi sunt povară! 

N-a lipsit mult ca să-i răspund, da. Şi ca ceilalţi să nu vadă 
neînţelegerea dintre noi, am început o discuţie cu un individ cu 
mâna bandajată: 

— Rănit? 

— AŞ, răspunde plictisit individul. Ce-s tâmpit?! Să mă duc pe 
front să mă omoare? Mi-am tăiat degetele cu securea. Am fost 
reformat. 

— După câte ştiu, automutilarea se pedepseşte foarte aspru. 

— Numai dacă se afla. Mi-am făcut o injecție de novocaină, să 
nu am dureri, şi mi-am ciopârţit degetele. La comisie am spus că 
am găsit un stilou care a explodat. 

Se însera: peste câmpiile pline cu tancuri arse, cu tranşee 
inundate şi peste rănile deschise, rotunde ale pământului, 
coborau tăcerile. 

— Hai să ne culcăm, spuse cineva şi închise uşa vagonului. 

Nevasta mea se trase mai aproape de mine: 

— Am mâncat prea multă supă. Am lapte. 

N-am ştiut ce să-i răspund. Ea continuă: 

— Mă dor sânii. 

M-am întors spre ea şi am ridicat neputincios din umeri. Ea nu 
văzu nimic din gestul acesta, în vagon era întuneric beznă. Mai 
târziu, am vrut să-i spun că „n-ar fi trebuit să înţărcăm copilul”, 
dar mi-am dat seama că această constatare n-ar fi ajutat-o cu 
nimic. Ea nu mi s-a mai plâns de dureri decât noaptea târziu 
când au adormit ceilalţi. Am mângâiat-o pe păr, dar nu i-am 
spus niciun cuvânt. Plângea încet cu sughiţuri. Avea sânii 
umflaţi, gata-gata să plesnească. Dimineaţa, am sfătuit-o să dea 
copilului să sugă. 

— Am încercat. Nu vrea. 

M-am uitat cu ură spre copil. Acesta clipea nepăsător 
arătându-şi gingiile ude; abia vizibil, îi apăruse un dinte foarte 
alb. 


Mai târziu, nevastă-mea nu mai putu suporta durerile, începu 
să plângă şi-şi blestema zilele. 

Nu ştiam cum s-o ajut. Cel mai simplu ar fi fost dacă aş fi 
putut să-i sug sânii. Şi dacă am fi fost numai noi în vagon, nici n- 
aş mai fi stat pe gânduri. Aşa însă, cu martori, nu-mi venea la 
îndemână. Incepu să-mi pară rău că i-am lăsat pe ceilalţi să se 
urce în vagon. Ar fi trebuit să călătorim cu uşile închise. 

Muncitorul cu pleoapele umflate îşi. Răsuci o ţigară groasă şi 
începu să povestească mutilatului: 

— Noi aveam adăpostul sub gara-depozit. Adăpost?... Vorba 
vine... O pivniţă ca toate pivnițele, cu o uşă groasă de brad. Am 
stat acolo închişi ca şoarecii... Patru zile... Atunci a observat 
cineva că au fost avariate ţevile instalaţiei de apă. Am vrut să 
deschidem uşa, dar ea era umflată de apă. Când am reuşit s-o 
spargem, apa se ridicase deja la înălţimea genunchilor. Dacă 
totul s-ar fi petrecut noaptea, ne-am fi umflat ca bureţii. 

Spre prânz, trenul se opri în faţa unei gări bombardate. L-am 
rugat pe povestitor să aibă grijă de copil şi am făcut semn 
nevesti-mi să coboare. Dar spre nemulţumirea mea, nici în 
clădirea bombardată a gării nu puteam fi singuri. O mulţime de 
oameni, încărcaţi cu boccele, circulau printre ruine. Unii dintre ei 
aveau arme şi purtau banderola albă la braţ cu inscripţii cu 
litere latine şi chirilice: garda civilă. Însemna că pe aici viaţa 
începea să se normalizeze. Nu ştiam numele gării unde ne aflam 
şi, deşi am fost curios să-l aflu, ca să mă pot orienta cât drum 
mai am de parcurs până în ţară nu m-am interesat la nimeni. N- 
aş fi vrut ca pentru o singură întrebare, eventual, să fiu nevoit 
să răspund la zece. Mai ales, că la unele: cine sunt, de unde vin, 
unde mă duc, n-aş fi vrut, şi nici n-aş fi putut să răspund. 

Am cutreierat dărâmăturile în căutarea unui loc ferit şi, în cele 
din urmă, găsirăm două ziduri destul de înalte în spatele cărora 
puteam să ne ascundem. Cele două ziduri cu urme de instalaţii 
de telegraf păreau foştii pereţi ai biroului de mişcare. Bomba 
care  distrusese încăperea dărâmase tavanul şi peretele 
principal. Numai unde schijele n-au muşcat din pereţi se mai 
puteau vedea urme de tencuială. 

în unghiul zidurilor rămase în picioare, o altă bombă a 
burghiat podeaua, lăsând golul întunecat al pivniţei să-şi caşte 
gura spre cer. 


Nevastă-mea, ameţită de dureri, se rezemă de zidul ciuruit. 
De sus, o cărămidă desprinsă din zid se prăbuşi la picioarele 
noastre. Prea mult timp n-aveam: trenul putea să pornească în 
fiecare clipă. M-am apropiat de nevastă-mea şi i-am descheiat 
bluza: pielea ei albă catifelată era atât de întinsă, incit părea 
străvezie. 

— Nu mă mai doare, îmi spuse ea după un timp. Uşurată 
închise ochii şi se rezemă de zid. 

Tocmai voiam să-i închei nasturii bluzei, când, pe peretele din 
faţă, până atunci scăldat într-o lumină părelnică, apărură umbre 
ciudate care se conturau din ce în ce mai precis. Am privit 
încordat peretele. După un timp am desluşit câteva capete şi 
teava unei puşti. Nu mai era nicio îndoială: în timp ce eram 
aplecat asupra nevesti-mi, am fost înconjurați de oameni. Le 
auzeam vocile, şi paşii se apropiau. N-am avut curajul să mă 
întorc: oare ce-or fi crezând oamenii?... E război. Mulţi îşi varsă 
sângele, mor prin tranşee, şi aici, în acest colţ de gară, un 
bărbat suge sânii unei femei!... Or să înţeleagă ei dacă le 
explic? Dar poate că nici nu vor să înţeleagă... Şi apoi, în aceste 
vremuri tulburi, oamenii întâi trag şi numai după aceea pun 
întrebări. Asta e legea luptelor de stradă! Din sumedenia de 
îndoieli şi întrebări nerostite una singură mi se preciză concret. 
M-am întors brusc: omul cu arma întinsă spre mine avea ochi 
cenuşii. În spatele lui stăteau zeci de oameni înarmaţi cu pietre. 
Nu mai era nicio scăpare. Ba da. Una singură. Gaura din podea. 
O fi adâncă?... Ştiam că fiecare clipă pierdută mă putea costa 
viaţa. M-am aruncat în gol. In aceeaşi clipă am auzit o 
împuşcătură, apoi încă una... Saltul mi s-a părut o veşnicie, pe 
urmă se sfârşi brusc. Şi, înainte încă de a-mi fi restabilit 
echilibrul, instinctiv m-am aruncat într-o parte. La timp. O rafală 
muşcă turbat din pardoseala de cărămizi a pivniţei. Înnebunit de 
spaimă am început să mă târăsc prin întuneric. M-am lovit de o 
ladă, m-am zgâriat pe faţă, pe mână, dar m-am târât mai 
departe. Călcâiul stâng mă durea îngrozitor. Exact acolo unde 
pe vremuri îmi intrase un cui ruginit. Şi atunci avusesem dureri 
cumplite. Când mi-am scos cuiul, un prieten mi-a învelit călcâiul 
cu o hartă, ruptă dintr-un atlas geografic. Pe urmă, mulţi ani la 
rând, de câte ori vedeam o hartă îmi aduceam aminte de călcăi. 
Târându-mă, am început să simt dureri şi în gleznă. In spate am 


auzit un zgomot înfundat. A mai sărit cineva în pivniţă! Cu 
gândul la urmăritori, am uitat de călcâi. Mă strecuram printre 
lăzi şi scaune rupte ca un şobolan. Mă obişnuisem şi cu 
întunericul: puteam distinge lucrurile, contururile ur măritorilor. 

Nu ştiam ce să fac. Un lucru însă îmi era clar. Dacă rămân în 
pivniţă voi fi împuşcat. Lângă o fereastră sfârtecată de un obuz, 
am descoperit patru soldaţi morţi. Unguri. Unul dintre ei avea pe 
faţă o cască de fier, ca şi cum s-ar fi acoperit să-şi ferească ochii 
de lumina care se furişa prin deschizătură. Am împins morţii la o 
parte să-mi fac loc să mă pot înghesui în deschizătură. Lumina 
puternică a zilei mă orbi. Mi-am frecat ochii, apoi m-am uitat în 
jur: în apropiere, trântiţi pe grămezi de moloz dormeau câţiva 
cetăţeni. Unul se trezi şi mă privi mirat. Nu i-am dat nicio 
atenţie. Am început să alerg către casele din apropierea gării. 
Am auzit câteva împuşcături, dar nu mi-am mai întors privirile. 
Goneam trăgându-mi piciorul rănit şi gâfâiam ca o locomotivă. 
Aş fi dat un an din viaţă, dacă n-aş fi fost urmărit şi dacă m-aş fi 
putut aşeza liniştit să mă odihnesc. 

Călcâiul mă durea îngrozitor, dar am continuat să alerg. 
Trecătorii, miraţi, se întorceau după mine. Cu tot zgomotul 
străzii, distingeam clar paşii urmăritorilor. M-am furişat pe prima 
stradă lăturalnică. Prima casă era bombardată. M-am strecurat 
printre dărâmături. Am ajuns într-o curte plină cu piese 
demontate de auto. Sar peste un gard. Aud fâşiitul unei stofe îşi 
pardesiul îmi flutură în urmă ca două aripi negre. O gospodină 
cu un lighean în mână mă vede, se sperie; scapă ligheanul, îşi 
face cruce şi strigă după ajutor. Mă pomenesc iarăşi în stradă. 
Ocolesc după primul colţ. Un om se sperie de mine şi începe să 
alerge înaintea mea. După viteza lui îmi dădui seama că abia îmi 
mai târâi picioarele. Încă un minut-două şi o să fiu ajuns. Numai 
de nu m-ar durea piciorul! Mă părăsesc puterile; cu un ultim 
efort mă arunc sub o poartă. Se aud Împuşcături. In faţa porţii 
unde m-am ascuns, trec gonacii. Probabil îl urmăresc pe 
individul speriat de mine. Pe urmă se face linişte. 

Nu ştiu cât timp a trecut aşa fără să mă gândesc la ceva. O 
oră, două? Ţignalul unei locomotive de la gară mă face să 
tresar. Stupid, privesc pavajul gangului. E pietruit cu pietre de 
râu, mici, cenuşii. Pe urmă, prin crăpăturile porţii mă uit în 
stradă: văd o casă, doi arbuşti fără crengi şi un cer neverosimil 


de străveziu. Pe cer, un nor mic, scămos, trece ca o barcă. Oare 
cât timp o fi trecut?... Ce s-o fi întâmplat cu nevasta-mea? Au 
împuşcat-o? La acest gând tot sângele îmi năvăli în tâmple. Am 
fugit şi am lăsat-o pe ea drept ţintă. Da, au tras de două ori. 
Încerc să mi-o închipui rănită, dar nu reuşesc. Mereu o văd stând 
dreaptă, cu bluza desfăcută aşa cum am lăsat-o în faţa armelor. 
Pe urmă îmi amintesc de copil... Poate a plecat şi trenul şi n-am 
să-l mai văd niciodată. 

Mă ridic. Abia îmi pot târî piciorul rănit. Nu-mi pasă dacă voi fi 
sau nu recunoscut de urmăritori. Acum nu mai mă interesează 
decât vagonul de marfă în care dormea fiul meu pe un 
geamantan de nuiele. 

La gară era linişte... ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Oamenii, obosiţi de alergătură, dormeau pe grămezile de moloz, 
aşteptând sosirile sau plecările trenurilor. M-am dus de-a dreptul 
la zidurile arse ale fostului birou de mişcare. Câţiva gură-cască 
povesteau despre un sadic care a supt sinii unei femei şi care a 
fost împuşcat undeva în oraş. 

— Între timp — povesti un individ fără să-şi ascundă admiraţia 
— tipul şi-a schimbat hainele. Fugise într-un pardesiu ca al 
dumitale — arătă spre mine — şi când l-am văzut mort, era 
îmbrăcat într-un costum cenuşiu. 

Vasăzică, individul care s-a speriat de mine a fost împuşcat. 
Spre mirarea mea, n-am simţit nicio remuşcare. 

— Şi cu femeia ce s-a întâmplat? am întrebat pe un ton 
plictisit, ca şi cum întrebarea ar fi fost pusă numai ca să treacă 
timpul. 

— Au dus-o la depozit, să descarce vagoane. Să muncească, 
curva dracului! 

Cu un calm prefăcut am pornit peste linii. Aş fi vrut să alerg, 
să fiu cât mai devreme lângă vagon, dar m-am stăpânit; mi-am 
săltat piciorul rănit peste şine ajutându-mă cu mâna. 

Muncitorul cu faţa plină de coşuri, căruia i-am încredinţat 
copilul, mă zări încă de departe şi începu să-mi facă semne cu 
mâna: 

— Ai vrut să laşi copilul pe capul nostru, hai?! 

— Nu. 

— Lasă că ştiu eu! Aşa sunt tinerii în ziua de azi. Fac copii şi-i 
lasă pe drumuri. Soţia unde e? 


— Mă duc după ea. 

— Nu, nu. Nu mai pleci fără copil! 

Am luat copilul şi am pornit în căutarea nevesti-mi. Pe drum 
copilul se trezi, îşi scoase mâinile de sub pături şi începu să le 
agite cu multă importanţă. Mi s-a părut că e bucuros: ce ştie 
omuleţul ăsta?... 

Pe nevasta-mea am descoperit-o în apropierea unor magazii, 
încărcând linte într-un vagon. l-am făcut semn. Ea începu să 
plângă. Am încercat s-o liniştesc: 

— Taci, nu plânge ca o proastă! Coboară! M-am apropiat de 
vagon, dar un individ înarmat îmi tăie calea. l-am arătat copilul, 
dar acesta ridică neputincios din umeri în semn că nu poate să 
facă nimic. | s-au predat patruzeci de oameni să încarce linte. 
Trebuia să termine munca până seara, altfel oraşul rămâne fără 
hrană. 

— Dar dacă te urci dumneata în locul ei, e altceva. Poate să 
coboare. 

M-am căţărat cu greu în vagon. Adică un om, un număr. Nimic 
mai mult. La fel ca şi vitele. Indiferent de numele, de profesia, 
de credinţa lor. Patruzeci de oameni. Oare eu al câtelea sunt? 
Primul?... Ultimul?... Poate numai unul, oarecare, din cei 
patruzeci... Ca dintele de pe lopata asta. Descoperii o bucată de 
cocean. În care sac va fi aruncat coceanul? Şi când se va 
distribui lintea, a cui va fi mina care îl va arunca la gunoi? O 
mână de femeie, de fată?... blondă, roşcată? E totuna. Pentru că 
până la urmă fata va deveni femeie, va avea copii, va muri, şi 
eu, unul din cei patruzeci, n-o voi cunoaşte niciodată... M-am 
întristat la acest gând. Mi-am îndreptat şalele şi în clipa aceea o 
descoperii pe nevasta-mea tot în apropierea vagonului. Nu voia 
să plece. 

— Du-te, fam încercat s-o lămuresc. Urcă-te în vagon ca să nu 
ne pierdem lucrurile. Vin şi eu curând. 

Boabele de linte erau uscate şi sunau ca nişte mărgele de 
metal. 

începu să se întunece. 

Gândurile îmi hoinăreau aiurea, prin locurile pe unde am trăit, 
pe unde am trecut: cele mai frumoase amurguri le-am văzut la 
Famagusta în Cipru. Acolo totul se întuneca: până şi frunza de 
măslin. Devenea brună şi-şi schimba parcă şi aroma: te îmbăta. 


Un ţignal ascuţit de locomotivă mă făcu să tresar. Mă uit peste 
linii: locomotiva din faţa vagonului unde erau instalaţi ai mei 
scotea aburi pe nări. Zgomotul sec al tampoanelor se repetă ca 
un ecou. Cu o singură smucitură roţile se puseră în mişcare. 

Departe, la uşa vagonului, o zării pe nevastă-mea. 

Cât de neputincios poate fi un om! Dacă aş cobori acum, aş 
mai putea să prind ultimele vagoane. Căutai santinela din priviri. 
Nu, nu se putea face nimic. E aici prin apropiere. Totuşi nu 
există o altă soluţie: sar din vagon şi alerg din toate puterile în 
urma trenului. 

CERUL ÎNCEPE LA ETAJUL Ill 

Nevastă-mea nu este o femeie geloasă. Dimpotrivă: e o fire 
veselă, optimistă, care-şi investește în oricine cel mai preţios 
capital al ei: încrederea. Şi, bineînţeles, în special în mine. 
Desigur, asta nu înseamnă că spusele mele sunt citate din 
catehism, dar sunt luate ca bune şi nesupuse unui control. 
Totuşi, uneori, foarte rar, mă priveşte bănuitoare, devine 
morocănoasă şi atunci ştiu că s-a molipsit şi ea de boala 
îndoielii. Nu-mi face scene, nu plânge, se încruntă numai şi 
devine tăcută ca o statuie de porțelan. Eu niciodată n-o 
îmbunez: gelozia nu se vindecă decât cu un singur medicament 
şi acest medicament este timpul. Cu trecerea timpului, 
bănuielile se tocesc, suspiciunile se destramă şi nemulţumirile 
se uită. 

Desigur, cel mai bine ar fi dacă nu i-aş crea motive de 
bănuială, dar, din păcate, nu sunt uşă de biserică: uneori 
drumurile mele se prelungesc până noaptea târziu, alteori mă 
duc să cumpăr o carte şi a doua zi dau o telegramă-fulger că 
„întâmplător am nimerit la Cluj”. Spre norocul meu, sunt scuzat 
din oficiu: mă documentez. 

Am mărturisit cele de mai sus pentru că în urmă cu câteva zile 
am găsit-o pe nevastă-mea plângând, deşi ştiam precis că n-a 
murit nimeni în familie, fiul meu n-a primit notele de sfârşit de 
an, iar eu n-am comis nimic care să fi meritat lacrimi. 

Am întrebat-o de ce plânge. În loc de răspuns, mi-a întins o 
scrisoare sosită de la Bratislava. După rotunjimea literelor de pe 
plic, imediat mi-am dat seama că expeditorul era o femeie. 

Scrisoarea era deschisă. Am citit-o cu o prefăcută indiferenţă, 
pentru că ştiam că nevastă-mea îmi urmăreşte fiecare expresie. 


Îmi amintesc, perfect, n-am tresărit, deşi cele câteva rânduri 
aşternute pe hârtie nu erau de loc obişnuite. Le redau mai jos: 

„Dragă FrantişeKk, 

lartă-mă că te numesc aşa, dar sunt nespus de fericită. 
Intervenţia doctorului a fost rodnică, totul s-a rezolvat cu bine. 

Te sărut de mii de ori. 

Linda”. 

De obicei după lectura unei asemenea scrisori, vorbele sunt 
de prisos. Ce ar mai fi de adăugat, sau de lămurit? Poate numai 
identitatea personajelor, sau amănuntele care se întrezăresc 
printre rânduri. 

Pe Linda o cunoşteam bine, niciodată n-am aşteptat de la ea o 
asemenea scrisoare. Am ridicat ochii spre nevastă-mea; stătea 
nemişcată, cu ochii aţintiţi asupra mea. Nu părea zdrobită, ci 
mai degrabă tristă. 

De obicei nu mint: asta şi dintr-un respect faţă de mine 
însumi. 

Am întrebat-o dacă vrea să-i povestesc despre relaţiile mele 
cu Linda. N-a vrut să mă asculte şi au trebuit să treacă vreo 
două zile până când curiozitatea i-a învins mândria şi m-a rugat 
să-i povestesc despre fata din Bratislava. 

— Dar pe scurt, a insistat ea, apoi a adăugat să nu povestesc 
nimic din ceea ce n-ar fi demn de mine. 

Ca s-o previn că e vorba de o povestire mai lungă, i-am cerut 
o cafea mare şi am scos telefonul din priză... Ea nu avea nicio 
altă treabă. Mi-a adus cafeaua şi s-a aşezat în faţa mea, 
răbdătoare, dar, după cum mi s-a părut mie, fără să fi fost 
convinsă că am să-i spun totul. 

Un timp am privit aburii ce se înălţau din ceştile de bachelită, 
broderia colorată a feţei de masă şi unghiile mici, lăcuite, ale 
nevesti-mi. Ea stătea cu spatele spre fereastră, aşa că faţa îi era 
învăluită într-o umbră uniformă ciudată, ce-i spălăcea trăsăturile 
feţei. Nu aveam chef de vorbă şi apoi şi disecarea relaţiilor mele 
cu Linda mi se părea un sacrilegiu asemănător cu un concert de 
tuse al unor spectatori gripaţi la o reprezentaţie de balet. Dar nu 
mai puteam da înapoi. Am început să vorbesc încet, încercând 
în acelaşi timp să descifrez trăsăturile feţei nevesti-mi învăluite 
în umbra aceea uniformă, ciudată. 


— Pe Linda am cunoscut-o anul trecut la Bratislava. Ştii, atunci 
când am fost invitat la editura „Slavia”. 

— Până acum n-ai amintit niciodată de ea. 

— Nu. Dar tu ştii că despre foarte multe lucruri nu ţi-am vorbit 
încă. De altfel, tu niciodată n-ai insistat. 

— Bine. Povesteşte-mi mai departe. 

Acest „povesteşte-mi mai departe” suna ca un „hai, dă-i 
drumul”, sau poate şi mai vulgar. Am continuat totuşi, pe 
acelaşi ton, monoton, plictisit. 

— Într-o zi am fost invitat să particip la o şezătoare literară. 
Am vorbit eu. Am povestit despre începuturile mele literare, cu 
ce ocazie am vizitat prima oară oraşul gazdă şi cum m-am 
familiarizat ulterior cu Bratislava. A fost o atmosferă plăcută. 

— Vorbește-mi despre Linda. 

— Îndată. Spuneam, a fost o atmosferă plăcută. La şezătoare 
au fost invitaţi o mulţime de studenţi şi studente. Dar eu cred că 
ei au venit mai mult pentru dansul ce se anunţase după 
şezătoare. 

— Nu te îndepărtezi de la subiect? 

— Nu. După şezătoare au apărut câţiva muzicanți şi studenţii 
au cărat scaunele în încăperile alăturate. Cineva m-a rugat să 
rămân la dans. Tot nu aveam ce face. Când am văzut însă cum 
se bălăbănesc tinerii, mi-am dat seama că nu aveam ce căuta 
acolo. Ştii prea bine că nu mă pricep cine ştie ce în acest 
domeniu. În clipa când mă pregăteam să părăsesc sala de dans, 
s-a apropiat de mine o fată, s-a prezentat şi mi-a spus ceva. N- 
am înţeles prea multe din cele spuse de ea. Vorbea o germană 
neaoşă şi a trebuit să mă sforţez s-o înţeleg. În cele din urmă 
am priceput că se numeşte Linda şi că e studentă undeva, la 
Facultatea de filologie. 

— Aşa tam-nesam, a venit la tine? 

— Da. Aşa tam-nesam. Pe urmă m-a întrebat de ce vreau să 
plec. Mi-era ruşine să-i spun că nu cunosc dansurile moderne şi 
am născocit ceva ad-hoc, despre tinereţe, despre... 

— Inţeleg... despre tinereţe. 

— Da. Dacă îmi dai câteva clipe de răgaz, îmi voi aminti de tot 
ce i-am spus, în orice caz, cam aşa ceva: Uite, dragă fată, da, 
chiar aceşti termeni, „dragă fată”, uită-te la tânărul acela de 
lângă oglindă, i-am arătat un tânăr care-şi aranja cravata în faţa 


oglinzii. Vezi, pentru el e important cum îi stă nodul cravatei şi 
pentru nimic în lume nu şi-ar permite un cârlionţ rebel aninat pe 
frunte. Celălalt, acela de la orchestră — am arătat spre un alt 
student — vezi, îşi şterge palmele de turul pantalonilor. Că 
doamne-fereşte să descopere o fată că îi asudă palmele! Pentru 
aceştia din sală nimic nu este mai important decât dansul, decât 
clipa prezentă. Pentru ei, acum, dansul are ceva evlavios ca o 
rugăciune de seară pentru un pensionar. Eu, din păcate, dragă 
fată, nu mai pot aprecia aceste satisfacţii imense pe care numai 
vârsta ţi le poate oferi. Eu nu mă mai pieptăn, înţelegi? Din 
păcate, eu nu mai cunosc valoarea pantalonilor proaspăt călcaţi. 

Fata m-a privit atât de mirată, de parcă atunci, în clipa aceea, 
cu personal aş fi elaborat teoria relativităţii. Mi-a spus: 

— Îmi pare rău că plecaţi. Am venit numai pentru 
dumneavoastră. Am ţinut foarte mult să vă cunosc. 

Am avut impresia că exagerează. 

— Ori tu exagerezi. 

— Nu. Acum nu fac literatură. Am întrebat-o dacă înainte de a 
fi intrat în sală a auzit vreodată de mine. 

— Da, mi-a răspuns. Desigur că da. După nume vă cunosc 
chiar foarte bine. Aşa-i că numele dumneavoastră e un 
pseudonim? 

întrebarea ei avea ceva din acele întrebări banale, de rigoare, 
când vrei să legi cu tot dinadinsul o discuţie. Poate îţi mai 
aminteşti de felul cum ne-am cunoscut noi. Ţi-am spus că te 
cunosc de undeva. Tu te-ai mirat şi m-ai întrebat de unde? N-am 
ştiut ce să-ţi răspund, m-am fâstăcit, dar în orice caz mi-am 
atins scopul. Te-am cunoscut şi am plecat împreună ca doi 
prieteni vechi. Îţi aminteşti? 

— Da, dar nu ştiu ce legătură are paranteza asta cu Linda. 
Poate ţi-ai dat seama că a vrut să te „acosteze” şi ai respins-o. 

— Nu. l-am răspuns foarte corect. Aşa: „Uite, dragă fată. 
Numele pe care îl folosesc acum e numele meu dintotdeauna.” 
Am făcut şi o mică ironie. „Şi după câte ştiu şi cum reiese din 
acte, de multe generaţii nu s-a mai produs nicio schimbare de 
nume în familia mea.” 

— Păcat. Eu am fost convinsă că numele dumneavoastră e un 
pseudonim. Dacă doriţi neapărat să plecaţi, îmi daţi voie să vă 
însoțesc? 


— Să mă însoţeşti? De ce?... Ştii, dragă fată, aş fi preferat să 
rămân singur cu mine. Nu ştiu de ce, veselia ăstora din sală mă 
întristează puţin. Nu e o tristeţe răutăcioasă, dar totuşi tristeţe. 
Vreau să mă duc să mă îmbăt. 

Fata m-a privit mirată, apoi m-a rugat să-i dau voie să mă 
însoţească. 

Nevastă-mea a clătinat din cap, cu înţelegere, cu puţină 
îngăduinţă voită. Probabil nu i-am părut destul de convingător. 

— Şi a insistat chiar atât de mult să te însoţească? 

— Da. A ţinut mult la asta. Mi-a spus că vrea să vadă cum 
arată un scriitor beat. 

Atunci am privit-o pentru prima oară cu atenţie: avea faţa 
rotundă, cu ten închis, măsliniu. Posibil totuşi să nu fi fost 
măslinie, ci numai bronzată. Părul negru, cârlionţat, tuns 
băieţeşte, îi dădea un aer sportiv, de animal tânăr, sănătos. 
Culoarea ochilor nu i-am putut-o defini nici atunci şi nici mai 
târziu. 

— Adică a fost şi mai târziu. 

— Da. La lumina lămpii păreau căprui. Dar când îi ţinea 
întredeschişi, aş fi putut jura că sunt negri. Purta o rochie 
vărgată, lipită de trup. În general, era nostimă, sau poate chiar 
şi mai mult. Într-un cuvânt, era o femeie după care merită să 
întorci capul pe stradă. Am părăsit sala de dans împreună. Era o 
seară răcoroasă, cu cer senin şi cu foarte multe stele. Carul mic 
părea agăţat de turnul ascuţit al unei biserici gotice. După 
câţiva paşi, m-a întrebat dacă îi dau voie să mă ţină de braţ. 

— Văd că te apropii de problemă. 

— Oarecum. Spun oarecum, gândindu-mă la ceea ce te aştepţi 
tu. Mergeam braţ la braţ şi-i simţeam căldură trupului. De 
câteva ori am privit-o cu coada ochiului: în lumina colorată a 
reclamelor de neon, faţa îi devenise transparentă, ireală. Din 
cauza rochiei strâmte, făcea paşi mici. A trebuit sa mă 
acomodez după paşii ei. Purta pantofi cu tocuri înalte, dar chiar 
şi aşa abia îmi ajungea până la umăr. Am întrebat-o câţi ani are. 
Mi-a spus optsprezece, dar părea ceva mai mult. Era împlinită. 

— Adică, femeie în toată regula. 

— Da. Se poate spune şi acest lucru, dacă aprecierea „femeie 
în toată regula” păstrează curăţenia cuvenită. Nu ştiam ce să 
mai fac cu ea. 


— Mai înainte ai spus că ai plecat să te îmbeţi... 

— Da... Asta aş fi vrut să fac, dar nu aveam destui bani la 
mine. Numai nişte mărunţiş, vreo patru sau cinci coroane, atât 
cât mi-ar fi ajuns pentru o maşină de piaţă să mă duc până la 
hotel. 

— Vasăzică, ai dus-o la hotel? 

— Nu. N-am dus-o la hotel. Am hoinărit un timp pe străzi fără 
ţintă şi fără să fi vorbit. In cele din urmă ea m-a întrebat dacă 
am renunţat la ideea beţiei sau sunt numai în perioada căutării 
restaurantului. l-am răspuns fără ocol că a intervenit ceva foarte 
important în hotărârea mea luată cu un sfert de oră în urmă, şi 
anume, lipsa de bani. Probabil a crezut că mi-era ruşine sa mă 
îmbăt faţă de ea sau că pur şi simplu m-am lăudat cu 
alcoolismul. Când am convins-o că într-adevăr nu aveam bani, s- 
a oprit şi a căutat în poşetă. Din păcate nu avea bani la ea. 

— Şi ai fi fost în stare să te îmbeţi cu banii unei studente? 

— Cred fă da. Ti-am spus că eram destul de trist, ca să fac şi 
mojicia asta. Am hotărât să ne plimbăm. Oraşul părea 
încremenit. Puţinii trecători erau grăbiţi, numai noi doi păşeam 
încet ca unii fără treabă. Carul mic era tot agăţat de turnul 
bisericii gotice şi eu vorbeam despre nu mai ştiu ce. Nişte 
fleacuri, fără importanţă. Aveam tot timpul impresia că ea 
aşteaptă de la mine cuvinte de duh, lucruri deştepte, iar eu nu 
eram în stare să-i spun decât banalităţi. Cred că trecuseră vreo 
treizeci de minute de când eram împreună, când m-a întrebat 
dacă ştiu că există în Bratislava o casă, unde sub poartă, pe o 
placă de marmură, este gravat şi numele meu. Adică numele 
meu slovacizat: Frantişek Munteanu. (Trebuie ştiut că în general 
în Cehoslovacia numele patrioţilor care au căzut pentru 
eliberarea patriei sunt gravate pe plăci de marmură, care sunt 
fixate sub porţile unde au locuit eroii respectivi). 

— Placa cu numele dumneavoastră este pe strada Ştefani, a 
continuat ea. 

— Pe strada Ştefani, numărul 22, nu-i aşa? 

— De unde ştiţi? s-a mirat ea. Crezuse probabil că îmi spune o 
noutate, sau în orice caz că îmi serveşte o surpriză. 

— Ştiu, fată dragă, i-am răspuns, râzând. Ştiu pentru că 
Frantişek Munteanu care a murit în strada Ştefani 22 sunt chiar 
eu. 


Nu mai trebuie să-ţi spun cu ce ochi m-a privit. Probabil a 
crezut că sunt smintit, sau în orice caz ceva asemănător, pentru 
că şi-a smuls braţul şi s-a dat cu un pas îndărăt. Am continuat să 
zâmbesc şi am rugat-o să mă ducă în strada Ştefani 22. De fapt, 
nu trebuia să mă conducă ea. Cunoşteam drumul destul de bine. 
Pe vremuri, în timpul războiului, l-am bătut de multe ori. 

Casa din strada Ştefani 22 e o clădire înaltă, veche, în formă 
de cazarmă. Sub poartă era într-adevăr o placă de marmură şi 
pe placă numele meu: Frantişek Munteanu. Sub numele meu 
încă două nume gravate: Otocar Stolar şi Jiri Silivacek. Acolo, 
sub poartă, mi-am dat seama că sunt un om norocos. Pentru că, 
în fond, lucrurile s-ar fi putut aranja şi în felul în care era gravată 
placa de marmură: adică să nu mai fi fost în viaţă, ci să fi fost 
doar un nume, o amintire şi nimic mai mult. Un nume gravat pe 
o placă de marmură în faţa căreia, uneori, portarul, atunci când 
deschide poarta unor întârziaţi, să facă eventual o mică 
plecăciune. Atât. Probabil că am fost emoţionat, pentru că Linda 
m-a strâns de braţ şi m-a tras deoparte: 

— La ce vă gândiţi, domnule Frantişek? 

— La ce?... N-aş putea să-ţi răspund, fată dragă. Lin singur 
lucru ştiu însă: tare aş vrea să mă îmbăt! 

Şi într-adevăr eram cuprins de o senzaţie ciudată, cred, 
asemănătoare cu aceea a omului flămând care adulmecă 
mirosul unei fripturi. Niciodată până atunci n-am dorit atât de 
mult o înghiţitură de alcool. Linda m-a prins de braţ şi m-a 
întrebat dacă îmi place vinul de coacăze. 

— Orice mi-ar place acum, fată dragă. Orice, numai să conţină 
cât mai mult alcool. 

— Atunci vă invit la mine acasă... Mai am două sticle. Vă rog 
să nu mă refuzaţi... 

— Bine, fată dragă, dar ce o să spună părinţii că te întorci 
acasă cu un om străin şi-l serveşti cu vin? 

— N-am părinţi. Locuiesc singură. Vă rog să nu mă refuzaţi. 
Cred că am descifrat în vocea ei mai mult decât o simplă 
invitaţie. M-am învoit. 

— M-aş fi mirat să fi respins tu o asemenea invitaţie. 

— Da. În general nu sunt omul care respinge invitaţiile, l-am 
spus să plecăm. Spre mirarea mea, ea arătă spre scări. 

— Locuiesc aici, mi-a spus. La etajul III. 


— În casa asta, la etajul III? E ciudat. Locuieşti tocmai acolo de 
unde începe cerul. 

— Nu înţeleg. 

— Mai mult, am mai fost în casa asta. Am fost la etajul Ill. De 
fapt, am vrut să urc la etajul IV, dar etajul IV nu mai era. Fusese 
distrus de o bombă. Venisem să caut un doctor. 

— Tu nu l-ai găsit, în schimb, aşa cum reiese din scrisoare, ea 
l-a găsit şi... „intervenţia lui a fost rodnică”. 

Am trecut peste ironia nevesti-mi, în schimb n-am mai 
povestit cele întâmplate cu detalii, ca până atunci. l-am descris 
în câteva fraze vizita mea la Linda. Şi adevărul e că povestea 
scrisorii a început abia din clipa aceea. 

Am urcat la etajul III. Linda locuia într-o garsonieră modest 
mobilată, dar aranjată cu gust. Peste tot, pe dulap, pe noptiere, 
pe scaune, prin colţuri erau aruncate caiete şi cărţi de şcoală. In 
bibliotecă am descoperit şi o carte a mea, tradusă în nemţeşte: 
Ciocârlia. Mi-a spus că a citit-o. N-am vrut să-i cer părerea, dar 
nici n-aş fi avut timp. Linda m-a poftit într-un fotoliu, mi-a adus 
sticla de vin. Apoi, cu oarecare ştrengărie voită, s-a aşezat în 
faţa mea, pe covor. Probabil a vrut să creeze o atmosferă 
intimă, familiară. M-a servit cu nişte ţigări cehe tari, 
asemănătoare cu „Naţionalele” noastre şi mi-a turnat vin. Vinul 
era amărui, cu un buchet serios. Trebuie să mărturisesc că la 
vinuri mă pricep: ca tărie aducea cu vinurile moldoveneşti de 
patru-cinci ani, ţinute în butoaie mici. După primul pahar, mi-am 
dat seama că am să mă îmbăt. Intr-un fel, doream acest lucru: şi 
pentru placa de marmură de sub poartă, şi pentru că Linda 
începuse să-mi placă. Am descoperit că nu numai faţa îi era 
măslinie, ci şi umerii. O dată, când s-a aplecat spre mine să-şi 
aprindă ţigara, prin deschizătura rochiei strâmte i-am văzut 
conturul sinilor: erau mici, împliniţi. Sub rochie purta furou. 
Poate şi acest amănunt m-a îndemnat să mai beau un pahar. 
Era o vizită foarte ciudată. Stăteam amândoi tăcuţi, uitându-ne 
unul la celălalt. Vorbesc destul de prost nemţeşte, dar nu acesta 
era motivul că nu puteam lega o conversaţie. Ce-aş fi putut să-i 
spun: în afară de placa de marmură de sub poartă, nu aveam 
nimic comun. Odată chiar, m-am sculat să plec. Linda m-a privit 
uimită şi m-a întrebat dacă nu mă simt bine la ea. 


— Ba da, fată! i-am răspuns, şi intenţionat am omis cuvântul 
dragă. Mă simt bine aici, dar ştii, e ciudat. Nu te cunosc, nu ştiu 
cine eşti şi stau cu tine, ca şi cum ne-am fi întâlnit de mii de ori. 
Dacă rămân, nu garantez că n-am să «ţi mingii umerii. Te-aş 
ruga, dacă într-adevăr mai doreşti să rămân, să te scoli de pe 
covor şi să te aşezi pe scaun. _ 

Linda şi-a aranjat un scaun chiar în faţa mea. Intr-un fel eram 
mai aproape decât înainte, totuşi într-o poziţie mai puţin intimă. 

— Sunteţi mai mulţumit dacă stau pe scaun? 

— Da. 

Adevărul era că eram mai nemulţumit. Stăteam faţă în faţă, 
tăcuţi, şi nu-mi venea nimic interesant în minte. Ar fi trebuit, ca 
scriitor, să fiu spiritual, s-o distrez. Ea, probabil, şi-a dat seama 
de încurcătura mea şi a început să zâmbească. 

— Nu e nevoie să-mi spuneţi neapărat ceva. Gazda sunt eu, 
eu sunt datoare să vă distrez. Dar mi-e teamă că vă plictisesc. 

— Nu, fată. 

— De ce nu-mi spuneţi „fată dragă”? 

— Pentru că am impresia că „fată dragă” e ca şi cum ţi-aş 
mângâia umerii. 

— Văd că vă obsedează umerii mei. Vreţi să-mi schimb rochia? 

— Nu, fată dragă. Dimpotrivă, adică e foarte bine aşa. Mai 
toarnă-mi un pahar de vin. 

Din stradă, prin perdeaua subţire ca de borangic, răzbătea o 
lumină pestriță, estompată. Uneori, dacă tăceam, în afară de tic- 
tacul unui ceasornic deşteptător se mai auzeau, tot din stradă, 
claxoanele maşinilor şi de undeva, din apropiere, frânturi dintr- 
un cântec slovac fredonat de o voce groasă de bariton. 

Fata îmi căuta tot timpul privirile: poate întâmplător, poate 
dintr-o joacă copilărească. Nu ştiu. Să sfărâm liniştea am 
întrebat-o: 

— Desigur, atunci când ai venit să mă cauţi, ai avut un scop. 
N-ai vrea să-mi spui ce? 

— Ba da. V-am spus, la început am crezut că numele 
dumneavoastră e un pseudonim. Dacă ar fi fost aşa, aş fi vrut să 
vă pun câteva întrebări. Pe urmă, când am aflat că nu e un 
pseudonim m-am întristat puţin. Spun puţin pentru că... pentru 
că m-am simţit bine alături de dumneavoastră. 

— Asta e un fel de mărturisire. 


— Sau mult mai puţin: sinceritate. 

— Spune-mi, Linda, nu te superi dacă am să te rog să te aşezi 
înapoi pe covor? 

— Nu. Pe urmă a început să zâmbească. Vedeţi că 
aranjamentul meu s-a dovedit mai bun! 

Despre ce aranjament era vorba nu ştiam precis. Putea fi 
vorba şi despre felul cum stăteam în cameră şi despre 
aranjamentul întregii seri. Adevărul e că n-am avut mult timp ca 
să mă pot dumiri. De pe scaun îi vedeam umerii bronzaţi şi am 
avut impresia că Linda era convinsă că de aceea am poftit-o să 
se aşeze înapoi pe covor. Ea de altfel a şi făcut un mic gest, 
poate involuntar, de apărare. Şi-a strâns pumnii deasupra 
deschizăturii rochiei şi şi-a rezemat bărbia în piept. 

Ca să destram impresia acelui moment, m-am aşezat şi eu pe 
covor. Dar mult prea aproape de ea. Poate nepermis de 
aproape. li simţeam aroma părului şi a pielei. Felul în care 
zâmbea avea ceva provocator. M-am aplecat spre ea şi am 
sărutat-o pe umăr. Nu s-a retras. A tresărit numai. 

— Sunteţi un străin, dar sunteţi la fel cu toţi bărbaţii de aici. 

— Asta e un reproş? 

— Da! Un reproş, mie. Un fel de autocritică. La început, acolo 
în sala de dans, când v-am văzut, am fost convinsă că sunteţi un 
om timid. Asta mi-a plăcut foarte mult. Şi dorinţa de a vă îmbăta 
mi s-a părut tot o eschivare de om timid. De aceea am insistat 
să vă însoțesc. Abia sub poartă, când am urcat scările, m-am 
gândit pentru prima oară că o să mă înţelegeţi greşit. Dar n-am 
mai vrut să dau îndărăt. 

M-am ridicat de pe covor şi m-am simţit îngrozitor de prost. 
Am întins mâna după pahar: paharul era gol. În clipa aceea mi- 
am dat seama că de fapt nici nu mai doream să beau. Mi-am 
retras mâna şi am avut impresia că sunt foarte caraghios. Linda 
rămăsese mai departe pe covor, aproape de picioarele mele. 

— Vreţi să vă mai torn? 

— Da. 

Am băut încă un pahar de vin, pe urmă m-am lăsat în 
genunchi, i-am cuprins umerii şi am privit-o în ochi. 

— De fapt, nu sunteţi un om timid. 

Fără niciun rost a început să râdă. Avea dinţi mari, albi. 
Probabil arătam ca un caraghios. Să-mi recapăt siguranţa de 


sine, m-am aplecat spre ea şi am sărutat-o. Surprinsă, Linda 
abia avu timp să-şi încleşteze dinţii într-o strânsoare 
încăpăţânată. 

în oglinda lustrului unei uşi de dulap, amândoi eram spălăciţi 
şi diformi. 

— Ţi-e teamă, fată dragă? 

— Puțin. 

— Vrei să plec? 

— Nu ştiu, dar cred că mi-ar părea rău dacă aţi pleca acum. 
Spuneţi, nu se poate altfel? 

— Nu, fată dragă. Şi pentru că mai înainte ai fost sinceră, am 
să fiu şi eu sincer. Sunt însurat. Am şi un băiat. Aproape ca tine 
de mare. Cred că mai stau două-trei zile la Bratislava. Pe urmă 
plec. S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată. Şi niciodată, e 
foarte mult. Şi uşor îmi va fi numai mie. Mie, pentru că eu într- 
un fel sunt un hoinar, înţelegi? Gândeşte-te bine. 

— Vă rog să nu mai vorbiţi despre asta. 

— Atunci, totuşi am să plec. 

— Nu. Nu mai vreau să dau îndărăt. Şi cred că e mai bine că 
sunteţi străin. S-ar putea ca după aceea să nu vreau să vă mai 
privesc niciodată în ochi. Da, mai bine aşa. Vă rog să rămâneţi. 
Şi acum, întoarceţi-vă. 

M-am întors cu faţa spre perete. Am auzit clar fâşâitul unui 
fermoar, apoi alunecarea rochiei pe piele. Tot sângele mi-a 
năvălit în tâmple. Priveam peretele cu încăpățânare. Era un 
perete aproape văruit. Şi la văruit mă pricep. Un timp am lucrat 
ca zugrav. La înălţimea comutatorului, era o fotografie înrămată. 
Ca să nu mă gândesc la Linda, am început să cercetez 
fotografia. Dar nu m-am putut concentra îndeajuns: am auzit 
copcile jartierelor, apoi zgomotul pantofilor azvârliţi pe covor. 
Fotografia era veche, făcută cu mulţi ani în urmă, în sepia: 
reprezenta un bărbat tuns în cap. Un bărbat între două vârste, 
cu două cute adânci şi ochi mici, somnoroşi. Unde l-am mai 
văzut pe acest bărbat? 

— Într-adevăr, aveţi un băiat atât de mare ca mine? 

— Da, Linda. 

— Seamănă cu dumneavoastră? 

— Cred că da. 

— Nu-i aşa că viaţa e foarte ciudată? 


— Filosofezi, Linda. 

— Nu. Aşa-i că sunt o fată proastă? 

— Nu, Linda. 

— Vă rog să stingeţi lumina. 

Mecanic, m-am apropiat de comutator. L-am răsucit şi în 
întunericul care m-a învăluit, n-am auzit decât paşii ei uşori, pe 
covor, apoi scârţâitul arcurilor dormezei. 

M-am apropiat de dormeză. M-am aşezat şi am întins mâinile 
spre Linda. l-am cuprins umerii, apoi obrajii. Erau umezi. 

— Tu plângi, Linda? 

— Nu, nu plâng. 

— Spune-mi, Linda, cine e bărbatul acela din fotografia de pe 
perete? 

— Tata. 

„Două cute adânci în colţul buzelor şi ochi mici, somnoroşi”... 

— Spune, cum te numeşti tu? 

— E atât de important acum? 

— Da. Cum te cheamă? 

— Linda. 

— Celălalt nume. 

— Hoffmann. 

Am aprins lampa de pe noptieră. Era dezvelită până la brâu. 
Sânii, mici, împliniţi, îi tremurau. Am învelit-o. Am privit-o atent 
şi am descoperit şi pe faţa ei cele două cute adânci. Da, şi ochii 
îi erau mici şi puţin somnoroşi. 

— De ce aţi aprins lampa? Pentru că sunt evreică? 

l-am tras două palme. N-a plâns, m-a privit uimită, apoi şi-a 
ascuns faţa în pernă. 

— Imbracă-te. M-am sculat de pe dormeză şi m-am întors cu 
faţa spre fotografie. Imbracă-te am spus! 

Am stat nemişcat până când am auzit din nou copcile 
jartierelor, alunecarea rochiei pe piele şi fâşâitul fermoarului. 

— Eşti gata? 

— Da. Şi vă rog să plecaţi imediat. 

— Nu, fată dragă, acum eu am să stabilesc până când rămân. 
Vasăzică, eşti fata lui Hoffmann Armin. 

— Da. De unde îl cunoaşteţi pe tata? 

— In casa asta l-am cunoscut. Şi pe tine te-am cunoscut. Pe 
atunci, aveai în braţe un ursuleţ jerpelit. Îi lipsea un ochi. Da, 


acum îmi amintesc perfect. Era un ursuleţ cu păr galben. Îl mai 
ai? 

— Niciodată n-am avut un ursuleţ. 

— Nu-ţi mai aminteşti, fată dragă! mai toarnă-mi un pahar cu 
vin, Şi aşează-te pe covor. Da, şi poţi să-ţi ştergi şi lacrimile. Nu 
trebuie să plângi. 

— Sunteţi un om foarte ciudat. 

Nevastă-mea nu părea convinsă de afirmaţia ei: 

— Şi numai atât s-a găsit să-ţi spună, că eşti ciudat? 

— Da. 

— Şi atunci de ce ţi-a scris despre doctor? 

— Ascultă-mă, şi te rog nu mă mai întrerupe. În Bratislava am 
fost pentru prima oară în patruzeci şi trei. Pe atunci era un oraş 
cenuşiu, trist. Era zilnic bombardat. Eu eram marinar şi 
transportam pe un şlep 90 de vagoane de proiectile. Nu era uşor 
să fii marinar pe atunci. 

— Ceea ce îmi spui e legat de scrisoarea Lindei? 

— Da. Din douăzeci de şlepuri care porneau din Insbruck sau 
de la Viena, ajungeau până la destinaţie, în Bulgaria, patru sau 
cinci. Celelalte erau ori bombardate, ori săreau în aer din cauza 
minelor. Spuneam, aveam în şlep 90 de vagoane de proiectile şi 
am primit ordin să opresc pentru demagnetizare la Bratislava. 
Eu nu trebuia să fiu de faţă la această operaţie. Am primit o 
permisie de 24 de ore. Cum era şi normal, am plecat în oraş să 
mă îmbăt. Era singurul lucru ce-l puteam face. Bani aveam 
berechet. În afară de salariu, primeam prime şi la tonaj, şi la 
kilometru. Funcţionarii slovaci din port mi-au întocmit un 
certificat de circulaţie liberă în oraş, cu numele meu slovak: 
Frantişek. Cu banii şi cu legitimaţia în buzunar am cutreierat 
toate cârciumile din port, pe urmă, aducându-mi aminte că 
atacurile aeriene se concentrau de obicei asupra portului, am 
continuat colindarea cârciumilor din centrul oraşului. Pe la şase 
seara eram beat mort. Aşa m-a găsit o patrulă germană. Soldaţii 
mi-au cerut legitimaţia de liberă circulaţie, apoi m-au întrebat 
unde stau. Am arătat spre o casă alăturată. Nu ştiu de ce mi s-a 
părut că blocul acela în formă de cazarmă semăna cu un vas. M- 
au dus în pivniţa casei, la adăpost, şi au întins arma spre primul 
cetăţean: 


— Tu, măi ăla care semeni a jidan, îl cunoşti pe ăsta? — 
arătau spre mine. Spune că locuieşte aici. E adevărat? 

— În cabina de sus, am arătat spre tavan. 

Cetăţeanul m-a privit bănuitor şi dându-şi seama că are de a 
face cu un om beat, a spus da. Pe atunci nu ştiam de ce fusese 
atât de speriat: era într-adevăr evreu. Se numea Hoffmann 
Armin şi evadase cu câteva zile în urmă dintr-un transport dirijat 
spre Maidanek. Avea şi o fiică de vreo trei sau patru ani, tunsă şi 
ea cu maşina zero, care se juca într-un colţ cu un ursulet 
jerpelit. 

— Linda? 

— Da. Linda. Era o fetiţă urâţică, slabă. Ceilalţi oameni din 
pivniţă, nişte mici burghezi, se temeau de mine ca de dracu'. 
Numai o singură femeie nu-mi dădea atenţie, o nemţoaică 
grasă, însărcinată, care se văita de dureri. M-am culcat pe jos, 
pe nişte covoare persane, proprietatea unor cetăţeni din bloc. 
Nu ştiu precis cât timp am dormit, ştiu că m-au trezit ţipetele 
femeii însărcinate. Ţipa atât de groaznic, atât de sfâşietor, încât 
nu puteam dormi. Aş fi vrut să-i spun să tacă, dar era 
însărcinată: m-am întors pe partea cealaltă, dar n-am mai putut 
adormi. Alarma aeriană continua. Un doctor bătrânel, de lângă 
femeia însărcinată, se ruga de cineva să se ducă la etajul IV să-i 
aducă un geamantan din cabinetul medical. Cel rugat refuză să 
se ducă. Dornic să scap de ţipetele femeii, m-am angajat eu. Am 
urcat scările, dar nu mi-am dat seama că erau şubrede. 
Simţeam că respir praf de moloz, dar eram atât de beat, încât 
nu prea ştiam ce fac. La etajul III mi-am dat seama că deasupra 
mea au răsărit stelele. Am avut impresia că dacă mai fac un 
pas, am să calc pe nori. M-am şi văzut plimbându-mă pe Calea 
Laptelui, pe urmă o explozie pe undeva, prin apropiere, m-a 
trezit. Am coborât în adăpost, şi am spus celor de acolo că în 
casa asta cerul începe la etajul III. Erau convinşi că sunt beat, şi 
m-au lăsat în pace. S-a dus bătrânelul după geamantanul lui, 
dar s-a întors imediat, anunțând că etajul IV nu mai există. 

Femeia însărcinată ţipa: era cu câteva minute înainte de 
naştere. Am vrut să mă duc după medic, dar s-au împotrivit cu 
toţii, pe motivul că sunt beat şi n-am să mă mai întorc niciodată. 
Alegerea a căzut pe Hoffmann Armin. El însă n-avea legitimaţie. 
l-am dat-o pe a mea. Cu legitimaţia în buzunar şi cu inima în 


dinţi, a părăsit adăpostul. Nu s-a mai întors niciodată. L-am găsit 
a doua zi împuşcat în faţa casei. Avea tot pieptul ciuruit de 
gloanţe. Ţinea în mână o servietă plină cu instrumente medicale 
şi rezemat de el se afla un cartonaş cu un text scris cu litere 
roşii: 

AŞA PĂŢESC CEI CE FURĂ ÎN TIMPUL ALARMELOR AERIENE 

Eu am fost arestat de poliţia slovacă şi, la insistenţele mele 
dus la Comandamentul portului. Acolo am fost identificat şi 
trimis pe şlep. Mai târziu, după trei luni, când am oprit din nou în 
Bratislava, m-am dus în strada Ştefani 22, să mă interesez de 
fetiţa lui Hoffmann. Ea fusese ridicată de Crucea Roşie şi trimisă 
într-o colonie de copii orfani. Asta e povestea Lindei. 

— Şi atunci ce înseamnă scrisoarea pe care ţi-a trimis-o? 

— Incă în seara aceea când am fost la ea, ne-am dus să 
căutăm pe vechii locatari. Din cei vechi, nu mai era decât 
doctorul. El îşi amintea perfect de cele întâmplate. L-am rugat 
să intervină pe lângă sfatul popular să schimbe numele de pe 
placa de marmură de sub poartă. Intervenţia lui se pare că a 
fost rodnică. Şi miile de sărutări cred că mi se cuvin. Şi acum, te 
rog să-mi dai o cafea. Tot mare, dacă se poate. Am să scriu o 
poveste despre o fată care mi-a plăcut foarte mult. 

KILOMETRUL 1314 

1 

N-am carnet de însemnări ca ceilalţi colegi de breaslă: 
socotesc că tot ceea ce pot memora e vrednic de scris. Ceea ce 
nu pot, să se piardă! Totuşi, ici-colo, ori de câte ori fac rânduială 
printre hârtiile mele, găsesc şi câte o însemnare. Însemnările 
mele sunt nişte rebusuri înţelese numai de mine. De exemplu, în 
dosarul în care le-am adunat, par mai degrabă nişte colecţii de 
rarităţi decât însemnări de scriitor. Alături de o fotografie (furată 
de la un fotograf profesionist din Cişmigiu), înfăţişând un 
artilerist alături de o servitoare de undeva din Trei-Scaune, se 
găseşte o etichetă de pânză a unei fabrici de confecţii din 
Bucureşti. Odată, un confrate m-a întrebat de ce ţin eticheta în 
dosar. l-am povestit despre un om care îşi cosea la toate hainele 
cumpărate pe puncte câte o etichetă a unei fabrici de confecţii 
din America, numai pentru ca — aşa cum mi-a mărturisit el — să 
se simtă bine. O alta: de astă dată într-adevăr e vorba de o 
însemnare pe o carte de vizită a unui scriitor (nici numele şi nici 


adresa de pe cartea de vizită nu sunt importante, ci numărul de 
telefon: 1.31.45). In clipa când am primit cartea de vizită şi am 
descifrat numărul de telefon am tresărit. Primele patru cifre mi- 
au adus aminte de o întâmplare foarte ciudată, petrecută cu 
mulţi ani în urmă, şi pe care o uitasem de mult. Cred că tuturor 
li se întâmplă ca un gest, o culoare, o inscripţie sau pur şi simplu 
un obiect oarecare să declanşeze o amintire şi pe urmă, mirat, 
să se întrebe: „oare de ce mi-am adus aminte de întâmplarea 
asta tocmai acum?” 

Dar să lăsăm teoriile. 

In primăvara lui '43 coboram pe un şlep austriac, spre 
Belgrad. Avea 90 vagoane de proiectile în pântecul vasului şi 
Dunărea era minată. Ca de obicei, în perioada acestor coborări 
fără remorcher, de pe şlepul dus numai de undele apei liniştite 
marinarii  ştergeau putina. La  Novisad am anunţat 
Comandamentul portului şi am cerut să mi se dea un marinar. 
Am precizat că e vorba de un marinar priceput, deoarece 
lansările fără remorcher cereau manevre complicate, deci 
oameni iscusiţi, cunoscători ai tuturor tainelor navigaţiei pe 
Dunăre. 

Comandantul portului m-a anunţat că nu are niciun marinar 
calificat. Am ancorat şi am hotărât să nu părăsesc portul până 
ce nu voi primi un om. Comandantul speriat (staționarea unui 
şlep cu 80 de vagoane de proiectile în rada portului nu era o 
siguranţă când zilnic erau bombardamente) mi-a trimis pe vas 
un soldat rezervist de vreo cincizeci de ani. 

La îmbarcare l-am întrebat dacă a mai fost marinar. 

— Niciodată, domnule. 

— Dar cu ce v-aţi ocupat până acum? 

— Am fost vânzător la un magazin de textile. 

Am anunţat comandantul că nu plec la drum cu un rezervist 
care în viaţa lui n-a mai fost pe un vas. După câteva ore de 
ceartă, comandantul portului mi-a trimis un rezervist cam de 
aceeaşi vârstă cu primul. Acesta părea un tip de frizer: avea 
părul lins şi mâinile albe, cu degete neverosimil de lungi. Nici cel 
de-al doilea soldat nu fusese până atunci pe vas. N-aveam ce 
face. Voiam să predau cât mai degrabă încărcătura şlepului ca 
să scap de coşmarul proiectilelor. 

Am ordonat ridicarea ancorei. 


Cei doi rezervişti abia au putut smulge ancora din nisipul 
portului. M-am gândit cu spaimă la cele douăzeci, treizeci de 
ancorări zilnice, necesare manevrării şlepului. Văzându-i, trebuia 
să stau tot timpul la timon, să nu ne izbim cumva de maluri. 
Spre seară, amândoi rezerviştii erau dezbrăcaţi până la brâu şi 
asudaţi ca doi hamali de port. În toiul muncii am uitat de frică şi 
teu, şi ei: ne-am scos centurile de salvare şi am cercetat malul 
cu atenţie, ca să descoperim un loc destul de ascuns avioanelor, 
unde am putea înnopta. Pe la ora şase ne-a ajuns din urmă o 
şalupă cu motor a Poliţiei fluviale. Încă de departe ne-a făcut 
semn să ancorăm. Am aruncat ancora în adânc şi am aşteptat 
până ce şalupa se lipi de trupul burduhănos al şlepului. 

— Aveţi grijă — ne-a transmis un ofiţer tânăr — că între 
kilometrul 1320 — şi 1302 au fost aruncate mine din avion. 
Locul n-a fost detectat încă, deoarece nu se ştie dacă minele 
sunt magnetice, acustice sau acţionate de ceas sau de atingere. 
Echipele de deminare vor sosi mâine. 

— Şi unde înnoptăm? 

— În legătură cu această problemă n-am primit nicio 
dispoziţie. 

— N-ai primit nicio dispoziţie, dar noi transportăm proiectile. 
Nu putem sta în mijlocul Dunării, ne camuflaţi. Aici zilnic sunt 
raiduri aeriene şi noaptea şi mai şi. Înseamnă să murim ca 
şobolanii. 

— Asta e drept. Părerea mea e să încercaţi să treceţi de zona 
periculoasă. Altă soluţie nu văd. Greble aveţi? 

Greble avem. 

O clipă m-am gândit să-i rog pe ei să ne remorcheze, grebla 
să scormonească fundul Dunării, dar tocmai în clipa aceea 
porniseră motorul şi mi-am adus aminte de minele acţionate 
acustic. Asta era de altfel şi motivul pentru care nu eram 
remorcaţi. Am stat multă vreme privind cum se depărtează 
şalupa Poliţiei fluviale. 

Unul dintre rezervişti, care ascultase toată discuţia, mă privea 
întrebător. Cu degetele-i neverosimil de lungi, juca nervos pe 
catarama centurii, ca şi cum ar fi cântat la pian o melodie 
monotonă numai pe două clape. 

— Ce-i aceea greblă, domnule cârmaci? 


Am avut impresia că-şi investise toate speranţele în termenul 
acesta şi acum aşteaptă de la mine o confirmare. l-am arătat 
spre un drug de fier, lung de vreo trei metri, de care atârnau 
patru sau cinci odgoane de oţel, despletite. 

— Aia e. Se montează de o barcă, odgoanele răscolesc mâlul 
şi aruncă minele în aer. 

— Şi ce se întâmplă cu barca? 

— Depinde. Dacă omul care stă în barcă ştie să vâslească, 
atunci odgoanele sunt întinse şi ating fundul apei la vreo zece- 
doisprezece metri de barcă. Dacă nu ştie să vâslească, atunci 
odgoanele atârnă vertical în apă. 

— Vasăzică dacă sunt întinse nu se întâmplă nimic. 

— De obicei nu. Minele aruncate din avion sunt mici. Sunt 
aruncate din avioane de vânătoare, care îşi pot permite o 
coborâre până aproape de suprafaţa apei. Spun, totul depinde 
de vâslaşul din barcă. Dumneata ştii să vâsleşti? 

— Nu. 

— Colegul dumitale ştie? 

— Cred că nici el nu ştie. 

— Eu ştiu, dar nu pot părăsi şlepul. Niciunul dintre 
dumneavoastră nu cunoaşte mânuirea timonului. Şi dacă mă 
îndepărtez 20 de kilometri de şlep, n-am cum să mă mai întorc. 

— Şi dacă nu greblăm? 

— E cel puţin de zece ori mai periculos. Minele sunt mici, iar 
şlepul nostru are o încărcătură mare. Cea mai mică zguduire 
înseamnă un salt în poalele lui sfântu Patru. 

— Da, da. Inţeleg... Şi dacă rămânem pe loc? 

— Atunci totul depinde de păcatele noastre. 

— Nu înţeleg, domnule cârmaci. 

— Dacă avem păcate multe, ajungem în iad. Dacă n-avem 
păcate, ajungem în rai. De murit, murim însă sigur. Doar ştiţi 
bine că în fiecare noapte se depun mine sau sunt bombardate 
vasele de pe Dunăre. In cazul cel mai bun numai mitraliate. Dar 
pentru noi un glonte mic e la fel de periculos ca şi o bombă 
mare. 

— Înţeleg. Înseamnă că trebuie să greblăm. 

— Da. Şi chiar acum... să vină şi tovarăşul dumitale aici! 


Rezervistul cu mutră de frizer se duse la pupă să-şi cheme 
tovarăşul. A trebuit să aştept aproape un sfert de oră până s-au 
prezentat echipați gata de a cobori în barcă. 

— Unul trebuie să rămână aici. Un singur om nu poate 
manevra şlepul. 

în ochii amândurora a apărut o scânteiere de speranţă. S-au 
uitat unul la celălalt, la mine, apoi amândoi şi-au lăsat capul în 
pământ. Ar fi fost mai uşor să alegi, dacă unul dintre ei ar fi ştiut 
să tragă la rame sau, măcar, dacă unul ar fi fost tânăr. Oricum 
aş fi făcut, eu nu puteam părăsi şlepul. Aş fi fost socotit dezertor 
şi împuşcat pe loc şi, în afară de asta, tocmai pentru că n-aş fi 
putut să mă întorc înapoi la şlep, i-aş fi expus pe amândoi la 
moarte sigură. 

— Vrea unul dintre dumneavoastră să se prezinte voluntar? 

Niciunul nu făcu nici cel mai mic gest care ar fi trădat acest 
lucru. 

— Cum te numeşti dumneata? l-am întrebat pe cel care stătea 
în stânga mea. 

— Toth. 

— Câţi ani ai? 

— 52. 

M «am uitat spre celălalt cu mutră de frizer: 

— Şi dumneata cum te numeşti? 

— Gali. 

— Te duci dumneata i Pregătiţi macaraua pentru lansarea 
bărcii. 

Fără să mă uit la ei, am pornit spre pupa, la timon. De acolo 
am urmărit punerea bărcii pe apă, montarea greblei, apoi 
coborârea în barcă a lui Gali. Toate pregătirile s-au făcut în cea 
mai perfectă linişte. Nu se auzea decât foşnetul mătăsos al apei 
şi, uneori, plânsetul metalic al lanţului ancorei. 

Gali îşi încinse cordonul de salvare, fixă cele două rame şi 
porni. La vreo 30 metri de şlep aruncă odgoanele în apă. l-am 
făcut semn să vâslească. Barca înainta încet, atât cât o duceau 
valurile. 

Gali nu ştia să vâslească de loc. Odgoanele, grele, atârnau 
vertical în apă şi păreau că au ancorat barca. 

Cerul era supărător de albastru. 


Am luat jurnalul de bord să-mi fac însemnările. „Joi 27 martie, 
ora 18 şi 20, kilometrul 1314.” In clipa aceea se auzi o 
detunătură şi  odgoanele, scândurile bărcii, ramele se 
amestecară cu trupul sfârtecat al lui Gali. Celălalt rezervist îşi 
făcu o cruce şi rămase pironit locului, de parcă ar fi fost turnat 
din bronz. L-am strigat, dar nu m-a auzit. A trebuit să mă duc la 
el, să-l trag de mână şi să-i ordon să ridice ancora. 

— Pornim! 

Şi-a deschis gura, probabil a vrut să mă întrebe ceva, pe 
urmă, resemnat, se duse şi execută ordinul. 

Eram resemnaţi amândoi şi cerul era la fel de albastru ca mai 
înainte. Mecanic am întins mâna după cordonul de salvare, pe 
urmă am renunţat. Aveam 19 ani, un paşaport Nansen în care 
eram trecut „fără cetăţenie” şi îngrozitor de multe vize. 

Departe, duse de cursul încet al Dunării, se mai vedeau bucăţi 
de scânduri. 

Am început lansarea. Cred că niciodată n-am fost mai liniştit 
ca atunci. Mi se părea că Gali s-a ascuns în sticla cabinei 
timonului şi mă privea întrebător. Era transparent şi palid, şi 
aveam tot timpul impresia că ţinteşte cu degetele lui lungi şi 
neverosimil de albe. 

— De ce m-ai trimis tocmai pe mine? 

Dacă n-ar fi trebuit să mă exprim în cuvinte, aş fi putut să-i 
răspund. În clipa când i-am auzit numele, ştiam că-l voi trimite 
pe el. Acest nume, Gali, foarte frecvent şi foarte banal la un om, 
ca Popa la noi, în urechile mele avea o rezonanţă, aparte, 
stranie. Ani de-a rândul m-a urmărit acest nume, la fel ca în 
copilărie imaginea abstractă şi ciudată a iadului sau a 
întunericului şi a liniştii din morminte. 

La ora 21 şi 5 am ancorat la kilometrul 1302. 

2 

Aveam trei sau patru ani, când într-o seară, tata s-a întors 
beat acasă. A aprins lampa de petrol, şi-a suflecat pantalonii 
cârpiţi până deasupra genunchilor şi a început să frământe lutul 
din colţul camerei transformat în atelier. Nu-mi plăcea când tata 
lucra noaptea. Poate şi pentru că umbra lui se contura imprecis 
pe pereţii văruiţi în alb şi pentru că... cânta. Nu avea voce, asta 
o ştia şi el, şi totuşi cânta, vrând parcă să înfrunte destinul. 
Când lutul era muiat îndeajuns, făcea bulgări mari, nişte bile şi 


le fixa pe suporturi făcute de el, din scânduri nedate la rindea. 
De pe perete, din reproducerea în albnegru a Gânditorului lui 
Michelangelo, // Pemieroso privea spectacolul cu o superioritate 
clasică. „Ce vrea acest nebun zdrenţăros? Să caute sufletul în 
lut? Tâmpenie! Nu l-a găsit nici Maestrul şi probabil şi legenda 
biblică, după care omul a fost făcut din pământ, e o născocire 
halucinantă a unui visător.” Tata, în transă din cauza alcoolului, 
nu se gândea la toate astea. Voia să insufle viaţă lutului şi cânta 
fals, punctându-şi cu sughiţuri melodia ştiută numai de el. 

Noi, copiii, care dormeam pe jos, pe rumeguş de lemn, toţi 
patru, unul lângă altul, îl priveam de sub pătură şi ne temeam. 
Uneori când bilele începeau să semene cu un cap, cu un umăr, 
eram şi mai îngrijoraţi. Tata râdea, se dădea cu un pas înapoi, îşi 
contempla creatura: apoi râdea din nou. Hohotea atât de 
înfricoşător încât de teamă îmi închideam ochii şi-mi astupam 
urechile. 

Dacă întâmplător unul dintre copii începea să plângă, mama 
sâsâia să tăcem. 

— Linişte, tata lucrează. 

Acest „tata lucrează”, încă de pe vremea aceea însemna 
altceva în conştiinţa mea decât lucrul pe care îl făcea mama sau 
vecinii, tinichigiul Jurj, sau ceilalţi oameni de pe strada 
Semaforului. Ce anume, nu ştiam precis, dar cuvântul acesta 
„lucrează” avea ceva evlavios. 

În seara aceea, tata, după ce zdrobi cu pumnii faţa născută 
din lut, îşi şterse mâinile mari, cu sacii umezi cu care era 
acoperit lutul şi se aşeză pe pat, lângă mama. 

La început au vorbit încet şi noi, copiii, n-am înţeles nimic. 

Am adormit. Mai târziu, nu mai ştiu după cât timp, ne-am 
trezit când tata a început să strige din toate puterile. 

— Vasăzică, Gali! 

Niciodată n-am înţeles ce se întâmplase în noaptea aceea. 
Tata a zdrobit-o pe mama în bătăi şi din încăierarea aceea 
îngrozitoare nu mi-a rămas în ureche decât numele „Gali”, rostit 
de tata. Spre dimineaţă, tata ne-a scos din casă; afară era încă 
semiîntuneric şi noi, zgribuliţi, ne-am adunat sub geam ca să 
vedem ce se întâmplă în casă. Ne era teamă. Tata stătea în 
genunchi în faţa patului mamei şi plângea. Când plângea era la 


fel de înfricoşător ca şi atunci când râdea. L-am văzut sărutând 
mâna mamei şi mi-era milă de amândoi. 

Ce se întâmplase? 

În capul meu de copil prost nu se închegase niciun răspuns 
care să mă fi putut linişti. Abia după câteva zile am îndrăznit s-o 
întreb pe mama ce s-a întâmplat, dar ea m-a mângâiat numai 
pe cap şi mi-a şters nasul în şorţul ei unsuros. 

— Nimic, fiule, nimic. Du-te şi te joacă. 

— Eu vreau să ştiu totul. 

— Totul e atât de mult, încât nimeni nu poate să-l ştie. 

— Nimeni, nimeni, mamă? 

— Nimeni, fiule. 

— Nici tata? 

— Ţi-am spus că nimeni. Poate numai Dumnezeu. 

— Dar el în zadar ştie totul. El nu ne spune niciodată nimic. E 
adevărat că şi Dumnezeu a fost sculptor ca tata? 

— Tu întrebi prea multe fiule. Du-te şi te joacă. 

Nici mai târziu când am fost înscris la şcoală şi am început să 
pricep câte ceva din rosturile lumii, n-am aflat nimic despre 
însemnătatea numelui lui Gali. Ştiam doar atât că, din pricina 
acestui nume, mama a fost bătută. 

Întâmplarea a făcut să nu mai aud multă vreme acel nume. 
Pentru prima oară mi-a răsunat în urechi din nou, acolo pe şlep, 
în dreptul kilometrului 1314. 

3 

Pe mama am revăzut-o abia după război. Ne-am schimbat 
amândoi: ea încărunţise, ridurile i-au săpat obrajii, iar eu am 
crescut, m-am făcut bărbat. Am rugat-o să-mi povestească de 
noaptea aceea, petrecută cu mulţi ani în urmă, când am auzit 
pentru prima oară rostindu-se numele lui Gali. 

— Gali, Gali, da, îmi aduc aminte... Locuiam încă pe strada 
Semaforului. Dacă vrei, am să-ţi spun totul despre mine. 

— Pe atunci mi-ai spus că totul nu se poate afla niciodată. 

— Cred că nu te-am minţit nici atunci. Dar de ce te 
interesează povestea acestui nume? Sau l-ai cunoscut chiar pe 
el? 

— Nu, mamă. Am auzit acest nume undeva pe Dunăre şi mi- 
am adus aminte de seara aceea. 

După câteva clipe de tăcere, mama a început să povestească: 


— Tata a fost dentist şi s-a sinucis din dragoste într-o noapte 
de înviere. lar mama, bunica ta, a murit după doi ani de la 
această întâmplare. Eu şi sora mea Olga, pe care tu n-ai 
cunoscut-o, am fost crescute de o mătuşă severă şi castă. După 
ora şase nu aveam voie să ieşim pe stradă şi trebuia să ne 
rugăm înaintea fiecărei mese. Şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara. 
După terminarea claselor primare am fost înscrise la Notre- 
Dame, unde nu puteam fi vizitate decât o dată pe săptămână, 
duminica, între orele două şi patru. Cei opt ani petrecuţi la 
pension s-au săpat adânc în conştiinţa noastră: am devenit 
dezorientate, proaste... 

— Mamă!... 

— Nu mă întrerupe. Așa este. Am devenit dezorientate şi 
proaste. Singurii bărbaţi pe care i-am văzut în tot acest timp au 
fost preoţii şi o dată pe an, nişte revizori şcolari, bătrâni şi chei, 
îmbrăcaţi în redingote uzate, cu mânecile soioase. Cred că dacă 
am fi tras cu degetul peste chelia lor lucioasă, am fi dat de 
praf... După bacalaureat, toată clasa, nouă fete, am fost 
fotografiate. Pozele noastre, din faţă şi din profil, aşa cum am 
aflat mai târziu, au fost expuse în cataloagele unei agenţii 
matrimoniale, o instituţie anexă a pensionului. Olga s-a măritat 
cu un comerciant gras din Italia, iar eu am fost cedată în contul 
sumei de 25.000 lei unui baron degenerat din Bistriţa, care a 
amânat căsătoria din cauza unor acte pe care trebuia să şi le 
procure de undeva din Ungaria. 

Am fost însoţită la Bistriţa de o maica cucernică cu faţa uscată 
şi galbenă. Acolo, în compartimentul acela, în drum spre casa 
baronului, m-am gândit prima oară la amintirile mele din 
copilărie. Au fost puţine. Pe cele de demult le-aş fi putut număra 
pe degetele de la o singură mână: au fost patru. Prima, că tata 
avea mâna păroasă, a doua era legată de candelabrul de bronz 
din dormitor, care semăna cu o ancoră, a treia, o servitoare de-a 
noastră cu un nas lung şi ascuţit ca un creion, care mi-a mâncat 
frişca de pe cafeaua cu lapte, şi cea de a patra nu mai ştiu care 
a fost, dar ştiu că, din pricina acesteia am plâns foarte mult. 
Amintirile de la pension erau multe şi mărunte. Mi-au rămas în 
minte numai două: prima, când o colegă de bancă a primit o 
scrisoare cu o fotografie. În puţin timp fotografia devenise cel 
mai preţios lucru din internat. Ca s-o putem ţine la noi o noapte 


întreagă sub pernă — mi-l închipuiam înalt, frumos şi puternic — 
trebuia să ne sacrificăm prăjiturile de duminică. Mi-amintesc că 
eu n-am mâncat doi ani de zile o prăjitură. Să nu râzi, fiule, de 
mine... 

— Nu râd, mamă. g 

— Eram la internat. La un internat foarte sever. In cele din 
urmă nu m-am putut despărți de fotografie. Am cumpărat-o cu, 
o Biblie primită la sfârşitul unui an şcolar. A doua amintire din 
internat era indivizibilă, numai a mea. Odată, într-o sâmbătă 
după-masă, după baie, am deschis fereastra camerei de baie. 
Era o zi de vară, caldă, înăbuşitoare. De undeva, dintr-un bloc 
apropiat cineva îmi proiectă cu o oglindă de buzunar, o pată de 
soare pe piept. M-am speriat şi am închis repede fereastra. 
Două zile am fost tulburată. M-am rugat, m-am spovedit, dar în 
adâncul meu totuşi am fost mândră că am fost văzută de un 
bărbat. E un sentiment ciudat acesta. Şi acum roşesc dacă îmi 
aduc aminte. Am fost crescută la călugăriţe... 

Baronul din Bistriţa era bătrân şi maniac. Căzuse în alcoolism 
şi avea dinţi mici şi ascuţiţi ca de şoarece, Când râdea, 
deasupra dinţilor i se vedeau gingiile roze. In prima zi mi-a 
povestit nişte întâmplări de-ale lui din Africa, şi eu îl ascultam cu 
gura căscată. Îmi dovedea spusele cu nişte fotografii care-l 
reprezentau ca pe un vânător foarte furios. Din cauza unei boli 
nervoase avea o eczemă pe piciorul stâng. Se scărpina tot 
timpul şi-şi cerea scuze. Când îşi dezbrăca halatul de casă, gros, 
croit larg, din urson maron, părea un alt om: slab şi încovoiat, cu 
umerii numai de cinci degete. Semăna cu un Cristos coborât de 
pe cruce. În puţinele clipe când rămâneam nesupravegheaţi de 
maica însoţitoare, se lăsa în genunchi şi-mi făcea declaraţii de 
dragoste. 

— Trebuie să fi fost tare caraghios. 

— Da, fiule. Îmi spunea aşa: „Te iubesc. Te iubesc cum iubeşte 
ciocârlia înaltul cerului, cum nu poate iubi decât un singur om: 
baron Foldessy.” Baronul Foldessy era el. 

— Şi cât timp ai stat acolo? 

— Patru zile. A patra zi n-am mai putut răbda. M-am urcat fără 
bilet într-un tren, şi un controlor mustăcios şi înţelegător m-a 
dus gratis până la Baia Mare. Pe drum, tot timpul m-a povâăţuit 
să nu mă mai urc în tren fără bilet, că pot fi arestată. Speriată 


de aceste sfaturi, la Baia Mare am ocolit clădirea gării şi am 
colindat o jumătate de zi, aiurea prin oraş. Din cauza unei ploi 
m-am dus totuşi la gară şi m-am rugat de un frânar să mă ducă 
până la Arad. 

La Arad am umblat mult până m-am putut angaja undeva. N- 
aveam acte. In cele din urmă l-am cunoscut pe taică-tu. Era 
sculptor destul de cunoscut, încă nu începuse să bea. M-a 
angajat ca model şi după două luni m-a luat de nevastă. 

— Şi Gali? 

— ... Gali a apărut mult mai târziu. După şapte sau opt ani. 
Poate chiar şi mai mult. Eraţi născuţi toţi patru. 

Un timp rămase tăcută. Am avut impresia că nu mai vrea să 
continue. M-am înşelat însă. M-a privit drept în ochi, m-a 
mângâiat pe cap, ca pe vremuri când umblam încă cu degetul 
vârât în nas. 

— Gali era fiul unui mare fabricant de ciorapi din oraş. Era 
mereu îmbrăcat elegant, purta pantofi de lac, papion şi cămăşi 
albe, cu guler tare. A apărut într-o seară de iunie cu încă patru 
prieteni beţi. Îl căuta pe taică-tu. Avea o voce groasă, ciudată: 

— Aici locuieşte sculptorul? 

— Da, domnule — i-am răspuns — dar nu este acasă. Dacă 
vreţi să aşteptaţi, poftiţi în atelier. Pe atunci nu vândusem încă 
atelierul. 

— II aşteptăm, mi-a răspuns el. 

Băieţii erau veseli, cântau cântece studenţeşti, pe latineşte. 
Până atunci nu văzusem încă oameni atât de veseli. Dintre toţi, 
Gali mi-a plăcut cel mai mult. Avea ochi albaştri şi nasul drept 
ca statuile vechi greceşti, şi bărbia ieşită înainte, arogantă. Gali 
m-a privit şi el, pe sub sprâncene, şi am fost îngrozitor de 
emoţionată. Mi-amintesc că mi-a părut rău că nu eram 
pieptănată ca lumea. Nu ştiu de ce mă temeam că băieţii n-o să- 
| aştepte pe taică-tu. Mai ales că el începuse să întârzie şi să 
bea. De câteva ori am intrat în atelier să-i văd ce fac. Gali s-a 
oprit îndelung în faţa unei statui învelite în cârpe ude şi, plictisit, 
începu să scoată cârpele. M-a întrebat ce reprezintă statuia. l- 
am spus: Amanta. Era o statuie neterminată, începută cu ani în 
urmă şi era modelată după mine. Când Gali scoase şi ultima 
cârpă, a rămas înlemnit. Se uita când la statuie, când la mine. 
Mi-a spus: 


— Asta eşti dumneata? 

— Da. 

— Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o până 
acum. 

Nimeni nu mi-a spus până atunci cuvinte atât de frumoase. 
Unul dintre prietenii lui a căzut în genunchi şi, în glumă, a 
început să-mi facă o declaraţie de dragoste. Gali îl îmbrânci şi-l 
goni de acolo. Şi asta mi-a plăcut. Nu mai ştiu care dintre băieţi 
a deschis geamul. Şi în clipa aceea, o rază întârziată de soare se 
răsfrânse în sticlă şi proiectă o pată luminoasă tocmai pe pieptul 
statuii. Am tresărit. Gali a învelit statuia cu cârpe şi eu am ieşit 
din atelier. Tocmai atunci a venit şi taică-tu. Nu era beat. S-a 
înţeles cu Gali ca să-i facă un bust. 

— Cum, şi-a comandat un bust? De ce? 

— Avea nevoie de el ca să facă o farsă de sfârşit de an. Ştii, 
pe vremea aceea, după doctorat, foştii studenţi se adunau în 
parcul „Central” şi făceau nişte fehefuri de sfârşit de an. 
Participau la chefurile noilor doctori şi câţiva profesori. Gali voia 
să instaleze bustul lui în locul nu mai ştiu cărui domnitor. Voia 
cu tot dinadinsul ca fostul lui profesor să ţină discursul de adio 
de sub statuia lui. Spunea că era vorba de o farsă studenţească. 
Din ziua aceea Gali venea zilnic la noi. Stătea două ore nemişcat 
pe scaun şi tata îl modela. Uneori eram şi eu de faţă. Din clipa 
când am văzut pata de soare pe statuia modelată după mine, 
am fost convinsă că Gali era fratele colegei mele de pension, de 
la care am cumpărat fotografia. Dar n-am avut curajul să-l 
întreb. O dată, la un an după ce tata îi terminase bustul, m-am 
întâlnit cu el pe stradă. Noi nu mai aveam atelierul. Ne 
mutaserăm deja în strada Semaforului. M-a salutat reverenţios 
şi mi-a spus: „Bună ziua, cea mai frumoasă doamnă din lume.” 

L-am întrebat dacă are o soră. Mi-a spus că nu. Mi-a părut rău 
că nu avea nicio soră. M-a condus o bucată de drum, apoi în 
colţul străzii Semaforului, acolo unde nu mai erau lumini, m-a 
strâns de umeri şi m-a sărutat pe gât. M-am eliberat din 
strânsoare şi am fugit spre casă. Când din poartă, mi-am întors 
privirile, l-am văzut tot acolo, în colţul străzii, nemişcat. Toate 
astea s-au petrecut în seara aceea despre care mi-ai cerut să-ţi 
povestesc. Asta e tot. 

— Şi de ce te-a bătut tata? 


— Pentru că în seara aceea i-am spus că l-am înşelat. Abia 
mai târziu când i-am povestit cum, şi-a cerut iertare. De aia v-a 
scos pe voi din casă. De atunci nu l-am mai văzut pe Gali. 
Niciodată. Nici n-am mai auzit de el. Doar în vis îmi reapare, 
uneori, aşa cum l-am văzut pentru prima oară plimbându-se prin 
atelierul nostru. Avea un obicei ciudat, să-şi frământe mâinile. 
Îmi aduc aminte, avea mâini albe, şi degete lungi, neverosimil 
de lungi... Acum spune-mi şi tu, de ce m-ai întrebat de Gali? Te- 
ai întâlnit cu el? 

— Nu mamă. Eu nici n-am de unde să-l cunosc... Am auzit de 


un nume asemănător... lin ostaş care se numea aşa... Un 
rezervist... Un rezervist oarecare. 
4 


În '57 am făcut o croazieră pe Dunăre în tovărăşia unor 
scriitori. Cu unul dintre ei m-am împrietenit. Am hotărât să ne 
mai vedem. Mi-a dat cartea de vizită cu numărul de telefon care 
mi-a reamintit de kilometrul 1314... 

Am pus cartea de vizită în dosarul de însemnări. 

MUNTELE ORB _ 

Toamna când cad frunzele, îmi place să cutreier parcurile. Imi 
place îndeosebi seara, când oamenii devin mai liniştiţi, mai 
înţelegători. Atunci îmi caut un loc ferit, o bancă ascunsă, ninsă 
de frunze şi privesc aiurea, la oameni, la copacii goi. Dacă aş fi 
poet, aş adăuga că ascult liniştea. Ciudat de melodioasă poate fi 
o linişte într-un parc: frunzele cad cu un tremur metalic, vântul 
se gudură de scoarţa zgrunţuroasă a copacilor, săgetările 
păsărilor din văzduh au un fâlfâit aparte şi până şi paşii 
trecătorilor întârziaţi completează această linişte. 

Nu e niciun paradox: aşa cum culorile curcubeului de pe discul 
lui Newton formează albul absolut, tot aşa micile zgomote ale 
naturii se contopesc într-o linişte perfectă. 

Dar să nu mai scriu pentru plăcerea mea. 

într-o seară, stăteam pe o bancă, într-un parc. Alături de mine 
mai era un om căruia în gând i-am mulţumit de mai multe ori 
pentru tăcerea cu care admira parcul pustiit de vântul de 
septembrie. Trecuse cu mult de miezul nopţii. Tocmai voiam să 
plec, când tovarăşul meu de bancă se întoarse spre mine: 

— E târziu, domnule? 

— Da, e târziu. 


— E lună sau e întuneric? 

„Uite ce vecin şugubăţ am”, constat, cu o admiraţie 
răutăcioasă, şi-i răspund ca atare: 

— Dumneata cam ce crezi? 

— Eu cred că e lună. Altminteri de ce ai sta dumneata până 
târziu şi tocmai aici, în acest loc ascuns. Şi apoi nici vântul nu 
bate. Înseamnă că nu sunt nori. 

Mă uit cu atenţie la vecinul meu: e un om în vârstă cu o faţă 
lunguiaţă, încadrată de o barbă deasă, căruntă, între genunchi 
ţinea un baston vopsit în alb. Tresar. F orb. 

Faţă de un infirm, m-am simţit totdeauna în inferioritate. Nu 
ştiu ce să-i răspund: să-i răspund la întrebare, să-i cer iertare 
pentru răspunsul meu prost plasat? 

Un timp tac, îi privesc profilul: are o frunte bombată şi buze 
cărnoase. In cele din urmă, îi cer scuze: 

— lertaţi-mă că v-am răspuns aşa... nu ştiam că sunteţi... 

— Orb, mă completează el. Nu face nimic, tinere. 

Ce ciudat, el e orb şi eu nu văd bine. Doar m-am uitat cu 
atenţie la el. Poate că nu vede până la cer, o fi miop, sau pur şi 
simplu întrezăreşte. Îl întreb: 

— De unde ştiţi că sunt tânăr? 

— După glas. După glas şi după repezeala cu care vorbiţi. Un 
om în vârstă e mult mai calm. 

— Da, da, îl aprob şi iarăşi nu mai ştiu ce să-i spun. 

Sunt puţin supărat: până atunci eram convins că sunt 
spontan, că nu mă fâstâcesc în faţa unei replici neaşteptate. Am 
scris doar teatru. 

Sus pe cer, luna lunecă uşor, ca o portocală pe mare, dusă de 
valuri. In fond, cel mai comod ar fi să mă scol, să-l salut şi să 
plec. 

Tocmai mă pregăteam să mă scol, când orbul îşi întoarse faţa 
spre mine: 

— Dimineaţa ai fost vreodată la Predeal? 

— Da, domnule, am fost. 

— Acum trebuie să fie foarte frumos acolo. 

— De unde ştiţi cum e acolo? Sau nu e mult de când aţi 
pierdut vederea. 

— Nu ştiu dacă e mult sau e puţin. Aşa m-am născut. 

Trebuie să fie îngrozitor să nu fi văzut niciodată nimic. 


De multe ori în copilărie am încercat să dau de urma acestui 
sentiment. Închideam ochii şi mergeam câţiva metri fără să văd, 
până mă împiedicam. Ştiam că dacă ţii ochii închişi multă 
vreme, nu vezi negrul absolut, ci nişte linii şi puncte colorate 
ciudat într-o perpetuă mişcare nedefinită. Dar mai ştiam că eu 
aveam noţiunea liniilor şi a punctelor şi în special a culorilor. Un 
om, însă, care n-a văzut în viaţa lui decât nimicul, trebuie să 
aibă alte unităţi de comparaţie. Orbul pe care l-am condus în 
copilărie n-a fost orb din naştere: el definea lucrurile după 
pipăit, după zgomote, după miros. Un orb din naştere, chiar 
dacă aude sau chiar dacă pipăie un lucru, nu are cu ce ÎI 
asemăna. 

Puțin din respect, puţin din curiozitate, am continuat discuţia: 

— Cu atât mai mult, de unde ştiţi că-i frumos la Predeal? 

— Aşa mi-au spus oamenii. Mi-au vorbit de munţi. Atât de mult 
mi-au vorbit de munţi, încât mă frământam şi ziua şi noaptea să 
mi-i pot închipui. Şi nu reuşeam. Toate celelalte lucruri le 
cunosc. Chiar şi pe acelea pe care nu le-am putut pipăi. Cum e 
luna de exemplu. Numai un munte nu-mi pot închipui. M-am dus 
la Predeal. Am urcat pe munte, dar în zadar. 

— Vă explic eu — i-am răspuns, bucuros că în sfârşit îi pot fi 
de folos. Un munte e ca o... 

— Mulţi mi-au descris munţii până acum, dar fără succes. Am 
pipăit muşuroaie, cocoaşe şi n-am priceput ce ar putea fi frumos 
în aşa ceva. Şi totuşi oamenii spun că munţii sunt frumoşi. 
Trebuie să aibă ceva ce eu nu pot pricepe. Şi-mi pare rău. Zău, 
crede-mă, tinere, îmi pare rău. 

Cu ce aş putea să-l ajut? Cum aş putea să-i explic ce e frumos 
la un munte? Da, dacă aş reuşi acest lucru m-aş reabilita în faţa 
mea pentru felul în care i-am răspuns la prima întrebare. De 
aceea nu m-am dat bătut. Am insistat, l-am invitat la mine, 
promiţându-i că am să-l fac să înţeleagă frumuseţea unui 
munte. Eram convins că până acasă am să născocesc ceva. N- 
am reuşit. În casă, ca să câştig timp, i-am oferit un pahar de vin 
şi l-am întrebat dacă-i place muzica. 

— Foarte mult, mi-a răspuns orbul. 

Aveam imprimată pe bandă de magnetofon simfonia a V-a a 
lui Beethoven. L-am întrebat dacă o cunoaşte. Nu o cunoştea. 


După primele acorduri, am văzut că orbul tresare, se 
încordează şi strânge cu putere mânerul bastonului. 

— Uite dragă prietene, aşa arată munţii. 

Orbul nu mi-a răspuns decât târziu, după ce a încetat şi 
ultimul acord al simfoniei. 

— Oamenii au dreptate. Munţii sunt foarte frumoşi. 

A trecut timp de la această întâmplare. Cu orbul sunt prieten 
şi azi. Mă vizitează des şi mă roagă să-i arăt munţii. 

TAVANUL CU STELE 

La marginea Budapestei este un cinematograf muncitoresc cu 
numele Aron Barna. O clădire mică, recent renovată, cu un 
foaier îngust ca un coridoraş, luminat cu vapori de mercur. Pe 
vremuri avusese un nume pompos, ASTORIA, pictat chiar 
deasupra intrării pe o tablă dată cu miniu. Cetăţenii mai în 
vârstă îşi aduc aminte ci zidurile cinematografului roase de 
igrasie erau mereu acoperite cu afişe mari, colorate, 
reprezentând pe celebrii călăreţi de peste ocean, Tom Mix, Ken 
Maxnard, George O'Brien. Copiii muncitorilor din cartier fluierau 
şi tropăiau în sală când filmele se rupeau sau se proiectau fără 
câte o bobină, ca spectacolul să se termine mai repede. 

Nu de mult am fost la cinematograful Aron Barna. Rula 
Valurile Dunării sincronizat în limba maghiară. În faţa mea 
stăteau doi cetăţeni şi discutau aprins despre numele recent dat 
sălii. 

— Aron Barna. Cum să-i spui cuiva „Vino cu mine la Aron 
Barna”? 

Dacă n-ar fi început spectacolul poate aş fi intrat în vorbă cu 
ei: le-aş fi arătat colţul din apropierea scenei unde dormise şi 
locuise Aron Barna şi aş fi povestit câte ceva despre el. Luminile 
s-au stins şi în zadar am privit spre tavan sa caut spărtura prin 
care, pe vremuri, vedeam stelele. 

* 


Lucram de două săptămâni într-un detaşament de muncă, 
când mi s-a fixat ca sediu cinematograful Astoria. Sala de 
proiecție fusese bombardată de curând, spectacole nu se mai 
puteau ține, astfel că, cei în drept au socotit-o nimerită pentru 
prizonieri. Colegii mei de detenţiune, marinari români arestaţi 
după 23 August de către autorităţile maghiare, oameni bănuiţi 
de ostilitate faţă de regimul fascist, şi câteva rude ale deţinuţilor 


politici erau foarte revoltați de noul dormitor. Tavanul sălii era 
găurit, zidurile abia se mai ţineau în picioare şi din cauza 
băncilor montate nu s-au putut instala saltelele. Primul lot de 
prizonieri care fusese adus cu o noapte înainte ocupase toate 
lojile şi spaţiul din spatele ecranului. Ceilalţi trebuiau să-şi 
găsească adăpost printre şirurile de bănci ori pe culoarele foarte 
circulate. Eu mi-am făcut culcuş aproape în centrul sălii, lângă 
un bătrânel foarte tăcut şi morocănos. Noaptea îmi trăgeam 
pătura până peste cap, încercând să mă încălzesc în vreun fel în 
acel început de decembrie. 

într-un colţ, tavanul găurit de o schijă mai mare era susţinut 
de un stâlp de protecţie. Ingeraşii de ipsos, imitație vulgară a 
unui baroc întârziat, erau şi ei înjumătăţiţi şi păreau că s-au 
adunat în jurul ferestrei făcută de schijă. Fără îndoială, priveau, 
ca şi noi, gaura cu stele, cerul înalt şi sticlos. Pe pereţii care 
încadrau deschizătura ecranului rămăseseră câteva afişe vechi, 
unele rupte, reprezentând picioarele din spate ale unui cal în 
galop, coapsele unei femei plinuţe, poate Dorothy Lamour, 
îmbrăcată a la Hawai şi portretul lui Frankenstein cu tâmplele 
prinse în şuruburi. Noi, deţinuţii, n-aveam voie să avem arme, 
instrumente de scris şi bani şi, după tăbliţele rămase de la 
proprietarii Astoriei, era cu desăvârşire interzisă consumarea 
seminţelor sau orice fel de  „manifestare” în timpul 
reprezentaţiilor. 

Vecinul meu, bătrânelul, avea părul tuns scurt, alb nisipiu. Era 
tăcut, retras, nu se înghesuia nici la fântână la spălat şi nici la 
cazan. De obicei, imediat ce ne întorceam de la lucru se întindea 
pe duşumea. Nu-mi amintesc să-l fi auzit discutând cu cineva. 
Dacă era întrebat, răspundea cu câte un scurt „da” sau „nu” și- 
şi vedea de treabă. Numai când ploua sau se schimba timpul se 
văita din cauza unei sciatici, dar şi atunci tăcut, mai mult pentru 
el. Nu i-am aflat nici numele decât foarte târziu după anchetă, 
după marea explozie de la Csepel. Dimineaţa era primul la apel 
şi la lucru îşi îndeplinea cu conştiinciozitate norma prescrisă: 
dezgropa câte o bombă pe zi. 

în timpul alarmelor aeriene stătea nemişcat, îşi dezvelea 
numai faţa şi privea spre gaura cu stele. Prin gaură, ca într-un 
megafon, huruitul avioanelor se amplifica, năvălea în sala de 
spectacol şi, dacă bombele cădeau prin apropiere, se vedeau 


îngeraşii clătinându-se. Faptul că îl vedeam lângă mine liniştit, 
calm, îmi dădea şi mie curaj, încercam să par şi eu nepăsător, 
să mă gândesc la altceva, aiurea. De multe ori îmi propusesem 
să încerc să-l încadrez pe bătrân într-un mediu social, măcar 
într-o breaslă. Nu-l vedeam nici frizer, nici chelner, nici muncitor 
şi nici intelectual. Nu avea mâini fine, dar care dovedeau 
îngrijire. Ochii, ascunşi adânc în orbite, erau neverosimil de mici 
şi n-aveau licărirea ochilor scrutători, curioşi. Păreau mai 
degrabă obosiţi, stinşi. 

în ultimul timp, bombardamentele se ţineau lanţ: dimineaţa 
eram transportaţi în nişte maşini închise spre zonele unde erau 
semnalizate bombe neexplodate şi ne aplicam de lucru. In afară 
de câteva santinele nu eram supravegheați decât de nişte 
specialişti pirotehnicieni. Munca nu cerea cine ştie ce pregătire 
profesională. Trebuia să sapi până ajungeai la metal, apoi 
trebuia dezgropat cu atenţie culcuşul focosului şi să demontezi, 
desigur, cu atenţie, mecanismul de contact. Rar de tot se 
întâmpla vreun „accident” (mortal, fireşte) şi asta de obicei din 
cauza neatenţiei sau a unui reglaj aparte, nou, necunoscut până 
atunci. Învăţasem în materie de pirotehnie o sumedenie de 
lucruri. Ştiam de ce se lansează bombe cu explozie întârziată — 
ca muncile de salvare de după bombardamente să întârzie cât 
mai mult — ştiam să deosebesc o bombă englezească de cele 
americane, s-o ascult, s-o leagăn, să apreciez după unghiul 
patului înălţimea de la care a fost lansată. 

La 7 decembrie am fost treziţi la apel înainte de termen. Când 
am văzut că nici numărătoarea nu s-a făcut după protocolul 
programului, ne-am dat seama că se întâmplase ceva foarte 
grav. Atunci am observat pentru prima oară licăriri în ochii 
bătrânului. Era atent la tot: la tonul comandanților lagărului, la 
agitația santinelelor, şi la comportarea deţinuţilor. Am fost 
transportaţi în apropierea depozitului de muniții din Csepel. Era 
alarmă generală. Noaptea fuseseră aruncate, probabil 
întâmplător, căci depozitul era secret — îngropat în pământ- 
câteva bombe cu explozie întârziată. Ca niciodată până atunci 
am fost însoţiţi şi de specialişti nemți. Echipa de şoc care 
lucrase încă de cu noapte la dezgropare era tot acolo, 
transpirată, obosită. Trebuia să o schimbăm. Acolo, la faţa 
locului, l-am auzit pe bătrân rostind o frază întreagă, îmi şoptea 


la ureche să lucrăm încet, să nu salvăm depozitul. Când am 
rămas singuri în groapă îmi dădu lămuriri: 

— Salvarea depozitului ar însemna întârzierea cu cel puţin 
încă o săptămână a eliberării oraşului. Văzând că nu-i răspund, 
continuă: asta înseamnă încă mii şi mii de vieţi. Inţelegi? 

Desigur că înţelegeam. Dar nu aveam decât 20 de ani, trăiţi 
fără bucurii, fără perioada copilăriei. Încă nu văzusem şi nu 
înţelesesem nimic din viaţă: nu ştiam de ce-i atât de înalt cerul, 
îl descoperisem prima oară prin gaura cu stele şi aş fi vrut să 
visez încă mult, cu ochii deschişi, să mă tăvălesc prin zăpadă, să 
simt mugurii proaspăt plesniţi ai pădurilor. Sapa lovi metalul 
bombei. 

Arătai spre ea: 

— Cred că are cel puţin două tone. 

Era destul de mare să arunce depozitul în aer. 

— Câţi ani ai, puştiule? 

— În aprilie aş fi împlinit 20. 

— Atunci nici nu ştii cât de frumoasă e viaţa. Zâmbi larg. 
Atunci a zâmbit pentru prima oară. Avea dinţi mici, îngălbeniţi 
de nicotină. O cută, ca o paranteză, îi uni nasul. Cuta aceasta 
aducea a ceva trist, nelămurit. : 

— Du-te după lopata aia mică. Întârzii cât poţi. În orice caz să 
nu te întorci înainte de a număra până la 100. M-ai înţeles? 
Tonul îi devenise poruncitor, bărbătesc. 

— Lopata mică e aici. l-am arătat lopata din spatele lui. 

— La 20 de ani toţi oamenii sunt proşti. Dacă îţi spun că lopata 
nu e aici, atunci nu e aici. Poţi să mă crezi. Eu am mai multă 
experienţă. Du-te la maşina cu scule. 

Am ieşit din groapă şi am semnalizat că totul e în ordine, că 
trebuie să aduc lopata mică. Am pornit spre maşina cu scule, 
reglementar, în pas alergător. Număram în gând: 15, 16, 17. 
Specialiştii, ascunşi după blindajele de oţel, îmi urmăreau 
goana. 39, 40, 41, 42... Magazionerul de pe camion îmi aruncă 
lopata. 62, 63, 64... M-am aplecat... o detunătură puternică mă 
trânti la pământ. Continuam să număr 71, 72, 73... Pe urmă, o zi 
întreagă nu se auziră decât detunături dinspre depozitul de 
muniții şi seara cerul deveni roşu din cauza flăcărilor. 


După zece ani a fost reconstruit şi cinematograful Astoria, iar 
în 1960 renovat. Firma, de neon roşie, luminează peste cartierul 
muncitoresc: Cinematograful Aron Bama. 

TESTAMENTUL 

În martie 1944 am lucrat ca nituitor la Şantierele Navale 
Galaţi. Venisem din Capitală numai cu câteva luni în urmă, 
pentru a restabili o legătură de partid întreruptă din cauza unei 
căderi neaşteptate. Imi terminasem misiunea şi aşteptam noile 
indicaţii de la tovarăşii din Bucureşti. Căutam să fiu cât mai 
puţin băgat în seamă; pe şantier îmi îndeplineam conştiincios 
munca, nu mă angajam la niciun fel de discuţii, iar acasă 
(locuiam în gazdă la o pensionară în apropierea portului) nu 
invitam pe nimeni. Poate de aceea, eram socotit cel mai bun 
chiriaş care trecuse vreodată prin cămăruţa aceea de la 
mansardă. 

Inactivitatea mă făcuse ursuz, priveam ore întregi tavanul 
proaspăt văruit, perdelele croşetate de mână, cu nişte motive 
stupide de îngeraşi dolofani cu aripi de gâscă, disproporționat 
de mari. 

Singurul om din Galaţi cu care aş fi putut lua legătura pe linie 
de partid era un vânzător la o librărie din centrul oraşului. Îmi 
interzisese însă orice vizită până ce nu va apărea pe stâlpul de 
telegraf din faţa Căpităniei portului un anunţ cu următorul text: 
„Dau meditații pentru examenul de capacitate. A se adresa în 
str. Bibescu 2”. In Galaţi nu exista nicio stradă cu un asemenea 
nume. 

Cinci săptămâni a trebuit să aştept apariţia anunţului. Textul 
era conform înţelegerii: nu aveam nicio îndoială că fusese pus 
pentru mine. Încă în după-masa aceea m-am dus la librărie. 
Omul meu era un cetăţean mărunt, cu părul tuns scurt. Lucra la 
secţia papetărie. l-am cerut două maculatoare. M-a servit corect 
şi când nu mai aveam nicio speranţă să-mi poată transmite 
ceva, mi-a şoptit: 

— Va trebui să te îmbarci pe un şlep. Apoi cu voce tare: Mai 
doriţi ceva? 

— Două penite redis. 

Când m-am convins că nu mă poate auzi nimeni, am adăugat: 

— Eu nu sunt marinar. N-am fost niciodată pe Dunăre. 


— Poftim două peniţe redis. Te duci la agenţia NFR. La 
boţmanul Pascu, şi-i spui că ai venit pentru meditaţie. O să-ţi 
dea acte şi lămuriri. Asta e tot. 

A doua zi am lipsit pentru prima oară de la lucru. Gazda, 
alarmată, mă credea bolnav sau concediat. Abia am reuşit s-o 
liniştesc, plătindu-i chiria înainte pentru încă o lună. 

Boţmanul era un om gras, înalt şi clipea des ca o vrabie. Mă 
cercetă lung, apoi îmi întinse două legitimaţii. 

— Totul este în regulă, domnule Chiriţă. 

După felul cum sublinie numele Chiriţă, am înţeles că actele 
erau completate pe acest nume. 

— Va trebui să munceşti conştiincios şi cu abnegaţie. La 
Orşova o să te întrebe cineva dacă ai cântat în corul Sulina. li 
spui: da, am fost tenor. Succes! 

Şlepul pe care fusesem repartizat era vechi, avea ferdecul de 
lemn, dat cu smoală şi pompele de mână, tambururile ruginite. 
Chiar şi un nepriceput în ale marinăriei vedea că şlepul era copt 
pentru reformă. 

Cârmaciul, ori luase şlepul în primire de câteva zile, ori era 
leneş şi aştepta să-i pice în mână un marinar pe care să-l 
înhame la lucru. Pe punte, printre otgoanele de manevră, erau 
aruncate coji de pepene galben şi deasupra lor muştele roiau cu 
miile. Cârmaciul probabil nu era pe şlep, ori nu se trezise încă. 
M-am aşezat pe capacele magaziilor umezite de rouă, cu gândul 
să-l aştept. Ferestrele cabinei de la pupă erau opace, soioase. 
Pe dinafară se vedeau urmele ploii, iar pe dinăuntru fumul 
lămpii de gaz. 

Pe la ora prânzului, apăru cârmaciul: era desculţ şi-şi ţinea 
mâinile vârâte adânc în buzunare. Când apăruse din cabină 
eram convins că poartă un maiou negru cu mâneci lungi. Numai 
când ajunse aproape mi-am dat seama că era păros ca o 
maimuţă. Părea plictisit. 

— Ce cauţi pe şlep? 

— Am fost repartizat ca marinar. 

— N-ai lucruri? 

— N-am. 

M-am ridicat în picioare, şi mai mult din curiozitate. Voiam să 
văd dacă e mai înalt decât mine. Nu era. Dimpotrivă. Era 
aproape cu jumătate de cap mai scund. In schimb părea de 


două ori mai lat. Purta pantaloni cu o centură lată, soldăţească. 
Am aşteptat să-mi pună alte întrebări, dar cârmaciul părea 
mulţumit de cele auzite. Privi Dunărea, mirat parcă de curgerea 
lentă a apei, scuipă printre dinţi, apoi se aşeză pe nişte traverse 
şi-şi trase picioarele sub el. M-am aşezat şi eu. 

— Dacă credeţi că ar fi bine să tac, pot face şi asta. Ştiu să tac 
ca nimeni altul. Mă numesc Alexandru Chiriţă. 

Cârmaciul îşi încruntă fruntea şi, pentru o clipă ani avut 
senzaţia că e nemulţumit de nume. Nu m-am înşelat. 

— Ajunge unul singur. Pe care îl alegi? 5 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, Chiriţă... Asta e mai scurt 
decât celălalt. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Şi dumneata cum te numeşti? 

Voiam să intru în vorbă, să-mi dau seama cu ce fel de om am 
de-a face. 

îmi întinse mâna: 

— Duma. 

Avea o palmă lată cât o tipsie, cu degete butucănoase, parcă 
fără falange. 

în cabina mea de marinar mirosea a mucegai, a transpiraţie şi 
a ploşniţe. Când am coborât, m-au apucat ameţelile. Abia am 
reuşit să deschid ferestrele. Locul era mic, cu greu mă puteam 
întoarce în el. Avea un singur pat, îngust, un dulap în perete şi o 
masă pliantă. 

Duma rămase sus în uşa cabinei şi-mi urmărea fiecare 
mişcare. L-am întrebat îngrijorat: 

— Sunt şi păduchi? : 

— Da. Cred că sunt şi păduchi. Iți fac un bon şi scoţi sulf de la 
magazie. li dai o ardere şi poţi dormi ca un paşă. Acum eşti liber 
până mâine dimineaţă la patru. La cinci ridicăm ancora. 

N-am părăsit şlepul: mi-am dedicat tot timpul dezinfectării 
cabinei. Cârmaciul mă privi un timp, scuipă de câteva ori în apă, 
apoi plictisit de muţenia mea se îmbrăcă şi cobori pe chei. Îmi 
strigă de pe mal: 

— Mă întorc dimineaţă. Văzând că nu-i răspund, adăugă: îmi 
aduc nevasta. 

Nu ştiam de ce trebuia să-mi comunice acest lucru. Am dat 
din cap şi mi-am continuat munca. Abia seara, gândindu-mă la 


el, mi-am dat seama că aducerea nevesti-si pe şlep nu era un 
lucru oarecare. Viaţa pe Dunăre era periculoasă, fluviul era 
minat, şlepurile în ultimul timp transportau numai muniţie. 

Cârmaciul a sosit în zori pe la ora patru şi jumătate. L-am 
cunoscut de departe după mersul lui legănat; de gorilă. In 
spatele lui, cocoţată pe un cărucior cu două roţi stătea nevastă- 
sa. Îşi ţinea capul în pământ de parcă i-ar fi fost ruşine de 
oamenii din port. 

Cârmaciul cobori pe pasarelă şi-mi strigă cu vocea lui groasă, 
hodorogită: 

— Hei, ce stai ca un tâmpit! Du-te şi ajută la bagaje! 

La început mi se păru că n-am auzit bine. Pe urmă cârmaciul 
mă făcu din nou tâmpit şi, dacă n-ar fi fost oameni pe chei, m-aş 
fi răstit la el. Mai târziu mi-a părut bine că n-am ripostat. Aveam 
o sarcină de partid, n-avea niciun rost s-o încep cu un pas greşit. 
Am ieşit pe mal, am spus femeii un „bună-ziua” abia perceptibil 
şi am apucat o ladă de portocale plină cu cratiţe. Aveau boarfe 
puţine, ca pentru Dunărea minată. După ce i-am ajutat să se 
instaleze, m-am dus la proră şi m-am aşezat pe un tambur. Era 
o dimineaţă călduţă, fără vânt, cu un soare abia răsărit pe cerul 
incolor, aproape transparent. Umbrele alungite ale clădirilor, pe 
caldarâmul cenugşiu al cheiului, păreau violete şi aduceau a ceva 
inexplicabil de trist. 

Femeia nu apăru pe punte decât a doua zi. Atunci am văzut-o 
pentru prima oară la faţă. Nu era nici urâtă, nici frumoasă. 
Bujorii din obraji scoteau şi mai mult în evidenţă paloarea feţei, 
buzele galbene uscate, muncite de febră. Era adusă din spate şi- 
şi ţinea umerii strânşi ca bolnavii de plămâni. 

Când o zări, cârmaciul strigă la ea şi femeia, speriată, cobori 
repede în cabină. N-am mai văzut-o câteva săptămâni la rând: 
reapăru, după un bombardament de aviaţie, la apropierea 
Vidinului. Flăcările cuprinseseră malurile şi începuseră să joace 
în oglinda ondulată a Dunării. 

Cârmaciul se dovedi om curajos; în timpul bombardamentului 
se plimba pe covertă şi-şi înjura nevasta că-şi întrerupsese 
munca în bucătărie. Ea, buimăcită, se ţinea cu amândouă 
mâinile de cabina timonei, privea focul de pe mal şi nu pricepea 
nimic. 


Marinarii care coborau din susul apei povesteau lucruri 
exagerate despre minarea fluviului, cum a sărit în aer 
remorcherul maghiar Kekes şi cum s-au scufundat cele trei 
şlepuri Lioyd în apropierea podului de la Baia. Funcţionarii de la 
agenţiile de navigaţie, asaltaţi de cei de pe vase, ridicau 
neputincioşi din umeri. 

La destinaţie, înainte de a fi remorcaţi la cheiul militar, am 
primit vestea că şlepul va fi demagnetizat. Operația de 
demagnetizare dură câteva zile, dar n-am avut timp să ne 
plictisim: nemţii ne supravegheau paşii şi ne răscoleau cabinele 
de două ori pe zi. 

Din cauza bombardamentelor, încărcarea şlepului cu muniții 
dură vreo douăsprezece zile. In acest răstimp vasul a fost 
împânzit de soldaţi, de agenţi. N-o lăsau pe nevasta cârmaciului 
să aprindă focul, să facă de mâncare. Ea, neavând ce face, 
stătea tot timpul la umbră şi privea lăzile de muniții care se 
legănau deasupra şlepului şi plângea. Era într-adevăr bolnavă 
de plămâni şi-n ochii ei mari, umezi, se oglindea teama. Tuşea 
sec, într-o batistă mare, colorată, să nu se vadă petele de 
sânge. Mi-era milă de ea, dar nu ştiam cum s-o îmbărbătez. 
Dacă o salutam îmi răspundea cu o scurtă clătinare a capului, ca 
o mută. N-o auzisem niciodată vorbind tare pe covertă. 
Cârmaciul ţipa la ea ca la o servitoare. 

La 2 august am primit ordinul de plecare în derivă. Experții 
socoteau că în felul acesta şlepul va ajunge cu siguranţă la 
destinaţie. Cei doi soldaţi, care fuseseră repartizaţi ca santinele, 
erau înarmaţi până în dinţi, dar se arătau speriaţi ca nişte iepuri 
în faţa şerpilor. Mă asaltau cu fel de fel de întrebări: cum şi în ce 
fel sare un şlep în aer, dacă există şanse de salvare în cazi de 
accident. Umblau toată ziua cu cordoanele de salvare pe spate 
şi transpirau ca nişte hamali. 

Cârmaciul, probabil din cauza încărcăturii, era tot timpul 
agitat, nu rezista 12 ore la cârmă. La sfârşitul schimbului; era 
mort, de multe ori adormea chiar în timpul lucrului şi, dacă se 
întâmpla să bea şi o ceaşcă cu rom, nu putea fi trezit decât cu 
câteva găleți de apă. Când era liber, stătea de vorbă cu 
santinelele, discuta politică, vorbea despre arma minune 
anunţată de Hitler cu mai multă convingere chiar decât nemţii. 
Unul dintre ei, un căprar de undeva din Austria, un omuleţ sfrijit, 


nu pricepea nimic din cele ce se petreceau în jurul lui. Până la 
izbucnirea războiului fusese contabil la o fermă de găini şi se 
visa tot timpul acasă, printre găinile albe, undeva pe dealurile 
însorite ale Tirolului. Celălalt se socotea intelectual: făcuse doi 
ani de medicină. Era convins că tot ceea ce îndură i se datoreşte 
profesorului său de pediatrie, care nu-l putea suferi din cauza 
coşurilor, motiv pentru care l-a şi trântit la examen. 

Ca să nu pierd prea mult timp cu gătitul mâncării şi, 
bineînţeles, ca să-l pot schimba cât mai repede la cârmă, Duma 
încuviinţa să mănânc la el. În aceste ocazii, nevasta cârmaciului, 
rezemată de plita caldă, mă privea cu invidie. Mă invidia că am 
poftă de mâncare, că rid, că păream un om fără griji. Poate şi 
pentru că eram singurul om politicos de pe şlep. Pe ceilalţi îi ura, 
pe mine mă invidia. Nemţii nici, n-o băgau în seamă, se temeau 
să nu se molipsească de boala ei. Într-o zi îmi făcu mărturisiri: 

— Eu am să mor foarte curând, domnule Chiriţă. Poate mai am 
un an. Din care, numai jumătate în picioare. Restul va trebui să 
stau întinsă în pat. 

— De ce crezi asta, doamnă? 

— Pentru. Că am oftică. Mi-au spus-o şi doctorii. 

— Şi-atunci de ce ai venit pe şlep? Acasă nu oboseai atât. 

— Asta e drept, dar aici am aer curat. 

Noaptea când lăsam ancora şi valurile se potoleau, liniştea 
învăluia şlepul. Din când în când, numai, se auzea râsul fostului 
student la medicină, care făcea glume cu tovarăşul său; îi punea 
piedică, contabilul cădea, şi el, fericit de reuşită, râdea. 

La Orşova, vameşul care ne făcu percheziţie îl întrebă pe 
cârmaci dacă n-a cântat în corul Sulina. Am tresărit şi mi-era 
teamă să nu mă trădez. Când am auzit răspunsul negativ: al 
cârmaciului, am intrat în vorbă. 

— Eu am cântat în corul Sulina. Am fost tenor. 

Vameşul, ca şi cum n-ar fi auzit intervenţia mea, îşi văzu de 
treabă. Completă formularele, apoi. Încheie procesul verbal. Tot 
timpul m-am ţinut după vameş, dar el nu-mi dădu nicio atenţie. 
Seara când m-am culcat, eram convins că nu vameşul era omul 
pe care trebuia să-l întâlnesc. A doua zi, când se dădu avizul de 
plecare şi sosi pilotul pentru a prelua comanda pe timpul 
traversării Porţilor de Fier, l-am căutat pe vameş din priviri. 
Acesta însă nu mai urcase pe şlep. Stătea pe mal şi privea 


indiferent manevrele de pe şlep. Pe drum, când am rămas 
singur cu pilotul, acesta mă întrebă ca într-o doară: 

— Dumneata eşti coristul de la Sulina? 

— Eu sunt. 

Fără să mă privească, îmi făcu o serie de comunicări: 

— Ţine minte: kilometrul 147. Acolo te vor aştepta tovarâăşii. 
Le predai arme. În lăzile D.W. 12 sunt grenade, în lăzile 
lunguieţe — pistoale automate. Nu uita: kilometrul 147. Fă aşa 
fel ca să ajungeţi noaptea acolo. Acum du-te pe punte şi lasă- 
mă singur. Vine cârmaciul. 

Eram copleşit de sarcina primită: nu ştiam cum o să fac rost 
de arme cu santinelele pe covertă. Lăzile lunguieţe erau sub 
prelată, iar cele cu inscripţia D.W. 12 — aproape de cabina 
cârmaciului. Ziua era imposibil de întreprins ceva, iar noaptea 
se auzea cel mai mic zgomot. 

Pe la mijlocul lui august dispărură norii, cerul deveni sticlos şi 
zilele semănau între ele: erau calde, lungi, fără vânt, fără strop 
de ploaie. Nopțile cădeau brusc, fără amurguri şi erau luminate 
de atâtea stele, încât cerul aducea cu un fundal executat de un 
pictor prost. 

Prima măsură luată a fost că nu m-am mai culcat în cabină, ci 
pe covertă, aproape de lăzile acoperite cu prelată. Mai aveam 
două sau trei zile până la kilometrul indicat şi încă nu făcusem 
nimic concret. Totuşi am avut noroc. A doua zi apărură nişte nori 
dinspre malul bulgăresc. Noaptea totul se învălui în întuneric, nu 
mai lucea decât panglica argintie a apei. Eram hotărât să fac 
rost de arme. Nemţii îşi făcuseră cafeaua mai devreme ca de 
obicei şi se trântiseră pe pătură sub foile de cort. Contabilul 
ascultă încă un timp muzică transmisă de la Viena, Be/ Ami 
cântat de Willy Forst, apoi, o dată cu ploaia, începu să sforăie. 
Celălalt soldat se foi multă vreme: răsuci butoanele aparatului 
de radio vreo jumătate de oră, ascultă ştirile de pe frontul de la 
laşi, apoi adormi şi el. Am mai aşteptat puţin sperând să se 
stingă lumina şi în cabina cârmaciului. Acesta însă ori uitase 
lampa aprinsă, ori îl apucase din senin insomnia. Nu aveam altă 
alegere: m-am vârât sub prelată şi am început să forţez lăzile 
lunguieţe. Numai o dată am auzit zgomot pe covertă, mult timp 
după miezul nopţii, dinspre cabina cârmaciului eram convins că 
e beat, că ieşise pe punte să se aerisească. Mi-am îndeplinit 


sarcina în bună măsură. Am predat armele tovarăşilor care m-au 
aşteptat în dreptul kilometrului 147. Nu mai aveam altceva de 
făcut decât, o dată întors la Galaţi, să mă prezint la boţmanul 
Pascu. 

Cu o zi înainte de a ajunge la destinaţie, în zori, apăru pe 
covertă cârmaciul. Era afumat. Probabil, bucuria că ajunsese 
teafăr acasă. Stătea pe tambur la bordură şi privea ameţit apa. 
Abia îi desluşeam trăsăturile: se lăsase ceața, şlepul era învăluit 
într-o pastă albă, lăptoasă. Eram de serviciu la cârmă, îmi 
forţam ochii să nu ies din cursul apei. Ca niciodată la ora aceea, 
apăru şi nevasta cârmaciului. Era în cămaşă de noapte, cu părul 
răsfirat. Tiptil se apropie de tamburul unde stătea cârmaciul, 
căută în toate părţile, încercă să străpungă vălul de ceaţă apoi, 
deodată, fără să mai pot interveni, îşi îmbrânci soţul în apă. 
Plescăitul puternic o sperie îşi strânse cămaşa la gât şi se 
refugie în cabină. Era o crimă premeditată, dar nu puteam 
părăsi timona. Eram convins că înnebunise. Hotărâsem ca, ajuns 
la Galaţi, să relatez faptul ca să fie internată într-un ospiciu. N- 
am ajuns s-o fac. Am ancorat la Brăila îndată după 23 August. 
Gărzile patriotice acționau în oraş. Am fost primit cu alai; 
tovarăşii au dezarmat cele două santinele şi au început să 
descarce şlepul. Luat de entuziasmul general, chemat apoi să 
raportez lui Pascu despre misiunea îndeplinită am uitat de şlep, 
de nevasta cârmaciului. Am fost numit într-o brigadă de 
rechiziţionare a vaselor, apoi am participat la luptele de la 
Brăiliţa. Nu m-am întors în oraş decât după curățirea regiunii de 
dezertorii nemți, care colindau satele din împrejurimi. 

Într-una din zile, după instaurarea ordinei, m-a căutat un 
curier de la spitalul comunal şi mi-a comunicat că sunt invitat de 
directorul spitalului. Am încercat să-l descos, dar curierul nu ştia 
despre ce anume era vorba. Ştia doar atât: că un pacient mi-a 
lăsat prin testament o moştenire. Eram convins că era o 
neînțelegere la mijloc: nu aveam nicio rudă bogată. M-am dus la 
spital mai mult din curiozitate. 

— Pacienta a murit, mi-a comunicat directorul spitalului. Era 
nevasta unui cârmaci de şlep, pe nume Duma. Inainte de a muri 
a lăsat un testament scris. Poftim. Mi-a întins un petec de hârtie. 
Acesta e. S-ar putea ca pacienta să fi fost smintită. Vă lasă 
moştenire un plic. Plicul e depus la notariat. Pe baza acestei 


scrisori îl puteţi ridica. La plecare mormăi mai mult pentru el: 
oare câţi bani pot încăpea într-un plic? 

La notariat mi s-a eliberat îndată plicul. Era un plic banal, 
galben. Înăuntru părea să fie o singură bancnotă sau în orice caz 
o singură hârtie. Am rupt plicul. Am găsit în el o singură foaie 
liniată exact ca paginile din jurnalul de bord al şlepului. Era chiar 
o foaie ruptă din jurnal. Am recunoscut scrisul mărunt al 
cârmaciului. 

„22 august. Kilometrul 147. Azi-noapte, marinarul Alexandru 
Chiriţă a sustras arme, apoi le-a predat unor indivizi care l-au 
aşteptat cu o barcă. De urgenţă trebuie raportat poliţiei 
fluviale.” Sub text — iscălitura cârmaciului: I. Duma. 

TIGARA 

Cele două ferestre mici ale adăpostului erau permanent 
închise din cauza prafului de moloz din stradă. Dacă întâmplător 
se făcea pentru o clipă linişte, pentru asta era nevoie ca 
doamna Balaban să adoarmă între două rugăciuni. Se auzea 
înfundat, ca ţăcănitul unei maşini de scris, răpăitul a două 
mitraliere germane, muşcând din ornamentaţia de ipsos de pe 
faţada casei. Doamna Balaban însă adormea greu şi, astfel, în 
loc de lătrat de mitralieră auzeam „Precum în ceruri aşa şi pe 
pământ” ceea ce era inexact, pentru că, în ceruri era o linişte 
perfectă şi bolta azurie de sub sălaşul domnului nu era brăzdată 
decât de nori mici, scămoşi, uneori supărător de albi: iar pe 
pământ, poate chiar deasupra adăpostului unde mă ascunsesem 
de două zile, erau încercuite două batalioane nemţeşti, lăsate în 
oraş pentru asigurarea retragerii grosului trupelor, cazate în 
cartierul gării. 

Când am fost ultima oară în gară, încă înainte de a se fi făcut 
lumină, cele două mitraliere germane nu erau îndreptate înspre 
casa noastră. Ai noştri, doi soldaţi, unul cu moletiera desfăcută 
şi încovrigată ca un şarpe, stăteau în spatele unei noptiere 
aruncate lângă rigolă: ceilalţi, patru muncitori de la fabrica de 
vagoane, stăteau sub poarta unei case cu etaj. Cel mai tânăr 
dintre ei, un ucenic pistruiat, îşi curăța tot timpul arma. Nu 
tresărea la nicio explozie, ştergea închizătorul Z.B.-ului cu o 
batistă murdară, uleioasă. Era atât de absorbit de această 
treabă, de parcă de strălucirea închizătorului ar fi depins 
întreaga lui existenţă. După un timp, unul dintre muncitorii de 


sub poartă îmi făcu semn că totul e în ordine. M-am reîntors în 
adăpost să mă culc: fusesem şase ore de planton şi eram obosit 
mort. Inainte de a adormi auzeam vag glasul piţigăiat al 
doamnei Balaban: „Precum în ceruri aşa şi pe pământ”. 

M-am trezit pe la ora prânzului. In adăpost era cald, de 
zăpuşeală transpirau şi pereţii, dar nimeni nu se gândise să 
deschidă ferestrele de aerisire: cele două mitraliere germane 
ciuguleau tot timpul ornamentaţia de ipsos de pe faţada casei. 
Am urcat scările pivniţei şi, încet, cu multă băgare de seamă, 
am deschis uşa de fier a adăpostului. În stradă totul era 
încremenit şi scăldat în lumina orbitoare a soarelui. Soldaţii din 
spatele noptierei erau morţi. Cel cu moletiera desfăcută, stătea 
cu faţa spre cer şi, dacă n-ar fi avut ochii deschişi, aş fi crezut că 
doarme. Celălalt, un rezervist cu o barbă de câteva zile, îşi ţinea 
degetele încremenite în buzunarul de sus al vestonului: probabil 
îşi dusese mina la locul unde pătrunsese glonţul. Sângele 
închegat avea culoarea ruginei. 

Nici muncitorii de sub poarta casei cu etaj nu mai trăiau: 
numai ucenicul pistruiat. Stătea culcat lângă zid, parcă lipit de 
el, cu arma aţintită spre colţul străzii, unde, firma căzută a unei 
tutungerii baricada drumul. 

Când mă descoperi îmi făcu semn să traversez strada. M-am 
târât până la el. N-avea mai mult de 17 ani. Poate nici atât. 
Pistruii aprinşi îi împodobeau faţa la rădăcina nasului. 

— De dincolo se vede ceva? 

— Nu. 

— Păcat. Va trebui să ajung până la tutungerie. 

Avea buzele crăpate. Mi-era milă de el. Eu nu eram fumător, 
dar cunoşteam bine patima: am avut colegi în lagăr care dădeau 
raţia de pâine pentru o jumătate de ţigară. 

Ştiam că, cel mai mult ce aş fi putut face în clipa aceea pentru 
el, era să-i procur o ţigară. Nu un muc, nu o ţigară răsucită în 
hârtie de ziar, ci o ţigară adevărată, rotundă, albă. Nu i-am 
promis nimic, ca în cazul că n-aş putea să-i procur să nu-l 
amărăsc şi mai mult. M-am depărtat de el, tot târâş, şi am intrat 
în adăpost. Doamna Balaban nu fuma. Am lăsat-o să se roage în 
continuare. Am făcut apel la cei vii, i-am buzunărit pe cei morţi 
dar n-am găsit nici măcar un muc. 


De felul meu sunt încăpățânat: ştiam precis că până la urmă 
am să fac rost de o ţigară. De o ţigară întreagă, albă, rotundă. 
Am ieşit din nou din adăpost. Mitralierele mai ciocăneau 
ornamentaţia de ipsos de pe faţada casei. 

Soarele, chiar deasupra capului, dogorea înfiorător: nu era 
petic de umbră pe stradă. M-am târât din nou la pistruiatul de 
peste drum. 

— Ce-ar fi dacă ne-am târî până la tutungerie? 

— Asta am vrut să facem înainte de masă. Dar colţul e ocupat 
de nemți. Şi apoi, nu putem pleca de aici, ăsta e singurul drum 
care duce spre gară. Au încercat să treacă de două ori. Impinse 
capul înainte spre firma scorojită a tutungeriei. M-am uitat într- 
acolo. Sub firmă era întins un subofițer neamţ cu casca căzută 
alături. Îşi ţinea capul rezemat de bărbie şi părul blond ieşit la 
soare, îi acoperea jumătate din faţa zdrobită de o schijă. 

— Ai rămas singur? 

— Nu. Dar fac de strajă. Cei care au venit să ne schimbe azi 
dimineaţă sunt baricadaţi în casa galbenă de alături. 

Arăt spre soldaţii morţi în spatele noptierei. 

— Poate au ei ţigări? 

— Nu, Stanciu nu fuma iar celălalt, cu moletiera desfăcută mi- 
a cerut mie. 

— Eu mă târăsc până la tutungerie. 

— Consemnul e să nu încercăm decât după ce apune soarele. 
În timp ce vorbea îşi linse de câteva ori buzele crăpate. Dar 
dacă încerci... Eu fac tot posibilul să-ţi asigur înaintarea... Mai 
am opt cartuşe. 

Lipit de zid m-am ridicat în coate şi am făcut o mişcare 
înainte. Tânărul mă strigă: 

— Nu eşti tu civilul care ai făcut de planton azi noapte la 
adăpost? 

Civilii erau cei fără brasardă tricoloră. 

— Eu sunt. 

— Aşa mi se părea şi mie. Eşti tare slăbănog. Ai grijă la poarta 
din faţă. Acolo mai poate fi cineva. Sau dacă te-ai răzgândit, du- 
te înapoi în adăpost. 

Acum chiar dacă ar fi fost zece nemți sub poartă nu m-aş fi 
întors. N-aş fi avut niciodată curajul să-l privesc pe pistruiatul în 
faţă. Am făcut încă o mişcare înainte. Mitralierele care trăgeau 


în faţada casei nu mă puteau vedea. Erau instalate undeva pe 
un acoperiş şi făceau mai mult act de prezenţă ca să ţină gărzile 
patriotice în loc. 

Am ajuns la prima poartă. Prin crăpăturile de lemn am 
descoperit o baricadă făcută din mobile. In apropiere nicio 
mişcare. 

Eram şi obosit şi flămând. Cu câteva zile în urmă reuşisem să 
evadez dintr-o coloană de deportaţi. Fusesem luat prizonier de 
pe stradă. M-au încolonat şi m-au târât nu ştiu spre unde. Eram 
alături cu un brutar şi un comis-voiajor. Comis-voiajorul vorbea 
tot timpul: nu-l interesa dacă-l ascultăm sau nu. Soldatul 
însoțitor m-a întrebat ce spune. l-am răspuns că n-am fost atent. 
Mi-a spus să fiu atent. 

— Când merg cu trenul, spuse comis-voiajorul, îmi place să 
stau lângă fereastră să privesc unduirea firelor de telegraf, 
răsucirea pământurilor pe axa şinelor, să caut un pom, o tufă, o 
casă şi s-o urmăresc până ce-o pierd, apoi să caut un alt punct 
fix şi să-l pierd şi pe acesta. 

— Ce spune? m-a întrebat din nou însoţitorul. 

— Spune că-i place să călătorească. 

— Sunteţi înţeleşi cu toţii, fir-aţi ai dracului de partizani... 

Am fugit după 12 ore. De atunci aproape că n-am mâncat. 

Ciudat e omul: ieri încă n-am avut curajul să traversez strada 
până la brutărie, pentru o pâine, iar acum mă târăsc pentru o 
ţigară pe care nici măcar nu doresc s-o fumez eu, ci un oarecare 
pistruiat pe care l-am văzut ieri seară pentru prima oară în 
viaţă. Ar fi stupid să mor în zilele revoluţiei fără să am armă la 
umăr. Şi încă pentru ce? Pentru o ţigară. Dar acum nu mai pot 
da înapoi. Mă uit spre pistruiat. Acesta mă urmăreşte cu arma 
întinsă înainte. Trebuie să-i fac rost de o ţigară. Am să i-o întind 
gata aprinsă să nu mai piardă timpul şi cu asta. Îl şi vedeam 
trăgând fumul în piept, rumegându-l. A dracului patimă e şi 
tutunul ăsta. 

Am ajuns aproape de firma tutungeriei. Descifrez numele 
tutungiului: Ecaterina Balaban. „Nici nu ştii, madam Balaban cât 
de mult doresc să intru în prăvălia dumitale.” încet, mă ridic în 
genunchi, să încerc uşa. Te pomeneşti că e închisă. Cred că aş fi 
izbucnit în plâns dacă ar fi fost aşa. Nemţii au avut grijă s-o 
spargă. După colţ, nicio mişcare. li fac semn pistruiatului să vină 


după mine. Aştept până ce trece de prima poartă apoi intru în 
tutungerie. Aici totul era dat peste cap: cartoane mari, ilustrate, 
pachete de ţigări de toate felurile risipite pe jos. Intind mâna 
după primul pachet: Bucegi cu muştiuc auriu. Aprind una. In 
clipa aceea intră pistruiatul. Îi întind ţigara şi el mă priveşte 
mirat. 

— la-o! _ 

îmi întoarce spatele, priveşte în stradă. Imi vine să-i dau un 
pumn. 

— Na, mă, ţigara/ 

— Eu nu fumez. 

— Dumnezeii mă-ti de pistruiat/ Atunci de ce m-ai trimis aici? 

— Doar nu eşti prost să crezi că pentru o ţigară. Avem aici o 
mitralieră după tejghea. Aici e depozitul Balaban. E o bătrână de 
treabă baba. 

Am fumat eu ţigara. Au dreptate cei care spun că ţigara 
calmează. E aşa. Jur. 

AJUTORUL ROŞU 

Spacu ceru convocarea urgentă a celulei şi ne comunică 
următoarele: 

— Am impresia că locuinţa mea e supravegheată, ar fi bine să 
nu mai daţi pe acolo... Nu, nu vă speriaţi, e numai o 
presupunere, dar am ţinut să vă comunic... In orice caz 
gheştetnerul nu mai e în siguranţă la mine... Ar trebui să luăm 
măsuri. 

Bălan, secretarul celulei, ne ceru aprobarea să suspendăm 
tipăririle din săptămâna în curs şi propuse transportarea 
gheştetnerului la o nouă adresă, undeva în spatele gării Triaj. 
Noi, oricum plănuisem mutarea tipografiei în altă parte şi numai 
acţiunile în care eram angajaţi ne-au reţinut de la acest lucru. 

Luând în consideraţie presupunerile lui Spacu, transportarea 
gheştetnerului ridică o mulţime de dificultăţi tehnice. 
Gheştetnerul era mare, tip german, de construcţie veche, nu se 
putea scoate din casă fără să dea de bănuit. Nu mai ştiu cui îi 
veni ideea să se facă o mutare forţată a unui cetăţean din casa 
în care locuia Spacu şi astfel o dată cu mobilele lui, să fie scoasă 
şi tiparniţa. Ştiam că prea multe zile nu aveam de aşteptat. 
Dacă într-adevăr casa era supravegheată, agenţii văzând că 
Spacu nu are contact cu nimeni, vor efectua percheziţii. Dacă n- 


au făcut-o până acum se datoreşte faptului că au sperat, în 
afară de ceea ce vor găsi în casa lui Spacu, să opereze şi 
arestări. 

Spacu luă toate măsurile: a doua zi de dimineaţă apăru în faţa 
casei lui un camion imens şi câţiva muncitori începură să care în 
stradă mobilele unui cetăţean de la etajul al 2-lea. 

Bălan avea sarcina să transporte gheştetnerul de la noua 
locuinţă a cetăţeanului mutat în spatele gării Triaj. Eu trebuia 
să-l urmăresc de la distanţă, să-l ajut în caz de nevoie. Bălan 
sosise la adresa indicată cu birja şi cu un geamantan imens. 
Birja era necesară pentru partea a doua a drumului, spre gară. 
Eu stăteam peste drum sub o poartă, foarte liniştit. Bălan intră 
în casă şi întârzie să apară. Trecură zece minute, apoi încă zece. 
Poate nu încape gheştetnerul în geamantanul ales. Asta mi se 
părea singura justificare a întârzierii lui. Pe urmă, când brusc 
apăru duba şi se opri lângă birja de peste drum, ştiam că totul e 
pierdut. N-avea niciun rost să apar pe stradă. Nu peste mult 
apăru şi Bălan târât de doi indivizi care îl aşteptaseră în casă. 
Unul ţinea în mână geamantanul cu care venise Bălan. 

Am anunţat celula despre căderea lui Bălan. Imediat am 
distrus tot materialul şi am hotărât să aşteptăm desfăşurarea 
evenimentelor în linişte. Era de altfel singurul lucru ce puteam 
face. Din partea lui Bălan eram foarte liniştiţi: ştiam că o să 
tacă, nu era pentru prima oară în mâinile siguranţei. Singur, 
Spacu, primise sarcina să părăsească urgent oraşul, să ia 
contact cu tovarăşii din Bucureşti. 

Procesul lui Bălan avu loc după vreo trei luni de zile când se 
refăcu după „anchetă”. El era singurul acuzat, ceea ce era cea 
mai bună dovadă că n-au reuşit să scoată nimic de la el. A fost 
condamnat la 4 ani temniţă grea şi transportat imediat după 
sentinţă la penitenciarul din Caransebeş. 

* 


Bălan fusese fochist la turnătoria fabricii de vagoane şi mai 
avea doi sau trei ani până la pensionare. În afară de nevastă-sa 
nu avea pe nimeni în localitate. Nevastă-sa, o femeie măruntă, 
bolnăvicioasă, era tăcută, cu privirile risipite — nu ştiai niciodată 
la ce se gândeşte. Când tineam adunările în casa ei, totdeauna 
aveam o mică reținere. Ne primea rece, puțin parcă bănuitoare. 
Avea şi motive: Bălan, din cei 20 de ani de căsătorie, petrecuse 


vreo 7 sau 8 prin închisori şi alţi 5 căutându-şi de lucru. 
Economiceşte o duceau prost. In apartamentul lor, o cameră şi 
bucătărie abia dacă aveau ceva mobile. Numai cele 
trebuincioase şi acelea foarte uzate, adunate cine ştie cum. 

în prima şedinţă de celulă, ţinută după pronunţarea sentinţei, 
am hotărât s-o ajutăm pe nevasta lui Bălan. Aveam ceva fonduri 
şi noul secretar al celulei mă desemnă pe mine pentru 
îndeplinirea acestei sarcini. 

în ziua fixată pentru vizitarea ei mă frământam cum şi în ce fel 
să-i ofer banii să n-o jignesc. Nu ştiam în ce măsură era la 
curent cu Ajutorul Roşu, dacă mai primise ajutoare sau nu, şi în 
ce fel să-i fac asigurările că tovarăşii n-o vor lăsa în voia soartei. 

Mă primi rece, ca pe un necunoscut. 

— Soţul meu nu este acasă, a plecat la Bucureşti... Şi nu ştiu 
dacă se întoarce luna asta acasă. 

— Ştiu, doamnă Bălan... Poate nu vă aduceţi aminte de 
mine... Am fost de mai multe ori în casa dumneavoastră... Mă 
numesc Cojan. 

Scoase de undeva dintr-un sertar o pereche de ochelari vechi 
cu sticlele tocite şi mă privi prelung. 

— Da, da... îmi amintesc... Stăteai mereu la. Sobă... Erai 
foarte friguros... la loc. 

M-am aşezat. Camera nu se schimbase cu nimic de la ultima 
mea vizită, făcută în urmă cu vreo 8 luni. Se îmbogăţise numai 
cu o lampă de petrol aşezată pe dulapul dintre cele două 
ferestre. Inseamnă că are curentul tăiat. 

— Ştiţi, n-am putut veni mai din timp... Casa a fost 
supravegheată... 

— Ştiu. Unul de la poliţie a stat chiar aici în camera asta. La 
percheziţie au desfăcut până şi plăpumile. Am auzit că Spacu a 
plecat la Bucureşti. 

Bătrâna nu pare chiar atât de neştiutoare cum arată. Am 
întrebat-o: 

— Pe dumneavoastră nu v-au anchetat? 

— Ba da. Dar eu nu ştiu nimic... De unde să ştiu? M-au 
anchetat de două ori. O dată aici acasă, şi o dată la ei. Işi 
suflecă mâneca bluzei şi-mi arătă braţul subţire ars de soare. 
Era plină de vânătăi. M-au anchetat. 


Pe dulap, lângă lampa de petrol, era doar un borcan de 
dulceaţă. Era o imagine izbitoare, concretă a sărăciei. 

— Anul acesta o să fie toamnă lungă, spuse ea dintr-odată, şi 
n-am desluşit semnificaţia toamnei lungi. Ea continuă: Cei de la 
interne mi-au aprobat câte un pachet din şase în şase luni. In 
septembrie îi trimit primul pachet... 

— Aţi spus că o să fie toamnă lungă... 

— Da. Liliecii au dat al doilea rând de muguri. Şi asta 
înseamnă că vom face economie de lemne... Odată, în '22, 
toamna s-a prelungit până aproape de Anul Nou... Dumneata 
eşti prea tânăr să ştii... Eram în cel de-al treilea an de căsătorie. 
Zilnic făceam planuri... Doamne, doamne cum trece vremea... 
Dar omul niciodată nu e mulţumit... Acum fără Bălan mi se pare 
că timpul s-a oprit în loc... Adevărul e că patru ani nu sunt mulţi. 
Poate toată viaţa mea... Mulţi sunt numai anii care au trecut... 
Dacă aş fi ştiut că veniţi v-aş fi pregătit ceva. Nu sunt pregătită 
pentru musafiri... 

— Nu pentru asta am venit, doamnă... 

— Ştiu. Spun şi eu, din obişnuinţă... Pentru că aşa se 
obişnuieşte... Eu nu-l mai aştept decât pe Bălan... Dumneata de 
când îl cunoşti... 

— De vreo patru ani, doamnă... Am fost la acelaşi pichet de 
grevă... 

— La Astra... da, da... Atunci a organizat greva împotriva 
concedierilor... E om frumos Bălan, aşa-i?... Păcat că nu l-aţi 
cunoscut cu zece ani în urmă... Sau când a fost militar... A avut 
grad de căprar... Foarte bine i-au stat hainele soldăţeşti... Privea 
undeva în gol, peste ani, la un Bălan îmbrăcat căprar... Era atât 
de înalt şi avea părul negru, negru... Am avut o fotografie cu el, 
în uniformă, dar ăştia de la percheziţie au risipit-o pe undeva... 

Mi-ar pare foarte rău să n-o mai găsesc... Brusc mă privi 
sever... lertaţi-mă... Vorbesc prostii... Dumneata ai venit pentru 
ceva sau numai aşa, în vizită? 

— Şi în vizită şi pentru ceva. Ştiţi eu sunt responsabilul cu 
Ajutorul Roşu. Probabil ştiţi de la tovarăşul Bălan ce înseamnă 
asta... E un fond pentru ajutorarea tovarăşilor căzuţi. 

— Ştiu, cum să nu ştiu... Bălan a contribuit ani de-a rândul... 
Eu am foarte puţin, pentru că o duc greu... Dar m-am pregătit. 
Se duse la noptieră şi scoase un plic din sertar. Bălan mi-a spus 


că asta e mai important decât orice. Chiar decât lumina. Am 
vrut să vă caut, dar m-am temut să nu fiu urmărită... Poftim, 
asta e din partea lui Bălan. 

BĂTRÂNA 

1 

Pe Anişoara am cunoscut-o într-o seară de martie, la cinema. 
Aveam acelaşi număr de bilet şi n-am avut timp să lămurim cine 
e vinovat de această încurcătură, pentru că s-au stins luminile. 
Am hotărât să ne mutăm amândoi mai în faţă şi, bineînţeles, 
unul lângă altul. Pe urmă ne-am împrietenit. Anişoara era elevă 
de liceu, avea gropiţe în obraji şi ochi albaştri-cenuşii ca fumul 
de ţigară. Vorbea repede, spunea o mulţime de nimicuri şi 
zâmbea foarte mult. Dacă o prindeam de mână, îşi lăsa privirile 
în jos şi mă ruga s-o las „că s-ar putea să ne vadă cineva”. Se 
temea şi de umbra ei, dar mai ales de profesoarele de la liceu. 

Ne întâlneam în fiecare sâmbătă după-masă într-un părculeţ 
din spatele Bisericii Albe. Fix la cinci. Aşa ne era înţelegerea, dar 
Anişoara întârzia mereu. Când sosea era roşie la faţă şi 
emoţionată. Nu-şi cerea scuze, în schimb mă asigura că a 
întârziat pentru ultima dată. Pe urmă, sâmbăta următoare 
întârzia din nou. 

Eu, de obicei, soseam cu câteva minute înainte de cinci, mă 
aşezam pe o bancă şi priveam trecătorii din parc. După a treia 
sau a patra sâmbătă am descoperit că nu eram singurii care ne 
dădeam întâlnire aici. Pe o bancă de lângă intrare vedeam 
mereu o femeie în vârstă, îmbrăcată modest, care urmărea cu 
privirile pe toţi cetăţenii care intrau în parc. Era clar că aşteaptă 
pe cineva. În minutele în care o aşteptam pe Anişoara, neavând 
altceva de făcut, o priveam pe bătrâna de pe banca de lângă 
intrare. Avea vreo şaizeci de ani. După felul cum sta rezemată 
de spătar, se vedea că-i face plăcere această scurtă odihnă. 

Odată, când banca unde stăm de obicei a fost ocupată, m-am 
dus la bătrână şi i-am cerut voie să mă aşez lângă dânsa. 
Inainte de a-mi răspunde, m-a cercetat îndelung, apoi a înclinat 
din cap în semn de acceptare. M-am aşezat. 

în după-masa aceea, Anişoara n-a venit la întâlnire. Totuşi eu 
am aşteptat-o cu încăpățânare. Pe urmă, după ce a trecut vreo 
jumătate de oră, mi-am dat seama că n-o mai aşteptam pe ea; 
am rămas în parc dintr-o simplă curiozitate. Voiam să ştiu pe 


cine aşteaptă bătrâna. Am făcut fel de fel de presupuneri. Și 
dacă în după-masa aceea m-aş fi apucat să scriu despre 
întâlnirile ei, aş fi scris o serie de prostii. Nu ştiu de ce, îmi 
închipuiam că aşteaptă un domn îmbrăcat la fel de ponosit ca şi 
dânsa pe care l-a cunoscut cu ani în urmă, la un bal, unde s-a 
cântat toată noaptea Dunărea albastră. Pe ea o vedeam blondă, 
înaltă, cu o rochie de bal trandafirie, iar pe el, stângaci, cu 
monoclu şi cu un trandafir alb la butoniera redingotei. 
Continuarea trebuia să fie la fel de banală ca şi începutul. O 
plimbare cu birja, un birjar mucalit şi spân, o sărutare de 
despărţire sub aleea de castani, apoi ani lungi de aşteptare. 

Pe neaşteptate, bătrâna se întoarse spre mine şi mă prinse de 
braţ: 

— Nu vă supăraţi... ştiţi... eu aştept pe cineva... Dacă vine v- 
aş ruga să ne lăsaţi singuri. 

— Desigur, doamnă... De altfel eu am şi plecat. Nu-mi place să 
aştept în zadar. 

Bătrâna zâmbi îngăduitoare: 

— Eşti prea tânăr pentru acest cuvânt, fiule... Şi eu cred că nu 
este aşteptare zadarnică, ci numai lipsă de perseverenţă, lipsă 
de încredere... 

— Poate că aveţi dreptate. 

N-am vrut s-o contrazic. Eram puţin abătut şi trist. Priveam 
plictisit peisajul citadin, cenușiu şi grotesc, dar nu mă înduram 
să plec. O aşteptam pe Anişoara cu o încăpățânare de 
adolescent. 

Anişoara n-a venit nici sâmbăta următoare. Mă obişnuisem cu 
ea, cu râsul ei tineresc, cu poveştile ei fără de sfârşit despre 
şcoală, despre profesori. Mă obişnuisem să aflu cu ce rochie a 
fost îmbrăcată profesoara de geografie, care dintre fete n-a ştiut 
să răspundă la matematici şi alte asemenea veşti (foarte 
importante) din viaţa ei. 

Aşteptând-o, am stat tot pe banca bătrânei şi am aflat unele 
lucruri despre dânsa. Lucra la o spălătorie chimică, la secţia 
„călcat”. 

— De treizeci de ani calc, fiule. Calc într-una. Mă uit la vârful 
călcătorului şi urmăresc cum se netezesc cămăşile. Uneori mă 
uit şi la monogramele lor şi încerc să ghicesc funcţia, felul de a fi 
al proprietarilor. E un fel de joc de-a viaţa. Imi place să cred că 


sunt unii clienţi care când îşi îmbracă cămăşile spun: „E bine 
călcată!” E drept, ei nu ştiu cine sunt, dar indirect se gândesc la 
mine. Şi e o mare plăcere să ştii sau cel puţin să crezi că cineva 
se gândeşte la tine. Nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

— Mă aprobi din politeţe, că sunt bătrână. Dar sunt convinsă 
că nu cunoşti încă această plăcere. Şi e una din cele mai mari. 
De altfel, cu acest gând se despart oamenii în viaţă. Îşi închipuie 
că după moartea lor, oamenii se vor gândi la ei, că vizitatorii 
cimitirelor se vor opri şi în faţa muşuroaielor lor, întrebându-se: 
„Oare cine zace aici? Ce a fost în viaţă?... Ce vise a avut?” 

Văzând că o ascult cu indiferenţă, bătrâna tăcu. Am plecat 
fără s-o salut. 

Pe urmă a trecut încă o săptămână şi Anişoara iar n-a venit. 
Am hotărât să n-o mai aştept niciodată. Totuşi, după câteva 
săptămâni, într-o sâmbătă, când am trecut pe acolo, am 
încetinit paşii: dar în afară de bătrână nu era nimeni în parc. N- 
am intrat. 

Au trecut câteva luni de când nu m-am mai dus s-o aştept pe 
Anişoara când într-o zi mă întâlnesc cu bătrâna pe stradă. Părea 
mai veselă ca oricând: 

— Sunt bucuroasă fiule că te văd. În parc nu mai vii? 

— Nu doamnă. 

— Păcat. M-am obişnuit cu dumneata. Semeni atât de mult cu 
fiul meu. Poate l-ai cunoscut? 

— Nu cred, doamnă. 

— Nu se poate să nu-l fi cunoscut! îl ştia tot oraşul. Lucra la 
tâmplăria lui Apostol, de pe Plantelor. E tot blond ca şi 
dumneata. Şi ochii îi are la fel: verzi. Nu-ţi aduci aminte? 

— Nu, doamnă. 

— Are şi un semn la mâna stângă. S-a opărit cu clei încins. Dar 
asta de mult, pe când era încă ucenic. L-a pus maistrul să fiarbă 
clei şi s-a răsturnat oala. Două luni de zile a purtat bandajul. Am 
plâns foarte mult atunci... 

Stăteam ca pe ghimpi. Aveam o treabă urgentă şi bătrâna mă 
reţinea. In cele din urmă şi-a dat seama de aceasta şi şi-a cerut 
scuze: 

— Dumneata probabil eşti grăbit şi eu îţi trăncănesc ca o 
neruşinată. lartă-mă. 


A întors spatele şi a plecat. Am urmărit-o un timp, convins că 
am jignit-o. 


Au căzut frunzele, pe urmă troienele au înălbit oraşul. Mi- 
amintesc, era o zi friguroasă de februarie când am avut ceva 
treburi prin apropierea Bisericii Albe. Fără să vreau mi-am 
îndreptat paşii spre vechiul loc de întâlnire cu Anişoara. Pe 
zăpada proaspăt căzută nu se vedeau decât urmele şovăielnice 
ale unor paşi mărunți. Erau ale bătrânei. Înfăşurată într-un pled 
cenuşiu ea stătea nemișcată pe locul ei obişnuit. Lacrimile-i 
stoarse de ger, îngheţate, păreau nişte mărgele albe înşirate de- 
a lungul obrajilor. Când m-a zărit a schiţat un zâmbet vag, abia 
desluşit. 

— Stai jos, fiule. 

Cu mâini tremurânde a curăţat banca de nea. 

— Nici nu ştii cât de bine îmi pare că ai venit. 

Luminată de primele felinare aprinse, zăpada sclipea gălbui, 
rece. 

Nu mai ştiu cât timp am stat unul lângă altul. Ştiu numai că în 
faţa noastră dantelăria ramurilor de castan ninse, tremurată de 
vânt, era obositor de frumoasă. |n ziua aceea am aflat mai 
multe lucruri despre dânsa. Şi anume că soţul ei, ajutor de zidar, 
a murit în anul 1928 într-o zi de ianuarie când schela s-a 
prăbuşit sub el. L-au înmormântat la cimitirul „Eternitatea” şi 
ea, văduva, a trăit patru luni din cei 3.000 lei primiţi ca 
despăgubire de la societatea de construcţie. Fiul ei, Vasile, îşi 
rupea încă pantalonii pe băncile şcolii când ea s-a angajat 
femeie de serviciu la Gara de Nord. Doi ani de zile a măturat 
sălile de aşteptare, apoi a fost concediată. Atunci a trecut la una 
din secţiile de călcat ale unei spălătorii chimice. 

N-am întrerupt-o niciodată. Am ascultat-o tăcut ca şi cum aş fi 
ascultat o spovedanie. 

3 

Cu câteva săptămâni în urmă m-am întâlnit din nou cu 
Anişoara. Nu s-a schimbat nimic. Până şi numărul de la liceu îi 
era acelaşi: 724. Şi totuşi nu mai era Anişoara din trecut. Nu mai 
vorbea atât de repede şi zâmbea mult mai puţin. 

— De ce n-ai venit atunci? 

— Pentru că am auzit că eşti scriitor, mi-a răspuns Anişoara. 


— Da. De aceea n-am venit... 

— Vorbeşti prostii, Anişoara. 

— Nu. Eram convinsă că te întâlneşti cu mine ca să te 
documentezi... 

— Şi acum nu mai eşti convinsă de acest lucru? 

— Ba da. 

— Atunci? 

— Aş vrea să scrii şi despre mine. 

Am ajuns în dreptul Bisericii Albe. 

— Şi ce să scriu despre tine? 

— Orice. De exemplu că ne-am întâlnit mereu în acest parc. 
Îmi făgăduieşti? 

M-a privit rugătoare. În ochii ei albaştri-cenuşii m-am văzut 
mic ca un vârf de creion. 

— Vezi, Anişoară, e greu să-ţi făgăduiesc aşa ceva. Dar poate 
că odată... 

Fără să vreau am intrat în parc. Spre mirarea mea, pe banca 
de lângă intrare nu era decât un domn înalt, în vârstă, cu faţa 
obosită. Mi-am întors privirile spre celelalte bănci, dar bătrâna 
nu era nicăieri. 

— Când? a insistat Anişoara. 

— Odată... Hai să stăm jos. 

Ne-am aşezat pe banca de lângă intrare. 

Bătrânul m-a privit lung, cercetător, apoi scuzându-se m-a 
întrebat „dacă nu mă numesc Vasile?”... 

— Nu, domnule. Dar de ce întrebaţi? 

— Pentru că am o întâlnire cu dânsul şi nu-l cunosc. 

— Nu e vorba de Vasile care a fost tâmplar pe strada 
Plantelor? 

— Ba da. Il cunoaşteţi? 

— Nu. Dar o cunosc pe maică-sa. Stătea mereu pe această 
bancă. O cunoaşteţi şi dumneavoastră? 

— Da, desigur că da. O cunosc foarte bine. Locuim în aceeaşi 
casă. E o nebună... În '42 a fost evacuată dintr-o locuinţă tocmai 
în ziua când fiul ei a plecat pe front. Aşa că nu i-a putut da o 
adresă unde să primească scrisorile. S-au înţeles că după ce se 
va întoarce de pe front o să se întâlnească în acest parc. De 
atunci îl aşteaptă în fiecare sâmbătă după-masă... 


— De treisprezece ani? 

— Da, de paisprezece ani. Acum e bolnavă şi nu mai poate 
veni. M-a rugat pe mine să-i pândesc fiul. Mi-a spus că n-ar vrea 
să vină şi să nu găsească pe nimeni aici. Că ce ar face săracul 
singur şi fără sprijin... E nebună, zău... 

Anişoara m-a tras de mânecă. 

— Hai să mergem. 

Pe drum eram trist şi îngândurat. Anişoara vorbea ca şi în 
trecut, repede şi mult. 

— Ei, spune, ai să scrii despre mine? 

— Am să scriu, Anişoara. Chiar azi am să scriu... 

DOUA ÎNTÂLNIRI 

Cu câteva zile în urmă a apărut în toate ziarele o ştire de două 
rânduri: Actriţa N., de la Teatrul de Stat din orașul X, a fost 
distinsă cu Ordinul Muncii clasa | pentru interpretarea rolului 
Irinei din piesa Trei surori de Anton Pavlovici Cehov. 

Ştirea m-a bucurat foarte mult, pe actriţa N. O cunoscusem cu 
cinci ani în urmă, când fusesem invitat de teatrul din oraşul X să 
asist la premiera unei piese originale. Mă dusesem cu plăcere, 
mai cu seamă că speram să întâlnesc la premieră şi pe un bun 
prieten şi coleg de breaslă. Oraşul X e un oraş mic, tipic 
ardelenesc: un centru octogonal în care se varsă toate străzile şi 
unde sunt adunate ca într-o şedinţă toate instituţiile. Aici se află 
şi clădirea teatrului. 

Piesa a avut succes: eroul principal al dramei, interpretat de 
amorezul D., a primit buchete de flori: unul trimis de el însuşi şi 
celălalt, care a produs senzaţia serii, nu se ştie de la cine. In 
zadar am încercat să mă retrag după spectacol, invocând fel de 
fel de motive: am fost silit să particip la banchet. Banchetul a 
reuşit la fel de bine ca şi spectacolul: nu s-a îmbătat nimeni, s-a 
toastat în cinstea actorilor, în cinstea regizorului şi, bineînţeles, 
în cinstea autorului. Când s-a golit ultima sticlă de vin au apărut 
zorile. Pe prietenul meu nu-l mai puteam deranja la ora aceea, 
la hotel n-avea niciun rost să mă duc, mai ales că intenţionam 
să părăsesc oraşul a doua zi. De aceea am acceptat invitaţia 
unui actor să petrec restul timpului, până la ora dejunului, acasă 
la el. 


— Tot am un copil mic — mi-a spus — aşa că nu deranjezi la 
ora asta. Că de dormit oricum nu se mai poate din cauza lui. 
Cred că o să devină tot actor... 

Intr-adevăr, strigătele copilului se auzeau încă din stradă. De 
aceea ne-am dus de-a dreptul în camera actorului, unde avea 
obiceiul să repete. Camera era mare, mobilată modest, dar cu 
mult gust. Peste tot, pe pereţi, erau agăţate fotografiile gazdei 
în diferite roluri: Richard al IIl-lea, Verşinin, Nil şi altele. A 

— Aici e soţia, mi-a arătat gazda, o fotografie foarte reuşită. In 
rolul Irinei din Tre; surori. E rolul ei preferat... 

— Nu ştiam că aţi prezentat şi Trei surori... 

— Nu, piesa nu s-a jucat încă. Din cauza soţiei. Adică din 
cauza copilului. Şi, bucuros că a găsit un subiect de discuţie, a 
început să-mi povestească despre succesele nevesti-si. 

— E foarte apreciată. Cred că în curând o să mai auzi deea. E 
drept, aproape de un an de zile n-a mai fost pe scenă. Motivul îl 
ştii. E unul obiectiv. Şi a mai fost un timp când a trebuit să facă 
o pauză forţată. Acum vreo cinci ani, când s-a descotorosit de ea 
fostul director al companiei Teatrul Modern pentru că a iniţiat 
organizarea sindicatului. A rămas pe drumuri. N-avea unde să se 
angajeze. A fost chelneriţă, femeie de serviciu, dar de îndată ce 
s-au înfiinţat teatrele de stat a fost angajată la 12 pe doi. 

în clipa aceea a intrat nevastă-sa cu o tavă plină cu cești. 
După prezentările de rigoare, ne-am aşezat la masă. Mie mi-a 
întins prima ceaşcă. 

— Bea şi dumneata. 

Şi felul şi tonul mi s-au părut puţin ironice. De ce? Desigur 
pentru această vizită matinală. Totuşi nu mă simţeam vinovat. 
lau linguriţa, dar constat că în ceaiul meu nu s-a pus zahăr. Ridic 
privirile şi atunci nevasta actorului ia trei bucăţi de zahăr în 
mână şi mi le întinde: 

— Am uitat să pun zahăr. Na... 

Dar asta-i curată mitocănie! Tresar. Scena asta s-a mai 
întâmplat odată cu mine, poate chiar cu... Mă uit atent la 
nevasta actorului... Da, ea e... descopăr acelaşi zâmbet, 
aceleaşi priviri... Câţi ani sunt de atunci?... 

„.. Cu cinci ani în urmă. Prin patruzeci şi şase eram angajat ca 
om de serviciu la un cinematograf. In afară de afişarea noilor 
fotografii ale „programului următor”, măturam sala de 


spectacol, rupeam biletele la intrare, iar noaptea păzeam avutul 
instituţiei. Pentru această îndeletnicire primeam două salarii şi 
amândouă în natură. Primul îmi asigura proprietatea asupra 
tuturor obiectelor găsite în incinta cinematografului. Aceste 
obiecte, mănuşi, umbrele, pălării, rar bani, batiste sau ochelari 
le comercializam la piaţa de vechituri. Al doilea salariu îmi da 
dreptul să folosesc ca locuinţă o cabină din spatele ecranului. 
Singurul inconvenient la cel de-al doilea salariu era faptul că 
trebuia să vizionez fiecare film de câte treizeci, patruzeci de ori. 
Şi încă din spate. Ştiam după replici sau după muzică dacă se 
apropia pauza sau sfârşitul filmului. Marile şlagăre, ZAmbetul 
Irinei Dunne, râsul lui Robert Taylor, sau privirile melancolice ale 
lui Dick Powell îmi făceau greață şi mă urmăreau în vis. Seara, 
pe la orele unsprezece, când se termina ultimul spectacol şi 
rămâneam singur, mă încerca frica. Controlam WC-urile, 
ferestrele, să văd dacă nu le-a deschis cineva cu intenţia să se 
întoarcă la noapte. S-a mai întâmplat ca dimineaţa, sculându- 
mă, să constat că s-au furat becurile din foaier sau perdelele de 
pluş de la uşile de la intrare. 

Cel mai mic zgomot, trosnetul lemnului uscat, paşii iuți ai 
şobolanilor în imensa sală de spectacol, suna straniu. De aceea 
n-aveam curajul să uzez noaptea de primul salariu. De obicei mă 
sculam dis-de-dimineaţă şi controlam sala la lumina zilei. Intr-o 
vreme, când nu se instalase încă şalterul principal în spatele 
ecranului, în apropierea locuinţei mele, trebuia să sting luminile 
în faţă, în foaier. Mă treceau şapte rânduri de sudori până 
ajungeam pe scenă. Mai ales dacă mă loveam şi de câte un 
scaun de rezervă adus spectatorilor care nu-şi găsiseră locurile. 
În spatele ecranului atârnau frânghii de la vechile instalaţii de 
sofite. Uneori mă mângâiau pe creştet şi eu încremeneam. 
Atunci abia reuşeam să găsesc scăriţa de lemn în formă de 
spirală, care ducea sus, în cabina unde dormeam. Pe urmă s-a 
instalat şalterul şi puteam să sting toate luminile de pe scenă. 

Era într-o seară răcoroasă de noiembrie, după ce mi-am 
terminat rondul la ferestre. Mă pregăteam tocmai de culcare. 
Sting luminile, păşesc pe prima treaptă a scăriţei, când aud un 
zgomot neobişnuit în sală. Parcă s-ar târî cineva pe podea... 
încremenesc... Nu mai îndrăznesc să fac nicio mişcare. Trag cu 
urechea. Nimic. Poate mi s-a părut — îmi spun — ca să mă 


liniştesc. Fac însă un pas şi atunci aud zgomotul din nou. Îmi 
simţeam bătăile inimii în gâtlej. Pe vremea aceea, nu era zi să 
nu auzi de câte un om ciopârţit, sau împuşcat pentru un fleac de 
palton sau pentru o sută, două de lei. Stau câteva minute 
nemişcat până ce mă obişnuiesc cu întunericul. Incep să disting 
primele rânduri de scaune şi muchiile ornamentaţiilor de ipsos 
de pe balcon. Nimic neobişnuit. Intind mâna spre şalter şi aprind 
dintr-o dată toate luminile. Zgomotul se repetă, parcă mai 
violent, dar mă uit în zadar în sală. Nu văd nimic. Cu luminile 
aprinse mă simt mai în siguranţă. Mă uit cu atenţie la perdele, la 
uşi, dacă nu se mişcă cumva. Nu se mişcă nicio perdea. Faptul 
că din sală nu puteam fi văzut îmi dădu curaj. Apuc un scaun şi 
dau cu el de podea: zgomotul creşte şi se zvârcoleşte în sală, n- 
are pe unde să iasă şi se reîntoarce pe scenă, ca un ecou. In 
sală nicio mişcare. Doar o linişte grea, amenințătoare. Sting 
luminile şi le aprind iarăşi. Strig din toate puterile: 

— Cine-i? ` 

întrebarea se izbeşte de pereţi şi se reîntoarce la mine. Incep 
să cred că toate zgomotele au fost închipuite. Sting luminile, dar 
rămân neclintit. Poate totuşi... După vreo zece minute de 
aşteptare zadarnică îmi trece prin minte o idee: să ţip din toate 
puterile. Dacă e ascuns cineva în sală e imposibil să nu se 
trădeze. 

Ţip lung, sfâşietor. 

îmi răspunde o voce străină. Cu teamă aprind luminile. Strig 
din nou:. 

— Cine-i?... Răspunde că trag... Eram încordat ca un arc. 

— Eu. Şi în clipa aceea văd apărând dintr-o lojă o fată. 

— Cine eşti? 

— Eu, răspunse fata. E palidă ca varul. 

— Eşti singură? 

— Da. 

— Ce cauţi aici? 

— Am vrut să dorm... şi să... 

— Aici la cinematograf? 

— Da. Afară e frig şi... începe să plângă. 

— Apropie-te de scenă... 


Fata iese din lojă şi se apropie. E desculţă şi e îmbrăcată într- 
o. Rochie de stambă decolorată. Părul lung, nepieptănat, îi cade 
pe frunte. 

— Vă rog să mă iertaţi, n-am vrut să fac nimic... Am vrut să 
mă culc numai... Afară plouă şi... vă rog lăsaţi-mă... mâine 
dimineaţă plec şi n-am să mai vin niciodată. 

_ M-am liniştit puţin, deşi de dat nu puteam s-o dau afară. 
Insemna să cobor şi să traversez sala şi nu eram convins că fata 
nu are câţiva prieteni ascunși printre bănci... 

— Dacă vrei să dormi aici, vino pe scenă... Ai o jumătate de 
cortină. Te poţi înveli. 

Urc în grabă scările spre cabina mea; de aici îi pot urmări 
toate mişcările. Luminile cad ciudat, mărindu-i şi diformându-i 
umbra. Aştept până ce fata ajunge lângă cortina aruncată pe 
jos. 

— Culcă-te acolo! Dar te avertizez: la cel mai mic zgomot 
suspect, trag... Şi, ca s-o intimidez, bag mâna în buzunar ca şi 
cum aş fi avut un pistol. 

Fata mă priveşte mirată. Pe urmă se aşază şi se înveleşte cu o 
aripă a cortinei. Eu sting luminile şi intru în cabina mea. Mâinile 
îmi tremură încă, dar într-un fel sunt liniştit. Putea să fie şi mai 
rău. 

Apartamentul meu e o încăpere mică, doi pe doi şi 
nemobilată. In loc de pat am cealaltă jumătate de cortină şi pe 
pereţi zeci de litografii cu Clark Gabie, cu George O'Brien, cu 
Jeanne Harlow în chiloţi de baie, cu fraţii Ritz arătându-şi 
gingiile, cu Greta Garbo în Contesa Wha/ewska alături de 
Charles Boyer şi cu Loretta Young sărutându-se cu Bob Hoppe. 

Pun reşoul să-mi pregătesc de cină. Oare cine o fi fata asta? 
De ce a rămas aici?... într-adevăr, să doarmă, sau... Deschid uşa 
s-o văd ce face. 

— Dormi? 

— Nu. 

Ceaiul dă în foc. Scot reşoul şi-mi torn ceai în ceaşcă. Poate i-o 
fi şi ei foame?... Un ceai cald nu i-ar strica, mai ales că e tare 
subţire îmbrăcată... Cine ştie ce nenorocită o fi... Da, ar trebui 
să-i dau şi ei... Numai să nu creadă că vreau ceva de la dânsa... 
Mai bine nu-i dau. În cele din urmă totuşi o strig: 

— Vino şi bea un ceai. 


— Nu, lăsaţi... 

— Vino şi bea, dacă-ţi spun. 

O poftesc să se aşeze pe cortina aranjată pentru culcare şi-i 
torn ceai. Caut să nu-i întorc niciodată spatele, să nu-mi dea cu 
ceva în cap. li întind ceaşca: 

— Bea şi dumneata. 

Fata îşi bea cuminte ceaiul. Aşa, cu faţa îmbujorată, nici nu 
pare atât de urâtă ca în sală. Dimpotrivă... Păcat că e atât de 
slabă... Mă dojenesc în gând. La dracu': niciun păcat!... în clipa 
aceea îmi dau seama că nu i-am pus zahăr în ceai. Şi ea n-a 
spus nimic. l-o fi frică şi ei. Scot trei bucăţi de zahăr din pungă şi 
i le întind: 

— Am uitat să-ţi pun zahăr. Na! 

Ea nu spune nimic. Zâmbeşte numai. Are dinţi albi, curaţi, 
parcă prea îngrijiţi pentru ţinuta ei. 

— Aici e bine, spune după un timp. E cald. 

— Da, îi răspund şi dintr-o dată mă simt tare prost, îmi dau 
seama că şi ea. Işi trage picioarele murdare sub ea. 

— Ştiţi, a plouat afară, încearcă să se justifice. 

— Ştiu, îi răspund. Ce altceva aş fi putut spune? Pe urmă 
adaug: Dacă vrei şi dacă nu te temi, poţi dormi aici... Mă duc să- 
ţi aduc cortina... 

Când mă întorc cu cealaltă jumătate a cortinei constat că şi-a 
aranjat puţin părul. Pun reşoul să fac căldură şi sting lumina. 

Ne culcăm. 

E întuneric. Numai reşoul luminează, din ce în ce mai puternic, 
un colţ de perete împodobit cu picioarele goale ale lui Jeanne 
Harlow. 

Mă forţez să nu dorm. Cine ştie, poate fata are totuşi gânduri 
ascunse. Imi pare rău că am chemat-o la mine. O pândesc: nu 
doarme nici ea. 

— De ce nu dormi? 

— Nu mi-e somn. 

O mai întreb ceva, dar ea nu-mi răspunde. 

Mai târziu o aud ca prin vis: 

— „Va veni vreodată timpul când vom afla cu toţii tâlcul 
acestor suferinţe şi când ni se vor dezvălui aceste taine?” 

— Ce spui?... „Te pomeneşti că e nebună! La ce dracu' am 
adus-o aici?” 


— N-am spus-o eu, ci Irina din Trei surori. 

Nu-i răspund. Poate se linişteşte şi adoarme. 

Dimineaţa o scol şi o poftesc să părăsească cinematograful. 
Pe scenă se opreşte pentru o clipă, se uită prin sală, îşi trage aer 
în piept. Ochii îi ard. Poate are febră. 

— Hai, vino o dată. 

— Încă o clipă doar. 

Băncile sunt goale, sala e neprimitoare. De afară din stradă se 
aude vocea gunoierului. 

La plecare îmi întinde mina: 

— Vă mulţumesc. N-am să vă mai deranjez niciodată. 

Eram convins că o văd pentru ultima oară. 

PANTOFII 

— Nu-mi cumperi pantofii? 

— Ba da. Când s-or deschide magazinele. Dacă s-or mai 
deschide astăzi. S-a anunţat prealarma? 

— Nu ştiu. 

Lucia se duse la aparatul de radio. Îşi spuse în gând de câteva 
ori: „Dă doamne să nu fie alarmă, dă doamne să nu fie alarmă”. 

Pe Bucureşti | se transmitea un comunicat german: „Krokodil 
Gros 431, Liechtenstein 2, nur uber Karpathen. Achtung Krokodil 
Gros...” 

— E prealarmă, dar poate că n-o să fie nimic. 

Ar fi vrut să fie aşa, ca azi, în ziua în care împlinea 16 ani, să 
nu se bombardeze. Nu era însă convinsă. În ultimul timp 
Ploieştiul era bombardat cu regularitate, zilnic, în cartierul gării 
în apropierea rafinăriilor, străzile erau arate de bombe şi zidurile 
arse, negre de fum, stăteau nesigure şi triste ca nişte pietre 
funerare. 

Pantofii promişi de ziua ei erau aleşi de mult; se aflau în 
vitrina unui magazin din centru: erau albi, cu talpă japoneză, 
umplută cu plută. 

— Dacă n-o să fie alarmă, mergem. 

în jurul orei 4 Lucia se aşeză la fereastră şi privi sirena 
instalată pe acoperişul casei de peste drum. De multe ori privise 
maşinăria aceea neagră care semăna cu trei pălării mocăneşti 
aşezate una peste alta. Uneori avea senzaţia că tot pericolul 
porneşte de sub pălăriile mocăneşti; că dacă nu s-ar porni 


vuietul acela strident, moartea nu s-ar aşterne flămândă peste 
oraş. 

Trecuse de ora 4 şi sirena continua să tacă. Ora 4 era ora 
critică; rar se întâmpla ca după ora aceea să mai apară 
avioanele. După ora 4 oraşul răsufla uşurat; viaţa se putea 
planifica pentru încă o jumătate de zi. O perspectivă imensă, cu 
ore, cu minute numărate. 

— Hai, mamă, să mergem. 

— Du-te singură, Lucia... 

Se bucură că merge singură. Maică-sa era o femeie 
capricioasă; ar fi fost în stare să se răzgândească în ultima clipă 
şi să-i cumpere tot sandale cu tocuri joase, ca anul trecut. 

Tocmai încerca pantofii, când năvăli brusc în magazin vuietul 
metalic al sirenei. Vânzătorul apucă să-i mai învelească pantofii 
într-un număr vechi din ziarul „Universul”, care avea un 
comunicat al Agenţiei DNB pe prima pagină. Cu pachetul sub 
braţ, Lucia ieşi în stradă şi rămase pironită lângă vitrină. Strada, 
ca la comandă, se golise; era pustie ca atunci când, mai demult, 
sosind noaptea de la ţară, nu întâlnise până acasă niciun 
trecător. 

Cineva strigă la ea să intre în adăpost. Se auzea torsul 
monoton şi greoi al avioanelor. 

Adăpostul — o pivniţă de cărbuni, boltită, cu două rânduri de 
bănci lângă pereţi, întunecoasă şi neaerisită. Lucia se aşeză 
chiar lângă intrare, cu gândul să plece prima după încetarea 
alarmei. Numai de n-ar dura mult! 

— A început! — murmură cineva într-un colţ şi, imediat, ca o 
confirmare a celor spuse, lampa de petrol agăţată de tavan 
începu să se legene. 

Lucia strânse pachetul mai tare sub braţ. Desigur că, dacă 
vânzătorul ar fi avut timp, i-ar fi dat şi o cutie de carton... 

— Cartierul gării — spuse un cunoscător. Apoi adăugă repede: 
stingeţi lampa! 

Comandantul adăpostului suflă în lampă şi se făcu întuneric. 
Lucia încercă să numere bubuiturile înfundate, 29, 30, 31... Era 
primul raid. De obicei la un bombardament mare erau 12 până 
la 14 raiduri. At fi bine să se bombardeze numai în cartierul 
gării. Acolo, oricum, e totul evacuat. Nu sunt decât tunurile 
antiaeriene germane şi grupele fulger de reparare a liniilor 


ferate. Omul care stătea în stânga Luciei povestea ceva unui 
cunoscut: 

— Niciunde nu-i atât de transparent Oltul ca la Tălmaciu... În 
stânga e un deal calcaros, apa se izbeşte de stânci, spumegă... 
Sunt tot în cartierul gării. Asta-i al patrulea raid... Dacă te uiţi în 
apă de pe deal vezi fiecare firicel de nisip. E un nisip cu fire 
mari, gălbui, strălucitoare. Parcă ar fi praf de mică... 

Lucia mai mult bănuia că vecinul din stânga gesticula. Se 
trase mai spre dreapta şi simţi un braţ încordat care strângea 
tăblia băncii. Rămase nemişcată şi continuă să numere 
exploziile... 

— Mureşul nu e străveziu decât aproape de izvoare. Pe podiş 
vadul e săpat în lut galben, apa e miloasă, cafenie... Exploziile 
astea au fost prin apropiere. Cred că un pilot a greşit ţinta... Mai 
greşesc şi ei, sunt doar la patru kilometri înălţime... 

Bubuiturile se apropiară şi mai mult şi zguduiră pereţii 
adăpostului. Pe ferestruicile de aerisire năvăliră în pivniţă nori 
groşi de praf de parcă cineva ar fi aruncat moloz cu lopata. 

— Bombardează centrul!... 

Fără să vrea, Lucia se lipi cu spatele de zidul rece al pivniţei şi 
prinse braţul vecinului din dreapta. Rămase apoi nemişcată, 
simțind prin rochia de vară umezeala zidului. Uită să mai 
numere exploziile... 

— Ar fi trebuit să mă mut undeva la ţară... Lângă Liveni. Am 
nişte rude, dar sunt oameni foarte săraci. 

Luciei îi trecu prin gând că în viaţa ei n-a fost încă la bal. Şi 
auzise atât de multe lucruri despre baluri. Acolo sunt o mulţime 
de băieţi care te invită la dans. Şi dansezi până dimineaţa. 
Pentru că balurile adevărate ţin până dimineaţa. Şi părinţii ei s- 
au cunoscut la bal. 

Stătea lipită de vecinul din dreapta ei. Acesta îi cuprinse 
umerii şi spuse cu voce tare, să se audă peste zgomotul 
exploziilor. 

— Să nu vă fie teamă. 

Lucia nu-i răspunse. Bărbatul de lângă ea avea mâinile reci. 
Deasupra se prăbuşise ceva, poate un zid sau casa de alături. 

— Eşti din bloc? 

— Nu. 

— Şi cum ai ajuns aici? 


Nu-i răspunse. Cum să-i spună că a fost în oraş să cumpere 
pantofi? 

— Câţi ani ai? 

— 16. 

— ... Păcat că Oltul nu e navigabil... Dacă s-ar canaliza ar 
putea să circule şi vaporaşe... Tare mult aş vrea să vizitez 
defileul Oltului — vorbea omul din stânga. 

— Eu am 17... 

Mm?» care îi ţinea umărul tremura. 

Şi lui îi e frică. Oare s-ar putea să i se întâmple ceva? Ar putea 
să moară înainte de a fi fost vreodată la bal? 

Cu cât tremurau mai mult zidurile, cu cât bubuiturile bombelor 
se legau mai mult între ele într-o singură explozie prelungită, cu 
atât balul o obseda mai mult. 

— Tu ai fost vreodată la bal? 

Imediat îi păru rău că pusese întrebarea. E caraghios să 
întrebi pe cineva dacă a fost la bal, în vreme ce deasupra, în 
văzduh, 1000 de avioane seamănă moarte. 

— N-am fost. Dar mi-a povestit fratele meu. 

— Eu mi-am cumpărat pantofi cu tocuri înalte. 

O clipă se gândi că poate n-are să fie crezută: 

— Îi am aici, în pachet. 

într-un colţ, o femeie începu să plângă şi ceru insistent să fie 
lăsată afară, să se ducă la biserică. Comandantul adăpostului 
strigă la ea să tacă. Vecinul din stânga continuă cu voce 
scăzută: 

— ... Când se revarsă, Mureşul e murdar. E mâlos, gros ca 
uleiul. Se spune că într-un sezon poţi să prinzi un vagon de 
somn... 

Afară se făcu linişte, dar băiatul continua s-o ţină de umeri şi 
Lucia îi mulţumi în gând pentru asta. Acum o să se aprindă 
lampa şi are să-l vadă. Oare cum arată? După voce, după mâini 
şi-l închipuia înalt şi slab. Pe neaşteptate se auzi o explozie şi 
apoi încă una în apropiere... 

* 

Povestea de mai sus este pe de-a-ntregul inventată. Am scris- 
o pentru că împrejurările m-au dus de curând pe un şantier din 
Ploieşti... Dar să iau totul de la început. 


Am fost trimis de revista „Flacăra” să scriu un reportaj despre 
construcţiile din Ploieşti. Când am ajuns, ploua. M-am dus la 
hotel, am închiriat o cameră şi am aşteptat. 

Ploaia parcă nu voia să se oprească. Am stat la fereastra 
camerei şi am privit noile clădiri ridicate de curând în centrul 
oraşului. Clădiri mari, noi, luminoase. Totul mă îndemna să scriu 
un reportaj frumos. Căutam să compun în gând fraze cizelate, 
cu metafore demne de construcţiile pe care le priveam. 

Spre seară am coborât în oraş. Am colindat prin jurul blocurilor 
finisate, apoi în jurul celor îmbrăcate încă în mantii de schele. 
Am văzut apoi şi pe acelea care abia răsăriseră din pământ şi pe 
acelea la care se turnau fundaţiile. Alături, un excavator curăța 
terenul de molozul unei case bombardate în timpul războiului. 

— Aici — îmi spunea un inginer — se va ridica un bloc modern. 

Am privit în sus unde în curând vor fi apartamente, unde vor 
locui oameni — oameni simpli, cu grijile şi cu bucuriile lor. Braţul 
excavatorului disloca molozul. Cu scârţâit metalic descria acum 
un semicerc chiar deasupra noastră. Dintre ghearele de oţel ale 
cupei căzu la picioarele mele un pachet mucegăit. 

M-am aplecat. Învelită în hârtie de ziar, în pachet se afla o 
pereche de pantofi albi, cu talpă japoneză, de plută. Oare ai cui 
să fi fost? Deşi talpa era putredă, se vedea clar că pantofii erau 
noi, nepurtaţi. 

* 


Am spus mai înainte că povestirea este pe de-a-ntregul 
inventată. E inexact. Are un sâmbure de adevăr: pantofii! 

UN OM CENUŞIU 

Cu mulţi ani în urmă un tânăr confrate în ale prozei mă căuta 
aproape în fiecare zi. Venea totdeauna agitat, împovărat de 
marile probleme ale vieţii. Avea în fiecare buzunar câte un 
carneţel plin de însemnări şi avea strâns — după propriile 
mărturisiri — material pentru patru romane. Nu mai avea de 
făcut decât munca de redactor al cărţilor. Mai concret, scrierea 
lor. 

Într-adevăr, scrierea e ultima muncă la un roman. 

Tânărul confrate era entuziast, plin de speranţe şi, pe undeva, 
pe ascuns, era convins că va da marea lovitură. Asta ar fi 
însemnat ca apariţia cărţilor lui să aducă după sine o cotitură în 
romanul românesc, dacă nu chiar mai mult. 


Avea şi unele teorii despre oamenii cenuşii, care nu vor 
cunoaşte niciodată aroma atât de plăcută a cernelii tipografice. 
Părerile şi teoriile lui erau categorice, dictate de vârsta şi 
experienţa lui. 

De cele mai multe ori ne certam: eu vorbeam liniştit, domol, el 
tipa şi se bătea cu pumnii în piept. Pe urmă îşi cerea iertare: 

— Da, da. Cred că aveţi dreptate. La asta nu m-am gândit. 

Când a fost ultima oară la mine mi-a vorbit despre oamenii 
cenuşii care n-au fost influenţaţi de nicio idee a secolului. 
Oamenii care trăiesc în propria lor carapace, care refuză să 
gândească, care nu îndeplinesc decât legea naturii, a 
transformării materiei şi, anume, care se nasc, care trăiesc şi 
care se reîntorc în lut fără să lase nici cea mai mică urmă a 
umilei lor existenţe. 

l-am spus că asemenea oameni, total cenuşii, nu există. 
Tânărul meu confrate a sărit ca ars: 

— Vreţi să vă dovedesc? Sau credeţi că adevărul este apanajul 
vârstei? 

Nu ştiu pentru ce, tânărul meu confrate avea totdeauna faţa 
congestionată şi poziţia oratorului dispreţuitor, flegmatic. 
Vorbea tare, gesticula ca şi cum ar fi fost permanent obligat să- 
şi cheltuiască energiile acumulate în. Cei douăzeci de ani de 
experienţă. Avea o rezervă faţă de tot: se temea să nu fie 
înşelat. Totul exista împotriva lui şi singurul său aliat sincer era 
propria lui persoană. 

— Nu cred că posesorii adevărului trebuie să fie neapărat 
bătrâni. Dar cred că oamenii cinstiţi care trăiesc în socialism, 
sau în orice caz înconjurați de marile şi nobilele idei ale 
socialismului, nu pot rămâne nepăsători. Devin, chiar dacă de 
multe ori nu vor, mai buni, mai largi, mai oameni. 

— Şi dacă vă contrazic cu un exemplu concret? 

— Exemple în acest domeniu nu se pot da. Pentru asta ar fi 
nevoie de nişte ochi de roentgen cu care să poţi descifra 
gândurile, sentimentele oamenilor. 

— Faptele sunt oglinda gândurilor, a sentimentelor. 

— Da, dar sunt şi fapte mici, a căror oglindire de multe ori ne 
scapă. Mai ales dacă le privim superficial. 

— Vreţi să spuneţi că sunt superficial? înţeleg. Vă permiteţi să 
mă  jigniţi pentru că sunt tânăr. Uitaţi-vă. Vă las câteva 


însemnări despre un om care a rămas complet nepăsător la 
frumoasele idei ale socialismului. Dacă cumva vă convingeţi 
totuşi că am dreptate, vă rog să-mi trimiteţi o carte poştală. In 
casa dumneavoastră eu n-am să mai calc. Sunteţi conservator 
şi, am convingerea, şi invidios. 

A plecat fără să mă salute. 

M-a interesat mai puţin dacă l-am jignit sau nu, mă rodea însă 
faptul că n-am reuşit să-l conving. Şi, apoi, mai era în joc şi 
convingerea mea. 

l-am citit însemnările. Erau foarte sumare: „Un om cenuşiu, 
lon Branovici, Bucureşti, Strada Florilor 12, născut 1906 la 9 
aprilie. A urmat şcoala primară în comuna Pantelimon şi a 
terminat liceul la Mihai Viteazul. După bacalaureat s-a angajat 
funcţionar, un fel de comisvoiajor la o fabrică de corsete cu 
balene metalice. S-a însurat în anul 1929. A făcut un voiaj de 
nuntă în Italia. A avut o fetiţă care a murit la vârsta de doi ani, 
de congestie pulmonară. Până la naţionalizare a lucrat la fabrica 
de corsete cu balene metalice, apoi a trecut la o cooperativă de 
parafine şi săpunuri. E tot funcţionar, însoţeşte produsele 
cooperativei la diferite întreprinderi comerciale din ţară. Vicii nu 
are: nu bea, nu fumează. Singura lui dragoste a fost nevasta sa. 
Distracţii: o dată pe săptămână, duminica după-masă, joacă 
rummy cu nişte vecini, pe un ban punctul.” 

Poate din orgoliu am pierdut două săptămâni ca să în tru în 
relaţii cu lon Branovici, dar n-am reuşit să completez notițele 
confratelui meu. lon Branovici era într-adevăr un om fad, 
veştejit. Semăna cu unii eroi ai lui Velasquez: avea faţa 
lunguiaţă, palidă, îmboţită. Ochii mici, stinşi, puţin apoşi, păreau 
galbeni. Nu avea nimic frumos, în afară de păr: părul, complet 
alb, alb-argintiu, părea proaspăt şi inspira bunătate. Intr-un fel, 
aducea cu un moş gerilă obosit de drumuri. 

Şi locuinţa semăna cu el: lucrurile din casă erau vechi, uzate. 
Numai pe pereţi, planşele executate probabil pe când era încă 
elev erau distonante cu restul tablourilor, nişte reproduceri 
ieftine, înrămate de un meşter amator. Planşele, pe nişte coli de 
desen, reprezentau bănci trase cu tuş. Până şi inspiraţiile lui de 
la orele de desen erau infantile, sărace. 

Din călătoria lui în Italia nu reţinuse nimic. Avea nişte 
însemnări făcute la faţa locului, pe care a trebuit să le consulte, 


ca să-şi aducă aminte de ele. „La Palermo, 22 ianuarie, 15 grade 
Ç:” 

— Îmi amintesc, domnule, mi-a povestit el, era foarte cald 
acolo. Abia am aşteptat să treacă cele trei săptămâni să mă 
întorc acasă. 

— La muzee n-aţi fost? 

— Am fost, domnule. Am văzut nişte lucruri foarte, foarte 
frumoase. Dar ghidul a vorbit atât de repede că n-am înțeles 
aproape nimic. 

Colegii lui de breaslă l-au caracterizat cam aşa: lon Branovici e 
un funcționar de tip vechi. Poartă mânecuțe şi, când plouă, 
galoşi. La ce s-o fi gândind el?... Zău, nu ştiu... Poate, să ajungă 
cât mai devreme acasă, să se culce. De fapt face un fel de 
repetiţie pentru somnul de veci. 

* 


Am avut impresia că am pierdut două săptămâni degeaba. Pe 
urmă, prins de lucru, am uitat şi de lon Branovici şi de confratele 
meu mai tânăr. 

Au trecut câţiva ani. Poate aş fi uitat complet de cele 
întâmplate, dacă săptămânile trecute n-aş fi fost la Arad să scriu 
un reportaj despre fabrica de vagoane. 

Pe cei de la fabrica de vagoane îi cunosc bine. Cunosc şi 
secţiile, problemele, şi de obicei mă informez numai de noutăţile 
care s-au produs între două vizite. 

în hala de montare şi finisare a vagoanelor m-am întâlnit cu 
secretarul organizaţiei de partid. 

— lar pe la noi, reporterule?... Vrei un lucru nou? 

Ştiam că are să-mi servească o surpriză. Mi-am scos repede 
carnetul şi m-am pregătit să notez. 

Secretarul a arătat spre nişte bănci. 

— Ce vezi deosebit în băncile astea? 

Am cercetat băncile cu atenţie. Erau tapisate cu material 
plastic. Dar materialul plastic s-a introdus cu vreo doi ani în 
urmă. Poate vrea să-mi atragă atenţia asupra culorii: culorile 
erau deschise, plăcute la vedere. 

— Nu văd nimic deosebit. 

— Uită-te mai bine, doar eşti ziarist vechi! 

Mă uit cu atenţie, le pipăi chiar, dar nu observ nimic. 

— Aşază-te puţin. 


Mă aşez pe bancă, nimic. Mă uit în jur la muncitori, dacă nu 
cumva mi-au pregătit o glumă. O fi având banca picioarele 
tăiate. Mă ridic repede, cercetez picioarele băncii: totul e în cea 
mai perfectă ordine. Pe feţele celor din jur niciun zâmbet. Deci 
nu e vorba de o glumă. Mă aşez din nou, dar nu-mi dau seama 
despre ce ar putea fi vorba. 

— Scrie, ziaristule. Bănci de tip nou, Branovici. 

— Ce înseamnă tip nou, Branovici? 

— Să-ţi spun. Secretarul se aşeză lângă mine şi începu să 
povestească despre noile bănci de vagoane, tip Branovici. 

— Cu vreo şase luni în urmă, mă anunţă portarul că mă caută 
un oarecare comis-voiajor de la o cooperativă de săpunuri. Eu 
nu mă ocup de negoț, îl trimit la secţia comercială. Voiajorul, nu 
şi nu, vrea să stea de vorbă cu mine. Intreb prin telefon în ce 
chestiune, îmi spune „chestiune particulară”. ŞI aştepte. L-am 
lăsat să aştepte, ştii, în general nu-mi plac chestiunile 
particulare în fabrică. Omul m-a aşteptat vreo patru ceasuri, 
până ce mi-am terminat treburile. De unde să fi ştiut că-i 
bătrân?! S-a prezentat: lon Branovici de la nu mai ştiu ce 
cooperativă. Părea puţin speriat, de cutezanţa „că răpeşte 
timpul unui secretar de partid”. Mi-a povestit că el călătoreşte 
mult şi că băncile noastre sunt incomode. Că a aşteptat mult 
până i s-a ivit prilejul să vină la Arad să stea de vorbă cu mine. 
Când călătoresc, spunea el, după un drum mai lung de 6 sau 8 
ore, mă simt foarte obosit. Mi-am dat seama că din cauza 
băncilor. Nu te odihnesc. Dacă stai mai mult timp nemişcat îţi 
amorţesc picioarele şi, din cauza perinilor de la spate, trebuie să 
stai cocoşat. L-am întrebat ce propune. A scos dintr-o servietă o 
mulţime de planşe cu diferite forme de bănci. Le-a desenat chiar 
el. Mi-a părut că studiase problema foarte serios. In cele din 
urmă, a venit cu o propunere concretă. Să facem nişte bănci de 
experienţă pe care să le încerce chiar el. L-am dus la hala de 
montare. Pe urmă a venit timp de trei zile şi a stat opt ore 
nemişcat, pe bănci. Ne-a spus unde să mai rotunjim, unde să 
adăugăm sau să scoatem din tapiţerie. Era foarte drăguţ, 
bătrânelul. Stătea nemişcat pe bancă, voia să îmbunătăţească 
călătoria a mii şi mii de oameni. Ştii, ăştia care par cenușii, sunt 
oameni foarte ciudaţi. Trebuie să ştii de unde să-i iei. Vin şi apar 
şi nu ştii de unde atâta suflet în ei. Mare lucru e socialismul, 


măi! Şi Branovici ăsta nu făcea inovaţia în interesul lui. Stând de 
vorbă cu el, am aflat că urma să fie pensionat. Nu mai avea de 
ce să călătorească... 

— Am obţinut, de la regională, să-i acordăm o diplomă. 
Diploma e gata, dar nu i-o putem trimite. Nu ştim unde a lucrat, 
unde locuieşte. Ştim doar atât, ca se numeşte lon Branovici. 
Vezi reporterule, Branovici asta e un mic anonim, constructor al 
socialismului. Ar trebui să scrii despre el. Merită. 

* 

Am să-l caut pe tânărul meu confrate în ale prozei, am să-l 
trimit la Arad, la fabrica de vagoane, şi am să-l sfătuiesc ca, 
înainte de a se apuca să scrie cele patru romane, să facă un 
reportaj despre băncile tip Branovici. E un material bun şi, vorba 
secretarului de partid, merită. 

CIRCARUL 

Sunt unii oameni cu care faci cunoştinţă de mai multe ori şi nu 
reuşeşti să-i cunoşti niciodată. Aşa mi s-a întâmplat şi cu Tiberiu 
Rogoz. 

Tiberiu Rogoz e funcţionar la Circul de Stat, lucrează la casa 
de bilete. Stă în spatele unui ghişeu camuflat de o sticlă mată: 
când cumperi bilete nu-i vezi niciodată faţa, numai mâinile albe, 
osoase, cu degete subţiri şi cu unghii transparente, atât de roze 
încât îţi vine să crezi că sunt date cu lac. 

Prima oară l-am cunoscut în tren, în drum spre Buhuşi. Era 
împreună cu mai mulţi artişti de circ, vorbea aprins despre unul 
veteran în branşă, cu un nume italienesc, Umberto Cărei. La un 
spectacol, fiind de faţă şi Nicolae lorga, care detesta pe circari, a 
jonglat cu şase farfurii Rozenthal încât l-a impresionat şi pe 
profesor. Am intrat în vorbă cu ei, mai mult de dragul unei 
trapeziste, o fată înaltă numai oase şi muşchi. Trapezista stătea 
la geam, privea nostalgică peisajul, sau poate numai unduirea 
lentă, mlădioasă, a firelor de telegraf. Nemişcată părea un 
manechin de ceară cu un profil frumos, angelic. Am pus o 
sumedenie de întrebări, în special despre munca femeilor în circ 
cu speranţa să-mi răspundă trapezista. Ea ori n-auzea, ori nu 
voia să intre în discuţii cu un străin. Abia mai târziu mi-am dat 
seama că nici n-ar fi avut când să vorbească: Tiberiu Rogoz 
turuia tot timpul, nu făcea nici măcar pauze de respiraţie. Imi 
devenise antipatic: avea o faţă rotundă, de om bine hrănit, cu 


buze groase, răsfrânte, şi nas mare de pătlăgică. Îmi devenise 
antipatic şi pentru că, uneori, mângâia braţul trapezistei şi ea 
nu-l repezea. În locul ei eu l-aş fi pocnit de câteva ori. Îmi 
displăcea la Tiberiu Rogoz şi faptul că ţinea între genunchi un 
baston de bambus cu măciulia şlefuită, cu care, ori de câte ori 
voia să sublinieze cele spuse, bătea în podea: 

— Dumneata nu-ţi dai seama, domnule, ce înseamnă 
socialismul pentru circari/ 

Când am constatat că face şi demagogie m-am retras din 
conversaţie: nu-mi plac oamenii necinstiţi. N-avea niciun sens să 
înceapă să laude regimul, de îndată ce a aflat că stă de vorbă cu 
un gazetar. Şi în ce priveşte condiţiile de viaţă create de regim, 
presupuneam că ştiu mult mai multe lucruri decât domnul 
Tiberiu Rogoz. În restul călătoriei nu m-a mai deranjat decât 
faptul că trapezista l-a privit de câteva ori admirativ şi chiar i-a 
surâs. 

în clipa când am coborât din vagon, l-am uitat pe Tiberiu 
Rogoz. Nu mi-a rămas din călătoria aceea decât foarte vag 
imaginea unui profil angelic cu privirile pierdute în gol, 
nostalgice. 

| te adresezi lui, la fel ca şi atunci când ai nevoie de o cameră 
la Mamaia. Îţi procură în mai puţin de jumătate de oră o barcă 
de cauciuc cehoslovacă, şi ştie cui trebuie să te adresezi la I.L.L. 
Ca să ţi se repare caloriferul. 

Am aflat cu întârziere de deschiderea noului Circ de Stat din 
parcul Tonola aşa că am rămas fără invitaţie şi fără bilet. La faţa 
locului nu mi-am mai putut procura: biletele se vânduseră toate, 
la casă se afişase anunţul cu pricina. Tocmai voiam să plec când 
m-am întâlnit cu prietenul meu. 

— Ce-i meştere, nu vii la premieră? 

— Nu. N-am bilet. 

— Doar n-o să pleci pentru atâta lucru. Hai să cumpărăm. 

Am arătat spre casa de bilete unde se înghesuiau încă vreo 
cincizeci de oameni, deşi se anunţase că biletele s-au epuizat. 

Prietenul meu nu-i omul acela care să se lase impresionat de 
un simplu anunţ. Mă luă de braţ, îmi croi loc printre oameni şi 
când am ajuns la un metru de ghişeu împinse două degete 
înainte ca să fie văzut de casier: 


— Nea Tibi! Nea Tibi! Eu sunt, Comşa. Două locuri în lojă. Şi ca 
cei din coadă să nu se supere, adăugă: alea două reţinute 
pentru tovarăşul consilier. 

Am intrat la spectacol, dar n-am savurat nimic din program: 
Comşa s-a aşezat lângă mine, mi-a explicat toate trucurile 
prestidigitatorului, ce era greu sau uşor de făcut, în posesia 
tuturor secretelor profesionale totul mi s-a părut plicticos fad. M- 
a dezmorţit numai apariţia trapezistei cu profilul angelic. După 
program se numea Matilda şi, dezbrăcată, numai în tricou, avea 
corp chiar mai frumos decât îmi închipuisem. Se legăna pe 
trapez, maiestuoasă, conştientă parcă de frumuseţea ei. Fiecare 
salt, fiecare mână întinsă avea graţie, eleganţă. 

— Tu nici nu ştii meştere, ce om formidabil e nea Tibi... 

— Nea Tibi cine este? 

— Casierul care ne-a servit cu bilete. Şi el a fost circar la 
vremea lui... E un om formidabil... Tu, ca ziarist, ar fi păcat să 
nu-l cunoşti... Vrei să-l vizităm odată? 

— Ţi-e prieten? 

— Într-un fel... Dar, ştii, relaţiile sunt ca şi pomii fructiferi: 
dacă nu-i întreţii nu dau roade. Râse. 

Ca să tacă i-am promis că odată o să-l vizităm pe nea Tibi. 

Prilejul se ivi mult mai devreme decât îmi închipuisem. Era 
într-o luni după-masă şi mă plimbam pe bulevard fără nicio 
treabă. De undeva apăruse Comşa şi mă întrebă ce fac. l-am 
răspuns sec, ca de obicei: 

— Exist. 

— Asta văd, şi exişti bine... Ai început să-ți laşi burtă. Dar te 
întreb ce faci? Ai vreo treabă importantă? 

— Da. Mă plimb. Vreau să văd oamenii. 

— Atunci vii cu mine şi-ţi arăt un om. Un om formidabil. 
Mergem la nea Tibi. 

N-aveam cum să mă eschivez. L-am însoţit până aproape de 
parcul Tonola şi am urcat până la ultimul etaj al unui bloc nou 
abia terminat. 

— Aici locuieşte... Ai să vezi, e un om formidabil. Sună de 
două ori scurt, ca unul de-al casei, şi ne deschise, spre 
surprinderea mea, trapezista, cu profilul angelic. Îmi păru bine 
că venisem în vizită la nea Tibi. 


— Tibi nu-i acasă, ne lămuri ea, dar trebuie să pice din clipă în 
clipă. Dacă vreţi să-l aşteptaţi... 

Bineînţeles, am hotărât să-l aşteptăm. Am fost conduşi într-o 
încăpere mare, luminoasă, plină cu poze din viaţa circarilor. 
Peste tot trapezista: pe sol, pe bare şi în tricouri de toate 
culorile. Am căutat şi poze cu nea Tibi, dar nea Tibi nicăieri. 

Când am rămas o clipă singuri l-am întrebat pe Comşa: 

— Cine e Matilda asta şi ce caută aici? 

— Cum ce caută aici? E soţia lui nea Tibi. 

Aducându-mi aminte de faţa buhăită a lui Tiberiu Rogoz 
această legătură conjugală mi se păru o impietate. 

— Câţi ani are Rogoz ăsta? 

— Vreo treizeci şi ceva. 

— Şi ea? 

— Cred cu vreo doi sau trei ani mai tânără. 

— Imposibil, ei nu-i dau mai mult de douăzeci. 

Comşa îşi desfăcu braţele, ridică din umeri ca şi cum ar fi vrut 
să spună că nu e vina lui. 

— Uneori natura e darnică. 

Spuse cu atâta seriozitate încât nu ştiam ce să-i răspund. 

Tiberiu Rogoz se încurcase undeva în oraş: întârzia. După 
vreun sfert de oră am început să dau semne de nelinişte. Am 
măsurat încăperea cu paşii: era lungă de şase paşi, lată de cinci. 
In timpul măsurătorilor am descoperit într-o vitrină de bufet, 
printre argintării şi bibelouri, la loc de cinste aşezate pe o rozetă 
de dantelă trei monede de doi lei. Monede vechi din timpul 
războiului. Mi s-a părut curios să expui în vitrină nişte monede 
vechi, nu destul de vechi ca să merite acel loc de cinste. 

Când se reîntoarse Matilda în cameră am întrebat-o dacă-şi 
aduce aminte de mine. A clătinat din cap că nu. l-am dat 
amănunte. 

— In tren spre Buhuşi, ați stat la geam şi ați admirat peisajul... 

— Eu totdeauna admir peisajul şi călătoresc în ultimul timp 
foarte mult. Şi Tibi-i atât de vorbăreţ, face cunoştinţă cu toată 
lumea... Mi-ar fi greu să-i rețin pe toţi cunoscuţii din tren. 

Am înghiţit în sec şi n-am mai scos nicio vorbă. Pe urmă am 
descoperit şi bastonul de bambus aşezat într-un colţ şi mi-am 
amintit ca tipul îmi fusese antipatic încă de atunci, mai ales 
când a început să facă demagogie. N-aveam ce căuta în casa lui 


şi parcă nici profilul Matildei nu mi s-a mai părut chiar atât de 
angelic. 

Ne-am luat rămas bun, promițând că o să revenim altădată, 
deşi eram convins că n-am să mai calc niciodată în casa lui. 

Pe drum m-am gândit la timpul pierdut: dacă aş fi rămas pe 
bulevard m-aş fi distrat. Îmi place să privesc oamenii de pe 
stradă. Mai fiecare îşi împrumută câte ceva de la cei pe care Îi 
admiră şi se comportă altfel decât acasă sau la serviciu. In masa 
mare de pietoni, unde valorile lăuntrice nu se văd, decât cele 
exterioare, fizice, contează mult ţinuta, felul de a călca. Unii se 
opresc în faţa oglinzilor palide ale vitrinelor, îşi aranjează 
cravata, umerii pardesielor, conturul rujului sau eventualele 
urme ale rimelelor. 

După câteva zile l-am uitat complet pe Tiberiu Rogoz şi nu-mi 
puteam imagina nici măcar profilul angelic al nevesti-si. Singura 
imagine concretă din casa lor erau cele trei monede de doi lei 
expuse în vitrină. 

în preajma sărbătorilor de iarnă mă vizită, pe neaşteptate, 
Comşa. Era vesel, elegant, bine dispus. 

— Ei, meştere, îl vizităm pe nea Tibi? 

— Nu, i-am răspuns categoric. Dar spune-mi de ce îl socoteşti 
pe nea Tibi un om formidabil. Îl cunoşti bine. 

— Desigur că da. Dacă ai timp îţi vorbesc despre el. 

Eram curios mai mult ce socoteşte Comşa de om formidabil 
decât de nişte date despre Tiberiu Rogoz. L-am servit cu vermut 
alb, amărui, şi Comşa începu să povestească. 

— Tiberiu Rogoz s-a născut la Târgovişte şi în clasa a doua de 
liceu a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară. 

Felul în care începu să povestească aducea cu o lecţie de 
istorie şi oraşul Târgovişte îmi aduse aminte de Vlad Ţepeş. Am 
zâmbit, şi ca să nu mă trădez că mă gândesc la alte lucruri, l-am 
întrebat: 

— De ce a fost exmatriculat? 

— Nu mă întrerupe, am să-ţi spun totul amănunţit. Într-o 
dimineaţă, în drum spre liceu, a găsit o foaie volantă tipărită pe 
care scria: „Citeşte şi dă mai departe”. Copil, nu ştia despre ce 
era vorba: s-a conformat. A dat manifestul colegului de bancă, 
acesta l-a dat mai departe până când a aflat direcţia. După 
exmatriculare nu s-a putut angaja nici măcar băiat de prăvălie: 


era prea tânăr. În zilele acelea a sosit în oraş o trupă de circ. 
Tibi s-a aciuat pe lângă ei. Circarii l-au pus să ajute la 
descărcarea boarfelor din vagoane apoi l-au mânjit pe faţă, l-au 
îmbrăcat cu nişte haine peticite şi i-au agăţat o tablă de gât cu 
reclama circului. 

— Măi, Comşa, îmi povesteşti totul ca pe o lecţie învățată pe 
de rost. De unde cunoşti atât de amănunţit viaţa lui Tiberiu 
Rogoz? 

Imediat îmi păru rău de întrebare: Comşa era un scriitor ratat, 
probabil îşi adunase material studiind viaţa lui Rogoz. 

Era chiar aşa. 

— Intr-o vreme, îmi răspunse Comşa, am vrut să mâzgălesc 
ceva despre circari. Dar să nu mai discutăm despre asta. 

L-am lăsat să continue. 

— Cum spuneam, circarii s-au instalat în apropierea oborului 
de vite, la marginea oraşului. Printre ei şi cele câteva animale 
exotice ale circului, un elefant şchiop cu genunchii juliţi, o 
cămilă năpârlită şi un leu bătrân cu ochii mereu somnoroşi, Tibi 
se simţi ca acasă. Ajută la fixarea ţăruşilor apoi seara, la 
instalarea băncilor şi la căratul rumeguşului pentru arenă. 
Atmosfera de permanentă sărbătoare, mirosul grajdului, al 
animalelor sălbatice, hainele sclipitoare ale artiştilor l-au ameţit. 
Circarii n-au trebuit să insiste prea mult ca să îmbrace livreaua 
cafenie de servitor şi seara, după primul spectacol, când se 
culcă în fân alături de grăjdar şi cămila năpârlită, adormi foarte 
târziu: îl revedea mereu pe Umberto clătinându-se în vârful 
scării morţii, pe domnişoara Melania, femeia fără oase, pe duo 
Rikus, jongleri de prima clasă, şi pe doamna Hudson, profesoara 
de călărie de înaltă şcoală, şi nu mai ştiu pe cine. S-a angajat la 
circ: a învăţat de la ceilalţi servitori să monteze trapezul, să 
pună la distanţe egale obstacolele pentru câini şi cai. 
Dovedindu-se sârguincios, circarii l-au îndrăgit * . Dansatoarele 
îl sărutau pe frunte când le aducea apă pentru spălat, iar 
acrobatii îl lăudau dacă le cumpăra mezeluri de la măcelăria din 
piaţă. Spuneau: 

— O să iasă mare artist din tine, puştiule... Vezi să nu te înşele 
măcelarul la cântar şi numără bine restul... Hai, du-te. 

Livreaua cafenie era mare şi largă, dar Tibi nu observa asta: 
era mândru că putea să apară în arenă, să netezească covorul 


cel mare pentru don Pascalii, şi-i era ciudă dacă spectatorii nu 
aplaudau îndeajuns. Uneori, noaptea, se ducea în arenă, se 
dădea peste cap la fel ca şi King. Asista la toate repetițiile, 
privea atent cum îşi iau elan săritorii, ce exerciţii suplimentare 
fac acrobaţii de sol, cum exersează jonglerii. Când era singur în 
arenă încerca să stea în mâini, să jongleze cu trei farfurii de 
tinichea stând pe un balon, să ţină bastonul de bambus pe 
bărbie. 

Lăsându-l pe Comşa să continue aş fi fost obligat să stau încă 
cinci ore în casă. L-am întrerupt: 

— Am înţeles... A repetat, a învăţat o serie de numere de 
atracţie şi după aceea a devenit un mare artist... Foarte frumos, 
dar prea lung pentru mine. Un singur lucru mă interesează 
numai... Este şi o poveste a... Matildei? Vreau să spun, tu şi 
Matilda? 

— Nu, dar cum poate să-ţi treacă aşa ceva prin minte... Ei se 
iubesc foarte mult şi apoi îl respect prea mult pe nea Tibi. 

— Bine, Comşa, şi iartă-mă că nu te mai rețin... O să-mi 
continui altădată... Acum trebuie să trec pe la redacţie... 

Luându-mi rămas bun mi-am adus aminte de cele trei monede 
de doi lei. L-am întrebat dacă ştie ceva despre aceşti bani. 

— Cum să nu... Circarii au un obicei: îşi păstrează primii bani 
câştigaţi ca artişti... Cei şase lei reprezintă primul salariu al lui 
Tiberiu Rogoz. 

— Îţi mulţumesc, Comşa... Totul a fost foarte interesant. La 
revedere. 

Ce chestie stupidă să-ţi păstrezi primul salariu, ba chiar să-l 
expui ca pe un trofeu... Dar mă rog, obiceiuri, obiceiuri... 

Deşi n-aveam treabă urgentă, am plecat spre redacţie. M-am 
urcat în tramvaiul 3 şi m-am aşezat lângă fereastră. Pe la piaţa 
Buzeşti vagonul se umplu. Mi-am luat privirile de la fereastră şi 
am început să studiez picioarele oamenilor. E o distracţie 
plăcută să apreciezi oamenii după picioare, după încălţăminte, 
după ciorapi, după felul cum calcă. Uneori dacă am mai mult 
timp pentru studiu, compun şi câte o biografie a proprietarilor 
de încălţăminte... Bineînţeles, totul pentru uz intern, din joacă. 
Aveam în faţa mea nişte bocanci mari acoperiţi cu pantaloni 
largi de doc. Bocancii erau stropiţi cu var. Era o temă foarte 
uşoară: bocancii trebuiau să fie ai unui zidar şi după mina 


atârnată de-a lungul pantalonilor am putut să-i apreciez şi 
vârsta. In spatele bocancilor am descoperit o gheată ortopedică. 
Tocmai căutam s-o studiez când mi-am adus aminte că eu stau 
pe bancă şi un om suferind călătoreşte în picioare. M-am ridicat 
în grabă să cedez locul. 

— Poftim tovarăşe... 

Când l-am privit în faţă am încremenit: era Tiberiu Rogoz. L- 
am recunoscut imediat şi după faţa rotundă, buhăită, şi după 
bastonul de bambus pe care îl ţinea sub braţ... 

— Mersi, îmi face bine statul în picioare... Mă privi lung şi m-a 
recunoscut: fac pariu că nu mai ştii de unde te cunosc? Am 
călătorit împreună până la Buhuşi... 

— Da, da, dar vă rog să mă scuzaţi, eu trebuie să cobor... 

— Foarte bine, tocmai acum cobor şi eu. 

Cine dracu' m-a pus să-i spun că vreau să cobor. L-am lăsat să 
meargă înainte şi o clipă m-am gândit să-l las să coboare şi eu 
să rămân în vagon. Dar nu se făcea, nevastă-sa a fost foarte 
ospitalieră când i-am călcat pragul casei. În staţie mă întrebă 
dacă-i dau voie să mă însoţească. N-am putut să-l refuz. 

Călca strâmb, mergea puţin legănat şi mi se făcu milă de el. 

— Mi-a spus nevasta că într-o zi mi-ai făcut o vizită... îmi pare 
rău că nu m-ai găsit acasă... îmi plac gazetarii, deşi sunt supărat 
pe ei... Scriu foarte puţin despre lucrătorii de circ. Şi ei, la fel ca 
şi dumneata sau oricare muncitor din fabrică, stau pe baricadă. 
Imi zâmbi cu subiînţeles: pe baricada socialismului. 

Mi-am adus aminte că acest fel al lui de a vorbi mi l-a făcut 
antipatic încă în tren, în drum spre Buhuşi. Totuşi altceva mă 
preocupa în clipa aceea: cum de n-am observat atunci în 
compartiment că e şchiop, deşi aş fi putut s-o deduc şi după 
bastonul de bambus pe care îl ţinea tot timpul între genunchi? Şi 
nici măcar Comşa nu-mi pomeni nimic despre acest defect al lui. 

— De ce nu scrieţi ceva despre circari? 

— Odată am să scriu... Chiar am adunat ceva material de la 
prietenul nostru comun, Comşa, l-am minţit... Mi-a povestit câte 
ceva din viaţa dumitale, despre succesele artistice şi despre 
dârzenia cu care ai muncit ca să devii artist de circ... 

Mă privi mirat şi eu am tăcut imediat. Ştiam că ceva nu era în 
regulă. Ori am fost prost informat de Comşa, ori exagerările 
mele au eşuat. 


— Eu n-am fost aplaudat niciodată în viaţă, eu n-am avut 
succese artistice... Trebuie să veniţi neapărat pe la mine... 
Insistă atât de mult că nu l-am putut refuza. l-am promis că luni 
seara am să-l vizitez. 

Am un talent formidabil de a pierde vremea. Luni seara m-am 
instalat din nou în casa lui Rogoz cu o mină de martir. M-am 
aşezat în aşa fel s-o văd pe Matilda din profil ca cel puţin cu atât 
să mă aleg. 

L-am lăsat să-şi povestească toată viaţa de la început. Vorbea 
monoton, dar, trebuie să recunosc, avea vocea plăcută. Mă 
pregătisem pentru ceva foarte banal, dar imediat mi-am dat 
seama că povestea mult mai interesant decât Comşa. Făcea 
chiar unele reflecţii personale despre viaţa circarilor şi am 
început să fiu atent. 

— Ştiţi, prima mea deceptie la circ a fost când l-am văzut pe 
maestrul King curăţind cartofi şi pe Rikus, regele barei, 
pingelindu-şi singur pantofii. Pentru că, trebuie ştiut, viaţa 
circarilor e grea în plin sezon, iar iarna e îngrozitoare. Spectatori 
nu sunt, bani nu sunt, numai frig şi foame. Oamenii devin 
morocănoşi, trişti. Optimiştii, în special tinerii, învaţă numere 
noi, cred în ele, iar cei mai în vârstă, care au trecut prin 
perioada optimistă şi s-au ratat devin ironici, răi. Din cauza 
frigului, de obicei ne adunam în cel mai mare vagon, singurul 
încălzit şi ascultam poveşti despre numerele mondiale, despre 
triplul salt al lui Gabroni, fiul Buzăului care a uimit Parisul, care 
trăia din acelaşi număr de 14 ani, despre Totot care umbla în 
aer ca îngerii şi despre Unus pe care nu-l cunoşteam decât din 
poze, dar în al cărui paşaport erau trecute toate vizele ţărilor din 
Europa şi America. 

De multe ori stăteam în arenă şi ascultam cum se înjurau 
acrobaţii între ei pentru câte o greşeală făcută în timpul 
programului. Pe urmă întrebau ce e de mâncare, se spălau şi, ne 
fardaţi, deveneau ca toţi oamenii: cu neveste, cu copii, cu griji. 
La începutul spectacolului, însă, toţi visau, mai bine zis sperau 
sală plină, succes: acrobaţii care lucrau împreună se împăcau, 
aveau nevoie unul de altul. Îşi zâmbeau şi în costumele lor 
colorate păreau frumoşi, puternici. Nimeni dintre spectatori nu 
ştia că domnul Hudson n-a mâncat nimic la prânz ca să poată 
cumpăra zahăr pentru câini, că nevastă-sa în timp ce călărea „a 


la înaltă şcoală” trăgea cu ochiul spre omul de gumă care stătea 
în spatele perdelelor aşteptând ca muzica să-i dea intrarea. 

— Şi dumneata ce ai făcut la circ... înţeleg, din punct de 
vedere artistic... 

— Nimic... Am apărut o singură dată în faţa spectatorilor ca 
înlocuitorul Matildei. Arătă spre nevastă-sa. Ea clătină din cap şi 
privi departe dincolo de pereţii încăperii. Pe vremea aceea 
Matilda era partenera lui Don Pascalii, dansatorul pe sârmă. Pe 
Don Pascalii nu-l iubea nimeni din circ: era înfumurat, se pudra 
chiar şi atunci când nu intra în arenă. Într-o seară, publicul 
aflând că Don Pascalii, din lipsă de parteneră, nu va apărea, a 
început să fluiere, să ceară înapoi banii daţi pe bilete. Directorul 
înfuriat îşi rodea unghiile: circul era plin şi Matilda, scuturată de 
friguri, zăcea în vagon. Atunci îi venise cuiva ideea să fie 
înlocuită cu mine. 

Rolul Matildei nu era cine ştie ce greu: trebuia să stea 
nemişcată în cârca lui Don Pascalii, în timp ce acesta executa pe 
cablu la o înălţime de zece metri, fără plasă un dans arab. 
Directorul îmi făcuse semn să mă pregătesc, apoi anunţă 
publicul că Don Pascalii va apare curând. Don Pascaiii, 
nemulţumit de întorsătura luată, se apropie de mine, mă 
măsură din priviri, de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima 
oară, apoi mă încercă: mă ridică, mă săltă în cârcă și, 
nemulţumit de greutatea mea, mă trânti la pământ. Dar nu mai 
era nimic de făcut. Publicul fusese anunţat. Doamna Hudson mă 
ajută să îmbrac nişte pantaloni albi de mătase şi-mi fixă pe cap 
un turban mare cât un dovleac. 

Am urcat scara de frânghie în aplauzele prelungite ale 
publicului. Într-un fel eram bucuros că, în sfârşit, s-a ivit ocazia 
să mă manifest. Bucuria îmi fu de scurtă durată. Când m-am 
văzut sus pe podiumul de scânduri de la capătul cablului întins 
peste arenă m-am speriat: niciodată nu-mi închipuisem că 
înălţimea e atât de mare. De jos toată instalaţia se înfăţişa sub 
altă perspectivă, nu părea de loc grozavă. De sus însă, arena mi 
se părea foarte departe şi spectatorii mici de tot, ca nişte purici. 
Fusesem şi în alte dăţi sus, pe podiumul trapeziştilor, dar 
probabil din cauza reflectoarelor colorate dimensiunile păreau 
altele, infinit mai mari decât le ştiam. Mi se făcu frică, dar m-am 
stăpânit văzând că sunt urmărit de privirile severe ale 


directorului. N-aş fi vrut în ruptul capului să mă fac de râs. Am 
strâns din fălci şi am căutat să fiu nepăsător. Orchestra atacă un 
vals lent: se pare Dunărea Albastră de Strauss. Don Pascalii 
atinse cablul cu piciorul, se săltă şi-şi începu programul. În circ 
se făcu linişte. Nu se auzeau decât acordurile dulci ale valsului. 
La întoarcere Don Pascalii îşi puse balansoarul pe ceafă, făcu 
câteva piruete, se aplecă în stânga şi în dreapta, grațios, se lăsă 
pe vine apoi, cu paşi săltăreţi, mulţumind totodată pentru 
aplauze, se apropie de platoul unde stăteam. 

— Fii atent, acuma, hoppa! 

Cu o singură smucitură mă săltă în cârcă apoi făcu un gest 
discret orchestrei. Nu se mai auzea decât răpăitul tobei mici. 
Cunoşteam numărul pe de rost: la început maestrul făcea câţiva 
paşi normali, să se obişnuiască cu povara şi să stabilească noul 
echilibru, apoi continua cu câteva şaseuri: fix la mijlocul 
cablului, lângă cele două sârme de întăritură, o îndoitură de 
genunchi şi o piruetă largă. Pe urmă, când orchestra ataca un 
tam-tam oriental, urmau câteva mişcări rapide, tropăit ritmic, 
închipuind nişte figuri de dans arab care se sfârşeau cu un mic 
salt într-un picior. Urmau din nou şaseuri şi în sfârşit, 
întoarcerea cu ochii legaţi. Intoarcerea se făcea cu paşi normali. 
La mijlocul drumului se executa o alunecare artistică şi, ca 
publicul să se sperie într-adevăr o dată cu lovitura puternică în 
toba mare ţipa şi Don Pascalii un „hoppa” puternic. Numărul se 
sfârşea cu paşi largi de destindere în acordurile valsului lent de 
la începutul programului. 

Don Pascalii făcu primii paşi normali. Am simţit inima în gâtlej. 
Să nu ameţesc, am închis ochii. 

— Deschide ochii, tâmpitule, sâsâi Don Pascalii. Cu ochii 
închişi nu poţi ţine echilibrul. 

Am deschis repede ochii şi arena mi se păru atât de departe 
încât am încremenit. Don Pascalii îmi sâsâi din nou: 

— Nu te încorda, tâmpitule! Vrei să cădem?! 

Am vrut să mă destind tocmai când el executa un şaseu. 
Alunecă, n-am mai văzut decât întoarsă cupola circului, apoi 
spectatorii. In alunecare Don Pascalii se prinse cu mâinile de 
cablu, mie mi-au alunecat picioarele de după gâtul maestrului şi 
am căzut în gol. M-au ridicat de pe covor, cred, directorul şi 
omul de gumă. Nu ştiam precis ce se întâmplase cu mine. 


Priveam stupid feţele spălăcite ale spectatorilor. Mă durea 
îngrozitor piciorul. Directorul mă înghionti: 

— Zâmbeşte, măgarule! 

Am zâmbit, apoi m-au ajutat să ajung după perdea. Acolo m- 
au aşezat pe pământ. Directorul lovi cu piciorul: 

— Murdăreşti pantalonii de gală, nenorocitule! 

M-am ridicat dar n-am putut călca cu piciorul stâng. 

A doua zi m-am plâns de dureri, dar directorul spunea să ajut 
la strângerea covoarelor. N-am putut merge la doctor pentru că 
a treia zi ne-am mutat în alt oraş. Abia acolo am aflat că aveam 
mai multe fracturi la glezna stângă. Doctorii nu au reuşit s-o 
potrivească cum trebuie: venisem prea târziu... Şi ăsta e 
rezultatul. Işi lovi piciorul stâng cu bastonul de bambus. 

Pe urmă circul a plecat mai departe şi eu am rămas în spital. 
Cam asta a fost cariera mea de circar. Pe urmă, după Eliberare, 
am reîntâlnit-o pe Matilda. Şi asta e tot. Tot ceea ce priveşte 
trecutul. Şi nu despre asta ar trebui să scrieţi voi ziariştii, ci 
despre circul de astăzi. Dacă îmi aduc bine aminte, în drum spre 
Buhuji am vrut să-ţi spun ce a însemnat socialismul pentru 
circari. Plasă. Plasă sub trapez. Acum e interzis să-ţi rişti stupid 
viaţa. Lucrezi cu cordonul de siguranţă şi asta nu dăunează 
calităţii artistice. Despre asta ar trebui scris, despre grija faţă de 
om. 

Eram convins că Tiberiu Rogoz nu era demagog şi am învăţat 
încă o dată un lucru pe care îl ştiam de mult: să nu mă pripesc 
în aprecierile asupra oamenilor. 

înainte de plecare însă, am descoperit o inadvertenţă între 
cele spuse de Rogoz şi Comşa. Comşa susţinea că cele trei 
monede de doi lei reprezentau primul salariu ca artist de circ al 
lui Rogoz. Intenţionat nu mi-a vorbit Rogoz despre asta ori a 
uitat. Voiam să mă lămuresc. L-am întrebat despre banii din 
vitrină. 

— Oooo, acei şase lei. Ştiţi, când am rămas în spital, înainte 
de plecarea circului, m-a vizitat directorul şi mi-a dat şase lei. 
Asta mi se cuvenea pentru reprezentaţia dată împreună cu Don 
Pascalii, l-am păstrat ca amintire... 

UN PLIC CU PIPER 

întâmplările auzite în tren sunt totdeauna ciudate, 
neverosimile. Asta poate datorită faptului că povestitorii sunt 


oameni necunoscuţi, şi, ca atare, îşi pot permite unele înflorituri 
pe care în mod normal nu le-ar face. Dar teoriile despre 
povestitorii din tren sunt mai neinteresante decât poveştile în 
sine. Să lăsăm deci teoriile. . 

Călătoream odată cu nişte ziarişti în Ardeal. In compartimentul 
de clasa a doua era cald şi eram cu toţii moleşiţi. Unul dintre 
ziarişti, un băiat mărunt, cu ochelari cu patru sau cinci dioptrii, a 
început să povestească o întâmplare despre un om care fără 
niciun motiv i-a dat o palmă într-un restaurant. 

— Numai să nu vă plictisesc. 

Noi l-am asigurat că nu şi miopul, neavând încotro, îşi şterse 
sticlele ochelarilor într-o batistă mare, tărcată, şi începu să 
povestească. 

— Nu-mi amintesc cu ce treburi m-am dus la Arad în orice caz 
pentru un reportaj. În prima zi, după ce mi-am asigurat cazarea, 
am intrat într-un restaurant să iau masa. Restaurantul era 
aproape gol. Numai lângă masa unde m-am aşezat eu stătea un 
om  pirpiriu, cu faţa stafidită. Am comandat o ciorbă 
ardelenească şi o friptură. Ciorba era bună, grasă. Numai piper 
n-a avut îndeajuns. Mă uit în jur şi descopăr pe masa vecinului 
meu o piperniţă. Întind mina şi-i spun: „îmi permiteţi să iau puţin 
piper?” Omul se uită la mine, se congestionă la faţă şi, fără să fi 
avut răgaz să mă apăr, îmi cârpeşte o palmă. La început am 
crezut că m-a înţeles greşit. Îi spun că i-am cerut piper. Omul se 
repede din nou la mine. Dacă n-ar fi sărit chelnerii, cred că m-ar 
fi bătut mai rău. În clipa aceea a intrat un miliţian şi ne-a cerut 
legitimaţiile. 

Pirpiriul era vânzător la o Alimentară şi se numea luliu Bhem. 

— Asta e tot? l-am întrebat dezamăgit. 

— Nu. Asta e începutul. După-masă m-am dus la Alimentara 
să-l întreb de ce m-a pălmuit. La început n-a vrut să stea de 
vorbă cu mine. Pe urmă, când a aflat că sunt din Bucureşti, s-a 
mai domesticit puţin. Şi-a cerut scuze. Eu am stat două 
săptămâni la Arad, şi m-am împrietenit cu el. Mi-a povestit toată 
viaţa lui. Vă plictisesc? 

— Hai nu te mai lăsa rugat. Spune! 

— Numai să nu mă înjuraţi. Povestea e cam lungă... 

luliu Bhem era originar din împrejurimile Aradului, din 
Sederhat. Tatăl său fusese grăjdar la curia domnului Polacek, 


apoi, după destrămarea gospodăriei acestuia, s-a mutat la Arad. 
Aici s-a angajat la fabrica de drojdie de bere a baronului 
Wollman. La început căruţaş, pe urmă, când a văzut că la 
cisterne se câştigă mai mult cu un forint şi jumătate pe 
săptămână, a cerut să fie mutat ca ajutor de fochist la cisterne. 
Era un flăcău econom: în mai puţin de cinci ani a reuşit să 
economisească atât de mulţi bani, încât îşi putu permite să se 
mute din bărăcile de lemn ale baronului, în Sega, într-o casă de 
piatră. 

Imediat după mutare a hotărât să se căsătorească: bineînţeles 
nu cu orişicine: era doar muncitor de fabrică, câştiga aproape 
opt forinţi pe săptămână şi, pe deasupra, nu era un flăcău de 
lepădat cu toate că era cam mic de statură. La început a trecut 
în revistă toate fetele din fabrică, dar niciuna nu i s-a părut o 
partidă bună. Totuşi, un timp s-a oprit asupra uneia, o văduvă 
[cu casă ca zestre, dar s-a lăsat păgubaş repede: femeia avea 
părinţi invalizi, dar încă tineri, astfel că Bhem ar fi trebuit să-i 
întreţină şi pe ei. 

În cele din urmă, după doi ani de căutare, Bhem şi-a găsit 
aleasa inimii. E drept, aleasa inimii nu era nici fată mare şi nici 
frumoasă şi nici prea tânără: avea însă, şi asta era cel mai 
important lucru, trecută pe numele ei o moară acționată de o 
locomotivă Vickers. Bhem nu stătu mult pe gânduri: făcu o 
nuntă costisitoare ca să dovedească lumii, şi poate şi lui însuşi, 
că o iubeşte pe fata morarului. 

A doua zi după nuntă, când s-a dus să preia zestrea, a aflat că 
moara era ipotecată şi încă nu pe o sumă mică. Bhem a făcut 
totul ca s-o salveze: şi-a cheltuit toată agoniseala de doi ani, a 
lucrat şi ziua şi noaptea, dar în zadar. Moara s-a vândut la 
licitaţie, însă banii obţinuţi n-au acoperit datoriile. Nici de 
nevastă-sa nu mai putea scăpa: Ilonka umbla cu burta la gură. 
Bhem a început să beie, astfel că nici la fabrică nu l-au mai 
angajat. După ce a vândut totul din casă şi n-a mai avut ce să 
dea pe băutură s-a angajat căruţaş la întreprinderile Comunale. 
Rar se întâmpla să nu-şi bea salariul, dar Ilonka nu se plângea 
de el: continua să-l iubească cu o patimă oarbă, animalică. |! 
îngrijea şi-i făcea copii, în casa lor botezurile se ţineau lanţ. 
Vecinii se cruceau, dar Bhem nu vedea nimic din toate astea. 
Era mereu beat, încât dacă l-ar fi întrebat cineva câţi copii are n- 


ar fi putut să răspundă exact, că are cinci sau şase. Ştia doar că- 
s mulţi dar nu se îngrijea de ei. 

Nevasta sa muri pe neaşteptate, de o boală necunoscută. De 
pe o zi pe alta Bhem se pomeni singur, cu o droaie de copii. Nu 
bău vreo trei zile la rând şi abia a treia zi se dezmetici complet. 
Avea impresia că cei zece ani care au trecut n-au fost decât o 
singură zi; şi pe aceea a petrecut-o în stare de ebrietate. Trezit 
cu un iz amărui în gură, îşi ceru socoteală de cei zece ani 
netrăiţi, trecuţi în goană ca nişte fluturi pe care nu reuşeşti să-i 
prinzi. Stând cu capul plecat, cu privirile aţintite asupra nevesti- 
si întinsă pe masă, avu senzaţia că se uită la o femeie streină. Îi 
părea rău acum că niciodată n-a stat de vorbă cu ea. La ce s-o fi 
gândit Ilonka în serile lungi de iarnă, ce-o fi aşteptat de la viaţă? 
Niciodată n-au fost împreună la plimbare, niciodată nu s-au uitat 
cum se rostogolesc valurile murdare ale Mureşului. lar seara, 
când el se întorcea beat, Ilonka nu-i vorbea: îl spăla, îl punea în 
pat şi se culca tăcută alături de el. Şi anii au trecut unul după 
altul. De ce o fi trăind oamenii împreună dacă nu se cunosc? Şi 
ce rost a avut toată viaţa ei pe pământ? Să facă copii? Se uită 
roată prin cameră şi-şi numără copiii: erau şapte şi nu ştia ce să 
facă cu ei. Pe urmă s-a îmbătat şi gândurile nu-l mai chinuiau. Ar 
fi vrut să fie totdeauna ametit, dar vecinii l-au luat la rost. El le 
jura „să i se curgă ochii dacă mai pune un strop de beutură în 
gură”, dar nu se putea ţine de cuvânt. 

Primăria a căutat tutori pentru copii: pe cel de-al patrulea 
născut, pe luliu, care m-a pălmuit, pe cel mai deştept dintre ei şi 
care semăna leit cu bătrânul Bhem, l-a luat un vecin. Ceilalţi au 
fost împărţiţi printre nişte rubedenii mai îndepărtate, ori duşi la 
orfelinat. 

Tutorii lui luliu erau nişte oameni simpli: capul familiei, 
Tulucan, fusese acar şi acum trăia din pensia de la calea ferată. 
Nevastă-sa, casnică, o femeie grasă şi guralivă, bine informată 
despre evenimentele din stradă, din oraş şi din ţară, era iute de 
mină şi de aceea luliu se ferea de ea. În ziua când au hotărât să 
adopte un copil din casa lui Bhem, au stat şi au socotit multă 
vreme: Tulucan voia să-l ia pe Tudor, pe cel mai mare dintre 
copii, argumentându-şi alegerea că acesta îi va putea ajuta la 
bătrâneţe cel mai devreme. Nevastă-sa îl susţinu totuşi pe luliu: 


acesta o ajutase până acum cel mai mult: şi la cumpărături şi în 
casă. Şi pe deasupra nu era obraznic ca ceilalţi. 

în primele zile de la mutarea lui luliu în casa lor, se învârteau 
numai în jurul lui: îl ajutau să se spele, îl întrebau din jumătate 
în jumătate oră dacă nu e flămând, pe urmă s-au obişnuit cu el: 
i-au scos patul de fier din cameră şi l-au instalat în bucătărie. Şi 
cu timpul au căutat să tragă şi foloase de pe urma lui: îl puneau 
să spele vasele de bucătărie, să care apă, să măture curtea şi să 
stea acasă să păzească locuinţa când erau plecaţi. luliu s-a 
obişnuit repede cu noua lui viaţă: socotea că aşa trebuie să fie. 

De fraţii săi a auzit foarte rar şi atunci numai în cazuri 
excepţionale. Prima veste i-a venit despre Tudor, care se 
mutase înapoi la Sederhal, la un unchi, că a plecat în America. 
Ştia că de acum înainte n-o să-l mai vadă şi n-o să mai audă 
niciodată de el. Uneori, seara, încerca să şi-l închipuie, dar faţa 
lui Tudor apărea ştearsă, fără linii concrete. Îi vedea numai 
cămaşa roşie, cu două buzunare la piept. Despre celălalt frate, 
care locuia în apropierea gării triaj, a auzit că s-a înecat într-un 
vagon cisternă pe când făcea baie. Pe acesta îl revedea uneori 
în vis, întins pe masă, cum a văzut-o şi pe maică-sa. Odată, 
cineva i-a spus că oamenii înecaţi se umflă de nu-i mai poţi 
recunoaşte. luliu însă n-a dat crezare acestor vorbe. Nu-şi putea 
imagina faţa slăbuţă, osoasă, a fratelui, umflată ca o băşică de 
porc. El chiar dacă s-a înecat a rămas tot slab, cu oasele 
obrajilor ieşite în afară de parcă ar fi vrut să străpungă pielea 
albă, străvezie, ciupită de vărsat. Cel de-al treilea frate, mai 
mare decât el, lucra la o crescătorie de iepuri de casă şi se 
spunea despre dânsul că ar avea voce frumoasă. Pe acesta ar fi 
vrut să-l viziteze de mai multe ori, dar nu voia să se ducă la el 
cu haine rupte ca de cerşetor. Pe ceilalţi fraţi mai mici, pe Emil, 
pe lulia şi pe Victor, îi vedea săptămânal la orfelinat. Emil avea o 
eczemă şi era plin cu bube pe faţă; lulia, tunsă pe cap ca un 
băiat, învăţa bine şi directorul orfelinatului i-a făcut cerere de 
bursă la şcoala normală; iar Victor, căruia odată i-a dus patru 
bucăţi de zahăr cubic furate din casa lui Tulucan, ori de câte ori 
îl vedea îi cerea bomboane. 

La şcoală, deşi luliu se străduia din răsputeri, avea note 
proaste. Învăţătorii spuneau că nu-l ajută capul. El voia să le 
dovedească contrariul, tocea pe rupte, dar nu se lipea nimic de 


el. Chiar dacă acasă ştia lecţia pe de rost, la tablă se fâstâcea: 
încurca capitala Suediei cu cea a Norvegiei şi niciodată nu era 
convins că numitorul e numărul de jos sau de sus al fracţiei. 
Totuşi nu asta îl descuraja cel mai mult pe luliu, ci faptul că se 
dezvolta foarte încet. 

— Seamănă cu taică-su, spuse odată Tulucan, clătinând din 
cap. Ti-am spus să-l luăm pe Tudor! Asta nu mai vrea să 
crească! De slab ce e n-o să-l ia nimeni ca ucenic. 

Alteori îl trăgea pe luliu la răspundere. 

— De ce nu vrei să creşti, măi?! Nu mănânci destul? 

— Ba da, mănânc. 

— Atunci de ce nu creşti?! 

luliu nu ştia ce să-i răspundă. Se ducea la bucătărie, la patul 
lui de fier şi începea să plângă. 

După terminarea celor şapte clase primare, luliu s-a angajat 
ca ucenic la cea mai mare băcănie din oraş: La dinele negru. 
Aici s-au petrecut două evenimente importante în viaţa lui: 
primul, că putea să mănânce cât voia, şi al doilea, că nimeni nu- 
| mai chema pe numele mic. A devenit Bhem şi atâta tot. Calfele 
şi patronul, un om uscăţiv şi galben din cauza unei boli de ficat, 
l-au îndrăgit repede. Ei nu ştiau că Bhem e silitor şi cuviincios de 
teamă să nu fie dat afară. Faptul că era mic (abia depăşea 
înălţimea tejghelelor) îl făcu să aibă un complex de inferioritate. 
Mai târziu acest complex se agravă: era sfios şi nu avea curajul 
să privească pe nimeni în ochi. În cel de-al doilea an de ucenicie 
îşi cumpără o gambetă, să pară mai înalt. Nu-şi dădea seama că 
era caraghios. Se fotografie chiar la Pretzner şi fiul, şi când 
acesta îl rugă să-i permită să-i expună fotografia în vitrină, 
Bhem nu se opuse. Dimpotrivă: era mândru că e afişat şi-şi 
admira fotografia făcută pe un carton gros de culoarea şepcii, 
sub care fotograful caligrafiase următorul text: Fotografie de 
reclamă. Domnul Bhem de la C/ine/e negru. 

După mobilizarea generală din '14, n-au mai rămas în băcănie 
decât trei ucenici, o calfă în vârstă şi nevasta patronului, o 
femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, obeză, care abia se putea 
înghesui pe scaunul de la casă. Din cauza proporţiilor ei, nu-i 
plăcea să poarte rochii; dimineaţa se înfăţişa într-un capot 
înflorat şi stătea aşa, nemişcată, până seara la închidere. li 
plăcea să spună că nu mănâncă nimic, că ciuguleşte numai. Și 


într-adevăr, ciugulea numai. Dar toată ziua. Astfel, până la ora 
prânzului, ciugulea aproape un kilogram de halva şi vreo zece 
cornuri. 

Bhem era singurul ucenic intern; imediat după plecarea 
patronului pe frontul din Serbia, Bhem a fost mutat din camera 
rezervată personalului într-o încăpere învecinată cu dormitorul 
doamnei. Patroana a luat această măsură, spunând că se teme 
singură. Pentru prima oară în viaţa lui, Bhem dormea într-un pat 
domnesc cu mai multe perini şi cu plapumă de mătase. li părea 
numai rău că nu se putea lăuda cu norocul care a dat peste el, 
pentru că cei cu care trăise până acum împreună nu l-ar fi 
crezut pe cuvânt. 

De la acest eveniment important, abia aştepta să se facă 
seară să se poată culca. li plăcea să stea în pat, să mângâie 
plapuma şi să-şi închipuie că odată va avea şi el un pat la fel de 
mare şi la fel de frumos. 

Într-o noapte cu ploaie şi cu tunete, patroana, doamna Miti, l-a 
rugat pe Bhem să lase deschisă uşa care le despărţea camerele. 
A doua zi, după ce Bhem le povesti cele întâmplate, ucenicii şi 
chiar calfa bătrână au făcut glume pe socoteala lui. 

— Ai să vezi, într-o zi o să te cheme în patul ei şi atunci n-o să 
mai ai nevoie de plapumă. O să te învelească cu grăsime. 

Noaptea următoare, Bhem n-a adormit până târziu, dar 
doamna Miţi nu l-a chemat lângă ea. Tot cam pe vremea aceea 
au sosit primele veşti de pe front. Proprietarul băcăniei La dinele 
negru a căzut undeva prin Herţegovina. Doamna Miţi şi-a 
schimbat capotul înflorat cu unul negru, dar nimeni n-a văzut-o 
plângând. Nici măcar Bhem, care, uneori, seara, o pândea ca s-o 
vadă când îşi scoate capotul... 

După primul an de război, preţurile alimentelor au început să 
crească vertiginos. Şi o dată cu preţul alimentelor, în proporţie 
aritmetică, şi preţurile colonialelor. Băcănia La dine/e negru era 
însă bine aprovizionată. În pivnițele ei se înşirau saci plombaţi, 
cu stafide, cu cuişoare, cu vanilie şi cu piper. Când sus, în 
băcănie, se goleau sertarele cu coloniale, doamna Miţi îl lua pe 
Bhem în pivniţă (ca pe un om de încredere al casei) şi-i arăta 
cum se desfac sacii plombaţi. În timpul acestor ceremonii 
patroana ţinea lecţii lui Bhem. 


— Vezi sacii aceştia? Datorită lor, Clinele negru e cea mai 
căutată băcănie din oraş. Băcăniile mici nu mai au coloniale. ŞI 
clienţii lor nu pot veni la noii numai după vanilie sau piper. 
Trebuie să facă toate cumpărăturile aici. Aşa e normal. Până 
avem piper putem rezista. Putem să ne îmbogăţim... De mâine 
urcăm preţul piperului. 

Bhem o asculta cu gura căscată şi o admira pentru 
cunoştinţele ei, şi, în special, pentru sacii cu piper. De fapt, se 
minunase de multe ori că pentru un plic mic cu piper se încasau 
bani mai mulţi decât pentru pungi întregi de alte produse. In 
mintea lui asemăna piperul cu aurul. Ocupă loc puţin şi costă 
mult. Cu timpul, când se convinsese că preţul mereu ridicat al 
piperului nu înstrăinează cumpărătorii, îl cuprinse o admiraţie 
bolnăvicioasă faţă de piper. II măsura exact, bob cu bob, şi-i 
părea rău că se desparte de el. Când nu avea ce face, deschidea 
sertarul cu piper şi trăgea adânc în piept izul pişcător al 
boabelor negre-cenugşii. Odată, când îşi luă salariul, se gândi să 
cumpere pe toţi banii piper şi să-l ţină ascuns până ce se va 
dubla preţul. Şi aşa, peste o lună sau două, ar avea încă un 
salariu fără să fi muncit. Dar în fond de ce să-l vândă imediat 
după ce se va dubla preţul? Ar putea să-l ţină până când preţul 
se va tripla, sau chiar şi mai mult. Cu timpul, dacă această 
căţărare a preţurilor va continua în acelaşi ritm, ar putea să se 
îmbogăţească. Doar doamna Miţi l-a învăţat acest lucru! 

Şi într-o zi se hotărî: cumpără cu ajutorul unor prieteni câteva 
sute de grame de piper şi-l ascunse în casă. Seara, după 
terminarea lucrului, nu se mai gândea s-o pândească pe 
doamna Miţi, goală, ci se ascundea în odăiţa lui, desfăcea punga 
cu piper, îl mirosea şi-şi făcea planuri. Abia aştepta ca patroana 
să revizuiască preţurile, în zilele acelea era fericit ca nimeni 
altul. lar noaptea, când era convins că nu-l vede nimeni, 
răsturna boabele de piper pe masă şi le număra: avea 976 de 
boabe. O întreagă avere. li părea însă rău că nu avea o mie. 
Hotări să completeze din băcănie. A doua zi, când i se păru că 
nu-l vede nimeni, fură un pumn de piper. Tot restul timpului, 
până la închidere, se temu că doamna Miţi o să-l caute în 
buzunare, sau că se va da singur de gol pipăindu-şi mereu 
prada. Dar nu se întâmplă nimic. Fericit, seara, puse boabele 
furate în punga unde ţinea restul piperului şi se culcă satisfăcut. 


Dar nu putu să adoarmă. Se gândea mereu la piper, la furtul de 
peste zi. In cele din urmă, îşi aduse aminte că n-a numărat 
boabele aduse. S-ar putea chiar să nu fi luat destule ca să 
completeze până la cifra visată. Se sculă repede din pat, aprinse 
lampa şi începu să numere boabele de piper. Erau o mie şi o 
sută douăzeci. Se sperie că luase prea mult şi o să fie 
descoperit. Puse din nou piperul în pungă şi tocmai se hotărî să 
stingă lampa când auzi paşi. „M-o fi pândit doamna Miţi!” 
Ascunse punga sub perină tocmai în clipa când doamna Miţi 
deschise uşa. Bhem se făcu palid la faţă şi bâlbâi ceva care 
aducea de departe cu un „sărut mina”. 

— De ce nu dormi, Bhem? 

— Nu mi-e somn, doamnă. 

— Nici mie. Nu ştiu de ce. Se apropia de Bhem şi i se aşeză pe 
pat. 

„M-a văzut că am ascuns piperul sub perină” — îi trecu lui 
Bhem prin minte şi se întrebă dacă n-ar fi mai bine să 
mărturisească totul. Ea îl mângâie pe creştet. 

— De ce eşti speriat? 

„E clar că ştie totul. Vrea să-mi prelungească teama”. Spuse 
cu voce tremurândă: 

— Zău, doamnă, eu sunt cinstit şi niciodată nu m-am gândit să 
vă... 
— Vorbeşte mai încet, Bhem, sau mai bine vino la mine. De 
acolo nu se aude niciun zgomot. Se ridică şi porni spre camera 
ei. Bhem o urmă tremurând din tot corpul. 

Doamna Miţi se ascunse sub plapumă şi-l pofti pe Bhem să se 
aşeze pe pat. 

— Ei, spune acum. 

— Ştiţi doamnă, azi când a venit femeia aceea să cumpere 
piper... 

— Nu-mi mai vorbi de băcănie! M-am săturat de ea. Am 
impresia că e o închisoare. Zilele se duc, anii se duc şi eu stau 
mereu nemişcată la casă. Azi m-am uitat la tine. Te-am urmărit. 

— Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc şi eu. 

— Atunci e foarte bine, răspunse ea şi începu să râdă. 

Bhem se fâstăci. 

— Ştiţi, a venit femeia aceea după piper şi... 


— Ţi-am spus să nu mai vorbim despre asta. Tu nu mai eşti un 
copil. Du-te şi stinge lampa. Bhem, bucuros că s-a terminat 
discuţia, se ridică de pe pat şi vru să alerge spre comutator, dar 
se împiedică de şireturile izmenelor şi căzu pe covor. Doamna 
Miţi izbucni în râs, apoi, după ce Bhem stinse lumina, îl chemă 
încet, cu voce stinsă. 

— Vino. 

„Nici acum nu s-a terminat!” Se duse din nou spre patul ei, cu 
mâinile întinse, bâjbâind prin întuneric. Doamna Miti îl prinse de 
braţ şi-l trase sub plapumă. Pe urmă îl strânse cu atâta putere, 
că Bhem abia mai putu să respire. Pântecul ei revărsat şi cald 
ardea ca un cuptor. Bhem simţi un tremur necunoscut până 
atunci şi-şi ascunse faţa între sânii femeii. 

Nu adormi decât înspre dimineaţă şi visă că are o pivniţă plină 
cu saci de piper. 

în primăvara celui de-al doilea an de război, doamna Miţi 
anunţă că se mărită cu un căpitan deblocat. Bhem căzu în 
dizgrație. La început l-au izgonit din camera pe care o ocupa 
până atunci, iar mai târziu i-au cerut să se mute. Căpitanul se 
dovedi o fire energică, preluă toate grijile băcâniei. El deschidea 
şi tot el trăgea seara obloanele vitrinelor. In pivniţă nu mai avea 
nimeni acces. El drămuia mărfurile şi tot el fixa preţurile. Bhem 
l-a urât din prima clipă de când l-a cunoscut. Uneori, pe ascuns, 
când căpitanul lipsea din prăvălie, căuta privirile doamnei Miti, 
dar ea, fericită în noua căsătorie, nici nu-l băga în seamă. Bhem 
umbla posomorât: devenise sfios ca în primele zile de ucenicie. 
Totuşi avu o satisfacţie, în noua lui locuinţă putea să resfire 
boabele de piper în voie: nu-l deranja nimeni. Putea să le 
numere, să le potrivească în grămezi, să le asorteze după 
mărime şi culoare. Într-una din asemenea nopţi îi veni ideea să 
mai fure piper. Nu mult, ca să poată fi bănuit, ci puţin de tot, 
câteva boabe doar. Încă în noaptea aceea calculă câte boabe 
poate aduna într-o săptămână, într-o lună, într-un an, dacă nu ia 
decât zece boabe în fiecare zi. Când termină socotelile i se păru 
prea puţin. Făcu din nou calculul cu douăzeci de boabe, pe urmă 
cu douăzeci şi cinci de boabe pe zi. 

Ziua următoare se întoarse acasă cu un; pumn de piper. Avu 
însă remuşcări că luase prea mult şi de aceea hotărî ca cinci zile 
la rând să nu ieie niciun bob. Cu toate astea, chiar a doua zi, 


măsurând pentru un cumpărător 50 de grame de piper, nu se 
putu abţine să nu bage un pumn de piper şi în buzunar. Ca să se 
justifice faţă de el însuşi îşi spuse că pivnita doamnei Miţi e 
plină, aşa că nu va şti niciodată că a fost păgubită. Din ziua 
aceea nu se întoarse niciodată acasă fără să aibă câteva boabe 
de piper în buzunar. Când mai mult, când mai puţin. 

Cu timpul, îşi luă o cutie de! Tinichea şi-şi ţinu piperul acolo. 
Pe urmă, cutia se dovedi. Neîncăpătoare şi mai luă o cutie. Intre 
timp preţul piperului creştea. După aprecieri destul de exacte, 
Bhem avea răspândite în câteva cutiuţe de tinichea o mică 
avere. Dacă ar fi vrut, oricând şi-ar fi putut cumpăra câteva 
costume de haine şi chiar o bicicletă. Totuşi Bhem nu se atinse 
de piper. Ştia că cea mai bună afacere e să-l laşi să zacă, să se 
scumpească. După ce-şi mai umplu câteva cutii de piper ar' fi 
putut să-şi cumpere mobilă sau, undeva la periferia oraşului, un 
loc mic de casă. Salturile ciudate ale preţurilor îl înnebuneau. 
Uneori se visa proprietarul a mai mulţi saci de piper, un om 
făcut, cu autoritate în oraş. De aceea începu să se ferească de 
fraţii săi ca nu cumva, dintr-un exces de dragoste de frate, să 
vândă piperul şi să-i ajute. 

După încheierea păcii, preţul piperului urcă şi mai mult. Bhem 
nu mai ştia ce să facă de bucurie. Deşi ar fi avut ocazia să-l 
vândă, nici nu se gândi la aşa ceva. Aştepta ca preţurile să urce 
şi mai mult. Pe urmă, de pe o zi pe alta, deveni sărac. 
Depozitele magazinelor Meinl aruncară pe piaţă cantităţi 
enorme de piper. Preţurile începură să scadă, şi, în mai puţin de 
două săptămâni, piperul adunat de Bhem nu valora mai mult de 
două sau trei salarii lunare. 

Bhem totuşi nu renunţă la piper. Poate din obişnuinţă, poate 
dintr-o încăpățânare prostească, continuă să adune boabele 
negre-cenuşii. Cu timpul această goană după piper deveni o 
manie. Mai ales când, o dată, din întâmplare, îi căzu în mână un 
manual de botanică. De acolo află că piperul e negru numai 
când e copt. Copt şi curăţat, piperul e alb şi valorează chiar mai 
mult decât aşa, negricios, cum se află în comerţ. Ştia pe de rost 
că patria piperului e India, pe Coasta Malabar. De aici pippali, 
cum îl numeau indienii, a ajuns în Persia şi a primit frumosul 
nume de pippari. Grecii, care au ajuns în posesia piperului prin 
intermediul lui Alexandru cel Mare, l-au botezat peperi. Bhem 


ştia şi drumurile pe care le-a parcurs această plantă aromată 
prin Arabia, prin legendarul ţinut al Reginei Saba, din Yemen. In 
mintea lui Bhem, India semăna cu o grădină în care creşteau 
numai arbori de piper. Uneori urmărea cu degetul pe hartă 
drumurile lui Columb şi ale lui Vasco da Gama şi se vedea şi el 
un pionier, cucerind cu arma în mână Coasta Malabar, sau 
înfruntând valurile oceanelor în căutarea piperului. 

Cu timpul, piperul furat din băcănia La dine/e negru nu mai 
încăpea în cutiile de tinichea ascunse în locuinţa lui. Bhem 
începu să râdă de bucurie. Avea peste 20 de kilograme. 

Douăzeci de ani la rând Bhem fură în fiecare zi câteva boabe 
de piper. Avea mai bine de doi saci umpluţi până la refuz când, 
prin 1938, ziarele au început să scrie tot mai des despre războiul 
care bătea la uşă. Când Bhem citea undeva numele lui Hitler, 
sau al lui Chamberlain, se gândea la piperul ascuns sub pat. Cei 
din jurul lui îl vedeau mai vesel şi, cu cât se apropia mai mult 
războiul, Bhem  întinerea, devenea mai sprinten, mai 
comunicativ: 

— O să auziţi încă de mine! Nu peste mult o să fiu cineva. 

La dinele negru s-au perindat ucenici, calfe: unii veneau, alţii 
plecau, se însurau sau mureau. Numai Bhem era mereu neclintit 
la postul său. 

În '39, când Hitler declară război Poloniei şi anunţă că va face 
un război fulger, Bhem se supără şi pe el. 

Ar fi dorit un război lung, ca preţurile să poată să crească în 
voie, să înflorească la fel ca şi florile albe de piper de pe coasta 
Malabarului. 

în cel de-al treilea an de război, Bhem deveni grav. Cei trei 
saci de piper ascunşi (proprietatea lui personală) îl făceau să se 
simtă important, un om avut. Preţurile urcară rapid: de zece, de 
douăzeci de ori. Bhem nu observa că i-au încărunţit tâmplele şi 
nu băgă în seamă nici ridurile care i-au năpădit faţa. Stătea, 
nopţi întregi, aplecat asupra foilor de hârtie pe care îşi calcula 
averea, dacă ar fi vrut să vândă piperul şi să devină proprietar. 
Dar acum Bhem nu se mai mulțumea cu atâta. O viaţă întreagă 
a mizat pe o singură carte de joc. Ar fi fost o prostie să se 
pripească acum. Mai ales că avea şi experienţa primului război 
mondial. Ştia că cel mai propice moment va fi după încheierea 
păcii, atunci când preţurile fac ultimul salt în sus. În clipa aceea 


va trebui să transforme piperul în bani şi nu mai devreme şi nici 
mai târziu. 

în clipa aceea, uşa compartimentului se deschise şi apăru un 
controlor care anunţă Clujul. Povestitorul sări în picioare, îşi 
adună bagajele şi ne spuse de pe coridor: 

— Nici nu mi-am dat seama cum a trecut vremea. Dacă v-am 
plictisit, iertaţi-mă. 

— Dar cu sfârşitul cum rămâne? Ce s-a întâmplat cu Bhem? 
Am sărit noi. Dar în zadar. Trenul încetini şi ziaristul miop cobori 
din vagon. 

Restul drumului până la Arad a fost nesfârşit de lung şi de 
plicticos. 

Doi ani au trecut de la această călătorie şi nu m-am mai 
întâlnit cu ziaristul miop. Zilele trecute l-am revăzut în autobuzul 
32, în drum spre Casa Scânteii. M-am bucurat nespus de mult. 
M-am aşezat lângă el şi l-am rugat să-mi spună ce s-a întâmplat 
cu Bhem de la C/ine/e negru. 

A trecut multă vreme până şi-a adus aminte despre cine 
anume era vorba. 

— A. Acela care m-a pălmuit într-un restaurant!? 

— Da. 

— E o poveste lungă — mi-a răspuns — şi acum n-avem timp 
pentru asta. 

A trebuit să insist mult până, l-am convins să-mi spună finalul. 
El era însă grăbit, aşa că a trebuit să mă mulțumesc cu o 
relatare telegrafică. 

— Bhem a vândut piperul la timp. La începutul anului 1945. 
Nu ştiu pe cât, dar în orice caz pentru o sumă frumuşică. Adică 
pe o mică avere. Ca să nu-şi piardă banii cu inflaţia a hotărât să- 
i investească într-o afacere. A avut însă ghinion. A căzut pe 
mâna unor escroci şi, în mai puţin de o săptămână, a rămas fără 
nicio leţcaie. La început a vrut să se arunce în Mureş, dar n-a 
avut destul curaj. Aşa că s-a angajat din nou la Câinele negru şi 
a început să fure din nou piper. După naţionalizare a ajuns 
responsabilul unei Alimentare. Pe urmă a fost arestat pentru furt 
şi condamnat la închisoare pe şase luni. Cam asta e povestea lui 
Bhem. Şi acum, iartă-mă, trebuie să cobor. 

CIOCÂRLIA 

1 


Dascălul se numea Valeriu Benoagă şi avea faţa rotundă, 
puhavă, fără riduri, ca unul care nu se frământa prea mult. Se 
ducea în fiecare duminică la biserică, îşi împreuna mâinile, dar 
nu se ruga: stătea aşa, nemişcat, privind icoanele, candelele, 
oamenii. În timpul slujbelor îi veneau cele mai năstruşnice 
gânduri; se închipuia în locul lui Pilat din Pont şi se întreba dacă 
ar fi procedat la fel sau nu; se vedea inventatorul unui aparat cu 
ajutorul căruia putea să devină invizibil, sau — şi acest gând îl 
urmărea nu numai la biserică — ce anume ar trebui să spună, 
dacă într-o bună zi maiestatea-sa regele ar veni să-i viziteze 
şcoala. De obicei, la „mărire ţie doamne” al cantorului, tresărea 
şi se uita roată să vadă dacă nu cumva îl pândeşte cineva să-i 
ghicească gândurile. După ce se convingea că nu, holba ochii 
spre tavan, numărând în gând mărgelele de la policanarul cel 
mare — erau treizeci şi patru — apoi privea ţintă spre bec, până 
când începeau să-l doară ochii. Atunci îi închidea şi, în bezna ce 
i se aşternea în faţă, vedea cerculeţe de argint şi aur, 
apropiindu-se, depărtându-se, la fel ca în copilărie, când stătea 
în pat bolnav, scuturat de friguri. Deşi ştia pe de rost cum şi în 
ce fel se fabricau becurile, cu fire de cărbune, se mai minuna 
totuşi: „Cum de i s-a năzărit lui Edison să încerce tocmai cu fire 
de cărbune?” Altminteri, era convins că omenirea ar fi rămas în 
vecii vecilor în bezna cea mai neagră, îndulcindu-şi nopţile la 
flăcăruile de opaițe sau lumânări cu miros greu de ceară şi 
stearină. Deasupra policandrului, un pictor iscusit a imortalizat 
momentul  „învierii”. Lângă lespezile de marmoră, soldaţii 
romani trântiţi la pământ îşi ţineau palmele în faţa ochilor să nu- 
i orbească lumina cea pură în care se învăluise Cristos. Lui 
Valeriu Benoagă i se părea că de fapt soldaţii se feresc de 
lumina policandrului. De altfel pe soldaţii îmbrăcaţi în toge 
galbene şi albastre, dascălul îi cerceta totdeauna cu 
amănunţime; cel din stânga mormântului, un soldat cu fruntea 
îngustă, aducea puţin, mai ales dacă îi închipuia barbă, cu 
părintele Cercel de la Ineu. 

După ce Valeriu Benoagă trecea în revistă şi celelalte picturi 
— care nu i se păreau aşa de izbutite ca cele din tavan — 
începea să urmărească elevii, care stăteau înşiruiţi lângă perete. 
Dacă nu era bine dispus îşi nota numele celor neastâmpăraţi. 
După slujbă îi chema în spatele clopotniţei şi-i trăgea de păr, ori, 


dacă erau desculți, îi călca pe picioare. De felul lui, Valeriu 
Benoagă nu era om rău. Ar fi fost în stare să plângă pentru 
fiecare pasăre sfâşiată de mâţe şi pentru nimic în lume n-ar fi 
asistat la execuţia; unei găini. Nu credea în dumnezeu, dar 
acest lucru n-avea curajul să şi-l mărturisească, ca nu cumva, 
dacă totuşi ar exista, să se pună tău cu dânsul. De altfel, Valeriu 
Benoagă nu era pus rău cu nimeni. Chiar notarului, care îl făcea 
dobitoc pe toate cărările, îi zâmbea. lar dacă cineva i-ar fi 
zdrobit faţa cu pumnul, l-ar fi ameninţat pios cu degetul şi i-ar fi 
spus: „De ce păcătuieşti? Ochiul domnului te vede.” Numai 
acasă, când stătea singur în odaia de lucru, scotea din sertarul 
scrinului carneţelul cu scoarţe cafenii în care trecuse numele 
tuturor celor care l-au jignit cu vorba sau cu fapta şi le învăţa 
numele pe de rost: Alois Terente, Ivănuş Luncan, Dezideriu 
Boangă, Septimiu Rogoz, Pavlica Ciuruianu, Dulărniţă Crângaş şi 
Vasilică Tonciu. 

Alois Terente l-a stropit odată cu nămol, când se întorcea 
acasă cu căruţa. Dascălul era îmbrăcat în ţoalele cele noi, şi a 
doua zi a trebuit să piardă două ore ca să le curețe. Ivănuş 
Luncan l-a făcut de ruşine în birt, povestind celor din jurul lui că 
i-a cerut un curcan îndopat pentru cea de-a doua zi de Crăciun. 
De Dezideriu Boangă nu-şi mai aducea aminte de ce-l notase, 
dar nu se îndura să-l şteargă din carneţel, că avea nişte priviri 
ciudate de om neîncrezător. Realitatea era că Valeriu Benoagă, 
fără să ştie de ce, se temea de el. Septimiu Rogoz îl striga 
„dascăle”, de parcă ar fi argăţit împreună, iar Pavlica Ciuruianu 
îl înjurase în faţa bisericii că-i bătuse copilul. De atunci, pentru 
că nu putuse să-şi verse năduful pe Pavlica, îi bătea copilul cu şi 
fără pricină. De câteva ori s-a gândit să-l lase chiar repetent, dar 
n-avea curajul s-o facă, deşi copilul era prost de dădea în gropi. 
Pavlica Ciuruianu era om rău la mânie şi apoi mai făcea parte şi 
din consiliul comunal. 

Se întâmpla ca unul notat în carneţel, ca Dulărniţă Crângaş, să 
moară şi atunci dascălul se simţea profund nefericit. 

Gazda la care locuia Valeriu Benoagă era o femeie uscâăţivă, 
evlavioasă. In casă umbla cu mâinile împreunate şi din cinci în 
cinci minute îşi făcea cruce. Ori de câte ori cina în faţa ei, 
Benoagă îşi făcea şi el semnul crucii. Bătrâna clătina 


înţelegătoare din cap şi a doua zi povestea vecinelor cât de bun 
şi de smerit e dascălul: 

— Voi nu-l ştiţi, dumnezeu să-l ferească de oftică, e la fel de 
sfânt ca şi părintele nostru. Gras nu mănâncă, păcate nu face, e 
om la locul lui, dumnezeu să-l ferească de reume. Nu-i zi să nu 
mă rog pentru sănătatea lui. Îi curăţ ghetele, îl spăl, îl calc, am 
grijă de el. Doamne, de nu l-ar lovi guta, că mare ar fi păcatul. li 
deştept foc, cântă la fel ca părintele şi ştie umbla cu Biblia. Mi-a 
citit din Apocalipsa, doamne, nu-i lua vederile, zău aşa, mi-i mai 
drag de el ca de tot satul de-a valma. 

Dascălul n-avea convingeri politice: era român, ardelean, cu 
idealuri mici, realizabile. Ca fiu de preot sărac, primise o 
educaţie ca orice copil de la ţară. Învăţase să învârtească biciul 
în urma ciurdei, să ţină coarnele plugului, să tragă la coasă. Se 
întâmpla, îndeosebi primăvara, când stătea pe malul Mureşului 
şi privea prăvălirea tăbliilor de gheaţă, să-l cuprindă un fior de 
teamă şi să-şi aducă aminte de poveştile unchiului său, despre 
un om lovit de trăsnet, despre un copil născut jumătate om, şi 
despre morţii care se trezesc între miezul nopţii şi primul cântat 
al cocoşilor. Atunci, deznădăjduit, fugea acasă, se trântea în pat, 
cu faţa în pernă, să nu vadă, să nu audă. La fiecare fulgerare îşi 
făcea cruce, iar când pornea furtuna, astupa gaura cheii cu lut, 
să nu pătrundă necuratul. lubea soarele, poiana înflorită, 
mirosul dulceag al porumbului necopt. li plăcea să stea ore 
întregi în vârful dudului cel mare de la marginea satului, să 
privească şerpuirea şoselei printre lanuri, să urmărească norii 
de praf ce se năşteau şi se legănau în urma căruţelor. Capătul 
drumului nu se vedea din dud; dar se bănuia undeva departe, 
dincolo de dolma cenuşie a hotarului, pierzându-se la marginea 
pustei, acolo unde se înălța, din case de cărămizi, oraşul. 
Oraşul, cu sutele de străzi, îl îmbia, ca o chemare nelămurită. De 
multe ori se vedea printre străini, care nu-l ştiau pe nume, care 
nu-l arătau cu degetul: „Uite, ăsta e feciorul cel mic al lui popa 
Benoagă chiorul”. Acolo ar fi vrut să fie mai mare peste toţi, un 
fel de ciurdaş. Îi plăcea să făurească asemenea vise. 

Dar mult mai mult decât toate astea îi plăcea să răsfoiască 
cărţile din scoarță în scoarță, chiar şi pe acelea care nu aveau 
poze. Se uita cu evlavie la literele mici, tipărite unele lângă 
altele, în şiruri compacte, aşa cum îşi închipuia că trebuie să 


stea şi soldaţii. lar mai târziu, când a prins tainele care se 
ascundeau în spatele acestor soldaţi, a iubit şi mai mult cărţile. 
Nu că ar fi descoperit în ele cine ştie ce secrete sau drumuri noi 
de înălţare sufletească, ci i se părea că studierea lor e mult mai 
uşoară decât munca câmpului. De aceea, se rugase de tatăl său 
să-l dea la şcoală la Arad. Aici totul i se părea ca din basme. 
Străzile largi, casele mari, trăsurile, oamenii. În liceu a învăţat 
cu o încăpățânare de catâr, de teamă să nu rămână repetent şi 
să fie nevoit să se întoarcă la ţară. Chiar şi pentru orele de 
gimnastică se pregătea cu seriozitate. Stătea ore întregi în 
privată şi-şi comanda singur: braţele în sus, braţele în lături... 
Era atent la propria-i comandă de parcă ar fi stat în faţa unei 
comisii de examinare. În clasă, în timpul orelor de religie, se uita 
la portretul lui Frantz Iosif de parcă ar fi fost însuşi dumnezeu. Îi 
admira barba de apostol, fruntea lată şi ochii retuşaţi de un 
fotograf din Beci. Socotea că fotografia din perete îi aducea 
noroc, şi de aceea, totdeauna când era chemat la tablă, trăgea 
cu ochiul la împărat. Cele patru clase de liceu i-au întărit 
convingerea că munca de cărturar e mai uşoară decât a 
ţăranului. De aceea, din cel de-al doilea an de şcoală nu s-a mai 
dus acasă nici în timpul vacantelor de vară, de teamă ca nu 
cumva bătrânul popă să se răzgândească şi să nu-l mai lase la 
carte. Işi căuta de lucru în oraş, dădea meditații, dar ar fi 
măturat şi trotuarele, numai să nu se întoarcă acasă. 

în primul an a intrat educator la un avocat, Pahonţiu, să-i 
pregătească nepotul pentru un examen de corigenţă. Elevul, un 
băiat plăpând, bolnav de plămâni, cu gesturi nesigure, în timpul 
anului îi fusese coleg de clasă. Benoagă îl iubea mult: nu dintr-o 
dărnicie sufletească sau din compătimire, ci pentru faptul că 
Pahonţiu cel mic se temea de el, îl admira. îl admira pentru 
notele lui bune, pentru cunoştinţele lui de la şcoală. 

Cele două ore pe care le petrecea în casa avocatului îi 
produceau satisfacţii nebănuite până atunci: era sever, 
comanda ca un dascăl de profesie. Îl punea pe Pahonţiu să stea 
drepţi în faţa lui, să-i ceară voie dacă voia să iasă. lar când îşi 
aducea aminte că pentru această plăcere personală mai lua şi 
bani, ar fi fost în stare să tragă un chiot de să se dărâme 
zidurile. 


Nu s-a întors acasă decât în cel de-al treilea an, în timpul 
concediului de vară, la înmormântarea lui taică-său. Primise o 
telegramă: „Vino acasă, tata a murit călcat de taur”. Satul i se 
păru neschimbat, casa la fel. Pe vremuri, în copilăria-i depărtată, 
se temea de moarte şi de toate lucrurile care erau în legătură cu 
ea: coliva, lumânările, cimitirul. Acum, fără să ştie de ce, parcă i 
s-ar fi tăiat frica: călca printre mormintele neîngrijite fără 
sentiment, cu gândul la oraş şi la ceea ce ar putea spune 
oamenii despre el. Când au coborât sicriul cu funia şi a auzit 
rostogolirea uscată a bulgărilor de pământ pe lada de scânduri, 
a împins şi el cu vârful pantofului o bucată de humă. Fără nicio 
noimă îşi aduse aminte că în scocul morii sunt broaşte cu burta 
albă, cum nu văzuse nicicând în altă parte. După îngropăciune s- 
a dus să vadă taurul. Era un animal ciolănos, cu crupe lustruite. 
De ochii lumii, ca să se vadă cât îi de amărât, a cerut un bici şi a 
dat în taur până când nu şi-a mai simţit mâinile de oboseală. 
Acestea îi erau toate amintirile de-acasă. Dar dacă n-avea nimic 
care să-l lege de trecut, Valeriu Benoagă aştepta foarte mult de 
la viitor. Voia să fie numit director de şcoală. Pentru realizarea 
acestui vis zece ani de-a rândul n-a întârziat de la cursuri, nu s-a 
dedat băuturii şi a fost om la locul lui. 

învățase generaţii întregi mânuirea plumbului şi era convins 
că fără el toţi copiii din satul lui ar fi rămas neştiutori, proşti. Se 
mira şi îi era ciudă că nimeni nu-l preţuieşte mai mult decât pe 
notar şi de aceea încetul cu încetul începu să ocolească 
oamenii. Stătea ore întregi acasă, iar duminica şi în alte zile de 
sărbătoare, când nu se ţineau cursuri, nici nu se scula din pat 
decât la orele de mâncare. Citea, citea şi i se părea că se 
recunoaşte în fiecare carte în persoana eroului principal, şi când 
cădea frânt de oboseală din cauza lecturii îşi spunea că e obosit 
din cauza peripeţiilor prin care a trecut... în clasă îi plăcea să fie 
întrebat de câte un elev şi să lămurească nedumeririle lor. 
Atunci lua o înfăţişare gravă, îşi pleca capul în pământ, medita. 
După un timp, când se stingea şi ultimul zgomot, de puteai auzi 
răsuflarea elevilor, începea să vorbească. 

— Mă întreabă Ciurezu de ce nu cad stelele pe pământ... Nu 
cad. Păi cum să cadă, netrebnicule, dacă nu sunt chiar deasupra 
pământului? Şi chiar dacă ar cădea una, care se află deasupra 
noastră, până să ajungă la noi, ne-am cărat din loc. V-am spus 


doar: pământul se învârteşte. Aşa l-a lăsat dumnezeu să se 
învârtească ca un titirez până în vecii vecilor. 

Despre cele înfăptuite de dumnezeu vorbea mai mult. Le ştia 
mai bine şi aici nu îndrăznea nimeni să-l întrerupă cu o întrebare 
nelalocul ei. 

S-a însurat, aşa cum se cuvine, după primul an de la numirea 
sa în învăţământ, din dragoste, şi a doua zi după nuntă s-a 
prezentat la şcoală. S-a emoţionat până la lacrimi de florile 
aduse de şcolăriţe, şi în ziua aceea, pentru prima oară în viaţa 
lui, n-a predat lecţiile după cum s-ar fi cuvenit. Dintre materiile 
pe care le preda, istoria îi plăcea cel mai mult. Vorbea ore 
întregi despre Radu Vodă, despre Unirea Principatelor şi mai cu 
seamă  stăruia asupra legendelor. Ajutat de  fantezia-i 
bolnăvicioasă, născocea fapte şi aventuri pe seama voievozilor, 
astfel că, an de an, s-a îndepărtat tot mai mult de realitate. 
Elevii lui erau convinşi cu toţii că sunt urmaşi direcţi ai lui Matei 
Corvinul,  Făt-frumosul Ardealului şi al Ecaterinei Varga, 
adevărata nevastă a lui Dragoş Vodă moldoveanul. El singur, 
Valeriu Benoagă, nu se mai putea descurca printre atâţia 
domnitori. 

După nuntă, Valeriu Benoagă îşi dădea importanţă; nu ieşea în 
uliţă fără hainele şi bocancii periaţi; călca apăsat, cu 
solemnitate şi cânta mai avan la cor. Cam tot pe vremea aceea 
l-au ales în consiliul comunal, şef peste pompierii voluntari. La 
exerciţiile de joi după masă, Valeriu, lipit cu şezutul de pătura 
de pe capra briştei primăriei, comanda manevrele cu furtunul. 
Striga: 

— Butoiul unu la ţeava! 

Pompierii, doi funcţionari pensionaţi, fiul băcanului şi factorul 
poştal, slobozeau furtunul în Mureş şi, cu schimbul, pompau apă 
în butoi. 

Valeriu, în brişcă, aştepta strigătul de răspuns: 

— Butoiul unu gaaata! 

Acum, duminicile sau orele libere de după cursuri şi le 
petrecea în sat, plimbându-se pe uliţa principală. Işi ţinea 
degetele mari împlântate în mâneca pieptarului, aşteptând să 
fie salutat. La bună ziua, răspundea „bună”, la sărut mâna, 
clătina înţelegător din cap. Sătenii îl iubeau şi, ca la un înşcolat, 
veneau să-i ceară sfaturi, în asemenea împrejurări, Valeriu 


Benoagă era darnic. De obicei sfaturile lui se terminau cu 
citarea unui proverb. 

— „Românul nu piere”, spunea oamenilor îmbolnăviţi de 
oftică, şi dacă totuşi „românul piere”, îmbărbăta urmaşii: 
„Domnul a dat, domnul a luat”. 

Unui om căruia i-a pocnit un ochi sub pumnul jandarmului, i-a 
spus: 

— Bucură-te şi laudă-l pe domnul că ţi-a lăsat pe celălalt. 

Nevastă-sa, Irina, o femeie înaltă, uscăţivă, cu ochi albaştri şi 
cu faţa trandafirie de febră, a murit după nouă luni de căsătorie, 
sub mâna moaşei. Benoagă, ori de câte ori venea vorba despre 
ea, lămurea oamenii: „N-a avut destulă putere”. 

Valeriu Benoagă, după cum cerea obiceiul, a purtat doliu un 
an de zile şi a postit în fiecare miercuri şi vineri. Numai pe 
ascuns, dacă nu-l vedea gazda, rupea câte o bucăţică de cârnat 
din cămară şi-o înfuleca în privată să nu-l zărească vreun ochi 
străin. După ce se sătura, se întrista şi-şi cerea iertare de la 
Irina. 

în general a avut puţine bucurii: cea mai mare atunci când 
„pentru sârguinţă şi abnegaţie” l-au numit directorul şcolii 
primare din Comlăuş. A vândut toate cele netrebuincioase casei 
— rochiile Irinei — şi şi-a cumpărat haine noi de lustrin, negre, 
cu patru nasturi, aşa cum se cuvine unui director. 

2 

În satul cel nou a sosit cu căruţa. L-au primit şcolarii, îmbrăcaţi 
în straie naţionale, cu steguleţe de hârtie în mână. Benoagă i-a 
văzut de departe. În ochi i-au apărut lacrimi de emoție, iar în gât 
o găluşcă mare cât o nucă i-a îngreunat respiraţia. Primarul, 
notarul, popa, cei doi cârciumari şi farmacistul au ţinut cuvântări 
de „bun sosit”, la care Valeriu Benoagă le-a răspuns tot prin 
cuvântare. 

Primul drum de la locul de serbare l-a făcut la şcoală, unde 
primise locuinţă. Clădirea, din cărămidă arsă, era mare, pătrată, 
cu tencuiala căzută. Benoagă îi cercetă uşile, ferestrele, şi 
fiecare stricăciune ce descoperea îi era parcă un cui în inimă. 
Oricum, era casa lui. În cămară găsi câţiva butuci şi vreo zece 
sticle goale. Valeriu închise uşa cămării cu cheia, să nu-i fure 
cineva lemnele. Pe urmă se duse în sat şi tot timpul drumului se 


uita îndărăt, spre casa lui, să vadă dacă e mai înaltă sau nu ca 
celelalte. Era. Asta îl bucură. 

La primărie se interesă de iuşul directorului: erau patru iugăre 
de pământ arabil şi o livadă de patruzeci de ari. Încă în ziua 
aceea cercetă prunii, să vadă în ce stare sunt, apoi ieşi şi la 
câmp. Pământul era dat în parte unei văduve, pe nume Bonţoş, 
dar era prea târziu ca s-o viziteze şi pe dânsa. Hotări să amâne 
treaba asta pentru a doua zi. 

Bonţoşoaia nu era acasă, doar fiică-sa Elena. Spăla în tindă. 
Valeriu Benoagă o privi plictisit, până când ea se aplecă din nou 
deasupra albiei. Atunci, prin deschizătura bluzei îi zări sânii 
proaspăt copţi, rotunzi, cu sfârc mare, negricios. 

— Câţi ani ai, fetiţa mea? 

— Cincisprezece. 

— Cincisprezece zici?... Hm... Da şcoală ai făcut? 

— Da. Umblu în a şasea... 

— Ai cam fost repetentă. 

— Nu, domnule! Anul când a murit tata n-am urmat, şi nici 
anul trecut, când a fost mama bolnavă. 

— Dar ea nu mai e bolnavă?... 

— Nu. 

Stoarse rufele spălate şi Valeriu Benoagă se miră de puterea 
ei. O cercetă cu luare-aminte. Elena se îmbujoră sub privirile lui. 

La plecare o mângâie pe faţă şi toată seara se gândi la dânsa. 

Mobilele i-au sosit cu o săptămână întârziere, pe contul 
primăriei, şi atunci Valeriu Benoagă, cu ajutorul elevilor, şi-a 
aranjat locuinţa. Pentru prima oară în viaţa lui era fericit. Acum 
credea cu adevărat în dumnezeu şi nu se putea linişti îndeajuns 
că mai demult n-a fost credincios precum ar fi trebuit să fie. 
Seară de seară citea Biblia, cele zece porunci. Uneori le număra 
pe degete, controlându-se dacă le-a călcat au ba. Această 
inventariere a poruncilor îl satisfăcea totdeauna. De aceea, de la 
o vreme nu mai deschidea Sfânta Scriptură, ci numai Tablele lui 
Moise, copiate într-un caiet de dictando. Niciodată n-a luat 
numele domnului în deşert, nu s-a închinat la lucruri cioplite, n-a 
minţit, n-a furat, şi-a cinstit părinţii. Pentru respectarea ultimelor 
două puncte, ori de câte ori era invitat acasă la primar sau la 
farmacist, ocolea privirile nevestelor acestora. Mai cu seamă se 


ferea de ispitele nevestei farmacistului, o femeie împlinită, cu 
şoldurile cât un butoi. 

În ultima vreme însă se gândea tot mai des la Irina şi la copilul 
care ar fi trebuit să vină şi se întrista. Atunci umbla cu capul în 
pământ, fără să se ferească de imala care în Comlăuş era din 
belşug. 

Dintre clasele unde preda, cel mai mult îi plăcea într-a şasea. 
Acolo, în ultima bancă, stătea Elena Bonţoş, cu mâinile 
încrucişate în faţă. Poate şi de aceea hotărâse directorul ca 
elevii toţi să stea cu mâinile la spate. 

La 24 ianuarie şi la 10 mai Valeriu Benoagă ţinea cuvântări 
patriotice în sala de gimnastică (cea mai mare încăpere din 
Comlăuş), văruită proaspăt pentru aceste evenimente. Se urca 
la tribuna improvizată şi, deşi avea textul cuvântării scris pe foi 
ministeriale, vorbea liber. | se părea că tot satul îl ascultă cu 
gura căscată. Ţăranii se mirau de cunoştinţele lui, îl aplaudau la 
fiecare pauză ţinută anume pentru acest lucru. Primăvara, 
dădea sfaturi gospodarilor, îi chema la săpatul grădinii, iar 
toamna alături de ei se bucura de belşug. Tot mai des, la 
fierberea ţuicii, se îmbăta. Uneori, când era invitat la casele mai- 
marilor din sat, vorbea despre Eminescu, despre Ştefan cel Mare 
şi despre „românul care se naşte poet, învățase să joace cărţi, 
şaizeci şi şase, şi în timpul jocului, dacă se întâmpla să atingă 
genunchii primăriţei, nu se mai roşea. Dimpotrivă, îşi înghesuia 
picioarele sub masă, tuşea semnificativ şi în semn de participare 
conştientă bătea cu vârful degetelor în tăblia mesei. 

În clasă, în timpul orelor, se întâmpla uneori să adoarmă. 
Atunci punea pe copii să jure pe sfânta cruce că nu vor pomeni 
nimănui de acest lucru. Alteori, când i se părea că cineva râde 
de el, chema pe elevi unul câte unul în cancelarie şi-i descosea: 

— Tu ai râs de mine, netrebnicule? 

— Nu, domnule director. 

— Dar, spune-mi drept, poreclă mi-aţi găsit? 

— Nu, domnule director. 

— Şi nici nu-mi găsiţi. Nu e frumos să vă bateţi joc de 
învățătorul vostru. Ai auzit? 

— Da, domnule director. 

— Atunci te iert, netrebnicule. Numai de aia, că tat-tu e 
gospodar. Am auzit că aţi tăiat porcul. Frumos ieşit-au 


cartaboşii? Atunci e bine. Spune-i lui tat-tu că te-am întrebat de 
cartaboşi. Şi acum du-te şi trimite-l pe Dulămiţă... 

Haina de lustrin cumpărată încă în satul vecin nu-l mai 
cuprindea. Umbla cu pieptarul descheiat şi-şi mângâia pântecul, 
pe care cămaşa începea să se întindă ca pielea pe tobă. 

3 

Abia pe la sfârşitul lui aprilie începe primăvara în Comlăuş. 
Atunci, pe ambele părţi ale râpii, acolo unde se povesteşte că s- 
ar fi petrecut minunea, ierburile prind o culoare verde ciudată, 
aproape galbenă. Localnicii spun că niciunde în ţară nu sunt 
atâtea romaniţe ca la Comlăuş. Tot spre sfârşitul lui aprilie, 
Mureşul creşte, îşi revarsă apele murdare, se lasă greblat de 
joardele miţoase ale sălciilor. Pe urmă, când apele se retrag, 
gospodarii aleargă să ridice zăplazuri, să taie calea nămolului 
negru ce vrea să se reverse în Mureş. Pământul mustos, darnic, 
miroase urât, dar pentru comlăuşeni nimic nu miroase mai 
frumos decât nămolul: nămolul înseamnă pâine, belşug. 

în anul 1936, când s-a petrecut minunea, nu s-a revărsat 
Mureşul. N-a fost nici ploaie, vântul bătea uscat a secetă. 
Pământul îşi căsca gurile crăpate spre cer, dar cerurile păgâne 
nu se îndurau să plouă. Seara, tot satul ieşea la râpă în 
aşteptarea norilor care, la fel de păgâni, se mistuiau la marginile 
zărilor. Arteziana lăcrăma tot mai încet, cei din creierul munţilor 
care veniseră în căutarea seminţelor de pâine abia se puteau 
răcori. Işi udau numai buzele crăpate şi întindeau spre localnici 
desagii mari, goi. Pe vremea aceea a sosit predicatorul. Era un 
om mic de statură, borţos, cu anteriul unsuros plin de petice. S- 
a rugat spre toate cele patru puncte cardinale, a cerut praporii 
sfinţiţi din biserică şi a pornit procesiunea pe câmpuri. Satul, cu 
mic cu mare, s-a încolonat în urma lui. Corul bisericii, corul 
şcolii, condus de Valeriu Benoagă, au preaslăvit pe Fecioara 
născătoare, pe sfântul Ilie, dar ploaie niciun strop. N-a căzut 
strop de ploaie nici a doua, nici a treia zi. 

Când predicatorul şi-a dat seama că mulţimea se împuţinează 
în urma lui, a cerut să se bată clopotele a vecernie şi a ţinut o 
predică lungă, despre psalmii regelui David şi despre 
Apocalipsa. 

— Păcătoşi sunteţi şi negreala sufletelor voastre a întunecat 
căile rugilor. 


A dat căciula roată şi a adunat bani pentru cumpărarea unei 
cruci de argint: de la săraci puţini, de la bogaţi mai mulţi. Când 
n-au mai încăput bănuţii în căciulă, a plecat şi nu puţini erau 
aceia care se îndoiau de întoarcerea predicatorului. Dar nu s-a 
întâmplat aşa. Predicatorul s-a întors după trei zile, în birjă, 
ţinând deasupra capului o cruce mare de argint. Tot satul s-a 
adunat atunci la marginea râpii. Predicatorul, care a cercetat 
barometrul încă la biserică, a oficiat slujba religioasă şi a 
aruncat crucea de argint în gol. Trei ore au trecut doar şi spre 
apus, nori negri, grei, prevestitori de ploaie s-au adunat clăbăţ 
deasupra satului. Stropii, la început înceţi, apoi tot mai repezi, 
se înşirau în văzduh ca nişte mătănii străvezii, legând cerul cu 
pământul. Până şi Pavel loţa, despre care se spunea că e cel mai 
necredincios din sat, a început să se îndoiască de necredinţa lui. 

Seara, mustrat de conştiinţă, s-a sculat din pat şi a dat fuga 
până la râpă. „Păcat să stea crucea acolo în glod şi-a spus — 
mai loc de cinste pentru dânsa e peretele cel mare al altarului.” 

A coborât în prăpastie, a căutat ce a căutat, pe urmă a dat de 
ea. S-a aplecat s-o ridice, şi atunci, mamă doamne, s-a petrecut 
minunea. Crucea mare de argint, ca şi cum dracul şi-ar fi băgat 
coada, a prins nişte pete de rugină. Supărat de înşelăciune, 
Pavel loţa a căutat un retevei noduros şi a dat fuga în sat, la 
casa predicatorului, să-i vestească minunea. 

De atunci a trecut un an şi oamenii vorbesc tot mai puţin 
despre minune. A început s-o uite şi Pavel loţa, mai cu seamă că 
era îndrăgostit tun de Elena Bonţoş. 

Aştepta să se lase înserarea, să se aşeze praful de peste zi, şi 
abia atunci pornea spre casa Elenei. Stătea ceasuri întregi 
rezemat de gardul de nuiele, cu ochii ţintă spre bucătăria de 
vară, unde o bănuia. Ea, când îşi termina muncile, îşi lega 
basmaua de duminică şi-l striga pe întuneric: 

— loţa, loţa! 

Pavel, în joacă, nu răspundea. O aştepta să se apropie de 
poartă, abia atunci o prindea de umeri. 

— Mult te-am aşteptat. 

— Tu ştii, loţa. 

— Ştiu. 

Se ţineau de mină, păşeau când soldăţeşte, când ca pisicile. 

— Am aprins focul la cărămizi, nu vii? 


— Vin. 

Îi plăcea Elenei la cărămidărie, mai ales când aprindeau focul 
la morman. Atunci lutul încins ca jeraticul aruncă pâlpâiri 
roşiatice, colorând feţele celor din jur. 

— Spune, loţa, şi eu mi-s roşie ca tine? 

— Înâm... 

— Roşie, roşie? 

— Da. 

Stăteau pe iarbă turceşte, unul lângă altul, şi priveau 
cărămizile încinse ca jeraticul. Tatăl lui loţa nu se sinchisea de 
ei: potrivea butucii de plop uscat, aţâţa focul, şi rar, dacă se 
întâmpla să nu i se sfârşească tutunul înainte de vreme, le mai 
arunca câte o vorbă: 

— Aşa o fi şi în iad. 

Ei nu-i răspundeau. Aveau la alte cele de gândit decât la iad. 

— Eu chiar dacă ajung acolo, mi-e totuna. Tot m-am obişnuit 
cu focul. Lor, domnilor — arăta cu mina spre casa cu două etaje 
a primarului — lor o să le fie mai greu. 

Spre miezul nopţii bătrânul loţa îi gonea acasă: 

— Na, v-aţi încălzit destul. Plecaţi să vă culcaţi doară. E 
noapte. 

Şi ei, ţinându-se de mână, plecau spre casă, tăcuţi. La gardul 
de nuiele, Pavel loţa o prindea şi de cealaltă mână şi aştepta să 
spună ea prima „noapte bună”. Elena nu spunea nimic, se 
legăna pe picioare şi aştepta vorbă de la loţa. 

Amândoi aveau mâinile calde, bătătorite. 

4 

Elena Bonţoş era singura fiică a văduvei cu acelaşi nume şi 
era la fel de harnică ca mumă-sa. Era împlinită înainte de 
vreme, puţin grăsuţă, cu ochii albaştri ca floarea griului. Când 
râdea, făcea gropiţe în amândoi obrajii şi i se vedeau dinţii albi, 
mărunți şi ascuţiţi. Tatăl ei murise cu patru ani în urmă într-un 
spital din Arad. Nu fusese zdravăn la minte. Se smintise într-o 
primăvară sub pumnii jandarmilor. L-au prins furând porumb de 
la magazia conacului şi l-au dat pe mâna jandarmilor. 

— Am furat, da’ de ce mă mai bateţi? a spus el acasă când au 
venit jandarmii după el. Am furat că mi-o fost foame. 

Trei săptămâni la rând l-au bătut şi poate l-ar fi bătut încă, 
dacă într-o bună zi n-ar fi început să râdă. Râdea de parcă n-ar 


mai fi putut de bine. Nici judecătorii n-au mai vrut să ştie de el. 
Au râs de s-au prăpădit şi au hotărât să-l lase liber. Doctorii au 
întocmit o mulţime de hârtii din care reieşea că Enache Bonţoş a 
fost slab de minte încă din născare şi l-a tâmpit băutura. Cei din 
sat când îl vedeau se cruceau şi căutau să-l ocolească încă de 
departe. Numai tatăl lui loţa a dat hârtie la tribunal că doctorii 
mint, că Bonţoş „n-a fost om beutor şi nici slab de minte din 
născare”. L-au hărțuit şi pe el la judecăţi şi a stat chiar trei luni 
la temniţă pentru jurăminte mincinoase. De atunci nu se avea 
bine cu jandarmii. Judecăţile i-au mâncat cele patru iugăre şi, să 
nu rămână pe drumuri, s-a apucat la bătrâneţe de cărămidărie. 

Şi Elena s-a temut de taică-su. Noaptea stătea ghemuită în 
pat, tremurând toată, şi se silea să nu plângă. Enache Bonţoş se 
supăra foc când vedea lacrimi. 

Cam din vremea aceea a ieşit vorba în sat că toată familia 
Bonţoş e slabă la minte. Prietenele ei nu o dată i-au spus în faţă: 

— Proasto! 

Dacă se întâmpla ca la fântână să-i scape căldarea din mână, 
toţi o priveau cu luare-aminte şi clătinau înţelegători din cap: 

— A început să dea pe urmele lui Bonţoş. 

Dacă zâmbea numai, oamenii tresăreau: 

— Aţi văzut, începe să râdă şi ea. 

Dacă plângea, spuneau că a luat-o pe cealaltă cale: 

— Unul cu râsul, celălalt cu plânsul. 

în vremea din urmă, Elena se ferea de ochii satului. Deveni 
tăcută şi în sufletul ei de copil se cuibărise credinţa că-i proastă. 
Spunea: 

— Mamă, eu de ce mi-s proastă? 

— Tu eşti numai săracă, fata mea. Numai săracă. 

Celelalte fete de seama ei au început să meargă la horă, dar 
ea nu s-a încumetat. O singură dată doar, dar nu se găsi nimeni 
s-o ia de mână. A plecat întristată şi a jurat că nu se va mai 
duce niciodată. Şi în loc de horă s-a înfundat tot mai mult în 
treburile casei şi-n cărţi. A citit toate cărţile din biblioteca şcolii, 
pe unele de două ori. Ziua lucra, şi noaptea stătea la lampa de 
petrol buchisind slovele. Într-o zi, încă dascălul cel vechi a 
întrebat-o de ce-i atât de mohorâtă şi stă ascunsă în casă de n-o 
vede nimeni. Ea i-a răspuns că citeşte şi n-are vreme de 


preumblare. Dascălul s-a sfătuit cu mai-marii din comună şi la 
sfatul lor n-a mai dat cărţi pe mâna Elenei: 

— Te strici la minte şi ai să ajungi ca taică-tu. Să nu mai 
citeşti! 

Fără cărţi, Elena s-a simţit şi mai singură, şi nu o dată s-a 
gândit să ia drumul Mureşului. Pe urmă Pavel lota i-a vorbit cum 
nu i-a vorbit până atunci nimeni. 

— Când termin cătănia, te iau de muiere, Elena. Vrei? 

— Vreau. 

— O să ne mutăm în casa lui tata. Vrei? 

— Vreau. 

— Da’ spune-mi, Elena, cu sufletul deschis, mă placi? 

Ea nu i-a răspuns. Şi-a plecat numai capul şi s-a înroşit la faţă, 
de parcă ar fi stat în faţa cărămizilor încinse. 

De atunci, ori de câte ori umbla singură pe câmpuri, se vedea 
în tinda casei lui loţa, cu mânecile suflecate, aşteptându-şi soţul. 
Această imagine a apărut din senin, dar s-a înrădăcinat atât de 
adânc în mintea ei, încât i se părea că nu mai e închipuire, ci 
adevăr curat. Dacă şi-ar fi închis ochii, ar fi putut vedea că 
scândurile care pardoseau tinda erau galbene de prea mult 
spălat, că lângă trepte s-a dezlegat un braţ de viţă şi acum 
atârnă brambura în bătaia vântului. Pe urmă, şi-a dat seama că 
tinda pe care o visa nu a apărut din senin. Pe vremuri şi tinda lor 
avea scândurile galbene date cu ceară, numai maică-sa nu-şi 
mai aştepta soţul cu mânecile suflecate. Până şi braţul de viţă 
rupt era din viţa veche, acum secătuită de soare. Şi cu cât se 
gândea mai mult la loţa, cu atât îşi aducea mai mult aminte de 
„casa lor” veche. Era odată o seară de iarnă cu flori de gheaţă 
pe fereşti. Cu o aşchie ascuţită a încercat să deseneze frunzele 
întortocheate, dar parcă a reuşit? S-a lăsat păgubaşă. Tata s-a 
întors beat de la cârciumă. De ce o fi cântat dânsul numai 
cântece triste? 

într-o zi a întrebat-o pe maică-sa: 

— Mamă, zi, tata a fost om rău? 

Mamă-sa a privit-o uimită, apoi şi-a plecat capul în pământ. 

— Aşa zic oamenii, fata mea. 

— Şi de ce o fi plâns în noaptea aceea, mamă? 

— De ce o fi plâns? Nu ştiu i Dar tu, Elena, tu n-ai voie să 


plângi. 


Ce bun e dumnezeu că l-a adus pe loţa în cale. Numai de nu s- 
ar încăpăţâna loţa şi şi-ar rade mustăţile. Că nu-i şade bine! 
Sunt încă tare moi firele şi caraghios de galbene, ca paiul. Până 
la urmă tot o să-l convingă, numai de s-ar termina o dată cu 
şcoala. 

Elena Bonţoş umbla în clasa şaptea, în clasa lui Valeriu 
Benoagă. În timpul orelor, străpunsă de privirile flămânde ale 
dascălului, îşi pleca ochii în pământ. Ruşinea o înfrumuseţa şi 
mai mult. Benoagă, de câte ori avea ocazia, o mângâia pe umăr, 
pe faţă, şi o ciupea de bărbie. De multe ori o chema şi după 
masă la şcoală „să dea o mână de ajutor”. O punea să îmbrace 
în hârtie albastră cărţile bibliotecii, sau chiar să citească 
compunerile celor din cursul inferior. Elena stătea ţeapănă pe 
scaunul din cancelarie, cu genunchii strânşi, reţinându-şi 
răsuflarea. 

— N-ai vrea să fii dăscăliţă, Elena? 

— Nu, domnule director. 

— Dar ce-ai vrea să fii tu? 

— Nimic, domnule director. 

— Cum nimic? râdea Benoagă şi-o mângâia pe faţă. 

Elena abia aştepta să se întunece şi să plece. Acasă o 
aşteptau lucrurile nefăcute, maică-sa, şi, dacă nu era prins la 
cărămidărie, Pavel loţa. Cu el colinda dolmele din împrejurimi, şi 
când, osteniţi, se aşezau pe iarbă. Elena căuta pe întuneric 
mâinile bătătorite ale flăcăului: 

— Tu ce ai vrea să fac când o să fiu mare? 

— Proasto, râdea loţa. Ce să faci?... Copii! Eu am să fac 
cărămizi, iar tu ai să faci copii. 

Noaptea, culcată în pat, când somnul întârzia să vină, Elena îşi 
mângâia sânii şi şoptea încet să n-o audă nici maică-sa: „Am să 
fac copii”. 

Somnul îl ocolea şi pe Benoagă. El îşi îmboţea cămaşa de 
noapte ridicată până la buric şi se gândea la Elena. l-a îndrăgit 
umbletul legănat, mintea ageră şi seninătatea ei. Ar fi vrut să 
ceară sfatul cuiva, să-l întrebe dacă nu păcătuieşte cu gândul, 
dar dorinţa era mai puternică decât credinţa. Şi dacă în nopţile 
acelea de nesomn reuşea să adoarmă, tot cu ea se visa: visa că 
mergeau alături, ba chiar, uneori, că locuiau în aceeaşi cameră: 
în camera lui de la şcoală. 


La sfârşitul anului şcolar, Valeriu Benoagă n-a mai putut 
răbda: a chemat-o pe bătrâna Bonţoş la cancelarie. 

— Fata dumitale, Elena, e fată tare deşteaptă. Păcat că nu 
urmează la şcoală. 

— Dar, vai păcatele mele, domnule director. De unde bani 
pentru şcoală? 

La asta nu se gândise Benoagă. A socotit cât a socotit, pe 
urmă şi-a călcat peste inimă: 

— Eu am ceva bani. 

Pe urmă i-a mai spus că din dragoste pentru mintea Elenei ar 
fi dispus să-i plătească şi taxele. Din vorbă în vorbă, bătrâna a 
înţeles că domnul director ar vrea s-o crească, s-o ridice alături 
de el. N-a întrebat decât un singur lucru: 

— Şi eu cu ce mă aleg? 

— Dacă s-o învoi Elena, n-ai grijă dumneata. 

— Păcatele mele, domnule director, dar ce o spune Elena... că 
eu, cu dragă inimă. 

Pe drum spre casă, bătrânei Bonţoş i-au dat lacrimile în ochi: 
„Tot există un dumnezeu şi o sfântă dreptate”. Oamenii se uitau 
miraţi în urma ei, dar cui îi mai păsa acum de oameni? Când a 
intrat în casă, a prins-o pe Elena de umeri: 

— Scăpăm de sărăcie, Eleno. Bucură-te. 

— Dar ce s-a întâmplat, mamă? 

— Te trimite domnul director la şcoala din Arad. Vrea să te 
facă doamnă. Învăţătoare te face. 

— Nu vreau să mă duc la Arad. 

— Dar ce vrei să faci? 

— Vreau să rămân acasă. 

— Te place directorul, proasto i Văd că ai cu cine semăna... 

— Şi tu, mamă. 

Seara au plâns amândouă, dar în zori bătrâna Bonţoş, mai 
hotărâtă ca niciodată, a sculat-o pe Elena din somn: 

— Ai să te duci la Arad. 

— Nu mă duc... 

— Te duci... 

încă în ziua aceea, bătrâna Bonţoş a adus-o pe Elena la 
şcoală, în casa directorului. Fata era plânsă, bătută. 

— Na, pupă mâna directorului, tu fată proastă. Nu vezi că 
domnul director îţi vrea numai binele? Vrea să te facă doamnă. 


Benoagă întinse mâna dreaptă spre Elena. Ea avea buzele 
reci, uscate. 

Numai Pavel loţa a încercat să se împotrivească. Dar ce putea 
să facă Pavel loţa, un simplu cărămidar? Nimic. 

Ultima seară când au fost împreună, Elena şi-a lipit capul pe 
pieptul lui şi a plâns încet, cuminte ca un copil. 

— De ce nu vrei să fugi cu mine. Pavele? 

— Unde să fug? Tu ştii că am ordinul de chemare în buzunar. 
Când mă întorc de la cătănie... 

Dinspre dolmă, acolo unde trei plopi singuratici îşi tremurau 
frunzele cărnoase în bătaia lunii, un vânt firav, obosit şi cald, se 
strecura neputincios înspre luncă, încurcându-se în paiul înalt al 
lanului. Spicele aplecate de rod, legănându-se, sunau ca 
zurgălăii. Era muzica nelămurită a pustei, melodia belşugului. 
Dar nici Pavel loţa şi nici Elena Bonţoş n-aveau urechi pentru 
acest cântec. Îşi ascultau bătăile repezi ale inimilor, se ţineau de 
mână, ca doi copii zdrobiţi de nesfârşitul întinderilor. 

— Când vin de la cătănie, Elena... 

— Dar când vii de la cătănie? 

— Când? După trei ani, Elena. 

— Şi ce fac eu trei ani? 

— înveţi. 

— Şi când te-ai întors? 

— Tu mai stai un an şi te faci dăscăliţă. Trei ani nu-s o viaţă 
întreagă... 

De undeva, foarte desluşit, se auzea cântecul unei ciocârlii. 

Elena n-a dormit în noaptea aceea: stătea cu ochii deschişi, 
până când zorile au înălbit ferestrele. La gară a fost atât de 
multă lume, că nici nu şi-a putut lua rămas bun de la loţa. L-a 
privit numai, cu ochii înceţoşaţi printre lacrimi: loţa stătea pe 
scări, apoi o dată cu trenul se făcea tot mai mic, ca un prunc, ca 
un punct, până când se topi în nesfârşire. 

în vara aceea, Valeriu Benoagă o pregăti pe Elena Bonţoş 
pentru examenul de admitere. Zile întregi au stat aplecaţi 
asupra cărţilor şi, ca prin minune, toate cunoştinţele directorului 
au trecut în capul Elenei. 

Elena a reuşit la examenul de admitere. 

5 


În primăvară, Elena s-a întors acasă cu un şorţ negru de ciot şi 
cu guleraş alb. Valeriu Benoagă a aşteptat-o la gară şi tot 
drumul spre casă a întrebat-o dacă ştie să extragă rădăcina 
pătrată, dacă a auzit de Bogdan Chiorul, dacă ştie câte bătălii a 
avut Vlad Ţepeş. Elena îi răspundea la fel ca pe vremea când 
era eleva lui, şi Benoagă socotea asta ca un prim pas de 
apropiere. Tot pe motivul meditaţiei o lua la plimbare în zăvoi şi 
nu-i păsa că gurile rele, mai ales nevasta farmacistului, acum 
văduvă, scorneau fel de fel de întâmplări pe socoteala lor. 

Benoagă nu vedea, Benoagă nu auzea. O pândea numai cu 
coada ochiului, o măsura, o cântărea dacă i se potriveşte sau 
nu. Câteodată îi lua mâinile în palmă, îi vorbea despre 
frumuseţea meseriei de dascăl, despre familie ca simbol al 
statului, al naţiei române. lar când era singur, colinda cimitirul 
căutând un loc potrivit pentru cripta unde se vor odihni, atunci 
când domnul va crede de cuviinţă să-i cheme la sânul său prea 
sfânt. 

Dar despre astea nu vorbea Elenei. De mulţumit ce era, rupse 
foile din carneţelul cu scoarţe cafenii şi nu mai era supărat nici 
pe Alois Terente, nici pe Ivănuş Luncan şi nici pe ceilalţi. Acum, 
gândindu-se la viitorul lui, îşi aducea tot mai puţin aminte de 
Irina (ea, desigur, de acolo de sus, îl iartă) şi-şi aducea tot mai 
mult aminte de anii copilăriei. 

De şcoală, nu se prea ţinea. Era director şi nici dracu' nu-l 
controla. Rar de tot, când se vântura vreun inspector, de obicei 
pe vremea tăierii porcilor sau la culesul viilor, găsea treburile 
şcolii în ordine. Şi copiii din Comlăuş nu erau nici mai deştepţi, 
nici mai proşti decât în celelalte sate. 

Elena, ori de câte ori îi stătea în putinţă, alerga la cărămidărie 
să schimbe o vorbă cu tatăl lui loţa: 

— loţa ce scrie? i 

— Rar scrie. li merge prost. II mănâncă păduchii. Dar tu, văd, 
fata mea, ai să te faci. 

— N-am să mă fac. Il aştept pe loţa. 

Focul de sub cărămizile necoapte nu mai era atât de frumos 
ca în trecut. Şi nici bătrânul loţa nu mai era cel vechi. Spunea: | 

— Nu ştiu cum o fi iadul sus, dar pe cel de jos îl cunosc. Il 
cunosc, fata mea. Şi o să-l cunoască şi domnii. Tot la foc am să 
stau. Şi am să caut numai plop uscat, să pârâie. Doamne, 


doamne, mi-s mic şi slab, dar de pe acum mi-e milă de ei. Şi am 
să caut numai plop uscat, să pârâie. 

— Nu pricep, bace loţa. 

— Nici nu-i de priceput. E o vorbă veche de cărămidar. Aşa să 
ştii, fata mea. E bine că te-ai dus la şcoală. E bine că ştii carte. 
Vezi, eu multe nu le pot dumiri. Mă întreb de ce a trebuit să 
bolunzească tat-tu, de ce a trebuit să-mi pierd iugărele? De ce 
furtul lui tat-tu trebuie pedepsit şi al celora care mi-au luat 
iugărele nu? Şi ştii cine-i apără? Alde fiul meu, loţa. Or, 
jandarmul Prisacă nu tot fiu de ţăran sărac a fost?... De aia 
trebuie să înveţi, fata mea. 

în vara celui de-al doilea an, Valeriu Benoagă a examinat din 
nou pe Elena. Şi în cel de-al treilea. Dar acum examinarea nu-i 
mai făcea plăcere ca în trecut. 

| se părea că Elena ştie mai multe decât el şi ea nu se sfia să-i 
arate. Amărăciunea l-a înrăit. Bătea copiii cu liniarul peste 
degete, îi trăgea de urechi şi nu mai era omul din trecut. 

Ultimul an de şcoală a trecut greu pentru Benoagă. Mai ales 
că odată, înainte de vacanţa de Paşti, când s-a dus la Arad, a 
zărit-o pe Elena alături de un tânăr cu păr castaniu, care i se 
părea că nu era la fel cu toţi băieţii. 

Hotări ca îndată ce s-o întoarce Elena de la şcoală să facă 
nuntă cu dânsa. E drept, unii din sat îşi băteau joc de el 
spunându-i: 

— Bobocul necopt e bun pentru cei fără măsele. 

Benoagă a râs şi el de glumă, de parcă n-ar fi fost vorba de el. 
Pe urmă, încă înainte de sfârşitul anului şcolar, făcu toate 
demersurile ca Elena să fie numită dăscăliţă la Comlăuş. 

Ea se pregătea de examene şi nu ştia că acasă au început să 
îndoape gâştele pentru masa de nuntă. Impreună cu băiatul cu 
păr castaniu, cu Romulus Bugă, ţesea firele străvezii ale 
viitorului. 

— Ştii, Romulus, nici nu-mi vine să cred că nu peste mult voi 
intra în clasă şi mă voi aşeza faţă în faţă cu băncile. 

— Eu tot în bănci o să stau. 

— E bine de tine, Romulus. Te duci la facultate. Mi-amintesc, 
când am venit la Arad, un cărămidar m-o povăţuit să învăţ, să-i 
pot răspunde la nişte întrebări. 

— Şi ai să-i poţi răspunde? 


— Nu. Aici în şcoală n-am aflat răspunsurile la întrebările lui. 

— Ce voia să ştie? 

— De ce-s unii săraci, de ce-s alţii bogaţi. De ce au unii 
dreptate şi de ce nu au alţii? 

— Putea să te întrebe — râse Romulus — de ce e albastru 
cerul şi de ce se nasc copii. Sunt unele lucruri lăsate de mama 
natură. Asta e răspunsul. Sunt foarte interesanţi ţăranii... 

— Şi dacă totuşi ai să găseşti la facultate un alt răspuns. Scrie- 
mi. 

— De scris... oricum, am să-ţi scriu. Patru ani nu sunt mulţi. Tu 
mi-ai promis odată că... 

— Taci, Romulus. Am spus că o să fim prieteni. 

— Prieteni, da. Dar dacă loţa nu mai este cel vechi, atunci... 

— loţa e cărămidar. 

— Dar dacă? 

— Tu scrie-mi, Romulus. Eu am să vorbesc cinstit cu el. 
Deschis. 

6 

Elena s-a întors cu strângere de inimă la Comlăuş: oraşul, 
şcoala au învăţat-o multe, dar nu cum să se poarte cu Valeriu 
Benoagă. Primul drum l-a făcut la şcoală. 

— Am venit, domnule director. 

Valeriu, care tocmai se pregătea să se ducă la gară s-o 
primească, se zăpăci. li aduse un scaun, îl şterse de praful 
închipuit şi o pofti să se aşeze. 

— Dumnezeu te-a adus în casa mea. Abia am aşteptat să vii. 
Da, fata mea, adică Elena, şi clipi des, ca şi cum l-ar fi supărat 
lumina. Acum suntem colegi şi nu peste mult, mai mult. Jocul de 
cuvinte i se păru nespus de spiritual. I| mai repetă o dată. Nu 
peste mult, mai mult. Ştii la ce mă gândesc? 

— Nu, domnule director. 

— Nu mai îmi spune aşa. Spune-mi Valeriu. 

— Dar, vai, domnule director. 

— Spune-mi Valeriu. Te rog spune-mi Valeriu. 

— Valeriu. 

— O să vezi, o să ne înţelegem bine. 

Buimăcită, Elena se plânse maică-si. 

— Valeriu Benoagă mă vrea de nevastă. 

— Desigur că da. Totul e pregătit de nuntă. 


— Nu vreau! 

— Cum nu vrei? Te-a ţinut la şcoală, te-a ridicat din sărăcie. 
Trebuie. 

— Dar eu nu-l iubesc pe el. 

— Fetiţa mea, tu eşti fată deşteaptă, tu ai făcut şcoală la Arad. 
Nu-l iubeşti... lubirea se naşte pe drum. 

— Şi Pavel loţa? 

— Că doar n-ai făcut şcoala pentru un cărămidar? Te măriţi cu 
domnul director. 

în zadar a încercat Elena să se împotrivească. Actele erau 
înaintate, nunta pregătită. În ultima seară, maică-sa o găsise 
făcându-şi bagajele. 

— Vrei să pleci? 

— Da. 

— Du-te, eu am să beau piatră vânătă. 

Au plâns amândouă până noaptea târziu. 

Şi noaptea se scurgea încet, ca o apă turnată de o mână 
şovăielnică. 

Nunta s-a ţinut în curtea şcolii. Elena stătea în capul mesei, cu 
ochii uscați, roşii. Un ţigan, chemat din satul vecin la îndemnul 
lui Valeriu, îi cânta la ureche. Cântecul era ciudat, semăna cu un 
cântec de leagăn pe care-l învățase în pruncie. Acum, fără nicio 
noimă, îşi aduse aminte de cuvintele lui: 

„Nani, nani, puiul meu. 

Bată-te domn dumnezeu...” 

La gard, printre gură-cască, Elena îl descoperi şi pe bătrânul 
loţa. Îi ocoli privirile. Ar fi vrut să se cufunde în pământ. Cum ar 
trebui să-i spună că nu de bună-voie e aici, la dreapta lui 
Benoagă. Dar ar putea să priceapă bătrânul loţa? Cum stătea 
rezemat de gard, în bătaia felinarului, trăsăturile îi erau adânci, 
bărbăteşti, ca atunci seara în faţa cărămizilor încinse. Şi el se 
gândeşte la lota? Doamne, de n-ar fi plecat el. De ar fi aici. Dacă 
l-ar zări undeva printre leaţurile gardului... Oare ar avea putere 
să alerge la el? Dar cine ar fi în stare s-o oprească? 

Cineva ridică paharul în cinstea ei. Elena închise ochii. 

Mai târziu, în pat, îşi aduse din nou aminte de bătrânul loţa: 
„Oare ce o fi crezând bătrânul despre ea?” 

Când Benoagă, îmbrăcat în cămaşă de noapte, se apropie de 
patul ei, Elena îl goni: 


— Acum nu, sunt foarte obosită. 

Benoagă totuşi o sărută pe frunte. 

Nici nu şi-a dat seama Elena cum au trecut primele luni: ca 
norii albi, de primăvară, pe albastrul nesfârşit al cerului. Pe 
urmă, din senin, într-o seară a început să bată un vânt rece, şi 
frunzele, îngălbenite de prea mult soare, au început să se rupă, 
să cadă, să se legene într-un zbor ciudat, lin. 

în Comlăuş sunt cele mai triste toamne: pusta prinde rugină, 
zăvoiul uscat freamătă, iar Mureşul, murdar de prea multe ploi, 
pare că fierbe între maluri. Apoi, îndată după plecarea cocorilor, 
în fiecare dimineaţă, harnică, bruma îşi ţese pânza peste 
întinderi. Rar, soarele mai încearcă să rupă perdeaua norilor, dar 
ce folos: razele-i sunt albe, reci. 

Toamna a venit fără loţa: pe el l-au ţinut concentrat la 
frontiera maghiară. Ziarele scriau tot mai des de vremurile 
tulburi, de război, dar nimeni nu lua încă în serios. Prea vii erau 
amintirile: lătratul Bertei, Piave, măcelul din Herţegovina, 
Galiţia, Mărăşeşti, Comuna din Buda şi pădurile de spânzurători 
ale teroarei albe... 

Zilele semănau între ele: erau lungi şi triste. 

Nici în cei patru ani nu s-a gândit Elena atât de mult la loţa ca 
în aceste câteva luni: uneori chiar i se părea că îl vede intrând în 
sat, apoi îndreptându-se spre şcoală. „Am venit, Elena.” Asta 
era singura lui vorbă la care nu găsea răspuns. Ce ar fi putut să- 
i spună? „Bine ai venit...” Unde? La cine?... 

Valeriu era bun: o lăsa să stea singură, să se plictisească. 
Numai rar, seara, după cină, se aşeza lângă ea şi o prindea de 
mână: 

— Elena! 

— Ce vrei? 

— Nimic. Vreau să stau lângă tine. Tu de ce plângi, Elena? 

Ce ar fi putut să-i spună? Că nu ştie ce ar trebui să răspundă 
la scrisorile lui Romulus Bugă, dacă acesta i-ar scrie? Spre 
nemulţumirea şi totodată spre mulţumirea ei, Romulus se 
dovedise la fel ca toţi bărbaţii: neserios. N-a trimis nicio 
scrisoare măcar. 

lar pentru Benoagă, abia acum a început viaţa cu adevărat: 
ţinea conferințele cu mai multă însufleţire, se pregătea mai 


serios pentru lecţii, nu-i vorbă, şi inspectorii veneau mai des şi 
nu numai la culesul viilor. 

Nimeni nu-şi mai aduce aminte când a venit vestea în sat că 
nemţii au intrat în Polonia. 

7 

În martie, pământul din jurul Comlăuşului e negru mustos şi 
brazdele răsturnate par mici cocoaşe ale pământului. Numai în 
apropierea râpii şi la izlaz, unde se ară, petele de zăpadă 
dantelate de imală pestriţează negreala câmpurilor. Cerul e 
vânăt, sticlos, iar norii, ca nişte crupe de boi albi, ungureşti, se 
leagănă alene între cer şi pământ. Sălciile de lângă pădurice 
freamătă, plopii cu crengile subţiri, încă fără veşmânt, par 
desenate de o mână nedibace pe fondul fără de sfârşit al zării. 
Seara, când tăcerea devine grea şi vântul adie subţire, se aud 
bătăile toacelor din satele învecinate. Toaca seamănă cu 
ciocănitul de peste zi de la fabrica de doage de lângă malul 
Mureşului. 

în primul an după nuntă, aici avea obiceiul Valeriu Benoagă să 
vină cu Elena. Încerca să-i descoasă gândurile: cum şi în ce fel a 
trăit la Arad, cu cine s-a împrietenit, cum se numesc băieţii cu 
care şi-a petrecut timpul. Suferea crunt că nu ştie despre Elena 
decât lucrurile pe care le ştiau mai toţi din Comlăuş. Ea îi 
răspundea scurt, cu da, cu nu, mai cu seamă când văzu că 
Romulus nu i-a trimis niciun rând. În timpul pregătirilor pentru 
nuntă uită de el, de parcă nici n-ar fi fost. De altfel toate s-au 
petrecut atât de repede, încât nici n-a avut vreme sa se 
dezmeticească. Pe urmă s-a resemnat. Numai Valeriu încerca 
să-i afle gândurile şi Elena se încăpăţâna. Mai târziu, când 
Benoagă văzu că nu ajunge la niciun rezultat, încercă să-i 
vorbească de viitor, de lumea de apoi, de fericire. 

— Tu eşti fericită, Elena? o întreba uneori şi aştepta cu sufletul 
la gură răspunsul ei. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Spune-mi Valeriu, se ruga Benoagă de ea. 

— Valeriu. 

— Mai spune-mi o dată. 

— Valeriu, repetă ea fără nicio intonaţie. 

— Şi, spune-mi, tu nu te bucuri? 

— De ce să mă bucur? 


— Că eşti alături de mine. 

— Nici la asta nu m-am gândit... văzându-l că se întristează, 
adăugă: Valeriu... 

— Cât de bună eşti, Elena! Spune-mi, la Bugă te mai gândeşti? 

— De unde ştii de Bugă? 

— Tu mi-ai vorbit... 

— Eu?... Nu-mi amintesc. Mi-a promis că-mi scrie, dar nu s-a 
ţinut de cuvânt... O fi soldat... sau, spune: tu mi-ai oprit 
scrisorile... 

— Nu, Elena. Dar aşa sunt tinerii. Promit marea cu sarea şi nu 
dau nimic. Vezi, eu sunt mai în vârstă. Dar înţeleg inimile tinere. 
Şi pe tine te înţeleg. 

li mângâie pântecul borţos şi o întrebă în şoaptă: 

— Incă nu s-a mişcat? 

— Nu încă... 

— Vezi, Elena, el va fi carne din carnea noastră, sânge din 
sângele nostru. Trebuie să fii fericită. 

De multe ori Elena ar fi vrut să plângă fără pricină. 

— Am citit undeva — spuse Benoagă cu capul plecat — că 
şchiopii care se bucură de joaca celor sănătoşi nu mai sunt 
şchiopi. 

— De ce-mi spui asta? 

— Că lângă tine şi eu mă simt tânăr. E acelaşi lucru. Mă bucur 
de tinereţea ta. Mai spune-mi o dată Valeriu. 

— Valeriu! 

— No hai, draga mea, hai să mergem acasă să ne culcăm. 

8 

Tatăl lui Pavel loţa, Grigore, era un om înalt, osos, cu mişcări 
domoale. Cele şase decenii i-au cosit chelie în creştetul capului, 
în formă de lună plină, pe care încerca s-o ascundă sub căciula-i 
tuguiată de moţogan. Grigore loţa, de fapt, nu-şi ascundea 
chelia, ci anii, care după părerea lui au trecut prea repezi şi fără 
socoteală, ca zborul săgetat al rândunicilor, la vreme de ducă. 
Anii i-au încovoiat spatele, astfel că mersul grăbit îl obosea 
înainte de vreme. Asta însă nu mai încăpea sub căciula ţuguiată 
de moţogan. Oamenii îl priveau din urmă, clătinau din cap, 
spunând parcă: 

— L-au doborât anii pe Grigore. 


Dar îl cinsteau. ÎI cinstiseră şi pe vremuri, cu mulţi ani în urmă, 
când se aciuase în sat şi începuse să repare ciuberele sătenilor. 
Umbla ca meşter cu securea; iute, aşchiile de brad săreau 
sprintene de sub tăişul fierului. Apoi se căsători: încropi patru 
băieţi, o casă şi patru iugăre. Sub mâna lui, spicul creştea mai 
înalt, porumbul mai plin, şi mai stufos nutreţul. Primii trei copii 
au murit unul după altul, înainte de mânuirea slovelor. Numai 
ultimul, Pavel, era mai legat, de doamne ajută. A crescut vârtos, 
aducea mult cu Grigore. Numai cele patru iugăre arvunite la 
bancă s-au fărâmiţat repede. Şi acum, şi Pavel era plecat pe 
front, unde se fărâmiţau oamenii. 

Pe vremurile când dinspre luncă apăreau dâre alburii 
deasupra zăvoiului şi se scuturau sălciile de rouă, Grigore loţa 
sărea din pat. Se rezema de stâlpul de gorun ars al cerdacului 
şi-şi rotea privirea prin curte. Când se convingea că toate-s la 
locul lor, carul tras sub şopron, uneltele aşijderea, din lemnele 
clădite stivă, stropite cu var să se observe furtul, nu lipsea nicio 
bucată, atunci se întorcea spre uşa grajdului. Dacă era deschisă 
însemna că Pavel e sculat şi el, aşa că nu mai avea niciun rost 
să-l strige. Cobora încet treptele cerdacului şi dădea cu piciorul 
în Bodri, care stătea încolăcit la soare. 

— Scoală-te, javră! 

Dacă dinele se gudura pe lângă el, Grigore, darnic, îi arunca o 
vorbă prietenească: 

— Te guduri, javră, hai? 

La bunar se spăla până la brâu, îşi netezea mustăţile şi pornea 
aşa, dezbrăcat, până în fundul grădinii. De aici se vedea toată 
lunca. Departe, acolo unde un nuc singuratic străjuia câmpurile, 
era şi pământul lui: patru iugăre, pământ negru ca smoala. Pe 
vremuri, ori de câte ori îşi aţintea privirile spre nuc, îl năpădea o 
bucurie caldă, copilărească. „E al meu”, îşi spunea. Poate de 
aceea îşi durase şi casa la marginea satului, sus pe dolmă; să 
poată cuprinde cu privirile hotarul întreg. 

De atunci trecuseră mai bine de douăzeci de ani... Dar unde 
sânt cele patru iugăre? 

întrebarea asta îl măcina şi ziua şi noaptea, iar răspunsul nu 
era nicăieri, nicăieri. „Oare n-am fost harnic? De beut n-am 
beut, zaruri n-am aruncat. Dar atunci unde sânt cele patru 
pogoane?” 


La început i-a fost greu la cărămidărie: nu se pricepea nici ca 
vălugar, nici ca uscător şi nici la zidit mormane pentru ars. Le-a 
învăţat toate pe rând, încet, bătrâneşte. Muncitorul de la stanţa 
de presă l-a ajutat ba cu sfaturi, ba cu fapta. Tot de la ela găsit 
şi răspunsul la marea lui întrebare: „Unde s-au topit cele patru 
iugăre?”... 

— i le-au furat, bace lota. 

— Furat, zici? Şi cum n-am dat de tâlhari? 

— Păi ţi le-au furat cu acte în regulă. 

— Cu acte, zici? 

înainte de nunta Elenei, când a venit fata să întrebe de Pavel 
şi n-a ştiut ce să-i răspundă, şi-a dat seama că şi lui loţa i s-a 
furat logodnica. Că aşa o socotea pe Elena. 

Şi nu era vinovat directorul. Nu era numai el vinovat. 

— Fata tatii, eu mi-s lunatic, i-a spus. Caut ceva şi nu dau de 
el. 

Elena l-a socotit aşa cum a spus-o şi el, lunatic, şi nu ştia că 
Grigore loţa era în căutarea adevărului. 

9 

În primul an, Elena născu un băiat, în cel de-al doilea o fată. 
Amândoi semănau cu Valeriu: aveau feţe rotunde şi ochi negri 
ca tăciunele. 

Elena lucra mai mult decât directorul: ţinea lecţii, corecta 
caietele de teze (chiar şi pe cele din clasele lui Valeriu), avea 
grijă de casă, de copii. Nu mai avea vreme să se întrebe dacă e 
fericită sau nu; seara se ruga lui dumnezeu, noaptea era 
nevastă, iar ziua ţinea lecţii. Primăvara săpa grădina, iar toamna 
punea murături. Zilele treceau, şi Elena devenea din ce în ce 
mai frumoasă. Cearcănele de sub ochi îi adumbreau orbitele, 
subliniind şi mai mult licăririle privirilor. Faţa puţin trasă, arsă de 
soare, a păstrat gropiţele din obraji. Lui Valeriu îi plăcea s-o 
privească cum aleargă de colo până colo; şoldurile pline se 
legănau armonic, arcuindu-se. li părea rău că n-avea cui spune: 
„Uite, toată cum este, este a mea”. 

Din când în când, în timpul zilei, o bătea pe umăr ca un 
părinte. În ultimul timp, Elena devenise morocănoasă, dar 
Valeriu n-avu când să observe acest lucru: o credea fericită. lar 
ea, înainte de a adormi, îşi aducea aminte de plimbările la 
cărămidărie cu Pavel loţa. El unde o fi acum? Pe care front, în 


care tranşee? Desigur seara, când îşi încălzeşte mâinile la un foc 
de surcele, îşi aduce aminte de cărămidărie. l-o fi scris bătrânul 
lota că în zadar aşteaptă să vină acasă? l-o fi scris de bună 
seamă. Te pomeneşti că de aceea nu vine nici în concediu! Sau 
abia aşteaptă să se reîntoarcă să facă rânduială. Ce-ar fi să-i 
scrie? Scrisoarea o făcu să-şi aducă aminte şi de Romulus Bugă. 
Pe el era supărată. Era convinsă că viaţa ei de acum se 
datoreşte lui. De-ar fi scris un singur rând, o singură scrisoare 
măcar, în care să fi chemat-o! Ar fi plecat cu ţoala de pe ea şi cu 
inima deschisă. Acolo în oraş ar fi avut mai multă putere să-l 
aştepte pe loţa, dacă loţa ar mai vrea-o. In sinea ei nu se simţea 
vinovată cu nimic faţă de loţa. loţa o s-o înţeleagă. Şi pe urmă, 
poate, totuşi o să crească viţa sălbatică pe stâlpii cerdacului, iar 
podeaua va fi galbenă ca ceara. Incerca să se obişnuiască cu 
gândul că e bine cum este, dar era foarte greu. Valeriu rămase, 
în imaginea ei, directorul care îi întinde mâna să i-o sărute. Atât. 
Se dojenea în gând că nu l-a aşteptat niciodată cum l-a aşteptat 
pe loţa, că nu i-a putut vorbi niciodată cum i-a vorbit lui 
Romulus... 

— Prea puţin învaţă copiii, i-a spus într-o zi, şi Valeriu a privit-o 
mirat. 

— Puțin? Atât cât le trebuie. Elena dragă, da’ mai lasă în plata 
domnului şcoala. De m-ai iubi cum iubeşti şcoala... 

— Ţi-am spus că nu te iubesc. Cu sila m-ai luat şi eu am fost şi 
proastă şi slabă. Şi n-am avut curaj să plec. De n-ai fi tatăl 
copiilor mei... 

— Elena, Elena, nu mai vorbi aşa, te bate dumnezeu odată... 

Era război şi zilele curgeau încete, monotone. Pe urmă 
imaginea lui loţa se şterse tot mai mult din mintea ei. Când 
încerca să şi-l închipuie nu vedea decât un tânăr spătos stând 
turceşte în faţa cărămizilor încinse. Trăsăturile feţei lui începeau 
să fie nedefinite, la fel ca jocul mărunt al flăcărilor. 

De multe ori încerca să facă inventarul anilor de căsătorie şi i 
se părea că a fost mai mult tristă decât veselă. Numai odată a 
fost veselă, în noaptea de 10 mai, când a dansat atât de mult, 
că a doua zi abia s-a mai putut ţine pe picioare. 

A mai petrecut o dată bine şi la chermeza organizată în 
păduricea de lângă Mureş, dar cea mai frumoasă zi din viaţa ei 
în acest timp a fost la culesul viilor. Atunci l-a cunoscut şi pe 


Mihai Hanganu, noul învăţător care tocmai în ziua aceea sosise 
la Comlăuş. După petrecere, (pentru că nu avusese vreme să se 
instaleze în noua lui locuinţă) directorul, cum era şi firesc, l-a 
invitat acasă la el. Oaspetele a dormit în patul de fier al copiilor, 
iar copiii pe o saltea, aranjată în bucătărie. In noaptea aceea 
Elena a adormit cu greu; îi era ruşine pentru sforăitul zgomotos 
al lui Valeriu şi pentru că simţea încă la şolduri strânsoarea 
puternică a noului învăţător. 

10 

Mihai Hanganu terminase în acel an normala, spunea că e 
legionar şi avea părul lins, galben. Nasul drept, subţire, îi dădea 
o înfăţişare de om energic, dur. Avea spatele lat, muşchiulos, 
lucru normal de altfel, căci, după cum povestise el, jucase 
centru înaintaş în echipa de fotbal a asociaţiei „Gloria”. In timpul 
dansului spusese o sumedenie de lucruri hazlii, despre nişte 
foşti colegi de şcoală şi despre o fostă profesoară de limba 
franceză, căreia pe vremuri îi făcuse curte şi care nu putea 
pronunţa litera „r”. Când o imita nu puteai să nu râzi. Mai 
povestise cum a tras chiulul în timpul cursurilor speriind pe 
profesori, că el are o sarcină specială din partea gărzii. Avea 
farmec acest Hanganu şi era un om obraznic, îndrăzneţ. In 
timpul dansului i-a spus că şi zâmbetul ei e frumos şi s-a mirat 
sincer că Elena nu s-a gândit să se facă actriţă de cinema. Elena 
n-a ştiut ce să-i răspundă. Aşa de frumos nu i-a vorbit încă 
nimeni, afară de Romulus Bugă, dar nici chiar el nu ştia să 
ticluiască atât de bine cuvintele. Elena l-a ascultat vorbind şi cu 
cei de la primărie, cu care Hanganu se socotea egal, mai ales că 
ştia o sumedenie de lucruri despre politică. De aceea se întreba 
mirată de ce nu l-au dus pe Hanganu de-a dreptul la Bucureşti 
sau cel puţin la un liceu din Arad. 

lar Hanganu zâmbea. 

Noul învăţător nu povestea numai despre profesoara de limba 
franceză, ci şi despre şcoală, despre elevi, despre misiunea 
sfântă a învăţătorilor, despre apostolatul care îl aştepta aici. 
Elena îl asculta cu ochi lucitori, îi sorbea cuvintele. Astea le-a 
simţit şi ea, dar până acum n-a avut cui împărtăşi aceste 
gânduri. Poate de aceea s-a legat de noul învăţător. 


Valeriu Benoagă, directorul şcolii, nu s-a frământat de loc pe 
socoteala lui: era bucuros că i-a mai sosit un ajutor. Seara făcea 
orare noi, plănuia cum şi în ce fel să-şi reducă orele de predare. 

în cinstea lui Hanganu, Elena vărui singură întreaga şcoală şi- 
şi spuse că de acum încolo totul va începe de la început. Era 
bucuroasă că Valeriu l-a invitat pe noul învăţător să-şi petreacă 
serile la ei şi de aceea abia aştepta să se facă seară. 

Hanganu ştia atât de multe lucruri interesante şi povestea 
atât de frumos, încât Elena nu se mai sătura să-l asculte. De 
câteva ori se surprinse că şi în timpul orelor se gândeşte la el. 
încerca să alunge imaginea lui Hanganu, dar, parcă ar fi fost un 
făcut, nu reuşea. lar atunci când învățătorul cel nou o privea, se 
roşea toată şi nu ştia ce să facă. Îşi lăsa privirile în pământ, îşi 
căuta de lucru. 

într-o seară, când se pomeni că se gândeşte iarăşi la 
Hanganu, se întreba: „Ce vreau de la el?” Spre mirarea ei, 
răspunsul veni repede. Işi ţuguie buzele şi-şi spuse aproape cu 
voce tare: „Nimic”. Într-adevăr, nu voia nimic; doar să stea 
lângă el, să-l asculte, să-l privească. Hanganu adusese cu el 
lumea de dincolo de gardul şcolii: veselia. Convinsă că nu vrea 
nimic ce nu-i la locul lui, se linişti, până când o altă întrebare 
veni s-o tulbure. Şi ce-o fi vrând Hanganu? De ce-i spune mereu 
că-i frumoasă? De ce-i râde mereu în faţă? De ce-i ţine mâna 
atât de mult când i-o întinde de „bună ziua”? „Mă place.” Simţi 
că tâmplele-i bat mai repede. „Mă place...” 

A doua zi îl întrebă: 

— De ce-mi spui mereu că-s frumoasă? 

— Păi nu eşti? 

— Dar de ce îmi spui atât de mult? 

— Eu am impresia că ţi-o spun de prea puţine ori. 

— Să nu-mi mai spui! făcu Elena aspru, dar fără convingere. 

— Nici în gând n-am voie? 

Elena începu să râdă. 

— Ştii ce? o prinse Hanganu de umeri. De acum înainte îţi voi 
spune numai în gând. Când îmi las capul în palme, înseamnă: 
„Eşti foarte frumoasă, Elena”. Va fi ca un joc. 

încă în seara aceea, la masă, Hanganu îşi plecă capul în 
palme. Elena roşi toată. Se întrebase atunci dacă n-ar fi bine să 
spună totul lui Valeriu. Nu. Valeriu n-ar fi înţeles că era vorba 


numai de un joc. Valeriu Benoagă nu vedea nimic din toate 
astea. Stătea într-un fotoliu de nuiele şi citea Popa Tanda de 
Slavici. Uneori închidea cartea la jumătate şi rămânea cu ochii 
pironiţi în fundul grădinii; i se părea că Comlăuşul crescuse mult 
de la venirea lui, şi deşteptăciunea oamenilor tot lui se datora. 

Atât de multe lucruri erau de făcut la şcoală, încât Elena nu 
mai ţinea socoteala zilelor. Era marţi, era joi, sau duminică, 
pentru ea totuna era. Numai seara, când uda grădina şi răsufla 
în voie, îşi punea întrebări la care nu găsea răspunsuri. Uneori i 
se părea că numai ieri a fost când umbla ciufulită, cu cărţile în 
mină şi se temea de „domnul director”. Ciudată e viaţa. Când a 
fost mică niciodată n-ar fi crezut că şi învățătorii au griji, că se 
spală, că mănâncă la fel ca toţi ceilalţi oameni. li vedea sobri, cu 
capul doldora de faptele lui Mihai Viteazul, cu tabla înmulţirii, cu 
participiul trecut. Şi iată că nu e aşa: în timpul orelor se 
gândeşte dacă nu s-o fi stins focul sub fasole, dacă şi în luna 
asta se vor reţine patru la sută din salariu pentru Crucea Roşie, 
dacă Hanganu va veni diseară sau nu. „Poate n-ar fi trebuit să 
mă fac învăţătoare şi aş fi rămas cu gândurile senine.” Dar 
parcă toate au fost altfel pe vremuri: tot satul era al ei, acum 
numai şcoala. „De cinci n-am trecut de gardul acesta?” se 
întreba şi privi spre leaţurile care o înconjurau străine. De două 
sau trei săptămâni?... De ce a trebuit să plece loţa şi ce va 
spune când s-o întoarce acasă?... De ce or fi trecut atât de 
repede anii de şcoală? 

Intr-o seară îl întrebă pe Benoagă: 

— Noi de ce nu avem prieteni?... Pe noi de ce nu ne invită 
nimenea? 

— E război, Elena. 

— Dar anii trec, şi noi... 

— Anii oricum trec, Elena. 

Valeriu avea dreptate. Anii oricum treceau. Socoti că cel mai 
bun lucru e să nu se gândească la toate astea. 

Odată, în copilărie, a primit o oglindă de buzunar. Era seara şi 
trebuia să se culce. Pe atunci trăia încă şi tatăl ei. | s-a părut 
atunci că noaptea nu se mai sfârşeşte niciodată. A doua zi, până 
seara târziu, s-a jucat cu oglinda: s-a privit şi i s-a părut că e 
nespus de frumoasă. A şters-o, a spălat-o, iar seara a pus-o sub 
pernă. N-a mai fost niciodată atât de fericită ca atunci. Oare 


dacă i-ar aduce Benoagă o oglindă?... | se făcu amar în gură. 
„Prostii. Toată ziua mă gândesc numai la prostii.” 

Uneori se pomenea că se duce la poartă şi privea ţintă drumul 
care venea dinspre gară. Stătea aşa minute întregi, pierdută în 
gânduri, aşteptând să apară de după duzi făptura înaltă a lui 
loţa. L-ar fi recunoscut dintr-o mie. Avea mers legănat, puţin 
aplecat înainte, de parcă ar fi fost încărcat cu poveri. Altă dată, 
în clasă, dacă era linişte şi pătrundea prin ferestrele deschise 
şuieratul prelung al locomotivelor de la gară, întrerupea lecţia şi 
rămânea cu privirile aţintite în gol. 

— Doamnă învăţătoare, eu ştiu. 

Elena tresărea. 

— Ce ştii tu? 

Eleva se ridica în picioare: 

— Sergentul. 

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui Venea un om cu jale 
zicând în gânaul lut... 

— Bine, fetiţa mea. Bine. Tu eşti o fată cuminte. 

Orele de prelegere erau de altfel singurele ei bucurii. 

Ar fi vrut ca şcoala să fie mai mare, elevii mai bine îmbrăcaţi. 
Dar câte n-ar fi vrut! 

Trei zile a plouat la rând. A patra zi, Elena se pomeni la şcoală 
cu Grigore loţa. 

— Aici eşti, fata tatei?... Mi-o scris Pavel. Spune că a ieşit din 
spital şi că va pleca din nou pe linia întâia. 

— De ce nu l-au lăsat acasă? 

— De ce?... Pentru că nu le mai ajunge furtul din ţară. De aia. 

Elena întrebă: 

— De mine n-a întrebat nimic? 

— Ba da. A întrebat dacă tot frumoasă eşti. Zice că dacă vrei, 
când s-o întoarce acasă o face rânduială aici. Aşa scrie. 
Doamne, de l-aş vedea acasă! Că nu-i prost, zău dacă-i prost. 
De s-ar întoarce cu toţii să facă rânduială... De ce plângi, Elena? 

— Nu plâng, baci Grigore. 

— Tu nu-l iubeşti pe dascăl... 

— Nu mă întreba, baci Grigore... Am copii. 

— Lui Pavel îi plac copiii. Şi mie îmi plac. Tu eşti fată bună, 
Elena. 


în noaptea aceea Elena îl ocoli pe Valeriu. Încerca să-şi 
închipuie sosirea lui Pavel loţa de pe front. O fi bărbat în toată 
firea. In prima noapte o să se ducă la cărămidărie să privească 
jarul. Apoi, a doua zi, Pavel o să facă rânduială. Aşa spune şi 
baci Grigore. Ce bine că nu trebuia să se gândească cum se vor 
aranja lucrurile. Le va aranja Pavel. Şi o să se ştie ţine drept: a 
fost pe front, e bărbat. Oare o să se ţină iar de mină, ca în 
noaptea aceea? Trebuie că şi mustăţile i s-au înăsprit. O să-l 
silească să şi le radă. Asta încă în prima zi. Nu se poate ca Pavel 
să nu asculte de ea şi poate nici Grigore loţa n-o să mai umble 
atât de încruntat. 

11 

Zilele, unele ca altele, treceau nebănuit de cenuşii, ca orele, 
clipele. Numai serile. Numai serile, când notăraşul afişa lista 
morţilor „pentru rege şi neam”, se prelungeau până noaptea 
târziu, iar bocetele, ca o toacă vestitoare de foc, jalnice, 
pătrundeau în case, în oameni. 

Ghenadie Popa, 23 ani Chirică Sofronea, 20 ani Vasile O. lon, 
27 ani Marcu Cimpoieru, 23 ani Traian Goga, voluntar, 19 ani 
Aureliu Gomboş, 24 ani. 

Pavel loţa, 25 ani Niţă Simatoc, 38 ani „Glorie eternă lor, 
trăiască regele!” între „Glorie eternă lor...” şi Niţă Simatoc se 
lăsase loc gol pentru numele celor care abia de-acum înainte 
aveau să devină eroi. 

Elena, ca o proastă, rămase mută în faţa listei. Nu vedea 
decât un singur nume: Pavel loţa, 25 de ani... Nu-i veni să 
creadă. Citi înc-o dată şi înc-o dată. Pavel loţa, 25 ani. 

Pavel lota, 25 ani... Rămase în faţa listei, până când o învălui 
de-a binelea întunericul. Abia atunci, obosită, frântă, porni spre 
casă. Işi târşâi paşii încet, cu trudă, petrecută de privirile unei 
luni pline. Se aştepta ca după fiecare gard să-i apară loţa, dar 
nu-l văzu nicăieri. Numai când îşi închidea ochii îl putea desluşi: 
avea faţa palidă, şi din tâmple, ca două firişoare roşii, sângele i 
se scurgea peste pleoapele închise. „lota n-o să mai vină 
niciodată.” Acasă îşi lăsă capul în palme şi spuse cu voce tare, s- 
o audă şi Valeriu: 

— A murit Pavel loţa. 


— Dumnezeu să-l ierte. Bine că n-a lăsat muiere după el. Aşa, 
cel puţin, a fost şi s-a dus. Parcă nici n-ar fi fost. Simatoc a lăsat 
copii în urma lui. 

„Şi Pavel loţa ar fi vrut să aibă copii. Elena fără să vrea îşi 
mângâie pântecul. Ar fi vrut să aibă copii.” 

— Dumnezeu să-l ierte. 

— Spune-mi, Valeriu, oamenii care mor pe front unde sunt 
îngropaţi? 

— Pe unde-i apucă moartea. Dacă pe câmp, pe câmp. Dacă pe 
drum, la marginea drumului. De ce întrebi? 

— întreb. Pavel loţa, 25 ani. Nu se va mai întoarce niciodată 
ca să facă rânduială. 

— Ce vorbeşti, Elena, cum să se întoarcă morţii? 

— Tu ştii, Valeriu, că nu te-am iubit niciodată? 

— Elena! 

— Niciodată, Valeriu. Acum nu mă întreba, sunt obosită, mi-e 
somn. 

Se culcă, dar nu reuşi să adoarmă. 

în Comlăuş, oamenii treceau unii pe lângă alţii, fără să se 
salute, trişti. Toţi căutau să rămână singuri, cu gândurile lor... 

De la şcoală, dacă te uitai atent printre ramurile arţarilor, 
puteai zări primăria şi clădirea, înaltă a cârciumii. 

Deasupra intrării la birt, pe acoperiş, flutura, ca un cearşaf 
murdar, un tricolor ieşit la soare. 

Elena se ducea tot mai rar în sat. Îi era teamă că se va întâlni 
cu Grigore loţa şi va trebui să-l privească în ochi. 

într-o zi, totuşi, se hotărî să-l caute. Cutreieră satul, dar nu 
dădu de urma lui. Obosită, se opri în mijlocul pieţei, chiar în faţa 
bisericii. „Doamne, ce păcătoasă sânt!” Intră. Biserica era 
aceeaşi, numai ici-colo se scorojise văruiala galbenă. Păşea 
încet, dar şi aşa paşii îi răsunau puternici pe lespezile de piatră 
şlefuită. In faţa altarului Fecioarei se lăsă în genunchi şi-şi 
împreună palmele. Era fătuţă mică pe vremea când fusese 
ultima oară aici. Zâmbi trist când îşi aduse aminte de 
rugăciunile ei de altădată: „Mamă-fecioară, fă ca toate să se 
îndrepte, să nu-şi mai bată oamenii joc de el; să crească viţa 
deasă, că tatii tare mult îi place umbra!” Acum ce să-i ceară? 
loţa tot nu mai poate să se întoarcă: 


— Mamă-fecioară. De ce a trebuit să plece el? De ce a trebuit 
să moară? De ce nu mi-ai dat puteri să mă împotrivesc lui 
Benoagă? Zi, de ce? Rostea cuvintele tare, dar nu-şi dădea 
seama. Spune, sfântă-Fecioară: de ce? De ce l-au bătut 
jandarmii pe tata? De ce atâtea întrebări, de ce eşti tu mută? 

Auzi paşi în spatele ei, dar nu se întoarse când omul îi puse 
mâna pe umeri: 

— Scoală, fătuţa mea, ai să răceşti. 

— Spune, baci llieş, de ce a trebuit să moară Pavel loţa? 

— Sânt în biserică, fătuţa mea. De ce vrei să păcătuiesc? 

Acasă, dacă se întâmpla să nu aibă de lucru şi copiii dormeau, 
se rezema de gardul de leaţuri şi privea în neştire. 

Hanganu căuta să fie cât mai mult în apropierea ei, încât 
Elena începu să se ferească de el. Intr-o zi, când Valeriu nu era 
acasă, Hanganu tăie calea Elenei: 

— De ce te fereşti, Elena? De ce te fereşti de mine? Sau ţi-e 
teamă să nu afle bătrânul? 

Elena îl ocoli şi avu un simţământ ciudat: parcă îi era milă de 
Valeriu. În clipa aceea ar fi vrut ca Benoagă să fie acasă, iar ea 
să-l mângâie pe faţă. Neştiind ce să facă până la lăsarea serii, 
intră în casă şi începu să corecteze caietele celor din clasa a 
patra. Într-un caiet găsi următoarea compunere: 

CIOCÂRLIA 

Ciocârlia este o pasăre cântătoare. Din primăvară şi piuă 
toamna târziu ciocârlia cântă. Ciocârliile zboară din cracă în 
craci. Mortii pentru rege şi neam nu mai aud cântecul ciocârliei. 
Linii oameni ţin ciocârlia în colivie. Eu dacă aş fi mare şi aş fi 
rege, aş da ordin să se deschidă toate uşile coliviilor. Ciocârlia 
este o pasăre românească... 

Elena, iar fără pricină, începu să plângă. 

Seara reciti din nou compunerea. 

— Tu ce faci acolo? o întrebă Valeriu după cină. 

Elena îl privi lung. Pentru prima oară observă ridurile de pe 
faţa lui Valeriu. Se înduioşă şi răspunse aiurea, ca sa nu-l 
supere: 

— Matei ăsta al lui Nichita are cap tare bun. Face compuneri 
frumoase. Ar fi păcat să nu meargă la şcoală la Arad. 

Nu i-a răspuns nimeni. 


— Are cap bun, mai spuse o dată, mai mult pentru sine decât 
pentru cei de la masă, şi căscă. Căscă şi Valeriu, iar Hanganu îşi 
aprinse o ţigară şi se ridică în picioare. 

— Am fost astăzi la frizerul din comună, la Haimovici, sau cum 
îl cheamă pe jidan. 

Elena tresări, apoi închise ochii; parcă îl vedea pe bătrânul 
Haimovici ascuţindu-şi briciul. 

— Am fost în frizeria jidanului şi m-a invitat în casă, reluă 
Hanganu. Are nişte mobile lustruite, mamă doamne!/... Şi eu 
stau... cum stau! Nu ştiu ce face notarul nostru. Parcă ar fi jidan, 
nu român. 

— Tu ce ai cu el, Mihai? îl întrebă Elena. 

— Cu jidanii? Păi din cauza lor e război. 

— Mai înainte spuneai că după război va fi bine de tine. O să 
ai o vie. Ce o să aibă Haimovici după război? 

— Un ştreang. A trăit bine până acuma. Să mai trăiască şi rău. 

Valeriu Benoagă căscă. Hanganu schimbă vorba: 

— E o noapte tare frumoasă... Parcă anume făcută pentru 
îndrăgostiţi. 

— Ehei, pe vremea mea, când eram şi eu flăcău ca tine — 
spuse Valeriu şi mai căscă o dată — tot satul îşi ferea nevestele 
de mine. 

Râse ca de o glumă. Hanganu îl privi cu coada ochiului, fără 
să-şi scoată ţigara din gură: 

— Ai fost crai pe vremuri... 

Valeriu Benoagă râse încet, obosit. 

Hanganu ieşi şi multă vreme încă se auzi din ogradă fluieratul 
omului fără griji. 

12 

După două săptămâni de la această întâmplare, fetiţa Elenei 
se îmbolnăvi de scarlatină. Ca să nu se molipsească şi celălalt 
copil, l-au rugat pe Hanganu să fie bun să primească băiatul să 
locuiască la el. Învățătorul nu se împotrivi şi, când Elena aduse 
copilul în casa lui Hanganu, acesta, rezemat de canatul uşii, o 
privi pe sub sprâncene, cu un zâmbet tainic. 

— Oamenii mari nu se molipsesc? întrebă el când Elena se 
pregăti să plece. 

— Nu. 

— Păcat. Aş fi vrut să dormi şi tu la mine. 


LU 


Atunci îi spuse „tu” pentru prima oară şi Elena tresări. 
Hanganu vorbea cu un ton ciudat, plăcut la auz. O cuprinseră 
fierbinţelile şi se făcu roşie ca focul. 

— Ai roşit, Elena, mai spuse o dată, apoi adăugă: Sigur nu se 
molipsesc oamenii mari? 

Elena nu-i răspunse. Porni spre uşă, cu teamă, crezând că 
Hanganu n-o va lăsa să treacă. Dar Hanganu nu schiţă niciun 
gest când trecu pe lângă el. Zâmbea numai, şi Elenei i se păru 
că a făcut mai mult decât dacă ar fi cuprins-o în braţe. 

Seara s-a culcat cu un sentiment nelămurit şi rămase toată 
noaptea cu ochii deschişi. Valeriu, în celălalt pat, cu faţa la 
perete, dormea dus. Elenei i se păru că stă cu un om străin în 
casă. Pe la miezul nopţii îşi aduse aminte că ar trebui să se ducă 
în casa lui Hanganu să-şi vadă copilul. Se închipuia în cămaşa 
lungă de noapte, în odaia vecină, în bătaia privirilor lui Hanganu. 
S-ar fi dus tiptil până la capul băiatului, s-ar fi aplecat, şi în acest 
timp ar fi auzit scârţâind patul învățătorului, paşii lui apăsaţi... 
„Nu, nu trebuie să mă duc”, îşi spuse cu voce tare, încât Valeriu 
se mişcă în pat şi se întoarse spre ea: 

— Ai spus ceva? 

— Nu, Valeriu, n-am spus nimic. 

— Vrei să vin la tine? 

— Nu veni. Te rog, nu veni! 

Valeriu nu mai spuse nimic. Se întoarse spre perete şi adormi 
în curând. Elena luă cearşaful în pumni şi simţi cum o trec 
năduşelile. Îşi aduse aminte iar de Pa vel loţa, apoi de Romulus 
Bugă. Romulus o aştepta uneori în faţa şcolii, apoi plecau 
împreună la Mureş, pe chei, să privească jocul mărunt al 
valurilor, unduirea apelor sub scorburile putrezite ale sălciilor. 
Priveau apa şi ori de câte ori îşi întâlneau privirile, zâmbeau. 
Unde o fi acum Romulus? l-a promis că-i va scrie, dar nu s-a 
ţinut de cuvânt. Oare într-adevăr nu se va însura niciodată, aşa 
cum i-a promis în ziua aceea de 10 mai, când au defilat 
împreună şi un fotograf într-un palton de piele i-a prins în poză 
şi s-au putut privi în fiecare zi într-o vitrină unde s-au expus 
fotografiile?... 

Cât de repede a trecut vremea... Băiatul are trei ani, fetiţa doi. 
Oare de ce nu i-a scris Bugă? O fi minţit, aşa cum i-a spus 
Valeriu? Pe urmă se gândi iar la Hanganu şi, spre mirarea ei, 


acum nu mai era supărată pentru că învățătorul cel nou 
vorbeşte astfel cu ea, când nu e de faţă Valeriu. Ciudată e viaţa. 
Oare şi Valeriu se gândeşte înainte de a adormi? Nu, desigur, el 
e obosit şi adoarme îndată. Pe vremuri, şi mai ales în primul an 
de căsătorie, venea în fiecare seară la ea şi o săruta. Acum se 
culca înaintea ei şi horcăia de tremurau ferestrele. 

13 

Era într-o sâmbătă când a sosit ordinul de chemare pentru 
Valeriu Benoagă. Elena a început să plângă, iar Hanganu 
zâmbea numai. Valeriu îşi frângea mâinile, se plimba îngândurat 
prin curtea şcolii, apoi spre mirarea tuturor a început să 
vorbească despre misiunea sfântă a creştinismului, cu atât mai 
mult cu cât era convins că până va ajunge pe front, totul se va fi 
terminat. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa; încă de la plecare, 
când l-au înghesuit într-un vagon de marfă împreună cu alţi 
patruzeci şi nouă de infanterişti, Valeriu Benoagă avea 
presimţiri sumbre. Două săptămâni n-a auzit decât ţăcănitul 
roţilor de fier la intersecţii şi înjurăturile subalternilor. Deşi se 
temea că dumnezeu o să se supere pe cei din vagon din cauza 
cuvintelor necuviincioase rostite la adresa lui şi o să trimită spre 
pedepsire un arhanghel în chip de avion, n-a avut curajul să le 
poruncească să tacă. 

Elena se ducea în fiecare seară la plimbare, să vadă lista 
„morţilor pentru ţară şi neam”. Zilnic se adăuga nume noi: 
Vasilică Chichideanu, 44 ani, Joviţă Andrei, 42 ani, Eugen 
Spinaţiu, 37 ani, Miron Tabic, 20 ani, Dr. Vuia Salvator, 44 ani, 
Titus Florian, 21 ani, Octavian Moţiu, 39 ani, Aurel Birtolon, 20 
ani, Traian Pută, 40 ani, Simion Blaga, 32 ani, Ştefan Botiş, lon 
Crivăţ, Viorel Işfan, Lazăr Stoici, loachim Dabiciu, luliu Bogdan... 

Uneori o petrecea şi Mihai Hanganu şi-i citea numele celor noi: 
Coriolan Dupşa, Nicolae Bujor, Petru Ciumpilă, Moise Breban. 

— Benoagă nu-i printre ei. Hai să mergem acasă. 

— Tu de ce nu te-ai dus pe front? îl întrebă într-o seară. 

Hanganu începu să râdă. 

— Că doar nu-s prost. Numai proştii se duc pe front. Am nişte 
prieteni la Arad. Ei mi-au aranjat să rămân. 

— De ce n-ai aranjat să rămână şi Valeriu? 

— De ce? Numai nu te supăra dacă îţi spun. Am vrut să rămâi 
singură cu mine. Pricepi? 


în seara aceea a încercat să se lege de Elena, dar ea îl 
îmbrânci: 

— Nu ţi-e ruşine? Soţul meu, Valeriu, e pe front. Nu te atinge 
de mine. 

Valeriu Benoagă mânca ghiveci călugăresc, descălţa morţii 
pentru o pereche de bocanci, înjura la fel ca şi caporalul, dar de 
schimbat nu s-a putut schimba. Se ruga şi acum, dar fără voce: 
bătaia pasului în timpul marşurilor forţate însemna câte un Tatăl 
nostru, cotul lipit de trup o Fericită Născătoare, iar clipitul des 
Crezul. Se ruga cu cotul, cu picioarele, cu toată fiinţa. În cele din 
urmă a venit mult așteptata schijă: plutonierul-major Valeriu 
Benoagă căzuse rănit. Sosit în ţară, comisia medicală l-a găsit 
inapt pentru a deveni din nou combatant şi l-a lăsat la vatră. 

14 

Primăvara, când au dat mugurii, şi lanurile din partea stângă a 
râpii, pe unde curgea Mureşul, au prins o culoare verde 
asemănătoare cu mătasea-broaştei. Valeriu Benoagă începu să 
tuşească. Tuşea înăbuşit, de parcă ar fi avut o povară pe piept. 
Deveni ursuz, rău: cerea din jumătate în jumătate de oră ceai şi 
o cârpă umedă pe gât, încât Elena era nevoită să părăsească 
clasa şi în timpul orelor. Pe urmă, când Valeriu căzu la pat, 
trebui să preia şi clasele lui şi să muncească îndoit în casă. 

Nici în oglindă nu se mai uita să-şi vadă gropiţele. Dacă tot nu 
le mai vedea loţa... Tot stând singură, îngândurată, descoperi că 
nu mai are ce să mai aştepte, ca în trecut. Pe vremuri, în 
copilărie, aştepta să vie duminica, să îmbrace hainele noi, să se 
ducă la biserică. Mai târziu aştepta vacanţele, să fie liberă, 
Paştele, Crăciunul. Pe urmă serile, să se întâlnească cu loţa. Și 
până acum, să se întoarcă acasă. Dar de acum înainte? El tot nu 
mai vine. 

Ce rost mai au aşteptările? Ce rost mai au, când n-o să mai vie 
nimeni care să facă rânduială? El, care ar fi putut face, zace 
undeva în străinătăţi, pe un câmp, sau undeva la marginea 
drumului. Elena era atât de ostenită, încât uneori se întreba 
mirată cum de mai are putere să se scoale dimineaţa, să 
îmbrace copiii, să-l îngrijească pe Valeriu. Slăbea văzând cu 
ochii. Faţa îi deveni pământie, trasă, nu mai era nevasta tânără 
şi frumoasă din trecut. Într-o zi, după orele de prelegeri, 
Hanganu o opri în cancelarie şi o pofti să se aşeze. 


— N-am timp — i-a răspuns — mă aşteaptă Valeriu. Azi-noapte 
iar s-a simţit rău. 

— Pentru asta vreau să vorbesc cu tine. El poate o să se 
vindece, dar tu o să te pierzi. Uită-te în oglindă. Te macini de nu 
te mai recunosc. Abia ţi se mai văd ochii în orbite. Nici nu mai 
ştiu ce culoare au. Eşti palidă şi nu mai semeni cu fata pe care 
am cunoscut-o când am venit la Comlăuş. M-asculţi, bine; nu m- 
asculţi, iarăşi bine. 

— Ce să te ascult? Nu mi-ai spus nimic. Ce să fac? 

— Nu ştiu. Dar ar trebui să faci ceva. 

Vru să mai spună ceva, dar se întoarse şi porni spre ieşire. 
Elena îl strigă: 

— Nu fugi! îmi spui să fac ceva. Ce anume nu-mi spui? Mă 
simt mai singură decât dacă aş trăi într-o pustie. Ajută-mă! 

— Păi, vezi, eu, cum să-ţi spun... Ar trebui să pleci de aici, dar 

eu... 
— Ai dreptate, Mihai. Tu nu poţi să mă ajuţi. Crede-mă, îmi 
pare rău că mă ofilesc, că stau în curtea asta, în casa asta, ca o 
roabă. Nu mai ştiu de când n-am trecut de gardul care 
împrejmuieşte şcoala. Sunt otrăvită, la fel cum sunteţi şi voi. 

— Cum otrăvită ? 

— Nu ştiu cum. Dar simt că toată viaţa asta scârţâie undeva. 
De ce a trebuit să moară Pavel loţa? De ce trebuie să mă ofilesc 
aici? De ce n-am bucurii? Şi când te gândeşti că eu, care nu 
cunosc nimic din viaţă, pregătesc generaţii întregi pentru viaţă. 
Nu-i stupid, domnule învăţător? 

— Vorbeşti prostii, Elena. 

— Dumnezeu mi-e martor că nu vorbesc prostii. Şi acum lasă- 
mă, vreau să rămân singură. 

Hanganu ieşi fără să răspundă. 

„Pregătesc generaţii întregi pentru viaţă... Cum de nu mi-a 
venit asta mai demult în minte? N-am voie să pregătesc oameni 
slabi, aşa cum am fost şi eu! Da, asta va trebui să fac! Numai de 
n-ar trebui să rămân aici. Şi atunci să mă răzbun: Elevii mei vor 
fi tari, oameni care nu se vor lăsa înfrânți. Doamne, de aş avea 
mai multă putere...” 

Elena rămase multă vreme în cancelarie, cu capul lăsat în 
palme. De obosită ce era, de bună seamă că ar fi adormit, dacă 
nu ar fi auzit ca prin vis strigătele desperate ale lui Valeriu. 


Îşi şterse sudoarea de pe frunte, răsuflă adânc şi se duse să-i 
fiarbă ceai. 

15 

Abia spre vară se înzdrăveni Benoagă. Se sculă din pat şi se 
aşeză pe un scaun de nuiele, în apropierea bucătăriei, cu faţa la 
soare. Stătea aşa, ore întregi, nemişcat, cu Popa Panda pe 
genunchi. De plictiseală, se obişnui să bea tutun, şi din când în 
când seara, înainte de culcare, câte o cinzeacă de rachiu de 
prună. Uneori, dacă isprăvea prea repede cinzeaca, o mai 
trimitea pe Elena pentru încă o jumătate la cârciumă. 

Elena îi citea tezele, compunerile şi uneori ziarele. 

Elena nu se pricepea la politică, credea că totul se rezolvă 
precum spune Valeriu. 

— L-au arestat pe tatăl lui Pavel loţa, i-a spus într-o zi. 

— Bine i-a făcut. Tot era bolşevic. 

— Cum bolşevic, căci n-are nicio clasă primară. 

— Aşa sunt bolşevicii... 

Elena ar fi vrut să-l întrebe dacă bolşevic înseamnă să fii 
nemulţumit când fiul tău moare pentru „rege şi neam”, dar ce 
rost ar avea să-l întrebe?... 

Posomorâtă, se duse în camera ei şi începu să plângă: acum 
nici Grigore loţa nu mai este. Desigur, nici focul de la 
cărămidărie. Cum de se sting toate în lume? 

La sfârşitul anului şcolar, Valeriu Benoagă a fost chemat la 
Arad. Plecă pentru două săptămâni. După primele zile de la 
plecarea lui, Elena se simţi uşurată. Treburile casei se 
împuţinară, prelegeri nu se mai ţineau, era liberă. 

într-o seară, pe când se întorcea acasă din sat, se întâlni în 
faţa cooperativei cu Hanganu. Hanganu era afumat. Mergea 
încet, legănându-se, de parcă ar fi călcat pe ouă. Când o văzu 
pe Elena, îşi scoase pălăria şi bâlbâi un „bună seara” înţeles 
numai de el şi o rugă să-l aştepte, să meargă împreună. Pe 
drum se propti de umărul ei, încât Elena se uită îngrijorată în jur, 
temându-se să nu-i vadă cineva. Uliţa era pustie, numai un 
câine vagabond, culcat la rădăcina unui gard, lătra fără pricină. 

— Eşti o femeie tare bună, spuse în cele din urmă Hanganu. 
Dacă n-ar fi Valeriu, te-aş ruga să... să... şi se încurcă, apoi 
începu să bâlbâie despre şcoală, despre copiii care nu-şi fac 
lecţiile, despre ghinionul că fusese numit într-un sat uitat de 


dumnezeu, despre noroiul de pe ulițele şcolii, care creşte ca un 
lac mare în care se varsă toate fluviile din lume. Auzind de fluvii, 
Elena îşi aduse aminte fără niciun rost de Volga care se varsă 
prin şaptezeci şi două de guri în Marea Caspică. 

— La ce te gândeşti, Elena? 

— La nimic. 

— Nu se poate să nu te gândeşti la ceva. 

— Mă gândesc la tine. 

— La mine? întrebă mirat Hanganu şi se opri locului. 

Dinspre pustă vântul purta izul griului copt. Undeva, prin 
apropiere, se legăna o poartă ruptă care scârţâia a sărăcie. 

— Da, da, la tine... 

Hanganu căuta să se ţină drept. Făcu un pas spre Elena, o 
îmbrăţişă. Ea se smulse din strânsoare şi-l îmbrânci. Invăţătorul 
privi mirat în jur, nu pricepu ce se petrece cu el, îşi pierdu 
echilibrul şi căzu cu faţa la pământ. Elena se sperie, îl ajută să 
se ridice, apoi îl propti de gard: 

— Nu m-ai înţeles. Nu în aşa fel mă gândesc la tine. Dar tu eşti 
beat şi n-ai să mă înţelegi. Noapte bună. ` 

II lăsă în voia soartei şi se grăbi spre casă. In noaptea aceea 
cineva bătuse de mai multe ori cu pumnul în uşă, încât copiii se 
treziră şi începură să ţipe de parcă i-ar fi opărit cineva. Elena 
încercă să-i liniştească, până când îl auzi înjurând pe Hanganu. 
Atunci îşi înfundă capul în perne şi începu să plângă. 

A doua zi, Hanganu îşi ceru iertare. 

— lartă-mă, Elena, ieri am fost beat. lartă-mă dacă am fost 
necuviincios. 

— N-ai fost necuviincios. leri ai fost tu. 

— Nu. Elena, tu nu mă cunoşti... 

— Da, ai dreptate. Nu te cunosc. Când ai venit, atâtea 
speranţe am legat de tine. Ştii cât sunt eu de singură. 

— Ştiu, Elena. 

— Am crezut că alături de tine nu voi fi singură. Eu sunt foarte 
slabă. Aş fi vrut să am un sprijin la tine. lartu... 

— lartă-mă, Elena. 

— N-am ce să-ţi iert. Nu-mi poţi da ceea ce n-ai. Eu am visat o 
şcoală mare, luminoasă. Mult soare şi... credeam că voi fi 
fericită. Dar spune-mi, tu, tu eşti fericit? 

— Voi fi, răspunse Hanganu fără să se gândească. 


Elena îl privi cu luare aminte. Ochii apoşi ai lui Hanganu aveau 
o culoare ciudată, nedefinită. Nici chiar acum, când îl privea, nu- 
i putea desluşi. În general Hanganu era de nedesluşit. Nasul 
ascuţit, puţin stacojiu de băutură, buzele subţiri, oasele obrajilor 
ieşite puţin înainte, pielea netedă, fără trăsături, sprâncenele 
împreunate, dese, lăsate deasupra orbitelor, nu exprimau nimic. 
Elenei i se părea că seamănă cu un sfânt pictat pe peretele 
altarului, despre care nimeni, nici chiar popa, n-ar fi putut spune 
dacă făcea parte dintre apostoli sau dintre sfinţii mărunți. 

Hanganu nu putu suporta privirile cercetătoare ale Elenei; îşi 
aplecă faţa în pământ. Un început de chelie îi mijea sub părul 
lins, pomădat. 

— Îţi place să bei? îl întrebă. 

Hanganu îşi ridică capul. 

— Îmi place. 

— De ce? 

— Pentru că atunci uit. 

— Ce trebuie sa uiţi? 

— Totul. Şi pe tine. 

— Pe mine? 

— Da. 

— Şi eu aş vrea să uit odată totul. 

— Chiar vrei? 

— Vreau. 

— Vino, am o damigeană de vin. Şi zău, îmi place că te 
gândeşti aşa. În fond asta e singura soluţie. Să uiţi! Ştii cum e 
viaţa noastră de apostolat. 

— Nu spune vorbe mari, Mihai. 

— Nu-s vorbe mari. Aşa este. Noi suntem apostolii neamului. 
Tot românismul şi-a legat nădejdea de noi. De aceea e bine să 
uiţi. Să uiţi viaţa asta plină de... de... Nu ştia ce să mai spună. 

— lar cuvinte mari. Când eram la şcoală eu vedeam totul mult 
mai simplu. O şcoală înaltă, albă, elevi mulţi, cu haine curate. Şi 
undeva, aproape de şcoală, o casă unde să mă aştepte cineva. 

— Uite, casa mea e lângă şcoală, e chiar ce ai visat tu. Vino! 

— Şi ce să fac la tine? 

— La mine poţi uita totul. 


— Pe vremuri n-am vrut să uit. Aş fi vrut ca toate întâmplările, 
toate imaginile, fiecare boare de vânt să trăiască în mine. Aş fi 
vrut să cunosc, şi tu mă chemi să uit. 

— Numai pentru o scurtă vreme. Ai să vezi i Vino, Elena! 
Aştept această clipă de când te-am cunoscut... Am un vin 
minunat. Vino! 

— De ce nu mă chemi mai departe, într-un alt sat, într-un alt 
oraş?... 

— Ai veni? 

— Cu dragă inimă. 

— Atunci o să mergem. 

— Până acum mi-ai spus că nu vrei să pleci din Comlăuş, 
pentru nimic în lume. Îţi schimbi foarte repede părerile, domnule 
învăţător. 

— Până acuma a fost altceva. Ştii ce, Elena? Hai să uităm 
toate câte au fost. Vino. Nici tu, nici eu nu avem ce pierde. 

— Eu am. 

— Ce? 

— O şcoală pe care o visez. 

— Atunci vino, s-o uiţi pe asta. După aceea o să ne gândim la 
o altă şcoală. Vino! 

— Eu n-am băut niciodată. 

— Tocmai de aceea vino! Va fi bine. 

Elena aruncă o privire pe geam. Copiii dormeau. Il urmă pe 
Hanganu. Acesta scoase damigeana şi căută două pahare. Vinul 
se scurgea clăbucind auriu. Se revărsă peste buza paharului şi 
se făcu lac pe faţa de masă. Hanganu începu să râdă. 

— De ce râzi? 

— Îmi pare bine că ai venit. 

— Spune-mi drept, tu ce crezi despre mine? 

— Că eşti o femeie foarte frumoasă. Pe legea mea. O femeie 
aşa, plină cu suc. 

— Şi ce vrei de la mine? 

— Nimic. 

— Minţi / 

— Elena... 

— Ştii că am doi copii. 

— Lasă asta acum. Bea. Ai să vezi că ai să uiţi... 

— Totul nu se poate uita. 


— Pe cuvântul meu că se poate uita totul. Bea. 

Ridică paharul şi-l goli dintr-o singură înghiţitură. Un timp 
Elena îl privi ca pe un străin, apoi nu se mai gândi la nimic. 
Ridică paharul. 

Vinul era acrişor, rece. 

— Mai toarnă-mi un pahar. 

Hanganu, ceremonios, turnă în amândouă paharele. 

— Aşa-i că e bun? E cel mai hun leac... 

— Am să uit şi gardul? 

— ŞI... 

— Şi pe tine? 

Hanganu o privi mirat. Îşi scoase tabachera, îşi aprinse o 
ţigară, fără să se uite la Elena. Abia după ce trase fumul în 
plămâni se întoarse spre ea. 

— Eşti o femeie foarte ciudată. Îmi placi, Elena. Se aplecă spre 
ea, îi cuprinse umerii. Elena nu schiţă niciun gest. Hanganu, 
care se pregătise la o rezistenţă, rămase descumpănit. Cum 
stătea aplecat, cu genunchii îndoiţi, ca şi cum s-ar fi opintit să 
ridice un sac, era tare caraghios. Asta o simţi şi el. Căută o 
vorbă cu duh să îndrepte totul spre glumă, dar nu găsi nimic 
potrivit. Schiţă un zâmbet, care aducea mai mult a 
schimonoseală, întinse mâna după un pahar. Sorbi vinul dintr-o 
singură înghiţitură. 

— Bea, Elena. 

Elena bău. 

— Când ai venit, eu am avut multă încredere în tine. 

— Şi acum?... întrebă Hanganu. 

— Acum?... Mai toarnă-mi un pahar, Mihai! 

După ce bău şi pe cel de-al treilea pahar, Elena simţi cum 
sângele începe să-i vâjâie, apoi simţi cum o greutate i se lasă în 
picioare. Hanganu îi urmărea respiraţia întretăiată, zvâcnirea 
regulată a sinilor, braţele goale. 

— Când ai venit, credeam... 

— Ce credeai?... 

— Ce importanţă are asta... Nu mai ai vin? 

Hanganu îi mai turnă un pahar. Elena, nesigură, ridică paharul 
şi simţi cum toată încăperea începe să se clatine, apoi încet, să 
se învârtă spre stânga, apoi spre dreapta. „M-am îmbătat”, se 
gândi, şi fără nicio legătură îşi aduse aminte de compunerea lui 


Matei al lui Nichita. „Ciocârlia este o pasăre românească”. 
Ciudată compunere. 

— Ce spui?... se aplecă Hanganu spre ea. 

— Ciocârlia este o pasăre, Pavel loţa, 25 ani... Matei, Matei al 
lui Nichita. 

— Care Matei? Despre cine vorbeşti? 

Elena începu să râdă. Hanganu o privi mirat. Sughiţă şi el şi se 
rezemă de perete să nu se clatine. 

— Aşa-i că uiţi? 

Elena râse iar. 

Apoi tresări: unde a mai văzut ea mobilele astea din casa lui 
Hanganu? Dulap lustruit, masă rotundă. Da, frizerul care-şi 
ascuţea briciul... Oare cum îl cheamă?... Are un nume atât de 
ciudat... 

— Cine ascuţea briciul, Mihai? 

— Te-ai îmbătat, Elena. 

Hanganu socoti că a sosit timpul lui. Ocoli masa şi o prinse pe 
Elena de umăr. Ea începu să râdă şi mai tare. Hanganu râse şi 
el, apoi îşi strecură mâna prin deschizătura bluzei. Elena avea 
sâni tari. Deodată, femeia se smuci. Hanganu nu-şi putu scoate 
mâna, se clătină. Elena se mai smuci o dată şi Hanganu căzu cât 
era de lung. Elena se uită mirată în jur; nu pricepu nimic. Vru să 
se aplece, pe urmă se răzgândi. Se aşeză pe scaun şi-şi rezemă 
fruntea în palme. 

Camera începu să se învârtă din nou, tot mai repede. Pe urmă 
parcă o ciurdă ar fi năvălit în încăpere: îi gâjâiau urechile... 
„Ciocârlia zboară din cracă în cracă...” Dintr-o dată se făcu 
linişte. O linişte grea, apăsătoare. Crezu că i s-au astupat 
urechile. Şi le pipăi. Ca un susur uşor se auzea parcă dintr-o altă 
încăpere respiraţia lui Hanganu. Stătea cu faţa la podea, cu 
picioarele întinse. Elenei i se păru cunoscut, căscă ochii spre el 
şi atunci se auzi prin perete un plâns deznădăjduit de copil. 

— Plânge copilul, ţipă Elena şi se ridică în picioare. 

Hanganu deschise ochii. Văzu lângă el picioarele albe ale 
Elenei. Întinse mâna. Ea se feri. Pomi spre ieşire, dar nu nimeri 
uşa. În faţa Elenei totul era spălăcit. Masa i se părea enorm de 
mare, peretele foarte departe şi transparent. Îşi frecă ochii, apoi 
auzi un zgomot în spatele ei. Se întoarse. In prag stătea un om. 


Elena îşi ridică încet privirile şi nu-i veni să-şi creadă ochilor. În 
prag stătea Valeriu Benoagă. 

Valeriu întinse mâna spre ea, apoi o sprijini şi o conduse 
acasă. O dezbrăcă şi o culcă în pat. Elena vru să-i spună ceva, 
dar limba nu i se învârtea în gură. Privea, prin ceața care i se 
lăsase în faţa ochilor, cum Valeriu deschide sertarul dulapului 
din bucătărie, scoate o frânghie şi o aşază pe masă. 

Frânturi de gânduri fărâmiţau în creierul Elenei. La ce? Ce 
vrea... rufele sunt uscate... ligheanul... Ce vrea cu ligheanul?... 
se spală... nu... 

Valeriu Benoagă puse frânghia în ligheanul cu apă. 

Elena vru să-l întrebe de ce toate astea, dar nu reuşi să 
formuleze nicio propoziţiune. Valeriu scoase frânghia din 
lighean, se apropie de pat, o răsuci şi-şi făcu vânt. 

— Nu! îngăimă Elena, apoi simţi cum deasupra sinilor, pe 
piept, cineva o spintecă cu cuțitul. Frânghia căzu din nou, de 
astă dată peste pântec, peste faţă, peste braţe. 

Elena închise ochii, tresări la fiecare lovitură şi se trezi dintr-o 
dată. Auzi gâfâitul sec al lui Valeriu, simţi biciul frânghiei pe 
picioare, apoi camera începu să se învârtă din nou şi nu mai 
simţi nimic. 

16 

Ori de câte ori se spăla, Elena îşi privea dungile vinete de pe 
piept, le pipăia şi strângea din dinţi. Băieţelul o întrebă într-o zi: 

— De ce eşti vânătă, mamă? 

Elena nu ştiu ce să răspundă. li era ruşine faţă de copii, faţă 
de ea însăşi. Hanganu se purta ca şi până acum. Ori se prefăcea 
că nu ştia de cele întâmplate, ori nu ştia nimic într-adevăr. 

Nici Valeriu nu povesti nimic. El încă în noaptea aceea 
adusese de câteva ori o cârpă muiată în apă şi-i alina durerile. 
Ca prin vis l-a auzit cum plângea. Atunci când Valeriu a sărutat- 
o pe mână, pe faţa, s-a prefăcut că doarme. Ar fi vrut să plângă 
cu hohote, dar s-a ţinut tare. 

Două săptămâni au trecut de la această întâmplare, când într- 
o seară, Valeriu, pe neaşteptate, s-a aşezat pe marginea patului 
ei: 

— Vreau să-ţi vorbesc, Elena. 


Elena nu-i răspunse nimic. L-a privit numai şi Valeriu i se 
părea un om străin, mai străin decât inspectorii care veneau din 
când în când pe la şcoală. 

— Vreau să-ţi vorbesc, Elena. Noi până acum am fost foarte 
fericiţi... Aşa-i? 

Elena nu-i răspunse nimic. 

— Am fost fericiţi... Spune-mi, jură-mi pe sfânta cruce: m-ai 
înşelat? 

O, dacă ar fi întrebat-o acest lucru acum două săptămâni! 

Clătină din cap în semn că da. 

— M-ai înşelat? 

— Da. Aşa cum m-ai înşelat şi tu. Vezi, între noi doi... 

— Spune-mi că minţi... Te rog, spune-mi că minţi... Elena 
începu să hohotească... Eu nu te am decât pe tine... Pe tine şi 
pe domnul din ceruri... Aşa-i că m-ai minţit? 

O milă groaznică puse stăpânire pe Elena. 

— Te-am minţit, Valeriu. Şi pe mine şi pe tine. Acum du-te... 

Valeriu îi apucă mâna şi i-o sărută. 

— Îţi mulţumesc, Elena, îţi mulţumesc... Se duse la patul lui şi 
se culcă. Nu trecu mult şi se auzi sforăitul lui gros, înăbuşit. 

Elena se sculă, se îmbrăcă şi ieşi în curte. O lună plină cât 
roata bunarului, cu contururi nedefinite, ca globul pământesc 
din cancelarie, alunecă tolănindu-se printre nori. Elena o privi 
îndelung. Deodată i se păru că luna s-a înţepenit undeva, şi 
acum, în sens contrar, nestăvilit, goneşte în jurul pământului. 
Ameţi, închise ochii, apoi jocul nu mai continuă. Luna porni din 
nou, acum parcă mai repede, strecurându-se printr-un nor 
dezlânat care aducea cu o turmă risipită, flămândă. O 
ciocănitoare a ţinut cont de împărţeala orelor. Bătea undeva 
prin apropiere într-un copac; nu se auzea decât: toc, toc, toc, ! 
Apoi, după o scurtă pauză, iarăşi: toc, toc, toc... 

Pesemne nu-i răspunse nimeni, că se linişti. 

17 

Mureşul curge domol, ca o rugăciune cinstită. Dacă nu bate 
vântul, nici valuri nu sunt. Elena stătea cu capul rezemat în 
palme şi asculta cântecul trist al secerătorilor. Cântecul venea 
dinspre luncă, din apropierea râpii, acolo unde creşte un nuc 
singuratic. Odată loţa i-a spus că acolo au fost pogoanele lor... 
De ce e lumea pe dos? Ar trebui să mă duc de aici. Să mă duc la 


Arad să-l caut pe Romulus. El m-ar putea povâăţui. Ca pe 
vremuri. Oare de ce nu i-a scris niciodată?... Acum cântecul 
secerătorilor se auzea mai desluşit: 

Se ascunde luna, printre nori s-ascunde, 

Haiducul, românul, în păduri pătrunde... 

Doamne, cu cine ar trebui să vorbească s-o ajute să plece de 
aici? 

Oare o fi minţit poetul când a spus: „Nu poti să legi în lanțuri 
primăvara!“... Eu cum de sunt legată?... Hotări să stea serios de 
vorbă cu Hanganu. 

— Mihai, sunt foarte nefericită.. Du-mă de aici. Simt că mă 
sufoc... Mi-ai spus odată de o şcoală mare, luminoasă... Aş vrea 
să fiu om... Aşa cum am visat eu, aşa cum mi-ai povestit şi tu 
odată. 

— Cum să te duc dacă n-ai încredere în mine... 

— Spune-mi tu să am. Convinge-mă. 

— Elena, uită-te la mine. Îţi vorbesc cinstit. Te plac. Din prima 
zi te-am plăcut. Nu ştiu dacă a fost vreodată un om care să te fi 
dorit cum te doresc eu... Trebuie să ai încredere în mine. 

— Mă iei de aici? 

— Vino la noapte la mine să discutăm... 

— De ce la noapte? 

— Trebuie să ai încredere în mine... Eşti doar femeie... 

— De ce te uiţi la mine atât de ciudat? 

— Mă uit ciudat? 

— Da. 

— Eşti atât de prostuţă, Elena. Ţi-aduci aminte, încă în prima 
zi ţi-am spus că eşti frumoasă. Ai putea face carieră la Arad. 
Poate chiar în teatru. Eu am mulţi prieteni acolo. 

— Eu vreau să fiu învăţătoare. 

— O să fii învăţătoare. 

— Acum iar te uiţi ciudat la mine. Nu ştiu ce să fac, Mihai. Nu 
ştiu ce îmi spune să n-am încredere în tine. Dar trebuie să plec. 
Înţelegi? 

— Cum să nu înţeleg? Aşa mă cunoşti, Elena? 

— Nu te cunosc. Te rog, ia-mă de aici... 

Hanganu nu şi-a aprins în noaptea aceea lampa. Stătea pe 
întuneric. Elena veni târziu spre miezul nopţii, tiptil. 

— Mihai, dormi? 


— Nu, Elena. Te-am aşteptat. Sunt atât de fericit că ai venit... 

— Spune-mi când plecăm? 

— Prostuţă mea... Asta nu merge aşa de repede. Va trebui să 
chibzuim... Tu plângi, Elena? De ce plângi? 

— Nu plâng. Atât de mult aş vrea să am încredere în tine. Mai 
spune-mi o dată că mă iei de aici. 

— Te iau. 

— De ce mă ţii de umăr, Mihai... 

— De acum încolo tot vom fi împreună. Numai tu şi eu... Eşti 
fierbinte. De ce tremuri? 

— Mi-e frig. 

Mihai Hanganu o înveli apoi încet şi o trânti pe spate. 

Afară era o noapte răcoroasă, cu multă tristeţe. 

— De ce plângi Elena? 

Elena nu i-a putut răspunde. 

învățătorul suplinitor a mângâiat-o pe umăr, pe păr. 

— la-mă de aici, Mihai, ia-mă de aici. 

El a vorbit în şoaptă, i-a promis totul. A vorbit de oraş... de o 
şcoală mare cu ferestre luminoase... Şi-n timp ce vorbea, cu 
palmele-i mari îi frământa umerii, sânii... 

De atunci, seară de seară, Hanganu o chema să-i povestească 
despre drumul lung pe care aveau să-l facă cu trenul şi Elena nu 
mai putea de nerăbdare. 

Parcă şi soarele lumina mai frumos. Elena, ca pe vremuri, îşi 
pieptăna părul cu grijă, se îmbrăca curat. De multe ori îi venea 
să strige în clasă. Numai atunci se mohora, când toaca vestea 
afişarea noilor liste ale eroilor „morţi pentru rege şi neam”. 

Serile erau tot mai răcoroase, Valeriu era bolnav şi Hanganu 
povestea de o şcoală din oraş. Elena era tânără, mirosea a lapte 
nefiert, muls proaspăt şi avea mersul legănat, aproape 
bărbătesc. 

Serile de obicei cinau cu toţi, împreună, în tăcere. Valeriu 
stătea în capul mesei. Hanganu la stânga şi Elena în dreapta lui. 
In timpul mesei nu se auzea decât clincănitul tacâmurilor, apoi 
la ora de culcare glasul gros al lui Hanganu. 

— Mulţam de cină, noapte bună. 

Elena şi Valeriu rămâneau singuri, se uitau amândoi în farfurii 
şi tăceau. Abia după ce Valeriu a aflat de tot ce se petrece în 
jurul lui, pândea fiecare mişcare a Elenei. 


Dacă i se părea că Elena vrea să iasă afară din odaie, îşi 
împreuna mâinile uscate şi se uita rugător după ea: 

— Azi nu te duce la el. Numai azi nu te duce. 

18 

într-o seară Valeriu se simţi iar rău. O puse să-i caute hapuri în 
scrin. Elena răscoli toate sertarele, dar nu găsi nicio doctorie. În 
schimb descoperi o cutie pe care nu o văzuse până atunci 
niciodată. O desfăcu şi rămase cu ochii holbaţi: avea în mână un 
teanc întreg de scrisori. Erau toate închise. Întoarse un plic şi citi 
numele expeditorului: Romulus Bugă. Le luă cu ea în camera 
cealaltă şi, când Valeriu o întrebă de ce nu se culcă, îi răspunse 
că corectează caietele de teze. 

Deschise primul plic. Citi data: era trimisă cu vreo două luni în 
urmă: 

Dragă Elena, 

Vezi, nu sunt ca tine. Eu mă ţin de făgăduiala pe care ţi-am 
făcut-o atunci seara, pe malul Mureşului. Îţi aminteşti? Cred că 
da. Eu sunt la răscruce de drumuri şi de aceea trebuie să-ţi 
scriu. E drept, am mai fost o dată, şi acum un an, la cea mai 
mare răscruce: trebuia să aleg între viaţă şi moarte. Am ales 
drumul celor vii, cu toate că voi înainta mult mai greu ca până 
acum. Mă voi bate, pentru că ştiu că nu voi putea decât să 
înving, chiar dacă mi-aş da şi viaţa. Şi să crezi că viaţa mea 
valorează mai mult acum pentru că eu sunt în posesia unui 
început de adevăr. De fapt, pentru asta îţi scriu. Am scris tuturor 
cunoscuţilor, tuturor prietenilor. Vorbesc şi ziua şi noaptea şi îmi 
pare rău că trebuie să dorm. Tu desigur te miri de cuvintele 
mari pe care le folosesc şi nu recunoşti în spatele lor pe 
Romulus Bugă, şcolar din Arad. Ai perfectă dreptate, sunt un alt 
Romulus Bugă. Şi să nu crezi că sunt fanatic: nu tip mânat de 
revoltă, de fanatism stupid. E vorba de un lucru mult mai 
simplu, mai omenesc: de convingere. 

Şi eu mă întrebam de multe ori cum de am fost orb până 
acum și n-am văzut toate câte se petrec în ţară i Şi mi-am dat 
seama că nu puteam să văd. Am fost educat sistematic să nu 
văd. Pricepi, Elena? Sistematic! Şi ce e mai groaznic, am educat 
timp de doi ani, în acelaşi sistem, două clase. Şaizeci de copii. Şi 
tu eşti învăţătoare, Elena... Vezi, şi pentru asta îţi scriu. Într-o zi 
îţi voi cere socoteală, sau ţi se va cere socoteală... Lor le vei 


putea răspunde. Dar ţie? Şi când te gândeşti că e mult mai 
simplu să fii fericit, decât o credeam noi pe vremuri. 

lartă-mă că îţi scriu aceste lucruri. Dar de multe ori îmi vine 
să. Dărâm zidurile, gardurile care stau între oameni. Poate că 
dacă n-aş fi olog, aş face-o, nu numai cu vorba. Nu numai pentru 
omenire (iar cuvinte mari), ci şi pentru mine, pentru fericirea 
mea. Asta e tot. De fapt n-am găsit decât răspunsul la 
întrebarea unui cărămidar. Îți aminteşti? 

ROMULUS E 

P.S. Asta e ultima scrisoare. lţi comunic că nu mă ţin de 
cealaltă făgăduială a mea în legătură cu însurătoarea. Peste 
două luni, la 1 septembrie, mă însor. Logodnica mea e 
chelneriţă la un local, seamănă cu tine. Numai gropiţele din 
obraji îi lipsesc. Am aflat că te-ai măritat şi ai doi copii. lţi doresc 
multă sănătate şi ţie şi copiilor. Desigur, soţul tău e un bărbat 
cum ţi-ai dorit totdeauna, îl invidiez. 

Nu vreau să te plictisesc, de aceea nu-ţi voi povesti prin câte 
greutăţi am biruit. Multe datorită ţie. Iti mulţumesc şi îţi urez 
încă o dată noroc. 

R.B. 

Elena îşi aruncă ochii pe calendar. Era 22 august. Nu mai 
deschise celelalte scrisori. Le puse înapoi în cutie şi aşteptă 
până ce adormi Valeriu. Se strecură în odaia soţului şi puse cutia 
înapoi pe scrin. Sperând că-l întâlneşte pe Hanganu ieşi în curte. 
Luna plină ca o tipsie de argint vărui curtea şcolii. De undeva de 
departe se auzea croncănitul unei stăncuţe. Elena îşi roti 
privirile: Hanganu nu era nicăieri. Merse tăcută până la gard. De 
acolo se putea vedea satul cu pătratele galbene ale ferestrelor, 
ca nişte lămpi mici care presărau dâre de lumină peste ulițele 
strâmte ale comunei. De la cârciumă răzbătea acordul viu al 
unui clarinet. Strânse cu putere leaţurile putrede ale gardului. 
„Gard blestemat”. | se părea că aduce cu nişte gratii. N-ar trebui 
decât să sară peste el, să meargă înainte spre ulițele care duc 
spre inima satului. Ca un răspuns la aceste gânduri se auzi 
plânsul deznădăjduit al fetiţei. 

In clipa aceea îl văzu pe Hanganu. 

— Mihai, mâine trebuie să plecăm... Va trebui să-ţi citesc o 
scrisoare. Sunt atât de fericită... Vino. Il prinse de mână şi-l duse 
spre locuinţa lui. 


Hanganu aruncă scrisoarea, apoi se aşeză pe pat şi căscă. 

— Nu ştiu ce-i cu tine. Foloseşti totdeauna nişte cuvinte mari, 
ca tine. „Sunt fericită”. Pe dracu'! Azi, mâine totul se răstoarnă, 
eu va trebui să fug... şi sunt foarte plictisit... Mi-e şi scârbă. 
Dracu' m-a pus să mă fac dascăl... Nu te dezbraci? 

Elena nu se dezbrăcă, ci veni în faţa patului; îşi propti bine 
picioarele în duşumea şi-şi puse mâinile în şolduri: 

— Mi-ai făgăduit că mă duci de aici. 

— Dacă-ţi arde de vorbit, mai bine du-te acasă şi ţine predici 
bătrânului. Mie mi-e somn... 

— Ai spus că mă iei de aici... 

— Eşti proastă, Elena... 

— Asta-i ultimul tău cuvânt? 

— Du-te de te culcă. 

Elena se întoarse pe călcâie şi ieşi. 

Obosită, porni spre casă. În mijlocul curţii se opri în dreptul 
fântânii. Privi, în puț. Golul era adânc, negru, fără fund parcă. Se 
scutură îngrozită. 

în casă, Valeriu horcăia gros, asurzitor ca o locomotivă. Elena 
deschise sertarul dulapului, scoase o frânghie şi o aşeză în 
ligheanul cu apă. Valeriu auzi scârţâitul uşii, se trezi: 

— Unde te duci, Elena? 

— Mă duc pentru ultima oară. 

Hanganu nici nu observă când reveni. Numai când ea, cu o 
singură smucitură, trase plapuma de pe el, îşi deschise ochii... 

— Nu! Nu, ţipă, dar Elena lovi cu toată puterea. Era tânără, 
sănătoasă, cu mâinile oţelite de muncă. Trase a doua oară, a 
treia oară. Hanganu se chirci ca un vierme, ţipă, îşi feri faţa cu 
palmele. 

Văicărelile  dascălului suplinitor trecură prin peretele de 
cărămidă. În camera cealaltă, Valeriu Benoagă icnea la fiecare 
țipăt nou şi râdea. La marginile buzelor îi curgeau balele, dar 
acum nu se grăbi să le şteargă. Râdea cu hohote, apoi îi dădură 
lacrimile. Îi veni în minte un carneţel cu scoarţe cafenii şi i se 
păru că în faţa lui, sub frânghie, stau culcaţi Alois Terente, 
Ivănuş Luncan, Dezideriu Boangă, Septimiu Rogoz şi Hanganu 
însuşi. 

De dincolo, din camera alăturată, răzbea şuieratul frânghiei. 
Târziu de tot, Elena reveni. Se dezbrăcă, se culcă, şi-şi întinse 


mâinile de-a lungul trupului. Era obosită. Valeriu ascultă un timp 
răsuflarea femeii, apoi nemaiputând răbda şopti: 

— iți mulţumesc, Elena. 

— Taci. 

Valeriu îşi trase capul între umeri şi tăcu. Ar fi vrut să-i 
vorbească, să-i audă glasul, să-i mulţumească, să-i sărute 
mânile. 

Dimineaţă, Elena îşi îmbrăcă copiii, vâri în geamantanul de 
nuiele toate boarfele care îi căzură la îndemână şi deschise uşa. 
Valeriu se întoarse spre ea, dar nu cuteză să-i spună niciun 
cuvânt. O privi numai. 

Elena, cu fetiţa de mână, cu geamantanul sub braţ, cu băiatul 
agăţat de fusta ei, păşea drept înainte, nu spre poartă, spre 
gard. Ajunsă acolo, se auziră paşi, trosnetele leaţurilor putrezite. 

Valeriu fugi la uşă, dar n-avu curajul s-o strige. 

Sus de tot, deasupra şcolii, cânta o ciocârlie. 

ILIE TELEAGA 

1 

Când Moise Teleagă a coborât pentru prima oară din munţii 
Vulcezdului, s-a minunat mult de opincile făcute din gumă, care 
i se păreau mai calde, mai trainice decât cele pe care le purta 
el, croite din piele de capră. Şi de alte cele s-a minunat el în 
valea Cernei, şi anume de casele ce se făceau din piatră, de 
acoperişurile care tot din lut ars erau durate. 

Oamenii din munţii Vulcezdului o dată coboară în valea 
Cernei: atunci când împlinesc douăzeci şi patru de ani şi vin să 
dea ce se cuvine cezarului: anii de cătănie, şase la număr. Din 
valea Cernei, flăcăii se adună în cete şi pornesc pe jos până la 
Temeşvaroş, unde îmbracă mindirul Mariei Tereza. Spălaţi, 
îmbrăcaţi, merg mai departe până la Buda; acolo se mai spală o 
dată, un caporal bătrân îi învaţă să-şi răsucească mustăţile şi o 
iau din nou în şiruri rânduite spre Beci. 

Erau vestiți oamenii din munţii Vulcezdului. Altcum de ce i-ar fi 
adus împărăteasa tocmai în oraşul de pe Dunăre? Toţi erau 
înalţi, cu spate lat, cu mustăţi mari, aspre. Aşa era şi Moise 
Teleagă. A cătănit şase ani prin toată împărăţia. A cutreierat 
Alpii, văile stâncoase din Herţegovina, a văzut capre negre în 
Muntenegru, cetăţile turceşti din Buda şi a stat de pază chiar la 
palatul împărătesei. Odată, pe când a fost de planton la Teatrul 


cel Mare, un muzicant surd, cu nasul lat, turtit, l-a îmbrăţişat şi i- 
a vorbit pe nemţeşte. Moise Teleagă nu l-a priceput, dar omul 
era atât de trist, încât n-a avut inimă să-l gonească. Aşa l-a 
văzut caporalul, şi a doua zi, la raport, l-au scos din rânduri şi l- 
au băgat pentru douăzeci de zile la carceră. Pe urmă, după 
pedeapsă, a slujit prin oraşe mici. A văzut italieni, croaţi, sârbi, 
ruteni, şvabi, saşi, secui, macedoneni, şi bineînţeles oameni de 
neam: rumâni — moţi din valea Arieşului, munteni din Ţara 
Hațegului, din Ţara Oaşului şi plugari de câmp mureşeni, crişeni, 
someşeni. Din holdul ce n-a încăput pe mâna hangiţelor, în 
drum spre casă, la Temeşvaroş, Moise Teleagă a cumpărat o 
năframă de mătase pe care îşi scrise numele cu un creion 
chimic. Vru s-o ducă Avrămiţei, nevesti-si. Dar pe Avrămiţa n-o 
mai găsise în munţii Vulcezdului: murise încă în cel de-al doilea 
an de cătănie, de dor, şi au înmormântat-o vecinii, din dragoste. 

Moise Teleagă n-a răbdat mult în vârful munţilor, la 6i. În cea 
de-a doua primăvară şi-a luat desaga în spinare şi a pornit jos, 
în valea Cernei. Dar aici n-a găsit baci care să-l ia la zeciuială şi 
nici slujbă de oier n-a găsit. A intrat între tăietorii de lemne şi a 
început să doboare pinii. Il durea inima după fiecare copac 
doborât, dar asta-i era slujba. Colo sus, în munţii Vulcezdului, 
numai hoţii tăiau pinul; aici, cete întregi de moţogani. Tot aici, în 
valea Cernei, a cunoscut-o şi pe fata hotnogului, pe Floarea, şi a 
luat-o de muiere. 

Floarea i-a născut două fete: pe Gheorghina şi Dumitra. 

Moise Teleagă se lăuda deseori în faţa vecinilor. 

— Una-i mai frumoasă decât cealaltă. 

Dar n-a avut noroc de ele. Era cam de înălţimea brâului, când 
a venit un director la exploatare. Acesta, după două săptămâni, 
a început să se plictisească. Spunea că era obişnuit cu viaţa din 
oraşele mari, cu gălăgie, cu întâmplări. Aici, în valea Cernei, nu 
se întâmpla nimic. S-a şi plâns sămădăului, lui Hogoş: 

— Mor dacă nu se întâmplă ceva. Voi nici măcar prostul 
satului n-aveţi. 

— Aşa-i, aşa-i, de cine să ne batem joc? se jindui şi Hodoş. 

Pe urmă s-a gândit cât s-a gândit şi i-a promis că pentru a 
doua zi de Paşti va face rost de un nebun. Sâmădăul a fiert încă 
în noaptea aceea mere în zeamă de mătrăgună şi le-a aşezat pe 
banca din faţa bisericii. 


Fetele lui Moise Teleagă au găsit merele. | Le-au mâncat şi 
încă în ziua aceea, în biserică, la slujbă, au început să vorbească 
aiurea, să cânte. 

Hodoş a pufnit în râs, pe urmă a început a se căina: 

— Acum avem toante, chiar două, dar până să te poţi hlizi, 
mai trebuie să aştepţi zece ani. Oricât, nu se face să râzi de 
copii. 

Atunci şi-a dat seama Moise Teleagă cine-i vinovat de soarta 
fetelor. S-a dus acasă şi a luat securea din cui. 

— Un'te duci, Moise, e sfânta zi de Paşti, i-a spus nevastă-sa. 
Nu păcătui. 

Ea nu ştia nimic, zăcea în pat, era grea. 

— Tu taci, muiere, i-a răspuns Teleagă şi a luat gresia să-şi 
ascută securea. 

După ce a încercat tăişul cu unghia a luat securea subsuoară 
şi s-a dus să-l caute pe Hodoş. L-a găsit la horă. 

— Hodoş, mă, ia vino încoace. 

Hodoş s-a apropiat de el. 

— Ce-i? 

— laca! A săltat securea şi Hodoş n-a mai avut timp să se 
tragă la o parte. Oţelul i-a despicat ţeasta până la bărbie. 

A patra zi au sosit jandarmii. După ce au ascultat martorii, au 
socotit că Moise Teleagă nu-i pe de-a-ntregul vinovat, dar 
nepedepsit nu puteau să-l lase. „Cine ştie, omu-i iute la mânie şi 
aspru”. Au hotărât să-i taie mâinile. 

Din cot i le-au tăiat. Ciung cum era, Moise Teleagă nu s-a mai 
întors acasă. A luat drumul. Codrilor şi s-a afundat de nu l-a mai 
văzut nimeni de atunci. Unii spun că l-au mâncat fiarele, alţii că 
s-o prăpădit undeva în desiş şi l-au înmormântat braconierii. 

2 

Copilul născut de Floarea semăna leit cu Moise. Poate de 
aceea şi-l botezase muierea la fel: Moise Teleagă. 

Moise se dovedise de mic iute la cap şi priceput la secure... 
Dar nu era nici la cântec prost. Îl ascultau oamenii după lucru, la 
hodină, cum şuiera cu frunză de frasin, cum zicea din burduf. A 
crescut repede, înalt, şi la însurătoare a mai coborât în jos cu o 
staţie: la Veţel. Aici erau ferăstraiele exploatării, scânduriile, 
uscătoriile şi magaziile. Se spune că odată, cu mulţi ani în urmă 
(erau moşneni care-şi mai aminteau de această întâmplare) au 


ars toate magaziile: tot cerul era o văpaie şi două zile şi două 
nopţi au dănţuit flăcările între cer şi pământ. 

Moise s-a însurat înainte de cătănie cu lulia Gomboşului, o fată 
durdulie, cu sânge fierbinte. Toată exploatarea era cu ochii pe 
ea. Nimeni nu călca mai ţanţoş decât Moise Teleagă. 

Era o sâmbătă seara şi Moise Teleagă se întorcea tocmai de la 
lucru, când paznicul de la clădirea direcţiei i-a făcut semn să se 
apropie: 

— Măi Teleagă, măi, cred că ţi s-o mări simbria. Holţer, măi, 
directorul nostru, a pus ochii pe lulia. 

— Minţi! 

— Să mă bată dumnezeu, măi Teleagă. Am fost aici când a 
chemat-o la dumnealui în birou. Am stat cât am stat şi când am 
văzut că nu se mai întoarce m-am dus să ascult la uşă. Tăman 
atunci a început să strige lulia. Zic: „Măi, n-o fi lucru curat/” Bat 
la uşă şi Holţer dă cu piciorul în mine. Mă goneşte ca pe un 
câine. Şi pe urmă tot am auzit ţipând pe lulia. la ascultă... 

Se auzea glasul luliei: e drept, numai stins, stors de vlagă. 
Moise Teleagă s-a repezit la cancelarie. Cei din curte n-au auzit 
decât tipetele de acolo, dar nu s-au apropiat de birou decât 
când s-au stins ultimele zgomote. Holţer era întins, nu mai 
răsufla. Pe Moise Teleagă l-au osândit la ocnă pe viaţă. L-au dus 
în lanţuri şi nu l-au lăsat să-şi ia rămas bun nici de la lulia şi nici 
de la fecioru-său, llie, care nu pricepea încă slovele. Dar, se 
vede, i-a fost scris să nu stea totuşi la ocnă. În cel de-al doilea 
an de război, s-a prezentat voluntar pe front. l-au dat trei zile 
libere, să stea alături de soţie să-şi mai revie oleacă. Cele trei 
zile s-au scurs repede, dar Moise Teleagă a plecat vesel la 
război, cu floare la căciulă, ştiind că după măcel se va reîntoarce 
acasă. Nu ştia că glonţul care avea să-i străpungă pieptul îl 
aştepta de mult. A murit la Starisad în Herţegovina. lulia şi fiul ei 
Ilie l-au aşteptat în zadar. Au plâns cât au plâns, apoi au încercat 
să-şi aranjeze viaţa fără el. 

3 

llie Teleagă a învăţat slovele de la un popă gras şi bun şi 
acesta, dacă era bine dispus, se lăuda cu deșteptăciunea lui Ilie: 

— Are cap bun, moţoganu. Cap bun. 

Ilie Teleagă se mândrea cu spusele popii, dar nu s-a ţinut de 
carte: bătea pădurile, umbla hoinar prin crânguri, cânta. Aşa a 


crescut: în cântec şi sărăcie. La vârsta de zece ani s-a aciuiat pe 
lângă un ciubărar, a învăţat mânuirea securii. Nu-i colţ de ţară 
unde să nu fi călcat el: la Constanţa s-a minunat de apa verzuie 
a mării, la Bucureşti de casele puse una peste altele. La Reşiţa 
de fumăraia care învelea oraşul. Dar tot mai mult i-au plăcut 
cetinele de brazi, mirosul răşinii. Dobora copacul din patruzeci 
de bătăi, fără ajutoare. Cu toate astea a luat bătaie de la toţi 
administratorii de pădure, a fost înjurat de toţi sămădăii şi odată 
a terminat sezonul fără un ban în pungă. Cântecul lui era trist, 
moţesc. Unii spuneau că llie Teleagă e rău la băutură. Dar nu s-a 
lăsat doborât de griji. Noaptea făcea ciubere, ziua tăia pinii şi 
vara pornea la drum de colindă. În oraşe mari preschimba 
bănuţii în bancnote de hârtie şi le îndesa în chimir. Trebuia să-şi 
dureze casa, că de mult îi venise dorul de însurătoare. 

Prin anul '40 a plătit ultima rată direcţiunii pentru scândurile 
alese, dar n-a mai apucat să le transporte în sat. 

Jandarmii i-au adus ordinul de chemare şi nu mult după aceea 
s-a pomenit înghesuit într-un vagon de marfă cu alţi patruzeci 
de infanterişti. 

Cu nimeni n-a putut să intre în vorbă Ilie Teleagă. Toţi făceau 
câte ceva: unii se rugau, citeau Biblia, alţii se uitau la fotografiile 
nevestelor, copiilor. Ilie Teleagă n-avea nici ce să citească, nici 
la ce să se uite. Scoase din buzunarul vestonului chitanţa pe 
care o primise la achitarea scândurilor. O mângâie, o pipăi. 

— Ce-i aia? l-a întrebat un camarad. 

— Casa mea! i-a răspuns llie Teleagă. 

La o staţie au coborât şi au luat-o pe jos. Se plângeau cu toţii, 
numai Ilie Teleagă era obişnuit cu umblatul. 

Pe urmă a venit primul atac, primul bombardament. Ilie 
Teleagă a scuipat în palme şi şi-a mângâiat chitanţa. Când a 
zăcut rănit în spital şi acolo numai de chitanţă s-a interesat: 

— O mai am, domnule doctor? 

— Da, da, uite ţi-o aduc îndată. 

Cu chitanţa sub pernă, Ilie Teleagă s-a vindecat repede. lar l- 
au trimis pe front. Dar nu mai lupta cu tragere de inimă. A văzut 
atâtea case dărâmate, încât îi era ruşine să se mai gândească la 
chitanţa lui. „Ceva nu-i a bună”, îşi zicea adeseori. 

— Eu vreau acasă, vreau casa mea, a spus într-o zi când n-a 
mai putut răbda. 


Căpitanul a scos o hârtie să întocmească un proces-verbal, dar 
n-a mai apucat să deseneze slovele. Un glonţ rătăcit (lui Ilie 
Teleagă i s-a părut că a venit de undeva dintre rândurile 
românilor) i-a sfârtecat ţeasta. Pe urmă au pornit ruşii. Nimeni n- 
a mai fost în stare să-i oprească. 

Aproape de laşi, regimentul lui a fost preluat de hitlerişti. L-au 
pus să sape tranşee, să ridice stavilă în faţa sovieticilor. Când 
toate tranşeele erau gata, l-au dat arini noi şi i-au spus că va 
trebui să meargă la un atac. 

„Tocmai acum să mor, când războiul e aproape gata?” s-a 
întrebat Ilie, dar n-a avut ce face. 

Pe urmă, când cu câteva ore înainte de atac a trebuit să 
predea toate actele — „aşa se obişnuieşte”, i-a spus un neamt 
— llie Teleagă s-a încăpățânat. 

— Chitanţa n-o dau! 

— Cum n-o dai? i-a răspuns neamţul cu o palmă. 

lie Teleagă i-a dat chitanţa. Acum era totuna. Casă nu mai 
avea, dar ce mai avea llie Teleagă?... încă în noaptea aceea, cu 
alţi douăzeci de ortaci, a trecut la ruşi. 

lar când l-au întrebat dacă vrea să fie dus într-un lagăr de 
prizonieri sau vrea să lupte împotriva fasciştilor, Ilie Teleagă a 
ales a doua cale. 

— Eu am o chitanţă la ei. Daţi-mi o armă care trage bine. 

Aşa a ajuns llie Teleagă să cutreiere ţara, să se bată la 
Debrețin, să facă pod peste Tisa, să se spele în Dunăre la Buda 
şi să se caţăre în cel mai înalt vârf din munţii Tatrei. 


Acasă, directorul bătrân murise, iar cel tânăr, fără chitanţă n-a 
vrut să-i elibereze scândurile. 

N-a avut topor la el Ilie Teleagă. A scuipat aspru în ţărână şi a 
urcat în munţi, la tăietori şi s-a prezentat la şeful de echipă: 

— Trece-mă şi pe mine, sunt tovarăşul llie Teleaga. 

— Dumneata eşti Ilie Teleagă? l-a întrebat neîncrezător şeful 
de echipă. 

— Eu mi-s. 

— Şi te pricepi la secure? 

— Oţi vedea. 


N-a coborât decât după patru luni, când s-a dus să se însoare. 
S-a întors acasă cu muiere şi la sfârşitul toamnei şi-a durat o 
căsuţă la marginea satului. Era mică, dar era a lui. 

— O măresc, a spus nevesti-si şi, de hotărât ce era, sus în 
pădure dobora pinul din treizeci de lovituri fără ajutoare. 

Pe urmă n-a coborât multă vreme, decât atunci când l-au 
numit şef de echipă. 

Nevasta s-a înstrăinat oleacă, dar prea era fericit Teleagă să 
bage asta în seamă. 

— Mâine urc, şi n-am să cobor decât la primăvară. Acum 
stinge lampa, lrină, şi vină; ne-om culca. 

5 

Era cam pe la Bobotează când llie Teleagă a auzit că nevastă- 
sa a fugit cu un lăutar la Pecica. Moțul care i-a adus vestea, un 
flăcău mărunt, cu faţa osoasă, ciupită de ger, stătea la doi paşi 
depărtare: îl cunoştea pe llie Teleagă, aşa că ar fi fost o prostie 
să stea în apropierea mâinilor lui mari, butucănoase, crăpate de 
vânt şi de ninsoare. 

— O fugit, zău, mi-o spus şi Tonciu, vecinul tău. Şi când am 
bătut la poartă, nu mi-o răspuns nimeni. In ocol, zăpada de două 
palme, fără călcături... Cineva a slobozit câinele, să nu crape de 
foame... Am sărit gardul, bat la uşă, nimic. O fugit, zău. Şi moţul 
ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu e vinovat cu 
nimic. 

llie Teleagă nu-i răspunse. Răsuflă adânc şi scrută printre 
gene desişul, apoi ridică securea şi izbi încă o dată şi încă o 
dată. La fiecare lovitură, zăpada îngheţată se scutura de pe 
acele ascuţite şi verzi ale bradului. Lemnul trosni sec, se 
cutremură ca un om beat şi se prăbuşi în omăt. Abia atunci se 
apropie llie Teleagă de moţ. 

— O fugit, zici? 

— Zău, bace Teleagă! 

Ilie Teleagă aruncă priviri scormonitoare în jur, apoi se apropie 
de un alt trunchi. lzbea puternic cu securea şi gâfâia după 
fiecare lovitură. Când se prăbuşi şi al doilea brad, Ilie Teleagă se 
apropie iar de mot. 

— Cu un lăutar, zici? 

— Cu un lăutar, baci Teleagă. 


După aceea tăcură amândoi. Printre brazi un vânt rece ridica 
omătul fin, ca zahărul pisat, şi-l legăna deasupra luminişului. 
Dinspre piscuri, acolo unde norii îşi căutau culcuş printre stânci, 
se auzi o rostogolire de lavină; era la început înceată, apoi tot 
mai aprigă. Zgomotul crescu, apoi se despică printre trunchiurile 
înalte ale pădurii, hăuind până departe. Un soare palid 
încremeni pe cer. Ilie Teleagă se întoarse ca şi cum ar fi vrut să 
caute un alt brad demn de securea lui, apoi deodată se întoarse 
şi se năpusti asupra moţului. Îl înghesui sub genunchi, îl izbi cu 
sete, puternic, drept în mijlocul obrazului. 

— O fugit, zici? şi-l lovi din nou. Cu un lăutar, zici? Şi iarăşi îl 
lovi. — Când moţul nu se mai împotrivi şi se întinse lat, cu ochii 
înecaţi în sânge, Teleagă se ridică în picioare. Părea mai înalt, 
drept şi de neclintit, ca şi trunchiurile pe care le dobora. Vinele 
de la tâmple îi zvâcneau repede. Răsufla uşurat acum. 
„Vasăzică lrina nu mai era”. 

Motul se ridică şi el. Îşi spălă faţa cu omăt, scuipă sângele 
închegat, apoi se şterse pe la gură cu mâneca scurtei de dimie. 

— Mă bătuşi, baci Teleagă... Mă bătuşi... 

lie Teleagă se apropie de el şi-l sărută; un timp, stătură aşa, 
tăcuţi, apoi răscoliră buzunarele după duhan. Pe urmă îşi 
răsuciră câte o ţigară, groasă cât un deget de mot, şi traseră 
adânc în plămâni fumul albăstriu şi pişcător. 

Teleagă rupse liniştea: 

— Timpul ăsta e taman bun de tăiat. E aerul uscat, nu leagă 
lemnul. 

— Nu leagă, baci Teleagă. 

Şi iar tăcură. Pe urmă, Teleagă îşi ridică braţul şi arătă spre un 
copac. 

— Vezi pinul cela... O fi de vârsta mea... 

— O fi, baci Teleagă... 

— E lemn sănătos... 

— Sănătos... 

— Dar dacă izbeşti o dată cu securea... 

— Lasă, baci Teleagă... 

Mai vorbiră despre cremenea de Criş, bună pentru subţierea 
tăişului de oţel, apoi porniră la vale. 


Pe drum, llie Teleagă înveli capul securii în cârpă de lână să 
nu prindă gheţ. Pe urmă, ca să-şi alunge gândurile, începu să 
cânte încet, mai mult pentru el: 

„„„ Creşti pădure, şi te-udeasă 

Numa’ loc de-o casă-mi lasă, 

„Numa loc de-o casă-mi lasă... 

Cânta încet, molcom, cu voce groasă, lungind „ă”-urile și., e”- 
urile. 

... Arză-te-ar focu, pădure, 

Arză-te-ar foc şi secure... 

Arză-te-ar foc şi secure... 

În noaptea aceea toată baraca s-a îmbătat din banii lui. 

Cu capul rezemat pe masă, llie căuta toată noaptea să 
priceapă rostul vorbelor celor din baracă. 

— l-o fugit, că luni de zile nu s-a dus s-o vadă... Femeia-i 
femeie, de ce a lăsat-o în paragină? 

Teleagă n-avea putere să se împotrivească. Şi-o închipuia pe 
Irina — albă, cu mânecile cămăşii largi suflecate — aşteptându- 
l... „Apoi nu, eu mi-s bărbatul!” 

Şi dimineaţa, în loc s-o ieie spre creste, llie — cu securea pe 
umeri — porni la vale, spre sat. Şeful de echipă nici n-a căutat 
să-l oprească. Ştia că ar fi fost în zadar. În schimb îl şterse de pe 
lista angajaţilor. Era convins, ca toţi de altfel, că Ilie Teleagă o 
să putrezească la puşcărie. Viaţa, sus în codri, e aspră şi 
oamenii sunt la fel. Şi moartea e aspră în codri. 

llie s-a îmbătat şi în sat. Noaptea, întorcându-se de la 
cârciumă, căuta după chibrite să-şi aprindă casa. Cui i-ar mai 
folosi după toate astea? Lângă poartă, îşi zări dinele rebegit de 
foame şi frig. Dădu cu piciorul în el şi se culcă în târnaţ, pe 
rogojină. A doua zi îşi vându toate doagele pe preţ de nimic şi 
tocmi o căruţă până la Pecica. 

Dar n-a ajuns până acolo. 

Dincolo de dolma căii ferate, căruţa se poticni. Ilie, cum stătea 
în picioare, cântând de răsunau îndepărtările, căzu în lături, cu 
spatele în leucă. Lemnul ascuţit i se înfipse adânc între coaste. 
Când căruţaşul îşi întoarse privirile să vadă de ce Teleagă nu 
mai cântă, era să cadă de pe capră, îl văzu cum îl buceşte 
sângele pe gură. Il aşeză în lungul cociei şi dădu bici cailor. Nu 


se opri decât în faţa porţii de fier a spitalului „Sfânta Maria” din 
Rodna. 

6 

Trei zile şi trei nopţi s-au căznit medicii până ce Ilie Teleagă 
începu să răsufle din nou. Apoi au trecut încă multe zile până şi- 
a venit de-a binelea în fire şi se dumiri unde se află. In camera 
mare, albă şi caldă, un singur lucru îi supăra privirile: tăblia 
neagră agăţată la căpătâiul patului, pe care scria cu litere mici, 
rotunde: „llie Teleagă, 33 ani, tăietor, Vulcezd”. Ori de câte ori 
îşi arunca privirile spre această tăblie, i se părea că-şi vede 
crucea de apoi. Se scutura, şi atunci parcă mii de ace i se 
împlântau între coaste. 

După două săptămâni i-au dat voie să se ridice, să umble. Se 
târa de la un pat la altul, povestea şi asculta poveştile altora. 
Numai nopţile treceau greu. De mult i se făcuse lehamite de 
somn. De aceea stătea cu ochii deschişi ţintă spre tavan, unde 
parcă vedea aievea cum lrina se aşeza pe genunchii lăutarului: 
afurisitul îi cânta cu scripca la ureche toate cântecele care îi 
erau dragi lui: 

— Dumneata, tovarăşe llie Teleagă, n-o să te faci bine dacă nu 
vrei. 

— Păi nu vreau. 

Din ziua aceea doctorul, un om mic şi gras, cu capul rotund ca 
o bilă, nu-l slăbea cu întrebările: 

— Cum, nu e nimic pentru care ar merita să trăieşti? Eşti 
tânăr. Poate vrei să te însori. 

— Am fost, făcu ursuz llie Teleagă. 

— Ei, dar un ţel tot ai. 

— Aveţi dreptate, tovarăşe doctor. Am. Caut să mă fac 
sănătos. Vreau să sparg ţeasta unui muzicant. 

— Dumneata eşti tare înfocat. 

— Aşa a fost şi tata, şi bunicu. Aşa suntem noi, motii. Cinstea 
numai cu sângele se spală. 

— Sau se mânjeşte. 

— Fă bine şi mă lasă în pace, doctore. 

Din ziua aceea parcă tot spitalul ar fi bolunzit. Cu toţii căutau 
să intre în vorbă cu llie Teleagă. El se închise ca un trandafir de 
câmp în vreme de ploaie. Dar parcă poţi sta buştean când eşti 
măcinat? Când nu mai putea răbda liniştea, se ridica, se târa 


până la fereastră să vadă cum se topeşte zăpada. Aici l-a 
cunoscut şi pe ologul din patul din stânga lui: un om frumos, cu 
faţa trandafirie şi caldă, care se măcina văzând cu ochii. 

— Eu n-am să mai văd topirea zăpezii, i-a spus acesta într-o 
noapte şi Ilie Teleagă îi citi în ochi părerea de rău. Eu mor. 

— Mori pe dracu'! 

Omul i-a zâmbit trist şi lui Ilie i se făcu milă de el. Pe urmă, 
uitându-se la omătul alb din ograda spitalului, se gândea la 
foşnetul atât de cunoscut şi proaspăt al brazilor, la adierile 
calde, umede, ale pădurilor, la colții de pini abia răsăriţi, la 
zborul săgetat al vrăbiilor. „O, doamne, că mare şi frumoasă e 
pădurea!” Se şi vedea sus, într-un poieniş,. De unde, dacă era 
senin, putea cuprinde peste crestele brazilor casele din sat. Şi 
una din ele era o casă cu acoperiş de stuf mucegăit: casa lui. Un 
gând îl fulgeră prin minte: „Ce-ar fi dacă s-ar întoarce Irina?” Ar 
bate-o, de burta seamă ca ar bate-o, de ochii lumii, sa nu se 
spună că llie Teleagă nu e bărbat. O, doamne, cum ar bate-o, o, 
doamne, cum ar iubi-o! N-ar fi tăietor mai fericit ca el pe toţi 
munţii Vulcezdului! 

Vecinul îl bătu pe umăr. 

— Ce te frământă, omule? Azi-mâine eşti sănătos, pleci... 

— Mai bine n-aş pleca. Vorbea încet, cu chibzuială. Poate că ar 
fi fost mai bine să nu se trezească niciodată; atunci n-ar mai fi 
trebuit să se gândească la Irina. Pentru că la Irina nu se putea 
să nu se gândească. 

Vecinul îl mai întrebă câte ceva, dar Ilie nu se arătă vorbăreţ. 
Nu voia să dea şi altuia din povara lui. 

Totuşi, după câteva zile de plictiseală, îi povesti toată viaţa lui: 
anii de copilărie, hoinăriţi prin ţară în urma carului cu coviltir de 
papură, cu ecoul aceluiaşi cuvânt care l-a petrecut până la 
cătănie: „ciubăreee...” Pe vremea aceea a învăţat meşteşugul 
securii, mânuirea cuiului încins pentru găuritul fluierelor, 
alegerea bradului pentru scânduri. Când firul povestirii ajunse la 
Irina, se rupse, îngândurat, Ilie Teleagă rămase o vreme tăcut și- 
i plăcu tare mult că vecinul nu i-a mai pus întrebări. Poate de 
aceea continuă, şi-i vorbi de târgul de fete de pe muntele Găina, 
unde a zărit-o pentru prima oară pe lrina, aşezată în vârful 
zestrei: patru perne cusute de ea. l-a zâmbit, dar lrina (aşa era 
întotdeauna) a închis ochii ruşinată. A stăruit pe lângă ea. Şi de 


bună seamă, fără părinţii ei n-ar fi putut-o convinge. Pe urmă, 
un an întreg i-a trebuit s-o dezveţe să-i spună „bade” şi s-au 
iubit mult. Mult de tot. A povestit şi de lăutar şi de hotărârea lui 
să despice ţeasta muzicantului. Vecinul a zâmbit amar şi nu i-a 
răspuns în noaptea aceea. l-a răspuns abia a doua zi, când au 
stat iarăşi la fereastră, ascultând duşi picuratul monoton al 
stropilor. 

— Ai spus că de n-ar fi îndemnat-o părinţii nu s-ar fi dus după 
tine? 

— Îs proaste fetele — zâmbi Teleagă — îs proaste, zău. Ce ştiu 
ele?... Mie mi-o plăcut la prima faţă. 

Tăcu. | se păru că spusese prea mult. Privi spre bolnav, gata 
să-l înfrunte. Vecinul privea în altă parte, amărât, trist, 
preocupat parcă de scurgerea sforilor de apă de pe faţa 
sticlelor. 

— Îs proaste fetele, mai spuse o dată Teleagă, încet, mai mult 
pentru el. 

— Şi ţi-o spus „bade”? 

— „Bade” mi-o spus. Dar am dezvăţat-o; că nu se cade... 

Vecinul îl bătu pe umăr şi se sili, fără convingere: 

— Poate nu te-a iubit muierea. 

llie Teleagă tresări. 

— Nu m-o iubit, zici? 

— Te întreb numai, răspunse omul. Poate că n-am dreptate. 
Dar mă întreb de ce o fi plecat? 

— De ce o fi plecat, zici? 

Nu ştiu să-i răspundă. Dar ce-l privea pe el? Poate vrea să-şi 
bată joc de el? 

— Am să-i despic capul! Că asta mă ţine în viaţă! 

Vecinul tăcu multă vreme. Privea stăruitor curtea, coviltirul 
gros de zăpadă pătată care se topea stârnind şiroaie de apă 
murdară. Apoi începu să vorbească. La început cu glas stins, 
apoi tot mai înfocat, despre frunzele care prind culoare, despre 
cântecele cosaşilor, despre oameni care se iubesc, despre viaţă. 
Ilie nu pricepu mult din vorbele lui. li spuse: 

— De ce nu-mi vorbeşti despre tine? 

Omul — ca şi cum ar fi aşteptat această întrebare — se 
rezemă în coate: 


— Multe nici la mine nu sânt de spus. Sânt fiu de poştaş şi am 
cheltuit banii părinţilor prin şcoli. Am citit tot atâtea cărţi câţi 
brazi ai doborât tu în Vulcezd. Oamenii spuneau despre mine că 
sânt deştept şi eu eram foarte încrezut. Pe urmă, după război... 

— Da piciorul unde l-ai pierdut? 

— Pe front. 

— Tu ai dat mult pentru lumea asta. 

— Sânt destui care au dat mai mult. Şi viaţa. 

— Spune, vecine. 

— Şi eu am iubit o fată. Se numea Elena. A trebuit să se 
căsătorească cu un dascăl. 

— Şi tu ce ai făcut când te-ai întors? 

— Eu? Nimic. Crezi că aş fi făcut-o fericită dacă aş fi spart 
ţeasta dascălului? 

— Îmi dai poveţe? îşi încreţi fruntea Ilie Teleagă. 

— Da. 

— La mine nu se prinde. Eu îs om aspru. Eu am umblat pe 
fronturi. 

— Şi eu am umblat. Ştii, Ilie Teleagă, uneori duşmanul e chiar 
răul din noi. Când vom învinge şi răul din noi... 

llie Teleagă n-a dormit în noaptea aceea. Ciudat era acest 
olog. A doua zi l-a rugat să-i mai povestească din viaţa lui: 

— Şi, spune, tu o mai iubeşti pe Elena aceea? 

— Mult de tot. Aşa de mult că, să nu-i fac inima grea, i-am 
scris că m-am însurat şi eu. Să aibă inima împăcată. 

Ştii, Ilie Teleagă, e tare plăcut să faci bine. 

— E tare greu să faci bine, îl corectă Ilie Teleagă. Mai spune- 
mi de tine. 

— Când m-am întors din război mi-am dat seama că ştiu mult 
mai puţin decât oricare muncitor din fabrică. Am început să 
învăţ din nou şi am cunoscut o altă lume. 

Frumoasă. La fel de frumoasă ca brazii despre care mi-ai 
povestit tu. M-am îmbolnăvit de piept. Dar eram atât de 
necumpătat cu viaţa cunoscută a doua oară, încât nu m-am 
îngrijit. La fel, cum nu ai îngrijit-o nici tu pe lrina. Poate pentru 
ea, fuga cu muzicantul a însemnat aflarea acestei vieţi. Şi-acum 
tu vrei să i-o iei... 


Teleagă îl privi pieziş: „Să nu mă fi iubit Irina? Şi dacă eu o 
iubeam... Şi-apoi eu mi-s bărbatul în casă.” Vecinul tuşi de 
câteva ori. Continuă: 

— Ce aş mai putea spune despre mine?... Da, îmi pare rău că 
trebuie să plec. Dar sunt bucuros că după mine vor rămâne 
două cărţi în care am spus tot ceea ce am crezut că e frumos în 
viaţa asta nouă. 

Teleagă îşi încreţi fruntea şi-i asculta povestea îngândurat. 
Deodată i se păru că glasul ologului vine de undeva, de departe, 
stins, parcă dintr-o altă cameră. Apoi auzi un zgomot înfundat, 
sec, asemănător cu căderea înceată şi atât de cunoscută a 
trunchiurilor. Vecinul se închise încet, ca un briceag de bâlci. Îl 
ridică şi-l întinse în pat. În zori, vecinul a murit. Când s-a trezit, 
Ilie Teleagă nu l-a mai văzut. Şi patul fusese scos din încăpere. 

Spre prânz, sub streaşină de lemn au început să picure stropi 
groşi de ploaie. Se împrimăvăra; petele de zăpadă palide, 
murdare de călcături, se destrămau sub privirile albe, calde, ale 
soarelui. „Dreptate a avut vecinul azi-noapte, n-a mai prins 
topirea omătului. N-a mai prins să vadă cum se naşte un an nou 
şi nici moartea acelui vechi n-a mai văzut-o.” 

Dintr-odată se simţi obosit şi-i pică tare bine somnul. Şi parcă 
nici gândul că a fugit Irina nu-l mai ardea ca înainte: „Oare?... O 
fi râzând şi acum lăutarului, ca atunci când mi-a călcat pentru 
prima oară pragul? Că atunci era frumoasă Irina. Atunci şi 
totdeauna...” 

7 

Dăduse grâul în pârg şi pământul îşi căsca însetat gurile 
flămânde spre cer când llie îmbrăcă din nou hainele de dimie 
aspră, acum prea largi pentru el, şi părăsi spitalul. Mergea 
alene, cu securea subsuoară, răscolind cu opincile colbul 
drumului de ţară. Şi colbul cenuşiu şi fin se legăna înalt, cam la 
un stat de om, încă multă vreme în urma lui. La cei doi plopi 
singuratici, unde se despică drumul, Ilie rămase pe gânduri. Pe 
urmă, aducându-şi aminte de vorbele vecinului de pat din spital, 
apucă hotărât pe drumul ne pietruit care ducea de-a dreptul 
spre munte şi a doua zi se înfăţişă la baracă. 

Seara când au coborât tăietorii din pădure, moţul cel tânăr s-a 
aşezat lângă el. 

— Moale a fost capul lăutarului? 


— Nici nu l-am văzut. 


Moțul nu i-a mai pus alte întrebări. II socotea nevrednic ca 
tăietor şi abia acum îi era ciudă că se lăsase atunci bătut de llie 
Teleagă. 


Foşnetul abia auzit al bradului, laptele muls proaspăt, aerul de 
munte greu şi rece se dovediră mai dibaci decât toţi medicii din 
Rodna. llie Teleagă prinse din nou puteri şi când au apărut primii 
fulgi răzleţi nu se mai găsea tăietor care să fi încercat securea 
cu el. 

Motul l-a întrebat într-o zi: 

— Nu mai ai griji, bace? 

lie Teleagă n-a ştiut ce să-i răspundă. Numai atunci a prins 
grai, când a aflat că lăutarul s-a mutat în casa lui, iar lrina 
împinge dealul cu pântecele. 

— Borţoasă.-i, zici? 

— Borţoasă, bace Teleagă. 

Şi Ilie Teleagă iar vru să se năpustească asupra moţoganului, 
dar acesta ridică securea. llie Teleagă îşi scuipă în palme şi se 
apucă de lucru, tăcut, ca unul fără vorbă. Izbiturile puternice, 
dese, se loveau de brad, vântul le purta până departe, le lovea 
de stânci. 

Cum a spus slăbănogul cela din spital: „Poate pentru lrina 
fuga a însemnat aflarea adevăratei vieţi? Şi-acum tu vrei să i-o 
iei?”... Lovi îndârjit în scoarţa pinului. „Nu, nu trebuie să mă duc 
s-o văd. Trebuie să rămân aici i.” Lovea lemnul din toate 
puterile, până ce un zgârci îi înţepeni palmele. Îşi descleştă 
degetele de pe mânerul securii şi-şi spuse cu voce tare: 
„Trebuie să rămân aici!” 

Totuşi nu putu răbda. 

Seara, cobori în sat până în apropierea casei lui, să vadă ce-i 
de văzut. N-a văzut nimic. Perdelele erau trase şi era tăcere. llie 
a urcat din nou la baracă. 

8 

Nopțile erau lungi, parcă n-aveau să se sfârşească niciodată. 
Câteodată, îi venea să ţipe de ciudă şi de durere. 

... Creşti, pădure, şi te-ndeasă, 

Nunta loc de-o casă-mi lasă, 

Numa’ loc de-o casă-mi lasă... 

Loc de-o casă şi-o cărare 


Să mă duc la mânara-n voie 

Piuă la lrina-n vale...” 

Nu-şi mai aduce aminte cine aduse într-o zi vestea că lăutarul 
îşi bate muierea. 

— O bate pe Irina, zici? 

— O bate, baci Teleagă. 

Atât de multă amărăciune s-a adunat în el, că într-o noapte n- 
a mai putut să rabde. A coborât într-o fugă în sat şi a trezit 
cârciumarul. A băut mult, nici el nu-şi mai aduce aminte cât 
anume şi ieşi legănându-se; trânti poarta care pe vremuri fusese 
a lui. Din casă se auzeau bocete: plângea Irina. Deschise uşa şi 
se postă în prag. Din întuneric apăru un om înalt, cu fruntea 
lată, lucioasă, parcă acum văcsuită pentru tăişul oţelului. Ilie 
Teleagă strânse puternic codişca securii. Din întunericul camerei 
auzi vocea cunoscută a lrinei: 

— llie, ce vrei să faci, Ilie? 

Lăutarul îngână şi el ceva apoi se retrase. Umbra lui, nefiresc 
de mare, părea pironită de perete. 

— leşi | îi spuse llie şi se dădu la o parte din uşă să-i facă loc. 

lrina sări la lăutar şi-l prinse de braţ: 

— Rămâi! 

Muzicantul, nehotărât, îşi umflă pieptul, apoi o cuprinse de 
umeri. Stătură o vreme aşa, nemişcaţi, ascultând cum în curte 
vântul încurcat în stuful streaşinei ţiuia subţire, simulând un 
cântec. 

— Nu mă mai iubeşti, zici? întrebă Ilie Teleagă, dar nu-i 
răspunse nimeni. 

Lăsă securea jos, se întoarse şi ieşi în ogradă. Câinele i se 
gudură la picioare, dar nu mai dădu în el ca-n alte daţi. Deodată 
simţi că cineva îl priveşte din spate. Se întoarse şi văzu în 
pătratul uşii făptura înaltă a lăutarului, îi strigă: 

— Apropie-te, lăutarule. 

Omul veni încet, cu mişcări nesigure. 

— Să n-o mai baţi pe lrina! E fată firavă şi bună. Apoi trânti 
poarta şi se mistui în întuneric. 

9 

Când ajunse sus, aproape de baracă, dinspre pădure, printre 
trunchiuri, mijeau zorile. Cerul lăptos şi îndepărtat prindea luciri 
galbene. Ce păcat că omul, fiul poştaşului, nu mai putea vedea 


răsăritul soarelui! De bună seamă s-ar fi bucurat. Acum îi păru 
rău că nu-l întrebase niciodată cum îl cheamă. Ar fi putut să-i 
cumpere cărţile, să mai stea de vorbă cu el. 

Motul îi ieşi în întâmpinare: 

— Ai fost? 

— Fost! 

Tânărul pricepuse totul. Îşi ţuguie buzele şi spuse obişnuit, de 
parcă ar fi vorbit despre brazi şi nu despre oameni: 

— Eşti om de nimic, llie Teleagă! Om slab! 

— Om slab, zici? şi îi zâmbi ciudat, bucuros de apropierea 
brazilor, de răsăritul soarelui, de tot ce-l înconjura. 

Numai el ştia cât era de puternic.